Stephen King — Zona moarta

STEPHEN KING 
ZONA MOARTĂ 


NOTA AUTORULUI 


Ceea ce urmează este o operă de fioțiune. Toate personajele 
importante sunt imaginare. Fundoă acțiunea este plasată pe fundalul 
istoric al ultiriei decade, cititorul s-ar putea să recunoască unele 
personalități care au jucat un rol irportant în anu '70, Speranța mea 
este că mei una dintre aceste personalități n-a fost pusă într-o lurnină 
necontarmă realităţi. Nu există un al treilea district legislativ în New 
Hampshure şi nu există, în Maine, mci orăşelul Castle Fock, Lecha de 
atire a lu Chuck Chatsmorth este extrasă din Fire- Bran, de llax 
Brand, publicată inițial de Doaa, Mead ard Compari, Fie. 


Pentru Chen 
Te mubesc, urs bătrân 


PROLOG 


Până când absalm facultatea, John Srmuth uită complet de crunta 
căzătură pe gheață din acea îndepărtată zi de tebruane a anului 
1953. De fapt, i-ar fi dat bătăi de cap să-şi armntească de ea chiar şi 
atunci când absolyi liceul. lar marna zi tatăl lui nu aflară nirmue 
meiadată, 

Patinau pe o porțiune curata de gheață de pe Runaround Pond din 
Durham. Băieți cei mari jucau focile cu bețe vechiu, lipite cu bandă 
izolantă, folosind două cosuri pentru cartofi pe post de porți. Copiii cei 
mici ardeau tărnăia prin preajmă, aşa cum fac cei mici încă din 
vremuri imemoriale - gleznele îndoindu-li-se corme când înăuntru, 
când în afară, răsuilarea ieşindu-le în vălătuci în aerul înghețat, de 
TUINUS Cinci grade Celsius. Intr-un colț al porhunu curate de gheață 
ardeau mocnit două cauciucuri de maşină şi câțiva părinți şedeau în 
apropiere, supraveghindu-gi copiii. Epoca snomw-mobile-lor era încă 
ic pa ei cl COISEII e EORI E ERI LAI, ERIE e II nl RN SPOR i Al e IRENE, — a ec ANENII PORC ERE E a O SRI POR i ri MIRI Ira ERORI II E 


STEPHEN KING 


ZONA MOARTĂ 


NOTA AUTORULUI 


Ceea ce urmează este o operă de ficțiune. Toate personajele 
importante sunt imaginare. Fiindcă acțiunea este plasată pe 
fundalul istoric al ultimei decade, cititorul s-ar putea să 
recunoască unele personalități care au jucat un rol important 
în anii '70. Speranța mea este că nici una dintre aceste 
personalități n-a fost pusă într-o lumină neconformă realităţii. 
Nu există un al treilea district legislativ în New Hampshire şi 
nu există, în Maine, nici orăşelul Castle Rock. Lecţia de citire a 
lui Chuck Chatsworth este extrasă din Fire-Brain, de Max 
Brand, publicată inițial de Dodd, Mead and Company, Inc. 


Pentru Owen 
Te iubesc, urs bătrân 


PROLOG 


Până când absolvi facultatea, John Smith uită complet de 
crunta căzătură pe gheaţă din acea îndepărtată zi de februarie 
a anului 1953. De fapt, i-ar fi dat bătăi de cap să-şi 
amintească de ea chiar şi atunci când absolvi liceul. lar mama 
şi tatăl lui nu aflară nimic niciodată. 

Patinau pe o porţiune curată de gheață de pe Runaround 
Pond din Durham. Băieţii cei mari jucau hochei cu bețe vechi, 


lipite cu bandă izolantă, folosind două coşuri pentru cartofi pe 
post de porți. Copiii cei mici ardeau tămâia prin preajmă, aşa 
cum fac cei mici încă din vremuri imemoriale - gleznele 
îndoindu-li-se comic când înăuntru, când în afară, răsuflarea 
ieşindu-le în vălătuci în aerul înghețat, de minus cinci grade 
Celsius. Într-un colț al porțiunii curate de gheață ardeau 
mocnit două cauciucuri de maşină şi câţiva părinți şedeau în 
apropiere, supraveghindu-şi copiii. Epoca snow-mobile-lor era 
încă departe, iar distracţia de iarnă încă însemna exercițiu 
fizic şi nu furarea unor motoare. 

Johnny venise pe jos de acasă, care era chiar la ieşirea din 
Pownal, cu patinele atârnându-i pe un umăr. La vârsta de 
şase ani, era un patinator destul de bun. Nu suficient de bun 
încât să intre în jocul de hochei al celor mari, dar ştia să 
patineze în cerc în jurul majorităţii celorlalți de clasa întâi, 
care-şi fluturau mereu brațele în căutarea echilibrului sau 
care cădeau mereu în fund. 

Acum, el aluneca uşor pe patine pe marginea porțiunii de 
gheață curată, dorindu-şi să poată merge cu spatele ca Timmy 
Benedix, ascultând gheața trosnind şi pârâind ciudat sub 
stratul de zăpadă de mai departe, ascultând, de asemenea, 
strigătele jucătorilor de hochei, huruitul camionului care 
traversa podul în drum spre fabrica de ciment U.S. Gypsum 
din Lisbon Falls, murmurul discuţiilor dintre adulţi. În acea zi 
răcoroasă şi luminoasă de iarnă, se bucura de viaţă. Nu-l 
durea nimic, nimic nu-i preocupa mintea, nu-şi dorea nimic... 
doar să poată patina cu spatele, cum făcea Timmy Benedix. 

Trecu pe patine pe lângă foc şi observă că doi sau trei dintre 
adulți îşi treceau între ei o sticlă de tărie. 

- Dă-mi şi mie o duşcă! strigă spre Chuck Spier, care era 
încotoşmănat într-o cămaşă groasă de tăietor de lemne şi într- 
o pereche de pantaloni de schi din flanelă verde. 

Chuck îi rânji. 

- Pleacă de-aici, puştiu'. Am auzit-o pe mă-ta strigându-te. 

Surâzând, Johnny Smith, copilul de şase ani, patină mai 
departe. Şi, pe partea dinspre drum a zonei de patinaj, îl văzu 
coborând panta, urmat de tatăl lui, pe însuşi Timmy Benedix. 


— Timmy! strigă el. Fii atent aici. 

Se întoarse şi începu să patineze stângaci cu spatele. Fără 
să-şi dea seama, pornise spre zona unde se desfăşura jocul de 
hochei. 

— Hei, puştiu!! strigă cineva. Dă-te la o parte! 

Johnny nu-l auzi. Chiar o făcea! Patina cu spatele! Intrase 
în ritm - dintr-o dată. Era un fel de legănare a picioarelor... 

Se uită fascinat în jos să vadă ce-i făceau picioarele. 

Pucul vechi, zgâriat şi teşit pe margini, cu care se jucau 
copiii cei mari, trecu vâjâind pe lângă el, fără ca el să-l vadă. 
Unul dintre cei mari, un patinator deloc bun, se avântase pe 
urma lui într-un salt aproape orbesc cu capul înainte. 

Chuck Spier intui ce avea să se întâmple. Se ridică în 
picioare şi strigă: 

— Johnny! Ai grijă! 

John îşi ridică ochii şi, în clipa următoare, patinatorul 
neexperimentat se izbi de micuțul John Smith cu viteză 
maximă, cu toate cele şaptezeci şi trei de kilograme ale sale. 

Johnny zbură prin aer cu brațele în lături. Exact o clipă 
mai târziu, capul i se lovi de gheaţă şi îşi pierdu cunoştinţa, 
fiind învăluit de negru. 

Negru învăluitor... gheață neagră... negru învăluitor... gheață 
neagră... negru. Negru. 

li spuseră ei că-şi pierduse cunoştinţa; el nu-şi amintea 
sigur decât acel ciudat gând repetitiv şi că se uitase brusc în 
sus spre nişte fețe formând un cerc - ale jucătorilor de hochei 
speriaţi, ale adulților îngrijoraţi, ale copiilor curioşi. Îşi 
amintea că Timmy Benedix surâdea afectat. Chuck Spier îl 
susținea. 

Gheaţă neagră. Negru. 

— Ce-i? - întrebă Chuck. Johnny... eşti bine? Ai dat cu capu' 
rău de tot. 

- Negru, spuse Johnny cu o voce guturală. 

Gheaţă neagră. Nu mai sări pe ea, Chuck. 

Chuck se uită înjur puţin speriat, apoi îşi întoarse ochii 
înapoi la Johnny. Atinse cucuiul mare care se ridica pe 
fruntea băiatului. 


- Îmi pare rău, spuse neîndemânaticul jucător de hochei. 
Nici măcar nu l-am văzut. Copiii mici n-au voie să intre pe 
terenul de joc. Aşa-s regulile. 

Se uită nesigur în jur, căutând aprobarea celorlalți. 

- Johnny? spuse Chuck. 

Nu-i plăcea privirea din ochii lui Johnny. Aceştia erau 
întunecațţi şi încremeniți, distanți şi reci. 

— Eşti bine? 

- Nu mai sări pe ea, spuse Johnny, neştiind ce spunea, 
gândindu-se doar la gheață - la gheața neagră. Explozia. 
Acidul. 

- Crezi că tre' să-l ducem la doctor? - îl întrebă Chuck pe 
Bill Gendron. Habar n-are ce vorbeşte. 

- Lasă-l o clipă să-şi revină, îl sfătui Bill. 

Aşteptară un minut şi, într-adevăr, mintea lui Johnny se 
limpezi. 

— Sunt bine, murmură el. Ajutaţi-mă să mă ridic. 

Timmy Benedix încă surâdea afectat, la naiba cu el; Johnny 
îşi spuse că-i va arăta lui cum stau lucrurile. Până la sfârşitul 
săptămânii va patina în cerc în jurul lui Timmy... cu spatele şi 
cu fața. 

— Vino şi stai jos lângă foc pentru o vreme, spuse Chuck. Ai 
dat cu capu' rău de tot. 

Johnny îi permise să-l ajute să ajungă lângă foc. Mirosul 
cauciucului ars era puternic şi înțepător, îl făcea să-i fie puţin 
rău la stomac. Îl durea capul. Îşi simţea ciudat umflătura de 
deasupra ochiului stâng. I se părea că e lungă de-un 
kilometru. 

— Ți-aminteşti cine eşti şi toate alealalte? - îl întrebă Bill. 

— Sigur. Sigur că-mi amintesc. Sunt bine. 

— Cine-s taică-tu' şi maică-ta? 

— Herb şi Vera. Herb şi Vera Smith. 

Bill şi Chuck se uitară unul la celălalt şi ridicară din umeri. 

- Cred că-i teafăr, spuse Chuck, după care, pentru a treia 
oară: dar e clar c-a dat cu capu' rău de tot, nu-i aşa? Oau. 

- Copiii, spuse Bill, uitându-se iubitor la gemenele lui de opt 
ani care patinau ţinându-se de mână, după care-şi întoarse 


privirea spre Johnny. Probabil c-ar fi răpus un adult. 

- Nu şi dacă era polonez, răspunse Chuck şi izbucniră 
amândoi în râs. 

Sticla de Bushmill's începu iarăşi să circule. 

Zece minute mai târziu, Johnny patina din nou pe gheaţă; 
durerea de cap începuse deja să-i treacă; umflătura vânătă de 
pe frunte ieşea în evidență asemenea unei ciudate mărci 
înregistrate. Pe când ajunse înapoi acasă pentru masa de 
prânz, uitase complet de căzătură, de faptul că-şi pierduse 
cunoştinţa, fiind cuprins de bucuria că descoperise cum să 
patineze cu spatele. 

- Pentru numele lui Dumnezeu! - spuse Vera Smith când îl 
văzu. Cum ai căpătat asta? 

— Am căzut, spuse el şi începu să soarbă supa de roşii 
Campbell's. 

— Te simţi bine, John? întrebă ea, atingându-i uşor cucuiul. 

— Sigur, mamă. 

Şi chiar se simțea - cu excepţia sporadicelor vise rele de care 
avu parte de-a lungul lunii următoare sau cam aşa ceva... 
visele rele şi tendința de a i se face uneori foarte somn în 
momente ale zilei când niciodată înainte nu mai fusese 
somnoros. Însă acest fenomen încetă cam pe atunci când 
încetară şi visele rele. 

Se simţea bine. 

Pe la mijlocul lui februarie, Chuck Spier se trezi într-o 
dimineață şi descoperi că acumulatorul vechii lui maşini De 
Soto, model '48, era mort. Încercă să-l pornească de la 
acumulatorul camionetei sale. Când ataşă a doua clemă la 
bateria De Soto-ului, aceasta îi explodă în faţă, lovindu-l cu 
schije metalice şi cu acid corosiv de acumulator. Îşi pierdu un 
ochi. Vera spuse că doar prin mila lui Dumnezeu nu şi-i 
pierduse pe amândoi. Lui Johnny i se păru a fi o tragedie 
îngrozitoare şi merse împreună cu tatăl lui să-l viziteze pe 
Chuck la Spitalul General din Lewiston, la o săptămână după 
accident. Priveliştea oferită de Chuck cel Mare stând întins în 
acel pat de spital, părând straniu de împuţinat şi de mic, îl 


zgudui profund pe Johnny - şi, în acea noapte, visă că el 
stătea întins în acel pat. 

Din când în când în anii de după aceea, Johnny avu 
presimțiri - ştia ce melodie urma la radio înainte ca disc- 
jockey-ul să pună piesa, genul acesta de lucruri - dar 
niciodată nu făcu legătura între acestea şi accidentul acela de 
pe gheaţă. Până atunci, uitase de el. 

lar presimţirile nu fură niciodată foarte spectaculoase şi 
nici măcar foarte frecvente. Doar din seara bâlciului şi a 
măştii începură să se întâmple lucruri foarte spectaculoase. 
Dinainte de al doilea accident. 

Se gândi mai târziu adesea la acea seară. 

Chestia cu Roata Norocului se întâmplase înainte de al 
doilea accident. 

Asemenea unui avertisment venit din propria sa copilărie. 


2 


Comis-voiajorul străbătu neobosit, în lung şi-n lat, 
Nebraska şi lowa, sub un soare arzător, în acea vară a anului 
1955.  Şedea în spatele volanului unui Mercury '53 
nedecapotabil, care deja avea mai bine de o sută douăzeci de 
mii de kilometri la bord. Merc-ul dezvolta un şuierat profund 
pe la valve. El era un bărbat masiv, care păstra încă aspectul 
unui băiat hrănit cu porumb, din vestul mijlociu; în acea vară 
din 1955, la doar patru luni după ce afacerea lui din Omaha 
cu vopsitul caselor dăduse faliment, Greg Stillson avea doar 
douăzeci şi doi de ani. 

Portbagajul şi bancheta din spate ale Mercury-ului erau 
pline de cutii din carton, iar cutiile din carton erau pline cu 
cărți. Cele mai multe dintre ele erau Biblii. Erau de toate 
formele şi dimensiunile. Găseai şi articolul standard, Biblia 
Calea cea Dreaptă Americană, ilustrată cu şaisprezece planşe 
color, lipită cu adeziv pentru avioane, la preţul de numai 1,69 
$ şi garantată să rămână întreagă pentru cel puţin zece luni; 
apoi, pentru cumpărătorii mai săraci, exista Noul Testament 
Calea cea Dreaptă Americană, pentru şaizeci şi cinci de cenți, 


fără plange color, dar în care cuvintele Domnului Nostru lisus 
erau tipărite în roşu; şi, pentru cei puşi pe cheltuială, exista 
ediția de lux a Cuvântului lui Dumnezeu Calea cea Dreaptă 
Americană, la prețul de 19,95 $, legată în imitație de piele 
albă, cu posibilitatea ca numele proprietarului să fie imprimat 
în foiţă aurită pe coperta din față, douăzeci şi patru de planşe 
color şi o porțiune în mijloc unde să-ţi notezi date de naştere, 
căsătorii şi înmormântări. Ediţia de Lux a Cuvântului lui 
Dumnezeu putea rămâne întreagă pentru nici mai mult nici 
mai puţin de doi ani. Mai era o cutie din carton conținând o 
ediție de masă a unei cărți numită America, Adevărata Cale: 
Conspirația  Comunisto-ludaică împotriva Statelor Noastre 
Unite. 

Greg scotea mai mulți bani din această carte tipărită pe 
hârtie ieftină, reciclată, decât din toate Bibliile la un loc. 
Conţinea întreaga poveste despre cum Rothschild-ii şi 
Roosevelt-ii şi  Greenblatt-ii preluau controlul asupra 
economiei şi asupra Guvernului Statelor Unite. Existau 
desene arătând ce legături directe aveau evreii cu axa 
comunisto-marxisto-leninisto-troțkistă şi, de aici, cu 
Antihristul însuşi. 

Zilele  mccarthismului nu se  sfârşiseră demult în 
Washington; în vestul mijlociu, steaua lui Joe Mc-Carthy! nu 
apusese încă, iar Margaret Chase Smith din Maine era 
cunoscută drept „târfa aia”, datorită faimoasei sale Declaraţii 
de Conştiinţă. Pe lângă amănuntele legate de comunism, 
clientela sătească a lui Greg Stillson părea să manifeste un 
interes morbid pentru ideea că evreii conduceau lumea. 

Acum, Greg intră cu maşina în parcarea prăfuită a unei 
case de țară la vreo treizeci de kilometri de Ames, lowa. Avea 
un aspect pustiu, de loc părăsit - obloanele erau trase în jos şi 
uşile grajdului erau închise - dar nu puteai fi niciodată sigur 
până nu încercai. Acest moto îl ajutase mult pe Greg Stillson 
în cei aproximativ doi ani de când el şi cu mama lui se 
mutaseră din Oklahoma în Omaha. Afacerea cu vopsitul 
caselor nu fusese cine ştie ce, dar avusese nevoie să-şi curețe 
de pe limbă gustul lui lisus pentru o scurtă vreme, scuzați 


uşoara blasfemie. Dar acum o luase de la capăt - de data asta, 
totuşi, nu slujind amvonul sau litaniile despre revenirea la 
viață, şi simțea un fel de uşurare să iasă, în sfârşit, din 
afacerea cu minuni. 

Deschise portiera maşinii şi, când păşi în praful parcării, un 
câine mare şi amenințător ieşi din grajd cu urechile lăsate pe 
spate. Lătra întruna. 

- Salut, cuţu, spuse Greg pe tonul său scăzut, afabil, dar 
înțelegător - la vârsta de douăzeci şi doi de ani, aceasta era 
deja vocea unui vrăjitor exersat. 

Căţelul nu răspunse tonului său prietenos. Continuă să se 
apropie, mare şi ameninţător, absorbit de ideea unui prânz 
timpuriu constând dintr-un comis-voiaj or. Greg se aşeză la 
loc în maşină, închise portiera şi apăsă de două ori claxonul. 
Transpiraţia i se prelingea pe față şi-i preschimba culoarea 
costumului de stofă albă într-un cenuşiu-închis, dând naştere 
unor pete rotunde sub braţe, iar de-a lungul spatelui formând 
un copac ramificat. Ţăranii ăştia-şi urcaseră hoiturile-n 
maşinile lor Harvester International sau Studebaker şi 
plecaseră la oraş. 

Greg zâmbi. 

În loc să tragă schimbătorul de viteze în marşarier şi să iasă 
din parcare, se întinse în spate şi scoase o bombă cu insecticid 
Flit - doar că aceasta era încărcată cu amoniu şi nu cu Flit. 

Apăsând pulverizatorul, Greg cobori iarăşi din maşină, 
zâmbind strâmb. Câinele, care se lăsase pe labele din spate, se 
ridică imediat la loc şi începu să se apropie de el, mârâind. 

Greg continuă să zâmbească. 

- Bine faci, cuțu, spuse el pe tonul acela afabil, înțelegător. 
Vino. Vino şi ia-ţi porția. 

Ura câinii ăştia hidoşi de fermă care-şi dominau curtea de 
jumătate de acru asemenea unor mici Cezari aroganți; 
spuneau ceva şi despre stăpânii lor. 

— Adunătură împuţită de ţărani, spuse el cu răsuflarea 
tăiată. încă zâmbea. 

- Haide, căţeluş. 


Câinele veni. Îşi flexionă labele din spate ca să sară asupra 
lui. În grajd mugi o vacă, iar vântul făcu porumbul să 
foşnească tandru. Când sări, zâmbetul lui Greg se transformă 
într-o grimasă profundă şi amară. Eliberă pulverizatorul Flit- 
ului şi trimise un nor înțepător de picături de amoniu direct în 
ochii şi în nasul câinelui. 

Lătratul lui mânios se transformă imediat în chelălăituri 
scurte, agonice, după care, pe când înţepătura amoniului se 
înstăpâni de-a binelea, acestea se transformară în urlete de 
durere. Începu pe dată să se-nvârtă în jurul cozii, nemaifiind 
un câine de pază, ci doar o potaie în suferință. 

Chipul lui Greg Stillson se întunecase. Ochii i se 
îngustaseră, părând două tăieturi urâte. Păşi înainte vioi şi-i 
administra câinelui o lovitură viguroasă în spate cu unul 
dintre papucii lui Stride-King cu vârf teşit. Câinele scoase un 
scâncet ascuţit şi, sub imperiul durerii şi al fricii, în loc să 
fugă spre grajd, îşi pecetlui soarta întorcându-se să riposteze 
celui care-i cauzase această nenorocire. 

Cu un mârâit, atacă orbeşte, prinse cu colții manşeta 
cracului drept de la pantalonii de pânză albă ai lui Greg şi o 
sfâşie. 

— Fiu de potaie! - strigă el cu mânie, surprins, şi lovi câinele 
din nou, de data aceasta destul de tare ca să-l rostogolească 
prin praf. 

Se apropie iarăşi de el, iarăşi îl lovi, continuând să ţipe. 
Acum, câinele, cu ochii lăcrimându-i, cu botul crispat de 
crunta agonie, cu o coastă ruptă şi cu alta sever dislocată, îşi 
dădu seama de pericolul pe care acest bărbat îl reprezenta, 
însă era prea târziu. 

Greg Stillson fugi după el de-a lungul curţii prăfuite, 
gâfâind şi strigând, cu transpiraţia prelingându-i-se pe obraji, 
şi lovi câinele până ce acesta începu să ţipe şi până ce de-abia 
se mai putu târi prin praf. Sângera din vreo şase locuri. Era pe 
moarte. 

- N-ar fi trebuit să mă muşti, şopti Greg. M-auzi? M-auzi? 
N-ar fi trebuit să mă muşti, câine de căcat. Nimeni nu-mi stă- 
n cale. M-auzi? Nimeni. 


Ii mai aplică o lovitură cu vârful însângerat al pantofului, 
dar câinele nu putu face altceva decât să scoată un geamăt 
înfundat, sugrumat. Acest lucru nu-i oferi lui Greg o 
satisfacție prea mare. II durea capul. Soarele era de vină. 
Faptul că fugise după câine sub soarele încins. Să fie bucuros 
că nu leşinase. 

Închise ochii pentru o clipă, respirând sacadat, transpirația 
scurgându-i-se pe față asemenea unor lacrimi, mustind 
aidoma unor mărgăritare între firele de păr tunse scurt, în 
vreme ce câinele mutilat îi murea la picioare. Licăriri colorate 
de lumină, pulsând în tandem cu bătăile inimii lui, pluteau în 
întunecimea din spatele pleoapelor lui. 

II durea capul. 

Uneori se întreba dacă nu e nebun. Un astfel de moment 
trăia acum. Intenţionase să-i ofere câinelui o porție de amoniu 
din bomba Flit şi să-l ducă înapoi în grajd, ca să-şi poată lăsa 
apoi cartea de vizită într-o crăpătură a uşii pentru țânțari. Să 
se-ntoarcă altă dată şi să încheie o vânzare. Acum, uite. Uite 
ce dezastru. Nu-şi mai putea lăsa cartea de vizită acum, nu-i 
aşa”? 

Îşi deschise ochii. Câinele zăcea la picioarele lui, gâfâind 
luctuos, sângele curgându-i din bot. Când Greg Stillson se 
uită în jos, acesta-i linse umil papucul, ca şi când ar fi 
recunoscut că fusese înfrânt, după care se întoarse la 
problema morții. 

- N-ar fi trebuit să-mi sfâşii pantalonii, îi spuse el. M-au 
costat cinci dolari, câine de căcat ce eşti. 

Trebuia să plece de aici. Nu i-ar ajuta la nimic dacă s-ar 
întoarce Clem Palmălată şi soția lui, împreună cu cei şase 
copii ai lor, în maşina lor Studebaker şi l-ar vedea pe Fido 
murind sub privirile comis-voiajorului cel rău. Şi-ar pierde 
slujba. Compania Calea cea Dreaptă Americană nu angaja 
comis-voiajori care omorau câinii creştinilor. 

Chicotind nervos, Greg se întoarse la Mercury, urcă şi ieşi 
repede cu spatele din parcare. Vira spre est pe drumul prăfos 
care străbătea aţă lanul de porumb şi curând conducea cu o 


sută de kilometri la oră, lăsând în urma lui o trâmbă de praf 
lungă de trei kilometri. 

În mod sigur nu-şi dorea să-şi piardă slujba. Nu încă. 
Scotea bani buni din ea - pe lângă marfa de care Compania 
Calea cea Dreaptă Americană nu era străină, Greg mai vindea 
şi din proprie inițiativă ceva de care ei nu ştiau. Acum scotea 
bani buni. Pe lângă asta, mai şi călătorea întruna, avea ocazia 
să cunoască o mulțime de oameni... O mulțime de fete. Era un 
trai bun, cu excepția... 

Cu excepţia faptului că nu era mulțumit. 

Îşi continuă drumul, capul bubuindu-i. Nu, pur şi simplu 
nu era mulțumit. Simţea că e menit unor lucruri mai 
importante decât să conducă prin vestul mijlociu şi să vândă 
Biblii şi să falsifice nişte chitanțe ca să câştige doi dolari în 
plus pe zi. Simţea că e menit... e menit... 

Măreţiei. 

Da, asta era, asta era cu siguranţă. Cu câteva săptămâni în 
urmă dusese o fată oarecare într-un părul de fân; bătrânii ei 
erau plecaţi la Davenport să vândă atâţia pui câţi încap într-o 
camionetă; ea începuse întrebându-l dacă nu-i trebuie un 
pahar cu limonada şi, pur şi simplu, lucrurile evoluaseră, iar 
după ce el o avusese, ea-i spusese că parcă se lăsase dusă de 
nas de un predicator şi el o pălmui-se, nu ştia de ce. O 
pălmuise şi apoi plecase. 

Ei bine, nu. 

De fapt, o pălmuise de trei sau de patru ori. Până ce ea 
începuse să plângă şi să strige după cineva care să vină s-o 
ajute, şi atunci el se oprise şi, cumva - trebui să se folosească 
de fiecare gram din farmecul cu care-l înzestrase Dumnezeu - 
reuşise să o calmeze. Şi atunci îl duruse capul, licăririle 
pulsatile de lumină îi străbătuseră haotic câmpul vizual, şi 
încercase să se convingă că de vină era căldura, căldura 
explozivă din părului de fân, dar nu-l durea capul doar din 
cauza căldurii. Ci din cauza aceluiaşi lucru pe care-l simțise 
în curte când îi sfâşiase câinele pantalonii, ceva întunecat şi 
nebunesc. 

- Nu sunt nebun, spuse cu voce tare în interiorul maşinii. 


Cobori geamul cu mişcări lente, lăsând să intre căldura 
verii şi mirosul prafului şi al porumbului şi al balegii. Ridică 
volumul radioului şi prinse o melodie a lui Patti Page. Durerea 
de cap i se retrase puțin. 

Totul se reducea la stăpânirea de sine şi... şi la a-ţi păstra 
cazierul curat. Dacă făceai aceste lucruri, nimeni nu se putea 
atinge de tine. lar el începea să se priceapă din ce în ce mai 
bine la amândouă. Nu mai avea atât de des visele acelea cu 
tatăl său, visele în care acesta stătea deasupra lui strigând, cu 
căciula țeapănă de fetru lăsată pe spate: „Nu eşti bun de 
nimic, pricăjitule! Nu eşti bun chiar de nimic!” 

Nu mai avea atât de des aceste vise fiindcă, pur şi simplu, 
nu erau adevărate. Nu mai era pricăjit. Sigur, fusese deseori 
bolnav atunci când era mic, nu fusese cine ştie cât de înalt, 
dar se întremase, avea grijă de maică-sa... 

lar tatăl lui era mort. Tatăl lui nu avea cum să vadă aceste 
lucruri. Nu-l putea face pe taică-său să-şi înghită cuvintele, 
fiindcă murise în explozia unei sonde de petrol şi, deci, era 
mort, iar lui Greg i-ar fi plăcut să-l dezgroape o dată, numai o 
singură dată, şi să-i strige în fața lui descărnată: N-ai avut 
dreptate, tată, n-ai avut dreptate în privința mea! şi-apoi să-i 
dea un şut ca lumea, aşa cum îi dăduse... 

Cum îi dăduse câinelui. 

Durerea de cap se întorsese, diminuată. 

- Nu-s nebun, repetă el acoperit de zgomotul muzicii. 

Mama lui îi spusese adesea că e menit unor lucruri mai 
mari, unor lucruri măreţe, iar Greg o credea. Totul se reducea 
la a se înfrâna de la unele lucruri, cum ar fi pălmuitul fetei 
aceleia sau lovitul cu piciorul în câine - stăpânirea de sine 
adică - şi la a-ți păstra cazierul curat. 

Oricare era măreţia lui, avea s-o recunoască la timpul 
potrivit. De lucrul acesta era cât se poate de sigur. 

Se gândi iarăşi la câine, iar de data aceasta gândul îi aduse 
pe buze un zâmbet subțire, fără pic de umor sau compasiune 
în el. 

Măreţia lui era pe drum. Poate că-i vor mai trebui ani buni 
până s-o atingă - era tânăr, sigur, şi asta nu reprezenta un 


dezavantaj atâta vreme cât înțelegeai că nu poți avea totul 
deodată. Atâta vreme cât erai încredințat că vei avea parte de 
ea în cele din urmă. De acest lucru, el era încredințat. 

Şi Dumnezeu şi lisus cel Milostiv să-i apere pe cei care-i vor 
sta în cale. 

Greg Stillson îşi scoase cotul ars de soare pe geam şi începu 
să fluiere melodia de la radio. Apăsă pedala de accelerație, 
aduse Mercury-ul la o sută zece kilometri pe oră şi continuă 
să meargă de-a lungul drumului de ţară din lowa către 
viitorul pe care i-l rezervase viața. 


Partea întâi - ROATA NOROCULUI 


CAPITOLUL ÎNTÂI 
1 


Cele două lucruri pe care şi le aminti Sarah mai târziu 
despre acea seară fură şirul de runde norocoase pe care le 
avusese la Roata Norocului, şi masca. Dar, pe măsură ce 
timpul trecu, ani întregi, tot la mască i se întoarse gândul - 
asta atunci când îndrăznea să se gândească măcar la acea 
seară îngrozitoare. 

El locuia într-un bloc cu apartamente din Cleaves Mills. 
Sarah ajunse acolo la opt fără un sfert, parcă după colț şi 
sună la uşă. Mergeau cu maşina ei în seara aceasta pentru că 
maşina lui Johnny se afia la Garajul lui Tibbets din Hampden: 
avea volanul înțepenit sau cam aşa ceva. Ceva costisitor, îi 
spusese Johnny la telefon, după care izbucnise într-un râs 
tipic pentru Johnny Smith. Sarah ar fi râs cu lacrimi dacă ar 
fi fost vorba de maşina ei - de cartea-ei-de-buzunar. 

Sarah străbătu foaierul în drum spre scări, trecând de 
afişierul atârnat acolo. Acesta era plin cu anunțuri de vânzare 
a motocicletelor, a componentelor pentru sisteme audio, tarife 
pentru servicii de dactilografiere şi cereri ale celor care aveau 
nevoie de-o cursă până în Kansas sau California, ale celor care 


mergeau în Florida şi aveau nevoie de cineva cu care să 
împartă drumul şi banii de benzină. În seara aceasta însă, 
afişierul era dominat de un poster mare întruchipând un 
pumn strâns pe un fundal roşu-furios de flăcări. Singurul 
cuvânt de pe poster era GREVĂ! Erau ultimele zile ale lunii 
octombrie din 1970. 

Johnny locuia în apartamentul ale cărui geamuri dădeau în 
fața clădirii, la etajul al doilea - mansarda, îi spunea el - unde 
puteai sta îmbrăcat în frac asemenea lui Ramon Navarro, 
ținând în mână un pahar pântecos cu o duşcă de vin Ripple, şi 
te puteai uita în jos la inima mare şi pulsatilă a Cleaves Mills- 
ului, la mulțimea lui de oameni grăbiţi ieşind de la spectacole, 
la taxiurile lui forfotitoare, la firmele lui cu neon. În acest oraş 
despuiat sunt aproape şapte sute de poveşti care pot fi spuse. 
Aceasta a fost una dintre ele. 

De fapt, Cleaves Mills se reducea aproape în întregime la o 
stradă principală cu o singură intersecție semaforizată (după 
şase seara, semaforul de acolo începea doar să pâlpâie a 
atenţionare), vreo două duzini de magazine şi o fabrică mică 
de mocasini. Asemenea majorității oraşelor din jurul Orono- 
ului, unde se afla Universitatea Maine, adevărata lui industrie 
consta în a furniza studenților lucrurile pe care aceştia le 
consumau - bere, vin, benzină, muzică rock'n'roll, mâncare la 
pachet, droguri, legume, camere cu chirie, filme. 
Cinematograful se chema The Shade?. În timpul anului şcolar 
rulau filme de artă şi pelicule lacrimogene din anii '40. Pe 
timpul verii, se întorcea la western-urile spaghetti cu Clint 
Eastwood. 

Johnny şi Sarah terminaseră facultatea în urmă cu un an 
şi amândoi predau la Liceul Cleaves Mills, unul dintre puţinele 
licee din zonă care nu deserveau alte trei sau patru oraşe. 
Membrii catedrelor şi ai administraţiei universitare, dar şi 
studenţii de acolo, foloseau liceul pe post de cămin, iar oraşul 
strângea din taxe o sumă de invidiat. Liceul era de renume şi 
avea construită o aripă nou-nouţă pentru studierea 
mijloacelor media. Poate că localnicii se plângeau de 
superioritatea afişată de valul de universitari şi de marşurile 


lor comuniste pentru încheierea războiului şi de amestecul în 
politica locală, dar niciodată nu refuzaseră banii pe care 
aceştia îi dădeau anual pe taxele pentru căminele modeste şi 
pentru apartamentele din zona pe care studenții o numeau 
Fudgey Acres“ şi pe care alții o numeau Sleaze Alley:. 

Sarah ciocăni la uşă şi vocea lui Johnny, ciudat de 
înfundată, strigă: 

- E deschis, Sarah! 

Încruntându-se uşor, împinse uşa în lături. Apartamentul 
era cufundat complet în întuneric, cu excepția luminii gălbui, 
pâlpâinde a semaforului de atenţionare aflat cu jumătate de 
cvartal în susul străzii. Mobilele se vedeau doar ca nişte 
siluete cocoşate de umbre adânci. 

- Johnny...? 

Întrebându-se dacă nu cumva sărise o siguranţă sau ceva, 
făcu un pas timid înainte, când, în fața ei, plutind în 
întuneric, apăru chipul, un chip oribil, ieşit parcă dintr-un 
coşmar. Strălucea cu un verde spectral, putred. Un ochi era 
larg deschis, părând să se holbeze la ea, cuprins parcă de o 
teamă chinuită. Celălalt era strâns închis într-o ocheadă 
sinistră. Jumătatea stângă a feței, cea cu ochiul deschis, 
părea a fi normală. Dar jumătatea dreaptă era fața unui 
monstru, scofâlcită şi inumană, buzele groase, rânjite, 
scoțând la iveală dinți ciobiţi, strălucind şi ei. 

Lui Sarah îi scăpă un țipăt scurt şi gâtuit şi făcu un pas 
împiedicat îndărăt. Apoi se aprinse lumina şi, în locul cine ştie 
cărui limb întunecat, apăru doar apartamentul lui Johnny, cu 
fotografia lui Nixon încercând să vândă maşini uzate, 
atârnând pe perete, cu covorul împletit pe care i-l făcuse 
mama, întins pe jos, cu sticlele de vin transformate în sfeşnice. 
Chipul încetă să mai sclipească şi ea observă că era vorba de o 
mască ieftină pentru Halloween, nimic altceva. Ochiul 
albastru al lui Johnny clipea prin deschizătura ei. 

Îşi scoase masca şi rămase locului, zâmbindu-i binevoitor, 
îmbrăcat în jeanşi spălăciți şi un sveter maro. 

- Halloween fericit, Sarah, spuse el. 

Inima încă-i zvâcnea. O speriase cum scrie la carte. 


- Foarte nostim, spuse ea şi se întoarse pentru a pleca. Nu-i 
plăcea să fie speriată în felul acesta. 

O prinse din urmă când ajunse la uşă. 

— Hei... Îmi pare rău. 

— Păi, ar trebui să-ți fie. 

Se uită la el cu răceală - sau încercă s-o facă. 

Mânia i se spulbera deja. Pur şi simplu nu puteai rămâne 
supărat pe Johnny, asta era chestia. Fie că-l iubea, fie că nu - 
o dilemă pe care încerca s-o rezolve - era imposibil să te simți 
nefericit alături de el pentru un timp prea lung sau să întreții 
sentimente de mânie. Se întreba dacă reuşise cineva vreodată 
să-i poarte pică lui Johnny Smith, iar gândul acesta fu atât de 
ridicol, încât se văzu nevoită să zâmbească. 

- Poftim, aşa-i mai bine. Băiete, credeam c-ai de gând să 
pleci fără vreun cuvânt. 

- Nu-s băiat. 

Îşi plimbă privirea asupra ei de sus până jos. 

— Se vede cu ochiul liber. 

Purta o haină de blană masivă - imitație de raton sau ceva 
la fel de banal - şi observaţia lui inocent lascivă o făcu din nou 
să zâmbească. 

— Cu chestia asta pe mine, n-ai cum să-ți dai seama. 

- O, ba da, am, spuseeel. 

Îşi petrecu brațul pe după mijlocul ei şi-o sărută. La 
început, ea nu avu de gând să-i întoarcă gestul, dar apoi sigur 
că i-l întoarse. 

— Îmi pare rău că te-am speriat, spuse el şi-şi frecă prietenos 
nasul de-al ei înainte să-i dea drumul. Ridică masca: Credeam 
c-o să-ți placă de minune. Am de gând s-o port vineri la ora de 
dirigenție. 

— O, Johnny, nu cred c-ai da un exemplu prea bun. 

— O s-o scot cumva la capăt, spuse cu un rânjet. 

Şi culmea era că, într-adevăr, putea s-o scoată la capăt. 

Ea mergea la şcoală în fiecare zi purtând nişte ochelari 
mari, de profesoară severă şi cu părul prins în coadă la spate 
atât de strâns încât aproape că părea să strige. Purta fuste 
până sub genunchi atunci când cele mai multe dintre fete le 


purtau până sub dunga chilotului (iar picioarele mele sunt 
mai frumoase decât ale oricăreia dintre ele, gândi Sarah cu 
indignare). Ţinea să-i aşeze pe elevi în bănci în ordine 
alfabetică, ceea ce, potrivit legii probabilității, cel puţin, ar fi 
trebuit să-i ţină pe scandalagii departe unul de celălalt, şi-i 
trimitea hotărâtă pe toți cei neascultători la directorul 
adjunct, motivaţia ei fiind că acesta primea cinci sute de dolari 
pe an pentru a-şi asuma rolul de responsabil cu disciplina, în 
vreme ce ea nu. Şi, chiar şi aşa, zilele ei erau o luptă continuă 
cu acel demon al profesorilor debutanţi: Disciplina. Mai 
deranjant chiar, începuse să suspecteze că există un juriu 
colectiv, tăcut - un fel de conştiinţă şcolară, poate - care-şi dă 
cu părerea asupra fiecărui profesor nou-venit şi că verdictul în 
privința ei nu era foarte favorabil. 

Johnny, pe de altă parte, părea să fie antiteza tuturor 
lucrurilor definitorii pentru un profesor. Se preumbla de la un 
curs la altul cu un soi de uluire înțelegătoare întipărită pe 
chip, deseori ajungând la clasă cu întârziere, fiindcă se oprise 
să discute cu cineva în recreaţie. El îi lăsa pe copii să şadă 
unde doreau, aşa încât niciodată nu vedeai acelaşi chip în 
acelaşi loc două zile la rând (iar gălăgioşii clasei erau 
invariabil atraşi de scaunele din spate). Sarah n-ar fi reuşit să 
le înveţe numele în felul acesta nici până în luna martie, dar 
Johnny se părea că le reținuse deja fără probleme. 

Era un bărbat înalt care avea tendința de a umbla aplecat, 
iar copiii îl numeau Frankenstein. Johnny părea mai degrabă 
amuzat decât ofensat de lucrul acesta. Şi, totuşi, orele lui de 
curs se desfăşurau în mare parte în tăcere şi disciplină, nu 
erau mulți chiulangii (Sarah se confrunta constant cu 
problema copiilor care fugeau de la ore) şi acelaşi juriu părea 
să ajungă la un verdict favorabil lui. Era genul de profesor 
căruia, peste zece ani, urma să i se dedice albumul 
absolvenților. Ea, pur şi simplu, nu era aşa. Şi, uneori, 
simplul fapt că se întreba de ce, o scotea din minţi. 

- Vrei să bei o bere înainte să plecăm? Un pahar de vin? 
Altceva? 


- Nu, dar sper că ţi-ai luat destui bani cu tine, spuse ea, 
prinzându-l de braț şi hotărându-se să nu mai fie supărată. 
Întotdeauna mănânc cel puţin trei hot dog-uri. Mai ales când 
e ultimul bâlci al anului. 

Mergeau la Esty, la treizeci şi doi de kilometri nord de 
Cleaves Mills, un orăşel a cărui singură pretenţie dubioasă de 
celebritate o reprezenta faptul că găzduia ABSOLUT ULTIMUL 
BÂLCI AGRICOL AL ANULUI DIN NOUA ANGLIE. Bâlciul se 
închidea vineri seara, de Halloween. 

— Având în vedere că vineri e zi de salariu, mă descurc 
binişor. Am luat opt dolari. 

- 0... Doamne... Dumnezeule, spuse Sarah, dându-şi ochii 
peste cap. Am ştiut dintotdeauna că dacă mă păstrez pură, voi 
întâlni într-o bună zi un tip doldora de bani. 

El zâmbi şi scutură din cap. 

— Noi, codoşii, scoatem bani fru-u-umuşei, iubire. Stai 
numai să-mi iau haina şi plecăm. 

Se uită după el cu o dragoste exasperantă şi vocea care-i 
bântuise mintea din ce în ce mai des - sub duş, în timp ce 
citea o carte sau făcea un plan de lecție, sau când pregătea 
cina - se ivi din nou, asemenea unui promo din acela de la 
televizor, care durează doar treizeci de secunde şi care 
vorbeşte despre serviciul comunitar: Aveţi în față un bărbat 
foarte chipeş şi aşa mai departe, înțelegător, distractiv, care nu 
te face niciodată să plângi. Asta înseamnă însă dragostea? 
Adică, doar asta să însemne? Chiar şi-atunci când ai învățat 
să mergi pe bicicletă, a trebuit să cazi de câteva ori şi să-ți 
juleşti genunchii. E un fel de rit al trecerii. lar aceea n-a fost 
decât o chestie banală. 

— Trebuie să merg la toaletă, îi strigă el. 

— Îhâ, 

Zâmbi uşor. Johnny era unul dintre aceia care, fără 
excepție, simt nevoia să-şi anunțe necesitățile fiziologice - 
Dumnezeu ştie de ce. 

Se duse lângă fereastră şi se uită la Strada Principală. 
Puştii îşi opreau maşinile în parcarea de lângă O'Mike's, locul 
predilect din zonă de petrecere a timpului liber, unde se servea 


pizza şi bere. Îşi dori să fie iarăşi alături de ei, să fie una dintre 
ei, să aibă în urmă - sau în față - toată tărăşenia asta 
bulversantă. Perioada de studenţie reprezenta siguranță. Era 
un fel de tărâm de vis în care toată lumea putea face parte din 
gaşca lui Peter Pan şi nu se maturiza niciodată. Şi, ca 
imaginea să fie completă, întotdeauna exista un Nixon sau un 
Agnew“ să joace rolul Căpitanului Cârlig. 

Îl întâlnise pe Johnny când începuseră amândoi să 
profeseze, în septembrie, dar îi cunoştea chipul de la cursul de 
pedagogie pe care-l avuseseră comun. Ea făcea parte din 
clubul studențesc Delta Tau Delta, iar Johnny nu semănase 
absolut deloc cu Dan. Acesta din urmă avusese o frumusețe 
aproape fără defect, posedase un fel de inteligență tăioasă, 
care te indispunea şi care întotdeauna o făcuse să se simtă 
oarecum jenată, fusese un băutor inveterat şi un iubit 
pasional. Uneori, când bea, devenea rău. Îşi amintea o seară 
când fuseseră în localul Brass Rail din Bangor şi când avusese 
loc o astfel de transformare. Bărbatul din separeul de alături 
luase drept glumă ceva ce spusese Dan despre echipa de fotbal 
a Universităţii Maine din Orono, iar Dan îl întrebase dacă avea 
chef să meargă acasă cu fața la spate. Bărbatul îşi ceruse 
iertare, însă Dan nu aşa ceva îşi dorise; îşi dorise o bătaie, 
începuse să facă remarce de natură personală la adresa femeii 
care era cu celălalt bărbat. Sarah îşi lăsase mâna pe braţul lui 
Dan şi-i ceruse să se oprească. Dan îi alungase mâna şi se 
uitase la ea cu ochii lui căprui în care strălucea o lumină 
ciudat de palidă, o privire care făcea orice alte cuvinte ar mai fi 
vrut ea să spună să i se uşte pe buze. În cele din urmă, Dan şi 
cu celălalt tip ieşiseră afară şi Dan îl bătuse măr. Dan îl lovise 
până când bărbatul, care se apropia de patruzeci de ani şi 
căruia-i creştea deja pântecele, ţipase de durere. Sarah nu mai 
auzise până atunci un bărbat ţipând de durere - şi nu-şi dorea 
să mai audă altul vreodată. Trebuiseră să plece în grabă, 
fiindcă barmanul intuise cum aveau să degenereze lucrurile şi 
chemase poliția. Ar fi mers singură acasă în seara aceea (0? 
eşti sigură? o întrebă cu răutate vocea minţii), dar avea de 
străbătut nouăsprezece kilometri până la campus şi 


autobuzele nu mai circulau de la şase, iar ei îi era teamă să 
facă autostopul. 

Dan nu vorbise pe drumul de întoarcere. Avea o zgârietură 
pe un obraz. Doar o zgârietură. Când ajunseseră înapoi la 
Hart Hali, căminul unde stătea ea, îi spusese că nu mai 
doreşte să-l vadă vreodată. 

- Cum vrei tu, iubire, spusese el cu o indiferență care-o 
înfrigurase - şi, a doua oară când o sunase după incidentul de 
la Brass Rail, ieşise cu el din nou. O parte din ea se ura pentru 
acest lucru. 

Continuase în felul acesta tot semestrul al doilea din 
ultimul ei an. O speriase şi o atrăsese în acelaşi timp. El 
fusese primul ei amant adevărat şi, chiar şi acum, înainte cu 
două zile de Halloween-ul din 1970, el rămăsese singurul ei 
amant adevărat. Ea şi cu Johnny nu ajunseseră încă în pat. 

Dan fusese foarte priceput. Se folosise de ea, dar fusese 
foarte priceput. Nu voise să-şi ia măsuri de protecţie, aşa că se 
văzuse nevoită să meargă la dispensarul universităţii, unde 
îndrugase ceva despre menstre dureroase şi de unde făcuse 
rost de pilule anticoncepţionale. Sexual vorbind, Dan o 
dominase tot timpul. Nu avusese parte de multe orgasme cu 
el, însă chiar duritatea lui îi dăduse câteva, şi, în săptămânile 
dinainte ca relația să se sfârşească, începuse s-o încerce o 
poftă pentru o partidă bună de sex, cum numai femeile 
mature încearcă, o dorință amestecată năucitor cu alte 
sentimente: dezgust atât față de sine, cât şi față de Dan, 
sentimentul că nici o partidă de sex care depinde atât de mult 
de umilire şi de dominare nu poate fi numită „o partidă bună 
de sex”, şi dispreț față de propria sa incapacitate de a pune 
capăt unei relații ce părea clădită pe sentimente distructive. 

Se încheiase brusc, pe la începutul acestui an. O părăsise 
el. 

- Unde ai de gând să mergi? - îl întrebase timid, şezând pe 
patul colegului lui de cameră, în vreme ce el arunca diverse 
lucruri în două valize. 

Voise să pună alte întrebări, mai personale. O să rămâi pe- 
aproape? O să te angajezi undeva? O să mergi la cursurile 


serale? Am şi eu vreun rol în planurile tale? Această întrebare, 
mai presus de celelalte, ea nu reuşise s-o pronunţe. Fiindcă nu 
era pregătită pentru nici un fel de răspuns. Răspunsul pe 
care-l primi la singura întrebare, neutră, pusă, fusese destul 
de şocant. 

- Vietnam, cred. 

— Cum? 

El se întinsese spre un raft, căutase pentru scurtă vreme 
printre hârtiile de acolo, şi-i aruncase în poală o scrisoare. Era 
de la Centrul de Recrutare din Bangor: un ordin de prezentare 
la vizita medicală. 

- N-ai cum scăpa de asta? 

- Nu. Poate. Nu ştiu. 

Îşi aprinsese o ţigară. 

— Nici nu cred că vreau să încerc. 

Se uitase fix la el, şocată. 

- M-am săturat de scenariul ăsta. Termin facultatea, mă 
angajez şi-mi găsesc o soțioară. Tu te-ai înscris pentru postul 
de soțioară, bănuiesc. Să nu crezi că nu m-am gândit la asta. 
N-ar ține. Ştii bine că n-ar ţine, şi la fel de bine ştiu şi eu. Nu 
ne potrivim, Sarah. 

Atunci, ea plecase, fără să-şi lămurească multe întrebări, şi 
nu-l mai văzuse niciodată. Se întâlnise de câteva ori cu colegul 
lui de cameră. Acesta primise trei scrisori de la Dan între 
lunile ianuarie şi iunie. Fusese recrutat şi trimis undeva la 
sud, pentru antrenamentul de bază. Acestea fuseseră ultimele 
veşti pe care le avusese colegul lui de cameră. Acestea fuseseră 
ultimele veşti pe care le avea şi Sarah. 

La început, crezuse că va ieşi cumva din asta. Toate acele 
cântece triste, sentimentale, pe care ţi se pare că le auzi mereu 
la radioul din maşină după miezul nopţii, nu o afectaseră. Şi, 
nici poveştile clişeizate despre sfârşitul unei aventuri şi despre 
borcanele de adunat lacrimi. Nu agățase un tip doar pentru a 
se revanşa şi nici nu începuse să frecventeze barurile. Cele mai 
multe seri din acea primăvară şi le petrecuse învățând în 
tăcere în camera ei de la cămin. Fusese o uşurare. Nu un 
dezastru. 


Doar după ce-l întâlni pe Johnny - luna trecută, la o 
petrecere mixtă, cu dans, pentru boboci; amândoi făceau pe 
bonele, în mod absolut providenţial - îşi dădu ea seama ce 
oribil fusese ultimul semestru de şcoală. Era genul de lucru de 
care nu-ți dai seama câtă vreme eşti prins în el, fiindcă face 
prea mult parte din tine. Doi măgari se întâlnesc în fața unui 
bar dintr-un orăşel vestic. Unul dintre ei e de la oraş şi n-are 
pe el altceva decât şaua. Celălalt e măgarul unui căutător de 
minereu: e încărcat cu pachete, cu echipament de campare şi 
de gătit şi cu patru saci de minereuri a câte douăzeci şi cinci 
de kilograme fiecare. Spatele îi este făcut acordeon de 
greutatea încărcăturii. Măgarul de la oraş spune: 

Ai în spate o încărcătură dată dracu. lar măgarul 
căutătorului spune: Ce încărcătură? 

Privind retrospectiv, goliciunea o înspăimânta; fuseseră 
cinci luni în care trăise ca sub respirație artificială. Opt luni, 
dacă puneai la socoteală şi vara aceasta, când îşi închiriase 
un apartament mic pe strada Flagg din Veazie şi nu făcuse 
altceva decât să dea interviuri pentru posturile de profesor şi 
să citească romane în ediție de buzunar. Se trezea, îşi lua 
micul dejun, mergea la ore sau la cine ştie ce interviu îşi 
programase, se întorcea acasă, mânca, trăgea un somnuleț 
(somnulețele ei ajungeau uneori să dureze chiar patru ore), 
mânca din nou, citea până la aproximativ unsprezece şi 
jumătate, se uita la emisiunea lui Cavett până ce i se făcea 
somn, mergea la culcare. Nu-şi amintea să fi gândit în tot 
acest timp. Viața însemna rutină. Uneori simțea un soi de 
durere estompată în pântece, o durere neîmplinită, aşa credea 
ea că îi spuneau uneori romancierele, şi, pentru a o reduce la 
tăcere, fie făcea un duş rece, fie o spălătură. După o vreme, 
spălaturile începuseră s-o doară şi acest fapt îi oferi un fel de 
satisfacție amară, absentă. 

În această perioadă, obişnuia din când în când să se felicite 
pentru cât de matur se comporta în această situație. De-abia 
dacă se mai gândea la Dan - Care Dan, ha-ha. Mai târziu îşi 
dădu seama că, pentru opt luni, nu se gândise la nimic sau la 
nimeni altcineva. Întreaga ţară trecuse prin convulsii 


zguduitoare în timpul acelor opt luni, dar ea de-abia dacă 
observase. Marşurile, poliţiştii cu căşti de protecţie şi măşti 
antigaz, atacurile repetate asupra presei ale lui Agnew, 
împuşcăturile de la Universitatea Kent State, vara violenţei 
dezlănțuite, atunci când negrii şi grupările radicale ieşiseră în 
stradă - toate aceste lucruri puteau să se fi petrecut în cadrul 
cine ştie cărui spectacol televizat, transmis noaptea târziu. 
Sarah fusese copleşită din cap până-n picioare de mândrie, de 
cât de frumos renunțase ea la Dan, de cât de bine se adaptase 
şi de cât de uşurată se simțea ea să descopere că totul era pur 
şi simplu în regulă. Care încărcătură? 

Atunci începuse să lucreze la Liceul Cleaves Mills, iar 
aceasta fusese o reuşită personală, să treacă de partea 
cealaltă a catedrei, după şaisprezece ani în care avusese 
statutul de învățăcel profesionist, îl întâlnise pe Johnny Smith 
la acea petrecere (cu un nume absurd precum John Smith, 
chiar putea fi el cu totul şi cu totul adevărat?). leşise din sine 
suficient de mult să observe felul în care se uita la ea, nu 
lasciv, ci cu un soi sănătos de admiraţie pentru felul în care 
arăta în rochia gri-deschis, croşetată, pe care alesese s-o 
poarte. 

O întrebase dacă vrea să vadă un film - Cetăţeanul Kane 
rula la The Shade - şi ea răspunsese da. Se simțiseră bine, iar 
ea-şi spusese: N-au sărit artificii. li plăcuse sărutul de noapte 
bună şi-şi spusese: Nu-i chiar Errol Flynn. O făcuse să 
zâmbească întruna cu şirul lui de expresii de argou 
revoltătoare, iar ea-şi spusese: Vrea să se facă Henry Young- 
man când va creşte mare. 

Mai târziu în acea seară, şezând în dormitorul din 
apartamentul ei şi uitându-se la Bette Davis interpretând 
rolul unei femei flegmatice de carieră într-un film târziu, unele 
dintre aceste gânduri o re-vizitaseră şi ea încremenise cu dinții 
înfipți într-un măr, suficient de şocată de propria sa lipsă de 
tact. 

Şi vocea care tăcuse mare parte din an - nu tocmai vocea 
conştiinţei, mai degrabă cea a perspectivei - vorbi dintr-o dată. 
Ce vrei tu să spui e: nu-i chiar Dan. Nu am dreptate? 


Nu! se asigură ea, acum mai mult decât doar suficient de 
şocată. Nu mă mai gândesc deloc la Dan. Asta... a fost cu mult 
timp în urmă. 

Prostii, răspunse vocea, asta a fost cu mult timp în urmă? 
Dan a plecat doar ieri. 

Îşi dădu seama dintr-o dată că şedea singură, noaptea 
târziu, într-un apartament de bloc, mâncând un măr şi 
uitându-se la televizor la un film de care nu-i păsa deloc, 
făcând toate acestea pentru că era mai uşor decât să gândeşti, 
să gândeşti era, de fapt, atât de plictisitor, când tot la ce te 
puteai gândi era la tine însăți şi la dragostea ta pierdută. 

Acum era foarte şocată. 

Izbucnise în lacrimi. 

leşise cu Johnny şi a doua şi a treia oară când îi propusese 
el, şi aceasta fusese o revelație a exact ceea ce devenise. Nu 
putea pur şi simplu să spună că are un prieten, fiindcă nu era 
adevărat. Era o fată deşteaptă şi frumoasă, şi fusese de multe 
ori invitată la întâlniri după ce se încheiase relația cu Dan, 
dar singurele întâlniri pe care le acceptase fuseseră cele în 
care mâncase hamburgeri la Den cu colegul de cameră al 
acestuia, şi acum îşi dădu ea seama (dezgustului adăugându- 
i-se umorul plin de resentimente) că fusese la acele întâlniri 
complet inofensive doar ca să-l stoarcă pe sărmanul băiat de 
ştiri despre Dan. Care încărcătură? 

Cele mai multe dintre prietenele ei de facultate dispăruseră 
după absolvire dincolo de linia orizontului. Bettye Hackman 
plecase cu organizația Mesagerii Păcii în Africa, spre absoluta 
uimire a părinților ei bogaţi, rezidenți ai Bangor-ului din moşi 
strămoşi, iar Sarah se întreba uneori ce-şi spuneau ugandezii 
despre pielea imposibil de bronzat a lui Bettye şi despre părul 
ei blond-cenuşiu şi despre înfăţişarea ei de fată populară. 
Deenie Stubbs preda la o şcoală generală din Houston. Rachel 
Jurgens se căsătorise cu tipul ei şi în prezent era lehuză pe 
undeva prin sălbăticiile din vestul statului Massachusetts. 

Uşor uimită, Sarah se văzuse târâtă spre concluzia că 
Johnny Smith era primul ei nou prieten pe care şi-l făcuse de 
foarte, foarte mult timp - iar ea fusese aleasă Miss 


Popularitate în ultimul an de liceu. Acceptase invitaţii şi de la 
alți doi profesori de la Cleaves, doar ca să păstreze orizontul 
deschis. Unul dintre ei era Gene Sedecki, noul matematician - 
dar, evident, un plicticos cu patalama. Celălalt, George 
Rounds, încercase imediat să se culce cu ea. Îl pălmuise peste 
față - şi-n ziua următoare acesta avusese tupeul să-i facă cu 
ochiul când trecuseră unul pe lângă celălalt pe coridor. 

Johnny însă era distractiv, era o companie uşoară. Şi chiar 
o atrăgea din punct de vedere sexual - cât de puternic, asta nu 
putea spune cu certitudine, cel puţin nu încă. În urmă cu o 
săptămână, în vinerea pe care o avuseseră liberă pentru a 
participa la consiliul profesoral de la Waterville, care se ţinea 
în fiecare lună octombrie, pe drumul de întoarcere o invitase la 
el acasă pentru o cină constând din spaghete gătite la 
domiciliu. Când sosul fierbea la foc mic, el trăsese o fugă până 
după colț să cumpere nişte vin şi se întorsese cu două sticle de 
Apple Zapple. Obiceiul de a-şi anunţa necesităţile fiziologice, 
precum şi acest gest făceau într-un fel parte din stilul lui 
Johnny. 

După masă, se uitaseră la televizor şi de la asta ajunseseră 
să se sărute cu foc şi Dumnezeu ştie la ce ar mai fi dus asta 
dacă n-ar fi apărut câţiva prieteni de-ai lui, asistenți 
universitari, aducând cu ei un manifest împotriva îngrădirii 
libertăţii universitare. Voiau ca Johnny să se uite peste el şi 
să-şi dea cu părerea. Asta şi făcuse, dar cu o poftă evident mai 
mică decât îi stătea lui în fire. Ea observase acest lucru cu o 
încântare tainică, reconfortantă, iar durerea din propriul ei 
pântece - durerea neîmplinită - o încântase şi ea, şi în seara 
aceea nu o ucisese cu o spălătură. 

Se întoarse cu spatele la fereastră şi se îndreptă către 
sofaua unde-şi lăsase Johnny masca. 

- Halloween fericit, spuse ea pe nas şi râse uşor. 

- Cum? - strigă Johnny. 

— Am spus că, dacă nu te mişti mai repede, plec fără tine. 

— les acum. 

- Minunat! 


Mângâie cu un deget masca Jekyll-şi-Hyde, blândul Dr. 
Jekyll pe jumătatea stângă, ferocele, subumanul Hyde pe 
jumătatea dreaptă. Unde vom fi ajuns de Ziua Recunoştinţei? 
- se întrebă ea. Sau de Crăciun? 

Acest gând îi trimise un fior ciudat, slab, electrizant pe şira 
spinării. II plăcea. Era un om cât se poate de obişnuit şi de 
dulce. 

Se uită iarăşi în jos la mască, oribilul Hyde crescând din 
chipul lui Jekyll asemenea unui carcinom gonflat. Fusese 
suflată cu vopsea fosforescentă ca să strălucească în 
întuneric. 

Ce înseamnă obişnuit? Nimic, nimeni. Nu chiar. Dacă el era 
chiar atât de obişnuit, cum de se putea gândi să poarte aşa 
ceva în timpul orei de dirigenţie şi să fie în continuare 
încredințat că va reuşi să păstreze ordinea? Şi cum de-l 
puteau numi copiii Frankenstein şi, totuşi, să-l respecte şi să-l 
placă? Ce înseamnă obişnuit? 

Johnny ieşi, strecurându-se prin perdeaua din mărgele care 
separa dormitorul şi toaleta de sufragerie. 

Dacă-mi va cere să mă culc cu el în seara asta, cred că voi fi 
de acord. 

Era un gând reconfortant, ca gândul întoarcerii acasă. 

— De ce rânjeşti? 

— Nimic, spuse ea, aruncând masca la loc pe sofa. 

- Nu, serios. E ceva nostim? 

- Johnny, spuse ea, aşezându-şi o mână pe pieptul lui şi 
ridicându-se pe vârful degetelor de la picioare ca să-l poată 
săruta uşor, unele lucruri nu vor fi spuse niciodată. Haide, să 
mergem. 


2 


Se opriră în foaier cât să-şi încheie el nasturii de la jachetă, 
iar ea se surprinse uitându-se din nou la posterul pe care 
scria GREVĂ! şi pe care era desenat pumnul încleştat şi 
fundalul înflăcărat. 


- Va mai fi o grevă studențească anul acesta, spuse el, 
urmărindu-i privirea. 

- Din cauza războiului? 

— Acesta va fi acum doar unul dintre motive. Vietnamul şi 
disputele dintre ROTC* şi Universitatea Kent State au aprins 
spiritele mai multor studenți ca înainte. Mă-ndoiesc c-au mai 
fost vremuri când să se găsească atât de puţini pedestraşi în 
universități. 

— Ce vrei să spui cu „pedestraşi”? 

- Puşti preocupaţi doar de învățătură, preocupaţi de sistem 
doar în măsura în care le poate oferi la terminarea studiilor o 
slujbă de zece mii de dolari anual. Pedestraşul e un puşti 
căruia nu-i pasă de nimic altceva decât de propria căciulă. 
Aceştia au dispărut. Cei mai mulți dintre ei s-au deşteptat. 
Vor avea loc nişte schimbări majore. 

— Au toate astea vreo importanţă pentru tine? 

Chiar dacă ai terminat facultatea? 

Johnny se îndreptă de spate. 

- Dom'şoară, sunt absolvent. Smith, promoţia '70. Să 
ciocnim în sănătatea bunei şi dragii Universităţi Maine. 

Ea zâmbi. 

- Haide, să mergem. Vreau să mă dau cu maşinuțele 
înainte să le taie curentul. 

— Prea bine, spuse el, luând-o de braț. Tocmai se face că am 
maşina ta parcată după colț. 

— Şi opt dolari în buzunar. Seara ne surâde larg înainte. 

Cerul de amurg era acoperit cu nori, dar nu din cei de 
ploaie; pentru un octombrie târziu era o seară blândă. 
Deasupra lor, o lună intrată în pătrar se lupta să răzbată prin 
perdeaua de nori. Johnny îşi petrecu un braţ pe după talia ei, 
iar ea se apropie de el. 

— Ştii, mă gândesc foarte des la tine, Sarah. 

Vocea lui aproape că tremură de emoție, dar numai 
aproape. Bătăile inimii ei încetiniră puţin, după care se 
accelerară vertiginos. 

— Adevărat? 

- Bănuiesc că tipul ăsta, Dan, te-a făcut să suferi, nu-i aşa? 


- Nu ştiu ce mi-a făcut, spuse ea cu sinceritate. 

Semaforul galben de atenţionare, acum cu un cvartal în 
urma lor, le făcea umbrele să apară şi să dispară dinaintea lor 
pe ciment. Johnny părea că meditează la vorbele ei. 

- Nu-mi doresc să-ţi fac şi eu acelaşi lucru, spuse el într-un 
sfârşit. 

- Da, ştiu asta. Dar, Johnny... lasă timpul să rezolve 
lucrurile. 

- Mda, spuse el. Timpul. D-ăsta avem, bănuiesc. 

Această remarcă îi va reveni ei în minte, trează fiind, şi 
chiar mai vie, atunci când va visa, rostită pe tonuri de o 
amărăciune şi de un gol inefabile. 

Merseră după colț şi Johnny deschise portiera din dreapta 
pentru ea. Dădu ocolul maşinii şi se urcă şi el în spatele 
volanului. 

— Ţi-e frig? 

- Nu, spuse ea. E o seară minunată pentru a merge la bâlci. 

- Chiar aşa, fu el de acord şi demară. 

Gândurile ei se întoarseră la masca aceea ridicolă. 
Jumătatea Jekyll, a doctorului uimit, dincolo de a cărei 
deschizătură sub formă de O se văzuse ochiul albastru al lui 
Johnny - Ce zici, tare cocteilul ăsta pe care l-am inventat 
noaptea trecută, dar nu cred că-l vor putea distribui prin baruri 
- partea aceea era în regulă, fiindcă puteai vedea puţin din 
Johnny dincolo de ea. Partea lui Hyde o speriase prosteşte pe 
ea, fiindcă ochiul acesteia era închis, formând doar o tăietură. 
Ar fi putut fi al oricui. Chiar al oricui. Al lui Dan, de pildă. 

Dar, pe când ajunseră la terenul din Esty unde era instalat 
bâlciul, unde ghirlandele de becuri sclipeau în întuneric şi 
unde tuburile lungi cu neon ale Roţii Ferrisi se mişcau 
întruna, uitase complet de ea. Era alături de prietenul ei şi 
împreună aveau să se distreze de minune. 


3 


Merseră spre mijlocul bâlciului ținându-se de mână, fără să 
vorbească prea mult, iar Sarah se surprinse retrăind bâlciurile 


anuale ţinute de sărbătoarea recoltei, din tinerețea ei. 
Copilărise în South Paris, un orăşel din vestul statului Maine, 
producător de hârtie, şi marele bâlci fusese cel ţinut în 
Freyburg. Pentru Johnny, crescut în Pownal, acesta fusese cel 
din Topsham. Toate erau la fel, de fapt, şi nu se schimbaseră 
prea mult de-a lungul anilor. Îţi lăsai maşina în parcarea 
prăfuită din faţă şi cei doi dolari la intrare şi, când de-abia te 
vedeai înăuntrul bâlciului, simțeai deja mirosul de hot dog, de 
ceapă şi piper prăjindu-se, de şuncă, de vată pe băț, de 
rumeguş şi mirosul dulce-aromat de bălegar. Auzeai huruitul 
greu al montaigne-russe-ului pentru copii acționat de lanțuri, 
cel căruia i se spunea Şoarecele Sălbatic. Auzeai pocnetul 
puştilor cu aer comprimat de la galeria pentru tir, auzeai 
vocea slabă a crainicului de la jocul de Bingo, venind din 
difuzoarele montate de jur-împrejurul cortului cel mare, plin 
ochi cu mese lungi şi scaune rabatabile împrumutate de la 
morga din localitate. Rockn'roll-ul se lupta cu flaşnetele 
pentru supremație. Auzeai țipetele repetate ale tarabagiilor - 
două încercări în schimbul a doi gologani, câştigaţi unul 
dintre cățeluşii ăştia de pluş pentru copiii voştri, hei-hei-vino- 
aici, încearcă până reuşeşti. Nu se schimbase defel. Te 
transforma din nou într-un copil dornic şi nerăbdător să fie 
fraierit. 

— Aici! spuse ea, făcându-l să se oprească. Maşinuţe! 
Maşinuţe! 

— Desigur, spuse Johnny docil. 

Îi dădu femeii de la casă o bancnotă de un dolar şi ea-i 
împinse înapoi două bilete roşii şi două monede de zece cenți, 
fără să-şi ridice măcar ochii din revista Photoplay. 

- Cum adică „desigur”? De ce mă iei cu „desigur” pe tonul 
acela? 

EI ridică din umeri. Chipul îi era mult prea inocent. 

- Nu m-am legat de ce-ai spus, John Smith. Felul în care ai 
spus-o mă face să întreb. 

Cursa se încheiase. Pasagerii se dădeau jos şi treceau în 
şiruri pe lângă ei, cei mai mulți fiind adolescenți îmbrăcaţi în 
jachete CPO* albastre de molton sau în canadiene descheiate. 


Johnny o ajută să urce pe platforma din lemn şi predă biletele 
controlorului, care părea cea mai plictisită creatură 
gânditoare din univers. 

— Nimic, spuse el când controlorul îi aşeză întruna din 
nacelele acela mici şi cobori bara de protecţie. Doar că 
maşinuţele astea merg pe nişte şine mici şi rotunde, corect? 

— Corect. 

- Iar şinele mici şi rotunde sunt prinse pe o platformă mare 
şi rotundă care se tot învârte, corect? 

— Corect. 

- Ei bine, când rotația va ajunge la viteza maximă, 
maşinuța în care ne aflăm noi se va învârti pe şinele ei mici şi 
rotunde şi uneori poate ajunge la o viteză de şapte g* pe 
secundă, ceea ce e cu doar cinci g mai puţin decât cea de care 
au parte astronauții când decolează de la Cape Kennedy. Şi 
am cunoscut un puşti... 

Johnny se aplecase solemn spre ea. 

- O, iarăşi spui una dintre minciunile tale gogonate, zise 
Sarah stânjenită. 

- Când puştiul ăsta avea cinci ani a căzut pe scările din fața 
casei şi s-a ales cu o fractură a coloanei chiar la baza gâtului. 
Apoi - zece ani mai târziu - s-a dat cu maşinuţele la Bâlciul din 
Topsham... şi... 

Ridică din umeri, după care-i mângâie mâna înțelegător. 

- Dar tu probabil că n-o să pățeşti nimic, Sarah. 

— Oooo... vreau să coboooor... 

Şi instalaţia o luă din loc, împroşcând bâlciul şi spaţiul din 
mijloc cu un amalgam indistinct de lumini şi fețe, iar ea strigă 
şi râse şi începu să-l lovească. 

- Fractură a coloanei! strigă la el. O să-ţi fracturez ţie 
coloana după ce coborâm, mincinosule! 

- Încă nu simţi nimic rupându-ţi-se în gât? o întrebă el 
duios. 

— O, mincinosule! 

Se învârtiră din ce în ce mai repede şi, când trecură în 
goană pe lângă controlor pentru - a zecea? a cincisprezecea? - 
oară, el se aplecă şi o sărută, iar maşinuţa fluieră pe şine 


continuându-şi drumul, făcându-le buzele să se apese într-un 
fel incitant şi excitant şi senzual. Apoi, mişcarea de rotație 
încetini, maşinuţa lor pârâi pe şine mai reţinut şi, într-un 
sfârşit, se opri cu o legănare. 

Coborâră, şi Sarah îl strânse de gât. 

- Fractură cervicală, hă? şopti ea. 

O femeie grasă în pantaloni albaştri largi şi în botine ieftine 
trecea pe lângă ei. Johnny i se adresă, arătând cu degetul 
către Sarah: 

- Doamnă, fata asta nu-mi dă pace. Dacă vedeţi un polițist, 
nu-i dați de veste? 

— Voi, tinerii, vă credeţi foarte deştepţi, spuse cu dispreţ 
femeia grasă. 

Merse mai departe spre cortul unde se juca bingo, ţinându- 
şi poşeta strâns sub braţ. Sarah chicotea pe înfundate. 

— Eşti imposibil. 

- O să am parte numai de belele, se arătă Johnny de acord. 
Aşa-mi spunea mereu şi mama. 

Merseră spre mijlocul bâlciului umăr la umăr, aşteptând ca 
lumea să înceteze să li se mai învârtă în fața ochilor şi sub 
picioare. 

— E cam religioasă mama ta, nu-i aşa? întrebă Sarah. 

- E atât de baptistă cât se poate ajunge, admise Johnny. 
Dar e de treabă. Se ţine sub control. Nu se poate abţine să nu- 
mi recite câteva pilde când merg acasă, dar aşa e ea. Tata şi 
cu mine ne-am împăcat cu gândul. Încercam s-o conving de 
absurdul lucrurilor mai demult - o întrebam cu cine naiba se 
dusese Cain să trăiască în Nod dacă taică-său şi maică-sa 
erau singurii oamenii de pe pământ, chestii de genul ăsta - 
dar mi-am dat seama că eram răutăcios şi am renunțat. Eu, 
unul, am crezut acum doi ani că Eugene McCarthy poate 
salva lumea; baptiştii, cel puţin, nu-l propun pe lisus pentru 
campania electorală. 

- Tatăl tău nu e religios? 

Johnny râse. 

— Nu ştiu asta, dar în mod sigur nu e baptist. 


După o clipă de gândire, adăugă: „Iata e tâmplar”, ca şi 
când asta ar fi fost o explicaţie. 

Ea zâmbi. 

— Ce-ar zice mama ta dacă ar şti că te întâlneşti cu o 
catolică nepracticantă? 

- Mi-ar cere să te aduc acasă, răspunse Johnny prompt, ca 
să-ți recite câteva pilde. 

Ea se opri, încă ţinându-l de mână. 

— Ţi-ar plăcea să mă duci acasă la tine? întrebă, uitându-se 
la el îndeaproape. 

Chipul prelung şi plăcut al lui Johnny deveni serios. 

- Mda, spuse. Mi-ar plăcea să-i cunoşti... şi viceversa. 

— De ce? 

— Chiar nu ştii de ce? o întrebă el cu blândețe, şi dintr-o 
dată, ei i se puse un nod în gât şi capul începu să-i pulseze ca 
şi când i-ar fi venit să plângă, şi-i strânse mâna cu putere. 

— O, Johnny, într-adevăr te plac. 

- Eu te plac şi mai mult, spuse el cu seriozitate. 

- Du-mă pe Roata Ferris, ceru ea brusc, zâmbind. 

Nu avea de gând să continue discuția aceasta până ce nu se 
va fi gândit bine, să se fi gândit unde ar putea-o duce. 

— Vreau să ajung sus de tot, acolo de unde se vede totul. 

- Pot să te sărut când suntem sus? 

— Şi de două ori, dacă te mişti repede. 

Îi permise să-l conducă la casa de bilete, unde el mai predă 
o bancnotă de un dolar. Când plăti, îi spuse: 

- Când eram la liceu, am cunoscut un tip care lucra la un 
bâlci şi el mi-a spus că majoritatea celor care montează 
chestiile astea sunt morți de beţi şi că neglijează tot felul de... 

- Du-te naibii, spuse ea voioasă, nimeni nu trăieşte pentru 
totdeauna. 

- Dar cu toţii încearcă, ai observat lucrul ăsta? spuse el, 
urmând-o într-una dintre gondolele acelea legănate. 

Într-un sfârşit, apucă s-o sărute de mai multe ori când 
ajunseră sus, în vreme ce vântul de octombrie le răvăşea părul 
şi în vreme ce bâlciul se întindea la picioarele lor, asemenea 
unui cadran de ceas strălucind în întuneric. 


4 


După Roata Ferris, se dădură în carusel, chiar dacă el îi 
spuse cât se poate de sincer că se simțea ca dracu. Picioarele 
îi erau atât de lungi, că ar fi putut sta călare pe unul dintre 
caii de gips şi să atingă totuşi pământul. Ea îi spuse malițios 
că ştiuse o fată în liceu care suferea de inimă, doar că nimeni 
nu ştia că suferă, şi că aceasta se urcase în carusel cu 
prietenul ei şi... 

— Într-o bună zi o să-ţi pară rău, îi spuse el cu o sinceritate 
disimulată. O relaţie clădită pe minciună nu e de bine, Sarah. 

Ea îi scoase limba. 

După carusel urmă labirintul de oglinzi, un labirint de 
oglinzi foarte bine construit, că tot veni vorba, ce o făcu pe ea 
să se gândească la cel din romanul lui Bradbury, Something 
Wicked This Way Comes, cel în care aproape că se pierduse 
pentru totdeauna micuța şi bătrâna domnişoară profesoară. Îl 
văzu pe Johnny într-o altă parte a lui, pipăind înjur cu 
mâinile, salutând-o. O duzină de Johnny, o duzină de Sarah. 
Trecură unul pe lângă celălalt, fluturară după colțuri 
noneuclidiene şi părură că dispar. Ea o coti la stânga, o coti la 
dreapta, se lovi cu nasul de panouri de sticlă nepătată şi 
începu să chicotească involuntar, în parte ca reacție 
claustrofobic nervoasă. Una dintre oglinzi o transformă într- 
un gnom tolkian. O alta dădu naştere apoteozei alungirii din 
adolescenţă, cu picioare de-un sfert de kilometru. 

Evadară într-un sfârşit şi-şi cumpărară câte două hot dog- 
uri şi câte un cornet de hârtie ceruită plin cu cartofi prăjiți 
unsuroşi, care aveau gustul pe care rareori îl au cartofii prăjiți 
o dată ce ai trecut de cincisprezece ani. 

Trecură pe lângă o dugheană deocheată. În faţa ei stăteau 
trei fete în fustițe şi sutiene cu paiete. Dansau frenetic pe o 
veche melodie de-a lui Jerry Lee Lewis, în vreme ce 
prezentatorul le făcea reclamă prin microfon. „Come on over 
baby”, striga Jerry Lee, pianul lui vibrând neîngrădit pe sub 
arcadele presărate cu rumeguş. „Come on over baby, baby got 


the bull by the horns... we aint fakin... whole lotta shakin goin 
on... 10, 

- Clubul Playboy, se minună Johnny şi râse. Era un astfel 
de local şi în Harrison Beach. Prezentatorul jura că fetele-ți 
puteau lua paharul chiar de pe nas cu mâinile legate la spate. 

- Pare a fi un fel interesant de-a căpăta o boală venerică, 
spuse Sarah şi Johnny izbucni în râs. 

În spatele lor, vocea amplificată a prezentatorului slăbea 
din cauza depărtării, în contrapunct cu pianul frenetic al lui 
Jerry Lee, o muzică parcă scoasă de-o maşinărie nebunească, 
rablagită, prea călită să mai clacheze, venind din demult 
trecuții şi tăcuții ani cincizeci, asemenea unei fantome. „Come 
on, men, come on over, dont be shy because these girls sure 
arent, not în the least little bit! It's all on the inside... your 
educați on isn't complete until you've seen the Club Playboy 
show..." 

— Nu vrei să ne întoarcem şi să-ți închei educaţia? îl întrebă 
ea. 
El zâmbi. 

—- Am absolvit cursul introductiv în acest subiect cu câtva 
timp în urmă. Cred că mai pot aştepta puţin până să-mi iau şi 
licenţa. 

Ea se uită la ceas. 

— Hei, se face târziu, Johnny. lar mâine e zi de şcoală. 

- Mda. Dar cel puţin e vineri. 

Ea suspină, gândindu-se la ora sa de studiu individual şi la 
cea de proză a noului val, amândouă imposibil de gălăgioase. 

Reugşiseră să ajungă înapoi în mijlocul bâlciului. Mulțimea 
se subţia. Ghereta Înclină-şi-Nvârte se închisese deja. Doi 
muncitori cu ţigări fără filtru ieşindu-le de la colțul gurii 
acopereau Şoarecele Sălbatic cu o prelată. Bărbatul din 
ghereta Încearcă-Până-Reuşeşti stingea luminile. 

— Ai vreun plan pentru sâmbăta asta? - întrebă el, dintr-o 
dată sfios. Ştiu că e târziu să te-ntreb, dar... 

— Am. 

- Oh. 


lar ea nu putu suporta expresia lui de dezarmare, era o 
cruzime chiar prea mare să-l necăjească astfel. 

— Am ceva de făcut cu tine. 

— Cu mine?... Oh, cu mine. Păi, asta-i bine. 

Îi zâmbi şi ea-i zâmbi înapoi. Vocea din mintea ei, care era 
la fel de reală pentru ea ca şi vocea unei alte ființe umane, 
vorbi dintr-o dată cu voce tare. 

Te simţi din nou bine, Sarah. Te simți fericită. Nu-i aşa că-i 
bine? 

- Da, aşa e, spuse ea. 

Se ridică în vârful degetelor de la picioare şi-l sărută rapid. 
Se forță să continue înainte să apuce să intre în panică: 

— Uneori te simţi cam singur în Veazie, ştii? Poate că... Într- 
un fel voi putea petrece noaptea la tine. 

Se uită la ea cu o privire caldă, plină de înțelepciune şi de o 
forță de pătrundere care-o făcu să tremure până-n adâncul 
sufletului. 

— Chiar ţi-ai dori asta, Sarah? Ea aprobă din cap. 

- Chiar mi-aş dori-o. 

- Prea bine, spuse el, şi-şi trecu braţul după mijlocul ei. 

— Eşti sigur? - întrebă Sarah uşor timidă. 

- Mă tem doar că te vei răzgândi. 

- N-o să mă răzgândesc, Johnny. O îmbrățişa strâns. 

— Atunci, asta e seara mea norocoasă. 

Când spuse aceasta tocmai treceau pe lângă Roata 
Norocului, iar Sarah îşi va aminti mai târziu că era singura 
gheretă încă deschisă pe acea parte a culoarului, pe o distanță 
de treizeci de metri în ambele direcții. Bărbatul din spatele 
tejghelei tocmai terminase de măturat înăuntru mizeria, în 
speranța că va găsi vreo monedă de zece cenți care să fi căzut 
de pe masa de joc în timpul partidelor din seara aceea. Era 
probabil ultima lui îndeletnicire înainte să închidă, gândi ea. 
În spatele lui se afla roata mare cu spiţe, brodată pe margini 
cu beculețe. Probabil că auzise remarca lui Johnny, fiindcă 
intră în gheretă mai mult sau mai puţin din instinct, ochii lui 
continuând să cerceteze podeaua în căutarea unor licăriri 
argintii. 


— Hei-hei-hei, dacă te simţi norocos, domnule, învârte Roata 
Norocului şi transformă-ți mărunțişu-n bancnote. Aceasta e 
puterea Roţii, încearcă-ţi norocul, o monedă subțirică poate 
pune Roata-n mişcare. 

Johnny se întoarse către sunetul vocii lui. 

- Johnny? 

- Mă simt norocos, aşa cum a spus şi omul acesta. 

Zâmbi spre ea. 

- Doar dacă nu te deranjează...? 

- Nu, dă-i drumul. Numai să nu stăm prea mult. 

Se uită iarăşi la ea în felul acela sincer pătrunzător care-o 
făcea să se simtă puţin vulnerabilă, întrebându-se cum va fi 
cu el. Stomacul i se strânse uşor, ceea ce-o făcu să se simtă 
puțin ameţită de-o bruscă dorință sexuală. 

- Nu, nu întârziem. 

Se uită la bărbatul din gheretă. Culoarul din spatele lor era 
acum gol aproape în întregime şi, fiindcă norii se risipiseră 
deasupra lor, aerul se răcorise. Toţi trei scoteau o dată cu 
respirația aburi albi pe gură. 

— Ţi-ncerci norocul, tinere? 

- Da. 

Îşi mutase toți banii în buzunarul din faţă când ajunseseră 
la bâlci şi acum scoase ceea ce-i mai rămăsese din cei opt 
dolari. Suma se ridica la un dolar şi optzeci şi cinci de cenți. 

Masa de joc era o bucată de plastic galben pe care fuseseră 
desenate numere pare şi impare în nişte pătrăţele. Semăna 
puţin cu masa de ruletă, însă Johnny observă imediat că 
şansele de câştig de aici l-ar fi făcut pe-un jucător la ruletă din 
Las Vegas să încărunţească. Dacă alegeai să joci o combinaţie 
de trei numere şi câştigai, doar ţi se dubla suma pariată. 
Existau două numere ale casei, zero şi dublu zero. li spuse 
acestea bărbatului, care doar ridică din umeri. 

— Vrei ca la Vegas, du-te la Vegas. Ge să-ţi zic? 

Buna dispoziţie a lui Johnny, însă, în seara aceasta, era de 
nezdruncinat. Nu călcase cu dreptul la început cu masca 
aceea, dar de atunci totul mersese doar spre bine. De fapt, 
aceasta era cea mai fericită seară din câte avusese ani la 


rândul, poate chiar cea mai fericită din întreaga lui viață. Se 
uită la Sarah. Era îmbujorată şi ochii îi sclipeau. 

— Ce spui, Sarah? Ea îşi scutură capul. 

- Eu oricum nu-nțţeleg nimic. Ce trebuie să faci? 

- Trebuie să alegi un număr. Sau o variantă: roşu/negru, 
par/impar. Sau o serie de zece numere. Fiecare are altă 
valoare. 

Se uită la bărbat, care se uită înapoi amabil. 

— Cel puţin, aşa ar trebui să fie. 

- Joacă negru, spuse ea. E emoţionant într-un fel, nu-i aşa? 

— Negru, spuse el şi lăsă să-i cadă moneda pe pătrățelul 
negru. 

Bărbatul se uită fix la singura monedă de zece cenți de pe 
imensa lui masă de joc şi suspină. 

- Joci totul de la-nceput. 

Se întoarse spre Roată. 

Mâna lui Johnny se duse absent la frunte şi şi-o atinse. 

— Aşteaptă, spuse el brusc. 

Împinse una dintre monedele lui de un sfert de dolar pe 
pătrățelul marcat cu 11-20. 

- Gata? 

— Sigur, spuse Johnny. 

Bărbatul puse Roata în mişcare şi aceasta se învârti în 
interiorul cercului de lumini, roşul şi negrul amalgamându-se. 
Johnny îşi masă absent fruntea. Roata prinse să încetinească 
şi ei auziră tic-tac-ul de metronom al limbii micuţțe de lemn, 
frecându-se de cuiele dintre numere. Aceasta ajunse la 8, 9, 
păru să se oprească la 10 şi căzu în locul cifrei 11 cu un ultim 
clic şi acolo rămase. 

- Domnişoara pierde, domnul câştigă, spuse bărbatul. 

— Ai câştigat, Johnny? 

— Aşa se pare, spuse Johnny în vreme ce bărbatul puse alte 
două monede de douăzeci şi cinci de cenți lângă cea deja 
existentă. 

Sarah scoase un țipăt scurt, abia observând când bărbatul 
îi luă moneda de zece cenți. 


5 


— Ți-am spus, e seara mea norocoasă, zise Johnny. 

- Dacă se repetă e noroc, dacă nu, e doar baftă, interveni 
bărbatul. Hei-hei-hei. 

— Încearcă iar, Johnny, spuse ea. 

- Bine. Pariul rămâne-n loc. 

— Îi dăm drumul? 

- Da. 

Bărbatul învârti Roata din nou, şi când aceasta îşi făcea 
treaba, Sarah îi şopti reținut: 

- Nu se spune cumva că toate ruletele astea de carnaval 
sunt trucate? 

— Aşa erau mai demult. Acum, autorităţile fac inspecții şi 
cei de-aici se bazează doar pe revoltătoarea lege a 
probabilității. 

Roata încetinise până la ultimele tic-tac-uri. Limba trecu de 
10 şi, încă încetinind, intră în casa aleasă de Johnny. 

- Haide, hai-de! strigă Sarah. 

Vreo doi adolescenţi care porniseră spre ieşire se opriră să 
se uite. 

Limba de lemn, mişcându-se foarte încet acum, trecu de 16 
şi 17, apoi se opri la 18. 

- Domnul câştigă înc-o dată. 

Bărbatul mai adăugă şase sferturi de dolar la grămada lui 
Johnny. 

- Eşti bogat! spuse Sarah cu o privire lacomă şi-l sărută pe 
obraz. 

- L-ai prins pe Dumnezeu de picior, amice, încuviință 
entuziast bărbatul. Nimeni nu trebuie să întoarcă spatele la 
aşa ceva. Hei-hei-hei. 

— Să mai încerc o dată? o întrebă Johnny. 

— De ce nu? 

- Mda, încearcă iar, omule - spuse unul dintre adolescenți. 

Un nasture de pe jacheta lui avea chipul lui Jimi Hendrix. 

- Tipu' ăsta m-a stors de patru gologani astă seară. Mi-ar 
plăcea să-l văd încasând-o. 


- Încerci şi tu, atunci, îi spuse lui Sarah. 

Îi dădu una dintre cele nouă monede de un sfert de dolar 
din grămada sa. După o clipă de ezitare, ea o aşeză pe 21. La 
un singur număr jucat şi câştigat te alegeai cu de zece ori 
suma pariată. 

— Alegi secvența de mijloc, corect, amice? 

Johnny se uită la cele opt monede de pe masă şi începu să- 
şi maseze din nou fruntea, ca şi când ar fi simțit începutul 
unei migrene. Brusc, mătură cu mâna monedele de pe masă şi 
începu să le scuture în palmele făcute căuş. 

- Nu. Învârte roata pentru domnişoară. Tura asta stau 
deoparte. 

Sarah se uită încurcată la el. 

- Johnny? 

EI ridică din umeri. 

- Doar un presentiment. 

Bărbatul îşi dădu ochii peste cap ca şi când ar fi gândit: 
Doamne, dă-mi puterea să-i răpun pe nerozii ăştia, şi făcu 
Roata să se învârtă din nou. Se roti, încetini şi se opri. Pe 
dublu zero. 

- Număru' casei, număra! casei, scanda bărbatul şi moneda 
lui Sarah dispăru în şorțul lui. 

— E corect, Johnny? întrebă Sarah rănită. 

— Zero şi dublu zero revin doar casei, spuse el. 

— Atunci ai făcut un gest deştept că ţi-ai luat banii de pe 
masă. 

- Presupun că da. 

— Vrei să-nvârt Roata sau să-nchid şi să-mi beau cafeaua? 
întrebă bărbatul. 

- Învârte-o, spuse Johnny şi-şi aşeză monedele în două 
fişicuri de câte patru pe a treia secvenţă de cifre. 

Când Roata vâjâia în cuşca ei luminoasă, Sarah îl întrebă 
pe Johnny fără să-şi dezlipească ochii de la vârtelniță: 

-— Cât poate aduna un astfel de joc într-o noapte? 

Adolescențţilor li se alăturase un cvartet de oameni mai în 
vârstă, doi bărbați şi două femei. Unul dintre bărbați, de 
statura unui muncitor pe şantier, spuse: 


- Undeva între cinci şi şapte sute de dolari. 

Bărbatul din spatele tejghelei îşi dădu iarăşi ochii peste cap. 

— O, omule, mi-aş dori să ai dreptate, spuse el. 

—- Hei, nu mai face pe falitul, spuse cel de statura unui 
şantierist. În urmă cu douăzeci de ani şi eu mă ocupam cu 
aşa ceva. Cinci spre şapte sute pe noapte, două mii sâmbăta, 
fără nici un efort. Şi asta când nu truchezi Roata. 

Johnny fixa cu privirea Roata care se învârtea acum destul 
de încet să poți citi fiecare cifră în parte când îţi trecea prin 
fața ochilor. Limba trecu de O şi de 00, încheie un tur, încetini, 
încheie un al doilea tur, încetini şi mai mult. 

— E prea departe, omule, spuse unul dintre adolescenți. 

- Aşteaptă, spuse Johnny pe un ton ciudat. 

Sarah se uită atunci la el şi chipul lui alungit, plăcut, părea 
nefiresc de încordat, iar ochii lui albaştri erau mai întunecați 
ca de obicei, erau încețoşați, distanţi. Limba ajunse la 30 şi se 
opri. 

—- Câştigător, câştigător, anunţă ruletistul resemnat, în 
vreme ce mulțimea restrânsă din spatele lui Johnny şi al lui 
Sarah aclama. 

Bărbatul care arăta ca un şantierist îl lovi pe Johnny peste 
spate suficient de tare să-l dezechilibreze uşor. Ruletistul vâri 
mâna în cutia sa Roi-Tan de sub tejghea şi lăsă să cadă patru 
bancnote de câte un dolar lângă cele opt monede de douăzeci 
şi cinci de cenți ale lui Johnny. 

- Gata? - întrebă Sarah. 

- Încă o dată, spuse Johnny. Dacă voi câştiga, tipul ăsta ne 
va fi înapoiat banii cheltuiţi azi la bâlci şi cei de benzină. Dacă 
voi pierde, pierdem în jur de-un dolar jumate. 

— Hei-hei-hei, strigă ruletistul. Începea să-şi recapete buna- 
dispoziție, îşi reintra în ritm: Aşează-i unde pofteşti. Veniţi şi 
voi, ceilalți. Ăsta nu-i sport pentru spectatori. Întruna Roata 
se va-nvârti şi-un! se va opri nime' nu poate şti. 

Bărbatul cu alură de şantierist şi cei doi adolescenţi veniră 
lângă Johnny şi Sarah. După un moment în care se 
consultară între ei, cei doi adolescenţi adunară la un loc 
mărunțiş în valoare de o jumătate de dolar şi pariară pe 


secvența de cifre din mijloc. Bărbatul cu alură de şantierist, 
care se prezentă sub numele de Steve Bernhardt, aşeză un 
dolar pe pătratul marcat ŞAPTE. 

- Tu pe ce pariezi, amice? îl întrebă ruletistul pe Johnny. 
Rămâne pariul de tura trecută? 

- Da, spuse Johnny. 

— O, omule, spuse unul dintre adolescenţi, pui norocu' la- 
ncercare. 

- Cam aşa ceva, spuse Johnny şi Sarah îi zâmbi. 

Bernhardt îi aruncă lui Johnny o privire întrebătoare şi-şi 
mută imediat dolarul pe a treia secvenţă de cifre. 

— Ce dracu', suspină adolescentul care-i spusese lui Johnny 
că pune norocul la încercare. 

Mută şi el pe aceeaşi secvenţă cei cincizeci de cenți pe care-i 
juca împreună cu prietenul său. 

- Toate ouăle-n acelaşi coş, strigă ruletistul. Asta-i 
hotărârea finală? 

Jucătorii rămaseră tăcuți, consimțind. Doi zilieri fuseseră şi 
ei atraşi de joc, unul dintre ei acompaniat de prietena lui; se 
afla acum o ceată destul de mare de oameni în fața gheretei cu 
Roata Norocului, singura rămasă deschisă în galeria din ce în 
ce mai întunecată. Ruletistul imprimă Roţii o mişcare 
viguroasă. Douăsprezece perechi de ochi o urmăriră cum se 
învârte. Sarah se surprinse uitându-se din nou la Johnny, 
spunându-şi cât de ciudat arăta fața lui în lumina asta 
îndrăzneață şi, totuşi, cumva reținută. Se gândi iarăşi la 
mască - Jekyll şi Hyde, par şi impar. Stomacul i se strânse din 
nou, făcând-o să se simtă puțin slăbită. Roata încetini, începu 
să ticăie. Adolescențţii începură să strige la ea, îndemnând-o să 
continue. 

— Încă puţin, iubire, o ademeni Steve Bernhardt. Încă puţin, 
dulceaţă. 

Roata intră ticăind în a treia secvenţă de cifre şi se opri pe 
24. Aclamaţiile se ridicară iarăşi din rândul mulțimii. 

- Johnny, ai reuşit, ai reuşit! strigă Sarah. 

Ruletistul fluieră dezgustat printre dinţi şi plăti pariurile. 
Un dolar pentru adolescenţi, doi pentru Bernhardt, o 


bancnotă de zece şi două de un dolar pentru Johnny. Avea 
acum optsprezece dolari în fața lui pe masă. 

- Câştigător, câştigător, hei-hei-hei. Încă o dată, amice? 
Roata ţine cu tine-n seara asta. 

Johnny se uită la Sarah. 

- Tu hotărăşti, Johnny. 

Însă ea se simțea puţin neliniştită. 

- Continuă, omule, îl îndemnă adolescentul cu nasturele 
imprimat cu chipul lui Jimi Hendrix. Ador să-l văd pe tipu' 
ăsta încasând-o. 

— Bine, spuse Johnny, ultima dată. 

— Aşează-i unde pofteşti. 

Se uitară cu toţii la Johnny, care rămase pe gânduri pentru 
o clipă, masându-şi fruntea. Chipul lui de obicei luminos era 
acum împietrit, serios şi şters. Se uita la Roata din cuşca ei de 
lumini, iar degetele i se mişcau întruna pe pielea fină de 
deasupra ochiului său drept. 

- Rămâne pe loc, spuse el într-un sfârşit. 

Un murmur circumspect din partea mulțimii. 

- O, omule, asta chiar înseamnă să-ţi pui norocul la- 
ncercare. 

— S-a-ncins, spuse Bernhardt reţinut. Se uită în spate la 
soția lui, care ridică din umeri, exprimându-şi astfel completa 
lipsă de înțelegere. Pariez alături de tine, fie ce-o fi. 

Adolescentul cu nasturele acela se uită la prietenul lui, care 
ridică din umeri şi scutură din cap. 

- Bine, spuse el, întorcându-se către ruletist. Rămânem şi 
noi în joc. 

Roata se învârti. Sarah auzi în spatele lor unul dintre zilieri 
pariind ceilalți cinci dolari că nu va mai ieşi secvenţa a treia şi 
acum. Stomacul i se strânse încă o dată, dar acum nu se mai 
opri; pur şi simplu continuă să se contracte, iar ea fu convinsă 
că i se făcea rău. Pe față îi ieşiră broboane de transpirație rece. 

Roata prinse a încetini încă din primul tur şi unul dintre 
adolescenţi îşi flutură mâinile nervos. Dar nu se îndepărtă. 
Limba trecu de 11,12, 13. Ruletis-tul părea în sfârşit fericit. 
Tic-tac-tic, 14, 15, 16. 


- Va trece, spuse Bernhardt. 

În vocea lui se simţea uimirea. Ruletistul se uită la Roată ca 
şi când şi-ar fi dorit să întindă pur şi simplu mâna şi s-o 
oprească. Limba trecu de 20,21 şi se opri hotărâtă în locul 
marcat 22. 

Urmă un alt strigăt de triumf din partea mulțimii, care 
crescuse acum până la aproape douăzeci de persoane. Toţi cei 
încă aflaţi la bâlci se adunaseră aici, se părea. Ca prin ceaţă, 
Sarah îl auzi pe zilierul care pierduse banii de pariu 
bombănind ceva despre „Noroc chior”, în vreme ce-şi achita 
datoria. li bubuia capul. Picioarele şi le simțea dintr-o dată 
oribil de nesigure, muşchii tremurânzi nu şi-i mai putea 
controla. Clipi repede de mai multe ori şi se alese în schimb 
doar cu o senzație ameţitoare de vertij. 

Lumea i se părea că se înclinase într-un unghi nefiresc, ca 
şi când încă s-ar mai fi aflat în maşinuțe, după care se 
stabiliza încet la loc. 

Am mâncat un hot dog, gândi ea deprimată. Asta primeşti 
pentru că ţi-ai încercat norocul la bâlci, Sarah. 

— Hei-hei-hei, spuse ruletistul fără prea mare entuziasm şi 
plăti datoria. Doi dolari adolescenților, patru lui Steve 
Bernhardt şi apoi un mănunchi lui Johnny - trei bancnote de 
zece, una de cinci şi una de unu. Ruletistul nu deborda de 
bucurie, dar era optimist. Dacă bărbatul înalt şi costeliv, 
prietenul blondei arătoase, mai paria o dată pe secvența a 
treia, ruletistul va lua înapoi aproape sigur tot ceea ce dăduse. 
Nu erau banii slăbănogului până ce nu-i lua de pe masă. Şi 
dacă avea să plece? Ei bine, scosese o mie de dolari cu Roata 
astăzi; îşi permitea să mai şi dea puțin. Vorba va-ncepe să 
circule că cineva dăduse lovitura la Roata lui Sol Drummore şi 
mâine se va juca mai abitir ca niciodată. Un câştigător făcea 
reclamă bună. 

— Aşează-i unde pofteşti, strigă el. 

Mai mulți dintre ceilalți se apropiaseră de masă şi pariau 
monede de zece şi de douăzeci şi cinci de cenți. Ruletistul se 
uită însă doar la jucătorul care avea banii lui. 

— Ce spui, amice? Vrei s-atingi luna? 


Johnny se uită la Sarah. 

— Ce spui... hei, te simţi bine? Eşti albă ca o fantomă. 

— Stomacul, spuse ea, reuşind să zâmbească. Cred că e din 
cauza hot dog-ului. Putem merge acasă? 

— Sigur. Cum să nu. 

Tocmai aduna mănunchiul de bancnote mototolite de pe 
masă, când ochii îi căzură din nou asupra Roţii. Grija caldă 
pentru ea, care se putuse citi în ei, dispăru. Părură să se 
întunece la loc, să devină reci şi scormonitori. Se uită la roată 
aşa cum s-ar uita un copil la propria sa colonie de furnici, 
gândi Sarah. 

- Doar un minut, spuse el. 

- Bine, răspunse Sarah. 

Dar acum nu o mai durea doar stomacul, ci se simțea şi 
ameţită. Se auzeau nişte ghiorăituri din partea de jos a 
stomacului, care nu-i plăceau. Doamne, te rog să nu dai 
drumul bubuiturilor la uşa din dos. Te rog. 

Gândi: Nu va fi mulțumit până ce nu-i va fi pierdut iarăşi. 

Apoi, cu o certitudine ciudată: Dar nu-i va pierde. 

- Ce spui, amice? întrebă ruletistul. Deasupra sau 
dedesubt, înăuntru sau afară. 

- Caca sau pişu, spuse unul dintre zilieri şi râse zbuciumat. 

Sarei îi vâjâia capul. 

Johnny împinse brusc bancnotele şi monedele spre colțul 
mesei. 

— Ce faci? întrebă ruletistul, sincer şocat. 

- Întreaga grămadă pe 19, spuse Johnny. 

Sarah vru să geamă şi se forță să tacă, muşcându-şi buzele. 
Mulțimea murmură. 

- Nu întinde coarda, îi spuse Steve Bernhardt la ureche. 

Johnny nu răspunse. Se holba la Roată cu un soi de 
indiferență. Ochii lui păreau aproape violeţi. 

Urmă un clinchet neaşteptat pe care Sarah bănui că-l aude 
doar ea. Apoi observă că toți ceilalți care pariaseră îşi 
retrăgeau banii de pe masă, lăsându-l pe Johnny să joace 
singur. 


Nu! se surprinse ea vrând să strige. Nu aşa, nu singur, nu e 
corect... 

Îşi muşcă buzele. Se temea că va vomita dacă-şi va deschide 
gura. Stomacul o durea acum foarte tare. Grămada banilor 
câştigaţi de Johnny rămase singură sub lumina goală. 
Patruzeci şi patru de dolari, iar plata pentru un singur număr 
jucat şi câştigat era de zece ori suma pariată. Ruletistul îşi 
umezi buzele. 

- Domnule, autorităţile spun că nu am voie să accept 
pariuri, mai mari de doi dolari pe un singur număr. 

— Haide, mormăi Bernhardt. Nu ai voie să accepți nici 
pariuri mai mari de zece dolari pe secvenţă şi tocmai l-ai lăsat 
pe tip să parieze optsprezece. Care-i problema, începi să 
transpiri la boaşe? 

- Nu, doar că... 

- Haide, spuse Johnny fără veste. Hotărăşte-te. Prietena 
mea se simte rău. 

Ruletistul măsură mulțimea din priviri. Mulțimea se uită 
înapoi la el cu ochi ostili. Era de rău. Nu înțelegeau că tipul 
arunca doar cu banii în vânt şi că el nu făcea decât să încerce 
să-l oprească. La dracu'. Mulțimea nu va fi mulțumită orice-ar 
face. Să-l lase, deci, pe tip să-şi facă damblaua şi să piardă 
banii, ca să poată închide el dugheana pentru astăzi. 

- Ei bine, spuse, atâta vreme cât nici unul dintre voi nu e 
inspector... 

Se întoarse către Roată: 

- Întruna Roata se va-nvârti şi-un! se va opri nime' nu poate 
şti. 

Învârti, aruncând cifrele într-o ceață instantanee. Pentru o 
vreme, ce păru mai lungă decât putea fi în realitate, nu se 
auzi nimic altceva decât vâjâitul Roţii Norocului, suflarea 
vântului de noapte fluturând o bucată de prelată pe undeva şi 
bubuitul morbid chiar din capul lui Sarah. În gând, îl imploră 
pe Johnny să o ia în brațe, însă el nu făcu decât să stea tăcut 
cu mâinile pe masa de joc şi cu ochii fixați asupra Roţii, ce 
părea hotărâtă să se învârtă la infinit. 


Într-un sfârşit, încetini îndeajuns de mult ca ea să poată 
citi numerele şi îl văzu pe 19, 1 şi 9 vopsite în roşu pe un 
fundal negru. Sus şi jos, sus şi jos. Rotaţia uniformă a Roţii se 
preschimbă într-un tic-tic-tic egal care răsuna foarte puternic 
în liniştea de acolo. 

Acum, cifrele mărşăluiau pe lângă limbă cu o hotărâre din 
ce în ce mai slabă. 

Unul dintre zilieri strigă mirat: 

- Pentru numele lui lisus, va fi pe-aproape, în orice caz! 

Johnny stătea calm, uitându-se la Roată, şi acum ei i se 
păru (deşi poate era din cauza greţii, care acum i se mişca 
prin pântece în valuri crispate, peristaltice) că ochii lui erau 
aproape negri. Jekyll şi Hyde, gândi ea, şi-i fu dintr-o dată, 
fără noimă, teamă de el. 

Tic-tic-tic. 

Roata păcăni în a doua secvenţă, trecu de 15 şi 16, păcăni 
dincolo de 17 şi, după ce ezită preț de o clipă, trecu şi de 18. 
Cu un ultim tic! limba căzu în locaşul 19. Mulțimea îşi ținu 
răsuflarea. Roata se mişcă uşor, aducând limba până lângă 
spița dintre 19 şi 20. Pentru un sfert de secundă, păru că spița 
nu va putea ţine limba în locaşul 18, că ultima pulsație a 
inerției muribunde o va duce în locaşul 20. Apoi, Roata intră 
în recul, inerția epuizându-se, şi se opri în loc. 

Preţ de o clipă, nu se auzi nimic dinspre mulțime. Absolut 
nici un sunet. 

Apoi, unul dintre adolescenţi, uşor şi uimit: 

- Hei, omule, tocmai ai câştigat cinci sute patruzeci de 
dolari. 

Steve Bernhardt: 

- N-am mai văzut o asemenea tură niciodată. Niciodată. 

Apoi, mulțimea aclamă. Johnny fu lovit amical peste spate 
cu palmele, cu pumnii. Oamenii se loviră de Sarah să ajungă 
la el, să-l atingă şi, pentru clipa cât statură despărțiți, ea 
simți o panică groaznică, crudă. Vlăguită, ea fu lovită din 
toate părțile, în vreme ce stomacul i se crispa nebuneşte. O 
duzină de imagini reziduale ale Roţii îi fluturară înnegrite prin 
fața ochilor. 


O clipă mai târziu, Johnny era alături de ea, iar ea observă 
cu o bucurie palidă că într-adevăr era Johnny, nu figura aceea 
imobilă, ca de statuie, care se uitase la Roata ce completa 
ultima tură. Părea confuz şi îngrijorat pentru ea. 

- Iubito, îmi pare rău, spuse el şi ea îl iubi pentru asta. 

- Sunt bine, răspunse ea, neştiind dacă era sau nu 
adevărat. 

Ruletistul îşi curăță gâtul. 

- Roata s-a închis, spuse el. Roata s-a închis. 

Vociferări iritate de consimțământ din partea mulțimii. 
Ruletistul se uită la Johnny. 

— Va trebui să-ti dau un cec, tinere domn. Nu ţin atâţia bani 
gheaţă în gheretă. 

—- Sigur, orice, spuse Johnny. Grăbeşte-te numai. 
Domnişoara aceasta se simte într-adevăr rău. 

— Sigur, un cec, spuse Steve Bernhardt cu un dispreţ infinit. 
Îți va da un cec bun doar să te ştergi la cur cu el, iar elva fi în 
Florida la iarnă. 

- Bunul meu domn, începu ruletistul, te asigur că... 

- O, asigur-o pe mă-ta, poate că ea te va crede, spuse 
Bernhardt. 

Se întinse fără veste peste masa de joc şi căută pe dibuite 
sub tejghea. 

— Hei! - strigă ruletistul. Asta-nseamnă jaf! Mulțimea nu 
păru impresionată de declaraţia lui. 

— Te rog, murmură Sarah. 1 se învârtea capul. 

- Nu-mi pasă de bani, spuse Johnny deodată. Lăsaţi-ne să 
trecem, vă rog. Domnişoara se simte rău. 

- O, omule, spuse adolescentul cu nasturele desenat cu 
chipul lui Jimi Hendrix, dar el şi prietenul lui se dădură 
şovăitori la o parte. 

- Nu, Johnny, spuse Sarah, deşi se abţinea acum să nu 
vomite doar grație voinței. la-ți banii. 

Cinci sute de dolari reprezentau salariul lui Johnny pe trei 
săptămâni. 

- Plăteşte, lăudăros de doi bani ce eşti! - tună Bernhardt. 


Scoase de sub tejghea cutia de trabucuri Roi-Tan, o împinse 
în lături fără ca măcar să se uite înăuntru, mai căută ceva şi, 
de data aceasta, scoase o cutie de oţel ferecată, vopsită într-un 
verde industrial. O trânti pe masa de joc. 

- Dacă nu sunt înăuntru cinci sute patruzeci de babani, îmi 
mănânc cămaşa în fața tuturor. 

Îşi lăsă mâna bătătorită şi grea pe umărul lui Johnny. 

— Aşteaptă doar o clipă, tinere. Îţi vei primi banii, sau dacă 
nu, nu mă numesc eu Steve Bernhardt. 

— Serios, domnule, nu am atât de mulți... 

— Plăteşte, spuse Steve Bernhardt, înclinându-se spre el, sau 
o să am grijă să ţi se-nchidă baraca. Vorbesc serios. Sunt cât 
se poate de sincer. 

Ruletistul suspină şi pescui înăuntrul cămăşii. Scoase o 
cheie atârnată pe un lanţ cu zale mici. Mulțimea suspină. 
Sarah nu mai rezista. Îşi simţea stomacul umflat şi, dintr-o 
dată, la fel de nemişcat ca moartea. Totul avea să iasă afară, 
totul, şi cu viteza unui tren expres. Se împletici de lângă 
Johnny şi-şi croi drum cu brațele prin mulțime. 

- Dragă, eşti bine? - o întrebă o voce de femeie şi Sarah îşi 
scutură capul orbeşte. 

- Sarah? Sarah! 

Pur şi simplu nu te poți ascunde... de Jekyll şi de Hyde, 
gândi ea incoerent. Masca fosforescentă părea să plutească 
morbid în fața ochilor ei în mijlocul întunericului, în vreme ce 
ea alerga pe lângă carusel. Se lovi cu umărul de-un stâlp de 
iluminat, se legănă pe picioare, se agăță de el şi vomită. Părea 
că iese totul din ea, făcându-i stomacul să se chircească, 
parcă prins într-un pumn puternic şi alunecos. Se lăsă în voia 
acestor mişcări spasmodice atât cât putu. 

Miroase ca vata pe băț, gândi ea, şi cu un geamăt, vomită 
iarăşi, apoi iarăşi. În fața ochilor începură să-i danseze pete. 
Ultimul zvâcnet scosese din ea nimic altceva decât doar 
MUuCus şi aer. 

- O, Doamne, spuse ea slăbită şi se sprijini pe stâlpul de 
iluminat să nu cadă. 


Undeva în spatele ei, Johnny îi striga numele, dar nu-i 
putea răspunde încă, nu voia. Stomacul i se liniştea puţin câte 
puțin şi, pentru o clipă măcar, voia să rămână aici în 
întuneric şi să se felicite pentru că era teafără, pentru că 
supraviețuise acestei seri la bâlci. 

- Sarah? Sarah! 

Scuipă de două ori să-şi curețe cât de cât gura. 

- Sunt aici, Johnny. 

El veni de după caruselul pe care căluții de gips înghețaseră 
la mijlocul saltului. Observă că ţinea într-o mână un 
mănunchi gros de bancnote verzi. 

— Te simţi bine? 

- Nu, dar mai bine, oricum. Am vomitat. 

— Oh. O, lisuse. Să mergem acasă. O prinse uşor de braţ. 

- Ţi-ai primit câştigul. 

El se uită spre mănunchiul de bani, după care şi-i îndesă 
absent în buzunarul de la pantaloni. 

- Mda. O parte din ei sau toţi, nu ştiu. l-a numărat tipul ăla 
corpolent. 

Sarah îşi scoase o batistă din poşetă şi începu să se şteargă 
la gură cu ea. O înghiţitură de apă, gândi ea. Mi-aş vinde 
sufletul pentru o gură de apă. 

— Ar trebui să-ţi pese, spuse ea. Sunt o grămadă de bani. 

- Banii de găsit aduc ghinion, spuse el sumbru. E una 
dintre zicalele mamei mele. Are un milion de altele. Şi 
dezaprobă cu vehemenţă jocurile de noroc. 

- Baptistă săpată-n piatră, spuse Sarah, după care tremură 
convulsiv. 

— Eşti bine? întrebă el îngrijorat. 

— Fiori, spuse ea. După ce urcăm în maşină, vreau să 
porneşti radiatorul la maximum şi... Oh, Doamne, o să vomit 
din nou. 

Se întoarse cu spatele la el şi scuipă, forțându-se să vomite, 
scoțând ceva ce semăna cu un geamăt. Se legănă pe picioare. 
EI o susținu cu blândețe, dar ferm. 

- Poţi face drumul până la maşină? 

- Da. Acum mă simt bine. 


Dar o durea capul şi în gură avea un gust acru, iar muşchii 
spatelui şi cei abdominali i se păreau cu toții supraîntinşi, 
încordați şi zvâcnind. 

Păşiră încet, umăr la umăr, în josul culoarului principal, 
târşâindu-şi picioarele prin rumeguş, trecând pe lângă 
corturile închise pentru acea zi. O umbră aluneca în spatele 
lor şi Johnny aruncă o privire tăioasă în urmă, conştient 
probabil de suma de bani pe care o avea în buzunar. 

Era unul dintre adolescenţi - în vârstă de vreo cincisprezece 
ani. Acesta le zâmbi timid. 

— Sper că vă simţiți mai bine, îi spuse lui Sarah. Pariez că-i 
din cauza hot dog-urilor ăstora. Ţi se poate face rău destul de 
uşor de la ei. 

— Uf, nu mai pomeni de aşa ceva, spuse Sarah. 

— Aveţi nevoie să vă ajut s-o duceți la maşină? îl întrebă pe 
Johnny. 

- Nu, mulțumesc. Ne descurcăm. 

— Bine. Trebuie s-o tulesc, oricum. 

Dar mai rămase pe loc încă o clipă, zâmbetul lui timid 
lărgindu-se într-un rânjet. 

— Ador să-l văd pe tipu' ăla încasând-o. 

Dispăru cu paşi mari în întuneric. 

Maşina albă şi micuță a lui Sarah rămăsese singură în 
parcarea întunecată; stătea ghemuită sub un bec cu sodiu 
asemenea unui cățeluş izgonit, uitat. Johnny deschise 
portiera pasagerului şi ea se refugie cu grijă înăuntru. El urcă 
în spatele volanului şi porni motorul. 

— Îi va lua puţin radiatorului să se încingă, spuse el. 

- Nu contează. Acum mi-e cald. 

Se uită la ea şi observă broboanele de transpirație 
formându-i-se pe față. 

- Poate ar trebui să ne abatem pe la secția de urgenţă a 
spitalului Eastern Main Medical, spuse el. Dacă e vorba de 
salmonela, s-ar putea să fie grav. 

- Nu, mă simt bine. Vreau doar să ajung acasă şi să dorm; 
dimineață mă voi trezi numai ca să sun la şcoală şi să anunț 
că sunt bolnavă, după care mă voi culca la loc. 


— Nici măcar atât nu trebuie să faci. O să anunţ eu, Sarah. 

Se uită la el recunoscătoare. 

— Vrei să faci asta? 

— Sigur. 

Se îndreptau acum spre şoseaua principală. 

- Îmi pare rău că nu pot veni acasă la tine, spuse Sarah. 
Sincer îmi pare rău. 

- Nu-i vina ta. 

— Sigur că-i vina mea. Am mâncat hot dog-ul care nu 
trebuia. Sarah ghinionista. 

— Te iubesc, Sarah, spuse Johnny. 

Aşadar, o spusese, în sfârşit, nu mai avea cum să retracteze 
cuvintele, care păreau că atârnă între ei în interiorul maşinii 
aflate în mişcare, aşteptând o rezolvare din partea cuiva. 

Ea făcu ceea ce putu: 

- Mulţumesc, Johnny. 

Îşi continuară drumul într-o tăcere confortabilă. 


CAPITOLUL DOI 
1 


Era aproape miezul nopţii când Johnny opri maşina în 
parcarea din fața casei ei. Sarah moțăia. 

— Hei, spuse el, oprind motorul şi scuturând-o încetişor. Am 
ajuns. 

- Oh... bine. 

Se ridică şi-şi trase haina mai strâns în jurul ei. 

— Cum te simţi? 

- Mai bine. Mă arde la stomac şi mă doare spatele, dar e 
mai bine. Johnny, ia maşina cu tine înapoi la Cleaves. 

- Nu, mai bine nu, spuse el. Ar putea vedea cineva că a stat 
parcată în fața blocului toată noaptea. Nu avem nevoie de 
astfel de bârfe. 

- Dar aveam de gând oricum să merg cu tine... 

Johnny zâmbi. 


— Şi numai pentru asta ar fi meritat să riscăm, chiar dacă 
ar fi trebuit să mergem pe jos trei cvartale. Pe lângă asta, 
vreau să ai maşina aproape în caz că te răzgândeşti în privința 
spitalului. 

- N-o să mă răzgândesc. 

- Dar s-ar putea. Pot intra să sun după un taxi? 

— Sigur că poți. 

Intrară şi Sarah aprinse luminile înainte să fie cuprinsă de 
un nou val de fiori. 

— Telefonul e în sufragerie. Eu mă întind şi mă acopăr cu o 
pătură. 

Sufrageria era mică şi strict utilitară, cu excepţia unor 
perdele cu imprimeuri - un model floral psihedelic, intens 
colorat - care dădeau impresia de cazarmă şi, pe un perete, 
câteva postere: Dylan la Forest Hills, Baez la Carnegie Hali, 
Jefferson Airplane la Berkeley, Byrds în Cleveland. 

Sarah se întinse pe canapea şi-şi trase o pătură până sub 
bărbie. Johnny se uită la ea, sincer îngrijorat. Chipul ei era alb 
ca hârtia, cu excepţia unor cercuri întunecate sub ochi. Arăta 
cât se poate de bolnavă. 

- Poate ar fi mai bine să-mi petrec aici noaptea, spuse el. În 
caz că se întâmplă ceva, cum ar fi... 

- Cum ar fi o fractură cervicală? 

Se uită la el cu o privire comic-compătimitoare. 

— Păi, ştii tu. Orice e posibil. 

Ghiorăielile de rău augur din viscere o convinseră. Fusese 
hotărâtă să încheie noaptea culcându-se cu John Smith. Acest 
scenariu nu mai putea fi pus în practică. Dar asta nu 
însemna că noaptea trebuia să se încheie cu el veghind asupra 
ei, în vreme ce ea vomita, se grăbea către toaletă şi înghițea pe 
nerăsuflate aproape o sticlă întreagă de Pepto-Bismol. 

- O să mă descurc, spuse ea. N-a fost decât un hot dog 
stricat, Johnny. La fel de bine ai fi putut să-l nimereşti tu. Dă- 
mi un telefon când ai fereastră mâine. 

— Eşti sigură? 

- Da, sunt. 

— Bine, puştoaico. 


Ridică telefonul fără alte cuvinte şi chemă un taxi. Ea îşi 
închise ochii, legănată şi liniştită de sunetul vocii lui. Unul 
dintre lucrurile care-i plăceau cel mai mult la el era că 
întotdeauna încerca să dea tot ce avea mai bun, să facă ce era 
mai bine, fără să aştepte ceva în schimb. Asta era bine. Era 
prea obosită şi se simțea prea slăbită să se mai angajeze în 
mici jocuri sociale. 

— S-a făcut, spuse el, închizând receptorul. Au trimis un tip 
şi ajunge în cinci minute. 

— Cel puţin te-ai ales cu bani de taxi, spuse ea, zâmbind. 

- Şi am de gând să-i las un bacşiş gras, răspunse el, 
imitându-l ageamiu pe W. C. Fieldsi?. 

Se apropie de canapea, se aşeză lângă ea, o ţinu de mână. 

- Johnny, cum ai reuşit? 

— Hmm? 

- Roata. Cum ai reuşit să câştigi? 

- A fost noroc chior, spuse el, părând puţin stânjenit. 
Oricine are parte, din când în când, de noroc chior. Aşa cum se 
întâmplă la cursele de cai sau la black-jack sau, pur şi simplu, 
la datul cu banul. 

— Nu, spuse ea. 

- Hă? 

- Nu cred că oricine are parte de noroc chior din când în 
când. A fost ceva aproape sinistru de straniu. M-a... speriat 
puţin. 

— Chiar aşa? 

- Da. 

Johnny suspină. 

- Din când în când am presentimente, asta-i tot. Asta de 
când mă ţin minte, de când eram doar un puşti. Şi m-am 
priceput mereu să găsesc lucrurile pe care oamenii le 
pierdeau. Cum s-a întâmplat cu micuța Lisa Schumann de la 
şcoală. Ştii de cine vorbesc? 

— Lisa cea micuță, tristă şi retrasă? - Zâmbi. - O ştiu. E 
mereu cu capul în nori la ora mea de gramatică. 

— Îşi pierduse inelul, spuse Johnny, şi a venit în lacrimi la 
mine să-mi spună. Am întrebat-o dacă verificase ungherele din 


spate ale raftului de sus din dulăpior. Doar o bănuială. Dar 
acolo era. 

— Şi ai fost tot timpul în stare de aşa ceva? 

E] râse şi scutură din cap. 

— Aproape niciodată. - Zâmbetul tremură puţin. - Dar astă- 
seară a fost ceva puternic, Sarah. Prinsesem Roata aceea... - 
închise încet pumnii şi se uită la ei, acum încruntându-se. - O 
prinsesem chiar aşa. Şi o asociam în mintea mea cu cele mai 
ciudate lucruri. 

— De exemplu? 

- Cu cauciuc, spuse el încet. Cauciuc arzând. Şi rece. Şi 
gheață. Gheaţă neagră. Aceste lucruri îmi bântuiau prin 
minte în clipele acelea. Dumnezeu ştie de ce. Şi un 
presentiment rău. Asemenea unui avertisment. 

Se uită la el îndeaproape, fără să spună ceva, iar chipul lui 
se lumină încet. 

- Dar a dispărut acum, orice ar fi fost. Nimic, probabil. 

— A fost un noroc de cinci sute de dolari, în orice caz, spuse 
ea. 

Johnny râse şi dădu din cap. Nu mai spuse nimic şi ea 
ațipi, fericită să-l aibă alături. Se trezi când farurile 
pătrunseră prin geam şi luminară peretele. Taxiul lui. 

- O să te sun, spuse el şi o sărută tandru pe obraz. Eşti 
sigur că nu vrei să rămân cu tine? 

Dintr-o dată, ea vru, dar negă din cap. 

— Sună-mă, spuse. 

— În a treia recreaţie, promise el. Se duse către uşă. 

- Johnny? Se întoarse. 

- Te iubesc, Johnny, spuse ea şi chipul lui se lumină 
asemenea unui bec. 

EI îi trimise o bezea. 

- Când te vei simți mai bine, spuse el, vom discuta despre 
asta. 

Sarah aprobă din cap, însă trecură patru ani şi jumătate 
până să apuce să discute cu Johnny Smith din nou. 


2 


- Te deranjează dacă stau în față? îl întrebă Johnny pe 
şoferul de taxi. 

- Mnu. Numai să nu te loveşti cu genunchiul de taxometru. 
E sensibil. 

Johnny îşi strecură cu oarecare efort picioarele lui lungi sub 
taxometru şi închise portiera. Taxime-tristul, un bărbat de 
vârstă mijlocie cu chelie şi burtă, cobori stegulețul şi taxiul 
porni în sus pe Flagg Street. 

— Încotro? 

— Cleaves Mills, spuse Johnny. Strada Principală, îţi arăt eu 
unde. 

- Trebuie să trec pe tariful 2, spuse taximetristul. Nu-mi 
place s-o fac, dar va trebui să mă întorc gol de acolo. 

Mâna lui Johnny se strânse absent pe umflătura făcută de 
bancnote în buzunarul pantalonilor. Încercă să-şi amintească 
dacă mai avusese vreodată atât de mulţi bani la el. O singură 
dată, îşi cumpărase un Chevy vechi de doi ani cu o mie două 
sute de dolari. Din capriciu, ceruse bani peşin de la bancă, 
doar ca să vadă cum arată la un loc. Nu fusese cine ştie ce, 
dar mirarea de pe chipul vânzătorului de maşini atunci când îi 
pusese o mie două sute de dolari în mână fusese un lucru 
minunat de observat. Dar acest mănunchi nu-l făcea deloc să 
se simtă bine, ci doar vag incomodat, şi axioma mamei lui îi 
reveni în minte: Banii de găsit aduc ghinion. 

- Tariful 2 e bine, îi spuse taximetristului. 

— Atâta vreme cât suntem înțeleşi, spuse taximetristul şi 
mai expansiv. Am ajuns aşa repede datorită faptului că am 
fost chemat la Riverside şi nimeni n-a apărut când am ajuns 
acolo. 

- Chiar aşa? - întrebă Johnny fără prea mare interes. 

Dincolo de geam, case întunecate treceau pe lângă ei în 
goană. Câştigase cinci sute de dolari; nimic nici pe departe 
asemănător cu aşa ceva nu i se mai întâmplase înainte. 
Mirosul acela fantomatic de cauciuc ars... senzaţia că retrăia 
în parte ceva ce i se întâmplase când fusese foarte mic... iar 
presentimentul acela rău, venind să contrabalanseze binele, 
încă-l mai domina. 


- Mda, beţivii ne cheamă şi apoi se răzgândesc, spuse 
taximetristul. Beţivi blestemați, îi urăsc. Ne cheamă şi-şi spun 
apoi, ce dracu', să mai bea alte câteva beri. Sau îşi beau banii 
de taxi cât aşteaptă şi când ajung eu şi strig Cine vrea un taxi? 
nu vor să recunoască că ne-au chemat. 

- Mda, spuse Johnny. 

La stânga lor, curgea râul Penobscot, întunecat şi uleios. 
Apoi i se făcuse rău lui Sarah şi-i spusese că-l iubeşte, în 
pofida tuturor lucrurilor. Probabil c-o prinsese doar într-un 
moment de vulnerabilitate, dar, Doamne! Dacă vorbise serios? 
îi căzuse cu tronc aproape încă de la prima întâlnire. Acesta 
fusese norocul serii, nu cel cu Roata. Numai că la Roată i se 
tot întorcea lui gândul, ea îl neliniştea. În întuneric, încă o mai 
vedea învârtindu-se, şi în urechi încă mai auzea tic-tic-tic-ul 
din ce în ce mai rar al limbii, săltând peste spiţe asemenea 
unui sunet auzit într-un vis angoasant. Banii de găsit aduc 
ghinion. 

Taximetristul vira pe Route 6, pornit acum bine în propriul 
său monolog. 

—- Aşa că zic: Bagă-ţi-o ştii tu unde. Adică, puştiu-i un 
prostănac, corect? Nu sunt obligat să înghit porcării ca alea de 
la nimeni, nici măcar de la propriul meu băiat. Conduc taxiul 
ăsta de douăzeci şi şase de ani. Am fost reținut de poliție de 
şase ori. 

Am fost implicat în accidente fără număr, deşi niciodată n-a 
fost ceva grav, pentru care mulțumesc Mariei, Mama lui lisus, 
şi Sfântului Cristopher şi lui Dumnezeu Atotputernicul, 
înţelegi ce zic? Şi-n fiecare săptămână, chiar dacă făceam 
puţini bani, puneam deoparte cinci gologani pentru facultate, 
încă de când era doar un prichindel care sugea din sticlă. Şi 
pentru ce? Ca să poată veni într-o zi acasă şi să-mi spună că 
preşedintele Statelor Unite e un porc. Blestemăţie! Puştiu' 
probabil crede că şi io-s un porc, chiar dacă ştie că dac-o 
spune vreodată-i rearanjez dantura. Aşadar, asta-i tânăra 
generație pe care-o avem. Aşa că zic: Bagă-ţi-o ştii tu unde. 

- Mda, spuse Johnny. 


Acum trecea pe lângă ei o pădure. Mlaştina lui Carson era 
pe dreapta. Mai aveau, mai mult sau mai puţin, unsprezece 
kilometri până la Cleaves Mills. Taxometrul mai înregistra zece 
cenți. 

Zece cenți amărăţi, o zecime de dolar. Hei-hei-hei. 

— Ce învârți, dacă pot întreba? spuse taximetristul. 

- Predau la liceu în Cleaves. 

— O, da? Ştii atunci despre ce vorbesc. Ce dracu-i cu copiii 
ăştia, totuşi? 

Păi, au mâncat un hot dog stricat numit Vietnam şi s-au 
ales cu ptomaină. Li l-a vândut un tip pe nume Lyndon 
Johnson. Aşa că ei s-au dus la tipul ăstălalt, înţelegi, şi i-au 
spus: Pentru numele lui lisus, domnule, mi-e rău de mor. Şi 
ăstalalt tip, numele lui era Nixon, le-a spus: Ştiu cum să vă 
vindec. Mai mâncaţi nişte hot dog-uri. Asta e problema cu 
tinerii din America. 

— Nu ştiu, spuse Johnny. 

— Iţi faci planuri toată viața şi faci tot ce-ţi stă-n puteri, 
spuse taximetristul şi acum se simțea în vocea lui o uimire 
sinceră, o uimire care nu va ţine mult, fiindcă taximetristul 
tocmai îşi trăia ultimul minut din viață. 

lar Johnny, care nu ştia acest lucru, simți milă 
nedisimulată pentru acest bărbat, simți compasiune pentru 
incapacitatea lui de-a înţelege. 

Come on over baby, whole lotta shakin goin on. 

- Niciodată nu-i doreşti decât ce-i mai bun, iar puştiu' vine- 
acasă cu păru' pân la buci şi-ţi zice că preşedintele Statelor 
Unite-i un porc. Un porc! Cacat, nu ştu... 

— Ai grijă! ţipă Johnny. 

Taximetristul se întorsese pe jumătate să se uite la el, fața 
lui buhăită de legionar american părând atât de serioasă şi de 
mânioasă şi de nenorocită în lumina instrumentelor de bord şi 
în strălucirea neaşteptată a farurilor care se apropiau. Se 
întoarse acum smucit în față, dar prea târziu. 

— Iiiiiisuse... 

Erau două maşini, câte una pe fiecare parte a liniei albe. Se 
luaseră la întrecere în susul dealului, portieră lângă portieră, 


un Mustang şi un Dodge Charger. Johnny auzi geamătul 
forțat al motoarelor lor. Charger-ul venea în jos direct spre ei. 
Nici o clipă nu încercă să se ferească din cale şi taximetristul 
încremeni la volan. 

— Duiui.... 

Johnny de-abia observă când Mustang-ul trecu în goană 
prin partea lor stângă. Apoi, taxiul se lovi frontal cu Charger- 
ul, şi Johnny simți că este ridicat şi aruncat afară. Nu simţi 
durere, deşi fu oarecum conştient că s-a lovit cu pulpele de 
taxometru suficient de tare să-l smulgă din cadru. 

Se auzi sunetul sticlei sparte. O trâmbă imensă de flăcări se 
ridică în noapte. Capul lui Johnny se lovi de parbrizul taxiului 
şi-l sparse. Simţul realităţii începu să se scurgă din el. Simţi 
durere, slabă şi distantă, în umeri şi braţe când restul 
corpului său urmă capul prin parbrizul spulberat. Zbura. 
Zbura prin noaptea de octombrie. 

Un gând palid, trecător: Mor? O să mă omoare accidentul 
ăsta? 

Vocea lăuntrică, îi răspunse: Da, probabil că aşa stau 
lucrurile. 

Zburând. Stelele de octombrie umpleau noaptea. Un bum 
asurzitor de benzină explodând. O strălucire portocalie. Apoi, 
întuneric. 

Călătoria lui prin văzduh se sfârşi cu o bubuitură puternică 
şi o împroşcare. O senzaţie de umezeală rece când ateriza în 
Mlaştina lui Carson, la opt metri de locul unde Charger-ul şi 
taxiul, sudate laolaltă, ridicau un rug de flăcări spre cerul 
întunecat. 

Întuneric. 

Dispărând. 

Până când tot ceea ce rămase păru a fi o gigantică roată 
roşu-cu-negru învârtindu-se într-un vid aşa cum trebuie să fie 
între stele, încearcă-ți norocul, prima dată-i baftă, a doua-i 
noroc, hei-hei-hei. Roata se învârti întruna, roşu şi negru, 
limba ticăia trecând de spiţe şi el se forță să vadă dacă se va 
opri la dublu zero, numărul casei, mâna casei, toată lumea 
pierde, casa câştigă. Se forță să vadă, dar roata dispăruse. Era 


doar întunericul şi acel neant atotstăpânitor, uniformizator, 
amicul cel bun, el zilcho. Limbul rece. 
Johnny Smith rămase acolo multă, multă vreme. 


CAPITOLUL TREI 
1 


Cândva cu puţin după ora două a dimineţii zilei de 30 
octombrie 1970, telefonul începu să sune în holul de la 
parterul unei case micuţe, la vreo două sute patruzeci de 
kilometri sud de Cleaves Mills. 

Herb Smith se ridică în pat în capul oaselor, dezorientat, pe 
jumătate târât afară din tărâmul viselor şi abandonat acolo, 
amețit. 

Vocea Verei, venind de lângă el, înfundată din cauza pernei: 

- Telefonul. 

- Mda, spuse el şi sări din pat. 

Herb era un bărbat masiv, cu umeri lați, în vârstă de 
aproape cincizeci de ani, care începuse să chelească şi care 
acum era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de pijama 
albaştri. leşi pe holul de la etaj şi aprinse luminile. La parter, 
telefonul continua să strige. 

Cobori în ceea ce Verei îi plăcea să numească „ungherul 
pentru telefon”. Acesta consta din telefon şi un birou micuţ şi 
ciudat pe care ea-l primise în schimbul unor Timbre Verzi în 
urmă cu aproximativ trei ani. Herb refuzase încă de la început 
saşi aşeze cele o sută opt kilograme în el. Când vorbea la 
telefon, stătea în picioare. Sertarul biroului era plin cu reviste 
Upper Room, Reader's Digest şi Fate. 

Herb întinse mâna după receptor, apoi îl lăsă să mai sune o 
dată. 

Un telefon primit în toiul nopții însemna de obicei unul din 
trei lucruri: un prieten vechi se făcuse mangă şi hotărâse că 
vei fi bucuros să afli veşti despre el chiar şi la două dimineața; 
cineva greşise numărul; veşti proaste. 


Sperând să fie vorba de a doua variantă, Herb ridică 
receptorul. 

— Alo? 

O voce seacă de bărbat spuse: 

— Reşedinţa Herbert Smith? 

- Da? 

— Cu cine vorbesc, vă rog? 

- Eu sunt Herb Smith. Ce... 

— Puteţi aştepta o clipă? 

- Da, dar ce... 

Prea târziu. Auzi un cline uşor, ca şi când persoana de la 
celălalt capăt al firului şi-ar fi scăpat un pantof. Fusese pus pe 
aşteptare. Dintre multele lucruri care nu-i plăceau în privința 
telefonului - legături proaste, copii poznaşi care voiau să ştie 
dacă-l ţineai pe Prințul Albert prizonier într-o conservă, 
operatori care vorbeau precum nişte computere şi linguşitori 
care voiau să te convingă să te abonezi la reviste - cel mai 
mult îi displăcea să fie pus pe aşteptare. Era unul dintre acele 
lucruri insidioase care se infiltraseră în viața modernă, în 
aproximativ ultimii zece ani, aproape fără să fie observat. 
Odată ca niciodată, tipul de la celălalt capăt al firului ar fi 
spus simplu: „Rămâneţi la aparat, bine?”, după care ar fi pus 
receptorul pe masă. În acele vremuri puteai cel puţin să auzi 
discuții în depărtare, un câine lătrând, un radio, un copil 
plângând. Să fii pus pe aşteptare era cu totul altă mâncare de 
peşte. Legătura era acum goală într-un mod întunecat, otova. 
Nu te găseai nicăieri. De ce nu puteau spune pur şi simplu: 
„Vreţi să aşteptaţi cât timp vă îngrop de viu pentru puţină 
vreme?” îşi dădu seama că-i e puțin teamă. 

— Herbert? 

Se întoarse pe călcâie, ținând receptorul la ureche. Vera 
stătea în capul scărilor îmbrăcată în capotul ei maro spălăcit, 
cu părul prins în bigudiuri, cu cine ştie ce cremă întărită până 
la consistenţa unui mulaj, întinsă pe obraji şi pe frunte. 

— Cine e? 

— Nu ştiu încă. M-au pus pe aşteptare. 

— Pe aşteptare? La două şi un sfert dimineața? 


- Da. 

- Nu-i vorba de Johnny, nu-i aşa? S-a întâmplat ceva cu 
Johnny? 

— Nu ştiu, spuse el, luptându-se să nu ridice vocea. 

Dacă te sună cineva la două dimineaţa şi te pune pe 
aşteptare, începi să-ți numeri rudele şi să faci inventarul stării 
lor de sănătate. Faci lista mătuşilor în vârstă. Faci suma 
suferințelor bunicilor, dacă aceştia mai trăiesc. Te întrebi dacă 
nu cumva s-a oprit ceasornicul unuia dintre prietenii tăi. Şi 
încerci să nu te gândeşti că ai un singur fiu pe care-l iubeşti 
foarte mult sau la felul în care acest tip de apeluri telefonice 
par să vină mereu la ora două dimineața sau la cum, dintr-o 
dată, picioarele încep să ţi se înțepenească şi să se îngreuneze 
din cauza tensiunii... 

Vera îşi închisese ochii şi-şi împreunase mâinile între sânii 
mici. Herb încercă să-şi țină nervii sub control. Se reținu de la 
a spune: Vera, Biblia sugerează cu îndârjire să faci genul 
acesta de gesturi în camera ta. Această remarcă i-ar aduce 
Dulcele Zâmbet al Verei pentru Soții Necredincioşi şi Meniţi 
Infernului. La ora două dimineața, şi pus pe aşteptare pe 
deasupra, nu credea că va putea înghiți acest gen de zâmbet. 

Receptorul clicăi din nou şi o altă voce masculină, o voce de 
om mai bătrân, spuse: 

— Alo, domnule Smith? 

— Da, cu cine vorbesc? 

- Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule. Sunt 
sergentul Meggs de la poliția statală, secția din Orono. 

- E vorba de băiatul meu? Are vreo legătură cu el? 

Fără să-şi dea seama, se îndesă în scaunul din ungherul 
pentru telefon. Îşi simţea întregul corp slăbit. 

Sergentul Meggs spuse: 

— Aveţi un fiu pe nume John Smith, fără vreo inițială în 
mijloc? 

- E teafăr? E bine? 

Paşi coborând scările. Vera i se alătură. Pentru o clipă, păru 
calmă, după care se năpusti asupra receptorului asemenea 
unei tigrese. 


- Care e problema? Ce s-a întâmplat cu Johnny al meu? 

Herb îi smulse receptorul din mână, rupându-i una dintre 
unghii. Uitându-se fix la ea, spuse: 

- Mă ocup eu de asta. 

Ea rămase ţeapănă, uitându-se la el cu ochii ei albaştri, 
blajini şi spălăciți, stând larg deschişi deasupra mâinilor 
făcute căuş peste gură. 

- Domnule Smith, mai sunteți la aparat? 

Cuvinte ce părură glazurate cu novocaină ieşiră din gura 
lui Herb: 

— Am un fiu pe nume John Smith, fără vreo inițială în 
mijloc, da. Locuieşte în Cleaves Mills. E profesor la liceul de 
acolo. 

- A fost implicat într-un accident de maşină, domnule 
Smith. Starea lui e extrem de gravă. Îmi pare foarte rău să vă 
dau o astfel de veste. 

Vocea lui Meggs era cadențată, formală. 

—- O, Dumnezeule, spuse Herb. 

Gândurile îi vâjâiau în cap. Cândva, în armată, un băiat din 
sud, înalt, bătăios, cu părul blond, pe nume Childress, îl 
bătuse măr în spatele unui bar din Atlanta. Herb se simțise 
atunci cum se simțea acum, dezarmat, cu toate gândurile 
transformate într-un amalgam netfolositor, răşchirat. 

- O, Dumnezeule, spuse el din nou. 

- E mort? întrebă Vera. E mort? E mort Johnny? Herb 
acoperi microfonul receptorului. 

- Nu, spuse. Nu e mort. 

- Nu e mort! Nu e mort! strigă ea şi căzu în genunchi în 
ungherul pentru telefon cu o bubuitură puternică. O, 
Dumnezeule, Iți mulțumim cu umilință şi-Ţi cerem să-i 
pogori oblăduirea binevoitoare asupra fiului nostru şi să-l 
aperi cu mâna Ta iubitoare, Ţi-o cerem în numele singurului 
Tău Fiu născut printre oameni şi... 

- Taci, Vera! 

Pentru o clipă, toți trei tăcură, meditând parcă la viaţă şi la 
căile ei nu chiar atât de amuzante: Herb, cu corpul lui 
mătăhălos îndesat în banca din ungherul pentru telefon, cu 


genunchii lipiți de partea de dedesubt a biroului şi cu 
buchetul de flori de plastic acoperindu-i fața; Vera, cu 
genunchii sprijiniți de grătarul radiatorului din hol; nevăzutul 
sergent Meggs, care asista la această comedie macabră doar 
pe cale auditivă. 

- Domnule Smith? 

- Da, îmi... Îmi cer scuze pentru întrerupere. 

— E de înţeles, spuse Meggs. 

- Băiatul meu... Johnny... era la volanul Volkswagen-ului 
lui? 

- Capcane mortale, capcane mortale, buburuzele alea mici 
sunt capcane mortale, bolborosi Vera. 

Lacrimile îi curgeau pe faţă, alunecau peste suprafaţa fină 
a cremei de noapte asemenea ploii pe ornamentele de crom ale 
maşinilor. 

- Era într-un taxi al firmei Bangor & Orono Yellow Cab, 
spuse Meggs. O să vă prezint situația din câte informații am 
până acum. Au fost implicate trei maşini, două dintre ele erau 
conduse de nişte puşti din Cleaves Mills. Se luaseră la 
întrecere. Urcau pe ceea ce e cunoscut ca Dealul lui Carson, 
pe Route 6, îndreptându-se spre est. Fiul dumneavoastră era 
în taxi, îndreptându-se spre vest, către Cleaves. Taxiul şi 
maşina de pe contrasens s-au lovit frontal. Taximetristul a fost 
omorât, la fel şi băiatul care conducea cealaltă maşină. Fiul 
dumneavoastră şi un pasager din cealaltă maşină se află la 
spitalul Eastern Maine Med. Din câte ştiu, amândoi sunt 
internați în stare gravă. 

- Gravă, spuse Herb. 

- Gravă! Gravă! gemu Vera. 

O, Christoase, parcă am juca într-unul dintre spectacolele 
alea din afara Broadway-ului, gândi Herb. 1 se făcu ruşine din 
cauza Verei față de sergentul Meggs, care mai mult ca sigur c- 
o auzea pe Vera vociferând în fundal asemenea unui nebunesc 
cor grecesc. Se întrebă câte astfel de conversații susținuse 
sergentul Meggs de când era în serviciu. Hotări că trebuie să fi 
fost destul de multe. Probabil că o sunase deja pe soția 
taximetristului şi pe mama băiatului mort ca să le dea vestea. 


Cum reacţionaseră acestea? Şi ce importanță avea? Nu era 
dreptul Verei să plângă pentru fiul ei? Şi de ce trebuia cineva 
să aibă astfel de gânduri în astfel de momente? 

- Eastern Maine, spuse Herb. 

Notă aceasta într-un carneţel. Desenul din antetul filelor 
întruchipa un aparat telefonic zâmbitor. Cordonul înşiruia 
cuvintele AMICUL TELEFONULUI. 

— Unde e rănit? 

- Cum aţi spus, domnule Smith? 

- Unde a fost lovit? în cap? în burtă? Ce e? E ars? 

Vera ţipă. 

- Vera, poți, te rog, să TACI! 

- Pentru astfel de informații va trebui să sunațţi la spital, 
spuse Meggs grijuliu. Mai sunt vreo două ore până să primesc 
un raport complet. 

- Bine. Bine. 

- Domnule Smith, îmi pare rău că a trebuit să vă sun în 
toiul nopții pentru veşti atât de proaste... 

- Sunt proaste, asta-i sigur, spuse el. Trebuie să sun la 
spital, sergent Meggs. La revedere. 

- Noapte bună, domnule Smith. 

Herb închise şi se uită prosteşte la telefon. Ce simplu apar 
necazurile, gândi el. Ce să mai zici? Johnny. 

Vera scoase un alt țipăt, iar el observă cu o urmă de 
nelinişte că se prinsese de păr, de bigudiuri, şi că începuse să 
tragă. 

- E o pedeapsă! O pedeapsă pentru felul în care trăim, 
pentru păcatele noastre, pentru ceva! Herb, îngenunchează cu 
mine... 

- Trebuie să sun la spital, Vera. Nu vreau s-o fac în 
genunchi. 

- O să ne rugăm pentru el... O să promitem să fim mai 
buni... măcar dacă ai veni mai des cu mine la biserică... poate 
e din cauza trabucurilor tale, pentru că bei bere după 
program cu bărbaţii ăia... pentru că înjuri... pentru că iei în 
deşert numele Domnului Dumnezeului nostru... O pedeapsă... 
e o pedeapsă... 


Herb îşi aşeză mâinile pe fața ei ca s-o oprească să-şi mai 
scuture capul în felul acela sălbatic, de bocit nestăpânit. Era 
neplăcut să atingă crema aceea de noapte, dar nu-şi retrase 
mâinile. 1 se făcuse milă de ea. În ultimii zece ani, soția lui 
hoinărise pe-un tărâm cenuşiu între devotamentul pentru 
credința ei baptistă şi ceea ce el numea bigotismul ei moderat. 
La cinci ani după ce se născuse Johnny, doctorul descoperise 
câteva tumori benigne pe uterul şi canalul ei vaginal. 
Extirparea lor o împiedicase să mai aibă un copil. Cinci ani 
mai târziu, alte tumori avuseseră nevoie de-o complicată 
operație de  histerectomie. Atunci începuseră de fapt 
problemele, un puternic sentiment religios dublat de alte 
convingeri. Citea cu aviditate broşuri despre Atlantida, despre 
nave spaţiale venite din rai, despre rase de „creştini puri” care 
trăiau în măruntaiele pământului. Citea revista Fate aproape 
la fel de des ca şi Biblia, adesea folosindu-se de una ca s-o 
explice pe cealaltă. 

- Vera, spuse el. 

- O să fim mai buni, şopti ea, implorându-l din priviri. Vom 
fi mai buni şi el va trăi. O să vezi. O să... 

— Vera. 

Ea se cufundă în tăcere, uitându-se la el. 

- Să sunăm la spital şi să vedem cât de grav e de fapt, spuse 
el cu blândețe. 

- Bi-bine. Da. 

— Poţi şedea pe scări acolo şi să nu scoţi nici o vorbă? 

- Vreau să mă rog, spuse ea copilăreşte. Nu mă poţi 
împiedica. 

— Nu vreau aşa ceva. Atâta vreme cât te rogi în gând. 

- Da. În gând. Bine, Herb. 

Se duse către scări şi se aşeză şi-şi trase declarativ capotul 
în jurul corpului. Îşi împreună mâinile şi buzele începură să i 
se mişte. Herb sună la spital. Două ore mai târziu, se 
îndreptau spre nord pe autostrada aproape pustie de intrare 
în statul Maine. Herb şedea la volanul Ford-ului lor combi, 
model '66. Vera şedea dreaptă de spate pe locul din dreapta. 
Biblia îi şedea în poală. 


2 


Telefonul o trezi pe Sarah la nouă fără un sfert. Se duse să 
răspundă încă pe jumătate adormită. O durea spatele de la 
accesul de vomă din seara trecută şi muşchii stomacului îi 
erau tensionați, dar altfel se simţea mult mai bine. 

Ridică receptorul, convinsă că era Johnny: 

— Alo? 

- Bună, Sarah. 

Nu era Johnny. Era Anne Strafford de la şcoală. Anne era 
cu un an mai mare ca Sarah şi era deja de doi ani la liceul 
Cleaves. Preda spaniolă. Era o fată veselă, plină de viață şi 
Sarah o plăcea foarte mult. Dar în dimineața aceasta părea cu 
spiritul la pământ. 

-— Ce mai faci, Annie? E doar ceva temporar. Probabil că ţi-a 
spus Johnny. Din cauza hot dog-urilor de la bâlci, cred... 

— O, Doamne, nu ai aflat. Nu ai... 

Cuvintele se preschimbară în nişte sunete ciudate, înecate. 
Sarah le ascultă, încruntându-se. Nedumerirea ei de la 
început se transformă într-o îngrijorare morbidă când îşi dădu 
seama că Anne plângea. 

— Anne? Ce s-a întâmplat? Nu-i vorba de Johnny, nu-i aşa? 
Nu-i... 

—- A avut loc un accident, spuse Anne. Plângea acum în 
suspine nereținute. Era într-un taxi. A avut loc o ciocnire 
frontală. Şoferul celeilalte maşini era Brad Freneau, l-am avut 
ca elev la cursul de Spaniolă II, a murit, prietena lui a murit şi 
ea în dimineața asta, Mary Thibault, participa la unul dintre 
cursurile lui Johnny din câte-am auzit, e oribil, pur şi simplu 
pi 
- Johnny! strigă Sarah în receptor. 1 se făcuse din nou rău 
la stomac. Mâinile şi picioarele i se răciră pe dată precum 
patru lespezi funerare. - Ce ştii despre Johnny? 

- E în stare gravă, Sarah. Dave Pelsen a sunat azi 
dimineaţă la spital. Nu se aşteaptă... ei bine, e foarte grav. 

Lumea din jur se întuneca. Anne încă mai vorbea, dar vocea 
ei era departe şi slabă, era aşa cum descrisese e. e. cummings 


omul-balon. Imagini fragmentate se înlocuiau întruna, fără ca 
vreuna să aibă sens. Roata de la bâlci. Labirintul oglinzilor. 
Ochii lui Johnny, ciudat de violeţi, aproape negri. Chipul lui 
drag, simplu, în lumina crudă de bâlci, răspândită de becurile 
fără abajur întinse pe-un cablu electric. 

- Nu Johnny, spuse ea, departe şi slab, departe şi slab. 
Greşeşti. Era teafăr când a plecat de aici. 

Şi vocea Annei răzbătând spre ea necruțătoare, o voce atât 
de speriată şi de incredulă, atât de ofensată că un asemenea 
lucru i se întâmplase cuiva de vârsta ei, cuiva tânăr şi plin de 
viaţă: 

- l-au spus lui Dave că nu se va trezi chiar dacă va 
supraviețui operaţiei. Trebuie să-l opereze deoarece capul... 
capul i-a fost... 

Avea de gând să spună spulberat? Că lui Johnny îi fusese 
spulberat capul? 

Atunci, Sarah leşină, probabil ca să nu audă acel cuvânt 
implacabil, acea oroare extremă. Receptorul îi căzu dintre 
degete şi ea se aşeză greu într-o lume cenuşie, după care se 
prăbuşi pe-o rână şi receptorul începu să penduleze, descriind 
un arc de cerc din ce în ce mai mic, vocea Annei Strafford 
continuând să se audă din el: 

- Sarah?... Sarah?... Sarah?... 


3 


Când ajunse Sarah la Eastern Maine Medical, era 
douăsprezece şi un sfert. Infirmiera de la ghişeul de primire se 
uită la fața ei albă, tensionată, estimă rezistența ei la aflarea 
adevărului complet şi-i spuse că John Smith încă se afla în 
sala de operaţie. Mama şi tatăl lui Johnny se găseau în sala de 
aşteptare. 

— Mulţumesc, spuse Sarah. 

Se întoarse la dreapta în loc de stânga, se trezi în camera de 
depozitare a ustensilelor medicale şi trebui să se întoarcă pe 
unde venise. 


Sala de aşteptare era festonată în culori vii, puternice, ce-i 
răniră ochii. Câţiva oameni şedeau acolo uitându-se la reviste 
mototolite sau holbându-se în gol. O femeie cu părul cărunt 
intră dinspre lifturi, îşi dădu ecusonul de vizitator unei 
prietene şi se aşeză. Prietena se îndepărtă, păcănind cu 
tocurile cui. Ceilalţi continuară să şadă, aşteptându-şi rândul 
să-şi viziteze tatăl căruia-i fuseseră scoşi calculii renali, mama 
care-şi descoperise o umflătură uşoară sub un sân cu doar 
trei zile în urmă, prietenul care fusese lovit în piept cu un 
baros imaginar când făcea jogging. Chipurile acestora erau 
marcate de o seriozitate calculată. Îngrijorarea fusese ascunsă 
în spatele chipurilor lor aşa cum se ascunde mizeria sub 
covor. Sarah se simți din nou copleşită de irealitatea situației. 
Undeva, suna un clopoțel. Papuci cu talpă de crep scârțâiau. 
Fusese teafăr când plecase de la ea. Era imposibil de conceput 
că acum se afla într-unui dintre turnurile astea de cărămidă, 
angrenat în mecanismul morții. 

li recunoscu pe dată pe domnul şi pe doamna Smith. 
Încercă să-şi amintească prenumele lor şi nu reuşi pe 
moment. Şedeau unul lângă celălalt aproape de spatele 
încăperii şi, spre deosebire de ceilalți, nu apucaseră încă să se 
împace cu ceea ce le rezervase viaţa. 

Mama lui Johnny îşi aşezase haina pe scaunul din spatele 
celui pe care şedea ea cu Biblia deschisă în mâini. Buzele i se 
mişcau în vreme ce citea şi Sarah îşi aminti că Johnny îi 
spusese că e foarte religioasă - poate prea religioasă, hoinărind 
undeva pe acel mare tărâm de mijloc dintre habotnicie şi 
fanatism, îşi aminti că-i spusese el. Domnul Smith - Herb, îşi 
aduse aminte, îl cheamă Herb - ţinea una dintre acele reviste 
pe genunchi, dar nu se uita prin ea. Se uita afară pe geam, 
unde toamna de Noua Anglie îşi croia drum spre luna 
noiembrie şi spre iarna de după aceea. 

Se duse către ei. 

- Domnul şi doamna Smith? 

Se uitară în sus spre ea, cu fețele congestionate, 
aşteptându-se să primească lovitura mult-temută. Mâinile 
doamnei Smith se strânseră pe Biblia care era deschisă la 


Cartea lui lov atât de tare că i se albiseră încheieturile. Tânăra 
din fața lor nu era îmbrăcată în halat alb de asistentă sau de 
doctor, dar asta nu schimba acum cu nimic lucrurile pentru 
ei. 

Aşteptau să primească lovitura finală. 

- Da, noi suntem soții Smith, spuse Herb cu o voce stinsă. 

- Sunt Sarah Bracknell. Johnny şi cu mine suntem buni 
prieteni. leşim împreună, cred că s-ar spune. Pot să stau jos? 

- Iubita lui Johnny? întrebă doamna Smith pe un ton tăios, 
aproape acuzator. 

Câţiva dintre ceilalți se uitară scurt în jur şi apoi se 
întoarseră la revistele lor boţite. 

- Da, spuse ea. Iubita lui Johnny. 

- Nu ne-a scris c-ar avea o iubită, spuse doamna Smith pe 
acelaşi ton tăios. Nu, n-a făcut asta deloc. 

— Linişte, mamă, spuse Herb. Staţi jos, domnişoară... 
Bracknell, nu-i aşa? 

— Sarah, spuse ea recunoscătoare şi-şi trase un scaun. Eu... 

- Nu, n-a făcut asta deloc, spuse tăios doamna Smith. 
Băiatul meu îl iubea pe Dumnezeu, dar poate că în ultima 
vreme a călcat puțin strâmb. Pedeapsa Domnului e 
neaşteptată, să ştii. Asta face din păcat un lucru atât de 
periculos. Nu cunoşti nici ziua, nici ora... 

— Linişte, spuse Herb. 

Oamenii îşi întorseseră iarăşi capetele. Herb îşi fixă soția cu 
o privire severă. Ea i-o susținu o clipă sfidător, dar Herb nu 
cedă. Vera îşi lăsă privirea în jos. Închisese Biblia, dar degetele 
ei se mişcau neliniştite de-a lungul paginilor, ca şi când ar fi 
tânjit să se întoarcă la colosalul derbi al distrugerii care fusese 
viața lui lov, o dovadă de ghinion suficient de mare să-i ofere 
într-un fel amar măsura tragediei ei şi a fiului ei. 

— Am fost cu el aseară, spuse Sarah şi aceste cuvinte o 
făcură pe femeie să-şi ridice iarăşi privirea acuzator. 

În acea clipă, Sarah îşi aminti conotaţia biblică a expresiei 
„a fi cu cineva” şi îşi simți obrajii înroşindu-se. Ca şi când 
femeia aceea i-ar fi putut citi gândurile. 

— Am mers la bâlci... 


— Locuri ale păcatului şi ale răului, spuse Vera Smith cu 
claritate. 

— Îţi spun ultima dată să faci linişte, Vera, zise Herb cu 
hotărâre şi-şi aşeză o mână peste una dintre mâinile soției 
sale. Vorbesc serios. Fata aceasta pare de treabă şi nu-ţi voi 
permite să te legi de ea. Înţelegi? 

— Locuri păcătoase, repetă Vera cu încăpățânare. 

— Vrei să taci? 

- Dă-mi drumul. Vreau să-mi citesc Biblia. 

Îi dădu drumul. Sarah simţi o undă de stânjeneală. Vera îşi 
deschise Biblia şi începu iarăşi să citească, murmurând din 
buze. 

- Vera e foarte tulburată, spuse Herb. Amândoi suntem 
tulburați. Şi tu eşti, după cum arăţi. 

- Da. 

— V-aţi simţit bine aseară? întrebă el. La bâlci? 

- Da, răspunse ea, minciuna şi adevărul înglobate în acest 
cuvânt confundându-se în mintea ei. Da, ne-am simțit, până 
să... ei bine, eu am mâncat un hot dog sau ceva. Eram cu 
maşina mea şi Johnny m-a dus acasă, în Veazie. Mi se făcuse 
destul de rău la stomac. A chemat un taxi. A spus că va 
anunța el la şcoală că sunt bolnavă. Atunci l-am văzut ultima 
dată. 

Lacrimile începură să-i apară în ochi; nu voia să plângă în 
fața lor, mai cu seamă în fața Verei Smith, dar nu avea cum se 
înfrâna. Îşi scoase cu mişcări tremurate un şerveţel Kleenex 
din poşetă şi-l ţinu sub ochi. 

- Gata, gata, spuse Herb şi-şi petrecu un braț pe după 
umerii ei. Gata. 

Sarah plânse şi i se păru că el se simțea oarecum mai bine, 
acum că avea pe cine consola; soţia lui îşi găsise în povestea 
lui Iov propriul ei gen de consolare, iar acesta nu-l includea şi 
pe el. 

Câţiva oameni se întoarseră şi priviră tâmp; prin pelicula de 
lacrimi, ei i se păru că alcătuiesc o mulțime. Intuia într-un fel 
amar ce gândeau: Mai bine ea decât mine, mai bine toți trei 
decât eu sau ai mei, tipul trebuie să fie pe moarte, probabil că 


tipului i-a fost spulberat capul ca ea să plângă în felul acesta. 
Nu e decât o chestiune de timp înainte ca doctorul să coboare 
şi să-i ducă într-o încăpere retrasă ca să le spună că... 

Cumva, reuşi să-şi înghită lacrimile şi să-şi recapete 
controlul. Doamna Smith şedea țeapănă, ca trezită dintr-un 
coşmar, fără să observe nici lacrimile lui Sarah, nici efortul 
soțului ei de-a o consola, îşi citea Biblia. 

- Vă rog, spuse Sarah. Cât de grav e rănit? Putem spera la 
ceva? 

Înainte să poată răspunde Herb, vorbi Vera. Vocea ei era o 
săgeată uscată din tolba sorții nemiloase: 

— Speranţa ne este în Dumnezeu, domniță. 

Sarah observă tremurul de nelinişte din ochii lui Herb şi 
gândi: Crede că asta o va duce la nebunie. Şi poate că aşa 
este. 


4 


O după-amiază lungă întinzându-se spre seară. 

Cândva după ora 14, când şcoala se termina, începură să 
vină câțiva dintre elevii lui Johnny, îmbrăcaţi în jachete sport 
şi purtând căciuli ciudate şi jeanşi spălăciți. Sarah nu văzu 
mulți dintre copiii pe care ea-i considera cu capul pe umeri - 
având grija viitorului, gândindu-se la facultate, serioşi. Cei 
mai mulți dintre copiii care-şi făcuseră drum pe la spital erau 
dintre cei ciudați şi pletoşi. 

Câţiva se apropiară şi o întrebară pe Sarah cu voci scăzute 
ce ştie despre starea domnului Smith. Ea nu putu decât să 
scuture din cap şi să spună că nu aflase nimic. Dar, una 
dintre fete, Dawn Edwards, căreia-i căzuse cu tronc Johnny, 
citi profunzimea fricii lui Sarah pe chipul ei. Izbucni în lacrimi. 
Veni o infirmieră şi-i ceru să plece. 

- Sunt sigură că-şi va reveni, spuse Sarah. Îşi pusese un 
braț protector pe după umerii lui Dawn. 

— Acordaţi-i doar o clipă. 

- Nu, nu vreau să rămân, spuse Dawn şi plecă în grabă, 
răsturnând din greşeală unul dintre scaunele de plastic 


ergonomice. 

Câteva clipe mai târziu, Sarah o văzu pe fată şezând pe 
scări în lumina rece de octombrie târziu, cu capul sprijinit pe 
genunchi. 

Vera Smith îşi citea Biblia. 

Până la ora cinci, majoritatea elevilor plecaseră. Plecase şi 
Dawn; Sarah nu o văzuse plecând. La şapte seara, un bărbat 
tânăr care avea prins strâmb pe buzunarul halatului alb un 
ecuson inscripționat cu DR. STRAWNS intră în sala de 
aşteptare, se uită în jur şi păşi spre ei. 

- Domnul şi doamna Smith? întrebă el. Herb inspiră 
profund. 

- Da. Noi suntem. 

Vera îşi închise Biblia cu un pocnet. 

— Puteţi veni cu mine, vă rog? 

Asta e, gândi Sarah. Drumul până în camera îngustă şi 
ferită şi apoi veştile. Oricare ar fi acestea. Ea va aştepta şi, 
când se vor întoarce, Herb Smith îi va spune ceea ce trebuia să 
ştie. Era un om bun tatăl lui Johnny. 

— Aveţi veşti despre fiul meu? întrebă Vera pe acel ton clar, 
puternic şi aproape isteric. 

- Da. - Doctorul Strawns se uită la Sarah. - Sunteţi 
membru al familiei, domnişoară? 

- Nu, spuse Sarah. Sunt o prietenă. 

- O prietenă apropiată, spuse Herb. O mână caldă, 
puternică o prinse de deasupra cotului, chiar atunci când 
cealaltă mână o prinse pe Vera de braţ. Le ajută pe amândouă 
să se ridice. - Venim cu toții, dacă nu vă deranjează. 

- Deloc. 

Ii conduse pe lângă casa liftului şi de-a lungul unui coridor, 
spre un birou pe uşa căruia scria CAMERA DE CONFERINŢE. 
Îi duse înăuntru şi aprinse tuburile cu neon din tavan. 
Încăperea era mobilată cu o masă lungă şi cu douăsprezece 
scaune de birou. 

Doctorul Strawns închise uşa, îşi aprinse o ţigară şi lăsă 
chibritul ars să cadă într-una dintre scrumiere aşezate în şir 
pe masă. 


— E un lucru greu de spus, zise el, vorbind parcă pentru el. 

— Atunci ar fi mai bine să-l spuneți pur şi simplu, zise Vera. 

- Da, poate că e mai bine. 

Nu era de datoria ei să întrebe, dar Sarah nu se putu 
înfrâna: 

— E mort? Vă rog să nu spuneți că e mort... 

— E în comă. - Strawns se aşeză şi trase adânc fumul din 
țigară. - Domnul Smith a suferit grave traumatisme craniene 
şi o sumă indefinită de contuzii cerebrale. Poate că aţi mai 
auzit expresia „hematom subcortical” în vreun serial cu 
doctori. Domnul Smith a suferit un hematom subcortical 
foarte grav, ceea ce înseamnă o sângerare craniană locală. A 
fost nevoie de o operație lungă pentru a micşora presiunea şi 
pentru a elimina din creier aşchiile osoase. 

Herb se aşeză greoi; chipul lui era căzut de uluire. Sarah îi 
observă mâinile butucănoase şi pline de cicatrice şi-şi aminti 
că Johnny îi spusese că tatăl lui e dulgher. 

- Dar Domnul l-a cruțat, spuse Vera. Ştiam c-o va face. M- 
am rugat pentru un semn. Lăudat fie Domnul, Milostivul! Toţi 
voi cei de-aici de jos, lăudaţi-l numele. 

- Vera, spuse Herb lipsit de vlagă. 

— În comă, repetă Sarah. 

Încercă să introducă informaţia într-un fel de tipar 
emoțional şi descoperi că nu se potrivea. Că Johnny nu 
murise, că supraviețuise unei serioase şi periculoase operații 
pe creier - aceste lucruri ar fi trebuit să-i împrospăteze 
speranța. Dar nu o făceau. Nu-i plăcea cuvântul comă. Avea o 
sonoritate sinistră, ascunsă. Nu cumva în latină asta însemna 
„somnul morților”? 

- Ce-l mai aşteaptă? - întrebă Herb. 

— Nimeni nu poate răspunde la asta în momentul de față, 
spuse Strawns. - începu să se joace cu ţigara, lovind-o cu 
nervozitate de buza scrumierei. Sarah avea sentimentul că 
răspundea literal întrebării lui Herb, în vreme ce evita complet 
să răspundă sensului acesteia. - E conectat, desigur, la 
aparate. 


- Dar trebuie să ştiţi ceva despre câte şanse are, spuse 
Sarah. Trebuie să ştiţi... 

Gesticula dezarticulat cu braţele, după care le lăsă să-i 
cadă de-o parte şi de alta a corpului. 

— S-ar putea să-şi revină în simţiri în patruzeci şi opt de ore. 
Sau într-o săptămână. O lună. S-ar putea să nu-şi revină 
niciodată. Şi... există mari probabilități să moară. Trebuie să 
vă spun sincer că această variantă e cea mai probabilă. Rănile 
lui... grave. 

- Dumnezeu vrea ca el să trăiască, spuse Vera. Ştiu asta. 

Herb îşi îngropase fața în palme şi se masa uşor. Doctorul 
Strawns se uită incomodat la Vera. 

- Vreau doar să fiți pregătiți pentru... Orice s-ar întâmpla. 

— Puteţi estima şansele pe care le are să-şi revină din comă? 
întrebă Herb. 

Doctorul Strawns ezită, pufăi agitat din ţigară. 

- Nu, nu pot face asta, spuse el într-un sfârşit. 


5 


Aşteptară toţi trei încă o oră şi apoi plecară. Era întuneric. 
Se iscase un vânt rece, întețit, care fluiera prin imensa 
parcare. Părul lung al lui Sarah îi flutura în urmă. Mai târziu, 
când va fi ajuns acasă, va găsi prinsă în el o frunză galbenă, 
uscată de stejar. Deasupra lor, luna plutea stăpână pe cer, ca 
un marinar rece al nopții. 

Sarah strecură o bucată de hârtie în mâna lui Herb. Pe ea 
se afla adresa şi numărul ei de telefon. 

- Mă sunați dacă aflați ceva? Orice? 

- Da, desigur. 

Brusc, el se aplecă şi o sărută pe obraz, iar Sarah se propti 
pentru o clipă de umărul lui în întunericul zbuciumat. 

— Îmi pare rău dacă m-am comportat cam dur cu tine mai 
devreme, drăguță, spuse Vera şi vocea ei fu surprinzător de 
amabilă. Eram răvăşită. 

— Sigur că erațţi, spuse Sarah. 


—- Credeam că va muri băiatul meu. M-am rugat. l-am 
vorbit lui Dumnezeu despre el. Cum spune şi cântecul: 
„Suntem slabi şi împovăraţi? Suntem apăsaţi de grijă? Nu 
trebuie să ne descurajăm. Să-i spunem asta Domnului în 
rugăciune.” 

— Vera, ar trebui să pornim la drum, spuse Herb. Trebuie să 
dormim puțin şi să vedem apoi cum arată lucrurile... 

- Dar acum am primit veşti de la Dumnezeu, spuse Vera, 
ridicând meditativ privirea spre lună. Johnny nu va muri. 
Planul lui Dumnezeu nu este ca Johnny să moară. Am 
ascultat şi am auzit vocea aceea calmă, blândă, vorbind în 
sufletul meu, şi sunt împăcată cu gândul. Herb deschise 
portiera. 

- Haide, Vera. 

Femeia se uită înapoi la Sarah şi zâmbi. Sarah văzu în 
acest zâmbet chiar rânjetul şăgalnic, degajat al lui Johnny - 
dar, în acelaşi timp, i se păru că e cel mai înspăimântător 
zâmbet pe care-l văzuse până atunci. 

- Dumnezeu şi-a aşezat mâna pe Johnny al meu, spuse 
Vera, şi aceasta mă bucură. 

- Noapte bună, doamnă Smith, spuse Sarah cu buzele 
amorțite. 

- Noapte bună, Sarah, spuse Herb. 

Urcă în maşină şi porni motorul. O scoase din rezervă şi 
străbătu parcarea, îndreptându-se spre State Street, iar Sarah 
îşi dădu seama că nu întrebase unde se cazaseră. Bănuia că 
nici ei nu ştiau încă. 

Se întoarse pe călcâie cu intenția de a merge spre maşina ei 
şi se opri, privirea fiindu-i reținută de râul care curgea prin 
spatele spitalului, râul Penobscot. Îşi purta apele asemenea 
mătăsii negre în aval, iar luna se reflecta chiar în mijlocul lor. 
Se uită spre cer. Era acum singură în parcare. Se uită la lună. 

Dumnezeu şi-a aşezat mâna pe Johnny al meu şi asta mă 
bucură. 

Luna atârna deasupra ei asemenea unei jucării ţipător 
colorate de la bâlci, asemenea unei Roţi a Norocului cerească, 
toate numerele impare purtând câştigul casei, ca să nu mai 


vorbim de numerele deja ale casei: zero şi dublu zero. Număru' 
casei, număru' casei, banii revin casei, hei-hei-hei. 

Vântul învârtejea frunzele în jurul picioarelor ei. Merse la 
maşină şi se aşeză în scaunul şoferului. Dintr-o dată, era 
sigură că-l va pierde. Spaima şi singurătatea se treziră în ea. 
Începu să tremure, într-un sfârşit, porni maşina şi plecă 
acasă. 


6 


Săptămâna următoare avu loc un val de vorbe de consolare 
şi de urări de bine din partea elevilor de la liceul din Cleaves 
Mills; Herb Smith îi spuse mai târziu lui Sarah că Johnny 
primise mai bine de trei sute de ilustrate. Aproape toate dintre 
ele conținuseră un mesaj personal neutru exprimând speranța 
că Johnny se va însănătoşi curând. Vera răspunsese la toate 
cu câte un bilet de mulțumire şi cu un verset din Biblie. 

Problemele cu disciplina dispărură în timpul orelor de curs 
ale lui Sarah. Sentimentul ei de înainte cum că o judecase în 
termeni nefavorabili cine ştie ce juriu al conştiinţei colective se 
schimbă în chiar opusul lui. Din ce în ce mai mult, îşi dădu 
seama că elevii o vedeau în postura unei eroine tragice, iubirea 
pierdută a domnului Smith. Gândul acesta îi veni în sala 
profesorală, în timpul unei ferestre, în miercurea de după 
accident, iar ea fu cuprinsă brusc de hohote de râs care se 
schimbară apoi într-un plânset zbuciumat. Înainte să apuce 
să se stăpânească, reuşise să se sperie rău de tot. Nopțile îi 
fură bântuite de vise nesfârşite cu Johnny: Johnny cu masca 
Jekyll-şi-Hyde de Halloween, Johnny stând în fața Roţii 
Norocului în vreme ce o voce detaşată de corp scanda: „Omule, 
ador să-l văd pe tip încasând-o”, mereu şi mereu. Johnny 
spunând: „E în regulă, Sarah, totul e bine”, apoi intrând în 
cameră şi lipsindu-i calota craniană. 

Herb şi cu Vera Smith îşi petrecură săptămâna aceea la 
Bangor House, iar Sarah se întâlni cu ei în fiecare după- 
amiază la spital, aşteptând cu răbdare să se întâmple ceva. 
Nimic nu se întâmplă. Johnny zăcu într-o cameră din secția 


de terapie intensivă de la etajul şase, împrejmuit de aparatura 
ce-l ţinea în viață, respirând cu ajutorul unei maşinării. 
Speranţele doctorului Strawns se împuţinară. În vinerea de 
după accident, Herb o sună pe Sarah şi-i spuse că el şi cu 
Vera pleacă acasă. 

- Ea nu vrea, spuse el, dar am reuşit s-o conving. Aşa cred. 

- E bine? - întrebă Sarah. 

Urmă o pauză lungă, suficient de lungă s-o îndreptățească 
pe Sarah să-şi spună că mersese prea departe. Apoi, Herb 
spuse: 

-— Nu ştiu. Sau poate că ştiu şi, pur şi simplu, nu vreau să 
spun cu voce tare că nu e. Întotdeauna a fost puternic 
pătrunsă de idei religioase şi acestea au căpătat mult mai 
multă importanţă pentru ea după ce-a fost operată. E vorba 
de operația de histerectomie. Acum, ideile ei religioase s-au 
agravat din nou. Vorbeşte mult despre sfârşitul lumii. A găsit 
că există, cumva, o legătură între accidentul lui Johnny şi 
Marele Rapt. Înainte de Armaghedon, se presupune că 
Dumnezeu îi cheamă la cer pe toți drept-credincioşii, în corpul 
lor fizic. 

Sarah se gândi atunci la un abţibild pe care-l văzuse lipit 
undeva pe-o maşină: DACĂ RAPTUL SE-N-TÂMPLĂ AZI, SĂ 
APUCE CINEVA DE VOLANUL MEU! 

- Da, cunosc conceptul, spuse ea. 

— Ei bine, spuse Herb reţinut, unele dintre grupările cu care 
ea... cu care corespondează ea... cred că Dumnezeu va ateriza 
printre drept-credincioşi cu nave extraterestre. Că-i va lua pe 
toţi în rai cu navele extraterestre, adică. Aceste... secte... au 
dovedit, cel puţin lor însele, că raiul se află undeva în 
constelația Orion. Nu, nu mă-ntreba cum au dovedit asta. 
Vera ţi-ar putea spune. Este... ei bine, Sarah, toate astea sunt 
puțin cam mult pentru mine. 

— Desigur că aşa e. 

Vocea lui Herb prinse forță. 

- Dar încă mai poate face diferența dintre realitate şi iluzie. 
Are nevoie de timp să-şi revină. Aşa că i-am spus că poate 
trece peste traumă acasă, la fel de bine ca şi aici. Trebuie... - 


Tăcu, părând ruşinat, apoi îşi curăță gâtul şi continuă: 
Trebuie să mă întorc la lucru. Am angajamente. Am semnate 
nişte contracte... 

— Sigur, desigur. - Făcu o pauză. - Cum stă treaba cu 
asigurarea de sănătate? Vreau să spun că toate astea costă 
probabil o avere... 

Fu rândul ei să se simtă ruşinată. 

— Am discutat cu domnul Pelsen, directorul vostru adjunct 
de la liceul Cleaves Mills, spuse Herb. 

Johnny era asigurat cu polița standard Blue Cross, dar nu 
varianta aceea nouă Major Medical. Blue Cross va acoperi o 
parte din cheltuieli, totuşi. lar eu şi cu Vera avem nişte 
economii. 

Inima lui Sarah se strânse. Eu şi cu Vera avem nişte 
economii. Cât de mult putea rezista un cont de economii, când 
cheltuielile de spitalizare pentru o zi erau de două sute de 
dolari sau chiar mai mult? Şi cu ce scop? Doar ca Johnny să 
supraviețuiască asemenea unui animal insensibil, să urineze 
involuntar printr-un tub în vreme ce-i falimentează pe mama 
şi pe tatăl lui? Doar ca starea lui s-o scoată pe maică-sa din 
minți, întreținându-i o speranţă iluzorie? Sarah simți lacrimile 
începând să-i alunece pe obraji şi, pentru prima dată - nu şi 
pentru ultima -, se surprinse dorindu-şi ca Johnny să moară 
şi să-şi afle liniştea. O parte din ea se revolta, oripilată de 
acest gând, dar nu-l alungă. 

- Vă doresc tot binele, spuse Sarah. 

— Ştiu asta, Sarah. Şi noi îți dorim tot binele. O să ne scrii? 

— Cu siguranţă. 

— Şi vino să ne vizitezi când ai timp. Pownal nu e chiar atât 
de departe. - Ezită. - Am impresia că Johnny şi-a ales fata 
potrivită. A fost ceva destul de serios, nu-i aşa? 

- Da, spuse Sarah. Lacrimile încă-i mai curgeau, şi 
răspunse şi ea folosind timpul trecut: A fost. 

— La revedere, scumpo. 

— La revedere, Herb. 

Închise telefonul, apăsă butoanele preţ de o secundă sau 
două, după care sună la spital şi se interesă de starea lui 


Johnny. Nu avuseseră loc schimbări. li mulțumi asistentei de 
la secția de terapie intensivă şi începu să se plimbe fără ţintă, 
înainte şi-napoi, prin apartament. Se gândi la Dumnezeu 
trimițând o flotă de nave spaţiale să-i culeagă pe drept- 
credincioşi şi să-i ducă spre Orion. Părea atât de logic cât 
putea fi orice legat de un Dumnezeu suficient de nechibzuit 
să-i sfarme creierii lui John Smith şi să-l vâre într-o comă care 
probabil nu avea să se încheie nicicând - decât într-o moarte 
neaşteptată. 

Avea de corectat un teanc de compuneri ale elevilor din 
primul an de studii. Îşi făcu o ceaşcă de ceai şi se apucă de 
treabă. Dacă existase vreun moment când Sarah Bracknell 
reluase frâiele vieţii ei de după Johnny, acesta fusese. 


CAPITOLUL PATRU 
1 


Ucigaşul era viclean. 

Şedea pe o bancă din parcul oraşului, lângă estrada pentru 
orchestră, fumând o ţigară Marlboro şi fredonând un cântec 
de pe albumul alb al Beatles-ilor: „you dont know how lucky 
you are, boy, back în the, back în the, back în the USSR..."13. 

Nu era încă un ucigaş, nu chiar. Dar gândul îi stătea la 
asta de multă vreme, gândul uciderii. II ispitise şi-l tot ispitise. 
Nu într-un sens negativ, nu. Era cât se poate de optimist în 
această privință. Timpul era potrivit. Nu trebuia să-şi facă griji 
c-ar putea fi prins. Nu trebuia să-şi facă griji în privința clemei 
pentru haine a maică-sii. Fiindcă era viclean. 

Câţiva fulgi de zăpadă începură să alunece din cer. Era 12 
noiembrie 1970, şi la două sute cincizeci de kilometri nord de 
acest orăşel de dimensiuni medii din vestul statului Maine, 
somnul întunecat al lui John Smith continua neîntrerupt. 

Ucigaşul scrută parcul - turiştii care veneau în Castle Rock 
şi în Regiunea Lacurilor îl numeau grădină publică. Dar acum 
nu era nici un turist prin jur. Grădina atât de verde în timpul 
verii era acum îngălbenită, chelioasă şi moartă. Aştepta 


venirea iernii ca s-o acopere cum se cuvine. Gardul de sârmă 
care împrejmuia terenul de baseball al Ligii de Juniori era 
împânzit de diamante de rugină şi ieşea în evidență pe 
fundalul alb al cerului. Estrada avea nevoie de un strat 
proaspăt de vopsea. 

Era un decor deprimant, dar ucigaşul nu se simțea 
deprimat. Deborda aproape de fericire. Degetele de la picioare 
voiau să țină ritmul cu melodia, degetele de la mâini voiau să 
pocnească. De data aceasta nu va mai da înapoi. 

Stropşi ţigara sub călcâiul unui bocanc şi-şi aprinse 
imediat alta. Se uită în treacăt la ceasul de la încheietura 
mâinii. 15:02. Şedea şi fuma. Doi băieți trecură prin parc, 
trimițând o minge de la unul la celălalt, dar nu-l văzură pe 
ucigaş, fiindcă băncile se aflau într-o porțiune mai joasă. El 
presupunea că e locul în care veneau noaptea futangiii ăia 
abjecți când era mai cald afară. Ştia totul despre futangiii 
abjecți şi despre lucrurile pe care le făceau ei. Ii spusese mama 
lui, iar el îi văzuse. 

Faptul că se gândise la mama lui, îi făcu zâmbetul să-i 
pălească puţin. Îşi amintea o întâmplare de la şapte ani, când 
ea intrase în camera lui fără să bată la uşă - niciodată nu 
bătea - şi-l surprinsese jucându-se cu aia a lui. Aproape că-şi 
ieşise din minţi. Încercase să-i spună că nu însemna nimic. 
Nimic rău. Că pur şi simplu se sculase. Că nu făcuse nimic s- 
o scoale, că se sculase din proprie voință. Şi că el nu făcuse 
decât să o bălăngăne înainte şi înapoi. Nici măcar nu era chiar 
atât de distractiv. 

Era oarecum plictisitor. Dar mama lui aproape că-şi ieşise 

din minți. 
Nici măcar nu ştia ce înseamnă cuvântul acela - nu abject, pe 
acesta îl ştia, ci ălalalt -, deşi-i auzise pe câţiva copii mai mari 
folosindu-l în curtea Şcolii Generale Castle Rock. Vrei să fii 
Vrei să-ți curgă puroi din ea? Vrei să ţi se înnegrească? Vrei 
să-ți putrezească şi să-ți pice? Hă? Hă? Hâ? 


Începuse apoi să-l scuture dintr-o parte în alta, iar el 
începuse să bolborosească ceva temător; chiar şi atunci, ea era 
o femeie masivă, un transatlantic impunător şi copleşitor de 
femeie, iar el nu era un ucigaş pe atunci, era un băiețel ce 
bolborosea ceva cu teamă, şi aia a lui se înmuiase şi încerca 
să se furişeze înapoi în corp. 

Mama îl obligase să poarte o clemă pentru rufe agățată de 
ea preț de două ore, ca el să ştie cum te simţeai când aveai 
una din bolile alea. 

Durerea fusese de nesuportat. 

Uşoara fulguire încetase. Alungă imaginea mamei sale din 
minte, un lucru pe care-l putea face fără pic de efort atunci 
când se simțea bine, un lucru pe care nu-l putea face deloc 
atunci când se simţea deprimat şi abătut. 

Acum, i se sculase din nou. 

Aruncă o privire la ceasul de mână. 3:07. Aruncă ţigara pe 
jumătate fumată. Venea cineva. 

O recunoscu. Era Alma Frechette de la restaurantul Coffee 
Pot de peste drum. Tocmai îşi terminase tura. O cunoştea pe 
Alma; ieşiseră împreună o dată sau de două ori, o făcuse să se 
simtă bine. O dusese la Serenity Hill, în Naples. Era o 
dansatoare bună. Cei mai mulți dintre futangiii abjecţi erau 
dansatori buni. Era bucuros că venea tocmai Alma. 

Era singură. 

Back în the US, back în the US, back în the USSR... 

— Alma! strigă el şi-i făcu cu mâna. 

Ea tresări uşor, se uită înjur şi-l reperă. Zâmbi şi se apropie 
de banca pe care şedea el, spunându-i Bună şi pronunțându-i 
numele. EI se ridică, zâmbitor. Nu-şi făcea griji c-ar putea veni 
cineva. El era de neatins. El era Superman. 

— De ce te-ai îmbrăcat cu aia? întrebă ea, uitându-se la el. 

— Mişto'!*, nu-i aşa? spuse el, zâmbind. 

- Păi, n-aş folosi tocmai... 

— Vrei să vezi ceva? întrebă el. Pe estradă. E cel mai ciudat 
lucru. 

-— Despre ce-i vorba? 

— Vino şi vezi. 


- Bine. 

Simplu ca bună ziua. Ea îl însoţi spre estradă. Dacă ar fi 
venit cineva, încă ar mai fi avut timp să renunțe la idee. Dar 
nu veni nimeni. Nimeni nu trecu pe acolo. Grădina publică le 
aparținea în întregime. Cerul alburiu se încărca de şi mai 
mulți nori, deasupra capetelor lor. Alma era o fată minionă cu 
păr de un blond-deschis. Păr vopsit în blond, era cât se poate 
de sigur. Târfele-şi vopsesc părul. 

O conduse înăuntrul estradei îngrădite. Picioarele lor 
produceau ecouri seci, fără viață, călcând pe scândurile de 
lemn. Un stativ pentru partituri zăcea răsturnat într-un colț. 
Se vedea şi o sticlă goală de vin Four Roses. Acesta sigur era 
un loc unde veneau futangiii abjecți. 

— Ce-i? întrebă ea, părând acum puţin încurcată. 

Puțin agitată. 

Ucigaşul zâmbi voios şi arătă cu degetul la stânga 
stativului pentru partituri. 

— Acolo. Vezi? 

Ea urmă cu privirea traiectoria indicată de degetul lui. Un 
prezervativ uzat zăcea pe podea asemenea unei piei de şarpe 
boțţite. 

Chipul Almei se crispa şi ea se întoarse să plece, atât de 
repede încât aproape reuşi să treacă pe lângă ucigaş. 

- Nu-i nostim deloc... 

EI o prinse şi o îmbrânci înapoi. 

— Unde crezi că mergi? 

Ochii ei se căscară dintr-o dată alarmaţi, cuprinşi de teamă. 

- Lasă-mă să plec de-aici. Sau o să-ţi pară rău. N-am timp 
pentru glume nesărate... 

- Nu-i o glumă, spuse el. Nu-i o glumă, futangie abjectă ce 
eşti. 

Se simți uşurat şi bucuros că-i spusese pe nume, că-i 
spusese pe numele pe care-l purta de fapt. Lumea se rotea în 
jurul lui. 

Alma păşi spre stânga, către balustrada joasă care 
împrejmuia estrada, voind să sară peste ea. Ucigaşul o apucă 


de gulerul hainei ei ieftine şi o smuci înapoi. Materialul se 
rupse cu un pârâit surd şi ea-şi deschise gura să strige. 

O lovi cu palma peste gură, zdrobindu-i buzele de dinți. 
Simţi sângele ei cald curgându-i pe palmă. Cealaltă mână a ei 
se năpustise acum asupra lui, încercând să-l zgârie, dar nu 
reuşi. Nu reuşi fiindcă el... el era... 

Viclean! 

O aruncă pe podeaua din lemn. Mâna i se dezlipi de buzele 
ei, care acum erau mânjite de sânge, iar ea-şi deschise iarăşi 
gura să strige, dar el ateriza deasupra ei, gâfâind, rânjind, şi 
aerul fu stors din plămânii ei într-o expirație tăcută. Alma îl 
simțea acum, tare ca piatra, gigantic şi pulsatil, şi renunţă să 
mai încerce să strige şi continuă să se lupte. Degetele îl 
apucau şi-i alunecau, apucau şi alunecau. El îi despărți 
picioarele cu forța şi se vâri între ele. Una dintre mâinile ei 
alunecă pe şaua nasului lui, făcându-i ochii să lăcrimeze. 

- Futangie abjectă, şopti el, şi mâinile i se strânseră în jurul 
gâtului ei. 

Începu s-o sugrume, ridicându-i capul smucit de pe podea 
şi izbindu-l apoi la loc. Ochii îi ieşiră Almei din orbite. Faţa i se 
făcu mai întâi roz, apoi roşie, apoi căpătă un purpuriu 
congestionat. Gesturile ei de opunere începură să piardă din 
forță. 

- Futangie abjectă, futangie abjectă, futangie abjectă, gâfâia 
ucigaşul răguşit. 

Acum chiar era un ucigaş, zilele în care Alma Frechette îşi 
frecase corpul de toți bărbaţii de pe Serenity Hill ajunseseră 
acum la sfârşit. Ochii îi ieşeau din orbite ca ochii uneia dintre 
păpuşile alea oribile pe care le puteai cumpăra la bâlci. 
Ucigaşul gâfâia răguşit. Mâinile ei zăceau acum inerte pe 
podea. Degetele lui aproape că dispăruseră, îngropate în 
carnea ei. 

Şi le dezlipi de gâtul ei, fiind gata s-o prindă din nou dacă 
avea să se mişte. Dar nu se mişcă. Peste o clipă, îi rupse haina 
cu nişte mâini tremurânde şi-i ridică fusta uniformei roz de 
chelneriță. 


Cerul alburiu părea coborât. Grădina publică din Castle 
Rock era pustie. De fapt, nimeni nu găsi cadavrul strangulat 
şi violat al Almei Frechette până în ziua următoare. Ipoteza 
şerifului era că fusese isprava unui hoinar. Apărură titluri 
referitoare la această întâmplare pe primele pagini ale tuturor 
ziarelor din Maine şi, în Castle Rock, teoria şerifului era 
împărtăşită de toată lumea. 

Cu siguranță, nimeni de-al locului n-ar fi putut face ceva 
atât de îngrozitor. 


CAPITOLUL CINCI 
1 


Herb şi Vera Smith se întoarseră în Pownal şi îşi continuară 
viaţa, această însăilare continuă de zile. În luna decembrie a 
acelui an, Herb termină de construit o casă în Durham. 
Economiile lor se topiră într-adevăr, aşa cum prezisese Sarah, 
şi făcură o cerere către stat pentru o poliţă de Ajutor în Caz de 
Accident Deosebit. Acest lucru îl făcu pe Herb să 
îmbătrânească la fel de mult cât accidentul însuşi. ACAD era 
doar un mod mai pretențios de-a spune „ajutor social” sau 
„pomană”, după părerea lui. O viaţă întreagă muncise din 
greu, cinstit, şi crezuse că nu va veni niciodată ziua în care să 
ceară bani statului. Dar iată că ziua aceea venise. 

Vera se abona la trei reviste noi, pe care le primea în poştă 
la intervale neregulate. Toate trei erau prost tipărite şi păreau 
că sunt ilustrate cu desenele unor copii talentați. Gods 
Saucers, The Coming Transfiguration şi God's  Psychic 
Miraclesi*:. The Upper Room, care încă mai venea lunar, 
rămânea acum nedesfacută pentru perioade lungi, de până la 
trei săptămâni, dar pe celelalte le citea până la franjurire. 
Găsea o mulțime de lucruri în ele care păreau să se aplice şi 
accidentului lui Johnny, şi îi citea scornelile acelea soțului ei 
la cină pe un ton ascuţit, pătrunzător, care tremura de 
exaltare. Herb se surprinse spunându-i din ce în ce mai 
frecvent să tacă şi, uneori, strigându-i să înceteze cu 


trăncăneala aia şi să-l lase în pace. Când reacţiona în felul 
acesta, ea îi arunca priviri rănite, îngăduitoare, pline de o 
suferință îndelungată - apoi se furişa la etaj să-şi continue 
studiul. Începu să corespondeze cu aceste reviste şi să 
schimbe scrisori cu colaboratorii lor şi cu alți oameni care 
trecuseră prin experiențe similare. 

Cei mai mulți dintre corespondenții ei erau oameni cu suflet 
bun, ca Vera însăşi, oameni care voiau să-i ofere ajutor şi care 
voiau să-i uşureze povara aproape insuportabilă a durerii pe 
care o simțea. Ii trimiteau rugăciuni şi pietre de rugăciune, îi 
trimiteau talismane, îi trimiteau promisiuni că-l vor include 
pe Johnny în rugăciunile lor din fiecare seară. Totuşi, alții nu 
erau decât nişte escroci, iar Herb se sperie de incapacitatea 
crescândă a soției sale de a-i distinge de ceilalți. Primi o ofertă 
de-a i se expedia o bucată din Unica şi Adevărata Cruce a 
Domnului Nostru pentru numai 99,98 $. O ofertă pentru o 
sticluță cu apă din izvorul de la Lourdes, care aproape sigur 
va da naştere unui miracol dacă o va freca de fruntea lui 
Johnny. Aceasta costa 110 $, plus taxele poştale. Mai ieftin (şi 
mai tentant pentru Vera) era o bandă de casetofon pe care se 
repeta întruna al Douăzeci şi Treilea Psalm şi Rugăciunea 
Domnului cum a fost rostită ea de evanghelistul Billy 
Humbarr din sud. Pusă să cânte la căpătâiul lui Johnny de-a 
lungul mai multor săptămâni, aceasta va duce aproape sigur 
la o recuperare uimitoare, potrivit broşurii. Ca bonus de 
binecuvântare (Doar Pentru o Perioadă Limitată), coletul va 
include şi o fotografie cu autografa lui Billy Humbarr însuşi. 

Herb se văzu nevoit să intervină din ce în ce mai des, pe 
măsură ce pasiunea ei pentru aceşti demagogi pseudoreligioşi 
creştea. Uneori, îi rupea pe ascuns cecurile şi îndrepta astfel 
oarecum balanța plăţilor. Dar, când ofertele începură să 
reclame ca plata să fie făcută numai şi numai în numerar, 
trebui pur şi simplu să pună piciorul în prag - iar Vera începu 
să se îndepărteze de el, să-l privească neîncrezătoare ca pe un 
păcătos şi un necredincios. 


2 


Sarah Bracknell îşi dedică întregul timp şcolii. După- 
amiezile şi serile nu fură prea diferite de cum fuseseră după 
despărțirea de Dan; trăia într-un fel de limb, aşteptând să se 
întâmple ceva. În Paris, tratativele pentru pace stagnau. Nixon 
ordonase ca bombardamentul asupra Hanoiului să continue, 
în pofida protestelor din ţară şi din străinătate. La o conferință 
de presă, scoase la iveală fotografii care demonstrau fără 
dubiu că avioanele americane în mod sigur nu bombardau 
spitalele nord-vietnameze, dar oriunde se ducea, călătorea cu 
un elicopter al armatei. Anchetarea brutalului omor şi a 
violării unei chelnerițe din Castle Rock fu clasată, după ce 
fusese scos de sub urmărire un pictor de afişe hoinar care 
petrecuse cândva trei ani în Spitalul de Boli Mentale din 
Augusta - în pofida aşteptărilor tuturor, alibiul pictorului de 
afişe se dovedise a fi solid. Janis Joplin cânta blues în gura 
mare. Parisul decretă (pentru al doilea an consecutiv) că 
fustele se vor lungi, dar nu se lungiră. Sarah conştientiza vag 
toate aceste lucruri, asemenea unor voci răsunând într-o altă 
încăpere, în vreme ce, în jurul ei, o petrecere incredibilă 
continua la infinit. 

Căzu prima ninsoare - doar un strat subţire -, apoi căzu un 
al doilea strat subțire, şi cu zece zile înainte de Crăciun, avu 
loc o furtună care închise porțile şcolilor în acea zi, iar ea 
rămase acasă, privind pe fereastră cum zăpada umplea strada 
Flagg. Scurta ei poveste cu Johnny - nici măcar nu-i putea 
spune aventură - făcea acum parte dintr-un alt anotimp, iar 
Sarah îl simțea începând să se îndepărteze de ea. Era un 
sentiment aducător de panică, ca şi când s-ar fi înecat o parte 
din ea. S-ar fi înecat în lacul zilelor. 

Citi mult despre traumatismele craniene, despre come şi 
despre contuziile cerebrale. Nici unul dintre tratate nu era 
foarte încurajator. Descoperi că, într-un orăşel din Maryland, 
o fată stătea în comă de şase ani, că un tânăr din Liverpool, 
Anglia, care fusese lovit de un cârlig de macara pe când lucra 
la docuri, stătuse în comă vreme de paisprezece ani înainte să 
moară. Puțin câte puțin, acest tânăr voinic şi agil îşi tăiase 
legăturile cu lumea, se împuţinase, pierduse păr, nervii optici i 


se atrofiaseră sub pleoapele închise, corpul i se scofâlcise 
treptat în poziția fetală pe măsură ce i se scurtau ligamentele. 
Se întorsese în timp, devenise iarăşi un fetus înotând în 
placenta comei, în vreme ce creierul îi regresa. Autopsia 
întreprinsă după moartea lui scosese la iveală faptul că 
pliurile şi striaţiile cortexului se îndreptaseră, lăsându-i lobii 
frontali şi pre-frontali aproape complet netezi şi uniformi. 

O, Johnny, pur şi simplu nu e drept, gândi ea, uitându-se pe 
geam la căderea ninsorii, urmărind cum aceasta acoperă 
lumea într-o albeață uniformă, cum îngroapă vara apusă şi 
toamna roşie-aurie. Nu-i drept, ar trebui să-ți permită să pleci 
acolo unde pleacă într-un sfârşit toată lumea. 

Primea câte o scrisoare de la Herb Smith la fiecare zece zile 
sau două săptămâni - Vera îşi avea corespondențţii ei, el o avea 
pe ea. Scria cu litere mari, lăbărțate, folosind un stilou 
demodat. „Suntem amândoi bine, sănătoşi. Aşteptăm să 
vedem ce urmează, ceea ce probabil faci şi tu. Da, am citit şi 
eu, şi ştiu ce-ai vrut să spui în scrisoarea ta, cu atâta 
bunătate şi preocupare, Sarah. Nu arată bine lucrurile. Dar, 
desigur, putem spera. Nu cred în Dumnezeu aşa cum crede 
Vera, dar cred în felul meu, şi mă întreb de ce nu l-a luat pe 
Johnny pur şi simplu, dacă asta avea de gând. Există vreun 
motiv? Nimeni nu poate spune, bănuiesc. Ne rămâne doar 
speranța.” 

Într-o altă scrisoare: 

„Trebuie să fac eu toate cumpărăturile de Xciuni'!“ anul 
ăsta, fiindcă Vera e convinsă că darurile de Xciun sunt un 
obicei păgân. Ăsta e un exemplu pentru ce ţi-am spus, că 
starea ei se înrăutăţeşte mereu. Întotdeauna a crezut că e o zi 
sfântă, nu o sărbătoare!” - dacă înţelegi ce vreau să spun - şi, 
dacă m-ar vedea că-i spun Xciun în loc de Crăciun, cred că m- 
ar «omori ca pe hoţii de cai». Întotdeauna a susținut că trebuie 
s-o vedem ca ziua în care s-a născut lisus Christos, şi nu ca 
ziua în care vine Moş Crăciun, dar niciodată n-au deranjat-o 
cumpărăturile de dinainte. De fapt, chiar îi plăceau. Acum, se 
pare, nu face decât să tune împotriva lor. Preia tot felul de idei 
ciudate de la cei cu care schimbă scrisori. Doamne, cât îmi 


doresc să înceteze şi să revină la normal! Dar, pe lângă asta, 
suntem amândoi bine, sănătoşi. Herb.” 

Şi o felicitare de Crăciun care o făcuse puţin să plângă: 
„Urări numai de bine din partea amândurora cu ocazia 
sărbătorilor de iarnă şi, dacă vrei să vii să-ți petreci Xciunul 
cu două «hoaşte bătrâne», dormitorul e pregătit. Vera şi cu 
mine suntem amândoi bine, sănătoşi. Sper ca Noul An să fie 
mai bun pentru noi toți, şi sunt sigur că aşa va fi. Herb şi 
Vera.” Nu merse la Pownal în vacanța de Crăciun, în parte din 
cauza continuei retrageri a Verei în propria ei lume - traseul 
pe care-l străbătea în acea lume putea fi citit suficient de 
limpede printre rândurile scrisorilor lui Herb - şi în parte, 
pentru că ceea ce-i lega i se părea acum atât de ciudat, de 
îndepărtat. Silueta nemişcată din patul de spital din Bangor 
ocupase cândva primul plan, dar acum ei i se părea că-l 
priveşte mereu prin capătul greşit al telescopului amintirii; 
asemenea omului-balon, Johnny era îndepărtat şi subțire. 
Aşa încât, era mai bine ca ea să păstreze distanţa. 

Poate că şi Herb simțea la fel. Scrisorile lui se răriră pe 
măsură ce 1970 deveni 1971. Într-una dintre ele, ajunse cât de 
aproape putuse să spună că era timpul ca ea să-şi continue 
viața şi încheiase spunând că se îndoia că o fată atât de 
frumoasă ca ea ducea lipsă de pretendenți. 

Dar ea nu acceptase nici un pretendent, nu avusese nevoie 
de aşa ceva. Gene Sedecki, profesorul de matematică, cel care 
îi oferise cândva o seară în oraş ce-i păruse ei lungă de cel 
puţin o mie de ani, începuse să-i facă indecent invitaţii de-a 
ieşi cu el, curând după accidentul lui Johnny, şi era un bărbat 
greu de descurajat, dar ea credea că, în sfârşit, începea să 
prindă ideea. Ar fi trebui să priceapă mai devreme. 

Din când în când, primea invitaţii şi de la alți bărbați, şi 
unul dintre ei, un student la drept pe nume Walter Hazlett, o 
atrăsese destul de tare. II cunoscuse la petrecerea de Revelion 
organizată de Anne Strafford. Intenţionase să-şi facă doar 
apariția şi-apoi să plece, dar rămăsese destul de mult, 
discutând în special cu  Hazlett. Să-l refuze fusese 
surprinzător de dificil, dar îl refuzase, fiindcă înţelesese prea 


bine motivul atracției pe care o simțea: Walt Hazlett era un 
bărbat înalt, cu o claie de păr maroniu greu de pieptănat şi cu 
un zâmbet şăgalnic, aproape cinic, şi-i aducea puternic 
aminte de Johnny. Acesta nu era motivul potrivit pentru care 
să te intereseze un bărbat. 

Devreme, în luna februarie, fusese invitată în oraş de 
mecanicul care-i repara maşina la service-ul Chevron din 
Cleaves Mills. Iarăşi, aproape că acceptase, apoi însă bătuse în 
retragere. Pe bărbat îl chema Arnie Tremont. Era înalt, cu un 
ten măsliniu, şi chipeş într-un fel rânjit, de animal de pradă, îi 
amintea puţin de James Brolin, al doilea proscris din gaşca 
doctorului Welby din serialul acela, şi-i amintea chiar mai 
mult de un anume membru al organizaţiei studenţeşti Delta 
Tau Delta, pe nume Dan. 

Era mai cumpătat să aştepte. Să aştepte şi să vadă dacă se 
va întâmpla ceva. 

Dar nimic nu se întâmplă. 


3 


În vara acelui an, 1971, Greg Stillson, cu şaisprezece ani 
mai în vârstă şi mai înțelept decât vânzătorul ambulant de 
Biblii care omorâse un câine în bătaie într-o curte pustie din 
lowa, şedea în încăperea din spate, în clădirea proaspăt 
înființatei sale afaceri imobiliare şi de asigurări din Ridgeway, 
statul New Hampshire. Nu îmbătrânise simţitor în anii care se 
scurseseră. Avea acum o rețea de riduri în jurul ochilor şi îşi 
purta părul mai lung (şi, totuşi, destul de demodat). Era tot 
un bărbat înalt, iar scaunul său rotativ pârâea când se mişca 
în el. 

Şedea fumând o ţigară Pali Mall şi uitându-se la bărbatul 
tolănit comod pe scaunul din fața lui. Greg se uita la acest 
bărbat aşa cum s-ar uita un zoolog la un specimen nou şi 
interesant. 

— Am ceva pe față? întrebă Sonny Elliman. 

Elliman depăşea un metru nouăzeci şi cinci. Purta o jachetă 
veche, înțepenită din cauza mizeriei, ai cărei nasturi şi mâneci 


fuseseră tăiate. Pe dedesubt, nici urmă de cămaşă. La gât îi 
atârna o zvastică de fier, acoperită cu crom alb. Catarama 
curelei care se vedea sub considerabila lui burtă de băutor de 
bere reprezenta un craniu mare din fildeş. De sub manşetele 
prinse cu cleme pentru rufe ieşeau vârfurile scâlciate şi 
pătrăţoase ale unei perechi de bocanci Desert Driver. Părul îi 
ajungea până la umeri, era încâlcit şi strălucea din cauza unei 
combinaţii de transpiraţie unsuroasă şi ulei de motor. De la 
lobul unei urechi îi atârna un cercel cu zvastică, acoperit şi el 
cu crom alb. Învârtea pe un deget bont o cască de miner. Pe 
spatele jachetei era cusut un diavol roşu cu o privire saşie şi 
cu limba despicată. Deasupra acestuia scria The Devil's 
Dozer-*:. Sub el: Sonny Elliman, Preşedinte. 

- Nu, spuse Greg Stillson. Nu ai nimic pe față şi, din păcate, 
nu ai nimic nici în cap. 

Elliman se îmbăţoşă puţin, apoi se relaxa şi râse. În pofida 
mizeriei, a mirosului de transpirație aproape palpabil şi a 
podoabelor naziste, ochii lui, de un verde întunecat, nu erau 
lipsiţi de inteligenţă şi nici chiar de simț al umorului. 

- Fă-mă în toate felurile, omule, spuse el. N-ar fi prima 
dată. Acum tu ai puterea. 

- Recunoşti lucrul ăsta, nu-i aşa? 

— Sigur. l-am lăsat pe tipii mei în Hamptons, am venit 
singur. Să se spargă toate oalele-n capul meu, omule. - Zâmbi. 
- Dar, dacă se va-ntâmpla să te prindem noi într-o situaţie 
asemănătoare, o să-ți doreşti ca rinichii să-ți fie-ncălțați în 
bocanci de luptă. 

- Îmi asum riscul, spuse Greg. 

Îl măsură pe Elliman din priviri. Amândoi erau nişte bărbaţi 
masivi. Bănuia că Elliman avea cu optsprezece kilograme mai 
mult ca el, dar mare parte dintre acestea o reprezentau 
muşchi căpătați de la ridicatul sticlelor de bere. 

— Te-aş putea răpune, Sonny. 

Chipul lui Elliman se zbârci iarăşi într-un gest afabil de 
bună-dispoziţie. 

- Poate. Sau poate nu. Dar nu aşa punem noi problema, 
omule. Nu mai ţin chestiile alea cu americanul cel bun a la 


John Wayne. - Se aplecă înainte, ca pentru a împărtăşi un 
secret important. - în ce mă priveşte, de pildă, de fiecare dată 
când mă trezesc cu o bucată din tarta mamei, îmi fac o datorie 
de onoare din a mă caca pe ea. 

— Ce gură spurcată ai, Sonny, spuse Greg cu blândețe. 

— Ce vrei de la mine? întrebă Sonny. De ce nu treci la 
subiect? O să-ntârzii la întâlnirea cu reprezentatul în teritoriu 
al camerei de comerț. 

- Nu, spuse Greg, păstrându-şi calmul. Membrii camerei de 
comerț se întâlnesc în teritoriu în fiecare marți seara. Avem tot 
timpul din lume. 

Elliman expiră ostentativ a dezgust. 

— Ei bine, eu credeam, continuă Greg, că tu îţi doreşti ceva 
de la mine. - Deschise sertarul de la birou şi scoase trei 
pungulițe cu marijuana. Printre firele de iarbă, se aflau 
amestecate câteva capsule de gelatină. - Am dat peste astea în 
sacul tău de dormit, zise Greg. Urât, urât, urât, Sonny. Băiat 
rău ce eşti. Nu treci de start, nu primeşti două sute de dolari. 
Mergi direct la închisoarea Statală din New Hampshire. 

- N-ai avut mandat de percheziție, spuse Elliman. M-ar 
scoate basma curată până şi-un pui de avocat, iar tu ştii bine 
asta. 

- N-am habar de aşa ceva, spuse Greg Stillson. Se lăsă pe 
spate în scaunul rotativ şi-şi aşeză şoşonii - pe care-i 
cumpărase din statul vecin, Maine, de la magazinul L. L. Bean 
- pe birou. - Sunt cineva în oraşul ăsta, Sonny. Am venit în 
New Hampshire mai mult sau mai puţin în curul gol cu câțiva 
ani în urmă, iar acum desfăşor o activitate frumuşică. Am 
ajutat consiliul local să rezolve vreo două-trei probleme, 
inclusiv dilema privitoare la copiii şefului poliției care-au fost 
prinşi drogându-se... Oh, nu mă refer la pierde-vară ca tine, 
Sonny, cu hoinarii ca tine ştim ce trebuie să facem atunci 
când îi prindem având asupra lor o comoară mică aşa cum e 
cea de colo, de pe biroul meu... mă refer la copiii buni din oraş. 
Nimeni nu vrea să se atingă de ei, ştii asta? Aşa că am hotărât 
eu pentru ei. Puneţi-i să lucreze în folosul comunității în loc 
să-i trimiteţi la închisoare, le-am spus. Ideea a dat roade 


foarte bune. Avem acum cel mai mare teren de joc din 
regiunea celor trei oraşe, care antrenează Echipa de Juniori şi 
chiar ne descurcăm bine. 

Elliman părea plictisit. Greg îşi cobori brusc picioarele de pe 
birou, apucă o vază pe care se vedea logo-ul Universităţii New 
Hampshire şi o aruncă pe lângă nasul lui Sonny Elliman. II 
rată cu mai puţin de-un centimetru; rotindu-se întruna, 
aceasta zbură de-a curmezişul camerei şi se sparse de fişierul 
din colț. Pentru prima dată, Elliman păru speriat. Şi, pentru 
doar o singură clipă, chipul acestui Greg Stillson mai bătrân, 
mai înțelept, fu chipul celui tânăr, al celui care omorâse în 
bătaie un câine. 

— Ai face bine să asculți când îți vorbesc, spuse el cu 
delicateţe. Fiindcă ceea ce dezbatem noi acum e cariera ta pe 
următorii aproximativ zece ani. Ei bine, dacă nu vrei să-ţi faci 
o carieră din a lipi abţibilduri cu TRĂIEŞTE LIBER SAU MORI 
pe plăcuţe de înmatriculare, ai face bine să asculți cu atenţie, 
Sonny. Ai face bine să te prefaci că trăieşti iarăşi prima zi de 
şcoală, Sonny. Ai face bine să pricepi totul perfect din prima. 
Sonny. 

Elliman se uită la cioburile vazei, apoi se uită înapoi la 
Stillson. Calmul lui incomod de dinainte lăsă acum loc unui 
sentiment de interes acut. Nimic nu-i mai trezise interesul 
cam de multă vreme, începuse să-l preocupe berea pentru că 
se plictisea. Venise singur pentru că se plictisea. Iar când tipul 
ăsta îl trăsese pe dreapta, folosindu-se de un giro-far albastru 
şi pâlpâitor montat pe capota camionetei, Sonny Elliman 
presupusese că are de-a face cu doar un alt ajutor de şerif 
cretin de oraş mic, care-şi proteja teritoriul şi care oprea 
motociclistul mare şi rău ce conducea un Harley-Davidson 
modificat. Dar tipul ăsta era diferit. Era... era... 

E nebun! îşi dădu seama Sonny, mulțumit într-un fel 
sumbru de această descoperire. Are pe perete două premii 
pentru serviciu adus comunităţii, şi fotografii în care el poartă 
discuţii cu membrii clubului Rotary şi cu cei ai clubului Lions, e 
şi vicepreşedinte al camerei de comerț din acest orăşel de 


căcat şi, anul viitor va fi ales preşedinte, iar el e pur şi simplu 
la fel de nebun ca şi un purice-n pat. 

— Bine, spuse el. Mi-ai captat atenţia. 

— Am avut ceea ce tu ai numi o carieră zbuciumată, îi spuse 
Greg. Am avut parte de urcuşuri, dar am avut parte şi de 
coborâşuri. Am avut şi câteva probleme cu oamenii legii. Ceea 
ce încerc să spun, Sonny, e că nu am preconcepţii în ce te 
priveşte. Aşa cum au alți localnici. Aceştia au citit în Union- 
Leader despre lucrurile pe care tu şi cu prietenii tăi 
motociclişti le-aţi făcut în Hampton vara aceasta şi le-ar 
plăcea să vă castreze cu o lamă de ras Gillette ruginită. 

- Acolo n-a fost mâna noastră, a Devils Dozenilor, spuse 
Sonny. Noi am trecut pe acolo venind din nordul New York- 
ului, să ne bronzăm puţin, omule. Suntem în vacanţă. Nu ne 
ocupăm cu devastarea barurilor ieftine. Ne joacă renghiuri 
nişte ţipi din Hell's Angels!” şi o parte din gaşca Black 
Riders'2% din New Jersey, dar ştii cine sunt cei mai vinovaţi? O 
mână de puşti de la facultate. - Buza inferioară a lui Sonny se 
răsfrânse. - Dar ziarelor nu le place să publice asemenea 
informaţii, nu-i aşa? Mai degrabă dau vina pe noi decât pe 
Susie şi pe Jim. 

— Voi sunteți mult mai exotici, spuse Greg cu duioşie. Iar lui 
William Loeb de la Union-Leader nu-i plac bandele de 
motociclişti. 

- Cheliosul ăla nemernic, murmură Sonny. 

Greg deschise sertarul de la birou şi scoase o sticlă teşită de 
bourbon marca Leader's. 

- Beau în cinstea vorbelor tale, spuse el. 

Desigila capacul şi bău jumătate de sticlă dintr-o 
înghițitură. Expiră prelung cu ochii înlăcrimați şi întinse sticla 
peste masă. 

- Tu? 

Sonny goli sticla. Un val de foc îi urcă din stomac în gât. 

- Pune-mă pe jar, omule, vorbi el peste un suspin adânc. 

Greg îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

- O să ne înțelegem bine, Sonny, am sentimentul c-o să ne 
înțelegem bine. 


— Ce vrei de la mine? întrebă Sonny din nou, ridicând sticla 
goală în aer. 

— Nimic... nu acum. Dar am un presentiment... 

Ochii lui Greg deveniră distanți, aproape încurcați. 

— Ți-am spus că-s cineva în Ridgeway. O să candidez pentru 
funcția de primar când vin alegerile şi-o să câştig. Dar ăsta-i 
doar... 

- Doar începutul? completă Sonny. 

— E un început, în orice caz. - Mina aceea încurcată era încă 
prezentă pe fața lui. - Eu ştiu cum să rezolv lucrurile. Oamenii 
au observat asta. Mă pricep la ceea ce fac. Am sentimentul 
că... mă aşteaptă lucruri mari. Nimic nu mă va opri. Dar nu 
sunt... foarte sigur... ce înseamnă asta. Tu ştii? 

Sonny ridică doar din umeri. 

Mina încurcată de pe fața lui Greg păli. 

- Dar există o poveste, Sonny. O poveste despre un şoarece 
care a scos un ghimpe din laba unui leu. 

A făcut asta pentru a-l răsplăti pe leu că nu l-a mâncat în 
urmă cu câţiva ani. Cunoşti povestea asta? 

- Poate că am auzit-o când eram copil. 

Greg scutură din cap. 

— Ei bine, suntem cu câțiva ani înainte... câţi or fi fiind, 
Sonny. - împinse pungulița de plastic peste tăblia mesei. - N-o 
să te mănânc. Aş putea-o face dacă aş vrea, să ştii. Un pui de 
avocat nu te-ar putea scoate basma curată. În oraşul ăsta, 
acum când în Hampton au loc revolte la mai puţin de treizeci 
de kilometri de aici, nici blestematul de 

Clarence Darrow? nu te-ar scoate basma curată în 
Ridgeway. Oamenilor ăstora cinstiți le-ar plăcea să te vadă 
cum ţi se înfundă. 

Elliman nu spuse nimic în replică, dar bănuia că Greg avea 
dreptate. Nu conţinea nimic serios pliculețul lui cu droguri - 
cele mai serioase erau două Bombe Maronii - dar părinților 
colectivi ai lui Susie şi Jim le-ar plăcea să-l vadă spărgând 
pietre în Portsmouth tuns periuță. 

— N-o să te mănânc, repetă Greg. Sper sa-ţi aminteşti asta 
peste câțiva ani dacă-mi va intra un ghimpe-n labă... sau, 


poate, dacă o să-ţi fac o ofertă de loc de muncă. O să ţii minte? 

Gratitudinea nu făcea parte din panoplia limitată de 
sentimente umane a lui Sonny Elliman, interesul şi 
curiozitatea, însă, da. Le simțea pe amândouă în privința 
tipului ăstuia, Stillson. Nebunia din ochii lui te trimitea cu 
gândul la multe lucruri, însă plictiseala nu se regăsea printre 
ele. 

— Cine ştie unde-o să ne găsim cu toţii peste câţiva ani, 
murmură el. Am putea fi morți cu toții, omule. 

— Tu doar să ţii minte. Asta e tot ce-ţi cer. Sonny se uită la 
cioburile vazei. 

- O să ţin minte, spuse el. 


4 


1971 trecu. Orgiile de pe plajele din New Hampshire se 
stinseră şi plângerile îngrijitorilor de faleze fură reduse la 
tăcere de ridicarea balanței conturi-lor lor bancare. Un tip 
obscur, pe nume George McGovern, porni în cursa pentru 
preşedinţie hilar de devreme. Oricine urmărea bătălia politică 
ştia că din partea Partidului Democrat, în 1972, candida 
Edmund Muskie, iar unii credeau că acesta chiar se putea lua 
la trântă cu criminalitatea din San Clemente şi că o putea 
răpune. 

La începutul lunii iunie, înainte ca şcoala să-şi închidă 
porțile pentru vacanța de vară, Sarah se întâlni iarăşi cu 
tânărul student la drept. Se afla în magazinul de 
electrocasnice Day's, căuta să cumpere un prăjitor de pâine, 
iar el căuta un cadou pentru părinții lui, care-şi aniversau 
căsătoria. O întrebase dacă i-ar plăcea să meargă la un film 
cu el - noua peliculă cu Clint Eastwood, Dirty Harry, ajunsese 
şi la ei în oraş. Sarah merse. Şi se simțiră bine împreună. 
Walter Hazlett îşi lăsase barbă şi nu-i mai amintea atât de 
mult lui Sarah de Johnny. 

De fapt, deveni din ce în ce mai greu pentru ea să-şi 
amintească exact cum arătase Johnny. Chipul lui i se vădea 
limpede doar în vise, acelea în care el stătea în fața Roţii 


Norocului, privind-o cum se roteşte, cu fața încremenită şi cu 
ochii lui albaştri, întunecaţi până la acea nuanţă incredibilă şi 
puţin înspăimântătoare de violet-închis, uitându-se la Roată 
ca şi când de aceasta i-ar fi depins viața. 

Ea şi cu Walt începură să se întâlnească foarte des. Era 
uşor să fii în compania lui. Nu-i cerea nimic - sau, dacă-i 
cerea totuşi ceva erau lucruri atât de bine calculate, avansând 
pas după pas, încât era greu să le observi. În octombrie o 
întrebă dacă-i poate cumpăra un diamant mic. Sarah îl 
întrebă dacă-i poate da timp de gândire peste week-end. 
Sâmbăta aceea mersese la Centrul Medical Eastern Maine, 
primise de la ghişeul din hol un permis special de liberă- 
trecere şi urcase la secția de terapie intensivă. Şezu lângă 
patul lui Johnny preţ de o oră. Afară, vântul de toamnă şuiera 
în întuneric, promițând vreme rece, promițând zăpadă, 
promițând un anotimp al morţii. Mai erau şaisprezece zile 
până să se împlinească anul, până la bâlci, până la Roată şi 
până la ciocnirea frontală de lângă Mlaştină. 

Şezu şi ascultă vântul şi se uită la Johnny. Bandajele 
fuseseră luate jos. Cicatricea începea pe frunte, la un 
centimetru şi jumătate deasupra sprâncenei drepte, şi urca 
şerpuit până ce dispărea sub păr. Părul i se albise, ducând-o 
pe ea cu gândul la detectivul acela închipuit din poveştile 
Secţiei 87 - Cotton Hawes îl chemase. În ochii lui Sarah nu 
părea să fi suferit vreo regenerare, cu excepţia inevitabilei 
pierderi în greutate. Era pur şi simplu un tânăr pe care de- 
abia dacă-l cunoştea şi care dormea profund. 

Se aplecă asupra lui şi-l sărută tandru pe buze, ca şi când 
povestea cea veche ar putea fi modificată şi sărutul ei l-ar 
putea trezi. Johnny însă nu făcu decât să doarmă. 

Plecă, se întoarse la apartamentul ei din Veazie, se întinse 
pe pat şi plânse, în vreme ce vântul hoinărea prin lumea 
întunecată de afară, lume care-şi oferea drept ofrandă 
înaintea lui frunzele galbene şi roşii. Luni, îi spuse lui Walt că, 
dacă vrea cu adevărat să-i cumpere un diamant - unul mic, ai 
grijă -, ar fi fericită şi mândră să-l poarte. 

Acesta fusese anul 1971 pentru Sarah Bracknell. 


La începutul lui 1972, Edmund Muskie izbucni în lacrimi în 
timpul unui discurs pătimaş ţinut în fața birourilor celui la 
care Sonny Elliman se referise cu „cheliosul ăla nemernic”. 
George McGo-vern prelua funcția de primar, iar Loeb afirmă 
cu umor în ziarul său că cetăţenilor din New Hamp-shire nu le 
plac plângăcioşii. În iulie, MecGovern fu nominalizat. În aceeaşi 
lună, Sarah Bracknell deveni Sarah Hazlett. Ea şi cu Walt 
fură cununațţi în Prima Biserică Metodistă din Bangor. 

La mai puţin de trei kilometri depărtare, Johnny Smith îşi 
continuă somnul. lar lui Sarah i se întoarse gândul la el, 
brusc şi oribil, chiar atunci când Walt o sărută în fața celor 
dragi adunați acolo pentru a asista la slujba nupţială - 
Johnny, gândi ea şi-l văzu cu ochiul minţii aşa cum îl văzuse 
când el aprinsese lumina, jumătate Jekyll şi jumătate Hyde 
cel rânjit. Se crispa în brațele lui Walt pentru o clipă, după 
care îşi reveni. Amintire, viziune, orice ar fi fost, dispăruse. 

După lungi meditații şi discuţii cu Walt, îi invitase pe 
părinţii lui Johnny la nuntă. Herb venise singur. La recepție, îl 
întrebă dacă Vera se simţea bine. 

El se uită în jur, văzu că erau singuri pentru moment şi 
sorbi rapid ce-i mai rămăsese din amestecul de whisky şi sifon 
din pahar. A îmbătrânit cu cinci ani în ultimele optsprezece 
luni, gândi ea. Pierdea păr. Ridurile de pe față erau mai 
adânci. Purta ochelari în felul acela grijuliu şi conştient de 
sine, cum fac cei care tocmai au început să-i poarte, şi, în 
spatele lentilelor de corecție, ochii lui erau îngrijorați şi răniți. 

- Nu... de fapt, nu se simte bine, Sarah. Adevărul e că acum 
se află în Vermont. La o fermă. Aşteaptă acolo sfârşitul lumii. 

— Cum? 

Herb îi spuse că, în urmă cu şase luni, Vera începuse să 
corespondeze cu un grup de vreo zece oameni care-şi spuneau 
Societatea Ultimelor Vremuri din America. Erau conduşi de 
domnul şi de doamna Harry L. Stonkers din Racine, statul 
Wisconsin. Domnul şi doamna Stonkers pretindeau că 
fuseseră răpiți de o farfurie zburătoare în vreme ce se aflau 
într-o excursie cu cortul. Că fuseseră duşi în rai, care nu se 
află în constelația Orion, ci pe o planetă asemănătoare cu 


pământul care gravitează în jurul Arcturusului. Acolo, 
intraseră în rândul societății îngereşti şi văzuseră Paradisul. 
Soții Stonkers fuseseră informaţi că se apropie Ultimele 
Vremuri. Le fusese dată putere telepatică şi fuseseră trimişi 
înapoi pe Pământ să adune la un loc câţiva drept-credincioşi - 
pentru a-i îmbarca pe prima navă spre rai, cum spuneau ei. 
Aşa încât, se adunaseră zece, cumpăraseră o fermă la nord de 
St Johnsbury şi acolo stăteau de vreo şapte săptămâni, 
aşteptând să vină farfuria zburătoare să-i ridice. 

- Sună..., începu Sarah, după care închise gura. 

— Ştiu cum sună, spuse Herb. Sună nebuneşte. Ferma i-a 
costat nouă mii de dolari. Nu-i altceva decât o clădire de țară 
năruită, împrejmuită de doi acri de bălării. Contribuţia Verei a 
fost de şapte sute de dolari - doar atâta a reuşit să adune la 
un loc. N-am avut cum s-o opresc... Înainte să se implice. - 
Făcu o pauză, apoi zâmbi. - Dar ăsta nu e genul de lucruri 
despre care să discutăm la petrecerea ta de nuntă, Sarah. Tu 
şi cu soțul tău o să aveți parte numai de bucurii. Sunt convins 
că aşa va fi. 

Sarah zâmbi şi ea cât de credibil putu. 

— Mulţumesc, Herb. O să... adică, crezi c-o să se... 

- Întoarcă? O, da. Dacă nu se sfârşeşte lumea până la 
iarnă, cred că se va-ntoarce. 

— O, vă doresc tot binele din lume, spuse ea şi-l îmbrățişa. 


5 


Ferma din Vermont nu avea instalație de încălzire şi, cum 
farfuria zburătoare încă nu apăruse până la sfârşitul lui 
octombrie, Vera se întoarse acasă. Farfuria nu venise, spuse 
ea, fiindcă ei nu erau încă perfecţi - încă nu se debarasaseră 
de lestul păcatului şi al neesenţialului din viaţa lor. Era însă 
înălțată sufleteşte şi exalta din punct de vedere spiritual. 
Primise un semn într-un vis. Poate că nu era menită să plece 
în rai cu o farfurie zburătoare. Simţea însă din ce în ce mai 
puternic că va fi nevoie de ea să-şi călăuzească fiul, să-i arate 
calea cea dreaptă, atunci când va ieşi din transă. 


Herb o primi în casă, o iubi atât de mult cât putu - şi viața 
continuă. Johnny era în comă de doi ani. 


6 


Nixon fu reales. Fiii Americii începură să se întoarcă acasă 
din Vietnam. Walter Hazlett se prezentă la examenul de 
licenţă şi fu invitat să-l susţină încă o dată, mai târziu. Sarah 
Hazlett îşi ţinea cursurile la şcoală, în vreme ce el se pregătea 
pentru teste. Elevii care fuseseră doar nişte boboci prostuți şi 
stângaci când începuse ea să predea erau acum în ultimul an. 
Fetele cu pieptul plat deveniseră opulente. Băieţaşii pirpirii, 
care nu ştiuseră să se orienteze prin clădire, jucau acum 
baschet în echipa liceului. 

Al doilea război arabo-israelian începu şi se sfârşi. Boicotul 
petrolier începu şi se sfârşi. Preţurile la benzină crescură 
alarmant şi nu mai scăzură. Vera Smith deveni convinsă că 
Iisus Christos se va întoarce din pământ la Polul Sud. Această 
informaţie se baza pe o nouă broşură (şaptesprezece pagini, 
preț 4, 50 $) intitulată  Tropicele Subpământean al lui 
Dumnezeu. Ipoteza uluitoare a broşurii era că raiul se afla de 
fapt sub picioarele noastre şi că cea mai uşoară cale de acces 
era la Polul Sud. Una dintre secțiunile broşurii se numea 
„Experienţe Extrasenzoriale ale Exploratorilor Polului Sud”. 
Herb îi spuse că, în urmă cu mai puţin de un an, fusese 
convinsă că raiul se afla undeva Dincolo de Nori, foarte 
probabil gravitând în jurul planetei Arcturus. 

— Aş înclina mai degrabă să cred aia decât chestiile astea 
nebuneşti cu Polul Sud, îi spuse el. La urma urmei, Biblia 
spune că raiul se află în cer. Locul ăla tropical de sub pământ 
se presupune că €... 

— Opreşte-te! spuse ea tăios, cu buzele împreunate în două 
linii subţiri şi albe. Nu trebuie să persiflezi ceea ce nu înţelegi. 

- Nu persiflam, Vera, spuse el cu calm. 

- Dumnezeu ştie de ce necredinciosul persiflează şi de ce 
păgânul se mânie, spuse ea. 


Lumina aceea pustie i se vedea în ochi. Şedeau la masa din 
bucătărie, Herb având în față un nit vechi în formă de J, iar 
Vera un teanc de reviste National Geographics vechi, pe care le 
frunzărea în căutare de fotografii şi poveşti de la Polul Sud. 
Afară, norii zbuciumațţi călătoreau dinspre vest spre est şi 
frunzele erau scuturate din copaci. Era începutul lui 
octombrie din nou, iar octombrie părea să fie luna ei cea mai 
proastă. Era luna în care lumina aceea pustie îi apărea din ce 
în ce mai des în ochi şi când rămânea acolo cel mai mult. Şi 
octombrie era luna în care şi gândurile lui se întorceau perfid 
întotdeauna la ideea de-a renunța la amândoi. La soţia care 
probabil c-o luase razna şi la fiul care dormea întruna, cel 
care deja era probabil mort, judecând după orice definiție 
normală a termenului. Chiar acum, întorcând nitul pe toate 
părțile în mâini şi uitându-se pe fereastră la cerul acela 
zbuciumat, gândea: Aş putea să-mi fac bagajele. Să-mi arunc 
doar lucrurile în spatele camionetei şi să plec. În Florida, 
poate. În Nebraska. În California. Un tâmplar serios scoate bani 
buni oriunde-ar merge. Trebuie doar să mă ridic şi să plec. 

Dar ştia că n-o va face. Totul se datora faptului că 
octombrie era luna în care el se gândea să fugă, aşa cum 
părea că e luna în care Vera descoperea noi căi de comunicare 
cu lisus şi eventuala salvare a unicului copil căruia-i putuse 
da viață din pântecele ei imperfect. 

Acum, el se întinse peste masă şi o prinse de mâna subţire 
şi îngrozitor de osoasă - mâna unei femei bătrâne. Ea-şi ridică 
ochii, surprinsă. 

— Te iubesc foarte mult, Vera, spuse el. 

Ea-i răspunse la zâmbet cu un zâmbet şi, preț de o clipă 
strălucitoare, semăna enorm de mult cu fata pe care o curtase 
şi pe care o câştigase, cu fata care-l lovise cu peria de păr în 
noaptea nunţii. Era un zâmbet blând; ochii ei fură pentru 
scurtă vreme luminoşi şi călduroşi şi răspunseră iubirii lui. 
Afară, soarele ieşi de după un nor gras, se ascunse după un 
altul şi ieşi iarăşi, proiectând umbre verticale de-a latul 
câmpiei din spatele casei lor. 

— Ştiu asta, Herbert. Şi eu te iubesc. 


Îşi aşeză şi cealaltă mână peste a ei şi o strânse. 

- Vera, spuse el. 

- Da? 

Ochii ei erau atât de limpezi... dintr-o dată, era alături de el, 
complet alături de el, iar asta-l făcu să-şi dea seama cât de 
înfiorător de distanţi deveniseră de-a lungul ultimilor trei ani. 

- Vera, dacă nu se va trezi niciodată... Doamne păzeşte, dar 
dacă nu se trezeşte... noi tot o să ne avem unul pe celălalt, nu- 
i aşa? Adică... 

Ea îşi smuci mâna. Mâinile lui, care o ţinuseră pe a ei cu 
putere, se loviră una de cealaltă. 

— Niciodată să nu mai spui asta. Niciodată să nu mai spui 
că Johnny nu se va trezi. 

- N-am vrut să spun decât că noi... 

- Sigur c-o să se trezească, spuse ea, uitându-se pe 
fereastră la câmpie, unde încă se mai vedeau umbrele. Aşa a 
plănuit Domnul. O, da. Crezi că nu ştiu? Ştiu, crede-mă. 
Dumnezeu i-a pregătit lucruri mari lui Johnny al meu. L-am 
auzit cu inima spunând asta. 

- Da, Vera, spuse el. Bine. 

Degetele ei bâjbâiră după revistele National Geographics, le 
găsiră şi începură să întoarcă paginile. 

— Ştiu, spuse ea pe un ton copilăros, țâfnos. 

- Bine, spuse el cu calm. 

Ea se uită la revistele ei. Herb îşi sprijini bărbia în palme şi 
se uită pe fereastră la lumina soarelui şi la umbre şi se gândi 
la cât de repede vine iarna după octombrie cel auriu şi perfid. 
Îşi dorea ca Johnny să moară. II iubise încă din prima zi. 
Observase mirarea de pe chipul lui mic atunci când îi adusese 
o broscuță de copac pentru caleaşca lui şi când îi aşezase 
micuța vietate în mâini. El îl învățase pe Johnny să pescuiască 
şi să patineze şi să tragă cu puşca. El stătuse alături de 
Johnny toată noaptea când îl lovise gripa în 1951, când îi 
crescuse temperatura îngrijorător până la patruzeci şi nouă 
cu cinci. El îşi ascunsese lacrimile în palme atunci când 
Johnny absolvise al doilea din clasă liceul şi când îşi rostise 
discursul din memorie fără ezitare. Atâtea amintiri îi legau - 


cum îl învățase să conducă maşina, cum stătuseră împreună 
la prora Bolero-ului când merseseră în vacanţă în Nova Scoţia 
într-un an - Johnny având opt ani, râzând, puternic 
impresionat de mişcarea în cerc a vasului -, cum îl ajutase la 
temele pentru acasă, cum îl ajutase să-şi construiască 
adăpostul din copac, cum îl ajutase să citească nordul pe 
compasul lui Silva când se alăturase Cercetaşilor. Toate 
amintirile erau amalgamate la un loc, fără a fi aranjate în vreo 
ordine cronologică - Johnny era singura legătură dintre ele, 
Johnny descoperind plin de viaţă lumea care, într-un sfârşit, îl 
mutilase atât de rău. lar acum, el îşi dorea ca Johnny să 
moară, oh, cât de mult îşi dorea asta, să moară, să i se 
oprească inima, să dispară şi ultimele zvâcniri slabe ale 
activității cerebrale, să se stingă pur şi simplu asemenea unei 
lumânări isprăvindu-se într-o baltă de ceară, să moară şi să le 
redea libertatea. 


7 


Vânzătorul de paratrăsnete sosi la hanul lui Cathy din 
Somersworth, statul New Hampshire, în primele ore ale după- 
amiezii unei zile călduroase de vară, la mai puţin de-o 
săptămână după data de 4 Iulie a anului 1973; şi, undeva nu 
chiar atât de departe, poate că furtunile aşteptau doar să ia 
naştere în puţul ascendent de aer cald al verii. 

Era un bărbat încercat de-o sete foarte mare şi se opri la 
Hanul lui Cathy ca s-o ostoiască cu vreo două beri, nu pentru 
a face vreo vânzare. Dar, mânat de obişnuința îndelung 
exersată, aruncă o privire spre acoperişul clădirii scunde, 
asemănătoare cu un grajd, şi dunga netedă pe care o văzu 
profilându-se pe cerul bulbucat de culoarea metalului îl făcu 
să ducă mâna la spate, la desaga scâlciată din piele de 
căprioară, care ţinea locul geamantanului cu mostre. 

Înăuntru, hanul era întunecat şi răcoros şi tăcut, cu 
excepția murmurului slab al televizorului color agăţat pe 
perete. Erau prezenți câțiva clienți fideli, iar în spatele barului 


se afla proprietarul, care urmărea serialul „As The World 
Turns” împreună cu muşteriii lui. 

Vânzătorul de paratrăsnete se aşeză pe unul dintre 
scaunele fără spătar de la bar şi-şi aşeză desaga cu mostre pe 
scaunul din stânga. Proprietarul veni lângă el. 

- Bună, prietene. Ce-ţi pofteşte inima? 

- O Bud, spuse vânzătorul de paratrăsnete. Şi desfă-ți una 
şi ţie, dacă nu te deranjează. 

- Niciodată nu mă deranjează, spuse proprietarul. 

Se întoarse cu două beri, luă dolarul vânzătorului de 
paratrăsnete şi lăsă pe tejghea trei monede de zece cenți. 

- Bruce Carrick, spuse el şi întinse mâna. Vânzătorul de 
paratrăsnete o scutură. 

- Dohay mă cheamă, spuse el, Andrew Dohay. Sorbi 
jumătate din sticla de bere. 

- Bucuros de cunoştinţă, spuse Carrick. 

Se duse să mai servească un Tequila Sunrise unei femei cu 
chipul dur şi după aceea se întoarse la Dohay. 

— Nu eşti din oraş? 

- Nu sunt, recunoscu Dohay. Sunt vânzător ambulant. - Se 
uită scurt în jur. - întotdeauna e atâta linişte aici? 

- Nu. În week-end e altceva, şi mă descurc binişor şi-n 
timpul săptămânii. Îmi scot mălaiul mai mult din petreceri 
particulare - când sunt. Nu mor de foame, dar nici nu conduc 
un Cadillac. - Arătă cu degetul spre paharul lui Dohay ca şi 
cu un pistol. - împrospătez? 

— Şi încă una pentru tine, domnule Carrick. 

- Bruce. - Râse. - Probabil că vrei să-mi vinzi ceva. 

Când Carrick se întoarse cu berile, vânzătorul de 
paratrăsnete spuse: 


— Am intrat să scutur praful de pe mine, nu să vând ceva. 
Dar acum c-ai pomenit de asta... 

Ridică desaga cu mostre şi o aşeză pe tejghea cu o mişcare 
expertă. Ceva scoase un clinchet înăuntru. 

- O, hai că-i dă drumul, spuse Carrick şi râse. 

Doi dintre clienţii obişnuiţi de după-amiaza, un tip bătrân 
cu un neg pe pleoapa ochiului drept şi un tip tânăr într-o 
salopetă gri, se apropiară să vadă ce vindea Dohay. Femeia cu 
chipul dur continuă să urmărească „As The World Turns”. 

Dohay scoase trei paratrăsnete, unul lung cu o bilă de 
alamă în vârf, unul mai scurt şi unul cu conductori de 
porțelan. 

— Ce dracu'...? spuse Carrick. 

- Paratrăsnete, spuse bătrânul veteran şi râse cotcodăcit. 
Vrea să ferească spelunca asta dă mânia lui Dumnezău, 
Brucie. Ai face bine să asculți ce-ţi zice. 

Râse din nou, bărbatul în salopetă gri i se alătură, fața lui 
Carrick se întunecă şi vânzătorul de paratrăsnete ştiu că, 
orice ocazie ar fi avut de-a vinde ceva, aceasta tocmai se 
spulberase. Era un comis-voiajor bun, suficient de bun să-şi 
dea seama că aceste combinaţii bizare de caractere şi situații 
se aliau uneori şi spulberau orice oportunitate de afacere încă 
înainte ca el să apuce să-şi facă numărul. O acceptă ca o 
provocare şi porni totuşi jocul, în mare parte mânat de 
puterea obişnuinţei: 

- Când am coborât din maşină, s-a întâmplat să observ că 
această frumoasă construcție nu e utilată cu conductori de 
electricitate - şi că e construită din lemn. Ei bine, pentru un 
preț foarte mic - sau printr-un sistem de rate avantajos, dacă 
v-aţi dori asta - vă pot garanta că... 

- Că fulgerul va lovi locul ăsta la ora patru, astăzi după- 
amiaza, spuse bărbatul în salopetă gri cu un rânjet. 

Veteranul bătrân scoase un pârâit printre buze. 

- Domnule, nu te supăra, spuse Carrick, dar vezi aia? 

Arătă spre un cui aurit bătut într-o placă mică de lemn, 
aflată lângă televizorul din apropierea raftului pe care se vedea 


un rând de sticle sclipitoare. În acest cui era înfipt un 
mănunchi de hârtii. 

- Alea toate sunt facturi. Trebuie plătite până pe 
cincisprezece a fiecărei luni. Sunt scrise cu cerneală roşie. Ei 
bine, vezi câți oameni sunt acum înăuntru? Trebuie să fiu 
cumpătat. Trebuie să... 

- Exact ceea ce vreau să spun şi eu, interveni Dohay cu 
delicateţe. Trebuie să fii cumpătat. lar achiziționarea a trei 
sau patru paratrăsnete e un lucru cumpătat. Cu localul 
acesta ai mereu o grijă pe cap. Nu ţi-ai dori să fie şters de pe 
fața pământului de o lovitură de trăsnet într-o zi de vară, nu-i 
aşa”? 

- Nu l-ar deranja, spuse bătrânul veteran. Va pune doar 
mâna pe banii de asigurare şi va pleca în Florida. Bine zic, 
Brucie? 

Carrick se uită la bătrân cu dezgust. 

- Ei bine, atunci, hai să vorbim despre asigurare, interveni 
vânzătorul de paratrăsnete. 

Bărbatul îmbrăcat în salopetă gri se îndepărtase. 

— Asigurarea împotriva incendiilor va acoperi... 

— Asigurarea acoperă totul, spuse Carrick categoric. Uite, 
pur şi simplu nu-mi permit o cheltuială în plus. Îmi pare rău. 
Dacă ar fi să discutăm peste un an... 

- Păi, poate că vom discuta, spuse vânzătorul de 
paratrăsnete, renunțând. Poate că vom discuta. 

Nimeni nu credea că ar putea fi lovit de trăsnet până ce 
acesta nu-l lovea, era un adevăr peren al acestei meserii. Nu-l 
puteai convinge pe-un tip ca acest Carrick că paratrăsnetul 
este cea mai ieftină formă de asigurare împotriva incendiilor 
pe care o poți cumpăra. Însă Dohay era un filosof. La urma 
urmei, spusese adevărul atunci când îi mărturisise că intrase 
doar ca să-şi scuture praful de pe cizme şi nu ca să vândă 
ceva. 

Ca să demonstreze acest lucru şi ca să facă dovada că nu 
existau resentimente, mai comandă o bere. 

De data aceasta, însă, n-o mai însoți de alta pentru Carrick. 

Veteranul cel bătrân se strecură pe scaunul de lângă el. 


- În urmă cu vo zece ani, o fo' un tip pă care l-o lovit 
fulgeru' pă terenu' de golf, spuse el. L-o omorât ca p-un rahat. 
Ei, ăl-o fo' un tip la care i-ar fi prins bine-un paratrăsnet în 
vârfu' capului, bine zic? 

Râse croncănit, suflând în fața lui Dohay un damf de bere 
stătută. Dohay zâmbi din politețe. 

- Toate monedele dân buzunarele lui s-or lipit la un loc. 
Aşa-m auzit. Fulgeru-i o chestie ciudată. 

Sigur. Ei, mi-amintesc c-o dată... 

O chestie ciudată, gândi Dohay, lăsând cuvintele bătrânului 
să-i treacă pe lângă urechi, aprobând instinctual din cap 
atunci când trebuia. 

O chestie ciudată, sigur că da, fiindcă nu-i pasă pe cine sau 
ce loveşte. Sau când. 

Îşi termină berea şi ieşi afară, ducând cu el tolba plină cu 
polițe de asigurare împotriva mâniei lui Dumnezeu - poate 
singura astfel de poliţă inventată vreodată. Căldura îl lovi ca 
un ciocan, însă, în pofida ei, se opri pentru o clipă în parcarea 
aproape pustie şi se uită în sus la dunga netedă a 
acoperişului. 19,95 $, 29,95 $ cel mult, iar bărbatul nu-şi 
permitea o cheltuială în plus. Ar economisi şaptezeci de dolari 
cu polița lui de asigurare generală doar în primul an, însă el 
nu-şi permitea o cheltuială în plus - şi nu-l puteai convinge de 
contrariu cu toți acei clovni care stăteau în jurul lui şi care 
bagatelizau totul. 

Poate că într-o zi îi va părea rău. 

Vânzătorul de paratrăsnete urcă în Buick, porni instalația 
de aer condiționat şi porni mai departe spre vest, spre Concord 
şi Berlin, desaga lui cu mostre stând pe scaunul din dreapta. 
Fugea înaintea furtunilor pe care vântul lăsat în urmă 
probabil că le aducea. 


8 


La începutul anului 1974, Walt Hazlett îşi luă examenul de 
licență. El şi cu Sarah organizară o petrecere pentru toți 
prietenii lui, pentru toți prietenii ei şi pentru toți prietenii lor 


comuni - în total, mai bine de patruzeci de oameni. Berea 
curse gârlă şi, după ce petrecerea se încheie, Walt spuse că se 
puteau considera norocoşi că nu fuseseră evacuați. Când şi 
ultimii oaspeţi fură conduşi spre ieşire (la ora trei dimineața), 
Walt se întoarse de la uşă şi o găsi pe Sarah în dormitor, 
goală, cu excepția pantofilor şi a cerceilor ieftini cu diamant 
pentru care el se dăduse peste cap să i-i cumpere de ziua ei. 
Făcură dragoste nu o singură dată, ci de două ori înainte să 
cadă într-o picoteală lubrică din care se treziră, cu o 
mahmureală paralizantă, aproape la miezul zilei următoare. 
Cu vreo şase săptămâni mai târziu, Sarah descoperi că era 
însărcinată. Nici unul dintre ei nu se îndoi că momentul 
conceperii fusese în noaptea marii petreceri. 

În Washington, Richard Nixon era înghesuit încetul cu 
încetul într-un colț, fiind înfăşurat într-o mantie din bandă 
magnetică. În Georgia, un cultivator de arahide, fost cadru în 
marina americană şi actualmente guvernator, pe nume James 
Earl Carter, începuse să discute cu o serie de prieteni 
apropiaţi despre candidatura lui pentru postul pe care domnul 
Nixon avea să-l elibereze curând. 

În camera 619 a Centrului Medical Eastern Maine, Johnny 
Smith încă dormea. Începuse să se strângă în poziţie fetală. 

Doctorul Strawns, cel care discutase cu Herb şi cu Vera şi 
cu Sarah în sala de conferințe, în ziua de după accident, 
murise ars la sfârşitul anului 1973. Casa lui luase foc în 
prima zi de după Crăciun. Pompierii din Bangor spuseseră că 
incendiul avusese loc din cauza unei instalaţii pentru pomul 
de Crăciun defecte. Doi doctori noi, Weizak şi Brown, se 
interesară de cazul lui Johnny. 

Patru zile înainte ca Nixon să demisioneze, Herb Smith căzu 
în fundaţia unei case pe care o construia în Gary, ateriza pe o 
roabă şi-şi rupse piciorul. Îi luă mult timp osului să se 
sutureze şi niciodată nu se vindecă pe de-a întregul. 
Şchiopăta, şi în zilele ploioase începu să se folosească de-un 
baston. Vera se ragă pentru el şi insistă să-şi înfăşoare 
piciorul înainte de-a se culca cu o cârpă binecuvântată 
personal de reverendul Freddy Coltsmore din Bessemer, statul 


Alabama. Prețul Cârpei Coltsmore Binecuvântate (după cum îi 
spunea Herb) fusese de 35 $. Din câte îşi dădea el seama, nu 
ajuta la nimic. 

La mijlocul lunii octombrie, la scurtă vreme după ce Gerald 
Ford îl grațiase pe fostul preşedinte, Vera deveni din nou 
sigură că lumea se va sfârşi curând. Herb îşi dădu seama ce 
punea ea la cale când aproape că era prea târziu; Vera era pe 
cale să dea Societăţii Ultimelor Vremuri din America puţinii 
bani peşin şi economiile pe care reuşiseră să le adune de la 
accidentul lui Johnny. Încercase să scoată casa la vânzare şi 
contractase serviciile firmei Goodwill, care urma să trimită o 
dubă peste două zile ca să ridice toată mobila. Herb descoperi 
acestea atunci când sună agentul imobiliar să întrebe dacă 
putea veni în acea după-amiază un potențial cumpărător să 
se uite la casă. 

Pentru prima dată, atunci îşi pierduse de-a dreptul 
cumpătul cu Vera. 

- Pentru numele lui Christos, ce-ai crezut că vrei să faci? 
tună el, după ce scoase de la ea cu cleştele şi restul poveştii 
aceleia incredibile. 

Se aflau în sufragerie. El tocmai închisese receptorul după 
ce le spusese celor de la Goodwill să uite de dubă. Afară, ploaia 
cădea în rafale monotone, cenuşii. 

- Nu lua în deşert numele Salvatorului, Herbert. Nu... 

- Taci! Taci! M-am săturat să te aud aiurând despre 
tâmpeniile astea! 

Ea scoase un suspin de uimire. 

Herb şchiopată spre ea, bastonul lui ciocănind pe podea în 
contrapunct. Vera se adună puţin în scaun, după care se uită 
în sus la el cu acea dulce mină de martir care-l făcea pe el să- 
şi dorească, Dumnezeu să-l ierte, s-o plesnească peste cap 
chiar cu bastonul lui blestemat. 

- Nu ţi-ai pierdut minţile chiar atât de tare, încât să nu-ţi 
dai seama ce faci, spuse el. Scuza asta n-o ai. Te-ai furişat 
prin spatele meu, Vera. Ai... 

- Nu m-am furişat! E-o minciună! N-am făcut un 
asemenea... 


- Ba da! ţipă el. Ei bine, ascultă la mine, Vera. 

Aici trag linia. Roagă-te cât pofteşti. Nu costă nimic să te 
rogi. Scrie câte scrisori pofteşti, un timbru nu costă decât 
treisprezece cenți. Dacă vrei să te îmbăiezi în minciunile alea 
ieftine, de căcat, pe care le spun samsarii ăştia, dacă vrei să 
continui să te amăgeşti şi să trăieşti într-o închipuire, dă-i 
drumul. Dar eu nu iau parte la aşa ceva. Să ţii minte asta. Mă 
înţelegi? 

—  Tatăl-nostru-care-eşti-în-ceruri-binecuvântatfie-numele- 
tău... 

- Mă înţelegi? 

—- Crezi că-s nebună! ţipă la el şi fața i se schimonosi 
îngrozitor. 

Izbucni într-un plânset măgăresc, cu lacrimi urâte, 
alimentat de sentimentele de înfrângere categorică şi de 
dezamăgire. 

— Nu, spuse el puţin mai calm. Nu încă. Dar poate că a sosit 
momentul să purtăm o discuţie cu cărțile pe față, Vera, şi 
adevărul e că vei înnebuni dacă nu vei ieşi la suprafaţă şi nu 
vei da ochii cu realitatea. 

- O să vezi, spuse ea printre lacrimi. O să vezi. Dumnezeu 
cunoaşte adevărul, dar aşteaptă. 

- De-acord, atâta vreme cât înţelegi că nu ne poate lua 
mobila cât timp aşteaptă, spuse Herb necruţător. Atâta vreme 
cât suntem înțeleşi în privința asta. 

— Sunt Ultimele Vremuri! îi spuse ea. Ora Apocalipsului e 
aproape. 

- Mda? Trăieşte tu cu gândul ăsta, Vera. 

Ploaia cădea afară în rafale egale. Acela fu anul în care Herb 
împlini cincizeci şi doi de ani, Vera cincizeci şi unu, iar Sarah 
Hazlett douăzeci şi şapte. Johnny era în comă de patru ani. 


9 


Copilul se născu în seara de Halloween. Travaliul lui Sarah 
dură nouă ore. li dădură să respire doze mici de eter atunci 
când ea simți nevoia, şi, la un anumit moment, în culmea 


durerii, îşi dădu seama că se afla în acelaşi spital în care era 
internat şi Johnny, şi atunci îi strigă numele întruna. După 
aceea, de-abia îşi aminti aceasta şi cu siguranţă nu-i spuse lui 
Walt niciodată nici un cuvânt despre aceasta. Crezu că s-ar 
putea să fi visat totul. 

Copilul era băiat. Il numiră Dennis Edward Hazlett. El şi cu 
mama lui plecară acasă trei zile mai târziu, iar Sarah începu 
din nou să predea după vacanţa de Ziua Recunoştinţei. Walt 
pusese mâna pe ceea ce părea a fi un contract solid cu o firmă 
de avocatură din Bangor, şi, dacă totul avea să decurgă bine, 
plănuiră ca Sarah să plece de la catedră din luna iunie a 
anului 1975. Ea nu era chiar atât de sigură că-şi dorea acest 
lucru. Începuse să-i placă. 


10 


În prima zi a anului 1975, doi băieţi mici, Charlie Norton şi 
Norm Lawson, amândoi din Otisfield, statul Maine, se aflau în 
curtea din spate a familiei Norton, prinşi într-o bătaie cu 
bulgări de zăpadă. 

Charlie avea opt ani, Norm nouă. Cerul era acoperit cu nori 
şi fulguia. 

Simţind că se apropia sfârşitul bătăii - era aproape vremea 
pentru masa de prânz - Norm îl atacă pe Charlie cu o 
canonadă de bulgări. Ferindu-se şi râzând, Charlie fu imediat 
forțat să bată în retragere, apoi se întoarse pe călcâie şi o luă 
la fugă, sărind peste zidul scund din piatră, care despărțea 
curtea din spate a familiei Norton de pădure. Fugi în josul 
potecii care ducea spre Pârâul Strimmer. Din fugă, Norm îl 
nimeri direct în glugă. 

Apoi, Charlie dispăru din vedere. 

Norm sări peste zid şi rămase locului pentru o clipă, 
uitându-se în pădurea înzăpezită şi ascultând cum picura 
zăpada topită de pe ramurile mestecenilor, ale pinilor şi ale 
molizilor. 

- Vino înapoi, fricosule! strigă Norm, şi scoase o serie de 
cotcodăceli ascuţite. 


Charlie nu căzu în cursă. Nu se vedea acum nici urmă de 
el, însă poteca mergea abrupt în jos spre pârâu. Norm 
cotcodăci iarăşi şi-şi schimbă nehotărât greutatea de pe un 
picior pe celălalt. Aceasta era pădurea lui Charlie, nu a lui. 
Era teritoriul lui Charlie. Lui Norm îi plăcea o luptă serioasă 
cu bulgări de zăpadă atunci când câştiga, dar nu-şi prea 
dorea să intre în pădure dacă-i pregătise cumva Charlie o 
ambuscadă, cu vreo şase bulgări tari din zloată, gata de tir. 

Chiar şi aşa, făcuse vreo şase paşi în josul potecii când, din 
pădure, se auzi un țipăt ascuțit, epuizat. 

Norm Lawson se făcu la fel de rece ca şi zăpada în care-i 
stăteau înfipte cizmele din cauciuc verde. Cei doi bulgări pe 
care-i ținuse în mână îi căzură cu un sunet sec în stratul de 
nea. Ţipătul răsună din nou, atât de slab, că de-abia dacă fu 
audibil. 

Măi, să fie, o fi căzut în pârâu, gândi Norm, şi asta-i 
spulberă teama paralizantă. Fugi în josul potecii, alunecând şi 
redresându-se, căzând o singură dată, chiar în fund. Inima îi 
bubuia în urechi. O parte a minţii sale se vedea pescuindu-l pe 
Charlie din pârâu chiar înainte ca acesta să se scufunde 
pentru a treia oară, fiind numit, pentru isprava asta, erou de 
către revista Boys Life. 

Trei sferturi din drum mai în josul pantei, poteca făcea 
brusc curbă şi, când el dădu colțul, văzu că Charlie Norton nu 
căzuse, de fapt, în Pârâul Strimmer. Stătea în picioare acolo 
unde panta se sfârşea şi se holba la ceva aflat în zăpada pe 
jumătate topită. Gluga îi căzuse pe spate şi faţa îi era aproape 
la fel de albă ca zăpada însăşi. Când se apropie Norm, scoase 
din nou acel oribil țipăt epuizat. 

- Care-i problema? întrebă Norm, apropiindu-se. Charlie, 
ce-ai pățit? 

Charlie se întoarse spre el cu ochii larg deschişi, cu 
mandibula atârnându-i. Încercă să vorbească, dar nu-i ieşi 
altceva pe gură decât două mormăieli dezarticulate şi un 
firişor argintiu de salivă. Arătă cu degetul, însă. 

Norm veni mai aproape şi se uită. Dintr-o dată, întreaga 
putere îi părăsi picioarele şi se lăsă greu la pământ. Lumea se 


rotea în jurul lui. 

leşind din zăpada topită se vedeau două picioare îmbrăcate 
în jeanşi. Unul dintre ele era încălțat cu un şoşon, dar celălalt 
era gol, alb şi lipsit de protecţie. Un braț ieşea şi el din zăpadă, 
iar palma de la capătul lui părea să ceară un ajutor care nu 
venise. Restul corpului, din fericire, era încă ascuns vederii. 

Charlie şi Norm  descoperiseră cadavrul fetiţei de 
şaptesprezece ani, Carol Dunbarger, a patra victimă a 
Strangulatorului din Castle Rock. 

Trecuseră aproape doi ani de când acesta nu mai omorâse, 
iar oamenii din Castle Rock (Pârâul Strimmer alcătuia granița 
sudică dintre oraşele Castle Rock şi Otisfield) începuseră să se 
relaxeze, crezând că în cele din urmă se sfârşise coşmarul. 

Nu se sfârşise. 


CAPITOLUL ŞASE 
1 


La unsprezece zile după descoperirea cadavrului fetiţei 
Dunbarger, nordul Noii Anglii fu lovit de o furtună cu gheaţă. 
Ca urmare, la etajul al şaselea al Centrului Medical Eastern 
Maine, totul se derula cu puţină întârziere. Mare parte din 
personal întâmpinase probleme să ajungă la locul de muncă 
şi, cei care reuşiseră, se văzură nevoiți să tragă din greu 
pentru a păstra ritmul normal. 

Era trecut de ora nouă dimineața când una dintre 
infirmiere, o femeie pe nume Allison Conover, îi aduse un mic 
dejun uşor domnului Starret. Domnul Starret era în 
convalescență după un atac de cord şi-şi „ispăşea cele 
şaisprezece” la terapie intensivă - o internare de şaisprezece 
zile, ca urmare a unui infarct, era procedura standard. 
Domnul Starret îşi revenea frumugşel. Era internat în camera 
619 şi-i spusese soției sale între patru ochi că cel mai mare 
stimulent în recuperarea lui era perspectiva de-a pleca de 
lângă cadavrul viu care zăcea în celălalt pat din cameră. 
Şoapta egală a aparatului respirator la care era legat tipul îl 


împiedica să adoarmă, îi spusese el. După o vreme, ajungeai 
să nu mai ştii dacă-ţi doreai să continue să şoptească - sau să 
se oprească. Să tacă mormânt, cum s-ar zice. 

Televizorul era deschis când intră Allison. Domnul Starret 
şedea în pat cu telecomanda în mână. Emisiunea „loday” se 
sfârşise, iar domnul Starret nu se hotărâse încă să întrerupă 
„My Back Yard”2, serialul de desene animate care urmase. 
Dacă făcea asta ar fi însemnat să audă numai sunetul 
aparatului respirator al lui Johnny. 

— Aproape că am renunțat la gândul că veți mai veni, spuse 
domnul Starret, uitându-se fără mare bucurie la tava sa cu 
micul dejun, pe care se aflau un pahar cu suc de portocale, un 
iaurt simplu şi fulgi de grâu. Ce râvnea el cu adevărat erau 
două ouă moi, pline de colesterol şi unt transpirând, alături de 
cinci felii de şuncă nu foarte tare prăjită. Genul de tratament 
care-l adusese, de fapt, aici. Asta, cel puţin, potrivit doctorului 
său - omul cu creier de pasăre. 

- E vreme urâtă afară, spuse Allison scurt. 

Deja îi spuseseră şase pacienți că aproape renunțaseră la 
gândul că va mai veni în dimineața aceea şi replica începea să 
prindă mucegai. Allison era o fată plăcută, dar, în dimineața 
aceasta, se simțea hărțuită. 

— O, scuze, spuse domnul Starret umil. E cam alunecos pe 
şosea, nu-i aşa? 

- Întocmai, spuse Allison, descreţindu-şi uşor fruntea. Dacă 
nu m-ar fi adus soțul cu maşina noastră cu tracțiune 
integrală, n-aş fi reuşit să ajung în dimineața asta. 

Domnul Starret apăsă butonul care ridica patul, aşa încât 
să-şi poată mânca micul dejun stând comod. Motorul electric 
ce acționa pârghiile era mic, dar zgomotos. Şi televizorul avea 
volumul dat cam tare - domnul Starret era puţin cam surd, şi 
după cum îi spusese şi soției sale, tipul din celălalt pat nu se 
plânsese niciodată de prea mult zgomot. Nu voise nici să vadă 
ce era pe celelalte canale. Bănuia că o glumă de asemenea 
natură nu prea avea haz, însă, când faci un atac de cord şi te 
trezeşti la terapie intensivă în aceeaşi cameră cu o legumă 
umană, ori înveți puţin umor negru, ori înnebuneşti. 


Allison ridică puţin vocea ca să se facă auzită peste 
zgomotul motorului şi al televizorului, în vreme ce aşeză tava 
în fața domnului Starret: 

— Am văzut maşini ieşite de pe drum pe ambele pante ale 
dealului State Street. 

În celălalt pat, Johnny Smith spuse slab: 

— Întregul maldăr pe nouăsprezece. Fie ce-o fi. Prietena mea 
se simte rău. 

— Ştii ceva? Iaurtul ăsta nu-i chiar atât de rău, spuse 
domnul Starret. Ura iaurtul, dar nu voia să rămână singur 
până ce nu era absolut nevoie. Când rămânea singur, îşi lua 
întruna tensiunea. - Are puţin gust de hicori sălbatic... 

— Ati auzit ceva? întrebă Allison. 

Se uită în jur nedumerită. 

Domnul Starret dădu drumul butonului de pe marginea 
patului şi murmurul motorului electric muri. La televizor, 
Elmer Fudd trase cu puşca după Bugs Bunny şi rată. 

- Nimic altceva decât televizorul, spuse domnul Starret. Ce- 
am ratat? 

- Nimic, cred. Probabil că a fost vântul pe la fereastră. 

Începea să simtă o migrenă din cauza stresului - prea multe 
lucruri de făcut şi prea puţini oameni care s-o ajute - şi-şi 
masă tâmplele, ca pentru a alunga durerea înainte ca aceasta 
să se instaleze pe de-a întregul. 

În drum spre ieşire, se opri şi se uită pentru o clipă la 
bărbatul din celălalt pat. Arăta cumva altfel? Ca şi când şi-ar 
fi schimbat poziția? Cu siguranţă, nu. 

Allison părăsi camera şi merse în josul coridorului, 
împingând înainte troliul cu mâncare. Era o dimineaţă 
îngrozitoare, aşa cum se temuse ea, totul ieşise din normal, şi 
spre prânz, capul începuse să-i bubuie. Era de înțeles, aşadar, 
că uitase complet c-ar fi avut impresia că auzise ceva în 
dimineaţa aceea în camera 619. 

În zilele ce urmară, însă, se surprinse uitându-se din ce în 
ce mai des la Smith şi, până în luna martie, Allison era 
aproape convinsă că acesta se îndreptase puţin - că ieşise 
puţin din ceea ce doctorii numeau poziția prefetală. Nu cu 


mult - puţin doar. Se gândi să spună cuiva despre asta, dar, 
în cele din urmă, nu spuse nimănui. La urma urmei, ea nu 
era decât o infirmieră, nu foarte diferită de ajutorul de 
bucătar. 

Pur şi simplu, nu era treaba ei. 


2 


Era un vis, bănuia el. 

Se afla într-un loc întunecos, sumbru - un fel de coridor. 
Tavanul era prea înalt să-l poată vedea. 

Era pierdut în umbre. Pereţii erau din oţel negru cromat. Se 
lărgeau pe măsură ce urcau. Era singur, însă o voce plutea 
spre el ca de la mare depărtare. O voce cunoscută lui, cuvinte 
care-i mai fuseseră adresate altundeva, altcândva. Vocea îl 
speria. Era mormăită şi pierdută, reverbera întruna între 
pereții aceia din oțel negru cromat asemenea unei păsări 
prinse în capcană, pe care şi-o amintea din copilărie. Pasărea 
zburase în şopronul pentru unelte al tatălui său şi nu mai 
reuşise să iasă. Intrase în panică şi începuse să zboare 
bezmetic, ciripind disperată, lovindu-se de pereți până ce asta 
îi adusese moartea. Vocea aceasta avea acelaşi timbru 
purtând pecetea damnării ca şi ciripitul acelei păsări de 
demult. Niciodată nu va evada din locul acesta. 

— Iţi faci planuri toată viața şi faci tot ce-ţi stă-n puteri, 
mormăia vocea aceasta spectrală. Niciodată nu-i doreşti decât 
ce-i mai bun, iar puştiu' vine acasă cu păru' pân la buci şi-ţi 
zice că preşedintele Statelor Unite-i un porc. Un porc! Căcat, 
nu ştu... 

Ai gryă, voia el să spună. Voia să avertizeze vocea, dar 
amuțise. Ai grijă la ce? Nu ştia. Nu ştia sigur nici cine era el, 
deşi bănuia că fusese cândva profesor sau predicatori. 

— Iiiiiisuse..., striga vocea îndepărtată. O voce pierdută, 
damnată, înecată. [iiiâi.... 

Apoi tăcere. Ecouri care mor. După care, în scurtă vreme, 
începea din nou. 


Aşadar, după o vreme - nu ştia cât de mult, timpul părea să 
nu aibă vreo însemnătate sau vreo relevanţă în locul acesta - 
începu să-şi croiască drum în josul coridorului, strigând ca 
răspuns (sau, poate, strigând doar în gând), sperând poate ca 
el şi cu deținătorul vocii să se regăsească, sperând poate 
numai să ofere puţină consolare şi să primească în schimb şi 
el puţină. 

Vocea însă continua să se tot îndepărteze, din ce în ce mai 
indistinctă şi mai slabă (îndepărtată şi minusculă) până ce nu 
mai rămase decât ecoul unui ecou. După care, dispăru. Acum 
umbla singur prin acest coridor sumbru şi pustiu, dominat de 
umbre. Şi începu să i se pară că nu era o iluzie sau un miraj 
sau un vis - cel puţin, nu dintre cele comune. Era de parcă 
intrase într-un limb, un ciudat stadiu intermediar dintre 
lumea celor vii şi lumea celor morţi, însă către care dintre ele 
se îndrepta el? 

Amintirile începură să-i revină. Amintiri tulburătoare. 
Semănau cu nişte fantome care-l însoțeau în această 
plimbare, care-i stăteau de-a stânga şi de-a dreapta, îi stăteau 
în față, îi stăteau în spate, până ce-l înconjurară într-un cerc 
bizar - de trei ori cercu-n jurul lui urzeau şi ochii i-i atingeau 
c-o sfântă spaimă, aşa suna oare descântecul? Aproape că le 
putea vedea. Toate acele voci şoptite din purgatoriu. În noapte, 
o Roată se-nvârtea mereu, o Roată a Norocului, roşu şi negru, 
viață şi moarte, încetinea. Pe ce pariase el? Nu-şi amintea şi ar 
fi trebuit să-şi amintească, fiindcă în joc era chiar ființa lui. 
Înăuntru sau afară? Cale de mijloc nu exista. Prietena lui se 
simțea rău. Trebuia s-o ducă acasă. 

După o vreme, coridorul începu să pară mai luminos. La 
început, crezu că îi juca feste imaginaţia, un soi de vis într-un 
alt vis, dacă aşa ceva era posibil, dar, după o perioadă incertă 
de timp, lumina deveni prea puternică să mai fie o iluzie. 
Întreaga poveste cu coridorul părea să devină din ce în ce mai 
ruptă de vis. Pereţii se îndepărtară până ce de-abia îi mai putu 
vedea, iar negrul otova se transformă într-un cenuşiu trist şi 
cețos, culoarea crepusculului într-o după-amiază caldă şi 
înnorată de martie. Începu să pară că nici nu se mai afla într- 


un coridor, ci într-o cameră - aproape că se afla într-o cameră, 
îl despărțea de ea o membrană foarte subțire, un soi de sac 
placentar, asemenea unui copil aşteptând să se nască. Acum 
auzea şi alte voci, nu reverberate, ci seci şi bubuitoare, ca 
vocile zeilor fără nume vorbind în limbi uitate. Puțin câte 
puţin, aceste voci se limpeziră, până ce el aproape că reuşi să 
înțeleagă ce spuneau. 

Începu să-şi deschidă ochii din când în când (sau crezu că 
şi-i deschise) şi chiar reuşi să-i vadă pe deținătorii acestor voci: 
siluete luminoase, radiante, spectrale, la început fără chip, 
uneori mişcându-se prin cameră, alteori aplecându-se asupra 
lui. Nu-i trecu prin gând să încerce să le vorbească, cel puţin 
nu la început. Se gândi că ceea ce trăia el putea fi un soi de 
viață de după moarte şi că aceste siluete luminoase erau 
siluetele îngerilor. 

Chipurile, asemenea vocilor, începură să se limpezească o 
dată cu vremea. O văzu o dată pe maică-sa intrând în câmpul 
lui vizual şi strigându-i rar în față ceva complet lipsit de 
semnificație. Altă dată îl văzu pe taică-său. Pe Dave Pelsen de 
la şcoală. O asistentă pe care ajunse s-o cunoască; credea că 
numele ei era Mary sau poate Marie. Chipuri, voci, 
apropiindu-se, închegându-se. 

Se mai insinua ceva în realitatea lui: sentimentul că se 
schimbase. Nu-i plăcea acest sentiment. Nu-i oferea încredere. 
I se părea că, oricare ar fi fost schimbarea, nu era ceva în bine. 
I se părea că aceasta însemna durere şi vremuri grele. Intrase 
în întuneric ducând totul cu el, iar acum i se părea că ieşea 
fără nimic - cu excepția unui sentiment secret de înstrăinare. 

Visul se sfârşea. Orice ar fi fost, visul se sfârşea. Camera era 
cât se poate de reală acum, cât se poate de aproape. Vocile, 
chipurile... 

Era pe cale să intre în cameră. Şi, dintr-o dată, i se păru că 
nu-şi doreşte decât să se întoarcă şi să o ia la fugă - să intre 
pentru totdeauna înapoi în coridorul acela întunecat. 
Coridorul întunecat nu era ceva bun, dar era mai bun decât 
acest nou sentiment de tristețe şi de pierdere iminentă. 


Se întoarse şi se uită înapoia lui şi da, acolo era, locul în 
care pereții camerei se preschimbau în crom negru, colțul de 
lângă unul dintre scaune unde, lucru neobservat de către 
oamenii care veneau şi plecau, camera devenea un coridor 
spre ceea ce el acum bănuia că e eternitatea. Locul unde 
plecase cealaltă voce, vocea... 

Taximetristul. 

Da. Îşi amintea acum totul. Cursa cu taxiul, şoferul care 
deplângea părul lung al fiului său, care deplângea faptul că 
fiul său credea că Nixon e un porc. Apoi, farurile apărând de 
după creasta dealului, câte o pereche de fiecare parte a liniei 
albe de demarcaţie. Accidentul. Lipsa durerii, însă 
conştientizarea că se lovise cu pulpa piciorului de taxometru, 
suficient de tare să-l smulgă din cadru. Avusese o senzație de 
umiditate rece şi apoi urmase coridorul întunecat, iar acum 
asta. 

Alege, şopti ceva în el. Alege sau vor alege ei pentru tine, te 
vor scoate ei din locul ăsta, orice sau oriunde ar fi. el, aşa cum 
scot doctorii copilul din pântecele mamei printr-o operaţie de 
cezariană. 

Şi atunci îşi aminti chipul lui Sarah - trebuia să fie acolo 
afară pe undeva, deşi chipul ei nu fusese printre chipurile 
luminoase care se aplecau asupra lui. Trebuia ca ea să fie 
acolo afară, îngrijorată şi speriată. Aproape că-i aparținea 
acum. Avea de gând s-o ceară în căsătorie. 

Sentimentul acela de nelinişte reveni, mai puternic ca până 
atunci, şi de data aceasta se confunda în întregime cu Sarah. 
Însă dorința de a o avea era mai puternică, iar el luă 
hotărârea. Îşi întoarse spatele locului întunecat şi, când se 
uită mai târziu peste umăr, acesta dispăruse; lângă scaun nu 
mai era nimic în afară de peretele alb şi neted al camerei în 
care zăcea el. Nu la mult timp după aceea, începu să priceapă 
unde trebuia că se află încăperea - era o cameră de spital, 
desigur. Coridorul întunecat păli, transformat într-o amintire 
vagă, niciodată complet ştearsă. Însă, mai important, mai 
urgent, era faptul că el era John Smith, că avea o prietenă pe 
nume Sarah Bracknell şi că fusese implicat într-un îngrozitor 


accident de maşină. Bănuia că trebuie să fi fost foarte norocos 
că încă mai trăia, şi nu putea decât să spere că întregul lui 
echipament se afla încă la loc şi că încă mai funcționa. 
Probabil că se afla în Spitalul Municipal din Cleaves Mills, 
însă, credea el, mai probabil era că se afla în Centrul Medical 
Eastern Maine. Judecând după cum se simțea, bănuia că era 
acolo de o bună bucată de timp - s-ar putea să-şi fi pierdut 
cunoştinţa pentru chiar o săptămână sau zece zile. Sosise 
vremea să se pună iarăşi pe picioare. 

E vremea să mă pun iarăşi pe picioare. Acesta fu gândul 
care-i trecu lui Johnny prin minte când lucrurile se închegară 
în sfârşit complet şi când îşi deschise ochii. 

Era 17 mai 1975. Domnul Starret plecase demult acasă, cu 
indicații precise de a umbla zilnic trei kilometri pe jos şi de a 
renunţa la mâncărurile bogate în colesterol. În partea cealaltă 
a încăperii, se afla un bătrân angajat într-o obositoare rundă 
a cincisprezecea cu acel campion mondial la categoria grea: 
carcinomul. Dormea somnul morfinei, şi, în rest, camera era 
goală. Era 15:15. Ecranul televizorului avea o nuanţă verde, 
opacă. 

— Uite-mă-s, croncăni Johnny Smith spre absolut nimeni. 

Îl şoca slăbiciunea propriei sale voci. În cameră nu era nici 
un calendar, aşa încât nu avu de unde şti că trăise paralel cu 
lumea vreme de patru ani şi jumătate. 


3 


Asistenta intră în cameră cu vreo patruzeci de minute mai 
târziu. ÎL verifică pe bătrânul din celălalt pat, schimbă punga 
cu lichid de hrănire intravenoasă, intră în baie şi ieşi cu o 
ulcică albastră din plastic. Udă florile bătrânului. Pe măsuţă 
şi pe pervazul ferestrei se vedeau mai mult de şase buchete de 
flori şi câteva bilete de însănătoşire grabnică deschise. Johnny 
o urmări cum duce la îndeplinire această îndeletnicire 
domestică, dar nu simţi încă dorința de a-şi încerca iarăşi 
vocea. 


Aşeză ulcica jos şi veni lângă patul lui Johnny. Îmi va 
întoarce pernele, gândi el. Ochii lor se întâlniră pentru scurtă 
vreme, dar nu se schimbă nimic într-ai ei. Nu ştie că m-am 
trezit. Şi înainte mi-au stat ochii deschişi. Asta nu înseamnă 
nimic pentru ea. 

Asistenta îşi aşeză mâna pe ceafa lui. Era o mână rece, care 
aducea alinare, iar Johnny ştiu că ea avea trei copii şi că cel 
mai mic dintre ei îşi pierduse aproape complet vederea la un 
ochi la ultima sărbătoare de 4 Iulie. Un accident cu o petardă. 
Pe băiat îl chema Mark. 

Îi înălță capul, întoarse perna pe cealaltă parte şi-l aşeză la 
loc. Dădu să plece, aranjându-şi uniforma de nailon pe 
şolduri, după care se întoarse, încurcată. Spunându-şi cu 
întârziere că văzuse ceva nou în ochii lui, poate. Ceva care nu 
mai fusese acolo înainte. 

Se uită prelung şi meditativ la el, dădu iarăşi să plece, iar el 
spuse: 

- Salut, Marie. 

Femeia îngheță locului, iar el auzi un pocnet sec atunci 
când dinții ei se loviră brusc şi violent unii de alții. Cu o mână 
se apăsă pe piept, chiar deasupra umflăturilor de la sâni. 
Acolo atârna un crucifix mic din aur. 

—- O, Dumnezeule, spuse ea. V-aţi trezit. Mi s-a părut că 
arătați altfel. De unde-mi ştiţi numele? 

- Bănuiesc că trebuie să-l fi auzit. 

Îi era greu să vorbească, îngrozitor de greu. Limba îi era un 
vierme trândav, aparent neînmuiat în salivă. 

Ea dădu din cap. 

- Era şi vremea să vă reveniți. Aş face mai bine să merg în 
camera asistentelor şi să-i trimit un mesaj pepager doctorului 
Brown sau doctorului Weizak. Vor vrea să ştie că aţi revenit 
printre noi. 

Însă mai rămase pentru o clipă, uitându-se la el cu o 
fascinaţie sinceră care pe el îl făcu să se simtă stânjenit. 

- Mi-a crescut cumva un al treilea ochi? întrebă el. Ea râse 
zbuciumat. 

- Nu... sigur că nu. Mă scuzați. 


Ochii i se plimbară spre propriul său pervaz de la fereastră 
şi spre masa lipită de acesta. Pe pervaz se afla o violetă 
africană ofilită şi o icoană cu lisus Christos - genul de icoană 
pe placul mamei sale, în care lisus arăta de parcă se pregătea 
să arunce o minge pentru echipa Yankee din New York sau 
altceva de o natură la fel de perfect atletică. Însă icoana era... 
galbenă. Galbenă şi cu colțurile îndoite. O teamă subită îl 
înfăşură asemenea unei pături sufocante. 

— Soră! strigă el. Soră! 

În cadrul uşii, aceasta se întoarse. 

—- Unde sunt mesajele mele de însănătoşire grabnică? - 
Dintr-o dată, îi era greu să respire. - Tipul celălalt are... nu 
mi-a trimis nimeni vreun mesaj? 

Femeia zâmbi, dar forțat. Era zâmbetul cuiva care ascunde 
ceva. Brusc, Johnny vru ca ea să stea lângă patul lui. Ar 
întinde mâna şi ar atinge-o. Dacă ar putea-o atinge, ar şti ce 
ascunde. 

- O să anunţ doctorul, spuse ea şi plecă înainte ca el să mai 
poată spune ceva. 

Se uită, derutat şi speriat, la violeta africană, la icoana cu 
lisus îmbătrânită. După o scurtă vreme, alunecă iarăşi în 
somn. 


4 


- Era treaz, spuse Marie Michaud. Vorbea cât se poate de 
coerent. 

- Bine, replică doctorul Brown. Nu mă îndoiesc de tine. 
Dacă s-a trezit o dată, se va trezi din nou. 

Probabil. Nu-i decât o chestiune de... 

Johnny gemu. Ochii i se deschiseră. Erau goi, pe jumătate 
dați pe spate. Apoi i se păru c-o vede pe Marie, iar privirea i se 
focaliză. Zâmbi vag. Faţa încă îi era inactivă, ca şi când doar 
ochii i se treziseră şi restul corpului încă dormea. Marie avu 
brusc impresia că nu se uită la ea, ci în ea. 

- Cred că va fi bine, spuse Johnny. O dată ce-i vor curăța 
corneea afectată, va vedea cu ochiul ca la început. Aşa ar 


trebui. 

Marie tresări cu un suspin, iar Brown îi aruncă o privire. - 
Ce este? 

- Vorbeşte despre băiatul meu, şopti ea. Despre Mark al 
meu. 

— Nu, spuse Brown. Vorbeşte în somn, asta-i tot. Nu face din 
țânţar armăsar, soră. 

— Da. Bine. Dar acum nu mai doarme, nu-i aşa? 

- Marie? întrebă Johnny. Făcu un efort să zâmbească. - Am 
ațipit, nu-i aşa? 

- Da, spuse Brown. Vorbeai în somn. Ai făcut-o pe Marie să 
se sperie. Visai? 

- Nu-uu... din câte-mi amintesc. Ce-am spus? Şi cine 
sunteți dumneavoastră? 

- Eu sunt doctorul James Brown. Ca şi cântărețul de 
muzică soul. Doar că eu sunt neurolog. Aţi spus: „Cred că va fi 
bine o dată ce-i vor curăța corneea afectată.” Cred că asta a 
fost tot, nu-i aşa, soră? 

- Fiul meu va fi operat pentru aşa ceva, spuse Marie. Fiul 
meu Mark. 

- Nu-mi amintesc nimic, spuse Johnny. Cred că dormeam. - 
Se uită la Brown. Privirea lui era limpede acum şi speriată. - 
Nu-mi pot ridica braţele. Sunt paralizat? 

- Mnu. Încercaţi să vă mişcaţi degetele. 

Johnny încercă. Se mişcară toate. Zâmbi. 

— Super, spuse Brown. Spuneţi-mi cum vă cheamă. 

- John Smith. 

- Bun, şi numele mijlociu? 

- N-am nume mijlociu. 

-— Nici o problemă, cine are nevoie de el? Soră, du-te la 
camera de gardă şi vezi cine e mâine la neurologie. Aş vrea să 
pornesc o serie întreagă de teste cu domnul Smith. 

- Da, domnule doctor. 

- Sună-l şi pe Sam Weizak. II găseşti acasă sau la terenul 
de golf. 

- Da, domnule doctor. 

— Şi fără reporteri, te rog... pentru nimic în lume! 


Brown zâmbea, dar era serios. 

— Nu, desigur că nu. 

Plecă în scârțâitul slab al pantofilor albi. Fiul ei cel mic va fi 
bine, gândi Johnny. O să-i spun lucrul ăsta. 

- Doctore Brown, spuse el, unde-mi sunt mesajele de 
însănătoşire grabnică? Nu mi-a trimis nimeni vreun mesaj? 

- Mai am numai câteva întrebări, spuse doctorul Brown 
înțelegător. Vă amintiți numele mamei dumneavoastră? 

— Sigur că da. Vera. 

- Numele ei de fată? 

-— Nason. 

- Numele tatălui dumneavoastră? 

- Herbert. Herb. De ce i-aţi spus fără reporteri? 

— Adresa de acasă? 

- RFD +1, Pownal, spuse Johnny prompt, după care se opri. 
Un val neaşteptat de bună-dispoziție îi străbătu chipul. - 
Vreau să spun... păi, acum locuiesc în Cleaves Mills, pe strada 
North Maine, numărul 110. De ce dracu' v-am dat adresa 
părinților? Nu mai locuiesc cu ei de la vârsta de optsprezece 
ani. 

— ŞI câţi ani aveți acum? 

— Uitaţi-vă în permisul de conducere, spuse Johnny. Vreau 
să ştiu de ce nu am mesaje de însănătoşire grabnică. Şi, 
totuşi, de câtă vreme mă aflu în spitalul ăsta? Şi care spital e 
ăsta? 

- E Centrul Medical Eastern Maine. Şi vom ajunge şi la 
celelalte nelămuriri dacă-mi veți permite doar să... 

Brown şedea lângă pat pe un scaun pe care şi-l adusese din 
colțul camerei - acelaşi colț unde Johnny văzuse cândva 
pasajul spre cealaltă lume. Îşi lua notițe pe o mapă, cu un 
model de pix pe care Johnny nu-şi amintea să-l mai fi văzut 
vreodată. Avea un rezervor gros din plastic albastru şi un vârf 
fibros. Semăna cu un ciudat hibrid născut din îmbinarea unui 
stilou cu un pix. 

Doar uitându-se la el, făcea ca spaima aceea informă să-i 
revină, şi, fără să se gândească la ce face, Johnny îl prinse 
brusc pe doctorul Brown de mâna stângă. Braţul lui se mişcă 


greoi, ca şi când ar fi avut legate de el greutăţi de treizeci de 
kilograme: jumătate deasupra şi jumătate dedesubtul cotului. 
Prinse mâna doctorului într-o strânsoare slabă şi-l trase. 
Ciudatul pix trasă o linie albastră groasă de-a curmezişul 
hârtiei. 

Brown se uită la el, la început doar curios. Apoi, fața i se 
goli de culoare. Expresia acută de interes îi pieri din ochi şi fu 
înlocuită cu o privire confuză, de teamă. Îşi eliberă cu o 
smucitură braţul - Johnny nu avea puterea să i se opună - şi, 
preț de o clipă, o mină de repulsie se imprimă pe fața 
doctorului, ca şi când fusese atins de-un lepros. 

Apoi, dispăru, şi nu păru decât surprins şi deconcertat. 

- De ce-aţi făcut asta? Domnule Smith... 

Îi tremura vocea. Chipul lui Johnny îngheţase într-o 
expresie a înțelegerii progresive. Ochii lui erau ochii unuia 
care a văzut ceva îngrozitor mişcându-se şi zvârcolindu-se 
printre umbre, ceva prea îngrozitor pentru a fi descris în 
cuvinte sau chiar numit. 

Însă era un fapt sigur. Trebuia spus pe nume. 

— Cincizeci şi cinci de luni? întrebă Johnny răguşit. Mergând 
pe al cincilea an? Nu. O, Dumnezeule, nu. 

- Domnule Smith, spuse Brown, acum tulburat de-a 
binelea. Vă rog, nu vă face bine să vă emoţionați... 

Johnny îşi ridică partea de sus a corpului poate cu vreo 
cinci centimetri de pat, după care căzu la loc, fața 
strălucindu-i de transpiraţie. Ochii i se mişcau neputincioşi în 
orbite. 

— Am douăzeci şi şapte de ani? îngăimă el. 

Douăzeci şi şapte? O, lisuse. 

Brown înghiți şi auzi un clic puternic. Când îl prinsese 
Smith de mână, simțise năpădindu-l un val brusc de 
sentimente, de o intensitate copilărească; îl asaltaseră imagini 
crude, repugnante. Se surprinse amintindu-şi un picnic la 
țară de când avusese şapte sau opt ani: şedea pe pământ şi-şi 
vâra mâna în ceva cald şi alunecos. Se uitase în jur şi nu 
observase că-şi vârâse mâna în rămăşiţele pline de viermi ale 
unei marmote care zăcuse sub o tufă de dafin toată acea 


călduroasă lună august. Strigase atunci şi îi veni să strige şi 
acum - doar că sentimentul se disipa, se diminua, fiind 
înlocuit de o întrebare: De unde a ştiut? M-a atins şi a ştiut. 

Atunci, cei douăzeci de ani de studiu se treziră la viaţă în el, 
şi alungă complet gândul acesta. Existaseră cazuri 
nenumărate de pacienți comatoşi care se treziseră posedând o 
cunoaştere vagă a multor lucruri care se petrecuseră în jurul 
lor în vreme ce ei erau în comă. Asemenea oricărui alt lucru, 
coma se supunea legii gradualităţii. Johnny Smith nu fusese 
niciodată o legumă: electroencefalograma lui nu arătase 
niciodată zero, fiindcă, dacă ar fi fost aşa, Brown n-ar mai 
avea cum vorbi acum cu el. Uneori, a fi în comă semăna cu a 
sta în spatele unui geam transparent doar pe o față. Pentru 
ochiul care putea vedea, pacientul părea complet inconştient; 
era posibil însă ca simțurile pacientului să funcționeze într-un 
fel redus, la joasă tensiune. Acesta era şi cazul de față, 
desigur. Marie Michaud reintră în cameră. 

- l-am anunțat pe cei de la neurologie, iar doctorul Weizak 
se află pe drum. 

- Cred că Sam va trebui să aştepte până mâine să-l 
întâlnească pe domnul Smith, spuse Brown. Vreau să-i fie 
administrate cinci miligrame de Valium. 

- Nu vreau sedativ, spuse Johnny. Vreau să plec de aici. 
Vreau să ştiu ce s-a întâmplat! 

— Veţi şti totul la timpul potrivit, spuse Brown. Acum e 
important să vă odihniți. 

- Mă odihnesc de patru ani şi jumătate! 

- Înseamnă că alte douăsprezece ore nu vor face o diferență 
prea mare, spuse Brown neînduplecat. 

Câteva clipe mai târziu, asistenta îi şterse brațul cu spirt şi 
simți înțepătura unui ac. Johnny începu să se simtă 
somnoros aproape imediat. Brown şi asistenta începură să-i 
pară că sunt înalți de trei metri. 

— Spuneți-mi măcar un singur lucru, spuse el. 

I se părea că vocea lui răsună de foarte, foarte departe. 
Dintr-o dată, întrebarea i se păru extrem de importantă. 

- Pixul. Cum i se spune pixului acela? 


— Ăsta? - Brown îl ridică la înălțimea sa uluitoare. 

Corpul pixului era din plastic albastru, vârful era fibros. - | 
se spune Flair. Dormiţi acum, domnule Smith. 

Şi Johnny adormi, însă cuvântul acela îl urmă în vis, 
asemenea unei incantații mistice, încărcat de-un sens ştirb: 
Flair... Flair... Flair... 


5 


Herb aşeză jos receptorul şi se uită la el. Se uită la el pentru 
multă vreme. Din cealaltă cameră se auzea televizorul dat 
aproape la maximum. Oral Roberts vorbea despre fotbal şi 
despre dragostea tămăduitoare a lui lisus - găsise cumva o 
legătură între acestea, însă Herb ratase a o înțelege. Din 
cauza apelului telefonic. Vocea lui Oral bubuia şi răgea. 
Curând, emisiunea se va sfârşi şi Oral o va încheia spunându- 
le pe un ton confidenţial telespectatorilor lui că urma să li se 
întâmple ceva bun. Aparent, Oral avea dreptate. 

Fiul meu, gândi Herb. În vreme ce Vera se rugase pentru un 
miracol, Herb se rugase ca fiul lui să moară. Rugăciunile Verei 
fuseseră cele care primiseră un răspuns. Ce să însemne asta 
oare? Şi despre el ce să creadă? Şi cum avea s-o afecteze pe 
Vera? 

Intră în sufragerie. Vera şedea pe canapea. Îşi ţinea 
picioarele încălțate în saboţți din polistiren roz, ridicate pe o 
rogojină de închinăciune. Era îmbrăcată în vechiul ei capot 
gri. Mânca popcorn direct din cratiţă. De la accidentul lui 
Johnny pusese pe ea aproape douăzeci de kilograme şi îi 
crescuse enorm tensiunea. Doctorul voise s-o treacă pe 
tratament, dar Vera nu acceptase - dacă era voia Domnului să 
aibă tensiune mare, spunea ea, atunci aşa să fie. Herb îi 
spusese odată că voia Domnului n-o oprise să ia analgezic 
Bufferin atunci când o durea capul. 

li răspunsese cu zâmbetul ei cel mai dulce, plin de-o 
suferință îndelungată, şi cu arma ei cea mai redutabilă: 
tăcerea. 


-— Cine era la telefon? îl întrebă ea, neluându-şi ochii de la 
televizor. 

Oral îşi petrecuse brațul pe după umerii unui fundaş 
celebru dintr-o echipă membră a NFC%. Se adresa unei 
mulțimi tăcute. Fundaşul zâmbea cu modestie. 

— ... şi l-aţi auzit cu toţii astă-seară pe acest atlet minunat 
spunându-vă cum şi-a abuzat corpul, Templul lui Dumnezeu. 
Şi aţi auzit... 

Herb îl reduse la tăcere. 

- Herbert Smith - Aproape că-şi vărsă popcorn-ul când se 
ridică în picioare. - Mă uitam! Acela era... 

— S-a trezit Johnny. 

— ... Oral Roberts şi... 

Cuvintele îi muriră pe limbă. Păru că se ghemuieşte înapoi 
în scaun, ca şi când ar fi lovit-o Herb. El o fixă cu privirea, 
incapabil să mai spună ceva, dorind să se simtă fericit, dar 
temător s-o facă. Atât de temător. 

—- Johnny s-a... - Se opri, înghiți, apoi încercă din nou. - 
Johnny... Johnny al nostru! 

- Da. A vorbit cu doctorul Brown timp de aproape 
cincisprezece minute. Se pare că n-a fost vorba despre ce 
credeau ei... O falsă revenire... la urma urmei. Vorbeşte 
coerent. Se poate mişca. 

— S-a trezit Johnny? 

Mâinile i se ridicară la gură. Cratița pe jumătate plină cu 
popcorn i se legănă uşor în poală şi se răsturnă pe covor, 
împrăştiind floricele peste tot. Mâinile îi acopereau partea de 
jos a feței. Deasupra lor, ochii i se tot lărgeau, până ce, preţ de 
o clipă îngrozitoare, Herb se temu că-i vor cădea din orbite, 
rămânând atârnați doar în ligamente. Apoi se închiseră. Un 
mieunat slab se auzi din spatele mâinilor. 

- Vera? Te simţi bine? 

* 

- O Doamne îți mulțumesc pentru facă-se voia Ta Johnny al 
meu mi L-ai adus pe am ştiut c-o Vei face, Johnny al meu, o 
Doamne Dumnezeule îţi voi mulțumi în fiecare zi a vieții mele 
pentru Johnny al meu Johnny JOHNNY... 


Vocea i se ridica într-un țipăt isteric, triumfal. Herb făcu un 
pas înainte, prinse de gulerul capotului ei şi-o scutură. Brusc, 
timpul păru că se-ntorse-se pe dos, că se pliase asemenea 
unui postav ciudat - la fel de bine puteau trăi acum seara în 
care aflaseră de accident, veste venită prin acelaşi telefon de 
acum, aflat în acelaşi ungher pentru telefon ca şi acum. 

Prin ungher sau prin bancher, gândi nebuneşte Herb Smith. 

- O Dumnezeule bun lisuse oh Johnny al meu miracolul 
aşa cum am spus miracolul... 

— Opreşte-te, Vera! 

Ochii ei erau întunecațţi şi cețoşi şi isterici. 

— Iți pare rău că e treaz din nou? După atâţia ani în care ţi- 
ai râs de mine? în care ai spus oamenilor că-s nebună? 

— Vera, n-am spus niciodată nimănui că eşti nebună. 

- Le-ai spus-o din priviri! strigă ea la el. Dar Dumnezeul 
meu n-a fost luat în batjocură. Nu-i aşa, Herbert? Nu-i aşa? 

- Nu, spuse el. Bănuiesc că nu. 

- TȚi-am spus. Ti-am spus că Domnul are un plan cu 
Johnny. Acum vezi cum mâna lui începe să lucreze. - Se ridică 
în picioare. - Trebuie să merg la el. Trebuie să-i spun. 

Se îndreptă spre dulapul în care-i era atârnată haina, 
părând că nu e conştientă că era îmbrăcată în capot şi 
cămaşă de noapte. Chipul ei era uluit, extatic. Într-un fel bizar 
şi aproape blasfemitor lui îi amintea de felul în care arătase în 
ziua în care se căsătoriseră. Saboţii ei roz călcau popcorn-ul de 
pe covor. 

— Vera. 

— Trebuie să-i spun că planul lui Dumnezeu... 

— Vera. 

Se întoarse către el, însă privirea-i era îndepărtată, era 
alături de Johnny. 

Herb se duse spre ea şi-şi aşeză mâinile pe umerii ei. 

— Spune-i că-l iubeşti... că te-ai rugat... că ai aşteptat... că 
ai vegheat. Cine este oare mai îndreptăţit ca tine să facă asta? 
Eşti mama lui. Ai suferit pentru el. Nu te-am văzut eu oare 
suferind pentru el de-a lungul ultimilor cinci ani? Nu-mi pare 
rău că e iarăşi printre noi, greşeşti când spui altfel. Nu cred că 


pot face ce faci tu, dar nu-mi pare rău. Şi eu am suferit pentru 
el. 

— Chiar aşa? 

Ochii îi erau impenetrabili, mândri şi neîncrezători. 

- Da. Şi-ţi voi mai spune ceva, Vera. O să-ți ţii clampa 
închisă despre Dumnezeu şi despre miracole şi despre Planuri 
Măreţe până ce Johnny se va fi pus pe picioare şi va putea... 

- O să spun ce-am de spus! 

— ... va putea gândi singur ce vrea să facă. Ce-ţi spun e că îi 
vei da şansa să judece singur situaţia înainte să începi tu cu 
interpretările. 

- N-ai nici un drept să-mi vorbeşti astfel! Chiar nici un 
drept! 

— Îmi exercit dreptul de tată, spuse el necruţător. Poate 
pentru ultima dată în viaţă. Şi-ai face bine să nu-mi stai în 
cale, Vera. Mă înţelegi? Nici tu, nici Dumnezeu, nici lisus, 
martirul cel sfânt. Mă urmăreşti? 

Vera se uită la el întristată şi nu spuse nimic. 

- Va avea şi aşa destul de furcă încercând să se împace cu 
gândul că s-a stins ca o lumânare pentru patru ani jumate. 
Încă nu ştim dacă va mai putea umbla vreodată, în pofida 
medicului terapeut care-l va ajuta. Ştim că va fi nevoie de o 
operație la ligamente, dacă vrea măcar să încerce să umble; 
Weizak ne-a spus asta. Va fi nevoie probabil de mai mult de o 
singură operație. Şi de o terapie mai îndelungată, şi asta-l va 
face să treacă printr-o suferință cruntă. Aşa că mâine nu-i vei 
fi decât mamă! 

— Să nu-ndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa! Să nu îndrăzneşti! 

- Dacă începi cu predicile, Vera, o să te târăsc afară din 
cameră de părul din cap. 

Ea se uită fix la el, cu chipul livid şi tremurând. Bucuria şi 
furia dădeau o luptă în ochii ei. 

— Ai face mai bine să te îmbraci, spuse Herb. 

Trebuie să pornim la drum. 

Fu un drum lung şi tăcut spre Bangor. Fericirea pe care ar 
fi trebuit s-o încerce nu era de găsit; doar bucuria încinsă şi 
habotnică a Verei. Şedea ţțeapănă în scaunul din dreapta 


şoferului cu Biblia în poală, deschisă la Psalmul al douăzeci şi 
treilea. 


6 


La nouă fără un sfert în dimineața următoare, Marie intră 
în camera lui Johnny şi spuse: 

- Mama şi tatăl dumneavoastră sunt aici, dacă vă simțiți în 
stare să-i vedeți. 

- Da, mi-ar plăcea asta. 

Se simțea mult mai bine în dimineața aceasta, mai în puteri 
şi mai puţin dezorientat. Dar gândul de a-i vedea îl speria 
puţin. Potrivit amintirilor sale, ultima dată îi văzuse în urmă 
cu cinci luni. Tatăl lui lucra la fundaţia unei case care acum 
probabil că stătea în picioare de trei sau mai mulți ani. Mama 
sa îi făcuse iahnie de fasole şi plăcintă cu măr ca desert şi se 
legase de cât de mult slăbise. 

O prinse uşor pe Marie de mână când aceasta dădu să 
plece. 

- Arată bine? Vreau să spun... 

- Arată normal. 

- Oh. Bine. 

— Aveţi voie să-i vedeți doar o jumătate de oră pentru acum. 
Deseară, poate încă puţin, dacă n-o să vă obosească prea mult 
examinarea neurologică. 

— Din ordinele doctorului Brown? 

— Şi ale doctorul Weizak. 

- Bine. Pentru o vreme. Nu sunt sigur cât de mult timp 
vreau să fiu înțepat şi palpat. 

Marie ezită. 

— E ceva? întrebă Johnny. 

- Nu... nu acum. Trebuie să fiți nerăbdător să vă vedeți 
părinții. Îi trimit înăuntru. 

El aşteptă, înfrigurat. Celălalt pat era gol; pacientul 
suferind de cancer fusese mutat cât timp dormise Johnny sub 
influența Valium-ului. 


Uşa se deschise. Intrară mama şi tatăl lui. Johnny se simți 
în acelaşi timp şocat şi uşurat: şocat pentru că ei chiar 
îmbătrâniseră, acesta era adevărul; uşurat pentru că ceea ce 
se schimbase la ei nu aducea încă aminte de moarte. Şi dacă 
se putea spune asta despre ei, poate că se putea spune şi 
despre el acelaşi lucru. 

Însă se schimbase ceva în el, se schimbase drastic - şi putea 
fi o schimbare fatală. 

Acestea fură singurele gânduri pe care reuşi să le mai aibă 
înainte ca brațele mamei sale să-l cuprindă, înainte să simtă 
în nări mirosul puternic de odorizant pentru dulap cu iz de 
violete şi înainte ca ea să-i şoptească: 

- Slavă Domnului, Johnny, slavă Domnului, că te-ai trezit. 
El îi răspunse la îmbrățişare cât de bine putu - încă nu avea 
suficientă forță în braţe şi acestea căzură imediat - şi, dintr-o 
dată, în şase secunde, ştiu prin ce trecea, ce gândea şi ce avea 
să i se întâmple ei. După care, sentimentul dispăru, 
disipându-se asemenea visului acela cu coridorul întunecat. 
Însă, când ea se desprinse din îmbrăţişare ca să se uite la el, 
sclipirea de bucurie extatică din ochii ei fu înlocuită cu o 
privire de analiză temeinică. 

Cuvintele părură să-i iasă de pe buze din proprie inițiativă: 

-— Dă-le voie să te treacă pe tratament, mamă. 

Aşa e cel mai bine. 

Ochii ei se căscară, îşi umezi buzele - şi-atunci i se alătură 
Herb cu ochii plini de lacrimi. Pierduse în greutate - nu atât de 
mult cât pusese Vera pe ea, dar faptul că slăbise se vedea cu 
ochiul liber. Pierduse mult păr, însă chipul lui era neschimbat: 
comun şi luminos şi mult-iubit. Scoase o basma mare din 
buzunarul de la spate şi se şterse la ochi cu ea. După aceea 
întinse mâna pentru salut. 

- Bună, fiule, spuse el. Ne bucurăm să te avem din nou 
printre noi. 

Johnny scutură mâna tatălui său atât de bine cât putu; în 
mâna roşie a tatălui său, degetele lui erau palide şi amorţite. 
Johnny se uită de la unul la celălalt - mama era îmbrăcată 
într-un taior voluminos de-un albastru prăfos, tatăl într-o 


jachetă cadrilată cu adevărat hidoasă, care arăta de parcă 
aparținuse unui vânzător ambulant de aspiratoare din 
Kansas - şi izbucni în lacrimi. 

— Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău, de vină e... 

- Dă-i drumul, spuse Vera, care şedea lângă el pe pat. 
Chipul ei era calm şi luminos acum. Se citeau pe el mai mult 
sentimentele materne decât cele legate de nebunie. - Dă-i 
drumul şi plângi, uneori ăsta e cel mai bun lucru. lar Johnny 
plânse. 


7 


Herb îi spuse că mătuşa Germaine murise. Vera îi spuse că 
fondurile necesare construirii Casei de Cultură fuseseră 
adunate şi că începuseră construcțiile în urmă cu o lună, de- 
ndată ce se dezghețase pământul. Herb adăugă că se oferise el 
să facă lucrarea, dar bănuia că munca cinstită e prea scumpă 
pentru ca ei să vrea să plătească. 

- Oh, taci, perdant plângăcios ce eşti, spuse Vera. 

Urmă un scurt moment de tăcere, după care vorbi Vera din 
nou: 

—- Sper că-ţi dai seama că revenirea ta e un miracol 
dumnezeiesc, Johnny. Doctorii îşi pierduseră speranţele. În 
Matei, capitolul nouă, citim... 

— Vera, spuse Herb pe un ton de avertizare. 

— Sigur c-a fost un miracol, mamă. Ştiu asta. 

— Chiar... chiar aşa? 

- Da. Şi vreau să discutăm împreună despre asta... să 
ascult ce crezi tu că înseamnă... de-ndată ce mă pun la loc pe 
picioare. 

Vera se uită la el fix, cu gura căscată. Johnny aruncă o 
ocheadă pe lângă ea spre tatăl său şi ochii li se întâlniră 
pentru un moment. Johnny citi o uşurare enormă în privirea 
tatălui. Herb aprobă imperceptibil din cap. 

- O Convertire! exclamă Vera cu voce tare. 

Băiatul meu s-a convertit! O, lăudat fie Domnul! 


- Vera, linişte, spuse Herb. E bine să-l lauzi pe Domnul cu 
vocea joasă când eşti într-un spital. 

- Nu văd cum n-ar putea unii să-i spună miracol, mamă. 
Şi-o să discutăm despre el multă vreme. Imediat ce-o să ies de 
aici. 

- O să vii acasă, spuse ea. În casa în care ai crescut. O să te 
îngrijesc până te însănătoşeşti şi o să ne rugăm pentru a fi 
luminațţi. 

Johnny îi zâmbea, dar îi venea greu s-o facă. 

— Cu siguranță. Mamă, vrei să mergi în camera asistentelor 
şi s-o întrebi pe Marie dacă pot primi un pahar cu suc? Sau 
poate nişte limonada? Nu prea-s obişnuit să vorbesc şi gâtul 
mi-e... 

— Sigur că vreau. - îl sărută pe obraz şi se ridică. - Oh, eşti 
atât de slab. Dar o să mă ocup de asta cândo să te am acasă. 

Părăsi încăperea, pe drum aruncând o singură privire 
victorioasă spre Herb. Auziră amândoi pocnetul papucilor 
îndepărtându-se pe coridor. 

- De câtă vreme e în starea asta? întrebă Johnny cu 
jumătate de glas. 

Herb scutură din cap. 

- S-a agravat câte puţin, câte puţin, după accidentul tău. 
Dar primele semne au apărut cu mult înainte de asta. Ştii tu. 
Ți-aminteşti. 

- E... 

- Nu ştiu. În sud sunt unii care cresc şerpi. Aş spune că 
ăia-s nebuni. Ea nu face lucrul ăsta. Cum te simţi, Johnny? 
Sincer. 

— Nu ştiu, spuse Johnny. Taţi, unde-i Sarah? 

Herb se aplecă înainte şi-şi împreună palmele între 
genunchi. 

- Nu-mi face plăcere să-ți spun asta, John, dar... 

- E căsătorită? S-a căsătorit! 

Herb nu răspunse. Fără să se uite direct la Johnny, aprobă 
din cap. 

- O, Dumnezeule, spuse Johnny descumpănit. De asta mă 
temeam. 


- E doamna Walter Hazlett de trei ani. El e avocat. Au un 
băiețel. John... nimeni n-a crezut că te vei mai trezi. Cu 
excepția mamei tale, desigur. Nici unul n-am avut vreun motiv 
să credem că te vei trezi. - li tremura acum vocea, îi era 
sugrumată de sentimentul de vinovăţie. - Doctorii au spus... 
ah, nu contează ce-au spus ei. Până şi eu am renunțat la tine. 
Urăsc să recunosc asta, dar e adevărat. Tot ce-ţi pot cere e să 
încerci să mă înţelegi... şi s-o înţelegi şi pe Sarah. 

Johnny încercă să spună că nu înțelegea, însă tot ce-i ieşi 
printre buze fu un fel de croncănit distorsionat, îşi simțea 
corpul bolnav şi îmbătrânit, şi, dintr-o dată, fu năpădit de 
sentimentul pierderii. Timpul pe care-l pierduse îl apăsa dintr- 
o dată asemenea unui morman de cărămizi - era ceva 
palpabil, nu doar un concept vag. 

- Johnny, nu pune la suflet. Mai sunt şi alte lucruri pe 
lume. Lucruri bune. 

— Îmi va... Îmi va lua o vreme să mă obişnuiesc, reuşi el să 
spună. 

— Mda, ştiu. 

- Te-ai întâlnit cu ea de-atunci? 

— Schimbăm scrisori din când în când. Ne-am cunoscut 
după accidentul tău. E o fată drăguță, foarte drăguță. Încă 
mai predă la Cleaves, dar am înţeles că renunţă din iunie. E 
fericită, John. 

- Bun, spuse el răguşit. Mă bucur că e cineva fericit. 

- Fiule... 

— Sper că nu vă spuneţi secrete, zise Vera Smith voioasă, 
intrând înapoi în cameră. 

Într-o mână ţinea o carafă plină cu gheaţă. 

- Mi-au spus că nu eşti încă pregătit pentru suc de fructe, 
Johnny, aşa că ţi-am adus limonada. 

- E bine, mamă. 

Femeia se uită de la Herb la Johnny şi înapoi la Herb. 

- Vă spuneaţi secrete? Ce-i cu fețele astea lungi? 

— Tocmai îi spuneam lui Johnny că va trebui să muncească 
din greu dacă vrea să iasă de aici, zise Herb. Multe ore de 
terapie. 


- Măi să fie, de ce să discutați despre aşa ceva tocmai 
acum? - Turnă limonada în paharul lui Johnny. - Totul va fi 
bine de-acum înainte. O să vezi. 

Introduse un pai flexibil în pahar şi i-l dădu lui. 

— Bea totul, spuse ea zâmbind. Îţi face bine. 

Johnny bău tot paharul. Avea gust amar. 


CAPITOLUL ŞAPTE 
1 


— Închide ochii, spuse doctorul Weizak. 

Doctorul era un bărbat scund, bondoc, cu o incredibilă claie 
de păr în vârful capului şi cu tâmplele rase. Johnny nu-şi 
putea dezlipi ochii de la atâta păr. Un bărbat cu o asemenea 
tunsură, în anul 1970 ar fi trebui să-şi croiască drum cu 
pumnii afară din orice bar din Maine, iar un bărbat de vârsta 
lui Weizak ar fi fost considerat numai bun de băgat la zdup. 

Atâta păr. Măi, să fie. 

Închise ochii. Întregul cap îi era acoperit cu buline de 
contact electrice. De la buline porneau mai multe fire care 
intrau în consola cât peretele a encefalografului. Doctorul 
Brown şi cu o asistentă stăteau lângă consola din care ieşea 
fără grabă o bucată de hârtie de şapirograf. Johnny îşi dorea 
ca asistenta să fi fost Marie Michaud. Îi era puţin teamă. 

Doctorul Weizak îi atinse pleoapele şi Johnny tresări. 

- Nah... stai nemişcat, Johnny. Astea-s ultimele două. 
Doar... puţin. 

- Gata, doctore, spuse asistenta. 

Un murmur slab. 

- Gata, Johnny. Eşti comod? 

— Parcă aş avea două monede pe ochi'2%. 

- Da? O să te obişnuieşti cât ai clipi. Dă-mi voie acum să-ţi 
explic paşii pe care-i vom urma. O să-ți cer să vizualizezi 
câteva lucruri. Pentru fiecare, vei avea la dispoziţie în jur de 
zece secunde şi în total sunt douăzeci de astfel de lucruri. 
Înţelegi? 


- Da. 

— Perfect. Începem. Domnule Brown? 

— Totul e pregătit. 

— Excelent. Johnny, îți cer să vezi o masă. Pe această masă 
se află o portocală. 

Johnny se gândi la aceste lucruri. Văzu o masă scundă cu 
picioare pliante din oţel. Pe ea, puţin mai spre o margine, se 
odihnea o portocală pe a cărei coajă poroasă era lipit un 
abțibild care spunea SUNKIST. 

- Bun, spuse Weizak. 

- Poate maşinăria aia să-mi vadă portocala? 

- Nah... ei bine, da; poate într-un fel simbolic. Maşinăria îţi 
captează undele cerebrale. Noi căutăm blocajele, Johnny. 
Porţiunile deteriorate. Semne posibile ale presiunii 
intercraniene. Trebuie să-ți cer acum să nu mai pui întrebări. 

- Bine. 

— Îţi cer acum să vezi un televizor. E deschis, dar nu prinde 
nici un post. 

Johnny văzu televizorul din apartamentul lui - care fusese 
în apartamentul lui. Ecranul era plin de-o ninsoare gri- 
strălucitoare. Vârfurile antenei de cameră erau înfăşurate în 
staniol pentru o recepție mai bună. 

- Bun. 

Seria de cereri continuă. Când ajunse la al unsprezecelea 
lucru, Weizak spuse: 

— Îţi cer acum să vezi o masă de picnic pe partea stângă a 
unei peluze înverzite. 

Johnny se gândi la asta şi, în mintea sa, văzu un şezlong 
pentru peluză. Se încruntă. 

— Vreo problemă? întrebă Weizak. 

- Nu, chiar deloc, spuse Johnny. 

Se concentra mai tare. Picnicuri. Crenvurşti, un grătar cu 
cărbuni... asociază, la naiba, asociază. Cât poate fi de greu să 
vizualizezi o masă de picnic, n-ai văzut decât o mie de astfel de 
lucruri în viață; croieşte-ţi drum spre ea prin asociere. Linguri 
şi furculițe din plastic, farfurii de hârtie, tatăl lui purtând 
bonetă de bucătar, ţinând într-o mână o furculiță lungă, 


îmbrăcat într-un şorț pe care, de-a latul, e imprimat cu litere 
tremurate un moto: BUCĂTARUL VREA O DUŞCĂ. Tatăl lui 
prăjind hamburgeri, după care toţi se vor duce să se aşeze la... 

Ah, uite-o că vine! 

Johnny zâmbi, însă apoi zâmbetul se stinse. De data 
aceasta, imaginea din mintea lui reprezenta un hamac. 

- Rahat! 

— Nu vezi masa pentru picnic? 

— E cât se poate de ciudat. Se pare că nu prea pot... să mă 
gândesc la ea. Adică, ştiu ce este, dar n-o pot vizualiza mental. 
E ciudat sau e ciudat? 

- Nu contează. Încearcă asta: un glob pământesc aşezat pe 
capota unei camionete. 

Asta era uşor. 

La al nouăsprezecelea obiect, o barcă zăcând la baza unui 
semn rutier (cine născoceşte lucrurile astea? se întrebă 
Johnny), se întâmplă din nou. Devenea frustrant. Văzu o 
minge de plajă zăcând lângă o lespede funerară. Se concentra 
mai tare şi văzu o pancartă de intrare pe autostradă. Weizak îl 
linişti şi, câteva clipe mai târziu, firele îi fură dezlipite de pe 
cap şi de pe pleoape. 

- De ce n-am putut vizualiza lucrurile alea? întrebă el, 
mutându-şi ochii de la Weizak la Brown. Care e problema? 

— E greu de spus cât de cât sigur, vorbi Brown. Se poate să 
fie o amnezie locală. Sau poate că din cauza accidentului a 
fost distrusă o porțiune mică din creier - şi mă refer de fapt la 
un fragment microscopic. Nu ştim cu adevărat care e 
problema, dar e destul de limpede că ai pierdut o serie de 
amintiri punctuale. S-a întâmplat să dăm peste două. Tu vei 
da probabil peste altele. 

Weizak spuse brusc: 

— Ai suferit o leziune craniană când erai copil, da? 

Johnny se uită la el cu îndoială. 

- Am găsit o cicatrice veche, spuse Weizak. Există o teorie, 
Johnny, întărită de o mulțime de cercetări statistice... 

— Cercetări care nu s-au încheiat nici pe departe, spuse 
Brown, aproape oficial. 


— Corect. Dar teoria asta susține că oamenii care îşi revin 
din come prelungi sunt cei care au suferit cândva înainte 
vreun fel de leziuni cerebrale... e ca şi când creierul s-ar fi 
adaptat ca rezultat al primei leziuni, ceea ce-i permite să 
supraviețuiască unei a doua. 

- Nu s-a dovedit ştiinţific, spuse Brown. 

Părea că dezaprobă faptul că Weizak adusese vorba despre 
asta. 

— Cicatricea există, spuse Weizak. Nu-ţi aminteşti ce-ai 
păţit, Johnny? Presupun că trebuie să-ţi fi pierdut cunoştinţa. 
Ai căzut pe scări? Ai avut un accident de bicicletă, poate? 
Cicatricea spune că ai căpătat leziunea pe când erai mic. 

Johnny se gândi intens, apoi negă din cap. 

— l-aţi întrebat pe mama şi pe tata? 

— Nici unul nu-şi aminteşte de vreo rană la nivelul capului... 
ție nu-ţi vine nimic în minte? 

Pentru o clipă, ceva îi veni - amintirea fumului, un fum 
negru şi gros şi mirosind a cauciuc. Rece. Apoi dispăru. 
Johnny negă din cap. 

Weizak suspină, apoi ridică din umeri. 

— Probabil că eşti obosit. 

- Da. Puțin. 

Brown se aşeză pe marginea mesei de consultațţie. 

- E unsprezece fără un sfert. Ai depus efort mult pentru o 
singură zi. Doctorul Weizak şi cu mine îți vom răspunde la 
câteva întrebări, dacă vrei, după aceea vei merge în cameră să 
tragi un pui de somn. Bine? 

- Bine, spuse Johnny. Fotografiile pe care le-aţi făcut 
creierului meu... 

-  Tomografia, aprobă  Weizak.  Tomografie  axială 
computerizată. - Luă o cutie cu pastile din gumă de mestecat 
Chiclet de pe masă şi-şi scutură trei în palmă. - Tomograful 
nu e altceva decât un aparat cu raze x pentru creier, Johnny. 
Computerul evidenţiază imaginile şi... 

- Ce-aţi aflat din ele? Cât mai am de trăit? 

— Ce-i cu întrebarea asta? chestiona Brown. Sună ca o 
replică dintr-un film vechi. 


—- Am auzit că oamenii care ies dintr-o comă prelungă nu 
rezită întotdeauna multă vreme, spuse Johnny. Recad. Sunt 
ca un bec care luminează foarte puternic înainte să se ardă de 
tot. 

Weizak râse cu poftă. Era un râs puternic, venind din suflet 
şi fu o minune că nu se înecă din cauza gumei de mestecat. 

— O, ce atâta melodramă. - îşi aşeză mâna pe pieptul lui 
Johnny. - Tu crezi că eu şi cu Jim suntem începători în 
domeniu? Nah. Suntem medici neurologi. Ceea ce voi, 
americanii, numiți talente de preț. Asta înseamnă că suntem 
cu un pas mic mai sus de cei complet ignoranți în domeniul 
creierului uman. Aşa că-ți spun da, au existat recăderi. Dar 
tu nu vei recădea. Cred că asta putem spune, Jim, nu-i aşa? 

- Da, spuse Brown. N-am reuşit să găsim prea multe urme 
de daune majore. Johnny, în Texas trăieşte un tip care a stat 
în comă vreme de nouă ani. Acum e responsabil cu 
împrumuturile bancare şi face asta încă de şase ani. Înainte 
de asta a fost, preț de doi ani, casier. În Arizona trăieşte o 
femeie care s-a trezit după doisprezece ani. S-a întâmplat ceva 
neprevăzut cu anestezia când era în travaliu. Acum e în scaun 
cu rotile, dar e-n viaţă şi conştientă de acest fapt. Şi-a revenit 
din comă în 1969 şi a făcut cunoştinţă cu copilul pe care l-a 
născut cu doisprezece ani în urmă. Copilul era în clasa a 
şaptea şi era un elev foarte bun. 

- O să stau şi eu într-un scaun cu rotile? întrebă Johnny. 
Nu-mi pot îndrepta picioarele. Braţele sunt ceva mai bine, dar 
picioarele... 

Lăsă fraza neîncheiată, scuturând în schimb din cap. 

- S-au scurtat ligamentele, spuse Weizak. Da? Din cauza 
aceasta pacienţii în stare comatosă încep să ia ceea ce noi 
numim poziția prefetală. Dar acum ştim mai multe despre 
regresiunile fizice care se petrec în comă, decât ştiam înainte, 
ne pricepem mai bine să le prevenim. Corpul tău a fost exersat 
cu regularitate de către medicul nostru terapeut până şi când 
dormeai. lar pacienţii reacţionează la comă în mod diferit. 
Degenerescenta s-a produs în cazul tău destul de încet, 
Johnny. Cum spui şi tu, brațele îți sunt remarcabil de 


ascultătoare şi de în putere. Însă au existat regresiuni. 
Terapia fizică prin care vei trece va fi îndelungată şi... 

să te mint? Nah, aşa credeam şi eu. Va fi îndelungată şi 
dureroasă. O să ai parte de multe lacrimi. E posibil să ajungi 
să-ți urăşti terapeutul. E posibil să te îndrăgosteşti de patul în 
care te odihneşti. Şi vor avea loc şi intervenții chirurgicale - 
doar una sin 

gură dacă eşti foarte, foarte norocos, dar poate chiar patru - 
pentru lungirea ligamentelor. Intervenţiile de genul acesta 
sunt încă la început de drum. S-ar putea să aibă succes 
absolut, parțial sau chiar deloc. Şi, totuşi, de va fi voia 
Domnului, eu cred că vei putea umbla din nou. Nu cred că vei 
mai schia vreodată sau că vei mai participa la vreo cursă cu 
obstacole, dar vei putea fugi şi în mod sigur vei putea înota. 

- Mulţumesc, spuse Johnny. 

Simţea un subit val de afecțiune pentru omul acesta care 
vorbea cu accent şi care era tuns ciudat. Voia să facă ceva ca 
să-l răsplătească - iar, o dată cu acest sentiment, veni 
pornirea, aproape necesitatea, de a-l atinge. 

Întinse brusc braţele şi luă mâna lui Weizak în mâinile lui. 
Mâna doctorului era mare, adânc ridată, caldă. 

- Da? spuse Weizak cu amabilitate. Despre ce e vorba? 

Şi, dintr-o dată, lucrurile se schimbară. Era imposibil de 
spus în ce fel. Doar că, dintr-o dată, Weizak i se părea foarte 
limpede. Weizak i se părea... că iese în evidență, creionat de o 
lumină caldă, curată. Fiecare semn şi aluniță şi linie de pe 
chipul lui Weizak ieşea în relief. Şi fiecare rid îşi spunea 
propria poveste. Johnny începu să înțeleagă. 

- Dă-mi portofelul, spuse Johnny. 

— Porto...? 

Weizak schimbă o privire surprinsă cu Brown. 

- În portofel ţii o fotografie de-a mamei tale şi de ea am 
nevoie, spuse Johnny. Te rog. 

— De unde ştii asta? 

- Te rog! 

Weizak îl privi pe Johnny în ochi pentru o clipă, după care, 
cu mişcări lente, vâri mâna sub veston şi scoase un Lord 


Buxton vechi, burduşit şi deformat. 

- De unde ştii că ţin o fotografie de-a mamei? 

Mama a murit, a murit când au ocupat naziştii Varşovia... 

Johnny înşfacă portofelul din mâna lui Weizak. Atât el, cât 
şi Brown păreau năuciţi. Johnny îl deschise, desfăcu plicul din 
plastic pentru fotografii şi căută dedesubt, degetele lui trecând 
rapid peste cărțile de vizită, peste chitanţe, un cec anulat, un 
bilet vechi de intrare la o reuniune politică. Scoase la lumină 
un instantaneu care fusese înfoliat în plastic. Fotografia arăta 
o femeie tânără cu părul ascuns sub un batic. Zâmbea 
radiant şi tineresc. Ţinea de mână un băieţel. Lângă ea se afla 
un bărbat în uniforma armatei poloneze. 

Johnny strânse fotografia între palme şi închise ochii şi, 
pentru o clipă, fu învăluit de întuneric, dar apoi, ieşind din 
întunecime, văzu un vagon... nu, nu un vagon: un dric. Un 
dric tras de cal. Felinarele fuseseră înfăşurate în pânză 
neagră. Evident că era un dric, fiindcă 

(mureau cu sutele, da, cu miile, nimeni nu se punea cu 
panzerele, cu wehrmacht-ul, o cavalerie de secol nouăsprezece 
împotriva tancurilor şi a mitralierelor, explozii, țipete, oameni 
care mor, un cal cu mațele împrăştiate şi cu ochii rotindu-i-se 
bezmetic în orbite, arătând partea albă, un tun răsturnat în 
spatele lui iar ei tot mai veneau, vine weizak călare cu sabia 
ridicată în ploaia piezişă de vară târzie a anului 1939, oamenii 
din subordine îl urmează, împleticindu-se prin noroi, turela 
tancului nazist îl reperează, se îndreaptă asupra lui, îl ia în 
cătare, trage şi, dintr-o dată, de la brâu în sus nu mai e nimic 
din el, sabia i-a zburat din mână; şi la capătul drumului se află 
varşovia, lupul nazist face ravagii în europa) 

— Serios, trebuie să oprim chestia asta, spuse Brown, vocea 
lui fiind îndepărtată şi îngrijorată. Te expui unui stres prea 
mare, Johnny. 

Vocea veni de undeva de departe, dintr-un coridor pierdut în 
timp. 

- S-a cufundat într-un soi de transă, spuse Weizak. 

Era cald acolo înăuntru. Transpira. Transpira pentru că 


(oraşul e în flăcări, mii de oameni sunt puşi pe fugă, un 
camion huruie pe o stradă pavată cu piatră, iar remorca lui e 
plină cu soldați germani care poartă pe cap caschete 
asemănătoare cu cele ale minerilor şi care salută din mâini, 
femeia nu mai zâmbeşte acum, acum fuge din oraş, nu are nici 
un motiv să nu facă asta. copilul a fost trimis spre un loc unde 
să fie în siguranță, iar camionul dă acum colțul, apărătoarea 
de la roată o loveşte, sfărâmându-i şoldul, şi o proiectează prin 
vitrina unei ceasornicării şi toate ceasurile încep să sune. să 
sune fiindcă a sosit ora. a sosit oră) 

- Şase, spuse Johnny răguşit. Ochii i s-au dat peste cap, 
arătând acum doar albul vârstat cu vinişoare roşii. - E 2 
septembrie 1939 şi toți cucii cântă. 

- O, Dumnezeule, ce se întâmplă cu el? şopti Weizak. 

Asistenta făcuse câţiva paşi cu spatele şi se sprijinea acum 
de consola tomografului. Avea chipul livid şi speriat. Toţi sunt 
speriaţi acum, fiindcă moartea pluteşte în aer. Întotdeauna 
pluteşte în aer în locul acesta, acest 

(spital, miros de eter. strigă cu toţii în locul acesta al morții, 
polonia a murit, polonia a capitulat în fața fulgerului războinic 
wehrmacht blitzkri-eg. şoldul e sfărâmat, bărbatul din patul 
alăturat strigă după apă, strigă, strigă, ea-şi aminteşte 
„BĂIATUL E ÎN SIGURANȚĂ”, care băiat? nu ştie. care băiat? 
cum o cheamă pe ea? nu-şi aminteşte, ştie doar că) 

— Băiatul e în siguranță, spuse Johnny răguşit, îhî. Înî. 

- Trebuie să oprim asta, repetă Brown. 

— Şi cum sugerezi să procedăm? întrebă Weizak cu vocea 
tremurândă. A mers prea departe să mai... 

Vocile se împrăştie. Vocile se află sub nori. Totul se află sub 
nori. Europa se află sub norii războiului. Totul se află sub 
nori, cu excepția vârfurilor, cu excepția vârturilor munților din 

felveția, elveția, iar acum pe ea o cheamă BORENTZ. numele 
ei este JOHANNA BORENTZ şi soțul ei este inginer sau arhitect 
sau cum s-o numi cel care construieşte poduri, el construieşte 
în elveția şi ea mănâncă lapte de capră, brânză de capră, un 
copil, ooooh travaliul! travaliul e chinuitor şi ea are nevoie de 
analgezice, de morfină, această JOHANNA BORENIZ are 


nevoie, din pricina şoldului, şoldul sfărâmat, şoldul s-a 
însănătoşit, a fost adormit, dar acum este treaz şi începe să 
strige în vreme ce pelvisul ei se lărgeşte să lase copilul să iasă 
la lumină, un copil. doi. şi trei. şi patru, nu se nasc toți 
deodată, nu... sunt recolta mai multor ani. suni) 

- Copiii, exclamă Johnny şi acum vorbi cu vocea unei femei, 
nici pe departe cu vocea lui. Era vocea unei femei. Apoi îi ieşi 
de pe buze un cântec bodogănit. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce€..., începu Brown. 

- Poloneză, e în poloneză! strigă Weizak. 

Ochii îi ieşeau din orbite, chipul îi era palid. 

- E un cântec de leagăn şi e în poloneză, Dumnezeule, 
Iisuse, ce se întâmplă cu el? 

Weizak se înclină înainte, ca pentru a străbate anii alături 
de Johnny, ca pentru a recădea în trecut, ca pentru 

(pod, un pod, e în turcia, apoi un pod undeva în încinsul est 
îndepărtat, să fie cumva Laos? nu-şi dă seama, acolo am 
pierdut un om, acolo l-am pierdut pe HANS, apoi un pod în 
virginia, un pod peste RÂUL RAPPAHANNOCK şi un alt pod în 
california, acum ne depunem actele pentru dobândirea 
cetăţeniei şi mergem la cursuri într-o sală micuță şi sufocantă 
aflată în spatele unui oficiu poştal în care miroase mereu a 
lipici, e anul 1963, noiembrie, şi, când auzim c-a fost ucis 
kennedy în dallas, plângem şi, când băieţelul stă de veghe la 
căpătâiul sicriului tatălui său, ea îşi spune în gând „BĂIATUL E 
ÎN SIGURANȚĂ” şi asta-i trezeşte amintirile unui foc, unui foc 
mare şi ale durerii, care băiat? ea îl visează pe băiat. Îi dă 
migrene, iar bărbatul moare, HELMUT BORENIZ moare, iar ea 
şi cu copiii locuiesc în california. Într-o casă de pe. de pe. de 
pe. nu poate vedea plăcuța cu numele străzii, aceasta se află 
în zona moartă, asemenea bărcii cu văsle, asemenea mesei 
pentru picnic de pe peluză, se află în zona moartă, asemenea 
varşoviei, copiii pleacă la casele lor, ea merge de la o 
ceremonie de absolvire la alta, iar şoldul continuă s-o doară, 
unul dintre copii moare în vietnam, ceilalți sunt sănătoşi, unul 
dintre ei construieşte poduri, pe ea o cheamă JOHANNA 
BORENTZ şi acum, târziu în noapte, în întunericul pâslos, 


singură fiind, îşi spune uneori în gând: „BĂIATUL E ÎN 
SIGURANȚĂ ”.) 

Johnny îşi ridică ochii spre ei. Îşi simțea capul într-un fel 
ciudat. Lumina aceea ciudată care-l împresurase pe Weizak 
dispăruse. Îşi revenise în simţiri, dar se simţea slăbit şi avea o 
uşoară senzație de vomă. Se uită pentru o clipă la fotografia 
pe care o ţinea în mână, după care i-o înapoie. 

- Johnny? spuse Brown. Te simţi bine? 

- Sunt obosit, murmură el. 

— Ne poţi spune ce s-a întâmplat cu tine? Johnny se uită la 
Weizak. 

- Mama ta e în viață, spuse el. 

- Nu, Johnny. A murit cu mulţi ani în urmă. În timpul 
războiului. 

- Un camion german a lovit-o şi a proiectat-o prin vitrina 
unei ceasornicării, spuse Johnny. Şi-a revenit în simțiri într- 
un spital şi avea amnezie. Nu avea nici un fel de acte la ea. Şi- 
a luat numele de Johanna... cumva. Asta n-am mai priceput, 
dar, când s-a încheiat războiul, s-a mutat în Elveţia şi s-a 
căsătorit cu un elveţian... inginer, cred. Meseria lui era să 
construiască poduri şi-l chema Helmut Borentz. Aşa că 
numele ei după căsătorie a fost - este - Johanna Borentz. 

Ochii asistentei se făceau din ce în ce mai mari. Chipul 
doctorului Brown era crispat, fie pentru că era de părere că 
Johnny îşi bătea joc de ei, fie pentru că pur şi simplu nu-i 
plăcea să-i fie întrerupt rigurosul lui program de testări. 
Chipul lui Weizak, însă, era nemişcat şi meditativ. 

- Ea şi cu Helmut Borentz au avut patru copii, spuse 
Johnny pe acelaşi ton calm, inflexibil. Datorită meseriei lui, a 
avut ocazia să călătorească peste tot prin lume. A stat o vreme 
în Turcia. A mai stat undeva în Estul îndepărtat. În Laos, 
cred. Poate în Cambogia. Apoi s-a mutat aici. În Virginia la 
început, după care în alte câteva locuri pe care nu le-am 
priceput, şi în sfârşit în California. El şi cu Johanna au 
devenit cetățeni ai Statelor Unite. Helmut Borentz a murit. 
Unul dintre copiii pe care i-au avut a murit şi el. Ceilalți sunt 
teferi şi sănătoşi. Dar ea te visează pe tine uneori. Şi în vise îşi 


spune: „băiatul e în siguranță”. Însă nu-şi aminteşte numele 
tău. Poate pentru că e de părere că a trecut prea mult timp. 

- California? spuse Weizak gânditor. 

- Sam, spuse doctorul Brown. Haide, nu trebuie să 
încurajezi aşa ceva. 

— Unde în California, John? 

- În Cârmei. Lângă mare. Dar nu am putut vedea pe ce 
stradă. Era acolo, dar n-am putut citi. Era în zona moartă. 
Cum erau şi masa pentru picnic şi barca. Însă ea locuieşte în 
Cârmei, California. Johanna Borentz. Nu e bătrână. 

- Nu, sigur că nu e bătrână, spuse Sam Weizak pe aceeaşi 
voce gânditoare, detaşată. Nu avea decât douăzeci şi patru de 
ani când au invadat germanii Polonia. 

- Doctore Weizak, trebuie să insist, spuse Brown cu 
asprime. 

Weizak păru că iese dintre gânduri profunde. Se uită în jur 
ca şi când atunci l-ar fi observat pentru prima dată pe colegul 
său mai tânăr. 

— Desigur, spuse el. Desigur că trebuie. lar John a avut 
parte de porţia lui de întrebări şi răspunsuri... deşi am 
impresia că el ne-a spus nouă mai multe decât i-am spus noi 
lui. 

- Prostii, spuse Brown tăios, iar Johnny gândi: E speriat. E 
speriat până-n măduva oaselor. 

Weizak îi zâmbi lui Brown, apoi îi zâmbi şi asistentei. 
Aceasta îl inspecta pe Johnny cu coada ochiului ca şi când ar 
fi fost un tigru într-o cuşcă prost construită. 

- Să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, domnişoară 
asistentă. Nici superiorului, nici mamei, nici fratelui, nici 
iubitului şi nici preotului tău. Mă înţelegi? 

- Da, domnule doctor, spuse asistenta. 

Dar va vorbi, gândi Johnny, apoi aruncă o privire spre 
Weizak. Iar el ştie asta foarte bine. 


2 


Dormi mare parte din acea după-amiază. În jurul orei patru 
fu dus cu căruciorul spre lift, fu coborât spre secția de 
neurologie şi urmară alte teste. Johnny plânse. Se părea că 
are foarte puţin control asupra ceea ce adulții se presupune că 
pot stăpâni. La drumul de întoarcere, urină pe el şi trebui să 
fie schimbat ca şi un copil. Primul (dar departe de-a fi şi 
ultimul) val de depresie profundă îl năpădi, îl ridică pe creasta 
lui, iar el îşi dori să fi murit. Împreună cu depresia veni şi un 
sentiment de milă față de sine, iar el îşi spuse că nu era deloc 
corect. Jucase rolul lui Rip van Winkle2?. Nu putea umbla. 
Iubita lui se căsătorise cu alt bărbat şi mama lui fusese prinsă 
de ghearele maniei religioase. Nu vedea nimic înainte pentru 
care să merite să trăiască. 

Înapoi în camera sa, asistenta îl întrebă dacă voia ceva. 
Dacă ar fi fost Marie de serviciu, Johnny i-ar fi cerut apă cu 
gheață. Dar ea ieşise din tură la ora trei. 

- Nu, spuse el şi se răsuci cu fața la perete. 

La scurtă vreme după aceea, adormi. 


CAPITOLUL OPT 
1 


În acea seară, tatăl şi mama lui veniră într-o vizită de o oră, 
iar Vera îi lăsă la plecare un teanc de pamflete religioase. 

- O să rămânem în localitate până la sfârşitul săptămânii, 
spuse Herb, după care, dacă o să te simți în continuare bine, o 
să ne întoarcem pentru o vreme în Pownal. Dar o să venim la 
tine în fiecare sfârşit de săptămână. 

- Vreau să rămân cu băiatul meu, spuse Vera aproape 
răstit. 

- E mai bine dacă nu rămâi, mamă, spuse Johnny. 

Valul de depresie se retrăsese puţin, însă nu complet. Dacă 
începea Vera să vorbească despre minunatul plan al lui 
Dumnezeu în ceea ce-l privea, iar el ar fi cuprins de starea 
aceea, se îndoia că-şi va putea reține hohotele de râs isteric. 

— Ai nevoie de mine, John. Ai nevoie de mine să-ți explic... 


- Mai întâi am nevoie să-mi revin, spuse Johnny. O să-mi 
explici după ce pot umbla din nou. Bine? 

Vera nu răspunse. Pe chipul ei se putea citi o expresie 
aproape comică de încăpățânare - doar că nu era nimic foarte 
comic la ea. Absolut nimic. Nimic altceva decât pecetea sorții, 
atâta tot. Cinci minute în plus sau în minus ar fi schimbat totul 
atunci, pe şosea. Acum, uită-te la noi; cu toții suntem distruşi 
cum scrie la carte. lar ea crede că e vorba de planul lui 
Dumnezeu. Asta sau nebunie sigură, bănuiesc. 

Ca să spulbere tăcerea stânjenitoare, Johnny spuse: 

- Ei bine, a fost reales Nixon, tată? Cine a candidat 
împotriva lui? 

- A fost reales, spuse Herb. A candidat împotriva lui 
McGovern. 

— Cine? 

- McGovern. George McGovern. Senator de Dakota de Sud. 

— Nu Muskie'2%? 

- Nu. Dar acum Nixon nu mai e preşedinte. Şi-a dat 
demisia. 

— Cum? 

-— A fost un mincinos, spuse Vera cu severitate. I s-a urcat 
mândria la cap şi Domnul l-a doborât. 

- Nixon a demisionat? - Johnny era uluit. - El? 

- Fie renunța, fie era demis, spuse Herb. Erau gata-gata să- 
i retragă imunitatea prezidenţială. 

Johnny îşi dădu pe dată seama că avuseseră loc unele 
schimbări radicale în lumea politică americană - aproape cu 
siguranță ca rezultat al războiului din Vietnam - şi că el le 
ratase. Pentru prima dată chiar se simțea ca şi Rip van 
Winkle. Cât de profund se schimbaseră lucrurile? Aproape că-i 
era frică să întrebe. Apoi, îi trecu prin minte un gând cu 
adevărat îngrijorător. 

— Agnew... Agnew e preşedinte? 

- Ford, spuse Vera. Un om bun şi onest. 

- Henry Ford e preşedintele Statelor Unite? 

— Nu Henry, spuse ea. Jerry. 


Johnny se uită fix de la maică-sa la taică-său, aproape în 
întregime convins că trăia un vis sau că totul era o glumă 
bizară. 

— Şi Agnew şi-a dat demisia, spuse Vera. Buzele ei erau 
puternic strânse şi albite. - Era un hoț. A acceptat mită chiar 
în biroul lui. Aşa s-a spus. 

- Nu şi-a dat demisia din pricina mitei, spuse Herb. A 
demisionat din cauza unei afaceri murdare din Maryland. Era 
implicat în ea până în gât, cred. Nixon l-a numit pe Jerry Ford 
vicepreşedinte. După aceea, în august, Nixon a demisionat şi 
Ford a preluat funcția. El l-a numit pe Nelson Rockefeller în 
funcția de vicepreşedinte. Şi aici ne aflăm acum. 

- Un bărbat divorțat, spuse Vera necruțătoare. Doamne 
fereşte ca el să devină vreodată preşedinte. 

- Ce-a făcut Nixon? întrebă Johnny. lisuse Christoase. 
Adică... - Se uită rapid la mama lui, care încruntase pe dată 
din sprâncene. - Adică, drace, dacă aveau de gând să-i retragă 
imunitatea prezidenţială... 

-— Nu trebuie să iei numele Domnului în deşert din pricina 
unei haite de politicieni murdari, spuse Vera. A fost vorba de 
„Watergate”. 

— „Watergate”? A fost cumva o operaţiune în Vietnam? Ceva 
de genul ăsta? 

- Hotelul „Watergate” din Washington, spuse Herb. Nişte 
cubanezi au spart birourile Comitetului Democratic de acolo 
şi au fost prinşi. Nixon ştia despre asta. A încercat să 
muşamalizeze totul. 

- Glumeşti? reuşi Johnny să spună într-un sfârşit. 

- Din cauza casetelor s-a întâmplat, spuse Vera. Şi din 
cauza lui John Dean ăla. N-a fost altceva decât un şoarece 
care părăseşte vaporul care se scufundă, asta cred eu despre 
el. Un turnător ordinar. 

- Tată, poți să-mi explici despre ce e vorba? 

- O să încerc, spuse Herb, dar nu cred că a ieşit întreaga 
poveste la lumină nici până acum. Şi-o să-ți aduc şi cărțile. S- 
au scris deja înjur de-un milion de cărți despre asta şi cred că 


se vor mai scrie un milion înainte ca totul să se încheie. Chiar 
înaintea alegerilor, în vara lui 1972... 


2 


Era zece şi jumătate şi părinţii lui plecaseră. Intensitatea 
luminii fusese redusă în toată secția. Johnny nu putea 
adormi. Tot ceea ce aflase îi vâjâia prin cap într-un amalgam 
înfricoşător. Lumea se schimbase într-un răstimp scurt mai 
profund decât se aşteptase el. El îşi ieşise din ritm, rămăsese 
în urmă. 

Preţul la combustibili se ridicase aproape cu sută la sută, îi 
spusese tatăl lui. Când avusese el accidentul, puteai cumpăra 
benzină normală la preţul de treizeci sau treizeci şi doi cenți 
galonul. Acum costa cincizeci şi patru de cenți şi uneori se 
formau cozi la pompele de la benzinării. Limita de viteză legală 
pe tot cuprinsul țării era de nouăzeci de kilometri la oră, iar 
camionagiii de cursă lungă aproape că făcuseră grevă din 
pricina asta. 

Însă acestea nu însemnau nimic. Războiul din Vietnam se 
încheiase. Gata. Țara căzuse în sfârşit sub dominație 
comunistă. Herb îi spusese că se întâmplase chiar atunci când 
el începuse să dea semne de ieşire din comă. După atâţia ani 
şi atâta sânge vărsat, moştenitorii Unchiului Ho făcuseră 
harcea-parcea ţara, ca pe-un cearşaf, în câteva zile. 

Preşedintele Statelor Unite fusese în vizită în China 
comunistă. Nu Ford, ci Nixon. Făcuse asta înainte să 
demisioneze. Nixon, tocmai el. Bătrânul vânător de vrăjitoare 
însuşi. Dacă nu i-ar fi spus lucrul acesta tocmai tatăl său, 
Johnny ar fi refuzat din principiu să creadă. 

Era prea mult, era prea îngrozitor. Dintr-o dată, nu mai 
voise să afle şi altceva, temându-se că ar putea înnebuni 
complet. Pixul acela pe care-l avusese doctorul Brown, acel 
Flair - câte alte astfel de lucruri mai existau? Câte alte sute de 
astfel de nimicuri, fiecare dintre ele subliniind mereu acelaşi 
lucru: Ai pierdut o parte din viață, aproape şase la sută, dacă 


e să dăm crezare statisticilor cu privire la media de vârstă a 
vieții. Ai rămas în urma vremurilor. Ai absentat. 

- John? Vocea era caldă. 

- Dormi, John? 

Se întoarse. În cadrul uşii stătea o siluetă incertă. Un 
bărbat scund cu umeri gârboviți. Era Weizak. 

— Nu. Sunt treaz. 

— Speram să fie aşa. Pot să intru? 

- Da. Te rog. 

Weizak părea mai bătrân astă-seară. Se aşeză lângă patul 
lui Johnny. 

— Am vorbit la telefon mai devreme, spuse el. 

Am sunat la informaţii în Cârmei, California. Am întrebat 
de o doamnă Johanna Borentz. Crezi că au găsit un număr? 

- Doar dacă nu e ne înregistrată sau dacă nu are deloc 
telefon, spuse Johnny. 

— Are telefon. Mi s-a dat numărul ei. 

— Ah, spuse Johnny. 

Era interesat de subiect pentru că-i plăcea de Weizak, dar 
atâta tot. Nu simțea nici o nevoie de-a i se confirma 
informațiile cu privire la Johanna Borentz, fiindcă ştia că sunt 
informaţii corecte - ştia la fel de bine cum ştia că e dreptaci. 

—- Am stat şi m-am gândit multă vreme la asta, spuse 
Weizak. - Ţi-am spus că mama mea a murit, dar asta nu era 
de fapt decât o presupunere. Tata a murit apărând Varşovia. 
Mama pur şi simplu n-a fost găsită, da? Logic, am presupus 
că a fost omorâtă în schimbul de focuri... În timpul ocupării 
oraşului... Înţelegi. N-a fost găsită, aşa că a fost o presupunere 
logică. Amnezia... ca neurolog îți pot spune că amnezia 
permanentă, generală este foarte rar întâlnită. Poate e chiar 
mai rară ca schizofrenia adevărată. N-am citit niciodată 
despre un caz documentat care să fi durat treizeci şi cinci de 
ani. 

- Şi-a revenit din amnezie cu mult timp în urmă, spuse 
Johnny. Cred că, pur şi simplu, şi-a înfrânat orice amintire. 
Când şi-a recăpătat memoria, era deja recăsătorită şi mamă a 
doi copiii... poate trei. Rememorarea e posibil să fi adus cu ea 


sentimentul de vinovăţie. Însă te visează. „Băiatul e în 
siguranță”. Ai sunat-o? 

- Da, spuse Weizak. Am sunat pe fir direct. Ştii că acum se 
poate face asta? Da. E foarte comod. 

Formezi unu, prefixul zonei şi numărul. Unsprezece cifre şi 
poţi lua legătura cu oricine, oriunde ar fi în ţară. E un lucru 
uimitor. În unele privințe, e un lucru înfricoşător. Mi-a 
răspuns un băiat, nu, un bărbat tânăr. Am întrebat dacă e 
acasă doamna Borentz. L-am auzit strigând: „Mamă, e pentru 
tine!” Cline, s-a auzit receptorul pe masă sau pe birou sau 
cine ştie pe ce. Eu stăteam în Bangor, Maine, la mai puţin de 
şaptezeci de kilometri de Oceanul Atlantic, şi auzeam cum un 
tânăr bărbat aşeza receptorul pe o masă într-un oraş de pe 
coasta Oceanului Pacific. Inima mea... bătea atât de tare, că 
m-a speriat. Aşteptarea părea prea lungă. Apoi a ridicat ea 
receptorul şi a spus: „Da? Alo?” 

— Tu ce ai spus? Cum ai făcut față situației? 

- Nu am - cum spui tu - făcut față situaţiei, replică Weizak 
şi zâmbi strâmb. Am închis telefonul. Şi mi-am dorit o 
băutură tare, dar nu am avut aşa ceva la îndemână. 

— Te-ai convins că ea era? 

- John, ce întrebare naivă? În 1939 aveam nouă ani. De 
atunci n-am mai auzit vocea mamei mele. Când o ştiam cu, 
vorbea doar poloneza. Acum, eu vorbesc doar engleza... am 
uitat mult din limba mea maternă, ceea ce e un lucru ruşinos. 
Cum să mă pot convinge? 

- Da, dar te-ai convins? 

Weizak îşi masă uşor fruntea cu o mână. 

- Da, spuse el. Ea era. Era mama mea. 

- Însă n-ai putut să-i vorbeşti? 

-— Ce drept aveam s-o fac? întrebă Weizak, părând aproape 
furios. Viaţa ei e viaţa ei, nu? Aşa e cum ai spus tu. Băiatul e 
în siguranță. Am dreptul eu să tulbur o femeie care tocmai 
intră în anii ei de tihnă? Ce drept am eu să-mi asum riscul de 
a-i distruge pentru totdeauna echilibrul interior? Sentimentele 
acelea de vinovăţie pe care le-ai pomenit... am eu dreptul să le 


dezlănțui în ea? Sau să-mi asum şi numai riscul de-a le 
dezlănțui? 

— Nu ştiu, spuse Johnny. 

Erau nişte întrebări chinuitoare, iar să le ofere un răspuns 
depăşea puterile lui - însă avea impresia că Weizak încerca să 
explice gestul pe care-l făcuse, prin felul în care articula 
întrebările. Întrebări cărora el nu le putea răspunde. 

- Băiatul e în siguranță, femeia e în siguranţă în Cârmei. 
Tara îi separă şi aşa vom lăsa lucrurile. Dar cu tine cum 
rămâne, John? Cu tine ce facem? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

—- O să-ţi explic, atunci, eu, bine? Doctorul Brown e foarte 
furios. E furios pe mine, furios pe tine şi furios pe el însuşi, 
presupun, pentru că a dat crezare fie şi pe jumătate unui 
lucru pe care toată viața lui l-a considerat o scamatorie 
ieftină. Asistenta care a fost de față nu va păstra tăcerea. La 
noapte, în pat, ea îi va povesti totul soțului şi s-ar putea ca 
acolo să se oprească, dar s-ar putea ca soțul să-i spună apoi 
şefului, şi e foarte posibil ca ziariştii să prindă de veste despre 
asta până mâine seară. „Pacient Comatos Se Trezeşte 
Posedând Darul Clarviziunii.” 

- Clarviziune, spuse Johnny. Despre asta e vorba? 

- Nu ştiu despre ce e vorba, nu cu adevărat. E ceva 
metapsihic? Ceva profetic? Nu sunt decât nişte cuvinte goale, 
care nu definesc nimic, absolut nimic. I-ai spus uneia dintre 
asistente că operaţia la ochi a fiului ei va fi un succes... 

- Marie, murmură Johnny. 

Zâmbi uşor. O plăcea pe Marie. 

— „.. şi asta deja circulă prin tot spitalul. Ai văzut viitorul? 
Asta înseamnă clarviziunea? Nu ştiu? Ai ţinut o fotografie cu 
mama mea între palme şi ai putut să-mi spui unde locuieşte 
ea acum. Ştii unde pot fi găsite lucrurile pierdute şi unde pot fi 
găsiți oamenii rătăciți? Asta înseamnă clarviziunea? Nu ştiu. 
Poţi citi gândurile? Poţi mişca sau modifica lucrurile din 
lumea fizică? Poţi vindeca printr-o atingere? Astea toate sunt 
lucruri pe care unii le numesc „metapsihice”. Toate sunt legate 


de ideea „clarviziunii”. Sunt lucruri de care doctorul Brown 
râde. Râde? Nu. Nu râde. Le ia în batjocură. 

- lar tu nu? 

- Eu mă gândesc la Edgar Cayce. Şi la Peter Hurkos. Am 
încercat să-i spun doctorul Brown despre Hurkos şi m-a luat 
peste picior. Nu vrea să discute despre aşa ceva, nu vrea să 
audă vorbindu-se despre aşa ceva. 

Johnny nu spuse nimic. 

— Aşadar... ce ne vom face cu tine? 

— Trebuie neapărat să facem ceva? 

— Aşa cred, spuse Weizak. Se ridică în picioare. 

- Te las să meditezi în tihnă. Dar când vei medita, gândeşte- 
te la asta: unele lucruri e mai bine să nu le vedem şi unele 
lucruri e mai bine să rămână nedescoperite. 

li ură noapte bună lui Johnny şi plecă în grabă. Johnny era 
acum foarte obosit, însă tot nu-i veni somnul pentru multă 
vreme. 


CAPITOLUL NOUĂ 
1 


Prima intervenţie chirurgicală a lui Johnny fu programată 
pentru 28 mai. Atât Weizak, cât şi Brown îi explicară cu 
răbdare procedura. Avea să i se facă anestezie locală - nici 
unul dintre ei nu credea că trebuie să rişte o anestezie 
generală. Această primă operaţie avea să se concentreze 
asupra genunchilor şi gleznelor. Ligamentele care i se 
scurtaseră în timpul lungului somn aveau să-i fie prelungite 
cu un soi de fibre plastice. Genul acesta de plastic era acelaşi 
care se folosea şi la operaţia de implant a stimulatoarelor 
cardiace. Îngrijorarea lor nu era dacă va accepta sau nu 
corpul ligamentele artificiale, îi spuse Brown, ci era mai 
degrabă o chestiune de adaptare a picioarelor la această 
schimbare. Dacă vor avea rezultate bune cu genunchii şi 
gleznele, vor urma alte trei operaţii: una la ligamentele lungi 
ale coapselor, una la ligamentele coatelor şi, probabil, o a treia 


la gât, pe care Johnny de-abia dacă-l putea mişca. Intervenţia 
avea să fie făcută de Raymond Ruopp, cel care îmbunătățise 
considerabil genul acesta de operații. Avea să sosească în oraş 
cu avionul, venind de la San Francisco. 

— De ce se încurcă tipul ăsta, Ruopp, cu mine, dacă-i aşa un 
superstar? întrebă Johnny. 

Superstar era un termen pe care-l învățase de la Marie. 
Aceasta îl folosise la adresa unui cântăreț aproape chel, cu 
ochelari, care purta nefirescul nume de Elton John. 

— ţi subestimezi propriile tale calități de superstar, 
răspunse Brown. Sunt foarte puţini oameni în Statele Unite 
care să-şi fi revenit dintr-o comă atât de lungă cum a fost a ta. 
Şi, dintre aceştia puţini, felul în care ţi-ai revenit tu, în pofida 
traumelor cerebrale suferite, este cel mai radical şi mai 
satisfăcător. 

Sam Weizak fu mai direct: 

— Eşti un porcuşor de Guineea, nu? 

— Cum? 

- Da. Uită-te spre lumină, te rog. - Weizak proiectă un 
fascicul de lumină în pupila ochiului stâng al lui Johnny. - 
Ştiai că mă pot uita chiar până în nervul optic cu chestia 
asta? Da. Ochii sunt mai mult decât nişte ferestre ale 
sufletului. Sunt una dintre cele mai importante căi prin care 
poate fi verificată integritatea creierului. 

- Porcuşor de Guineea, spuse Johnny posomorât, uitându- 
se fix la fasciculul orbitor de lumină. 

- Da. - Lumina se stinse. - Să nu-ţi fie prea milă de tine. 
Multe dintre tehnicile care vor fi aplicate în timpul operaţiei la 
care vei fi supus - şi multe care ţi-au fost deja aplicate - au 
fost perfecționate în timpul războiului din Vietnam. N-au dus 
lipsă de porcuşori de Guineea în spitalele de veterani, nu? Un 
tip cum e Ruopp e interesat de cazul tău pentru că e ceva 
unic. lată un bărbat care a dormit vreme de patru ani şi 
jumătate. Putem să-l facem să umble din nou? Ce problemă 
interesantă! îşi şi vizualizează articolul pe care-l va scrie 
despre acest caz în Jurnalul Medical din Noua Anglie. Aşteaptă 
să facă operaţia aşa cum aşteaptă un copil cadourile sub 


pomul de Crăciun. Nu pe tine te vede, nu-l vede pe Johnny 
Smith cuprins de dureri, pe Johnny Smith cel care trebuie să 
urineze în ploscă şi cel care trebuie să sune după infirmieră ca 
să-l scarpine când îl mănâncă spatele. Asta e bine. Înseamnă 
că nu-i vor tremura mâinile. Zâmbeşte, Johnny. Tipul ăsta, 
Ruopp, arată ca un funcționar bancar, însă e poate cel mai 
bun chirurg din America de Nord. 

Dar îi venea greu lui Johnny să zâmbească. 

Citise cu mari dificultăți pamfletele religioase lăsate de 
mama sa. Il deprimaseră şi-l făcuseră iarăşi să se îngrijoreze 
cu privire la sănătatea ei mentală. Unul dintre ele, scris de un 
bărbat pe nume Salem Kirban, i se păruse că se apropie de 
păgânism datorită viziunii duioase asupra unui apocalips 
sângeros şi a hăurilor înflăcărate ale infernului. Un alt 
pamflet descria venirea Antichristului, în termeni demni de 
romanele horror populare. Celelalte reprezentau un carnaval 
întunecat al nebuniei: Christos locuia la Polul Sud, Dumnezeu 
conducea farfurii zburătoare, New York-ul era Sodoma, L.A.-ul 
era Gomora. Tratau problema exorcismului, a vrăjitoarelor, 
tratau toate lucrurile văzute şi nevăzute. Îi era imposibil să 
facă legătura dintre aceste pamflete şi femeia religioasă, dar, 
totuşi, cu picioarele pe pământ, care fusese mama sa aşa cum 
o ştia el de dinaintea comei. 

La trei zile după incidentul legat de fotografia mamei lui 
Weizak, un reporter slăbănog şi cu părul negru de la ziarul 
Daily News din Bangor, pe nume David Bright, îşi făcu 
apariția la uşa camerei lui Johnny şi întrebă dacă îi acordă un 
scurt interviu. 

- l-aţi întrebat pe doctori? chestiona Johnny. Bright rânji. 

- Nu prea. 

- Bine, spuse Johnny. În cazul ăsta, mă bucur să putem 
discuta. 

— Sunteţi un om pe placul meu, spuse Bright. 

Intră şi se aşeză. 

Primele lui întrebări se referiră la accident şi la gândurile şi 
sentimentele lui Johnny după ce-şi revenise din comă şi după 
ce aflase că lipsise de la cursul lucrurilor vreme de aproape o 


decadă. Johnny răspunse sincer şi fără ocolişuri acestor 
întrebări. După aceea, Bright îi spuse că atlase dintr-o „sursă” 
că el, Johnny, căpătase un soi de al şaselea simt în urma 
accidentului. 

- Mă întrebaţi dacă am puteri metapsihice? Bright zâmbi şi 
ridică din umeri. 

- Mă mulțumesc şi cu asta pentru început. Johnny 
meditase intens la lucrurile pe care i le spusese Weizak. Cu cât 
se gândise mai mult la ele, cu atât i se păruse că Weizak 
făcuse cel mai potrivit lucru atunci când închisese telefonul 
fără vreun alt cuvânt. Johnny începuse să asocieze înlăuntrul 
lui situația de față cu povestea aceea a lui W. W. Jacobs, 
„Gheara maimuţei”. Aceasta îți îndeplinea trei dorințe, dar 
aveai de plătit un preț înfricoşător pentru asta. Cei doi bătrâni 
îşi doriseră o sută de lire sterline şi-şi pierduseră fiul într-un 
accident de la o moară - suma primită de la moară ca 
despăgubire fusese de exact o sută de lire sterline. După 
aceea, bătrâna îşi dorise ca fiul să se întoarcă acasă şi acesta 
se întorsese - dar, înainte să deschidă uşa şi să vadă ce 
arătare trezise din mormânt, bătrânul se folosise de ultima 
dorință pentru a-l trimite înapoi. După cum spusese şi 
Weizak, poate că unele lucruri e mai bine să rămână 
nedescoperite. 

- Nu, spuse el. Nu am mai multe puteri metapsihice decât 
aveți şi dumneavoastră. 

— Potrivit sursei mele, ați... 

- Nu, nu e adevărat. 

Bright zâmbi uşor cinic, păru să mediteze dacă să împingă 
lucrurile mai departe, după care întoarse blocnotesul la o 
pagină curată. Începu să-l întrebe pe Johnny ce planuri de 
viitor avea, cum vedea el drumul de recuperare pe care-l avea 
de parcurs, iar Johnny răspunse şi acestor întrebări cât putu 
el de cinstit. 

— Aşadar, ce aveţi de gând să faceţi când veţi ieşi din spital? 
întrebă Bright, închizându-şi notesul. 

- Nu m-am gândit încă la asta. Încă mai încerc să mă 
obişnuiesc cu gândul că Gerald Ford e preşedinte. 


Bright râse. 

— Nu eşti singurul, prietene. 

— Presupun că mă voi întoarce la catedră. Altceva nu ştiu să 
fac. Dar, pentru moment, acestea sunt planuri prea 
îndepărtate să mă preocupe cu adevărat. 

Bright îi mulțumi pentru interviu şi plecă. Articolul apăru 
în ziar două zile mai târziu, în ziua de dinaintea operaţiei lui 
la picior. Se afla în partea de jos a paginii principale, iar titlul 
spunea: JOHN SMITH, UN RIP VAN WINKLE MODERN, 
PĂŞEŞTE PE LUNGUL DRUM AL ÎNTOARCERII. Erau şi trei 
fotografii: una dintre ele era fotografia lui Johnny din albumul 
de absolvire de la Liceul Cleaves Mills (fusese făcută de-abia cu 
o săptămână înaintea accidentului), o fotografie cu Johnny în 
patul de spital, slăbit şi emaciat, cu braţele şi picioarele stând 
în poziția aceea strâmbă. Intre acestea două se afla o 
fotografie a taxiului aproape complet sfărâmat, zăcând pe-o 
rână aidoma unui câine mort. Articolul lui Bright nu făcea 
nici o menţiune cu privire la al şaselea simţ, la puteri pre- 
cognitive sau la alte abilități bizare. 

- Cum ai reuşit să-l faci să renunțe la latura 
extrasenzorială a poveştii? îl întrebă Weizak în acea seară. 

Johnny ridică din umeri. 

- Părea un tip de treabă. Poate că nu voia să-mi cauzeze 
vreun rău. 

- Poate că nu, spuse Weizak. Dar nu va uita. Asta dacă eun 
reporter bun, şi am înțeles că aşa este. 

— Ai înțeles? 

—- M-am interesat. 

— Îmi aperi interesele? 

- Facem cu toţii ce putem, nu? Ai emoţii pentru mâine, 
Johnny? 

- Nu am emoții, nu. Mi-e teamă, asta-i o expresie mai 
potrivită. 

- Da, sigur că ţi-e teamă. Şi mie mi-ar fi: 

- O să fii şi tu de față? 

- Da, voi sta în zona de observare a teatrului operator. 
Deasupra. N-o să mă poţi distinge de ceilalți oameni în halate 


verzi, dar voi fi acolo. 

- Poartă ceva, spuse Johnny. Poartă ceva care să-mi dea de 
veste că eşti tu. Weizak se uită la el şi zâmbi. 

— Bine. O să-mi prind ceasul de reverul hainei. 

— Perfect, spuse Johnny. Cu doctorul Brown cum e? Va fi şi 
el acolo? 

— Doctorul Brown e în Washington. Mâine va prezenta cazul 
tău Asociaţiei Americane de Neurologie. I-am citit discursul. E 
bunicel. Poate puţin cam exagerat. 

- Tu n-ai fost invitat? 

Weizak ridică din umeri. 

— Mie nu-mi place să zbor cu avionul. Mie, asta îmi provoacă 
teamă. 

— Şi poate că ai vrut să rămâi aici? 

Weizak râse şăgalnic, îşi depărta braţele şi nu spuse nimic. 

- Nu mă place prea mult, nu-i aşa? întrebă Johnny. De 
doctorul Brown vorbesc. 

- Nu, nu prea mult, spuse Weizak. Crede că vrei să ne 
păcăleşti pe toţi. Că inventezi diverse lucruri dintr-o pornire pe 
care numai tu o pricepi. Poate pentru că vrei să fii în centrul 
atenției. Să nu-l judeci doar pe această bază, John. Felul în 
care e construit îl împiedică să gândească altfel. Dacă vrei să 
simți ceva pentru Jim, simte puţină milă. E un om strălucit şi 
va avea parte de-o carieră strălucită. Deja a primit multe 
oferte şi, curând, un avion îl va lua de aici, din pădurile astea 
nordice reci, iar Bangorul nu-l va mai vedea niciodată. Va 
pleca la Houston sau în Hawaii sau poate chiar la Paris. Însă e 
curios de limitat. E un mecanic al creierului. L-a tăiat în 
bucăţi cu bisturiul şi n-a găsit nici o urmă de suflet. Prin 
urmare, acesta nu există. La fel ca şi astronauții ruşi care au 
fost pe orbita Pământului şi nu l-au văzut pe Dumnezeu. E 
vorba de empirismul mecanicului, iar mecanicul nu e altceva 
decât un copil care deține o mai vastă cunoaştere a dinamicii 
motoarelor. Să nu-i spui niciodată că am spus asta. 

— Nu. 

- Iar acum trebuie să te odihneşti. Mâine va fi o zi lungă 
pentru tine. 


2 


Tot ceea ce văzu Johnny din faimosul doctor Ruopp în 
timpul operaţiei fură o pereche de ochelari cu ramă groasă de 
corn şi un cucui mare pe partea stângă a frunţii. Restul era 
complet acoperit de bonetă, de halat şi de mănuşi. 

Lui Johnny îi fuseseră administrate două injecții 
preoperatorii, una conținând demerol şi una atropină, iar, 
când fu adus în scaunul cu rotile în sala de operaţie, era la fel 
de amorţit ca şi un buştean. Anestezista se apropie de el 
ținând în mână seringa cu novocaină, cu cel mai mare ac pe 
care-l văzuse în viața lui. Se aşteptă să-l doară înțepătura şi 
aşteptările nu-i fură înşelate. Fu injectat între L4 şi L5, a 
patra şi a cincea vertebră lombară, suficient de sus să evite 
contactul cu cauda equina, ghemotocul acela de nervi de la 
baza coloanei vertebrale care semăna vag cu coada unui cal. 

Johnny, care zăcea pe burtă, se muşcă de antebraţ ca să nu 
strige. 

După o perioadă nesfârşită de timp, durerea începu să 
dispară, preschimbându-se într-o senzaţie greoaie de presiune. 
În afară de aceasta, corpul îi era complet amorțit de la mijloc 
în jos. 

Fața lui Ruopp se aplecă asupra lui. Banditul în verde, 
gândi Johnny. Jesse James” cu ochelari cu ramă de corn. 
Banii sau viaţa. 

— Staţi comod, domnule Smith? întrebă Ruopp. 

- Da. Dar nu mi-aş dori să mai trec prin asta încă o dată. 

— Puteţi citi nişte reviste, dacă doriți. Sau puteți privi în 
oglindă, dacă sunteți de părere că imaginile nu vă vor tulbura. 

- Bine. 

— Asistentă, presiunea arterială, te rog. 

- O sută douăzeci cu şaptezeci şi şase, domnule doctor. 

- Minunat. Ei bine, echipă, putem începe? 

— Să-mi lăsaţi şi mie ceva de ronţăit, spuse Johnny şters şi 
fu brusc cuprins de-un acces sănătos de râs. Ruopp îl lovi 
uşor cu o mână slabă, înmănuşată peste umărul acoperit de 
cearşaf. 


Îl urmări pe Ruopp cum îşi alege un scalpel şi cum dispare 
în spatele cortinei verzi care atârna de un cadru curbat de 
metal deasupra lui. Oglinda era convexă, iar Johnny avea o 
privelişte destul de bună, chiar dacă uşor distorsionată, 
asupra tuturor mişcărilor din jurul lui. 

- O, da, spuse Ruopp. O, da, dii-di-diii... uite aici ce 
căutăm... ham-di-dam... bine... pensă, te rog, asistentă, haide, 
trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu... da, dom le... cred 
că mi-ar plăcea aşa ceva... nu, stai puţin... nu-mi da ce ţi-am 
cerut, dă-mi ce-mi trebuie... da, bine. Tampon, te rog. 

Ținându-l cu forcepsul, asistenta îi înmâna lui Ruopp ceva 
ce semăna cu un mănunchi de fire subțiri încâlcite. Ruopp le 
culese din aer folosindu-se de pensă. 

Seamănă cu o cină specific indiană, gândi Johnny, şi uite 
cât sos pentru spaghete. Această imagine îl făcu să-i vină rău 
şi se uită în altă parte. De deasupra lui, din galerie, restul 
hoardei de bandiți se uita în jos la el. Chipurile lor păreau 
livide şi necruțătoare şi înfricoşătoare. Atunci îl reperă pe 
Weizak, al treilea din partea dreaptă; avea ceasul prins corect 
la reverul halatului. 

Johnny făcu un semn din cap. 

Weizak îi răspunse cu acelaşi gest. 

Asta îl făcu să se simtă puțin mai bine. 


3 


Ruopp termină de făcut legăturile dintre genunchii şi 
gambele lui şi Johnny fu întors pe cealaltă parte. Operația 
continuă. Anestezista îl întrebă dacă se simțea bine. Johnny îi 
răspunse că, în opinia lui, se simțea cât de bine era posibil 
dată fiind situaţia. Ea îl întrebă dacă nu i-ar plăcea să asculte 
o casetă şi el spuse că ar fi un lucru cu adevărat frumos. 
Câteva clipe mai târziu, vocea limpede şi dulce a lui Joan Baez 
umplu sala de operaţie. Ruopp îşi făcea meseria. Lui Johnny i 
se făcu somn şi ațipi. Când se trezi, operaţia încă mai 
continua. Weizak era încă la locul lui. Johnny ridică o mână, 
anunțându-l că-l vede, şi Weizak aprobă din cap ca răspuns. 


4 


O oră mai târziu, operaţia se încheie. Fu dus în scaunul cu 
rotile într-o sală de recuperare, unde o asistentă îl întrebă 
dacă-i putea spune câte degete de la picioare îi atinge. După o 
vreme, Johnny putu. 

Ruopp intră cu masca lui de bandit atârnându-i într-o 
parte. 

— E bine? întrebă el. 

- Da. 

— A decurs foarte bine, spuse Ruopp. Sunt optimist. 

- Bun. 

- O să ai parte de dureri, spuse Ruopp. Dureri cam mari, 
probabil. Terapia însăşi îți va provoca, la început, multă 
durere. Să nu renunți la ea. 

- Să nu renunţ la ea, bălmăji Johnny. 

- O după-amiază plăcută, spuse Ruopp şi plecă. 

Plecă, probabil - gândi Johnny -, să joace o partidă scurtă 
de golf înainte să se întunece prea tare. 


5 


Dureri cam mari. 

Până la ora nouă seara, mare parte din anestezia locală 
dispăruse şi Johnny fu cuprins de agonie. li fusese interzis să- 
şi mişte picioarele fără ajutorul a două asistente. Simţea ca şi 
când i-ar fi fost petrecute şi strânse sadic de tare nişte chingi 
țintate în jurul genunchilor. Scurgerea timpului încetini până 
la a semăna cu mersul târât al unui vierme. Din când în când 
se uita la ceasul de la mână, convins că trecuse o oră de la 
ultima dată când se uitase la el, şi vedea în schimb că nu 
trecuseră decât patru minute. Era convins că nu va mai 
suporta durerea un alt minut, după care minutul trecea, iar el 
rămânea convins că încă un alt minut nu o va mai putea 
suporta. 

Se gândi la toate minutele care-l mai aşteptau, minute 
asemenea unor monede care tot cădeau într-o fantă înaltă de 


opt kilometri, şi cea mai întunecată depresie pe care-o simțise 
vreodată îl năpădi, aidoma unui val compact, şi-l târi în 
adâncuri. Aveau să-l tortureze până la moarte. Operații la 
coate, la coapse, la gât. Terapie. Cadre, scaune cu rotile, 
bastoane. 

O să ai parte de dureri... să nu renunți. 

Nu, tu să nu renunţi, gândi Johnny. Lasă-mă doar în pace. 
Să nu te apropii de mine iar cu cuțitul ăla de măcelar. Dacă 
aşa crezi tu că mă ajuţi, n-am nevoie de ajutorul tău. 

Durere egală, pulsatilă, care sapă în carnea lui. 

Căldură pe abdomenul lui, se prelinge. 

Făcuse pe el. 

Johnny Smith se întoarse cu fața la perete şi plânse. 


6 


La zece zile după acea primă operaţie şi la două săptămâni 
înainte de cea de-a doua, Johnny îşi ridică ochii din cartea pe 
care o citea - Toţi oamenii preşedintelui, a lui Woodward şi 
Bernstein - şi o văzu pe Sarah stând în cadrul uşii, uitându-se 
timid la el. 

- Sarah, spuse el. Chiar tu eşti, nu-i aşa? Ea expiră 
sacadat. 

- Da. Eu sunt, Johnny. 

Aşeză cartea jos şi se uită la ea. Era frumos îmbrăcată într- 
o rochie de pânză verde-deschis şi ținea în față, aidoma unui 
scut, o poşetă micuță, maro, îşi împletise o panglică în păr şi-i 
stătea bine aşa. Făcu pumnalul ascuţit şi zbuciumat al 
geloziei să se înfigă în el - a ei fusese ideea aceasta sau a 
bărbatului cu care trăia şi cu care dormea? Era frumoasă. 

— Intră, spuse el. Intră şi stai jos. 

Sarah traversă camera şi, dintr-o dată, Johnny se văzu aşa 
cum probabil îl vedea ea: prea slab, cu corpul înghesuit puţin 
într-o parte în scaunul de lângă fereastră, cu picioarele întinse 
țeapăn în faţă pe o rogojină, îmbrăcat într-o pijama şi într-un 
halat ieftin de spital. 


- După cum poţi vedea, mi-am îmbrăcat smochingul, spuse 
el. 

— Arăţi bine. 

II sărută pe obraz şi o mie de amintiri îi fluturară prin 
minte asemenea unui pachet dublu de cărți de joc. Ea se aşeză 
pe celălalt scaun, îşi puse un picior peste celălalt şi trase în jos 
de tivul rochiei. 

Se uitară unul la celălalt fără să spună nimic. El observă că 
era foarte emoționată. Dacă ar fi atins-o cineva pe umăr, din 
greşeală sau intenţionat, ar fi sărit probabil de pe scaun. 

- Nu ştiam dacă e bine să vin, spuse ea, dar îmi doream cu 
adevărat s-o fac. 

- Mă bucur că ai venit. 

Parcă suntem nişte străini într-un autobuz, gândi el 
posomorât. Trebuie să fi rămas mai mult între noi decât acest 
sentiment, nu-i aşa? 

— Aşadar, cum te simţi? întrebă ea. El zâmbi. 

- Am fost în război. Vrei să-mi vezi cicatricele? îşi ridică 
halatul până deasupra genunchilor, arătându-i inciziile sub 
formă de S care începuseră acum să se vindece. Încă mai erau 
roşii şi brăzdate de suturi. 

- O, Doamne, ce-ţi fac ăştia? 

— Încearcă să-l monteze la loc pe Humpty Dumpty*9%, spuse 
Johnny. Toţi caii regelui, toți oamenii regelui şi toți doctorii 
regelui. Aşa că... 

Atunci el se opri, fiindcă ea începuse să plângă. 

- Nu vorbi aşa, Johnny, spuse ea. Te rog, nu vorbi aşa. 

— Îmi pare rău. Doar că... Încercam să fac o glumă. 

Numai asta să fi fost? încercase doar să facă o glumă sau 
fusese un fel de-a spune: „Mulţumesc că ai venit să mă vezi; 
ăştia mă taie în bucăți”? 

- Chiar poţi face asta? Poţi glumi cu asta? 

Îşi scosese un şerveţel de hârtie Kleenex din poşetă şi se 
ştergea la ochi cu el. 

- Nu foarte des. Bănuiesc că, văzânduc-te din nou... Îmi ridic 
garda, Sarah. 

— Îţi vor da voie să pleci de aici? 


- Intr-un sfârşit. Se aseamănă într-un fel cu vechile 
încercări ale bărbăţiei, ai citit vreodată despre ele? Dacă 
rămân în viață după ce fiecare indian şi-a aruncat asupra 
mea tomahawk-ul, sunt un om liber. 

- Vara aceasta? 

- Nu, nu... nu prea cred. 

- Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, spuse ea atât de 
încet, încât el de-abia o auzi. Încerc să-mi dau seama de ce... 
sau cum am fi putut schimba lucrurile... şi asta pur şi simplu 
nu mă lasă să dorm. Dacă nu aş fi mâncat hot dog-ul ăla 
stricat... dacă ai fi rămas la mine în loc să pleci... 

Îşi scutură capul şi se uită la el. Ochii lui erau roşii. 

— Se pare că uneori nu ai cum schimba lucrurile. 

Johnny zâmbi. 

- Dublu zero. Casa câştigă. Hei, ţi-aminteşti de asta? Am 
făcut praf Roata aia, Sarah. 

- Da. Ai câştigat mai bine de cinci sute de dolari. 

Johnny se uită la ea încă zâmbind, dar acum zâmbetul lui 
era încurcat, aproape rănit. 

—- Vrei să-ți spun ceva comic? Doctorii cred că am 
supraviețuit pentru că am suferit un soi de traumă cerebrală 
când eram mic. Dar eu nu-mi amintesc aşa ceva şi nici mama 
şi tata nu-şi amintesc. 

Dar se pare că, de fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi 
apare în fața ochilor Roata aceea a Norocului... şi un miros de 
cauciuc ars. 

- Poate că ai avut un accident de maşină..., începu ea nu 
prea sigură pe sine. 

- Nu, nu cred că asta e. Dar mi se pare că Roata a fost un 
avertisment... pe care eu l-am ignorat. 

Ea îşi schimbă uşor poziția şi spuse neliniştită: 

- Nu gândi aşa, Johnny. 

EI ridică din umeri. 

- Sau poate că pur şi simplu mi-am epuizat norocul pe 
patru ani într-o singură seară. Însă uită-te la asta, Sarah. 

Cu grijă, îndurând mari dureri, îşi ridică un picior de pe 
rogojină, îl îndoi într-un unghi de nouăzeci de grade, după 


care-l întinse la loc pe rogojină. 

- Poate că vor reuşi într-adevăr să-l lipească pe Humpty la 
loc. Când m-am trezit, nu puteam face asta şi nu-mi puteam 
nici întinde picioarele atât de bine ca acum. 

— Şi poţi gândi, Johnny, spuse Sarah. Poţi vorbi. Cu toţii am 
crezut că... ştii tu. 

- Da, Johnny bostanul. 

Tăcerea, stânjenitoare şi grea, se lăsă iarăşi între ei. Johnny 
o spulberă, spunând cu o seninătate forțată: 

— Aşadar, ție cum îți merge? 

— Păi... sunt căsătorită. Presupun c-ai aflat asta. 

- Mi-a spus tata. 

- E un om atât de bun, spuse Sarah. După care, cao 
răbufnire: 

- Nu puteam aştepta, Johnny. Îmi pare rău şi pentru asta. 
Doctorii au spus că nu-ţi vei reveni niciodată din comă, că te 
vei tot împuţina până ce... până ce te vei stinge pur şi simplu. 
Şi chiar dacă aş fi ştiut... - Se uită la el cu o privire stânjenită. 
- Chiar dacă aş fi ştiut, Johnny, nu cred că aş fi putut aştepta. 
Patru ani şi jumătate e un timp lung. 

- Da, aşa e, spuse el. E un timp al dracu' de lung. 

Vrei să afli ceva morbid? l-am pus să-mi aducă revistele din 
ultimii patru ani doar ca să aflu cine a mai murit. Truman. 
Janis Joplin. Jimi Hendrix - lisuse, m-am gândit la el cum 
cânta „Purple Haze” şi de-abia mi-a venit să cred. Dan 
Blocker. Şi noi doi. Noi doi, pur şi simplu, ne-am stins. 

— Îmi pare atât de rău pentru asta, spuse ea aproape în 
şoapta. Mă simt atât de al naibii de vinovată. Dar îl iubesc, 
Johnny. Îl iubesc mult de tot. 

— Bine, asta contează. 

— Îl cheamă Walt Hazlett şi e... 

- Cred că prefer să aud ceva despre copilul tău, spuse 
Johnny. Fără supărare, bine? 

- E o scumpete, spuse ea, zâmbind. Acum are şapte luni. Il 
cheamă Dennis, dar noi îi spunem Denny. L-am numit după 
bunicul patern. 

— Să-l aduci cândva cu tine. Mi-ar face plăcere să-l văd. 


- Aşa o să fac, spuse Sarah, şi-şi zâmbiră fals unul altuia, 
ştiind că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Johnny, ai 
nevoie de ceva? 

Doar de tine, iubito. Şi de ultimii patru ani şi jumătate. 

- Mnu, spuse el. Încă mai predai? 

- Încă mai predau, dar numai pentru încă puţin timp, 
confirmă ea. 

— Încă mai prizezi cocaina aia blestemată? 

- O, Johnny, nu te-ai schimbat deloc. Îţi place la fel de mult 
să cicăleşti o persoană. 

- La fel de mult, fu el de acord, iar tăcerea se lăsă iarăşi 
între ei cu un bufnet aproape audibil. 

- Pot să mai vin să te văd? 

— Sigur, spuse el. Ar fi nemaipomenit, Sarah. 

Johnny ezită, nedorindu-şi ca întâlnirea lor să se încheie 
atât de brusc, nedorind să o rănească pe ea sau chiar pe el 
însuşi dacă acest lucru se putea evita. Voia să spună ceva din 
suflet. 

- Sarah, zise el, ai făcut ceea ce trebuia. 

- Chiar aşa? întrebă ea. Zâmbi, şi zâmbetul îi făcu buzele 
să tremure la comisura gurii. - Mă îndoiesc. Pare un gest atât 
de crud şi... nu mă pot înfrâna, atât de greşit. Îmi iubesc soţul 
şi fiul, şi când îmi spune Walt că într-o zi o să locuim în cea 
mai frumoasă casă din Bangor, îi dau crezare. El spune că 
într-o zi o să candideze pentru postul lui Bill Cohen din Senat, 
iar eu dau crezare şi acestui lucru. El spune că, într-o zi, 
cineva din Maine va fi ales preşedinte şi eu aproape că-i dau 
crezare şi în privința asta. După care, vin aici şi mă uit la 
sărmanele tale picioare... - începea acum din nou să plângă. - 
Arată de parcă ar fi fost trecute printr-un mixer sau ceva, iar 
tu arăţi atât de slăbi... 

- Nu, Sarah, nu face asta. 

- Eşti atât de slab, şi mie mi se pare un lucru greşit şi crud, 
şi urăsc asta, o urăsc, fiindcă nu e corect deloc, nimic din ceea 
ce s-a întâmplat nu e corect! 

- Cred că uneori nimic nu e corect, spuse el. Lumea asta 
bătrână şi dură. Uneori trebuie să faci doar ceea ce poți şi să 


te resemnezi cu ideea. Du-te şi fii fericită, Sarah. Şi, dacă vei 
vrea să mă vezi, simte-te liberă să vii. Adu o tablă de cribbage 
cu tine. 

— Aşa voi face, spuse ea. Îmi pare rău că am plâns. Nu prea 
ţi-a ridicat moralul, nu? 

- E în regulă, spuse el şi zâmbi. Ai face bine să te laşi de 
cocaină, iubito. O să-ți cadă nasul. 

Ea râse vag. 

— Acelaşi Johnny, spuse ea. Din senin, se aplecă şi-l sărută 
pe buze. - O, Johnny, fă-te bine curând. 

El se uită la ea gânditor când ea se îndepărtă. 

- Johnny? 

- N-ai lăsat-o acolo, spuse el. Nu, nu acolo ai lăsat-o. 

- Ce să las? 

Se încruntă, nedumerită. 

— Verigheta. N-ai lăsat-o în Montreal. 

Johnny îşi duse mâna la frunte şi începu să se maseze uşor 
deasupra ochiului drept. Braţul lui ridicat lăsă o umbră şi ea 
observă cu ceva foarte asemănător cu o teamă superstițioasă 
că jumătate din fața lui era luminată, jumătate întunecată. O 
făcu să se gândească la masca de Halloween cu care o speriase 
el. Ea şi cu Walt îşi făcuseră luna de miere în Montreal, dar de 
unde să ştie Johnny asta? Doar dacă nu-i spusese cumva 
Herb. Da, aproape sigur asta trebuia să fie explicaţia. Însă 
numai ea şi cu Walt ştiau că îşi pierduse verigheta pe undeva 
prin camera de hotel. Nimeni altcineva nu ştia, fiindcă Walt îi 
cumpărase altă verighetă înainte ca ei să ia avionul spre casă. 
Îi fusese prea ruşine să spună cuiva, până şi mamei ei. 

— Cum... 

Johnny se încruntă puternic, apoi îi zâmbi. Mâna îi căzu de 
la tâmplă şi se lovi în poală de surata ei. 

- Nu era pe măsura ta, spuse el. Împachetai bagajele, nu-ţi 
aminteşti, Sarah? El era plecat să cumpere ceva şi tu făceai 
bagajele. El era plecat să cumpere... să cumpere... nu ştiu. E 
în zona moartă. Zona moartă? 

- S-a dus la magazinul de artizanat şi a cumpărat o 
mulțime de prostioare ca suvenir. Perniţe haioase şi alte 


chestii de astea. Însă, Johnny, cum de ştii că mi-am pierdut 
veri... 

- Făceai bagajele. Inelul nu era pe măsura ta, era cu mult 
prea mare. Aveai de gând să-l duci la reparat la întoarcere. 
Intre timp, însă, l-ai... l-ai... - încruntarea aceea de 
nedumerire dădu să reapară, după care, imediat, dispăru. Îi 
zâmbi. - L-ai împachetat în hârtie igienică! 

Nu mai exista acum nici un dubiu în privinţa sentimentului 
de teamă. 1 se zvârcolea alene prin stomac asemenea unui 
fuior de apă caldă. Îşi duse mâna la gât şi se uită ţintă la el 
aproape hipnotizată. Are aceeaşi privire în ochi, aceeaşi privire 
de amuzament glacial pe care a avut-o în noaptea aceea, când 
câştiga la Roată. Ce s-a întâmplat cu tine, Johnny? Ce eşti? 
Albastrul ochilor lui se întunecase aproape până la violet şi 
părea dus cu gândul departe. Sarah voia să fugă. Camera 
însăşi părea că se întunecase, ca şi când Johnny ar fi sfâşiat 
cumva canavaua realității, ca şi când ar fi rupt legăturile 
dintre trecut şi prezent. 

- Ţi-a alunecat de pe deget, spuse el. Puneai ustensilele lui 
de bărbierit într-unui dintre buzunarele laterale şi, pur şi 
simplu, ţi-a alunecat. N-ai observat că l-ai pierdut până mai 
târziu, aşa încât ai crezut că a rămas pe undeva prin cameră. 
- Râse: un sunet acut, zăngănit, împleticit, deloc râsetul 
normal al lui Johnny, şi rece... rece. - Băiete, da' ştiu că aţi 
scotocit fiecare ungher din camera aia. Însă el se afla în 
bagaje. Încă se mai află în buzunarul valizei, încă de atunci. 
Du-te în pod şi uită-te, Sarah. O să te convingi. 

Pe coridor, cineva scăpă un pahar sau altceva şi înjură 
speriat când acesta se sparse. Johnny se uită în direcția 
sunetului şi privirea i se limpezi. Îşi întoarse ochii şi observă 
că Sarah era înmărmurită, cu ochii larg deschişi şi că se 
încrunta preocupată. 

- Ce e? Sarah, am spus ceva ce nu trebuia? 

- De unde ai ştiut? şopti ea. De unde să ştii toate lucrurile 
astea? 

— Nu ştiu, spuse el. Sarah, îmi pare rău dacă te-am... 


- Johnny, ar fi mai bine să plec, l-am lăsat pe Denny cu 
bona. 

- Bine. Sarah, îmi pare rău dacă te-am supărat. 

- De unde poţi să ştii de verigheta mea, Johnny? 

El nu putu decât să scuture din cap. 


7 


La jumătatea coridorului de la primul etaj, stomacul începu 
să-i dea senzaţii ciudate. Găsi toaleta femeilor exact la timp. 
Intră în grabă, închise uşa unui separeu şi vomită violent. 
Trase apa şi apoi rămase locului cu ochii închişi, tremurând, 
în acelaşi timp, însă, gata-gata să izbucnească în râs. ŞI 
ultima dată când îl văzuse pe Johnny vomitase. Dreptate 
nemiloasă? Paranteze temporale, asemenea paspartuurilor 
unei cărți? îşi acoperi gura cu mâinile să împiedice orice ar fi 
încercat să iasă - râsul sau poate un țipăt. Şi, în întunecime, 
lumea păru să se rotească ilogic, asemenea unei farfurii. 
Asemenea unei Roţi a Norocului. 


8 


Îl lăsase pe Denny la doamna Labelle, astfel încât, când 
ajunse acasă, o întâmpină liniştea şi singurătatea. Urcă 
scările înguste către pod şi apăsă pe comutatorul care acţiona 
cele două becuri fără abajur din tavan. Valizele lor erau 
depozitate într-un colț. Vizele de călător cu însemnul 
Montrealului erau încă lipite pe cele două fețe ale valizelor 
Grants portocalii. Acestea erau trei la număr. O deschise pe 
prima, căută pe dibuite în buzunarele laterale elastice şi nu 
găsi nimic. La fel şi cu a doua. La fel şi cu a treia. 

Inspiră adânc şi lăsă apoi aerul să iasă din plămâni, 
simțindu-se caraghioasă şi puţin dezamăgită - dar în mare 
parte uşurată. Uşurată peste poate. Nici urmă de inel. Îmi 
pare rău, Johnny. Însă, pe de altă parte, nu-mi pare rău deloc. 
Ar fi fost puţin cam prea înspăimântător. 


Începu să împingă valizele la locul lor între un teanc cu 
vechile manuale de la facultate ale lui Walt şi veioza cu picior 
pe care o spărsese câinele femeii ăleia nebune şi pe care Sarah 
nu se îndurase niciodată s-o arunce la gunoi, când, în vreme 
ce-şi scutura palmele de praf, gata să lase întreaga poveste în 
urmă, o voce slabă, atât de slabă că abia o auzi, şopti 
înlăuntrul ei: A fost o căutare cam superficială, nu crezi? Nu ţi- 
ai prea dorit să găseşti ceva, nu-i aşa, Sarah? 

Nu. Nu, de fapt chiar nu-şi dorise să găsească ceva. Şi, dacă 
vocea aceea anemică credea că ea va deschide încă o dată 
toate acele valize, atunci era nebună. Întârziase deja cu 
cincisprezece minute să-l ia pe Denny, Walt venea acasă 
însoțit de unul dintre partenerii seniori de la firmă, pentru 
cină (o chestie foarte importantă), iar ea-i datora lui Betty 
Hackman o scrisoare - de la Mesagerii Păcii din Uganda, Betty 
păşise direct în căsătorie cu fiul unui crescător de cai putred 
de bogat, din Kentucky. De asemenea, ar trebui să curețe 
amândouă băile, să-şi aranjeze părul şi să-l îmbăieze pe 
Denny. Avea pur şi simplu prea multe lucruri de făcut ca să 
mai frece menta în podul acesta încins şi murdar. 

Aşa încât, deschise iarăşi toate cele trei valize şi, de data 
aceasta, căută prin buzunarele laterale cu foarte mare atenţie 
şi, bine pitit într-un colț al celei de-a treia valize, găsi 
verigheta. O ţinu ridicată în fața ochilor la lumina unuia 
dintre becuri şi citi inscripția din interior, încă la fel de 
proaspătă cum fusese în ziua în care îi pusese Walt inelul pe 
deget: 

WALTER ŞI SARAH HAZLETT - 9 IULIE 1972. 

Sarah se uită la ea vreme îndelungată. 

După aceea aşeză valizele la locul lor, stinse lumina şi 
cobori din pod. Îşi schimbă rochia de pânză, acum prăfuită, cu 
nişte pantaloni largi şi cu un top sumar. Merse în josul 
cvartalului la locuința doamnei Labelle şi-şi luă fiul. Se 
întoarseră acasă şi Sarah îl aşeză pe Denny în sufragerie, 
unde acesta se târi neastâmpărat pe jos câtă vreme ea pregăti 
friptura şi curăță cartofii. O dată friptura pusă la cuptor, 
intră în sufragerie şi observă că Denny adormise pe covor. Il 


ridică şi-l aşeză în leagăn. După aceea se apucă să curețe 
băile. Şi, în pofida tuturor lucrurilor, în pofida grabei cu care 
se apropia timpul de ora cinei, gândul nu-i zbură de la inel. 
Johnny ştiuse. Sarah putea chiar să spună cu precizie în ce 
moment intrase el în posesia unei asemenea informații: când îl 
sărutase înainte de plecare. 

Doar faptul că se gândea la el o făcea să se simtă slăbită şi 
înstrăinată, şi nu ştia sigur de ce. Totul era confuz. Zâmbetul 
lui şăgalnic, atât de neschimbat, trupul lui, atât de îngrozitor 
de schimbat, atât de împuţinat şi de subnutrit, felul lipsit de 
viață în care i se lipea părul de scalp, contrastând atât de 
puternic cu amintirile vii pe care ea încă le mai păstra despre 
el. Îşi dorise să-l sărute. 

— Opreşte-te, îşi şopti ea. 

Chipul ei reflectat în oglinda de la baie părea un chip străin. 
Îmbujorat şi încins şi... s-o recunoaştem, oameni buni: sexy. 

Mâna i se strânse pe inelul din buzunarul pantalonilor şi, 
aproape - dar nu chiar - înainte să-şi dea seama de ceea ce 
făcea, îl aruncă în apa curată, uşor albăstruie din bideu. Totul 
strălucea de curățenie, încât, dacă domnului Treaches de la 
firma „Baribault, Treaches, Moorehouse şi Gendron” i-ar 
trebui să se uşureze cândva în timpul întâlnirii de la cină, să 
nu se simtă ofensat de vreo urmă dizgraţioasă rămasă pe 
vasul bideului; cine ştie ce-i poate aţine calea unui tânăr 
pornit pe drumul afirmării în consiliul celor potenţi, corect? 
Cine poate fi sigur de ceva pe lumea asta? 

Scoase un pleosc sec şi se scufundă încet, rotindu-se leneş, 
pe rundul apei limpezi. | se păru că aude un cline slab când 
atinse porțelanul, dar probabil nu era decât un joc al 
imaginaţiei sale. Capul îi pulsa. În pod, aerul fusese cald şi 
stătut şi mirosea a mucegai. Sărutul lui Johnny, însă - acela 
fusese dulce. Atât de dulce. 

Înainte să conştientizeze ceea ce face (şi, astfel, să-i permită 
rațiunii să se impună), întinse mâna şi trase apa. Aceasta se 
declanşa cu un bang şi cu un tunet. I se păreau, poate, mai 
puternice aceste sunete pentru că-şi ținea ochii strâns închişi. 


Când îi deschise, inelul dispăruse. Îl pierduse o dată, iar acum 
era iarăşi pierdut. 

Brusc, picioarele i se tăiară şi se aşeză pe marginea căzii, 
acoperindu-şi fața cu palmele. Faţa ei cea foarte încinsă. Nu 
va mai merge să-l vadă iarăşi pe Johnny. Nu era o ideea bună. 
Întâlnirea aceasta o tulburase. Walt aducea acasă un 
partener senior, iar ea pregătise pentru această ocazie o sticlă 
de Mondavi şi o friptură care le făcuse gaură în buget; la 
aceste lucruri se va gândi de aici înainte. Va trebui să se 
gândească la cât de mult îl iubeşte pe Walt şi la Denny care 
dormea în leagăn. Va trebui să se gândească la faptul că, o 
dată ce-ţi alegi priorităţile în lumea asta nebunească, trebuie 
să trăieşti în slujba lor. Şi nu se va mai gândi la Johnny Smith 
şi la zâmbetul lui şăgalnic şi fermecător. 


9 


Cina din seara aceea fu un mare succes. 
CAPITOLUL ZECE 
1 


Doctorul îi prescrise Verei Smith un tratament cu nişte 
pastile pentru scăderea tensiunii arteriale numit Hydrodiural. 
Nu-i scăzură tensiunea cu mult („nici cât negru sub unghie”, 
îi plăcea ei să se exprime în scrisori), însă îi dădură o senzație 
de greață şi de slăbiciune. Trebuia să se aşeze şi să se 
odihnească după ce aspira covorul. Urcatul mai multor scări o 
făcea să se oprească o dată ajunsă sus şi să gâfâie asemenea 
unui câine într-o după-amiază încinsă de august. Dacă nu i- 
ar fi spus Johnny că îi făceau numai bine, ar fi aruncat chiar 
în acel moment pilulele pe geam. 

Doctorul încercă un tratament cu alt medicament, iar 
acesta îi făcu inima să-i galopeze atât de tare, încât ea chiar 
încetă să-l mai ia. 


— Aplicăm o procedură oarbă, îi spuse doctorul, într-un 
sfârşit o să te vindecăm, Vera. Nu-ţi face griji. 

- Nu-mi fac griji, spuse Vera. Speranța mea e în Domnul 
Dumnezeu. 

- Da, sigur că aşa este. Aşa şi trebuie să fie. 

Până la sfârşitul lunii iunie, doctorul se oprise la o 
combinaţie de Hydrodiural şi un alt medicament numit 
Aldomet - nişte pilule dolofane, galbene, scumpe, nişte chestii 
scârboase. Când începu să ia cele două medicamente deodată, 
i se păru că trebuie să meargă la toaletă la fiecare 
cincisprezece minute. Avea migrene. Avea palpitaţii cardiace. 
Doctorul spuse că tensiunea arterială îi scăzuse iarăşi la 
normal, însă ea nu-l crezu. La ce mai erau buni şi doctorii 
ăştia, totuşi? Uită-te ce-i făceau lui Johnny al ei, îl tăiau ca 
pe-o halcă de carne la măcelărie, deja îi făcuseră trei operaţii, 
arăta ca un monstru cu toate acele suturi de-a lungul 
braţelor şi a picioarelor şi a gâtului, şi tot nu se putea deplasa 
fără să se ajute de un cadru din acela metalic, de felul celui de 
care se folosea şi bătrânul domn Sylvester. Dacă îi scăzuse 
tensiunea, de ce se simţea tot timpul atât de mizerabil? 

- Trebuie să-i dai corpului tău destul timp să se adapteze 
medicațţiei, îi spuse Johnny. 

Era prima sâmbătă a lunii iulie şi părinţii veniseră în oraş 
pentru întregul sfârşit de săptămână. Johnny tocmai se 
întorsese de la hidroterapie şi arăta palid şi vlăguit. În ambele 
mâini ţinea câte o bilă de plumb, pe care le ridica şi le cobora 
în poală în vreme ce ei discutau, flexionându-şi coatele, 
dezvoltându-şi bicepşii şi tricepşii. Cicatricele pe cale de 
vindecare ce-i brăzdau coatele şi antebrațele asemenea unor 
tăieturi de spadă se întindeau şi se contractau. 

— Pune-ţi credința în Domnul, Johnny, spuse Vera. Nu ai 
nevoie de toată mascarada asta. Pune-ti credinţa în Domnul şi 
el te va vindeca. 

- Vera..., începu Herb. 

- Nu mă lua cu Vera. E o mascaradă! Nu spune Biblia: 
întreabă şi ţi se va răspunde, bate şi ți se va deschide? Nu e 
nevoie ca eu să iau toate acele medicamente diavoleşti şi nu e 


nevoie ca băiatul meu să le permită doctorilor să-l mai 
tortureze. E greşit, nu ajută la nimic, şi e un lucru păcătos! 

Johnny aşeză bilele de plumb pe pat. Muşchii brațelor îi 
tremurau. 1 se făcuse rău la stomac, se simțea extenuat şi era 
dintr-o dată furios pe mama sa. 

- Domnul îi ajută pe oamenii care se ajută singuri, spuse el. 
Tu nu-ți doreşti deloc un Dumnezeu Creştin, mamă. ie îţi 
trebuie un geniu fermecat care să iasă dintr-o lampă şi să îţi 
îndeplinească trei dorinţe. 

- Johnny! 

— Ei bine, ăsta-i adevărul. 

- Doctorii ăia ţi-au băgat ideile astea în cap! Toate ideile 
astea nebuneşti! - Ii tremurau buzele; avea privirea sălbatică, 
dar nici urmă de lacrimi în ochi. - Dumnezeu nu te-a scos 
degeaba din comă, ci ca să-i îndeplineşti porunca, John. 
Ăştialalți, ăştia încearcă doar... 

- Încearcă doar să mă pună iarăşi pe picioare, ca să nu 
trebuiască să îndeplinesc porunca Domnului dintr-un scaun 
cu rotile pentru tot restul vieții mele. 

— Haideţi să nu ne certăm, spuse Herb. Familiile nu trebuie 
să se certe. 

lar uraganele nu trebuie să bată, dar bat în fiecare an şi 
orice ar fi spus el n-ar fi putut opri această confruntare. Se 
prefigurase de multă vreme. 

- Dacă-ţi pui încrederea în Dumnezeu, Johnny..., începu 
Vera, neluându-l deloc în seamă pe Herb. 

- Nu mai am încredere în nimeni şi în nimic. 

— Îmi pare rău să te aud spunând asta, zise ea. Glasul ei era 
rigid şi distant. - Agenţii Satanei sunt peste tot. Vor încerca să 
te împiedice să-ți îndeplineşti destinul. Se pare că se descurcă 
destul de bine. 

— Trebuie să faci din asta un soi de problemă... a nemuririi 
sufletului, nu-i aşa? îţi zic eu care a fost problema: un stupid 
accident de maşină, doi puşti care s-au luat la întrecere şi s-a 
întâmplat ca eu să fiu transformat în carne pentru chifteluțe. 
Ştii ce-mi doresc, mamă? Vreau să ies de aici. Asta e tot ce-mi 
doresc. Şi-mi doresc ca tu să continui să-ți iei medicamentele 


şi... şi să încerci să cobori cu picioarele pe pământ. Asta e tot 
ce-mi doresc. 

- Plec. 

Se ridică în picioare. Chipul ei era palid şi mâhnit. 

- O să mă rog pentru tine, Johnny. 

El se uită la ea, neajutorat, frustrat şi nefericit. Mânia îl 
părăsise. Şi-o deşertase asupra ei. 

— Continuă să-ți iei medicamentele! spuse el. 

- O să mă rog să vezi lumina. 

Vera părăsi încăperea cu chipul impenetrabil şi la fel de dur 
ca o piatră. Johnny se uită neajutorat spre tatăl lui. 

- John, mi-aş fi dorit să nu faci asta, spuse Herb. 

— Sunt obosit. Nu mă ajută cu nimic să judec lucrurile mai 
limpede. Sau să-mi stăpânesc mai bine temperamentul. 

- Mda, spuse Herb. 

Păru că vrea să spună şi altceva, dar nu spuse. 

— Încă mai vrea să plece în California la simpozionul ăla cu 
farfuriile zburătoare, sau ce-o fi? 

- Da. Dar e posibil să se răzgândească. Nu ştii niciodată ce 
se întâmplă mâine, şi mai e încă o lună până atunci. 

— Ar trebui să faci ceva în privința asta. 

- Mda? Ce? S-o închid? S-o internez? 

Johnny scutură din cap. 

- Nu ştiu. Dar poate că a sosit clipa să te gândeşti la 
această soluție serios în loc să te porți de parcă nici n-ar intra 
în discuție. E bolnavă. Trebuie să vezi lucrul ăsta. 

Herb spuse cu tărie: 

- Nu avea nimic înainte ca tu... 

Johnny se crispa, de parcă ar fi fost pălmuit. 

— Uite, îmi pare rău. John, nu asta am vrut să spun. 

- Bine, tată. 

- Nu, chiar nu am vrut. - Chipul lui Herb era un adevărat 
portret al suferinței. - Uite, trebuie să merg după ea. Probabil 
că acum rătăceşte pe coridoare. 

- Bine. 

— Johnny, încearcă să uiţi ce s-a întâmplat aici şi să te 
concentrezi asupra însănătoşirii tale. Ea chiar te iubeşte, şi te 


iubesc şi eu. Nu ne judeca prea dur. 

- Nu. E în regulă, tată. 

Herb îl sărută pe Johnny pe obraz. 

— Trebuie să merg după ea. 

- Bine. 

Herb plecă. Când rămase singur, Johnny se ridică şi 
parcurse împleticit cei trei paşi dintre scaun şi pat. Nu era 
mult. Dar era ceva. Era un început. Îşi dorea mai mult decât 
bănuia tatăl lui să nu fi sărit în felul acela la maică-sa. Îşi 
dorea asta fiindcă în el se dezvolta o certitudine bizară care 
spunea că Vera nu va mai trăi multă vreme. 


2 


Vera încetă să-şi mai ia medicamentele. Herb vorbi cu ea, 
apoi o imploră, în cele din urmă îi ceru cu fermitate să nu facă 
asta. Nu servi la nimic. Ea îi arătă scrisorile „corespondenților 
ei întru lisus”, cele mai multe nişte mâzgălituri pline de greşeli 
de ortografie, toate sprijinindu-i poziția şi promițându-i 
rugăciuni. Una era o scrisoare de la o doamnă din Rhode 
Island care fusese şi ea la ferma din Vermont să aştepte 
sfârşitul lumii (împreună cu cățeluşul ei Otis). "DOMNUL e cel 
mai bun medicament”, scria această doamnă, „întreabă-l pe 
DOMNUL şi VEI FI VINDECATĂ, nu DOCTORII care UZURPĂ 
PUTEREA DOMNULUI, DOCTORII sunt cei vinovaţi de tot 
CANCERUL din această lume rea cu AMESTECUL LOR 
DIAVOLESC, toţi cei care au fost OPERAŢI de exemplu, chiar 
şi ceva UŞOR ca AMIGDALITA, mai devreme sau mai târziu 
vor face CANCER, e un fapt dovedit, aşa că întreabă-l pe 
DOMNUL, roagă-l pe DOMNUL, uneşte VOINȚA TA cu VOINȚA 
LUI şi VEI FI VINDECATĂ! 

Herb vorbi cu Johnny la telefon şi, în ziua următoare, 
Johnny o sună pe Vera şi-şi ceru scuze pentru că-şi pierduse 
cumpătul. li spuse că o roagă să reînceapă să-şi ia 
medicamentele - pentru el. Vera îi acceptă scuzele, dar refuză 
să reînceapă tratamentul. Dacă Domnul voia ca ea să calce 
pământul, atunci va avea grijă să-l calce în continuare. Dacă 


Domnul voia s-o cheme la Ceruri, asta va face chiar dacă ea va 
înghiți un butoi de pastile zilnic. Era argumentul perfect, şi 
singurul contraargument al lui Johnny era cel pe care catolicii 
şi protestanții deopotrivă l-au desconsiderat preț de o mie opt 
sute de ani: că Domnul îşi face lucrarea prin mințile oamenilor 
la fel ca şi prin spiritul lor. 

- Mamă, spuse el, nu te-ai gândit că a fost voia Domnului 
ca un anume doctor să inventeze medicamentul acela ca tu să 
poți trăi mai mult? Nu poți nici măcar să iei în calcul ideea 
asta? 

Un telefon la distanţă nu era deloc mijlocul potrivit pentru o 
discuție teologică. Vera închise. 

În ziua următoare, Marie Michaud intră în camera lui 
Johnny, îşi aşeză capul pe patul lui şi plânse mocnit. 

- Gata, gata, spuse Johnny, uimit şi alarmat. Ce înseamnă 
asta? Ce s-a întâmplat? 

- Băiatul meu, spuse ea, încă plângând. Mark al meu. L-au 
operat şi a mers exact cum aţi spus. E bine. Va vedea iarăşi şi 
cu ochiul rănit. Mulţumesc cerului. 

II îmbrăţişa pe Johnny şi el îi răspunse tot cu o îmbrăţişare 
atât de bine cât putu. Cu lacrimile ei calde pe obraji îşi spuse 
că orice i s-ar fi întâmplat, nu era chiar atât de rău. Poate că 
unele lucruri trebuie spuse, sau văzute, sau regăsite. Nici 
măcar nu era un gând prea nelalocul lui acela că Dumnezeu 
chiar lucra prin el, deşi ideea lui de Dumnezeu era cețoasă şi 
amorfă. O îmbrăţişa pe Marie şi-i spuse cât de bucuros era. Îi 
spuse să-şi amintească că nu el îl operase pe Mark şi că el de- 
abia îşi amintea ce-i spusese în acea zi. Ea plecă la scurtă 
vreme după aceea, ştergându-şi ochii pe drum, lăsându-l pe 
Johnny singur să mediteze. 


3 


La începutul lunii august, Dave Pelsen veni să-l vadă pe 
Johnny. Directorul adjunct al Liceului Cleaves Mills era un 
bărbat scund, ordonat, care purta ochelari cu lentile groase, 
pantofi Hush Puppie şi, prin rotaţie, o serie de jachete de sport 


în culori ţipătoare. Dintre toţi cei care veniră să-l vadă pe 
Johnny în timpul acelei veri aproape nesfârşite a anului 1975, 
Dave se schimbase cel mai puţin. Firele de păr cărunt erau 
ceva mai multe, dar atâta tot. 

— Aşadar, spune drept, ce mai faci? întrebă Dave când 
terminară cu amabilitățile. 

- Nu foarte rău, spuse Johnny. Pot umbla acum singur 
dacă nu fac exces. Pot înota şase ture de piscină. Uneori am 
migrene ucigătoare, dar doctorii spun să mă aştept ca ele să 
mai continue o vreme. Poate pentru tot restul vieții mele. 

— Pot să-ți pun o întrebare personală? 

- Dacă vrei să mă întrebi dacă încă mi se mai scoală, spuse 
Johnny cu un rânjet, răspunsul e afirmativ. 

— Asta-i bine de ştiut, dar ce voiam să ştiu e cum stai cu 
banii. Ai cu ce plăti toate astea? 

Johnny scutură din cap. 

- Mă aflu în spital de aproape cinci ani. Nimeni altcineva 
decât un Rockefeller nu şi-ar permite să plătească asta. Tatăl 
şi mama mea m-au introdus într-un soi de program finanțat 
de către stat. Calamitate Extremă sau ceva de genul ăsta. 
Dave aprobă din cap. 

- Programul de Ajutor în Caz de Accident Deosebit. Mă 
gândeam eu. Dar cum au reuşit să te ţină departe de spitalele 
de stat, Johnny? Acolo te mănâncă gheena. 

— Doctorul Weizak şi cu doctorul Brown s-au ocupat de 
asta. Şi ei sunt în mare parte responsabili de progresele pe 
care le-am făcut până acum. Am fost un... un porcuşor de 
Guineea, aşa zice doctorul Weizak. Cât de mult putem face ca 
acest pacient comatos să nu se transforme într-o legumă 
sadea? Cei de la terapie recuperatorie au lucrat pe mine în 
ultimii doi ani de comă. Am primit injecții cu megavitamine... 
Încă-mi mai arată curu' de parcă ar fi năpădit de variolă. Nu 
că s-ar fi aşteptat la cine ştie ce răspuns din partea mea. S-a 
presupus că sunt un caz clasat aproape de când am fost adus 
aici. Weizak spune că ceea ce el şi cu Brown au făcut cu mine 
a fost o „întreţinere forțată în viață a pacientului”. El crede că 
acesta e primul argument al unui răspuns la toate criticile cu 


privire la întreținerea în viață a unui pacient după ce au 
dispărut speranţele că-şi va reveni. În orice caz, n-ar fi putut 
continua să se folosească de mine dacă aş fi fost dus la un 
spital de stat, aşa că m-au ţinut aici. La un moment dat, ar fi 
terminat cu mine şi atunci chiar aş fi fost dus la un spital de 
stat. 

— Unde cea mai complexă îngrijire pe care ai fi primit-o ar fi 
fost să te întoarcă la fiecare şase ore ca să nu faci beşici, spuse 
Dave. Şi, dacă te-ai fi trezit în 1980, ai fi fost un caz pierdut. 

- Cred că aş fi fost un caz pierdut indiferent de tipul de 
îngrijire primit, spuse Johnny. Îşi scutură uşor capul. - Cred 
că, dacă mai propune cineva să mi se mai facă o operație, o să 
înnebunesc. Şi tot o să rămân cu un şchiopătat şi niciodată n- 
o să-mi mai pot întoarce capul complet spre stânga. 

- Când îţi dau drumul? 

— În trei săptămâni, dacă mă ajută Dumnezeu. 

— Şi după aia ce urmează? 

Johnny ridică din umeri. 

- Mă întorc acasă, cred. În Pownal. Mama va sta în 
California pentru o vreme la o... la o chestie religioasă. Tata şi 
cu mine ne putem folosi de acest răstimp să ne refamiliarizăm 
unul cu celălalt. Am primit o scrisoare de la unul dintre marii 
agenți literari din New York... ei bine, nu chiar de la el, ci de la 
unul dintre asistenții lui. Sunt de părere că se poate scoate o 
carte din ceea ce mi s-a întâmplat. Mă gândesc să încerc să 
scriu două sau trei capitole şi un plan de ansamblu, poate că 
tipul ăsta sau asistenții lui reuşesc s-o vândă. Banii mi-ar 
prinde al dracu' de bine, nu glumesc. 

— S-au mai interesat şi de la alte mijloace mass-media? 

— Păi, tipul de la Daily News care a scris articolul acela... 

- Bright? E bun. 

- l-ar face plăcere să vină în Pownal după ce plec din 
maghernița asta şi să scrie un articol-anchetă. Îmi place tipul, 
dar pentru moment prefer să îl ţin la distantă. Nu-mi iese nici 
un ban din treaba asta şi acum, sincer, asta mă interesează. 
M-aş duce Ia emisiunea „Spune Adevărul” dacă aş avea şanse 
să câştig măcar două sute de dolari. Economiile alor mei s-au 


dus. Şi-au vândut maşina şi şi-au cumpărat o rablă. Tata a 
ipotecat pentru a doua oară casa, chiar atunci când ar fi 
trebuit să se gândească să se pensioneze, s-o vândă şi să 
trăiască din profit. 

- Te-ai gândit să revii în învățământ? Johnny îşi ridică 
privirea. 

- E cumva asta o ofertă? 

— În mod sigur nu-i file de ficat. 

— Iți sunt recunoscător, spuse Johnny. Dar chiar nu voi 
putea fi pregătit până în septembrie, Dave. 

- Nu mă gândeam la septembrie. Precis ţi-aminteşti de 
prietena lui Sarah, Anne Strafford. - Johnny aprobă din cap. - 
Ei bine, acum e Anne Beatty şi în decembrie va naşte. Aşa 
încât avem nevoie de un profesor de engleză pentru semestrul 
al doilea. Program redus. Patru cursuri, o supraveghere la cei 
din anii mari, două ferestre. 

- Îmi faci o ofertă fermă, Dave? 

— Fermă. 

- E un gest al naibii de frumos din partea ta, spuse Johnny 
cu sinceritate. 

- Fugi de-aici, spuse Dave degajat. Ai fost un profesor al 
dracului de bun. 

— Îmi dai două săptămâni să mă gândesc la asta? 

- Până la întâi octombrie, dacă vrei, spuse Dave. Vei putea 
să lucrezi în continuare la cartea aceea, cred. Dacă pare că e 
vreo şansă cu ea. 

Johnny aprobă din cap. 

- S-ar putea să nu vrei să stai prea mult în Pownal, spuse 
Dave. S-ar putea să ţi se pară... incomod. 

Cuvintele se pripiră pe buzele lui Johnny şi el trebui să le 
înfrâneze. 

Nu pentru multă vreme, Dave. Vezi tu, mama e pe cale să-şi 
spulbere creierii chiar acum. Doar că nu se foloseşte de o armă 
pentru asta. Va avea un atac cerebral. Va fi moartă înainte să 
vină Crăciunul dacă tata şi cu mine nu reuşim s-o convingem 
să-şi reia tratamentul, şi nu cred că vom reuşi. lar eu sunt în 


parte răspunzător de asta - cât de mare e partea, asta nu ştiu. 
Nici nu cred că vreau să ştiu. 

În schimb, el răspunse: 

— Veştile circulă repede, nu? 

Dave ridică din umeri. 

— Am înțeles de la Sarah că mamei tale i-a fost greu să se 
obişnuiască cu schimbarea. O să-şi revină, Johnny. Intre 
timp, gândeşte-te la ce ţi-am spus. 

— Aşa voi face. De fapt, îți ofer încă de pe-acum un da cu 
semnul întrebării. Ar fi minunat să predau din nou. Să mă 
întorc la normal. 

— Eşti omul meu, spuse Dave. 

După ce plecă el, Johnny se întinse pe pat şi se uită pe 
fereastră. Era foarte obosit. Să mă întorc la normal. Cumva, nu 
credea că acest lucru se va întâmpla vreodată. 

Simţea că se apropie una dintre migrenele acelea. 


4 


Faptul că Johnny Smith ieşise din comă cu o abilitate în 
plus ajunse într-un târziu în ziare şi apăru pe prima pagină 
sub semnătura lui David Bright. Aceasta se întâmplă cu mai 
puţin de o săptămână înainte ca Johnny să părăsească 
spitalul. 

Se afla la terapie recuperatorie, întins pe spate pe salteaua 
de pe jos. Pe abdomen i se odihnea o minge medicinală de cinci 
kilograme şi jumătate. Terapeuta lui, Eileen Magown, stătea 
aplecată asupra lui şi-i număra abdomenele. Trebuia să facă 
zece, iar acum se lupta să-l facă pe al optulea. Transpiraţia îi 
şiroia pe față şi cicatricele de pe gât i se înroşiseră puternic. 

Eileen era o femeie scundă, cu nimic deosebită de alte femei, 
cu corp atletic, cu un minunat nimb de păr cârlionțat şi ochi 
de-un verde adânc presărat cu sclipiri căprui. Johnny îi 
spunea uneori - cu un sentiment confuz de iritație şi 
amuzament - cel mai mic antrenor din lume. II transformase 
cu forța sau cu vorba bună dintr-un pacient legat de pat, care 
de-abia reuşea să ţină un pahar cu apă în mână, într-un om 


care putea umbla fără baston, care putea face trei tracțiuni 
într-o singură serie şi un tur complet al bazinului de la spital 
în cincizeci şi trei de secunde - nu era un record olimpic, dar 
nu era nici rău. Era necăsătorită şi locuia într-o casă mare pe 
Center Street din Oldtown împreună cu cele patru pisici ale ei. 
Avea o voință de fier şi nu accepta să i se spună că nu se 
poate. 

Johnny se prăbuşi pe spate. 

- Mnu, gâfâi el. Oh, nu cred că pot, Eileen. 

— Sus, băiete! strigă ea cu o voce în care se simțea o undă de 
umor acid şi sadic. Sus! Sus! încă trei şi poţi bea o Cola! 

—- Dă-mi o minge de patru kilograme şi eu îți mai dau două 
abdomene. 

— Mingea de patru kilograme va intra în Cartea recordurilor 
ca şi cel mai mare supozitor din lume dacă nu-mi mai dai trei 
abdomene. Sus! 

— Arrrrrrrrhhhhhhh! strigă Johnny, ridicându-se smucit în al 
optulea abdomen. Se lăsă să cadă la loc pe saltea, după care 
smuci din nou. 

- Minunat! strigă Eileen. Încă unul, încă unul! 

- ARRRRRRRHHHHH! ţipă Johnny şi se ridică în capul 
oaselor pentru a zecea oară. Se prăbuşi la podea, lăsând 
mingea medicinală să i se rostogolească de pe abdomen. - Am 
făcut hernie, eşti fericită, mi s-au desprins toate mațele şi 
acum plutesc aiurea în mine, o să te dau în judecată, sadică 
ce eşti. 

— Iisuse, cât eşti de copil! spuse Eileen, oferindu-i mâna ca 
sprijin. Asta e nimic față de ce ţi-am pregătit pentru data 
viitoare. 

— Poţi s-o uiţi, spuse Johnny. Data viitoare nu voi face decât 
să înot în... 

Se uită la ea, o expresie surprinsă lățindu-i-se pe față. O 
strânse mai tare de mână, până ce începu s-o doară. 

- Johnny? Care e problema? Ai un cârcel? 

- O, Doamne, spuse Johnny fără suflu. 

— Johnny? 


Încă o mai ţinea strâns de mână; se uita în ochii ei cu o 
privire distantă, visătoare, care o sperie. Auzise unele lucruri 
despre Johnny Smith, zvonuri pe care nu le luase în seamă 
datorită  pragmatismului neclintit de cercetaş care o 
caracteriza. Se spunea că prevăzuse că se va face bine fiul 
Măriei Michaud, chiar înainte ca doctorii să fie sută la sută 
siguri că vor să încerce să-i facă operaţia aceea riscantă. Alt 
zvon era legat de doctorul Weizak: se povestea că Johnny îi 
spuse că nu murise mama lui şi că aceasta trăia undeva pe 
Coasta de Vest sub un alt nume. În ceea ce o privea pe Eileen 
Magown, poveştile acestea erau doar nişte scorneli, aşa cum 
găseai în toate revistele populare, în istorisirile dulci-amărui 
de dragoste pe care le citeau atât de multe asistente la camera 
de gardă. Însă felul în care o privea Johnny acum o făcu să-i 
fie teamă. Parcă se uita înăuntrul ei. 

- Johnny, te simţi bine? 

Erau singuri în sala de terapie recuperatorie. Uşile mari şi 
duble cu sticlă semimată care dădeau spre piscină erau 
închise. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Johnny. Ai face mai 
bine... da, încă mai este timp. Foarte puţin. 

— Despre ce vorbeşti? 

Atunci, el îşi reveni la normal. Dădu drumul mâinii ei... 
Însă o strânsese destul de tare să-i lase urme albe de degete pe 
dosul palmei. 

- Sună la Pompieri, spuse el. Ai uitat să închizi aragazul. Iți 
iau foc perdelele. 

— Cum...? 

- Flacăra a aprins prosopul de bucătărie şi acesta a aprins 
perdelele, spuse Johnny în grabă. Fugi şi sună-i. Vrei să-ți 
ardă casa din temelii? 

- Johnny, n-ai de unde şti... 

- Lasă de-o parte ce ştiu eu, spuse Johnny, prinzând-o de 
cot. 

O forță să se mişte şi merseră împreună spre ieşire. Johnny 
şchiopăta pronunţat cu piciorul stâng, aşa cum făcea de 
fiecare dată când era ostenit. Traversară încăperea unde se 


afla piscina, călcâiele lor scoțând sunete reverberate pe dalele 
de gresie, după care ieşiră pe coridorul de la primul etaj şi co- 
borâră la camera de gardă. Acolo, două asistente beau cafea şi 
o a treia vorbea la telefon, povestind cuiva de la celălalt capăt 
al firului cum îşi reamenajase ea apartamentul. 

— Ai de gând să suni tu sau sun eu? — întrebă Johnny. 

Lui Eileen i se învârtea capul. Rutina ei de dimineaţă era la 
fel de bine pusă la punct cum trebuie să fie a oricărei persoane 
care locuieşte singură. Se ridicase din pat şi-şi fiersese un 
singur ou în vreme ce mâncase un grepfrut întreg fără zahăr 
şi un bol de cereale All-Bran. După micul dejun se îmbrăcase 
şi venise cu maşina la spital. Stinsese într-adevăr aragazul? 
Sigur că-l stinsese. Nu-şi amintea exact când îl stinsese, dar 
asta făcea parte din obişnuinţă. Trebuie să-l fi stins. 

- Johnny, serios, nu ştiu de unde ţi s-a năzărit ţie... 

— Bine, sun eu. 

Se aflau acum în interiorul camerei de gardă, un separeu 
din sticlă utilat cu trei scaune cu spătar drept şi cu o plită 
electrică. Îngusta încăpere era dominată de un panou cu afişaj 
electric - şiruri întregi de beculețe care se înroşeau când apăsa 
vreun pacient butonul de semnal. Trei dintre acestea pâlpâiau 
acum. Cele două asistente continuară să-şi bea cafeaua şi să 
discute despre un doctor care îşi făcuse apariția beat la 
restaurantul Benjamin's. Cea de-a treia părea că discută cu 
cosmeticiana ei. 

— Scuză-mă, trebuie să dau un telefon, spuse Johnny. 

Asistenta acoperi receptorul cu mâna. 

— Există un telefon public în ho... 

- Mulţumesc, spuse Johnny şi-i luă receptorul din mână. 
Apăsă clapa şi, când primi tonul, formă 0. Sună ocupat. - Ce- 
are aparatul ăsta? 

— Hei! strigă asistenta care discutase cu cosmeticiana. Ce 
dracu' crezi că faci? Dă-mi-l înapoi! 

Johnny îşi aminti că se afla într-un spital dotat cu o rețea 
internă de telefonie şi formă 9 pentru o linie de exterior. După 
care, formă din nou 0. 


Asistenta deposedată, cu obrajii încinşi de mânie, se întinse 
după receptor. Johnny o împinse la o parte. Aceasta se răsuci 
pe călcâie, o observă pe Eileen şi făcu un pas către ea. 

— Eileen, ce-i cu ticnitul ăsta? întrebă ea strident. 

Celelalte două asistente îşi aşezaseră cafelele pe masă şi se 
uitau cu gura deschisă la Johnny. Eileen ridică din umeri 
stânjenită. 

- Nu ştiu, pur şi simplu... 

- Centrala. 

- Vreau să anunţ un incendiu în Oldtown, spuse Johnny. 
Îmi puteţi da numărul la care să sun, vă rog? 

— Hei, spuse una dintre asistente. A cui casă a luat foc? 

Eileen îşi schimbă agitată greutatea de pe-un picior pe 
celălalt. 

— El spune că a mea. 

Asistentei care discutase despre apartamentul ei cu 
cosmeticiana, i se lumină fața. 

- O, Doamne, e tipul ăla, spuse ea. 

Johnny arătă spre panou, unde acum pâlpâiau cinci sau 
şase beculețe. 

— De ce nu mergeţi să vedeți ce vor oamenii ăia? 

Centralista îi făcuse legătura cu secția de Pompieri din 
Oldtown. 

- Mă numesc John Smith şi vreau să anunţ un incendiu. E 
la adresa... - Se uită la Eileen. - Care e adresa ta? 

Preţ de o clipă, Johnny crezu că nu-i va spune. Gura ei se 
deschise, dar nu ieşi nici un sunet. Cele două băutoare de 
cafea uitaseră complet de ceşti şi se retrăseseră în colțul 
îndepărtat al camerei de gardă. Îşi şopteau ceva între ele ca 
două fetițe în closetul şcolii generale. Aveau ochii larg deschişi. 

- Domnule? spuse vocea de la celălalt capăt al firului. 

— Spune o dată, insistă Johnny, vrei să-ţi moară pisicile în 
flăcări? 

— Center Street, nr. 624, spuse Eileen reținut. Johnny, ţi-ai 
pierdut mințile. 

Johnny repetă adresa în receptor. 

- Focul e în bucătărie. 


- Numele dumneavoastră, domnule? 

- John Smith. Sun de la Centrul Medical Eastern Maine din 
Bangor. 

- Pot să vă întreb de unde aveţi această informație? 

-— Am sta la telefon tot restul zilei. Informaţia mea e corectă. 
Acţionaţi în consecinţă. 

Trânti receptorul în furcă. 

— ... şi-a spus că mama lui Sam Weizak este încă... 

Asistenta se opri şi se uită la Johnny. Pentru o clipă, lui i se 
păru că toate se uită la el, că privirile lor îi atârnă pe piele 
asemenea unor greutăți mici şi încinse, şi ştiu ce va ieşi din 
asta, iar stomacul i se chirci. 

— Eileen, spuse el. - Cee? 

— Ai vreun prieten prin vecini? 

- Da... Burt şi Janice locuiesc aproape... 

- E vreunul dintre ei acasă? 

— Cred că Janice ar trebui să fie, sigur. 

— De ce nu-i dai un telefon? 

Eileen aprobă din cap, înțelegând pe dată la ce bătea el. Luă 
receptorul din mâna lui şi formă un număr cu prefixul 827. 
Asistentele rămaseră în apropiere urmărind însetate scena, ca 
şi când ar fi păşit din greşeală într-o emisiune de televiziune 
cu adevărat interesantă. 

— Alo? Jan? Sunt Eileen. Eşti în bucătărie?... 

Vrei să te uiţi pe fereastră şi să-mi spui dacă totul pare, ei 
bine, în regulă, cu casa mea?... Păi, un prieten mi-a spus... Îţi 
povestesc după ce te uiţi, bine? - Eileen se îmbujorase. - Da, 
aştept. - Se uită la Johnny şi repetă: Ţi-ai pierdut minţile, 
Johnny. 

Urmă o pauză care păru să continue la infinit. După care, 
Eileen începu să asculte din nou. Ascultă multă vreme şi apoi 
spuse pe un ton ciudat, reținut, complet diferit de tonul ei 
obişnuit: 

— Nu, nu e nevoie, Jan. Au fost anunţaţi. Nu... 

Nu-ţi pot explica acum, dar o să-ți povestesc mai târziu. - 
Se uită la Johnny. - Da, ciudat că am ştiut... dar îți pot 
explica. Cel puţin aşa cred. Pa. 


Închise telefonul. Cu toţii se uitau la ea, asistentele animate 
de-o curiozitate avidă, Johnny animat doar de-o siguranță 
placidă. 

- Jan spune că iese fum pe fereastra de la bucatărie, zise 
Eileen şi toate cele trei asistente suspinară la unison. 

Ochii lor, larg deschişi şi într-un fel acuzatori, se întoarseră 
iarăşi spre Johnny. Ochii juraților, gândi el posomorât. 

— Trebuie să merg acasă, spuse Eileen. 

Terapeuta agresivă, insidioasă, optimistă, dispăruse, 
înlocuită de o femeie scundă care-şi făcea griji cu privire la 
pisicile şi la casa şi la lucrurile ei. 

- Eu... Nu ştiu cum să-ți mulțumesc, Johnny... Îmi pare 
rău că nu te-am crezut, dar... 

Începu să lăcrimeze. 

Una dintre asistente se apropie de ea, însă Johnny ajunse 
primul. Îşi petrecu un braţ pe după umerii ei şi o conduse 
afară pe coridor. 

- Chiar poţi face asta, şopti Eileen. Ce-au spus ele... 

- Du-te acum, zise Johnny. Sunt sigur că totul va fi bine. 
Va fi puţin miros de fum şi câteva neplăceri cauzate de apă, 
dar atâta tot. Posterul ăla la filmul Butch Cassidy and the 
Sundarice Kid, cred că pe ăla îl vei pierde, dar nimic altceva. 

- Da, bine. Mulţumesc, Johnny. Domnul să te 
binecuvânteze. 

Îl sărută pe obraz, după care porni în pas rapid în josul 
coridorului. Se uită o singură dată înapoi şi expresia de pe 
fața ei semăna foarte mult cu spaima superstițiosului. 

Asistentele se aliniaseră lângă geamul camerei de gardă şi 
se uitau ţintă la el. Pe dată, lui Johnny îi amintiră de nişte 
ciori care stau pe-un fir de telefon, ciori care se uită fix la ceva 
strălucitor, ceva care poate fi ciugulit şi distrus. 

— Mergeţi şi vedeţi ce vor pacienţii, spuse el nervos, şi ele 
tresăriră la auzul vocii lui. 

Începu să şchiopăteze pe coridor în sus către lift, lăsându-le 
pe ele să pornească zvonurile. Era obosit, îl dureau picioarele. 
I se părea că în încheieturile şoldului avea cioburi de sticlă. 
Voia să se pună în pat. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
1 


- Ce ai de gând să faci? întrebă Sam Weizak. 

- Christoase, habar n-am, spuse Johnny. Câţi ai spus că 
sunt acolo afară? 

- Vreo opt. Unul dintre ei e reprezentantul pentru Noua 
Anglie a AP*!. Şi sunt câţiva de la două posturi de televiziune, 
cu camere de luat vederi şi cu reflectoare. Directorul spitalului 
e cam supărat pe tine, Johnny. Are impresia că ai fost 
neascultător. 

- Pentru că era să ardă casa unei doamne? întrebă Johnny. 
Tot ce pot presupune e că astăzi a fost o zi săracă în 
evenimente. 

— Că tot veni vorba, n-a fost. Ford a aprobat două propuneri 
legislative. OEP* a aruncat în aer un restaurant în Tel Aviv. 
Şi un câine polițist a descoperit la aeroport două sute de 
kilograme de marijuana. 

— Atunci ce caută ei aici? întrebă Johnny. 

Când intrase Sam şi-i adusese vestea că se adunau 
reporterii în holul de la intrare, primul lui gând fu ce ar crede 
mama lui despre asta. Vera se afla în Pownal alături de Herb, 
pregătindu-se pentru pelerinajul din California, care începea 
săptămâna viitoare. Nici Johnny şi nici tatăl lui nu credeau că 
e o idee bună această călătorie; vestea cum că fiul ei s-a 
transformat cumva într-o persoană cu puteri metapsihice ar 
face-o poate să renunţe la ea, însă, dată fiind situaţia, Johnny 
se temea foarte tare că vindecarea ar fi răul cel mai mare. 
Ceva de natura aceasta ar fi putut-o porni din nou. 

Pe de altă parte - acest gând îi înflori brusc în minte cu 
toată forța inspiraţiei - ar fi putut-o convinge să reînceapă 
tratamentul. 

- Sunt aici pentru că ceea ce s-a întâmplat reprezintă o 
ştire, spuse Sam. Are toate ingredientele clasice. 

- N-am făcut nimic, doar am... 


- Doar i-ai spus Eileenei Magown că-i arde casa şi aşa era, 
zise Sam înţelegător. Haide, Johnny, trebuie să fi ştiut că, mai 
devreme sau mai târziu, se va întâmpla asta. 

- Nu caut cu lumânarea să fiu în centrul atenţiei, spuse 
Johnny posomorât. 

- Nu. N-am vrut să sugerez asta. Nici un cutremur nu 
caută să fie în centrul atenţiei. Însă reporterii se ocupă de el. 
Oamenii vor să afle. 

- Ce s-ar întâmpla dacă aş refuza pur şi simplu să le 
vorbesc? 

— Asta nu prea-i o alegere înțeleaptă, replică Sam. Vor pleca 
şi vor publica zvonuri prosteşti. După aceea, când vei părăsi 
spitalul, îţi vor cădea în spate. Iți vor vâri microfonul sub nas 
ca şi când ai fi un senator sau un şef al crimei organizate, nu? 

Johnny medita la aceste lucruri. 

— E şi Bright printre ei? 

- Da. 

- Ce-ar fi să-l invit să urce? îi spun lui povestea şi el o va 
spune mai departe celorlalți. 

—- Asta poţi face, dar ceilalți vor fi foarte amărâțţi. Şi un 
reporter amărât îţi va fi duşman. Nixon i-a amărât şi ei l-au 
sfârtecat în bucăți. 

- Eu nu sunt Nixon, spuse Johnny. Weizak rânji radiant. 

- Slavă Domnului, spuse el. 

- Ce-mi propui? întrebă Johnny. 


2 


Reporterii se ridicară şi se înghesuiră în față, când Johnny 
păşi prin uşile batante şi intră în holul de la intrare. Purta o 
cămaşă roşie cu gulerul descheiat şi o pereche de jeanşi prea 
mari pentru el. Chipul lui era palid, dar serios. Cicatricele 
operațiilor la tendoanele gâtului ieşeau puternic în evidenţă. 
Birturile aparatelor de fotografiat îl asaltară şi-l făcură să se 
crispeze. Diverse întrebări îi fură adresate haotic. 

— Atenţie! Atenţie! strigă Sam Weizak. E un pacient în 
perioada de convalescenţă! Vrea să facă o declarație scurtă şi 


va răspunde câtorva întrebări, dar numai dacă vă veți 
comporta cumsecade! Acum, dați-vă mai în spate şi lăsaţi-i loc 
să poată respira! 

Două seturi de reflectoare de la camerele de luat vederi se 
aprinseră, îmbăind holul într-o strălucire nepământească. 
Doctorii şi asistentele se adunară lângă uşile sălii de aşteptare 
ca să vadă ce se întâmpla. Johnny se crispa din cauza luminii, 
întrebându-se dacă la asta se referea expresia „luminile 
rampei”. | se părea că totul e un vis. 

— Cine sunteți? strigă unul dintre reporteri spre Weizak. 

- Sunt Samuel Weizak, doctorul tânărului acesta, şi numele 
meu se scrie cu doi X*%. 

Urmă un hohot de râs general şi tensiunea scăzu puțin. 

- Johnny, te simţi bine? întrebă Weizak. 

Era începutul serii şi brusca lui revelație că bucătăria lui 
Eileen Magown luase foc i se părea îndepărtată şi 
neimportantă, nu era decât amintirea unei amintiri. 

— Sigur, spuse el. 

- Care e declarația dumneavoastră? strigă unul dintre 
reporteri. 

- Păi, spuse Johnny, asta e. Terapeuta mea e o femeie pe 
nume Eileen Magown. E o femeie foarte simpatică şi m-a 
ajutat să-mi recapăt forțele. Am avut un accident, ştiţi, şi... - 
Una dintre camerele video se apropie de el, se focaliză asupra 
lui, făcându-l să se piardă pentru o clipă. -... şi mi-am cam 
pierdut forțele. M-au cam lăsat muşchii. În dimineața aceasta 
eram amândoi în sala de terapie recuperatorie, tocmai 
terminam exerciţiile, iar eu am avut senzaţia că luase foc casa 
ei. Adică, ca să fiu mai precis... - Iisuse, vorbeşti ca un cretin! - 
Am simţit că uitase să închidă aragazul şi că erau pe cale să 
ia foc perdelele din bucătărie. Aşa că, am mers şi am sunat la 
Pompieri şi atâta tot. 

Urmă o pauză de un moment, un respiro, cât le luă 
reporterilor să rumege informaţia - Am avut un fel de 
sentiment şi asta e toată povestea - după care urmă iarăşi 
tirul de întrebări, toate amestecate laolaltă într-o ciorbă 


indigestă de voci. Johnny se uită neajutorat în jur, simţindu- 
se dezorientat şi vulnerabil. 

— Pe rând! strigă Weizak. Ridicaţi mâna! N-aţi fost niciodată 
la şcoală? 

Mâinile începură să fluture şi Johnny arătă cu degetul spre 
David Bright. 

- Crezi că a fost o întâmplare de ordin metapsihic, Johnny? 

- A fost mai degrabă un sentiment, răspunse Johnny. 
Tocmai terminam de făcut abdomene. Domnişoara Magown 
m-a luat de mână să mă ajute să mă ridic şi atunci am ştiut 
ce se întâmpla. 

Arătă cu degetul spre altcineva. 

- Mei Allen de la Sunday Telegram din Portland, domnule 
Smith. Semăna cu o fotografie? O fotografie proiectată în 
interiorul minții dumneavoastră? 

- Nu, deloc, spuse Johnny, însă nu reuşea să-şi amintească 
ce fusese de fapt. 

- Ti s-a mai întâmplat asta înainte, Johnny? întrebă o 
femeie îmbrăcată într-un costum larg. 

- Da, de câteva ori. 

— Ne poți povesti despre celelalte incidente? 

- Nu, aş prefera să n-o fac. 

Unul dintre reporterii de televiziune ridică mâna şi Johnny 
îi făcu un semn cu capul. 

— Aţi avut genul acesta de străfulgerări şi înainte de 
accident şi de coma care a urmat, domnule Smith? 

Johnny ezită. 

Oamenii din încăpere păreau încremeniți. Simţea căldura 
reflectoarelor de la camerele de filmat, era ca şi căldura unui 
soare strălucind la tropice. 

- Nu, spuse el. 

Un alt tir dezlănțuit de întrebări. Johnny se uită iarăşi 
neajutorat la Weizak. 

- Stop! Stop! strigă acesta. Se uită la Johnny până ce 
rumoarea se domoli. - Ai încheiat, Johnny? 

- Mai răspund la două întrebări, spuse Johnny. După 
care... chiar... a fost o zi lungă pentru mine... da, doamnă? 


Arătă cu degetul spre o femeie durdulie care se postase între 
doi reporteri mai tineri. 

- Domnule Smith, spuse aceasta cu o voce puternică, 
baritonală, cine va fi candidatul democraţilor pentru 
prezidențialele de anul viitor? 

— Nu ştiu să vă răspund, spuse Johnny, sincer surprins de 
întrebare. De unde să ştiu să răspund la asta? 

Se ridicară şi alte mâini. Johnny arătă spre un bărbat înalt, 
cu trăsături serioase, îmbrăcat într-un costum negru. Acesta 
făcu un pas înainte. Emana un aer de eleganţă sclifosită şi de 
perfidie. 

- Domnule Smith, sunt Roger Dussault de la revista Sun 
din Lewiston şi aş vrea să ştiu dacă aveţi vreo idee de ce 
posedaţi o asemenea abilitate extraordinară... dacă o posedați 
într-adevăr. De ce dumneavoastră, domnule Smith? 

Johnny îşi curăță gâtul. 

- Dacă vă înțeleg bine... mă puneţi să justific ceva ce nu 
înțeleg. Nu pot face asta. 

- Nu să justificaţi, domnul Smith. Să ne explicaţi. Crede că 
le joc o farsă. Sau că încerc s-o joc. Weizak păşi alături de 
Johnny. 

- Cred că eu trebuie să răspund la asta, spuse el. 

Sau, cel puţin, să încerc să vă explic de ce nu există un 
răspuns. 

— Şi dumneavoastră aveţi abilități metapsihice? întrebă 
Dussault rece. 

- Da, toţi neurologii trebuie să aibă, e una dintre cerințele 
obligatorii, spuse Weizak. 

Urmă un hohot general de râs şi Dussault se îmbujora. 

- Doamnelor şi domnilor din presă. Acest om şi-a petrecut 
ultimii patru ani şi jumătate în comă. 

Noi, cei care studiem creierul uman, nu avem idee de ce s-a 
întâmplat aceasta sau de ce şi-a revenit din ea, şi asta din 
simplul motiv că nu înțelegem ce e de fapt coma, la fel cum nu 
înțelegem somnul şi simplul act al trezirii. Doamnelor şi 
domnilor, nu înțelegem mecanismele creierului unei broaşte 


sau ale creierului unei furnici. Mă puteţi cita cu această 
afirmaţie... Observaţi că sunt lipsit de frică, nu? 

Alte hohote de râs. II plăceau pe Weizak. Dussault însă nu 
râse. 

- Mă puteţi cita, la fel, când vă spun că bănuiesc că omul 
acesta se află în posesia unei abilități umane foarte noi, sau a 
uneia foarte vechi. De ce? Dacă eu şi cu colegii mei nu 
înțelegem cum funcționează creierul unei furnici, credeți că vă 
pot oferi un răspuns în cazul de față? Nu pot. Vă pot oferi 
nişte bănuieli interesante, totuşi, lucruri care pot sau nu să 
aibă acoperire ştiinţifică. O parte a creierului lui Johnny 
Smith a fost avariată definitiv - o parte foarte mică, însă toate 
părțile creierului s-ar putea să fie vitale. El numeşte partea 
asta „zona moartă”. 

Acolo, se pare, se afla depozitată o serie de amintiri 
punctuale. Toate aceste amintiri pierdute par să facă parte 
dintr-un „set” - acela al numelor unor străzi, drumuri şi 
şosele. Un subset al unui set cu acoperire mai largă, acela al 
amplasării în spațiu. Avem de-a face cu o afazie insignifiantă, 
însă totală, care se pare că include atât limbajul specific, cât şi 
îndemânările de vizualizare mentală. 

Ca o contrabalansare a acestor lucruri, o altă parte 
minusculă a creierului lui Johnny Smith pare că s-a trezit la 
viață. O porţiune din creierul mare localizată în lobul parietal. 
Aceasta e una dintre porțiunile cel mai profund circumvolute 
ale creierului „din față” sau „gânditor”. Stimulii electrici din 
această porțiune a creierului domnului Smith depăşesc cu 
mult nivelul normal, nu? Vă mai spun încă un lucru. Lobul 
parietal are o anume legătură cu simțul tactil - cât de mult 
sau cât de puţin, asta nu ştim încă sigur - şi se află foarte 
aproape de zona creierului care cataloghează şi identifică 
formele şi texturile lucrurilor palpabile. Iar eu am observat că 
„străfulgerările” astea ale lui John sunt întotdeauna precedate 
de un anume contact tactil. 

Tăcere. Reporterii luau înnebuniți notițe. Camerele de 
televiziune, care se focalizaseră asupra lui Weizak, se 
retraseră acum ca să-l includă în cadru şi pe Johnny. 


— Asta e tot, Johnny? întrebă Weizak din nou. 

— Aşa cred... 

Dussault începu brusc să-şi croiască drum cu coatele prin 
ceata de reporteri. Pentru o clipă năucitoare, Johnny crezu că 
vrea să-i întâlnească în fața uşilor, probabil cu scopul de a-i 
opri să plece. Apoi observă că acesta îşi scotea ceva din jurul 
gâtului. 

- Hai să facem o demonstraţie, spuse el. Ţinea în mână un 
medalion prins pe un lanţ subţire din aur. Să vedem ce ştii să 
faci cu ăsta. 

- Un asemenea lucru n-o să-l vedem, spuse Weizak. 
Sprâncenele lui grizonate se uniseră într-o încruntare şi se 
uita la Dussault precum Moise. Omul acesta nu e actor de 
bâlci, domnule! 

- Era cât pe ce să mă prosteşti, spuse Dussault. Fie poate, 
fie nu, corect? Cât te-ai obosit să sugerezi asta, cu mă 
oboseam să-mi sugerez mie ceva. Ce-mi sugeram era faptul că 
genul acesta de indivizi nu pot face niciodată nimic la cerere, 
fiindcă sunt cu toţii la fel de veritabili ca şi o bancnotă 
contrafăcută. 

Johnny se uită la ceilalți reporteri. Cu excepţia lui Bright, 
care părea mai degrabă stânjenit, cu toții urmăreau scena cu 
interes maxim. Dintr-o dată, se simți cum trebuie să se fi 
simţit creştinii în groapa cu lei. Orice aş face, ei câştigă, gândi 
el. Dacă pot să-i spun ceva, se aleg cu o ştire de primă pagină. 
Dacă nu pot sau dacă refuz să încerc, se aleg cu un alt fel de 
ştire. 

— Ei bine? întrebă Dussault. 

Medalionul se legăna dintr-o parte în cealaltă sub pumnul 
lui strâns. 

Johnny se uită la Weizak, însă Weizak se uita dezgustat în 
altă parte. 

—- Dă-mi-l, spuse Johnny. 

Dussault i-l înmâna. Johnny îşi aşeză medalionul în palmă. 
Era un medalion cu Sfântul Christopher. Lăsă lanţul subţire 
din aur să se adune într-o grămăjoară galbenă, sclipitoare, 
deasupra medalionului, şi-l închise în palmă. 


O tăcere de mormânt se pogori în încăpere. Celor câțiva 
doctori şi asistentelor stând lângă uşile sălii de aşteptare li se 
alăturară vreo alți şase doctori, dintre care unii îmbrăcați de 
stradă, pregătiți să plece acasă. O grămadă de pacienți se 
adunaseră la capătul coridorului care ducea spre camera de 
recreere de la primul etaj. Cei veniţi în vizită se adunaseră şi ei 
în zonă. O tensiune densă plutea în aer asemenea unui cablu 
care geme de electricitate. 

Johnny rămase tăcut, palid şi slăbit, îmbrăcat cum era în 
cămaşa lui albă şi jeanşii prea largi pentru el. Strângea 
medalionul cu Sfântul Christopher atât de tare în pumn, încât 
venele de pe mână îi ieşeau puternic în evidență în lumina 
reflectoarelor de la camerele video. În faţa lui, Dussault, cu o 
alură serioasă, impecabilă şi judicioasă, dată de costumul 
negru, stătea în chip de adversar. Clipa se întindea parcă la 
nesfârşit. Nimeni nu tuşi sau şugşoti. 

— O, spuse Johnny şters... apoi: Despre asta-i vorba? 

Degetele i se relaxară uşor. Se uită la Dussault. 

- Ei bine? întrebă Dussault, însă tonul stăpân pe sine îi 
dispăruse din glas. 

Tânărul obosit şi emoţionat care răspunsese la întrebările 
reporterilor părea că dispăruse şi el. Pe buzele lui Johnny 
apăru un zâmbet strâmb, însă nu inspira deloc căldură. 
Albastrul ochilor lui se întunecase. Privirea i se răcise şi se 
detaşase de lume. Weizak observă acest lucru şi simți că i se 
face pielea de găină. Îi spuse mai târziu soţiei sale că acela 
fusese chipul unui om care se uită printr-un microscop 
performant şi observă o specie interesantă de parameci. 

- E medalionul surorii tale, îi spuse lui Dussault. O chema 
Anne, însă toată lumea îi spunea Terry. Sora ta mai mare. Ai 
iubit-o. Aproape că ai venerat pământul pe care călca. 

Dintr-o dată, îngrozitor, vocea lui Johnny Smith începu să 
se ascută şi să se schimbe. Deveni vocea ezitantă, nesigură a 
unui adolescent. 

- Să-l ai cu tine când traversezi Lisbon Street pe lumina 
roşie a semaforului, Terry, sau când mergi cu maşina cu unul 
dintre tipii ăia de la E.L. Să nu-l uiţi, Terry... să nu-l uiţi... 


Femeia durdulie care-l întrebase pe Johnny pe cine vor 
propune democraţii anul viitor scoase un geamăt scurt de 
teamă. Unul dintre cameramani murmură „Sfinte lisuse” cu o 
voce groasă. 

— Opreşte-te, şopti Dussault. 

Faţa lui căpătase o tentă cenugşie, bolnăvicioasă. Ochii îi 
ieşeau din orbite şi saliva îi strălucea asemenea unui 
ornament cromat pe buza de jos în lumina aceea nemiloasă. 
Mâinile lui se întinseră după medalionul al cărui lanț era 
acum înfăşurat în jurul degetelor lui Johnny. Însă mişcarea 
lui fu lipsită de putere sau de autoritate. Medalionul se legănă 
dintr-o parte în cealaltă, răspândind străfulgerări hipnotice de 
lumină. 

— Să-ţi aminteşti de mine, Terry, imploră vocea de 
adolescent. Nu te droga, Terry... te rog, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu te droga... 

- Opreşte-te! Opreşte-te, bastardule! 

Acum, Johnny vorbi iarăşi pe vocea sa: 

- A fost vorba de speed, nu-i aşa? După care a fost 
metadona. A murit de atac cardiac la vârsta de douăzeci şi 
şapte de ani. Însă l-a purtat vreme de zece ani, Rog. Şi-a 
amintit de tine. N-a uitat niciodată. N-a uitat niciodată... 
niciodată... niciodată... niciodată. 

Medalionul îi alunecă printre degete şi căzu pe podea cu un 
clinchet slab, muzical. Johnny se uită fix în gol pentru o clipă. 
Chipul lui era calm şi relaxat şi distant. Dussault se aruncă 
pe jos după medalion, plângând cu suspine în mijlocul tăcerii 
născute din uluire. 

Blițul unui aparat de fotografiat se declanşa, iar chipul lui 
Johnny se lumină şi redeveni propriul lui chip. Il năpădi mai 
întâi oroarea, apoi mila. Îngenunche stângaci lângă Dussault. 

— Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău, n-am vrut să... 

- Nemernicule, bastard farsor ce eşti! strigă Dussault la el. 
E o minciună! Totul e o minciună! 

Îi aplică lui Johnny o lovitură stângace cu palma deschisă 
peste gât şi Johnny se prăbuşi la pământ, lovindu-se tare cu 
capul de podea. Văzu stele în fata ochilor. 


Vacarm. 

Era vag conştient că Dussault îşi croia drum cu forța prin 
mulțime, către ieşire. Oamenii se adunau în jurul lui 
Dussault, în jurul lui Johnny. Îl văzu pe Dussault printr-o 
pădure de picioare şi papuci. Apoi, Weizak se afla lângă el, îl 
ajuta să se ridice în picioare. 

- John, te simți bine? Te-a rănit? 

- Nu la fel de tare cum l-am rănit eu pe el. 

Se ridică cu greu. Nişte mâini - poate ale lui Weizak, poate 
ale altcuiva - îl ajutară. Se simțea ameţit şi-i era rău, aproape 
că-i era greață. Fusese o greşeală ceea ce făcuse, o greşeală 
îngrozitoare. 

Cineva strigă ascuţit - femeia corpolentă care-l întrebase pe 
Johnny de democrați. Johnny îl văzu pe Dussault căzând în 
genunchi, prinzându-se de una dintre mânecile de la bluza 
femeii şi apoi lungindu-se pe dalele de gresie de lângă uşile de 
la ieşire, acolo unde voise el să ajungă. Încă mai ţinea în mână 
medalionul cu Sfântul Christopher. 

— A leşinat, spuse cineva. A leşinat ca din senin. Blestemat 
să fiu dacă nu. 

— E vina mea, îi spuse Johnny lui Sam Weizak. Simţea că i 
se strânge gâtul de ruşine, de lacrimi. - E numai vina mea. 

- Nu, spuse Sam. Nu, John. 

Dar aşa era. Se smuci din brațele lui Weizak şi se duse 
acolo unde zăcea Dussault, care acum îşi revenea, clipind 
amețit spre tavan. Doi dintre doctori veniseră să-i acorde 
primul ajutor. 

- E teafăr? întrebă Johnny. 

Se întoarse către reportera în costum larg şi aceasta se 
dădu în spate din calea lui. O crispare de teamă îi marcă fata. 

Johnny se întoarse în cealaltă direcţie, către reporterul de 
televiziune care-l întrebase dacă avusese străfulgerări înainte 
de accident. Dintr-o dată, i se părea foarte important să se 
explice cuiva. 

- N-am vrut să-i fac vreun rău, spuse el. Jur pe numele lui 
Dumnezeu, nici o clipă n-am vrut să-i fac vreun rău. Nu ştiu... 

Reporterul de televiziune făcu un pas în spate. 


- Nu, spuse el. Sigur că n-ai vrut. Şi-a cerut-o, toată lumea 
a văzut asta. Doar... nu mă atinge, da? 

Johnny se uită tâmp la el cu buzele tremurânde. Încă era 
sub imperiul şocului, dar începea să înțeleagă. O, da. Începea 
să înțeleagă. Reporterul de televiziune încercă să zâmbească şi 
nu reuşi decât un rictus de tigvă. 

- Doar să nu mă atingi, Johnny. Te rog. 

- Nu aşa se întâmplă, spuse Johnny - sau încercă să spună. 
Mai târziu, niciodată nu reuşi să-şi dea seama dacă îi ieşise 
vreun sunet din gură. 

- Nu mă atinge, Johnny, bine? 

Reporterul merse cu spatele spre locul unde cameramanul 
lui îşi strângea aparatura. Johnny rămase locului şi-l urmări 
din priviri. Începu să tremure din tot corpul. 


3 


- E spre binele tău, John, spuse Weizak. 

Asistenta stătea în spatele lui, fantomă în alb, ucenic de 
vrăjitor, cu mâinile întinse deasupra troliului mic pentru 
medicamente, paradisul plin de vise dulci al unui narcoman. 

- Nu, spuse Johnny. Încă mai tremura, iar acum mai era şi 
scăldat în sudori. - Nu mai vreau injecții. Mi-au ajuns până 
peste cap injecțiile astea. 

- O pilulă, atunci. 

- Nu mai vreau nici pilule. 

- Să te ajute să dormi. 

- El va putea dormi? Bărbatul ăla, Dussault? 

- Şi-a cerut-o, murmură asistenta, după care, când se 
întoarse Weizak spre ea, tresări. Weizak, însă, zâmbi şăgalnic. 

— Are dreptate, nu? întrebă el. Tipul şi-a cerut-o. Credea că-l 
duci cu zăhărelul, John. După un somn bun o să înţelegi mai 
bine lucrurile. 

— Adorm şi fără ajutor. 

- Johnny, te rog. 

Era unsprezece şi un sfert. Televizorul din partea cealaltă a 
încăperii tocmai fusese închis, Johnny şi cu Sam se uitaseră 


împreună la reportaj, fusese difuzat imediat după ştirea cu 
cele două propuneri legislative aprobate de Ford. Ştirea despre 
mine a fost mai bine montată, gândi Johnny morbid-comic. 
Materialul cu acel republican chel vorbind numai platitudini 
despre bugetul naţional, pur şi simplu nu se putea compara 
cu cel filmat la spital la începutul acelei seri. Materialul acesta 
se încheia cu Dussault prăbuşindu-se la podea, ţinând strâns 
în mână medalionul surorii sale, şi leşinând, prinzându-se de 
acea reporteră aşa cum s-ar prinde de un pai o persoană care 
stă să se înece. 

Când prezentatorul de la ştiri trecu la materialul despre 
câinele polițist şi cele două sute de kilograme de droguri, 
Weizak plecase pentru scurtă vreme din încăpere şi se 
întorsese cu vestea că centrala spitalului se blocase din cauza 
apelurilor venite pentru el chiar înainte ca reportajul să se fi 
încheiat. Asistenta cu troliul de medicamente apăruse câteva 
minute mai târziu, făcându-l pe Johnny să creadă că Sam 
mersese la camera de gardă şi pentru altceva, nu doar pentru 
a verifica apelurile primite. 

În acel moment, telefonul sună. 

Weizak înjură uşor în barbă. 

— Le-am spus să nu dea nici o legătură. Nu răspunde, John, 
o să... 

Însă Johnny răspunsese deja. Ascultă pentru o clipă, apoi 
aprobă din cap. 

- Da, corect. - Acoperi receptorul cu mâna. - E tata, spuse 
el. Descoperi receptorul: Bună, tată, bănuiesc că ai... 

Ascultă. Palidul zâmbet de pe buze îi dispăru şi fii înlocuit 
de o expresie îngrozită. Buzele i se mişcară fără să vorbească. 

— Ce este, John? întrebă Weizak tăios. 

- Bine, tată, spuse Johnny, aproape în şoaptă. Da. Spitalul 
General din Cumberland. Ştiu unde este. Dincolo de 
Jerusalem's Lot. Bine. Bine. Tată... 

Vocea i se frânse. Nu avea lacrimi în ochi, însă aceştia 
sclipeau. 

- Ştiu, tată. Şi eu te iubesc. Îmi pare rău. 

Ascultă. 


- Da. Aşa e, spuse Johnny. Ne vedem acolo, tată. 

Da. Pa. 

Aşeză receptorul în furcă, îşi aşeză podul palmelor peste 
ochi şi masă. 

- John? 

Sam se aplecă înainte, îi luă una dintre mâini şi o ţinu cu 
blândeţe. 

— E vorba de mama ta? 

- Mda. Despre ea e vorba. 

— Atac cardiac? 

— Atac cerebral, spuse Johnny, iar Sam Weizak scoase un 
sâsâit scurt printre dinţi. Se uitau la ştiri... nici unul dintre ei 
nu ştia nimic... şi am apărut eu... iar ea a avut un atac de 
apoplexie. Christoase. E la spital. Dacă i se întâmplă ceva şi 
lui tata, suntem toţi trei rezolvați. 

Scoase un hohot puternic de râs. Ochii i se mutară sălbatici 
de la Sam la asistentă şi înapoi la Sam. 

- E un talent excelent, spuse el. Toţi ar trebui să-l aibă. 

Râsetul se declanşa iarăşi, un râset foarte asemănător cu 
un țipăt! 

— Cât de grav e? întrebă Sam. 

— Nu ştie. 

Johnny îşi cobori picioarele din pat. Se schimbase în halatul 
de spital şi avea tălpile goale. 

— Ce crezi că faci? întrebă Sam tăios. 

— Tu ce crezi? 

Johnny se ridică şi, pentru o clipă, i se păru că-l va împinge 
Sam înapoi în pat. Însă acesta nu făcu decât să se uite la el 
cum şchiopătează spre dulap. 

— Nu fi ridicol. Nu eşti pregătit pentru aşa ceva, John. 

Fără să-i pese de asistentă - îl văzuseră în fundul gol de 
destule ori, pentru numele lui Dumnezeu - Johnny lăsă 
halatul să-i cadă la picioare. 

Cicatricele groase, sinuoase i se vedeau pe partea din spate 
a genunchilor şi pe gambe. Începu să-şi caute frenetic hainele 
în dulap şi găsi cămaşa albă şi jeanşii pe care le purtase la 
conferința de presă. 


- John, îţi interzic categoric să faci asta. În calitatea mea de 
doctor personal şi de prieten, îți spun că e o nebunie. 

— Interzice tot ce vrei, dar eu plec, spuse Johnny. 

Începu să se îmbrace. Pe chipul lui se citea acea expresie de 
preocupare distantă pe care Sam o asocia cu transele. 
Asistenta tresări. 

- Soră, la fel de bine ai putea pleca la camera de gardă, 
spuse Sam. 

Aceasta merse cu spatele spre uşă, rămase acolo o clipă, 
după care plecă. Nedumerită. 

- Johnny, spuse Sam. 

Se duse la el şi-şi aşeză o mână pe umărul lui. 

- Nu tu ai fost devină. 

Johnny se scutură de atingerea lui. 

- Ba sigur că eu am făcut-o, spuse el. Se uita la mine la 
televizor când s-a întâmplat. 

Începu să-şi încheie cămaşa. 

— Ai încercat s-o convingi să-şi continue tratamentul şi nu 
te-a ascultat. 

Johnny se uită la Weizak pentru o clipă, după care reîncepu 
să-şi încheie cămaşa. 

- Dacă nu s-ar fi întâmplat acum, s-ar fi întâmplat mâine, 
săptămâna viitoare, luna viitoare... 

— Sau anul viitor. Sau peste zece ani. 

- Nu. N-ar fi rezistat zece ani şi nici măcar unul singur. Ştii 
lucrul ăsta. De ce eşti atât de îndârjit să te învinovățeşti? Din 
cauza reporterului ăluia îngust la minte? Să fie un fel de 
autocompătimire inversă? O pornire de-a crede că ai fost 
blestemat? 

Chipul lui Johnny se contorsiona. 

— Se uita la mine când s-a întâmplat. N-ai înțeles asta? 
Chiar atât de slab la minte eşti de nu pricepi? 

— Se pregătea să plece într-o călătorie obositoare, taman 
până-n California şi înapoi, chiar tu mi-ai spus asta. Un soi de 
simpozion. Genul de lucru cu o încărcătură profund 
emoțională, din câte ai spus tu. Da? Da. Aproape sigur s-ar fi 


întâmplat atunci. Congestia cerebrală nu vine ca fulgerul din 
cer. 

Johnny îşi încheie jeanşii şi se aşeză, de parcă l-ar fi obosit 
actul îmbrăcării prea tare ca să mai facă altceva. Avea 
picioarele încă goale. 

- Mda, spuse el. Mda, s-ar putea să ai dreptate. 

— Pricepe! în sfârşit pricepe! Slavă Cerului! 

- Dar tot trebuie să merg, Sam. Weizak îşi ridică mâinile în 
aer. 

- Şi ce să faci? Se află în mâinile doctorilor şi ale 
Dumnezeului ei. Aşa se prezintă situaţia. Mai bine ca oricine, 
tu eşti cel care trebuie să înțeleagă asta. 

— Va avea nevoie de mine tata, spuse Johnny reţinut. Şi asta 
o înțeleg. 

- Cum o să mergi? E aproape miezul nopții. 

- Cu autobuzul. O să iau un taxi din fața localului Pete's 
Candlelighter. Încă mai opresc acolo autobuzele celor de la 
Grayhound, nu-i aşa? 

- Nu trebuie să faci asta, spuse Sam. 

Johnny pipăia sub scaun în căutarea papucilor şi nu-i 
găsea. Sam îi luă de sub pat şi i-i dădu. 

- O să te duc eu cu maşina. Johnny ridică ochii spre el. 

— Ai face aşa ceva? 

- Dacă accepțţi să iei un tranchilizant uşor, da. 

- Însă soţia ta... 

Îşi dădu seama într-un fel confuz că singura informaţie 
sigură pe care o avea despre viața personală a lui Weizak era 
că mama lui trăia în California. 

- Sunt divorțat, spuse Weizak. Un doctor trebuie să fie 
disponibil la orice oră din noapte... doar dacă nu e ortoped sau 
dermatolog, nu? Soţia mea a observat că patul e pe jumătate 
mai mult gol decât plin. Aşa încât l-a umplut cu o mulțime de 
alți bărbați. 

— Îmi pare rău, spuse Johnny stânjenit. 

— Ţi-ai pierdut prea mult timp părându-ţi rău, John. 

Chipul lui Sam era blând, însă ochii-i erau severi. 

— Încalță-te. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
1 


De la un spital la altul, gândi Johnny visător, plutind uşor 
pe valul calmant adus de micuța pilulă albastră pe care o 
înghițise înainte ca el şi cu Sam să părăsească Centrul 
Medical şi să urce în El Dorado-ul model '75 al lui Sam. De la 
un spital la altul, de la o persoană la alta, de la o secție la alta. 

Într-un fel deplasat, secret, se bucura de acest drum - era 
pentru prima dată când ieşea din spital într-un răstimp de 
aproape cinci ani. 

Noaptea era liniştită, Calea Lactee se întindea pe cer ca un 
cadran luminos de ceas defect, o lună pe jumătate plină îi 
urmărea de deasupra crengilor copacilor, în vreme ce ei 
mergeau înspre sud, trecând prin Palmyra, Newport, Pittsfield, 
Benton, Clinton. Motorul maşinii torcea molcom în liniştea 
aproape generală. Muzica - Haydn - se auzea în surdină din 
cele patru difuzoare ale casetofonului de bord. 

Am venit la un spital într-o ambulanţă a Serviciului de 
Urgenţe din Cleaves Mills, plec spre altul într-un Cadillac, 
gândi el. Nu permise acestui gând să-l deranjeze. Îi ajungea că 
trebuie să facă acest drum, să se lase purtat pe această 
cărare, să permită grijii față de mama lui, față de noua lui 
abilitate şi față de oamenii care voiau să-i intre cu bocancii în 
suflet (Şi-a cerut-o singur... doar să nu mă atingi, bine?) să se 
odihnească într-un limb temporal. Weizak nu vorbea. Din 
când în când, fredona pasaje din muzica de la casetofon. 

Johnny privi stelele. Se uită la autostrada aproape pustie la 
ora aceea târzie. Se derula fără încetare în fața ochilor lui. 
Trecură prin punctul de taxare de la intrarea în Augusta şi 
Weizak cumpără un bilet de liberă trecere. După aceea, îşi 
continuară drumul - Gardener, Sabbatus, Lewiston. 

Aproape cinci ani, mai mult decât timpul pe care-l petrece un 
criminal la zdup. 

Adormi. 

Visă. 


- Johnny, spuse mama lui în vis. Johnny, fă-mă să mă simt 
bine, însănătoşeşte-mă. 

Era îmbrăcată în haine de cerşetoare. Se țâra spre el pe 
macadam. Avea chipul alb. Genunchii îi sângerau. Păduchi 
albicioşi viermuiau prin părul ei rar. Întindea mâinile 
tremurânde spre el. 

— În tine lucrează puterea Domnului, spuse ea. E o mare 
responsabilitate, Johnny. E o încredințare măreaţă. Trebuie să 
nu-l înşeli încrederea. 

O prinse de mâini, le acoperi cu ale lui şi spuse: 

— Spirite malefice, lăsaţi în pace această femeie. 

Femeia se ridică în picioare. 

- Sunt vindecată! strigă ea cu o voce plină de-o ciudată şi 
îngrozitoare izbândă. Sunt vindecată! 

M-a vindecat fiul meu! Lucrarea lui e mare pe pământ! 

El încercă să protesteze, să-i spună că nu-şi dorea să facă 
lucruri mărețe, sau să vindece, sau să vorbească limbi 
necunoscute, sau să prevadă viitorul, sau să găsească lucruri 
ce fuseseră pierdute. Încercă să-i spună toate acestea, însă 
limba nu voi să se supună ordinului său. După care, pe 
nesimţite, femeia trecu pe lângă el, păşind apăsat de-a lungul 
drumului pietruit, într-o postură aplecată şi servilă, însă, 
cumva, în acelaşi timp arogantă; tuna din gură ca dintr-o 
trompetă: 

— Sunt mântuită! Mântuitorul! Sunt mântuită! Mântuitorul! 

Şi, spre marea lui oroare, observă că în spatele lui se aflau 
mii de oameni, poate milioane, toţi schilozi sau diformi sau 
cuprinşi de groază. Reportera aceea corpolentă era şi ea acolo, 
dorind să afle pe cine vor propune democraţii pentru 
preşedinţie în 1976; era un fermier orb de un ochi, îmbrăcat în 
salopetă, ţinând în mâini fotografia fiului său, un bărbat 
tânăr, zâmbitor, îmbrăcat în uniforma albastră a Forțelor 
Aeriene, care fusese dat dispărut în misiune deasupra 
Hanoiului în 1972, dorind să ştie dacă fiul lui era mort sau 
viu; o femeie tânără care semăna cu Sarah pe ai cărei obraji 
netezi curgeau lacrimile, ţinând deasupra capului un copil cu 
cap hidrocefalic pe care vinele albăstrii ieşeau în evidență ca 


nişte rune blestemate; un bătrân cu degetele transformate în 
gheare de artrită, şi alții. Şirul lor se întindea pe kilometri 
întregi, aşteptau cu răbdare, îl ucideau cu dorințele lor 
nerostite, amenințătoare. 

- Sunt mântuită! continua să scandeze imperativ vocea 
mamei sale. Mântuitorul! Sunt mântuită! Sunt mântuită! 

Încercă să le spună că nu putea nici să-i vindece, nici să-i 
mântuiască, dar, înainte să apuce să deschidă gura pentru a- 
şi nega harul, prima persoană îl prinse şi începu să-l scuture. 

Scuturătura era cât se poate de reală. Era vorba de Weizak, 
care-l prinsese de braţ. O lumină portocalie puternică umplea 
interiorul maşinii, strălucind la fel de puternic ca soarele în 
toiul zilei - era o strălucire coşmarescă, ce preschimba chipul 
lui Sam în chipul unui moroi. Preţ de o clipă, Johnny crezu că 
încă trăia coşmarul, după care observă că lumina venea de la 
felinarele parcării. Şi acestea se pare că se schimbaseră cât 
timp stătuse el în comă. Dintr-un alb orbitor, într-un 
portocaliu ciudat care se lipea de piele ca vopseaua. 

— Unde suntem? întrebă el răguşit. 

- La spital, spuse Sam. La Spitalul General din 
Cumberland. 

- Oh. Bine. 

Se îndreptă de spate. Visul părea să-l părăsească puțin câte 
puţin; încă mai murdărea podeaua minţii sale ca şi nişte 
cioburi mărunte care încă n-au fost măturate. 

— Eşti pregătit să intrăm? 

- Da, spuse Johnny. 

Traversară parcarea împrejmuiți de cântecul suav al 
greierilor din pădure. Gândacii de noapte bâzâiau prin 
întuneric. Imaginea mamei sale încă-l mai domina - dar nu la 
fel de puternic, încât să nu se poată bucura de mirosul subtil 
şi dulce al nopții şi de senzația pe care i-o provoca uşoara 
adiere de vânt pe piele. Avea timp să se bucure de tăria nopții 
şi de sentimentul salubru care-l năpădea. Având în vedere 
motivul pentru care se afla aici, gândul acesta i se părea 
aproape obscen - dar numai aproape. Şi nu voia să-l 
părăsească. 


2 


Herb străbătu coridorul, venind să-i întâmpine, iar Johnny 
observă că tatăl său purta o pereche veche de pantaloni, că îşi 
încălțase pantofii fără să-şi ia şosete şi că rămăsese îmbrăcat 
în cămaşa de la pijama. Acestea îi spuneau multe lui Johnny 
despre felul neaşteptat în care se petrecuse totul. Îi spuneau 
mai multe decât voia el să afle. 

— Fiule, spuse el. 

Părea cumva mai scund. Încercă să mai spună ceva, dar nu 
reuşi. Johnny îl îmbrăţişa şi Herb izbucni în lacrimi. Suspina 
cu fața înfundată în cămaşa fiului său. 

- Tată, spuse el. E în regulă, tată, e în regulă. 

Herb îşi aşeză brațele pe umerii lui şi plânse. 

Weizak îşi întoarse privirea în altă parte şi începu să 
studieze imaginile de pe pereţi, anodine picturi colorate în 
acuarelă ale artiştilor locali. 

Herb începu să se reculeagă. Se şterse la ochi cu braţul şi 
spuse: 

— Uită-te la mine, încă am cămaşa de la pijama pe mine. Şi 
am avut timp să mă schimb înainte să sosească ambulanțţa. 
Cred că nici nu mi-a trecut prin minte să fac asta. Trebuie că 
mă senilizez. 

- Nu, nu te senilizezi. 

— Ei bine, ridică el din umeri. Te-a adus cu maşina prietenul 
tău, doctorul? Frumos din partea dumneavoastră, domnule 
doctor Weizak. 

Sam ridică din umeri. 

- N-a fost nimic. 

Johnny şi cu tatăl său se îndreptară către îngusta sală de 
aşteptare şi se aşezară. 

- Tată, mama se... 

- Se scufundă, spuse Herb. Părea mai calm acum. E 
conştientă, dar se scufundă. A tot întrebat de tine, Johnny. 
Cred că pentru tine a rezistat atât. 

— E vina mea, spuse Johnny. Toate astea sunt din vi... 


Durerea din ureche îl luă prin surprindere şi se uită ţintă, 
uluit, la tatăl lui. Herb îl prinsese de ureche şi i-o sucise 
necruţător. Gata cu schimbul de roluri, când îi plânsese tatăl 
în braţe. Vechiul truc cu răsucitul urechii fusese pedeapsa pe 
care Herb o rezervase greşelilor cele mai grave. Johnny nu-şi 
amintea să-i mai fi răsucit urechea de când avea treisprezece 
ani şi se jucase cu vechiul lor Rambler. Din neatenţie trăsese 
frâna şi bătrâna maşină începuse să alunece încet la vale şi se 
oprise în şopronul din spatele casei. 

- Niciodată să nu spui asta, zise Herb. 

- Iisuse, tată! 

Herb îi dădu drumul, un zâmbet slab tremurându-i în 
coltul buzelor. 

— Ai uitat de răsucitul urechii, hă? Ai crezut probabil că şi 
eu am uitat. N-ai tu un asemenea noroc, Johnny. 

Johnny se uită țintă la tatăl său, încă uluit. 

— Niciodată să nu te mai învinovățeşti. 

- Dar se uita la blestematele alea de... 

— Ştiri, da. Era în extaz, era puternic emoţionată... după 
care era pe podea, sărmana ei gură se deschidea şi se închidea 
de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. - Herb se aplecă mai 
aproape de fiul lui. - Doctorul n-a vrut să-mi spună verde-n 
față, dar mi-a cerut încuviințarea să ia „măsuri eroice”. l-am 
spus să nu facă aşa ceva. Şi ea a comis propriul ei păcat, 
Johnny. A crezut că ştie ce vrea Domnul. Aşa încât, niciodată 
să nu te învinovățeşti pentru greşeala ei. - Lacrimi proaspete îi 
sclipiră în ochi. Vocea lui se înăspri. - Dumnezeu ştie că toată 
viața am iubit-o şi ştie cât de greu mi-a fost în ultima vreme. 
Poate că acesta e chiar lucrul cel mai bun. 

- Pot s-o văd? 

- Da, e la capătul coridorului, camera 35. Te aşteaptă toți, 
inclusiv ea. Încă un lucru, Johnny. Fii de acord cu tot ce-ţi va 
spune. N-o lăsa să moară spunându-şi că a făcut totul în van. 

— Nu. 

Făcu o pauză. 

— Vii cu mine? 

— Nu acum. Poate mai târziu. 


Johnny aprobă din cap şi merse în susul coridorului. 
Intensitatea luminii era slăbită, fiind noapte. Scurtul moment 
petrecut în mijlocul nopţii blânde de vară i se părea acum 
îndepărtat, însă coşmarul pe care-l avusese în maşină i se 
părea foarte apropiat. 


Camera 35. VERA HELEN SMITH, spunea plăcuța de pe 
uşă. Ştiuse el că numele ei mijlociu era Helen? Probabil că da, 
deşi acum nu-şi amintea, însă îşi amintea alte lucruri: cum îi 
adusese, zâmbitoare şi veselă, într-o zi strălucitoare de vară, 
când fuseseră pe plaja de la Old Orchards, un baton de 
înghețată înfăşurat în batistă. Cum jucase el cu mama şi cu 
tata cărți pe chibrituri - mai târziu, după ce chestiunea 
religioasă începuse să-şi pună mai puternic pecetea asupra ei, 
Vera nu mai permisese să țină cărți de joc în casă, nici măcar 
pentru a juca cribbage. Îşi amintea ziua în care îl împunsese o 
albină şi fugise la ea, strigând din toți rărunchii, iar ea îi 
sărutase umflătura şi-i scosese acul cu penseta, după care îi 
înfăşurase rana cu o bucată de material înmuiat în praf de 
copt. 

Împinse uşa în lături şi intră. Ea era doar o vagă siluetă 
cocoşată stând în pat şi Johnny gândi: Aşa arătam şi eu. O 
asistentă îi lua pulsul; se întoarse când se deschise uşa şi 
lumina slabă de pe coridor îi făcu lentilele ochelarilor să 
sclipească. 

- Dumneavoastră sunteți fiul doamnei Smith? - Da. 

— Johnny? 

Vocea ei se ridică dinspre cocoaşa din pat, o voce uscată şi 
cavernoasă, tremurând la apropierea morții cum tremură 
porumbul la suflarea vântului. 

Vocea aceasta - Dumnezeu să-i fie aproape - îi făcu pielea 
de găină. Se apropie mai mult. Partea stângă a feței ei era 
contorsionată, alcătuind o mască rânjită. Mâna de pe 
plapumă era de fapt o gheară. Atac cerebral, gândi el. Ceea ce 
bătrânii numesc şoc. Da. Aşa e mai bine. Aşa şi arată ea. Ca şi 
când ar fi suferit un şoc puternic. 

— Tu eşti, John? 

- Eu sunt, mamă. 

- Johnny? Tu eşti? 

- Da, mamă. 

Se apropie şi mai mult, şi se forță să ia în mână gheara 
aceea osoasă. 

— Îl vreau pe Johnny al meu, spuse ea miorlăit. 


Asistenta îl fulgeră cu o privire plină de milă, iar el se trezi 
că-şi doreşte să-i şteargă privirea cu un pumn în plină față. 

— Vrei să ne laşi singuri? întrebă el. 

- N-ar trebui s-o fac, câtă vreme... 

— Haide, e mama mea şi vreau să petrec un timp cu ea între 
patru ochi, spuse Johnny. Ce zici de asta? 

- Păi... 

— Adu-mi sucul, tată! strigă hârşâit mama lui. Mi se pare c- 
aş putea bea o găleată! 

— Vrei să pleci de aici? strigă el la asistentă. 

Era năpădit de-o durere îngrozitoare căreia nici măcar nu-i 
înțelegea sursa. | se părea a fi o vâltoare coborând în 
întunecimea apelor. Asistenta plecă. 

- Mamă, spuse el, aşezându-se alături de ea. 

Sentimentul acela ciudat de întoarcere a situației nu voia 
să-l părăsească. De câte ori nu şezuse ea pe patul lui cum 
făcea el acum, poate chiar ţinându-l de mâna cu pielea uscată 
şi vorbindu-i? îşi amintea de vremea când încăperea i se părea 
atât de îngustă - ca văzută printr-o membrană placentară 
străvezie, chipul mamei sale aplecându-se asupra lui, tunând 
lent vorbe neauzite în fața lui întoarsă spre tavan: 

- Mamă, spuse el din nou şi sărută cârligul în care se 
transformase mâna ei. 

- Dă-mi cuiele, mă descurc şi singură, spuse ea. 

Ochiul ei stâng părea înțepenit în orbită, celălalt se răsucea 
cu sălbăticie. Era ochiul unui cal împuşcat în viscere. 

— Îl vreau pe Johnny. 

- Mamă, sunt aici. 

— John-ny! John-ny! JOHN-NY! 

- Mamă, spuse el, temându-se că va reveni asistenta. 

- Tu... - Se întrerupse brusc şi capul i se întoarse uşor spre 
el. - Apleacă-te încoace unde să te pot vedea, şopti ea. 

Johnny făcu aşa cum i se ceruse. 

— Ai venit, spuse ea. Mulţumesc. Mulţumesc. 

Lacrimile începură să-i curgă din ochiul sănătos. 

Cel afectat, cel de pe partea care părea că îi împietrise din 
cauza şocului, se uita indiferent în sus. 


— Sigur că am venit. 

- Te-am văzut, şopti ea. Ce putere-a pus Domnul în tine, 
Johnny! Nu ţi-am spus eu? Nu ţi-am spus că aşa va fi? 

- Da, mi-ai spus. 

— Are o misiune pentru tine, spuse ea. Să nu fugi de el, 
Johnny. Să nu te ascunzi în peşteră cum a făcut Ilie sau să-l 
faci să trimită un peşte mare ca să te înghită. Să nu faci asta, 
John. 

- Nu, n-o voi face. 

O ţinea de mâna ca o gheară. Capul îi pulsa. 

— Nu eşti olarul, ci lutul olarului, John. Ţine minte. 

- Bine. 

- Tine minte asta! spuse ea pe o voce stridentă, iar el gândi: 
Iarăşi calcă pe tărâmul lipsei de logică. Însă nu era aşa; cel 
puţin, nu călca pe tărâmul lipsei de logică mai departe decât 
călcase de când ieşise el din comă. 

- Dă ascultare vocii tăcute când aceasta va răsuna, spuse 
ea. 

- Da, mamă. Aşa voi face. 

Capul ei se întoarse încă puțin pe pernă şi... chiar zâmbea? 

— Crezi că-s nebună probabil. - îşi răsuci capul puţin mai 
mult, ca să se poată uita direct în ochii lui. - Dar asta nu 
contează. O să recunoşti vocea când o vei auzi. Îţi va spune ea 
ce trebuie să faci. I-a spus şi lui leremia şi lui Daniel şi lui 
Amos şi lui Abraham. O vei auzi. Iţi va vorbi. Şi, când va face 
asta, Johnny... fă-ţi datoria. 

- Bine, mamă. 

- Ce putere! murmură ea. Vocea îi devenea îngălată şi 
indistinctă. Ce putere-a pus Domnul în tine... eu ştiu... 
Întotdeauna am ştiut... 

Vocea i se stinse. Ochiul sănătos i se închise. Celălalt se 
uită țintă, gol, înainte. 

Johnny şezu alături de ea pentru încă cinci minute, după 
care se ridică să plece. Ţinea mâna pe clanţă şi deschidea uşor 
uşa, când vocea ei uscată, tremurată se auzi din nou, tonul ei 
implacabil înfiorându-l: 

— Fă-ţi datoria, John. 


- Da, mamă. 

Atunci vorbi cu ea pentru ultima dată. Muri la ora opt şi 
cinci minute în dimineața zilei de 20 august. Undeva la nord 
de ei, Walt şi Sarah Hazlett purtau o discuţie despre Johnny, 
care aproape că se transformase într-o ceartă, iar undeva la 
sud de ei, Greg Stillson avea de-a face cu un nemernic de 
primă mână. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
1 


- Nu m-ai înţeles, îi spuse Greg Stillson pe un ton cât se 
poate de răbdător puştiului care şedea în camera de aşteptare 
din spatele secției de poliție din Ridgeway. Puştiul, cu pieptul 
gol, stătea tolănit într-un scaun pliant şi bea o sticlă de Pepsi. 
Zâmbea îngăduitor către Greg Stillson, fără să înțeleagă că 
Greg Stillson nu repeta niciodată mai mult de două ori un 
lucru, înțelegând că în încăpere se afla un nemernic de primă 
mână, însă neînțelegând încă cine era acesta. 

Va trebui să fie ajutat să-şi dea seama de acest lucru. 

Cu forța, dacă era nevoie. 

Afară, dimineața târzie de august era luminoasă şi 
călduroasă. Păsările cântau în copaci. lar Greg simțea că 
împlinirea destinului lui era mai aproape ca niciodată. Din 
această cauză trebuie să aibă grijă cu nemernicul ăsta de 
primă mână. Acesta nu era un nenorocit de motociclist cu 
părul lung, cu un picior deja în groapă; puştiul ăsta mergea la 
facultate, părul lui avea o lungime medie, dar scârțâia de 
curățenie, şi era nepotul lui George Harvey. Nu că-i păsa lui 
George cine ştie ce de el (George luptase în 1945 peste tot prin 
Germania şi avea doar trei cuvinte pentru nenorociții ăştia cu 
păr lung, iar acele cuvinte nu erau La Mulţi Ani), însă-i era 
rudă de sânge. lar George era o persoană influentă în consiliul 
orăşenesc. Vezi ce poți face cu el, îi spusese George lui Greg 
când acesta îl informase că Şeriful Wiffins îl arestase pe fiul 


surorii sale. Însă ochii lui spuseseră: Nu-i face vreun rău. E 
rudă de sânge. Puştiul se uita la Greg cu un dispreț leneş. 

— Am înţeles, spuse el. Ajutorul ăla de şerif, Dawg, mi-a luat 
tricoul şi-l vreau înapoi. Şi-ai face bine tu să înţelegi un lucru. 
Dacă nu-l primesc înapoi, o să asmut pe curu' tău de țărănoi 
întreaga Uniune Americană a Drepturilor Civile. 

Greg se ridică în picioare, se duse la fişierul gri din oțel din 
fața dozatorului de sucuri, îşi scoase inelul cu chei, alese una 
şi deschise un sertar. De deasupra unui morman cu formulare 
în caz de accidente şi de nereguli în trafic, luă un tricou roşu. 
Îl desfăcu, astfel încât înscrisul de pe el să fie vizibil: HAI SĂ 
NE FUTEM IUBITO. 

- Erai îmbrăcat cu asta, spuse Greg pe acelaşi ton calculat. 
Pe stradă. 

Puştiul legănă scaunul pe picioarele din spate şi mai sorbi 
nişte Pepsi. Zâmbetul acela uşor arogant care-i anima buzele - 
aproape că era un rânjet - nu se modifică. 

— Întocmai, spuse el. Şi-l vreau înapoi. E proprietatea mea. 

Pe Greg începu să-l doară capul. Deşteptul ăsta nu-şi dădea 
seama cât de uşor i-ar fi să-l rezolve, încăperea era izolată 
fonic şi se întâmplase de câteva ori ca izolaţia aceasta să 
amortizeze ţipete. Nu - nu-şi dădea seama. Nu înțelegea. 

Nu-ţi pierde însă capul. Nu sări peste cal. Nu răsturna căruța 
cu napi. 

Uşor de spus. De obicei, uşor şi de făcut. Însă, uneori, 
temperamentul lui... temperamentul lui scăpa din hățuri. 

Greg căută în buzunar şi scoase o brichetă marca Bic. 

—- Aşa că poţi să-i spui gestapo-ostului tău de şerif şi 
fascistului de unchiu-meu că Primul Amendament... - Se opri, 
ochii lărgindu-i-se puţin. - Ce vrei să...? Hei! Hei 

Fără să-l bage în seamă şi afişând cel puţin o mină calmă, 
Greg scapără bricheta. Flacăra albastră a Bic-ului apăru cu 
un vup! şi Greg dădu foc tricoului puştiului. Arse nesperat de 
bine. 

Picioarele scaunului pe care şedea puştiul coborâră şi 
puştiul ţâşni spre Greg, încă ţinând în mână sticla de Pepsi. 
Surâsul acela uşor afectat, trufaş, dispăruse, înlocuit de o 


expresie şocată şi surprinsă - înlocuit şi de mânia unui plod 
răsfățat căruia i se făcuse pe plac de prea multe ori. 

Nimeni nu i-a spus lui pricăjit, gândi Greg Stillson şi durerea 
de cap i se înrăutăți. Oh, va trebui să aibă grijă pe viitor. 

— Dă-mi-l! strigă puştiul. 

Greg ţinea tricoul departe de corp; îl prinsese cu două 
degete de la guler, gata să-i dea drumul când avea să ajungă 
flacăra prea aproape de mână. 

- Dă-mi-l, nenorocitule! E-al meu! E-al... 

Greg îşi aşeză mâna în mijlocul pieptului gol al puştiului şi- 
| împinse cât de tare putu - adică foarte tare. 

Puştiul zbură prin cameră, mânia dizolvându-i-se într-un 
şoc incomensurabil şi în ceea ce voia Greg - cel puțin - să 
vadă: frică. 

Lăsă tricoul să cadă pe pardoseala din gresie, ridică sticla 
de Pepsi a puştiului şi turnă ce mai rămăsese înăuntru pe 
tricoul arzând mocnit. Acesta sfârâi amarnic. 

Puştiul se ridica încet în picioare cu spatele lipit de perete. 
Greg îl privi țintă în ochi. Ochii puştiului erau căprui şi foarte, 
foarte larg deschişi. 

- O să încercăm să cădem la înțelegere, spuse Greg şi 
cuvintele rostite i se părură îndepărtate, undeva dincolo de 
bubuitul bolnăvicios din capul lui. 

O să ţinem un scurt seminar chiar aici, în camera asta din 
dos, să vedem cine-i nemernicul. Pricepi ce zic? O să ajungem 
la nişte concluzii. Nu asta vă place vouă, studenților, să 
faceţi? Să ajungeţi la nişte concluzii? 

Puştiul inspiră sacadat. Îşi udă buzele, păru că vrea să 
vorbească, după care ţipă: 

— Ajutor! 

- Mda, ai nevoie de ajutor, sigur că da, spuse Greg. Şi-o să- 
ți ofer eu câtva. 

- Eşti nebun, spuse nepotul lui George Harvey, după care 
strigă iarăşi, mai tare: AJUTOR! 

- Poate că sunt, spuse Greg. Sigur. Dar ce ne interesează pe 
noi, țâcă, este cine-i nemernicul de primă mână. Pricepi ce zic? 


Se uită la sticla de Pepsi pe care-o ţinea în mână şi, dintr-o 
dată, o avântă cu forță de colțul fişierului din oțel. Se sparse 
şi, când văzu puştiul cioburile de pe jos şi gâtul tăios al sticlei 
din mâna lui Greg ațintit spre el, ţipă. Partea din față a 
jeanşilor lui, aproape albită din cauza spălării, se întunecă pe 
dată. Chipul lui căpătă culoarea pergamentului învechit. Şi, 
când păşi Greg spre el, spărgând cioburile de sticlă sub talpa 
bocancilor pe care-i purta fie vară, fie iarnă, se făcu mic lângă 
perete. 

- Când eu ies pe stradă, port o cămaşă albă, spuse Greg. 
Rânjea, arătându-şi dinţii albi. - Uneori port şi cravată. Când 
ieşi tu pe stradă, porţi o buleandră cu o inscripţie scârboasă 
pe ea. Cine-i nemernicul atunci, țâcă? 

Nepotul lui George Harvey scânci ceva. Ochii lui bulbucaţi 
nu se dezlipiră nici măcar pentru o clipă de la sulițele 
transparente ițindu-se inegale din gâtul sticlei pe care o ţinea 
Greg în mână. 

- Eu am stat aici în picioare şi sunt uscat, spuse Greg, 
apropiindu-se uşor de el, iar ţie-ți curge pişatu' pe amândouă 
picioarele până-n pantofi. Cine-i nemernicul, atunci? 

Începu să împungă uşor aerul cu gâtul sticlei spre bustul 
gol şi transpirat al puştiului, şi nepotul lui George Harvey 
începu să plângă. Asta-i genul de puşti care rup ţara-n două, 
gândi Greg. Vinul dens al furiei fermenta, curgea nestăvilit 
prin capul lui. Nemernici împuțiți şi plângăcioşi, cu stomacul 
sensibil ca ăsta. 

Ah, dar nu-i face vreun rău - nu răsturna căruţa cu napi... 

— Eu vorbesc ca o ființă umană, spuse Greg, iar tu vorbeşti 
ca un porc într-o băltoacă, băiete. Cine-i nemernicul atunci? 

Împunse iarăşi aerul cu sticla; una dintre muchiile ciobite 
se afundă uşor în pielea puştiului chiar sub sfârcul drept şi 
scoase la suprafață o boabă mică de sânge. Puştiul urlă. 

- Cu tine vorbesc, spuse Greg. Ai face bine să-mi răspunzi, 
aşa cum le răspunzi profesorilor tăi. Cine-i nemernicul? 

Puştiul se smiorcăi, dar nu scoase nici un sunet distinctiv. 

- Răspunde, dacă vrei să treci examenul ăsta, spuse Greg. 
Îți vărs maţele pe toată podeaua, băiete. 


Şi, chiar în acel moment, vorbise serios. Nu se putea uita 
direct la picătura aceea de sânge; l-ar scoate din minţi dacă ar 
face-o, fie că era vorba de nepotul lui George Harvey, fie că nu. 

— Cine-i nemernicul? 

- Eu, spuse puştiul şi începu să plângă cu suspine ca un 
copilaş speriat de omul negru, de Allamagoosalum care 
aşteaptă în spatele uşii de la dulap în orele târzii ale nopţii. 

Greg zâmbi. Durerea de cap bubuia şi pâlpâia. 

— Păi, e destul de bine, să ştii. E-un început. Încă nu-i încă 
suficient de bine. Vreau să spui: Sunt un nemernic. 

- Sunt un nemernic, spuse puştiul, încă plângând cu 
suspine. 

Mucii îi curgeau din nas şi-i atârnau de la nări într-un 
fuior. Şi-i şterse cu dosul mâinii. 

- Vreau acum să spui: Sunt un nemernic de primă mână. 

— Sunt... sunt un nemernic de primă mână. 

- Mai spune acum încă un singur lucru şi poate că putem 
încheia afacerea. Spune: Mulţumesc pentru că mi-aţi ars 
tricoul ăla infect, domnule primar Stillson. 

Puştiul se încălzise acum şi se vedea deja liber. 

- Mulţumesc pentru că mi-aţi ars tricoul ăla infect. 

Dintr-o mişcare rapidă, Greg trecu unul dintre vârfurile 
ascuțite ale sticlei de-a curmezişul, de la stânga la dreapta 
burții moi a puştiului, creând o dungă sângerie. De-abia dacă 
plesni pielea, însă puştiul urlă de parcă toţi dracii iadului l-ar 
fi încolțit din spate. 

— Ai uitat să spui „domnule primar Stillson”, zise Greg şi 
uite-aşa îşi recapătă controlul. 

Durerea de cap mai zvâcni o dată cu putere chiar între ochi 
şi dispăru. Se uită tâmp la gâtul de sticlă din mână şi de-abia 
dacă-şi mai aminti cum de ajunsese acesta acolo. Ce mare 
prostie. Aproape că aruncase totul pe fereastră din cauza unui 
puşti neisprăvit. 

- Domnule primar Stillson! striga puştiul. Groaza îl 
cuprinsese, inexorabilă, pe de-a întregul. - Domnule primar 
Stillson! Domnule primar Stillson! Domnule pri... 

— Te descurci bine, spuse Greg. 


— ... mar Stillson! Domnule primar Stillson! 

Domnule primar Stillson! Domnule... 

Greg îl lovi puternic cu palma peste față şi puştiul se izbi cu 
capul de perete. Tăcu. Ochii lui erau larg deschişi şi goi. 

Greg se apropie foarte tare de el. Întinse braţele, închise câte 
o palmă pe fiecare dintre urechile puştiului, îi trase capul spre 
el până ce li se atinseră nasurile. Ochii le erau la mai puţin de 
trei centimetri unul de celălalt. 

— Acum, unchiul tău reprezintă o forță în acest oraş, spuse 
el cu calm, ţinând urechile puştiului ca pe nişte mânere. Ochii 
acestuia erau imenşi şi căprui şi înecați în lacrimi. - Şi eu 
sunt o forță - voi fi una - dar nu sunt chiar George Harvey. El 
aici s-a născut, aici a crescut, tot tacâmul. Şi, dacă-i vei 
povesti unchiului tău ce s-a petrecut aici, s-ar putea să-i 
treacă prin minte să mă compromită în Ridgeway. 

Buzele puştiului se mişcau într-o bălmăjeală aproape 
mută. Greg scutură uşor capul băiatului, ţinându-l de urechi, 
lovindu-şi nasurile în mod repetat. 

- S-ar putea să n-o facă... era cam supărat de chestia cu 
tricoul ăla. Dar s-ar putea s-o facă. Legăturile de sânge sunt 
legături puternice. Aşa că, gândeşte-te la asta, fiule. Dacă-i vei 
povesti unchiului tău ce s-a întâmplat aici şi dacă unchiul tău 
îmi face vânt, cred că voi veni pe ascuns şi te voi omori. Crezi 
chestia asta? 

- Mda, şopti puştiul. 

Obrajii lui erau uzi, străluceau. 

- Da, domnule primar Stillson. 

- Da, dom' primar Stillson. 

Greg îl lăsă de urechi. 

- Mda, spuse el. Te-aş omori, dar mai întâi aş spune tuturor 
celor care m-ar asculta cum te-ai pişat pe tine şi cum îţi 
curgeau mucii din nas în timp ce plângeai. 

Se întoarse şi se îndepărtă rapid de el, ca şi când puştiul ar 
fi mirosit rău, şi se duse iarăşi la fişier. Scoase o cutie de 
plasturi Band-Aid dintr-un sertar şi i-o aruncă puştiului, care 
închise speriat ochii şi nu le prinse. Se grăbi să le culeagă de 


pe podea, ca şi când Stillson l-ar putea ataca din nou pentru 
c-a ratat pasa. 

Greg arătă cu degetul: 

- Baia-i acolo. Curăţă-te. O să-ţi las un tricou cu AMICUL 
Ridgeway-ului scris pe el. Vreau să mi-l trimiți prin poştă 
înapoi, curat şi fără pete de sânge. Ne-am înţeles? 

- Da, şopti puştiul. 

- DOMNULE! strigă Stillson la el. DOMNULE! DOMNULE! 
DOMNULE! Poţi ține minte lucrul ăsta? 

- Domnule, gemu puştiul. Dadomnule, dadomnule. 

- Doar nu vă învaţă degeaba să fiți respectuoşi, spuse Greg. 
Nu degeaba. 

Durerea de cap încerca să revină. Inspiră adânc de mai 
multe ori şi o reprimă - stomacul lui însă părea îngrozitor de 
deranjat. 

— Bine, aici se încheie lecţia. Mai vreau doar să-ți dau un 
sfat bun. Să nu faci greşeala de-a te întoarce la facultatea aia 
blestemată a ta în toamnă, sau când te-i întoarce tu, şi să 
începi să-ţi spui că nu e posibil să ţi se fi întâmplat aşa ceva. 
Nu încerca să te amăgeşti cu privire la Greg Stillson. Uită, 
puştiule, e mai bine. Pentru tine, pentru mine şi pentru 
George. Cea mai gravă greşeală din viața ta ar fi să continui 
să-ți spui asta până ce te vei fi convins s-o încerci din nou. 
Poate fi chiar ultima ta greşeală. 

Cu aceasta, Greg plecă, aruncând o ultimă privire 
disprețuitoare puştiului de acolo, cel cu pieptul şi burta 
presărate cu câteva pete de sânge uscat, cu ochii larg deschişi, 
cu buzele tremurând. Semăna cu un copil de zece ani mult 
prea dezvoltat pentru vârsta lui care a fost faultat în timpul 
finalei din Liga de Juniori la fotbal american. 

Greg făcu un pariu mental cu sine însuşi că nu va mai auzi 
despre şi nici nu-l va mai vedea vreodată pe puştiul acesta, şi 
fu un pariu câştigat. Mai târziu în săptămâna aceea, George 
Harvey trecu pe la frizeria unde Greg tocmai se bărbierea şi-i 
mulțumi că „îi băgase mințile în cap” nepotului său. 

— Te pricepi cu puştii ăştia, Greg, spuse el. Nu ştiu... se pare 
că te respectă. 


Greg îi spuse că fusese plăcerea lui. 


2 


În vreme ce Greg Stillson dădea foc în New Hampshire unui 
tricou pe care era inscripționat un mesaj obscen, Walt şi 
Sarah Hazlett luau un mic dejun târziu în Bangor, statul 
Maine. Walt citea ziarul. Aşeză ceaşca de cafea în farfurioară 
şi spuse: - Vechiul tău iubit a apărut în ziar, Sarah. Sarah îi 
dădea lui Denny să mănânce. Era îmbrăcată în capotul de 
baie, părul îi era oarecum în dezordine, avea ochii încă doar pe 
un sfert deschişi. Optzeci la sută din creierul ei era încă 
adormit. Avusese loc o petrecere ieri seară. Oaspetele de 
onoare fusese Harrison Fisher, membru al Congresului din 
partea celui de-al treilea district legislativ din New Hampshire 
de pe vremea când dinozaurii încă mai făceau umbră 
pământului, şi candidat perfect pentru a fi reales anul viitor. 
Fusese un gest politic din partea ei şi a lui Walt să meargă. 
Politic. Acesta era un cuvânt pe care Walt începu să-l 
folosească cu mult mai târziu. El băuse mai mult decât ea, 
iar, în dimineața aceasta, el era deja îmbrăcat şi bine dispus, 
în vreme ce ea se simțea acoperită de-un munte de mizerii. Nu 
era corect. 

- Albastru! remarcă Denny şi scuipă afară un amestec de 
fructe. 

- Nu-i frumos, îi spuse Sarah. Şi către Walt: Vorbeşti de 
Johnny Smith? 

- Unicul şi inimitabilul. 

Ea se ridică şi merse lângă Walt. 

- Nu a păţit nimic, nu-i aşa? 

— Se simte bine şi sfidează nenorocul, după cum scrie aici, 
spuse Walt sec. 

Avea o vagă bănuială că s-ar putea să fie ceva legat de ceea 
ce i se întâmplase ei când mersese să-l vadă pe Johnny, însă 
dimensiunea titlului o uimi: PACIENT TREZIT DIN COMĂ DĂ 
DOVADĂ DE ABILITĂȚI METAPSIHICE LA O TULBURĂTOARE 
CONFERINŢĂ DE PRESĂ. Ştirea stătea sub semnătura lui 


David Bright. Fotografia ce însoțea articolul îl reprezenta pe 
Johnny arătând încă slăbit şi, în lumina necruțătoare a 
blițului, năucit, inspirând milă, aplecat cum stătea deasupra 
corpului întins pe podea al unui bărbat pe care legenda de la 
subsol îl numea Roger Dussault, reporter la ziarul local din 
Lewiston. Un Reporter Leşină după Revelaţție, spunea legenda 
de la subsol. 

Sarah se cufundă în scaunul de lângă Walt, luă ziarul şi 
începu să citească articolul. Acest fapt nu-l mulțumi pe 
Denny, care începu să lovească în tava scaunului său special, 
cerând obişnuitul ou de dimineaţă. 

— Cred că eşti chemată, spuse Walt. 

— Vrei să-i dai tu să mănânce, iubire? Oricum, de la tine 
mănâncă mai bine. 

Continuare la pag. 9, col. 3. Ea deschise ziarul la pagina 
nouă. 

- Cu linguşeala poţi ajunge oriunde, spuse Walt bine 
dispus. Îşi dădu jos bluza de la trening şi îmbrăcă şorțul ei de 
bucătărie. - Uite că vin, amice, spuse el şi începu să-i dea lui 
Denny să mănânce oul. 

Când termină de citit articolul, Sarah o luă de la capăt şi-l 
mai citi o dată. Privirea i se tot întorcea la fotografia aceea, la 
chipul buimăcit, îngrozit al lui Johnny. Oamenii stând la 
distanță de Dussault se uitau la Johnny cu o expresie aproape 
de frică. Asta o putea înţelege. Îşi amintea de momentul în 
care îl sărutase şi de mina aceea ciudată, preocupată care-i 
stăpânise atunci lui chipul. Iar, când îi spusese unde să caute 
verigheta demult pierdută, ei i se făcuse frică. 

Însă, Sarah, tu nu te temeai tocmai de acelaşi lucru ca şi ei, 
nu-i Aşa? 

- Încă puţin, uriaşule, spunea Walt, parcă de la o mie de 
kilometri depărtare. 

Sarah ridică ochii spre ei: stăteau împreună într-o trâmbă 
prăfoasă de lumină, şorțul ei de bucătărie se legăna între 
genunchii lui Walt, şi brusc i se făcu iarăşi frică. Văzu inelul 
scufundându-se pe fundul bideului, rotindu-se întruna. Auzi 
clinchetul slab atunci când acesta atinse porțelanul. Se gândi 


la măşti de Halloween, la puştiul acela spunând: Ador să-l văd 
pe tipu' ăsta încasând-o. Se gândi la promisiuni făcute şi 
niciodată respectate, şi ochii i se îndreptară spre chipul acesta 
slab din ziar, uitându-se la ea cu o mirare atât de buimacă, de 
amarnică. 

— ... smecherie, oricum, spuse Walt, atârnând şorţul în 
cuier. 

Reugşise să-l facă pe Denny să mănânce oul, bucăţică cu 
bucăţică, iar acum fiul şi moştenitorul lor bea mulțumit din 
sticla cu suc natural. 

— Hă? 

Sarah ridică ochii atunci când Walt se apropie de ea. 

— Am spus că, pentru cineva care trebuie să aibă de achitat 
facturi de spitalizare în valoare de aproape jumătate de milion 
de dolari, e o şmecherie a dracu' de bună. 

- Despre ce vorbeşti? Cum adică, şmecherie? 

— Simplu, spuse el, aparent neobservând mânia ei. Ar putea 
scoate şapte, poate zece mii de dolari scriind o carte despre 
accident şi despre comă. Dar, dacă a ieşit din comă cu puteri 
metapsihice, nimic nu-i mai stă în cale. 

— Asta-i o acuzaţie a dracu de gravă! spuse Sarah şi vocea ei 
era gâtuită de nervi. 

Walt se întoarse spre ea, mina lui fiind mai întâi una 
surprinsă, după care una înțelegătoare. Expresia înțelegătoare 
o înfurie şi mai tare. Dacă ar fi primit câte zece cenți de fiecare 
dată când crezuse Walt Hazlett că o înțelege, ar fi putut zbura 
către Jamaica la clasa întâi. 

— Uite, îmi pare rău că am deschis subiectul, spuse el. 

—- Johnny n-ar minţi niciodată, aşa cum nici papa n-ar... n- 
ar... ştii tu. 

El izbucni în râs şi, în clipa aceea, ea aproape că-i luă 
ceaşca de cafea şi i-o aruncă în față. În schimb, îşi împreună 
palmele sub masă şi strânse tare. Denny se holbă la tatăl lui, 
după care izbucni şi el în râs. 

- Iubito, spuse Walt. Nu am nimic cu el, nu am nimic cu 
ceea ce face el. De fapt, îl respect pentru asta. Dacă beşinosul 
ăla bătrân de Fisher se poate transforma dintr-un avocat falit 


într-un milionar, după cincisprezece ani petrecuţi în Camera 
Reprezentanţilor, atunci ar trebui să fie dreptul neîndoielnic al 
tipului acesta să adune cât mai mult poate făcând pe 
metapsihicul... 

- Johnny nu minte, repetă ea fără vlagă. 

- E o şmecherie pusă la cale să-i prostească pe cei care 
citesc tabloidele şi care aparțin Clubului de Carte Univers, 
spuse el voios. Deşi recunosc că un strop de clarviziune ar 
prinde bine la alegerea juraților pentru blestematul ăsta de 
proces al lui Timmons. 

- Johnny Smith nu minte, repetă ea, şi-l auzi pe el 
spunând: Ti-a alunecat de pe deget. Puneai ustensilele lui de 
bărbierit într-unui dintre buzunarele laterale şi, pur şi simplu, 
ţi-a alunecat... Du-te în pod şi uită-te, Sarah. Însă nu-i putea 
spune de acest lucru lui Walt. Walt nu ştia că fusese să-l vadă 
pe Johnny. 

N-ai greşit cu nimic mergând să-l vezi, îi spuse, neliniştită, 
vocea minții. 

Nu, dar cum ar reacţiona el la aflarea veştii că aruncase 
prima ei verighetă în toaletă şi că trăsese apa? S-ar putea să 
nu înțeleagă neaşteptata străfulgerare de teamă care o 
împinsese la acest gest - acelaşi gen de teamă pe care o vedea 
ea reflectată pe chipurile din ziar şi, într-o anume măsură, 
chiar pe chipul lui Johnny. Nu, s-ar putea ca Walt să nu 
înțeleagă deloc acest lucru. La urma urmei, gestul de a-ţi 
arunca verigheta în vasul de la toaletă şi de a trage apoi apa 
era încărcat de-un anume simbolism vulgar. 

- Prea bine, spunea Walt, nu minte. Dar eu pur şi simplu 
nu pot crede... 

Sarah spuse cu calm: 

— Uită-te la oamenii din spatele lui, Walt. Uită-te la fețele 
lor. Ei cred. 

Walt aruncă fotografiei o privire furtivă. 

— Sigur, aşa cum crede un puşti într-un magician atunci 
când acesta îşi face numărul. 

- Crezi că tipul ăsta, Dussault, a fost un... cum îi zice?... O 
victimă plătită? Potrivit articolului, el şi cu Johnny nu s-au 


întâlnit niciodată înainte. 

— Aşa se face când vrei să prindă iluzia, Sarah, spuse Walt 
îngăduitor. Pe un magician nu-l avantajează să scoată 
iepurele dintr-o bască, ci doar dintr-un joben. Fie ştia Johnny 
Smith ceva dinainte, fie a făcut o prezumție a naibii de bună 
bazându-se pe comportamentul lui Dussault de la fața 
locului, însă, repet, îl respect pentru asta. A stârnit nişte 
valuri frumoase. Dacă se va alege şi cu nişte bănuţi, cu atât 
mai bine pentru el. 

În clipa aceea, Sarah îl uri, îl dispreţui pe acest bărbat cu 
care se căsătorise. De fapt, partea opusă bunătăţii, fidelității şi 
simțului său sănătos al umorului nu era chiar atât de 
îngrozitoare - era doar încredințarea, aparent încrustată în 
zidul de piatră al inimii sale, că toată lumea caută să iasă pe 
primul loc, fiecare folosindu-se de propriile lui sau propriile ei 
accesorii. În dimineaţa aceasta, l-ar fi putut face chiar şi pe 
Harrison Fisher retrograd bătrân şi obez; seara trecută râsese 
cu hohote la istorisirile lui Fisher cu Greg Stillson, primarul 
scrântit al cine-ştie-cărui-orăşel, care se părea că e suficient 
de scrântit să candideze ca independent pentru un fotoliu în 
Cameră la alegerile de anul viitor. 

Nu, în lumea în care trăia Walt Hazlett, nimeni nu deținea 
puteri metapsihice şi nu existau eroi, iar doctrina potrivit 
căreia sistemul-trebuie-schimbat-din-interior era atotputernică. 
Era un om bun, echilibrat, îi iubea pe ea şi pe Denny, însă, 
dintr-o dată, inima ei striga cu putere după Johnny şi după 
cei cinci ani de care fuseseră privaţi şi pe care i-ar fi putut 
petrece împreună. Sau după o viaţă întreagă pe care ar fi 
putut-o petrece împreună. După un copil cu părul ceva mai 
întunecat la culoare. 

— Ai face bine să te pui în mişcare, iubire, spuse ea cu voce 
scăzută. O să-l scoată pe tipul vostru, pe Timmons, la bursa 
de mărfuri sau cine ştie ce altceva. 

— Sigur. - îi zâmbi, trăgând linie, încheind şedinţa. - încă 
prieteni? 

— Încă prieteni. 

Dar a ştiut unde era inelul. A ştiut. 


Walt o sărută, cu mâna dreaptă atingând-o uşor pe ceafă. 
Întotdeauna mânca acelaşi lucru la micul dejun, întotdeauna 
o săruta în acelaşi fel, într-o bună zi se vor muta la 
Washington şi nimeni nu avea puteri metapsihice. 

Cinci minute mai târziu, el plecase, ieşind cu spatele pe 
Pond Street în micuța lor Pinto roşie, claxonând scurt cum 
făcea de obicei şi îndepărtându-se. Rămase singură cu Denny, 
care aproape că se sugruma încercând să coboare pe sub tava 
montată la scaunul special. 

- Nu aşa se face, zvârlugă mică, spuse Sarah, traversând 
bucătăria şi desprinzând tava de la locul ei. 

— Albastru! spuse Denny, dezgustat de întreaga tărăşenie. 

Speedy Tomato**, motanul lor, intră nonşalant în bucătărie 
cu obişnuitul lui mers lent, legănând din şolduri ca un 
delincvent juvenil, iar Denny îl înhaţă, scoțând chicoteli 
scurte. Speedy îşi lăsă urechile pe spate şi parcă se resemna. 

Sarah zâmbi uşor şi curăță masa. Inerţie. Un corp în repaos 
tinde să rămână în repaos, iar ea era în repaos. Să nu se lege 
de partea întunecată a lui Walt; şi ea o avea pe a ei. Nu 
intenționa să facă altceva de Crăciun decât să-i trimită lui 
Johnny o felicitare. Aşa era mai bine, mai sigur - fiindcă un 
corp în mişcare tinde să-şi continue mişcarea. Viaţa ei era 
bună aşa cum era. Trecuse peste povestea cu Dan, trecuse 
peste povestea cu Johnny, cel care fusese atât de nedrept luat 
de lângă ea (insă atâtea lucruri sunt nedrepte în lumea 
aceasta), trecuse prin propriile ei ape zbuciumate ca să ajungă 
la aceste ape liniştite, şi aici avea de gând să rămână. 
Bucătăria năpădită de lumina soarelui nu era un loc rău. Era 
spre binele ei să uite de bâlciurile săteşti, de Roţi ale Norocului 
şi de chipul lui Johnny Smith. 

Când lăsă apa să curgă în chiuvetă pentru a spăla vasele, 
deschise radioul şi prinse începutul buletinului de ştiri. Prima 
ştire o făcu să îngheţe cu o farfurie tocmai spălată într-o 
mână, uitându-se uşor contemplativ dincolo de micuța lor 
grădină din spatele casei. Mama lui Johnny suferise un atac 
cerebral în vreme ce urmărea reportajul cu conferința de presă 


a fiului ei. Murise în dimineața aceasta, cu mai puţin de-o oră 
în urmă. 

Sarah îşi usca mâinile, închise radioul şi-l luă cu forța pe 
Speedy Tomato din mâinile lui Denny. Îşi duse fiul în 
sufragerie şi-l puse în rotomobil. Denny protestă cu strigăte 
puternice şi pătimaşe de indignare, pe care ea nu le băgă în 
seamă. Se duse la telefon şi sună la Centrul Medical Eastern 
Maine. O operatoare care părea obosită să repete într-una 
aceeaşi informaţie îi spuse că John Smith părăsise Centrul din 
proprie inițiativă, ieri, cu puţin înainte de miezul nopții. 

Aşeză receptorul în furcă şi se aşeză într-un scaun. Denny 
continua să plângă în rotomobil. Apa curgea în chiuveta din 
bucătărie. După o vreme, se ridică, merse în bucătărie şi o 
închise. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
1 


Reporterul de la Inside View îşi făcu apariția pe 16 
octombrie, la puţină vreme după ce-şi luase Johnny 
corespondenţa de la cutia poştală. 

Casa tatălui său era amplasată cam departe de drum; 
parcarea din față presărată cu pietriş era lungă de aproape 
patru sute de metri, trecând printr-un pâlc des de molizi şi de 
pini din a doua generaţie. Johnny făcea drumul până la cutia 
poştală şi înapoi în fiecare zi. Prima dată, se întorsese pe 
verandă tremurând de extenuare, picioarele arzându-i ca 
focul, şchiopătând atât de pronunţat încât, de fapt, mersul era 
o împleticeală. Acum însă, la o lună şi jumătate de la acea 
primă dată (când parcursese cei opt sute de metri într-o oră), 
plimbarea aceasta devenise una dintre plăcerile lui zilnice, 
ceva ce aştepta cu nerăbdare. Nu corespondența în sine, ci 
plimbarea. 

Începuse să spargă lemne pentru iarna care se apropia, o 
îndeletnicire pentru care Herb voise să angajeze pe cineva, 


având în vedere că el însuşi era ocupat cu o lucrare de interior 
la o casă pe care o construia în Libertyville. 

- Recunoşti clipa când bătrânețea începe să ţi se uite peste 
umăr, John, îi spusese cu un zâmbet. 

Atunci când începi să cauţi lucrări de interior de îndată ce 
toamna e pe sfârşite. 

Johnny urcă scările spre verandă şi se aşeză în scaunul de 
răchită de lângă banca-leagăn, scoțând un geamăt slab de 
uşurare. Îşi propti piciorul drept pe balustrada verandei şi, cu 
o grimasă de durere, se folosi de mâini să-l ridice şi pe stângul. 
O dată acest lucru făcut, începu să-şi deschidă corespondența. 

Se redusese mult aceasta în ultima vreme. În primele 
săptămâni după ce se întorsese în Pownal, primise uneori 
chiar şi două duzini de scrisori şi opt sau nouă colete pe zi, 
cele mai multe retrimise de la Centrul Medical, câteva 
expediate către Oficiul Poştal din Pownal (cu diferite variante 
de ortografiere: Pownell, Poenul şi, într-un caz memorabil, 
Poonuts*). 

Cele mai multe dintre ele erau de la nişte oameni 
debusolați, care păreau că trec prin viaţă orbecăind după un 
far călăuzitor. Îi scriseseră copii care-şi doreau autograful lui, 
femei care voiau să se culce cu el, atât bărbaţi cât şi femei 
care-i cereau sfatul în privința eşecului în dragoste. Unii îi 
trimiseseră amulete. Unii horoscoape. Foarte multe dintre 
scrisori erau de factură religioasă şi, în aceste misive greşit 
ortografiate, scrise de obicei cu litere mari şi atent trasate, 
însă doar cu un pas mai avansate de mâzgăliturile unui elev 
eminent din clasa primară, Johnny intuise fantoma mamei 
sale. 

Era un profet, îl asigurau aceste scrisori, venit să conducă 
obositul şi deziluzionatul popor american pe drumul afară din 
sălbăticii. El era un semn că Ultimele Vremuri se apropiau. 
Până la această dată, 16 octombrie, primise opt exemplare din 
Fosta Măreaţă Planetă Pământ a lui Hal Lindsey - mama sa cu 
siguranță ar fi fost de acord cu aceasta. Era îndemnat să 
proclame natura divină a lui Christos şi să pună capăt 
moralei desfrânate a tinerilor. 


Scrisorile acestea erau echilibrate de contingentul celor 
negative, care era mai restrâns, dar la fel de ritos articulat - 
chiar dacă, de obicei, marcat de anonimat. Unul dintre 
corespondenţi, scriind cu un creion negricios pe o foaie 
galbenă de hârtie, îl proclama Antichristul şi-l îndemna să se 
sinucidă. Patru sau cinci dintre expeditori îl întrebaseră ce 
simți când îți omori propria mamă. Mulţi îi scriau ca să-l 
acuze că pusese la cale o înşelătorie. Un spirit ager scrisese: 
„PRECOGNIŢIE, TELEPATIE, CĂCAT! SUGE-MI-AlL PULA, 
PĂSĂROI EXTRASENZORIAL CE EŞTI! 

Şi mai trimiteau şi diverse lucruri. Asta era partea cea mai 
neplăcută. 

În fiecare zi, la drumul de întoarcere acasă, Herb se oprea la 
oficiul poştal din Pownal şi lua coletele prea mari să intre în 
cutia lor poştală. Biletele care însoțeau obiectele erau în 
esență aceleaşi: un strigăt redus ca intensitate. Spune-mi, 
spune-mi, spune-mi. 

Fularul acesta i-a aparținut fratelui meu, care a dispărut 
într-o excursie de pescuit în munţii Allagash în 1969. Am un 
puternic sentiment că încă mai trăieşte. Spune-mi unde se 
află. 

Rujul acesta de buze l-am luat din trusa de machiaj a soției 
mele. Cred că are o aventură, dar nu sunt sigur. Spune-mi 
dacă are. 

Aceasta e brăţara de identificare a fiului meu. Nu mai vine 
în ultima vreme direct acasă de la şcoală, stă afară până la ore 
târzii, mi-e o frică, de mor. Spune-mi ce se petrece. 

O femeie din Carolina de Nord - Dumnezeu ştie de unde 
aflase de el; conferința de presă din august nu fusese preluată 
de mass-media națională - îi trimisese o bucată de lemn 
înnegrit. li arsese casa din temelii, explica ea în scrisoare, şi 
soțul şi doi dintre cei cinci copii ai ei muriseră în incendiu. 
Pompierii din Charlotte spuseseră că focul se aprinsese din 
cauza unor cablaje prost îmbinate, însă ea pur şi simplu nu 
putea accepta această explicaţie. Trebuie să fi fost o mână 
criminală. Voia ca Johnny să atingă relicva trimisă împreună 
cu scrisoarea şi să-i spună cine o făcuse, în aşa fel ca 


monstrul acela să-şi petreacă restul vieții putrezind în 
închisoare. 

Johnny nu răspunse la nici o scrisoare şi returnă 
expeditorilor toate obiectele (până şi bucata de lemn 
carbonizat) pe cheltuială proprie şi fără vreun alt comentariu. 
Atinsese într-adevăr unele dintre ele. Cele mai multe, cum se 
întâmplase şi cu bucata înnegrită de grindă trimisă de femeia 
aceea lovită de necaz din Charlotte, nu-i spuseseră nimic. 
Însă, când atinsese câteva dintre ele, în minte i se iviseră 
imagini neliniştitoare, asemenea unor vise în stare de trezie. În 
cele mai multe cazuri, de-abia dacă înțelegea ceva; imaginea 
se forma şi dispărea în câteva secunde, lăsându-l fără absolut 
nimic concret, doar cu un sentiment. Însă unul dintre 
obiecte... 

Fusese vorba de femeia aceea care-i trimisese fularul în 
speranța că va afla ce se întâmplase cu fratele ei. Era un fular 
alb, croşetat, deloc diferit de alte un milion de fulare. Dar, pe 
când îl împacheta, sentimentul palpabilității casei tatălui său 
dispăruse, iar sonorul televizorului din cealaltă încăpere se 
ridicase şi scăzuse, se ridicase şi scăzuse, până ce devenise 
sunetul somnolent al insectelor vara şi bolborositul îndepărtat 
al unei ape curgătoare. 

În nările lui, mirosurile pădurii. Trâmbe verzi de lumină 
străbătând printre crengile copacilor bătrâni şi înalți. 
Pământul fusese jilav în ultimele aproximativ trei ore, apos, 
aproape mlăştinos. Era speriat, foarte speriat, însă îşi păstrase 
cumpătul. Dacă te pierdeai în vastele păduri din nord şi intrai 
în panică, la fel de bine îți puteau ciopli deja lespedea 
funerară. Continuase să meargă spre sud. Trecuseră două zile 
de când se pierduse de Stiv şi de Rocky şi de Logan. 
Campaseră cu toții lângă (informaţia aceasta însă nu voise să 
se arate, se afla în zona moartă) un curs de apă, dădeau la 
păstrăvi, şi fusese numai vina sa blestemată; fusese cam a 
dracu' de beat. 

Îşi vedea acum rucsacul sprijinit de trunchiul doborât, 
acoperit de muşchi şi alb al unui copac ale cărui crengi ieşeau 
ici şi colo din verdeața împrejmuitoare, asemenea unor oase, 


îşi vedea rucsacul, da, însă nu putea ajunge la el fiindcă se 
îndepărtase câţiva paşi pentru a se uşura şi fiindcă păşise 
într-un loc cu adevărat apos, se scufundase în noroi până 
aproape la buza bocancilor L. L. Beans, şi încercase să iasă de 
acolo, să găsească un loc mai uscat unde să-şi facă nevoile, 
dar nu mai reuşise. Nu reuşise să iasă pentru că nu era de 
fapt noroi. Era... altceva. 

Rămase locului, uitându-se în jur, căutând fără succes ceva 
de care să se poată apuca, aproape izbucnind în râs la cât de 
idiot putuse fi să calce într-o groapă cu nisip mişcător în 
vreme ce-şi căuta un loc de pişare. 

Rămase locului, la început convins că trebuie să fie o 
groapă deloc adâncă, în cel mai rău caz se putea scufunda 
până la glezne, nimic altceva decât o poveste bună de spus 
după ce va fi găsit. 

Rămase locului şi panica adevărată nu începu să-şi facă 
sălaş în el până ce nisipul mişcător nu i se revărsă implacabil 
mai sus de genunchi. Atunci începu să se lupte, uitând că, 
dacă reuşeai performanța de-a călca în nisip mişcător, trebuia 
să rămâi cât mai imobil. Cât ai clipi, nisipul îl înghiți până la 
brâu, după care îl acoperi până la piept, sorbindu-l aidoma 
unor imense buze maro, împiedicându-l să respire; începu să 
strige şi nu veni nimeni, nimic nu veni, cu excepţia unei 
veverițe grăsulii care-şi alesese să treacă pe trunchiul doborât 
al copacului şi care se opri călare pe rucsacul lui şi se uită la 
el cu ochii ei sclipitori, negri. 

Acum era îngropat până la gât, mirosul bogat, maroniu al 
nisipului îi umplea nările, iar strigătele lui se subțiară şi se 
gâtuiră în vreme ce nisipul mişcător îi scotea implacabil aerul 
din plămâni. Păsările zburau vioaie, ciripeau, se cicăleau una 
pe alta, trâmbele verzi de lumină asemănătoare cu nişte bare 
mate de cupru cădeau printre frunzele copacilor, iar nisipul 
mişcător se înălță până deasupra bărbiei lui. Singur, va muri 
singur; deschise gura să mai strige o ultimă dată şi nu se auzi 
nici un strigăt, fiindcă nisipul i se scurse în gură, i se revărsă 
peste limbă, îi curse printre dinţi în pârâiaşe subțiri, înghiți 
nisip mişcător, iar strigătul nu se mai auzi... 


Johnny îşi revenise din această transă acoperit de-o 
transpiraţie rece, cu carnea încrețită pe oase şi cu pielea de 
găină, cu fularul strâns puternic între mâini, respirând 
sacadat, gâtuit. Aruncase fularul pe podea şi acesta aterizase 
acolo aidoma unui şarpe alb, încovrigat. Nu mai voise să-l 
atingă din nou. Tatăl lui îl aşezase într-un plic şi-l trimisese 
înapoi prin poştă. 

Acum însă, spre norocul lui, corespondența începuse să se 
subțieze. Nebunii lumii descoperiseră altă ţintă către care să- 
şi îndrepte obsesiile publice şi private. Nu-l mai sunau 
reporterii pentru a le acorda interviuri, în parte pentru că-şi 
schimbase numărul de telefon cu unul nelistat, în parte 
pentru că povestea lui se răsuflase. 

Roger Dussault scrisese un articol lung şi mânios în ziarul 
la care lucra şi la care era redactor-şef adjunct. Numise 
întreaga poveste o înşelătorie plină de cruzime şi lipsită de bun 
gust. Johnny se documentase cu privire la incidentele din 
trecutul mai multor reporteri care puteau să vină la 
conferința de presă, doar pentru orice eventualitate. Da, 
recunoscuse el, porecla surorii sale Anne fusese Terry. Murise 
la o vârstă tânără şi era posibil ca amfetaminele să fi fost în 
parte de vină pentru aceasta. Însă toate astea erau informaţii 
accesibile oricui voia să le descopere. Făcuse ca totul să pară 
suficient de logic. Articolul nu explicase cum putuse Johnny, 
care nu ieşise deloc din spital, să ajungă să dețină acele 
„informaţii accesibile”, însă acesta fusese probabil un 
amănunt pe care cei mai mulți cititori îl trecuseră cu vederea. 
Lui Johnny nu putea să-i pese mai puţin. Incidentul se 
încheiase, iar el nu avea intenţia să mai iste altele. La ce ar fi 
ajutat să-i scrie doamnei aceleia care-i trimisese fularul şi să-i 
spună că fratele ei se înecase, țipând, în nisip mişcător, fiindcă 
mersese în direcția greşită în căutarea unui loc unde să se 
uşureze”? l-ar fi adus pacea în suflet sau ar fi ajutat-o să-şi 
trăiască pe viitor viața mai tihnită? 

Corespondența de astăzi consta doar din şase scrisori. O 
vedere de la vărul lui Herb din Oklahoma. O doamnă care-i 
trimitea lui Johnny un crucifix cu PRODUS ÎN TAIWAN 


imprimat pe picioarele lui Christos în litere mici, aurite. Mai 
era un mesaj scurt de la Sam Weizak. Şi un plic mic a cărui 
adresă de expediție îl făcu să clipească convulsiv şi să se 
îndrepte de spate. S. Hazlett, Pond Street nr. 12, Bangor. 

Sarah. Desfăcu plicul, rupându-l. 

Primise un mesaj de condoleanţe din partea ei, la două zile 
după ce se încheiase ceremonia funerară a mamei sale. Acela 
conținuse, scrise de mâna ei sigură, cu literele înclinate uşor 
în dreapta, următoarele: „Johnny - îmi pare atât de rău că s-a 
întâmplat asta. Am auzit la radio că s-a stins mama ta - în 
unele privințe, acesta mi s-a părut cel mai nedrept lucru 
dintre toate, că durerea ta personală a fost adusă la 
cunoştinţa publicului larg. Poate că nu-ţi aminteşti, dar am 
discutat puțin despre mama ta în seara în care ai avut 
accidentul. Te-am întrebat cum crezi că ar reacționa dacă ai 
aduce acasă o catolică nepracticantă şi tu ai spus că ar zâmbi 
şi că mi-ar ura bun venit şi că mi-ar servi câteva pilde 
religioase. Felul în care ai zâmbit m-a făcut să-mi spun că o 
iubeşti. Ştiu de la tatăl tău că se schimbase, însă mare parte 
din această schimbare s-a petrecut pentru că te iubea foarte 
mult şi pentru că nu putea accepta ceea ce se întâmplase. Şi, 
într-un sfârşit, cred că i-a fost răsplătită credința. Te rog, 
acceptă condoleanţele mele, şi dacă te pot ajuta cu ceva, acum 
sau mai târziu, te rog să apelezi la prietena ta - Sarah.” 

Aceasta fusese una dintre scrisorile cărora le răspunsese, 
mulțumindu-i atât pentru mesaj, cât şi pentru gândul bun. 
Scrisese cu grijă, temându-se că s-ar putea înşela singur şi ar 
putea spune ceea ce nu trebuia. Acum, ea era o femeie 
căsătorită, un fapt care depăşea puterea lui de-a schimba 
lucrurile, însă îşi amintea într-adevăr discuţia lor despre 
mama lui - şi atât de alte, multe, lucruri din acea seară. 
Biletul ei îi trezise toate aceste amintiri, iar el îi răspunsese 
într-un ton dulce-amar care era mai degrabă amar decât 
dulce. Încă o mai iubea pe Sarah Bracknell şi trebuia să-şi 
reamintească întruna că acea Sarah dispăruse, că fusese 
înlocuită de o altă femeie cu cinci ani mai în vârstă şi mamă a 
unui băiețel. 


Acum, Johnny scoase o singură foaie de hârtie din plic şi-o 
scrută rapid eu privirea. Ea şi cu fiul ei se îndreptau spre 
Kennebunk pentru a-şi petrece o săptămână cu fosta colegă de 
cameră a lui Sarah din timpul facultăţii, o fată pe care acum o 
chema Stephanie Constantine şi pe care atunci o chemase 
Stephanie Carsleigh. Spunea că s-ar putea ca el saşi aducă 
aminte de ea, dar Johnny nu-şi aducea. În orice caz, Walt 
trebuia să rămână în Washington pentru trei săptămâni cu 
nişte afaceri legate atât de firmă, cât şi de partid, iar Sarah se 
gândea că poate, într-o după-amiază, ar putea veni în Pownal 
să-i vadă pe el şi pe Herb, dacă nu era vreun deranj. 

„Mă poţi suna la numărul de telefon al lui Steph, 814-6219, 
oricând între 17 şi 23 octombrie. Desigur, dacă te-ar face să te 
simți cumva incomod, sună-mă doar şi spune-mi, fie aici 
acasă, fie în K'bunk. O să înțeleg. Multă dragoste amândurora 
- Sarah.” 

Ținând scrisoarea într-o mână, Johnny se uită dincolo de 
curte, spre pădurea care se arămise şi se aurise parcă doar în 
ultima săptămână. În curând, frunzele vor începe să cadă şi- 
atunci va veni vremea iernii. 

Multă dragoste amândurora - Sarah. Îşi trecu gânditor 
degetele peste aceste cuvinte. Ar fi mai bine să n-o sune, să 
nu-i scrie, să nu facă nimic, gândi el. Va pricepe ea mesajul. 
Ca şi femeia care-i trimisese fularul - la ce i-ar fi folosit să-i 
răspundă? De ce să loveşti un câine care doarme? Probabil că 
Sarah putea să folosească expresia aceea, cu multă dragoste, 
fără urmă de regret, însă el nu putea. El nu trecuse peste 
durerile trecutului. Pentru el, timpul fusese pliat, sigilat şi 
mutilat într-un fel plin de cruzime. Potrivit curgerii lui 
interioare a timpului, ea-i fusese iubită cu doar şase luni în 
urmă. Putea accepta la nivel intelectual coma şi pierderea 
timpului, sentimental, însă, refuza să le înțeleagă. Îi fusese 
greu să răspundă la mesajul ei de condoleanţe, însă, când 
scriai un bilețel, aveai mereu posibilitatea să mototoleşti 
hârtia şi s-o iei de la capăt dacă lucrurile evoluau în direcția 
greşită, dacă începeau să treacă dincolo de hotarele prieteniei, 
prietenie care era acum singura formă de relaţie care le era 


permis s-o întrețină. Dacă ar vedea-o, ar putea face sau spune 
lucruri prosteşti. Era mai bine să n-o sune. Era mai bine să 
lase totul să se scufunde. 

Însă o va suna, gândi el. O va suna şi-o va invita la el. 

Încurcat, vâri hârtia înapoi în plic. 

Soarele se reflectă în ornamentele cromate, sclipi şi-i trimise 
o săgeată de lumină în ochi. Un automobil Ford îşi croia drum 
pe pietrişul din fața casei către el. Johnny miji ochii şi încercă 
să-şi dea seama dacă era o maşină cunoscută lui. Rareori 
avea parte de vizitatori la domiciliu. Primise corespondență 
multă, însă nu trecuse nimeni pe la el decât de vreo trei sau 
patru ori. Pownal era un orăşel mic pe hartă, şi era greu de 
găsit. Dacă maşina aparținea într-adevăr unui căutător de 
senzațional, Johnny îl sau o va trimite rapid de unde venise, 
cât mai civilizat posibil, însă hotărât. Acesta fusese sfatul lui 
Weizak la despărțire. Bun sfat, gândi Johnny. 

- Nu da voie nimănui să te transforme într-un oracol, John. 
Nu-i încuraja, şi ei vor uita de tine. Poate că ţi se va părea un 
gest inuman la început - majoritatea dintre ei sunt oameni 
debusolați cu prea multe probleme pe cap şi animați de cele 
mai bune intenții -, dar în joc e viața ta, intimitatea ta. Aşa că 
fii hotărât. 

Şi chiar aşa şi fusese. 

Ford-ul intră în spaţiul dintre şopron şi stiva de lemne şi, 
când se întoarse, Johnny observă un mic abțibild al agenției 
de închiriat maşini Hertz, lipit în colțul parbrizului. Un bărbat 
foarte înalt, într-o pereche de jeanşi foarte albaştri şi o cămaşă 
de vânătoare roşie care părea tocmai scoasă dintr-o cutie L.L. 
Bean, cobori şi se uită înjur. Avea alura cuiva care nu e 
obişnuit cu viaţa la ţară, a cuiva care ştie că în Noua Anglie 
nu mai există lupi sau jaguari, dar care vrea totuşi să se 
convingă singur. Un bărbat de la oraş. Înălță ochii spre 
verandă, îl văzu pe Johnny şi ridică o mână a salut. 

- Bună ziua, spuse el. 

Avea şi accent plat de orăşean - de Brooklyn, îşi spuse 
Johnny - şi părea că vorbeşte dintr-o pungă de biscuiţi. 

- Bună, spuse Johnny. V-aţi rătăcit? 


- Măi, să fie, sper că nu, spuse străinul, apropiindu-se de 
baza scărilor. Fie sunteţi John Smith, fie fratele lui geamăn. 

Johnny zâmbi. 

- N-am un frate, aşa încât bănuiesc c-aţi ajuns unde 
doreați. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Păi, poate ne putem ajuta reciproc. 

Străinul urcă scările de la verandă şi întinse mâna. Johnny 
o scutură. 

- Mă numesc Richard Dees. De la revista Inside View. 

Părul lui era tuns la modă, lung până la urechi, şi era 
aproape complet cărunt. Era vopsit cărunt, îşi zise Johnny cu 
o urmă de amuzament. Ce-i poţi spune unui tip care vorbeşte 
ca dintr-o cutie cu biscuiţi şi-şi vopseşte părul cărunt? 

— Poate ați văzut revista. 

- O, am văzut-o. Se vinde la casele de marcat de la 
supermagazin. Nu mă interesează un interviu, îmi pare rău că 
a trebuit să bateți atâta drum pentru nimic. 

Se vindea la supermagazin, sigur că da. Titlurile de pe 
prima pagină aproape că săreau la tine de pe hârtia velină şi 
încercau să te agreseze. UN COPIL A FOST OMORÂT DE 
CREATURI VENITE DIN SPAŢIU, SUSŢINE MAMA 
ÎNNEBUNITĂ. ALIMENTELE CARE VĂ OTRĂVESC COPIII. 12 
CLARVĂZĂTORI PREZIC UN CUTREMUR ÎN CALIFORNIA ÎN 
ANUL 1978. 

— Ei bine, nu ne interesa tocmai un interviu, spuse Dees. Pot 
să stau jos? 

— Serios, eu... 

- Domnule Smith, am venit cu avionul de la New York şi de 
la Boston am luat un avion micuţ care m-a făcut să mă întreb 
ce va face soția mea dacă voi muri departe de casă. 

- Linia aeriană  Portland-Bangor? întrebă Johnny, 
surâzând. 

— Întocmai, confirmă Dees. 

- Prea bine, spuse Johnny. Curajul şi dăruirea 
dumneavoastră pentru slujba pe care o aveți mă 
impresionează. Vă ascult, dar numai pentru vreo cincisprezece 
minute. Mi s-a spus să dorm în fiecare după-amiază. 


Aceasta era o minciună albă pentru o cauză bună. 

— Cincisprezece minute ar trebui să fie mai mult decât 
destul. 

Dees se aplecă în față. 

- Îmi dau şi eu cu presupusul, domnule Smith, însă aş 
estima că datorați undeva înjur de două milioane de dolari. lar 
suma aceasta nici nu v-ar scoate din toate belele, nu-i aşa? 

Zâmbetul lui Johnny se ofili. 

- Dacă datorez ceva sau nu, spuse el, e treaba mea. 

- Bine, desigur, cum ziceți. N-am vrut să vă ofensez, 
domnule Smith. Inside View ar vrea să vă ofere o slujbă. O 
slujbă chiar bine plătită. 

— Nu. Categoric nu. 

- Dacă-mi daţi doar voie să vă explic termenii... 

Johnny spuse: 

- Nu sunt un mediu practician. Nu sunt o Jeane Dixon sau 
un Edgar Cayce sau un Alex Tannous. Am încheiat capitolul 
acesta. Ultimul lucru pe care mi l-aş dori ar fi să-l repun pe 
tapet. 

— Îmi acordaţi numai câteva secunde? 

- Domnule Dees, mi se pare că nu înțelegeţi ce vă... 

- Numai câteva secunde? Dees zâmbi cuceritor. 

- Cum aţi aflat unde să mă găsiți, totuşi? 

— Avem un reprezentat la un ziar din Maine, Jurnalul de 
Kenebec. Acesta a spus că, deşi v-aţi retras din arena publică, 
probabil că locuiţi cu tatăl dumneavoastră. 

— Ei bine, înseamnă că-i datorez multe mulțumiri, nu-i aşa? 

— Sigur, spuse Dees degajat. Pariez că aşa veţi gândi după 
ce veți fi auzit întreaga tărăşenie. Pot continua? 

- Bine, puse Johnny. Dar n-o să mă răzgândesc numai 
pentru că ați zburat cu Linia Aeriană a Panicii. 

— Păi, fie cum vreți. E-o ţară liberă, nu-i aşa? Sigur că e. 
Inside View e specializată pe partea metapsihică a lucrurilor, 
domnule Smith, după cum probabil că ştiţi. Cititorii noştri, ca 
să fiu cât se poate de sincer, se dau peste cap pentru chestiile 
astea. Avem un tiraj săptămânal de trei milioane de 
exemplare. Trei milioane de cititori în fiecare săptămână, 


domnule Smith, nu vi se pare că-i un adevărat record? Cum 
reuşim să facem asta? Ţinem pasul cu gustul publicului, cu 
partea spirituală a... 

- Gemeni Mâncaţi de un Urs Ucigaş, murmură Johnny. 

Dees ridică din umeri. 

— Sigur, ei bine, lumea e crudă, nu-i aşa? Oamenii trebuie 
să fie informaţi despre aceste lucruri. E dreptul lor să ştie. 
Însă, la fiecare articol de senzaţie, avem alte trei care le spun 
cititorilor noştri cum să slăbească fără efort, cum să-şi 
găsească fericirea sexuală şi compatibilitatea, cum să se 
apropie de Dumnezeu... 

— Credeţi în Dumnezeu, domnule Dees? 

- Că tot veni vorba, nu, spuse Dees şi declanşa zâmbetul lui 
cuceritor. Dar locuim într-o democraţie, în cea mai măreață 
nație de pe pământ, corect? Fiecare e stăpânul propriului său 
suflet. Nu, ideea e că cititorii noştri cred în Dumnezeu. Cred în 
îngeri şi în miracole... 

— Şi în exorcizări şi în diavoli şi în Mise Negre... 

- Corect, corect, corect. Aţi priceput. E un public spiritual. 
Cred în toate neroziile astea metapsihice. Avem angajaţi un 
total de zece medii, inclusiv pe Kathleen Noian, cel mai celebru 
profet din America. Am vrea să încheiem şi cu dumneavoastră 
un contract, domnule Smith. 

— Chiar aşa? 

- Chiar am vrea. Ce ar însemna asta pentru 
dumneavoastră? Fotografia dumneavoastră şi o rubrică 
scurtă vor apărea în general de douăsprezece ori pe an, atunci 
când scoatem câte unul dintre numerele noastre speciale. Cei 
Mai Faimoşi Zece Medii ai revistei Inside View Prevăd al Doilea 
Mandat al lui Ford, genul ăsta de lucruri. Întotdeauna 
scoatem un număr special cu ocazia Anului Nou şi unul la 
fiecare Patru Iulie despre America anului care va urma - 
acesta e întotdeauna un număr foarte bogat, cu o mulțime de 
informații despre politica externă şi cea financiară -, plus o 
varietate de alte bunătăţi senzaţionale. 

- Nu cred că m-aţi înțeles, spuse Johnny. Vorbea foarte rar, 
ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil. - Am avut vreo două 


răbufniri de precogniţie - cred că aţi putea spune că „am văzut 
viitorul” -, dar nu pot să le controlez în nici un fel. Nu pot face 
o previziune cu privire la al doilea mandat al lui Ford - dacă se 
va întâmpla aşa ceva - mai mult decât pot mulge un taur. 

Dees păru oripilat. 

—- Cine-a spus că puteți? Oamenii din redacție scriu în 
întregime rubricile astea. 

- Oamenii din redacție...? 

Johnny se uită gură-cască la Dees, în sfârşit şocat. 

— Desigur, spuse Dees nerăbdător. Uite. Unul dintre cei mai 
populari ţipi ai noştri de-a lungul ultimilor doi ani a fost 
Frank Ross, cel care s-a specializat în dezastre naturale. Un 
tip al naibii de simpatic, însă, lisuse Christoase, a abandonat 
şcoala în clasa a noua. A făcut de două ori valuri în armată şi, 
când l-am găsit noi, mătura prin autobuzele celor de la 
Greyhound la terminalul Port Authority din New York. Credeţi 
că i-am da voie să-şi scrie el rubrica? Ar scrie greşit până şi 
„pisică”. 

- Dar previziunile... 

- O minte inventivă, nimic altceva decât o minte inventivă. 
Dar aţi fi surprins să aflați de câte ori tipii şi tipele astea dau 
peste câte o gogomănie adevărată. 

- Gogomănie, repetă Johnny năucit. 

Era puţin surprins să descopere că se enerva. Mama lui 
cumpărase Inside View de cât timp se ştia el, încă din 
vremurile când apăreau în revistă fotografii cu accidente 
sângeroase de maşină, decapitări şi execuții. Fiecare cuvânt îi 
scotea o exclamaţie de uimire. Probabil că mare parte din 
ceilalți 2.999.999 de cititori ai Inside View-ului făceau la fel. Şi 
iată-l acum, aici, pe tipul ăsta cu părul vopsit cărunt, cu 
pantofi de patruzeci de dolari şi cu o cămaşă pe care încă se 
mai vedeau dungile, cum fusese împachetată în magazin, 
vorbindu-i despre gogomănii. 

- Dar totul se rezolvă, spunea Dees. Dacă rămâneți 
vreodată în pană de inspiraţie, nu trebuie decât să ne sunați 
cu taxă inversă, iar noi luăm chestiunea în discuţie şi găsim o 
soluție. Avem dreptul de-a antologa textele dumneavoastră în 


almanahul nostru anual, Inside View of Things to Come. 
Totuşi, sunteți complet liber să semnaţi orice fel de contract cu 
vreo editură. Noi ne rezervăm doar dreptul de-a tipări în 
premieră, în cazul în care nu refuzăm s-o facem, iar noi 
rareori refuzăm acest lucru, vă pot asigura, materialele 
dumneavoastră publicistice. Şi plătim foarte onorabil. Iar 
tariful pentru aceste materiale suplimentare este peste sau 
deasupra sumei contractate inițial. E sosul de pe piure, aţi 
putea spune. Dees chicoti. 

— Şi care ar fi acea sumă? întrebă Johnny cu voce scăzută. 

Strângea cu forță braţele scaunului. O venă îi pulsa ritmic 
la tâmplă. 

— Treizeci de mii de dolari anual pe o perioadă de doi ani, 
spuse Dees. Şi, dacă se dovedeşte că sunteți popular, suma 
aceasta va putea fi supusă negocierii. Acum, toți mediii noştri 
au un domeniu de specialitate. Înţeleg că dumneavoastră vă 
pricepeţi cu obiectele. - Ochii lui Dees se îngustară, visători. - 
întrevăd o rubrică regulată. Bilunară, poate - nu vrem să 
epuizăm un lucru bun. „John Smith îi invită pe cititorii Inside 
View să trimită obiecte personale spre examinare 
metapsihică...” Ceva de genul ăsta. Vom specifica, desigur, să 
ne trimită lucruri nu foarte valoroase, fiindcă nimic nu va fi 
înapoiat. Însă veţi fi surprins. Unii oameni sunt nebuni de 
legat, Domnul să-i aibă-n pază. Veţi fi surprins să vedeţi ce fel 
de obiecte vor veni. Diamante, monede de aur, verighete... şi- 
am putea stipula în contract că toate obiectele primite la 
redacție vor intra în posesia dumneavoastră. 

Johnny începu acum să vadă nuanţe de roşu şters în fața 
ochilor. 

- Oamenii vor trimite diverse obiecte şi eu le voi păstra pur 
şi simplu. Asta îmi spuneţi. 

— Sigur, nu văd unde e problema. Totul e doar o chestiune 
de-a stabili regulile de la început. Încă un pic de sos pentru 
piureul acela. 

- Să presupunem, spuse Johnny, păstrând cu grijă un ton 
uniform, calm, să presupunem că... dau peste o gogomănie, 
cum spuneți dumneavoastră... şi că vă voi suna şi vă voi 


spune că preşedintele Ford va fi asasinat pe 31 septembrie 
1976? Nu fiindcă aşa am simţit eu, ci pentru că peste asta am 
dat? 

- Ei bine, septembrie nu are decât treizeci de zile, să ştii, 
spuse Dees. Dar, în schimb, cred că vei da lovitura. O să fii 
credibil, Johnny. Gândeşti la scară largă. Asta e bine. Ai fi 
surprins să afli câți dintre cei care lucrează pentru noi 
gândesc mărunt. Se tem să pupe locul unde le sunt banii, 
presupun. Unul dintre tipii noştri - Tim Clark din Idaho - ne-a 
scris acum două săptămâni şi ne-a spus că a avut o revelaţie 
cum că Earl Butz va fi forțat să-şi dea demisia anul viitor. Păi, 
scuză-mi franceza, dar cui mă-sa-i pasă? Cine-i Earl Butz 
pentru o gospodină din America? Însă tu emani energie 
pozitivă, Johnny. Ai fost făcut pentru aşa ceva. 

— Energie pozitivă, murmură Johnny. Dees se uita la el 
interesat. 

- Te simţi bine, Johnny? Par puţin cam alb. Johnny se 
gândea la doamna care-i trimisese fularul. Probabil că şi ea 
citea Inside View. 

—- Dă-mi voie să văd dacă am înțeles bine, spuse el. M-aţi 
plăti cu treizeci de mii de dolari doar ca să-mi folosiți numele... 

— Şi fotografia, nu uita. 

- Şi fotografia, pentru o rubrică-fantomă. Şi, de asemenea, 
pentru o rubrică în care le spun oamenilor ce vor să afle 
despre obiectele pe care mi le trimit. Ca atracție suplimentară, 
am dreptul să păstrez obiectele... 

- Dacă reuşesc avocaţii să găsească o bază legală... 

— ... ca aparținându-mi personal. Asta e afacerea? 

— Ăsta-i scheletul gol al afacerii, Johnny. E uimitor cum se 
îmbucă lucrurile. Vei lucra la domiciliu vreme de şase luni, 
după care nimic nu te mai opreşte. Apari la emisiunea lui 
Carson. Faci conferinţe de presă. Întâlniri cu cititorii. Scoţi o 
carte, desigur, îți alegi editura, cei din Şirul Editorilor aruncă 
de-a dreptul cu bani în medii. Kathy Noian a început cu un 
contract cum e acesta pe care ţi-l propunem ţie, iar acum 
scoate peste două milioane pe an. Şi-a mai fondat şi propria ei 


biserică şi Fiscul nu se poate atinge de nici un sfanț din banii 
ei. Nu ratează nici o ocazie Kathy a noastră. 

Dees se aplecă în față, rânjind. 

— Iți spun, Johnny, nimic nu te poate opri. 

- Pun pariu. 

— Ei bine? Ce părere ai? 

Johnny se aplecă în față către Dees. Prinse cu o mână 
mâneca noii cămăşi L. L. Bean a lui Dees şi cu cealaltă îi 
prinse gulerul noii cămăşi L. L. Bean. 

— Hei! Ce dracu' crezi că fa... 

Johnny strânse bine de cămaşă şi-l trase pe Dees în faţă. 
Cinci luni de exerciţii fizice zilnice îi tonifiaseră uimitor de 
mult muşchii braţelor şi ai antebrațelor. 

- M-ai întrebat ce părere am, spuse Johnny. 

Începea să-l doară capul şi să-i bubuie. 

— Iţi spun eu. Cred că eşti un profanator. Un hoț de 
morminte şi de vise ale oamenilor. Cred că ar trebui să te 
pună cineva să tragi la jug. Cred că ar fi trebuit să moară 
maică-ta de cancer în ziua în care te-a conceput. Dacă există 
iad, sper să arzi în el. 

- Nu poţi să-mi vorbeşti aşa! strigă Dees. (Vocea i se ascuţi 
într-un țipăt de delfin.) Eşti nebun de legat! Uită ce ţi-am 
spus! Uită de întreaga poveste, țţărănoi prost şi fiu de cățea! Ţi- 
ai irosit ocazia! Să nu vii cu coada-ntre picioare înapoi... 

- Mai presus de toate, vorbeşti parcă dintr-o pungă de 
biscuiţi, spuse Johnny, ridicându-se în picioare. 

II ridică şi pe Dees o dată cu el. Poalele cămăşii sale ieşiră 
din bai erele noilor săi jeanşi, scoțând la iveală tricoul cu 
ochiuri largi de dedesubt. Johnny începu să-l scuture pe Dees 
fără încetare, înainte şi înapoi. Dees uită să mai fie furios. 
Începu să vocifereze şi să răcnească. 

Johnny îl târî spre scările de la verandă, ridică un picior şi-l 
proiectă direct în şezutul perechii noi de Levi's. Dees ajunse jos 
din doi paşi mari, încă vociferând şi răcnind. Căzu cât era de 
mare în praf. Când se ridică şi se întoarse ca să dea ochii cu 
Johnny, cămaşa lui de cowboy era plină de praf. O făcea 


cumva să pară mai veritabilă, îşi spuse Johnny, însă se îndoia 
că Dees ar fi de aceeaşi părere. 

— Ar trebui să pun polițaii pe tine, spuse el răgugşit. Şi poate 
o s-o fac. 

— Fă orice te satisface, spuse Johnny. Însă legea de aici nu-i 
tratează prea blând pe cei care-şi bagă nasul acolo unde n-au 
fost invitaţi s-o facă. 

Chipul lui Dees se schimonosi de un amestec indigest de 
teamă, mânie şi şoc. 

- Dumnezeu să te ajute dacă o să ai vreodată nevoie de noi, 
spuse el. 

Pe Johnny îl durea acum crunt capul, însă păstră un ton 
calm: 

— Ai perfectă dreptate, spuse el. Mai mult nici n-aş putea fi 
de acord. 

- O să-ţi pară rău, să ştii. Trei milioane de cititori. Asta-i un 
cuțit cu două tăişuri. Când o să terminăm cu tine, oamenii 
țării ăsteia n-o să te creadă nici dacă o să prezici că va fi 
primăvară în luna aprilie. N-o să te creadă nici dacă o să le 
spui că în octombrie începe Campionatul Mondial de base-ball. 
N-o să te creadă nici dacă... dacă... 

Dees se împiedică furios în cuvinte. 

- Pleacă de-aici, pupincurist nemernic ce eşti, spuse 
Johnny. 

— Poţi să-ți iei adio de la cartea aia! strigă Dees, debitând 
parcă cel mai crunt lucru la care se putuse gândi. Datorită 
chipului său muncit şi cămăşii acoperite de praf, semăna cu 
un copil în plină criză de isterie. Accentul lui de Brooklyn 
devenise şi mai pronunțat, şi mai apăsat, transformându-se 
aproape într-un jargon propriu. - Vor râde de tine şi te vor 
scoate din orice clădire din New York! Nici cei de la Nightstand 
Readers nu se vor mai atinge de tine după ce te voi fi terminat 
eu! Există căi special croite pentru a-i rezolva pe tipii ca tine, 
şi noi le deținem, cap sec! Noi... 

- Cred c-ar fi mai bine să-mi iau Remmy-ul şi să-mpuşc 
unul care mi-a călcat proprietatea, remarcă Johnny. 


Dees se retrase spre maşina sa închiriată, încă strigând 
amenințări şi obscenități. Johnny rămase pe verandă şi se 
uită la el, capul bubuindu-i amarnic. Dees se urcă la volan, 
tură fără milă motorul maşinii şi demară în trombă, ridicând 
nori de praf în urma lui. Pierdu controlul direcției doar atât 
cât, pe drumul de ieşire, să lovească capra de tăiat lemne de 
lângă şopron şi s-o proiecteze prin aer. Johnny surâse uşor 
văzând aceasta, în pofida durerii sale de cap. El putea aşeza la 
loc capra de tăiat lemne mult mai uşor decât va putea Dees să 
explice îndoitura din bara de protecție față a Ford-ului celor de 
la Hertz. 

Soarele de după-amiază sclipi iarăşi pe ornamentele 
cromate când Dees răscoli pietrişul în goana sa spre şosea. 
Johnny se aşeză la loc în scaunul de răchită, îşi aşeză fruntea 
în palme şi se pregăti să aştepte ca durerea de cap să treacă. 


2 


- Ce ai de gând să faci? întrebă bancherul. 

Sub fereastră, maşinile se mişcau în ambele sensuri de-a 
lungul  bucolicei străzi principale din  Ridgeway, New 
Hampshire. Pe pereţii lambrisaţi cu lemn de pin ai biroului de 
la etajul trei se aflau câteva picturi de Frederick Remington şi 
fotografii de-ale bancherului prezentându-l pe acesta la 
diverse întruniri locale. 

Pe birou se vedea un cub translucid în care erau încastrate 
fotografii cu soţia şi fiul lui. 

— Anul viitor voi candida pentru Camera Reprezentanţilor, 
repetă Greg Stillson. 

Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni kaki de vară, într- 
o cămaşă albastră cu mânecile sumese şi la gât purta o 
cravată neagră cu un singur desen albastru pe ea. Părea 
cumva nelalocul lui în biroul bancherului, de parcă în orice 
clipă s-ar fi putut ridica în picioare şi ar fi putut porni ca un 
derviş prin încăpere, răsturnând mobila, doborând 
costisitoarele picturi Remington de pe pereţi, trăgând jos 
perdele. 


Bancherul, Charles „Chuck” Gendron, preşedintele filialei 
locale a Clubului Lions, râse... puţin nesigur. Stillson reuşea 
cumva să-i facă pe oameni să se simtă nesiguri. Poate că în 
copilărie fusese foarte firav; îi plăcea să spună oamenilor că 
„un vânt mai puternic m-ar fi luat pe sus”; dar, într-un sfârşit, 
genele tatălui său ieşiseră la iveală şi, acum, şezând în biroul 
lui Gendron, semăna foarte mult cu petrolistul dur din 
Oklahoma care fusese tatăl său. 

Se încruntă la chicotelile lui Gendron. 

— Adică, s-ar putea ca George Harvey să aibă ceva de 
obiectat la asta, nu-i aşa, Greg? 

George Harvey, pe lângă că era sufletul politicii locale, era 
din vremuri ancestrale şi reprezentantul republicanilor din cel 
de-al treilea district. 

- George nu va spune nici mâr, zise Greg cu calm. 

În păr îi ieşiseră fire cărunte, însă chipul lui semăna pe 
dată cu chipul celui care, cu mult timp în urmă, omorâse în 
bătaie un câine în curtea unei case din lowa. Calmul i se citea 
în voce. 

- George va rămâne pe tuşă, însă, dacă pricepi ce vreau să 
spun, va sta pe tuşă de partea mea. N-o să-l calc pe bătături, 
fiindcă voi candida ca independent. Nu am la dispoziție 
douăzeci de ani pe care să-i petrec învățând manevrele şi 
pupând funduri. 

Chuck Gendron spuse ezitant: 

- Glumeşti, nu-i aşa, Greg? 

Greg iarăşi se încruntă. Arăta ameninţător. 

- Chuck, eu nu glumesc niciodată. Oamenii... ei cred că 
glumesc. Cei de la Union-Leader şi zurbagiii ăia de la Daily 
Democrat, ei cred că glumesc. 

Dar du-te şi vorbeşte cu George Harvey. Întreabă-l pe el 
dacă am obiceiul să glumesc sau dacă mă pricep sa rezolv 
lucrurile. Ar trebui şi tu să ştii asta. 

La urma urmei, am îngropat împreună nişte prieteni, nu-i 
aşa, Chuck? 

Încruntătura se metamorfoză într-un rânjet care aproape 
că te îngheţa - care aproape că-l îngheţa pe Gendron, poate, 


fiindcă se lăsase târât de vreo două ori în maşinaţiunile lui 
Greg Stillson. Făcuseră bani, da, sigur că făcuseră, nu asta 
era problema. În afacerea cu pământ de la Sunningdale (şi, 
sincer să fie, şi în contractul cu Laurel Estates) existaseră însă 
câteva aspecte care nu fuseseră... ei bine, foarte legale. 
Mituiseră, de exemplu, un agent de la Agenţia de Protecţie a 
Mediului, dar acesta nici nu fusese cel mai grav lucru. 

În afacerea Laurel Estates, un bătrân care locuia pe Back 
Ridgeway Road nu voise să-şi vândă proprietatea şi, unu, cele 
patruzeci şi ceva de găini ale bătrânului muriseră din cauza 
unei boli suspecte; doi, locul de depozitare a cartofilor luase 
foc; trei, când bătrânul se întoarse acasă după ce-şi vizitase 
sora, care se afla într-un cămin pentru bătrâni din Keene, 
într-un week-end nu foarte îndepărtat, văzuse că cineva 
împrăştiase excremente de câine prin toată sufrageria şi 
bucătăria şi prin restul camerelor; patru, bătrânul, într-un 
sfârşit, vânduse, şi cinci: afacerea Laurel Estates se încheiase 
cu succes. 

Şi, poate, şase: motociclistul acela ciudat, Sonny Elliman, 
îşi făcuse din nou apariția prin oraş. El şi cu Greg erau buni 
amici şi singurul lucru care împiedica asta să devină bârfă era 
faptul că Greg putea fi văzut în compania multor chelioşi, 
hippy, boschetari şi motociclişti - urmare firească a Centrului 
de Consultanţă pentru Narcomani pe care-l înființase, plus 
datorită ciudatului program pe care-l implementase în 
Ridgeway pentru pedepsirea celor care se drogau, beau în 
exces sau încălcau regulile de circulaţie. În loc să-i amendeze 
sau să-i închidă, autorităţile locale îi puneau să muncească. 
Fusese ideea lui Greg - şi fusese o idee bună, bancherul ar fi 
recunoscut primul lucrul acesta. Fusese unul dintre lucrurile 
care-l ajutaseră pe Greg să fie ales primar. 

Dar asta - asta era nebunie curată. 

Greg mai spusese ceva. Gendron nu era sigur ce. 

— Scuză-mă, spuse el. 

- Te-am întrebat dacă ai vrea să-mi fii preşedinte de 
campanie, repetă Greg. 

— Greg... 


Gendron trebui să-şi curețe gâtul şi s-o ia de la capăt: 

- Greg, am impresia că nu înţelegi. Harrison Fisher este 
reprezentantul Districtului al Treilea la Washington. Harrison 
Fisher e republican şi probabil că e nemuritor. 

— Nimeni nu e nemuritor, spuse Greg. 

- Harrison e al naibii de aproape de aşa ceva, spuse 
Gendron. Întreabă-l pe Harvey. Au fost la şcoală împreună. 
Prin 1800, cred. 

Greg nu băgă în seamă această remarcă uşor sarcastică. 

- O să mă proclam Struţocămilă sau ceva... şi toți vor crede 
că glumesc... şi, într-un sfârşit, oneştii cetățeni din Districtul 
al Treilea mă vor purta pe râsetele lor tot drumul până la 
Washington. 

- Greg, eşti nebun. 

Zâmbetul lui Greg dispăru de parcă nici n-ar fi existat. Se 
întâmplă ceva înspăimântător cu fața lui. Deveni foarte 
țeapănă, iar ochii i se căscară, că aproape nu se mai văzu 
decât partea lor albă. Semănau cu ochii unui cal care miroase 
ceva stricat. 

- Nu e bine să spui aşa ceva, Chuck. Niciodată. 

Bancherul se simțea acum mai mult decât doar înfrigurat. 

— Greg, îmi cer scuze. Doar că... 

- Nu, nu e bine să-mi spui aşa ceva, dacă nu vrei să te 
aştepte Sonny Elliman afară într-o după-amiază când vei 
merge să te urci la volanul împuţitului tău de Imperial. 

Gura lui Gendron se mişcă, dar nu ieşi nici un sunet. Greg 
zâmbi iarăşi şi zâmbetul semăna cu soarele care răzbeşte 
brusc printre norii amenințători. 

- Nu contează. Nu trebuie să ridicăm praful dacă vrem să 
lucrăm împreună. 

— Greg... 

— Te vreau pe tine pentru că tu cunoşti fiecare blestemat de 
afacerist din partea asta de New Hampshire. O să avem 
suficient de mulți bani o dată ce punem treaba asta pe roate, 
dar cred că va trebui să pornim de undeva. A sosit vremea să- 
mi întind puţin aripile, să încep să mă comport în acelaşi timp 


ca un om de stat şi ca un om al Ridgeway-ului. Cred că 
cincizeci de mii de dolari ajung pentru a însămânțţa terenul. 

Bancherul, care lucrase pentru Harrison Fisher în ultimele 
sale patru campanii, rămase uluit de naivitatea politică a lui 
Greg, încât, la început, nici nu ştiu ce să spună. Într-un 
târziu, zise: 

- Greg. Afaceriştii contribuie la campanii electorale nu din 
bunătatea sufletului lor, ci fiindcă cel care iese câştigător le va 
rămâne dator cu ceva. Într-o competiţie strânsă, vor finanța 
candidatul care are şanse de câştig. Expresia cu care trebuie 
să operăm este, aşadar, şanse de câştig. Ei bine, Fisher este... 

- Imbatabil, interveni Greg. Din buzunarul din spate al 
pantalonilor săi scoase un plic. - Vreau să te uiţi la astea. 

Gendron se uită neîncrezător la plic, apoi la Greg. Greg făcu 
încurajator un gest cu capul. Bancherul desfăcu plicul. 

După ce Gendron inspiră adânc, în biroul lambrisat cu 
lemn de pin se lăsă o lungă tăcere. Era spartă doar de 
zumzetul vag al ceasului digital de pe biroul bancherului şi de 
hârşâitul unui chibrit atunci când Greg îşi aprinse un trabuc 
Phillies. Pe pereţii biroului se aflau picturile lui Frederick 
Remington. În cubul translucid se aflau fotografiile de familie. 
Împrăştiate acum pe masă se aflau fotografii în care 
bancherul stătea cu capul îngropat între coapsele unei femei 
tinere cu păr negru - sau poate că era roşcat: fotografiile erau 
instantanee alb-negru mărite şi era greu să-ți dai seama. 
Chipul femeii era foarte vizibil. Nu era chipul soției 
bancherului. Unii dintre locuitorii Ridgeway-ului l-ar fi 
recunoscut în chipul uneia dintre chelnerițele de la popasul 
pentru camionagii al lui Bobby Strâng, aflat la două oraşe 
depărtare. 

Fotografiile în care bancherul stătea cu capul între coapsele 
chelneriței erau cele mai necompromițătoare - chipul ei era 
vizibil, dar al lui nu. În altele, însă, l-ar fi recunoscut până şi 
bunica lui. Erau fotografii în care Gendron şi chelnerița se 
dedau unei întregi serii de plăceri sexuale - nici pe departe 
toate poziţiile din Kama Sutra, dar apăreau câteva poziţii care 
cu siguranță nu se regăsiseră niciodată la capitolul „Relaţii 


sexuale” din manualul de sănătate fizică pe care-l predau 
profesorii la liceul din Ridgeway. 

Gendron ridică ochii; tenul îi pălise, mâinile îi tremurau. 
Inima îi galopa în piept. Se temea de un atac de cord. 

Greg nici măcar nu se uita le el. Se uita afară pe fereastră la 
felia de-un albastru-deschis a cerului de octombrie, vizibilă 
între clădirea restaurantului local şi cea a magazinului 
universal. 

— Au început să sufle vânturile schimbării, spuse el şi chipul 
îi era preocupat şi visător, cuprins aproape de-o atingere 
mistică. Îşi întoarse ochii înapoi la Gendron. - Ştii ce mi-a dat 
unul dintre boschetarii ăia drogațţi de la Centru? 

Chuck Gendron scutură neîndemânatic din cap. Cu una 
din mâinile sale tremurânde îşi masa partea dreaptă a 
pieptului - pentru orice eventualitate. Ochii i se tot întorceau 
la fotografii. Dacă va intra chiar atunci secretara? încetă să se 
mai maseze şi începu să adune fotografiile, îndesându-le 
înapoi în plic. 

- Mi-a dat cărțulia roşie a preşedintelui Mao, spuse Greg. 

Un chicot urcă huruit din pieptul masiv care fusese cândva 
atât de costeliv, parte a unui corp care-l dezgustase aproape 
totdeauna pe tatăl pe care el îl idolatrizase. 

— Şi unul dintre proverbele de acolo... nu-mi amintesc precis 
cum începea, dar era ceva de genul: „Cel care simte vântul 
schimbării nu trebuie să-şi construiască paravan, ci moară de 
vânt.” Cam asta era esența, în orice caz. 

Se aplecă în față. 

- Harrison Fisher nu e imbatabil, e un trecut. 

Ford e un trecut. Muskie e un trecut. Humphrey e un 
trecut. O mulțime de politicieni locali sau de la centru, de pe 
tot cuprinsul ţării, se vor trezi în ziua de după alegeri şi vor 
descoperi că sunt la fel de morţi ca şi prepelițele după o 
vânătoare. L-au debarcat forțat pe Nixon, iar în anul următor 
i-au debarcat pe toţi cei care l-au sprijinit în timpul audierilor. 
Anul viitor îl vor debarca pe Jerry Ford pentru acelaşi motiv. 

Ochii lui Greg Stillson scânteiau uitându-se la bancher. 


— Vrei să vezi care e tendința? Uită-te la Maine, la tipul ăla, 
Longley. Republicanii l-au propus pe un tip pe nume Erwin şi 
Democraţii pe unul Mitchell şi, când au numărat voturile 
pentru postul de guvernator, au avut amândoi parte de-o 
mare surpriză, fiindcă oamenii au mers la vot şi şi-au ales un 
agent de asigurări din Lewiston care nu era membru în nici 
unul dintre cele două partide. Acum se vorbeşte despre el ca 
fiind candidatul călare pe-un cal negru, pornit în drum spre 
preşedinţie. 

Gendron tot nu putea vorbi. Greg inspiră adânc. 

— Toţi vor crede că glumesc, vezi? Au crezut că şi Longley 
glumea. Dar eu nu glumesc. Eu construiesc mori de vânt. lar 
tu îmi vei furniza materia primă. 

Se opri. Tăcerea se lăsă în birou, cu excepția zumzetului 
ceasului. Într-un sfârşit, Gendron şopti: 

- De unde ai fotografiile astea? De la Elliman ăla? 

—- A, hei. Nu trebuie să discutăm despre asta. Uită de 
fotografii. Păstrează-le. 

- Negativele la cine sunt? 

- Chuck, spuse Greg serios, nu înţelegi. Îşi ofer 
Washingtonul. Nimic nu te opreşte, băiete! Nici măcar nu-ţi 
cer să aduni foarte mulți bani. Cum ţi-am spus: doar o 
găleată de apă ca să prindă rădăcini copacul. Când punem 
treaba pe roate, vor curge banii gârlă. Acum, tu îi cunoşti pe 
cei care au bani. lei prânzul cu ei la Caswell House. Joci cu ei 
pocher. Le-ai semnat împrumuturi fără acoperire la o simplă 
cerere. Tu ştii cum să le pui sula în coaste. 

— Greg, nu înţelegi, nu... 

Greg se ridică în picioare. 

— Aşa cum ţi-am pus şi eu sula în coaste, spuse el. 

Bancherul se uită în sus la el. Ochii i se mişcară speriați în 
orbite. Lui Greg Stillson i se părea că seamănă cu o oaie adusă 
la măcelar. 

— Cincizeci de mii de dolari, spuse el. Găseşte-i. 

leşi din birou, închizând uşor uşa în urma lui. 

Gendron îi auzi vocea sonoră prin pereții groşi când acesta 
schimbă câteva cuvinte cu secretara. Secretara era o gaiță de 


şaizeci de ani, cu pieptul plat, iar Stillson probabil că o făcuse 
să chicotească precum o şcolăriță. Era un mare bufon. Acest 
lucru, la fel de mult ca şi programul pentru reabilitarea 
infractorilor tineri, îl făcuse primar în Ridgeway. Însă oamenii 
nu alegeau bufoni pentru Washington. 

Ei bine... aproape niciodată. 

Asta nu era problema lui. Cincizeci de mii de dolari donație 
pentru campania electorală, asta era problema lui. Mintea lui 
începu să dea târcoale problemei aşa cum un şoarece alb de 
laborator dă târcoale unei farfurii cu brânză. Probabil că se 
putea rezolva. Da, probabil că se putea rezolva... dar ăsta să 
fie într-adevăr sfârşitul? 

Plicul alb se găsea încă pe biroul lui. Soţia sa zâmbitoare se 
uita la el din cubul translucid. II luă dintr-o mişcare rapidă a 
mâinii şi-l vâri în buzunarul interior de la sacou. Elliman 
fusese, Elliman îl descoperise cumva şi îi făcuse pozele, era 
sigur de asta. 

Însă Stillson fusese cel care-i spusese ce să facă. 

Poate că tipul nu era totuşi un bufon. Consideraţiile sale cu 
privire la climatul politic al anilor 1975-1976 nu erau complet 
aiurea. Să construiesc mori de vânt şi nu paravane... nimic nu 
mă poate opri. 

Dar asta nu era problema lui. 

Cincizeci de mii de dolari erau problema lui. 

Chuck Gendron, preşedinte al clubului Lions şi, în general, 
un tip cumsecade (anul trecut condusese una dintre acele 
motociclete mici şi haioase la parada de Patru lulie din 
Ridgeway), scoase din sertarul de sus al biroului un carnețel 
cu file galbene şi începu să întocmească o listă de nume. 
Şoarecele alb de laborator la muncă. Jos, în Strada Principală, 
Greg Stillson ridică ochii spre soarele puternic de toamnă şi se 
felicită pentru o treabă bine făcută - sau bine începută. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
1 


Mai târziu, Johnny bănui că motivul pentru care ajunsese 
să facă dragoste cu Sarah - la cinci ani după seara bâlciului - 
avea o anume legătură cu vizita lui Richard Dees, tipul de la 
Inside View. Motivul pentru care, în sfârşit, lăsase garda jos şi 
o sunase pe Sarah, invitând-o să-l viziteze, nu se depărtase 
prea mult de pornirea viscerală de-a putea discuta cu cineva 
plăcut pentru a-şi alunga din gură gustul amar. Sau aşa 
credea el. 

O sună în Kennebunk şi-i răspunse fosta ei colegă de 
cameră, care-i spuse că i-o dă imediat pe Sarah. Receptorul fu 
aşezat pe masă şi urmă o clipă de linişte în care el cochetă 
(dar nu foarte serios) cu gândul de-a închide telefonul şi de-a 
încheia conturile pentru totdeauna. Apoi, vocea lui Sarah îi 
răsună în ureche: 

- Johnny? Tu eşti? 

- Întocmai. 

- Cum eşti? 

- Bine. Tu? 

— Bine, spuse ea. Mă bucur c-ai sunat. Nu... nu ştiam dac-o 
vei face. 

- Încă mai prizezi cocaină d-aia spurcată? 

- Nu, acum m-am dat pe heroină. 

— Fiul tău e cu tine? 

— Desigur. Nu plec nicăieri fără el. 

- Păi, atunci de ce nu treceţi amândoi pe aici într-o zi, 
înainte să trebuiască să vă-ntoarceţi acasă? 

- Mi-ar face plăcere, Johnny, spuse ea cu căldură. 

- Tata lucrează în Westbrook acum şi am rămas eu pe 
postul de bucătar-şef şi de spălător de sticle. El ajunge acasă 
în jur de patru şi jumătate şi mâncăm pe la cinci şi jumătate. 
Eşti binevenită oricând la cină, dar fii atentă: toate 
mâncărurile bune pe care le fac au ca ingredient de bază 
spaghetele Franco-American. 

Ea chicoti. 

— Invitaţie acceptată. Când e mai bine? 

— Ce zici de mâine sau poimâine, Sarah? 


- Mâine e bine, spuse ea după o ezitare de-o fracțiune de 
secundă. Ne vedem atunci. 

— Ai grijă de tine, Sarah. 

- Şi tu. 

Închise dus pe gânduri receptorul, simțindu-se emoţionat şi 
în acelaşi timp vinovat - pentru nici un motiv întemeiat. Dar 
gândul ţi-a zburat acolo unde voiai tu, nu-i aşa? lar unde voia 
gândul lui să zboare acum era la întorsături de situaţie ce era 
mai bine să nu se petreacă. 

Ei bine, ştie ce trebuie să ştie. Ştie la ce oră vine tata acasă - 
ce altceva mai trebuie să ştie? 

Şi vocea minţii îşi răspunse singură: Ce ai să te faci dacă 
apare la prânz? 

Nimic, răspunse el, deşi nu credea asta în întregime. Doar 
gândindu-se la Sarah, la conturul buzelor ei, la linia uşor 
ridicată a ochilor ei verzi - acestea erau de ajuns să-l facă să 
se simtă slăbit, vlăguit şi puţin disperat. 

Johnny merse în bucătărie şi începu încet să gătească 
mâncarea pentru cina din seara aceasta, o cină nu foarte 
importantă, doar pentru două persoane. Pentru doi burlaci, 
tatăl şi fiul. Nu era chiar atât de rău. El încă era în 
convalescență. Discutase cu tatăl lui despre cei patru ani şi 
jumătate pe care-i pierduse, despre mama lui - abordase 
subiectul acesta cu grijă, însă de fiecare dată avea impresia că 
se apropia, într-o spirală tot mai strânsă, de miezul problemei. 
Nu voia să înțeleagă, poate, dar voia să se împace cu gândul. 
Nu, nu era chiar atât de rău. Era un fel de-a lămuri lucrurile. 
Pentru amândoi. Însă convieţuirea lor avea să se încheie în 
ianuarie, când se întorcea în Cleaves Mills la catedră. Primise 
săptămâna trecută prin poştă contractul pe un an şi jumătate 
de la Dave Pelsen, îl semnase şi-l trimisese înapoi. Ce va face 
după aceea tatăl lui? îşi va continua viața, presupunea 
Johnny. Totdeauna oamenii reuşesc să facă lucrul ăsta 
cumva, să-şi continue pur şi simplu viața, să treacă de la o zi 
la alta fără drame majore, fără mare tam-tam. Va veni să-l 
viziteze cât de des va putea, în fiecare week-end, dacă aşa va 
simți ca trebuie. Atât de multe lucruri se înstrăinaseră de el 


atât de repede, încât tot ce putea el face era să-şi croiască 
drumul încet, pe bâjbâite, ca un orb într-o cameră cu care nu 
e familiarizat. 

Puse friptura în cuptor, merse în sufragerie, deschise 
televizorul, după care-l închise. Se aşeză şi se gândi la Sarah. 
Copilul, gândi el. Copilul va juca rolul de bonă dacă vor ajunge 
mai devreme. Aşadar, totul era în regulă. Avea asigurate toate 
bazele. 

Însă gândurile încă-i mai zburau departe, analizând fără 
odihnă fiecare detaliu. 


2 


Ajunse a doua zi la douăsprezece şi un sfert la volanul unui 
Pinto mic şi roşu, pe care-l parcă în fața casei, după care 
cobori, înaltă şi frumoasă, cu părul ei de-un blond-închis 
fluturând în vântul slab de mijloc de octombrie. 

- Bună, Johnny! strigă ea, ridicând o mână. 

- Sarah! 

Cobori scările de la verandă s-o întâmpine; ea îşi lăsă uşor 
capul pe spate şi el o sărută uşor pe obraz. 

- Dă-mi voie să-l iau pe împărat, spuse ea, deschizând 
portiera din dreapta. 

— Te pot ajuta? 

- Na, ne descurcăm noi, nu-i aşa, Denny? Haide, puştiu'. 

Cu mişcări dibace, Sarah descheie curelele care țineau 
țintuit în scaun un copilaş grăsuliu. II luă în brațe. Denny se 
uită cu ochi măriți de-un interes solemn şi sălbatic în jurul 
lui, prin curte, după care ochii i se opriră asupra lui Johnny şi 
acolo rămaseră. Zâmbi. 

- Olo! spuse Denny şi-şi scutură ambele mâini. 

— Cred că vrea la tine, spuse Sarah. Foarte ciudat. Denny 
are aceleaşi sentimente republicane ca şi taică-său - e mai 
degrabă reținut. Vrei să-l ţii? 

— Bineînţeles, spuse Johnny, puţin nesigur. 

Sarah surâse. 


— Nu se va sparge şi nici n-o să-l scapi din brațe, spuse ea şi 
i-l dădu pe Denny. Dacă-l scapi, probabil c-o să-ţi sară înapoi 
în braţe ca un Hopa-Mitică. E un copil dezgustător de gras. 

— Ici ine! spuse Denny, punându-şi cu nonşalanţă un braţ 
în jurul gâtului lui Johnny şi uitându-se încrezător la mama 
lui. 

- E într-adevăr uimitor, spuse Sarah. Niciodată nu 
îndrăgeşte oamenii aşa de... Johnny? Johnny? 

Când îşi aşezase copilul braţul în jurul gâtului lui Johnny, 
un val confuz de sentimente îl năpădise ca un duş cu apă 
călduță. Nimic întunecat, nimic îngrijorător. Totul era foarte 
simplu. Gândurile copilului nu cunoşteau deloc termenul de 
viitor. Nici urmă de sentimente împovărătoare. Şi nici de 
nefericiri trecute. Nu existau cuvinte, doar imagini foarte 
puternice: căldură, uscat, mama, ființa umană care era el 
însuşi. 

- Johnny? 

Se uita la el temătoare. - Hmmmm? 

- E bine totul? 

Mă întreabă despre Denny, îşi dădu el seama. E totul bine 
cu Denny? Vezi vreun necaz? Probleme? 

- Totul e bine, spuse el. Putem intra în casă dacă vrei, dar 
eu mă odihnesc de obicei pe verandă. Vor veni curând ele 
vremurile când va trebui să stau lângă sobă toată ziua. 

-— Cred că veranda e perfectă. Şi se pare că lui Denny i-ar 
plăcea să se joace prin curte. Minunată curte, spune el. Corect, 
puştiu'? 

Îi ciufuli părul şi Denny râse. 

— N-o să păţească nimic? 

— Atâta vreme cât nu încearcă să mănânce din lemnele alea. 

— Le-am spart pentru la iarnă, spuse Johnny, aşezându-l pe 
Denny jos cu la fel de multă grijă ca şi pe un vas datând din 
timpul dinastiei Ming. E un exercițiu foarte bun. 

- Cum eşti? Din punct de vedere fizic? 

- Cred, spuse Johnny, amintindu-și de avântul pe care i-l 
dăduse lui Richard Dees cu câteva zile în urmă, că mă descurc 
atât de bine cât era de aşteptat. 


— Asta-i bine. Când te-am văzut ultima dată, erai cam 
pierit. 

Johnny aprobă din cap. 

- Operaţiile. 

- Johnny? 

Se uită la ea şi simți din nou în viscere amestecul acela 
ciudat de aşteptare, vină, şi ceva ce semăna cu anticiparea. 
Sarah se uita deschis şi fără ocolişuri la chipul lui. 


- Mda? 

— Ți-aminteşti... de verighetă? 

El aprobă. 

— Acolo era. Unde ai spus tu că va fi. Am aruncat-o. 
— Chiar aşa? 


Nu era complet surprins. 

— Am aruncat-o şi nu i-am spus nimic lui Walt. - îşi scutură 
capul. - Şi nu ştiu de ce. De atunci mă preocupă gândul ăsta. 

- Nu-i da voie. 

Stăteau pe scări, față în față. Obrajii ei se coloraseră, dar 
nu-şi cobori privirea. 

- Vreau să închei ceva, spuse ea simplu. Ceva ce n-am 
reuşit să încheiem. 

- Sarah..., începu el şi se opri. Habar nu avea cum să 
continue. La baza scării, Denny făcu şase paşi legănațţi şi căzu 
puternic în fund. Râse vesel, deloc descurajat de întâmplare. 

- Da, spuse ea. Nu ştiu dacă e bine sau rău. II iubesc pe 
Walt. E un om bun, uşor de iubit. Poate că singurul lucru pe 
care ştiu să-l fac e să deosebesc un om bun de unul rău. Dan - 
cel cu care eram în timpul facultăţii - făcea parte dintre cei 
răi. Tu mi-ai deschis apetitul pentru cei din tabăra adversă, 
Johnny. Fără tine, niciodată nu l-aş fi putut aprecia pe Walt. 

- Sarah, nu trebuie să... 

- Ba trebuie să, îl contrazise Sarah. Vocea ei era slabă şi 
hotărâtă. - Fiindcă astfel de lucruri nu pot fi spuse decât o 
singură dată în viaţă. Şi, indiferent de cum iese, bine sau rău, 
aşa rămâne, fiindcă e ceva prea greu să fie rostit şi a doua 
oară. - Se uită la el rugătoare. - Mă înţelegi? 

- Da, cred că înţeleg. 


— Te iubesc, Johnny, spuse ea. Niciodată n-am încetat să te 
iubesc. Am încercat să mă conving că a fost voia Domnului să 
ne despartă. Nu ştiu. Voia Domnului se poate manifesta 
printr-un hot dog stricat? Sau prin doi puşti care se iau la 
întrecere cu maşinile la miezul nopții? Nu vreau decât... - 
Vocea ei dobândise o modulație ciudat de apăsată, care părea 
să se imprime în după-amiaza răcoroasă de octombrie, 
asemenea ciocănelului unui artizan într-o folie subțire şi 
prețioasă. -... nu vreau decât ce ni s-a luat. - Glasul îi 
tremură. Îşi cobori privirea. - Şi-mi doresc asta din tot 
sufletul, Johnny. Tu nu? 

- Da, spuse el. 

Întinse braţele şi nu mai ştiu ce să înțeleagă atunci când 
Sarah scutură din cap şi făcu un pas în lături. 

- Nu în fața lui Denny, spuse ea. E prostesc, poate, dar ar 
semăna un pic cam prea mult cu un act public de infidelitate. 
Vreau totul, Johnny. - Culoarea îi urcă iarăşi în obraji, şi 
bujorii ei frumoşi începură să-i hrănească lui emoţiile. - Vreau 
să mă ţii în braţe şi să mă săruți şi să mă iubeşti, spuse ea. - 
Vocea-i tremură din nou, aproape întrerupându-se. - Cred că 
e greşit ce vreau să facem, dar nu mă pot înfrâna. E greşit, dar 
e corect. E cinstit. 

E] întinse un deget şi şterse o lacrimă care se scurgea încet 
pe obrazul ei. 

— Şi se va întâmpla o singură dată, acum, nu-i aşa? 

Ea aprobă din cap. 

- O singură dată va trebui să ajungă pentru tot. 

Pentru tot ce ar fi putut fi, dacă lucrurile nu s-ar fi 
complicat. 

Îşi ridică privirea; ochii, mai verzi ca niciodată, îi înotau în 
lacrimi. 

- Putem face ca totul să fie răsplătit cu doar această 
singură dată, Johnny? 

-— Nu, spuse el, zâmbind. Dar putem încerca, Sarah. 

Ea se uită iubitoare în jos la Denny, care încerca să se 
caţere pe butucul de tăiat lemne, fără prea mare succes. 

- El va adormi, spuse ea. 


3 


Şezură pe verandă şi se uitară la Denny cum se joacă în 
curte sub cerul înalt şi albastru. Nu se grăbeau, nu erau 
nerăbdători, dar plutea între ei o doză din ce în ce mai mare de 
energie pe care amândoi o simțeau. Ea îşi descheiase haina şi 
se aşezase, încrucişându-şi gleznele, pe leagănul de pe 
verandă. 

Era îmbrăcată într-o rochie de lână de un albastru-prăfos. 
Părul i se mişca nestingherit pe umeri când sufla vântul. 
Roşeaţa nu-i pierise complet din obraji. Deasupra, nori albi şi 
îndepărtați traversau cerul dinspre vest spre est. 

Discutară despre tot soiul de lucruri neimportante - nu se 
grăbeau. Pentru prima dată de când îşi revenise din comă, 
Johnny simțea că timpul nu-i mai e duşman. Timpul le făcuse 
cadou această micuță buclă, ca răscumpărare pentru toți anii 
de care-i privase, şi avea să le stea la dispoziție atât de mult 
cât aveau ei nevoie. Discutară despre cine se mai căsătorise, 
despre fata din Cleaves Mills care dobândise o bursă de merit, 
despre guvernatorul independent de Maine. Sarah îi spuse că 
semăna cu Lurch din vechiul serial de televiziune „Familia 
Addams” şi că gândea ca Herbert Hoover, şi râseră amândoi de 
asta. 

— Uită-te la el, spuse Sarah, arătând cu capul spre Denny. 

Acesta şedea pe iarbă lângă aracii cu iederă ai Verei Smith, 
ținând degetul în gură şi uitându-se la ei cu ochi visători. 

Ea îi scoase părutul de pe bancheta din spate a Pinto-ului. 

— Va fi în siguranţă pe verandă? îl întrebă ea pe Johnny. E 
atât de plăcut afară. Mi-ar plăcea să-l las să doarmă în aer 
liber. 

- Nu va păţi nimic, spuse Johnny. 

Ea aranja părutul la umbră, îl aşeză pe Denny în el şi-l 
acoperi până la bărbie cu două pături mici. 

- Dormi, iubire, spuse Sarah. 

Copilul îi zâmbi şi închise imediat ochii. 

— Atât de simplu? întrebă Johnny. 

— Atât de simplu, confirmă ea. 


Se apropie şi-şi puse brațele pe după gâtul lui. Cât se poate 
de clar, Johnny auzi foşnetul furoului ei sub rochie. 

- Mi-ar plăcea să mă săruți, spuse ea cu calm. 

Am aşteptat cinci ani să mă săruți din nou, Johnny. 

Îşi petrecu braţele în jurul mijlocului ei şi o sărută cu 
blândeţe. Buzele ei se deschiseră. 

- Oh, Johnny, rosti ea cu buzele lipite de gâtul lui. Te 
iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Sarah. 

— Unde putem merge? întrebă ea, depărtându-se. 

Ochii ei erau acum la fel de limpezi şi de întunecaţi ca şi 
smaraldele. 

- Unde? 


4 


Johnny întinse pătura spălăcită de armată, veche dar 
curată, pe paiele din al doilea porumbar. Aerul era 
înmiresmat, dulce. Deasupra lor se iscă un misterios ciripit şi 
fluturat de aripi - rândunelele din hambar -, după care totul 
reveni la calmul dinainte. Hambarul avea o fereastră mică şi 
prăfuită care dădea spre casă şi spre verandă. Sarah curăță o 
mică porţiune şi se uită la Denny. 

- E bine? întrebă Johnny. 

- Da. Mai bine aici decât în casă. Înăuntru ar fi fost ca şi 
când... 

Ridică din umeri. 

- L-am face pe tata părtaş? 

- Da. Asta e doar între noi doi. 

- E treaba noastră. 

— Treaba noastră, fu ea de acord. 

Se puse pe burtă, cu fața aşezată pe pătura spălăcită, 
întoarsă într-o parte, cu genunchii îndoiți. Se descălță de 
pantofi, fără a se folosi de mâini, unul câte unul. 

— Desfă-mi fermoarul, Johnny. 

El îngenunche lângă ea şi trase fermoarul în jos. Sunetul 
răsună puternic în tăcerea din jur. Pielea ei avea nuanța 


cafelei cu frişca, contrasta cu albul furoului. O sărută între 
umeri şi ea tresări. 

- Sarah, murmură el. 

- Da? 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Ce? 

— Doctorii au făcut o greşeală în timpul unei operaţii şi m- 
au castrat. 

Ea îl lovi cu pumnul în umăr. 

— Acelaşi Johnny, spuse. lar unul dintre prietenii tăi şi-a 
rupt gâtul pe-un carusel la bâlciul din Topsham. 

— Sigur, spuse el. 

Atingerea mâinii ei, mişcându-se uşor de sus în jos, era 
mătăsoasă. 

— Nu mi se pare că ţi-ar fi făcut ceva radical, spuse ea. Ochii 
ei aprinşi îi căutară pe ai lui. - Chiar deloc. Să ne uităm şi să 
ne convingem? 

Johnny simțea mirosul dulce al fânului. Timpul continua să 
curgă. Simţea textura înțepătoare a păturii de armată, simțea 
catifelarea pielii ei, era conştient de goliciunea ei. Pătrunzând 
în ea era ca şi când ar fi pătruns într-un vis vechi, pe care, de 
fapt, nu-l uitase niciodată. 

- Oh, Johnny, dragul meu... 

Tonul vocii ei se ridica de emoție. Şoldurile ei se mişcau într- 
un ritm din ce în ce mai rapid. Vocea ei era îndepărtată. 
Atingerea părului ei îi ardea umărul şi pieptul. Îşi cufundă 
fața în el, pierzându-se în întunecimea lui blond-castanie. 

Timpul, scurgându-se prin mirosul dulce al fânului. 
Textura dură a păturii. Hambarul, pârâind sporadic asemenea 
unui vapor sub suflarea vântului de octombrie. Lumina 
blândă şi albă pătrunzând prin crăpăturile din acoperiş, 
prinzând praful plevei într-o mie de raze subțiri. Praful de 
pleavă dansând şi rotindu-se în aer. 

Sarah strigă. La un anume moment, strigă numele lui, 
iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, asemenea unei incantaţii. Unghiile 
pătrunseră în carnea lui aidoma unor ghimpi. Călărețul şi 
bidiviul. Vinul vechi se decanta în sfârşit, un vin de viță bună. 


Mai târziu, şezură lângă fereastră, uitându-se afară în 
curte. Sarah îşi trase rochia peste corpul gol şi-l lăsă singur 
pentru scurtă vreme. El rămase locului, gândindu-se la nimic, 
mulțumindu-se s-o urmărească reapărând în cadrul ferestrei, 
mai mica, şi traversând curtea spre verandă. Se aplecă asupra 
copilului şi îi rearanjă păturile. Se întoarse, trăgându-şi 
jucăuş tivul rochiei în jos, vântul fluturându-i părul pe spate. 

- Va mai dormi încă o jumătate de oră, spuse ea. 

- Chiar aşa? zâmbi Johnny. Poate că şi eu o să dorm. 

Sarah îşi plimbă degetele goale de la picioare peste stomacul 
lui. 

- Ba mai bine nu. 

Aşa că o luară de la capăt, şi, de data asta, ea stătu 
deasupra, aproape într-o postură de rugăciune, cu capul 
înclinat înainte, cu părul atârnându-i în față şi ascunzându-i 
trăsăturile. Mişcări lente. După care, se sfârşi. 


5 


- Sarah... 

- Nu, Johnny. Mai bine n-o spune. A expirat timpul. 
- Voiam să spun că eşti frumoasă. 

— Sunt? 

— Eşti, spuse el tandru. Scumpă Sarah. 

— Am recuperat totul? îl întrebă ea. Johnny zâmbi. 
- Sarah, am făcut tot ce-am putut. 


6 


Herb nu păru surprins s-o vadă pe Sarah când ajunse 
acasă din Westbrook. Îi ură bun venit, se minună de copil şi o 
mustră că nu-l adusese mai devreme. 

— Are tenul şi trăsăturile tale, spuse Herb. Şi cred că va avea 
şi culoarea ochilor tăi când va fi mare. 

-— De-ar avea măcar mintea tatălui său, spuse Sarah. 

Îşi pusese un şorț peste rochia albastră din lână. Afară, 
soarele cobora spre asfinţit. Încă douăzeci de minute şi va fi 


întuneric. 

— Să ştii că gătitul ar trebui să fie treaba lui Johnny, spuse 
Herb. 

- N-am putut-o opri. Mi-a pus pistolul la tâmplă. 

— Ei bine, poate e mai bine aşa, spuse Herb. Tot ce faci tu 
are gust de spaghete marca Franco-American. 

Johnny îl ameninţă cu o revistă şi Denny râse - un sunet 
ascuțit, pătrunzător, care păru că umple casa. 

Îşi dă oare seama? se întrebă Johnny. Mi separe că-mi stă 
scris mare pe față. După care, privindu-l pe tatăl lui cum 
caută prin dulapul de la intrare cutia cu vechile lui jucării pe 
care n-o lăsase pe Vera să le arunce, îi veni un gând uimitor: 
Poate că ne înțelege. 

Mâncară. Herb o întrebă pe Sarah ce făcea Walt în 
Washington şi ea le povesti despre conferinţa la care lua parte, 
ceva în legătură cu retrocedarea pământurilor către indieni. 
Întâlnirile republicanilor erau în mare parte doar vorbe-n 
vânt, spuse ea. 

— Cei mai mulți cu care se întâlneşte el sunt de părere că, 
dacă va fi nominalizat Reagan în locul lui Ford anul viitor, 
asta va însemna sfârşitul partidului, spuse Sarah. Şi dacă 
moare Bătrânul şi Marele Partid, înseamnă că Walt nu va mai 
putea candida în 1978 pentru scaunul lui Bill Cohen, atunci 
când acesta va candida pentru locul lui Bill Hathaway din 
Senat. 

Herb se uita la Denny cum mănâncă, serios, una câte una, 
păstăi de fasole, mestecându-le cu toți cei şase dinţi ai lui. 

- Nu cred că va mai putea aştepta Cohen până în 78 să 
intre în Senat. Va candida împotriva lui Muskie anul viitor. 

- Walt spune că Bill Cohen nu-i chiar atât de nesătul, spuse 
Sarah. Va aştepta. Walt spune că-i va veni şi lui rândul, şi 
încep să-i dau crezare. 

După cină, se mutară în sufragerie şi discuţiile se 
îndepărtară de politică. II priviră pe Denny cum se joacă cu 
vechile maşini şi basculante din lemn pe care un Herb Smith 
mult mai tânăr le făcuse pentru fiul său cu mai bine de un 
sfert de veac în urmă. Un Herb Smith mai tânăr care era 


căsătorit cu o femeie veselă ce mai bea din când în când câte o 
sticlă de Black Label seara. Un bărbat cu nici un fir de păr 
cărunt în cap, întreținând cele mai mari speranțe pentru fiul 
său. 

Chiar ne înțelege, gândi Johnny, sorbindu-şi cafeaua. Fie că 
ştie ce s-a întâmplat între mine şi Sarah în după-amiaza 
aceasta, fie că suspectează sau nu ce s-ar fi putut întâmpla, 
înțelege ceea ce e esențial. Nimic nu se poate schimba sau 
rectifica, cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să închei 
conturile. În după-amiaza asta, ea şi cu mine am consumat o 
căsnicie care n-a existat niciodată. lar acum, în seara asta, el 
se joacă cu nepotul lui. 

Se gândi la Roata Norocului, încetinindu-şi rotația, 
oprindu-se. 

Numărul casei. Toată lumea pierde. 

Tristețea încerca să-şi facă loc, un simțământ sumbru al 
finalităţii, iar el o îndepărtă. Nu era acum momentul; nu-i 
dădea voie să fie acum. 

Pe la opt şi jumătate, Denny începu să se foiască şi Sarah 
spuse: 

- E vremea să plecăm, oameni buni. Îi dau să sugă din 
sticlă pe drum spre Kennebunk. După vreo şase kilometri, o să 
tragă pe dreapta. Mulţumim pentru tratament. 

Ochii ei, de-un verde sclipitor, îi găsi pentru o clipă pe ai lui 
Johnny. 

- A fost numai plăcerea noastră, spuse Herb, ridicându-se 
din scaun. Corect, Johnny? 

— Corect, spuse el. Dă-mi voie să duc eu pătuțul, Sarah. 

În pragul uşii, Herb îl sărută pe Denny pe creştetul capului 
(iar Denny îl prinse de nas cu pumnul lui grăsuliu şi-l strânse 
destul de tare, încât să-i facă lui Herb ochii să lăcrimeze) şi pe 
Sarah pe obraz. Johnny duse pătuţul la Pinto-ul roşu şi Sarah 
îi dădu cheile ca să poată pune totul pe bancheta din spate. 

Când termină, ea se uita la el de lângă uşa şoferului. 

— Am făcut tot ce am putut, spuse el şi zâmbi uşor. 

Însă sclipirea din ochii ei îi spunea că se apropiau iarăşi 
lacrimile. 


- Nu a fost deloc rău, spuse Johnny. 

- Păstrăm legătura? 

- Nu ştiu, Sarah. O păstrăm? 

- Nu, presupun că nu. Ar fi prea uşor, nu-i aşa? 

- Cam uşor, da. 

Ea se apropie şi se întinse să-l sărute pe obraz. Johnny 
simți mirosul curat şi înmiresmat al părului ei. 

— Ai grijă de tine, şopti ea. O să mă gândesc la tine. 

- Să fii cuminte, Sarah, spuse el şi îi atinse nasul. Atunci, 
ea se întoarse, se urcă la volan: o femeie deşteaptă, stăpână pe 
sine, al cărei soț era pe cale să se întoarcă acasă. Mă-ndoiesc 
că vor mai conduce un Pinto anul viitor, gândi Johnny. 

Se aprinseră farurile, apoi motorul mic cât al unei maşini 
de cusut începu să duduie. Ea ridică spre el o mână, după 
care ieşi din parcare. Johnny rămase lângă butucul de tăiat 
lemne cu mâinile în buzunare şi o privi cum pleacă. 1 se părea 
că o uşă i se închisese în suflet. Nu era un sentiment puternic. 
Asta era partea cea mai rea - nu era deloc un sentiment 
puternic. 

Se uită până ce dispărură din vedere stopurile maşinii, 
după care urcă treptele de la verandă şi intră în casă. Tatăl lui 
şedea în şezlongul din sufragerie. Televizorul era închis. Cele 
câteva jucării pe care le găsise în dulap erau împrăştiate pe 
covor şi Johnny se uită la ele. 

- Mi-a părut bine s-o văd pe Sarah, spuse Herb. Voi doi ați... 
- urmă o ezitare foarte scurtă - petrecut bine? 

- Da, spuse Johnny. 

- Va mai veni? 

- Nu, nu cred. 

Se uitau unul la celălalt. 

- Păi, atunci, poate că aşa e mai bine, spuse Herb într-un 
sfârşit. 

- Da. Poate că da. 

- Tu te-ai jucat cu jucăriile astea, spuse Herb, lăsându-se 
pe genunchi şi începând să le adune. l-am dat o grămadă 
dintre ele lui Lottie Gedreau când a născut gemenii, dar ştiam 
că mi-au mai rămas câteva. Le-am pus la păstrare. 


Le aşeză în cutie una câte una, răsucind-o pe fiecare în 
mâini, examinându-le. O maşină de curse. Un buldozer. O 
maşină de poliție. Un camion mic cu cârlig de pe care se 
ştersese mare parte din vopseaua roşie, acolo unde o mânuţă 
de copil îl prinsese. Le duse înapoi la dulapul de la intrare şi le 
închise. 

Johnny n-o mai văzu pe Sarah Hazlett în următorii trei ani. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 
1 


Ninsoarea veni mai devreme în anul acela. Pe 7 noiembrie, 
pământul era acoperit de un strat de cincisprezece centimetri 
de zăpadă, iar Johnny trebui să-şi lege şireturile la o pereche 
veche de cizme de gumă verzi şi să poarte vechea lui 
canadiană pentru a face drumul zilnic la cutia poştală. Cu 
două săptămâni înainte, Dave Pelsen îi expediase un colet 
conținând manualele pe care avea să le folosească în ianuarie 
şi Johnny începuse deja să schițeze nişte planuri de lecţie. De- 
abia aştepta să se întoarcă la catedră. Dave îi mai găsise şi un 
apartament pe Howland Street în Cleaves: Howland Street nr. 
24. Johnny ţinea bucăţica de hârtie pe care era scrisă această 
informaţie în portmoneu, fiindcă numele şi numărul străzii 
aveau un fel enervant de a i se şterge din memorie. 

În această zi, cerul avea culoarea ardeziei şi continua să se 
întunece, temperatura nu trecea deloc de minus şapte grade 
Celsius. Primii fulgi de zăpadă începură să cadă chiar atunci 
când Johnny îşi croia nepăsător drum înapoi spre verandă. 
Singur fiind, nu simți nevoia să scoată limba şi să încerce să 
prindă pe ea vreun fulg. De-abia dacă mai şchiopăta acum şi 
se simțea bine. Nu mai avusese nici o migrenă de două 
săptămâni sau chiar mai mult. 

Corespondenţța consista dintr-un bilețel de publicitate, o 
revistă Newsweek şi un plic mic maro adresat lui John Smith, 
fără vreo adresă a expeditorului. Johnny îl deschise pe drumul 
de întoarcere, restul corespondenței ţinând-o îndesată în 


buzunarul de la spate. Scoase o singură pagină de ziar, 
observă cuvintele Inside View din antet şi se opri în loc la 
jumătatea drumului către casă. 

Era pagina a treia din numărul săptămânii trecute. Cea 
mai importantă ştire era despre legăturile unui reporter cu o 
frumoasă asistentă de emisie a unui spectacol televizat despre 
fenomenul criminalistic; frumoasa asistentă de emisie fusese 
exmatriculată de două ori în timpul liceului (în urmă cu 
doisprezece ani) şi fusese închisă pentru posesie de cocaină (cu 
şase ani în urmă). O ştire fierbinte pentru hausfrau-ele““. din 
America. Mai era şi o cură de slăbire numai pe bază de 
cereale, o fotografie cu un copilaş frumos şi povestea unei fete 
de nouă ani care fusese vindecată miraculos de paralizie 
cerebrală în Lourdes** (DOCTORII SUNT ULUIŢI, proclama 
triumfal titlul). Aproape de josul paginii fusese încercuit un 
articol. „MEDIUL” DIN MAINE RECUNOAŞTE CACEALMAUA, 
spunea titlul. Articolul nu era semnat. 


DINTOTDEAUNA, POLITICA REVISTEI Inside View a fost 
nu doar aceea de a vă prezenta medii pe care aşa-numitele 
„Ziare naţionale” îi ignoră, ci şi aceea de a-i expune pe acei 
scamatori şi şarlatani care au făcut ca legitimarea 
fenomenelor metapsihice să întârzie atât de mult. 

Unul dintre aceşti scamatori a recunoscut recent în fața 
unei surse a ziarului Inside View că tot ce a făcut nu a fost 
decât o cacealma. Acest aşa-numit „mediu”, John Smith din 
Pownal, Maine, a recunoscut în fața sursei noastre că „totul a 
fost o şmecherie înscenată pentru a-mi putea plăti facturile de 
spitalizare. Dacă va ieşi din asta şi o carte, s-ar putea să fac 
destui bani să-mi achit toate datoriile şi să mă mai pot şi 
retrage din activitate pentru vreo doi ani”, a declarat Smith cu 
un rânjet. „în ziua de astăzi, oamenii ar crede orice - de ce să 
nu mă urc şi eu în trenul cu gologani?” 

Graţie revistei Inside View, care şi-a avertizat întotdeauna 
cititorii că la fiecare adevărat mediu, sunt alții doi falşi, trenul 
cu gologani al lui John Smith tocmai a deraiat. Şi vă 


reamintim că oferim 1.000 $ oricărei persoane ce poate dovedi 
că un mediu bine cunoscut este, de fapt, un impostor. 
Păcălici şi şarlatani, fiți cu ochii-n patru! 


Johnny citi articolul de două ori în ninsoarea care începea 
să cadă din ce în ce mai des. Un rânjet de repulsie îi vicie 
trăsăturile feței. Se pare că mereu-vigilenţilor ziarişti nu le 
place să fie aruncaţi de pe veranda unui bădăran de rând, 
gândi el. Introduse pagina de ziar în plic şi pe acesta îl vâri în 
buzunarul de la spate alături de restul corespondenţei. 

— Dees, spuse el cu voce tare. Sper să nu-ţi fi trecut 
vânătăile. 


2 


Tatăl lui nu păru la fel de amuzat. Herb citi articolul, după 
care-l trânti, dezgustat, pe masa din bucătărie. 

— Ar trebui să-l dai în judecată pe fiu' ăla de curvă. Asta-i 
calomnie curată, Johnny. O chestie tăiată din topor cu rea- 
intenție. 

- De-acord şi de-acord, spuse Johnny. 

Era întuneric afară. Ninsoarea blândă şi tăcută de după- 
amiază se transformase în viscolul de iarnă timpurie de cu 
seară. Vântul țipa şi huruia pe la streşini. Parcarea dispăruse 
sub noiane mereu spulberate, asemănătoare cu nişte dune 
deşertice. 

- N-am avut însă nici un martor la discuţia pe care am 
purtat-o cu el, iar Dees ştie asta a dracu' de bine. E cuvântul 
lui împotriva cuvântului meu. 

- Nici măcar n-a avut curajul să-şi pună numele pe 
minciuna asta, spuse Herb. Uite-aici: „o sursă a revistei Inside 
View”. Care-i sursa asta? Pune-l s-o dea în vileag, eu aşa 
spun. 

- Oh, nu pot face asta, spuse Johnny, rânjind. Ar fi ca şi 
când m-aş apropia de cel mai înrăit bătăuş de pe stradă 
purtând o pancartă pe care să scrie LOVEŞTE-MĂ TARE, lipită 
pe boaşe. Ar transforma totul într-un război sfânt, ar pune-o 


pe prima pagină şi tot tacâmul. Nu, mulțumesc. În ce mă 
priveşte, mi-au făcut o favoare. Nu vreau să-mi fac o carieră 
din a le spune oamenilor unde şi-a ascuns bunicu' certificatele 
de depozit bancar sau cine va câştiga pătrimile la Scarborough 
Downs. Sau ia spre exemplu noua organizare a loteriei. 

Unul dintre lucrurile care-l surprinseseră cel mai tare pe 
Johnny după ce-şi revenise din comă fusese să descopere că 
statul Maine şi alte vreo douăsprezece state instituiseră jocul 
cu taloane dinainte completate. 

- În ultima lună am primit şaisprezece scrisori de la 
oameni care voiau să le spun care vor fi numerele 
câştigătoare. E-o nebunie. Chiar dacă le-aş putea spune, ceea 
ce nu pot, la ce le-ar folosi? La loteria din Maine nu-ți poți 
alege tu numerele, iei ce ţi se dă. Însă ei tot mi-au scris. 

— Nu văd care e legătura cu articolul ăsta neruşinat. 

- Dacă oamenii vor crede că-s un farsor, poate că mă vor 
lăsa în pace. 

- Oh, spuse Herb. Mda, înţeleg ce zici. - îşi aprinse pipa. - 
Nu te-ai simţit bine nici o clipă în postura asta, nu-i aşa? 

- Da, spuse Johnny. Şi nici noi n-am prea discutat despre 
asta, ceea ce e oarecum o uşurare. Se pare că e singurul lucru 
despre care alții vor să discute. 

Şi nu se reducea totul doar la dorința de-a discuta; asta nu 
l-ar fi deranjat chiar atât de tare. Dar, când se ducea la 
magazinul Slocum's după şase doze de bere sau după o 
franzelă, fata de la ghişeu încerca să ia banii de la el fără să-i 
atingă mâna, iar privirea înspăimântată şi ageră din ochii ei 
era greu de ocolit. Prietenii tatălui său îi făceau cu mâna în 
loc să dea noroc. În luna octombrie, Herb angajase o liceana 
din localitate pentru a şterge o dată pe săptămână pragul şi 
pentru a aspira covoarele. După trei săptămâni, aceasta 
renunțase fără nici un motiv clar - probabil că-i spusese 
cineva de la şcoală pentru cine făcea curăţenie. Se părea că 
pentru fiecare om care de-abia aştepta să fie atins, să fie 
informat, să ia contact cu ciudatul talent al lui Johnny, exista 
un altul care-l privea ca pe un soi de lepros. În astfel de 
situaţii, Johnny se gândea la asistentele care se uitaseră țintă 


la el în ziua în care-i spusese Eileenei Magown că-i luase foc 
casa, care se uitaseră ţintă la el ca nişte coţofene de pe-un 
cablu telefonic. Se gândea la cum se depărtase de el reporterul 
de televiziune după neaşteptatul sfârşit al conferinței de presă, 
fiind de acord cu tot ce spusese el, dar nedorind să fie atins. 
Oricum ar fi, era ceva bolnăvicios la mijloc. 

- Nu, nu discutăm despre asta, fu Herb de acord. 

Mă face să mă gândesc la mama ta, cred. Era atât de sigură 
că ţi-a fost dat acest... acest orice-ar-fi-el cu un motiv precis. 
Uneori mă întreb dacă n-avea cumva dreptate. 

Johnny ridică din umeri. 

- Nu-mi doresc decât o viață normală. Vreau să îngrop 
toată povestea asta blestemată. Şi dacă lepădătura asta mă 
ajută să o fac, cu atât mai bine. 

- Dar încă o mai poți face, nu-i aşa? întrebă Herb. 

Se uita îndeaproape la fiul său. 

Johnny se gândi la o noapte din urmă cu nici măcar o 
săptămână. leşiseră să ia cina în oraş, un eveniment ce se 
repeta rar datorită bugetului lor franjurit. Merseseră la Cole's 
Farm în Gary, probabil cel mai bun restaurant din zonă, un 
local întotdeauna plin ochi. Fusese o seară răcoroasă, 
atmosfera dinăuntru fusese veselă şi călduroasă. Johnny 
dusese haina tatălui lui şi pe a sa la garderobă şi, pe când 
căuta printre hainele agățate acolo după două umeraşe goale, 
o întreagă serie de impresii limpezi îi trecuseră prin minte. 
Uneori aşa i se întâmpla; altă dată ar fi putut atinge fiecare 
haină preț de douăzeci de minute fără să simtă nimic. Dăduse 
peste haina cu guler de blană a unei femei. Avea o aventură cu 
unul dintre prietenii cu care juca pocher soțul ei, era speriată 
de moarte din cauza asta, dar nu ştia cum să-i pună capăt. 
Jacheta de jeanşi, tivită cu blană de oaie, a unui bărbat. Şi 
tipul acesta îşi făcea griji - pentru fratele lui, care fusese grav 
rănit pe şantier cu o săptămână în urmă. Canadiana unui 
băiețel - bunica lui din Durham îi dăduse un tranzistor radio 
în formă de Snoopy chiar în acea zi şi era furios fiindcă nu-l 
lăsase tata să-l ia cu el la masă. Şi încă una, un pardesiu 
simplu negru, care-l umpluse de groază şi care-i tăiase pofta 


de mâncare. Bărbatul care purta haina aceea înnebunea. 
Până acum reuşise să mascheze aparențele - nici măcar soția 
lui nu suspecta nimic -, însă viziunea lui asupra lumii era 
încet întunecată de o serie de fantezii paranoice din ce în ce 
mai puternice. Atingând haina aceea fusese ca şi când ar fi 
atins un cuib de şerpi. 

- Da, încă o mai pot face, spuse Johnny scurt, îmi doresc 
atât de mult să n-o mai pot face. 

- Vorbeşti serios? 

Johnny se gândi la pardesiul acela simplu negru. 

Nu făcuse decât să ciugulească din mâncare, uitându-se 
când în stânga, când în dreapta, încercând să-l identifice pe 
bărbat, nereuşind s-o facă. 

- Da, spuse el. Vorbesc serios. 

— Atunci e mai bine să nu bagi în seamă articolul, spuse 
Herb şi-l lovi uşor cu palma peste umăr pe fiul său. 


3 


Şi, pentru aproximativ o lună şi ceva, i se păru că nu îl băgă 
în seamă. Johnny merse cu maşina în nordul statului, la 
liceu, la un consiliu al profesorilor suplinitori şi ca să ducă un 
transport din lucrurile personale la noul său apartament, pe 
care-l găsi mic, dar locuibil. 

Luă maşina tatălui său şi, chiar înainte de-a pleca, Herb îl 
întrebasse: 

— Nu eşti emoționat? în privința condusului? 

Johnny scuturase din cap. Amintirile legate de accident îl 
supărau acum mai puţin. Dacă avea să se întâmple ceva cu el, 
se va întâmpla. Şi, adânc înlăuntrul său, era încredințat că 
fulgerul nu lovea în acelaşi loc de două ori - nu credea că 
moartea îl va găsi într-un accident de maşină. 

De fapt, lungul drum fu liniştit şi îl calmă, iar întâlnirea 
semăna oarecum cu Săptămâna Vechiului Cămin. Toţi vechii 
lui colegi care încă mai predau la LCM veniră să-i aducă urări 
de bine. Însă el nu se putu înfrâna să nu observe cât de puţini 
dintre ei chiar îi strânseră mâna şi i se păru că observă o 


anume rezervă, o precauţie în ochii lor. Pe drumul de 
întoarcere, se convinse că probabil de vină fusese doar 
imaginația lui. Şi dacă nu, ei bine... chiar şi asta avea latura 
ei amuzantă. Dacă citiseră revista Inside View, ştiau că era 
doar un păcălici şi că nu aveau de ce să-şi facă griji. 

O dată consiliul încheiat, nu avu altceva de făcut decât să 
se întoarcă în Pownal şi să aştepte să vină şi să treacă 
sărbătorile de Crăciun. Coletele conținând obiecte personale 
încetaseră să mai sosească, de parcă fusese apăsat un buton - 
puterea presei, îi spuse Johnny tatălui său. Fură înlocuite de 
câteva scrisori şi bilete - în mare parte, anonime - în care 
oamenii care se pare că se simțiseră personal înşelaţi îşi 
revărsau mânia. 

„Ar trebui s-arzi în I!A!D! pentru încercările tale infecte de a 
trage pe sfoară Republica Americană,” scria într-o scrisoare, 
reprezentativă pentru toate celelalte. Mesajul fusese scris pe-o 
bucată mototolită de hârtie, ruptă dintr-un maculator, şi 
fusese expediat din York, Pennsylvania. „Nu eşti altceva decât 
un Artist de Mahala şi un trişor murdar şi putred. Mulţumesc 
lui Domnu pentru acel ziar care tea desconspirat. Ar trebui 
săţi fie ruşine de tine domnu. Biblia spune că păcătoşi de rând 
vor fi aruncați într-un Lac DE FIOIC! şi va fi mistuit dar un 
FIA!L!S! P!RIO!FIE!T va arde mereu şi PENTRU TOTDEAUNA! 
Asta eşti tu un Fals Profet care şia vândut Sufletu Nemuritor 
pentru o mână de biştari ieftini. Deci ăstai sfârşitu scrisorii 
mele şi sper pentru binele tău să nu te prind niciodată pe 
Străzile Oraşului tău Natal. Semnat, UN PRIETEN (a lu 
Dumnezeu nu altău domnu)!” 

Mai bine de o duzină de scrisori folosind aproximativ acelaşi 
ton îi veniră de-a lungul a aproximativ douăzeci de zile după 
apariția articolului în Inside View. Mai multe suflete 
întreprinzătoare îşi exprimară interesul de a i se alătura lui 
Johnny ca parteneri. „Am fost asistentul unui magician”, se 
lăuda expeditorul uneia dintre aceste misive din urmă, „şi 
reuşeam să prostesc o curvă bătrână să-şi dea jos bikinii. 
Dacă pui la cale o chestie menta-listă, ai nevoie de mine!” 


După aceea, scrisorile secară, aşa cum secase mai devreme 
şi revărsarea de cutii şi colete. Într-o zi de la sfârşitul lui 
noiembrie, când îşi verificase cutia poştală şi o găsise goală 
pentru a treia după-amiază la rând, Johnny se întoarse în 
casă amintindu-şi că Andy Warhole“” prezisese că va veni ziua 
în care fiecare american va fi faimos pentru cincisprezece 
minute. Aparent, cele cincisprezece minute ale lui veniseră şi 
se duseseră, şi nimeni nu era mai fericit de asta decât el. 

Dar, după cum evoluară lucrurile, povestea încă nu se 
încheiase. 


4 


— Smith? întrebă vocea de la telefon. John Smith? 

- Da. 

Era o voce pe care nu o recunoştea sau numărul. 

Telefonul îl făcu să cadă puţin pe gânduri. Tatăl lui făcuse 
cerere pentru un număr nelistat în urmă cu aproape trei luni. 
Acum era 17 decembrie şi bradul se afla în colțul sufrageriei, 
cu partea de jos a tulpinii bine fixată în vechiul stativ pe care-l 
făcuse Herb pe vremea când Johnny nu era decât un puşti. 
Afară ningea. 

- Numele meu este Bannerman. Şeriful George Bannerman, 
din Castle Rock. - îşi drese vocea. - Am o... ei bine, cred că s-ar 
spune că am o propunere pentru dumneavoastră. 

- Cum aţi făcut rost de numărul ăsta de telefon? 

Bannerman îşi drese iarăşi vocea. 

- Păi, l-aş fi putut afla de la centrală, cred, fiind vorba de o 
chestiune polițienească. Dar, de fapt, l-am luat de la un 
prieten de-al dumneavoastră. Un doctor pe nume Weizak. 

- Sam Weizak v-a dat numărul meu de telefon? 

— Aşa e. 

Johnny se aşeză în ungherul pentru telefon, complet uluit. 
Acum, numele de Bannerman îi spunea ceva. Dăduse peste el 
foarte recent într-un articol din suplimentul de duminică al 
ziarului. Era şeriful districtului Castle, care se afla la o bună 
distanţă vest de Pownal, în regiunea Lacurilor. Castle Rock era 


capitala districtului, la vreo cincizeci de kilometri de Norway şi 
la vreo treizeci de Bridgton. 

- Chestiune polițienească? repetă el. 

— Ei bine, cred că i-aţi putea spune aşa, mda. Mă întrebam 
dacă nu ne-am putea întâlni la o ceaşcă de cafea... 

— Are vreo legătură cu Sam? 

- Nu. Doctorul Weizak nu are nici o legătură, spuse 
Bannerman. Mi-a dat numai un telefon şi a pomenit numele 
dumneavoastră. Asta s-a întâmplat cu... Oh, o lună în urmă, 
cel puțin. Sincer să fiu, am crezut că e ţicnit. Dar acum am 
cam ajuns şi eu cu nervii la pământ. 

- Din ce cauză? Domnule - domnule şerif - Bannerman, nu 
înţeleg despre ce vorbiţi. 

— Ar fi mult mai bine dacă ne-am putea întâlni la o cafea, 
spuse Bannerman. În seara aceasta se poate? E un local 
numit Jon's pe principala din Bridgton. E cam la jumătatea 
drumului dintre oraşul dumneavoastră şi al meu. 

- Nu, îmi pare rău, spuse Johnny. Trebuie să ştiu întâi 
despre ce e vorba. Şi cum de nu m-a sunat deloc Sam? 

Bannerman suspină. 

- Bănuiesc că sunteţi o persoană care nu citeşte ziarele, 
spuse el. 

Dar asta nu era adevărat. Citise ziarele aproape din datorie 
de când îşi recăpătase cunoştinţa, în încercarea de a recupera 
lucrurile pe care le pierduse. Şi-i văzuse numele lui 
Bannerman foarte recent. Sigur. Fiindcă Bannerman stătea pe 
nişte cărbuni destul de încinşi. El era responsabil cu... 

Johnny depărta receptorul de ureche şi se uită la el cu o 
privire brusc înțelegătoare. Se uită la el aşa cum s-ar uita 
cineva la un şarpe de care tocmai şi-a dat seama că e 
otrăvitor. 

- Domnule Smith? se auzi slab din receptor. Alo? Domnule 
Smith? 

— Aici sunt, spuse Johnny, ducându-şi la loc receptorul la 
ureche. 

Era conştient că întreținea o mânie surdă împotriva lui Sam 
Weizak, împotriva lui Sam care-i spusese chiar în acea vară 


să-şi ţină capul la cutie şi care acum acţionase exact invers, 
dându-i acestui şerif de țară toate informațiile - pe la spatele 
lui. 

- E vorba de chestia aia cu strangulatorul, nu-i aşa? 

Bannerman ezită îndelung. După care, spuse: 

— Putem discuta, domnule Smith? 

-— Nu. Categoric, nu. 

Mânia surdă se augmentase într-o furie bruscă, în furie şi 
în încă ceva. Era speriat. 

- Domnule Smith, e important. Astăzi... 

- Nu. Vreau să fiu lăsat în pace. Pe lângă asta, n-aţi citit 
blestemata aia de Inside View! Oricum, sunt un farsor. 

- Doctorul Weizak a spus... 

- Nu avea dreptul să spună nimic! strigă Johnny. Tremura 
din cap până-n picioare. - La revedere! 

Trânti receptorul în furcă şi ieşi din ungherul pentru telefon 
cu viteză, ca şi când asta l-ar fi făcut să nu mai sune. Simţea 
o  migrenă dându-i târcoale pe la tâmple. Înţepături 
nedesluşite ca de burghiu. Poate că ar trebui s-o sun pe mama 
lui în California, gândi el. Să-i spun unde e micuțul ei ursuleț. 
Să-i spun să ia legătura cu el. Dinte pentru dinte. 

În schimb, căută pe apucate în cartea de telefon din 
sertarul măsuţei, găsi numărul lui Sam de la biroul din 
Bangor şi-l sună. De-ndată ce sună o singură dată, închise, 
iarăşi speriat. De ce-i făcuse Sam asta? Blestemăţie, de ce? 

Se surprinse uitându-se la pomul de Crăciun. 

Aceleaşi vechi decoraţiuni. Le coborâseră din pod din nou şi 
le scoseseră din nou din ambalajele lor de hârtie şi le 
agățaseră din nou, în urmă cu doar două seri. Nu rămâneau 
multe lucruri neatinse an după an, pe măsură ce o persoană 
înainta în vârstă. Nu erau multe linii de continuitate, nu erau 
multe obiecte fizice care puteau deservi atât copilul, cât şi 
adultul. Hainele tale de copil erau date mai departe sau 
trimise la Armata Salvării; ceasului cu Răţoiul Donald i se 
rupea arcul principal; cizmele Red Ryder de cowboy se toceau. 
Portmoneul pe care ţi-l tăcuseşi în timpul orelor de artizanat 
în prima ta tabără era înlocuit cu un Lord Buxton, şi-ţi 


schimbai trenulețul roşu şi bicicleta cu jucării mai mature - o 
maşină, o rachetă de tenis, poate unul dintre acele noi jocuri 
de hochei pe televizor. Nu erau decât puţine lucruri de care să 
nu te descotoroseşti. Câteva cărți, poate, sau o monedă 
norocoasă, sau colecția de timbre pe care ai păstrat-o şi ai 
îmbunătăţit-o. 

La astea se adăugau ornamentele pentru pomul de Crăciun 
din casa părinților. 

Aceiaşi îngeraşi ciobiți, an după an, şi aceeaşi stea de 
staniol din vârf, plutonul supraviețuitor din ceea ce fusese 
cândva un întreg batalion de globuri (şi noi nu-i uităm 
niciodată pe martiri, gândi el - acesta a murit din cauza unei 
mâini hrăpăreţe de copil, acesta a căzut pe când încerca tata 
să-l agate şi s-a spart pe podea, pe cel roşu pe care e pictată 
Steaua de la Bethleem l-am găsit simplu şi misterios spart, 
într-un an când le-am coborât din pod, şi eu am plâns); 
stativul pentru pom însuşi. Dar, uneori, gândi Johnny, 
masându-şi absent tâmplele, părea că ar fi mai bine, mai 
milostiv, dacă ai pierde legătura chiar şi cu aceste ultime 
vestigii ale copilăriei. Niciodată nu te poţi bucura la fel de 
cărțile care te-au incitat când le-ai citit prima dată. Moneda 
norocoasă nu te-a protejat de nici una dintre nedreptăţile şi 
batjocurile şi suferințele unei vieți obişnuite. Şi, când te uiţi la 
ornamente, îți aminteşti că a fost cândva o mamă de față care 
să coordoneze operațiunea de împodobire, întotdeauna 
pregătită şi chiar enervându-te, spunând „puţin mai sus” sau 
„puţin mai jos” sau „cred că ai pus prea multă beteală pe 
partea stângă, dragă”. Te uiţi la ornamente şi-ţi aminteşti că 
doar voi doi a trebuit să-l împodobiţi anul ăsta, doar voi doi 
fiindcă mama ta a înnebunit şi apoi a murit, dar fragilele 
ornamente de brad încă sunt aici, încă sunt la îndemână să 
decoreze un alt brad luat din micuța pădurice din spatele 
casei şi nu se spune cumva că oamenii se sinucid în jurul 
Crăciunului în număr mai mare decât oricând altcândva de-a 
lungul anului? Pentru Dumnezeu, nu era de mirare. 

Ce putere-a pus Domnul în tine, Johnny. 


Sigur, corect, Domnu-i un adevărat prinț. M-a aruncat prin 
parbrizul unui taxi şi mi-am rupt picioarele şi am petrecut 
aproape cinci ani în comă şi trei oameni au murit. Fata pe 
care o iubeam s-a căsătorit. A născut fiul care ar fi trebuit să 
fie al meu, l-a făcut cu un avocat care-şi roade coatele ca să 
ajungă la Washington pentru a putea da o mână de ajutor la 
condusul trenului ăstuia mare. Dacă stau în picioare mai 
mult de două ore o dată, mi se pare că cineva a luat o aşchie 
lungă şi mi-a vârât-o prin picior până-n boaşe. Dumnezeu 
joacă într-adevăr corect. E un jucător atât de corect încât a 
pus în scenă o lume ca o operetă comică, în care o mână de 
globuri pentru bradul de Crăciun îți pot supraviețui. 
Minunată lume, şi la cârma ei e un Dumnezeu într-adevăr de 
mare clasă. Trebuie să ne fi ținut partea în Vietnam, fiindcă 
aşa are el grijă de lucruri încă de la începutul timpurilor. 

Are o misiune pentru tine, Johnny. 

Să scoată din foc castanele unui polițist bleg de țară pentru 
ca acesta să poată fi reales anul viitor? 

Să nu fugi de el, Johnny. Să nu te ascunzi în peşteră. 

Îşi masă tâmplele. Afară, vântul se înteţea. Spera ca tata să 
aibă grijă la drumul de întoarcere. 

Se ridică în picioare şi îmbrăcă un pulover gros. Merse în 
hambar, privindu-şi respirația cum îngheaţă în aerul din fața 
lui. La stânga lui se afla stiva de lemne pe care le spărsese 
chiar în toamna care trecuse, toate tăiate egal pe dimensiunea 
sobei. Lângă ea se afla o cutie cu surcele şi lângă aceasta era 
un teanc de ziare vechi. Se lăsă pe vine şi începu să le 
frunzărească. Mâinile îi amorțiră repede, dar el continuă şi, 
într-un sfârşit, ajunse la ceea ce căuta. Ziarul de duminică, 
din urmă cu trei săptămâni. 

II duse în casă, îl trânti pe masa din bucătărie şi începu să 
întoarcă paginile cu viteză. Găsi articolul pe care-l căuta la 
rubrica de ştiri de ultimă-oră şi se aşeză să-l citească. 

Articolul era însoțit de mai multe fotografii, una dintre ele 
arătând o femeie bătrână încuindu-şi uşa, o alta arătând o 
maşină de poliție patrulând pe o stradă aproape pustie, alte 
două arătând două magazine aproape goale. Titlul spunea: 


VÂNĂTOAREA STRANGULATORULUI DIN CASTLE ROCK 
CONTINUĂ... ŞI TOT CONTINUĂ. 

Cu cinci ani în urmă, potrivit articolului, o femeie tânără pe 
nume Alma Frechette care lucra la un restaurant local fusese 
violată şi strangulată în drumul spre casă de la muncă. Crima 
fusese anchetată de oameni trimişi de procurorul general şi de 
oamenii şerifului din districtul Castle. Rezultatul fusese nul. 
Un an mai târziu, o femeie mai în vârstă, de asemenea, violată 
şi strangulată, fusese descoperită în micuțul ei apartament de 
pe Strada Carbine din Castle Rock. O lună mai târziu, 
ucigaşul lovise din nou; de data aceasta, victima fusese o fetiță 
eminentă de gimnaziu. 

Avusese loc o anchetă şi mai amănunţită. Fusese folosită 
tehnica din dotarea FBI, tot fără vreun rezultat, în noiembrie 
următor, şeriful Cari M. Kelso, care ocupase postul de şerif al 
districtului cam din vremea Războiului Civil, pierduse alegerile 
şi George Bannerman le câştigase, în mare parte ca urmare a 
unei campanii agresive pentru prinderea „Strangulatorului 
din Castle Rock”. 

Trecuseră doi ani. Strangulatorul nu fusese prins, dar nu 
mai avuseseră loc nici alte crime. Apoi, în luna ianuarie a 
anului trecut, fusese descoperit de către doi băieți mici 
cadavrul lui Carol Dunbarger, în vârstă de şaptesprezece ani. 
Fata soților Dunbarger fusese dată dispărută. Avusese 
nenumărate probleme la Liceul Castle Rock unde deținea 
recordul la întârziere şi la chiul cronic, fusese arestată de 
două ori pentru furt din magazine şi mai fugise de acasă o 
dată, când ajunsese chiar până la Boston. Atât Bannerman, 
cât şi poliția statală presupuseseră că plecase cu autostopul - 
şi că o luase cu maşina un ucigaş. Un dezgheț de mijloc de 
iarnă îi scosese la iveală cadavrul lângă Pârâul Strimmer's, 
unde o descoperiseră doi băieți mici. Examenul medico-legal 
spunea că murise de vreo două luni. 

Apoi, în 2 noiembrie a anului acesta, mai avusese loco 
crimă. Victima era o mult-iubită profesoară de gimnaziu din 
Castle Rock, pe nume Etta Ringgold. Era membră de-o viaţă a 
bisericii metodiste din localitate, deținătoare a unui maşter în 


pedagogie elementară şi figură frecventă la operele de caritate 
locale. Fusese pasionată de scrierile lui Robert Browning, iar 
cadavrul ei fusese găsit îndesat într-un canal de scurgere care 
trecea pe sub un drum secundar nepavat. Zarva iscată de 
uciderea domnişoarei Ringgold se propagase în tot nordul Noii 
Anglii. Fură făcute comparații cu Albert  DeSalvo, 
Strangulatorul din Boston, comparații care nu făcură decât să 
toarne ulei peste apele zbuciumate. Union-Leader al lui 
William Loeb din nu atât de îndepărtatul Manchester, New 
Hampshire, publicase un editorial foarte util intitulat 
POLIŢIŞTII BUNI DE NIMIC DIN STATUL SORĂ CU NOI. 

Articolul din suplimentul de duminică, acum vechi de patru 
săptămâni şi mirosind înțepător a hambar şi a închis, cita doi 
psihiatri din localitate care se bucuraseră să poată dinamita 
situația atâta vreme cât nu le apărea numele în ziar. Unul 
dintre ei menționa o anume deviere sexuală - pornirea de-a 
comite un act violent în momentul orgasmului. Frumos, gândi 
Johnny, făcând o grimasă. Le strângea de gât până la moarte 
în vreme ce ejacula. 

Migrena continua să i se înrăutățească. 

Celălalt psiholog evidenția faptul că toate cele cinci crime 
fuseseră comise la sfârşitul toamnei sau la începutul iernii. Şi, 
chiar dacă personalitatea  maniaco-depresivului nu se 
conforma unui tipar anume, se întâmpla destul de des ca o 
asemenea persoană să sufere schimbări de dispoziție care să 
se suprapună aproape perfect cu schimbarea anotimpurilor. 
Poate că avea o perioadă „proastă” care ţinea de la mijlocul lui 
aprilie şi până pe la sfârşitul lui august, după care începea să 
se schimbe, atingând „culmea” pe la vremea la care fuseseră 
comise crimele. 

În timpul stadiului maniacal sau „bun”, persoana în 
discuție era posibil să fie intens excitată, activă, îndrăzneață şi 
optimistă. „E posibil ca el să creadă că poliția nu-l poate 
prinde”, încheiase psihiatrul fără nume. Articolul concluziona 
spunând că, până acum, persoana în discuție avusese 
dreptate. 


Johnny aşeză ziarul jos, se uită la ceas şi observă că tatăl 
lui ar trebui să ajungă acasă din clipă în clipă, dacă nu 
întârzia cumva din cauza ninsorii. Duse ziarul vechi la soba 
cu lemne şi-l aruncă înăuntru. 

Nu-i treaba mea. La naiba cu Sam Weizak. 

Să nu te ascunzi în peşteră, Johnny. 

Nu se ascundea într-o peşteră, nu era vorba de aşa ceva. Se 
întâmplase doar să aibă parte de-o pauză destul de neplăcută. 
Să pierzi o halcă mare din viaţă, asta se califica pentru 
statutul de pauză neplăcută, nu-i aşa? 

Şi pentru toată autocompătimirea pe care o poți înfuleca? 

— Pe-a mă-tii, îşi spuse şoptit. 

Se duse la fereastră şi se uită afară. Nimic de văzut cu 
excepția ninsorii care cădea în rafale grele, duse de vânt. Spera 
ca tata să aibă grijă, dar mai spera şi ca tata să apară curând 
să pună capăt acestui val nestăpânit şi nefolositor de 
introspecții. Se duse iarăşi lângă telefon şi rămase acolo, 
indecis. 

Autocompătimire sau nu, chiar îşi pierduse o halcă bunicică 
din viață. Cei mai frumoşi ani, dacă voiai să te exprimi aşa. 
Muncise din greu să se repună pe picioare. Nu merita oare 
puţină intimitate? Nu avea oare dreptul la ceea ce se gândise 
în urmă cu numai câteva minute: o viață normală. 

Nu există aşa ceva, prietene. 

Poate că nu, dar cu siguranţă exista o viață anormală. 
Chestia aia de la Cole's Farm. Să atingă hainele oamenilor şi, 
dintr-o dată, să ştie care sunt temerile lor mărunte, secretele 
lor insignifiante, izbânzile lor meschine - asta era anormal. 
Era un talent, era un blestem. 

Presupunând că s-ar întâlni cu şeriful ăsta? Nu era nici o 
garanţie că i-ar putea spune ceva. Şi presupunând că i-ar 
putea spune? Ar începe iarăşi ceva asemănător cu conferința 
de presă de la spital, un circ pe trei nivele ridicat la 
îngrozitoarea putere de n. 

Un cântecel începu să-i răsune înnebunitor prin capul său 
cuprins de dureri, de fapt, nimic altceva decât un clinchet. Un 
cântec învăţat la şcoala duminicală în copilărie: Luminiţa asta 


a mea... O s-o las să stea... luminiţa asta a mea... O s-o las să 
stea... să stea, stea, stea, să stea... 

Ridică receptorul şi formă numărul lui Weizak de la birou. 
Era destul de sigur acum că trecuse de ora cinci. Weizak 
trebuie să fi plecat acasă, iar neurologii importanţi nu-şi 
listau numerele de telefon de acasă. Telefonul sună de şase 
sau şapte ori şi Johnny dădu să închidă, când i se răspunse şi 
însuşi Sam îi spuse: 

- Bună! Alo? - Sam? 

- John Smith? 

Bucuria din vocea lui Sam era uşor de recunoscut - dar mai 
era oare şi o undă de disconfort în ea? 

- Mda, eu sunt. 

— Ce zici de ninsoarea asta? întrebă Weizak, poate puţin 
cam prea pătimaş. Ninge şi la tine? 

— Ninge. 

— Aici a pornit cam acum o oră. Au spus... John? Din cauza 
şerifului? Din cauza asta pari atât de rece? 

- Păi, m-a sunat, spuse Johnny, şi mă cam întrebam ce s-a 
întâmplat. De ce i-ai dat numărul meu. De ce nu m-ai sunat 
să mă anunțţi că ai... şi de ce nu m-ai sunat întâi să mă întrebi 
dacă poți. 

Weizak suspină. 

- Johnny, ţi-aş putea spune o minciună, dar n-ar ajuta la 
nimic. Nu te-am întrebat înainte pentru mă temeam că vei 
spune nu. Şi nu ţi-am spus după aceea că am făcut-o, fiindcă 
şeriful mi-a râs în nas. 

Când îți râde cineva în nas după ce-i dai o sugestie, 
presupun, nu?, că sugestia nu va fi urmată. 

Johnny se masă la o tâmplă cu mâna liberă şi închise ochii. 

- Dar de ce, Sam? Ştii care e părerea mea despre asta. 
Chiar tu mi-ai spus să-mi țin capul la cutie şi să aştept să 
treacă. Chiar tu mi-ai spus asta. 

— A fost vorba de articolul din ziar, spuse Sam. 

Mi-am spus: Johnny locuieşte pe-aproape. Şi mi-am spus: 
cinci femei moarte. Cinci. 


Vorbea încet, ezitant şi era stânjenit. Îl făcea pe Johnny să 
se simtă şi mai rău auzindu-l vorbind aşa. Îşi dorea să nu-l fi 
sunat. 

- Două dintre ele erau adolescente. Una era o mamă 
tânără. Una era o profesoară care-l adora pe Browning. Totul 
sună atât de comun, nu? Atât de comun, încât cred că nu vor 
face niciodată un film sau o emisiune despre asta. Dar, chiar 
şi aşa, e aievea. Cel mai mult m-am gândit la profesoară. 
Îndesată într-un canal de scurgere ca un sac cu gunoi... 

- Nu aveai nici un drept să mă incluzi în propriile tale 
procese de conştiinţă, spuse Johnny cu voce groasă. 

- Nu, poate că nu. 

— Nici un poate! 

- Johnny, te simţi bine? Pari... 

— Sunt bine! strigă Johnny. 

- Nu pari în apele tale. 

— Am o migrenă cruntă, ţi se pare chiar atât de 
surprinzător? îmi doresc atât de mult să nu fi făcut nimic. 
Când ţi-am spus de mama ta, n-ai sunat-o. Fiindcă ai spus... 

— Am spus că e mai bine ca unele lucruri să rămână 
negăsite. Dar asta nu-i întotdeauna adevărat, Johnny. Omul 
ăsta, oricine ar fi el, are o personalitate îngrozitor de deviată. 
S-ar putea să se sinucidă. Sunt sigur că, atunci când n-a mai 
comis crime vreme de doi ani, poliția a crezut că a făcut-o. Dar 
un maniaco-depresiv are uneori lungi perioade de acalmie - 
acestea se cheamă „întinderi de normalitate” -, după care 
revine la aceeaşi natură schimbătoare. Se poate să se fi 
sinucis după ce a omorât-o pe profesoara aceea luna trecută. 
Dar dacă n-a făcut-o, ce se întâmplă? S-ar putea să mai ucidă 
o persoană. Sau două. Sau patru. Sau... 

— Opreşte-te. 

Sam spuse: 

- De ce te-a sunat şeriful Bannerman? Ce l-a făcut să se 
răzgândească? 

— Nu ştiu. Presupun că stă electoratul cu ochii pe el. 

- Îmi pare rău că l-am sunat, Johnny, şi că te-a supărat 
povestea asta. Dar îmi pare şi mai rău că nu te-am sunat să-ţi 


spun ce făcusem. Am greşit. Numai Dumnezeu ştie cât de 
îndreptățit eşti să-ți trăieşti viața în tihnă. 

Să-şi audă propriile gânduri repetate ca de-un ecou nu-l 
făcu să se simtă mai bine. În schimb, se simţi mai mizerabil şi 
mai vinovat ca niciodată înainte. 

- Bine, spuse el. E în regulă, Sam. 

- N-o să mai spun nimic nimănui vreodată. Presupun că 
asta e ca şi când aş pune un lacăt nou pe uşa de la grajd după 
ce a avut deja loc furtul calului, dar e tot ce pot spune. Am 
fost indiscret. La un doctor, asta e de rău. 

— Bine, spuse Johnny iarăşi. 

Se simțea neajutorat şi stânjeneala cu care vorbea Sam îi 
agrava sentimentul. 

— Ne vedem curând? 

- Luna viitoare voi fi în Cleaves ca să încep să ţin cursurile. 
O să-ţi fac o vizită. 

- Bine. Încă o dată, scuzele mele sincere, John. 

Nu mai spune asta! 

Îşi luară rămas-bun şi Johnny închise receptorul, dorindu- 
şi să nu fi sunat. Poate că nu voise ca Sam să recunoască atât 
de uşor că ceea ce făcuse fusese greşit. Poate că ceea ce voise 
cu adevărat să audă de la Sam era: Sigur că l-am sunat. Am 
vrut să te fac să te ridici din cur şi să faci ceva. 

Merse nehotărât către fereastră şi se uită afară în 
întunericul străbătut de vânturi. Îndesată într-un canal de 
scurgere ca un sac cu gunoi. 

Dumnezeule, ce tare-l durea capul. 


5 


Herb ajunse acasă o oră mai târziu, se uită la chipul alb al 
lui Johnny şi spuse: 

— Migrenă? 

— Mda. 

— Rea? 

- Nu atât de rea. 

— Să ne uităm la ştirile naţionale, spuse Herb. 


Mă bucur că am ajuns acasă la timp. Au fost în după- 
amiaza asta o mulțime de oameni de la NBC în Castle Rock să 
filmeze. A fost acolo şi reportera aia care ţi se pare ţie foarte 
drăguță. Cassie Mackin. 

Clipi, mirat de felul în care reacționa Johnny. Pentru o clipă 
i se păru că întreaga față a lui Johnny e doar un ochi mare, 
uitându-se ţintă la el, plin de-o durere aproape inumană. 

- Castle Rock? încă o crimă? 

- Mda. În dimineața asta au descoperit în parc o fetiță. Cel 
mai trist lucru pe care-l poţi auzi. Cred că avea învoire de la 
şcoală să traverseze grădina publică spre bibliotecă, pentru un 
proiect la care lucra. A ajuns la bibliotecă, dar n-a mai ajuns 
şi înapoi... Johnny, arăţi îngrozitor, băiete. 

— Câţi ani avea? 

- Doar nouă, spuse Herb. Omul care e în stare să facă aşa 
ceva ar trebui spânzurat de boaşe. Aşa cred eu. 

- Nouă, spuse Johnny şi se aşeză greoi pe scaun. 
Blestemăţie. 

- Johnny, eşti sigur că te simţi bine? Eşti alb ca varul. 

— Sunt bine. Deschide televizorul. 

La scurt timp, John Chancellor era în fața lor, având cu el 
tolba lui din fiecare seară plină cu aspirații politice (campania 
lui Fred Harris nu făcea prea multă vâlvă), decrete 
guvernamentale (oraşele din America vor trebui odată şi odată 
să învețe să-şi gestioneze bugetele, potrivit spuselor 
preşedintelui Ford), incidente internaţionale (o grevă la nivel 
național în Franța), indicele de bursă Don Jones (în creştere) şi 
o ştire „înduioşătoare” despre un băiat cu pareză cerebrală 
care avea grijă de o vacă. 

- Poate că au tăiat-o, spuse Herb. 

Dar, după o pauză de publicitate, Chancellor spuse: 

— În vestul statului Maine se află un orăşel plin, în seara 
asta, de oameni speriați şi mânioşi. Acest orăşel este Castle 
Rock, şi de-a lungul ultimilor cinci ani, au avut loc acolo cinci 
crime oribile - cinci femei cuprinse între vârsta de şaptezeci şi 
unu şi paisprezece ani au fost violate şi strangulate. Astăzi a 
avut loc o a şasea crimă în Castle Rock şi victima a fost o fetiță 


în vârstă de nouă ani. Catherine Mackin se află la fața locului 
pentru a ne vorbi despre cele întâmplate. 

Şi acolo era, semănând cu o plăsmuire a imaginației, cu 
grijă suprapusă peste un decor real. Stătea vizavi de clădirea 
Administraţiei Locale. Primii fulgi ai ninsorii de după-amiază 
care se transformase în viscolul de cu seară îi prăfuiau umerii 
hainei şi părul blond. 

- O panică în continuă creştere pluteşte în acest orăşel 
forestier din Noua Anglie în după-amiaza aceasta, începu ea. 
Orăşenii din Castle Rock stau cu sufletul la gură de multă 
vreme din pricina necunoscutului pe care presa locală l-a 
supranumit „Strangulatorul din Castle Rock” sau uneori 
„Ucigaşul lunii noiembrie”. Tensiunea aceasta s-a transformat 
în groază - nimeni de aici nu crede că termenul acesta e prea 
dur - după descoperirea cadavrului lui Mary Kate Hendrasen 
în grădina publică, nu departe de estrada unde a fost 
descoperit cadavrul primei victime a Ucigaşului lunii 
noiembrie, o chelneriță pe nume Alma Frechette. 

Un cadru de ansamblu cu grădina publică, având un aspect 
sumbru şi mort în căderea de zăpadă. Acesta fu înlocuit de o 
fotografie şcolară cu Mary Kate Hendrasen, care zâmbea larg, 
scoțând la iveală un aparat gros de corecție a danturii. Părul 
ei era de un frumos blond-albicios. Rochia era de un albastru 
electric. Foarte probabil, era rochia ei cea mai bună, gândi 
Johnny sumbru. Mama o îmbrăcase în rochia ei cea mai 
bună, pentru fotografia şcolară. 

Reportera continuă transmisia - acum treceau în revistă 
crimele de dinainte -, însă Johnny vorbea la telefon; mai întâi 
cu centrala şi apoi cu administraţia locală din Castle Rock. 
Forma numerele încet; îi zvâcnea capul. 

Herb veni din sufragerie şi se uită curios la el. 

- Pe cine suni, fiule? 

Johnny scutură capul şi ascultă telefonul sunând la celălalt 
capăt al firului. Cineva ridică: 

- Biroul şerifului districtului Castle. 

— Aş vrea să vorbesc cu şeriful Bannerman, vă rog. 

— Îmi spuneţi numele dumneavoastră? 


- John Smith, din Pownal. 

- Rămâneţi la aparat, vă rog. 

Johnny se uită la televizor şi-l văzu pe Bannerman aşa cum 
arătase în acea după-amiază, încotoşmănat într-o canadiană 
groasă cu epoleți de şerif districtual pe umeri. Părea 
incomodat şi debusolat încercând să facă față întrebărilor 
reporterilor. Era un bărbat cu umeri laţi, cu un cap mare, cu 
trăsături triste, acoperit cu păr negru cârlionțat. Ochelarii 
fără rame pe care-i purta arătau ciudat şi nelalocul lor, aşa 
cum arată mereu ochelarii la bărbații foarte masivi. 

- Urmăm o serie de indicii, spuse Bannerman. 

- Alo? Domnule Smith? spuse Bannerman. 

Avu din nou bizarul sentiment de dedublare. 

Bannerman era în două locuri în acelaşi timp. În doi timpi 
în acelaşi timp, dacă voiai să priveşti situația în acest fel. 
Johnny se simţi pentru o clipă cuprins de un vertij nestăpânit. 
S-a simţit, Domnul să-l ajute, aşa cum te simţi când te dai pe 
una dintre maşinăriile alea precare de la bâlci, pe Ciocan sau 
pe carusel. 

- Domnule Smith? Eşti acolo, omule? 

- Da, aici sunt. - înghiți. - M-am răzgândit. 

— Aşa te vreau! Sunt a dracu' de fericit să aud asta. 

— S-ar putea, totuşi, să nu vă pot ajuta, să ştiţi. 

— Ştiu asta. Dar... dacă nu încerci, nu câştigi. 

Bannerman îşi drese vocea. 

- M-ar alunga din oraş cât ai clipi dacă ar şti că am ajuns 
să cer consultanță unui mediu. 

Chipul lui Johnny fu atins de fantoma unui zâmbet. 

— Şi, pe deasupra, unui mediu discreditat. 

— Ştiţi unde e Jon's în Bridgton? 

— Îl găsesc eu. 

— Ne putem întâlni la ora opt? 

— Da, aşa cred. 

- Mulţumesc, domnule Smith. 

— Nici o problemă. 

Închise receptorul. Herb îl privea îndeaproape, în spatele lui, 
pe ecran defilau numele realizatorilor „Ştirilor de noapte”. 


- Te-a sunat mai devreme, hă? 

- Mda, m-a sunat. l-a spus Sam Weizak că aş putea să-l 
ajut. 

— Crezi că poţi? 

— Nu ştiu, spuse Johnny, dar m-a mai lăsat durerea de cap. 


6 


Ajunse la restaurantul Jon's din Bridgton cu o întârziere de 
cincisprezece minute; părea că e singurul local încă deschis pe 
strada principală din oraş. Plugurile pentru zăpadă nu făceau 
față situaţiei şi, în mai multe locuri, se formaseră troiene pe 
şosea. La intersecţia dintre Route 307 şi 117, semaforul de 
atenţionare se legăna în vântul ţiuitor. O maşină a poliției pe 
portiera căreia scria cu litere aurii ŞERIFUL DISTRICTULUI 
CASTLE era parcată în fața localului. Johnny parcă în spatele 
ei şi intră. 

Bannerman şedea la o masă cu o ceaşcă de cafea şi cu o 
farfurie de chili în față. Nu era un bărbat masiv, era un bărbat 
imens. Johnny se apropie de el şi se prezentă. 

Bannerman se ridică în picioare şi strânse mâna pe care 
Johnny i-o oferise. Uitându-se la chipul alb şi tensionat al lui 
Johnny şi la felul în care trupul lui slab părea să plutească în 
jacheta de armată de culoarea mazărei, primul gând al lui 
Bannerman fu: Tipul ăsta e bolnav - probabil că nu va mai trăi 
mult. Doar ochii lui mai păreau cât de cât însuflețiți - erau de 
un albastru-uniform, pătrunzător, şi rămaseră fixați asupra 
propriilor ochi ai lui Bannerman cu o curiozitate ascuţită, 
sinceră. Şi, când se atinseră mâinile lor, Bannerman avu un 
sentiment ciudat de surpriză, o senzaţie pe care mai târziu 
avea s-o descrie cu termenul de sorbire. Semăna puţin cu 
şocul pe care ţi-l produce atingerea unui cablu electric 
neizolat. Apoi, acesta dispăru. 

- Mă bucur că aţi putut veni, spuse Bannerman. O cafea? 

- Da. 

— Ce spuneţi de-o farfurie de chilii Fac un chiti al naibii de 
bun aici. Nu ar trebui să mănânc aşa ceva din cauza 


ulcerului, dar nu mă pot abţine. - Observă mina surprinsă a 
lui Johnny şi zâmbi. - Ştiu, nu pare adevărat, un tip mare ca 
mine să aibă ulcer, nu-i aşa? 

- Bănuiesc că oricine poate face aşa ceva? 

— Aici aveţi dreptate, spuse Bannerman. Ce v-a făcut să vă 
răzgândiți? 

— Ştirile. Fetiţa. Sunteţi sigur că e vorba de acelaşi individ? 

- A fost acelaşi individ. Acelaşi M.0.%. Şi acelaşi tip de 
spermă. 

Când sosi chelnerița, Bannerman urmărea trăsăturile feței 
lui Johnny. 

- Cafea? întrebă aceasta. 

- Ceai, spuse Johnny. 

- Şi aduceţi-i o farfurie de chili, domnişoară, spuse 
Bannerman. Când plecă chelnerița, îl întrebă: Doctorul de 
care vorbeam, el spunea că, dacă atingeți ceva, uneori vă faceți 
o idee de unde provine obiectul, al cui poate fi, genul ăsta de 
lucruri. 

Johnny zâmbi. 

- Păi, spuse el, nu v-am strâns decât mâna şi ştiu că aveţi 
un setter irlandez pe care-l cheamă Rusty. 

Şi mai ştiu că e bătrân şi că orbeşte şi că vă gândiţi că a 
sosit clipa să-l adormiţi, dar nu ştiţi cum aţi putea explica 
asta fiicei dumneavoastră. 

Bannerman îşi lăsă lingura să-i cadă în chili - pleosc. Se 
uită fix la Johnny cu gura deschisă. 

- Pentru Dumnezeu, spuse el. Aţi aflat astea de la mine? 
Tocmai acum? 

Johnny aprobă din cap. 

Bannerman scutură din cap şi murmură: 

— Să auzi ceva de genul ăsta e un lucru şi alta €... Nu vă 
seacă de puteri? 

Johnny se uită surprins la şeriful Bannerman. Era o 
întrebare care nu-i mai fusese adresată până acum. 

- Da. Da, mă seacă. 

- Dar ați ştiut. Blestemat să fiu. 

- Însă, uite, domnule şeriif. 


— George. Pur şi simplu, George. 

- Bine, eu sunt Johnny, pur şi simplu, Johnny. George, ce 
nu ştiu despre tine ar umple cinci cărți. Nu ştiu unde ai 
crescut sau unde ai făcut şcoala de poliție sau cine sunt 
prietenii tău sau unde locuieşti. Ştiu că ai o fetiță şi că o 
cheamă parcă Cathy, dar nu-s prea sigur. Nu ştiu ce ai făcut 
săptămâna trecută sau ce bere îți place sau care e emisiunea 
ta preferată. 

- Pe fiica mea o cheamă Katrina, spuse Bannerman încet. 
Are nouă ani. A fost în clasă cu Mary Kate. 

— Ce încerc să spun e că... puterea mea de cunoaştere e un 
lucru destul de limitat. Din pricina zonei moarte. 

- Zona moartă? 

- De parcă unele semnale nu pot fi interceptate, spuse 
Johnny. Nu pot niciodată să văd numele străzilor sau 
numerele caselor. E greu cu numerele, dar în unele situații le 
pot vedea. 

Chelnerița se întoarse cu ceaiul şi chili-ul lui Johnny. Gustă 
din chili şi dădu aprobator din cap către Bannerman. 

— Ai dreptate. E bun. Mai cu seamă într-o seară ca asta. 

- Dă-i bătaie, spuse Bannerman. Omule, ador un chili bun. 
Ulcerul meu se dă de ceasul morţii din cauza lui. Să-l ia 
dracu' de ulcer, spun eu. Ducă-se pe gârlă. 

Rămaseră tăcuți pentru o clipă. Johnny mancă din chili-ul 
lui şi Bannerman se uită la el curios. Bănuia că ar fi putut 
afla Johnny că pe câinele lui îl chema Rusty. Ar fi putut afla 
chiar şi că Rusty era bătrân şi aproape complet orb. Şi chiar 
mai departe: dacă ştia numele Katrinei, putea face chestia aia 
cu „o cheamă parcă Cathy, dar nu-s prea sigur” doar pentru a 
da impresia unei ezitări. Dar de cel Şi nici unul dintre 
lucrurile astea nu explicau sentimentul bizar şi electrizant pe 
care-l încercase când îi atinsese Smith mâna. Dacă era un 
escroc, era unul al naibii de bun. 

Afară, vântul se intensifică până la un țipăt care păru să 
scuture micuța clădire din fundații. Un val de zăpadă 
spulberată mătura strada de la un capăt la celălalt. 


— Ascultă ce-i afară, spuse Bannerman. Spuneau că va ţine 
toată noaptea. Să nu-mi spui mie că va fi o iarnă blândă. 

— Aveţi vreun obiect? întrebă Johnny. Ceva care să-i fi 
aparținut tipului pe care-l căutați? 

- Noi credem că da, spuse Bannerman, după care-şi 
scutură capul. Dar e destul de puţin. 

— Spune-mi. 

Bannerman îi explică situaţia. Şcoala primară şi biblioteca 
se aflau față în față, despărțite de grădina publică. Era ceva 
obişnuit să-i trimiți pe elevi dincolo de parc atunci când aveau 
nevoie de o carte pentru un proiect sau un referat. Profesorul 
le dădea un bilet de învoire, pe care-l semna bibliotecarul 
înainte să-i trimită înapoi la şcoală. Aproape de mijlocul 
parcului, terenul se adâncea uşor. Pe partea vestică a 
coborâşului se afla estrada. Chiar în coborâş se aflau vreo 
douăzeci şi cinci de bănci pe care şedeau oamenii în timpul 
concertelor în aer liber şi al ceremoniei de selectare a echipei 
de fotbal din toamnă. 

— Noi credem că pur şi simplu a stat pe o bancă şi a aşteptat 
să vină un copil. Era ferit vederii acolo din ambele părți ale 
grădinii. Dar trotuarul trece de-a lungul părții nordice a 
coborâşului, aproape de bănci. 

Bannerman scutură încet din cap. 

-— Ceea ce înrăutățeşte situaţia e faptul că femeia aceea, 
Frechette, a fost ucisă chiar pe estradă. O să fiu împroşcat cu 
rahat cu privire la asta la întâlnirea consiliului orăşenesc din 
martie - asta dacă voi mai fi prin zonă în martie. Ei bine, le pot 
arăta un memoriu pe care l-am trimis primarului, cerând 
însoțitori pentru copiii care trebuie să traverseze parcul în 
timpul orelor de şcoală. Nici nu mă gândeam la criminalul 
ăsta atunci, Christoase, nu. Nici în visele mele cele mai 
îngrozitoare nu m-am gândit că se va întoarce la fata locului. 

- Primarul a refuzat cererea? 

- Prea puţini bani, spuse Bannerman. Desigur, el poate da 
vina mai departe pe consilierii locali, iar ei vor încerca s-o 
paseze asupra mea şi iarba va continua să crească pe 
mormântul lui Mary Kate Hendrasen şi... 


Făcu o pauză de un moment, sau poate că lucrurile pe care 
le povestea îl făcură să se înece. Johnny se uită înțelegător la 
capul lui coborât spre pământ. 

— S-ar putea să nu fi schimbat cu nimic situaţia oricum, 
continuă Bannerman pe un ton mai sec. Cei mai mulți dintre 
însoțitorii pe care-i folosim sunt femei, iar nemernicului ăstuia 
pe care-l căutăm se pare că nu-i pasă cât de în vârstă sau cât 
de tinere sunt ele. 

- Dar crezi că a aşteptat pe una dintre băncile alea? 

Bannerman aşa credea. Găsiseră vreo douăsprezece 
chiştoace de ţigări la capătul uneia dintre bănci şi alte patru 
chiar în spatele estradei, împreună cu un pachet gol. Ţigări 
Marlboro, din păcate - a treia sau a patra cea mai fumată 
marcă din ţară. Celofanul de pe pachet fusese căutat de 
amprente şi nu le oferise nici una. 

- Chiar nici una? spuse Johnny. Asta-i puțin ciudat, nu-i 
aşa”? 

— De ce spui asta? 

- Păi, ai putea bănui că ucigaşul purta mănuşi chiar şi 
dacă nu se gândea la amprente - era frig afară -, dar tipul care 
i-a vândut pachetul... 

Bannerman rânji. 

— Ai fler pentru genul ăsta de lucruri, spuse el, dar nu eşti 
un fumător. 

- Nu, spuse Johnny. Am fumat câteva ţigări în timpul 
facultăţii, dar mi-am pierdut obişnuinţa după accident. 

— Cei mai mulţi îşi ţin pachetul în buzunarul de la piept. Îl 
scot de acolo, îşi iau o ţigară, pun pachetul înapoi. Dacă porți 
mănuşi şi nu laşi amprente proaspete de fiecare dată când 
scoţi câte un fir, nu faci decât să cureţi celofanul cu care e 
învelit pachetul. Pricepi? Şi ţi-a mai scăpat un lucru, Johnny. 

E nevoie să-ți spun eu? 

Johnny căzu puţin pe gânduri, după care spuse: 

- E posibil ca pachetul de ţigări să fi fost scos dintr-un 
cartuş. lar cartuşele acelea sunt ambalate mecanic. 

— Corect, spuse Bannerman. Chiar te pricepi la asta. 

- Cum rămâne cu timbrul de pe pachet. 


— Din Maine, spuse Bannerman. 

— Aşadar, dacă ucigaşul şi fumătorul ar fi unul şi acelaşi..., 
spuse Johnny gânditor. 

Bannerman ridică din umeri. 

— Sigur, există posibilitatea să nu fie. Dar am încercat să-mi 
închipui cine ar putea să stea pe o bancă din parc într-o zi 
friguroasă şi înnorată de iarnă suficient de mult timp cât să 
fumeze douăsprezece sau şaisprezece ţigări, şi n-am ajuns la 
nici un rezultat. 

Johnny îşi sorbi ceaiul. 

— Nici unul dintre ceilalți copii care au trecut pe acolo n-a 
văzut nimic? 

— Nimic, spuse Bannerman. Am vorbit cu toţi cei care au 
avut bilet de învoire pentru bibliotecă în dimineața asta. 

— Asta-i mult mai ciudat decât chestia cu amprentele. Nu ţi 
se pare? 

— Mi se pare a dracu' de înfricoşător. Uite, tipul sade acolo 
pe bancă şi nu aşteaptă decât un copil - o fetiță - care să vină 
singură. Îi aude pe copii apropiindu-se. Şi de fiecare dată se 
ascunde în spatele estradei. 

— Urme de paşi, spuse Johnny. 

- În dimineaţa asta, nu. Nu era zăpadă pe jos. Doar 
pământul înghețat. Aşadar, gunoiul ăsta nebun, căruia ar 
trebui să i se taie testiculele şi să-i fie servite la cină, stă acolo, 
ascunzându-se în spatele estradei. Pe la 8:50 dimineața, Peter 
Harrington şi cu Melissa Loggins sunt în trecere. Şcoala a 
început deja de douăzeci de minute. Când aceştia dispar, el se 
întoarce la bancă. La 9:15 dispare iarăşi în spatele estradei. De 
data aceasta sunt două fetițe, Susan Flarhaty şi Katrina 
Bannerman. 

Johnny aşeză cana cu ceai pe masă cu un pocnet. 
Bannerman îşi scosese ochelarii şi îi curăța cu mişcări 
apucate. 

— Fiica ta a trecut pe acolo dimineaţă? lisuse! 

Bannerman îşi puse ochelarii la loc. Chipul lui era 
întunecat de furie. Şi îi este teamă, observă Johnny. Nu se 
teme că oamenii nu-l vor mai vota sau că ziarul Union-Leader 


va publica un alt editorial despre poliţiştii nepricopsiți din 
vestul Maine-ului, ci se teme fiindcă, dacă s-ar fi întâmplat ca 
fiica lui să meargă singură la bibliotecă în dimineața aceasta... 

— Fiica mea, aprobă Bannerman reținut. Cred că a trecut la 
doisprezece metri de... animalul ăla. Ştii cum mă face asta să 
mă simt? 

- Pot bănui, spuse Johnny. 

- Nu, nu cred că poţi. Mă face să mă simt de parcă aproape 
aş fi păşit în casa goală a liftului. De parcă aş fi refuzat 
ciupercile la cină şi altcineva ar fi murit otrăvit. Şi mă face să 
mă simt murdar. Mă face să mă simt infect. Cred că poate 
asta explică şi de ce, într-un sfârşit, te-am sunat pe tine. Aş 
face orice acum să pun laba pe individul ăsta. Absolut orice. 

Afară, un plug portocaliu gigantic apăru din ninsoare 
asemeni unei bestii dintr-un film de groază. Parcă şi apoi 
coborâră doi bărbați. Traversară strada spre Jon's şi se 
aşezară la tejghea. Johnny îşi termină ceaiul. Nu-i mai trebuia 
Chili-uN. 

- Tipul se întoarce la bancă, reluă Bannerman, dar nu 
pentru mult timp. Pe la 9:25 îi aude pe fiul soților Harrington 
şi pe fiica soţilor Laggins întorcându-se de la bibliotecă. Aşa că 
se duce iarăşi în spatele estradei. Trebuie să se fi întâmplat pe 
la 

9:25, fiindcă bibliotecarul le-a semnat biletul de învoire la 
9:18. La 9:45, trei băieți din clasa a cincea au trecut pe lângă 
estradă în drum spre bibliotecă. Unul dintre ei crede că a 
văzut „un tip” stând de partea cealaltă a estradei. Asta e toată 
descrierea pe care o avem despre el. „Un tip.” Ar trebui să dăm 
sfară în ţară, ce zici? Să punem oamenii să caute un tip. 

Bannerman scoase un râset scurt asemănător cu un lătrat. 

- La 9:55, fiica mea împreună cu prietena ei Susan se întorc 
la şcoală. Apoi, pe la 10:05, a trecut Mary Kate Hendrasen... 
singură. Katrina şi Sue au întâlnit-o pe scările din fața şcolii, 
când ele urcau. 

S-au salutat. 

- Bunule Dumnezeu, murmură Johnny. 

Îşi trecu degetele prin păr. 


— În cele din urmă, 10:30 dimineaţa. Cei trei băieţi din clasa 
a cincea se întorc. Unul dintre ei vede ceva pe estradă. E Mary 
Kate, cu pantalonii şi cu chiloțeii traşi în vine, cu picioarele 
însângerate, cu fața... cu fața... 

- Ia-o încet, spuse Johnny şi-şi aşeză palma pe mâna lui 
Bannerman. 

- Nu, n-o pot lua încet, spuse Bannerman. Vorbi aproape cu 
umilință. - Niciodată n-am mai văzut ceva asemănător, 
niciodată în optsprezece ani de muncă în poliție. A violat-o pe 
micuță şi doar asta ar fi fost îndeajuns... Îndeajuns să, ştii tu, 
s-o omoare... medicul care i-a examinat cadavrul a spus că 
felul în care a violat-o... că i-a rupt ceva şi că... mda, că 
probabil ar fi, ei bine... Omorât-o... dar a mai trebuit apoi s-o 
şi stranguleze. Avea nouă ani şi a strangulat-o şi a lăsat-o...a 
lăsat-o pe estradă cu chiloțeii traşi în vine. 

Brusc, Bannerman începu să plângă. Lacrimile îi umplură 
ochii în spatele ochelarilor, după care i se rostogoliră pe față în 
două pârâiaşe. La tejghea, cei doi indivizi din echipa de 
deszăpezire a Bridgton-ului discutau despre Super Bow'. 
Bannerman îşi scoase ochelarii din nou şi-şi tampona ochii cu 
batista. Umerii îi tremurau din cauza suspinelor. Johnny 
aşteptă, amestecând fără noimă în chili. 

După scurtă vreme, Bannerman îşi vâri batista în buzunar. 
Ochii îi erau roşii, şi Johnny se miră de cât de ciudat de 
dezgolită părea faţa lui fără ochelari. 

- Îmi pare rău, omule, spuse el. A fost o zi foarte lungă. 

- Nu face nimic, spuse Johnny. 

- Ştiam că voi face asta, dar credeam că mă voi putea 
abține până să ajung acasă la soția mea. 

— Ei bine, cred că atunci ar fi trebui să aştepţi prea mult. 

— Eşti un tip înțelegător. - Bannerman îşi puse ochelarii 
înapoi pe nas. - Nu, eşti mai mult decât atât. Ai ceva anume. 
Blestemat să fiu dacă ştiu ce, dar este ceva. 

— Ce alte informaţii mai aveţi? 

— Nimic. Eu sunt cel mai expus, dar nici poliția statală nu a 
făcut tocmai mare lucru. La fel, nici investigatorul special 
trimis de procurorul general sau tipul nostru de curte de la 


FBI. Cei de la laborator au reuşit să identifice tipul de spermă, 
dar asta nu ne ajută cu nimic în stadiul în care ne aflăm. 
Lucrul care mă deranjează cel mai tare este absenţa firelor de 
păr sau a pielii sub unghiile victimelor. Toate trebuie să se fi 
luptat, însă noi nu avem nici măcar un centimetru de piele. 
Trebuie că diavolul e de partea tipului ăsta. N-a scăpat nici 
măcar un nasture sau o listă de cumpărături. N-a lăsat nici 
cea mai mică urmă. Ne-a venit din Augusta şi un psiholog, 
graţie tot procurorului general, şi acesta ne-a spus că genul 
ăsta de indivizi se predau mai devreme sau mai târziu. Ce 
liniştitor! Ce ne facem dacă e mai târziu... să zicem, peste 
douăsprezece alte cadavre de acum încolo? 

- Pachetul de ţigări e în Castle Rock? 

- Da. 

Johnny se ridică în picioare. 

— Ei bine, hai la drum. 

- Cu maşina mea? 

Johnny zâmbi uşor, în vreme ce, afară, vântul se înteți, 
țipând. 

- Într-o noapte ca asta, merită să fii în compania unui 
polițist, spuse el. 


7 


Furtuna de zăpadă era în toi şi le trebui o oră şi jumătate 
să ajungă în Castle Rock cu maşina de patrulă a lui 
Bannerman. Era douăsprezece şi douăzeci când intrară în 
foaierul clădirii Municipalităţii şi-şi curățară cizmele de 
zăpadă. 

În hol erau vreo şase reporteri, majoritatea şezând pe o 
bancă sub un oribil portret în ulei al unui anume tată 
fondator al oraşului, povestindu-şi reciproc ultimele ştiri. Cât 
ai clipi, se ridicară şi-i împrejmuiră pe Bannerman şi pe 
Johnny. 

- Domnule şerif Bannerman, este adevărat că au apărut 
dovezi noi în acest caz? 


- Nu vă pot oferi nici o informație acum, spuse Bannerman 
nepăsător. 

— Circulă zvonul că aţi luat în custodie un bărbat din 
Oxford, domnule şerif, este adevărat? 

- Nu. Oameni buni, dacă binevoiţi să mă scuzați... 

Însă atenţia lor se întorsese către Johnny, iar lui îi cobori 
inima în stomac când recunoscu cel puţin două chipuri care 
fuseseră la conferința de presă de la spital. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă unul dintre ei. 

Eşti John Smith, nu-i aşa? 

Johnny simţi o pornire nebună de a nega totul precum un 
gangster în fața comitetului de audiere al Senatului. 

- Da, spuse el. Eu sunt. 

-— Mediul? întrebă un altul. 

— Hei, lăsaţi-ne să trecem! spuse Bannerman, ridicând 
vocea. Nu aveți nimic altceva mai bun de făcut decât să... 

— Potrivit revistei Inside View, sunteţi un farsor, spuse un 
tânăr îmbrăcat într-un parpalac greoi. Este adevărat? 

- Tot ce pot declara referitor la asta este că Inside View 
tipăreşte ce vrea, spuse Johnny. Uite, serios... 

- Negaţi afirmaţiile din articolul apărut în Inside View? 

— Uite, chiar nu vă pot spune nimic altceva. 

În vreme ce treceau prin canaturile uşii din sticlă securizată 
şi intrau în biroul şerifului, reporterii fugiră spre telefoanele 
cu plată montate pe peretele de lângă biroul ofițerului de 
serviciu. 

—- Acum chiar că am dat de belea, spuse Bannerman 
nefericit. Jur pe Dumnezeu că nici nu m-am gândit că tot aici 
vor fi într-o seară ca asta. Ar fi trebuit să intrăm prin spate. 

- Oh, ai ştiut? întrebă Johnny înțepător. Adorăm 
publicitatea. Noi, toate mediile, am intrat în afacere doar 
pentru publicitate. 

- Nu, asta n-o pot crede, spuse Bannerman. Cel puţin nu 
tu. Ei bine, s-a întâmplat. Nu se mai poate face nimic. 

Dar, în minte, Johnny vedea deja titlurile: nişte condimente 
în plus aruncate într-un ceaun cu tocăniță care deja fierbea 
vioi. ŞERIFUL DIN CASTLE ROCK AJUTAT DE MEDIUL DIN 


ZONĂ ÎN CAZUL STRANGULATORULUI. „UCIGAŞUL DIN 
LUNA NOIEMBRIE” VA FI CĂUTAT DE UN PROFET. SMITH 
PROTESTEAZĂ: ARTICOLUL DESPRE RECUNOAŞTEREA 
FARSEI ESTE O CALOMNIE. 

În anticamera biroului se aflau doi ajutori de şerif: unul 
moțăia, celălalt bea cafea şi se uita posac printr-un teanc de 
rapoarte. 

- L-a alungat soția de acasă cumva? întrebă Bannerman, 
arătând cu capul spre cel care dormea. 

- Tocmai s-a întors din Augusta, spuse ajutorul. 

Era cu puţin mai mare decât un puşti şi avea sub ochi 
cercuri întunecate de oboseală. Se uită la Johnny cu 
curiozitate. 

- Johnny Smith, Frank Dodd. Frumoasa adormită de colo e 
Roscoe Fisher. 

Johnny salută cu o plecăciune a capului. 

- Roscoe spune că procurorul general vrea să preia tot 
cazul, îi spuse Dodd lui Bannerman. Privirea lui era mânioasă 
şi sfidătoare şi cumva patetică. Halal cadou de Crăciun, hă? 

Bannerman aşeză o mână pe gâtul lui Dodd şi-l scutură 
uşor. 

— Iți faci prea multe griji, Frank. Şi-ţi petreci şi prea mult 
timp lucrând la cazul ăsta. 

— Îmi tot spun că trebuie neapărat să fie ceva în rapoartele 
astea... - Ridică din umeri şi apoi frunzări prin ele cu un deget. 
- Ceva. 

- Du-te acasă şi odihneşte-te, Frank. Şi ia-o şi pe frumoasa 
adormită cu tine. Nu ne mai lipseşte decât să-l pozeze unul 
dintre fotografii ăia. Ar apărea în ziar cu o legendă spunând: 
„in Castle Rock, ancheta continuă la fel de în forță”, şi-o să ne 
trezim cu toții măturând străzile. 

Bannerman îl duse pe Johnny în biroul său. Masa de lucru 
era plină de hârtii. Pe pervaz se afla un triptic de fotografii 
arătându-i pe Bannerman, pe soția şi pe fiica lui, Katrina. 
Diploma lui atârna frumos înrămată pe perete şi, lângă ea, tot 
în ramă, atârna şi prima pagină a ziarului Caii din Castle 
Rock în care era anunţată victoria lui în alegeri. 


- Cafea? îl întrebă Bannerman, descuind un sertar. 

- Nu, mulțumesc, rămân la ceai. 

- Doamna Sugarman îşi păzeşte ceaiul cu străşnicie, spuse 
Bannerman. ŞI-l ia acasă cu ea în fiecare zi, scuze. Ţi-aş oferi 
o apă minerală, dar ar trebui să trecem prin furcile caudine 
din hol ca să ajungem la automat. lisuse Christoase, cât îmi 
doresc să plece acasă. 

— Nu face nimic. 

Bannerman scoase din sertar un plic mic. 

— Ăsta e, spuse el. 

Ezită preţ de o clipă, după care-i înmâna plicul. Johnny îl 
luă, dar nu-l deschise imediat. 

— Atâta vreme cât înţelegi că nu pot garanta nimic. 

Nu pot promite nimic. Uneori îmi iese, alteori nu. 

Bannerman ridică obosit din umeri şi repetă: 

-— Nu rişti, nu câştigi. 

Johnny desfăcu plicul şi-şi scutură în palmă un pachet gol 
de ţigări Marlboro. Un pachet roşu cu alb. Îl ţinu în mâna 
stângă şi se uită la zidul din față. Un zid cenuşiu. Un zid de- 
un cenuşiu industrial, îşi trecu pachetul de ţigări în mâna 
cealaltă, după care-l ţținu în amândouă. Aşteptă să se 
întâmple ceva, orice. Nimic nu se întâmplă. Îl mai ţinu o 
vreme, sperând în van, ignorând faptul că, atunci când vedea 
unele lucruri, le vedea dintr-o dată. Într-un sfârşit, îl înmâna 
înapoi. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Nimic, hă? 

- Nu. 

Se auzi o bătaie slabă la uşă şi Roscoe Fisher îşi vâri capul 
înăuntru. Părea puţin ruşinat. 

- Frank şi cu mine plecăm acasă, George. Cred că m-ai 
prins moțăind. 

- Doar să nu te prind moţăind în maşină, spuse 
Bannerman. Salut-o pe Deenie din partea mea. 

— Sigur că da. 

Fisher aruncă o privire scurtă spre Johnny, după care 
închise uşa. 


— Ei bine, spuse Bannerman. A meritat să încercăm, cred. 
Te duc înapoi... 

— Vreau să mergem în parc, spuse brusc Johnny. 

- Nu, nu ajută la nimic. E sub treizeci de centimetri de 
zăpadă. 

— Poţi găsi locul, nu-i aşa? 

— Sigur că pot. Dar la ce-o să ne ajute? 

- Nu ştiu. Dar hai să mergem. 

— Reporterii ăia o să ne urmărească, Johnny. Poţi fi sigur de 
asta. 

— Ai spus ceva despre o uşă din dos. 

- Mda, dar e ieşirea de incendiu. La intrare e bine, dar dacă 
încercăm să ieşim, se declanşează alarma. 

Johnny fluieră printre dinți. 

- Lasă-i să ne urmărească, atunci. 

Bannerman se uită la el gânditor pentru mai multe 
momente, după care aprobă din cap. 

- Bine. 


8 


Când ieşiră din birou, reporterii se ridicară şi-i înconjurară 
imediat. Lui Johnny situaţia îi aminti de bordeiul murdar al 
unei ciudate femei bătrâne din Durham unde aceasta creştea 
nişte câini rasa collie. Aceştia porneau pe urmele tale, lătrând 
şi mârâind şi speriindu-te de moarte până-n măduva oaselor, 
de fiecare dată când treceai pe acolo cu undița în spate. Te 
prindeau cu dinţii, dar nu te muşcau cu adevărat. 

— Ştii cine a făcut-o, Johnny? 

— Ai vreo idee? 

— Aţi captat nişte unde psihice, domnule Smith? 

- Domnule şerif, a fost ideea dumneavoastră să apelaţi la 
un mediu? 

- Poliția statală şi procurorul general ştiu despre această 
etapă a anchetei, domnule şerif Bannerman? 

— Crezi că poţi rezolva cazul, Johnny? 

- Domnule şerif, l-aţi numit ajutor de şerif pe tipul ăsta? 


Bannerman îşi croi încet şi implacabil drum printre aceştia, 
încheindu-se la haină. 

- Fără comentarii, fără comentarii. 

Johnny nu spuse absolut nimic. 

Reporterii se buluciră în foaier când Johnny şi Bannerman 
coborâră scările. Doar atunci când aceştia trecură pe lângă 
maşina de patrulă şi când începură să traverseze la pas 
strada, unul dintre ei îşi dădu seama că se duceau spre 
grădina publică. Mai mulţi dintre ei fugiră înapoi înăuntru să- 
şi ia hainele. Cei care erau deja îmbrăcați pentru vremea de 
afară, când Bannerman şi Johnny ieşiseră din birou, se 
avântară acum în jos pe scările clădirii Administraţiei Locale, 
pe urma lor, strigând aidoma unor copii. 


9 


Blițuri clipocind în întunericul nins. Vântul urla, făcând 
zăpada să circule în toate direcţiile, în valuri rătăcitoare. 

- N-o să poți vedea absolut nimic, spuse Bannerman. N-o 
să... căcat! 

Aproape că fu doborât când un reporter îmbrăcat cu geacă 
dolofană şi cu o beretă scoțiană bizară pe cap alunecă şi se 
lovi de el. 

— Scuze, domnule şerif, spuse acesta behăit. E alunecos. Mi- 
am uitat galoşii. 

În față, din obscuritate, apăru o bucată lungă de bandă 
galbenă din nailon. De ea era prins un însemn care se legăna 
sălbatic în vânt şi pe care scria: ANCHETĂ POLIŢIENESCĂ. 

- Ţi-ai uitat şi creierii, spuse Bannerman. Stai de-o parte, 
acum, staţi cu toţii de-o parte! Staţi foarte de-o parte! 

- Parcul e proprietate publică, domnule şerif! strigă unul 
dintre reporteri. 

— Adevărat, iar asta e o chestiune polițienească. Fie staţi în 
spatele benzii ăsteia, fie o să vă petreceţi noaptea în celula de 
detenție. 

Cu fasciculul lanternei le arătă banda, după care o ridică în 
aşa fel încât să poată trece Johnny pe sub ea. Merseră în josul 


pantei spre gâlmele din zăpadă ale băncilor. În spatele lor, 
reporterii se adunară în spatele benzii, trimițând spre ei 
fasciculele puţinelor lor lanterne, astfel că Johnny şi George 
Bannerman mergeau însoțiți de-un soi de spot luminos cețos. 

- Zburăm pe beznă, spuse Bannerman. 

- Păi, oricum nu e nimic de văzut, spuse Johnny. Nu-i aşa? 

- Nu, nu acum. l-am spus lui Frank că poate lua jos banda 
aia oricând. Acum mă bucur că nu a executat ordinul. Vrei să 
mergem lângă estradă? 

— Nu încă. Arată-mi unde erau chiştoacele de țigări. 

Mai merseră puţin şi Bannerman se opri. 

— Aici, spuse el, şi arătă cu lanterna banca ce nu era mai 
mult de o vagă cocoaşă ieşind dintr-un troian de zăpadă. 

Johnny îşi scoase mănuşile şi le vâri în buzunarele hainei. 
Apoi îngenunche şi începu să curețe zăpada de pe bancă. 
Iarăşi, Bannerman fu izbit de paloarea chipului acestui om. 
Îngenuncheat în faţa băncii, acesta arăta ca un penitent 
religios, un bărbat cufundat într-o rugă disperată. 

Mâinile lui Johnny se răciră, apoi îi amorţiră aproape 
complet. Zăpadă topită îi curgea de pe degete. Ajunse la 
suprafața aspră, bătută de vreme a băncii. ] se părea că o vede 
foarte limpede, cu o forță parcă amplificată. Cândva fusese 
verde, dar acum mare parte din vopsea se cojise şi se ştersese. 
Scaunul băncii era fixat în două piroane din oţel ruginite. 

Prinse cu amândouă mâinile de bancă şi îl năpădi o 
neaşteptată senzaţie de anormal - nu mai simtise ceva atât de 
intens înainte şi va mai simți ceva atât de intens numai încă o 
dată în viață. Se uită ţintă la bancă, încruntându-se, 
strângând-o cu forță în mâini. Era... 

(O bancă de vară) 

Câţi oameni diferiți se aşezaseră aici într-un moment dat, 
ascultând „God Bless America”, „Stars and Stripes Forever” 
(„Be kind to your web-footed friends... for a duck may be 
somebody's moooother...")'*:, ascultând imnul de luptă al 
echipei Pume-le din Castle Rock? Frunze verzi de vară, ceața 
fumurie a toamnei confundându-se cu amintirea va-tei pe băț 
şi a bărbaţilor care greblează în apusul pârguit. Bubuitul 


tobei celei mari. Trompete şi tromboane de-un auriu sclipitor. 
Uniforme ale formației şcolii... 

(for a duck... may be... somebody's mother...) 

Oameni cinstiți, turişti, şezând aici, ascultând, aplaudând, 
ținând în mâini foile cu programul, foi concepute şi tipărite în 
cabinetul de artă grafică a Liceului Castle Rock. 

Dar, în dimineaţa asta, aici a şezut un criminal. Johnny îl 
putea simți. 

Crengi întunecate se profilează pe cerul împovărat de 
zăpadă aidoma unor rune. El (eu) şed aici, fumând, aşteptând, 
simțindu-se bine, simțindu-se ca şi când el (eu) aş putea sări 
peste acoperişul lumii şi aş ateriza în picioare. Fredonând un 
cântec. Ceva de Rolling Stones. Nu pricepe ce, dar e foarte 
limpede că totul e... e cum? Perfect. Totul e perfect, totul e 
cenuşiu şi aşteaptă să ningă, iar eu sunt... 

— Viclean, murmură Johnny. Sunt viclean. Sunt atât de 
viclean. 

Bannerman se aplecă înainte, neputând înţelege cuvintele 
din cauza urletului vântului. - Cum? 

— Viclean, repetă Johnny. 

Ridică privirea spre Bannerman şi şeriful făcu involuntar 
un pas în spate. Ochii lui Johnny erau reci şi cumva inumani. 
Părul lui negru îi flutura sălbatic în jurul feței albe şi, 
deasupra capetelor lor, vântul iernatic ţipa prin cerul 
întunecat. Mâinile lui părea sudate de bancă. 

- Sunt atât de a dracu de viclean, spuse el clar. 

Un zâmbet de triumfi se formase pe buze. Ochii lui priveau 
țintă prin Bannerman. Bannerman credea. Nimeni nu putea 
juca un asemenea rol. Şi partea cea mai îngrozitoare era... că-i 
amintea de cineva. Zâmbetul... tonul vocii... Johnny Smith 
dispăruse; părea că fusese înlocuit de un cofraj uman. Şi, 
pândind dincolo de planşele trăsăturilor lui normale, aproape 
suficient de aproape s-o atingi, se afla un alt chip. Chipul 
ucigaşului. Chipul cuiva cunoscut lui. 

- N-o să mă prinzi niciodată, că-s prea viclean pentru tine. - 
îi scăpă un râset scurt, plin de sine, uşor zeflemitor. - O 


îmbrac de fiecare dată şi, dacă încearcă să mă zgârie... sau să 
mă muşte... nu reuşesc nimic... fiindcă sunt atât de VICLEAN! 

Vocea i se subție până ce ajunse un strigăt nebunesc de 
triumf care concura cu strigătul vântului, iar Bannerman mai 
făcu un pas în spate, pielea făcându-i-se instinctiv de găină, 
boaşele urcându-i şi ascunzându-se lângă viscere. 

Pune-i capăt, gândi el. Pune-i capăt acum. Te rog. 

Johnny îşi aplecă fruntea deasupra băncii. Zăpadă topită îi 
picura dintre degetele goale. 

/Ninsoare. Ninsoare tăcută, ninsoare tainică...) 

!Mi-a pus o clemă de rufe pe el, ca să ştiu cum e. Cum e 
cu toții sunt nişte futangii abjecți şi trebuie să fie opriţi, da, 
opriți, opreşte-i, opreşte, oprire, OPRIRE - OH DUMNEZEULE 
SEMNUL DE OPRIRE...) 

Era iarăşi mic. Mergea la şcoală prin ninsoarea tăcută, 
tainică. Şi, prin albul schimbător, se întrezărea un bărbat, un 
bărbat înspăimântător, un bărbat negru înspăimântător care 
rânjea, cu ochii strălucindu-i la fel de tare ca nişte monede, şi, 
într-una dintre mâinile lui înmănuşate, ţinea un semn roşu de 
OPRIRE... el!... el!... el! 

OH DUMNEZEULE... NU-L LĂSA SĂ MĂ PRINDĂ... MAMĂ... 

Johnny strigă şi căzu pe spate lângă bancă, cu mâinile 
ținute apăsate pe obraji. Bannerman se lăsă pe vine lângă el, 
serios, speriat. În spatele benzii, reporterii se agitară şi 
vociferară. 

- Johnny! Revino-ţi! Ascultă, Johnny... 

— Viclean, şopti Johnny. 

Se uită în sus la Bannerman cu o privire rănită, 
înspăimântată. În minte încă mai vedea silueta neagră cu ochi 
sclipitori ca două monede, estompată de ninsoare. Vintrele îi 
pulsau cu o durere surdă din pricina clemei de rufe pe care-l 
forțase mama ucigaşului s-o poarte. Atunci nu fusese un 
ucigaş, oh, nu, nu fusese un animal, nu fusese un scărmănos 
sau un neisprăvit sau cum îi mai spusese Bannerman, nu 


fusese decât un băiețel speriat cu o clemă de haine prinsă pe... 
pe... 

— Ajută-mă să mă ridic, şopti el. Bannerman îl ajută. 

- La estradă acum, spuse Johnny. 

- Nu, cred c-ar trebui să ne întoarcem, Johnny. Johnny 
trecu pe lângă el încăpățânat, împingându-l la o parte, şi 
începu să înainteze greoi spre estradă, o umbră circulară 
mare înainte. Îşi schimba dimensiunile şi forma în întuneric, 
acest loc al morţii. Bannerman fugi şi-l prinse din urmă. 

— Cine e, Johnny? Ştii cine...? 

- N-ai găsit nici urma de ţesut cutanat sub unghiile lor 
fiindcă purta un impermeabil, spuse Johnny. Cuvintele îi 
ieşiră pe gură gâfâite. - Un impermeabil cu glugă. Un 
impermeabil alunecos din vinilin. Mai uită-te o dată prin 
rapoarte. Mai uită-te o dată prin rapoarte şi-o să te convingi. 
Ploua sau ningea de fiecare dată. Sigur c-au încercat să-l 
zgârie. l-au opus rezistență. Sigur că da. Dar degetele lor n-au 
făcut decât să alunece pe haina lui. 

— Cine, Johnny? Cine? 

Se împiedică de prima treaptă dintre cele şase care duceau 
pe estradă, bâjbâind ca să-şi găsească echilibrul, şi ar fi căzut 
dacă nu l-ar fi prins Bannerman de braț. După aceea, 
ajunseră sus pe scenă. Stratul de zăpadă era subţire aici, de- 
abia o prăfuială, datorită acoperişului conic. Bannerman 
plimbă lumina lanternei pe podea şi Johnny se lăsă în patru 
labe şi începu să se târască. Mâinile lui erau de-un roşu- 
intens. Bannerman îşi spunea că trebuie să fie deja ca nişte 
bucăți de carne crudă. 

Johnny se opri brusc şi rămase ţeapăn locului asemenea 
unui câine ajuns la os. 

— Aici, şopti el. Chiar aici a făcut-o. 

Imagini şi texturi şi senzații îl năpădiră. Gustul arămiu al 
exaltării, la care se adăuga posibilitatea de a fi văzut. Fata se 
zvârcolea, încerca să ţipe. li acoperise gura cu o mână. Teribil 
de exaltat. Niciodată n-o să mă prindă, sunt Omul Invizibil, e 
suficient de abject acum pentru tine, mamă? 


Johnny începu să geamă, scuturându-şi capul de la stânga 
la dreapta. 

Sunet de haine sfâşiindu-se. Căldură. Ceva scurgându-se. 
Sânge? Spermă? Urină? 

Începu să tremure din toate încheieturile. Părul îi atârna în 
față. Faţa lui. Faţa lui zâmbitoare, vizibilă între marginile 
circulare ale glugii impermeabilului atunci când mâinile lui 
(ale mele) se închid în jurul gâtului în momentul orgasmului 
şi strâng... şi strâng... şi strâng. 

Puterea i se scurse din braţe în vreme ce imaginile începură 
să se disipeze. Căzu în față, zăcând acum complet întins pe 
scenă, plângând în hohote. Când îl atinse Bannerman pe 
umăr, Johnny strigă şi încercă să se ferească; chipul lui era 
contorsionat de frică. Apoi, puţin câte puţin, îşi reveni. Îşi 
sprijini capul iarăşi de balustrada estradei şi închise ochii. 
Fiorii îi străbăteau corpul asemenea curentului electric. 
Pantalonii şi haina lui erau presărate cu zăpadă. 

— Ştiu cine este, spuse el. 


10 


Cincisprezece minute mai târziu, Johnny se afla iarăşi în 
biroul lui Bannerman, dezbrăcat până la boxeri şi şezând cât 
putea de aproape de un radiator electric. Încă mai părea că-i e 
frig şi că se simte mizerabil, însă încetase să mai tremure. 

— Eşti sigur că nu vrei nişte cafea? Johnny scutură din cap. 

- Nu pot suferi cafeaua. 

- Johnny... - Bannerman se aşeză pe scaun. - Chiar ştii 
ceva? 

— Ştiu cine le-a omorât. Într-un sfârşit, l-ai fi prins. Pur şi 
simplu erai prea aproape de el. L-ai văzut până şi îmbrăcat în 
impermeabil, impermeabilul ăla lucios de la guler până la 
poale. Fiindcă el îi trece pe copii strada dimineaţa. Are un 
semn de oprire cu băț şi-i trece pe copii strada în fiecare 
dimineaţă. 

Bannerman se uită la el, ca lovit de trăsnet. 

- Vorbeşti de Frank? De Frank Dodd? Eşti nebun? 


- Frank Dodd le-a omorât, spuse Johnny. Frank Dodd le-a 
omorât pe toate. 

Bannerman părea că nu ştie dacă să râdă de Johnny sau 
să-i dea un şut cum scrie la carte. 

— E cea mai ciudată chestie pe care am auzit-o, spuse el în 
cele din urmă. Frank Dodd e un ofițer şi o persoană 
respectabilă. Îşi va depune candidatura în noiembrie pentru 
postul de şef al poliției municipale, şi-o va face cu 
binecuvântarea mea. - Acum, mina lui era una de amuzament 
amestecat cu un dispreţ obosit. - Frank are douăzeci şi cinci 
de ani. Asta înseamnă că trebuie să fi avut doar nouăsprezece 
când a început nebunia asta. Locuieşte în bună pace cu 
mama lui, care nu se simte foarte bine - e hipertensivă, are 
probleme cu tiroida şi e aproape diabetică. Johnny, ai călcat în 
străchini. Frank Dodd nu e un ucigaş. Mi-aş pune viața 
chezăşie că am dreptate. 

— Crimele s-au oprit pentru doi ani, spuse Johnny. Unde era 
atunci Frank Dodd? Era în oraş? 

Bannerman se întoarse către el. Amuzamentul obosit îi 
părăsise chipul şi acum părea doar crispat. Crispat şi furios. 

- Nu mai vreau să ascult aşa ceva. Ai avut dreptate la 
început: nu eşti decât un farsor. Ei bine, presa te-a luat în 
vizor, dar asta nu înseamnă că sunt nevoit să te ascult 
discreditând un ofițer bun, un om pe care eu... 

- Un om pe care tu-l consideri fiul tău, spuse Johnny cu 
voce slabă. 

Buzele lui Bannerman se subțiară şi, mare parte din 
culoarea care i se urcase în obraji cât timp stătuseră afară, îi 
părăsi acum chipul. Arăta ca un om care fusese lovit în vintre. 
Apoi, reacția se stinse şi chipul lui rămase inexpresiv. 

— leşi de aici, spuse el. Pune-l pe unul dintre prietenii tăi 
reporteri să te ducă acasă. Pe drum poţi ţine şi o conferință de 
presă. Dar jur pe Dumnezeu, jur pe Dumnezeu Cel Sfânt că, 
dacă pomeneşti numele lui Frank Dodd, îți voi face o vizită şi- 
ți voi rupe spinarea. Mă-nţelegi? 

— Sigur, amicii mei din presă! strigă Johnny brusc la el. Ai 
dreptate! N-ai văzut cum le-am răspuns la toate întrebările? 


Cum am stat să mă fotografieze, asigurându-mă că m-au luat 
din partea mea bună? Cum am insistat să-mi noteze numele 
corect? Bannerman păru uluit, după care iarăşi crispat. 

- Mai încet. 

- Nu, blestemat să fiu dac-o să vorbesc mai încet! spuse 
Johnny şi vocea lui se ridică şi mai mult în intensitate şi 
volum. Cred că ai uitat cine pe cine a sunat! îți împrospătez eu 
memoria. Tu ai fost, tu m-ai sunat pe mine. Ca să vezi cât am 
fost eu de nerăbdător să vin aici! 

— Asta nu înseamnă că nu ai... 

Johnny se duse lângă Bannerman, ţinând degetul arătător 
îndreptat spre el ca un pistol. Era cu câţiva centimetri mai 
scund şi probabil cu vreo treizeci şi cinci de kilograme mai 
uşor, însă Bannerman se dădu cu un pas în spate - aşa cum 
făcuse şi în parc. Obrajii lui Johnny căpătaseră un roşu-mat. 
Buzele îi erau uşor întinse peste dinți. 

- Nu, ai dreptate, faptul că tu m-ai sunat pe mine nu face 
nici o diferență, spuse el. Însă nu vrei să fie Dodd ucigașul, 
nu-i aşa? Poate fi altcineva, atunci putem merge mai departe 
cu ancheta, dar să nu fie bunul şi bătrânul Frank Dodd. 
Fiindcă Frank e extraordinar, Frank are grijă de mama lui, 
Frank îl apreciază pe bunul şi bătrânul şerif George 
Bannerman, oh, Frank e însuşi Christos coborât de pe cruce, 
cu excepția momentelor când violează şi strangulează femei 
bătrâne şi fetițe, şi-ar fi putut fi fiica ta, Bannerman, nu 
înţelegi că ar fi putut fi propria ta fii... 

Bannerman îl lovi. Îşi retrase pumnul în ultimul moment, 
dar lovitura fu totuşi suficient de serioasă să-l dea pe spate pe 
Johnny; se împiedică de un picior de la scaun şi căzu, 
lungindu-se pe podea. Sângele începu să-i curgă din obraz, 
acolo unde-l lovise inelul de la Academia de Poliţie al lui 
Bannerman. 

— Ţi-ai cerut-o, spuse Bannerman, însă nu era nici urmă de 
siguranţă în vocea lui. Îi trecu prin minte că, pentru prima 
dată în viaţa lui, lovise un infirm - sau o persoană aproape 
infirmă. 


Lui Johnny i se păru că aude o mulțime de clopoței în cap. 
Vocea lui i se părea că aparține altcuiva, unui prezentator 
radio sau unui actor de filme de duzină. 

— Ar trebui să îngenunchezi şi să-i mulțumeşti lui 
Dumnezeu că n-a lăsat nici un indiciu, fiindcă le-ai fi trecut 
cu vederea, ținând cont de ce părere ai despre Dodd. Şi-atunci 
te-ai fi putut socoti răspunzător de moartea lui Mary Kate 
Hendrasen, aşa, ca pandantiv. 

— Asta nu-i decât o minciună sfruntată, spuse Bannerman 
încet şi rar. L-aş aresta până şi pe fratele meu dacă el ar fi 
ucigaşul. Ridică-te de pe jos. Îmi pare rău că te-am lovit. 

Îl ajută pe Johnny să se ridice şi se uită la zgârietura de pe 
obrazul lui. 

- lau trusa de prim ajutor şi te dau cu nişte iod. 

- Las-o baltă, spuse Johnny. Mânia îi pierise din glas. - Cred 
că am cam întins coarda, nu-i aşa? 

— Îţi spun, nu poate fi Frank. Bine, nu eşti un vânător de 
publicitate. În privința asta m-am înşelat. M-am lăsat purtat 
de val. Însă vibraţiile sau planul tău astral sau ce-o fi, cu 
siguranţă te-au indus în eroare de data asta. 

— Atunci, verifică, spuse Johnny. Prinse privirea lui 
Bannerman şi i-o susținu. - Verifică. Demonstrează-mi că 
greşesc. - înghiți. - Verifică orele şi zilele cu condica de lucru a 
lui Frank. Poţi face asta? Reţinut, Bannerman spuse: 

— Registrele din dulapul din spate merg până cu paisprezece 
sau cincisprezece ani în urmă. Bănuiesc c-aş putea verifica. 

- Atunci, fă-o. 

- Domnule... - Se opri. - Johnny, dacă l-ai cunoaşte pe 
Frank, ai râde de tine. Vorbesc serios. Nu e vorba numai de 
mine, întreabă pe oricine... 

- Dacă voi fi greşit, voi fi fericit s-o recunosc. 

- E o nebunie, murmură Bannerman, dar se duse la 
dulapul unde erau depozitate vechile condici şi-l deschise. 


11 


Trecură două ore. Era acum aproape unu după-amiaza. 
Johnny îl sunase pe tatăl său şi-i spusese că-şi va găsi în 
Castle Rock unde să doarmă; furtuna ajunsese şi rămăsese la 
o intensitate furioasă şi i-ar fi aproape imposibil să conducă 
înapoi spre casă. 

— Ce se petrece acolo? întrebă Herb. Îmi poţi spune? 

- Mai bine nu ţi-aş spune la telefon, tată. 

- Bine, Johnny. Să nu te oboseşti. 

— Nu. 

Însă era obosit. Era mai obosit decât îşi putea aminti că 
fusese de la primele zile de terapie recuperatorie cu Eileen 
Magown încoace. O femeie simpatică, îşi spuse el fără nici o 
noimă. O femeie simpatică şi prietenoasă, cel puţin până să-i 
spun că-i arde casa. După aceea devenise distantă şi stângace. 
Ii mulțumise, sigur, însă... Îl mai atinsese oare după aceea? îl 
mai atinsese? Johnny credea că nu. Şi la fel se va întâmpla şi 
cu Bannerman după ce se va termina chestia asta. Păcat. Ca 
şi Eileen, şi el era un om cu suflet bun. Însă oamenii devin 
foarte agitați când sunt în preajma unora care, la simpla 
atingere a unor lucruri, le pot spune totul despre ei. 

— Nu dovedeşte nimic, spunea acum Bannerman. 

În vocea lui tremura îmbufnarea rebelă a unui băieţel. Însă 
Johnny era prea obosit. 

Se uitau la schița unui grafic pe care-l făcuse Johnny pe 
spatele unei circulare pentru interceptarea maşinilor cu 
plăcuțele de înmatriculare expirate. Pe biroul lui Bannerman 
erau împrăştiate şapte sau opt bilețele cu datele crimelor, iar 
pe sertarul de sus al etajerei pentru corespondenţă a lui 
Bannerman se aflau bilețelele cu informațiile referitoare la 
Frank Dodd din acele date, încă din 1971, când acesta se 
alăturase departamentului şerifului. Graficul arăta astfel: 


Alma Frechette 

(chelneriță) 

15:00, 11/12/70 

Frank Dodd - Pe atunci lucra la Main Street Gulf Station 


Pauline Toothaker 
10:00, 11/17/71 
Frank Dodd - în afara serviciului 


Cheryl Moody 

(elevă de gimnaziu) 

14:00, 12/16/71 

Frank Dodd - în afara serviciului 


Carol Dunbarger 

(liceana) 

11/2/'74 

Frank Dodd - Concediu de două săptămâni 


Etta Ringgold 

(profesoară) 

10/29(2)/75 

Frank Dodd - în patrulă, conform programului 


Mary Kate Hendrasen 
10:10, 12/17/75 
Frank Dodd - în afara serviciului 


Toate orele reprezintă „ timpul estimativ al morţii 
informații furnizate de Medicul Legist al Statului. 
- Nu, nu dovedeşte nimic, fu Johnny de acord, masându-şi 
tâmplele. Dar nici nu-l scoate din discuție. 


Bannerman bătu cu degetul în grafic. 


- Când a fost ucisă domnişoara Ringgold, el era la datorie. 
- Mda, dacă aceasta a fost într-adevăr ucisă pe douăzeci şi 


nouă a lui octombrie. Dar s-ar putea să fi fost douăzeci şi opt 
sau douăzeci şi şapte. Şi, chiar dacă a fost la datorie, cine 
suspectează un polițist? Bannerman se uita foarte atent la 


graficul acela sumar. 
- Cum rămâne cu pauza? spuse Johnny. Pauza de doi ani? 


Bannerman frunzări printre condici. 


- Frank a fost chiar aici la datorie pe tot cuprinsul lui 1973 
şi al lui 1974. Ai văzut şi tu. 

— Atunci, poate că nu i-a venit în acel an pofta. Cel puţin, 
din câte ştim noi. 

— Din câte ştim noi, nu ştim nimic, îl contrazise Bannerman 
imediat. 

- Cum rămâne cu 1972? Sfârşitul lui 1972 şi începutul lui 
1973? Pentru această perioadă nu sunt condici. A fost în 
concediu? 

- Nu, spuse Bannerman. Frank şi cu un tip pe nume Tom 
Harrison au urmat un curs de un semestru despre Forțele 
Polițieneşti din Mediul Rural la o filială a Universităţii din 
Colorado din Pueblo. E singurul loc din ţară unde se face aşa 
ceva. E un curs cu o durată de opt săptămâni. Frank şi cu 
Tom au fost plecaţi acolo din 15 octombrie până aproape de 
Crăciun. O parte din cheltuială e plătită de stat, districtul 
plăteşte o parte şi guvernul nostru plăteşte a treia parte, 
potrivit Legii Forţelor Poliţieneşti din 1971. Eu i-am ales pe 
Harrison - el e acum şeful poliției din Gates Falls - şi pe Frank. 
Frank aproape că era să nu plece, fiindcă îşi făcea griji s-o lase 
singură pe mama lui. Sincer să fiu, cred că ea a încercat să-l 
convingă să rămână acasă. Eu l-am convins să plece. Vrea să 
fie ofițer de carieră şi un curs cum e cel pentru Forțele 
Polițieneşti din Mediul Rural dă al naibii de bine în fişa 
personală. Îmi amintesc că, atunci când s-au întors, el şi cu 
Tom, în decembrie, Frank prinsese un virus pasager şi arăta 
îngrozitor. Slăbise cu nouă kilograme. Spunea că nimeni de- 
acolo din districtul vacilor nu ştia să gătească aşa cum gătea 
mama lui. 

Bannerman căzu în tăcere. Părea că-l deranjează ceva din 
ceea ce spusese. 

- Şi-a luat o săptămână liberă în perioada sărbătorilor şi, 
după aceea, şi-a revenit, reluă Bannerman, aproape defensiv. 
S-a întors la serviciu cel târziu în cincisprezece ianuarie. 
Verifică singur condicile. 

- Nu e nevoie. Aşa cum nu trebuie nici să-ţi spun care e 
următorul pas pe care trebuie să-l faci. 


- Nu, spuse Bannerman. Se uită la mâinile lui. - Ţi-am spus 
că ai fler pentru chestiile astea. Poate că aveam mai multă 
dreptate decât credeam. Sau îmi doream să am. 

Ridică receptorul şi scoase din sertarul de jos al biroului o 
carte de telefon groasă, cu o copertă de un albastru uniform. 
Dând pagină după pagină, fără să-şi ridice ochii, îi spuse lui 
Johnny: 

— Asta o am tot datorită acelei Legi a Forțelor Polițieneşti. 
Numerele tuturor birourilor de şerifi din toate districtele 
Statelor Unite. 

Găsi numărul dorit şi-l apelă. Johnny îşi schimbă poziția în 
scaun. 

- Alo, spuse Bannerman. Biroul şerifului din Pueblo?... 
Bun. Numele meu este George Bannerman, sunt şeriful 
districtual al Districtului Castle, din vestul Maineului... da, 
chiar asta am spus. Statul Maine. Cu cine vorbesc, vă rog?... 
Bine, ofițer Taylor, lucrurile stau astfel: Ne confruntăm cu o 
serie de crime aici, viol şi strangulare, şase de-a lungul 
ultimilor cinci ani. Toate au avut loc la sfârşitul toamnei sau 
la începutul iernii. Avem un... - Ridică ochii spre Johnny 
pentru o clipă; avea o privire rănită şi neajutorată. Apoi îşi 
cobori privirea înapoi spre telefon. - Avem un suspect care s-a 
aflat în Pueblo între 15 octombrie 1972 şi... ăă, 17 decembrie, 
cred. Ce vreau să aflu e dacă aveţi vreo crimă nerezolvată în 
registrele din acea perioadă, victima femeie, fără o vârstă 
anume, violată, cauza morţii: strangulare. Mai departe, aş 
vrea să ştiu tipul de spermă al făptaşului dacă aţi avut o 
asemenea crimă şi dacă s-a luat o mostră de spermă. Cum?... 
Da, bine. Mulţumesc... Aici voi fi, aştept. La revedere, ofițer 
Taylor. Închise telefonul. 

- Va verifica identitatea mea, apoi va verifica informaţiile pe 
care i le-am dat, apoi mă va suna înapoi. Vrei o ceaşcă de... 
nu, tu nu bei cafea, nu? 

- Nu, spuse Johnny. Mă mulțumesc cu un pahar cu apă. 

Se duse spre răcitorul mare din sticlă şi-şi luă un pahar din 
hârtie cu apă. Afară, furtuna urla şi dădea din copite. 

În spatele lui, Bannerman spuse cu fereală: 


- Mda, bine. Ai avut dreptate. EI e fiul pe care mi-ar plăcea 
să-l am. Soţia mea a născut-o pe Katrina prin cezariană. Nu 
mai poate naşte un alt copil, doctorul a spus c-ar omori-o. Ea 
şi-a făcut operaţie de obstrucţie şi eu mi-am făcut o 
vasectomie. 

Ca să fim siguri. 

Johnny se duse la fereastră şi se uită afară în întuneric, 
ținând paharul cu apă în mână. Nu vedea altceva decât 
zăpadă, dar, dacă se întorcea, Bannerman avea să 
izbucnească în lacrimi - nu trebuia să fii mediu să ştii asta. 

- Tatăl lui Frank a lucrat pentru firma de transport B&M şi 
a murit într-un accident când Frank avea vreo cinci ani. Era 
beat, a încercat să cupleze pentru tractare două maşini fiind 
într-o stare în care s-ar fi putut pişa pe el şi tot nu şi-ar fi dat 
seama. A fost strivit între două transportoare. De atunci, 
Frank a trebuit să fie bărbatul în casă. Roscoe spune că a 
avut o iubită în liceu, dar că doamna Dodd a alungat-o cât ai 
clipi. 

Ba bine că nu, gândi Johnny. O femeie care ar face chestia 
aia... chestia aia cu clema de rufe... propriului ei fiu... genul 
ăsta de femeie nu s-ar opri de la nimic. Trebuie că e la fel de 
nebună ca şi el. 

— A venit la mine când avea şaisprezece ani şi m-a întrebat 
dacă există funcția de polițist cu jumătate de normă. A spus 
că asta e singura meserie pe care vrea s-o aibă încă de când 
era doar un puşti. L-am luat în ochi buni imediat. L-am 
angajat să facă diverse lucruri menajere şi l-am plătit din 
propriu-mi buzunar. L-am plătit cu cât am putut, ştii?, şi nu 
s-a plâns niciodată de salariu. Era genul de puşti care ar fi 
lucrat şi pe gratis. S-a înscris pentru o slujbă cu normă 
întreagă cu o lună înainte să absolve liceul, dar atunci nu 
aveam nici un loc liber. Aşa că s-a dus să lucreze la terenul de 
golf al lui Donny Haggars şi s-a înscris la un curs seral de 
procedură polițienească la Universitatea din Gorham. Cred că 
doamna Dodd a încercat să-l împiedice să facă şi asta - i se 
părea că e prea mult timp singură sau ceva -, dar, atunci, 
Frank i-a ţinut piept... Încurajat de mine. L-am angajat în 


iulie 1971 şi de atunci face parte din departament. lar acum 
tu-mi spui chestia asta şi eu mă gândesc că şi Katrina a fost 
acolo ieri dimineaţă, plimbându-se pe lângă cine-o fi făcut-o... 
şi aproape că mi se pare un fel de incest murdar. Frank a fost 
în casa noastră, a mâncat la noi, a făcut pe bona cu Katie o 
dată sau de două ori... şi ru-mi spui... 

Johnny se întoarse. Bannerman îşi scosese ochelarii şi-şi 
ştergea iarăşi ochii. 


- Dacă poți într-adevăr vedea astfel de lucruri, mi-e milă de 
tine. Eşti o ciudățenie de-a lui Dumnezeu, cu nimic diferită de 
vaca cu două capete pe care am văzut-o odată la carnaval. Îmi 
pare rău. E urât să vorbesc aşa, ştiu. 

- Biblia spune că Dumnezeu îşi iubeşte toate creaturile, zise 
Johnny. 

Îi tremură puţin vocea. 

- Mda? dădu Bannerman din cap şi-şi masă locurile roşii de 
pe-o parte şi de cealaltă a nasului unde se sprijineau ochelarii. 
Are un fel ciudat de-a arăta asta, nu-i aşa? 


12 


Cu vreo douăzeci de minute mai târziu, telefonul sună şi 
Bannerman răspunse energic. Vorbi puţin. Ascultă. Johnny îi 
privi chipul cum îmbătrâneşte, închise şi se uită la Johnny 
pentru multă vreme fără să vorbească. 

— 12 noiembrie 1972, spuse el. O studentă. Au găsit-o pe un 
câmp de pe marginea şoselei. Ann Simons, aşa o chema. 
Violată şi strangulată. În vârstă de douăzeci şi trei de ani. Nu 
s-a identificat tipul de spermă. Tot nu e o dovadă, Johnny. 

- Nu cred că, înlăuntrul tău, mai ai nevoie de vreo altă 
dovadă, spuse Johnny. Şi cred că dacă-i vei pune în față ce ai 
aflat, va mărturisi totul. 

— Şi dacă nu? 

Johnny îşi aminti viziunea cu estrada. Se întoarse spre el 
asemenea unui bumerang bizar, letal. Senzaţia aceea de 
rupere. Durerea plăcută, durerea care rechema durerea 
pricinuită de clema de rufe, durerea care reconfirma totul. 

- Pune-l să-şi dea jos pantalonii, spuse Johnny. 

Bannerman se uită la el. 


13 


Reporterii încă mai erau în hol. De fapt, probabil că nu s-ar 
fi mişcat din loc nici dacă n-ar fi bănuit că se făcuse o 
descoperire în acest caz - sau că avusese loc, cel puțin, o 


evoluție bizară. Drumurile care ieşeau din oraş erau 
impracticabile. 

Bannerman şi cu Johnny ieşiră pe fereastra încăperii 
pentru provizii. 

— Eşti sigur că procedăm cum trebuie? întrebă Johnny şi 
furtuna încercă să-i smulgă cuvintele din gură. II dureau 
picioarele. 

- Nu, spuse simplu Bannerman, dar cred că ar trebui să iei 
şi tu parte. Cred că poate ar trebui să aibă ocazia de-a te privi 
în ochi, Johnny. Haide. 

Locuinţa familiei Dodd e la doar doua cvartale de aici. 

Porniră la drum cu glugile trase peste cap şi cu cizmele în 
picioare, două umbre pereche în ninsoarea furioasă. Sub 
haină, Bannerman purta pistolul de serviciu. Cătugşele îi 
atârnau la centură. Înainte să fi străbătut un cvartal prin 
zăpada adâncă, Johnny şchiopăta deja rău, dar se abținu cu 
stoicism să se plângă. 

Însă Bannerman observă acest lucru. Se opriră în pragul 
reprezentanței Western Auto. 

- Care-i problema, fiule? 

— Nimic, spuse Johnny. 

Începea acum să-l doară din nou şi capul. 

- Cu siguranță e ceva. Parcă ai umbla pe două picioare 
rupte. 

- Au trebuit să mă opereze la picioare după ce mi-am 
revenit din comă. Mi se atrofiaseră muşchii, începuseră să se 
topească, după cum s-a exprimat doctorul Brown. 
Încheieturile mi se înţepeniseră. Le-au reparat cât au putut de 
bine cu fibre sintetice... 

— Ca şi Omului de Şase Milioane de Dolari, hă? 

Johnny se gândi la teancul frumos aranjat de facturi de 
spitalizare de acasă, din sertarul de sus al scrinului din 
sufragerie. 

- Da, ceva asemănător. Când stau în picioare prea mult 
timp, mi se înțepenesc. Asta-i tot. 

— Vrei să ne întoarcem? 


Ba bine că nul Să mă întorc şi să nu mai trebuiască să mă 
gândesc vreodată la afacerea asta tenebroasă, îmi doresc să 
nu fi venit deloc. Nu-i problema mea. Asta e tipul care m-a 
comparat cu o vacă bicefală. 

- Nu, sunt bine, spuse el. 

Păşiră afară din cadrul uşii şi vântul îi înhaţă şi încercă să-i 
rostogolească pe strada pustie. Se luptară să înainteze sub 
pâlpâirea aspră, sugrumată de ninsoare, a felinarelor cu 
sodiu, aplecaţi contra vântului. Cotiră pe o stradă lăturalnică 
şi, după ce trecură de cinci case, Bannerman se opri în fața 
unei clădiri micuţe şi nepretenţioase, ca o cutie de chibrituri, 
construită în stil specific Noii Anglii. Asemenea celorlalte case 
de pe stradă, era întunecată şi mohorâtă. 

— Asta-i casa, spuse Bannerman cu o voce ciudat de 
inexpresivă. 

Îşi croiră drum prin troienele pe care le făcuse vântul la 
baza verandei şi urcară scările. 


14 


Doamna Henrietta Dodd era o femeie masivă, al cărei 
schelet purta pe el povara unei mari cantități de carne 
moartă. Johnny nu mai văzuse niciodată înainte o femeie care 
să arate atât de bolnavă. Pielea ei avea o culoare gălbui- 
cenuşie. Mâinile ei erau aproape reptiliene datorită unei iritații 
asemănătoare cu o eczemă. ŞI, în ochii ei strânşi în orbitele 
buhăite atât de tare, încât nu erau decât două tăieturi 
sticloase, Johnny vedea ceva ce-i amintea în mod neplăcut de 
felul în care arătaseră uneori ochii mamei sale, atunci când 
Vera Smith era transpusă într-una din transele ei mistice. 

Ea le deschisese uşa după ce Bannerman bătuse în ea fără 
încetare vreme de aproape cinci minute. Johnny stătea lângă 
el, durându-l picioarele, spunându-şi că noaptea aceasta nu 
se va sfârşi niciodată. Pur şi simplu va tot continua să se 
deruleze, până ce spectacolul se va fi acumulat destul de mult 
încât să pornească o avalanşă şi să-i îngroape pe ei toți. 


— Ce doreşti în crucea nopții, George Bannerman? întrebă 
ea suspicioasă. Asemenea multor femei grase, vocea ei era un 
instrument ce producea sunete ascuţite, ţiuite, ca de fluier - 
semăna puţin cu un ţânțar sau o muscă prinsă într-o sticlă. 

- Tre' să vorbesc cu Frank, Henrietta. 

- Vorbeşte atunci cu el dimineaţă, spuse Henrietta Dodd şi 
dădu să le închidă uşa în nas. 

Bannerman opri traiectoria uşii cu una din mâinile sale 
înmănuşate. 

- Îmi pare rău, Henrietta. Acum tre' să-i vorbesc. 

— Ei bine, n-am de gând să-l trezesc! strigă ea, fără să se dea 
la o parte din prag. Doarme ca un buştean oricum! Câteodată, 
noaptea, sun după el, uneori am palpitaţii îngrozitoare, şi 
crezi că vine? Nu, doarme în continuare, şi-ntr-o dimineață s- 
ar putea trezi şi să mă găsească moartă de infarct în pat, când 
s-ar aştepta să-i duc blestematul ăla de ou prăjit moale! 
Fiindcă-l pui să muncească prea mult! 

Rânji ca de un soi de izbândă amară; rufele murdare 
fuseseră spălate şi ciorapii puşi la uscat pe sârmă. 

- Toată ziua, toată noaptea, toate schimburile, gonind după 
beţivi în toiul nopţii, şi oricare dintre ei ar putea avea un pistol 
de calibru 32 sub banchetă, în drumul lor spre spelunci şi 
lupanare, oh, lumea-i dură acolo afară, dar puţin îți pasă ţie! 

Cred că pot bănui ce se petrece în locurile alea, femeile alea 
ieftine, curviştine, care-ar fi bucuroase să-i dea unui băiat 
bun ca Frank o boală incurabilă la un sfert din prețul unei 
beri! 

Vocea ei, acel instrument ţiuitor, se modula şi bâzâia. Lui 
Johnny îi pulsa şi-i bubuia capul în contratimp. Îşi dorea ca 
ea să tacă. Era o halucinație, ştia asta, oboseala şi stresul 
acestei nopţi groaznice îşi spuneau cuvântul, dar începuse să i 
se pară din ce în ce mai puternic că în fața lui stătea chiar 
mama sa, că în orice clipă se putea întoarce de la Bannerman 
spre el şi să înceapă să-i împuie capul despre ce talent 
minunat îi dăduse Dumnezeu. 

- Doamnă Dodd... Henrietta..., începu Bannerman răbdător. 


Atunci ea chiar se întoarse spre Johnny şi se uită la el cu 
nişte ochi micuţi, deştepți-stupizi, de porcuşor. 

— Ăsta cine-i? 

— Ajutorul special de şerif, spuse Bannerman prompt. 
Henrietta, îmi asum eu responsabilitatea de a-l trezi pe Frank. 

-  Oooh,  responsabilitatea! ganguri cu un sarcasm 
monstruos, zumzăitor, şi Johnny îşi dădu seama dintr-o dată 
că femeii îi era frică. Frica radia din ea în valuri pulsatile, 
respingătoare - asta-i înrăutățea lui migrena. Nu simțea şi 
Bannerman asta? - Ree-spon-sa-bi-li-tatea! Câtă generozitate 
din partea ta, pentru Dumnezeu! Ei bine, n-o să permit ca fiul 
meu să fie trezit în toiul nopții, George Bannerman, aşa că tu 
şi cu ajutorul tău special puteţi pleca să vă mâzgăliți 
blestematele voastre de hârtii! 

Încercă să închidă uşa din nou şi, de data aceasta, 
Bannerman o dădu cu totul de perete. Vocea lui trăda o mânie 
reținută şi, dincolo de asta, o tensiune îngrozitoare. 

— Deschide uşa, Henrietta, vorbesc serios acum. 

- Nu poţi face asta! ţipă ea. Nu suntem într-un stat 
polițienesc! O să fac să fii concediat! Să-ţi văd mandatul! 

- Nu, ai dreptate, dar voi sta de vorbă cu Frank, spuse 
Bannerman şi trecu pe lângă ea, împingând-o la o parte. 

Johnny, abia conştientizând ce făcea, îl urmă. Henrietta 
Dodd dădu să-l prindă. Johnny apucă de încheietura mâinii - 
şi o durere îngrozitoare îi umplu capul, estompând bubuitul 
înfundat al migrenei. lar femeia simți şi ea acest lucru. Se 
uitară amândoi unul la celălalt pentru o clipă ce păru să 
dureze la nesfârşit, o înţelegere teribilă, perfectă. În acea clipă, 
părură sudați la un loc. Apoi ea făcu un pas în spate, 
strângându-şi cu mâinile pieptul de căpcăun. 

— Inima mea... inima mea... 

Dibui în buzunarul capotului şi scoase o cutie cu pilule. 
Faţa ei căpătase culoarea aluatului nedospit. Scoase capacul 
cutiei şi împrăştie pilule minuscule pe toată podeaua, reuşind 
să prindă una în palmă. O strecură pe aceasta sub limbă. 
Johnny rămase locului, uitându-se la ea cuprins de-o groază 


paralizantă, îşi simțea capul ca pe o vezică plină de sânge, 
crescând din ce în ce mai mare. 

— Ştiai? şopti el. 

Gura ei grasă, ridată se deschise şi se închise, se deschise şi 
se închise. Nu ieşi nici un sunet din ea. Era gura unui peşte 
eşuat pe uscat. 

— În tot acest timp tu ai ştiut? 

— Eşti diavolul! strigă ea la el. Eşti un monstru... un diavol... 
Oh, inima mea... Oh, mor... cred că mor... sună la doctor... 
George Bannerman, nu urca acolo să-l trezeşti pe puiul meu! 

Johnny îi dădu drumul femeii şi, frecându-şi inconştient 
mâna de haină ca pentru a o curăța de o pată, se împletici pe 
scări în sus pe urmele lui Bannerman. Vântul suspina afară 
pe la streşini asemenea unui copil pierdut. La jumătatea 
scărilor, aruncă o privire înapoi. Henrietta Dodd şedea într-un 
scaun de răchită, un munte de carne dărâmat, respirând 
sacadat şi ţinând în fiecare mână câte un sân enorm. Încă i se 
mai părea că i se umflă capul şi-şi spuse ca prin vis: Curând 
va exploda pur şi simplu şi ăsta va fi sfârşitul. Slavă 
Domnului. 

Un covor bătrân şi rărit acoperea coridorul îngust de la etaj. 
Tapetul era filigranat. Bannerman bătea la o uşă închisă. Aici 
sus era cu cel puţin trei grade mai răcoare. 

- Frank? Frank! Sunt George Bannerman! 

Trezeşte-te, Frank! 

Nu primi nici un răspuns. Bannerman roti clanța şi dădu 
uşa de perete. Mâna i se dusese la patul pistolului, dar nu-l 
scosese. Asta ar fi putut fi o greşeală fatală, însă camera lui 
Frank Dodd era goală. 

Amândoi rămaseră în uşă pentru o clipă, uitându-se 
înăuntru. Era camera unui copil. Tapetul - de asemenea, 
filigranat - era acoperit cu clovni dansanți şi cu căluți 
legănaţi. Într-un scaun făcut pentru copii şedea o păpuşă 
Raggedy Andy care se uita înapoi la ei cu doi ochi negri lucioşi. 
Într-un colț se afla o cutie cu jucării. În celălalt colț se afla un 
pat îngust din arțar cu păturile date în lături. Atârnând de 


unul dintre stâlpii patului, nelalocul lui, se afla tocul de pistol 
al lui Frank Dodd. 

- Dumnezeule, spuse Bannerman încet. Ce-i asta? 

— Ajutor, se auzi de jos vocea doamnei Dodd. Ajutaţi-mă... 

- Ea ştia, spuse Johnny. A ştiut de la început, de când cu 
femeia aia, Frechette. I-a spus el. Iar ea l-a acoperit. 

Bannerman ieşi încet cu spatele din cameră şi deschise o 
altă uşă. Privirea lui arăta uluită şi rănită. Acesta era 
dormitorul neocupat pentru oaspeţi. Deschise dulapul, care 
era gol cu excepția unei tăvi frumos aranjate pe jos cu otravă 
D-Con pentru şobolani. O altă uşă. Dormitorul acesta nu era 
terminat şi aerul dinăuntru era suficient de rece să-i 
transforme lui Bannerman respirația în aburi. Se uită 
împrejur. Mai era o uşă, situată la capul scărilor. Se îndreptă 
spre ea şi Johnny îl urmă. Uşa aceasta era încuiată. 

- Frank? Eşti înăuntru? - Scutură clanța. - Deschide, 
Frank! 

Nu primi nici un răspuns. Bannerman ridică un picior şi 
lovi, izbind uşa chiar sub clanță. Se auzi un pârâit scurt care 
lui Johnny i se păru că-i reverberează în cap asemenea 
sunetului produs de-o tavă de oțel scăpată pe-o podea din 
gresie. 

- O, Dumnezeule, spuse Bannerman pe o voce plată, 
gâtuită. Frank. 

Johnny vedea totul peste umărul lui; vedea chiar prea mult. 
Frank Dodd şedea pe capacul coborât al vasului de toaletă. 
Era dezbrăcat, cu excepția impermeabilului negru lucios, pe 
care şi-l agățase pe umeri; gluga neagră a impermeabilului 
(gluga călăului, îşi spuse Johnny sumbru) stătea căzută pe 
capacul rezervorului pentru apă, asemenea unui cocon 
grotesc, dezumflat. Reuşise cumva să-şi taie singur gâtul - 
Johnny n-ar fi crezut niciodată că aşa ceva era posibil. Pe 
marginea chiuvetei zăcea un pachet de lame de ras Wilkinson 
Sword Blade. 

O singură lamă zăcea pe podea, strălucind morbid. Tăişul îi 
era împodobit de câteva picături de sânge. Sângele scurs din 
vena lui jugulară şi din artera carotidă se împrăştiase peste 


tot. Băltea în pliurile părții de jos a impermeabilului. Se vedea 
pe cortina de la duş, cortină imprimată cu nişte rațe înotând 
cu umbrelele ținute deasupra capetelor. Se vedea pe tavan. 

La gâtul lui Frank Dodd atârna un carton pe care era scris 
cu ruj de buze. Spunea: MĂRTURISESC. 

Durerea de cap a lui Johnny începu să urce la cote 
insuportabile, trepidante. Dibui cu mâna după un punct de 
sprijin şi dădu de canatul uşii. 

A ştiut, gândi el fără coerență. Cumva a ştiut când m-a 
văzut. A ştiut că se terminase totul. A venit acasă. A făcut asta. 

Cercuri concentrice întunecate la culoare îi vidau vederea, 
se propagau asemenea unor tremurări amenințătoare de apă. 

Ce talent ţi-a dat Domnul, Johnny. 

(MĂRTURISESC) 

- Johnny? 

De foarte departe. 

- Johnny, te simți bi... 

Dispărând. Dispărând totul în neant. Asta era bine. Ar fi 
fost mai bine dacă nu şi-ar fi revenit deloc din comă. Ar fi fost 
mai bine din toate punctele de vedere. Ei bine, şansa îi fusese 
oferită. 

— ... Johnny... 

Frank Dodd urcase aici şi, cumva, îşi tăiase gâtul de la o 
ureche până la proverbiala cealaltă ureche, în vreme ce 
furtuna urla afară asemenea unei arătări întunecate a 
pământului scăpată din frâu. Am dat de petrol, după cum 
spusese tatăl lui în acea iarnă în urmă cu aproximativ 
doisprezece ani, când înghețaseră şi explodaseră ţevile din 
beci. Am dat de petrol. Sigur ca moartea că da. Țâşnise 
petrolul până pe tavan. 

Probabil că atunci strigase, dar, după aceea, niciodată nu 
fu sigur dacă o făcuse. Poate că doar îşi imaginase că strigase. 
Dar îşi dorise să strige; să elibereze prin strigăt toată groaza şi 
mila şi agonia din sufletul lui. 

După aceea, căzu cu capul înainte în întunecime şi fu fericit 
să cadă. Johnny îşi pierdu cunoştinţa. 


15 


Din New York Times, 19 decembrie 1975: 

UN MEDIU DIN MÂINE ÎL ÎNDRUMĂ PE ŞERIF SPRE CASA 
AJUTORULUI DE ŞERIF UCIGAJ, DUPĂ VIZITAREA SCENEI 
CRIMEI 

(Special) John Smith din Pownal poate că nu e chiar un 
mediu, dar ar fi greu ca cineva să-l convingă de acest lucru pe 
şeriful George F. Bannerman din Districtul Castle, Maine. 
Disperat, după o serie de şase crime petrecute în orăşelul 
Castle Rock din vestul Maineului, şeriful Bannerman l-a sunat 
pe domnul Smith şi l-a invitat să vină în Castle Rock şi să-i 
dea, dacă poate, o mână de ajutor. Domnul Smith, care s-a 
bucurat de atenţia întregii națiuni mai devreme în acest an, 
când s-a trezit dintr-o comă profundă după cincizeci şi cinci de 
luni de inconştiență, a fost condamnat de tabloidul 
săptămânal Inside View că este un farsor, însă, la o conferință 
de presă, ieri, şeriful Bannerman n-a vrut să declare decât că: 
„Noi, cei de aici din Maine, nu punem prea mult preț pe ce 
gândesc reporterii ăia din New York.” 

Potrivit şerifului Bannerman, domnul Smith s-a târât pe 
mâini şi genunchi la scena celei de-a şasea crime, care s-a 
petrecut în parcul din Cas-tle Rock. Acesta s-a ales astfel cu o 
formă uşoară de degerătură şi cu numele ucigaşului - 
ajutorul de şerif Franklin Dodd, care s-a aflat pe statul de 
plată al şerifului din Districtul Castle vreme de cinci ani, de 
când Bannerman însuşi este şerif. 

Cu câtva timp în urmă, domnul Smith a iscat un val de 
controverse în statul său natal când a avut o viziune în care 
casa terapeutei sale ardea. Viziunea s-a dovedit a fi nimic mai 
mult decât adevărată. La conferința de presă care a urmat, un 
reporter l-a instigat să... 


Din Newsweek, pagina 41, săptămâna lui 24 decembrie 
1975: 
NOUL HURKOS 


S-ar putea ca primul mediu veritabil de la Peter Hurkos 
încoace să se fi descoperit în țara aceasta - Hurkos a fost 
profetul de origine germană care s-a dovedit capabil să le 
spună  interogatorilor totul despre vieţile lor private 
atingându-le doar mâinile, argintăria sau diverse lucruri din 
gentile lor. 

John Smith este un tânăr timid şi modest din Pownal, un 
oraş din mijlocul statului Maine. La începutul acestui an, el 
şi-a recăpătat cunoştinţa după o perioadă de mai mult de 
patru ani petrecuți în comă profundă ca urmare a unui 
accident de maşină (vezi foto). Potrivit neurologului care s-a 
ocupat de cazul lui, doctorul Samuel Weizak, Smith şi-a 
„revenit într-un mod absolut uluitor”. Astăzi, el se întremează 
după un caz uşor de degerătură şi după patru ore de 
inconştiență care s-au petrecut ca urmare a finalizării bizare a 
unui caz de crimă multiplă din oraşul... 


27 decembrie 1975 

Dragă Sarah, Tata şi cu mine ne-am bucurat de scrisoarea 
ta, care ne-a venit chiar în după-amiaza aceasta. Eu chiar sunt 
bine, aşa că poţi să nu te mai îngrijorezi, bine? Dar îţi 
mulțumesc pentru grijă. „Degerătura” a fost foarte exagerată în 
ziare. Doar câteva pete pe vârfurile a trei degete de la mâna 
stângă. Inconştiența n-a fost de fapt decât un banal leşin, 
„provocat de supraîncărcarea emotivă”, zice Weizak. Da, a 
trecut personal pe la mine şi a insistat să mă ducă cu maşina 
la spital în Portland. Doar să-l vezi în acțiune face să merite să 
accepți. l-a forțat să-i dea un cabinet de consultații şi un 
electroencefalograf şi un tehnician care să-l folosească. A spus 
că n-a găsit nici o contuzie nouă a creierului sau alte semne ale 
unor contuzii incipiente. Vrea să facă o serie întreagă de teste, 
dintre care unele par absolut inchizitoriale - „Renunţă, 
ereticule, sau o să-ți mai facem o scanare pneumo-cerebrală!” 
(Ha-ha, şi mai prizezi blestemata aia de cocaină, iubito?) În 
orice caz, am refuzat generoasa ofertă de a fi iarăşi înțepat şi 
tăiat. Tata e cam supărat pe mine că am refuzat testele; 
continuă să facă asemănări între refuzul meu şi refuzul mamei 


de a-şi lua medicamentele. E foarte greu să-l fac să înţeleagă 
că, dacă ar găsi într-adevăr ceva Weizak, şansele ca el să 
poată face ceva pentru a mă repara sunt de unu la nouă. 

Da, am văzut articolul din Newsweek. Fotografia e de la 
conferința de presă, dar decupată. Arăt ca o persoană pe care 
n-ai vrea s-o întâlneşti pe-o alee întunecată, aşa-i? Ha-ha! 
Sfinte Jesuse (după cum îi place atât de mult să spună 
prietenei tale Anne Strafford), dar mi-aş dori să nu fi publicat 
articolul ăla. Au început să vină iarăşi coletele, biletele şi 
scrisorile. Nu deschid nici unul dintre ele dacă nu recunosc 
expeditorul, le marchez doar cu „Se întoarce expeditorului”. 
Sunt prea patetice, prea pline de speranțe şi de ură şi de 
credință şi de necredință, şi, cumva, îmi amintesc toate de 
felul cum era mama. 

Ei, nu vreau să sune atât de sumbru, nu-i chiar atât de rău. 
Dar nu vreau să ajung mediu practicant, nu vreau să plec în 
turneu sau să apar la televizor (un zălud de la NBC a făcut 
rost, cine ştie cum, de numărul nostru de telefon şi-a vrut să 
ştie dacă mă voi gândi „să apar în emisiunea lui Car-son “ 
Halal idee, hă? Poate că Don Rickles va insulta nişte oameni, o 
starletă oarecare îşi va putea arăta nurii şi eu voi putea face 
câteva predicții. Toate acestea vă sunt prezentate de General 
Foods.) Nu vreau să fac C*A*C*A*T*U*R*I d-as-tea. Ce-mi 
doresc mult e să mă întorc la Cleaves Mills şi să mă scufund în 
anonimatul unui profesor de literatură engleză. Şi să-mi 
folosesc viziunile  premonitorii doar pentru competițiile 
fotbalistice. 

Cred că asta e tot pentru acum. Vă doresc, ție şi lui Walt şi 
lui Denny, un Crăciun fericit. Cred că aşteptaţi cu nerăbdare 
(din ce-ai spus tu, sunt sigur că Walt, cel puțin, de-abia 
aşteaptă) Anul Bravelor Alegeri Bicentenale. Mă bucur să aflu 
că soțul tău a fost ales să candideze pentru un loc în Senatul 
statului vostru, dar ține-ți degetele încrucişate, Sarey - '76 nu 
prea se preconizează a fi un an propice iubitorilor de elefanți. 
Mulţumeşte pentru asta precedentului din San Clemente. 

Tata îți trimite salutări şi vrea să-ți transmit mulțumiri 
pentru fotografia cu Denny, care l-a impresionat de- 


adevăratelea. Şi eu îți trimit cele mai călduroase urări. 
Mulţumesc că mi-ai scris şi pentru îngrijorarea ta nefondată 
(nefondată, dar foarte binevenită). Sunt bine şi de-abia aştept 
să urc iarăşi în şa. 

Cu dragoste şi urări de bine, Johnny, P.S. Iți zic pentru 
ultima dată, puştoaico, renunță la cocaina aia. y. 


29 decembrie 1975 

Dragă Johnny, Cred că asta e cea mai grea şi mai amară 
scrisoare pe care am scris-o în şaisprezece ani de când conduc 
şcoala - nu doar pentru că-mi eşti un prieten bun, ci şi fiindcă 
eşti un profesor al naibii de bun. N-am cum drege busuiocul 
acum, aşa că nici n-o voi face. 

Aseară a avut loc o întrunire specială a conducerii şcolii (la 
cererea expresă a doi membri pe care nu-i voi numi, dar care 
făceau parte din conducere şi când predai tu, aşa că probabil 
că-ți dai seama cine sunt) şi s-a aprobat cu 5 la 2 să ţi se 
rezilieze contractul de muncă. Motivul: eşti o persoană prea 
controversată ca activitatea ta de profesor să dea roade. 
Aproape că mi-am prezentat demisia, atât am fost de 
dezgustat. Dacă nu m-aş fi gândit la Maureen şi la copii, cred 
că aş fi făcut-o. Debarcarea asta nici măcar nu se poate 
compara cu interzicerea de-a preda la clasă Rabbit, Run'“* sau 
De veghe în lanul de secară'**. E mult mai rău. Pute. 

Le-am spus şi lor asta, dar la fel de bine aş fi putut vorbi 
limba Esperando sau papuaşa veche. Eu nu ştiu decât că ţi-a 
apărut fotografia în Newsweek şi în New York Times şi că 
povestea aia de la Cast le Rock a fost preluată de rețelele 
naționale de mass-media. Prea controversat! Cinci boşorogi cu 
burtiere, genul de persoane interesate mai mult de lungimea 
părului decât de manuale, mai implicați în a afla cine fumează 
iarbă în incinta şcolii decât în găsirea unei modalități de a 
echipa atelierul de ştiinţă cu aparatură demnă de secolul 
douăzeci. 

Am semnat o scrisoare de protest către consiliul executiv şi, 
dacă insist, cred că-l pot convinge pe Irving Finegold s-o 
semneze şi el. Dar te-aş minţi la fel de mult dacă ți-aş spune 


că există vreo speranță să-i facem pe boşorogii ia cinci să se 
răzgândească. 

Sfatul meu sincer este să-ți angajezi un avocat, Johnny. Ai 
semnat contractul în condiţii legale şi cred că poți stoarce de la 
ei fiecare cent din salariu, fie că faci sau nu un pas într-o sală 
de clasă din Cleaves Mills. Şi sună-mă când simţi nevoia să 
discutăm. 

Din toată inima, îmi pare rău. 

Prietenul tău, Dave Pelsen 


16 


Johnny rămase lângă cutia poştală cu scrisoarea lui Dave 
în mână, uitându-se la ea năucit. Era ultima zi a anului 1975, 
o zi senină şi crunt de rece. Respirația îi ieşea din nări în două 
fuioare perfecte de aburi. - Rahat, şopti el. O, la dracu, o, 
rahat. 

Amorțţit, încă neînțelegând complet mesajul, se aplecă să 
vadă ce-i mai adusese poştaşul. Ca de obicei, cutia era plină 
ochi. Doar un joc al hazardului făcuse ca scrisoarea lui Dave 
să fie prima. 

Primise un bilețel lung şi alb care-l anunţa să meargă la 
oficiul poştal după colete, inevitabilele colete. M-a părăsit soțul 
în 1969, vă trimit o pereche din şosetele lui, spuneți-mi unde 
este, ca să-l pot face pe nemernic să plătească alocaţia de 
întreținere pentru copii. Copilul meu a murit înecat anul 
trecut, vă trimit zornăitoarea lui, vă rog scrieți-mi şi spuneți- 
mi dacă e fericit alături de îngeri. Nu l-am botezat fiindcă nu 
m-a lăsat tatăl lui şi acum mi se frânge inima. Aceeaşi 
nesfârşită litanie. 

Ce talent ţi-a dat Domnul, Johnny. 

Motivul: eşti o persoană prea controversată ca activitatea ta 
de profesor să dea roade. 

Cuprins de un acces brusc de nervi, începu să tragă 
scrisorile şi plicurile cele mari din cutie, aruncându-le în 
zăpadă. Inevitabila migrenă începu să i se adune pe la tâmple 
precum doi nori negri care, curând, se vor uni, îimpresurându- 


| în durere. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji fără să-şi 
dea seama şi, în frigul paralizant, înghețară aproape 
instantaneu. 

Se aplecă şi începu să adune scrisorile; văzu una dintre ele 
dublată şi triplată prin prisma lacrimilor, adresa de destinaţie 
era scrisă apăsat în creion negru: către JOHN SMITH 
GHICITOR-PROFET. 

Ghicitor-profet, ăsta-s eu. Mâinile începură să-i tremure 
puternic şi scăpă totul, inclusiv scrisoarea lui Dave. Alunecă 
spre pământ ca o frunză şi ateriza cu partea scrisă în sus 
printre celelalte scrisori, printre toate celelalte scrisori. Prin 
lacrimile nestăvilite, Johnny observă antetul şi motoul de sub 
torță: SĂ PREDAI, SĂ ÎNVEŢI, SĂ ŞTII, SĂ SERVEŞTI 

— Să serveşti pe curu' meu, nenorociți împuţiţi, spuse 
Johnny. 

Căzu în genunchi şi începu să adune scrisorile, adunându- 
le la un loc cu mănuşile. Degetele îi zvâcneau de durere, ca 
amintire a degerăturii, ca amintire a lui Frank Dodd călărind 
un vas de toaletă spre eternitate, sângele împodobindu-i părul 
lui blond de american sadea. MĂRTURISESC. 

Ridică scrisorile şi se auzi bolborosind încontinuu, 
asemenea unui disc stricat: 

- Mă omorâți, mă omorâţi cu zile, lăsați-mă în pace, nu 
vedeți că mă omorâţi? 

Se forță să se oprească. Nu trebuia să se comporte aşa. 
Viaţa va continua. Într-un fel sau altul, viața va continua mai 
mult ca sigur. 

Johnny porni înapoi spre casă, întrebându-se ce mai putea 
face acum. Poate că i se va oferi ceva. În orice caz, îndeplinise 
profeția mamei sale. Dacă ar fi avut Dumnezeu o misiune 
pentru el, atunci o împlinise. Acum nu mai conta că fusese o 
misiune kamikaze. O împlinise. 

Îşi reglase conturile. 


Partea a doua - TIGRUL CARE RÂDE 
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


1 


Băiatul citea rar, urmărind cuvintele cu degetul, ţinându-şi 
picioarele lungi şi bronzate, de jucător de fotbal, întinse pe 
şezlongul de lângă piscină în lumina puternică şi limpede de 
iunie. 

— „Desigur că tânărul Danny Ju... Juniper... tânărul Danny 
Juniper era mort şi preş... presupun că puțini ar fi spus că 
nu-şi me... mer... meri...” O, rahat, nu ştiu. 

- „Puţini ar fi spus că nu-şi meritase moartea”, zise Johnny 
Smith. Nu-i decât un mod puţin mai pretenţios de a spune că 
cei mai mulți ar fi căzut de acord că moartea lui Danny fusese 
un lucru bun. 

Chuck se uita la el şi chipul lui de obicei plăcut era 
străbătut de obişnuitul amestec de sentimente: amuzament, 
indignare, ruşine şi o urmă de ursuzenie. Apoi, băiatul 
suspină şi-şi cobori iarăşi privirea la romanul western al lui 
Max Brand. 

— „Meritase moartea. Dar marea mea tra... traj... 

- Tragedie, îl ajută Johnny. 

— „Dar marea mea tragedie a fost că murise tocmai când era 
pe punctul de a-şi răscumpăra unele dintre faptele sale 
murdare printr-un mare serviciu adus lumii. 

Desigur că asta m-a... sâc... asta mă scâ... scâ...” Chuck 
închise cartea, ridică ochii spre Johnny şi zâmbi larg. 

- Hai să încheiem pentru astăzi, Johnny, ce spui? 

- Era cel mai cuceritor zâmbet al lui Chuck, cel care 
probabil că le făcuse pe majoretele de pe tot cuprinsul statului 
New Hampshire să se frământe noaptea în pat. - Nu-i aşa că 
arată bine piscina? Sigur că da. Uite, îți transpiră fizicu' slab 
şi subnutrit prin fiecare por. 

Johnny trebuia să recunoască - cel puţin sieşi - că piscina 
arăta într-adevăr bine. Primele două săptămâni ale Verii 
Bicentenare a anului '76 fuseseră nefiresc de călduroase şi de 
înăbuşitoare. Din spatele lor, de partea cealaltă a clădirii albe, 
mari şi grațioase, venea până la ei zbârnâitul adormitor al 
maşinii de tuns iarba pe care Ngo Phat, îngrijitorul de origine 


vietnameză, o folosea să aranjeze ceea ce Chuck numea 
terenul din față. Era un sunet care te făcea să-ți doreşti să bei 
două pahare de limonada rece şi apoi să tragi un pui de somn. 

- Fără comentarii depreciative la adresa fizicului meu slab, 
spuse el. Pe lângă asta, de-abia am început capitolul. 

— Sigur, dar înainte de ăsta am mai citit încă două. 

Se linguşea. 

Johnny suspină. De obicei reuşea să-l convingă pe Chuck să 
continue, dar nu şi în după-amiaza aceasta. Totuşi, puştiul 
reuşise astăzi să-şi croiască drum hotărât prin poveste, aflând 
despre cum îşi distribuise John Sherburne gardienii în jurul 
închisorii din Amity şi despre cum maleficul de Red Hawk** 
reuşise să străpungă barajul şi să-l omoare pe Danny Juniper. 

- Mda, ei bine, termină doar pagina asta, arunci, spuse el. 
Cuvântul la care te-ai blocat e „scârbit”. Nu te muşcă, Chuck. 

- Ce bine! - Zâmbetul se lărgi. - Şi nici nu mă ia la întrebări, 
nu-i aşa? 

— Ei bine... poate doar puţin. 

Chuck se posomori, dar nu făcea decât să se prefacă; scăpa 
uşor şi ştia asta. Deschise cartea în ediție de buzunar pe a 
cărei copertă un pistolar intra pe uşile batante ale unui local, 
şi începu să citească rar pe tonul său ezitant... un ton atât de 
diferit de tonul său obişnuit, încât ar fi putut aparține unui cu 
totul alt tânăr. 

— „Desigur că asta m-a scâ... scârbit din prima. 

Dar nu a fost... a fost nimic pe lângă ceea ce m-a aşteptat la 
căpătâiul sărmanului de Tom Keyn... 

Kenyon. 

Fusese împuşcat şi glonţul îi străbătuse corpul şi mânca 
văzând cu ochii când am...” 

- Murea, spuse Johnny prompt. Contextul, Chuck. Citeşte 
după context. 

- Mânca căzând cu ochii, spuse Chuck şi chicoti. Apoi reluă: 
„... Şi murea văzând cu ochii când am so-so... când am sosit 
eu.” 

Johnny se simți copleşit de un sentiment de tristețe pentru 
Chuck, văzând cum stătea băiatul cocoşat peste ediția de 


masă a romanului Fire Brain, o telenovelă western bine scrisă 
pe care ar fi trebuit s-o citească şnur - şi, în schimb, uite cum 
urmărea Chuck proza simplă, metodică, a lui Max Brand cu 
un deget mişcat atât de laborios. Tatăl lui, Roger Chatsworth, 
deținea firma Chatsworth Mills & Weaving'*, o afacere foarte 
bine dezvoltată în sudul New Hampshire-ului. Deţinea casa 
aceasta cu şaisprezece camere din Durham şi personalul de 
întreținere era format din cinci oameni, inclusiv Ngo Phat, care 
mergea o dată pe săptămână în Portsmouth la un curs pentru 
dobândirea cetățeniei americane. Chatsworth conducea un 
Cadillac decapotabil, model 1957, restaurat. Soţia lui, o femeie 
atrăgătoare, cu vederi progresiste, în vârstă de patruzeci şi doi 
de ani, conducea un Mercedes. Chuck avea un Corvette. 
Averea familiei era undeva în vecinătatea a cinci milioane de 
dolari. 

lar Chuck, la șaptesprezece ani, era ceea ce-şi dorise 
Dumnezeu să facă atunci când suflase viață în statuia de lut, 
îşi spunea deseori Johnny. Era o ființă umană admirabilă din 
punct de vedere fizic. Avea un metru optzeci şi opt în înălțime 
şi avea o greutate sănătoasă de optzeci şi şase de kilograme. 
Chipul lui poate că nu era suficient de interesant să fie într- 
adevăr chipeş, dar nu avea urme de acnee şi de coşuri, şi era 
luminat de o pereche uluitoare de ochi verzi - care-l făcuseră 
pe Johnny să-şi spună că singura persoană pe care o mai ştia 
că are ochi într-adevăr verzi era Sarah Hazlett. La liceu, 
Chuck era apoteoza elevului popular, era aproape ridicol de 
popular. Era căpitanul echipelor de base-ball şi de fotbal, şefal 
generației sale în anul şcolar care tocmai se încheiase şi, din 
toamna care urma, preşedinte ales al Consiliului Elevilor. Şi, 
cel mai uimitor lucru, asta nu i se urcase deloc la cap. În 
exprimarea lui Herb Smith, care venise o dată în vizită să vadă 
cum se descurca Johnny, Chuck era „un tip obişnuit”. În 
vocabularul lui Herb nu exista un termen de prețuire mai 
mare ca acesta. Şi-n plus de asta, într-o bună zi avea să fie un 
tip obişnuit, exorbitant de bogat. 

Şi uite-l cum stă aplecat, uitându-se încruntat la carte, aşa 
cum s-ar uita un pistol mitralieră către un turn de veghe 


părăsit, împuşcând cuvintele unul după altul, pe măsură ce le 
întâlnea. Făcuse din povestea emoţionantă şi alertă a lui Max 
Brand, despre rătăcitorul John „Fire Brain” Sherburne şi 
despre confruntarea lui cu rebelul Comanche Red Hawk, ceva 
ce părea la fel de emoţionant ca o reclamă la semiconductori 
sau la componente radio. 

Însă Chuck nu era prost. Notele sale la matematică erau 
bune, avea memorie bună şi era îndemânatic. Problema lui era 
că întâmpina greutăți în asimilarea cuvintelor tipărite pe 
hârtie. Vocabularul său oral era bun şi pricepea în teorie cum 
stă treaba cu fonetica, dar se părea că are probleme cu 
practica; uneori îți putea spune o propoziţie fără să facă nici o 
greşeală, după care să se blocheze când îl pui s-o reformeze. 
Tatăl lui se temea ca el să nu fie dislexic, dar Johnny nu 
credea că este - niciodată, din câte-şi amintea, nu întâlnise un 
copil dislexic, deşi mulți părinţi luau cuvântul acesta în braţe 
pentru a explica sau pentru a scuza problemele de citire ale 
copiilor lor. Problema lui Chuck părea mai generalizată - o 
fobie laxă, atotcuprinzătoare, pentru citit. 

Era o problemă ce devenise din ce în ce mai evidentă în 
ultimii cinci ani de şcoală ai lui Chuck, însă părinţii lui 
începuseră să-i acorde serios atenţie - aşa cum îi acorda deja 
Chuck - doar arunci când participarea lui la competiţiile 
sportive începuse să fie ameninţată. lar asta nici nu era cea 
mai gravă problemă. În iarna aceasta, Chuck trebuia 
neapărat să promoveze la materiile de bază, dacă voia să 
înceapă colegiul în toamna lui 1977. Matematica nu 
reprezenta o problemă cine ştie cât de mare, dar, restul 
examenelor... ei bine... dacă i s-ar citi întrebările cu voce tare, 
ar putea scoate note de la satisfăcător la bun. Cinci sute“, 
iară nici un efort. Însă nu aveai voie să aduci cu tine o 
persoană care să-ți citească la examenul de bacalaureat, nici 
chiar dacă tatăl tău este mare biban în lumea afacerilor din 
New Hampshire. 

- „Dar l-am găsit un om sc... un om schimbat. Ştia ce-l 
aşteaptă şi era foarte cu... cura... curajos. Nu cerea nimic; nu 
regreta nimic. Toată teroarea şi nerv... nervozitatea care-l 


pus... pose... posedaseră atâta vreme cât fusese pus la 
încurcare... Încercare de către o soartă necunoscută...” 

Johnny citise anunțul pentru angajarea unui profesor 
particular în Maine Times şi îşi înaintase oferta fără prea 
multe speranțe. Se mutase în Kittery la mijlocul lunii 
februarie, mai mult din dorința de a pleca din Pownal, din 
dorința de a scăpa de cutia poştală zilnic plină de scrisori, de 
reporterii care începuseră să vină într-un număr din ce în ce 
mai mare, de femeile corpolente cu priviri rănite care 
„dăduseră pe acolo” doar fiindcă „se întâmplase să fie prin 
zonă” (una dintre acestea care dăduseră pe acolo fiindcă se 
întâmpla să fie prin zonă avea maşina înmatriculată în 
Maryland; o alta conducea un Ford vechi şi obosit cu plăcuţe 
de Arizona). Mâinile lor, întinzându-se să-l atingă... 

În Kittery, descoperise pentru prima dată în viață că un 
nume anonim precum John-fâră-inițială-de-mijloc-Smith 
prezenta propriile lui avantaje. În a treia zi de când se afla în 
oraş, îşi depusese dosarul pentru funcţia de bucătar la un 
fast-food, trecând la experiențe în domeniu activitatea sa de la 
sărbătorile în aer liber organizate de Universitatea Maine din 
Orono şi faptul că făcuse pe bucătarul într-o vară la o tabără 
pentru băieți desfăşurată la Rangley Lakes. Proprietăreasa 
restaurantului, o văduvă dură ca piatra pe nume Ruby 
Pelletier, se uitase peste CV-ul lui şi spusese: 

— Eşti o ţârucă prea educat pentru a prăji carne pe plită. 
Ştii asta, nu-i aşa, asule? 

— Aşa e, spusese Johnny. M-am dus să mă educ chiar din 
spatele tejghelei. 

Ruby Pelletier îşi aşezase mâinile în şoldurile ei osoase, îşi 
aruncase capul pe spate şi izbucnise în râs. 

- Crezi că poţi să nu-ţi pierzi capu' la două noaptea când 
intră doişpe cowboy deodată şi comandă papară, cârnaţ, 
şuncă, pâine în ou şi clătite? 

- Probabil că da, spusese Johnny. 

- Probabil că poate habar n-ai despre ce vorbesc, spusese 
Ruby, dar o să-ți dau undă verde, domnule educat. Du-te şi 
fa-ți un control medical, ca să n-avem discuţii cu direcția 


sanitară, şi adă-mi o ţidulă curată. Şi-o să te trec imediat pe 
răboj. 

Aşa făcuse şi, după primele două săptămâni de trebuşoare 
neînsemnate (care includeau şi câteva beşici urâte pe mâna 
dreaptă fiindcă scăpase cartofii pai puţin prea repede în uleiul 
încins), el controla situaţia, nu invers. Când văzuse anunţul 
dat de Chatsworth, îşi trimisese CV-ul la adresa menționată. 
Trecuse în acesta specializările sale în domeniul educaţiei, 
care includeau un seminar de un semestru despre dificultățile 
de învățare şi problemele de citire. 

În ultimele zile ale lunii aprilie, pe când încheia a doua lună 
de lucru la restaurantul fast-food, primise o scrisoare de la 
Roger Chatsworth, în care-l solicita pentru un interviu pe data 
de 5 mai. Făcuse demersurile necesare pentru a primi acea zi 
liberă şi, la ora 2 şi 10 minute, într-o minunată după-amiază 
de primăvară, şedea în biroul lui Chatsworth în mână cu un 
pahar înalt plin cu Pepsi-Cola şi gheață, ascultându-l pe 
Stuart vorbind despre problemele de citire ale fiului său. 

— Vi se pare că ar fi vorba de dislexie? întrebase Stuart. 

- Nu. Mi se pare că e vorba de o fobie generalizată pentru 
citire. 

Chatsworth îi trăsese cu ochiul. 

— Sindromul lui Jackson? 

Johnny fusese impresionat - aşa cum, fără-ndoială, şi 
trebuia să fie. Michael Carey Jackson era un specialist în 
„citire şi gramatică” de la Universitatea Californiei de Sud care 
agitase întrucâtva apele în urmă cu nouă ani cu o carte 
intitulată The Unlearning Reader. În carte era descris un 
număr mare de probleme de citire care de atunci erau 
cunoscute sub numele de Sindromul lui Jackson. Era o carte 
bună dacă reuşeai să treci de sufocantul jargon academic. 
Faptul că, aparent, Chatsworth reuşise să facă lucrul acesta, 
îi spusese lui Johnny o mulțime de lucruri despre dăruirea cu 
care omul acesta se dedica rezolvării problemei fiului său. 

— Ceva de genul acesta, fusese Johnny de acord. Dar trebuie 
să înțelegeți că eu încă nici nu l-am întâlnit pe fiul 
dumneavoastră şi nici nu l-am auzit citind. 


— Are de recuperat nişte cursuri din anul trecut. Scriitori 
americani, un curs de istorie de nouă săptămâni şi drepturile 
şi îndatoririle cetăţeneşti, dacă vă vine să credeţi. Şi-a căzut 
examenul la aceasta din urmă fiindcă n-a fost în stare să 
citească nenorocitul ăla de manual. Aveţi certificat de 
profesorat valabil în New Hampshire? 

-— Nu, spusese Johnny, dar îl pot primi cu uşurinţă. 

— Şi cum v-aţi gândit să procedaţi? 

Johnny îi schițase felul în care avea să procedeze. O 
mulțime de lecturi cu voce tare din partea lui Chuck, aplicate 
cu predilecție pe texte de mare impact cum sunt romanele 
fantasy, science-fiction, western şi poveşti juvenile despre 
primul contact al băieţilor cu o maşină. Întrebări continue 
despre fragmentul tocmai citit. Şi o tehnică de relaxare 
descrisă în cartea lui Jackson. 

- Cei care vor să ajungă departe suferă de obicei cel mai 
mult, spusese Johnny. Îşi dau prea mult străduinţa şi nu fac 
decât să întărească blocajul. E un fel de bâlbâială mentală 
care... 

— Asta o spune Jackson? intervenise Chatsworth tăios. 

Johnny zâmbise. 

- Nu, eu spun asta, zisese el. 

— Bine. Continuaţi. 

— Uneori, dacă elevul poate să-şi golească complet mintea 
imediat după ce a citit şi să nu resimtă presiunea de-a 
repovesti imediat totul, circuitele par să se curețe singure. 
Când începe să se întâmple asta, elevul începe să-şi 
regândească linia de atac. E o chestie de gândire pozitivă... 

Ochii lui Chatsworth scânteiaseră. Johnny tocmai atinsese 
şplintul propriei sale filozofii - acel şplint folosit probabil 
pentru a fixa convingerile majorității oamenilor autodidacți. 

— Nimic nu se aseamănă cu gustul succesului, spusese el. 

— Păi, da. Ceva de genul ăsta. 

- Cât v-ar lua să dobândiţi un certificat pentru New 
Hampshire? 

- Doar atât cât le ia lor să-mi proceseze cererea. Două 
săptămâni, poate. 


—- Atunci puteţi începe pe douăzeci? Johnny clipise, 
nevenindu-i să creadă. 

— Vreți să spuneţi că sunt angajat? 

- Dacă vreți slujba, sunteți angajat. Puteţi locui în casa 
pentru oaspeți, asta-mi va face rudele să stea la distanţă în 
vara asta, ca să nu mai pomenesc de prietenii lui Chuck - şi 
chiar îmi doresc ca el să-şi vadă de treburile importante. Vă 
voi plăti şase sute de dolari pe lună, nu-i un salariu regesc, 
dar, dacă Chuck face progrese, vă voi acorda un bonus 
substanțial. Substanţial. 

Chatsworth îşi scosese ochelarii şi-şi trecuse palma peste 
faţă. 

— Îmi iubesc fiul, domnule Smith. Nu vreau decât ce e mai 
bine pentru el. Daţi-ne o mâna de ajutor dacă puteți. 

— Voi încerca. 

Chatsworth îşi reaşezase ochelarii pe nas şi ridicase iarăşi 
CV-ul lui Johnny. 

- N-aţi mai predat de cam multicel. Nu vă plăcea? 

Uite că-ncepe, gândise Johnny. 

— Îmi plăcea, spusese el, dar am avut un accident. 

Privirea lui Chatsworth se dusese către cicatricele de pe 
gâtul lui Johnny, acolo unde fuseseră parțial reparate 
tendoanele atrofiate. 

— Accident de maşină? - Da. 

— Ceva grav? - Da. 

— Acum păreți sănătos, spusese Chatsworth. 

Ridicase CV-ul, îl vârâse într-un sertar şi, uimitor, acesta 
fusese sfârşitul interviului. Aşa se făcea că, după cinci ani, 
Johnny preda din nou, chiar dacă şi numai unui singur elev. 


2 


— „În ceea ce mă priveşte pe mine, cel care i-am cau... cauz... 
cauzat îi... indirect moartea, mie mi-a apucat mâna într-o 
strânsoare slabă şi mi-a zâmbit a ier... iertare. A fost un 
moment dificil, şi am plecat simțind că am provocat mai mult 


rău în lume decât aş putea vreodată în... Îndrepta.” Chuck 
închise cartea. 

— Poftim. Ultimul care ajunge în apă e o maimuţă. 

- Stai o clipă, Chuck. 

- Ahhhhh... 

Chuck se aşeză la loc, greoi, chipul schimbându-i-se în ceea 
ce deja Johnny numea expresia acum vin întrebările. 
Predomina buna dispoziție răbdătoare, dar, dincolo de ea, 
Johnny vedea uneori un alt Chuck: trist, îngrijorat şi speriat. 
Foarte speriat. Fiindcă trăia într-o lume a cititorilor, aliterații 
din America erau simpli dinozauri împleticindu-se pe o alee 
întunecată, iar Chuck era suficient de deştept să ştie lucrul 
acesta. Şi era foarte speriat de ce i s-ar putea întâmpla când 
se va întoarce în toamnă la şcoală. 

- Numai vreo două întrebări, Chuck. 

— De ce te oboseşti? Ştii că nu le voi putea răspunde. 

- O, ba da. De data aceasta vei putea răspunde la toate. 

— Niciodată nu înţeleg ce citesc, ar trebui să ştii asta deja. - 
Chuck părea posomorât şi nefericit. - Nici măcar nu ştiu de ce- 
ți mai pierzi vremea pe aici, poate doar pentru verzişori. 

-— Vei putea răspunde la întrebările astea pentru că nu se 
referă la carte. Chuck ridică privirea. 

— Nu-s despre carte? Atunci de ce mi le pui? Credeam... 

- Fă-mi doar pe plac, bine? 

Lui Johnny îi bătea puternic inima şi nu fu complet 
surprins să descopere că-i era teamă. Plănuia de multă vreme 
să facă asta, aşteptase doar confluența potrivită de 
circumstanțe. De o ocazie mai bună ca acum nu va mai avea 
parte vreodată. Doamna Chatsworth nu se plimba acum 
neliniştită prin jur, sporindu-i lui Chuck şi mai tare emoţiile. 
În piscină nu se bălăcea nici unul dintre prietenii lui, care să-l 
facă să conştientizeze că citeşte cu voce tare ca un elev 
tomnatic de clasa a patra. Şi, cel mai important, tatăl lui, 
bărbatul pe care Chuck voia să-l mulțumească mai mult ca pe 
oricine altcineva pe lume, nu era de față. Era în Boston la un 
congres organizat de Comisia pe Probleme de Mediu din Noua 
Anglie, despre poluarea apelor. 


Din Un studiu despre dificultăţile de învăţare a lui Edward 
Stanney: 

„Subiectul, Rupert J., şedea în rândul trei într-o sală de 
cinema. Era mai aproape de ecran cu mai mult de şase rânduri 
decât restul oamenilor şi era singurul capabil să observe că se 
iscase un foc mic în mizeriile de pe jos. Rupert J. se ridică şi 
strigă: «F-F-F-F-F...», în vreme ce oamenii din spatele lui strigau 
să se aşeze şi să tacă. 

«Cum te-a făcut să te simți?» l-am întrebat pe Rupert y. 

«Nici într-o mie de ani n-aş putea descrie cum m-am simțit», a 
răspuns el. «Eram speriat, dar mai mult decât speriat, eram 
frustrat. M-am simțit inadaptat, simțeam că nu am calitățile 
necesare pentru a face parte din rasa umană. Întotdeauna m-a 
făcut să mă simt aşa bâlbâitul, dar atunci m-am mai simțit şi 
neputincios.» 

«Ai mai simţit ceva?» 

«Da, am simţit gelozie, fiindcă avea să vadă altcineva focul 
şi avea... ştiţi...» 

«Avea să primească gloria că l-a descoperit?» 

«Da, întocmai. Eu am văzut cum s-a aprins focul, doar eu. Şi 
n-am putut spune decât F-F-F-F, ca un afurisit de disc stricat. 
Că n-am calitățile necesare pentru a face parte din rasa umană 
descrie cel mai bine situația.» 

«Şi cum ai spart blocajul?» 

«Cu o zi înainte fusese ziua mamei mele. l-am cumpărat de la 
florărie şase trandafiri. Cum stăteam acolo şi toți strigau la 
mine, mi-am spus: O să deschid gura şi o să strig TRANDAFIRI! 
cât pot de tare. Am rostit cuvântul ăsta fără nici o problemă.» 

«După care ce ai făcut?» 

«Am deschis gura şi am strigat FOC! din toți bojocii.»“ 

Trecuseră opt ani de când citise Johnny acest caz în 
introducerea lucrării lui Stanney, dar nu-l uitase niciodată. 
Întotdeauna crezuse că, în povestea lui Rupert J. despre 
derularea evenimentelor, cuvântul-cheie era neputincios. Dacă 
eşti convins că actul sexual este cel mai important lucru din 
lume într-un anumit moment, riscul să nu ai erecție creşte de 


zece sau de o sută de ori. lar dacă eşti convins că cititul este 
cel mai important lucru din lume... 

- Care e numele tău mijlociu, Chuck? întrebă el. 

- Murphy, spuse Chuck, zâmbind uşor. Ce zici de asta? 
Numele de fată al mamei. Spune-i asta lui Jack sau lui Al, şi-o 
să fiu nevoit să-ţi desființez o bună parte din corpul tău slab. 

— Nici o teamă, spuse Johnny. Când e ziua ta de naştere? 

- Pe 8 septembrie. 

Johnny începu să pună întrebările mai repede, nedându-i 
lui Chuck timp să se gândească - însă nu erau întrebări la 
care trebuia să te gândeşti. 

- Cum o cheamă pe iubita ta? 

- Beth. O cunoşti pe Beth, Johnny... 

— Care e numele ei mijlociu? Chuck râse cu subințeles. 

- Alma. Cam oribil, corect? 

- Care e numele bunicului tău din partea tatălui? 

- Richard. 

— Cu cine ţii în Campionatul Estic de Fotbal American anul 
ăsta? 

- Cu Yankees. Fără-ndoială. 

— Cu cine ţii la preşedinţie? 

- Mi-ar plăcea să câştige Jerry Brown. 

— Ai de gând să-ţi schimbi Vette-ul? 

- Nu anul ăsta. Poate anul viitor. 

— E ideea mamei tale? 

— Poţi fi sigur. Spune că nu are pace sufletească din cauza 
ei. 

- Cum a trecut Red Hawk de gărzi şi l-a omorât pe Danny 
Juniper? 

— Sherburne n-a acordat destulă atenţie trapei ăleia care 
ducea în podul închisorii, spuse Chuck prompt, fără să se 
gândească, iar Johnny simţi o undă neaşteptată de triumf 
amețindu-l ca o duşcă de whisky curat. Funcţionase. Reuşise 
să-l facă pe Chuck să vorbească despre trandafiri, iar el 
răspunsese cu un sănătos şi binevenit strigăt de foc! 

Chuck se uita la el cuprins aproape complet se surprindere. 


- Red Hawk a intrat în pod prin lucarnă. A deschis trapa cu 
piciorul. L-a împuşcat pe Danny Juniper. L-a împuşcat şi pe 
Tom Kenyon. 

— Corect, Chuck. 

- Mi-am amintit, şopti el, după care îşi ridică privirea spre 
Johnny: avea ochii larg deschişi, un zâmbet îi înflorea la 
colțurile gurii. M-ai păcălit să-mi amintesc! 

- N-am făcut decât să te iau de mână şi să te trec dincolo de 
ce ţi-a stat în cale încă de la început, spuse Johnny. Însă, orice 
ar fi, încă e acolo, Chuck. Nu încerca să te păcăleşti. Cine era 
fata de care s-a îndrăgostit Sherburne? 

- Era... 

Închise puţin ochii şi scutură nervos din cap. 

- Nu-mi amintesc. 

Îşi lovi brusc coapsa cu ciudă. 

- Nu-mi pot aminti nimic! Sunt atât de a dracu' de prost! 

— Iţi aminteşti dacă ţi s-a povestit vreodată cum s-au 
întâlnit tatăl cu mama ta? 

Chuck se uită la el şi zâmbi uşor. Pe coapsă, acolo unde se 
lovise, se vedea o pată de un roşu intens. 

- Sigur. Ea lucra pentru firma de închirieri auto Avis din 
Charleston, Carolina de Sud. I-a închiriat lui tata o maşină cu 
o roată dezumflată. - Chuck râse. - Ea pretinde că s-a 
căsătorit cu el fiindcă un bărbat la a doua căsătorie îşi dă mai 
tare silința. 

— Şi cine era fata care i-a picat cu tronc lui Sherburne? 

- Jenny Langhorne. Mare belea pe capul lui. Era iubita lui 
Gresham. O roşcată. Ca şi Beth. Ea... 

Se opri, uitându-se ţintă la Johnny de parcă acesta tocmai 
ar fi scos un iepure din buzunarul de la piept al cămăşii. 

- lar mi-ai făcut-o! 

- Nu. Tu ţi-ai făcut-o. E o şmecherie simplă de distragere a 
atenției. De ce spui că Jenny Langhorne e o mare belea pentru 
John Sherburne? 

— Păi, fiindcă Gresham e marele mahăr din oraşul ăla... 

— Care oraş? 


Chuck îşi deschise gura, dar nu ieşi nici un sunet. Dintr-o 
dată, îşi dezlipi privirea de la chipul lui Johnny şi se uită la 
piscină. Apoi zâmbi şi se uită înapoi. 

- Amity. Ca şi în filmul ăla, Fălci. 

- Bun! Cum ai făcut să-ţi aminteşti numele? 

Chuck rânji. 

- Nu are nici o noimă ce-ţi spun, dar am început să mă 
gândesc să intru în echipa de înot şi mi-a venit în minte. Ce 
mai şmecherie. Ce şmecherie nemaipomenită. 

- Bine. Ajunge pentru astăzi, cred. 

Johnny se simțea obosit, transpirat şi foarte, foarte bine. 

— Tocmai ai făcut un progres uimitor, în caz că nu ţi-ai dat 
seama. Hai sa înotăm. Ultimul e o maimuţă. 

- Johnny? 

— Cee? 

- Va funcționa întotdeauna? 

- Dacă-ţi faci un obicei din asta, da, spuse Johnny. Şi, de 
fiecare dată când vei ocoli blocajul acela în loc să încerci să-l 
străpungi prin mijloc, îl vei face puțin mai mic. Şi mai cred că 
vei începe să observi o îmbunătăţire a citirii cuvânt cu cuvânt 
nu peste multă vreme. Mai ştiu încă vreo câteva alte şmecherii 
MICI. 

Căzu în tăcere. Ce-i servise acum lui Chuck era mai 
degrabă o sugestie hipnotică decât un adevăr. 

- Mulțam, spuse Chuck. Masca bunei dispoziții răbdătoare 
dispăruse, înlocuită fiind de o recunoştinţă veritabilă. - Dacă 
mă ajuţi să trec peste asta, o să... ei bine, cred c-o să mă pun 
în genunchi şi-o să-ți pup picioarele dacă asta o să vrei. 
Uneori mă simt atât de speriat, am impresia că-l dezamăgesc 
pe tata... 

- Chuck, nu ştii că tocmai asta e o parte a problemei tale? 

— Chiar aşa? 

— Mda. Ii... Îţi pui prea multe întrebări. Ai prea multe 
îndoieli. Ai prea multe din toate. Şi s-ar putea să nu fie vorba 
doar de un blocaj psihologic, să ştii. Sunt unii oameni care 
cred că unele probleme de citire, Sindromul Jackson, fobiile de 


lectură, toate la un loc, s-ar putea să fie un soi de... semn din 
naştere mental. Un circuit defect, un releu căzut, o z... 

Îşi închise gura cu un pocnet. 

— O ce? întrebă Chuck. 

- O zonă moartă, spuse Johnny încet. Ceva. Numele nu 
contează. Ci rezultatele. Şmecheria cu distragerea atenţiei de 
fapt nu e o şmecherie deloc. E încercarea de-a educa o parte 
nedezvolată a creierului să facă treaba acelei mici părți 
defecte. În cazul tău, asta înseamnă să apelezi la partea orală 
a memoriei de fiecare dată când ajungi în impas. De fapt, nu 
faci decât să schimbi locul din care creierul tău emite gândul. 
Înseamnă să înveţi să apeşi comutatorul. 

- Dar pot eu face asta? Crezi că sunt în stare? 

— Sunt sigur că poţi, spuse Johnny. 

- Bine. Atunci o s-o fac. 

Chuck se aruncă în apa piscinei şi reveni la suprafață, 
scuturându-şi părul lung, iscând o ploaie în jurul lui. 

— Intră! E perfectă! 

- Voi intra, spuse Johnny, dar, pentru moment, se 
mulțumea doar să stea pe bordura din gresie a piscinei şi să-l 
urmărească pe Chuck cum înoată plin de forță către fundul 
bazinului şi să savureze acest succes. Nu fusese încercat de 
un sentiment la fel de plăcut ca şi acesta nici atunci când 
ştiuse dintr-o dată că perdelele de la bucătărie ale lui Eileen 
Magown luaseră foc şi nici atunci când dăduse în vileag 
numele lui Frank Dodd. Dacă-i dăduse Dumnezeu un talent, 
acesta era talentul de profesor, nu acela de a şti lucruri pe 
care nu avea cum să le ştie. Pentru genul acesta de lucruri 
fusese el făcut şi, când încă preda la Cleaves Mills, în 1970, 
ştiuse asta. Mai important decât atât, copiii ştiuseră asta, şi 
asta făcuse ca activitatea lor să dea roade, aşa cum se 
întâmplase acum cu Chuck. 

— Ai de gând să stai acolo ca o momâie? întrebă Chuck. 

Johnny sări în piscină. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


1 


Warren Richardson ieşi din clădirea mică pentru birouri pe 
care o deținea, aşa cum făcea întotdeauna. Coti spre parcare 
şi-şi îndesă corpul de nouăzeci de kilograme în spatele 
volanului automobilului său Chevy Caprice şi porni motorul. 
Totul potrivit rutinei. Ceea ce nu se potrivea cu rutina era 
chipul care apăru dintr-o dată în oglinda retrovizoare - o față 
cu tenul măsliniu, cu barbă ţepoasă, încadrată de păr lung şi 
evidențiată de nişte ochi la fel de verzi ca şi ai lui Sarah 
Hazlett sau ai lui Chuck Chatsworth. Warren Richardson nu 
se mai speriase atât de tare de când fusese copil, şi inima îi 
făcu în piept un salt mare şi periculos. 

- Salutare, spuse Sonny Elliman, aplecându-se peste scaun. 

— Cine..., fu tot ce Richardson reuşi să spună în cele din 
urmă, articulând cuvântul o dată cu o expirare hârşâită de 
groază. [i bătea inima atât de tare, încât scântei întunecate îi 
dansau şi-i pulsau în fața ochilor în ritm cu bătăile ei. Se 
temea că va suferi un atac de cord. 

— Uşurel, spuse bărbatul care se ascunsese pe bancheta din 
spate. Ia-o uşurel, omule. Ascultă la mine. 

Şi Warren Richardson fu încercat de un sentiment absurd. 
Recunoştință. Bărbatul care-l speriase, nu avea de gând să-l 
mai sperie. Trebuia să fie un om simpatic, trebuia să fie... 

— Cine eşti? reuşi să spună de data aceasta. 

— Un prieten, spuse Sonny. 

Richardson dădu să se întoarcă şi nişte degete la fel de dure 
ca o pereche de cleşti se înfundară într-o parte a gâtului său 
flasc. Durerea fu teribilă. Richardson trase aer în plămâni 
într-un scâncet convulsiv, sacadat. 

— Nu e nevoie să te întorci, omule. Mă poţi vedea atât de bine 
cât ai nevoie în oglinda retrovizoare. Pricepi ce zic? 

- Da, spuse Richardson suspinând. Da, da, da dă-mi doar 
drumul! 

Cleştele începu să se slăbească şi, din nou, el fu încercat de 
acel sentiment irațional de recunoştinţă. Însă nu se mai îndoia 
că bărbatul de pe bancheta din spate era periculos, sau că se 


afla în maşina aceasta cu un scop anume, deşi nu-şi putea da 
seama de ce ar vrea cineva... 

Atunci, îşi putu da seama de ce ar vrea cineva, de ce s-ar 
putea ca cineva să vrea, cel puţin; nu era genul de lucru pe 
care te-ai aştepta să-l facă un candidat obişnuit pentru Senat, 
dar Greg Stillson nu era obişnuit, Greg Stillson era un nebun 
Sie 

Foarte încet, Warren Richardson începu să se smiorcăie. 

— Tre' să vorbesc cu tine, omule, spuse Sonny. 

Vocea lui era blândă şi plină de regret, dar în oglinda 
retrovizoare ochii-i sclipeau verzi de plăcere. 

— Tre' să-ţi vorbesc aşa cum ţi-ar vorbi un unchi neamț. 

— Stillson e, nu-i aşa? Este... 

Cleştele se întoarse imediat, degetele bărbatului se 
îngropară în gâtul lui, iar Richardson scoase un țipăt ascuțit. 

- Fără nume, îi spuse bărbatul îngrozitor de pe bancheta 
din spate pe acelaşi ton blând-şi-totuşi-plin-de-regret. Trage 
singur concluziile, domnule Richardson, dar ţine numele 
pentru tine. Unul dintre degetele mele mari stă chiar pe artera 
ta carotidă iar celelalte degete pe jugulară, şi te pot 
transforma într-o legumă umană dacă-mi pun asta-n cap. 

— Ce vrei de la mine? întrebă Richardson. 

Nu gemu, nu tocmai, dar fu pe aproape; niciodată în viață 
nu-i venise mai mult ca acum să geamă. Nu-i venea să creadă 
că se petrecea aşa ceva în parcarea din spatele clădirii sale cu 
birouri, cea în care încheia tranzacții imobiliare, în Capital 
City, New Hampshire, într-o zi luminoasă de vară. Vedea 
ceasul încastrat în cărămida roşie a turnului de la primărie. 
Spunea că e cinci fără zece minute. Acasă, Norma probabil că 
băga cotlete de porc, frumos acoperite cu praf Shaken Bake, 
în cuptor pentru a se prăji. Sean probabil că se uita la 
televizor la Sesame Street. Iar în spatele lui stătea un bărbat 
care-l amenința că-i opreşte curgerea de sânge către creier şi 
că-l transformă într-un idiot. Nu, nu era adevărat; semăna cu 
un coşmar. Genul de coşmar care te face să gemi în somn. 

- Eu nu vreau nimic, spuse Sonny Elliman. Contează doar 
ceea ce vrei tu. 


- Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

Se temea însă îngrozitor că înțelegea. 

— Ştirea aia din Jurnalul de New Hampshire despre afaceri 
imobiliare dubioase, spuse Sonny. Da' chiar că ai avut multe 
de zis, domnule Richardson, nu-i aşa? Mai cu seamă despre... 
anumiți oameni. 

- Eu... 

— Chestiile alea despre Capital Mall, de exemplu. Făceai 
aluzie la sule în coaste şi comisioane şi la cum o mână o spală 
pe alta. Tot căcatul ăla. 

Degetele se strânseră iarăşi pe gâtul lui Richardson şi, de 
data aceasta, el chiar gemu. Dar nu fusese pomenit numele 
lui în ştire, nu se spusese decât „o sursă informată”. De unde 
ştiuseră ei? De unde ştiuse Greg Stillson? 

Bărbatul din spatele lui începu acum să-i vorbească repede 
în ureche; respiraţia lui era caldă şi gâdila. 

- Poţi băga anumiţi oameni în belea dacă vorbeşti căcaturi 
de-alea, domnule Richardson, ştii asta? Oameni care 
candidează pentru o funcție publică, să zicem. Când candidezi 
pentru o funcție publică e ca şi când ai juca bridge, pricepi? 
Eşti vulnerabil. Oamenii pot da în tine cu noroi d-ăla care 
rămâne lipit, mai ales în zilele noastre. Acum, încă nu este nici 
o problemă. Mă bucur să-ți pot spune asta, fiindcă dacă ar fi 
fost vreo problemă, acum ai fi ocupat să-ți aduni dinţii din nas 
în loc să porți o conversaţie frumoasă cu mine. 

În pofida inimii sale zbuciumate, în pofida fricii, Richardson 
spuse: 

— Această... această persoană... tinere, eşti nebun dacă crezi 
că-l poţi proteja. A întins coarda mai ceva ca un contorsionist. 
Mai devreme sau mai târziu... 

Un deget i se îndesă în ureche, săpând. Durerea fu 
incomensurabilă, incredibilă. Capul lui Richard-son se lovi de 
parbriz şi bărbatul ţipă în gura mare. Orbeşte, dibui după 
butonul claxonului. 

- Dacă apeşi claxonul, te omor, şopti vocea. 

Richardson îşi lăsă mâinile să cadă. Degetul se decontractă. 


— Ar fi bine să foloseşti nişte bețişoare cu vată, omule, spuse 
vocea. M-am umplut de ceară pe deget. Cam dezgustător. 

Warren Richardson începu să plângă pe tăcute. Nu reuşi să 
se abţină. Lacrimile i se scurgeau pe obrajii graşi. 

- Te rog să nu mă mai răneşti, spuse el. Te rog, nu. Te rog. 

— Lucrurile stau cum ţi-am spus, îi vorbi Sonny. Contează 
doar ce-ţi doreşti tu. Treaba ta nu e să te îngrijeşti de ce ar 
avea de spus alții despre aceste... aceste persoane anume. 
Treaba ta e să ai grijă la ce-ţi iese pe gură. Treaba ta e să 
gândeşti înainte să vorbeşti, data viitoare când vine tipul ăla 
de la Jurnal. Te-ai putea gândi la cât de uşor e să afli ce 
înseamnă „o sursă informată”. Sau te-ai putea gândi ce 
nenorocire ar fi dacă ti-ar lua foc casa. Sau te-ai putea gândi 
la modalități de achitare a facturii pentru operaţia de 
chirurgie plastică în cazul în care ar arunca cineva nişte acid 
de baterie pe fața soţiei tale. 

Bărbatul din spatele lui Richardson gâfâia acum. Făcea ca 
un animal în junglă. 

- Sau te-ai putea gândi, ştii tu, pricepi, la cât de uşor i-ar fi 
cuiva să-l agate pe fiul tău când vine de la grădiniță. 

- Să nu spui aşa ceva! strigă Richardson răguşit. Să nu 
spui asta, bastard infect de eşti! 

- Tot ce spun e că ai face bine să te gândeşti ce-ţi doreşti, 
spuse Sonny. Alegerile aparțin întregului popor american, ştii 
asta? Mai ales într-un an bicentenar. Toată lumea ar trebui să 
se simtă bine. Nimeni nu se simte bine dacă încep puţoi cretini 
ca tine să spună o mulțime de prostii. Puţoi geloşi şi amorțiți 
ca tine. 

Mâna dispăru cu totul de pe gâtul lui. Uşa din spate se 
deschise. O, slavă Domnului, slavă Domnului. 

— Ai face bine să meditezi la asta, repetă Sonny Elliman. 
Aşadar, suntem înţeleşi? 

- Da, şopti Richardson. Dar dacă crezi că Gr... O anumită 
persoană poate fi aleasă folosind tacticile astea, te înşeli 
amarnic. 

- Nu, spuse Sonny. Tu eşti cel care se înşeală. Fiindcă toată 
lumea se simte bine. Asigură-te că nu vei fi lăsat pe dinafară. 


Richardson nu răspunse. Şezu rigid în spatele volanului, 
gâtul pulsându-i, uitându-se la ceasul de pe clădirea Primăriei 
ca şi când acela ar fi fost singurul lucru normal din viața sa. 
Acum era aproape cinci fără cinci. Cotletele de porc probabil 
că erau deja în cuptor. 

Bărbatul de pe bancheta din spate mai spuse un singur 
lucru şi apoi dispăru, îndepărtându-se în pas alert, părul lui 
lung fluturând pe spate, fără să se uite înapoi. Dădu colţul 
clădirii şi dispăru din raza sa vizuală. 

Ultimul lucru pe care i-l spusese lui Warrerț Richardson 
fusese: 

— Beţişoare cu vată. 

Richardson începu să tremure din toate încheieturile şi se 
scurse multă vreme până ce fu în stare să pornească maşina. 
Primul lui sentiment definit fu mânia - o mânie îngrozitoare. 
Impulsul pe care-l aduse aceasta fu de a merge direct la 
departamentul de poliție din Capital City (adăpostit în clădirea 
de sub ceas) şi de a raporta ce i se întâmplase - amenințările 
la adresa soției şi a fiului său, abuzul fizic - şi cine pusese ca 
acest lucru să aibă loc. 

Te-ai putea gândi la modalităţi de achitare a facturii pentru 
operația de chirurgie plastică... sau la cât de uşor i-ar fi cuiva 
să-l agate pe fiul tău... 

Dar de ce? De ce să-şi asume riscul? Nu-i spusese 
nemernicului ăla decât adevărul simplu şi neviciat. Toţi cei din 
lumea afacerilor imobiliare din sudul New Hampshire-ului 
ştiau că Stillson juca murdar, scoțând profituri pe termen 
scurt care l-ar fi trimis la închisoare, nu mai devreme sau mai 
târziu, ci mai devreme sau chiar mai devreme. Campania lui 
electorală era un exercițiu de idioțenie. lar acum, tactica 
brațelor puternice! Nimeni nu scăpa basma curată cu aşa 
ceva în America - mai ales în Noua Anglie. 

Dar lasă pe altcineva să tragă clopotul. 

Cineva cu mai puține lucruri de pierdut. 

Warren Richardson porni maşina şi plecă acasă la cotletele 
sale de porc şi nu spuse nimic nimănui. Cu siguranță că va 
pune altcineva capăt acestei poveşti. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 
1 


Într-o zi, nu cu mult după primul semn de progres din 
partea lui Chuck, Johnny Smith se afla în baia casei pentru 
oaspeți, trecându-şi un aparat de ras Norelco peste obraji. 
Uitându-se de-aproape la reflecția lui din oglindă îi dădea 
întotdeauna un sentiment ciudat în ultima vreme, ca şi când 
s-ar fi uitat la un frate mai mare şi nu la propria sa persoană. 
De-a latul frunţii îi apăruseră linii orizontale adânci. Alte 
două îi puneau buzele între paranteze. Mai ciudat ca orice era 
faptul că-i apăruse o şuviță albă de păr; restul firelor începeau 
şi ele să încărunțească. Lui i se părea că acest lucru se 
întâmplase peste noapte. 

Închise aparatul şi intră în combinaţia de bucătărie şi 
sufragerie. Cuib de lux, îşi spuse şi zâmbi uşor. Începea să i se 
pară iarăşi normal să zâmbească. Deschise televizorul, îşi luă 
un Pepsi din frigider şi se aşeză să urmărească ştirile. Roger 
Chatsworth trebuia să se întoarcă mai târziu, spre seară, şi, 
mâine, Johnny va avea deosebita plăcere de a-i spune că fiul 
lui începea să facă progrese reale. 

Johnny mersese să-şi vadă tatăl cam o dată la două 
săptămâni. Herb se arătase mulțumit de noua slujbă a fiului 
său şi îl ascultase cu interes vădit când îi povestise despre 
familia Chatsworth, despre casa din frumosul oraş universitar 
Durham şi despre problemele lui Chuck. În replică, Johnny 
ascultase despre lucrarea pe care tatăl lui o făcea pe gratis la 
casa lui Charlene Mackenzie din oraşul vecin New Gloucester. 

— Soțul ei a fost un doctor al naibii de bun, dar nu se 
pricepea deloc la reparaţii, îi spusese Herb. 

Charlene fusese prietenă cu Vera înainte ca Vera să se 
implice profund în aspectele stranii ale funda-mentalismului 
religios. Acest lucru le făcuse să se înstrăineze. Soţul ei, medic 
generalist, murise în 1973 de infarct. 

- Casa aia practic i se prăbuşea în cap femeii, îi spusese 
Herb. Măcar cu atât s-o ajut. Merg acolo sâmbăta şi ea îmi 


oferă cina înainte să mă întorc acasă. Trebuie să fiu sincer, 
Johnny, dar găteşte mai bine ca tine. 

— Şi arată şi mai bine, spusese Johnny cu subinţeles. 

— Sigur, e o femeie atrăgătoare, dar te rog să nu te gândeşti 
la nimic, Johnny. Maică-ta nu-i în mormânt nici măcar de-un 
an... 

Însă Johnny bănuia că ceva tot trebuia să fie şi, în sinea 
lui, nu putea fi mai fericit. Nu-i plăcea gândul că tatăl lui 
îmbătrâneşte singur. 

La televizor, Walter Cronkite prezenta ştirile politice ale 
serii. Acum, că se încheiase turul preliminar şi că mai erau 
doar câteva săptămâni până la congrese, se părea că Jimmy 
Carter îşi adjudecase candidatura din partea democraţilor. 
Bătălia se dădea acum la sânge între Ford şi Ronald Reagan, 
fost guvernator de California şi fostul prezentator al emisiunii 
„GE Theater”. Lupta era suficient de strânsă, încât fiecare vot 
să conteze, şi, într-una dintre rarele ei scrisori, Sarah Hazlett 
îi scrisese: „Walt îşi ține degetele de la mâini (şi cele de la 
picioare) încrucişate pentru Ford. În calitatea lui de candidat 
pentru un loc în Senatul statului nostru, deja se gândeşte la 
urmările directe ale alegerilor. Şi spune că, cel puţin în Maine, 
Reagan nu are parte de nici o susținere populară.” 

Pe când făcuse pe bucătarul în Kittery, Johnny îşi făcuse un 
obicei din a merge în Dover sau în Portsmouth, sau în oricare 
alt orăşel din apropierea New Hampshire-ului, cel puţin de 
două ori pe săptămână. Toţi candidaţii pentru preşedinţie 
treceau prin zonă, şi era o ocazie unică să-i vezi de aproape, 
neîmpiedicat de suita aproape regală de gărzi care mai târziu 
avea să-i însoțească pretutindeni. Devenise un soi de hobby 
pentru el, deşi, prin forța împrejurărilor, era sortit să fie un 
hobby de scurtă durată; când avea să se încheie campania de 
lansare a candidaților în New Hampshire, aceştia aveau să 
meargă mai departe în Florida fără a arunca măcar o privire 
în urmă. Sigur că unii dintre ei, puţini, aveau să renunțe la 
ambițiile politice undeva între Portsmouth şi Keene. Dacă 
înainte nu fusese deloc o ființă politică - cu excepţia perioadei 
Vietnam -, Johnny devenise un observator avid al fenomenului 


politic în perioada de întremare de după afacerea din Castle 
Rock - iar specialul lui talent, blestem sau ce-o fi fost, jucase şi 
el o parte în această devenire. 

Dăduse mâna cu Morris Udall şi cu Henry Jackson. Fred 
Harris îl lovise amical pe spate. Ronald Reagan îl bătuse pe 
umăr de două ori cu aerul unui politician exersat şi-i spusese: 
„leşi din sondaje şi ajută-ne dacă poţi.” Johnny aprobase din 
cap cât mai convingător, nevăzând nici un folos în a-i clătina 
domnului Reagan convingerea că era un alegător sadea de 
New Hampshire. 

Schimbase câteva vorbe cu Sarge Shriver chiar la intrarea 
în monstruosul Newington Mall, preț de aproape cincisprezece 
minute. Shriver, cu părul proaspăt tuns şi mirosind a loțiune 
după ras, poate de disperare, era însoțit de un singur 
aghiotant care avea buzunarele înțesate cu fluturaşi şi de un 
tip de la Serviciul de Pază şi Protecţie care îşi tot scărpina pe 
furiş fața plină de acnee. Shriver păruse excesiv de fericit că 
fusese recunoscut. Cu un minut sau două înainte ca Johnny 
să-şi ia rămas bun, un candidat care căuta un reprezentat al 
puterii locale se apropiase de Shriver şi-i ceruse să-i semneze 
hârtiile de recomandare. Shriver îi zâmbise cu blândeţe. 

Johnny simțise diverse lucruri despre fiecare dintre ei, dar 
foarte puţine cu adevărat clare. Parcă transformaseră actul 
atingerii într-un ritual atât de instinctual, încât adevărata lor 
natură rămânea îngropată sub un strat ca de sticlă dură şi 
mată. Deşi îi întâlnise aproape pe toți - cu excepția 
preşedintelui Ford -, Johnny nu simțise decât o singură dată 
acea bruscă şi electrizantă fulgerare de cunoaştere pe care o 
asocia cu Eileen Magown - şi, într-un fel cu totul diferit, cu 
Frank Dodd. 

Era şapte fără un sfert dimineaţa. Johnny venise în 
Manchester la volanul vechiului său Plymouth. Lucrase de la 
zece în seara precedentă şi până la şase în acea dimineaţă. 
Era obosit, însă zorii tăcuți ai acelei zile de iarnă erau prea 
frumoşi ca să-i doarmă. Şi-i plăcea  Manchester-ul, 
Manchester-ul cu străzile lui înguste şi cu clădirile lui din 
cărămidă albită de vreme, cu morile lui sumbre de textile 


întinse de-a lungul râului asemenea unor mărgele de perioadă 
victoriană de mijloc. Nu intenționase să vâneze politicieni în 
acea dimineață; voise să colinde străzile pentru o vreme, 
înainte ca acestea să se aglomereze, înainte ca vraja rece şi 
tăcută a lunii februarie să se spulbere, după care să se 
întoarcă în Kittery şi să doarmă câteva ore. 

Dăduse un colț şi văzuse trei maşini fără plăcuţe de 
înmatriculare parcate în fața unei fabrici de pantofi, într-o 
zonă unde parcarea era interzisă. Lângă poarta gardului 
împrejmuitor stătea Jimmy Carter, strângând mâinile 
bărbaților şi ale femeilor care intrau în schimb. Aceştia 
duceau cu ei mâncarea în sufertaşe sau în pungi de hârtie, 
expirând norişori albicioşi, încotoşmănațţi în haine grele, cu 
somnul încă citindu-li-se pe fețe. Carter avea câte un cuvânt 
pentru fiecare dintre ei. Zâmbetul lui, pe atunci nu atât de 
cunoscut cum avea să devină mai târziu, era neobosit şi 
proaspăt. Nasul i se înroşise din cauza frigului. 

Johnny parcase la două blocuri distanță şi mersese pe jos 
spre poarta fabricii, pantofii lui păcănind şi scârțâind pe 
zăpada tasată. Agentul de pază şi protecție care îl însoțea pe 
Carter îl fixase imediat cu privirea, după care revenise la 
treburile lui - sau aşa păruse că face. 

- Votez cu oricine are de gând să scadă taxele, spunea un 
bărbat îmbrăcat într-o canadiană de schi veche. Pe una dintre 
mâneci, haina avea o constelație de ceea ce păreau a fi arsuri 
de la acidul de acumulator. - Nenorocitele alea de taxe mă 
omoară, nu glumesc. 

- Ei bine, o să ne ocupăm de problema asta, spuse Carter. O 
analiză a nivelului taxelor va fi una dintre primele noastre 
priorități după ce mă voi instala la Casa Albă. 

În vocea lui se citea o încredere de sine degajată, care-l izbi 
pe Johnny şi-l făcu să se simtă puţin neliniştit. 

Ochii lui Carter, de un albastru-deschis aproape incredibil, 
se mutară spre Johnny: 

— Salutare, spuse el. 

- Bună ziua, domnule Carter, spuse Johnny. Nu lucrez aici. 
Treceam pur şi simplu cu maşina prin zonă şi v-am văzut. 


- Păi, atunci mă bucur că te-ai oprit. Candidez la 
preşedinţie. 

— Ştiu. 

Carter întinse mâna. Johnny i-o strânse. Carter începu: 

— Sper că vei... 

ŞI se întrerupse. 

Fulgerul veni, o străluminare bruscă şi puternică, de parcă 
şi-ar fi vârât degetele în priză. Privirea lui Carter se ascuţi. Se 
uitară unul la celălalt, aparent pentru foarte mult timp. 

Tipului de la Serviciul de Pază şi Protecţie nu-i plăcu asta. 
Se îndreptă către Carter şi, cât ai clipi, îi descheie haina. 
Undeva în spatele lor, cu o mie de kilometri în spatele lor, 
sirena fabricii trimise un singur ţiuit ce anunţa ora şapte. 

Johnny dădu drumul mâinii lui Carter, însă continuară să 
se privească unul pe celălalt. 

— Ce dracu a fost asta? întrebă Carter foarte încet. 

- Probabil că mai trebuie să mergi undeva, nu-i aşa? spuse 
imediat tipul de la Serviciul de Pază şi Protecţie. Îşi puse o 
mână pe umărul lui Johnny. O mână mare. - Sigur că trebuie. 

— E în regulă, spuse Carter. 

— Veţi deveni preşedinte, spuse Johnny. 

Mâna agentului încă era pe umărul lui Johnny, mai uşoară 
acum, dar încă era acolo, şi Johnny percepea ceva şi despre el. 
Tipului de la Serviciul de Pază şi Protecție 

(ochi) 

nu-i plăceau ochii lui. Era de părere că erau 

(ochi de asasin, ochi de psihopat) 

reci şi străini, iar dacă tipul ăsta îşi băga şi numai o mână 
în buzunar, dacă lăsa impresia că va face aşa ceva, îl va dobori 
la pământ. În spatele analizei la secundă a agentului de pază 
şi protecție, se repeta o litanie simplă, înnebunitoare: 

(laurel maryland laurel maryland laurel mary-land laurel) 

— Da, spuse Carter. 

- Va fi o cursă mai strânsă decât se aşteaptă toată lumea... 
mai strânsă decât vă aşteptaţi şi dumneavoastră, dar veți 
câştiga. Se va faulta. Poland. Poland se va faulta singur. 


Carter nu făcu decât să se uite la el, zâmbind cu jumătate 
de gură. 

— Aveţi o fiică. Va merge la o şcoală publică din Washington. 
Va merge la... - Dar era în zona moartă. - Cred că... e o şcoală 
numită după un sclav eliberat. 

— Amice, vreau s-o tai de-aici, spuse agentul. 

Carter se uită la el şi agentul se retrase. 

- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, spuse Carter. 

Un pic cam descumpănitor, dar a fost o plăcere. 

Dintr-o dată, Johnny era iarăşi el însuşi. Trecuse. Era 
conştient că urechile-i erau reci şi că trebuia să meargă la 
toaletă. 

— Să aveţi o dimineaţă plăcută, spuse el împleticit. 

- Da. Şi tu la fel. 

Se întorsese la maşină, conştient că ochii agentului încă-l 
mai urmăreau. Pornise, năucit, maşina. La scurtă vreme după 
aceea, Jimmy Carter câştigase alegerile din New Hampshire şi 
plecase spre Florida. 


2 


Walter Cronkite termină cu politicienii şi continuă cu 
războiul civil din Liban. Johnny se ridică şi-şi împrospăta 
paharul cu Pepsi. Ridică paharul spre televizor. În sănătatea 
ta, Walt. În cinstea celor trei de d: dispariţie fizică, distrugere 
şi destin. Ce ne-am face fără ele? Se auzi o bătaie uşoară la 
uşă. 

- Intră, strigă Johnny, aşteptându-se la Chuck, venind 
probabil cu o invitaţie la cinematograful în aer liber din 
Somersworth. Dar nu era Chuck. Era tatăl lui Chuck. 

- Bună, Johnny, spuse el. Purta o pereche de jeanşi 
spălăciți şi o cămaşă sport veche din bumbac, cu poalele 
scoase din pantaloni. Pot să intru? 

— Sigur. Credeam că nu vă întoarceţi până mai târziu. 

- Păi, m-a sunat Shelley. - Shelley era soția lui. Roger intră 
şi închise uşa. - A fost Chuck s-o viziteze. A izbucnit în lacrimi, 


ca un copil mic. l-a spus că îți reuşeşte, Johnny. l-a spus că 
crede că se va descurca, totuşi. 

Johnny îşi aşeză paharul pe masă. 

- Mai avem multe de făcut, spuse el. 

— A venit Chuck să mă aştepte la aeroport. Nu l-am mai 
văzut arătând aşa de când avea... cât? Zece ani? Unsprezece? 
Atunci când i-am făcut cadou arma cu aer comprimat pe care 
şi-o dorea de cinci ani. Mi-a citit un articol din ziar. 
Îmbunătăţi-rea e aproape... bizară. Am venit special să-ţi 
mulțumesc. 

— Mulţțumiţi-i lui Chuck, spuse Johnny. E un băiat 
adaptabil. Mare parte din îmbunătăţire ţine de gândirea 
puternic pozitivă. S-a convins să creadă că poate reuşi şi 
acum face progrese. Mai bine de atât nu ştiu cum să explic. 

Roger se aşeză. 

- Mi-a spus că l-ai învățat să apese comutatorul. Johnny 
zâmbi. 

— Mda, aşa trebuie să fie. 

- Va fi în stare să-şi ia bacalaureatul? 

- Nu ştiu. Şi mi-ar displăcea să-l văd dând cu banul şi 
pierzând. Bacalaureatul oferă o situație foarte tensionată. 
Dacă se va bloca atunci când va intra în sală şi va vedea foaia 
cu întrebările din fața lui şi creionul IBM din mână, va suferi 
un şoc foarte puternic. V-aţi gândit să-l dați pentru un an la o 
şcoală pregătitoare bună? Aşa cum este Şcoala Specială din 
Pittsfield? 

— Am cochetat cu ideea, dar, sincer, întotdeauna am fost de 
părere că asta n-ar însemna decât să amânăm inevitabilul. 

— Acesta e unul dintre lucrurile care-l făcea pe Chuck să 
aibă probleme. Sentimentul că se află într-o situaţie fără 
întoarcere. 

- Niciodată nu l-am supus pe Chuck presiunii. 

- Nu intenționat, ştiu asta. Ştie şi el. Pe de altă parte, 
sunteți o persoană bogată, de succes, care a absolvit colegiul 
cu summa cum laude. Cred că Chuck se simte puţin ca şi când 
ar urma la aruncare după Hank Aaron”. 

- N-am cum schimba asta, Johnny. 


- Cred că un an la o şcoală pregătitoare, departe de casă, 
după ultimul an de liceu, l-ar putea ajuta să înțeleagă singur 
situația. Şi, vara viitoare, are de gând să meargă să lucreze 
într-una dintre fabricile dumneavoastră. Dacă ar fi vorba de 
copilul meu şi dacă ar fi vorba de fabricile mele, i-aş da voie s- 
o facă. 

- Vrea Chuck să facă asta? Cum de nu mi-a spus 
niciodată? 

— Fiindcă n-a vrut să credeţi că e un pupincurist, spuse 
Johnny. 

— Ţi-a spus ţie asta? 

- Da. Vrea s-o facă fiindcă crede că-i va fi de folos mai târziu 
să aibă experiență în câmpul muncii. Puştiul vrea să vă calce 
pe urme, domnule Chatsworth. Aţi lăsat nişte urme adânci în 
spate. Din această cauză s-a ridicat mare parte din blocajul 
pentru citire. Suferă de frisonul vânătorului începător. 

Într-un anumit sens, minţise. Chuck făcuse aluzie la aceste 
lucruri, chiar menționase vag unele dintre ele, însă nu fusese 
niciodată atât de franc cum îl lăsase Johnny să creadă pe 
Roger Chatsworth. Nu verbal, cel puţin. Însă Johnny îl 
atinsese din când în când şi primise semnale în acest sens. Se 
uitase peste fotografiile pe care le ținea Chuck în portmoneu. 
şi înțelesese ce sentimente întreținea pentru tatăl său. Erau 
unele lucruri pe care nu i le va putea spune niciodată acestui 
bărbat plăcut, dar destul de distant, care şedea în fața lui. 
Chuck idolatriza pământul pe care călca tatăl lui. Dincolo de 
atitudinea sa nepăsătoare (o atitudine foarte asemănătoare cu 
a lui Roger), băiatul era măcinat pe dinlăuntrul său de 
convingerea că niciodată nu se va putea ridica la rangul 
tatălui său. Roger Chatsworth reuşise să transforme o fabrică 
de lână cu profit de zece la sută, în scădere, într-un imperiu 
textil al Noii Anglii. Chuck credea că dragostea tatălui său 
pentru el atârna de abilitatea lui de-a mişca din loc nişte 
munți la fel de mari. De a practica sport de performanţă. De a 
fi admis într-un colegiu bun. De a citi. 

— Cât de sigur eşti de lucrurile astea? întrebă Roger. 


— Sunt destul de sigur. Dar v-aş rămâne recunoscător dacă 
nu i-ați spune lui Chuck că am purtat discuţia asta. E vorba 
despre secretele lui. 

Şi ăsta-i un adevăr mai mare decât veți cunoaşte altul 
vreodată. 

- Bine. Iar eu cu Chuck şi cu mama lui vom discuta despre 
ideea cu şcoala pregătitoare. Intre timp, ăsta îți aparține. 

Scoase un plic simplu, alb, oficial, din buzunarul de la spate 
al pantalonilor şi i-l înmâna lui Johnny. 

— Ce-i înăuntru? 

— Deschide-l şi vezi. 

Johnny îl deschise. Înăuntrul plicului se afla un cec bancar 
la purtător pentru cinci sute de dolari. 

- Oh, hei...! Nu pot accepta aşa ceva. 

— Poţi şi-o să-i accepţi. Ti-am promis un bonus dacă reuşeşti 
să faci ceva, iar eu îmi țin promisiunile. Vei mai primi unul la 
plecare. 

— Sincer, domnule Chatsworth, n-am făcut decât să... 

— Sșş. Îţi spun un lucru Johnny. 

Se aplecă în față. Declanşa un zâmbet subţire şi ciudat, iar 
lui Johnny i se păru brusc că poate vedea, dincolo de 
suprafața plăcută, bărbatul care făcuse posibile toate aceste 
lucruri: casa, terenul dimprejur, piscina, fabricile. Şi, desigur, 
fobia de citit a fiului său, care probabil că putea fi clasificată 
drept nevroză isterică. 

— Din experiență ştiu că nouăzeci şi cinci la sută dintre 
oamenii care calcă pe pământ sunt pur şi simplu inerți, 
Johnny. Unu la sută sunt sfinții şi unu la sută sunt 
nemernicii. Ceilalți trei la sută sunt cei care fac ceea ce spun 
că pot face. Eu mă încadrez în aceste trei procente şi la fel şi 
tu. Meriţi banii ăia. Sunt unii în fabricile mele care duc acasă 
un milion o sută de mii de dolari anual pentru nimic altceva 
decât pentru că se joacă cu puța-n praf. Dar nu mă plâng. 
Sunt un om de lume, iar asta înseamnă că înțeleg ce face ca 
lumea să meargă. Amestecul de combustibil conţine o parte de 
lichid cu o cifră octanică ridicată şi nouă părți de bălegar 
curat. Tu nu faci parte dintre cei care vâră bălegarul în 


combustibil. Aşa că pune-ţi banii ăia în portmoneu şi data 
viitoare încearcă să te vezi cu nişte ochi mai buni. 

-— Bine, spuse Johnny. Am la ce-i folosi, n-o să vă mint în 
privința asta. 

— Facturi la doctori? 

Johnny ridică privirea spre Roger Chatsworth; ţinea ochii 
întredeschişi. 

— Ştiu totul despre tine, spuse Roger. Credeai că nu voi 
verifica trecutul celui pe care-l angajez să-mi mediteze fiul? 

— Ştiaţi despre... 

— Se spune că eşti un fel de mediu. Ai dat o mână de ajutor 
la rezolvarea unui caz de crimă în Maine. Cel puţin, asta spun 
ziarele. Urma să te apuci din nou de profesorat în ianuarie, 
dar te-au aruncat ca pe-un cartof încins când ţi-a apărut 
numele în ziare. 

— Aţi ştiuți De cât timp? 

— Am ştiut dinainte să te stabileşti aici. 

— ŞI, totuşi, m-aţi angajat? 

- Voiam un profesor particular, nu-i aşa? Păreai că eşti în 
stare să faci treabă bună. Cred că am dat dovadă de o 
judecată excelentă apelând la serviciile tale. 

— Păi, mulțumesc, spuse Johnny. 

Vocea lui era răguşită. 

— Ți-am explicat că nu e nevoie să spui asta. 

Cât discutară ei, Walter Cronkite terminase cu adevăratele 
ştiri ale zilei şi trecuse la zvonurile nelipsite uneori de la 
sfârşitul unei emisiuni de ştiri. Spunea: 

— ..„. votanții din New Hampshire-ul de vest au în cursa 
electorală de anul acesta un candidat independent pentru 
districtul al treilea... 

- Ei bine, o să-mi prindă bine banii ăştia, spuse Johnny. 
Sunt... 

— Şşş. Vreau să aud asta. 

Chatsworth se aplecă înainte, cu mâinile atârnându-i între 
genunchi, cu fața luminată de-un zâmbet iscat de nerăbdare. 
Johnny se întoarse către televizor. 


— ... Stillson, spuse Cronkite. Acest agent imobiliar şi de 
asigurări conduce cu siguranță una dintre cele mai excentrice 
campanii ale anului electoral '76, însă atât candidatul 
republican din partea celui de-al treilea district, Harrison 
Fisher, cât şi oponentul lui democrat, David Bowes, dau 
dovadă de îngrijorare, fiindcă sondaţele îl prezintă pe Greg 
Stillson ca favorit. George Herman ne prezintă ştirea. 

— Cine-i Stillson? întrebă Johnny. 

Chatsworth râse. 

- Oh, tre' să-l vezi pe tipu' ăsta, Johnny. E nebun de legat. 
Dar cred cu toată convingerea că electoratul cu capul limpede 
din al treilea district o să-l propulseze în noiembrie la 
Washington. Asta doar dacă nu începe să se dea de pământ şi 
să facă spume la gură. lar asta n-aş exclude-o complet din 
calcul. 

Pe ecranul televizorului apăruse acum un bărbat tânăr 
îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la guler. Vorbea unei 
mulțimi restrânse de pe o scenă montată în parcarea unui 
supermagazin. Tânărul le făcea promisiuni celor din mulțime. 
Aceştia nu păreau foarte încântați. George Herman interveni 
peste: 

— Acesta e David Bowes, candidatul democraţilor - un fel de 
miel de sacrificiu, ar spune unii - din partea celui de-al treilea 
district legislativ din New Hampshire. Bowes se aştepta la o 
luptă dificilă, fiindcă al treilea district din New Hampshire n-a 
fost niciodată condus de democrați, nici măcar în timpul 
opulentei campanii din 1964 a lui LBP. 

Se aştepta însă ca oponent să-i fie acest om. 

Pe ecranul televizorului apăru atunci un bărbat de vreo 
şaizeci şi cinci de ani. Ţinea un discurs la o cină simandicoasă 
pentru strângerea de fonduri. Mulțimea avea acel aspect 
durduliu, ţeapăn şi uşor constipat care pare a le aparține în 
exclusivitate oamenilor de afaceri din GOPS. Vorbitorul 
semăna uimitor de tare cu Edward Gurney din Florida, deşi 
nu avea constituția atletică şi vânoasă a acestuia. 

— Acesta este Harrison Fisher, spuse Herman. 


Alegătorii din al treilea district l-au trimis la Washington o 
dată la doi ani din 1960 încoace. E o personalitate puternică în 
Camera Reprezentanţilor, este membru în cinci comitete şi 
preşedinte al Consiliului cu privire la Parcuri şi Căi de 
comunicare nautice din cadrul Camerei. Se aştepta să-l 
înfrângă uşor pe tânărul David Bowes. Însă nici Fisher, nici 
Bowes n-au bănuit că va ieşi din pachetul de joc cartea cea 
mai buclucaşă. Cartea aceasta. Imaginea se schimbă. 

- Dumnezeule! spuse Johnny. 

Lângă el, Chatsworth izbucni în râs şi se plesni peste 
coapse. 

— Ce zici de tipul ăla? 

Nici vorbă de parcare de supermagazin sau de fețe 
posomorâte în imaginea aceasta. Nici vorbă de petrecere 
comodă pentru strângerea de fonduri în Sala Statului 
Granitului de la hotelul Hilton din Portsmouth. Greg Stillson 
stătea pe o scenă montată în aer liber în Ridgeway, oraşul său 
de reşedinţă, în spatele lui se vedea silueta statuii Soldatului 
Unionist cu arma în mână şi cu chipiul tras peste ochi. 
Circulaţia era blocată şi strada era împânzită de oameni care 
țipau  bezmetic, tineri în general. Stillson purta jeanşi 
prespălați şi o cămaşă de armată cu două buzunare; pe unul 
dintre ele erau brodate cuvintele: DĂ PĂCII O ŞANSĂ şi pe 
celălalt: PLĂCINTA CU MERE A MAMEI. Pe cap purta o cască 
de constructor înclinată arogant într-o parte; pe partea din 
față a căştii era lipit un abţibild cu steagul american verde, al 
ecologiştilor. Lângă el se afla un fel de cărucior compact din 
oțel inoxidabil. Din cele două difuzoare se auzea vocea lui 
John Denver cântând: „Slavă Domnului că-s băiat de ţară.” 

— Ce-i cu căruciorul ăla? întrebă Johnny. 

- O să vezi, spuse Roger, încă rânjind larg. Herman spuse: 

- Cartea buclucaşă este Gregory Ammas Stillson, patruzeci 
şi trei de ani, fost vânzător ambulant pentru Compania de 
Biblii Calea cea Dreaptă Americană, fost zugrav şi o singură 
dată, în Oklahoma, unde a crescut, vraci aducător de ploaie. 

— Vraci aducător de ploaie, spuse Johnny năucit. 


- O, asta-i una dintre găselnițele lui, spuse Roger. Dacă e 
ales, vom avea ploaie de câte ori va fi nevoie. 

George Herman continuă: 

- Platforma program a lui Stillson este... ei bine, răcoritoare. 

John Denver termină de cântat cu un țipăt ce stârni ca 
răspuns uralele mulțimii. Apoi începu Stillson să vorbească, 
vocea lui bubuind, amplificată la maximum de difuzoare. 
Măcar sistemul de sonorizare pe care-l folosea era sofisticat; 
de-abia dacă se simțea vreo distorsiune. Vocea lui îl făcu pe 
Johnny să se simtă vag neliniştit. Bărbatul vorbea cu 
aplombul, cu duritatea şi cu percutanta unui predicator al 
noului val. Se vedea cum țâşneşte saliva în norişori mici de pe 
buzele lui în vreme ce vorbea. 

- Ce-o să facem în Washington? De ce ne dorim să ajungem 
la Washington? răcni Stillson. Care e programul nostru? 
Programul nostru are cinci obiective, prieteni şi vecini, cinci 
obiective majore! Şi care sunt ele? Vă zic io verde-n faţă! 
Primul obiectiv: SĂ EXTERMINĂM BOSCHETARII! 

Un incredibil strigăt de aprobare se iscă din partea 
mulțimii. Cineva aruncă două mâini de confeti în aer şi 
altcineva ţipă: Jaaaa-HAAA!” Stillson se aplecă în față pe 
scenă. 

— Vreți să ştiţi de ce port casca asta, prieteni şi vecini? Vă 
zic io de ce. O port pentru că, atunci când o să mă trimiteţi la 
Washington, o să intru-n ei ca ştiți-voi-ce prin brânză! O să 
intru-n ei exact aşa! 

Şi, în fața ochilor miraţi ai lui Johnny, Stillson îşi lăsă capul 
în pământ şi începu să alerge când pe scenă, când printre 
oameni, ca un taur, scoțând în acelaşi timp un țipăt ascuţit, 
de rebel dezlănțuit. Roger Chatsworth se prelinse pur şi 
simplu în scaun, râzând nestăpânit. Mulțimea intră în delir. 
Stillson urcă în pas grăbit înapoi pe scenă, îşi scoase casca de 
constructor şi-o aruncă spre mulțime. Se iscă imediat o 
îmbulzeală acolo unde aceasta căzu. 

— Al doilea obiectiv! ţipă Stillson în microfon. O să-i 
aruncăm din guvern pe toţi, de la ăl mai mare, la ăl mai mic, 
pe toţi ăia care se culcă cu tot felu' de fetişcane care nu le sunt 


şi soții! Dacă vor să-şi facă de cap, n-o s-o facă sugând de la 
țâţa statului! 

— Ce-a spus? întrebă Johnny, clipind des. 

- Oh, asta nu e decât încălzirea, spuse Roger. Îşi şterse ochii 
înlăcrimați şi izbucni într-un alt ropot de râsete. Johnny şi-ar 
fi dorit să i se pară şi lui la fel de comic. 

— Al treilea obiectiv! răcni Stillson. O să trimitem toate 
materialele radioactive în spaţiu! Le băgăm în containere 
metalice! Le băgăm în rezervoare etanşe! Le trimitem spre 
Marte, spre Jupiter şi spre coroana lui Saturn! O să avem aer 
curat şi apă curată şi-o să le-avem pe toate în ŞASE LUNI! 

Mulțimea atinsese paroxismul bucuriei. Johnny observă în 
mulțime mulți care se dădeau de ceasul morții râzând, aşa 
cum făcea şi Roger Chatsworth acum. 

— Al patrulea obiectiv! O să avem tot gazul şi petrolul din 
hume! O să terminăm cu jocurile cu arabii ăia şi-o să lămurim 
odată pentru totdeauna problema! N-o să mai îngheţe de frig 
nici un bătrân din New Hampshire în iarna care va veni, aşa 
cum s-a întâmplat anul trecut! 

Această afirmaţie stârni strigăte puternice de aprobare. În 
iarna trecută fusese găsit în apartamentul lui de la etajul trei 
din Portsmouth un bătrân mort de frig, aparent ca urmare a 
faptului că fusese deconectat de la rețeaua de gaz datorită 
neachitării facturilor de plată. 

- Noi avem forța, prieteni şi vecini, noi putem rezolva 
problema! E vreunul acolo care crede că nu putem? . 

— NU! răspunse mulțimea într-un singur glas. 

— Ultimul obiectiv, spuse Stillson şi se apropie de căruciorul 
din metal. Deschise capacul acestuia şi dinăuntru ieşi un nor 
de aburi. HOT DOG-URI!! 

Începu să apuce cu amândouă mâinile hot dog-urile din 
căruciorul în care Johnny recunoştea acum o masă portabilă 
cu aburi. Îi aruncă spre mulțime şi se întoarse să mai ia. Peste 
tot zburau hot dog-uri. 

- Hot dog-uri pentru fiecare bărbat, fiecare femeie şi pentru 
fiecare copil din America! Şi, când o să-l băgaţi pe Greg 


Stillson în Camera Reprezentanţilor, o să puteţi spune HOT 
DOG! ÎN SFÂRŞIT FACE CINEVA DREPTATE! 

Imaginea se schimbă. Podiumul era demontat de-o echipă 
de tineri pletoşi care arătau ca nişte rockeri hoinari. Alţi trei 
tineri curățau mizeria lăsată în urmă de oameni. George 
Herman reluă: 

- Candidatul democrat David Bowes îl numeşte pe Stillson 
un circar care încearcă să bage băţul în spițele procesului 
democratic. Harrison Fisher critică şi mai virulent. Îl numeşte 
pe Stillson un ruletist cinic de bâlci care face întreaga idee de 
alegeri libere să pară o glumă burlescă. În discursuri, el îl 
numeşte pe candidatul independent Stillson singurul membru 
al Partidului American al Hot Dog-ului. Realitatea însă e 
aceasta: ultimul sondaj realizat de CBS în al treilea district 
din New Hampshire arată că David Bowes adună douăzeci de 
procente din voturi, Harrison Fisher adună douăzeci şi şase - 
iar dizidentul Greg Stillson adună uluitorul procent de 
patruzeci şi doi la sută. Desigur, ziua alegerilor e încă destul 
de departe şi lucrurile se mai pot schimba. Dar pentru acum, 
Greg Stillson a vrăjit inimile - dacă nu chiar mințile - 
electoratului celui de-al treilea district din New Hampshire. 

Cadrul îl arăta pe Herman de la brâu în sus. Amândouă 
mâinile fuseseră ascunse vederii. Acum, reporterul ridică una 
dintre ele şi în ea ținea un hot dog. Luă o muşcătură mare. 

- Sunt George Herman, pentru Ştirile CBS, din Ridgeway, 
New Hampshire. 

Imaginea reveni la Walter Cronkite, în studioul ştirilor CBS. 
Chicotea. 

- Hot dog-uri, spuse el şi chicoti iarăşi. Aşa este viata... 

Johnny se ridică şi închise televizorul. 

- Pur şi simplu nu-mi vine să cred, spuse el. Tipul acela 
într-adevăr candidează? Nu-i cumva o glumă? 

— Fie că-i glumă, fie că nu, totul ţine de cum priveşti 
problema, spuse Roger, zâmbind, însă chiar a intrat în cursa 
electorală. Eu însumi sunt republican, născut şi crescut, dar 
trebuie să recunosc că mă dă pe spate tipul ăla, Stillson. Ştii 
că şi-a angajat vreo şase foşti motociclişti nelegiuiți ca gărzi de 


corp? Călăreți adevăraţi. Nu membri ai celor din Helps Angels 
sau ceva de genul ăsta, dar cred că erau şi ei destul de duri. 
Se pare că i-a repus pe linie. 

Motociclişti hoinari ca agenţi de pază. Lui Johnny nu-i prea 
plăcea cum suna asta. Motocicliştii fără casă fuseseră 
responsabili cu securitatea şi atunci când formaţia Rolling 
Stones ţinuse concertul acela gratis din Altamont Speedway, 
California. Lucrurile nu ieşiseră foarte bine. 

— Şi oamenii sunt de-acord cu o... O gaşcă de motociclişti 
tălâmbi? 

- Nu, nu e chiar aşa. Sunt destul de bine crescuți. lar 
Stillson are o reputaţie al naibii de bună prin Ridgeway pentru 
repunerea pe linia cea bună a pugştilor zvăpăiați. 

Johnny mormăi în barbă, neîncrezător. 

- L-ai văzut, spuse Roger, arătând cu capul spre aparatul 
TV. Tipul e un clovn. Aleargă pe scenă ca un taur la fiecare 
întâlnire. Îşi aruncă în mulțime casca - cred că a schimbat 
deja o sută - şi dă tuturor hot dog-uri. E un clovn, şi ce dacă? 
Poate că oamenii au nevoie de puţină pauză de distracţie din 
când în când. Rezerva de petrol e pe terminate, inflația ne 
scapă uşor dar sigur de sub control, media taxelor pe cap de 
locuitor nu a fost niciodată mai mare şi se pare că suntem 
gata să alegem la preşedinţia Statelor Unite un zgârie-brânză 
cu capul gol din Georgia. Aşa că oamenii vor să râdă puţin. 
Mai mult chiar, vor să arate cu degetul spre o clasă politică 
incapabilă să rezolve vreo problemă. Stillson e inofensiv. 

- E pe orbită, spuse Johnny şi râseră amândoi. 

— Avem o mulțime de politicieni zăluzi, spuse Roger. În New 
Hampshire îl avem pe Stillson, care vrea să-şi croiască drum 
spre Camera Reprezentanţilor cu hot dog-uri, şi ce dacă? în 
California îl au pe Hayakawa. Sau uită-te la propriul nostru 
guvernator, Meldrim Thomson. Anul trecut voia să înarmeze 
Garda Naţională din New Hampshire cu arme nucleare. Aş 
spune că o asemenea idee e o nebunie de zile mari. 

— Vreți să spuneți că e în regulă ca oamenii din al treilea 
district să-l aleagă pe nebunul satului să-i reprezinte la 
Washington? 


- N-ai priceput, spuse Chatsworth cu răbdare. Priveşte prin 
ochii unui alegător, Johnny. Oamenii aceia din al treilea 
district sunt în majoritatea lor manufacturişti şi proprietari de 
magazine. Părțile rurale ale districtului tocmai încep să-şi 
dezvolte un soi de potenţial turistic. Oamenii aceia se uită la 
David Bowes şi văd un puşti hulpav care vrea să fie ales 
datorită unui discurs bine ticluit şi unei asemănări vagi cu 
Dustin Hoffman. Ar trebui să creadă că e un om din popor 
doar pentru că poartă jeanşi. 

Apoi, uită-te la Fisher. Omul meu, cel puţin pe linie de 
partid. Am organizat pentru el şi pentru alți candidați 
republicani din partea asta de New Hampshire petreceri 
pentru strângerea de fonduri. Se află în Congres de atâta 
timp, încât probabil că e de părere că domul Capitoliului s-ar 
crăpa în două dacă n-ar fi el prin preajmă să-i ofere suport 
moral. Niciodată în viață n-a avut o idee originală, n-a mers 
împotriva liniei de partid niciodată în viaţă. De numele lui nu 
stă prinsă nici o tinichea, fiindcă e prea prost ca să fie corupt, 
deşi s-ar putea să iasă cu mâinile cam murdare după treaba 
asta cu Koreagate. Discursurile lui au toată sarea şi piperul 
unui Almanah al Instalatorilor Independenţi. Oamenii habar 
n-au despre lucrurile astea, dar uneori le intuiesc. Ideea că 
Harris Fisher face într-adevăr ceva pentru oamenii care l-au 
ales este de-a dreptul ridicolă. 

- Soluţia ar fi să alegem un descreierat? 

Chatsworth zâmbi indulgent. 

— Uneori, descreierațţii ăştia ajung să facă o treabă destul de 
bună. Uită-te la Bella Abzug*!. Sub măştile astea de nebuni 
sadea se găsesc nişte creiere al naibii de agere. Dar, chiar dacă 
Stillson se dovedeşte la Washington la fel de nebun ca şi în 
Ridgeway, nu face decât să stea cu chirie pe fotoliul acela 
pentru doi ani. II vor debarca în '78 şi o să pună în loc pe 
cineva care înțelege lecţia. 

— Lecţia? 

Roger se ridică în picioare. 

- Nu da peste bot oamenilor pentru prea multă vreme, 
spuse el. Asta-i lecţia. Adam Clayton Powel*2 a aflat-o pe 


pielea lui. Agnew şi Nixon, la fel. 

Doar... să nu dai peste bot oamenilor pentru prea multă 
vreme. - Se uită la ceasulde la încheietura mâinii. - Haide 
până la noi la un pahar, Johnny. Eu şi cu Shelley ieşim în 
oraş mai târziu, dar avem timp pentru un păhărel. 

Johnny zâmbi şi se ridică din scaun. 

— Bine, spuse el. M-aţi convins. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 
1 


La mijlocul lunii august, Johnny se trezi singur pe 
domeniul familiei Chatsworth, cu excepţia lui Ngo Phat, care 
avea propriul său apartament deasupra garajului. Familia 
Chatsworth închisese casa şi plecase în Montreal pentru o 
vacanță de trei săptămâni, înaintea noului an şcolar şi a 
forfotei de toamnă din fabrici. 

Roger îi lăsase lui Johnny cheile Mercedesului soției sale şi 
el plecase spre casa tatălui său din Pownal, simțindu-se ca un 
potentat. Negocierile lui Herb cu Charlene Mackenzie 
intraseră într-o stare critică şi tatăl lui nu se mai complica să 
susțină că interesul lui se limita doar la grija de a nu-i cădea 
femeii casa în cap. De fapt, declanşase cu surle şi trâmbițe 
campania de curtare şi asta-l făcea pe Johnny să se simtă 
uşor agitat. După o vizită de trei zile, Johnny se întoarse la 
casa soților Chatsworth, îşi reluă lecturile şi-şi recupera 
corespondența şi se bucură de linişte. 

Şedea în mijlocul piscinei într-un scaun gonfla-bil, bând un 
Seven-Up şi citind New York Times Book Review, când Ngo 
veni lângă marginea bazinului, îşi scoase sandalele şi-şi 
scufundă picioarele în apă. 

- Ahhh, spuse el. Mult mai bine. - Zâmbi către Johnny. - E 
linişte, hă? 

- Foarte linişte, se arătă Johnny de acord. Cum merge 
cursul de cetățenie, Ngo? 


- Merge foarte bine, spuse Ngo. Sâmbătă facem o excursie 
pe teren. Prima. Foarte palpitant. Toţi din clasă vom veni. 

— Merge, spuse Johnny, zâmbind închipuindu-şi-i pe colegii 
de clasă ai lui Ngo Phat halucinând după o doză de LSD sau 
de psihocibin. 

— Cum? 

Ridică politicos din sprâncene. 

— Toţi din clasă vom merge. 

- Da, mersi. Mergem să participăm la manifestaţia politică 
din Trimbull. Suntem cu toţii foarte bucuroşi că avem ocazia 
să urmăm cursul de cetățenie într-un an electoral. Este foarte 
instructiv. 

- Da, sunt sigur că aşa e. Pe cine mergeţi să vedeţi? 

— Greg Stirrs... - Se opri şi-l pronunţă din nou, foarte atent: 
Greg Stillson, care candidează independent pentru un loc în 
Camera Reprezentanților. 

— Am auzit de el, spuse Johnny. Aţi discutat ceva despre el 
la clasă, Ngo? 

- Da, am purtat unele discuţii cu privire la omul acesta. S-a 
născut în 1933. A lucrat în multe locuri. A venit în New 
Hampshire în 1964. Îndrumătorul nostru ne-a spus că e prin 
zonă de destulă vreme ca oamenii să nu-l vadă ca pe-un 
terpăduş politic. 

- Trepăduş, spuse Johnny. 

Ngo se uită la el cu o politețe inexpresivă. 

— Termenul e trepăduş politic. 

- Da, mulțumesc. 

— Crezi că Stillson e puţin ciudat? 

— În America, poate că e ciudat, spuse Ngo. În Vietnam erau 
mulți ca el. Sunt oameni care... 

Rămase pe gânduri, legănându-şi picioarele mici şi delicate 
în apa albastru-verzuie din piscină. După aceea îşi ridică 
iarăşi privirea spre Johnny. 

-— Nu găsesc un cuvânt în limba engleză pentru ce vreau să 
spun. Oamenii de la mine din țară au un joc, se numeşte 
Tigrul care râde. E vechi şi foarte iubit, cum e baseballul la 
voi. Să vezi, un copil se îmbracă în tigru. Intră într-o piele. Şi 


alți copii încearcă să-l prindă în vreme ce el fuge şi dansează. 
Copilul îmbrăcat în piele râde, dar mai şi mârâie şi muşcă, 
fiindcă aşa e jocul. În ţara mea, înainte de comunişti, mulţi 
dintre mai-marii satelor jucau Tigrul care râde. Cred că şi 
Stillson ăsta cunoaşte jocul nostru. 

Johnny se uită tulburat la Ngo. 

Ngo nu părea tulburat deloc. El zâmbi. 

— Aşa că vom merge cu toții să-l vedem cu ochii noştri. 
După, facem un picnic. Eu fac două plăcinte. Cred că va fi 
frumos. 

- Sună minunat. 

- Va fi foarte minunat, spuse Ngo, ridicându-se. După 
aceea, în clasă, vom discuta despre tot ce am văzut în 
Trimbull. Poate că vom scrie şi nişte compuneri. E mult mai 
uşor să scrii compuneri, fiindcă poţi căuta cuvântul potrivit în 
dicționar. Le mot juste. 

- Da, uneori e mai uşor să scrii. Însă eu n-am avut nici un 
elev la liceu care să spună asta. 

Ngo zâmbi. 

- Cum merge treaba cu Chuck? 

— Se descurcă destul de bine. 

- Da, acum e fericit. Nu se preface doar. E un băiat bun. - 
Se ridică. - Odihneşte-te, Johnny. Eu merg să trag un pui de 
somn. 

-— Bine. 

Îl privi pe Ngo îndepărtându-se: un bărbat scund, suplu şi 
sprinten, îmbrăcat într-o pereche de jeanşi albaştri şi o 
cămaşă de lucru în carouri, spălăcită. 

Copilul îmbrăcat în piele râde, dar mai şi mârâie şi muşcă, 
fiindcă aşa e jocul... Cred că şi Stil-Ison ăsta cunoaşte jocul 
nostru. 

Din nou, sentimentul înțepător de nelinişte. 

Fotoliul gonflabil se legăna uşor. Soarele îl mângâia tandru. 
Deschise iarăşi revista Book Review, dar articolul pe care-l 
citea înainte nu-i mai trezi acum interesul. Aşeză revista jos, 
vâsli cu mâinile până ce ajunse la marginea piscinei şi ieşi 
afară. Trimbull se afla la mai puţin de cincizeci de kilometri de 


aici. Poate că va sări pur şi simplu în Mercedesul doamnei 
Chatsworth şi va merge sâmbăta asta până acolo. Să-l vadă 
pe Greg Stillson de aproape. Să se bucure de spectacol. Poate 
că... poate că-i va strânge şi mâna. 

Nu. Nu! 

Dar de ce nu? La urma urmei, îşi făcuse mai mult sau mai 
puţin un hobby din politicieni în acest an electoral. Ce-ar 
putea fi atât de neliniştitor să mai vadă unul? 

Însă era neliniştit, fără îndoială. Inima îi bătea mai tare şi 
mai repede ca de obicei, şi reuşi performanța să-şi scape 
revista în piscină. O pescui imediat, înjurând printre dinţi, 
înainte să se ude leoarcă. 

Cumva, gândul la Greg Stillson îl făcu să se gândească la 
Frank Dodd. 

Cât se poate de ridicol. Nu avea cum să întrețină vreun 
sentiment pentru Stillson, de orice fel, văzându-l doar la 
televizor. 

Păstrează distanța. 

Ei bine, poate c-o va păstra, poate că nu. Poate că va merge 
în schimb la Boston sâmbăta asta. Să vadă un film. 

Însă, un sentiment ciudat şi împovărător de teamă pusese 
stăpânire pe el pe când ajunsese înapoi la casa pentru oaspeți 
şi-şi schimbase hainele, într-un fel, sentimentul acesta 
semăna cu un vechi prieten - genul de vechi prieten pe care-l 
urăşti în sinea ta. Da, chiar va merge sâmbătă la Boston. Aşa 
ar fi mai bine. 

Deşi retrăi ziua aceea întruna în lunile care-i urmară, 
Johnny nu-şi putu aminti niciodată cu exactitate cum sau în 
ce scop ajunsese el în Trimbull în cele din urmă. Pornise într-o 
altă direcţie, plănuind să ajungă la Boston şi să urmărească 
meciul din Fenway Park al celor de la Red Sox, după care 
poate să meargă în Cambridge şi să-şi vâre nasul prin librării. 
Dacă aveau să-i mai rămână destui bani (trimisese patru sute 
de dolari din bonusul primit de la Chatsworth tatălui său, 
care, la rândul lui, îi trimisese Centrului Medical Eastern 
Maine - un gest asemănător cu o picătură de apă aruncată 
într-un ocean) voia să meargă la Cinematograful Orson Wells 


să vadă filmul acela reggae: The Harder They Come. Un 
program cum scrie la carte şi o zi numai bună pentru a-l 
aplica; acea zi de 19 august se arătase încă din zori a fi o zi 
călduroasă, senină şi aromată, apoteoza unei veritabile zile 
văratice de Noua Anglie. 

Intrase în bucătăria casei celei mari şi-şi pregătise trei 
sandvişuri burduhănoase cu şuncă şi brânză pentru masa de 
prânz, le aşeză într-un vechi coşuleț împletit din răchită, 
pentru picnic, pe care-l găsise în cămară şi, după o scurtă 
dezbatere lăuntrică, adăugase acestei poveri şi o legătură de 
şase beri Tuborg. În acel moment se simţise bine, absolut a- 
ntâia. Nu-i trecuse prin minte nici cel mai vag gând cu privire 
la Greg Stillson sau la gărzile lui de corp încropite ad-hoc 
dintr-o gaşcă de motociclişti nelegiuiți. 

Aşezase coşulețul pentru picnic pe podeaua Mercedesului şi 
pornise spre sud, către şoseaua interstatală 95. Până să 
ajungă acolo, gândurile îi fuseseră senine. După aceea, însă, 
începuseră să i se insinueze tot soiul de lucruri. La început, 
amintiri legate de mama lui aflată pe patul de moarte. Chipul 
mamei sale, contorsionat într-un rictus înghețat, mâna de pe 
bara de protecție transformată într-o gheară, vocea «ei 
răsunând de parcă ar fi avut de trecut printr-un strat gros de 
vată de sticlă. 

Nu ţi-am spus eu? Nu ţi-am spus că aşa va fi? 

Johnny dădu volumul radioului mai tare. Din difuzoarele 
stereo ale Mercedesului țâşni muzică rock'n'roll de calitate. 
Dormise vreme de patru ani şi jumătate, însă rockn'roll-ul 
supraviețuise şi era bine mersi, mulțumesc foarte mult. 
Johnny cântă o dată cu formaţia. 

Are o misiune pentru tine. Să nu fugi de el, Johnny. 

Radioul nu putu reduce la tăcere vocea mamei sale moarte. 
Mama sa moartă era hotărâtă să-şi spună păsul. Chiar şi de 
dincolo de mormânt, ea voia să-şi spună păsul. 

Să nu te ascunzi în peşteră sau să-l faci să trimită un peşte 
mare ca să te înghită. 

Numai că el fusese înghițit de-un peşte mare. Numele lui nu 
era leviatan, ci coma. Petrecuse patru ani şi jumătate în burta 


întunecată a acelui peşte şi-i ajunsese. 

În faţa lui se ivi rampa de intrare pe autostradă - după care 
îi rămase în urmă. Fusese atât de rătăcit în gânduri, că uitase 
să cotească. Vechile fantome pur şi simplu nu voiau să 
renunțe şi să-l lase în pace. Ei bine, va întoarce maşina şi va 
pleca înapoi acasă de-ndată ce va găsi un loc propice. 

Nu eşti olarul, ci lutul olarului, Johnny. 

- O, slăbeşte-mă, murmură el. Trebuia să-şi alunge din 
minte bazaconiile astea, atâta tot. Mama lui fusese o maniacă 
religioasă; nu era un fel prea plăcut de-a rezuma problema, 
dar era totuşi un fel corect. Raiul aflat în constelația Orion, 
îngeri care conduc farfurii zburătoare, regate sub pământ. În 
felul ei, fusese la fel de nebună ca şi Greg Stillson. 

O, pentru numele lui Christos, nu da vina pe tipul ăla. 

„ Șu când o să-l băgați pe Greg Stillson în Camera 
Reprezentanţilor, o să puteţi spune HOT DOG! ÎN SFÂRŞIT 
FACE CINEVA DREPTATE!” 

Ajunse la Route 63, din New Hampshire. Dacă o lua la 
stânga, ajungea la Concord, Berlin, Ridder's Mill, Trimbull. 
Johnny merse într-acolo fără ca măcar să conştientizeze acest 
lucru. Gândurile îi erau altundeva. 

Roger Chatsworth, nici pe departe un terchea-berchea, 
râsese de Greg Stillson ca şi când acesta ar fi fost replica din 
anul acesta la George Carlin şi Chevy Chase**, luaţi amândoi 
laolaltă. Tipul e un clovn, Johnny. 

Şi dacă numai asta era Stillson, atunci nu reprezenta nici o 
problemă, nu-i aşa? Un excentric cu şarm, o bucată albă de 
hârtie pe care alegătorii să-şi poată scrie mesajul: Voi, ceilalți, 
sunteți atât de duşi cu pluta, că ne-am hotărât să-l alegem pe 
nebunul ăsta. Probabil că numai asta era Stillson, la urma 
urmei. Doar un nebun inofensiv, nu avea nici un motiv să-l 
asocieze cu nebunia ieşită din comun, distructivă a lui Frank 
Dodd. Şi totuşi... cumva... asta făcea. 

Drumul se bifurca. Spre stânga ducea la Berlin şi Ridder's 
Mill, spre dreapta ducea la Trimbull şi Concord. Johnny o luă 
la dreapta. 

Dar nu fac nici un rău dacă-i strâng doar mâna, nu? 


Poate că nu. Încă un politician la colecţia lui. Unii 
colecționau timbre, unii monede, iar Johnny Smith colecționa 
strângeri de mână şi... 

şi recunoaşte-o. Încă de la început ai căutat cartea 
buclucaşă din pachet. 

Gândul acesta îl zgudui atât de tare, că aproape opri 
maşina pe marginea şoselei. Prinse cu coada ochiului reflecția 
sa în oglinda retrovizoare şi aceasta nu arăta chipul 
mulțumit, de totul-merge-ca-pe-roate cu care se trezise în 
acea dimineață. Acum era chipul de la conferința de presă şi 
chipul celui care se târâse în coate şi pe genunchi prin zăpada 
din parcul orăşelului Castle Rock. Tenul era prea alb, ochii 
erau înconjurați de cercuri maronii, aducând a vânătăi, 
ridurile erau mai adânci. 

Nu. Nu e adevărat. 

Dar era. Acum că aceasta ieşise la iveală, nu mai putea fi 
negată. În primii douăzeci şi trei de ani ai vieţii sale, strânsese 
mâna numai a unui politician; asta se întâmplase când venise 
Ed Muskie să le vorbească elevilor majori din clasa terminală, 
în 1966. În ultimele şapte luni, dăduse mâna cu mai bine de o 
duzină de nume mari. Şi nu-i trecuse cumva prin străfundul 
minții de fiecare dată când aceştia întindeau mâna spre el: 
Care-i treaba cu tipul ăsta? Ce vrea să-mi spună? 

Nu căutase cumva în tot acest timp echivalentul politic al 
lui Frank Dodd? 

Dar, ideea era că nici unul dintre ei, cu excepţia lui Carter, 
nu-i transmisese nimic, iar presentimentele pe care le primise 
de la Carter nu fuseseră în mod deosebit alarmante. Când 
dăduse mâna cu Carter nu încercase acel sentiment sumbru 
pe care-l încercase doar privindu-l pe Greg Stillson la televizor. 
Avea impresia că Stillson dusese, poate, jocul Tigrului care 
râde cu un pas mai departe; înăuntrul pielii de bestie, stă un 
om, da. 

Dar înăuntrul pielii de om, stă o bestie. 


2 


Oricare ar fi fost succesiunea evenimentelor, Johnny se trezi 
mâncându-şi sandvişurile din coş în parcul din Trimbull, şi nu 
în tribunele din Fenway. Ajunsese cu puţin după prânz şi 
văzuse un anunț pe afişierul din centru care spunea că 
întâlnirea va avea loc la ora trei după-amiaza. 

Merse alene spre parc, aşteptându-se ca până la începerea 
mitingului să fie aproape singur acolo, însă alți oameni îşi 
întindeau deja păturile, îşi pregăteau Frisbee-urile sau se 
apucau deja să mănânce ce-şi aduseseră de acasă. 

În față, câţiva bărbaţi lucrau la scenă. Doi dintre ei decorau 
balustrada cu fâşii multicolore. Un altul era cocoțat pe-o 
scară, atârnând de suportul metalic fâşii de hârtie creponată 
colorată. Alţii puneau la punct sistemul de amplificare şi, aşa 
cum bănuise Johnny atunci când văzuse reportajul de pe 
CBS, nu era nici pe departe vorba de un echipament ieftin, de 
patru sute de dolari. Difuzoarele erau marca Altec-Lansings şi 
erau amplasate cu grijă să ofere o acustică perfectă. 

Bărbaţii din fața parcului (însă imaginea care persista în 
mintea lui era cea a unor tehnicieni de turneu ridicând scena 
pentru un concert al formaţiei Eagles sau al celor de la Geils) 
îşi continuară îndeletnicirile cu o precauţie profesionistă. 
Întreaga desfăşurare de forțe emana un ceva îndelung exersat, 
un ceva profesionist, care intra în discrepanţă cu postura în 
care poza Stillson, de Om Sălbatic binevoitor din Borneo. 

Media diferenței de vârstă a celor din parc era de douăzeci 
de ani, de la cincisprezece până la treizeci şi cinci. Se distrau 
de minune. Copiii mai mici se împleticeau prin parc, ţinând în 
mâini înghețate Dairy Queen şi Slush Puppie care se topeau. 

Femeile pălăvrăgeau una cu alta şi râdeau. Bărbaţii beau 
bere din pahare de polistiren. Câţiva câini tot săreau, prinzând 
ce era de prins, iar soarele îi îmbăia într-o lumină benignă pe 
toți. 

- Probă, spuse laconic în cele două microfoane unul dintre 
bărbaţii de pe scenă. Probă-unu, probădoi... - Unul dintre 
difuzoarele din parc scoase un ţiuit puternic şi tipul de pe 
podium făcu un semn cum că voia ca acesta să fie mutat mai 
în spate. 


Nu aşa te pregăteşti pentru un miting politic, gândi Johnny. 
Se pregătesc pentru un festival al dragostei... sau pentru o 
orgie. 

- Probă-unu, probă-doi... probă, probă, probă. 

Legau imensele difuzoare în copaci, observă Johnny. Nu le 
băteau în cuie, ci le legau. Stillson era un ecologist convins şi 
le spusese cineva celor din echipa de lucrători să nu facă rău 
nici măcar unui copac dintr-un parc. Operaţiunea aceasta îi 
lăsă impresia că fusese gândită în prealabil până în cel mai 
mic amănunt. Nu era vorba de-o chestie făcută în grabă. 

Două autobuze galbene de şcoală opriră în parcarea mică 
(şi deja plină) din stânga parcului. Uşile glisară şi coborâră 
bărbați şi femei, care discutau cu patos între ei. Erau într-un 
contrast eclatant cu cei deja prezenţi în parc, fiindcă erau 
îmbrăcați în hainele lor cele mai bune - bărbații în costume 
sau haine sport, doamnele într-o combinaţie de fustă-cu-bluză 
sau în rochii scurte. Se uitau contemplativi în jur, cu nişte 
expresii aproape copilăreşti de mirare şi nerăbdare pe feţe, iar 
Johnny zâmbi. Sosiseră elevii cursului de cetățenie al lui Ngo. 

Se duse către ei. Ngo stătea alături de un bărbat înalt 
îmbrăcat într-un costum ecosez şi de două femei, amândouă 
chinezoaice. 

- Salut, Ngo, spuse Johnny. 

Ngo zâmbi larg. 

- Johnny! spuse el. Mă bucur să te văd, omule! E o zi mare 
pentru statul New Hampshire, bine zic? 

— Aşa cred, spuse Johnny. 

Ngo i-i prezentă pe colegii lui. Bărbatul în costum ecosez era 
polonez. Cele două femei erau surori venite din Taiwan. Una 
dintre ele îi spuse lui Johnny că spera mult să dea mâna cu 
candidatul la terminarea programului, după care, timid, îi 
arătă lui Johnny caietul cu autografe pe care-l ţinea în poşetă. 

- Mă bucur atât de tare să mă aflu în America, spuse ea. 
Dar e ciudat, nu-i aşa, domnule Smith? 

Johnny, care era de părere că întreaga tărăşenie era 
ciudată, fu de acord. 

Cei doi îndrumători ai cursului adunau grupul la un loc. 


— Ne vedem mai târziu, Johnny, spuse Ngo. Trebuie să vin. 

- Merg, spuse Johnny. 

- Da, mersi. 

— Simte-te bine, Ngo. 

- O, da, sunt sigur că aşa va fi. - Şi ochii lui Ngo părură să 
sclipească de-o bucurie secretă. - Sunt sigur că va fi foarte 
distractiv, Johnny. 

Grupul, vreo patruzeci de oameni în total, merse în partea 
de sud a parcului să se aşeze la picnic şi să mănânce. Johnny 
se întoarse la locul lui şi se forță să mănânce unul dintre 
sandvişurile pe care şi le pregătise. Avea gust de hârtie şi de 
lipici. 

O puternică senzaţie de tensiune începuse să i se insinueze 
în corp. 


3 


La ora două şi jumătate, parcul era complet plin; oamenii 
stăteau înghesuiți aproape umăr la umăr. Forțele polițieneşti 
din localitate, la care se adăugase un contingent redus de 
poliţişti de la Poliția Statală, blocaseră străzile care duceau la 
parcul din centru. Asemănarea cu un concert de muzică rock 
era mai evidentă ca înainte. Muzica populară“ se scurgea din 
difuzoare, veselă şi alertă. Nori graşi şi albi pluteau în derivă 
pe cerul de-un albastru inocent. 

Dintr-o dată, oamenii se ridicară în picioare şi începură să- 
şi lungească gâturile. Era un fel de val care străbătea 
mulțimea. Se ridică şi Johnny, întrebându-se dacă nu 
ajunsese cumva Stillson mai devreme. Acum auzea răcnetul 
egal al motocicletelor, bubuitul motoarelor lor umplând după- 
amiaza de vară pe măsură ce acestea se apropiau. Ochii lui 
Johnny fură săgetați de nişte raze de soare reflectate pe 
ornamentele lor cromate şi, câteva clipe mai târziu, zece 
motociclete cotiră în parcarea unde staționau şi autobuzele 
celor de la cursul de cetățenie. Nu-i însoțea nici o maşină. 
Johnny bănuia că aceştia reprezentau avangarda. 


Sentimentul lui de nelinişte se adânci. Motocicliştii arătau 
suficient de bine, erau îmbrăcați în mare parte în jeanşi 
curați, spălăciți şi în cămăşi albe, dar motocicletele, Harley şi 
BSA, în general, fuseseră modificate aproape să nu le mai 
recunoşti: ghidoane răsucite, grilaje cromate la colectoare şi 
ciudate ornamente cu nemiluita. 

Proprietarii lor opriră motoarele, coborâră din şei şi se 
duseră către scenă în şir indian. Numai unul dintre ei se uită 
în urmă. Ochii lui se mişcară fără grabă pe deasupra enormei 
mulțimi; chiar şi de la o distanţă apreciabilă, Johnny reuşi să 
observe că irişii omului erau de un verde-intens. Părea foarte 
atent. Se uită spre stânga la patru sau cinci poliţişti care 
stăteau sprijiniți de gardul cu lanţ din spatele terenului de 
base-ball pentru juniori. Făcu cu mâna. Unul dintre poliţişti 
se aplecă în față şi scuipă. Actul păru oarecum ceremonios, 
iar neliniştea lui Johnny se adânci chiar mai tare. Bărbatul cu 
ochi verzi urcă degajat pe scenă. 

Deasupra neliniştii, care servea acum drept bază celorlalte 
sentimente ale lui, Johnny simți un amestec indigest, 
predominant de oroare şi ilaritate. Avea visătoarea senzație că 
intrase într-unui din tablourile acelea în care locomotive cu 
aburi ies din şemineuri de cărămidă sau în care cadrane de 
ceasuri zac topite pe crengile unui copac. Motociclistul 
semăna cu un figurant dintr-un film cu hoinari pe roţi, produs 
de American-lnternational, care se hotărâse definitiv să 
Termine cu Prostiile de Dragul lubitei. Jeanşii lor noi, 
prespălați aveau manşetele trase peste nişte cizme cu botul 
teşit, pentru ingineri, şi, nu doar la o singură pereche, Johnny 
observă lanțuri nichelate prinse la curbura tălpii. Nichelul 
scânteia bezmetic în lumina soarelui. Expresia fețelor lor era 
aproape una şi aceeaşi: un soi de bună dispoziție care părea 
îndreptată către mulțime. Sub ea însă, poate că nu era decât o 
simplă mulțumire pentru aplauzele pe care le primeau de la 
muncitorii din morărit, de la studenţii de vară care veniseră de 
la Universitatea New Hampshire din Durham şi de la 
muncitorii din fabrici. Fiecare dintre aceştia purta câte două 
ecusoane cu mesaje politice. Pe unul dintre ele era 


reprezentată o cască galbenă de constructor pe care era lipit 
un abțibild verde al ecologiştilor. Pe celălalt se putea citit 
motoul: STILLSON I-A PUS PE TOŢI LA PODEA. 

Şi, ieşind din fiecare buzunar drept de la spate al 
pantalonilor, se vedea câte un tac de biliard înjumătăţit. 

Johnny se întoarse spre omul de lângă el, care venise 
împreună cu soția şi cu copilul lor. 

- Sunt legale chestiile alea? întrebă el. 

— Cui dracu'-i pasă, răspunse tânărul, râzând. Nu-s decât 
de spectacol, oricum. - Bărbatul continua să aplaude. - Şo-pă- 
ei-Greg! ţipă el. 

Garda de onoare de motociclişti se postă în jurul scenei într- 
un cerc şi luă poziția de drepți. 

Aplauzele încetară, însă vociferările continuară la o scară 
mai mare. Gura mulțimii primise aperitivul şi-l găsise gustos. 

Extremişti, gândi Johnny, aşezându-se. Nu-s decât nişte 
extremişti. 

Ei bine, şi ce dacă? Poate că ăsta era chiar un lucru bun. 
Americanii manifestaseră dintotdeauna o toleranță scăzută 
pentru fascism - până şi inflexibilii de dreapta ca Reagan nu 
înghițeau mişcarea asta; ăsta era adevărul, indiferent de cât 
tam-tam făceau cei din Noua Stângă sau de câte cântece 
compunea Joan Baez. Cu opt ani în urmă, metodele fasciste 
aplicate de poliția din Chicago îl ajutaseră pe Hubert 
Humphrey să piardă alegerile. Lui Johnny nu-i păsa cât de 
îngrijit era aspectul acestor indivizi, dacă lucrau în slujba 
unuia care candida pentru Camera Reprezentanţilor, atunci 
Stillson nu mai avea mult până ce se depăşea pe sine. Dacă n- 
ar fi atât de ciudat totul, ar fi într-adevăr distractiv. 

Chiar şi aşa, îşi dorea să nu fi venit. 


4 


Cu puţin înainte de ora trei, bubuitul unei tobe cu alămuri 
îşi făcu auzită prezenţa, fu simţit cu un tremur în picioare 
înainte să fie de fapt auzit cu urechile. Alte instrumente 
începură rând pe rând să i se alăture, şi toate se dezvoltară 


într-un sunet de fanfară cântând o melodie de Sousa”. Zarvă 
de campanie într-un oraş mic, confiscând atmosfera unei 
întregi zile de vară. 

Mulțimea se ridică iarăşi în picioare şi se forță să se uite în 
direcția din care se auzea muzica. Curând, formaţia îşi făcu 
apariția - mai întâi o fată care răsucea un baston, îmbrăcată 
într-o fustă scurtă, păşind țanţțoş pe nişte cizme albe cu 
ciucuraşi, apoi două majorete, apoi doi băieți cu coşuri pe 
fețele serioase, care purtau o pancartă ce proclama că aceasta 
era FORMAŢIA DE MARŞ A LICEULUI TRIMBULL, şi-ai face 
bine să nu uiţi asta. După aceea venea şi formația, 
strălucitoare şi năduşită, îmbrăcată în uniforme de-un alb 
orbitor cu nasturi de alamă. 

Mulțimea le făcu loc să treacă, după care izbucni într-un 
ropot de aplauze, în vreme ce aceştia începură să bată pasul 
pe loc. În spatele lor se vedea o dubă Ford albă. Şezând cu 
picioarele lăbărțate pe acoperişul ei, cu fața arsă de soare şi 
căscată într-un rânjet monstruos sub casca de constructor 
dată pe spate, se afla candidatul în persoană. Ridică o 
portavoce alimentată de la baterie şi strigă în ea cu un 
entuziasm ieşit din comun: 

— SALUTARE TUTUROR! 

- Salut, Greg! îi răspunse mulțimea cu promptitudine. 

Greg, îşi spuse Johnny cu o uşoară undă de isterie. Am 
ajuns la per tu cu tipul. 

Stillson sări de pe capota dubei, reuşind să facă mişcarea să 
pară floare la ureche. Era îmbrăcat aşa cum îl văzuse Johnny 
la ştiri, jeanşi şi cămaşă kaki. Începu să-şi croiască drum prin 
mulțime spre scenă, strângând mâini, atingând mâinile 
întinse peste capetele celor din primul rând. Mulțimea se 
împleticea şi se lupta în delir să ajungă la el, iar Johnny simți, 
în contrapartidă, o împleticire a propriilor sale viscere. 

N-am de gând să-l ating. Nici pomeneală. 

Însă, în faţa lui, mulțimea se depărta dintr-o dată puţin, iar 
el păşi în locul acela rămas liber şi se trezi imediat în primul 
rând. Era destul de aproape de suflătorul în tubă din 
Formaţia de Marş a Liceului Trimbull, încât să-l poată prinde 


de mână şi să-i sfarme degetele pe butoanele instrumentului 
dacă ar fi vrut. 

Stillson trecu repede prin rândurile formaţiei ca să strângă 
mâinile şi celor de pe partea cealaltă, iar Johnny îl pierdu 
complet din vedere; nu vedea decât casca lui galbenă 
săltăreață. Se simți uşurat. Aşa era mai bine, totuşi. Nu pui 
mâna, nu te murdăreşti. Asemenea fariseului din celebra 
poveste, avea de gând să treacă pe cealaltă parte a drumului. 
Bine. Minunat. Şi, când Stillson va ajunge pe scenă, Johnny 
îşi va aduna lucrurile şi se va pierde în orele după-amiezei. 
Destul însemna destul. 

Motocicliştii se postaseră de-o parte şi de alta a culoarului 
făcut prin mulțime pentru a preveni ca oamenii să cadă şi să-l 
sufoce sub greutatea lor pe candidat. Toate bucăţile de tacuri 
erau încă în buzunarele din spate ale pantalonilor, dar 
deținătorii lor păreau încordaţi şi gata să preiîntâmpine orice 
pericol. Johnny nu ştia cu exactitate la ce fel de pericol se 
aşteptau ei - o savarină Brownie Delight aruncată în fața 
candidatului, poate - dar, pentru prima dată, motocicliştii 
păreau alerți. 

Apoi, chiar se întâmplă ceva, însă Johnny nu fu în stare să- 
şi dea seama despre ce fusese vorba. Mâna unei femei se 
întinsese către casca galbenă săltăreață, poate numai pentru 
a o atinge în speranţa că-i va aduce noroc, când unul dintre 
amicii lui Stillson se apropiase cât ai clipi. Se auzi un țipăt de 
consternare şi mâna femeii dispăru imediat. Însă totul se 
petrecuse de partea cealaltă a formaţiei de marş. 

Vacarmul mulțimii era incomensurabil, şi gândul îl duse pe 
Johnny încă o dată la concertele rock la care fusese. Aşa s-ar fi 
manifestat oamenii dacă s-ar fi hotărât Paul McCarthy sau 
Elvis Presley să coboare în mulțime şi să dea mâna cu ei. 

Îi strigau numele într-un singur glas: 

- GREG... GREG... GREG... 

Tânărul de lângă Johnny care-şi adusese întreaga familie îşi 
ținea fiul pe umeri ca să poată vedea. Un tânăr cu o cicatrice 
mare şi zbârcită pe un obraz flutura o pancartă pe care scria: 
FII LIBER SAU MORI, PENTRU GREG SUNTEM EROI! O fată 


incredibil de frumoasă de vreo optsprezece ani ţinea ridicată în 
aer o felie de pepene verde şi sucul rozaliu i se scurgea pe braţ. 
Era o confuzie în masă. Emoţia puternică zumzăia prin 
mulțime asemenea unei serii de cabluri de înaltă tensiune. 

Şi, dintr-o dată, iată-l pe Greg Stillson, țâşnind înapoi prin 
formație, înapoi pe partea de mulțime unde se afla Johnny. Nu 
se opri din mers, dar îşi găsi totuşi timp să-l lovească pe spate 
prietenos şi sănătos pe cântărețul la tubă. 

Mai târziu, Johnny întoarse întâmplarea pe toate părțile în 
gând şi încercă să-şi spună că nu avusese când să se piardă 
înapoi în mulțime; încercă să-şi spună că practic mulțimea îl 
depusese cu forța în braţele lui Stillson. Încercă să-şi spună 
că Stillson aproape îi furase mâna. Nimic nu era adevărat. 
Avu timp, fiindcă o femeie grasă îmbrăcată într-o absurdă 
pereche de pantaloni pescăreşti galbeni îşi aruncă brațele în 
jurul gâtului lui Stillson şi-i oferi un sărut pornit din suflet, 
căruia Stillson îi răspunse cu un râset şi cu: „Să ştii că pe tine 
chiar o să te ţin minte, iubire.” Femeia cea grasă izbucni într- 
un râset țipător. 

Johnny simți cum îl năpădeşte acea răceală compactă, 
familiară, prevestitoare a unei transe. Sentimentul că nimic 
altceva nu conta decât ca el să ştie. Chiar zâmbi uşor, dar 
zâmbetul nu-i aparținu, îşi întinse mâna, iar Stillson i-o 
prinse într-ale sale şi începu să i-o scuture sus-jos. 

— Hei, omule, sper c-o să ne susții în... 

Atunci Stillson se întrerupse. Aşa cum făcuse şi Eileen 
Magown. Aşa cum făcuse şi doctorul James (ca şi cântărețul 
de muzică soul) Brown. Aşa cum făcuse şi Roger Dussault. 
Ochii i se deschiseră larg, apoi i se umplură de... spaimă? Nu. 
În ochii lui Stillson se citea teroarea. 

Momentul fu nesfârşit. Timpul obiectiv fu înlocuit de 
altceva, de o perfectă ipostază temporară, atât cât ei se uitară 
țintă unul în ochii celuilalt. Lui Johnny i se păru că se află 
iarăşi în acel coridor cromat, aseptic, doar că de data aceasta 
era şi Stillson cu el şi împreună împărțeau... Împărțeau 

(totul) 


Niciodată nu fusese atât de puternic sentimentul pentru 
Johnny, niciodată. Totul se avântă asupra lui dintr-o dată, un 
conglomerat compact, țipând aidoma unui mărfar ce goneşte, 
semnalizând sonor, printr-un tunel îngust, o locomotivă în 
viteză cu un singur felinar atârnat în față, iar felinarul era 
îndemnul să cunoască totul şi lumina lui îl ţintuia pe Johnny 
Smith aşa cum o gânganie e ţintuită de un ac în insectar. Nu 
avea unde fugi şi cunoaşterea completă îl dobori la pământ, îl 
lăți ca pe-o foaie de hârtie când acel tren de noapte îl calcă sub 
roți. 

[i veni să țipe, dar nu putu, nu avea voce. 

Singura imagine pe care nu o trecu cu vederea 

(în vreme ce filtrul albastru începea să se infiltreze înăuntru, 

fu cea a lui Greg Stillson depunând jurământul suprem. 
Această ceremonie era condusă de un bătrân cu privirea 
umilă şi speriată a unui şoarece de câmp prins de un 

(tigru) 

motan de curte teribil de priceput şi cu multe cicatrice de 
război pe piele. Una dintre mâinile lui Stillson stătea aşezată 
pe o Biblie, cealaltă era ridicată în aer. Totul se petrecea la 
mulți ani distanță de prezent, fiindcă Stillson era aproape 
chel. Bătrânul spunea ceva, Stillson repeta. Stillson spunea 

(filtrul albastru se apropie, acoperă lucrurile, estompăndu-le 
bucată cu bucată, un nemilos filtru albastru, fața lui Stillson e 
dincolo de albastru... şi de galben... de galbenul ca dungile 
unui tigru) 

O va spune: „Aşa să-l ajute Dumnezeu”. Chipul lui era 
solemn, serios, neclintit, însă o bucurie enormă i se zbătea în 
piept şi-i răcnea în creier. Fiindcă bărbatul cu privirea de 
şoarece de câmp speriat era Preşedintele Curţii Supreme a 
Statelor Unite şi 

(o Dumnezeule bun filtrul filtrul filtrul albastru dungile 
galbene) 

acum totul începu să dispară încet în spatele filtrului 
albastru - doar că nu era vorba de un filtru; era ceva real. Era 

(în viitor în zona moartă) 

ceva din viitor. Viitorul lui? Al lui Stillson? Johnny nu ştia. 


Avea senzația că zboară - că zboară prin albastru - 
deasupra unor peisaje de-o devastare cruntă ce nu putea fi 
prea bine observată. Şi, străpungând prin aceasta, auzi vocea 
acorporală a lui Greg Stillson, vocea unui Dumnezeu la 
jumătate de preț sau a unui bufon dintr-o operă comică 
despre lumea morților: 

- O SĂ INTRU-N EI CA HRIŞCĂ PRINTR-O GASCĂ! O SĂ 
INTRU-N EI CA RAHATU' PRIN-TR-O ROGOJINĂ! 

- Tigrul, murmură Johnny răgugşit. Tigrul stă-n spatele 
albastrului. În spatele galbenului. 

Apoi totul, ipostaze, imagini şi cuvinte, se frânseră în larma 
crescândă şi dulce a uitării. | se păru că simte un iz dulce, 
arămiu, ca de cabluri de înaltă tensiune arzând. Pentru o 
clipă, acel ochi al minţii păru că se deschide şi mai larg, 
căutând ceva; albastrul şi galbenul care ecranaseră totul 
părură că se solidifică în... În ceva şi că, de undeva dinlăuntrul 
lui, distant şi plin de teroare, auzi țipătul unei femei: 

- Dă-mi-l înapoi, bastardule! 

Apoi dispăru. 

Cât de mult am stat la un loc aşa? se va întreba mai târziu. 
Bănuiala lui era că cinci secunde. După aceea, Stillson îşi 
trase mâna înapoi, şi-o smulse înapoi, holbându-se la Johnny 
cu gura căscată, 505 

culoarea dispărându-i de sub tenul măsliniu de candidat 
promovându-se în aer liber pe timp de vară. Johnny reuşi să 
vadă plombele din dinţii lui negri. 

Mina lui era una de oroare revoltată. 

Bine! vru Johnny să strige. Bine! Tremură pân' ce te faci 
bucăţi! Mierleşte-o! Autodistruge-te! Fă implozie! 
Dezintegrează-te! Fă lumii o favoare! 

Doi dintre motociclişti se grăbeau spre ei şi acum într- 
adevăr scoseseră tacurile înjumătăţite, iar Johnny simți o 
undă de spaimă stupidă că-l vor lovi, că-l vor lovi peste cap cu 
tacurile, că se vor preface că scăfârlia lui Johnny Smith este 
bila cu numărul opt şi c-o vor trimite direct în buzunarul din 
colț al mesei, direct înapoi în întunecimea comei şi că, de data 


aceasta, el nu-şi va mai reveni, nu va mai putea spune tuturor 
ce-a văzut sau nu va putea schimba nimic. 

Sentimentul acela de distrugere - Dumnezeule! însemnase 
totul! încercă să meargă cu spatele. Oamenii se împrăştiară, se 
repliară, ţipară de teamă (sau poate de bucurie). Stillson se 
întorcea spre gărzile de corp, recăpătându-şi deja stăpânirea 
de sine, scuturându-şi capul, reținându-i. 

Johnny nu apucă să vadă ce urmă. Se legănă pe picioare cu 
capul lăsat în pământ, clipind încet ca un bețiv aflat la 
sfârşitul unui chef lung de-o săptămână. După aceea, larma 
crescândă şi dulce a uitării îl copleşi şi Johnny nu opuse 
rezistență; bucuros, nu opuse rezistență. Îşi pierdu 
cunoştinţa. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 
1 


- Nu, spuse şeful poliției din Trimbull ca răspuns la 
întrebarea lui Johnny, nu eşti acuzat de nimic. Şi nu eşti 
obligat să-mi răspunzi la întrebări. Ți-am fi însă foarte 
recunoscători dacă ai face-o. 

- Foarte recunoscători, spuse ca un ecou bărbatul îmbrăcat 
în costum standard de afacerist. Numele lui era Edgar Lancte. 

Era de la departamentul din Boston al Biroului Federal de 
Investigaţii. Era de părere că Johnny Smith arăta ca un om 
foarte bolnav. Deasupra sprâncenei sale stângi, avea un 
hematom umflat care căpăta cu rapiditate culoarea purpurie. 
Când îşi pierduse cunoştinţa, Johnny căzuse la pământ cu 
toată greutatea - fie pe pantoful unui membru din formaţia de 
marş, fie pe vârful teşit al unei cizme de motociclist. Lancte 
înclina în gând spre cea din urmă variantă. Şi era foarte 
probabil ca cizma de motociclist să fi fost în mişcare la 
momentul contactului. 

Smith era prea palid, iar mâinile îi tremurară tare atunci 
când bău apa din paharul de hârtie pe care i-l dăduse şeriful 
Bass. Una dintre pleoape i se zbătea fără încetare. Semăna Cu 


un asasin în devenire, clasic, chiar dacă cel mai letal dintre 
obiectele găsite asupra lui era o unghieră. Totuşi, Lancte nu se 
putea lepăda de acea primă impresie, fiind ceea ce era. 

— Ce să vă spun? întrebă Johnny. 

Se trezise lungit pe priciul dintr-o celulă descuiată. Avusese 
o durere de cap orbitoare. Acum se retrăgea, făcându-l să se 
simtă ciudat de gol pe dinăuntru. Se simțea ca şi când i-ar fi 
fost scoase viscerele cu polonicul şi înlocuite cu frişca Reddi 
Wip. În urechi auzea un sunet înalt şi constant - nu tocmai 
un târâit; mai degrabă un bâzâit ascuțit şi egal. Era ora nouă 
seara. Simpatizanţii lui Stillson părăsiseră demult oraşul. Se 
mâncaseră toate hot dog-urile. 

— Ne poţi spune ce s-a întâmplat de fapt acolo, zise Bass. 

— Era cald. Cred că m-am surescitat şi am leşinat. 

— Eşti invalid sau ceva? întrebă Lancte pe şleau. 

Johnny se uită la el cu o privire fixă. 

- Nu vă jucaţi cu mine, domnule Lancte. Dacă ştiţi cine 
sunt, spuneți-o pe şleau. 

— Ştiu, spuse Lancte. Poate că eşti un mediu. 

— Nu ţine de metapsihic să bănuieşti când un agent FBI o 
dă cotită, spuse Johnny. 

— Eşti din Maine, Johnny. Născut şi crescut. Ce caută un tip 
din Maine în New Hampshire? 

- Predă în particular. 

- Băiatul familiei Chatsworth? 

- Vă spun pentru a doua oară: dacă ştiţi deja, de ce mai 
întrebaţi? Doar dacă nu mă bănuiți de ceva. 

Lancte îşi aprinse o ţigară Vantage Green. 

— Sunt o familie bogată. 

- Da. Sunt. 

- Eşti fan Stillson, nu-i aşa, Johnny? întrebă Bass. 

Lui Johnny nu-i plăcea de indivizii care-i spuneau pe 
numele mic de la prima întâlnire şi amândoi indivizii ăştia aşa 
i se adresau. Îl făcea să se simtă agitat. 

— Eşti? întrebă el. 

Bass scoase un pufăit obscen. 


- În urmă cu vreo cinci ani am organizat un concert de 
muzică folk-rock pe durata unei întregi zile în Trimbull. Pe 
proprietatea lui Hank Jamieson. Consiliul local a avut unele 
rețineri, dar au dat undă verde, fiindcă tre' să aibă şi puştii un 
motiv de distracție. Am bănuit că se vor aduna vreo două sute 
de copii din oraş să asculte muzică pe păşunea lui Hank. În 
schimb, ne-am ales cu o mie şase sute, toți fumând iarbă şi 
bând chestii tari chiar din gâtlejul sticlei. Au făcut o mizerie de 
nedescris şi consiliul s-a înfuriat şi-a spus că nu va mai 
organiza un alt concert şi ei s-au întors cu coada între picioare 
şi cu ochii plânşi şi-au spus: „Care-i problema? N-a fost rănit 
nimeni, nu-i aşa?” Credeau că e în regulă să devastezi totul 
dacă n-a fost rănit nimeni. La fel îl văd şi pe Stillson ăsta. Mi- 
amintesc că o dată... 

- Nu-i porți nici un fel de pică lui Stillson, nu-i aşa, 
Johnny? întrebă Lancte. Nu-i nimic personal între tine şi el? 

Declanşa un zâmbet patern, care spunea: „Poţi să scapi de 
povară dacă doreşti.” 

— Nici măcar nu ştiam cine e până cu şase săptămâni în 
urmă. 

- Da, bine, dar asta nu prea răspunde la întrebarea mea, 
nu crezi? 

Johnny rămase tăcut pentru scurtă vreme. 

- Mă tulbură, spuse el într-un sfârşit. 

- Nici asta nu prea răspunde la întrebarea pe care ţi-am 
pus-o. 

- Ba da, cred că răspunde. 

— Nu ne ajuţi atât cât ne-ar plăcea, spuse Lancte cu regret. 

Johnny îşi plimbă privirea spre Bass. 

- Toţi cei care leşină la o adunare publică în oraşul 
dumneavoastră primesc tratament FBI, domnule şerif Bass? 

Bass păru stingherit. 

— Păi... nu. Sigur că nu. 

- Dădeai mâna cu Stillson atunci când te-ai dat pe spate, 
spuse Lancte. Păreai bolnav. Chiar şi Stillson părea speriat de 
moarte. Eşti un tânăr foarte norocos, Johnny. Eşti norocos că 


nu ţi-au transformat bunii lui amici capul într-o urnă votivă. 
Au crezut c-ai scos pistolul la el. 

Johnny se uita la Lancte cu o surprindere nou-născută. Se 
uită la Bass, apoi înapoi la agentul FBI. 

- Erai acolo, spuse el. Nu te-a chemat Bass prin telefon. 
Erai acolo. La miting. 

Lancte îşi strivi ţigara. 

- Da. Eram. 

— De ce e interesat FBl-ul de Stillson? 

Johnny aproape că latră întrebarea aceasta. 

- Hai să discutăm puţin despre tine, Johnny. 

Căre e. 

- Nu, hai să discutăm despre Stillson. Hai să discutăm 
despre bunii lui amici, cum le spui tu. E legal să poarte cu ei 
tacuri tăiate în două? 

— Este, spuse Bass. Lancte îi aruncă o privire prevenitoare, 
însă fie că Bass nu observă, fie c-o ignoră. Tacuri, bâte de 
base-ball, crose de golf. Nu există vreo lege împotriva lor. 

— Am auzit pe cineva spunând că tipii ăia erau înainte nişte 
proscrişi. Membrii unei găşti de motociclişti. 

— Unii dintre ei erau în clubul din New Jersey, unii în cel din 
New York, asta €... 

— Şerife Bass, îl întrerupse Lancte, nu cred că acum e 
momentul... 

- Nu văd de ce nu i-aş spune, zise Bass. Sunt nişte 
vagabonzi, nişte mere putrede, nişte păduchioşi. Unii dintre ei 
alcătuiau o gaşcă în Hamptons cu vreo patru-cinci ani în 
urmă, când cu revoltele alea nasoale. Unii dintre ei erau 
afiliați unui club de motociclişti numit Devii 's Dozen, care s-a 
despărțit în 1972. Mâna dreaptă a lui Stillson e un tip pe 
nume Sonny Elliman. El era preşedintele celor din Devil's 
Dozen. A fost arestat de vreo şase ori, dar niciodată n-a fost 
condamnat pentru ceva anume. 

— Te-nşeli în privința asta, şerife, spuse Lancte, aprinzându- 
şi o nouă ţigară. A fost citat în statul Washington în 1973 
pentru că a luat-o la stânga pe contrasens. A semnat dispensa 
şi-a plătit o amendă de douăzeci şi cinci de dolari. 


Johnny se ridică şi traversă încet încăperea spre răcitorul 
pentru apă, de la care-şi împrospăta paharul. Lancte îl urmări 
cu interes. 

— Aşadar, n-ai făcut decât să leşini, corect? spuse Lancte. 

- Nu, spuse Johnny, fără să se întoarcă spre el. Aveam de 
gând să-l împugşc cu o bazooka. Dar, în momentul crucial, mi 
s-au ars toate circuitele bionice. 

Lancte suspină. 

Bass spuse: 

— Eşti liber să pleci când vrei. 

— Mulţumesc. 

— Dar te-aş sfătui ceea ce te-ar sfătui şi domnul Lancte. În 
viitor, în locul tău aş sta la distanţă de alte mitinguri ale lui 
Stillson. Asta dacă vrei să-ți păstrezi capul pe umeri. Par să se 
întâmple tot felul de lucruri celor care nu-i plac lui Greg 
Stillson... 

- Chiar aşa? întrebă Johnny. 

Îşi bău apa. 

—- Astea-s lucruri care nu te privesc, şerife Bass, spuse 
Lancte. Ochii lui păreau două bucăţi de oțel mat care se uitau 
la Bass foarte intens. 

— Bine, spuse Bass ascultător. 

-— Nu cred că fac vreun rău dacă-ţi spun că au mai existat 
incidente şi la alte mitinguri, zise Lancte. În Ridgeway, o 
femeie gravidă a fost bătută atât de rău, că a avortat. Asta s-a 
întâmplat chiar după mitingul lui Stillson filmat de CBS. Ea a 
spus că nu-l poate identifica pe atacator, dar noi credem că a 
fost unul dintre motocicliştii lui Stillson. În urmă cu o lună, 
un puşti de paisprezece ani s-a trezit cu craniul fracturat. 
Avea în mâini o puşcă de plastic cu apă. Nici el nu l-a putut 
identifica pe atacator. Dar puşca cu apă ne face să credem că 
a fost vorba de-un exces de zel din partea celor responsabili cu 
securitatea. 

Frumos zis, gândi Johnny. 

- N-aţi găsit pe nimeni care să fi văzut cu ochii lui 
incidentul? 


— Nimeni care să vrea să vorbească. - Lancte zâmbi fără 
umor şi scutură scrumul din vârtul țigării. - E alesul 
oamenilor. 

Johnny se gândi la tânărul care-l ţinea pe fiul său ridicat pe 
umeri ca să-l poată vedea pe Greg Stillson: Cui dracu -i pasă? 
Nu-s decât de spectacol, oricum. 

— Aşadar are propriul său agent FBI de curte. 

Lancte ridică din umeri şi zâmbi dezarmant. 

— Păi, ce pot eu să zic? Doar că, pentru cunoştinţa ta 
generală, vreau să-ți spun că nu-i o misiune roză, Johnny. 
Uneori mi se face frică. Tipul generează a dracu' de mult 
magnetism. Dacă m-ar arăta cu degetul de pe scenă şi ar 
spune mulțimii cine sunt, cred că acesta m-ar agăța de primul 
stâlp. 

Johnny se gândi la mulțimea din acea după-amiază şi la 
fata aceea drăguță care flutura în aer felia de pepene verde. 

- Cred că ai dreptate, spuse el. 

— Aşa că, dacă ştii ceva ce m-ar putea ajuta..., Lancte se 
aplecă înainte. Zâmbetul dezarmant devenise uşor răpitor. - 
Poate c-ai avut şi o străluminare metapsihică. Poate că asta 
te-a dat peste cap. 

- Poate că da, spuse Johnny, fără să zâmbească. 

— Ei bine? 

Preţ de o clipă nesăbuită, Johnny luă în calcul să le spună 
tot ce ştia. Apoi îşi reprimă gândul. 

- L-am văzut la televizor. N-aveam nimic deosebit de făcut 
astăzi, aşa că mi-am spus să vin aici şi să-l văd în persoană. 
Pariez că n-am fost singurul din afara oraşului care să facă 
asta. 

— Fii sigur că n-ai fost, spuse Bass vehement. 

— Şi asta-i tot? întrebă Lancte. 

— Asta-i tot, spuse Johnny şi apoi ezită. Doar că... cred că va 
câştiga alegerile. 

- Noi suntem siguri de asta, spuse Lancte. Dacă nu reuşim 
să-l înfundăm cu ceva până atunci, cel puţin. Intre timp, sunt 
complet de acord cu şeriful Bass. Stai departe de mitingurile 
lui Stillson. 


- Nu-ţi face griji. - Johnny mototoli paharul de hârtie şi-l 
aruncă la gunoi. - Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, domnii 
mei, dar am de făcut drum lung înapoi spre Durham. 

- Te-ntorci curând în Maine, Johnny? întrebă Lancte 
nepăsător. 

- Nu ştiu. - Se uită la Lancte, slab şi impecabil, lovind o 
țigară neaprinsă de cadranul ceasului său digital de la 
încheietura mâinii, şi apoi la Bass, un bărbat masiv şi obosit, 
cu față de baset. - Crede vreunul dintre voi că va candida 
pentru un loc mai înalt în ierarhia politică? Dacă va câştiga 
locul acesta din Camera Reprezentanţilor? 

- Doamne fereşte, spuse Bass şi-şi dădu ochii peste cap. 

— Indivizii de genul ăsta vin şi pleacă, spuse Lancte. Ochii 
lui, atât de căprui încât aproape că erau negri, nu încetaseră 
nici o clipă să-l studieze pe Johnny. - Seamănă cu unul dintre 
acele elemente radioactive rare care-s atât de instabile, că n- 
au viață lungă. Tipii ca Stillson nu au suport politic 
permanent, doar o coaliție temporară care durează puţin şi 
apoi se destramă. Ai văzut câtă mulțime de oameni a fost azi? 
Ai văzut cum strigau numele aceluiaşi tip şi puştii de 
facultate, şi mâinile tăbăcite? Asta nu-i politică, asta-i ceva 
vecin cu jocul cu cercul sau cu şepcile din piele de raton sau 
cu perucile Beatles. Îşi va încheia mandatul în Cameră şi va 
mânca pe gratis până în 1978 şi cu asta, basta. Fii sigur. 
Johnny se îndoia însă. 


2 


În ziua următoare, partea stângă a frunţii lui Johnny 
devenise foarte colorată. Purpuriul întunecat - aproape negru 
- de deasupra sprâncenei făcea trecerea spre roşu şi apoi spre 
un galben morbid de vesel, la tâmplă şi la dunga părului. 
Pleoapa i se umflase uşor, oferindu-i o expresie oarecum 
chiorâşă, ca a unui figurant de rangul doi dintr-un teatru de 
revistă burlesc. 

Făcu douăsprezece ture de bazin şi apoi se lungi într-unui 
dintre scaunele pliante, gâfâind. Se simțea îngrozitor. Dormise 


mai puţin de patru ore în acea noapte şi când dormise fusese 
bântuit tot timpul de vise. 

- Bună, Johnny... ce face tu, omule? 

Se întoarse. Ngo era, zâmbind cu blândeţe. Era îmbrăcat în 
hainele sale de lucru şi purta mănuşi de grădinărit. În spatele 
lui se vedea un căruț mic şi roşu pentru copii, plin cu puieţi de 
pin, cu rădăcinile strânse în pânză de sac. Amintindu-şi cum 
le spunea Ngo pinilor, spuse: 

— Observ că vrei să mai plantezi nişte iarbă. 

Ngo strâmbă din nas. 

— Scuze, da. Domnul Chatsworth iubeşte pe ei. 

Eu spun lui: da-s copaci de duzină. Peste tot îs copacii d- 


ăştia prin Noua Anglie. El face aşa... - întregul chip al lui Ngo 
se zbârci şi semăna cu caricatura unui monstru dintr-un film 
de noaptea târziu. -... şi el spune mice: „Plantează-i numai.” 


Johnny râse. Acesta era Roger Chatsworth, sigur că da. Îi 
plăcea ca lucrurile să fie făcute după cum zicea el. 

- Cum ţi-a plăcut la miting? 

Ngo zâmbi cu blândeţe. 

- Foarte educativ, spuse el. Nu avea cum să-i citească 
privirea. Se putea să nu fi observat soarele apărut pe partea 
stângă a feței lui Johnny. - Da, foarte educativ, cu toţii ne 
simțim bine. 

- Bun. - Şi tu? 

- Nu la fel de mult, spuse Johnny şi-şi atinse uşor vânătaia 
cu vârfurile degetelor. Era foarte sensibilă. 

- Da, ce neplăcut, ar trebui să pui un biftec pe ea, spuse 
Ngo, încă zâmbind cu blândețe. 

- Ce părere ai de el, Ngo? Ce părere au avut colegii tăi? 
Prietenul tău polonez? Sau Ruth Chen şi sora ei? 

- La întoarcere n-am discutat despre asta la cererea 
îndrumătorilor noştri. Gândiţi-vă la ce-ați văzut, spus ei nouă. 
Marţea viitoare o să scriem la clasă, cred. Da, cred foarte tare 
că aşa va fi. O compunere la clasă. 

— Ce vei spune în compunerea ta? 

Ngo se uită la cerul albastru de vară. El şi cu cerul îşi 
zâmbiră reciproc. Era un bărbat scund, cu primele fire de păr 


cărunt în cap. Johnny nu ştia aproape nimic despre el; nu ştia 
dacă fusese căsătorit, dacă avea copii, dacă fugise înainte de 
instaurarea Viet-Cong-ului, dacă era din Saigon sau dintr- 
una dintre provinciile rurale. Habar nu avea care erau 
convingerile politice ale lui Ngo. 

— Am discutat despre jocul Tigrului care râde, spuse Ngo. Ți- 
aminteşti? 

- Da, spuse Johnny. 

- O să-ţi povestesc despre un tigru adevărat. Când eram 
mic, un tigru a înnebunit lângă satul meu. Era le manger 
d'homme, mâncător de oameni, înţelegi, doar că nu era aşa, 
era un mâncător de băieți şi fetițe şi femei bătrâne, fiindcă 
asta se petrecea în timpul războiului şi nu avea cum să 
mănânce bărbaţi. Nu războiul la care te gândeşti tu, ci al 
doilea război mondial. Prinsese gustul de carne umană, tigrul 
ăsta. Cine să omoare o creatură atât de îngrozitoare într-un 
sătuc bătut de soartă, în care cel mai tânăr bărbat avea 
şaizeci de ani şi numai un singur braț, şi cel mai bătrân băiat 
eram cu, de numai şapte ani? Şi-ntr-o zi, tigrul ăsta a fost 
găsit într-o groapă în care fusese lăsat ca momeală cadavrul 
unei femei. E un lucru îngrozitor să momeşti cu o ființă 
umană făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, voi 
spune în compunere la mine, dar e mai îngrozitor să nu faci 
nimic în vreme ce un tigru rău fură copiii mici. Şi voi spune la 
mine în compunere că acest tigru rău încă mai era în viață 
când l-am găsit noi. Era străpuns de-o suliță, dar încă mai 
trăia. L-am omorât în bătaie cu sapele şi cu bețele. Bătrânii şi 
bătrânele şi copiii, unii copii atât de luaţi de val şi de 
înfricoşați, încât s-au udat în pantaloni. Tigrul a căzut în 
groapă şi noi l-am omorât în bătaie cu sapele, fiindcă bărbații 
din sat erau plecaţi să lupte cu japonezii. Cred că Stillson ăsta 
e ca tigrul ăla rău cu gust pentru carne umană. Cred că ar 
trebui să i se întindă o capcană şi cred c-ar trebui să cadă în 
ea. Şi, dacă încă va mai trăi, cred c-ar trebui omorât în bătaie, 
îi zâmbi cu căldură lui Johnny în lumina limpede a soarelui 
de vară. 

- Chiar crezi lucrul ăsta? întrebă Johnny. 


- O, da, spuse Ngo. Vorbi neafectat, ca şi când ar fi fost o 
chestiune fără consecinţe. - Ce va spune profesorul când îi voi 
da o asemenea compunere, nu ştiu. - Ridică din umeri. - 
Probabil că va spune: „Ngo, nu eşti pregătit pentru Calea 
Americană.” Dar eu voi spune întocmai ceea ce simt. Tu ce 
părere ţi-ai făcut, Johnny? 

Ochii i se mutară la vânătaie, apoi căutară într-o altă 
direcție. 

- Cred că e periculos, spuse Johnny. Eu... ştiu sigur că e 
periculos. 

— Ştii? sublinie Ngo. Da, cred că într-adevăr ştii. Prietenii tăi 
din New Hampshire, ei îl văd ca pe-un clovn distractiv. II văd 
aşa cum mulți oameni din lumea asta îl văd pe negrul ăla, Idi 
Amin Dada!56!. Dar tu nu. 

- Nu, spuse Johnny. Dar să propui să fie omorât... 

— Omorât politic, spuse Ngo, zâmbind. Eu propun numai c- 
ar trebui să fie omorât politic. 

— Şi dacă nu poate fi omorât politic? 

Ngo îi zâmbi lui Johnny. Apoi îşi îndreptă degetul arătător, 
îşi ridică degetul mare şi apoi îl îndoi repede. 

— Pac, spuse el cu voce scăzută. Pac, pac, pac. 

- Nu, spuse Johnny, surprins de cât era de răguşit. Ăsta nu 
e niciodată un răspuns. Niciodată. 

- Nu? Am crezut că e răspunsul pe care voi, americanii, îl 
folosiți destul de des. - Ngo ridică mânerul căruțului roşu. - 
Trebuie să plantez iarba asta, Johnny. Salutare, omule. 

Johnny îl urmări îndepărtându-se, un bărbat scund în 
echipament subțire de vară şi în mocasini, trăgând după el un 
căruț plin cu puieți de pin. Dispăru după colțul casei. 

Nu. Omorul nu face decât să mai crească nişte dinţi de 
dragon. Cred asta. Cred asta din toată inima. 


3 


În prima marţi a lui noiembrie, care se întâmplă să fie a 
doua zi a lunii, Johnny Smith şedea tolănit în şezlongul din 
combinaţia lui de bucătărie şi sufragerie şi urmărea 


rezultatele alegerilor. Chancellor şi Brinkley prezentau o 
imensă hartă electronică pe care apăreau rezultatele cursei 
prezidenţiale marcate în cifre colorate pe măsură ce fiecare 
stat finaliza numărătorile. Acum, aproape de miezul nopții, 
competiția dintre Ford şi Carter părea foarte strânsă. Însă 
Carter avea să câştige; Johnny nu avea nici un dubiu. 

Şi Greg Stillson câştigase. 

Victoria lui fusese pe larg comentată la ştirile locale, dar şi 
reporterii de la posturile naţionale de televiziune făcuseră 
unele comentarii, comparând victoria lui cu cea a lui James 
Longley, guvernatorul independent de Maine, care candidase 
în urmă cu doi ani. Chancellor spunea: 

— Ultimele numărători care îl indicau pe candidatul 
republicanilor, actualul ocupant al fotoliului în Camera 
Reprezentanţilor, Harrison Fisher, ca recuperând teren, erau 
aparent greşite; NBC prezice că Stillson, care şi-a făcut 
campanie purtând o cască de constructor şi oferind un 
program care includea propunerea ca toate materialele 
poluante să fie trimise în spaţiul extraterestru, va ieşi 
câştigător cu patruzeci şi şase la sută dintre voturi, 
surclasându-l pe Fisher, care adună treizeci şi unu de 
procente, într-un district în care democraţii au avut 
întotdeauna o susținere slabă, David Bowes n-a putut aduna 
decât treizeci şi trei la sută dintre voturi. 

— Aşadar, spuse Brinkley, a sosit vremea hot dog-urilor în 
New Hampshire... pentru următorii doi ani, cel puţin. 

El şi cu Chancellor zâmbiră. Urmă o reclamă. Johnny nu 
zâmbi. El se gândea la tigri. 

Perioada dintre mitingul din Trimbull şi ziua alegerilor 
fusese o perioadă ocupată pentru Johnny. Munca lui cu 
Chuck continuase, iar Chuck continuase să se perfecționeze 
într-un ritm încet, dar constant. Se înscrisese la două cursuri 
de vară, le încheiase pe amândouă şi-şi păstrase dreptul de-a 
practica sport. Acum, că sezonul fotbalistic era pe sfârşite, 
erau şanse mari ca numele lui să fie adăugat la lista Celor Mai 
Buni Jucători de Fotbal din Noua Anglie, a ziarelor trustului 
GannettS?. Vizitele de rigoare, aproape ritualice, ale 


promotorilor diverselor colegii începuseră deja, dar aceştia mai 
trebuiau să aştepte un an; hotărârea fusese deja luată între 
Chuck şi tatăl său că va petrece un an la Şcoala Pregătitoare 
din Stovington, o şcoală particulară bună din statul Vermont. 
Johnny credea că cei de la Stovington vor fi extaziaţi să-l aibă 
student. Şcoala din Vermont pregătea de obicei mari echipe de 
fotbal european şi jalnice echipe de fotbal american. Probabil 
că aveau să-i ofere o bursă completă şi, ca bonus, o cheie 
aurită de la căminul fetelor. Johnny avea senzația că era 
decizia cea mai înțeleaptă. După ce fusese luată şi după ce 
scăzuse presiunea exercitată asupra lui Chuck cu 
bacalaureatul, se înregistrase imediat un alt progres vizibil. 

La sfârşitul lui septembrie, Johnny mersese în Pownal 
pentru weekend şi, după o întreagă noapte de vineri petrecută 
urmărindu-l pe tatăl său cum se foieşte în scaun şi cum râde 
cu hohote nestăvilite la nişte glume de la televizor care nu 
erau cine ştie cât de comice, îl întrebase ce-l deranja. 

— Nici un deranj, spuse Herb, zâmbind strâmb şi frecându-şi 
mâinile asemenea unui contabil care tocmai a descoperit că 
banca în care şi-a investit toate economiile de-o viaţă e 
falimentară. - Absolut nici un deranj, ce te face să spui asta, 
fiule? 

— Ei bine, ce te preocupă, atunci? 

Herb nu mai zâmbi, dar continuă să-şi frece palmele. 

- Nu prea ştiu cum să-ţi spun, Johnny. Adică... 

- E vorba de Charlene? 

— Păi, da. Este. 

— l-ai pus întrebarea. 

Herb se uită la Johnny cu fereală. 

- Ce-ai zice dacă te-ai trezi cu o mamă vitregă la vârsta de 
douăzeci şi nouă de ani, John? 

Johnny zâmbi. 

— Aş zice foarte bine. Felicitări, tată. 

Herb zâmbi, uşurat. 

— Păi, mulțumesc. Mă temeam puţin sa-ţi spun, nu mă 
deranjează s-o recunosc. Ştiu ce-ai spus despre asta când am 
mai discutat, dar oamenii spun un lucru atunci când totul e 


probabil şi altul când e sigur. Am iubit-o pe mama ta, Johnny. 
Şi cred c-o voi iubi mereu. 

- Ştiu asta, tată. 

- Dar mă simt singur şi Charlene se simte singură şi ea şi... 
ei bine, cred că ne-am putea ajuta unul pe celălalt. 

Johnny se duse lângă tatăl lui şi-l sărută. 

— Vă doresc numai bine. Ştiu că aşa o să fie. 

- Eşti un fiu bun, Johnny. - Herb îşi scoase batista din 
buzunarul de la spate al pantalonilor şi se şterse cu ea la ochi. 
- Am crezut amândoi că te-am pierdut. Eu, unul, aşa am 
crezut. Vera nu şi-a pierdut niciodată speranța. Ea a crezut 
întotdeauna. Johnny, eu... 

- Nu, tată. S-a terminat. 

- Trebuie să-ţi spun, spuse el. Îmi stă pe limbă ca o piatră 
de moară de mai bine de-un an şi jumătate. M-am rugat să 
mori, Johnny. Eşti propriul meu fiu iar eu m-am rugat ca 
Dumnezeu să te ia la el. - îşi şterse din nou ochii şi lăsă 
batista din mână. - S-a dovedit însă că Dumnezeu ştia o țâră 
mai multe ca mine. Johnny... ai vrea să stai lângă mine? La 
nuntă? 

Johnny simți ceva înlăuntrul său care semăna cu, dar nu 
era tocmai durere. 

— Ar fi plăcerea mea, spuse el. 

—- Mulţumesc. Sunt bucuros că... că ţi-am spus tot ce-mi 
stătea în minte. Mă simt mai bine de cum m-am simțit de 
multă, foarte multă vreme. 

— Aţi stabilit o dată? 

- Că tot veni vorba, da. Cum îţi sună 2 ianuarie? 

- Îmi sună bine, spuse Johnny. Te poţi bizui pe mine. 

- O să scoatem la vânzare ambele case, cred, spuse Herb. 
Ne-am pus ochii pe-o fermă din Biddeford. E-un loc frumos. 
Douăzeci de acri. Jumătate de lot de pădure. Un nou început. 

- Da. Un nou început, asta e bine. 

— Nu te superi că vând casa în care ai crescut? întrebă Herb 
neliniştit. 

— Am o mică tragere de inimă, spuse Johnny. Asta-i tot. 

- Mda, asta simt şi eu. O mică tragere de inimă. 


- Zâmbi. - Şi nu e doar o expresie pentru mine. La tine cum 
e? 

- Cam la fel, spuse Johnny. 

— Cum te descurci cu treaba? 

- Bine. 

— Se descurcă elevul tău? 

— Uimitor de bine, spuse Johnny, folosind una dintre 
expresiile preferate ale tatălui său şi zâmbind. 

— Cât crezi că vei mai sta acolo? 

— Să lucrez cu Chuck? Cred că voi rămâne până la sfârşitul 
anului şcolar, dacă mă vor mai ţine ei. A fost o experiență 
nouă să lucrez doar cu un singur elev. Îmi place. Şi asta a fost 
o slujbă cu adevărat bună. Atipic de bună, aş spune. 

— Cei vei face după aceea? Johnny scutură din cap. 

- Încă nu ştiu. Dar ştiu un lucru. 

— Ce anume? 

— les să cumpăr o sticlă de şampanie. O să ne facem mangă. 

Tatăl său se ridicase în picioare în acea seară de septembrie 
şi-l lovise amical pe spate. 

- la două, spusese el. 

Încă mai primea câte o scrisoare de la Sarah Hazlett. Ea şi 
cu Walt aşteptau cel de-al doilea copil în aprilie. Johnny îi 
răspunsese, transmițându-i felicitări şi mult noroc în 
campanie pentru Walt. Şi, uneori, se gândea la după-amiaza 
petrecută alături de Sarah, după-amiaza aceea lungă şi 
înceată. Aceasta era o amintire pe care nu-şi permitea prea 
des s-o scoată din desagă; se temea că expunerea constantă la 
soare ar putea-o spălăci şi şterge, şi ar deveni astfel asemenea 
fotografiilor roşietice pe care ţi le dădeau ca mostră 
preliminară pentru portretul de absolvent. 

leşise la întâlniri de câteva ori în acea toamnă, o dată, chiar 
cu sora mai în vârstă şi divorțată a fetei cu care se vedea 
Chuck, dar nu ieşise nimic din nici una. 

Marea parte a timpului în acea toamnă şi-o petrecuse în 
compania lui Gregory Ammas Stillson. 

Devenise un stillsonofil. Ţinea în birou, sub şosete, chiloți şi 
tricouri, trei caiete cu filele dezlipite. Erau pline cu însemnări, 


cu speculaţii, cu copii xerox ale unor articole de ziar. 

Îl neliniştise să muncească la acestea. Noaptea, pe când 
scria cu un stilou Pilot în jurul tăieturilor din ziare lipite, se 
simțea uneori ca Arthur Bremmer!58! sau ca femeia aceea, 
Moore, care încercase să-l împuşte pe Jerry Ford. Ştia că, dacă 
l-ar vedea Edgar Lancte, Neînfricoşatul Linge-blide de la Ef Bi 
Ai, făcând asta, telefonul, sufrageria şi baia i-ar fi înțesate cu 
microfoane cât ai zice peşte. De partea cealaltă a străzii s-ar 
afla parcată o furgonetă a firmei Acme Furniture, doar că în 
loc de mobilă, ar fi plină cu microfoane şi camere video şi 
Dumnezeu mai ştie ce altceva. 

Îşi tot spunea că nu este Bremmer, că Stillson nu reprezintă 
pentru el o obsesie, dar aceste lucruri deveneau greu de crezut 
după lungile după-amiezi petrecute la biblioteca Universităţii 
New Hampshire, când căuta prin ziare şi reviste vechi şi când 
vâra monedă după monedă în fotocopiator. Devenea greu de 
crezut noaptea, când ardea petrolul scriindu-şi gândurile şi 
încercând să-şi caute explicaţii plauzibile legăturilor pe care le 
făcea. Devenea aproape imposibil de crezut la nesuferita oră 
trei, când se trezea în fiecare noapte transpirat din mereu 
acelaşi coşmar. 

Coşmarul era aproape întotdeauna identic, o reluare 
simbolică a momentului când îi strânsese mâna lui Stillson la 
mitingul din Trimbull. Neaşteptata întunecime. Sentimentul 
că se află într-un tunel umplut de strălucirea felinarului ce 
vine spre el, un felinar prins în cuie de-un fel de locomotivă 
neagră a damnării. Bătrânul cu privirea aceea umilă şi 
speriată, supervizând o depunere de jurământ pentru funcția 
de preşedinte. Nuanţele sentimentului, venind şi plecând 
asemenea unor norişori mici de fum. Şi o serie de imagini 
scurte, întinse într-un şir aidoma stegulețelor de plastic de 
deasupra unei parcări cu vânzare pentru maşini folosite. 
Vocea minţii îi şoptea că aceste imagini aveau legătură între 
ele, că spuneau povestea în imagini a unui viitor blestemat 
care se apropia, poate chiar a Armaghedonului în care crezuse 
Vera Smith cu atâta fervoare. 


Dar care erau aceste imagini? Care erau ele mai exact? 
Erau încețoşate, imposibil de intuit decât în linii vagi, fiindcă 
întotdeauna îl despărțea de ele acel descumpănitor filtru 
albastru, filtru care uneori era străbătut de acele dâre galbene 
asemănătoare cu dungile unui tigru. 

Singura imagine clară din aceste reluări visate intervenea 
spre sfârşit: strigătele muribunzilor, mirosul celor morți. Şi un 
tigru plimbându-se singur printre kilometri întregi de metal 
contorsionat, de sticlă topită şi de pământ ars. Tigrul acesta 
râdea întotdeauna şi părea că poartă ceva în gură - ceva 
albastru şi galben şi picurând sânge. 

Fuseseră momente în acea toamnă când crezuse că visul 
acesta îl va duce la nebunie. Un vis ridicol; finalul posibil la 
care părea că face trimitere era imposibil, la urma urmei. Era 
mai bine să-l alunge complet din minte. 

Dar, fiindcă nu putea face asta, se documentă cu privire la 
Gregory Stillson şi încercă să-şi spună că nu era decât un 
hobby inofensiv şi nu o obsesie periculoasă. 

Stillson se născuse în Tulsa. Tatăl său fusese un petrolist 
dintr-o bucată care-şi schimbase mereu slujba, muncind 
adesea mai mult decât colegii lui datorită staturii sale 
înspăimântător de mari. Poate că mama lui fusese cândva 
frumoasă, deşi nu era decât o sugestie a acestui lucru în cele 
două fotografii pe care reuşise Johnny să le scoată la lumina 
zilei. Dacă fusese, vremurile şi bărbatul cu care se căsătorise îi 
şterseseră frumusețea cu repeziciune. Fotografiile nu arătau 
altceva decât un alt chip uscăţiv, o femeie din sudul Statelor 
Unite care trecuse prin perioada depresiunii economice şi care 
purta o rochie cu imprimeuri şterse şi ţinea un copil - pe Greg 
- în braţele osoase, încruntându-se la soare. 

Tatăl lui fusese un bărbat autoritar care nu punea prea 
mult preţ pe fiul său. În copilărie, Greg fusese palid şi 
bolnăvicios. Nu existau dovezi că tatăl şi-ar fi abuzat băiatul 
fie mental, fie fizic, dar exista aluzia că, cel puţin, Greg Stillson 
trăise în primii nouă ani ai vieții sale într-o umbră 
dezaprobatoare. Singura fotografie pe care o avea Johnny cu 
tatăl şi fiul împreună era, totuşi, un instantaneu ce degaja 


fericire; îi arăta pe amândoi pe un teren petrolier, braţul 
tatălui petrecut pe după gâtul fiului într-un gest nepăsător de 
camaraderie. Chiar şi aşa, îi provocă lui Johnny un fior scurt. 
Harry Stillson era îmbrăcat în haine de lucru: pantaloni reiați 
şi o cămaşă kaki cu doi piepţi, iar casca îi era încrezător dată 
pe spate. 

Greg îşi începuse şcoala în Tulsa, apoi, la zece ani, fusese 
mutat în Oklahoma City. Asta se întâmpla în vara de dinainte 
ca tatăl lui să moară într-un incendiu izbucnit la pompa de 
ţiţei unde lucra. Mary Lou Stillson mersese cu fiul său în Okie 
City fiindcă acolo locuia mama ei şi fiindcă acolo erau fabricile 
care produceau materiale pentru frontul de război. Era anul 
1942 şi vremurile fericite sosiseră din nou. 

Notele lui Greg fuseseră bune până la liceu, după care 
începuse să se implice într-o serie de năzbâtii. Chiulea, se 
bătea, paria la jocuri de biliard în centru, poate că mai şi 
vindea bunuri furate, pe la periferie, deşi acest lucru nu fusese 
niciodată dovedit. În 1949, pe când era în ultimul an de liceu, 
fusese suspendat pe o perioadă de două zile pentru că pusese 
o pocnitoare într-un dulap din toaletă. 

În toate aceste confruntări cu autorităţile, Mary Lou 
Stillson îi luase partea fiului său. Vremurile fericite - cel puţin 
pentru cei de seama familiei Stillson - se încheiaseră o dată cu 
închiderea în 1945 a fabricilor care lucrau pentru front, iar 
doamna Stillson păruse că luase totul ca o problemă în care 
ea şi cu fiul ei erau singuri împotriva tuturor. Mama cei 
murise, lăsându-i micuța casă din scânduri şi nimic altceva. 
Servise pentru o vreme băuturi spirtoase într-un bar 
muncitoresc, apoi servise la mese într-un local ieftin, deschis 
toată noaptea. Şi, când intra fiul ei într-un bucluc, se lupta 
umăr la umăr cu el. 

Băiatul palid şi bolnăvicios, pe care-l poreclise taică-său 
Pricăjitul, dispăruse până în 1949. Pe măsură ce Greg Stillson 
avansase în adolescență, moştenirea fizică a tatălui său 
începuse să iasă la iveală. Băiatul crescuse în înălțime cu 
cincisprezece centimetri şi luase în greutate treizeci şi două de 
kilograme între treisprezece şi şaptesprezece ani. Nu făcuse 


sport în mod organizat, la şcoală, dar reuşise cumva să 
cumpere o sală de culturism Charles Atlas” şi apoi o pereche 
de greutăți. Pricăjitul devenise un tip cu care nu era bine să te 
pui. 

Johnny bănuia că trebuie să fi fost de câteva zeci de ori pe 
punctul de a renunța la şcoală. Probabil că evitase o arestare 
din noroc chior. Dacă ar fi fost arestat măcar o singură dată, 
îşi spunea deseori Johnny. Ar fi pus capăt tuturor acestor griji 
stupide, fiindcă o persoană cu cazier nu poate accede la o 
funcţie publică înaltă. 

Stillson absolvise - aproape în coada clasei, era adevărat - în 
iunie 1951. În pofida notelor primite, mintea îi funcţiona brici. 
Ştia să speculeze momentul. Avea gura aurită şi o atitudine 
cuceritoare. Muncise pentru scurtă vreme în acea vară la o 
pompă de benzină. Apoi, în luna august a acelui an, Greg 
Stillson îl descoperise pe lisus la o reuniune religioasă 
desfăşurată într-un cort în Wildwood Green. Demisionase de 
la benzinăria 76 şi intrase în afaceri ca vraci aducător de 
ploaie „prin puterea lui lisus Christos, Domnul nostru”. 

Prin coincidență sau altfel, aceea fusese cea mai uscată 
vară din Oklahoma de la zilele marii secete încoace. Recoltele 
erau deja o cauză pierdută, iar animalele aveau şi ele să 
moară dacă secau puțurile de suprafață. Greg fusese invitat la 
o întâlnire a asociaţiei fermierilor din localitate. Johnny 
descoperise o mulțime de poveşti măreţe despre ce urmase; era 
unul dintre punctele de referința din cariera lui Stillson. Nici 
una dintre poveşti nu semăna în întregime cu o alta, iar 
Johnny înțelegea şi de ce. Avea toate atributele unui mit 
american, nu era foarte diferită de poveştile despre Davy 
Crocketti*!', Pecos Bill“, Paul Bunyan“. Că se întâmplase 
ceva, asta era de netăgăduit. Însă adevărul exact era imposibil 
de aflat. 

Un singur lucru părea sigur. Acea întâlnire a asociației 
fermierilor trebuie să fi fost una dintre cele mai ciudate ţinute 
vreodată. Fermierii invitaseră peste două duzini de vraci 
aducători de ploaie din diverse părţi ale sud-estului şi ale sud- 
vestului. 


Vreo jumătate dintre ei erau negrotei. Doi erau indieni - un 
Pawnee corcit şi un Apache pur-sânge. Mai era un mexican 
consumator de peyote. Greg fusese unul dintre cei vreo 
nouă indivizi cu pielea albă şi singurul venit chiar din 
localitate. 

Fermierii ascultaseră una după alta propunerile vracilor şi 
ale căutătorilor de apă. Aceştia se împărțeau, cum era firesc şi 
natural, în două grupuri: cei care încasau jumătate din bani 
la început (bani nerambursabili) şi cei care voiau plata 
întreagă de la început (bani nerambursabili). 

Când îi venise rândul lui Greg Stillson, se ridicase în 
picioare, îşi agățase degetele mari de la mâini în găicile de la 
jeanşi, şi se presupune că spusese: 

- Cred că voi, oameni buni, ştiţi că am primit darul de-a 
face să plouă după ce mi-am dăruit inima lui lisus. Înainte de 
asta, eram până la gât cufundat în păcat şi în căile în care 
lucrează păcatul. Ei bine, una dintre căile în care lucrează 
păcatul este cea pe care o vedem astă-seară, şi împrăştiați 
acest fel de păcat în mare parte doar prin ochiul banului. 

Fermierii erau interesați. Chiar şi numai la nouăsprezece 
ani, Stillson era un soi de vrăjitor comic al vorbelor. Şi le 
făcuse o ofertă pe care aceştia nu o putuseră refuza. Fiindcă el 
era un creştin renăscut şi fiindcă ştia că dragostea de bani stă 
la temelia tuturor relelor, el va face să plouă şi, după aceea, ei 
îl vor putea plăti cu cât vor crede că valorează munca depusă. 

Fusese angajat prin vot unanim, rostit cu voce tare, şi, două 
zile mai târziu, stătea îngenuncheat pe platforma din spate a 
unei camionete, străbătând încet şoselele şi drumurile 
Oklahomei centrale, îmbrăcat într-o haină neagră şi purtând o 
căciulă cu boruri înguste de predicator, rugându-se pentru 
ploaie printr-o portavoce conectată la o baterie Delco de 
tractor. Oamenii ieşiseră cu miile în stradă să-l vadă. 

Finalul poveştii era previzibil, dar satisfăcător. Cerul 
începuse să se înnoreze în după-amiaza celei de-a doua zile de 
când lucra Greg şi, în dimineața zilei următoare, veniseră 
ploile. Ploile veniseră şi stătuseră vreme de trei zile şi două 
nopţi, inundațiile omorâseră patru oameni, case întregi pe 


acoperişul cărora se cățăraseră găinile fuseseră dărâmate de 
râul Greenwood, puţurile se umpluseră, animalele fuseseră 
salvate, iar Asociaţiile Fermierilor şi a Crescătorilor de Vite din 
Oklahoma hotărâseră că asta oricum s-ar fi întâmplat. Îşi 
trecuseră o căciulă de la unul la altul la următoarea întâlnire 
şi tânărului vraci aducător de ploaie i se dăduse neprețuita 
sumă de şaptesprezece dolari. 

Greg nu îşi pierduse încrederea. Folosise cei şaptesprezece 
dolari să dea un anunț în ziarul Herald din Oklahoma City. 
Anunţul spunea că un lucru asemănător i se întâmplase unui 
anume vânător de şobolani din oraşul Hamlin. Fiind un 
creştin, continua anunțul, Greg Stillson nu se ocupa cu 
răpitul copiilor şi în mod sigur ştia că nu avea la îndemână 
nici o pârghie legală pe care s-o folosească împotriva unui 
grup atât de mare şi de puternic cum era Asociaţia Fermierilor 
şi a Crescătorilor de Vite din Oklahoma. Dar afacerea e 
afacere, nu-i aşa? II susținea chiar şi mama lui în vârstă, iar 
ea era cu sănătatea la pământ. Anunţul sugera că el se 
rugase până se dăduse peste cap pentru o adunătură de snobi 
bogați şi nerecunoscători, acelaşi soi de indivizi ca şi cei care-i 
goniseră cu tractorul pe nişte oameni sărmani precum familia 
Joad, de pe pământul lor, în anii treizeci. Anunţul sugera că el 
salvase de la moarte vite în valoare de zeci de mii de dolari şi 
că primise şaptesprezece dolari drept răsplată. Fiindcă era un 
bun creştin, felul acesta de ingratitudini nu-l deranjau, dar 
poate că ar trebui să-i pună puțin pe gânduri pe cinstiții 
cetățeni ai acestui district. Cei cu sufletul bun puteau trimite 
contribuții la Căsuţa Poştală 471, prin grija ziarului Herald. 

Johnny se întrebă cât de mulți bani primise Greg Stillson ca 
răspuns la acel anunţ. Rapoartele variau. Însă, în acea 
toamnă, Greg se vânturase prin oraş într-un Mercury nou- 
nouț. Taxele restante din ultimii trei ani fuseseră plătite 
pentru micuța casă lăsată lor de mama lui Mary Lou. Mary 
Lou însăşi (care nu era cine ştie cât de bolnavă şi nu mai 
bătrână de patruzeci şi cinci de ani) îşi făcuse spectaculos 
apariția îmbrăcată într-o haină nouă din blană de raton. 
Stillson descoperise, se pare, unul dintre marile principii 


ascunse care puneau lumea pe roate: dacă cei care primesc nu 
vor să plătească, cei care nu au de unde da, cel mai adesea 
dau, pentru absolut nici un motiv logic. Era probabil acelaşi 
principiu care-i asigură pe politicieni că întotdeauna vor exista 
suficient de mulți tineri care să hrănească maşinăria 
războiului. 

Fermierii descoperiseră că-şi vârâseră capul colectiv într-un 
cuib de bărzăuni. Când descindeau membrii Asociaţiei în oraş, 
se adunau deseori mulțimi de oameni care începeau să-i 
huiduiască. Vorba circula prin tot districtul că nu erau decât 
nişte terchea-berchea. Curând, începuse să le fie greu să 
vândă carnea de vită salvată de ploaie fără s-o expedieze cu 
vaporul la o distanță apreciabilă. 

În luna noiembrie a acelui an memorabil, doi bărbaţi tineri 
cu placheu la articulațiile degetelor şi cu pistoale nichelate de 
calibru 32 în buzunare îşi făcuseră apariţia în pragul casei lui 
Greg Stillson, angajaţi aparent de Asociaţia Fermierilor şi a 
Crescătorilor de Vite să-i propună lui Greg - cât de 
convingător era nevoie - să-şi găsească un climat mai favorabil 
altundeva. Amândoi o sfârşiseră în spital. Unul dintre ei avea 
o comoțţie cerebrală. Celălalt îşi pierduse patru dinţi şi suferea 
de hernie. Amândoi fuseseră găsiți la colțul cvartalului unde 
locuia Greg Stillson, sans pantaloni. Placheurile pentru 
articulațiile degetelor le fuseseră introduse într-o parte 
anatomică a corpului cel mai adesea asociată cu şezutul şi, în 
cazul unuia dintre aceşti doi bărbați tineri, fusese nevoie de-o 
uşoară operație pentru a i se scoate obiectul străin. 

Asociaţia se dăduse bătută. La o întâlnire de la începutul 
lunii decembrie, se alocaseră 700 de dolari din fondurile 
generale şi un cec conținând această sumă îi fusese trimis lui 
Greg Stillson. 

Primise ceea ce-şi dorise. 

În 1953, el şi cu mama lui se mutaseră în Nebraska. Nu îi 
ieşise treaba cu adusul ploii şi mai erau unii care spuneau că 
şi treaba cu pariurile la biliard îi mersese prost. Oricare ar fi 
fost motivul mutării lor, îşi făcuseră apariția în Omaha, unde 
Greg pornise o afacere cu vopsitul de case care falimentase doi 


ani mai târziu. Se descurcase mai bine ca vânzător ambulant 
pentru Compania de Biblii Calea cea Dreaptă Americană. 
Străbătuse Nebraska în lung şi-n lat, cinând cu sute de familii 
de fermieri muncitori din greu şi cu teamă de Dumnezeu, 
spunându-le povestea convertirii sale şi a lucrurilor pe care le 
vindea: Biblii, plachete, lisuşi din plastic fosforescent, cărți cu 
imnuri, discuri, pamflete şi o cărțulie virulentă de dreapta în 
ediție de buzunar numită America, Adevărata Cale: 
Conspirația  Comunisto-ludaică împotriva Statelor Noastre 
Unite. În 1957, Mercury-ul îmbătrânit fusese înlocuit cu un 
furgon Ford nou-nouţ. 

În 1958, Mary Lou Stillson murise de cancer şi, mai târziu 
în acel an, Greg Stillson ieşise din renăscuta afacere cu Biblii 
şi se îndreptase nesigur către est. Petrecuse un an în New York 
City înainte să se mute mai sus, în Albany. Anul trăit în New 
York şi-l devotase încercării de-a pătrunde în lumea 
actoricească. Fusese una dintre puţinele slujbe (alături de 
vopsitul caselor) din care nu reuşise să scoată nici un ban. 
Însă probabil nu din pricina lipsei de talent, gândea Johnny cu 
cinism. 

În Albany, se angajase la firma de asigurări Prudential şi 
rămăsese în oraş până în 1965. Ca agent de asigurări avusese 
parte de-un fel de succes lipsit de scop. Nu i se făcuse nici o 
ofertă de a se alătura companiei la un nivel executiv, nici 
urmă de bunăvoință creştinească. În timpul acelor cinci ani, 
agerul şi vicleanul Greg Stillson de odinioară părea că intrase 
în hibernare. În întreaga sa carieră zbuciumată, singura 
femeie din viața lui fusese mama. Nu se căsătorise niciodată, 
nici măcar nu se întâlnise regulat cu o fată, din câte reuşise 
Johnny să afle. 

În 1965, Prudential îi oferise un post în Ridgeway, New 
Hampshire, iar Greg îl acceptase. Cam pe atunci, perioada lui 
de hibernare părea că se încheiase. Zbuciumaţii ani şaizeci 
făceau furori. Era perioada  fustelor scurte şi a 
individualismului. Greg începuse să fie activ în treburile 
orăşeneşti din Ridgeway. Se alăturase Camerei de Comerţ şi 
intrase în Clubul Rotary. Avusese parte de publicitate la 


nivelul întregului stat în 1967, în timpul unei controverse cu 
privire la aparatele de taxare din parcările din centrul 
oraşului. Vreme de şase ani, li se găsiseră tot felul de 
întrebuinţări. Greg propusese ca toate taxatoarele să fie luate 
şi în locul lor să fie montate cutii colectoare. Lasă-i pe oameni 
să plătească atât cât vor. Unii spuseseră că aceea era cea mai 
trăsnită idee pe care o auziseră vreodată. Ei bine, le 
răspunsese Greg, s-ar putea să mai aveţi surprize. Da, 
domnule. Ştia să fie convingător. Consiliul orăşenesc adoptase 
într-un final propunerea cu statut provizoriu, iar valul de 
monede care începuse imediat să curgă îi impresionase pe toți, 
mai puţin pe Greg. El descoperise acest principiu cu mulți ani 
în urmă. 

În 1969, ajunsese iarăşi în casele locuitorilor statului New 
Hampshire când propusese, într-o scrisoare lungă şi atent 
scrisă, adresată redacției ziarului din Ridgeway, ca persoanele 
găsite vinovate de consum sau trafic de droguri să fie puse să 
muncească la diverse proiecte comunitare, cum ar fi asfaltatul 
parcărilor şi al aleilor pentru biciclişti, până şi la smulgerea 
buruienilor din spaţiile verzi. Asta-i cea mai trăsnită idee pe 
care am auzit-o vreodată, spuseseră mulți. Ei bine, le 
răspunsese Greg, faceți o încercare şi, dacă nu funcționează, 
strângeţi-o de gât. Consiliul orăşenesc încercase metoda. Un 
drogat reorganizase întreaga bibliotecă orăşenească, trecând-o 
de la demodatul sistem decimal Dewey, la mai modernul 
sistem de catalogare al Bibliotecii Congresului, fără ca oraşul 
să scoată un sfanț din buzunar. Câţiva hippy arestaţi din 
cauza unei petreceri la care se consumau droguri 
halucinogene redecoraseră întregul parc, transformându-l 
într-un adevărat spectacol, cu lac pentru rațe şi teren de joacă 
ştiinţific gândit să exploateze la maxim timpul petrecut acolo 
şi să reducă pericolele. După cum arătase Greg, cei mai mulți 
dintre dependenţii aceştia de droguri căpătaseră interesul 
pentru halucinogene în timpul colegiului, dar ăsta nu era un 
motiv ca ei să nu-şi folosească în mod util toate celelalte 
cunoştinţe dobândite atunci. 


În acelaşi timp, Greg revoluţionase regulile de parcare din 
oraşul său adoptiv şi felul în care oficialitățile acestuia vedeau 
să rezolve cazurile de dependenţă de droguri; trimisese scrisori 
la ziarul Union-Leader din Manchester, la Globe din Boston şi 
la New York Times, manifestând atitudini radicale cu privire la 
războiul din Vietnam, cerând condamnări penale pentru 
dependenţii de heroină şi revenirea la pedeapsa capitală, mai 
ales pentru distribuitorii de heroină. În campania sa electorală 
pentru Camera Reprezentanţilor, pretinsese de mai multe ori 
că fusese împotriva războiului încă din 1970, însă declarațiile 
lui făcute publice prin ziare arătau că aceasta era o minciună 
sfruntată. 

În 1970, Greg Stillson îşi deschisese propria companie de 
asigurări şi de intermedieri imobiliare. Avusese mare succes. 
În 1973, el şi cu alţi trei afacerişti finanţaseră construirea 
unui centru economic la periferia lui Capital City, reşedinţa 
districtului pe care-l reprezenta atunci. Asta se petrecuse în 
anul boicotului petrolier din Arabia; de asemenea, fusese anul 
din care Greg începuse să conducă un Lincoln Continental. 
Fusese în acelaşi timp anul în care candidase pentru primăria 
Ridgeway-ului. 

Mandatul de primar era pe doi ani şi, cu doi ani înainte, în 
1971, Stillson fusese întrebat atât de republicani, cât şi de 
democraţii din măricelul oraş (cu o populaţie de 8.500 de 
suflete) Noua Anglie dacă nu vrea să candideze din partea lor. 
Refuzase ambele invitaţii cu zâmbete de mulţumire. În '73 
candidase ca independent, înfrângând un republican destul de 
popular, vulnerabil datorită suportului susținut venit din 
partea preşedintelui Nixon, şi un democrat înfumurat. Atunci 
îşi purtase pentru prima dată casca de constructor. Sloganul 
lui de campanie fusese Hai să construim un Ridgeway mai 
bun! Câştigase detaşat. Cu un an mai târziu, în statul-frate 
vecin Maine, electoratul le întorsese spatele atât democratului 
George Mitchell, cât şi republicanului James Erwin, şi 
aleseseră un agent de asigurări din Lewiston pe nume James 
Longley în funcţia de guvernator. 

Gregory Ammas Stillson îşi învățase bine lecţia. 


4 


În jurul articolelor de ziar xeroxate se găseau însemnările 
lui Johnny şi întrebările pe care şi le punea cu regularitate. 
Trecuse atât de des în revistă înlănțuirea aceasta de 
evenimente, în vreme ce Chancellor şi Brinkley continuau să 
prezinte rezultatele electorale, încât le putea recita din 
memorie cuvânt cu cuvânt. 

În primul rând, Greg Stillson n-ar fi trebui să poată fi ales. 
Promisiunile sale din campanie erau în mare parte nişte 
glume. Trecutul său era negru. Cu educația stătea destul de 
prost. Se lăsase de şcoală după clasa a douăsprezecea şi, până 
în anul 1965, nu făcuse altceva decât să umble hai-hui. Intr-o 
țară în care voturile hotărâseră că avocații trebuie să fie cei 
care să facă legile, singurele atingeri ale lui Stillson cu această 
forță avuseseră loc numai în situații rele. Nu era căsătorit. lar 
istoria sa personală era în mod evident bizară. 

În al doilea rând, presa îl lăsase aproape complet - şi foarte 
deconcertant - singur. Într-un an electoral când Wilburn Mills 
recunoscuse că are o amantă, când Wayne Jays fusese 
înlăturat din scaunul în care părea bătut în cuie din Cameră 
datorită comportamentului său neregulamentar şi când cei 
privilegiați nu fuseseră imuni la refecul presei, reporterii ar fi 
trebuit să înfulece cu spor din Stillson. Personalitatea lui 
colorată, controversată părea că iscase numai admirații 
comice din partea presei naționale şi nu părea să facă pe 
nimeni - cu excepţia lui Johnny Smith - să se simtă neliniştit. 
Gărzile lui de corp fuseseră cu doar câțiva ani în urmă călăreți 
zbuciumaţi de motociclete Harley-Davidson şi se întâmpla ca 
unii oameni să aibă de suferit la mitingurile lui, însă nici un 
reporter de investigaţii nu făcuse un studiu aprofundat al 
acestor cazuri. La un miting de campanie din Capital City - la 
acelaşi centru comercial la construcția căruia contribuise şi 
Stillson - unei fetițe de opt ani îi fusese ruptă mâna şi-i fusese 
dislocat gâtul; mama ei jurase într-o criză de isterie că unul 
dintre „motocicliştii ăia maniaci” o împinsese de pe scenă când 
aceasta încercase să se urce pe podium ca să-i ia semnătura 


Marelui Om pentru caietul ei cu autografe. Şi, totuşi, nu se 
făcuse în ziar decât o trimitere sumară la acest eveniment - 
Fetiță rănită la Mitingul lui Stillson -, repede dată uitării. 

Declaraţia de avere a lui Stillson i se părea lui Johnny prea 
curată ca să fie adevărată. În 1975, Stillson plătise statului 
taxe în valoare de 11.000 de dolari pe un venit de 36.000 - nici 
un sfanț restituit din recalcularea anuală a taxelor, desigur; 
New Hampshire nu aderase la această procedură. Pretindea că 
întregul lui venit provenea de la agenţia de asigurări şi de 
intermedieri imobiliare pe care o deținea, plus o mică 
remunerație care reprezenta salariul său de primar. Nu se 
făcea nici o menţiune cu privire la profitabilul Centru 
Comercial din Capital City. Nu se explica nici faptul că Stillson 
locuia într-o casă asigurată pentru 86.000 de dolari, o casă pe 
care o deținea în întregime, într-o perioadă când preşedintele 
Statelor Unite era luat la rost pentru suma cheltuită în 
campania electorală, ciudata declaraţie de venit a lui Stillson 
nu iscase nici o suspiciune. 

Mai erau apoi şi înfăptuirile sale de primar. Performanţele 
sale în această funcție fuseseră cu mult mai bune decât s-ar fi 
putut aştepta oricine de la performanțele sale în campania 
electorală. Era un om viclean şi profitor, cu o percepție corectă 
a psihologiei umane, economice şi politice. Îşi încheiase 
mandatul în 1975 cu un surplus fiscal, pentru prima dată în 
zece ani, spre fericirea contribuabililor. Arătase cu o mândrie 
justificată spre programul parcărilor şi spre ceea ce numise 
Programul Muncă-Studiu al Hippyoţilor. Ridgeway fusese, de 
asemenea, unul dintre primele oraşe din district care admisese 
alcătuirea unui Comitet Bicentenal. În Ridgeway se găsea o 
companie care producea dulapuri pentru birou şi, în vremuri 
de recesiune, rata de angajare în oraş avea procentul de 
invidiat de 3,2. Toate, lucruri foarte admirabile. 

Alte lucruri care se petrecuseră cât Stillson fusese primar îl 
speriau pe Johnny. 

Fondurile bibliotecii municipale fuseseră reduse de la 
11.500 de dolari la 8.000, după care, în ultimul an al 
mandatului lui Stillson, ajunseseră la 6.500. În acelaşi timp, 


suma alocată pentru achiziţiile poliției municipale crescuse cu 
patruzeci de procente. Fuseseră adăugate la parcul auto alte 
trei maşini de patrulă şi fusese achiziționată o întreagă 
colecție de echipament de protecție pentru intervenții stradale. 
Mai fuseseră investite cu funcţia de ofițer alte două persoane 
şi consiliul municipal fusese de acord, la îndemnul lui Stillson, 
să-şi asume jumătate din cheltuielile achiziţionării de pistoale 
pentru ofițeri. Ca urmare, mai mulți poliţişti din adormitul 
oraş din Noua Anglie merseseră la magazin şi-şi cumpăraseră 
Magnum-uri de calibru 35, pistolul imortalizat de Harry 
Callahan cel Mişel'*”. Tot în timpul mandatului de primar al 
lui Stillson, fusese închis şi centrul de recreere pentru tineret, 
se instituise, chipurile, voluntar, dar cu ajutorul poliției, o 
regulă ca toți copiii sub şaptesprezece ani să nu aibă voie 
afară din casă după ora zece, iar ajutorul de şomaj fusese 
redus cu treizeci şi cinci la sută. 

Da, multe lucruri îl speriau pe Johnny în privința lui 
Stillson. 

Tatăl autoritar şi mama extrem de îngăduitoare. Mitingurile 
politice care păreau mai degrabă concerte rock. Felul în care 
ştia să manipuleze mulțimile, gărzile lui de corp... 

Încă din vremea lui Sinclair Lewisi*% oamenii se plânseseră 
că le este îngreunat traiul şi că le este furat viitorul şi aveţi 
grijă la instituirea statului fascist în America, însă aceste 
lucruri pur şi simplu nu fuseseră probate. Ei bine, poate că 
existase un Huey Long“ prin Louisiana, dar Huey Long 
fusese... 

Fusese asasinat. 

Johnny îşi închise ochii şi-l văzu pe Ngo împuşcând cu 
degetul. Pac, pac, pac. Tigru, tigru, arzând feeric în pădurile 
nopţii. Ce braţ sau ochi înspăimântător... 

Dar nu ţi-ai arătat dinţii de dragon. Nu faci asta dacă nu 
vrei să ajungi alături de Frank Dood cel cu impermeabilul lui 
de vinilin cu glugă. Alături de cei ca Oswald sau ca Sirhan sau 
ca Bremmer. Nebuni ai lumii, uniți-vă. lineţi-vă la zi 
carnețelele cu însemnări de paranoici şi răsfoiți-le la miez de 
noapte şi, când lucrurile încep să atingă apogeul în minţile 


voastre, trimiteţi cuponul pentru a vă cumpăra prin poştă o 
puşcă. Johnny Smith, acesta e Squeaky Fromme“. Bucuros 
de cunoştinţă, Johnny, tot ce ţi-ai notat în carnețel are o 
logică perfectă pentru mine. Vreau să-ți fac cunoştinţă cu 
maestrul meu spiritual. Johnny, acesta e Charlie. Charlie, 
acesta e Johnny. Când termini cu Stillson, o să ne întâlnim şi 
o să-i radem şi pe ceilalți porci, ca să salvăm pădurile de 
sequoia. 

I se învârtea capul. Iarăşi îl apuca inevitabila migrenă, 
întotdeauna ajungea aici. Greg Stillson întotdeauna îl aducea 
aici. Era timpul să se culce şi, te rog, Doamne, fă să n-am vise. 

Totuşi: întrebarea. 

Şi-o notase într-unui dintre carnețele şi de atunci continua 
să-l bântuie. O notase cu litere atent scrise şi apoi o încercuise 
de trei ori, ca pentru a o ţine prizonieră. Întrebarea era 
aceasta: Dacă ai putea intra într-o maşină a timpului şi te-ai 
întoarce în 1932, l-ai omori pe Hitler? 

Johnny se uită la ceasul de la mână. Unu fără un sfert. Era 
deja 3 noiembrie, iar Alegerile Bicentenale făceau deja parte 
din istorie. Ohio încă nu era hotărât, dar Carter conducea. 
Fără nici un efort, iubito. Harcea-parcea te-am făcut, alegerile 
le-am câştigat şi le-am şi pierdut. Jerry Ford îşi putea pune 
croşeta în cui, cel puţin până în 1980. 

Johnny se duse la fereastră şi se uită afară. Casa cea mare 
era întunecată, dar ardea o lumină în apartamentul lui Ngo 
de deasupra garajului. Ngo, care va fi curând cetățean 
american, încă urmărea la televizor mărețul ritual american 
cvadru-anual: Leneşii ăi Vechi les P-acolo, P-aici Intră ăi 
Tineri. Poate că Gordon Strachan nu dăduse cu asta un 
răspuns chiar atât de rău Comitetului Watergate. 

Johnny se vâri în pat. După timp îndelung, adormi. 

Şi visă cu tigrul care râde. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 
1 


Herb Smith o luă pe Charlene MacKenzie ca a doua sa soție 
în după-amiaza zilei de 2 ianuarie 1977, întocmai cum 
plănuiseră. Ceremonia religioasă avu loc în Biserica 
Congregaţională din Southwest Bend. Tatăl miresei, un 
gentilom de optzeci de ani aproape orb, stătu alături de ea. 
Johnny stătu alături de tatăl lui şi scoase fără ezitare inelul la 
momentul potrivit. Fu o sărbătoare minunată. 

Sarah Hazlett fu prezentă alături de soțul şi de fiul ei, care 
lăsa de pe-acum stadiul de copil mic în urmă. Sarah era 
însărcinată şi radia, era o imagine a bucuriei şi împlinirii. 
Uitându-se la ea, Johnny fu surprins să simtă un atac de 
gelozie amară, asemănător cu un neaşteptat atac cu gaz 
lacrimogen. În câteva clipe, acesta dispăru, iar Johnny se 
apropie şi le vorbi, la petrecerea de recepție de după 
oficializarea cununiei. 

II întâlnea pentru prima dată pe soțul lui Sarah. Era un 
bărbat înalt şi arătos, care purta o mustață subțire şi care 
încărunțea prematur. Campania lui pentru un loc în senatul 
statului Maine fusese un succes şi continua să tot vorbească 
despre ce mare însemnătate avuseseră de fapt alegerile 
naționale şi despre greutăţile pe care le aveai de întâmpinat 
când lucrai cu un guvernator independent, asta în vreme ce 
Denny îl trăgea de pantaloni şi mai cerea suc: „Taţi, mai vreau 
suc, mai vreau suci” 

Sarah nu vorbi mult, însă Johnny îi simți privirea 
luminoasă asupra lui - o senzaţie incomodă, dar cumva nu 
neplăcută. Puțin cam tristă, poate. 

Băutura curse gârlă la petrecerea de recepție, iar Johnny 
bău cu două pahare mai mult de limita sa normală - şocul de- 
a o vedea din nou pe Sarah, poate, de data aceasta alături de 
familia ei, sau poate doar conştientizarea, scrisă pe fața 
radiantă a lui Charlene, că Vera Smith era într-adevăr plecată 
dintre ei, şi asta pentru totdeauna. Astfel încât, când se 
apropie de Hector Markstone, tatăl miresei, cu vreo 
cincisprezece minute după plecarea familiei Hazlett, se simțea 
uşor ameţit. 


Bătrânul şedea în colț, lângă rămăşiţele tortului de nuntă, 
cu mâinile sale îndoite de artrită aşezate pe capătul 
bastonului. Purta ochelari fumurii. Unul dintre braţele lui era 
lipit cu bandă izolatoare neagră. Lângă el se aflau două sticle 
goale de bere şi o alta pe jumătate plină. Se uită îndeaproape 
la Johnny. 

— Eşti fiul lui Herb, nu-i aşa? 

—- Da, domnule. 

O privire atentă şi mai prelungă. Apoi Hector Markstone 
spuse: 

- Băiete, nu arăţi prea bine. 

- Prea multe nopţi albe, cred. 

— Arăţi ca şi când ţi-ar prinde bine un gin tonic. Ceva care 
să te întremeze. 

— Aţi participat la primul război mondial, nu-i aşa? întrebă 
Johnny. 

Câteva medalii, printre care şi Croix de Guerre, erau 
agățate de sacoul albastru de la costum al bărbatului. 

- Chiar aşa, spuse Markstone, chipul luminându-i-se. Mi- 
am făcut serviciul sub comanda lui Black Jack Pershing'%. 
AEF'2, 1917 şi 18. Am trecut prin foc şi pară. Vântul sufla şi 
rahatu' zbura. Belleau Wood, băiete. Belleau Wood. Acum 
nu e decât un nume din cărțile de istorie. Dar eu am fost 
acolo. Am văzut oameni murind acolo. Vântul sufla şi rahatu' 
zbura şi din tranşee întreg regimentu' ieşea. 

- Charlene mi-a spus că fiul dumneavoastră... fratele ei... 

- Buddy. Mda. l-ai fi fost unchi vitreg, băiete. Dacă l-am 
iubit pe băiat? Cred că l-am iubit. Îl chema Joe, dar toată 
lumea i-a spus Buddy aproape din ziua în care s-a născut. 
Mama lui Charlie a început să moară din ziua în care am 
primit telegrama. 

— A murit pe front, aşa-i? 

- Da, aşa-i, spuse bătrânul cu glas scăzut. St. L6, 1944. Nu 
foarte departe de Belleau Wood, nu după cum măsurăm noi 
lucrurile de-aici, oricum. l-au pus capăt vieţii lui Buddy cu un 
glonte. Naziştii. 


- Lucrez la un eseu, spuse Johnny, simțindu-se de-o 
oarecare şiretenie indusă de băutură pentru că adusese într- 
un sfârşit discuţia la problema care-l interesa cu adevărat. 
Sper să-l pot vinde revistei Atlantic sau poate celor de la 
Harper's... 

— Scriitor, asta eşti? 

Ochelarii fumurii se ridicară, sclipind, spre Johnny cu un 
interes renăscut. 

— Ei bine, încerc, spuse Johnny. 

Deja începea să-şi regrete limbuţia. Da, sunt scriitor. Scriu 
în carnețelul meu, după ce se lasă întunericul nopții. 

— În orice caz, eseul va fi despre Hitler. 

— Hitler? Ce despre Hitler? 

— Păi... să presupunem... doar să presupunem că aţi putea 
urca într-o maşină a timpului şi că v-aţi întoarce în anul 
1932. În Germania. Şi să presupunem că l-aţi întâlni pe Hitler. 
L-aţi omori sau l-aţi lăsa să trăiască? 

Lentilele fumurii şi mate ale bătrânului se înclinară încet 
către chipul lui Johnny. lar Johnny, acum, nu se mai simți 
deloc beat sau limbut sau deştept. Totul părea să depindă de 
ce-i va spune bătrânul. 

- E o glumă, băiete? 

- Nu. Nu e glumă. 

Una dintre mâinile lui Hector Markstone părăsi capul 
bastonului. Se duse la buzunarul pantalonilor de la costum şi 
dibui acolo aproape pentru o veşnicie, într-un sfârşit, o scoase. 
Ţinea un cuțit de buzunar cu plasele din os care, datorită 
frecării, de-a lungul anilor ajunsese lucios şi neted ca o bucată 
veche de fildeş. Cealaltă mână intră şi ea în scenă, scoțând 
singura lamă a cuțitului cu toată delicatețea incredibilă a 
artritei. Aceasta străluci cu o răutate afabilă în lumina 
parohiei congregaționiste: un cuțit care călătorise în Franţa în 
1917 alături de un băiat, un băiat care făcea parte dintr-o 
armată de băieți pregătiți şi doritori să-l oprească pe hunul cel 
mârşav de la a omori cu baioneta copii şi de a viola călugărițe, 
pregătiți să le arate franțujilor vreo două-trei lucruri odată 
pentru totdeauna, dar băieții aceştia fuseseră secerați cu 


mitraliera, băieții făcuseră dizenterie şi muriseră de gripă, 
băieții inhalaseră gaz de iperită şi de fosgen, băieții ieşiseră din 
pădurea de la Belleau semănând cu nişte sperietori de ciori 
bântuite, care văzuseră chipul lordului Satan însuşi. Şi se 
dovedise că nimic dintre acestea nu meritase; se dovedise că 
totul mai trebuia făcut încă o dată. 

Undeva, cânta muzica. Oamenii râdeau. Oamenii dansau. 
Un bliț sclipi o lumină caldă. Undeva foarte departe. Johnny 
se uită ţintă la acea lamă goală, transfigurat, hipnotizat de 
jocul luminii pe muchia ei bine ascuțită. 

— Vezi asta? întrebă Markstone încet. 

- Da, spuse Johnny o dată ce expiră. 

- l-aş vâri asta în inima lui neagră de mincinos şi criminal, 
spuse Markstone. I-aş vâri-o cât de adânc ar intra... şi-apoi aş 
roti-o. 

Roti încet cuțitul; mai întâi în dreapta, apoi în stânga. 
Zâmbi, scoțând la iveală nişte gingii netede ca ale unui 
bebeluş şi un singur dinte galben, înclinat. 

- Mai întâi însă, spuse el, aş scufunda lama în otravă 
pentru şobolani. 


2 


— Să-l omor pe Hitler? spuse Roger Chatsworth, respiraţia 
ieşindu-i din gură în norişori mici. 

Amândoi se plimbau prin pădurea din spatele casei din 
Durham. Pădurea era foarte tăcută. Era începutul lunii 
martie, însă aceasta era o zi de o tăcere la fel de netulburată şi 
de răcoroasă ca şi o zi de mijloc de ianuarie. 

- Da, asta am spus. 

— Interesantă întrebare, zise Roger. Fără sens, dar 
interesantă. Nu. Nu l-aş omori. Cred că, în schimb, aş intra în 
partid. Aş încerca să schimb lucrurile din interior. Ar fi putut 
fi înlăturat sau prins cu ocaua mică, asta dacă s-ar fi ştiut 
dinainte ceea ce urma să se întâmple. 

Johnny se gândi la tacurile tăiate pe din două. Se gândi la 
ochii de-un verde-sclipitor ai lui Sonny Elliman. 


— Ar fi, de asemenea, posibil să sfârşeşti mort, spuse el. Tipii 
ăia nu se limitau în 1933 doar la nişte cântece de bodegă. 

- Da, şi asta-i adevărat. - Ridică o sprânceană spre Johnny. 
- Tu ce-ai face? 

- Chiar nu ştiu, spuse Johnny. 

Roger schimbă subiectul: 

- Cum s-au simţit tatăl tău şi soţia lui în luna de miere? 

Johnny zâmbi strâmb. Plecaseră la Miami Beach, în pofida 
grevei lucrătorilor de la hoteluri şi a tuturor celorlalte 
convulsii. 

- Charlene a spus că s-a simţit ca acasă, fiindcă şi-a făcut 
singură patul. Tata a spus că s-a simţit ca un ciudat, având 
în vedere că s-a ales cu nişte arsuri de la soare în luna martie. 
Dar eu cred că amândoi s-au simţit bine. 

— Şi-au vândut casele? 

- Da, amândouă în aceeaşi zi. Au primit şi aproape atât cât 
au cerut. Dacă n-ar fi blestematele alea de facturi de la spital 
care încă mă mai presează, ar fi totul floare la ureche. 

- Johnny... 

—- Hmmm? 

- Nimic. Hai să ne întoarcem. Am nişte vin Chivas Regal, 
dacă-ţi place. 

— Cred că-mi place, spuse Johnny. 


3 


Acum citeau Jude neştiutul, iar Johnny fusese surprins de 
cât de repede şi de natural îl parcurgea Chuck (după câteva 
crâcneli şi poticniri la primele pagini ale poveştii). Ii 
mărturisise că citise singur înainte, noaptea, şi că voia să mai 
încerce ceva scris de Hardy după ce va termina romanul 
acesta. Pentru prima dată în viața lui, citea de plăcere. Şi, 
asemenea unui băiat care tocmai fusese inițiat în plăcerile 
sexuale de o femeie mai în vârstă, înfuleca textul pe 
nerăsuflate. 

Cartea zăcea acum deschisă, dar aşezată cu fața în jos, în 
poala lui. Se aflau iarăşi lângă piscină, însă aceasta era încă 
uscată şi atât el, cât şi Johnny purtau nişte jachete subțiri. 
Deasupra capetelor lor, nori albicioşi şi calmi se vânturau pe 
cer, încercând în van să se adune pentru a da naştere unei 
ploi. 

Aerul avea ceva misterios şi aromat în el; primăvara era pe 
undeva prin apropiere. Era ziua de 16 aprilie. 

— Asta-i una dintre întrebările tale capcană? întrebă Chuck. 

- Mnu. 

— Păi, m-ar prinde? 

— Cum? 

Aceasta era o întrebare pe care nici unul dintre ceilalți nu 1- 
o pusese. 

- Dacă l-aş omori. M-ar prinde? M-ar spânzura de-un 
felinar? M-ar face să dansez tremuriciul la cinşpe centimetri 
deasupra pământului? 

- Păi, nu ştiu, spuse Johnny reținut. Da, presupun că te-ar 
prinde. 

- Nu pot evada cu maşina mea a timpului într-o lume 
glorios schimbată, hă? înapoi în bunul şi bătrânul an 1977? 

- Nu, nu cred. 

— Păi, asta nu contează. Oricum l-aş omori. 

— Pur şi simplu? 

— Sigur. - Chuck zâmbi uşor. - Mi-aş monta un dinte din ăla 
golit şi umplut cu otravă cu efect rapid sau mi-aş introduce în 
gulerul cămăşii o lamă de ras sau altceva de genul ăsta. Aşa 
încât, dacă sunt prins, să nu-mi poată face cine ştie ce 


grozăvii. Dar aş face-o. Dacă nu, m-aş teme că toate 
milioanele alea de oameni pe care le-a ucis m-ar bântui până- 
n mormânt. 

- Până-n mormânt, spuse Johnny cu o voce uşor sumbră. 

— Te simţi bine, Johnny? 

Johnny se forță să-i întoarcă lui Chuck zâmbetul. 

- Bine. Cred că mi-a stat inima o clipă sau ceva. 

Chuck continuă să citească Jude sub cerul noros şi calm. 


4 


Luna mai. 

Mirosul ierbii cosite se întorsese pentru încă o logodnă de 
scurtă durată - la fel şi celelalte miasme mai persistente: de 
caprifoi, praf şi trandafiri, în Noua Anglie, primăvara într- 
adevăr ţine doar o singură, neprețuită săptămână, după care 
disc-joc-keyii scot de la naftalină cântecele mereu iubite ale 
formației Beach Boys, zumzetul unei motociclete Honda 
gonind pe şosea se aude peste tot şi vara se pogoară cu un 
bubuit încins. 

Într-una dintre ultimele seri ale acelei nepreţuite săptămâni 
de primăvară, Johnny şedea în casa pentru oaspeți, privind în 
noapte. Întunericul primăverii era moale şi adânc. Chuck era 
plecat la balul absolvenţilor cu actuala lui prietenă, o fată mai 
inteligentă ca ultimele şase. Ea citeşte, îi mărturisise Chuck 
lui Johnny, ca de la un om de lume la altul. 

Ngo plecase. Îşi primise actele de cetăţenie la sfârşitul lui 
martie, îşi depusese dosarul în aprilie pentru o slujbă ca 
îngrijitor-şef la un hotel dintr-o staţiune turistică din Carolina 
de Nord, mersese acolo trei săptămâni mai târziu pentru un 
interviu şi fusese angajat pe loc. Înainte să plece, venise să-l 
vadă pe Johnny. 

— Îţi faci prea multe griji cu privire la tigri care nu există, 
aşa cred eu, îi spusese. Tigrul are dungi care se confundă cu 
decorul, ca să nu poată fi văzut. Asta face ca un om îngrijorat 
să vadă tigri peste tot. 

- Există un tigru, îi răspunsese Johnny. 


- Da, se arătase de acord Ngo. Undeva. Între timp, tu 
slăbeşti. 

Johnny se ridică, se duse la frigider şi-şi turnă un Pepsi. leşi 
cu el din casă, pe micuța lui prispă. Se aşeză şi începu să-l 
soarbă, gândindu-se cât de fericită era lumea că era imposibil 
să călătoreşti prin timp. Luna se ivi pe cer, un ochi portocaliu 
deasupra pinilor, şi-şi croi o potecă sângerie de-a lungul 
piscinei. Primele broaşte orăcăiră şi săriră în apă. La scurtă 
vreme, Johnny intră în casă şi-şi turnă în Pepsi o duşcă bună 
de Ron Rico. leşi iarăşi pe prispă şi se aşeză, continuând să 
bea şi să privească luna înălțându-se din ce în ce mai sus pe 
cer, schimbându-și încet culoarea din portocaliu într-un 
argintiu magic, tăcut. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 
1 


În 23 iunie 1977, Chuck absolvi liceul. Johnny, îmbrăcat în 
costumul lui cel mai bun, şezu în public alături de Roger şi de 
Shelley Chatsworth şi urmări cum acesta absolvi al patruzeci 
şi treilea din clasă. Shelley plânse. 

După aceea, avu loc o petrecere pe peluză la reşedinţa 
Chatsworth. Era o zi încinsă şi umedă. Nori de furtună cu 
burți purpurii se formaseră înspre vest; se plimbau haotic de-a 
lungul liniei orizontului, dar nu păreau să se apropie. Chuck, 
cu trei cocteiluri la bord, veni la el împreună cu prietena lui, 
Patty Strachan, să-i arate lui Johnny ce cadou de absolvire 
primise de la părinți - un nou ceas Pulsar. 

- Le-am spus că-mi doresc robotul ăla R2D2, dar numai 
atât au putut, spuse Chuck şi Johnny râse. 

Mai discutară o vreme şi apoi Chuck spuse aproape prea 
brusc: 

— Vreau să-ți mulțumesc, Johnny. Fără tine, astăzi n-aş fi 
absolvit liceul. 

- Nu, nu-i adevărat ce spui, zise Johnny. Era puţin alarmat 
să-l vadă pe Chuck în pragul lacrimilor. - Sângele bun apă nu 


se face, omule. 

— Asta tot încerc să-i spun şi eu, zise prietena lui. 

În spatele ochelarilor ei aştepta să se nască o frumuseţe 
naturală şi elegantă. 

- Poate, spuse Chuck. Poate că aia e. Dar cred că ştiu pe 
care parte mi-e unsă diploma. Mulțam a dracu' de mult. 

Îşi puse braţele pe după Johnny şi-l îmbrăţişa. 

Veni brusc - o trâmbă compactă şi luminoasă de imagini 
care-l făcu pe Johnny să se îndrepte de spate şi să-şi 
plesnească un obraz cu o palmă ca şi când Chuck l-ar fi lovit 
în loc să-l îmbrățişeze. Imaginea se scufundă în mintea lui 
asemenea unei fotografii făcută prin galvanizare. 

— Nu, spuse el. Nici pomeneală. Să nu vă apropiaţi nici unul 
de locul ăla. 

Chuck se dădu cu un pas în spate, uluit. Simţise ceva. Ceva 
rece şi întunecat şi incomprehensibil. Dintr-o dată, nu mai 
voia să-l atingă pe Johnny; în acel moment nu voi să-l mai 
atingă vreodată pe Johnny. Fusese ca şi când descoperise cum 
ar fi să zaci în propriul sicriu şi să priveşti cum e bătut în cuie 
capacul. 

- Johnny, spuse el, după care ezită. Ce... ce s-a... 

Roger pornise printre invitați cu tava cu băuturi şi acum se 
opri, încurcat. Johnny se uita peste umărul lui Chuck la norii 
de furtună din depărtare. Privirea lui era încețoşată şi 
confuză. Spusse: 

- Aţi face bine sa nu mergeţi localul acela. Nu are 
paratrăsnete. 

— Johnny... - Chuck se uită înspăimântat la tatăl său. Parcă 
ar avea un fel de... criză sau ceva. 

- Fulger, declamă Johnny pe o voce rezonantă. 

Oamenii îşi întoarseră capetele să se uite la el. EI îşi depărta 
mâinile. - Foc de trăsnet. Izolația din pereţi. Uşile... blocate. 
Oamenii care ard miros a carne de porc prăjită. 

- Despre ce tot vorbeşte? strigă prietena lui Chuck şi 
murmurul de glasuri încetă. Acum, toată lumea se uita la 
Johnny, toți ţinând în echilibru platouri cu mâncare şi 
pahare. 


Roger se apropie de el. 

- John! Johnny! Ce s-a întâmplat? Trezeşte-te. - Pocni din 
degete în fața ochilor confuzi ai lui Johnny. Se auzi un tunet 
dinspre vest, vocea giganților aflaţi la o partidă de remi, poate. 
- Care e problema? 

Vocea lui Johnny fu limpede şi moderat de sonoră, 
ajungând la urechile fiecăreia dintre cele vreo cincizeci de 
persoane prezente acolo - oameni de afaceri şi soțiile lor, 
profesori şi soțiile lor, partea de sus a clasei de mijloc din 
Durham: 

- Ţineţi-vă fiul acasă astă-seară, altfel va muri ars de viu 
alături de ceilalți. Va avea loc un incendiu, un incendiu 
îngrozitor. Tineţi-l departe de Cathy's. Va fi lovit de trăsnet şi 
va arde din temelii până să ajungă primul pompier acolo. Va 
arde izolaţia. Vor găsi cadavre carbonizate sub dărâmături şi 
nu vor avea cum să le identifice decât după lucrările dentare. 
Va... va... 

Atunci ţipă Patty Strachan ducându-şi mâna la gură, 
scăpându-şi paharul de plastic în iarbă, strălucind, acesta, 
acolo aidoma unui diamant de-o dimensiune imposibilă. 
Rămase locului, legănându-se pe picioare pentru o vreme, şi 
apoi leşină, căzând la pământ într-o fluturare pastelată a 
rochiei de petrecere, iar mama ei se grăbi într-acolo, strigând 
la Johnny când trecu pe lângă el: 

- Care-i problema cu tine? Pentru Dumnezeu, care e 
problema cu tine? 

Chuck se uită fix la Johnny. Faţa lui era albă ca varul. 

Privirea lui Johnny începu să se limpezească. Se uită în jur 
la cetele prostrate de oameni. 

— Îmi pare rău, murmură el. 

Mama lui Patty stătea în genunchi, ţinând pe braţe capul 
fiicei sale şi mângâind-o uşor pe obraji. Fata începu să se 
mişte şi să geamă. 

- Johnny? şopti Chuck şi apoi, fără să aştepte vreun 
răspuns, se duse la prietena lui. 

Totul era foarte nemişcat pe peluza familiei Chatsworth. 
Toată lumea se uita le el. Se uitau la el fiindcă i se întâmplase 


din nou. Se uitau la el aşa cum se uitaseră asistentele. Şi 
reporterii. Erau nişte ciori aşezate pe-un cablu telefonic. Îşi 
țineau în mâini băuturile şi platourile cu salată de cartofi şi se 
uitau la el de parcă era o gânganie, o ciudățenie. Se uitau la el 
de parcă tocmai îşi descheiase prohabul şi le arătase ce are 
acolo. 

Voia să fugă, voia să se ascundă. Voia să vomite. 

- Johnny, spuse Roger, aşezându-şi un braț pe după umerii 
lui. Haide în casă. Ai nevoie să te aşezi undeva pentru... 

Tunetul hurui în depărtare. 

—- Ce-i Cathy's? spuse Johnny răguşit, opunându-se 
presiunii la care-l supunea brațul lui Roger. Nu e vorba de 
casa cuiva, fiindcă am văzut indicatoarele de ieşire. Ce este? 
Unde este? 

- Nu-l poţi duce de aici? aproape că strigă mama lui Patty. 
O face iarăşi să-i fie rău! 

- Haide, Johnny. 

- Dar... 

- Haide. 

li permise să-l ducă spre casa pentru oaspeţi. Sunetul pe 
care-l făceau papucii lor pe pietrişul din parcare era foarte 
puternic. 1 se părea că alt sunet nu mai există. Ajunseră până 
la piscină şi-apoi începură în spatele lor şoaptele. 

— Unde e Cathy's? întrebă Johnny din nou. 

- Cum de nu ştii? întrebă Roger. Se pare că ştii totul. Ai 
făcut-o pe sărmana Patty Strachan să leşine de frică. 

— Asta n-o pot vedea. E în zona moartă. Unde este? 

- Hai să te duc sus mai întâi. 

- Nu mă simt rău! 

— Eşti încordat, atunci, spuse Roger. 

Ii vorbi înțelegător şi cu calm, aşa cum ai vorbi cu un nebun 
fără speranțe. Tonul vocii lui îl sperie pe Johnny. Migrena 
începu să se arate. O reprimă cu brutalitate. Urcară scările 
spre casa pentru oaspeţi. 

— Te simţi măi bine? întrebă Roger. - Ce-i Cathy's? 

— E un local foarte dichisit care serveşte mâncare gătită, în 
Somersworth. Să ţii petrecerea de abi solvire la Cathy's e un fel 


de tradiție, Dumnezeu ştie de ce. Eşti sigur că nu vrei pastilele 
alea de aspirină? - Da. Nu-l lăsa să meargă, Roger. Localul va 
fi lovit de fulger. Va arde din temelii. 

- Johnny, spuse Roger Chatsworth, încet şi foarte blând, n- 
ai de unde şti un asemenea lucru. 

Johnny bău încet, înghițitură după înghiţitură, din apa sa 
cu gheață şi aşeză paharul la loc pe masă cu o mână care-i 
tremura uşor. 

- Când mi-ai spus că mi-ai verificat trecutul am crezut că... 

- Da, am verificat. Dar tragi o concluzie greşită. Ştiam că se 
spune că eşti mediu sau ceva, dar eu nu-mi doream un mediu. 
Eu voiam un profesor particular. Te-ai descurcat minunat ca 
profesor particular. Părerea mea personală e că nu există vreo 
deosebire între mediile bune şi cele rele, fiindcă nu cred treburi 
din astea. Pur şi simplu. Nu cred. 

— Asta înseamnă, atunci, că sunt un mincinos. 

- Deloc, spuse Roger pe acelaşi ton blând şi scăzut. La 
fabrica din Sussex am un maistru-şef care n-ar aprinde trei 
țigări de la un singur chibrit, dar asta nu face ca el să fie un 
maistru prost. Am prieteni care sunt nişte religioşi împătimiți 
şi, deşi eu însumi nu merg la biserică, ei tot prietenii mei 
rămân. Faptul că tu crezi că poți vedea viitorul sau că ştii 
lucruri străine ţie nu m-a deranjat deloc şi nu m-a făcut să nu 
te angajez. Nu... nu-i adevărat ce spun. Nu m-a deranjat din 
momentul în care m-am hotărât că nu va afecta capacitatea 
ta de-a face o treabă bună cu Chuck. Nu m-a deranjat. Însă 
nu cred că va arde Cathy's astă-seară mai mult decât cred că 
luna e o bucată de brânză cu mucegai. 

- Nu-s un mincinos, sunt doar nebun, spuse Johnny. 

Într-un anumit fel mucalit, era interesant. Roger Dussault 
şi mulți dintre cei care scriseseră îl acuzaseră pe Johnny de 
prefăcătorie, însă Chatsworth era primul care-l acuza că 
suferă de complexul loana d'Arc. 

- Nu eşti nici asta, spuse Roger. Eşti un tânăr care a suferit 
un accident cumplit, care s-a luptat să-şi revină la normal în 
pofida unor greutăți inimaginabile, plătind probabil un preţ 
îngrozitor. Ăsta e un lucru despre care n-aş sta la palavre 


niciodată, Johnny, dar, dacă vreunul dintre oamenii aceia de 
pe peluză - inclusiv mama lui Patty - vor vrea să tragă tot 
soiul de concluzii prosteşti, îi voi invita să-şi închidă pliscul cu 
privire la lucruri pe care nu le pot înțelege. 

- Cathy's, spuse Johnny brusc. De unde ştiam numele, 
atunci? Şi cum de ştiam că nu e vorba de casa cuiva? 

- De la Chuck. A vorbit mult săptămâna asta despre 
petrecere. 

— Nu şi cu mine. 

Roger ridică din umeri. 

- Poate că i-a spus ceva lui Shelley sau mie când erai tu 
prin apropiere. S-a întâmplat ca subconştientul tău să 
culeagă informaţia şi s-o pună la dosar... 

— Sigur că da, spuse Johnny posomorât. Tot ce nu putem 
înțelege, tot ce nu se potriveşte felului în care vedem noi 
lucrurile, vine îndosariat la litera S de la subconştient, corect? 
Zeul secolului douăzeci. De câte ori ai recurs la metoda asta 
când cineva s-a exprimat în contra vederii tale pragmatice 
asupra lumii, Roger? 

Poate că Roger îşi feri puţin privirea - sau poate că-şi 
imagină doar lucrul acesta. 

— Ai asociat norii de furtună care se apropie cu fulgerele, 
spuse el. Nu înţelegi? E cât se poate de sim... 

— Ascultă, spuse Johnny. Iţi spun cât de pe şleau pot. 
Localul va fi lovit de trăsnet. Va arde din temelii. Ţine-l pe 
Chuck acasă. 

Ah, Dumnezeule, se pregătea migrena să-l atace. Se 
pregătea ca şi cu tigrul. Îşi duse mâna la frunte şi se masă 
viguros. 

- Johnny, îţi faci prea multe griji. 

— Ține-l acasă, repetă Johnny. 

- El hotărăşte şi n-am de gând să mă impun cu nimic. E 
liber, e alb şi are optsprezece ani. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

- Johnny? 

— Intră, spuse Johnny şi intră chiar Chuck. Părea îngrijorat. 

— Cum te simţi? întrebă el. 


- Mă simt bine, spuse Johnny. Am o migrenă, atâta tot. 
Chuck... te rog să stai departe de localul ăla astă seară. Iţi cer 
asta ca prieten. Fie că gândeşti ca tatăl tău, fie că nu. Te rog. 

— Nu-i nici o problemă, omule, spuse Chuck vesel şi se trânti 
pe sofa. Trase cu piciorul mai aproape un scăunel. - Nici s-o 
trag cu lanțul, n-aş putea-o târi pe Patty la un kilometru de 
locul ăla. Ai speriat-o cum scrie la carte. 

— Îmi pare rău, spuse Johnny. Se simţea rău şi uşurat. Îmi 
pare rău, dar mă bucur. 

— Ai avut un fel de premoniţie, nu-i aşa? - Chuck se uită la 
Johnny, apoi la tatăl lui şi apoi, încet, iarăşi la Johnny. - Am 
simțit-o şi eu. A fost rău. 

— Uneori oamenii simt. Înţeleg că-i cam neplăcut. 

- Păi, n-aş vrea să mi se mai întâmple, spuse Chuck. Dar, 
hei... locul ăla oricum n-o să ardă, aşa-i? 

- Ba da, spuse Johnny. Ai face bine pur şi simplu să nu te 
duci. 

- Dar... - Se uită încurcat la tatăl său. - Promoţia terminală 
a rezervat tot nenorocitul ăla de local. Conducerea şcolii ne 
recomandă să facem asta, să ştii. E mai sigur aşa decât să se 
organizeze douăzeci sau treizeci de petreceri separate şi decât 
să bea toți pe drumurile lăturalnice. Ar trebui să vină... - 
Chuck se cufundă în tăcere pentru o clipă şi după aceea păru 
speriat. - Ar trebui să vină două sute de cupluri acolo, spuse 
el. Tată... 

-— Nu cred că el crede ceva din toate astea, spuse Johnny. 

Roger se ridică în picioare şi zâmbi. 

— Ei bine, hai să mergem până în Somersworth şi să vorbim 
cu administratorul localului, spuse el. 

Oricum e o petrecere de peluză plicticoasă. Şi dacă voi doi 
tot o să mai vreţi să ne întoarcem, îi putem chema pe toţi aici 
astă-seară. 

Se uită în treacăt la Johnny. 

- Cu singura condiție să rămâi treaz şi să dai o mână de 
ajutor ca bonă, amice. 

— Aş fi bucuros, spuse Johnny. Dar de ce faci asta, dacă tot 
nu crezi. 


- Pentru liniştea ta sufletească, spuse Roger, şi pentru 
Chuck. Şi pentru ca, atunci când nimic nu se va întâmpla 
astă-seară, să-ți pot spune „ţi-am zis eu” şi-apoi să tot rââăâd 
până la lacrimi. 

— Păi, oricum e bine, mulțumesc. 

Tremura mai rău ca înainte, acum că era mai uşurat, însă 
migrena se transformase într-o pulsaţie surdă. 

- Mai e un lucru, totuşi, spuse Roger. Nu cred că avem vreo 
şansă să-l convingem pe proprietar să anuleze petrecerea 
având ca argument doar cuvântul tău fără acoperire, Johnny. 
Asta probabil că e una dintre nopţile sale în care face afaceri 
în stil mare în fiecare an. 

Chuck spuse: 

— Ei bine, o să ne vină vreo idee. 

- Cum ar fi? 

— Păi, i-am putea vinde o poveste... am putea inventa ceva... 

— Adică să mințim? Nu, asta n-o să fac. Să nu-mi ceri asta, 
Chuck. 

Chuck aprobă din cap. 

- Bine. 

— Ar trebui să pornim la drum, spuse Roger iute. E cinci şi 
un sfert. Mergem cu Mercedes-ul. 


3 


Bruce Carrick, proprietar şi administrator, îşi făcea de 
lucru după tejgheaua barului când cei trei intrară în local la 
ora cinci şi patruzeci de minute. Inima lui Johnny tresări uşor 
când văzu afişul lipit la intrare în salonul principal: 
PETRECERE PRIVATĂ NUMAI ÎN SEARA ACEASTA DE LA 
ORA 19 PÂNĂ LA ORA ÎNCHIDERII VĂ AŞTEPTĂM MÂINE. 

Carrick nu stătea tocmai degeaba. Mai avea de servit câţiva 
muncitori care beau bere şi se uitau la ştirile de după-amiază 
şi trei cupluri care beau cocteiluri. Ascultă povestea lui 
Johnny cu un chip care deveni din ce în ce mai suspicios. 
Când acesta termină, Carrick spuse: 

— Spuneţi că vă cheamă Smith? 


- Da, aşa mă cheamă. 

- Domnule Smith, haideţi cu mine lângă fereastră. 

Îl conduse pe Johnny la fereastra din holul de la intrare, de 
lângă uşa garderobei. 

— Uitaţi-vă afară, domnule Smith, şi spuneţi-mi ce vedeți. 

Johnny se uită afară, ştiind exact ce avea să vadă. Route 9, 
acum uscându-se după o ploicică uşoară de după-amiază, 
ducea înspre vest. Deasupra, cerul era perfect senin. Norii de 
furtună trecuseră. 

— Nu cine ştie ce. Cel puțin, nu acum. Dar... 

- Dar nimic, spuse Bruce Carrick. Ştii ce cred eu? Vrei 
sincer să ştii? Cred că eşti țicnit. Nu ştiu şi nici nu-mi pasă de 
ce m-ai ales pe mine pentru poanta asta de zile mari. Dar dacă 
ai o clipă, amice, îţi spun eu cum stau lucrurile. Promoţia 
terminală mi-a plătit şase sute cincizeci de dolari pentru 
cheful ăsta. Şi-au angajat o formaţie de rock'n'roll destul de 
bună, Oak, din nordul Maine-ului. Mâncarea-i deja în frigider, 
gata să fie vârâtă în cuptorul cu microunde. Salatele sunt la 
gheață. Băuturile sunt o altă socoteală, însă copiii ăştia sunt 
trecuți de optsprezece ani şi pot bea cât poftesc... şi o vor face 
astă-noapte, cine-i poate blama? Nu absolvi liceul decât o dată 
în viață. Voi încasa două mii de dolari în noaptea asta, mai 
mult ca sigur. Vor mai veni doi barmani. Am şase chelneriţe şi 
un şef de sală. Dacă anulez acum întreaga poveste, pierd toată 
noaptea, pe lângă asta mai trebuie să dau înapoi şi cei şase 
sute cincizeci pe care i-am luat pe mâncare. Nici măcar nu-mi 
vor veni clienţii fideli de seara, fiindcă anunţul ăla atârnă 
acolo de la începutul săptămânii. Pricepi cum stau lucrurile? 

— Aveţi vreun paratrăsnet la clădire? întrebă Johnny. 

Carrick îşi lăsă capul pe spate. 

- Eu îi explic tipului cum se învârte lumea şi el vrea să 
vorbim despre paratrăsnete! Mda, am paratrăsnete! A trecut 
un individ pe-aici cu vreo cinci ani în urmă. Mi-a servit o 
poliloghie despre cum să-mi îmbunătăţesc polița de asigurare. 
Aşa c-am cumpărat blestematele alea de paratrăsnete! Eşti 
fericit! Iisuse Christoase! - Se uită la Roger şi la Chuck. - Voi 


doi ce faceți? De ce-i dați voie nemernicului ăsta să umble 
liber? Ce-ar fi să ieşiţi afară? Am o afacere de dus la capăt. 

- Johnny..., începu Chuck. 

- Nu contează, spuse Roger. Hai să mergem. Mulţumim 
pentru timpul acordat, domnule Carrick, şi pentru atitudinea 
dumneavoastră politicoasă şi înțelegătoare. 

—- Mulţumesc pentru nimic, spuse Carrick. O adunătură de 
ticniți! 

Merse cu paşi apăsați, înapoi spre sala principală. 

Ei trei ieşiră. Chuck se uită circumspect la cerul fără pată. 
Johnny porni spre maşină, uitându-se doar în pământ, 
simțindu-se nătâng şi înfrânt. Migrena îi bubuia rău- 
prevestitor în tâmple. Roger rămăsese locului cu mâinile 
vârâte în buzunarele de la spate ale pantalonilor, uitându-se 
la acoperişul lung, scund al clădirii. 

— La ce te uiţi, tată? întrebă Chuck. 

- Nu-i nici un paratrăsnet acolo sus, spuse gânditor Roger 
Chatsworth. Absolut nici un paratrăsnet. 


4 


Toţi trei şedeau în sufrageria casei celei mari, Chuck stătea 
lângă telefon. Se uita nesigur la tatăl lui. 

— Mulţi dintre ei nu vor vrea să-şi schimbe planurile atât de 
târziu, spuse el. 

— Şi-au făcut planuri să iasă undeva, atâta tot, spuse Roger. 
La fel de bine pot veni aici. 

Chuck ridică din umeri şi începu să formeze numere. 

Reuşiră să convingă vreo jumătate dintre cuplurile care 
urmau să meargă la Cathys în acea seară, dar Johnny 
niciodată nu fu sigur de ce acceptaseră aceştia cu adevărat 
schimbarea de plan. Unii veniră probabil numai pentru că 
părea o petrecere mai interesantă şi pentru că băutura era din 
partea casei. Dar vorba circulă repede, şi părinţii unei 
semnificative părți dintre copiii care veniră fuseseră la 
petrecerea de pe peluză din acea după-amiază - ca rezultat, 
Johnny îşi petrecu mare parte din seară simțindu-se ca un 


exponat într-o cuşcă de sticlă. Roger şezu într-un colț pe-un 
scaun fără spătar, bând Martini cu vodcă. Chipul lui era o 
mască de compoziție. 

Pe la opt şi un sfert, traversă combinaţia de bar şi cameră 
de recreere care ocupa trei sferturi din nivelul de la subsol, se 
aplecă aproape de Johnny şi strigă peste răcnetul lui Elton 
John: 

- Vrei să urcăm şi să jucăm nişte cribbage? 

Johnny aprobă recunoscător din cap. 

Shelley stătea în bucătărie, scriind scrisori. Ridică privirea 
când intrară ei şi zâmbi. 

— Am crezut că masochiştii de voi vor să stea acolo jos toată 
noaptea. Nu-i neapărat nevoie de asta, să ştiţi. 

— Îmi cer scuze pentru întreg deranjul ăsta, spuse Johnny. 
Ştiu cât de nebunesc poate părea. 

- Nu pare nebunesc, spuse Shelley. Nu văd vreun motiv să 
nu fiu sinceră în privința asta. Dar e cu adevărat plăcut să-i 
avem aici. Nu mă deranjează. 

Tunetul hurui din nou. Johnny se uită în jur. Shelley 
observă şi zâmbi uşor. Roger îi părăsise, plecat să aducă tabla 
de cribbage din scrinul din sufragerie. 

- O să ne ocolească, să ştii, spuse ea. Câteva tunete şi o 
ploicică scurtă. 

- Da, spuse Johnny. 

Shelley semnă scrisoarea dintr-o mişcare hotărâtă, o 
împături, o sigila, scrise adresa destinatarului, îi lipi timbrul. 

- Chiar ai simţit ceva, nu-i aşa, Johnny? 

- Da. 

— O senzaţie de leşin trecătoare, spuse ea. Cauzată probabil 
de-o alimentaţie dezechilibrată. Eşti cu mult prea slab, 
Johnny. E posibil să fi fost o halucinație, nu? 

- Nu, nu cred. 

Afară, tunetul mârâi din nou, dar mai departe. 

— Şi eu sunt la fel de fericită că e acasă ca şi tine. 

Nu cred în astrologie, în chiromanțţie, în clarviziuni şi în 
toate celelalte, dar... sunt la fel de fericită că e acasă. E 
singurul nostru pui... un pui al naibii de mare acum, cred că- 


ți spui, dar e uşor să-ți aminteşti cum se dădea pe caruselul 
copiilor mici din parc îmbrăcat cu pantalonii lui scurți. E prea 
uşor, poate. Şi e plăcut să poți împărți cu el... ultimul ritual al 
copilăriei. 

- E frumos că gândeşti aşa, spuse Johnny. 

Se sperie pe dată, dându-şi seama că e în pragul lacrimilor. 
I se părea că, în ultimele şase sau opt luni, îi cam scăpase 
controlul emoțiilor. 

- L-ai ajutat mult pe Chuck. Nu mă refer doar la faptul că |- 
ai învățat să citească. L-ai ajutat în multe privinţe. 

— Îmi place de Chuck. 

- Da, spuse ea încet. Ştiu că-ţi place. 

Roger se întoarse cu tabla de cribbage şi cu un tranzistor 
acordat pe WMTOQ, un post de radio cu muzică clasică ce 
transmitea din vârful Muntelui Washington. 

- Un slab antidot pentru Elton John, Aerosmith, Foghat et 
alii, spuse el. Cum îți sună un dolar partida, Johnny? 

- Îmi sună bine. 

Roger se aşeză, frecându-şi palmele. 

- Oh, o să pleci acasă sărăcit, spuse el. 


Jucară cribbage şi timpul trecu. Între partide, unul dintre ei 
mergea jos să se asigure că nu se hotărâse 

569 

cineva să danseze pe masa de biliard sau să se refugieze în 
spatele casei pentru o mică petrecere personală, - Nimeni n-o 
să lase însărcinată pe nimeni la pe 

trecerea asta atât timp cât sunt eu de față, spuse 

Roger. 

Shelley se dusese în sufragerie să citească. O dată la o oră, 
muzica înceta la radio şi începeau ştirile, iar Johnny rămânea 
puțin încordat. Dar nu fu nici o ştire despre localul Cathy's 
din Somersworth -nu fu nici la opt, nici la nouă şi nici la zece. 

După ştirile de la ora zece, Roger spuse: 

— Te pregăteşti să-ți reconsideri puţin predicția, Johnny? 

— Nu. 


Prognoza meteo anunţă ploi răzlețe cu fulgere, cer senin 
după miezul nopții. 

Basul constant, marca celor de la K.C. and the Sunshine 
Bând, se auzea prin podea. 

— Se încinge petrecerea, remarcă Johnny. 

— Pe naiba, spuse Roger, zâmbind într-o doară. Petrecerea se 
îmbată. Spider Parmeleau delirează într-un colț şi cineva îl 
foloseşte ca hazna pentru bere. Oh, îşi vor simţi capetele cât 
nişte banițe dimineaţă, fii sigur de asta. Mi-amintesc că la 
petrecerea mea de absolvire... 

- Urmează un buletin de ştiri transmis de postul WMTO, 
spuse radioul. 

Johnny, care amesteca pachetul de cărți, îl scăpă, 
împrăştiindu-l pe toată podeaua. 

— Relaxează-te, probabil că-i ceva despre răpirea din Florida. 

- Nu prea cred, spuse Johnny. 

570 

Crainicul spuse: 

— Din câte ştim la momentul acesta, cel mai ma 

re incendiu din istoria New Hampshire-ului a răpit vieţile a 
mai mult de şaptezeci şi cinci de tineri în orăşelul de graniță 
Somersworth, New Hampshire. 

Incendiul a avut loc la un restaurant numit Cathy's. 

În momentul izbucnirii incendiului, acolo se desfă 

şura o petrecere de absolvire. Şeful pompierilor din 
Somersworth, Milton Hovey, le-a spus reporte 

rilor că nu suspectează o mână criminală; ei sunt de părere 
că incendiul a fost cauzat mai mult ca si 

gur de un trăsnet. 

Fața lui Roger Chatsworth devenea din ce în ce mai lividă. 
Şedea ţeapăn pe scaunul din bucătărie, cu ochii pironiți într- 
un punct undeva deasupra capului lui Johnny. Mâinile i se 
odihneau inerte pe masă. De jos se auzea larmă de voci şi 
râsete, amestecată acum cu sunetul vocii lui Bruce Spring- 
steen. 

Shelley intră în cameră. Se uită de la soțul ei la Johnny şi 
apoi înapoi la Roger. 


— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Taci, spuse Roger. 

— .. Încă mai arde, iar Hovey a spus că o numărătoare 
finală a celor morți nu va putea fi posibilă probabil decât la 
primele ore ale dimineţii. Este ştiut faptul că peste treizeci de 
oameni, în majoritate membri ai promoției terminale de la 
Liceul Durham, au fost duşi la spitalele din zonă pentru 
îngrijiri medicale. Alți patruzeci, de asemenea, absolvenţi, au 
evadat pe ferestrele înguste ale toaletei din partea din spate a 
sălii principale, dar alţii se pare că au rămas blocaţi în 
învălmăgşeala de la... 

571 

- La Cathy's s-a întâmplat? strigă Shelley Chatsworth. Acolo 
s-a întâmplat? 

- Da, spuse Roger. Părea straniu de calm. Da, acolo. 

Jos se instaurase pentru moment liniştea. Apoi se auzi 
tropotul unor paşi venind în sus pe scări. Uşa de la bucătărie 
fu dată de perete şi intră Chuck, căutând-o pe mama sa. 

- Mamă? Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Se pare că-ţi datorăm viaţa fiului nostru, spuse Roger pe 
aceeaşi voce straniu de calmă. Johnny nu mai văzuse 
niciodată un chip la fel de alb. Roger semăna cu o 
înspăimântătoare statuie de ceară cu suflu. 

— A ars? 

Vocea lui Chuck era neîncrezătoare. În spatele lui, scările 
erau aglomerate de alți tineri, care şopteau pe voci scăzute şi 
îngrozite. 

— Vrei să spui că a ars? 

Nu-i răspunse nimeni. Şi atunci, dintr-o dată, de undeva 
din spatele lui, Patty Strachan începu să vorbească pe o voce 
ascuțită, isterică. 

— E vina lui, a tipului de acolo! El a facut-o să se întâmple! A 
pornit focul cu forța gândului, ca şi în cartea aia, Carrie. 
Ucigaşule! Criminalule! Asasi... 

Roger se întoarse către ea. 

— TACI DIN GURĂ! tună el. 

Patty căzu pradă unui plânset sălbatic cu suspine. 


— A ars? repetă Chuck. 

Părea că acum se întreabă pe el, neştiind dacă acela era 
cuvântul potrivit. 

- Roger? şopti Shelley. Rog? Iubire? 

Dinspre scări se auzea un murmur care creştea în 
intensitate şi, în sala de recreere de jos, se auzea ceva ce 
semăna cu freamătul unor frunze. Combina stereo fu închisă. 
Vocile murmurau. 

Era Mike acolo? S-a dus Shannon, nu-i aşa? Eşti sigură? Da, 
eram gata de plecare când m-a sunat Chuck. Mama a fost de 
față când a avut tipul ăla criza şi mi-a spus că s-a simțit de 
parcă i-ar fi călcat o gâscă pe mormânt, m-a rugat să vin aici. 
Era şi Casey acolo? Era şi Ray acolo? Era şi Maureen Ontello 
acolo? O, Dumnezeule, era? Era... 

Roger se ridică încet în picioare şi se întoarse pe călcâie. 

- Propun, spuse el, să găsim cea mai trează persoană, care 
să ne ducă cu maşina la spital. Precis au nevoie de donatori de 
sânge. 

Johnny şedea ca o stană de piatră. Se surprinse 
întrebându-se dacă va mai putea vreodată să se mişte. Afară, 
tunetul bubui. Şi după aceea, ca o lovitură lăuntrică, auzi 
vocea mamei sale muribunde: 

Fă-ţi datoria, John. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 
1 


12 august 1977 

Dragă Johnny, 

N-a fost cine ştie ce să dau de tine - uneori îmi spun că, dacă 
ai destui bani, poți găsi orice persoană în ţara asta, iar bani 
am destui. Poate că-ți stârnesc mânia cu aceste cuvinte dure, 
dar Chuck, Shelley şi cu mine îți datorăm prea multe, ca să te 
putem minţi. Cu banii poți cumpăra multe lucruri, însă cu bani 
nu te poți feri de fulger. Au mai găsit doisprezece băieți în 
toaleta pentru bărbați, cea care avea un perete exterior şi al 


cărei geam era bătut în cuie. N-a ajuns acolo focul, dar a ajuns 
fumul, şi toți doisprezece muriseră sufocați. Nu reuşesc să-mi 
scot lucrul ăsta din minte, fiindcă ar fi putut şi Chuck să fie 
printre ei. Aşa că am pus să fii „depistat”, cum te exprimi tu în 
scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Şi din acelaşi motiv nu te pot 
lăsa în pace, după cum mi-ai cerut. Cel puțin nu până-mi vine 
confirmarea că ai încasat banii pe care ți i-am trimis. 

Vei observa că e o sumă considerabil mai mică decât cea pe 
care ai primit-o cu o lună în urmă. 

Drept completare, am luat legătura cu Departamentul de 
Contabilitate de la Centrul Medical Eastern Medical şi ţi-am 
achitat facturile restante. În felul acesta, acum eşti liber şi fără 
constrângeri, Johnny. Asta puteam face, şi am făcut-o - cu 
mare plăcere, trebuie să adaug. 

Susţii că nu poţi accepta banii. Eu spun că poți şi că-i vei 
accepta. Îi vei accepta, Johnny. Am aflat că eşti la Ft. 
Lauderdale£:. şi, dacă pleci de acolo, te voi găsi oriunde ai 
merge mai departe, chiar dacă vei hotări să fie vorba de Nepal. 
Poţi spune dacă vrei că-s un nemernic încăpățânat; eu mă văd 
mai degrabă în postura de „Hăitaşul Providenţei”. Nu vreau să 
te hăituiesc, Johnny. Mi-amintesc că mi-ai spus în ziua aceea 
să nu-mi sacrific fiul. Aproape că era să-l sacrific. Şi cum 
rămâne cu ceilalți? Optzeci şi unu de morți, mai mult de 
treizeci mutilați şi arşi. Mi-amintesc de Chuck spunând că 
poate reuşim să inventăm o poveste, să născocim o minciună 
sau ceva, iar eu spunând cu toată seriozitatea unui nerod 
irecuperabil: „N-o să fac asta, Chuck. Să nu-mi ceri să fac asta. 
“ Ei bine, ceva aş fi putut face. Asta mă bântuie. L-aş fi putut 
da măcelarului ăla de Carrick 3.000 de dolari să-i acopăr 
pierderea şi să-l fac să închidă localul în acea noapte. Fiecare 
viață ar fi însemnat cam 37 de dolari. Aşa încât, crede-mă 
când îți spun că nu vreau să te hâituiesc; sunt mult prea 
ocupat să mă hâituiesc pe mine, ca să mai am timp şi pentru 
altceva. Cred că voi face asta pentru destul de mulţi ani de 
acum înainte. Plătesc acum pentru că am refuzat să cred ceva 
ce nu puteam înţelege cu cele cinci simțuri ale mele. Şi te rog 
să nu crezi că facturile pe care ți le-am achitat şi cecul acesta 


pe care ţi-l trimit sunt doar nişte calmante pentru conştiinţa 
mea. Cu bani nu te poţi feri de fulger, şi banii nu pot nici pune 
capăt viselor rele. Banii aceştia sunt pentru Chuck, deşi el nu 
ştie de ei. 

Acceptă cecul şi te voi lăsa în pace. Asta-i afacerea. Trimite 
banii la UNICEF, dacă vrei, sau dă-i unui adăpost pentru 
hăâitaşii orfani, sau pierde-i pe toți la cursele de ponei. Nu-mi 
pasă. Doar să-i accepți. 

Regret că a trebuit să pleci atât de grăbit, dar cred că te 
înțeleg. Cu toții sperăm să te revedem curând. Chuck pleacă la 
Şcoala Pregătitoare de la Stovington în 4 septembrie. 

Johnny, acceptă cecul. Te rog. 

Toate cele bune, 

Roger Chatsworth 


1 septembrie 1977 

Dragă Johnny, 

Vrei să mă crezi că n-am de gând să renunţ la chestia asta? 
Te rog. Acceptă cecul. 

Salutări, Roger 


10 septembrie 1977 

Dragă Johnny, Charlie şi cu mine am fost amândoi foarte 
bucuroşi să ştim unde te găseşti şi a fost o uşurare să primim 
o scrisoare de la tine care să sune atât de natural şi de specific 
ție. A fost însă un singur lucru care m-a deranjat foarte tare, 
fiule. L-am sunat pe Sam Weizak şi i-am citit partea aceea din 
scrisoare despre frecvenţa din ce în ce mai mare a durerilor 
tale de cap. Te sfătuieşte să te duci la un doctor, Johnny, fără 
întârziere. Se teme să nu şefi format un cheag de sânge în jurul 
vechiului țesut cicatrizat. Aşa că asta mă sperie, şi-l sperie şi 
pe Sam. N-ai arătat niciodată cu adevărat sănătos după ce ţi-ai 
revenit din comă, Johnny, şi, când te-am văzut ultima dată, la 
începutul lui iunie, mi s-a părut că arăţi foarte obosit. Sam n-a 
spus-o, dar eu ştiu că el ar prefera să iei un avion de acolo din 
Phoenix şi să vii acasă şi să-i dai voie să aibă grijă de tine. În 
mod sigur nu te poți plânge de sărăcie acum! 


Roger Chatsworth m-a sunat de două ori şi eu i-am spus ce- 
am putut. Cred că spune adevărul când spune că nu vrea să-şi 
spele conştiinţa cu banii aceia sau că nu sunt o recompensă 
pentru că i-ai salvat viața fiului lui. Cred că mama ta ar fi spus 
că omul face penitenţă în singurul fel pe care-l ştie. În orice caz, 
i-ai acceptat şi sper că nu vorbeşti serios când spui că ai făcut- 
o doar pentru „a scăpa de el”. Cred că ai un caracter prea tare 
ca să faci ceva dintr-un asemenea motiv. 

Acum, îmi vine foarte greu să spun asta, dar voi încerca să 
fac tot ce pot. Te rog întoarce-te acasă, Johnny. Interesul 
reporterilor a secat din nou - te aud spunând: „ Oh, rahat, 
niciodată n-o să mai sece, nu şi după asta” şi bănuiesc că ai 
într-un fel dreptate, dar te şi înşeli. La telefon, domnul 
Chatsworth mi-a spus: „Dacă vorbiți cu el, încercați să-l faceți 
să înțeleagă că nici un mediu cu excepția lui Nostradamus n- 
afost altceva decât o minune de nouă zile. “ îmi fac multe griji 
pentru tine, fiule. Îmi fac griji că te învinuieşti pentru cei care 
au murit, în loc să te feliciți pentru cei care au trăit, pentru cei 
pe care i-ai salvat, pentru cei care se aflau la reşedinţa 
Chatsworth în acea seară. Îmi fac griji şi mi-e şi dor de tine. 
„Mi-e dor ca dracu' de tine”, după cum obişnuia să spună 
bunica ta. Aşa că, te rog, vino acasă cât poţi de repede. 

Tata 


P.S. Iți trimit articolele de ziar despre incendiu şi despre 
rolul pe care l-ai jucat tu acolo. Charlie le-a strâns. După cum 
vei vedea, ai avut dreptate că „toți cei care au fost la 
petrecerea aceea de peluză îşi vor vărsa sacul ziariştilor”. 
Presupun că articolele astea nu vor face decât să te supere şi 
mai tare, şi, dacă aşa va fi, aruncă-le pur şi simplu la gunoi. 
Dar ideea lui Charlie a fost aceea că te vei uita la ele şi-ţi vei 
spune: „N-a fost atât de rău cum mă aşteptam, îi pot face față. 
“ Sper că aşa se va întâmpla. 

Tata 


29 septembrie 1977 
Dragă Johnny, 


Am primit adresa de la tatăl tău. Cum e marele deşert 
american? Ai văzut vreo piele-roşie (ha-ha)? Ei bine, uite-mă-s 
aici la Şcoala Pregătitoare de la Stovington. Nu-i un loc atât de 
rău. Am o normă de şaisprezece ore. Chimia aprofundată e 
preferata mea, deşi nu-i mare brânză după cursul pe care l-am 
făcut la liceu. Întotdeauna am avut sentimentul că profesorul 
nostru de acolo, bătrânul Farnham Neînfricatul, ar fi fost mai 
fericit decât să predea, să-şi poată confecționa tot soiul de 
arme inimaginabile şi să arunce lumea în aer. La ora de 
engleză citim în aceste prime patru săptămâni trei scrieri de J. 
D. Salinger: De veghe în lanul de secară, Franny şi Zooey şi 
Dulgheri, înălțaţi grinda acoperişului. Îmi place mult cum 
scrie. Ne-a spus profesorul că încă mai trăieşte în N. H.:“*, dar 
că a renunțat la scris. Chestia asta mă scoate din minți. De ce 
ar vrea să renunţe cineva tocmai atunci când ţine-n mână cupa 
cea mare? Eh, asta-i. Echipa de fotbal american de aici e de-a 
dreptul nasoală, dar începe să-mi placă fotbalul european. 
Antrenorul spune că fotbalul european este pentru oamenii 
deştepţi, adevăratul gen de fotbal, iar fotbalul american este 
doar pentru nătărăi. Nu mi-am dat seama încă dacă are 
dreptate sau dacă e numai gelos. 

Mă întreb dacă ar fi ok să dau adresa ta unora dintre cei 
care au fost la petrecerea noastră de absolvire în seara aia. 
Vor să-ți scrie şi să-ți mulțumească. Una dintre ei e mama lui 
Patty Strachan, precis o ţii minte, cea care aproape a făcut pe 
ea când „neprețuita ei fiică” a leşinat la petrecerea de peluză 
în dup-amiaza aia. E de părere acum că eşti un tip în regulă. 
Apropo, nu mai sunt cu Patty. Eu, unul, la „vârsta mea 
fragedă” (ha-ha), nu prea mă descurc cu relațiile la distanță, 
iar Patty merge la Vassar, după cum probabil că te aşteptai. 
Eu am întâlnit chiar aici o puicuţă sexy. 

Ei bine, scrie-mi când ai timp, omul meu. Tata a lăsat să se 
înțeleagă că eşti de-a dreptul „ dat peste cap” din cine ştie ce 
motiv pe care eu nu-l înțeleg, din moment ce mie mi se pare că 
ai făcut tot ce ai putut să iasă lucrurile bine. Se înşela tata, nu-i 
aşa, Johnny? Nu eşti de fapt dat peste cap, nu? Te rog să-mi 
scrii şi să-mi spui că eşti ok, îmi fac griji pentru tine. Te 


pufneşte râsul, nu-i aşa, vechea frază a lui Alfred E. Neuman': 
cu „ îmi fac griji pentru tine”, dar chiar îmi fac. 

Când îmi scrii, spune-mi de ce are întotdeauna Haulden 
Caulfield aerul ăla atât de sumbru când el nici măcar nu-i 
negru. 

Chuck 


P.S. Numele puicuței sexy e Stephanie Wyman şi deja am 
făcut-o să-i placă Something Wicked This Way Comes. li mai 
place şi-o formație de punk-rock numită The Ramones, ar 
trebui să-i auzi, sunt bestiali. 


17 octombrie 1977 

Dragă Johnny, 

Bun, aşa-i mai bine, pari ok. Am râs de-am făcut pe mine 
despre slujba pe care o ai la Departamentul Lucrărilor Publice 
din Phoenix. N-am nici un pic de compasiune pentru tine c-ai 
făcut insolație după ce eu însumi am participat la patru meciuri 
de fotbal în calitate de membru al echipei Stovington Tigers. 
Antrenorul probabil că are dreptate: fotbalul american este 
numai pentru nătărăi, cel puțin unde mă aflu eu acum. 
Recordul nostru e de 1 la 3 şi, în meciul pe care l-am câştigat, 
eu am marcat trei eseuri, am reuşit să-mi hiperventilez 
prosteşte plămânii şi mi-am pierdut cunoştinţa. Am speriat-o 
pe Steff până-n măduva oaselor (ha-ha). 

Am întârziat să-ți scriu ca să-ți pot răspunde la întrebarea 
despre ce părere au Babacii despre Greg Stillson, acum că e 
„pe poziție”. Am fost acasă săptămâna trecută şi-o să-ți zic tot 
ce ştiu. Întâi l-am întrebat pe tata şi mi-a spus: „ Mai e Johnny 
interesat de tipul ăsta? “ Eu am spus: „ Şi-a demonstrat 
incontestabilul prost gust dorind să afle părerea ta. * După 
care, tata s-a dus la mama: „ Vezi, şcoala pregătitoare îl 
transformă într-un impertinent. Ştiam c-are să se întâmple 
asta.” 

Ei bine, ca să scurtez povestea, cei mai mulţi sunt destul de 
surprinşi de cât de bine se descurcă Stillson. Tata a spus: 
„Dacă ar trebui ca cetățenii dintr-un anumit district să-i dea 


calificative celui care-i reprezintă în Congres referitor la cât de 
bine s-a descurcat în primele 10 luni, Stillson ar primi în 
majoritate Bine, plus un Foarte Bine pentru cum i-a aranjat lui 
Carter propunerea legislativă pentru gestionarea fondurilor la 
energia electrică şi pentru cum şi-a aranjat propria sa 
propunere legislativă, cea cu privire la instituirea unui preț 
maximal pentru petrolul folosit la încălzire. Şi încă un Foarte 
Bine pentru strădanie.” Mi-a spus tata să-ți zic că poate s-a 
înşelat când a spus că Stillson e nebunul satului. 

Alte păreri ale celor cu care am discutat când am fost acasă: 
celor de pe-aici le place că nu se îmbracă în costum de 
afacerist. Doamna Jarvis care ţine Quik-Pik (scuze pentru 
ortografie, omule, dar aşa-i zice) crede că Stillson se teme de 
„problemele cele mari”. Henry Burke, care ţine The Bucket - 
taverna aia infectă din centru - crede că Stillson a făcut „ o 
treabă a dracu' de bună-bună “. Aproape toate celelalte păreri 
sunt asemănătoare. Pun în balanță ce a făcut Stillson cu ce nu 
a făcut Carter, cei mai mulți dintre ei sunt foarte dezamăgiți de 
el şi-şi trag palme în oglindă că l-au votat. l-am întrebat pe 
câțiva dacă nu-i îngrijorează faptul că motocicliştii ăia încă mai 
sunt prin zonă şi că tipul ală, Sonny Elliman, încă-i mai 
serveşte lui Stillson ca ajutor. Nici unul dintre ei n-a părut 
foarte deranjat. Tipul care ține Record Rock, mi-a explicat 
astfel situaţia: „Dacă Tom Hayden poate renunţa la droguri şi 
dacă Eldridge Cleaver îl poate găsi pe lisus, de ce să nu poată 
şi nişte motoci-clişti să treacă de partea oficialităților? Iartă şi 
uită.” 

Aşadar, asta e. Ti-aş mai scrie, dar am antrenament la 
fotbal. Săptămâna asta suntem programați să ne bată măr cei 
de la Barre Wildcats. Sper numai să supraviețuiesc sezonului 
ăstuia. Ai grijă de tine, omul meu. 

Chuck 


Din New York Times, 4 martie 1978: 

AGENT FBI, ASASINAT ÎN OKLAHOMA Special - Edgar 
Lancte, 37 de ani, agent aflat de zece ani în slujba FBI-ului, se 
pare că a fost asasinat noaptea trecută într-un garaj public 


din Oklahoma City. Poliția spune că maşina sa a explodat, 
datorită unei dinamite conectate la contactul de bord, în 
momentul în care acesta a răsucit cheia. Execuţia aceasta în 
stil mafiot seamănă cu metoda folosită în urmă cu doi ani 
pentru a-l omori pe reporterul de investigaţii Don Bolles în 
Arizona, însă ofițerul FBI William Webster nu a vrut să facă 
nici o speculație cu privire la o posibilă legătură dintre cele 
două cazuri. Domnul Webster nu a vrut nici să confirme şi 
nici să infirme faptul că domnul Lancte investiga posibilele 
legături ale unor politicieni locali cu o serie de afaceri dubioase 
cu terenuri. 

Se pare că misterul învăluie tocmai această ultimă 
însărcinare a domnului Lancte; o sursă din Ministerul de 
Justiție pretinde că domnul Lancte nu investiga nici pe 
departe posibile fraude în afaceri cu pământ, ci o problemă de 
siguranță națională. 

Domnul Lancte s-a alăturat Biroului Federal de Investigaţii 
în 1968 şi... 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 
1 


Caietele din sertarul biroului lui Johnny se înmulțiră de la 
patru la cinci şi, până în toamna lui 1978, la şapte. În toamna 
lui 1978, în scurtul interval dintre morţile a doi papi, Greg 
Stillson devenise o ştire de importanţă naţională. 

Fusese reales fără probleme în Camera Reprezentanţilor şi, 
în vreme ce tendința generală era spre conservatorism, el 
înființase Partidul Noua Americă. Şi mai uluitor, mai mulți 
membri din Cameră renunțaseră la crezul partidului lor de 
origine şi se „coalizaseră”, cum îi plăcea lui Greg să se 
exprime. Cei mai mulți dintre ei nutreau convingeri foarte 
asemănătoare, convingeri pe care Johnny le definise ca 
superficial-liberale în ceea ce privea problemele domestice şi 
moderat spre foarte conservatoare în privința problemelor de 
politică externă. Nici măcar unul dintre ei nu-l susținuse pe 


Carter în timpul tratativelor cu privire la canalul Panama. lar 
când căutai puţin dincolo de pojghița lor liberală în privința 
chestiunilor de politică internă, descopereai că sunt, de 
asemenea, destul de conservatori. Partidul Noua Americă voia 
să-i treacă prin ciur şi dârmol pe marii traficanţi de droguri, 
voia să dea frâu liber cârmuitorilor oraşelor, fie să-şi scufunde 
comunitatea, fie s-o învețe să înoate („Nu e nevoie ca un 
sărman producător de lactate să subvenționeze programele de 
dezintoxicare ale New Yorkului prin taxele pe care le plăteşte”, 
proclamase Greg), voia o scădere drastică a ajutorului social 
acordat prostituatelor, codoşilor, boschetarilor şi celor cu 
cazier penal, voia o reformă rapidă şi cuprinzătoare, în sens 
descrescător, a sistemului de impozitare aplicat câtor mai 
multe servicii sociale. Toate acestea erau snoave vechi, dar 
Partidul Noua Americă al lui Greg le rostise pe-un ton nou şi 
plăcut. 

Şapte congresmeni şi doi senatori intrară în partid înainte 
de începerea campaniei electorale. Şase dintre congresmeni şi 
amândoi senatorii fură realeşi. Din nouă, opt fuseseră 
republicani a căror bază electorală se redusese până aproape 
la inexistență. Intrarea lor într-un alt partid şi faptul că 
fuseseră imediat realeşi, mişcare isteață din partea lor, se 
dovedise un truc mai bun ca acela care urmase după vorbele: 
„Lazăre, vino afară!” 

Unele voci spuneau deja că Greg Stillson poate deveni o 
forță demnă de luat în considerare, şi asta nici măcar în foarte 
mult timp. Nu reuşise să trimită deşeurile radioactive ale 
lumii pe Jupiter şi în corola de sateliți a lui Satura, dar 
reuşise să pună pe fugă doi dintre ticăloşi - unul dintre ei fiind 
un congresman care-şi scotea mălaiul dintr-o funcție ascunsă 
de partener la o afacere oneroasă cu parcări, iar celălalt fiind 
un consilier prezidenţial cu înclinații puternice spre barurile 
pentru homosexuali. Propunerea sa legislativă cu privire la 
instituirea unui preț maximal pentru petrol demonstrase 
curajul şi larga lui viziune de viitor, iar felul grijuliu cu care o 
ajutase să treacă de la discuția pe grupuri parlamentare la 
votul final făcuse dovada unei viclenii de om calculat, venit de 


la ţară. Alegerile din o mie nouă sute optzeci erau prea 
devreme pentru Greg, iar 1984 era o şansă prea tentantă să-i 
reziste, dar, dacă reuşea să-şi păstreze cumpătul până în 
1988, dacă-şi consolida pe mai departe poziția în rândul 
electoratului şi dacă vânturile schimbării nu-şi modificau 
radical direcția, rupând aripile partidului său ce tocmai 
învățase să zboare, atunci, ei bine, orice era posibil. 
Republicanii se împrăştia-seră în mii de bucățele şi, 
presupunând că lui Carter i-ar urma la preşedinţie Mondale 
sau Jerry Brown, sau chiar Howard Baker, cine-i putea urma 
pe aceştia? Nici chiar 1992 n-ar fi un an prea îndepărtat 
pentru el. Era un bărbat relativ tânăr. Da, 1992 părea un an 
potrivit... 

În caietele lui Johnny se găseau mai multe caricaturi 
politice. În toate apărea rânjetul strâmb, infecțios al lui 
Stillson şi, în toate, acesta apărea cu casca de constructor pe 
cap. Într-una făcută de Oliphant, Greg, cu casca dată pe 
spate, apărea împingând chiar pe culoarul din mijloc al 
Camerei un butoi cu petrol pe care scria PREŢUL MAXIM. În 
față era Jimmy Carter, care se scărpina în cap, încurcat; nu se 
uita în direcția lui Greg, iar un posibil mesaj era acela că 
urma să fie doborât. Legenda spunea: FEREA DIN DRUMU! 
MEU, JIMMY! 

Casca. Casca îl deranja pe Johnny mai mult ca orice 
altceva. Republicanii aveau elefantul lor, democraţii aveau un 
măgar, iar Greg Stillson avea casca lui de constructor. În vise, 
lui Johnny i se părea uneori că Stillson poartă o cască de 
motociclist. lar uneori i se părea că e o cască de miner. 


2 


Într-un caiet separat ţinea tăieturile din ziare privitoare la 
incendiul de la Cathy's pe care i le trimisese tatăl lui. Le 
parcursese în repetate rânduri din motive pe care Sam, Roger 
sau chiar tatăl lui nu le-ar fi bănuit niciodată. UN MEDIU 
PREZICE INCENDIUL. „ŞI FIICA MEA AR FI MURIT”, SUSŢINE 
O MAMĂ ÎNLĂCRIMATĂ ŞI RECUNOSCĂTOARE (mama 


înlăcrimată şi recunoscătoare avută în vedere fusese mama lui 
Patty Strachan). Mediul Care a Rezolvat Crimele din Castle 
Rock Prezice un Incendiu Provocat de Fulger. NUMĂRUL 
MORȚILOR DE LA CATHY'S AJUNGE LA 90. JOHNY SMITH A 
PLECAT DIN NOUA ANGLIE, SPUNE TATĂL LUI. MOTIVUL 
REFUZĂ SĂ NI-L COMUNICE. Fotografii cu el. Fotografii cu 
tatăl lui. Fotografii cu accidentul acela de demult de pe Route 
6 din Cleaves Mills, de atunci când Sarah Bracknell fusese 
iubita lui. Acum, Sarah era o femeie în toată firea, mamă a doi 
copii, şi, în scrisoarea pe care i-o trimisese, Herb îi spusese că 
lui Sarah îi apăruseră câteva fire de păr cărunt. 1 se părea 
imposibil de crezut că el însuşi avea treizeci şi unu de ani. 
Imposibil, dar adevărat. 

În jurul acestor tăieturi din ziare se aflau propriile sale 
însemnări, eforturile sale disperate de a-şi pune ordine în 
gânduri odată pentru totdeauna. 

Nimeni nu înțelesese adevărata semnificație a incendiului, 
implicaţiile pe care le avea pe o scară mai largă a lucrurilor, şi 
anume ce era de făcut în cazul lui Greg Stillson. 

Scrisese: „Trebuie să fac ceva în privința lui Stillson. 
Trebuie. Am avut dreptate cu incendiul la Cathy's şi am 
dreptate şi acum. Nu am absolut nici un dubiu. Stillson va 
deveni preşedinte şi va porni un război - sau va provoca un 
război prin simpla lui incompetenţă în funcția de preşedinte, 
ceea ce înseamnă acelaşi lucru. 

Întrebarea e: Cât de drastice să fie măsurile care trebuie 
luate? 

Să luăm Cathy's ca un caz de analiză. Aproape că mi se 
putea arăta totul sub forma unui semn divin; Dumnezeule, 
încep să gândesc ca mama, dar ăsta e adevărul. Bun, am ştiut 
că va avea loc un incendiu şi că vor muri oameni. A fost de 
ajuns asta să-i pot salva? Răspuns: n-a fost de ajuns să-i pot 
salvare toți, fiindcă oamenii nu cred pe deplin decât după 
consumarea faptului. Cei care au venit la reşedinţa 
Chatsworth în loc să meargă la Cathy's au fost salvați, dar e 
important de ţinut minte că R.C. n-a ţinut petrecerea la el 
acasă fiindcă a crezut în predicția mea. A spus-o foarte clar. A 


ținut el petrecerea pentru că şi-a spus că-mi va aduce liniştea 
sufletească. Mi-a... făcut pe plac. Mi-a dat dreptate doar după 
aceea. Mama lui Patty Strachan a crezut după aceea. După- 
după-după. Atunci era deja prea târziu pentru cei care au 
murit şi pentru cei care au suferit arsuri grave. 

Aşadar, întrebarea numărul 2: Aş fi putut schimba 
rezultatul? 

Da. Aş fi putut intra cu maşina în clădirea localului. Sau aş 
fi putut da foc chiar eu localului în acea după-amiază. 

Întrebarea numărul 3: Care ar fi fost consecinţele acestor 
acțiuni pentru mine? 

Închisoarea, probabil. Dacă aş fi apelat la soluția cu maşina 
şi clădirea ar fi fost lovită mai târziu de fulger, probabil c-aş fi 
avut un argument de adus în apărarea mea... nu, nu ţine. 
Datorită unor experiențe deja banalizate, s-ar putea ca 
oamenii să accepte existența unei puteri metapsihice, însă 
legea cu siguranță nu acceptă aşa ceva. Acum îmi spun că, 
dacă ar trebui să retrăiesc totul, aş face unul din lucrurile de 
mai sus şi nu mi-ar păsa ce consecinţe ar avea asupra mea. E 
posibil să nu fi avut eu însumi încredere în propria mea 
predicție? 

Problema cu Stillson e oribil de asemănătoare în toate 
privinţele, cu excepţia că, slavă Cerului, am cu mult mai mult 
timp la dispoziție. 

Aşadar, înapoi la început. Nu vreau ca Greg Stillson să 
devină preşedinte. Cum pot schimba asta? 

1. Mă întorc în New Hampshire şi mă «coalizez», cum zice el. 
Încerc să bag zâzanie în Partidul Noua Americă. Încerc să-l 
sabotez pe el. E destul gunoi sub covor. Poate reuşesc să scot 
câtva la iveală. 

2. Angajez pe altcineva să facă treaba asta murdară. Mi-au 
mai rămas destui bani de la Roger să angajez pe cineva 
priceput. Pe de altă parte, am sentimentul că şi Lancte a fost 
destul de priceput. lar Lancte e mort. 

3. Să-l rănesc sau să-l schilodesc. Aşa cum l-a schilodit 
Arthur Bremmer pe Wallace, aşa cum cine-ştie-cine l-a 
schilodit pe Larry Flynt”. 


4. Să-l omor. Să-l asasinez. 

Acum, câteva dintre inconveniente. Prima variantă nu e 
destul de sigură. S-ar putea să mă trezesc nefăcând altceva 
decât să mă las bătut, aşa cum a făcut Hunter Thompson 
când se documenta pentru prima lui carte, cea despre gaşca 
de motociclişti Hell's Angels”. Mai rău chiar, tipul ăsta, 
Elliman, s-ar putea să mă ţină minte de la mitingul din 
Trimbull. Nu e oare mai mult sau mai puţin o practică 
frecventă să ţii un dosar cu cei care ar putea reprezenta un 
pericol pentru oamenii tăi? Nu m-ar surprinde să aflu că 
Stillson plăteşte un tip a cărui singură sarcină să fie de a ţine 
la zi dosarele cu persoanele dubioase şi nerozii. Unde, cu 
siguranță, mă încadrez şi eu. 

Mai e apoi a doua variantă. Ce mă fac dacă a ieşit deja 
toată mizeria la iveală? Dacă Stillson şi-a stabilit deja ținta 
aspirațiilor sale politice - şi toate acţiunile sale par să indice 
acest lucru -, s-ar putea să-şi fi curățat deja dosarul. Şi încă 
un lucru: mizeria de sub covor e doar atât de mizerabilă cât 
vrea presa s-o facă să pară, iar presa îl iubeşte pe Stillson. 
Stillson o cultivă. Intr-un roman, probabil că m-aş transforma 
într-un detectiv particular şi aş «da de drojdia în care dospeşte 
el», dar tristul adevăr e că n-aş şti de unde să încep. Mi-aţi 
putea spune că abilitatea mea de-a «citi» oamenii, de a găsi 
lucruri pierdute (ca să-l citez pe Sam), mi-ar da un punct de 
pornire. Dacă aş putea afla ceva despre Lancte, mi-ar fi de- 
ajuns. Dar nu e oare probabil că Stillson îi dă în sarcină genul 
ăsta de lucruri lui Sonny Elliman? Şi nici măcar nu pot fi 
sigur, în pofida suspiciunilor mele, că Edgar Lancte încă mai 
era pe urmele lui Stillson când a fost omorât. E posibil să-l 
înfund pe Sonny Elliman şi, totuşi, să nu-l termin pe Stillson. 

În concluzie, a doua variantă pur şi simplu nu este destul 
de sigură. Riscurile sunt enorme, atât de enorme, încât nici nu 
îndrăznesc să mă gândesc prea des la «imaginea de 
ansamblu». De fiecare dată îmi provoacă o migrenă al naibii de 
cruntă. 

M-am gândit în clipele mele de curaj maxim chiar să încerc 
să-l droghez aşa cum a păţit-o personajul pe care l-a jucat 


Gene Hackman în Filiera franceză II, sau să-i iau mințile cu 
LSD turnat în sucul său Dr. Pepper sau în ce altceva bea el. 
Dar asta nu-i decât o fabulație din filmele polițiste. Porcării 
scornite de Gordon Liddy%. Dificultăţile sunt atât de mari, 
încât această «variantă» nici măcar nu merită adusă în 
discuţie. Poate că l-aş putea răpi. La urma urmei, tipul nu-i 
decât un membru în Camera Reprezentanţilor. Nu ştiu de 
unde să fac rost de heroină sau de morfină, dar pot lua o 
mulțime de LSD chiar de la Larry McNaughton, din bătrânul 
şi bunul Departament al Lucrărilor Publice din Phoenix. Ăsta 
are pastile pentru orice chestie. Ce mă fac însă (dacă suntem 
gata să presupunem cele de mai sus) dacă pur şi simplu se va 
bucura de excursi(ile)a ast(e)a? 

Să-l împuşc şi să-l schilodesc? Poate c-aş putea şi poate că 
nu. Dacă circumstanţele ar fi propice, cred că aş putea - cum 
a fost mitingul din Trimbull. Să presupunem c-o fac. După 
ceea ce s-a întâmplat în Laurel, George Wallace n-a mai fost 
niciodată o adevărată forță politică. Pe de altă parte, FDR'* a 
condus operațiunile militare din scaunul cu rotile şi chiar a 
transformat handicapul acesta într-un avantaj. 

Aşa că mai rămâne doar asasinarea, Jocul cel Mare. Asta e 
singura variantă sigură. Nu poţi candida la preşedinţie în 
calitate de cadavru. 

Asta dacă am tăria să apăs pe trăgaci. 

Şi dacă o am, care ar fi consecințele pentru mine? 

După cum spune Bob Dylan: «lubito, chiar trebuie să mă- 
ntrebi asta?» 

Mai erau o mulțime de alte însemnări şi notițe, dar singura 
cu adevărat importantă era scrisă îngroşat şi în jurul ei 
Johnny trăsese atent laturile unei casete: „Dacă numai crima 
se dovedeşte a fi singura alternativă? Şi dacă voi găsi curajul 
să apăs trăgaciul? Să ucizi e, totuşi, un lucru rău. Crima e un 
lucru rău. Crima e un lucru rău. Poate că mai există totuşi o 
soluție. Slavă Cerului că mai sunt ani buni până atunci.” 

Pentru Johnny, însă, nu mai erau. 

La începutul lunii decembrie a anului 1978, la scurtă vreme 
după ce un alt congresman, Leo Ryan din California, fu 


împuşcat mortal pe un aeroport din mijlocul junglei, într-o 
țară din America de Sud numită Guyana, Johnny Smith 
descoperi că timpul său expirase aproape complet. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 
1. 


La ora 2:30 în după-amiaza zilei de 26 decembrie 1978, Bud 
Prescott servi un bărbat tânăr, înalt, cam buimăcit, cu părul 
pe jumătate încărunțţit şi cu ochii profund injectaţi. Bud era 
unul dintre cei trei vânzători care lucrau în a doua zi de 
Crăciun la magazinul de articole sportive de pe 4,h Street din 
Phoenix şi în acea zi nu făcuse altceva decât să schimbe 
bunuri cumpărate înainte de Crăciun drept cadou, celor care 
le primiseră - tipul acesta, însă, era un client în adevăratul 
înţeles al cuvântului. 

Ii spusese că voia să cumpere o puşcă de calitate, uşoară, 
cu încărcare manuală. Bud îi arătă mai multe modele. A doua 
zi de Crăciun era o zi în care nu se prea vindeau arme; când 
îşi cumpăra cineva arme de Crăciun, foarte puţini voiau mai 
târziu să le schimbe pe altceva. 

Tipul acesta le examina pe toate cu atenţie şi se hotări într- 
un sfârşit asupra unui Remington 700, de calibru 43, o puşcă 
foarte frumoasă, cu recul slab şi cu ţintă bună. Semnă în 
registrul de cumpărare a armelor cu numele de John Smith, 
iar Bud îşi spuse: De-am văzut cândva un extraterestru în viața 
mea, ăla de colo-i unu. „John Smith” plăti cu bani gheaţă - 
scoase bancnotele de douăzeci de dolari chiar din portmoneul 
doldora de bani. Luă arma chiar peste tejghea. Bud, dorind să- 
| cicălească puțin, îi spuse că-i poate încrusta inițialele pe 
magazia puştii fără nici un ban în plus. „John Smith” scutură 
din cap imperceptibil. 

Când părăsi „Smith” magazinul, Bud observă că acesta 
şchiopăta pronunţat. Nu-mi va fi deloc greu să-l recunosc pe 
tip altă dată, îşi spuse el, cu şchiopătatul ăla şi cu cicatricele 
care-i urcă şi-i coboară pe gât. 


2 


La ora 10:30 în dimineaţa zilei de 27 decembrie, un bărbat 
costeliv care umbla şchiopătat intră în sediul reprezentanței 
Office Supply Inc. din Phoenix şi-l aborda pe Dean Clay, care 
era vânzător acolo. Clay spuse mai târziu că observase în ochii 
bărbatului ceea ce mama lui numea o „privire-țintă”. Clientul 
spuse că doreşte să cumpere o servietă diplomat mare şi 
cumpără într-un sfârşit o piesă frumoasă din piele de vacă, 
cea mai bună din acea categorie, la prețul de 149,95 dolari. lar 
bărbatul care şchiopăta se achită de sumă, plătind în 
bancnote de douăzeci. Întreaga tranzacţie, de la privit la 
cumpărat, nu îi luă mai mult de zece minute. Individul ieşi din 
magazin şi o luă la dreapta, către centrul oraşului, iar Dean 
Clay nu-l mai văzu după aceea decât într-o fotografie 
publicată în ziarul Sun care apărea în Phoenix. 


3 


Mai târziu în aceeaşi după-amiază, un bărbat înalt cu 
părul pe jumătate cărunt se apropie de fereastra în spatele 
căreia se afla Bonita Alvarez la terminalul gării Amtrak din 
Phoenix şi se interesă cum poate călători de la Phoenix la New 
York cu trenul. Bonita îi arătă care sunt legăturile. El le 
urmări cu degetul, după care şi le notă într-un carnețel. O 
întrebă pe Bonnie Alvarez dacă-i poate rezerva un bilet de 
plecare pentru 3 ianuarie. Bonnie îşi mişcă degetele grațios 
peste tastele computerului şi-i spuse că poate. 

— Atunci, aşa să facem..., începu bărbatul înalt, după care 
ezită. Îşi duse o mână la cap. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— Focuri de artificii, spuse bărbatul înalt. 

Femeia le spuse poliţiştilor mai târziu că era sigură că asta 
spusese. Focuri de artificii. 

- Domnule? Vă simțiţi bine? 

— O migrenă, spuse el. Scuzaţi-mă. 


Încercă să zâmbească, dar efortul nu-i făcu fața trasă, 
tineresc-îimbătrânită, să arate mai bine. 

— Nu vreţi nişte aspirină? Am la mine. 

— Nu, mulțumesc. O să treacă. 

Ea îi scrise biletele şi-i spuse că va ajunge la Gara Centrală 
din New York pe 6 ianuarie, la mijlocul după-amiezii. 

- Cât face? 

Femeia îi răspunse şi adăugă: 

— Plătiţi pe loc sau cu cartea de credit, domnule Smith? 

- Pe loc, spuse el şi scoase banii din portmoneu - o mână 
întreagă de bancnote de douăzeci şi de zece. Femeia îi numără, 
îi dădu restul, chitanța, biletele. 

- Trenul pleacă la 10:30 dimineaţa, domnule Smith, spuse 
ea. Vă rog să fiți aici, gata de urcare la ora 10:10. 

- Bine, spuse el. Mulţumesc. 

Bonnie îi oferi zâmbetul ei larg, profesionist, dar domnul 
Smith deja se întorcea cu spatele. Chipul lui era foarte palid, 
iar lui Bonnie i se păru că bărbatul îndură dureri foarte mari. 

Era foarte sigură că spusese focuri de artificii. 


4 


Elton Curry era conductor pe cursa Amtrak de la Phoenix la 
Salt Lake. Bărbatul înalt îşi făcu prompt apariţia la 10:10 în 
dimineața zilei de 3 ianuarie, iar Elton îl ajută să urce scările 
în vagon, fiindcă şchiopăta destul de rău. Ducea cu el într-o 
mână o geantă de voiaj cadrilată, veche, decolorată şi roasă pe 
la colţuri. În cealaltă mână ducea o servietă diplomat nou- 
nouță, din piele de vacă. Ducea servieta ca şi când ar fi fost 
destul de grea. 

- Vă pot ajuta cu geanta, domnule? întrebă Elton, 
referindu-se la servieta diplomat, însă pasagerul îi înmâna 
geanta de voiaj, o dată cu biletul. 

— Nu, biletul îl voi lua după ce pornim la drum, domnule. 

- Bine. Mulţumesc. 

Un tip foarte politicos, le spuse Elton Curry agenților FBI 
care-l chestionară mai târziu. Şi mi-a dat un bacşiş frumos. 


6 ianuarie 1979 fu o zi mohorâtă, acoperită de nori, în New 
York - ninsoarea ameninţă, dar nu căzu. Taxiul lui George 
Clements era parcat în fața Hotelului Biltmore, vizavi de Gara 
Centrală. 

Uşa se deschise şi intră un individ cu părul pe jumătate 
cărunt, care se mişca grijuliu şi uşor anevoie. Aşeză lângă el 
pe banchetă o geantă de voiaj şi o servietă diplomat, închise 
uşa, apoi îşi sprijini capul de spătarul banchetei şi-şi închise 
ochii pentru o clipă, ca şi când ar fi fost foarte, foarte obosit. 

— Unde mergem, prietene? întrebă George. Clientul lui se 
uită la o bucată de hârtie. 

- Terminalul Port Authority, spuse el. George demară 
maşina. 

— Eşti puţin cam palid, prietene. Aşa arăta şi cumnatul meu 
când avea crize de fiere. Ai şi tu pietre la fiere? 

— Nu. 

- Cumnatul meu, el spune că pietrele la fiere dor mai rău ca 
orice. Poate cu excepţia pietrelor la rinichi. Ştii ce i-am spus? 
I-am spus că-i plin de gogoşi. Andy, i-am spus, eşti un tip 
minunat, te iubesc, dar eşti plin de gogoşi. Ai avut vreodată 
cancer, Andy? zic eu. Îl întreb, ştii, dacă a avut cândva cancer. 
Adică, toată lumea ştie că canceru-i cel mai rău. - George se 
uită îndelung în oglinda retrovizoare. - Te-ntreb sincer, 
prietene... te simţi bine? Fiindcă, să ţi-o zic pe a' dreaptă, arăţi 
ca moartea scoasă de la naftalină. 

Pasagerul răspunse: 

- Sunt bine. Mă gândeam la... O altă cursă cu taxiul. Cu 
mai mulți ani în urmă. 

- O, bine, spuse George înțelept, de parcă ar fi ştiut exact 
despre ce vorbea individul. 

Ei bine, New Yorkul era plin de ţicniți, faptul ăsta nu putea 
fi negat. 

După această scurtă pauză de gândire, continuă să 
vorbească despre cumnatul lui. 


6 


- Mami, i-e rău lu' nenea? 

— Şsş. 

- Mda, da' nu i-e? 

— Linişte, Danny. 

Femeia zâmbi bărbatului de dincolo de culoarul din mijloc 
al autocarului Greyhound, un zâmbet care cerea scuze, un 
zâmbet care spunea: „copiii vorbesc vrute şi nevrute, nu-i aşa”, 
însă bărbatul părea că nu auzise. Sărmanul de el arăta într- 
adevăr bolnav. Danny nu avea decât patru ani, dar avea 
dreptate în privința asta. Bărbatul se uita inexpresiv pe geam 
la ninsoarea care începuse să cadă la puţină vreme după ce 
trecuseră granița în Connecticut. Era mult prea palid, mult 
prea slab şi, de sub gulerul hainei, îi ieşea o cicatrice hidoasă 
de Frankenstein, care-i ajungea chiar până sub maxilar. Ca şi 
când încercase cineva să-i ia capul de pe umeri într-un trecut 
nu prea îndepărtat - încercase şi aproape că reuşise. 

Autocarul Greyhound se îndrepta spre Portsmouth, New 
Hampshire, şi avea să ajungă la 9:30 seara, dacă nu avea să-i 
îngreuneze ninsoarea drumul. Julie Brown şi fiul ei mergeau 
în vizită la mătuşa Juliei şi, ca de obicei, hârca aia bătrână îl 
va răstăța până la Dumnezeu - iar lui Danny nu-i trebuia 
mult să ajungă acolo. 

- Vreau să merg să-l văd. 

— Nu, Danny. 

— Vreau să văd dacă-i bolnav. 

- Nu! 

- Mda, da' dacă-i pe moa te, mami? 

Ochii lui Danny străluciră puternic la gândul acestei 
eventualități uluitoare. 

- Poate să moa'ă chiar acu'! 

- Taci, Danny. 

— Hei, domnu"! strigă Danny. Mo'i sau ceva? 

- Danny, închide gura! şopti Julie răspicat, obrajii arzându-i 
de ruşine. 

Atunci, Danny începu să plângă, nu orice plânset, ci acel 
smiorcăit răsfățat, de nu-pot-face-cum-vreau-eu, care-o făcea 
întotdeauna să-i vină să-l apuce şi să-l ciupească de braţe 


până ce el chiar avea un motiv pentru care să plângă. În astfel 
de momente, când călătorea spre seară cu autocarul printr-o 
altă furtună de zăpadă nesuferită, cu fiul ei, care se smiorcăia 
alături, îşi dorea ca propria ei mamă s-o fi sterilizat cu mulți 
ani înainte ca ea să ajungă la vârsta liberei alegeri. 

Acela fu momentul în care bărbatul de dincolo de culoar îşi 
întoarse capul şi-i zâmbi - un zâmbet obosit, schimonosit de 
durere, dar chiar şi aşa destul de dulce. Observă că ochii lui 
erau îngrozitor de injectaţi, de parcă ar fi plâns. Încercă să-i 
răspundă, dar zâmbetul i se păru fals şi nelalocul lui. Ochiul 
acela stâng, roşu - şi cicatricea care-i străbătea gâtul - făcea 
ca jumătatea aceea a feței lui să arate sinistră şi neplăcută. 

Speră ca bărbatul de dincolo de culoar să nu meargă chiar 
până în Portsmouth, dar, după cum reieşi, acolo mergea. Îl 
observă în treacăt în terminal, pe când bunica îl prindea în 
brațe pe Danny, care chicotea de fericire. II văzu şchiopătând 
spre uşile terminalului, într-o mână cu o geantă de voiaj 
roasă, într-alta cu o servietă diplomat nouă. Şi, preț deo 
singură clipă, simţi un fior îngrozitor străbătându-i spinarea. 
Era de fapt ceva mai grav ca un şchiopătat - era mai aproape 
de o înaintare împleticită cu capul înainte. Însă era ceva 
implacabil în acea înaintare, le spuse ea mai târziu poliţiştilor 
de la secția de poliție statală a New Hampshire-ului. Era de 
parcă ştia cu precizie unde mergea şi nimic nu avea să-l 
oprească să ajungă acolo. 

După aceea, bărbatul ieşi afară în întuneric şi ea îl pierdu 
din vedere. 


7 


Timmesdale, New Hampshire, e un oraş mic la vest de 
Durham, chiar la intrarea în cel de-al treilea district legislativ. 
E ţinut în viață de cea mai mică dintre Morile Chatsworth, 
care se ridică asemenea unui căpcăun de cărămidă, murdar 
de funingine, pe marginea Râului Timmesdale. Singura lui 
pretenție modestă la nemurire (potrivit Camerei de Comerţ din 


oraş) este că a fost primul oraş din New Hampshire în care s-a 
introdus iluminatul stradal electric. 

Într-o seară de la începutul lunii ianuarie, un tânăr cu 
părul încărunţit prematur care şchiopăta intră în Taverna 
Timmesdale, singura bodegă a locului. Dick O'Donnell, 
proprietarul, servea la bar. Localul era aproape gol, fiindcă era 
mijlocul săptămânii şi, din nord, se pregătea să vină încă o 
furtună de zăpadă. Cinci sau şapte centimetri se depuse-seră 
deja pe jos şi mai urmau şi alții. 

Bărbatul care şchiopăta îşi scutură papucii, veni la bar şi 
comandă o bere Pabst. O'Donnell îl servi. Tipul mai bău două, 
trăgând de ele, uitându-se la televizorul de deasupra barului. 
Televizorul color funcţiona prost, aşa funcționa deja de vreo 
două luni, şi The Fonz“ arăta ca un vampir român 
îmbătrânit. O'Donnell nu-şi amintea să-l mai fi văzut pe tipul 
ăsta pe-aici. 

- Mai merge una? întrebă O'Donnell, revenind la bar după 
ce le servise pe cele două hoaşte din colt. 

- Încă una n-ar fi rea, spuse individul. Arătă cu degetul spre 
un loc de deasupra televizorului. - Bănuiesc că l-ai întâlnit. 

Era o variantă mărită şi înrămată a unei caricaturi politice. 
Îl întruchipa pe Greg Stillson, cu casca de constructor dată pe 
spate, dând brânci unui tip îmbrăcat în costum, în jos pe 
scările Parlamentului. Tipul în costum era Louis Quinn, 
congresmanul care fusese prins cu vreo paisprezece luni în 
urmă că îşi însuşise bani neaveniți din afacerea cu loturile de 
parcare. Caricatura era intitulată FĂCÂNDU-LE VÂNT şi, de-a 
curmezişul colțului, fusese însemnată cu un scris mâzgălit: 
Pentru Dick O 'Donnell, care ţine cel mai a dracu' bar din al 
treilea district! Continuă să torni în halbe, Dick - Greg Stillson. 

— Fii convins că l-am întâlnit, spuse O'Donnell. O ţinut şi un 
discurs aci-năuntru ultima oară cân' o candidat păntru 
Cameră. O fost afişe paste tot în oraş; vino-n Tavernă la două, 
sâmbătă dup-amiaza şi bea o bere de la Greg. Aia o fo' cea mai 
a dracu' de bună zi de cân' am afacerea asta. Oamenii o fo' 
vorba că poa' să bea numa' una de la Greg, da' iei o plătit totu' 
la sfârşit. Mai bine de-aşa nici că să poate, ce zici? 


— Mi se pare că-l consideri un tip al naibii de grozav. 

- Mda, aşa-i, spuse O'Donnell. L-aş pocni cu pumnii goi pe 
oricine ar zice altceva. 

— Păi, te cred pe cuvânt. - Individul aşeză trei monede de 
câte un sfert pe tejghea. - Bea una de la mine. 

- Bine-atunci. Nu mă deranjează. Mersi, dom-nu'...? 

- Johnny Smith mă numesc. 

— Atunci, bucuros de cunoştinţă, Johnny. Dicky O'Donnell, 
ăsta-s io. - îşi turnă o bere de la dozator. - Mda, Greg o făcut 
păntru partea asta dă New Hampshire mult bine. Şi-s o 
mulțime ăia care se tem s-o spună răspicat, da' io nu mă tem. 
lo o zic în gura mare. Într-o bună zi, Greg Stillson o să fie 
preşedinte. 

— Crezi asta? 

-— Cred, spuse O'Donnell, revenind la bar. New Hampshire 
nu-i dăstul dă mare să-l ţină pă Greg. E un politician dat 
naibii şi, zisă de mine, asta-nseamnă mult. Credeam că toți 
ăia dă la conducere nu-s altceva dăcât o adunătură dă 
şarlatani şi dă zgârie-brânză. Încă cred, da' Greg e-o excepţie 
dă la regulă. E un om dintr-o bucată. Dacă mi-ai fi zis acu 
cinci ani c-o să spun asta, ți-aş fi râs în nas. Aş zice că mai 
repede m-ai vedea citind poiezie, decât văzând ceva bun într- 
un politician. Da', blestemăţie, ăsta-i un om adevărat. 

Johnny spuse: 

— Cei mai mulți dintre oamenii de seama lui vor să-ți fie 
prieteni câtă vreme candidează, dar când şi-au câştigat locul îi 
doare-n cur până la următoarele alegeri. Eu, unul, sunt din 
Maine şi singura dată când i-am scris lui Ed Muskie, ştii ce- 
am primit? O scrisoare tipizată! 

- Ah, leah v-o trăbuit, spuse O'Donnell. Ce te-aştepţi dă la 
un leah? Ascultă, Greg să-ntoarce în district la fiecare sfârşit 
dă săptămână! Ţi să pare, aşa deci, că l-ar durea-n cur de noi? 

— La fiecare sfârşit de săptămână, hă? - Johnny sorbi din 
bere. - Unde? În Trimbull? în Ridgeway? în oraşele mari? 

— Are-un plan, spuse O'Donnell pe tonul reve-renţios al 
unuia care n-a fost niciodată în stare să-şi dea seama singur 
de cum decurg lucrurile. Cinşpe oraşe, de la alea mari ca 


Capital City, la astea mici ca Timmesdale şi Coorter's Notch. 
Mere-n fiecare săptămână în câte unu' pân' ce şi-o-ncheiat 
lista şi-apoi o ia din nou dă la capăt. Ştii cât îi de mare 
Coorter's Notch? Acolo-s opt sute dă suflete. Ce zici, aşa deci, 
de-un tip care plecă din Washington la sfârşit dă săptămână şi 
merge-n Coorter's Notch ca să-i îngheţe boaşele-ntr-o cameră 
friguroasă de conferințe? Ţi să pare că l-ar durea-n cur? 

- Nu, nu mi se pare, spuse Johnny cu sinceritate. Ce face 
când vine? Salută doar oamenii? 

- Nu, are câte-o cameră de conferințe în fiecare oraş. O 
rezervă sâmbăta păntru toată ziua. Intră acolo pe la zece 
dimineața şi oamenii pot veni să vorbească cu el. Să-i 
povestească gândurile lor, ştii tu. De au întrebări, el le 
răspunde. De nu le poate răspunde, să duce-napoi la 
Washington şi caută răspunsul! 

Bărbatul se uită triumfător la Johnny. 

- Când a fost ultima dată aici în Timmesdale? 

- Cu vreo două luni în urmă, spuse O'Donnell. 

Se duse la casa de marcaj şi scotoci printr-un morman de 
hârtii de lângă ea. Veni cu o tăietură din ziar care avea urechi 
de măgar şi o aşeză pe tejghea lângă Johnny. 

— Asta-i lista. Aruncă o privire şi vezi ce crezi. 

Tăietura era din ziarul din Ridgeway. Era acum destul de 
veche. Articolul purta titlul: STILLSON ANUNȚĂ ÎNFIINŢAREA 
„CENTRELOR DE REACȚIE”. Primul paragraf arăta de parcă 
fusese scos chiar din comunicatele de presă ale lui Stil-lson. 
Sub acest articol se găsea lista cu oraşele în care avea să-şi 
petreacă el sfârşiturile de săptămână, împreună cu zilele 
cuvenite. Nu urma să treacă prin Timmesdale din nou până la 
mijlocul lunii martie. 

— Cred că arată destul de bine, spuse Johnny. 

- Mda, aşa cred şi io. Mulţi cred asta. 

- După cum zice aici, trebuie să fi fost în Coorter's Notch 
tocmai weekend-ul trecut. 

- Corect, spuse O'Donnell şi râse. Bătrânul şi frumosul 
Coorter's Notch. Mai vrei o bere, Johnny. 


- Numai dacă bei şi tu una, spuse Johnny şi aşeză câţiva 
gologani pe tejghea. 

- Păi, nu mă deranjează deloc. 

Una dintre hoaşte vârâse nişte bani în tonomat şi Tammy 
Wynette, sunând bătrân şi obosit şi nefericit, începu să cânte 
„Stand By Your Man”. 

— Hei, Dick! croncăni cealaltă hoaşcă. Auzit-ai dă servire la 
masă pe-acilea? 

— Închide clapa! îi ţipă el ca răspuns. 

— Să te... FUT, strigă ea şi râse cotcodăcit. 

- La naiba, Clarice, ţi-am zis să nu mai zici cu-vântul-ăla- 
cu-fi în baru' mio! Ţi-am zis să... 

— O, încetează odată şi hai să bem nişte bere. 

— Le-urăsc pe pizdele alea bătrâne, îi şopti 

O'Donnell lui Johnny. Nu-s decât două lesbiane beţive, 
asta-s. Îs pe-aici de-o mie de ani şi nu m-aş mira de-ar trăi 
amândouă s-apuce să-mi scuipe mormântu'. E-o lume a 
dracu' dă ciudată uneori. 

- Da, este. 

— Scuză-mă, mă-ntore imediat. Am o fată care lucrează 
păntru mine, da' iarna nu vine dăcât vinerea şi sâmbăta. 

O'Donnell turnă două halbe de bere şi le duse la masă. Le 
spuse ceva şi Clarice îi răspunse „Să te... FUTN” şi râse din nou 
cotcodăcit. Aerul din speluncă era plin de fantomele 
hamburgerilor de-odi-nioară. Tammy Wynette cânta pârâit de 
pe-un disc vechi. Radiatoarele duduiau, împingând căldură 
stătută în încăpere, iar afară ninsoarea se usca pe geam. 
Johnny îşi masă tâmplele. Mai fusese în barul acesta: într-o 
sută de alte oraşe mici. Îl durea capul. Când îi strânsese mâna 
lui O'Donnell, ştiuse că proprietarul barului avea o corcitură 
de câine mare, pe care-l învățase să atace la comandă. 
Singurul lui vis măreț era ca, într-o noapte, un hoț să-i spargă 
localul, iar el să-şi poată asmuţi legal câinele şi să fie cu un 
hippie pervers şi drogat mai puţin în lume. 

Oh, atât de tare îl durea capul! 

O'Donnell se întoarse, ştergându-şi mâinile de şorț. Tammy 
Wynette termină de cântat şi fu înlocuită de Red Şovine, care 


voia să vorbească prin walkie-talkie cu Ursuleţțul Teddy. 

- Mersi încă o dată pentru pileală, spuse O'Donnell, 
umplând două halbe. 

- Plăcerea mea, spuse Johnny, încă studiind tăietura din 
ziar. La Coorter's Notch săptămâna trecută, la Jackson week- 
endul ăsta. De oraşul ăsta n-am auzit. Tre' să fie un oraş 
destul de mic, hă? 

- Nu-i decât un burg, confirmă O'Donnell. 

Aveau o stațiune dă schi acolo, da' o dat faliment, îs mulți 
şomeri pe-acolo. Se-ocupă puţin dă topitu' 

lemnului şi de-un pic de agricultură. Da' el trece şi pe-acolo, 
pe numele meu. Le vorbeşte. Le-ascultă necazurile. De unde 
eşti din Maine, Johnny? 

— Lewiston, minți Johnny. 

Articolul de ziar spunea că Greg Stillson se va întâlni cu cei 
interesați la primărie. 

- Cre' c-ai venit aci păntru schi, hă? 

- Nu, m-am lovit la picior cu câtva timp în urmă. Nu mai 
schiez. Sunt doar în trecere. Mersi că mi-ai dat să văd asta. - 
Johnny îi dădu înapoi fragmentul de ziar. - E destul de 
interesant. 

O'Donnell îl puse cu grijă iarăşi lângă celelalte hârtii. Avea 
un bar gol, un câine acasă care ataca la comandă şi pe Greg 
Stillson. Greg fusese în barul lui. 

Johnny descoperi că, brusc, îşi dorea ca Stillson să moară. 
Dacă talentul acesta era un dar de la Dumnezeu, atunci 
Dumnezeu era un lunatic periculos care trebuie oprit. Dacă 
Dumnezeu voia ca Greg Stillson să moară, de ce nu-l 
sugrumase cu cordonul ombilical înainte să se nască? De ce 
nu-l făcuse să se înece cu o bucată de carne? De ce nu-l 
electrocutase pe când acesta schimba postul de radio? De ce 
nu-l înecase pur şi simplu în piscină? De ce trebuia 
Dumnezeu să-l pună pe Johnny să-i facă treaba asta 
murdară? Nu era îndatorirea lui să salveze lumea, asta era 
îndatorirea psihopaţilor şi numai psihopațţii s-ar aventura să 
încerce s-o facă. Se hotări pe dată să-l lase pe Greg Stillson să 
trăiască şi pe Dumnezeu să-l scuipe în ochi. 


— Te simţi bine, Johnny? întrebă O'Donnell. 

- Hă? Mda, sigur. 

— Pentru-o clip-ai arătat ciudat. 

Chuck Chatsworth, spunând: Dacă nu, m-aş teme că toate 
milioanele alea de oameni pe care le-a ucis m-ar bântui până-n 
mormânt. 

- Visam cu ochii deschişi, cred, spuse Johnny. Vreau să ştii 
că mi-a făcut plăcere să beau cu tine. 

- Păi, acelaşi lucru-i valabil şi din partea mea, spuse 
O'Donnell, părând mulțumit. Mi-aş dori ca mai mulți dintre ăi 
ce trec pe-aici să simtă la fel. Trec pe-aci în drum spre 
stațiunile de schi, ştii asta? Spre locuri mai mari. Acolo-şi duc 
ei banii. De-aş şti că se-opresc, aş face localu' ăsta după plăcu' 
lor. Postere, ştii ce zic, de-alea cu Elveţia şi cu Colorado. Un 
şemineu. Aş umple tonomatu' cu discuri rock'n'roll şi nu cu 
muzică dă tot rahatu'. Mi-ar... ştii tu, mi-ar plăcea asta. - 
Ridică din umeri. - Nu-s un tip rău, la dracu'. 

- Sigur că nu, spuse Johnny, coborând de pe scaun şi 
gândindu-se la câinele antrenat să atace şi la mult-aşteptatul 
hoț hippie cu gust pentru droguri. 

— Atunci, spune-le prietenilor tăi că-s aici, zise O'Donnell. 

- Cu siguranţă, spuse Johnny. 

— Hei, Dick! strigă una dintre hoaşte. Auzit-ai dă servire cu 
zâmbetu' pe buze pe-acilea? 

—- Dă ce nu-ţi coşi gura? ţipă O'Donnell la ea, roşindu-se în 
obraji. 

- Să te... FUT! strigă Clarice înapoi şi râse cotcodăcit. 

Johnny ieşi tăcut afară, în furtuna care se pregătea. 


8 


Se cazase în Portsmouth la Hanul Holiday. Când se întoarse 
în acea seară, îi spuse celui de la biroul de primire să-i 
pregătească factura de ieşire pentru dimineață. 

În camera lui, se aşeză la pupitrul impersonal inscripționat 
cu sigla Hanului Holiday, scoase din sertar toate hârtiile şi 
apucă stiloul personalizat cu sigla Hanul Holiday. Îi pulsa 


capul, dar avea de scris nişte scrisori. Rebeliunea sa de 
moment - dacă într-adevăr asta fusese - trecuse. Afacerea sa 
neîncheiată cu Greg Stillson rămânea pe tapet. 

Am înnebunit, gândi el. Asta-i problema. Mi-am ieşit complet 
din minţi. Vedea acum titlurile din ziare. 

UN PSIHOPAT ÎMPUŞCĂ REP DE N.H. 

UN NEBUN ÎL ASASINEAZĂ PE STILLSON. 

O PLOAIE DE GLOANȚE ÎL RĂPUNE PE REPREZENTANTUL 
DE NEW HAMPSHIRE. 

Iar Inside View, desigur, va dansa în limbă de fericire. 

AUTO-PROCLAMATUL „PROFET” ÎL OMOARĂ PE STILLSON 

12 PSIHIATRI CELEBRI SPUN DE CE-A FĂCUT SMITH 
ACEST LUCRU. 

Cu o coloană alăturată scrisă, poate, de tipul ăla, Dees, 
despre cum îl amenințase Johnny că-şi ia arma „şi-mpuşc 
unul care mi-a călcat proprietatea”. 

O nebunie. 

Cheltuiala de spitalizare era plătită, însă această acțiune va 
lăsa în urmă o nouă factură, iar cel care va trebui s-o achite 
era tatăl lui. El şi cu noua lui soție vor trebui să-şi petreacă 
multe zile în lumina notorietății sale răsfrânte înapoi. Ei vor 
primi scrisorile furioase. Toţi cei pe care-i cunoscuse vor fi 
intervievaţi - familia Chatsworth, Sam, şeriful George 
Bannerman. Sarah? Ei bine, poate că nu vor ajunge chiar 
până la Sarah. La urma urmei, nu era ca şi când plănuia să-l 
împuşte pe preşedinte. Cel puţin, nu încă. Îs o mulțime ăia 
care se tem s-o spună răspicat, da' io nu mă tem. lo o zic în 
gura mare. Într-o bună zi, Greg Stillson o să fie preşedinte. 

Johnny îşi masă tâmplele. Migrena îl ataca în valuri mici, 
încete, şi nici una dintre frământările acestea nu avea să-i 
scrie scrisorile. Trase mai aproape de el prima foaie de hârtie, 
ridică stiloul şi scrise: 

Dragă tată. 

Afară, ninsoarea lovea fereastra cu sunetul acela uscat, 
nisipos care înseamnă că nu are de gând să se ţină de glume. 
Într-un sfârşit, stiloul începu să se mişte pe hârtie, încet la 
început, apoi prinzând viteză. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 
1 


Johnny urcă scările din lemn care fuseseră curățate de 
zăpadă şi presărate cu sare. Intră pe două uşi duble într-un 
foaier tapetat cu mostre de buletin de vot şi cu afişe ce 
anunțau o adunare extraordinară a membrilor comunității, 
care avea să se țină în Jackson la data de trei februarie. Mai 
era şi un afiş cu privire la vizita independentă a lui Greg 
Stillson şi o fotografie a Omului însuşi, cu casca de 
constructor dată pe spate, rânjind forțat cu jumătate de gură, 
cumsecade.  Rânjetul care spunea: „Pentru ei suntem 
cumsecade, nu-i aşa, leoparde?” Puțin spre dreapta uşii verzi 
care dădea chiar în sala de întruniri se afla un afiş la care 
Johnny nu se aşteptase, şi medita la el în tăcere, preţ de mai 
multe clipe, în vreme ce respirația îi ieşea albă printre buze. 
ASTĂZI, EXAMEN PENTRU CARNETUL DE ŞOFER, spunea 
afişul. Era lipit pe-un postament din lemn. SĂ AVEŢI 
DOCUMENTELE PREGĂTITE. 

Deschise uşa, intră în căldura amorțită împrăştiată de soba 
cu lemne şi văzu un polițist care şedea la un birou. Acesta 
purta o canadiană de schi descheiată. Pe tăblia biroului erau 
împrăştiate nişte hârtii şi, printre ele, mai era şi un aparat 
pentru verificarea acuității vederii. 

Polițistul ridică ochii spre Johnny, iar el simţi un gol în 
stomac. 

- Vă pot ajuta, domnule? 

Johnny duse mâna la aparatul de fotografiat care-i atârna 
la gât. 

— Păi, mă-ntrebam dacă pot să arunc puţin o privire prin 
jur, spuse el. Am fost trimis de revista Yankee să mă 
documentez. Facem un articol tematic despre arhitectura 
sălilor de congres din Maine, New Hampshire şi Vermont. 
Facem o mulțime de fotografii, chestii de-astea. 

- Daţi-i bătaie, spuse polițistul. Soţia mea citeşte tot timpul 
revista Yankee. Pe mine m-adoarme. 


Johnny zâmbi. 

— Arhitectura de Noua Anglie are o tendință spre... ei bine, 
rigiditate. 

— Rigiditate, repetă polițistul circumspect, apoi renunță la 
subiect. Următorul, vă rog. 

Un tânăr se apropie de biroul în spatele căruia şedea 
polițistul. Ii înmâna acestuia o foaie de examinare, polițistul o 
luă şi spuse: 

— Uitaţi-vă în obiectiv, vă rog, şi identificați semnele stradale 
şi semnalele pe care vi le voi arăta. 

Tânărul se uită în obiectivul aparatului. Polițistul 
suprapuse un şablon peste foaia de examinare a tânărului. 
Johnny avansa pe culoarul din mijloc al primăriei Jackson şi 
făcu o fotografie cu estrada din fată. 

— Semn de oprire, spuse tânărul în spatele lui. Următorul e 
un semn de cedare a trecerii... şi următorul e un semn de 
infotrafic... interzis la dreapta, interzis la stânga, aşa ceva... 

Nu se aşteptase să găsească un polițist în clădirea 
primăriei; nici măcar nu se deranjase să cumpere film pentru 
aparatul de fotografiat pe care-l folosea doar ca recuzită. Dar 
acum era, oricum, prea târziu să dea înapoi. Era vineri, iar, 
dacă lucrurile decurgeau normal, Stillson va fi aici mâine. Va 
răspunde la întrebări şi va asculta sugestiile cinstiților 
cetățeni din Jackson. Cu el va veni un alai destul de mare. 
Vreo doi asistenți, vreo doi consilieri - şi alți câţiva, destui, 
bărbaţi tineri în costume sobre şi jachete sport, bărbaţi care, 
nu cu mult timp în urmă, purtau jeanşi şi călăreau 
motociclete. Greg Stillson încă mai credea cu tărie în garda 
personală. La mitingul din Trimbull, aceştia purtaseră cu ei 
tacuri de biliard înjumătăţite. Acum purtau oare arme? Chiar 
atât de greu să-i fie unui membru în Camera Reprezentanților 
să facă rost de-un permis de port armă? Johnny credea că nu. 
Trebuia să joace totul pe o singură carte; va trebui s-o 
valorifice la maximum. Aşa că era important să inspecteze 
locul, să vadă şi să se hotărască dacă-l poate dobori pe 
Stillson aici înăuntru sau dacă e mai bine să aştepte în 


parcare, cu geamul de la maşină lăsat jos şi cu puşca în 
poală. 

Aşa că venise, şi aici era, analizând situaţia, în vreme ce un 
polițist de la circulaţie ţinea examinări pentru permisul de 
conducere la nici nouă metri distanţă de el. 

La stânga lui se afla un afişier şi Johnny îi făcu o fotografie 
cu aparatul său fără film - de ce, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu-şi mai răpise două minute să cumpere o rolă 
de film? Afişierul era acoperit cu anunțuri specifice unui oraş 
mic cu privire la cine festive cu iahnie de fasole, o viitoare piesă 
de teatru susținută de liceeni, informaţii despre înregistrarea 
câinilor şi, desigur, din nou informații despre Greg. Un bileţel 
spunea că primul ales al Jackson-ului căuta o persoană care 
să ştie să stenografieze, şi Johnny studie acest bilețel ca şi 
când l-ar fi interesat nespus de mult, în vreme ce mintea lui 
procesa altceva cu mare viteză. 

Desigur, dacă i se părea că-i e imposibil - ori şi numai 
riscant - să-l termine în Jackson, putea aştepta până 
săptămâna viitoare, când Stillson avea să reia întreaga 
mascaradă în oraşul Upson. Sau săptămâna de după aceea, 
în Trimbull. Sau săptămâna de după aceea. Sau niciodată. 

Săptămâna asta trebuia să fie. Mâine trebuia să fie. 

Fotografie imensa sobă cu lemne din colț şi-apoi se uită în 
sus. Acolo era un balcon. Nu... nu era tocmai un balcon; mai 
degrabă era o galerie cu balustradă la înălțimea şoldului, din 
şipci late, vopsite în alb, cu mici forme alambicate, 
diamantine, decupate decorativ în lemn. l-ar fi foarte uşor 
cuiva să se pituleze în spatele acelei balustrade şi să se uite 
prin acele decupaje. La momentul potrivit, acesta s-ar putea 
pur şi simplu ridica în picioare şi... 

— Ce fel de aparat e ăla? 

Johnny se uită în jur, convins că vorbise polițistul. Polițistul 
voia neapărat să-i vadă aparatul de fotografiat - şi-apoi va 
vrea să-i vadă actul de identitate - şi apoi totul se va sfârşi. 

Dar nu era vorba de polițist. Era vorba de tânărul care 
dăduse testul pentru carnetul de conducere. 


Avea în jur de douăzeci şi unu de ani, păr lung şi o privire 
plăcută, francă. Purta o haină din piele de căprioară şi jeanşi 
spălăciți. 

- Un Nikon, spuse Johnny. 

- Bun aparat, omule. Eu-s nebun după aparate de 
fotografiat. De când lucrezi pentru Yankee? 

- Ei bine, sunt liber profesionist, spuse Johnny. Uneori 
lucrez ceva pentru ei, alteori pentru Country Journal, alteori 
pentru Downest, aşa ceva. 

- Nimic la nivel naţional, cum ar fi People sau Life? 

- Nu. Cel puţin, nu încă. 

— Ce f-stop foloseşti pentru interior? 

Ce dracu-i un f-stop? 

Johnny ridică din umeri. 

— De-obicei după ureche. 

- După ochi, vrei să zici, spuse tânărul, zâmbind. 

— Corect, după ochi. 

Dispari, puştiule, te rog, dispari. 

— Şi pe mine mă tentează să devin liber profesionist, spuse 
tânărul şi zâmbi larg. Visul meu cel mare-i să fac o fotografie 
cândva cum e aia cu înălțarea steagului la Iwo Jima“!. 

- Am auzit că fotografia aia a fost regizată, spuse Johnny. 

- Da, poate. Poate. Dar e o fotografie clasică. 

Sau ce zici de prima fotografie a unui OZN aterizând pe 
pământ? Mi-ar plăcea să fac una ca aia. În orice caz, am un 
portofoliu cu tot soiul de fotografii făcute prin părțile astea. 
Cine-i persoana ta de contact la Yankee? Johnny începuse să 
transpire. 

- De fapt, ei m-au contactat pe mine pentru treaba asta, 
spuse el. A fost o... 

- Domnule Clawson, puteţi veni acum, spuse polițistul, 
părând lipsit de răbdare. Aş vrea să ne uităm împreună peste 
răspunsurile astea. 

- Hopa, vocea stăpânului, spuse Clawson. Ne vedem mai 
târziu, omule. 

Se grăbi înspre masa polițistului şi Johnny expiră într-un 
suspin tăcut, şoptit. Era timpul să iasă. Şi asta cât mai 


repede. 

Mai făcut vreo două-trei „fotografii”, doar ca să nu lase 
impresia că dă bir cu fugiţii, dar de-abia dacă îşi dădu seama 
la ce se uită prin obiectiv. Apoi plecă. 

Tânărul în haină din piele de căprioară - Clawson - uitase 
complet de el. Se părea că picase la testul scris. Schimba 
replici energice cu polițistul, care nu făcea decât să dea din 
cap. 

Johnny se opri pentru o clipă în holul de la intrare al 
primăriei. La stânga lui se afla garderoba. La dreapta lui se 
afla o uşă închisă. Încercă clanța şi descoperi că era descuiată. 
O scară îngustă ducea sus, în obscuritate. Acolo, desigur, se 
găseau de fapt birourile. Şi galeria. 


2 


Se cazase la Jackson House, un hotel mic şi plăcut situat pe 
strada principală. Fusese renovat cu gust şi probabil cu mulți 
bani, dar investiția va fi recuperată, trebuie să-şi fi spus 
proprietarii, datorită noii stațiuni de schi de la Jackson 
Mountain. Numai că stațiunea intrase în faliment şi, acum, 
hotelul mic şi plăcut de-abia mai subzista. Funcţionarul de 
noapte moțăia în fața unei ceşti cu cafea când ieşi Johnny, la 
ora patru, în dimineața zilei de sâmbătă, cu servieta diplomat 
în mână. 

Dormise puţin în noaptea aceea; aţipise pentru scurt timp 
şi dormise superficial după miezul nopţii. Visase. Era din nou 
anul 1970. Sosise bâlciul. 

EI şi cu Sarah se aflau în fața Roţii Norocului şi, din nou, el 
era încercat de senzaţia aceea de putere nebunească, fără 
limite. Simţea în nări mirosul cauciucului ars. 

- Haide, spuse o voce slabă în spatele lui, ador să-l văd pe 
tipu' ăsta încasând-o. 

Se întoarse şi-l văzu pe Frank Dodd, îmbrăcat în 
impermeabilul său de vinilin negru, cu gâtul tăiat de la o 
ureche la cealaltă într-un rânjet larg şi roşu, ochii scânteindu- 
i cu o vivacitate moartă. Se întoarse înapoi cu fața spre 


dugheană, speriat - dar, acum, ruletistul era Greg Stillson, 
care-i rânjea atotştiutor cu casca lui galbenă dată şăgalnic pe 
spate. 

— Hei-hei-hei, scanda Stillson cu o voce profundă, rezonantă 
şi ubicuă. Aşează-i unde pofteşti, amice. Ce spui? Vrei s-atingi 
luna? 

Da, voia să atingă luna. Dar, când Stillson învârti roata, 
observă că întregul cerc extern se înverzise. Fiecare căsuţă era 
marcată cu dublu zero. Fiecare număr aparținea casei. 

Se trezise cu o smucitură şi-şi petrecuse restul nopții 
uitându-se prin fereastra înghețată pe la margini, în 
întunericul de afară. Migrena pe care o avea încă de când 
sosise în Jackson, cu o zi în urmă, dispăruse, iar el se simțea 
slăbit, dar liniştit. Şezuse cu mâinile în poală. Nu se gândise la 
Greg Stillson; se gândise la trecut. Se gândise la cum îi lipise 
mama un plasture Band-Aid pe o zgârietură de la genunchi, 
se gândise la cum rupsese câinele spatele rochiei de vară a 
Bunicii Nellie şi la cum râsese el şi cum îl lovise Vera şi cum îl 
tăiase la frunte cu piatra inelului ei de logodnă; se gândise la 
cum îi arătase tata să bage viermele în acul de pescuit şi cum 
îi spusese: Pe vierme nu-l doare, Johnny... cel puţin, eu nu cred 
că-l doare. Se gândise la cum îi făcuse tatăl său cadou de 
Crăciun un briceag, când el avea şapte ani, şi-i spusese cu 
seriozitate: Am încredere în tine, Johnny. Toate aceste amintiri 
îl potopiseră. 

Acum, păşi afară în răceala dimineţii, papucii lui scârțâind 
pe poteca croită prin zăpadă. Respirația îi plutea în fața 
ochilor. Luna apusese, dar stelele erau încă împrăştiate pe 
cerul negru cu o larghețe idioată. Cutia cu bijuterii a lui 
Dumnezeu, aşa-i spusese mereu Vera. Te uiţi în cutia cu 
bijuterii a lui Dumnezeu, Johnny. 

Păşi în josul Străzii Principale, se opri în fața minusculului 
oficiu poştal şi scoase anevoie scrisorile din buzunarul hainei. 
Scrisori către tatăl lui, către Sarah, către Sam Weizak, către 
Bannerman. Aşeză servieta diplomat jos, între picioare, 
deschise cutia poştală din fața micuţei şi curatei clădiri din 
cărămidă şi, după o clipă scurtă de ezitare, le lăsă să cadă 


înăuntru. Le auzi cum cad, primele scrisori, cu siguranță, 
postate în Jackson în această nouă zi, şi sunetul acesta îi 
dădu o stranie senzație de finalitate. Scrisorile erau postate; 
acum nimic nu-l mai putea opri. 

Ridică servieta şi merse mai departe. Singurul sunet era 
scârțâitul papucilor săi pe zăpadă. Termometrul cel mare de 
deasupra uşii Băncii Graniţe State Savings indica minus zece 
grade, iar aerul lăsa impresia unei totale inerții şi a unei tăceri 
atotcuprinzătoare, ce caracterizează exclusiv  dimineţile 
răcoroase din New Hampshire. Nimic nu se mişca. Şoseaua 
era goală. Parbrizele maşinilor parcate erau orbite de 
cataracte din gheaţă. Ferestre întunecate, perdele închise. Lui 
Johnny, totul i se părea cumva îngrozitor şi, în acelaşi timp, 
divin. Se luptă cu acest sentiment: treaba pe care o avea el de 
îndeplinit nu era nici pe departe divină. 

Traversă strada Jasper şi înaintea lui apăru clădirea 
primăriei, stând, albă şi de-o eleganță austeră, în spatele 
mormanelor de zăpadă scânteietoare adunate acolo de 
pluguri. 

Ce-ai de gând să faci dacă vor fi încuiate uşile din faţă, 
deşteptule? 

Ei bine, dacă va fi nevoie, va găsi el o cale de-a traversa 
podețul ăsta. Johnny se uită în jur, dar nu era nimeni care să- 
l poată vedea. Dacă ar fi venit preşedintele pentru una dintre 
faimoasele sale întruniri orăşeneşti, totul ar fi fost altfel, 
desigur. Intrarea în clădire ar fi fost blocată încă din noaptea 
trecută şi înăuntru s-ar afla deja agenți de pază. Dar nu venea 
decât un reprezentant, unul dintre cei peste patru sute, nu 
cine ştie ce. Nu cine ştie ce încă. 

Johnny urcă scările şi încercă uşa. Clanţța se răsuci cu 
uşurinţă, iar el păşi în holul răcoros şi închise uşa în spatele 
lui. Acum, durerea de cap revenea, pulsând alături de ticăitul 
egal al inimii sale. Îşi aşeză servieta jos şi-şi masă tâmplele cu 
degetele înmănuşate. 

Se auzi brusc un țipăt reţinut. Uşa dulapului pentru haine 
se deschise, foarte încet, şi-apoi, din umbrele dulapului, ceva 
alb căzu spre el. 


Johnny de-abia reuşi să-şi rețină un strigăt. Preţ de o clipă, 
crezu că e vorba de-un cadavru, un cadavru care cade din 
dulap ca într-un film de groază. Dar nu era decât un panou 
masiv din carton pe care scria: VĂ RUGĂM SĂ AVEŢI 
DOCUMENTELE ÎN  BUNĂ-REGULĂ ÎNAINTE SĂ VĂ 
ÎNSCRIEŢI PENTRU EXAMEN. 

Îl aşeză înapoi în dulap şi apoi se întoarse către uşa care se 
deschidea spre scări. 

Aceasta era acum încuiată. 

Se aplecă înainte să se uite mai bine la ea în lumina 
albicioasă şi slabă a felinarelor de afară, filtrată prin singura 
fereastră de acolo. Era o încuietoare cu arc, iar el credea că o 
poate descuia cu un umeraş. Găsi unul în dulapul pentru 
haine şi introduse cârligul în crăpătura dintre uşă şi canat. 
Ajunse cu el la limba încuietorii şi începu să-l mişte. Capul îi 
bubuia îngrozitor de tare acum. Într-un sfârşit, când o prinse 
cârligul, auzi limba sărind în butuc. Trase de uşă şi o 
deschise. Ridică servieta diplomat şi intră, încă ținând în 
mână umeraşul. 

Închise uşa în urma lui şi-o auzi încuindu-se la loc. Urcă 
scările înguste, care scârțâiră şi gemură sub greutatea lui. 

În capătul scărilor se afla un coridor scurt cu mai multe uşi 
pe fiecare parte. Merse de-a lungul lui, trecu pe lângă 
ADMINISTRATORUL ORAŞULUI şi CONSILIUL LOCAL, pe 
lângă CONTROLORUL FISCAL şi TOALETA BĂRBAȚILOR şi 
ASISTENTUL SOCIAL şi TOALETA FEMEILOR. 

În capăt se afla o uşă fără nici un însemn. Era descuiată şi, 
prin ea, ajunse în galeria de deasupra spatelui sălii de 
întruniri, care se întindea sub el ca o copertină nebunească de 
umbre. Închise uşa în urma lui şi tremură puţin la auzul 
ecourilor slabe care se iscară în sala goală. Şi paşii lui stârniră 
ecouri când merse spre capătul galeriei, unde o luă la stânga. 
Acum păşea de-a lungul părții drepte a sălii, la vreo şase metri 
de la podea. Se opri la un moment dat deasupra sobei, chiar în 
partea opusă podiumului pe care se va afla Stillson cam peste 
cinci ore şi jumătate. 


Se aşeză cu picioarele încrucişate şi se odihni pentru o 
vreme. Încercă să-şi controleze migrena respirând de câteva ori 
profund. Soba nu era pornită şi simţi cum îl învăluie - şi-apoi 
îl pătrunde - încet şi sigur răceala. Ca un giulgiu unduitor. 

Când începu să se simtă puțin mai bine, prinse de 
încuietorile servietei diplomat. Dublul clic rezona aşa cum 
rezonaseră şi paşii, doar că acum era sunetul unor pistoale de 
cowboy. 

Dreptatea vestului, gândi el, absolut fără nici un motiv. Aşa 
spusese acuzatorul când juriul o găsise pe Claudine Longet 
vinovată de împuşcarea iubitului ei. A aflat ce-nseamnă 
dreptatea vestului. 

Johnny se uită în servietă şi se frecă la ochi. Imaginea se 
dublă pentru scurtă vreme şi apoi se limpezi la loc. Simţea 
ceva chiar de la lemnul pe care şedea. O senzație foarte veche; 
dacă ar fi fost o fotografie, ar fi avut tonuri sepia. Bărbaţi, 
stând aici şi fumând trabucuri, vorbind şi râzând şi aşteptând 
să înceapă întrunirea orăşenească. Fusese cumva anul 1920? 
1902? Era ceva fantomatic în această viziune, care-l făcea pe 
Johnny să se simtă neliniştit. Unul dintre bărbaţi discutase 
despre prețul whisky-ului şi-şi curățase nasul cu o scobitoare 
de argint şi 

!cu doi ani înainte îşi otrăvise soția) 

Johnny fu străbătut de fiori. Orice ar fi însemnat viziunea 
asta, nu avea nici o importanţă. Era viziunea unui bărbat care 
murise cu mult timp în urmă. 

Puşca străluci în ochii lui. 

Când o fac oamenii în vreme de război, li se dau medalii, 
gândi el. 

Începu să asambleze puşca. Fiecare clic! rezona înapoi, doar 
un singur sunet solemn, sunetul unui pistol de cowboy. 

Încarcă Remington-ul cu cinci gloanţe. 

Şi-l aşeză pe genunchi. 

ŞI aşteptă. 


Zorii veniră încet. Johnny moţăi puţin, însă era mult prea 
rece acum să poată face altceva decât să moţțăie. Vise firave, 
schematice bântuiră puţinele clipe de somn pe care totuşi le 
avu. 

Se trezi complet cu puţin după ora şapte. Uşa de la parter 
fu dată de perete cu un zgomot puternic şi trebui să-şi muşte 
limba să nu strige: Cine-i acolo? 

Era îngrijitorul. Johnny îşi apropie un ochi de una dintre 
crăpăturile sub formă de diamant din balustradă şi văzu un 
bărbat mătăhălos, încotoşmănat într-o haină groasă de 
armată. Înainta pe culoarul din mijloc cu un braţ plin de 
lemne. Fredona „Red River Valley”. Aruncă lemnele în cutia de 
lângă sobă şi-apoi dispăru sub Johnny. O clipă mai târziu, 
Johnny auzi scârțâitul uşii de la sobă când aceasta fu 
deschisă. 

Johnny se gândi imediat la fuiorul de aburi pe care-l scotea 
pe gură de fiecare dată când expira. Dacă se uita îngrijitorul în 
sus? II va putea vedea de acolo? 

Încercă să-şi rărească ritmul respirației, dar asta făcu să-l 
doară şi mai tare capul şi să i se dubleze imaginea în mod 
alarmant. 

Acum se auzea un foşnet de hârtie fiind mototolită, apoi 
scăpăratul unui chibrit. Un iz vag de sulf în aerul rece. 
Îngrijitorul continuă să fredoneze „Red River Valley” şi apoi 
începu să cânte cu voce tare şi afon: „From this valley they say 
you are going... we will miss your bright eyes and sweet 

Acum, un foşnet diferit. Focul. 

—- Asta tre' să-ţi ajungă, nemernicule, spuse îngrijitorul 
chiar de sub locul unde se afla Johnny, şi-apoi se auzi sunetul 
uşii de la sobă fiind trântită. Johnny îşi apăsă ambele mâini 
peste gură ca pe-un bandaj, cuprins dintr-o dată de-o stare 
sinucigaşă de râs. Se văzu ridicându-se de pe podeaua 
galeriei, la fel de slab şi de alb ca orice fantomă care se 
respectă. Se văzu depărtându-şi brațele aidoma unor aripi şi 
degetele asemenea unor gheare şi strigând în jos, pe-o voce 
sumbră: „Asta tre' să-ți ajungă ție, nemernicule.” 


Îşi ţinu râsul în spatele palmelor. Capul îi pulsa asemenea 
unei tomate pline de-un sânge încins, mereu mai mult. 
Imaginea din fața ochilor îi tresărea şi se încețoşa nebuneşte. 
Brusc, îşi dorea foarte tare să-şi ia gândul de la imaginea 
bărbatului care-şi curăța nasul cu o scobitoare de argint, dar 
nu îndrăznea să scoată vreun sunet. lisuse, dacă avea nevoie 
să strănute? 

Pe neaşteptate, fără vreun preaviz, un îngrozitor țipăt 
vălurit umplu sala, pătrunzând mereu mai adânc în urechile 
lui Johnny asemenea unor cuie subțiri de-argint, făcându-i 
capul să vibreze. Îşi deschise gura să strige... 

Țipătul se întrerupse. 

- Oh, curva dracului, spuse îngrijitorul colocvial. 

Johnny se uită prin crăpătura din balustradă şi-l văzu pe 
îngrijitor stând în spatele scenei şi lucrând la un microfon. 
Cablul acestuia şerpuia în jos spre un amplificator mic. 
Îngrijitorul cobori cele câteva scări ale scenei şi trase 
amplificatorul mai departe de microfon, după care apăsă la 
întâmplare butoanele de deasupra lui. Se întoarse la microfon 
şi-l porni din nou. Se auzi încă o dată un sunet de microfonie, 
acum însă mai încet şi dispărând complet la scurtă vreme. 
Johnny îşi apăsă mâinile cu putere pe frunte şi masă de la 
stânga la dreapta. 

Îngrijitorul bătu în microfon cu degetul mare şi pocnetul 
umplu încăperea goală. Suna ca un pumn care bate în 
capacul unui sicriu. Apoi se auzi vocea lui, tot afonă, dar 
acum amplificată monstruos, vocea unui gigant îndesându-se 
în capul lui Johnny: 

- FROM THIS VAL-LEEE THEY SAY YOUR ARE GOING... 

Opreşte-te, voia Johnny să strige. Oh, te rog, opreşte-te, îmi 
pierd minţile, nu poţi să te opreşti? 

Cântecul se încheie cu un pac! puternic, amplificat, şi 
îngrijitorul spuse cu propria sa voce: 

— Asta tre' să-ţi ajungă, curvo. 

Păşi iarăşi în afara câmpului lui vizual. Auzi cum rupe o 
bucată de hârtie şi mai multe bucăţi de aţă. După aceea, 


îngrijitorul reapăru, fluierând şi ducând cu el un teanc mare 
de broşuri. Începu să le aşeze pe bănci la intervale scurte. 
Când termină cu această treabă, îngrijitorul îşi încheie 
nasturii de la haină şi plecă din sală. Uşa se trânti cavernos în 
spatele lui. Johnny se uită la ceas. Era 7:45. Aerul din 
primărie se încălzise puţin. Rămase locului, aşteptând. Încă-l 
durea rău capul, dar, ciudat, acum îi era mai uşor să îndure 
durerea aceasta decât îi fusese vreodată. Tot ce trebuia să facă 
era să-şi spună că nu va mai fi nevoit s-o îndure multă vreme. 


4 


Uşile se deschiseră cu zgomot puternic din nou, exact la ora 
nouă, trezindu-l dintr-un somn iepuresc. Mâinile i se 
strânseră puternic pe armă şi apoi se relaxară. Îşi apropie 
ochiul de gaura sub formă de diamant. De data aceasta erau 
patru bărbaţi. Unul dintre ei era îngrijitorul; gulerul hainei 
sale de armată era ridicat acum să-i protejeze gâtul. Ceilalţi 
trei bărbaţi purtau pardesiuri pe sub care erau îmbrăcați în 
costum. Johnny simți cum inima începe să-i bată mai repede. 
Unul dintre ei era Sonny Elliman. Avea acum părul tuns scurt 
şi frumos pieptănat, însă ochii lui verzi nu se schimbaseră. 

- Totu-i pregătit? întrebă el. 

— Verificaţi singur, spuse îngrijitorul. 

— Nu te simți ofensat, tătucă, replică unul dintre ceilalți. Se 
îndreptau spre partea din față a sălii. Unul dintre ei deschise 
amplificatorul şi-apoi, satisfăcut, îl închise la loc. 

- Oamenii de prin părțile astea se poartă de parcă ar fi 
vorba de-un nenorocit de imperator, mormăi îngrijitorul. 

- Chiar este, chiar este, spuse al treilea bărbat - Johnny 
credea că-l recunoaşte şi pe acesta de la mitingul din Trimbull. 
Încă nu ţi-ai dat singur seama de asta, tataie? 

— Ai fost sus? îl întrebă Elliman pe îngrijitor, iar Johnny 
îngheță. 

- Uşa de la scări e-ncuiată, răspunse îngrijitorul. Ca- 
ntotdeauna. Am scuturat-o o ţâră. 


Johnny mulțumi tăcut că uşa fusese prevăzută cu o 
încuietoare cu arc. 

— Ar trebui s-o verificăm, spuse Elliman. 

Îngrijitorul scoase un râs de exasperare. 

- Nu ştiu ce-i cu voi, oameni buni, spuse el. La ce vă 
aşteptaţi? La Fantoma de la Operă? 

- Haide, Sonny, spuse tipul pe care Johnny credea că-l 
recunoscuse. Nu-i nimeni acolo. Mai avem timp de-o cafea 
dacă ne ducem hoiturile pân' la restaurantu' ăla din colț. 

— Aia nu-i cafea, spuse Sonny. E un noroi împuţit, nimic 
altceva. Dă fuga până sus mai întâi şi asigură-te că nu-i 
nimeni acolo, Moochie. O facem cum scrie la carte. 

Johnny îşi umezi buzele şi strânse arma în mâini. Se uită în 
stânga şi-n dreapta galeriei înguste. Spre dreapta se termina 
într-un zid. Spre stânga se întorcea la suita de birouri. În 
oricare direcție ar fi luat-o, nu era vreo diferență. Dacă se 
mişca, îl auzeau. Fiind atât de goală, sala servea de 
amplificator natural. Era blocat locului. 

Jos se auzeau paşi. Apoi se auzi uşa dintre hol şi pasajul de 
la intrare fiind deschizându-se şi închizându-se. Johnny 
aşteptă, paralizat şi neajutorat. Chiar sub locul unde se afla 
el, îngrijitorul şi ceilalți doi indivizi discutau, însă el nu auzea 
nimic din ce-şi spuneau. Îşi răsucise şi alungise capul şi se 
uita ţintă în josul galeriei, aşteptând ca tipul pe care Sonny 
Elliman îl strigase Moochie să apară la capătul ei. Expresia lui 
de plictiseală avea să se transforme brusc în şoc şi 
incredulitate, gura avea să i se deschidă: Hei, Sonny, aici sus 
e-un tip! 

Acum auzea sunetul înfundat al paşilor lui Moochie urcând 
scările. Încercă să se gândească la ceva, la orice. Nimic nu-i 
veni în minte. Aveau să-l descopere, avea la dispoziție mai 
puţin de-un minut şi habar nu avea cum să prevină ca asta să 
se întâmple. Orice ar fi făcut, singura lui şansă era pe cale de- 
a fi ratată. 

Uşile începură să se deschidă şi să se închidă, fiecare sunet 
părând mai aproape de el şi mai puţin înfundat. O picătură de 
transpiraţie îi picură lui Johnny de pe frunte şi-i întunecă 


cracul jeanşilor. Îşi amintea fiecare uşă pe lângă care trecuse 
în drum spre locul unde se afla acum. Moochie le verificase pe 
cele pe care scria ADMINISTRATORUL ORAŞULUI şi 
CONSILIUL LOCAL şi CONTROLORUL FISCAL. Acum 
deschidea uşa TOALETEI PENTRU BĂRBAȚI, acum arunca o 
privire prin biroul aparținând ASISTENTULUI SOCIAL, acum 
era la TOALETA FEMEILOR. Următoarea uşă va fi cea care 
ducea la galerii. 

Se deschise. 

Se auzi sunetul a doi paşi când Moochie se apropie de 
balustrada scurtei galerii din spatele sălii. 

- E bine, Sonny? Eşti satisfăcut? 

- Totul pare în ordine? 

- Arată ca o împuțită de cocină, răspunse Moochie şi de jos 
se auzi un hohot de râs. 

— Atunci, coboară şi hai să mergem la o cafea, spuse al 
treilea bărbat. 

Şi, incredibil, asta fu totul. Se închise şi uşa. Paşii se 
întoarseră în hol, şi-apoi coborâră scările spre parter. 

Johnny amorți şi, preț de o clipă, totul se îndepărtă de el în 
falduri cenugşii. Sunetul uşii de la intrare fiind trântită când 
ieşiră toţi trei să-şi bea cafeaua îl făcu să-şi revină parțial. 

Dedesubt, îngrijitorul dădu sentința: 

- O adunătură de tâlhari. 

Apoi plecă şi el şi, pentru următoarele aproximativ douăzeci 
de minute, înăuntru nu rămase decât Johnny. 


5 


Pe la 9:30 dimineaţa, cetățenii din Jackson începură să 
intre pe rând în primăria oraşului lor. Primii care veniră fură 
un trio de bătrâne îmbrăcate formal în negru, clevetind 
aidoma unor ciori. Johnny le urmări cum îşi aleg locurile de 
lângă sobă - aproape complet afară din câmpul său vizual - şi 
cum îşi iau broşurile ce fuseseră aşezate pe scaune. Acestea 
păreau că sunt pline cu fotografii lucioase cu Greg Stillson. 


- Pur şi simplu-l iubesc pe omu' ăsta, spuse una dintre ele. 
I-am luat autografii' de trei ori şi-o să i-l mai iau o dată astăzi, 
pe numele meu. 

Doar atât vorbiră despre Greg Stillson. Doamnele 
continuară să discute despre apropiata Duminică a Vechiului 
Cămin de la Biserica Metodistă. 

Johnny, care se afla aproape direct deasupra sobei, trecu de 
la stări de foarte frig la cele de foarte cald. Se folosise de timpul 
nesfârşit dintre plecarea celor responsabili cu securitatea lui 
Stillson şi venirea primilor orăşeni ca să-şi scoată atât jacheta, 
cât şi sveterul de deasupra cămăşii. Îşi tot ştergea fața de 
transpiraţie cu o batistă, însă materialul acesteia era pătat nu 
doar de transpiraţie, ci şi de sânge. Ochiul rănit îi dădea iarăşi 
de furcă şi imaginile pe care le vedea erau mereu încețoşate şi 
înroşite. 

Uşa de dedesubt se deschise, se auzi trop-trop-trop-ul greu 
al unor bărbaţi ce-şi scuturau mocasinii de zăpadă, şi apoi 
văzu patru bărbaţi îmbrăcaţi în jachete din lână mergând pe 
culoar în jos şi aşezându-se în primul rând. Unul dintre ei se 
lansă imediat într-un banc despre francezi. 

O femeie tânără de vreo douăzeci şi trei de ani veni 
împreună cu fiul ei, care părea să aibă în jur de patru. Băiatul 
purta un costum albastru de snowmobile, cu însemne de-un 
galben-aprins, şi voia să ştie dacă are voie să vorbească la 
microfon. 

- Nu, dragă, spuse femeia şi se aşezară în spatele 
bărbaților. Băiatul începu imediat să dea cu picioarele în 
banca din față şi unul dintre bărbaţi se uită scurt peste umăr. 

- Matt, încetează, spuse ea. 

Zece şi un sfert acum. Uşa se deschidea şi se închidea cu o 
regularitate de metronom. Bărbaţi şi femei de toate felurile, 
ocupațiile şi vârstele umpleau sala. Se auzea un murmur de 
discuții distorsionat, marcat de-un inefabil sentiment de 
nerăbdare. Nu se aflau aici pentru a-l lua la întrebări pe 
reprezentantul lor ales în mod democratic; se aflau aici pentru 
că venise în umila lor casă o vedetă în toată puterea 
cuvântului. Johnny ştia că la cele mai multe dintre şedinţele 


gen „întâlneşte-ţi-candidatul” şi „întâlneşte-ţi-reprezentantul” 
nu erau prezenți în sălile de întâlnire aproape pustii decât o 
mână de susținători devotați. În timpul alegerilor din 1976, în 
Maine, o dezbatere dintre Bill Cohen şi opozantul său, 
Leighton Cooney, atrăsese nici mai mult, nici mai puţin de 
douăzeci şi şase de oameni, pe lângă reprezentanţii presei. 
Şedinţele de lucru nu erau altceva decât lucruri de paradă, un 
gest pe care să-l poți flutura în ochii electoratului la viitoarele 
alegeri. Cele mai multe se puteau ţine în nişte cămăruţe de 
dimensiuni medii. Însă, până la ora 10, toate locurile din 
primărie fuseseră ocupate şi, în spate, vreo douăzeci sau 
treizeci de persoane stăteau în picioare. De fiecare dată când 
se deschidea uşa, mâinile lui Johnny se crispau pe armă, încă 
nu era complet convins c-o va putea face, indiferent care erau 
riscurile. 

Zece şi cinci, zece şi zece. Johnny începu să creadă că 
Stillson fusese reținut sau poate că nu avea să vină deloc. lar 
sentimentul care-l stăpânea pe-ascuns era acela de uşurare. 

Atunci, uşa se deschise din nou şi o voce puternică strigă: 

— Hei! Ce mai faci, Jackson, N. H.? 

Un murmur de uimire, de plăcere. Cineva strigă extatic: 

- Greg! Ce mai faci? 

— Păi, mă simt plin de viaţă, răspunse Stillson prompt. Tu ce 
naiba faci? 

Aplauzele anemice se umflară cu rapiditate într-un hohot 
general de râs, aprobator. 

— Hei, am priceput! strigă Greg peste zarvă. 

Străbătu repede culoarul, strângând mâini, către podium. 

Johnny îl urmări prin crăpătura din balustradă. Stillson 
purta o haină groasă din piele de vacă, cu guler din blană de 
oaie, iar casca fusese astăzi înlocuită cu o căciulă de schi 
îmblănită, cu ciucuri de-un roşu-aprins. Făcu o pauză în 
capătul culoarului şi-i salută cu mâna pe cei trei sau patru 
reprezentanţi ai presei din public. Blițurile izbucniră şi 
aplauzele se porniră pentru a doua oară, scuturând căpriorii. 

Iar Johnny ştiu că era acum ori niciodată. 


Sentimentul pe care-l simţise la mitingul din Trimbull cu 
privire la Greg Stillson îl năpădi iarăşi dintr-o dată cu o 
limpezime exactă şi teribilă. Inlăuntrul capului său cuprins de 
dureri torționare, i se părea că aude un sunet lemnos, vatos, 
două lucruri întâlnindu-se cu o forță-îngrozitoare într-o clipă 
unică. Era, poate, sunetul destinului. l-ar fi uşor să întârzie 
momentul, să-l lase pe Stillson să tot vorbească. Prea uşor să-l 
lase să scape, să şadă unde se afla, ţinându-şi capul cuprins 
în mâini, aşteptând ca mulțimea de oameni să se subțieze, 
aşteptând ca îngrijitorul să se întoarcă să demonteze 
instalația de sonorizare şi să măture mizeria, în tot acest timp 
mințindu-se că, săptămâna viitoare, va fi într-un alt oraş. 

Timpul era acum, indiscutabil acum, şi, fiecare ființă 
umană de pe fața pământului, avu dintr-o dată ceva de 
pierdut sau de câştigat din ceea ce urma să se întâmple în 
această sală de întâlnire uitată de lume. 

Bubuitul din capul său, ca şi când s-ar fi-ntâlnit la un loc 
polii destinului. 

Stillson urca scările spre podium. Zona din spatele lui era 
liberă. Cei trei bărbați îmbrăcați în pardesiuri descheiate la 
nasturi se sprijiniseră relaxaţi de peretele din spate. 

Johnny se ridică în picioare. 


6 


Totul păru că se petrece cu încetinitorul. 

Pentru că şezuse atâta timp, avea crampe în picioare. 
Genunchii îi pocniră ca nişte petarde defecte. Timpul i se părea 
că stătuse în loc, aplauzele continuară fără încetare, chiar 
dacă unele capete se întorceau şi unele gâturi se lungeau deja 
să-l vadă; cineva strigă, dar aplauzele tot continuară; cineva 
strigase, pentru că era un bărbat în galerie şi bărbatul acesta 
avea o armă, iar asta era ceva ce văzuseră cu toții la televizor, 
era o situație care prezenta elementele clasice, recunoscute de 
toți. Într-un anu-mit fel, era ceva la fel de profund american ca 
şi Minunata lume a lui Disney. Politicianul şi individul de sus 
cu puşca. 


Johnny îşi sprijini puşca în umăr. | se păru că pluteşte 
până acolo şi simţi cum se aşază lângă îmbinarea oaselor. Îşi 
aminti cum, copil fiind, vânase potârnichi cu tatăl lui. 
Merseseră să vâneze căprioare, dar, singura dată când Johnny 
văzuse o căprioară, nu fusese în stare să apese trăgaciul; îl 
prinsese febra vânătorului începător. Acesta fusese unul 
dintre secretele lui, la fel de ruşinos ca masturbarea, şi nu-l 
spusese niciodată nimănui. 

Se auzi un alt țipăt. Una dintre doamnele bătrâne îşi dusese 
mâna la gură şi Johnny observă că borurile largi ale pălăriei ei 
negre erau presărate cu fructe artificiale. Chipuri se ridicară 
spre el, nişte zerouri mari şi albe. Guri deschise, nişte zerouri 
mici şi negre. Băiatul în costum de snowmobile arăta cu 
degetul. Mama lui încerca să-l protejeze. Stillson, brusc, era în 
bătaia pugştii şi Johnny îşi aminti să tragă siguranța armei. De 
cealaltă parte, bărbaţii în pardesiuri duceau mâinile în 
interiorul jachetelor şi Sonny Elliman, cu ochii lui verzi 
scânteind, striga: Jos! Greg, stai JOS! 

Stillson însă se uita tâmp spre galerie şi, pentru a doua 
oară, ochii lor se întâlniră într-o înțelegere perfectă, iar 
Stillson se feri doar în momentul în care Johnny trase. 
Tunetul armei fu puternic, umplu încăperea, iar glontele 
spulberă aproape complet un colț al podiumului, scoțând la 
iveală lemnul albicios de dedesubt. Aşchiile zburară în lături. 
Una dintre ele lovi microfonul şi se iscă un alt ţiuit monstruos 
de microfonie, care se sfârşi brusc într-un bâzâit gutural, de 
bariton. 

Johnny introduse un alt cartuş în magazia armei şi trase 
din nou. De data aceasta, glontele făcu o gaură în drapajul 
prăfuit al estradei. 

Mulțimea începuse să freamete, speriată ca o cireada de 
vaci. Cu toţii se grăbiră spre culoarul din mijloc. Cei care se 
aflau în spate, scăpară cu uşurinţă, dar apoi, la uşile duble de 
la intrare, se formă un dop de bărbaţi şi femei care înjurau şi 
țipau. 

Din partea cealaltă a sălii se auziră pocnituri şi, cât ai clipi, 
o parte din balustrada galeriei țâşni în aşchii în fața ochilor lui 


Johnny. Ceva ţipă pe lângă urechea lui o clipă mai târziu. 
Apoi, un deget invizibil făcu să tremure gulerul cămăşii sale. 
Toţi cei trei bărbaţi din partea opusă ţineau în mână pistoale, 
şi, fiindcă Johnny se afla sus, în galerie, raza lor de acțiune 
era curată ca lacrima - însă Johnny se îndoia că, oricare ar fi 
fost situaţia, ei şi-ar fi făcut prea multe griji cu privire la 
martorii inocenți. 

O bătrână din acel trio îl prinse de braț pe Moochie. Aceasta 
plângea în suspine, încerca să-l întrebe ceva. El o împinse în 
lături şi prinse arma ferm cu ambele mâini. Se simțea acum 
miros de cordită în aerul din sală. Trecuseră în jur de douăzeci 
de secunde de când se ridicase Johnny în picioare. 

— Jos! Jos, Greg! 

Stillson încă mai stătea lângă marginea estradei, uşor adus 
de spate, uitându-se în sus. Johnny cobori arma şi, pentru o 
clipă, Stillson îi fu chiar înaintea ochilor. Apoi, un glonte de 
pistol îl lovi în gât, îl dădu pe spate şi propriul său glonte o luă 
bezmetic în aer. Fereastra din fața sa fu spulberată într-o 
ploaie de cioburi. Strigăte ascuţite plutiră spre el de jos. 
Sângele îi curgea pe umăr şi pe piept. 

Oh, te descurci de minute să-l omori, îşi spuse el isteric şi 
iarăşi se apropie smucit de balustradă. Mai introduse un 
glonte în magazie şi duse iarăşi puşca la umăr. Acum, Stillson 
o luase la picior. Se grăbi pe scări în jos şi apoi se uită iarăşi 
furtiv în sus spre Johnny. 

Un alt glonte îi bâzâi pe lângă tâmplă. Sângerez ca un porc 
înjunghiat, gândi el. Haide. Hai odată şi termină treaba. 

Dopul de oameni de la intrare se sparse şi oamenii începură 
să se scurgă afară. Un norişor de fum se ridică din țeava unui 
pistol din partea cealaltă a sălii, se auzi un pocnet şi degetul 
invizibil care-i mişcase gulerul cu câteva secunde în urmă, 
acum îi trasă o linie de foc de-a lungul unui obraz. Nu mai 
conta asta. Nimic nu mai conta decât să-l doboare pe Stillson. 
Cobori iarăşi puşca. 

Fă glontele ăsta să conteze... 

Stillson se mişca destul de rapid pentru o persoană atât de 
masivă. Femeia cu părul negru pe care Johnny o observase 


mai devreme se afla acum pe la jumătatea culoarului din 
mijloc, ţinându-l în braţe pe fiul ei care plângea, încă 
încercând să-l protejeze cu propriul său corp. Ceea ce făcu 
Stillson atunci îl deconcerta pe Johnny atât de tare, că 
aproape-şi scăpă arma din mâini. Smulse băiatul din brațele 
mamei, se întoarse către galerie, ținând corpul copilului 
înaintea lui. În faţa ochilor lui Johnny nu se mai afla Greg 
Stillson, ci o siluetă mică, agitată, îmbrăcată într-un 

(filtrul filtrul albastru dungi galbene dungile tigrului) 

costum albastru-închis de snowmobile cu trese galben- 
țipătoare. 

Gura lui Johnny se căscă de uimire. Stillson era, desigur. 
Tigrul. Dar acum era în spatele filtrului. 

Ce-nseamnă asta? ţipă Johnny, dar nici un sunet nu-i ieşi 
de pe buze. 

Atunci, mama ţipă din toţi rărunchii;, însă Johnny mai 
auzise toate acestea undeva înainte. 

— Matt!  Dă-mil înapoi! MATT!  DĂ-MIL ÎNAPOI, 
BASTARDULE! 

Capul lui Johnny se umfla amenințător, se lărgea aidoma 
unei băşici. Totul începea să se estompeze. Singura zonă 
luminoasă rămasă era centrată în jurul țintei sale obturate, 
țintă care era acum aşezată chiar deasupra piepţilor acelui 
costum albastru de snowmobile. 

Fă-o, oh pentru numele lui Christos, trebuie s-o faci, va 
scăpa... 

Şi acum - poate că nu fu decât vederea sa încețoşată care-l 
făcu să pară aşa - costumul albastru de snowmobile începu 
să se lărgească, culoarea lui să se spălăcească până la nuanţa 
pală a ouălor de măcăleandru din viziunea lui, galbenul-închis 
să se alungească, să se franjurească, până ce totul începu să 
se piardă în el. 

(în spatele filtrului, da, el e în spatele filtrului, dar ce- 
nseamnă asta? înseamnă că e sigur că trag sau doar că n-am 
cum să-l nimeresc? ce poate să) 

O scăpărare puternică de lumină se aprinse undeva jos şi 
dispăru. O parte îndepărtată a minţii lui Johnny o identifică în 


lumina unui bliț. 

Stillson o împinse pe femeie în lături şi merse cu spatele 
către uşă, cu ochii îngustațţi, transformați în ochii unui pirat 
mârşav. Ţinea cu fermitate băiatul agitat de gât şi de pelvis. 

Nu pot. O, Doamne bun, iartă-mă, nu pot. 

Atunci îl loviră încă două gloanțe, unul sus în piept, 
proiectându-l în spate, izbindu-l de perete, al doilea în partea 
stângă a şoldului, făcându-l să se rotească, sprijinit de 
balustrada galeriei. Era vag conştient că-şi pierduse puşca. 
Aceasta căzuse pe podeaua galeriei şi se descărcase direct în 
perete. Apoi, partea de sus a coapselor sale se lovi de 
balustradă şi Johnny căzu. Sala primăriei se roti de două ori 
în fața ochilor săi şi-apoi auzi un bufnet lemnos când ateriza 
peste două bănci, rupându-şi gâtul şi amândouă picioarele. 

Îşi deschise gura să strige, dar nu ieşi decât un val 
nestăpânit de sânge. Zăcea în rămăşiţele băncilor pe care le 
spărsese şi-şi spuse: S-a încheiat. Am dat greş. Am ratat. 

Nişte mâini îl pipăiau. Nu erau deloc nişte atingeri uşoare. 
Îl întorceau. Elliman, Moochie şi celălalt tip. Elliman îl 
întorsese. 

Veni şi Stillson, împingându-l pe Moochie în lături. 

—- Lăsaţi-l naibii pe ăla, spuse el răguşit. Găsiţi-l pe 
nemernicul care-a făcut fotografia aia. Spargeţi-i aparatul. 

Moochie şi cu celălalt individ plecară. Undeva aproape, 
lângă femeia cu păr negru, cineva striga: 

— ... În spatele unui copil, se-ascundea în spatele unui copil 
şi-o să zic tuturor asta... 

- Fă-o să tacă, Sonny, spuse Stillson. 

— Sigur, spuse Sonny şi plecă de lângă Stillson. 

Acesta se lăsă în genunchi lângă Johnny. 

— Ne cunoaştem de undeva, amice? N-are rost să minți. Ţi-ai 
luat pedeapsa deja. 

Johnny şopti: 

-— Ne cunoaştem. 

- De la mitingul din Trimbull, nu-i aşa? 

Johnny aprobă din cap. 


Stillson se ridică brusc şi, cu un ultim efort, Johnny întinse 
mâna şi-l prinse de gleznă. Nu dură decât o clipă; Stillson se 
eliberă cu uşurinţă. Dar fu destul. 

Totul se schimbase. 

Oamenii se apropiau de el acum, însă el nu le văzu decât 
picioarele, nu şi chipurile. Asta nu conta. Totul se schimbase. 

Începu să plângă uşor. Să-l atingă de data aceasta pe 
Stillson fusese ca şi când ar fi atins ceva fără viață. O baterie 
moartă. Un copac doborât. O casă goală. Nişte rafturi fără 
cărți pe ele. Sticle de vin bune doar ca sfeşnice. 

Se estompa. Dispărea. Picioarele din jurul lui deveneau 
încețoşate şi indistincte. Le auzea vocile, trăncăneala vie a 
speculației, însă nu şi cuvintele. Doar rezonanța cuvintelor, şi 
chiar şi asta se estompa, se măcina într-un murmur puternic 
şi plăcut. 

Se uită peste umăr şi văzu coridorul din care ieşise cu atât 
de mult timp în urmă. leşise din acel coridor şi intrase în acest 
loc placental, puternic luminat. Doar că atunci mama lui încă 
trăia, iar tatăl era lângă el, strigându-l pe nume, până ce 
reuşise să ajungă la ei. Acum era doar timpul să se întoarcă 
de unde venise. Acum aceasta era calea corectă de urmat. 

Am făcut-o. Cumva, am făcut-o. N-am înțeles cum, dar am 
făcut-o. 

Se lăsă să plutească spre acel coridor cu pereţi din oţel 
negru cromat, neştiind dacă-l aştepta sau nu ceva la capătul 
celălalt, bucuros că poate lăsa în seama timpului să-i arate 
asta. Murmurul plăcut de voci se estompă. Lumina cețoasă se 
estompă. El însă era tot el - Johnny Smith - intact. 

Să intru în coridor, gândi el. Bine. 

Îşi spunea că, dacă va reuşi să intre în coridor, va putea 
umbla singur. 


Partea a treia - MESAJE DIN ZONA MOARTĂ 
1 


Portsmouth, N.H. 23 ianuarie 1979 Dragă tată, Asta e o 
scrisoare greu de scris şi voi încerca să nu lungesc prea mult 
vorba. Când o vei primi, cred că voi fi deja mort. Mi s-a 
întâmplat un lucru îngrozitor şi acum sunt de părere că trebuie 
să fi început cu mult înainte de accidentul de maşină şi de 
comă. Ştii, desigur, de treaba asta cu clarviziunea şi probabil 
că-ți aminteşti că mama s-a jurat pe patul de moarte că aşa a 
vrut Dumnezeu să fie, că Dumnezeu are o misiune pentru mine. 
M-a rugat să nu fug de ea, iar eu i-am spus că n-o voi face - nu 
vorbeam serios, dar voiam să moară cu sufletul împăcat. 
Acum, ciudat, mi se pare că a avut dreptate. Tot nu cred cu 
tărie în Dumnezeu, într-o Fiinţă reală care ne plănuieşte viețile 
şi ne dă fiecăruia trebuşoare de făcut, şi-apoi ne oferă, ca unor 
Cercetaşi, medalii de merit pentru Marea Drumeţție a Vieţii. 
Însă nici nu cred că tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost dintr-o 
întâmplare oarbă. 

În vara lui 1976, tată, am fost la un miting al lui Greg 
Stillson în Trimbull, care se află în al treilea district al New 
Hampshire-ului. Atunci, poate că-ți aminteşti, candida pentru 
prima dată. Pe când se îndrepta spre podium, a strâns mâinile 
multor oameni şi unul dintre ei am fost eu. Aici vine partea în 
care-ţi va fi greu să crezi, chiar dacă ai văzut cu ochii tăi aşa 
ceva. Am avut una dintre acele „străfulgerări “, doar că de 
data aceasta n-a fost tocmai o străfulgerare, tată. A fost o 
viziune, fie în sens biblic, fie într-un sens foarte apropiat de 
aşa ceva. Ciudat, însă, aceasta n-a fost la fel de clară ca şi 
celelalte „premoniţii “pe care le-am avut - totul era învăluit într- 
o strălucire albastră, difuză, pe care n-am mai întâlnit-o înainte 
-, însă a fost foarte intensă. L-am văzut pe Greg Stillson în 
funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Nu pot spune cât de 
departe în viitor se întâmpla asta, pot spune doar că era 
aproape chel. Estimez la vreo paisprezece ani, sau cel mult, 
poate, optsprezece. Oricum, puterea mea este aceea de-a 
vedea şi nu aceea de a interpreta ce văd, iar în cazul ăsta 
puterea mea de a vedea era împuţinată de acel ciudat filtru 
albastru, însă am văzut destul. Dacă Stillson devine 
preşedinte, va agrava o situaţie internațională şi aşa destul de 


tensionată. Dacă Stillson devine preşedinte, va ajunge să 
pornească un război nuclear la scară planetară. Cred că 
punctul de pornire al acestui război va fi undeva în America de 
Sud. Şi mai cred că pe scurtul şi sângerosul parcurs al acestui 
război, rachetele nucleare nu vor fi aruncate doar de două sau 
trei națiuni, ci poate chiar de douăzeci - plus grupările teroriste. 

Taţi, ştiu cât de nebuneşti pot părea toate astea. Aşa mi se 
par şi mie. Dar n-am nici o îndoială, n-am nici un chef să mă uit 
în urmă şi să încerc să interpretez lucrurile astea într-o lumină 
mai puțin reală şi sumbră decât aceea pe care o au. Tu n-aveai 
de unde să ştii - nimeni nu avea - că motivul pentru care am 
plecat în grabă de la reşedinţa Chatsworth n-a fost incendiul 
de la restaurant. Cred că încercam să fug cât mai departe de 
Greg Stillson şi de ceea ce trebuia să fac în privința lui. 
Făceam ceea ce-a făcut şi Ilie când s-a ascuns în peşteră sau 
Iona, care-a ajuns în burta chitului. Mi-am spus că trebuie doar 
să aştept şi să văd ce se întâmplă, înţelegi? Să aştept şi să 
văd dacă încep să se arate semnele unui viitor oribil precum 
cel prevăzut de mine. Probabil că încă aş mai aştepta acum, 
dar, în toamna anului trecut, durerile de cap au început să se 
înrăutățească şi-a avut loc un accident în echipa în care lucram 
pe atunci. Cred că heith Strâng, şeful de echipă, îşi mai 
aminteşte că... 


2 


Fragmentul face parte din depoziția depusă în fața aşa- 
numitului „Comitet Stillson”, prezidat de Senatorul de Maine, 
William Cohen. Întrebările sunt puse de Dl Norman D. Verizer, 
avocatul principal al Comitetului. Martorul este Dl Keith 
Strâng, domiciliat în Desert Boulevard, nr. 1421, Phoenix, 
Arizona. 

Data depoziției: 17 august 1979. Verizer: Şi, la acea dată, 
John Smith era angajatul Departamentului Lucrărilor Publice 
din Phoenix, nu e aşa? Strâng: Da, domnule, aşa e. V.: Asta se 
întâmpla la începutul lunii decembrie, 1978. 

S.: Da, domnule. 


V.: S-a întâmplat ceva în 7 decembrie de care să vă amintiți 
în mod deosebit? Ceva legat de John Smith? 

S.: Da, domnule. Sigur că s-a întâmplat. 

V.: Povestiți Comitetului despre acea întâmplare, vă rog. 

S.: Păi, eu trebuia să mă întorc la parcul central motor să 
iau două bidoane a o sută optzeci de litri de vopsea portocalie 
fiecare. Marcam drumurile, pentru asta. Johnny - Johnny 
Smith, adică - se afla pe Rosemont Avenue în ziua despre care 
discutăm, unde împrospăta marcajele despărțitoare pentru 
benzile de circulaţie. Ei bine, am ajuns acolo pe la patru şi un 
sfert - cu vreo patruzeci şi cinci de minute înainte de ieşirea 
din tură - iar tipul ăsta, Herman Joellyn cu care ați discutat 
deja, vine la mine şi-mi zice: „Ai face bine să vezi ce-i cu 
Johnny, Keith. S-a întâmplat ceva cu el. Am încercat să-i 
vorbesc şi s-a comportat de parcă nu mă auzea. Aproape că 
m-a doborât la pământ. Ai face bine să-l pui la punct.” Asta 
mi-a zis. Aşa că eu îi zic: „Ce-i cu el, Hermie?” lar Hermie zice: 
„Vezi cu ochii tăi, ceva nu-i în regulă cu tipu' ăla.” Aşa c-am 
mers cu maşina mai departe şi la-nceput totul era în regulă, 
dar după aia... Oau! 

V.: Ce-aţi văzut? 

S.: înainte să-l văd pe Johnny, adică? 

V.: Da, corect. 

S.: Linia pe care o trasase începea s-o ia aiurea. Doar puţin 
la-nceput - era uşor tremurată ici şi colo, cu mici bucle - nu 
era perfect dreaptă, 647 

Înţelegeţi? Iar Johnny era de la-nceput cel mai bun trasator 
din echipă. După aia, a-nceput s-o ia razna rău de tot. O lua 
în gâlme şi curbe mari pe tot drumul. În unele locuri lăsa 
impresia că se rotise în cerc de mai multe ori. Pe vreo sută de 
metri trăsese linia chiar la marginea şoselei. 

V.: Şi ce-aţi făcut? 

S.: L-am oprit. Adică, am reuşit într-un sfârşit să-l opresc. 
Am oprit chiar lângă maşina de trasat şi-am început să strig 
la el. Tre' să fi strigat de vreo şase ori. Parcă nu mă auzea. 
Apoi a tras maşinăria aia spre mine şi-a îndoit ca lumea 
maşina pe care o conduceam. Proprietate a Departamentului 


Şosele. Aşa că am apăsat claxonul şi-am strigat iarăşi la el, şi- 
abia atunci parcă am reuşit să-l fac să mă audă. A oprit 
maşinăria şi s-a uitat spre mine. L-am întrebat ce Dumnezeu 
crede că face. 

V.: Şi care a fost răspunsul lui? 

S.: Mi-a spus „bună”. Atâta tot. „Bună, Keith”. De parcă 
totu! era roz. 

V.: Şi dumneavoastră i-aţi răspuns...? 

S.: l-am răspuns cam răspicat. Eram furios. lar Johnny n-a 
făcut decât să stea acolo, uitându-se buimăcit în jur şi 
ținându-se cu mâinile de portieră, ca şi când ar fi căzut, de şi- 
ar fi dat drumu. Atunci numa' mi-am dat seama cât de 
bolnav arăta. Mereu a fost slab, înțelegeți, da' acum era alb ca 
varul şi-un colț al gurii lui era cumva... Înţelegeţi... tras în jos. 
La-nceput nici măcar n-a părut că pricepe ce-i spun. Apoi s-a 
uitat în jur şi-a văzut cum era trasă linia... pe toată şoseaua, 
de-a latul. 

V.: Şi-a spus...? 

S.: A spus că-i pare rău. Apoi s-a cam... Înţelegeți... clătinat 
şi şi-a acoperit fața cu o palmă. Aşa că l-am întrebat care e 
problema şi mi-a zis... Oh, tot soiul de lucruri confuze. N- 
aveau nici un înțeles. 

Cohen: Domnule Strâng, Comitetul e interesat de orice a 
spus domnul Smith şi care ar putea face puţină lumină în 
problema pe care o discutăm. Vă amintiţi ce a spus? 

S.: Păi, la-nceput a zis că nu e nici o problemă, doar că 
miroase a cauciuc ars. Cauciucuri de maşină arzând. Apoi a 
zis: „O să explodeze bateria aia dacă încerci s-o porneşti de la 
alta.” Şi încă ceva de genul: „Am în piept cartofi şi-amândouă 
radiourile-s la soare. Aşa că totul ţine acum de copaci.” Aşa- 
mi amintesc. Cum v-am zis, totul era confuz şi fără noimă. 

V.: Apoi ce s-a întâmplat. 

S.: A dat să cadă. Aşa că l-am prins de umăr şi mâna - cea 
pe care şi-o ţinea lipită pe-o parte a feţei - i-a căzut. Şi-am 
văzut că ochiul lui drept era plin de sânge. După aia a leşinat. 

V.: Dar a mai spus ceva înainte să leşine, nu-i aşa? 

S.: Da, domnule, a spus. 


V.: Ce-a spus? 

S.: A zis: „De Stillson ne ocupăm mai târziu, taţi, acum el e- 
n zona moartă.” 

V.: Sunteţi sigur că asta a spus? 

S.: Da, domnule, sunt. N-o să uit niciodată asta. 


3 


„.. Şi, când m-am trezit, mă aflam în micuța baracă pentru 
echipament de la baza Rosemont Drive. Keith mi-a spus c-ar 
trebui să merg imediat la un doctor şi numai după aceea am 
voie să mă-ntorc la serviciu. Eram speriat, tată, dar bănuiesc 
că nu din motivul pe care-l credea Keith. Oricum, mi-am făcut 
programare la un neurolog pe care mi l-a recomandat Sam 
Weizak într-o scrisoare de la începutul lui noiembrie. Vezi tu, i- 
am scris lui Sam să-i spun că mă tem să mă urc la volanul unei 
maşini, fiindcă mi se întâmplase de câteva ori să mi se 
dubleze vederea. Sam mi-a răspuns imediat şi mi-a spus să 
merg la doctorul Vann - mi-a spus că simptomele i se par foarte 
alarmante, dar că nu îndrăzneşte să-mi pună un diagnostic 
fără să mă vadă. 

N-am mers chiar atunci. Cred că mintea umană are metodele 
ei prin care ştie să te convingă, fiindcă-mi tot spuneam - până 
la incidentul cu maşina de marcaj stradal - că nu treceam 
decât printr-o fază şi că îmi voi reveni curând. Cred că pur şi 
simplu nu voiam să iau în seamă alte variante. Însă incidentul 
cu maşina de marcaj stradal m-a convins, am mers la doctor, 
fiindcă începeam să mă tem - nu doar pentru mine, ci şi pentru 
ceea ce ştiam. 

Aşa că am mers să-l văd pe doctorul Vann şi m-a supus la 
nişte teste, după care mi-a spus pe şleau totul. Se părea că nu 
mai aveam atât de mult timp la dispoziție cât credeam eu, 
fiindcă... 


4 


Fragment din depoziția depusă în fața aşa-numitului 
„Comitet Stillson”, prezidat de Senatorul de Maine William 
Cohen. Întrebările sunt puse de Dl Norman D. Verizer, 
avocatul principal al Comitetului. Martorul este dr. Quentin 
M. Vann, domiciliat în Parkland Drive, Phoenix, Arizona. 

Data depoziției: 22 august 1979. 

Verizer: La terminarea testelor şi după ce aplicase-ți deja 
diagnosticul, v-aţi întâlnit cu John Smith în biroul 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

Vann: Da. Era vorba de o întrevedere dificilă. Asemenea 
întrevederi întotdeauna sunt dificile. 

Ve: Puteţi să ne redați în linii mari ce-aţi discutat atunci? 

Va: Da. Dată fiind natura neobişnuită a situaţiei, cred că 
relația doctor-pacient poate suferi o uşoară alterare. Am 
început prin a-i arăta lui Smith că suferise o experiență 
îngrozitor de înspăimântătoare. A fost de acord. Ochiul său 
drept încă mai era profund irizat cu sânge, dar era mai bine. 
Suferise o spargere de venă capilară. Dacă pot face referire la 
grafic... 

(Aici, material şters şi condensat) 

Ve: Ce s-a întâmplat după ce i-aţi oferit această explicație 
lui Smith? 

Va: Mi-a cerut să-i spun termenul final. Aşa s-a şi exprimat; 
„termenul final”. Am fost impresionat în sinea mea de calmul 
şi curajul de care a dat dovadă. 

Ve: Şi care a fost termenul final, domnule doctor Vann? 

Va: Ah? Am crezut că vă e limpede deja. John Smith avea o 
tumoare cerebrală extrem de dezvoltată în lobul parietal. 

(Rumoare în rândul asistenţei; scurtă pauză) 

Ve: îmi cer scuze pentru această întrerupere, domnule 
doctor. Aş vrea să amintesc membrilor asistenţei că şedinţa a 
fost deschisă şi că avem de-a face cu o procedură de 
investigare, nu cu un spectacol de circ. Fie va fi linişte, fie îl voi 
ruga pe ofițerul de serviciu să golească încăperea. 

Va: Nu face nimic, domnule Verizer. 

Ve: Mulţumesc, domnule doctor. Puteţi spune Comitetului 
cum a reacționat Smith la aflarea veştii? 


Va: Cu calm. Cu un calm extraordinar. Cred că, în forul lui 
interior, îşi dăduse deja diagnosticul şi că acesta coincidea cu 
al meu. În orice caz, a spus că e foarte speriat. Şi m-a întrebat 
cât mai are de trăit. 

Ve: Ce i-aţi spus? 

Va: l-am spus că, în acel moment, o asemenea întrebare nu 
are sens, fiindcă se mai puteau face încă unele lucruri. l-am 
spus că va avea nevoie de o operaţie. Trebuie să menţionez că, 
la momentul despre care vorbesc, nu aveam cunoştinţă de 
coma în care stătuse şi de revenirea sa extraordinară, aproape 
miraculoasă. 

Ve: Şi ce a răspuns el? 

Va: A spus că nu va face nici o operație. Vorbea încet, dar 
foarte, foarte convins. Fără operație. l-am spus că sper să se 
răzgândească, fiindcă a renunța la o asemenea operaţie e ca şi 
când ţi-ai semna singur mandatul de execuție. 

Ve: A răspuns domnul Smith în vreun fel la aceste cuvinte? 

Va: M-a rugat să-i spun cât pot de exact cât mai are de trăit 
fără o atare operaţie. 

Ve: l-aţi spus? 

Va: I-am oferit o estimare brută, da. l-am spus că tumorile 
au o rată de expansiune extrem de haotică şi că am cunoscut 
pacienți ale căror tumori au intrat în stare latentă chiar şi 
pentru doi ani, dar că acestea erau cazuri destul de rar 
întâlnite. l-am spus că, fără operație, trebuie să se aştepte să 
mai trăiască de la opt la douăsprezece luni. 

Ve: Iar el a continuat să refuze operaţia, corect? 

Va: Da, aşa este. 

Ve: S-a întâmplat ceva neobişnuit la plecarea lui Smith? 

Va: Aş spune că a fost ceva extrem de neobişnuit. 

Ve: Povestiţi, vă rog, Comitetului incidentul. 

Va: L-am atins pe umăr, voind, cred, să-l ţin în loc. Nu 
voiam să-l văd plecând, mă înţelegeți, dată fiind situația. Şi 
am simțit ceva din partea lui când l-am atins... a fost o 
senzaţie asemănătoare cu un şoc electric, dar, în acelaşi timp, 
a fost şi o senzaţie vlăguitoare de golire. Ca şi când ar fi tras 
ceva din mine. Recunosc că aceasta e o descriere extrem de 


subiectivă, însă vine din partea unui om educat în arta şi 
meseria observaţiei profesioniste. N-a fost ceva plăcut, vă 
asigur. Eu... m-am îndepărtat de el... iar el m-a sfătuit să-mi 
sun soția, fiindcă Strawberry s-a rănit destul de grav. 

Ve: Strawberry? 

Va: Da, aşa a spus el. Fratele soţiei mele... numele lui e 
Stanbury Richards. Fiul meu cel mic îi spunea când era mic 
tot timpul Unchiul Strawberry. Apropo, nu mi-am dat seama 
de asocierea asta decât mai târziu. În seara aceea am 
îndemnat-o pe soția mea să-l sune pe fratele ei, care locuieşte 
în Coose Lake, New York. 

Ve: L-a sunat? 

Va: Da, l-a sunat. Au purtat o discuţie foarte vioaie. 

Ve: lar domnul Richards - cumnatul dumneavoastră - era 
sănătos? 

Va: Da, era bine. Dar săptămâna următoare a căzut de pe-o 
scară pe când îşi vopsea casa şi şi-a fracturat gâtul. 

Ve: Domnule doctor Vann, credeţi că John Smith a prevăzut 
acest lucru? Credeţi că a avut o viziune precognitivă cu privire 
la fratele soției dumneavoastră? 

Va: Nu ştiu. Dar cred... că e posibil să fi avut. 

Ve: Mulţumesc, domnule doctor. 

Va: Pot să mai spun un lucru? 

Ve: Desigur. 

Va: Dacă într-adevăr a avut parte de-un asemenea blestem 
- da, mie mi se pare un blestem - sper că Dumnezeu va avea 
milă de sufletul chinuit al acestui om. 


5 


iar eu ştiu, tată, că oamenii vor spune că din cauza 
tumorii am făcut ceea ce acum plănuiesc să fac, dar, taţi, nu le 
da crezare. Nu este adevărat. Tumoarea nu e decât ultima 
lovitură a accidentului, accident după care acum cred că nu mi- 
am revenit niciodată. Tumoarea se află în aceeaşi zonă care a 
fost rănită în accident, în zona care acum bănuiesc că a fost 
afectată când eram mic şi am căzut pe gheață pe când patinam 


pe hRunaround Pond. Atunci am avut pentru prima dată o 
„străfulgerare”, deşi nici măcar acum nu-mi amintesc despre 
ce a fost vorba. Şi-am mai avut una chiar înainte de accident, 
la băâlciul din Esty. Întreab-o pe Sarah despre aceea; sunt sigur 
că-şi aminteşte. Tumoarea se află în zona pe care am numit-o 
mereu „zona moartă”. Şi se pare c-am avut dreptate spunându- 
i aşa, nu? Am avut întru totul o dreptate cruntă. Dumnezeu... 
destinul... providența... predestinarea... cum vrei să-i spui, 
separe că-şi întinde mâna sigură şi inexorabilă să echilibreze 
la loc balanța. Poate că era menit să mor în acel accident de 
maşină sau chiar mai devreme, atunci pe Runaround. Şi cred 
că, atunci când voi termina de făcut ceea ce am de făcut, 
talgerele se vor echilibra din nou perfect. 

Te iubesc, taţi. Cel mai cumplit lucru, alături de convingerea 
că numai cu pistolul mai pot ieşi din fundătura în care mă 
găsesc, este faptul că te las singur să porți povara mâhnirii şi 
a mâniei celor care nu găsesc vreun motiv să-l creadă pe 
Stillson altceva decât un om bun şi drept... 


6 


Fragment din depoziția depusă în fața aşa-numitului 
„Comitet Stillson”, prezidat de Senatorul de Maine William 
Cohen. Întrebările sunt puse de Dl Albert Renfrew, avocatul 
secund al Comitetului. 

Martorul este dr. Samuel Weizak, domiciliat în Harlow 
Court, nr. 26, Phoenix, Arizona. 

Data depoziției: 23 august 1979. 

Renfrew: Ne apropiem de încheierea sesiunii, domnule 
doctor Weizak, şi aş vrea să vă mulțumesc, din partea 
Comitetului, pentru ultimele patru lungi ore de depoziție. Aţi 
adus multă lumină asupra acestei probleme. 

Weizak: E în regulă. 

R: Mai am o ultimă întrebare pentru dumneavoastră, 
domule doctor Weizak, o întrebare care mie mi se pare a avea 
o importanță aproape capitală; se referă la un lucru despre 
care John Smith însuşi a pomenit în scrisoarea pe care i-a 


trimis-o tatălui său şi care a fost avută în vedere ca dovadă, 
întrebarea este... 

W:Nu. 

R: Mă scuzaţi? 

W: Aveţi de gând să mă întrebaţi dacă din cauza tumorii a 
apăsat Johnny trăgaciul atunci în New Hampshire, nu? 

R: într-un anumit fel, cred că... 

W: Răspunsul este nu. Johnny Smith a fost o persoană 
calculată, cerebrală, până în ultima clipă a vieţii lui. 
Scrisoarea către tatăl său demonstrează lucrul acesta; 
scrisoarea către Sarah Hazlett demonstrează şi ea lucrul 
acesta. A fost un om cu o putere îngrozitoare, dumnezeiască - 
un blestem, poate, după cum i-a spus colegul meu, doctorul 
Vann -, însă n-a acționat nici dezaxat, nici n-a fost prada unor 
fantasme cauzate de presiunea craniană - dacă aşa ceva este 
chiar posibil. 

R: Dar e adevărat că Charles Witman, aşa-numitul 
„Lunetist texan din turn”, suferea... 

W: Da, da, suferea de-o tumoare. La fel şi pilotul avionului 
companiei Eastern Airlines care s-a prăbuşit în Florida cu 
câţiva ani în urmă. Şi nici o clipă nu s-a sugerat că tumoarea 
ar fi precipitat evenimentele în vreunul dintre aceste două 
cazuri. V-aş aduce în atenţie că alte creaturi infame - Richard 
Speck**; aşa-numitul „Fiu al lui Sam” şi Adolf Hitler - n-au 
avut nevoie de vreo tumoare cerebrală ca să comită crime. Sau 
Frank Dodd, ucigaşul pe care chiar Johnny l-a descoperit în 
Castle Rock. Indiferent de cât de absurd i-ar părea acestui 
Comitet actul comis de Johnny, acesta a fost actul unei 
persoane sănătoase psihic. O persoană aflată într-o incredibilă 
agonie mentală, poate... dar psihic sănătoasă. 


7 


... Şi, mai important, să nu crezi că am făcut asta fără să 
reflectez îndelung şi chinuitor. Şi numai dacă ucigându-l, aş 
putea fi sigur că rasa umană mai câştigă patru ani, trei ani sau 
chiar opt luni în care să-şi reconsidere reperele, tot ar merita 


efortul. E un lucru greşit, dar s-ar putea să rezulte ceva bun. 
Însă nu am de gând să-l mai joc pe Hamlet. Eu ştiu cât de 
periculos e Stillson. 

Tati, te iubesc foarte mult. Să nu te-ndoieşti de asta. 

Fiul tău, Johnny 


8 


Fragment din depoziția depusă în fața aşa-numitului 
„Comitet Stillson”, prezidat de Senatorul de Maine William 
Cohen. Întrebările sunt puse de domnul Albert Renfrew, 
avocatul secund al Comitetului. Martorul este domnul Stuart 
Clawson, domiciliat în Clackstrap Road, Jackson, New 
Hampshire. 

Renfrew: Şi spuneţi că s-a întâmplat pur şi simplu să luați 
cu dumneavoastră aparatul de fotografiat, domnule Clawson? 

Clawson: Mda! Chiar pe când ieşeam din casă. Aproape că 
era să nu merg în ziua aceea, deşi îmi place de Greg Stillson - 
ei bine, îmi plăcea - să mă-ntorc la primărie mi se părea pur şi 
simplu aiurea, înțelegeți? 

R: Din cauza examenului pentru carnetul de conducere. 

C: Aia-i. A fost o chestie complet aiurea să pic la examenul 
ăla. Da, într-un sfârşit, mi-am zis „ce dracu“. Şi-am făcut 
fotografia. Oau! Am făcut-o. Cre' c-o să mă facă bogat poza 
aia. Ca şi aia cu înălțarea steagului în Iwo Jima. 

R: Sper că nu ai rămas cu impresia că această întâmplare a 
avut loc doar spre beneficiul tău, tinere. 

C: O, nu! Chiar deloc! Am vrut să zic doar că... ei bine... nu 
ştiu ce-am vrut să zic. Da' s-a-ntâmplat chiar în fața mea şi... 
Nu ştiu. Iisuse, pur şi simplu m-am bucurat că aveam Nikon- 
ul cu mine, atâta tot. 

R: Aţi făcut fotografia chiar atunci când Stillson l-a luat pe 
copil? 

C: Pe Matt Robeson, da, dom'le. 

R: lar aceasta e o variantă mărită a acelei fotografii? 

C: Asta-i poza mea, da. 

R: Ce s-a întâmplat după ce-aţi făcut-o? 


C: Au luat-o după mine două dintre gorilele alea. Ţipau: 
„Dă-ne aparatu', puştiu'! Dă-i drumu.” Ra... ăă, chestii d- 
astea. 

R: Şi aţi fugit. 

C: Dacă am fugit? Dumnezeule Mare, aşa ere' c-am făcut. 
M-au urmărit aproape până la intrarea în garajul public. 
Aproape că m-a prins unu' dintre ei, da' a alunecat pe gheață 
şi-a căzut. 

Cohen: Tinere, aş vrea să te anunț că ai câştigat cea mai 
importantă cursă a vieţii tale când ai reuşit să scapi de 
răufăcătorii ăia. 

C: Mulţumesc, domnule. Ce-a făcut Stillson atunci... poate 
că trebuia să fiți de față, dar... să ţii un copil de paravan, asta- 
i ceva josnic. Pariez că oamenii din New Hampshire n-ar mai 
vota cu tipu ăsta nici de-ar asmuţi câinii pe ei. Nici de-ar... 

R: Mulţumesc, domnule Clawson. Martorul e liber. 


9 


Din nou, octombrie. 

Sarah se ferise multă vreme să facă drumul acesta, dar 
acum se împlinise vremea şi nu mai putea fi amânat. Aşa 
simțea ea. li lăsase pe amândoi copiii cu doamna Ablanap - 
aveau acum ajutoare în casă şi două maşini în locul acelui 
Pinto mic şi roşu; venitul lui Walt atingea aproape treizeci de 
mii de dolari pe an - şi venise singură la Pownal prin vâlvătaia 
cărămizie a toamnei târzii. 

Acum, trase maşina pe dreapta unui drum de ţară cam 
îngust, cobori şi traversă micuțul cimitir. O placă mică şi 
mată aşezată pe unul dintre stâlpii de la intrare anunţa că 
acesta era cimitirul MESTECENII. Era împrejmuit de un zid de 
piatră sinuos, iar mormintele erau frumos îngrijite. Mai 
rămăseseră câteva steaguri decolorate din urmă cu cinci luni, 
de la Ziua Eroilor. Curând, zăpada le va acoperi. 

Merse încet, fără grabă, briza făcându-i tivul de, la rochia 
de-un verde-inchis să fluture. Aici se odihneau generații 
întregi de BOWDENI; acolo se odihnea întreaga familie 


MARSTEN; dincolo, în jurul unui monument mare din 
marmură, se odihneau încă din 1750 cei din familia 
PILLSBURY. 

Şi, aproape de zidul din spate, Sarah găsi o lespede relativ 
nouă pe care scria simplu JOHN SMITH. Sarah îngenunche 
lângă ea, ezită, o atinse, îşi lăsă degetele să mângâie, 
tremurând, meditativ, suprafața ei netedă. 


10 


23 ianuarie 1979 Dragă Sarah, Tocmai i-am scris lui tata o 
scrisoare foarte importantă şi mi-a trebuit aproape o oră şi 
jumătate s-o pot termina. Pur şi simplu nu mai am forța să 
repet totul, aşa că-ți propun să-l suni de-ndată ce primeşti 
scrisoarea de faţă. Fă-o acum, Sarah, înainte să citeşti ce 
urmează... 

Aşadar, acum bănuiesc că ştii. Voiam doar să-ți spun că în 
ultima vreme m-am gândit mult la întâlnirea noastră de la 
bălciul din Fair. Dacă ar trebui să ghicesc care două lucruri ți 
le aminteşti cel mai bine de atunci, aş spune că unul e norocul 
pe care l-am avut la Roata Norocului (ți-aminteşti de puştiul 
care tot spunea „Ador să-l văd pe tipu' ăla încasând-o“?) şi 
altul e masca pe care am purtat-o să te sperii. Trebuia să fie o 
glumă, dar tu te-ai supărat şi aproape că era să se ducă pe 
râpă întâlnirea noastră. Poate că dacă s-ar fi întâmplat asta, n- 
aŞ fi acum aici, iar şoferul acela de taxi încă ar trăi. Pe de altă 
parte, poate că viitorul nu poate fi schimbat de nimic, şi mi s-ar 
fi servit aceeaşi mâncare amară cu o săptămână sau o lună 
sau un an mai târziu. 

Ei bine, ne-am jucat singura şansă şi roata s-a oprit pe-un 
număr al casei - dublu zero, bănuiesc. Dar voiam să ştii că mă 
gândesc la tine, Sarah. Pentru mine, chiar nu a mai existat 
cineva, iar noaptea aceea a fost noaptea noastră cea mai 
frumoasă... 


11 


- Salut, Johnny, murmură ea şi vântul străbătu uşor 
copacii care ardeau şi scânteiau; o frunză cărămizie pluti pe 
fundalul cerului albastru şi ateriza, neobservată, în părul ei. 
Sunt aici. Am venit, într-un târziu. 

Şi să vorbească cu voce tare ar fi trebuit să i se pară un 
lucru deplasat: numai nebunii vorbesc cu morții în cimitir, ar 
fi spus ea cândva. Dar acum, emoţiile o copleşeau, emoții atât 
de puternice şi de intense, că-i făceau gâtul s-o doară şi 
mâinile să i se strângă brusc una într-alta. Să-i vorbească lui 
era, poate, un lucru normal; la urma urmei, trecuseră nouă 
ani şi acesta era sfârşitul. După această zi, nu va mai rămâne 
decât cu Walt şi cu copiii şi cu multe zâmbete de pe-un scaun 
din spatele podiumului pe care va vorbi soțul ei; nesfârşitele 
zâmbete din fundal şi ocazionalul articol de fond din 
suplimentele de duminică, în cazul în care cariera politică a 
lui Walt va avea parte de-o mişcare atât de fulminantă cum îşi 
dorea el. Viitorul îi rezerva din ce în ce mai multe fire de păr 
cărunte, grija de-a nu ieşi din casă fără sutien datorită 
moliciunii sânilor, o atenție din ce în ce mai sporită la 
machiaj; viitorul reprezenta pentru ea ore de exerciţii fizice la 
sala de sport din Bangor şi cumpărături şi să-l ducă pe Denny 
în prima clasă la şcoală şi pe Janis la creşă; viitorul 
reprezenta petreceri de Anul Nou şi pălării haioase atunci 
când viața ei va intra în decada ştiințifico-fantastică a anilor 
'80 şi, de asemenea, într-o stare ciudată şi aproape nebănuită 
a fiinţei sale - vârsta de mijloc. 

Nu vedea în viitor nici un bâlci de ţară. 

Primele lacrimi începură, încet şi calde, să-i apară. 

- Oh, Johnny, spuse ea. Altfel trebuia să fie totul, nu-i aşa? 
Nu aşa trebuia să se termine. 

Îşi lăsă capul în pământ, gâtul încercând - fără vreun 
rezultat - să articuleze dureros alte cuvinte. Plânsetul veni, 
totuşi, şi lumina puternică a soarelui fu spartă în prisme 
diferite. Vântul, care păruse atât de cald, specific unei veri 
indiene, i se părea acum că-i îngheață obrajii ca vântul de 
februarie. 


- Nu-i corect! strigă ea în tăcerea BOWDEN-ilor şi a 
MARSTEN-ilor şi a PILLSBURY-lor, congregația moartă a 
ascultătorilor care nu putea spune nimic altceva sigur decât 
că viața-i trecătoare şi că moartea-i lungă. Oh, Doamne, nu-i 
corect! 

În acel moment, mâna îi atinse gâtul. 


12 


iar noaptea aceea a fost noaptea noastră cea mai 
frumoasă, chiar dacă, uneori, îmi vine greu să credea au 
existat într-adevăr anul 1970 şi revoltele din campusuri, că 
Nixon a fost preşedinte, că nu existau calculatoare de buzunar, 
aparate video, Bruce Springsteen şi nici formații de punk-rock. 
Şi, alteori, mi separe că timpurile acelea sunt doar la o 
aruncătură de băț, că aproape le pot atinge, că, dacă mi-aş 
petrece brațele în jurul tău sau dacă ți-aş atinge obrazul sau 
ceafa, te-aş putea lua cu mine într-un viitor diferit, în care nu 
există durere sau întuneric sau alegeri amare. 

Ei bine, toți facem ce putem, şi ceea ce facem trebuie să fie 
un lucru cât se poate de bun... iar dacă nu e, trebuie să ne 
mulțumim cu el. Sper doar să te gândeşti la mine cât poți de 
bine, dragă Sarah. 

Toate gândurile bune, şi toată dragostea mea, 

Johnny 


13 


Inspiră sacadat, îndreptându-se de spate, privind în jur cu 
ochii larg deschişi. 

- Johnny...? 

Dispăruse. 

Orice ar fi fost, dispăruse. Rămase locului, se întoarse pe 
călcâie şi, desigur, nu era nimic acolo. Însă ea-l vedea, stând 
cu mâinile adânc înfipte în buzunare, pe buze cu zâmbetul 
acela degajat, şăgalnic, chipul lui mai degrabă plăcut decât 
frumos, slab şi uscăţiv, sprijinindu-se fără nici o grijă de un 


monument sau de unul dintre stâlpii de la intrare sau poate 
doar de un copac înroşit de frunzele tomnatice, pregătite să 
cadă la pământ. Nu-i cine ştie ce, Sarah - încă mai tragi pe 
nas blestemata aia de cocaină? 

Nu era nimic altceva acolo decât Johnny; undeva aproape, 
poate pretutindeni. 

Toţi facem ce putem, şi ceea ce facem trebuie să fie un lucru 
cât se poate de bun... iar dacă nu e, trebuie să ne mulțumim cu 
el. Nimic nu e pierdut pentru totdeauna, Sarah. Totul poate fi 
găsit. 

— Acelaşi Johnny dintotdeauna, şopti ea, după care păşi 
afară din cimitir şi traversă drumul. Se opri preţ de o clipă, 
pentru a se uita în urmă. Vântul călduț de octombrie sufla 
puternic şi lumea părea brăzdată de umbre şi lumini. Copacii 
foşneau în taină. 

Sarah se urcă în maşină şi plecă la drum. 


(1) Joseph Raymond McCarthy (n. 1908 - m. 1957), politician american, senator 
de Wisconsin (1947-1957), a prezidat Subcomitetul Permanent de Investigaţii şi a 
ținut audieri publice în care a acuzat oficiali ai armatei, reprezentanţi media şi 
personalități publice de a fi comunişti. Acuzaţiile sale nu s-au adeverit niciodată, 
motiv pentru care a fost supus cenzurii de către Senat în 1954 -n. tr 

12! Umbra, Fantoma - n. tr. 

13! Plaiul Prostiei - n. tr 

!4) Aleea Depravării - n. tr. 

(5) Vicepreşedinte în perioada în care Richard Nixon a fost preşedinte (1969- 
1973). 

16) Acronim pentru Reserve Officers Training Corps. (Departamentul American 
pentru Antrenarea Ofiţerilor în Rezervă) - n. tr. 

17) Roată de mari dimensiuni susținută în poziție verticală de doi piloni (după 
numele inginerului american George Washington Gale Ferris -1859-1896) nutr. 

'8 Acronim pentru ChiefPetty Officer = grad în Marina Statelor Unite, mai mare 
ca ofițerul fără brevet („petty officer”) şi mai mic ca ofițerul nebrevetat şef- 
suprem („senior chef petty officer”) - n. tr. 

19 Unitate de calcul a vitezei de accelerație egală cu viteza de acceleraţie 
provocată de forța gravitațională pe suprafaţa terestră, în jur de 9,8 metri pe 
secundă, numită şi viteza de accelerație gravitațională - n. tr. 

110! Vino mai aproape, iubito, ai luat taurul de coame... nu ne prefacem... toată 
lumea se zbenguie cu foc... -n. tr. 

(11) Veniţi, bărbaţi, veniți aproape, nu fiți timizi, fiindcă fetele astea sigur nu-s, 
nici măcar un picuţ! Totul se petrece-năuntru... nu v-aţi încheiat educația până 
ce n-aţi văzut spectacolul de la Clubul Playboy... - n. tr. 

112) W. C. Fields (n. 1880 - m. 1946) - om de spectacol american cunoscut pentru 
vocea lui aspră, pentru nasul lui bombat şi pentru firea lui sarcastică. A jucat, 
printre altele, în: My Little Chickadee (1940) şi NeverJJhveM Sucker an Even Break 
(1941) - n. tr. 

113) Nu ştii cât eşti de norocos, băiete, înapoi în, înapoi în, înapoi în URSS... 

(14 Personajul se arată obsedat de cuvântul „slick”, folosit în special pentru 
multiplele lui valenţe semantice: viclean, alunecos etc, la începutul capitolului şi 
aici mişto, şmecheresc etc. - n. tr. 

115! Navele spațiale ale lui Dumnezeu, Transformarea ce va veni şi Miracolele 
Extrasenzoriale ale lui Dumnezeu - n. tr. 

116! Abreviere în scris a Crăciunului, unde „X” reprezintă litera grecească „chi”, 
folosită de sute de ani în scrierile religioase ca abreviere pentru Christos. - n. tr. 
117 Joc de cuvinte: holy day (scris despărțit) = zi sfântă, şi holyday = sărbătoare, 
vacanţă - n. tr. 

118! Aprox. Cei Doisprezece Aflaţi în Slujba Diavolului - n. tr. 

119) îngerii ladului - n. tr 

120) Călăreții Negri - n. tr. 

(21! Nume generic dat studenţilor - n. tr. 

(22! Clarence Seward Darrow (1857-1938) - avocat american, celebru pentru 
pledoariile lui profund politizate ale aşa-numitelor „cauze pierdute”, cum ar fi 
asasinatul lui Leopold-Leob (1929) şi procesul profesorului John Thomas Scopes 
(1925), acuzat că a predat teoria evoluționistă în şcoală 

123! Curtea mea din spatele casei - n. tr. 

124) Joc de cuvinte: teacher (profesor) şi preacher (predicator) - n. tr. 


(25) Acronim pentru National Football Conference (Federaţia Naţională de Fotbal) - 
n. tr. 

120! E o cutumă a americanilor să pună pe pleoapele mortului monede de zece 
cenți, fie pentru a preveni ca ochii să se deschidă, fie, mai simbolic, pentru ca 
mortul să aibă cu ce-şi plăti vama la trecerea în lumea cealaltă - n. tr. 

127! Personaj principal care dă şi numele unei povestiri a scriitorului american 
Washington Irving (1783-1859, autor şi al celebrei „Legende din Sleepy Hollow”, 
cunoscută şi sub numele de „Legenda călărețului fără cap”) care, după o partidă 
de popice şi multă băutură, adoarme într-o peşteră alături de o ceată de pitici. 
Se trezeşte douăzeci de ani mai târziu. E deja bătrân. întorcându-se acasă, Rip 
descoperă că totul s-a schimbat: soția lui a murit, fiica lui s-a căsătorit, iar 
Revoluția Americană (1775-1781) a avut deja loc - n. tr. 

128! Edmund Sixtus Muskie (n. 1914) - politician american, senator democrat de 
Maine (1958-1980) şi secretar de stat (1980-1981) - n. tr 

129! Jesse James (1847-1882) - american nelegiuit; după ce a luptat în Războiul 
Civil de partea gherilei Confederaţiei, a condus un grup de bandiți înarmați care, 
vreme de 15 ani, a jefuit bănci şi a prădat trenuri în Vestul Sălbatic. A fost ucis 
chiar de către un membru al propriei bande. 

130! Cântec pentru copii în care Humpty Dumpty e un ou care a căzut de pe un 
zid şi s-a spart, şi nici toţi „oamenii şi caii regelui” n-au mai reuşit să-l 
întregească -n. tr. 

(31! Acronim pentru Associated Press, agenţie internațională de presă - n. tr 

132! Acronim pentru Organizația de Eliberare a Palestinei - n. tr 

133! Trimitere la o butadă din epocă de-a preşedintelui Nixon - n. tr. 

134 Aprox. Pătlăgeaua vitezomană - n. tr. 

135 Cuvânt compus din alipirea variantei scurte ipoo) a cuvântului poop (= 
excrement, caca; mai cu seamă în vorbirea onomatopeică a copiilor) cu pluralul 
substantivului nut (= nucă, dar şi termenul vulgar pentru testicul”), în 
concluzie, aprox. Boaşe de caca - n. tr. 

130! Aprox. Previziunea vremurilor ce vor veni - n. tr. 

1371 Hausfrau = casnică (în germ., în original) - n. tr. 

138! Oraş din sud-vestul Franţei, la poalele Munţilor Pirinei. E celebru pentru 
altarul romano-catolic ridicat pentru a celebra locul unde se presupune că 
Fecioara Maria i-a apărut Sfintei Bernadette (Marie Bernarde Soubirous, 1844- 
1879) în 1858. -n.tr. 

139 Andy Warhole (19307-1987) - artist american; unul dintre promotorii 
mişcării artei populare; a pictat pânze şi a făcut desene cu peisaje comune, cum 
ar fi căni pentru supă şi portrete cu celebrităţi - n. tr. 

140) Modus operandi - n. tr. 

41! Campionatul Naţional de Fotbal American, care se ţine în luna ianuarie a 
fiecărui an, din 1865 încoace - n. tr. 

142) Cântece patriotice americane - „Fii amabil cu prietenii tăi cu labe de 
înotătoare... căci şi o rață poate fi mama cuiva...” - n. tr. 

143! Roman publicat în 1960 al scriitorului american John Updike (n. 1932) care 
tratează viața grea a americanilor din suburbii - n. tr. 

(44 Roman publicat în 1951 al scriitorului american J. D. Salinger (n. 1919), 
care vorbeşte despre experienţele trăite de un tânăr rebel (Holden Caulfield), care 
fuge de la internat - n. tr. 

145) Poreclă: Şoimul Roşu - n. tr. 

146! Aprox. Manufacturile şi Ţesătoriile Chatsworth - n. tr. 


47! La SATs („Standard Assessment Tasks” în Marea Britanie şi „Scholastic 
Aptitude Tests” în SUA - examene de treaptă organizate la nivel național, 
cuprinzând probe la matematica, engleză şi ştiinţă, cu un mare grad de 
generalitate, dorind să testeze în primul rând abilităţile de comunicare verbală şi 
cele de calcul matematic ale elevilor) 500 de puncte reprezintă un rezultat 
mediu, de trecere. Rezultatul maxim, prin adunarea şi împărțirea la doi a 
punctelor acumulate la testul verbal şi la cel de matematică, este de 800 de 
puncte -n. tr. 

148) Aprox. „Cititorul neatent/steril” - n. tr. 

449! Henry Aaron (sau Hank Aaron) - jucător de baseball din secolul al 
douăzecilea; a înregistrat un record de 755 de tururi complete în timpul carierei 
sale în liga profesionistă (între anii 1954 şi 1976). Cel care a deținut înaintea lui 
recordul a fost Baberuth, cu 714 de tururi complete - n. tr. 

150! Lyndon Baines Johnson - politician american din secolul al XX-lea; a fost 
ales vicepreşedinte în 1960, în administrația John F. Kennedy şi a devenit 
preşedinte după asasinarea lui Kennedy (22 noiembrie 1963). A fost preşedintele 
Statelor Unite până în 1969 - n. tr. 'Acronim pentru „Great Old Party” (Măreţul şi 
Bătrânul Partid), poreclă a Partidului Republican din America - n.tr. 

(51! Bella Abzug (n. 1920) - politician american, membră în Camera 
Reprezentanţilor din partea statului New York (1971-1976), cunoscută pentru 
feminismul ei şi pentru sprijinul acordat mişcării pacifiste - n. tr. 

152 Adam Clayton Powell Jr. (1908-1972) - politician american, membru în 
Camera Reprezentanţilor din partea statului New York (1945-1967 şi 1969-1971); 
a fost un avocat declarat al drepturilor civile - n. tr. 

193) Celebri actori de comedie din anii '70-'80 - n. tr. 

154 Blue-grass music (în original) - gen de muzică folk (populară) cântată prima 
dată în sudul Statelor Unite, de obicei, la banjouri şi chitare, caracterizată de un 
tempo alert şi de improvizații ca la jazz - n. tr. 

155! John Philip Sousa (1854 - 1932) - supranumit „Regele Marşurilor”, dirijor şi 
compozitor de muzică de fanfară, autor al unor librete de operă comică şi al unor 
marşuri precum „Stars and Stripes Forever” (1897 - n. tr. 

(56) Idi Amin Dada (n. 1925) - dictator ugandez (1971-1979) al cărui regim brutal 
şi represiv s-a încheiat când acesta a părăsit țara ca urmare a unei lovituri de 
stat - n. tr. 

157 Henry Gannett (1846-1914) - cartograf american, geograf-şef în timpul 
desfăşurării Studiului Geologic American (din 1882); a ajutat la constituirea 
Societății Naţionale de Geografie (1888); a împrumutat numele unui vârf muntos 
din lanțul Munţilor Stâncoşi, în Wyoming-ul central-vestic, cel mai înalt vârf din 
acest stat (4.210 m.) -n. tr. 

158! 'Psihopat care l-a împuşcat şi l-a rănit pe candidatul la preşedinţie George 
Wallace în 1972 -n. tr. 

159! Charles Atlas (1894-1972) - culturist american de origine italiană care a 
predat metoda sa de a face culturism, numită „tensiunea dinamică”, în sălile de 
sport ale liceelor şi prin corespondenţă - n. tr 

100! E vorba despre seceta însoţită de furtuni nesfârşite de nisip (supranumită 
Dust Bowl) din anii 1930, care a cuprins parțial statele Oklahoma, Arkansas şi 
Texas (romanul Fructele mâniei de John Steinbeck descrie fuga rezidenților din 
Oklahoma /Okies] şi Arkansas /Arkies] în California, goniți de această calamitate) 
-n. tr. 


!01! David Crockett (1786-1836) - grănicer american şi politician, membru în 
Camera Reprezentanţilor din partea statului Tennessee (1827-1831 şi 1833- 
1835); s-a alăturat revoluționarilor texani în lupta împotriva Mexicului. A murit 
în timpul asediului oraşului Alamo - n. tr. 

102! Pecos Bill - cow-boy legendar din Sud-Vestul Americii; născut în Texas în 
1830, se presupune că a fost pierdut de părinţi pe când traversau râul Pecos şi a 
fost crescut apoi de coioți - n. tr. 

103! Paul Bunyan (în folclorul american) - un tăietor de lemne gigantic care poate 
face lucruri supranaturale - n. tr. 

164! Peyote - cactus cu vârf rotunjit care creşte în Mexic şi în sudul Statelor 
Unite, cu tuberculi sub formă de mărgele, care se mestecă proaspeţi sau uscați 
ca drog de către anumiți americani nativi - n. tr. 

105! 'Personajul principal din filmul omonim (1971), în care rolul detectivului este 
jucat de Clint Eastwood - n. tr. 

166! Sinclair Lewis (1885-1951) - romancier american care a satirizat clasa de 
mijloc din America în cele 22 de opere ale sale, printre care şi Babbitt (1922) şi 
Elmer Gantry (1927); a fost primul scriitor american care a primit premiul Nobel 
pentru literatură (1930) - n. tr. 

107 Huey Long - lider politic din anii '20 şi '30, guvernator şi senator de 
Louisiana; a promis fiecărei familii câte o casă, o maşină, un radio, o pensie de 
la stat şi educaţie liceală. Cunoscut ca demagog, a fost asasinat înainte să 
înceapă campania electorală pentru preşedinţie, în care el se dorea candidat - n. 
tr. 

108! Lynette Alice „Squeaky” Fromme - poate cea mai celebră dintre adepţii 
criminalului în serie Charles Manşon, care a încercat să-l asasineze pe Gerald 
Ford - n. tr 

109! John Joseph Pershing (1860-1948) - general din armata americană care a 
condus Expediția Americană în Europa în timpul primului război mondial şi a 
ocupat postul de şef al corpului militar (19211924); numit şi „Black Jack” - n. tr. 

170! Acronim pentru „Allied Expedition Force” (Expediția Forțelor Militare Aliate) - 
n. tr. 

(71 Zonă împădurită din nordul Franței, la est de Château-Thierry; în primul 
război mondial a fost scena unei grele bătălii soldată cu victoria aliaților 
împotriva Germaniei (iunie 1918), în zilele noastre, acolo se află un cimitir 
dedicat americanilor care au pierit în acea bătălie - n. tr. 

172) Fort Lauderdale - oraş în sud-estul Floridei pe coasta Atlanticului, la nord de 
Miami Beach; stațiune pentru amatorii de iahting şi pescuit, şi de multă vreme e 
locul preferat de studenţi pentru a-şi petrece vacanţele de primăvară - n. tr. 

173) Statul New Hampshire - n. tr. 

174 Vassar - faimos colegiu din localitatea Poughkeepsie, statul New York, fondat 
în 1861 de Matthew Vassar, comerciant şi filantrop american (1792-1868), 
avocat al drepturilor femeilor la educație superioară - n. tr. 

(75! Alfred E. Neuman - personaj de benzi desenate, mascotă a revistei Mad, 
apărută pentru prima dată în anul 1954 -n. tr. 

(76! Larry Flynt - fondatorul şi redactorul-şef al celebrei reviste erotice Hustler - 
n. tr. 

77 E vorba de primul roman scris de Hunter S. Thompson, Hells Angels, 
publicat în 1966 -n.tr. 

178! G. Gordon Liddy - politician american care şi-a făcut o deviză din „voința de 
putere” a lui Nietzsche; de mai mulți ani ține talk-show-ul radiofonic „The G. 


Gordon Liddy Show”, marcat de un puternic spirit conservator - n. tr. 

179! Acronim pentru Franklin D. Roosevelt (1882-1945), al 32-lea preşedinte 
American, a condus America în timpul celui de-al doilea război mondial (1933- 
1945) -n.tr. 

180! Arthur Herbert Fonzarelli („Fonzie”) - personajul principal (şi, în acelaşi 
timp, un „faimos nelegiuit”) din serialul de televiziune Happy Days, care a 
început să fie difuzat de ABC din 1971 şi care a supraviețuit, datorită 
popularității, până în 1984 -n. tr. 

181! wo Jima - cea mai mare insulă vulcanică din Japonia, la est de Taiwan; pe 
insula aceasta s-au dat mai multe lupte în timpul celui de-al doilea război 
mondial, fiind cucerită în cele din urmă de marina americană; scena înălțării 
steagului american de şase soldați pe-un deal a fost imortalizată pe peliculă 
fotografică şi a devenit un reper în istoria fotografică americană - n. tr. 

182! Din astă vale ei spun că pleci... ne va fi dor de ochii tăi luminoşi şi de 
zâmbetul tău duuuuulce...” - n. tr. 

183! Richard Speck - faimos criminal în masă american, a omorât la vârsta de 24 
de ani, în iulie 1966, opt studente la medicină, susținând că „nu era noaptea 
lor”; a fost condamnat la închisoare pe viață şi a murit de infarct în 5 decembrie 
1991 - n. tr. 

184 David Berkowitz, numit chiar de el, într-o scrisoare-manifest, „Fiul lui Sam” 
- ucigaş în serie din anii '70, când a omorât şase persoane; ca urmare, a fost 
condamnat la 365 de ani de detenţie - n. tr.