John Katzenbach — Analistul

Bun venit în prima zi a morții tale.. 


JOHN 
KATZENBALH 


JOHN KATZENBACH 


ANALISTUL 


Original: The Analist (2002) 


Traducerea: 
ANCA ILIE 


7 


virtual-project.eu 


EDITURA: RAO 
2005 


E 


Pentru prietenii mei de pescuit: 
Ann, Peter, Phil şi Leslie 


PARTEA ÎNTÂI 


O SCRISOARE NEAŞTEPTATĂ 


În anul în care se aştepta cel mai mult să moară, îşi 
petrecu cea mai mare parte a zilei de naştere, când 
împlinea 53 de ani, la fel ca toate celelalte zile, ascultând 
văicărelile celor care se plângeau de mamele lor. Mame 
indiferente, mame rele, mame provocatoare din punct de 
vedere sexual. Mame dispărute, care însă continuă să 
trăiască în amintirea copiilor lor. Mame în viaţă, dar pe care 
copiii lor doresc să le ucidă. Adică îi ascultă pe domnul 
Bishop, în special, dar şi pe domnişoara Levy şi mai ales pe 
domnul Roger Zimmerman, un exemplu tipic de nefericire, 
care îşi împarte apartamentul şi, se pare, întreaga viaţă şi 
visurile cu o femeie ipohondră, manipulatoare şi rea de 
gură, care pare să nu aibă alt scop declarat în viaţă decât 
distrugerea oricărui efort, cât de mic, de independenţă a 
unicului ei fiu. Toţi aceştia îşi folosiră timpul alocat în 
aceasta zi ca să-şi verse toată otrava acumulată împotriva 
femeilor care i-au adus pe lume. 

Ascultă în linişte valuri întregi de ură ucigătoare, 
intervenind doar din când în când cu modeste comentarii, 
fără să întrerupă nici măcar o dată furia care se revărsa 
dinspre canapea, dorindu-şi tot timpul ca măcar unul dintre 
pacienţii lui să inspire adânc o clipă, să se detaşeze pentru 
un moment de furie şi să vadă lucrurile aşa cum sunt în 
realitate: furie faţă de ei înşişi. Experienţa şi instruirea îi 
spuneau că, în cele din urmă, după ani de zile de discuţii 
amare în lumea deosebită pe care o reprezenta cabinetul 
psihanalistului, toţi pacienţii, chiar şi nenorocitul, disperatul 
şi supăratul de Roger Zimmerman, vor ajunge singuri la 
aceeaşi concluzie. 

Cu toate acestea, ziua lui de naştere, care îi amintea în 
cel mai direct mod de condiţia de muritor, îl făcea să se 
întrebe dacă va mai avea suficient timp să apuce să-i vadă 
pe toţi ajunşi la momentul acela de acceptare, care este 
„evrika” psihanalistului. Şi tatăl lui murise la scurt timp 
după ce împlinise cincizeci şi trei de ani, cu inima slăbită 


SE 


după ani întregi de fumat şi stres - fapt care zăcea ascuns 
în subconştientul lui. Aşa că, în timp ce urâciosul Roger 
Zimmerman suspina şi se plângea în ultimele câteva 
minute ale şedinţei finale a zilei, el era puţin distras şi nu 
era atât de atent cum ar fi trebuit, când, deodată, auzi 
ţărâitul de trei ori al soneriei pe care o instalase în sala de 
aşteptare. 

Ţârâitul acesta era semnalul standard că sosise un 
pacient. Fiecare nou pacient era instruit, chiar înaintea 
primei şedinţe, că, atunci când sosea, trebuia să sune de 
două ori scurt, şi apoi încă o dată prelung. Aceasta pentru 
a-i deosebi de vreun comis-voiajor, cititor de contoare, 
vecin sau curier care ar fi putut apărea la uşa lui. 

Fără să-şi schimbe poziţia, îşi aruncă ochii pe agenda cu 
programările pacienţilor, pe care o ţinea lângă ceas, pe 
măsuţa din spatele pacientului de pe canapea. La ora şase 
nu era programat nimeni. Ceasul arăta ora şase fără 
douăsprezece minute; Roger Zimmerman încremeni la locul 
lui pe canapea. 

— Credeam că eu sunt ultimul în fiecare zi. Niciun 
răspuns. Nimeni nu a venit după mine niciodată, cel puţin 
din câte ştiu eu. Niciodată. V-aţi schimbat cumva programul 
fără să mă anunţaţi şi pe mine? Din nou niciun răspuns. Nu- 
mi place ideea că vine cineva după mine, spuse 
Zimmerman hotărât. Vreau să fiu ultimul. 

— De ce crezi că simţi asta? veni într-un final întrebarea. 

— Într-un fel, ultimul e la fel ca primul, răspunse 
Zimmerman, cu un ton atât de aspru de parcă ar fi vrut să 
spună că orice idiot şi-ar fi dat seama de asta. 

Încuviinţă din cap. Zimmerman făcuse o observaţie 
interesantă şi corectă. Dar, aşa cum parcă nefericitul era 
sortit mereu să facă, spusese această observaţie în ultimele 
momente ale şedinţei, nu la început, când ar fi putut începe 
o discuţie utilă, de-a lungul celor cincizeci de minute pe 
care le aveau la dispoziţie. 

— Încearcă să ţii minte ideea asta pentru mâine, spuse 
el. Am putea începe cu ea, pentru că timpul pentru astăzi a 
expirat. 


=O 


Zimmerman ezită puţin înainte de a se ridica. 

— Mâine? Dacă nu mă înşel, mâine este ultima zi înainte 
să dispăreţi naibii în vacanţa prostească din august, aşa 
cum faceţi în fiecare an. La ce-mi va folosi mie? 

Din nou linişte, întrebarea rămânând suspendata undeva 
în aer, deasupra capului pacientului. Zimmerman răsuflă 
zgomotos: 

— Indiferent cine-i afară, probabil că e mai interesant 
decât mine, nu-i aşa? spuse el acru. Apoi Zimmerman îşi 
cobori picioarele de pe canapea şi privi în sus spre doctor. 
Nu-mi place când se schimbă ceva, spuse el dur. Nu-mi 
place deloc. Mai aruncă o privire iute şi mânioasă către 
doctor, se ridică, se scutură, şi pentru o clipă o umbră de 
răutate i se putu citi pe faţă. Trebuia să fie mereu la fel. 
Vin, mă aşez şi încep să vorbesc. Ultimul pacient în fiecare 
zi. Aşa trebuia să fie. Nimănui nu-i place schimbarea. Oftă, 
dar de data asta cu furie, nu cu resemnare. 

— Bine, pe mâine atunci! Ultima şedinţa înainte să 
decolaţi spre Paris, Cape Cod, Marte, sau oriunde vă duceţi 
şi mă lăsaţi naibii singur. 

Zimmerman se întoarse pe călcâie şi traversă cu pas 
apăsat micul cabinet, ieşind fără să privească în urmă. 

Rămase o clipă în fotoliu, ascultând sunetul din ce în ce 
mai îndepărtat al paşilor bărbatului furios răsunând pe holul 
blocului. Apoi se ridică, simțindu-se ca şi cum vârsta îi 
întărise încheieturile şi musculatura în după-amiaza lungă şi 
sedentară petrecută în spatele canapelei, şi porni spre 
intrare, spre o altă uşă care dădea în modesta lui sală de 
aşteptare. In unele privinţe, camera asta, cu designul ei 
ciudat, sau cel puţin neobişnuit, unde-şi începuse practica 
cu zeci de ani în urmă, era unică în felul ei. Acesta fusese 
singurul motiv pentru care închiriase apartamentul chiar în 
anul în care îşi terminase rezidenţiatul şi totodată motivul 
pentru care stătea aici de mai bine de un sfert de secol. 

Cabinetul avea trei uşi: una dădea în vestibul, pe care îl 
transformase într-o micuță sală de aşteptare, alta dădea 
afară din apartament, pe holul blocului, şi o a treia dădea 
spre bucătărioară, living şi dormitor, adică spre restul 


Si A E 


apartamentului. Biroul lui era un fel de insulă personală, 
având porţi către aceste alte lumi. Adesea se gândea la 
biroul lui ca la un fel de spaţiu inferior, o punte de legătură 
între realităţi diferite. Şi îi plăcea acest lucru, pentru că 
socotea că separarea biroului de marea lume de afară îl 
ajuta să-şi facă meseria cu o mai mare uşurinţă. 

N-avea idee care dintre pacienţii săi se întorsese fără 
programare şi nici nu-şi amintea de vreun pacient care să fi 
făcut vreodată asta, în toţi anii de practică. 

Nu putea nici să-şi imagineze care pacient era într-o criză 
atât de gravă încât să dea peste cap relaţiile dintre 
psihanalist şi analizat. Rutina era cuvântul de ordine în 
ceea ce reuşise el să construiască - rutină şi longevitate, 
acolo unde greutatea cuvintelor rostite în sanctitatea 
artificială, dar absolută a cabinetului psihanalistului pavau 
calea spre înţelegere. 

Zimmerman avusese dreptate, schimbarea era împotriva 
firii lucrurilor. Aşa că traversă repede camera, adunându-şi 
curajul pentru a întâmpina neprevăzutul, uşor neliniştit la 
gândul că, în viaţa pe care adesea o socotea mult prea 
apatică şi cu totul previzibilă, apăruse o urgenţă. 

Deschise uşa către săliţa de aşteptare şi se uită înăuntru. 

Incăperea era goală. 

Pentru moment, fu mirat şi îi trecu prin minte că poate 
doar i se păruse că aude soneria. Însă şi domnul 
Zimmerman o auzise şi recunoscuse, la rândul lui, semnalul 
distinctiv al cuiva cunoscut prezent în sala de aşteptare. 

— Hei? spuse el, cu toate că era evident că nu îl auzea 
nimeni. 

Fruntea i se încruntă a mirare şi-şi potrivi mai bine pe nas 
ochelarii cu ramă metalică. 

— Curios! spuse el cu voce tare. Atunci observă plicul 
lăsat pe scaunul tapiţat, singurul, de altfel, pe care îl avea 
pentru pacienţii care aşteptau. Expiră uşor şi dădu din cap 
gândindu-se că era puţin cam melodramatic, chiar şi pentru 
cei înscrişi pe lista sa curentă de pacienţi. 

Se îndreptă spre scaun şi ridică plicul pe care era 
imprimat numele său. 


SE 


— Cam ciudat spuse el cu voce tare. Ezită puţin înainte 
de a deschide scrisoarea, ţinând-o în schimb în dreptul 
frunţii precum Johnny Carson!, în timpul scheciului Carnac 
the Magnificent?, încercând, în acelaşi timp, să-şi dea 
seama care dintre pacienţi i-l lăsase. Însă lăsarea plicului 
era un act care nu caracteriza pe niciunul dintre cei 
aproximativ doisprezece pacienţi pe care îi vedea regulat. 
Toţi aceştia preferau să dea glas plângerilor împotriva a tot 
ce li se părea nepotrivit şi neplăcut, în mod direct şi destul 
de frecvent, ceea ce uneori putea fi chiar enervant, dar 
asta făcea parte din proces. 

Rupse capătul plicului şi-l deschise, scoțând din el două 
foi de hârtie bătute la maşină. Citi doar primul rând: 


La mulţi ani cu ocazia aniversării a cincizeci şi trei 
de ani! 
Bun venit în prima zi a morţii tale. 


Respirația i se acceleră, iar aerul închis din apartament îl 
făcu să ameţească. Se sprijini de perete pentru a-şi reveni 
în fire. 


Dr. Frederick Starks, un profesionist al introspecţiei, 
locuia singur, urmărit de amintirile altora. 

Se duse la biroul său mic şi vechi de artar, primit în dar 
de la soţia lui, în urmă cu cincisprezece ani. Trecuseră trei 
ani de când ea murise, dar, când se aşeza la birou, parcă 
tot îi mai auzea vocea. Întinse cele două foi de hârtie pe 
registrul din faţa sa şi se gândi că trecuseră mai bine de 


1 Gazda emisiunii televizate Tonight Show filmată în studiourile din New 
York, Statele Unite (n.tr.). 

> Carnac the Magnificent era una dintre scenetele preferate ale 
spectacolului televizat Tonight Show. În această scenetă, Carnac scotea 
un plic dintr-un borcan şi îl ţinea pe frunte. Apoi citea un răspuns care 
se afla închis în plic. Lipsea întrebarea, care era dată într-un mod cât 
mai amuzant. De exemplu: Răspuns: „Aer curat, o femeie virgină şi o 
benzinărie deschisă duminica.” Întrebare posibilă: „Numeşte trei lucruri 
de negăsit în Los Angeles.” Acest tip de scenetă avea mare succes 
(n.tr.). 


AER + 


zece ani de când îi fusese frică de ceva, iar atunci lucrul 
acesta fusese diagnosticul pus de oncolog soţiei sale. 
Acum, senzaţia de uscăciune şi aciditate din gură era la fel 
de neplăcută ca accelerarea bătăilor inimii, pe care o 
simţea zbătându-i-se în piept. 

încercă să se liniştească, aşteptând răbdător până când 
simţi că îşi mai revine. Dintr-odată deveni extrem de 
conştient de existenţa sa solitară, urând vulnerabilitatea pe 
care singurătatea o crease în el. 

Ricky Starks - foarte rar lăsa să se înţeleagă cât de mult 
prefera sunetul familiar al abrevierii informale în locul mult 
mai sonorului Frederick - era un om de o rutină şi o ordine 
ieşite din comun. Era devotat unei rigori pe care o respecta 
aproape cu sfinţenie şi, cu siguranţă, aproape obsesiv. 
Impunând atâta ordine în viaţa de zi cu zi, credea că găsise 
unica modalitate sigură de a încerca să sorteze harababura 
şi haosul pe care le aduceau pacienţii în fiecare zi. Fizic, 
părea un om firav, deşi avea aproape 1,80 metri înălţime; 
era însă slăbuţ, poate şi datorită obişnuinţei plimbări de la 
ora prânzului, precum şi datorită refuzului constant de a 
mânca dulciuri sau îngheţată, care totuşi îi plăceau atât de 
mult. 

Purta ochelari, ceea ce nu era un lucru neobişnuit pentru 
un om de vârsta lui. Cu toate astea, se mândrea cu detaliul 
că dioptriile lor erau minime. După cum se mândrea şi cu 
faptul că, deşi rărit, părul său îi stătea încă în sus pe cap, ca 
grâul pe câmp. Nu mai fuma de mult, iar vin obişnuia să 
bea doar foarte rar, seara, pentru a-l ajuta sa doarmă. Se 
obişnuise cu această singurătate, fără să se teamă să ia 
cina singur, într-un restaurant, sau să meargă singur la 
vreun spectacol pe Broadway sau la cinema. Socotea că 
trupul şi mintea îi erau în stare excelentă. Adesea se simţea 
mult mai tânăr decât era în realitate. Dar în acelaşi timp 
era şi conştient de faptul că vârsta la care ajunsese era 
exact vârsta la care murise tatăl său şi, în ciuda lipsei de 
logică a acestei observaţii, nici el nu crezuse vreodată că va 
trece de vârsta de cincizeci şi trei de ani, ca şi cum asta ar 
fi fost o purtare necinstită sau cumva nepotrivită faţă de 


== 10 


tatăl său. „Şi totuşi, îşi zise el, contrazicându-se, pe când se 
uita din nou la primele cuvinte ale scrisorii, totuşi nu sunt 
pregătit să mor.” Apoi citi încet, oprindu-se asupra fiecărei 
propoziţii şi lăsând teama şi neliniştea să pună stăpânire pe 
el. 


Exist undeva în trecutul tău. 

Mi-ai distrus viaţa. Poate că nu ştii cum sau de ce, 
sau nici măcar când, dar asta ai făcut. Mi-ai 
transformat fiecare clipă a vieţii în dezastru şi 
tristeţe. Mi-ai distrus viaţa. lar acum sunt hotărât să 
o distrug şi eu pe-a ta. 


Ricky Starks inspiră iarăşi cu greutate. Trăia într-o lume 
de ameninţări şi promisiuni false. Şi, cu toate astea, ştiu 
imediat că aceste cuvinte erau cu totul altfel decât cele pe 
care era obişnuit să le audă zilnic. 


La început, m-am gândit să te omor pur şi simplu, 
ca să fim chit. 

Apoi mi-am dat seama că ar fi mult prea simplu. 
Eşti o ţintă patetic de facilă, doctore. Nu-ţi încui uşile 
ziua, ai acelaşi traseu în fiecare zi, de luni până 
vineri. La sfârşit de săptămână rămâi la fel de 
previzibil, până la drumul pe care îl faci duminica 
dimineaţa să cumperi ziarul Times, apoi o baghetă 
cu ceapă şi o cafea cu alune, cu doua cuburi de 
zahăr şi fără lapte, la cafeneaua aflată la câteva sute 
de metri de blocul în care locuieşti. 

Mult prea uşor. Să te vânez şi să te omor n-ar fi 
fost o provocare prea mare. Şi, data fiind uşurinţa cu 
care această crimă ar fi înfăptuită, nu sunt sigur că- 
mi va oferi satisfacția necesară. 

Am decis că ar fi mai bine dacă te-ai omori singur. 


Ricky Starks se foi pe scaun. Simţi dogoarea degajată de 
cuvintele din faţa lui, asemenea focului dintr-un şemineu, 


încălzindu-i fruntea şi obrajii. | se uscaseră buzele şi în 
zadar încerca să şi le umezească cu limba. 


Omoară-te, doctore! 

Aruncă-te de pe un pod, zboară-ţi creierii cu 
pistolul! Aruncă-te în faţa unui autobuz din oraş sau 
în faţa unui tren de suburbie! Aprinde aragazul şi 
apoi apasă pe un întrerupător! Găseşte o bârnă care- 
ţi place şi spânzură-te de ea! Metoda pe care o alegi 
îţi aparţine în întregime, dar este cea mai bună 
variantă pe care o ai. 

Sinuciderea ta va fi cu mult mai potrivită, date 
fiind circumstanţele precise ale relaţiei noastre. Şi cu 
siguranţă o metodă mult mai satisfăcătoare pentru 
a-ţi plăti datoria faţă de mine. 

Aşa că iată jocul pe care îl vei juca: ai la dispoziţie 
exact cincisprezece zile, începând de mâine- 
dimineaţă, la ora şase, ca să descoperi cine sunt. 
Dacă reuşeşti, trebuie să cumperi unul dintre spaţiile 
acelea micuţe de publicitate în josul primei pagini din 
New York Times şi să publici numele meu acolo. 
Asta-i tot, doar îmi publici numele. 

Dacă nu, atunci... ei bine, asta e partea amuzantă. 
Observi că această a doua foaie de hârtie conţine 
numele a cincizeci şi două dintre rudele tale, variind, 
ca vârstă, de la un nou-născut, abia dacă are şase 
luni, copilul stră-strănepoatei tale, şi până la varul 
tău investitor pe Wall Street şi un extraordinar 
capitalist, care e la fel de tern şi de neinteresant ca 
tine. Dacă nu eşti în stare sa dai anunţul aşa cum ți- 
am spus, atunci ai această opţiune: te sinucizi 
imediat sau, dacă nu, voi distruge unul dintre aceşti 
oameni nevinovaţi. 

Voi distruge. 

Ce cuvânt uimitor! Ar putea să însemne colaps 
financiar sau ruină sociala. Ar putea să însemne viol 
psihologic. Sau ar putea să însemne crimă. Rămâne 
să ghiceşti ce anume. Ar putea fi cineva tânăr sau 


= J2 


cineva în vârstă. Bărbat sau femeie. Bogat sau sărac. 
Tot ce pot să-ţi garantez este că va fi genul de 
eveniment din care ei - sau cei dragi lor - nu-şi vor 
reveni niciodată, indiferent de tratamentele pe care 
le vor face. 

Şi, indiferent ce va fi, vei trăi fiecare secundă din 
fiecare minuţel care-ţi rămâne din viaţă cu conştiinţa 
încărcată, ştiind că tu singur ai provocat tragedia. 

Desigur, doar dacă nu abordezi problema în modul 
cel mai onorabil cu putinţă, omorându-te şi, astfel, 
salvând ţinta pe care am ales-o, oricare ar fi aceea, 
de la acea soartă tragică. A 

E alegerea ta: numele meu sau necrologul tău. In 
acelaşi ziar, desigur. 

Ca dovadă că pot sa ajung departe şi că planurile 
mele sunt minuţios făcute, astăzi am contactat unul 
dintre numele de pe listă cu un mesaj destul de 
modest. Te-aş sfătui să-ţi petreci restul serii aflând 
cine este cel vizat şi în ce fel. Apoi vei putea porni în 
adevărata aventură fără întârziere, mâine-dimineaţă. 

Sigur că nu mă aştept să-mi ghiceşti identitatea. 
Aşa că, pentru a da dovadă de sportivitate, am 
hotărât ca, din când în când, în următoarele 
cincisprezece zile, să-ţi mai furnizez câte un indiciu. 
Asta doar ca să fac lucrurile mai interesante, cu 
toate că un tip inteligent şi cu intuiţie, ca tine, ar 
presupune că întreaga scrisoare este plină de indicii. 
Cu toate acestea, iată un prim indiciu, gratuit 

Mai de mult, viaţa era amuzantă şi veselă, 

Pentru mamă, tată şi copil. 

Dar vremurile bune au trecut, 

Când tatăl meu a dispărut. 

Poezia nu e punctul meu forte. 

Ura este. 

Poţi să pui trei întrebări la care să-ţi răspund cu da 
sau nu. Foloseşte aceeaşi metodă a anunţurilor pe 
prima pagina din New York Times. Îţi voi răspunde în 
modul ales de mine în 24 de ore. 


BEE, e E 


Succes! Ai putea încerca să-ţi găseşti timp pentru 
aranjamentele funerare. Incinerarea ar fi de preferat 
în locul unei înmormântări laborioase. Ştiu cât de 
mult îţi displac bisericile. Nu cred că ar fi o idee 
inteligentă să contactezi poliţia, pentru că doar vor 
râde de tine, şi nu cred că vanitatea ta ar putea 
suporta asta. Şi probabil că mă va înfuria şi mai tare, 
iar acum probabil că eşti deja nesigur în legătura cu 
stabilitatea mea emoţională. Aş putea răspunde prin 
orice fel de rău posibil. De un singur lucru trebuie să 
fii sigur: furia mea nu cunoaşte limite. 


Scrisoarea era semnată cu majuscule: 

RUMPLESTILTSKIN? 

Ricky Starks se lăsă pe spate pe scaun, de parcă furia ce 
emana din cuvintele aflate în faţa lui l-ar fi lovit drept în 
moalele capului. Se forţă să se ridice în picioare, se duse 
până la fereastră şi o deschise puţin, lăsând zgomotele 
oraşului să pătrundă în încăperea liniştită, aduse de o 
adiere de vânt de sfârşit de iulie, care anunţa furtună. 
Inspiră aerul serii, căutând ceva care să-i dea un sentiment 
de eliberare din căldura ce-l cuprinsese. Câteva străzi mai 
încolo se auzea o sirenă de poliţie şi pretutindeni răzbăteau 
zgomotele claxoanelor care reprezentau fondul sonor al 
Manhattanului. Inspiră şi expiră adânc de două-trei ori, apoi 
închise fereastra, făcând astfel să dispară toate zgomotele 
exterioare ale unei vieţi urbane normale. 

Se întoarse la scrisoare. 

„Sunt în încurcătură”, se gândi el. Dar cât de mult, nu 
ştia nici el. Realiza că era serios ameninţat, dar parametrii 
acestei ameninţări îi erau neclari. O mare parte din el 
insista să ignore documentul aflat pe birou în faţa lui. Să 
refuze pur şi simplu să joace ceea ce nici nu prea suna a 


3 Rumplestiltskin este numele unui pitic dintr-o poveste omonima a 
fraţilor Grimm. El îi spune unei femei că o va elibera de o promisiune pe 
care aceasta o făcuse, cu condiţia ca ea să-i ghicească numele, convins 
fiind că femeia nu va putea ghici. Când ea îi spune numele, de ciudă, 
piticul se autodistruge (n.tr.). 


— 14 — 


joc. Oftă, lăsând gândul acesta să prindă contur. Toată 
instruirea şi experienţa sa îi sugerau că a nu face nimic era 
cea mai bună strategie. În fond, adesea psihanalistul 
descoperă că a păstra tăcerea şi a nu răspunde celor mai 
provocatoare şi mai neruşinate comportamente ale 
pacienţilor este cea mai inteligentă cale pentru a ajunge la 
substratul psihologic al acestor acţiuni. Se ridică şi dădu 
roată biroului de două ori, ca un câine care simte un miros 
neobişnuit. 

La al doilea tur de masă, se opri din nou cu privirea fixată 
asupra paginilor de pe birou. 

Dădu din cap. „N-o să ţină”, îşi dădu el seama Pentru o 
clipă, admiră, din instinct, rafinamentul scriitorului. Ricky 
recunoscu că la ameninţarea: „Am să te omor” ar fi 
reacţionat cu o detaşare oarecum plictisită. În fond, trăise 
destul, aşa că a ameninţa cu moartea un om aflat la 
mijlocul vieţii n-ar fi fost aşa un capăt de ţară. Dar situaţia 
cu care se confrunta el nu se rezuma la atât. Amenințarea 
nu era aşa directă. Altcineva era menit să sufere dacă el ar 
fi rămas impasibil. Cineva nevinovat şi probabil tânăr, 
pentru că tinerii sunt mereu mai vulnerabili. 

Ricky înghiţi greu. „M-aş învinovăţi şi mi-aş trăi restul 
zilelor într-o adevărată agonie.” 

În privinţa asta, autorul scrisorii avea dreptate, în mod 
sigur. 

„Sau, dacă nu, mă voi omori.” Simţi deodată un gust 
amar în gură. Sinuciderea ar fi exact opusul teoriilor în care 
crezuse el toată viaţa şi bănuia că persoana care semna cu 
numele de „Rumplestiltskin” ştia asta. 

Se simţi deodată ca la tribunal, la judecată. 

Din nou începu să se plimbe în jurul biroului, analizând în 
gând scrisoarea. O voce puternică din interiorul lui voia să 
respingă mesajul, să nu-i pese de el nici cât negru sub 
unghie, să nu-l considere nimic altceva decât o exagerare şi 
o fantezie fără nicio bază reală - dar îşi dădu seama că nu 
poate. Ricky se dojeni aspru: „Doar pentru că ceva te face 
să nu te simţi în largul tău nu înseamnă că trebuie să ignori 
problema”. 


— 15 — 


Dar chiar nu avea nicio idee clară despre cum să 
reacționeze. Se opri din plimbarea prin cameră şi se 
întoarse la locul său. „E curata nebunie. Dar o nebunie cu 
bătaie foarte clară şi bine ţintită, pentru că mă va face să 
iau parte la ea.” 

— Ar trebui să sun poliţia, spuse el cu voce tare, dar tăcu 
imediat. 

Şi ce să le spună? Să sune la numărul de urgenţe 911 şi 
să spună unui sergent de la birou fără pic de imaginaţie că 
a primit o scrisoare de ameninţare? Ca să-l audă 
răspunzându-i: „Şi ce-i cu asta?” După câte îşi dădea 
seama, nicio lege nu fusese încălcată, decât dacă a sugera 
cuiva să se sinucidă e vreo crimă. Şantaj? „Ce fel de 
infracţiune ar fi aceasta?” se întrebă el. li trecu prin minte 
să sune un avocat, dar apoi îşi dădu seama că lucrurile 
prezentate de Rumplestiltskin nu erau de natură juridică. 
Fusese abordat pe propriul teren. Jocul sugerat era unul 
intuitiv şi psihologic, despre emoţii şi temeri. Dădu din cap 
şi-şi spuse: „Pot să joc pe terenul ăsta”. 

— Ce ştii până acum? spuse el cu voce tare, în liniştea 
încăperii. 

„Cineva îmi cunoaşte obiceiurile, ştie semnalul de intrare 
a pacienţilor în cabinet, ştie când fac pauza de prânz şi ce 
fac la sfârşit de săptămână. A fost şi într-atât de inteligent 
să depisteze o listă de rude. Asta presupune ingeniozitate. 

Îmi ştie ziua de naştere.” 

Oftă din nou. „Am fost analizat. Fără să ştiu, cineva m-a 
urmărit, mi-a cântărit acţiunile. Cineva şi-a dedicat timpul şi 
eforturile pentru crearea acestui joc, fără să-mi lase prea 
mult timp de reacţie.” 

Îşi simţi gura şi limba uscate. Deodată, se simţi foarte 
însetat, dar şi fără dorinţa de a părăsi siguranţa biroului ca 
să meargă la bucătărie după un pahar cu apă. 

„Ce am făcut de am determinat pe cineva să mă urască 
într-atât?” se întrebă el. 

Întrebarea asta avu efectul unei lovituri rapide în stomac. 
Ricky ştia că suferea de acea aroganță specifică celor care 
au grijă de alţii, gândindu-se că el a făcut bine acestui mic 


ieS 


colţ de lume prin înţelegerea şi acceptarea existenţei 
altora. Pur şi simplu nu putea concepe ideea de a fi creato 
oază de ură monstruoasă în cineva, undeva. 

— Cine eşti? întrebă el scrisoarea. 

Imediat începu să răsfoiască paginile catalogului cu 
pacienţii de demult, cu zeci de ani în urmă, dar se opri la fel 
de brusc. Işi dădu seama că va trebui să facă asta în cele 
din urmă, dar într-un mod sistematic, disciplinat, 
perseverent, iar acum nu era pregătit pentru acest lucru. 

Ricky nu se credea în stare să fie propriul poliţist. Dar 
apoi dădu din cap, realizând că, de fapt, într-o oarecare 
măsură, nu era aşa. De ani de zile era un fel de detectiv. 
Diferenţa consta în natura infracţiunilor investigate şi a 
tehnicilor utilizate. Incurajat oarecum de această idee, 
Ricky Starks se aşeză din nou la birou şi scoase din sertarul 
din dreapta sus o agendă veche, legată în piele, atât de 
ponosită pe la colţuri că foile se mai ţineau în ea doar cu o 
bandă elastică. „Pentru început, îşi spuse el, putem să 
găsim rudele care au fost contactate de această persoană. 
In mod sigur e vorba de un fost pacient, unul care şi-a 
întrerupt repede tratamentul şi a căzut în depresie. Cineva 
care şi-a făcut o fixaţie aproape psihotică de un număr de 
ani.” Ricky credea că, doar cu puţin noroc şi poate cu un 
imbold pe calea cea bună din partea rudei care a fost 
contactată, va putea să-l identifice pe fostul pacient 
nemulţumit. lIncercă să-şi spună, empatic, că autorul 
scrisorii - Rumplestiltskin - îi cerea de fapt ajutorul. Dar 
apoi, aproape la fel de repede, respinse acest gând de tipul 
„aş vrea eu”. Cu agenda telefonică în mână, Ricky se gândi 
la personajul de basm cu numele căruia semna autorul 
scrisorii. „Crud”, îşi spuse. Un pitic vrăjit cu inima neagră 
care nu este mai deştept decât alţii, ci pierde concursul 
doar din ghinion. Dar nici această observaţie nu-l făcu să se 
simtă mai bine. 

Scrisoarea părea că străluceşte pe birou, în faţa lui. 

Dădu din cap uşor. „Îţi spune multe, insistă el. Amestecă 
cele spuse în scrisoare cu ceea ce a făcut deja autorul ei şi 


te vei afla, probabil, la jumătatea distanţei până la aflarea 
identităţii lui.” 

Aşa că împinse scrisoarea deoparte şi deschise agenda în 
căutarea numărului de telefon al primei persoane de pe 
lista cu cei cincizeci şi doi. Făcu o grimasa când începu să 
apese tastele telefonului. In ultimii zece ani, abia dacă 
păstrase legătura cu vreuna dintre rudele acestea şi era 
convins că nici ei nu erau nerăbdători să afle veşti de la el. 
Mai ales având în vedere scopul telefonului. 


Ig 


Ricky Starks îşi zise că nu i se potrivea deloc postura de 
căutător de informaţii de la rude surprinse să-i audă vocea. 
Era obişnuit să ţină în el orice auzea de la pacienţi, ţinându- 
şi în frâu orice observaţie şi orice analiză. Dar, pe măsură 
ce forma numerele la telefon, îşi dădu seama că se află 
într-o situaţie necunoscută şi neplăcută în acelaşi timp. li 
era imposibil să realizeze o schemă verbala pe care s-o 
urmeze în convorbirile telefonice cu rudele, adică un salut 
standard, urmat de o scurtă explicaţie a motivului pentru 
care sună. In schimb, tot ce auzea în propria voce era 
ezitare şi nehotărâre, căci se împotmolea în formule de 
salut tocite şi încerca să stoarcă un răspuns la întrebarea 
„Vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?” 

Ca urmare, îşi umplu seara cu o serie de conversații 
telefonice de-a dreptul enervante. Rudele sale erau fie 
neplăcut surprinse să-l audă, fie curioase de ce îi sună după 
atâta timp în care n-a dat niciun semn de viaţă, fie ocupați 
cu alte activităţi din care tocmai îi întrerupsese telefonul lui, 
fie pur şi simplu nepoliticoşi. Fiecare apel telefonic era 
oarecum brutal şi nu o dată fu repezit şi i se închise 
telefonul în nas. De mai multe ori fu întrebat: 

— Dar ce naiba se întâmplă? 

La care trebui să răspundă cu o minciună, potrivit căreia 
un fost pacient reuşise cumva, nu se ştie cum, să facă rost 
de o listă cu rudele lui, iar el era îngrijorat ca nu cumva să-i 
contacteze. Excluse posibilitatea că vreunul dintre ei s-ar 
putea confrunta cu o ameninţare - ceea ce considera că era 
cea mai mare minciună. 

Era aproape de ora zece seara, adică ora lui normală de 
culcare, şi el mai avea peste douăzeci de nume pe listă. 
Până acum, nu reuşise să determine în niciuna dintre vieţile 
pe care le examinase nimic ieşit din comun, care să 
justifice o cercetare ulterioară. Dar, în acelaşi timp, avea 
mari dubii în privinţa capacităţii sale de a pune întrebările 
cele mai potrivite. Ciudata neclaritate a scrisorii lui 


A, [e RE 


Rumplestiltskin îl făcu sa se întrebe dacă nu cumva pur şi 
simplu nu făcuse corect conexiunile. In egală măsură, era 
posibil ca oricare dintre cei cu care avusese scurte 
conversații în seara asta să fi fost, de fapt, contactat de 
autorul scrisorii şi să nu-i fi spus adevărul lui Ricky. In plus, 
printre apelurile telefonice fuseseră şi câteva la care nu 
răspunsese nimeni. De trei ori a trebuit să lase mesaje 
bombastice şi criptice pe robotul telefonic. 

Refuză să creadă că scrisoarea primită în acea zi era 
altceva decât o şaradă, cu toate că ar fi fost bine să fie aşa. 
Se îndreptă de spate şi realiză că nu mâncase şi că-i era 
foame. În plus, îl durea capul. Işi trecu mâna prin păr şi se 
frecă la ochi înainte de a se apuca să sune la următorul 
număr de pe listă, simțindu-se obosit şi, în acelaşi timp, 
tensionat. Fu de părere că migrena era doar o mică 
pedeapsă pentru că îşi dăduse brusc seama de viaţa pe 
care o ducea: trăia izolat şi înstrăinat de cea mai mare 
parte a familiei sale. 

„Răsplata pentru indiferența faţă de ei”, se gândi Ricky, 
pregătindu-se să sune la cel de-al douăzeci şi unulea nume 
de pe lista lui Rumplestiltskin. Probabil că nici nu era firesc 
să creadă că măcar una dintre rudele sale se va bucura că 
este căutată aşa, dintr-odată, după atâţia ani de tăcere din 
partea lui, mai ales rudele îndepărtate, cu care nu prea 
avea nimic în comun. Nu o dată, cel sunat făcuse o pauză 
atunci când Ricky îşi spusese numele, ca şi cum trebuia să 
se gândească de unde să-l ia. Pauzele astea de gândire îl 
făcură să se simtă ca un călugăr bătrân care se decide să 
coboare de pe munte sau ca un urs, în primele minute după 
ce s-a trezit din hibernare. 

Al douăzeci şi unulea nume îi părea doar vag cunoscut. 
Se concentră, încercând să asocieze o figură şi un statut 
literelor care formau numele din faţa lui, şi o poză 
înceţoşată parcă începu să i se formeze în faţa ochilor. Sora 
lui mai mare, care murise cu zece ani în urma, avea doi fii, 
iar acesta era cel mai mare din ei. Prin urmare, Ricky era 
unchiul lui. Cu toate astea, el nu luase legătura cu niciun 
nepot sau nepoată de la moartea surorii sale. Işi scormoni 


220 


creierii, încercând să-şi mai amintească şi altceva despre 
numele din faţa lui. Oare avea soţie? Familie? Carieră? Cine 
era? 

Clatină din cap - nu-şi amintea nimic, de parcă ar fi avut 
o foaie de hârtie albă în faţa ochilor. Persoana pe care 
trebuia s-o sune avea mai multă personalitate decât un 
simplu nume într-o carte de telefon. Era furios pe el însuşi. 
„Nu e drept, insistă el, trebuie să-ţi aminteşti ceva.” Se 
gândi la sora sa, cu cincisprezece ani mai mare - o 
prăpastie de vârstă între aceşti doi membri ai aceleiaşi 
familii, care evoluaseră în direcţii absolut diferite. Ea era 
cea mai mare dintre fraţi, pe când el, doar un copil născut 
dintr-o întâmplare, menit să fie mereu mezinul familiei. Ea 
fusese poetă, absolvise un colegiu de renume pentru femei 
în anii 1950, lucrase mai întâi în presă, iar apoi se măritase 
bine - cu un avocat al unei corporaţii din Boston. Cei doi fii 
ai ei locuiau în New England. 

Ricky se uită din nou la numele de pe hârtia din faţa lui. 
Era o adresă din Deerfield, statul Massachusetts, în zona cu 
cod telefonic 413. Cu o sclipire de moment îşi aminti că fiul 
era profesor la şcoala privată din acel oraş. „Dar ce materie 
preda oare?” se întrebă Ricky. Răspunsul veni în câteva 
secunde: istoria. Istoria Statelor Unite. Strânse din ochi o 
clipă şi reuşi să-şi aducă aminte o imagine din trecut: un 
bărbat scund, îmbrăcat într-o jachetă de tweed, cu ochelari 
cu rame de os şi părul grizonat; un bărbat a cărui soţie era 
cu cel puţin cinci centimetri mai înaltă decât el. 

Cu aceste câteva informaţii în minte, puse mâna pe 
telefon. 

Formă numărul şi ascultă cum sună de vreo şase ori până 
să răspundă o voce neîndoielnică de tânăr. Adâncă, dar 
grăbită. 

— Alo? 

— Alo, da. Bună. Aş vrea să vorbesc cu Timothy Graham. 
Sunt unchiul Frederick. Doctorul Frederick Starks... 

— La telefon Tim Junior. 

Ricky ezită puţin, apoi continuă: 

— Bună, Tim Junior, nu cred că ne-am întâlnit vreodată... 


SER, NE 


— Ba da, chiar ne-am întâlnit. O singura dată, îmi 
amintesc, la înmormântarea bunicii. Stăteai chiar în spatele 
părinţilor mei, pe al doilea rând de bănci din biserică, şi i-ai 
spus tatălui meu că e bine că bunica nu s-a mai chinuit. Imi 
amintesc bine ce ai spus, pentru că pe moment nu am 
înţeles. 

— lar tu aveai... 

— Şapte ani. 

— lar acum ai... 

— Aproape şaptesprezece. 

— Ai o memorie bună dacă-ţi aminteşti de mine după o 
singură întâlnire. 

Tânărul se gândi puţin la afirmaţia asta, apoi răspunse: 

— Înmormântarea bunicii m-a impresionat foarte mult. 

Nu mai oferi explicaţii suplimentare, ci schimbă subiectul. 

— Vrei să vorbeşti cu tata? 

— Da, dacă se poate. 

— De ce? 

Lui Ricky i se păru că asta era o întrebare cel puţin 
neobişnuită, dat fiind faptul că venea de la cineva atât de 
tânăr. Nu pentru că Timothy Junior ar vrea să ştie de ce îl 
caută el pe taică-său, căci curiozitatea este normala la 
tineri, dar în acest context întrebarea avea un aer uşor 
protector. Ricky se gândi că majoritatea adolescenților ar fi 
dat orice ca tatăl lor să vină mai repede la telefon, pentru 
ca ei să se poată întoarce la activitatea din care fuseseră 
întrerupţi, indiferent dacă era vorba de uitatul la televizor, 
sau făcutul temelor, sau de vreun joc pe calculator, pentru 
că un telefon neaşteptat, de la o veche ruda îndepărtată de 
care nu auziseră de o grămadă de vreme, nu era neapărat 
ceva ce le-ar fi putut face viaţa mai interesantă. 

— E ceva mai ciudat, spuse el. 

— A fost o zi ciudată şi la noi, răspunse adolescentul. 

Afirmația aceasta îi captă atenţia lui Ricky. 

— Cum aşa? întrebă el. 

Dar tânărul nu răspunse la întrebare. 

— Nu sunt sigur că tata vrea să vorbească la telefon 
acum dacă nu ştie despre ce e vorba. 


— Ei bine, încercă Ricky să-l ia cu binişorul, cred că va fi 
interesat de ceea ce am să-i spun. 

Timothy Junior ascultă explicaţia şi spuse: 

— Tata e prins acum, poliţiştii sunt încă aici. 

Ricky inspiră iute. 

— Poliţia? S-a întâmplat ceva? 

Dar tânărul nu dădu atenţie întrebării, ci puse el altă 
întrebare: 

— De ce suni? Adică, nu am mai auzit de dumneata de... 

— Mulţi ani, cel puţin zece. De când a murit bunica ta. 

— Exact. La asta mă gândeam. De ce acum, dintr-odată? 

Ricky se gândi că băiatul avea toate motivele să fie 
suspicios. 

Se lansă în discursul pe care şi-l pregătise: 

— Un fost pacient de-al meu - îţi aminteşti că sunt 
doctor, Tim, nu-i aşa? - ar putea încerca să contacteze 
unele dintre rudele mele. Şi, chiar dacă nu am păstrat 
legătura atâţia ani, am vrut să atenţionez lumea. De asta 
am sunat. 

— Ce fel de pacient? Eşti psihiatru, aşa-i? 

— Psihanalist 

— Şi pacientul ăsta, e periculos? Sau nebun? Sau şi una, 
şi alta? 

— Cred că trebuie să vorbesc cu tatăl tău despre asta. 

— Ţi-am spus, vorbeşte cu poliţia acum. Cred că se 
pregătesc de plecare. 

— De ce vorbeşte cu poliţia? 

— Pentru soră-mea. 

— Ce s-a întâmplat cu sora ta? 

Ricky încercă să-şi amintească numele fetei şi figura ei, 
dar tot ce-i veni în minte fu un copilaş blond, cu câţiva ani 
mai mic decât fratele ei. Şi-i aminti pe amândoi cum 
stăteau deoparte la recepţia de după înmormântarea 
bunicii lor, fără să se simtă în largul lor în hainele băţoase şi 
negre, tăcuţi, dar nerăbdători ca totul să se termine şi 
lumea să plece, iar viaţa să revină la normal. 

— Cineva a urmărit-o... începu tânărul, dar se opri. Cred 
că o să-l chem pe tata, spuse el brusc. 


SER e an 


Ricky auzi cum pune receptorul pe măsuţă şi voci în 
fundal. Imediat, receptorul fu ridicat, iar Ricky auzi o voce 
care semăna cu a tânărului, dar avea şi un plus de 
îngrijorare. În acelaşi timp, vocea era grăbită, de parcă 
posesorul ei ar fi fost presat de timp sau prins într-un 
moment nepotrivit. Ricky se considera expert în analiza 
vocilor, a modulaţilor şi a tonurilor, a cuvintelor alese de o 
persoană pentru a exprima ceva şi a ritmului vorbirii - toate 
acestea fiind semnale sau ferestre spre ceea ce se întâmpla 
în sufletul oamenilor. Tatăl tânărului vorbi fără nicio 
introducere: 

— Unchiul Frederick? E foarte ciudat că ne suni, iar eu 
sunt în mijlocul unei crize de familie, aşa că sper că e foarte 
important ce ai de spus. Cu ce pot să te ajut? 

— Bună, Tim. Îmi cer scuze pentru că am sunat aşa... 

— Nu-i nimic. Tim Junior zice că ai de transmis o 
avertizare... 

— Într-un fel. Am primit o scrisoare de la un fost pacient, 
scrisă pe un ton ameninţător, se poate spune. Amenințarea 
era la adresa mea, dar scrisoarea menţiona şi faptul că 
autorul ei ar putea contacta pe vreuna dintre rudele mele. 
Aşa că mi-am sunat familia ca să-i avertizez şi să aflu dacă 
a fost cineva contactat deja. 

Urmă o tăcere rece, mormântală, care ţinu aproape un 
minut. 

— Ce fel de pacient? întreba Tim senior brusc, ca un ecou 
la întrebarea fiului său. E periculos? 

— Nu ştiu exact cine e, scrisoarea nu e semnată. 
Presupun doar că este un fost pacient, dar nu ştiu sigur. Ar 
putea să nu fie. Adevărul este că nu ştiu nimic sigur până 
acum. 

— E cam vag, mult prea vag. 

— Aşa e, ai dreptate, îmi pare rău. 

— Crezi că ameninţarea asta e reală? 

Ricky percepu ceva aspru în vocea bărbatului. 

— Nu ştiu. Evident că m-a îngrijorat într-atât încât să pun 
mâna pe telefon să-mi sun rudele. 

— Ai vorbit cu poliţia? 


RE, 


— Nu, faptul că am primit o scrisoare nu cred că încalcă 
în vreun fel legea, nu? 

— Asta mi-au spus şi mie nemernicii. 

— Poftim? întrebă Ricky. 

— Poliţiştii. Am chemat poliţia şi au venit până aici doar 
ca să-mi spună că nu pot face nimic. 

— De ce ai chemat poliţia? 

Timothy Graham nu răspunse imediat. Parcă îşi trase 
sufletul, dar, în loc ca acest lucru să-l calmeze, gestul său 
avu exact efectul opus, de parcă ar fi dat drumul la furie. 

— Dezgustător. Un obsedat nenorocit, un dobitoc cretin. 
Îl omor dacă pun mâna pe el, îi omor cu mâinile mele. 
Fostul tău pacient este obsedat, unchiule Frederick? 

Şuvoiul de obscenităţi îl luă prin surprindere pe Ricky. Era 
cu totul neobişnuit pentru un profesor de istorie extrem de 
tăcut, manierat şi nepărtinitor, care lucrează la o şcoală 
exclusivistă şi conservatoare. Ricky tăcu, neştiind ce ar 
trebui să răspundă. 

— Nu ştiu, zise el. Spune-mi, ce s-a întâmplat de eşti aşa 
de supărat? 

Timothy ezită, inspirând adânc, iar zgomotul respirației 
se auzi ca un şuierat de şarpe pe linia telefonica. 

— De ziua ei, dacă poţi să-ţi imaginezi. Chiar de 
aniversarea a paisprezece ani, dintre toate zilele care 
există într-un an. E absolut dezgustător... 

Ricky înţepeni pe scaun. Simţi că-i explodează totul în 
cap. Îşi dădu seama că trebuia să fi văzut legătura de la 
bun început. Dintre toate rudele sale, doar una, din pură 
coincidenţă, se născuse în aceeaşi zi cu el. Fetiţa a cărei 
figură nu reuşea să şi-o amintească şi pe care o întâlnise o 
singură dată în viaţă, la acea înmormântare. Se dojeni 
aspru: „Asta trebuia să fi fost primul tău apel telefonic”. Dar 
nu spuse cu voce tare acest lucru. 

— Ce s-a întâmplat? întreba el tăios. 

— Cineva i-a lăsat o felicitare în dulapul de la şcoală. Ştii 
tu, o felicitare dintr-acelea drăguţe, mare, sentimentală, pe 
care le poţi găsi la orice magazin. Tot nu pot să-mi dau 
seama cum a intrat nenorocitul şi cum a reuşit să deschidă 


BE E 


dulapul fără ca nimeni să-l vadă. Adică, unde naiba erau 
oamenii de la pază? De necrezut. In fine, şi când Mindy a 
ajuns la şcoală, a găsit felicitarea şi, crezând că este de la 
vreun prieten, a deschis-o. Ce crezi? Felicitarea era plină cu 
fotografii porno dezgustătoare. Color. Fotografii înfăţişând 
femei legate cu frânghii, lanţuri şi curele, în timp ce sunt 
penetrate în orice fel imaginabil şi cu orice dispozitiv la care 
te poţi gândi. Chestii grele, pornografice. Şi ticălosul a scris 
pe felicitare: „Asta vreau să-ţi fac, de cum te prind 
singură...” 

Ricky se foi pe scaun. „Rumplestiltskin”, se gândi el. 

— Şi poliţia? Ce ţi-au spus? întrebă el. 

Timothy Graham scoase un zgomot pe care Ricky îşi 
imagină că îl folosea adesea cu elevii pentru a-i înfricoşa, 
dar în acest context suna mai degrabă a neputinţă şi a 
frustrare. 

— Poliţia locală, spuse el imediat, e formată din idioţi. Mi- 
au spus cu nonşalanţa că, dacă nu există nicio dovadă 
concretă şi credibilă că Mindy este supusă unei hărţuiri, ei 
nu pot face nimic. Cu alte cuvinte, trebuie ca ea să fie mai 
întâi atacată. Idioţii! Ei cred că felicitarea şi cele conţinute 
în ea sunt, de fapt, o glumă, poate din partea studenţilor 
din anii mai mari de la academie, poate de la un elev căruia 
i-am dat o notă proastă semestrul trecut. Sigur, nu e 
exclus, dar... Profesorul de istorie se opri. Mai bine spune- 
mi despre fostul tău pacient. Este un obsedat sexual? 

Ricky ezită la rândul lui, apoi răspunse: 

— Nu, nici gând. Nu seamănă cu el deloc. Vorbesc serios, 
el e inofensiv. Doar enervant. 

Se întrebă dacă nepotul îşi dăduse seama că el nu-i 
zisese adevărul, dar realiză că era puţin probabil. Omul era 
furios, tulburat şi agitat, aşa că aproape sigur nu era în 
stare să distingă minciuna. 

Timothy Graham tăcu pentru o clipa. 

— Am să-l omor, spuse el rece. Mindy a plâns toată ziua. 
Crede că cineva vrea s-o violeze. Are doar paisprezece ani 
şi nu a făcut niciun rău nimănui. E foarte impresionabilă şi 
nu a văzut niciodată până acum atâta murdărie. Parcă mai 


RE 


ieri se juca liniştită cu ursuleţi de pluş şi păpuşele Barbie. 
Nu cred că va dormi prea bine la noapte sau în următoarele 
câteva zile. Sper doar că spaima asta să nu îi fi provocat 
traume irevocabile. Ricky nu spuse nimic, iar profesorul de 
istorie continuă, după ce-şi trase suflarea: E posibil aşa 
ceva, unchiule Frederick? Tu eşti expertul, la naiba. Poate 
cineva să se schimbe aşa de repede? 

Din nou nu răspunse, dar întrebarea îi răsună în minte. 

— ... E groaznic, ştii? Absolut groaznic! izbucni Timothy 
Graham. Încerci din greu să-ţi protejezi copiii de lumea asta 
bolnavă şi rea şi apoi, cum laşi puţin garda jos, bang! Te-a 
lovit. Poate că ăsta nu e cel mai rău caz de inocenţă 
pierdută de care ai auzit până acum, unchiule Frederick, 
dar n-ai văzut-o pe fetiţa mea cea dragă, care n-a făcut 
niciun rău nimănui, cum plânge de i se usucă ochişorii de 
ziua ei, când împlineşte paisprezece ani, pentru că cineva, 
undeva, îi vrea răul. 

Şi cu asta, profesorul de istorie închise telefonul. 

Ricky Starks se lăsă moale pe spătarul scaunului de la 
birou. Lăsă să-i scape un oftat lung, printre dinţii din faţă. 
Într-un fel, era deopotrivă supărat şi intrigat de ceea ce 
făcuse Rumplestiltskin. Se gândi iute la asta; nu era nimic 
spontan în mesajul trimis fetei; totul fusese bine calculat şi 
extrem de eficient. Evident că petrecuse ceva timp 
studiind-o şi pe ea. De asemenea, demonstra abilitaţi de 
care Ricky socoti că ar fi mai bine să ţină seama: 
Rumplestiltskin reuşise să evite securitatea de la şcoală şi 
avusese uşurinţa unui spărgător de yale în a descuia 
dulapul fără să-l distrugă. Fusese în stare să iasă din şcoală 
la fel de neobservat, apoi să călătorească pe autostrada de 
la Massachusetts la New York pentru a lăsa un al doilea 
mesaj în sala de aşteptare a lui Ricky. Programarea 
timpului nu fusese dificilă: mersul pe autostradă nu durase 
mult, probabil patru ore. Dar lăsa să se întrevadă faptul că 
totul era bine gândit. 

Dar nu asta îl deranja cel mai tare pe Ricky. Se foi nervos 
în scaun. Cuvintele nepotului său păreau că răsună ca un 


SIT 


ecou în birou, lovindu-se de pereţi, ocupând spaţiul din jurul 
lui cu un fel de căldura copleşitoare: inocenta pierdută. 

Ricky se gândi la aceste cuvinte. Uneori, în timpul unei 
şedinţe, un pacient spunea ceva care avea un efect 
electrizant, pentru că existau momente de înţelegere, 
fulgerări de comprehensiune, intuiţii care prevesteau 
progresul. Acestea erau momentele pe care le căuta orice 
psihanalist. De obicei, acestea erau însoţite de un 
sentiment de aventură şi satisfacţie, pentru că semnalau 
paşi pe calea spre vindecare. 

Dar nu şi de aceasta dată. 

Ricky simţi că-l cuprinde disperarea, combinată şi cu 
teama. 

Rumplestiltskin o atacase pe nepoata lui într-o perioada 
care adesea se caracterizează prin vulnerabilitate - în 
copilărie. Alesese un moment care ar fi trebuit să-i rămână 
fetei în amintire ca unul de fericire şi bucurie - a 
paisprezecea aniversare - şi îl transformase într-unul urât şi 
înfricoşător. Era cea mai profundă şi mai provocatoare 
ameninţare pe care şi-o putea închipui Ricky. 

Ricky îşi puse o mână pe frunte, având brusc senzaţia de 
fierbinţeală, dar fu surprins să constate că nu transpirase 
deloc. Până acum fusese convins că amenințările reprezintă 
ceva care îţi pune în pericol viaţa: un om cu un pistol sau 
un cuţit în mână sau o obsesie sexuala. Sau un beţiv la 
volanul unei maşini, care goneşte ca nebunul pe 
autostradă. Vreo boală care se instalează pe ascuns, ca 
aceea care îi omorâse soţia. 

Ricky se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe 
nervos. „Ne temem să nu fim omorâţi, dar ceea ce e şi mai 
grav de atât este distrugerea.” 

Se uită la scrisoarea lui Rumplestiltskin. A distruge. 
Folosise acest cuvânt alături de a ruina. 

Adversarul său înţelegea că ameninţarea cea mai 
frecventă şi mai greu de combătut este aceea care 
porneşte din noi înşine. Impactul şi durerea coşmarului pot 
fi cu mult mai mari decât o lovitură de pumn. La fel, uneori 
nu numai pumnul, cât mai ales emoția din spatele lui, dă 


y: n 


naştere durerii. Se opri brusc şi se întoarse spre dulapul de 
cărţi care se afla pe unul dintre pereţii biroului. Erau 
aranjate aici rânduri de cărţi - texte medicale, în cea mai 
mare parte, şi reviste de profil. Adunate în acele cărţi erau 
sute de mii de cuvinte care disecau, din punct de vedere 
clinic şi cu răceală, emoţiile omeneşti. Deodată, îşi dădu 
seama că toate aceste cunoştinţe îi erau absolut 
nefolositoare. 

Ar fi dorit să poată lua o carte de pe raft, să se uite la 
indicele de nume, şi la litera R să-l găsească pe 
Rumplestiltskin, apoi să deschidă la o pagină care să-i ofere 
o descriere exactă şi directă a celui care-i adusese 
scrisoarea. | se făcu frică la gândul ca nu există o astfel de 
carte. Se îndepărtă de cărţile care, până acum, îi definiseră 
cariera, iar ceea ce-şi aminti fu o secvenţă dintr-un roman 
pe care nu-l mai citise din colegiu. „Şobolani, se gândi 
Ricky. L-au pus pe Winston Smith într-o cameră cu şobolani, 
pentru că ştiau că ăsta era singurul lucru pe lumea asta de 
care îi era frică. Nu moartea. Nu tortura. Şobolanii.”* 

Inspectă apartamentul şi cabinetul, un loc care, credea 
el, îl definea destul de mult, unde se simţise confortabil şi 
fericit ani de zile. Se întrebă în secunda următoare, dacă 
apartamentul său urma să se schimbe şi dacă nu cumva, 
deodată avea să devină Camera 101 a lui. Locul în care 
erau ţinute cele mai groaznice lucruri din lume. 


t Aluzie la romanul lui George Orwell, 1984, în care protagonistul, 
Winston Smith, este dus în camera 101 (încăperea de tortură) din 
Ministerul Iubirii, împreuna cu şobolani (n.tr.). 


== 90.22 


Era deja miezul nopţii, iar el se simţea ameţit şi incredibil 
de singur. 

Peste tot prin birou erau împrăştiate dosare şi bucățele 
de hârtie, foi stenografiate smulse din carnete şi carneţele, 
ciorne şi un casetofon vechi de mai bine de zece ani, lângă 
un teanc de mini-casete. Fiecare grămadă reprezenta 
documentarea limitată pe care o realizase în legătură cu 
fiecare pacient al său de-a lungul vremii. Erau acolo notițe 
despre vise, mâzgăleli care atestau asocierile critice făcute 
de pacienţi sau care i se păruseră lui importante în timpul 
tratamentului - cuvinte semnificative, expresii, amintiri. 
Dezordinea din jurul lui ar fi exemplul ideal de sculptură 
menită să exprime credinţa că analiza este mai mult artă 
decât medicină. Listele nu vădeau nicio formulă ordonată 
pe criterii de înălţime, greutate, rasă religie sau loc de 
origine a pacienţilor, iar el nici măcar nu avusese prezenţa 
de spirit să-şi pună în ordine alfabetica documentele care 
descriu presiunea sângelui, temperatura, pulsul şi 
rezultatele analizelor de urină. Şi nici nu-şi făcuse vreodată 
scheme organizate şi accesibile, care să cuprindă numele 
pacienţilor, adresele, alături de rude şi diagnostic. 

Ricky Starks nu era nici internist, nici cardiolog şi nici 
patolog, ca să caute un răspuns clar la o durere sau alta 
sau ca să ţină un registru detaliat cu tratamentele aplicate 
şi progresele înregistrate. Specialitatea pe care o alesese el 
sfida ştiinţa care preocupa alte forme de medicină. De fapt, 
acest aspect era cel care transforma psihanalistul într-un 
fel de profan într-ale medicinei şi, totodată, motivul pentru 
care majoritatea celor atraşi de această profesie ajungeau 
aici. 

Dar, în acest moment, Ricky stătea în mijlocul dezordinii 
din ce în ce mai mari, simțindu-se ca şi cum ar fi ieşit dintr- 
un adăpost subteran după ce o tornadă măturase totul pe 
pământ. Se gândi că tot timpul ignorase haosul din viaţa 
lui, până acum, când apăruse ceva important care să-i 


2130): 


pericliteze existenţa, distrugând echilibrul pe care reuşise 
el să-l creeze până atunci. Era mult prea îndrăzneață şi fără 
sorţi de izbândă încercarea de a-şi croi drum prin zeci de 
ani de pacienţi şi sute de terapii zilnice. 

Şi asta pentru că deja bănuia că Rumplestiltskin nu se 
găsea acolo. 

Cel puţin nu într-o formă identificabilă la prima vedere. 

Ricky era absolut sigur că, dacă persoana care redactase 
scrisoarea îi ocupase vreodată canapeaua pentru orice 
durată măsurabilă de tratament, l-ar fi recunoscut. Tonul, 
stilul de scris, toate stările evidente de mânie, furie şi 
turbare. Aceste elemente ar fi fost la fel de distinctive şi de 
neîndoielnice pentru el precum amprentele pentru un 
detectiv. Indicii clare, la care ar fi fost atent. 

Ştia că o asemenea presupunere conţinea şi o oarecare 
doză de aroganță şi se gândi că n-ar fi bine să-l 
subestimeze pe Rumplestiltskin înainte de a şti mult mai 
multe despre personaj. Cu toate astea, era absolut sigur că 
niciun pacient de-ai lui, care urmase un tratament sau altul 
cu el, nu s-ar întoarce atât de mânios şi de furios, după ani 
şi ani, într-atât de schimbat încât identitatea lui să rămână 
pur şi simplu o enigmă. Poate că pacienţii se întorc, 
păstrând chiar urmele de boală psihică ce i-au făcut să-l 
caute de la bun început. Poate se întorc chiar frustraţi şi 
acţionează într-un fel sau altul, pentru că psihanaliza nu 
este un antibiotic pentru suflet, ca să vindece „infecțiile de 
disperare” care-i mutilează pe unii. Poate că sunt nervoşi şi 
simt că au pierdut ani de zile în discuţii care nu le-au adus 
nicio schimbare în bine. Toate astea se pot întâmpla, cu 
toate că, în cei aproape treizeci de ani petrecuţi de Ricky în 
meseria de psihanalist, se întâmplaseră doar câteva 
asemenea eşecuri. Cel puţin aşa ştia el. Dar nu era atât de 
încrezut încât să fie convins că toate tratamentele, 
indiferent cât de mult duraseră, avuseseră întotdeauna şi 
întru totul succes. Existau şi terapii menite să aibă mai 
puţin succes decât altele. 

Cu siguranţă că erau şi oameni pe care nu-i ajutase, sau 
pe care îi ajutase mai puţin, sau care săriseră de la un 


MESE i E 


anumit grad de înţelegere la o stare de dinainte de 
începerea tratamentului, din nou paralizaţi de disperare. 

Însă Rumplestiltskin prezenta un portret cu totul diferit. 
Tonul scrisorii şi mesajul trimis nepoatei sale de 
paisprezece ani arătau o persoană calculată, agresivă şi 
extrem de încrezătoare. „Un psihopat”, se gândi Ricky, 
punând astfel o etichetă medicală cuiva încă neclar în 
mintea lui. Asta nu însemna că nu tratase, măcar o dată 
sau de doua ori, de-a lungul existenţei sale ca psihanalist 
vreun individ cu tendinţe psihopate. Insă niciunul care să fi 
arătat o asemenea profunzime a urii şi o fixaţie ca 
Rumplestiltskin. Cu toate astea, cu siguranţă un pacient al 
cărui tratament dăduse greş avea legătură cu scrisoarea. 

Şmecheria, după cum îşi dădea seama, era să vadă cine 
erau aceşti foşti pacienţi şi apoi să meargă pe urmele lor 
până dădea de Rumplestiltskin. Pentru că acolo, cu 
siguranţă, era conexiunea. Cel puţin aşa credea acum, 
după ce se gândise atâtea ore la asta. Persoana care îşi 
dorea ca Ricky să se sinucidă era fiul sau fiica, soţul sau 
soţia, iubitul sau iubita cuiva. Prima cerinţă, se gândi Ricky 
cu furie, era aceea de a determina care pacient îşi 
întrerupsese tratamentul în cel mai critic moment, iar abia 
apoi va putea începe să-l urmărească înapoi, în timp. 

Se strecură cu greu până la birou prin dezordinea pe care 
o crease şi luă scrisoarea lui Rumplestiltskin. „Exist undeva 
în trecutul tău.” Ricky se uită lung la aceste cuvinte, apoi îşi 
întoarse privirile la mormanele de hârţoage aruncate peste 
tot prin birou. 

„Bine, îşi zise el. Primul lucru pe care-l am de făcut este 
să-mi organizez istoria profesională, să găsesc segmentele 
care pot fi eliminate.” 

Oftă din greu. Oare când era rezident la spital, cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă, făcuse vreo greşeală care 
să se fi întors să-l urmărească? Ar putea să-şi amintească 
vreodată acei primi pacienţi? Pe când îşi definitiva 
pregătirea analitică, fusese implicat într-un studiu al 
schizofrenicilor paranoici, realizat la secţia de psihiatrie a 
spitalului Bellevue. Studiul urmărea să determine factorii de 


ME pe 


previzibilitate pentru crimele violente şi nu fusese un 
succes clinic. Dar ajunsese să cunoască şi fusese implicat în 
câteva planuri de tratamente pentru oameni care 
comiseseră crime grave. Atunci se aflase cel mai aproape 
de psihiatria judiciară şi nu prea îi plăcuse. Când munca lui 
la acest studiu luase sfârşit, se retrăsese imediat în lumea 
cu mult mai sigură şi mai puţin solicitantă din punct de 
vedere psihic a lui Freud şi a succesorilor acestuia. 

Ricky simţi deodată o sete cumplita, de parcă îi luase foc 
gâtul. 

Îşi dădu seama că nu ştie aproape nimic despre crime şi 
criminali. Nu avea nicio expertiză specială în violenţă. Şi, 
într-adevăr, îl interesase prea puţin domeniul. Nu credea să 
fi cunoscut măcar un psihiatru judiciar. Cel puţin niciunul nu 
făcea parte din cercul extrem de restrâns de prieteni de 
ocazie şi de cunoştinţe profesionale cu care păstra 
legătura. 

Se uită la cărţile de pe rafturi. Era acolo Krafft-Ebing, cu 
lucrarea sa originală despre patologia sexuală. Dar asta era 
tot, iar el oricum avea serioase dubii că Rumplestiltskin era 
un psihopat sexual, chiar şi dacă lua în calcul mesajul 
pornografic pe care i-l trimisese nepoatei lui. 

— Cine eşti? întrebă el cu voce tare. 

Apoi dădu din cap. 

— Nu, spuse el încet. Mai întâi, ce eşti? Şi abia apoi, îşi 
zise el, voi putea să-mi dau seama cine eşti. 

„Pot să fac asta, se gândi Ricky, încercând să-şi facă 
singur curaj. Mâine o să mă apuc să-mi scormonesc 
memoria şi o să fac o listă de foşti pacienţi. Apoi am să-i 
împart pe categorii care reprezintă toate stadiile vieţii mele 
profesionale. Abia apoi am să încep cercetările şi am să 
găsesc legătura care mă va duce la acest individ, 
Rumplestiltskin.” 

Epuizat, fără să fie deloc sigur ca realizase ceva, Ricky 
ieşi împleticindu-se din birou şi se îndreptă spre micul 
dormitor. Era o cameră simplă, ca a unui călugăr, cu un 
singur pat de o persoană, un scrin, un dulap de haine şi o 
masă modestă. Odinioară, aici era un pat matrimonial, cu 


tăblia ornamentată, cu picturi pline de culoare pe pereţii 
încăperii, dar, după moartea soţiei, renunţase la pat, 
alegând în schimb ceva mai simplu şi mai îngust, pentru o 
singură persoană. Majoritatea ornamentelor strălucitoare 
cu care soţia lui decorase odinioară camera nu mai existau. 
Dăduse de pomană şi hainele ei, iar bijuteriile şi alte 
obiecte care-i aparținuseră le trimisese celor trei nepoate 
de soră ale soţiei. Păstra o fotografie cu două dintre ele pe 
birou, făcută cu cinsprezece ani în urmă, în curtea fermei 
lor din Wellfleet, într-o dimineaţa senină de vară. Dar, de la 
moartea soţiei, Ricky ştersese în mod sistematic orice urmă 
a prezenţei ei. O moarte lentă şi dureroasă, urmată de o 
operaţiune de trei ani de ştergere din memorie. 

Ricky îşi dădu jos hainele, împăturindu-şi cu grijă 
pantalonii şi atârnând halatul albastru pe un umeraş. Puse 
în coşul de rufe murdare cămaşa cu nasturi pe care o 
purtase. Cravata o lăsă pe masă. Apoi se aşeză pe 
marginea patului doar în chiloţi, dorindu-şi să aibă mai 
multă energie. În sertarul noptierei ţinea un flacon cu 
somnifere pe care le folosea foarte rar. Erau expirate de 
mult, dar Ricky credea că îşi vor face efectul în acea 
noapte. Înghiţi o tabletă şi încă o bucăţică din alta, sperând 
că-l vor transporta rapid într-un somn adânc. 

O clipă îşi trecu mâna peste cearşafurile de bumbac 
gândindu-se că e un pic cam ipocrit din partea unui 
psihanalist să aştepte noaptea sperând cu disperare la un 
somn fără vise. Visele sunt importante, ghicitori 
inconştiente, oglindă a sufletului. Ştia acest lucru, iar visele 
erau în general căi pe care apuca, de obicei, cu plăcere. 
Dar în această noapte se simţea copleşit. Se întinse ameţit, 
simţindu-şi pulsul încă la cote alarmante, şi aştepta cu 
nerăbdare ca medicamentul să-l trimită sub valul 
întunericului. Complet epuizat de o singură scrisoare de 
ameninţare, se simţea cu mult mai bătrân în acel moment 
decât acumularea efectivă a celor cincizeci şi trei de ani. 


Primul său pacient, în această ultimă zi de lucru înaintea 
plănuitei vacanțe în luna august, sosi fără întârziere la ora 


Bi P 


şapte dimineaţa, semnalizându-şi venirea cu cele trei 
ţiuituri succesive ale soneriei. „Şedinţa a mers bine”, se 
gândi el. Nimic deosebit de incitant, nimic dramatic, ci doar 
un progres ferm. Tânăra femeie de pe canapea lucra de trei 
ani ca asistent social psihiatric. Ea încerca să-şi ia atestatul 
psihanalist fentând şcoala medicală. Nu era nici cea mai 
eficientă, nici cea mai uşoară cale de a ajunge psihanalist. 
În plus, era un drum presărat cu capcane puse de colegii lui 
mai de modă veche, pentru că nu includea gradul medical 
tradiţional, dar era o metodă pe care el personal o 
admirase întotdeauna. Necesita o adevărată pasiune pentru 
profesie, o devotare pentru canapea şi pentru ceea ce 
putea realiza aceasta. Adesea recunoscuse în sinea lui că 
trecuseră ani de zile până ajunsese să folosească M.D>.-ul 
care urma numelui său. Terapia tinerei femei se concentra 
în jurul unor părinţi extrem de agresivi, care creaseră în 
copilăria ei o atmosferă plină de realizări, dar lipsită de 
afecţiune. Prin urmare, în şedinţele ei cu Ricky, era adesea 
agitată, nerăbdătoare să descopere înţelegerea unor lucruri 
care se potriveau cu lecturile sale de specialitate şi cu 
munca de la Institutul de Psihanaliză. Ricky o domolea, 
încercând s-o facă să priceapă că a şti unele lucruri nu 
înseamnă neapărat a le înţelege sensul. 

Ricky căscă uşor, foindu-se pe scaun şi spuse: 

— Ei bine, cred că asta a fost tot pentru astăzi. 

Tânăra, care tocmai îşi descria noul iubit ca fiind un tip 
cu un potenţial îndoielnic, oftă: 

— Mă rog, o să vedem dacă mai apare în peisaj peste o 
lună... ceea ce-l făcu pe Ricky să zâmbească. 

Pacienta îşi dădu picioarele jos de pe canapea şi spuse: 

— Vacanţă plăcută, doctore! Ne vedem după Ziua 
Muncii. 

Apoi îşi luă geanta şi ieşi iute din cabinet. 


5 Medical Doctor, titlu asociat profesiunii de medic uman, dobândit pe 
calea studiilor (n.tr.). 

5 Ziua Muncii, Labour Day, este sărbătorită în Statele Unite în prima zi 
de luni din luna septembrie. În general, marchează sfârşitul vacanței şi 
reluarea activităţii (n.tr.). 


Bei | 


Întreaga zi părea că va urma rutina obişnuită. 

Pacienţii au intrat în cabinet unul după altul, fără prea 
mare aventură emoţională în suflet. Majoritatea erau deja 
veterani într-ale vacanței, iar Ricky bănuise nu o dată că ei, 
în mod inconştient poate, socoteau că este mai înţelept să- 
şi reprime sentimente care urmau să fie analizate abia 
peste o lună. Desigur, ceea ce era reprimat era la fel de 
surprinzător ca şi ceea ce putea fi spus, astfel că la fiecare 
pacient Ricky era atent la aceste lipsuri din povestiri. Avea 
o încredere neţărmurită în capacitatea sa de a memora 
cuvinte şi expresii care s-au rostit acum şi din care se vor 
putea extrage lucruri interesante peste o lună. 

În minutele de pauză dintre şedinţe, începu grăbit să 
alcătuiască liste de foşti pacienţi, scriindu-le numele pe o 
coală de hârtie. Pe măsură ce orele treceau, lista se mărea. 
Memoria lui era încă în formă, lucru care-l încuraja să 
meargă mai departe. Singura hotărâre pe care trebui să o 
ia fu la ora prânzului. De obicei ieşea să se plimbe până la 
restaurant, aşa cum bine observase Rumplestiltskin. Astăzi 
se gândi îndelung, pentru că o parte din el dorea să rupă, 
ca un act de sfidare, rutina pe care autorul scrisorii o 
descrisese atât de bine. Apoi îşi dădu seama că era cu mult 
mai sfidător să se ţină de rutina zilnică, sperând că individul 
respectiv va vedea că nu a fost afectat deloc de scrisoare. 
Aşa că ieşi la ora prânzului, mergând pe acelaşi drum ca 
întotdeauna, călcând pe aceleaşi dale ca în fiecare zi, 
respirând aerul greu al oraşului cu aceeaşi regularitate. Nu 
era sigur că dorea ca Rumplestiltskin să-l urmărească. Dar 
descoperi că fiecare pas răsuna cu ecou, şi nu o dată trebui 
să se lupte cu dorinţa puternică de a se întoarce să vadă 
dacă era urmărit. Revenit în apartamentul său, răsuflă 
uşurat. 

Pacienţii de după-amiază urmară acelaşi tipic ca grupul 
celor de dimineaţă. 

Câţiva avură un sentiment de amărăciune la gândul 
vacanței doctorului. Unii îşi exprimară teama şi neliniştea. 
Rutina şedinţelor zilnice de cincizeci de minute îşi pusese 
amprenta asupra pacienţilor, iar câtorva dintre aceştia nu 


le venea uşor să se obişnuiască cu gândul că aveau să fie 
lipsiţi de ancora lor speciala, chiar şi numai pentru o 
perioadă scurtă. Cu toate astea, şi ei, şi doctorul ştiau că 
timpul trece şi, aşa cum se întâmpla şi cu problemele din 
psihanaliză, timpul petrecut departe de canapea ar putea 
aduce înţelegeri ale procesului. Absolut totul, fiecare 
moment, orice acţiune din viaţa de zi cu zi, totul putea fi 
asociat cu înţelegerea. Asta făcea procesul fascinant atât 
pentru pacient, cât şi pentru doctor. 

La ora cinci fără un minut se uită afară pe fereastră. Ziua 
de vară încă domina lumea din afara biroului: soare arzător 
şi temperaturi care săreau de treizeci de grade Celsius. 
Zăpuşeala oraşului era extrem de insistentă. Ricky ascultă 
zgomotul făcut de aerul condiţionat şi-şi aminti deodată 
cum era pe vremea când de-abia îşi deschisese cabinetul, 
când o fereastră deschisă şi un ventilator erau tot luxul pe 
care şi-l putea permite ca să mai scape de căldura 
înăbuşitoare de iulie. „Câteodată parcă n-ar fi aer deloc”, se 
gândi el. 

Îşi întoarse privirea de la fereastră când auzi semnalul 
cunoscut de trei ţărâituri ale soneriei. Se ridica şi merse la 
uşa, deschizând-o rapid pentru a-i permite domnului 
Zimmerman, cu nerăbdarea sa, să intre numaidecât. Lui 
Zimmerman nu-i plăcea să aştepte în anticameră. Apărea 
cu doar câteva secunde înainte de a începe şedinţa şi se 
aştepta să fie primit imediat. Ricky îl văzuse o dată făcând 
ture în sus şi-n jos pe trotuarul din faţa blocului, într-o zi 
geroasă de iarnă, uitându-se furios la ceas la fiecare câteva 
secunde, doar să nu fie nevoit să aştepte înăuntru. Nu o 
singură dată, Ricky fusese tentat să-l lase să aştepte 
câteva minute, ca să vadă dacă-l poate provoca pe 
Zimmerman să înţeleagă şi să spună de ce era aşa de 
important să fie exact. Dar nu făcuse asta niciodată. In 
schimb, deschidea uşa la cinci fix în fiecare zi, pentru ca 
nervosul Zimmerman să poată intra în camera de 
tratament, să se arunce pe canapea şi să se lanseze 
imediat cu sarcasm şi furie asupra tuturor nedreptăţilor 
care i se întâmplaseră în acea zi. Ricky inspiră adânc când 


e y E 


deschise uşa, adoptând o figură pe care nu se putea citi 
nimic. Pentru că, indiferent de ceea ce simţea Ricky în 
sinea lui, fie că era vorba de un ful sau de o mână moartă, 
întotdeauna Zimmerman avea aceeaşi privire care nu 
promitea nimic. 

— Bună ziua, începu el cu salutul standard. 

Dar nu era Roger Zimmerman în sala de aşteptare. 

În schimb, Ricky se găsi în faţa unei tinere cu o înfăţişare 
izbitoare, ca de statuie. 

Purta o haină neagră legată la mijloc cu o cingătoare, 
lungă până la pământ, cu totul nepotrivită pentru o zi 
fierbinte de vară, ochelari de soare fumurii, pe care şi-i 
scoase repede, dând la iveala nişte ochi verzi pătrunzători. 
Ricky i-ar fi dat în jur de treizeci de ani. O femeie a cărei 
frumuseţe atinsese punctul culminant, cu o înţelegere a 
vieţii îmbogăţită de trecerea primei tinereţi. 

— Mă scuzaţi... spuse Ricky ezitant. Dar... 

— Ah, făcu tânăra cu graţie, dându-şi părul blond la o 
parte de pe umeri şi gesticulând diafan. Zimmerman nu 
vine azi, am venit eu în locul lui. 

— Dar el... 

— Nu va mai avea nevoie de tine, continuă ea. A decis 
să-şi întrerupă tratamentul fix la ora 2.37 azi după-amiază. 
În mod destul de curios, era la staţia de metrou de pe 92nd 
Street când a ajuns la această concluzie, după o 
conversaţie scurtă cu Domnul R. Domnul R l-a convins că 
nu mai are nevoie şi nici nu mai vrea serviciile tale. Şi, spre 
surpriza noastră, nici nu i-a fost prea greu lui Zimmerman 
să ajungă la această concluzie. 

Apoi trecu pe lângă doctorul încă mut de uimire şi intră în 
birou. 


IV 


— Aşadar, aici este locul unde se dezvăluie misterele, 
spuse tânăra cu vioiciune. 

Ricky o urmase fără comentarii în birou, urmărind-o cum 
inspectează camera. Privirea femeii se opri asupra 
canapelei, a scaunului lui, a biroului. Merse la bibliotecă şi 
inspectă cărţile de pe rafturi, dând din cap pe măsură ce 
citea titlurile pompoase. Işi trecu degetul peste un volum, 
apoi, observând praful pe care-l adunase pe deget, clătină 
din cap: 

— Nu prea sunt folosite... murmura ea. Îşi ridică ochii 
spre el o clipă, spunând cu reproş: Cum? N-ai nici măcar un 
volum de versuri sau de literatură? 

Apoi se îndreptă spre peretele de culoare crem pe care 
Ricky îşi agăţase diploma şi câteva mici piese de artă, 
alături de un portret de dimensiuni modeste, înrămat în 
lemn de stejar, al marelui Freud însuşi. În poză ţinea în 
mână nelipsitul trabuc, aruncând o privire răutăcioasă, cu 
ochii adânciţi în orbite, barba albă acoperindu-i falca 
afectată de cancer, care trebuie să fi fost extrem de 
dureroasă în ultimii ani ai vieţii. Femeia bătu în sticla 
tabloului cu unghiile date cu ojă de culoarea focului. 

— E interesant cum fiecare profesie are o icoană pe 
perete. Adică, dacă aş fi mers la un preot, el ar avea un 
lisus pe cruce. Un rabin ar avea o stea a lui David sau un 
candelabru cu şapte braţe. Orice politician de doi bani are 
pe perete un portret al lui Lincoln sau al lui Washington. 
Chiar ar trebui să fie dată o lege care să interzică lucrurile 
astea. Doctorilor le place să aibă la îndemână machetele 
acelea din plastic reprezentând o inimă sau un genunchi 
sau alt organ. Din câte ştiu, un programator care lucrează 
în Sillicon Valley îşi atârnă, pe peretele biroului în care 
lucrează, un portret al lui Bill Gates pe care îl venerează 
zilnic. Un psihanalist ca tine, Ricky, are nevoie de portretul 
Sfântului Sigmund. Asta permite oricărei persoane care 
intră aici să-şi dea seama cine a pus bazele regulilor 


principale. lar ţie îţi conferă puţină legitimitate care, 
altminteri, ar putea fi pusă la îndoială, presupun. 

Fără să spună nimic, Ricky Starks luă un fotoliu şi-l mută 
în spaţiul din faţa biroului. Apoi el trecu pe partea cealaltă a 
biroului şi-i făcu semn tinerei femei să se aşeze. 

— Cum? Nu stau pe faimoasa canapea? 

— Ar fi prea devreme, răspunse el sec. 

Îi făcu din nou semn să se aşeze. Tânăra îşi mai aruncă 
puţin privirea pătrunzătoare prin cameră, ca şi cum încerca 
să memoreze tot ce conţinea, apoi se îndreptă spre locul 
indicat de Ricky. Se lăsă languros pe fotoliu, în acelaşi timp 
căutând într-unul din buzunarele hainei negre, şi scoase un 
pachet de ţigări. Luă una din pachet, o puse între buze, 
aprinse o brichetă transparentă, dar opri flacăra la doar 
câţiva centimetri de vârful ţigării. 

— Ah, spuse ea zâmbind galeş, ce nepoliticos din partea 
mea. Nu vrei un fum, Ricky? El clătină din cap, iar ea 
continuă să zâmbească. Sigur că nu. Când te-ai lăsat? 
Acum cinsprezece ani? Douăzeci? De fapt, Ricky, cred că 
era în 1977, dacă Domnul R. m-a informat corect. O 
perioadă curajoasă să te laşi de fumat, Ricky. Într-o epocă 
în care lumea îşi aprindea ţigara lângă tine fără să-şi facă 
probleme pentru că, deşi firmele producătoare de ţigări 
negau acest lucru, oamenii ştiau că ţigările dăunează 
sănătăţii. Te omoară, aşa este. Aşa că lumea prefera să nu 
se mai gândească la asta. Abordarea sănătăţii prin metoda 
simțului: bagă-ţi capul într-o gaură şi ignoră ceea ce este 
evident. Şi atâtea altele se întâmplau pe atunci, în orice 
caz. Lupte, revolte şi scandaluri. Mi s-a spus că era minunat 
să trăieşti pe-atunci. Dar tânărul doctor încă la studii Ricky 
a reuşit să se lase de fumat când ăsta era un obicei atât de 
popular şi nici pe departe atât de inacceptabil din punct de 
vedere social cum este astăzi. Asta îmi spune ceva. 

Tânăra îşi aprinse ţigara, trase o dată din ea şi trimise 
fumul languros în aer. 

— O scrumieră ai? întrebă ea. 


= 40 


Ricky căută într-un sertar al biroului şi scoase singura 
scrumiera pe care o ţinea ascunsă acolo. O puse pe 
marginea biroului. Tânăra îşi stinse ţigara imediat. 

— Gata, spuse ea, un fum este destul de înţepător ca să 
ne amintească de acele vremuri. 

Ricky aşteptă un moment înainte de a întreba: 

— De ce este important să ne amintim de vremurile 
acelea? 

Tânăra îşi dădu ochii peste cap, lăsându-şi capul pe 
spate, şi începu sa râdă zgomotos. Sunetul aspru părea 
nepotrivit, ca un râs zgomotos în biserică sau un clavecin 
într-un aeroport. Când râsul încetă, femeia îl fixă pe Ricky 
cu o privire de smarald, pătrunzătoare. 

— Este important să ne amintim totul. Totul în legătură 
cu această vizită, Ricky. Nu aşa faci cu fiecare pacient? Nu 
ştii ce anume vor zice şi când vor zice ceva care să le 
deschidă lumea către tine, nu-i aşa? Aşa că trebuie să fii 
vigilent tot timpul. Pentru că nu poţi şti cu precizie când se 
va deschide uşa care îţi va arăta secretele ascunse. Astfel 
că trebuie să fii mereu pregătit şi receptiv, atent, 
întotdeauna vigilent în aşteptarea cuvântului sau a poveştii 
care îţi va spune multe, aşa-i? Nu este aceasta o descriere 
corectă a procesului? 

El încuviinţă din cap. 

— Bine, spuse ea dintr-odată. De ce crezi că vizita 
aceasta de astăzi ar fi diferită de oricare alta? Deşi, în mod 
evident, este. 

Ricky nu răspunse. Din nou rămase tăcut o clipă, doar 
uitându-se la femeie, sperând să o tulbure cu privirea sa. În 
schimb, ea părea să aibă o stăpânire de sine ieşită din 
comun, iar tăcerea, despre care Ricky credea că este cel 
mai deranjant sunet din lume, nu o afecta deloc. In cele din 
urmă, Ricky spuse încet: 

— Sunt în dezavantaj. Dumneavoastră păreţi să ştiţi 
atâtea lucruri despre mine şi cel puţin câte ceva din cele ce 
se petrec în această cameră, în timp ce eu nu vă ştiu nici 
măcar numele. Aş vrea să ştiu ce vreţi să spuneţi cu 
„Domnul Zimmerman şi-a încheiat tratamentul”, pentru că 


=A 


domnul Zimmerman nu m-a contactat ca să-mi comunice 
acest lucru, ceea ce e foarte neobişnuit din partea lui. Şi aş 
mai vrea să ştiu care este legătura dintre dumneavoastră şi 
individul pe care îl numiţi Domnul R. şi care presupun că 
este aceeaşi persoană cu cel care mi-a trimis scrisoarea de 
ameninţare semnată Rumplestiltskin. Vreau să-mi 
răspundeţi imediat la toate aceste întrebări, că altfel chem 
poliţia. 

Femeia zâmbi din nou, deloc impresionată. 

— Te deranjează caracterul tău practic? 

— Răspunsuri, zise el. 

— Nu asta căutăm cu toţii, Ricky? Toţi cei care păşesc 
pragul acestei camere caută răspunsuri. 

Ricky nu răspunse. În schimb, se întinse după telefon. 

— Nu crezi că, în felul lui, asta caută şi Domnul R.? 
Răspunsuri la întrebări care l-au urmărit ani de zile. Haide, 
Ricky, nu eşti de acord că şi cea mai aspră răzbunare 
începe cu întrebări simple? 

Asta era de-a dreptul surprinzător. Însă interesul stârnit 
de această observaţie era depăşit de iritarea tot mai mare 
provocată de atitudinea femeii. Nu scotea la iveală nimic 
altceva decât o aroganță şi o stăpânire de sine cu totul 
ieşite din comun. Puse mâna pe receptorul telefonului, 
neştiind ce altceva să facă. 

— Vă rog să-mi răspundeţi imediat la întrebări, spuse el. 
Altfel am să raportez toate acestea poliţiei şi am să-i las pe 
ei să se descurce mai departe. 

— N-ai niciun fel de spirit de competiţie, Ricky? Nu vrei să 
joci acest joc? 

— Nu-mi dau seama ce fel de joc este acela în care este 
trimisă pornografie dezgustătoare şi amenințătoare unei 
fetiţe uşor impresionabile. Cum la fel nu văd în ce constă 
jocul în cererea ca eu să mă sinucid. 

— Dar n-ar fi ăsta cel mai măreț joc dintre toate: să te 
joci de-a moartea, Ricky? rânji femeia. Să te dovedeşti mai 
deştept decât ea? 

Asta îl făcu să şovăie puţin, cu mâna încă pe telefon. 
Tânăra arătă spre mâna lui, spunând: 


= 


— Poţi să câştigi, Ricky, dar nu şi dacă ridici telefonul şi 
formezi 911. Atunci cineva, undeva, va pierde. Promisiunea 
aceasta a fost făcută şi, crede-mă, va fi ţinută. Domnul R. 
n-o fi el altcumva, dar este un om de cuvânt. Şi când pierde 
cineva pierzi şi tu. Asta e numai Ziua 1, Ricky. A ceda acum 
e ca şi cum te-ai da bătut imediat după începerea meciului. 
Înainte chiar de prima runda a jocului. 

Ricky îşi trase mâna de pe telefon. 

— Numele dumneavoastră, întreba el. 

— Astăzi şi pentru scopul jocului, spune-mi Virgil. Orice 
poet are nevoie de un ghid. 

— Virgil e nume de bărbat. 

Femeia care-şi spusese Virgil ridică din umeri: 

— Am o prietenă care se numeşte Rikki. Are vreo 
importanţă? 

— Nu. Şi ce legătură ai, Virgil, cu Rumplestiltskin? 

— El m-a angajat. Este extrem de bogat şi disponibil să 
angajeze tot felul de ajutoare, indiferent de tipul de ajutor 
de care are nevoie, pentru a ajunge la mijloacele cu care să 
îşi realizeze planurile. Acum tu eşti ceea ce-l preocupă. 

— Aşadar, ca angajat, bănuiesc că ai numele lui, o 
adresă, o identitate pe care pur şi simplu ai putea să mi le 
dai, punând capăt o dată pentru totdeauna acestei 
tâmpenii. 

Virgil clătină din cap: 

— Vai, nu, Ricky! Domnul R. nu e atât de naiv încât să-şi 
dezvăluie identitatea nici măcar oamenilor de încredere ca 
mine. Şi, chiar dacă aş putea să te ajut, n-aş face-o, ar fi 
lipsit de sportivitate. Ce-ar fi fost dacă poetul şi ghidul lui s- 
ar fi uitat la inscripţia pe care scria: „Lăsaţi orice speranţă 
voi ce intraţi aici!...” iar Virgil ar fi spus: „La naiba, nu intra 
acolo!...” Asta ar fi distrus orice poezie. Nu poţi să scrii o 
epopee despre cum te-ai întors de la porţile iadului, nu-i 
aşa, Ricky? Nu, trebuie să intri pe acea poartă. 

— Şi atunci, de ce ai venit aici? 

— Ţi-am spus, el se gândea că ai putea să-i pui la 
îndoială sinceritatea - cu toate că domnişorica cu un tată 
plicticos şi extrem de previzibil din Deerfield, căreia i-au 


BE e E 


fost date peste cap atât de uşor emoţiile de tânără 
adolescentă, ar trebui să fie un mesaj suficient pentru tine. 
Dar îndoielile lasă loc ezitărilor, iar tu ai doar două 
săptămâni pentru joc, ceea ce reprezintă un răstimp scurt. 
De aceea a trimis un îndrumător de bună-credinţă, ca să te 
ajute să te pui pe treabă. Eu sunt acela. 

— Bine, spuse Ricky. Tot pomeneşti despre jocul acesta. 
Ei bine, nu este un joc pentru domnul Zimmerman. El a fost 
supus analizei timp de aproape un an, iar tratamentul lui se 
află într-o etapă importantă. Tu şi cel care te-a angajat, 
misteriosul domn R., puteţi să vă jucaţi cu mine, asta e una. 
Dar e cu totul altceva când îi amestecați şi pe pacienţii mei. 
Asta depăşeşte limita... 

Tânăra care-şi spunea Virgil ridică mâna. 

— Ricky, încearcă să nu fii aşa de pompos! 

Ricky se opri şi se uită cu mânie la femeie. 

Ea în schimb ignoră această privire şi, cu o mişcare 
uşoară a mâinii, adăugă: 

— Zimmerman a fost ales să ia parte la joc. 

Ricky păru foarte surprins, pentru că Virgil adăugă: 

— N-a fost foarte încântat la început, mi s-a spus, totuşi a 
fost ciudat de entuziasmat la scurt timp. Dar eu nu am 
participat la acea conversaţie, aşa că nu te pot ajuta cu 
detaliile. Rolul meu a fost altul. Însă am să-ţi spun cine este 
cel care s-a implicat. O femeie între doua vârste şi oarecum 
nefericită, care se recomandă LuAnne; un nume drăguţ, 
totuşi cam neobişnuit şi nepotrivit, dată fiind condiţia 
precară a femeii pe acest pământ. In orice caz, Ricky, cred 
că ar fi înţelept să ai o discuţie cu LuAnne după ce plec. 
Cine ştie ce mai afli? Şi sunt sigură că vei încerca să-i ceri o 
explicaţie domnului Zimmerman, dar cu siguranţa nu va fi 
disponibil. Aşa cum am spus, Domnul R. este un om foarte 
bogat şi obişnuit să facă ce-i place. 

Ricky era pregătit să ceară lămuriri, îi stăteau pe buze tot 
felul de întrebări, dar Virgil se ridică. 

— Te superi dacă-mi scot haina? spuse ea cu voce 
îngroşată. 


— 44 — 


El făcu un gest larg cu mâna, arătându-i că este de 
acord. 

— Dacă vrei, spuse el. 

Ea zâmbi din nou, îşi descheie încet nasturii de la haină şi 
dezlegă cordonul de la mijloc. Apoi, cu o mişcare sigură şi 
bruscă, îşi dădu jos haina de pe umeri şi o lăsă să cadă pe 
podea. 

Nu purta nimic pe dedesubt. 

Virgil îşi puse o mână în şold şi se mişcă provocator 
înspre el. Se întoarse cu spatele pentru o clipă, apoi se 
răsuci din nou, cu faţa spre el. Ricky îi cuprinse trupul dintr- 
o singură privire, ochii lucrându-i ca un aparat de 
fotografiat, şi cuprinse cu privirea sânii femeii, sexul, 
picioarele lungi şi, în cele din urmă, se întoarse la ochi, care 
străluceau, anticipându-i reacţiile. 

— Vezi, Ricky? spuse ea moale, nu eşti aşa bătrân. Nu 
simţi sângele cum îţi zvâcneşte prin vene? Şi un pic de 
căldură între picioare, nu? Am ce să arăt, nu-i aşa? chicoti 
ea. Nu trebuie să răspunzi. Ştiu bine răspunsul. L-am primit 
de la alţi bărbaţi. Rămase cu privirea pironindu-l pe Ricky, 
ca şi cum ar fi spus că poate să controleze din priviri 
direcţia ochilor lui. Mereu apare momentul de uimire, Ricky, 
spuse Virgil, zâmbind maliţios, când un bărbat priveşte 
pentru prima dată corpul unei femei. Mai ales corpul unei 
femei pe care n-a mai văzut-o până atunci. O privelişte care 
înseamnă aventură. Ochii bărbatului sunt pur şi simplu ca 
apa unei cascade curgând pe o stâncă, de sus în jos. Apoi, 
exact cum faci tu acum, când ai prefera să te holbezi între 
picioarele mele, un fel de vinovăţie te obligă să te uiţi în 
ochii mei. E ca şi cum bărbatul încearcă să spună că totuşi 
mă vede încă pe mine, ca persoană, dar în realitate 
gândeşte ca un animal, indiferent cât de educat şi sofisticat 
pretinde că este. Nu asta se întâmplă acum? 

Ricky nu răspunse. Realiză însă că trecuseră ani de zile 
de când nu se mai aflase în prezenţa unei femei goale, iar 
asta îi reverberă cu putere în minte. În urechi îi suna fiecare 
cuvânt pe care îl rostea Virgil şi era conştient că ardea, ca 
şi cum căldura zilei de afară dăduse năvală în birou. 


— 45 — 


Virgil continuă să-i zâmbească. Făcu încă o piruetă, 
arătându-şi întreaga făptură. Poza, luând mai întâi o poziţie, 
apoi alta, precum modelul unui artist care încearcă să 
găsească postura corectă pentru a fi fotografiat sau pictat. 
Fiecare întoarcere a corpului era parcă menită să crească 
temperatura din birou cu încă vreo câteva grade. Apoi Virgil 
se aplecă languros şi-şi ridică haina neagră de pe podea. O 
tinu o secundă în mână, nehotărâtă dacă s-o îmbrace sau 
nu, dar apoi, cu mişcare scurta, îşi băgă mâinile pe mâneci 
şi strânse cordonul din jurul mijlocului. Imediat ce dispăru 
corpul gol din faţa ochilor săi, Ricky se simţi ca smuls dintr- 
o transă hipnotică sau, cel puţin, ce credea că simțeau 
pacienţii când trecea efectul unei anestezii. Începu să 
vorbească, dar Virgil ridică mâna, oprindu-l. 

— Imi pare rău, Ricky, spuse ea tăios. Şedinţa de azi a 
luat sfârşit. Ti-am dat destule informaţii, acum e rândul tău 
să acţionezi. La asta nu prea te pricepi, aşa-i? Tu te pricepi 
doar să asculţi. Nimic altceva. Ei bine, au trecut vremurile 
acelea, Ricky. Acum trebuie să ieşi în lume şi să faci ceva. 
Altfel... Hai să nu ne gândim la „altfel”. Când ghidul îţi arată 
calea, tot ce trebuie să faci este s-o porneşti într-acolo. Nu 
sta degeaba într-un loc, cu mâinile încrucişate - bla, bla, 
bla. Cine se scoală de dimineaţa, departe ajunge. Asta e un 
sfat extrem de bun. Ar fi bine să-l urmezi. 

O luă cu paşi repezi spre ieşire. 

— Stai, strigă el nestăpânit. Te mai întorci? 

— Cine ştie? răspunse Virgil cu un surâs enigmatic. Poate 
doar din când în când. Să vedem cum te descurci. 

Apoi deschise larg uşa şi ieşi. 

Ricky ascultă o clipă zgomotul tocurilor ei pe pardoseala 
coridorului, apoi sări şi se repezi spre uşă. O deschise cu 
putere, dar Virgil dispăruse deja de pe coridor. Se opri 
descumpănit un moment, apoi se întoarse în birou, 
îndreptându-se spre fereastră. Se grăbi să scoată capul pe 
geam, uitându-se în lungul drumului, exact cât s-o vadă pe 
tânăra femeie ieşind pe uşa blocului. Pe când o privea, o 
limuzină neagră apăru, îndreptându-se spre intrarea 
blocului, iar Virgil păşi de pe bordură direct în maşină. 


=" 4Bre 


Automobilul se puse în mişcare prea rapid pentru ca Ricky 
să poată observa plăcuţă cu numărul de înmatriculare sau 
alt amănunt, chiar dacă era destul de organizat şi inteligent 
încât să se gândească să observe aceste lucruri. 


Uneori pe plajele din Cape Cod, în Wellfleet, lângă casa 
lui de vacanţă, se formează curenţi de coastă puternici, 
care pot fi periculoşi, chiar fatali. Aceştia sunt creaţi de 
forţa repetitiva a oceanului lovind în țărm şi care, în cele 
din urmă, sapă un fel de brazdă sub valuri, în nisipul de pe 
plajă. Când acest spaţiu se deschide, apa care vine găseşte 
deodată altă locaţie pentru calea de întoarcere spre mare, 
curgând direct în acest canal subacvatic. La suprafaţă, 
curentul de coastă este stabil. Când cineva este prins în 
vâltoare, sunt câteva trucuri la care trebuie să apeleze şi 
care fac experienţa neplăcută, chiar înspăimântătoare, cu 
siguranţă obositoare, dar în primul rând supărătoare. Dacă 
însă nu ţine cont de aceste trucuri, cel prins în curentul de 
coastă poate chiar să moară. Deoarece zona este îngustă, 
cel prins de curent nu trebuie niciodată să încerce să se 
lupte cu el, ci pur şi simplu să înoate paralel cu ţărmul şi, în 
câteva secunde, înspăimântătoarea smucitură a curentului 
va slabi, lăsându-l pe cel prins direct pe plajă. De fapt, 
zonele învolburate sunt scurte de obicei, aşa că oricine le 
poate „călări”, iar când strânsoarea slăbeşte, respectivul 
trebuie doar să-şi „ajusteze” poziţia în consecinţă şi să 
înoate spre plajă. Ricky ştia că toate astea reprezintă cele 
mai simple instrucţiuni, iar atunci când sunt pomenite pe 
teren solid, la o petrecere sau chiar stând pe nisipul 
fierbinte la distanţă de ocean, ele sună ca şi cum a te 
extrage dintr-un curent de coastă este la fel de uşor ca a 
îndepărta o muscă băzâitoare. 

Realitatea, fireşte, este cu mult mai dură. Atunci când 
eşti măturat în mod inexorabil de ocean, departe de 
siguranţa plajei, intri în panică imediat. Atunci când eşti 
prins de o forţă cu mult mai puternică decât orice, eşti 
terifiat. Teama şi oceanul sunt o combinaţie mortală. Le 
urmează imediat groaza şi epuizarea. Ricky citea în Cape 


REY i 


Code Times cel puţin despre o persoană care se îneca în 
fiecare vară, iar săracul înotător murise la doar câţiva metri 
de țărm. 

Ricky încerca să-şi ţină emoţiile în frâu, pentru că se 
simţea ca şi cum era prins într-un astfel de curent de 
coastă. 

Respiră adânc, încercând să lupte cu senzaţia că este 
tras spre ceva întunecat şi periculos. De îndată ce limuzina 
în care urcase Virgil ieşise din raza lui vizuală, zărise 
agenda de programări şi găsise numărul lui Zimmerman, 
acolo unde îl scrisese, pe prima pagină, şi apoi uitase de el, 
niciodată nefiind forţat să-şi sune pacientul. Sună imediat la 
acesta, dar nu-i răspunsese nimeni. Nici Zimmerman, nici 
mama lui ultraprotectoare, nici măcar robotul sau vreun alt 
serviciu. Doar sunetul frustrant al ţârâitului telefonului. 

Hotărâse, în acel moment de confuzie, că mai bine ar 
vorbi direct cu Zimmerman şi, chiar dacă omul fusese 
cumva mituit de Rumplestiltskin să-şi întrerupă 
tratamentul, poate va putea totuşi să arunce vreo lumină 
asupra identităţii celui care-l chinuia atâta. Zimmerman era 
un om acru, însă nu putea să ţină un secret, indiferent ce-ar 
fi fost pus să facă. Ricky trânti telefonul chiar în mijlocul 
unui alt țârâit la care nu răspundea nimeni şi-şi înşfăcă 
haina. În câteva secunde era afară. 

Străzile oraşului erau încă luminate de razele soarelui, cu 
toate că se apropia vremea cinei. Şi traficul aglomerat 
continua să stranguleze străzile, deşi mulțimile de oameni 
care se întorceau acasă pe trotuare se mai împuţinaseră 
oarecum. New York, ca orice alt oraş mare, cu toate că 
pulsa de viaţă 24 de ore din 24, funcţiona totuşi după 
acelaşi ritm ca oriunde în lume: energie dimineaţa, 
hotărâre la mijlocul zilei, foame seara. Ricky ignora 
restaurantele pline de oameni, deşi nu o dată simţi o aromă 
ademenitoare când trecu pe lângă ele. Dar, în seara asta, 
foamea lui Ricky Starks era de cu totul altă natură. 

Făcu ceva ce nu făcea aproape niciodată. În loc să facă 
semn unui taxi să oprească, Ricky porni să traverseze 
Central Park pe jos. Se gândi că timpul şi efortul îl vor ajuta 


— 48 — 


să se liniştească şi să apuce să înţeleagă ceva din ceea cei 
se întâmpla. Dar, în ciuda pregătirii sale îndelungate şi a 
puterii de concentrare cu care se lăuda, nu putea să-şi 
amintească ce-i spusese Virgil, cu toate că nu avea deloc 
probleme să-şi amintească fiecare nuanţă a corpului ei, de 
la zâmbetul de pe buze, până la curbura sânilor şi la forma 
zonei pubiene. 

Căldura zilei se mai prelungea şi la începutul serii. După 
câteva sute de metri, Ricky simţi cum transpiraţia lipicioasa 
i se aduna pe gât şi sub braţe. Işi slăbi cravata şi-şi dădu jos 
blazerul, ţinându-l atârnat pe spate, fapt care-l făcea să 
pară nonşalant, ceea ce era în contradicţie totală cu starea 
lui. Parcul era încă plin cu oameni care făceau sport şi de 
mai multe ori trebui să se dea la o parte din calea unui grup 
de persoane care alergau. Văzu oameni obişnuiţi care-şi 
plimbau câinii în zona special amenajată şi trecu pe lângă 
vreo şase grupuri care jucau ceva cu mingea. Existau şi 
terenuri de baseball, la care partea mai îndepărtată de 
locurile de marcare se suprapunea la mai multe jocuri. 
Observă chiar că jucătorul de pe flancul drept de la un joc 
stătea mai mult sau mai puţin lângă jucătorul de pe flancul 
stâng al altui joc. Parcă ar fi existat un fel de cod ciudat, 
definit de condiţiile de oraş, pentru acest spaţiu împărţit, 
fiecare individ încercând să-şi păstreze atenţia concentrată 
asupra propriului joc, fără să se bage în altul. Câteodată, o 
minge lovită de bâta de baseball invada spaţiul jocului de 
alături, iar acei jucători se dădeau la o parte cu grijă pentru 
a face loc întreruperii, înainte să-şi reia propriul joc. Ricky 
se gândi că viaţa era prea rar atât de simplă şi aproape 
niciodată nu semăna cu un balet. „De obicei, se gândi el, 
ajungem unul în calea altuia.” 

Îi luă încă un sfert de oră de mers rapid pentru a ajunge 
în cartierul în care se afla apartamentul lui Zimmerman. 
Deja era transpirat complet şi îşi dorea să fi fost încălţat cu 
nişte pantofi sport, adidaşi sau tenişi, mai degrabă decât cu 
pantofii de piele care îl cam strângeau şi amenințau să-i 
facă o bătătură. Simţea o umezeală lipicioasa curgându-i şi 
pătându-i cămaşa albastră. Se gândi că şi părul îi era 


== 40 


încâlcit şi lipit de frunte. Ricky se opri în faţa unei vitrine 
uitându-se la imaginea reflectată de aceasta şi, în locul 
doctorului ordonat şi calm, care-şi primea pacienţii cu o 
figură ce nu lăsa să se citească nicio emoție, văzu un 
bărbat cu hainele în dezordine, prins într-un labirint de 
nehotărâri. Arăta chinuit, răvăşit şi probabil puţin speriat, 
aşa că încercă să-şi vină în fire. 

Niciodată până acum, în toată experienţa lui de aproape 
treizeci de ani, nu se abătuse de la relaţia rigidă şi formală 
dintre pacient şi doctor. Nici măcar o dată nu-i trecuse prin 
cap să meargă acasă la un pacient ca să vadă ce mai face. 
Indiferent cât de mare era disperarea pacientului, ei 
veneau, cu tot cu depresiile lor, la cabinetul lui. Ei erau cei 
care îl căutau. Dacă erau înnebuniţi şi copleșiți, îl sunau și- 
şi făceau o programare pentru a veni la el la cabinet. Asta 
constituia o parte integrantă din procesul de însănătoşire. 
Aşa greu cum le era unora, aşa paralizaţi de emoţii, totuşi 
simplul act fizic de a se deplasa până la cabinetul acestuia 
constituia un pas important. lar pentru el, a păşi în afara 
teritoriului cabinetului constituia o raritate de neînchipuit. 
Uneori barierele artificiale şi distanţele create de relaţia 
dintre pacient şi doctor păreau crude, însă din aceste 
bariere şi distanţe apărea înţelegerea. 

Ricky se opri ezitant la colţ, la doar câteva sute de metri 
de locuinţa lui Zimmerman, uimit el însuşi că se află în acel 
loc. Insă ceea ce nu înţelegea Ricky era faptul că ezitarea 
lui de acum nu se deosebea cu nimic de a lui Zimmerman, 
atunci când mărşăluia prin faţa cabinetului, atunci când se 
întâmpla să ajungă mai devreme. 

Făcu doi sau trei paşi şi se opri. 

Dădu din cap şi spuse cu voce tare, în timp ce inspira 
adânc: 

— Nu pot să fac asta! 

Un cuplu de tineri care trecea pe lângă el îl auzi, căci 
bărbatul răspunse: 

— Sigur că poţi, amice, nu-i aşa de greu! 

Tânăra care atârna la braţul bărbatului izbucni în râs, 
apoi îi dădu în glumă acestuia un pumn, de parcă l-ar fi 


pedepsit pentru că a fost spiritual şi nepoliticos în acelaşi 
timp. Trecură pe lângă el şi-şi continuară drumul către ceea 
ce avea să le rezerve acea seară, în timp ce Ricky stătea pe 
loc, învârtindu-se ca o barcă ancorată, incapabil să se 
mişte, dar fiind totuşi tras cu putere de vânt şi de curenţi. 

„Ce-a spus Virgil?” şopti el pentru sine. 

Zimmerman a hotărât să-şi încheie tratamentul fix la ora 
2.37 într-o staţie de metrou din apropiere. 

N-avea niciun sens. 

Se uită înapoi peste umăr şi zări o cabină telefonică la 
colţul străzii. Se repezi spre ea şi introduse o monedă în 
lăcaşul special, formând rapid numărul lui Zimmerman. Din 
nou telefonul sună de vreo douăsprezece ori, fără să 
răspundă nimeni. 

De data asta, Ricky se simţi uşurat. Absența unui răspuns 
acasă la Zimmerman îl scutea de efortul de a merge la uşa 
acestuia, cu toate că era surprins că nici măcar mama lui 
Zimmerman nu răspundea la telefon. Potrivit fiului acesteia, 
ea stătea în pat mai toată ziua, fără să se poată mişca şi 
bolnavă, cu excepţia unei doze neîncătuşate şi aproape 
inepuizabile de pretenţii mânioase şi comentarii umilitoare 
pe care le exprima non-stop. 

Puse jos receptorul şi făcu un pas înapoi. Se uită lung la 
blocul în care se afla apartamentul lui Zimmerman şi apoi 
dădu din cap. Işi spuse: 

„Trebuie să preiei controlul asupra acestei situaţii!” 

Scrisoarea de ameninţare, copilul cu psihicul zdruncinat 
de pornografie, apariţia dintr-odată a unei femei despuiate 
şi destul de năucitoare în biroul lui, toate acestea îi 
dăduseră echilibrul peste cap. Avea nevoie să preia 
controlul asupra evenimentelor şi apoi să dea un curs 
simplu jocului în care fusese prins. Ceea ce nu avea nevoie, 
în opinia lui, era să arunce la gunoi aproape un an de 
analiză cu Zimmerman pentru că îi era teamă şi acţiona 
impulsiv. 

Îşi făcu puţin curaj spunându-şi aceste lucruri. Se 
întoarse, hotărât să se apuce să-şi facă bagajul pentru 
vacanţă. 


5j 


Însă ochii îi surprinseră intrarea la staţia de metrou de pe 
92nd Street. Ca în multe alte staţii de metrou, şi aici erau 
scări care coborau sub pământ, cu un mic indicator galben 
deasupra. O luă în acea direcţie, oprindu-se un moment în 
capul scărilor, străbătut deodată de un sentiment de vină şi 
teamă, de parcă ceva anume începea să contureze încet 
din ceaţă şi fum. Cobori scările. Lumina artificială bâzâia şi 
se reflecta în faianţa de pe pereţi. Un tren se auzea în tunel 
în depărtare. Îi ajunse la nas un miros urât, de vechi, ca 
atunci când deschizi un dulap care a stat închis ani de zile, 
urmat de o căldură înăbuşitoare, de parcă temperatura din 
timpul zilei se copsese în staţia de metrou şi abia acum 
începea să se răcorească. Era puţină lume în staţie în acel 
moment şi numai o femeie de culoare lucra în chioşcul de 
unde se puteau cumpăra cartelele de metrou. Aşteptă o 
clipă momentul în care aceasta nu mai era sâcâită de 
oameni care cumpărau cartele şi se apropie. Se aplecă spre 
filtrul rotund, metalic, în care se vorbea, plasat în geamul 
de plexiglas. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. 

— Vrei cartelă? Instrucţiuni? Hărţi găseşti pe peretele de- 
acolo. 

— Nu, spuse el, dând din cap. Mă întreb, îmi pare rău 
dacă vă sună ciudat, dar... 

— Ce vrei, omule? 

— Păi, mă întrebam, s-a întâmplat ceva aici jos azi? În 
după-amiaza aceasta... 

— Trebuie să vorbeşti cu poliţaii despre asta, spuse ea 
scurt. S-a întâmplat înainte de tura mea. 

— Dar ce... 

— N-am fost aici, n-am văzut nimic. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Unu' a sărit în faţa trenului. Sau a căzut, habar n-am. 
Poliţiştii au fost aici şi au plecat înainte să înceapă tura 
mea. Au curăţat mizeria şi au adunat nişte martori. Asta-i 
tot. 

— Ce poliţişti? 


ENI - A 


— De la Tranzit. Intersecţia 96th Street cu Broadway. 
Vorbeşte cu ei. Eu nu ştiu niciun fel de detalii. 

Ricky se dădu un pas înapoi, stomacul îi tremura nervos, 
capul i se învârtea, aproape că-i era greață. Avea nevoie de 
aer şi nu era deloc aer în staţie. Se apropie un tren, 
umplând staţia cu zgomot de scârţâituri, ca şi cum îl durea 
cumplit când încetinea ca să oprească. Zgomotul veni 
asupra lui, lovindu-l ca un pumn. 

— Ţi-e bine, dom'le? strigă femeia din chioşc acoperind 
zgomotul. Arăţi cam rău. 

Ricky dădu din cap, şoptind un răspuns pe care cu 
siguranţă femeia nu-l auzi. 

— Mi-e bine, spuse el, dar era clar o minciună. 

Ca un om beat care încearcă să manevreze o maşină pe 
străzi întortocheate, Ricky se clătină spre ieşire. 


V 


Tot ce avea legătură cu lumea în care intrase în acea 
seară îi era străin lui Ricky. 

Priveliştile, sunetele şi mirosurile de la secţia de poliţie 
Autoritatea de Tranzit de la intersecţia dintre 96th Street şi 
Broadway îi păreau ca o fereastră a oraşului, pe care nu se 
uitase niciodată până atunci şi de existenţa căreia era doar 
vag conştient. Chiar în holul de la intrare, un miros slab de 
urină şi vomă lupta cu acela, mai intens, de dezinfectant 
tare, ca şi cum în zonă îi fusese cuiva foarte rău, iar 
oamenii de la curăţenie făcuseră ordine după aceea 
neglijent şi în grabă. Mirosurile înţepătoare îl făcură să 
ezite, exact înainte de a fi întâmpinat de o larmă curioasă, 
un amestec de rutină şi fantastic. Un bărbat striga un 
amestec neinteligibil de cuvinte dintr-un loc ascuns vederii, 
cuvinte ce reverberau lângă intrare, fără a avea legătură cu 
nimic altceva din cele ce se petreceau acolo. O femeie 
nervoasă ţinea în braţe un copil care plângea, în faţa 
biroului de lemn al sergentului de la recepţie, şi-i azvârlea 
imprecaţii într-o spaniolă iute ca focul. Ofiţeri de poliţie 
treceau pe lângă el, cu cămăşile bleu pătate de transpiraţie 
din cauza căldurii din timpul zilei, iar cingătorile din piele în 
care-şi ţineau pistolul contrastau ciudat cu pantofii negri ce 
sclipeau de lustru. Un telefon suna undeva ascuns vederii şi 
nimeni nu răspundea la el. Unii plecau, alţii veneau, râdeau 
sau plângeau, totul asezonat cu izbucniri de obscenităţi fie 
din partea ofiţerilor, fie a vizitatorilor ocazionali, unii dintre 
ei cu cătuşe la mâini, toţi sub lumina fluorescentă din zona 
de recepţie. 

Ricky se strecură pe uşă, asaltat de ceea ce auzea şi 
vedea, neştiind cum să procedeze. Un ofiţer se şterse 
deodată de el în trecere, spunând: „Dă-te la o parte, nene, 
din drum”, făcându-l să păşească repede într-o parte, ca 
smucit de o frânghie. 

Femeia care se afla la biroul sergentului ridică pumnul şi- 
| agită spre ofiţerul care trecea prin zona de le recepţie, 


DA 


lăsă să-i scape o ultimă cascadă de cuvinte, amestecate cu 
multe insulte, şi, luând mai bine copilul în braţe, se întoarse 
încruntată, împingându-l pe Ricky de parcă acesta ar fi fost 
la fel de neînsemnat ca un gândac de bucătărie. Ricky se 
poticni şi se îndreptă spre ofiţerul aflat în spatele biroului. 
Cineva care stătuse mai de mult cam în acelaşi loc ca Ricky 
acum scrijelise în lemnul biroului literele FU’, de care 
nimeni nu se sinchisise într-atât încât să le şteargă. 

— Îmi cer scuze, începu Ricky, dar fu imediat întrerupt. 

— Nimeni nu-şi cere scuze cu adevărat, omule, doar se 
spune aşa. Dar niciodată nu intenţionăm asta. Insă eu să 
ascult pe toată lumea. Revenind, pentru ce crezi că trebuie 
să-ţi ceri scuze? 

— Nu, m-aţi înţeles greşit. Ceea ce vreau să spun... 

— Nimeni nu spune ce vrea să spună. Lecţie importantă 
în viaţă. Ar fi bine dacă mai mulţi ar învăţa-o. 

Polițistul avea probabil vreo patruzeci de ani şi un 
zâmbet impasibil pe faţă, care arăta că văzuse până în 
acest punct al vieţii cam tot ce trebuia văzut. Era un om de 
statură mare, cu un gât gros, ca al unuia care se 
antrenează în sala de fitness, şi păr negru lucios, pieptănat 
lins de la frunte spre spate. Suprafaţa biroului era plină de 
hârtii aruncate şi de rapoarte, adunate acolo fără a fi 
sortate după vreun criteriu. Din când în când, ofiţerul lua 
câteva dintre ele şi le capsa împreună, apăsând capsatorul 
de biroul demodat cu un zgomot puternic înainte de a 
arunca hârtiile într-un coş de sârmă. 

— Dati-mi voie s-o iau de la capăt, începu Ricky tăios. 

Dar polițistul rânji din nou, dând din cap. 

— Nimeni nu apucă să o ia de la capăt, cel puţin aşa ştiu 
din experienţă. Toţi spunem că vrem să găsim o cale prin 
care să luăm viaţa de la capăt, dar pur şi simplu nu 
funcţionează aşa. Dar hei, ia încearcă! Poate vei fi primul. 
Aşadar, cu ce pot să te ajut, amice? 

— Astăzi mai devreme a fost un incident în staţia de 
metrou de pe strada 92nd Street. Un om a căzut... 

— S-a aruncat, am auzit. Eşti martor? 


7 Fuck You, înjurătura „preferată” de americani (n.tr.). 
DD 


— Nu. Dar l-am cunoscut pe om, cred. Am fost doctorul 
lui. Am nevoie de informaţii... 

— Doctor, ha? Ce fel de doctor? 

— El se afla în tratament psihanalitic la mine de un an. 

— Eşti psihiatru? 

Ricky aprobă dând din cap. 

— Interesantă meseria asta, spuse ofiţerul. Şi foloseşti 
una dintre acele canapele? 

— Da, aşa este. 

— Pe bune? Şi oamenii mai au despre ce să povestească? 
Eu cred că pe mine m-ar lua somnul imediat ce aş pune 
capul jos. Un singur căscat şi m-aş stinge ca lumina. Dar 
oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ha? 

— Uneori. 

— Mişto! Ei bine, unul n-o să mai povestească. Mai bine 
vorbeşte cu detectivul. Du-te pe uşile duble, mergi mai 
departe pe coridor, biroul e pe stânga. Riggins a preluat 
cazul. Sau ce-a mai rămas din el, după ce a trecut expresul 
de pe Eight Avenue prin staţia de pe 92nd Street, la 100 pe 
oră. Dacă vrei detalii, acolo tre' să mergi. Vorbeşte cu 
detectivul. 

Polițistul arătă în direcţia unor uşi care duceau în 
interiorul secţiei de poliţie. Tot atunci, Ricky auzi un zgomot 
care putea veni deopotrivă de jos sau de sus. Sergentul 
zâmbi. 

— Omul ăla o să mă calce pe nervi înainte să treacă 
noaptea asta, spuse el, întorcându-se şi luând alt teanc de 
hârtii, pe care le prinse cu capsatorul cu un zgomot 
asemenea unui pistol. Dacă nu tace, o să am şi eu nevoie 
de un psihiatru până dimineaţă. Doctore, ai nevoie de o 
canapea portabilă. 

Apoi râse ca la o glumă bună, făcu o mişcare de 
încurajare cu mâna plină de hărtiile care foşniră, indicându- 
i lui Ricky direcţia unde trebuia să meargă. 


La stânga era o uşă pe care scria: „BIROUL 
DETECTIVILOR”, pe care Ricky Starks o împinse, făcându-şi 
drum într-un birou mic, plin cu mese gri de oţel şi cu mai 


multă lumină bolnăvicios de incandescentă. Clipi - lumina îi 
intra în ochi ca apa sărată. Un detectiv, purtând cămaşă 
albă şi cravată roşie, aşezat la cel mai apropiat birou, se 
uită în sus spre el. 

— Pot să te-ajut? 

— Detectivul Riggins? 

Detectivul dădu din cap. 

— Nu, nu sunt eu. E cea din spate, vorbeşte cu ultimul 
dintre cei care l-au văzut p-ăla care s-a aruncat în faţa 
metroului astăzi. 

Ricky se uită prin încăpere şi zări o femeie de vârstă 
medie, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească de culoare bleu 
cu nasturi şi o cravată de mătase cu dungi - deşi cravata 
era slăbită la gât, semănând mai mult a lasou -, pantaloni 
de culoare gri care se integrau perfect în decor şi, în 
contradicţie cu tot restul, o pereche de pantofi sport albi cu 
o dungă portocalie fosforescentă pe o parte. Părul blond- 
cenuşiu îl avea strâns într-o coadă la spate, ceea ce o făcea 
să pară mai în vârstă decât cei aproximativ treizeci şi cinci 
de ani pe care îi bănuia Ricky. Avea riduri de oboseală la 
colţul ochilor. Femeia detectiv vorbea cu o pereche de 
adolescenţi de culoare, fiecare purtând blugi exagerat de 
largi şi şepci de baseball întoarse în direcţii diferite, ca şi 
cum fuseseră lipite strâmb pe capetele lor. Dacă Ricky ar fi 
fost mai conştient de lumea din jurul lui, ar fi recunoscut 
moda la tineri, dar aşa, el socoti înfăţişarea acestora foarte 
ciudată şi un pic cam neliniştitoare. Dacă i-ar fi întâlnit pe 
aceşti tineri afară, pe trotuar, ar fi fost înfricoşat, fără 
îndoială. 

Detectivul din faţa lui îl întrebă deodată: 

— Ai venit pentru ăla care s-a aruncat azi la 92nd Street? 

Ricky aprobă din cap. Detectivul ridică receptorul 
telefonului. Îi făcu semn spre vreo şase scaune cu spătarul 
rigid aliniate lângă un perete al biroului. Doar un scaun era 
ocupat de o femeie murdară şi plină de praf, de vârstă greu 
de precizat, al cărei păr gri-argintiu îi exploda din cap în 
toate direcţiile şi care, după cum îşi dădu seama Ricky, 
vorbea singură. Femeia purta o haină jerpelita pe care şi-o 


SE Aa 


tot strângea pe lângă corp şi se legăna pe scaun, ca şi cum 
ţinea ritmul cu electricitatea care-i circula prin corp. „Fără 
locuinţă şi schizofrenică”, îi puse Ricky diagnosticul 
imediat. Nu văzuse pe nimeni într-o asemenea stare, din 
punct de vedere profesional, de când absolvise facultatea, 
deşi trecuse în grabă pe lângă oameni de acelaşi fel de-a 
lungul anilor, cu acelaşi ritm al paşilor pe trotuar ca orice 
alt newyorkez. În ultimii ani, numărul de oameni ai străzii 
parcă se mai redusese, dar Ricky întotdeauna crezuse că 
aceştia fuseseră goniţi în alte zone din motive politice, 
pentru ca turiştii entuziaşti şi oamenii cu bani care trec prin 
centru să nu fie nevoiţi să-i întâlnească prea des. i 

— la un loc acolo, lângă LuAnne, spuse detectivul. li spun 
lui Riggins că a mai venit unul cu care să vorbească. 

Ricky înlemni când auzi numele femeii lângă care fusese 
invitat să ia loc. Inspiră adânc şi se îndreptă spre rândul de 
scaune. 

— Pot să stau aici? întrebă el, arătând un scaun lângă 
femeie. 

Ea se uită în sus la Ricky, uşor mirată. 

— Vrea să ştie dacă poate să stea aici. Dar ce sunt eu? 
Regina scaunelor? Şi ce-ar trebui să spun? Da? Nu? Poate 
să stea unde vrea... 

LuAnne avea unghiile rupte şi pline de mizerie. Mâinile îi 
erau pline de julituri şi răni, o tăietură părea infectată, 
pielea tumefiată avea o culoare roşiatică în jurul unei cruste 
maronii. Ricky se gândi că trebuie să fi fost foarte dureros, 
dar nu spuse nimic. LuAnne îşi freca mâinile una de alta ca 
un bucătar care presară sare deasupra unei farfurii. 

Ricky se aşeză pe scaunul de lângă ea. Se răsuci puţin, 
de parcă încerca să se facă mai comod, apoi întrebă: 

— Aşadar, LuAnne, erai în staţia de metrou când omul a 
căzut pe şine? 

LuAnne se uită în sus la neoanele fluorescente, holbându- 
se la lumina puternica. Ridică uşor din umeri, apoi 
răspunse: 

— Aha, vrea să ştie dacă am fost acolo când omul s-a 
aruncat în faţa trenului? Ar trebui să-i spun ce am văzut, 


sânge peste tot şi oameni care ţipau, a fost groaznic, apoi a 
venit poliţia. 

— Locuieşti în staţia de metrou? 

— Vrea să ştie dacă locuiesc acolo, ei bine, uneori, ar 
trebui să-i spun, uneori locuiesc acolo. 

LuAnne îşi mută privirea de la neoane, clipind des, şi îşi 
roti capul în toate direcţiile de parcă ar fi văzut fantome în 
cameră. După un moment, îşi întoarse privirea spre Ricky. 

— Am văzut, spuse ea. Ai fost şi tu acolo? 

— Nu, răspunse el. Omul care a murit a fost un cunoscut 
de-al meu. 

— Oh, trist, dădu ea din cap. Aşa de trist pentru tine. ŞI 
eu am cunoscut oameni care au murit. Atunci trist a fost 
pentru mine. 

— Da, răspunse el, e trist. 

Se forţă să zâmbească spre LuAnne şi ea îi răspunse cu 
un zâmbet. 

— Spune-mi, LuAnne, ce ai văzut? 

Femeia tuşi o dată sau de două ori, de parcă încerca să-şi 
curețe gâtul. 

— Vrea să ştie ce am văzut, spuse ea, uitându-se la 
Ricky, dar nu neapărat adresându-i-se acestuia. Vrea să 
ştie despre omul care a murit şi apoi despre femeia cea 
frumoasă. 

— Despre ce femeie frumoasă vorbeşti? întreba Ricky, 
încercând să rămână calm. 

— Nu ştie despre femeia cea foarte frumoasă. 

— Nu, nu ştiu. Dar acum mă interesează, spuse el, 
încercând s-o îndemne, cu grijă, să povestească. 

Privirea lui LuAnne părea că s-a mutat undeva în 
depărtare, încercând să se concentreze asupra unui lucru 
de departe, ca un miraj, şi spuse într-un mod prietenos, 
apropiat: 

— Vrea să ştie că frumuşica aia a venit la mine, chiar 
după ce omu' a făcut bum! Şi a vorbit uşurel cu mine, şi mi- 
a zis, ai văzut asta, LuAnne? Ai văzut că omu' s-a aruncat în 
faţa trenului? Ai văzut cum a păşit el chiar acolo peste 
margine, când se apropia trenul, era expresul, vezi, şi ăsta 


nu se opreşte, nu, niciodată nu se opreşte, trebuie să iei 
local dacă vrei să te urci în tren, şi cum a sărit jos! 
Groaznic, groaznic! Zice, LuAnne, l-ai văzut cum s-a 
sinucis? Nimeni nu l-a împins, a spus ea. Chiar nimeni, 
nimeni. Să fii absolut sigură de asta, LuAnne, nimeni nu l-a 
împins pe ăla, bum! Pur şi simplu a păşit în gol, aşa a spus 
femeia frumoasă. Atât de trist. Probabil că a dorit cu tot 
dinadinsul să moară aşa deodată, bum! Şi atunci era un om 
chiar lângă ea, chiar lângă femeia frumoasă, şi a zis: 
LuAnne, trebuie să spui poliţiei ce ai văzut, spune-le că ai 
văzut că omul a trecut pe lângă toţi bărbaţii şi femeile din 
staţie şi a sărit, bum! Mort. Şi apoi frumuşica mi-a spus, 
zice, să spui asta poliţiei, LuAnne, e datoria ta ca cetăţean 
să spui că ai văzut omul care a sărit. Şi apoi mi-a dat zece 
dolari. Zece dolari doar pentru mine. Dar m-a pus să 
promit. LuAnne, zice, promiţi că te duci la poliţie şi le spui 
că ai văzut omul care a sărit pa, la revedere? Da, zic, 
promit. Aşa că am venit să spun la poliţie, exact aşa cum a 
zis ea şi aşa cum am promis. Ţi-a dat şi ţie zece dolari? 

— Nu, zise Ricky încet, mie nu mi-a dat zece dolari. 

— A, păcat, răspunse LuAnne, dând din cap. Ghinion. 

— Da, mare păcat, aprobă Ricky. Ghinion curat. 

Se uită în sus şi o văzu pe femeia detectiv traversând 
camera spre ei. 

Arăta chiar mai epuizată de evenimentele de peste zi 
decât bănuise Ricky văzând-o de la distanţă, în celălalt 
capăt al încăperii. Mişcările poliţistei Riggins vădeau dureri 
musculare, oboseală şi un spirit vlăguit cel puţin parţial de 
căldura zilei şi cu siguranţă şi de faptul că îşi petrecuse 
după-amiaza adunând cu grijă rămăşiţele nefericitului 
domn Zimmerman, urmat de încercarea de a reconstitui 
ultimele clipe din viaţa acestuia înainte de a sări de pe 
peronul staţiei de metrou. Faptul că reuşi să schiţeze un 
zâmbet slab pe când se prezenta îl surprinse. 

— Bună ziua, spuse ea. Bănuiesc că ai venit tot pentru 
domnul Zimmerman?! 

Dar, înainte ca Ricky să apuce să răspundă, detectivul 
Riggins se întoarse spre LuAnne şi adăugă: 


— LuAnne, o să pun un ofiţer să te ducă cu maşina la 
adăpostul de pe 102nd Street pentru noaptea asta. 
Mulţumesc că ai venit. Ai fost de mare ajutor. Să stai la 
adăpost, da? In caz că mai trebuie să vorbesc cu tine din 
nou. 

— Zice să stai la adăpost, dar nu ştie că noi urâm 
adăpostul. E plin de nebuni care o să te jefuiască şi o să te 
taie dacă ştiu că ai zece dolari de la o femeie frumoasă. 

— O să mă asigur că nu ştie nimeni şi că eşti în 
siguranţă. Te rog. 

LuAnne dădu din cap, dar în mod contradictoriu spuse: 

— O să încerc, doamna detectiv. 

Detectivul Riggins arătă spre uşă, unde aşteptau doi 
ofiţeri în uniformă. 

— Oamenii ăia o să te lase la adăpost, bine? 

LuAnne se ridică, clătinând din cap. 

— Călătoria cu maşina o să fie amuzantă, LuAnne. Dacă 
vrei, le spun să pornească luminile şi sirena. 

Asta o făcu pe LuAnne să zâmbească. Dădu din cap 
aprobator, cu entuziasmul unui copil. Detectivul făcu un 
semn în direcţia celor doi poliţişti în uniformă şi spuse: 

— Băieți, daţi-i martorului nostru tratamentul „covorul 
roşu”. Lumini şi acţiune pe tot drumul, bine? 

Amândoi ridicară din umeri, zâmbind. Asta era o sarcină 
uşoară şi nu avură nimic împotrivă, dacă LuAnne va sta 
destul de puţin în maşina lor pentru ca mirosul înţepător de 
transpiraţie, murdărie şi infecţie pe care a ducea cu ea ca 
un parfum să nu persiste în urma ei. 

Ricky se uită după femeia bolnavă mintal, cum dădea din 
cap şi vorbea singură din nou, îndreptându-se spre ieşire, 
însoţită de poliţişti. Se întoarse şi văzu că şi detectivul 
Riggins privea în urma femeii. Poliţista spuse: 

— Nu-i nici pe jumătate aşa de rău ca alţii. Şi stă cam în 
aceleaşi locuri. Fie în spatele bodegii de pe 97th Street, fie 
în staţia unde era astăzi, sau la intrarea în Riverside Park 
pe 96th Street. Adică, e nebună şi cu mintea plecată cu 
sorcova, dar nu aşa de supărătoare ca alţii. Mă întreb cine-o 
fi cu adevărat. Crezi, doctore, că există cineva, undeva, 


BE E 


care-şi face griji pentru ea? În Cincinnati sau Minneapolis? 
Familie, prieteni, rude care s-or întreba ce s-a ales cu 
mătuşa sau verişoara lor excentrică? Poate că a moştenit o 
avere impresionantă sau a câştigat la loterie. Ar fi chiar 
frumos, nu? Mă întreb ce i s-o fi întâmplat de a ajuns aşa. 
Toate chimicalele astea micuţe, nebuneşti, din creier, care 
bolborosesc şi-şi pierd controlul. Dar ăsta e mai mult 
terenul tău, nu al meu. 

— Nu prea mă pricep la medicaţie, spuse Ricky. Nu la fel 
de bine ca alţi colegi ai mei. O schizofrenie atât de 
profundă ca a lui LuAnne necesită în mod cert medicaţie, 
dar ceea ce fac eu probabil că nu ar ajuta-o prea mult. 

Detectivul Riggins îi făcu semn spre birou, care avea un 
scaun tras lângă el. Traversară încăperea împreună. 

— Tu eşti cu vorbitul, ha? Voci clare, dar cu probleme? 
Toată vorbăria aia şi, mai devreme sau mai târziu, totul se 
limpezeşte? 

— Asta ar fi o simplificare excesivă a activităţii mele, 
doamnă detectiv. Dar nu incorectă. 

— O soră de-a mea a mers la terapeut după ce a divorţat. 
Chiar a ajutat-o să-şi pună ordine în viaţa. Pe de alta parte, 
verişoara mea Marcie, care e genul de persoană mereu cu 
corăbiile înecate, a mers la unul trei ani şi a sfârşit mai 
nenorocită decât era înainte. 

— Imi pare rău să aud asta. Ca în orice profesie, există 
mai multe grade de competenţă. 

Ricky şi detectivul se aşezară la birou. 

— Dar... 

Detectivul Riggins îi tăie vorba înainte de a-şi termina 
întrebarea. 

— Ai spus că dumneata erai terapeutul domnului 
Zimmerman, corect? 

Scoase un carneţel de notițe şi un creion. 

— Da. A urmat un tratament de psihanaliză în ultimul an. 
Dar... 

— Şi ai observat vreo tendinţă mai mare de sinucidere în 
ultimele săptămâni? 

— Nu, absolut niciuna, spuse Ricky foarte hotărât. 


E 62 


Detectivul ridică o sprânceană, uşor surprinsă. 

— Chiar aşa? Niciuna? Deloc? 

— Exact asta am spus, spuse Ricky. De fapt... 

— Psihanaliza chiar avea efect, în cazul ăsta? 

Ricky ezită. 

— Ei bine? întrebă detectivul scurt. Era mai bine? Îşi 
recâştiga controlul? Se simţea mai încrezător? Mai pregătit 
să ia viaţa în piept? Mai puţin deprimat? Mai puţin nervos? 

Din nou Ricky făcu o pauza înainte de a răspunde: 

— Aş spune că nu a făcut ceea ce dumneavoastră sau eu 
am putea considera progres. Incă se lupta foarte mult cu 
problemele care îi otrăveau viaţa. 

Detectivul Riggins zâmbi, dar fără umor. Cuvintele ei 
avură un ton aspru. 

— Prin urmare, după aproape un an de tratament 
constant, cincizeci de minute pe zi, cinci zile pe săptămână 
- cât vine, patruzeci şi opt de săptămâni pe an -, am putea 
spune că era încă deprimat şi frustrat de viaţă? 

Ricky îşi muşcă uşor buza, apoi dădu din cap afirmativ. 

Detectivul Riggins scrise câteva cuvinte pe carneţelul ei. 
Ricky nu vedea ce scrie. 

— Disperare ar fi un cuvânt prea puternic? 

— Da, răspunse Ricky iritat. 

— Chiar dacă ăsta a fost primul cuvânt folosit de mama 
lui, cu care locuia? Şi acelaşi pe care l-au repetat şi câţiva 
dintre colegii lui de serviciu? 

— Da, insistă Ricky. 

— Deci nu crezi că avea de gând să se sinucidă? 

— V-am spus, doamnă detectiv, nu prezenta nimic din 
simptomatologia clasică. Dacă ar fi fost aşa, aş fi luat 
măsuri... 

— Ce fel de măsuri? 

— Am fi încercat să ne concentrăm pe probleme mai 
specifice în cadrul şedinţelor. Poate chiar medicaţie, dacă 
aş fi crezut că ameninţarea este una reală... 

— Parcă ai spus că dumitale nu-ţi place să prescrii 
pastile! 

— Nu-mi place, dar... 


— Nu pleci în vacanţă? Foarte curând? 

— Da, mâine. Adică mâine intru în concediu. Dar ce-are 
asta... 

— Aşadar, de mâine, viaţa terapeutică a lui Zimmerman 
ar fi intrat şi ea în vacanţă? 

— Da, dar nu reuşesc să înţeleg... 

Femeia detectiv zâmbi. 

— Astea sunt cuvinte interesante folosite de un psihiatru. 

— Ce cuvinte? întrebă Ricky, exasperarea punând 
stăpânire pe el. 

— „Nu reuşesc să înţeleg...” spuse detectivul Riggins. Nu 
se apropie de ceea ce vouă, băieţi, vă place să numiţi o 
scăpare freudiană? 

— Nu. 

— Deci nu crezi că s-a sinucis? 

— Nu, nu. Cred. Eu doar... 

— Ai pierdut vreun pacient prin sinucidere în trecut? 

— Da, din nefericire. Dar în acel caz semnele erau clare. 
Însă eforturile mele nu au fost adecvate având în vedere 
profunzimea depresiei pacientului. 

— Eşecul acela te-a urmărit o vreme, doctore, aşa-i? 

— Da, răspunse Ricky rece. 

— Ar fi rău pentru afacerea ta şi foarte rău pentru 
reputaţia ta dacă încă unul dintre pacienţii aflaţi în 
tratament de lungă durata ar fi hotărât sa ia de unul singur 
expresul de Eight Avenue, nu-i aşa? 

Ricky se lăsă pe spate pe scaun, încruntându-se. 

— Nu-mi place ce sugeraţi cu această întrebare, doamnă 
detectiv. 

Riggins zâmbi, dând uşor din cap. 

— Atunci să mergem mai departe! Dacă nu crezi că s-a 
sinucis, cealaltă varianta ar fi că l-a împins cineva în faţa 
trenului. A vorbit vreodată domnul Zimmerman despre 
cineva care îl ura atât de tare, sau care-i purta pică pentru 
ceva, sau care ar fi avut un motiv atât de puternic ca să-l 
omoare? Vorbea cu dumneata în fiecare zi, aşa că, dacă era 
hărțuit de vreun ucigaş necunoscut, ar fi spus asta. A făcut 
acest lucru? 


— 64 — 


— Nu, nu a pomenit niciodată despre nimeni care să se 
potrivească tiparelor pe care le sugeraţi. 

— N-a spus niciodată: „Cutare sau cutare vrea să mă 
omoare”? 

— Nu. 

— Dar ţi-ai aduce aminte dacă ar fi spus? 

— Bineînţeles. 

— Bine, deci nimeni nu încerca în mod evident să-i facă 
vreun rău. Niciun partener de afaceri? Vreo iubită părăsită? 
Vreun soţ încornorat? Crezi că e posibil ca cineva să-l fi 
împins în faţa trenului expres pentru asta? Vreo lovitură? 
Sau alt motiv misterios? 

Ricky ezită. Îşi dădu seama ca acesta era momentul 
potrivit pentru a spune poliţiei despre scrisoarea care-i 
cerea să-şi ia viaţa, despre vizita femeii goale, Virgil, 
despre jocul pe care fusese pus să-l joace. Tot ce avea de 
făcut era să spună că se comisese o crima şi că 
Zimmerman fusese victima unui act care nu avea nimic de- 
a face cu Zimermman, cu excepţia morţii lui. Ricky aproape 
că deschise gura ca să verse toate aceste detalii, să le lase 
să curgă, dar ceea ce văzu în schimb fu o femeie detectiv 
plictisită şi prea puţin interesată, care căuta să pună capăt 
unei zile neplăcute cu un singur formular dactilografiat care 
oricum n-ar conţine o rubrică pentru informaţiile pe care 
era gata să i le furnizeze el. 

Aşa că hotărî, exact în acel moment, să-şi păstreze 
gândurile pentru el. Asta era firea lui de psihanalist: nu 
împărtăşea cu uşurinţă şi nu făcea publice speculaţii şi 
opinii personale. 

— Poate, spuse el. Ce ştiţi despre aceasta femeie? 
Femeia care i-a dat zece dolari lui LuAnne? 

Detectivul îşi scărpină fruntea, parcă luată prin 
surprindere de întrebare. 

— Da, ce-i cu femeia? 

— Comportamentul ei nu vi se pare deloc suspect? Nu vi 
se pare că a pus cuvinte în gura lui LuAnne? 

Detectivul ridică din umeri. 


— Nu ştiu ce să zic. O femeie şi un bărbat văd că unul 
dintre cetăţenii mai nefericiţi ai marelui nostru oraş ar 
putea fi un martor important la un eveniment, aşa că au 
grijă ca săracul martor să primească o compensație ca să 
iasă în faţă şi să ajute poliţia. Asta ar putea fi ceva nu atât 
suspect, cât mai degrabă ar spune ceva despre un bun-simţ 
civic, pentru că LuAnne a venit imediat şi ne-a ajutat, cel 
puţin parţial, datorită intervenţiei acestui cuplu. 

Ricky tăcu puţin, apoi spuse: 

— Şi nu aţi reuşit să aflaţi cine erau, nu-i aşa? 

Detectivul clătină din cap. 

— Îmi pare rău. Ei au arătat-o pe LuAnne primului poliţist 
care a ajuns la locul accidentului şi au plecat imediat ce l- 
au informat pe poliţist că fuseseră prost poziţionaţi şi nu 
văzuseră exact ce s-a întâmplat. Nu, polițistul nu le-a cerut 
numele, pentru că nu fuseseră martori. De ce? 

Ricky nu ştia dacă dorea să răspundă la întrebare. O 
parte din el striga că ar trebui să se elibereze de tot ce-i 
stătea pe suflet, dar nu avea nici cea mai mică idee despre 
cât de periculos era acest lucru. Incerca să calculeze, să 
presupună, să evalueze şi să cerceteze, dar dintr-odată 
părea că toate evenimentele din jurul lui erau înceţoşate şi 
imposibil de descifrat, neclare şi îi scăpau de sub control. 
Scutură din cap, de parcă această mişcare ar fi putut să-i 
pună toate emoţiile în ordine. 

— Am dubiile mele sincere că domnul Zimmerman s-ar fi 
sinucis. Cu siguranţă sănătatea lui nu era nici pe departe 
atât de problematică, spuse Ricky. Scrieţi asta, doamnă 
detectiv, şi includeţi-o în raportul dumneavoastră. 

Detectivul Riggins dădu din umeri şi căscă fără să-şi 
mascheze oboseala accentuată de sarcasm. 

— Aşa voi face, doctore. Părerea dumitale s-a notat 
pentru raport. 

— Au fost şi alţi martori? Cineva care poate l-a văzut pe 
Zimmerman ieşind din mulţime pe peron? Cineva care l-a 
văzut că se aruncă fără să fie împins? 

— Numai LuAnne, doctore. Toţi ceilalţi au văzut doar 
părţi din eveniment. Nimeni nu a văzut că într-adevărnu a 


fost împins. Dar totuşi, doi tineri l-au văzut stând singur, 
separat de ceilalţi oameni din staţie şi aşteptând trenul 
local. Tiparul martorilor oculari, doctore, este foarte simplu 
pentru acest gen de cazuri. Oamenii stau cu privirea 
înainte, spre tunel, în direcţia de unde este aşteptat trenul. 
In mod normal, cei care se aruncă se duc în capătul din 
spatele mulţimii, nu în faţă. Ei vor să se omoare, indiferent 
ce motiv personal au pentru asta, nu să ofere un spectacol 
pentru lumea adunată în staţie. În 99% din cazuri ei se duc 
în spatele mulţimii, nu în faţă. Aşadar, chiar acolo unde s-a 
poziţionat şi domnul Zimmerman. 

Poliţista zâmbi. 

— Pot să pun pariu că am să găsesc un bilet în lucrurile 
lui pe undeva sau poate tu o să primeşti o scrisoare în cutia 
poştală săptămâna asta. Dacă primeşti, să faci o copie 
pentru raportul meu, da, doctore? Sigur, pentru că pleci în 
vacanţă, poate n-o s-o primeşti înainte de plecare. Totuşi, 
ar fi de folos. 

Ricky vru să răspundă, dar îşi ţinu în frâu mânia. 

— Îmi daţi şi mie cartea dumneavoastră de vizită, 
doamnă detectiv, pentru cazul în care voi avea nevoie de 
dumneavoastră în viitor? întrebă Ricky cât de rece putu. 

— Desigur, sună-mă oricând. 

Spuse acest lucru cu un ton evident dispreţuitor, care 
sugera exact contrariul. Apoi se întinse spre o cutie de pe 
biroul ei şi luă o carte de vizită, pe care i-o dădu lui Ricky. 
Fără să se uite la cartea de vizită, Ricky o puse în buzunar 
şi se ridică să plece. Traversă biroul detectivului repede, 
întorcându-se doar când ajunse la uşă, atât cât să o vadă 
pe Riggins aplecată asupra unei maşini de scris vechi şi 
scriindu-şi raportul despre moartea evidentă, normală şi, 
din câte se pare, neimportantă a lui Roger Zimmerman. 


E y 


VI 


Ricky Starks trânti uşa după el când intră în apartament, 
iar ecoul răsună pe coridorul prost luminat al blocului. 
Răsuci frenetic cheia în yala pe care o folosea atât de rar, 
baricadând intrarea. Apăsă apoi pe clanţă, ca să se asigure 
că într-adevăr uşa era bine închisă şi încuietorile funcționau 
perfect. Apoi, încă nesigur că încuietorile ar fi de ajuns, 
înşfăcă un scaun şi-l fixă cu spătarul sub clanţă, ca o 
barieră suplimentară de moda veche. Îi trebui ceva 
stăpânire de sine ca să nu aducă grămadă biroul, cutii şi 
etajere - adică tot ce-i pica în mână - la uşă, ca să se 
baricadeze şi mai bine înăuntru. Transpiraţia i se scurgea în 
ochi şi, cu toate că aparatul de aer condiţionat se auzea 
zumzăind de zor fără să se vadă, Ricky tot simţea că-l 
năpădeau valuri de căldură, ca tot atâtea fulgere care îi 
străbăteau corpul. Soldatul, polițistul, pilotul, alpinistul - 
adică oricine era puţin obişnuit cu pericolele - ar fi 
recunoscut aceste simptome drept ceea ce erau de fapt: 
pusee de frică. Însă Ricky trăise atâţia ani departe de 
oricare dintre aceste pericole, încât nu putea să recunoască 
nici cele mai evidente semne ale temerii. 

Se îndepărtă de uşă, întorcându-se să se uite prin 
apartament. O singură luminiţă slabă deasupra intrării, abia 
luminând puţin în întuneric, arunca umbre ciudate în 
colţurile sălii de aşteptare. Ricky auzea zgomotul aerului 
condiţionat şi, pe lângă acesta, zgomote înfundate de pe 
stradă, dar, în plus, nimic altceva decât o linişte 
apăsătoare. 

Uşa către biroul său se zărea deschisă în întuneric. 
Deodată, fu cuprins de senzaţia că atunci când părăsise 
sanctuarul casei sale, mai devreme în acea seară, imediat 
după vizita lui Virgil, închisese acea uşă în urma sa, aşa 
cum îi era obiceiul. O presimţire urâtă puse stăpânire pe el, 
făcându-l să se îndoiască. Se uita ţintă la uşa deschisă, 
încercând din răsputeri, cu eforturi disperate, să-şi 
amintească exact paşii de la plecare. 


— 68 — 


Îşi amintea perfect când îşi pusese cravata şi haina, când 
se oprise ca să-şi facă nod dublu la şiretul de la pantoful 
drept, când îşi pipăise buzunarul de la spate ca să se 
asigure că are portofelul acolo, când aruncase cheia de la 
apartament în buzunarul din faţă şi apoi scuturase 
buzunarul ca să se asigure că este la loc sigur. Se revăzu 
apoi traversând apartamentul, ieşind pe uşa din faţă, 
aşteptând liftul să coboare de la etajul al treilea şi ieşind în 
cele din urmă afară, în stradă, unde aerul de deasupra 
trotuarului ardea încă. Toate astea îi erau extrem de clare 
în memorie. Fusese o plecare de-acasă la fel cu miile de 
alte plecări din mai mult de câteva mii de zile. Întoarcerea 
fusese cea care făcuse să pară totul denaturat sau uşor 
diform, ca şi cum te-ai uita la propria imagine reflectată 
într-o oglindă de la circ, care distorsionează indiferent din 
ce unghi te-ai întoarce şi te-ai uita în ea. Ricky îşi striga în 
sinea lui: „Ai închis uşa aia interioară?” 

Îşi muşcă buza cu frustrare, încercând să-şi amintească 
senzaţia  clanţei în palmă sau zgomotul lemnului 
închizându-se în urma sa. Memoria însă îi juca feste, iar el 
se simţea încremenit în poziţia asta împiedicat de neputinţa 
sa de a-şi aminti o acţiune singulară, simplă, de fiecare zi. 
Atunci îşi puse o întrebare şi mai gravă deşi nu-şi dădu 
seama imediat: „De ce nu-ţi aminteşti?” 

Trase adânc aer în piept şi-şi dădu singur asigurări: 
„Sigur ai lăsat-o deschisă. Din greşeală”. 

Însă tot nu se mişcă. Deodată se simţi vlăguit de puteri. 
Ca şi cum s-ar fi bătut cu cineva sau, cel puţin, aşa bănuia 
el că s-ar fi simţit dacă s-ar fi bătut cu cineva, pentru că 
trebui să recunoască dintr-odată că nu făcuse acest lucru în 
viaţa lui. Cel puţin nu ca adult şi nu punea la socoteală 
bătăile din adolescenţă care oricum i se păreau foarte 
îndepărtate, undeva în trecut. p 

Întunericul părea că-şi bate joc de el. Îşi ciuli urechile, 
încercând să distingă ceva în camera întunecată. 

„Nu-i nimeni aici”, îşi spuse în sinea lui. 

Însă ca şi cum ar fi vrut să sublinieze minciuna, spuse cu 
voce tare: 


— Hei? 

Sunetul cuvântului rostit în spaţiul redus avu un efect de 
îmbărbătare asupra lui Ricky. Fu cuprins de un sentiment 
de ridicol. „Copiii se tem de umbre, nu adulţii”, îşi spuse el. 
Mai ales un adult care-şi petrecuse întreaga viaţă având de- 
a face cu secrete şi terori ascunse, ca el. 

Înaintă, încercând să-şi recapete încrederea. „Sunt 
acasă, îşi spuse el, deci sunt în siguranţă.” 

Totuşi, se întinse rapid spre întrerupătorul de lumină de 
pe perete, încă ezitând în spaţiul negru-cenuşiu de la 
intrare, bâjbâind cu mâna pe perete până găsi butonul pe 
care îl răsuci imediat. 

Dar nu se întâmplă nimic. Întunericul camerei rămase 
intact. Ricky gâfâia, înghițind parcă şi o parte din întuneric. 
Răsuci întrerupătorul de mai multe ori, refuzând să creadă 
că nu se făcea lumină în cameră. Înjură cu voce tare: 

— La dracu... 

Dar nu intră în cameră. În schimb, îşi lăsă ochii să se 
acomodeze cu întunericul, ascultând cu atenţie tot timpul, 
încercând să prindă vreun zgomot care să-i confirme că nu 
era singur. Îşi dădu din nou asigurări: „Când ai o experienţă 
neplăcută ca aceasta din seara asta, mintea îţi joacă în 
mod natural tot felul de feste”. Totuşi, aşteptă câteva 
secunde până când privirea i se obişnui puţin cu încăperea 
întunecata. Apoi străbătu spaţiul mic, îndreptându-se spre 
lampa care ocupa un colţ de pe birou. Se simţi ca un orb, 
cu mâinile întinse înainte, încercând să-şi croiască drum 
printr-o zonă unde nu era nimic de atins cu mâna. Se ciocni 
cu putere de birou, pentru că apreciase greşit distanţa, 
lovindu-se la genunchi, lucru care îl făcu să reverse un 
torent de înjurături. De câteva ori zise „căcat” şi „la dracu” 
şi o singura dată „futu-i”, toate fiind, de altfel, total 
neobişnuite pentru Ricky, care înainte de evenimentele din 
ultima zi înjura extrem de rar. 

Se strecură pe lângă birou, găsind în cele din urmă lampa 
cu mâna şi localizându-i întrerupătorul. Oftând uşurat, 
apăsă întrerupătorul lămpii, aşteptând lumina. 

Dar nici aceasta nu funcţiona. 


SERA e 


Ricky apucă marginea biroului, ţinându-se bine să nu 
cadă. Işi spuse că probabil era o pană de curent, provocată 
de căldură şi de cererea tot mai mare de electricitate din 
oraş; însă în spatele biroului putu să vadă pe fereastră 
luminile felinarelor aprinse, iar aerul condiţionat continua 
să scoată zumzăitul specific. Apoi îşi spuse că nu era 
absolut imposibil ca două becuri să se ardă exact în acelaşi 
timp. Neobişnuit, dar nu imposibil. 

Cu o mână ţinându-se încă de marginea biroului, se 
întoarse în direcţia celei de-a treia lămpi pe care o avea în 
birou. Era o veioză cu picior, neagră, din fier forjat, pe care 
soţia lui o achiziţionase cu ani în urmă ca să o ia la casa de 
vară de la Wellfleet, dar pe care o păstrase în biroul lui, în 
spatele scaunului, la căpătâiul canapelei. O folosea la citit, 
dar şi, în zilele ploioase şi întunecate, ca să mai alunge din 
încăpere ceva din mohoreala de noiembrie a oraşului, astfel 
încât pacienţii să nu fie complet distraşi de vreme. Veioza 
se afla cam la patru metri şi jumătate de locul unde era el, 
lângă birou, însă în acel moment distanţa părea cu mult 
mai mare. Işi imagină încăperea, ştiind că sunt doar câţiva 
paşi până acolo şi că nimic nu stătea între el şi scaun, iar 
odată ajuns acolo, lampa va fi uşor de găsit. In acel 
moment îşi dori ca mai multă lumină să intre pe fereastră, 
însă şi aia puţină care exista părea că se opreşte la geam, 
ca şi cum n-ar fi putut să intre în mica încăpere. „Patru 
paşi, îşi spuse. Nu te lovi cu genunchiul de scaun.” 

Păşi înainte cu grijă, pipăind neantul din faţa lui cu 
mâinile întinse în faţă. Se îndoi puţin din mijloc, întinzând 
mâna să simtă vechiul lui scaun de piele, care să-i dea 
senzaţia de siguranţă. li trebui mai mult decât crezuse ca 
să traverseze spaţiul respectiv, dar scaunul era acolo unde 
fusese dintotdeauna, iar el îi pipăi braţul, spătarul şi apoi se 
aşeză pe el, cu zgomotul bine cunoscut şi bine-venit de 
piele. Mâinile pipăiră şi găsiră măsuţa pe care îşi ţinea 
agenda şi ceasul, apoi căutară lampa. Intrerupătorul era 
sus, pe piciorul lămpii, chiar sub bec, şi după ce bâjbâi 
puţin, îl găsi. Fără ezitare, îl răsuci cu un clic hotărât. 

În cameră era la fel de întuneric. 


Răsuci întrerupătorul în sus şi-n jos de vreo zece ori, iar 
camera răsună de zgomotul clicăitului. 

Nimic. 

Ricky încremeni pe scaun, încercând să găsească o 
explicaţie evidentă şi benefică a motivului pentru care 
niciuna dintre luminile din birou nu funcţiona. Dar nu reuşi. 

Respirând greu, ascultă zgomotele nopţii, încercând să 
distingă ceva din sunetele adiţionale ale oraşului. Nervii îi 
erau întinşi la maxim, auzul i se ascuţise, toate simţurile se 
adunaseră într-un efort de a determina dacă într-adevăr era 
singur. O parte din el voia s-o zbughească spre uşa de la 
intrare şi să iasă pe coridor, iar apoi să găsească pe cineva 
care să-l însoţească înapoi în apartament. Insă luptă cu 
această dorinţă, în care recunoştea panica pe care o 
implica un asemenea gest. Încercă să se forţeze să rămână 
calm. 

Nu se auzea nimic, dar asta nu avea darul de a-l 
convinge că nu mai era nimeni în apartament cu el. Încercă 
să-şi imagineze unde ar fi putut să se ascundă cineva, în ce 
dulap, în ce colţ, sub ce masă. Apoi încercă să se 
concentreze asupra acelor locuri, ca şi cum de pe scaunul 
lui din spatele canapelei de psihanalist ar fi putut să vadă 
aceste zone ascunse. Dar nici acest efort nu fu încununat 
de succes, după cum îşi dădu seama. Încercă să-şi 
amintească unde ar fi putut să ţină o lanternă sau lumânări, 
gândindu-se că, dacă ar avea aşa ceva în casă, probabil că 
ar fi în bucătărie pe un raft, eventual chiar lângă becurile 
de rezervă. Rămase aşezat încă un minut, pentru că nu 
dorea să-şi părăsească scaunul care-i era aşa familiar. In 
cele din urmă reuşi să se convingă să se ridice doar atunci 
când recunoscu în sinea lui că trebuia să caute o lumină, că 
asta era singura mişcare cât de cât rezonabilă. 

Merse precaut spre mijlocul camerei, ţinându-şi din nou 
mâinile întinse în faţă, ca un orb. Era deja la jumătatea 
distanţei, când auzi telefonul sunând. 

Soneria telefonului parcă îl incendie pe dinăuntru. 

Se împiedică întorcându-se spre locul de unde venea 
zgomotul, îndreptându-se spre sunet. Lovi cu mâna o cană 


cu pixuri şi creioane pe care o ţinea pe birou, împrăştiindu- 
le. Ajunse la telefon chiar înainte ca acesta să sune a şasea 
oară, când ar fi intrat în funcţiune robotul telefonic. 

— Alo? Alo? 

Nu răspunse nimeni. 

— Alo? E cineva acolo? 

Legătura se întrerupse imediat. 

Ricky rămase cu receptorul în mână în întuneric, înjurând 
încet, apoi şi mai tare. 

— Pe toţi dracii! spuse el cu voce tare. La dracu, la dracu, 
la dracu! 

Aşeză receptorul în furcă şi-şi întinse ambele mâini pe 
birou, de parcă ar fi obosit şi ar fi avut nevoie să-şi 
recapete suflul. Injură din nou, dar mai uşor. 

Telefonul sună din nou. 

Tresări surprins, apoi se repezi bâjbâind, lovind 
receptorul de birou, după care îl apucă şi îl aduse repede la 
ureche. 

— Nu e deloc amuzant! spuse el. 

— Doctor Ricky, gânguri vocea adâncă, dar pisicoasă, a 
lui Virgil. Nimeni nu a sugerat că asta ar fi o glumă. De fapt, 
Domnul R. e chiar lipsit de simţul umorului, cel puţin aşa mi 
s-a spus. 

Ricky îşi reţinu toate vorbele mânioase care îi stăteau pe 
limbă. În schimb, lăsă tăcerea să vorbească în locul lui. 

După câteva secunde, Virgil râse. Sunetul era groaznic 
pe linia telefonică. 

— Eşti tot în întuneric, nu-i aşa, Ricky? 

— Da, spuse el. Ai fost aici, tu sau altcineva a intrat aici 
când eram plecat şi... 

— Ricky, se miorlăi Virgil, aproape seducător. Tu eşti 
psihanalistul. Când te afli în întuneric în legătură cu ceva, 
mai ales ceva simplu, ce faci? Ricky nu răspunse, iar ea 
râse din nou. Haide, Ricky. Şi mai crezi că eşti un maestru 
în simbolism şi în interpretarea oricăror mistere!? Cum faci 
lumină când este doar întuneric? Asta-i meseria ta, nu-i 
aşa? Dar nu-l lăsă să răspundă. Urmează cea mai simplă 
cale pentru a afla răspunsul. 


E ic E 


— Ce? întrebă el. 

— Ricky, văd că o să ai nevoie din plin de ajutorul meu în 
următoarele zile dacă intenţionezi să faci un efort cinstit de 
a-ţi salva viaţa. Sau poate preferi să stai în întuneric până 
când vine ziua să te sinucizi? 

Ricky se simţi nedumerit. 

— Nu înţeleg, spuse el. 

— Vei înţelege imediat, spuse ea ferm. A 

Apoi închise, lăsându-l neputincios la telefon. li luă 
câteva secunde până să pună receptorul în furcă. Noaptea 
din cameră părea că-l înfăşoară, umplându-l de disperare. 
Rememoră cuvintele lui Virgil, care-i părură obtuze, criptice 
şi de neînțeles. Voia să strige că nu avea nici cea mai vagă 
idee despre ce intenţionase să spună ea, frustrat 
deopotrivă de întunericul ce-l înconjura şi de sentimentul că 
spaţiul său privat îi fusese încălcat şi violat. Ricky scrâşni 
din dinţi cu mânie, apucându-se cu mâinile de marginea 
biroului şi spumegând de furie. Voia să apuce ceva şi să-l 
rupă. 

— O simplă cale, aproape că strigă. Nu există căi simple 
în viaţă! 

Sunetul propriilor vorbe care dispăreau în camera 
întunecată avură efectul imediat de a-l linişti. Clocotea de 
mânie. 

— Simplu... simplu... spuse el cu voce joasă. 

Atunci avu o idee. Fu chiar surprins că ideea reuşise să 
se strecoare pe lângă furia lui din ce în ce mai mare. 

Nu se poate să fie asta, spuse el, în timp ce întindea 
mâna stângă spre lampa de pe birou. 

Pipăi la baza veiozei şi găsi cablul de alimentare care 
ieşea dintr-o parte. Ţinându-l între degete, îl urmă în jos, 
unde ştia că este băgat într-un prelungitor care mergea pe 
lângă perete până la priză. Se lăsă în genunchi pe podea şi 
în câteva secunde găsi ştecărul. Fusese scos din 
prelungitor. Îi trebuiră alte câteva secunde de bâjbâială 
împrejur pentru a găsi prelungitorul, dar reuşi. Le conectă, 
iar camera se umplu de lumină dintr-odată. Sări de pe 
podea, se întoarse la lampa din spatele canapelei şi imediat 


= DAN 


văzu că şi aceasta fusese scoasă din priză. Se uită în sus 
spre lumina din tavan şi ghici că becul din plafonieră fusese 
uşor deşurubat. 

Pe birou, telefonul sună a treia oară. 

ÎI ridică şi întrebă: 

— Cum ai intrat aici? 

— Nu crezi că Domnul R. îşi poate permite un lăcătuş 
capabil? spuse Virgil încet. Sau un hoţ profesionist? Un 
expert în încuietori vechi şi demodate, cum e cea de la uşa 
ta de la intrare, Ricky. Nu te-ai gândit niciodată la ceva mai 
modern? Sisteme electrice de închidere, cu lasere şi 
detectoare de mişcare cu infraroşu? Tehnologie de 
recunoaştere după amprenta palmară sau poate sistemele 
alea de recunoaştere după retina ochiului, pe care le 
folosesc la instituţiile guvernamentale. Ştii că genul ăsta de 
lucruri sunt disponibile şi publicului larg, dacă ai 
cunoştinţele care trebuie. N-ai avut niciodată dorinţa de a fi 
mai modern în securitatea personala? 

— N-am avut niciodată nevoie de prostiile alea, ripostă 
Ricky vehement şi pompos. 

— Nu ţi-a intrat nimeni în casă până acum? N-ai fost 
niciodată jefuit? În toţi anii ăştia de când eşti în Manhattan? 

— Nu. 

— Păi, spuse Virgil vesel, cred că nimeni nu s-a gândit 
vreodată că ai avea ceva care să merite furat. Dar nu mai e 
cazul acum, nu-i aşa, doctore? Şeful meu aşa crede şi pare 
mai mult decât dispus să-şi asume toate riscurile. 

Ricky nu răspunse. Se uită brusc în sus, pe fereastra 
biroului. 

— Mă vezi, spuse el iritat. Te uiţi la mine chiar acum, nu-i 
aşa? Cum altfel ai fi putut să-ţi dai seama că am aprins 
luminile? 

Virgil izbucni în râs. 

— Bravo, Ricky. Faci progrese. În sfârşit, te prinzi de ceea 
ce este evident. 

— Unde eşti? întrebă Ricky. 

Virgil se opri din râs, înainte de a răspunde: 


75 


— Aproape. Sunt la umărul tău, Ricky. Sunt în umbra ta. 
La ce bun să ai un ghid spre iad dacă nu-i acolo când ai 
nevoie de el? Ricky nu răspunse. Ei bine, continuă Virgil, cu 
o inflexiune alintată a vocii care pe Ricky începea să-l 
enerveze, dă-mi voie să-ţi dau un mic indiciu, doctore. 
Domnul R. este un tip sportiv. Cu toată planificarea pe care 
a făcut-o pentru acest modest exerciţiu de răzbunare, crezi 
că ar juca după reguli pe care să nu le înţelegi? Ce ai 
învăţat în seara asta, Ricky? 

— Am învăţat că tu şi cel care te-a angajat sunteţi nişte 
oameni bolnavi şi dezgustători, izbucni Ricky. Şi nu vreau 
să am nimic de-a face cu voi. 

Râsul lui Virgil la telefon se auzi rece şi neschimbat. 

— Asta ai învăţat? Şi cum ai ajuns la concluzia asta? Asta 
nu înseamnă că neg, scuză-mă. Dar aş fi interesată să ştiu 
prin ce teorie psihanalitică sau medicală ai ajuns la acest 
diagnostic, pentru că, după mintea mea neinstruită, nu ne 
cunoşti deloc. Noi doi am avut o singură şedinţă. Şi încă tot 
n-ai nici cea mai vaga idee cine este domnul 
Rumplestiltskin, aşa-i? Dar te grăbeşti să tragi tot felul de 
concluzii pripite. Ştii ce, Ricky, cred că este periculos să te 
grăbeşti să tragi concluzii, dată fiind situaţia ta atât de 
instabilă. Eu aş încerca să-mi păstrez mintea limpede. 

— Zimmerman... începu el propria versiune cu un 
amestec de răceală şi furie. Ce s-a întâmplat cu 
Zimmerman? Ai fost acolo. L-ai împins de pe peron? l-ai dat 
un brânci sau poate doar un mic ghiont, ca să-şi piardă 
echilibrul şi să cadă? Crezi că poţi să scapi de crimă? 

Virgil ezită, dar apoi răspunse direct: 

— Da, Ricky, aşa cred. Cred că oamenii din ziua de azi şi 
în vremurile astea scapă basma curată de tot soiul de 
infracţiuni, inclusiv de omor. Se întâmplă tot timpul. Dar în 
cazul nefericitului tău pacient - sau, ar trebui să spun, fost 
pacient - sunt dovezi mult mai clare că s-a aruncat. Eşti 
absolut sigur că nu? Nu-i un secret că era profund răvăşit. 
Ce te face să crezi ca nu s-a omorât, printr-o metodă ieftină 
şi eficientă, deloc neobişnuită în New York? O metodă pe 
care în curând ar trebui şi tu s-o iei în consideraţie. Nu e o 


E ae 


metodă aşa groaznică de a muri, dacă te gândeşti. O 
senzaţie de teamă şi îndoială de moment, hotărârea, un 
singur pas decisiv de pe peron, nişte zgomote de 
scârţăituri, o lumină puternică, şi apoi binecuvântata uitare. 

— Zimmerman nu s-ar fi sinucis. Nu prezenta niciunul 
dintre simptomele clasice. Tu sau cineva ca tine l-a împins 
în faţa metroului. 

— Îţi admir siguranţa, Ricky. Trebuie să fie o viaţa foarte 
fericită aceea în care eşti sigur de toate. 

— O să merg înapoi la poliţie. 

— Păi, cu siguranţă eşti liber să le mai acorzi o şansă, 
dacă tu crezi că ai ceva de câştigat. Ţi s-a părut că te ajută 
în vreun fel? S-au arătat nerăbdători să-ţi asculte 
interpretarea analitică a evenimentelor la care n-ai fost 
martor de fapt? 

Întrebarea îl amuţi pe Ricky. Aşteptă puţin înainte de a 
spune: 

— Bine. Atunci ce urmează? 

— Un cadou pentru tine. Pe canapea, îl vezi? 

Ricky se uită repede spre canapea şi văzu un plic de 
mărime medie pe locul unde de obicei îşi puneau capul 
pacienţii. 

— Il văd, răspunse el. 

— Bine, spuse Virgil. Aştept să-l deschizi. 

Înainte de a apuca să lase receptorul pe birou, o auzi 
deja fredonând o melodie pe care o recunoscu vag, dar nu 
fu în stare să-şi dea seama ce e. Dacă Ricky s-ar fi uitat mai 
mult la televizor, şi-ar fi dat seama că Virgil fredona 
melodia concursului de cunoştinţe generale /eaparay. In 
schimb, se ridică, traversă camera repede şi luă plicul. Era 
subţire şi îl rupse repede, scoțând o singură foaie de hârtie. 

Era o pagină din calendar. Un „X“ mare roşu fusese 
desenat în dreptul zilei în care erau, prima din luna august. 
Treisprezece zile care urmau erau lăsate albe, iar a 
cincisprezecea zi era încercuită cu roşu. Restul zilelor din 
lună erau înnegrite. 

Ricky simţi că i se usucă gura. Se uită în plic, dar nu mai 
era nimic altceva. 


Se mişcă uşor până la birou şi ridică receptorul. 

— Bine, spuse el. Asta nu-i greu de înţeles. 

Vocea lui Virgil pluti în aer şi era aproape dulceagă. 

— Un memento, Ricky, atât. Ceva care să te ajute să te 
mobilizezi. Ricky, Ricky, te-am mai întrebat: Ce ai învăţat? 

Întrebarea avu darul să-l înfurie şi era cât pe ce să 
izbucnească în injurii. Dar îşi stăpâni furia care se acumula 
din nou în el şi, ţinându-şi bine în frâu emoţiile, răspunse: 

— Am învăţat că se pare că nu există limite. 

— Bine, Ricky, bravo! Un progres. Altceva? 

— Am învăţat să nu subestimez ce se întâmplă. 

— Excelent, Ricky! Altceva? 

— Nu, asta-i tot până acum. 

Virgil începu să facă „nţ-nţ” din buze, ca o caricatură de 
profesor de şcoală. 

— Nu-i adevărat, Ricky. Ce ai învăţat, Ricky, este că totul 
în acest joc, inclusiv rezultatul, se joacă pe un teren menit 
să vină în întâmpinarea ta. Cred că patronul meu a fost mai 
mult decât generos, dacă te gândeşti la alternativele pe 
care le avea. Ţi s-a acordat o şansă, deşi foarte mică, de a 
salva viaţa cuiva şi pe a ta dacă răspunzi la o simplă 
întrebare: Cine este el? Şi, pentru că nu vrea să fie 
necinstit, ţi-a oferit o soluţie alternativă, mai puţin 
atrăgătoare pentru tine, desigur, însă una care va da 
existenţei tale serbede un sens în ultimele zile. Nu mulţi 
sunt cei care primesc această şansă, Ricky. Să ajungă la 
mormânt ştiind că sacrificiul lor a salvat pe cineva de la 
distrugerea într-o manieră necunoscută, dar cu siguranţă 
groaznică. Păi asta se apropie de martiriu, Ricky, şi unde 
mai pui că îţi este acordată fără cele trei miracole pe care 
biserica catolică le cere de obicei, cu toate că, cred eu, mai 
renunţă şi ei la un miracol sau două pentru candidaţii care 
merită. Cum poate cineva să renunţe la un miracol, când 
asta e condiţia standard pentru a fi acceptat în club? A, 
bine, o întrebare interesantă, pe marginea căreia putem să 
dezbatem pe larg cu altă ocazie. Însă acum, Ricky, trebuie 
să te întorci la indiciile care ţi-au fost date şi să te pui pe 
treabă. Timpul trece şi n-a mai rămas mult. Ai făcut 


E A» IEEE 


vreodată o analiză cu termen limită, Ricky? Pentru că exact 
despre asta e vorba. Ţinem legătura. Ţine minte, Virgil nu e 
niciodată prea departe. Femeia trase adânc aer în piept, 
apoi adăugă: Ai reţinut tot, Ricky? El tăcu, iar Virgil repetă, 
cu voce aspră: Ai reţinut tot, Ricky? 

— Da, spuse el. 

Dar ştiu că nu era aşa, de îndată ce puse receptorul jos. 


O aa 


VII 


Fantoma lui Zimmerman râdea de el. 

Era dimineaţa de după o noapte agitată. Nu dormise prea 
mult, iar atunci când apucase să doarmă avusese un vis 
care părea cât se poate de real, în care soţia lui moartă 
stătea alături de el într-o maşină roşie sport cu două locuri 
pe care nu o recunoştea, dar despre care ştia că este a lui. 
Se făcea că maşina era oprită pe marginea oceanului în 
nisip, pe o plajă familiară, aproape de casa lor de vacanţă 
de la Cape. Lui Ricky i se părea în vis că apele gri-verzui ale 
oceanului Atlantic, culoare pe care o căpătau înaintea 
furtunii, măturau nisipul foarte aproape de maşină, riscând 
ca un val mai mare să le ia maşina cu totul, iar el se chinuia 
cu frenezie să deschidă uşa. Dar pe când tot încerca 
disperat închizătoarea uşii, îl vedea pe Zimmerman cum 
rânjea plin de sânge în afara maşinii, ţinând uşa închisă, iar 
Ricky se simţea prins înăuntru ca-ntr-o capcană. Maşina nu 
pornea şi ştia cumva că roţile erau adânc împotmolite în 
nisip. În vis, soţia lui părea extrem de calmă şi-i făcea semn 
cu mâna de parcă îl întâmpina. Ricky avu ceva probleme în 
interpretarea visului, în timp ce se afla la duş, lăsând apa 
să-i curgă pe cap, nici rece, nici caldă, într-o cascadă uşor 
neplăcută, dar care se potrivea foarte bine cu starea sa 
jalnică. 

Ricky îşi trase pe el nişte pantaloni ponosiţi de culoare 
kaki, roşi pe la manşete şi arătând toate semnele unei 
folosiri îndelungate, pentru care tinerii din ziua de azi ar da 
bani grei, dar care, în cazul lui, erau rezultatul anilor de 
utilizare în timpul vacanţelor de vară, singurul prilej cu care 
îi purta, de altfel. În picioare îşi puse o pereche la fel de 
ponosită de pantofi sport, iar în sus, o cămaşă albastră 
închisă cu nasturi, prea uzată pentru a putea fi purtată în 
orice alt moment decât în weekend. Işi dădu cu pieptenele 
prin păr. Se uită în oglindă şi fu de părere că avea aspectul 
unui om împlinit, care se pregăteşte să pornească în 
vacanţa de vară. Se gândi cum, de ani de zile, se trezea pe 


1 august şi se îmbrăca în hainele ponosite, dar foarte 
confortabile care erau semnul că, pentru următoarea lună 
de zile, urma să iasă din pielea personajului atent construit 
şi înregimentat al psihanalistului din zona Upper East a 
Manhattanului şi să intre în pielea unui cu totul alt gen de 
personaj. Vacanţa era definită de Ricky ca timpul când se 
murdărea pe mâini muncind în grădină la Wellfleet, când îi 
intra nisip între degetele de la picioare în timpul plimbărilor 
lungi pe plajă, când citea romane ieftine polițiste sau de 
dragoste şi bea o băutură locală dezgustătoare numită 
Cape Codder, un amestec nefericit de suc de afine şi votcă. 
Vacanţa asta nu promitea nimic din întoarcerea la această 
rutină, chiar dacă, din încăpățânare sau în încercarea de a 
avea o gândire pozitivă, se îmbrăcase ca pentru prima zi de 
vacanţă. 

Scutură din cap şi se sili să intre în bucătărioară. Pentru 
micul dejun îşi pregăti o singură felie de pâine de grâu 
prăjită şi nişte cafea neagră, care avea un gust amar 
indiferent câte lingurite de zahăr puse în ea. Mestecă felia 
de pâine cu o indiferenţă care îl surprinse. Nu avea poftă de 
mâncare absolut deloc. 

Îşi luă cafeaua în birou, unde puse scrisoarea lui 
Rumplestiltskin pe masă, în faţa lui. Din când în când, îşi 
arunca câte o privire pe fereastră, de parcă se aştepta să o 
vadă pe Virgil plimbându-se goală pe trotuarul din faţa 
blocului sau apărând deodată la o fereastră din blocul de 
peste străduţa îngustă. Ştia că trebuie să fie undeva pe- 
aproape, sau cel puţin aşa credea, bazându-se pe ceea ce Îi 
spusese ea. 

Ricky se scutură deodată involuntar. Se uita într-una la 
cuvintele din indiciul lui Rumplestiltskin. 

Pentru o clipă, simţi o ameţeală amestecată cu căldură. 

— Ce se întâmplă? spuse el cu voce tare. 

| se părea că Roger Zimmerman intra în cameră în acel 
moment, la fel de iritat şi de arţăgos şi mort, cum fusese şi 
viu. Ca întotdeauna, cerea răspunsuri la tot felul de 
întrebări eronate. 


agi 


Ricky formă din nou numărul de telefon al mortului, în 
speranţa că-i va răspunde cineva. El ştia că trebuia să 
discute cu cineva despre moartea lui Zimmerman, dar nu 
ştia exact cu cine. În continuare mama lui Zimmerman nu 
răspundea la telefon, în mod cu totul inexplicabil, iar Ricky 
îşi dori să o fi întrebat pe Riggins unde era femeia. Se gândi 
că probabil era cu vreun vecin sau într-un spital. 
Zimmerman avea un frate mai mic în California, cu care se 
întâlnea foarte rar. Fratele lucra în industria filmului în Los 
Angeles şi nu dorea să aibă grijă de mama dificilă şi parţial 
invalidă, ceea ce-l făcea pe Zimmerman să se plângă 
mereu de asta. Zimmerman fusese un om care se desfăta 
cu nenorocirea vieţii lui, preferând să se vaite şi să se 
plângă decât să schimbe ceva. Exact această trăsătură îl 
făcea un candidat nepotrivit pentru sinucidere - în opinia lui 
Ricky. In ceea ce poliţia şi colegii săi de breaslă văzuseră 
disperare, Ricky recunoscuse adevărata şi singura bucurie 
a lui Zimmerman. Trăia pentru aversiunile sale. Sarcina lui 
Ricky ca psihanalist era de a-i da puterea să se schimbe. 
Spera că va veni şi acea zi în care Zimmerman va realiza 
cât de infirm era, trecând neputincios de la o mânie la alta. 
Acel moment, când schimbarea ar fi fost posibilă, ar fi fost 
periculos, pentru că Zimmerman ar fi căzut în mod sigur 
într-o depresie foarte puternică la gândul că nu mai trebuia 
să-şi ducă viaţa în felul în care o făcuse până atunci. Ar fi 
fost foarte vulnerabil atunci când şi-ar fi dat seama cu- 
adevărat de numărul zilelor irosite. Acea înţelegere i-ar fi 
creat o disperare reală şi posibil fatală. 

Dar acel moment era la multe luni sau chiar, mai 
probabil, la mulţi ani depărtare. 

Zimmerman încă venea la şedinţele lui zi de zi, fără să 
considere psihanaliza ca fiind altceva decât o oportunitate 
de a ieşi din casă cincizeci de minute, asemenea sirenei cu 
aburi a unei locomotive, aşteptând să fie trasă de 
conductor. Înțelegerea şi-aşa puţină pe care o câştiga o 
folosea să-şi paveze noi bulevarde de mânie. 

Il distra să se vaite. Nu era ameninţat şi încercuit de 
disperare. 


=g 


Ricky clătină din cap. În douăzeci şi cinci de ani, avusese 
trei pacienţi care se sinuciseseră. Doi dintre ei veniseră 
deja cu toate semnele clasice şi urmaseră tratamentul doar 
o scurtă perioadă de timp înainte să-şi ia viaţa. Se simţise 
neputincios atunci, dar o neputinţă care nu purta niciun fel 
de vină. La a treia sinucidere însă nu-i plăcea să se 
gândească, pentru că persoana respectivă îi fusese pacient 
vreme îndelungată, iar Ricky nu fusese în stare să 
împiedice căderea acestuia, nici chiar cu medicamente 
pentru ridicarea moralului, pe care oricum nu le prescria 
prea des. Trecuseră ani de zile de când nu se mai gândise 
la acel pacient şi nu dorise să i-l menţioneze lui Riggins, 
chiar dacă ascunsese detalii ale cazului, fără să le spună 
poliţistei nepoliticoase şi prea puţin interesate de caz. 

Cutremurându-se uşor, ca şi cum încăperea s-ar fi răcit 
dintr-odată, Ricky se gândi: „Acela a fost un portret de 
sinucigaş. Dar Zimmerman nu”. 

Însă ideea că Zimmerman a fost împins în faţa metroului, 
pentru a-i trimite un mesaj lui Ricky, era mult mai 
înfricoşătoare. Il lovea drept în inimă. Era genul de idee 
care semăna cu o scânteie aruncată într-un rezervor cu 
benzină. 

Era o idee de-a dreptul imposibilă. Se şi vedea 
întorcându-se în biroul murdar al detectivului Riggins şi 
pretinzând că nişte străini omorâseră în mod deliberat un 
individ pe care nu îl cunoşteau şi de care nu le păsa câtuşi 
de puţin, doar ca să-l forţeze pe Ricky să intre într-un soi de 
joc al morţii. 

Ricky se gândi: „E adevărat, dar totuşi de necrezut, în 
special de către o polițistă prost plătită şi cu mult prea mult 
de muncă de la Autoritatea de Tranzit”. 

Şi în acelaşi moment realiză că ei chiar pe asta mizau. 

Bărbatul care-şi spunea Rumplestiltskin şi femeia numită 
Virgil înțelegeau clar că nu exista nicio altă dovadă care să 
facă legătura între ei şi această crimă în afara protestelor 
behăite ale lui Ricky. Chiar dacă Riggins n-ar râde de Ricky 
şi nu l-ar da afară din birou - cum, de altfel, era foarte 
probabil -, ce motiv ar fi avut ea ca să urmărească o 


poveste ciudată, spusă de un doctor care, credea ea, ar fi 
preferat o explicaţie de roman poliţist în locul uneia de 
sinucidere evidentă, dar care îl punea pe el însuşi într-o 
lumină proastă? 

Răspunsul la această întrebare era evident: niciunul. 

Moartea lui Zimmerman era făcută să ajute la uciderea 
lui Ricky. Şi nimeni n-ar fi putut să ştie asta, cu excepţia lui 
Ricky. 

Gândul ăsta îi dădu amețeli. 

Lăsându-se pe spate pe scaun, Ricky realiză că se afla 
într-un moment critic. În orele care se scurseseră de când 
primise scrisoarea în cutia poştală, fusese prins într-o serie 
de acţiuni asupra cărora nu avea nicio perspectivă. 
Psihanaliza înseamnă răbdare, iar el nu avea deloc. 
Inseamnă timp, iar acesta părea să nu aştepte. Ochii îi 
căzură pe calendarul pe care i-l dăduse Virgil. Cele 
paisprezece zile rămase păreau un interval de timp 
imposibil de scurt. Pentru o clipă, se gândi la un condamnat 
la moarte, căruia şeful închisorii îi comunicase data exactă, 
ora şi locul execuţiei. Asta era o imagine care-l chinuia, aşa 
că o alungă, spunându-şi că şi în închisoare oamenii se 
luptau pentru viaţă. Ricky trase aer în piept cu putere. 
„Asta e marele lux al existenţei noastre, se gândi el, faptul 
că nu ştim numărul exact de zile care ne-au fost alocate.” 
Calendarul de pe birou parcă râdea de el. 

— Nu este un joc, spuse el, conştient că vorbea singur. N- 
a fost niciodată un joc. 

Se întinse şi luă scrisoarea lui Rumplestiltskin, 
examinând din nou poezioara. „Există un punct de reper - 
îşi strigă el însuşi. Un punct de reper de la un psihopat. 
Uită-te cu atenţie!” 

„... Mamă, tată şi copil...” 

Ei bine, se gândi el, e interesant că autorul scrisorii 
foloseşte cuvântul „copil”, pentru că acesta nu indică 
genul. 

„... Când tatăl meu a dispărut...” 

Tatăl a dispărut. „A dispărut” ar putea avea sens literal 
sau simbolic, dar în ambele cazuri, tatăl a părăsit familia. 


— 84 — 


Oricare ar fi fost cauza acestui abandon, Rumplestiltskin 
trebuie să fi simţit resentimentul acesta ani de-a rândul. 
Probabil că a continuat să fie apoi alimentat de către 
mamă, care a fost părăsită. Probabil că tatăl jucase un rol 
în acumularea furiei care, în câţiva ani, a devenit criminală. 
Dar ce rol jucase? Aceasta era ceea ce trebuia să înţeleagă 
Ricky. 

Ricky presupunea că Rumplestiltskin era copilul unui 
pacient, întrebarea era, ce fel de pacient? 

Evident, un pacient nefericit şi fără succes. Posibil 
vreunul care şi-a întrerupt tratamentul. Dar ce loc ocupa 
acest pacient: al mamei părăsite cu resentimente şi copii 
sau al tatălui, care şi-a abandonat familia? Oare el eşuase 
în tratamentul femeii aflate în derivă sau fusese impulsul 
care-i trebuise bărbatului să plece de acasă? Se gândi că 
asta semăna cu filmul japonez Rashomon, în care acelaşi 
eveniment este examinat din puncte de vedere diametral 
opuse, cu interpretări uneori extrem de diferite. Într-o 
situaţie critică, el jucase un rol, dar nu ştia de partea cui. 
„Indiferent de asta, îşi zise Ricky, în ceea ce priveşte 
factorul timp, probabil că asta s-a întâmplat cu douăzeci şi 
cinci de ani în urmă, pentru că Rumplestiltskin trebuia să 
aibă timp să crească, să devină adultul care să pună la cale 
detaliile elaborate ale jocului. În cât timp - se gândi Ricky - 
se formează un criminal? În zece ani? În douăzeci de ani? 
Într-o clipă?” 

Nu ştia, dar credea că poate să afle. 

Asta îi dădu prima satisfacţie de când deschisese 
scrisoarea în sala de aşteptare. Il cuprinse un sentiment nu 
chiar de încredere, ci mai degrabă de pricepere. Fără să-şi 
dea seama, se simţea în derivă în lumea reală şi mizeră a 
detectivului Riggins, copleşit şi nelalocul lui, dar, odată ce 
funcţiona din nou în lumea pe care o cunoştea, lumea 
emoţiilor şi a acţiunilor definite de psihologie, se simţea din 
nou confortabil. 

Zimmerman, un nefericit care avea nevoie de mult ajutor 
pe care îl primea prea încet, dispăru treptat din gândurile 
lui Ricky, exact în momentul când realiză altceva, ceva ce-l 


făcu să înţepenească: începuse să joace un joc, pe un teren 
special construit pentru el, exact aşa cum îl avertizase 
Rumplestiltskin că va face. 


Psihanalistul nu seamănă cu chirurgul, care se uită pe 
aparatul care monitorizează inima pacientului şi poate 
recunoaşte succesul sau eşecul în funcţie de impulsurile de 
pe ecran. La el, măsurătorile sunt mult mai subiective. 
„Vindecat” - un cuvânt cu tot felul de sensuri ascunse, nu 
este legat de un curs analitic de tratament, chiar dacă 
profesiunea presupune multe legături medicale. 

Ricky se întoarse la alcătuirea unei liste. Luă o perioadă 
de zece ani, începând din 1975, când îşi începuse 
rezidenţiatul, până în 1985, şi scrise numele tuturor celor 
pe care îi avusese ca pacienţi la tratament în acel interval 
de timp. Descoperi că era relativ uşor să parcurgă an de an 
în căutarea numelor pacienţilor pe termen lung, cei care 
avuseseră parte de şedinţe tradiţionale. Acele nume îi 
veneau imediat în minte şi era fericit că putea să-şi 
amintească feţele lor, vocile şi detalii despre situaţia lor 
personală. În unele cazuri, îşi amintea numele soţilor sau 
soțiilor acestora, ale părinţilor, ale copiilor, unde munceau 
sau unde crescuseră, pe lângă diagnosticul clinic şi 
evaluarea problemelor lor. Asta îi era de mare folos, însă el 
se cam îndoia că o persoană care beneficiase de un 
tratament de lungă durată s-ar fi transformat în individul 
care îl ameninţa acum. 

Rumplestiltskin era probabil copilul cuiva a cărui legătură 
cu doctorul nu fusese prea strânsă. Cineva care 
întrerupsese brusc tratamentul. Cineva care încetase să 
mai vină la cabinetul lui după numai câteva şedinţe. 

lar a-şi aminti numele acestora era o sarcină mult mai 
dificilă. 

Stătea la birou, cu o foaie de hârtie în faţă, făcând 
asociaţii între nume şi figuri şi încercând să-şi amintească 
oameni din urmă cu un sfert de secol. Asta era echivalentul 
psihanalitic al ridicării greutăților, nume, figuri, probleme îi 
reveneau încet, încet în memorie. Îşi dorea să fi ţinut o 


evidenţă mai strictă, dar ce mai găsise, puţinele notițe şi 
documente pe care le mai avea din acele vremuri 
îndepărtate, erau toate despre persoane care se ţinuseră 
de tratament şi care, la rândul lor, după ani de zile de stat 
pe canapea şi povestit, lăsaseră urme în memoria lui Ricky. 

Insă el trebuia să îl găsească pe cel care îi lăsase o 
cicatrice. 

Ricky aborda dilema în singurul mod care-i era familiar. 
Recunoştea că nu era prea eficient, dar nici nu ştia cum 
altfel ar fi putut proceda. 

Treaba mergea încet, minutele dimineţii evaporându-se 
în linişte. Lista pe care o crea era la întâmplare. Dacă s-ar fi 
uitat cineva la Ricky, l-ar fi văzut aplecat uşor în scaun, cu 
stiloul în mână, ca un poet blocat în căutarea unei rime 
imposibile. 

Ricky muncea din greu şi singur. 

Era aproape ora prânzului când se auzi soneria de la uşă. 

Sunetul avu efectul similar scoaterii din visare. Se 
îndreptă brusc, simţindu-şi muşchii spatelui întinşi şi gâtul 
uscat dintr-odată. Soneria se auzi a doua oară - fără 
îndoiala cineva care nu cunoştea semnalul de avertizare al 
pacienţilor. 

Se ridică şi traversă biroul, trecu şi prin camera de 
aşteptare şi se apropie cu grijă de uşa pe care o ţinea 
foarte rar încuiata. In mijlocul uşii de stejar se afla un vizor, 
pe care nu-şi amintea când îl folosise ultima oară, şi îşi 
apropie ochiul să se uite prin el, în timp ce soneria se auzi a 
treia oară. 

De partea cealaltă a uşii era un tânăr cu cămaşă albastră 
pătată de transpiraţie, de la Federal Express, ţinând în 
mână un plic şi o planşeta electronică. Părea uşor iritat şi 
se pregătea să plece, când Ricky descuie uşa. Totuşi nu 
deschise, ci puse lanţul de siguranţă. 

— Da? întrebă Ricky. 

—Am o scrisoare pentru un doctor Starks. 
Dumneavoastră sunteţi? 

— Da. 

— Am nevoie de o semnătură. 


RE: iy 


Ricky ezită. 

— Aveţi vreun act de identitate? 

— Ce? întreba omul rânjind. Uniforma nu este de ajuns? 
Se întoarse şi-i arătă o poză din plastic inserată pe cămaşa 
lui. Puteţi să citiţi asta? întrebă el. Tot ce vreau este o 
semnătură, apoi am plecat. 

Ricky deschise uşa îndoielnic. 

— Unde trebuie să semnez? 

Omul îi întinse planşeta şi-i arătă la al douăzeci şi doilea 
rând. 

— Acolo, spuse el. 

Ricky semnă. Omul verifică semnătura, apoi trecu un 
cititor de coduri electronic peste un cod de bare, iar 
maşinăria scoase două sunete prelungi. Ricky nu avea nicio 
idee despre ce era vorba. Apoi omul de la Federal Express îi 
întinse plicul de carton trimis prin curierat rapid. 

— O zi bună, spuse el, pe un ton care arăta că, de fapt, 
nu-i păsa ce fel de zi avea Ricky, dar că fusese instruit să 
spună aşa şi urma procedura în toate situaţiile. 

Ricky se opri în uşă, uitându-se mirat la eticheta de pe 
plic. Adresa expeditorului era Societatea Psihanalitică din 
New York, o organizaţie al cărei membru era de multă 
vreme, dar cu care nu prea avusese de-a face de-a lungul 
timpului. Societatea era un fel de organism de guvernare al 
psihanaliştilor din New York, dar Ricky evitase mereu 
manifestările în care se creau legături şi relaţii care 
însoțeau orice asemenea organizaţie. Ocazional, mergea la 
conferinţe sponsorizate de societate şi răsfoia jurnalele 
bianuale ale societăţii pentru a se ţine la curent cu colegii 
de breaslă şi opiniile acestora, dar evita să participe la 
cercurile de discuţii pe care le organiza societatea, aşa cum 
evita petrecerile sau cocktailurile în vacanțe. 

Se întoarse în camera de aşteptare, încuind toate uşile în 
urma lui, întrebându-se mirat de ce i-o fi scris societatea 
chiar acum. Bănuia că aproape toţi membru societăţii îşi iau 
vacanţă în august. Ca multe alte aspecte ale procesului, în 
lumea psihanalitică această lună de vară era sacră. 


— 88 — 


Ricky găsi semnul de deschidere al plicului de carton şi îl 
desfăcu. lnăuntru era un plic de scrisoare de mărime 
normală, cu adresa societăţii în relief într-un colţ. Pe plic 
era tipărit numele lui, iar în partea de jos a plicului un 
singur rând: „PRIN CURIERAT RAPID - URGENT”. 

Ricky deschise plicul şi scoase două foi de hârtie. Prima 
avea antetul societăţii. Imediat văzu că scrisoarea era de la 
preşedintele organizaţiei, un medic cu vreo zece ani mai în 
vârstă decât el, pe care îl cunoştea doar vag. Nici măcar 
nu-şi amintea să fi stat vreodată de vorbă cu acesta mai 
mult decât e necesar pentru salut şi politeţuri. 

Scrisoarea suna astfel: 


Stimate domnule Starks, îmi revine nefericita 
îndatorire de a vă informa că Societatea Psihanalitică 
este în posesia unei reclamaţii deloc de neglijat, 
privind relaţia dumneavoastră cu o fostă pacientă. 
Am ataşat o copie a scrisorii de reclamaţie. 

In conformitate cu regulamentul societăţii şi în 
urma consultărilor cu conducerea organizaţiei, am 
transferat întreaga problemă consiliului de 
investigaţie privind etica medicală şi probabil veţi fi 
contactat de personalul respectiv în viitorul foarte 
apropiat. 

V-am sfătui să obţineţi consiliere juridică 
competentă cât mai repede cu putinţă. Am speranţe 
că vom putea să păstrăm natura acestei reclamaţii 
departe de mass-media, deoarece acuzaţiile de acest 
fel aruncă o pată neagră asupra reputației întregii 
noastre profesii. 


Ricky îşi aruncă o privire şi pe semnătură, apoi trecu 
repede la a doua foaie. Şi aceasta era o scrisoare, dar de 
data aceasta adresată preşedintelui societăţii, cu copii 
adresate vicepreşedintelui, preşedintelui comitetului de 
etică medicală, fiecăruia dintre cei şase doctori care formau 
comitetul de etică medicala, secretarului societăţii şi 
administratorului acesteia. De fapt, îşi dădu seama Ricky, 


toţi doctorii care aveau vreo legătura cu conducerea 
societăţii primiseră o copie a scrisorii. Aceasta spunea: 


Stimate Domnule, Stimata Doamnă, 

In urma cu şase ani, am început un tratament 
psihanalitic cu doctorul Frederick Starks, membru al 
organizaţiei dumneavoastră. Cam după trei luni, în 
şedinţe de patru ori pe săptămână, doctorul a 
început să îmi pună ceea ce ar putea fi considerate 
ca fiind întrebări nepotrivite. Tot timpul acestea 
aveau legătură cu relaţiile mele sexuale cu diferiţi 
parteneri pe care i-am avut până atunci, inclusiv o 
căsătorie eşuată. Am crezut că aceste întrebări fac 
parte din procesul analitic. Cu toate acestea pe 
măsură ce continuau şedinţele, doctorul îmi cerea 
detalii cât mai explicite despre viaţa mea sexuală. 
Tonul acestor întrebări devenea din ce în ce mai 
pornografic. De fiecare dată când încercam să 
schimb subiectul, el mă forţa să mă întorc la aceste 
discuţii, sporind mereu calitatea şi cantitatea 
descrierilor. M-am plâns de acest lucru, dar doctorul 
mi-a spus că rădăcinile depresiei mele stăteau în 
incapacitatea mea de a mă lasă în voia 
evenimentelor sexuale din viaţa mea. La scurt timp 
după această sugestie, m-a violat prima oară. 
Spunea că, dacă nu mă supun, nu mă voi simţi 
niciodată bine cu mine însămi. 

Apoi a face sex cu doctorul în timpul şedinţelor de 
terapie a devenit o cerinţă obligatorie pentru 
continuarea tratamentului. Era de nepotolit. După 
şase luni, mi-a spus că tratamentul meu a luat sfârşit 
şi că nu poate face nimic pentru mine. Spunea că îmi 
reprimam pornirile atât de profund, încât probabil că 
erau necesare medicamente şi spitalizare. M-a pus 
să mă internez într-un spital psihiatric privat din 
Vermont, dar el însuşi nu a fost dispus să dea un 
telefon directorului acelui spital. M-a forţat să fac sex 
anal cu el în ziua în care a pus capăt şedinţelor. 


= 00.=— 


Mi-au trebuit câţiva ani ca să-mi revin din relaţia 
cu doctorul Starks. În tot acest timp, am fost 
spitalizată de trei ori, de fiecare dată pentru mai 
mult de şase luni. Port cicatricile a două încercări 
eşuate de sinucidere. Doar cu ajutorul constant al 
unui terapeut atent am început procesul de 
vindecare, iar această scrisoare către organizaţia 
dumneavoastră face parte din acest proces. 

Pentru moment, cred că trebuie să-mi păstrez 
anonimatul, cu toate că doctorul Starks va şti cine 
sunt. Dacă veţi hotărî să acţionaţi în vreun fel în 
această privinţă, vă rog să luaţi legătura cu avocatul 
şi/sau doctorul meu. 


Scrisoarea nu era semnată, dar conţinea numele unui 


avocat cu adresă în centrul oraşului şi a unui doctor 


psihiatru cu cabinet în suburbiile Bostonului. 
Lui Ricky îi tremura mâna. Era ametit şi se ţinu de un 


perete ca să-şi recapete echilibrul. Se simţea de parcă ar fi 
fost un boxer profesionist şi tocmai încasase o serie de 
lovituri - dezorientat, îl durea tot corpul, gata să cadă 
imediat ce aude gongul ce anunţă sfârşitul luptei, dar 


deocamdată încă în picioare. 
Nici măcar un cuvinţel din scrisoare nu era adevărat. Cel 
puţin, el nu găsea niciunul. 


De altfel, se întreba dacă mai conta acest lucru. 


— 91 — 


VIII 


Se uită la minciunile din faţa lui şi se simţi puternic 
contrariat. Işi simţea sufletul împovărat şi inima rece, de 
parcă tenacitatea îi fusese absorbită şi înlocuită cu o furie 
atât de neobişnuită pentru caracterul său normal, încât 
Ricky devenise de nerecunoscut. Mâinile începură să-i 
tremure, faţa i se înroşi puternic şi pe frunte îi apărură 
broboane de sudoare. Simţea aceeaşi căldură şi pe ceafă, 
sub braţ şi pe gât. Işi întoarse privirea de la scrisori şi-şi 
ridică ochii în căutarea unui lucru pe care să-l poată apuca 
şi sparge, dar nu găsi nimic, ceea ce-l enervă şi mai tare. 

Ricky se plimbă încoace şi-ncolo prin birou câteva 
momente, de parcă întregul corp îi fusese cuprins de o 
convulsie puternică. In cele din urmă, se aruncă pe vechiul 
său fotoliu de piele de la capul canapelei, lăsând scrâşnitul 
cunoscut al tapiţeriei şi senzaţia de material lustruit din 
palmă să-l calmeze puţin. 

N-avea nicio îndoială în privinţa persoanei care născocise 
plângerea împotriva lui. Falsul anonimat al victimei 
închipuite îi întărea bănuiala. Întrebarea mai importantă 
acum era de ce. Inţelese că exista un plan şi trebuia să-şi 
dea seama exact despre ce era vorba. 

Ricky ţinea un telefon şi pe podea, lângă scaunul de 
piele, şi întinse mâna după el. In câteva secunde, obţinu de 
la serviciul de informaţii numărul de telefon al Societăţii 
Psihanalitice. Refuzând oferta electronică a acestui serviciu 
de a-l asista în realizarea legăturii, pocni furios butoanele 
telefonului formând el însuşi numărul, apoi se lăsă iar pe 
spate, aşteptând un răspuns. 

La telefon răspunse o voce vag familiară a unui confrate 
psihanalist, însă cu lipsa de emoție şi aplatizarea care 
vădeau prezenţa unei înregistrări. 

— Bună ziua. Aici este biroul doctorului Martin Roth. Voi 
lipsi de la birou de pe 1 până pe 29 august. În caz de 
urgenţe, formaţi 555-1716 şi veţi fi direcţionaţi la un 
serviciu care poate lua legătura cu mine când sunt în 


PE pae 


vacanţă. De asemenea, puteţi forma 555-2436 pentru a 
vorbi cu doctorul Albert Michaels la Columbia Presbyterian 
Hospital, care îmi ţine locul luna aceasta. Dacă simţiţi că 
este vorba de o criză reală, vă rog să sunaţi la ambele 
numere, iar noi, eu şi doctorul Michaels vă vom căuta. 

Ricky închise şi formă primul din cele doua numere 
pentru urgenţe. Ştia că al doilea număr era al unui rezident 
în psihiatrie de la spital, aflat în anul doi sau trei de 
facultate. Rezidenţii le ţineau locul doctorilor pe timpul 
vacanţelor, acordând pacienţilor asistenţă medicamentoasă 
în locul tratamentului psihanalitic prin discuţii. 

Primul număr format însă era un serviciu de recepţionare 
a apelurilor telefonice. 

— Alo, răspunse o voce feminină, plictisită. Serviciul 
doctorului Roth. 

— Trebuie să-i transmit un mesaj doctorului, spuse Ricky 
grăbit. 

— Doctorul este în vacanţă. În caz de urgente, trebuie să- 
| sunaţi pe doctorul Michaels la... 

— Am numărul, o întrerupse Ricky, dar nu este acel gen 
de urgenţă şi nici acel gen de mesaj. 

Femeia se opri, mai mult surprinsă decât tulburată. 

— Păi, începu ea, nu ştiu dacă ar trebui să-l sun în 
vacanţă chiar pentru orice mesaj... 

— O să vrea să audă astă spuse Ricky. 

Era greu să-şi ascundă răceala din voce. 

— Nu ştiu, repetă femeia. Avem procedurile noastre. 

— Toţi avem proceduri, spuse Ricky tăios. Procedurile 
există pentru a preveni comunicarea, nu pentru a o facilita. 
Oamenii îşi umplu minţile înguste şi lipsa de imaginaţie cu 
programe şi proceduri. Oamenii de caracter însă ştiu când 
să ignore protocolul. Sunteţi acel gen de persoană doamnă? 

Femeia ezită. 

— Care e mesajul? întrebă ea brusc. 

— Spuneţi-i doctorului Roth că doctorul Starks... Mai bine 
scrieţi pentru că vreau să-i spuneţi exact... 

— Dar scriu, spuse femeia tăios. 


— ... Că doctorul Starks a primit scrisoarea lui, a văzut şi 
plângerea conținută în ea şi doreşte să-l informeze că 
niciun cuvânt nu este adevărat. E o fantezie completă şi 
totală. 

— ... Niciun cuvânt adevărat... bine. Fantezie. Am scris. 
Şi vreţi să-l sun pentru mesajul ăsta? E în vacanţă. 

— Toţi suntem în vacanţă spuse Ricky, la fel de direct. 
Doar că unii au vacanțe mai interesante decât alţii. Acest 
mesaj cu siguranţă îi va face şi lui vacanţa mai interesantă. 
Aveţi grijă să-l primească şi să-l primească exact aşa cum l- 
am spus, că altfel al naibii să fiu dacă nu o să mă asigur că 
vă căutaţi de lucru până la Ziua Muncii. Aţi înţeles? 

— Am înţeles, răspunse femeia, care părea netulburată 
de ameninţarea lui Ricky. Dar, v-am spus, avem proceduri 
clare şi bine definite. Nu cred că asta se potriveşte... 

— Încercaţi să nu fiţi atât de previzibila, spuse Ricky. Şi, 
în felul ăsta vă puteţi păstra locul de muncă. 

Apoi închise telefonul şi se lăsă iar pe scaun. Nu-şi mai 
amintea să fi fost atât de nepoliticos şi de tăios, darămite 
ameninţător, de ani de zile. Asta era împotriva firii sale. Dar 
apoi recunoscu că, probabil, va trebui să facă multe lucruri 
împotriva firii sale în următoarele zile. 

Se întoarse la scrisoarea de la doctorul Roth şi apoi citi 
încă o dată plângerea anonimă. În el se mai dădea încă 
bătălia între mânie şi indignare faţă de falsele acuzaţii. 
încercă să măsoare impactul scrisorilor şi se întoarse la 
întrebarea „De ce?” Era convins că Rumplestiltskin avusese 
în minte un efect anume, dar care era acela? 

Totuşi, unele chestiuni apărură mai clare acum, că se 
gândea la ele. 

Ricky realiză că plângerea în sine era mult mai subtilă 
decât s-ar fi putut crede la prima vedere. Autorul scrisorii 
anonime striga: „Viol!”, dar plasa acţiunea destul de 
departe în timp pentru a fi la adăpost de orice investigaţii 
legale. Poliţia nu trebuia să fie implicata în niciun fel. In 
schimb, trebuia să declanşeze o anchetă greoaie a 
Comitetului Naţional de Etică Medicală. Aceasta avea să se 
desfăşoare cu încetineală şi fără eficienţă, deci fără să 


== 94 — 


împiedice în vreun fel jocul contra cronometru deja lansat. 
O plângere care să implice poliţia ar primi un răspuns 
imediat, or Rumplestiltskin în mod clar nu dorea ca poliţia 
să se amestece decât, cel mult, tangenţial. Pe de altă 
parte, făcând scrisoarea provocatoare, deşi anonimă, 
autorul ei păstra distanţa. Nimeni de la Societatea 
Psihanalitică nu ar fi sunat ca să ceară lămuriri, ci ar pasa 
problema mai departe, aşa cum se pare că şi făcuseră, 
spălându-se pe mâini cât mai repede pentru a evita ceea ce 
putea deveni o adevărată povară. 

Ricky reciti ambele scrisori a treia oară şi găsi un 
răspuns. 

— Vrea să rămân singur, îi scăpă cu voce tare. 

Ricky se lăsă pe spate în scaun pentru o clipă, fixând 
tavanul de parcă întinderea albă de deasupra lui ar fi 
reflectat vreun fel de claritate. Vorbea singur, iar vocea 
părea că răsună cu ecou în spaţiul biroului. 

— Nu vrea să primesc ajutor. Vrea să joc jocul lui fără nici 
cel mai mic sprijin. Şi astfel, a luat măsuri ca să se asigure 
că nu vorbesc cu nimeni din profesia mea. 

Aproape că zâmbi la gândul lucrului oarecum diabolic pe 
care-l făcuse Rumplestiltskin. Acesta ştia că Ricky va fi 
chinuit de întrebări legate de moartea lui Zimmerman. Ştia 
că Ricky era fără îndoială înfricoşat de invadarea casei şi a 
biroului personal în orele când plecase în căutarea 
adevărului despre Zimmerman. Ştia că Ricky era tulburat şi 
nesigur, probabil puţin panicat şi şocat de rapida 
desfăşurare a evenimentelor. Rumplestiltskin anticipase 
toate acestea şi apoi speculase care va fi următoarea 
mişcare a lui Ricky: să caute ajutor. Şi unde era cel mai 
probabil ca Ricky să caute ajutor? Probabil că va vrea să 
vorbească - nu să acţioneze, ci să vorbească -, pentru că 
asta era natura profesiei lui, şi avea să caute un alt 
psihanalist. Un prieten care să aibă rolul de bun ascultător. 
Cineva care-l va face să vorbească şi va asculta fiecare 
detaliu, ajutându-l pe Ricky să pună cap la cap cele 
întâmplate din bogăţia de evenimente care se succedaseră 
atât de repede. 


Dar Ricky îşi dădu seama că toate astea nu se vor mai 
întâmpla acum. 

Plângerea cu acuzaţia de viol, incluzând portretul gratuit 
şi extrem de urât al aşa-zisei ultime şedinţe, fusese trimisă 
tuturor din ierarhia Societăţii Psihanalitice chiar când toţi se 
pregăteau să plece în vacanţa din luna august. Nu mai era 
timp pentru a nega acuzaţiile şi niciun forum pregătit 
pentru a face acest lucru eficient. Acuzaţia dezgustătoare 
va face înconjurul lumii psihanalitice din New York 
asemenea unei bârfe la o lansare oficială de la Hollywood. 
Ricky era un om cu mulţi colegi, dar puţini prieteni 
adevăraţi, şi ştia asta. lar aceşti colegi mai mult ca sigur că 
nu doreau să fie pângăriţi de contactul cu un doctor care 
violase singurul şi cel mai mare tabu al profesiei. Acuzaţia 
că s-a folosit de poziţia de terapeut şi psihanalist pentru a 
smulge cele mai crude şi mai frivole favoruri sexuale, 
întorcând apoi spatele dezastrului psihologic pe care el 
însuşi, chipurile, îl crease, reprezenta echivalentul 
psihanalitic al ciumei, iar el se transformase într-o clipă într- 
o Maria Tifoida? modernă. Cu această acuzaţie atârnându-i 
deasupra capului, în mod sigur nimeni nu era dispus să îi 
sară în ajutor lui Ricky, oricât de mult şi-ar fi pledat el 
cauza, oricât de mult ar fi negat acuzaţiile aduse, până 
când nu era absolvit de vină. lar asta putea dura luni de 
zile. 

Mai era un alt efect, secundar: dădea naştere unei situaţii 
în care oamenii care credeau că-l cunosc pe Ricky se 
întrebau acum cât de bine îl cunoşteau şi ce ştiau de fapt 
despre el. Era o minciună nemaipomenită, deoarece simplul 
fapt de a o nega îi va face pe colegii de profesie să creadă 
că ascunde faptele. 

„Sunt singur, se gândi Ricky. Izolat. În voia valurilor.” 


8 Maria Tifoida, pe numele ei real Mary Mallon, a fost prima persoană 
descoperită ca fiind aparent sănătoasă, dar care purta şi transmitea 
febra tifoidă în Statele Unite. Se spune că Mallon a infestat 47 de 
persoane cu febră tifoidă, dintre care trei au murit. Oficialităţi din lumea 
medicală au încercat să o vindece cu mai multe tipuri de tratamente, 
dar niciunul nu a dat roade. Din această cauză, Mallon a trăit izolată în 
insula North Brother timp de 26 de ani (n.tr.). 


— 96 — 


Ricky inspiră adânc, de parcă aerul din birou se răcise 
brusc. Işi dădu seama că asta şi dorea: singurătate. 

Din nou se uită la cele două scrisori. În falsa plângere 
autorul anonim inclusese numele unui avocat din 
Manhattan şi a unui terapeut din Boston. 

Ricky nu-şi putu reprima un fior de spaimă. „Acele nume 
au fost puse acolo special pentru mine. Asta este ruta pe 
care trebuie să călătoresc”, se gândi el. 

Reflectă la întunericul înfricoşător din biroul lui din seara 
precedentă. Tot ce avusese de făcut a fost să urmeze calea 
cea simplă şi să bage în priză ceea ce fusese deconectat, 
pentru a face lumină în încăpere. Credea că şi acum 
situaţia era oarecum identica. Doar că nu ştia unde îl va 
duce această cale. 


Îşi petrecu restul zilei examinând fiecare detaliu al primei 
scrisori a lui Rumplestiltskin, încercând să analizeze mai 
departe poezia, apoi scrise notițe exacte despre tot ce i se 
întâmplase, fiind foarte atent la fiecare cuvânt rostit, 
recreând dialogurile asemenea unui reporter care 
pregăteşte o ştire, căutând o perspectivă care însă îi scăpa. 
Işi dădu seama că problemele cele mai mari le avea în a-şi 
aminti exact cuvintele pe care le rostise femeia care îşi 
spunea Virgil, lucru care îl tulbura. Nu avea nicio dificultate 
să-şi amintească forma feţei ei sau şiretenia din voce, dar 
realiză că frumuseţea juca, pentru femeie, rolul unei 
paveze protectoare, care îi acoperea cuvintele în uitare. 
Lucrul ăsta îl tulbura, pentru că era împotriva pregătirii şi al 
obiceiului lui şi, ca orice bun psihanalist, se întrebă de ce 
era incapabil să se concentreze, când, de fapt, adevărul era 
atât de evident încât i-l putea spune orice adolescent. 

Aduna notițe şi observaţii, căutând scăparea în lumea în 
care se simţea confortabil. Dar dimineaţa următoare, după 
ce se îmbracă la costum şi-şi puse o cravată, iar apoi 
desenă un X peste încă o zi din calendar, începu să simtă 
încă o dată presiunea timpului care îl apăsa. Se gândi că 
era momentul să pună şi el prima întrebare şi sună la ziarul 


ES y E 


Times pentru a-şi plasa, conform înţelegerii, întrebarea într- 
un anunţ. 

Căldură dimineţii parcă-şi bătea joc de el, pentru că 
asudă imediat în costum. Bănuia că era urmărit, dar încă o 
dată refuză să se întoarcă şi să verifice. După părerea lui, 
oricum n-ar şti cum să-şi dea seama dacă se ţine cineva 
după el. Se gândi că în filme era mereu atât de uşor pentru 
erou să detecteze forţele răului aflate pe urmele lui. 
Oamenii răi poartă mereu pălării negre şi au o privire 
piezişă. Dar în viaţa reală este cu totul altfel - realiză Ricky. 
Toţi sunt suspecți, toţi sunt preocupaţi. Tipul de la colţ, care 
aprovizionează un magazin alimentar, omul de afaceri care 
merge grăbit pe trotuar, bărbatul fără adăpost din gang, 
feţele din spatele ferestrei de sticlă a unui restaurant sau o 
maşina care tocmai trece. Oricine ar putea să-l urmărească 
sau nu. Îi era imposibil să-şi dea seama. Ricky era obişnuit 
cu lumea din biroul său de psihanalist, unde rolurile erau 
bine definite. Afară, pe stradă, îi era imposibil să spună cine 
ar putea fi cel care joacă jocul şi îl urmăreşte şi cine doar 
face parte dintre cei aproximativ opt milioane de indivizi 
care îi populaseră lumea dintr-odată. 

Ricky ridică din umeri şi făcu semn unui taxi la colţ. 
Şoferul avea un nume străin greu de pronunţat şi asculta 
un post de radio ciudat, cu muzică din Orientul Mijlociu. O 
solistă ţinea isonul pe o voce piţigăiată, după cum se 
schimba şi ritmul melodiei. Când începea o altă melodie, 
doar ritmul se schimba, modulaţiile vocii parcă erau la fel. 
Nu putea distinge niciun cuvânt, dar şoferul bătea 
apreciativ ritmul cu degetele pe volan. Şoferul mormăi ceva 
când Ricky îi spuse adresa şi se avântă cu viteză în trafic. 
Ricky se gândi o clipă câţi oameni săreau în taxiul acesta în 
fiecare zi. Omul de dincolo de geamul de plastic nu putea 
şti dacă transporta pe cineva spre un moment important 
din viaţă sau doar spre o altă clipă trecătoare. Şoferul de 
taxi apăsă claxonul o dată sau de două ori într-o intersecţie 
şi îl duse prin străzile aglomerate fără niciun comentariu. 

Un camion mare alb pentru mutări mobilier bloca cea mai 
mare parte din străduţa laterală unde se afla biroul 


avocatului, lăsând loc doar cât să se strecoare o maşină. 
Trei sau patru oameni zdraveni intrau şi ieşeau pe intrarea 
principală a clădirii de birouri, cărând cutii de carton de 
culoare maronie şi piese de mobilier, scaune de birou, 
canapele, cu care urcau cu grijă pe o rampă, încărcându-le 
în camion. Un bărbat îmbrăcat într-un blazer de culoare 
albastră şi având un ecuson care arăta că e de la securitate 
stătea deoparte, urmărind progresul pe care-l făceau cei 
care se ocupau cu mutatul şi uitându-se la trecători cu o 
precauţie care dovedea că omul nu avea decât un singur 
scop pentru prezenţa sa acolo şi o rigiditate care ajuta la 
îndeplinirea acestui scop. Ricky cobori din taxiul care 
demară în trombă de îndată ce trânti portiera şi se îndreptă 
spre bărbatul în blazer albastru. 

— Caut biroul unui domn Merlin, este avocat... 

— Etajul şase, sus de tot, spuse bărbatul în blazer, fără 
să-şi ia ochii de la parada celor care mutau mobila. Aveţi 
întâlnire? E cam aglomeraţie acolo cu toată mutarea asta. 

— Se mută? 

Bărbatul în blazer făcu un semn cu mâna. 

— După cum vedeţi, spuse el. A dat de vremuri mai bune 
şi de bani mai mulţi, din câte am auzit. Puteţi să urcați, dar 
nu staţi în drum. 

Liftul băzâi, dar din fericire nu cânta nicio melodie. Când 
se deschiseră uşile la etajul al şaselea, Ricky văzu imediat 
biroul avocatului. O uşă fusese proptită ca să stea deschisă 
şi doi bărbaţi se chinuiau cu un birou, pe care îl ridicau şi îl 
înclinau spre uşă, iar o femeie de vârstă medie purtând 
blugi, pantofi sport şi un tricou îi urmărea cu atenţie. 

— Ăsta e biroul meu, la naiba, şi îi ştiu fiecare pată şi 
zgârietură. Dacă mai adăugaţi una, o să-mi cumpăraţi altul. 

Cei doi bărbaţi se opriră, încruntându-se. Biroul încăpea 
prin uşa deschisă, la numai câţiva milimetri de margini. 
Ricky se uită dincolo de bărbaţi şi văzu cutii unele peste 
altele pe holul interior, fişete goale şi mese - toate 
obiectele pe care le-ai asocia de obicei cu un birou 
aglomerat - în neorânduială, adunate ca pentru mutare. 
Din interiorul biroului se auzi o bufnitură şi nişte înjurături. 


Femeia în blugi îşi aruncă uşor capul pe spate scuturându-şi 
coama de păr castaniu-roşcat cu o iritare evidentă. Avea 
aspectul unei femei căreia îi plăcea organizarea, iar haosul 
temporar al mutării era aproape dureros pentru ea. Ricky 
se duse repede înspre ea. 

— İl caut pe domnul Merlin, spuse el. Este prin preajmă? 

Femeia se întoarse rapid. 

— Sunteţi client? Nu avem nicio întâlnire stabilită pentru 
astăzi. E zi de mutare. 

— E un fel de-a spune, răspunse Ricky. 

— Ei bine, spuse femeia băţoasă, ce fel de-a spune e 
acela? 

— Sunt doctorul Frederick Starks şi cred că eu şi domnul 
Merlin avem ceva de discutat. Este aici? 

Femeia fu surprinsă o clipă, apoi zâmbi neplăcut, dând 
din cap. 

— Asta e un nume pe care îl recunosc. Dar nu cred că 
domnul Merlin aştepta o vizită atât de repede. 

— Chiar aşa? spuse Ricky. Aş fi zis că este exact invers. 

Femeia se opri când un alt bărbat care transporta mobilă 
trecu pe lângă ei cu o lampă într-o mână şi o cutie cu cărţi 
sub celălalt braţ. Se întoarse spre el şi spuse: 

— Un obiect la fiecare transport. Dacă duci prea multe, 
se poate sparge ceva. Lasă unul din obiecte jos şi-l iei la 
următorul drum. 

Bărbatul se holbă surprins, dădu din umeri şi lăsă jos 
lampa, nu prea atent. 

Femeia se întoarse apoi către Ricky. 

— După cum vezi, doctore, ai sosit într-un moment 
dificil... 

Ricky avu impresia că femeia voia să scape de el, când 
din birourile din spate apăru un bărbat pe la treizeci de ani, 
puţin cam gras şi cu un început de chelie, îmbrăcat cu o 
salopetă kaki, o cămaşă sport scumpă şi mocasini bine 
lustruiţi, cu ciucuri. Era o apariţie foarte curioasă, pentru că 
era prea bine îmbrăcat pentru cărat mobilă şi prea prost 
îmbrăcat pentru a conduce o afacere. Hainele pe care le 
purta erau ostentative şi scumpe şi demonstrau că 


— 100 — 


înfăţişarea lui, chiar şi în situaţii cu totul informale, era într- 
o oarecare măsură guvernată de reguli clare. Ricky observă 
că nu era nimic comod în hainele pe care le îmbrăcase 
bărbatul acela pentru a se simţi în largul său. 

— Eu sunt Merlin, spuse omul, scoțând o batistă bine 
călcată din buzunar şi ştergându-şi palmele înainte de a-i 
întinde mâna lui Ricky. Dacă scuzaţi haosul dimprejur, am 
putea vorbi câteva momente în sala de conferinţe. O mare 
parte din mobilă este încă acolo, deşi nu aş putea spune 
pentru cât timp. 

Avocatul făcu semn înspre o uşă. 

— Doriţi să iau notițe, domnule Merlin? întrebă femeia. 

Merlin refuză din cap. 

— Nu cred că vom discuta atât de mult. 

Ricky fu condus într-o încăpere dominată de o masă 
lungă din lemn de cireş şi cu scaune. O măsuţă de protocol 
se afla la capătul mesei celei lungi, având pe ea un filtru de 
cafea, o cană şi nişte pahare. Avocatul îi indică un scaun, 
apoi merse şi inspectă filtrul de cafea. Se întoarse către 
Ricky. 

— Îmi pare rău, doctore, spuse Merlin. Nu mai e cafea, iar 
cana de apă este goală şi ea. Nu vă pot oferi nimic. 

— E în regulă, răspunse Ricky. N-am venit aici pentru că- 
mi era sete. 

Răspunsul îl făcu pe avocat să zâmbească. 

— Nu, desigur că nu, spuse el. Dar nu sunt sigur cum pot 
să vă ajut... 

— Merlin este un nume neobişnuit, îl întrerupse Ricky. Mă 
întreb dacă nu cumva sunteţi un fel de vrăjitor?. 

Din nou avocatul zâmbi. 

— În profesia mea, domnule doctor Starks, un nume ca al 
meu este adesea un avantaj. Adesea suntem solicitaţi de 
clienţi să scoatem iepurele de urechi din pălărie. 

— Şi puteţi să faceţi asta? întrebă Ricky. 

— Oh, nu, răspunse Merlin. Nu am o baghetă magică. 
Însă, pe de altă parte, am un succes răsunător când e 


% Potrivit legendelor arthuriene, Merlin era numele vrăjitorului care a 
îndeplinit rolul de consilier personal al regelui Arthur (n.tr.). 


— 101 — 


vorba să oblig iepurii recalcitranţi şi nesupuşi să iasă din 
ascunzători aflate în tot felul de pălării, bazându-mă, 
fireşte, mai puţin pe puteri magice, cât mai ales pe un 
torent de hârtii legale şi pe o vijelie de cereri legale. Poate 
că în această lume astfel de lucruri au aceeaşi putere ca 
magia. Unele procese cu siguranţă funcţionează asemenea 
blestemelor şi descântecelor de care se face vinovat 
numele meu. 

— Şi vă mutaţi? 

Avocatul scoase dintr-un buzunar un suport pentru cărţi 
de vizită, din piele. Luă din el o carte de vizită şi i-o întinse 
lui Ricky peste masă. 

— Noua adresă, spuse el cu emfază. Succesul aduce cu 
el nevoia de expansiune, angajarea unor noi asociaţi. Avem 
nevoie de spaţiu ca să ne întindem. 

Ricky se uită la cartea de vizită, pe care era scrisă o 
adresă din centru. 

-— lar eu o să fiu o altă victimă pe peretele 
dumneavoastră? 

Merlin aprobă din cap, zâmbind plăcut impresionat. 

— Probabil, spuse el. De fapt, este de aşteptat. N-ar 
trebui să vorbesc cu dumneavoastră, domnule doctor, mai 
ales fără să fie prezent şi avocatul dumneavoastră. Puneţi-l 
să mă sune şi vom rezolva totul pe calea poliţei de 
asigurare pentru malpraxis... Sunteţi asigurat, nu-i aşa, 
domule doctor? Şi apoi reglăm lucrurile repede şi profitabil 
pentru toate părţile implicate. 

— Am asigurare, dar mă îndoiesc că acoperă plângerea 
pe care a inventat-o clienta dumneavoastră. Nu cred că am 
avut motive să citesc polita de asigurare în zeci de ani de 
când am întocmit-o. 

— Nu aveţi asigurare? Asta-i rău... lar inventat este un 
cuvânt pe care va trebui să nu-l iau în consideraţie. 

— Cine este clienta dumneavoastră? întrebă Ricky 
deodată. 

Avocatul clătină din cap. 

— Nu am încă permisiunea de a-i divulga numele. Se află 
în plin proces de recuperare şi... 


— 102 — 


— Nimic din toate astea nu s-au întâmplat vreodată, îi 
reteză Ricky vorbele avocatului. Totul nu-i decât fantezie. 
Invenţie. Niciun cuvânt adevărat. Clientul dumneavoastră 
este altcineva, am dreptate? 

Avocatul se opri. 

— Pot să vă asigur că este vorba de o clienta reală, spuse 
el. Şi la fel sunt şi reclamaţiile ei. Doamna X este o tânără 
înnebunită de durere... 

— De ce nu-i spuneţi doamna R.? întrebă Ricky. R. de la 
Rumplestilstkin. N-ar fi mai potrivit? 

Merlin se uită la el oarecum nedumerit. 

— Nu cred că pot să vă urmez şirul gândurilor, domnule 
doctor. X, R, oricum ar fi. Nu asta e problema, aşa-i? 

— Corect. 

— Problema, domnule doctor, este că vă aflaţi într-o 
mare belea. Şi, credeţi-mă, doriţi ca problema asta să 
dispară din orizontul dumneavoastră cât de repede se 
poate. Dacă va trebui să deschid un proces, ei bine, răul va 
fi făcut. Cutia Pandorei, domnule doctor. Toate relele vor 
ieşi la suprafaţă. Totul va ajunge la cunoştinţa publicului. 
Acuzaţii şi negări, cu toate că, vă spun din experienţă, 
negarea nu reuşeşte niciodată să aibă acelaşi impact ca 
acuzaţia, nu-i aşa? Negarea nu se înfige în amintirea 
oamenilor. 

Avocatul dădu din cap. 

— Niciodată nu am abuzat de încrederea unui pacient în 
maniera pretinsă acolo. Nu cred că această persoana există 
măcar. Eu personal nu am înregistrat nicio pacientă ca 
aceasta. 

— Ei bine, domule doctor, asta-i grozav! Sper să fiţi sută 
la sută sigur de asta. Pentru că - şi, pe măsură ce vorbea, 
vocea avocatului scăzu cu o octavă, iar intonaţia fiecărui 
cuvânt avea acum ceva tăios, ca de lamă -, până când voi 
termina de intervievat fiecare pacient pe care l-aţi avut în 
ultimii aproximativ zece ani, până când voi vorbi cu fiecare 
coleg cu care aţi avut vreo dispută vreodată, până când voi 
examina fiecare faţetă a ceea ce speraţi să fie viaţa 
dumneavoastră de sfânt şi cu siguranţă fiecare secundă 


— 103 — 


petrecută în spatele canapelei, ei bine, dacă există sau nu 
această clienta a mea, asta chiar va fi un aspect cu totul 
irelevant, pentru că dumneavoastră nu veţi mai avea 
absolut nicio viaţă şi nicio reputaţie. Niciuna, de niciun fel, 
zero. 

Ricky vru să răspundă, dar nu o făcu. 

Merlin continua să se uite ţintă la Ricky, fără măcar să 
clipească. 

— Aveţi duşmani, domnule doctor? Dar colegi invidioşi? 
Credeţi că vreun pacient, de-a lungul anilor, a fost prea 
puţin mulţumit de tratament? Aţi lovit vreodată un câine? 
Poate nu aţi apucat să frânaţi când o veveriţă v-a sărit în 
faţa maşinii acolo, la casa de vacanţă de la Cape Cod? 
Merlin zâmbi din nou, de astă dată cu un zâmbet răutăcios. 
Ştiu deja despre acel loc, spuse el. O casă de ţară, pe un 
câmp încântător, la marginea pădurii, cu grădină şi o mică 
vedere spre ocean. Doisprezece acri. Cumpăraţi de la o 
femeie de vârstă medie, al cărei soţ abia murise, în 1984. 
Aţi cam profitat de pierderea femeii în acea tranzacţie, nu-i 
aşa, domnule doctor? Aveţi idee cât a crescut valoarea 
acelei proprietăţi? Sunt sigur că ştiţi. Daţi-mi voie să vă 
sugerez, domnule doctor Starks, doar un singur lucru. 
Indiferent dacă există sau nu vreun pic de adevăr în 
acuzaţiile clientei mele, acea proprietate va deveni a mea 
mai înainte ca toate acestea să se termine. Aşa cum voi 
deţine apartamentul dumneavoastră, şi contul de la banca 
Chase, şi pensia privată de la Dean Witter de care nu v-aţi 
atins încă, şi portofoliul modest de acţiuni pe care le ţineţi 
la aceeaşi firmă. Dar voi începe cu locuinţa de vară. 
Doisprezece acri. Cred că pot să împart locul în părţi mai 
mici şi să dau lovitura. Ce credeţi, domnule doctor? 

Ricky îl ascultă pe avocat, ameţit în sinea sa. 

— Cum de ştiţi... îngână cu greutate. 

— E treaba mea să ştiu, i-o reteză Merlin imediat. Dacă n- 
aţi fi avut ceva ce-mi doresc eu, nu-mi băteam capul. Dar 
aveţi şi, credeţi-mă, domnule doctor, pentru că şi avocatul 
dumneavoastră vă va spune acelaşi lucru, lupta asta nu 
merită. 


— 104 — 


— Integritatea mea merită cu siguranţa, răspunse Ricky. 

Merlin ridică iarăşi din umeri. 

__— Nu vedeţi limpede lucrurile aici, domnule doctor. 
Incerc să vă arăt cum vă puteţi păstra integritatea mai mult 
sau mai puţin nepătată. Dar se pare că preferaţi să credeţi, 
în mod de-a dreptul prostesc, că asta are legătură cu a 
avea sau nu dreptate. Cu a spune adevărul, nu minciuna. 
Asta mi se pare de-a dreptul uimitor, din partea unui vechi 
psihanalist ce sunteţi. Este adevărul, ceva ce auziţi 
frecvent, autentic şi limpede? Sau, dimpotrivă, adevărurile 
sunt tăinuite, ascunse şi mascate de tot felul de încărcături 
psihologice, şi ele scapă şi se ascund, odată identificate? Și 
niciodată albe sau negre. Mai degrabă tonuri de gri, maro 
sau chiar roşu. Nu asta predică profesia dumneavoastră? 

Ricky se simţi prost, cuvintele avocatului lovindu-l ca tot 
atâţia pumni într-un meci de box pe care îl pierdea în mod 
evident. Inspiră profund, gândindu-se că fusese o idee 
proastă să vină la biroul avocatului, iar mişcarea cea mai 
inteligentă ar fi să plece cât mai repede. Se pregătea să se 
ridice, când Merlin adaugă: 

— ladul poate lua multe forme, domnule doctor Starks. 
Gândiţi-vă la mine ca fiind una dintre ele. 

— Cum aţi spus? spuse Ricky. Dar ce îşi amintea erau 
cuvintele spuse de Virgil la prima vizită, şi anume că îi va fi 
ghid pe drumul către iad şi de acolo îi venea şi numele. 
Avocatul zâmbi. 

— În vremea lui Arthur, începu el, cu siguranţa omului 
care-şi dă seama că opoziţia dispune de forţe mai slabe, 
iadul era foarte real în mintea oamenilor, chiar şi al celor 
educați şi sofisticaţi. Credeau cu adevărat în demoni, 
diavoli, posedare de către spiritele răului, tot ce vreţi. 
Simţeau mirosul de foc şi pucioasă aşteptându-i pe cei mai 
puţin credincioşi, cu toate că gheena iadului şi torturile 
veşnice nu erau rezultate nerezonabile pentru vieţi prost 
duse. Astăzi, lucrurile sunt mai complicate, domnule doctor, 
nu-i aşa? Nu mai credem că vom îndura cleşti în flăcări şi 
damnarea veşnică în vreo groapă înfricoşătoare. Şi atunci, 
ce avem în schimb? Avocaţi. Şi, credeţi-mă, domnule 


— 105 — 


doctor, pot cu uşurinţă să vă transform viaţa în ceva 
asemănător unei picturi medievale gravate de acei artişti ai 
coşmarului. Ceea ce vă doriţi în acest moment este să 
găsiţi o cale lesnicioasă de a ieşi din asta, domnule doctor. 
Calea cea mai uşoară. Aşa că mai bine verificaţi-vă încă o 
dată poliţa de asigurare. 

Uşa sălii de conferinţe se deschise chiar în acel moment 
şi doi dintre oamenii de la mutări ezitară înainte de a intra. 

— Am vrea să luăm şi astea acum. E cam tot ce a rămas. 

Merlin se ridică. 

— Nicio problemă. Cred că domnul doctor Starks tocmai 
se ridica să plece. 

Ricky se ridică şi aprobă dând din cap. 

— Da, aşa este. 

Apoi se uită la cartea de vizită a avocatului. 

— Astea sunt numerele şi adresa la care trebuie să vă 
caute avocatul meu? 

— Da. 

— Bine, spuse el. Şi veţi putea fi disponibil... 

— Oricând doriţi, domnule doctor. Cred că vreţi să 
rezolvati această problemă cât mai repede. N-aţi vrea să vă 
irosiţi toată vacanţa prețioasă făcându-vă griji în legătură 
cu mine, nu-i aşa? 

Ricky nu răspunse, deşi observase că nu-i menţionase 
avocatului despre planurile de vacanţă. Doar dădu din cap, 
apoi se întoarse şi ieşi din birou fără să privească în urmă. 


Ricky se strecură într-un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă 
la Plaza Hotel, care se afla la câteva străzi distanţă. Dar, 
pentru ceea ce avea Ricky în minte, taxiul părea cea mai 
bună alegere. Taxiul se avântă prin mijlocul traficului spre 
centru în acel fel unic pe care îl au taxiurile: accelera, nu 
mergea cu o viteză cât de cât constantă oprea brusc, 
schimba banda, făcea slalom prin trafic, dar fără să 
reuşească să ajungă mai repede sau mai încet decât dacă 
ar fi urmat un drum normal şi direct. Ricky se uită la 
ecusonul de identificare al şoferului care, aşa cum se 
aştepta, era un alt nume străin greu de pronunţat. Se lăsă 


— 106 — 


pe spate gândindu-se cât de greu era uneori să găseşti un 
taxi în Manhattan şi ce uimitor era că găsise unul disponibil 
pe când ieşea, tremurând încă, din biroul avocatului. Ca şi 
cum l-ar fi aşteptat. 

Şoferul opri brusc la marginea trotuarului de la intrarea în 
hotel. Ricky înghesui nişte bani prin despăritura din 
plexiglas şi cobori din taxi. Il ignoră pe portar şi urcă sărind 
treptele, intrând prin uşile rabatabile ale hotelului. Holul de 
la intrare era plin de musafiri care se învârteau pe-acolo, iar 
Ricky îşi făcu rapid drum printre câteva grupuri şi grupuleţe 
de oameni, ocolind grămezi de bagaje şi hamali grăbiţi. Se 
îndreptă către The Palm Court. In partea mai îndepărtată a 
restaurantului se opri, se uită o clipă la meniu, apoi îşi băgă 
capul în pământ şi, aplecat de spate, se îndreptă către 
coridor, mergând cât de repede putea fără a atrage atenţia 
în mod nedorit, mai mult ca un om care a întârziat la gară. 
Se îndreptă chiar spre ieşirea dinspre Central Park South, 
păşind prin uşile glisante direct în stradă. 

Acolo era un portar care chema taxiuri pentru musafiri, 
când aceştia ieşeau. Ricky trecu pe lângă o familie adunată 
lângă bordură 

— Imi daţi voie? se adresă el unui tată de vârstă mijlocie, 
îmbrăcat într-un tricou vopsit în culori vii, care conducea un 
cârd de trei copii gălăgioşi, toţi cu vârste cuprinse între 
şase şi zece ani. O soţie timidă stătea deoparte, mama 
acestor progenituri. Am o urgenţă Nu vreau să fiu 
nepoliticos, dar... 

Tatăl se uită la Ricky ca tâmpit, de parcă o călătorie cu 
familia de la Idaho la New York n-ar fi fost completă fără să 
apară cineva care să le fure taxiul, şi apoi gesticula către 
uşa maşinii fără cuvinte. Ricky sări în maşină şi trânti uşa, 
tocmai la timp pentru a o mai auzi pe soţie spunând: 

— Ralph, ce faci? Era al nostru... 

Ricky se gândi că măcar şoferul de taxi nu mai era unul 
angajat de Rumplestiltskin. li dădu şoferului adresa biroului 
lui Merlin. 


— 107 — 


Aşa cum bănuia, camionul de mutări mobilier nu mai era 
parcat în faţa clădirii. La fel cum dispăruse şi agentul de 
securitate în blazerul lui albastru. 

Ricky se aplecă înainte şi ciocăni în despărţitura de 
plexiglas spre şofer. 

— M-am răzgândit, spuse el. Du-mă la adresa asta, te rog 
- şi citi noua adresă de pe cartea de vizită a avocatului. 
Dar, când te apropii, opreşte la o stradă depărtare, da? Nu 
vreau să tragi chiar în faţă. 

Şoferul dădu din umeri tăcut şi aprobă. 

Le luă un sfert de oră să se lupte prin trafic. Adresa de pe 
cartea de vizită a lui Merlin era aproape de Wall Street. 
Avea un iz de prestigiu. 

Şoferul făcu aşa cum fusese rugat şi trase pe dreapta la 
un bloc de adresă. 

— Acolo este, spuse omul. Vreţi să vă duc? 

— Nu, răspunse Ricky. Aici e bine. 

Plăti şi cobori. 

Aşa cum aproape că ghicise, nu era nici urmă de camion 
pentru mutări în faţa clădirii de birouri. Se uită în sus şi-n 
jos pe stradă, dar nu văzu nici urmă de avocat, compania 
lui sau mobilierul de birou. Mai verifică o dată adresa de pe 
cartea de vizită, asigurându-se că este corectă, apoi se uită 
spre clădire şi văzu că există un birou de pază la intrare, 
lângă uşa principală. Un singur paznic în uniformă, care 
citea un roman broşat, stătea în spatele unor monitoare şi a 
unui panou electronic care monitoriza funcţionarea liftului. 
Ricky intră în clădire şi mai întâi se uită la un panou prins în 
perete, care conţinea numele companiilor care îşi aveau 
sediul în acea clădire. Verifică rapid, dar nu găsi nicio 
plăcuţă cu numele lui Merlin. Ricky se îndreptă spre paznic, 
iar acesta îşi ridică privirea, urmărindu-l. 

— Vă pot fi de folos? spuse el. 

— Da, răspunse Ricky. Sunt derutat. Am cartea de vizită 
a acestui avocat, cu adresa lui, dar nu-l găsesc pe panou. 
Ar trebui să se mute aici astăzi. 

Paznicul verifică şi el cartea de vizită, mormăi şi clătină 
din cap. 


— 108 — 


— Adresa e bună, spuse el, dar nu avem pe nimeni cu 
numele acesta. 

— Poate aveţi un birou liber? V-am spus, se mută azi aici. 

— Nimeni nu a spus nimic la pază. Şi nu sunt birouri 
libere. De ani de zile. 

— Atunci e ciudat. Poate e o greşeală de tipar pe cartea 
de vizită. 

Paznicul îi dădu înapoi cartea de vizită. 

— S-ar putea, spuse el. 

Ricky puse cartea de vizită în buzunar, gândindu-se că 
tocmai a câştigat prima lui rundă cu omul care-l pândea din 
umbră. Dar cu ce avantaj nu ştia exact. 


Ricky se mai umfla încă în pene în sinea lui, atunci când 
ajunse la blocul său. Nu ştia sigur cu cine se întâlnise de 
fapt în biroul avocatului şi se întreba dacă omul care-şi 
zicea Merlin nu era cumva însuşi Rumplestiltskin. Asta chiar 
era o posibilitate, pentru că era sigur că persoana care se 
afla la originea acestei situaţii ar vrea să-l vadă personal pe 
Ricky, faţă în faţă. Nu era sigur care era motivul pentru 
care credea acest lucru, dar părea să aibă un sens. Era 
greu să-şi imagineze că ar putea avea cineva vreo plăcere 
să-l chinuiască fără măcar să-şi vadă opera cu ochii. 

Dar această observaţie nu-l ajută nici măcar să contureze 
portretul pe care ştia că trebuie să-l creioneze pentru a 
ghici numele persoanei. 

„Ce ştii despre psihopati?” se întrebă el, mergând spre 
clădirea care adăpostea biroul şi apartamentul lui, alături 
de alte patru apartamente. „Nu prea multe”, îşi răspunse el 
în gând. Tot ce ştia despre asta erau tulburările şi nevrozele 
celor afectaţi - de la uşor, până la ceva mai grav. Ştia 
despre minciunile pe care oamenii cu stare şi le spuneau lor 
înşişi pentru a-şi justifica comportamentul. Însă nu ştia prea 
multe despre cineva care ar putea crea o întreagă lume de 
minciuni cu scopul de a-i aduce lui moartea. Ricky fu nevoit 
să recunoască că toate acestea reprezentau un teren 
neexplorat pentru el. 


— 109 — 


Într-o clipă dispăru satisfacția pe care o simţise la gândul 
că ghicise, măcar o dată, manevrele lui Rumplestiltskin. Işi 
spuse în sinea lui, cu răceală: „Aminteşte-ţi care este 
miza!” 

Văzu că avea ceva în cutia poştală, aşa că o deschise. 
Găsi un plic lung şi subţire, cu ştampila oficială a Autorităţii 
de Tranzit din New York, în colţul din stânga sus. Ricky 
deschise plicul. 

Conţinea o bucăţică de hârtie, capsată împreună cu o 
foaie mai mare, fotocopiată. Citi mai întâi bileţelul. 


Stimate domnule Starks, 

Cercetările noastre au scos la iveală, printre 
efectele personale ale domnului Zimmerman, 
scrisoarea ataşată. Pentru că vă menţionează şi pe 
dumneavoastră şi comentează în legătură cu 
tratamentul psihanalitic acordat de dumneavoastră, 
v-o trimit. Dosarul despre această moarte este acum 
închis. 

Cu sinceritate, 
Detectiv J. Riggins 


Ricky dădu la o parte biletul şi citi fotocopia. Era scurtă, 
bătută la maşină, şi îl umplu de groază. 


Adresată celor interesaţi: 

Vorbesc şi vorbesc, dar niciodată nu mi-e mai bine. 
Nimeni nu mă ajută. Nimeni nu mă ascultă cu 
adevărat. Am făcut pregătiri pentru mama. Acestea 
pot fi găsite, alături de testament, hârtiile de 
asigurare şi alte documente, în biroul meu de la 
serviciu. Scuze tuturor celor implicaţi, mai puţin 
doctorului Starks. La revedere tuturor celorlalţi. 

Roger Zimmerman 


Chiar şi semnătura era scrisă la maşină. Ricky se holbă la 
biletul de sinucidere, simțindu-se dintr-odată copleşit de 
emoţii. 


— 110 — 


IX 


„Biletul lui Zimmerman nu poate fi real”, îşi zise Ricky. În 
sinea lui, rămase neclintit în ceea ce ştia: Zimmerman nu 
era mai decis să-şi ia viaţa decât era Ricky. Nu manifesta 
niciun semn al dorinţei de sinucidere, nicio înclinaţie pentru 
autodistrugere, nicio predilecție pentru violenţă îndreptată 
împotriva propriei persoane. Zimmerman era nevrotic şi 
încăpățânat şi de-abia acum începea să înţeleagă 
substratul său psihologic; era un om care trebuia încă 
împins de la spate ca să facă orice, exact aşa cum credea 
Ricky că fusese împins în faţa acelui metrou. Dar Ricky 
începuse să aibă dificultăţi în a discerne ce era real şi ce 
nu. Chiar cu scrisoarea de sinucidere în faţă, după vizita la 
staţia de metrou şi la secţia de poliţie, încă îi venea greu să 
accepte realitatea morţii lui Zimmerman, care rămăsese 
fixată undeva în suprareal. Se uită la scrisoarea de adio şi 
realiză că era singura persoană menţionată acolo. De 
asemenea, observă că nu era semnată de mână. În schimb, 
persoana care scrisese biletul, bătuse la maşină şi numele 
lui Zimmerman. Sau Zimmerman îşi bătuse şi numele la 
maşină, dacă într-adevăr el fusese cel care scrisese biletul. 

Ricky era ameţit şi complet năucit. 

Orice urmă de exaltare pe care o simţise când ghicise 
manevra avocatului în acea dimineaţă se risipi, înlocuită de 
o senzaţie de greață amestecată cu ameţeală, care părea 
să pornească din stomac, dar care probabil că era 
psihosomatică. Luă liftul până la apartament, cu senzaţia 
de greutate care-i apasă pe umeri. Primele semne de 
autocompătimire i se strecurară în suflet, iar întrebarea „De 
ce tocmai eu?” îşi făcu şi ea apariţia. Până ajunse în birou, 
se simţea deja epuizat. 

Se aruncă pe scaunul din spatele biroului şi zări 
scrisoarea de la Societatea Psihanalitică. Lăsă deoparte 
pentru moment numele avocatului, deşi îşi închipuia că va 
mai auzi de Merlin. Numele terapeutului cu sediul la Boston 
pe care îl frecventa presupusa lui victimă era, de 


— 111 — 


asemenea, inclus în scrisoare, iar Ricky înţelese că acesta 
trebuia să fie următoarea persoană de contactat. Pentru o 
clipă, vru să ignore numele şi să nu facă ceea ce se 
presupunea că trebuie să facă, dar apoi îşi dădu seama că, 
dacă nu va protesta cu tărie şi nu-şi va declara nevinovăția, 
va fi considerat vinovat. Aşa că, deşi acest lucru era 
anticipat şi la fel de inutil, trebuia să dea acel telefon. 

Incă simțindu-se râu de la stomac, Ricky formă numărul 
de telefon al terapeutului. Telefonul sună o singură dată şi, 
aşa cum era de aşteptat, imediat se auzi apoi robotul 
telefonic: 

— Aici doctorul Martin Soloman. Nu vă pot răspunde 
acum. Vă rog, lăsaţi-vă numele, numărul de telefon şi un 
scurt mesaj şi vă voi suna înapoi. 

„Cel puţin, se gândi Ricky, nu plecase în vacanţă încă.” 

— Domnule doctor Soloman, spuse Ricky, schimbându-şi 
glasul şi punând mânie şi indignare în voce. La telefon 
doctorul Frederick Starks din Manhattan. Am fost acuzat de 
o pacientă a dumneavoastră de serioase fapte reprobabile. 
Ţin să vă informez că toate aceste acuzaţii sunt total false, 
de domeniul fanteziei, fără niciun fel de bază reală. Vă 
mulţumesc. 

Apoi închise. Siguranţa mesajului său avu darul de a-i 
readuce puţin din încrederea în sine. Se uită la ceas. „Cinci 
minute, se gândi, maxim zece, până să fiu sunat înapoi.” 

Avu dreptate în legătură cu asta. După exact şapte 
minute, telefonul sună. 

Răspunse cu o voce hotărâtă, profundă: 

— Doctorul Starks la telefon. 

Omul de la celălalt capăt al firului păru să tragă aer în 
piept înainte de a spune: 

— Domnule doctor, sunt Martin Soloman. Am primit 
mesajul dumneavoastră scurt şi m-am gândit să vă sun 
imediat. 

Ricky aşteptă o secundă sau două, lăsând liniştea să se 
aştearnă la telefon, apoi continuă: 

— Cine este pacienta dumneavoastră care mă acuză de 
un astfel de comportament reprobabil? 


— 112 — 


| se răspunse cu un timp de tăcere egal cu al său, apoi 
Soloman spuse: 

— Nu ştiu dacă am permisiunea să-i divulg numele încă. 
Mi-a spus că, atunci când anchetatorii de la autorităţile de 
etică medicală vor contacta acest birou, va fi disponibilă. 
Simplul fapt că a depus plângerea la Societatea 
Psihanalitică a constituit un prim pas important în 
recuperarea sa. Are nevoie să acţioneze cu prudenţă. Dar 
mi se pare incredibil, domnule doctor. Cu siguranţă ştiţi 
care v-au fost pacienţii cu atât de puţin timp în urmă, nu? 
lar afirmaţii ca ale ei, cu detaliile pe care mi le-a furnizat în 
ultimele şase luni, au sporit, categoric, credibilitatea celor 
spuse. 

— Detalii? Ce fel de detalii? 

Doctorul ezită. 

— Păi, nu ştiu cât de mult... 

— Nu fiţi ridicol! Nu cred nicio secundă că această 
persoană există măcar, îl întrerupse Ricky scurt. 

— Pot să vă asigur că e cu totul reală. lar suferinţa ei, 
substanţială, spuse doctorul, repetând cuvintele pe care i le 
spusese şi avocatul mai devreme. Serios, domnule doctor, 
găsesc negările dumneavoastră prea puţin convingătoare. 

— Atunci despre ce detalii este vorba? 

Soloman ezită înainte de a spune: 

— V-a descris, fizic şi intim. A descris biroul 
dumneavoastră. Poate să vă imite vocea într-un fel care, 
acum îmi dau seama, auzindu-vă, este destul de corect... 

— Imposibil! izbucni Ricky. 

Doctorul Soloman se opri din nou, apoi întrebă: 

— Spuneţi-mi, domnule doctor, pe peretele din biroul 
dumneavoastră, lângă portretul lui Freud, este o gravură 
din lemn reprezentând un apus de soare la Cape Cod? 

Ricky aproape că se înecă. Dintre puţinele obiecte pe 
care le păstrase în lumea monastică din biroul şi 
apartamentul său, ăsta era unul. Fusese un cadou de la 
soţia sa la cea de-a cincisprezecea aniversare a căsătoriei 
şi una dintre puţinele piese care rezistase dorinţei sale de a 


— 113 — 


elimina orice prezenţă a ei după ce murise, răpusă de 
cancer. 

Soloman continuă: 

— Este acolo, nu-i aşa? Pacienta mea spune că s-a 
concentrat pe acea piesă de artă, încercând să se 
transpună în tablou, în timp ce dumneavoastră o abuzaţi 
sexual. Ca o experienţă în afara trupului. Cunosc şi alte 
victime ale criminalităţii sexuale care au procedat la fel, 
încercând să se imagineze în alt loc decât în realitate. Este 
un mecanism de apărare destul de obişnuit. 

Ricky înghiţi cu greu. 

— Nimic din ceea ce spuneţi nu s-a întâmplat. 

— Ei bine, spuse Soloman brusc, nu pe mine trebuie să 
mă convingeti, nu-i aşa? 

Ricky făcu o pauză înainte de a întreba: 

— De cât timp vă frecventează cabinetul această 
pacientă? 

— De şase luni. Şi am avut un drum al naibii de greu de 
parcurs. 

— Cine a adus-o? 

— Poftim? 

— Cine v-a recomandat ei pe dumneavoastră? 

— Nu ştiu dacă-mi amintesc... 

— Vreţi să spuneţi că o femeie care suferea o asemenea 
traumă pur şi simplu v-a ales din cartea de telefon? 

— Trebuie să-mi verific notițele. 

— Ce vă amintiţi ar trebui să fie suficient. 

— Totuşi, trebuie să-mi verific notițele. 

Ricky oftă dispreţuitor. 

— Veţi găsi în notițe că nimeni nu a adus-o la 
dumneavoastră. Ea v-a ales pentru un motiv evident. Aşa 
că vă întreb din nou: De ce dumneavoastră, domnule 
doctor? 

Soloman se opri puţin, gândindu-se, iar apoi spuse: 

— Mi-am câştigat o reputaţie în acest oraş pentru 
succesul cu victimele abuzurilor sexuale. 

— Ce vreţi să spuneţi cu reputație? 


— 114 — 


— Am scris câteva articole despre munca mea în presa 
locală. 

Ricky gândea rapid. 

— Depuneţi des mărturie la procesele de la tribunal? 

— Nu foarte des, dar cunosc procedura. 

— Cât de des înseamnă „nu foarte des”? 

— De două sau de trei ori. Şi ştiu unde vreţi să ajungeţi 
cu asta. Da, au fost cazuri la nivel înalt. 

— Aţi fost vreodată citat ca martor expert? 

— Da, desigur. In câteva procese civile, inclusiv unul 
împotriva unui psihiatru acuzat cam de aceleaşi lucruri de 
care sunteţi şi dumneavoastră acuzat. Am şi un post de 
profesor la Centrul Medical al Universităţii din 
Massachusetts, unde ţin cursuri despre diferite tipuri de 
recuperare în urma actelor criminale... 

— Numele dumneavoastră a apărut în ziare cu puţin timp 
înainte ca această pacientă să vină la dumneavoastră, bine 
pus în evidenţă? 

— Da, într-un articol în Boston Globe. Dar nu văd de ce... 

— Şi insistaţi că pacienta dumneavoastră este credibilă? 

— Da. Se află în terapie la mine deja de şase luni. Câte 
două şedinţe pe săptămână. A fost întotdeauna foarte 
consecventă. Nimic din ce a spus până acum nu mă face să 
mă îndoiesc de cuvintele ei. Domnule doctor, amândoi ştim 
cât de greu este, dacă nu aproape imposibil, să minţi un 
terapeut, mai ales vreme îndelungată. 

Fără îndoială că ar fi fost de acord cu această afirmaţie 
cu câteva zile în urmă. Dar acum nu mai era la fel de sigur. 

— Şi unde este acum? 

— Este în vacanţă până în a treia săptămână din luna 
august. 

— A lăsat cumva un număr de telefon unde poate fi 
găsită în luna august? 

— Nu, nu cred. Doar am stabilit o întâlnire pentru o dată 
cu puţin înainte de Ziua Muncii. 

Ricky se gândi, apoi mai puse o întrebare: 

— Şi are ochii verzi extraordinari, de un verde puternic, 
penetrant? 


— 115 — 


Soloman se opri. Când vorbi, vocea-i trăda o răceală ca 
de gheaţă. 

— Deci o ştiţi, până la urmă? 

— Nu, spuse Ricky, doar făceam presupuneri. 

Apoi închise telefonul. „Virgil”, îşi spuse. 


Ricky se surprinse uitându-se la tabloul de pe perete care 
figura atât de evident în falsele amintiri ale presupusei 
paciente din Boston. Nu era nicio îndoială în mintea lui că 
doctorul Soloman era real şi că fusese ales cu grijă. La fel, 
nu era nicio îndoială, după cum îşi dădea seama Ricky, că 
această tânără atât de frumoasă şi atât de tulburătoare, 
care căutase ajutorul şi grija celebrului doctor Soloman, nu 
va mai fi revăzută de acesta. Cel puţin, nu în contextul 
presupus de Soloman. Ricky clătină din cap. Existau mulţi 
terapeuţi ale căror păreri erau atât de profunde încât 
ajunseseră să le placă atenţia presei şi devotamentul 
pacienţilor lor. Se comportau de parcă aveau o înţelegere 
unică şi oarecum magică asupra modului în care era făcută 
lumea şi lucrările oamenilor, lansând cu regularitate păreri 
şi declaraţii. Ricky bănuia că Soloman se apropia mai mult 
de acei psihologi de talk-show care îmbrăţişau imaginea 
cunoaşterii fără ca, de fapt, să muncească din greu pentru 
a ajunge la acea cunoaştere şi înţelegere. E mult mai uşor 
să asculţi pe cineva doar superficial şi apoi să te grăbeşti cu 
concluziile, decât să îl asculţi în fiecare zi, pătrunzând prin 
straturi de lumesc şi trivial, în căutarea profunzimii. Nutrea 
doar dispreţ pentru acei membri ai profesiei lui care se 
foloseau de numele lor pentru opinii în tribunale şi articole 
în ziare. 

„Totuşi, se gândi Ricky, problema e că reputaţia şi 
notorietatea lui Soloman vor da credibilitate acuzațiilor. Prin 
scrierea numelui acestui doctor la sfârşitul acuzațiilor, 
acestea capătă o greutate care se va menţine atâta cât 
este nevoie pentru scopurile pe care şi le-a propus 
semnatarul lor. Ce ai învăţat astăzi? Multe, îşi răspunse el. 
Dar în special faptul că iţele reţelei în care sunt implicat au 
fost, fuseseră cu multe luni înainte.” 


— 116 — 


Se uită din nou la tabloul de pe perete. „Fuseseră aici, se 
gândi el, cu mult înainte de zilele trecute.” Cuprinse cu 
privirea tot biroul. Nimic nu era sigur aici. Nimic nu era 
privat. „Au fost aici cu luni în urmă şi eu n-am ştiut nimic.” 

ÎI lovi mânia, asemenea unui pumn în stomac, iar prima 
lui reacţie fu să se ridice, să traverseze biroul şi să apuce 
tabloul menţionat de doctorul din Boston, smulgându-l cu 
furie din cuiul în care era prins pe perete. Luă tabloul şi îl 
aruncă în coşul de gunoi de lângă birou, iar rama se rupse 
şi geamul se sparse. Zgomotul răsună ca un glonţ în spaţiul 
biroului. De pe buze îi ieşi un val de înjurături care nu-l 
caracterizau deloc şi care sunau dur, umplând aerul. Se 
întoarse şi se apucă de marginile biroului ca să-şi recapete 
echilibrul. 

La fel de repede cum venise, furia i se şi risipi, înlocuită 
de un alt val de ameţeală care i se târa prin trup. Se simţea 
buimac, capul i se învârtea - senzaţia pe care o ai când te 
ridici brusc de pe scaun, în special în cazul unei gripe sau 
răceli puternice. Ricky îşi pierdea stabilitatea emoţională. 
Respirația îi era rapidă şi şuierată şi se simţea de parcă 
cineva îi legase strâns o frânghie în jurul pieptului, 
împiedicându-l să respire. 

Îi trebuiră câteva minute pentru a-şi recăpăta echilibrul şi 
chiar şi atunci tot se simţea slăbit, aproape epuizat. 

Continuă să se uite prin birou, dar acum totul părea 
diferit De parcă toate obiectele care îi înfrumuseţaseră 
viaţa deveniseră brusc sinistre. Se gândea că nu mai poate 
avea încredere în nimic din ceea ce vedea. Se întreba ce 
altceva îi mai descrisese Virgil doctorului din Boston; ce alte 
detalii ale vieţii lui se aflau acum pe masa de disecţie a 
Comitetului Naţional de Etică Medicală. Işi aminti ocazii în 
care pacienţii veneau imediat după o cădere sau un atac şi 
vorbeau despre viol, cât de tare le dăduse vieţile peste cap. 
El ascultase mereu aceste plângeri cu compătimire, cu 
detaşare clinică, dar fără să înţeleagă cu adevărat cât de 
puternică era senzaţia. Acum avea o părere mai clară. 

Şi el se simţea violat. 


— 117 — 


Din nou se uită prin cameră. Ceea ce odinioară i se 
păruse sigur acum părea să-şi piardă această calitate. 

„Să faci o minciună să sune a adevăr este o muncă 
anevoioasă, se gândi. Necesită planificare.” 

Ricky se strecură în spatele biroului şi văzu că ledul roşu 
al robotului telefonic pâlpâia. Contoarul de mesaje pâlpâia 
şi el, la numărul patru. Se aşeză, apăsă butonul care activa 
robotul şi ascultă primul mesaj. Imediat recunoscu vocea 
unui pacient al său, un jurnalist de la New York Times aflat 
la vârsta a doua, un om țintuit într-o meserie bine plătită, 
dar extrem de plicticoasă, de editare a povestirilor pentru 
rubrica de ştiinţă scrise de reporteri mai tineri şi mai 
energici. Era un om care tânjea să facă mai mult cu viaţa 
lui, să investigheze creativitatea şi originalitatea, dar îi era 
teamă de ruperea de ritm pe care o astfel de întreprindere 
ar aduce-o unei vieţi altfel bine înregimentate. Cu toate 
acestea, acest pacient era inteligent, sofisticat şi făcea 
progrese semnificative în terapie, începând să înţeleagă 
legătura dintre educaţia sa rigida din est - fiind copilul unor 
academicieni dedicați muncii lor - şi propria teamă de 
aventură. Lui Ricky chiar îi plăcea omul şi se gândea că va 
fi candidatul ideal pentru a-şi duce la bun sfârşit psihanaliza 
şi a vedea libertatea pe care ţi-o dă acest lucru, ceea ce 
reprezintă o mare satisfacţie pentru orice terapeut. 

— Domnule doctor Starks, spuse omul încet, aproape 
şovăielnic, după ce se prezentă. Imi cer scuze că vă las 
mesaj pe robot în timpul vacanței dumneavoastră. Nu 
vreau să vă întrerup concediul, dar poşta din această 
dimineaţă a adus o scrisoare foarte tulburătoare. Ricky 
inspiră adânc. Vocea pacientului continuă încet: Scrisoarea 
era copia unei plângeri trimise împotriva dumneavoastră la 
Comitetul Naţional de Etică Medicala şi la Societatea 
Psihanalitică din New York. Recunosc că anonimatul 
acuzaţiei o face extrem de greu de luat în seamă. Copia 
scrisorii mi-a fost trimisă acasă, nu la birou, şi nu purta 
niciun fel de adresă a expeditorului sau alt semn de 
identificare. Din nou pacientul ezită. Mă aflu în mijlocul unui 
conflict de interese. Nu mă îndoiesc că plângerea merită să 


— 118 — 


fie povestită la ziar şi că, prin urmare, ar trebui să o dau 
mai departe unui reporter pentru investigaţii suplimentare. 
Pe de altă parte, acest lucru cu siguranţă ar compromite 
puternic natura relaţiilor dintre noi. Sunt foarte tulburat de 
aceste acuzaţii, pe care presupun că le negaţi... Pacientul 
păru să-şi tragă suflarea, apoi adăugă cu un fel de mânie 
amară: Toată lumea neagă mereu faptele rele, „N-am făcut 
eu asta, n-am făcut asta, n-am făcut asta”... Până când 
sunt într-atât de prinşi de evenimente şi de împrejurări, 
încât nu mai pot continua să mintă. Preşedinţi, membri ai 
guvernului, oameni de afaceri, doctori, cercetaşi şi 
antrenori din ligile inferioare, pentru numele lui Dumnezeu! 
Apoi sunt obligaţi să spună adevărul şi se aşteaptă ca 
lumea să înţeleagă că au fost nevoiţi să mintă, de parcă e 
în regulă să minţi întruna până când eşti prins şi nu mai 
poţi să minţi... 

Pacientul se opri din nou, apoi închise telefonul. Mesajul 
părea retezat, fără să fi pus întrebările la care îi cerea lui 
Ricky să răspundă. 

Ricky tremură uşor când apăsă din nou pe butonul „play” 
al robotului. Următorul mesaj era doar o voce de femeie 
care plângea cu suspine. Din nefericire, recunoscu vocea ca 
fiind a unei alte vechi paciente. Ricky ghici că şi ea primise 
o copie a scrisorii. Derulă rapid caseta. Şi celelalte două 
mesaje erau de la pacienţi. Unul, un coregraf pentru 
producţii de pe Broadway, îl împroşcă furios, cu mânie 
nedisimulată. Altul, o femeie fotograf, părea în egală 
măsură nedumerită şi îngrozită. 

Il cuprinse disperarea. Pentru prima oară, poate, în 
cariera sa profesională nu ştia ce să le spună pacienţilor. 
Ricky era de părere că persoanele care nu sunaseră încă 
nu-şi verificaseră corespondenţa până acum. 


Unul dintre elementele-cheie ale psihanalizei constă în 
relaţia specială dintre pacient şi terapeut, în care pacientul 
îşi deşartă cele mai intime detalii ale vieţii în faţa unei 
persoane care nu face acelaşi lucru şi care foarte rar 


reacţionează chiar la cele mai provocatoare informaţii. In 
— 119 — 


jocul pentru copii Truth or Dare!" se stabileşte o relaţie de 
încredere bazată pe riscul împărţit. Tu îmi spui mie, eu îţi 
spun ţie. Tu îmi arăţi ce ai, eu îţi arăt ce am. Psihanaliza 
perverteşte această relație, transformând-o într-una 
unidirecţională. Intr-adevăr, Ricky ştia că fascinația pe care 
o aveau pacienţii faţă de cine era Ricky, ce gândea şi 
simțea el, cum reacționa, toate acestea reprezentau 
impulsuri de semnificaţie şi făceau parte din marele proces 
de transfer care avea loc în biroul lui, unde, faptul că stătea 
tăcut la capul pacienţilor când ei erau întinşi pe canapea, îl 
transforma simbolic în multe lucruri, dar, cel mai adesea, 
ajungea să simbolizeze pentru fiecare dintre ei altceva, 
ceva tulburător. Şi astfel, luând rând pe rând roluri diferite 
pentru fiecare pacient, putea să-l conducă pe fiecare 
printre propriile probleme. Tăcerea lui ajunsese să imite, 
din punct de vedere psihologic, mama unui pacient, tatăl 
altuia, şeful unui al treilea. Tăcerea lui ajunsese să 
reprezinte dragostea şi ura, mânia şi tristeţea. Putea să 
devină pierdere sau respingere. În unele privinţe, 
psihanalistul este un cameleon care-şi schimbă culoarea 
faţă de orice obiect cu care vine în contact. 

Nu sună înapoi pe niciunul dintre pacienţii care îi lăsaseră 
mesaje, iar până seara sunaseră toţi. „Editorul de la Times 
are dreptate, se gândi el. Trăim într-o societate care şi-a 
reformulat întregul concept al negării. Acum negarea 
poartă în ea presupunerea că totul nu e decât o minciună 
de convenienţă, construită astfel încât să poată fi amintită 
şi croită pe măsură la un moment ulterior, când un adevăr 
acceptabil va fi fost negociat.” 

Ore de discuţii în fiecare zi, care totalizau săptămâni, 
care deveniseră luni şi se transformaseră în ani cu fiecare 


10 jocul (în traducere - „Spui adevărul sau ai curaj să faci ceva?”) se 
joacă de obicei în grupuri de cinci sau şapte oameni. Unul dintre ei 
începe prin a pune cuiva întrebarea „Truth or Dare?”, iar dacă acesta 
răspunde cu „Truth”, persoana care a început jocul poate să-i adreseze 
o întrebare stânjenitoare, la care respectivul e obligat să răspundă. 
Dacă însă cel întrebat a răspuns cu „Dare“, atunci i se cere să facă 
ceva stânjenitor sau ruşinos. Jocul se termină când toţi au fost întrebaţi, 
pe rând „Truth or Dare” (n.tr.). 


— 120 — 


pacient - toate au fost distruse de o singură minciună bine 
ticluită. Nu ştia cum să le răspundă pacienţilor, dacă 
trebuie măcar să le răspundă tuturor sau nu. Doctorul din el 
înţelegea că ar fi fost bine să examineze reacţia fiecărui 
pacient la acuzaţiile aduse lui, dar în acelaşi timp nu vedea 
eficienţa acestui lucru. 

In acea zi îşi prepară la cină o supă de pui la plic. 

In vreme ce ducea lingura cu amestecul fierbinte la gură 
se întreba dacă faimoasa putere regenerantă a fierturii 
ajungea şi la inima lui. 

Işi dădu seama că încă nu avea un plan de acţiune, o 
schemă pe care s-o poată urmări. Un diagnostic, urmat de 
un tratament. Până acum, Rumplestiltskin îi părea lui Ricky 
un fel de cancer insidios, care îi ataca diferite părţi. Încă nu- 
şi definise o abordare. Problema era că asta venea 
împotriva pregătirii sale. Dacă ar fi fost oncolog, ca acela 
care nu reuşise să-i salveze soţia, sau chiar dentist, putând 
să vadă şi să scoată dintele cu probleme, ar fi procedat în 
consecinţă. Dar pregătirea lui Ricky era foarte diferită. Un 
psihanalist, cu toate că recunoaşte anumite caracteristici şi 
sindromuri bine definite, în cele din urmă îl lasă totuşi pe 
pacient să-şi inventeze propriul tratament în contextul 
simplu al procesului. Ricky era paralizat în abordarea lui 
faţă de Rumplestiltskin şi de amenințările acestuia de însăşi 
natura lui, care-i fusese un avantaj atâţia ani de zile. 
Pasivitatea, semnul distinctiv al profesiei sale, devenise 
deodată periculoasă. 

Pentru prima dată îşi făcu griji, în acea seară, că asta 
avea să-l coste viaţa. 


— 121 — 


X 


Dimineaţă Ricky mai tăie o zi de pe calendarul lui 
Rumplestiltskin şi compuse următoarea ghicitoare: 


Am căutat în jos şi-n sus, 

Douăzeci de ani care s-au dus. 

Anul ăsta e corect? 

(Fiindcă timp n-am berechet). 

Şi chiar de este o problemă, o dramă, 
Oare-o caut pe-a lui R. mamă? 


Ricky îşi dădu seama că nu respectă regulile lui 
Rumplestiltskin, mai întâi prin faptul că adresează două 
întrebări în loc de una singură, şi apoi nici măcar nu le 
formulează în aşa fel încât să necesite un răspuns de tip 
„da” sau „nu”, aşa cum i se spusese. Dar se gândi că, dacă 
foloseşte acelaşi gen de poezie copilărească pe care o 
folosise şi cel care îl chinuia atâta, Rumplestiltskin va fi 
tentat să ignore încălcarea regulilor şi poate că va 
răspunde cu mai multe detalii. Ricky ştia că, pentru a putea 
să-şi dea seama cine îl prinsese în capcană, avea nevoie de 
informaţii. Mult mai multe informaţii. Nu-şi făcea iluzii că 
Rumplestilskin va lăsa să-i scape un mic detaliu care să-i 
spună lui Ricky exact unde să-l caute sau că îi va furniza o 
cale spre un nume, care să poată apoi să fie dat pe mâna 
autorităţilor - cu condiţia ca Ricky să-şi dea seama căror 
autorităţi ar trebui să se adreseze. Omul îşi pusese la cale 
aventura de răzbunare prea amănunţit pentru ca aceasta 
să se consume rapid. Dar psihanaliştii sunt consideraţi 
oameni de ştiinţe indirecte şi ascunse. „El ar trebui să fie 
expert în lucruri ascunse şi tainice, se gândi Ricky, iar dacă 
ar fi să găsesc un răspuns la numele lui Rumplestiltskin, 
asta ar trebui să vină dintr-o scăpare pe care omul, oricât 
de complicat şi de încâlcit a făcut totul, pur şi simplu nu a 
anticipat-o.” 


— 122 — 


Doamna de la Times care preluă anunţul pentru prima 
pagina din ziarul de a doua zi fu plăcut surprinsă de poezie. 

— E foarte neobişnuit, spuse ea. De obicei, astea sunt 
doar felicitări la aniversarea a cincizeci de ani de căsnicie 
pentru mama şi tata sau anunţuri de lansare de noi 
produse pe care le vinde unul sau altul, spuse femeia. Asta 
însă pare cu totul altfel. Cu ce ocazie? întreba ea. 

Încercând să fie politicos, Ricky răspunse cu o minciuna: 

— Face parte dintr-o ghicitoare elaborată. E doar o 
diversiune de vară pentru câţiva dintre noi, care apreciază 
enigmele şi jocurile de cuvinte. 

— Oh, răspunse femeia. Mi se pare distractiv. 

Ricky nu răspunse, pentru că ştia că era prea puţină 
distracţie în ceea ce făcea. Femeia de la ziar îi mai citi o 
dată poezia ca să se asigure că o notase corect, apoi preluă 
şi informaţiile despre plata anunţului. Intrebă dacă dorea să 
plătească direct sau cu carte de credit, iar Ricky alese 
varianta de plată cu cartea de credit, şi auzi zgomotul 
tastelor de la calculator când îi dicta numărul cardului său 
Visa. 

— Atunci, spuse femeia, asta e tot. Anunţul va apărea în 
ziarul de mâine. Succes cu jocul, adăugă ea. Sper să 
câştigaţi. 

— Şi eu sper la fel, spuse el. 

Îi mulţumi şi închise telefonul. Apoi se întoarse la 
grămada de notițe şi înregistrări. 

„Îngustează şi elimină, se gândi el. Fii sistematic şi 
atent.” 

Aranjează de o parte bărbaţii şi de alta femeile sau 
aranjează-i în funcţie de vârstă. Găseşte cea mai corectă 
succesiune a timpului. Află relaţia corectă. Asta va scoate 
la iveala un nume. lar un nume va conduce la altul. 

Ricky inspiră adânc. Până acum îşi petrecuse viaţa 
încercând să-i ajute pe oameni să înţeleagă forţele 
emoţionale care provocaseră anumite lucruri care li se 
întâmplaseră. Psihanalistul izolează sentimentul de vină şi îl 
transformă în ceva controlabil, pentru că el crede că nevoia 
de răzbunare este o nevroză paralizatoare, de care poate 


— 123 — 


suferi oricine.  Psihanalistul doreşte ca pacientul să 
găsească o cale să treacă peste această nevoie, dincolo de 
mânie. Era destul de obişnuit ca un pacient să înceapă 
terapia cu un sentiment de furie care solicita o acțiune- 
răspuns, răzbunarea. Tratamentul în astfel de cazuri era 
astfel croit încât să elimine această dorinţă de răzbunare, 
iar pacienţii să-şi poată vedea de viaţa lor mai departe, fără 
să fie împiedicaţi de nevoia impulsivă de a fi chit. 

Să fii chit, ochi pentru ochi, în lumea psihanalistului, 
reprezenta o slăbiciune. Poate chiar o boală. 

Ricky clătină din cap. 

Când tocmai simţea că îi vâjâie capul, în încercarea de a 
sorta ceea ce ştia deja şi cum să aplice ce ştie la situaţia de 
faţă, sună telefonul de pe birou. Ezită surprins, întinzându- 
se după telefon şi întrebându-se dacă nu cumva era Virgil. 

Nu era ea, era doamna de la Times. 

— Domnul doctor Starks? 

— Da. 

— Îmi cer scuze că vă sun, dar avem o mică problemă. 

— O problemă? Ce fel de problemă? 

Femeia ezită, de parcă se temea să spună, dar în cele din 
urmă continua: 

— Numărul cardului Visa pe care mi l-aţi dictat la telefon, 
ei bine, mi-a dat eroare de operare, spune că este anulat. 
Sunteţi sigur că mi-aţi spus cifrele în ordinea corectă? 

Ricky roşi, fără să fie văzut. 

— Anulat? Imposibil! spuse el indignat. 

— Atunci, poate că am scris eu numărul greşit... 

Ricky luă portofelul şi scoase cardul, citind din nou 
succesiunea de cifre, dar rar. 

Femeia spuse: 

— Nu, acesta este exact numărul pe care l-am cerut 
pentru aprobarea tranzacţiei. Dar am primit răspuns că de 
curând cardul a fost anulat. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Ricky din ce în ce mai 
frustrat. N-am anulat nimic. Şi achit datoriile la bancă, în 
fiecare lună... 


= 124 — 


— Companiile de carduri fac mai multe greşeli decât aţi 
crede, răspunse femeia, ca o scuză în apărarea lui. Mai 
aveţi alt card? Sau poate preferaţi să vă trimit factura şi 
puteţi plăti direct? 

Ricky începu să scoată alt card din portofel, apoi se opri 
brusc. Inghiţi cu greutate. 

— |lmi pare rău pentru neplăcerea cauzata, spuse el 
încet, dintr-odată luptându-se cu greu să-şi menţină 
controlul. Voi contacta compania de carduri de credit. Între 
timp, vă rog să-mi trimiteţi factura, aşa cum aţi sugerat. 

Femeia mormăi că este de acord, verificând de două ori 
adresa poştală, şi apoi adăuga: 

— Se mai întâmplă. V-aţi pierdut cumva portofelul? 
Uneori hoţii iau numerele de card de pe declaraţii mai vechi 
care sunt aruncate. Sau cumpăraţi ceva şi vânzătorul vinde 
numărul dumneavoastră unui escroc. Sunt mii şi mii de 
moduri de a anula un card, domnule doctor. Dar mai bine 
sunaţi compania care a emis cardul ca să rezolve situaţia. 
Că doar nu vreţi să plătiţi cheltuieli pe care nu le-aţi făcut 
dumneavoastră. Oricum, probabil că vă vor da un al card 
chiar a doua zi. 

— Sunt sigur, spuse Ricky şi închise telefonul. 

Incet, scoase toate cardurile de credit din portofel. 
„Toate sunt inutile”, îşi spuse în sinea lui. Toate fuseseră 
anulate. Nu ştia cum, dar ştia cu siguranţă de cine. 


Şi, cu toate astea, începu procesul dificil de a suna 
pentru a afla ceea ce ştia deja că se întâmplase. 
Funcţionarii de la serviciul cu clienţii de la toate companiile 
emitente de carduri erau amabili, dar fără să fie de folos. 
Ori de câte ori încerca să le explice că nu îşi anulase 
cardurile de credit, era informat că ba da, aşa făcuse. Cel 
puţin asta le arătau computerele, iar ce spune computerul 
trebuie să fie adevărat. Intrebă fiecare companie despre 
modul în care fusese făcută anularea şi de fiecare dată i se 
spuse că cererea venise pe cale electronica, prin 
intermediul site-urilor web ale băncilor respective. 
Tranzacţiile simple precum aceasta, îi explicau funcţionarii 


— 125 — 


amabili, puteau fi realizate doar din câteva tastări pe orice 
tastatură de computer. Acesta era, după cum spuneau ei, 
un serviciu oferit de bancă pentru a face viaţa clienţilor mai 
uşoară, deşi Ricky, în starea lui actuala, nu era deloc de 
acord cu asta. Toţi s-au oferit să-i deschidă conturi noi. 

Le spuse tuturor că va reveni. Apoi lua o foarfecă pe care 
o ţinea în sertarul de sus al biroului şi tăie fiecare 
dreptunghi de plastic nefolositor în doua jumătăţi. Ricky îşi 
dădu seama că acţiona exact ca unii dintre pacienţii săi 
atunci când depăşeau creditul şi intrau în datorii. 

Ricky nu ştia cât de adânc intrase Rumplestiltskin în 
finanţele sale. Aşa cum nu ştia nici cum o făcuse. „Datoria e 
un concept asemănător jocului creat de acesta, se gândi 
Ricky. Crede că îi sunt dator, dar nu cu o plată care se 
poate face prin cec sau card de credit.” 

Se cerea o vizita matinală la sucursala locală a băncii 
sale. De asemenea, îi dădu telefon brokerului care îi 
administra un modest portofoliu de acţiuni, lăsând un mesaj 
la secretară să fie sunat înapoi imediat. Apoi se aşeză o 
clipă, încercând să-şi imagineze cum reuşise 
Rumplestiltskin să pătrundă în acest colţişor al vieţii sale. 

Ricky era un adevărat profan în materie de computere. 
Cunoştinţele sale despre Internet, AOL, Yahoo, ebay, site- 
uri web, camere de chat şi spaţiu virtual se limitau la o 
vagă familiaritate cu terminologia, dar nu cu realitatea. 
Pacienţii lui vorbeau adesea despre viaţa conectată la 
tastatură şi în acest fel căpătase şi el oarece cunoştinţe 
despre ceea ce putea să facă un calculator, dar mai mult 
despre ceea ce le făcuse lor calculatorul. Nu văzuse 
niciodată utilitatea de a învăţa el personal ceva din toate 
acestea. El folosea pentru scris stiloul şi blocnotesul. Dacă 
trebuia să scrie o scrisoare, folosea o maşină de scris 
electrică, veche de mai bine de douăzeci de ani, pe care o 
păstra într-un dulap. Avusese un computer. Soţia lui 
cumpărase unul în primul an când se îmbolnăvise, apoi îi 
făcuse un upgrade cu un an înainte de a muri. Ricky era 
conştient că ea folosise computerul pentru a contacta 
grupuri de susţinere a bolnavilor de cancer şi pentru a 


— 126 — 


conversa cu alte victime ale cancerului în acea lume ciudat 
de detaşată a internetului. Nu o însoţise niciodată în aceste 
incursiuni, gândindu-se că astfel îi respecta intimitatea, dar 
la fel de bine s-ar fi putut spune că pur şi simplu nu era 
interesat. La scurt timp după moartea soţiei, Ricky luase 
maşinăria de pe biroul din colţul dormitorului, unde o 
folosea ea atunci când putea să se dea jos din pat, o 
împachetase într-o cutie şi o depozitase în beciul de la 
subsolul blocului. Intenţionase să-l arunce sau să-l dea unei 
şcoli sau biblioteci, dar nu mai ajunsese prin preajma lui. 
Acum însă se gândea că i-ar putea fi de folos. 

Pentru că, bănuia el, Rumplestiltskin ştia să-l folosească. 

Ricky se ridică de pe scaun, hotărând exact în acel 
moment să aducă din subsol calculatorul soţiei sale moarte. 
In sertarul din dreapta sus avea un mănunchi de chei, pe 
care le luă cu el. 

Se asigură că a încuiat uşa de la intrare când ieşi din 
casă, apoi luă liftul până la subsol. Trecuseră luni de zile de 
când nu mai intrase în zona de depozitare şi strâmbă din 
nas la mirosul închis, de mucegai. Era un aer fetid, stătut şi 
încins de căldura de peste zi. Imediat ce cobori din lift, avu 
senzaţia astmatică de apăsare asupra pieptului. Se întrebă 
de ce oare administraţia clădirii nu curăţă niciodată zona 
aceasta. Pe perete era un întrerupător de lumină pe care îl 
răsuci, şi o lumină slabă se răspândi de la un bec de 100 de 
waţi fără abajur. Ori de câte ori se mişca, făcea umbre în 
jurul său, care arătau grotesc în întuneric. Fiecare dintre 
cele şase apartamente ale blocului avea câte o cameră de 
depozitare la subsol, cu o uşă de sârmă şi ramă de lemn şi 
cu numărul apartamentului lipit afară. Acolo era locul 
pentru scaune rupte şi cutii pline de hârţoage, biciclete 
nefolosite şi ruginite, schiuri şi cufere vechi, precum şi 
valize inutile. Praful şi pânzele de păianjen acopereau 
aproape totul, în aceasta categorie intrând lucruri care sunt 
cu puţin prea preţioase ca să fie aruncate, dar nu atât de 
importante încât să fie ţinute prin preajmă în fiecare zi. 
Lucruri adunate din când în când de prin casă şi puse bine, 
că poate vor mai trebui vreodată. 


— 127 — 


Ricky se aplecă puţin, mergând cocoşat, deşi era destul 
loc deasupra capului. Senzaţia de apăsare era cea care îl 
făcea să se aplece. Se apropie de propriul cubiculum de 
depozitare, cu cheile în mână. 

Dar lacătul era descuiat deja. Atârna de mânerul uşii, 
asemenea unui ornament uitat de la bradul de Crăciun. 

Se uită mai cu atenţie şi văzu că fusese tăiat cu pânza de 
bomfaier. 

Ricky sări înapoi şocat, de parcă un şobolan ar fi alergat 
prin faţa lui. 

Primul lui instinct fu să se întoarcă şi s-o ia la fugă, al 
doilea - să înainteze. Şi asta şi făcu, păşind încet spre uşa 
din sârmă şi deschizând-o. Observă imediat că lipsea exact 
obiectul după care coborâse la subsol - cutia cu computerul 
soţiei sale. Înaintă mai mult în depozit. Becul de deasupra 
era parţial acoperit de corpul său, aşa că numai limbi de 
lumină cădeau împrejur, luminând zona. Se uită mai bine şi 
văzu că mai lipseşte o cutie. Era un container mare de 
plastic în care păstra copii ale chitanţelor de plată a taxelor. 

Restul lucrurilor păreau să fie intacte. 

Simţindu-se cuprins de un profund sentiment de 
înfrângere, Ricky se îndreptă spre lift. Până nu ieşi din 
subsol, la lumina zilei şi la aer curat, departe de mirosul 
închis şi de praf, Ricky nu-şi permise să se gândească la 
impactul pe care l-ar putea avea computerul şi chitanţele 
de plată a taxelor care lipseau. 

„Ce a fost furat de fapt?” se întrebă el. 

Se cutremură brusc. Işi răspunse singur la întrebare: 
probabil că totul fusese furat! 

Lipsa chitanţelor îi dădu o senzaţie groaznică, de 
aciditate la stomac. Nu-i de mirare că avocatul Merlin ştia 
aşa de multe despre domeniile şi bunurile pe care le 
deţinea! Probabil că ştia totul despre finanţele modeste ale 
lui Ricky. O chitanţă de taxă e ca o hartă rutieră, de la 
numărul asigurărilor sociale, până la donaţii caritabile. 
Etalează toate drumurile bine bătătorite ale existenţei unei 
persoane, fără istorie. Asemenea unei hărţi, arată cum poţi 
ajunge dintr-un loc în altul în viaţa unei persoane, unde 


— 128 — 


încep barierele şi căile dosnice. Nu-i lipsesc decât culoarea 
şi descrierile. 

Şi lipsa computerului îl înspăimântă la fel de tare pe 
Ricky. N-avea nici cea mai mică idee ce rămăsese pe hard 
disk-ul computerului, dar ştia că era ceva. Încercă să-şi 
amintească orele petrecute de soţia lui la computer înainte 
ca boala să-i răpească chiar şi puterea de a mai tasta. Cât 
din durerea ei, din amintirile, ideile intime şi călătoriile 
electronice erau acolo n-avea nici cea mai vagă idee. Ştia 
doar că tehnicieni talentaţi într-ale computerelor puteau să 
recupereze dintre cipurile de memorie ale computerului tot 
felul de călătorii trecute. Bănuia că Rumplestiltskin 
dispunea de îndemânarea de a extrage din maşinărie orice 
era acolo. 

Ricky se prăbuşi în apartamentul său. Sentimentul de 
violare pe care îl simţea era atât de puternic, încât avea o 
senzaţie ciudată - de parcă ar fi fost tăiat cu o lamă încinsă. 
Se uită în jurul său şi-şi dădu seama că tot ce crezuse că 
este sigur şi privat în viaţa lui era, de fapt, vulnerabil. 

Nimic nu era secret. 

Dacă ar mai fi fost copil, realiză deodată Ricky, în acel 
moment ar fi izbucnit în lacrimi. 


Visele în acea noapte îi fură populate de imagini violente 
- se făcea că era tăiat de cuțite. intr-unul dintre vise, se 
vedea încercând să străbată o încăpere prost luminată şi 
ştia tot timpul că, dacă se împiedică şi cade, va cădea, prin 
întuneric, într-un fel de uitare, dar, pe măsură ce visul 
avansa, el devenea din ce mai neîndemânatic şi mai greoi, 
întindea degete tremurătoare spre pereţi vaporoşi, iar 
călătoria sa părea fără sfârşit. Se trezi în semiîntunericul 
dormitorului copleşit de acea panică din momentul trecerii 
de la inconştient la conştient, transpiraţia îi şiroia pe spate, 
gâfâia şi înghiţea cu greutate, cu durere în gât, de parcă ar 
fi ţipat ore în şir de disperare. O clipă nu fu sigur că a lăsat 
coşmarul în urmă şi abia după ce aprinse veioza de pe 
noptieră şi putu să distingă spaţiul familiar al dormitorului 
său, inima îşi recăpătă ritmul normal. Îşi lăsă capul pe 


— 129 — 


pernă, dornic de odihnă, dar neavând parte de ea. Nu avea 
nicio problemă în interpretarea viselor sale. Erau la fel de 
îngrozitoare cum începea şi viaţa lui să fie. 

Anunţul apăru în Times în acea dimineaţă, pe prima 
pagină, în partea de jos, aşa cum  specificase 
Rumplestiltskin. Ricky îl citi de câteva ori, apoi se gândi că 
măcar îi va da ticălosului ceva la care să se gândească. Nu 
ştia cât timp îi va lua acestuia pentru a răspunde, dar se 
aştepta la un răspuns rapid, probabil în ziarul de a doua zi. 
Intre timp, se hotări că ar fi bine dacă ar continua să 
lucreze la jocul de cuvinte. 

Simţi un fior de succes doar de-o clipă şi iluzoriu, când 
văzu anunţul, ca şi cum ar fi fost încurajat pentru următorul 
pas şi ar fi primit un pic de motivare. Chiar dacă nu uită 
complet, cel puţin lăsă deoparte disperarea copleşitoare din 
ziua precedentă, când descoperise lipsa computerului şi a 
chitanţelor. Anunţul îi dădea senzaţia că măcar astăzi nu va 
mai fi victimă. Işi dădu seama că era mai atent, se putea 
concentra mai bine, memoria sa era mai ageră şi mai 
exactă. Ziua zbură repede, aşa cum s-ar fi întâmplat în 
orice zi cu pacienţi, în timp ce Ricky îşi verifica amintirile şi 
călătorea prin propriul peisaj interior. 

Până la sfârşitul dimineţii, crease două liste de lucru 
distincte. Limitându-se tot la deceniul cuprins între 1975 şi 
1985, pe prima listă identifică în jur de şaptezeci şi trei de 
persoane pe care le avusese la tratament. Intervalul de 
tratament varia de la şapte ani în cazul unui bărbat 
puternic tulburat, până la o răbufnire de trei luni a unei 
femei care trecea prin dificultăţi în căsătorie. In medie, 
majoritatea pacienţilor săi fuseseră la tratament între trei şi 
cinci ani. Câţiva chiar mai puţin. O mare parte dintre 
pacienţii săi beneficiaseră de analize tradiţionale, bazate pe 
teoriile freudiene, de patru-cinci ori pe săptămână, folosind 
canapeaua şi diferite tehnici specifice profesiei. Câţiva nu 
se înscriau în aceste teorii; acestea fuseseră mai degrabă 
întâlniri între patru ochi, mai mult şedinţe de discuţii libere, 
unde el se purtase mai puţin ca un psihanalist şi mai mult 
ca un terapeut obişnuit, întâlniri completate cu păreri, opinii 


— 130 — 


şi sfaturi, adică exact ceea ce psihanaliştii se chinuiesc să 
evite. Îşi dădu seama că, pe la mijlocul anilor 1980, 
renunţase la cea mai mare parte din aceşti pacienţi şi 
începuse să se limiteze doar la experienţa profundă a 
psihanalizei. 

Ştia însă că avusese şi pacienţi, poate în jur de douăzeci 
şi cinci, în acel interval de zece ani, care începuseră 
tratamentul şi apoi îl întrerupseră. Motivele pentru 
întreruperea tratamentului erau complexe: unii nu aveau 
bani sau asigurări de sănătate care să le acopere plata 
acestor servicii; alţii fuseseră nevoiţi să se mute din cauza 
serviciului sau a şcolii. Câţiva pur şi simplu deciseseră 
mânioşi că nu erau ajutaţi suficient sau destul de repede 
sau erau prea supăraţi pe viaţă şi pe ceea ce le promitea 
aceasta pentru a mai continua. Aceştia reprezentau cazuri 
rare, dar totuşi existau. 

Ei formau a doua listă, o listă mult mai greu de realizat. 

Asta era, după câte îşi dădea seama la o primă vedere, 
lista mult mai periculoasă. Ei erau cei susceptibili să fi 
transformat mânia în obsesie faţă de Ricky, şi apoi să fi 
lăsat moştenire acea mânie. 

Puse ambele liste pe birou în faţa lui şi se gândi că ar 
trebui să înceapă procesul de urmărire a numelor. Odată ce 
va primi răspunsul lui Rumplestiltskin, va putea să elimine 
un număr de persoane de pe fiecare listă, înaintând apoi 
mai departe. 

Toată dimineaţa aşteptă telefonul să sune, cu un răspuns 
de la contabilul lui. Fu puţin surprins că nu primi nicio veste 
de la el, pentru că până acum acesta îi administra mereu 
banii lui Ricky cu o sârguinţă şi o încredere de-a dreptul 
plictisitoare. Formă din nou numărul şi dădu tot de 
secretara lui. 

Femeia păru neliniştită să-i audă vocea. 

— A, domnule doctor Starks, domnul Williams tocmai 
voia să vă sune. S-a produs o confuzie cu contul 
dumneavoastră, spuse ea. 

Stomacul lui Ricky se strânse ca un arc. 


— 131 — 


— Confuzie? întrebă el. Cum pot banii să creeze 
confuzie? Doar oamenii pot crea confuzie. Câinii pot crea 
confuzie. Dar nu banii. 

— Vă fac legătura cu domnul Williams, răspunse 
secretara. 

Un moment fu linişte, apoi se auzi vocea nu foarte 
familiară, dar nici cu totul necunoscută, a contabilului său 
la celălalt capăt al liniei. Investiţiile lui Ricky erau toate 
conservatoare, plictisitoare, fonduri mutuale şi bonuri de 
tezaur. Nimic care să scadă şi să crească rapid sau agresiv, 
doar investiţii modeste şi cu o creştere constantă. Nici nu 
erau prea substanţiale. Dintre toate profesiile din lumea 
medicală, psihanaliştii erau printre cei mai limitați în ceea 
ce priveşte cuantumul de plată pe care îl puteau cere şi 
numărul de pacienţi pe care îl puteau avea. Nu erau 
asemenea radiologilor, care aveau trei pacienţi programaţi 
în trei cabinete diferite, dar în acelaşi interval de timp, nici 
asemenea anesteziştilor, care treceau de la o operaţie la 
alta, dintr-un bloc operator în altul. Analiştii nu ajungeau 
bogaţi prea des, iar Ricky nu făcea excepţie de la această 
regulă. Deţinea casa de la Cape Cod şi apartamentul în 
care locuia, şi asta era tot. Nu avea Mercedes sau avion 
bimotor. Nici iaht de aproape treisprezece metri numit 
Icutknees!! ancorat la Long Island Sound. Doar nişte 
investiţii prudente, menite să-i asigure destui bani la 
pensie, dacă va decide vreodată să renunţe la pacienţi. 
Ricky vorbea cu brokerul său o dată sau de două ori pe an, 
şi atât. Intotdeauna crezuse că el era doar un mic peştişor 
în heleşteul contabilului. 

— Domnule doctor Starks, începu el brusc şi vorbind 
repede, îmi pare rău că v-am lăsat să aşteptaţi, dar 
încercăm să dăm de capăt unei probleme... 

Stomacul lui Ricky părea gol, strâns ca un ghem. 

— Ce fel de problemă? 

— Păi... Aţi deschis un cont de tranzacţii personal la unul 
dintre noile servicii online? Pentru că... 


11 Joc de cuvinte în limba engleză, un cuvânt compus: | cut knees, „tai 
genunchi” (n.tr.). 


— 132 — 


— Nu, n-am deschis. Şi chiar nu înţeleg despre ce vorbiţi. 

— Ei, tocmai asta e partea încurcata. Se pare că aţi 
efectuat o mare activitate de tranzacţionare zilnică în 
contul dumneavoastră. 

— Ce este tranzacţionarea zilnică? întreba Ricky. 

— Înseamnă tranzacţionarea de stocuri de acţiuni foarte 
rapid, încercând să rămâi deasupra fluctuaţiilor pieţei. 

— Bine, înţeleg acum. Dar eu nu fac asta. 

— Mai are altcineva acces la conturile dumneavoastră? 
Poate soţia... 

— Soţia mea a murit acum trei ani, spuse Ricky rece. 

— Sigur, răspunde brokerul repede. Imi amintesc şi-mi 
cer scuze. Atunci altcineva. Aveţi copii? 

— Nu, nu am copii. Unde sunt banii mei? întrebă Ricky pe 
un ton acuzator. 

— Păi, cercetăm. Poate că asta se va dovedi o chestiune 
de competenţa poliţiei, domnule doctor Starks. De fapt, 
chiar încep să cred asta. Dacă cineva a reuşit să aibă acces 
ilegal la contul dumneavoastră... 

— Unde sunt banii? întrebă Ricky a doua oară. 

Brokerul ezită. 

— Nu pot spune exact. Revizorii noştri contabili verifică 
chiar acum contul. Tot ce pot să spun este că există o 
activitate semnificativă... 

— Cum adică activitate? Banii doar stau acolo... 

— Păi, nu chiar. Sunt de-a dreptul zeci, dacă nu chiar 
sute de tranzacţii, transferuri, vânzări, investiţii... 

— Şi unde sunt banii acum? 

Brokerul continuă: 

— ... Un extraordinar şir de tranzacţii financiare extrem 
de complexe şi agresive... 

— Nu-mi  răspundeţi la întrebare, spuse Ricky, iar 
exasperarea începea să-i transpară în voce. Fondurile mele, 
contul meu pentru pensie, rezervele mele în numerar... 

— Facem cercetări. l-am pus pe cei mai buni oameni să 
se ocupe de asta. Şeful securităţii vă va suna imediat ce vor 
da de vreun fir. Nu pot să cred, cu atâta activitate, că 
nimeni de aici nu a observat nimic în neregulă... 


— 133 — 


— Dar toţi banii mei... 

— Acum, începu brokerul încet, nu mai sunt bani deloc. 
Cel puţin noi nu dăm de urma lor. 

— Nu este posibil! 

— Aş vrea să fie aşa cum spuneţi, dar mă tem că nu e, 
continuă brokerul. Nu vă faceţi griji, domnule doctor Starks. 
Angajaţii noştri de la investigaţii vor da de urma 
tranzacţiilor. Vom ajunge la originea acestei probleme. lar 
conturile dumneavoastră sunt asigurate, cel puţin parţial. In 
cele din urmă, vom rezolva chestiunea. Doar că va lua ceva 
vreme şi, cum am mai spus, probabil că vom implica poliţia 
sau Comisia de Investiţii şi Bursă, pentru că spuneţi că e 
vorba de un furt. 

— Cât timp va dura? 

— E vară şi o parte dintre angajaţi sunt în vacanţă. 
Presupun că nu mai mult de două săptămâni. Cel mult. 

Ricky închise telefonul. Nu avea la dispoziţie două 
săptămâni. 


Până la sfârşitul zilei, îşi dădu seama că singurul cont pe 
care îl avea şi care nu fusese atacat şi golit de cineva care 
să fi avut acces la el era un mic cont pe care îl avea la First 
Cape Bank în Wellfleet. Era un cont menit să-i faciliteze 
chestiunile legate de concediul de vară. Abia dacă erau 
zece mii de dolari în acel cont, bani pe care îi folosea ca să 
plătească facturile de la magazinul de peşte local şi la cel 
alimentar, la magazinul de băuturi şi la cel de articole de 
menaj. Plătea uneltele de grădinărit, plantele şi seminţele 
din acel cont. Erau doar bani care să-l ajute să aibă o 
vacanţă fără griji. Un cont micuţ, pentru luna pe care o 
petrecea cu treburile casnice în vacanţa petrecută acolo. 

Fu oarecum surprins să constate că Rumplestiltskin nu 
asaltase şi aceste fonduri. Se simţea ca o jucărie în mâinile 
lui Rumplestiltskin, ca şi cum îi lăsase lui Ricky această 
sumă de bani doar ca să-l hărţuiască. Oricum, indiferent de 
motivele pe care le avusese Rumplestiltskin să-i lase acest 
cont neatins, Ricky se gândi că trebuia să găsească o cale 
pentru ca aceşti bani să ajungă în mâna lui, înainte ca şi 


— 134 — 


aceştia să dispară în vreun loc financiar obscur şi ciudat. ÎI 
sună pe directorul de la First Cape Bank şi-i spuse că va 
trebui să-şi închidă contul şi-i vor trebui toţi bani din cont în 
numerar. 

Directorul îl informă pe Ricky că trebuia să fie prezent 
pentru efectuarea tranzacţiei, lucru care îi conveni lui 
Ricky. Işi dori ca şi unele dintre celelalte instituţii care 
deţineau bani de-ai lui să fi avut aceeaşi politică. Ricky îi 
explică directorului băncii că avusese unele probleme cu 
alte conturi ale sale şi că era important ca nimeni altcineva 
în afara lui personal să nu aibă acces la bani. Directorul se 
oferi să scrie suma pe un cec, pe care să-l păstreze 
personal până la sosirea lui Ricky, lucru cu care Ricky fu de 
acord. 

Problema era cum să ia banii. 

In sertarul biroului său zăcea nebăgat în seamă un bilet 
de avion din La Guardia la Hyannis, iar Ricky se întrebă 
dacă rezervarea mai era valabila. Deschise portofelul şi 
numără aproximativ trei sute de dolari bani gheaţă. În 
sertarul de sus al dulapului din dormitor mai avea o mie 
cinci sute de dolari în cecuri la purtător. Ăsta era un 
anacronism; în această eră a numerarului instant de la 
bancomatele care se găsesc pe toate drumurile, ideea că 
cineva mai păstrează bani de rezervă în cecuri la purtător 
era de-a dreptul demodată. Ricky se bucură puţin la gândul 
că ideile sale învechite se vor dovedi de ajutor. Pentru o 
clipă, se întrebă dacă nu cumva acesta era un concept pe 
care trebuia să-l îmbrăţişeze în mai mare măsură. 

Dar nu avea timp să se gândească prea mult la asta. 

Putea să ajungă la Cape şi înapoi. O să-i ia cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. Dar, în acelaşi timp, fu năpădit 
deodată de un sentiment de letargie, de parcă nu mai 
putea să-şi mişte muşchii, de parcă sinapsele din creierul 
său, care erau responsabile cu emiterea comenzilor către 
tendoane şi ţesuturi în tot corpul, pur şi simplu intraseră 
brusc în grevă. O neagră epuizare îi puse stăpânire pe 
întregul corp. Se simţea amortit şi răpus de oboseală. 


— 135 — 


Ricky se legănă pe scaun, cu capul lăsat pe spate, 
uitându-se ţintă în tavan. Recunoscu semnele care anunțau 
o depresie clinică, la fel de repede cum o mamă recunoaşte 
răceala la copilul care strănută. Întinse mâinile şi le ţinu aşa 
în faţa lui, uitându-se dacă tremură sau pulsează. Incă erau 
în regulă. „Dar pentru cât timp?” se întrebă el. 


— 136 — 


XI 


Ricky primi un răspuns în ziarul Times de a doua zi 
dimineaţă, dar nu aşa cum se aştepta. Ziarul îi fu adus la 
uşa apartamentului ca în fiecare zi, cu excepţia zilei de 
duminică, când obiceiul lui era să iasă până la chioşcul din 
apropiere şi să-l cumpere, îndreptându-se apoi spre 
cafenea, exact aşa cum foarte bine observase 
Rumplestiltskin în scrisoare sa de ameninţare cu care 
începuse totul. Avusese probleme cu somnul noaptea 
precedentă, aşa că, atunci când auzi ziarul căzând lângă 
uşa apartamentului, era deja atent şi în doar câteva 
secunde îl luă şi îl deschise pe masa din bucătărie. Ochii îi 
căzură imediat pe anunţurile mici din josul primei pagini, 
dar era doar o felicitare de aniversare, un anunţ de lansare 
a unui nou serviciu de întâlniri cu ajutorul computerului şi 
un al treilea anunţ pe o coloană spunea: „OPORTUNITĂŢI 
SPECIALE, VEZI PAGINA B-16”. 

Frustrat, Ricky aruncă ziarul în celălalt capăt al 
bucătărioarei. Ziarul se lovi de perete şi făcu un zgomot 
asemenea unei păsări care încearcă să zboare cu o aripă 
frântă. Ricky era furios, aproape că se îneca şi scuipa într-o 
explozie de mânie fără egal. Se aşteptase să găsească o 
poezioară, un alt răspuns criptic şi aţâţător, în josul primei 
pagini, aşa cum fusese şi întrebarea lui. „Nicio poezie, 
niciun răspuns”, mârâi el în sinea lui. 

— Cum vrei să mă înscriu în afurisitul ăla de termen 
limită dacă tu nu răspunzi la timp? aproape că strigă Ricky, 
ridicând vocea la nimeni prezent efectiv fizic, dar care cu 
siguranţă ocupa un spaţiu important. 

Când îşi făcea cafeaua de dimineaţă, observă că mâinile 
îi tremurau uşor. Lichidul fierbinte îl ajută să se calmeze 
puţin. Incercă să se relaxeze cu câteva exerciţii de 
respiraţie, dar acestea nu reuşiră decât să-i domolească 
pentru moment bătăile inimii. Îşi simţea furia străbătându-i 
tot corpul, de parcă mânia lui putea să ajungă la fiecare 
organ de sub suprafaţa pielii, făcându-l să se încordeze. 


— 137 — 


Capul îi era deja greu şi se simţea de parcă ar fi fost prins 
în capcană în apartamentul pe care îl avea drept casă. 
Transpiraţia îi curgea la subsuoară, fruntea îi ardea 
îngrozitor, iar gâtul îi era uscat şi aspru. 

Stătu la masă ore în şir, impasibil la suprafaţă, dar 
fierbând de furie în sinea lui, aproape ca în transă, incapabil 
să-şi imagineze care ar trebui să fie paşii următori. Ştia că 
trebuie să facă planuri, să ia decizii, să acţioneze într-o 
direcţie sau alta, dar faptul că nu primise un răspuns atunci 
când îl aşteptase îl paralizase. Se gândea că nu se mai 
poate mişca, de parcă, deodată, încheieturile mâinilor şi 
picioarelor sale ar fi devenit imobile şi şi-ar fi pierdut 
dispoziţia să-i asculte comenzile. 

Ricky nu ştia cât timp rămăsese aşa, când îşi ridică ochii 
şi se uită în direcţia unde aruncase ziarul, care zăcea acum 
cu paginile în dezordine. Nici nu îşi dădea seama cât timp 
se holba la maldărul de pagini până să observe mica pată 
de un roşu-aprins care se zărea cumva de pe o pagină de 
sub grămada de foi. Abia atunci realiză anormalitatea 
acestui fapt - în fond, Times nu era numit degeaba Doamna 
Gri - şi făcu legătura. Se uită fix la acest petic roşu şi în 
cele din urmă îşi spuse: „Nu există cerneală roşie în Times. 
Cea mai mare parte a ziarului este alb-negru, pe şapte 
coloane, într-un format pe două secţiuni, cu regularitate de 
ceasornic”. Chiar şi culorile pozelor de preşedinţi sau 
fotomodele care prezintă ultima modă de la Paris păreau să 
ia automat culoarea cenuşie a ziarului. 

Ricky se forţă să se ridice de pe scaun şi traversă 
încăperea, aplecându-se deasupra grămezii de pagini în 
dezordine. Scoase ceea ce se vedea roşu şi trase pagina 
spre el. 

Era pagina B-16, pagina de anunţuri funerare. 

Dar peste fotografii, ştiri şi alte anunţuri funerare era 
scris cu cerneală ţipătoare de un roşu-aprins, următorul 
text: 


Eşti pe urmele corecte, 
Călătorind în timp în trepte. 


— 138 — 


Douăzeci de ani sunt de ajuns. 

lar mama mea este cazul ascuns. 
Dar numele ei e greu de aflat, 

Dacă un indiciu eu nu ţi-am dat. 

Aşa că îţi spun asta, ai cunoscut-o 
Când domnişoară era. 

Şi în zilele care au urmat, 

Nu i-ai mai auzit râsul niciodat'. 

Ai promis multe, dar nu ai dat nimic, 
De aceea răzbunarea îi revine fiului celui mic. 
Tata a plecat, mama a murit: 

De aceea capul ţi l-am dorit. 

Aici pun capăt la poezie, 

Pentru că ceasul ticăie. 


Sub poezie era un mare R roşu şi sub el, de astă dată în 
cerneală neagră, era desenat un dreptunghi în jurul unui 
necrolog, cu o săgeată spre poza bărbatului şi spre textul 
de acolo, împreună cu cuvintele: „O să te potriveşti perfect 
aici!” 

Se uită la poezie şi la mesajul conţinut de aceasta pentru 
un moment care se transformă în câteva minute şi apoi o 
oră, digerând fiecare cuvânt aşa cum face gurmandul cu o 
mâncare fină pariziană, doar că, în cazul lui Ricky, gustul 
era amar şi sărat. Dimineaţa trecuse, şi cu ea aproape încă 
o zi din calendarul groazei, când Ricky îşi dădu seama de 
ceea ce era evident: Rumplestiltskin avusese acces la ziarul 
lui în momentele dintre sosirea lui la intrarea în bloc şi 
livrarea lui la uşa apartamentului. Degetele îi tremurară 
spre telefon şi în câteva minute obţinu numărul de telefon 
al serviciului de livrări la domiciliu. Telefonul sună de două 
ori înainte să audă o înregistrare automată: 

— Pentru noi abonamente, apăsaţi tasta 1. Pentru 
plângeri în legătură cu livrarea ziarului sau dacă nu aţi 
primit ziarul, apăsaţi tasta 2. Pentru informaţii despre 
contul dumneavoastră, apăsaţi tasta 3. 

Niciuna dintre aceste opţiuni nu-i părea exact pentru 
scopul său, dar bănuia că o plângere ar fi putut mai 


— 139 — 


degrabă să-i aducă un răspuns uman, aşa că apăsă tasta 2. 
Urmă un sunet de apel, apoi o voce feminină: 

— Ce adresă, vă rog? spuse ea fără nicio introducere. 

Ricky ezită, apoi dădu adresa de acasă. 

— La noi apare că au fost făcute toate livrările la această 
adresă, spuse ea. 

— Da, zise Ricky. Am primit un ziar, dar aş vrea să ştiu 
cine l-a livrat... 

— Care-i problema, domnule? Nu doriţi o altă livrare? 

— Nu... 

— Linia aceasta este pentru persoanele care nu au primit 
ziarul... 

— Înţeleg, spuse el, începând să fie exasperat. Dar e o 
problema de livrare... 

— Nu au ajuns la timp? 

— Nu. Ba da, au ajuns la timp... 

— A făcut prea mult zgomot serviciul de livrări? 

— Nu. 

— Linia aceasta este pentru persoanele care au plângeri 
legate de livrări. 

— Da, aţi mai spus asta. Sau poate nu chiar asta, iar eu 
înţeleg... 

— Ce problemă aveţi, domnule? 

Ricky făcu o pauză, încercând să găsească un limbaj 
comun cu tânăra de la celalalt capăt al liniei. 

— Ziarul meu a fost deteriorat, spuse el fără nicio 
introducere. 

— Vreţi să spuneţi că era rupt, sau ud, sau imposibil de 
lecturat? 

— Vreau să spun că cineva mi-a violat corespondenţa. 

— Uneori ziarele ies de la tipar cu erori de paginare sau 
de îndoire; în cazul dumneavoastră e vorba de acest gen de 
amestec în corespondenţa dumneavoastră? 

— Nu, spuse Ricky, începând să-şi piardă cumpătul. Ceea 
ce vreau să spun este că cineva a scris pe ziarul meu 
folosind un limbaj ofensator. 

Femeia rămase tăcută pentru un moment. 


— 140 — 


— Asta e nouă, spuse ea încet. Răspunsul ei aproape că o 
transformă într-o persoană reală, în locul vocii impersonale 
de până atunci. N-am mai auzit de asta. Ce fel de limbaj 
ofensator? 

Ricky se hotărî să nu fie foarte direct. Vorbi repede şi 
agresiv: 

— Domnişoară, sunteţi evreică? Ştiţi cum e să primiţi un 
ziar pe care cineva a desenat o svastică? Sau poate sunteţi 
portoricană? In cazul ăsta, cum v-aţi simţi dacă cineva v-ar 
scrie pe ziar: „Intoarce-te la San Juan?” Sau sunteţi afro- 
americancă? Ştiţi cuvântul care naşte ura, nu-i aşa? 

Funcţionara tăcu, de parcă încerca să ţină pasul cu cele 
spuse de Ricky. 

— Cineva a desenat o svastică pe ziarul dumneavoastră? 
întrebă ea. 

— Cam aşa ceva, răspunse Ricky. De aceea vreau să 
vorbesc cu cei care s-au ocupat de această livrare. 

— Cred că mai bine vorbiţi cu superiorul meu. 

— Desigur, spuse Ricky. Dar mai întâi vreau numele şi 
numărul de telefon al persoanei responsabile de livrările din 
blocul meu. 

Femeia ezită din nou, iar Ricky o auzi frunzărind prin 
nişte hârtii, iar apoi se auziră nişte taste de calculator în 
fundal. Când reveni la telefon, citi numele furnizorului de pe 
ruta lui Ricky, a unui şofer, numerele lor de telefon şi 
adresele. 

— AŞ vrea să vorbiţi şi cu superiorul meu, spuse ea după 
ce îi dădu aceste informaţii. 

— Spuneţi-i să mă sune, răspunse Ricky înainte de a 
închide telefonul. _ 

In câteva secunde sună la numărul pe care îl primise. li 
răspunse o altă femeie. 

— Serviciul de livrare a ziarelor. 

— Cu domnul Ortiz, vă rog, ceru el politicos. 

— Ortiz este afară, la platforma de încărcare. Despre ce 
vorba? 

— O problemă de livrare. 

— Aţi sunat la dispecerat...? 


(0) 


— 141 — 


— Da, de acolo am numele şi numărul lui de telefon. 

— Ce fel de problemă? 

— Ce-ar fi să discut asta cu domnul Ortiz? 

Femeia ezită. 

— Poate că a plecat acasă, spuse ea. 

— Ce-ar fi să verificaţi? zise Ricky cu răceală. Şi în felul 
ăsta putem evita neplăceri inutile. 

— Ce fel de neplăceri? întrebă femeia, încă în defensivă. 

Ricky minţi. 

— Alternativa ar fi să apar eu acolo, cu un poliţist sau doi 
şi probabil şi cu avocatul meu. 

Ricky vorbea adoptând acel ton care parcă voia să 
spună: „Sunt bogat, alb şi am toată lumea la picioare”. 

Femeia tăcu. 

— Aşteptaţi. ÎI chem pe Ortiz. 

In câteva secunde, un bărbat cu accent hispanic ridică 
receptorul. 

— Ortiz la telefon. Despre ce e vorba? 

Ricky nu ezită. 

— La ora cinci şi jumătate azi-dimineaţă aţi livrat un 
exemplar din Times la uşa mea, aşa cum faceţi în fiecare zi 
a săptămânii şi sâmbăta dimineaţa. Singura diferenţă este 
că astăzi cineva a lăsat un mesaj înăuntrul ziarului. De asta 
am sunat. 

— Nu, de asta nu ştiu nimic... 

— Domnule Ortiz, nu aţi încălcat niciun fel de legi cu asta 
şi nu despre dumneavoastră e vorba aici. Dar, dacă nu 
cooperaţi, voi face o mare zarvă în legătură cu asta. Cu alte 
cuvinte, nu aveţi nicio problemă încă, dar vă voi face eu 
probleme dacă nu încep să aud câteva răspunsuri mai 
folositoare de la dumneavoastră. 

Furnizorul făcu o pauză, digerând ameninţarea lui Ricky. 

— N-am ştiut că e o problemă, spuse el. Individul ăla mi-a 
zis că n-o să fie nicio problemă. 

— Cred că a minţit. Povestiţi-mi, îl îndemnă Ricky încet. 

— Opresc maşina pe stradă - avem livrări la şase clădiri 
din zonă, eu şi Carlos, nepotul meu, aia e ruta noastră. O 
limuzină mare şi veche era parcată în mijlocul străzii, cu 


— 142 — 


motorul pornit, ne aştepta. lese unu’, chiar când vede 
camionul nostru, şi întreabă cine merge în blocul 
dumneavoastră. Întreb: „De ce?” şi-mi zice că nu e treaba 
mea, apoi zâmbeşte şi zice că nu e mare lucru, vrea doar 
să facă o mică surpriză unui vechi prieten de ziua lui. Vrea 
să scrie ceva în ziar pentru el. 

— Mai departe. 

— Îmi spune la ce apartament. La care uşă. Pe urmă 
scoate ziarul şi un pix şi scrie direct pe el. Pune ziarul pe 
capota maşinii, dar nu văd ce scrie... 

— Mai era cineva acolo cu el? 

Ortiz tăcu, gândindu-se. 

— Păi, trebuie să fi fost şoferul la volan. Deci unul sigur. 
Toate ferestrele de la limuzină erau negre, dar poate că 
mai era şi altcineva. Omu' se bagă înăuntru, parcă cineva 
verifică dacă a scris bine, apoi revine. Imi dă ziarul înapoi. 
Îmi dă douăzeci de dolari... 

— Cât? 

Ortiz ezită. 

— Ei, poate erau o sută... 

— Şi pe urmă? 

— Am făcut cum a zis omu'. Am dus ziarul la uşa care 
trebuia 

— Vă aştepta la ieşire? 

— Nu, omu', limuzina, toţi plecaseră. 

— Puteţi să descrieţi omul cu care aţi vorbit? 

— Un bărbat alb, cu un costum de culoare închisă, poate 
albastru. Cu cravată. Frumoase haine, plin de bani. A scos 
suta aia dintr-un sul de bani, de parcă ar fi scos douăzeci 
de cenți ca să-i arunce în cana unui cerşetor. 

— Şi cum arăta? 

— Avea ochelarii d-ăia fumurii, nu prea înalt, şi părul 
chiar haios, de parcă ar fi stat pe cap, răsucit... 

— Ca o peruca? 

— Da, aşa e. Putea să fie perucă. Şi un pic de barbă. 
Poate şi aia era falsă. Nu e un tip prea mare. Dar cu 
siguranţă mănâncă prea mult. Cam treizeci de ani... 

Ortiz ezită. 


— 143 — 


— Ce? 

— Îmi amintesc că am văzut felinarele reflectându-se din 
pantofii lui, aşa erau de lustruiţi. Scumpi rău. Un fel de 
mocasini cu nişte ciucuri în faţă. Cum se numesc ăştia? 

— Nu ştiu. Credeţi că îl puteţi recunoaşte dacă-l mai 
vedeţi? 

— Habar n-am. Poate. Probabil că nu. Era foarte întuneric 
pe stradă. Felinarele, atât. Şi cred că m-am uitat mai atent 
la suta aia decât la el. _ 

Asta i se păru normal lui Ricky. Incercă apoi o altă cale. 

— Aţi luat cumva, din întâmplare, numărul de 
înmatriculare al limuzinei? 

Furnizorul tăcu puţin înainte de a răspunde. 

— Nu, nu m-am gândit la asta. La naiba! Ar fi fost bine, 
nu? 

— Da, zise Ricky. 

Dar ştia că nu era necesar, pentru că se întâlnise deja cu 
omul care fusese pe stradă de dimineaţă aşteptând 
camionul cu ziare după ce Ricky dăduse anunţul. Ricky era 
sigur că era avocatul care-şi spunea Merlin. 


Pe la prânz primi un telefon de la vicepreşedintele băncii 
First Cape Bank, aceeaşi persoană care-i ţinea lui Ricky la 
păstrare banii pe care-i mai avea. Directorul avea o voce 
foarte nervoasă la telefon. În timp ce vorbea, Ricky încercă 
să vizualizeze figura omului, dar nu reuşi, cu toate că era 
sigur că se văzuseră în carne şi oase. 

— Domnul doctor Starks? La telefon Michael Thompson 
de la bancă. Am vorbit ieri... 

— Da, răspunse Ricky. Îmi ţineţi nişte bani numerar... 

— Îi păstrez. Sunt încuiaţi în dulapul meu. Nu de asta vă 
sun. Am înregistrat o activitate cam neobişnuita cu contul 
dumneavoastră. Un eveniment, s-ar putea spune. 

— Ce fel de activitate neobişnuită? întreba Ricky. 

Omul se gândi o clipă înainte de a răspunde: 

— Ei bine, nu-mi place să speculez, dar semăna a efort 
neautorizat de a vă accesa contul. 

— Cum adică efort neautorizat? 


— 144 — 


Din nou omul ezita puţin. 

— Pai, ştiţi, recent am adoptat şi noi serviciul de 
electronic banking, ca toţi ceilalţi. Dar, pentru că suntem o 
instituţie mică, locală, ei bine, ştiţi, ne place să ne 
considerăm de moda veche în mai multe privinţe... 

Ricky recunoscu în această afirmaţie sloganul băncii. Mai 
ştia însă că administratorii băncii ar fi de acord cu orice 
tentativă de preluare a băncii, dacă o ofertă destul de 
profitabilă le-ar călca pragul. 

— Da, spuse el. Asta a fost mereu unul dintre punctele 
tari în vânzări ale băncii dumneavoastră... 

— Mulţumim. Ne place să credem că oferim servicii 
personalizate... 

— Dar ce e cu accesul neautorizat? 

— La scurt timp după ce am închis contul urmând 
instrucţiunile dumneavoastră, cineva a încercat să facă 
modificări în cont, folosind serviciul de electronic banking. 
Am aflat de aceste încercări doar pentru că cineva a dat 
telefon după ce i-a fost refuzat accesul. 

— A dat telefon? 

— Cineva care s-a dat drept dumneavoastră. 

— Ce a spus? 

— Voia să facă o plângere, dar, imediat ce a auzit că acel 
cont fusese anulat, a închis. Totul a fost foarte misterios şi 
neclar, pentru că înregistrările noastre privind folosirea 
serviciilor de electronic banking arată că vă cunoşteau 
parola. Aţi spus cuiva acest cod? 

— Nu, răspunse Ricky. 

Dar pe loc se simţi un tâmpit. Parola sa era 37383, ceea 
ce se traducea din cifre în litere drept FREUD” şi era atât 
de evident încât îi venea să roşească. Poate doar folosirea 
datei lui de naştere ar fi putut să fie mai rău de-atât. 

— Cred că aţi făcut bine că aţi închis contul. 

Ricky se gândi o clipă, înainte de a întreba: 

— Securitatea dumneavoastră are vreo posibilitate de a 
urmări şi a afla fie numărul de telefon, fie computerul de 
unde a existat tentativa de a accesa banii? 


12 Combinația se obţine folosind tastele telefonului (n.red.). 
— 145 — 


Vicepreşedintele băncii se opri o clipă, apoi spuse: 

— Da, sigur. Avem această posibilitate. Dar majoritatea 
hotilor pe cale electronică ştiu să se ţină la adăpost. 
Folosesc computere furate şi coduri telefonice ilegale şi alte 
lucruri de acest gen pentru a-şi ascunde identitatea. Uneori 
FBI-ul are succes, dar ei deţin cea mai sofisticată securitate 
computerizată din lume. Securitatea noastră locală este 
mai puţin evoluată şi deci mai puţin eficientă. În plus, n-a 
avut loc niciun furt, aşa că răspunderea penală este 
limitată. Suntem obligaţi prin lege să raportăm această 
încercare către autorităţile de reglementare bancară, dar 
acest lucru va constitui încă o pagină la dosarul, regret s-o 
spun, şi aşa tot mai stufos. Totuşi, am să-l pun pe un 
angajat al băncii să ruleze programul de urmărire pentru 
dumneavoastră, însă nu cred că va aduce vreun rezultat. 
Hoţii ăştia de bănci pe cale electronică sunt ai naibii de 
deştepţi. De obicei, cercetarea duce la un capăt mort, 
undeva. 

— V-aş ruga să încercaţi şi să mă contactaţi. Imediat. 
Sunt sub presiunea timpului, spuse Ricky. 

— O să încercăm şi vă sunăm înapoi, răspunse omul, şi 
apoi închise. 

Ricky se lăsă pe spate pe scaun. Pentru o clipă, îşi 
imagină că Departamentul de securitate al băncii îi va 
furniza un nume şi un număr de telefon şi doar această 
unică scăpare îi va deschide calea către identitatea celui 
care-l chinuia atât. Apoi dădu din cap, pentru că se întreba 
dacă Rumplestiltskin, atât de atent la toate până acum, ar 
face o eroare atât de simplă. Mult mai probabil era ca omul 
să fi accesat contul şi apoi să dea aşa-zisul telefon cu 
intenţia precisă de a-l conduce pe Ricky pe o pistă greşită. 
lar gândul ăsta îl îngrijora foarte tare. 


Cu toate astea, pe măsură ce ziua se apropia de sfârşit, 
Ricky îşi dădu seama că ştia mult mai multe despre cel 
care-l vâna. Indiciul pe care Rumplestiltskin i-l dăduse în 
poezie era, în mod curios, foarte generos, mai ales venind 
de la cineva care insistase aşa de mult la început pe 


— 146 — 


întrebări la care să poate răspunde cu „da” sau „nu”. 
Răspunsul scurtase considerabil distanţa dintre Ricky şi 
ghicirea numelui persoanei. Douăzeci de ani, plus sau 
minus vreo doi ani, îl situa în intervalul din 1978 până în 
1983. lar pacientul său fusese o femeie singură, lucru care 
elimina un număr semnificativ de persoane. Acum avea un 
cadru în care putea acţiona. 

Ceea ce trebuia să facă era să recreeze cinci ani de 
terapii. Să examineze fiecare pacientă pe care o avusese în 
acel interval. Undeva aici trebuia să se găsească şi femeia 
cu combinaţia potrivită de nevroze şi probleme, care 
fuseseră apoi direcționate asupra copilului. „Găseşte 
psihoza în floare”, se gândi el. 

Potrivit obiceiului, Ricky se aşeză, încercând să se 
concentreze, elimină sunetele din jurul său şi încercă să-şi 
amintească. „Cine eram eu cu douăzeci de ani în urmă? se 
întrebă el. Şi pe cine tratam?” Există un principiu în 
psihanaliză care ajută la punerea bazelor terapiei: toţi îşi 
amintesc totul. Poate că cineva nu-şi aminteşte cu 
acuratețe jurnalistică, până-n cel mai mic detaliu, 
percepțiile sau răspunsurile pot fi înceţoşate sau influențate 
de tot felul de forţe emoţionale, evenimente pe care ni le 
amintim clar ar putea, de fapt, să fie întunecate, dar, când 
lucrurile s-au sortat în cele din urmă, toţi îşi amintesc totul. 
Dureri şi temeri zac adânc ascunse sub straturi de 
constrângeri, dar ele sunt acolo şi pot fi găsite, indiferent 
cât de puternice sunt forţele psihologice ale negării. In 
experienţa sa, Ricky era adeptul acestui proces de 
„jupuire”, dând la o parte straturi de amintiri până la cea 
mai ascunsă, care zăcea sub toate celelalte. 

Astfel, singur în birou, Ricky începu să-şi sondeze propria 
memorie. Din când în când, îşi arunca privirea pe puţinele 
notite şi imagini care reprezentau înregistrările sale, 
supărat pe sine că nu fusese mai ordonat. Orice alt doctor, 
confruntat cu o problemă cu mulţi ani în urmă, doar ar 
scutura de praf vreun dosar vechi şi ar scoate din el numele 
potrivit şi diagnosticul. Însărcinarea lui era mult mai dificilă, 
pentru că toate fişierele şi dosarele se aflau în memoria sa. 


— 147 — 


Şi, cu toate astea, Ricky era încrezător că va putea să se 
descurce. Se concentră mult, cu un carneţel în poală, 
reconstituind trecutul. 

Una după alta, prindeau formă figurile oamenilor. Era ca 
şi cum ar fi încercat să stea de vorbă cu fantomele. 

Lăsă la o parte bărbaţii, chiar dacă îi apăreau în aceste 
amintiri, şi păstră doar femeile. Numele şi le amintea foarte 
greu; în mod cu totul ciudat, aproape că era mai uşor să-şi 
amintească plângerile decât numele lor. Descria pe 
carneţel orice figură de pacient, fiecare detaliu despre 
tratament. Totul era încă împrăştiat şi dezmembrat, 
ineficient şi aleatoriu, dar cel puţin era un progres. 

Când îşi ridică ochii, văzu că biroul se umpluse de umbre. 
Aproape că trecuse ziua, lăsată în urmă de această 
semireverie. Pe hârtiile galbene din faţa lui scrisese despre 
douăsprezece paciente din perioada pe care o analiza. Cel 
puţin optsprezece femei fuseseră la tratament la el în acea 
perioadă. Acesta era un număr cu care putea lucra, însă îi 
era teamă că mai erau şi altele de care nu-şi putea aminti 
pe loc. Din grupul pe care îl compusese, îşi amintea numele 
doar la jumătate dintre paciente. Şi acestea erau paciente 
de termen lung. Însă avea senzaţia că mama lui 
Rumplestiltskin fusese o pacientă pe care o văzuse doar o 
scurtă perioadă. 

Memoria şi amintirea erau ca amantele lui Ricky. Acum 
ele erau alunecoase şi capricioase. 

Se ridică de pe scaun; simţea că-i amorţiseră şi-l dureau 
genunchii şi umerii, senzaţia pe care o capătă cineva care 
stă mult prea mult în aceeaşi poziţie. Se întinse încet şi se 
aplecă, masându-şi un genunchi, de parcă ar fi putut să-l 
încălzească şi să-l revigoreze. lşi dădu seama că nu 
mâncase în acea zi, nici măcar o înghiţitură, şi deodată i se 
făcu foame. Ştia că nu prea avea ce să-şi pregătească în 
bucătărioara lui şi se întoarse să se uite afară pe fereastră 
la noaptea care se aşternea cu repeziciune peste oraş; îşi 
dădea seama că trebuia să iasă şi să-şi cumpere ceva. 
Gândul de a ieşi din apartament aproape că-i alungă 
foamea şi-i uscă gâtul. 


— 148 — 


Era o reacţie ciudată: avusese atât de puţine temeri în 
viaţă, atât de puţine îndoieli! Acum simplul fapt de a ieşi 
din casă îl făcea să ezite. Dar alungă aceste gânduri şi se 
convinse să iasă şi să meargă la două străzi distanţă de 
blocul său, până la un mic bar unde putea mânca un 
sendviş. Nu ştia dacă va fi urmărit - asta începuse să fie o 
întrebare permanentă, dar decise să ignore sentimentul şi 
să-şi vadă de drum. „Şi, la urma urmei, îşi spuse el, am 
progresat.” 

Căldura trotuarului îl lovi în faţă, ca atunci când deschizi 
cuptorul încins. Parcurse distanţa de două străzi spre sud 
ca un soldat, cu privirea înainte. Locul pe care-l căuta se 
afla în mijlocul unui cvartal şi avea vreo şase măsuţe 
aşezate afară pe perioada de vară şi un interior îngust şi 
întunecat, cu un bar lângă un perete şi alte zece mese 
înghesuite în spaţiul mic. Un amestec de decoraţiuni 
împodobea pereţii, pornind de la suvenire sport la postere 
de pe Broadway, fotografii cu actori şi actriţe, în compania 
politicienilor momentului. Era ca şi cum locul nu reuşise să- 
şi creeze o identitate ca aparţinând unui grup oarecare care 
îl frecventa şi de aceea încerca să facă fericiţi o întreagă 
gamă de clienţi, dând naştere unui fel de amestec de 
genuri. Dar bucătărioara, ca atâtea alte locuri similare din 
Manhattan, putea să pregătească un hamburger sau un 
sendviş Reuben mai mult decât mulţumitor, iar uneori avea 
şi paste în meniu, toate la un preţ relativ mic, factor de 
care Ricky îşi dădu seama târziu, când intră pe uşă. Nu mai 
avea nicio carte de credit funcţională, iar rezervele de 
numerar îi erau pe terminate. Îşi notă în minte să înceapă 
să folosească cecurile la purtător. 

Înăuntru era întuneric şi Ricky clipi, adaptându-şi ochii la 
lumina slabă. Erau câţiva oameni la bar, iar o masă sau 
două erau libere. O chelneriţă de vârstă medie îl văzu că 
ezită. 

— lei cina, ha? întrebă ea, cu o familiaritate care păru 
nelalocul ei într-un bar care încuraja anonimatul. 

— Aşa este, spuse el. 

— Singur, da? întrebă ea. 


— 149 — 


Tonul ei indica mai degrabă faptul că ştia că era singur şi 
că Ricky mânca singur în fiecare seară, numai că acea 
curtoazie de modă veche, cu totul nepotrivită cu oraşul 
acesta, îi cerea să-l mai întrebe. 

— Din nou aveţi dreptate. 

— Stai la bar sau la masă? 

— La masă, dacă se poate, şi aş prefera mai în spate. 

Chelneriţa se întoarse pe călcâie, zări un loc liber şi-i făcu 
semn din cap. _ 

— Vino după mine, zise ea. li făcu semn către un scaun şi 
deschise un meniu. Vrei ceva de la bar? întrebă chelneriţa. 

— Un pahar de vin. Roşu, vă rog, spuse Ricky. 

— Imediat. Specialitatea zilei sunt paste cu somon. Nu-s 
rele deloc. 

Ricky se uită după chelneriţa care se îndrepta spre bar. 
Meniul era mare, având o copertă din aceea de plastic care 
să îl protejeze de pete, mult mai mare decât ar fi fost 
necesar pentru oferta modestă. Il deschise şi îl propti pe 
masă în faţa sa, uitându-se la lista de burgeri şi aperitive 
descrise cu numeroase înfloriri literare, care urmăreau să 
ascundă simplitatea realităţii lor. După o clipă, puse meniul 
pe masă, aşteptându-se să o vadă pe chelneriţă cu vinul pe 
care îl ceruse. Dispăruse, probabil în bucătărie. 

În schimb, Virgil stătea în faţa lui. 

Avea în mâini două pahare, fiecare plin cu vin roşu. Purta 
blugi decoloraţi şi un tricou sport de culoare mov, iar la 
subraţ ţinea o mapă scumpă de piele. Aşeză băuturile pe 
masă, apoi îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui Ricky. 
Se întinse şi luă meniul din mâinile lui Ricky. 

— Am comandat deja câte o porţie de specialitatea zilei 
pentru fiecare, spuse ea zâmbind. Chelneriţa are dreptate 
sută la sută: nu e rău deloc. 


— 150 — 


XII 


Deşi era foarte surprins, Ricky nu arătă acest lucru. În 
schimb, se uită cu insistenţă peste masă la tânăra femeie, 
continuând să arboreze mina lipsita de expresie atât de 
familiară pacienţilor săi. Când vorbi, spuse doar: 

— Deci tu crezi că somonul este proaspăt? 

— Aproape că mai înoată în farfurie, răspunse Virgil 
jovială. 

— Asta chiar ar putea să fie aşa, spuse Ricky liniştit. 

Femeia sorbi puţin de pe marginea paharului ei de vin, 
doar înmuindu-şi buzele în lichidul întunecat. Ricky împinse 
paharul lui deoparte şi bău în schimb apă. 

— Chiar aşa, ar trebui să bem vin alb cu paste şi peşte, 
spuse Virgil. Dar nu suntem în acel gen de local unde se 
ţine cont de fiecare detaliu, nu-i aşa? Nu-mi pot imagina 
aici un chelner încruntat care să vină să ne explice 
nepotrivirea alegerii noastre. 

— Şi eu mă îndoiesc, răspunse Ricky. 

Virgil continuă să vorbească rapid, dar fără nervozitatea 
care uneori însoţeşte cuvintele rostite cu repeziciune. Părea 
mai mult un copil emoţionat de ziua lui. 

— Pe de alta parte, să bei vin roşu e ca şi cum te-ai juca 
cu focul, nu-i aşa, Ricky? E o atitudine îngâmfată care arată 
că nu prea ne pasă de convenţii - facem ce vrem. Nu simţi 
la fel, doctore Starks? Un fel de aventură şi fărădelege, un 
joc în afara regulilor. Ce crezi? 

— Cred că regulile se schimba tot timpul, răspunse el. 

— Regulile de etichetă? 

— Despre asta discutăm? răspunse el cu o întrebare. 

Virgil clatină din cap, făcându-şi coama de păr blond să 
se unduiască seducător. Işi lăsă capul pe spate uşor ca să 
râdă, dând la iveala un gât lung, atrăgător. 

— Nu, sigur că nu, Ricky. Ai dreptate. 

In acel moment, chelneriţa le aduse un coş de răchită 
plin cu chifle şi unt, lăsându-le pe amândouă cu o tăcere 


— 151 — 


înăbuşitoare - un mic moment de conspirație împărtăşită. 
Când se îndepărtă, Virgil se repezi la pâine. 

— Sunt lihnita de foame, spuse ea. 

— Să-nţeleg că ruinarea vieţii mele consumă calorii? 
întrebă Ricky. 

Din nou, Virgil râse. 

— Aşa se pare, spuse ea. Îmi place foarte mult. Cum s-o 
numim, doctore? „Dieta de ruinare”? Îți place aşa? Am 
putea să facem avere împreună şi apoi să ne retragem peo 
insulă exotică, paradiziacă. 

— Nu cred că se va întâmpla aşa ceva, spuse Ricky rece. 

— Nici eu nu prea cred, fu şi Virgil de acord, în timp ce-şi 
unse din abundență chifla cu unt şi muşcă dintr-o margine 
care crănţăni. 

— De ce te afli aici? întrebă Ricky cu voce joasă, totuşi o 
voce care avea toată insistența pe care o putea aduna. Tu 
şi şeful tău se pare că aţi planificat întreaga metodă a 
distrugerii mele. Pas cu pas. Ai venit ca să râzi de mine? 
Poate să mai adaugi o picătură la chinul existent? 

— Nimeni nu a descris până acum compania mea drept 
un chin, spuse Virgil, adoptând o figură de falsă surpriză. Aş 
fi crezut că ţi s-a părut, ei bine, dacă nu plăcută, cel puţin 
curioasă. Şi gândeşte-te la statutul tău, Ricky. Ai intrat aici 
singur, bătrân şi nervos, măcinat de îndoială şi anxietate. 
Oricine s-ar fi uitat spre tine ar fi simţit o milă de moment 
care apoi ar fi dispărut, căci omul ar fi fost ocupat să 
mănânce şi să bea, ignorându-l pe bătrânul care cu 
siguranţă ai devenit. Dar totul se schimbă când mă aşez în 
faţa ta. Deodată nu mai eşti atât de previzibil, nu-i aşa? 
zâmbi Virgil. Nu e chiar aşa de rău. 

Ricky dădu din cap. Stomacul i se făcu ghem, iar în gură 
simţea un gust amar. 

— Viaţa mea... începu el. 

— Viaţa ta s-a schimbat şi va continua să se schimbe. Cel 
puţin pentru încă vreo câteva zile. Şi apoi... ei bine, aici e- 
aici, aşa-i? 

— Prin urmare, îţi place asta? întrebă Ricky deodată. Să 
mă vezi cum sufăr. E ciudat, pentru că nu aş fi crezut că 


— 152 — 


eşti un sadic inveterat. Domnul R. al tău poate, dar nu sunt 
încă sigur în ce îl priveşte, pentru că păstrează distanţa. 
Dar, dacă s-ar apropia, mi-aş da seama. Însă pe dumneata, 
domnişoară Virgil, nu te văzusem ca posesoarea unei 
psihopatologii. Dar, desigur, aş putea să mă înşel. Şi despre 
asta e vorba aici, aşa este? Despre un moment în care eu 
m-am înşelat în legătură cu ceva, corect? 

Ricky bău din apă, sperând că a momit-o pe tânără, 
făcând-o să dea la iveală ceva. Pentru o clipă, văzu 
semnele mâniei adunându-se la colţul ochilor şi al gurii lui 
Virgil. Dar ea îşi reveni iute şi flutură chifla pe jumătate 
mâncată în spaţiul dintre ei, parcă alungind cuvintele lui 
Ricky. 

— Ai înţeles greşit rolul meu aici, Ricky. 

— Vrei să-l mai explici o dată? 

— Toţi au nevoie de un ghid pe drumul spre iad, Ricky. 
Ţi-am mai spus asta. 

Ricky aprobă din cap. 

— Îmi amintesc. 

— Cineva care să te însoţească printre malurile 
stâncoase şi bancurile de nisip ascunse ale lumii de 
dedesubt. 

— Şi tu eşti acel cineva, ştiu. Mi-ai spus. 

— Ei bine, ai ajuns deja în iad, Ricky? 

Ricky dădu din umeri, încercând s-o înfurie. Dar nu avu 
succes. 

Ea rânji. 

— Poate doar baţi la poarta iadului, atunci? 

Ricky clătină din cap, dar ea îi ignoră negarea. 

— Eşti un om mândru, doctore Ricky. Te doare să pierzi 
controlul asupra propriei vieţi, aşa este? Eşti mult prea 
orgolios. Şi cu toţii ştim ce vine imediat după mândrie. Ştii, 
vinul nu e deloc rău. Ai putea încerca o înghiţitură. 

El luă paharul de vin, îl ridică spre gură, dar, în loc să 
bea, vorbi: 

— Eşti fericită, Virgil? Fericită de criminalitatea ta? 

— Ce te face să crezi că am comis o crimă, doctore? 


— 153 — 


— Tot ce ai făcut tu şi cel care te plăteşte este crimă. Tot 
ce plănuiţi este crimă. 

— Chiar aşa? Am crezut că eşti expert în nevroză de lux 
şi anxietate a clasei medii şi superioare. Dar ai dezvoltat 
abilităţi de detectiv în ultimele zile, cred. 

Ricky se opri. Jocul de cărţi nu era distracţia sa favorită. 
Psihanalistul le împarte una câte una, căutând reacţii, 
încercând să provoace călătorii pe cărările memoriei. Dar 
acum avea atât de puţin timp. Şi, uitându-se la femeia care 
se foia pe scaun în faţa lui, nu era sigur că această întâlnire 
decurgea exact în felul în care o dorise Domnul R. lar asta îi 
dădea satisfacţie, gândul că stricase, chiar dacă numai 
puţin, planul după care trebuia să se desfăşoare totul. 

— Desigur, spuse el cu atenţie, până acum ai comis un 
număr de fărădelegi, care se întind de la posibila ucidere a 
lui Roger Zimmerman... 

— Moartea lui a fost deja clasificată drept sinucidere de 
către poliţie... 

— Aţi reuşit să faceţi o crimă să para sinucidere. De asta 
sunt deja convins. 

— Ei bine, dacă eşti atât de încăpățânat, nu voi încerca 
să te conving. Dar credeam că a-ţi păstra mintea limpede 
reprezintă o trăsătură caracteristică a profesiei tale. 

Ricky ignoră aceasta digresiune şi continuă: 

— ... La furt şi fraudă... 

— Oh, mă îndoiesc că există pe undeva vreo dovada a 
acestor fapte. E ca în proverbul ala din bătrâni cu pomul 
care cade în pădure: dacă nu e nimeni acolo ca să fie 
martor, face el vreun zgomot? Dacă nu există dovezi, a 
avut oare loc vreun act criminal? lar dacă exista vreo 
dovadă, ea este acolo, în spaţiul virtual, la un loc cu 
fondurile tale... 

— Ca să nu mai spun de mica ta calomnie, cu scrisorile 
false către Societatea Psihanalitică. Tu erai în spatele 
acestei acţiuni, aşa e? L-ai păcălit pe idiotul ăla din Boston 
cu ficţiunea ta plăsmuită. Ţi-ai scos hainele şi pentru el? 

Virgil îşi dădu din nou la o parte părul care-i aluneca pe 
chip, lăsându-se uşor pe spate în scaun. 


— 154 — 


— Nu a trebuit să fac asta. E unul dintre aceia care 
acţionează precum căţeluşii când îi cerţi. Pur şi simplu se 
rostogoleşte pe spate şi-şi expune organele genitale cu 
scâncete sclifosite. Este absolut incredibil câte crede o 
persoană atunci când vrea să creadă! 

— O să-mi recapăt reputaţia, spuse Ricky violent. 

Virgil rânji. 

— Trebuie să fii în viaţă pentru asta, iar eu am îndoielile 
mele. 

Ricky nu răspunse, pentru că şi el avea îndoielile lui. 
Ridică privirea şi o văzu pe chelneriţă apropiindu-se cu 
mâncarea lor. Aşeză farfuriile şi întrebă dacă mai trebuie să 
aducă ceva la masă. Virgil mai vru un pahar de vin, dar 
Ricky dădu din cap că nu mai vrea nimic. 

— Asta e bine, spuse Virgil, pe când chelneriţa se 
îndepărta. Păstrează-ţi mintea limpede. 

Ricky se uită doar la farfuria de mâncare aburindă din 
faţa lui. 

— De ce îl ajuţi pe omul ăsta? întrebă el deodată. Ce ai tu 
la treaba asta? De ce nu vrei să laşi baltă această 
înşelătorie, să nu te mai porţi prosteşte şi să vii cu mine la 
poliţie? Am putea să oprim jocul ăsta imediat şi o să am 
grijă să-ţi recâştigi o viaţă normală. Fără niciun fel de 
acuzaţii de crimă asupra ta. Aş putea să fac asta. 

Virgil se uită şi ea în farfurie, jucându-se cu furculiţa în 
grămăjoara de paste şi cu bucăţelele de somon. Când îşi 
ridică ochii din farfurie şi privirea i se întâlni cu a lui, ochii 
săi nu ascundeau mânia. 

— Tu o să ai grijă să mă întorc la o viaţă normală? Eşti 
cumva magician? Şi, oricum, ce te face să crezi că ar fi 
ceva nemaipomenit într-o viaţă normală? 

El insistă, ignorându-i întrebarea: 

— Dacă nu eşti o criminală, de ce ajuţi un criminal? Dacă 
nu eşti sadică, de ce lucrezi pentru un sadic? Dacă nu eşti 
psihopată, de ce te alături unui psihopat? Şi dacă nu eşti o 
ucigaşă, de ce ajuţi pe cineva să comită o crimă? 


— 1595 — 


Virgil continuă să se uite fix la Ricky. Toată maniera ei 
jovială şi plină de viaţă se disipase, înlocuită de o bruscheţe 
care izbucni cu răceală de peste masă. A 

— Poate pentru că sunt bine plătită, spuse ea. In ziua de 
azi, mulţi oameni sunt dispuşi să facă orice pentru bani. 
Poţi să crezi asta despre mine? 

— Nu prea, răspunse Ricky atent, cu toate că adevărul 
era exact opus celor afirmate. 

Virgil dădu din cap. 

— Deci nu crezi că banii stau la baza acţiunilor mele? Ce 
alte motive ar putea fi? Tu ar trebui să fii expert pe 
teritoriul ăsta. Oare conceptul de „căutare de motive” nu 
defineşte destul de clar ceea ce faci tu? Şi nu e acelaşi 
concept parte integrantă din micul exerciţiu pe care îl 
facem? Aşa că, haide, Ricky, noi doi am avut până acum 
două şedinţe împreună. Dacă nu banii, atunci ce mă 
motivează? 

Ricky se uită insistent la tânăra femeie. 

— Nu ştiu destule despre tine... începu el cu greutate. 

Virgil lăsă jos cuțitul şi furculiţa cu un gest care arăta că 
nu era de acord cu acest răspuns. 

— Poţi mai mult, Ricky. De dragul meu. Până la urmă, în 
felul meu, sunt aici ca să te ghidez. Problema este că, 
dragă Ricky, cuvântul „a ghida” are conotaţii pozitive care 
ar putea fi incorecte. S-ar putea să fie nevoie să te fac să 
mergi în direcţii în care nu vrei să mergi de unul singur. Dar 
un lucru este sigur: fără mine nu te vei putea apropia de un 
răspuns, iar acest lucru te va ucide fie pe tine, fie pe cineva 
apropiat ţie, care n-are în niciun fel cunoştinţă de toate 
acestea. Şi să mori orbeşte e o prostie, Ricky. În felul ei, o 
crimă chiar mai rea. Aşa că răspunde-mi la întrebare acum: 
Ce alte motive aş putea avea? 

— Mă urăşti. Mă urăşti exact cum mă urăşte şi acest 
domn R., doar că nu ştiu de ce. 

— Ura este un sentiment imprecis, Ricky. Crezi că îl 
înţelegi? 

— E ceva ce aud în fiecare zi în practica mea... 

Virgil clătină din cap. 


— 156 — 


— Nu, nu, nu. Nu auzi. Tu auzi despre furie şi frustrare, 
care sunt elemente minore ale urii. Auzi despre abuz şi 
cruzime, care sunt jucători mai importanţi pe această 
scenă, dar totuşi, doar colegi de echipă. Dar cel mai mult 
auzi despre inconvenienţă. Plictisitoarea, vechea şi terna 
inconvenienţă. Şi asta are aşa de puţină legătură cu ura, 
cum are un nor întunecat cu fulgerul. Norul ăla trebuie să 
se alăture altora şi să crească, înainte de a da drumul la 
ploaie. 

— Dar tu... 

— Nu te urăsc, Ricky. Cu toate că probabil aş putea 
învăţa s-o fac. Încearcă altceva. 

Ricky nu credea nimic din toate astea, dar, în acelaşi 
timp, se simţea ameţit, ca şi cum se învârtea, încercând să 
găsească un răspuns. Inspiră adânc. 

— Din dragoste, atunci, spuse Ricky deodată. 

Virgil zâmbi din nou. 

— Dragoste? 

— Acţionezi aşa pentru că îl iubeşti pe omul ăsta, 
Rumplestiltskin. 

— Asta e o idee interesantă. Mai ales că ţi-am spus că nu 
ştiu cine este. Nu l-am întâlnit niciodată. 

— Da, îmi amintesc că ai spus asta. Doar că nu te cred. 

— Dragoste. Ură. Bani. Astea sunt singurele motive pe 
care poţi să le scoţi? 

Ricky făcu o pauză. 

— Poate şi teamă. 

Virgil aprobă din cap. 

— Teama este bună, Ricky. Poate să scoată la iveală tot 
felul de comportamente neobişnuite, nu-i aşa? 

— Da. 

— Analiza ta asupra acestei relaţii sugerează că poate 
Domnul R. are vreun fel de influenţă bazată pe ameninţări 
asupra mea? Ca răpitorul care îşi forţează victimele să 
plătească bani în speranţa patetica că el le va înapoia 
câinele sau copilul pe care l-a răpit. [i se pare că mă 
comport ca o persoană care a fost pusă sa acţioneze 
împotriva voinţei sale? 


— 157 — 


— Nu, răspunse Ricky. 

— Bine atunci. Ştii ceva, Ricky? Cred că eşti un om care 
nu ştie să profite de oportunităţi atunci când i se ivesc. 
Acum este a doua oară când stau în faţa ta şi, în loc să 
încerci să te ajuţi, pledezi pentru ca eu să te ajut, când tu 
n-ai făcut nimic pentru a-mi merita ajutorul. Ar fi trebuit să 
prevăd asta, dar am avut speranţe în ce te priveşte. Pe 
bune, chiar am avut. Dar nu mai am... 

Virgil făcu un semn cu mâna pe deasupra mesei, ca şi 
cum i-ar tăia replica, înainte chiar ca el să scoată un sunet. 

— ... înapoi la afaceri. Ai primit răspunsul la întrebări în 
ziarul de azi dimineaţă? 

Ricky făcu o pauză, apoi răspunse: 

— Da. 

— Bine. De asta m-a trimis aici în seara asta. Pentru a 
mai verifica o dată. N-ar fi fost cinstit, s-a gândit el, dacă n- 
ai fi primit răspunsurile pe care le căutai. Am fost surprinsă, 
desigur. Domnul R. s-a hotărât să te ţină mai aproape de el. 
Mai aproape decât mi s-ar părea prudent. Alegecţi 
următoarele întrebări cu atenţie, Ricky, dacă vrei să câştigi. 
Mi se pare că ţi-a acordat o mare oportunitate. Dar de 
mâine dimineaţă vei mai avea doar o săptămână la 
dispoziţie. Şapte zile şi doar două întrebări disponibile. 

— Sunt conştient de factorul timp. 

— Chiar eşti? Mi se pare că nu înţelegi pe deplin termenul 
limită. Dar, pentru că tot am vorbit de motivaţie, Domnul R. 
ţi-a trimis ceva care să te ajute să sporeşti ritmul 
investigaţiilor. 

Virgil se aplecă şi ridică mapa mica de piele pe care o 
purtase sub braţ când îl abordase pe Ricky şi pe care o 
pusese apoi pe podea. Deschise închizătoarea şi scoase un 
plic, ca multe altele pe care le mai văzuse Ricky. li întinse 
plicul peste masă. 

— Deschide-l, spuse ea. E plin de motivații. 

El desfăcu plicul. Înăuntru erau şase fotografii alb-negru, 
de dimensiune 20x25. Le scoase şi le examină. Erau trei 
subiecte diferite, fiecare în centrul a câte două fotografii. 
Primele înfăţişau o tânără în vârstă de şaisprezece sau 


— 158 — 


şaptesprezece ani, îmbrăcată în blugi şi un tricou sport 
transpirat, cu o curea de piele din cele purtate de tâmplari 
în jurul taliei şi cu un ciocan uriaş în mână. Părea că 
lucrează la un şantier de construcţii. Următoarele două 
fotografii erau tot cu un copil, o fetiţă poate de doisprezece 
ani, aşezată într-o canoe şi vâslind pe un lac, într-o regiune 
de munte. Prima dintre cele două poze era uşor neclară, iar 
a doua, care părea luată de la mare distanţă cu un obiectiv 
extrem de puternic, era un prim-plan, destul de aproape 
pentru a lăsa să se vadă aparatul dentar dezvăluit în efortul 
pe care îl făcea când vâslea. Apoi era un al treilea set de 
poze înfăţişând un adolescent, un băiat cu părul lung şi un 
zâmbet indiferent, discutând cu un vânzător ambulant pe o 
stradă ce părea a fi din Paris. 

Toate cele şase fotografii păreau făcute fără ştiinţa 
subiecţilor. Era clar că fotograful făcuse pozele fără să fie 
văzut de cei trei tineri. 

Ricky examină pozele cu atenţie, apoi se uită la Virgil. Ea 
nu mai zâmbea. 

— Recunoşti pe cineva? întrebă ea rece. 

El negă din cap. 

— Trăieşti într-o splendidă izolare, Ricky. Care face ca 
totul să fie al naibii de simplu. Uită-te mai cu atenţie. Ştii 
cine sunt aceşti tineri? 

— Nu, nu ştiu. 

— Sunt poze cu unele dintre rudele tale îndepărtate. 
Copiii ăştia sunt pe lista de nume pe care ţi-a trimis-o 
Domnul R. la începutul jocului. 

Ricky se uită încă o dată la fotografii. 

— Paris, Franţa, Habitat for Humanity, Honduras şi Lake 
Winnipesaukee din New Hampshire. Trei copii în vacanţa de 
vară. Exact ca tine. 

Ricky dădu din cap. 

— Vezi cât sunt de vulnerabili? Crezi că a fost greu să 
facem pozele astea? S-ar putea înlocui aparatul de 
fotografiat de mare putere cu o puşcă sau un pistol? Cât de 
uşor ar fi să smulgi unul dintre copiii ăştia din mediul lui 
benefic de care se bucură? Crezi că vreunul dintre ei are 


— 159 — 


cea mai vagă idee cât de aproape este de moarte? iţi 
imaginezi că vreunul dintre ei are cea mai mică informaţie 
despre faptul că viaţa le poate ajunge la un final brusc şi 
însângerat în doar câteva zile? Virgil arătă spre fotografii. 
Mai uită-te o dată cu atenţie, Ricky, spuse ea şi aşteptă 
până când el studie cu atenţie imaginile. Apoi se întinse 
peste masă şi-i luă pozele din mână. Cred că trebuie să 
rămâi doar cu nişte portrete schiţate în memorie, Ricky. 
Întipăreşte-ţi bine în minte zâmbetele acestor copii! 
Incearcă să-ţi imaginezi zâmbetele de pe feţele lor peste 
câţiva ani, când se vor maturiza şi vor fi adulţi! Ce fel de 
vieţi vor duce? Ce fel de persoane vor deveni? Vrei să furi 
viitorul unuia dintre ei - sau a altuia ca ei - doar pentru că 
tu te agăţi ostentativ şi patetic de câţiva ani care ţi-au mai 
rămas de trăit? lau eu astea, spuse ea, punând fotografiile 
înapoi în mapă. Se ridică apoi de la masă, lăsând să cadă în 
acelaşi timp o bancnotă de 100 de dolari în farfuria ei pe 
jumătate goală. Mi-a trecut foamea din cauza ta, îl informă 
ea. Dar ştiu că situaţia ta financiară a avut de suferit, aşa 
că plătesc eu cina. 

Se întoarse spre chelneriţa care-şi făcea la lucru la o 
masă din apropiere: 

— Aveţi cumva tort de ciocolată? întreba ea. 

— Avem tort de brânză cu ciocolată, răspunse femeia. 
Virgil aprobă din cap: 

— Aduceţi-i o felie prietenului meu, spuse ea. Viaţa lui s-a 
acrit deodată şi are nevoie de ceva dulce care să-l ajute în 
următoarele zile. 

Apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi, lăsându-l pe Ricky 
singur. El se întinse după paharul de apă şi observă că 
mâna îi tremura uşor, căci cuburile de gheaţă zdrăngăniră 
în pahar. 


Ricky merse acasă pe când se întuneca deja, iar el se 
simţea tot mai izolat. 

Lumea din jurul lui părea plină de conexiuni, o tachinare 
constantă de oameni care se întâlnesc cu alţi oameni, în 
comerţul existenţei. Ricky se simţea aproape invizibil pe 


— 160 — 


străzi, în drumul spre casă. În mod destul de curios, era 
aproape transparent. Niciunul dintre cei care treceau pe 
lângă el pe jos sau în maşină, nici măcar o persoană nu i-ar 
fi înregistrat prezenţa pe drumul lor prin viaţă. Faţa lui, 
înfăţişarea lui, însăşi existenţa lui nu însemnau nimic 
pentru nimeni cu excepţia celui care îl vâna. Moartea lui, în 
schimb, era de real folos unei rude îndepărtate şi anonime. 
Rumplestiltskin şi, prin procură, Virgil şi avocatul Merlin şi 
probabil şi alte personaje pe care nu le întâlnise încă erau 
punţile de legătură între a trăi şi a muri. Lui Ricky i se părea 
că intrase într-o lume subterană locuită de oameni cărora 
medicul le pusese cele mai grave diagnostice sau cărora 
judecătorul le fixase data execuţiei: adică aceia puţini care 
ştiu dinainte ziua când vor muri. Ricky simţea cum un nor 
de disperare îi atârnă deasupra capului. Îşi amintea de 
faimosul personaj de desene animate din tinereţea lui, Joe 
Bflspk creat de Al Capp, sortit să meargă sub un nor de 
ploaie personal, care revărsa asupra lui umezeală şi fulgere 
oriunde se ducea. 

Figurile celor trei adolescenţi îl urmăreau ca nişte 
fantome - vaporoase, transparente. Ştia că trebuie să 
creeze substanţă în jurul lor, pentru a fi reali. Ar fi vrut să 
ştie cum îi cheamă, ştia doar că trebuia să facă ceva pentru 
a-i proteja. Concentrându-se pe figura lor, aşa cum o avea 
în memorie, grăbi pasul. Vedea aparatul dentar dezvăluit 
de zâmbet, părul lung, transpiraţia provocata de muncă şi, 
pe măsură ce revedea fiecare fotografie în memorie, la fel 
de clar pe cât le văzuse când Virgil le aruncase pe masa de 
la restaurant, îşi mări paşii, muşchii i se încordară şi începu 
să se grăbească. Îşi auzea pantofii tropăind pe trotuar, ca şi 
cum sunetul venea de undeva din afara propriei vieţi, până 
când se uită în jos şi văzu că aproape alerga. Ceva se 
slăbea în el, dând naştere unei senzaţii pe care n-o 
recunoştea, însă oricine care trecea pe lângă el pe trotuar 
ar fi spus că Ricky era cuprins de panică. 

Ricky o luă la fuga, respiraţia îi era din ce în ce mai grea, 
scrâşnind printre dinţi. Un cvartal, apoi încă unul, nu se opri 
nici când traversă străzile, lăsând în urmă o rafală de 


— 161 — 


claxoane şi înjurături, fără să audă nimic, fără să vadă 
nimic, cu capul plin doar de imagini ale morţii. Nu încetini 
pasul decât când văzu intrarea blocului său. Se opri, 
aplecându-se şi trăgându-şi suflarea, cu transpiraţia 
scurgându-i-se în ochi. Rămase aşa câteva minute, ca să-şi 
recapete suflul, refuzând să simtă ceva, cu excepţia căldurii 
şi a durerii provocate de alergare, fără să audă nimic în 
afara de respiraţia-i sacadată. 

Când în sfârşit ridică privirea, se gândi: „Nu sunt singur”. 

Aceasta senzaţie nu era cu nimic diferită de ceea ce 
simţise în ultimele zile, când fusese cotropit de acelaşi 
sentiment că este observat de cineva. Senzaţia aceasta era 
aproape previzibilă, deşi nu se baza pe nimic altceva decât 
pe paranoia, pur şi simplu. Incercă să se controleze, să nu 
cedeze senzaţiei, ca şi cum nu ar fi dorit să se dedea unei 
pasiuni secrete, unei pofte de ceva dulce sau de o ţigară. 
Nu reuşi. 

Se întoarse brusc, încercând să-l zărească pe cel care îl 
urmărea, cu toate că ştia că această acţiune n-avea sens. 
Privirea i se mută rapid de la persoanele care se plimbau 
agale pe stradă, la ferestrele goale de la clădirile din 
împrejurimi. Se răsuci, ca şi cum ar fi putut să surprindă 
vreo mişcare care să-i indice persoana angajată să-l 
urmărească, dar orice posibilitate de acest gen era prea 
vagă şi-i scăpa. 

Ricky se întoarse şi porni în direcţia blocului său. Era 
copleşit de sentimentul că fusese cineva în apartamentul 
său cât timp fusese plecat şi glumise cu Virgil. Sări înainte, 
apoi se opri. Cu un imens efort de voinţă, se forţa să-şi 
regăsească un minim control asupra emoţiilor ce ricoşau în 
jurul său, spunându-şi să fie calm, să se concentreze, să-şi 
păstreze spiritul treaz. Inspiră adânc şi-şi spuse că exista o 
mare probabilitate ca în orice moment să se întâmple să 
iasă din apartamentul său, indiferent din ce motiv, iar 
Rumplestiltskin sau unul dintre acoliţii acestuia să se 
furişeze în urma lui. Această vulnerabilitate nu putea fi 
rezolvată cu o cerere către un lăcătuş şi, de altfel, fusese 


— 162 — 


dovedită deja cu o zi mai înainte, când se întorsese într-o 
casă fără lumini. 

Ricky simţi că i se strânge stomacul, ca al unui atlet 
imediat după o cursă. Se gândi că tot ceea ce i se 
întâmplase până acum funcţionase pe doua niveluri. Toate 
mesajele pe care le primise din partea individului fuseseră 
deopotrivă simbolice şi literale. 

Casa lui nu mai era sigură. 

Cum stătea aşa, pe stradă, în faţa apartamentului în care 
trăise cea mai mare parte a vieţii, Ricky aproape că era 
copleşit de sentimentul că nici măcar un colţişor din 
existenţa lui nu rămăsese nescotocit de cel care-l urmărea. 

Pentru prima oară îşi zise: „Trebuie să găsesc un loc 
sigur”. 

Fără să aibă cea mai mică idee unde ar putea să 
găsească acest loc sigur, fie el intern sau extern, Ricky se 
urni spre casă. 

Spre mirarea lui, nu se zărea niciun semn evident de 
spargere. Uşa nu era întredeschisă. Luminile funcționau 
normal. În fundal se auzea zumzăitul aparatului de aer 
condiţionat. Nicio senzaţie copleşitoare sau o percepţie gen 
al şaselea simţ nu-i spunea că intrase cineva în casă în 
lipsa lui. Închise şi încuie uşa în urma sa, răsuflând uşurat 
pentru o clipă. Totuşi, inima continua să îi bată foarte tare 
şi simţea că-i tremură mâinile, aşa cum observase şi în 
restaurant după plecarea lui Virgil. Işi întinse mâna în faţa 
ochilor, căutând orice urmă de nervozitate, dar mâna se 
menținea fermă. Nu avea încredere în metoda asta. Era ca 
şi cum ar fi simţit în interiorul muşchilor şi tendoanelor că 
avusese loc o slăbire şi că în orice moment putea să-şi 
piardă controlul. 

ÎI lovi epuizarea, ajungând în fiecare colţişor al corpului. 
Respira greu, fără să înţeleagă de ce, pentru că cerinţele 
din punct de vedere fizic erau modeste acum. 

— Ai nevoie de un somn bun, îşi spuse, vorbind cu voce 
tare de unul singur şi recunoscând tonul pe care îl folosea 
de obicei cu pacienţii, acum adresat sieşi. Trebuie să te 
odihneşti, să-ţi aduni gândurile şi să faci progrese. 


— 163 — 


Pentru prima dată, se gândi serios să-şi caute carneţelul 
pentru reţete şi să-şi prescrie un medicament care să-l 
ajute să se relaxeze. Ştia că trebuie să se concentreze, iar 
asta îi era din ce în ce mai greu. Ura pastilele, dar se gândi 
că măcar de această dată ar putea să-l ajute. „Un adjuvant 
în creşterea bunei dispoziţii”, se gândi el. O pastilă de 
dormit care să-l ajute să se odihnească. Apoi, poate, un pic 
de amfetamină care să-l ajute să se concentreze de 
dimineaţă şi în cursul săptămânii care i-a mai rămas până 
la termenul fixat de Rumplestiltskin. 

Ricky ţinea în sertarul biroului un Ghid de referință 
pentru doctori pe care erau listate medicamentele şi o 
porni spre sertar, gândindu-se că farmacia non-stop care se 
afla la doua blocuri distanţă îi va furniza orice ar solicita. 
Nici măcar nu trebuia să rişte să iasă din casă. 

Ricky se aşeză pe scaunul de la birou, examinând 
definițiile medicamentelor din acel ghid, şi nu-i trebui mult 
să-şi dea seama de ce are nevoie. Îşi găsi şi carneţelul 
pentru prescrierea reţetelor, iar apoi sună la farmacie şi îşi 
citi numărul de înregistrare pentru prima dată în ani de zile, 
sau cel puţin aşa avea impresia. Avea nevoie de trei 
medicamente diferite. 

— Numele pacientului? întrebă farmacistul. 

— Sunt pentru mine, răspunse Ricky. 

Farmacistul ezită. 

— Medicamentele acestea nu e bine să fie amestecate, 
domnule doctor Starks, spuse el. Trebuie să fiţi foarte atent 
la dozaje şi combinaţii. 

— Mulţumesc pentru grijă. Voi fi foarte atent... 

— Vreau să ştiţi că supradozarea poate fi fatală. 

— Ştiu asta, replică Ricky. Dar prea mult din orice poate 
fi fatal. 

Farmacistul luă drept glumă remarca aceasta şi râse. 

— Da, cred că da, dar cu unele lucruri putem să mergem 
pe stradă cu zâmbetul pe buze. Persoana care face livrări la 
domiciliu va veni cu aceste medicamente la dumneavoastră 
într-o oră. Doriţi să vi le trec în cont? A trecut ceva vreme 
de când nu l-aţi mai folosit. 


— 164 — 


Ricky se gândi o clipă şi apoi spuse: 

— Da, sigur. 

Simţi o puternică împunsătură dureroasă, ca şi cum 
farmacistul îi tăiase din greşeală inima în două cu cea mai 
inocentă întrebare. Ricky ştia că ultima dată când folosise 
contul de la farmacie fusese pentru soţia lui, când aceasta 
era pe moarte, pentru morfină, care să o ajute la calmarea 
durerilor. Asta fusese cu cel puţin trei ani în urmă. 

Se scutură de această amintire, încercând să o 
zdrobească sub talpă. Inspiră adânc şi zise: 

— Şi spuneţi-i, vă rog, persoanei care aduce 
medicamentele să sune în felul acesta: de trei ori scurt, de 
trei ori lung, de trei ori scurt. Astfel o să ştiu că el este şi o 
să-i deschid. 

Farmacistul păstră un moment de tăcere, iar apoi 
întrebă: 

— Asta nu e codul Morse pentru S.0.S.? 

— Ba da, răspunse Ricky. 

Închise telefonul şi se lăsă greu în scaun, cu capul 
invadat de imaginile soţiei lui în ultimele zile ale vieţii. Era 
prea dureros pentru el, aşa că îşi întoarse privirea spre 
birou, încercând să-şi îndrepte gândurile în altă parte. 
Observă că lista cu rudele sale, pe care i-o trimisese 
Rumplestiltskin, era aşezată ostentativ deasupra tuturor 
celorlalte hârtii, în mijlocul biroului, iar Ricky nu-şi amintea 
să o fi lăsat acolo. Se întinse uşor şi trase foaia de hârtie 
spre el, iar în minte îi năpădiră din nou imaginile tinerilor 
din pozele pe care i le arătase Virgil. Incepu să examineze 
numele de pe listă, încercând să ataşeze imagini la literele 
care îi fluturau în faţa ochilor. Încercă să se convingă că 
trebuia să facă o legătură, că era important acest lucru, că 
viaţa cuiva ar putea să fie în pericol, fără ca acea persoană 
să ştie măcar. 

Tot încercând să se concentreze, se uită în jos. 

O senzaţie de confuzie îl lovi deodată. Incepu să se uite 
în jurul său, ochii îi fugeau dintr-o parte în alta ca nişte 
săgeți, iar tulburarea puse stăpânire pe el. Işi simţi gura 
uscată şi stomacul agitat şi deodată i se făcu greață. 


— 165 — 


Luă notițele, carneţelele şi alte nimicuri care mai erau pe 
birou, căutând febril. 

Dar, în acelaşi timp, ştiu cu siguranţă că ceea ce căuta 
dispăruse. 

Prima scrisoare de la Rumplestiltskin, cea care descria 
condiţiile jocului şi care conţinea primele indicii, fusese 
luată de pe birou. Dovada fizică a amenințării asupra lui 
Ricky dispăruse. Tot ceea ce rămăsese, îşi dădea el seama, 
era doar realitatea. 


— 166 — 


XIII 


Ricky mai bifă o zi din calendar şi apoi scrise două 
numere de telefon pe o foaie de hârtie aflată în faţa lui. 
Primul era al detectivului Riggins de la Poliţia Autorităţii de 
Tranzit a New Yorkului. Al doilea era un număr de telefon 
pe care nu-l mai folosise de ani de zile şi se îndoia că mai 
era valabil încă, dar se hotărî să-l încerce oricum. Era al 
doctorului William Lewis. Cu douăzeci şi cinci de ani în 
urmă, dr. Lewis fusese profesorul lui psihanalist, adică 
doctorul care îl psihanalizase pe Ricky însuşi, când acesta 
îşi obținea certificatul de practică. În mod curios, cei care 
doresc să practice psihanaliza trebuie să suporte, la rândul 
lor, acelaşi tratament. Un chirurg cardiolog nu-şi oferă 
propria inimă pentru operaţie ca parte a instruirii pe care o 
parcurge, dar un psihanalist aşa face. 

„Cele două numere de telefon, se gândi el, reprezintă 
polii opuşi ai ajutorului de care am nevoie.” Nu era sigur 
dacă vreunul din ei ar fi putut, de fapt, să îi vină în ajutor, 
dar, în ciuda recomandărilor lui Rumplestiltskin de a ţine 
totul pentru el, fără să dezvăluie nimănui nimic, nu mai era 
sigur că putea să facă acest lucru. Trebuia să vorbească 
neapărat cu cineva. Dar nu ştia cu cine. 

Detectivul răspunse la telefon la al doilea apel, doar prin 
pronunţarea scurtă a numelui său: 

— Riggins. 

— Doamna detectiv, sunt doctorul Frederick Starks. Vă 
amintiți că am vorbit săptămâna trecută despre moartea 
unuia dintre pacienții mei... 

O clipă fu linişte, dar nu din cauză că detectivul avea 
probleme să repereze persoana cu care vorbea, ci mai 
degrabă din pricina surprizei. 

— Desigur, doctore. Ţi-am trimis o copie după biletul de 
sinucidere pe care l-am găsit. Credeam că asta a lămurit 
lucrurile pe de-a-ntregul. Care-i problema? 


— 167 — 


— Mă gândeam dacă aş putea să vorbesc cu 
dumneavoastră în legătură cu unele circumstanţe legate de 
moartea domnului Zimmerman? 

— Ce fel de circumstanţe, doctore? 

— Aş prefera să nu discutăm la telefon. 

Detectivul râse scurt, amuzată. 

— Sună cam melodramatic, doctore. Dar, desigur, cum 
doreşti. Vrei să vii aici? 

— Bănuiesc că există un loc acolo unde putem vorbi în 
linişte. 

— Desigur, avem o camera pentru interogatoriu, unde 
smulgem mărturisiri de la suspecţii de diferite infracţiuni. 
Mai mult sau mai puţin ce faci şi dumneata în cabinetul 
psihiatric, doar că mai puţin civilizat şi mult mai rapid... 

Ricky făcu semn cu mâna unui taxi la colţ, care îl duse 
vreo zece străzi spre nord, lăsându-l la intersecţia străzii 
Madison cu 96th Street. Intra în primul magazin pe care ÎI 
întâlni, un magazin de încălţăminte de damă, se uită la 
pantofii expuşi exact nouăzeci de secunde, uitându-se în 
acelaşi timp prin vitrina magazinului şi aşteptând să se facă 
verde la semaforul din colţ. Imediat ce se schimbă culoarea 
semaforului, ieşi, traversă strada şi făcu semn cu mâna 
altui taxi. Îi spuse şoferului să meargă spre sud, spre gara 
Grand Central. 

Gara Grand Central nu era prea aglomerată pentru 
mijlocul unei zile de vară. Un flux constant de oameni 
împrăştiaţi prin interiorul  semiintunecat al gării, 
îndreptându-se spre trenurile lor de legătură sau spre 
staţiile de metrou, evitând oamenii fără adăpost care 
cântau sau mormăiau ceva pe la intrările în gară şi 
ignorând reclamele luminoase stridente, care parcau că 
umplu gara cu o lumină nefirească. Ricky intră în valul de 
oameni, încercând să pară cât mai puţin ezitant în trecerea 
lui prin gară. Acela era un loc în care oamenii nu erau 
nehotărâţi, iar el se înscrise în acea paradă de oameni 
decişi şi neşovăitori, toţi având pe feţe întipărită acea 
expresie impenetrabilă de oţel care părea că-i fereşte de 
toţi ceilalţi oameni, astfel că orice călător era ca o mică 


— 168 — 


insulă de emoţii proprii, ancorat în sine însuşi, şi nu plutea 
în derivă, nu oscila, ci înainta hotărât şi uşor de distins 
dintre ceilalţi. Ricky însă nu avea un ţel interior, ci doar se 
prefăcea. Luă primul metrou spre vest, merse o singură 
staţie, sări din metrou în timp ce acesta închidea uşile, ieşi 
în căldura înăbuşitoare a trotuarelor şi din nou făcu semn 
cu mâna primului taxi pe care îl zări. Se asigură că taxiul 
mergea spre sud, adică exact în direcţia opusă decât unde 
dorea de fapt să ajungă. Îl puse pe taximetrist să facă 
înconjurul unui cvartal, apoi pe o străduţă laterală, printre 
camioane de marfă, în timp ce el se uita tot timpul în 
oglinda retrovizoare să vadă dacă nu cumva erau urmăriţi. 

Ricky se gândi că, dacă Rumplestiltskin, sau Virgil, sau 
Merlin, sau oricine lucrează pentru cel care îl hăituia ar 
putea să-l urmărească pe calea întortocheată pe care 
venise, atunci într-adevăr nu mai avea nicio şansă, iar 
soarta îi era pecetluită. Ricky se aşeză ca lumea pe 
canapeaua maşinii şi merse în linişte până la secţia de 
poliţie a Autorităţii de Tranzit de la intersecţia dintre 96th 
Street şi Broadway. 

Riggins se ridica atunci când Ricky intră la ea în birou. 
Arăta mult mai puţin obosită decât la prima lor întâlnire, 
deşi costumul nu se schimbase prea mult: pantaloni la 
modă de culoare închisă care veneau în contradicţie cu 
pantofii sport, o cămaşă bărbătească cu nasturi de culoare 
albastru-deschis şi o cravată roşie legată lejer în jurul 
gâtului. Cravata venea până în dreptul unui ham maro de 
piele, iar un pistol automat atârna în stânga sânului femeii. 
Era o apariţie foarte curioasă. Detectivul combina hainele 
bărbăteşti cu accente feminine, era fardată şi parfumată, în 
contrast cu masculinitatea apariţiei sale. Părul îi cădea pe 
umeri în bucle mătăsoase, dar pantofii sport din picioare 
indicau grabă şi rapiditate. 

Dădu mâna cu el într-o strângere fermă. 

— Doctore, mă bucur să te vad, deşi, trebuie să 
recunosc, nu mă aşteptam. 

Evaluă aspectul lui Ricky dintr-o privire, măsurându-l din 
cap până-n picioare ca un croitor care inspectează un 


— 169 — 


gentleman de joasă condiţie care vrea să îmbrace un 
costum modern şi stilat. 

— Mulţumesc pentru că aţi fost de acord... începu el, dar 
ea îi reteză vorba: 

— Arăţi groaznic, doctore. Cred că iei prea în tragic 
confruntarea lui Zimmerman cu o garnitură de metrou. 

Ricky clătină din cap zâmbind uşor. 

— Nu prea am dormit, mărturisi el. 

— Ei, pe naiba! spuse Riggins. 

Făcu semn cu mâna spre o săliţă alăturată, care era 
exact camera pentru interogatorii pe care o menţionase la 
telefon. 

Încăperea era sumbră şi implacabilă, un spaţiu îngust 
lipsit de orice ornament, cu o singură masă de metal în 
centru şi trei scaune pliante de oţel. O lumină de neon 
ilumina încăperea. Masa avea o suprafaţă de linoleum, 
plină de scrijelituri şi pete de cerneală. Ricky se gândi la 
propriul birou şi mai ales la canapea şi la modul în care 
fiecare obiect pe care cădea privirea pacientului avea un 
impact în procesul confesiunii. Se gândea că această 
cameră, atât de austeră, era un loc îngrozitor pentru a 
ajunge la actul explicaţiilor, dar apoi înţelese că şi 
explicaţiile care luau naştere în acel loc erau îngrozitoare 
ele însele. 

Riggins probabil că observă modul în care Ricky evalua 
încăperea şi spuse: 

— Bugetul de amenajări al oraşului este foarte subţire 
anul acesta. A trebuit să renunţam la toate Picasso-urile de 
pe pereţi şi la mobila Roche Bobois. 

Făcu un semn cu mâna înspre unul dintre scaunele de 
oţel. 

— Trage-ţi un scaun, doctore, şi spune-mi ce te frământă. 

Riggins încercă să se abţină să zâmbească. 

— Nu aşa spui dumneata pacienţilor, mai mult sau mai 
puţin? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Ricky. Deşi nu 
înţeleg ce vi se pare amuzant în asta. 


— 170 — 


Riggins dădu din cap, lăsând deoparte ceva din ironia din 
voce, dar nu toată: 

— Îmi cer scuze, spuse ea. E vorba de inversarea 
rolurilor, doctore Starks. Nu prea primim aici vizita unor 
personalităţi atât de proeminente, din clasa superioară, ca 
dumneata. Poliţia de tranzit are de-a face în general cu 
infracţiuni de rutină destul de urâte. Cel mai adesea 
tâlhării. Probleme cu găştile de cartier. Oamenii fără 
locuinţă care se bat şi ajung la crimă. Ce te tulbură aşa de 
tare? Şi promit să fiu cât se poate de serioasă. 

— Va amuză să mă vedeţi... 

— Stresat. Da, recunosc că mă amuză. 

— Nu vă pasă de psihiatrie? 

— Nu. Am avut un frate care avea depresie cronică şi era 
schizofrenic, a fost internat şi externat de la toate spitalele 
psihiatrice din oraş, iar toţi doctorii - doar vorbărie întruna, 
fără să-l ajute niciun pic. Experienţa asta mi-a fost de ajuns. 
Dar să lăsăm asta! 

Ricky tăcu puţin, apoi spuse: 

— Soţia mea a murit acum câţiva ani de cancer ovarian, 
dar nu am ajuns să urăsc oncologiştii care n-au putut să o 
ajute. Urăsc boala. 

Riggins dădu din cap. 

— Ai dreptate, m-ai atins aici, spuse ea. 

Ricky nu ştia cu ce să înceapă, dar se gândi că 
Zimmerman era un început la fel de bun ca oricare altul. 

— Am citit biletul de sinucidere, spuse el. Ca să fiu 
cinstit, nu părea deloc să fie scris de pacientul meu. Mă 
întreb dacă aţi putea să-mi spuneţi unde l-aţi găsit. 

Riggins ridică uşor din umeri. 

— Sigur. A fost găsit pe perna patului din propriul 
apartament. Frumos şi curat împăturit, n-aveai cum să nu-l 
vezi. 

— Cine l-a găsit? 

— Chiar eu. După ce am audiat toţi martorii, am vorbit cu 
dumneata şi am terminat şi hârţogăria care era de făcut, 
am mers acasă la Zimmerman în ziua următoare şi am 
văzut biletul imediat ce am intrat la el în dormitor. 


— 171 — 


— Mama lui Zimmerman... este invalidă... 

— A fost atât de distrusă după primul telefonul în care 
am anunţat-o, încât a trebuit să chem salvarea să o 
transfere la un spital câteva nopţi. Cred că va fi mutată la 
un centru de asistenţă pentru persoane invalide din 
Rockland County zilele următoare. Fratele lui Zimmerman 
se ocupă de toate aranjamentele. Prin telefon, din 
California. Mi se pare că el nu e tocmai afectat de toate 
acestea şi nu prea ştie ce e compasiunea, în special în ce o 
priveşte pe maică-sa. 

— Să lămurim un lucru, spuse Ricky. Mama este 
transportată la spital şi ziua următoare dumneavoastră 
găsiţi biletul... 

— Corect. 

— Deci nu aveţi cum să ştiţi când a fost pus biletul în 
acea cameră, aşa este? Apartamentul a fost gol un timp 
semnificativ? 

Riggins abia zâmbi. 

— Ei bine, ştiu că Zimmerman nu l-a pus acolo după ora 
trei după-amiază, pentru că tocmai atunci a prins trenul cu 
mult înainte ca acesta să încetinească, ceea ce e o idee 
proastă în sine. 

— Poate l-a pus altcineva. 

— Sigur, dacă eşti genul care vede conspirații peste tot. 
Abordarea stufoasa a investigaţiilor. Doctore, era nefericit 
şi a sărit în faţa metroului. Se mai întâmplă. 

— Biletul ăla, începu Ricky, era dactilografiat. Şi nu era 
semnat, cu excepţia unei semnături tot dactilografiate. 

— Da, aici ai dreptate. 

— Scris la un computer, presupun. 

— Da, şi aici ai dreptate. Doctore, începi să semeni cu un 
detectiv. 

Ricky se gândi un moment, apoi spuse: 

— Cred că îmi amintesc că am citit undeva că maşinile 
de scris pot fi identificate, că felul în care fiecare dintre ele 
loveşte foaia de hârtie este unic şi distinct. E adevărat şi în 
ce priveşte imprimantele de computer? 

Riggins dădu din cap. 


— 172 — 


— Nu. 

Ricky tăcu un moment. 

— Nu ştiu prea multe despre computere, spuse el. Nu am 
avut niciodată nevoie de ele în munca mea... Se uita 
insistent spre detectiv, care începea să nu se simtă în largul 
ei cu toate întrebările astea. Dar computerele astea nu ţin o 
evidenţă undeva, în interiorul lor, a tot ceea ce s-a scris la 
ele? 

— Ai dreptate şi în legătură cu acest lucru. Pe hard diskul 
computerului. Şi înţeleg şi unde baţi cu asta. Nu, nu am 
verificat computerul lui Zimmerman ca să mă conving că a 
scris biletul la computerul din dormitorul lui. Aşa cum n-am 
verificat nici computerul de la el de la birou. Un tip sare în 
faţa metroului şi eu găsesc un bilet explicativ la el pe 
pernă. Acest scenariu descurajează orice fel de investigaţii 
ulterioare. 

— Computerul de la el de la birou... o mulţime de oameni 
ar fi putut avea acces la el, aşa este? 

— Bănuiesc că avea o parolă care să-i protejeze fişierele. 
Dar răspunsul scurt este: Da. 

Ricky dădu din cap, apoi tăcu pentru un moment. 

Riggins se foi în scaun înainte de a continua: 

— Ai spus că sunt anumite „împrejurări” în jurul acestei 
morţi, despre care vrei să discutam. Care-s astea? 

Ricky inspiră adânc înainte de a continua: 

— O rudă a unui fost pacient al meu ne ameninţă, pe 
mine şi familia mea, că ne va face un rău pe care nu-l 
precizează. Până acum, au făcut câte ceva ca să-mi 
distrugă viaţa. Asta include acuzaţii false care privesc 
integritatea mea profesională, atacuri electronice asupra 
situaţiei mele financiare, intrări neautorizate la mine acasă, 
invadarea vieţii mele private şi sugestia să-mi iau singur 
viaţa. Am motive să cred că moartea lui Zimmerman face 
parte din acest sistem de hărţuire prin care am trecut în 
ultima săptămână. Nu cred că a fost sinucidere. 

Riggins ridică din sprâncene: 

— Doamne, doctore Starks, se pare că ai probleme mari. 
Un fost pacient? 


— 173 — 


— Nu, fiul unui fost pacient. Încă nu ştiu care. 

— Şi crezi că persoana asta care are ceva cu dumneata |- 
a convins pe Zimmerman să sară în faţa trenului? 

— Nu l-a convins. Poate că a fost împins. 

— Era aglomeraţie şi nimeni nu a văzut că ar fi fost 
împins. Nici măcar o singură persoană. 

— Lipsa unui martor ocular nu împiedică un lucru să se 
întâmple. Cum se apropia metroul de staţie, nu era normal 
ca toată lumea să se uite în direcţia în care mergea acesta? 
Dacă Zimmerman se afla în partea din spate a mulţimii, 
după cum o demonstrează şi lipsa de depoziţii exacte de la 
martorii oculari, cât de greu putea să fie înghiontit sau 
îmbrâncit doar puţin? 

— Da, sigur, doctore, este corect. N-ar fi fost greu. N-ar fi 
fost greu deloc. Şi, desigur, scenariul pe care îl descrii este 
unul cu care suntem destul de familiarizați. Am avut câteva 
omoruri de-a lungul timpului, care se potrivesc cu acest stil. 
Şi ai dreptate că privirile oamenilor se îndreaptă de obicei 
în direcţia de mers a metroului, pe măsură ce acesta se 
apropie de staţie, permiţând să se întâmple neobservat 
aproape orice la capătul din spate al peronului. Dar aici o 
avem pe LuAnne care spune că a sărit şi, chiar dacă nu 
prea este de încredere, tot e ceva. Şi mai avem un bilet de 
sinucigaş şi un om deprimat şi supărat şi aflat într-o relaţie 
dificila cu mama lui, cu o viaţă pe care mulţi ar considera-o 
dezamăgitoare... 

Ricky clătină din cap. 

— Acum dumneavoastră sunteţi cea care parcă îi căutaţi 
scuze. Faceţi mai mult sau mai puţin ceea ce mă acuzaţi pe 
mine când ne-am întâlnit data trecută. 

Această remarcă o reduse la tăcere pe detectivul 
Riggins. Îl fixă pe Ricky cu o privire pătrunzătoare, apoi 
continuă: 

— Doctore, mi se pare că ar trebui să mergi cu povestea 
asta la cineva care te poate ajuta. 

— Şi cine ar putea fi acesta? întrebă el. Sunteţi detectiv. 
V-am povestit despre crime. Sau ceea ce ar putea fi crime. 
Nu ar trebui să faceţi un raport, ceva? 


— 174 — 


— Vrei să faci o plângere scrisă? 

Ricky se uită insistent la femeia din faţa lui. 

— Ar trebui să fac? Ce se întâmplă atunci? 

— O prezint superiorului meu, care o să creadă că eo 
nebunie şi apoi o s-o canalizeze prin birocraţia 
poliţienească şi în vreo două zile o să te sune alt detectiv, 
care o să fie chiar mai sceptic decât mine. Cui i-ai mai spus 
despre toate astea? 

— Păi, autorităţilor bancare şi Societăţii de Psihanaliză... 

— Dacă ei decid că e vorba de o infracţiune, nu transmit 
problema mai departe fie la FBI, fie la detectivii statali? Mie 
mi se pare că trebuie mai degrabă să vorbeşti cu cineva din 
domeniul furtului şi fraudelor de la Departamentul de poliţie 
din New York. Şi, dacă aş fi în locul tău, aş căuta să angajez 
un detectiv particular. Şi un avocat al naibii de bun, pentru 
ca vei avea nevoie de ei. 

— Şi cum fac asta? Adică să contactez PD...? 

— ţi dau eu un nume şi un număr de telefon. 

— Şi nu credeţi că trebuie să acordaţi atenţie acestor 
lucruri. Ca o urmare a cazului Zimmerman? 

Întrebarea asta o făcu pe detectivul Riggins să 
amuţească. Nu luase niciun fel de notițe în timpul discuţiei. 

— S-ar putea, spuse ea cu atenţie. Trebuie să mă 
gândesc la asta. E greu să redeschizi un caz odată ce a 
primit statutul de caz închis. 

— Dar nu imposibil. 

— Dificil. Dar nu imposibil. 

— Nu puteţi să cereţi permisiunea de la superiorul 
dumneavoastră...? începu Ricky. 

— Nu cred că vreau să deschid uşa aceea încă, răspunse 
detectivul. De îndată ce îi spun şefului meu că există o 
problemă oficială, apar tot felul de chestiuni birocratice. 
Cred că doar o să fac cercetări de una singură. Poate. Să-ţi 
spun cum facem, doctore - eu o să studiez mai întâi câteva 
lucruri şi apoi luăm din nou legătura. Cel puţin pot să mă 
duc să verific computerul din dormitorul lui Zimmerman. 
Trebuie să fie o marcă temporală pe fişierul care conţine 


— 175 — 


biletul de sinucidere. Mă duc acolo chiar în seara asta sau 
mâine. Cum ţi se pare? 

— Bine, spuse Ricky. Diseară ar fi mai bine decât mâine. 
Sunt sub presiunea timpului. Şi între timp puteţi să-mi 
spuneţi numele şi numărul de telefon al celor pe care 
trebuie să-i contactez la PD... 

Părea un aranjament rezonabil. Detectivul aprobă din 
cap. Ricky se bucură în sinea lui văzând că Riggins îşi 
schimbase tonul sarcastic şi ironic de la început imediat ce 
apăruse posibilitatea să o fi dat în bară. Chiar dacă această 
posibilitate părea foarte îndepărtată, într-o lume în care 
promovările şi măririle de salariu erau atât de strâns legate 
de ducerea la bun sfârşit a investigaţiilor, ideea că ar fi 
putut să clasifice o crimă drept sinucidere era genul de 
greşeală de care oricare birocrat se temea. 

— ... Aştept să mă sunaţi cu prima ocazie, spuse el. 

Apoi Ricky se ridică, simțindu-se ca şi cum ar fi marcat un 
punct şi pentru sine. Nu chiar o senzaţie de victorie dar cel 
puţin una care îl făcea să se simtă mai puţin singur pe 
lume. 


Ricky luă un taxi până la Centrul Lincoln, la Opera 
Metropolitană, care era goală cu excepţia câtorva turişti şi 
a unor gardieni. Acolo, chiar lângă toaletele femeilor şi 
bărbaţilor, erau câteva telefoane publice. Avantajul acestor 
telefoane era că de acolo putea să dea telefon şi în acelaşi 
timp să fie cu ochii pe oricine ar fi încercat să-l urmărească 
până la clădirea operei. Oricum, se îndoia că ar fi putut 
cineva să se apropie atât de mult încât să vadă ce număr 
forma. 

Numărul doctorului Lewis pe care îl avea se schimbase 
între timp, aşa cum bănuia. Insă fu conectat la un al doilea 
număr, cu prefix diferit de zonă. Ricky folosi aproape toate 
fisele pe care le avea ca să obţină legătura cu acest număr. 
Pe când suna telefonul, se gândi că doctorul Lewis avea 
probabil vreo optzeci de ani şi nu era sigur că-i putea fi de 
ajutor în vreun fel. Dar Ricky ştia că ăsta era singurul mod 
în care putea să primească un fel de imagine de ansamblu 


— 176 — 


a propriei situaţii. Aşa că, având în vedere disperarea 
fiecărui pas pe care îl făcea, acesta era un demers care 
trebuia făcut. 

Telefonul sună cel puţin de opt ori înainte ca în receptor 
să se audă o voce. 

— Da? 

— Cu domnul doctor Lewis, vă rog. 

— La telefon. 

Era o voce pe care n-o mai auzise de douăzeci de ani şi 
totuşi îl năpădi emoția, pe neaşteptate. Era ca şi cum o 
furtună de furii, temeri, iubiri şi frustrări izbucnise în el şi se 
luptă cu toate aceste sentimente, străduindu-se să rămână 
calm. 

— Domnule doctor Lewis, la telefon doctorul Frederick 
Starks... 

Amândoi bărbaţii tăcură un moment, ca şi cum simpla 
întâlnire la telefon, după atâţia ani, îi copleşise. 

Doctorul Lewis vorbi primul: 

— Măi să fiu al naibii! Îmi pare aşa de bine să te aud, 
Ricky, după atâţia ani! Sunt foarte surprins. 

— Îmi cer scuze, domnule doctor, că sunt aşa direct. Dar 
nu ştiam spre cine altcineva să mă îndrept. 

Din nou, o scurtă tăcere. 

— Eşti tulburat, Ricky? 

— Da. 

— Şi n-ai instrumente potrivite pentru introspecţie? 

— Da. Speram să vă pot răpi puţin timp ca să discutăm. 

— Nu mai lucrez cu pacienţii, spuse Lewis. M-am retras. 
Vârsta, infirmitatea. Îmbătrânesc, ceea ce e groaznic. Tot 
felul de lucruri care apar pe neaşteptate. 

— Mă primiţi? 

Bătrânul tăcu o clipă. 

— Vocea ta îmi spune că e ceva foarte urgent. E 
important? Eşti profund tulburat? 

— Sunt într-un pericol foarte mare şi nu prea am timp. 

— Bine, bine, bine. Ricky parcă vedea un zâmbet pe faţa 
bătrânului psihanalist. M-ai făcut foarte curios. Crezi că te 
pot ajuta? 


— 177 — 


— Nu ştiu, dar aţi putea încerca. 

Bătrânul psihanalist digeră un moment cele spuse de 
Ricky, apoi zise: 

— Ai vorbit ca un adevărat membru al breslei noastre. Mă 
tem că trebuie să vii aici. Nu mai am un birou în centru. 

— Unde anume? întrebă Ricky. 

— Rhinebeck, răspunse doctorul Lewis, adăugând o 
adresă de pe River Road. Un loc minunat atunci când te 
retragi la pensie, doar că e al naibii de rece şi îngheţat 
iarna. Dar acum este frumos. Poţi să iei un tren de la Gara 
Pennsylvania. 

— Dacă ajung azi după-amiază... , 

— Te voi primi imediat ce ajungi. Asta e unul dintre 
puținele avantaje ale retragerii la pensie. O lipsă acută de 
întâlniri presante. la un taxi de la gară şi am să te aştept în 
jur de ora cinei. 


Se aruncă pe un loc într-un colţ al compartimentului, la 
capătul trenului, şi petrecu cea mai mare parte a după- 
amiezii uitându-se pe fereastră. Trenul mergea drept spre 
nord, pe cursul râului Hudson, uneori atât de aproape de 
malul râului încât apa era doar la câțiva metri. Ricky se uita 
la întinderea de apă, fascinat de diferitele nuanțe de verde 
şi albastru pe care le lua râul, de la un albastru-închis, 
aproape negru, în apropierea malurilor, care se transforma 
într-un albastru mai deschis, viu, la mijlocul apei. Apele 
erau despicate de bărci care lăsau în urmă dâre albe de 
spumă şi uneori câte un vapor de marfă uriaş şi hidos se 
scălda în apele adânci de la mijlocul râului. Munţii Palisades 
răsăreau în depărtare, coloane de piatră gri-maronii, 
acoperite de copaci de un verde-închis. Case impunătoare 
se zăreau pe pajiştile întinse, atât de imense că bogăţia pe 
care o reprezentau părea de necuprins. La West Point zări 
academia militară sus pe un deal, cu faţa spre râu. Ricky se 
gândi la clădirile terne, la fel de gri şi aranjate precum 
formaţiile uniforme de cadeți. Râul era larg şi limpede şi i 
se păru destul de uşor să şi-l imagineze pe exploratorul 
care dăduse numele apei cu cinci sute de ani în urmă. se 


— 178 — 


uită în fugă la suprafaţa apei, fără să-şi dea seama exact în 
ce direcţie curgea, dacă se scurgea înapoi înspre oraş şi 
înspre oceanul de dincolo de el sau dacă urca spre nord, 
împins de refluxuri şi de rotația Pământului. Asta îl tulbură 
puţin, pentru că nu ştia, nu putea să-şi dea seama în ce 
direcţie curgea apa dacă se uita la suprafaţa ei. 

Doar un mic grup de oameni cobori la Rhinebeck, iar 
Ricky mai zăbovi puţin pe peron, uitându-se cu atenţie la 
fiecare dintre ei, îngrijorat încă de faptul că, în ciuda tuturor 
eforturilor sale, cineva ar fi putut să-l urmărească. Erau 
vreo doi-trei tineri, puşti de liceu îmbrăcaţi în blugi sau 
pantaloni scurţi, care râdeau; o mamă de vârstă medie cu 
trei copii, care încerca sa aibă răbdare cu un băieţel blond; 
doi oameni de afaceri grăbiţi, care vorbeau la telefoanele 
mobile chiar în timp ce se îndreptau spre clădirea gării. 
Niciunul dintre cei care se dădură jos din tren nici măcar nu 
se uită în direcţia lui Ricky, cu excepţia băieţelului blond, 
care se opri şi se strâmbă la el, iar apoi o zbughi în sus pe 
scări. Ricky aşteptă până când trenul începu să se 
îndepărteze cu puternice zgomote metalice pe măsură ce 
prindea viteza. Convins că nu mai era nimeni care nu 
plecase încă, urcă şi el în gară. Era o clădire veche de 
cărămidă, cu pardoseală de gresie care făcea să-i răsune 
paşii, plină de un aer rece care sfida căldura după-amiezii 
târzii. Pe un indicator cu o săgeată roşie, deasupra unei uşi 
duble, se putea citi: „TAXI”. Ricky ieşi din gară şi zări doar o 
maşină albă plină de noroi, având o emblemă pe o parte şi 
un semn neluminat deasupra, pe capotă, şi o zgârietură 
mare pe partea din laterală. Şoferul era gata să plece, dar îl 
zări pe Ricky şi se opri imediat. 

— Ai nevoie de o maşina, dom'le? 

— Da, vă rog, răspunse Ricky. 

— Eram cât pe ce să plec când te-am văzut pe dumneata 
că ieşi pe uşă. Hai sus! 

Ricky urcă şi-i spuse şoferului adresa doctorului Lewis. 

— Ah, frumoasă casa aia, zise şoferul, accelerând, iar 
cauciucurile scrâşniră uşor. 


— 179 — 


Drumul până la casa bătrânului psihanalist era o şosea 
şerpuitoare pe două benzi, printr-o zonă rurală. Stejari 
falnici formau o boltă peste drumul pietruit, astfel că lumina 
blândă a serii de vară părea să cadă uşor pe pământ 
precum făina dintr-o sită, cernând umbre în dreapta şi-n 
stânga. Peisajul rural se întindea pe dealuri blânde, 
asemenea valurilor pe oceanul liniştit Ricky vedea hergheilii 
de cai pe unele câmpuri, iar în depărtare, case mari, 
impozante. Casele din apropierea şoselei erau vechi, 
adesea din şindrilă, şi aveau mici plăcuţe pătrate cu data 
pe ele, astfel că trecătorul să ştie că această casă a fost 
construită în 1788 sau asta în 1802. Zări grădini de flori 
pline de culoare şi mai mulţi oameni în tricouri cu mânecă 
scurtă, călare pe aparatele de tuns iarba, traversând 
agresiv o pajişte cu iarbă absolut impecabilă. „E o zonă 
care îndeamnă la evadare”, se gândi Ricky. Probabil că 
majoritatea  rezidenţilor îşi începuseră existența în 
cavernele din Manhattan, lucrând cu bani, putere sau 
prestigiu şi, cel mai adesea, cu toate la un loc. Astea erau 
case de weekend şi case de vacanţă, extrem de scumpe, 
dar cu cântece de greieri autentici noaptea. 

Şoferul îl văzu că inspectează locurile şi spuse: 

— Nu-i rău, ha? Unele dintre locurile astea te-ar scutura 
de ceva bani. 

— Nu găseşti loc la restaurant în weekend, pun pariu, 
răspunse Ricky. 

— Vara sau în preajma vacanţelor nu găseşti, ai dreptate. 
Dar nu toată lumea vine de la oraş. Sunt şi câte unii care 
prind rădăcini aici. Destul cât să nu fie un oraş fantomă. E 
un loc drăguţ. Incetini maşina şi apoi o luă brusc la stânga 
pe o stradă. Problema este că e prea aproape de oraş. 
Oricum, am ajuns. Aici este locul, spuse el. 

Casa doctorului Lewis era una dintre fermele vechi şi 
renovate, o casă simplă cu două etaje model Cape, vopsită 
într-un alb-viu, strălucitor, cu o plăcuţă pe care scria „1791” 
într-un colţ. Nu era nici pe departe cea mai mare dintre 
casele pe lângă care trecuse. In curte se vedea o boltă de 
viță-de-vie, la intrare erau plantate flori şi se zărea un mic 


— 180 — 


heleşteu într-o parte a curţii. Un hamac şi nişte scaune de 
grădină din lemn erau puse deoparte. Un Volvo albastru 
vechi de zece ani era parcat în faţa unui fost staul de vite, 
care acum servea drept garaj. 

Taxiul demară în spatele lui, iar Ricky se opri la marginea 
aleii pietruite. Deodată deveni conştient de faptul că venise 
cu mâinile goale. Nu avea nicio geantă, niciun bagaj, niciun 
cadou sau omniprezenta sticlă de vin alb la jumătate de 
preţ. Inspiră profund, simțind în acelaşi timp un tumult de 
emoţii contradictorii. Nu era chiar frică, dar era senzaţia pe 
care o are un copil atunci când ştie că trebuie să-şi anunţe 
părinţii că a făcut o prostie sau a greşit cu ceva. Lui Ricky îi 
veni să zâmbească la gândul că explozia de sentimente 
care îi făcuse picioarele de plumb şi inima să bată aşa de 
tare era normală. Relaţia dintre psihanalist şi obiectul 
analizei sale este adâncă şi provocatoare, funcţionând în 
multe feluri diferite, din care niciunul nu seamănă cu o 
autoritate şi un copil. Asta făcea parte integrantă din 
procesul de transfer, în care psihanalistul angrenat în 
proces îşi asumă, încetul cu încetul, diferite roluri, toate 
conducând, în final, la înţelegere. „Cu toate acestea, îşi zise 
Ricky, nu mulţi medici au acest impact asupra pacienţilor 
lor. Un ortoped, de exemplu, nici măcar nu-şi mai aminteşte 
genunchiul sau şoldul operat după atâţia ani şi atâtea 
articulaţii. Dar psihanalistul e mai probabil să-şi amintească 
dacă nu tot, oricum mult, mintea fiind mult mai sofisticată 
decât genunchiul, chiar dacă, uneori, nu chiar la fel de 
eficientă.” 

Inaintă încet, cuprinzând cu privirea tot ce putea de jur 
împrejur. Îşi aminti că acesta este un alt punct-cheie spre 
analiză: doctorul ştie practic fiecare intimitate emoţională şi 
sexuală a pacientului care, la rândul său, nu ştie aproape 
nimic despre acesta. Misterul imită misterele esenţiale ale 
vieţii şi ale familiei. Şi este întotdeauna fascinant şi 
trepidant să pătrunzi în necunoscut. Se gândi: „Doctorul 
Lewis ştie atâtea despre mine, acum voi şti şi eu ceva 
despre el, iar asta schimbă lucrurile”. Această observaţie îl 
făcu să transpire de emoție. 


— 181 — 


Ricky era la jumătatea distanţei până la scările de la 
intrare, când uşa se deschise. Auzi vocea înainte de a-l 
vedea pe purtătorul acesteia: 

— Puțin neconfortabil, pun pariu. 

Ricky răspunse: 

— Îmi citiţi gândurile. Asta era o glumă între analişti. 

Fu condus într-un birou, la dreapta uşii de la intrare, în 
casa cea veche. Incerca să cuprindă totul cu privirea, dintr- 
un capăt în altul al încăperii, întipărindu-şi, în acelaşi timp, 
detaliile în memorie. Cărţi pe un raft, lămpi cu abajur de 
pânză, covor persan. Asemenea multor case vechi, 
interiorul era întunecat, însă în contrast cu pereţii de un alb 
imaculat. Lui Ricky interiorul i se părea plăcut, nu 
aglomerat, ci cu un aer de prospeţime, ca şi cum ferestrele 
fuseseră deschise noaptea trecută, iar casa reţinuse 
temperaturile scăzute. Simţi un uşor miros de liliac, iar din 
fundul casei se auzeau zgomote specifice gătitului. 

Doctorul Lewis era un om uscăţiv, adus puţin de umeri, 
chel, cu smocuri agresive de păr care-i ieşeau din urechi, 
lucru care-l făcea să pară foarte ciudat. Purta nişte ochelari 
pe vârful nasului, astfel că foarte rar se uita chiar prin ei. 
Avea nişte pete lăsate de vârstă pe dosul palmelor, iar 
degetele îi tremurau vag. Se mişca încet, şchiopătând uşor, 
şi în cele de urmă se aşeză într-un fotoliu mare din piele 
roşie, indicându-i lui Ricky să se aşeze într-un alt fotoliu, 
ceva mai mic, aflat la câţiva metri distanţă. Ricky se prăvăli 
pe perne. 

— Sunt foarte încântat să te văd, Ricky, chiar şi după 
atâţia ani. Cât să fi trecut? 

— Mai mult de zece ani, cu siguranţă. Arătaţi bine, 
domnule doctor. 

Doctorul Lewis zâmbi şi dădu din cap. 

— Cred că n-ar trebui să începi cu o minciună, deşi la 
vârsta mea omul apreciază mai mult minciunile decât 
adevărul. Adevărurile sunt al naibii de neplăcute. Am 
nevoie de un şold nou, de o vezică nouă, o prostată nouă, 
ochi şi urechi noi şi ceva dinţi noi. Şi picioare noi mi-ar 
prinde bine. Probabil aş avea nevoie şi de o nouă inimă, dar 


— 182 — 


nu voi primi nimic din toate acestea. Mi-ar prinde bine o 
maşină nouă în garaj, iar casa ar avea nevoie de o nouă 
instalaţie sanitară. Acoperişul e bun, totuşi. Doctorul Lewis 
se bătu cu degetele pe frunte: Şi al meu la fel. Apoi 
continuă: Dar sunt sigur că nu ai venit atâta drum până aici 
doar ca să afli despre mine. Mi-am uitat şi meseria, şi 
manierele. Mă vei întovărăşi, desigur, la cină, şi am pus să 
ţi se pregătească camera de oaspeţi. lar acum am să-mi ţin 
gura închisă, ceea ce noi, în profesia noastră, credem că 
facem cel mai bine, iar tu ai să-mi spui de ce ai venit. 

Ricky se opri, fără să ştie bine de unde să înceapă. Se 
uită spre bătrânul înghiţit de fotoliul său şi se simţi ca şi 
cum se rupsese deodată un arc în interiorul lui. Simţi că-şi 
pierde controlul, iar vorbele pe care le rosti i se rostogoliră 
împleticite printre buze: 

— Cred că nu mai am decât o săptămână de trăit, spuse 
el. 

Sprâncenele doctorului Lewis se arcuiră mult în sus: 

— Eşti bolnav, Ricky? 

Ricky dădu din cap: 

— Cred că trebuie să mă sinucid, răspunse el. 

Bătrânul psihanalist se aplecă înainte: 

— Asta e într-adevăr o problemă. 


— 183 — 


XIV 


Ricky vorbi fără să se oprească mai bine de o oră, fără să 
fie întrerupt de nici cea mai mică remarcă sau întrebare din 
partea doctorului Lewis, care stătea aproape nemişcat în 
fotoliul său, sprijinindu-şi bărbia în palmă. O dată sau de 
două ori Ricky se ridică, măsurând camera în lung şi-n lat, 
de parcă mişcarea sa ar fi putut să impulsioneze povestea; 
apoi se aşeză la loc pe fotoliul moale şi-şi continuă 
relatarea. Nu o dată, simţi sudoare la subraţ, cu toate că 
încăperea era răcoroasă, cu fereastra deschisă spre Hudson 
Valley. 

Auzi un fulger în depărtare, venind dinspre Catskills, la 
kilometri depărtare, dincolo de râu, ca o artilerie de 
zgomote explozive. Işi aminti legenda locală potrivit căreia 
se credea că asemenea zgomote aparţineau unor forţe 
supranaturale, pitici şi spiriduşi care se rostogoleau în 
vâlcelele verzi din zonă. Îi povesti doctorului Lewis despre 
prima scrisoare pe care o primise, despre poezie şi 
ameninţări, despre miza jocului. Îi descrise pe Virgil şi pe 
Merlin şi biroul avocatului, care nu exista, încercă să nu 
omită nimic, de la asalturile electronice asupra contului său 
în bancă şi conturile de investiţii la mesajul pornografic 
trimis rudei sale îndepărtate care-şi sărbătorea ziua de 
naştere în aceeaşi zi cu el. Vorbi apoi pe larg despre 
Zimmerman, despre tratamentul şi moartea acestuia, 
precum şi despre cele două vizite la detectivul Riggins. 
Povesti apoi despre falsa acuzaţie de indecenţă sexuală 
care i se adusese în consiliul medicilor, înroşindu-se puţin la 
faţă pe când povestea acestea. Uneori bătea câmpii, de 
exemplu atunci când povesti despre spargerile de la biroul 
lui, despre sentimentul ciudat de violare pe care l-a simţit 
sau atunci când descrise primele sale întrebări din ziarul 
Times şi răspunsul lui Rumplestiltskin. În cele din urmă nu 
mai respectă cronologia şi vorbi despre impactul pe care l- 
au avut asupra lui fotografiile cu cei trei tineri, pe care i le-a 
arătat Virgil. Se lăsă pe spatele fotoliului, în linişte, şi 


= 184 — 


pentru prima oară se uită la bătrânul psihanalist care îşi 
ridicase ambele mâini la obraji, sprijinindu-şi capul şi 
reflectând, de parcă încerca să aprecieze tot răul care 
coborâse asupra lui Ricky. 

— Foarte ciudat, spuse doctorul Lewis în cele din urmă, 
lăsându-se pe spătarul fotoliului şi lăsând să-i scape un 
oftat prelung. Mă întreb dacă Rumplestiltskin ăsta al tău e 
filosof. Oare nu Camus a fost cel care spunea că adevărata 
şi singura alegere a oricărui om în viaţă este dacă să se 
sinucidă sau nu? Intrebarea existenţială de bază. 

— Credeam că Sartre a spus asta, răspunse Ricky. Ridică 
din umeri. 

— Cred că asta este întrebarea centrală aici, Ricky, prima 
şi cea mai importanta întrebare pe care o pune 
Rumplestiltskin. 

— Imi pare rău, ce... 

— O să-ţi iei viaţa ca să salvezi altă viaţa, Ricky? 

Ricky fu surprins de întrebare. 

— Nu sunt sigur, se bâlbâi el. Nu cred că mi-am pus cu 
adevărat problema în felul acesta. 

Doctorul Lewis se foi în fotoliu. 

— Nu e cu totul o întrebare fără sens, continuă el. Şi sunt 
sigur că individul care te chinuieşte a petrecut multe ore 
gândindu-se care va fi răspunsul tău. Ce fel de om eşti, 
Ricky? Ce fel de medic? Pentru că, după ce totul a fost spus 
şi făcut, asta este esenţa acestui joc: Te vei sinucide? El 
pare că a dovedit sinceritatea amenințărilor sau, cel puţin, 
te-a făcut să crezi că deja a comis o crimă, aşa că 
următoarea nu e o problemă pentru el. Şi astea sunt, dacă- 
mi dai voie, Ricky, să fiu aşa de dur, crime extrem de uşor 
de înfăptuit. Subiecţii nu înseamnă nimic pentru el. Sunt 
doar mijloace care-l ajută să ajungă la tine. Şi mai au şi 
avantajul de a fi crime pe care probabil că niciun agent FBI 
sau poliţist din lume, nici măcar Maigret sau Hercule Poirot, 
sau doamna Marple, sau vreuna dintre creaţiile lui Mickey 
Spillane sau Robert Parker nu ar putea efectiv să le rezolve. 
Gândeşte-te la asta, Ricky, pentru că este de-a dreptul 
diavolesc şi existenţial: o crimă are loc în Paris, Guatemala 


— 185 — 


sau Bar Harbour, Maine. Este neaşteptată, iar persoana 
vizata nu are niciun motiv să îşi imagineze că urmează să 
fie ucisă. Pur şi simplu, sunt executaţi într-o secunda. Ca şi 
cum ar fi fulgeraţi. lar persoana care ar trebui să sufere 
direct pentru aceste ucideri este la sute sau mii de 
kilometri distanţă. Un coşmar pentru orice autoritate 
poliţienească, care ar trebui să te găsească pe tine, să afle 
cine este criminalul creat de tine cândva în trecut, apoi să 
facă cumva legătura între toate acestea şi crima înfăptuită 
undeva, într-o ţară aflată la mare distanţă, cu tot frecuşul 
diplomatic pe care îl presupune un asemenea demers. Şi 
asta presupunând că ar găsi criminalul. Care probabil este 
bine apărat de identități şi piste false de toate felurile, încât 
ar fi imposibil să-i dai de urmă. Poliţia are probleme să 
obţină condamnări chiar şi atunci când are mărturii, probe 
ADN şi martori oculari. Nu, Ricky, eu cred că asta ar fi o 
crimă care le depăşeşte mult capacitatea. 

— Deci, vrei să spuneţi că... 

— Mi se pare că alegerea ta e relativ simplă: Poţi să 
câştigi? Poţi să afli identitatea celui care-şi spune 
Rumplestiltskin în cele câteva zile care-ţi mai rămân? lar 
dacă nu, atunci te vei sinucide pentru a salva altă viaţă? 
Asta e cea mai interesantă întrebare pe care o poţi pune 
unui doctor. Treaba noastră este, până la urmă, să salvăm 
vieţi omeneşti. Dar resursele noastre pentru această 
salvare sunt medicamentele, cunoştinţele şi îndemânarea 
cu bisturiul. În acest caz, viaţa ta este, poate, salvarea altei 
vieţi. Poţi că faci acest sacrificiu? lar dacă nu eşti dispus să 
faci asta, poţi să mai trăieşti după aceea, având o crimă pe 
conştiinţă? La suprafaţă, cel puţin, nu e chiar aşa de 
complicat. Partea complicată este, fireşte, înlăuntrul tău. 

— Îmi  sugeraţi... începu Ricky să vorbească, 
împleticindu-se în vorbe. 

Se uită în partea cealaltă a camerei şi văzu că bătrânul 
psihanalist se lăsase pe spate în fotoliul său, astfel că 
veioza lăsa o umbră pe faţa lui, care părea astfel tăiată-n 
două. Doctorul Lewis gesticula cu o mână ce părea ca o 
gheară, lungă, cu degete alungite, subţiate de bătrâneţe. 


— 186 — 


— Nu sugerez nimic. Doar subliniez că mi se pare o 
alternativă viabilă să faci exact ceea ce solicită acest domn. 
Oamenii se sacrifică mereu pentru ca alţii să trăiască. 
Soldaţii în luptă, pompierii într-o clădire în flăcări, poliţiştii 
pe străzi. Viaţa ta este atât de dulce, de productivă şi de 
importantă încât putem presupune automat că este mai 
valoroasă decât viaţa pe care o vei duce la pierzare? 

Ricky se foi pe scaun, de parcă tapiţeria moale se 
transformase brusc într-una de lemn. 

— Nu pot să cred... începu el, dar apoi se opri. 

Doctorul Lewis se uită la el şi ridică din umeri. 

— Îmi pare rău. Desigur, nu ai luat în calcul alternativa 
asta cu adevărat conştient. Dar mă întreb dacă nu cumva 
ţi-ai pus şi tu aceleaşi întrebări în subconştient, lucru care 
te-a făcut să ajungi la mine. 

— Am venit pentru ajutor, spuse Ricky, poate prea 
repede. Am nevoie de ajutor în acest joc. 

— Aşa să fie? Poate doar pe un nivel. Dar poate, pe un alt 
nivel, ai venit pentru altceva. Să ceri permisiunea? Sau 
binecuvântarea? 

— Trebuie să-mi readuc în memorie acea perioadă din 
trecut, când mama lui Rumplestiltskin era pacienta mea. 
Am nevoie de dumneata, să mă ajuţi să fac asta, pentru că 
mi-am blocat acel segment al vieţii. E ca şi cum n-aş putea 
să ajung acolo, e dincolo de atingerea mea. Am nevoie de 
dumneata să mă ajuţi să pătrund prin amintiri până acolo. 
Ştiu că pot să dau de urma pacientului care are legătură cu 
Rumplestiltskin, dar am nevoie de ajutorul dumitale şi mai 
cred că pacienta care are legătură cu omul ăsta se afla în 
tratament la mine în acelaşi timp când urmam procesul de 
psihanaliză cu dumneavoastră, când îmi eraţi psihanalist 
instructor. Trebuie să fi pomenit de această persoană în 
timpul şedinţelor noastre împreună. Deci am nevoie de o 
cutie de rezonanţă. Cineva care să mă facă să-mi amintesc 
acele vremuri. Sunt sigur că pot să scot acel nume din 
subconştient. 

Doctorul Lewis dădu din nou din cap. 


— 187 — 


— Nu e o cerere nerealistă şi, în plus, e o abordare 
inteligentă. Abordarea psihanalistului. Vindecarea stă în 
vorbă, nu în acţiune. Ţi se pare că vorbesc ca un om crud, 
Ricky? Cred că am devenit mai irascibil şi mai neruşinat 
acum, la bătrâneţe. Desigur, te voi ajuta. Dar, pe măsură ce 
disecăm problema, mi se pare că trebuie să te uiţi şi în 
prezent, căci va trebui să cauţi răspunsuri deopotrivă în 
trecutul, dar şi în prezentul tău. Poate şi în viitor. Poţi să 
faci asta? 

— Nu ştiu. 

Acum fu rândul doctorului Lewis să zâmbească neplăcut. 

— Ăsta e un răspuns clasic de psihanalist. Un jucător de 
fotbal sau un om de afaceri modern ar fi spus: „Sigur că 
pot, la naiba!” Dar noi, psihanaliştii, suntem mereu pe 
marginea dintre două extreme, nu-i aşa? Certitudinea este 
ceva cu care nu ne simţim bine. Inspiră adânc şi se foi 
puţin. Problema este că omul ăsta care-ţi vrea capul pe 
tavă nu pare la fel de indecis şi de nesigur, nu-i aşa? 

Ricky răspunse grăbit: 

— Nu. Pare să aibă totul planificat şi gândit cu mult 
înainte. Am senzaţia că a anticipat fiecare mişcare pe care 
am făcut-o, ca şi cum mi-ar fi făcut dinainte un plan al 
acţiunilor. 

— Sunt sigur că aşa a şi făcut. 

Ricky aprobă adevărul acestei observaţii. Doctorul Lewis 
continuă cu întrebările: 

— Ai putea spune că este abil, din punct de vedere 
psihologic? 

— Asta este impresia mea. 

Doctorul Lewis aprobă din cap. i 

— În unele jocuri, asta e esențial. În fotbal, de exemplu, 
dar cu siguranţă şi în şah. 

— Sugeraţi... 

— Pentru a putea câştiga un joc de şah, trebuie să 
planifici cu mult înaintea oponentului. Acea unică mutare 
care depăşeşte orice aşteptare stă la baza mutării de şah 
mat şi defineşte victoria. Cred că şi tu ar trebui să faci 
acelaşi lucru. 


— 188 — 


— Cum pot eu să... 

Doctorul Lewis se ridică. 

— Asta trebuie să ne dăm seama împreună, la modesta 
cină la care te invit acum. Zâmbi din nou, un uşor rictus 
strâmbându-i colţul gurii. Desigur, presupui un important 
factor. 

— Care este acela? 

— Se pare că acest domn Rumplestiltskin a petrecut luni 
de zile, probabil ani de zile, plănuind tot ce ţi s-a întâmplat 
până acum. Este o răzbunare care ia în calcul mulţi factori 
şi, aşa cum corect ai observat, ţi-a anticipat practic fiecare 
mişcare. 

— Da, este adevărat. 

— Mă întreb atunci, spuse doctorul Lewis încet, de ce 
presupui şi de ce crezi că nu m-a cooptat deja şi pe mine, 
poate cu ameninţări sau vreo presiune externă de alt fel, 
pentru a-l ajuta să-şi ducă dorinţa la îndeplinire. Poate că 
m-a plătit cumva. De ce, Ricky, presupui că aş fi de partea 
ta în toată povestea asta? 

Apoi, cu un gest la mâinii care îi sugera lui Ricky să-l 
însoţească în loc să răspundă la întrebare, bătrânul 
psihanalist îl conduse în bucătărie, şchiopătând uşor. 


La masa veche din mijlocul bucătăriei fuseseră aranjate 
două locuri. In mijlocul mesei se aflau o cană cu apă rece 
ca gheaţa şi un coş de răchită cu felii de pâine de grâu. 
Doctorul Lewis traversă încăperea şi luă o caserolă din 
cuptor, o puse pe un suport, apoi scoase o salată mică din 
frigider. Fredona încet în timp ce făcea toate acestea, iar 
Ricky recunoscu câteva acorduri din Mozart. 

— la loc, Ricky. Fiertura din faţa noastră este pui. Te rog, 
serveşte-te! 

Ricky ezită. Se întinse şi-şi umplu un pahar cu apă, 
repezindu-se să-l bea ca unul care abia a venit din deşert. 
Dar băutura abia dacă îi potoli puţin setea. 

— A făcut asta? întrebă el brusc şi aproape că nu-şi 
recunoştea propria voce, care-i părea ascuţită şi stridentă. 

— Ce să facă? 


— 189 — 


— V-a abordat Rumplestiltskin? Sunteţi şi dumneavoastră 
părtaş la toate astea? 

Doctorul Lewis se aşeză, despături cu grija un şervet în 
poală, apoi se servi cu o porţie generoasă din caserolă şi 
din salată, înainte de a răspunde: 

— Să te întreb ceva, Ricky, spuse el alene. Ce importanţă 
ar avea? 

Ricky îşi bâlbâi răspunsul: 

— Ar avea toată importanţa din lume. Trebuie să ştiu că 
pot avea încredere în dumneavoastră. 

Doctorul Lewis dădu din cap. 

— Chiar aşa? Cred că încrederea este supraevaluata în 
lume, în ziua de azi. Dar, indiferent de asta, ce am făcut, 
până acum, ca să merit încrederea ta, de vreme ce ai venit 
până aici căutând ajutorul meu? 

— Nimic. 

— Atunci ar trebui să mănânci. Mâncarea din caserolă e 
gătită de menajera mea şi te asigur că este foarte bună, 
deşi, trebuie să recunosc, nu la fel de bună ca aceea pe 
care obişnuia s-o facă soţia mea înainte să se prăpădească. 
lar tu îmi pari palid, Ricky, nu prea ai grijă de tine. 

— Trebuie să ştiu. V-a recrutat Rumplestiltskin şi pe 
dumneavoastră? 

Doctorul Lewis scutură din cap, dar nu urmă un răspuns 
negativ la întrebarea lui Ricky, ci mai mult un comentariu 
asupra situaţiei: 

— Ricky, mi se pare că ceea ce îţi trebuie ţie este 
cunoaştere. Informaţie. Înţelegere. Nimic din ceea ce ai 
spus până acum despre faptele acestei persoane nu e în 
măsură să te inducă în eroare. Când a minţit el? Ei bine, 
poate cu avocatul al cărui birou nu era acolo unde trebuia 
să fie, dar asta pare mai degrabă o minciună simplă şi 
necesară. În realitate, tot ce a făcut până acum este menit 
să te conducă la el. Sau cel puţin aşa putea fi interpretat. |ţi 
dă indicii. Trimite o tânără atrăgătoare care să te ajute. 
Crezi că vrea cu adevărat ca tu să nu poţi afla cine este? 

— Îl ajutaţi? 


— 190 — 


— Încerc să te ajut pe tine, Ricky. A te ajuta pe tine ar 
însemna să-l ajut şi pe el. Este şi asta o posibilitate. Acum 
stai jos şi mănâncă. Asta este cel mai bun sfat. 

Ricky trase un scaun, dar stomacul i se strânse la gândul 
de a pune mâncare în el. 

— Am nevoie să ştiu că sunteţi de partea mea. 

Bătrânul psihanalist răspunse: 

— Oare răspunsul la această întrebare nu va veni la 
sfârşitul întrecerii? 

Împinse caserola spre Ricky, apoi îndesă un dumicat 
mare în gură. 

— Am venit la dumneavoastră ca prieten. Sau ca fost 
pacient. Aţi fost omul care a ajutat la formarea mea 
profesională, pentru numele lui Dumnezeu. Şi acum... 

Doctorul Lewis flutură furculiţa în aer ca un dirijor în faţa 
unei orchestre invizibile. 

— Oamenii pe care îi tratezi îi consideri prieteni? 

Ricky amuţi pentru o clipă şi clătină din cap. 

— Nu, sigur că nu. Dar rolul psihanalistului instructor este 
diferit. 

— Eşti sigur? Nu ai şi tu acum un pacient sau doi în 
aceeaşi situaţie, mai mult sau mai puţin? 

Amândoi tăcură, iar întrebarea rămase în aer. Ricky ştia 
că răspunsul la întrebare era afirmativ, dar nu voia să 
rostească cuvântul cu voce tare. După o clipă, doctorul 
Lewis dădu din mână, vrând parcă să anuleze întrebarea. 

— Trebuie să ştiu, întrebă Ricky scurt, ca răspuns. 

Doctorul Lewis avea o figură care nu spunea nimic, dar 
care te putea umple de nervi din acest motiv, figură mai 
potrivită la masa de poker. În sinea lui, Ricky fierbea de 
furie, căci recunoştea această înfăţişare ca fiind aceea care 
nu promitea nimic, care nu vădea nici aprobare, nici 
dezaprobare, nici şoc, nici surpriză, nici teamă, nici mânie, 
figură pe care o folosea şi el cu propriii pacienţi. Este figura 
comercială a psihanalistului, o parte esenţială a armurii 
sale. Îşi aminti această figură de acum douăzeci şi cinci de 
ani, iar vederea ei acum din nou îi făcu părul să se 
zbârlească. 


— 191 — 


Bătrânul dădu încet din cap. 

— Nu, Ricky. Tu ai nevoie să ştii doar că sunt dispus să te 
ajut. Motivele mele sunt irelevante. Poate că 
Rumplestiltskin are vreo legătură cu mine, poate că nu. 
Dacă are o sabie atârnată asupra mea sau a unui membra 
al familiei mele, asta e mai puţin important pentru situaţia 
ta personala. Întrebarea există întotdeauna în lumea 
noastră, nu-i aşa? Este cineva cu adevărat în siguranţă? 
Există oare vreo relaţie fără pericole? Nu suntem oare răniți 
mai mult de cei pe care îi iubim şi îi respectăm decât de cei 
pe care îi urâm şi de care ne temem? Ricky nu răspunse, 
dar o făcu doctorul Lewis în locul lui: Răspunsul pe care nu 
poţi să-l rosteşti este „da”. Acum, mănâncă şi tu ceva. 
Prevăd o noapte lungă în faţa noastră. 


Cei doi doctori mâncară în tăcere. Mâncarea fu minunată 
şi urmată de o plăcintă cu mere şi puţină scorţişoară, 
făcută în casă. Mai era şi cafea neagră, servită fierbinte şi 
grăitoare pentru orele care urmau şi care necesitau 
energie. Ricky se gândi că niciodată nu avusese parte de o 
masă atât de obişnuită, dar atât de ciudată, în acelaşi timp. 
Era deopotrivă înfometat şi înfuriat. Mâncarea avea un gust 
minunat, pentru ca imediat să i se para calcaroasă şi rece. 
Pentru prima dată în ani de zile, îi reveniră în memorie 
mesele luate singur, în minutele când se despărţea de patul 
soţiei sale, atunci când medicamentele contra durerii o 
aruncau într-un fel de somn-visare, în ultimele zile ale 
agoniei sale. Gustul acesta aducea cu acela de care-şi 
amintea abia acum. 

Doctorul Lewis puse farfuriile într-o chiuveta, lăsându-le 
acolo grămadă, murdare. Işi umplu a doua oară cana cu 
cafea, apoi îi făcu semn lui Ricky să se întoarcă în birou. 
Merseră înapoi la locurile pe care le ocupaseră mai 
devreme, unul în faţa celuilalt. 

Ricky se lupta cu mânia provocată de atitudinea indirectă 
şi evazivă a doctorului. Îşi propuse în sinea sa să folosească 
frustrarea spre propriul beneficiu, dar acest lucru era uşor 


— 192 — 


de zis, dar greu de făcut. Se foi în fotoliu, simțindu-se ca un 
copil care este pedepsit pentru ceva ce n-a făcut. 

Doctorul Lewis se uită ţintă la el, iar Ricky ştiu că 
bătrânul era perfect conştient de fiecare sentiment pe care- 
| trăia. 

— Aşadar, Ricky, de unde ai vrea să începi? 

— În trecut, cu douăzeci şi trei de ani în urmă, când am 
venit prima oară la dumneavoastră. 

— Îmi amintesc că erai plin de teorii şi de entuziasm. 

— Chiar credeam că pot să salvez lumea de disperare şi 
nebunie. De unul singur. 

— Şi a funcţionat? 

— Nu, şi ştiţi asta. Niciodată nu funcţionează. 

— Dar ai salvat măcar câţiva? 

— Sper. Cred. 

Doctorul Lewis zâmbi viclean. 

— Din nou, răspunsul psihanalistului: fără promisiuni şi 
alunecos. Vârsta la care am ajuns eu aduce, cu siguranţă, 
alte interpretări. Venele se înăspresc şi la fel şi opiniile. Să 
te întreb ceva mai clar: Pe cine ai salvat? 

Ricky ezită, de parcă îşi rumega răspunsul. Voia să-şi 
înăbuşe primul răspuns, dar nu putea, cuvintele îi alunecau 
pe buze de parcă erau unse cu ulei. 

— N-am putut să salvez persoana de care-mi păsa cel 
mai mult. 

Doctorul Lewis aprobă din cap. 

— Continuă, te rog. 

— Nu. Ea n-are nicio legătură cu toate astea. 

Sprâncenele bătrânului psihanalist se arcuiră uşor. 

— Chiar aşa? Presupun că vorbim despre soţia ta. 

— Da. Ne-am întâlnit, ne-am îndrăgostit, ne-am căsătorit. 
Am fost nedespărţiţi ani de zile. Apoi ea s-a îmbolnăvit, n- 
am avut copii din cauza bolii ei. A murit, iar eu am 
continuat singur. Sfârşitul poveştii. Ea nu are nicio legătură 
cu toate acestea 

— Sigur că nu, spuse doctorul Lewis. Dar când v-aţi 
cunoscut, tu cu ea? 


— 193 — 


— Cu puţin timp înainte ca eu să încep şedinţele cu 
dumneavoastră. Ne-am cunoscut la o petrecere. Eram 
amândoi proaspăt absolvenţi; ea - avocat, eu - medic. Am 
curtat-o în timp ce eram în tratament la dumneavoastră. Ar 
trebui să vă amintiţi asta. 

— Îmi amintesc. Şi care era profesia ei? 

— Era avocat, tocmai am spus. Ar trebui să vă amintiţi şi 
asta. 

— Din nou, îmi amintesc. Dar ce fel de avocat, mai 
precis? 

— Când ne-am cunoscut, abia se angajase la Biroul 
Avocatului din Oficiu din Manhattan, ca junior al apărării în 
cazuri de infracţiuni minore. A urcat pe scara diviziilor 
penale, dar apoi a obosit să-şi tot vadă clienţii că merg la 
puşcărie sau, mai rău, că nu merg la puşcărie. Aşa că a 
plecat de acolo în modesta practică privată. Mai ales 
procese de drept civil şi lucrări pentru ACLU”. Dădea în 
judecata proprietari din mahala şi completa formulare de 
apel pentru prizonieri condamnaţi pe nedrept. Era o 
binefăcătoare liberală care chiar făcea bine. li plăcea să 
glumească spunând că era probabil unul dintre puţinii 
absolvenţi ai Facultăţii de Drept de la Yale care nu făcea 
bani. Ricky zâmbi, auzind aproape viu în urechi vocea soţiei 
sale când spunea asta. Era o glumă pe care o împărtăşiseră 
ani de zile. 

— Inţeleg. In timpul când tu ai început pregătirea, acelaşi 
timp când ţi-ai întâlnit şi curtat soţia, ea a fost implicată în 
apărarea criminalilor. A urmat această cale, având de-a 
face cu tot felul de infractori mânioşi pe care apoi, fără 
îndoială i-a înfuriat şi mai tare, prin faptul că i-a acţionat în 
justiţie. lar acum tu pari să ai de-a face cu cineva care se 
potriveşte categoriei de criminal, deşi, trebuie să 
recunoaştem, cu mult mai sofisticat decât cei pe care 
trebuie să-i fi cunoscut ea. Dar tu crezi că nu poate fi 
absolut nicio legătură? 


13 ACLU, American Civil Liberties Union, Sindicatul pentru Libertăţi Civile 
din America (n.tr.). 


— 194 — 


Ricky se opri, cu gura deschisă. Gândul acesta îi dădu 
fiori pe şira spinării. 

— Rumplestiltskin nu a pomenit... 

— Mă întreb dacă nu cumva a făcut-o, spuse doctorul 
Lewis, fluturând din mână. Hrană pentru gândire. 

Ricky tăcu, memoria începând să-i lucreze asiduu. 
Tăcerea se aşternu în jurul celor doi. Ricky se revăzu tânăr. 
Era ca şi cum o fisură într-o cărămidă de granit în interiorul 
său se deschisese deodată. Putea să se vadă pe sine: cu 
mult mai tânăr, plin de energie, într-un moment în care 
lumea i se aşternea la picioare. Era o viaţă care nu semăna 
deloc cu aceea pe care o ducea acum, iar această 
discrepanţă atât de negată şi ignorată îl înspăimântă 
deodată. 

Doctorul Lewis trebuie să fi observat aceasta pe faţa lui, 
căci zise: 

— Hai să vorbim despre cine erai tu acum douăzeci de 
ani! Dar nu despre Ricky Starks care-şi aştepta cu 
nerăbdare viaţa, cariera şi căsătoria. Ci despre Ricky Starks 
cel cotropit de îndoieli. 

Vru să răspundă imediat, să nege acest lucru cu o scurtă 
mişcare din mână, dar se opri la fel de repede. Se cufundă 
în adâncurile memoriei,  amintindu-şi  indecizia şi 
anxietatea, amintindu-şi prima zi când trecuse pragul uşii 
biroului din Upper East Side al doctorului Lewis. Se uită spre 
bătrânul care stătea de cealaltă parte a mesei şi care părea 
că studiază fiecare mişcare şi gest al lui Ricky şi se gândi 
cât de mult îmbătrânise, iar apoi se întrebă dacă acelaşi 
lucru era adevărat şi în ce-l privea pe el. Incercarea de a-şi 
reaminti durerile psihologice care l-au tulburat la 
psihanalist cu atâţia ani în urmă era ca o durere fantomă pe 
care o simte un ciung; piciorul lipseşte, dar durerea 
rămâne, emanând dintr-un gol chirurgical, real şi ireal, în 
acelaşi timp. Ricky se gândi: „Cine eram eu atunci?” 

Dar răspunse cu grija: 

— Mi se pare că erau două seturi de îndoieli, două seturi 
de anxietăţi, două seturi de temeri, iar fiecare dintre 
acestea amenințau să mă paralizeze. Primul set din fiecare 


— 195 — 


categorie erau acelea despre mine şi porneau de la o 
mamă extrem de seducătoare, un tată rece şi care 
pretindea multe, dar care a murit tânăr, şi o copilărie plină 
de realizări în loc de afecţiune. Eram de departe cel mai 
tânăr membru al familiei, dar, în loc să fiu tratat ca un copil 
preţios, mi se atribuiau standarde imposibil de atins. Cel 
puţin asta e povestea spusă cât de simplu se poate. Acesta 
este setul pe care noi doi l-am examinat în timpul 
tratamentului. Însă excedentul din aceste nevroze a avut 
impact asupra relaţiilor mele cu pacienţii. In cursul 
propriului tratament, am avut pacienţi în trei ipostaze: la o 
clinică care trata pacienţii în sistem ambulatoriu de la 
Columbia Presbyterian Hospital; un mic număr cu pacienţi 
cu boli grave la Bellevue... _ 

— Da, aprobă doctorul Lewis. Un studiu clinic. Imi 
amintesc că nu prea îţi plăcea să tratezi oameni cu 
adevărat bolnavi... 

— Da, aşa este. Prescriam medicamente psihotrope şi 
încercam să-i împiedic să-şi fac rău lor sau altora. Ricky se 
gândi că afirmaţia doctorului Lewis avea ceva provocator, o 
momeală de care însă nu se atinse... lar apoi, în cursul 
acelor ani, între doisprezece şi optsprezece pacienţi care au 
devenit primele mele cazuri. Acelea sunt cazurile despre 
care aţi auzit, când făceam tratamentul cu dumneavoastră. 

— Da, da. Cred ca sunt de acord cu cifrele astea. Nu ai 
avut un psihanalist supraveghetor, cineva care să 
urmărească progresul pe care îl faci cu aceşti pacienţi? 

— Ba da, pe doctorul Martin Kaplan. Dar el... 

— A murit, îl întrerupse bătrânul psihanalist. L-am 
cunoscut. A făcut atac de cord. Foarte trist. 

Ricky vru să continue, dar se gândi că vocea doctorului 
Lewis avea un ton cam nerăbdător. Notă acest lucru, apoi 
continuă: 

— Nu pot să fac legătura între nume şi figuri. 

— Sunt blocate? 

— Da. Ar trebui să am o memorie foarte bună. Şi totuşi, 
îmi dau seama că nu pot să fac legătura între nume şi 


— 196 — 


chipuri. Îmi amintesc o figură şi problema cu care a venit la 
mine, dar nu-mi pot aminti şi numele. Sau invers. 

— De ce crezi că se întâmplă asta? 

Ricky se gândi puţin, apoi răspunse: 

— De stres, e simplu. În tensiunea prin care trec, lucrurile 
simple devin imposibil de readus în memorie. Amintirile se 
amestecă şi se complică. 

Bătrânul psihanalist aprobă din nou din cap. 

— Crezi că Rumplestiltskin ştie asta? Crezi că este vreun 
fel de expert în psihologia stresului? Poate că este, în felul 
acesta, mult mai sofisticat decât tine, care eşti medic. Și 
asta nu-ţi spune multe despre cine ar putea fi? 

— Un om care ştie cum reacţionează oamenii sub 
presiune şi anxietate. 

— Desigur. Un soldat? Poliţist? Avocat? Om de afaceri? 

— Sau un psiholog. 

— Da, cineva din branşa noastră. 

— Dar un doctor niciodată nu ar... 

— Niciodată să nu spui niciodată. 

Ricky se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu sunt destul de precis, spuse el. Să-i lăsăm deoparte 
pe pacienţii de la Bellevue, pentru că erau mult prea 
bolnavi psihic pentru a mai putea face un rău de o 
asemenea manieră. Şi-atunci rămâne practica mea privată 
şi cei pe care i-am tratat la clinică. 

— Atunci să începem cu clinica! 

Ricky închise ochii o clipă, de parcă asta l-ar ajuta să-şi 
readucă trecutul în faţa ochilor. Clinica de pacienţi externi 
de la Columbia Presbyterian era un labirint de birouri mici 
la parterul spitalului imens, nu departe de intrarea de la 
urgenţe. Majoritatea clienţilor veneau din Harlem sau din 
Bronxul de Sud. Erau în majoritate oameni săraci, care se 
chinuiau să supravieţuiască de pe-o zi pe alta, muncitori de 
diferite culori şi nuanţe, toţi considerând bolile psihice şi 
nevrozele ca pe ceva exotic şi îndepărtat. Ei nu ocupau 
niciun loc în domeniul sănătăţii mintale, aflându-se undeva 
între clasa de mijloc şi oamenii fără adăpost. Problemele lor 
erau reale; Ricky se confruntase cu abuz de droguri, abuz 


— 197 — 


sexual, abuz fizic. Văzuse mai multe mame abandonate de 
soţii lor, cu copii care aveau privirile reci, iar visul lor de 
carieră era limitat la a face parte dintr-o bandă de stradă. 
In această mulţime de oameni disperaţi şi nenorociţi ai 
sorții, Ricky ştia că erau mai mulţi care deveniseră 
infractori înrăiţi. Furnizori de droguri, peşti, hoţi şi criminali. 
Işi amintea că erau unii clienţi care veneau la clinică şi care 
emanau un simţ al cruzimii în jurul lor, aproape ca un miros 
pe care-l simţi de la distanţă. Aceştia erau mamele şi taţii 
care cu grijă ajutau la formarea următoarei generaţii de 
psihopaţi criminali ai oraşului. Dar mai ştia şi că aceştia 
erau oameni fără suflet, care şi-ar fi direcționat mânia 
împotriva lor înşişi. Dacă s-ar fi dezlănţuit asupra cuiva din 
altă clasă sociala, asta ar fi fost din întâmplare, nu 
intenţionat. Asta se întâmplase cu directorul executiv în 
Mercedesul lui, care are o pană pe autostrada Cross Bronx 
în drumul spre Darien, după ce munceşte până târziu la 
biroul din centrul oraşului, sau cu turista suedeza pe tocuri 
înalte, care ia un metrou greşit, la o oră nepotrivită, într-o 
direcţie greşită. 

Se gândi: „Am văzut mult rău, dar m-am îndepărtat de 
el”. 

— N-aş putea să spun, zise Ricky, în cele din urmă, drept 
răspuns. Oamenii pe care i-am întâlnit în practica mea la 
clinică erau toţi nenorociţi de soartă. Oameni la marginea 
societăţii. Aş crede mai degrabă că persoana pe care o caut 
se află printre primii pacienţi pe care i-am avut la analiză, 
iar nu dintre aceştia. lar Rumplestiltskin mi-a spus deja că 
este vorba de mama lui. Dar că atunci purta numele de 
domnişoară. „O domnişoară”, a spus el. 

— Interesant, comentă doctorul Lewis. Ochii îi sclipiră de 
curiozitate la spusele lui Ricky. Înţeleg de ce gândeşti 
astfel. Şi cred că este important să limitezi sfera 
investigaţiei. Aşadar, dintre toţi acei pacienţi, câţi au fost 
femei nemăritate? 

Ricky se gândi mult, având în faţa ochilor o serie de 
figuri. 

— Şapte, răspunse el. 

— 198 — 


Doctorul Lewis se opri. 

— Şapte, bine. Şi acum vine momentul saltului în gol, 
Ricky, nu-i aşa? Primul moment în care trebuie să iei o 
hotărâre cu adevărat. 

— Nu ştiu dacă înţeleg. 

Doctorul Lewis zâmbi abia perceptibil. 

— Până acum, Ricky, mi se pare ca tu doar ai reacţionat 
la situaţia oribilă în care te-ai găsit deodată implicat ca 
nişte focuri care trebuiau stinse. Finanţele tale, reputaţia 
profesională, pacienţii actuali, cariera, rudele. Din toată 
nebunia asta, tu ai reuşit să vii cu o singură întrebare 
pentru cel care te chinuieşte, iar asta ţi-a dat o direcţie: o 
femeie care a dat naştere copilului care avea să crească şi 
să ajungă psihopatul care vrea ca tu să te sinucizi. Dar 
pasul pe care trebuie să-l faci este acesta: Ţi s-a spus 
adevărul? 

Ricky înghiţi în sec. 

— Trebuie să presupun asta. 

— Dar nu este aceasta o presupunere periculoasă? 

— Sigur că este, răspunse Ricky uşor nervos. Dar ce 
alternativă am? Dacă mă gândesc că Rumplestiltskin mă 
duce într-o direcţie total greşită, atunci nu am chiar nicio 
şansă, aşa-i? 

— Te-ai gândit vreun moment că poate nici nu trebuie să 
ai vreo şansă? 

Această afirmaţie atât de înfricoşătoare îl făcu brusc să 
ude de transpiraţie cămaşa la gât. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să mă sinucid 
pur şi simplu. 

— Aşa cred. Sau să nu faci nimic, să trăieşti şi să vezi ce 
se întâmplă apoi cu altcineva. Ştii, poate totul e o 
cacealma. Poate că nu se va întâmpla nimic. Poate 
pacientul tău, Zimmerman, chiar a sărit în faţa trenului - 
într-un moment nepotrivit pentru tine şi avantajos pentru 
Rumplestiltskin. Poate, poate, poate. Poate că jocul este 
aşa: tu nu ai nicio şansă. Nu ştiu, doar mă întreb cu voce 
tare, Ricky. 


— 199 — 


— Nu pot să mă gândesc la posibilitatea asta, spuse 
Ricky. 

— Un răspuns interesant pentru un psihanalist, zise 
doctorul Lewis brusc. O uşă ce nu poate fi deschisă. Asta e 
împotriva a tot ce reprezentăm noi. 

— Vreţi să spun că nu am timp, nu-i aşa? 

— Timpul este elastic, poate ai timp, poate n-ai. 

Ricky se foi pe scaun simțindu-se neconfortabil. Faţa îi 
era roşie, iar el se simţea ca un adolescent cu gânduri, 
opinii şi sentimente de adult, dar care este considerat tot 
un copil. 

Doctorul Lewis îşi frecă bărbia, gândindu-se. 

— Chiar cred că cel care te chinuieşte aşa este un fel de 
psiholog, spuse el nonşalant, ca şi cum ar fi vorbit despre 
vreme. Sau într-o profesiune conexă. 

— Cred că sunt de acord, spuse şi Ricky, dar 
raţionamentul dumneavoastră... 

— Jocul, aşa cum a fost el conceput de Rumplestiltskin, 
este ca o şedinţă pe canapea. Doar că durează mai mult de 
cincizeci de minute. În orice tip de şedinţă psihanalitică, 
trebuie să-ţi faci loc printr-o serie de adevăruri şi ficțiuni 
ameţitoare. 

— Trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce am. 

— Nu asta e problema întotdeauna? Dar meseria noastră 
este să vedem ceea ce pacientul nu spune. 

— Adevărat. 

— Aşa că... 

— Poate că totul nu e decât minciună. Voi şti într-o 
săptămână. Chiar înainte de a mă sinucide sau de a 
cumpăra un alt anunţ în 7imes. Una din două. 

— Asta e o idee interesantă, cugetă bătrânul doctor. Ar 
putea să obţină acelaşi rezultat şi, în plus, să se asigure că 
nu este depistat de vreun poliţist sau altă autoritate, pur şi 
simplu minţind. Nimeni n-ar putea să mai dea de capătul 
poveştii, iar tu ai fi mort sau ruinat. Asta e un plan diabolic. 
Şi nemaipomenit, în felul lui. 


— 200 — 


— Nu cred că această speculație mă ajută în vreun fel, 
zise Ricky. Şapte femei în tratament, dintre care una a dat 
naştere unui monstru. Care? 

— Aminteşte-ţi-le pe toate şi povesteşte-mi despre ele, 
spuse doctorul Lewis, făcând un gest cu mâna spre 
întunericul de afară şi noaptea care punea stăpânire pe 
casă, ca şi cum încerca să scoată memoria lui Ricky din 
întuneric şi să o aducă în camera bine iluminată. 


— 201 — 


XV 


Şapte femei. 

Dintre cele şapte care se aflaseră în tratament la el în 
acea vreme, două erau măritate, alte trei erau logodite sau 
aveau relaţii stabile, iar două erau în voia valurilor, din 
punct de vedere sexual. Ca vârstă, aveau între douăzeci şi 
treizeci de ani. Toate erau ceea ce se poate numi „femei de 
carieră”, pentru că ocupau poziţii de broker, asistente 
executive, avocate sau femei de afaceri. Mai erau, de 
asemenea, un redactor şi o profesoară de colegiu. 
Concentrându-se, Ricky începu să-şi amintească paleta de 
nevroze care le adusese pe fiecare la uşa lui. Şi, pe măsură 
ce-şi amintea de bolile lor, îi reveneau în memorie şi 
tratamentele aplicate fiecăreia în parte. 

Încet, încet, reveniră şi vocile, şi cuvintele rostite în biroul 
său. Momente precise, breşe, momente de 
comprehensiune, toate îşi făceau loc în conştientul lui, 
impulsionate de întrebările simple şi directe ale bătrânului 
doctor cocoţat ca o cioară pe marginea scaunului. Noaptea 
învăluia totul în jurul celor doi doctori, cu excepţia 
cămăruţei şi a amintirilor lui Ricky Starks. Nu ştia exact cât 
timp petrecuse în acest proces al aducerii aminte, dar ştia 
că orele sunt târzii. Ricky se opri deodată, la jumătatea 
unei aduceri aminte, holbându-se la omul din faţa lui. Ochii 
doctorului Lewis străluceau de o energie din altă lume, 
alimentată, credea Ricky, parţial de cafeaua neagră, dar 
mai ales de şirul de amintiri sau, poate, de altceva, de vreo 
sursă secretă de nerăbdare. 

Ricky simţi sudoarea prelingându-i-se pe ceafă. Puse 
faptul pe seama aerului umed care pătrundea pe geamurile 
deschise, anunțând o ploaie răcoroasă, care întârzia să 
vină. 

— Femeia pe care o cauţi nu e acolo, nu-i aşa, Ricky? 
întrebă brusc doctorul Lewis. 

— Astea au fost femeile aflate în tratament, răspunse el. 


— 202 — 


— Şi toate au fost tratate mai mult sau mai puţin cu 
succes, din ce spui şi din ce îmi amintesc şi eu că mi-ai 
spus în timpul şedinţelor noastre. Şi, aş putea să pun pariu, 
toate îşi duc încă vieţile relativ productive. Un detaliu, aş 
putea să adaug, pe care puţină muncă de detectiv ar putea 
să îl confirme. 

— Dar ce... 

— Şi ţi le aminteşti pe toate. Cu precizie şi în detaliu. Şi 
ăsta este punctul slab, nu-i aşa? Pentru că femeia pe care o 
cauţi în amintire este cineva care nu vrea să iasă în faţă. 
Cineva a cărei amintire este blocată, este în afara puterilor 
tale şi pierdută. 

Ricky începu să bălmăjească un răspuns, dar apoi se 
opri, pentru că adevărul acestei afirmaţii îi era la fel de 
evident şi lui. 

— Nu poţi să-ţi aduci aminte de niciun eşec, Ricky? 
Pentru că acolo trebuie să cauţi legătura cu Rumplestiltskin, 
nu în succese. 

— Cred că am ajutat toate aceste femei să-şi găsească 
drumul prin diferitele probleme cu care se confruntau. Nu- 
mi amintesc de niciuna care să fi plecat tot răvăşită de la 
mine. 

— Ah, văd un pic de încredere exagerata în sine! Mai 
încearcă, Ricky! Ce a spus Domnul R. în indiciul lui? 

Ricky fu uşor mirat şi iritat când bătrânul psihanalist 
folosi aceeaşi prescurtare pe care o folosise şi Virgil. 
Incercă rapid să-şi dea seama dacă folosise vreodată 
formularea „Domnul. R.” în cursul acestei seri, dar nu-şi 
amintea să o fi rostit nici măcar o singură dată. Însă nu era 
deloc sigur de asta. Se gândi că poate totuşi l-o fi numit 
„Domnul. R.” şi nu-şi mai amintea. Indecizia, incapacitatea 
de a fi sigur de ceva, lipsa convingerii erau ca nişte curente 
contrare de vânt în interiorul lui. Se simţea confuz şi ametit, 
întrebându-se unde oare dispăruse deodată capacitatea sa 
de a-şi aminti cel mai mic detaliu. Se foi pe scaun, sperând 
ca alarmarea pe care o simţea în el însuşi să nu fie vizibila 
pe faţa sau în postura lui. 


— 203 — 


— Mi-a spus, începu Ricky rece, că femeia pe care o caut 
a murit. Şi că i-am promis ceva ce n-am putut să-i dau. 

— Hm, concentrează-te pe această a doua parte. A fost 
vreo femeie pe care ai refuzat s-o tratezi, care a venit la 
tine în această perioadă de timp? Poate doar puţin timp, 
vreo zece şedinţe şi apoi a lăsat-o baltă? Continui să 
analizezi femeile care au constituit începutul practicii tale 
private. Poate cineva din clinica la care lucrai? 

— Sunt sigur că este posibil, dar cum aş putea... 

— Celălalt grup de pacienţi - erau oarecum mai 
neimportanţi, în mintea ta, nu-i aşa? Mai puţin bogaţi? Mai 
puţin realizaţi? Mai puţin educați? Şi probabil că nu au fost 
înregistraţi la fel de puternic pe radarul tânărului doctor 
Ricky Starks. 

Ricky se abţinu de la orice răspuns, pentru că vedea 
deopotrivă adevăr şi prejudecată în cele spuse de bătrânul 
doctor. 

— Nu face parte din esenţa unei promisiuni, mai mult sau 
mai puţin, când un pacient îţi intră pe uşă şi începe să 
vorbească? Să se elibereze de povară. Tu, ca psihanalist, 
nu susţii ceva? Şi nu faci, implicit, o promisiune? Tu deţii 
speranţa de mai bine, de îmbunătăţire a situaţiei 
pacientului, la fel ca orice alt doctor. 

— Desigur, dar... 

— Cine a venit la tine, dar a încetat să mai vină? 

— Nu ştiu... 

— Pe cine ai văzut timp de cincisprezece şedinţe, Ricky? 
Vocea bătrânului psihanalist deveni deodată insistentă. 

— Cincisprezece? De ce cincisprezece? 

— Câte zile ţi-a dat Rumplestiltskin ca să-i descoperi 
identitatea? 

— Cincisprezece. 

— Două săptămâni plus încă o zi. O unitate de timp 
neobişnuită şi străveche. Cred că trebuia să fii mai atent la 
cifră, pentru că este o legătură. Şi ce vrea el exact să faci 
tu? 

— Să mă sinucid. 


— 204 — 


— Aşadar, Ricky, cine a fost femeia care te-a vizitat timp 
de cincisprezece şedinţe şi apoi s-a sinucis? 

Ricky se clătină şi se foi pe scaun, iar capul începu 
deodată să-l doară. „Trebuia să-mi dau seama, îşi zise. 
Trebuia să-mi dau seama pentru că este atât de evident.” 

— Nu ştiu, se bâlbâi el din nou. 

— Ba ştii, spuse bătrânul psihanalist, puţin nervos. Doar 
ca nu vrei să ştii. Este o mare diferenţă. 

Doctorul Lewis se ridică atunci. 

— E târziu şi sunt dezamăgit. Am pus să ţi se 
pregătească odaia de oaspeţi. Sus pe scări şi la dreapta. Eu 
mai am nişte chestiuni de altă natură de care trebuie să mă 
ocup în seara asta. Poate că dimineaţă, după ce vei mai fi 
reflectat puţin la asta vom face un progres. 

— Cred că am nevoie de mai mult ajutor, spuse Ricky cu 
voce pierdută. 

— Ai fost ajutat, răspunse doctorul Lewis şi arătă spre 
scară. 


Dormitorul era curat şi ordonat oarecum steril, ca o 
cameră de hotel, fapt ce-l făcu pe Ricky să creadă că nu era 
prea des folosit. Avea o baie care lăsa aceeaşi impresie. 
Niciunul din aceste spaţii nu arunca vreo lumină asupra 
vieţii doctorului Lewis. Nu erau nici flacoane de 
medicamente în baie, nici reviste aruncate lângă pat, nici 
cărţi pe vreun raft, nici poze de familie pe pereţi. Ricky se 
dezbrăcă până la lenjeria de corp şi se aruncă în pat, după 
ce o singură ocheada aruncată ceasului îi spuse că era 
trecut cu mult de miezul nopţii. Era epuizat şi avea nevoie 
de somn, dar nu se simţea în siguranţă, mintea îi era 
tulburată, aşa că la început nu putu să adoarmă. Sunetele 
câmpeneşti ale greierilor şi cel făcut de câte un fluture de 
noapte sau o insectă de iunie care se lovea de geam din 
când în când răsunau de două ori mai tare decât zgomotele 
oraşului. Cum stătea întins în pat în întuneric, Ricky putu 
distinge sunetul vocii doctorului Lewis. Încercă să se 
concentreze şi-şi dădu seama imediat că bătrânul doctor 
era nervos, supărat pe ceva, pentru că tonul vocii sale, atât 


— 205 — 


de calm în orele petrecute cu Ricky, era acum ridicat. Ricky 
se chinui să înţeleagă cuvintele, printre toate celelalte 
zgomote, dar îi fu imposibil. Apoi auzi deodată zgomotul 
inconfundabil al receptorului trântit în furcă. Câteva 
secunde mai, târziu, auzi paşii bătrânului doctor urcând 
scările şi apoi o uşa deschizându-se şi închizându-se 
repede. 

Ochii săi se chinuiau să rămână deschişi în noapte. 
„Cincisprezece şedinţe şi apoi moartea, se gândi el. Cine să 
fi fost?” 

Nu îşi dădu seama când îl luă somnul, dar se trezi atunci 
când soarele intra parcă feliat prin geam şi se reflecta pe 
faţa lui. Dimineaţa de vară putea fi perfectă, însă Ricky era 
încă apăsat de greutatea amintirilor şi a dezamăgirii. 
Sperase că bătrânul doctor îl va conduce direct la un nume, 
dar, în schimb, se simţea la fel de pierdut în largul mării de 
amintiri ca înainte. Acest sentiment al eşecului era ca o 
mahmureală care îi făcea tâmplele să pulseze. Îşi trase 
pantalonii, pantofii, cămaşa, înşfăcă jacheta şi, după ce-şi 
dădu cu puţina apă pe faţă şi-şi trecu degetele prin păr, 
încercând să-şi compună o înfăţişare cât de cât 
prezentabilă, cobori la parterul casei. Simţi cum toate 
gândurile i se adună în jurul aceluiaşi lucru, singurul asupra 
căruia trebuia să se concentreze, şi anume numele mamei 
lui Rumplestiltskin, pe care nu şi-l putea aminti. Era sigur că 
observaţia doctorului Lewis, care făcuse legătura între zile 
şi şedinţe, era corectă. Ceea ce rămânea ascuns, îşi dădu 
seama Ricky, era contextul în care existase femeia 
respectiva. Işi spuse în sinea lui că se descotorosise mult 
prea repede şi arogant de femeile care nu făceau parte din 
lumea bună şi pe care le întâlnise la clinica de psihiatrie, 
preferând în schimb să se concentreze asupra celor care 
deveniseră primii lui pacienţi de analiză. Se gândi că 
probabil o întâlnise la terapie pe acea femeie exact în 
momentul în care el însuşi făcea nişte alegeri: în legătură 
cu calea pe care urma să apuce în carieră, în legătură cu 
meseria de psihanalist sau cu faptul că s-a îndrăgostit şi s-a 
căsătorit. Era o vreme când el se uita direct înainte, pe o 


— 206 — 


singură cale, iar eşecul său avusese loc într-o lume pe care 
dorise s-o lase în urmă. 

De aceea era blocat. Paşii săi pe scări erau impulsionaţi 
de ideea că ar putea să ia cu asalt aceste amintiri 
asemenea unei bombe din cel de-al Doilea Război Mondial; 
pur şi simplu, să pună suficient de mult explozibil la temelia 
amintirii reprimate şi totul va ieşi la iveala. Era încrezător 
că, folosind ajutorul doctorului Lewis, ar putea să realizeze 
acest asalt. 

Soarele şi căldura zilei la ţară se infiltrau în casă şi parcă 
risipeau toate îndoielile şi întrebările pe care le-ar fi putut 
avea în legătură cu bătrânul psihanalist. Aspectele 
neplăcute ale conversaţiei lor se risipeau în lumina 
dimineţii. Ricky îşi vâri capul pe uşa biroului, căutându-şi 
gazda, dar văzu că încăperea era goală. Merse pe coridorul 
din mijlocul vechii case câmpeneşti spre bucătărie, de unde 
simţea venind aroma cafelei. 

Doctorul Lewis nu era acolo. 

Ricky spuse un „Hei?” cu voce tare, dar nu-i răspunse 
nimeni. Se uită spre filtrul de cafea şi văzu că o cană cu 
cafea proaspătă se păstra caldă pe plită şi că o singură 
ceaşcă fusese lăsată pe masă pentru el. De cană se rezema 
o foaie de hârtie împăturită, cu numele său scris cu creionul 
pe partea vizibilă. Ricky îşi puse cafea în cană şi deschise 
biletul, în timp ce sorbea din lichidul amar şi fierbinte. Citi: 


Ricky, 

Am fost chemat pe neaşteptate şi nu mă întorc în 
timpul petrecut de tine aici. Cred că trebuie să 
analizezi zona pe care ai lăsat-o deoparte pentru a 
da de persoana critică, nu zona pe care ai abordat-o. 
Mă întreb, de asemenea, dacă nu cumva prin 
câştigarea jocului nu vei pierde sau, invers, dacă 
pierzi, oare nu vei câştiga? Gândeşte-te bine la 
variantele pe care le ai. 

Te rog să nu mă mai cauţi niciodată pentru niciun 
motiv sau scop. 

S./M. Lewis, Doctor. 


— 207 — 


Se clătină, ca şi cum primise o lovitură puternică peste 
faţă. Cafeaua îi arse deodată gura şi gâtlejul. Sângele i se 
urcă în obraji, simțindu-se cuprins de confuzie şi mânie. Citi 
cuvintele de pe bilet de trei ori, dar de fiecare dată 
deveneau şi mai încâlcite şi mai puţin clare, când de fapt ar 
fi trebuit să fie edificatoare. În cele din urmă mototoli 
biletul şi-l îndesă în buzunar. Se duse spre chiuvetă şi văzu 
că vasele murdare lăsate acolo seara precedentă fuseseră 
spălate şi aşezate în ordine în scurgătorul de vase. Vărsă 
cafeaua în vasul alb de porțelan şi apoi dădu drumul la apă, 
urmărind lichidul maroniu care se ducea pe scurgere. Clăti 
ceaşca şi o aşeză deoparte. O clipă, apucă marginea 
chiuvetei, încercând să-şi adune puterile. Atunci auzi 
zgomotul unei maşini care venea pe aleea de la intrare. 

Primul lui gând fu că era doctorul Lewis, care se întorcea 
cu o explicaţie, aşa că aproape că o luă la fugă spre uşa de 
la intrare. Dar ce văzu în schimb îl luă prin surprindere. 

La intrarea principală se afla acelaşi taximetrist care-l 
adusese cu maşina de la gara Rhinebeck în seara 
precedenta. Şoferul îl salută cu un semn din mână şi lăsă 
geamul portierei, oprind maşina. 

— Bună, doctore, ce mai faci? Uite care-i treaba, ar fi 
bine să o luăm din loc dacă vrei să prinzi trenul ăla. 

Ricky ezită. Se întoarse pe jumătate spre casă, gândindu- 
se că trebuia să facă ceva, să lase un bilet, să vorbească cu 
cineva, dar, după cum îşi dăduse el seama, casa era goală. 
O privire spre grajdul recondiționat şi transformat în garaj îi 
spuse că nici maşina doctorului Lewis nu era acolo. 

— Serios, doctore, nu mai e aşa de mult timp şi nu maie 
niciun tren până după-amiază târziu. O să stai pe-aici toată 
ziua dacă-l pierzi pe ăsta. Hai odată, trebuie să ne mişcăm. 

— Cum ai ştiut să vii să mă iei? întrebă Ricky. Eu nu am 
chemat... 

— Cineva a sunat. Probabil tipul care stă aici. Am primit 
un mesaj pe pager să vin să-l iau pe doctorul Starks imediat 
şi să mă asigur că prinzi trenul de nouă şi-un sfert. Aşa că 
am tăiat-o şi am venit, dar, dacă nu te bagi în maşină, nu 


— 208 — 


mai prinzi trenul ăla şi crede-mă, doctore, nu prea ai ce 
face pe-aici să te ţină ocupat toată ziua. 

Ricky mai stătu pe gânduri o clipă, apoi trase uşa după el 
şi se aruncă pe bancheta din spate a maşinii. Pentru o 
secundă, simţi un ghimpe de vinovăţie la gândul că a lăsat 
casa descuiată, dar apoi goni această idee cu un „Du-te 
naibii!” în sinea sa. 

— Bine, zise el, să mergem! 

Şoferul demară în trombă, lăsând în urmă pietre şi praf. 

În câteva minute, taxiul ajunse la intersecţia unde 
şoseaua de acces spre podul Kingston-Rhineciliff, care 
traversează Hudsonul, o taie peste River Road. Un poliţist 
din trupele statului New York stătea în mijlocul şoselei, 
blocând accesul pe şoseaua de ţară. Polițistul, un tânăr cu 
cască şi o uniformă gri, cu o privire de oţel genul, „le-am- 
văzut-pe-toate” ce venea în contradicţie cu tinereţea lui, 
imediat începu sa facă semn taxiului să o ia spre stânga. 
Taximetristul lăsă jos geamul portierei şi strigă spre poliţist: 

— Hei, domnule poliţist, pot să trec şi eu? Trebuie să 
prind trenul! 

Polițistul clătină din cap. 

— Nici vorbă! Şoseaua este blocată la vreo jumătate de 
kilometru mai jos, până când termină cei de la 
Descarcerare şi Salvarea. Trebuie să ocoleşti. Dacă te 
grăbeşti, prinzi trenul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ricky. Şoferul ridică din 
umeri că nu ştie. 

— Hei, domnule poliţist, strigă şoferul. Ce s-a întâmplat? 

Polițistul dădu din cap. 

— Un bătrân grăbit a pierdut controlul la o curbă. S-a 
înfăşurat în jurul unui copac. Poate că a avut un atac de 
inimă şi a leşinat. 

— E mort? întrebă şoferul. 

Polițistul scutură din cap de parcă ar fi spus că nu e sigur. 

— Salvarea e acum acolo. Ei i-au chemat pe cei de la 
Descarcerare. 

Ricky se aplecă repede în faţă. 


— 209 — 


— Ce maşina era? întrebă el. Se aplecă înainte, strigând 
direct pe geamul deschis al şoferului. Ce fel de maşină? 

— Un Volvo vechi albastru, spuse polițistul, făcând din 
nou semn taxiului să o ia la stânga. Taximetristul acceleră. 

— La naiba, zise el. Trebuie să ocolim. Trebuie să 
ajungem la fix la trenul ăla. 

Ricky se vânzoli pe locul lui. 

— Trebuie să vad! spuse el. Maşina... 

— Dacă ne oprim să vedem, nu mai prinzi trenul. 

— Dar maşina, doctorul Lewis... 

— Crezi că e prietenul dumitale? întrebă şoferul, 
continuând să se depărteze de locul accidentului, departe 
de aria vizuală a lui Ricky. 

— Conducea un Volvo vechi albastru... 

— Sunt o mulţime din astea pe-aici. 

— Nu, nu poate... 

— Poliţiştii n-o să te lase acolo. Şi, chiar dacă te-ar lăsa, 
ce-o să faci? 

Ricky nu avu răspuns la asta. Căzu pe banchetă de parcă 
ar fi fost lovit. Şoferul mormăi ceva şi acceleră, astfel că 
motorul scoase un zgomot puternic. 

— Când ajungi înapoi în oraş suni la secţia Rhinebeck 
State Trooper şi o să-ţi dea detalii. Sună la spitalul de 
urgenţă, o să-ţi spună ei. Doar dacă nu vrei să mergi acum 
acolo, dar nu te-aş sfătui. Doar stai pe-acolo şi aştepţi 
doctorii de la Urgenţă şi poate şi pe polițistul care se ocupă 
de cercetări, dar tot nu afli mai multe decât ştii acum. Nu 
trebuie să fii în altă parte între timp? 

— Da, spuse Ricky, cu toate că nu era aşa de sigur de 
asta. 

— Omu' cu maşina îţi era prieten bun? 

— Nu, răspunse Ricky. Nu-mi era deloc prieten. Doar un 
individ pe care-l cunosc. Unul pe care am crezut că-l 
cunosc. 

— Vezi?! spuse şoferul. Cred că ajungi la gară la timp. 
Acceleră din nou, trecu la un semafor pe galben, chiar când 
se făcea roşu, şi râse puţin de isprava lui. Ricky se lăsă pe 
spătarul banchetei, după ce se mai uită o dată peste umăr 


— 210 — 


prin geamul din spate al maşinii, dar accidentul şi oricine va 
fi fost implicat în el rămaseră ascunşi vederii. Se chinui să 
vadă lumini de semnalizare şi să audă sirene, dar nu se 
vedea şi nu se auzea nimic. 


Ajunse la tren cu doar un minut sau două înainte de 
plecarea acestuia. Nevoia de a se grăbi îl făcu să nu mai 
reflecteze deloc la ceea ce i se întâmplase în timpul vizitei 
la bătrânul doctor. Alerga prin gara pustie, iar pantofii îi 
făceau ecou pe pardoseală, în timp ce trenul trăgea la 
peron cu scârţâit de frâne. Ca şi la venire, doar o mână de 
oameni aşteptau trenul la mijlocul săptămânii, aşa de 
dimineaţă, pentru a merge la New York. Câţiva oameni de 
afaceri care vorbeau la telefoanele mobile, trei femei care 
plecaseră la cumpărături, câţiva adolescenţi în blugi - şi 
cam atât. Căldura tot mai puternică a verii solicita un ritm 
mai lent, care însă îi era străin lui Ricky la acest moment. 
Se gândi că ziua aceasta are o urgenţă nefirească în ea şi 
că nu se va simţi din nou intrat în normal până nu va 
ajunge în oraş. 

Vagonul de tren era aproape gol, doar câţiva oameni 
răspândiţi pe rândurile de scaune. Ricky merse în spatele 
trenului şi se aruncă într-un colţ, întorcându-şi imediat 
privirea spre fereastră şi urmărind priveliştea câmpenească 
pe lângă care trecea trenul, stând, şi de data asta, pe 
partea de unde putea să vadă râul Hudson. 

Ricky se simţea asemenea unei balize lăsate liberă, 
neancorată. Ceea ce odată fusese un indicator sigur al 
bancurilor de nisip şi al curenților periculoși, acum plutea în 
derivă şi vulnerabil. Nu ştia prea bine ce trebuia să 
înţeleagă din această excursie la doctorul Lewis. Credea că 
făcuse un progres, dar nu era prea sigur în ce consta acel 
progres. Nu se simţea mai aproape de a realiza şi de a 
vedea legătura sa cu cel care-l urmărea, decât fusese 
înainte de a veni în această călătorie în susul râului. Dar 
imediat îşi dădu seama că nu era adevărat. Problema pe 
care o înţelesese era că exista un blocaj între el şi 
amintirea corectă. Ricky era încă departe de a ajunge la 


— 211 — 


pacientul care trebuia, la relaţia care trebuia, indiferent cât 
de mult s-ar fi străduit. 

De un singur lucru era sigur: tot ceea ce devenise el în 
viaţă era irelevant. 

Greşeala pe care o făcuse şi care stătea la baza mâniei 
lui Rumplestiltskin venea din incursiunea sa iniţială în 
lumea psihiatriei şi psihanalizei. Venea din momentul în 
care întorsese spatele ocupaţiei dificile şi frustrante de a 
trata oamenii cu probleme, îndreptându-se în schimb spre 
domeniul stimulator, din punct de vedere intelectual, al 
tratării celor inteligenţi şi bogaţi. Nevrozele bogate, cum îşi 
numise clientela un doctor pe care îl cunoştea. Cei sănătoşi 
şi îngrijoraţi. 

Această observaţie îl enervă. Tinerii fac greşeli. Asta este 
inevitabil, în orice profesie. Acum nu mai era tânăr şi n-ar 
mai fi făcut aceeaşi greşeală, indiferent care ar fi fost 
aceea. Se înfurie la ideea că era făcut responsabil pentru 
ceva ce se petrecuse cu mai bine de douăzeci de ani în 
urmă şi pentru o opţiune pe care o luase şi care nu diferea 
cu nimic de alegerile pe care le făceau o mulţime de alţi 
doctori în aceleaşi împrejurări cu ale lui. Asta i se părea 
incorect şi nerealist. Dacă n-ar fi fost atât de dărâmat de 
tot ceea ce i se întâmplase, Ricky ar fi văzut, poate, că 
întreaga lui profesie se baza mai mult sau mai puţin pe 
conceptul că timpul doar exacerbează rănile aduse 
psihicului. Timpul doar recanalizează aceste răni, nu le 
vindecă niciodată. 

Pe fereastra trenului se vedea râul curgând. Ricky habar 
n-avea care îi va fi următorul pas, dar de un lucru era sigur: 
voia să se întoarcă în apartamentul său. Voia să se afle într- 
un loc sigur, chiar şi numai pentru o clipă. 

Ricky continuă să se uite pe geam, cât ţinu drumul, 
aproape fără să se mişte din loc. La diversele opriri ale 
trenului, abia se mişca pe locul lui şi se uita în sus. Ultima 
oprire înainte de oraş era Croton-on-Hudson, probabil la 
cincizeci de minute de Gara Pennsylvania. Vagonul trenului 
era încă nouăzeci la sută gol, cu zeci de locuri libere, aşa că 
Ricky fu mirat când un alt pasager veni dinspre spatele 


— 212 — 


trenului şi se aşeză lângă el, lăsându-se pe scaun cu o 
bufnitură. 

Ricky se întoarse, mirat. 

— Bună, doctore! spuse avocatul Merlin. E ocupat aici? 


— 213 — 


XVI 


Merlin respira greu, iar faţa îi era plină de sudoare, ca a 
unuia care a trebuit să alerge vreo cincizeci de metri ca să 
prindă trenul. O linie subţire de transpiraţie i se vedea pe 
frunte şi-şi scoase o batistă albă din buzunarul de la piept, 
cu care îşi tamponă faţa. 

— Era cât pe ce să pierd trenul, spuse el, dând o 
explicaţie deşi aceasta nu mai era necesară. Trebuie să mai 
fac sport. 

Ricky inspiră adânc înainte de a întreba: 

— De ce te afli aici? cu toate să se gândea că eo 
întrebare tâmpită, dată fiind situaţia în care se afla. 

Avocatul termină de şters faţa cu batista, apoi o întinse 
încet în poală, netezind-o înainte de a o împături şi ao 
pune la loc în buzunarul de la piept. Apoi îşi depuse la 
picioare servieta şi o mică geantă sport din material 
impermeabil. Îşi drese vocea şi răspunse: 

— Ca să te încurajez, doctore Starks. Să te încurajez. 

Ricky îşi dădu seama că surpriza provocată de vederea 
avocatului se risipise. Se răsuci, încercând să-l vadă mai 
bine pe omul de lângă el. 

— M-ai minţit, am mers la noua dumitale adresă... 

Avocatul se arătă uşor uimit. 

— Ai fost la noile birouri? 

— Imediat după ce am vorbit data trecută. Nu auziseră 
de dumneata. Nimeni din acea clădire nu auzise de 
dumneata. Şi cu siguranţa nu aveau niciun spaţiu de birou 
care să fie închiriat cuiva pe numele Merlin. Aşadar, cine 
eşti dumneata, domnule Merlin? 

— Sunt cine sunt, spuse el. Asta e cel mai neobişnuit. 

— Da, fu de acord Ricky imediat. Foarte neobişnuit. 

— Şi un pic confuz. De ce ai mers la noile birouri imediat 
după ce am discutat? Care a fost motivul acelei vizite, 
domnule Starks? 


— 214 — 


Trenul prinse viteză pe măsură ce Merlin vorbea, 
zguduindu-se uşor, astfel că bărbaţii îşi atingeau umerii 
într-o neplăcută intimitate. 

— Pentru că nu credeam că eşti cine pretindeai că eşti, 
cum nu credeam nimic din tot ceea ce îmi spuseseşi. O 
suspiciune care mi s-a confirmat, pentru că imediat ce am 
ajuns la locaţia de pe cartea de vizită pe care mi-ai dat-o... 

— i-am dat o carte de vizită? Merlin scutură din cap şi 
izbucni uşor în râs. În ziua mutării? Asta explică multe. 

— Da, spuse Ricky iritat, mi-ai dat. Şi sunt sigur că-ți 
aminteşti asta... 

— A fost o zi grea. Ameţitoare. Cum se spune? Că 
moartea, divorţul şi mutarea sunt cele trei evenimente 
care-ţi afectează cel mai tare inima. Şi psihicul, de 
asemenea. Pun pariu. 

— Aşa am auzit. 

— Ei bine, prima tranşă de cărţi de vizită pe care le-am 
comandat au venit cu adresa greşită tipărită pe ele. Noile 
birouri sunt la doar un bloc mai încolo. Funcţionarul de la 
centrul de cărţi de vizită a greşit o cifră şi noi n-am 
observat imediat. Probabil că am distribuit vreo zece- 
douăzeci de cărţi de vizită până mi-am dat seama de 
greşeală. Se mai întâmplă. Am înţeles că bietul om a fost 
dat afară, pentru că firma care le tipărea a trebuit să 
suporte cheltuielile pentru întreaga comandă şi să facă 
altele. Merlin băgă mâna în buzunar şi scoase un mic 
portvizit din piele. Uite, zise el. Asta e corectă. l-o înmână 
lui Ricky, care se holbă prosteşte la ea, apoi făcu un gest de 
refuz. 

— Nu te cred, spuse Ricky. Nu vreau să mai cred nimic 
din ceea ce-mi spui. Nici acum, nici altă dată. Ai fost şi la 
locuinţa mea cu mesajul din 7imes câteva zile mai târziu. 

— La locuinţa dumitale? Ciudat. Când? 

— La ora cinci dimineaţa. 

— Extraordinar. Şi cum poţi să fii sigur că eram eu? 

— Furnizorul de ziare ţi-a descris pantofii perfect. Şi pe 
dumneata, în rest, destul de fidel. 


— 215 — 


Merlin dădu din cap din nou. Zâmbi parşiv, într-un fel pe 
care Ricky şi-l aminti de la prima lor întâlnire. Persista 
senzaţia că avocatul era încrezător în capacitatea sa de a 
rămâne destul de alunecos încât să nu poată fi prins cu 
nimic. O capacitate importantă pentru orice avocat, de 
altfel. 

— Îmi place să cred că felul în care mă îmbrac şi 
înfăţişarea mea sunt unice, doctore Starks, dar îmi 
imaginez că adevărul este un pic mai pământesc. Pantofii 
mei, aşa frumoşi cum or fi ei, pot fi achiziţionaţi de la zeci 
de magazine obişnuite din Manhattan. Costumele mele sunt 
costume de afaceri de-a gata, standard. Drăguţe, dar totuşi 
disponibile pentru tine sau pentru oricine altcineva care are 
cinci sute de dolari în buzunar. Poate că în viitorul apropiat 
o să îmi fac şi eu costumele la croitor, la comandă. Am 
aspirații în acest sens. Dar, cel puţin pentru moment, fac 
încă parte din segmentul de populaţie care-şi cumpără 
hainele de-a gata de la etajul patru, „confecţii pentru 
bărbaţi”, al magazinelor universale. Furnizorul ăsta de ziare 
a putut să-mi descrie şi chipul? Dar părul cu început de 
chelie? Nu? Pot să-mi dau seama din privirea dumitale care 
este răspunsul. Aşa că mă îndoiesc că acea identificare pe 
care crezi că a făcut-o cineva ar rezista unei observaţii 
profesionale atente. Cu siguranţă o identificare care te-a 
convins atât de tare. Cred că acesta este un defect al 
profesiei dumitale, doctore. lei ceea ce-ţi spun oameni şi 
evaluezi la standarde prea înalte. Percepi cuvintele rostite 
ca o modalitate de a atinge adevărul. In schimb, eu le 
percep ca metode de a ascunde adevărurile. Avocatul îl 
privi pe Ricky cu o jumătate de zâmbet, apoi adăugă: Pari 
presat, doctore. 

— Cred că ştii bine asta, domnule Merlin. Pentru că ori 
dumneata, ori cine te-a angajat a dat naştere acestei stări. 

— Sunt angajat de o tânără de care ai profitat, aşa cum 
ţi-am mai spus, doctore. Aşa am ajuns la dumneata. 

— Sigur. Ştii ceva, domnule Merlin? spuse Ricky, iar 
primele tonalități aspre îşi făcură loc în vocea lui. Ştii ceva? 
Du-te şi caută-ţi alt loc! Locul acesta este ocupat. De mine. 


— 216 — 


Nu vreau să mai vorbesc cu dumneata. Nu-mi place să fiu 
minţit aşa cum o faci dumneata şi nu vreau să mai aud alte 
minciuni. Sunt destule locuri în acest tren, gesticulă Ricky 
nervos spre vagonul aproape gol, stai pe oricare dintre ele 
şi lasă-mă pe mine în pace. Sau cel puţin nu mă mai minţi. 

Merlin nu se clinti din loc. 

— Asta nu ar fi un lucru înţelept, spuse el încet. 

— Poate că am obosit să mă port înţelept, zise Ricky. 
Poate ar trebui să mă port mai nechibzuit. Acum lasă-mă în 
pace! 

Dar nu se aştepta ca avocatul să facă ceea ce-i spusese. 

— Aşa te-ai purtat? întrebă Merlin. Cu înţelepciune? Ai 
luat legătura cu un avocat aşa cum ţi-am recomandat? Ai 
făcut ceva ca să te ajuţi pe dumneata şi să-ţi protejezi 
posesiunile de un proces şi de ruşine? Ai făcut alegeri 
raţionale şi inteligente? 

— Am făcut ceva, răspunse Ricky. 

Dar nici el nu era sigur că e corect ce spune. 

Avocatul evident că nu-l crezu. Zâmbi. 

— Mă bucur să aflu asta. Poate că putem ajunge la o 
înţelegere, în cazul ăsta. Eu, dumneata şi avocatul 
dumitale? 

Ricky îşi cobori vocea: 

— Ştii care este cerința unei înţelegeri, nu-i aşa, domnule 
Merlin sau cum te-o fi chemând. Aşa că, te rog, putem să 
punem punct acestei şarade pe care continui să o joci şi să 
trecem la motivele pentru care te afli acum în acest tren? 

— Ah, doctore Starks, observ şi ceva disperare în vocea 
dumitale. 

— Ei bine, domnule Merlin, cam cât timp crezi că mai am 
la dispoziţie? 

— Timp, doctore Starks? Timp? Păi tot timpul de care ai 
nevoie... 

— Scuteşte-mă, domnule Merlin. Ori îţi cauţi alt loc, ori 
nu mă mai minţi. Înţelegi ce vreau să spun. 

Merlin se uită la Ricky cu atenţie, cu acelaşi zâmbet 
viclean la colţul gurii. Dar, în ciuda zâmbetului care vădea 
mulţumire de sine, se vedea şi prefăcătorie. 


— 217 — 


— Bine, doctore, tic-tac, tic-tac. Răspunsul la ultima 
dumitale întrebare este acesta: Cred că ai mai puţin de o 
săptămână la dispoziţie. 

Ricky respiră sacadat. 

— În sfârşit. O afirmaţie adevărată. Acum, cine eşti 
dumneata? 

— Neimportant. Doar un alt jucător mărunt. Cineva 
angajat să facă o treaba. Şi, cu siguranţa, nu sunt persoana 
care speri dumneata să fiu. 

— Atunci de ce eşti aici? 

— Ţi-am spus: pentru încurajări. _ 

— Bine atunci, spuse Ricky cu voce sigură. Incurajează- 
mă! 

Merlin se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Exista un rând în introducerea cârtii Îngrijirea sugarului 
şi copilului a doctorului Spock care cred că s-ar potrivi în 
acest moment... 

— Nu am avut ocazia să citesc cartea aia, spuse Ricky 
acru. 

— Acest rând este: „Ştii mai multe decât crezi că ştii”. 

Ricky rămase o clipă pe gânduri, înainte de a răspunde 
sarcastic: 

— Super. Drăguţ. Am să încerc să rețin asta 

— Ar merita 

Ricky nu răspunse la asta, în schimb zise: 

— Transmite-ţi mesajul, ce mai aştepţi? Asta eşti, până la 
urmă, nu-i aşa? Un mesager. Aşa că fă-ţi treaba! Ce trebuie 
să ajungă la mine? 

— Urgenţă, doctore. E vorba de ritm, viteză. 

— Cum aşa? 

— Prinde-i din urmă, spuse Merlin zâmbind şi lansându-se 
deodată într-un argou cu care Ricky nu era obişnuit. 
Trebuie să pui a doua întrebare în ziarul de mâine. Trebuie 
să faci un pas înainte, doctore. Timpul se iroseşte sau, cel 
puţin, trece pe lângă noi. 

— Încă nu ştiu care va fi a doua întrebare, spuse Ricky. 

Avocatul făcu o grimasă, ca şi cum nu ar sta confortabil 
pe scaun sau ca şi cum l-ar durea o măsea. 


— 218 — 


— De asta ne şi temeam, spuse el. De aici şi decizia de a 
te impulsiona puţin. 

Merlin se aplecă şi ridică geanta de piele care o avea la 
picioare şi o puse în poală. O deschise. Ricky văzu că 
servieta conţinea un laptop, câteva dosare de plastic şi un 
telefon mobil. Mai conţinea şi un pistol mic, de un albastru- 
metalic, semiautomat, într-un toc de piele. Avocatul 
împinse arma deoparte, rânji când văzu că Ricky se holba la 
ea şi luă telefonul. Îl deschise şi acesta luci cu acel verde- 
electronic atât de familiar lumii moderne. Se întoarse spre 
Ricky. 

— Nu ai nicio întrebare care să-ţi fi rămas în minte din 
această dimineaţă? 

Ricky continuă să se uite la pistol înainte de a răspunde: 

— Ce vrei să spui? 

— Ce ai văzut în dimineaţa asta, în drum spre tren? 

Ricky tăcu. Nu ştia că Merlin, sau Virgil, sau 
Rumplestiltskin ştiau ceva despre vizita lui la doctorul 
Lewis, dar apoi, într-o clipă, îşi dădu seama că ştiau cu 
siguranţă, altfel n-ar fi putut să-l plaseze pe Merlin în tren 
ca să se întâlnească cu el. 

— Ce ai văzut? întreba Merlin din nou. 

Figura lui Ricky era impenetrabilă, iar vocea metalică: 

— Un accident, răspunse el. 

Avocatul aprobă din cap. 

— Eşti sigur de asta, doctore? 

— Da. 

— Certitudinea este un concept atât de nemaipomenit, 
spuse Merlin. Avantajul de a fi avocat faţă de a fi, să zicem, 
psihanalist este că avocaţii muncesc într-o lume fără 
certitudini, o lume a persuasiunii. Dar acum, că mă gândesc 
la asta, poate că nu este atât de diferită de lumea dumitale, 
doctore. În fond şi la urma urmei, nu eşti şi dumneata 
convins de anumite lucruri? 

— Treci la subiect! 

Avocatul zâmbi din nou. 

— Pun pariu că asta este o expresie pe care nu o 
foloseşti niciodată cu pacienţii, nu-i aşa? 


— 219 — 


— Dumneata nu eşti pacientul meu. : 

— Adevărat. Deci crezi că ai văzut un accident. In care a 
fost implicat... 

Ricky nu era sigur cât de multe ştia omul despre doctorul 
Lewis. Era posibil să ştie totul. Dar, tot la fel, era posibil să 
nu ştie nimic. Ricky păstră tăcerea. 

În cele din urmă, avocatul îşi răspunse singur la 
întrebare: 

— „În care a fost implicată o persoană pe care ai 
cunoscut-o şi în care ai avut încredere cândva şi pe care ai 
mers să o vizitezi în speranţa optimistă că ar putea să te 
ajute în situaţia actuală a dumitale. Uite... Apăsă câteva 
taste şi apoi îi dădu telefonul lui Ricky. Pune-ţi întrebarea! 
Apasă butonul verde ca să facă legătura. 

Ricky ezită, apoi luă telefonul şi făcu exact cum i se 
ceruse. Telefonul sună o singura dată, apoi se auzi o voce: 

— Poliţia Rhinebeck, sunt polițistul Johnson. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Ricky tăcu exact cât să se audă vocea poliţistului 
repetând mesajul: 

— Poliţia de stat. Alo? 

Atunci răspunse şi el: 

— Alo, domnule poliţist, la telefon doctorul Frederick 
Starks. Pe când mă îndreptam spre gară azi-dimineaţă pe 
River Road, se pare că a avut loc un accident. Imi fac griji, 
pentru că s-ar putea să fi fost implicată o persoană 
cunoscută. Puteţi să-mi daţi mai multe detalii despre acest 
lucru? 

Răspunsul poliţistului fu curios, dar rapid: 

— Pe River Road? În dimineaţa asta? 

— Da, spuse Ricky. Un poliţist făcea semn maşinilor să 
ocolească zona... 

— Astăzi spuneţi? 

— Da, cu mai puţin de două ore în urmă. 

— Îmi pare rău, doctore, dar nu avem niciun fel de raport 
referitor la vreun accident în această dimineaţă. 

Ricky rămase puţin descumpănit. 


— 220 — 


— Dar am văzut... Un Volvo albastru implicat în accident? 
Numele victimei este doctorul William Lewis. Locuieşte pe 
River Road... 

— Dar nu astăzi. De fapt, nu am mai avut o investigaţie 
referitoare la un accident pe aici de săptămâni de zile, ceea 
ce nu este foarte obişnuit pentru perioada de vară. Chiar eu 
am fost de serviciu de la ora şase dimineaţa, deci orice apel 
care să solicite ajutorul poliţiei sau al Salvării ar fi ajuns la 
mine. Sunteţi sigur de ceea ce aţi văzut? 

Ricky trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Probabil că m-am înşelat. Mulţumesc, domnule poliţist. 

— Nicio problema, răspunse celalalt, închizând apoi 
telefonul. 

Capul lui Ricky se învârtea, dându-i o senzaţie groaznică 
de ameţeală. 

— Dar am văzut... începu el. 

Merlin dădu din cap. 

— Ce ai văzut? Chiar aşa? Gândeşte-te, doctore Starks! 
Gândeşte-te bine! 

— Am văzut un poliţist... 

— l-ai văzut şi maşina de poliţie? 

— Nu, doar stătea în picioare şi dirija circulaţia. Şi a 
spus... 

— „A spus...” Ce frază mare! Deci „a spus” ceva şi 
dumneata ai luat de bun. Ai văzut un bărbat îmbrăcat 
oarecum ca un poliţist şi ai presupus că asta şi este. L-ai 
văzut dirijând şi alte maşini în timpul când erai la acea 
intersecţie? 

Ricky se văzu forţat să dea din cap, negând: 

— Nu. 

— Deci, chiar aşa, ăsta putea să fie oricine care purta 
caschetă. Cât de bine i-ai văzut uniforma? 

Ricky rememoră imaginea tânărului, iar ceea ce-şi 
amintea mai bine erau ochii care se iţeau de sub cască. 
Incercă să-şi mai amintească şi alte detalii, dar nu putu. 

— Părea să fie un poliţist, spuse Ricky. 

— Aparenţele pot fi înşelătoare. În profesia ta, ca şi în a 
mea, doctore, zise Merlin. Acum spune-mi, cât de sigur eşti 


LU 


— 221 — 


că a avut loc un accident? Ai văzut vreo maşină de salvare? 
Alţi membri ai poliţiei sau ai echipelor de salvare? Ai auzit 
sirenele? Sau poate zgomotul elicei unui elicopter? 

— Nu. 

— Prin urmare, ai luat de bun cuvântul unui individ care 
ţi-a spus că a avut loc un accident în care a fost implicată o 
persoană lângă care te-ai aflat cu o zi în urmă, dar nu ai 
văzut necesitatea de a verifica în detaliu acest lucru? Pur şi 
simplu te-ai grăbit să prinzi trenul pentru că ai crezut că 
trebuie să te întorci în oraş, aşa e? Dar care era adevărata 
urgenţă? 

Ricky nu răspunse. 

— Şi, din câte ştii tu acum, în realitate nu a avut loc 
niciun accident pe şosea. 

— Nu ştiu. Poate că nu. Nu pot fi sigur. 

— Nu, nu poţi fi sigur, răspunse Merlin. In schimb, putem 
fi siguri de un singur lucru: că dumneata ai simţit că, 
indiferent ce aveai de făcut, era mult mai important decât 
să te asiguri dacă cineva are nevoie de ajutor sau nu. Ar 
trebui să ţii minte această observaţie, doctore. 

Ricky încercă să se răsucească pe scaun ca să-l poată 
privi pe Merlin în ochi. Era foarte greu. Merlin continua să 
zâmbească, având înfăţişarea iritantă a unuia care deţine 
controlul. 

— Poate ar trebui să încerci să telefonezi celui la care ai 
fost în vizită? Făcu semn spre telefonul mobil. Să te asiguri 
că este bine, sănătos? 

Ricky formă repede numărul de telefon al doctorului 
Lewis. Telefonul sună de câteva ori, dar nu răspunse 
nimeni. 

Faţa îi fu umbrita de surpriză, fapt pe care Merlin îi 
observă imediat. 

— Ce te face să crezi ca locuinţa în care ai fost este cu 
adevărat casa doctorului Lewis? întrebă Merlin cu un uşor iz 
de formalitate forţată. Ce ai văzut acolo care să facă 
legătură între doctor şi acea locuinţă? Erau fotografii de 
familie pe pereţi? Ai văzut semnele prezenţei altor 
persoane? Ce hârtii, bibelouri, alte fleacuri pe care le 


— 222 — 


colecţionăm în timpul vieţii erau acolo şi te-au convins că 
erai cu adevărat în casa doctorului Lewis? Altceva decât 
prezenţa lui, desigur. 

Ricky se concentră, dar nu găsi nimic de acest fel în 
memorie. Biroul în care petrecuseră o mare parte din acea 
seară era un birou obişnuit. Cărţi pe pereţi, scaune, lămpi, 
covoare. Câteva hârtii pe masă, dar nu cercetase niciuna 
dintre ele. Insă nimic din toate acestea nu-i apărea în 
amintire ca ceva unic. Bucătăria era pur şi simplu o 
bucătărie. Holul făcea legătura între camere. Camera de 
oaspeţi unde petrecuse noaptea era în mod special sterilă, 
fără nimic particular. 

Tăcu din nou, dar ştiu că tăcerea lui era un răspuns la fel 
de bun pentru avocat. 

Merlin inspiră adânc, iar sprâncenele i se ridicară în 
aşteptarea unui răspuns, apoi se lăsară relaxate, devenind 
parte din zâmbetul atoateştiutor pe care-l afişa. Ricky se 
revedea în liceu, stând în faţa altui coleg la masa de poker 
şi ştiind că, indiferent ce cărţi ar fi avut în mână, nu erau 
bune pentru a-şi învinge adversarul. 

— Hai să facem un rezumat, doctore! propuse Merlin. 
Mereu am fost de părere că este înţelept să te opreşti din 
când în când şi să evaluezi situaţia şi abia apoi să acţionezi 
în consecinţă. Acesta poate fi unul dintre acele momente 
de reflecţie. Singurul lucru de care poţi fi sigur este că ai 
petrecut câteva ore în prezenţa unui doctor pe care l-ai 
cunoscut cu ani în urmă. Nu ştii dacă aceea era într-adevăr 
casa lui sau nu sau dacă a fost implicat în accident sau nu. 
Nu ştii cu siguranţă dacă psihanalistul dumitale de 
odinioară este încă în viaţă sau nu, aşa este? 

Ricky vru să răspundă, dar se opri. 

Merlin continuă, coborând un pic vocea, care suna acum 
conspirativ: 

— Unde a fost prima minciună? Unde a fost minciuna cea 
mai gravă? Ce ai văzut? Toate întrebările astea... Deodată 
ridică mâna. Apoi clatină din cap, asemenea unuia care 
cearta un copil care a greşit. Ricky, Ricky, Ricky, să te 


— 223 — 


întreb ceva: A fost o maşină implicată într-un accident azi- 
dimineaţă? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Tocmai am vorbit cu poliţia. Tipul spunea... 

— De unde ştii că era de la poliţie tipul cu care ai vorbit? 

Ricky ezită. Merlin rânji. 

— Am format un număr şi ţi-am dat telefonul. Tu ai 
apăsat butonul verde pentru a vorbi, aşa e? Aş fi putut să 
formez orice număr, unde oricine putea să aştepte acest 
telefon al meu. Poate că asta e minciuna, Ricky. Poate că 
prietenul dumitale este pe o targă la morga Duthess 
County, aşteptând chiar acum să-l identifice nişte rude. 

— Dar... 

— Pierzi din vedere esenţialul, Ricky! 

— Bine, spuse Ricky tăios, iritat. Care este ideea? 

Ochii avocatului se micşorară puţin, iritaţi de schimbarea 
de ton din vocea lui Ricky. Merlin arătă spre geanta sport 
din material impermeabil de la picioarele sale. 

— Poate că nu a fost implicat în niciun accident, Ricky, ci, 
în schimb, în acea geantă ţi-am adus capul lui. Este posibil, 
Ricky? 

Ricky se dădu înapoi, puternic surprins. 

— Este posibil, Ricky? repetă avocatul, cu vocea 
şuierătoare acum. 

Privirea lui Ricky căzu pe geantă. Era o geantă simplă, de 
o formă normală, fără nicio trăsătură care să indice ce ar 
putea conţine. Era destul de mare pentru a conţine capul 
unei persoane şi, în plus, impermeabilă, pentru a nu lăsa 
pete sau murdărie. Dar, pe măsură ce conştientiza toate 
aceste elemente, lui Ricky i se usca gâtul şi nu era sigur ce 
îl înfricoşa mai mult, ideea că la picioarele sale se afla capul 
unui om pe care îl cunoscuse sau ideea că nu ştia. 

Ridică privirea spre Merlin. 

— Este posibil, şopti el. 

— Este important să înţelegi că orice este posibil, Ricky. 
Un accident auto poate fi înscenat. La fel şi o plângere de 
hărţuire sexuală trimisă la comitetul care guvernează 


— 224 — 


domeniul psihanalizei. Conturile tale bancare pot fi atacate 
şi golite. Rudele tale, prietenii sau chiar numai cunoştinţele 
tale pot fi ucişi. Trebuie să acţionezi, Ricky. Să acţionezi. 

Ricky întrebă cu voce tremurătoare: 

— Nu aveţi nicio limită? 

Merlin clătină din cap. 

— Niciuna. Asta face totul atât de curios pentru noi, 
participanţii. Sistemul jocului stabilit de şeful meu este unul 
în care orice poate să facă parte din activitate. Acelaşi lucru 
este valabil pentru profesia ta, îndrăznesc să spun, doctore 
Starks, nu-i aşa? 

Ricky se foi pe locul său. 

— Cred că da, spuse el încet, cu voce răguşită. Trebuie 
să plec acum. Te las cu ceea ce este în geantă... 

Merlin zâmbi iar. Se aplecă şi doar întoarse uşor partea 
de sus a genţii, dând la iveală literele F.A.S. Scrise în relief 
pe geantă. Ricky se holbă la inițialele sale. 

— Nu crezi că este ceva în geanta aia, pe lângă căpăţâna 
de care am vorbit, care face legătura între ea şi tine, Ricky? 
Nu crezi că geanta a fost achiziționată cu una dintre cărţile 
tale de vizită, înainte de a fi anulate? Şi nu crezi că 
taximetristul care te-a luat azi-dimineaţă şi te-a adus la 
gară îşi va aduce aminte că singurul lucru pe care îl aveai la 
dumneata era o geantă sport albastră, de mărime medie? 
Şi că va spune asta oricărui poliţist criminalist care îl va 
întreba? 

Ricky încerca să-şi umezească buzele. 

— Desigur, continuă Merlin. Pot oricând să iau geanta cu 
mine. lar dumneata poţi să te comporţi ca şi cum n-ai fi 
văzut-o niciodată. 

— Cum... 

— Pune cea de-a doua întrebare, Ricky. Sună chiar acum 
la Times. 

— Nu ştiu dacă eu... 

— Acum, Ricky. Ne apropiem de Gara Penn, iar când 
trenul va cobori în subteran, telefonul nu va mai funcţiona 
şi conversaţia va lua sfârşit. Alege acum! Pentru a-şi pune 
mai bine în evidenţă spusele, Merlin începu să formeze un 


— 225 — 


număr la telefonul mobil. Uite, spuse el, ca pentru a-i 
demonstra eficienţa gestului. Am format eu pentru tine la 
Departamentul de anunţuri de la Times. Pune întrebarea, 
Ricky! i 

Ricky luă telefonul şi apăsă butonul verde. Intr-o clipă îi 
răspunse aceeaşi femeie care îi preluase anunţul şi 
săptămâna precedentă. 

— Sunt doctorul Starks, spuse el încet. Aş vrea să dau un 
alt anunţ pe prima pagină. 

Pe măsură ce vorbea, mintea îi lucra rapid, încercând să 
formuleze întrebarea. 

— Desigur, doctore. Cum merge jocul? întrebă femeia. 

— Pierd, răspunse Ricky. Apoi spuse: lată cum doresc să 
sune anunţul... Făcu o scurtă pauză, inspiră cât de adânc 
putu, apoi spuse: 


Douăzeci de ani, nu-i glumă, 

La un spital am tratat săraci. 

Am plecat pentru o slujbă mai bună. 
Asta este ceea ce ţi-a fost răpit? 
Pentru că am plecat să-i tratez pe alţii, 
Asta a provocat moartea mamei tale? 


Doamna de la anunţuri îi repetă anunţul lui Ricky, apoi 
spuse: 

— Sună cam neobişnuit pentru un indiciu de ghicitoare. 

La care Ricky răspunse: 

— Este un joc neobişnuit. 

Apoi îi dădu din nou adresa unde să trimită factura şi 
închise. 

Merlin dădea din cap. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse el. Foarte inteligent, 
având în vedere în ce tensiune eşti. Ai putea fi un personaj 
foarte bun, doctore. Probabil mult mai bun decât îţi 
imaginezi. 

— De ce nu-ţi suni pur şi simplu şeful să-l înştiinţezi...? 
începu Ricky. 

Dar Merlin clătină din cap. 


— 226 — 


— Nu crezi că suntem la fel de izolaţi de el ca tine? Crezi 
că un om cu asemenea capacităţi nu şi-a construit garduri 
şi ziduri între el şi cei care-i duc sarcinile la îndeplinire? 

Ricky se gândi că acest lucru era probabil adevărat. 

Trenul încetinea şi cobora uşor sub pământ, lăsând 
soarele undeva în urmă şi târându-se spre gară. Se 
aprinseră becurile din compartiment, aruncând asupra 
tuturor o lumină galbenă. Afară pe fereastră se vedeau 
umbre întunecate de camioane, trenuri şi stâlpi de beton. 
Ricky asemănă senzaţia cu aceea de a fi îngropat. 

Merlin se ridică tocmai când trenul se opri. 

— Citeşti vreodată New York Daily News, Ricky? Nu, cred 
că nu eşti genul care citeşte un tabloid. Pentru tine există 
lumea frumos rafinata a Times-ului. Originile-mi sunt mult 
mai umile. Îmi plac Post şi Daily News. Uneori astea scot în 
evidenţă poveşti de care Times nu este câtuşi de puţin 
interesat. Ştii, Times povesteşte despre ceva din Kurdistan, 
News şi Post - ceva din Bronx. Dar astăzi cred că lumea ta 
va fi mai bine servită dacă citeşti aceste ziare, nu Times. 
Am fost absolut clar, Ricky? Citeşte Post şi News astăzi, 
pentru că este o poveste acolo care ţi se va părea foarte 
curioasă. Aş zice chiar absolut esenţială. Merlin făcu un mic 
semn cu mâna. Asta a fost o călătorie cu trenul extrem de 
interesantă, nu crezi, doctore? Kilometrii pur şi simplu au 
zburat. Apoi arătă spre geanta sport. Asta este pentru tine, 
doctore. Un cadou. Incurajare, aşa cum spuneam. 

Apoi Merlin se întoarse, lăsându-l pe Ricky singur în 
compartiment. 

— Aşteaptă! strigă Ricky. Opreşte-te! 

Merlin nu se opri. Alte câteva capete se întoarseră spre 
el. Ricky se pregătea să mai strige o dată, dar se abţinu. Nu 
voia să se uite lumea prea atent la el. Nu voia să atragă 
atenţia nimănui. Voia să se cufunde la loc în întunericul 
gării şi să devină una cu umbrele. Geanta îi bloca ieşirea, 
asemenea unui aisberg apărut deodată în cale. 

Nu putea să lase geanta acolo, tot aşa cum nu putea nici 
s-o ia. 


— 227 — 


Începură să-i tremure mâinile. Se aplecă şi ridică geanta 
de pe podea. Ceva înăuntru îşi schimbă poziţia, iar Ricky 
ameţi. Pentru o clipă, îşi ridică privirea şi încercă să 
găsească ceva normal, un lucru obişnuit, de rutină, un lucru 
asupra căruia să se concentreze, ca o ancoră în realitate. 

Nu găsi nimic. 

In schimb, văzu fermoarul lung de deasupra genţii, ezită, 
trase aer în piept şi apoi îl deschise puţin. Trase partea de 
deasupra şi se uită înăuntru. 

In mijlocul genţii era un mare pepene galben rotund, de 
mărimea unui cap de om. 

Ricky izbucni în râs. Răsuflă uşurat şi începu apoi să râdă 
în hohote zgomotoase, necontrolate. Transpiraţia şi 
nervozitatea se risipiră. Lumea din jurul sau, care până 
atunci părea că se învârte fără control, se opri şi părea că 
reintră în normal. 

Inchise la loc fermoarul genţii şi se ridică. Trenul se 

golise, la fel şi peronul, cu excepţia unor hamali şi a câtorva 
însoțitori de tren. 
_ Aruncându-şi geanta pe umăr, Ricky cobori pe peron. 
Incepu să se gândească la următoarea mişcare. Era sigur 
că Rumplestiltskin va confirma locul şi situaţia în care 
mama lui se aflase în tratament cu Ricky. Îşi permise luxul 
de a spera că spitalul păstrase înregistrările pacienţilor de 
acum douăzeci de ani. Numele care-i scăpa din memorie ar 
fi putut să se afle pe o listă la spital. 

Ricky mergea înainte, iar pantofii îi făceau pe peron un 
zgomot ce răsuna în întunericul din jurul său. Centrul Gării 
Pennsylvania se afla în faţa lui, iar el se mişca iute, cu paşi 
hotărâți, spre strălucirea luminilor din gară. Pe când 
mărşăluia cu hotărâre soldăţească spre mulţimea bine 
luminată de oameni, privirea îi căzu asupra unui hamal, 
aşezat pe un cărucior de cărat bagaje, absorbit în lectura 
unui Daily News, în aşteptarea următorului tren. Exact în 
acea secundă, omul deschise ziarul astfel ca Ricky să vadă 
titlul scris cu litere de-o şchioapa, îngroşate, de pe prima 
pagină: „POLIŢISTA LOVITĂ SE AFLĂ ÎN COMĂ”. lar sub asta, 


— 228 — 


subtitlul: „SE CAUTĂ SOŢUL DISPĂRUT ÎN DEZASTRUL 
MARITAL”. 


— 229 — 


XVII 


Ricky se aşeză pe o bancă de lemn în mijlocul Gării 
Pennsylvania, cu câte un exemplar din News şi Post pe 
genunchi, fără să vadă pe nimeni şi nimic în jurul lui, 
aplecat ca un pom în mijlocul câmpiei, sub bătaia vântului. 
Fiecare cuvânt pe care îl citea părea că accelerează, 
alunecând şi patinând prin imaginaţia sa ca o maşină 
scăpată de sub control, cu roţile blocate şi făcând un 
zgomot asurzitor, fără să poată să se oprească şi 
îndreptându-se astfel inevitabil spre accident. 

Amândouă poveştile prezentau, în principiu, aceleaşi 
detalii: Joanne Riggins, poliţista în vârstă de treizeci şi patru 
de ani care lucra la Autoritatea de Tranzit din New York, 
fusese victima unui accident în seara precedentă. Cineva o 
lovise cu maşina în timp ce ea traversa strada foarte 
aproape de blocul în care locuia şi apoi fugise de la locul 
accidentului. Poliţista intrase în comă şi fusese conectata la 
aparate, la Brooklyn Medical Center, după operaţia de 
urgenţa pe care o suferise, cu şanse reduse de 
supravieţuire. Martorii declaraseră ambelor ziare că un 
autoturism Pontiac Firebird fusese văzut părăsind locul 
accidentului în trombă. Acesta era un autoturism similar 
celui pe care îl avea fostul soţ al poliţistei. Deşi 
autoturismul era dat dispărut, fostul soţ fusese interogat de 
poliţie. Post scria că el pretindea că maşina îi fusese furată 
cu o seară înainte de accident. News, la rândul lui, scotea la 
iveală faptul că Riggins ceruse şi primise în timpul 
procedurii de divorţ un ordin de restricţie împotriva fostului 
soţ, iar un altul fusese solicitat de o altă polițistă al cărei 
nume nu era menţionat, dar care, se preciza în ziar, 
alergase lângă Riggins imediat ce aceasta fusese lovită de 
maşina în viteză. Ziarul mai spunea că fostul soţ îşi 
ameninţase soţia în public de-a lungul ultimului an al 
căsniciei lor. 

Era o siropoasă poveste tipica de tabloid, plină de 
intimităţile strigătoare la cer ale unui neobişnuit triunghi 


— 230 — 


sexual, o infidelitate furtunoasă şi pasiuni scăpate de sub 
control şi care, în cele din urmă, duseseră la violenţă. 

Ricky mai ştia şi că era cu totul fals. 

Desigur, nu toată povestea, ci doar un singur mic aspect: 
şoferul maşinii care o lovise pe Riggins nu era bărbatul pe 
care îl interoga poliţia, deşi el era omul potrivit la momentul 
potrivit, din punctul lor de vedere. Ricky ştia că le-ar fi luat 
enorm de mult timp să ajungă să creadă protestele de 
nevinovăție ale fostului soţ, ba chiar şi mai mult să 
cerceteze indiferent ce alibi ar fi pretins acesta că are. 
Ricky se gândi că fostul soţ era probabil vinovat de fiecare 
gând şi dorinţă, dar nu de faptul în sine, şi era sigur că şi 
cel care aranjase acest accident ştia foarte bine acest lucru. 

Ricky mototoli şi rupse ziarul cu furie, risipind paginile pe 
banca de lemn, ca şi cum ar fi răsucit gâtul unui mic 
animal. Se gândi să le dea telefon detectivilor care lucrau la 
acest caz. Apoi îi trecu prin minte să îi telefoneze şefului lui 
Riggins. Încercă să-şi imagineze vreun coleg al lui Riggins 
ascultând povestea lui. Işi scutură capul cu o disperare 
crescândă. Nu era nicio şansă ca vreodată cineva să 
asculte ce avea el de spus. Nici măcar un cuvinţel. 

Ridică uşor capul, din nou copleşit de sentimentul că este 
urmărit. Că răspunsul lui la orice stimul îi este urmărit, ca şi 
cum ar face subiectul unui studiu clinic. Această senzaţie îi 
făcu pielea de găină. Se uită împrejur, prin gara uriaşă, 
asemenea unei peşteri. Timp de câteva secunde, zeci, sute, 
poate chiar mii de oameni trecură pe lângă el, însă Ricky se 
simţea teribil de singur. 

Se ridică şi, simțindu-se ca rănit, începu să-şi croiască 
drum spre ieşire, îndreptându-se spre taxiuri. Un cerşetor 
stătea la intrare cerând de pomană, ceea ce îl surprinse pe 
Ricky, pentru că cerşetorii erau de obicei goniţi din gara de 
poliţie. Se opri şi puse tot mărunţişul pe care-l găsi prin 
buzunare în ceaşca de plastic pe care o ţinea cerşetorul. 

— Uite, zise Ricky, n-am nevoie de ăştia. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc, spuse omul. 
Dumnezeu să te binecuvânteze. 


— 231 — 


Ricky se uită o clipă la om, observându-i bubele de pe 
mâini, leziunile de pe faţă, parţial ascunse de o barbă 
stufoasă, încâlcită şi murdara. Mizerie decrepitudine şi 
zdrenţe. Distrus de viaţa pe străzi şi de bolile minţii. Omul 
ar fi putut avea orice vârstă între patruzeci şi şaizeci de ani. 

— Eşti bine? întreba Ricky. 

— Da, domnule, da, domnule. Dumnezeu să aibă grija de 
dumneata, domnule. Eşti foarte generos. Dumnezeu să te 
aibă-n pază. N-aveţi ceva mărunţiş şi pentru mine? 
Cerşetorul îşi îndreptă atenţia spre altă persoană care 
tocmai ieşea din gară. N-aveţi nişte mărunţiş? O ţinu tot 
aşa, ca un cântec, ignorându-l pe Ricky acum, dar el 
continua să stea în faţa lui. 

— De unde eşti? întrebă Ricky. 

Cerşetorul se holbă la el, deodată plin de neîncredere. 

— De aici, spuse el, arătând locul pe care îl ocupa pe 
trotuar. De acolo, continuă el, arătând spre stradă. De 
peste tot, trase el concluzia, descriind un cerc cu braţele în 
jurul său. 

— Dar unde este casa ta? întreba Ricky. 

Omul arătă spre frunte. Asta i se păru de bun-simţ lui 
Ricky. 

— Atunci, spuse Ricky, o zi bună! 

— Da, domnule, da, domnule, Dumnezeu să te aibă-n 
pază, domnule! continuă omul melodia lui. Ceva mărunţiş? 

Ricky se dădu la o parte, încercând să-şi dea seama dacă 
îl pusese pe cerşetor în pericol de moarte doar prin simplul 
fapt că i se adresase. Se îndrepta spre taxiuri, întrebându- 
se dacă fiecare persoană cu care venea în contact urma să 
devină următoarea ţinta, aşa cum devenise Riggins, sau 
cum poate că era cazul cu doctorul Lewis, aşa cum fusese 
cazul cu Zimmerman. Unul rănit, unul dispărut, unul mort. 
Îşi dădu seama: „Dacă aş avea un prieten, n-aş putea să-l 
sun. Dacă aş avea o iubită, n-aş putea să mă duc la ea. 
Dacă aş avea un avocat, n-aş putea să-mi fac programare. 
Dacă m-ar durea măseaua, n-aş putea nici măcar să merg 
la dentist să-mi plombeze caria, fără să-l pun în pericol pe 
medicul stomatolog. Orice ating devine vulnerabil”. 


— 232 — 


Ricky se opri pe trotuar şi se uită la mâinile sale. „Otravă, 
se gândi el. Am devenit otravă.” 

Cutremurat de acest gând, Ricky trecu pe lângă şirul de 
taxiuri care-şi aşteptau clienţii. Îşi continuă drumul spre 
oraş, îndreptându-se spre Park Avenue, iar zgomotele şi 
circulaţia, care constituiau mişcare şi sunet de altfel 
puternice şi continue, curgeau pe lângă el, astfel că el 
mergea în ceea ce i se părea a fi o linişte mormântală, 
impasibil la lumea din jur, iar lumea lui se îngusta cu 
fiecare pas pe care-l făcea. Erau câteva străzi până la 
apartamentul său, dar parcurse toată aceasta distanţă abia 
conştient de simplul fapt că respira în timpul mersului. 

Ricky se încuie în apartament şi se aruncă pe fotoliul din 
birou. Acolo îşi petrecu restul zilei şi toată noaptea, fiindu-i 
teamă să meargă afară, teamă să stea pe loc, teamă să-şi 
amintească, teamă să-şi lase mintea liberă, teamă să stea 
treaz, teamă să doarmă. 


Probabil că moţăise acolo până spre dimineaţă, pentru 
că, atunci când se trezi, afară deja mijeau zorii. Îi înţepenise 
gâtul şi îl durea fiecare încheietură după noaptea petrecută 
pe scaun. Se ridică cu grija şi merse la baie, unde se spălă 
pe dinţi şi îşi dădu cu apă pe faţă; se uită în oglindă şi 
remarcă în sinea sa că tensiunea prin care trecuse în 
ultimele zile lăsase urme adânci în fiecare rid de pe faţă. Se 
gândi că, de pe vremea când soţia sa trăia ultimele clipe de 
viaţă, el nu mai fusese atât de aproape de disperare care, 
recunoscu el cu mâhnire, era cam la fel cu moartea, din 
punct de vedere emoţional. 

Calendarul cu zilele haşurate de pe biroul său era acum 
mai bine de jumătate completat cu X-uri. 

Incercă să sune iarăşi la numărul doctorului Lewis din 
Rhinebeck, dar din nou nu auzi altceva decât aceeaşi 
înregistrare. Incercă la informaţiile telefonice din zonă, 
crezând că poate se schimbase numărul sau prefixul, dar 
nu obţinu nimic. Se gândi să sune la spital sau la morgă, 
pentru a încerca să afle exact ce este adevărat şi ce este 


=233 = 


ficţiune din toată povestea asta, dar apoi se opri. Nu era 
sigur că voia să ştie răspunsul. 

Singurul lucru de care se ţinea scai era o remarcă pe 
care o făcuse doctorul Lewis în timpul discuţiei: tot ceea ce 
făcea Rumplestiltskin părea să-l aducă pe Ricky mai 
aproape de el. 

Dar cu ce scop, dacă nu moartea, Ricky nu putea să 
spună. 

Times era la uşă, iar el îl luă şi-şi văzu întrebarea tipărită 
în partea de jos a primei pagini, lângă un anunţ care căuta 
bărbaţi pentru studii de impotenţă. Coridorul era tăcut şi 
gol, iar holul slab luminat şi prăfuit. Singurul lift trecu 
scârţâind prin dreptul etajului. Celelalte uşi, toate vopsite 
într-un negru uniform şi cu un număr auriu agăţat în mijloc, 
rămaseră închise. Se gândi că o mare parte dintre ceilalţi 
locatari erau în vacanţă. 

Ricky dădu rapid paginile ziarului, pe jumătate sperând 
ca răspunsul să se afle undeva în interior, pentru că, în 
fond, Merlin auzise întrebarea şi probabil că o transmisese 
la rândul lui mai departe şefului său. Dar Ricky nu găsi nicio 
dovadă că Rumplestiltskin se jucase cu ziarul său. Asta nu-l 
surprinse. Nici nu i se părea posibil, de altfel, ca omul să 
folosească aceeaşi tehnică de două ori, pentru că asta l-ar 
fi făcut mai vulnerabil, poate chiar recognoscibil. 

Ideea că va trebui să aştepte douăzeci şi patru de ore un 
răspuns i se părea greu de suportat. Ricky ştia că trebuia să 
progreseze chiar şi fără ajutor. Singura cale pe care o 
găsea viabilă acum era să încerce să găsească dosarele 
despre cei care veniseră la clinică în perioada scurtă cât 
lucrase el acolo, cu douăzeci de ani în urmă. Era o acţiune 
fără mari sorţi de izbândă, dar cel puţin îi dădea senzaţia că 
face şi altceva decât să aştepte să expire termenul limită. 
Se îmbrăcă rapid şi se îndreptă spre uşa de la intrarea în 
apartamentul său. Dar, odată ajuns acolo, cu mâna pe 
clanţă, gata să iasă, se opri. Simţi un val puternic de 
nelinişte, inima începu să-i bată de să-i sară din piept şi 
tâmplele să-i zvâcnească. Era ca şi cum un val uriaş de 
căldură se năpustise asupra lui şi văzu că îi tremura mâna 


— 234 — 


care se întindea spre clanţă. O parte din el ţipa în interior 
un mare avertisment, insistând să nu iasă, pentru că nu se 
afla în siguranţă în afara apartamentului. Şi, pentru o clipă 
doar, dădu atenţie avertismentului şi făcu un pas înapoi. 

Ricky inspiră sacadat, încercând să-şi controleze accesul 
de panică ce punea stăpânire pe el. 

Işi dădu seama ce se întâmplă cu el. Tratase mulţi 
pacienţi cu atacuri similare de panică. Pentru acestea 
existau Xanac, Prozac, antidepresive de toate felurile şi, în 
ciuda refuzului său de a scrie reţete, fusese nevoit să facă 
acest lucru de mai multe ori. 

Işi muşcă buza, înțelegând că totuşi e una să tratezi pe 
altul şi cu totul altceva să suferi tu. Se mai dădu un pas 
înapoi de la uşă, uitându-se fix la lemnul gros şi 
imaginându-şi că dincolo de uşă, pe hol, cu siguranţă afară, 
pe stradă, îl aşteptau tot felul de orori. Işi imagină demoni 
aşteptându-l pe trotuar, ca o gloată mânioasă şi flămânadă. 
Parcă-l cuprinse un val negru şi se gândi că, dacă va face 
măcar un singur pas în afară, va muri cu siguranţă. 

Chiar în acel moment, parcă fiecare muşchi din corpul 
său îi dicta să se retragă, să se ascundă în birou. 

Din punct de vedere clinic, înţelegea natura panicii sale. 
Realitatea însă era mult mai greu de suportat. 

Se luptă cu dorinţa de a se da înapoi, simţindu-şi muşchii 
cum se strâng, încordaţi la maxim, ca în primul moment 
când cineva vrea să ridice o mare greutate de la sol, când 
există acea confruntare de moment între putere, greutate 
şi necesitate, toate combinate într-o ecuaţie care rezultă fie 
în ridicarea greutăţii şi ducerea ei mai departe, fie în 
lăsarea acesteia înapoi jos la sol şi părăsirea locului. Asta 
era unul dintre acele momente pentru Ricky şi trebui să-şi 
adune fiecare dram de putere care-i mai rămăsese ca să-şi 
învingă senzaţia de teamă completă şi totală. 

Asemenea unui paraşutist care sare în întunericul 
necunoscut şi duşman, Ricky reuşi să se forţeze să 
deschidă uşa şi să păşească afară. Era aproape dureros să 
facă un pas mai departe. 


— 235 — 


Când ajunse pe stradă, era deja lac de sudoare, ameţit 
de efort. Probabil că avea o înfăţişare ciudată, cu privirea 
sălbatică, palid şi ciufulit, pentru că un tânăr care trecea pe 
lângă el se răsuci şi se holbă la el câteva secunde, înainte 
de a-şi continua drumul. Ricky merse mai departe pe 
trotuar, clătinându-se de parcă ar fi fost beat înaintând spre 
colţul străzii, de unde ar fi putut să facă mai uşor semn unui 
taxi care trecea pe acolo. 

Ajunse la colţ, se opri să-şi şteargă transpiraţia de pe 
faţă, apoi păşi pe bordură, cu mâna ridicată. In acea clipă, 
un taxi galben, apărut ca din senin, opri în faţa lui pentru a 
lăsa un pasager. Ricky întinse mâna spre portieră pentru a 
o deschide pentru cine urma să coboare şi în felul acesta să 
păstreze apoi taxiul pentru el însuşi. 

Pasagerul care ieşi din maşină era chiar Virgil. 

— Mulţumesc, Ricky, spuse femeia aproape cu nepăsare. 
Îşi aranjă ochelarii de soare întunecaţi pe faţă, rânjind în 
faţa consternării care probabil că se citea pe chipul lui. Ţi- 
am lăsat ziarul să-l citeşti, adăugă ea. 

Fără să mai spună nimic altceva, se răsuci şi plecă, 
mergând repede în josul străzii. În câteva secunde dădu 
colţul şi dispăru. 

— Hai, dom'le, mergi? întrebă şoferul deodată. Ricky 
stătea încă pe bordură, ţinând portiera deschisă. Se uită în 
maşină şi văzu un exemplar din Times împăturit pe scaun 
şi, fără să se mai gândească, se aruncă pe bancheta din 
spate. 

— Încotro? întrebă şoferul. 

Ricky vru să răspundă, dar se opri imediat. 

— Femeia care tocmai a plecat, spuse el, de unde ai luat- 
0? 

— Era ciudată rău, răspunse şoferul. O cunoşti? 

— Da, într-un fel. 

— Păi, îmi face semn cu mâna la vreo două străzi mai 
încolo, îmi zice să opresc chiar aici, mai sus pe strada asta, 
să aştept cu ceasul pornit în timp ce ea stă acolo în spate şi 
nu face nimic, doar se uită pe geam şi ţine un telefon mobil 
la ureche, dar fără să vorbească cu nimeni, doar ascultă. 


— 236 — 


Dintr-odată zice: „Trage acolo!” şi arată unde stăteai 
dumneata mai devreme. Imi bagă douăzeci de dolari prin 
geam şi zice: „Omul ăsta e următorul tău traseu, ai 
înţeles?” şi eu îi răspund: „Cum zici dumneata, cucoană” şi 
fac ce-mi spune. Aşa că iată-te aici. Arăta mortal doamna 
aia. Aşadar, încotro? 

Ricky tăcu, apoi întrebă: 

— Nu ţi-a dat o adresă o destinaţie pentru mine? 

Şoferul zâmbi. 

— Ba sigur că mi-a dat. La naiba. Dar zice că trebuie să 
te întreb pe dumneata mai întâi, ca să vedem dacă 
ghiceşti. 

Ricky dădu din cap. 

— Columbia Presbyterian Hospital. Ambulatoriul de la 
intersecţia dintre 152nd Street şi West End. 

— Bingo! spuse şoferul, pornind ceasul şi accelerând, 
făcându-şi loc în traficul dimineţii. 

Ricky luă ziarul de pe bancheta taxiului. În acelaşi timp, îi 
veni în gând o întrebare şi se aplecă spre bariera de plastic 
dintre şofer şi pasager. 

— Hei, spuse el, femeia aia a spus ce să faci dacă îţi spun 
altă adresă? Cum ar fi alt loc decât spitalul? 

Şoferul rânji. 

— Ce-i asta? Un joc? 

— Ai putea să spui şi aşa, răspunse Ricky. Însă nu-i un joc 
pe care ai vrea să-l joci. 

— Nu m-ar deranja să joc un joc sau două cu femeia aia, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Ba da, te-ar deranja. Spui că nu te-ar deranja, dar, 
crede-mă, te-ar deranja foarte tare. 

Omul dădu din cap. 

— Inţeleg, spuse el. Unele femei care arată ca asta îţi 
aduc mai mult necazuri. Nu merită să-ţi baţi capul cu ele... 

— Chiar aşa este, zise Ricky. 

— In orice caz, trebuia să te duc la spital indiferent ce 
adresă ai fi spus dumneata. Zice că o să-ţi dai dumneata 
seama când ajungi acolo. Femeia mi-a dat cincizeci de 
dolari pentru cursa ta. 


— 237 — 


— E plină de bani, spuse Ricky, lăsându-se pe spate 
comod pe banchetă. Respira sacadat, iar sudoarea încă îi 
umbrea colţurile ochilor şi-i păta cămaşa. Se aplecă şi luă 
ziarul. 

Găsi ceea ce căuta la pagina A-13, scris cu aceleaşi litere 
de tipar cu carioca roşie, de data asta pe o reclamă la 
lenjeria intimă de la magazinul Lord & Taylor's, astfel încât 
cuvintele se pliau pe silueta zveltă a modelului şi 
ascundeau bikini pe care tânăra îi etala. 


Ricky progrese a făcut, 

Indreptându-şi atenţia spre trecut. 

Ambiţia şi schimbarea mintea ti-au umbrit, 
Aşa că ai ignorat tot ce femeia ţi-a şoptit. 

Ai lăsat-o în derivă pe o mare de conflicte, 

Şi aşa abandonată ea cu viaţa a plătit. 

Acum copilul care greşeala a văzut pribeag, 
Caută răzbunarea de al mamei sale drag. 
Copilul sărac odinioară bogat este acum, 

Şi poate să-şi îndeplinească dorinţele fără chin. 
Poţi s-o găseşti în ale bolnavilor dosare, 

Dar e destul ca să răspunzi la astă ghicitoare? 
Pentru că, Ricky, dragă la al soarelui apus, 
Doar şaptezeci de ore din joc mai sunt de dus. 


Poezia simplă, la fel ca mai înainte, părea că-şi bate joc 
de el, prin stilul copilăresc. Se gândi la ea ca la o tortură 
elaborată a locului de joacă de la grădiniţă, cu batjocuri şi 
insulte. In orice caz, nu era nimic copilăresc în scopurile pe 
care le avea în minte Rumplestiltskin. Ricky rupse doar 
acea pagină din ziar, o împături şi o puse în buzunarul de la 
pantaloni. Restul ziarului îl aruncă pe podeaua taxiului. 
Şoferul înjură cu voce joasă traficul, purtând o conversaţie 
continuă cu fiecare camion, maşină, biciclist sau pieton 
care îi ieşea în cale şi îi tăia drumul în vreun fel. Partea 
interesanta a conversaţiei şoferului era că nimeni altcineva 
nu îl auzea de fapt. Nu deschidea geamul să strige 
obscenităţi, nici nu claxona, aşa cum fac unii şoferi de taxi, 


— 238 — 


ca reacţie nervoasă la traficul aglomerat. În schimb, omul 
ăsta abia vorbea, dădea indicaţii, făcea jocuri de cuvinte în 
timp ce manevra maşina, aşa că, într-un fel ciudat, şoferul 
poate că se simţea conectat sau cel puţin interacţiona cu 
tot ce-i apărea la orizont. „Sau în centrul atenţiei, depinde 
cum vezi lucrurile”, se gândi Ricky. Era un lucru cu totul 
neobişnuit ca în fiecare zi să ai zeci de conversații neauzite, 
şi Ricky se întrebă dacă taximetristul era chiar atât de 
deosebit de toţi ceilalţi. 

Taxiul îl lăsă pe trotuarul din faţa uriaşului complex 
spitalicesc. In faţa spitalului se vedea o intrare de urgenţe 
cu o cruce roşie uriaşă şi o maşină de salvare. Ricky simţi 
fiori de-a lungul spinării, în ciuda căldurii insuportabile din 
jur. Era o răceală dată de amintirea ultimei perioade când 
fusese la spital, care corespundea ocaziilor când îşi însoţise 
soţia, pe când aceasta încă se mai lupta cu boala ce avea s- 
o omoare, încă făcea raze şi chimioterapie şi încerca alte 
metode de a ataca boala care se abătuse asupra trupului 
ei. Secţia de oncologie era în altă parte a spitalului, dar 
asta nu reuşi să-i alunge sentimentul de neputinţă şi de 
spaimă care ieşea la suprafaţă, la fel ca ultima dată când 
fusese aici. Se uită în sus la clădirile impozante. Se gândi că 
văzuse spitalul cu trei ocazii: prima dată atunci când 
lucrase la ambulatoriu vreme de şase luni, înainte de a 
intra în practica privată; a doua oară, atunci când o pornise 
pe drumul exasperant al spitalelor pe care cu greu mergea 
soţia lui, în lupta cu moartea; iar a treia oară acum, când se 
întorsese pentru a găsi numele pacientei pe care o ignorase 
sau o neglijase şi care acum îi ameninţa propria viaţa. 

Ricky se chinui să meargă mai departe, îndreptându-se 
spre intrare, dându-şi seama că ştie unde sunt depozitate 
dosarele. 


Un funcţionar burtos de vârstă medie, îmbrăcat cu o 
cămaşă sport cu model hawaiian, în culori ţipătoare, şi 
pantaloni kaki pătaţi cu vopsea sau resturi de mâncare, 
aflat la tejgheaua de la fişier, se uită la Ricky buimac de 
surprindere, atunci când acesta îi explică ce dorea. 


— 239 — 


— Şi vrei mai exact ce anume, de acum douăzeci de ani? 
spuse el, cu o uimire nedisimulată. 

— Dosarele tuturor pacienţilor de la psihiatrie trataţi în 
ambulatoriu, pe perioada de şase luni cât am lucrat eu aici, 
spuse Ricky. Fiecare pacient care a venit aici a primit un 
număr clinic şi i s-a deschis un dosar, chiar dacă a venit şi 
numai o singură dată. Acele dosare conţin toate notițele 
referitoare la acele cazuri. 

— Nu sunt sigur că acele înregistrări au fost transferate 
pe computer, spuse funcţionarul fără tragere de inimă. 

— Sunt sigur că au fost transferate, replică Ricky. Hai să 
verificăm împreună! 

— Asta o să ia ceva timp, doctore, iar eu am o mulţime 
de alte cereri de îndeplinit... 

Ricky tăcu, apoi se gândi o clipă, imaginându-şi în cele 
din urmă cât de uşor părea pentru Virgil şi Merlin să îi pună 
pe oameni să facă şi cele mai mici lucruri doar fluturând 
bani înspre ei. Avea 250 de dolari în portofel şi scoase 200, 
punându-i pe tejghea. 

— Asta o să te ajute, poate, să mă treci în fruntea listei, 
spuse el. 

Funcţionarul se uită în jurul lui, se asigură că nu-i mai 
văzuse nimeni altcineva şi adună banii de pe tejghea. 

— Doctore, spuse el, rânjind puţin. Toate cunoştinţele 
mele îţi stau la dispoziţie. Puse banii în buzunar şi apoi 
scutură degetele în aer. Hai să vedem ce putem să găsim, 
spuse el şi începu să tasteze cuvinte-cheie la tastatura 
computerului. 

Le luă tot restul dimineţii pentru a ajunge să alcătuiască 
o lista de numere de caz. Chiar dacă puteau să determine 
anul, nu exista niciun mod de a afla cu ajutorul 
computerului care dintre cazuri reprezentau femei şi care 
bărbaţi şi, la fel, nu exista niciun cod care să arate care 
doctor consultase un anume pacient. Cele şase luni pe care 
le lucrase Ricky la ambulatoriu se întindeau din martie până 
la începutul lunii septembrie, iar funcţionarul putu să 
elimine din căutări dosarele începute înainte şi după 
această perioadă. Ingustând selecţia şi mai mult, Ricky 


=p 


ghici că mama lui Rumplestiltskin fusese consultată cândva 
în perioada de trei luni în timpul verii, cu douăzeci de ani în 
urmă. În acel interval, fuseseră deschise fişe medicale 
pentru 279 de noi pacienţi. 

— Dacă vrei să găseşti o singură persoană, spuse 
funcţionarul, trebuie să scoţi fiecare fişă şi s-o cercetezi 
singur. Pot să le scot eu pe toate pentru dumneata, dar 
după asta te descurci singur. N-o să fie uşor. 

— E în regula, spuse Ricky. Nici nu mă aşteptam să fie. 

Funcţionarul îl conduse pe Ricky la o măsuţă de oţel într- 
o latură a biroului cu fişete. Lângă masă era o banchetă de 
lemn, iar Ricky se aşeză pregătit de căutări, în timp ce 
funcţionarul începu să-i aducă dosarele pe care le găsiseră 
pe computer. Îi luă cel puţin zece minute să adune 279 
dosare, pe care le depozită direct pe podea, lângă Ricky. 
Funcţionarul îi mai aduse un carneţel de notițe şi un pix, 
apoi ridică din umeri: 

— Încearcă să le pui în ordine, spuse el, ca să nu 
trebuiască să le aşez din nou unul câte unul. Şi fii atent cu 
toate notițele din dosare, te rog, adică să nu amesteci 
notițele de la o fişă cu cele de la alta. Desigur, nu cred că o 
să mai vrea cineva să le consulte vreodată şi nici nu ştiu de 
ce le mai păstrăm. Dar nu eu fac regulile. 

Funcţionarul se uită la Ricky. 

— Ştii cine face regulile? întrebă el. 

— Nu, răspunse Ricky, aplecându-se după primul dosar. 
Nu ştiu. Probabil că administraţia spitalului. 

Funcţionarul izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Hei, spuse el, mergând înapoi la locul său din faţa 
computerului. Dumneata eşti psihologul, doctore. Credeam 
că treaba dumitale este să-i ajuţi pe oameni să-şi facă 
propriile reguli. 

Ricky nu răspunse la asta, dar i se păru o apreciere 
corectă a ceea ce făcea el. Problema era că tot felul de 
oameni jucau după propriile reguli. Mai ales 
Rumplestiltskin. Ridică primul dosar din grămadă şi îl 
deschise. Era ca şi cum ar fi deschis un dosar al memoriei. 


— 241 — 


Orele treceau pe lângă el. Citind dosarele i se părea că 
intrase într-o cascada a disperării. Fiecare dosar conţinea 
numele pacientului, adresa, rudele apropiate şi informaţiile 
despre asigurările de sănătate, dacă aveau. Apoi urmau 
nişte notițe bătute la maşină pe o foaie tip de diagnostic, 
care reprezenta evaluarea pacientului. De asemenea, erau 
sugestii pentru modalitatea de tratament. Intr-o manieră 
tăioasă şi rapidă, fiecare nume era redus la esenţa 
psihologică. Simplele cuvinte din fişe nu puteau ascunde 
adevărul amar care stătea în spatele sosirii fiecăruia dintre 
pacienţi la clinică: abuz sexual, furie, bătăi, dependenţă de 
droguri, schizofrenie, mania persecuției - o cutie a Pandorei 
plină de boli psihice. Ambulatoriul fusese un vestigiu al 
activismului anilor 1960, un plan de acţiuni pozitive care să 
vină în sprijinul celor mai puţin fericiţi, prin deschiderea 
porţilor spitalului către comunitate. „Să dăm” - acesta era 
mottoul acelor vremuri. Realitatea însă era mult mai aspră 
şi mai puţin utopică. Săracii oraşului sufereau de o paletă 
largă de boli, iar clinica şi-a dat repede seama că nu valora 
decât cât o cărămidă într-un zăgaz care pierde apă prin 
zeci de alte spărturi. Ricky se alăturase acestui program pe 
vremea când îşi finaliza ultimele stagii ale pregătirii 
profesionale de psihanalist. Cel puţin ăsta fusese motivul 
său oficial. Dar când se alăturase personalului medical al 
clinicii, era însufleţit de idealismul şi entuziasmul tinereţii. 
Se şi vedea mergând pe coridoare având întipărit pe faţă 
disprețul pentru elitismul profesiei în care intra, hotărât să 
aducă tehnicile analitice în vastele rânduri ale celor 
năpăstuiţi de soartă. Acest simţ liberal de altruism a durat 
cam o săptămână. 

În primele cinci zile la clinică, lui Ricky îi fusese spart 
biroul de către un pacient în căutare de mostre de droguri; 
fusese atacat de un sălbatic care auzea voci şi împărțea 
pumni în dreapta şi-n stânga; o şedinţa cu o tânără fusese 
întreruptă de un proxenet supărat, înarmat cu un briceag, 
care reuşise să o taie şi pe fosta lui prietenă pe faţă, şi 
mâna unui bodyguard până să fie legat fedeleş; şi fusese 
nevoit să trimită o adolescentă la camera de gardă pentru a 


— 242 — 


fi tratată de arsuri de ţigară pe braţe şi picioare, dar 
aceasta tot nu dorise să-i spună lui Ricky cine i le 
provocase. Şi-o amintea destul de bine. Era portoricană şi 
avea ochi negri umezi, de aceeaşi culoare cu părul. Venise 
la spital ştiind că cineva era bolnav şi că, foarte curând, va 
ajunge şi ea să fie, socotind că abuzul dă naştere la abuz 
într-un fel cu mult mai profund decât ar fi putut înţelege un 
studiu guvernamental sau un experiment clinic. Ea nu avea 
nicio asigurare şi niciun mod de a plăti, aşa că Ricky o 
primise de cinci ori, cât era norma permisă de stat, 
încercând să adune informaţii despre situaţia ei, deşi ea 
ştia că a vorbi despre persoana care o tortura ar putea-o 
costa viaţa. Fusese o cauză pierdută din capul locului. Şi 
Ricky ştia că, dacă fata ar supravieţui, era oricum sortită 
pieirii mai devreme sau mai târziu. 

Ricky ridica un alt dosar şi se întrebă cum de rezistase 
şase luni la clinică. Se gândi că tot timpul petrecut acolo se 
simţise cu totul şi cu totul neajutorat. Apoi îşi dădu seama 
că neajutorarea pe care o simţea acum, aflându-se la mâna 
lui Rumplestiltskin, nu era cu totul diferită. 

Cu acest gând călăuzindu-i emoţiile, se aplecă asupra 
celor 279 de fişe ale oamenilor pe care îi consultase şi îi 
tratase cu atâţia ani în urmă. 

Mai bine de două treimi dintre ei erau femei. Ca multe 
altele căsătorite cu sărăcia, ele îşi purtau zdrenţele bolilor 
psihice la fel de evident cum făceau şi cu tăieturile şi 
vânătăile abuzurilor pe care le sufereau zilnic. Văzuse totul, 
de la dependenţă la schizofrenie, şi-şi amintea cât de 
neputincios îl făceau să se simtă toate acestea. Se 
refugiase apoi în clasa de mijloc din care şi venise, de altfel, 
şi unde respectul de sine scăzut şi problemele care îl 
însoțeau puteau fi discutate şi unde se ajungea dacă nu la 
vindecare, măcar la acceptare. Se simţea prost vorbind cu 
pacienţii săi de la clinică, de parcă discuţia le-ar fi putut 
rezolva chinurile, când, în realitate, le-ar fi fost mai de folos 
un revolver şi ceva curaj, alegere pe care, îşi amintea, o 
făcuseră câţiva, după ce ajunseseră să recunoască că o 
închisoare este de preferat alteia. 


=a 


Ricky deschise un alt dosar din acea vreme şi-şi văzu 
propriul scris pe notițe. Le scoase din dosar şi încercă să 
facă legătură între numele de pe dosar şi cuvintele scrise 
de el acolo. Dar figurile păreau de abur, vaporoase, 
asemenea căldurii degajate pe o autostradă într-o zi 
caniculară de vară. „Cine eşti tu?” se întrebă el. Dar apoi 
adăugă o altă întrebare: „Ce s-a ales de tine?” 

La câţiva paşi, funcţionarul scăpă un creion pe jos şi, 
înjurând, se aplecă să-l ia. 

Ricky se uită o clipa la el, când acesta se aşeza la locul 
lui în faţa monitorului. Şi, în acea clipă, Ricky zări ceva. Era 
ca şi cum felul în care spatele omului era aplecat deasupra 
tastaturii, ticul nervos de a bate cu creionul pe birou, felul 
scurt în care se aplecase după creion, toate acestea 
vorbeau un limbaj pe care Ricky trebuia să-l fi înţeles de la 
bun început, sau cel puţin din felul în care mâna omului se 
transformase într-o gheara care apucase banii oferiţi de 
Ricky. Dar Ricky era doar un turist pe acest tărâm special şi 
asta explica de ce îi luase ceva timp să înţeleagă. Se ridică 
tăcut de la măsuţa lui şi se duse în spatele funcţionarului 
de la fişier. 

— Unde este? întrebă Ricky cu voce joasă. Vorbind, îl 
prinse pe om de claviculă şi-l ţinu strâns. 

— Ce? Ce să fie? Funcţionarul fu luat prin surprindere. 
încercă să se mişte, dar presiunea exercitată de degetele 
lui Ricky care-i apăsau carnea până la os îi limita mişcările. 

— Au! Ce naiba? 

— Unde este? repetă Ricky şi mai aspru. 

— Despre ce vorbeşti? La naiba! Dă-mi drumul! 

— Nu înainte să-mi spui unde este, spuse Ricky. Deja 
ridicase şi mâna stângă la gâtul omului şi începuse să 
strângă. Nu ţi-au spus că sunt disperat? Nu ţi-au spus sub 
ce presiune mă aflu? Nu ţi-au spus că s-ar putea să fiu 
instabil emoţional? Că aş putea să fac orice? 

— Nu! Te rog! Au! Nu, la naiba, nu au spus! Lasă-mă, dă- 
mi drumul! 

— Unde este? 

— L-au luat! 


— 244 — 


— Nu te cred. 

— Ba da, aşa au făcut. 

— Bine. Cine l-a luat? 

— Un bărbat şi o femeie. Acum vreo două săptămâni. Au 
venit aici. 

— Bărbatul era bine îmbrăcat şi zicea că e avocat? lar 
femeia arăta foarte bine? 

— Da! Ei erau. Dar despre ce naiba e vorba? 

Ricky îi dădu drumul funcţionarului, care se retrase în 
aceeaşi clipa. 

— Isuse! spuse omul, frecându-şi gâtul. Isuse, dar care-i 
treaba? 

— Cât ţi-au dat? 

— Mai mult decât dumneata. Cu mult mai mult. Nu m-am 
gândit că e aşa al naibii de important. Era doar un dosar de 
demult, în care nu s-a mai uitat nimeni în ultimii douăzeci 
de ani. Adică, ce-i aşa de important în legătură cu dosarul 
ăsta? 

— Ei la ce ţi-au spus ca le trebuie? 

— Tipul a spus că era parte dintr-un proces în legătură cu 
o moştenire. Nu prea am crezut asta, să ştii. Oamenii care 
vin aici la clinică nu prea au parte de moşteniri, în general 
vorbind. Dar bărbatul mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a zis 
că o să aducă dosarul înapoi când termină cu el. Nu am 
văzut nicio problema în asta. 

— Mai ales când ţi-a dat nişte bani. 

Funcţionarul se codi puţin, dar apoi spuse, ridicând din 
umeri: 

— O mie cinci sute de dolari. În cincisprezece bancnote 
noi de câte o sută. Le-a scos dintr-un teanc, ca un gangster 
de demult. Ştii, eu trebuie să muncesc două săptămâni 
pentru banii ăia. 

Ricky observă coincidenţa cifrei din sumă. Se uită la 
grămada de dosare şi la gândul orelor pierdute. Apoi se uită 
din nou la funcţionar, îngustându-şi privirea. 

— Deci vrei să spui că dosarul de care am nevoie nu mai 
este aici? 


— 245 — 


— Îmi pare rău, doctore, nu mi-am dat seama că e aşa 
important. Vrei cartea de vizită a domnului aceluia? 

— O am deja. Ricky continuă să se uite fix la funcţionar, 
care se tot foia pe scaun, vădit neconfortabil. Deci ei au 
luat dosarul şi ţi-au plătit, dar tu nu eşti chiar aşa de prost, 
nu-i aşa? 

Funcţionarul avu o uşoară tresărire. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că nu eşti aşa de prost. Şi nu ai lucrat 
atâţia ani într-un birou care ţine evidenţa fişelor şi 
dosarelor fără să înveţi câte ceva despre cum să-ţi faci o 
acoperire, corect? Un fişier dintre toate astea lipseşte, dar 
nu înainte ca tu să fi făcut ceva, corect? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu ai dat acea fişă fără să fi făcut o copie, aşa este? 
Nu contează cât de mult te-a plătit tipul, ţi-a trecut prin cap 
că poate, doar poate, acel cineva care va veni să-l caute va 
avea mai mult mălai să-ţi ofere decât avocatul şi femeia, 
corect? De fapt, poate chiar ţi-au spus că va veni cineva să 
întrebe de dosar, corect? 

— Se poate să fi spus asta. 

— Şi poate, doar poate, te-ai gândit că poţi să mai scoţi 
alţi o mie cinci sute de dolari sau chiar mai mult, dacă ai 
avea o copie după acel dosar, corect? 

Bărbatul aprobă dând din cap. 

— Îmi plăteşti şi dumneata? 

Ricky scutură capul. 

— Consideră o plată faptul că nu îl anunţ pe şeful tău. 

Funcţionarul se gândi, cântărind această afirmaţie, dar în 
cele din urmă văzu destulă furie şi stres la Ricky încât să 
creadă că ameninţarea era reală. 

— Nu era mare lucru în dosarul ăla, spuse el încet. Un 
formular de luare în evidenţă şi vreo două pagini de notițe 
şi instrucţiuni ataşate unui formular de diagnostic. Asta am 
copiat. 

— Dă-mi-le, îi ceru Ricky. 

Funcţionarul nu se mişcă. 


— 246 — 


— Nu mai vreau şi mai multe necazuri, spuse el. Dacă 
mai vine cineva să caute chestiile astea... 

— Eu sunt singurul care poate veni să le caute, zise 
Ricky. 

Funcţionarul se aplecă şi deschise un sertar, din care 
scoase un plic pe care i-l dădu lui Ricky. 

— Uite, zise el. Acum lasă-mă în pace! 

Ricky se uită înăuntru şi văzu documentele necesare. 
Rezistă dorinţei puternice de a se arunca asupra lor 
imediat, spunându-şi că trebuie să fie singur atunci când îşi 
cerceta propriul trecut. Se ridică, punând plicul în buzunarul 
hainei. 

— Asta e tot? întrebă el. 

Funcţionarul stătu o clipă, apoi se aplecă şi mai scoase 
din sertar un alt plic, mai mic. 

— Uite, spuse el. Şi ăsta era acolo. Dar era ataşat în afara 
dosarului, ştii, capsat, şi nu i l-am dat tipului care a venit 
după dosar. Nu ştiu de ce. Probabil m-am gândit că îl are 
deja, pentru că părea să ştie totul despre acest caz. 

— Ce este? 

— Un raport al poliţiei şi un certificat de deces. 

Ricky inspiră adânc, umplându-şi plămânii cu aerul stătut 
de subsol de spital. 

— Ce este atât de important în legătură cu o femeie care 
a venit la spital acum douăzeci de ani? întrebă funcţionarul 
deodată. 

— Cineva a făcut o greşeală, răspunse Ricky. 

Funcţionarul păru să accepte această explicaţie. 

— Deci acum cineva trebuie să plătească? întrebă el. 

— Aşa se pare, răspunse Ricky, pregătindu-se să plece. 


— 247 — 


XVIII 


Ricky ieşi din clădirea spitalului, simțind încă furnicături 
în degete, mai ales în cele pe care le înfipsese adânc în 
gâtul funcţionarului. Nu-şi amintea nici măcar un moment 
din viaţă când folosise forţa pentru a obţine ceea ce dorea. 
Credea că trăieşte într-o lume a persuasiunii şi a dialogului; 
ideea că făcuse uz de forţa fizică pentru a-l convinge pe 
funcţionar, chiar şi aşa de uşor, îi spunea că depăşise un fel 
de barieră sau păşise peste un punct de demarcaţie 
invizibil. Ricky era un om al cuvintelor, sau cel puţin aşa 
credea, până să primească scrisoarea de la Rumplestiltskin. 
In buzunar avea numele femeii pe care o tratase într-un 
moment de tranziţie al existenţei sale. Se întreba dacă nu 
cumva ajunsese din nou la un alt asemenea moment. Şi, în 
aceeaşi clipă, se întrebă dacă nu cumva era pe punctul de a 
se transforma în altceva. 

Merse spre Hudson River, prin uriaşul complex 
spitalicesc. O curte mică se afla aproape de Harkness 
Pavilion, o aripă a spitalului care se ocupa cu furnizarea de 
mâncare pentru cei foarte bogaţi şi foarte bolnavi. Clădirile 
erau edificii uriaşe, cu multe etaje, din cărămidă şi piatră, 
vădind soliditate şi robusteţe şi sfidând miile de 
microorganisme infinitezimale vinovate de producerea 
bolilor. 

Pentru prima oară în ultimele aproape două săptămâni îi 
dispăru senzaţia că este urmărit. Era convins că era în 
siguranţă, dar nu se aştepta ca această senzaţie să dureze 
prea mult. 

Imediat zări o bancă liberă şi se aşeză, cu cele două 
plicuri de la funcţionar pe genunchi. Unui trecător i s-ar fi 
putut părea că este pur şi simplu un medic sau o rudă 
venită în vizită la un bolnav, care se bucură de un moment 
de linişte în curtea spitalului pentru a medita sau pur şi 
simplu pentru a mânca ceva. Ricky se opri o clipă, 
gândindu-se ce consecinţe va avea faptul că luase acele 
documente din dosar, apoi scoase hârtiile din buzunar. 


— 248 — 


Numele pacientei pe care o consultase cu douăzeci de 
ani în urmă era Claire Tyson. 

Se uită fix la literele numelui, dar acestea nu-i spuneau 
nimic. Nicio figură nu îi răsări în faţa ochilor, făcându-şi loc 
dintre amintiri. Nicio voce nu-i răsună în urechi, rechemată 
de amintire, de acum douăzeci de ani. Niciun gest, nicio 
expresie, niciun ton al vocii nu traversă bariera anilor. 
Coarda memoriei rămase tăcută, necântată. Era pur şi 
simplu un nume printre alte zeci de nume din acea 
perioada. 

Incapacitatea lui de a-şi aminti cel mai mic detaliu îi dădu 
fiori pe şira spinării. 

Ricky citi rapid formularul de luare în evidenţă. Femeia 
venise la spital într-o stare acută de depresie, combinată cu 
nelinişte şi panică. Fusese trimisă la clinică de la camera de 
gardă, unde mersese pentru tratamentul unor contuzii şi 
răni. Existau dovezi ale unei relaţii abuzive cu un bărbat, 
care nu era tatăl celor trei copii pe care îi avea femeia. Erau 
menţionate vârstele lor: zece, opt şi cinci ani, dar nu erau 
date şi numele copiilor. Femeia avea doar douăzeci şi nouă 
de ani şi dăduse o adresă nu foarte departe de spital, într-o 
zonă a oraşului pe care Ricky o ştia ca fiind rău famată. Nu 
avea asigurare de sănătate şi lucra cu jumătate de normă 
la un magazin alimentar. Nu era născută în New York, ci 
undeva în apropierea unui orăşel din nordul Floridei. Pe acel 
formular de luare în evidenţă mai erau trecute codul 
numeric personal şi numărul de telefon al femeii. 

Ricky luă apoi cea de-a doua foaie de hârtie, un formular 
de diagnostic, şi-şi recunoscu propriul scris de mână. 
Cuvintele îl făcură să se cutremure. Erau propoziţii scurte, 
la obiect, fără niciun fel de compasiune sau simpatie. 


Domnişoara Tyson se prezintă ca o femeie în 
vârstă de douăzeci şi nouă de ani, mamă a trei copii, 
aflându-se într-o relaţie fizică probabil dificilă cu un 
bărbat care nu este tatăl acestor copii. Ea afirmă că 
tatăl copiilor a părăsit-o acum câţiva ani pentru un 
loc de muncă la o sondă petrolieră în sud-vest. 


— 249 — 


Femeia nu are asigurare de sănătate şi nu poate 
munci decât cu jumătate de normă, pentru că nu are 
bani ca să angajeze pe cineva să se ocupe de copii în 
mod corespunzător. Primeşte asistenţă socială şi 
asistenţă pentru familiile cu copii, bonuri de masă şi 
subvenţii pentru chirie. Spune că nu se poate 
întoarce în oraşul natal din Florida, fiind certată cu 
părinţii din cauza relaţiei cu tatăl copiilor. În plus, 
spune că nici nu are bani pentru această călătorie. 

Din punct de vedere clinic, domnişoara Tyson pare 
o femeie cu o inteligenţă peste medie, care ţine mult 
la copiii ei şi la bunăstarea acestora. A absolvit liceul 
şi doi ani de colegiu, pe care apoi l-a abandonat când 
a rămas însărcinată. Este foarte prost hrănită şi a 
dezvoltat un tic nervos la pleoapa dreaptă. Evită 
contactul direct ochi în ochi atunci când discută 
despre situaţia sa şi ridică privirea doar când este 
întrebată despre copiii ei, de care spune că este 
foarte apropiată. Spune că nu aude voci, dar 
recunoaşte că izbucneşte deseori în plâns şi are crize 
de disperare pe care nu le poate controla. Spune că 
mai e în viaţă doar pentru copii, dar neagă orice altă 
tentativă de sinucidere. Spune că nu este 
dependentă de droguri şi, de altfel, nu se vede pe 
mâinile ei niciun semn de folosire a narcoticelor, dar 
un rezultat mai corect ar apărea la un test 
toxicologic. 

Diagnostic iniţial: depresie acută persistentă 
provocată de sărăcie. Personalitate instabilă. Posibil 
uz de droguri. 

Recomandare medicală: tratamentul pacientului în 
ambulatoriu în limita acceptată de stat de cinci 
şedinţe. 


Apoi semnase în josul paginii. Uitându-se la propria 


semnătură, Ricky se întrebă dacă nu cumva, cu aceasta, îşi 
semnase condamnarea la moarte. 


— 250 — 


Mai era o observaţie, pe o a doua foaie de hârtie, în care 
nota că domnişoara Claire Tyson revenise la clinică la 
şedinţele cu el de patru ori, şi nu mai venise şi la a cincea 
şedinţă acceptată de stat. Aşadar, cel puţin în legătură cu 
asta se înşelase vechiul său mentor, doctorul Lewis. Dar 
apoi îi veni altă idee şi se repezi să deschidă copia după 
certificatul de deces, cu ştampila medicului legist într-un 
colţ, şi compară data cu cea a primei şedinţe de tratament 
când femeia venise la el, de pe formularul de la clinică. 

Cincisprezece zile. 

Se lăsă cu toată greutatea pe spătarul băncii. Femeia 
venise la spital, fusese trimisă la el, iar o jumătate de lună 
mai târziu era moartă. 

Certificatul de deces părea că luceşte în mâna lui, iar 
Ricky scană rapid formularul. Claire Tyson se spânzurase în 
baia apartamentului în care locuia, folosind o curea 
bărbătească, pe care o agăţase de o ţeavă. Autopsia 
scosese la iveală faptul că fusese bătută cu puţin timp 
înainte de a muri şi că era însărcinată în trei luni. Un raport 
al poliţiei prins de certificatul de deces spunea că un bărbat 
numit Rafael Johnson fusese interogat în legătură cu faptul 
că o bătuse, dar nu fusese arestat. Cei trei copii fuseseră 
predaţi Departamentului pentru Servicii Sociale privind 
Tinerii. 

„Şi asta a fost tot”, se gândi Ricky. 

Niciunul dintre cuvintele scrise pe formularele din faţa lui 
nu era în stare să exprime oroarea care domnea în viaţa şi 
în moartea lui Claire Tyson. Cuvântul „sărăcie” nu cuprinde 
nici pe departe lumea şobolanilor, a mizeriei şi a disperării. 
Cuvântul „depresie” de-abia dacă sugerează greutatea 
apăsătoare care trebuie să se fi aflat pe umerii femeii. În 
vâltoarea vieţii în care era prinsă Claire Tyson un singur 
lucru îi dădea speranţe: cei trei copii. 

„Cel mai mare dintre ei, se gândi Ricky. Probabil că i-a 
spus celui mai mare dintre copii că mergea la spital să se 
întâlnească cu medicul psiholog, care o ajuta. Oare îi 
spusese că eram singura ei şansă? Că îi promisesem o viaţă 


— 251 — 


altfel, diferită? Ce i-am spus de i-am dat speranţă, pe care, 
l-a rândul ei, a transmis-o celor trei copii?” 

Indiferent ce va fi fost, a fost nepotrivit, pentru că femeia 
se sinucisese. 

Sinuciderea lui Claire Tyson trebuie să fi fost momentul 
de cotitură al existenţei celor trei copii, în special al celui 
mai mare, se gândi Ricky. lar acest moment nici măcar nu 
se înregistrase în vreun fel în propria existenţă. Când 
femeia nu mai venise la şedinţa finala, Ricky nu făcuse 
absolut nimic. Nu-şi amintea să fi dat nici măcar un telefon, 
să-şi manifeste îngrijorarea. În schimb, completase toate 
formularele dintr-un dosar şi o dăduse uitării pe femeie. Ca 
şi pe copii, de altfel. 

lar acum, unul dintre ei voia să pună mâna pe el. 

„Găseşte acel copil şi l-ai găsit pe Rumplestiltskin”, îşi 
zise Ricky. 

Se ridică de pe bancă, gândindu-se că are atât de multe 
de făcut, mulţumit, într-un fel ciudat, că era presat de timp 
şi de termene limită, pentru că altfel ar fi fost forţat să se 
gândească la ceea ce făcuse - sau nu făcuse - cu douăzeci 
de ani în urmă. 


Ricky îşi petrecu restul zilei în hăţişurile iadului pe care îl 
reprezenta birocraţia Primăriei din New York. 

Înarmat numai cu un nume şi o adresă vechi de douăzeci 
de ani, era trimis de la un birou la altul, de la un funcţionar 
la altul, în cadrul Departamentului de Servicii Sociale 
pentru Tineret din Manhattan, în încercarea de a afla ce se 
întâmplase cu cei trei copii ai lui Claire Tyson. Lucrul cel 
mai frustrant în tot acest asalt al lui Ricky în lumea 
funcţionărimii era că ştia, la fel ca toţi cei de la birourile 
unde ajungea, că trebuie să existe o evidenţă a copiilor 
undeva. Dar era imposibil s-o găsească printre înregistrările 
inadecvate de pe computer şi prin camerele pline cu dosare 
şi fişete. În mod clar, această căutare va însemna multe 
săpături şi ore consumate din timpul lui. Ricky îşi dorea să 
fie reporter de investigaţii sau detectiv particular, adică 
acel tip de personalitate care are răbdarea să petreacă ore 


— 252 — 


nesfârşite în cercetarea unor dosare mucegăite. Dar nu era. 
Şi nici nu avea timpul necesar. 

„Trei oameni de pe lumea asta sunt legaţi de mine prin 
acest fir subţire de aţă care poate să mă coste viaţa”, îşi 
spuse în sinea lui, mergând la un alt funcţionar, în alt birou. 
Gândul acesta îi dădu un imbold de a grăbi lucrurile. 

Se afla acum în faţa unei femei plinuţe, de origine 
hispanică, plăcută la vedere, de la Departamentul de 
evidenţă a delictelor juvenile. Femeia avea o claie de păr 
negru ca pana corbului pe care şi-l dădea la o parte de pe 
faţă, purta ochelari la modă, cu rame argintii. 

— Doctore, spuse ea, nu prea avem material de cercetat. 

— E tot ce am, răspunse Ricky. 

— Dacă aceşti trei copii au fost adoptați, evidenţele lor 
cel mai probabil au fost închise. Ele pot fi redeschise, dar 
numai cu un ordin judecătoresc. Nu e imposibil de obţinut, 
dar e destul de greu, înţelegi ce vreau să spun? De obicei 
avem de-a face cu copii care au crescut şi îşi caută părinţii 
naturali. Este o anumită procedură pe care trebuie s-o 
urmăm în astfel de cazuri. Dar asta, ce ceri dumneata, este 
altceva. 

— Inţeleg. Şi sunt şi sub presiunea timpului... 

— Toţi se grăbesc. Tot timpul se grăbesc. Ce e aşa urgent 
după douăzeci de ani? 

— Este o urgenţă medicală. 

— Păi atunci, un judecător o să te asculte, ai hârtii la 
mână. la un ordin judecătoresc! Apoi poate vom face nişte 
cercetări. 

— Durează câteva zile ca să obţin un ordin judecătoresc. 

— Aşa este. Lucrurile nu se mişcă prea repede pe-aici. 
Doar dacă ai cunoaşte personal un judecător. Du-te şi 
caută-l şi vino repede cu ceva semnat la mână. 

— Timpul este important. 

_ — Pentru majoritatea oamenilor timpul este important. 
Imi pare rău. Dar ştii cum poţi să faci mai bine? 

— Cum? 

— Aduni ceva mai multe informaţii despre oamenii ăştia 
pe care îi cauţi cu ajutorul programelor astea moderne de 


— 253 — 


căutare pe calculator. Poate găseşti ceva. Ştiu că nişte 
orfani care-şi căutau trecutul aşa au făcut. Funcţionează. 
Dacă angajezi un detectiv particular, ăsta e primul lucru pe 
care îl face după ce-ţi ia banii şi-i bagă în buzunar. 

— Dar eu nu folosesc computerul. 

— Nu? Doctore, asta va fi lumea modernă. Copilul meu 
de treisprezece ani găseşte lucruri de nu-ţi vine să crezi. De 
fapt, aşa a dat de verişoara mea Violetta, pe care n-o mai 
văzusem şi de care nu mai auzisem de zece ani. Ea lucra 
într-un spital din L.A., dar fiu-meu a dat de ea. Şi nici nu i-a 
luat mai mult de o zi-două. Trebuie să încerci şi varianta 
asta. 

— Am să ţin minte, răspunse Ricky. 

— Ar fi de mare ajutor dacă ai şti codul numeric personal 
sau ceva de genul ăsta, spuse funcţionara. 

Vocea sa cu accent avea un ritm melodic şi era clar că 
discuţia cu Ricky rupea monotonia zilnică. Era ca şi cum, 
deşi îi spunea că nu are cum să îl ajute, totuşi nu voia să-l 
lase să plece. Era ultimul venit în acea zi şi probabil, se 
gândi Ricky, voia să plece acasă după ce va fi terminat cu 
el, aşa că voia sa îl ţină pe-aproape exact atât cât trebuia. 
Ricky se gândi să plece, dar nu ştia care va fi următorul pas 
pentru el. 

— Ce fel de doctor eşti? întreba ea deodată. 

— Psihanalist, spuse Ricky şi văzu cum răspunsul lui o 
făcu pe funcţionară să dea ochii peste cap, afectată. 

— Poţi să citeşti gândurile oamenilor, doctore? 

— Ei, lucrurile nu funcţionează chiar aşa, spuse el. 

— Nu, poate că nu. Asta te-ar face un fel de doctor 
vrăjitor, nu? chicoti funcţionara. Dar pun pariu că poţi să 
ghiceşti ce au oamenii de gând să facă, corect? 

— Puțin. Nu aşa de mult cum probabil crezi dumneata. 

Femeia rânji. 

— In această lume, dacă ai o mică informaţie şi ştii cum 
să apeşi pe tastele potrivite, poţi să faci unele supoziţii. Aşa 
funcţionează, spuse femeia şi făcu un semn cu mâna spre 
computerul din faţa ei. 

— Probabil. 


— 254 — 


Ricky făcu o pauză, apoi se uită în jos la foile de hârtie pe 
care le luase de la fişierul spitalului. Se uită la raportul 
poliţiei şi văzu ceva care ar fi putut să-l ajute. Poliţiştii care 
îl anchetaseră pe Rafael Johnson, prietenul femeii moarte, 
notaseră codul numeric personal al acestuia. 

— Hei, dar dacă-ţi spun un nume şi un cod numeric 
personal, computerul ăla al dumitale poate să găsească 
ceva pentru mine? 

— Locuieşte tot aici? Votează? A fost arestat vreodată? 

— Probabil că răspunsul este da la toate cele trei 
întrebări. Sau cel puţin la două. Nu ştiu dacă votează. 

— Atunci ar trebui să-l găsim cu ajutorul calculatorului. 
Cum se numeşte persoana? 

Ricky îi arătă femeii numele şi codul numeric de pe 
raportul poliţiei. Ea se uită în jur repede, să vadă dacă o 
mai vede cineva. 

— Nu prea am voie să fac aşa ceva, murmură ea, dar 
dumneata eşti doctor şi, în fine, hai să vedem! 

Funcţionara bătu de câteva ori cu degetele date cu ojă 
roşie tastele computerului. 

Computerul zumzăi şi scoase nişte sunete electronice. 
Ricky văzu că a apărut o înregistrare şi apoi imediat văzu 
că femeia ridică sprâncenele surprinsă. 

— Ăsta e un băiat rău de tot, doctore. Eşti sigur că ai 
nevoie de el? 

— Despre ce este vorba? 

— Păi e vinovat de o spargere, o altă spargere, un atac, 
este suspect în furtul unei maşini, a făcut şase ani la 
închisoarea Sing Sing. Greu. Măi să fie, are un trecut cam 
pătat. 

Femeia citi mai departe, apoi deodată zise: 

— Oh! 

— Ce este? 

— Nu-ţi mai e de niciun ajutor, doctore. 

— De ce? 

— Cineva i-a dat de urmă. 

— Şi? 


— E mort. Acum doar şase luni. 
— 255 — 


— Mort? 

— Exact. Scrie „decedat” aici şi data. Şase luni. Cineva a 
vrut să se descotorosească de el. Este un raport al poliţiei şi 
numele unui detectiv de la Secţia 41 Precinct din Bronx. 
Cazul este încă deschis. Se pare că cineva l-a bătut pe 
Rafael Johnson până l-a omorât. Oh, urât, foarte urât. 

— Ce zice? 

— Se pare că, după ce l-au bătut, l-au spânzurat de o 
ţeavă din baie cu propria curea de la pantaloni. Asta nu e 
frumos. Nu e frumos deloc, dădu femeia din cap, dar cu un 
rânjet pe faţă. Nu prea avea niciun fel de simpatie pentru 
Rafael Johnson - probabil că era genul de bărbat care-i 
călcase pragul de prea multe ori. 

Ricky se clătină pe picioare. Nu-i era greu să ghicească 
cine l-a găsit pe Rafael Johnson şi de ce. 


De la acelaşi telefon cu fise din hol dădu de detectivul 
care scrisese raportul de investigaţie criminalistică referitor 
la moartea lui Rafael Johnson. Nu ştia dacă o să realizeze 
ceva cu acest telefon, dar se gândi că trebuie să-l dea 
oricum, să-şi încerce norocul. Detectivul avea o voce vioaie 
şi totodată energică şi, după ce Ricky se prezentă, dori să 
afle motivele pentru care dădea telefon. 

— Nu prea primesc telefoane de la medici din centru. 
Doctorii nu prea frecventau aceleaşi cercuri ca răposatul şi 
prea puţin regretatul Rafael Johnson. De ce te interesează 
acest caz, doctore Starks? 

— Johnson ăsta avea legătură cu o fostă pacientă a mea, 
de acum douăzeci de ani. Incerc să dau de rudele ei şi 
speram că poate Johnson ar fi putut să mă conducă în 
direcţia cea bună. 

— Mă îndoiesc, doctore, doar dacă ai fi dispus să plăteşti. 
Rafi ar fi făcut orice pentru oricine, atâta vreme cât erau 
ceva bani la mijloc. 

— L-aţi cunoscut pe Johnson înainte de a fi ucis? 

— Ei bine, să zicem că se afla pe radarele mai multor 
poliţişti de aici. Era un ticălos. Pun pariu că trebuie să faci 
mari eforturi ca să găseşti pe cineva pe-aici care să-ţi 


— 256 — 


spună măcar un lucru de bine despre el. Droguri, îşi închiria 
muşchii pentru bătăi, spargeri, furturi, un viol sau două. In 
general cam toate ticăloşiile la care te-ai putea gândi. A 
sfârşit aşa cum era de aşteptat şi, ca să fiu sincer, nu cred 
că s-au vărsat prea multe lacrimi la înmormântarea lui. 

— Ştiţi cine l-a omorât? 

— Doctore, asta e întrebarea de un milion de dolari. Dar 
răspunsul este că avem o presupunere. 

Mintea lui Ricky tresări la această afirmaţie. 

— Aveţi? răspunse el interesat. Aţi arestat pe cineva? 

— Nu. Şi nici nu cred să facem asta. Cel puţin, nu în 
curând. 

La fel de repede cum îi crescuse speranţa, se şi 
dezumflă. 

= De ce? 

— In cazuri din astea, în general, nu prea există dovezi 
de cercetat. Uneori se găsesc urme de sânge dacă a avut 
loc o bătaie, dar acum nu e cazul, pentru că se pare că 
bătrânul Rafi a fost legat fedeleş şi bătut, iar cel care a 
făcut asta purta mănuşi. Aşa că noi căutăm acum să-i 
strângem cu uşa pe amicii lui ca să dea un nume şi să 
putem construi în felul ăsta un caz, în care unul dă în gât pe 
altul şi tot aşa, până ajungem la criminal. 

— Da, înţeleg. 

— Dar niciunul nu vrea să-l trădeze pe cel care i-a făcut-o 
lui Rafael Johnson. 

— De ce nu? 

— Ah, puşcărie, loialitate, codul Sing Sing-ului. Acum ÎI 
cercetăm pe unul cu care Rafael a avut câteva probleme, 
pe când împărțeau paturile din puşcărie. Se pare că au avut 
probleme mari. Probabil se certau pe câştigul din comerţul 
cu droguri. Au încercat să se omoare unul pe altul cu cuțite 
fabricate. Şişuri, cum le zic ei. Foarte neplăcut, cel puţin 
aşa am înţeles. Se pare că aceşti doi băieţi răi au continuat 
şi afară din puşcărie, pe stradă, să-şi poarte pică. Asta este, 
poate, una dintre cele mai vechi poveşti din lume. O să 
ajungem la cel care i-a făcut-o lui Rafi când vom afla ceva 
mai multe despre vreunul dintre ticăloşii lui de tovarăşi. 


— 257 — 


Unul dintre ei trebuie să cedeze mai devreme sau mai 
târziu, iar noi vom fi pe fază. Trebuie să poţi să-i strângi 
mai tare cu uşa, înţelegi? 

— Deci credeţi că ucigaşul e cineva pe care l-a cunoscut 
Johnson în puşcărie? 

— Absolut! Unul pe nume Rogers. Ai întâlnit pe cineva cu 
numele ăsta? Un tip rău de tot. Cel puţin la fel de rău ca 
Rafael Johnson, poate chiar mai rău, pentru că circulă liber 
printre noi, iar Johnson e îngrăşământ în cimitirul de pe 
Staten Island. 

— Cum puteţi fi atât de sigur că ăsta e tipul? 

— Nu prea ar trebui să-ţi spun dumitale toate astea... 

— Nu, desigur, înţeleg dacă nu puteţi să-mi daţi detalii, 
spuse Ricky. 

— Ei bine, a fost un pic cam neobişnuit, continuă 
polițistul. Dar nu cred că are ceva dacă-ţi spun şi dumitale, 
atâta vreme cât nu spui nimănui. Tipul ăsta, Rogers, a lăsat 
un fel de carte de vizită. Parcă ar fi vrut ca toţi tovarăşii lui 
Johnson să ştie cine i-a făcut-o aşa de rău, l-a bătut şi l-a 
umplut de sânge, până l-a omorât. Un mic mesaj pentru 
băieţii care sunt tot la puşcărie, mă gândesc. Vechea 
mentalitate de închisoare. În orice caz, după ce l-a snopit în 
bătaie pe Johnson o bună bucată de vreme, i-a făcut faţa 
varză, i-a rupt ambele picioare şi şase degete, lucruri 
groaznice, îţi spun, şi, chiar înainte de a-l spânzura, tipul 
ăsta a găsit timp să-şi cioplească inițiala numelui exact în 
mijlocul pieptului lui Johnson. Un mare „R” tăiat în carne. 
Cu totul neplăcut, dar a transmis mesajul, fără îndoială. 

— Litera „R”? 

— Exact. Ca o carte de vizită, nu? 

„Chiar aşa e”, se gândi Ricky. lar persoana căreia îi era în 
realitate destinată tocmai a primit-o. 


Ricky încercă să nu-şi imagineze ultimele momente ale 
lui Rafael Johnson. Se întrebă dacă fostul puşcăriaş şi 
criminal periculos avusese măcar cea mai mică idee cine 
era cel care îi adusese moartea. Fiecare lovitură pe care 
Johnson i-o dăduse nefericitei Claire Tyson cu douăzeci de 


— 258 — 


ani în urmă îi fusese plătită cu vârf şi îndesat. Ricky îşi 
spuse că nu e cazul să insiste prea mult pe ceea ce aflase, 
dar un singur lucru era evident: că individul care-şi spunea 
Rumplestiltskin îşi planificase răzbunarea cu multă atenţie 
şi grijă. Şi că umbra acelei răzbunări se întindea mult mai 
departe decât îşi imaginase Ricky. 

Pentru a treia oară, Ricky formă numărul de la 
Departamentul de anunţuri al ziarului New York Times, 
pentru a pune ultima întrebare. Era tot la telefonul cu fise 
din holul primăriei, cu un deget în ureche, încercând să 
acopere zgomotul făcut de oamenii care plecau de la birou. 
Funcţionarul de la ziar părea enervat că Ricky reuşise să 
sune cu puţin înainte de ora şase şi se înscrisese în 
termenul limită pentru plasarea anunţurilor. Vocea 
funcţionarului era tăioasă şi directă. 

— În regulă, doctore. Ce vrei să spui în anunţ? 

Ricky se gândi puţin şi spuse: 


Persoana pe care o caut e unul dintre cei trei? 
Rămaşi orfani de mult, acum plini de idei, 
Ce-i caută pe-acei ce fost-au odinioară cruzi cu ei? 


Omul de la anunţuri îi mai citi o dată versurile, fără să 
facă nici cel mai mic comentariu, ca şi cum ar fi fost imun la 
curiozitate. Preluă şi informaţiile de taxare repede şi la fel 
de repede închise. Ricky nu-şi putea imagina ce-l aştepta 
pe funcţionar acasă atât de captivant încât anunţul lui să 
nu suscite nici cel mai mic comentariu, dar, pe de altă 
parte, îi fu recunoscător pentru asta. 

leşi pe stradă şi se pregăti să ridice mâna, să facă semn 
unui taxi, dar apoi se gândi, în mod curios, că mai degrabă 
ar lua metroul. Străzile erau aglomerate cu traficul de 
seară, iar un val de oameni cobora în măruntaiele oraşului 
pentru a lua metroul spre casă. Se alătură acestora, găsind 
un refugiu ciudat în presiunea exercitată de aglomeraţie. 
Metroul era foarte plin şi nu găsi niciun loc, aşa că merse 
spre nord atârnat de bara de metal, lovit şi împins de ritmul 


— 259 — 


trenului şi de masele de oameni. Era aproape un lux să fie 
prins într-un asemenea anonimat. 

încercă să nu se gândească la faptul că, începând de a 
doua zi dimineaţă, nu va mai avea decât patruzeci şi opt de 
ore. Deşi trimisese întrebarea la ziar, presupunea că ştia 
deja răspunsul, ceea ce însemna că mai avea doar două 
zile să scoată la iveală numele copiilor orfani ai lui Claire 
Tyson. Nu ştia dacă va reuşi să facă acest lucru, dar cel 
puţin era ceva asupra căruia se concentra, un strop de 
informaţie pe care o putea obţine sau nu, un fapt palpabil şi 
concret care exista undeva, în lumea documentelor şi a 
curților judecătoreşti. Aceasta era o lume în care Ricky nu 
se simţea prea confortabil, aşa cum demonstrase cu vârf și- 
ndesat în cursul după-amiezii. Dar cel puţin era o lume uşor 
de recunoscut, iar asta îi dădea speranţe. Se chinuia să-şi 
amintească, pentru că ştia că fosta lui soţie fusese prietenă 
cu o serie de judecători şi se gândea că poate vreunul 
dintre ei ar putea să-i semneze un ordin judecătoresc ca să 
aibă acces la evidenţele adopţiilor. Zâmbi, gândindu-se că 
ar putea să facă acest lucru şi că aceasta ar fi o manevră 
pe care Rumplestiltkin nu o anticipase. 

Trenul se legănă şi tremură, apoi încetini, făcându-l să se 
ţină mai bine de bara de metal. Era greu să-şi ţină echilibrul 
şi se duse peste un tânăr cu un rucsac în spate şi părul 
lung, care însă ignoră contactul fizic neaşteptat. 

Staţia de metrou se afla la două străzi de casa lui Ricky şi 
el se îndreptă spre ieşire, mulţumit să se afle din nou la aer 
curat. Se opri însă când inspiră aerul fierbinte al trotuarului, 
apoi porni rapid spre casă. Nu era chiar încrezător, ci mai 
degrabă însufleţit de existenţa unui scop. Se hotărî să caute 
agenda fostei sale soţii în zona unde depozitau lucruri la 
subsol şi să-şi înceapă seara sunând la judecătorii pe care 
ea îi cunoscuse odinioară. Se va găsi măcar unul care să-l 
ajute. Nu era un plan grozav, dar cel puţin era ceva. 
Mergând grăbit înainte, se gândi dacă ajunsese la acest 
punct în aplicarea răzbunării pentru că asta dorise 
Rumplestiltskin sau pentru că fusese inteligent. Şi, într-un 
fel ciudat, se simţi încurajat de ideea că Rumplestiltskin se 


— 260 — 


răzbunase aşa de groaznic faţă de Rafael Johnson, omul 
care îi bătuse mama. Ricky se gândi că trebuie să fie o 
diferenţă între modesta neglijare al cărei autor fusese el, 
care apăruse de fapt din deficienţele birocratice, şi abuzul 
fizic pe care îl făcuse Johnson. Işi permise chiar gândul 
optimist că, poate, tot ceea ce i se întâmplase lui, cu 
cariera, cu conturile bancare, cu pacienţii, toată distrugerea 
şi dezorganizarea care fuseseră create în viaţa sa ar putea 
să se oprească aici, cu un nume şi o explicaţie de orice fel, 
iar apoi ar putea să înceapă să-şi reconstruiască viaţa. 

Nu-şi permise totuşi să se gândească nicio secundă la 
adevărata natură a răzbunării, pentru că asta nu era ceva 
cu care să fie câtuşi de puţin familiarizat. Şi nici nu se 
concentră asupra amenințării care plana deasupra uneia 
dintre rudele sale, gând încă ascuns undeva în fundal. 

Insufleţit în schimb de gânduri dacă nu chiar pozitive, 
care cel puţin aduceau a normalitate, precum şi de credinţa 
că poate totuşi ar avea o şansă să iasă câştigător din acest 
joc, Ricky dădu colţul blocului său şi se opri imediat. 

In faţa blocului său maroniu-roşcat se aflau maşini de 
poliţie, girofare, o maşină de pompieri mare, roşie şi două 
maşini galbene de la lucrări publice. Luminile de urgenţă se 
amestecau cu atmosfera de început de seară. 

Ricky se împletici cu spatele, ca un om beat sau ca unul 
care încearcă să-şi revină după o lovitură drept în figură. 
Văzu câţiva poliţişti care stăteau lângă intrarea în bloc şi 
vorbeau cu muncitorii cu căşti şi salopete ude de sudoare. 
Un pompier sau doi luau şi ei parte la discuţie, dar apoi, 
când Ricky se apropie de ei, se îndreptară spre maşină şi se 
urcară în ea. Cu un zgomot puternic de demaraj, amestecat 
cu cel al sirenelor, maşina de pompieri o porni pe stradă. 

Ricky grăbi pasul, dându-şi seama doar vag că oamenii 
din faţa lui acționau fără grabă. Când ajunse în faţa casei, 
aproape că rămăsese fără suflare. Unul dintre poliţişti se 
întoarse spre el. 

— Hei, mai încet, omule, spuse polițistul. 

— Aici e casa mea, răspunse Ricky nervos. Ce s-a 
întâmplat? 


— 261 — 


— Locuieşti aici? întrebă polițistul, deşi i se răspunsese 
deja la aceasta întrebare. 

— Da, repetă Ricky. Ce se întâmplă? 

Polițistul nu-i răspunse direct. 

— Oh, dom'le, mai bine vorbeşte cu omul ăla în costum 
de acolo, spuse el. A 

Ricky se uită la alt grup de oameni. Il văzu pe un vecin al 
său, unul care locuia la două etaje deasupra lui, un agent 
de bursă care conducea asociaţia de locatari a blocului, 
cum se certa şi gesticula cu un lucrător de la 
Departamentul de Lucrări Publice, cu o cască galbenă pe 
cap. Alţi doi bărbaţi stăteau alături. Ricky îl recunoscu pe 
unul dintre ei ca fiind preşedintele de bloc, iar pe cel de-al 
doilea, persoana responsabilă de întreţinerea blocului. 

Omul de la Departamentul de Lucrări Publice vorbea tare, 
iar, pe măsură ce se apropia de grup, Ricky îl auzi spunând: 

— Mă doare undeva de ce spui dumneata despre faptul 
că se creează inconveniente oamenilor. Eu decid în 
legătură cu domicilierea, iar eu spun nici vorbă! 

Agentul de bursă se întoarse nervos cu spatele la grup, 
spre Ricky. Îi făcu un semn cu mâna acestuia şi merse spre 
el, lăsându-i pe ceilalţi să se certe în continuare. 

— Doctore Starks, spuse el, cu mâna întinsă ca să o 
strângă pe a lui Ricky. Speram că ai plecat deja în vacanţă. 
— Ce se întâmplă? întrebă Ricky fără nicio introducere. 

— E o mizerie, continuă agentul de bursă. O mizerie 
uriaşă. 

— Ce este? 

— Nu ţi-a spus polițistul? 

— Nu. Ce naiba se întâmplă? 

Brokerul oftă şi ridică din umeri. 

— Ei bine, se pare că a fost o problemă cu ţevile la etajul 
trei. Câteva ţevi s-au spart în acelaşi timp din cauza 
acumulării de presiune. Au explodat ca nişte bombe. Sute 
de litri de apă au curs la primele etaje, iar cei de la etajele 
trei şi patru nu au deloc utilităţi. Lumina, gazele, apa, 
telefonul - toate sunt scoase din funcţiune. Agentul de 
bursă trebuie să fi văzut expresia de mirare de pe faţa lui 


— 262 — 


Ricky, deoarece continuă grijuliu: Îmi pare rău. Ştiu că 
locuinţa dumitale a fost una dintre cele mai puternic 
afectate. N-am văzut-o, dar... 

— Apartamentul meu... 

— Da. Şi acum idiotul ăsta de la Lucrări Publice vrea să 
evacuăm toată clădirea până intră inginerii şi constructorii 
şi verifică întreaga zona... 

— Dar lucrurile mele... 

— Un lucrător de la Departamentul de Lucrări Publice va 
veni cu dumneata ca să-ţi iei ce-ţi trebuie. Se spune că 
întreaga zonă este periculos de compromisă. Ai pe cine să 
suni? Ai unde să stai? Am avut impresia că în general îţi 
petreci luna august la Cape. Am crezut că eşti acolo... 

— Dar cum? 

— Nu se ştie cum. Se pare că apartamentul unde a 
început totul este cel de deasupra dumitale. lar familia 
Wolfson este în Adirondacks toată vara La naiba, trebuie 
să-i sun. Sper că au telefon acolo. Ştii un constructor bun? 
Cineva care să se priceapă la tavane, podele şi tot ce e 
între ele? Şi ai face bine să-ţi suni agentul de asigurări, dar 
bănuiesc că n-o să se bucure deloc să audă asta. Trebuie 
să-l chemi aici imediat ca să clarifice chestiunile legate de 
asigurări, dar deja sunt nişte tipi înăuntru şi fac fotografii. 

— Eu tot nu înţeleg... 

— Tipul zice că e ca şi cum ar fi explodat ţevile. Un blocaj 
probabil. O să treacă săptămâni de zile până să aflăm. 
Poate că a fost o acumulare de gaze. Oricum, a fost 
suficient ca să creeze o explozie. Ca o bombă. 

Ricky se dădu un pas înapoi uitându-se la ceea ce fusese 
casa lui timp de un sfert de secol. Era ca şi cum fusese 
înştiinţat de moartea cuiva bătrân, cunoscut, important şi 
apropiat. Avea senzaţia că trebuia să ia contact direct cu 
lucrurile, să cerceteze, să atingă ca să creadă. La fel ca 
odinioară, când atinsese obrazul soţiei sale moarte şi 
simţise o răceală de porțelan, înțelegând abia atunci ce se 
întâmplase. Făcu semn omului care se ocupa de 
întreţinerea clădirii. 

— Condu-mă înăuntru! ceru el. Arată-mi! 


— 263 — 


Omul dădu din cap nefericit. 

— N-o să-ţi placă, spuse el. Nu, domnule. lar pantofii ăia 
ai dumitale o să se strice, cred. Omul îi întinse o cască 
argintie, plină de zgârieturi. 


Când Ricky intră în clădire, apa încă mai curgea prin 
tavan, prelingându-se pe pereţii holului, făcând vopseaua 
să se umfle. Era o umezeala palpabilă, iar atmosfera din 
interior - rece şi umedă, ca în junglă. În aer plutea un vag 
miros de gunoi menajer, iar pe podeaua de marmură se 
formaseră bălți de mizerie, făcând intrarea alunecoasă, ca 
pe un lac îngheţat. Administratorul mergea cu câţiva paşi 
înaintea lui Ricky, uitându-se cu atenţie pe unde calcă. 

— Simţi mirosul ăsta? Nu e bine să faci vreo infecţie, 
spuse omul, peste umăr, spre Ricky. 

Urcară încet pe scări, evitând pe cât posibil bălțile, cu 
toate că pantofii lui Ricky deja începuseră să scoată nişte 
pleoscăituri la fiecare pas şi acesta simţea umezeala cum 
pătrunde prin piele. La etajul al doilea, doi tineri cu 
salopete, cizme de cauciuc, mănuşi chirurgicale şi măşti 
manevrau nişte mopuri mari, încercând să elimine apa care 
se strânsese. Mopurile plescăiau când erau trase prin 
mizeria aceea. Oamenii lucrau încet, cu atenţie. O a treia 
persoană, tot cu cizme de cauciuc şi mască, dar purtând un 
costum maro ieftin, cu cravata lărgită în jurul gâtului, 
stătea deoparte. Avea un aparat de fotografiat Polaroid şi 
trăgea poză după poza cu distrugerea care avusese loc. 
Bliţul se aprindea intermitent, cu o mică explozie, iar Ricky 
văzu o umflătură pe unul dintre tavane, ca un abces 
gigantic gata să se spargă, unde se adunase apa şi 
ameninţa să-l inunde pe tipul care făcea poze. 

Uşa apartamentului lui Ricky era larg deschisă. 
Administratorul spuse: _ 

— Îmi pare rău, a trebuit să deschidem. Încercam să 
aflăm sursa problemei principale... Apoi se opri, de parcă 
nu ar mai fi fost necesară nicio altă explicaţie, şi adăugă un 
singur cuvânt: La dracu! 

Nici acesta nu necesita vreo explicaţie. 


— 264 — 


Ricky făcu un singur pas în propriul apartament şi apoi se 
opri. 

Parcă un uragan îi măturase casa. Apa avea câţiva 
centimetri adâncime. Luminile electrice nu mai funcționau 
şi în aer plutea un miros distinct de material care arsese şi 
apoi fusese stins. Toate mobilele şi covoarele se îmbibaseră 
cu apă, se vedea clar că majoritatea nu mai puteau fi 
folosite vreodată. Porţiuni uriaşe din tavan erau curbate, 
altele deja se spărseseră, răspândind peste tot o pulbere 
albă fină. Tencuiala se desprinsese de pe tavan şi căzuse, 
formând grămezi ca de papier mâché. Prea multe locuri 
pentru a fi numărate erau încă întunecate de apa murdară 
care se prelingea pe pereţi. Pe măsură ce păşea mai 
departe în apartament, sporea şi mirosul de gunoi care se 
insinuase la intrarea în bloc, copleşindu-l. 

Totul era distrus. Lucrurile lui erau fie inundate, fie 
împrăştiate de apă. Era ca şi cum apartamentul fusese lovit 
de un tsunami în miniatură. Intră cu grijă în birou, oprindu- 
se la uşă. O dală uriaşă căzuse de pe tavan pe canapea. 
Biroul îi era acoperit de o grămadă de tencuială. Erau cel 
puţin trei găuri în tavan, toate picurând, toate cu ţevi 
distruse atârnând ca stalactitele într-o peşteră. Apa 
acoperea podeaua. Unele dintre tablouri, diplomele lui 
Ricky şi tabloul lui Freud căzuseră de pe pereţi, aşa că era 
şi sticlă spartă în câteva locuri. 

— Ca un fel de atac terorist, nu-i aşa? spuse 
administratorul. Când Ricky avansă, el se întinse şi-l prinse 
pe doctor de mână. Nu acolo, spuse el. 

— Lucrurile mele... începu Ricky. 

— Nu cred că podeaua este sigură mai departe, spuse 
omul. Şi oricare dintre ţevile care atârnă din tavan se poate 
desprinde oricând şi cădea. Indiferent ce cauţi, e oricum 
distrus. Mai bine să le laşi aici. Locul ăsta e de o mie de ori 
mai periculos decât îţi imaginezi. Trage aer în piept, 
doctore. Simţi mirosul ăsta? Nu e doar mizerie şi alte 
chestii. Cred că simt şi miros de gaz. 

Ricky ezită, apoi aprobă din cap. 

— Dormitorul? întrebă el. 


— 265 — 


— Cam la fel. Oricum, toate hainele sunt distruse. lar 
patul a fost distrus de o bucată mare de tavan care a căzut. 

— Dar tot trebuie să văd, spuse Ricky. 

— Nu, nu trebuie, răspunse administratorul. Nu există 
coşmar mai mare decât să vezi toate astea, aşa că mai bine 
le laşi naibii aşa şi te cari de aici. Asigurările oricum o să-ţi 
plătească totul. 

— Lucrurile mele... 

— Lucrurile sunt doar lucruri, doctore. O pereche de 
pantofi, un costum de haine - pot fi înlocuite cu uşurinţă. 
Nu merită să rişti să te îmbolnăveşti sau să te răneşti. 
Trebuie să ieşim de aici şi să-i lăsăm pe experţi să-şi facă 
treaba. Nu prea am încredere că resturile din tavan o să 
rămână acolo. Şi nici de podea nu sunt mai sigur. Trebuie 
să golească acest loc complet, de sus până jos. 

Exact aşa se simţea şi Ricky în acel moment: golit 
complet, de sus până jos. Se întoarse şi-l urmă pe 
administrator afară. O mică bucată de tavan căzu în spatele 
său, ca pentru a sublinia spusele omului. 

Odată ajunşi din nou afară pe trotuar, administratorul şi 
agentul de bursă, însoţiţi de omul de la Departamentul de 
Lucrări Publice, îl abordară împreună: 

— E rău? întrebă brokerul. Ai mai văzut ceva mai rău de- 
atât? 

Ricky clătină din cap. 

— Cei de la asigurări sunt deja pe drum încoace, continuă 
brokerul şi-i dădu lui Ricky cartea lui de vizită. Uite, sună- 
mă la birou în vreo două zile! Între timp, ai unde să stai? 

Ricky dădu din cap afirmativ, punând în buzunar cartea 
de vizită a omului. Mai avea un singur loc neatins în viaţa 
asta. Dar nu mai avea mari speranţe că va rămâne aşa. 


— 266 — 


XIX 


Noaptea îl cuprinsese ca un costum prea mic, strâns pe 
corp şi neconfortabil. Ricky îşi apăsă obrazul de geam, 
simțind răceala orei matinale cum străpunge bariera 
ferestrei, ca şi cum s-ar fi putut prelinge direct în el, iar 
întunericul de afară se contopea cu posomoreala pe care o 
simţea în sinea lui. Ricky jinduia după dimineaţă, în 
speranţa că lumina soarelui îl va ajuta să-şi limpezească 
gânduri care acum îi păreau sumbre, cu toate că ştia că 
aceasta era o speranţă zadarnică. Inspiră încet, simțind pe 
limbă gust de aer stătut, încercând să îndepărteze 
greutatea disperării pe care o simţea. Dar asta era mai 
presus de puterea lui. 

Ricky se afla de şase ore în autobuzul Bonanza de 
noapte, de la Port Authority la Provincetown. Ascultase 
zumzetul diesel al motorului autobuzului, mai puternic sau 
mai slab, în funcţie de cum schimba şoferul vitezele. După 
un semafor în Providence, autobuzul ajunse, în cele din 
urmă, la Route 6 în Cape, avansând încet şi hotărât pe 
autostradă şi lăsând pasageri la Bourne, Falmouth, 
Hyannis, Eastham şi, în cele din urmă, opri la Wellfleet, 
înainte de a se îndrepta spre P-Town, la capătul lui Cape. 

Numai o treime din autobuz mai era acum ocupat. Pe 
parcursul călătoriei, toţi ceilalţi pasageri fuseseră tineri, 
adolescenţi la colegiu sau abia în primii ani de muncă, care 
furau o ieşire de weekend la Cape Cod. „Probabil că 
prognoza vremii este bună”, se gândi el. Cerul limpede, 
temperaturi plăcute. La început, în primele ore ale 
călătoriei, tinerii fuseseră gălăgioşi, râseseră, 
pălăvrăgiseră, comunicaseră în acel mod care li se pare 
tinerilor atât de firesc, ignorându-l pe Ricky, care stătea 
singur în spate, separat de prăpăstii mult mai mari decât 
simpla diferenţă de vârstă. Însă zumzetul monoton al 
motorului îşi făcuse efectul asupra tuturor pasagerilor, cu 
excepţia lui Ricky, iar aceştia dormeau acum în diverse 
poziţii, lăsându-l pe Ricky să urmărească kilometrii pe care 


— 267 — 


roţile îi lăsau în urmă, în timp ce gândurile îi zburau la fel 
de repede ca autostrada rămasă în spate. 

Nu exista niciun fel de îndoială în mintea lui că nu un 
accident fusese de vină pentru distrugerea apartamentului 
său. Spera ca acest lucru să nu fie valabil şi pentru 
reşedinţa de vară. 

Asta era tot ce-i mai rămăsese. 

În sinea sa, Ricky cântări lucrurile spre care se îndrepta 
acum, un inventar modest care avu darul mai mult să-l 
deprime decât să-l încurajeze: o casă prăfuită, plină de 
amintiri. Un autoturism Honda Accord vechi de zece ani, 
dar puţin folosit şi pe alocuri zgâriat, pe care îl ţinea în 
hambarul din spatele casei pentru a-l folosi doar în vacanţa 
de vară, pentru că în timpul anului, în Manhattan, nu 
simţise niciodată nevoia unei maşini. Nişte haine purtate, 
decolorate de soare şi ploi, hanorace, tricouri cu mânecă 
scurtă şi pulovere cu gulerele rupte şi găurite de molii. La 
bancă îl aştepta un cec de aproximativ 10.000 de dolari. 
Mai avea o carieră distrusă şi o viaţă total dată peste cap. 

Şi cam treizeci şi şase de ore rămase până la termenul 
limită fixat de Rumplestiltskin. 

Pentru prima dată în ultimele zile, se gândi serios la 
variantele care îl aşteptau: adevăratul nume al lui 
Rumplestiltskin sau propriul necrolog. Altfel, un nevinovat 
va suferi o pedeapsă pe care Ricky doar începea să şi-o 
imagineze. Toate variantele posibile de pedepse, de la 
ruină la moarte. Nu se mai îndoia niciun pic în legătură cu 
sinceritatea individului, după cum nu mai avea niciun fel de 
îndoieli privind nivelul la care acesta putea să ajungă. 

Ricky se gândi: „Cu toate eforturile şi alergătura mea, cu 
toate speculaţiile sau încercările mele de a rezolva 
ghicitoarea, alegerea nu s-a schimbat niciodată. Mă aflu 
exact în acelaşi loc în care eram când am primit la birou 
prima scrisoare”. 

Apoi scutură din cap, pentru că asta nu i se părea chiar 
exact. De fapt, situaţia lui, îşi dădea acum seama, se 
înrăutăţise drastic faţă de momentul în care primise prima 
scrisoare. Acel doctor Frederick Starks care deschisese 


— 268 — 


scrisoarea în atmosfera spilcuită a cabinetului său din 
centrul oraşului, înconjurat de viaţa sa ordonată cu atenţie, 
având controlul asupra fiecărui minut din fiecare zi, pur şi 
simplul nu mai exista. Fusese un om la patru ace, cu fiecare 
fir de păr în ordine. Se uită o clipă în fereastra autobuzului 
la imaginea sa reflectată ca într-o oglindă. Chipul pe care îl 
vedea abia aducea cu omul care fusese odinioară. 
Rumplestiltskin dorise să joace un joc. Dar nu era nici urmă 
de sportivitate în acest joc. 

Autobuzul încetini, semn că se apropiau de o altă staţie 
de pe drum. Ricky se uită la ceasul de la mână şi îşi dădu 
seama că va ajunge la Wellfleet la revărsatul zorilor. 


Poate că lucrul cel mai minunat în legătură cu vacanţele 
sale, cu venirile şi plecările de aici în fiecare an era tocmai 
această rutină. Ritualul sosirii era acelaşi în fiecare an, 
astfel că deveni un act care avea aceeaşi familiaritate cu a 
reîntâlni un prieten drag după o absenţă îndelungată. După 
moartea soţiei, Ricky ţinuse morţiş să păstreze aceeaşi 
abordare a sosirii la casa de vacanţă. În fiecare an, pe 1 
august, Ricky lua acelaşi avion de la La Guardia până la 
micul aeroport din Provincetown, de unde aceeaşi 
companie de taxiuri îl lua şi, parcurgând cei aproximativ 
zece kilometri, îl aducea acasă. Procesul descuierii casei 
rămăsese acelaşi, de la deschiderea ferestrelor larg, spre 
aerul curat din Cape, la împăturirea cearşafurilor vechi care 
acopereau piesele de mobilier şi la măturarea şi ştergerea 
prafului care se adunase în lunile de iarnă. Odinioară, 
împărțea cu soţia lui toate aceste îndatoriri. Dar în ultimii 
câţiva ani le dusese la îndeplinire singur şi întotdeauna îşi 
amintea, în timp ce parcurgea teancul modest de 
corespondenţă care îl aştepta mereu - în general inaugurări 
de galerii de artă sau invitaţii la cocktailuri pe care le refuza 
-, că, prin faptul că făcea singur toate aceste lucruri pe 
care odinioară le împărţiseră, îi dădea soţiei sale o prezenţă 
fantomatică în viaţa lui, dar pe Ricky nu îl deranja asta. În 
mod curios, îl făcea să nu se mai simtă izolat. 


— 269 — 


Anul acesta totul era diferit. Venea cu mâna goală, însă 
bagajul care îl însoțea era mai greu decât oricare altul de 
care îşi aducea aminte, chiar şi decât în prima vară de după 
moartea soţiei. 

Autobuzul îl lăsă pe trotuarul întunecat din faţa 
restaurantului Lobster Shanty. Nu luase niciodată masa aici 
în toţi aceşti ani de când venea la Cape - probabil, din 
cauza homarului zâmbitor care purta o bavetă şi flutura un 
cuţit şi o furculiţă şi care împodobea firma de deasupra 
intrării. Două maşini aşteptau alţi pasageri şi amândouă 
plecară în grabă după ce îi preluară pe câţiva dintre colegii 
de călătorie de până atunci ai lui Ricky. Se simţea umezeala 
dimineţii, iar peste unele dintre dealurile din apropiere se 
vedea ceaţă. Lumina răsăritului făcea totul în jurul lui gri- 
vaporos, ca o fotografie nefocalizată bine. Ricky începu să 
tremure, cum stătea la colţul străzii şi simţea răcoarea 
dimineţii pătrunzându-i prin cămaşă. Ştia exact unde se 
afla, la mai puţin de cinci kilometri de casă, într-un loc unde 
venise cu maşina de sute de ori. Dar faptul că vedea acest 
loc la ora şi în împrejurările acestea îl făcea să pară străin, 
în dizarmonie, ca un instrument care cântă notele care 
trebuie, dar într-o altă gamă. Se gândi o clipă să cheme un 
taxi, dar apoi o luă spre autostradă, cu pasul şovăitor al 
soldatului care se întoarce dintr-o bătălie. 

În mai puţin de o oră, Ricky ajunse la aleea de pământ 
care ducea la casa lui. Până la această oră, căldura 
inevitabilă şi soarele pe care le promitea dimineaţa de 
august apăruseră deja, împrăştiind o mare parte din ceața 
şi vaporii de deasupra dealurilor din apropiere. Din locul în 
care se afla, lângă intrarea în casă, Ricky vedea trei ciori 
aflate la mai puţin de douăzeci de metri pe autostradă, 
ciugulind agresiv din cadavrul unui raton. Animalul alesese 
un moment total nepotrivit pentru a traversa şoseaua 
noaptea trecută şi astfel, într-o secunda, fusese transformat 
în micul dejun al altor animale. Ciorile aveau un mod de a 
se hrăni care îi acapară atenţia lui Ricky pentru o clipă: 
stăteau lângă animalul mort, capetele li se avântau înainte 
şi înapoi, dar se uitau rapid în stânga şi-n dreapta în 


— 270 — 


căutarea pericolelor din jur, de parcă ar fi înţeles pericolul 
de a se afla în mijlocul şoselei, şi nici măcar foamea, 
indiferent cât de atroce ar fi fost, nu le-ar fi permis să lase 
garda jos nici măcar o clipă. Apoi, odată ce se asigurau că 
totul era în regulă îşi afundau ciocurile lungi şi tari şi mai 
rupeau o bucată din carnea animalului. De asemenea, se 
loveau cu ciocul unele pe altele, de parcă nu ar fi vrut să 
împartă din abundența lăsată în urmă de un BMW sau un 
SUV în viteză. Aceasta era o privelişte obişnuită, iar în mod 
normal Ricky aproape că nici nu i-ar fi dat atenţie. Dar, în 
această dimineață, priveliştea îl înfurie, de parcă 
spectacolul păsărilor era jucat special pentru el. „Stârv, se 
gândi Ricky mânios. Se bucură de un mort.” Deodată 
începu să dea din mâini şi să gesticuleze cu sălbăticie în 
direcţia ciorilor. Dar păsările îl ignorară până când Ricky 
făcu vreo câţiva paşi ameninţători înspre ele. Atunci, într-un 
cor de croncăneli alarmate, se ridicară în aer, dând târcoale 
pentru o clipă pe deasupra copacilor, dar apoi se întoarseră 
pe poziţii, la doar câteva secunde după ce Ricky îşi 
continuă drumul. „Sunt mai motivate decât mine”, îşi zise 
Ricky, aproape frustrat, şi întoarse spatele scenei, păşind 
înainte, însă destul de ezitant, printr-un tunel de copaci, 
pantofii lui ridicând mici nori de praf de pe drum. 

Casa lui se afla la mai puţin de patru sute de metri de la 
drum, dar ascunsă vederii din şosea. 

Majoritatea construcţiilor noi de la Cape poartă pecetea 
aroganţei banilor deopotrivă din punct de vedere 
arhitectonic şi al locației. Case mari aruncate pe toate 
dealurile şi promontoriile, astfel încât să prindă orice 
privelişte spre Atlantic, oricât de mică. lar dacă nu era 
disponibil niciun loc cu vedere la ocean, atunci casele erau 
aşezate astfel încât să fie orientate spre poieniţe sau spre 
copacii răsuciţi de vânturi, care dominau peisajul. Casele 
noi erau construite astfel încât să dea înspre ceva. Casa lui 
Ricky era diferită. Construita în urmă cu mai bine de o sută 
de ani, servise odinioară ca mică fermă, aşa că era aşezată 
la marginea câmpurilor. Câmpurile pe care în trecut se 
cultiva porumb făceau acum parte dintr-un teritoriu 


— 271 — 


conservat, astfel că locaţia era automat izolată. Casa îşi 
afla pacea şi solitudinea mai puţin în priveliştea spre care 
era orientată şi mai mult dintr-o legătură ancestrală cu 
pământul pe care fusese construită. Acum era ca un 
pensionar în vârstă, zdrenţăros şi uzat de vremuri, care îşi 
poartă medaliile în zilele de sărbătoare, dar preferă să-şi 
petreacă orele moţăind la soare. Casa îşi îndeplinise datoria 
zeci de ani, iar acum se odihnea. Nu avea niciun pic din 
energia caselor moderne, unde relaxarea este aproape o 
exigenţă şi un deziderat arzător. 

Ricky merse printre umbrele care se întindeau sub 
copaci, până când drumul ieşi din pădurice, iar el văzu casa 
ivindu-se, la marginea unei câmpii. Faptul că aceasta încă 
mai era în picioare aproape că îl surprinse pe Ricky. 

Rămase în prag, răsuflând uşurat când găsi cheia de 
rezervă ascunsă sub dala de piatră care nu era fixată cu 
ciment, acolo unde o lăsase. Se opri o clipă, apoi descuie 
uşa şi intră în casă. Mirosul de aer stătut era aproape o 
uşurare. Privirea i se scălda în lumea din interior. Praf şi 
linişte. 

Pe măsura ce conştientiza îndatoririle care îl aşteptau - 
măturatul, ştersul prafului, pregătirea casei pentru vacanţă 
-, Ricky se simţi epuizat şi ameţit. Urcă scara îngustă până 
la dormitor. Treptele de lemn, mâncate de vreme, trosniră 
sub paşii săi. Ajuns în cameră, deschise larg fereastra 
pentru ca aerul cald să intre peste el. Păstra o fotografie a 
soţiei moarte într-un sertar al şifonierului - un loc ciudat, de 
altfel, pentru a păstra fotografia şi amintirea ei. Merse şi o 
scoase din dulap, strângând-o la piept cum face un copil cu 
ursuleţul de pluş, se aruncă pe patul dublu unde dormise 
singur în ultimele trei veri, căzând aproape instantaneu 
într-un somn adânc, dar agitat. 


Simţi că soarele se apropia de apus când deschise ochii 
şi văzu că e după-amiază. Pentru moment, fu dezorientat, 
dar, pe măsură ce simţurile i se trezeau, lumea din jurul său 
începea să prindă din nou contur. Lumea de afară îi era 
familiară şi foarte plăcută, dar vederea ei i se părea 


— 272 — 


dureroasa, ca şi cum nu putea să ajungă la priveliştea care 
îi era atât de dragă. Nu-i făcea nicio plăcere să se uite la 
lumea din jurul lui. Asemenea fotografiei soţiei sale, pe care 
încă o ţinea strâns în mână, era distantă şi cumva 
depărtată de el. 

Ricky merse la baie şi-şi dădu cu apă rece pe faţa. Chipul 
din oglinda părea mult îmbătrânit. Cu mâinile pe porţelanul 
chiuvetei, se gândi că are multe de făcut şi nu prea mult 
timp la dispoziţie. 

Se întoarse la corvoadele obişnuite în timpul verii. Merse 
la hambar, îndepărtă prelata de pe vechea Honda şi puse în 
priză încărcătorul electric pentru baterie, pe care îl ţinea 
aici exact pentru acest scop, în fiecare vară. Apoi, în timp 
ce bateria se încărca, Ricky se întoarse în casă, strânse 
cearşafurile de pe mobile şi mătură rapid podelele. Era şi o 
perie de praf în debara, iar Ricky o scoase şi imediat umplu 
casa de musculiţe de praf, care începură să se învârtă în 
lumina soarelui. 

Aşa cum îi era obiceiul la Cape, lăsă uşa de la intrare 
descuiată când plecă. In cazul în care ar fi fost urmărit, 
ceea ce era posibil, nu voia să-i forţeze pe Virgil, sau pe 
Merlin, sau pe oricine care avea legătură cu Rumplestiltskin 
să spargă uşa ca să intre. Ca şi cum în felul acesta ar mai 
atenua puţin din actul violării locuinţei. Nu ştia dacă mai 
poate să tolereze ca altceva din viaţa lui să fie distrus. Casa 
din New York, cariera lui, reputaţia, tot ceea ce avea 
legătură cu cine era şi tot ceea ce construise în viaţă fusese 
distrus în mod sistematic. Simţea că inima lui este cuprinsă 
de o mare fragilitate şi că o singură crăpătură într-un geam, 
sau o zgârietură pe o bucată de lemn, sau o ceaşcă spartă, 
sau o lingură îndoită ar fi fost mai mult decât ar fi putut 
îndura. 

Respiră uşurat când porni Honda. Apăsă frânele - păreau 
să meargă. Scoase maşina din hangar cu grijă, zicându-şi 
tot timpul: „Probabil că aşa te simţi când te apropii de 
moarte”. 


— 273 — 


Un recepţioner amabil îi arătă lui Ricky, zece paşi mai 
încolo, locul unde se afla biroul închis cu pereţi de sticlă al 
directorului băncii. First Cape Bank era o clădire mică, cu 
acoperiş de ţiglă, asemenea multor case vechi din zonă. In 
schimb, interiorul era la fel de modern ca al oricărei alte 
bănci, astfel că birourile combinau vechiul cu noul. Un 
arhitect considerase că asta ar fi o idee bună, însă Ricky se 
gândi că rezultatul era un loc care nu aparţinea nici uneia 
dintre alternative. Cu toate astea, era bucuros că banca era 
acolo şi mai ales că încă era deschisă. 

Directorul era un individ mic de statură, burtos, cu un 
petic de chelie care în mod evident fusese ars de soare 
prea mult în acea vară. Scutură cu putere mâna lui Ricky, 
apoi se dădu un pas înapoi, evaluându-l pe Ricky din priviri. 

— Vă simţiţi bine, domnule doctor? Aţi fost bolnav? 

Ricky tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Mă simt bine. De ce mă întrebaţi? 

Directorul se simţi ruşinat, făcu un semn cu mâna în aer 
de parcă ar fi vrut să anuleze întrebarea pe care tocmai o 
pusese: 

— Îmi cer scuze, n-am vrut să par prea curios. 

Ricky se gândi că felul în care arăta trebuie să fi 
demonstrat stresul prin care trecuse în ultimele zile. 

— Am avut o răceală de vară care m-a cam scos din 
funcţiune... minţi el. 

Directorul dădu din cap. 

— Răcelile astea pot să dea multe bătăi de cap. Sper că 
v-aţi asigurat împotriva bolii Lyme. Aici, dacă cineva arată 
puţin ciudat, ăsta e primul lucru la care ne gândim. 

— Sunt bine, minţi Ricky din nou. 

— Păi, vă aşteptam, domnule doctor Starks. Cred că veţi 
găsi totul în regulă, dar, trebuie să spun, asta este cea mai 
neobişnuită lichidare de cont pe care am făcut-o vreodată. 

— De ce? 

— Ei bine, mai întâi a fost acea încercare neautorizată de 
a accesa contul dumneavoastră. Asta a fost destul de 
ciudat pentru astfel de loc. Apoi astăzi, un curier a adus un 


— 274 — 


pachet pentru dumneavoastră, pe care l-a lăsat în grija 
noastră până veniţi să-l luaţi. 

— Un pachet? 

Directorul îi dădu un plic mare. Avea scris pe el numele 
lui Ricky şi numele directorului băncii. Fusese trimis din 
New York. La rubrica expeditorului era numărul unei cutii 
poştale şi numele: R.S. Skin. Ricky îl luă, dar nu îl deschise. 

— Mulţumesc, spuse el. lmi cer scuze pentru 
inconveniente. 

Directorul băncii scoase un alt plic mai mic din sertarul 
biroului său. 

— Cecul dumneavoastră, spuse el. Zece mii şapte sute 
şaptezeci şi doi de dolari. Ne pare rău că vă pierdem ca 
client, domnule doctor. Sper că nu veţi duce banii la unul 
dintre competitorii noştri. 

— Nu, spuse Ricky, cu ochii la cec. 

— Vă vindeţi casa de aici, domnule doctor? Putem să vă 
ajutăm cu această tranzacţie... 

— Nu, nu vând. 

Directorul fu foarte surprins. 

— Atunci de ce aţi închis contul? De cele mai multe ori, 
când se închid conturile pe termen lung, este pentru că are 
loc vreo schimbare acasă. Un deces sau un divorţ. 
Câteodată faliment. Ceva tragic sau foarte dificil, care-i 
face pe oameni să încerce să se regăsească pe ei înşişi. Să 
o ia de la capăt, în altă parte. Dar în acest caz... 

Directorul îl examina atent. 

Ricky însă nu răspunse. În schimb, se uită la cec. 

— Dacă nu vă este foarte greu, aş putea să primesc 
suma în numerar? 

Directorul dădu ochii peste cap. 

— Ar putea fi periculos să transportaţi atâţia bani pe-aici, 
doctore. Poate doriţi cecuri de călătorie? 

— Nu, mulţumesc, dar sunteţi amabil că vă faceţi griji 
pentru mine. Mai bine numerar. 

Directorul aprobă din cap. 

— Atunci am să-i pregătesc imediat. În bancnote de o 
sută de dolari? 


— 275 — 


— Ar fi foarte bine. 

Ricky rămase singur pentru câteva minute. Deces, divorţ, 
faliment. Boală, disperare, depresie, şantaj, extorcare. Se 
gândi că oricare dintre acestea, sau poate că toate, se 
potriveau în cazul lui. 

Directorul se întoarse şi îi înmână lui Ricky un alt plic, cu 
banii numerar. 

— Aţi vrea să-i numărați? întrebă el. 

— Nu, am încredere în dumneavoastră, spuse Ricky, 
punând banii în buzunar. 

— Vă rog, domnule doctor Starks, dacă putem să vă 
ajutam vreodată cu ceva, iată cartea mea de vizita... 

Ricky luă şi cartea de vizita, mormăind un „mulţumesc”. 
Se întoarse să plece, apoi se opri deodată şi se întoarse 
spre director: 

— Spuneaţi că oamenii îşi lichidează de obicei conturile 
din ce cauze? 

— Păi, de obicei când li s-a întâmplat ceva grav. Trebuie 
să se mute în alt loc, să înceapă o nouă cariera. Să creeze o 
nouă viaţă pentru ei şi familiile lor. Avem multe lichidări, 
marea majoritate, aş spune, deoarece clienţii noştri de 
termen lung, în vârstă, se prăpădesc, iar averile lor, de care 
ne-am ocupat noi, ajung să fie lichidate şi aruncate pe 
pieţele financiare mai agresive de pe Wall Street de către 
moştenitori. Aş spune că aproape nouăzeci la sută din 
lichidările noastre de conturi au legătură cu un deces. 
Poate chiar un procent şi mai mare. De aceea m-am mirat 
de cazul dumneavoastră, domnule doctor, pentru că pur şi 
simplu nu se potriveşte tiparului cu care suntem obişnuiţi. 

— Interesant, spuse Ricky. Nu ştiu ce să spun despre 
asta. Atunci, vă rog, fiţi siguri că, dacă o să am nevoie deo 
bancă în viitor, aceasta va fi cea pe care o voi folosi. 

Asta îl linişti pe director într-o oarecare măsură. 

— Vom fi la dispoziţia dumneavoastră, spuse el, iar Ricky, 
rumegând în gând cele spuse de director, se întoarse şi ieşi 
în seara ultimei sale zile din viaţă. 


— 276 — 


Se lăsase întunericul până când Ricky ajunse înapoi la 
fermă. Îşi zise că, în timpul verii, noaptea cu adevărat 
adâncă şi grea se instalează abia la miezul nopţii şi chiar 
mai târziu. Pe câmpurile dimprejurul casei sale cântau 
greierii, iar pe cer apăruseră deja primele stele. „Totul pare 
atât de liniştit”, se gândi el. O noapte în care nu trebuie să 
ai nicio grijă, nicio preocupare. 

Se aştepta să-l găsească pe Merlin sau pe Virgil 
aşteptându-l în casă, dar locuinţa era tăcută şi pustie. 
Aprinse luminile, apoi merse în bucătărie şi-şi făcu o cafea. 
Se aşeză la masa de lemn unde împărțise atâtea mese cu 
soţia sa, de-a lungul anilor, şi deschise pachetul pe care-l 
primise la bancă. lnăuntrul plicului mare de curierat era un 
plic normal, cu numele său scris pe el. 

Ricky desfăcu plicul şi scoase o singură foaie de hârtie 
împăturită. Antetul de pe partea superioara a scrisorii îi 
conferea acesteia aparenţa unei scrisori de afaceri mai mult 
sau mai puţin obişnuite. 


R.S. Skin 

Detectiv particular 

„Toate tranzacţiile strict confidenţiale” 
Căsuţa poştală 66, Oficiul Poştal 66 
Church Street Station 

New York, N.Y. 10008 


Sub antetul scrisorii era următorul text scurt, scris în 
termeni oficiali, de afaceri: 


Stimate Dr. Starks, 

In legătură cu cererea dumneavoastră adresată 
biroului nostru, ne bucurăm să vă anunţăm că 
angajaţii noştri au confirmat faptul că presupunerile 
dumneavoastră sunt corecte. Cu toate acestea, nu 
putem, la acest moment, să furnizăm niciun fel de 
detalii despre persoanele în chestiune. Înţelegem că 
acţionaţi sub presiunea stresantă a timpului. In 
consecinţă, pentru orice cerere din partea 


— 277 — 


dumneavoastră pe viitor, nu vom putea să vă mai 
furnizăm niciun fel de informaţii adiţionale. Dacă 
situaţia dumneavoastră se schimbă, vă rugăm să 
apelaţi la biroul nostru cu alte solicitări. 

Factura pentru serviciile noastre va ajunge la 
dumneavoastră în următoarele douăzeci şi patru de 
ore. 

Cu sinceritate, al dumneavoastră, 

R.S. Skin, preşedinte 

Compania R.S. Skin, detectivi particulari 


Ricky citi scrisoarea de trei ori înainte de a o aşeza pe 
masă. Era un document cu adevărat remarcabil. Dădu din 
cap cu un fel de admiraţie, dar sigur cu disperare. Adresa şi 
aşa-zisa firma de detectivi particulari erau cu siguranţa 
fictive. Totuşi, nu asta era genial la scrisoare. Geniul consta 
în cât de nesemnificativă ar fi putut părea scrisoarea oricui, 
mai puţin lui Ricky. Toate celelalte conexiuni cu 
Rumplestiltskin fuseseră şterse din viaţa lui Ricky. 
Poezioarele, prima scrisoare, indicaţiile, toate fuseseră fie 
distruse, fie furate de la el. lar această scrisoare îi spunea 
lui Ricky ceea ce trebuia să afle, dar în asemenea manieră, 
încât, dacă ar fi căzut în mâna oricui altcuiva, nu ar fi atras 
atenţia. Şi ar fi dus pe oricine ar fi fost curios la un zid 
impenetrabil. O urmă care nu ducea nicăieri. 

Asta, socoti Ricky, era inteligent. 

Ştia cine erau cei care voiau ca el să se sinucidă, doar că 
nu le ştia numele. Ştia şi de ce voiau ca el să se sinucidă. ŞI 
mai ştia că, dacă nu va duce la îndeplinire ceea ce i se 
ceruse, ei aveau posibilitatea de a face exact ceea ce 
promiseseră de la bun început că vor face. Factura pentru 
servicii. 

Ştia că ravagiile pe care le produseseră în ultimele două 
săptămâni se vor evapora când Ricky va ajunge la termenul 
limită. Minciuna cu abuzul sexual care-i dăduse cariera 
peste cap, banii, apartamentul, tot ce i se întâmplase în 
cursul ultimelor paisprezece zile se va rezolva ca prin 
minune odată cu moartea lui. 


— 278 — 


„Dar dincolo de toate acestea, se gândi el, cel mai rău 
lucru dintre toate este că nimănui nu-i va păsa.” 

Se izolase din punct de vedere profesional şi social în 
ultimii ani. Era, dacă nu chiar înstrăinat, cu siguranţă 
îndepărtat de rudele sale. Nu avea familie şi niciun prieten 
adevărat. Se gândi că la înmormântarea sa vor veni oameni 
în costume întunecate, cu figuri pe care se pot citi false 
îngrijorări şi regrete. Aceştia ar fi colegii săi. Ar mai fi 
probabil nişte oameni, în stranele bisericii, foştii săi pacienţi 
pe care îi ajutase. Işi vor arăta emoţiile în mod 
corespunzător. Dar piatra de temelie a psihanalizei era 
aceea în care un tratament de succes îi plasa pe toţi aceşti 
indivizi într-o lume fără nelinişti şi depresii. Asta le 
pregătise, în ani de şedinţe psihanalitice zilnice. Aşa că n-ar 
fi fost raţional din partea lui să le ceara să verse o lacrimă 
de dragul lui. 

Singura persoană în măsură să manifeste reala emoție 
pe banca de lemn a bisericii era probabil persoana care îi 
provocase moartea. 

„Sunt absolut singur”, îşi zise Ricky. 

Ce folos ar fi avut să ia scrisoarea să încercuiască pe ea 
numele R.S. Skin cu roşu şi să o lase în urma lui, pentru a fi 
găsită de un poliţist, împreună cu mesajul: „Asta e cel care 
m-a făcut să mă sinucid?” 

Individul nici măcar nu exista. Cel puţin nu într-un plan 
unde ar putea să fie descoperit de un poliţist de la poliţia 
locală din Wellfleet, statul Massachusetts, în plin sezon, 
când cei care comit infracţiuni sunt în principal persoane de 
vârstă medie care conduc, de la petreceri spre casă, sub 
influenţa băuturilor alcoolice, sau oameni bogaţi antrenați 
în certuri domestice, sau adolescenţi scandalagii, care 
încearcă să cumpere orice varietate de substanţe ilegale. 

Şi, mai rău, cine ar crede? În schimb, ceea ce ar 
descoperi imediat oricine şi-ar arunca o privire la viaţa lui 
Ricky ar fi că soţia sa murise, cariera lui se afla pe muchie 
de cuţit din cauza acuzațiilor de abuz sexual, finanţele sale 
erau un dezastru total, iar casa îi fusese distrusă într-un 


— 279 — 


accident. Un teren fertil pentru o adevărată depresie 
sinucigaşă. 

Moartea lui va avea sens pentru oricine o va cerceta 
câtuşi de puţin. Inclusiv pentru toţi colegii lui din 
Manhattan. La suprafaţă, moartea provocată de propria 
mână ar fi fost un bun studiu de caz profesional. Nimeni nu 
ar găsi ceva neobişnuit în ea, nici măcar o secundă. 

O clipă, Ricky simţi mânia îndreptându-se spre sine 
însuşi: „Te-ai transformat singur într-o ţintă atât de 
uşoară!” îşi încleştă pumnii şi bătu în masa de lemn. 

Ricky inspiră adânc şi apoi spuse cu voce tare: 

— Vrei să trăieşti? 

Camera în jurul său era tăcută. Ascultă, de parcă ar fi 
aşteptat un răspuns fantomatic. 

— Ce merită să fie trăit din această viaţă? întrebă el. 

Din nou, singurul răspuns pe care îl primi fu zgomotul 
îndepărtat al nopţii de vară. 

— Poţi să mai trăieşti, dacă asta înseamnă pierderea 
vieţii altor oameni? 

Inspiră din nou, apoi răspunse la propriile întrebări, 
clătinând din cap. 

— Ai de ales? 

li răspunse tăcerea. 

Ricky înţelese un singur lucru clar ca lacrima: în douăzeci 
şi patru de ore, doctorul Frederick Starks trebuia să moară. 


— 280 — 


XX 


Ricky îşi petrecu ultima zi din viaţă în pregătiri febrile. 

La magazinul Harbour Marine Supply cumpără două 
canistre de circa douăzeci de litri pentru carburant, modelul 
acela roşu-aprins care stă pe fundul unei bărci şi 
alimentează motorul. Le luă pe cele mai ieftine posibil, 
după ce îi ceruse băiatului care lucra la magazin să-l ajute. 
Băiatul încercă să-l determine să cumpere nişte canistre 
ceva mai scumpe, care erau echipate cu instrumente de 
măsurare a capacităţii şi cu valve de siguranţă pentru 
presiune, dar Ricky le respinse cu dispreţ. Băiatul întrebă la 
ce îi trebuiau două, la care Ricky îi răspunse că una singură 
nu i-ar fi ajuns pentru ceea ce avea de gând să facă. Ricky 
simulă mânia şi insistența şi se purtă cât putu de insistent 
şi necioplit, până în momentul când plăti canistrele cu 
numerar din rezerva sa luată de la bancă. 

Imediat ce încheiară tranzacţia, Ricky se opri deodată, de 
parcă brusc şi-ar fi adus aminte de ceva, şi fără nicio 
introducere îi ceru băiatului să-i arate oferta de pistoale 
nautice de semnalizare luminoasă pe care le avea. Băiatul îi 
aduse şi îi arătă vreo şase modele. Din nou Ricky îl alese pe 
cel mai ieftin, cu toate că băiatul îl avertiză că acel model 
avea o rază de acţiune foarte mică şi că nu putea să arunce 
racheta de semnal decât la vreo cincisprezece metri în aer. 
El îi sugeră că alte modele, doar puţin mai scumpe, pot să 
arunce racheta mult mai sus în aer, în felul acesta fiind şi 
mult mai sigure. Din nou Ricky nu îi dădu atenţie şi chiar îl 
insultă pe băiat, îi spuse că nu se aştepta să folosească 
pistolul decât o singura dată şi, la fel ca mai devreme, plăti 
cu numerar după ce se plânse de costul total prea mare. 

Ricky îşi imagină că băiatul se bucură că îl vede plecat 
din magazin. 

Următoarea oprire fu la o farmacie mare. Merse până la 
tejghea şi ceru să vorbească cu directorul farmaciei. Acesta 
veni din spate, îmbrăcat cu o haină albă şi având un aer 
oarecum oficial. Ricky se prezentă. 


— 281 — 


— Am nevoie de o reţetă, ceru el. Îi dădu farmacistului 
numărul de autorizaţie de practică medicală. Elavil pentru 
treizeci de zile în tablete de treizeci de miligrame. Nouă mii 
de miligrame în total. 

Omul clătină din cap, dar nu a dezaprobare, ci mai mult a 
uşoară surprindere. 

— N-am mai dat o cantitate atât de mare de mult timp, 
domnule doctor. In plus, acum sunt mult mai multe 
medicamente noi pe piaţă, mult mai eficiente, cu mult mai 
puţine efecte secundare şi mai puţin periculoase decât 
Elavil. Asta aproape că e de domeniul Antichității. Foarte 
rar folosit în ziua de azi. Vreau să spun că mai am în 
depozit şi este încă în termenul de valabilitate, dar sunteţi 
sigur că asta vreţi? 

— Absolut sigur, răspunse Ricky. 

Farmacistul ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună 
că el a făcut tot posibilul ca să-l facă să se răzgândească şi 
să-l determine să cumpere alt antidepresiv mai eficient. 

— Ce nume să pun pe etichetă? întreba el. 

— Numele meu, răspunse Ricky. 

De la farmacie, Ricky merse la o papetărie. Ignoră 
rafturile cu felicitări cuprinzând mesaje de însănătoşire 
grabnică, condoleanţe, naşterea unui copil, la mulţi ani şi 
aniversare fericită care umpleau etajerele magazinului şi 
luă în schimb un top ieftin de hârtie pentru scrisori, un 
pachet de douăsprezece plicuri groase şi două pixuri. La 
casă unde plăti cumpărăturile găsi şi timbre pentru plicuri. 
Avea nevoie de unsprezece. Tânăra casieră nici măcar nu 
ridică privirea să se uite în ochii lui când trecu marfa prin 
dreptul codului de bare şi încasă banii. 

Aruncă tot ce cumpărase pe bancheta din spatele vechii 
sale Honde şi porni repede pe Route 6 spre Provincetown. 
Acest oraş aflat la capăt de Cape avea o relaţie neobişnuită 
cu restul locurilor de petrecere a vacanței din apropiere. El 
găzduia o mulţime cu mult mai tânără şi mai numeroasă, 
adesea homosexuali sau lesbiene, care păreau la polul opus 
faţă de doctorii, avocaţii, scriitorii şi profesorii mai 
conservatori, atraşi de Wellfleet şi Truro. În aceste două 


— 282 — 


oraşe oamenii se relaxau, beau cocktailuri şi comentau 
cărţi şi politică, bârfeau despre cine a mai divorţat şi cine a 
mai avut o aventură extraconjugală, şi astfel păreau leneşi 
şi previzibili. În schimb, în timpul verii, Provincetown pulsa 
în ritmuri muzicale şi deborda de energie sexuală. Aici nu 
era deloc vorba de relaxare şi de găsirea liniştii, ci era 
vorba de petrecere şi legături interumane. Era un loc în 
care tinereţea şi energia erau la apogeu. Existau şanse 
minime să fie văzut de cineva care îl cunoştea chiar şi 
numai tangenţial. Aşadar, era locul ideal pentru Ricky să 
cumpere următoarele lucruri de care avea nevoie. 

La un raion de articole sportive îşi cumpără un rucsac 
negru, de genul celor în care le place studenţilor să-şi care 
cărţile. Mai cumpără cel mai ieftin portofel pe care îl avea 
magazinul şi o pereche de adidaşi de calitate medie. Toate 
acestea le cumpără discutând cât mai puţin cu vânzătorul, 
evitând contactul vizual, fără să se comporte ca un hoţ, 
pentru că asta ar fi atras atenţia, dar luând hotărâri rapide, 
astfel încât prezenţa sa în magazin să fie cât mai obişnuită 
şi mai neluată în seamă. 

De la acest magazin merse la o farmacie mare, de unde 
cumpără vopsea de păr Grecian 5 cu vopsire în cinci 
minute, de culoare neagră, o pereche de ochelari de soare 
ieftini şi o pereche de cârje ajustabile, nu din cele care se 
extind până la subraţ, de care folosesc atleţii răniţi, ci genul 
folosit de utilizatori de termen lung, oameni atinşi de o 
boală sau alta, unde mânerul şi braţul semicircular formau 
un fel de apărătoare pentru mână şi antebraţ. 

Făcu o altă oprire tot în Provincetown la staţia de 
autobuz Bonanza - un birou mic cu un singur ghişeu, trei 
scaune şi o parcare în care încăpeau două sau trei 
autobuze. Aşteptă afară cu ochelarii de soare pe ochi până 
când veni un autobuz cu un grup de pasageri şi abia atunci 
intră şi-şi făcu rapid cumpărăturile. 

În Honda lui, în drum spre casă, se gândi că nu-i 
rămăsese prea mai mult timp din acea zi. Lumina soarelui 
pătrundea prin parbriz, căldura intra prin geamurile laterale 
deschise. Era acel moment al după-amiezii când oamenii 


— 283 — 


începeau să se adune de pe plaje, îi strigau pe copii să iasă 
din apă, strângeau prosoapele şi cearşafurile, găletuşele şi 
lopăţelele de plastic viu colorate şi începeau încet-încet să 
se îndrepte spre automobile - un moment de tranziţie 
înainte de rutina serii, adică o cină şi un film, sau o 
petrecere, sau pur şi simplu puţin timp petrecut în linişte, 
cu lectura unui roman. Era acel moment în care Ricky, în 
trecut, s-ar fi desfătat cu un duş cald, iar apoi ar fi petrecut 
seara în tovărăşia soţiei, tăifăsuind despre lucruri obişnuite, 
cum ar fi despre vreo etapă dificilă a unui pacient al lui sau 
despre un client al soţiei, care nu era dispus să-şi schimbe 
stilul de viaţă. Momente mărunte care le umpleau zilele şi 
care deveneau simple, dar totuşi fascinante pe traiectoria 
traiului lor în comun. Îşi aminti de aceste momente, 
întrebându-se de ce oare nu şi le mai amintise niciodată în 
anii care trecuseră de la moartea soţiei. Nu-i făcea rău şi 
nu-l întrista să-şi amintească aceste clipe, aşa cum se 
întâmplă de obicei atunci când cineva îşi aminteşte de 
fostul partener, dimpotrivă, îl alinau. Zâmbi pentru că, 
pentru prima dată în luni de zile, putea să-şi amintească 
sunetul vocii ei. Pentru o clipă se întrebă dacă şi ea se 
gândise la aceleaşi lucruri când aştepta să moară, adică nu 
la momentele importante, extraordinare ale vieţii, ci la 
momentele mărunte şi simple care ţineau mai degrabă de 
rutină şi care de obicei sunt atât de repede date uitării. 
Scutură din cap. işi dădu seama că probabil soţia sa 
încercase, dar durerea provocată de cancer era prea mare, 
iar atunci când era mascată cu morfină aceste amintiri se 
vor fi pierdut. Ricky simţi un imens regret când înţelese că 
probabil aşa stătuseră lucrurile. 

„Moartea mea pare diferită”, îşi spuse în sinea lui. 

Mult mai diferită. 

Opri la o staţie de benzină Texaco şi trase maşina în faţa 
rândului de pompe. Se dădu jos şi luă cele doua canistre 
din portbagaj, apoi se duse să le umple cu benzină de la 
pompă. Un băiat care lucra la secţia de serviciu complet îl 
văzu şi strigă: 


— 284 — 


— Hei, domnule, aveţi grijă să lăsaţi destul loc pentru 
ulei, dacă folosiţi canistrele alea de benzină pentru o barcă. 
Unele merg amestecate cincizeci la unu, altele o sută la 
unu, dar trebuie să-l pui tot în canistră... 

Ricky clătină din cap. 

— Nu sunt pentru barcă, mulţumesc. 

Băiatul insistă: 

— Dar sunt canistre de barcă. 

— Da, spuse Ricky. Dar eu nu am barcă. 

Băiatul ridică din umeri. Probabil că stătea aici tot anul, 
vreun licean de prin partea locului care nu-şi putea imagina 
o altă folosinţa pentru canistre decât cea pentru care 
fuseseră făcute. Acesta l-a plasat imediat pe Ricky în 
categoria pe care localnicii din Cape o aveau pentru cei 
care-şi petreceau doar verile aici şi faţă de care manifestau 
un dispreţ şi convingerea totală că nimeni din New York sau 
Boston nu avea nici cea mai mică idee ce făcea. Ricky plăti, 
puse canistrele pline în portbagajul maşinii - acţiune 
extrem de periculoasă - şi porni spre casă. 


Puse pentru moment cele două canistre jos în sufragerie 
şi se întoarse în bucătărie. Se simţi deodată uscat pe 
dinăuntru, de parcă storsese din el prea multa energie şi, 
găsind o sticlă de apă minerala în frigider, se repezi cu 
poftă la ea. Inima îşi accelera ritmul pe măsură ce orele 
zilei treceau, dar el îşi tot repeta că trebuie să rămână 
calm. 

Risipind plicurile şi foile de hârtie pe masa din bucătărie, 
Ricky se aşeză, luă unul dintre pixuri şi scrise următorul 
mesaj scurt: 


Către Organizaţia de Conservare a Naturii: 

Vă rog să primiţi donația alăturată. Nu căutaţi mai 
mult, pentru că nu am mai mult de oferit, iar după 
această seară nu voi mai fi aici ca să dau. 

Cu sinceritate, al dumneavoastră, 
Frederick Starks, doctor de medicină umană. 


— 285 — 


Apoi scoase o sută de dolari din teanc şi îi puse într-un 
plic la un loc cu scrisoarea. 

Ricky scrise apoi mesaje asemănătoare şi puse alături de 
ele sume de bani similare, în fiecare dintre plicurile 
timbrate, cu excepţia unuia singur. Făcu donaţii pentru 
Societatea Americană de Oncologie, Clubul Sierra, Asociaţia 
pentru Conservarea Coastei, CARE şi Comitetul Naţional 
Democratic. În toate cazurile, scrise doar numele 
organizaţiei pe plic. 

Când termină, se uită la ceas şi văzu că se apropia de 
termenul limită de primire a anunţurilor la Times. Merse la 
telefon şi sună la Departamentul de anunţuri, aşa cum 
făcuse de încă trei ori până atunci. 

De această dată însă, mesajul pe care îl dădu 
funcţionarului era diferit Fără poezii, fără rime, fără 
întrebări. Doar simpla declaraţie: 


Domnule R.: aţi câştigat. Verificaţi în Cape Cod 
Times. 


Când termină cu asta, se întoarse la masa din bucătărie 
şi luă blocnotesul. Roase capătul pixului o clipă, apoi 
compuse ultima sa scrisoare, pe care o scrise repede: 


Pentru cine este interesat: 

Am făcut asta pentru că eram singur şi uram 
singurătatea din viaţa mea. Pur şi simplu nu am 
suportat să mai fac rău vreunei alte persoane. 

Am fost acuzat de lucruri de care nu sunt vinovat. 
Dar sunt vinovat de greşeli faţa de persoanele pe 
care le-am iubit, iar asta m-a adus la punctul în care 
nu am văzut nimic altceva de făcut decât acest pas. 
Dacă cineva doreşte să pună la poştă diversele 
contribuţii pe care le-am lăsat în urmă, îi sunt 
recunoscător. Toate proprietăţile şi fondurile mele 
trebuie vândute, iar banii rezultați trebuie daţi 
aceloraşi organizaţii. Ceea ce rămâne din casa mea 


— 286 — 


de aici, de la Wellfleet, trebuie să devină teren în 
conservare. 

Prietenii mei, dacă existaţi, sper că mă veţi ierta. 

Pacienţii mei, sper că veţi înţelege. 

Pentru Domnul R., care m-a ajutat să ajung aici: 
Sper să-ţi găseşti propriul drum spre iad destul de 
curând, pentru că te voi aştepta acolo. 


Semnă scrisoarea cu litere înflorite, apoi o închise în 
ultimul plic rămas şi scrise pe el: „Pentru Poliţia din 
Wellfleet”. 

Luând vopseaua de păr şi rucsacul merse la duşul de la 
etaj. Urmă instrucţiunile din cutia cu vopsea şi ieşi din baie 
cu un păr negru ca pana corbului. Işi inspectă rapid 
înfăţişarea în oglindă, gândindu-se că arată cam penibil, 
apoi se uscă cu un prosop. In birou, alese câteva haine 
vechi şi purtate pe care le ţinea acolo şi le îndesă în rucsac, 
împreună cu o jachetă de vânt ponosită. Puse un alt schimb 
de haine împăturite deasupra rucsacului. Apoi se îmbrăcă 
din nou cu hainele pe care le purtase toată ziua. Intr-un 
buzunar exterior al rucsacului strecură fotografia soţiei 
sale. În alt buzunar îndesă ultimul mesaj de la 
Rumplestilskin, cele câteva documente pe care le mai avea 
şi care arătau puţin din ceea ce i se întâmplase şi 
documentele despre moartea pacientei sale de acum 
douăzeci de ani, mama celor trei copii. 

Luă rucsacul şi schimbul de haine, cârjele de aluminiu şi 
scrisorile, le duse la maşină şi le puse pe scaunul din 
dreapta, alături de ochelarii de soare şi de adidaşi. Apoi se 
întoarse înăuntru şi se aşeză tăcut în bucătărie, aşteptând 
să treacă ultimele ore ale zilei. Era emoţionat, puţin 
intrigat, şi uneori îl ajungeau fiori de teamă. Incercă să nu 
se gândească la nimic, fredonând încet, golindu-şi mintea. 
Dar asta, desigur, nu funcţionă. 

Ricky ştia că nu putea să provoace moartea altei 
persoane, chiar dacă era cineva pe care nu-l cunoştea, de 
care era legat doar prin sânge sau căsătorie. Cu asta 
Rumplestiltskin avusese dreptate chiar din prima zi. Nimic 


— 287 — 


din viaţa lui, din trecutul lui, toate momentele mărunte care 
formau ceea ce fusese, ceea ce devenise sau ceea ce seva 
fi demonstrat că este, nimic deci nu contase mai mult decât 
această ameninţare. Dădu din cap, gândindu-se: „Domnul 
R. mă cunoaşte cu mult mai bine decât mă cunosc eu 
însumi. M-a ghicit de la bun început”. 

Ricky nu ştia pe cine salva, dar ştia că era cineva. 

„Gândeşte-te la asta”, îşi spuse în sinea lui. 

La scurt timp după miezul nopţii se ridică de pe scaun. 
Dădu un ultim tur al casei, amintindu-şi cât de drag îi era 
fiecare colţişor şi fiecare crăpătura din podea. 

Mâinile îi tremurau uşor atunci când luă prima canistră cu 
benzină şi o duse la etaj, unde o împrăştie pe podea. Apoi 
înmuie şi cearşafurile de pe pat. 

Făcu acelaşi lucru şi cu cealaltă canistră, de această 
dată, la parter. 

În bucătărie, Ricky aruncă chibriturile pe soba veche cu 
gaz. Apoi deschise fiecare robinet de la sobă, astfel încât 
încăperea se umplu imediat cu mirosul rânced de ouă 
stricate, iar alarma sobei începu sa ţiuie. Mirosul de gaz se 
combină cu cel de benzină, care începuse deja să-i 
pătrundă în haine. 

Luând apoi pistolul de semnalizare navală, Ricky ieşi din 
casă. Merse la vechea lui Hondă, porni motorul şi o duse 
destul de departe de casă, pe aleea dinspre şosea, cu 
motorul pornit. 

Apoi se duse într-un loc în faţa ferestrelor de la 
sufragerie. Mirosul benzinei răspândit prin casă se 
amestecă acum cu mirosul de pe mâinile şi hainele sale. Se 
gândi cât de ciudate erau toate aceste mirosuri aspre, care 
contrastau cu noaptea caldă de vară, plină de mireasma 
caprifoiului şi a florilor sălbatice şi de briza sărată a 
oceanului, care se strecurau printre copaci. Fără să stea 
prea mult pe gânduri, Ricky inspiră adânc şi, având grijă la 
pistolul de semnalizare, trase cocoşul şi apoi lansă un 
singur foc spre geamul din mijloc. Racheta formă un arc de 
cerc în întunericul nopţii, lăsând în urmă o dâră albă în aer 
între casă şi locul în care stătea el. Flama trecu prin 


— 288 — 


fereastră cu zgomot de sticlă spartă. Se aşteptase la o 
explozie, dar în schimb auzi un sunet înăbuşit, urmat de un 
trosnet şi o flacără. In câteva secunde văzu primele limbi 
de foc dansând pe podeaua din sufragerie. 

Ricky se întoarse şi o lua la fugă spre Honda. Până să 
pornească maşina, tot parterul era în flăcări. Mergând pe 
alee spre şosea, auzi o explozie, semn că flăcările 
ajunseseră la soba de gaz. 

Se hotări să nu se uite înapoi, ci acceleră în noaptea 
adâncă. 


Conduse cu atenţie şi cu viteză constantă până la un loc 
pe care îl ştia de ani de zile, numit Hawthorne Beach. Se 
găsea la câţiva kilometri, pe o alee îngustă, departe de 
orice reşedinţă, cu excepţia a vreo două ferme vechi şi 
întunecate, cam ca a lui. Stinse farurile când trecu pe lângă 
case, care ar fi putut fi locuite. Erau mai multe plaje în 
Wellfleet care i-ar fi putut servi scopurilor lui, dar asta era 
cea mai izolată şi cel mai puţin probabil loc de organizare a 
vreunei petreceri de adolescenţi în acea seară. La intrarea 
pe plajă era un mic loc de parcare, de care avea de obicei 
grija Trustees of Reservations, asociaţia de conservare din 
Massachusetts creată în scopul conservării celor mai 
sălbatice locuri din stat. Locul acesta de parcare probabil că 
nu putea adăposti mai mult de douăzeci de maşini şi de 
obicei era deja plin la ora nouă şi jumătate dimineaţa, 
pentru că aceasta era o plajă spectaculoasă, o largă 
întindere de nisip la baza unei faleze de circa cinsprezece 
metri înălţime, din nisip galben presărat cu petice verzi de 
alge de mare, şi una dintre cele mai bune zone de surf din 
Cape. Această combinaţie era apreciată deopotrivă de 
familiile impresionate de privelişte şi de practicanţii de surf, 
cărora le plăceau valurile şi fluxul puternic al mareei, astfel 
încât sportul lor era mereu periculos. La capătul parcării era 
un panou de avertizare: „CURENȚI MARINI ŞI SUBACVATICI 
PUTERNICI ŞI DEOSEBIT DE PERICULOŞI! NU ÎNOTAŢI FĂRĂ 
CA SALVAMARUL SA FIE PREZENT! ATENŢIE LA CONDIŢIILE 
PERICULOASE!” 


— 289 — 


Ricky parcă lângă acest panou. Lăsă cheile în maşină. 
Puse plicurile cu contribuţiile sale pe bord şi aşeză plicul cu 
scrisoarea adresată poliţiei din Wellfleet chiar în mijlocul 
volanului. 

Luând cârjele, rucsacul, adidaşii şi schimbul de haine, ieşi 
din maşină. Puse toate acestea sus pe faleză, la câţiva paşi 
de o barieră de lemn ce marca începutul aleii înguste în jos, 
spre nisip, după ce scoase fotografia soţiei sale din 
buzunarul exterior al rucsacului. Pe aceasta o puse în 
buzunarul pantalonilor. Auzea zgomotul ritmic al valurilor şi 
simţea o uşoară briză dinspre est. Se gândi că zgomotul era 
bine-venit, pentru că îi indica faptul că brizanţii începuseră 
să bată în orele de după apusul soarelui şi se zbăteau ca un 
luptător frustrat, lovind în țărm. 

Pe cer era lună plină, care arunca o lumină palida pe 
plajă. Aceasta îi uşura mult drumul pe poteca alunecoasă, 
de pe faleză, către malul apei. 

În faţa lui, aşa cum se aşteptase, brizanţii urlau ca un om 
beat, explodând atunci când loveau plaja şi aruncând 
şiroaie de spumă albă pe nisip. 

Se făcu puţin mai frig odată cu bătaia vântului care-l 
lovea în piept şi-l făcea să ezite şi să inspire adânc. 

Apoi Ricky îşi scoase toate hainele pe care le avea pe el, 
le puse pe toate într-o grămadă ordonată pe care o aşeză 
cu grijă pe nisip deasupra semnului lăsat de refluxul serii, 
într-un loc unde prima persoană care va apărea de 
dimineaţă pe faleză le va zări cu siguranţă. Luă flaconul cu 
medicamente pe care îl cumpărase în acea dimineaţă şi 
răsturnă pastilele în palmă, îndesând recipientul gol de 
plastic printre haine. „Nouă mii de miligrame de Elavil”, se 
gândi el. Ar fi putut să facă pe oricine inconştient în trei 
până la cinci minute. Ultimul lucru pe care îl făcu fu să pună 
fotografia soţiei sale deasupra maldărului de haine, cu 
marginea pantofului deasupra, ca să n-o ia vântul. Işi spuse 
în sinea sa: „Ai făcut multe pentru mine cât erai în viaţă. 
Mai fă şi asta”. 

Îşi înălţă capul şi se uită la imensul ocean negru din faţa 
lui. Stelele înţesau cerul de deasupra lui, ca şi cum era 


— 290 — 


responsabilitatea lor să puncteze linia de demarcaţie între 
valuri şi cer. 

„E, se gândi el, o noapte frumoasă, numai bună de 
murit.” 

Apoi, gol puşcă, asemenea dimineţii care era la doar 
câteva ore distanţă, merse încet spre furia valurilor. 


— 291 — 


PARTEA A DOUA 


OMUL CARE NU A EXISTAT NICIODATĂ 


— 292 — 


XXI 


La două săptămâni după noaptea în care murise, Ricky 
stătea pe marginea unui pat şubred care scârţâia de câte 
ori se întorcea. Asculta zgomotul îndepărtat al traficului, 
filtrat prin pereţii subţiri ai camerei de motel. Acesta se 
amesteca cu sonorul dat prea tare al unui televizor dintr-o 
cameră din apropiere, unde se urmărea un meci de 
baseball. Ricky se concentră asupra acestui din urmă 
zgomot şi ghici că echipa Red Sox juca la Fenway şi că 
sezonul se apropia de sfârşit. Pentru o clipă îi trecu prin 
minte să pornească şi el televizorul aflat în colţul camerei, 
dar în cele din urmă se hotărî să renunţe. „Vor pierde”, îşi 
spuse Ricky, şi el nu voia să mai treacă prin experienţa unei 
alte pierderi, fie ea şi numai provocată de o echipă de 
baseball care pierde mereu. In schimb, se duse la fereastră 
şi se uită la seara care se lăsa. Nu trăsese jaluzelele, aşa că 
putea să vadă farurile maşinilor de pe autostrada din 
apropiere. De pe autostradă, existenţa motelului era 
semnalizată de un neon luminos roşu, care anunţa că oferă 
cazare de-o noapte, săptămânală sau lunară, precum şi 
mici garsoniere cum era cea pe care o ocupa Ricky, deşi 
nici el nu înţelegea de ce ar fi vrut cineva să stea mai mult 
de-o noapte într-un asemenea loc. „Cineva, cu excepţia 
mea”, se gândi Ricky mâhnit. 

Se ridică de pe scaun şi se duse în baie. Îşi cercetă chipul 
în oglinda de deasupra chiuvetei. Vopseaua neagră care îi 
întunecase părul pălea rapid, iar Ricky începea treptat să-şi 
recapete înfăţişarea normală. Se gândi că asta ar fi 
oarecum ironic, deoarece, chiar dacă arăta la fel ca 
odinioară, de fapt el nu va mai fi niciodată aceeaşi 
persoană. 

Timp de două săptămâni, nu părăsise aproape deloc 
camera de motel. La început, fusese ca într-un şoc, ca un 
drogat aflat în criză după ce a renunţat la consumul de 
droguri. Tremura, transpira, se răsucea cu dureri atroce. 
Apoi, pe măsură ce această fază iniţială se estompa, fu 


— 293 — 


cuprins de o mânie copleşitoare, o ură oarbă care îl făcea 
să se plimbe neîncetat în sus şi-n jos prin cameră, scrâşnind 
din dinţi, cu trupul aproape contorsionat de furie. Nu o 
singură dată, dăduse cu pumnul în pereţi de disperare. Ba 
chiar odată, aflându-se în baie, luase un pahar şi îl strânse 
în palmă până îl spărsese, tăindu-se cu cioburile. Apoi se 
aplecase deasupra WC-ului şi privise la picăturile de sânge 
care i se scurgeau din palmă, dorindu-şi cu ardoare să se 
scurgă frecare picătură din el în toaletă. Dar durerea pe 
care o simţea în palmă şi în degete îi amintea că este încă 
în viaţă, trecând apoi în altă etapă, în care toată teama şi 
furia se domoliseră, ca vânturile care se potolesc după o 
furtună. Această etapă i se păruse lui Ricky răcoritoare, 
asemenea atingerii unui metal lustruit într-o dimineaţă de 
iarnă. 

Aflat în această etapă, începu să-şi facă planuri. 

Motelul era jalnic, decrepit, populat mai ales de 
camionagii de cursă lungă, agenţi de vânzări în drumurile 
lor, precum şi de adolescenţi de prin partea locului, în 
căutarea unui loc privat, departe de privirile iscoditoare ale 
adulţilor. Se afla în afara Durhamului, în New Hampshire, 
iar Ricky alesese acest loc pentru că era un oraş 
universitar, care găzduia o mare varietate de oameni 
datorită facultăţilor aflate aici. Se gândise că atmosfera 
academică îi va asigura acces la ziarele din afara oraşului 
de care avea nevoie, oferindu-i o lume tranzitorie care i-ar 
fi venit în ajutor. Această presupunere se dovedise corectă 
până acum. 

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni a morţii sale, 
începu să scoată capul în lume. La primele ieşiri, se limită la 
distanţa pe care o putea străbate pe jos. Nu vorbea cu 
nimeni, evita contactul vizual, se limita doar la străzi pustii 
şi cartiere lăturalnice, de parcă se aştepta să fie recunoscut 
sau, mai rău, să audă vocile ironice ale lui Virgil sau Merlin 
în spatele său. Dar anonimatul îi rămase neştirbit, sporindu- 
i încrederea. Îşi extinse rapid orizontul, găsi un autobuz şi 
începu să se plimbe cu el prin oraş, coborând la diferite 
staţii şi explorând lumea în care intra. 


— 294 — 


Într-una dintre aceste excursii descoperi un magazin de 
haine de mâna a doua de unde îşi achiziţionă o geacă 
albastră, ieftină şi utilă, care i se potrivea cu nişte pantaloni 
cam purtaţi, şi cămăşi cu nasturi. Găsi şi o geantă din piele 
la un butic. Abandonă ochelarii de soare în favoarea unor 
lentile de contact luate de la un magazin de optică 
medicală. Aceste câteva articole, purtate cu cravată, îi 
dădeau aspectul unui individ din mediul academic, 
respectabil, dar neimportant. Se gândi că se pierdea bine în 
mulţime, aşa că ură bun venit invizibilităţii sale. 

Pe masa din bucătărioara de lângă camera sa ţinea 
exemplare din Cape Cod Times şi New York Times din zilele 
care urmaseră morţii sale. Versiunea din Cape întinsese 
povestea pe toată prima pagină, sub titlul: „APARENTĂ 
SINUCIDERE A UNUI MEDIC PROEMINENT; O FRUMOASĂ 
FERMĂ DISTRUSĂ ÎN FLĂCĂRI”. Reporterul reuşise să obţină 
cea mai mare parte dintre detaliile pe care le lăsase Ricky 
în urma lui, de la benzina cumpărată în canistrele 
achiziţionate şi ele în dimineaţa aceleiaşi zile cu care 
stropise totul în casă, până la biletul de sinucigaş şi 
donațiile făcute organizațiilor. Acesta reuşise, de 
asemenea, să descopere că împotriva lui Ricky fuseseră 
aduse recent „acuzaţii de malpraxis”, cu toate că reporterul 
nu reuşise să redea esenţa născocirii lui Rumplestiltskin, 
dusă la îndeplinire atât de teatral de Virgil. Articolul mai 
menţiona moartea soţiei lui Ricky, cu trei ani în urmă, 
precum şi faptul că Ricky trecuse prin „pierderi financiare 
substanţiale” care, de asemenea, vor fi contribuit la 
hotărârea de a se sinucide. Ricky se gândea chiar că tot 
articolul era foarte bine scris, documentat, plin de detalii 
convingătoare, exact aşa cum sperase el. 

Necrologul din Mew York Times, care apăruse o zi mai 
târziu, era prea scurt, descurajant, oferind doar una-două 
sugestii în legătură cu motivele sinuciderii lui Ricky. Se 
uitase îndelung la el, oarecum iritat: puţin supărat şi furios 
de faptul că toate realizările vieţii sale fuseseră incluse în 
patru paragrafe de jurnalism succint şi opac. Crezuse că 
oferise mai mult lumii, dar apoi înţelese că probabil nu era 


— 295 — 


aşa, ceea ce-l puse pe gânduri. Necrologul mai spunea şi că 
nu fusese programată nicio slujbă religioasă, ceea ce era 
mult mai important, după câte îşi dădea seama Ricky. 
Bănuia că lipsa oricărui serviciu funerar în onoarea vieţii 
sale reflecta eforturile lui Rumplestiltskin şi ale lui Virgil, 
privind malpraxisul. 

Niciunul dintre colegii săi din Manhattan nu dorise să ia 
parte la un asemenea eveniment în memoria muncii şi a 
persoanei lui Ricky, când se făcuse atâta tam-tam pe tema 
practicii sale incorecte. Socotea că mai mulţi colegi 
psihanalişti din oraş văzuseră anunţul morţii sale în ziar şi o 
luaseră ca o dovadă irefutabilă a adevărului din invenţia lui 
Rumplestiltskin şi, în acelaşi timp, era un lucru fericit, 
pentru că profesiunea aceasta era, în acest fel, epurată de 
urâţenie atunci când acuzaţiile urmau să apară, în cele din 
urmă, în New York Times. Gândul acesta îl făcuse pe Ricky 
să se înfurie oarecum pe colegii de breaslă, dar apoi se 
convinsese că era mai bine să uite. 

Se întreba dacă nu cumva, până în prima zi a vacanței 
sale, fusese orb la toate astea. 

Ambele poveşti din ziare spuneau că moartea sa 
survenise, din câte se pare, în urma înecului, şi că unităţile 
Gărzii de Coastă căutau în apele din Cape trupul lui Ricky. 
Totuşi, spre uşurarea lui Ricky, Cape Cod Time îl cita pe 
comandantul local, care declara că era extrem de 
improbabil să se mai găsească trupul, din cauza curenților 
puternici de la Hawthorne Beach. 

Gândindu-se mai bine la asta, Ricky ajunse la concluzia 
că fusese cea mai bună moarte pe care o putea găsi, având 
în vedere timpul scurt pe care îl avusese la dispoziţie. 

Spera că fuseseră adunate toate indiciile sinuciderii sale, 
de la prescrierea supradozei pe care aparent o luase înainte 
de a intra în valuri, până la bădărănia de neuitat, cu toate 
că necaracteristică, pe care o manifestase faţă de băiatul 
de la magazin. „Suficiente, îşi spuse el, pentru a satisface 
poliţia locală, chiar şi fără un cadavru pentru autopsie.” 
Suficiente, spera Ricky, şi pentru a-l convinge pe 
Rumplestiltskin că-i reuşise planul. 


— 296 — 


Faptul că citi în ziare despre propria sinucidere iscă în el 
o nelinişte atât de mare, încât îi fu foarte greu să facă faţă 
situaţiei. Stresul ultimelor cincisprezece zile din viaţa lui, 
din clipa în care intrase pe scenă Rumplestiltskin, până în 
momentul în care Ricky păşise pe marginea apei, lăsându-şi 
amprentele în nisipul proaspăt arat, îl făcuse să treacă prin 
stări despre care nu credea că nu este scris în vreun text 
de psihologie. 

Frică, exaltare, confuzie, uşurare - tot felul de emoţii 
contradictorii îl năpădiseră, aproape de la primul pas, 
atunci când, cu apa clipocindu-i la picioare, aruncase 
medicamentele în ocean, apoi se întorsese şi mersese prin 
apă preţ de aproximativ o sută de metri, destul de departe 
pentru ca noua serie de urme, pe care le lăsă pe nisip 
atunci când ieşise din apa care-i îngheţase gleznele să nu 
fie observate nici de poliţie, nici de altcineva care urma să 
cerceteze dispariţia lui. 

Orele care urmaseră îi păreau acum lui Ricky, aflat singur 
în bucătărioară, ca nişte amintiri de coşmar, ca acele detalii 
din vis care mai persistă şi după ce te-ai trezit, dând un 
sentiment de nelinişte fiecărui moment din ziua respectivă. 
Ricky se vedea cum se îmbrăcase pe faleză cu celălalt 
schimb de haine, trăgându-şi adidaşii într-o grabă nebună, 
în dorinţa de a fugi de pe plajă fără să fie văzut Prinsese 
cârjele într-o curea de la rucsac, iar pe acesta îl aruncase 
pe umeri. O ţinuse tot o fugă cei aproape zece kilometri 
până în parcarea de la Lobster Shanty, ştiind că trebuia să 
ajungă acolo înainte de revărsatul zorilor şi înainte de 
sosirea oricui voia să ia autobuzul de Boston. 

Parcă mai simţea încă în plămâni arsura vântului pe care 
îl inhalase în fugă. În jurul lui era noapte, totul era întunecat 
şi, auzindu-şi paşii pe drum, se vedea parcă fugind într-o 
mină de cărbune: numai o singură pereche de ochi să fi 
văzut şi toate şansele slabe cu care se agăța de viaţă ar fi 
fost distruse. De aceea alergase cu toată viteza de care era 
în stare. 

Când ajunsese, parcarea era goală, iar Ricky se 
ascunsese în umbra adâncă de la colţul restaurantului. 


— 297 — 


Acolo desfăcuse cârjele din cureluşa de la rucsac şi şi le 
prinsese de braţe. După numai câteva clipe, putuse să audă 
sunetul îndepărtat al unor sirene de pompieri. Era mulţumit 
că trecuse destul de mult timp până când cineva observase 
casa lui în flăcări. Câteva minute mai târziu, câteva maşini 
începuseră să aducă oameni în parcare, lăsându-i în 
aşteptarea autobuzului. Grupul era eterogen, format în 
majoritate din tineri care se întorceau la locurile lor de 
muncă din Boston şi din câţiva oameni de afaceri de vârstă 
medie, care păreau supăraţi că fuseseră nevoiţi să iasă din 
casă la ora asta pentru a merge cu autobuzul. Ricky stătuse 
prin preajmă, dar mai ferit, într-o parte, gândindu-se că el 
era singurul, dintre toţi cei care aşteptau autobuzul în 
această dimineaţă răcoroasă de la Cape, care era scăldat în 
sudoarea fricii şi a efortului. Când sosise autobuzul, două 
minute mai târziu, venise şi Ricky, sprijinit în cârje, şi se 
aşezase la coada pentru îmbarcare. Doi tineri se dăduseră 
la o parte, făcându-i loc să urce cu greu scările autobuzului, 
unde el îi întinsese conductorului biletul cumpărat cu o zi 
înainte. Apoi se aşezase în spate, socotind că, dacă Virgil, 
sau Merlin, sau oricine altcineva trimis de Rumplestiltskin 
pentru a găsi dovezile sinuciderii lui Ricky ar fi întrebat 
orice şofer de autobuz sau pasager din acea dimineaţă, toţi 
şi-ar fi amintit un om cu părul negru şi cârje, fără să ştie că 
el alergase ca să ajungă în staţie. 
__ Avusese o oră de aşteptat până la autobuzul de Durham. 
Intre timp, se dusese două străzi mai departe de staţia de 
autobuz de pe South Street, până când găsise un tomberon 
în faţa unei clădiri de birouri şi aruncase cârjele înăuntru. 
Apoi se întorsese în staţie şi se îmbarcase în alt autobuz. 

Ricky se gândi că Durham mai avea un avantaj: nu mai 
fusese acolo niciodată, nu cunoştea pe nimeni care locuise 
acolo şi nu avea absolut nicio legătură, de niciun fel, cu 
oraşul. Ceea ce îi plăcuse fuseseră plăcuţele de 
înmatriculare ale maşinilor, cu mottoul: „Trăieşte liber sau 
mori!” Acesta era un sentiment foarte potrivit pentru el 
însuşi. 

Se întrebă: „Oare chiar am scăpat?” 


— 298 — 


Aşa credea, dar nu era încă sigur. 

Ricky merse din nou la fereastră şi se uită în întunericul 
cu care nu era obişnuit. „Sunt multe de făcut”, îşi spuse el. 
Cercetând întunericul din afara camerei de motel, Ricky nu 
putu să vadă decât propria reflexie în geam. „Nu mai există 
doctorul Frederick Starks, îşi spuse în sinea lui, ci 
altcineva.” Inspiră adânc şi înţelese că prima prioritate 
trebuia să fie să-şi creeze o nouă identitate. Odată acest 
lucru realizat, va putea apoi să-şi găsească o casă 
permanentă pentru iarna care venea. Mai ştia şi că îi 
trebuia un loc de muncă pentru a suplimenta banii care îi 
mai rămăseseră. Avea nevoie să-şi cimenteze anonimatul şi 
să-şi întărească dispariţia. 

Ricky se uită pe masă. Păstrase certificatul de deces al 
mamei lui Rumplestiltskin, raportul poliţiei privind uciderea 
iubitului de odinioară şi copia dosarului cu lunile lui de 
practică la clinica din cadrul Columbia Presbyterian, acolo 
unde venise femeia la el să ceară ajutor, iar el nu reuşise să 
i-l ofere. Se gândi că plătise un preţ prea mare pentru un 
singur act de neglijenţă. 

Dar plata fusese făcută şi nu mai putea să dea înapoi. 

„Dar, se gândi Ricky, inima devenindu-i rece ca gheaţa, 
acum şi eu, la rândul meu, am de recuperat o datorie. Am 
să-l găsesc, îşi spuse el în sinea lui. Şi atunci am să-i fac 
exact ce mi-a făcut el mie.” 

Ricky se ridică, se duse la perete şi stinse lumina, lăsând 
camera în beznă. Doar raze înguste de lumină mai 
pătrundeau din când în când de afară, sfâşiind întunericul. 
Se aşeză pe pat, care scârţâi sub el. 

„Odinioară, îşi aminti el, am studiat mult ca să învăţ să 
salvez vieţi omeneşti. Acum trebuie să învăţ cum să iau o 
viaţă.” 


Ricky se mira el însuşi de organizarea pe care o imprima 
propriilor gânduri şi sentimente. Psihanaliza, profesiunea pe 
care tocmai o părăsise, este probabil cea mai creativă 
dintre toate disciplinele medicinei, în special datorită naturii 
schimbătoare a personalității umane. Există boli 


— 299 — 


recognoscibile şi tratamente bine stabilite în cadrul 
terapiei, dar în cele din urmă acestea sunt individualizate, 
pentru că nu există două boli absolut la fel. Ricky petrecuse 
ani de zile învățând şi  perfecţionându-şi continuu 
flexibilitatea de terapeut, pentru că înţelesese că ar fi putut 
să-i intre pe uşă orice pacient, în orice zi, cu ceva 
asemănător sau cu totul diferit faţă de altul, iar el trebuia 
să fie pregătit tot timpul pentru cele mai neobişnuite 
aspecte ale stării de spirit şi ale sentimentelor. 

Problema era cum să găsească puterea de a concentra 
abilităţile pe care le dezvoltase în anii de zile petrecuţi în 
spatele canapelei, în singurul scop de a-şi recăpăta viaţa. 

Nu-şi permitea să-şi facă vise c-ar mai putea vreodată să 
redevină ceea ce fusese cândva. Nu-şi făcea nicio speranţă 
că ar putea să se întoarcă la casa din New York şi să-şi reia 
viaţa de rutină. Nu asta era problema. Problema era să-l 
facă pe omul care-i distrusese viaţa să plătească pentru 
această distracţie. 

Odată datoria plătită, ar fi putut să fie liber să devină 
orice ar fi vrut. Până când nu îndepărta din viaţa lui spectrul 
lui Rumplestiltskin, Ricky nu şi-ar fi găsit nicio clipă liniştea 
şi libertatea. 

De acest lucru era foarte sigur. 

Însă nu ştia dacă Rumplestiltskin era convins că Ricky s-a 
sinucis. Exista posibilitatea, se gândi Ricky, să fi câştigat 
doar puţin timp pentru sine sau pentru ruda nevinovată pe 
care acesta o avea în vizor. Ştia că aceasta este o situaţie 
ingrată. Rumplestiltskin era un criminal. Acum însă Ricky 
trebuia să poată să-l învingă cu propriile arme. 

Ştia un singur lucru: trebuia să devină altcineva, cu totul 
diferit de omul care fusese odinioară. 

Trebuia să-şi inventeze o nouă persoana, fără să lase 
nicio urmă din fostul doctor Frederick Starks. Trebuia să se 
rupă de propriul trecut. Nu ştia unde  plasase 
Rumplestiltskin o capcană, dar ştia că acesta aşteaptă cel 
mai mic semn că trupul lui Ricky pluteşte în apele din Cape 
Cod. 


— 300 — 


Mai ştia că avea nevoie de un nou nume, de o istorie 
inventată, de o viaţa credibilă. 

„În aceasta ţară, îşi dădea seama Ricky, cu toţii suntem 
în primul şi în primul rând doar nişte numere.” 

Coduri numerice personale, conturi bancare, cifre de 
carduri, cifre pentru impozite, cifre pentru permisul auto, 
numere de telefon şi adrese poştale. Ricky se gândi că 
prioritatea numărul unu era să-şi creeze toate aceste 
numere. Apoi avea nevoie de o slujbă, o casă, trebuia să 
creeze în jurul lui o lume credibilă, dar absolut anonimă. 
Trebuia să devină cel mai mic şi mai insignifiant om şi abia 
apoi va putea să înceapă să construiască planul de care 
avea nevoie pentru a-i da de urmă şi a-l distruge pe cel 
care-l făcuse să se sinucidă. 

Nu i se părea prea greu să-şi creeze o nouă istorie şi o 
nouă personalitate. În fond, era expert în conexiunea dintre 
evenimente şi impresiile pe care acestea le lasă asupra 
unei persoane. Mai mult îşi făcea griji în legătură cu modul 
în care trebuia să creeze aceste numere care să-l facă 
credibil. 

Prima lui încercare de a rezolva această problemă eşuă. 
Merse la biblioteca universităţii din New Hampshire, dar 
acolo află că îi trebuia o legitimaţie de membru al colegiului 
pentru a putea trece de oamenii de pază de la uşă. Se uită 
cu invidie la studenţii care se plimbau printre rafturile cu 
cărţi. În orice caz, mai exista o biblioteca, cu mult mai mică, 
pe Jones Street. Aceasta făcea parte din sistemul de 
biblioteci de stat şi, deşi nu era la fel de spațioasă şi de 
liniştită precum biblioteca universităţii, conţinea totuşi ceva 
de care avea Ricky nevoie: cărţi şi informaţii. În plus, mai 
avea un avantaj: intrarea era libera. Oricine putea să intre 
să citească un ziar, o revistă sau o carte, aşezat pe unul 
dintre fotoliile de piele din clădirea masivă, cu două etaje. 
Însă pentru a împrumuta o carte pentru acasă, era nevoie 
de abonament. Biblioteca avea şi un alt avantaj: de-a 
lungul unui perete se afla o masă lungă cu patru computere 
instalate. Exista o listă de reguli pentru operarea acestora, 


— 301 — 


care începea cu regula „primul venit, primul servit”. Urmau 
apoi instrucţiunile de operare propriu-zisă. 

Ricky văzu computerele şi se gândi că probabil îi vor fi de 
folos. Şovăitor, neobişnuit cu echipamentele moderne, 
Ricky, omul conversaţiilor de odinioară, pătrunse printre 
rafturi, căutând secţiunea cu cărţi despre computere. În 
câteva minute o găsi. Işi aplecă uşor capul pentru a citi 
titlurile pe cotorul cărţilor şi imediat văzu una numită 
Initiere în utilizarea calculatoarelor - ghid pentru începători. 

Se aşeză într-un fotoliu de piele şi începu să citească. 
Textul cărţii era enervant, se adresa unor adevăraţi idioţi. 
Dar era şi plin de informaţii şi, dacă Ricky ar fi fost mai 
isteţ, şi-ar fi dat seama că acele exprimări copilăreşti se 
adresau unora printre care se număra şi el, pentru că orice 
american în vârstă de unsprezece ani ştia deja tot ce era 
scris în acele pagini. 

După ce citi o oră, Ricky se apropie de computere. Era în 
miezul zilei, într-o zi de pe la jumătatea săptămânii, 
sfârşitul verii, iar biblioteca era aproape goală. Toate 
computerele îi stăteau la dispoziţie. Apăsă pe o tastă de la 
unul dintre computere şi apoi se aşeză în faţa lui. Pe 
perete, aşa cum observase, se găseau instrucţiuni, iar el 
trecu direct la explicaţiile despre accesarea internetului. 
Continuă să apese butoane şi să scrie conform 
instrucţiunilor şi, doar în câteva minute, intră cu totul în 
lumea electronică. Deschise un motor de căutare pe 
internet, aşa cum văzuse în manual, şi scrise expresia 
„identitate falsă”. 

Zece secunde mai târziu, computerul îi şi găsise peste o 
sută de mii de înregistrări la această categorie, iar Ricky 
începuse să citească chiar de la prima dintre ele. 

Până la sfârşitul zilei, Ricky aflase că afacerea creării de 
identități era una prosperă. Zeci de companii răspândite în 
întreaga lume ar fi putu să-i pună la dispoziţie practic orice 
tip de act fals, dar vândut cu titlul „doar în scopul 
informării”. Se gândi că firma din Franţa care se oferea să 
vândă permise auto de California comitea o infracţiune 


— 302 — 


vădită. Şi totuşi nu era împotriva legii, atâta vreme cât 
purta titlul „doar cu scopul informării”. 

Îşi făcu liste de acte necesare şi locuri de unde le-ar 
putea obţine, creându-şi un dosar. Ştia ce-i trebuia, dar era 
cam greu să obţină ceea ce dorea. 

Îşi dădu seama că oamenii care caută identități false sunt 
deja cineva. 

El era un nimeni. 

Avea încă buzunarul plin cu bani şi dosarul cu locuri în 
care putea să-i cheltuiască. Problema era că toate aceste 
locuri existau doar în lumea electronică, unde banii pe care- 
i avea nu-i erau de niciun folos. În această lume era nevoie 
de cărţi de credit. Dar el nu avea nici una. Era nevoie deo 
adresă unde să-i fie trimise materialele solicitate. El nu 
avea. 

Ricky aprofundă căutarea pe internet şi începu să 
citească despre furtul de identitate. Descoperi că aceasta 
era o infracţiune prosperă în SUA. Citi, una după alta, 
poveşti de groază despre oameni care s-au trezit într-o zi 
cu vieţile date peste cap din cauză că cineva, undeva, 
acumula datorii în numele lor. 

Ricky îşi aminti cu uşurinţă cum propriul cont bancar şi 
investiţiile la bursă îi fuseseră golite şi bănui că lui 
Rumplestiltskin nu-i fusese greu să facă acest lucru, doar 
cu ajutorul unor date personale despre Ricky. Asta explica 
de ce lipsea din beci cutia cu chitanţele de plată a 
impozitelor. Nu era foarte greu să te dai drept altcineva în 
lumea electronică. Îşi promise că, indiferent cine va reuşi să 
ajungă, nu va mai arunca niciodată nici măcar un formular 
primit de la bancă. 

Ricky se ridică de la computer şi ieşi din bibliotecă. 
Soarele strălucea cu putere, iar în aer mai plutea căldura 
verii. Continuă să se plimbe fără ţintă până când ajunse 
într-o zonă rezidenţială plină cu case modeste de lemn, cu 
două etaje şi curţi mici, iar în multe dintre aceste curţi văzu 
jucării de plastic colorate. Auzi nişte voci tinere venind 
dintr-o curte interioară. Un câine se uita la Ricky din locul 
unde era, legat de un stejar. Câinele dădu din coadă când îl 


— 303 — 


văzu pe Ricky, ca şi când l-ar fi invitat să-l mângâie pe cap. 
Ricky se uită de jur împrejur la străzile mărginite de copaci, 
ale căror crengi înfrunzite aruncau umbre ca nişte pete pe 
trotuar. Un vânt uşor adia printre frunze, făcând petele de 
pe trotuar să-şi schimbe formele. Mai merse câţiva paşi pe 
stradă şi la fereastra unei case văzu un anunţ: „Cameră de 
închiriat. Detalii înăuntru”. 

Ricky se apropie. „De asta am nevoie”, îşi spuse el. 

Dar apoi, la fel de brusc, se opri. 

„N-am niciun nume, niciun trecut, nicio recomandare.” 

Îşi notă în minte locul unde se afla casa şi plecă 
gândindu-se: „Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu cineva 
care să nu poată fi verificat. Singur, dar real”. 

Un mort poate să se reîntoarcă la viaţă. Dar asta dă 
naştere unor întrebări, ca o ruptură într-un material, care 
poate fi descoperită uşor. O persoană inventată poate să 
apară doar din imaginaţie, dar şi acest lucru poate da 
naştere la întrebări. 

Problema lui Ricky era diferită de a infractorilor, de a 
celor care fugeau de plata unor pensii alimentare, de a 
foştilor membri ai unor culte religioase cărora le era teamă 
să nu fie urmăriţi sau a unor femei care se ascundeau de 
soţi tiranici. 

Trebuia să devină un om mort şi viu în acelaşi timp. 

Ricky se gândi la această contradicţie şi zâmbi. Lăsă 
capul pe spate, uitându-se în sus, spre soare. 

Ştia exact ce avea de făcut. 


Ricky găsi cu uşurinţă depozitul de haine al Crucii Roşii. 
Acesta se afla într-un magazin pe ruta autobuzului 
principal, într-un loc plin de clădiri joase, pătrate, cu 
vopseaua cojită, care nu erau foarte vechi sau dărăpănate, 
dar arătau mult mai rău. În plus, în containerele de gunoi ce 
nu mai fuseseră golite de mult şi găurile din asfaltul parcării 
trădau urmele neglijenţei. Depozitul Crucii Roşii era vopsit 
în alb-strălucitor, astfel că lucea în soarele după-amiezii. In 
interior semăna cu un depozit, cu aparate electrice de 
vânzare şi rânduri de haine donate, aşezate pe umeraşe, în 


— 304 — 


centru. Câţiva adolescenţi se uitau printre umeraşe, 
căutând pantaloni bufanţi şi alte articole lălâi, iar Ricky 
porni să caute în urma lor, inspectând aceleaşi grămezi de 
haine. La prima vedere, părea că nimeni nu donase pentru 
Crucea Roşie altceva decât haine maro sau negre, adică 
exact ceea ce căuta Ricky. 

Găsi repede ceea ce voia, adică un palton lung până la 
glezne, un pulover tricotat şi pantaloni cu două numere mai 
mari. Totul era ieftin, dar le alese pe cele mai ieftine, care 
erau şi cele mai ponosite şi mai nepotrivite pentru vremea 
încă fierbinte de vară din New England. 

Casierul era un voluntar în vârstă, cu ochelari groşi şi un 
tricou sport roşu, care sărea în ochi printre hainele donate, 
toate de culori închise. Omul ridică paltonul în dreptul 
nasului şi pufni. 

— Sigur îl vreţi pe ăsta, domnule? 

— Da, răspunse Ricky. 

— Miroase de parcă ar fi stat într-un loc scârbos de tot, 
continuă omul. Uneori primim aici lucruri care ajung pe 
umeraşe, deşi n-ar trebui. Avem şi marfă mai bună, căutaţi 
mai cu atenţie. Asta pute şi ar fi trebuit şi cusut înainte să 
fie scos la vânzare. 

Ricky dădu din cap. 

— Este exact ceea ce îmi trebuie, spuse el. 

Casierul ridică din umeri şi îşi potrivi ochelarii, uitându-se 
la etichetă. 

— Nici măcar n-o să vă cer zece dolari, cât scrie pe 
etichetă. Ce ziceţi de trei dolari? Pare mai cinstit. E bine? 

— Sunteţi foarte generos, spuse Ricky. 

— Dar pentru ce vă trebuie mizeria asta? întrebă omul 
curios. 

— Pentru o producţie teatrală, minţi Ricky. 

Casierul dădu din cap. 

— Sper că nu este pentru actorul principal al 
spectacolului, pentru că riscaţi să fiţi dat afară şi să-şi caute 
un alt costumier, dacă dă cu nasul de haină. 

Omul râse de propria glumă, scoțând mai mult nişte 
gâfâituri. Ricky râse şi el fals. 


— 305 — 


— Regizorul a spus să iau ceva zdrenţăros, deci cred că 
ăsta e tocmai bun, spuse el. Eu sunt doar comis-voiajorul. 
Teatru comunitar, ştiţi, buget redus... 

— Vreţi o pungă? 

Ricky dădu din cap afirmativ şi ieşi din depozitul Crucii 
Roşii cu cumpărăturile sub braţ. Zări un autobuz care se 
pregătea să plece din staţie şi se grăbi să-l prindă. Efortul îl 
făcu să transpire şi, odată aşezat pe unul dintre scaunele 
din spate, scoase din pungă puloverul şi se tamponă cu el 
pe frunte şi la subraţ. 

Inainte să se întoarcă la camera lui de la motel, Ricky luă 
pachetul şi merse într-un părculeţ, unde tăvăli hainele prin 
nisip şi praf. 

Dimineaţă împachetă hainele cumpărate în punga de 
hârtie. Puse în rucsac toate celelalte lucruri, puţinele 
documente pe care le avea despre Rumplestiltskin, ziarele, 
celelalte articole de îmbrăcăminte. Plăti recepţionerului de 
la motel, spunându-i că probabil se va întoarce în câteva 
zile, informaţie care însă nici măcar nu-l făcu pe acesta să 
ridice ochii din pagina sportiva a ziarului pe care îl citea cu 
interes. 

Un autobuz de dimineaţă pleca în direcţia Boston. Ca 
întotdeauna, Ricky se aşeză pe unul dintre scaunele din 
spate, evitând contactul vizual cu ceilalți pasageri, 
încercând să-şi păstreze anonimatul. Cobori ultimul din 
autobuz la Boston. Aerul poluat şi căldura oraşului îl făcură 
să tuşească. Dar înăuntrul gării era aer condiţionat, cu 
toate că şi acesta părea extrem de încărcat. Rânduri de 
scaune din plastic colorate în portocaliu şi galben erau 
prinse de linoleumul din podea, multe dintre ele cu 
zgârieturi şi însemne făcute de oameni plictisiţi, în orele de 
aşteptare. Un miros de mâncare prăjită plutea în aer şi 
lângă un peron era un fast-food cu hamburgeri şi o gheretă 
cu gogoşi. La un chioşc se vindeau ziare şi reviste, alături 
de literatură pseudopornografică. Ricky se întrebă câţi 
oameni din staţia de autobuz cumpără exemplare din U.S. 
Bews & World Report şi Hustler, în acelaşi timp. 


— 306 — 


Ricky se aşeză pe scaunul cel mai apropiat de toaleta 
bărbaţilor, căutând un moment când aceasta era nefolosită. 
După douăzeci de minute, se convinse că baia era goală, 
mai ales după ce un poliţist în cămaşă albastră transpirată 
intră în baie şi ieşi după cinci minute plângându-se cu voce 
tare către partenerul său în legătură cu efectul neplăcut al 
unui sandvici cu cârnaţi pe care îl mâncase mai devreme. 
Ricky se năpusti înăuntru imediat ce poliţiştii plecară 
bocănind cu pantofii pe podeaua murdară. 

Repede, Ricky se închise într-o toaletă şi îşi dezbrăcă 
hainele, înlocuindu-le cu cele cumpărate de la Crucea 
Roşie. Strâmbă din nas când simţi combinaţia de mirosuri 
de transpiraţie şi mizerie şi îşi puse paltonul pe deasupra. 
Puse toate celelalte haine în rucsac, împreună cu tot ce mai 
avea, inclusiv banii, din care păstră doar o sută de dolari în 
hârtii de douăzeci, pe care le ascunse într-o ruptură a 
paltonului, la loc sigur. Avea ceva mărunţiş, pe care îl 
îndesă în buzunarul pantalonilor. leşind din toaletă, se uită 
într-o oglindă de deasupra chiuvetei. Nu se bărbierise de 
câteva zile şi asta îi folosea scopurilor. 

Pe un perete al autogării se afla un rând de dulapuri 
metalice albastre cu încuietoare. Ricky îşi puse rucsacul 
într-un dulap şi păstră doar punga de hârtie pe care o 
folosise pentru hainele cumpărate. Puse două monede în 
încuietoare şi răsuci cheia. Ezită puţin când închise acolo 
cele câteva lucruri care îl reprezentau. O clipă se gândi că 
exact în acel moment era mai în voia sorții decât oricând. 
Acum, cu excepţia cheiţei de la dulapul cu numărul 569 pe 
care o ţinea în mână, nimic nu-l mai lega de nimic. Nu avea 
nicio identitate. Nicio legătură cu nimeni. 

Ricky inspiră adânc şi puse cheia în buzunar. 

Se îndepărtă de staţia de autobuz, oprindu-se o singură 
dată, când fu sigur că nu-l vede nimeni, luă nişte ţărână de 
pe jos şi-şi turnă în păr şi pe faţă. 

După numai cincizeci de metri începu să-i curgă 
transpiraţia la subraţ şi pe frunte, iar el şi-o şterse cu 
mâneca paltonului. 


— 307 — 


După alţi câţiva metri, Ricky se gândi: „Acum par exact 
ceea ce sunt. Un om care nu are nimic”. 


— 308 — 


XXII 


Vreme de două zile, Ricky bătu străzile străin de orice pe 
lume. 

Înfăţişarea sa exterioară era a unui cerşetor fără locuinţă, 
cu siguranță alcoolic, dependent de droguri sau 
schizofrenic, sau poate toate trei la un loc, deşi la o 
cercetare mai atentă a privirii lui, oricine şi-ar fi dat seama 
că nu era chiar aşa, ceea ce era foarte neobişnuit pentru 
oamenii de acest fel. În sinea lui, Ricky începu să spioneze 
oamenii pe stradă, întrebându-se cine sunt şi ce fac, 
aproape invidios pe plăcerea simplă pe care ţi-o dă 
identitatea. O femeie grăbită, cu părul grizonat, care căra 
pungi de cumpărături cu marca Newbury Street Boutiques, 
îi spunea lui Ricky o poveste, în timp ce adolescentul cu 
blugi tăiaţi şi rucsac în spate, şapcă pe care scria Red Sott 
pe cap - altă poveste. Văzu oameni de afaceri şi şoferi de 
taxi, oameni care transportă electrocasnice la domiciliu şi 
specialişti în calculatoare. Brokeri şi medici, depanatori şi 
vânzători de ziare la chioşcurile din colţul străzii. Toţi, de la 
cei abandonaţi, care vorbeau singuri pe stradă şi auzeau 
voci, până la cei îmbrăcaţi în costume Armani care se urcau 
pe bancheta din spate a unei limuzine, absolut toţi aveau o 
identitate, definită prin ceea ce erau. Ricky nu avea 
niciuna. 

Ceea ce reprezenta el era deopotrivă lux şi frică. Faptul 
că nu aparţinea niciunui grup social era ca şi cum ar fi fost 
invizibil. Era oarecum liniştit ştiind că este bine ascuns de 
cel care îi distrusese viaţa, însă înţelese că asta este doar o 
iluzie. Toată fiinţa lui era indisolubil legată de omul pe care 
îl ştia drept Rumplestiltskin, dar care fusese cândva fiul 
femeii numite Claire Tyson, pe care Ricky nu reuşise să o 
ajute, atunci când aceasta avusese nevoie, iar acum acel 
copil era singur, din cauza eşecului din trecut. 

Ricky îşi petrecu prima noapte singur, sub un zid de 
cărămidă al unuia dintre podurile de pe râul Charles. Se 
înfăşură în palton, transpirând abundent din cauza căldurii 


— 309 — 


încă persistente de peste zi, şi se rezemă de zid, încercând 
să fure câteva ore de somn. Se trezi imediat ce se crăpă de 
ziuă, cu o durere puternică în ceafă, cu fiecare muşchi al 
spatelui şi al picioarelor amortit. Se ridică, întinzându-se cu 
atenţie, încercând să-şi amintească de ultima oară când 
dormise sub cerul liber, probabil că undeva în copilărie. 
Articulațiile îi  înţepeniseră,  indicându-i că nu era 
recomandată o astfel de odihnă. Îşi imagină înfăţişarea pe 
care trebuia s-o aibă şi se gândi că nici cel mai devotat 
actor n-ar fi putut să adopte o asemenea abordare. 

Ceaţa se ridica deasupra râului Charles, grămezi gri de 
ceaţă vaporoasă care atârnau pe marginile netede ale apei. 
Ricky ieşi de sub pod şi merse pe pista de biciclete care 
urmărea traseul râului. Rămase în picioare acolo, gândindu- 
se că râul semăna cu o bandă mătăsoasă de tipul celor de 
la maşinile vechi de scris, aşa cum şerpuia prin oraş. Se 
uita întruna la râu, spunându-şi că probabil soarele trebuia 
să se ridice mult mai sus pentru ca apa să capete culoarea 
albastră şi să reflecte clădirile masive de pe ambele maluri. 
Dimineaţa devreme, râul avea un efect aproape hipnotic 
asupra lui Ricky şi, preţ de câteva minute, pur şi simplu 
stătu pironit locului şi admiră priveliştea din faţa lui. 

Reveria îi fu întreruptă însă de sunetul ritmic al unor paşi 
care se apropiau pe pista de biciclete. Ricky se întoarse şi 
văzu doi bărbaţi care alergau unul lângă altul, apropiindu- 
se cu viteză. Aceştia purtau pantaloni scurţi de atletism şi 
cei mai moderni adidaşi. Ricky bănuia că amândoi erau 
aproape de vârsta lui. 

Unul din ei gesticula sălbatic cu braţul în direcţia lui 
Ricky. 

— Dă-te la o parte! strigă el. 

Ricky se dădu la o parte, iar cei doi bărbaţi trecură în 
goană pe lângă el. 

— Dă-te din drum, omule, spuse unul dintre «i, 
răsucindu-se ca să evite să se atingă de Ricky. 

— Mişcă-te, spuse şi celălalt. Dumnezeule! 

Aflaţi încă în raza lui auditivă, Ricky îl auzi pe unul dintre 
bărbaţi: 


— 310 — 


— A dracului viaţă de jos! la-ţi o slujbă! 

Celălalt râse şi spuse ceva, dar Ricky nu mai auzi. Făcu 
un pas sau doi după ei, deodată plin de mânie. 

— Hei! strigă el. Opriţi-vă! 

Dar nu se opriră. Unul doar se uită peste umăr spre 
Ricky, dar apoi grăbi pasul. Ricky făcu câţiva paşi după ei: 

— Eu nu sunt... începu el. Nu sunt ceea ce credeţi... 

Dar apoi îşi dădu seama că poate chiar era. 

Ricky se întoarse spre râu. În acea clipă îşi dădu seama 
că era mai aproape de a fi ceea ce părea decât ceea ce 
fusese cândva. Inspiră adânc şi recunoscu că se afla într- 
una dintre cele mai proaste stări psihice. Îl omorâse pe cel 
ce fusese el cândva, pentru a putea să scape de cel care îşi 
pusese în cap să-l ruineze. Dacă va mai continua mult să nu 
aibă nicio identitate, va sfârşi înghiţit exact de acest 
anonimat. 

Gândindu-se că se afla în pericol acum, la fel de mult ca 
atunci când Rumplestiltskin îi respira în ceafă după fiecare 
acţiune pe care o făcea, Ricky merse mai departe, hotărât 
să găsească un răspuns la prima şi cea mai importantă 
întrebare. 


Îşi petrecu ziua mergând de la un adăpost la altul, 
căutând prin tot oraşul. 

Era o călătorie prin lumea celor năpăstuiţi de soartă: un 
mic dejun matinal cu ouă şi pâine prăjită rece într-o 
bucătărie din spatele bisericii catolice din Dorchester, o oră 
petrecută în faţa unui centru de angajări de pe o stradă 
lăturalnică, amestecându-se cu cei care căutau de lucru cu 
ziua la  strânsul frunzelor uscate sau la  golitul 
tomberoanelor. De acolo merse la un adăpost de stat în 
Charlestown, unde un bărbat în spatele unui birou insistă că 
Ricky nu putea să intre fără un document de la o agenţie, 
ceea ce Ricky găsi că e o pretenţie la fel de nebunească 
precum bolile de care sufereau cei cu adevărat afectaţi 
psihic. Nervos, Ricky ieşi iar pe stradă, acolo unde două 
prostituate care se chinuiau să abordeze pe cineva din 
mulţimea ieşită pentru prânz făcură haz pe seama lui, când 


— 311 — 


îl văzură că încearcă să ceară indicaţii. Ricky continuă să 
bată trotuarul, trecând pe lângă alei şi clădiri abandonate şi 
mormăind din când în când cuvinte fără sens, atunci când 
se apropia de el cineva care putea să-l audă, un limbaj 
foarte apropiat de cel al nebuniei care, alături de mirosul 
tot mai fetid, construiau o armură bună împotriva 
contactului cu oricine altcineva în afară de cerşetori. li 
înţepeniseră muşchii şi-l dureau picioarele, dar continuă să 
caute. La un moment dat, un poliţist îl văzu la un colţ de 
stradă, făcu un pas spre el, dar apoi se răzgândi şi-l lăsă în 
pace. 

Abia după-amiază târziu, cu soarele încă bătând cu 
putere, Ricky întrezări o posibilitate. 

Un individ căuta printr-un tomberon la marginea unui 
parc, nu departe de râu. Era cam de aceeaşi înălţime şi 
greutate ca Ricky, cu şuviţe de păr murdar de culoare 
castanie. Purta o bască tricotată, pantaloni jegăriţi, un 
pardesiu de lână până la glezne, care, de fapt, îi ajungea 
până aproape de pantofii, unul maro şi altul negru, unul de 
vară şi altul un bocanc de muncitor. Tipul mormăia de unul 
singur, foarte atent la ceea ce căuta în tomberon. Ricky se 
apropie atât cât să poată vedea leziunile de pe faţa 
cerşetorului şi rănile de pe dosul mâinilor. In timp ce se 
scotocea, omul tuşi de câteva ori, dar nu băgă de seamă 
prezenţa lui Ricky. La vreo zece paşi se afla o bancă, iar 
Ricky se prăbuşi pe ea. Cineva lăsase acolo o parte dintr-un 
ziar, iar Ricky îl luă, prefăcându-se că citeşte, dar cu ochii la 
omul care-l interesa. După câteva secunde, văzu că omul 
scoate din gunoi o cutie metalică de suc şi o pune într-un 
cărucior de cumpărături din cele de la supermarketuri, 
aproape plin de cutii metalice goale. 

Ricky se uită cât putu de atent la cerşetor, spunându-şi: 
„Erai doctor acum câteva săptămâni; pune un diagnostic”. 

Deodată omul fu cuprins de furie, după ce scoase din 
gunoi o cutie care probabil avea ceva; o aruncă la pământ 
şi îi dădu un şut până într-un tufiş din apropiere. 

„Dublă personalitate, se gândi Ricky. Şi schizofrenic. 
Aude voci, nu i-a fost administrat niciun tratament cu 


— 312 — 


medicamente sau cel puţin nu l-a urmat. Predispus la 
izbucniri de furie. Şi violent, probabil, dar mai mult o 
ameninţare pentru el însuşi decât pentru cei din jur.” 
Leziunile puteau să indice fie răni deschise cauzate de 
traiul pe străzi, dar puteau să fie şi rănile specifice unui 
cancer de piele prezent la bolnavii de SIDA. Era foarte 
posibil ca individul că aibă şi SIDA. La fel cum era posibil să 
fie bolnav şi de tuberculoză sau cancer pulmonar, având în 
vedere tusea uscata. Putea să fie şi pneumonie, deşi nu era 
sezonul potrivit pentru aceasta. Ricky fu de părere că 
cerşetorul purta pe el deopotrivă însemne ale vieţii şi ale 
morţii. 

După câteva minute, omul decise că luase tot ce era de 
valoare din gunoi şi se îndreptă spre următorul container. 
Ricky rămase pe loc, fără să-l scape din ochi. După câteva 
minute dedicate şi acestui container, omul o porni la drum, 
trăgând căruciorul după el. Ricky îl urmă la mică distanţă. 

În scurt timp ajunseră la o stradă din cartierul 
Charlestown, plină de magazine sărăcăcioase şi întunecate. 
Era un loc care parcă îi atrăgea pe cerşetorii de toate 
felurile. Un magazin de mobilă cu reduceri oferea planuri de 
achiziţie în rate, aşa cum scria pe geam. Două centre de 
amanet, un magazin cu articole electrocasnice, un magazin 
de îmbrăcăminte care avea în vitrină manechine cu mâini şi 
picioare lipsă, ca şi cum fuseseră mutilate în vreun 
accident. Ricky văzu că omul pe care îl urmarea se îndrepta 
chiar spre mijlocul cvartalului, spre o construcţie pătrăţoasă 
de un galben-spălăcit şi care avea o firmă pe frontispiciu: 
„LA AL. BĂUTURI RĂCORITOARE ŞI LICHIORURI CU 
REDUCERE”. Sub acesta mai era o firmă scrisă cu aceleaşi 
litere şi aproape la fel de mare: „CENTRU DE 
RASCUMPARARE”. Firma avea desenată o săgeată care 
indica spatele clădirii. 

Omul care trăgea după el căruciorul plin de cutii metalice 
merse direct după colţ, în spatele clădirii. Ricky îl urmă. 

În spatele magazinului era o uşă cu o firmă 
asemănătoare deasupra: „AICI RASCUMPARARE”. Alături se 


— 313 — 


afla o mică sonerie, la care omul sună. Ricky se lipi de zid, 
ascunzându-se. 

In câteva secunde, la uşă apăru un tânăr. Tranzacţia în 
sine dură doar câteva minute. Omul înmână cutiile 
adunate, tânărul le numără şi apoi scoase câteva bancnote 
dintr-un teanc pe care îl avea în buzunar. Cerşetorul luă 
banii, băgă mâna într-unul dintre buzunarele largi ale hainei 
şi scoase un portofel gros şi vechi din piele, plin cu hârtii. 
Puse o parte dintre bancnote în portofel şi apoi îi dădu una 
înapoi tânărului. Acesta dispăru o clipă şi reveni cu o sticlă 
pe care i-o dădu cerşetorului. 

Ricky se aruncă la pământ, direct pe cimentul aleii, 
aşteptând până când cerşetorul trecu pe lângă el. Sticla, în 
care Ricky bănuia că se afla un vin ieftin, dispăruse deja 
între cutele hainei. Omul aruncă doar o privire în direcţia lui 
Ricky, dar nu se priviră în ochi, căci Ricky stătea cu capul în 
jos. Respiră adânc alte câteva secunde, iar apoi se ridică şi 
continuă să-l urmărească pe bărbat. 

In Manhattan, Ricky fusese şoricelul pentru Virgil, Merlin 
şi pisicile lui Rumplestiltskin. Acum se afla de cealaltă parte 
a aceleiaşi ecuaţii. Păstră distanţa, apoi mări viteza, 
încercând să nu-l piardă din ochi pe cerşetor, destul de 
aproape pentru a-i urmări fiecare mişcare, suficient de 
departe pentru a rămâne ascuns. Înarmat acum cu sticla 
ascunsă în haină, omul mergea înainte cu un scop bine 
determinat, ca-ntr-un marş militar cu destinaţie precisă. Se 
uita în toate părţile, cu siguranţă de teama de a nu fi 
urmărit. Ricky se gândi la comportamentul paranoic al 
omului, justificat, de altfel. 

Merseră câteva străzi bune, şerpuind prin trafic şi 
departe de acesta, iar cartierele prin care mergeau 
deveneau tot mai sordide. Lumina din ce în ce mai redusă a 
soarelui arunca umbre pe şosele, iar vopseaua care se 
cojea şi fațadele vechi ale clădirilor păreau să imite 
înfăţişarea lui Ricky şi a țintei sale. 

Îl văzu pe cerşetor oprindu-se la jumătatea unui bloc şi, 
când acesta se întoarse spre locul unde se afla Ricky, 
acesta din urmă se ascunse lipindu-se de clădire. Din colţul 


— 314 — 


unde se afla, Ricky îl zări pe cerşetor strecurându-se pe o 
alee îngustă, o crăpătură printre două clădiri de cărămidă. 
Ricky inspiră adânc şi îl urmă. 

Ajunse la intrarea pe alee şi se uită cu atenţie după colţ. 
Era un loc îngust, în care noaptea se părea că venise cu 
mult mai devreme, pentru că era deja întunecat, genul de 
spaţii închise care nu se încălzesc niciodată iarna şi nici nu 
se răcoresc vara. Ricky zări doar o colecţie de cutii de 
carton abandonate şi un container metalic de gunoi în 
capătul cel mai îndepărtat. Aleea dădea în spatele unei alte 
clădiri, iar Ricky bănui că era închisă la capătul celălalt. 

În urmă cu o stradă trecuseră pe lângă un magazin cu 
produse diverse şi unul cu băuturi ieftine. Ricky îşi lăsă 
prada şi se întoarse la acestea îşi strecură în palmă o 
bancnotă de douăzeci de dolari din ascunzătoarea hainei, 
unde aceasta se udă imediat de transpiraţie. 

Merse mai întâi la magazinul de băuturi ieftine. Era un loc 
mic, cu reclame la specialităţi de băuturi, scrise cu roşu pe 
vitrină. Puse mâna pe uşă, dar era închisă. Se uită în sus şi 
văzu un vânzător la casă. Încercă din nou uşa şi ciocăni. 
Vânzătorul se uită spre el, apoi se aplecă şi vorbi într-un 
microfon. O voce se auzi încet în boxa de lângă uşă: 

— Dispari dracului de aici, ticălos bătrân, dacă nu ai bani. 

Ricky dădu din cap. 

— Am bani, răspunse el. 

Vânzătorul era un burtos de vârstă medie, probabil 
aproape de vârsta lui Ricky. Când vânzătorul îşi schimbă 
poziţia, Ricky văzu că purta un pistol la cingătoare. 

— Ai bani? Sigur că da! la să-i văd! 

Ricky ridică bancnota de douăzeci de dolari, iar 
vânzătorul o privi de la locul lui, în spatele tejghelei. 

— Cum ai făcut rost de ei? întrebă el. 

— l-am găsit pe stradă, răspunse Ricky. 

Uşa se deschise cu un băzâit, iar Ricky o împinse şi intră. 

— Da, sigur, vrei să te cred? spuse vânzătorul. Bine, ai 
două minute. Ce vrei? 

— O sticlă de vin, zise Ricky. 


— 315 — 


Vânzătorul se aplecă la raftul din spatele său şi scoase o 
sticlă. Nu semăna cu nicio sticlă de vin pe care o băuse 
Ricky până atunci. Avea dopul cu filet, iar pe etichetă scria 
„Silver Satin”. Costa doi dolari. Ricky dădu din cap şi îi dădu 
cei douăzeci de dolari. Vânzătorul puse sticla într-o pungă 
de hârtie, deschise casa de marcat şi scoase o bancnotă de 
zece dolari şi două de câte un dolar, pe care i le dădu lui 
Ricky. 

— Hei, zise Ricky. Trebuie să-mi mai dai. 

Zâmbind răutăcios, cu o mână pe patul pistolului, 
vânzătorul răspunse: 

— Cred că ţi-am dat ceva credit ieri, moşule. Doar îmi iau 
înapoi datoria. 

— Minţi, spuse Ricky mânios. N-am mai fost aici 
niciodată. 

— Chiar crezi că trebuie să ne certăm, vagabond 
nenorocit? Omul încleştă pumnul şi-l flutură în faţa lui 
Ricky, care se dădu câţiva paşi înapoi. Se uită la vânzător, 
nevenindu-i să creadă, dar acesta râdea. Ţi-am dat restul, 
chiar mai mult decât meritai. Acum şterge-o! leşi dracului 
de aici până nu te dau eu afara în şuturi. Şi, dacă mă faci să 
mă dau jos de la casă la tine, îţi iau şi sticla, şi banii, şi te 
mai şi bat măr. Ce preferi? 

Ricky o luă încet spre uşă. Se întoarse, încercând să-i dea 
o replică pe măsură, dar îl auzi: 

— Ce? Ce mai e? Ai vreo problemă? 

Ricky dădu din cap şi ieşi, cu sticla în mână, auzindu-l pe 
vânzător râzând în urma lui. 

Merse şi la celălalt magazin, unde se vindeau mărunţişuri 
de toate felurile. Şi aici fu întâmpinat cu aceeaşi întrebare: 

— Ai bani? 

Arătă bancnota de zece dolari. Cumpără un pachet din 
cele mai ieftine ţigări pe care le găsi, două prăjituri 
tradiţionale Hostess Twinkies, două Hostess Cup Cakes şi o 
lanternă mică. Vânzătorul era un adolescent care azvârili 
cumpărăturile într-o pungă de plastic şi spuse sarcastic: 

— Ce mai cină! 


— 316 — 


Ricky se întoarse pe trotuar. Între timp, noaptea 
cuprinsese întreaga zonă. Lumina palidă ce venea de la 
magazinele care mai erau încă deschise făcea mici pete în 
întunericul general. Ricky se întoarse la intrarea pe alee. 
Pătrunse înăuntru în cea mai mare linişte, cu spatele 
sprijinit de un perete de cărămidă, se aşeză şi aşteptă. Tot 
timpul se gândea că, înainte de această noapte, nu avusese 
nici măcar o idee cât de mică despre cât de uşor era să fii 
detestat în lumea asta. 


Întunericul îl împresura la fel cum făcea şi căldura în 
timpul zilei. Era gros, uleios, o negreală care parcă îi 
pătrundea până în măduva oaselor. Ricky lăsă să treacă 
vreo două ore. Era într-o stare de semivisare, imaginaţia îi 
era bântuită de vedenii - ceea ce fusese el cândva, oamenii 
care intraseră în viaţa lui ca s-o distrugă şi planul pe care 
trebuia să-l construiască pentru a-şi recăpăta viaţa. S-ar fi 
simţit mai bine cum stătea aşa, cu spatele rezemat de zid, 
pe aleea întunecată, într-o zonă a oraşului cu totul 
necunoscută, dacă şi-ar fi putut proiecta în faţa ochilor 
imaginea soţiei decedate, sau poate a unui prieten uitat, 
sau chiar o amintire din copilărie, vreo imagine a unui 
eveniment fericit, o dimineaţă de Crăciun sau ziua 
absolvirii, sau poate ziua în care purtase pentru prima oară 
frac la vreo serbare în liceu, sau seara repetiţiei pentru 
nuntă. Dar toate aceste momente păreau că ţin de altă 
existenţă şi de altă persoană. Nu fusese niciodată un adept 
al ideilor despre reîncarnare, dar era ca şi cum ar fi revenit 
pe pământ sub forma unei alte persoane. Simţea duhoarea 
umedă şi fetidă care emana din haina de cerşetor şi, 
ţinându-şi mâna în sus în întuneric, îşi imagina degetele 
pline de ţărână sub unghii. Pe vremuri, zilele când avea 
unghiile murdare erau zile fericite, pentru că însemna că 
petrecuse câteva ore în grădina din spatele casei din Cape. 
Stomacul i se strânse şi aproape că auzi sunetul gâlgâit al 
benzinei vărsate prin casa de la fermă şi focul arzând. Era o 
amintire auditivă care părea că vine din altă epocă, scoasă 
la lumină de un arheolog, dintr-un trecut îndepărtat. 


— 317 — 


Ricky se uită în sus şi şi-i imagină pe Virgil şi pe Merlin 
stând pe alee în faţa lui. Le revăzu chiar înfăţişările, fiecare 
nuanţă şi fiecare gest al corpolentului avocat şi al 
graţioasei tinere. „Un ghid pe drumul către infern”, asta mi- 
a spus, se gândi Ricky. Avusese dreptate, poate chiar mai 
mult decât o ştiuse ea însăşi. Ricky simţea şi prezenţa celui 
de-al treilea membru al trioului, însă Rumplestiltskin 
rămânea o colecţie de umbre, amestecându-se cu noaptea 
care inundase aleea asemenea unui flux mareic. 

Picioarele îi amorţiseră. Nu ştia câţi kilometri mersese pe 
jos de la sosirea la Boston. Stomacul îi era gol şi, 
deschizând pachetul de prăjituri, le mâncă din trei 
înghiţituri. Ciocolata avu efectul unei pastile de 
amfetamină, dându-i energie. Ricky se ridică şi se întoarse 
către mijlocul aleii. 

Auzi un sunet şi se concentră asupra lui, până când îşi 
dădu seama ce era: o voce care cânta uşor şi fals. 

Se îndreptă cu atenţie spre sunet. Lângă el auzi un 
animal, probabil un şobolan care o luă la sănătoasa. Cu 
lanterna în mână, Ricky încercă totuşi să-şi obişnuiască 
ochii cu întunericul de pe alee. Dar era greu, iar el se 
împiedică o dată sau de două ori, paşii i se încurcau printre 
tot felul de resturi. La un moment dat era cât pe ce să 
cadă, dar îşi menţinu echilibrul şi merse mai departe. 

Simţi că ajunsese aproape deasupra cerşetorului, când 
acesta se opri din cântat. 

Urmă o secundă de linişte neagră şi apoi auzi o întrebare: 

— Cine-i acolo? 

— Doar eu, răspunse Ricky. 

— Nu te apropia, veni răspunsul. Am să te rănesc. Poate 
chiar o să te omor. Am un cuţit. 

Cuvintele erau rostite cu încetineala şi amorţeala limbii 
pe care ţi-o dă băutura. Ricky sperase că omul adormise, 
însă acesta era destul de treaz. Dar nu suficient de agil, 
observă Ricky, pentru că nu se auziră niciun fel de sunete 
ca şi cum s-ar fi ferit sau ar fi căutat să se ascundă. Nici nu 
credea că omul chiar avea o armă, dar nu putea fi sigur. 
Aşa că rămase pe loc. 


— 318 — 


— Asta e aleea mea, continuă omul. leşi afară! 

— Acum este şi aleea mea, replică Ricky. Inspiră adânc şi 
se lansă în mediul în care ştia că trebuie să intre pentru a 
găsi o cale de comunicare cu cerşetorul. Era ca şi cum s-ar 
fi scufundat într-un bazin cu ape întunecate, fără să ştie ce 
zace sub stratul de la suprafaţă. „Bun venit, nebunie”, îşi 
spuse Ricky, încercând să facă uz de toate cunoştinţele pe 
care le acumulase în viaţa şi existenţa sa anterioare. Să 
dea naştere la speranţe deşarte. Să pună bazele îndoielii. 
Să hrănească paranoia. 

— Mi-a spus că trebuie să vorbesc cu tine. Aşa mi-a spus: 
„Găseşte-l pe omul de pe alee şi întreabă-l cum îl cheamă!” 

Cerşetorul ezită o clipă: 

— Cine ţi-a spus? 

— Cine crezi? răspunse Ricky. El. El vorbeşte cu mine şi 
îmi spune pe cine să caut şi aşa trebuie să fac, pentru că 
aşa mi-a spus. Aşa că iată-mă, am venit, spuse el grăbit, 
dar sigur pe el. 

— Cine vorbeşte cu tine? 

Întrebarea care veni din întuneric vădea pasiune, în 
opoziţie cu băutura care deja îi întuneca mintea. 

— Nu am voie să spun numele lui, în orice caz, nu cu 
voce tare şi undeva unde pot fi auzit, sssttt! Dar spune că 
vei şti de ce am venit, dacă tu eşti cel pe care îl caut, şi că 
nu trebuie să-ţi mai explic nimic în plus. 

Omul ezită, părea să se chinuiască să înţeleagă ceva din 
toată această solicitare fără sens. 

— Eu? întrebă el. 

Ricky aprobă din cap în întuneric. 

— Dacă tu eşti acela. Eşti? 

— Nu ştiu, veni răspunsul. Apoi, după un moment de 
tăcere, adăugă: Eu aşa credeam. 

Ricky spuse imediat, ca să sprijine şi mai mult iluzia 
omului: 

— Vezi tu, el îmi dă numele, iar eu trebuie să-i caut pe 
acei oameni şi să le pun nişte întrebări, pentru că trebuie să 
îl găsesc pe acela, unicul, cel potrivit. Asta fac eu mereu, 


— 319 — 


iar şi iar, şi asta trebuie să fac, şi d-aia te întreb, tu eşti 
acela? Trebuie să aflu, vezi. Altfel totul e în zadar. 

Omul părea că se străduieşte să cuprindă sensul a tot ce 
auzise. 

— Cum ştiu dacă pot să am încredere în tine? bâigui 
omul. 

Ricky scoase într-o clipă lanterna şi, ţinând-o sub bărbie, 
aşa cum fac copiii în jurul focului de tabără, când vor să se 
sperie unii pe alţii, o aprinse o secunda, luminându-şi faţa, 
pentru ca apoi s-o întoarcă brusc spre cerşetor, cercetând 
mai ales zona din jurul acestuia. Văzu că omul stătea 
sprijinit de zid, cu sticla de vin în mână. Mai erau şi alte 
resturi prin preajmă şi cutii de carton lângă el, iar Ricky 
ghici că aceasta îi era casa. Stinse lanterna. 

— Vezi, spuse Ricky cât putu de convingător. Ce altă 
dovadă îţi mai trebuie? 

Omul se foi pe locul lui. 

— Nu pot să gândesc clar. Mă doare capul. 

O clipă, Ricky fu tentat să se aplece şi pur şi simplu să ia 
lucrul care îl interesa. Palmele îi zvâcneau de tentaţia 
violenţei. Era singur cu omul ăla pe o alee părăsită şi se 
gândi că persoanele care îl aduseseră în situaţia asta nu s- 
ar fi dat în lături de la a face uz de forţă. Dar el se abţinu 
din răsputeri să fie violent. Ştia exact ce voia, numai că 
voia ca omul să-i dea acel obiect de bunăvoie. 

— Spune-mi cine eşti! ceru Ricky, pe jumătate în şoaptă, 
pe jumătate ţipând. 

— Vreau să fiu singur, se milogi omul. Nu fac nimic, nu 
vreau să mai fiu aici. _ 

— Înseamnă că nu eşti cel ales, spuse Ricky. Îmi dau 
seama. Dar trebuie să fiu sigur. Spune-mi cine eşti. 

— Ce vrei? suspină omul. 

— Numele tău. Vreau numele tău. 

Ricky auzi lacrimi în spatele fiecărui cuvânt pe care ÎI 
rostea cerşetorul: 

— Nu vreau să spun, zise el. Mi-e frică. Vrei să mă omori? 

— Nu, spuse Ricky. Nu-ţi fac niciun rău dacă îmi arăţi cine 
eşti. 


— 320 — 


Omul tăcu, gândindu-se la ceea ce i se spusese. 

— Am un portofel, spuse el încet. 

— Dă-mi-l! ceru Ricky cu asprime în glas. Este singurul 
mod în care pot fi sigur. 

Omul scormoni şi căută în interiorul hainei. Cu ochii abia 
obişnuiţi cu întunericul, Ricky îl văzu ţinând ceva în faţa lui. 
Ricky îl înşfăcă şi îl aruncă în propriul buzunar. 

Atunci omul începu să plângă. Ricky îşi îndulci glasul: 

— Nu trebuie să-ţi mai faci griji, spuse Ricky. Te las în 
pace acum. 

— Te rog, spuse omul. Pleacă! 

Ricky se aplecă şi luă sticla de vin ieftin pe care o 
cumpărase de la magazinul de băuturi. Mai scoase şi o 
bancnotă de douăzeci de dolari din căptuşeala hainei şi i le 
dădu omului. 

— Uite, îţi dau ceva pentru că nu eşti cel ales, dar nu 
este vina ta, iar el vrea să te răsplătească pentru efort. E 
bine aşa? 

Omul apucă sticla. Nu răspunse, dar apoi păru să fie de 
acord, căci dădu din cap afirmativ. 

— Cine eşti? îl întrebă din nou pe Ricky, cu un amestec 
de teamă şi confuzie în fiecare vorbă. 

Ricky zâmbi în sinea sa şi se gândi că există unele 
avantaje ale educaţiei clasice. 

— Numele meu este Nimeni, spuse el. 

— Niveni? 

— Nu. Nimeni!*. Aşa că, dacă te întreabă cineva cine te-a 
vizitat în seara asta, poţi să spui că a fost Nimeni. Ricky se 
gândi că orice poliţist l-ar fi întrebat, ar fi avut probabil la 
fel de multă răbdare să-i asculte povestea precum 
avuseseră în mitologie fraţii ciclopi ai lui Polifem din 
povestea unui alt om rătăcit într-o lume ciudată şi 
periculoasă cu secole în urmă. Bea ceva şi culcă-te, iar 
când te trezeşti, totul va fi la fel pentru tine. 


14 Joc de cuvinte în limba engleză, în original. Este folosit cuvântul 
„Noman”, un cuvânt compus din no şi man, adică „niciun om, nimeni” 
(n.tr.). 


— 321 — 


Cerşetorul scânci ca un copil. Dar apoi trase o duşcă din 
sticla de vin. 

Ricky se ridică şi o luă rapid spre ieşirea de pe alee, 
gândindu-se că de fapt nici nu furase ceea ce îi trebuia şi 
nici nu cumpărase. Făcuse doar ceea ce era necesar şi 
păstrase limitele regulilor jocului. Desigur, Rumplestiltskin 
nu ştia că Ricky încă îl mai juca. Dar va şti destul de 
curând. Ricky se întoarse prin întuneric către lumina palidă 
de pe străzile oraşului. 


— 322 — 


XXIII 


Ricky nu deschise portofelul până nu ajunse în staţia de 
autobuz, după o excursie prin oraş în care trebui să 
schimbe de două ori metroul şi după ce îşi recuperă hainele 
din dulapul unde le încuiase în autogară. La baie reuşi să se 
spele cel puţin parţial, frecându-şi mizeria şi murdăria de 
pe faţă şi de pe mâini şi fricţionându-se cu un prosop de 
hârtie înmuiat în apă călduţă şi săpun antibacterian la 
subraţ şi pe gât. Nu prea avea ce să facă cu părul gras şi 
slinos sau cu mirosul pe care îl degaja, lucru care avea să 
dispară doar în urma unui duş prelungit. Aruncă hainele 
slinoase de cerşetor în cel mai apropiat tomberon şi se 
îmbrăcă cu pantalonii săi kaki acceptabili şi cu cămaşa 
sport pe care le ţinuse în rucsac. Işi cercetă înfăţişarea în 
oglindă şi socoti că probabil trecuse înapoi linia invizibilă 
unde acum, din nou, părea că ia parte la viaţă, mai mult 
decât un ocupant al zonelor inferioare. Işi dădu de câteva 
ori cu un pieptene ieftin de plastic prin păr şi deodată 
înfăţişarea i se schimbă semnificativ. Însă Ricky tot mai 
credea că se află undeva la marginea societăţii şi foarte 
departe de cel care fusese cândva. 

leşi din toaleta bărbaţilor şi-şi cumpără un bilet de 
autobuz cu destinaţia Durham, înapoi de unde venise. Avea 
aproape o oră la dispoziţie ca să aştepte autobuzul, aşa că 
îşi cumpără un sandvici şi un suc şi se aşeză într-un colţ 
liber din autogară. După ce se uită de jur împrejur ca să se 
asigure că nu-l vedea nimeni, Ricky despachetă sanaviciul 
pe genunchi. Apoi deschise portofelul, ascunzându-l cu 
mâncarea. 

Primul lucru pe care îl văzu avu darul să-i aducă un 
zâmbet şi să-l facă să răsufle uşurat: era un card zdrenţuit 
şi şters, dar încă lizibil, de asigurări sociale, cu cod numeric 
personal. 

Numele tipărit pe card era: Richard S. Lively. 


— 323 — 


Lui Ricky îi plăcu acest lucru. Lively™ era exact cum se 
simţea el, după multe săptămâni. In plus, alt noroc era că 
nu trebuia să se acomodeze cu un alt prenume, pentru că 
prescurtarea de la Richard, ca şi de la Frederick, era tot 
Ricky. 

Îşi lăsă capul pe spate, cu ochii în neoanele de pe tavan. 
„Renăscut într-o staţie de autobuz”, se gândi. Bănuia că 
puteau fi locuri cu mult mai rele unde puteai să te reîntorci 
la viaţă. 

Portofelul mirosea a transpiraţie uscată, iar Ricky îi 
cercetă repede interiorul. Nu conţinea prea multe, dar ceea 
ce exista era mină de aur. Pe lângă cardul de asigurări 
sociale, mai era un permis de conducere expirat, emis de 
statul Illinois, un abonament la o bibliotecă dintr-un sistem 
suburban din afara oraşului St. Louis, statul Missouri şi un 
card de service auto din acelaşi loc. Niciunul dintre aceste 
acte nu avea fotografie, cu excepţia permisului de 
conducere care, observă Ricky, dădea detalii precum 
culoarea părului, a ochilor, înălţime şi greutate, alături de o 
fotografie uşor ştearsă a lui Richard Lively. Mai era un card 
de identificare de la o clinică din Chicago, marcat cu un 
asterisc roşu într-un colţ. „SIDA, se gândi Ricky. Infectat cu 
HIV.” Avusese dreptate în legătură cu rănile de pe faţa 
omului. Fiecare dintre acte avea înscrisă o altă adresă. 
Ricky scoase toate actele şi le puse în buzunar. Mai erau şi 
două tăieturi din ziare, îngălbenite şi zdrenţuite, pe care 
Ricky le despături cu atenţie şi le citi. Prima era un necrolog 
despre o femeie în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, iar 
celălalt un articol despre disponibilizări la o fabrică de 
producere a pieselor de schimb pentru autoturisme. In 
primul, bănuia Ricky, era vorba despre mama lui Richard 
Lively, iar al doilea probabil că fusese locul de muncă al 
omului înainte de a se îneca în lumea alcoolului care îl 
aruncase pe străzi, acolo unde îl găsise Ricky. N-avea nici 
cea mai vagă idee ce îl adusese pe om din vest pe coasta 
de est a Americii, dar recunoscu că aceasta fusese o 


15 Un alt joc de cuvinte în limba engleză: /ive/y = „viu” (n.tr.). 
— 324 — 


mutare favorabilă scopurilor sale. Şansele ca vreo persoană 
să facă legătura cu omul respectiv scădeau din start. 

Ricky citi rapid cele două tăieturi din ziare, înregistrând 
detaliile în memorie. Observă că mai era un membru al 
familiei menţionat printre cei care rămăseseră în urma 
femeii decedate, o femeie casnică din Albuquerque, New 
Mexico. „O sora, se gândi Ricky, care îşi abandonase fratele 
cu mulţi ani în urmă.” Mama fusese bibliotecară şi, pe 
vremuri, director de şcoală, lucru care fusese motivul 
modest pentru care i se acordase onoarea unui anunţ 
necrolog în ziar. Anunţul mai spunea că soţul ei murise cu 
câţiva ani mai înainte. Fabrica la care lucrase Richard Lively 
producea pedale de frână şi căzuse victimă deciziei 
conducerii de a muta sediul în Guatemala, unde urma să 
facă acelaşi lucru, dar plătind salarii cu mult mai mici. Ricky 
se gândi că acest lucru dăduse naştere unei supărări destul 
de des întâlnite în astfel de cazuri, fiind un motiv suficient 
de bun pentru ca omul să se apuce de băutură. Nu-şi putea 
da seama însă cum de se îmbolnăvise de SIDA. Bănuia ca 
de la acele pentru droguri. Inghesui bucăţile de ziare la loc 
în portofel, apoi îl aruncă într-un coş de gunoi din apropiere. 
Se gândi la certificatul de spital cu asterixul roşu într-un 
colţ, apoi îl scoase din buzunar şi îl îndoi până când reuşi 
să-l rupă. Împături bucăţile în ambalajul de la sandvici şi îl 
înghesui la fundul coşului de gunoi. 

„Ştiu destule”, îşi spuse el. 

Se auzi o voce în boxe, anunțând autobuzul său, pe un 
ton aproape ininteligibil. Ricky se ridică, îşi puse rucsacul 
pe umăr şi îl ascunse pe doctorul Starks adânc de tot, în 
interiorul său, făcând primii paşi în calitate de Richard 
Lively. 


Viaţa lui Ricky începu repede să prindă contur. 

In mai puţin de o săptămână, făcuse rost de două locuri 
de muncă cu jumătate de normă. La primul ţinea evidențe 
într-un registru la un magazin de lactate, cinci ore pe zi 
seara, iar la al doilea aproviziona rafturile dintr-un magazin 
alimentar alte cinci ore pe zi, dimineaţa, iar după-amiaza îi 


— 325 — 


rămânea liberă pentru alte nevoi. La niciunul din aceste 
locuri nu i s-au pus prea multe întrebări, cu toate că 
directorul de la magazinul alimentar insistase să afle dacă 
Ricky făcea parte dintr-un program în doisprezece paşi'$, la 
care el răspunsese afirmativ. Se dovedi că şi directorul 
urma un asemenea program, iar după ce îi dădu lui Ricky o 
listă cu biserici şi centre civice, împreună cu programul de 
funcţionare al acestora, îi înmână clasicul şorţ verde şi îl 
puse la treaba. 

Ricky folosi numărul de asigurări sociale al lui Richard 
Lively pentru a-şi deschide un cont bancar, unde îşi 
depozita restul de bani pe care îi mai avea. Odată îndeplinit 
acest lucru, Ricky descoperi că aceste demersuri în lumea 
birocraţiei erau relativ uşoare. | se emise un alt card de 
asigurări sociale, în locul celui vechi, după completarea 
unui formular pe care îl semnă. Funcţionarul de la Poliţia 
Rutieră nici măcar nu se uită la poza de pe permisul auto 
de Illinois pe care îl predă Ricky atunci când solicită un alt 
permis, de New Hampshire, de această dată cu propria 
fotografie şi semnătură, cu culoarea ochilor lui, precum şi 
cu informaţiile despre înălţime şi greutate. Închirie o căsuţă 
poştală la o locaţie Mailboxes Etc., în felul acesta primind o 
adresă viabila pentru extrasele de cont de la bancă şi orice 
altă corespondenţă avea Ricky la acel moment. Primea 
cataloage. Se înscrise la un club de închirieri casete video şi 
la YMCA". Orice îi dădea un alt card cu numele lui. După ce 
completă un alt formular şi plăti o taxă de cinci dolari, primi 
o copie după certificatul de naştere al lui Richard Lively, 
trimis prin poştă de un funcţionar amabil. 

încercă să nu se gândească la adevăratul Richard Lively. 
Socoti că nu fusese prea greu să amăgească un beţiv 
bolnav şi cu psihicul la pământ şi să-i ia portofelul şi 
identitatea. Cu toate că îşi mai spuse că felul cum 
16 Un program în doisprezece paşi reprezintă programul unui grup 
autonom ai cărui membri doresc să-şi revină din diferite forme de 
dependenţă şi constrângere, cum ar fi alcool sau droguri, prin 
intermediul unui plan în „doisprezece paşi” (n.tr). 

17 Abreviere de la Young Men's Christian Association, Asociaţia Tinerilor 
Creştini (n.tr.). 
— 326 — 


procedase fusese mai corect decât să-l bată, nu se simţi 
mult mai bine. 

Ricky înlătură sentimentul de vină pe măsură ce-şi lărgea 
orizontul. Îşi promise că îi va înapoia identitatea imediat ce 
va reuşi să scape de Rumplestiltskin. Numai că nu ştia 
exact cât va dura acest proces. 

Ricky mai ştia că trebuia să se mute din camera de 
motel, aşa ca merse la zona unde văzuse anunţul de 
închiriat, nu departe de biblioteca publică. Răsuflă uşurat 
când văzu că anunţul era încă acolo, în fereastra casei 
modeste de lemn. 

Casa avea o curte micuță într-o parte, umbrită de un 
stejar înalt. În curte se găseau jucării de plastic colorate. Un 
băieţel plin de energie de vreo patru ani se juca în iarbă cu 
un camion stricat şi nişte soldăţei, în timp ce o femeie mai 
în vârstă stătea pe un şezlong la câţiva paşi, ocupându-se 
mai mult cu lectura ziarului din ziua respectiva şi doar din 
când în când aruncând câte o privire spre copilul care 
scotea sunete de luptă sau imita motorul camionului. Ricky 
văzu că băieţelul avea un aparat auditiv într-una din urechi. 

Femeia ridică privirea şi îl zări pe Ricky pe alee. 

— Bună ziua, spuse el. E casa dumneavoastră? 

Ea dădu din cap afirmativ şi împături ziarul în poală, 
uitându-se spre locul unde se juca băieţelul. 

— Da, spuse ea. 

— Am văzut anunţul despre cameră, zise el. 

Femeia se uită la el cu precauţie. 

— De obicei închiriem la studenţi, răspunse ea. 

— Şi eu sunt un fel de student. Adică sper să lucrez la 
nişte studii aprofundate, dar mă mişc destul de încet pentru 
că trebuie să şi muncesc ca să-mi asigur existenţa între 
timp. Şi asta mă cam împiedică, spuse el zâmbind. 

Femeia se ridică. 

— Ce fel de studii aprofundate? întreba ea. 

— Criminologie, răspunse Ricky. Ar trebui să mă prezint. 
Numele meu este Richard Lively. Prietenii îmi spun Ricky. 
Nu sunt din zonă, de fapt am sosit de curând aici. Dar am 
nevoie de un loc unde să stau. 


— 327 — 


Femeia continuă să-l cântărească din priviri. 

— Nu aveţi familie? Rădăcini? 

El dădu din cap. 

— Aţi fost la închisoare? 

Ricky socoti că răspunsul real la această întrebare era 
afirmativ. O închisoare pregătită de un om pe care nu îl 
cunoscuse cu adevărat niciodată, dar care îl ura. 

— Nu, spuse el. Dar asta nu e o întrebare lipsita de sens. 
Am fost plecat din ţară. 

— Unde? 

— În Mexic, minţi el. 

— Ce aţi făcut în Mexic? 

Ricky inventă la repezeală o poveste. 

— Am avut un văr care s-a dus la Los Angeles şi s-a 
implicat în traficul de droguri şi i s-a pierdut urma. Am mers 
după el ca să-l caut. Şase luni de minciuni. Dar asta m-a 
făcut să devin pasionat de criminologie. 

Femeia clătină din cap. Tonul vocii ei arăta că are mari 
îndoieli în privinţa acestei poveşti fantastice. 

— Sigur, zise ea. Şi ce te-a adus aici, în Durham? 

— Am vrut să ajung cât mai departe de acea lume, spuse 
Ricky. Nu prea mi-am făcut prieteni tot întrebând de vărul 
meu în dreapta şi-n stânga, ba dimpotrivă! M-am gândit că 
trebuie să merg undeva foarte departe de acel loc, iar harta 
mi-a indicat fie New Hampshire, fie Maine, aşa că iată-mă 
aici. 

— Nu ştiu dacă să vă cred, răspunse femeia. Sună ca o 
poveste. Cum pot eu să ştiu dacă pot avea încredere în 
dumneavoastră? Aveţi vreun fel de referinţe de pe unde aţi 
mai stat? 

— Oricine poate face rost de referinţe care să spună 
orice, răspunse Ricky. Mi se pare că ar fi mai inteligent din 
partea dumneavoastră dacă m-aţi asculta, dacă v-aţi uita la 
mine şi v-aţi hotărî după ce stăm de vorba puţin. 

Această afirmaţie o făcu pe femeie să zâmbească. 

— Un nou tip de atitudine la New Hampshire, spuse ea. 
Vă voi arăta camera, dar tot nu sunt sigură. 

— Mi se pare destul de corect, spuse Ricky. 


— 328 — 


Era o cameră mansardată, cu baie proprie, cu suficient 
spaţiu pentru un pat, un birou şi un fotoliu vechi. Un dulap 
de cărţi gol şi un scrin erau lipite de perete. Camera mai 
avea o fereastră drăguță, cu o perdea roz cu volănaşe, care 
dădea spre curte şi spre strada liniştită. Pereţii erau 
decoraţi cu postere turistice, care promovau plajele şi văile 
din Florida, Colorado. In ele erau o fată în bikini cu accesorii 
pentru scuba diving şi un schior care ridica zăpada 
neatinsă. Camera mai avea o mică nişă unde se afla un 
frigider şi o masă. Pe perete era prins un raft cu câteva 
vase de bucătărie. Ricky se uită cu atenţie la spaţiul 
organizat atât de eficient şi se gândi că avea multe în 
comun cu chilia unui călugăr, ceea ce era tocmai cum se 
simţea el, mai mult sau mai puţin. 

— De fapt, nu puteţi să gătiţi aici, spuse femeia. Doar 
nişte gustări şi pizza, genul acesta de mâncare. Nu oferim 
condiţii de bucătărie... 

— De obicei iau masa în oraş, zise Ricky. Nu mănânc 
prea mult, oricum. 

Proprietăreasa continuă să-l chestioneze. 

— Cât timp veţi sta? De obicei noi închiriem pentru un an 
universitar... 

— E foarte bine, spuse el. Doriţi să semnăm un contract 
de închiriere? 

— Nu. O strângere de mâna e tot ce avem nevoie de 
obicei. Noi plătim utilităţile cu excepţia telefonului. Aici este 
o linie telefonică separată. Aia e treaba dumneavoastră. 
Compania de telefonie fixă o poate activa oricând doriţi. Nu 
aveţi voie să primiţi oaspeţi. Fără petreceri, fără muzică 
dată tare, nu veniţi noaptea târziu... 

Ricky zâmbi şi o întrerupse: 

— Şi spuneţi că închiriaţi de obicei la studenţi? 

Femeia văzu imediat contradicţia: 

— La studenţi serioşi, atunci când îi găsim. 

— Sunteţi singură aici cu copilul dumneavoastră? 

Ea clătină din cap zâmbind: 

— Asta e o întrebare care mă flatează. Este nepotul meu. 
Fiica mea este la şcoală. Este divorțată şi învaţă ca să-şi ia 


— 329 — 


diploma de contabilă. Eu am grijă de băiat atunci când ea 
este la lucru sau învaţă, adică mai tot timpul. 

Ricky dădu din cap. 

— Eu sunt destul de discret, spuse el, şi foarte liniştit. Am 
două slujbe, ceea ce îmi ia destul timp. lar în timpul liber, 
studiez. 

— Sunteţi cam în vârstă pentru un student. Poate un pic 
prea în vârstă. 

— Omul cât trăieşte învaţă, nu-i aşa? 

Femeia zâmbi din nou, continuând să se uite la el cu 
atenţie. 

— Sunteţi periculos, domnule Lively? Sau fugiţi de ceva? 

Ricky se gândi puţin înainte de a răspunde, apoi spuse: 

— Am încetat să mai fug, doamnă... 

— Williams. Janet. Pe băieţel îl cheamă Evan, iar fiica 
mea, pe care nu aţi întâlnit-o încă, se numeşte Andreea. 

— Ei bine, spuneam că aici mă opresc, doamnă Williams. 
Nu fug să mă ascund de vreo crimă sau de fosta soţie şi de 
avocatul ei sau de vreun cult creştin cu orientare de 
dreapta, cu toate că desigur, vă puteţi lăsa imaginaţia să 
zburde într-una dintre aceste direcţii sau în toate. Cât 
despre întrebarea dacă sunt sau nu periculos, dacă aş fi 
fost, de ce m-aş mai fi ascuns? 

— Ăsta e un argument bun, zise doamna Williams. 
Vedeţi, e casa mea, şi suntem două femei singure cu un 
copil... 

— Vă înţeleg îngrijorarea şi nu vă reproşez faptul că aţi 
întrebat. 

— Nu ştiu ce să cred din tot ce mi-aţi spus, răspunse 
doamna Williams. 

— Este atât de important dacă mă credeţi sau nu, 
doamnă Williams? Ar fi fost vreo diferenţă dacă vă 
spuneam că vin de pe o alta planetă, trimis aici să cercetez 
modul de viaţă al oamenilor din Durham, New Hampshire, 
înainte de a invada lumea? Sau dacă v-aş fi spus că sunt 
spion rus sau terorist arab, urmărit de FBI, şi vă ceream 
permisiunea să folosesc baia dumneavoastră ca să 
confecţionez bombe? Oricine poate să compună tot felul de 


— 330 — 


poveşti, dar, în ultimă instanţa, toate sunt irelevante. 
Adevărul pe care vreţi să îl ştiţi este dacă sunt liniştit, îmi 
văd de treaba mea, îmi plătesc la timp chiria şi, în general, 
nu vă deranjez pe dumneavoastră, pe fiica sau pe nepotul 
dumneavoastră. Asta este principala problemă aici, nu-i 
aşa? 

Doamna Williams zâmbi. 

— Cred că îmi place de dumneavoastră, domnule Lively. 
Nu ştiu dacă să am încă încredere în dumneavoastră şi cu 
siguranţă nu vă cred. Dar îmi place felul în care puneţi 
problema, ceea ce înseamnă că aţi trecut primul test. Ce- 
aţi zice să plătiţi o garanţie şi chiria pe prima lună în avans, 
iar apoi mergem pe principiul lună de lună, astfel încât dacă 
una sau alta dintre părţi este nemultumita de ceva, putem 
să punem punct rapid înţelegerii? 

Ricky zâmbi şi-i luă mâna femeii. 

— Din experienţa mea, spuse el, finalurile rapide sunt 
pripite. Şi cum aţi defini dumneavoastră „nemulţumit”? 

Zâmbetul de pe faţa femeii se lăţi şi mai mult şi strânse, 
la rândul ei, mâna lui Ricky. 

— AŞ defini nemulţumit cu cifrele 9, 1 şi 1, pe tastele 
telefonului şi întrebări neplăcute adresate de un om fără 
simţul umorului în uniformă. E clar? 

— Destul de clar, doamnă Williams, spuse Ricky. Cred că 
ne-am înţeles. 

— Aşa ziceam şi eu, răspunse doamna Williams. 


Rutina cuprinse viaţa lui Ricky la fel de repede ca toamna 
care căzu asupra statului New Hampshire. 

La magazinul alimentar primi repede o mărire de salariu 
şi responsabilităţi în plus, cu toate că directorul îl întreba de 
ce nu l-a văzut la nicio întâlnire a membrilor grupului de 
recuperare, aşa că Ricky merse la câteva, ridicându-se o 
dată sau de două ori ca să se adreseze unei camere din 
subsolul bisericii pline de alcoolici şi inventând o poveste 
tipică cu o viaţă ruinată de băutură care iscă un murmur de 
înţelegere din partea audienței formate din bărbaţi şi femei, 
dar şi câteva îmbrăţişări la sfârşit, pe care Ricky le acceptă 


— 331 — 


cu ipocrizie. Îi plăcea ce făcea la magazinul alimentar şi se 
înţelegea bine cu ceilalţi lucrători de aici, chiar dacă nu era 
chiar în relaţii de prietenie. Împărţeau din când în când 
pauzele de masă, glumind, păstrând o amiciţie care îi 
ascundea cu succes izolarea. Inventarul era ceva pentru 
care se părea că are o îndemânare deosebită, ceea ce îl 
făcu să creadă că a aşeza marfa în rafturile magazinului nu 
diferea aşa de mult de ceea ce făcuse pentru pacienţii săi. 
Şi lor trebuise să le aranjeze şi să le reumple cineva 
„rafturile”. 

O reuşită mai importantă apăru pe la mijlocul lui 
octombrie, când zări un anunţ de angajare cu jumătate de 
normă la Departamentul de curăţenie de la universitate. Îşi 
părăsi slujba de la magazinul de lactate şi începu să mature 
şi să spele podelele din laboratoarele de ştiinţe patru ore pe 
zi. Făcu această treabă cu un zel care îl impresiona pe 
superiorul lui direct. Insă, mai importat de-atât, această 
slujbă îi furniză lui Ricky o uniformă, un dulap unde putea 
să-şi depoziteze hainele şi un card de identificare la 
universitate. lar acest card, la rândul lui, îi dădea acces la 
baza de computere. Între biblioteca de cartier şi 
computerele de la universitate, Ricky începu să-şi creeze o 
nouă lume pentru sine însuşi. 

Işi găsi un nume electronic: Odiseu. 

De aici încolo, îşi luă o adresă de poştă electronică şi 
acces la tot ce putea să ofere internetul. Deschise diverse 
conturi, având ca adresă cutia poştală de la Mailboxes Etc. 

Apoi mai făcu un pas şi-şi creă o întreagă persoană, cu 
totul nouă. O persoană care nu existase niciodată până 
atunci, dar care avea drepturi pe lumea asta, în baza unui 
trecut inventat şi a unor certificate şi documente uşor de 
atestat. Unele lucruri erau uşor de obţinut, cum ar fi 
identitate falsă sub un nou nume. Încă o dată se minună de 
numărul imens de companii de pe internet care puteau să 
furnizeze buletine de identitate false „în scopul informării”. 
Incepu să comande permise de conducere şi legitimaţii de 
colegiu false. Putu chiar să obţină o diplomă de absolvent al 
Universităţii din lowa, promoţia 1970, şi un certificat de 


— 332 — 


naştere de la un spital care nici măcar nu exista, din Des 
Moines. Ba chiar apăru pe lista de absolvenţi ai unui liceu 
catolic, închis de mult, din aceeaşi localitate. Îşi inventă un 
cod numeric personal fals. Inarmat cu aceste materiale noi, 
merse la o bancă rivală celei unde îşi deschisese deja un 
cont pe numele Richard Lively şi deschise un alt cont mai 
mic, pe un alt nume. Işi alese acest nume după o gândire 
atenta: Frederick Lazarus. Propriul prenume, asociat cu 
numele biblic al celui care se ridicase din morţi. 

În numele lui Frederick Lazarus porni Ricky cercetările 
sale. 

Ideea sa era simplă: Richard Lively trebuia să fie real şi 
să aibă o existenţă sigură şi ferită de griji. El trebuia să fie 
acasă. Frederick Lazarus era o ficţiune. Nu trebuia să existe 
nicio legătură între cele două personaje. Unul trebuia să fie 
un bărbat care respiră anonimatul normalităţii. Celălalt era 
doar o plăsmuire, iar dacă cineva ar fi venit să întrebe de 
Frederick Lazarus, ar fi aflat că acesta este lipsit de orice 
substanţă, că este format doar din numere false şi 
identitate imaginară. Putea să fie periculos. Putea să fie 
criminal. Putea să fie un om al riscurilor. Dar, în cele din 
urmă, avea să fie doar rodul ficţiunii, creat cu un singur 
Scop. 

Să dea de urma celui care-i distrusese viaţa lui Ricky şi 
să-l facă să plătească cu aceeaşi monedă. 


— 333 — 


XXIV 


Ricky lăsă să treacă săptămânile, apoi lunile, şi iarna din 
New Hampshire puse stăpânire pe el, făcându-l să dispară 
în frigul şi întunericul ce-l ascundeau de orice se întâmpla 
în jur. Lăsă viaţa lui Richard Lively să-şi urmeze cursul zilnic 
şi în acelaşi timp continuă să adauge detalii celeilalte 
personalităţi ale sale, Frederick Lazarus. Richard Lively 
mergea la meciurile de baschet de la facultate, când avea 
seri libere stătea cu copilul gazdelor, căci le câştigase rapid 
încrederea, avea o conduită exemplară la muncă şi se 
bucura de respectul colegilor la magazinul alimentar şi la 
departamentul de curăţenie de la facultate prin afişarea 
unei firi puse pe glume, părând că nu ia nimic în serios în 
afară de muncă. Atunci când era întrebat despre trecut, fie 
inventa o poveste simplă şi modestă, nimic prea sofisticat 
şi greu de crezut, fie răspundea la întrebare cu o altă 
întrebare. Ricky, psihanalistul de odinioară, descoperea 
acum că este expert în astfel de jocuri, dând naştere la 
situaţii în care oamenii credeau că vorbeşte despre el 
însuşi, când, de fapt, vorbea despre ei. Era chiar surprins de 
cât de uşor îi venea să mintă. 

La început făcu muncă voluntară la un adăpost pentru 
săraci, apoi schimbă această slujbă cu alta mai 
avantajoasă. Două nopţi pe săptămână îşi oferea serviciile 
voluntar la o linie telefonică de urgenţă a unui centru de 
prevenţie a sinuciderilor, lucrând de la ora zece seara la 
două noaptea, iar asta i se părea de departe cea mai 
interesantă slujbă. Miezul nopţii îl găsea vorbind cu glas 
molcom cu studenţi ameninţaţi de diferite grade de stres, 
primind parcă energie, în mod cu totul ciudat, din aceste 
legături cu oameni anonimi, dar chinuiţi psihic. Se gândea 
că asta era o bună modalitate de a-şi menţine în formă 
abilităţile de psihanalist. Când închidea telefonul după ce 
reuşise să convingă vreun adolescent să nu ia o decizie 
pripită, ci să vină la clinica universităţii să ceară ajutor se 
gândea că, măcar într-o mică măsură, făcea penitenţă 


— 334 — 


pentru neglijenţa sa, în urmă cu douăzeci de ani, când nu 
fusese suficient de atent la cererea de ajutor disperat a lui 
Claire Tyson, aflată într-un pericol pe care el nu-l văzuse. 

Frederick Lazarus însă era cu totul diferit. Ricky construia 
acest personaj cu un sânge rece ceea ce îl mira şi pe el. 

Frederick Lazarus era membru al unui centru de sănătate 
unde alerga de unul singur kilometri întregi pe o bandă 
rulantă, apoi ridica greutăţi şi devenea tot mai puternic pe 
zi ce trece, iar trupul firav al psihanalistului din New York de 
odinioară se modifica şi căpăta forţă. Talia i se subţia, 
umerii i se lăţeau. Se antrena singur şi în linişte, cu 
excepţia câte unui oftat sau a paşilor pe banda de alergare. 
începu să-şi pieptene părul cărunt spre spate, ungându-l 
din plin cu pomezi care să-l ţină lipit de cap. Purta o mică 
barbă. Efortul îi făcea plăcere, mai ales când îşi dădu 
seama că nu mai respiră greu atunci când merge mai 
repede pe stradă. Centrul de sănătate organiza cursuri de 
autoapărare, în special pentru femei, dar el îşi schimbă 
puţin programul pentru a putea să se înscrie la acest curs, 
unde deprinse noţiuni elementare de aruncare a corpului şi 
lovituri rapide şi eficiente în zona gâtului, a feţei sau în 
stomac. La început, femeile de la curs nu se simţiseră prea 
bine avându-l în preajmă, dar disponibilitatea lui de a se 
oferi voluntar pentru demonstraţii le făcu să-l accepte mai 
uşor. Cel puţin erau dispuse să îl lovească fără nicio 
problemă atunci când purta hainele de protecţie. lar acest 
lucru era tot o modalitate de a se întări. 

Într-o sâmbătă după-amiază, la sfârşit de ianuarie, Ricky 
intră, mergând cu greu prin zăpadă şi pe trotuarele 
îngheţate, într-un magazin de articole sportive, R&R, situat 
în afara zonei universitare, într-un centru comercial ieftin, 
de genul celor în care există magazine de vânzare anvelope 
alături de service-uri auto. R&R - nu exista niciun indiciu de 
la ce veneau literele - era un spaţiu mic, de formă pătrată, 
plin cu ţinte reprezentate de căprioare de plastic, 
îmbrăcăminte de vânătoare de culoare portocalie, stative 
cu undiţe şi lansete de pescuit, precum şi arcuri şi săgeți. 
Pe un perete se afla o largă varietate de puşti de 


— 335 — 


vânătoare, pistoale şi arme de atac modificate, fără 
frumuseţea paturilor de lemn sau a ţevilor lustruite ale 
surorilor lor. AR-15 şi AK-47 erau reci, militare, parcau 
destinate unui scop precis. Sub sticla tejghelei erau înşirate 
rânduri după rânduri de diferite modele de pistoale din oţel 
albastru, crom lustruit sau metal negru. 

Petrecu acolo aproximativ o ora, discutând despre 
meritele diferitelor arme cu un vânzător, un bărbat cu 
barbă şi chel, de vârstă medie, îmbrăcat cu o cămaşă de 
vânătoare de culoare roşie şi având un pistol de calibru 38 
agăţat la  cingătoarea scumpă. Vânzătorul şi Ricky 
dezbătură avantajele  revolverelor faţă de pistoalele 
automate, ale mărimii faţă de forţa loviturii, ale acurateţii 
faţă de cadenţa focului. Magazinul avea un poligon de 
trageri la subsol, două piste înguste, una lângă alta, 
separate doar de un gard, asemenea unor piste de bowling 
abandonate. Un sistem acţionat electric ducea ţinte în 
formă de siluete umane la cincizeci de metri distanţă, 
sprijinite de saci cu rumeguş. Vânzătorul îi arătă plin de 
solicitudine lui Ricky, care nu mai trăsese niciodată cu 
arma, cum să ia ţinta în vizor şi ce poziţie de tragere să 
adopte, cu amândouă mâinile pe armă, şi cum să-şi ia ţinta 
în cătare, astfel încât totul se îngustează şi tot ce mai 
contează e presiunea degetului pe trăgaci şi ţinta. Ricky 
trase de zeci de ori, cu pistoale de la automate de calibru 
22, la Magnum de 357 şi 9 mm, favoritele forţelor de 
ordine, şi până la pistoale de calibru 45, mai cunoscute în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi care aveau un 
recul foarte puternic pe care îl resimţi în palmă umăr şi 
piept, când trase cu unul de acest tip. 

Ricky alese ceva intermediar, un pistol semiautomat 
Ruger de calibru 380, cu cincisprezece cartuşe. Era o armă 
undeva între cele masive folosite de poliţie şi armele 
micuţe, dar letale preferate de femei şi de ucigaşii 
profesionişti. Ricky alese aceeaşi armă pe care o văzuse 
cândva în servieta lui Merlin, în trenul spre Manhattan, 
parcă într-o altă viaţă, după cum i se părea acum. Se gândi 


— 336 — 


că ar fi o idee bună să pornească de pe picior de egalitate, 
măcar în ceea ce priveşte armele folosite. 

Completă formularul de permis portarmă pe numele 
Frederick Lazarus, folosind codul numeric personal fals pe 
care îl crease special cu acest scop. 

— O să dureze câteva zile, spuse vânzătorul cel gras. Cu 
toate că ne mişcăm cu mult mai repede decât în 
Massachusetts. Cum doriţi să plătiţi? 

— Numerar, spuse Ricky. 

— Antica modalitate de plată, zâmbi vânzătorul. Fără 
plastic. 

— Plasticul doar complică viaţa. 

— Un Ruger 380 o uşurează. 

Ricky confirmă din cap. 

— Cam despre asta e vorba, mai mult sau mai puţin, nu-i 
aşa? 

Vânzătorul dădu din cap, terminând de completat 
formularele. 

— Vă gândiţi la cineva anume de care să vă eliberaţi, 
domnule Lazarus? 

— Asta e o întrebare cam neobişnuită, răspunse Ricky. 
Arăt eu a om care şi-a făcut şeful duşman? Sau ca unul al 
cărui vecin şi-a lăsat câinele idiot slobod pe peluza mea mai 
mult decât era permis? Sau arat că aş avea o soţie care 
poate m-a supărat de prea multe ori? 

— Nu, zise vânzătorul rânjind. Nu arătaţi. Dar n-avem de- 
a face cu novici într-ale pistoalelor prea des pe-aici. 
Majoritatea clienţilor noştri sunt de-ai casei, chiar dacă nu 
ştim cum îi cheamă, cel puţin îi cunoaştem din vedere. Se 
uită la formular: Vreţi să-l trimit, domnule Lazarus? 

— Sigur. Cum să nu? 

— Păi d-asta vă întreb. Urăsc regulamentele astea de doi 
bani. 

— Regulile sunt reguli, spuse Ricky, iar celălalt aprobă 
din cap. 

— Aşa este, nu? 


— 337 — 


— Dar cum e cu exersatul? Adică la ce bun să îmi iau o 
armă frumoasa ca asta, dacă nu ajung expert în folosirea 
ei? 

Vânzătorul aprobă din cap. 

— Aveţi cea mai mare dreptate, domnule Lazarus. Sunt 
atât de mulţi cei care cred că tot ce trebuie pentru a se 
apăra este să cumpere o armă! La naiba, cred că aici 
începe totul. Trebuie să ştie cum să acţioneze acea armă, 
mai ales atunci când lucrurile iau o întorsătură, hai să-i 
spunem, tensionată, cum ar fi atunci când un criminal se 
află în bucătărie, iar tu eşti în pijamale în dormitorul de 
sus... 

— Exact, îl întrerupse Ricky. Nu vreau sa fiu atât de 
speriat încât... 

Vânzătorul termină propoziţia pe care o începuse Ricky: 

— ... Încât să ajungi să-ţi împuşti soţia, sau câinele, sau 
pisica din greşeală. Apoi râse. Deşi nu cred că ăsta ar fi cel 
mai rău lucru care s-ar putea întâmpla. Poţi să-l scoţi pe 
hoţul ăla la o bere după aceea, dacă ai fi însurat cu o soţie 
ca a mea. Ha-ha-ha! Sau dacă ai împuşca pisica aia a 
dracului, pufoasă şi care mă face tot timpul să strănut. 

— Deci poligonul de trageri? 

— Puteţi să-l folosiţi oricând în orele noastre de program 
dacă nu îl foloseşte altcineva. Ţintele costă doar cincizeci 
de cenți. Singurul lucru pe care îl cerem este să cumpăraţi 
muniţia de aici. Şi să nu ieşiţi pe uşă cu o armă încărcată. 
Ţineţi-o în cutie. Ţineţi încărcătorul gol şi umpleţi-l aici, sub 
privirile noastre. Apoi puteţi merge să trageţi la câte ţinte 
doriţi. Cum vine primăvara, noi organizăm un curs de luptă 
în pădure. Poate veţi dori să încercaţi şi asta? 

— Absolut, spuse Ricky. 

— Doriţi să vă sun eu când soseşte aprobarea pentru 
permisul dumneavoastră, domnule Lazarus? 

— Patruzeci şi opt de ore? Cred că pot să vin eu să mă 
interesez. Sau vă dau un telefon. 

— E bine oricum doriţi. Vânzătorul se uită cu atenţie la 
Ricky. Uneori, spuse el, aceste permise de portarmă sunt 
respinse din cauza vreunui funcţionar idiot. Ştiţi, pe motiv 


— 338 — 


că ar fi vreo problemă cu numerele pe care mi le-aţi dat. 
Uneori eroarea apare din computerul unuia sau altuia, dacă 
ştiţi ce vreau să spun... 

— Erori se întâmplă mereu, nu-i aşa? spuse Ricky. 

— Păreţi un om de treaba, domnule Lazarus. Nu mi-ar 
plăcea să fiţi refuzat din cauza unor tâmpenii birocratice. N- 
ar fi cinstit. Vânzătorul vorbi rar, cu grijă. Ricky ascultă cu 
atenţie tonul cu care vorbea omul. Totul depinde de ce fel 
de funcţionar se uită pe formular. Unii dintre cei de la 
birourile federale doar apasă pe butoane şi introduc 
numerele, dar nu sunt atenţi mai deloc. Alţii însă îşi iau 
meseria în serios... 

— Vorbiţi de parcă aţi dori ca formularul meu să ajungă 
la cine trebuie. 

Vânzătorul aprobă dintr-o mişcare a capului. 

— Se presupune că noi nu ştim cine verifică actele, dar 
eu am nişte prieteni acolo... 

Ricky îşi scoase portofelul. Puse o sută de dolari pe 
tejghea. 

Omul zâmbi din nou. 

— Nu este nevoie, spuse el, dar palmă totuşi banii. Am sa 
mă asigur că aţi ajuns la funcţionarul potrivit. Genul de 
persoană care procesează lucrurile repede şi eficient... 

— Bine, zise Ricky. Mi-aţi fi de mare folos. De mare folos, 
într-adevăr. Vă rămân dator. 

— Ei, nu e mare lucru. Încercăm să ne mulţumim clienţii, 
asta e tot. Vânzătorul înghesui banii de la Ricky în buzunar. 
Hei, nu vă interesează şi o puşcă? Avem o ofertă specială la 
o puşcă drăguță calibru 30, pentru căprioare. Şi pistoale... 

Ricky dădu din cap. 

— Poate, spuse el. Trebuie să văd întâi de ce am nevoie. 
Adică, odată ce voi fi sigur că nu am probleme cu permisul, 
am să văd care îmi sunt nevoile. Acelea arată impresionant, 
zise el, arătând spre o colecţie de arme de atac. 

— Un Uzi sau un ingram calibru 45 sau un AK-47 vă pot 
ajuta să vă reglaţi orice fel de neînţelegeri, spuse 
vânzătorul. Astea în mod special au tendinţa de a descuraja 
dezacordurile şi de a conduce la compromis. 


— 339 — 


— Asta e bine de ţinut minte, spuse Ricky. 


Ricky deveni tot mai priceput în computere. 

Folosindu-şi numele electronic, demară două căutări 
diferite. Işi căută, pe de o parte, propriile legături de 
familie, ocazie cu care îşi dădu seama cât de uşor îi fusese 
lui Rumplestiltskin să obţină lista cu rudele sale care o 
inclusese în prima scrisoare. Cei cincizeci de membri ai 
familiei doctorului Frederick Starks îi apărură după numai 
aproximativ două ore de căutări pe internet. Ricky era sigur 
că, odată înarmat cu numele, nu-i fusese greu deloc 
duşmanului său să facă rost şi de adrese. Adresele îl 
duseseră mai departe la profesii. Nu-i fu greu să ghicească 
modul în care Rumplestiltskin - care dispusese de tot 
timpul şi energia de care avea nevoie - făcuse rost de 
informaţii în legătura cu cine erau aceşti oameni şi să 
găsească câţiva membrii vulnerabili ai grupului. 

Ricky stătea şi se uita la computer, uimit. 

Atunci când apăru şi numele lui, iar programul pe care îl 
folosise pentru căutările pe internet afişă în dreptul numelui 
„decedat recent”, Ricky se foi puţin pe scaun, cu toate că 
n-ar fi trebuit; era acelaşi sentiment pe care îl ai când îţi 
sare un animal în faţa maşinii, în întunericul nopţii, şi apoi 
imediat se pierde în tufişurile de pe marginea drumului. O 
secundă de frică, care dispare în aceeaşi clipă. 

Ricky lucrase zeci de ani într-o lume a discreţiei, în care 
secretele erau ascunse sub o groasă ceaţă emoţională şi 
sub straturi de îndoieli, dosite în colţuri ale memoriei, 
mascate de ani întregi de negări şi depresii. Dacă 
psihanaliza este, în cel mai bun caz, decojirea cu atenţie a 
frustrărilor cu scopul arătării adevărului, computerul i se 
părea că este echivalentul clinic al scalpelului. Detalii şi 
fapte pur şi simplu apăreau pe ecran, aduse doar de 
apăsarea câtorva taste. Pentru Ricky această descoperire 
era în acelaşi timp fascinantă şi repugnantă. 

Totodată, Ricky îşi dădu seama cât de îndepărtată părea 
profesia pe care o practicase. 


— 340 — 


Şi imediat înţelese cât de mici fuseseră şansele să 
câştige jocul lui Rumplestiltskin. Când îşi rememoră filmul 
celor cincisprezece zile de coşmar, de la primirea primei 
scrisori şi până la pseudo-moartea sa, îşi dădu seama ce 
uşor îi fusese individului să anticipeze fiecare mişcare a lui 
Ricky. Era extrem de evidentă predictibilitatea fiecăreia 
dintre mişcările următoare. 

Ricky cugetă profund asupra unui alt aspect al jocului. 
Fiecare moment fusese dinainte prevăzut, fiecare moment 
îl aruncase în direcţii la care se aşteptau în mod clar. 
Rumplestiltskin îl cunoştea la fel de bine cum se cunoştea 
el însuşi. Virgil şi Merlin nu fuseseră decât mijlocitorii 
folosiţi pentru a-l distrage de la o imagine de ansamblu 
asupra lucrurilor. Ei dăduseră naştere unui ritm alert, îi 
umpluseră ultimele zile cu solicitări, făcuseră fiecare 
ameninţare reală şi palpabilă. 

Fiecare pas din această piesă de teatru făcuse parte din 
scenariu. Începând de la moartea lui Zimmerman sub roţile 
metroului, până la drumul său la doctorul Lewis în 
Rhinebeck şi până la biroul funcţionarului de la spitalul 
unde lucrase el odinioară, când o avusese pacientă pe 
Claire Tyson. „Ce face un psihanalist?” se întrebă Ricky. 
Stabileşte cea mai simplă şi, totodată, cea mai inviolabila 
regulă. Zilnic, vreme de cinci zile pe săptămână, pacienţii 
veneau la uşa lui, sunând într-un mod distinctiv la sonerie. 
Haosul din vieţile lor începea să prindă formă pornind de la 
acest regulament. Şi, odată cu asta, şi posibilitatea de a 
deţine controlul. 

Primise o lecţie foarte clară. Trebuia cu orice preţ să 
înceteze să mai fie previzibil. 

„Asta e oarecum incorect”, îşi spuse el. Richard Lively 
putea fi cât de normal era nevoie sau cât de normal voia un 
om absolut la fel cu toţi ceilalţi. Însă Frederick Lazarus 
trebuia să fie cu totul altceva. 

Un om fără trecut poate să scrie orice fel de viitor 
doreşte. 


— 341 — 


Frederick Lazarus obţinu un card de acces la bibliotecă şi 
se cufundă într-o adevărată cultură a răzbunării. Din fiecare 
pagină pe care o citea răzbătea violenţa. Citi povestiri, 
piese de teatru, poezie şi reportaje, toate scoțând în 
evidenţă tipuri de crimă. Devoră romane de toate felurile, 
de la thrillere scrise în ultimul an, până la romane gotice 
din secolul al XIX-lea. Dădu o raită şi prin genul teatral, 
aproape memoră Othello şi apoi merse, şi mai adânc, până 
la Orestia. Reproducea fragmente din memorie şi recitea 
pasaje pe care şi le amintea din tinereţe, aplecându-se în 
special asupra celui care îi dăduse numele electronic şi îi 
împrumutase numele pe care i-l spusese nenorocitului al 
cărui portofel îl furase. Inghiţi pe nerăsuflate povestea în 
care Odiseu închide uşa în nas peţitorilor şi îi omoară pe 
toţi cei care îl crezuseră mort. 

Ricky ştia foarte puţine despre crimă şi criminali, dar în 
curând deveni expert - cel puţin în măsura în care poţi 
învăţa aceste lucruri din cuvântul scris. Îi avu ca profesori 
pe Thomas Harris şi Robert Parker, pe Norman Mailer şi 
Truman Capote. Edgar Allan Poe şi Sir Arthur Conan Doyle 
erau amestecați liber cu manuale de antrenament de la FBI 
disponibile prin intermediul internetului. Citi cartea lui 
Hervey Cleckley numita Masca echilibrului mintal!* şi ajunse 
să înţeleagă mult mai bine natura psihopaţilor. Citi cărţi 
intitulate De ce ucid şi Enciclopedia criminalilor în serie de 
la A la Z. Citi despre ucideri în masă şi omoruri cu 
explozibili, crime din pasiune şi crime socotite perfecte. 
Imaginaţia îi fu năpădită de nume şi crime, de la Jack 
Spintecătorul la banditul cunoscut ca Billy the Kid, la John 
Wayne Gacy şi criminalul poreclit The Zodiac Killer. Din cele 
mai vechi timpuri până în prezent. Citi despre criminali de 
război şi trăgători de elită, despre oameni plătiţi să ucidă şi 
despre ritualuri satanice, despre gangsteri şi adolescenţi 
bulversaţi, care vin cu pistoale la şcoală pentru a pedepsi 
nişte colegi care i-au supărat. 

Spre surprinderea lui, descoperi că era în stare să 
„compartimenteze” lucrurile. Atunci când închidea o carte 


18 În original, The Mask of Sanity (n.tr.). 
— 342 — 


în care citise ce alte fapte îngrozitoare putuse un om să îi 
facă altuia, Frederick Lazarus redevenea Richard Lively. 
Primul studia modul în care se putea omori o victimă 
oarecare şi de ce cuțitul nu este o alegere bună, ca armă a 
unei crime, în timp ce celalalt îi citea poveşti înainte de 
culcare nepotului de patru ani al proprietăresei. Şi, în timp 
ce unul studia impactul probelor ADN în cercetarea 
crimelor, celalalt petrecea noaptea discutând la telefon cu 
vreun student care se drogase şi-l convingea să revină de 
pe panta periculoasă spre care se îndrepta. 

„Jekyll şi Hyde”, îşi zise Ricky. 

În mod ciudat, descoperi că-i plăcea compania ambelor 
persoane. 

Poate chiar, în mod curios, mult mai mult decât a celui 
care fusese atunci când Rumplestiltskin intrase în viaţa lui. 


Într-o noapte târziu, la nouă luni după pseudomoartea sa, 
Ricky petrecu trei ore la telefon cu o tânără foarte 
deprimată, care sunase disperată la centrul de prevenire a 
sinuciderilor, având pregătite câteva cutii cu medicamente 
şi dorind să le ia pe toate ca să se sinucidă. Vorbi cu ea 
despre ceea ce se alesese de viaţa ei şi despre ceea ce 
putea să ajungă. Îi înfăţişă o lume ferită de durerile şi 
îndoielile care o aruncaseră în starea în care se afla acum. 
Puse speranţă în fiecare cuvinţel pe care îl rostea, iar când 
mijiră zorile, femeia aruncă medicamentele şi îşi făcu o 
programare la medic. 

Când ieşi pe uşă în acea dimineaţă, mai mult încărcat de 
energie decât obosit după noaptea precedentă Ricky hotărî 
că venise timpul să facă primele cercetări. 

Mai târziu în acea zi, după ce îşi termină tura la 
Departamentul de curăţenie de la universitate, îşi folosi 
cardul de acces pentru a intra în laboratorul de studiu al 
studenţilor de la informatică. Era o încăpere de formă 
pătrată, fiecare computer fiind legat la sistemul principal al 
universităţii. Deschise unul dintre el, introduse propria 
parolă şi pătrunse în sistem. Lângă el, într-un dosar, avea 
informaţiile pe care reuşise să le obţină în viaţa anterioară 


— 343 — 


despre femeia pe care o ignorase odinioară. Ezită o clipă 
înainte de a face prima căutare electronică. Ricky îşi dădea 
seama că probabil putea să-şi găsească eliberarea şi o 
viaţă simplă şi liniştită pur şi simplu ca Richard Lively. Viaţa 
ca om de serviciu nu era chiar aşa de rea, trebui să 
recunoască. Se întrebă o clipă dacă nu cumva a nu şti nimic 
nu era de preferat decât a şti, pentru că era convins că de 
îndată ce va începe să afle despre identitățile lui 
Rumplestiltskin şi ale partenerilor săi, Virgil şi Merlin, nu se 
va mai putea opri. Işi spuse că se vor întâmpla două lucruri. 
Pe de o parte vor pune stăpânire pe el toţi acei ani în care, 
în calitate de doctor Starks, se dedicase principiului potrivit 
căruia descoperirea adevărului era extrem de importantă. 
In al doilea rând, Frederick Lazarus va revendica plata 
propriei datorii. 

Ricky ducea o luptă surdă cu sine însuşi. Nu ştia cât, dar 
probabil că timp de câteva secunde sau câteva ore rămase 
uitându-se fix la monitorul din faţa lui, cu degetele 
înţepenite, îngheţate deasupra tastaturii. 

Se gândea că nu poate să fie laş. 

Problema era că nu ştia unde se află laşitatea: în a se 
ascunde sau în a acţiona? 

Răceala puse stăpânire pe el când luă o decizie. „Cine ai 
fost, Claire Tyson? Şi unde sunt copiii tăi astăzi? Sunt mai 
multe tipuri de libertate”, se gândi Ricky. Rumplestiltskin îl 
„omorâse” pentru ca Ricky să câştige un fel de libertate. 
Acum însă trebuia să o găsească pe a lui, proprie. 


— 344 — 


XXV 


Ricky ştia doar atât: în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, o 
femeie murise în New York, iar cei trei copii ai ei fuseseră 
încredinţaţi statului pentru adopţie. Doar din cauza acestui 
fapt, el fusese forţat să se sinucidă. 

În mod cu totul curios, primele căutări ale lui Ricky pe 
internet după numele lui Claire Tyson nu dădură absolut 
niciun rezultat. Era ca şi cum, odată cu moartea, Claire 
Tyson dispăruse din fişierele pe care Ricky le accesa 
electronic, aşa cum dispăruse şi de pe faţa pământului. 
Chiar şi având copia după certificatul ei de deces, vechi de 
douăzeci de ani, Ricky nu obţinu nimic. Acelaşi program 
care îi găsise rapid numeroasele sale rude se arăta mai 
puţin eficient când era vorba de femeie. Probabil că tânăra 
aparținuse unor straturi sociale mult mai joase, iar această 
lipsă de identitate îi redusese prezenţa pe lume. Ricky fu 
surprins oarecum de lipsa de informaţii. Programele de tip 
„Găseşte-ţi rudele dispărute!” promiteau să găsească 
practic pe oricine, iar dispariţia femeii din toate 
înregistrările de orice fel era cam bulversantă. 

Însă eforturile sale nu fură doar o totală pierdere de timp. 
Unul dintre lucrurile pe care le învățase în ultimele luni, de 
când începuse ultima lui vacanţă era să privească 
problemele mai mult tangenţial. În calitate de psihanalist, 
învățase să urmărească simboluri şi să le vadă 
semnificaţiile şi în realitatea înconjurătoare. Acum făcea uz 
de aceeaşi îndemânare, dar într-un mod mult mai concret. 
Atunci când numele lui Claire Tyson nu dusese la niciun 
rezultat, începu să cerceteze alte căi. O căutare în 
înregistrările imobiliare din Manhattan îl informă în legătură 
cu actualul proprietar al clădirii unde locuise ea odinioară. 
Alte căutări scoaseră la iveală nume şi adrese de prin 
birocraţia municipalităţii, unde femeia depusese cereri 
pentru ajutoare sociale, bonuri de masă şi ajutoare pentru 
familii cu copii în întreţinere. Şmecheria era să-şi imagineze 
viaţa lui Claire Tyson cu douăzeci de ani în urmă şi apoi să 


— 345 — 


tot îngusteze aria de cercetare, pentru a putea înţelege pe 
deplin toate forţele care acționau în acea vreme. Undeva în 
acel portret trebuia să fie o legătură cu omul care îl 
chinuise. 

Ricky mai căutase pe internet cărţi de telefon electronice 
pentru abonaţii din nordul Floridei. Acolo era locul de 
baştină al femeii, iar Ricky bănuia că, dacă ea ar mai avea 
vreun urmaş - în afară de Rumplestiltskin -, acesta ar 
trebui să fie de găsit în acea zonă. Certificatul de deces 
indica adresa unei rude apropiate, dar, când verifică adresă 
află că altcineva locuia acum acolo. Erau mai multe 
persoane cu numele Tyson în zona Pensacola şi era extrem 
de dificil să afle cine ce era, însă Ricky îşi aminti de puţinele 
notițe pe care le luase în timpul celor câteva şedinţe cu 
femeia. Ea absolvise liceul şi făcuse şi doi ani de colegiu, 
după care renunţase pentru a urma un marinar staționat la 
baza navală, tatăl celor trei copii. 

Ricky scoase la imprimanta numele potenţialelor rude şi 
adresele liceelor din zonă. 

Tot uitându-se la cuvintele de pe foaia de hârtie 
imprimată lui Ricky i se părea tot mai mult că ceea ce făcea 
acum trebuia să fi făcut cu mulţi ani în urmă: şi anume să 
încerce s-o înţeleagă pe tânăra femeie. 

Ricky socoti că acele două lumi nu puteau fi foarte 
diferite. Pensacola, în Florida era în Bible Belt??. Oamenii de 
aici îl proslăveau pe lisus în gura mare, cântau imnuri 
închinate Domnului şi mergeau la biserică duminica sau 
oricând aveau nevoie de prezenţa Lui. In schimb New 
Yorkul - ei bine, se gândi Ricky, acest oraş reprezenta 
probabil tot ceea ce era mai rău şi necurat pentru oricine 
crescuse în Pensacola. Era o combinaţie ciudată însă Ricky 
era aproape sigur de un lucru: era mult mai probabil să dea 
de Rumplestiltskin în New York decât la ţară, în Florida de 


19 Regiune care cuprinde un număr de state din sud-estul Statelor 
Unite, în care protestantismul fervent este parte din cultură. Zona cea 
mai puternică din Bible Belt este cea sudică. Cu toate că nu există nişte 
graniţe exacte ale acestei regiuni, este unanim acceptat că ea acoperă 
zona care se întinde de la Texas înspre nord, spre Kansas, spre est spre 
Virginia, şi spre sud spre Florida de Nord (n.tr.). 


— 346 — 


Nord. Cu toate astea, nu credea că individul nu-şi lăsase 
amprenta şi în sud, la ţară. 

Ricky se hotări să înceapă cercetările de aici, în acest din 
urmă loc. 

Folosindu-şi îndemânarea în care deja devenea maestru, 
Ricky comandă pe internet un permis de conducere fals, 
emis chipurile de Florida, precum şi un card de soldat în 
rezervă. Documentele trebuiau să fie trimise pe adresa 
căsuţei poştale de la Mailboxes Etc. a lui Frederick Lazarus, 
dar pe numele Rick Tyson. 

Ricky spera că oamenii vor fi mai dornici să ajute o rudă 
îndepărtată şi nevinovată, în căutarea propriilor rădăcini. 
Ca o motivare şi mai eficientă Ricky inventă un centru de 
tratament oncologic şi, pe o hârtie cu antet inventat, scrise 
o scrisoare: „În atenţia persoanelor interesate”, în care 
explica faptul că fiul domnului Tyson suferea de boala 
Hodgkin? şi avea nevoie de un transplant de măduvă 
osoasă şi că orice ajutor în găsirea unor membri ai familiei 
al căror ADN se potrivea ar fi apreciat şi chiar i-ar putea 
salva viaţa. 

„Scrisoarea este extrem de cinică”, se gândi Ricky. 

Însă poate că va deschide unele uşi de care avea nevoie. 

Îşi făcu rezervare pentru avion, făcu aranjamentele 
necesare cu proprietăreasa şi cu şeful de la Departamentul 
de curăţenie de la universitate, schimbându-şi câteva 
dintre zilele şi orele de program pentru a avea o pauză mai 
mare, apoi se opri la un magazin de haine la mâna a doua 
şi-şi cumpără un costum de haine negru, de vară simplu şi 
extrem de ieftin. „Cam ce ar purta un antreprenor de 
pompe funebre”, se întrebă Ricky, căci asta i se părea că ar 
fi potrivit cu împrejurările de faţă. Seara târziu, în ziua 
precedentă plecării sale, îmbrăcat cu cămaşa şi pantalonii 
de lucru ca om de serviciu la universitate, pătrunse în 
Departamentul de teatru de la universitate. Una dintre 
cheile sale deschise uşa de la magazia în care se aflau 


2 Boala Hodgkin este un cancer al sistemului limfatic, care necesită 
transplant de sânge sau de măduvă (n.tr.). 


— 347 — 


costumele folosite la diverse producţii artistice. Nu îi luă 
prea mult ca să găsească ceea ce îi trebuia. 


În Golf Coast era o atmosfera umedă apăsătoare, ca o 
ameninţare ascunsă. Prima dată când inspiră, ieşind din 
aeroportul cu aer condiţionat şi îndreptându-se spre zona 
de închiriat maşini, i se păru că aerul are o căldură 
uleioasă, opresivă, slinoasă, cu mult diferită de cea mai 
călduroasă zi la Cape Cod sau chiar în New York, în cea mai 
călduroasă lună august. Era ca şi cum aerul purta în el o 
substanţă invizibilă şi dubioasă. „Poartă germeni de boală”, 
se gândi Ricky iniţial, dar apoi respinse acest gând, ca fiind 
prea dur. 

Planul lui era simplu: Avea să se cazeze la un motel 
ieftin, apoi să meargă la adresa scrisă pe certificatul de 
deces al lui Claire Tyson. O să bată la nişte uşi, o să întrebe 
prin zonă să vadă dacă mai ştia cineva de pe acolo unde ar 
putea fi găsiţi membrii familiei. Apoi avea să se intereseze 
la liceele cele mai apropiate de adresă. Nu era un plan prea 
grozav, dar vădea caracteristici jurnalistice: să baţi la 
diverse uşi şi să vezi dacă poţi afla ceva. 

Ricky găsi un motel, numit Motel 6, pe un bulevard care 
părea că nu are niciun alt scop decât să etaleze magazin 
lângă magazin, restaurante fast-food aparţinând tuturor 
lanțurilor de restaurante posibile şi magazine de reduceri. 
Era o stradă cu ciment ars de soare, strălucind în lumina 
inconfundabilă a golfului. Câte un palmier sau un tufiş 
ocazional păreau, în peisajul comercial ieftin, asemenea 
unor bunuri căzute peste bord şi care plutesc pe ape după 
o furtună. Ricky simţi gustul oceanului din apropiere, iar 
mirosul lui plutea în aer, însă pretutindeni fuseseră ridicate, 
aproape fără sfârşit, ca nişte zecimale care nu se mai 
termină, clădiri cu două etaje cu firme de prost gust. 

Se cază la motel sub numele Frederick Lazarus şi plăti 
numerar pentru o şedere de trei zile. Îi spuse 
recepţionerului că este vânzător ambulant, dar acesta nu 
acordă prea mare atenţie acestei informaţii. După ce 
inspectă camera modestă, Ricky îşi lăsă bagajul acolo şi ieşi 


— 348 — 


în parcare, la magazinul universal de lângă staţia de 
benzină. De acolo îşi cumpără o hartă detaliată a întregii 
zone Pensacola. 

Aşezarea caselor din zona bazei navale avea o anumită 
uniformitate care lui Ricky i se păru că seamănă cu unul 
dintre primele cercuri ale iadului. Rânduri de case din plăci 
de beton, cu mici petice de iarbă în faţă, iar pe fiecare un 
aspersor, ce le stropea cu apă. Era o zonă cu iarba tunsă 
scurt, standard. Trecând cu maşina pe lângă aceste şiruri 
de case, lui Ricky i se părea că fiecare clădire definea 
aspiraţiile ocupanților ei. Zonele curate, unde iarba era 
frumos tunsă, cu casele vopsite de curând astfel că 
străluceau aproape nefiresc în soarele golfului, păreau să 
vorbească despre speranţă şi oportunităţi. Maşinile de pe 
alei erau curate, lustruite, strălucitoare şi noi. Pe unele 
pajişti se zăreau leagăne şi jucării colorate din plastic şi, în 
ciuda căldurii, se vedeau chiar copii la joacă, sub privirile 
atente ale părinţilor. Însă liniile de demarcaţie erau clare: 
câteva cvartale mai încolo, casele căpătau un aspect de 
vechime şi folosinţă mai îndelungată. Pe ele se vedeau 
urme de ploaie, vopseaua începea să se cojească şi unele 
erau chiar mai părăginite. Garduri de sârmă murdare, o 
maşină sau două ruginite pe butuci, fără roţi. Mai puţini 
copii la joacă, tomberoanele pline până la refuz cu sticle. 
„Cartiere cu vise limitate”, se gândi Ricky. 

Ricky era conştient că golful din depărtare, cu apele lui 
de un albastru-strălucitor şi baza navală, cu navele sale gri 
aliniate, reprezenta axa în jurul căreia se învârtea totul. Dar 
pe măsură ce se îndepărta de zona golfului şi pătrundea 
mai adânc spre zonele sărace, lumea în care se afla părea 
tot mai limitată, fără ţel şi la fel de lipsită de speranţe 
precum o sticlă goală. 

Găsi strada pe care locuise familia lui Claire Tyson şi se 
îngrozi. Nu era nici mai bună, nici mai rea decât celelalte 
străzi, dar în mijlocul acelei mediocrităţi parcă îndemna la 
un singur lucru: era un loc de care să fugi fără să te uiţi în 
urmă. 


— 349 — 


Ricky căuta numărul treisprezece, care se afla chiar la 
mijlocul străzii. Trase maşina şi parcă. 

Casa în sine era la fel ca altele de pe stradă. Cu un singur 
etaj, micuță, cu două sau trei dormitoare, cu aparate de aer 
condiţionat care atârnau la câteva dintre ferestre. O dală 
de beton servea drept prispă, iar într-o parte a casei era 
rezemat un grătar de fier. Casa era vopsită într-un roz 
spălăcit şi avea un număr treisprezece scris de mână cu 
negru lângă uşă. Cifra unu era ceva mai mare decât trei, 
ceea ce arăta că persoana care scrisese numărul se 
răzgândise pe parcurs. Un panou cu inel de baschet era 
deasupra intrării într-un garaj în aer liber, iar lui Ricky i se 
păru, deşi nu se pricepea, că era cu cincisprezece până la 
treizeci de centimetri mai jos decât înălţimea 
regulamentară. Oricum, marginea era îndoită şi nu avea 
plasă. O minge de baschet de un portocaliu spălăcit se 
zărea în apropiere. Curtea din faţă era netîngrijită, cu noroi 
şi buruieni. Un câine mare galben legat de gard în curtea 
din spate începu să latre furios când Ricky se apropie pe 
alee. Ziarul din acea dimineaţă fusese lăsat aproape de 
stradă, iar Ricky îl culese de jos şi-l duse la uşa de la 
intrare. Apăsă butonul soneriei şi o auzi sunând în casă. Un 
bebeluş plângea înăuntru, dar tăcu imediat ce se auzi o 
voce care răspunse: 

— Imediat, imediat... 

Uşa se deschise şi apăru o tânără negresă cu un copilaş. 
Nu deschise şi uşa de plasă. 

— Ce vreţi? întrebă ea furioasă. Aţi venit după televizor? 
După maşina de spălat? Poate după mobilă? Sau poate 
după biberonul bebeluşului? Ce mai luaţi de data asta? 

Se uită în spatele lui Ricky, în stradă, ca să vadă 
camionul şi oamenii veniţi să încarce bunurile menţionate. 

— N-am venit să iau nimic, spuse el. 

— De la compania de electricitate? 

— Nu, nu am venit să adun bani sau alte lucruri. 

— Atunci cine sunteţi? întrebă ea obraznică, pe un ton la 
fel de agresiv. 


— 350 — 


— Am doar câteva întrebări, spuse Ricky, zâmbind. Şi 
nişte bani, poate, dacă aveţi răspunsuri. 

Femeia continuă să se uite la el cu suspiciune, dar şi 
puţin curioasă acum. 

— Ce fel de întrebări? vru să ştie. 

— Întrebări despre cineva care a locuit aici mai de mult. 
Acum ceva vreme. 

— Nu prea ştiu, spuse femeia. 

— Familia Tyson, zise Ricky. 

Femeia aprobă din cap. 

— E omul care a fost evacuat de aici înainte să ne mutăm 
noi. 

Ricky scoase portofelul şi extrase din el o bancnotă de 
douăzeci de dolari. O ţinu în sus, iar femeia deschise şi uşa 
de plasă. 

— Poliţist? Sau detectiv? 

— Nu sunt poliţist, spuse Ricky. Dar aş putea fi un fel de 
detectiv. 

Ricky intră în casă. 

Clipi, căci trebui să-şi obişnuiască ochii cu întunericul din 
casă. Holul mic de la intrare era înăbugşitor, iar el o urmă pe 
femeie în sufragerie. Aici erau deschise ferestrele, însă 
căldura acumulată făcea camera să pară o celulă de 
închisoare. În încăpere se găseau un scaun, o canapea, un 
televizor şi un ţarc pentru copii, vopsit în roşu cu albastru, 
unde fu depozitat copilaşul. Pereţii erau goi, cu excepţia 
unei fotografii a copilaşului şi a unei poze de nuntă cu 
zâmbete nefireşti, care o reprezenta pe femeie alături de 
un bărbat negru în uniformă de marinar. Ricky bănui că 
tinerii aveau nouăsprezece ani. Douăzeci, cel mult. Se uită 
pe furiş la tânăra femeie şi îşi spuse: „Nouăsprezece ani, 
dar îmbătrâneşte repede”. Ricky se uită din nou la 
fotografie şi puse o întrebare evidentă: 

— Soţul dumneavoastră? Unde e acum? 

— E plecat pe vapor, spuse femeia. 

Fără acel ton agresiv, vocea sa era oarecum cântată. 
Avea accentul inconfundabil al negrilor din sud, iar Ricky 
ghici că probabil din extremitatea sudică. Alabama sau 


— 351 — 


Georgia, poate Mississippi. Bănuia că înrolarea în armată 
fusese o soluţie de a scăpa din cine ştie ce zonă rurală, iar 
ea îşi urmase soţul, fără să bănuiască măcar că avea să 
înlocuiască o sărăcie cu alta. Ea continuă: 

— Este în golful Arabiei sau pe-acolo pe undeva, pe 
vaporul american Essex. Asta e un distrugător. Mai are 
două luni până vine acasă. 

— Cum vă cheamă? 

— Charlene, răspunse ea. Care-s întrebările alea care îmi 
vor aduce nişte bani? 

— Aveţi probleme? 

Ea râse, ca de o glumă buna. 

— Ba bine că nu! Ca marinar nu iei prea mulţi bani până 
nu urci niţel în grad. Deja am pierdut maşina şi suntem 
două luni în urmă cu chiria. Şi la mobilă avem datorii. Cam 
asta e povestea pentru toată lumea în partea asta de oraş. 

— Proprietarul vă ameninţă? întrebă Ricky. 

Spre surpriza lui, femeia negă. 

— Proprietarul e un om cumsecade. Când am bani, îi 
trimit într-un cont bancar. Dar un individ de la bancă sau 
poate că era avocat m-a sunat şi mi-a zis să nu-mi fac griji, 
să plătesc când pot, zicea că ştie că soldaţilor le e greu 
câteodată. Bărbatul meu, Reggie, e doar soldat înrolat. 
Trebuie să muncească mult până să facă bani ca lumea. 
Dar proprietarul e în regulă, nimeni nu mai e ca el. Aia de la 
lumină zic că o să ne lase pe întuneric, de aia nu pun aerul 
condiţionat. 

Ricky se aşeză pe unicul scaun, iar Charlene ocupă un loc 
pe canapea. 

— Spuneţi-mi, ce ştiţi despre familia Tyson? Au locuit aici 
înainte să vă mutaţi? 

— Aşa este, zise ea. Nu ştiu prea multe despre ei. Tot ce 
ştiu e despre bătrân. Stătea singur aici. De ce vă 
interesează bătrânul ăla? 

Ricky scoase portofelul şi îi arătă femeii permisul fals de 
conducere pe numele Rick Tyson. 


— 352 — 


— Este o rudă îndepărtată şi s-ar putea să fie chemat la o 
moştenire într-un testament, minţi Ricky. Am fost trimis de 
familie să încerc să-i dau de urmă. 

— Nu ştiu dacă mai are nevoie de bani unde este, spuse 
Charlene. 

— Adică unde? 

— La sanatoriul de veterani de pe Midway Road. Dacă 
mai trăieşte. 

— Şi soţia lui? 

— A murit acum mai bine de doi ani. Avea probleme cu 
inima, aşa am auzit. 

— L-aţi întâlnit vreodată pe bătrân? 

Charlene negă. 

— Doar am auzit poveşti de la vecini. 

— Spuneţi-mi şi mie poveştile astea. 

— Bătrânul şi soţia lui locuiau aici singuri... 

— Am înţeles că aveau o fiică... 

— Şi eu am auzit, dar am înţeles că a murit acum mulţi 
ani. 

— Am înţeles. Continuaţi. 

— Trăiau din asistenţa sociala. Poate aveau şi vreo 
pensie, nu ştiu. Dar oricum, n-aveau bani prea mulţi. 
Bătrâna s-a îmbolnăvit de inimă. Nu avea nicio asigurare, 
doar asistenţa medicală pentru bătrâni peste 65 de ani, de 
la serviciile sociale. Dintr-odată au început să apară facturi 
de plată. Bătrâna a murit şi l-a lăsat pe moş cu şi mai multe 
facturi de plată. Nicio asigurare. Un bătrân arţăgos, niciun 
vecin nu-l plăcea, n-avea prieteni, nici familie de care să se 
ştie ceva. Tot ce avea, la fel ca mine acum, doar facturi de 
plată. Cunoştea doar o mulţime de oameni care voiau bani 
de la el. Într-o seară târziu au venit ăia cu ipoteca pe casă, 
că nu mai e dator la banca la care credea că e dator, ci la 
altcineva, care îi cumpărase casa de la bancă. N-a avut 
bani să plătească. A venit şeriful cu un ordin de evacuare şi 
l-a scos pe bătrân în strada. Acum aud că e în centrul de 
bătrâni veterani. Nu cred că o să mai iasă de acolo 
vreodată, decât poate cu picioarele înainte. 

Ricky se gândi puţin la cele auzite şi apoi întrebă: 


— 353 — 


— Dumneavoastră aţi venit după ce a fost evacuat? 

— Da, zise Charlene oftând şi clătină din cap. Zona asta 
era mult mai frumoasă acum doi ani. Nu erau atâta gunoi şi 
băutură şi atâţia bătăuşi. Credeam că e un loc bun pentru a 
începe o viaţă, dar acum nu mai am nici bani şi nici unde să 
mă mut. Oricum, am auzit povestea bătrânului de la vecinii 
de peste drum. Nu-s acasă acum. Probabil că toţi vecinii 
ştiau că bătrânul n-o să mai stea aici. Dar el nu părea genul 
care avea mulţi prieteni. Moşul avea un câine pit bull pe 
care îl ţinea legat în curtea din spate, unde e câinele nostru 
acum. Câinele nostru doar latră, se agită şi el când te vede 
că intri pe alee. Dacă-i dau drumul, e mai sigur că te pupă 
decât că te muşcă. Dar câinele pit bull al lui Tyson nu era 
ca ăsta. Când era mai tânăr, îi plăcea să-l pună să se bată, 
ştii, în luptele cu câini. Locurile alea sunt pline de albi care 
pariază pe câini bani pe care nu-i au, care beau de sting şi 
înjură ca birjarii. Aia e zona din Florida care nu e făcută 
pentru turişti sau pentru cei din marina militară. Cam ca în 
Alabama şi Mississippi. Florida necioplită. Bădărani şi câini 
pit bull. 

— Nu e o alegere prea populară, spuse Ricky. 

— Sunt mulţi copii prin vecini. Un câine ca ăla e un 
pericol pentru ei. Poate sunt şi alte motive pentru care 
oamenii de pe aici nu prea-l plac pe moş. 

— Ce alte motive? 

— Am auzit poveşti. 

— Ce fel de poveşti? 

— Poveşti urâte, domnule.  Răutăcioase,  afurisite, 
mizerabile, neplăcute. Nu ştiu dacă sunt adevărate, iar pe 
mine mama şi tata m-au învăţat să nu repet ce am auzit de 
la alţii decât dacă sunt sigură că e adevărat, dar poate mai 
întrebaţi pe alţii care sunt mai puţin cu frica lui Dumnezeu 
decât mine şi poate o să vă spună. Dar nu ştiu cine. N-a 
mai rămas nimeni din vremea aia. 

Ricky se gândi puţin şi apoi întrebă: 

— Aveţi cumva numele, poate şi adresa tipului căruia îi 
plătiţi chiria acum? 

Charlene păru puţin surprinsa, dar aproba din cap. 


— 354 — 


— Sigur. Îmi scriu cecul la un avocat din oraş şi îl trimit la 
un alt tip de la bancă. Atunci când am bani. Luă un creion 
de pe podea şi scrise un nume şi o adresă pe dosul unui plic 
de la un magazin de închiriere mobilier. Plicul avea o 
ştampilă cu roşu „A DOUA ÎNŞTIINŢARE”. Sper ca asta să va 
ajute, mai zise femeia. 

Ricky mai scoase doua bancnote de douăzeci de dolari 
din portofel şi i le dădu femeii. Ea dădu din cap în semn de 
mulţumire. El ezită o clipă, apoi mai scoase o bancnotă: 

— Pentru copilaş, spuse el. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, domnule. 

Ricky îşi feri ochii de soare când ieşi din nou în stradă. 
Cerul de deasupra era de un albastru fără pată şi afară era 
parcă şi mai cald. Pentru o clipă îşi aminti de zilele 
călduroase de vară din New York şi cum fugea căutând 
răcoarea de la Cape. „S-a terminat cu asta”, îşi zise el. Se 
uită spre locul în care avea maşina parcată, lângă bordură, 
şi încercă să-şi imagineze un bătrân stând în faţa casei 
sale, pe stradă, împreună cu obiectele sărăcăcioase care-i 
aparţineau. Fără prieteni şi dat afară din casa în care trăise 
atâţia ani o viaţă grea, dar cel puţin fusese viaţa lui. Gonit 
repede şi fără niciun fel de mustrări de conştiinţă. 
Abandonat în seama bătrâneţii, a bolii şi a singurătăţii. 
Ricky îşi îndesă hârtia cu numele şi adresa avocatului în 
buzunar. Ştia cine îl dăduse afară pe bătrân. Insă se întrebă 
dacă bătrânul, în agitația şi disperarea momentului când 
fusese dat afară, stătuse măcar o clipă să cugete că 
individul care îl dăduse afara era copilul copilului lui, al 
fiicei căreia şi el, la rândul lui, îi întorsese spatele. 


Liceul, o clădire mare şi întinsă, se afla la câteva străzi 
distanţă de casa din care fugise Claire Tyson. Ricky trase 
maşina în parcare şi se uită în sus la clădire, încercând să-şi 
imagineze cum ar putea un copil să-şi găsească 
individualitatea, cu atât mai mult o educaţie, între aceste 
ziduri. Era o clădire uriaşă, din ciment de culoare galben- 
nisipiu, cu un teren de fotbal înconjurat de piste de 
atletism, în spatele unui gard înalt de trei metri. Lui Ricky i 


— 355 — 


se părea că, indiferent cine proiectase această structură, 
pur şi simplu desenase un dreptunghi imens, apoi adăugase 
un alt dreptunghi pentru a crea un T masiv, şi apoi se 
oprise, gata arhitectura. Pe faţadă se afla o pictură murala 
uriaşă, pictată pe cărămizile clădirii, reprezentând o cască 
grecească, iar alături sloganul „CASA SPARTANILOR DIN 
SUD!” scris cu vopsea roşie, care se decojea. Întregul loc se 
cocea ca o prăjitură în cuptor, sub cerul fără niciun nor şi 
sub soarele arzător. 

La intrarea principală se afla un punct de control, iar un 
gardian îmbrăcat în cămaşă albastră, curea şi pantofi negri 
de piele şi pantaloni negri, care îi dădeau o înfăţişare de 
poliţist, mânuia un detector de metale. Gardianul îi dădu lui 
Ricky instrucţiuni cum să ajungă la birourile administrative, 
apoi îl puse să treacă printre cele două bare ale detectivului 
de metale, înainte de a-l lăsa să meargă unde voia. Pantofii 
lui Ricky bocăneau pe linoleumul lustruit al holului şcolii. 
Era în timpul orelor, aşa că era aproape singur printre 
raidurile de dulapuri metalice de culoare gri. Doar rar 
trecea câte un elev pe lângă el în fugă. 

Dincolo de uşa pe care scria ADMINISTRAŢIE se afla 
biroul unei secretare. Aceasta îl conduse până la biroul 
directorului, după ce Ricky îi explică motivul vizitei sale la 
şcoală. Ricky aşteptă afară până când secretara intră şi 
vorbi puţin cu directorul, apoi apăru în pragul uşii şi-i făcu 
loc să intre. Ricky intră şi văzu o femeie de vârstă medie, 
îmbrăcată cu o cămaşă albă încheiată până sub bărbie, 
care se uită în sus de la locul ei, din spatele monitorului de 
calculator, pe sub ochelari, privindu-l pe Ricky cu nişte ochi 
ce parcă îl certau. Părea oarecum deranjată de vizita 
neaşteptată şi arătă spre un scaun, în timp ce ea se ridică 
şi se aşeză în spatele unui alt birou, plin cu hârtii. Ricky se 
aşeză, gândindu-se că probabil ia loc pe scaunul pe care 
erau puşi să stea elevii chemaţi la directoare atunci când 
făceau vreo boacănă sau părinţii lor, chemaţi la şcoală 
pentru aceleaşi motive. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă femeia brusc, fără nicio 
introducere. 


— 356 — 


Ricky dădu din cap. 

— Caut nişte informaţii, spuse el. Trebuie să o caut pe o 
tânără care a urmat cursurile acestui liceu pe la sfârşitul 
anilor 1960. Se numeşte Claire Tyson... 

— Înregistrările şcolii sunt confidenţiale, îl întrerupse 
directoarea. Dar mi-o amintesc pe tânăra aceea. 

— Sunteţi aici de mult... 

— De la începutul carierei mele, spuse femeia. Dar, în 
afară să vă las să vedeţi anuarul promoţiei 1967, nu ştiu 
dacă vă pot fi de folos. Cum am mai spus, înregistrările 
noastre sunt confidenţiale. 

— Nu am nevoie chiar de notele ei de la şcoală, spuse 
Ricky, scoțând din buzunar scrisoarea de la aşa-zisul centru 
de tratare a cancerului şi înmânându-i-o directoarei. Caut 
pe cineva care ştie ceva de vreo rudă... 

Femeia citi scrisoarea. Figura i se îmbună. 

— Oh, spuse ea scuzându-se. Imi pare rău, n-am ştiut... 

— Nu vă faceţi probleme, spuse Ricky. Asta e un fel de 
încercare cu bătaie lungă. Dar când ai o nepoată atât de 
bolnavă, ai fi în stare să încerci orice, oricât de puţine şanse 
ar avea. 

— Desigur, spuse femeia repede. Sigur, mi se pare 
normal. Dar nu cred că a mai rămas vreun Tyson rudă cu 
Claire pe aici. Cel puţin nu-mi amintesc, iar eu îmi amintesc 
de oricine care ne trece pragul. 

— Mă mir că v-o amintiţi pe Claire, spuse Ricky. 

— Mi-a lăsat o impresie puternică. În mai multe privinţe. 
Pe-atunci eu eram consilierul ei. Aşa am intrat eu în 
meseria asta. 

— Sigur, spuse Ricky. Dar memoria dumneavoastră, mai 
ales după atâţia ani... 

Femeia făcu un gest ca şi cum i-ar tăia întrebarea. Se 
ridică şi merse la un dulap de pe un perete din fundul 
încăperii, de unde se întoarse într-o clipă cu anuarul vechi, 
legat în piele artificială, al promoţiei 1967. l-I dădu lui Ricky. 

Era un anuar tipic. Pe toate paginile erau fotografii simple 
cu elevi surprinşi şi fotografiaţi în diferite activităţi sau 
jocuri însoţite de texte exagerat de entuziaste. Cea mai 


— 357 — 


mare parte din anuar era alcătuit din portretele formale ale 
clasei în ultimul an de liceu. Erau poze de tineri care 
încercau să arate mai în vârstă şi mai serioşi decât erau. 
Ricky trecu repede peste ceilalţi, până ajunse la Claire 
Tyson. Îi fu destul de greu să suprapună imaginea femeii pe 
care o primise el la şedinţele de psihoterapie zece ani mai 
târziu peste figura proaspătă şi îngrijită, aproape matură, 
din anuar. Părul fetei era mai lung şi lăsat în valuri pe 
umeri. Un zâmbet îi flutura pe buze, oarecum mai puţin 
forţat decât al celorlalţi colegi, şi avea privirea celui care 
parcă ar ascunde un secret. Ricky citi textul care însoțea 
portretul. Erau menţionate cluburile din care făcea parte - 
limba franceză, ştiinţe, Viitoarele Casnice şi societatea de 
teatru - şi sporturile pe care le practica, adică softball şi 
volei. De asemenea, apăreau şi meritele sale, care 
includeau opt semestre de rezultate de onoare şi o diplomă 
pentru o bursă National Merit. Mai era un citat amuzant, dar 
care pentru Ricky avea un ton rău prevestitor: „Acţionează 
asupra celorlalţi înainte să aibă ei şansa să acţioneze 
asupra ta...”, o predicţie: „Vrea să trăiască la viteză 
maximă...” şi o privire în sfera de cristal a adolescenților: 
„În zece ani ea va fi fie pe Broadway, fie sub el...” 

Directoarea se uită peste umărul lui Ricky. 

— Nu avea nicio şansă, spuse ea. 

— Poftiţi? răspunse Ricky, încercând să articuleze un 
răspuns în minte. 

— Era singurul copil al unui, cum să-i spun, cuplu dificil. 
Trăiau la limita subzistenţei. Tatăl era un tiran, poate chiar 
mai rău. 

— Vreti să spuneţi... 

— Fata avea multe dintre semnele clasice ale abuzului 
sexual. Am vorbit de multe ori cu ea atunci când avea 
aceste accese necontrolate de depresie. Plângea isteric. 
Apoi deodată se calma, se stăpânea, ca şi cum se afla în 
altă parte, deşi era cu mine în încăpere. Aş fi chemat poliţia 
dacă aş fi avut cea mai mică dovadă concretă, dar 
niciodată nu mi-a spus atât de multe încât să pot să fac 
acest pas. Trebuie să fii atent în locul meu. Şi nici nu se 


— 358 — 


ştiau pe atunci aşa de multe despre asta cum se ştie în ziua 
de azi. 

— Desigur. 

— Şi-apoi, ştiam că o să-şi ia zborul cu prima ocazie. 
Băiatul ăla... 

— Prietenul ei? 

— Da. Sunt sigură că era însărcinată, şi încă într-un 
stadiu destul de avansat, la absolvire, în acea primăvară. 

— Cum îl cheamă? Mă întreb dacă există vreun copil de 
la ei... ştiţi, este destul de important, chestia genetică, nu 
prea înţeleg eu ce spun doctorii, dar... 

— A existat un copil, dar nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu s-au 
stabilit aici, asta este sigur. Băiatul se îndrepta spre marina 
militară, cu toate că nu ştiu sigur dacă a ajuns acolo, iar ea 
a mers mai departe la colegiul comunităţii locale. Nu cred 
că s-au căsătorit vreodată. M-am întâlnit cu ea o dată pe 
stradă. S-a oprit să mă salute şi-atât. Era ca şi cum nu 
putea să vorbească despre nimic. Claire a trecut de la a se 
ruşina de ceva la a se ruşina de altceva. Problema era că 
fata asta era strălucitoare. Minunată pe scenă. Putea să 
joace orice piesă, orice rol, de la Shakespeare la Guys and 
Dolls?! şi o făcea mirific. Avea un talent înnăscut pentru 
actorie. În schimb, realitatea era o problemă pentru ea. 

— Înţeleg... 

— Era unul dintre acei oameni pe care ai vrea să îi ajuţi, 
dar nu poţi. Mereu căuta pe cineva care să poată avea grijă 
de ea, dar mereu găsea oamenii nepotriviţi. Fără excepţie. 

— Băiatul? 

— Daniel Collins? Directoarea luă anuarul şi dădu câteva 
pagini în urmă, iar apoi i-l dădu înapoi lui Ricky. Arăta bine, 
nu? Alerga numai după fuste. Juca fotbal şi baseball, dar nu 
a fost prea celebru. Destul de deştept, dar nu ieşea cu 
nimic în evidenţă în clasă. Genul de adolescent care ştia 
mereu unde sunt petrecerile, de unde să ia băutură sau 


21 În traducere Tipi şi tipese, film celebru prin anii 1950, care poate fi 
încadrat deopotrivă în genurile muzical, comedie, de dragoste sau 
poliţist. Rolurile au fost jucate, de-a lungul timpului, de actori precum 
Marlon Brando, Frank Sinatra, Jean Simmons, Vivian Blaine şi alţii (n.tr.). 


— 359 — 


droguri sau orice, şi era genul care nu e prins niciodată. 
Unul dintre aceia care se strecoară prin viaţă. Avea orice 
fată voia, dar mai ales pe Claire. Între ei era acel gen de 
relaţie în care eşti fără puteri, nu poţi face nimic, deşi ştii că 
nu-ţi va aduce nimic altceva decât suferinţă. 

— Nu prea îl plăceaţi? 

— Ce era de plăcut la el? Era ca un fel de animal de 
pradă. De fapt, asta era. Cu siguranţă îl interesa doar 
propria persoană şi ceea ce-l făcea pe el să se simtă bine. 

— Aveţi cumva adresa de aici a familiei lui? 

Directoarea se ridică, merse la computer şi scrise un 
nume. Apoi luă un creion şi scrise un număr pe o bucată de 
hârtie pe care i-o dădu lui Ricky. El răspunse: 

— Deci credeţi că a părăsit-o? 

— Cu siguranţă, după ce s-a folosit de ea. Doar la asta se 
pricepea: să se folosească de oameni şi apoi să-i lase baltă. 
Dacă asta a durat un an sau zece nu ştiu. Dacă te ocupi cu 
ce mă ocup eu, ajungi să devii expert în a prezice ce se va 
alege de aceşti copii. Unii s-ar putea să te surprindă, într-un 
fel sau altul, dar nu atât de mulţi. 

Ea arătă spre prezicerea din anuar. Pe Broadway sau sub 
el. Ricky ştia care din cele două alternative se adeverise. 

— Copiii glumesc deseori cu asta, dar viaţa foarte rar 
este amuzantă în asemenea măsură, nu-i aşa? spuse 
directoarea. 


Înainte de a merge la sanatoriul pentru veterani, Ricky 
trecu pe la motel şi se schimbă în costumul negru. Luă cu el 
şi lucrul pe care îl subtilizase din magazia cu costume de la 
Departamentul de artă teatrală al universităţii din New 
Hampshire, îl potrivi în jurul gâtului şi se admiră în oglinda. 

Clădirea spitalului avea aceeaşi înfăţişare lipsită de 
sentiment ca liceul. Avea două etaje, de cărămidă văruită, 
părând aruncată în mijlocul unui spaţiu deschis între cel 
puţin şase biserici diferite, după cum numără Ricky: 
penticostală, baptistă, catolică, a congregaţiei, unitariană, 


— 360 — 


AME?, toate cu mesajele lor pline de speranţe pe 
frontispiciu, proclamând fericirea în sosirea iminentă a lui 
lisus sau, cel puţin, liniştea în cuvintele Bibliei, rostite 
fervent în slujbe zilnice şi de două ori duminica. Lui Ricky, 
care, în practica sa psihanalitică, acumulase o sănătoasă 
lipsă de respect faţă de religie, îi plăcea juxtapunerea 
sanatoriului pentru veterani şi a bisericilor: era ca şi cum 
realitatea crudă a celor abandonaţi, reprezentată de spital, 
contrabalansa optimismul de nestăvilit al bisericilor. Se 
întreba dacă Claire Tyson mergea des la biserică. Bănuia că 
mergea, având în vedere mediul în care crescuse. Aici toată 
lumea mergea la biserică. Problema era că asta nu-i 
împiedica pe bărbaţi să-şi bată soțiile sau să-şi abuzeze 
copiii în celelalte zile ale săptămânii, lucru pe care era 
aproape sigur că lisus îl dezaproba, dacă El are vreo părere 
despre asta. 

Sanatoriul pentru veterani avea două stative pentru 
steaguri, în care se aflau steagul cu dungi şi stele al 
Statelor Unite, alături de steagul statului Florida. Ambele 
atârnau lânced în căldura neobişnuită a sfârşitului de 
primăvară. Câteva tufişuri dezolante fuseseră plantate la 
intrare, iar Ricky zări câţiva bătrâni în haine ponosite şi 
zdrenţuite, în scaune cu rotile pe o mică pajişte, stând în 
căldura după-amiezii. Oamenii nu stăteau în grupuri sau 
măcar câte doi. Fiecare dintre ei părea că funcţionează într- 
o lume a bătrâneţii şi a bolii, specifică şi individuală pentru 
fiecare. Ricky intră pe uşă. Interiorul era întunecat, ca o 
gura deschisă. Ricky se cutremură. Spitalele în care îşi 
dusese soţia înainte de a muri erau luminoase, moderne, 
proiectate să reflecte toate descoperirile în medicină, locuri 
care păreau alimentate cu energia motivării de a 
supravieţui. Sau, cum fusese cazul ei, nevoia de a se lupta 
cu inevitabilul, de a mai fura câteva zile din calea morţii, ca 
un jucător de fotbal american care se luptă să câştige 
metru după metru, indiferent câţi apărători stau agăţaţi de 
el. Spitalul ăsta era exact opusul. Era o clădire aflată pe cea 


* AME, African Methodist Episcopal, biserica metodistă a negrilor 
africani (n.tr.). 


— 361 — 


mai joasă treaptă a medicinei, în care planurile de 
tratament erau la fel de terne şi de lipsite de imaginaţie ca 
meniul zilnic. Moartea era atât de normală şi simplă ca 
orezul alb. Ricky se înfrigură când intră în spital, gândindu- 
se că era un loc trist, în care oamenii veneau să moară. 

Văzu o recepţioneră în spatele unui birou şi se apropie de 
ea. 

— Bună dimineaţa, părinte, spuse ea veselă. 

— Bună dimineaţa, fiica mea, răspunse Ricky, încercând 
să-şi mai lărgească puţin gulerul de leric pe care îl 
împrumutase din recuzita universităţii. O zi prea caldă ca să 
porţi costumul ales al Domnului, spuse el, făcând o glumă. 
Uneori mă întreb de ce nu a ales Domnul ca veşmânt ales, 
oh, pantalonii aceia scurţi şi viu colorați, din Hawaii, în locul 
gulerului alb, continuă Ricky. Ar fi mult mai confortabili într- 
o zi ca asta. 

Recepţionera râse cu pofta. 

— La ce i-o fi stat capul? spuse ea, alăturându-i-se în 
umorul de moment. 

— Am venit să văd un bătrân pacient. Numele lui este 
Tyson. 

— Sunteţi ruda cu el, părinte? 

— Nu, slavă Domnului, nu sunt, copilă. Dar m-a rugat 
fiica lui să îl caut când vin pe-aici cu alte treburi bisericeşti. 

Acest răspuns fu acceptat, lucru la care, de altfel, se şi 
aştepta Ricky. Nu credea că era cineva din această zonă a 
Floridei care să refuze o faţă bisericească. Femeia verifică 
în computer. Făcu o uşoară grimasă când numele apăru pe 
ecran. 

— Ciudat, spuse ea. Dosarul său arată că nu are rude în 
viaţă. Nicio rudă apropiată. Sunteţi sigur că era fiica lui? 

— S-au îndepărtat foarte mult unul de altul, iar ea i-a 
întors spatele cu ceva timp în urmă. Acum poate, cu 
ajutorul meu şi binecuvântarea Domnului, va apărea şansa 
împăcării măcar la bătrâneţe... 

— Ar fi drăguţ, părinte. Sper. Şi totuşi, ea ar fi trebuit să 
apară în înregistrările noastre. 

— Am să-i spun asta, spuse Ricky. 


— 362 — 


— Probabil că bătrânul are nevoie de ea... 

— Fii binecuvântată, copilă, spuse Ricky. 

Ricky savura ipocrizia cuvintelor şi a poveştilor sale la fel 
cum se bucură un actor de momentele petrecute pe scenă. 
Momente alimentate de o uşoară tensiune, ceva îndoială, 
dar pline de energia publicului. După atâţia ani petrecuţi în 
spatele canapelei, în care păstra tăcerea, în legătură cu 
majoritatea lucrurilor, Ricky descoperea acum că, de fapt, 
era nerăbdător să iasă în lume şi să mintă. 

— Nu prea mai e timp pentru împăcare, părinte. Domnul 
Tyson este în secţia pentru incurabili, spuse ea. Imi pare 
rău, părinte. 

— Este... 

— În ultima fază. 

— Atunci poate că venirea mea este mai necesară decât 
speram. Poate o să-i pot oferi puţina mângâiere în ultimele 
lui zile de viaţă... 

Recepţionera dădu din cap, aprobând gestul părintelui. 
Arătă spre un plan schematic al spitalului. 

— Acolo trebuie să ajungeţi. Asistenta de serviciu vă va 
îndruma. 


Ricky îşi croi drum prin furnicarul de coridoare, simţindu- 
se de parcă ar fi coborât într-o lume din ce în ce mai rece. 
Totul în spital îi părea uzat Acest lucru îi amintea de 
diferenţa dintre magazinele cu ştaif, cu haine scumpe din 
Manhattan, pe care le cunoştea din vremea când era 
psihanalist, hainele de mâna a doua de la Crucea Roşie, pe 
care le ştia de când era om de serviciu la New Hampshire. 
În sanatoriul pentru veterani nimic nu era nou, nimic nu era 
modern, nimic nu funcţiona exact aşa cum trebuia să 
funcţioneze, totul arăta ca şi cum fusese folosit de câteva 
ori înainte. Chiar şi vopseaua albă de pe pereţi arăta 
coşcovită şi îngălbenită. Era un lucru curios că, deşi mergea 
printr-un loc care se presupunea că este dedicat curăţeniei 
şi ştiinţei, totuşi simţea nevoia să facă un duş. „Subclasa 
medicinei”, îşi zise Ricky. Şi, trecând pe lângă secţiile de 
cardiologie şi pneumofiziologie şi pe lângă o uşă încuiată, 


— 363 — 


pe care scria: „PSIHIATRIE”, lucrurile păreau că devin din ce 
în ce mai jalnice şi mai uzate, până când ajunse la capăt - 
nişte uşi duble pe care scria: „INCURABILI”. Cel care pusese 
acolo literele le pusese strâmb, pe ambele uşi, astfel că nu 
se aliniau. 

Gulerul şi costumul de preot îşi făcură efectul. Nimeni nu- 
i ceru acte de identificare, nimeni nu părea să creadă că n- 
are ce să caute acolo. Intrând în secţie, văzu cabinetul 
asistentelor şi se apropie de birou. Sora medicală de 
serviciu, o negresă masivă, ridica privirea şi spuse: 

— Ah, părinte, m-au sunat şi mi-au spus că veniţi. 
Camera 300, acolo e domnul Tyson. Primul pat de lângă 
uşă... _ 

— Mulţumesc, spuse Ricky. Imi puteţi spune, vă rog, de 
ce suferă... 

Sora îi dădu lui Ricky fişa medicală. Cancer pulmonar. Nu 
mai avea prea mult timp de trăit, iar ce-i mai rămăsese era 
foarte dureros. Ricky simţi o uşoară milă. 

„Sub pretextul că sunt de ajutor, îşi zise Ricky, uneori 
spitalele fac mai mult rău.” Acesta era cu siguranţă cazul 
lui Calvin Tyson, care fusese conectat la numeroase 
maşinării şi stătea incomod pe pat, sprijinit de perne, 
uitându-se la un televizor vechi atârnat undeva între cele 
două paturi din salon, între el şi vecinul său. Televizorul era 
pe un program unde rula o telenovelă, dar cu sonorul oprit. 
Şi imaginea era înceţoşată. 

Tyson era slăbit, aproape scheletic. Avea o mască de 
oxigen atârnată de gât, pe care o lua din când în când şi o 
punea la nas să respire prin ea. Nasul îi era marcat de 
inconfundabile emfizeme albastre, iar picioarele 
descărnate, goale se întindeau pe pat ca nişte bețe sau ca 
ramurile rupte de furtună dintr-un copac şi aruncate pe 
marginea drumului. Bărbatul din patul de alături era cam în 
aceeaşi stare şi amândoi respirau cu dificultate, ca într-un 
duet al agoniei. Tyson îşi întoarse capul spre uşă când intră 
Ricky. 

— Nu vreau să vorbesc cu niciun preot, se înecă el. 

Ricky zâmbi răutăcios. 


— 364 — 


— Dar preotul ăsta vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Tyson. 

Ricky se uită de sus la bătrân, care zăcea pe pat în faţa 
lui. 

— După cum arată lucrurile, spuse el deodată, se pare că 
vei fi singur pentru totdeauna în curând. 

Tyson se chinui să dea din cap. 

— N-am nevoie şi nu vreau nicio religie. 

— Şi nici n-o să încerc să te conving de vreuna, răspunse 
Ricky. Cel puţin nu aşa cum crezi. 

Ricky tăcu, asigurându-se că uşa e bine închisă în urma 
lui. Văzu o pereche de căşti atârnate pe colţul patului, 
pentru a asculta sonorul televizorului. Merse până la 
marginea patului şi se uită la colegul de camera al lui 
Tyson. Omul părea la fel de bolnav, dar se uita la Ricky de 
parcă aştepta ceva. Ricky îi arătă căştile de pe marginea 
patului. 

— Vrei să-ţi pui căştile astea, pentru ca eu să pot vorbi în 
linişte cu vecinul tău? întrebă el, dar de fapt ceru imperios 
acest lucru. 

Omul ridică din umeri şi-şi puse căştile pe urechi cu 
greutate. 

— Bine, spuse Ricky, întorcându-se către Tyson. Ştii cine 
m-a trimis? întrebă el. 

— N-am nici cea mai vagă idee, murmură Tyson. Nu mai 
e nimeni căruia să-i pese de mine. 

— Te înşeli, răspunse Ricky. Te înşeli amarnic. 

Ricky se apropie, aplecându-se asupra bătrânului pe 
moarte şi îi şopti cu răceală: 

— Spune-mi adevărul, moşule, de câte ori ţi-ai siluit fiica 
înainte să fugă pentru totdeauna? 


— 365 — 


XXVI 


Bătrânul făcu ochii mari şi se mişcă în pat. Ridică o mână 
numai piele şi os şi o agită în spaţiul dintre Ricky şi pieptul 
său, ca şi cum ar fi vrut să alunge întrebarea, dar era mult 
prea slăbit pentru a face acest lucru. Tuşi, se înecă şi înghiţi 
cu greu, înainte de a răspunde: 

— Ce fel de preot eşti dumneata? 

— Un preot al memoriei, răspunse Ricky. 

— Ce vrei să spui? 

Bătrânul vorbea grăbit şi panicat. Privirea i se învârtea 
prin cameră, în căutarea cuiva care să îi vină în ajutor. 

Ricky tăcu o clipă înainte de a răspunde. Se uită în jos la 
Calvin Tyson, cum se răsucea în pat, terifiat deodată, şi 
încercă să-şi dea seama dacă Tyson era speriat de Ricky 
sau de povestea pe care o ştia Ricky. Socotea că peste 
omul din faţa lui trecuseră ani în care fusese conştient de 
ceea ce făcuse şi, chiar dacă fusese bănuit de autorităţile 
de la şcoală, de vecini sau de soţie, probabil că el 
continuase să trăiască cu gândul că secretul era împărtăşit 
numai de el şi de fiica lui. 

Adresându-i această întrebare provocatoare, probabil că 
Ricky i-a apărut ca o viziune de dincolo de moarte. Văzu 
mâna bătrânului care încerca să ajungă la butonul de la 
capătul unui fir la tăblia patului şi ştia că soneria acelui 
buton va chema sora medicală. Se aplecă peste Tyson şi 
împinse firul şi butonul astfel încât bătrânul să nu poată 
ajunge la el. 

— Nu avem nevoie de asta, spuse el. Va fi o discuţie 
privată. 

Bătrânul îşi lăsă mâna pe pat şi apoi apucă masca de 
oxigen, inspirând din ea cu nesaţ, cu ochii încă măriţi de 
spaimă. Masca era învechită, de culoare verde, şi acoperea 
gura şi nasul cu un plastic opac. Intr-un spital mai modern, 
Tyson ar fi primit o mască cu o capsă prinsă sub nări. Dar 
sanatoriul pentru veterani era locul unde erau trimise 
echipamentele vechi, pentru a fi folosite înainte de a fi 


— 366 — 


aruncate la coş, aşa cum se întâmpla, la un alt nivel, cu cei 
care ocupau paturile spitalului. Ricky trase masca de 
oxigen de pe faţa lui Tyson. 

— Cine eşti dumneata? întrebă omul, îngrozit. 

Vocea lui avea accent sudist. Ricky se gândi că era ceva 
copilăresc în privirea bătrânului. 

— Un om cu nişte întrebări, spuse Ricky. Caut nişte 
răspunsuri. Asta poate să meargă greu sau uşor, depinde 
de dumneata, moşule. 

Spre propria surprindere, Ricky îşi dădea seama că îi vine 
destul de uşor să amenințe un bătrân decrepit, care îşi 
molestase unica fiică şi apoi întorsese spatele copiilor 
acesteia. 

— Nu eşti preot, spuse bărbatul. N-ai nicio treabă cu 
Domnul. 

— Aici greşeşti, replică Ricky. Şi, având în vedere că te 
pregăteşti să dai ochii cu el în orice clipă de-acum încolo, 
mai bine ai trece de partea credinţei. 

Acest argument i se păru de bun-simţ bătrânului, care se 
foi şi dădu din cap afirmativ. 

— Fiica ta, începu Ricky, dar fu întrerupt imediat: 

— Fiica mea este moartă. N-a fost bună de nimic. 
Niciodată n-a fost bună. 

— Şi crezi că n-ai niciun amestec în asta? 

Calvin Tyson clătină din cap, negând. 

— Nu ştii nimic. Nimeni nu ştie nimic. Tot ce s-a 
întâmplat este istorie de-acum. Istorie. _ 

Ricky tăcu, uitându-se insistent în ochii bătrânului. li văzu 
cum se încrâncenează, ca betonul care se întăreşte sub 
arşiţa soarelui. Calculă repede o mişcare ce ţinea de 
psihologie. „Tyson a fost un pedofil fără pic de remuşcări”, 
se gândi Ricky. Nu regreta nimic şi era incapabil să 
înţeleagă răul pe care îl sădise în fiica lui. lar acum zăcea 
pe patul de moarte probabil mai speriat de ceea ce îl 
aştepta decât de ceea ce se întâmplase cu mult timp în 
urmă. Se gândi să încerce această coardă psihologică, să 
vadă unde duce. 

— Pot să-ţi dau iertarea... spuse Ricky. 


— 367 — 


Bătrânul pufni şi rânji batjocoritor. _ 

— Nu există niciun preot care să poată asta. Imi trăiesc 
soarta. 

Ricky tăcu, apoi spuse: 

— Fiica ta, Claire, a avut trei copii... 

— A fost o târfă, a fugit cu neisprăvitul ăla şi după aia s-a 
dus la New York. Asta a ucis-o. Nu eu. 

— Când a murit, continuă Ricky, ai fost contactat. Erai 
cea mai apropiată rudă. Cineva din New York te-a sunat şi 
te-a întrebat dacă vrei să iei copiii... 

— Ce să fac cu bastarzii ăia? Ea nu s-a măritat niciodată. 
Nu i-am vrut. 

Ricky se uită fix la Calvin Tyson şi se gândi că asta 
trebuie să fi fost o hotărâre grea pentru el. Pe de o parte, 
nu voia povara financiară pe care o reprezenta creşterea 
celor trei orfani ai fiicei sale. Însă, pe de altă parte, i-ar fi 
furnizat câteva noi surse pentru orientările lui sexuale 
perverse. Ricky se gândea că asta trebuie să fi fost o 
provocare seducătoare pentru un pervers ca el. Un pedofil 
în culmea dorinţei este o forţă potentă de neoprit. Ce l-a 
făcut să refuze o nouă sursă proaspătă de plăceri? Ricky 
nu-şi luă ochii de la bătrân şi apoi, într-o clipă, se lumină. 
Calvin Tyson avea alte surse. Copiii vecinilor? Alţii de pe 
stradă? De după colţ? Din locurile de joacă? Ricky nu ştia, 
dar înţelese oricum că răspunsul era pe undeva pe- 
aproape. 

— Aşa că ai semnat nişte hârtii şi i-ai dat spre adopţie, 
aşa e? 

— Da. De ce vrei să ştii asta? 

— Pentru că trebuie să-i găsesc. 

— De ce? 

Ricky se uită împrejur şi făcu un gest arătând spre 
camera de spital. 

— Ştii cine te-a dat afară în stradă? Ştii cine ţi-a închis 
casa şi te-a dat în şuturi afară, ca să ajungi aici şi să mori 
singur ca un câine? 

Tyson dădu din cap: 


— 368 — 


— Cineva a cumpărat ipoteca pentru casă de la bancă. 
Nu mi-a dat nicio şansă când am întârziat o lună cu plata. 
Pur şi simplu, afară! 

— Ce s-a întâmplat atunci cu tine? 

Ochii bătrânului se umeziră şi se umplură dintr-odată de 
lacrimi. „Patetic”, se gândi Ricky, cenzurându-şi orice 
sentiment de milă. Ceea ce păţise Calvin Tyson era mai 
puţin decât merita. 

— Am fost dat afară în stradă. M-am îmbolnăvit. Am fost 
bătut. Acum mă pregătesc să mor, exact aşa cum ai spus. 

— Omul care te-a adus în patul asta, singur ca un câine, 
este fiul copilului tău. 

Calvin Tyson holbă ochii şi dădu din cap. 

— Cum se poate? 

— El a cumpărat ipoteca. El te-a dat afară. Probabil că tot 
el a aranjat să fii bătut. Ai fost violat? 

Tyson negă dând din cap. Ricky se gândi: „Există ceva ce 
Rumplestiltskin nu ştie. Probabil că Claire Tyson a ţinut 
secretul ascuns de copii. Bătrânul a fost norocos că 
Rumplestiltskin nu s-a obosit să vorbească cu vecinii sau cu 
cineva de la şcoală”. 

— El mi-a făcut toate astea? De ce? 

— Pentru că i-ai întors spatele lui şi mamei lui. Aşa că ţi-a 
plătit cu aceeaşi monedă. 

Omul oftă: 

— Toate relele care mi s-au întâmplat... 

Ricky încheie fraza în locul lui: 

— ... Vin de la un singur om. Asta e cel pe care încerc să-l 
găsesc. Deci, te întreb încă o dată, ai semnat nişte acte ca 
să dai copiii spre adopţie, aşa este? 

Tyson aprobă din cap. 

— Ai primit şi nişte bani pentru asta? 

Din nou bătrânul dădu din cap afirmativ. 

— Vreo două mii. 

— Cum îi cheamă pe cei care i-au adoptat pe cei trei 
copii? 

— Am un act. 

— Unde? 


— 369 — 


— Într-o cutie cu lucrurile mele, în dulap. Şi arătă spre un 
dulap metalic gri. 

Ricky deschise uşa dulapului şi văzu nişte haine 
zdrenţuite atârnate pe umeraşe. Pe podeaua dulapului era 
o cutie cu lacăt, din acelea ieftine. Încuietoarea fusese 
spartă. Ricky o deschise şi frunzări rapid actele vechi până 
găsi câteva împăturite şi legate cu un elastic. Văzu o 
ştampila a statului New York. Puse actele în buzunarul 
hainei. 

— Nu vei mai avea nevoie de ele, îi spuse bătrânului. 

Se uită în jos spre bărbatul întins pe cearşafurile 
zdrenţuite de spital, cu pijamalele abia acoperindu-i 
goliciunea. Tyson mai inhală puţin oxigen, fiind foarte palid 
la faţă. 

— Ştii ceva? spuse Ricky încet, iar cruzimea sa îl 
înmărmuri chiar şi pe el. Moşule, acum poţi să te ocupi 
liniştit de moarte. Cred că ar fi foarte înţelept să faci asta 
cât mai repede, pentru că altfel te aşteaptă multă suferinţă. 
Mult mai multă. De o sută de ori mai multă suferinţă decât 
ai semănat în urma ta. Aşa că, hai, dă-i drumul şi mori! 

— Ce o să faci? întreba Tyson. 

Vocea îi era o şoaptă îngrozită, plină de gâfâieli şi 
hârşâieli, forţată de boala care îi măcina pieptul. 

— Să-i găsesc pe copiii ăia. 

— De ce vrei să faci asta? 

— Pentru că unul dintre ei m-a omorât şi pe mine, spuse 
Ricky, în timp ce îi întorcea spatele şi ieşea. 


Chiar înaintea cinei, Ricky bătu la uşa unei case cu două 
camere de pe o stradă liniştită cu palmieri de o parte şi de 
alta a drumului. Era îmbrăcat tot cu hainele preoţeşti care îi 
făceau pe oameni să îi acorde încredere, ca şi cum gulerul 
din jurul gâtului îi conferea un fel de invizibilitate care 
oprea pe oricine să pună întrebări. Aşteptă auzind zgomote 
înăuntru, apoi uşa se deschise şi o femeie mai în vârstă 
apăru în prag. Ea deschise uşa puţin mai mult când văzu 
hainele preoţeşti, dar rămase în spatele uşii de plasă. 

— Da? întrebă femeia. 


— 370 — 


__— Bună ziua, răspunse Ricky vesel. Mă puteţi ajuta? 
Incerc să dau de urma unui tânăr pe nume Daniel Collins... 

Femeia tresări şi îşi duse mâna la gură pentru a-şi 
ascunde surprinderea. Ricky rămase tăcut, urmărind-o pe 
femeie cum încearcă din răsputeri să se adune. Incercă să 
citească schimbările de pe faţa ei, de la şoc la o asprime 
rece care parcă trecea prin uşa de plasă. In cele din urmă 
trăsăturile îi împietriră, iar vocea, atunci când fu în stare să 
vorbească, părea că foloseşte cuvinte tăiate în gheaţă. 

— Este pierdut pentru noi, spuse ea. 

Lacrimile se adunaseră la colţurile ochilor, în contradicţie 
cu tonul de gheaţă al vocii. 

— Imi pare rău, spuse Ricky, păstrând aceeaşi veselie în 
glas care îl ajută să-şi ascundă curiozitatea bruscă. Nu 
înţeleg, ce vreţi să spuneţi prin „pierdut”? 

Femeia scutură din cap, fără să răspundă direct la 
întrebare. Il măsură pe aşa-zisul preot din cap până-n 
picioare, iar apoi întreba: 

— Părinte, de ce îl cauţi pe fiul meu acum? 

Ricky scoase falsa scrisoare, socotind că femeia nu o va 
citi atât de atent încât să dea naştere la întrebări. 

Imediat ce femeia îşi lăsă ochii pe document, Ricky 
începu să vorbească, gândindu-se că bătrâna nu va putea 
să se concentreze asupra a ceea ce era scris acolo, în timp 
ce el vorbea. Nu i se păru deloc greu să-i distragă atenţia 
ca s-o împiedice să pună întrebări. 

— Vedeţi, doamnă... Collins, nu-i aşa? Un enoriaş 
încearcă să dea de oricine ar putea să fie donator de 
măduvă pentru acest copil care vă este rudă îndepărtată. 
Vedeţi problema? V-aş ruga şi pe dumneavoastră să vă 
faceţi testul de sânge, dar bănuiesc că aţi depăşit vârsta la 
care se poate dona măduvă. Aveţi peste şaizeci de ani, nu-i 
aşa? 

Ricky nu avea nici cea mai vagă idee dacă măduva 
osoasă încetează să mai fie viabilă după o anumită vârsta. 
Aşa că inventă această întrebare la care răspunsul era 
evident. Femeia ridică ochii din scrisoare pentru a 


— 371 — 


răspunde, iar Ricky i-o luă din mână, cu mult înainte ca ea 
să o fi citit-o până la capăt. Spuse: 

— Hârtia asta e plină de tot felul de chestiuni medicale. 
Mai bine vă explic, dacă vreţi. Poate ne aşezăm? 

Femeia aprobă din cap încă destul de reticentă dar îi 
deschise uşa lăsându-l să intre. Ricky păşi într-o casă care 
părea la fel de fragilă ca bătrâna care locuia acolo. Era 
plină de obiecte micuţe şi figurine de porțelan, vaze de flori 
şi bibelouri şi avea un aer stătut de vechime mai puternic 
decât aerul condiţionat care se auzea făcând un zgomot 
care-l duse cu gândul la o defecţiune a aparatului. 
Covoarele erau acoperite cu traverse de plastic şi 
canapeaua de asemenea avea o cuvertură de plastic, ca şi 
cum femeia se temea de orice grăunte de praf ce ar fi putut 
să se depună. Ricky avu impresia că toate lucrurile aveau 
locul lor în casă şi că femeia care locuia acolo şi-ar da 
seama într-o clipă dacă un lucru ar fi mutat chiar şi un 
milimetru de la locul lui. 

Canapeaua scârţâi când se aşeză. 

— Fiul dumneavoastră este disponibil? Ştiţi, s-ar putea să 
se potrivească pentru donare... începu Ricky, minţind cu 
uşurinţă. 

— Este mort, spuse femeia cu răceală. 

— Mort? Dar cum? 

Doamna Collins îşi scutură capul. 

— Mort pentru noi toţi. Mort pentru mine, de-acum. Mort 
şi fără scăpare, nimic altceva decât durere, părinte. Îmi 
pare rău. 

— Dar cum a... 

Femeia dădu din cap din nou. 

— Nu încă. Dar destul de curând, cred. 

Ricky se lăsă pe spătarul canapelei care scârţâi din nou. 

— Mă tem că nu prea înţeleg, spuse el. 

Femeia se aplecă şi scoase un album de pe o etajeră a 
măsuţei de cafea. Il deschise şi dădu câteva pagini. Ricky 
văzu articole de ziar despre jocuri sportive şi-şi aminti că 
Daniel Collins fusese sportiv în timpul liceului. Mai era şi o 


— 372 — 


poză de la absolvire, iar apoi o pagină albă. Bătrâna se opri 
acolo şi îi dădu albumul lui Ricky. 

— Daţi pagina, spuse ea acru. 

În mijlocul unei singure pagini din album era un articol 
decupat din Tampa Tribune. Titlul articolului era: „O 
PERSOANĂ A FOST ARESTATĂ DUPĂ OMORUL DIN BAR”. Mai 
erau câteva detalii pe lângă faptul că Daniel Collins fusese 
arestat cu un an în urmă şi acuzat de omor în urma unei 
bătăi într-un bar. Pe pagina alăturată, un alt titlu: „STATUL 
CERE MOARTEA UCIGAŞULUI DIN BAR”. Acest articol, lipit 
pe mijlocul unei alte pagini, era însoţit şi de o fotografie a 
lui Daniel Collins de vârstă medie, cu cătuşe la mâini, într-o 
sală de judecată. Ricky se uită cu atenţie la decupajele din 
ziare. Faptele acestui caz păreau destul de simple. Avusese 
loc o bătaie între doi beţivi. Conform procurorilor, unul 
dintre ei ieşise din bar şi îl aşteptase pe celalalt, cu cuțitul 
în mână. Ucigaşul, Daniel Collins, fusese arestat la locul 
faptei, inconştient, beat, cu cuțitul însângerat lângă mână, 
iar victima se afla la doar câţiva metri mai departe. Victima 
fusese ciopârţită într-un mod foarte crud, sublinia articolul 
din ziar, înainte de a fi jefuit. Se pare că, după ce şi-a 
omorât victima şi i-a luat banii, Collins s-a dus să mai bea o 
sticlă de băutură ieftină, s-a pierdut cu firea şi a leşinat, 
fără să mai apuce să părăsească locul faptei. Cazul era 
închis. 

Citi apoi articolele care relatau despre proces şi 
condamnare. Collins pretinsese că nu-şi aminteşte de 
crimă, într-atât fusese de beat în acea noapte. Nu era o 
explicaţie prea bună şi nu-i convinsese pe juraţi. Aceştia 
deliberaseră doar nouăzeci de minute. Le mai luase alte 
două ore pentru a recomanda pedeapsa cu moartea. 
Moartea oficială, curată. 

Ricky ridică privirea. Femeia dădea din cap. 

— Puiul meu drag, spuse ea. Mai întâi mi l-a luat curva 
aia, apoi băutura, iar acum e condamnat la moarte. 

— Au stabilit o dată? întreba Ricky. 

— Nu, răspunse femeia. Avocatul lui zice că a făcut 
recurs. Mai încearcă la nu ştiu ce curte de justiţie. Nu 


— 373 — 


înţeleg prea bine. Tot ce ştiu este ca băiatul meu zice că e 
nevinovat, dar asta n-a avut nicio importanţă la proces. 
Femeia se uită cu atenţie la gulerul de la gâtul lui Ricky. În 
acest stat, noi toţi îl iubim pe lisus, iar majoritatea 
oamenilor merg la slujbă. Dar când Cartea Sfântă spune: 
„Să nu ucizi!”, se pare că nu se aplică şi în curţile de 
judecată. Doar la noi, în Texas şi în Georgia. Nu e bine să 
faci o crimă în aceste locuri, părinte. Aş vrea ca fiul meu să 
se fi gândit la asta înainte să ia cuțitul în mână şi să se 
bată. 

— El zice că este nevinovat? 

— Da. zice că nu-şi aminteşte deloc bătaia cu pricina. 
Spune că s-a trezit acoperit tot de sânge când l-au zgâlţâit 
poliţiştii cu bastoanele lor, cu cuțitul lângă el. Dar bănuiesc 
că dacă nu-ţi aminteşti asta nu e o apărare suficientă. 

Ricky dădu pagina albumului, dar nu era nimic mai 
departe. 

— Trebuie să mai păstrez o pagină, cred, spuse femeia. 
Pentru un ultim articol. Sper să mor înainte de acea zi, căci 
nu vreau să ajung să văd asta. 

Femeia dădu din cap. 

— Ştiţi ceva părinte? 

— Ce anume? 

— Mereu mă enervează asta. Când a dat golul acela 
măreț împotriva echipei South Side High, în liceu, în 
campionatul oraşului, a apărut poza lui chiar în mijlocul 
primei pagini. Dar toate aceste articole care au apărut în 
Tampa, unde nimeni nu ştia mai nimic despre băiatul meu, 
sunt articole scurte, ascunse pe la mijlocul ziarului, unde nu 
se uită nimeni. Mie mi se pare că, dacă ai de gând să iei 
viaţa unui om în curtea de judecată, trebuie să faci un mare 
tam-tam pe tema asta. Ar trebui să apară ceva special, 
chiar acolo, pe prima pagină a ziarelor. Dar nu e. E doar 
încă un articolaş ascuns lângă rubrica de utilitare şi 
grădinărit. Ca şi cum viaţa nu ar mai fi aşa de importantă. 

Se ridică în picioare, iar Ricky se ridică şi el. 


— 374 — 


— Inima mi se umple de durere, părinte, când vorbesc 
despre asta. Şi nu există alinare în niciun fel de cuvinte, nici 
măcar în Cartea Sfântă, care să-mi uşureze suferinţa. 

— Eu cred, copila mea, că trebuie să-ţi deschizi inima 
către lucrurile bune pe care ţi le aminteşti şi astfel îţi vei 
găsi liniştea. 

Ricky se gândi că, încercând să vorbească asemenea 
unui preot, vorbele sale păreau reci şi lipsite de afecţiune, 
ceea ce şi urmărea, de fapt. Bătrâna crescuse un băiat care 
era, după toate aparențele, un adevărat ticălos, care îşi 
începuse viaţa seducând o colegă de clasă, trăgând-o după 
el câţiva ani şi apoi abandonând-o, împreună cu copiii, 
atunci când aceştia deveniseră incomozi. Şi sfârşise 
omorând un om probabil fără un motiv evident, altul decât 
cel dat de ingerarea unei cantităţi prea mari de băutură. Nu 
credea că era ceva de iertat în existenţa prostească şi 
inutilă a lui Daniel Collins. Acest cinism care fierbea în el fu 
confirmat imediat de cele spuse de bătrână: 

— Tot ce a fost bun cu copilul meu a luat sfârşit când a 
apărut fata aia. Când a rămas însărcinată prima oară, s-au 
risipit toate şansele pe care le-a avut băiatul meu. Ea l-a 
atras, şi-a folosit toate farmecele femeieşti, l-a prins în 
capcana ei şi apoi s-a folosit de el pentru a fugi de aici. Ea 
este de vină pentru toate problemele pe care le-a 
întâmpinat fiul meu în dorinţa lui de a deveni cineva şi de a- 
şi croi drum în viaţă. 

Vocea femeii nu lăsa loc pentru compromisuri. Era rece şi 
sigură de faptul că dragul ei băiat nu avusese nimic de-a 
face cu crearea problemelor care l-au dus la pieire. lar 
Ricky, psihanalistul de odinioară, ştia ca nu erau şanse ca 
ea să-şi vadă propria complicitate. „Noi dăm naştere la 
ceva, se gândi el, iar apoi, când acea creaţie o ia pe un 
drum greşit, vrem să dăm vina pe alţii, când de fapt noi 
suntem singurii vinovaţi.” 

— Dar dumneavoastră credeţi că este nevinovat? întrebă 
Ricky. 


— 375 — 


Însă ştia răspunsul şi nu spuse „nevinovat de crimă”, 
pentru că bătrâna credea că fiul ei este nevinovat în 
legătură cu toate lucrurile pe care le făcuse prost. 

— Sigur că da. Dacă el spune aşa, eu îl cred. 

Căută în album şi scoase cartea de vizită a unui avocat, 
pe care i-o dădu lui Ricky. Un avocat din oficiu din Tampa. 
Ricky îşi notă numele şi numărul de telefon, iar apoi se lăsă 
condus la uşă. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat cu cei trei copii? Nepoţii 
dumneavoastră? întrebă Ricky, arătând spre falsa scrisoare. 

Femeia dădu din cap şi spuse: 

— Au fost daţi spre adopţie, aşa am auzit. Danny a 
semnat nişte acte când era în închisoare în Texas. Acolo a 
fost prins furând, dar eu n-am crezut nimic din asta. A făcut 
doi ani de închisoare. Nu am mai auzit de copii de atunci. 
Cred că sunt mari acum, dar nu i-am văzut niciodată, nici 
măcar o singură dată, aşa că nu mă gândesc la ei. Dannya 
făcut bine că i-a dat după ce a murit femeia, pentru că nu 
putea să crească singur trei copii. Şi nici eu nu puteam să-l 
ajut, singură aici şi bolnavă. Aşa că au devenit problema 
altcuiva, copiii altcuiva. Aşa cum am spus, n-am mai auzit 
de ei niciodată. 

Ricky ştia că această ultimă afirmaţie nu era adevărată. 

— Aţi ştiut vreodată cum îi cheamă? întrebă el. 

Femeia negă scuturând capul. Cruzimea acestui gest Îl 
lovi ca un pumn şi înţelese de unde învățase Daniel Collins 
egoismul. 

Cu ultimele raze ale soarelui lovindu-l încă în cap, Ricky 
rămase ameţit pe marginea trotuarului, cugetând dacă 
Rumplestiltskin avusese această putere de a-l duce pe 
Daniel Collins până la condamnarea la moarte. Cu siguranţă 
că putuse face acest lucru. Doar că Ricky nu ştia exact 
cum. 


— 376 — 


XXVII 


Ricky se întoarse la New Hampshire şi la viaţa pe care o 
ducea sub numele de Richard Lively. Tot ce aflase în timpul 
călătoriei în Florida îl tulbura. 

Două persoane intraseră în viaţa lui Claire Tyson în 
momente importante. Unul o părăsise în voia sorții, pe ea şi 
copiii ei, iar acum ocupa o celulă, aşteptându-şi 
condamnarea la moarte, strigându-şi nevinovăția într-un 
stat bine-cunoscut pentru surzenia faţă de asemenea 
proteste. Celălalt întorsese spatele fiicei pe care o abuzase 
şi nepoților care ar fi avut nevoie de ajutor şi, după ani de 
zile, fusese dat afară pe străzi la rândul său, cu o cruzime la 
fel de mare, iar acum era condamnat să-şi trăiască ultimele 
zile într-o altfel de condamnare la moarte, dar la fel de 
neiertătoare. 

Ricky adăugă date noi la ecuaţia care începea să se 
formeze în mintea lui: iubitul care o bătuse pe Claire Tyson 
la New York fusese apoi omorât în bătaie la rândul său şi i 
se înfierase un R pe piept. Comodul doctor Starks care, din 
cauza indeciziei la un moment dat, nu reuşise să o ajute pe 
Claire Tyson, aflată într-o profundă depresie, atunci când 
aceasta venise să-i ceară ajutorul, fusese împins spre 
sinucidere după ce îi fuseseră distruse toate căile de unde 
ar fi putut cere ajutorul. 

Trebuie să mai fi fost şi alţii. Un fior rece îl străbătu când 
îşi dădu seama de acest lucru. 

Părea că Rumplestiltskin proiectase un număr de acte de 
răzbunare care urmau un principiu simplu: fiecăruia, 
potrivit cu cine fusese. Crimele erau judecate, iar sentinţele 
erau date după ani de zile. lubitul din liceu, care nu era 
decât un cuţitar şi un infractor, fusese tratat într-un fel. 
Bunicul care nu plecase urechea la implorările urmaşilor săi 
fusese pedepsit în alt fel. Erau metode unice de a împărţi 
răul. jocul la care luase parte fusese proiectat după 
personalitatea şi educaţia lui Ricky. Cu alţii se lucrase mult 
mai brutal, pentru că aceia veneau din lumi în care 


— 377 — 


brutalitatea era cuvântul de ordine. Un alt lucru părea 
foarte clar: imaginaţia lui Rumplestiltskin nu cunoştea 
limite. 

Cu toate astea, observă Ricky, rezultatul final era acelaşi. 
O cale clară către moarte sau distrugere. lar cei care i-ar fi 
stat în cale, cum fusese cazul cu nefericitul domn 
Zimmerman sau cu detectivul Riggins, erau văzuţi doar ca 
simple impedimente şi erau şterşi de pe faţa pământului cu 
aceeaşi uşurinţă cu care îndepărtezi o muscă. 

Ricky se înfioră când îşi dădu seama cât de răbdător, 
dedicat şi cu sânge rece era de fapt Rumplestiltskin. 

Incepu să facă o scurtă listă cu oameni care, de 
asemenea, nu reuşiseră să o ajute pe Claire Tyson şi pe cei 
trei copii ai ei, atunci când aceştia avuseseră nevoie. Oare 
existase un proprietar în New York care ceruse cu insistenţă 
plata chiriei, atunci când ei nu mai aveau bani? Dacă da, 
atunci cu siguranţă că acum zăcea pe undeva pe străzi, 
întrebându-se ce s-a întâmplat cu proprietatea lui. Un 
asistent social care nu o înscrisese într-un program de 
ajutor social? Poate că, la rândul lui, acesta era acum ruinat 
financiar şi se înscria în acelaşi program de asistenţă 
socială. Vreun preot îi ascultase implorările şi îi sugerase că 
rugăciunile pot umple stomacul? Probabil că se ruga pentru 
el însuşi acum. Ricky putea doar să bănuiască cât de 
departe mergea răzbunarea lui Rumplestiltskin. Ce se 
întâmplase cu muncitorul de la compania de electricitate, 
care le tăiase lumina atunci când nu mai avuseseră bani să 
plătească factura? Nu ştia răspunsurile la aceste întrebări, 
aşa cum nu ştia exact unde plasa Rumplestiltskin linia de 
demarcaţie care îi separa pe cei pe care îi considera 
vinovaţi de toţi ceilalţi, judecându-i în consecinţă. Totuşi, 
Ricky ştia un lucru: un număr de oameni nu-şi făcuseră bine 
treaba odinioară, iar acum plăteau preţul. 

Sau, mai bine spus, îşi plăteau datoriile. Toţi oamenii 
care n-o ajutaseră pe Claire Tyson, astfel că aceasta 
ajunsese să-şi ia viaţa, disperată. 

Era cel mai înfricoşător concept de dreptate pe care 
Ricky şi-l putea imagina. Uciderea deopotrivă a trupului şi a 


— 378 — 


sufletului. Ricky fusese de multe ori înfricoşat de când 
Rumplestiltskin intrase în viaţa lui. El fusese adept al rutinei 
şi al reflecţiei interioare. Acum, nimic nu era solid, totul 
plutea în derivă. Frica pe care o simţea era cu totul diferită 
decât până acum. Era ceva ce nu putea numi, însă îi lăsa 
gura uscată şi un gust amar pe limbă. Ca psihanalist, trăise 
în lumea anxietăţilor încurcate şi a frustrărilor istovitoare 
ale pacienţilor bogaţi, însă toate acestea îi păreau acum cu 
totul meschine şi patetice. 

Amploarea furiei lui Rumplestiltskin îl lăsa fără replică. Şi, 
în acelaşi timp, avea sens. 

Psihanaliza te învaţă un lucru, se gândi Ricky: nimic nu 
se întâmplă în neant. Un simplu act negativ poate avea tot 
felul de repercusiuni. Asta îi amintea de acele perpetuum 
mobile pe care le ţineau pe birou unii dintre colegii săi, în 
care un grup de bile rotunde de metal erau agăţate una 
lângă alta pe o bară, iar dacă o ridicai puţin pe prima din şir 
şi apoi îi dădeai drumul să cadă peste celelalte, forţa o 
făcea pe ultima din şir să sară şi apoi să cadă la loc, lovind 
din nou şirul şi făcând-o pe prima să sară, cu un clinchet 
metalic, şi tot aşa, dând astfel naştere unei mişcări 
permanente care nu înceta decât dacă cineva le oprea cu 
mâna. Răzbunarea lui Rumplestiltskin, din care el 
reprezenta doar o mică parte, era asemenea acelei 
maşinării, un perpetuum mobile. 

Mai erau şi alţii morţi, alţii distruși, ruinaţi. Doar el singur, 
din câte se părea, văzuse tot procesul şi avea imaginea de 
ansamblu. Mişcare permanentă, perpetuum mobile. 

Ricky simţi sloiuri de gheaţă curgându-i parcă prin corp. 

Toate acestea erau crime existente într-un plan al 
imunităţii. Ce detectiv, ce autoritate poliţienească va putea 
vreodată să facă legătura între toate acestea, când singurul 
lucru pe care îl aveau în comun victimele era că o 
cunoscuseră pe femeia care murise cu douăzeci de ani în 
urmă? 

„Crime în serie, se gândi Ricky, legate cu o aţă invizibilă, 
care sfida imaginaţia.” Asemenea poliţistului care îi oferise 
atât de sigur explicaţia pentru litera R gravată pe pieptul lui 


— 379 — 


Rafael Johnson, întotdeauna exista cineva mai probabil să 
poarte vina decât mult mai alunecosul domn R. Motivele 
care stăteau la baza propriei morţi erau mai mult decât 
evidente. Cariera ruinată, casa distrusă, soţia moartă, 
finanţele spulberate, fără prieteni şi înclinat spre 
introspecţie, de ce nu s-ar fi sinucis? 

Şi încă un lucru îi era foarte limpede lui Ricky: Dacă 
Rumplestiltskin ar fi aflat că Ricky a scăpat, dacă ar bănui 
măcar că Ricky mai respiră aer pe această planetă, ar porni 
imediat pe urmele lui cu intenţii criminale. Ricky se îndoia 
că ar mai avea ocazia să joace, indiferent ce joc, a doua 
oară. De asemenea, ştia cât de uşor era să trimită pe lumea 
cealaltă noua sa identitate: Richard Lively era ca şi cum nu 
exista pe lume. Anonimatul acestuia făcea ca moartea 
rapidă şi brutală să devină o certitudine. Richard Lively 
putea să fie executat ziua în amiaza mare şi niciun poliţist, 
nicăieri în lume, nu va fi în stare să facă legătura între el şi 
Ricky Starks, cu atât mai puţin n-ar fi făcut legătura cu un 
individ care-şi spunea Rumplestiltskin. Ceea ce ar fi putut 
să descopere poliţia în cel mai bun caz era că Richard 
Lively nu era Richard Lively, caz în care ar deveni imediat 
un John Doe, îngropat fără ceremonie şi fără piatră 
funerară într-un cimitir. Poate că vreun detectiv se va 
întreba în treacăt cine era de fapt cel mort, dar, asaltat de 
alte cazuri, moartea lui Richard Lively ar fi considerată un 
caz închis, pur şi simplu. Pentru totdeauna. 

Ceea ce îl ţinea la adăpost pe Ricky îl făcea şi extrem de 
vulnerabil. 

Astfel că, la întoarcerea în New Hampshire, îşi reluă 
treburile de rutină din viaţa în Durham cu un entuziasm 
frenetic. Era ca şi cum spera să se piardă în obişnuinţa cu 
care se trezea devreme în fiecare dimineaţă şi mergea la 
muncă alături de restul echipei de serviciu de la 
universitate, în sârguinţa cu care curăța podelele, spăla 
băile, lustruia holurile şi schimba becurile arse, făcând 
glume cu colegii şi lansându-se în pronosticuri privind 


23 John Doe era numele folosit în procedurile juridice pentru a desemna 
o persoană de sex masculin necunoscută sau neidentificată (n.tr.). 


— 380 — 


şansele echipei Red Sox în sezonul următor. Trăia într-o 
lume atât de obişnuită şi de normală, încât parcă ar fi 
trebuit să fie vopsită în totalitate în albastru şi verde- 
deschis. Odată, în timp ce lucra cu un aspirator cu aburi pe 
covorul de pe un hol al facultăţii, descoperi că zumzetul 
maşinăriei care îi vibra în mâini şi dâra curată pe care o 
lăsa în urmă îi dădeau o senzaţie extrem de plăcută, 
aproape hipnotică. Era ca şi cum ar fi putut să dispară din 
persoana care fusese cândva şi să se reîncarneze în 
simplitatea acestei lumi. Era o situaţie ciudat de 
satisfăcătoare; singur, cu o slujbă de rutină şi normală, câte 
o noapte petrecută la centrala telefonică a centrului de 
prevenire a sinuciderilor, unde îşi amintea abilităţile de 
psihanalist, dând sfaturi şi împărtăşind gânduri de viaţă în 
felul său modest, controlat. Descoperi că nu-i era dor de 
acumularea de mânie, frustrare şi furie care caracteriza 
viaţa lui ca psihanalist. Se întreba câteodată dacă oamenii 
pe care îi cunoscuse, sau chiar soţia lui decedată, l-ar mai 
recunoaşte. In mod curios, Ricky era de părere că Richard 
Lively se apropia mai mult de persoana care voia el să fie şi 
care devenea doar în vacanţele de la Cape, decât îşi 
dăduse vreodată seama doctorul Starks, atunci când îi trata 
pe bogătaşii puternici şi nevrotici. 

„Anonimatul, se gândi el, este seducător.” 

Dar nu te poţi bizui pe el. Pentru că în fiecare clipă în 
care se forţa să se simtă bine aşa cum era, persoana 
răzbunătoare a lui Frederick Lazarus striga comenzi 
contradictorii. Işi reluă antrenamentele fizice şi-şi petrecea 
timpul liber perfecţionându-şi îndemânarea în mânuirea 
pistolului. Pentru că vremea continua să se 
îmbunătăţească, aducând tot mai multă căldură şi culoare, 
se gândi că avea nevoie de îndemânare şi afară, în aer 
liber, aşa că se înscrise, sub numele de Frederick Lazarus, 
la un curs de orientare organizat de o companie de turism 
montan. 

Într-un fel, Ricky devenise trivalent, aşa cum cel care se 
rătăceşte în pădure îşi găseşte drumul printr-un proces de 


— 381 — 


triangulare. Trei stâlpi: cel care fusese, cel care devenise şi 
cel care trebuia să fie. 

Se întreba în sinea sa, târziu în noapte, stând singur în 
semiobscuritatea camerei închiriate, cu o singură lampă de 
birou care risipea uşor umbrele, dacă putea să întoarcă 
spatele la tot ce se petrecuse. Pur şi simplu să lase 
deoparte orice legătură cu trecutul său şi cu ceea ce i se 
întâmplase şi să devină un om simplu. Să trăiască de la un 
salariu la altul. Să găsească plăcerea în rutina zilnică. Să se 
redefinească. Să se apuce de pescuit sau de vânătoare sau 
pur şi simplu să citească. Să aibă legături cu cât mai puţini 
oameni. Să trăiască viaţa în stilul unui călugăr şi într-o 
singurătate monahală. Să întoarcă spatele la cincizeci şi trei 
de ani de viaţă şi să considere că viaţa lui începuse din 
momentul în care dăduse foc casei de la Cape şi fugise de 
acolo. In toate acestea era ceva din filosofia Zen şi se 
simţea ispitit. Ricky vedea posibilitatea de a se evapora de 
pe pământ asemenea unei picături de apă într-o zi 
călduroasă de vară, ridicându-se în atmosfera fierbinte. 

Această capacitate era aproape la fel de 
înspăimântătoare ca şi alternativa ei. 

Ricky credea că ajunsese într-un moment în care trebuia 
să ia o decizie. Asemenea lui Odiseu, numele său 
electronic, calea trecea printre stâncile Scila şi Caribda. 
Existau costuri şi riscuri în oricare din variante. 

Târziu în noapte, în cămăruţa lui închiriată din New 
Hampshire, Ricky răsfiră pe pat toate notițele şi conexiunile 
pe care le avea cu omul care îl obligase să-şi ia viaţa. 
Bucăţele şi fragmente de informaţii, indicii şi direcţii pe 
care putea să le urmeze sau nu. Fie îl urmărea pe omul 
care îi făcuse tot acest rău, riscând să fie descoperit, fie 
arunca totul la gunoi şi-şi ducea viaţa cu ceea ce avea deja. 
Intr-un fel, se simţea ca un explorator spaniol din secolul al 
XV-lea care, pe puntea vasului său micuţ, se uită în 
depărtările albastre ale oceanului şi scrutează o posibilă 
lume nouă, dincolo de orizont. 

In mijlocul grămezii de hârtii erau actele pe care le luase 
de la bătrânul Tyson aflat pe patul de moarte în sanatoriul 


— 382 — 


pentru veterani din Pensacola. În acte se aflau numele 
părinţilor adoptivi care îi luaseră pe cei trei copii cu 
douăzeci de ani în urmă. Acesta era următorul pas, după 
părerea lui Ricky. 

Decizia pe care trebuia s-o ia era: să facă sau nu acest 
pas? 

O parte din el insista că putea fi fericit în calitate de 
Richard Lively, omul de serviciu. Durham era un oraş 
plăcut. lar proprietăresele erau nişte doamne drăguţe. 

Dar o altă parte din el vedea lucrurile altfel. 

Doctorul Frederick Starks nu merita să moară pentru 
ceea ce făcuse, chiar dacă greşise, într-un moment de 
indecizie şi îndoială. Sigur că ar fi putut să facă mai mult 
pentru Claire Tyson. Putea să fie cel care să o ajute pe 
biata femeie să-şi găsească drumul spre o viaţă mai bună. 
Nu avea niciun argument, avusese această şansă şi o 
ratase. Rumplestiltskin avea dreptate cu asta. Insă 
pedeapsa depăşea cu mult fapta. 

lar acest gând îl înfurie pe Ricky. 

— Nu eu am omorât-o, spuse el cu voce tare, dar în 
şoaptă. 

Camera din jurul său era ca un sicriu sau ca o plută pe 
râul vieţii, credea Ricky. 

Se întrebă dacă va putea vreodată să inspire o gură de 
aer fără să simtă gustul îndoielii. Ce fel de siguranţă e asta 
în care trebuie să se ascundă tot timpul? Să suspecteze pe 
oricine că este cel care îl redusese la anonimat. Ricky îşi 
dădea seama că acest gând era groaznic: jocul lui 
Rumplestiltskin nu se va termina niciodată pentru el, chiar 
dacă se încheiase pentru Domnul R. Ricky nu va şti 
niciodată, nu va fi sigur niciodată, nu va avea niciun 
moment de linişte, nu va fi eliberat de întrebări şi îndoieli. 

Trebuia să găsească un răspuns. 

Singur în camera sa, Ricky se întinse spre documentele 
de pe pat. Răsuci banda de cauciuc care ţinea legate actele 
de adopţie atât de brusc, că aceasta se rupse. 

— În regulă, zise el încet, vorbind singur sau cu o 
fantomă care poate îl asculta. Jocul reîncepe. 


— 383 — 


Ricky află imediat din acele acte că serviciile sociale din 
New York îi plasaseră pe cei trei copii în diverse orfelinate 
în următoarele şase luni după moartea mamei lor, până 
când fuseseră adoptați de un cuplu care locuia în New 
Jersey. Exista un singur raport al unui asistent social care 
spunea că plasarea celor trei copii se făcuse cu dificultate; 
că în afară de ultimul orfelinat în care stătuseră, dar care 
nu era amintit, copiii se dovediseră distrugători, furioşi şi 
abuzivi în fiecare grup în care fuseseră plasați. Asistentul 
social recomandase terapie, mai ales pentru cel mai mare 
dintre ei. Raportul era scris într-o engleză de lemn, 
birocratică, fără niciun detaliu care i-ar fi putut da lui Ricky 
un indiciu cât de mic despre copilul care avea să crească şi 
să devină cel care îl urmărise. Mai află că adopţia fusese 
realizată de Dioceza Episcopală a New Yorkului, sub aripa 
lor caritabilă. Nu exista nicio dovadă că se plătise vreo 
sumă de bani în schimbul copiilor, însă Ricky bănuia acest 
lucru. Existau copii după acte semnate de bătrânul Tyson, 
din care reieşea că acesta renunţa la orice drepturi asupra 
copiilor. Un alt act era semnat de Daniel Collins pe când se 
afla în închisoare în Texas. Ricky observă simetria acestui 
element: Daniel Collins renunţase la cei trei copii pe când 
se afla în închisoare. Ani de zile mai târziu, se întoarce în 
închisoare sub „îndrumarea” lui Rumplestiltskin. Ricky se 
gândi că, indiferent cum reuşise copilul respins să facă 
acest lucru, asta trebuie să-i fi dat o mare satisfacţie. 

Cuplul care îi luase pe cei trei copii abandonaţi erau 
Howard şi Martha Jackson. Era dată o adresă a lor în West 
Windsor, într-o semisuburbie sau semifermă, la câţiva 
kilometri de Princeton, dar fără niciun fel de alte informaţii 
despre părinţi. Ei luaseră toţi cei trei copii, ceea ce Îl 
interesa pe Ricky. Întrebarea cum de reuşiseră să rămână 
împreuna era la fel de interesantă ca întrebarea de ce nu 
fuseseră despărțiți. Erau numiţi şi copiii: un băiat, Luke, de 
doisprezece ani; al doilea băiat, Matthew, de unsprezece 
ani; şi o fată, Joanna, de nouă ani. „Nume biblice”, se gândi 
Ricky. Se îndoia însă că ei îşi păstraseră aceste nume. 


— 384 — 


Căută pe internet, dar nu găsi nimic. Asta îl surprinse. 
Credea că trebuiau să existe nişte informaţii „plutind” prin 
internet. Verifică formularul electronic de „Pagini albe”, 
găsi o mulţime de Jacksoni în New Jersey, dar niciunul care 
să se potrivească cu cele scrise pe foile de hârtie din faţa 
lui. 

Tot ce avea era o adresă veche. Ceea ce însemna că 
exista o uşă la care putea să bată. Părea singura 
alternativă. 

Ricky se gândi să folosească hainele de preot şi 
scrisoarea despre falsa leucemie, dar decise că-şi făcuseră 
treaba o dată şi mai bine le păstra pentru altă ocazie. In 
schimb, nu se mai bărbieri, ci îşi lăsă barbă şi comandă pe 
internet o legitimaţie de detectiv particular la o agenţie 
care nu exista. După o altă vizită seara târziu în 
Departamentul de artă teatrala de la universitate, îşi făcu 
rost de o burtă falsă de tipul unei perne pe care putea să o 
pună sub un tricou şi care îl făcea să pară cu vreo douăzeci 
de kilograme mai gras decât era acum, când devenise mai 
atletic în urma exerciţiilor fizice. Spre uşurarea sa, găsi şi 
un costum maro sub care să încapă „grăsimea” 
suplimentară. In seturile cu machiaje mai găsi un pic de 
ajutor în plus. Strecură toate obiectele într-un sac verde de 
gunoi pe care îl luă acasă. Când ajunse în camera sa, puse 
în sac şi pistolul semiautomat şi doua încărcătoare pline. 

Inchirie o maşină veche de patru ani, care avusese sigur 
şi vremuri mai bune, de la compania locala Rent-A-Wreck??, 
care în general furniza maşini studenţilor şi care păru mai 
mult decât bucuroasă să ia banii de la el fără prea multe 
întrebări, funcţionarul notând doar informaţiile de pe 
permisul de conducere de California pe care îl arătase 
Ricky. lar vinerea următoare, imediat după ce îşi încheie 
tura de la Departamentul de curăţenie, porni cu maşina 
spre New Jersey. Lăsă noaptea să-l înghită, iar kilometri să 
rămână în urma maşinii închiriate şi conduse repede, dar 
constant, cu zece kilometri la oră peste limita de viteza 
admisă. La un moment dat, îşi lăsă geamul jos şi, simțind 


24 În traducere, „Închiriaţi o epavă de maşină” (n.tr.). 
— 385 — 


un suflu de aer cald pătrunzându-i în maşină, se gândi că 
vara se apropia. Dacă ar fi fost în oraş, ar fi început să-şi 
conducă pacienţii spre un fel de înţelegere de care să se 
ţină strâns atunci când urma să vină inevitabila vacanţă din 
luna august. Uneori reuşea să facă acest lucru, alteori nu. 
Îşi amintea cum se plimba prin oraş la sfârşitul primăverii şi 
la începutul verii şi cum florile din parc şi explozia de 
verdeață păreau că înving zidurile de cărămidă şi beton 
care reprezentau Manhattanul. Era cea mai bună vreme 
acolo, dar trecea repede, fiind înlocuită de o căldură şi o 
umiditate apăsătoare. Dura doar atât cât să fie 
convingătoare. 

Trecuse de miezul nopţii când Ricky lăsă în urmă oraşul, 
aruncând o privire peste umăr când traversa podul George 
Washington. Chiar şi în puterea nopţii, oraşul părea că 
străluceşte. Upper West Side se întindea în faţa lui, iar 
Ricky ştia că undeva, în afara razei vizuale, se găsea 
Columbia Presbyterian Hospital şi clinica unde lucrase 
foarte puţin cu atâţia ani în urmă, orb la impactul faptelor 
sale. Un amestec curios de emoţii puse stăpânire pe el, pe 
când trecea de punctul de taxare şi intra în New Jersey. Era 
ca şi cum fusese prins într-un vis, în una dintre acele serii 
de imagini şi evenimente care ocupă zona inconştientului, 
la un pas de coşmar. | se părea că oraşul acesta spunea 
totul despre ceea ce fusese el cândva, maşina care 
zdrăngănea pe autostradă reprezenta ceea ce devenise, iar 
întunericul din faţa lui, ceea ce avea să fie. 

Un indicator luminos care arăta locuri libere la un Econo 
Lodge pe Route One îl făcu să oprească. Recepţia pe timp 
de noapte era asigurată de un tip trist din India sau 
Pakistan, cu un ecuson pe care scria Omar. Acesta era 
oarecum nervos că sosirea lui Ricky îi întrerupsese 
semireveria. Îi dădu lui Ricky o hartă a zonei şi se întoarse 
la loc pe scaun, la cărţile sale de chimie şi la termosul cu 
lichid cald pe care îl ţinea în poală. 


Dimineaţa, Ricky petrecu ceva timp în baia camerei de 
motel cu trusa de machiaj a actorilor, făcându-şi o vânătaie 


— 386 — 


şi o cicatrice chiar lângă ochiul stâng. Mai adăugă o culoare 
roşie-vineţie menită să atragă atenţia tuturor celor cu care 
ar fi vorbit. „Asta ţine de psihologia elementara”, se gândi 
Ricky. La fel ca în Pensacola, oamenii nu-şi vor aminti cine 
era, ci ce era. Aici, ochii aveau să le fie atraşi de aşa-zisele 
răni astfel încât să nu remarce trăsăturile feţei. Şi barba îl 
ajuta să-şi acopere trăsăturile. Burta falsă de sub tricou se 
adăuga la portretul pe care îl creiona Ricky. Se gândi că i-ar 
fi prins bine şi nişte pantofi care să-l arate mai înalt, dar se 
gândi să încerce asta cândva, în viitor. După ce îşi luă pe el 
un costum ieftin, îşi puse pistolul în buzunar, alături de un 
cartuş de gloanţe. 

Ricky credea că adresa spre care se îndrepta reprezenta 
un pas şi mai aproape de cel care-i dorise moartea. Cel 
puţin aşa spera. 

Zona prin care trecea cu maşina i se părea foarte 
contradictorie. Era în mare parte formată din peisaje verzi 
câmpeneşti, străbătută de drumuri care probabil că 
fuseseră rurale odinioară, liniştită şi neglijată, dar acum 
parcă purta povara dezvoltării pe scară largă. Trecu pe 
lângă numeroase complexe de locuinţe, de la case pentru 
cei din clasa de mijloc, cu două sau trei dormitoare, la vile 
mult mai somptuoase şi luxoase, cu portice şi coloane, cu 
piscine şi garaje pentru cele trei maşini, inevitabilele BMW, 
Range Rover şi Mercedes. „Vile directoriale”, se gândi 
Ricky. Locuri fără suflet pentru femei şi bărbaţi care fac 
bani şi îi cheltuiesc cu viteza gândului, dar fără sens, după 
părerea lui Ricky. Amestecul de vechi şi nou era 
deconcertant; era ca şi cum această parte de lume nu 
putea să se hotărască între ceea ce fusese şi ceea ce voia 
să fie. Bănuia că nici vechii proprietari de ferme, nici mai 
noii proprietari, oameni de afaceri sau brokeri, nu se 
înțelegeau prea bine unii cu alţii. 

Soarele îi bătea în parbriz şi Ricky deschise geamul. Era o 
zi extrem de frumoasă, caldă, promițând o primăvară 
frumoasă. Ricky simţi greutatea pistolului în buzunarul 
hainei şi se gândi că se va umple de gânduri hibernale. 


— 387 — 


La adresa pe care o avea găsi o cutie poştală pe 
marginea drumului, în mijlocul unei foste ferme. Ezită puţin, 
neştiind la ce să se aştepte. O firmă lângă alee indica: 
„ADĂPOST PENTRU ANIMALE DE PAZĂ: CAZARE, INGRIJIRE, 
ANTRENAMENT, CREŞTEREA TUTUROR SISTEMELOR DE 
SECURITATE «NATURALE»”. Alături de aceasta se găsea o 
poză cu un câine Rottweiler, iar lui Ricky nu i se păru nimic 
amuzant în asta. Conduse maşina pe o alee, pe sub copacii 
care formau o boltă de verdeață deasupra lui. 

leşi de sub copaci şi opri în faţa unei case de fermă de pe 
la 1950, cu un singur etaj şi faţadă de cărămidă. La casă 
fusese adăugată o construcţie albă din şindrilă care o lega 
de o curte împrejmuită cu gard de sârmă. Imediat ce opri 
maşina Ricky fu întâmpinat de hărmălaia lătrăturilor de 
câini. Duhoarea materiilor fecale plutea în aer, din ce în ce 
mai supărătoare odată cu arşiţa zilei. Pe măsură ce înainta 
sporea şi hărmălaia. Zări un indicator pe partea adăugată 
casei pe care scria: „BIROU”. Un alt indicator, asemănător 
celui pe care îl zărise la intrarea pe alee, împodobea zidul. 
În adăpostul cel mai apropiat, un Rottweiler negru imens, 
cu un piept uriaş şi cântărind peste cincizeci de kilograme, 
se ridică pe picioarele din spate, cu botul deschis, 
arătându-şi colții. Dintre toţi câinii din adăpost - iar Ricky 
văzu câteva zeci alergând pe-acolo,  măsurându-şi 
închisoarea - acesta era singurul tăcut. Câinele se uită cu 
atenţie la Ricky, ca şi cum l-ar fi măsurat, ceea ce probabil 
că şi făcea. 

Ricky intră în birou, unde văzu un bărbat de vârstă medie 
care stătea în spatele unui birou vechi metalic. Aerul era 
stătut şi mirosea a urină. Omul era slab, chel, ager, cu 
braţe subţiri, dar musculoase, datorită faptului că avea de-a 
face cu animale mari. 

— Imediat, spuse bărbatul, apăsând butoanele unui 
calculator de buzunar. 

— Stati liniştit, răspunse Ricky. 

Văzu că mai apasă câteva butoane şi apoi se strâmbă 
când vede totalul. Omul se ridică şi veni spre el. 


— 388 — 


— Cu ce vă pot ajuta? spuse el. Au, se pare că aţi luat 
parte la o bătaie zdravănă, dom'le! 

Ricky aprobă din cap. 

— Ar trebui să spun: „Să-l vezi pe celalalt...” 

Îngrijitorul de câini râse: 

— lar eu ar trebui să vă cred. Aşadar, cu ce pot să vă 
ajut? Dar, ar trebui să subliniez că, dacă l-aţi fi avut pe 
Brutus lângă dumneavoastră, n-ar mai fi avut loc nicio 
bătaie. În niciun caz. 

— Brutus este câinele din boxa de lângă uşă? 

— Aţi ghicit. Are darul de a descuraja certurile. Este şi 
tatăl unor căţeluşi care vor fi gata de antrenament în 
câteva săptămâni. 

— Nu, mulţumesc. 

Îngrijitorul de câini păru derutat. 

Ricky scoase legitimaţia de detectiv particular pe care o 
achiziţionase „în scopul cunoaşterii” de pe internet. Omul 
se uită cu atenţie la ea un minut, apoi întrebă: 

— Deci, domnule Lazarus, bănuiesc că nu aţi venit după 
un căţel? 

— Nu. 

— Atunci cu ce pot să vă ajut? 

— În urmă cu câţiva ani, aici locuia un cuplu. Howard şi 
Martha Jackson... 

După ce rosti cuvintele, bărbatul din faţa lui îngheţă. 
Chipul amabil dispăru într-o fracțiune de secundă, înlocuit 
de o puternică suspiciune, subliniată de pasul în spate pe 
care-l făcu, aproape ca şi cum rostirea cu voce tare a 
numelor avusese acelaşi efect ca o lovitură în piept. Vocea 
lui avea acum o tonalitate joasă, rece. 

— De ce vă interesează oamenii ăştia? 

— Erau rude cu dumneavoastră? 

— Am cumpărat casa rămasă în urma lor. Cu mult timp în 
urmă. 

— În urma lor? 

— Au murit. 

— Au murit? 

— Da. De ce vă interesează aceşti oameni? 


— 389 — 


— Mă interesează cei trei copii ai lor... 

Bărbatul ezită din nou, de parcă se gândea profund la ce 
întrebase Ricky. 

— N-au avut copii. Au murit fără urmaşi. Doar un frate 
care locuia undeva foarte departe. El mi-a vândut locul 
acesta. L-am aranjat bine. Am făcut ceva din afacerea lor. 
Dar nu au avut copii. Niciodată. 

— Nu, vă înşelaţi, spuse Ricky. Au avut. Au adoptat trei 
copii orfani din New York, prin intermediul Diocezei 
Episcopale a New Yorkului... 

— Domnule, nu ştiu de unde v-aţi luat informaţiile, dar 
sunt eronate. Vă înşelaţi amarnic, spuse îngrijitorul, vocea 
lui abia reuşind să mascheze mânia care îl cuprindea. 
Jacksonii nu au avut niciun fel de familie apropiată, în afară 
de fratele ăla care mi-a vândut mie locul ăsta. Era doar un 
cuplu de bătrâni şi au murit împreuna. Nu ştiu despre ce 
vorbiţi şi cred că probabil nici dumneavoastră nu ştiţi 
despre ce vorbiţi. 

— Împreună? Cum? 

— Asta nu e treaba mea. Şi nu cred că e nici treaba 
dumneavoastră. 

— Dar ştiţi răspunsul, aşa este? 

— Toţi cei care locuiesc prin preajmă ştiu răspunsul. 
Puteţi să verificaţi ziarele vremii. Sau să mergeţi la cimitir. 
Au fost înmormântați chiar la cimitirul de lângă şosea. 

— Dar dumneavoastră nu vreţi să mă ajutaţi? 

— Aţi înţeles bine. Ce fel de detectiv particular sunteţi 
dumneavoastră? 

— V-am spus, răspunse Ricky. Mă interesează cei trei 
copii pe care Jacksonii i-au adoptat în mai 1980. 

— lar eu v-am spus că nu au fost niciun fel de copii. 
Adoptaţi sau alt fel. Aşa că, ce doriţi de fapt? 

— Am un client. El are de pus nişte întrebări. Restul este 
confidenţial, spuse Ricky. 

Ochii bărbatului se îngustară şi umerii se ridicară, ca şi 
cum şocul iniţial fusese înlocuit de o agresivitate care 
vorbea de la sine. 


— 390 — 


— Un client? Cineva vă plăteşte ca să veniţi aici şi să 
puneţi întrebări? Aveţi o carte de vizită? Un număr de 
telefon unde pot să vă sun, dacă îmi amintesc ceva... 

— Nu sunt din oraş... minţi Ricky repede. 

Îngrijitorul continuă să îl fixeze pe Ricky cu privirea. 

— Liniile telefonice merg dintr-un stat în altul, nene! Cum 
pot să dau de dumneavoastră? Unde vă găsesc, dacă 
trebuie? 

Era rândul lui Ricky să se dea un pas înapoi. 

— Ce puteţi să vă amintiţi mai târziu şi nu vă amintiţi 
acum? întrebă el. 

Vocea bărbatului se calmase cu totul. Acum măsura, 
cerceta, de parcă voia să înregistreze fiecare detaliu al 
chipului şi al trupului lui Ricky. 

— Mai arătaţi-mi o dată legitimaţia aia, ceru el. Aveţi o 
insignă? 

Schimbarea de atitudine a bărbatului lansa semne de 
avertizare către Ricky. Îşi dădea seama în acea clipă că era 
foarte aproape de ceva periculos, ca şi cum mergea pe 
întuneric şi deodată şi-ar da seama că se află pe marginea 
unei prăpăstii. 

Ricky făcu un pas înapoi spre uşă. 

— Vă spun cum facem. Vă dau două ore ca să vă gândiţi 
la asta şi vă sun înapoi. Dacă vreţi să vorbiţi, dacă vă mai 
aduceţi aminte de ceva, putem să ne vedem atunci. 

Ricky ieşi repede din birou şi făcu câţiva paşi spre maşina 
parcată. Îngrijitorul era câţiva paşi în spatele său, dar se 
duse într-o parte şi, într-o secundă, ajunse la adăpostul în 
care se afla Brutus. Omul deschise uşa, iar câinele, cu botul 
deschis, sări imediat lângă îngrijitor. Acesta îi dădu un 
semnal uşor cu palma şi câinele se opri imediat, cu ochii pe 
Ricky, aşteptând comanda următoare. 

Ricky se întoarse cu faţa la câinele şi la stăpânul 
acestuia, parcurgând ultimii paşi până la uşa maşinii cu 
spatele, încet. Scoase cheile din buzunarul pantalonilor. 
Câinele lătră o singură dată, atât de ameninţător încât lui 
Ricky îi înţepeniră muşchii, şi umerii, şi urechile. 


— 391 — 


— Nu cred că ne vom mai revedea, domnule, spuse 
îngrijitorul. Şi nu cred că e o idee prea bună să veniţi pe-aici 
şi să puneţi întrebări. 

Ricky mută cheile în mâna stângă şi deschise uşa de la 
maşină. În acelaşi timp, mână stângă se strecură în 
buzunarul hainei, în căutarea pistolului. Nu-şi luă ochii de 
pe câine şi se concentră asupra a ceea ce avea de făcut: să 
ridice piedica, să scoată pistolul, să bage glonţ pe ţeavă, 
să-şi ia o poziţie de tragere şi apoi să ochească. Atunci 
când făcea asta la antrenamente, nu era niciodată grăbit, 
dar tot îi lua câteva secunde. N-avea idee dacă avea timp 
să tragă măcar o dată şi dacă putea să nimerească 
animalul. Îi trecu prin cap că putea să tragă de câteva ori 
până să-l oprească. 

Rottweilerul ar fi străbătut distanţa dintre ei în două-trei 
secunde, cel mult. Îl vedea cum se târăşte câte un 
centimetru spre Ricky. „Nu, se gândi Ricky, va ajunge şi 
mai repede.” Doar într-o secundă. 

Îngrijitorul se uită la Ricky şi îl văzu cu mâna în buzunar. 
Zâmbi. 

— Domnule detectiv particular, chiar dacă ai o armă în 
buzunar, crede-mă, n-o să apuci să tragi, când e vorba de 
câinele ăsta. N-ai nicio şansă. 

Ricky cuprinse patul pistolului, cu degetul pe trăgaci. 
Ochii i se îngustaseră şi aproape că nu-şi recunoscu vocea 
când spuse, încet şi privind atent în jur: 

— Poate că ştiu asta. Şi n-am să mă chinuiesc să trag în 
câinele de lângă dumneavoastră. În schimb, am să plasez 
un glonţ chiar în mijlocul pieptului dumneavoastră. Sunteţi 
o ţintă mai mare şi, credeţi-mă, nu-mi va fi greu să vă 
împuşc. Şi veţi muri chiar înainte de a ajunge la pământ. Și 
nu veţi avea satisfacția de a vă vedea tâmpitul de câine 
devorându-mă. 

Acest răspuns îl făcu pe îngrijitor să ezite. Puse mâna pe 
zgarda câinelui, strunindu-l. 


— 392 — 


— Plăcuţe de înmatriculare de New Hampshire, spuse el 
după o clipă. Cu mottoul „Trăieşte liber sau mori”. Foarte 
memorabil. Acum dispăreţi de-aici! 

Ricky nu ezită să intre în maşină şi să trântească 
portiera. Scoase pistolul din haină şi apoi porni maşina. In 
câteva secunde se îndepărta, dar îl vedea încă pe îngrijitor 
în oglinda retrovizoare, cu câinele lângă el, uitându-se după 
maşina lui Ricky. 

Respira greu. Era ca şi cum căldura de afară era mai 
puternică decât aerul condiţionat din maşină şi, imediat ce 
ieşi de pe alee pe şosea, lăsă geamul jos şi trase o gură de 
aer din curentul creat de mişcarea maşinii. Avea un gust 
fierbinte. 


Trase pe marginea drumului ca să-şi revină şi de acolo 
zări intrarea în cimitir. Încercă să se calmeze şi să-şi dea 
seama ce se întâmplase la casa îngrijitorului. Cu siguranţă, 
răspunsul stătea în menţionarea celor trei copii. Bănuia că 
era un mesaj adânc îngropat, aproape subliminal. Omul nu 
se mai gândise la cei trei copii de ani de zile, până când 
sosise Ricky cu o simplă întrebare, iar asta declanşase o 
reacţie de undeva, din adâncuri. 

Fusese ceva periculos în legătură cu întâlnirea asta, în 
afară de câinele de la piciorul îngrijitorului. Ricky se gândi 
că era ca şi cum omul îl aşteptase ani de zile pe Ricky sau 
pe altcineva asemenea lui să vină cu întrebări şi, odată ce 
trecuse surpriza din primul moment, ştia exact ce avea de 
făcut. 

Ricky simţi o strângere în stomac la gândul acesta. 

În cimitir se afla o clădire mică albă, de şindrilă, la o 
oarecare depărtare de şosea, între rândurile de morminte. 
Ricky bănui că era un fel de depozit de unelte şi trase 
maşina în faţa lui. Imediat din clădire ieşi un bătrânel cu 
părul alb, îmbrăcat cu o cămaşă albastră asemănătoare 
celei pe care o purta şi el ca uniformă la departamentul de 
întreţinere de la universitate. Bătrânul făcu câţiva paşi spre 
o maşină de tuns iarba aflată în apropiere, dar, văzându-l 
pe Ricky, se opri. 


— 393 — 


— Pot să ajut cu ceva? întrebă bătrânul. 

— Caut două morminte, spuse Ricky. 

— O mulţime de oameni sunt îngropaţi aici. Pe cine 
anume cauţi? 

— O pereche pe nume Jackson. 

Bătrânul zâmbi: 

— N-a mai venit nimeni să-i viziteze de multă vreme. 
Probabil că oamenii cred că poartă ghinion. Eu cred că 
oricine ajunge să fie cazat aici a experimentat soarta, şi 
bună, şi rea, aşa că nu prea îmi pasă. Mormântul 
Jacksonilor este în fund, ultimul rând, pe dreapta. Mergeţi 
pe alee până la capăt, iar apoi o luaţi la dreapta. ÎI găsiţi 
imediat. 

— l-aţi cunoscut? 

— Nu. Sunteţi ruda cu ei? 

— Nu, spuse Ricky. Sunt detectiv particular, îi caut pe 
copiii lor adoptivi. 

— N-au avut niciun fel de familie. Nu ştiu nimic de niciun 
copil adoptiv. Ar fi trebuit să apară în ziare atunci când au 
murit, dar nu-mi amintesc nimic de asta, iar Jacksonii au 
stat pe prima pagină o zi-două. 

— Cum au murit? 

Omul se uită puţin surprins. 

— Am crezut că ştiţi, dacă veniţi la mormântul lor... 

— Cum? 

— A fost ceea ce poliţiştii numesc crimă-sinucidere. 
Bătrânul şi-a împuşcat nevasta după una dintre certurile lor 
şi apoi s-a împuşcat. Cadavrele au zăcut mai multe zile în 
casă, până când poştaşul a observat că nu vin să-şi ridice 
poşta de la cutie, a devenit bănuitor şi a chemat poliţia 
locala. Câinii se pare că au ajuns la cadavre şi nu mai 
rămăsese mare lucru din ele când a ajuns poliţia, doar nişte 
rămăşiţe urâte. Multă mânie a fost în casa aia, poţi să mă 
crezi. 

— Cel care a cumpărat casa... 

— Nu-l cunosc, dar se spune că e o figură. La fel de al 
naibii precum câinii lui. A preluat şi afacerea cu îngrijirea 
câinilor pe care Jacksonii o aveau acolo, dar cel puţin a 


— 394 — 


omorât toate animalele care i-au mâncat pe foştii 
proprietari. Insă mă gândesc că e posibil să sfârşească şi el 
la fel. Poate că asta crede şi el. D-aia o fi aşa urâcios. 
Bătrânul râse scurt şi arătă spre deal: Acolo sus, spuse el. 
De fapt, e un loc plăcut pentru a-ţi petrece veşnicia. 

Ricky se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Nu ştiţi cine a cumpărat locul de veci, nu-i aşa? Şi cine 
plăteşte întreţinerea lui. 

Omul ridica din umeri. 

— Cecurile vin mereu, dar nu ştiu de unde. 

Ricky găsi mormântul fără nicio greutate. Stătu o clipă în 
liniştea după-amiezii de vară, întrebându-se dacă îi pusese 
şi lui cineva o piatră funerară după sinucidere. Se îndoia. 
Fusese la fel de izolat ca Jacksonii. Se întrebă însă de ce nu 
pusese şi el o piatră funerară mai deosebită la mormântul 
soţiei sale. Ajutase la punerea bazelor unui fond de carte în 
numele ei la Facultatea de Drept pe care o absolvise şi 
făcea anual o donaţie la Conservarea Naturii, tot în numele 
ei, şi îşi spunea că aceste fapte erau mai bune decât o 
piatră rece deasupra unei fâşii înguste de pământ. Însă 
acum, aşa cum stătea acolo, nu mai era la fel de sigur. Se 
lăsă prins într-un vis al morţii, gândindu-se la veşnicia ei şi 
la impactul asupra celor rămaşi în urmă. Când moare 
cineva, învăţăm mai multe despre cei rămaşi în viaţă decât 
despre cel care moare. 

Nu ştia sigur cât timp stătuse acolo, în faţa mormintelor, 
până când în sfârşit se apucă să le cerceteze. Era o singură 
piatră pentru amândoi şi nu spunea decât numele, data 
naşterii şi data morţii lor. 

| se părea ceva nelalocul lui şi se uită cu atenţie la aceste 
puţine informaţii, încercând să-şi dea seama ce anume. 
Dură câteva secunde până să facă legătura. 

Data crimei şi a sinuciderii era în aceeaşi luna când 
fuseseră semnate actele de adopţie. 

Ricky se dădu un pas înapoi. Şi apoi mai văzu ceva. 

Jacksonii se născuseră amândoi în anii 1920. Deci 
amândoi trebuie să fi avut în jur de şaizeci de ani atunci 
când au murit. 


— 395 — 


Simţi că îl înăbuşă căldura şi-şi lărgi cravata în jurul 
gâtului. Burta falsă parcă îl strângea, trăgându-l la pământ, 
iar vânătaia falsă şi cicatricea de pe faţă deodată începură 
să-l doară. 

„Nimeni nu poate să adopte un copil, cu atât mai puţin 
trei copii, la acea vârstă”, se gândi el. Regulamentele de 
adopţie a copiilor din orice agenţie ar fi decis împotriva 
adoptării copiilor de către un cuplu cu o asemenea vârstă şi 
în favoarea unui cuplu mai tânăr şi mult mai în putere. 

Ricky stătea lângă morminte, gândindu-se că are în faţă 
o minciună. Nu o minciună despre moartea lor. Asta era 
adevărat. Ci o minciună undeva în viaţa lor. 


„Totul e greşit, îşi spuse el. Totul e altfel decât ar fi 
trebuit să fie.” Ricky era aproape copleşit de sentimentul că 
dăduse de ceva mult mai important decât se aşteptase. 
Răzbunare fără limite. 

Îşi spuse că tot ce trebuia să facă era să se întoarcă la 
siguranţa din New Hampshire şi să analizeze tot ce aflase, 
pentru a face pasul următor în mod raţional, inteligent. 
Parcă maşina închiriată în faţa motelului Econo Lodge şi 
intră în hol, unde zări un alt funcţionar. Omar fusese 
înlocuit cu James, care purta o cravată ce părea că-l 
strânge de gât. 

— Voi elibera camera, spuse Ricky. Domnul Lazarus, 
camera 232. 

Funcţionarul scrise factura pe monitorul computerului şi 
spuse: 

— Totul e în regulă. Dar aveţi două mesaje telefonice. 

Ricky ezită, apoi întrebă: 

— Mesaje telefonice? 

Funcţionarul James aprobă dintr-o mişcare a capului. 

— A sunat unul de la un adăpost pentru câini şi a întrebat 
dacă staţi aici. A vrut să vă lase un mesaj pe telefonul din 
cameră. Apoi, chiar înainte să veniţi, a mai fost un mesaj. 

— Acelaşi tip? 

— Nu ştiu, eu doar apăs butoanele. Nu vorbesc cu 
persoana respectivă. Doar apare un număr aici, pe panoul 


— 396 — 


meu. Camera 232. Două mesaje. Dacă vreţi, ridicaţi 
receptorul la telefonul ăla din colţul de-acolo şi formaţi 
numărul camerei dumneavoastră. Aşa puteţi să vă ascultați 
mesajele. 

Ricky făcu aşa cum i se spusese. Primul mesaj era de la 
proprietarul adăpostului de câini. 

— M-am gândi eu că staţi într-un loc ieftin din apropiere. 
N-a fost prea greu să aflu unde. M-am gândit la întrebările 
dumneavoastră. Sunaţi-mă! Cred că am nişte informaţii 
care ar putea sa vă ajute. Dar mai bine vă aduceţi şi 
carnetul de cecuri, pentru că o să vă coste. 

Ricky apăsă pe tasta trei pentru a şterge mesajul. 
Următorul mesaj veni imediat. Vocea era rece, clară şi 
uimitoare, ca şi cum ai găsi o bucată de gheaţă pe trotuarul 
fierbinte într-o zi de vară. 

— Domnule Lazarus, tocmai am fost informată despre 
curiozitatea dumneavoastră în legătură cu domnul şi 
doamna Jackson, decedați, şi cred că am nişte informaţii 
privind această problemă, care ar putea să vă ajute. Vă rog 
să mă sunaţi la numărul 212-555-1717 cât de repede 
posibil şi putem să stabilim o întâlnire. 

Apelantul nu îşi dădea numele. Dar nici nu era necesar. 
Ricky recunoscuse vocea. 

Era Virgil. 


— 397 — 


PARTEA A TREIA 


PÂNĂ ŞI POEŢILOR DE MÂNA 
A DOUA MOARTEA LE PLACE 


— 398 — 


XXVIII 


Ricky fugi. 

Îşi împachetă bagajele în grabă, porni cu scârţâit de roţi, 
acceleră cu putere pe autostradă, fugi cât putu de repede 
de motelul din New Jersey şi de vocea familiară de la 
telefon. Abia avu timp să-şi spele cicatricea falsă de pe 
obraz. În această dimineaţă, punând câteva întrebări 
nepotrivite la locurile nepotrivite, reuşise să comprime 
timpul, transformându-l din aliat în duşman. Se gândise că 
ar putea cu uşurinţă să dezvăluie identitatea lui 
Rumplestiltskin, iar apoi, după ce va fi reuşit să descopere 
tot ce avea nevoie, ar fi putut să înceapă încet, cu grijă, să- 
şi plaseze capcanele, şi apoi să iasă şi el din ascunzătoare, 
pentru a juca de pe picior de egalitate. Acum, din câte 
înţelegea, pierduse acest lux. 

Nu ştia ce legătură exista între omul de la adăpostul de 
câini şi Rumplestiltskin, dar cu siguranţă că era una, pentru 
că imediat după plecarea lui, pe când Ricky cerceta 
mormintele unui cuplu mort, el dăduse telefoane. Uşurinţa 
cu care omul găsise motelul la care stătea Ricky era 
înfricoşătoare. Îşi spuse că trebuie să fie mai atent cum îşi 
ascunde urmele. 

Conduse cu viteză, îndreptându-se spre New Hampshire, 
încercând să-şi dea seama cât de compromisă îi era 
existenţa. Temeri de tot felul şi gânduri negre reverberau în 
el. 

Însă exista o idee supremă: Ricky nu putea să se mai 
întoarcă la pasivitatea de psihanalist. Aceea era o lume în 
care aşteptai să se întâmple ceva şi abia atunci, înainte de 
a acţiona, încercai să interpretezi şi să înţelegi toate forţele 
care determinau acea acţiune. Era o lume a întârzierii, a 
calmului şi a raţiunii. 

Dacă ar fi căzut din nou în capcana acestei lumi, asta l-ar 
fi costat viaţa. Ştia că trebuia să facă neapărat ceva. 

Dacă altceva nu putea, trebuia măcar să dea senzaţia că 
este la fel de puternic precum Rumplestiltskin. 


— 399 — 


_ Abia trecu de semnul de pe autostradă cu BINE AŢI VENIT 
IN MASSACHUSETTS, când îi veni o idee. Văzu un indicator 
de ieşire de pe autostradă şi imediat după aceea zări 
semnul atât de comun în peisajul american: un magazin de 
tip mall. leşi de pe autostradă şi apoi merse în parcarea 
magazinului universal. În doar câteva minute se îndreptă 
spre şirul de magazine care vindeau cam aceleaşi lucruri, la 
aceleaşi preţuri, dar ambalate diferit, ceea ce le dădea 
cumpărătorilor senzaţia că au cumpărat ceva unic din 
mijlocul acestei întregi mase de similitudini. Dând dovadă 
de umor negru prin asta, Ricky se gândi că aici era cel mai 
potrivit loc pentru ceea ce avea de gând să facă. 

Nu trecu mult până găsi un grup de cabine telefonice, în 
apropierea fast-foodurilor. Îşi aminti cu uşurinţă primul 
număr pe care voia să-l formeze. În spatele lui se auzea un 
zumzet de oameni la mese, vorbind şi mâncând, aşa că îşi 
făcu palma căuş în jurul receptorului când formă numărul. 

— New York Times, secţiunea de anunţuri. 

— Da, spuse Ricky, amabil. Aş dori să cumpăr unul dintre 
acele anunţuri de mică publicitate de pe prima pagină. 

Citi numărul de pe un card de credit. Funcţionarul notă 
informaţia şi întrebă: 

— Bine, domnule Lazarus. Care este mesajul? 

Ricky ezită o clipă, apoi spuse: „Domnule R., jocul a 
început. O noua Voce”. Funcţionarul îl mai citi o dată. 

— Asta e tot? întrebă el. 

— Asta e tot, spuse Ricky. Te rog să nu uiţi să scrii cu 
literă mare cuvântul „Voce”, da? 

Funcţionarul notă cererea şi Ricky închise telefonul. Apoi 
merse la unul dintre fast-fooduri, îşi comandă o cafea şi luă 
o mână de şerveţele. Găsi o masă puţin mai retrasa de 
lângă mulţimea de oameni şi se aşeză, cu un pix în mână, 
sorbind din lichidul fierbinte. Făcu abstracţie de gălăgia din 
jur şi se concentră asupra a ceea ce voia să scrie, ducând 
din când în când pixul la gură şi ciocănindu-şi dinţii. Apoi 
sorbea iar din cafea, încercând tot timpul să planifice, 
lucrurile cu calm. Folosea şerveţelele pe post de ciorne şi, 


— 400 — 


în cele din urmă, după mai multe încercări, compuse 
următorul text: 


Ştii cine am fost, dar nu cine sunt. 

D-asta confuzia ţi-e mare în gând. 

Ricky s-a dus, e mort şi-ngropat 

Dar eu sunt aici, locul i l-am luat. 

Ridicat din morţi e Lazăr, la fel ca mine, 

Altcuiva ceasul să moară acum îi vine. 

Un joc total nou, dar dintr-o veche viaţă 

Ne va aduce în final pe amândoi faţă în faţă. 

Atunci să vedem, domnule R., mutarea finală cine 
o va face, 

Căci până şi poeţilor de mâna a doua moartea le 
place. 


Ricky îşi admiră opera o clipă, apoi se întoarse la 
cabinele telefonice. În câteva momente, fu în legătură cu 
Departamentul de mică publicitate de la Village Voice. 

— Aş vrea să dau un anunţ la secţiunea de „Personale”, 
spuse el. 

— Nicio problemă. Pot să preiau eu anunţul, spuse 
funcţionarul. 

Ricky se amuză puţin de faptul că persoana de la 
anunţurile de mică publicitate de la Voice părea atât de 
diferită la voce decât cea de la Times, mai puţin sobră şi 
oficială. Ceea ce i se părea oarecum de aşteptat, când se 
gândi mai bine. 

— Ce titlu vreţi să aibă mesajul? întrebă funcţionarul. 

— Cum adică titlu? întrebă Ricky. 

— Ah, făcu funcţionarul. Sunaţi pentru prima oară la noi. 
E vorba de abrevieri, ştiţi, cum ar fi B.A. pentru bărbat alb, 
S.M. pentru sadomasochist... 

— Înţeleg acum ce vreţi să spuneţi, răspunse Ricky. Se 
gândi o clipă şi apoi spuse: Titlul să sune cam aşa: „B. A., 
50, caut Domnul Perfect pentru divertisment şi jocuri 
speciale...” 

Funcţionarul îi repetă titlul lui Ricky. 


— 401 — 


— Bine, spuse el. Altceva? 

— Oh, da, desigur, spuse Ricky. 

Şi apoi îi citi poezia, punându-l să repete mesajul de două 
ori, ca să fie sigur că notase corect. Când termină de citit, 
funcţionarul se opri o clipă. 

— Ei bine, spuse el, asta e altfel, cu totul altfel. Asta 
probabil că o să-i scoată din bârlog. Cel puţin din 
curiozitate. Şi poate pe câţiva dintre cei mai nebuni. 
Acuma, vreţi să plătiţi pentru o căsuţă de răspuns? Vă dăm 
un număr de căsuţă, pe care îl puteţi accesa prin telefon. 
Cum funcţionează: dacă plătiţi cutia, numai dumneavoastră 
puteţi avea acces la răspunsuri. 

— Desigur, vă rog, spuse Ricky. 

ÎI auzi pe funcţionar cum tasta ceva la un computer. 

— În regulă, zise el. Aveţi căsuţa cu numărul 1313. Sper 
că nu sunteţi superstiţios. 

— Nici pe departe, răspunse Ricky. Notă pe şerveţel 
numărul la care trebuia să sune ca să-şi acceseze 
răspunsurile şi apoi închise. 

O clipă se gândi să sune la numărul pe care îl lăsase 
Virgil. Dar rezistă acestei tentaţii. Mai avea câteva lucruri 
de pus în ordine mai întâi. 


În Arta războiului, Sun-Tzu discută despre importanţa 
alegerii câmpului de bătălie de către general. El vorbeşte 
despre ocuparea unei poziţii misterioase, despre găsirea 
unei locaţii care să confere superioritate. Despre cum să te 
aşezi în zonele superioare, cum să-ţi ascunzi puterile, cum 
să creezi un avantaj din cunoaşterea topografică. Ricky se 
gândi că aceste lecţii i se potriveau şi lui acum. Poezia din 
Village Voice era ca un glonţ aruncat peste şanţurile de 
apărare ale adversarului, o salvă de tun menită să atragă 
atenţia. 

Ricky îşi dădu seama că nu va mai trece mult până când 
cineva va sosi la Durham să-l caute. Faptul că proprietarul 
adăpostului pentru câini observase  plăcuţele de 
înmatriculare ale maşinii îi întărea această presupunere. Nu 
i-ar fi fost prea greu să afle că plăcuțele şi, implicit, maşina 


— 402 — 


aparţineau firmei Rent-A-Wreck şi imediat cineva va veni să 
întrebe de numele celui care închiriase acea maşină. 
Problema cu care se confrunta era complexă, dar se putea 
reduce la o singură întrebare: unde dorea să poarte 
următoarea luptă? El trebuia să-şi aleagă terenul de luptă. 

Se întoarse la maşina închiriată, merse apoi la camera 
unde stătea şi apoi direct la slujba de noapte la centrul 
telefonic în caz de criză, având tot timpul în minte aceste 
întrebări şi gândindu-se că nu ştia cât timp îşi cumpărase 
odată cu anunţurile din Times şi Voice, dar ştiind că, 
oricum, e vorba de puţin timp. 7imes urma să apară a doua 
zi dimineaţă, Voice - la sfârşitul săptămânii. Era foarte 
probabil că Rumplestiltkin nu va acţiona până nu le va 
vedea pe amândouă. Tot ce ştia acesta până acum era că 
un detectiv particular cu burtă mare şi cu cicatrice pe faţă 
sosise la un adăpost pentru câini din New Jersey punând 
întrebări incoerente în legătură cu cuplul care apare în 
actele oficiale că l-a adoptat pe el şi pe fraţii lui cu mulţi ani 
în urmă. Un om care vâna o minciună. Ricky nu se păcălea 
singur că Rumplestiltskin nu o să vadă legăturile şi nu o să- 
şi dea seama imediat şi de alte semne ale existenţei lui 
Ricky. Preotul Frederick Lazarus va apărea în urma 
cercetărilor în Florida. Detectivul particular Frederick 
Lazarus ajunsese şi în New Jersey. Avantajul pe care îl avea 
Ricky era că nu exista nicio legătură clară între Frederick 
Lazarus, pe de o parte, şi doctorul Frederick Starks sau 
Richard Lively, pe de altă parte. Unul se presupunea că 
este mort. Celălalt era pierdut încă în anonimat. Aşezându- 
se la telefonul cu multiple linii telefonice de la birou, Ricky 
se bucură în sinea sa că semestrul universitar se apropia de 
sfârşit. Se aştepta să sune obişnuitele persoane stresate, 
disperate de examenele şi lucrările de sfârşit de semestru, 
cu care se descurca cu uşurinţă. Nu credea că s-ar sinucide 
cineva din cauza unui examen final la chimie, deşi auzise 
de lucruri şi mai ciudate. Şi astfel, în miezul nopţii, putea să 
se concentreze pe propriile probleme. 

Se întrebă: „Ce doresc să obţin?” 


— 403 — 


Voia oare să-l omoare pe cel care îl făcuse să-şi 
însceneze propria moarte? Care îi ameninţase pe membrii 
îndepărtați ai familiei sale şi distrusese tot ce reprezenta 
ceea ce fusese el cândva? Ricky se gândi că în unele dintre 
romanele polițiste pe care le devorase în ultimele luni 
răspunsul ar fi fost simplu: da. Cineva îl făcuse să sufere 
profund, aşa că trebuia să întoarcă armele către acela. Să-l 
omoare. Ochi pentru ochi - esenţa răzbunării. 

Ricky strânse din dinţi şi-şi spuse: „Sunt multe feluri în 
care poţi ucide pe cineva”. Chiar aşa, el trecuse prin unul 
dintre ele. Cu siguranţă mai erau şi altele, de la glonţul 
asasinatului până la ravagiile unei boli. 

Ceea ce era important era găsirea crimei potrivite. Şi 
pentru a face acest lucru avea nevoie să-şi cunoască 
adversarul. Nu numai să ştie cine era, ci şi, mai ales, ce era 
acesta. 

lar el trebuia să se scoale din propria moarte cu viaţa 
intactă. Ricky nu era un kamikaze, care bea o ceaşcă 
rituală de sake, pentru ca apoi să meargă liniştit la propria 
moarte. Ricky dorea să supravieţuiască. 

Nu-şi făcea iluzii că va mai fi vreodată doctorul Frederick 
Starks. Nu va mai asculta zilnic, confortabil, văicărelile 
bogătaşilor, patruzeci şi opt de săptămâni pe an. Practica 
aceasta era de mult apusă, iar el ştia. 

Se uită în jurul său în mica încăpere în care se afla locaţia 
centrului de criză. Era într-o cameră de pe holul principal al 
clădirii care adăpostea cabinetele medicale pentru studenţi. 
Era un loc îngust, nu prea confortabil, cu un sigur birou, trei 
telefoane şi câteva afişe care aminteau de victoriile 
echipelor de fotbal american, /acrosse şi fotbal de câmp, cu 
fotografiile sportivilor. Mai era şi o hartă mare a campusului 
şi o listă de servicii de urgenţă şi numere de la pază. Mai 
apărea scris, cu litere ceva mai mari, un protocol care 
trebuia urmat în cazul în care cel care răspundea la telefon 
era convins că persoana care apelase urma să se sinucidă. 
Protocolul explica ce paşi trebuiau urmaţi: trebuia sunat la 
poliţie, ca apoi operatorul de la serviciul unic de urgente 
911 să identifice locul de unde se efectuase apelul. Acest 


— 404 — 


protocol trebuia să fie urmat numai în cele mai grave 
urgenţe, când o viaţă se afla în pericol şi trebuiau alertate 
serviciile de salvare. Ricky nu făcuse niciodată uz de 
această opţiune. In săptămânile când lucrase aici de 
noapte, fusese întotdeauna în stare să vorbească cu cei 
care sunau şi să-i convingă, dacă nu să renunţe, cel puţin 
să-şi întârzie punerea în practică a hotărârii. Se întrebase 
dacă vreunul dintre tinerii pe care îi ajutase ar fi fost uimit 
să afle că vocea calmă care le vorbea atât de logic 
aparţinea unui om de serviciu din Departamentul de 
chimie. 

Ricky îşi spuse: „Lucrul ăsta merită să fie ascuns”. 

Concluzia la care ajunse îl duse la o hotărâre: trebuia să-l 
conducă pe Rumplestiltskin departe de Durham. Dacă avea 
să supravieţuiască confruntării iminente, Richard Lively 
trebuia să se afle în siguranţă şi să-şi păstreze anonimatul. 

Şopti pentru el însuşi: 

— Înapoi la New York! 

Pe când ajungea la această concluzie, sună telefonul de 
pe biroul din faţa lui. Prelua linia care clipea şi ridică 
receptorul. 

— Central de criză, spuse el. Cu ce vă pot ajuta? 

O clipă fu linişte, apoi se auzi un suspin înăbuşit, urmat 
de un şir de cuvinte fără înţeles, care separat nu prea 
spuneau mare lucru, dar luate împreună însemnau multe. 

— Nu pot, pur şi simplu nu mai pot, e prea mult, nu 
vreau, oh, pur şi simplu nu mai ştiu... 

„O tânără”, se gândi Ricky. Nu auzi deloc cuvinte 
pronunţate greşit, în afară de suspine, aşa că se gândi că 
fata nu consumase droguri sau alcool. Era vorba pur şi 
simplu de singurătatea de la miezul nopţii şi disperarea 
provocată de ceva. 

— Poţi să vorbeşti puţin mai rar, spuse el cu blândeţe, şi 
să mă lămureşti ce s-a întâmplat? Nu trebuie să-mi 
zugrăveşti totul, întregul tablou. Doar ce se întâmplă acum, 
în acest moment. Unde eşti? 

O pauză, apoi veni răspunsul: 

— In camera mea de la cămin. 


— 405 — 


— Bine, începu Ricky cu grijă. Eşti singură? 

— Da. 

— Fără colegi de cameră? Prieteni? 

— Nu. Singură. 

— Mereu eşti singură? Sau doar te simţi singură? 

Întrebarea asta o puse pe gânduri. 

— Păi, eu şi prietenul meu ne-am despărţit, toate 
cursurile sunt îngrozitoare, iar când o să ajung acasă ai mei 
o să mă omoare pentru că am note proaste. De fapt, s-ar 
putea să nici nu trec la cursul de literatură comparată, iar 
totul a ajuns la un capăt... 

— Ceva te-a făcut să suni la noi, aşa e? 

— Am vrut doar să vorbesc. Nu am vrut să-mi fac nimic 
rău. 

— Asta e extrem de bine. Mi se pare mie sau ăsta n-a 
fost tocmai cel mai bun semestru? 

Tânăra râse amar: 

— Aşa s-ar spune. 

— Dar mai vin şi alte semestre, nu-i aşa? 

— Pai da. 

— lar prietenul, de ce a zis că te părăseşte? 

— A spus că nu vrea să fie legat acum... 

— lar răspunsul ăsta te-a făcut să te simţi cum? 
Deprimată? 

— Da. A fost ca o palmă peste faţă. M-am simţit de parcă 
doar se folosise de mine, ştiţi, pentru sex, iar acum, că vine 
vara, ei bine, şi-a dat seama că nu mai are nevoie de mine. 
Ca şi cum aş fi un fel de bomboană. Mă gustă şi apoi mă 
aruncă... 

— Bine spus, zise Ricky. A fost o insultă, în cazul ăsta. Un 
atac la ceea ce eşti tu. 

Din nou tânăra făcu o pauză. 

— Cred că da, dar nu văzusem lucrurile aşa. 

— Aşadar, spuse Ricky cu vocea liniştită, dar fermă, în 
realitate, în loc să fii deprimată şi să te gândeşti că e ceva 
în neregulă cu tine, ar trebui să te superi pe nemernicul ăla, 
pentru că el e problema, cu siguranţă. lar problema este 
egoismul lui, am dreptate? 


— 406 — 


Tânăra aprobă. „Genul de apel telefonic tipic”, se gândi 
Ricky. Ea sunase într-o stare de disperare combinată, din 
cauza prietenului şi a problemelor de la şcoală, dar în 
realitate nu era nici pe departe în această stare, la o 
examinare mai atentă. 

— Cred că asta e o afirmaţie corectă, spuse ea. Ticălosul! 

— Aşa că poate că ţi-e mai bine fără el. Că doar n-a 
rămas balta fără peşte! spuse Ricky. 

— Credeam că-l iubesc, spuse tânăra. 

— Aşa că doare puţin, nu-i aşa? Dar durerea nu e pentru 
că ţi-a frânt inima, ci pentru că te-ai complăcut într-o 
minciună. lar acum ţi s-a zdruncinat încrederea. 

— Aveţi dreptate, spuse ea. Ricky simţea că lacrimile se 
usucă la celălalt capăt al firului. După un minut, fata 
adăugă: Probabil că primiţi o mulţime de telefoane ca 
acesta. Totul părea atât de important şi de groaznic acum 
un minut sau două. Plângeam şi suspinam şi acum... 

— Mai sunt notele. Ce se-ntâmplă când ajungi acasă? 

— O să fie supăraţi foc. Tata o să zică: „Nu-mi cheltuiesc 
banii câştigaţi cu sudoarea frunţii pentru o mulţime de 
opturi!” 

Tânăra îşi îngroşă vocea şi imită o voce masculină, vocea 
tatălui, destul de bine. Ricky râse, şi ea i se alătură. 

— O să-i treacă, spuse el. Fii sinceră cu el. Povesteşte-i 
despre problemele tale şi despre prietenul tău şi spune-i că 
vei încerca să iei note mai bune semestrul următor. Va 
înţelege. 

— Aveţi dreptate. 

— Aşadar, spuse Ricky, iată care e reţeta pentru această 
seară: Trage un somn sănătos. Lasă cărţile. Trezeşte-te de 
dimineaţă şi du-te să-ţi cumperi o cafea dulce, cu o mulţime 
de calorii. la-ţi cafeaua afară, stai pe o bancă s-o bei şi 
admiră vremea. Dacă se întâmplă să-l vezi pe băiatul cu 
pricina, ignoră-l. lar dacă vrea să vorbească, pleacă de 
lângă el. Găseşte altă bancă. Gândeşte-te puţin la ce-ţi va 
aduce vara asta. Intotdeauna există speranţa că lucrurile 
merg spre mai bine. Trebuie doar să regăseşti speranţa. 

— Bine, spuse fata. Mulţumesc că aţi vorbit cu mine. 


— 407 — 


— Dacă tot te simţi stresată, până la punctul la care nu 
crezi că mai poţi face faţă, trebuie să te programezi la un 
consilier la serviciile de sănătate. Te vor ajuta să treci peste 
probleme. 

— Ştiţi multe despre depresie, spuse ea. 

— Ah, da, răspunse Ricky, ştiu. De obicei este trecătoare. 
Uneori însă nu este. Prima este o condiţie normală a vieţii. 
Cea de-a doua este o adevărată boală periculoasă. Mi se 
pare că tu tocmai ai avut-o pe prima. 

— Mă simt mai bine, spuse fata. Poate am să iau şi o 
prăjitură cu cafeaua aia, la naiba cu caloriile! 

— Îmi place atitudinea asta! spuse Ricky. Era cât pe ce să 
închidă, dar se opri la timp. Hei, spuse el. Vrei să mă ajuţi şi 
tu cu ceva? 

Tânăra păru puţin surprinsă, dar răspunse: 

— Ce? Cum? Aveţi nevoie de ajutor? 

— Aici e linia telefonică în caz de crize, spuse Ricky cu 
umor în voce. Dar ce te face să crezi că noi, cei de la 
capătul ăsta al firului, nu avem şi noi crizele noastre? 

Tânăra făcu o mică pauză, de parcă ar fi digerat evidenţa 
acestei afirmaţii: 

— Bine, spuse ea cu ce pot să fiu de folos? 

— Când erai mică, ce jocuri te jucai? întrebă Ricky. 

— Jocuri? Cum ar fi jocurile pe tablă, ştiţi, ca „Chute and 
Ladders”, „Candylady”. 

— Nu. Afară, tipul de jocuri pe terenul de joacă sau în 
curte... 

— Cum ar fi „Ring Around the Rosie”? sau „Freeze 
Tag”?6? 

— Da. Dar, dacă ai vrea să te joci şi cu alți copii, un joc în 
care unul trebuie să îl vâneze pe altul, dar în acelaşi timp 
este şi el vânat? Există un astfel de joc? 


25 Joc pentru copii în care jucătorii fac o horă ţinându-se de mâini şi, la 
un semnal, se ghemuiesc toţi. Primul vers al poeziei recitate de copii în 
timp ce dansează dă numele jocului. Asemănător cu „Ursul doarme” de 
la noi (n.tr.). 
26 joc pentru copii în care jucătorii fiecăreia din cele două echipe 
încearcă să elimine prin „îngheţare” toţi jucătorii echipei adverse. 
Aduce puţin cu „leapşa” de la noi (n.tr.). 

— 408 — 


— Nu vă referiţi la „De-a v-aţi ascunselea”? 

— Nu, altceva... 

Tânără se concentră, apoi începu să se gândească mai 
mult sau mai puţin cu voce tare. 

— Păi, este „[ară, ţara, vrem ostaşi”, dar ăsta are mai 
mult o provocare de ordin fizic. Mai e şi „Gunoierii”, dar 
asta e în căutarea unor obiecte. „Leapşa” şi „Imi dai voie, 
mamă?”?”, şi „Simon Spune...”2%8 

— Nu. Caut ceva mai provocator... 

— Cel mai bun la care mă gândesc este „Vulpile şi 
ogarii”?*, spuse ea brusc. Asta era cel mai greu să-l câştigi. 

— Cum îl jucai? întrebă Ricky. 

— Vara, la ţară. Erau două echipe, vulpile şi ogarii, 
fireşte. Plecau mai întâi vulpile, cu cincisprezece minute 
mai devreme. Ele aveau pungi de hârtie pline cu bucățele 
de ziare. La fiecare zece metri, lăsau o mână de ziare pe 
jos. Ogarii veneau pe aceste urme. Cheia era să laşi urme 
false, să-i întorci din drum, să-i conduci spre o mlaştină, şi 
aşa mai departe. Vulpile câştigau dacă ajungeau înapoi la 
locul de pornire după un timp stabilit dinainte, adică două 
sau trei ore mai târziu. Ogarii câştigau dacă le prindeau din 
urmă pe vulpi. Dacă ei vedeau vulpile peste o câmpie, 
aveau voie să se comporte ca nişte câini şi să fugă direct la 
ele peste câmp. lar vulpile trebuiau să se ascundă. Aşa că 
vulpile se asigurau că ştiu unde sunt ogarii, ştiţi, îi 
spionau... 


27 Joc pentru copii în care cineva întreabă „Îmi dai voie, mamă?” şi 
trebuie să primească răspuns pozitiv înainte de a urma orice fel de 
instrucţiuni. Jocul se joacă cel puţin în trei jucători, se anunţă de la 
început cine joacă rolul mamei, care îi aliniază pe toţi ceilalţi jucători cu 
faţa la ea şi începe să le dea mici ordine. Dacă un jucător începe să 
îndeplinească ordinul fără a cere mai înainte „permisiunea” mamei, 
este eliminat din joc (n.tr.). 
28 joc pentru copii în care aceştia trebuie să urmeze toate instrucţiunile 
care încep cu „Simon spune...” dar nu şi pe cele care nu sunt precedate 
de aceasta. Comenzi posibile: „Simon spune să vă puneţi mâinile pe 
cap” sau „Simon spune să staţi într-un picior”. Pierd şi sunt eliminaţi cei 
care îndeplinesc o comandă care nu începe cu „Simon spune...” (n.tr.). 
29 Numele jocului în original în engleză, „Foxes and Hounds”, 
asemănător jocului, „Hoţii şi vardiştii” de la noi (n.tr.). 

— 409 — 


— Ăsta e jocul pe care îl caut, spuse Ricky uşor. Cine 
câştigă de obicei? 

— Asta era frumuseţea jocului, spuse tânăra. Depinde de 
imaginaţia vulpilor şi de hotărârea ogarilor. Aşa că putea 
câştiga oricare din părţi. 

— Mulţumesc, spuse Ricky, mintea lui începând să ţeasă 
tot felul de idei. 

— Noroc, spuse fata şi închise. 

Ricky se gândi că exact de asta va avea nevoie: de 
noroc. 


În dimineaţa următoare, începu să facă tot felul de 
aranjamente. Îşi plăti chiria pentru luna următoare, dar le 
spuse proprietăreselor că probabil va fi plecat din oraş cu 
probleme de familie. Îşi luase o plantă în cameră şi le rugă 
pe femei să vină să i-o ude cu regularitate. „Asta e cel mai 
simplu mod de a se juca cu psihologia femeilor”, se gândi 
Ricky; niciun bărbat care vrea să-i fie udată planta nu are 
de gând să fugă. Vorbi cu şeful lui de la Departamentul de 
curăţenie de la universitate şi primi permisiunea de a-şi lua 
câteva zile cumulate de concediu medical şi libere. Şeful lui 
era înţelegător, dar îl ajuta şi faptul că se apropia sfârşitul 
semestrului, iar solicitarea de câteva zile libere nu-i punea 
în pericol slujba. 

La banca locală unde avea cont Frederick Lazarus, Ricky 
făcu un transfer electronic către un cont pe care şi-l 
deschise, tot electronic, la o bancă din Manhattan. 

Făcu şi o serie de rezervări la hoteluri din New York, 
pentru zile succesive. Acestea erau la hoteluri proaste, pe 
care nu le-ar fi ales nimeni, genul de locuri care nici măcar 
nu apar în ghidurile turistice ale oraşului. Garantă fiecare 
rezervare cu cartea de credit a lui Frederick Lazarus, cu 
excepţia ultimului hotel pe care îl alese. Ultimele două 
hoteluri la care făcu rezervări erau localizate pe 22nd 
Street, oarecum unul în faţa celuilalt. La primul dintre ele 
făcu o rezervare de două nopţi pe numele Frederick 
Lazarus. Celalalt avea avantajul de a oferi apartamente la 
preţ bun, pentru o săptămână, iar aici îşi rezervă o cameră 


— 410 — 


pentru două săptămâni. Dar pentru acest din urmă hotel 
folosi cartea de credit Visa a lui Richard Lively. 

Închise căsuţa poştala pe numele Frederick Lazarus de la 
Mailboxes Etc., lăsând ca adresa la care să-i fie trimisă 
corespondenţa adresa penultimului hotel. 

Ultimul lucru pe care îl făcu fu să-şi împacheteze arma şi 
muniţia pe care o mai avea, alături de câteva schimburi de 
haine într-o geanta, şi merse din nou la Rent-A-Wreck. La 
fel ca mai înainte, închirie o maşină veche, modestă. Dar de 
această dată se asigură că lasă semne în urma sa. 

— Este cu kilometraj nelimitat, da? îl întreba el pe 
funcţionar. Pentru că vreau să merg la New York şi nu vreau 
să fiu reţinut de o taxă de zece cenți pe kilometru... 

Funcţionarul era un puşti de colegiu, care îşi începea 
slujba de vară în mod evident şi care deja, după numai 
câteva zile la birou, era plictisit de moarte. 

— Da, kilometraj nelimitat. Din punctul nostru de vedere 
puteţi să conduceţi până în California şi înapoi. 

— Nu, am afaceri la Manhattan, repetă Ricky în mod 
deliberat. Am să scriu adresa unde o să stau în New York pe 
contractul de închiriere a maşinii. 

Ricky scrise numele şi telefonul de la primul hotel unde 
făcuse rezervare pe numele Frederick Lazarus. 

Funcţionarul se uită la blugii şi tricoul sport cu care era 
Ricky îmbrăcat. 

— Sigur. Afaceri. Nu contează. 

— Şi dacă trebuie să-mi prelungesc şederea... 

— Există un număr de telefon pe contractul de închiriere. 
Sunaţi acolo. Vă reținem banii de pe cardul de credit, dar 
avem nevoie de o înregistrare, altfel după patruzeci şi opt 
de ore sunăm la poliţie şi declarăm maşina furată. 

— Nu vreau asta. 

— Cine ar vrea? 

— Mai e un singur lucru, spuse Ricky rar, alegându-şi 
cuvintele cu atenţie. 

— Ce anume? întrebă funcţionarul. 

— Am lăsat un mesaj unui prieten, să vină şi el şi să 
închirieze o maşină de aici. Ştiţi, sunt preţuri bune, maşini 


— 411 — 


bune, solide, nu e atâta nebunie şi hârţogăraie ca la 
companiile mari de închirieri... 

— Sigur, spuse puştiul, surprins că cineva şi-ar pierde 
timpul să-şi dea cu părerea, indiferent care ar fi aceasta, în 
legătură cu maşinile închiriate. 

— Dar nu sunt sigur că a înţeles mesajul cum trebuie... 

— Cine? 

— Prietenul meu. Are o mulţime de afaceri pentru care 
trebuie să călătorească, la fel ca mine, aşa că mereu este 
în căutare de lucruri bune. 

— Şi? 

— Şi, spuse Ricky rar, dacă se întâmplă să apară pe aici 
în următoarele două zile, întrebând dacă asta e compania 
de la care am închiriat eu maşina, te rog să-l îndrumi bine 
şi să-i dai o maşină bună, da? 

Puştiul dădu din cap: 

— Dacă sunt eu de serviciu... 

— Ziua eşti aici, nu-i aşa? 

Funcţionarul aprobă dând din cap şi făcu un gest care 
indica faptul că a sta în spatele tejghelei în aceste prime 
zile ale verii i se părea asemănător cu a fi la închisoare, 
ceea ce probabil că şi era. 

— Deci există şanse ca tu să fii cel pe care îl găseşte 
prietenul meu aici. 

— Da, există şanse. 

— Aşa că, dacă întreabă de mine, spune-i că am plecat 
cu afaceri la New York. Îmi ştie el programul. 

Funcţionarul ridică din umeri. 

— Nicio problemă, dacă întreabă. Altfel... 

— Sigur că da. Dar dacă vine cineva să întrebe de mine, 
ăla e prietenul meu. 

— Cum îl cheamă? întrebă funcţionarul. 

Ricky zâmbi: 

— R.S. Skin. Uşor de ţinut minte: Domnul R. Skin. 


Pe Route 95 spre New York, Ricky se opri la trei 
supermarketuri diferite, toate poziţionate lângă autostradă. 
Unul era chiar mai jos de Boston, celelalte două - în 


= 412 — 


Connecticut lângă Bridgeport şi New Haven. La fiecare, 
Ricky se învârti fără ţintă pe holurile centrale, printre 
magazinele de haine şi prăjituri din ciocolată, până când 
găsi un loc unde se vindeau telefoane celulare. Cumpără 
cinci telefoane diferite, toate pe numele lui Frederick 
Lazarus, toate cu zeci de minute gratuite şi convorbiri 
interurbane la preţuri mici. Telefoanele erau de la patru 
companii de telefonie mobilă diferite şi, deşi fiecare 
vânzător, completând formularul respectiv, îl întrebase pe 
Ricky dacă mai are alt telefon, iar acesta spusese că nu mai 
are, niciunul nu-şi dăduse osteneala să verifice. Ricky mai 
luă şi servicii suplimentare la fiecare telefon, cum ar fi 
identitatea  apelantului, apel în aşteptare şi aşa mai 
departe, ceea ce-i făcu pe vânzători nerăbdători să-i vândă 
marfa. 

Ricky se opri apoi la un mall pentru echipamente de tot 
felul unde, după câteva căutări, găsi un magazin foarte 
mare cu echipamente de birou. Îşi cumpără de aici un 
laptop ieftin şi echipamentul hardware necesar pentru 
funcţionarea acestuia. De asemenea, mai cumpără o 
geantă specială pentru laptop. 

Era seara devreme când ajunse la primul dintre hoteluri. 
Îşi lăsă maşina închiriată într-o parcare de lângă Hudson 
River, în partea de vest a oraşului, apoi luă un metrou până 
la hotelul aflat în cartierul chinezesc. Se cază la 
recepţionerul pe care îl chema Ralph şi care suferise de 
acnee la pubertate, căci avea pe faţă cicatricele specifice, 
ceea ce-i dădea o înfăţişare ciudată, parcă răutăcioasă. 
Ralph nu avu prea multe de spus, în afară de o uşoară 
surprindere atunci când îşi dădu seama că funcţionează 
cartea de credit pe numele Frederick Lazarus. Cuvântul 
„rezervare” îl surprinse, de asemenea. Ricky se gândi că nu 
era genul de loc care avea prea multe rezervări. O 
prostituată care trecea pe hol pe lângă Ricky îi zâmbi, 
invitându-l la serviciile ei, în acelaşi timp, dar el dădu din 
cap şi intră în cameră. Era un loc exact aşa de dezgustător 
cum sperase Ricky. În plus, era acel gen de loc unde 


= 413 — 


simplul fapt că Ricky intră fără bagaje şi ieşi după un sfert 
de oră nu atrase în niciun fel atenţia. 

Luă un alt metrou către ultimul hotel de pe lista sa, unde 
avea închiriat apartamentul acela cu preţ bun, pe două 
săptămâni. Aici deveni Richard Lively, deşi fu cât putu de 
tăcut şi monosilabic cu cel de la recepţie. Incercă să nu 
atragă atenţia asupra lui şi se îndreptă spre cameră. 

leşi o singură dată în acea seară la un magazin non-stop 
din apropiere pentru a-şi lua un sendviş şi două sticle de 
apă minerală. Işi petrecu restul serii făcând planuri în 
linişte, cu excepţia unei singure ieşiri la miezul nopţii. 

O scurtă ploaie de vară lăsase în urmă o atmosferă 
umedă şi plăcută pe stradă. Felinarele galbene aruncau 
cercuri de lumină pe asfaltul negru. Aerul nopţii era 
oarecum călduţ, având în el ceva ce indica apropierea verii. 
Se uită cu atenţie în josul trotuarului şi se gândi că nu 
fusese niciodată cu adevărat conştient de cât de multe 
umbre există la miezul nopţii în Manhattan. Apoi presupuse 
că şi el reprezenta o astfel de umbra. 

Traversă oraşul, mergând pe jos pe lângă cartiere întregi, 
până găsi un telefon public mai retras. 

Era timpul să-şi verifice mesajele. 


— 414 — 


XXIX 


O sirenă săgetă noaptea la mică distanţă de telefonul 
public unde se afla Ricky. N-ar fi putut să spună dacă era 
poliţia sau salvarea. Ştia sigur că pompierii aveau o astfel 
de sirenă, cu un sunet mai adânc, inconfundabil. Dar 
sirenele de pe maşinile de poliţie şi salvare sunau cam la 
fel. Pentru o clipă, se gândi că erau puţine zgomote pe 
pământ care anunțau atât de clar necazurile ca sunetele 
sirenelor. Ceva de temut, ca şi cum compromisul şi 
speranţa fuseseră reduse de simpla asprime a sunetului. 
Aşteptă până când sunetul se estompă în întuneric şi 
liniştea obişnuită a Manhattanului reveni: doar sunetul 
regulat al automobilelor şi al autobuzelor făcându-şi drum 
pe şosele şi din când în când zgomotul metroului sub 
pământ, târându-se prin tunelele subterane care traversau 
oraşul în lung şi-n lat. 

Ricky formă numărul de la Village Voice şi accesă căsuţa 
lui personală pentru răspunsuri la 1313. Erau peste treizeci 


de mesaje. 
Majoritatea erau invitații şi promisiuni de aventuri 
sexuale. Majoritatea răspunsurilor menţionau: „...Distracţie 


şi jocuri deosebite”, cum spusese Ricky în anunţ, formulare 
care părea că se îndreaptă, aşa cum se aşteptase, într-o 
anume direcţie. Câţiva dintre cei care răspunseseră 
compuseseră poezioare rimate ca răspuns la poezia lui. Dar 
şi acestea vorbeau despre sex şi energie. Putea să distingă 
nerăbdarea specifică în vocile lor. 

Cel de-al treizecilea mesaj, pe care-l aştepta, era cu totul 
diferit. Vocea era rece, aproape plată, plină de ameninţare. 
Avea un accent metalic, ascuţit, care o făcea să sune 
aproape mecanic. Ricky bănui că vorbitorul folosea un 
dispozitiv electronic de mascare a vocii. Însă puterea 
psihologică a răspunsului nu ascundea nimic: 


Ricky e isteţ, Ricky e deştept... 
Dar strofa asta să n-o ia-n deşert: 


— 415 — 


El crede că-i la adăpost şi-acum vrea să joace, 
Acolo unde s-a ascuns trebuie să stea în pace. 
Prima dată a scăpat, uimitoare am dovada. 

Însă nu ar trebui să întindă prea mult coarda. 

A doua şansă are acum, alt joc să joace vrea, 
Finalul cursei, pentru el, va fi însă tot aşa. 

Doar că acum ce-mi datorează voi lua, e negreşit, 
Îmi va plăti în întregime, eu asta i-o promit. 


Ricky ascultă răspunsul de trei ori, până când i se întipări 
bine în memorie. Era ceva în plus în acea voce, care ÎI 
neliniştea, ca şi cum cuvintele nu erau de ajuns, chiar şi din 
tonul vocii răzbătea ura. Însă, dincolo de asta, i se părea că 
există ceva recognoscibil în voce, aproape familiar, care 
trecea mai presus de ecoul dispozitivului de ascundere a 
vocii. Gândul ăsta îl străfulgeră, mai ales când îşi dădu 
seama că era pentru prima oară când îl auzea pe 
Rumplestiltskin. Orice alt contact cu el fusese oarecum de 
la distanţă, pe hârtie sau prin intermediul lui Merlin şi Virgil. 
Dar, auzindu-i vocea, Ricky fu străbătut de un fior de 
coşmar, care-l făcu să se cutremure puţin. Îşi spuse în sinea 
sa că nu trebuie să subestimeze profunzimea provocării pe 
care o lansase. 

Ascultă şi celelalte mesaje din căsuţa de răspunsuri, 
ştiind că probabil ar trebui să mai apară o altă voce, mai 
familiară. Nu fu deloc surprins s-o audă vorbind. Imediat 
după liniştea care însoțea poezioara, Ricky auzi vocea lui 
Virgil înregistrată. Ascultă cu atenţie, fiind atent mai ales la 
nuanțele care i-ar fi putut spune ceva. 

— Ricky, Ricky, Ricky, ce plăcut să aflu veşti despre tine. 
Cât de deosebit, într-adevăr. Şi cu totul surprinzător, de 
asemenea, aş putea să adaug... 

— Sigur, murmura Ricky pentru sine. Pun pariu. 

Ricky continuă să asculte cele spuse de tânăra femeie. 
Tonul vocii era la fel ca mai înainte; cu toate că sărea dintr- 
una într-alta, era când convingătoare, enervantă, când 
crudă şi fără să lase loc de compromis. Virgil juca acest joc 
cu aceeaşi seriozitate ca şi cel care o angajase. Pericolul pe 


— 416 — 


care îl reprezenta ea provenea din schimbările bruşte care 
o caracterizau; încerca să fie de ajutor, pentru ca în 
momentul următor să fie nervoasă şi directă. Dacă 
Rumplestiltskin era direct şi avea un singur ţel, Virgil era 
schimbătoare şi alunecoasă. lar Merlin, despre care încă nu 
aflase veşti, era asemenea unui contabil, lipsit de pasiune, 
tern, cu tot pericolul care decurgea de aici. 

— ... Cum ai scăpat, ei bine, asta cu siguranţă va face ca 
unele persoane din cercuri importante să-şi revizuiască 
abordarea lucrurilor, aş putea spune. O atentă reexaminare 
a ceea ce părea să fie acest caz. Asta arată cât de înşelător 
poate fi adevărul, nu-i aşa, Ricky? l-am avertizat, să ştii, 
chiar i-am avertizat. Le-am spus: „Ricky este foarte isteţ. 
Intuitiv şi cu minte ageră...”, dar n-au vrut să mă creadă. 
Au crezut că eşti la fel de prost şi de imprudent ca toţi 
ceilalţi. Şi acum uite unde am ajuns. Eşti alfa şi omega 
tuturor  finalurilor neaşteptate, Ricky. Eşti ceea ce se 
numeşte o piece de résistance. Foarte periculos pentru toţi 
cei care au legătură cu asta, aş putea crede... Oftă adânc, 
de parcă propriile vorbe îi spuneau ceva, apoi continuă: Eu, 
personal, nu-mi dau seama de ce mai vrei o altă rundă cu 
Domnul R. Aş fi crezut, văzând casa de vară la care ţineai 
atât de mult în flăcări - asta a fost cu adevărat o chestie 
frumoasă, Ricky, o mişcare bună, extrem de profundă şi de 
inteligentă. Să dai foc la toată fericirea aia, împreună cu 
toate acele amintiri, vreau să spun, ce alt mesaj mai bun 
am fi putut primi? Cu atât mai mult din partea unui 
psihanalist cum ziceam, n-aş fi crezut că o să mai dai 
naştere la alt joc, nici pe departe - aş fi crezut că ştii din 
experienţă că e greu să te pui cu Domnul R.; nu poţi să-l 
învingi în niciun joc, mai ales unul pe care el îl stabileşte. 
Trebuia să stai acolo unde erai, Ricky, indiferent sub ce 
piatră ai găsit să te ascunzi. Sau poate că ar trebui să fugi 
acum. Să fugi şi să te ascunzi pentru totdeauna. Ar trebui 
să începi să sapi o groapă undeva departe, foarte departe, 
unde este rece şi întuneric, şi să sapi întruna. Pentru că 
bănuiala mea este că Domnul R. va dori o dovadă mai 
puternică a victoriei sale de data asta. O dovadă extrem de 


= 417 — 


concludentă... E o persoană foarte scrupuloasă, aşa am 
auzit... 

Vocea lui Virgil dispăru, de parcă ar fi închis brusc 
telefonul. Ascultă un fâşâit electronic, apoi accesă 
următorul mesaj telefonic. Era tot Virgil. 

— Aşadar, Ricky, nu-mi place să te văd că repeţi 
rezultatul primului joc, dar, dacă aşa va fi să fie sau nu, 
alegerea îţi aparţine. Care este acest „nou joc” despre care 
vorbeşti şi care sunt regulile? O să citesc Village Voice cu 
mai mare atenţie acum. lar şeful meu este... „nerăbdător” 
nu este exact cel mai potrivit cuvânt, Ricky. Va fornăi în 
boxe, ca un cal de curse pregătit de start, poate. Deci, 
Ricky, aşteptăm mişcarea de deschidere. 

Ricky închise telefonul şi spuse cu voce tare: 

— Deja a avut loc. 

„Vulpile şi ogarii, se gândi el. Gândeşte ca vulpea. 
Trebuie să laşi o urmă ca să ştii unde se află, dar să rămâi 
suficient de departe în faţă pentru a evita să fii capturat 
sau depistat. lar apoi, se gândi el, să îi conduci direct în 
pălării, în tufele de mărăcini.” 


Dimineaţa, Ricky luă metroul către primul dintre 
hotelurile la care se înregistrase, dar în care nu stătea. 
Restitui cheia unui receptioner dezinteresat, care citea în 
spatele tejghelei o revistă pornografică numită Large Ladies 
of Love”. Omul avea ceva sordid în înfăţişare, cu hainele în 
neorânduială, o faţă plină de pete şi o cicatrice pe buză. 
Ricky se gândi că nici nu se putea găsi un recepţioner mai 
bun pentru un astfel de hotel. Omul luă cheia aproape fără 
o vorbă, preocupat mai degrabă de materialul expus în 
culori vii şi explicite în paginile din faţa lui. 

— Hei, spuse Ricky, atrăgând foarte puţin atenţia 
recepţionerului. Hei, s-ar putea să mă caute un om cu un 
pachet. 

Recepţionerul dădu din cap, dar fără să fie atent, 
preferând, în mod evident, creaturile din paginile revistei. 


3 În traducere ar fi „Mari doamne ale dragostei”, evident cu tenta 
peiorativă de rigoare, având în vedere specificul revistei (n.tr.). 


— 418 — 


— Pachetul ăla e important, insistă Ricky. 

— Sigur, spuse recepţionerul, dând un răspuns care 
reprezenta cu puţin mai mult decât a ignora tot ce spunea 
Ricky. 

Ricky zâmbi. Nu putea defini o conversaţie mai potrivită 
pentru ceea ce avea în minte. Se uită împrejur, asigurându- 
se că erau singuri în holul întunecat şi mizer, apoi duse 
mâna la buzunarul hainei şi, cu mâna mai jos de tejghea, 
scoase pistolul semiautomat şi îl armă, făcând un zgomot 
distinct. 

Recepţionerul ridică brusc privirea, făcând ochii mari. 

Ricky rânji răutăcios spre el: 

— Cunoşti sunetul ăsta, nu-i aşa, vierme? 

Recepţionerul îşi puse mâinile la vedere în faţă, pe masă. 

— Poate acum o să fii atent la mine? întrebă Ricky. 

— Vă ascult, răspunse recepţionerul. 

Ricky se gândi că omul avea experienţa de a fi jefuit sau 
ameninţat. 

— Deci să încercăm din nou, spuse Ricky. Un om cu un 
pachet. Pentru mine. Dacă vine şi întreabă de mine, îi dai 
numărul ăsta. la creionul şi scrie: 212-555-2798. Aici mă 
poate găsi. Ai notat? 

— Am notat. 

— Fă-l să-ţi dea cincizeci de dolari, spuse Ricky. Poate 
chiar o sută. Merită. 

Omul avea o figură morocănoasă, dar dădu din cap. 

— Şi dacă nu sunt aici? întrebă el. Dacă e tipul de 
noapte? 

— Dacă vrei suta, să fii aici, răspunse Ricky. După o clipă, 
adaugă: Acum, uite care e partea mai dificila: Oricine poate 
să vină să întrebe. Vreau să spun, orice persoană, corect? 
Oricine vine fără să aibă un pachet - îi spui că nu ştii unde 
m-am dus, sau cine sunt, sau orice altceva. Niciun cuvânt. 
Nu-l ajuţi deloc. Ai înţeles? 

— Doar omul cu pachetul. Am înţeles. Ce este în pachet? 

— Nu vrei să ştii. Şi cred că nu te aşteptai să-ţi spun. 

Răspunsul ăsta avu un mare impact. 


— 419 — 


— Dar dacă nu văd niciun pachet? Cum o să ştiu dacă e 
omul care trebuie? 

Ricky aprobă dintr-o mişcare a capului. i 

— Aici ai dreptate, omule, spuse el. Să-ţi spun cum faci. Il 
întrebi de unde îl ştie pe domnul Lazarus, iar el o să-ți 
spună ceva de genul: „Toată lumea ştie că Lazăr s-a ridicat 
din morţi în a treia zi”. Atunci poţi să-i dai numărul, aşa 
cum am spus. Dacă faci bine treaba asta, probabil îţi iese 
mai mult de o sută. 

— A treia zi. Lazăr s-a ridicat din morţi. Sună ca un fel de 
chestie din Biblie. 

— Poate. 

— Bine. Am înţeles. 

— Bine, spuse şi Ricky, punând pistolul în buzunar după 
ce îl dezarmă cu un zgomot la fel de distinct ca la armare. 
Mă bucur că am avut această mică discuţie. Mă simt mult 
mai bine în legătură cu şederea mea aici. 

Ricky îi zâmbi recepţionerului şi, arătând spre revista 
pornografica, spuse: 

— Nu te mai rețin, văd că faci progrese în educaţie, zise 
el şi în acelaşi timp se întoarse şi plecă. 

Desigur că nu niciun om cu un pachet nu urma să-l caute 
pe Ricky. Cu totul altcineva va sosi în curând la hotel. Şi, cel 
mai probabil, recepţionerul îi va da toate informaţiile 
relevante pentru acea persoană care va veni să-l caute, 
mai ales când va fi supus unor presiuni sugestive cum sunt 
banii sau ameninţarea fizică, de care Ricky era sigur că vor 
face uz Domnul R., sau Merlin, sau Virgil, sau oricine 
altcineva va fi trimis. lar apoi, după ce recepţionerul va fi 
furnizat răspunsurile pe care i le lăsase Ricky, 
Rumplestiltskin va avea la ce să cugete. Un pachet care nu 
exista, conţinând nişte informaţii la fel de inexistente. 
Livrate unei persoane care nu existase niciodată. Lui Ricky 
îi plăcea. Să-i dea ceva la care să cugete şi care era pură 
ficţiune. 

Se îndreptă spre cealaltă parte a oraşului, către 
următorul hotel. 


— 420 — 


Acest hotel era aproape la fel ca primul, lucru care îl 
linişti. Un recepţioner la fel de neatent stătea în spatele 
unei mese mari din lemn. O încăpere simplă, deprimanta şi 
foarte ponosită. Trecu pe lângă două femei cu fuste scurte, 
machiate strident, cu tocuri ascuţite şi dresuri negre de 
plasă, care stăteau pe hol şi-şi exercitau profesia evidentă. 
Îl văzuseră şi depistaseră ceva câştig de pe urma lui. Ricky 
dădu din cap înspre ele când una îi adresă o privire 
sugestivă. O auzi pe una spunând: 

— Poliţai... 

lar apoi plecară, ceea ce îl surprinse. Credea că se 
pricepe să se acomodeze cel puţin vizual în lumea în care 
coborâse. „Dar probabil, îşi spuse Ricky în sinea lui, este 
greu să ascunzi ceea ce ai fost odată. Porţi ceea ce eşti şi 
înlăuntru, dar şi pe dinafară.” 

Se aruncă pe pat, simțind în spate arcurile proaste. 
Pereţii erau subţiri şi se auzea rezultatul succesului uneia 
dintre colegele celor două femei, o serie de gemete şi 
bufnituri, patul fiind folosit la capacitate maximă. Dacă n-ar 
fi fost concentrat asupra altei chestiuni, cu totul diferite, 
Ricky poate s-ar fi simţit deprimat de sunete şi mirosuri - o 
dâră de urină şi aer stătut care circula prin aerisiri. Dar 
mediul acesta era exact ce căutase Ricky. Avea nevoie ca 
Rumplestiltskin să creadă că Ricky devenise familiar cu 
această lume de jos, exact cum era şi Domnul R. 

Lângă pat se afla un telefon, iar Ricky îl trase spre el. 

Primul telefon îl dădu brokerului care îi administra 
modestele conturi de investiţii când era încă în viaţă. Dădu 
de secretara acestuia: 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă ea. 

— Numele meu este Diogene... li spuse femeii pe litere 
numele grecesc, apoi continuă: îl reprezint pe domnul 
Frederick Lazarus, care este executorul averii defunctului 
domn doctor Frederick Starks. Vă rog să luaţi la cunoştinţă 
faptul că neregularităţile privind situaţia sa financiară de 
dinainte de moartea nefericită a acestuia se află în 
investigarea noastră. 


= 421 — 


— Bănuiesc că oamenii noştri de la securitate au analizat 
acea situaţie... 

— Nu suntem mulţumiţi. Voiam să vă anunţ că vom 
trimite pe cineva să cerceteze acele înregistrări şi să 
găsească în cele din urmă acele fonduri care lipsesc, pentru 
a fi distribuite proprietarilor de drept. Oamenii sunt foarte 
nemulţumiţi de modul în care s-a făcut toată această 
chestiune, trebuie să adaug. 

— Înţeleg, dar cine... 

Secretara fu redusă la tăcere, uimita şi fără replică, de 
tonul autoritar al lui Ricky: 

— Diogene este numele meu. Vă rog să reţineţi. Voi lua 
din nou legătura cu dumneavoastră zilele astea. Vă rog să-l 
informaţi pe şeful dumneavoastră să adune toate 
înregistrările relevante ale tuturor tranzacţiilor, în special 
transferurile telefonice sau electronice, pentru ca noi să nu 
mai pierdem timp când vom veni la întâlnire. Nu voi fi 
însoţit de detectivii de la poliţia economică în această vizita 
preliminară de examinare, dar e posibil ca asta să devină o 
chestiune necesară în viitor. Vedeţi dumneavoastră, este o 
problemă de cooperare. 

Ricky bănui că menţionarea poliţiei economice trebuie să 
fi avut un impact semnificativ. Nici unui broker nu-i place să 
audă de poliţia economică. 

— Cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu... 

Ricky o întrerupse.: 

— Cu siguranţă. Când voi suna din nou. Am o întâlnire 
importantă acum şi trebuie să mai dau nişte telefoane 
legate de această problemă. Aşa că am să vă spun la 
revedere. Mulţumesc. 

Şi cu asta, Ricky închise telefonul, simțind că-şi face loc 
în inima lui un sentiment răutăcios de satisfacţie. Nici prin 
cap nu-i trecea că brokerul lui de odinioară, un om plicticos 
pe care nu-l interesau decât banii şi cum să-i facă sau să-i 
piardă, va recunoaşte numele personajului care colindase 
lumea antică fără succes în căutarea unui om cinstit. Insă 
Ricky ştia pe cineva care va recunoaşte într-o clipă acest 
lucru. 


— 422 — 


Următorul telefon îl dădu la Societatea Psihanalitică din 
New York. 

ÎI întâlnise pe acel doctor doar o dată sau de două ori 
până atunci, în cadrul acelor adunări pe teme medicale pe 
care Ricky încercase din răsputeri să le ocolească, şi îl 
socotise atunci un freudian meticulos şi arogant, care le 
vorbea chiar şi colegilor săi prin tăceri lungi şi pauze. Tipul 
era un veteran în psihanaliză şi tratase multe persoane 
faimoase prin tehnica tăcerilor şi a canapelei, adăugând 
faima acestor tratamente la importanţa de sine şi-aşa 
exagerată, ca şi cum, dacă are pe canapea un actor 
câştigător al premiului Oscar sau scriitor câştigător de 
Pulitzer sau un finanţist multimilionar, acest lucru îl face 
mai bun terapeut sau un om mai bun. Ricky, care îşi 
petrecuse viaţa şi practicase meseria în cea mai mare 
izolare şi singurătate până la aşa-zisa lui sinucidere, se 
gândi că nu există nici cel mai mic pericol ca doctorul să-i 
recunoască vocea, aşa că nici măcar nu se sinchisi să şi-o 
modifice la telefon. 

Aşteptă până se făcu ora fix fără nouă minute. Ştia că 
erau şanse ca doctorul să răspundă la telefon dacă îl suna 
în pauzele dintre şedinţele cu pacienţii. 

Doctorul răspunse la al doilea apel al telefonului. O voce 
groasă, adâncă răspunse, fără nicio formulă de salut: 

— Doctorul Roth... 

— Domnule doctor, spuse Ricky rar. Mă bucur să dau de 
dumneavoastră. La telefon domnul Diogene. Îl reprezint pe 
domnul Frederick Lazarus, care este executorul averii 
defunctului domn doctor Frederick Starks. 

— Cu ce pot să vă ajut? îl întrerupse Roth. 

Ricky tăcu o clipă, o tăcere menita să-l facă pe doctor să 
se simtă inconfortabil, tehnică mai mult sau mai puţin 
folosită la rândul său de doctor. 

— Dorim să aflăm cum s-au soluţionat exact plângerile 
împotriva defunctului doctor Starks, spuse Ricky, cu o 
agresivitate care îl surprinse şi pe el însuşi. 

— Plângerile? 


— 423 — 


— Da, plângerile. Aşa cum cu siguranţă cunoaşteţi, cu 
puţin timp înainte de moartea sa, au fost formulate unele 
plângeri împotriva lui, pe tema hărţuirii sexuale a unei 
paciente. Vrem să ştim la ce rezultat a ajuns ancheta 
privind acele acuzaţii. 

— Nu ştiu dacă s-a ajuns la un rezultat oficial, spuse Roth 
aspru. Cu siguranţă nu din partea Societăţii Psihanalitice. 
Atunci când doctorul Straks s-a sinucis, acest lucru a făcut 
inutile orice investigaţii ulterioare. 

— Chiar aşa? zise Ricky. V-a trecut cumva prin cap, 
dumneavoastră sau altcuiva din societatea pe care o 
conduceţi, că poate sinuciderea lui a fost determinată de 
incorectitudinea şi falsitatea acelor acuzaţii, în loc să 
credeţi că sinuciderea ţine loc de orice verificare? 

Roth tăcu o clipă. 

— Desigur că am luat în calcul şi această variantă. 

„Sigur că da, gândi Ricky în sinea sa. Mincinosule.” 

— V-ar surprinde, domnule doctor, să aflaţi că tânăra 
femeie care a adus acele acuzaţii a dispărut fără urmă? 

— Poftim...? 

— Nu s-a mai întors niciodată să-şi reia terapia cu 
doctorul din Boston căruia îi spusese întreaga poveste la 
bun început. 

— Asta e curios... 

— Şi că eforturile acestuia de a o găsi au scos la iveală 
faptul că identitatea ei - cine pretindea că este - era falsă? 

— Falsă? 

— lar mai departe s-a aflat că acuzaţiile ei au fost toate 
parte a unei înşelătorii. Ştiaţi asta, domnule doctor? 

— Dar nu, nu, n-am ştiut... aşa cum am spus, noi n-am 
mai cercetat mai departe după sinucidere... 

— Cu alte cuvinte, v-aţi spălat pe mâini de întreaga 
problemă. 

— A fost predată autorităţilor care trebuie... 

— Dar acea sinucidere v-a salvat pe dumneavoastră şi 
profesiunea dumneavoastră de o întreagă publicitate 
negativă şi dezonorantă, nu-i aşa? 

— Nu ştiu - bine, desigur, dar... 


— 424 — 


— V-a trecut cumva prin minte că poate moştenitorii 
doctorului Starks vor să-i restabilească reputaţia? Că 
exonerarea de orice vină, chiar şi după moartea acestuia, 
ar putea fi importanta pentru ei? 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Ştiţi că aţi putea fi considerat responsabil pentru 
moartea acestuia? 

Această afirmaţie atrase un răspuns previzibil, iritat: 

— Nici pe departe! Noi nu... 

Ricky îl întrerupse: 

— Sunt mai multe tipuri de responsabilitate pe lumea 
asta, nu-i aşa, domnule doctor? 

Lui Ricky îi plăcea întrebarea. Mergea până în miezul a 
ceea ce reprezintă psihanalistul. Putea să şi-l imagineze pe 
omul de la celălalt capăt al firului foindu-se inconfortabil pe 
scaun. Poate că i se strânseseră broboane de transpiraţie 
pe frunte sau îi curgeau la subrat. 

— Desigur, dar... 

— Dar nimeni din Societatea Psihanalitica nu a dorit cu 
tot dinadinsul să cunoască adevărul, nu-i aşa? Era mai bine 
dacă adevărul ar fi dispărut în ocean împreună cu doctorul 
Starks, aşa este? 

— Nu cred că ar trebui să vă mai răspund la nicio 
întrebare, domnule... ăăă...? 

— Sigur că nu. Nu în acest moment. Poate mai târziu. Dar 
este curios, nu-i aşa, domnule doctor? 

— Ce anume? 

— Că adevărul este mult mai puternic decât moartea. 

Cu această afirmaţie, Ricky închise telefonul. 

Se întinse pe pat, cu privirea aţintită în tavanul alb şi la 
becul fără abajur. Işi simţea propria transpiraţie sub braţ, 
ca şi cum s-ar fi epuizat în acea conversaţie, dar nu era pe 
fond nervos, ci mai degrabă dată de un sentiment de 
satisfacţie. In camera de alături, perechea începuse din 
nou, iar Ricky ascultă o clipă ritmul inconfundabil al actului 
sexual, găsindu-l amuzant, nicidecum neplăcut. Mai mult de 
o persoană care se distrează în timpul unei zile de lucru. 


= 425 — 


După un moment, Ricky se ridică şi căută prin preajmă un 
carneţel şi un pix, pe care le găsi în sertarul noptierei. 

Pe hârtie scrise numele şi numerele de telefon ale celor 
două persoane pe care tocmai le sunase. Sub acestea, 
scrise cuvintele: „bani”, „reputaţie”. Bifă cele două cuvinte 
cu cruciuliţe în dreptul lor, apoi scrise numele celui de-al 
treilea hotel sordid unde avea rezervare. Sub acesta, scrise 
cuvântul „casă”. 

Apoi mototoli hârtia şi o aruncă într-un coş de gunoi 
metalic. Se îndoia că se făcea curat în camere atât de 
regulat şi se gândi că exista o mare posibilitate ca, oricine 
ar veni să-l caute, să găsească biletul mototolit în coşul de 
gunoi. În plus, indiferent de asta, probabil că vor fi destul 
de inteligenţi să verifice ce telefoane se dăduseră din acea 
cameră, ceea ce va scoate la iveala exact numerele pe care 
le formase. Nu le era greu deloc să facă legătura între 
numere şi conversațiile telefonice. 

„Cel mai bun joc, îşi spuse el, e cel pe care nici nu-ţi dai 
seama că îl joci.” 


— 426 — 


XXX 


În plimbarea sa prin oraş, Ricky dădu de un magazin de 
articole pentru armată şi marină, de unde cumpără câte 
ceva care credea că îi va trebui pentru următorul pas din 
jocul pe care îl avea în minte. Printre acestea se numărau o 
mică rangă, un cablu de siguranţă ieftin pentru bicicletă, 
nişte mănuşi chirurgicale, o lanternă de buzunar, o rolă de 
bandă izolatoare, de culoare gri, şi cel mai ieftin binoclu pe 
care îl aveau. După ce se gândi puţin, mai cumpără un 
spray de gândaci Ben's Bug Juice, cu DEET în proporţie de 
100%, ceea ce constituia produsul cel mai aproape de 
otrava pe care îl folosise vreodată pe corpul său. Era o 
colecţie ciudată de produse, îşi dădu el seama, dar nu ştia 
cu certitudine de ce va avea nevoie în următoarea etapă, 
aşa că luă mai multe ca să fie sigur că le are. 

În acea după-amiază devreme, împachetă aceste lucruri, 
împreună cu pistolul şi două dintre telefoanele mobile 
recent achiziţionate, într-un rucsac micut. Folosi cel de-al 
treilea telefon pentru a suna la următorul hotel de pe listă, 
cel la care nu se înregistrase încă. Acolo lăsă un mesaj 
urgent pentru Frederick Lazarus, să-l sune înapoi imediat ce 
ajunge la hotel. Lăsă numărul de telefon unui recepţioner, 
apoi aruncă acel telefon în buzunarul exterior al rucsacului, 
după ce mai întâi îl însemnă cu atenţie cu un creion. Când 
ajunse în maşina închiriată, scoase telefonul şi sună nervos 
la hotel a doua oară, lăsând încă un mesaj urgent pentru 
Frederick Lazarus. Mai făcu acest lucru încă de trei ori, pe 
când conducea maşina spre ieşirea din oraş, îndreptându- 
se către New Jersey, de fiecare dată susţinând tot mai tare 
şi mai insistent ca domnul Lazarus să-l sune imediat, pentru 
că avea să-i furnizeze informaţii importante. 

După cel de-al treilea mesaj de pe acel telefon mobil, 
opri la popasul Joyce Kilmer de la intrarea în New Jersey. Se 
duse la toaletă, se spălă pe mâini şi lăsă telefonul pe 
marginea  chiuvetei. Observă câţiva adolescenţi care 
treceau pe lângă el când ieşea, îndreptându-se la rândul lor 


— 427 — 


spre baie. Se gândi că probabil vor lua telefonul şi vor 
începe să-l folosească imediat, ceea ce era exact ceea ce 
dorea şi el. 

Se însera când ajunse la West Windsor. Traficul fusese 
aglomerat pe toată şoseaua de centură, şirul de maşini se 
întindea pe multe sute de metri, mergând cu viteze mari, 
până când se ajunse la zgomote de claxoane, voci ridicate, 
mers de melc pe lângă zona unde avusese loc un accident 
aproape de leşirea 11 din oraş. Faptul că şoferii se uitau la 
urmările accidentului încetinea şi mai mult traficul, iar 
maşinile trebuiau să treacă pe lângă două ambulante, vreo 
şase maşini de poliţie şi fiarele contorsionate a două maşini 
care suferiseră impactul. Ricky văzu un bărbat cu cămaşă 
albă şi cravată stând pe jumătate ghemuit cu capul în 
mâini, ascunzându-şi privirea. Una din ambulante o luă din 
loc cu sirenele pornite când Ricky trecu pe lângă locul 
accidentului, iar el văzu un poliţist cu o ruletă, care 
începuse să măsoare urmele de frânare de pe autostradă. 
Un altul se afla lângă semnalele luminoase de pe asfalt şi 
făcea semn oamenilor să meargă mai repede, cu o privire 
necruțătoare dezaprobatoare, ca şi cum curiozitatea, cea 
mai omenească dintre emoţii, era oarecum deplasată sau 
nepotrivită în acel moment, când, de fapt, reprezenta doar 
un inconvenient pentru el. Ricky îşi zise că genul ăsta de 
analiză, specifică vieţii lui anterioare, era asemănătoare 
acelei priviri a poliţistului. 

Găsi un restaurant pe Route One, nu departe de 
Princeton, unde se opri şi-şi mai omori timpul mâncând un 
cheesburger cu cartofi prăjiţi, care erau preparate chiar de 
mâna unui bucătar, nu de maşini şi aparate. Ziua se 
mărise, iar când ieşi din restaurant, mai era încă ceva 
vreme până să se lase de tot întunericul. Merse la cimitirul 
unde fusese cu două săptămâni în urmă. Îngrijitorul bătrân 
nu mai era acolo, lucru pe care contase şi el. Avu norocul 
ca poarta cimitirului să nu fie încuiată sau baricadată 
cumva, aşa că trase maşina în spatele magaziei mici, 
vopsite în alb, şi o lăsă acolo, oarecum ascunsă vederii de 


— 428 — 


pe şosea şi cu siguranţă părând inofensivă oricui ar fi zărit- 
O. 

Până să-şi ia rucsacul în spate, Ricky îşi dădu cu Ben's 
Bug Juice şi îşi puse mănuşile de cauciuc. Ştia că asta n-o 
să-i ascundă mirosul, dar cel puţin îl va ajuta să ţină la 
distanţă insectele. Lumina zilei începea să se estompeze, 
transformând cerul din New Jersey într-un gri-maroniu, ca şi 
cum marginile lumii ar fi fost arse de căldura după-amiezii. 
Ricky puse rucsacul pe umăr şi, după ce aruncă o privire în 
josul şoselei rurale părăsite, începu să alerge spre 
crescătoria de câini unde ştia că aşteaptă informaţia de 
care avea nevoie. Asfaltul răspândea încă destulă căldură, 
care îi intră imediat în plămâni. Respira greu, dar ştia că nu 
din cauza efortului la alergat. 

Lăsă în spate şoseaua şi intră pe sub bolta copacilor, 
strecurându-se pe lângă indicatorul de pe şosea care 
anunţa adăpostul de câini şi care avea pe el şi poza 
Rottweilerului. Apoi ieşi de pe alee, în tufişurile şi verdeaţa 
care ascundeau vederii adăpostul de la şosea, şi merse cu 
atenţie spre casă şi cuşti. Incă ascuns de frunzişul des, în 
primele umbre ale nopţii care se apropia, Ricky scoase 
binoclul din rucsac şi cercetă exteriorul casei, cu mai multă 
atenţie decât o făcuse la prima sa vizită atât de rapid 
încheiată. 

Privirea i se opri mai întâi la cuşca de lângă intrarea 
principală, unde îl văzu pe Brutus în picioare, măsurând 
nervos cuşca. „Miroase DEET-ul, se gândi Ricky. lar dincolo 
de asta, simte mirosul meu. Dar nu ştie încă ce să înţeleagă 
din asta.” Pentru câine, asta intra pur şi simplu în categoria 
anormalului. Ricky nu se apropiase încă destul de mult ca 
să fie considerat o ameninţare. Pentru o clipă, simţi că 
invidiază lumea simplă a câinelui, definită de mirosuri şi 
instincte şi lipsită de haosul emoţiilor. 

Aruncându-şi privirea spre cealaltă parte, Ricky văzu că 
se aprinde o lumină în casă. Se uită cu atenţie un minut sau 
două, apoi văzu lumina albăstruie inconfundabilă a 
televizorului în camera din faţă. Biroul adăpostului aflat 
puţin mai la stânga rămase întunecat şi, probabil, încuiat. 


— 429 — 


Mai inspectă o dată locul şi zări un reflector dreptunghiular 
lângă acoperişul casei. Bănuia că se activa cu senzori de 
mişcare şi că aria de acoperire era direcţionată spre 
intrarea în casă. Ricky puse la loc binoclul în rucsac şi se 
mişcă în paralel cu casa, rămânând în umbra tufişurilor, 
până când ajunse la marginea proprietăţii. Un salt rapid l-ar 
aduce la intrarea în birou şi probabil că nu ar activa luminile 
exterioare. 

Nu numai Brutus era intrigat de prezenţa lui. Şi câţiva 
dintre ceilalţi câini se agitau în cuşti, adulmecând aerul. 
Unii dintre ei lătraseră nervos o dată sau de două ori. 
Neliniştiţi şi nesiguri privind mirosul acesta, care le era 
necunoscut. 

Ricky ştia exact ce voia să facă şi se gândi că era un plan 
bun. Dacă va reuşi sau nu, asta nu ştia. Era doar conştient 
că, până la acest punct, se aflase la limita ilegalităţii. 
Acesta era un pas de cu totul altă factură. Ricky mai era 
conştient de un alt detaliu: pentru unul căruia îi plăceau 
jocurile, Rumplestiltskin nu avea reguli. Cel puţin nu unele 
care să ţină de vreo moralitate şi pe care să le cunoască. 
Ricky ştia că, chiar dacă Domnul R. nu-şi dăduse seama 
încă, el avea de gând să intre mai profund în acea zonă. 

Inspiră adânc. Vechiul Ricky nu şi-ar fi imaginat niciodată 
că va ajunge în această postură. Noul Ricky se simţea 
foarte decis şi cu inima de gheaţă. Şopti pentru sine: 

— Nu mai sunt ceea ce am fost. Şi ceea ce sunt acum nu 
este tot ce pot să fiu. 

Se întreba dacă mai fusese vreodată ceea ce era acum 
sau ce era pe cale să devină. „O întrebare dificilă”, îşi spuse 
el, zâmbind în sinea sa. O întrebare asupra căreia, 
odinioară, ar fi petrecut ore în şir, zile, pe canapea, 
analizând-o. Dar destul cu asta! Alungă întrebarea adânc 
înlăuntrul său. 

Ridicându-şi ochii spre cer, văzu că ultimele rămăşiţe ale 
zilei tocmai dispăruseră, iar întunericul urma să pună 
stăpânire peste toate în câteva momente. „Este cel mai 
neliniştitor moment al zilei, socoti Ricky, şi perfect pentru 
ceea ce mă pregătesc să fac.” Cu aceste lucruri în minte, 


— 430 — 


Ricky scoase ranga şi cablul de siguranţă pentru bicicletă şi 
le puse în mâna dreaptă, ţinându-le strâns. Apoi îşi puse din 
nou rucsacul în spate, inspiră adânc şi ieşi din tufişuri, 
alergând spre intrarea în clădire. 

Haosul dezlănţuit de câini sparse deodată tăcerea. 
Lătrături de toate felurile şi toate intensităţile spintecau 
aerul, ascunzând zgomotul făcut de pantofii săi sport pe 
pietrişul aleii. Vedea cu coada ochiului că toate animalele 
se agitau în cuştile lor mici, contorsionându-se de enervare. 
O lume de marionete cu mişcări spasmodice, cu sfori 
acţionate de confuzie. 

In câteva secunde ajunse în faţa adăpostului lui Brutus. 
Câinele uriaş părea să fie singurul animal din acest loc care 
avea un soi de calm, dar acest lucru era chiar ameninţător. 
Se plimba încoace şi încolo pe pavajul de ciment, dar se 
opri când Ricky ajunse în dreptul porţii. Brutus se uită la 
Ricky o secundă, cu botul deschis, mârâind, arătându-şi 
colții. Apoi, cu o viteză şocantă, câinele străbătu dintr-un 
salt toată distanţa care-i despărţea, aruncându-se cu toate 
cele peste cincizeci de kilograme în gardul de oţel care-l 
ţinea închis. Forţa atacului aproape că-l paraliză pe Ricky. 
Brutus căzu pe spate, acum spumegând de furie, apoi din 
nou se aruncă în plasa de oţel, cu colții încleştaţi în metal. 

Ricky se mişcă repede, punând cablul de siguranţă 
pentru bicicletă în jurul celor doi stâlpi care susțineau 
poarta adăpostului lui Brutus, retrăgându-şi mâinile rapid, 
înainte ca animalul să aibă timp să le vadă, apoi închise 
lacătul şi răsuci combinaţia de cifre. Brutus se repezi 
imediat la manşonul din cauciuc negru al cablului de oţel. 

— Du-te dracului, şopti Ricky imitând accentul unui tip 
dur. Cel puţin n-ai să pleci nicăieri. 

Apoi se ridică şi sări la uşa biroului adăpostului. Se gândi 
că nu are decât câteva secunde la dispoziţie până când 
proprietarul adăpostului avea să iasă să vadă ce e cu 
hărmălaia făcută de câini. Ricky presupuse că omul va fi 
înarmat, dar nu era sigur. Poate că faptul că îl avea pe 
Brutus alături îi sporea încrederea în el şi îl va face să iasă 
neînarmat. 


— 431 — 


Folosind ranga, sparse uşa cu un trosnet puternic, de 
lemn rupt. Încuietoarea era veche şi avea urme de rugină, 
aşa că se sparse fără dificultate. Ricky bănuia că, oricum, 
proprietarul nu ţinea lucruri de valoare în birou şi nici nu se 
aştepta să-l atace vreun hoţ, sfidându-l pe Brutus. Uşa se 
deschise şi Ricky intră în încăpere. Îşi răsuci rucsacul în 
faţă, îndesă ranga în el şi scoase pistolul, armându-l 
repede. 

înăuntru era o larmă de nedescris. Hărmălaia umplea 
atmosfera, împiedicându-l chiar să gândească, însă îi dădu 
lui Ricky o idee. Aprinzând lanterna, Ricky se repezi pe 
coridorul umed şi plin de duhoare, unde erau închişi în cuşti 
toţi câinii, oprindu-se la fiecare cuşcă. 

În câteva secunde, Ricky fu înconjurat de o adunătură de 
căţeluşi săltăreţi şi gălăgioşi. Unii erau îngroziţi, alţii erau 
foarte fericiţi. Adulmecau, lătrau, dar toţi erau conştienţi că 
sunt liberi. Erau aproape patruzeci de câini, de diferite 
forme şi mărimi, nesiguri de ceea ce se întâmpla, dar mai 
mult sau mai puţin hotărâți să ia parte la aceste 
evenimente. Ricky se baza pe gândirea simplă a câinilor 
care nu înțelegeau prea bine ce se întâmplă, dar voiau să 
participe cu tot dinadinsul. Adulmecările şi foşgăiala în jurul 
şi printre picioarele lui îl făcură să zâmbească încântat în 
ciuda nervozităţii provocate de ceea ce făcea. Înconjurat de 
animalele care săreau şi lipăiau împrejur, Ricky se întoarse 
la biroul adăpostului. Dădea din mâini întruna, gonind 
animalele, asemenea unui Moise nerăbdător, pe malul Mării 
Roşii. 

Văzu o lumină afară şi auzi izbindu-se o uşă. 

Ricky se gândi că proprietarul adăpostului de câini ieşise 
în sfârşit, asmuţit de hărmălaie, întrebându-se probabil ce 
naiba păţiseră toate animalele şi fără să înţeleagă că ar 
putea fi în pericol. Ricky numără până la zece. Suficient 
timp pentru ca proprietarul să ajungă la cuşca lui Brutus. 
Auzi încă un zgomot, peste toată hărmălaia câinilor. 
Proprietarul încerca să deschidă cuşca Rottweilerului. Un 
zgomot metalic, apoi o înjurătură, când omul îşi dădu 


— 432 — 


seama încetul cu încetul că acea cuşcă nu avea să se 
deschidă. 

În acel moment, Ricky dădu de perete uşa biroului. 

— În regulă, băieţi, sunteţi liberi, spuse el, dând din 
mâini. Aproape patruzeci de câini năvăliră pe uşă afară, 
îndreptându-se spre noaptea caldă din New Jersey, într-un 
cor de voci care lătrau fericirea eliberării. 

Îl auzi pe proprietar înjurând sălbatic, iar apoi Ricky ieşi şi 
el în întunericul de afară, ţinându-se în umbră. 

Omul fu obligat să se dea la o parte din calea animalelor 
furibunde, ba chiar fu aruncat jos, în genunchi, de valul de 
câini. Se poticni, ridicându-se în picioare şi încercând să-şi 
recapete echilibrul. Încerca să-i prindă, în timp ce aceştia 
săreau peste tot, peste el, lovindu-l în trecere. Un talmeş- 
balmeş de emoţii combinate - unora dintre câini le era 
frică, alţii se bucurau, alţii nu ştiau ce să creadă, dar toţi 
erau la fel de confuzi în legătură cu ceea ce se întâmpla, 
ştiind doar că era cu mult diferit de rutina vieţii la adăpost 
şi nerăbdători să profite de acest lucru, indiferent despre ce 
era vorba. Ricky zâmbi răutăcios. Era o distracţie pe cinste. 

Când ridică privirea, proprietarul adăpostului văzu, 
dincolo de nebunia creată de câinii care săreau, lătrau sau 
adulmecau, pistolul lui Ricky, îndreptat spre faţa lui. 
Tresări, făcând câţiva paşi înapoi, ca şi cum capătul metalic 
al ţevii pistolului ar fi avut aceeaşi forţă ca valul de căţei. 

— Eşti singur? întrebă Ricky destul de tare pentru a 
acoperi gălăgia pe care o făceau câinii. 

— Ha? 

— Eşti singur? Mai este cineva în casă? 

Omul tuşi şi dădu din cap negativ. 

— Vreun tovarăş al lui Brutus este în casă? Fratele, sau 
mama, sau tatăl? 

— Nu, doar eu. 

Ricky veni cu pistolul mai aproape de bărbat, destul de 
aproape pentru ca mirosul de oţel şi unsoare şi poate chiar 
de moarte să-i ajungă la nări fără a avea nevoie de nasul 
sensibil de câine pentru a înţelege ce ar putea să i se 
întâmple. 


— 433 — 


— Ca să rămâi în viaţă este important să mă convingi că 
spui adevărul, zise Ricky, oarecum surprins de cât de uşor îi 
era să amenințe pe cineva, însă nu-şi făcea iluzii că ar 
putea fi altceva decât o cacealma. 

In spatele gardului de oţel, Brutus ajunsese la paroxismul 
furiei. Continua să se arunce în gard, iar cu dinţii încerca să 
muşte încuietoarea. Avea spume la gură, iar urletele sale 
umpleau aerul. Ricky se uită o clipă la el. „E greu, se gândi 
el, să fii crescut şi hrănit pentru un scop unic, iar apoi, când 
vine acel moment când se presupune că trebuie să-ţi 
foloseşti tot antrenamentul, să fii împiedicat de o portă 
încuiată cu un cablu de bicicletă de copii.” Câinele părea 
de-a dreptul copleşit de neputinţă, iar Ricky se gândi că 
asta semăna cu microcosmosul vieților unora dintre foştii 
săi pacienţi. 

— Sunt numai eu, nimeni altcineva. 

— Bine. Acum putem sta de vorbă. 

— Cine eşti dumneata? întreba omul. 

li trebui o secundă lui Ricky ca să-şi amintească faptul că 
la vizita sa precedenta la adăpostul pentru câini era 
deghizat. Işi trecu mâna peste faţă. 

„Sunt cineva cu care îţi vei dori să te fi purtat mai frumos 
la precedenta vizită” se gândi Ricky, dar spuse în schimb: 

— Sunt cineva pe care ţi-ai dori să nu-l fi cunoscut, 
ameninţându-l tot timpul cu pistolul pe omul din faţa lui. 

In câteva secunde, Ricky îl duse pe proprietarul 
adăpostului pentru animale acolo unde voia, adică aşezat 
direct pe pământ, cu spatele sprijinit de cuşca lui Brutus, cu 
mâinile pe genunchi, la vedere. Ceilalţi câini se temeau să 
se apropie prea mult de Rottweilerul furios. Deja unii dintre 
ei dispăruseră în întuneric şi în zonele dimprejur, alţii se 
adunaseră la picioarele proprietarului, iar alţii săreau încolo 
şi-ncoace, jucându-se unii cu alţii, pe alee. 

— Tot nu ştiu cine eşti, spuse omul. Se uita în sus spre 
Ricky, încercând să-l repereze în amintirile sale. Combinația 
de umbre şi schimbarea de înfăţişare lucrau însă în 
avantajul lui Ricky. Despre ce e vorba? Nu păstrez bani aici 


Şi... 
— 434 — 


— Ăsta nu e un jaf, decât dacă socoteşti smulgerea unei 
informaţii ca fiind furt, ceea ce cred că e cam acelaşi lucru, 
răspunse Ricky, enigmatic. 

Omul dădu din cap: 

— Nu pricep, spuse el. Ce vrei? 

— Acum ceva vreme, un detectiv particular a venit să te 
caute şi avea câteva întrebări. 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Aş vrea să-mi răspunzi mie acum la acele întrebări. 

— Cine eşti dumneata? întrebă omul din nou. 

— Ţi-am spus. Dar acum nu contează decât că eu am un 
pistol în mână, iar tu nu. lar singurul tău mijloc de apărare 
este închis în spatele unui gard şi se simte al dracului de 
prost pe tema asta, după câte se pare. 

Omul aprobă din cap, însă părea că-şi recapătă puţin 
încrederea şi calmul. 

— Nu prea pari genul care să folosească chestia aia pe 
care o ţii în mână. Aşa că poate că n-o să spun niciun 
cuvânt despre indiferent ce eşti interesat să afli. Du-te 
dracului, oricine ai fi. 

— Vreau să aflu informaţii despre cuplul care a murit şi a 
fost înmormântat mai jos pe şosea, în cimitir. Şi cum ai 
cumpărat locul ăsta. Şi mai ales despre cei trei copii pe 
care i-au adoptat şi tu ai spus că nu au făcut-o. Şi mai 
vreau să aflu despre telefonul pe care l-ai dat după ce 
prietenul meu Lazarus te-a vizitat acum câteva zile. Pe cine 
ai sunat? 

Omul clătină din cap. 

— O să-ţi spun doar atât: am fost plătit ca să dau acel 
telefon. Şi era în interesul meu să încerc să-l rețin pe 
individul ăla, indiferent cine dracului o fi fost. Păcat că a 
plecat. Aş fi primit un bonus. 

— De la cine? 

Omul îşi scutura capul: 

— Treaba mea, nenorocitule. Aşa cum am mai spus, du- 
te dracului! 

Ricky ridică pistolul în dreptul feţei omului, care râniji: 


— 435 — 


— Am văzut oameni care foloseau un obiect din ăsta şi, 
îţi spun eu, omule, nu eşti unul dintre ei. 

Dar în vocea lui era ceva din nervozitatea trişorului. Ricky 
ştia că omul nu e sută la sută sigur de nimic. 

Pistolul rămase nemişcat în mâna lui Ricky. El îşi fixă un 
punct între ochii omului. Cu cât îşi menținea mai mult 
poziţia, cu atât omul din faţa lui devenea mai agitat, ceea 
ce, se gândi Ricky, nu era lipsit de sens. Văzu transpiraţia 
cum curge pe faţa omului. Dar, în acelaşi timp, cu fiecare 
secundă de întârziere, omul putea să-l citească tot mai bine 
pe Ricky. Se gândi că s-ar putea să trebuiască să devină 
criminal, însă nu ştia dacă putea să ucidă şi pe altcineva 
decât ţinta lui primordială. Pe cineva străin de situaţie, un 
slujitor, chiar dacă detestabil. Ricky se gândi o secundă la 
acest lucru, apoi îi zâmbi rece omului. Este o diferenţa 
considerabilă între a-l omori pe cel care ţi-a distrus viaţa şi 
a ucide o simplă componentă în această maşinărie. 

— Ştii ceva, spuse Ricky rar, ai perfectă dreptate. Nu m- 
am aflat prea mult în această poziţie. Ţi-e foarte clar, nu-i 
aşa, că nu am prea multă experienţă în acest domeniu? 

— Da, spuse omul. E al naibii de evident. 

Se foi puţin, relaxându-se. 

— Poate ar trebui să mai exersez, spuse Ricky cu voce 
lipsită de orice emoție. 

— Ce? 

— Am spus că trebuie să mai exersez. Adică, cum pot să 
ştiu dacă pot să folosesc acest obiect asupra ta, până nu 
încerc pe ceva mai puţin important. Poate cu mult mai 
puţin important. 

— Nu pricep, spuse proprietarul. 

— Ba da, răspunse Ricky. Doar că nu te concentrezi de- 
ajuns. Ce vreau să-ţi spun este că nu iubesc deloc 
animalele. 

Spunând aceasta, Ricky mişcă puţin direcţia pistolului şi, 
cu gândul la orele de antrenament pe care le luase la New 
Hampshire, Ricky inspiră adânc, se linişti puţin şi apăsă o 
singură dată pe trăgaci. 


— 436 — 


Pistolul avu un recul puternic în mâna sa. Un singur glonţ 
traversă aerul şi se duse în întuneric. 

Ricky bănui că glonţul lovise gardul şi deviase. Nu îşi 
dădea seama dacă lovise sau nu Rottweilerul. Proprietarul 
rămase absolut perplex, de parcă i-ar fi tras cineva o palmă 
peste faţă, şi-şi acoperi o ureche cu mâna, verificând dacă 
nu cumva glonţul îl atinsese când trecuse pe lângă el. 

Hărmălaia câinilor reîncepu, un amestec de lătrături, 
urlete şi alergătură. Brutus, singurul animal închis, înţelese 
în ce pericol se afla şi se aruncă încă o dată în gardul care îi 
bara calea. 

— Cre’ că am ratat, spuse Ricky cu nonşalanţă. La dracu! 
Şi ziceam că sunt un trăgător bun. 

Potrivi din nou pistolul, luând în cătare câinele furios. 

— Isuse Hristoase! fu în stare să spună, în cele din urmă, 
dresorul. 

Ricky zâmbi din nou. 

— Nu e cazul, aici şi acum. Îndrăznesc să spun că asta n- 
are nimic de-a face cu religia. Problema mai importantă aici 
este alta: îţi iubeşti câinele de colo? 

— Hristoase! Opreşte-te! 

Omul era aproape la fel de isteric precum animalele care 
alergau pe alee. Ridică mâna, să-l oprească pe Ricky. 

Ricky se uită la el cu curiozitate, aşa cum te uiţi la o 
insectă care te imploră să-i cruţi viaţa înainte să o omori cu 
o palmă. Interesat, dar neimportant. 

— Opreşte-te o secundă, insistă omul. 

— Ai ceva să-mi spui? întrebă Ricky. 

— Da, la naiba! Dar opreşte-te! 

— Aştept. 

— Câinele ăsta valorează mii de dolari, spuse antrenorul. 
Este un mascul alfa, iar eu am petrecut ore întregi, Isuse, 
jumătate din viaţa mea, ca să-l antrenez. E cel mai tare 
campion, iar dumneata vrei să-l împuşti? 

— Nu prea am de ales. Aş putea să te împuşc pe tine, dar 
atunci n-aş mai putea să aflu ceea ce vreau să ştiu. lar 
dacă, printr-un uriaş accident al forţelor de poliţie, curcanii 
o să dea vreodată de mine, aş fi pus în faţa unor 


— 437 3 


importante acuzaţii - cu toate că tu, desigur, nu vei găsi 
mare satisfacţie în asta, odată ce ai murit. Pe de altă parte, 
aşa cum ţi-am spus, nu prea sunt un iubitor de animale. lar 
Brutus ăsta, pentru tine poate că e o pâine de mâncat şi 
poate chiar simţi ceva pentru el, dar pentru mine e doar un 
idiot nervos şi furios, care abia aşteaptă să-mi roadă gâtul, 
iar lumea ar fi mult mai bună fără el. Aşa că, date fiind 
aceste alternative, mă gândesc că a venit timpul ca Brutus 
să-şi ocupe marele adăpost din ceruri. 

Vocea lui Ricky vădea un umor ironic. Voia ca omul să 
creadă că este exact pe-atât de crud pe cât părea, ceea ce 
nu era prea greu. 

— Dar stai o secundă, spuse antrenorul de câini. 

— Vezi? răspunse Ricky. Acum ai la ce să te gândeşti. 
Oare merită să pui viaţa câinelui în pericol pentru acele 
informaţii? Tu decizi, tâmpitule! Dar hotărăşte-te repede 
pentru că încep să-mi pierd răbdarea. Adică pune-ţi această 
întrebare: cui trebuie să-i fiu credincios? Câinelui, care a 
fost însoţitorul meu şi mi-a furnizat banii pentru mâncare 
atâţia ani... sau unor străini care îmi plătesc tăcerea? 
Alege. 

— Nu ştiu cine sunt oamenii ăştia... începu omul, 
făcându-l pe Ricky să ţintească spre câine. De aceasta 
dată, ţinu pistolul cu ambele mâini. Bine, am să-ţi spun 
ceea ce ştiu. 

— Asta ar fi o decizie înţeleaptă lar Brutus îţi va răsplăti 
probabil generozitatea şi devotamentul şi va procrea multe 
animale la fel de sălbatice. 

— Nu ştiu prea multe... spuse omul. 

— Ai început prost, zise Ricky. Îţi ceri scuze înainte de a 
spune ceva. 

Imediat trase un al doilea glonţ în direcţia fiarei 
furibunde. Glonţul pătrunse în lemnul căsuţei dintr-o parte 
a cuştii. Brutus începu să latre îngrozitor. 

— La naiba! Opreşte-te! lţi spun tot. 

— Atunci începe, te rog. Şedinţa asta deja s-a lungit prea 
mult. 


— 438 — 


Omul se opri o clipa, gândindu-se cum să formuleze ce 
avea de spus. 

— Totul a început de mult, începu el. 

— Imi dau seama. 

— Ai dreptate în ceea ce-i priveşte pe cei doi care 
deţineau locul ăsta. Nu ştiu exact prin ce mijloace s-a făcut 
asta dar ei au adoptat acei trei copii doar pe hârtie. Copiii 
n-au fost niciodată aici. Nu ştiu exact pentru cine făceau 
chestia asta pentru că am ajuns aici după ce au murit. 
Amândoi într-un accident de maşină. Incercasem să cumpăr 
locul ăsta de la ei cu un an înainte ca ei să moară iar după 
ce au murit, am primit un telefon de la un bărbat care 
spunea că el este executorul moştenirii celor doi şi mă 
întreba dacă mai vreau casa şi afacerea lor de antrenat 
câini. Şi preţul era de necrezut... 

— Mic sau mare? 

— Sunt aici, nu? Deci mic. Era o înţelegere extrem de 
bună, mai ales că tot ce aveam nevoie se găsea pe 
proprietate. O tranzacţie extraordinar de bună. Am semnat 
imediat actele. 

— Cu cine te-ai înţeles? Vreun avocat? 

— Da. Imediat ce am spus că sunt interesat, a început să 
se ocupe un tip din zonă. Un idiot. Se ocupă doar cu 
încheierea de tranzacţii imobiliare şi amenzi de trafic. Şi era 
şi foarte enervat, pentru că spunea că am fost autorul unui 
jaf. Dar şi-a ţinut gura pentru că bănuiesc că era foarte bine 
plătit pentru asta. 

— Ştii cine a vândut proprietatea? 

— Am văzut numele o singură dată. Cred că-mi amintesc 
că avocatul a spus că e cea mai apropiată rudă a celor doi. 
Un văr foarte îndepărtat. Nu-mi amintesc numele, ci doar 
că era doctor. 

— Doctor? 

— Da. Şi mi s-a spus un singur lucru, absolut clar. 

— Ce anume? 

— Că dacă cineva întreabă vreodată, atunci sau după ani 
de zile, despre tranzacţie, sau despre cei doi bătrâni, sau 


— 439 — 


despre cei trei copii pe care oricum nu i-a văzut nimeni 
niciodată, trebuia să sun la un număr de telefon. 

— Ţi-au dat şi un nume? 

— Nu, doar un număr de telefon din Manhattan. lar apoi, 
după vreo şase-şapte ani, mă sună un bărbat într-o zi, din 
senin, şi-mi spune că s-a schimbat numărul. Îmi dă alt 
număr din New York. Apoi, la câţiva ani după aceea mă 
sună acelaşi tip şi-mi dă un alt număr, doar că de data asta 
e un număr din statul New York, nu din oraş. Mă întreabă 
dacă a venit vreodată cineva să întrebe ceva. li spun că nu. 
Spune că foarte bine. Îmi aminteşte de înţelegere şi spune 
că voi primi un bonus dacă vine cineva vreodată şi 
întreabă. Dar nu s-a întâmplat niciodată până acum câteva 
zile, când a apărut tipul ăla Lazarus. A pus câteva întrebări 
şi eu l-am gonit. Apoi sun la numărul de telefon. Răspunde 
omul, e bătrân acum, se simte din vocea lui. Foarte bătrân. 
Spune mulţumesc pentru informaţie. Nici nu trec două 
minute şi primesc alt telefon. De data asta e o tânără la 
telefon. Spune că-mi trimite nişte bani, ca răsplată şi că 
dacă pot să-l găsesc pe Lazarus şi să-l rețin, îmi mai dă un 
bonus. Îi spun că probabil stă la unul dintre cele trei sau 
poate patru moteluri de-aici. Asta e tot, până ai apărut. Şi 
tot nu ştiu cine naiba eşti, domnule. 

— Lazarus este fratele meu, spuse Ricky încet. 

Ezită puţin, gândindu-se, adunând anii într-o ecuaţie care 
reverbera adânc în sufletul său. In cele din urmă, întrebă: 

— Care este numărul la care ai sunat? 

Omul îi spuse rapid cele zece cifre. 

— Mulţumesc, spuse Ricky cu răceală. Nu trebuia să-l 
scrie. Era un număr pe care-l ştia deja. 

Făcu un gest cu pistolul ca omul să se răsucească. 

— Mâinile la spate, îi ceru Ricky. 

— Haide, omule, ţi-am spus tot. Indiferent despre ce e 
vorba, la naiba, eu n-am nici cea mai mică importanţă. 

— Asta cu siguranţă. 

— Atunci, lasă-mă! 

— Trebuie doar să-ţi restricţionez activitatea timp de 
câteva minute. Destul cât să plec înainte ca tu să te ridici, 


— 440 — 


să găseşti ceva ascuţit şi să descui lacătul, eliberându-l pe 
Brutus. Mă gândesc că probabil ar fi foarte nerăbdător să se 
afle singur cu mine în întuneric, câteva clipe. 

Asta îl făcu pe antrenor să mormăie: 

— Brutus e singurul câine pe care îl ştiu care poartă 
ranchiună. Bine. Fă ce vrei. 

Ricky îl legă de mâini cu bandă adezivă. Apoi se ridică. 

— O să-i suni, nu-i aşa? 

Omul aprobă din cap. 

— Dacă aş spune că nu, te-ai enerva pentru că ai şti că 
mint. 

Ricky zâmbi. 

— Ai intuit foarte corect. 

Tăcu, gândindu-se exact ce voia să transmită prin 
intermediul proprietarului adăpostului. Avea în cap numai 
poezii şi rime. 

— În regulă. Uite ce trebuie să le spui: 


Lazarus se ridică, e tot mai aproape. 
Nu umblă aiurea, nu vrea să te scape. 
E-aici, e-acolo, unde nu gândeşti 
Poate fi oriunde, nu poţi să ghiceşti. 
Jocul de final se-apropie acum 
Lazarus sigur că-i pe drumul bun 

S-ar putea ca astăzi să n-ai de ales, 
Săptămâna asta Voice are un sens. 


— Sună ca o poezie, zise omul, întinzându-se pe burtă şi 
întorcând capul ca să se uite la Ricky. 

— Un fel de poezie. Acum o să fii ca la şcoală. Repetă 
după mine. 

Antrenorul trebui să facă câteva eforturi ca să memoreze 
destul de bine. 

— Nu pricep, spuse omul, după ce reuşi să înveţe poezia. 
Ce se petrece aici? 

— Joci şah? întrebă Ricky. 

Omul dădu din cap afirmativ. 

— Da, dar nu prea bine. 


— 441 — 


— Ei bine, spuse Ricky, zi mersi că eşti doar un pion. ŞI 
nu trebuie să ştii mai mult decât ştie un pion. Pentru că, ce 
urmăreşte şahul? 

— Să captureze regina şi să omoare regele. 

Ricky zâmbi. 

— Destul de corect. Mi-a părut bine să discut cu tine şi cu 
Brutus ăla. Pot să-ţi dau un sfat? 

— Ce anume? 

— Dă telefonul. Recită poezia. Mergi şi încearcă să prinzi 
toţi câinii care au fugit. Asta o să-ţi ia ceva timp. lar mâine 
trezeşte-te şi uită că s-a întâmplat ceva. Intoarce-te la viaţa 
pe care o duceai şi nu te mai gândi niciodată la asta. 

Proprietarul adăpostului se mişcă puţin, inconfortabil, 
făcând nisipul de pe alee să scrâşnească. 

— Asta o să fie destul de greu. 

— Poate, spuse Ricky. Dar ar fi înţelept să încerci. 

Se ridică, lăsându-l pe celălalt pe jos, pe pământ. Unii 
dintre câini se risipiseră prin preajmă şi începură să se 
agite când îl văzură mişcându-se. Punând la loc pistolul în 
rucsac, cu lanterna în mână, Ricky începu să alerge pe alee 
spre şosea. Când ieşi din raza luminilor care inundau zona 
din faţa adăpostului de câini, grăbi pasul, apucând-o pe 
şoseaua întunecată şi îndreptându-se rapid spre cimitir, 
unde-şi parcase maşina. Paşii lui făceau zgomot pe 
cimentul negru, iar Ricky stinse lanterna şi începu să alerge 
pe întuneric. Era ca şi cum ar fi înotat în marea agitată de 
furtună, croindu-şi drum printre valurile care îl loveau din 
toate părţile. În ciuda nopţii care îl înghiţea, se simţea 
călăuzit de o singură, unică informaţie: numărul de telefon. 
În acea secundă, lui Ricky i se păru că totul, de la prima 
scrisoare pe care o primise la birou şi până acum, totul 
făcea parte din acelaşi mare curent care mătura totul în 
cale. Dar poate că acel curent mergea chiar şi mai departe. 
Luni şi ani de zile din trecutul său, acolo unde ceva părea 
să-l prindă din urmă şi să-l tragă într-o direcţie sau alta, 
însă fără ca el să fie vreodată conştient de asta. Aflarea 
acestei informaţii ar fi trebuit să-l epuizeze, dar, în schimb, 
simţea o energie şi o eliberare ciudate. Se gândi că fusese 


— 442 — 


înconjurat de minciuni, iar acum deodată văzuse o fărâmă 
de adevăr, iar asta era ca un combustibil care-l împingea 
înainte. 

Avea de mers mulţi kilometri în acea noapte. Kilometri de 
autostradă şi kilometri pe drumul inimii. Ambele căi duceau 
spre trecutul său şi indicau calea spre viitor. luţi pasul, 
asemenea unui maratonist care simte linia de sosire în 
depărtare, undeva în afara câmpului vizual, dar măsurată în 
durerea din picioare, în timp epuizarea i se strecoară în 
fiecare suflare. 


— 443 — 


XXXI 


Era puţin trecut de miezul nopţii când Ricky ajunse la 
punctul de taxare de pe autostradă pe partea vestică a 
râului Hudson River, la nord de Kingston, New York. 
Condusese cu viteză, mergând până la limita la care credea 
că este în stare, fără să fie oprit de vreun poliţist nervos din 
statul New York. Îşi imagina că asta e într-un fel o 
transpunere a vieţii sale trecute. Voia să gonească, dar nu 
era pe de-a-ntregul convins că vrea să-şi ia zborul. Se gândi 
că persoana inventată a lui Frederick Lazarus ar fi călcat 
acceleraţia până la două sute de kilometri la oră, dar el 
însuşi nu putea să facă asta. Era ca şi cum ambele 
persoane, Richard Lively, care stătea ascuns, şi Frederick 
Lazarus, care era dispus să intre în luptă, se aflau pe 
această şosea. Işi dădu seama că, de la momentul când îşi 
înscenase propria moarte, pendula între nesiguranța 
asumării unor riscuri şi siguranţa de a sta ascuns. Dar ştia 
că probabil nu mai era la fel de invizibil cum se crezuse 
cândva. Bănuia că omul care îl caută se află undeva 
aproape, în spatele său, că fuseseră găsite toate firimiturile 
pe care le lăsase ca indicii în urmă, de la New Hampshire 
înapoi pe autostradă la oraşul New York şi apoi la New 
Jersey. 

Dar mai ştia că şi el, la rândul lui, era aproape. 

Era o cursă mortală. O fantomă care urmăreşte un mort. 
Sau un mort care urmăreşte o fantomă. 

Plăti taxa - era singura maşină care traversa podul la 
acea oră târzie. Lucrătorul care încasa taxele avea o revistă 
Playboy şi se holba la poze, nu citea, aşa că nu-i acordă 
nicio atenţie lui Ricky. Podul în sine este o curiozitate 
arhitectonică, aşa cum se ridică la câteva sute de metri 
deasupra pânzei de apă întunecată care este râul Hudson, 
iluminat de lămpi cu vapori galben-verzui, şi coboară pe 
pământ de cealaltă parte, în Rhinebeck, într-o zonă rurală şi 
întunecată, cu ferme, astfel că de la distanţă seamănă cu 
un colier strălucitor suspendat pe un gât de abanos şi 


— 444 — 


înghiţit de malurile întunecate. „E o călătorie tulburătoare”, 
cugetă Ricky, conducând spre şoseaua care părea că 
dispare într-un abis. Luminile de la farurile maşinii aruncau 
slabe conuri de lumină în noaptea întunecată. 

Găsi un loc unde putu să oprească şi-şi scoase unul din 
cele două telefoane mobile pe care le mai avea. Formă 
numărul de la ultimul hotel unde îşi făcuse rezervare 
Frederick Lazarus. Era un loc dezolant, sordid şi ieftin, 
genul de hotel care nu se deosebeşte prea mult de acelea 
care găzduiesc prostituatele şi pe clienţii lor cu ora. 
Presupuse că recepţionerul de noapte n-avea mare lucru de 
făcut, dacă nimeni nu fusese împuşcat sau bătut acolo în 
acea noapte, ceea ce, se gândi Ricky, era totuşi o 
presupunere hazardată. 

— Hotelul Excelsior, cu ce vă pot fi de folos? 

— Mă numesc Frederick Lazarus, spuse Ricky. Am 
rezervare pentru seara asta, dar nu pot ajunge decât 
mâine. 

— Nicio problemă, răspunse recepţionerul, râzând la 
auzul cuvântului „rezervare”. Vor fi la fel de multe locuri ca 
acum. Nu sunt chiar toate camerele ocupate în acest sezon 
turistic. 

— Puteţi să verificaţi dacă mi-a lăsat cineva vreun mesaj? 

— O clipă, spuse recepţionerul. 

Ricky auzi zgomotul receptorului aşezat pe masă. 
Recepţionerul se întoarse repede. 

— Isuse, da! spuse el. Cred că sunteţi foarte popular. 
Aveţi cel puţin trei sau patru mesaje... 

— Citiţi-mi-le, ceru Ricky. Şi o să am grija de 
dumneavoastră când ajung acolo. 

Omul citi mesajele. Erau doar cele pe care le lăsase Ricky 
însuşi. Asta îl făcu să cadă pe gânduri. 

— A venit cineva să mă caute? Trebuia să am o 
întâlnire... 

Recepţionerul ezită şi de aici Ricky înţelese ce voia. 
Înainte ca acesta să aibă timp să mintă, spunând că nu, 
Ricky zise: 


— 445 — 


— E o femeie splendida, nu-i aşa? Genul care obţine orice 
doreşte, oricând doreşte, fără niciun comentariu. Cu mult 
deasupra celor care intră de obicei pe uşa hotelului, aşa 
este? 

Recepţionerul tuşi. 

— Acum este acolo? întrebă Ricky. 

După o secundă sau două, recepţionerul şopti: 

— Nu, a plecat acum mai puţin de o oră, după ce a primit 
un telefon pe mobil. A zbughit-o imediat, la fel şi tipul cu 
care era. S-au tot plimbat pe aici toată seara, întrebând de 
dumneavoastră. 

— Tipul cu care era? întrebă Ricky. Un tip rotund şi 
burtos, genul pe care îţi venea să-l baţi tot timpul în şcoală? 

— Chiar aşa, spuse recepţionerul râzând. Asta-i tipul. E 
perfectă descrierea. 

„Salut, Merlin!” se gândi Ricky. 

— Au lăsat un număr sau o adresă? 

— Nu. Au spus doar că vor reveni. Şi nici nu mi-au dat 
voie să vă spun că au fost aici. Despre ce este vorba? 

— Afaceri. Să-ţi spun cum facem. Dacă apar, dă-le acest 
număr de telefon... Ricky dictă numărul ultimului dintre 
telefoanele mobile. Dar fă-i să-ţi dea nişte bani în schimb. 
Au de unde. 

— Bine. Să le spun că veniţi mâine? 

— Da. Poţi să le spui. Şi spune-le că am sunat să-mi 
preiau mesajele. Asta-i tot. S-au uitat la mesaje? 

Omul ezită din nou. 

— Nu! minţi el. Sunt secrete. Nu le-aş da străinilor fără 
permisiunea dumneavoastră. 

„Sigur, se gândi Ricky. Pentru niciun cent mai puţin de 
cincizeci de dolari.” Era mulţumit că omul de la hotel făcuse 
exact ce anticipase Ricky. Inchise telefonul şi se lăsă pe 
spate. Nu vor şti exact cine altcineva îl mai căuta pe 
Frederick Lazarus, sau de ce, sau ce legătura avea cel care 
îl căuta cu ceea ce se întâmpla. li va pune pe gânduri şi le 
va încetini pasul următor. Exact asta urmărea şi Ricky. Se 
uită la ceas. Era sigur că proprietarul adăpostului de câini 
se eliberase de banda adezivă şi, după ce îl liniştise pe 


— 446 — 


Brutus şi adunase o parte dintre câinii risipiţi, dăduse 
telefonul cu pricina, aşa că Ricky se aştepta ca măcar o 
lumină să fie aprinsă la casa spre care se îndrepta. 


Aşa cum făcuse şi mai devreme în acea noapte, Ricky 
parcă maşina lângă şosea, să nu poată fi văzută de nimeni. 
Se afla la aproape doi kilometri de destinaţie, dar socoti că 
ar putea să folosească timpul mergând pe jos, pentru a se 
gândi mai bine la planul său. Era emoţionat, simţea că 
găsise în sfârşit răspunsul la unele întrebări. Dar această 
nerăbdare tindea să se amestece cu furia, dacă nu se 
străduia să se controleze. „Trădarea poate să devină mult 
mai puternică decât dragostea”, se gândi Ricky. Simţi o 
puternică greață în stomac şi îşi dădu seama că este 
semnul dezamăgirii amestecate cu mânia nestăpânită. 

Ricky, odinioară introspectiv, verifică arma ca să se 
asigure că este complet încărcată, gândindu-se că, de fapt, 
nici nu are alt plan decât confruntarea directă, o abordare 
care se defineşte prin ea însăşi, şi îşi dădea seama că se 
apropia vertiginos de unul dintre acele momente în care 
gândurile şi acţiunile se amestecă. Începu să alerge în 
întuneric, iar pantofii îi făceau zgomot pe asfalt, 
adăugându-se sunetelor obişnuite ale nopţii câmpeneşti: 
oposumul sub tufişuri şi greierii în câmpurile din apropiere. 
Ricky îşi dorea să se contopească întru totul cu atmosfera. 

Alergând se întrebă: „Vei omori pe cineva în seara asta?” 

Nu ştia răspunsul. 

Apoi se întrebă: „Eşti dispus să omori pe cineva în seara 
asta?” 

Răspunsul la această întrebare era mai uşor. Îşi dădu 
seama că o mare parte din el era gata să ucidă. Era acea 
parte pe care o construise din bucăţi de identitate în lunile 
de când viaţa lui fusese distrusă. Partea care studiase toate 
metodele de crimă şi mutilare disponibile în biblioteca 
locală şi devenise expert în tactica tragerii la ţintă. Partea 
inventată. 

Se opri când ajunse la aleea către casă. În casă se afla 
telefonul cu numărul pe care îl recunoscuse. Pentru o clipă, 


— 447 — 


îşi aminti cum venise aici cu aproape un an în urmă, plin de 
speranţe şi aproape panicat, căutând un ajutor cât de mic, 
aşteptând disperat răspunsuri. „Erau aici şi mă aşteptau, se 
gândi Ricky. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că omul pe 
care îl credeam cel mai mare sprijin în viaţă se va dovedi 
cel care încerca să mă omoare.” 

De pe alee văzu, aşa cum se aştepta, o lumină în birou. 

„Ştie că vin”, se gândi Ricky. lar Virgil şi Merlin, care l-au 
ajutat, sunt tot la New York. Chiar dacă au condus cu viteză 
după ce i-a sunat el, probabil că tot mai au o oră până să 
ajungă. Mai făcu un pas, ascultând zgomotul paşilor săi pe 
alee. „Poate chiar ştie că sunt aici.” Ricky se uită împrejur, 
încercând să găsească o modalitate de a se strecura în 
casă. Insă nu era sigur că aici era nevoie de elementul 
surpriză. 

Aşa că, în schimb, luă pistolul în mâna dreaptă şi îl armă. 
Cu revolverul pregătit, merse nonşalant la uşa de la intrare, 
ca un vecin prietenos într-o după-amiază de vară. Nu 
ciocăni, pur şi simplu apăsă pe clanţă. Aşa cum bănuia, uşa 
era descuiată. 

Ricky intră în casă. Se auzi o voce din biroul aflat în 
dreapta. 

— Aici, Ricky. 

Făcu un singur pas înainte, ridicând pistolul în faţă şi 
pregătindu-se să tragă. Apoi păşi în lumina care inunda 
încăperea. 

— Bună, Ricky. Ai noroc că eşti încă în viaţă. 

— Bună, domnule doctor Lewis, răspunse Ricky. 

Bătrânul stătea în spatele biroului, cu mâinile pe tăblia 
acestuia, la vedere, aplecat în faţă, în aşteptare. 

— Să vă omor acum sau poate peste un minut sau două? 
întrebă Ricky, cu vocea plată, chinuindu-se să-şi păstreze 
cumpătul şi să nu-şi arate furia. 

Bătrânul psihanalist zâmbi. 

— Cred că ai avea toate motivele să mă împuşti. Însă mai 
sunt unele întrebări la care vrei răspunsuri, iar eu am 
aşteptat treaz în noaptea asta lungă doar ca să răspund la 


— 448 — 


ce pot. În fond şi la urma urmei, asta facem noi, nu-i aşa, 
Ricky? Răspundem la întrebări. 

— Poate odinioară făceam asta, răspunse Ricky. Dar 
acum nu mai e cazul. 

Ridică pistolul spre omul care îi fusese mentor cândva. 
Omul care îl instruise. Doctorul Lewis păru puţin surprins. 

— Ai bătut atâta drum doar ca să mă omori? întrebă el. 

— Da, minţi Ricky. 

— Atunci dă-i drumul, îl îndemnă doctorul, privindu-l cu 
intensitate. 

— Rumplestiltskin, spuse Ricky. Dumneavoastră aţi fost 
acela tot timpul! 

Doctorul Lewis dădu din cap. 

— Nu, te înşeli. Dar eu sunt cel care l-a creat. Cel puţin o 
parte din el. 

Ricky se deplasă pe marginea încăperii, venind mai 
aproape în birou, cu spatele pe lângă perete. Aceleaşi 
dulapuri cu cărţi erau aliniate pe lângă perete. Aceleaşi 
opere de artă. Işi imagină o clipă că anul care se scursese 
între cele două vizite ale lui aici de fapt nici nu existase. 
Biroul era un loc rece, care părea că vorbeşte despre 
neutralitate şi personalitate opacă; nimic de pe pereţi sau 
de pe masă nu spunea nici cel mai mic lucru despre omul 
care ocupa biroul, ceea ce, se gândi Ricky mai bine, spunea 
totul. Nu ai nevoie de o diplomă pe perete care să certifice 
faptul că eşti rău. Se miră chiar cum de nu observase acest 
lucru mai înainte. li făcu un semn bătrânului să se aşeze pe 
scaunul de piele ergonomic de la birou. 

Doctorul Lewis se prăbuşi pe acel scaun, oftând din greu. 

— Imbătrânesc şi nu mai am energia pe care o aveam 
odinioară, spuse el cu o voce fără inflexiuni. 

— Vă rog să vă ţineţi mâinile la vedere, zise Ricky. 

Bătrânul ridică mâinile. Apoi arătă spre frunte cu degetul 
arătător. 

— Nu ceea ce ţii în mâini este cu adevărat periculos, 
Ricky. Ar trebui să ştii asta. In cele din urmă, ceea ce ai în 
cap este periculos. 


— 449 — 


— Odinioară aş fi fost de acord cu dumneavoastră, 
doctore, dar acum am îndoielile mele. Şi mai am o mare 
încredere în acest instrument din mâna mea, care, dacă nu 
ştiţi, este un pistol Ruger semiautomat. Trage cu o viteză 
foarte mare, cu cartuş de 380. Sunt cincisprezece gloanţe 
în încărcător, fiecare dintre ele putând să smulgă o bună 
parte din craniul dumneavoastră, poate chiar partea spre 
care aţi arătat, omorându-vă rapid. Şi ştiţi ce este cu 
adevărat curios la arma asta, doctore? 

— Ce anume? 

— Că se află în mâinile unui om care deja a murit o dată. 
Care nu mai există pe acest pământ pe care îl împărţim cu 
toţii. Luaţi în calcul pentru o clipă implicaţiile acestui 
eveniment existenţial. 

Doctorul Lewis tăcu o clipă, cu ochii la arma din mâna lui 
Ricky. După un moment, zâmbi. 

— Ricky, ceea ce spui tu este interesant Dar te cunosc. 
Te cunosc pe dinăuntru. Te-ai aflat pe canapeaua mea de 
patru ori pe săptămână, vreme de patru ani. lţi cunosc 
fiecare teamă. Fiecare îndoială. Fiecare vis. Fiecare 
aspirație. Fiecare nelinişte. Te cunosc la fel de bine cum te 
cunoşti tu însuţi, şi probabil chiar mai bine, şi ştiu că nu eşti 
un criminal, în ciuda posturii în care te afli acum. Eşti cel 
mult un om adânc tulburat care a făcut câteva alegeri 
foarte proaste în viaţă. Mă îndoiesc profund că omuciderea 
va fi încă una. 

Ricky dădu din cap. 

— Cel pe care îl cunoşteaţi ca fiind doctorul Frederick 
Starks s-a aflat pe canapeaua dumneavoastră. Dar el e 
mort, iar pe mine nu mă cunoaşteţi. Nu pe noul „eu”. Nici 
pe departe. 

Apoi apăsă pe trăgaci. 

Glonţul răsună în încăperea mică surzindu-l pentru o 
clipă. Glonţul trecu prin aer pe deasupra capului doctorului 
Lewis şi se opri într-o carte din spatele acestuia. Ricky văzu 
cum cotorul unui volum medical gros explodează absorbind 
împuşcătura. Era o lucrare despre psihologia anormala, un 
detaliu care aproape că-l făcu pe Ricky să râdă. 


— 450 — 


Doctorul Lewis păli, se clătină se răsuci cu scaunul într-o 
parte şi-n alta, apoi bolborosi ceva cu voce tare. 

Îşi recăpătă poziţia şi suflul încetul cu încetul. 

— Dumnezeule! lăsă el să-i scape. Ricky văzu ceva în 
ochii bătrânului, care nu era chiar frică, ci mai mult uimire 
profundă ca şi cum se petrecuse ceva la care nu se aştepta 
în ruptul capului. N-am crezut... începu el. 

Ricky i-o reteză scurt, cu un gest din mâna în care se afla 
pistolul: 

— Un câine m-a învăţat asta. 

Doctorul Lewis se răsuci puţin cu scaunul şi cercetă locul 
în care se înfipsese glonţul. Izbucni într-un amestec de râs 
şi gâfâială, apoi dădu din cap: 

— Bună lovitură, Ricky, zise el rar. O lovitură de-a dreptul 
remarcabilă. Şi mai aproape de adevăr decât capul meu. 
Poate vrei să ţii minte chestia asta în momentele 
următoare. 

Ricky se uită la bătrânul doctor. 

— Încetaţi să mai fiţi aşa obtuz, spuse el brusc. Vom 
vorbi despre răspunsuri. Este remarcabil cum o armă ca 
aceasta te ajută să te concentrezi la problemele care 
aşteaptă rezolvare. Gândiţi-vă la toate acele ore cu toţi acei 
pacienţi, inclusiv cu mine, domnule doctor. Toate acele 
minciuni, şi confuzii, şi devieri. Tot timpul petrecut 
sârguincios în dezvăluirea adevărului. Cine ar fi crezut că 
lucrurile pot fi atât de uşor limpezite de un instrument ca 
acesta? Oarecum ca Alexandre şi nodul gordian’, nu 
credeţi, domnule doctor? A 

Doctorul Lewis părea că şi-a recăpătat calmul. Infăţişarea 
i se schimbase rapid, iar acum se uita la Ricky cu o privire 
îngustă, mânioasă, ca şi cum încă ar fi deţinut controlul 
asupra situaţiei. Ricky ignoră ceea ce implica acea privire şi 
apoi, aproape aşa cum făcuse cu un an în urmă, îşi luă un 
scaun şi-l aduse în faţa bătrânului doctor. 


51 Legenda spune că Alexandru Macedon a fost pus să dezlege un nod 
foarte complicat, pe care nu reuşise nimeni până atunci să-l dezlege. 
Soluţia lui a fost că a scos paloşul şi l-a tăiat, pur şi simplu, fără să se 
mai chinuiască să-l dezlege (n.tr.). 

— 451 — 


— Dacă nu sunteţi dumneavoastră, întrebă Ricky, atunci 
cine este Rumplestiltskin? 

— Ştii, nu-i aşa? 

— lluminaţi-mă! 

— Fiul cel mare al pacientei tale de odinioară. Femeia 
căreia nu i-ai oferit ajutorul. 

— Asta am descoperit singur. Mai departe. 

Doctorul Lewis ridică din umeri: 

— Fiul meu adoptiv. 

— Asta am aflat mai devreme, în seara asta. Şi ceilalţi 
doi? 

— Fratele şi sora lui mai mici. Îi cunoşti drept Merlin şi 
Virgil. Desigur că în realitate, au alte nume. 

— Tot adoptați? 

— Da. l-am luat pe toţi trei. Mai întâi doar în grijă, prin 
intermediul statului New York. Apoi am aranjat ca verii mei 
din New Jersey să apară în faţă în procesul de adopţie. A 
fost de-a dreptul patetic de simplu să păcălesc birocraţia 
căreia oricum, aşa cum sunt sigur că ai aflat deja, nu îi păsa 
prea mult ce se întâmpla cu cei trei copii. 

— Deci vă poartă numele? Aţi renunţat la Tyson şi le-aţi 
dat numele dumneavoastră? 

— Nu. Bătrânul dădu din cap. Nu eşti aşa de norocos, 
Ricky. Nu apar în nicio carte de telefon ca Lewis. Au fost cu 
totul reinventaţi. Nume diferite pentru fiecare dintre ei. 
Identităţi diferite. Destine diferite. Şcoli diferite. Educaţie 
diferită şi tratament diferit Dar fraţi în inimile lor, iar asta e 
cel mai important. Asta ştii. 

— De ce? De ce schema asta elaborată de a le ascunde 
trecutul? De ce nu aţi... 

— Soţia mea era deja bolnavă şi oricum trecusem de 
vârsta legală pentru adopţie în acest stat. Verii mei erau la 
îndemână. Şi, contra unei sume de bani, au fost dispuşi să 
ne ajute. Să ajute şi să uite. 

— Sigur, răspunse Ricky sarcastic. Şi micul lor accident? 
O dispută domestică? 

Doctorul Lewis dădu din cap. 

— Coincidenţă, spuse el. 


— 452 — 


Ricky nu ştia dacă să creadă asta. Nu putu rezista 
tentaţiei şi spuse: 

— Freud spunea că nu există accidente. 

Doctorul Lewis aprobă din cap: 

— Adevărat. Dar este o diferenţă între a-ţi dori şi a 
acţiona. 

— Chiar aşa? Cred că aici vă înşelaţi. Dar nu contează. 
De ce ei? De ce i-aţi vrut pe aceşti trei copii? 

Bătrânul psihanalist ridică din umeri. 

— Ingâmfare. Aroganţă. Egoism. 

— Astea sunt simple cuvinte, domnule doctor. 

— Da, dar ele explica multe. Spune-mi, Ricky, un 
ucigaş... un psihopat criminal neîndurător... este cineva 
creat de mediu? Sau s-a născut aşa, având un ceva de 
mărime infinitezimală criminal, din punct de vedere 
genetic? Ce crezi, Ricky? 

— Mediul. Cel puţin aşa ne învaţă. Orice psihanalist ar 
spune la fel. Cei care se ocupă cu genetica s-ar putea să nu 
fie de acord. Insă, din punct de vedere psihologic, suntem 
produsul mediului din care venim. 

— lar eu sunt de acord. Aşa că am luat un copil - şi pe cei 
doi fraţi ai săi - care era un adevărat cobai al răului. 
Abandonat de tatăl natural. Respins de celelalte rude. Fără 
niciun sentiment al stabilităţii. Expus tuturor perversităţilor 
sexuale. Bătut mereu de prietenii sociopaţi ai mamei sale. 
Şi-a văzut în cele din urmă propria mamă care s-a omorât 
din cauza sărăciei şi a disperării, fără a putea să o ajute pe 
singura persoana în care avea încredere în aceasta lume. O 
adevărată formulă a răului, nu eşti de acord? 

— Ba da. 

— Şi m-am gândit că aş putea să iau acel copil şi să 
inversez toată acea povară a răului comis. Am creat un 
sistem în care copilul să se rupă de trecutul înfricoşător. 
Apoi m-am gândit că aş putea să-l transform într-un 
membru productiv al societăţii. În asta constă aroganţa 
mea, Ricky. 

— Şi n-aţi reuşit? 


— 453 — 


— Nu. Dar, în mod curios, am reuşit să dau naştere la 
loialitate. Şi poate unui ciudat sentiment de afecţiune. Este 
un lucru teribil, şi totuşi extrem de fascinant, Ricky, să fii 
iubit şi respectat de un om devotat morţii. Asta găseşti la 
Rumplestiltskin. Este un profesionist. Un criminal 
desăvârşit. Unul echipat cu cea mai bună educaţie pe care 
am putut să i-o dau. A studiat la Exeter, Harvard, la 
Facultatea de Drept din Columbia. Plus un scurt stagiu 
militar pentru antrenament. Ştii care e cel mai interesant 
aspect în toate astea, Ricky? 

— Spuneţi-mi! 

— Meseria lui nu diferă aşa de mult de a noastră. 
Oamenii vin la el cu probleme. Îl plătesc foarte bine pentru 
soluţii. Pacientul care ajunge pe canapeaua noastră este 
disperat să scape de o greutate. Tot la fel şi clienţii lui. Doar 
mijloacele sale sunt, cum să spun, mai rapide decât ale 
noastre. Dar nu mai puţin discrete. 

Ricky începu să respire greu. Doctorul Lewis scutură din 
cap. 

— Şi mai ştii ceva, Ricky? În afară de faptul că este 
extrem de bogat, ştii ce altă calitate mai are? 

— Ce calitate? 

— Este neîndurător. 

Bătrânul psihanalist oftă şi apoi adăugă: 

— Dar probabil că deja ai văzut asta. Cum a aşteptat ani 
de zile, pregătindu-se, iar apoi i-a luat unul câte unul şi i-a 
urmărit pe fiecare dintre cei care i-au făcut vreun rău 
vreodată mamei sale şi i-a distrus, la fel cum ei o 
distruseseră pe mama lui. Cred că, într-un fel, ai putea 
spune că e înduioşător. Dragostea fiului. Moştenirea 
mamei. A greşit el acţionând aşa, Ricky? Să-i pedepsească 
pe toţi cei care, sistematic sau din ignoranță, i-au distrus 
viaţa mamei sale? Care au părăsit-o în plata Domnului, cu 
trei copii mici şi amărâţi, într-o lume atât de grea? Nu prea 
cred, Ricky. Deloc. Chiar şi cei mai enervanţi politicieni 
perorează întruna despre cum trăim noi într-o societate 
care se eschivează de responsabilităţi. Nu este oare 
răzbunare acceptarea datoriilor cuiva şi înveşmântarea lor 


— 454 — 


într-o soluţie diferita? Oamenii pe care i-a ales chiar 
meritau pedeapsa. Ei - la fel ca tine, de altfel - au ignorat 
pe cineva care le implorase ajutorul. Asta e problema cu 
meseria noastră, Ricky. Uneori vrem să explicăm atât de 
multe, când, de fapt, adevăratul răspuns stă într-unul dintre 
acelea... spuse doctorul, arătând spre pistolul din mâna lui 
Ricky. 

— Dar de ce eu? lasă Ricky să-i scape. Eu nu am... 

— Ba da. A venit disperată la tine, implorându-ţi ajutorul, 
dar tu erai prea prins de direcţia spre care se îndrepta 
cariera ta ca să mai fii atent şi să-i acorzi ajutorul de care 
avea nevoie. Sigur că da, Ricky, pentru un pacient care se 
sinucide când se află în grija ta - chiar şi numai pentru 
câteva şedinţe - chiar nu simţi niciun fel de remuşcare? 
Vreun sentiment cât de mic de vină? Nu crezi că meriţi să-ţi 
plăteşti preţul? De ce crezi că răzbunarea este o 
responsabilitate mai mică decât orice altă acţiune 
omenească? 

Ricky nu răspunse. După o clipă, întrebă: 

— Când aţi aflat... 

— Despre legătura ta cu experimentul meu adoptat? 
Aproape de sfârşitul psihanalizei tale. Pur şi simplu am 
hotărât să las totul să văd cum se va desfăşura de-a lungul 
timpului. 

Ricky simţi că-l cuprinde furia, amestecată cu transpiraţia 
care îi curgea parcă pe dinăuntru. Gura i se uscase. 

— Şi când a pornit după mine? Puteaţi să mă avertizați.. 

— Să-mi trădez copilul adoptiv în favoarea unui pacient 
de odinioară? Şi nici măcar pacientul preferat, de altfel... 

Aceste cuvinte se înfipseră în inima lui Ricky ca un 
pumnal, îşi dădu seama că bătrânul era absolut la fel de 
ticălos ca acel copil pe care îl adoptase. Poate chiar mai 
rău. 

— ...Am crezut că ar putea fi considerată dreptate. 
Bătrânul psihanalist râse tare. Dar nu ştii nici jumătate din 
asta, Ricky! 

— Care este jumătatea pe care n-o ştiu? 

— Cred că trebuie să descoperi singur. 


— 455 — 


— Şi ceilalţi doi? 

— Cel pe care îl ştii drept Merlin este într-adevăr avocat, 
şi încă unul foarte bun. Femeia pe care o cunoşti drept 
Virgil este o actriţă, cu o frumoasă carieră la picioare. Mai 
ales acum, că aproape au reuşit să scape de orice 
probleme legate de vieţile lor. Ricky, cred că noi doi am 
rămas acum singurele lor probleme. Un alt lucru pe care 
trebuie să-l ştii, Ricky, este că amândoi cred că fratele lor 
mai mare, omul pe care îl cunoşti drept Rumplestiltskin, 
este cel care le-a salvat viaţa. Nu eu, cu toate că şi eu am 
contribuit la asta. Nu, el i-a ţinut împreună, i-a împiedicat 
să se risipească, a insistat să meargă la şcoala, să ia numai 
note de zece şi să se realizeze în viaţă. Aşa că, dacă nu 
altceva, măcar pricepe acest lucru: ei sunt devotați. Sunt 
cu toată fiinţa loiali celui care te va ucide. Care te-a mai 
omorât o dată şi care va face din nou acest lucru. Nu este 
curios, Ricky, din punct de vedere psihiatric? Un om fără 
scrupule care dă naştere la un devotament orb şi total. Un 
psihopat care te va ucide la fel de uşor cum calci tu un 
păianjen pe care-l întâlneşti în cale. Dar care este iubit şi 
iubeşte la rândul său. Însă care îi iubeşte numai pe cei doi. 
Pe nimeni altcineva. Poate pe mine, puţin, pentru că l-am 
salvat şi l-am ajutat. Aşa că, poate că mi-am câştigat 
dragostea unui supus credincios. Asta trebuie să ţii minte, 
Ricky, pentru că ai atât de puţine şanse să supravieţuieşti 
relaţiei cu Rumplestiltskin! 

— Cine este Rumplestiltskin? întrebă Ricky. Fiecare 
cuvânt rostit de bătrânul psihanalist întuneca lumea din 
jurul său. 

— Vrei numele lui? Adresa? Locul unde îşi desfăşoară 
afacerile? 

— Da, spuse Ricky hotărât, ridicând pistolul spre bătrân. 

Doctorul Lewis scutură din cap. 

— Ca-ntr-un basm, nu-i aşa? Mesagerul prinţesei aude 
trolul*? care dansează în faţa focului şi lasă să-i scape 


32 Creatura supranaturală din mitologia scandinavă, fie pitic, fie uriaş, 
care trăieşte în peşteri sau în munţi. Aluzie la povestea lui 
Rumplestiltskin (n.tr.). 


— 456 — 


numele. Ea nu face nimic cu-adevărat inteligent sau 
înţelept, sau măcar ceva sofisticat. Ea este pur şi simplu 
norocoasă, aşa că, atunci când îi este adresată a treia 
întrebare, ea are răspunsul pe limbă, noroc chior, şi aşa 
supravieţuieşte, şi îşi păstrează primul născut, şi trăieşte 
fericită până la adânci bătrâneţi. Crezi că va fi la fel acum? 
Norocul care te face să fii acum aici, fluturând un pistol în 
faţa unui bătrân, te va face să câştigi jocul? 

— Dati-mi numele lui, spuse Ricky, cu vocea atât de rece 
şi de tăioasă pe cât putea. Vreau numele tuturor. 

— Ce te face să crezi că nu le ştii deja? 

— M-am săturat de jocuri, spuse Ricky. 

Bătrânul psihanalist dădu din cap. 

— Aşa este toată viaţa. Un joc după altul. lar moartea 
este cel mai important dintre toate jocurile. 

Cei doi se uitau unul la altul din două colţuri opuse ale 
încăperii. 

— Mă întreb, spuse doctorul Lewis cu atenţie, ridicându-şi 
privirea o clipă şi uitându-se la ceasul de pe perete, apoi 
oprindu-se după fiecare cuvânt, cât timp ţi-a mai rămas. 

— Destul, răspunse Ricky. 

— Chiar aşa? zise bătrânul. Timpul este elastic, nu-i aşa? 
Unele clipe pot să dureze o veşnicie, iar altele se evaporă 
într-o clipă. Timpul este doar o funcţie a percepţiei noastre 
despre lume. Asta nu e ceva ce învăţăm în psihanaliză? 

— Da, spuse Ricky. Este adevărat. 

— lar în seara asta sunt tot felul de întrebări în legătură 
cu timpul, nu-i aşa? Ce vreau să spun, Ricky, este că 
suntem aici, singuri în această casă. Dar pentru cât timp? 
Ştiind că vii încoace, nu crezi că mi-am luat măsuri de 
precauţie şi am chemat ajutoare? Cât timp crezi că va mai 
dura până sa ajungă aici? 

— Destul de mult. 

— Ah, ăsta e un pariu de care n-aş fi aşa de sigur. 
Bătrânul psihanalist zâmbi din nou. Dar probabil că ar 
trebui să complicăm puţin lucrurile. 

— Cum adică? 


— 457 — 


— Dacă ţi-aş spune că undeva în camera asta se află 
informaţia pe care o cauţi. Ai putea s-o găseşti la timp? 
Înainte să-mi vină cineva în ajutor şi să mă salveze? 

— V-am mai spus, m-am săturat de jocuri. 

— Este la vedere. Şi chiar ai ajuns mai aproape de 
obiectul respectiv decât mă gândeam eu. lată. Destule 
repere. 

— Nu mai joc. 

— Cred că te înşeli. Cred că vei mai juca o vreme, Ricky, 
pentru că jocul nu s-a isprăvit încă. 

Doctorul Lewis ridica deodată ambele mâini în acelaşi 
timp şi spuse: 

— Ricky, trebuie să scot ceva din sertarul de sus al 
biroului. Este ceva care cu siguranţa va schimba modul în 
care este jucat acest joc. Ceva ce vei vrea să vezi. Imi 
permiţi? 

Ricky îndreptă pistolul spre fruntea doctorului Lewis şi 
aprobă din cap. 

— Daţi-i drumul! 

Doctorul zâmbi din nou, un zâmbet rece, răutăcios, care 
nu avea nimic în comun cu umorul. Mai degrabă rânjetul 
călăului. Scoase un plic din sertar şi-l puse pe masă, în faţa 
lui. 

— Ce-i asta? 

— Poate că sunt informaţiile după care ai venit. Nume, 
adrese, identități. 

— Daţi-mi-l! 

Doctorul Lewis strânse din umeri. 

— Cum vrei... spuse el. 

Aruncă plicul peste masă şi Ricky se repezi la el. Era 
sigilat, iar Ricky îşi desprinse privirea o clipă de pe bătrânul 
psihanalist ca să cerceteze plicul. Asta fu o mare greşeală, 
de care îşi dădu seama imediat ce o făcuse. 

Ridică privirea şi văzu că bătrânul avea un rânjet 
macabru pe faţă şi un revolver micuţ, de calibru 38, în 
mâna dreaptă. 

— Nu e chiar aşa de mare ca al tău, nu-i aşa, Ricky? râse 
doctorul tare. Dar probabil că la fel de eficient. Vezi, tocmai 


— 458 — 


ai făcut o greşeală pe care niciunul dintre cei trei n-ar fi 
făcut-o. Şi mai ales cel care-şi spune Rumplestiltskin. El nu 
şi-ar fi luat niciun moment privirea de la ţintă. Nicio clipă. 
Indiferent cât de bine ar fi cunoscut persoana care 
reprezenta ţinta, niciodată nu ar fi avut suficientă încredere 
încât să-şi ia ochii de la el, nicio secundă! Poate că asta ar 
trebui să-ţi spună cât de puţine şanse ai, de fapt. 

Cei doi erau unul în faţa celuilalt, de o parte şi de alta a 
biroului, cu armele îndreptate unul împotriva altuia. 

Ricky îl fixă cu privirea pe bătrân, simțind în acelaşi timp 
că transpiră la subraţ. 

— Asta este o fantezie analitică, nu-i aşa, şopti doctorul 
Lewis. In sistemul de transfer din psihanaliză“, oare nu 
dorim să-l omorâm pe psihanalist, la fel cum dorim să o 
omorâm pe mama, sau pe tata, sau pe oricine a ajuns să 
simbolizeze tot ce se întâmplă rău cu viaţa noastră? lar 
psihanalistul, la rândul său, nu are şi el o pasiune ucigaşă 
pe care ar vrea să o exploateze în acelaşi timp? 

Ricky nu răspunse la început în cele din urmă însă, 
murmură: 

— Copilul se poate să fi fost un cobai al răului, aşa cum 
spuneţi, însă ar fi putut fi transformat. Aţi fi putut să faceţi 
acest lucru, dar nu l-aţi făcut, aşa este? Era mult mai 
interesant să vedeţi ce se întâmplă dacă îl lăsaţi în derivă, 
din punct de vedere emoţional, nu-i aşa? Şi era mult mai 
uşor pentru dumneavoastră să daţi vina pe tot răul din 
lume, mai puţin pe al dumneavoastră propriu, nu-i aşa? 

Doctorul Lewis păli uşor. 

— Ştiai, nu-i aşa? continuă Ricky. Că sunteţi la fel de 
psihopat ca el? Aţi vrut un criminal, aşa că aţi găsit unul, 
pentru că asta aţi vrut mereu să fiţi: un criminal. 

Bătrânul se încruntă dispreţuitor: 


33 Proces prin care emoţiile şi dorinţele asociate la început cu o 
persoană, cum ar fi părinţii sau fraţii, sunt transferate, treptat şi 
inconştient, asupra altei persoane, cel mai adesea asupra 
psihanalistului (n.tr.). 


— 459 — 


— Întotdeauna ai fost inteligent, Ricky. Gândeşte-te ce ai 
fi putut să faci cu viaţa ta dacă ai fi fost un pic mai 
ambițios. Un pic mai subtil. 

— Lăsaţi arma jos, domnule doctor! N-o să mă împuşcaţi! 
spuse Ricky. 

Doctorul Lewis ţinu în continuare revolverul aţintit spre 
faţa lui Ricky, însă spuse: 

— Nu va trebui să fac asta, nu-i aşa? Pentru că acela care 
te-a omorât o dată o va face din nou. lar de data asta nu va 
mai accepta un necrolog în ziar. Cred că va vrea să te vadă 
mort. Tu nu crezi? 

— Nu şi dacă am un cuvânt de spus în legătură cu asta. 
Şi poate că, odată ce am să aflu acest mare număr de 
indicii care spuneţi că sunt aici, poate că pur şi simplu am 
să dispar din nou. Am reuşit o dată şi cred că pot să mă 
evaporez încă o dată. Poate că Rumplestiltskin va trebui să 
se mulţumească cu ceea ce a obţinut prima oară când am 
jucat. Doctorul Starks este mort. Rumplestiltskin a câştigat 
acea rundă. Dar eu voi continua şi voi deveni ce vreau. Pot 
să câştig alergând. Pot să câştig  ascunzându-mă. 
Rămânând în viaţă şi anonim. Nu e ciudat, doctore? Noi, 
care muncim din greu să-i ajutăm pe pacienţi să confrunte 
demonii care îi urmăresc şi îi chinuiesc, putem să ne 
menţinem în viaţă doar prin fugă. l-am ajutat pe pacienţi să 
devină cineva, dar eu pot să devin doar nimeni pentru a 
câştiga. O ironie, nu credeţi? 

Doctorul Lewis dădu din cap afirmativ. 

— Ţi-am anticipat răspunsul, spuse el încet. Mi-am 
imaginat că ai să vezi răspunsul pe care tocmai mi l-ai dat. 

— Aşadar, spuse Ricky, repet: lăsaţi jos arma şi am să 
plec. Presupunând că informaţia de care am nevoie este în 
plic. 

— Într-un fel, este, zise bătrânul. Şoptea, zâmbind 
răutăcios. Dar mai am numai o întrebare sau două pentru 
tine, Ricky... dacă îmi permiti... 

Ricky dădu afirmativ din cap. 


— 460 — 


— Ţi-am spus despre trecutul omului pe care-l cauţi. Şi ți- 
am spus mult mai multe decât înţelegi acum. Dar ce ţi-am 
spus despre relaţia lui cu mine? 

— Aţi vorbit despre o ciudată loialitate şi dragoste. 
Dragostea unui psihopat. 

— lubirea unui criminal pentru altul. Foarte ciudat, nu 
crezi? 

— Fascinant, spuse Ricky ironic. Şi, dacă aş mai fi fost 
psihanalist, aş fi curios şi nerăbdător să cercetez. Dar nu 
sunt. Nu mai sunt. 

— Ah, cred că te înşeli. Doctorul Lewis ridică din umeri. 
Cred că nu poţi să-ţi scoţi din suflet meseria de doctor aşa 
de uşor cum poate părea la prima vedere. Bătrânul scutură 
din cap. Tot nu slăbise strânsoarea revolverului şi nici nu-l 
îndepărtase din faţa lui Ricky. Cred că timpul nostru s-a 
scurs în seara asta, Ricky. A fost o ultimă şedinţă. Ora de 
cincizeci de minute. Poate că acum analiza noastră este 
aproape completă. Însă, Ricky, adevărata întrebare cu care 
vreau să pleci de aici este: dacă a fost atât de hotărât să 
vadă că te sinucizi după ce nu ai ajutat-o pe mama lui, ce 
crezi că se va întâmpla cu tine când va crede că m-ai ucis? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Ricky. 

Însă bătrânul doctor nu răspunse. În schimb, cu un 
simplu gest, îşi duse revolverul la tâmplă, rânji macabru, şi 
apoi trase un singur glonţ. 


— 461 — 


XXXII 


Ricky izbucni într-un țipăt de stupoare şi şoc. Strigătul 
său se amestecă cu ecoul zgomotului făcut de revolver. 

Se lăsă pe spate cu greutate, aproape ca şi cum glonţul 
care explodase în capul bătrânului psihanalist ar fi fost 
deviat şi l-ar fi lovit în piept. Până ca ecoul împuşcăturii să 
se piardă în noapte, Ricky se şi ridicase în picioare, uitându- 
se cu atenţie în jos la omul în care avusese atât de mare 
încredere odinioară. Doctorul Lewis căzuse pe spătar, 
oarecum contorsionat de forţa loviturii cu care moartea 
care îi intrase pe la tâmple. Ochii îi rămăseseră deschişi, iar 
acum se holbau cu intensitate de-a dreptul macabru. Un 
amestec de sânge stacojiu şi creier mânjise biblioteca din 
spatele său, iar un şuvoi de sânge de un maro-închis se 
scurgea din rana adâncă pe faţa şi gâtul doctorului, 
mânjindu-i cămaşa. Revolverul care aplicase lovitura fatală 
îi alunecase dintre degete pe podea, bufnetul acestuia fiind 
estompat de covorul persan fin de la picioarele lor. Ricky 
lăsă aerul să-i iasă cu zgomot din plămâni, pe când trupul 
bătrânului se mai zbătea, muşchii intrând treptat în rigor 
mortis. 

Inspiră adânc. Îşi dădu seama că nu era prima oară când 
vedea moartea. Pe când era medic rezident intern şi făcea 
gărzi prin rotaţie la medicină internă şi la camera de gardă, 
nu o singură dată se întâmplase ca o persoană să moară în 
prezenţa sa. Dar acele morţi erau întotdeauna însoţite de 
echipamente şi de echipe de oameni care încercau să 
salveze viaţa şi luptau contra morţii. Chiar şi atunci când 
soţia lui căzuse pradă cancerului, asta era încă parte dintr- 
un proces cunoscut şi apărea într-un context, chiar şi 
îngrozitor, pentru ceea ce se întâmpla. 

Asta era cu totul altceva. Era ceva sălbatic. Era crimă, de 
cea mai pură speţă. Işi simţi propriile mâini tremurând, ca 
ale unui bătrân. Se luptă cu greu să reziste instinctului 
copleşitor de a intra în panică şi de a fugi. 


— 462 — 


Ricky încercă să-şi pună ordine în gânduri. Era linişte în 
încăpere şi-şi auzea doar respiraţia chinuită, ca a unuia 
care a urcat până pe vârful muntelui şi inspiră aer rece, 
care însă nu-l ajută să se liniştească. Parcă i se încordase 
fiecare muşchi şi fiecare tendon şi doar alergarea ar fi slăbit 
tensiunea. Ricky apucă marginea biroului, încercând să se 
adune. 

— Ce mi-ai făcut, bătrâne? spuse el cu glas tare. 

Vocea lui păru nepotrivită, ca atunci când cineva tuşeşte 
în biserică, în mijlocul unei ceremonii solemne. 

Apoi îşi dădu seama de răspunsul la propria întrebare: „A 
încercat să mă omoare”. Un glonţ menit să omoare două 
persoane, pentru că moartea bătrânului doctor avea să fie 
o mare lovitura pentru trei oameni de pe lumea asta care 
nu cunoşteau limite atunci când era vorba de răzbunare. lar 
aceştia îl vor învinovăţi pe Ricky, indiferent câte dovezi de 
sinucidere le-ar sări în ochi. 

Însă era chiar mult mai complicat de-atât. Doctorul Lewis 
a vrut ca prin asta să facă mai mult decât să pună capăt 
vieţii lui Ricky. Avea arma îndreptată spre Ricky şi ar fi 
putut cu uşurinţă să apese pe trăgaci, chiar ştiind că putea 
să tragă şi el la rândul lui înainte de a muri. Ceea ce voise 
bătrânul fusese să-i înzestreze pe toţi cei care joacă acest 
joc al morţii cu o depravare morală care o egalează pe alui 
însuşi. Asta era cu mult mai important decât pur şi simplu 
să-l omoare pe Ricky şi să se sinucidă. Ricky încercă să 
respire, cu toate gândurile care îl năpădeau în valuri. „Tot 
timpul, se gândi el, nu a fost vorba numai despre moarte. 
Ci şi despre proces. Despre felul în care se poate ajunge la 
moarte.” 

Un joc potrivit să fie inventat de un psihanalist. 

Din nou inspiră lacom aerul viciat al biroului. „La fel de 
bine, Rumplestiltskin s-ar putea să fie agentul răzbunării şi 
instigatorul”, se gândi Ricky. Însă adevăratul creator al 
jocului era cel care zăcea acum mort în faţa lui. De asta nu 
mai încăpea nicio îndoiala. 


— 463 — 


Ceea ce însemna că, atunci când vorbise despre 
cunoaştere, era posibil să fi spus adevărul. Sau cel puţin o 
versiune pervertită a acestuia. 

Ricky îşi dădu seama că încă strângea în mână plicul pe 
care i-l dăduse mentorul său de odinioară. Era greu să-şi 
ridice privirea de la trupul bătrânului. Era ca şi cum 
sinuciderea avea efect hipnotic. Dar în cele din urmă făcu 
asta şi, rupând o margine a plicului, scoase din el o singură 
foaie de hârtie. Citi repede: 


Ricky: moartea este plata pentru orice rău. 
Gândeşte-te la acest ultim moment ca o taxă pe care 
am plătit-o pentru toate relele pe care le-am făcut. 
Informaţia pe care o cauţi se află în faţa ta, dar o poţi 
repera? Oare nu asta facem noi? Dovedim misterul 
evident? Găsim indiciile care ne sar în ochi şi mai- 
mai că ţipă către noi? 

Mă întreb dacă mai ai suficient timp şi eşti destul 
de deştept să vezi ceea ce trebuie. Mă îndoiesc. Cred 
că este mult mai probabil să mori în seara asta, mai 
mult sau mai puţin la fel cum am murit şi eu. Doar că 
moartea ta va fi cu mult mai dureroasă, pentru că 
vina ta este cu mult mai mică decât a mea. 


Scrisoarea nu era semnată. 

Ricky intra în panică tot mai mult, cu fiecare respiraţie. 

Ridică ochii şi începu să cerceteze biroul. Un ceas de 
perete ticăia încet cu fiecare secundă, iar acest sunet îi 
penetră  dintr-odată conştiinţa.  Incercă un pic de 
matematică: când sunase bătrânul ca să le spună lui Merlin 
şi Virgil şi, probabil, şi lui Rumplestiltskin că Ricky venea 
spre el? Din oraş şi până la casa de la ţară făceai cam două 
ore. Poate ceva mai puţin. Oare mai avea la dispoziţie 
câteva secunde? Minute? Un sfert de oră? Ştia că trebuie să 
fugă, să se distanţeze de moartea care stătea pe scaunul 
din faţa lui, chiar şi numai ca să-şi adune gândurile şi să-şi 
dea seama ce avea de făcut mai departe, dacă mai era 
ceva de făcut. Era ca şi cum participa la un joc de şah cu un 


— 464 — 


mare maestru şi muta piesele la întâmplare pe tablă, tot 
timpul ştiind că adversarul putea să prevadă cu două, trei, 
patru sau mai multe mutări înainte. 

Gâtul i se uscase şi se simţea îmbujorat. 

„Chiar în faţă”, se gândi el. 

Strecurându-se cu grijă în jurul biroului, încercând să 
evite chiar şi cel mai mic contact cu trupul mort al 
psihanalistului, încercă să se întindă spre sertarul de sus, 
dar imediat se opri. „Ce las în urmă? se gândi el. Fire de 
păr? Amprente? ADN? Oare am comis o crimă?” 

Apoi îşi zise: „Sunt două feluri de crime. Primul îi pune pe 
urmă poliţia, şi procurorii, şi toată justiţia. Cel de-al doilea 
loveşte în sufletul individului. Uneori cele două tipuri se 
contopesc”. Dar cea mai mare parte din ceea ce se 
întâmplase se încadra celui de-al doilea tip, iar judecătorul, 
juraţii şi călăul care îi ghidau drumul erau cei care îl 
preocupau cu-adevărat pe Ricky. f 

Nu exista cale de ocolire a acestor probleme. Işi spuse în 
sinea lui că trebuie să se încreadă în faptul că individul ale 
cărui amprente şi alte substanţe vor fi găsite în camera 
mortului era şi el mort, la rândul lui, iar acest lucru ar trebui 
să-i confere oarece protecţie, cel puţin faţă de poliţia care 
cel mai probabil va sosi la faţa locului într-un moment sau 
altul, în acea noapte. Puse mâna pe sertar şi îl deschise. 

Era gol. 

Cercetă rapid şi celelalte sertare. Şi acelea fuseseră 
golite. Cu siguranţă că doctorul Lewis avusese timp să 
îndepărteze orice fusese depozitat acolo. Ricky îşi trecu 
degetele pe sub tăblia mesei, gândindu-se că poate acolo 
fusese ascuns ceva. Se aplecă şi cercetă, dar nu găsi nimic. 
Apoi se întoarse spre mort. Cu respiraţia tăiată, îşi strecură 
degetele în buzunarele bătrânului. Dar nici acolo nu găsi 
nimic. Nimic asupra lui. Nimic în birou. Parcă bătrânul 
psihanalist depusese eforturi susţinute pentru a curăța totul 
împrejur. Ricky aprobă dând din cap. „Psihanalistul, se 
gândi el, ştie mai bine ca oricine altcineva ce anume 
vorbeşte despre fiecare individ. Prin urmare, încercând să 


— 465 — 


şteargă cu buretele identitatea, el ştie cel mai bine cum să 
scape de semnele personalităţii.” 

Din nou, Ricky îşi trecu privirea peste toată încăperea. Se 
întrebă dacă exista un seif. Zări ceasul şi îi veni o idee. 
Doctorul Lewis vorbise despre timp. „Probabil, se gândi 
Ricky, ăsta era indiciul.” Se repezi către perete şi căută în 
spatele ceasului. 

Nimic. 

Îi venea să urle de furie. „Trebuie să fie aici”, insistă el. 

Ricky mai inspiră o dată adânc. „Poate că nu este, se 
gândi el, iar bătrânul a vrut doar ca eu să fiu aici atunci 
când sosesc urmaşii săi adoptați. Asta să fi fost jocul? Poate 
că a vrut ca ăsta să fie sfârşitul, în noaptea asta.” Ricky se 
uită la propria armă şi merse înapoi la uşă. 

Apoi scutură din cap. „Nu, asta ar fi o minciună prea 
simplă, iar minciunile doctorului Lewis erau cu mult mai 
complexe. Trebuie să fie ceva aici.” 

Ricky se întoarse spre rafturile cu cărţi. Şiruri de lucrări 
medicale şi psihiatrice, scrieri ale lui Freud şi Jung, câteva 
studii moderne şi încercări clinice în formatul unor cărţi. 
Lucrări despre depresie. Cărţi despre anxietate. Cărţi 
despre vise. Zeci de cărţi, pline cu o mică parte din 
cunoştinţele existente despre emoţiile umane. Inclusiv 
cartea care găzduia glonţul lui Ricky. Se uită la titlu, citind 
cotorul cărţii: Enciclopedia psihologiei anormale, din care 
doar „-ale” din ultimul cuvânt fusese distrus de glonţ. 

Ricky se opri, uitându-se fix înainte. 

„De ce ar avea nevoie un psihanalist de un volum despre 
psihologia anormală?” Profesiunea lor lucra aproape 
exclusiv cu emoţiile oarecum deranjate. Nu cu acelea cu- 
adevărat întunecate şi deformate. Dintre toate cărţile 
aliniate pe rafturi, aceasta era singura nelalocul ei, dar ăsta 
era un lucru de care numai un alt psihanalist ar fi putut să- 
şi dea seama. 

Bătrânul izbucnise în râs. Se întorsese şi se uitase unde 
ajunsese glonţul şi spusese că locul era foarte potrivit. 


— 466 — 


Ricky sări la bibliotecă şi apucă volumul de pe raft. Era 
greu şi gros, legat în piele neagră şi cu scris auriu pe 
copertă. Deschise cartea la pagina de gardă. 

Scrise cu litere groase roşii cu un marker, chiar peste 
titlu, se aflau cuvintele: „Bună alegere, Ricky. Acum poţi să 
găseşti înregistrările corecte?” 

Se uită în sus şi văzu ceasul care ticăia. Nu credea că mai 
are acum timp să răspundă la această întrebare. 

Făcu un pas îndepărtându-se de bibliotecă, aproape 
rupând-o la fuga şi apoi se opri. Se întoarse şi scoase cu 
grijă un alt volum de pe un alt raft şi îl puse în locul rămas 
liber de unde scosese tomul, făcând astfel să nu se observe 
absenţa cărţii. 

Se mai uită o dată, rapid, împrejur, dar nu mai zări nimic 
care să-i spună ceva. Mai aruncă o ultimă privire către 
cadavrul bătrânului psihanalist, care parcă albise în cele 
câteva momente de când intrase moartea în el. Se gândi că 
probabil ar trebui să spună sau să simtă ceva, dar nu mai 
ştia anume, aşa că, în loc de orice, Ricky o luă la fugă. 


Întunericul profund al nopţii îl cuprinse, în timp ce se 
strecura afară din casa doctorului Lewis. Din câţiva paşi se 
îndepărtă de uşa de la intrare, iar lumina care venea 
dinspre birou fu înghițită de întunericul nopţii. Din umbră, 
Ricky se uită o clipă în urmă. Sunetele câmpeneşti plăcute 
îşi cântau muzica nocturnă obişnuită şi niciun ton 
discordant nu trăda cumva faptul că moartea violentă făcea 
acum parte din peisaj. O clipă, Ricky încercă să-şi dea 
seama cum fusese ştearsă sistematic fiecare bucăţică din 
el în ultimul an. Identitatea este o combinaţie de 
experienţe, însă Ricky credea că mai exista atât de puţin 
din ceea ce îl reprezentase cândva. Ceea ce îi mai 
rămăsese era copilăria. Viaţa adultă îi era numai zdrenţe. 
Însă ambele jumătăţi ale existenţei sale îi fuseseră 
îndepărtate, fără ca aparent să mai aibă legătură. Acest 
gând îl lasă parţial ametit, parţial scârbit. 

Se întoarse şi-şi continuă fuga. 


— 467 — 


Porni într-o alergare lejeră; cu zgomotul paşilor săi 
amestecându-se cu sunetele obişnuite ale nopţii, Ricky se 
îndreptă spre maşină. Tinea enciclopedia de psihologie 
anormală într-o mână şi arma în cealaltă. Abia parcursese 
jumătate din distanţă, când auzi sunetul inconfundabil al 
unei maşini care gonea pe drumul de ţară, îndreptându-se 
spre el şi spre casă. Ricky ridică privirea şi zări luminile 
farurilor care măturau strada însoţite de un sunet puternic 
de motor care accelerează. 

Nu ezită nicio clipă. Ştiu imediat cine vine în direcţia aia 
cu asemenea viteză. Ricky se aruncă la pământ şi se 
ghemui după un pâlc de copaci. Se făcu una cu pământul, 
însă ridică puţin capul exact când pe lângă el trecea un 
Mercedes negru. Cauciucurile scârţâiră la curba următoare. 

Se ridică şi o luă la fuga. Fugi cât îl ţineau puterile - 
muşchii protestau, plămânii erau deja obosiţi de efort -, 
înaintând cât putea de repede prin noapte. Singurul lucru 
care conta, singura lui preocupare era să se îndepărteze 
cât mai mult. Cu urechea ciulită la zgomotele din spate, 
gonea înainte. Işi tot spunea întruna că trebuie să se 
îndepărteze. „Ei nu vor sta prea mult la casa de la ţară, îşi 
spuse el, grăbindu-se înainte.” Doar câteva momente 
pentru a cerceta moartea care venise în birou şi pentru a 
verifica dacă el mai era încă acolo. Sau prin apropiere. Vor 
şti că numai câteva clipe trecuseră între sinucidere şi 
sosirea lor şi vor dori să reducă intervalul de timp care îi 
despărţea. 

In câteva minute, Ricky ajunse la maşină. Scotoci după 
chei, le scăpă o dată pe jos, dar le apucă cu nervozitate, 
gâfâind. Se aruncă la volan şi porni motorul. Totul în el îi 
spunea să accelereze. Să scape. Să fugă. Dar se lupta să 
învingă aceste instincte, încercând să-şi păstreze minţile. 

Ricky se strădui să judece. „Nu pot să fug de ei cu 
maşina asta.” Există două drumuri spre New York City, unul 
direct, pe malul vestic al râului Hudson, şi Taconic Parkway, 
pe partea de est. Vor avea şanse de cincizeci-cincizeci să 
ghicească pe care din ele o apucase Ricky, iar apoi să 
găsească maşina. Tăbliţa de înmatriculare de New 


— 468 — 


Hampshire de pe maşina ieftină închiriată era un semnal 
care indica clar cine se afla la volan. Probabil că făcuseră 
rost de o descriere a maşinii şi a numărului de 
înmatriculare de la agenţia de închirieri din Durham. De 
fapt, se gândi că e chiar foarte probabil. 

înţelese că în acel moment trebuia să facă ceva 
neaşteptat. 

Ceva care să contrazică orice ar fi anticipat cei trei din 
maşină. 

Văzu că îi tremurau mâinile în momentul în care se hotărî 
ce să facă. Se întrebă dacă îi venea mai uşor să-şi rişte 
viaţa acum, că murise deja o dată. 

Băgă maşina în viteză şi începu să conducă înapoi, înspre 
casa bătrânului psihanalist. Se ghemui pe scaun cât putu 
de mult, fără ca acest lucru să devină suspect. Se forţă să 
rămână în limitele vitezei legale, îndreptându-se spre nord 
pe drumul vechi de ţară, când, de fapt, siguranţa relativă a 
oraşului era spre sud. 

Se apropia de locul în care tocmai fusese, când deodată 
văzu farurile Mercedesului îndreptându-se spre şosea. Auzi 
scrâşnitul roţilor pe asfalt. Încetini uşor - nu voia să iasă 
direct în faţa farurilor maşinii - dându-i timp să intre pe 
şoseaua principală şi să se îndrepte direct spre el, 
accelerând imediat. Ricky avea faza lungă aprinsă şi, pe 
măsură ce Mercedesul se apropia, trecu pe faza scurt[, aşa 
cum trebuie procedat la întâlnirea cu alt autovehicul, apoi, 
exact când treceau pe lângă el, folosi iarăşi faza lungă, ca 
un şofer care face semnale luminoase către o maşină ce se 
apropie. Efectul fu că ambele maşini trecură una pe lângă 
alta cu faza lungă aprinsă. Aşa cum şi el fusese orbit o 
clipă, Ricky ştia cu siguranţă că şi ei fuseseră orbiţi. Apăsă 
acceleraţia când trecură de el, strecurându-se imediat după 
un colţ. Prea rapid, spera el, pentru ca cineva din cealaltă 
maşină să se poată întoarce şi să vadă plăcuţa de 
înmatriculare de pe spate. 

O luă pe prima străduţa laterală pe care o zări, înspre 
dreapta, şi imediat stinse luminile. Întoarse în întuneric, 
drumul fiindu-i luminat doar de razele lunii. Işi aminti să nu 


— 469 — 


apese frânele, pentru ca stopurile să nu se aprindă pe 
spate. Apoi aşteptă să vadă dacă era urmărit. 

Şoseaua era liberă. Aşteptă cinci, apoi zece minute. 
Destul timp pentru ocupanţii Mercedesului să se hotărască 
pe care dintre cele două variante s-o ia, iar apoi să 
gonească cu aproape două sute de kilometri la oră, 
încercând să-l prindă din urmă. 

Ricky băgă din nou în viteză şi continuă să conducă spre 
nord aproape fără ţintă, pe drumuri şi străduţe laterale. Nu 
se îndrepta spre nicăieri în mod special. După aproape o 
oră, întoarse în cele din urmă maşina şi din nou schimbă 
direcţia, îndreptându-se spre oraş. Ricky conducea cu 
viteză constantă, gândindu-se cât de mică devenise lumea 
lui şi cât de întunecată şi încercând să găsească o cale dea 
readuce lumina aici. 


Era târziu, aproape mijeau zorii, când Ricky ajunse în 
oraş. La acea oră, New Yorkul era parcă stăpânit de umbre 
schimbătoare, când mulțimile nopţii, fie ele frumoase sau 
decrepite, aflate în căutarea aventurii, fac loc aglomerației 
zilei. Trecerea de la noapte la zi, pe străzile înmuiate de 
umezeala dimineţii şi de luminile cu neon, este ciudată. 
„Este, îşi zise Ricky, un moment periculos al nopţii. Un 
moment în care inhibiţiile şi constrângerile par lăsate la o 
parte, iar lumea este dispusă să-şi asume riscuri.” 

Revenise în camera sa de hotel, luptându-se cu dorinţa 
puternica de a se arunca pe pat, pradă unui somn profund. 
„Răspunsuri”, îşi spuse el. Avea răspunsuri în cartea de 
psihologie anormala, trebuia doar să le citească. Intrebarea 
era: „Unde?” 

Enciclopedia cuprindea 779 de pagini de text. Era 
organizată alfabetic. Frunzări câteva pagini, dar nu găsi 
nimic care să-i spună ceva. Totuşi, aplecat asupra cărţii 
asemenea unui călugăr dintr-o mănăstire veche, ştia că 
undeva între paginile acestea se afla ceea ce voia să afle. 

Ricky se lăsă pe spătarul scaunului, luă un creion şi 
începu să îl lovească de dinţi. „Sunt la locul potrivit”, se 
gândi el. Dar, în afară de a cerceta fiecare pagină, nu ştia 


— 470 — 


ce să facă. Îşi spuse că trebuia să gândească precum cel 
care murise mai devreme în acea noapte. Un joc. O 
provocare. Un puzzle. 

„Toate astea sunt aici, se gândi Ricky, într-un text de 
psihologie anormală.” 

Ce mi-a spus? Virgil este actriţă. Merlin este avocat. 
Rumplestiltskin este asasin plătit. Trei profesiuni care 
lucrează împreună. Frunzărind la întâmplare printre 
paginile cărţii şi încercând să găsească o soluţie la 
problema din faţa lui, dădu câteva pagini de la litera V. Ca 
un noroc, privirea lui zări un semn pe pagina iniţială a 
acestei secţiuni, care începea la pagina 559. În colţul de 
sus, scris cu acelaşi pix fosforescent pe care doctorul Lewis 
îl folosise pentru salutul de la începutul cărţii, se găsea 
fracţia unu pe trei. Un sfert. 

Atât. i 

Ricky merse la înregistrările de la litera M. Intr-un loc mic 
era o altă pereche de cifre, dar scrise diferit. Acestea erau 
1/4, scrise unu, bară, patru. Pe pagina de la deschiderea 
secțiunii cu litera R, Ricky găsi o a treia „semnătură”, două 
cincimi. Doi, bară, cinci. 

Nu exista îndoială în mintea lui Ricky că acestea 
reprezentau indicii, chei pentru înțelegerea unui mesaj. 
Acum trebuia să găsească şi lacătele pe care le descuiau 
aceste chei. 

Ricky se aplecă puţin înainte pe scaun, legănându-se 
uşor în faţă şi-n spate, ca şi cum ar fi încercat să-şi calmeze 
o durere de stomac, cu mişcări aproape involuntare, 
concentrându-se de fapt pe problema din faţa lui. Era o 
ghicitoare de personalitate, la fel de complexă ca oricare 
dintre cele pe care le întâlnise în experienţa sa ca 
psihanalist. Omul care îl tratase pentru a-şi găsi propriul 
drum prin propria personalitate, care îl ghidase în profesie 
şi care îi pusese la îndemână mijloacele pentru propria 
moarte, acum îi lăsase un ultim mesaj. Ricky se simţea ca 
un matematician chinez din Antichitate care lucra pe un 
abac, iar pietricelele negre clicăiau când erau trecute 
repede dintr-o parte în alta, pe măsură ce erau făcute 


= 471 — 


calcule şi apoi lăsate la o parte pe măsură ce ecuaţia 
avansa. 

Se întrebă: „Ce ştiu de fapt?” 

În imaginaţia sa începu să ia naştere un portret, începând 
cu Virgil. Doctorul Lewis spusese că era actriţă, ceea ce 
avea sens, pentru că nu făcuse altceva decât să joace 
teatru tot timpul. Copilul născut în sărăcie, cea mai mică 
dintre cei trei fraţi, care ajunsese de la atât de puţin, la atât 
de mult, cu o viteză uimitoare. „Cum fusese ea afectată?” 
se întrebă Ricky. În subconştientul ei probabil că zăceau 
crâmpeie de identitate, despre cine era ea cu adevărat. De 
aici hotărârea de a alege o profesie în care trebuia să se 
reconstruiască constant. Un cameleon, unde rolurile 
dominau adevărurile. Ricky aprobă dând din cap. Dar şi o 
urmă de agresivitate şi o oarecare iritabilitate care 
demonstra amărăciune. Ricky se gândi la toţi factorii care 
contribuiseră la crearea a ceea ce era ea acum şi la cât de 
nerăbdătoare fusese să facă parte din distribuţia dramei 
care îl dusese pe Ricky la moarte. 

Ricky se foi pe scaun. „Ghiceşte, îşi spuse el însuşi. O 
ghicitoare de expert.” 

Personalitate narcisistă. 

Merse la enciclopedie la litera N de la narcisist şi apoi la 
diagnosticul pe care îl pusese. 

Pulsul i se acceleră. Văzu că doctorul Lewis atinsese cu o 
cariocă fosforescentă galbenă câteva litere din nişte 
cuvinte. Ricky apucă o foaie de hârtie şi scrise aceste litere. 
Apoi se aşeză cu greutate, holbându-se la galimatiasul din 
faţa lui. N-avea niciun sens. Se întoarse la definiţia din 
enciclopedie şi-şi aduse aminte de cheia care spunea: o 
treime. De această dată scrise literele care se aflau la trei 
spaţii distanţa de cele subliniate. Din nou, fără niciun 
rezultat. 

Se concentră şi mai mult asupra acestei probleme. De 
această dată, se uită la literele care se aflau la trei cuvinte 
distanţa. Dar, înainte de a le scrie, se gândi la cum arată 
fracţia, unu pe trei, unu deasupra lui trei, aşa că se uită la 
literele aflate cu trei rânduri mai jos. 


— 472 — 


Astfel, primele trei litere dădură la iveală cuvântul THE. 

Continuă rapid, scoțând la iveală cuvântul: JONES. 

Mai erau încă şase puncte. Folosind aceeaşi schemă, 
acestea se traduceau în cuvântul: AGENCY. 

Ricky se ridică şi merse la noptieră unde, sub telefon, se 
afla o carte cu abonaţii telefonici din New York City. Căută 
secţiunea de talente artistice şi găsi, printre multe alte 
reclame, una mică şi un număr de telefon de la „Agenţia 
Jones - agenţia talentelor teatrale care produce starurile de 
mâine...” 

Unul fusese descoperit. Acum era rândul lui Merlin, 
avocatul. 

Işi imagină persoana acestuia, cu ochii minţii: părul 
pieptănat cu grijă, costume fără cute, croite atent după 
corpul sau. Chiar şi hainele de zi cu zi erau formale. Ricky 
se gândi apoi la mâinile individului. Unghiile cu manichiură 
fină. Fiul mijlociu, care voia ca totul să fie în ordine, care nu 
putea să tolereze mizeria existenta în lumea din care 
provenea. Probabil că-şi ura trecutul, adora siguranţa 
tatălui său adoptiv, chiar aşa cum îl deformase şi îl păcălise 
sistematic acesta. El era cel care aranjase, care făcuse totul 
posibil, omul care lucrase cu amenințările şi cu banii şi-i 
distrusese cu uşurinţă viaţa lui Ricky. 

Diagnosticul pentru acesta îi veni chiar mai uşor: 
personalitate obsesiv-impulsivă. 

Merse imediat la acea secţiune din enciclopedie şi zări 
aceeaşi serie de litere subliniate. Folosind cheia care îi 
fusese pusa la dispoziţie, ajunse la un cuvânt care îl 
surprinse: ARNESON. Nu era exact un amestec de litere, 
dar nici ceva pe care să-l poată recunoaşte. 

Se opri, pentru că părea sa nu aibă niciun sens. Apoi 
insistă şi descoperi că următoarea literă era V. 

Ricky se întoarse, verifică încă o dată cheia de descifrare, 
se încruntă, şi apoi înţelese ce apărea. Restul literelor 
formară cuvântul: FORTIER. 

O speţă de judecată. 

Nu ştia în care curte de justiţie avea să găsească cazul 
Arneson v. Fortier, dar un drum la un funcţionar 


= 473 — 


judecătoresc cu un computer probabil că avea să-l 
lumineze. 

Întorcându-se din nou la enciclopedie, Ricky se gândi la 
omul care se afla în centrul a tot ce se întâmplase: 
Rumplestiltskin. Merse la secţiunea P, unde se afla 
înregistrarea PSIHOPAŢI. Exista o subsecţiune, CRIMINALI. 

lar aici găsi seria de puncte şi litere subliniate pe care 
ajunsese să le aştepte. 

Folosind cheia de descifrare care îi fusese furnizată, 
Ricky descifră repede literele, scriindu-le pe foaia de hârtie. 
Când termină, se ridică brusc în picioare, respirând sacadat. 
Apoi mototoli foaia de hârtie în mână, făcând-o cocoloş şi 
aruncând-o furios într-un coş de gunoi. Lăsă să-i scape o 
serie de epitete, care mascau doar parţial ceea ce simţea. 

Mesajul pe care îl descoperise era: „ACESTA NU!” 


Ricky nu dormise prea mult, dar adrenalina îi dădea 
energie. Făcu un duş, se bărbieri şi se îmbrăcă frumos cu 
cămaşă şi cravată. Un drum la ora prânzului până la biroul 
unei curţi de justiţie şi o linguşeală modestă a asistentelor 
nerăbdătoare din spatele birourilor îi aduseseră câteva 
informaţii despre cazul Arneson v. Fortier. Era o dispută 
civilă la curtea superioară, programată pentru o audiere 
înaintea procesului pentru dimineaţa următoare. Din câte 
îşi dădea seama, cele două părţi se certau din cauza unei 
tranzacţii imobiliare asupra căreia nu se înţeleseseră. Erau 
pretenţii şi contrapretenţii şi sume substanţiale de bani 
care provocaseră neînţelegeri între doi oameni destul de 
avuţi din Manhattan. „Genul de caz, îşi imagină Ricky, în 
care toţi erau supăraţi şi bogaţi şi nu erau dispuşi să facă 
niciun compromis, ceea ce însemna că toţi vor sfârşi prin a 
pierde, cu excepţia avocaţilor care reprezentau fiecare 
parte, care aveau să se aleagă cu cecuri considerabile.” Era 
un caz atât de obişnuit, încât Ricky îl privi cu dispreţ. Insă, 
simțind în acelaşi timp un val de răutate curgându-i prin 
vene, Ricky ştia că, printre toţi acei avocaţi care iau 
atitudine, pledează, aruncă ameninţări într-o parte şi-n alta, 
el îl va găsi pe Merlin. 


— 474 — 


De la evidenţa sentinţelor făcu rost de numele tuturor 
părţilor. Niciunul nu-i sărea în ochi. Însă unul dintre aceste 
nume era al celui pe care-l căuta. 

Audierea avea loc abia a doua zi dimineaţă, dar Ricky 
merse la tribunal chiar în acea după-amiază. Câteva 
momente se opri în faţa clădirii de cărămidă gri, uitându-se 
în sus la rândurile de scări care duceau la coloanele ce 
încadrau intrarea principală. Se gândi că probabil arhitecţii 
clădirii, cu zeci de ani în urmă, căutaseră să confere 
grandoare şi un aspect impozant justiţiei, însă, după tot 
ceea ce i se întâmplase lui, Ricky credea că justiţia 
reprezintă un concept cu mult mai mic şi mai puţin nobil, 
genul de concept care ar putea foarte bine să încapă într-o 
cutie de carton. 

Ricky intră, mergând pe coridoare printre sălile de 
judecată,  amestecându-se cu mulţimea de oameni, 
observând lifturile şi scările pentru ieşirea de urgenţă. Îi 
trecu prin cap că ar putea să-l găsească pe judecătorul din 
procesul Arneson v. Fortier şi probabil că ar putea să 
descopere cine era Merlin doar descriindu-l secretarei 
judecătorului. Însă Ricky bănuia că această simplă 
cercetare ar stârni suspiciunea. Cineva ar putea să-şi 
amintească de asta mai târziu, după ce el va fi reuşit să 
obţină ceea ce dorea. 

Ricky - gândind tot timpul asemenea lui Frederick 
Lazarus - voia să îndeplinească ceea ce-şi pusese în gând 
fără să lase urme. 

Observa ceva ce i-ar fi putut fi de ajutor: erau mai multe 
genuri de oameni pe coridoarele tribunalului. Cei cu 
costume din trei piese erau cu siguranţă avocaţii care 
aveau afaceri în tribunal. Apoi erau alţii mai puţin avuti, dar 
încă prezentabili. Ricky îi puse pe aceştia într-o categorie 
care includea poliţiştii, juraţi, reclamanţi, acuzaţi şi 
personalul tribunalului. Toţi cei care păreau să aibă un 
motiv ca să se afle aici şi înțelegeau rolul pe care urmau să- 
| joace. Apoi mai era o a treia categorie, de margine, care îl 
intriga pe Ricky: vulturii. Soţia lui îi descrisese odată, cu 
mult înainte de a-i fi diagnosticată boala şi cu mult înainte 


— 475 — 


ca viaţa ei să devină doar programări la doctor, 
medicamente, durere şi lipsa ajutorului. Erau bătrâni 
pensionari, oameni care îşi făceau de lucru pe-acolo, 
pierzând vremea, care găseau o distracţie în urmărirea 
proceselor şi a pledoariilor avocaţilor. Se asemănau 
oarecum cu cei care privesc păsările din pădure, mutându- 
se de la un caz la altul, în căutare de mărturii dramatice, 
conflicte interesante, poate chiar închiriind locuri în săli în 
care se desfăşurau procese cărora li se făcea mare 
publicitate. Aparent, erau oameni săraci, poate doar cu 
puţin deasupra celor care locuiau pe străzi. Se aflau la un 
pas de spitalele pentru veterani sau casele pentru 
pensionari şi se îmbrăcau în haine de poliester, indiferent 
cât de cald era afară. „Un grup în care mi-e uşor să mă 
infiltrez pentru câteva momente”, se gândi Ricky. 

Părăsi tribunalul cu un plan în minte. Luă un taxi mai întâi 
până la Times Square, unde intră într-unul dintre multele 
magazine de unde puteai să cumperi o ediţie falsă din New 
York Times, având în titlul de pe prima pagină numele 
oricui doreai. Acolo găsi un om cu o imprimantă şi îşi făcu 
şase cărţi de vizită false. Apoi luă un alt taxi, care îl duse la 
o clădire de birouri din oţel şi sticlă din partea de est a 
oraşului. La intrare era un gardian care îl puse să semneze, 
ceea ce făcu, scriind un înflorat şi întortocheat Frederick 
Lazarus şi ocupaţia „producător”. Gardianul îi dădu un card 
din plastic cu numărul şase pe el, care desemna etajul la 
care mergea. Gardianul nici măcar nu se uită la caietul cu 
semnături după ce Ricky i-l dădu înapoi. „Securitatea, se 
gândi Ricky, funcţionează pe bază de percepții.” El însuşi 
părea atât de sigur pe el, făcându-l, poate, pe gardian să 
renunţe la orice fel de întrebări. Era ca şi cum ar fi jucat un 
pic de teatru, dar într-un fel care ar fi fost apreciat de Virgil. 

O recepţioneră foarte atrăgătoare îl întâmpină imediat ce 
intră pe uşa Agenţiei Jones. 

— Cu ce va pot ajuta? întrebă ea. 

— Am vorbit mai devreme cu cineva, minţi Ricky. Despre 
o reclamă pentru televiziune pe care vrem să o facem. 
Căutăm feţe proaspete şi am venit să vedem ce talente 


— 476 — 


v 


sunt disponibile. Voiam să mă uit prin portofoliul 
dumneavoastră... 

Recepţionera păru puţin descumpănită. 

— Vă amintiți cu cine ați vorbit? 

— Nu, îmi pare rău. Asistenta mea a dat telefon, spuse 
Ricky. Recepţionera dădu din cap. Dar poate aş putea să 
mă uit mai întâi la câteva fotografii, iar apoi să mă 
conduceţi? 

Tânăra zâmbi. 

— Nicio problemă, spuse ea. Se aplecă sub masă şi 
scoase un catalog mare, legat în piele. Aceştia sunt clienţii 
actuali, preciză ea. Dacă găsiţi ceva care vă trebuie, vă pot 
conduce apoi la agentul care se ocupă de programările lor. 

Îi făcu un semn către o canapea de piele aflată în colţul 
camerei. Ricky luă portofoliul şi începu să-l frunzărească. 

Virgil era a şaptea fotografie din catalog. 

— Bună, spuse Ricky ca pentru sine, întorcând pagina, 
unde văzu pe verso, numele ei real, adresa, numărul de 
telefon şi numele agentului ei, împreuna cu o serie de roluri 
pe Broadway şi în reclame în care mai jucase. Scrise toate 
acestea într-un carneţel. Apoi făcu exact acelaşi lucru 
pentru alte două actriţe. Dădu înapoi portofoliul 
recepţionerei, uitându-se la ceas. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar am întârziat la o altă 
întâlnire. Sunt câţiva care parcă s-ar potrivi la înfăţişare cu 
ceea ce căutăm, dar trebuie să avem o întâlnire faţă-n faţă 
înainte de a face orice fel de angajament 

— Desigur, răspunse tânăra. 

Ricky continuă să pară extrem de grăbit. 

— Uite ce e, sunt într-o mare criză de timp. Poate ai 
putea să le suni pe acestea trei şi să-mi stabileşti câte o 
întâlnire cu ele? Să vedem, aceasta la prânz mâine la 
restaurantul Vincent pe East 82. Apoi celelalte două, să 
zicem, la orele două şi patru după-amiaza, în acelaşi loc? V- 
aş fi extrem de recunoscător. Suntem pe ultima suta de 
metri, înţelegeţi... 

Recepţionera păru jenată. 


— 477 — 


— De obicei agenţii stabilesc fiecare întâlnire, spuse ea 
şovăitoare, domnule... 

— Inţeleg, spuse el. Dar stau în oraş doar până mâine, 
apoi plec înapoi la Los Angeles. Imi pare rău că vă grăbesc 
aşa cu asta, dar... 

— Să văd ce pot să fac... dar numele dumneavoastră? 

— Ulise, spuse Ricky. Domnul Richard Ulise. Şi pot fi găsit 
la acest număr... 

Scoase una dintre cărţile de vizită false. Erau 
inscripţionate cu sigla: „CASA DE PRODUCŢIE PÂNZA 
PENELOPEI”. Purtându-se de parcă ăsta ar fi fost cel mai 
natural lucru din lume, luă un pix de pe masă şi tăie un 
număr fals cu prefix de California, scriind în loc numărul 
ultimului telefon mobil pe care îl mai avea. Se asigură că a 
ascuns bine numărul fals. De asemenea, se îndoia că 
vreunul dintre agenţi avea educaţie clasicistă. 

— Vedeţi ce puteţi să faceţi, spuse el. Dacă este vreo 
problemă, sunaţi-mă la acel număr. Să fim serioşi, actori şi 
mai mari au apărut din ocazii mai mici. V-o amintiţi pe Lana 
Turner într-o farmacie? În orice caz, trebuie să fug. Mai am 
de văzut şi alte poze, înţelegeţi. Sunt o mulţime de actriţe. 
Nu-mi place să văd că cineva dă cu piciorul şanselor pe 
care le are. 

Şi cu aceasta, Ricky se întoarse şi ieşi. Nu era foarte sigur 
că atitudinea lui degajată, plină de vervă, va prinde. 

Dar se gândi că era posibil. 


— 478 — 


XXXIII 


Înainte de a pleca spre tribunal a doua zi dimineaţă, 
Ricky confirmă cu agentul lui Virgil întâlnirea pentru ora 
prânzului, ca şi următoarele două întâlniri, cu celelalte două 
actriţe, pe care de fapt nu avea de gând să le onoreze. 
Omul pusese câteva întrebări despre reclamele pe care 
voia să le realizeze producătorul Ricky, iar acesta îi 
răspunsese jovial, sigur pe el, aruncând o minciună ticluită 
despre plasarea producţiei undeva în Orientul îndepărtat şi 
Europa de Est şi despre noile pieţe care se deschideau 
acum în aceste zone, de aici nevoia de figuri proaspete în 
industria de publicitate. Ricky îşi spuse în sinea lui că 
devenise adeptul vorbitului mult, fără să spună de fapt 
nimic, ceea ce, din câte îşi dădea seama, era una dintre 
cele mai eficiente minciuni. Orice scepticism din partea 
agentului se risipi imediat în puzderia ficţiunilor lui Ricky. La 
urma urmei, întâlnirea putea să ducă la un rezultat, caz în 
care el ar primi zece procente, sau ar putea să nu ducă la 
niciun rezultat, iar în acest caz nu ar avea nimic nici de 
pierdut, nici de câştigat. Ricky ştia că, dacă Virgil ar fi fost 
un star mai cunoscut, într-adevăr el ar fi avut o problemă. 
Dar încă nu era, lucru care o ajutase atunci când venise 
timpul să contribuie la distrugerea vieţii lui Ricky, iar el 
miza aici pe ambiția ei. 

Ricky îşi lăsă, cu şovăire, arma în camera închiriată. Ştia 
că nu poate să rişte să declanşeze un detector de arme la 
tribunal, însă începuse să se obişnuiască cu siguranţa pe 
care i-o dădea pistolul, cu toate că tot nu ştia dacă ar fi în 
stare să-l folosească pentru adevăratul său scop - moment 
care parcă se apropia tot mai mul. Insă, înainte de a pleca, 
se uită în oglinda de la baie. Se îmbrăcase frumos, cu 
blazer şi cravată. Destul de bine pentru a se putea strecura 
cu uşurinţă prin mulțimile care mai mult ca sigur că vor fi 
pe coridoarele tribunalului, lucru care, într-un fel, îi oferea 
aceeaşi protecţie ca pistolul, deşi cu mai puţină eficienţă. 


— 479 — 


Ştia ce voia să facă şi îşi dădea seama că totul era pe 
muchie de cuţit. 

Ricky îşi dădea seama că pentru el era o linie de 
demarcaţie foarte subţire între a ucide, a muri şi a fi liber. 

Uitându-se la imaginea din oglindă, îşi aminti unul dintre 
primele cursuri pe care le audiase despre psihiatrie, când 
medicul de la şcoala de medicină explicase că, indiferent 
cât de multe se cunoşteau despre comportamente şi emoţii 
şi indiferent cât de încrezător era cineva în diagnostice şi în 
acţiunile determinate de nevroze şi psihoze, în final nimeni 
nu poate prezice cu o totală siguranţă modul în care va 
reacţiona un individ. Lectorul explicase că există elemente 
predictibile şi cel mai adesea oamenii vor juca scena aşa 
cum e de aşteptat. Dar uneori aceştia înşală aşteptările, iar 
asta s-a întâmplat de destule ori pentru a face ca această 
profesie să semene mai degrabă cu ghicitul. 

Ricky se întreba în sinea lui dacă a ghicit corect de 
această dată. 

Dacă da, atunci va fi liber. Dacă nu, va fi mort. 

Studia cu atenţie fiecare aspect al imaginii din oglindă. 
„Cine eşti tu acum? se întrebă el. Cineva sau nimeni?” 

Aceste gânduri îi smulseră un rânjet. Simţi un fel de 
eliberare ilară. Liber sau mort. Ca pe plăcuţa de 
înmatriculare de pe maşina sa închiriată din New 
Hampshire. Trăieşte liber sau mori. În sfârşit, avea un sens 
pentru el. 

Gândurile sale se întoarseră către cei trei care îl 
urmăriseră. Copiii eşecului său. Crescuţi întru ură faţă de 
oricine nu reuşise să-i ajute. 

— Te cunosc acum, spuse Ricky cu voce tare, având în 
minte imaginea lui Virgil. lar pe tine te voi cunoaşte în 
curând, continuă el, cu Merlin în ochii minţii. 

Însă Rumplestiltskin îi scăpa încă, o umbră în imaginaţia 
sa. 

Aceasta era singura sa teamă, îşi dădu seama Ricky. Însă 
era o teamă imensă. 

Ricky aprobă imaginea pe care o vedea în oglindă. „Să- 
nceapă piesa de teatru!” îşi zise. 


— 480 — 


La colţul străzii era o farmacie mare, dintr-un lanţ de 
farmacii, cu rafturi întregi de medicamente, şampoane şi 
baterii. Ceea ce avea de gând în ceea ce-l priveşte pe 
Merlin în această dimineaţă era ceva ce-şi amintea dintr-o 
carte despre gangsterii din South Philadelphia. Găsi ceea ce 
căuta într-un departament al magazinului ce conţinea 
jucării ieftine pentru copii. Apoi al doilea element, într-o altă 
zonă a magazinului, unde vindea o gamă modesta de 
consumabile de birou. Plăti cu numerar şi, după ce puse în 
buzunarul hainei lucrurile cumpărate, ieşi din nou pe stradă 
şi chemă un taxi. 


Intră cu naturaleţe în clădirea tribunalului, aşa cum 
făcuse cu o zi mai înainte, părând un om cu un scop 
complet diferit de cel pe care îl avea de fapt în minte. Se 
opri la toaleta de la etajul al doilea, unde scoase lucrurile 
cumpărate de la magazin şi le pregăti în câteva secunde. 
Apoi îşi mai omori puţin timpul înainte de a se îndrepta spre 
sala de judecată în care urma să susţină o moţiune cel pe 
care îl ştia drept Merlin. 

Aşa cum se aştepta, sala propriu-zisă era doar parţial 
ocupată. Mai erau şi alţi avocaţi acolo, aşteptând să vină 
rândul şi cazurilor lor. Vreo zece-cincisprezece vulturi de 
tribunal ocupau scaunele din mijlocul zonei destinate 
publicului - unii moţăiau, alţii ascultau atent. Ricky se 
strecură tăcut pe uşă, trecu pe lângă gardianul care o 
păzea şi se aşeză pe un scaun în spatele câtorva dintre 
bătrânii „vulturi”. Se lăsă cât mai jos, pentru a nu fi 
observat. 

Erau vreo şase avocaţi şi reclamanţi la masă, aşezaţi în 
faţa judecătorului. Zona din faţa ambelor echipe era plină 
cu hârtii şi cutii cu pledoarii scrise. Toţi erau bărbaţi şi 
aşteptau reacţia judecătorului la ceea ce aveau de spus. Nu 
existau juraţi la această audiere preliminară, ceea ce 
însemna că absolut tot ce spuneau era adresat direct 
judecătorului. Şi nici nu era nevoie să se întoarcă şi să se 
adreseze audienței, jucând teatru, pentru că n-ar fi avut 
niciun impact perceptibil asupra procedurilor. In consecinţă, 


— 481 — 


niciunul dintre acei bărbaţi nu le acorda nici cea mai mică 
atenţie celor aşezaţi la întâmplare pe rândurile de scaune 
din spatele lor. În schimb, luau notițe, verificau citatele din 
textele de lege şi se ocupau numai cu ceea ce aveau de 
făcut, adică încercau să câştige nişte bani pentru clienţii 
lor, dar mai ales pentru ei înşişi. Ricky socoti acesta un fel 
de teatru stilizat, unde nimănui nu-i păsa de auditoriu, ci 
doar de criticul teatral din faţa lor, cu robele lor negre. 
Ricky se aşeză mai bine pe scaun, rămânând ascuns şi 
anonim, aşa cum îşi dorea. 

Sângele îi pulsa mai repede prin vene atunci când îl văzu 
pe Merlin că se ridică în picioare. 

— Aveţi vreo obiecţie, domnule Thomas? întrebă aspru 
judecătorul. 

— Sigur că am, răspunse Merlin îngâmfat. 

Ricky se uită la lista pe care şi-o făcuse cu numele 
avocaţilor implicaţi în acest caz. Stimabilul Mark Thomas, 
cu birouri în centrul oraşului, se afla în mijlocul grupului. 

— Care este obiecţia? întreba judecătorul. 

Ricky ascultă câteva clipe. Tonul vocii îngâmfate, pline 
de ea, a avocatului era acelaşi indiferent dacă se baza pe 
adevăr, pe vreo lege sau pe nimic. Merlin era exact acel om 
care pătrunsese atât de brutal în viaţa lui Ricky. 

Doar că acum avea un nume. Şi o adresă. 

lar asupra lui Ricky aceasta avu efectul unei uşi care i se 
deschide. 

Văzu din nou mâinile individului. Mai ales unghiile cu 
manichiura îngrijită. Apoi Ricky zâmbi. Pentru că, în aceeaşi 
imagine, observă prezenţa unei verighete. Asta însemna o 
casă. O soţie. Poate şi copii. Toate capcanele ascensiunii, 
ale profesionistului tânăr de la oraş, care se îndreaptă cu 
agresivitate spre succes. 

Numai că avocatul Merlin avea câteva fantome în trecut. 
Şi mai avea şi un frate, fantomă de prim rang. Ricky îl 
ascultă pe om vorbind, gândindu-se ce sistem psihologic 
complicat se desfăşura sub ochii lui. Ar fi fost o provocare 
pentru psihanalistul care fusese cândva să încerce să 
clarifice acest sistem. Insă acest lucru era mult mai uşor de 


— 482 — 


făcut pentru omul care fusese obligat să devină. Ricky băgă 
mâna în buzunar şi dădu de jucăria pe care o pusese acolo. 

La prezidiu, judecătorul dădea din cap şi începu să 
sugereze ca aceste chestiuni să fie continuate în sesiunea 
de după-amiază. Asta fu semnalul pentru Ricky să iasă, 
ceea ce şi făcu în linişte. 

Ocupa o poziţie lângă ieşirea de urgenţă, aşteptând cu 
faţa spre lifturi. Imediat ce zări grupul de avocaţi care 
ieşeau din sala de judecată, se ascunse în casa scării. 
Observă că Merlin căra două genţi grele, fără îndoială pline 
cu documente şi hârţoage necesare la tribunal. „Prea grele 
ca să meargă cu ele altundeva decât la cel mai apropiat 
lift”, îşi zise Ricky. 

Ricky o luă pe scări, sărind câte două o dată, şi ieşi la 
etajul al doilea. Mai mulţi oameni aşteptau lângă lifturi. 
Ricky se alătură acestora, cu mâna pe mânerul jucăriei din 
buzunar. Se uită la indicatorul electronic care arăta la ce 
etaj se afla liftul şi văzu că se oprise la etajul de deasupra. 
Apoi începu din nou să coboare. Ricky ştia un singur lucru: 
Merlin nu era genul care să stea în spate în lift, făcând loc şi 
altora. 

Liftul se opri şi uşile se deschiseră cu un hârâit. 

Ricky păşi în spatele oamenilor care urcau în lift. Merlin 
se afla exact în mijlocul liftului. 

Avocatul ridică privirea, iar Ricky se uită fix în ochii lui. 

Pe faţa lui Merlin trecu o umbră, semn al recunoaşterii, 
iar apoi Ricky văzu o panică de moment. 

— Bună, Merlin! spuse Ricky încet. lar acum ştiu cine 
eşti. 

În aceeaşi clipă, scoase jucăria pe care o ţinea în buzunar 
şi o îndreptă spre pieptul avocatului. Era un pistol de apă, 
în forma unui Luger german din cel de-al Doilea Război 
Mondial. Apăsă pe trăgaci şi un şuvoi de cerneală neagră 
ţâşni din pistolul de jucărie, lovindu-l pe Merlin drept în 
piept. 

Inainte ca oricine să aibă timp să reacționeze, uşile 
liftului se închiseră. 


— 483 — 


Ricky sări înapoi la scări. Nu alergă în jos, pentru că ştia 
că nu putea să ajungă înaintea liftului. În schimb, urcă până 
la etajul cinci, ieşi din casa scărilor şi găsi toaleta 
bărbaţilor. Acolo scăpă de pistolul de jucărie aruncându-l 
într-un coş de gunoi, după ce mai întâi ştersese 
amprentele, aşa cum ar fi făcut cu o armă adevărată, şi se 
spălă pe mâini. Aşteptă puţin şi apoi ieşi, mergând pe 
coridoare către celalalt capăt al tribunalului. Aşa cum aflase 
cu o zi înainte, erau mai multe lifturi, mai multe scări şi încă 
o ieşire. Alăturându-se discret unui alt grup de avocaţi care 
ieşeau de la o audiere, Ricky cobori la parter. Aşa cum se 
aştepta, nu era nici urmă de Merlin în porţiunea de hol în 
care intrase. Merlin nu se afla în situaţia în care să 
dorească să dea explicaţii pentru adevărata natură a 
petelor de pe cămaşa şi costumul său. 

„Şi, îşi zise Ricky, în curând va înţelege că aceasta 
cerneală nu se şterge.” Ricky spera că în această dimineaţă 
mânjise mult mai mult decât o cămaşă, un costum şi o 
cravată. 


Restaurantul pe care îl alesese Ricky pentru prânzul cu 
ambiţioasa actriţă fusese unul dintre preferatele soţiei sale, 
cu toate că se îndoia că Virgil făcuse vreo legătură. Îi 
alesese pe acesta pentru că avea o caracteristică 
importantă: un geam mare de sticlă care separa trotuarul 
de zona unde se lua masa. Ricky îşi amintea că iluminatul 
din restaurant făcea dificil să vezi afară, dar mult mai uşor 
să vezi din afară înăuntru. lar amplasamentul meselor era 
în aşa fel încât, dacă stăteai la masă, cel mai adesea puteai 
fi văzut decât să vezi tu. Exact asta şi voia. 

Aşteptă până când un grup de turişti, poate vreo şase 
bărbaţi şi femei vorbitori de limbă germană, îmbrăcaţi în 
cămăşi largi şi având aparate de fotografiat la gât, trecură 
prin faţa restaurantului. Pur şi simplu se luă după ei, cum 
făcuse şi în tribunal mai devreme. E destul de greu, aprecie 
Ricky, să recunoşti o figură într-un grup de străini, mai ales 
atunci când nu te aştepţi la asta. În timp ce grupul de turişti 
trecea pe lângă vitrina restaurantului, Ricky se întoarse şi o 


— 484 — 


zări pe Virgil stând la o masă, cum, de altfel, prevăzuse, 
într-un colţ al localului, aşteptând cu nerăbdare. Şi singură. 

Trecu pe lângă fereastră şi inspiră adânc. 

„Telefonul va suna din clipă-n clipă”, se gândi Ricky. 
Merlin întârziase, exact aşa cum prevăzuse Ricky. Se 
curăţase de mizerie, se scuzase faţă de ceilalţi avocaţi, toţi 
aflaţi încă în stare de şoc. Cu ce scuză venise? Un adversar 
nemulţumit, învins într-un proces. Ceilalţi s-ar putea 
identifica cu povestea asta. Îi convinsese pe toţi că nu era 
cazul să cheme poliţia, că va lua el legătura cu avocatul 
nebunului cu pistolul cu cerneală - poate chiar va cere un 
ordin de restricţie. Însă se va descurca singur. Ceilalţi 
probabil că vor fi fost de acord şi se vor fi oferit să depună 
mărturie oricând sau chiar să dea declaraţii la poliţie, dacă 
era nevoie. Însă toate astea probabil că îi luaseră ceva 
vreme, ca şi spălatul, de altfel, pentru că, ştia Ricky, orice 
s-ar fi întâmplat, trebuia să se întoarcă la tribunal în acea 
după-amiază. Când în sfârşit ajunse să dea primul telefon, 
Merlin îl sunase probabil pe fratele mai mare. Probabil că 
fusese o conversaţie destul de lungă şi importantă, nu doar 
îi povestise ce se întâmplase, ci încercaseră să-şi dea 
seama de implicaţii. Probabil că analizaseră poziţiile pe 
care se aflau şi luaseră în consideraţie alternativele. In cele 
din urmă, fără să ştie încă sigur ce aveau de făcut, probabil 
că închiseseră. Apoi, imediat, Merlin avea să o sune pe 
Virgil, însă Ricky urma să împiedice acest apel telefonic. 

Zâmbi, se întoarse brusc şi se îndreptă direct spre uşa de 
la intrare a restaurantului, mişcându-se cu lejeritate, sigur 
pe el. O recepţioneră de la intrare se uită la el şi începu să-l 
întrebe inevitabil despre rezervare, dar Ricky dădu din 
mână când trecu pe lângă ea, spunând: 

— Persoana cu care mă întâlnesc este deja aici... şi 
traversă repede restaurantul. 

Virgil era întoarsă cu spatele, apoi se răsuci când simţi 
mişcare în apropiere. 

— Bună ziua, spuse Ricky. Îţi aminteşti de mine? 

Virgil fu extrem de surprinsă. 


— 485 — 


— Pentru că eu îmi amintesc de tine, continuă Ricky, 
aşezându-se pe locul din faţa ei. 

Virgil nu spuse nimic, cu toate că se lăsase acum pe 
spătarul scaunului extrem de surprinsă. Avea pe masă, în 
faţa ei, un portofoliu de fotografii şi un CV, în aşteptarea 
întâlnirii cu producătorul. Acum încet, deliberat, le luă şi le 
lăsă uşor să cadă pe podea. 

— Cred că n-o să am nevoie de astea, spuse ea. 

Ricky simţi două lucruri în răspunsul ei: nervozitate şi 
nevoia de a-şi recâştiga stăpânirea de sine. „li învaţă asta 
la lecţiile de actorie, se gândi Ricky, iar acum caută să se 
folosească de acele lecţii.” 

Înainte ca Ricky să apuce să răspundă, se auzi un bâzâit 
în geanta femeii. Un telefon mobil. Ricky scutură din cap: 

— Ăsta e fratele tău mijlociu, avocatul, te sună să te 
avertizeze că am apărut în viaţa lui în această dimineaţă. Și 
va mai fi un telefon, imediat, de la fratele mai mare, care 
trăieşte din crime. Pentru că şi el va dori să te apere. Nu 
răspunde. 

Mâna ei se opri. 

— Că, dacă răspund, ce se întâmplă? 

— Cred că trebuie să-ţi pui ţie înseţi întrebarea: „Cât de 
disperat e Ricky?” Şi apoi urmarea evidentă: „Ce ar putea 
să facă?” 

Virgil ignoră telefonul, care se opri. 

— Ce ar putea să facă Ricky? întrebă ea. 

Ricky îi zâmbi. 

— Ricky a murit o dată. lar acum probabil că nu mai are 
pentru ce să trăiască. Ceea ce ar face moartea, a doua 
oară, cu mult mai puţin dureroasă şi poate chiar bine- 
venită, nu crezi? 

Se uită insistent la Virgil, sfredelind-o cu privirea. 

— Aş putea face orice. 

Virgil se foi agitată. Tonul folosit de Ricky era aspru. Fără 
urmă de compromis. Îşi amintea lui însuşi că forţa rolului pe 
care îl juca astăzi consta în a se comporta cu totul altfel, în 
a fi un alt om faţă de cel care fusese atât de uşor manipulat 


— 486 — 


şi înspăimântat până la sinucidere, cu un an în urmă. Îşi 
dădea seama că asta nu era departe de adevăr. 

— Neprevizibil. Instabil. În plus, un pic maniac. O 
combinaţie periculoasă, nu? Un amestec volatil. 

Virgil aprobă dintr-o mişcare a capului: 

— Da, este adevărat. 

Îşi revenea puţin la atitudinea ei alunecoasă pe măsură 
ce vorbea, lucru la care Ricky se aşteptase, de altfel. Ştia 
că Virgil este o femeie foarte hotărâtă. 

— Dar nu ai de gând să mă împuşti aici, în restaurant, în 
faţa atâtor oameni. Nu cred. 

Ricky ridică din umeri. 

— Al Pacino aşa face. În Naşul. Ai văzut filmul, sunt sigur. 
Orice persoană nerăbdătoare să-şi câştige existenţa din 
actorie l-a văzut. El iese de la toaleta bărbaţilor cu un 
revolver în buzunar şi îi omoară pe ceilalţi gangsteri şi pe 
căpitanul de poliţie corupt în frunte, apoi aruncă revolverul 
într-o parte şi iese. Îți aminteşti? 

— Da, spuse ea cu greutate. Imi amintesc. 

— Dar îmi place restaurantul ăsta. Odinioară, pe când 
eram Ricky, veneam aici cu cineva iubit, dar a cărei 
prezenţă nu am apreciat-o cu adevărat. Şi de ce să stric 
prânzul pe care şi l-au pregătit aceşti oameni? Insă, cel mai 
important, nu am nevoie să te împuşc aici, Virgil. Pot să te 
împuşc în orice alt loc. Pentru că acum ştiu cine eşti. Iți 
cunosc numele. Agenţia. Adresa. Şi, mai important, ştiu ce 
vrei să devii. Îţi cunosc ambiția. Şi de aici pot extrapola, 
aflându-ţi dorinţele. Nevoile. Crezi că acum, când ştiu cine 
eşti, şi ce eşti, şi de unde pot să te iau, crezi că nu pot 
deduce orice vreau să aflu în viitor? Poţi să-ţi schimbi 
adresa. Poţi să-ţi schimbi chiar şi numele. Dar nu poţi să 
schimbi cine eşti şi nici ceea ce vrei să devii. Asta-i hiba, 
nu-i aşa? Eşti la fel de prinsă cum era şi Ricky. Şi la fel este 
şi fratele Merlin, detaliu pe care l-a aflat în această 
dimineaţă într-un mod foarte murdar. Ai jucat un joc cu 
mine odată, ştiind fiecare pas pe care urma să-l fac şi de 
ce. Acum eu am să joc un nou joc cu tine. 

— Care anume? 


— 487 — 


— Este un joc numit: „Cum să rămân în viaţă?” Este un 
joc despre răzbunare. Cred că deja ştii o parte dintre reguli. 

Virgil pălise. Luă un pahar de apă cu gheaţă, înghiţi o 
sorbitură mare, holbându-se tot timpul la Ricky. 

— O să te găsească, Ricky, şopti ea. Te va găsi şi te va 
omori şi mă va proteja pe mine, pentru că mereu a făcut 
asta. 

Ricky se aplecă înainte, ca un preot care împărtăşeşte un 
secret întunecat în confesional. 

— Ca orice frate mai mare? Poate să încerce. Dar, vezi 
tu, acum nu ştie aproape nimic despre ceea ce am devenit. 
Voi trei aţi tot vânat un domn Lazarus şi credeaţi că l-aţi 
încercuit, de câte ori - o dată? De doua ori? Poate chiar de 
trei ori? V-aţi gândit că l-aţi ratat doar cu câteva secunde în 
casa bătrânului care ne-a intersectat căile noaptea trecută? 
Dar ghici! El va dispărea, pufff! În orice clipă, pentru că deja 
a folosit tot ce era de folosit în viaţa asta. Dar, înainte de a 
dispărea, poate că va spune celui care voi deveni tot ceea 
ce trebuie să ştiu despre tine, şi Merlin, şi Domnul R. ŞI 
toate astea luate la un loc, Virgil, cred că mă fac un 
adversar periculos. 

Ricky tăcu o clipă, apoi adăugă: 

— Oricine sunt astăzi. Oricine voi fi mâine. 

Ricky se lăsă pe spătar, urmărind efectul cuvintelor sale 
pe faţa femeii. 

— Ce mi-ai spus odată, Virgil? Despre numele pe care ţi l- 
ai ales. „Toţi au nevoie de un ghid pe drumul spre iad.” 

Virgil mai bău o gură din paharul cu apă, aprobând: 

— Asta am spus, răspunse ea uşor. 

Ricky zâmbi răutăcios. 

— Cred că ţi-ai ales bine cuvintele, răspunse el. 

Apoi se ridică brusc, împingând scaunul în spate. 

— La revedere, Virgil, zise el, aplecându-se spre tânăra 
femeie. Cred că nu vei vrea să mă mai vezi vreodată, 
pentru că atunci s-ar putea să fie ultimul lucru pe care-l mai 
vezi. 

Fără să mai aştepte răspunsul ei, Ricky se răsuci şi ieşi 
brusc din restaurant. Nu mai era nevoie să vadă că-i 


— 488 — 


tremurau mâinile sau bărbia, ştia că erau foarte posibile 
aceste reacţii. „Frica este un lucru ciudat, se gândi Ricky. 
Apare în atât de multe manifestări externe, dar niciuna nu 
este atât de puternică precum spada cu care taie inima şi 
stomacul sau curentul pe care îl pune în imaginaţie.” Ricky 
socoti că, pentru un motiv sau altul, cunoscuse multe 
temeri în viaţă, un şir fără sfârşit de temeri şi îndoieli, însă 
acum el era cel care semăna frica şi nu era sigur că nu-i 
plăcea acea senzaţie. Ricky lăsă mulțimile după-amiezii să-l 
cuprindă, îndepărtându-se de Virgil şi lăsând-o în urmă, aşa 
cum făcuse şi cu unul din fraţii ei, în timp ce aceştia 
încercau să evalueze pericolul în care se aflau cu adevărat. 
Ricky se strecura prin mulțimile de oameni, făcându-şi loc 
asemenea unui patinator încercat pe gheaţă, însă cu ochii 
minţii cutreiera în cu totul altă parte. Încerca să şi-l 
imagineze pe omul care îl hăituise odinioară, ducându-l 
către o moarte perfectă. „Cum va reacţiona acesta, se 
întreba Ricky, când singurele două persoane dragi pe 
lumea asta au fost amenințate cu moartea?” 

Ricky mări viteza cu care mergea pe trotuar şi se gândi: 
„O să vrea să se mişte repede. O să dorească să rezolve 
problema imediat. Nu o să vrea să se pregătească sau să 
facă vreun plan, aşa cum făcuse cândva. Acum va lăsa furia 
să-i orbească instinctele şi antrenamentul. Însă, ce e cel 
mai important, acum va comite o greşeală”. 


— 489 — 


XXXIV 


De obicei, o dată sau de două ori pe vară, cu mult timp în 
urmă, în anii şi în concediile care acum îi păreau atât de 
îndepărtate, pe când soţia sa nu se îmbolnăvise încă, Ricky 
făcea rezervare la unul dintre pescarii bătrâni şi 
experimentați care pescuiau în apele din Cape. Ricky nu se 
considera expert la pescuit şi nici nu era genul care să facă 
prea mult sport. Ceea ce-i plăcea în mod deosebit era să 
plece pe mare cu o bărcuţă, dimineaţa devreme, când 
ceața încă plutea deasupra oceanului cenuşiu, şi să simtă 
umezeala rece care sfida primele raze ale dimineţii 
luminoase ce străpungeau orizontul. Il urmărea atunci pe 
pescar cum manevrează barca prin canale, pe lângă 
bancurile de nisip, înspre zonele de pescuit. Insă ceea ce 
aprecia era faptul că, în atâta întindere de ape, pescarul 
ştia exact unde se găsea peşte şi unde nu, chiar şi atunci 
când aceştia se ascundeau în adâncul apelor întunecate. 
Psihanalistul Ricky admirase întotdeauna şi i se păruse un 
act fascinant să arunci nada într-o asemenea imensitate de 
ape reci, să iei în calcul atât de multe variabile cum ar fi 
valurile şi curenţii, temperatura şi lumina şi iar să găseşti 
prada. 

Cu aceste gânduri în minte, în camera sa ieftină din New 
York, Ricky ajunse la concluzia că se implica într-o acţiune 
similară. Momeala era în apă. Acum trebuia să ascută 
cârligul. Nu-şi făcea iluzii că ar avea mai mult de o singură 
şansă cu Rumplestiltskin. 

Îi trecuse prin minte ca, după ce avusese confruntări cu 
fratele şi sora mai mici, să fugă, dar imediat ştiuse că n-ar fi 
avut rost. Şi-ar fi petrecut tot restul vieţii după aceea 
speriindu-se de fiecare zgomot în întuneric, de fiecare 
sunet pe care l-ar auzi în spate, înfricoşat de fiecare străin 
care i-ar fi apărut în faţa ochilor. O viaţă imposibilă, să fugi 
de ceva şi de cineva imposibil de desluşit, întotdeauna 
lângă el, ca o fantomă la fiecare pas făcut. 


— 490 — 


Ricky ştia cu certitudine că trebuia să-l învingă pe 
Rumplestiltskin în această confruntare finală. Era singurul 
mod prin care mai putea să-şi continue viaţa, cu o oarecare 
normalitate. 

Credea că ştie cum să reuşească acest lucru. Primele 
elemente ale acestei scheme deja fuseseră elaborate. Işi 
putea imagina cu uşurinţă discuţia care avea loc chiar în 
acest moment între cei trei fraţi. Nu era o conversaţie 
telefonică. Cu siguranţă că s-au întâlnit, pentru că trebuiau 
să se vadă unii pe alţii pentru a se asigura încă o dată că 
erau teferi. Probabil că discutau cu voci ridicate. Probabil că 
se vărsau lacrimi şi erau foarte mânioşi, poate se aruncau 
şi insulte şi acuzaţii în acea cameră. Totul mersese strună 
pentru cei trei, aducând răzbunarea sângeroasă împotriva 
țintelor din trecutul lor. Doar o acţiune ieşise prost, dar 
aceea se dovedea acum o sursă puternică de nelinişte 
pentru ei. Ricky îşi imagina exclamaţia: „Tu ne-ai băgat în 
asta!” strigată spre figura ceţoasă care însemnase atât de 
mult pentru ei de-a lungul vremii. Ricky socoti, nu fără 
satisfacţie, că panica îşi făcea loc în acea acuzaţie, pentru 
că reuşise să slăbească puţin legăturile care existau între 
cei trei. Oricât de convingătoare ar fi fost nevoia de 
răzbunare, oricât de bine ticluit ar fi fost complotul 
împotriva lui Ricky, exista un element pe care 
Rumplestiltskin nu-l prevăzuse: cu toată dorinţa celor doi 
de a-l însoţi şi a-l ajuta, fratele şi sora mai mici aveau 
aspiraţiile lor de viaţă. Normale, în felul lor: o viaţă pe 
scenă şi o viaţă la tribunal, jucând după anumite reguli, cu 
structuri recognoscibile. Rumplestiltskin, singurul dintre cei 
trei, era dispus să trăiască în afara anumitor limitări. Însă 
ceilalţi doi nu erau dispuşi şi asta îi făcea vulnerabili. 

Asta era distincţia pe care o descoperise Ricky între ei. Şi 
ştia că asta era slăbiciunea lor. 

Ricky bănuia că fraţii îşi vor arunca vorbe grele. La fel de 
crude cum devenise jocul şi tot atât de ucigătoare cum 
rămăseseră, pentru unul dintre ei, vânătoarea, împuşcarea 
şi omorârea. Distrugerea unei reputaţii sau a conturilor de 
investiţii erau lucruri rele. Însă niciunul dintre ele nu implica 


— 491 — 


totuşi vărsarea de sânge. Avusese loc o separare a faptelor 
reprobabile, în care cele mai crude fapte rămăseseră în 
mâinile unei singure persoane dintre cei trei. 

Astea căzuseră în grija Domnului R. Aşa cum el fusese cel 
care suportase cele mai multe şi mai crunte bătăi când 
erau copii, astfel că violenţa îi aparţinea, de fapt. Ceilalţi 
abia dacă îl ajutaseră, profitând şi ei de pe urma satisfacţiei 
psihologice pe care ţi-o dă răzbunarea. „Diferenţa între a 
ajuta la săvârşirea unei acţiuni şi a o săvârşi”, se gândi 
Ricky. Numai că acum, după câte înțelegeau «i, 
complicitatea pe care o arătaseră se răsfrângea şi asupra 
lor. 

Crezuseră că sunt liberi, însă îşi dădeau seama că nu era 
aşa. 

Ricky zâmbi în sinea lui. Îşi dădea seama că nu exista 
nimic la fel de devastator ca atunci când îţi dai seama că 
poate acum tu eşti cel vânat, când de fapt tu erai atât de 
obişnuit să fii vânătorul! lar asta, spera el, era capcana pe 
care le-o întinsese, deoarece chiar şi psihopatul va dori să 
nu piardă ocazia de a-şi recâştiga poziţia de superioritate 
atât de normala pentru un atacator. Va fi împins în acea 
direcţie de amenințările la care fuseseră supuşi Virgil şi 
Merlin. Singurele rămăşiţe de normalitate pe care le avea 
Domnul R. erau cele care îl legau de fratele şi de sora sa. 
Dacă, în adâncul lumii sale psihopate, mai avea vreo urmă 
de normalitate, asta venea doar din relaţia cu rudele lui de 
sânge. Va fi disperat să-i protejeze. E simplu, cu siguranţă, 
insistă Ricky în sinea lui. Să-l faci pe vânător să creadă că 
vânează, că se apropie de prada lui, când în realitate este 
atras într-o ambuscadă. 

„O ambuscadă, se gândi Ricky cu ironie, care se 
defineşte prin dragoste.” 

Ricky găsi hârtie de scris şi lucră puţin la o poezie. Atunci 
când ajunse la o formă  mulţumitoare, sună la 
Departamentul de mică publicitate de la Village Voice. La 
fel ca altădată, îi răspunse un funcţionar. Se conversă puţin 
cu acesta, aşa cum făcuse de nenumărate ori până atunci. 
Insă de această dată avu grijă să-i pună funcţionarului 


— 492 — 


câteva întrebări-cheie şi să-i dea câteva informaţii foarte 
importante. 

— Dacă sunt plecat din oraş, pot să sun totuşi şi să-mi 
ascult mesajele? 

— Sigur, spuse funcţionarul. Doar să formaţi şi prefixul. 
Puteţi să sunaţi de oriunde. 

— Minunat! răspunse Ricky. Ştiţi, am nişte treabă în Cape 
weekendul acesta, aşa că trebuie să merg acolo câteva zile, 
dar vreau să-mi preiau totuşi mesajele. 

— Nu va fi nicio problemă, îl asigură funcţionarul. 

— Sper să fie vreme bună. Prognozele meteo indică 
ploaie. Aţi fost vreodată la Cape Cod? 

— Am fost la Provincetown, răspunse funcţionarul. E cam 
sălbatic acolo, după weekendul cu 4 iulie. 

— Da? făcu Ricky. Eu am un loc la Wellfleet. De fapt, 
acolo era. Dar l-am vândut. Mă duc doar să mai clarific 
nişte chestiuni. Apoi mă întorc în oraş, la muncă. 

— Înţeleg. Mi-ar plăcea să am un loc la Cape. 

— Cape este deosebit, spuse Ricky cu grijă, alegându-şi 
cu atenţie cuvintele şi oprindu-se asupra fiecăruia. Trebuie 
să mergi acolo numai vara, poate doar puţin toamna şi 
primăvara, dar fiecare anotimp îţi intră în suflet într-un mod 
specific. Ajungi să te simţi cu adevărat acasă. Poate chiar 
mai bine decât acasă. Un loc de început şi de sfârşit. Când 
o să mor, acolo vreau să mă îngroape. 

— Pot să-mi imaginez, spuse funcţionarul, uşor invidios. 

— Poate, într-o bună zi... mai spuse Ricky. Apoi îşi drese 
glasul ca să dea anunţul pentru mica publicitate. Pusese 
titlul modest: „ÎN CĂUTAREA DOMNULUI R.” 

— Vreţi să spuneţi „Domul Riguros?” 

— Nu, răspunse Ricky. Doar „Domnul R.” e perfect. Apoi 
începu să dicteze ceea ce spera să fie ultima poezie pe care 
mai era nevoit s-o compună vreodată: 


Ricky e aici. Ricky e acolo. 

Ricky ar putea fi oriunde. 

Poate că lui Ricky îi place să hoinărească. 
Sau poate că Ricky s-a întors acasă. 


— 493 — 


Poate că Ricky iar a dispărut, 

Sigur este însă că Ricky nu-i de găsit. 
Într-un loc vechi, într-un loc nou, 
Ricky o să-ţi scape mereu. 

Domnul R. caută disperat, 

Dar tot nu va şti niciodat', 

Când Ricky se va întoarce, 

Cu gând rău, iar nu de pace 

Să aducă răul, să aducă moartea, 
Gata să îi fure cuiva viaţa. 


— Intens, spuse funcţionarul, fluierând prelung. Spuneţi 
că ăsta e un joc? _ 

— Da, răspunse Ricky. Insă unul pe care nu mulţi oameni 
ar fi nerăbdători să-l joace. 

Anunţul era programat pentru vinerea următoare, ceea 
ce-i dădea puţin răgaz lui Ricky. Ştia ce avea să se 
întâmple: ziarul ajungea de fapt la chioşcuri cu o seară mai 
înainte, şi atunci cei trei fraţi vor citi mesajul. Dar de data 
asta nu-i vor răspunde în ziar. „Merlin va fi cel care va 
acţiona, se gândi Ricky, care va face uz de atitudinea sa de 
avocat şi va cere şi va ameninţa. Merlin îl va suna pe şeful 
secţiunii de anunţuri şi-şi va face drum prin ierarhia ziarului 
până va ajunge la cel care preluase anunţul-poezie la 
telefon. lar Merlin îl va chestiona în legătură cu cel care 
dăduse telefon. lar funcţionarul îşi va aminti repede de 
conversaţia despre Cape. Poate, se gândi Ricky, omul îşi va 
aminti că la Cape era locul unde cel care telefonase 
spusese că ar vrea să fie îngropat într-o bună zi, o dorinţă 
măruntă, într-un fel, însă care va însemna multe pentru 
Merlin. După ce va face rost de aceste informaţii, Merlin i le 
va pasa fratelui său. Un act simplu de izolare, însă unul 
necesar, în cazul de faţă. Apoi cei trei se vor certa din nou. 
Cei tineri probabil că vor fi înfricoşaţi, poate chiar mai 
înfricoşaţi decât se simţiseră când erau copii şi fuseseră 
abandonaţi de mama lor iubită, care se sinucisese. Vor 
spune că vor să-l însoţească la vânătoare pe Domnul R., vor 
spune că se simt responsabili pentru pericolul în care se 


— 494 — 


află, că se simt vinovaţi pentru că îl fac să mai aibă grijă de 
ei încă o dată. Insă nu vor fi sinceri în toate astea, iar 
fratele mai mare nici nu-i va crede, de altfel. Asta e o crimă 
pe care va dori să o facă singur. 

Şi astfel, se gândi Ricky, va acţiona de unul singur. 

Singur şi foarte dornic să termine o dată pentru 
totdeauna ceea ce crezuse că a terminat. Se va grăbi către 
altă moarte.” 


Ricky eliberă camera de hotel, după ce mai întâi se 
asigură că nu lăsase nicio urma a trecerii lui pe acolo. Apoi, 
înainte de a părăsi oraşul, mai îndeplini câteva sarcini. 
Inchise toate conturile pe care le avea la sucursale din New 
York ale băncilor, apoi merse la un birou din centru al unei 
bănci din Caraibe. Acolo îşi deschise un cont simplu de 
economii pe numele Richard Lively. După ce încheie 
această tranzacţie, depozitând o sumă modesta din 
numerarul pe care îl avea asupra lui, ieşi din sediul băncii şi 
merse două străzi mai încolo pe Madison Avenue, la sediul 
băncii elveţiene Credit Suisse, pe lângă care trecuse de 
nenumărate ori în zilele când era un simplu newyorkez. 

Un funcţionar bancar de rang inferior fu mai mult decât 
bucuros să-i deschidă un nou cont domnului Richard Lively. 
Era doar un cont de economii tradiţional, dar avea o 
singură trăsătură interesantă. Într-o anumită zi, în fiecare 
an, banca urma să transfere nouăzeci la sută din fondurile 
acumulate direct, electronic, în contul de la banca din 
Caraibe furnizat de Ricky. lar banca elveţiană urma să-şi 
deducă taxele aferente din suma rămasă în cont. Alese 
absolut la întâmplare data pentru acest transfer anual: la 
început, se gândi să folosească data naşterii lui, apoi se 
gândi la data naşterii soţiei sale. Apoi luă în consideraţie 
data la care îşi simulase moartea. Se gândi chiar să 
folosească data naşterii lui Richard Lively. Dar în cele din 
urmă o întrebă pe funcţionara care se ocupa cu 
deschiderea contului lui, o doamnă de altfel foarte amabilă, 
care îi dăduse mii de asigurări privind caracterul secret şi 
sfinţenia regulamentelor băncii elveţiene, care este data ei 


— 495 — 


de naştere. Aşa cum spera Ricky, nu avea legătură cu 
niciuna dintre zilele la care se gândise el. O zi de pe la 
sfârşitul lunii martie. Îi plăcea asta. Martie este luna 
martoră a sfârşitului iernii şi a începutului primăverii, dar 
este încărcată cu promisiuni false şi vânturi înşelătoare. O 
lună neliniştită. Îi mulţumi tinerei femei şi îi spuse că aceea 
este ziua pe care o stabilise pentru transferurile anuale. 

După ce-şi termină aceste treburi, Ricky se întoarse la 
maşina închiriată. Nu se uită înapoi nici măcar o dată, 
strecurându-se printre străduţele oraşului şi îndreptându-se 
spre Henry Hudson Parkway, spre nord. Avea multe de 
făcut şi puţin timp la dispoziţie. 


Restitui maşina închiriată şi-şi petrecu restul zilei 
distrugând orice dovadă a existenţei lui Frederick Lazarus. 
Orice card de membru, card de credit, cont telefonic - tot 
ce avea legătură cu persoana lui fu închis, anulat sau şters. 
Ba chiar merse la magazinul de arme unde învățase să 
tragă cu pistolul şi, cumpărând o cutie cu cartuşe, petrecu 
o oră întreagă trăgând la o ţintă pe care şi-o imagină a fi cel 
de care se va afla foarte aproape în curând. Apoi, discută 
puţin cu proprietarul magazinului de arme şi muniții, lăsând 
înadins să-i scape informaţia potrivit căreia avea să se 
mute din oraş pentru câteva luni. Omul din spatele 
tejghelei dădu din umeri, însă cu siguranţă luase act de 
plecarea lui. 

Şi, cu aceasta, Frederick Lazarus se evaporă. Cel puţin pe 
hârtie şi în acte. Părăsi şi cele câteva relaţii pe care le avea 
Când termină cu asta, Ricky se gândi că tot ce mai 
rămăsese din persoana pe care el însuşi o crease erau 
acele înclinații criminale pe care le absorbise în el însuşi. 
Cel puţin asta spera că mai există în el. 

Cu Richard Lively era puţin mai dificil, pentru că Richard 
Lively era puţin mai uman. lar Richard Lively trebuia să 
trăiască. Dar mai trebuia şi să dispară din viaţa pe care o 
ducea în Durham, New Hampshire, cu cât mai puţin zgomot 
şi cât mai neobservat. Trebuia să lase totul în urmă, dar 
fără să pară că face asta, în eventualitatea că cineva, într-o 


— 496 — 


bună zi, ar putea veni să pună întrebări şi ar putea să facă 
legătura între dispariţia lui şi acel weekend. 

Ricky analiză această dilemă şi ajunse la concluzia că 
modalitatea cea mai bună pentru a dispărea era să 
pretindă opusul. Să-i facă pe oameni să creadă că ieşirea 
lui din scenă este numai temporara. Contul bancar al lui 
Richard Lively fu lăsat neatins, doar cu un depozit minim. 
Ricky nu anulă cărţile de credit sau abonamentele la 
bibliotecă. Îi spuse şefului de la Departamentul de 
curăţenie al universităţii că probleme de familie necesită 
prezenţa lui pe Coasta de Vest mai multe săptămâni. Şeful 
îl înţelese, îi spuse cu reţinere că nu poate promite că-i 
păstrează postul atâta vreme, dar că va face totul pentru 
asta. Ricky mai purtă o discuţie asemănătoare cu 
proprietăresele sale, explicându-le că nu ştia exact cât timp 
va lipsi. Plăti chiria pentru încă o lună în avans. Femeile se 
obişnuiseră cu venirile şi plecările lui Ricky şi nu spuseră 
mai nimic nici acum, dar Ricky bănui că bătrâna ştia că 
Ricky n-o să se mai întoarcă, pur şi simplu din felul în care 
se uită la el şi primi cele ce-i spunea Ricky. El admiră 
această calitate. „O nouă calitate de New Hampshire, se 
gândi el, şi anume aceea care acceptă pe faţă cele spuse 
cu glas tare, dar înţelege în sinea sa adevărul ascuns de 
vorbe.” Cu toate acestea, pentru a sublinia iluzia că se va 
întoarce, chiar dacă nu era crezut pe de-a-ntregul, Ricky îşi 
lăsă în cameră cât mai multe dintre lucrurile sale. Haine, 
cărţi, un radio pe noptieră, lucrurile modeste pe care le 
adunase pe când îşi reconstruia viaţa. Işi luă cu el doar vreo 
două schimburi de haine şi arma. Se gândi că trebuia să 
lase în urmă dovezi ale trecerii lui pe acolo, precum şi ale 
posibilei lui întoarceri, dar nimic care să spună ceva despre 
cine era el cu adevărat şi unde s-a dus. 

Mergând pe stradă, Ricky simţi un fior de regret. Dacă 
avea să supravieţuiască acestui weekend, ceea ce avea 
şanse de cincizeci la suta, se gândi el, ştia că oricum nu 
avea să se mai întoarcă aici. Se purta cu uşurinţă şi 
familiaritate în mica lume din care făcuse parte, iar 
plecarea îl întrista. Însa îşi puse emoţiile în ordine, 


— 497 — 


încercând să le transforme în puterea care să-l ajute în cele 
ce aveau să se întâmple. 

La prânz luă autobuzul spre Boston, refăcând un drum 
cunoscut. Nu rămase mult în autogara de la Boston, ci doar 
atât cât să se întrebe dacă adevăratul Richard Lively mai 
era încă în viaţă şi gândindu-se în treacăt că ar fi interesant 
să meargă la Charleston să vadă dacă îl găseşte pe individ 
pe vreuna dintre aleile şi parcurile pe unde îl urmărise cu 
atâta grijă odată. Desigur, Ricky ştia că nu ar fi avut ce să-i 
spună altceva decât să-i mulţumească pentru că îi furnizase 
o cale către un viitor îndoielnic acum şi, în plus, nu avea 
timp. Autobuzul Bonanza de vineri după-amiază pleca spre 
Cape, iar Ricky se aşeză pe unul dintre scaunele din spate, 
emoţiile şi nerăbdarea punând stăpânire pe el. Citiseră 
poezia în ziar până acum, iar Merlin îl interogase deja pe 
funcţionarul care preluase anunţul. 

In acest moment, discutau. Ricky îşi imagina cuvintele 
care zburau de la unul la altul. Dar ştia că, de fapt, nici nu 
trebuie să-i audă, pentru că ştia ce vor face. Se uită în jos, 
la ceasul de la mână. 

„El, Domnul R., va porni în curând, se gândi Ricky. Va 
conduce cu viteză, grăbit să pună punct poveştii care 
fusese scrisă altfel decât se aşteptase.” 

Ricky zâmbi, văzând că are un mare avantaj. Lumea lui 
Rumplestiltskin era una obişnuită cu finalurile. A lui Ricky 
era tocmai opusul. Unul dintre principiile psihanalizei 
spunea: „Chiar dacă sesiunea se apropie de sfârşit, iar 
terapia zilnică se termină în cele din urmă, procesul nu este 
niciodată încheiat”. Ceea ce face terapia, în cel mai bun 
caz, este o nouă modalitate de a vedea cine este cineva, 
precum şi de a permite acelei noi definiţii date vieţii unui 
individ să influenţeze deciziile şi alegerile care vor veni în 
viitor. În cel mai bun caz, atunci acele opţiuni nu vor mai fi 
influențate de evenimente din trecut, iar alegerile făcute 
vor fi eliberate, în mod ciudat, de datoriile pe care fiecare le 
are faţă de propria educaţie. 

Ricky avea senzaţia că ajunsese la acel gen de sfârşit 
fără sfârşit. 

— 498 — 


Era fie timpul morţii, fie timpul continuării. Şi, indiferent 
ce ar fi fost, va fi definit în orele următoare. 

Ricky acceptă implacabilitatea situaţiei în care se afla şi 
începu să se uite pe geam la peisajele pe care le străbătea. 
Pe când autobuzul zumzăia spre Cape, Ricky observă că 
pomii şi tufişurile de pe marginea drumului parcă deveneau 
mai mici în înălţime. De parcă viaţa în solul nisipos, 
aproape de ocean, era mai aspră şi parcă ar fi fost greu să 
crească înalte când erau lovite iarna de vânturile mării. 

La intrarea în Provincetown, Ricky observă un motel pe 
drumul numit Route Six, pe care nu era încă aprins anunţul: 
„NU MAI SUNT CAMERE”, ca rezultat, probabil, al prognozei 
meteo proaste. Ricky plăti numerar pentru şederea lui 
acolo pe timpul weekendului, iar recepţionerul luă banii în 
cel mai plictisit şi dezinteresat mod cu putinţă, 
presupunând, bănui Ricky, că e un derutat om de afaceri de 
vârstă medie din Boston, care cedează în sfârşit fanteziilor 
şi vine din oraş pentru câteva zile de sex păcătos fiindcă a 
auzit de viaţa de noapte de aici din timpul verii. Ricky nu 
făcu nimic să înlăture aceste presupuneri, ba, mai mult, îl 
întrebă pe recepţioner unde erau cele mai bune cluburi din 
oraş. Genul de locuri pentru oameni singuri, în căutare de 
companie. Omul îi dădu câteva nume de locuri şi-l lăsă în 
pace. 

Ricky găsi un magazin cu articole pentru camping, de 
unde îşi cumpără din nou soluţie antiinsecte, o lanternă 
puternică şi un poncho cu multe numere mai mare, de 
culoare verde-închis. Mai cumpără şi o pălărie de camuflaj 
cu boruri largi, care arăta ridicol, dar care avea o dotare 
foarte importantă: ataşată de boruri era o plasă contra 
ţânţarilor, care se putea lăsa pe cap şi pe umeri. Incă o 
dată, prognoza meteo pentru sfârşitul de săptămână îi 
fusese de folos: vreme umedă, furtuni, cer înnorat şi 
temperaturi ridicate. O vreme scârboasă. Ricky îi spuse 
vânzătorului că tot va încerca să se ocupe de grădinărit, 
ceea ce făcea ca fiecare dintre articolele cumpărate să 
capete un sens, în acest context. 


— 499 — 


leşi din magazin şi zări primii nori de furtună, adunându- 
se în depărtare. Ascultă sunetele îndepărtate şi înfundate 
ale tunetelor şi se uită la cerul plumburiu de deasupra lui, 
care făcea ca seara să vină mai repede. Putea simţi gustul 
ploii pe limbă şi se grăbi să-şi termine pregătirile. 


Ziua mai făcea eforturi să zăbovească, luptându-se cu 
norii şi încercând să măture din cale vremea rea care se 
apropia. Până ca Ricky să ajungă la aleea care ducea la 
vechea lui casă, cerul căpătase deja o nuanţă aproape 
maronie. Autobuzul care mergea pe Route Six îl lăsase la 
câţiva kilometri depărtare, iar el parcursese cu uşurinţă 
distanţa în fugă, în spate cu rucsacul plin de cumpărături şi 
cu pistolul tot acolo. Ricky îşi aminti cum alergase pe 
aceeaşi distanţă, cu aproape un an în urmă, şi-şi aminti 
cum respirase greu atunci, pentru că vântul, panica şi 
şocul, în legătură cu ceea ce făcuse şi ce mai avea încă de 
făcut, îi goleau plămânii. Această alergare era cu totul 
diferita. Avea un sentiment de forţă şi, în acelaşi timp, de 
izolare amestecată cu autoliniştire, ca şi cum locul spre 
care alerga nu era atât de mult un loc unde îşi depozitase 
atâtea amintiri, cât era un loc care vorbea de schimbare. 
Fiecare pas al acestei distanţe îi era cunoscut, dar totuşi 
suprarealist, de parcă ar fi existat într-un alt plan al 
existenţei. Grăbi pasul, fericit că acum era mult mai 
puternic decât data trecută când parcursese în fugă 
aceeaşi distanţă, neliniştit doar la gândul că vreun vecin de 
pe vremuri să nu apară pe alee şi să-l vadă pe mort 
alergând spre casa arsă. 

Ricky avu noroc - şoseaua era pustie la această oră a 
cinei. Intră pe aleea care ducea de la şosea la casă, 
încetinind pasul până la ritmul unei plimbări, şi fu imediat 
ascuns de şirurile de pomi şi tufişuri care apăreau cu 
repeziciune în Cape, în lunile calde. Nu ştia exact la ce să 
se aştepte. Îi trecu prin cap că vreo ruda de-a lui care 
reuşise să pună mâna pe proprietatea lui Ricky curăţase 
zona deja, ba chiar începuse construcţia unui nou loc. 
Scrisoarea lui de sinucidere dăduse instrucţiuni ca terenul 


— 500 — 


să fie dat unei societăţi de conservare a naturii, însă Ricky 
se aştepta ca, atunci când membrii familiei sale înstrăinate 
prinseseră de veste cât valora de fapt o felie dintr-o zonă 
construibilă din Cape, proprietatea să ajungă să fie sfâşiată 
în procese de succesiune şi moştenire. Această idee îl făcu 
să rânjească de ironia sorții, când se gândi că era posibil ca 
oameni pe care abia îi cunoştea să se bată pe proprietatea 
lui, când el murise prima oară ca să-i apere pe unul dintre 
ei de cel care, credea Ricky, se grăbeşte acum, în această 
noapte, înspre el. 

Când ieşi de sub pomi, văzu ceea ce sperase: ruinele 
arse ale casei sale. În ciuda verii care se aşternea, 
pământul era tot înnegrit pe mulţi metri în jurul scheletului 
abandonat al vechii ferme. 

Ricky merse acolo unde era pe vremuri uşa casei, 
trecând printre buruienile care fuseseră cândva mândreţea 
lui de gradină. Păşi înăuntru, mişcându-se uşor printre 
ruinele casei. Cu toate că trecuse un an, putea încă simţi 
mirosul de benzină şi lemn ars, dar îşi dădu seama că, de 
fapt, nu era altceva decât propria minte care îi juca feste. 
Un tunet se auzi în depărtare, dar Ricky îl ignoră şi îşi făcu 
drum cum putu printre spaţiile goale pe care mintea lui le 
umplea cu pereţi şi mobilier, piese de artă şi covoare. ŞI 
când toate amintirile reuşiră să reconstruiască vechea casă 
în jurul lui, îi dădu permisiunea mai departe memoriei să 
zugrăvească momente petrecute cu soţia lui, cu mult 
înainte de a se îmbolnăvi şi de a-şi pierde puterile, 
vitalitatea şi, în cele din urmă, viaţa. Lui Ricky i se părea 
deopotrivă plăcut şi misterios acest lucru, cum hoinărea 
printre rămăşiţe. În mod ciudat, era deopotrivă o întoarcere 
şi o plecare, iar el se simţea de parcă în acea noapte urma 
să pornească ceva care trebuia să-l ducă undeva, într-un 
loc foarte îndepărtat, şi în sfârşit putea să-şi ia rămas-bun 
de la tot ce îl reprezentase pe doctorul Frederick Starks, şi 
era pregătit să salute orice persoană s-ar ivi în noaptea 
care se lăsa încetul cu încetul în jurul său. 

Locul pe care spera să-l găsească era acolo, îl aştepta, 
chiar de o parte a şemineului central care găzduise cu 


— 501 — 


eleganţă focul din sufragerie. O bucată din tavan şi grinzi 
masive din lemn căzuse într-o parte, dând naştere la un fel 
de adăpost dărăpănat, ca o peşteră. Ricky îşi puse 
ponchoul pe el, pălăria contra insectelor pe cap şi-şi scoase 
lanterna şi pistolul semiautomat din rucsac. Apoi se târi, 
ascunzându-se printre ruinele dărăpănate şi aşteptă să vină 
noaptea, furtuna şi un criminal. 

Intrezări un pic de umor în toată treaba asta: „Ce făcuse 
el?” Se comportase ca un psihanalist. Provocase emoţii 
puternice în persoana pe care voia s-o cunoască. „Chiar şi 
psihopatul este vulnerabil la propriile dorinţe”, se gândi 
Ricky. lar acum, aşa cum făcuse atâţia ani de zile cu 
practica sa analitică, aştepta ultimul pacient să-i intre pe 
uşă, aducând cu el toată mânia, ura şi furia, toate 
direcţionale către terapeutul Ricky. 

Cu degetul pe trăgaciul armei, Ricky ridică siguranţa. În 
orice caz, şedinţa de terapie nu era menită să fie la fel de 
benefică precum fusese în experienţa sa psihanalitică. 

Se lăsă pe spate ascultând cu atenţie fiecare sunet şi 
memorând fiecare umbră care se întindea în întunericul din 
jurul său. Acuitatea vizuală avea să reprezinte o problemă 
în acea noapte. Luna era acoperită de nori. Lumina 
provenită de la celelalte case şi de la Provincetownul 
îndepărtat se estompa în faţa ploii iminente. Ricky se 
aştepta să se bazeze deopotrivă pe siguranţă şi 
nesiguranţă: terenul pe care alesese să aştepte era cel mai 
cunoscut ţinut din viaţa lui. Acesta ar fi un avantaj. Şi mai 
important, se baza pe nesiguranța şi necunoaşterea 
terenului de către Rumplestiltskin, care nu va şti sigur unde 
se găseşte Ricky. Era obişnuit să controleze mediul în care 
acţionează, iar aceasta, spera Ricky, era situaţia pe care o 
controla cel mai puţin. O lume cu care ucigaşul nu era 
familiarizat. Un loc potrivit pentru a-l aştepta în această 
seară. 

Ricky era cât se poate de convins că ucigaşul va veni, şi 
încă destul de curând, ca să-l caute. Conducând spre est de 
la New York, Rumplestiltskin va înţelege că sunt numai 
două locuri unde se putea afla Ricky; plaja unde se 


— 502 — 


prefăcuse că se îneacă şi casa căreia îi dăduse foc. Va veni 
la aceste două locuri, ca la vânătoare, pentru că, în ciuda a 
ceea ce e posibil să fi aflat de la angajatul de la Village 
Voice, nu va crede că Ricky avea alt fel de treabă la Cape 
decât aceea de a muri. Va şti că, în rest, totul nu era decât 
iluzie şi că adevăratul joc era de fapt despre o serie de 
amintiri puse faţă în faţă cu altă serie de amintiri. 


— 503 — 


XXXV 


Ploaia veni în şuvoaie în prima parte a nopţii, curgând cu 
găleata, cu tunete şi fulgere deasupra oceanului în primele 
ore ale aşteptării lui Ricky, transformându-se apoi într-un 
fel de burniţă enervantă. Odată cu venirea furtunii, scăzu şi 
temperatura cu câteva grade bune, încărcând întunericul 
cu o răceală nefirească. Un vânt puternic însoțea tunetele 
şi fulgerele, făcând să fluture marginile ponchoului lui Ricky 
şi făcând dărâmăturile şi ruinele din jurul lui să trosnească, 
de parcă şi ele ar fi avut vreo problemă neliniştitoare în 
acea noapte. Ricky rămase ascuns, ca un vânător care-şi 
aşteaptă vânatul să iasă la vedere. Se gândi la toate orele 
nesfârşite pe care le petrecuse aproape nemişcat şi foarte 
rar spunând ceva, la căpătâiul pacienţilor aflaţi pe canapea, 
şi i se păru amuzant că tot acel timp petrecut în 
contemplare îl pregătise bine pentru aşteptarea din această 
noapte. 

Se mişca doar din când în când, şi atunci numai ca să-şi 
întindă sau să-şi flexeze muşchii atât cât să nu îi 
înţepenească, ci să-i poată veni în ajutor la nevoie. Cel mai 
mult se întindea pe spate, cu plasa pentru țânțari pe cap, 
cu ponchoul învelindu-i corpul, mai mult o construcţie 
diformă decât arătare umană. Din locul în care era ascuns, 
putea să vadă peste câmpul deschis pe care l-ar fi avut de 
traversat orice nou-venit, în special atunci când cerul era 
brăzdat de fulgere. Era plasat într-o poziţie care-i permitea 
să zărească fâşiile de lumină ale farurilor răzbătând printre 
copacii de pe marginea şoselei şi putea să audă motoarele 
maşinilor prin întunericul negru. 

Avea o singură temere: ca nu cumva Rumplestiltskin să 
aibă mai multă răbdare decât el. _ 

Ricky se îndoia de acest lucru, dar nu era foarte sigur. In 
fond, copilul nutrise ură atâţia ani şi aşteptase atât de mult 
înainte de a-şi întinde capcanele, încât era posibil ca acum, 
în acest stadiu, să ezite şi pur şi simplu să se ascundă 
printre copaci şi să facă mai mult sau mai puţin ce făcea şi 


— 504 — 


Ricky, adică să aştepte orice semn de mişcare înainte de a 
se apropia. Asta era jocul de noroc pe care îl juca Ricky în 
această seară. Insă socotea că pariul său era bine plasat. 
Tot ceea ce făcuse era menit să-l provoace pe Domnul R. 
Mânia, teama şi amenințările cereau răspunsuri pe măsură. 
Ucigaşul profesionist era un om de acţiune. Psihanalistul 
însă nu. Ricky era de părere că dăduse naştere unei situaţii 
în care propriile puteri se măsurau cu cele ale adversarului. 
Propriul antrenament îl contrabalansa pe cel al ucigaşului. 
„El, adversarul, va face prima mişcare”, se convinse Ricky. 
Tot ceea ce ştia despre comportamentul uman îi spunea că 
aşa este. In jocul memoriei şi al morţii în care se găseau 
blocaţi cei doi bărbaţi, Ricky se afla pe poziţii superioare. El 
lupta pe un teren cunoscut. 

Era tot ceea ce putea să facă. 

Până la orele zece seara, lumea se strânsese în jurul său 
ca o pâlnie şi devenise un teren întunecat, de umezeală şi 
apa. Toate simţurile îi erau alerte, iar mintea îi era atentă la 
toate nuanțele nopţii. Nu auzise nicio maşină şi nici nu 
zărise faruri în depărtare de mai bine de o oră, iar ploaia 
parcă gonise toate animalele nopţii în vizuini, astfel că în 
jurul lui nu se mai auzea nici măcar ronţăitul unui oposum 
sau vreun sconcs în căutarea hranei. Ricky se gândi că era 
exact momentul în care curajul şi hotărârea ar putea să-l 
părăsească, îndoiala şi-ar putea face loc în imaginaţia lui, 
încercând să-l convingă că aştepta în zadar pe cineva care 
nu mai venea. Luă în derâdere această senzaţie, insistând 
că singurul lucru pe care-l ştia cu siguranţa pe lumea asta 
era acela că Rumplestiltskin era aproape şi va fi şi mai 
aproape dacă Ricky va persevera şi va aştepta în 
continuare. Işi dorea să se fi gândit să ia cu el o sticlă cu 
apă sau un termos cu cafea caldă, dar nu făcuse asta. E 
greu să planifici o crimă şi să fii atent la toate aceste 
nimicuri, în acelaşi timp. 

Işi freca mâinile din când în când şi lăsa degetul arătător 
să-i alunece pe lângă garda trăgaciului de la pistol. La un 
moment dat, fu mirat să vadă un liliac bătând din aripi pe 
deasupra capului; mai târziu, o pereche de căprioare ieşiră 


— 505 — 


o secundă sau două din pădure. Desluşi doar vag siluetele 
acestora, până ca ele să se sperie şi să se întoarcă cu cozile 
albe înspre el, pierzându-se din nou în pădure, în acele 
sărituri de balet caracteristice. 

Ricky aşteptă în continuare. Ucigaşul era probabil un om 
obişnuit cu noaptea şi se simţea confortabil în întuneric. 
Multe lucruri sunt compromise pentru un criminal, pe 
timpul zilei. Poate să vadă mai bine, dar îl şi face uşor de 
recunoscut. Se gândi: „Te cunosc, domnule R. Cu siguranţă 
vei vrea să sfârşeşti toate astea la adăpostul întunericului. 
Vei veni în curând!” 

La vreo treizeci de minute după ce trecuseră în viteză şi 
farurile ultimei maşini, parţial ascunse de copaci, doar un 
con de lumină care se îndepărta cu viteză, o altă maşină se 
auzi apropiindu-se pe şosea. Aceasta mergea puţin mai 
încet, aproape ezitant, cu o uşoară indecizie în felul în care 
înainta. 

Lumina se opri aproape de intrarea pe aleea spre casa lui 
Ricky, dar apoi o porni din nou cu viteză. 

Ricky se făcu mic, ascunzându-se şi mai bine în vizuina 
care îl adăpostea. 

„Cineva a găsit ceea ce căuta, se gândi Ricky, dar nu 
vrea să-şi afişeze descoperirea.” 

Continuă să aştepte. Trecură încă douăzeci de minute în 
întuneric, dar acum Ricky era răsucit ca un şarpe, 
aşteptând. Lucirea ceasului de la mână îl ajuta să întrevadă 
puţin în jurul său. Cinci minute - suficient timp pentru a 
găsi un loc unde să lase maşina ascunsă. Zece minute ca 
să meargă pe jos înapoi la intrarea pe aleea ce ducea spre 
casă. Alte cinci minute pentru a se strecura tăcut la 
adăpostul copacilor. „Acum probabil că se află la lizieră, 
aprecie Ricky. Inspectează ruinele casei de la o distanţă 
sigură.” Ricky se băgă înapoi în vizuină, trăgându-şi 
picioarele sub marginile ponchoului. 

Ricky îşi construia o reţea de răbdare în jurul inimii. Îşi 
simţea adrenalina pompându-i sălbatic în urechi, iar pulsul 
i-o luase la goană ca al unui atlet, dar se calmă în tăcere 
recitându-şi în gând pasaje din literatură. Dickens: „Erau 


— 506 — 


cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri”. Un 
rând din Camus: „Mama a murit astăzi, sau poate că era 
ieri”. Faptul că-şi amintea aceste pasaje îl făcea să 
zâmbească, cu toată teroarea care îl înconjura. „Un pasaj 
potrivit”, se gândi el. Ochii îi alergau înainte şi-napoi, 
scrutând întunericul. Aducea puţin cu momentul când 
deschizi ochii sub apă: umbrele sunt în mişcare, dar nu le 
poţi recunoaşte. Cu toate astea, Ricky aşteptă, pentru că 
ştia că singura lui şansă era aceea de a vedea înainte de a 
fi văzut. 

Burniţa se opri în final, lăsând în urmă o lume lucioasa şi 
strălucitoare. Se mai potoli şi răcoarea care însoţise primele 
fulgere, iar Ricky simţi cum o căldură umedă pune 
stăpânire pe lumea din jurul său. Respiră încet, de parcă îi 
era teamă că asprimea din suflarea lui astmatică va fi 
auzită de la kilometri depărtare. Se uită la cer şi văzu 
umbra unui nor gri pe cerul negru, înaintând lin prin aer, de 
parcă ar fi fost mânuit de un vâslaş nevăzut. O fâşie din 
lumina lunii răzbătea printr-o crăpătură a norului trecător, 
tăind ca o săgeată noaptea. Ricky întoarse repede privirea 
de la dreapta la stânga şi zări o umbră care ieşise dintre 
copaci. 

Ricky fixă silueta, care rămase la vedere doar o clipă în 
lumina palidă, mai mult o pată de întuneric colorată într-un 
negru mai intens decât noaptea care-l înconjura. În acelaşi 
timp, văzu că persoana din depărtare ridica ceva la ochi şi 
apoi se întorcea uşor, ca un cercetaş pe turnul vaporului, în 
căutarea aisbergurilor în apele din faţă. 

Ricky se ghemui şi mai mult, cu spatele lipit de ruine. Îşi 
muşcă buzele cu putere, căci ştiu imediat cu ce avea de-a 
face: un om cu un binoclu cu vedere pe timp de noapte. 

Rămase nemişcat pe poziţii. Işi dădea foarte bine seama 
că numai costumul poncho şi pălăria contra insectelor 
reprezentau cel mai mare mijloc de apărare al său. Printre 
bucăţile de lemn şi grămezile de moloz ars, Ricky părea 
doar o formă a ruinelor răsucite. Asemenea cameleonului 
care-şi poate schimba culoarea în funcţie de nuanţa frunzei 


— 507 — 


pe care stă, Ricky rămase pe poziţii, sperând că nu arată 
niciun pic uman. 

Silueta se mişcă încet. 

Ricky îşi ţinu respiraţia. Nu ştia dacă fusese văzut sau nu. 

Trebui să-şi mobilizeze toată energia de care era în stare 
pentru a rămâne pe poziţie. Panica dădu năvală la 
marginile imaginaţiei sale, urlând la el să fugă, să alerge 
cât mai avea încă şanse. Insă răspunse în sinea lui că unica 
şansă era să facă ceea ce făcea acum. După tot ce se 
întâmplase, trebuia să-l facă pe individ să înainteze prin 
întuneric până la el. Silueta întunecată se mişcă oblic faţă 
de câmpul vizual al lui Ricky. Înainta cu grija, încet, dar fără 
teamă, uşor adus de spate, puţin din profil, un atacator 
experimentat. 

Ricky răsuflă uşurat. Nu fusese zărit. 

Umbra ajunse la ceea ce fusese odinioară grădina, iar 
Ricky îl văzu pe individ că ezită. Văzu că purta un fel de 
acoperământ pe cap şi pe faţă, asortat cu îmbrăcămintea 
de culoare închisă. Umbra părea mai mult o componentă a 
nopţii decât o persoană. Din nou ridică ceva şi din nou 
Ricky îngheţă de emoție când ochelarii cu vedere nocturnă 
inspectară ruinele locului unde el fusese atât de fericit 
odinioară. Insă încă o dată, ponchoul îi ascunse forma, 
făcându-l să pară doar o grămadă de dărâmături, iar omul 
ezita, de parcă se simţea frustrat. Ricky văzu cum îşi lasă 
cu deznădejde pe lângă corp mâna cu binoclul, de parcă ar 
fi renunţat să mai cerceteze împrejurimile. 

Umbra înainta şi mai agresiv - acum deja stătea în ceea 
ce fusese pragul uşii de la intrare şi cercetând ruinele. Apoi 
păşi mai departe, împiedicându-se uşor, iar Ricky auzi o 
înjurătură şoptită. 

„Ştie că ar trebui să fiu aici, se gândi Ricky. Dar acum are 
îndoieli.” 

Ricky scrâşni din dinţi. Simţea cum îl străbate un fulger 
rece, criminal. Se gândi: „Acum eşti nesigur. Nu este ceea 
ce te aşteptai. Indoială, frustrare şi toată furia acumulată 
pentru că ai dat greş să mă ucizi atunci când îţi era la 
îndemână. E o combinaţie periculoasă, pentru că te obligă 


— 508 — 


să faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai face. Îți iei 
măsuri de precauţie la fiecare pas şi nesiguranța îţi 
însoţeşte fiecare mişcare, iar acum, deodată, joci pe terenul 
meu. Pentru că doctorul Starks te cunoaşte acum şi ştie tot 
ce este în capul tău, pentru că tot ceea ce simţi, toată 
această nehotărâre şi confuzie reprezintă moneda de 
schimb a vieţii lui, nu a vieţii tale. Eşti un criminal a cărui 
ţintă nu este clară încă, şi totul din cauza situaţiei pe care 
am creat-o eu”. 

Ricky zări umbra. „Vino mai aproape”, zise el în sinea lui. 

Omul înaintă, împiedicându-se de ceea ce fusese cândva 
o bârnă din acoperiş, păşind acum într-o cameră pe care n- 
o cunoştea. 

Se opri şi dădu cu piciorul unei pietre. 

— Domnule doctor Starks, şopti el, asemenea unui actor 
pe scenă, un secret menit să fie împărtăşit. Ştiu că eşti aici. 

Vocea aducea în noapte cu o lamă de ras boantă. 

— leşi afară, doctore. E timpul să punem capăt poveştii. 

Ricky nu se mişcă. Nu răspunse. Îşi simţi toţi muşchii 
încordaţi la maximum. Însă Ricky nu petrecuse ani în şir în 
spatele canapelei, răspunzând cu tăcere la cele mai 
provocatoare şi mai solicitante afirmaţii, ca să cedeze 
tocmai acum invitaţiei pe care i-o adresase umbra. 

— Unde eşti, doctore? continuă omul, întorcându-se în 
toate părţile. Nu erai pe plajă. Aşa că trebuie să fii aici, 
pentru că eşti un om de cuvânt. Şi ai spus că vei fi aici. 

Omul înaintă, mişcându-se de la o umbră la alta. Se 
împiedică din nou, lovindu-se puternic cu genunchiul de 
ceea ce fusese cândva un stâlp de susţinere a treptelor de 
la scară. Mai înjură o dată şi se îndepărta de acel loc. Ricky 
observă, în felul în care-şi strângea umerii omul, confuzie şi 
iritare, amestecată cu frustrare. 

Omul se mai întoarse la dreapta şi la stânga o dată, apoi 
oftă. 

Când vorbi, spuse cu voce tare, resemnat: 

— Dacă nici aici nu eşti, doctore, atunci unde dracului 
eşti? 


— 509 — 


Cu o ultimă strângere din umeri, omul se întoarse în cele 
din urmă cu spatele la Ricky. Şi, pe când acesta se întorcea, 
Ricky ridică mâna cu pistolul semiautomat de unde fusese 
ascunsă, sub poncho, ţinând arma sus cu ambele mâini, 
aşa cum fusese instruit la cursurile de tragere de la 
magazinul din New Hampshire şi aducând ţeava pistolului 
în dreptul spinării lui Rumplestiltskin. 

— Sunt în spatele tău, spuse Ricky încet. 


Acum timpul chiar părea să-şi fi pierdut sensul în jurul lui 
Ricky. Secundele care în mod normal s-ar fi adunat, în 
progresie normală, în minute acum păreau că se risipesc 
precum petalele florilor prinse de un vânt puternic. Ricky 
rămase nemişcat pe poziţii, cu arma îndreptată direct spre 
spatele ucigaşului, cu respiraţia sacadată. Simţi valuri de 
căldură pompându-i prin vene şi trebui să depună eforturi 
uriaşe pentru a-şi păstra calmul. 

Omul din faţa lui rămase nemişcat. 

— Am o armă, croncăni Ricky, cu vocea groasă de 
tensiune. Este îndreptată spre spatele tău. E un pistol 
semiautomat de calibru 38, plin cu gloanţe, iar dacă te 
mişti câtuşi de puţin, trag. Pot să trag de două ori, poate 
chiar de trei ori până să te întorci şi să scoţi arma la rândul 
tău. Cel puţin unul dintre gloanţe îşi va găsi ţinta şi cel mai 
probabil te va omori. Dar ştii toate astea, nu-i aşa? Pentru 
că eşti familiarizat cu armele şi muniţia şi ştii de ce sunt ele 
în stare, aşa că deja ţi-ai făcut aceste calcule în minte, nu-i 
aşa? 

— Imediat ce ţi-am auzit vocea, doctore, răspunse 
Rumplestiltskin. Tonul vocii sale era netulburat şi normal. 
Chiar dacă fusese surprins, nu se vedea. Apoi râse tare, 
adăugând repede: Şi când te gândeşti că ţi-am ieşit chiar în 
bătaia armei! Ah, presupun că era inevitabil. Ai jucat bine, 
cu mult mai bine decât mă aşteptam, şi ai etalat resurse pe 
care nu credeam că le posezi. Dar micul nostru joc a ajuns 
la un sfârşit, aşa este? Tăcu o clipă, apoi spuse: Cred, 
domnule doctor Starks, că vei fi atât de înţelept încât să mă 
împuşti acum. Exact în spate. Acum eşti în avantaj. Dar cu 


— 510 — 


fiecare secundă care trece, poziţia ţi se slăbeşte. Ca 
profesionist care a mai avut de-a face cu acest gen de 
situaţii până acum, îţi recomand cu tărie să nu pierzi ocazia 
pe care ţi-ai creat-o. Împuşcă-mă acum, doctore, cât încă 
mai ai posibilitatea. 

Ricky nu răspunse. 

Omul râse. 

— Haide, domnule doctor! Canalizează-ţi toată mânia. 
Concentrează-ţi toată furia. Trebuie să aduni toate astea 
laolaltă în mintea dumitale, să le concentrezi într-o singură 
entitate centrală, iar apoi poţi să apeşi pe trăgaci fără 
niciun sentiment de vină. Fă-o acum, doctore, pentru că 
fiecare secundă pe care mă mai laşi s-o trăiesc este o 
secundă în care poate că-ţi iei propria viaţă. 

Ricky ţinti înainte, dar nu trase. 

— Ţine mâine sus, la vedere, îi ceru el în schimb. 

Rumplestiltskin izbucni în alt hohot de râs. 

— Ce? Ai văzut asta într-un spectacol de televiziune? Sau 
în filme? În viaţa reală lucrurile nu funcţionează aşa. 

— Arunca arma, insistă Ricky. 

Omul clătină uşor din cap: 

— Nu, n-am să fac nici asta. Este un clişeu, în orice caz. 
Vezi dumneata, dacă arunc arma, atunci îmi elimin orice 
şansă mai am. Analizează situaţia asta, doctore: cu 
judecata mea profesională, dumneata deja ţi-ai epuizat 
şansele. Ştiu ce-ţi trece prin cap. Ştiu că, dacă ai fi putut să 
tragi, ai fi făcut asta deja. Dar e puţin mai dificil să omori un 
om, chiar şi pe cineva care ţi-a dat toate motivele, mai 
multe decât crezi dumneata, doctore. Doctore, lumea 
dumitale este una a morţii fantastice. Toate acele impulsuri 
criminale pe care le-ai auzit la pacienţi în toţi acei ani şi la 
îndepărtarea cărora ai contribuit. Deoarece pentru 
dumneata ei trăiesc în domeniul fanteziei. Însă aici, în 
această noapte, nu e nimic altceva decât pură realitate în 
jurul nostru. lar acum dumneata cauţi puterea ca să ucizi. 
Şi pun pariu că n-o găseşti rapid. Eu, pe de altă parte, nu 
trebuie să merg atât de departe ca să găsesc această 
putere. Eu nu mi-aş fi făcut griji nicio clipă pentru 


— 511 — 


ambiguitatea morală a uciderii cuiva pe la spate. Sau din 
faţă, de altfel. Rezultatele contează, doctore, după cum se 
spune:?. Dacă oricum ţinta este omorâtă, ce mai contează? 
Aşa că n-o să arunc arma nici acum, nici mai târziu. Ci va 
sta în mâna mea dreaptă, pregătită să tragă. O să mă 
întorc acum? Să-mi folosesc şansele în acest moment? Sau 
să mai aştept puţin? 

Ricky nu spuse nimic nici acum, dar mintea îi lucra 
întruna. 

— Trebuie să ştii un lucru, doctore: Dacă vrei să fii un 
criminal de succes, trebuie să nu te preocupe propria viaţă 
tristă. 

Ricky ascultă cuvintele care lunecau prin întuneric. O 
mare senzaţie de nelinişte i se strecură în suflet. 

— Te cunosc, spuse el. Îţi recunosc vocea. 

— Da, mă cunoşti, răspunse Rumplestiltskin, pe un ton 
batjocoritor. Ai auzit vocea asta de suficiente ori. 

Ricky se simţi deodată de parcă ar fi stat pe un ghețar 
alunecos. Nesiguranţa i se strecură în glas. 

— Intoarce-te, spuse el. 

Rumplestiltskin ezită, dând din cap negativ. 

— Nu cred că vrei să-mi ceri asta. Pentru că, odată ce m- 
am întors, avantajul pe care îl ai acum va dispărea. Pentru 
că voi putea să-ţi văd poziţia şi, crede-mă, doctore, odată 
ce te-am localizat, nu va mai trece mult până să te ucid. 

— Te cunosc, repetă Ricky în şoaptă. 

— E chiar aşa de greu? Vocea este aceeaşi. Statura. 
Toate inflexiunile şi tonurile, şi nuanțele, şi purtarea. Ar 
trebui să le recunoşti, spuse Rumplestiltskin. La urma 
urmei, ne-am aflat în aceeaşi relaţie fizică de cinci ori pe 
săptămână timp de aproape un an de zile. Şi nici atunci nu 
mă întorceam cu faţa la dumneata. lar procesul psihanalitic 
nu este mai mult sau mai puţin asemănător cu asta? 
Doctorul cu cunoştinţele, cu puterea, îndrăznesc să spun, 


31 Autorul foloseşte aici un proverb, The proof is in the pudding. 
Versiunea completă a proverbului este: The proof of the pudding is in 
the eating şi înseamnă că nu poţi judeca un lucru decât dacă este pus 
în fapt. Sensul este adesea rezumat la „rezultatele contează” (n.tr.). 


— 512 — 


cu armele, chiar în spatele săracului pacient, care nu poate 
să vadă ce se întâmplă, ci are doar amintirile lui 
neînsemnate şi patetice. Oare lucrurile s-au schimbat chiar 
atât de mult pentru noi, doctore? 

Ricky avea gâtul absolut uscat, dar tot rosti numele, 
înecându-se: 

— Zimmerman? 

Rumplestiltskin râse din nou. 

— Zimmerman este mort, foarte mort. 

— Dar tu eşti... 

— Sunt omul pe care îl cunoşteai drept Roger 
Zimmerman. Cu mama invalidă şi fratele nepăsător, şi 
slujba fără posibilități de avansare, şi toată acea mânie 
care părea că nu se mai rezolvă niciodată, în ciuda 
perorațiilor interminabile, dar fără rost din cabinetul 
dumitale. Asta e Zimmerman pe care îl cunoşteai, domnule 
doctor Starks. Şi ăsta e Zimmerman care a murit. 

Ricky se simţi ameţit. Se simţea înconjurat de minciuni. 

— Dar metroul... 

— Intr-adevăr, acela este locul în care şi-a pierdut viaţa 
Zimmerman - adevăratul Zimmerman, care chiar s-a 
sinucis. Imbrâncit către moarte. O moarte care a venit la 
timp. 

— Dar eu nu... 

Rumplestiltskin strânse din umeri. 

— Doctore, un om vine la cabinetul dumitale şi spune că 
se numeşte Roger Zimmerman şi că suferă de aia şi de 
ailaltă, şi se prezintă ca un pacient potrivit pentru 
psihanaliză, şi mai are şi posibilităţile financiare ca să-ți 
plătească serviciile. Ai verificat vreodată dacă omul care ti- 
a sosit la uşă este cu-adevărat cine spune că este? 

Ricky tăcu. 

— Nu cred. Pentru că, dacă ai fi făcut asta, ai fi aflat că 
adevăratul Zimmerman era mai mult sau mai puţin aşa 
cum ţi l-am prezentat. Singura diferenţă era că nu el era cel 
care venea la dumneata la cabinet. Eu veneam. lar când i-a 
sosit timpul să moară, deja îmi furnizase tot ce aveam 
nevoie. Pur şi simplu am împrumutat viaţa şi moartea de la 


— 513 — 


el. Pentru că, domnule doctor, trebuia să te cunosc. Trebuia 
să te văd şi să te studiez. Şi trebuia să fac asta cât mai bine 
cu putinţă. A luat ceva timp. Dar am aflat ce am avut 
nevoie. Încet, ca să fiu sigur, dar, aşa cum ai văzut deja, 
pot să fiu un om foarte răbdător. 

— Cine eşti tu? întrebă Ricky. 

— Nu vei şti niciodată, răspunse omul. Sau altfel, ştii 
deja. Ştii despre trecutul meu. Ştii despre cel care m-a 
crescut. Ştii despre fratele şi sora mea. Ştii multe despre 
mine, doctore. Dar n-o să ştii niciodată cine sunt cu 
adevărat. 

— De ce mi-ai făcut toate astea? îl întrebă Ricky. 

Rumplestiltskin scutură din cap, de parcă ar fi fost de-a 
dreptul uimit de îndrăzneala întrebării. 

— Ştii deja răspunsurile. E chiar atât de nefiresc ca un 
copil care a fost martor la ura năpustită asupra celor dragi, 
i-a văzut bătuţi şi aruncaţi într-o disperare atât de profundă 
încât în cele din urmă s-au sinucis pentru a-şi găsi salvarea, 
când copilul ajunge la o situaţie care îi permite să se 
răzbune pe toţi aceştia - inclusiv pe dumneata, doctore - să 
nu profite de ocazie? 

— Răzbunarea nu rezolvă nimic, spuse Ricky. 

— Pentru unul care nu o încurajează, fornăi pe nas 
Rumplestiltskin. Desigur, te înşeli, doctore. Aşa cum te-ai 
înşelat de multe ori până acum. Răzbunarea serveşte la 
spălarea inimii şi a sufletului. Răzbunarea există de pe 
vremea când primul om al cavernelor s-a dat jos din copac 
şi s-a repezit la fratele său pentru vreo chestiune de 
onoare. Dar ştiind toată povestea şi ceea ce s-a întâmplat 
cu mama noastră şi cu cei trei copii, de ce crezi că nu 
merităm ceva în schimb de la toţi aceia care ne-au neglijat? 
Copii care nu făcuseră niciun rău nimănui, dar care au fost 
daţi afară, abandonaţi şi lăsaţi să moară de atâţia oameni 
care ar fi trebuit să procedeze altfel, dacă ar fi simţit cea 
mai mică compasiune sau milă, sau măcar o picătură de 
umanitate în inimile lor. Şi spui că noi, după ce am trecut 
prin toate chinurile astea, nu merităm nimic în schimb? 


— 514 — 


Serios, asta este, de departe, cea mai provocatoare 
întrebare. 

Tăcu, ascultând liniştea care venea din partea lui Ricky, 
drept răspuns, apoi spuse rece: 

— Vezi dumneata, doctore, adevărata întrebare care stă 
în faţa noastră în noaptea asta nu este de ce să te ucid, ci 
de ce să nu o fac. 

Din nou, Ricky nu răspunse. 

— Te surprinde că am devenit criminal? 

Nu-l mira deloc, însă Ricky nu spuse asta cu voce tare. 

În jurul celor doi se aşternu o clipă tăcerea, iar apoi, aşa 
cum s-ar fi întâmplat şi în sanctitatea cabinetului cu 
canapea şi linişte, o voce rupse tăcerea cu o întrebare: 

— Să te întreb ceva: De ce crezi că nu meriţi să mori? 

Ricky putea să-şi imagineze zâmbetul de pe faţa omului, 
un zâmbet rece, care îngheaţă. 

— Toţi merită să moară pentru ceva. Nimeni nu este în 
esenţă nevinovat, doctore. Nici dumneata. Nici eu. Nimeni. 

Rumplestiltskin păru să tremure puţin în acea clipă. Ricky 
îşi imagină mâna omului apucând mai bine pistolul şi 
ducând degetul pe trăgaci. 

— Eu cred, domnule doctor Starks, spuse criminalul, cu o 
hotărâre rece care vorbea despre ceea ce se petrecea în 
mintea lui, că oricât de interesantă este această ultimă 
şedinţă şi chiar dacă dumneata socoteşti că mai sunt încă 
multe de spus, cred că timpul pentru discuţii a expirat. 
Acum e timpul să moară cineva. lar sorții spun că 
dumneata vei fi acela. 

Ricky se uită prin cătarea pistolului, inspirând adânc. Era 
prins între dărâmături şi nu se putea mişca nici la dreapta, 
nici la stânga, drumul în spatele lui era tot blocat. Işi 
imagină întreaga viaţă trăită şi rămasă risipita în atâtea 
momente şi totul pentru o singură clipă de neglijenţă când 
era tânăr şi ar fi trebuit să facă ceva, dar nu făcuse. Intr-o 
lume a opţiunilor, el nu mai avea niciuna. Strânse mâna pe 
trăgaci, luându-şi inima în dinţi şi canalizându-şi voinţa. 

— Ai uitat ceva, spuse el încet. Rece. Doctorul Starks a 
murit deja. 


— 515 — 


Apoi trase. 


Ca şi cum celălalt ar fi reacţionat la cea mai mică 
schimbare în inflexiunea vocii lui Ricky, recunoscând prima 
înăsprire a tonului, înțelegând din experienţă şi 
antrenament ce întorsătură au luat lucrurile, acţiunile sale 
fură hotărâte şi fără zăbavă sau ezitare. Când Ricky apăsă 
pe  trăgaci, Rumplestiltskin se aruncă într-o parte, 
răsucindu-se în acelaşi timp, aşa că primul glonţ lansat 
exact spre mijlocul spatelui îl nimeri în schimb în umăr, iar 
al doilea glonţ al lui Ricky îşi croi drum prin muşchii braţului 
drept, scoțând un zgomot în aer ca de ceva rupt, bufnind 
când lovi carnea şi trosnind atunci când pulveriză osul. 

Ricky trase a treia oară, dar de această dată sălbatic, iar 
glonţul dispăru departe, în întuneric. 

Rumplestiltskin se răsuci împrejur şi scoase un geamăt 
de durere; adrenalina începu să-i pompeze prin vene după 
ce primi lovitura şi încercă să-şi ridice arma cu mâna rănită. 
Apucă apoi pistolul cu stânga, se chinui să îl ţină bine în 
timp ce se clătina spre spate, într-un echilibru precar. Ricky 
înţepeni, cu privirea la ţeava pistolului semiautomat care se 
ridica precum capul unei cobre, legănându-se înainte şi 
înapoi, cu singurul ochi căutându-l; omul care îl ţinea, se 
clătina, de parcă s-ar fi aflat pe marginea alunecoasă a 
unor stânci. 

Ricky auzi urletul pistolului ca prin vis, de parcă toate 
astea se întâmplau altcuiva, cineva îndepărtat şi fără nicio 
legătură cu el. Dar şuierul glonţului prin aer, deasupra 
capului, fu real şi-l aruncă pe Ricky înapoi în acţiune. Un al 
doilea pocnet sparse tăcerea şi Ricky simţi suflul cald al 
glonţului trecând razant pe lângă umbra diformă a 
ponchoului care-i atârna pe umeri. Ricky inspiră aerul cu 
miros de explozibil şi fum şi din nou se uită pe cătarea de 
pe ţeava pistolului, luptându-se cu fiorul electrizant al 
luptei, care ameninţa să-i paralizeze mâinile, şi aduse ţeava 
pistolului spre faţa lui Rumplestiltskin, când criminalul se 
prăbuşi la pământ. 


— 516 — 


Ucigaşul păru să se clatine, încercând din răsputeri să se 
ţină drept, aşteptând lovitura finală, decisivă. Propria armă 
îi alunecase în jos, atârnând pe lângă el după cea de-a doua 
încercare, şi era ţinută doar cu vârful degetelor 
tremurătoare, fără să mai răspundă comenzilor muşchilor 
distruşi şi însângeraţi. Îşi ridică mâna teafără spre faţă, de 
parcă spera să devieze inevitabila lovitură. 

Adrenalină, mânie, ură, teamă - suma tuturor lucrurilor 
care i se întâmplaseră se adunară chiar atunci, în acea 
clipă, solicitante, insistente, strigându-i comenzi dinlăuntru, 
iar Ricky se gândi cu sălbăticiune că în sfârşit, exact în acel 
moment, era gata să câştige. 

Şi atunci se opri, pentru că-şi dădu seama deodată că nu 
va câştiga. 


Rumplestiltskin pălise, cu faţa albă de parcă era luminată 
de lună. Sângele părea cerneală neagră care-i curge pe 
braţ şi pe piept. Mai încercă o dată să apuce arma şi să o 
ridice, dar nu putu. Şocul punea stăpânire rapid pe el, 
încetinindu-i fiecare mişcare şi întunecându-i înţelegerea 
faptelor. Era ca şi cum liniştea care se aşternuse între cei 
doi, pe măsură ce ecourile se estompau, era palpabilă, 
învăluind fiecare mişcare pe care o făceau. 

Ricky se uită ţintă la cel pe care îl cunoscuse odată, dar 
pe care totodată nu-l cunoscuse ca pacient, şi-şi dădu 
seama că Rumplestiltskin va sângera până va muri, în scurt 
timp. Sau va leşina din cauza şocului. Ricky socoti că doar 
în filme cineva este împuşcat cu o armă puternică de la 
mică distanţă şi mai este în stare să danseze. „Şansele lui 
Rumplestiltskin s-ar putea măsura în minute”, îşi dădu 
Ricky seama. 

O parte din el, pe care n-o ştiuse până atunci, insista ca 
pur şi simplu să se uite la celălalt cum moare. 

Nu făcu asta. Îndepărtă cu piciorul pistolul departe de 
mâna criminalului, apoi luă propriul pistol şi-l strecură în 
rucsac. Apoi, pe când Rumplestiltskin mormăia ceva, 
luptându-se să nu cadă în inconştientul vestitor de moarte, 
Ricky se aplecă şi-şi apucă adversarul de piept. Poticnindu- 


— 517 — 


se sub greutate, Ricky îl ridică pe criminal şi, cu toate 
puterile de care mai era în stare, îl aruncă pe umăr, aşa 
cum fac pompierii când salvează pe cineva din flăcări. Se 
îndreptă din şale, găsindu-şi echilibrul sub greutate, izbit de 
ironia care părea la fel de densă ca aerul umed din jur, iar 
apoi se repezi înainte, printre ruine, cărându-l în spate pe 
cel care intenţionase să-l omoare şi scoţându-l dintre 
dărâmături. 

Transpiraţia îi intra în ochi. Ceea ce purta în spate părea 
cu mult mai mare decât orice-şi amintea Ricky să fi cărat 
vreodată. Simţea că Rumplestiltskin îşi pierde cunoştinţa şi- 
i auzi respiraţia hârâită, astmatică din cauza suflului morţii 
care se apropia. Ricky inspiră la rândul lui aerul umed, 
mergând cu paşi neregulaţi şi nepotriviţi, fiecare pas parcă 
mai dificil decât precedentul. Işi spuse că acesta e singura 
cale către libertate. 

Se opri la marginea şoselei. Noaptea îi înconjura pe 
amândoi în anonimat. Îl lăsă la pământ pe Rumplestiltskin 
şi-şi trecu mâinile peste hainele lui. Spre uşurarea lui, găsi 
ceea ce căuta: un telefon mobil. 

Rumplestiltskin răsufla sacadat. Ricky bănui că primul 
său glonţ se fragmentase când îi lovise umărul şi că 
zgomotul  gâlgâit pe care-l distingea în respirația 
adversarului său venea de la un plămân lovit. Opri cât putu 
sângerarea rănilor, apoi formă numărul de urgenţă din 
Wellfleet. 

— 911 Serviciul de urgenţa din Cape, răspunse o voce 
spartă. 

— Ascultaţi-mă cu atenție, spuse Ricky rar, făcând 
intenționat pauze între cuvinte şi enunţând fiecare cuvânt 
cu un ritm special. Nu spun decât o singură dată, aşa că fiţi 
foarte atentă. A avut loc un accident cu arme. Victima se 
află pe Old Beach Road, la intrarea spre casa de vacanţă a 
răposatului doctor Starks, locul acela care a ars vara 
trecută. Omul este chiar pe şosea. Victima are multiple răni 
prin împuşcare în omoplat şi extremitatea de sus a braţului 
drept şi se află în stare de şoc. Va muri repede dacă nu 
veniţi în câteva minute. Aţi înţeles ce am spus? 


— 518 — 


— Cine este la telefon? 

— Înţelegeţi? 

— Da. Acum trimit salvarea pe Old Beach Road. Cine 
sunteţi? 

— Cunoaşteţi adresa pe care v-am indicat-o? 

— Da. Dar trebuie să ştiu cine e la telefon. 

Ricky se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Nimeni care să mai fie cineva. 

Închise telefonul. Îşi scoase arma şi goli încărcătorul de 
gloanţe, pe care le aruncă cât de departe putu. Apoi aruncă 
pistolul pe pământ, lângă omul rănit. Scoase şi lanterna din 
rucsac, o aprinse şi o puse pe pieptul rănitului. Ricky îşi 
înălţă capul. Deja se auzea o sirenă în depărtare. Sediul 
pompierilor se afla la doar câţiva kilometri, pe Route Six. 
Nu le va lua mult timp să ajungă aici. Se gândi că până la 
spital mai fac încă vreo cincisprezece sau douăzeci de 
minute. Nu ştia dacă echipa de pe salvare va putea să 
stabilizeze starea rănitului şi nici dacă la camera de gardă 
de la spital erau medici capabili care să vindece plăgi prin 
împuşcare. Cum nu ştia nici dacă o bună echipă de chirurgi 
era de serviciu. Se mai uită o dată la criminal, dar nu-şi 
putu da seama dacă va supravieţui următoarelor ore. Poate 
că da. Poate că nu. Pentru prima oară, poate, în toată viaţa 
lui, Ricky se bucura de incertitudine. 

Sirena maşinii de salvare se auzea din ce în ce mai 
aproape, iar Ricky se întoarse şi o luă la fugă, mai întâi mai 
încet, primii paşi, iar apoi adunându-şi puterile, din ce în ce 
mai rapid. Paşii săi răsunau ritmic pe asfalt, lăsând 
întunericul să-l învăluie încetul cu încetul, până când nu se 
mai zări deloc. 

Ricky dispăru ca o fantoma. 


— 519 — 


XXXVI 
LÂNGĂ PORT-AU-PRINCE 


Zorile se iviseră de vreo oră, iar Ricky urmărea o mică 
şopârlă tropicală verde care mergea pe perete, sfidând 
legile gravitaţiei. Se uita la animalul mic ce se mişca cu 
zvâcnete, oprindu-se din când în când să-şi întindă gâtul 
portocaliu înainte de a mai face câţiva paşi, apoi se oprea, 
rotindu-şi capul în dreapta şi-n stânga ca şi cum verifica 
pericolele existente în jur. Ricky simţea admiraţie şi invidie 
pentru această minunată simplitate a lumii zilnice a 
şopârlei: să cauţi ceva de mâncare şi să eviţi să fii mâncat, 
la rândul tău. 

Deasupra lui, în tavan, un ventilator vechi de lemn, cu 
patru braţe, trosnea uşor la fiecare rotaţie, învârtind aerul 
înăbuşitor al cămăruţei. Când Ricky îşi mişcă picioarele, 
dându-le jos peste marginea patului, zgomotul scos de 
arcurile acestuia ţinură isonul sunetului făcut de ventilator. 
Se întinse cu voluptate, căscând, îşi trecu mâna prin părul 
tot mai rar, apucând perechea de pantaloni scurţi vechi de 
culoare kaki, care atârnau pe marginea patului, şi-şi căută 
ochelarii. Se ridică şi-şi puse apă într-un lighean dintr-un 
vas care se afla pe o masă de lemn instabilă. Işi dădu cu 
apă pe faţă, lăsând ca o parte din ea să-i curgă pe piept, 
apoi luă un burete şi îl săpuni bine cu o bucată de săpun cu 
miros puternic aflată pe masă. Ilnmuie buretele în apa din 
lighean şi apoi începu să se frece bine cu el. 

Camera pe care o ocupa Ricky era aproape pătrată şi mai 
deloc decorată, cu stucatură pe pereţii odinioară de un alb- 
imaculat, dar care se decolorase cu timpul căpătând o 
culoare doar o idee diferită faţă de praful de pe străzile de 
afară. Avea puţine lucruri: un aparat de radio care 
transmitea, primăvara, jocuri de antrenament ale Forţelor 
Armate şi câteva haine. Un calendar actual înfăţişând o 
tânără cu sânii dezgoliţi şi o privire incitantă avea ziua 
curentă încercuită cu carioca neagră. Era atârnat pe perete 


— 520 — 


la câţiva metri de un crucifix de lemn care, bănuia el, 
trebuie să îi fi aparţinut fostului chiriaş, dar pe care nu îl 
îndepărtase pentru că crezuse că aduce ghinion să 
îndepărteze un obiect de cult religios, într-o ţară în care 
religia era atât de importantă pentru oameni, din diferite 
puncte de vedere ciudate şi conflictuale. lar el credea că, 
până acum, cel puţin, avusese noroc. Pe pereţi, Ricky 
pusese două etajere, care gemeau de cărţi medicale 
folosite şi răsfolosite, alături de unele nou-nouţe. Titlurile 
acestora variau de la cele practice (Boli tropicale şi 
tratamentul lor), la cele mai ezoterice (Studii de caz în 
tipare de boli mintale în dezvoltarea națiunilor). Mai avea 
un caiet gros, îmbrăcat în piele, şi câteva creioane, pe care 
le folosea ca să noteze observaţii şi planuri pentru 
tratament, pe care le ţinea pe un birou mic, alături de un 
laptop şi o imprimantă. Deasupra imprimantei avea o listă 
scrisă de mână, cuprinzând magazinele care vindeau 
medicamente angro în sudul Floridei. Mai avea o geantă 
mică din pânză, destul de mare pentru o călătorie de două- 
trei zile, în care îşi pusese câteva haine. Ricky se uită prin 
cameră şi se gândi că nu e mare lucru, dar se potrivea cu 
starea sa de spirit şi cu ceea ce devenise el însuşi. Probabil 
că putea cu uşurinţă să se mute într-un loc mult mai plăcut, 
dar nu credea că va face asta, nici chiar după ce va duce la 
îndeplinire însărcinările care-i vor ocupa restul săptămânii. 
Merse la fereastră şi se uită afară, pe stradă. Erau doar 
câţiva zeci de metri până la clinică şi vedea deja oameni 
adunaţi în faţa ei. Peste drum se afla o mică băcănie, iar 
proprietarul şi soţia lui, două persoane de vârstă medie 
incredibil de grase, aşezau nişte lădiţe de lemn şi butoiaşe 
cu fructe şi legume proaspete. Făceau şi cafea, iar mirosul 
ajunse la Ricky, cam în acelaşi timp în care soţia băcanului 
se întoarse şi-l văzu la fereastră. Femeia îi făcu veselă cu 
mână zâmbind, şi arătă spre ibricul cu cafea de pe foc, 
invitându-l pe Ricky să li se alăture. Ricky ridică două 
degete, ceea ce însemna că va veni în două minute, iar 
femeia se întoarse la treabă. Strada deja se umplea de 
oameni, iar Ricky bănui că va fi o zi încărcata la clinică. 


— 521 — 


Căldura era puternică pentru un început de martie, 
amestecându-se cu o aromă îndepărtată de flori de 
bougainvillea, fructe de la piaţă şi oameni, iar temperaturile 
creşteau odată cu dimineaţa. 

Se uită spre dealurile care alternau un verde luxuriant cu 
un maro steril. Se ridicau mult deasupra oraşului, iar Ricky 
îşi zise în sinea lui că Haiti era cu adevărat una dintre cele 
mai curioase ţări din lume. Era cel mai sărac loc pe care-l 
văzuse vreodată, dar, în anumite privinţe, cel mai demn. 
Ştia că, odată ce va ieşi pe stradă îndreptându-se spre 
clinică, el va fi singurul om alb pe kilometri întregi. Asta 
avusese darul să-l neliniştească odinioară, dar acum nu mai 
era cazul. Îi plăcea să fie diferit şi ştia că un mister ciudat îi 
însoțea fiecare pas. 

lar ceea ce-i plăcea în special era faptul că, în ciuda 
misterului, oamenii de pe stradă erau dispuşi să accepte 
prezenţa lui ciudată fără nicio întrebare. Sau, cel puţin, fără 
nicio întrebare adresată direct, ceea ce, dacă se gândea 
mai bine, părea deopotrivă un compliment şi un compromis 
pe care era bucuros să le accepte. 

Cobori din cameră şi li se alătură proprietarului 
magazinului şi soţiei sale la o ceaşcă de cafea amară, tare, 
groasă şi îndulcită cu zahăr nerafinat. Mâncă o coajă de 
pâine coaptă în acea dimineaţă şi profită de ocazie ca să 
examineze abcesul purulent de pe spatele proprietarului, 
pe care îl drenase cu trei zile mai devreme. Rana se 
vindeca rapid, iar Ricky îi aminti omului jumătate în 
engleză, jumătate în franceză să mai schimbe o dată 
bandajul până seara. 

Proprietarul dădu din cap că a înţeles, mormăi ceva, 
vorbi câteva clipe despre norocul pe care îl avusese echipa 
locală de fotbal şi îl imploră pe Ricky să vină la meciul de 
săptămâna viitoare. Echipa se numea Soaring Eagles, 
Vulturii Plutitori, şi avea mult din pasiunea locuitorilor din 
zona pentru întreceri, cu toate că rezultatele nu erau deloc 
notabile. Proprietarul îl refuză pe Ricky când acesta se oferi 
să-şi plătească micul dejun, aşa frugal cum fusese. Asta 
ajunsese deja o rutină între cei doi. Ricky se căuta în 


— 522 — 


portofel, iar proprietarul magazinului îi făcea semn că nu 
trebuie să plătească. Ca întotdeauna, Ricky îi mulţumi, 
promise să vină la meciul de fotbal îmbrăcat în roşu şi 
verde, culorile Vulturilor, şi o porni spre clinică, având încă 
în gură gustul cafelei tari. 

Oamenii se adunaseră la intrare şi aproape că nu se mai 
vedea de ei plăcuţa scrisă de mână cu litere mari, negre şi 
inegale care avea şi câteva greşeli de ortografie: „CLINICA 
ESCELENTA A DOCTORULUI DUMONDAIS. DE LA ORA 7 LA 
ORA 7 ŞI CU PROGRAMARE. TELEFON 067-8975”. Ricky 
trecu prin mulţime, care se dădu în lături, făcându-i loc. Mai 
multe persoane îşi duseră mâna la şapcă în semn de salut. 
Recunoscu câteva figuri dintre pacienţii care veneau mai 
des şi zâmbi spre ei, salutându-i. Figurile îi răspundeau şi 
auzi: „Bonjour, monsieur le docteur...” în dreapta şi-n 
stânga. Dădu mâna cu un bătrân, croitorul Dupont, care îi 
făcuse un costum din pânză de in cu mult mai elegant 
decât credea Ricky că ar avea nevoie vreodată, după ce el 
îi făcuse, la rândul lui, rost de nişte medicamente Vioxx 
pentru artrita care îi atinsese croitorului mâinile. Aşa cum 
bănuise, medicamentul făcuse minuni. 

De cum intră pe uşa clinicii, o văzu pe asistenta 
doctorului Dumondais, o femeie impozantă care părea să 
aibă un metru şi jumătate şi-n lungime, şi-n lăţime, dar care 
avea o putere neîndoielnică în trupul ei voluminos, precum 
şi cunoştinţe remarcabile despre remedii populare şi 
voodoo, aplicabile oricăror boli tropicale. 

— Bonjour, Hélène, spuse Ricky. Tout le monde est arrivé 
ce jour” 

— Ah, da, domnule doctor, vom avea treabă toată ziua. 

Ricky clatină din cap. El îşi exersa franceza insulară cu 
ea, iar ea, în schimb, îşi exersa engleza cu el, pregătindu-se 
în speranţa că, într-o bună zi, va aduna suficienţi bani în 
puşculiţa pe care o ţinea îngropată în gradină, încât să-i 
poată plăti vărului ei pentru un loc pe vechea lui barcă de 
pescuit, iar el va risca să străbată periculoasa strâmtoare 
Florida ca s-o ducă la Miami, unde femeia ar putea să o ia 


35 Buna ziua, Helene. Toată lumea a venit astăzi (n.tr.). 
— 523 — 


de la început acolo unde, aşa cum ştia ea, se găseau bani 
pe toate drumurile. 

— Nu, nu, Helene, pas docteur. C'est monsieur Lively. Je 
ne suis plus un medecin...% 

— Da, da, domnule Lively. Ştiu că mi-aţi spus asta de 
multe ori. Îmi pare râu că am uitat şi de data asta încă o 
dată iar... 

Femeia zâmbi larg, de parcă n-ar fi înţeles, dar tot voia 
să ia parte la gluma pe care o spusese Ricky, care aducea 
atâtea cunoştinţe medicale în clinică şi totuşi nu voia să i se 
spună doctor. Ricky credea că Hélène punea pur şi simplu 
acest comportament pe seama manierismului ciudat şi 
misterios al tuturor albilor şi, asemenea celor adunaţi la uşa 
clinicii, nu îi păsa nici cât negru sub unghie cum voia Ricky 
să fie numit. Ştia ea ce ştia. 

— Le Doctor Dumonadais, il est arrivé ce matin ??”” 

— Ah, da, domnule Lively. Este în, ah, bureau-ul lui. 

— Birou este cuvântul... 

— Da, da, j'oublie. Uit mereu. Birou. Da. Este aici. // vous 
attend...5 

Ricky ciocăni la uşa de lemn şi intră. Înăuntru era 
Auguste Dumondais, un om mărunţel care purta lentile 
bifocale şi avea capul ras. Stătea în spatele biroului de 
lemn, faţă în faţă cu masa de examinare a pacienţilor. 
Tocmai îmbrăca un halat alb; ridică privirea în sus şi zâmbi 
când intră Ricky. 

— Ah, Ricky, o să fim foarte ocupați astăzi, nu-i aşa? 

— Oui, răspunse Ricky. Bien sûr”. 

— Dar nu astăzi e ziua în care ne părăseşti? 

— Doar pentru o scurtă vizită acasă. Mai puţin de o 
săptămână. 

Doctorul cu statură de pitic dădu din cap afirmativ. Ricky 
văzu îndoiala în ochii lui. Auguste Dumondais nu pusese 


38 Nu, nu, Helene, nu doctor. Corect este domnul Lively. Nu mai sunt 
medic... (n.tr.). 
37 Doctorul Dumondais a sosit în această dimineaţă? (n.tr.). 
38 Vă aşteaptă (n.tr.). 
3% Da, desigur (n.tr.). 
— 524 — 


prea multe întrebări atunci când Ricky sosise la uşa clinicii, 
cu şase luni în urmă, oferindu-şi serviciile în schimbul celui 
mai modest salariu. Clinica prosperase după ce Ricky îşi 
făcuse un cabinet asemănător celui în care stăteau acum, 
scoţându-l pe doctorul Dumondais din propria sărăcie şi 
permițându-i să investească în mai mult echipament şi 
medicamente. In ultima vreme, cei doi discutaseră despre 
obţinerea unui aparat la mâna a doua pentru efectuarea de 
radiografii, pe care Ricky îl descoperise în Statele Unite. 
Ricky vedea că doctorul se temea ca norocul care i-l 
adusese pe Ricky la uşă să nu se spulbere. 

— Cel mult o săptămână, îţi promit. 

Auguste Dumondais scutură din capul pleşuv. 

— Nu trebuie să-mi promiţi, Ricky. Trebuie să faci ceea 
ce ai de făcut, indiferent ce scop ai. Când te întorci, ne vom 
continua treaba. 

Zâmbi, de parcă ar fi vrut să spună că are atât de multe 
întrebări, încât nu ştie cu care să înceapă. 

Ricky dădu din cap afirmativ. Işi scoase caietul din 
buzunarul de jos al pantalonilor. 

— Este un caz... începu el rar. Băieţelul pe care l-am 
văzut săptămână trecută. 

— Ah, da, spuse doctorul zâmbind. Sigur că-mi aduc 
aminte. Am bănuit că acest caz o să te intereseze. Cât are, 
cinci ani? 

— Puțin mai mult, răspunse Ricky. Şase ani. Şi, într- 
adevăr, Auguste, ai dreptate. Mă interesează foarte mult. 
Copilul nu a rostit niciun cuvânt până acum, după cum 
spune mama lui. 

— Asta am înţeles şi eu. Ciudat, nu-i aşa? 

— Neobişnuit. Da, foarte adevărat. 

— Care este diagnosticul tău? 

Ricky îl revedea pe copilaşul slăbuţ, ca mai toţi cei de pe 
insulă, şi uşor subnutrit, ceea ce era iarăşi tipic, dar nu 
tragic. Băiatul avea o uitătură furişă, cum stătea în faţa lui 
Ricky, speriat, deşi se afla în braţele mamei sale. Mama 
plângea amarnic, iar lacrimile i se împreunau în bărbie, 
când Ricky o întreba diverse lucruri, pentru că femeia îl 


— 525 — 


socotea pe acest băiat a fi cel mai deştept dintre cei şapte 
copii ai ei - învaţă repede, citeşte repede, socoteşte 
repede, dar nu scoate niciodată niciun cuvânt. Un copil 
special, după părerea ei, în toate privinţele. Ricky ştia că 
femeia se bucura de o considerabilă reputaţie în rândul 
comunităţii pentru puterile sale magice şi era recunoscută 
că reuşea să câştige bani din vânzarea de licori de dragoste 
şi amulete care, chipurile, te păzeau de rele, aşa că înţelese 
că pentru ea să aducă băieţelul la un alb ciudat din clinică 
trebuie să fi fost o concesie greu de făcut, care spunea 
multe despre frustrarea ei privind medicamentele locale şi 
despre dragostea pentru copil. 

— Nu cred că incapacitatea lui este organică, spuse Ricky 
rar. 

August Dumondais se strâmbă. 

— Faptul că nu vorbeşte este...? 

Afirmația căpătă un ton interogativ. 

— Un răspuns isteric. 

Doctorul mititel îşi frecă bărbia şi apoi îşi trecu mâna 
peste chelia strălucitoare. 

— Imi amintesc puţin despre asta, foarte puţin, din 
studiile mele. Poate. De ce crezi asta? 

— Mama poate să facă referire la vreo tragedie. Când 
copilul era mai mic. Au fost şapte copii în familie, dar acum 
sunt numai cinci. Cunoşti istoria familiei? 

— Doi copii au murit. Da. Şi tatăl. Într-un accident, îmi 
aduc aminte, în timpul unei furtuni groaznice. Da, şi copilul 
ăsta era acolo, şi asta îmi amintesc. Asta ar putea să fie 
originea. Dar ce fel de tratament am putea să-i aplicăm? 

— O să vin cu un plan de tratament după ce fac nişte 
cercetări. Desigur, trebuie să o convingem pe mamă. Nu 
ştiu cât de uşor sau de greu o să fie. 

— Va fi scump pentru ea? 

— Nu, spuse Ricky. Işi dădu seama din vocea lui August 
Dumondais că acesta voia să consulte copilul când Ricky 
era plecat din ţară în călătoria pe care şi-o planificase. Era 
un plan evident, dar bun. Bănuia că şi el ar fi făcut mai mult 
sau mai puţin acelaşi lucru. Cred că n-o să-i coste nimic să-l 


— 526 — 


aducă aici ca să-l văd după ce mă întorc. Dar trebuie să mai 
aflu mult mai multe mai întâi. 

Doctorul Dumondais zâmbi şi dădu din cap afirmativ. 

— Excelent, spuse el, atârnându-şi de gât stetoscopul şi 
dându-i lui Ricky un halat alb să-l îmbrace. 

Ziua trecu repede, cu multă treabă, atât de multă că 
Ricky era cât pe ce să piardă avionul CaribeAir către Miami. 
Omul de afaceri de vârstă medie Richard Lively, care 
călătorea cu un paşaport american emis recent şi având 
doar câteva ştampile pe el de la diferite naţiuni din Caraibe, 
trecu repede prin vama Statelor Unite. Îşi dădu seama că 
nu se potriveşte nici unuia dintre profilurile tipice ale 
criminalilor, care fuseseră inventate în principal pentru 
identificarea traficanţilor de droguri. Ricky se gândi că el 
este un criminal unic, care sfida toate categorisirile. 

Avea rezervare la avionul de ora opt dimineaţa spre nord, 
spre La Guardia, aşa că petrecu noaptea la hotelul Holiday 
Inn din aeroport. Făcu un duş îndelungat, fierbinte, plin de 
spumă, care îi plăcu deopotrivă din punct de vedere igienic 
şi senzual, socotindu-l aproape un lux, după tratamentul 
spartan al cazării cu care era obişnuit. Aerul condiţionat 
care sfida căldura şi-i răcorea camera era o trataţie de care 
doar îşi amintea. Insă dormi prost, în reprize, răsucindu-se 
în pat vreo oră înainte să adoarmă, apoi se trezi de două ori 
peste noapte, o dată în mijlocul unui vis despre focul de la 
casa lui de vacanţă, iar apoi când visă despre Haiti şi 
băiatul care nu putea să vorbească. Stătea întins în 
întuneric, puţin surprins că cearşafurile erau prea moi, iar 
arcurile patului prea tari, ascultând zgomotul maşinii de 
făcut gheaţă de pe hol şi paşii vreunei persoane care trecea 
ocazional pe afară, estompaţi de covoare, dar nu complet. 
In linişte, îşi amintea ultima convorbire telefonică pe care o 
avuse cu Virgil, cu nouă luni mai devreme. 


Era miezul nopţii când în cele din urmă ajunse în 
fugă la camera ieftină pe care o ocupa la periferia 
Provincetownului. Simţise un sentiment ciudat şi 
contradictoriu de epuizare şi energie - obosit după 


— 527 — 


îndelunga alergare, entuziasmat că ieşise din 
această noapte viu, deşi la fel de bine putea să fie 
mort. Se aruncase pe pat şi formase numărul de 
telefon de la apartamentul ei din Manhattan. 

Virgil ridică receptorul după primul apel, spunând 
simplu: 

— Da? 

— Nu e vocea pe care o aşteptai, răspunse el. 

Virgil amuţise. 

— Fratele tău, avocatul, este acolo, nu-i aşa? Stă 
în faţa ta, de cealaltă parte a camerei, şi aşteaptă 
acest telefon. 

— Da. 

— Atunci spune-i să ridice şi el receptorul şi să 
asculte. 

În câteva secunde, şi Merlin era la telefon. 

— Uite ce e, a început avocatul brusc, bravând 
fals. Nici nu ai idee... 

Ricky îl întrerupse: 

— Am multe idei. Acum tăceţi şi ascultaţi-mă 
amândoi, pentru că vieţile tuturor depind de asta. 

Merlin începuse să mai spună ceva, dar Ricky îşi 
dădu seama că Virgil aruncase o privire aspră în 
direcţia lui, amuţindu-l. 

— Mai întâi, fratele vostru. Este la Mid Cape 
Medical Center. În funcţie de priceperea medicilor, 
fie va rămâne acolo, fie va fi transportat cu avionul la 
Boston pentru a fi operat. Poliţia o să aibă multe 
întrebări să-i pună, dacă va supravieţui rănilor pe 
care le are, dar cred că vor avea dificultăţi în a 
înţelege ce fel de infracţiune s-a comis în această 
seară, dacă s-a comis vreuna în opinia lor. Vor dori 
să vă pună întrebări şi vouă, dar cred că el va avea 
nevoie în scurt timp de suportul surorii şi al fratelui 
pe care-i iubeşte, precum şi de un sfat juridic, 
presupunând că va supravieţui. Aşa că eu cred că 
prima voastră grijă este să faceţi faţa acestei situaţii. 

Amândoi rămaseră tăcuţi. 


— 528 — 


— Desigur, voi hotărâți asta. Poate că îl veţi lăsa 
să se descurce singur. Poate că nu. Este alegerea 
voastră, iar voi va trebui să vă resemnaţi cu 
hotărârea pe care o luaţi. Dar mai sunt şi alte 
chestiuni care trebuiesc rezolvate. 

— Ce fel de chestiuni? întrebă Virgil, cu vocea fără 
inflexiuni, încercând să nu trădeze nicio emoție, ceea 
ce, observă Ricky, o trăda la fel de mult ca orice altă 
emoție. 

— Mai întâi, cele absolut lumești: banii pe care i-aţi 
furat din fondurile mele de pensie şi de investiţii. Veţi 
restitui acele sume la banca Credit Suisse, în contul 
numărul 01-00976-2. Notaţi-vă! Veţi face asta 
repede... 

— Că altfel? întrebă Merlin. 

Ricky zâmbi. 

— Credeam ca este un truism vechi că un avocat 
nu trebuie să pună niciodată întrebări la care nu ştie 
deja răspunsul. Aşa că, presupun că ştii deja 
răspunsul. 

Asta îl amuţi pe avocat. 

— Altceva? întrebă Virgil. 

— Avem un nou joc, spuse Ricky. Se cheamă „Jocul 
de-a rămasul în viaţă”. Noi toţi trebuie să-l jucăm. 
Simultan. 

Nici fratele, nici sora nu răspunseră. 

— Regulile sunt simple, spuse Ricky. 

— Care sunt acestea? întrebă Virgil încet. 

Ricky zâmbi pentru sine. 

— La vremea când mi-am luat ultimul concediu, îi 
taxam pe pacienţi între 75 şi 125 de dolari pe ora de 
analiză. In medie, mă vedeam cu fiecare pacient de 
patru ori, uneori de cinci ori pe săptămână, în 
general patruzeci şi opt de săptămâni pe an. Puteţi 
să faceţi socoteala şi singuri. 

— Da, spuse ea. Îţi cunoaştem viaţa profesională. 

— Minunat! zise Ricky rapid. Deci aşa funcţionează 
acest nou joc: toţi cei care vor să continue să respire 


— 529 — 


încep terapia. Cu mine. Plătiţi, trăiţi. Cu cât mai 
multe persoane intră în sfera vieţii voastre, cu atât 
plătiţi mai mult, pentru că asta le va cumpăra şi 
siguranţa lor. 

— Ce vrei să spui cu „mai multe persoane”? 
întrebă Virgil. 

— Vă las pe voi să definiţi asta, răspunse Ricky cu 
răceală. 

— Dacă nu facem aşa cum spui? întrebă Merlin cu 
asprime. 

Ricky răspunse la rândul său aspru, neîndurător: 

— Imediat ce banii încetează să mai vină, voi 
presupune că fratele vostru şi-a revenit de pe urma 
rănilor şi mă vânează din nou. lar eu mă voi vedea 
forţat să vă vânez pe voi. Se opri, apoi adăugă: Sau 
pe cineva apropiat vouă. O soţie. Un copil. Un iubit. 
Cineva care vă ajută ca viaţa voastră să fie normală. 

Din nou rămaseră tăcuţi. 

— Cât de mult vă doriţi o viaţă normală? întrebă 
Ricky. 

Ei nu răspunseră la această întrebare, deşi Ricky 
ştia deja ce ar spune. 

— Este, continuă Ricky, mai mult sau mai puţin 
aceeaşi alegere pe care mi-aţi lăsat-o mie odată. 
Doar că acum este vorba despre echilibru. Puteţi să 
menţineţi echilibrul între voi şi mine. Şi puteţi să 
semnalaţi această echivalență cu cel mai facil şi cel 
mai neimportant, cu adevărat, dintre lucruri: plata 
unor bani. Aşa că puneţi-vă această întrebare: „Cât 
de mult valorează viaţa pe care doresc să o trăiesc?” 
Ricky tuşi, ca să le dea un moment de gândire, apoi 
continuă: 

— Asta este, într-un fel, aceeaşi întrebare pe care 
i-aş pune-o oricui ar veni la mine pentru terapie. 

Apoi închisese telefonul. 


Cerul era senin deasupra New Yorkului şi, de pe locul de 
la geam, Ricky putea să vadă Statuia Libertăţii şi Central 


— 530 — 


Park, pe măsură ce avionul se apropia de oraş şi de 
aeroportul La Guardia. Avea senzaţia ciudată că nu se 
întoarce acasă, ci că vizitează un spaţiu din vis, de mult 
uitat, ca şi cum ar fi revăzut tabăra din copilărie unde 
petrecuse vara impusă de părinţi. 

Ricky voia să se mişte repede. Avea rezervare înapoi 
spre Miami la ultimul zbor din aceeaşi seară, aşa că nu 
avea prea mult timp. La biroul de închirieri auto era coadă 
şi îi luă ceva timp până să primească maşina rezervată 
pentru domnul Lively. Folosea permisul de conducere de 
New Hampshire care mai avea şase luni până să expire, iar 
Ricky se gândea că ar fi fost înţelept să-şi stabilească 
domiciliul fictiv la Miami pentru a-şi reînnoi permisul, 
înainte de a se întoarce în insule. 

Îi trebuiră cam nouăzeci de minute prin trafic ca să 
ajungă la Greenwhich, Connecticut, dar îşi dădu seama că 
instrucţiunile obţinute de pe internet erau corecte până la 
ultima sută de metri. Asta îl amuză, pentru că se gândi că 
viaţa nu este niciodată atât de exactă. 

Se opri în centrul oraşului şi cumpără o sticlă scumpă de 
vin de la un magazin specializat. Apoi conduse până la o 
casă de pe o stradă modestă poate, după standardele 
exagerate ale celei mai bogate comunităţi a naţiunii. Casele 
erau pur şi simplu ostentative, nu obscene. Cele care se 
încadrau în această categorie se aflau câteva cartiere mai 
încolo. 

Parcă la capătul aleii care ducea de la şosea la o casă în 
fals stil Tudor. În spatele casei se vedea o piscină, iar un 
stejar în faţa casei era pe cale să înflorească. Soarele de 
mijloc de martie nu era suficient de puternic, deşi părea că 
promite, după cum se filtra printre ramurile copacului. „Un 
moment ciudat al anului”, decise el. 

Cu sticla de vin în mână, Ricky sună la uşă. 

Nu după mult timp, îi răspunse o tânără femeie, care nu 
avea mai mult de treizeci de ani. Era îmbrăcată cu blugi şi 
un tricou negru pe gât, iar părul vopsit în culoarea nisipului 
îi stătea pieptănat spre spate, lăsând să se vadă ochii 
machiaţi la colţuri şi câteva cearcăne, probabil de oboseală, 


— 531 — 


la marginile gurii. Însă vocea îi era moale şi caldă şi, 
deschizând uşa, vorbi pe jumătate în şoaptă. Inainte să 
apuce el să spună ceva, ea zise: 

— Sssssst, vă rog! De-abia i-am adormit pe gemeni... 

Ricky zâmbi şi răspunse: 

— Trebuie să fie obositor, spuse el. ` 

— N-aveţi idee! răspunse tânăra femeie. Işi menţinu 
tonul vocii coborât. Cu ce vă pot ajuta? 

Ricky ridică sticla de vin. 

— Nu vă amintiți de mine? întrebă el. Aceasta era o 
minciună, desigur. Nu se întâlniseră niciodată până atunci. 
La petrecerea aceea, Împreună cu partenerii soțului 
dumneavoastră, acum vreo şase luni? 

Tânăra femeie se uită cu atenție la el. Ricky ştia că 
răspunsul ar trebui să fie „Nu” - nu-şi amintea de el, însă 
ea fusese crescută mai bine decât soțul ei, aşa că 
răspunse: 

— Desigur, ah, domnule... 

— Domnule doctor, o corectă el. Dar puteți să-mi spuneți 
Ricky. Îi strânse mâna şi apoi îi dădu sticla de vin. Îi datorez 
asta soţului dumneavoastră, zise Ricky. Am avut nişte 
afaceri împreună acum vreun an şi voiam doar să-i 
mulţumesc pentru finalul de succes al cazului. 

Ea luă sticla puţin perplexă. 

— Mulţumesc, domnule doctor... 

— Ricky, spuse el. Soţul dumneavoastră o să-şi 
amintească de mine. 

Apoi se întoarse şi, cu un gest nonşalant de salut din 
mână, se întoarse la maşină. Văzuse tot ce voia să vadă, 
aflase tot ce voia să ştie. Merlin îşi încropise o viaţă 
frumoasă de familie, care urma să fie şi mai frumoasă, în 
zilele ce aveau să vină. Dar cel puţin în această seară, 
Merlin va avea o noapte de nesomn, după ce va desface 
vinul. Ricky ştia că o să i se pară amar. Şi responsabilă 
pentru gustul ăsta era frica. 

Se gândi să o viziteze şi pe Virgil, dar se răzgândi şi în 
schimb îi trimise un buchet de doisprezece crini la 
studiourile de film unde ea primise un rol modest, dar 


— 532 — 


important într-o producţie cinematografică la Hollywood. 
Ricky aflase că era un rol bun, care, dacă era jucat bine, îi 
putea atrage distribuiri în alte roluri mai mari şi mai 
importante în viitor, cu toate că se îndoia că ea va juca 
vreodată un rol mai interesant decât rolul Virgil. Crinii albi 
erau perfecţi. De obicei se trimit la înmormântări, cu un 
bilet de condoleanţe, iar Ricky bănuia că ea ştia asta. ÎI 
puse pe florar să-i împacheteze crinii în satin negru şi îi 
scrise un bilet care spunea simplu: 


Încă mă gândesc la tine. 
s/Dr. S. 


Devenise mai scump la vorbă. 


— 533 — 


Doctorul Frederick Starks primește o misterioasă scrisoare de 
amenințare, semnată Rumplestiltskin, și viaţa lui, atît de pre- 
vizibilă pînă atunci, se transformă în haos. Brusc, psihanalis- 
tul este aruncat într-un joc cu reguli simple, dar necruțătoare: 
în 15 zile, Starks trebuie să afle identitatea autorului scrisorii 
şi motivul furiei lui; altfel, are de ales între a se sinucide sau 
a fi martor cum Rumplestiltskin îi va distruge pe cei care sînt 
importanţi pentru doctor - prieteni, rude, copii. Cu reputa- 
ţia ruinată, cu conturile golite și casa distrusă, Starks trebuie 
să iasă din coconul vieţii liniștite, să dezlege secretul lui 
Rumplestiltskin şi să găsească o cale de scăpare din jocul 
nebunesc — înainte de a-și pierde, pe lingă toate celelalte, și viața. 


ISBN 973-576-862-3 


| 


rao 
international 
publishing 
company 


PTT 
917897 


973 


— 535 —