Stephen King — Zona moarta

Stephen King 
Zona moartă 


Traducere: Mircea Pricăjan 
Editura Aquila '93, 2004 


Stephen King 
The dead zone 
Viking, 1979 


Versiune ebook: 1.0 


NOTA AUTORULUI 


Ceea ce urmează este o operă de ficţiune. Toate 
personajele importante sunt imaginare. Fiindcă 
acţiunea este plasată pe fundalul istoric al ultimei 
decade, cititorul s-ar putea să recunoască unele 
personalităţi care au jucat un rol important în anii 
'70. Speranţa mea este că nici una dintre aceste 
personalităţi n-a fost pusă într-o lumină neconformă 
realităţii. Nu există un al treilea district legislativ în 
New Hampshire şi nu există, în Maine, nici orăşelul 
Castle Rock. Lecţia de citire a lui Chuck Chatsworth 
este extrasă din Fire-Brain, de Max Brand, publicată 
iniţial de Dodd, Mead and Company, Inc. 


Pentru Owen 
Te iubesc, urs bătrân 


PROLOG 


Până când absolvi facultatea, John Smith uită com- 
plet de crunta căzătură pe gheaţă din acea îndepăr- 
tată zi de februarie a anului 1953. De fapt, i-ar fi dat 
bătăi de cap să-şi amintească de ea chiar şi atunci 
când absolvi liceul. lar mama şi tatăl lui nu aflară 
nimic niciodată. 

Patinau pe o porţiune curată de gheaţă de pe 
Runaround Pond din Durham. Băieţii cei mari jucau 
hochei cu bețe vechi, lipite cu bandă izolantă, folo- 
sind două coşuri pentru cartofi pe post de porţi. 
Copiii cei mici ardeau tămâia prin preajmă, aşa cum 
fac cei mici încă din vremuri imemoriale - gleznele 
îndoindu-li-se comic când înăuntru, când în afară, 
răsuflarea ieşindu-le în vălătuci în aerul îngheţat, de 
minus cinci grade Celsius. Într-un colţ al porțiunii 
curate de gheaţă ardeau mocnit două cauciucuri de 
maşină şi câţiva părinţi şedeau în apropiere, 
supraveghindu-şi copiii. Epoca snow-mobile-lor era 
încă departe, iar distracţia de iarnă încă însemna 
exerciţiu fizic şi nu furarea unor motoare. 

Johnny venise pe jos de acasă, care era chiar la 
ieşirea din Pownal, cu patinele atârnându-i pe un 
umăr. La vârsta de şase ani, era un patinator destul 
de bun. Nu suficient de bun încât să intre în jocul de 
hochei al celor mari, dar ştia să patineze în cerc în 
jurul majorităţii celorlalţi de clasa întâi, care-şi 
fluturau mereu braţele în căutarea echilibrului sau 
care cădeau mereu în fund. 


Acum, el aluneca uşor pe patine pe marginea 
porțiunii de gheaţă curată, dorindu-şi să poată mer- 
ge cu spatele ca Timmy Benedix, ascultând gheaţa 
trosnind şi pârâind ciudat sub stratul de zăpadă de 
mai departe, ascultând, de asemenea, strigătele ju- 
cătorilor de hochei, huruitul camionului care tra- 
versa podul în drum spre fabrica de ciment U.S. 
Gypsum din Lisbon Falls, murmurul discuţiilor dintre 
adulţi. În acea zi răcoroasă şi luminoasă de iarnă, se 
bucura de viaţă. Nu-l durea nimic, nimic nu-i 
preocupa mintea, nu-şi dorea nimic... doar să poată 
patina cu spatele, cum făcea Timmy Benedix. 

Trecu pe patine pe lângă foc şi observă că doi sau 
trei dintre adulţi îşi treceau între ei o sticlă de tărie. 

- Dă-mi şi mie o duşcă! strigă spre Chuck Spier, 
care era încotoşmănat într-o cămaşă groasă de tăie- 
tor de lemne şi într-o pereche de pantaloni de schi 
din flanelă verde. 

Chuck îi rânji. 

- Pleacă de-aici, puştiu'. Am auzit-o pe mă-ta 
strigându-te. 

Surăzând, Johnny Smith, copilul de şase ani, patină 
mai departe. Şi, pe partea dinspre drum a zonei de 
patinaj, îl văzu coborând panta, urmat de tatăl lui, 
pe însuşi Timmy Benedix. 

- Timmy! strigă el. Fii atent aici. 

Se întoarse şi începu să patineze stângaci cu spa- 
tele. Fără să-şi dea seama, pornise spre zona unde 
se desfăşura jocul de hochei. 

- Hei, puştiu'! strigă cineva. Dă-te la o parte! 

Johnny nu-l auzi. Chiar o făcea! Patina cu spatele! 
Intrase în ritm - dintr-o dată. Era un fel de legănare 
a picioarelor... 


Se uită fascinat în jos să vadă ce-i făceau picioa- 
rele. 

Pucul vechi, zgâriat şi teşit pe margini, cu care se 
jucau copiii cei mari, trecu vâjâind pe lângă el, fără 
ca el să-l vadă. Unul dintre cei mari, un patinator 
deloc bun, se avântase pe urma lui într-un salt 
aproape orbesc cu capul înainte. 

Chuck Spier intui ce avea să se întâmple. Se ridică 
în picioare şi strigă: 

- Johnny! Ai grijă! 

John îşi ridică ochii şi, în clipa următoare, pati- 
natorul neexperimentat se izbi de micuțul John 
Smith cu viteză maximă, cu toate cele şaptezeci şi 
trei de kilograme ale sale. 

Johnny zbură prin aer cu braţele în lături. Exact o 
clipă mai târziu, capul i se lovi de gheaţă şi îşi 
pierdu cunoştinţa, fiind învăluit de negru. 

Negru învăluitor... gheață neagră... negru învă- 
luitor... gheață neagră... negru. Negru. 

li spuseră ei că-şi pierduse cunoştinţa; el nu-şi 
amintea sigur decât acel ciudat gând repetitiv şi că 
se uitase brusc în sus spre nişte feţe formând un 
cerc - ale jucătorilor de hochei speriaţi, ale adulţilor 
îngrijoraţi, ale copiilor curioşi. Îşi amintea că Timmy 
Benedix surâdea afectat. Chuck Spier îl susţinea. 

Gheaţă neagră. Negru. 

- Ce-i? - întrebă Chuck. Johnny... eşti bine? Ai dat 
cu capu' rău de tot. 

- Negru, spuse Johnny cu o voce guturală. 

Gheaţă neagră. Nu mai sări pe ea, Chuck. 

Chuck se uită înjur puţin speriat, apoi îşi întoarse 
ochii înapoi la Johnny. Atinse cucuiul mare care se 
ridica pe fruntea băiatului. 


- Îmi pare rău, spuse neîndemânaticul jucător de 
hochei. Nici măcar nu l-am văzut. Copiii mici n-au 
voie să intre pe terenul de joc. Aşa-s regulile. 

Se uită nesigur în jur, căutând aprobarea celorlalţi. 

- Johnny? spuse Chuck. 

Nu-i plăcea privirea din ochii lui Johnny. Aceştia 
erau întunecaţi şi încremeniţi, distanti şi reci. 

- Eşti bine? 

- Nu mai sări pe ea, spuse Johnny, neştiind ce 
spunea, gândindu-se doar la gheaţă - la gheaţa nea- 
gră. Explozia. Acidul. 

- Crezi că tre' să-l ducem la doctor? - îl întrebă 
Chuck pe Bill Gendron. Habar n-are ce vorbeşte. 

- Lasă-l o clipă să-şi revină, îl sfătui Bill. 

Aşteptară un minut şi, într-adevăr, mintea lui 
Johnny se limpezi. 

- Sunt bine, murmură el. Ajutaţi-mă să mă ridic. 

Timmy Benedix încă surâdea afectat, la naiba cu 
el; Johnny îşi spuse că-i va arăta lui cum stau lu- 
crurile. Până la sfârşitul săptămânii va patina în cerc 
în jurul lui Timmy... cu spatele şi cu faţa. 

- Vino şi stai jos lângă foc pentru o vreme, spuse 
Chuck. Ai dat cu capu' rău de tot. 

Johnny îi permise să-l ajute să ajungă lângă foc. 
Mirosul cauciucului ars era puternic şi înţepător, îl 
făcea să-i fie puţin rău la stomac. Îl durea capul. Îşi 
simţea ciudat umflătura de deasupra ochiului stâng. 
| se părea că e lungă de-un kilometru. 

- Ţi-aminteşti cine eşti şi toate alealalte? - îl întrebă 
Bill. 

- Sigur. Sigur că-mi amintesc. Sunt bine. 

- Cine-s taică-tu' şi maică-ta? 

- Herb şi Vera. Herb şi Vera Smith. 


Bill şi Chuck se uitară unul la celălalt şi ridicară din 
umeri. 

- Cred că-i teafăr, spuse Chuck, după care, pentru 
a treia oară: dar e clar c-a dat cu capu' rău de tot, 
nu-i aşa? Oau. 

- Copiii, spuse Bill, uitându-se iubitor la gemenele 
lui de opt ani care patinau ţinându-se de mână, 
după care-şi întoarse privirea spre Johnny. Probabil 
c-ar fi răpus un adult. 

- Nu şi dacă era polonez, răspunse Chuck şi iz- 
bucniră amândoi în râs. 

Sticla de Bushmill's începu iarăşi să circule. 

Zece minute mai târziu, Johnny patina din nou pe 
gheaţă; durerea de cap începuse deja să-i treacă; 
umflătura vânătă de pe frunte ieşea în evidenţă ase- 
menea unei ciudate mărci înregistrate. Pe când 
ajunse înapoi acasă pentru masa de prânz, uitase 
complet de căzătură, de faptul că-şi pierduse cu- 
noştinţa, fiind cuprins de bucuria că descoperise 
cum să patineze cu spatele. 

- Pentru numele lui Dumnezeu! - spuse Vera Smith 
când îl văzu. Cum ai căpătat asta? 

- Am căzut, spuse el şi începu să soarbă supa de 
roşii Campbell's. 

- Te simţi bine, John? întrebă ea, atingându-i uşor 
cucuiul. 

- Sigur, mamă. 

Şi chiar se simţea - cu excepţia sporadicelor vise 
rele de care avu parte de-a lungul lunii următoare 
sau cam aşa ceva... visele rele şi tendinţa de a i se 
face uneori foarte somn în momente ale zilei când 
niciodată înainte nu mai fusese somnoros. Insă 
acest fenomen încetă cam pe atunci când încetară 
şi visele rele. 


Se simţea bine. 

Pe la mijlocul lui februarie, Chuck Spier se trezi 
într-o dimineaţă şi descoperi că acumulatorul vechii 
lui maşini De Soto, model '48, era mort. Incercă să-l 
pornească de la acumulatorul camionetei sale. Când 
ataşă a doua clemă la bateria De Soto-ului, aceasta 
îi explodă în faţă, lovindu-l cu schije metalice şi cu 
acid corosiv de acumulator. Işi pierdu un ochi. Vera 
spuse că doar prin mila lui Dumnezeu nu şi-i 
pierduse pe amândoi. Lui Johnny i se păru a fi o 
tragedie îngrozitoare şi merse împreună cu tatăl lui 
să-l viziteze pe Chuck la Spitalul General din 
Lewiston, la o săptămână după accident. Priveliştea 
oferită de Chuck cel Mare stând întins în acel pat de 
spital, părând straniu de împuţinat şi de mic, îl 
zgudui profund pe Johnny - şi, în acea noapte, visă 
că e/ stătea întins în acel pat. 

Din când în când în anii de după aceea, Johnny avu 
presimţiri - ştia ce melodie urma la radio înainte ca 
disc-jockey-ul să pună piesa, genul acesta de lucruri 
- dar niciodată nu făcu legătura între acestea şi 
accidentul acela de pe gheaţă. Până atunci, uitase 
de el. 

lar presimţirile nu fură niciodată foarte specta- 
culoase şi nici măcar foarte frecvente. Doar din 
seara bâlciului şi a măştii începură să se întâmple 
lucruri foarte spectaculoase. Dinainte de al doilea 
accident. 

Se gândi mai târziu adesea la acea seară. 

Chestia cu Roata Norocului se întâmplase înainte 
de al doilea accident. 

Asemenea unui avertisment venit din propria sa 
copilărie. 


2 


Comis-voiajorul străbătu neobosit, în lung şi-n lat, 
Nebraska şi lowa, sub un soare arzător, în acea vară 
a anului 1955. Şedea în spatele volanului unui 
Mercury '53 nedecapotabil, care deja avea mai bine 
de o sută douăzeci de mii de kilometri la bord. 
Merc-ul dezvolta un şuierat profund pe la valve. El 
era un bărbat masiv, care păstra încă aspectul unui 
băiat hrănit cu porumb, din vestul mijlociu; în acea 
vară din 1955, la doar patru luni după ce afacerea 
lui din Omaha cu vopsitul caselor dăduse faliment, 
Greg Stillson avea doar douăzeci şi doi de ani. 

Portbagajul şi bancheta din spate ale Mercury-ului 
erau pline de cutii din carton, iar cutiile din carton 
erau pline cu cărţi. Cele mai multe dintre ele erau 
Biblii. Erau de toate formele şi dimensiunile. Găseai 
şi articolul standard, Biblia Calea cea Dreaptă 
Americană, ilustrată cu şaisprezece planşe color, 
lipită cu adeziv pentru avioane, la preţul de numai 
1,69 $ şi garantată să rămână întreagă pentru cel 
puţin zece luni; apoi, pentru cumpărătorii mai 
săraci, exista Noul Testament Calea cea Dreaptă 
Americană, pentru şaizeci şi cinci de cenți, fără 
planşe color, dar în care cuvintele Domnului Nostru 
lisus erau tipărite în roşu; şi, pentru cei puşi pe 
cheltuială, exista ediţia de lux a Cuvântului lui 
Dumnezeu Calea cea Dreaptă Americană, la preţul 
de 19,95 $, legată în imitație de piele albă, cu po- 
sibilitatea ca numele proprietarului să fie imprimat 
în foiţă aurită pe coperta din faţă, douăzeci şi patru 
de planşe color şi o porţiune în mijloc unde să-ţi 
notezi date de naştere, căsătorii şi înmormântări. 
Ediţia de Lux a Cuvântului lui Dumnezeu putea ră- 


mâne întreagă pentru nici mai mult nici mai puţin de 
doi ani. Mai era o cutie din carton conţinând o ediţie 
de masă a unei cărţi numită America, Adevărata 

Cale: Conspirația  Comunisto-ludaică împotriva 
Statelor Noastre Unite. 

Greg scotea mai mulţi bani din această carte ti- 
părită pe hârtie ieftină, reciclată, decât din toate 
Bibliile la un loc. Conţinea întreaga poveste despre 
cum Rothschild-ii şi Roosevelt-ii şi Greenblatt-ii 
preluau controlul asupra economiei şi asupra Gu- 
vernului Statelor Unite. Existau desene arătând ce 
legături directe aveau evreii cu axa comunisto- 
marxisto-leninisto-troţkistă şi, de aici, cu Antihristul 
însuşi. 

Zilele mccarthismului nu se sfârşiseră demult în 
Washington; în vestul mijlociu, steaua lui Joe Mc- 
Carthy! nu apusese încă, iar Margaret Chase Smith 
din Maine era cunoscută drept „târfa aia”, datorită 
faimoasei sale Declaraţii de Conştiinţă. Pe lângă 
amănuntele legate de comunism, clientela sătească 
a lui Greg Stillson părea să manifeste un interes 
morbid pentru ideea că evreii conduceau lumea. 

Acum, Greg intră cu maşina în parcarea prăfuită a 
unei case de ţară la vreo treizeci de kilometri de 
Ames, lowa. Avea un aspect pustiu, de loc părăsit - 
obloanele erau trase în jos şi uşile grajdului erau 
închise - dar nu puteai fi niciodată sigur până nu 


1 Joseph Raymond McCarthy (n. 1908 - m. 1957), politician 
american, senator de Wisconsin (1947-1957), a prezidat 
Subcomitetul Permanent de Investigaţii şi a ţinut audieri 
publice în care a acuzat oficiali ai armatei, reprezentanţi media 
şi personalităţi publice de a fi comunişti. Acuzaţiile sale nu s-au 
adeverit niciodată, motiv pentru care a fost supus cenzurii de 
către Senat în 1954 - n. tr 


încercai. Acest moto îl ajutase mult pe Greg Stillson 
în cei aproximativ doi ani de când el şi cu mama lui 
se mutaseră din Oklahoma în Omaha. Afacerea cu 
vopsitul caselor nu fusese cine ştie ce, dar avusese 
nevoie să-şi curețe de pe limbă gustul lui lisus 
pentru o scurtă vreme, scuzaţi uşoara blasfemie. 
Dar acum o luase de la capăt - de data asta, totuşi, 
nu slujind amvonul sau litaniile despre revenirea la 
viaţă, şi simţea un fel de uşurare să iasă, în sfârşit, 
din afacerea cu minuni. 

Deschise portiera maşinii şi, când păşi în praful 
parcării, un câine mare şi ameninţător ieşi din grajd 
cu urechile lăsate pe spate. Lătra întruna. 

- Salut, cuţu, spuse Greg pe tonul său scăzut, 
afabil, dar înţelegător - la vârsta de douăzeci şi doi 
de ani, aceasta era deja vocea unui vrăjitor exersat. 

Căţelul nu răspunse tonului său prietenos. Con- 
tinuă să se apropie, mare şi ameninţător, absorbit 
de ideea unui prânz timpuriu constând dintr-un co- 
mis-voiaj or. Greg se aşeză la loc în maşină, închise 
portiera şi apăsă de două ori claxonul. Transpiraţia i 
se prelingea pe faţă şi-i preschimba culoarea cos- 
tumului de stofă albă într-un cenuşiu-închis, dând 
naştere unor pete rotunde sub braţe, iar de-a lungul 
spatelui formând un copac ramificat. Ţăranii ăştia-şi 
urcaseră hoiturile-n maşinile lor Harvester Inter- 
national sau Studebaker şi plecaseră la oraş. 

Greg zâmbi. 

In loc să tragă schimbătorul de viteze în marşarier 
şi să iasă din parcare, se întinse în spate şi scoase o 
bombă cu insecticid Flit - doar că aceasta era 
încărcată cu amoniu şi nu cu Flit. 

Apăsând pulverizatorul, Greg cobori iarăşi din 
maşină, zâmbind strâmb. Câinele, care se lăsase pe 


labele din spate, se ridică imediat la loc şi începu să 
se apropie de el, mârâind. 

Greg continuă să zâmbească. 

- Bine faci, cuţu, spuse el pe tonul acela afabil, 
înţelegător. Vino. Vino şi ia-ţi porţia. 

Ura câinii ăştia hidoşi de fermă care-şi dominau 
curtea de jumătate de acru asemenea unor mici Ce- 
zari aroganţi; spuneau ceva şi despre stăpânii lor. 

- Adunătură împuţită de ţărani, spuse el cu răsu- 
flarea tăiată. încă zâmbea. 

- Haide, căţeluş. 

Câinele veni. Işi flexionă labele din spate ca să sară 
asupra lui. În grajd mugi o vacă, iar vântul făcu 
porumbul să foşnească tandru. Când sări, zâmbetul 
lui Greg se transformă într-o grimasă profundă şi 
amară. Eliberă pulverizatorul Flit-ului şi trimise un 
nor înţepător de picături de amoniu direct în ochii şi 
în nasul câinelui. 

Lătratul lui mânios se transformă imediat în 
chelălăituri scurte, agonice, după care, pe când 
înţepătura amoniului se înstăpâni de-a binelea, 
acestea se transformară în urlete de durere. Începu 
pe dată să se-nvârtă în jurul cozii, nemaifiind un 
câine de pază, ci doar o potaie în suferinţă. 

Chipul lui Greg Stillson se întunecase. Ochii i se 
îngustaseră, părând două tăieturi urâte. Păşi înainte 
vioi şi-i administra câinelui o lovitură viguroasă în 
spate cu unul dintre papucii lui Stride-King cu vârf 
teşit. Câinele scoase un scâncet ascuţit şi, sub im- 
periul durerii şi al fricii, în loc să fugă spre grajd, îşi 
pecetlui soarta întorcându-se să riposteze celui 
care-i cauzase această nenorocire. 


Cu un mârâit, atacă orbeşte, prinse cu colții 
manşeta cracului drept de la pantalonii de pânză 
albă ai lui Greg şi o sfâşie. 

- Fiu de potaie! - strigă el cu mânie, surprins, şi lovi 
câinele din nou, de data aceasta destul de tare ca 
să-l rostogolească prin praf. 

Se apropie iarăşi de el, iarăşi îl lovi, continuând să 
tipe. Acum, câinele, cu ochii lăcrimându-i, cu botul 
crispat de crunta agonie, cu o coastă ruptă şi cu alta 
sever dislocată, îşi dădu seama de pericolul pe care 
acest bărbat îl reprezenta, însă era prea târziu. 

Greg Stillson fugi după el de-a lungul curţii pră- 
fuite,  gâfâind şi strigând, cu  transpiraţia 
prelingându-i-se pe obraji, şi lovi câinele până ce 
acesta începu să ţipe şi până ce de-abia se mai putu 
târî prin praf. Sângera din vreo şase locuri. Era pe 
moarte. 

- N-ar fi trebuit să mă muşti, şopti Greg. M-auzi? M- 
auzi? N-ar fi trebuit să mă muşti, câine de căcat. 
Nimeni nu-mi stă-n cale. M-auzi? Nimeni. 

li mai aplică o lovitură cu vârful însângerat al 
pantofului, dar câinele nu putu face altceva decât să 
scoată un geamăt înfundat, sugrumat. Acest lucru 
nu-i oferi lui Greg o satisfacţie prea mare. Il durea 
capul. Soarele era de vină. Faptul că fugise după 
câine sub soarele încins. Să fie bucuros că nu 
leşinase. 

închise ochii pentru o clipă, respirând sacadat, 
transpiraţia scurgându-i-se pe faţă asemenea unor 
lacrimi, mustind aidoma unor mărgăritare între firele 
de păr tunse scurt, în vreme ce câinele mutilat îi 
murea la picioare. Licăriri colorate de lumină, 
pulsând în tandem cu bătăile inimii lui, pluteau în 
întunecimea din spatele pleoapelor lui. 


Il durea capul. 

Uneori se întreba dacă nu e nebun. Un astfel de 
moment trăia acum. Intenţionase să-i ofere câinelui 
o porţie de amoniu din bomba Flit şi să-l ducă înapoi 
în grajd, ca să-şi poată lăsa apoi cartea de vizită 
într-o crăpătură a uşii pentru țânțari. Să se-ntoarcă 
altă dată şi să încheie o vânzare. Acum, uite. Uite ce 
dezastru. Nu-şi mai putea lăsa cartea de vizită 
acum, nu-i aşa? 

Îşi deschise ochii. Câinele zăcea la picioarele lui, 
gâfâind luctuos, sângele curgându-i din bot. Când 
Greg Stillson se uită în jos, acesta-i linse umil 
papucul, ca şi când ar fi recunoscut că fusese 
înfrânt, după care se întoarse la problema morţii. 

- N-ar fi trebuit să-mi sfâşii pantalonii, îi spuse el. 
M-au costat cinci dolari, câine de căcat ce eşti. 

Trebuia să plece de aici. Nu i-ar ajuta la nimic dacă 
s-ar întoarce Clem Palmălată şi soţia lui, împreună 
cu cei şase copii ai lor, în maşina lor Studebaker şi 
l-ar vedea pe Fido murind sub privirile co- 
mis-voiajorului cel rău. Şi-ar pierde slujba. Compania 
Calea cea Dreaptă Americană nu angaja 
comis-voiajori care omorau câinii creştinilor. 

Chicotind nervos, Greg se întoarse la Mercury, urcă 
Şi ieşi repede cu spatele din parcare. Vira spre est 
pe drumul prăfos care străbătea aţă lanul de po- 
rumb şi curând conducea cu o sută de kilometri la 
oră, lăsând în urma lui o trâmbă de praf lungă de 
trei kilometri. 

În mod sigur nu-şi dorea să-şi piardă slujba. Nu 
încă. Scotea bani buni din ea - pe lângă marfa de 
care Compania Calea cea Dreaptă Americană nu era 
străină, Greg mai vindea şi din proprie iniţiativă 
ceva de care ei nu ştiau. Acum scotea bani buni. Pe 


lângă asta, mai şi călătorea întruna, avea ocazia să 
cunoască o mulţime de oameni... O mulţime de fete. 
Era un trai bun, cu excepţia... 

Cu excepţia faptului că nu era mulţumit. 

Işi continuă drumul, capul bubuindu-i. Nu, pur şi 
simplu nu era mulţumit. Simţea că e menit unor 
lucruri mai importante decât să conducă prin vestul 
mijlociu şi să vândă Biblii şi să falsifice nişte chitanţe 
ca să câştige doi dolari în plus pe zi. Simţea că e 
menit... e menit... 

Măreţiei. 

Da, asta era, asta era cu siguranţă. Cu câteva 
săptămâni în urmă dusese o fată oarecare într-un 
părul de fân; bătrânii ei erau plecaţi la Davenport să 
vândă atâţia pui câţi încap într-o camionetă; ea 
începuse întrebându-l dacă nu-i trebuie un pahar cu 
limonada şi, pur şi simplu, lucrurile evoluaseră, iar 
după ce el o avusese, ea-i spusese că parcă se 
lăsase dusă de nas de un predicator şi el o 
pălmui-se, nu ştia de ce. O pălmuise şi apoi plecase. 

Ei bine, nu. 

De fapt, o pălmuise de trei sau de patru ori. Până 
ce ea începuse să plângă şi să strige după cineva 
care să vină s-o ajute, şi atunci el se oprise şi, cum- 
va - trebui să se folosească de fiecare gram din far- 
mecul cu care-l înzestrase Dumnezeu - reuşise să o 
calmeze. Şi atunci îl duruse capul, licăririle pulsatile 
de lumină îi străbătuseră haotic câmpul vizual, şi 
încercase să se convingă că de vină era căldura, 
căldura explozivă din părului de fân, dar nu-l durea 
capul doar din cauza căldurii. Ci din cauza aceluiaşi 
lucru pe care-l simţise în curte când îi sfâşiase 
câinele pantalonii, ceva întunecat şi nebunesc. 


- Nu sunt nebun, spuse cu voce tare în interiorul 
maşinii. 

Cobori geamul cu mişcări lente, lăsând să intre 
căldura verii şi mirosul prafului şi al porumbului şi al 
balegii. Ridică volumul radioului şi prinse o melodie 
a lui Patti Page. Durerea de cap i se retrase puţin. 

Totul se reducea la stăpânirea de sine şi... şi la a-ţi 
păstra cazierul curat. Dacă făceai aceste lucruri, 
nimeni nu se putea atinge de tine. lar el începea să 
se priceapă din ce în ce mai bine la amândouă. Nu 
mai avea atât de des visele acelea cu tatăl său, 
visele în care acesta stătea deasupra lui strigând, cu 
căciula ţeapănă de fetru lăsată pe spate: „Nu eşti 
bun de nimic, pricăjitule! Nu eşti bun chiar de 
nimic!” 

Nu mai avea atât de des aceste vise fiindcă, pur şi 
simplu, nu erau adevărate. Nu mai era pricăjit. 
Sigur, fusese deseori bolnav atunci când era mic, nu 
fusese cine ştie cât de înalt, dar se întremase, avea 
grijă de maică-sa... 

lar tatăl lui era mort. Tatăl lui nu avea cum să vadă 
aceste lucruri. Nu-l putea face pe taică-său să-şi 
înghită cuvintele, fiindcă murise în explozia unei 
sonde de petrol şi, deci, era mort, iar lui Greg i-ar fi 
plăcut să-l dezgroape o dată, numai o singură dată, 
şi să-i strige în faţa lui descărnată: N-ai avut 
dreptate, tată, n-ai avut dreptate în privința mea! 
şi-apoi să-i dea un şut ca lumea, aşa cum îi dă- 
duse... 

Cum îi dăduse câinelui. 

Durerea de cap se întorsese, diminuată. 

- Nu-s nebun, repetă el acoperit de zgomotul 
muzicii. 


Mama lui îi spusese adesea că e menit unor lucruri 
mai mari, unor lucruri măreţe, iar Greg o credea. 
Totul se reducea la a se înfrâna de la unele lucruri, 
cum ar fi pălmuitul fetei aceleia sau lovitul cu 
piciorul în câine - stăpânirea de sine adică - şi la a-ţi 
păstra cazierul curat. 

Oricare era măreţia lui, avea s-o recunoască la 
timpul potrivit. De lucrul acesta era cât se poate de 
sigur. 

Se gândi iarăşi la câine, iar de data aceasta gândul 
îi aduse pe buze un zâmbet subţire, fără pic de 
umor sau compasiune în el. 

Măreţia lui era pe drum. Poate că-i vor mai trebui 
ani buni până s-o atingă - era tânăr, sigur, şi asta nu 
reprezenta un dezavantaj atâta vreme cât înţelegeai 
că nu poţi avea totul deodată. Atâta vreme cât erai 
încredinţat că vei avea parte de ea în cele din urmă. 
De acest lucru, el era încredinţat. 

Şi Dumnezeu şi lisus cel Milostiv să-i apere pe cei 
care-i vor sta în cale. 

Greg Stillson îşi scoase cotul ars de soare pe geam 
şi începu să fluiere melodia de la radio. Apăsă 
pedala de acceleraţie, aduse Mercury-ul la o sută 
zece kilometri pe oră şi continuă să meargă de-a 
lungul drumului de ţară din lowa către viitorul pe 
care i-l rezervase viaţa. 


Partea întâi - ROATA NOROCULUI 


CAPITOLUL ÎNTÂI 
1 


Cele două lucruri pe care şi le aminti Sarah mai 
târziu despre acea seară fură şirul de runde noro- 
coase pe care le avusese la Roata Norocului, şi 
masca. Dar, pe măsură ce timpul trecu, ani întregi, 
tot la mască i se întoarse gândul - asta atunci când 
îndrăznea să se gândească măcar la acea seară în- 
grozitoare. 

El locuia într-un bloc cu apartamente din Cleaves 
Mills. Sarah ajunse acolo la opt fără un sfert, parcă 
după colţ şi sună la uşă. Mergeau cu maşina ei în 
seara aceasta pentru că maşina lui Johnny se afia la 
Garajul lui Tibbets din Hampden: avea volanul 
înţepenit sau cam aşa ceva. Ceva costisitor, îi 
spusese Johnny la telefon, după care izbucnise 
într-un râs tipic pentru Johnny Smith. Sarah ar fi râs 
cu lacrimi dacă ar fi fost vorba de maşina ei - de 
cartea-ei-de-buzunar. 

Sarah străbătu foaierul în drum spre scări, trecând 
de afişierul atârnat acolo. Acesta era plin cu 
anunţuri de vânzare a motocicletelor, a componen- 
telor pentru sisteme audio, tarife pentru servicii de 
dactilografiere şi cereri ale celor care aveau nevoie 
de-o cursă până în Kansas sau California, ale celor 
care mergeau în Florida şi aveau nevoie de cineva 


cu care să împartă drumul şi banii de benzină. În 
seara aceasta însă, afişierul era dominat de un pos- 
ter mare întruchipând un pumn strâns pe un fundal 
roşu-furios de flăcări. Singurul cuvânt de pe poster 
era GREVĂ! Erau ultimele zile ale lunii octombrie din 
1970. 

Johnny locuia în apartamentul ale cărui geamuri 
dădeau în faţa clădirii, la etajul al doilea - mansarda, 
îi spunea el - unde puteai sta îmbrăcat în frac 
asemenea lui Ramon Navarro, ţinând în mână un 
pahar pântecos cu o duşcă de vin Ripple, şi te pu- 
teai uita în jos la inima mare şi pulsatilă a Cleaves 
Mills-ului, la mulţimea lui de oameni grăbiţi ieşind de 
la spectacole, la taxiurile lui forfotitoare, la firmele 
lui cu neon. În acest oraş despuiat sunt aproape 
şapte sute de poveşti care pot fi spuse. Aceasta a 
fost una dintre ele. 

De fapt, Cleaves Mills se reducea aproape în în- 
tregime la o stradă principală cu o singură intersec- 
ţie semaforizată (după şase seara, semaforul de 
acolo începea doar să pâlpâie a atenţionare), vreo 
două duzini de magazine şi o fabrică mică de mo- 
casini. Asemenea majorităţii oraşelor din jurul 
Orono-ului, unde se afla Universitatea Maine, ade- 
vărata lui industrie consta în a furniza studenţilor 
lucrurile pe care aceştia le consumau - bere, vin, 
benzină, muzică rock'n'roll, mâncare la pachet, 
droguri, legume, camere cu chirie, filme. Cinema- 
tograful se chema The Shade?. În timpul anului 
şcolar rulau filme de artă şi pelicule lacrimogene din 
anii '40. Pe timpul verii, se întorcea la western-urile 
spaghetti cu Clint Eastwood. 


2 Umbra, Fantoma -n. tr. 


Johnny şi Sarah terminaseră facultatea în urmă cu 
un an şi amândoi predau la Liceul Cleaves Mills, unul 
dintre puţinele licee din zonă care nu deserveau alte 
trei sau patru oraşe. Membrii catedrelor şi ai 
administraţiei universitare, dar şi studenţii de acolo, 
foloseau liceul pe post de cămin, iar oraşul strângea 
din taxe o sumă de invidiat. Liceul era de renume şi 
avea construită o aripă nou-nouţă pentru studierea 
mijloacelor media. Poate că localnicii se plângeau de 
superioritatea afişată de valul de universitari şi de 
marşurile lor comuniste pentru încheierea războiului 
şi de amestecul în politica locală, dar niciodată nu 
refuzaseră banii pe care aceştia îi dădeau anual pe 
taxele pentru căminele modeste şi pentru 
apartamentele din zona pe care studenții o numeau 
Fudgey Acres? şi pe care alții o numeau Sleaze 
Alley?. 

Sarah ciocăni la uşă şi vocea lui Johnny, ciudat de 
înfundată, strigă: 

- E deschis, Sarah! 

Încruntându-se uşor, împinse uşa în lături. Apar- 
tamentul era cufundat complet în întuneric, cu ex- 
cepţia luminii gălbui, pâlpâinde a semaforului de 
atenţionare aflat cu jumătate de cvartal în susul 
străzii. Mobilele se vedeau doar ca nişte siluete co- 
coşate de umbre adânci. 

- Johnny...? 

Întrebându-se dacă nu cumva sărise o siguranţă 
sau ceva, făcu un pas timid înainte, când, în faţa ei, 
plutind în întuneric, apăru chipul, un chip oribil, ieşit 
parcă dintr-un coşmar. Strălucea cu un verde 


3 Plaiul Prostiei - n. tr 


4 Aleea Depravării - n. tr. 


spectral, putred. Un ochi era larg deschis, părând să 
se holbeze la ea, cuprins parcă de o teamă chinuită. 
Celălalt era strâns închis într-o ocheadă sinistră. 
Jumătatea stângă a feţei, cea cu ochiul deschis, 
părea a fi normală. Dar jumătatea dreaptă era faţa 
unui monstru, scofâlcită şi inumană, buzele groase, 
rânjite, scoțând la iveală dinţi ciobiţi, strălucind şi ei. 

Lui Sarah îi scăpă un țipăt scurt şi gâtuit şi făcu un 
pas împiedicat îndărăt. Apoi se aprinse lumina şi, în 
locul cine ştie cărui limb întunecat, apăru doar 
apartamentul lui Johnny, cu fotografia lui Nixon 
încercând să vândă maşini uzate, atârnând pe 
perete, cu covorul împletit pe care i-l făcuse mama, 
întins pe jos, cu sticlele de vin transformate în sfeş- 
nice. Chipul încetă să mai sclipească şi ea observă 
că era vorba de o mască ieftină pentru Halloween, 
nimic altceva. Ochiul albastru al lui Johnny clipea 
prin deschizătura ei. 

Îşi scoase masca şi rămase locului, zâmbindu-i 
binevoitor, îmbrăcat în jeanşi spălăciţi şi un sveter 
maro. 

- Halloween fericit, Sarah, spuse el. 

Inima încă-i zvâcnea. O speriase cum scrie la carte. 

- Foarte nostim, spuse ea şi se întoarse pentru a 
pleca. Nu-i plăcea să fie speriată în felul acesta. 

O prinse din urmă când ajunse la uşă. 

- Hei... Îmi pare rău. 

- Păi, ar trebui să-ţi fie. 

Se uită la el cu răceală - sau încercă s-o facă. 

Mânia i se spulbera deja. Pur şi simplu nu puteai 
rămâne supărat pe Johnny, asta era chestia. Fie că-l 
iubea, fie că nu - o dilemă pe care încerca s-o re- 
zolve - era imposibil să te simţi nefericit alături de el 
pentru un timp prea lung sau să întreţii sentimente 


de mânie. Se întreba dacă reuşise cineva vreodată 
să-i poarte pică lui Johnny Smith, iar gândul acesta 
fu atât de ridicol, încât se văzu nevoită să 
zâmbească. 

- Poftim, aşa-i mai bine. Băiete, credeam c-ai de 
gând să pleci fără vreun cuvânt. 

- Nu-s băiat. 

Îşi plimbă privirea asupra ei de sus până jos. 

- Se vede cu ochiul liber. 

Purta o haină de blană masivă - imitație de raton 
sau ceva la fel de banal - şi observaţia lui inocent 
lascivă o făcu din nou să zâmbească. 

- Cu chestia asta pe mine, n-ai cum să-ţi dai 
seama. 

- O, ba da, am, spuse el. 

Îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi-o sărută. La 
început, ea nu avu de gând să-i întoarcă gestul, dar 
apoi sigur că i-l întoarse. 

- Îmi pare rău că te-am speriat, spuse el şi-şi frecă 
prietenos nasul de-al ei înainte să-i dea drumul. 
Ridică masca: Credeam c-o să-ţi placă de minune. 
Am de gând s-o port vineri la ora de dirigenţie. 

- O, Johnny, nu cred c-ai da un exemplu prea bun. 

- O s-o scot cumva la capăt, spuse cu un rânjet. 

Şi culmea era că, într-adevăr, putea s-o scoată la 
capăt. 

Ea mergea la şcoală în fiecare zi purtând nişte 
ochelari mari, de profesoară severă şi cu părul prins 
în coadă la spate atât de strâns încât aproape că 
părea să strige. Purta fuste până sub genunchi 
atunci când cele mai multe dintre fete le purtau pâ- 
nă sub dunga chilotului (iar picioarele mele sunt mai 
frumoase decât ale oricăreia dintre ele, gândi Sarah 
cu indignare). Ţinea să-i aşeze pe elevi în bănci în 


ordine alfabetică, ceea ce, potrivit legii probabilității, 
cel puţin, ar fi trebuit să-i ţină pe scandalagii 
departe unul de celălalt, şi-i trimitea hotărâtă pe toţi 
cei neascultători la directorul adjunct, motivaţia ei 
fiind că acesta primea cinci sute de dolari pe an 
pentru a-şi asuma rolul de responsabil cu disciplina, 
în vreme ce ea nu. Şi, chiar şi aşa, zilele ei erau o 
luptă continuă cu acel demon al profesorilor 
debutanţi: Disciplina. Mai deranjant chiar, începuse 
să suspecteze că există un juriu colectiv, tăcut - un 
fel de conştiinţă şcolară, poate - care-şi dă cu 
părerea asupra fiecărui profesor nou-venit şi că 
verdictul în privinţa ei nu era foarte favorabil. 

Johnny, pe de altă parte, părea să fie antiteza tu- 
turor lucrurilor definitorii pentru un profesor. Se 
preumbla de la un curs la altul cu un soi de uluire 
înţelegătoare întipărită pe chip, deseori ajungând la 
clasă cu întârziere, fiindcă se oprise să discute cu 
cineva în recreaţie. El îi lăsa pe copii să şadă unde 
doreau, aşa încât niciodată nu vedeai acelaşi chip în 
acelaşi loc două zile la rând (iar gălăgioşii clasei 
erau invariabil atraşi de scaunele din spate). Sarah 
n-ar fi reuşit să le înveţe numele în felul acesta nici 
până în luna martie, dar Johnny se părea că le reţi- 
nuse deja fără probleme. 

Era un bărbat înalt care avea tendinţa de a umbla 
aplecat, iar copiii îl numeau Frankenstein. Johnny 
părea mai degrabă amuzat decât ofensat de lucrul 
acesta. Şi, totuşi, orele lui de curs se desfăşurau în 
mare parte în tăcere şi disciplină, nu erau mulţi 
chiulangii (Sarah se confrunta constant cu problema 
copiilor care fugeau de la ore) şi acelaşi juriu părea 
să ajungă la un verdict favorabil lui. Era genul de 
profesor căruia, peste zece ani, urma să i se dedice 


albumul absolvenţilor. Ea, pur şi simplu, nu era aşa. 
Şi, uneori, simplul fapt că se întreba de ce, o scotea 
din minţi. 

- Vrei să bei o bere înainte să plecăm? Un pahar de 
vin? Altceva? 

- Nu, dar sper că ţi-ai luat destui bani cu tine, 
spuse ea, prinzându-l de braţ şi hotărându-se să nu 
mai fie supărată. Intotdeauna mănânc cel puţin trei 
hot dog-uri. Mai ales când e ultimul bâlci al anului. 

Mergeau la Esty, la treizeci şi doi de kilometri nord 
de Cleaves Mills, un orăşel a cărui singură pretenţie 
dubioasă de celebritate o reprezenta faptul că 
găzduia ABSOLUT ULTIMUL BÂLCI AGRICOL AL 
ANULUI DIN NOUA ANGLIE. Bâlciul se închidea vineri 
seara, de Halloween. 

- Având în vedere că vineri e zi de salariu, mă 
descurc binişor. Am luat opt dolari. 

- 0... Doamne... Dumnezeule, spuse Sarah, 
dându-şi ochii peste cap. Am ştiut dintotdeauna că 
dacă mă păstrez pură, voi întâlni într-o bună zi un 
tip doldora de bani. 

El zâmbi şi scutură din cap. 

- Noi, codoşii, scoatem bani fru-u-umuşei, iubire. 
Stai numai să-mi iau haina şi plecăm. 

Se uită după el cu o dragoste exasperantă şi vocea 
care-i bântuise mintea din ce în ce mai des - sub 
duş, în timp ce citea o carte sau făcea un plan de 
lecţie, sau când pregătea cina - se ivi din nou, ase- 
menea unui promo din acela de la televizor, care 
durează doar treizeci de secunde şi care vorbeşte 
despre serviciul comunitar: Aveţi în fată un bărbat 
foarte chipeş şi aşa mai departe, înțelegător, dis- 
tractiv, care nu te face niciodată să plângi. Asta în- 
seamnă însă dragostea? Adică, doar asta să în- 


semne? Chiar şi-atunci când ai învățat să mergi pe 
bicicletă, a trebuit să cazi de câteva ori şi să-ţi 
juleşti genunchii. E un fel de rit al trecerii. lar aceea 
n-a fost decât o chestie banală. 

- Trebuie să merg la toaletă, îi strigă el. 

- Înî. 

Zâmbi uşor. Johnny era unul dintre aceia care, fără 
excepţie, simt nevoia să-şi anunţe necesităţile 
fiziologice - Dumnezeu ştie de ce. 

Se duse lângă fereastră şi se uită la Strada Prin- 
cipală. Puştii îşi opreau maşinile în parcarea de 
lângă O'Mike's, locul predilect din zonă de petrecere 
a timpului liber, unde se servea pizza şi bere. Îşi dori 
să fie iarăşi alături de ei, să fie una dintre ei, să aibă 
în urmă - sau în faţă - toată tărăşenia asta 
bulversantă. Perioada de studenţie reprezenta 
siguranţă. Era un fel de tărâm de vis în care toată 
lumea putea face parte din gaşca lui Peter Pan şi nu 
se maturiza niciodată. Şi, ca imaginea să fie com- 
pletă, întotdeauna exista un Nixon sau un Agnew? să 
joace rolul Căpitanului Cârlig. 

ÎI întâlnise pe Johnny când începuseră amândoi să 
profeseze, în septembrie, dar îi cunoştea chipul de 
la cursul de pedagogie pe care-l avuseseră comun. 
Ea făcea parte din clubul studenţesc Delta Tau 
Delta, iar Johnny nu semănase absolut deloc cu Dan. 
Acesta din urmă avusese o frumuseţe aproape fără 
defect, posedase un fel de inteligenţă tăioasă, care 
te indispunea şi care întotdeauna o făcuse să se 
simtă oarecum jenată, fusese un băutor inveterat şi 
un iubit pasional. Uneori, când bea, devenea rău. Işi 
amintea o seară când fuseseră în localul Brass Rail 


5 Vicepreşedinte în perioada în care Richard Nixon a fost 
preşedinte (1969-1973). 


din Bangor şi când avusese loc o astfel de 
transformare. Bărbatul din separeul de alături luase 
drept glumă ceva ce spusese Dan despre echipa de 
fotbal a Universităţii Maine din Orono, iar Dan îl 
întrebase dacă avea chef să meargă acasă cu faţa la 
spate. Bărbatul îşi ceruse iertare, însă Dan nu aşa 
ceva îşi dorise; îşi dorise o bătaie, începuse să facă 
remarce de natură personală la adresa femeii care 
era cu celălalt bărbat. Sarah îşi lăsase mâna pe 
braţul lui Dan şi-i ceruse să se oprească. Dan îi 
alungase mâna şi se uitase la ea cu ochii lui căprui 
în care strălucea o lumină ciudat de palidă, o privire 
care făcea orice alte cuvinte ar mai fi vrut ea să 
spună să i se uşte pe buze. In cele din urmă, Dan şi 
cu celălalt tip ieşiseră afară şi Dan îl bătuse măr. 
Dan îl lovise până când bărbatul, care se apropia de 
patruzeci de ani şi căruia-i creştea deja pântecele, 
ţipase de durere. Sarah nu mai auzise până atunci 
un bărbat ţipând de durere - şi nu-şi dorea să mai 
audă altul vreodată. Trebuiseră să plece în grabă, 
fiindcă barmanul intuise cum aveau să degenereze 
lucrurile şi chemase poliţia. Ar fi mers singură acasă 
în seara aceea (0? eşti sigură? o întrebă cu răutate 
vocea minţii), dar avea de străbătut nouăsprezece 
kilometri până la campus şi autobuzele nu mai 
circulau de la şase, iar ei îi era teamă să facă 
autostopul. 

Dan nu vorbise pe drumul de întoarcere. Avea o 
zgârietură pe un obraz. Doar o zgărietură. Când 
ajunseseră înapoi la Hart Hali, căminul unde stătea 
ea, îi spusese că nu mai doreşte să-l vadă vreodată. 
- Cum vrei tu, iubire, spusese el cu o indiferenţă 
care-o înfrigurase - şi, a doua oară când o sunase 


după incidentul de la Brass Rail, ieşise cu el din nou. 
O parte din ea se ura pentru acest lucru. 

Continuase în felul acesta tot semestrul al doilea 
din ultimul ei an. O speriase şi o atrăsese în acelaşi 
timp. El fusese primul ei amant adevărat şi, chiar şi 
acum, înainte cu două zile de Halloween-ul din 
1970, el rămăsese singurul ei amant adevărat. Ea şi 
cu Johnny nu ajunseseră încă în pat. 

Dan fusese foarte priceput. Se folosise de ea, dar 
fusese foarte priceput. Nu voise să-şi ia măsuri de 
protecţie, aşa că se văzuse nevoită să meargă la 
dispensarul universităţii, unde îndrugase ceva de- 
spre menstre dureroase şi de unde făcuse rost de 
pilule anticoncepţionale. Sexual vorbind, Dan o 
dominase tot timpul. Nu avusese parte de multe or- 
gasme cu el, însă chiar duritatea lui îi dăduse câte- 
va, şi, în săptămânile dinainte ca relaţia să se sfâr- 
şească, începuse s-o încerce o poftă pentru o parti- 
dă bună de sex, cum numai femeile mature încear- 
că, o dorinţă amestecată năucitor cu alte sentimen- 
te: dezgust atât faţă de sine, cât şi faţă de Dan, sen- 
timentul că nici o partidă de sex care depinde atât 
de mult de umilire şi de dominare nu poate fi numită 
„O partidă bună de sex”, şi dispreţ faţă de propria sa 
incapacitate de a pune capăt unei relaţii ce părea 
clădită pe sentimente distructive. 

Se încheiase brusc, pe la începutul acestui an. O 
părăsise el. 

- Unde ai de gând să mergi? - îl întrebase timid, 
şezând pe patul colegului lui de cameră, în vreme ce 
el arunca diverse lucruri în două valize. 

Voise să pună alte întrebări, mai personale. O să 
rămâi pe-aproape? O să te angajezi undeva? O să 
mergi la cursurile serale? Am şi eu vreun rol în 


planurile tale? Această întrebare, mai presus de ce- 
lelalte, ea nu reuşise s-o pronunţe. Fiindcă nu era 
pregătită pentru nici un fel de răspuns. Răspunsul 
pe care-l primi la singura întrebare, neutră, pusă, 
fusese destul de şocant. 

- Vietnam, cred. 

- Cum? 

El se întinsese spre un raft, căutase pentru scurtă 
vreme printre hârtiile de acolo, şi-i aruncase în poală 
o scrisoare. Era de la Centrul de Recrutare din 
Bangor: un ordin de prezentare la vizita medicală. 

- N-ai cum scăpa de asta? 

- Nu. Poate. Nu ştiu. 

Işi aprinsese o ţigară. 

- Nici nu cred că vreau să încerc. 

Se uitase fix la el, şocată. 

- M-am săturat de scenariul ăsta. Termin facul- 
tatea, mă angajez şi-mi găsesc o soţioară. Tu te-ai 
înscris pentru postul de soţioară, bănuiesc. Să nu 
crezi că nu m-am gândit la asta. N-ar ţine. Ştii bine 
că n-ar ţine, şi la fel de bine ştiu şi eu. Nu ne 
potrivim, Sarah. 

Atunci, ea plecase, fără să-şi lămurească multe 
întrebări, şi nu-l mai văzuse niciodată. Se întâlnise 
de câteva ori cu colegul lui de cameră. Acesta pri- 
mise trei scrisori de la Dan între lunile ianuarie şi 
iunie. Fusese recrutat şi trimis undeva la sud, pentru 
antrenamentul de bază. Acestea fuseseră ultimele 
veşti pe care le avusese colegul lui de cameră. 
Acestea fuseseră ultimele veşti pe care le avea şi 
Sarah. 

La început, crezuse că va ieşi cumva din asta. 
Toate acele cântece triste, sentimentale, pe care ţi 
se pare că le auzi mereu la radioul din maşină după 


miezul nopţii, nu o afectaseră. Şi, nici poveştile 
clişeizate despre sfârşitul unei aventuri şi despre 
borcanele de adunat lacrimi. Nu agăţase un tip doar 
pentru a se revanşa şi nici nu începuse să frec- 
venteze barurile. Cele mai multe seri din acea pri- 
măvară şi le petrecuse învățând în tăcere în camera 
ei de la cămin. Fusese o uşurare. Nu un dezastru. 

Doar după ce-l întâlni pe Johnny - luna trecută, la o 
petrecere mixtă, cu dans, pentru boboci; amândoi 
făceau pe bonele, în mod absolut providenţial - îşi 
dădu ea seama ce oribil fusese ultimul semestru de 
şcoală. Era genul de lucru de care nu-ţi dai seama 
câtă vreme eşti prins în el, fiindcă face prea mult 
parte din tine. Doi măgari se întâlnesc în faţa unui 
bar dintr-un orăşel vestic. Unul dintre ei e de la oraş 
şi n-are pe el altceva decât şaua. Celălalt e măgarul 
unui căutător de minereu: e încărcat cu pachete, cu 
echipament de campare şi de gătit şi cu patru saci 
de minereuri a câte douăzeci şi cinci de kilograme 
fiecare. Spatele îi este făcut acordeon de greutatea 
încărcăturii. Măgarul de la oraş spune: 

Ai în spate o încărcătură dată dracu'. lar măgarul 
căutătorului spune: Ce încărcătură? 

Privind retrospectiv, goliciunea o  înspăimânta; 
fuseseră cinci luni în care trăise ca sub respiraţie 
artificială. Opt luni, dacă puneai la socoteală şi vara 
aceasta, când îşi închiriase un apartament mic pe 
strada Flagg din Veazie şi nu făcuse altceva decât 
să dea interviuri pentru posturile de profesor şi să 
citească romane în ediţie de buzunar. Se trezea, îşi 
lua micul dejun, mergea la ore sau la cine ştie ce 
interviu îşi programase, se întorcea acasă, mânca, 
trăgea un somnuleţ (somnuleţele ei ajungeau uneori 
să dureze chiar patru ore), mânca din nou, citea 


până la aproximativ unsprezece şi jumătate, se uita 
la emisiunea lui Cavett până ce i se făcea somn, 
mergea la culcare. Nu-şi amintea să fi gândit în tot 
acest timp. Viaţa însemna rutină. Uneori simţea un 
soi de durere estompată în pântece, o durere neim- 
Plinită, aşa credea ea că îi spuneau uneori roman- 
cierele, şi, pentru a o reduce la tăcere, fie făcea un 
duş rece, fie o spălătură. După o vreme, spălaturile 
începuseră s-o doară şi acest fapt îi oferi un fel de 
satisfacţie amară, absentă. 

In această perioadă, obişnuia din când în când să 
se felicite pentru cât de matur se comporta în 
această situaţie. De-abia dacă se mai gândea la Dan 
- Care Dan, ha-ha. Mai târziu îşi dădu seama că, 
pentru opt luni, nu se gândise la nimic sau la nimeni 
altcineva. Întreaga ţară trecuse prin convulsii 
zguduitoare în timpul acelor opt luni, dar ea de-abia 
dacă observase. Marşurile, poliţiştii cu căşti de 
protecţie şi măşti antigaz, atacurile repetate asupra 
presei ale lui Agnew, împuşcăturile de la 
Universitatea Kent State, vara violenţei dezlănţuite, 
atunci când negrii şi grupările radicale ieşiseră în 
stradă - toate aceste lucruri puteau să se fi petrecut 
în cadrul cine ştie cărui spectacol televizat, transmis 
noaptea târziu. Sarah fusese copleşită din cap 
până-n picioare de mândrie, de cât de frumos 
renunţase ea la Dan, de cât de bine se adaptase şi 
de cât de uşurată se simţea ea să descopere că 
totul era pur şi simplu în regulă. Care încărcătură? 
Atunci începuse să lucreze la Liceul Cleaves Mills, 
iar aceasta fusese o reuşită personală, să treacă de 
partea cealaltă a catedrei, după şaisprezece ani în 
care avusese statutul de învățăcel profesionist, îl 
întâlnise pe Johnny Smith la acea petrecere (cu un 


nume absurd precum John Smith, chiar putea fi el cu 
totul şi cu totul adevărat?). leşise din sine suficient 
de mult să observe felul în care se uita la ea, nu 
lasciv, ci cu un soi sănătos de admiraţie pentru felul 
în care arăta în rochia gri-deschis, croşetată, pe care 
alesese s-o poarte. 

O întrebase dacă vrea să vadă un film - Cetăţeanul! 
Kane rula la The Shade - şi ea răspunsese da. Se 
simţiseră bine, iar ea-şi spusese: N-au sărit artificii. 
li plăcuse sărutul de noapte bună şi-şi spusese: Nu-i 
chiar Errol Flynn. O făcuse să zâmbească întruna cu 
şirul lui de expresii de argou revoltătoare, iar ea-şi 
spusese: Vrea să se facă Henry Young-man când va 
creşte mare. 

Mai târziu în acea seară, şezând în dormitorul din 
apartamentul ei şi uitându-se la Bette Davis in- 
terpretând rolul unei femei flegmatice de carieră 
într-un film târziu, unele dintre aceste gânduri o 
re-vizitaseră şi ea încremenise cu dinţii înfipţi într-un 
măr, suficient de şocată de propria sa lipsă de tact. 

Şi vocea care tăcuse mare parte din an - nu tocmai 
vocea conştiinţei, mai degrabă cea a perspectivei - 
vorbi dintr-o dată. Ce vrei tu să spui e: nu-i chiar 
Dan. Nu am dreptate? 

Nu! se asigură ea, acum mai mult decât doar su- 
ficient de şocată. Nu mă mai gândesc deloc la Dan. 
Asta... a fost cu mult timp în urmă. 

Prostii, răspunse vocea, asta a fost cu mult timp în 
urmă? Dan a plecat doar ieri. 

Îşi dădu seama dintr-o dată că şedea singură, 
noaptea târziu, într-un apartament de bloc, mân- 
când un măr şi uitându-se la televizor la un film de 
care nu-i păsa deloc, făcând toate acestea pentru că 
era mai uşor decât să gândeşti, să gândeşti era, de 


fapt, atât de plictisitor, când tot la ce te puteai gândi 
era la tine însăţi şi la dragostea ta pierdută. 

Acum era foarte şocată. 

Izbucnise în lacrimi. 

leşise cu Johnny şi a doua şi a treia oară când îi 
propusese el, şi aceasta fusese o revelaţie a exact 
ceea ce devenise. Nu putea pur şi simplu să spună 
că are un prieten, fiindcă nu era adevărat. Era o fată 
deşteaptă şi frumoasă, şi fusese de multe ori in- 
vitată la întâlniri după ce se încheiase relaţia cu 
Dan, dar singurele întâlniri pe care le acceptase fu- 
seseră cele în care mâncase hamburgeri la Den cu 
colegul de cameră al acestuia, şi acum îşi dădu ea 
seama (dezgustului adăugându-i-se umorul plin de 
resentimente) că fusese la acele întâlniri complet 
inofensive doar ca să-l stoarcă pe sărmanul băiat de 
ştiri despre Dan. Care încărcătură? 

Cele mai multe dintre prietenele ei de facultate 
dispăruseră după absolvire dincolo de linia orizon- 
tului. Bettye Hackman plecase cu organizaţia Me- 
sagerii Păcii în Africa, spre absoluta uimire a pă- 
rinţilor ei bogaţi, rezidenţi ai Bangor-ului din moşi 
strămoşi, iar Sarah se întreba uneori ce-şi spuneau 
ugandezii despre pielea imposibil de bronzat a lui 
Bettye şi despre părul ei blond-cenuşiu şi despre 
înfăţişarea ei de fată populară. Deenie Stubbs preda 
la o şcoală generală din Houston. Rachel Jurgens se 
căsătorise cu tipul ei şi în prezent era lehuză pe 
undeva prin  sălbăticiile din vestul statului 
Massachusetts. 

Uşor uimită, Sarah se văzuse târâtă spre concluzia 
că Johnny Smith era primul ei nou prieten pe care 
şi-l făcuse de foarte, foarte mult timp - iar ea fusese 
aleasă Miss Popularitate în ultimul an de liceu. 


Acceptase invitaţii şi de la alţi doi profesori de la 
Cleaves, doar ca să păstreze orizontul deschis. Unul 
dintre ei era Gene Sedecki, noul matematician - dar, 
evident, un plicticos cu patalama. Celălalt, George 
Rounds, încercase imediat să se culce cu ea. lIl 
pălmuise peste faţă - şi-n ziua următoare acesta 
avusese tupeul să-i facă cu ochiul când trecuseră 
unul pe lângă celălalt pe coridor. 

Johnny însă era distractiv, era o companie uşoară. 
Şi chiar o atrăgea din punct de vedere sexual - cât 
de puternic, asta nu putea spune cu certitudine, cel 
puţin nu încă. În urmă cu o săptămână, în vinerea 
pe care o avuseseră liberă pentru a participa la 
consiliul profesoral de la Waterville, care se ţinea în 
fiecare lună octombrie, pe drumul de întoarcere o 
invitase la el acasă pentru o cină constând din 
spaghete gătite la domiciliu. Când sosul fierbea la 
foc mic, el trăsese o fugă până după colţ să cumpe- 
re nişte vin şi se întorsese cu două sticle de Apple 
Zapple. Obiceiul de a-şi anunţa necesităţile fiziolo- 
gice, precum şi acest gest făceau într-un fel parte 
din stilul lui Johnny. 

După masă, se uitaseră la televizor şi de la asta 
ajunseseră să se sărute cu foc şi Dumnezeu ştie la 
ce ar mai fi dus asta dacă n-ar fi apărut câţiva prie- 
teni de-ai lui, asistenţi universitari, aducând cu ei un 
manifest împotriva îngrădirii libertăţii universitare. 
Voiau ca Johnny să se uite peste el şi să-şi dea cu 
părerea. Asta şi făcuse, dar cu o poftă evident mai 
mică decât îi stătea lui în fire. Ea observase acest 
lucru cu o încântare tainică, reconfortantă, iar 
durerea din propriul ei pântece - durerea ne/mplinită 
- o încântase şi ea, şi în seara aceea nu o ucisese cu 
o spălătură. 


Se întoarse cu spatele la fereastră şi se îndreptă 
către sofaua unde-şi lăsase Johnny masca. 

- Halloween fericit, spuse ea pe nas şi râse uşor. 

- Cum? - strigă Johnny. 

- Am spus că, dacă nu te mişti mai repede, plec 
fără tine. 

- les acum. 

- Minunat! 

Mângâie cu un deget masca Jekyll-şi-Hyde, blândul 
Dr. Jekyll pe jumătatea stângă, ferocele, subumanul 
Hyde pe jumătatea dreaptă. Unde vom fi ajuns de 
Ziua Recunoştinţei? - se întrebă ea. Sau de Crăciun? 

Acest gând îi trimise un fior ciudat, slab, electrizant 
pe şira spinării. II plăcea. Era un om cât se poate de 
obişnuit şi de dulce. 

Se uită iarăşi în jos la mască, oribilul Hyde cres- 
când din chipul lui Jekyll asemenea unui carcinom 
gonflat. Fusese suflată cu vopsea fosforescentă ca 
să strălucească în întuneric. 

Ce înseamnă obişnuit? Nimic, nimeni. Nu chiar. 
Dacă el era chiar atât de obişnuit, cum de se putea 
gândi să poarte aşa ceva în timpul orei de dirigenţie 
şi să fie în continuare încredinţat că va reuşi să 
păstreze ordinea? Şi cum de-l puteau numi copiii 
Frankenstein şi, totuşi, să-l respecte şi să-l placă? Ce 
înseamnă obişnuit? 

Johnny ieşi, strecurându-se prin perdeaua din 
mărgele care separa dormitorul şi toaleta de sufra- 
gerie. 

Dacă-mi va cere să mă culc cu el în seara asta, 
cred că voi fi de acord. 

Era un gând reconfortant, ca gândul întoarcerii 
acasă. 

- De ce rânjeşti? 


- Nimic, spuse ea, aruncând masca la loc pe sofa. 

- Nu, serios. E ceva nostim? 

- Johnny, spuse ea, aşezându-şi o mână pe pieptul 
lui şi ridicându-se pe vârful degetelor de la picioare 
ca să-l poată săruta uşor, unele lucruri nu vor fi 
spuse niciodată. Haide, să mergem. 


2 


Se opriră în foaier cât să-şi încheie el nasturii de la 
jachetă, iar ea se surprinse uitându-se din nou la 
posterul pe care scria GREVA! şi pe care era desenat 
pumnul încleştat şi fundalul înflăcărat. 

- Va mai fi o grevă studenţească anul acesta, 
spuse el, urmărindu-i privirea. 

- Din cauza războiului? 

- Acesta va fi acum doar unul dintre motive. 
Vietnamul şi disputele dintre ROTCS şi Universitatea 
Kent State au aprins spiritele mai multor studenţi ca 
înainte. Mă-ndoiesc c-au mai fost vremuri când să se 
găsească atât de puţini pedestraşi în universităţi. 

- Ce vrei să spui cu „pedestraşi”? 

- Puşti preocupaţi doar de învăţătură, preocupaţi 
de sistem doar în măsura în care le poate oferi la 
terminarea studiilor o slujbă de zece mii de dolari 
anual. Pedestraşul e un puşti căruia nu-i pasă de ni- 
mic altceva decât de propria căciulă. Aceştia au 
dispărut. Cei mai mulţi dintre ei s-au deşteptat. Vor 
avea loc nişte schimbări majore. 

- Au toate astea vreo importanţă pentru tine? 

Chiar dacă ai terminat facultatea? 

Johnny se îndreptă de spate. 


6 Acronim pentru Reserve Officers Training Corps. 
(Departamentul American pentru Antrenarea Ofiţerilor în 
Rezervă) - n. tr. 


- Dom'şoară, sunt absolvent. Smith, promoţia '70. 
Să ciocnim în sănătatea bunei şi dragii Universităţi 
Maine. 

Ea zâmbi. 

- Haide, să mergem. Vreau să mă dau cu 
maşinuţele înainte să le taie curentul. 

- Prea bine, spuse el, luând-o de braţ. Tocmai se 
face că am maşina ta parcată după colţ. 

- Şi opt dolari în buzunar. Seara ne surâde larg 
înainte. 

Cerul de amurg era acoperit cu nori, dar nu din cei 
de ploaie; pentru un octombrie târziu era o seară 
blândă. Deasupra lor, o lună intrată în pătrar se 
lupta să răzbată prin perdeaua de nori. Johnny îşi 
petrecu un braţ pe după talia ei, iar ea se apropie de 
el. 

- Ştii, mă gândesc foarte des la tine, Sarah. 

Vocea lui aproape că tremură de emoție, dar nu- 
mai aproape. Bătăile inimii ei încetiniră puţin, după 
care se accelerară vertiginos. 

- Adevărat? 

- Bănuiesc că tipul ăsta, Dan, te-a făcut să suferi, 
nu-i aşa? 

- Nu ştiu ce mi-a făcut, spuse ea cu sinceritate. 

Semaforul galben de atenţionare, acum cu un 
cvartal în urma lor, le făcea umbrele să apară şi să 
dispară dinaintea lor pe ciment. Johnny părea că 
meditează la vorbele ei. 

- Nu-mi doresc să-ţi fac şi eu acelaşi lucru, spuse el 
într-un sfârşit. 

- Da, ştiu asta. Dar, Johnny... lasă timpul să rezolve 
lucrurile. 

- Mda, spuse el. Timpul. D-ăsta avem, bănuiesc. 


Această remarcă îi va reveni ei în minte, trează 
fiind, şi chiar mai vie, atunci când va visa, rostită pe 
tonuri de o amărăciune şi de un gol inefabile. 

Merseră după colţ şi Johnny deschise portiera din 
dreapta pentru ea. Dădu ocolul maşinii şi se urcă şi 
el în spatele volanului. 

- Ţi-e frig? 

- Nu, spuse ea. E o seară minunată pentru a merge 
la bâlci. 

- Chiar aşa, fu el de acord şi demară. 

Gândurile ei se întoarseră la masca aceea ridicolă. 
Jumătatea Jekyll, a doctorului uimit, dincolo de a 
cărei deschizătură sub formă de O se văzuse ochiul 
albastru al lui Johnny - Ce zici, tare cocteilul ăsta pe 
care l-am inventat noaptea trecută, dar nu cred că-l 
vor putea distribui prin baruri - partea aceea era în 
regulă, fiindcă puteai vedea puţin din Johnny dincolo 
de ea. Partea lui Hyde o speriase prosteşte pe ea, 
fiindcă ochiul acesteia era închis, formând doar o 
tăietură. Ar fi putut fi al oricui. Chiar al oricui. Al lui 
Dan, de pildă. 

Dar, pe când ajunseră la terenul din Esty unde era 
instalat bâlciul, unde ghirlandele de becuri sclipeau 
în întuneric şi unde tuburile lungi cu neon ale Roţii 
Ferris” se mişcau întruna, uitase complet de ea. Era 
alături de prietenul ei şi împreună aveau să se 
distreze de minune. 


3 
Merseră spre mijlocul bâlciului ţinându-se de mână, 
fără să vorbească prea mult, iar Sarah se surprinse 


7 Roată de mari dimensiuni susţinută în poziţie verticală de doi 
piloni (după numele inginerului american George Washington 
Gale Ferris -1859-1896) nitr. 


retrăind bâlciurile anuale ţinute de sărbătoarea 
recoltei, din tinereţea ei. Copilărise în South Paris, 
un orăşel din vestul statului Maine, producător de 
hârtie, şi marele bâlci fusese cel ţinut în Freyburg. 
Pentru Johnny, crescut în Pownal, acesta fusese cel 
din Topsham. Toate erau la fel, de fapt, şi nu se 
schimbaseră prea mult de-a lungul anilor. Îţi lăsai 
maşina în parcarea prăfuită din faţă şi cei doi dolari 
la intrare şi, când de-abia te vedeai înăuntrul 
bâlciului, simţeai deja mirosul de hot dog, de ceapă 
şi piper prăjindu-se, de şuncă, de vată pe băț, de 
rumeguş şi mirosul dulce-aromat de bălegar. Auzeai 
huruitul greu al montaigne-russe-ului pentru copii 
acţionat de lanţuri, cel căruia i se spunea Şoarecele 
Sălbatic. Auzeai pocnetul puştilor cu aer comprimat 
de la galeria pentru tir, auzeai vocea slabă a 
crainicului de la jocul de Bingo, venind din 
difuzoarele montate de jur-împrejurul cortului cel 
mare, plin ochi cu mese lungi şi scaune rabatabile 
împrumutate de la morga din localitate. 
Rock'n'roll-ul se lupta cu flaşnetele pentru supre- 
maţie. Auzeai ţipetele repetate ale tarabagiilor - 
două încercări în schimbul a doi gologani, câştigaţi 
unul dintre căţeluşii ăştia de pluş pentru copiii voş- 
tri, hei-hei-vino-aici, încearcă până reuşeşti. Nu se 
schimbase defel. Te transforma din nou într-un copil 
dornic şi nerăbdător să fie fraierit. 

- Aici! spuse ea, făcându-l să se oprească. 
Maşinuţe! Maşinuţe! 

- Desigur, spuse Johnny docil. 

Îi dădu femeii de la casă o bancnotă de un dolar şi 
ea-i împinse înapoi două bilete roşii şi două monede 
de zece cenți, fără să-şi ridice măcar ochii din 
revista Photoplay. 


- Cum adică „desigur”? De ce mă iei cu „desigur” 
pe tonul acela? 

El ridică din umeri. Chipul îi era mult prea inocent. 

- Nu m-am legat de ce-ai spus, John Smith. Felul în 
care ai spus-o mă face să întreb. 

Cursa se încheiase. Pasagerii se dădeau jos şi 
treceau în şiruri pe lângă ei, cei mai mulţi fiind 
adolescenţi îmbrăcaţi în jachete CPO? albastre de 
molton sau în canadiene descheiate. Johnny o ajută 
să urce pe platforma din lemn şi predă biletele con- 
trolorului, care părea cea mai plictisită creatură 
gânditoare din univers. 

- Nimic, spuse el când controlorul îi aşeză întruna 
din nacelele acela mici şi cobori bara de protecţie. 
Doar că maşinuţele astea merg pe nişte şine mici şi 
rotunde, corect? 

- Corect. 

- lar şinele mici şi rotunde sunt prinse pe o plat- 
formă mare şi rotundă care se tot învârte, corect? 

- Corect. 

- Ei bine, când rotația va ajunge la viteza maximă, 
maşinuţa în care ne aflăm noi se va învârti pe şinele 
ei mici şi rotunde şi uneori poate ajunge la o viteză 
de şapte g? pe secundă, ceea ce e cu doar cinci g 
mai puţin decât cea de care au parte astronauții 


8 Acronim pentru ChiefPetty Officer = grad în Marina Statelor 
Unite, mai mare ca ofiţerul fără brevet („petty officer”) şi mai 
mic ca ofiţerul nebrevetat şef-suprem („senior chef petty 
officer”) - n. tr. 


9 Unitate de calcul a vitezei de acceleraţie egală cu viteza de 
acceleraţie provocată de forţa gravitaţională pe suprafaţa 
terestră, în jur de 9,8 metri pe secundă, numită şi viteza de 
acceleraţie gravitaţională - n. tr. 


când decolează de la Cape Kennedy. Şi am cunoscut 
un puşti... 

Johnny se aplecase solemn spre ea. 

- O, iarăşi spui una dintre minciunile tale gogonate, 
zise Sarah stânjenită. 

- Când puştiul ăsta avea cinci ani a căzut pe scările 
din faţa casei şi s-a ales cu o fractură a coloanei 
chiar la baza gâtului. Apoi - zece ani mai târziu - s-a 
dat cu maşinuţele la Bâlciul din Topsham... şi... 

Ridică din umeri, după care-i mângâie mâna înţe- 
legător. 

- Dar tu probabil că n-o să păţeşti nimic, Sarah. 

- Oooo... vreau să coboooor... 

Şi instalaţia o luă din loc, împroşcând bâlciul şi 
spaţiul din mijloc cu un amalgam indistinct de lumini 
şi feţe, iar ea strigă şi râse şi începu să-l lovească. 

- Fractură a coloanei! strigă la el. O să-ţi fracturez 
ție coloana după ce coborâm, mincinosule! 

- Încă nu simţi nimic rupându-ţi-se în gât? o întrebă 
el duios. 

- O, mincinosule! 

Se învârtiră din ce în ce mai repede şi, când tre- 
cură în goană pe lângă controlor pentru - a zecea? a 
cincisprezecea? - oară, el se aplecă şi o sărută, iar 
maşinuţa fluieră pe şine continuându-şi drumul, 
făcându-le buzele să se apese într-un fel incitant şi 
excitant şi senzual. Apoi, mişcarea de rotaţie înce- 
tini, maşinuţa lor pârâi pe şine mai reţinut şi, într-un 
sfârşit, se opri cu o legănare. 

Coborâră, şi Sarah îl strânse de gât. 

- Fractură cervicală, hă? şopti ea. 

O femeie grasă în pantaloni albaştri largi şi în 
botine ieftine trecea pe lângă ei. Johnny i se adresă, 
arătând cu degetul către Sarah: 


- Doamnă, fata asta nu-mi dă pace. Dacă vedeţi un 
poliţist, nu-i daţi de veste? 

- Voi, tinerii, vă credeţi foarte deştepţi, spuse cu 
dispreţ femeia grasă. 

Merse mai departe spre cortul unde se juca bingo, 
ţinându-şi poşeta strâns sub braţ. Sarah chicotea pe 
înfundate. 

- Eşti imposibil. 

- O să am parte numai de belele, se arătă Johnny 
de acord. Aşa-mi spunea mereu şi mama. 

Merseră spre mijlocul bâlciului umăr la umăr, 
aşteptând ca lumea să înceteze să li se mai învârtă 
în faţa ochilor şi sub picioare. 

- E cam religioasă mama ta, nu-i aşa? întrebă 
Sarah. 

- E atât de baptistă cât se poate ajunge, admise 
Johnny. Dar e de treabă. Se ţine sub control. Nu se 
poate abţine să nu-mi recite câteva pilde când merg 
acasă, dar aşa e ea. Tata şi cu mine ne-am împăcat 
cu gândul. Incercam s-o conving de absurdul lu- 
crurilor mai demult - o întrebam cu cine naiba se 
dusese Cain să trăiască în Nod dacă taică-său şi 
maică-sa erau singurii oamenii de pe pământ, ches- 
tii de genul ăsta - dar mi-am dat seama că eram 
răutăcios şi am renunţat. Eu, unul, am crezut acum 
doi ani că Eugene McCarthy poate salva lumea; 
baptiştii, cel puţin, nu-l propun pe lisus pentru 
campania electorală. 

- Tatăl tău nu e religios? 

Johnny râse. 

- Nu ştiu asta, dar în mod sigur nu e baptist. 

După o clipă de gândire, adăugă: „Tata e tâmplar”, 
ca şi când asta ar fi fost o explicaţie. 

Ea zâmbi. 


- Ce-ar zice mama ta dacă ar şti că te întâlneşti cu 
o catolică nepracticantă? 

- Mi-ar cere să te aduc acasă, răspunse Johnny 
prompt, ca să-ţi recite câteva pilde. 

Ea se opri, încă ţinându-l de mână. 

- Ţi-ar plăcea să mă duci acasă la tine? întrebă, 
uitându-se la el îndeaproape. 

Chipul prelung şi plăcut al lui Johnny deveni serios. 

- Mda, spuse. Mi-ar plăcea să-i cunoşti... şi vice- 
versa. 

- De ce? 

- Chiar nu ştii de ce? o întrebă el cu blândeţe, şi 
dintr-o dată, ei i se puse un nod în gât şi capul în- 
cepu să-i pulseze ca şi când i-ar fi venit să plângă, 
şi-i strânse mâna cu putere. 

- O, Johnny, într-adevăr te plac. 

- Eu te plac şi mai mult, spuse el cu seriozitate. 

- Du-mă pe Roata Ferris, ceru ea brusc, zâmbind. 

Nu avea de gând să continue discuţia aceasta până 
ce nu se va fi gândit bine, să se fi gândit unde ar 
putea-o duce. 

- Vreau să ajung sus de tot, acolo de unde se vede 
totul. 

- Pot să te sărut când suntem sus? 

- Şi de două ori, dacă te mişti repede. 

Îi permise să-l conducă la casa de bilete, unde el 
mai predă o bancnotă de un dolar. Când plăti, îi 
spuse: 

- Când eram la liceu, am cunoscut un tip care lucra 
la un bâlci şi el mi-a spus că majoritatea celor care 
montează chestiile astea sunt morţi de beţi şi că 
neglijează tot felul de... 

- Du-te naibii, spuse ea voioasă, nimeni nu trăieşte 
pentru totdeauna. 


- Dar cu toţii încearcă, ai observat lucrul ăsta? 
spuse el, urmând-o într-una dintre gondolele acelea 
legănate. 

Intr-un sfârşit, apucă s-o sărute de mai multe ori 
când ajunseră sus, în vreme ce vântul de octombrie 
le răvăşea părul şi în vreme ce bâlciul se întindea la 
picioarele lor, asemenea unui cadran de ceas 
strălucind în întuneric. 


4 


După Roata Ferris, se dădură în carusel, chiar dacă 
el îi spuse cât se poate de sincer că se simţea ca 
dracu'. Picioarele îi erau atât de lungi, că ar fi putut 
sta călare pe unul dintre caii de gips şi să atingă to- 
tuşi pământul. Ea îi spuse maliţios că ştiuse o fată în 
liceu care suferea de inimă, doar că nimeni nu știa 
că suferă, şi că aceasta se urcase în carusel cu 
prietenul ei şi... 

- Intr-o bună zi o să-ţi pară rău, îi spuse el cu o 
sinceritate disimulată. O relaţie clădită pe minciună 
nu e de bine, Sarah. 

Ea îi scoase limba. 

După carusel urmă labirintul de oglinzi, un labirint 
de oglinzi foarte bine construit, că tot veni vorba, ce 
o făcu pe ea să se gândească la cel din romanul lui 
Bradbury, Something Wicked This Way Comes, cel în 
care aproape că se pierduse pentru totdeauna 
micuța şi bătrâna domnişoară profesoară. Il văzu pe 
Johnny într-o altă parte a lui, pipăind înjur cu 
mâinile, salutând-o. O duzină de Johnny, o duzină de 
Sarah. Trecură unul pe lângă celălalt, fluturară după 
colţuri noneuclidiene şi părură că dispar. Ea o coti la 
stânga, o coti la dreapta, se lovi cu nasul de panouri 
de sticlă nepătată şi începu să  chicotească 


involuntar, în parte ca reacţie  claustrofobic 
nervoasă. Una dintre oglinzi o transformă într-un 
gnom tolkian. O alta dădu naştere apoteozei 
alungirii din adolescenţă, cu picioare de-un sfert de 
kilometru. 

Evadară într-un sfârşit şi-şi cumpărară câte două 
hot dog-uri şi câte un cornet de hârtie ceruită plin cu 
cartofi prăjiţi unsuroşi, care aveau gustul pe care 
rareori îl au cartofii prăjiţi o dată ce ai trecut de 
cincisprezece ani. _ 

Trecură pe lângă o dugheană deocheată. In faţa ei 
stăteau trei fete în fustiţe şi sutiene cu paiete. 
Dansau frenetic pe o veche melodie de-a lui Jerry 
Lee Lewis, în vreme ce prezentatorul le făcea re- 
clamă prin microfon. „Come on over baby”, striga 
Jerry Lee, pianul lui vibrând neîngrădit pe sub ar- 
cadele presărate cu rumeguş. „Come on over baby, 
baby got the bull by the horns... we aint fakin... 
whole lotta shakin goin on...”!. 

- Clubul Playboy, se minună Johnny şi râse. Era un 
astfel de local şi în Harrison Beach. Prezentatorul 
jura că fetele-ţi puteau lua paharul chiar de pe nas 
cu mâinile legate la spate. 

- Pare a fi un fel interesant de-a căpăta o boală 
venerică, spuse Sarah şi Johnny izbucni în râs. 

În spatele lor, vocea amplificată a prezentatorului 
slăbea din cauza depărtării, în contrapunct cu pianul 
frenetic al lui Jerry Lee, o muzică parcă scoasă de-o 
maşinărie nebunească, rablagită, prea călită să mai 
clacheze, venind din demult trecuţii şi tăcuţii ani 
cincizeci, asemenea unei fantome. „Come on, men, 
come on over, don't be shy because these girls sure 


10 Vino mai aproape, iubito, ai luat taurul de coame... nu ne 
prefacem... toată lumea se zbenguie cu foc... - n. tr. 


aren't, not în the least little bit! It's all on the 
inside... your educați on isn't complete until you've 
seen the Club Playboy show...” *. 

- Nu vrei să ne întoarcem şi să-ţi închei educaţia? îl 
întrebă ea. 

El zâmbi. 

- Am absolvit cursul introductiv în acest subiect cu 
câtva timp în urmă. Cred că mai pot aştepta puţin 
până să-mi iau şi licenţa. 

Ea se uită la ceas. 

- Hei, se face târziu, Johnny. lar mâine e zi de 
şcoală. 

- Mda. Dar cel puţin e vineri. 

Ea suspină, gândindu-se la ora sa de studiu indi- 
vidual şi la cea de proză a noului val, amândouă 
imposibil de gălăgioase. 

Reuşiseră să ajungă înapoi în mijlocul bâlciului. 
Mulțimea se subţia. Ghereta Înclină-şi-Nvârte se 
închisese deja. Doi muncitori cu ţigări fără filtru 
ieşindu-le de la colţul gurii acopereau Şoarecele 
Sălbatic cu o prelată. Bărbatul din ghereta Incearcă- 
Până-Reuşeşti stingea luminile. 

- Ai vreun plan pentru sâmbăta asta? - întrebă el, 
dintr-o dată sfios. Ştiu că e târziu să te-ntreb, dar... 

- Am. 

- Oh. 

lar ea nu putu suporta expresia lui de dezarmare, 
era o cruzime chiar prea mare să-l necăjească 
astfel. 

- Am ceva de făcut cu tine. 


11 Veniţi, bărbaţi, veniţi aproape, nu fiţi timizi, fiindcă fetele 
astea sigur nu-s, nici măcar un picuţ! Totul se petrece- 
năuntru... nu v-aţi încheiat educaţia până ce n-aţi văzut 
spectacolul de la Clubul Playboy... -n. tr. 


- Cu mine?... Oh, cu mine. Păi, asta-i bine. 

Îi zâmbi şi ea-i zâmbi înapoi. Vocea din mintea ei, 
care era la fel de reală pentru ea ca şi vocea unei 
alte fiinţe umane, vorbi dintr-o dată cu voce tare. 

Te simţi din nou bine, Sarah. Te simți fericită. Nu-i 
aşa că-i bine? 

- Da, aşa e, spuse ea. 

Se ridică în vârful degetelor de la picioare şi-l 
sărută rapid. Se forţă să continue înainte să apuce 
să intre în panică: 

- Uneori te simţi cam singur în Veazie, ştii? Poate 
că... Într-un fel voi putea petrece noaptea la tine. 

Se uită la ea cu o privire caldă, plină de înţelep- 
ciune şi de o forţă de pătrundere care-o făcu să tre- 
mure până-n adâncul sufletului. 

- Chiar ţi-ai dori asta, Sarah? Ea aprobă din cap. 

- Chiar mi-aş dori-o. 

- Prea bine, spuse el, şi-şi trecu braţul după mij- 
locul ei. 

- Eşti sigur? - întrebă Sarah uşor timidă. 

- Mă tem doar că te vei răzgândi. 

- N-o să mă răzgândesc, Johnny. O îmbrăţişa 
strâns. 

- Atunci, asta e seara mea norocoasă. 

Când spuse aceasta tocmai treceau pe lângă Roata 
Norocului, iar Sarah îşi va aminti mai târziu că era 
singura gheretă încă deschisă pe acea parte a 
culoarului, pe o distanţă de treizeci de metri în 
ambele direcţii. Bărbatul din spatele tejghelei toc- 
mai terminase de măturat înăuntru mizeria, în spe- 
ranţa că va găsi vreo monedă de zece cenți care să 
fi căzut de pe masa de joc în timpul partidelor din 
seara aceea. Era probabil ultima lui îndeletnicire 
înainte să închidă, gândi ea. În spatele lui se afla 


roata mare cu spiţe, brodată pe margini cu 
beculeţe. Probabil că auzise remarca lui Johnny, 
fiindcă intră în gheretă mai mult sau mai puţin din 
instinct, ochii lui continuând să cerceteze podeaua 
în căutarea unor licăriri argintii. 

- Hei-hei-hei, dacă te simţi norocos, domnule, 
învârte Roata Norocului şi transformă-ţi mărunţişu-n 
bancnote. Aceasta e puterea Roţii, încearcă-ţi 
norocul, o monedă subţirică poate pune Roata-n 
mişcare. 

Johnny se întoarse către sunetul vocii lui. 

- Johnny? 

- Mă simt norocos, aşa cum a spus şi omul acesta. 

Zâmbi spre ea. 

- Doar dacă nu te deranjează...? 

- Nu, dă-i drumul. Numai să nu stăm prea mult. 

Se uită iarăşi la ea în felul acela sincer pătrunzător 
care-o făcea să se simtă puţin vulnerabilă, 
întrebându-se cum va fi cu el. Stomacul i se strânse 
uşor, ceea ce-o făcu să se simtă puţin ameţită de-o 
bruscă dorinţă sexuală. 

- Nu, nu întârziem. 

Se uită la bărbatul din gheretă. Culoarul din spa- 
tele lor era acum gol aproape în întregime şi, fiindcă 
norii se risipiseră deasupra lor, aerul se răcorise. 
Toţi trei scoteau o dată cu respiraţia aburi albi pe 
gură. 

- Ţi-ncerci norocul, tinere? 

i Da. 

Işi mutase toţi banii în buzunarul din faţă când 
ajunseseră la bâlci şi acum scoase ceea ce-i mai ră- 
măsese din cei opt dolari. Suma se ridica la un dolar 
şi optzeci şi cinci de cenți. 


Masa de joc era o bucată de plastic galben pe care 
fuseseră desenate numere pare şi impare în nişte 
pătrăţele. Semăna puţin cu masa de ruletă, însă 
Johnny observă imediat că şansele de câştig de aici 
l-ar fi făcut pe-un jucător la ruletă din Las Vegas să 
încărunţească. Dacă alegeai să joci o combinaţie de 
trei numere şi câştigai, doar ţi se dubla suma pa- 
riată. Existau două numere ale casei, zero şi dublu 
zero. li spuse acestea bărbatului, care doar ridică 
din umeri. 

- Vrei ca la Vegas, du-te la Vegas. Ge să-ţi zic? 

Buna dispoziţie a lui Johnny, însă, în seara aceasta, 
era de nezdruncinat. Nu călcase cu dreptul la 
început cu masca aceea, dar de atunci totul mer- 
sese doar spre bine. De fapt, aceasta era cea mai 
fericită seară din câte avusese ani la rândul, poate 
chiar cea mai fericită din întreaga lui viaţă. Se uită 
la Sarah. Era îmbujorată şi ochii îi sclipeau. 

- Ce spui, Sarah? Ea îşi scutură capul. 

- Eu oricum nu-nţeleg nimic. Ce trebuie să faci? 

- Trebuie să alegi un număr. Sau o variantă: 
roşu/negru, par/impar. Sau o serie de zece numere. 
Fiecare are altă valoare. 

Se uită la bărbat, care se uită înapoi amabil. 

- Cel puţin, aşa ar trebui să fie. 

- Joacă negru, spuse ea. E emoţionant într-un fel, 
nu-i aşa? 

- Negru, spuse el şi lăsă să-i cadă moneda pe pă- 
trăţelul negru. 

Bărbatul se uită fix la singura monedă de zece 
cenți de pe imensa lui masă de joc şi suspină. 

- Joci totul de la-nceput. 

Se întoarse spre Roată. 


Mâna lui Johnny se duse absent la frunte şi şi-o 
atinse. 

- Aşteaptă, spuse el brusc. 

Împinse una dintre monedele lui de un sfert de 
dolar pe pătrăţelul marcat cu 11-20. 

- Gata? 

- Sigur, spuse Johnny. 

Bărbatul puse Roata în mişcare şi aceasta se în- 
vârti în interiorul cercului de lumini, roşul şi negrul 
amalgamându-se. Johnny îşi masă absent fruntea. 
Roata prinse să încetinească şi ei auziră tic-tac-ul de 
metronom al limbii micuţe de lemn, frecându-se de 
cuiele dintre numere. Aceasta ajunse la 8, 9, păru să 
se oprească la 10 şi căzu în locul cifrei 11 cu un 
ultim clic şi acolo rămase. 

- Domnişoara pierde, domnul câştigă, spuse băr- 
batul. 

- Ai câştigat, Johnny? 

- Aşa se pare, spuse Johnny în vreme ce bărbatul 
puse alte două monede de douăzeci şi cinci de cenți 
lângă cea deja existentă. 

Sarah scoase un țipăt scurt, abia observând când 
bărbatul îi luă moneda de zece cenți. 


5 


- Ţi-am spus, e seara mea norocoasă, zise Johnny. 

- Dacă se repetă e noroc, dacă nu, e doar baftă, 
interveni bărbatul. Hei-hei-hei. 

- Încearcă iar, Johnny, spuse ea. 

- Bine. Pariul rămâne-n loc. 

- Îi dăm drumul? 

- Da. 

Bărbatul învârti Roata din nou, şi când aceasta îşi 
făcea treaba, Sarah îi şopti reţinut: 


- Nu se spune cumva că toate ruletele astea de 
carnaval sunt trucate? 

- Aşa erau mai demult. Acum, autorităţile fac 
inspecții şi cei de-aici se bazează doar pe revoltă- 
toarea lege a probabilității. 

Roata încetinise până la ultimele tic-tac-uri. Limba 
trecu de 10 şi, încă încetinind, intră în casa aleasă 
de Johnny. 

- Haide, hai-de! strigă Sarah. 

Vreo doi adolescenţi care porniseră spre ieşire se 
opriră să se uite. 

Limba de lemn, mişcându-se foarte încet acum, 
trecu de 16 şi 17, apoi se opri la 18. 

- Domnul câştigă înc-o dată. 

Bărbatul mai adăugă şase sferturi de dolar la gră- 
mada lui Johnny. 

- Eşti bogat! spuse Sarah cu o privire lacomă şi-l 
sărută pe obraz. 

- L-ai prins pe Dumnezeu de picior, amice, încu- 
viinţă entuziast bărbatul. Nimeni nu trebuie să în- 
toarcă spatele la aşa ceva. Hei-hei-hei. 

- Să mai încerc o dată? o întrebă Johnny. 

- De ce nu? 

- Mda, încearcă iar, omule - spuse unul dintre 
adolescenţi. 

Un nasture de pe jacheta lui avea chipul lui Jimi 
Hendrix. 

- Tipu' ăsta m-a stors de patru gologani astă seară. 
Mi-ar plăcea să-l văd încasând-o. 

- incerci şi tu, atunci, îi spuse lui Sarah. 

li dădu una dintre cele nouă monede de un sfert de 
dolar din grămada sa. După o clipă de ezitare, ea o 
aşeză pe 21. La un singur număr jucat şi câştigat te 
alegeai cu de zece ori suma pariată. 


- Alegi secvenţa de mijloc, corect, amice? 

Johnny se uită la cele opt monede de pe masă şi 
începu să-şi maseze din nou fruntea, ca şi când ar fi 
simţit începutul unei migrene. Brusc, mătură cu 
mâna monedele de pe masă şi începu să le scuture 
în palmele făcute căuş. 

- Nu. Învârte roata pentru domnişoară. Tura asta 
stau deoparte. 

Sarah se uită încurcată la el. 

- Johnny? 

El ridică din umeri. 

- Doar un presentiment. 

Bărbatul îşi dădu ochii peste cap ca şi când ar fi 
gândit: Doamne, dă-mi puterea să-i răpun pe nerozii 
ăştia, şi făcu Roata să se învârtă din nou. Se roti, 
încetini şi se opri. Pe dublu zero. 

- Număru' casei, număra' casei, scanda bărbatul şi 
moneda lui Sarah dispăru în şorţul lui. 

- E corect, Johnny? întrebă Sarah rănită. 

- Zero şi dublu zero revin doar casei, spuse el. 

- Atunci ai făcut un gest deştept că ţi-ai luat banii 
de pe masă. 

- Presupun că da. 

- Vrei să-nvârt Roata sau să-nchid şi să-mi beau 
cafeaua? întrebă bărbatul. 

- Învârte-o, spuse Johnny şi-şi aşeză monedele în 
două fişicuri de câte patru pe a treia secvenţă de 
cifre. 

Când Roata vâjâia în cuşca ei luminoasă, Sarah îl 
întrebă pe Johnny fără să-şi dezlipească ochii de la 
vârtelniţă: 

- Cât poate aduna un astfel de joc într-o noapte? 


Adolescenţilor li se alăturase un cvartet de oameni 
mai în vârstă, doi bărbaţi şi două femei. Unul dintre 
bărbaţi, de statura unui muncitor pe şantier, spuse: 

- Undeva între cinci şi şapte sute de dolari. 

Bărbatul din spatele tejghelei îşi dădu iarăşi ochii 
peste cap. 

- O, omule, mi-aş dori să ai dreptate, spuse el. 

- Hei, nu mai face pe falitul, spuse cel de statura 
unui şantierist. In urmă cu douăzeci de ani şi eu mă 
ocupam cu aşa ceva. Cinci spre şapte sute pe 
noapte, două mii sâmbăta, fără nici un efort. Şi asta 
când nu truchezi Roata. 

Johnny fixa cu privirea Roata care se învârtea acum 
destul de încet să poţi citi fiecare cifră în parte când 
îţi trecea prin faţa ochilor. Limba trecu de 0 şi de 00, 
încheie un tur, încetini, încheie un al doilea tur, 
încetini şi mai mult. 

- E prea departe, omule, spuse unul dintre ado- 
lescenţi. 

- Aşteaptă, spuse Johnny pe un ton ciudat. 

Sarah se uită atunci la el şi chipul lui alungit, 
plăcut, părea nefiresc de încordat, iar ochii lui al- 
baştri erau mai întunecaţi ca de obicei, erau înceţo- 
şaţi, distanţi. Limba ajunse la 30 şi se opri. 

- Câştigător, câştigător, anunţă ruletistul resemnat, 
în vreme ce mulţimea restrânsă din spatele lui 
Johnny şi al lui Sarah aclama. 

Bărbatul care arăta ca un şantierist îl lovi pe 
Johnny peste spate suficient de tare să-l dezechili- 
breze uşor. Ruletistul vâri mâna în cutia sa Roi-Tan 
de sub tejghea şi lăsă să cadă patru bancnote de câ- 
te un dolar lângă cele opt monede de douăzeci şi 
cinci de cenți ale lui Johnny. 

- Gata? - întrebă Sarah. 


- Încă o dată, spuse Johnny. Dacă voi câştiga, tipul 
ăsta ne va fi înapoiat banii cheltuiţi azi la bâlci şi cei 
de benzină. Dacă voi pierde, pierdem în jur de-un 
dolar jumate. 

- Hei-hei-hei, strigă ruletistul. Începea să-şi re- 
capete buna-dispoziţie, îşi reintra în ritm: Aşează-i 
unde pofteşti. Veniţi şi voi, ceilalţi. Ăsta nu-i sport 
pentru spectatori. Întruna Roata se va-nvârti şi-un' 
se va opri nime' nu poate şti. 

Bărbatul cu alură de şantierist şi cei doi adolescenţi 
veniră lângă Johnny şi Sarah. După un moment în 
care se consultară între ei, cei doi adolescenţi 
adunară la un loc mărunţiş în valoare de o jumătate 
de dolar şi pariară pe secvenţa de cifre din mijloc. 
Bărbatul cu alură de şantierist, care se prezentă sub 
numele de Steve Bernhardt, aşeză un dolar pe 
pătratul marcat ŞAPTE. 

- Tu pe ce pariezi, amice? îl întrebă ruletistul pe 
Johnny. Rămâne pariul de tura trecută? 

- Da, spuse Johnny. 

- O, omule, spuse unul dintre adolescenţi, pui 
norocu' la-ncercare. 

- Cam aşa ceva, spuse Johnny şi Sarah îi zâmbi. 

Bernhardt îi aruncă lui Johnny o privire întrebătoare 
şi-şi mută imediat dolarul pe a treia secvenţă de 
cifre. 

- Ce dracu', suspină adolescentul care-i spusese lui 
Johnny că pune norocul la încercare. 

Mută şi el pe aceeaşi secvenţă cei cincizeci de 
cenți pe care-i juca împreună cu prietenul său. 

- Toate ouăle-n acelaşi coş, strigă ruletistul. Asta-i 
hotărârea finală? 

Jucătorii rămaseră tăcuţi, consimţind. Doi zilieri 
fuseseră şi ei atraşi de joc, unul dintre ei acompani- 


at de prietena lui; se afla acum o ceată destul de 
mare de oameni în faţa gheretei cu Roata Norocului, 
singura rămasă deschisă în galeria din ce în ce mai 
întunecată. Ruletistul imprimă Roţii o mişcare 
viguroasă. Douăsprezece perechi de ochi o urmăriră 
cum se învârte. Sarah se surprinse uitându-se din 
nou la Johnny, spunându-şi cât de ciudat arăta faţa 
lui în lumina asta îndrăzneață şi, totuşi, cumva 
reţinută. Se gândi iarăşi la mască - Jekyll şi Hyde, 
par şi impar. Stomacul i se strânse din nou, făcând-o 
să se simtă puţin slăbită. Roata încetini, începu să 
ticăie.  Adolescenţii începură să strige la ea, 
îndemnând-o să continue. 

- Încă puţin, iubire, o ademeni Steve Bernhardt. 
Încă puţin, dulceaţă. 

Roata intră ticăind în a treia secvenţă de cifre şi se 
opri pe 24. Aclamaţiile se ridicară iarăşi din rândul 
mulţimii. 

- Johnny, ai reuşit, ai reuşit! strigă Sarah. 

Ruletistul fluieră dezgustat printre dinţi şi plăti 
pariurile. Un dolar pentru adolescenţi, doi pentru 
Bernhardt, o bancnotă de zece şi două de un dolar 
pentru Johnny. Avea acum optsprezece dolari în faţa 
lui pe masă. _ 

- Câştigător, câştigător, hei-hei-hei. Incă o dată, 
amice? Roata ţine cu tine-n seara asta. 

Johnny se uită la Sarah. 

- Tu hotărăşti, Johnny. 

Însă ea se simţea puţin neliniştită. 

- Continuă, omule, îl îndemnă adolescentul cu 
nasturele imprimat cu chipul lui Jimi Hendrix. Ador 
să-l văd pe tipu' ăsta încasând-o. 

- Bine, spuse Johnny, ultima dată. 

- Aşează-i unde pofteşti. 


Se uitară cu toţii la Johnny, care rămase pe gânduri 
pentru o clipă, masându-şi fruntea. Chipul lui de 
obicei luminos era acum împietrit, serios şi şters. Se 
uita la Roata din cuşca ei de lumini, iar degetele i se 
mişcau întruna pe pielea fină de deasupra ochiului 
său drept. 

- Rămâne pe loc, spuse el într-un sfârşit. 

Un murmur circumspect din partea mulţimii. 

- O, omule, asta chiar înseamnă să-ţi pui norocul 
la-ncercare. 

- S-a-ncins, spuse Bernhardt reţinut. Se uită în 
spate la soţia lui, care ridică din umeri, 
exprimându-şi astfel completa lipsă de înţelegere. 
Pariez alături de tine, fie ce-o fi. 

Adolescentul cu nasturele acela se uită la prietenul 
lui, care ridică din umeri şi scutură din cap. 

- Bine, spuse el, întorcându-se către ruletist. Ră- 
mânem şi noi în joc. 

Roata se învârti. Sarah auzi în spatele lor unul 
dintre zilieri pariind ceilalţi cinci dolari că nu va mai 
ieşi secvenţa a treia şi acum. Stomacul i se strânse 
încă o dată, dar acum nu se mai opri; pur şi simplu 
continuă să se contracte, iar ea fu convinsă că i se 
făcea rău. Pe faţă îi ieşiră broboane de transpiraţie 
rece. 

Roata prinse a încetini încă din primul tur şi unul 
dintre adolescenţi îşi flutură mâinile nervos. Dar nu 
se îndepărtă. Limba trecu de 11,12, 13. Ruletis-tul 
părea în sfârşit fericit. Tic-tac-tic, 14, 15, 16. 

- Va trece, spuse Bernhardt. 

In vocea lui se simţea uimirea. Ruletistul se uită la 
Roată ca şi când şi-ar fi dorit să întindă pur şi simplu 
mâna şi s-o oprească. Limba trecu de 20,21 şi se 
opri hotărâtă în locul marcat 22. 


Urmă un alt strigăt de triumf din partea mulţimii, 
care crescuse acum până la aproape douăzeci de 
persoane. Toţi cei încă aflaţi la bâlci se adunaseră 
aici, se părea. Ca prin ceaţă, Sarah îl auzi pe zilierul 
care pierduse banii de pariu bombănind ceva despre 
„Noroc chior”, în vreme ce-şi achita datoria. li 
bubuia capul. Picioarele şi le simţea dintr-o dată 
oribil de nesigure, muşchii tremurânzi nu şi-i mai 
putea controla. Clipi repede de mai multe ori şi se 
alese în schimb doar cu o senzaţie ameţitoare de 
vertij. 

Lumea i se părea că se înclinase într-un unghi 
nefiresc, ca şi când încă s-ar mai fi aflat în maşinuţe, 
după care se stabiliza încet la loc. 

Am mâncat un hot dog, gândi ea deprimată. Asta 
primeşti pentru că ţi-ai încercat norocul la bâlci, 
Sarah. 

-  Hei-hei-hei, spuse ruletistul fără prea mare 
entuziasm şi plăti datoria. Doi dolari adolescenților, 
patru lui Steve Bernhardt şi apoi un mănunchi lui 
Johnny - trei bancnote de zece, una de cinci şi una 
de unu. Ruletistul nu deborda de bucurie, dar era 
optimist. Dacă bărbatul înalt şi costeliv, prietenul 
blondei arătoase, mai paria o dată pe secvenţa a 
treia, ruletistul va lua înapoi aproape sigur tot ceea 
ce dăduse. Nu erau banii slăbănogului până ce nu-i 
lua de pe masă. Şi dacă avea să plece? Ei bine, sco- 
sese o mie de dolari cu Roata astăzi; îşi permitea să 
mai şi dea puţin. Vorba va-ncepe să circule că cine- 
va dăduse lovitura la Roata lui Sol Drummore şi 
mâine se va juca mai abitir ca niciodată. Un câşti- 
gător făcea reclamă bună. 

- Aşează-i unde pofteşti, strigă el. 


Mai mulţi dintre ceilalţi se apropiaseră de masă şi 
pariau monede de zece şi de douăzeci şi cinci de 
cenți. Ruletistul se uită însă doar la jucătorul care 
avea banii lui. 

- Ce spui, amice? Vrei s-atingi luna? 

Johnny se uită la Sarah. 

- Ce spui... hei, te simţi bine? Eşti albă ca o fan- 
tomă. 

- Stomacul, spuse ea, reuşind să zâmbească. Cred 
că e din cauza hot dog-ului. Putem merge acasă? 

- Sigur. Cum să nu. 

Tocmai aduna mănunchiul de bancnote mototolite 
de pe masă, când ochii îi căzură din nou asupra 
Roţii. Grija caldă pentru ea, care se putuse citi în ei, 
dispăru. Părură să se întunece la loc, să devină reci 
şi scormonitori. Se uită la roată aşa cum s-ar uita un 
copil la propria sa colonie de furnici, gândi Sarah. 

- Doar un minut, spuse el. 

- Bine, răspunse Sarah. 

Dar acum nu o mai durea doar stomacul, ci se 
simţea şi ameţită. Se auzeau nişte ghiorăituri din 
partea de jos a stomacului, care nu-i plăceau. 
Doamne, te rog să nu dai drumul bubuiturilor la uşa 
din dos. Te rog. 

Gândi: Nu va fi mulțumit până ce nu-i va fi pierdut 
iarăşi. 

Apoi, cu o certitudine ciudată: Dar nu-i va pierde. 

- Ce spui, amice? întrebă ruletistul. Deasupra sau 
dedesubt, înăuntru sau afară. 

- Caca sau pişu, spuse unul dintre zilieri şi râse 
zbuciumat. 

Sarei îi vâjâia capul. 

Johnny împinse brusc bancnotele şi monedele spre 
colţul mesei. 


- Ce faci? întrebă ruletistul, sincer şocat. 

- Întreaga grămadă pe 19, spuse Johnny. 

Sarah vru să geamă şi se forţă să tacă, muşcân- 
du-şi buzele. Mulțimea murmură. 

- Nu întinde coarda, îi spuse Steve Bernhardt la 
ureche. 

Johnny nu răspunse. Se holba la Roată cu un soi de 
indiferenţă. Ochii lui păreau aproape violeţi. 

Urmă un clinchet neaşteptat pe care Sarah bănui 
că-l aude doar ea. Apoi observă că toţi ceilalţi care 
pariaseră îşi retrăgeau banii de pe masă, lăsându-l 
pe Johnny să joace singur. 

Nu! se surprinse ea vrând să strige. Nu aşa, nu 
singur, nu e corect... 

Îşi muşcă buzele. Se temea că va vomita dacă-şi va 
deschide gura. Stomacul o durea acum foarte tare. 
Grămada banilor câştigaţi de Johnny rămase singură 
sub lumina goală. Patruzeci şi patru de dolari, iar 
plata pentru un singur număr jucat şi câştigat era de 
zece ori suma pariată. Ruletistul îşi umezi buzele. 

- Domnule, autorităţile spun că nu am voie să 
accept pariuri, mai mari de doi dolari pe un singur 
număr. 

- Haide, mormăi Bernhardt. Nu ai voie să accepţi 
nici pariuri mai mari de zece dolari pe secvenţă şi 
tocmai l-ai lăsat pe tip să parieze optsprezece. 
Care-i problema, începi să transpiri la boaşe? 

- Nu, doar că... 

- Haide, spuse Johnny fără veste. Hotărăşte-te. 
Prietena mea se simte rău. 

Ruletistul măsură mulţimea din priviri. Mulțimea se 
uită înapoi la el cu ochi ostili. Era de rău. Nu 
înțelegeau că tipul arunca doar cu banii în vânt şi că 
el nu făcea decât să încerce să-l oprească. La 


dracu'. Mulțimea nu va fi mulţumită orice-ar face. 
Să-l lase, deci, pe tip să-şi facă damblaua şi să piar- 
dă banii, ca să poată închide el dugheana pentru 
astăzi. 

- Ei bine, spuse, atâta vreme cât nici unul dintre 
voi nu e inspector... 

Se întoarse către Roată: 

- Întruna Roata se va-nvârti şi-un' se va opri nime' 
nu poate şti. 

Învârti, aruncând cifrele într-o ceaţă instantanee. 
Pentru o vreme, ce păru mai lungă decât putea fi în 
realitate, nu se auzi nimic altceva decât vâjâitul 
Roţii Norocului, suflarea vântului de noapte flutu- 
rând o bucată de prelată pe undeva şi bubuitul 
morbid chiar din capul lui Sarah. În gând, îl imploră 
pe Johnny să o ia în braţe, însă el nu făcu decât să 
stea tăcut cu mâinile pe masa de joc şi cu ochii 
fixaţi asupra Roţii, ce părea hotărâtă să se învârtă la 
infinit. 

Într-un sfârşit, încetini îndeajuns de mult ca ea să 
poată citi numerele şi îl văzu pe 19, 1 şi 9 vopsite în 
roşu pe un fundal negru. Sus şi jos, sus şi jos. 
Rotaţia uniformă a Roţii se preschimbă într-un 
tic-tic-tic egal care răsuna foarte puternic în liniştea 
de acolo. 

Acum, cifrele mărşăluiau pe lângă limbă cu o 
hotărâre din ce în ce mai slabă. 

Unul dintre zilieri strigă mirat: 

- Pentru numele lui lisus, va fi pe-aproape, în orice 
caz! 

Johnny stătea calm, uitându-se la Roată, şi acum ei 
i se păru (deşi poate era din cauza greţii, care acum 
i se mişca prin pântece în valuri crispate, pe- 
ristaltice) că ochii lui erau aproape negri. Jekyll şi 


Hyde, gândi ea, şi-i fu dintr-o dată, fără noimă, tea- 
mă de el. 

Tic-tic-tic. 

Roata păcăni în a doua secvenţă, trecu de 15 şi 16, 
păcăni dincolo de 17 şi, după ce ezită preţ de o 
clipă, trecu şi de 18. Cu un ultim tic! limba căzu în 
locaşul 19. Mulțimea îşi tinu răsuflarea. Roata se 
mişcă uşor, aducând limba până lângă spiţa dintre 
19 şi 20. Pentru un sfert de secundă, păru că spiţa 
nu va putea ţine limba în locaşul 18, că ultima pul- 
saţie a inerţiei muribunde o va duce în locaşul 20. 
Apoi, Roata intră în recul, inerția epuizându-se, şi se 
opri în loc. 

Preţ de o clipă, nu se auzi nimic dinspre mulţime. 
Absolut nici un sunet. 

Apoi, unul dintre adolescenţi, uşor şi uimit: 

- Hei, omule, tocmai ai câştigat cinci sute patruzeci 
de dolari. 

Steve Bernhardt: 

- N-am mai văzut o asemenea tură niciodată. 
Niciodată. 

Apoi, mulţimea aclamă. Johnny fu lovit amical 
peste spate cu palmele, cu pumnii. Oamenii se lo- 
viră de Sarah să ajungă la el, să-l atingă şi, pentru 
clipa cât statură despărțiți, ea simţi o panică groaz- 
nică, crudă. Vlăguită, ea fu lovită din toate părţile, în 
vreme ce stomacul i se crispa nebuneşte. O duzină 
de imagini reziduale ale Roţii îi fluturară înnegrite 
prin faţa ochilor. 

O clipă mai târziu, Johnny era alături de ea, iar ea 
observă cu o bucurie palidă că într-adevăr era 
Johnny, nu figura aceea imobilă, ca de statuie, care 
se uitase la Roata ce completa ultima tură. Părea 
confuz şi îngrijorat pentru ea. 


- lubito, îmi pare rău, spuse el şi ea îl iubi pentru 
asta. 

- Sunt bine, răspunse ea, neştiind dacă era sau nu 
adevărat. 

Ruletistul îşi curăţă gâtul. 

- Roata s-a închis, spuse el. Roata s-a închis. 

Vociferări iritate de consimţământ din partea 
mulţimii. Ruletistul se uită la Johnny. 

- Va trebui să-ti dau un cec, tinere domn. Nu ţin 
atâţia bani gheaţă în gheretă. 

- Sigur, orice, spuse Johnny. Grăbeşte-te numai. 
Domnişoara aceasta se simte într-adevăr rău. 

- Sigur, un cec, spuse Steve Bernhardt cu un dis- 
preţ infinit. Îţi va da un cec bun doar să te ştergi la 
cur cu el, iar e/va fi în Florida la iarnă. 

- Bunul meu domn, începu ruletistul, te asigur că... 

- O, asigur-o pe mă-ta, poate că ea te va crede, 
spuse Bernhardt. 

Se întinse fără veste peste masa de joc şi căută pe 
dibuite sub tejghea. 

- Hei! - strigă ruletistul. Asta-nseamnă jaf! 
Mulțimea nu păru impresionată de declaraţia lui. 

- Te rog, murmură Sarah. | se învârtea capul. 

- Nu-mi pasă de bani, spuse Johnny deodată. 
Lăsaţi-ne să trecem, vă rog. Domnişoara se simte 
rău. 

- O, omule, spuse adolescentul cu nasturele de- 
senat cu chipul lui Jimi Hendrix, dar el şi prietenul lui 
se dădură şovăitori la o parte. 

- Nu, Johnny, spuse Sarah, deşi se abţinea acum să 
nu vomite doar graţie voinţei. la-ţi banii. 

Cinci sute de dolari reprezentau salariul lui Johnny 
pe trei săptămâni. 


- Plăteşte, lăudăros de doi bani ce eşti! - tună 
Bernhardt. 

Scoase de sub tejghea cutia de trabucuri Roi-Tan, o 
împinse în lături fără ca măcar să se uite înăuntru, 
mai căută ceva şi, de data aceasta, scoase o cutie 
de oţel ferecată, vopsită într-un verde industrial. O 
trânti pe masa de joc. 

- Dacă nu sunt înăuntru cinci sute patruzeci de 
babani, îmi mănânc cămaşa în faţa tuturor. 

Işi lăsă mâna bătătorită şi grea pe umărul lui 
Johnny. 

- Aşteaptă doar o clipă, tinere. Îţi vei primi banii, 
sau dacă nu, nu mă numesc eu Steve Bernhardt. 

- Serios, domnule, nu am atât de mulţi... 

- Plăteşte, spuse Steve Bernhardt, înclinându-se 
spre el, sau o să am grijă să ţi se-nchidă baraca. 
Vorbesc serios. Sunt cât se poate de sincer. 

Ruletistul suspină şi pescui înăuntrul cămăşii. 
Scoase o cheie atârnată pe un lanţ cu zale mici. 
Mulțimea suspină. Sarah nu mai rezista. Îşi simţea 
stomacul umflat şi, dintr-o dată, la fel de nemişcat 
ca moartea. Totul avea să iasă afară, totul, şi cu vi- 
teza unui tren expres. Se împletici de lângă Johnny 
şi-şi croi drum cu braţele prin mulţime. 

- Dragă, eşti bine? - o întrebă o voce de femeie şi 
Sarah îşi scutură capul orbeşte. 

- Sarah? Sarah! 

Pur şi simplu nu te poți ascunde... de Jekyll şi de 
Hyde, gândi ea incoerent. Masca fosforescentă pă- 
rea să plutească morbid în faţa ochilor ei în mijlocul 
întunericului, în vreme ce ea alerga pe lângă 
carusel. Se lovi cu umărul de-un stâlp de iluminat, 
se legănă pe picioare, se agăţă de el şi vomită. Pă- 
rea că iese totul din ea, făcându-i stomacul să se 


chircească, parcă prins într-un pumn puternic şi 
alunecos. Se lăsă în voia acestor mişcări spasmodi- 
ce atât cât putu. 

Miroase ca vata pe băț, gândi ea, şi cu un geamăt, 
vomită iarăşi, apoi iarăşi. În faţa ochilor începură 
să-i danseze pete. Ultimul zvâcnet scosese din ea 
nimic altceva decât doar mucus şi aer. 

- O, Doamne, spuse ea slăbită şi se sprijini pe 
stâlpul de iluminat să nu cadă. 

Undeva în spatele ei, Johnny îi striga numele, dar 
nu-i putea răspunde încă, nu voia. Stomacul i se 
liniştea puţin câte puţin şi, pentru o clipă măcar, 
voia să rămână aici în întuneric şi să se felicite 
pentru că era teafără, pentru că supravieţuise aces- 
tei seri la bâlci. 

- Sarah? Sarah! 

Scuipă de două ori să-şi curețe cât de cât gura. 

- Sunt aici, Johnny. 

El veni de după caruselul pe care căluţii de gips 
îngheţaseră la mijlocul saltului. Observă că ţinea 
într-o mână un mănunchi gros de bancnote verzi. 

- Te simţi bine? 

- Nu, dar mai bine, oricum. Am vomitat. 

- Oh. O, lisuse. Să mergem acasă. O prinse uşor de 
braţ. 

- Ţi-ai primit câştigul. 

El se uită spre mănunchiul de bani, după care şi-i 
îndesă absent în buzunarul de la pantaloni. 

- Mda. O parte din ei sau toţi, nu ştiu. l-a numărat 
tipul ăla corpolent. 

Sarah îşi scoase o batistă din poşetă şi începu să 
se şteargă la gură cu ea. O înghiţitură de apă, gândi 
ea. Mi-aş vinde sufletul pentru o gură de apă. 


- Ar trebui să-ţi pese, spuse ea. Sunt o grămadă de 
bani. 

- Banii de găsit aduc ghinion, spuse el sumbru. E 
una dintre zicalele mamei mele. Are un milion de 
altele. Şi dezaprobă cu vehemenţă jocurile de noroc. 

- Baptistă săpată-n piatră, spuse Sarah, după care 
tremură convulsiv. 

- Eşti bine? întrebă el îngrijorat. 

- Fiori, spuse ea. După ce urcăm în maşină, vreau 
să porneşti radiatorul la maximum şi... Oh, Doamne, 
o să vomit din nou. 

Se întoarse cu spatele la el şi scuipă, forţându-se 
să vomite, scoțând ceva ce semăna cu un geamăt. 
Se legănă pe picioare. El o susţinu cu blândeţe, dar 
ferm. 

- Poţi face drumul până la maşină? 

- Da. Acum mă simt bine. 

Dar o durea capul şi în gură avea un gust acru, iar 
muşchii spatelui şi cei abdominali i se păreau cu 
toţii supraîntinşi, încordaţi şi zvâcnind. 

Păşiră încet, umăr la umăr, în josul culoarului 
principal, târşâindu-şi picioarele prin rumeguş, tre- 
când pe lângă corturile închise pentru acea zi. O 
umbră aluneca în spatele lor şi Johnny aruncă o 
privire tăioasă în urmă, conştient probabil de suma 
de bani pe care o avea în buzunar. 

Era unul dintre adolescenţi - în vârstă de vreo 
cincisprezece ani. Acesta le zâmbi timid. 

- Sper că vă simţiţi mai bine, îi spuse lui Sarah. 
Pariez că-i din cauza hot dog-urilor ăstora. [i se 
poate face rău destul de uşor de la ei. 

- Uf, nu mai pomeni de aşa ceva, spuse Sarah. 

- Aveţi nevoie să vă ajut s-o duceţi la maşină? îl 
întrebă pe Johnny. 


- Nu, mulţumesc. Ne descurcăm. 

- Bine. Trebuie s-o tulesc, oricum. 

Dar mai rămase pe loc încă o clipă, zâmbetul lui 
timid lărgindu-se într-un rânjet. 

- Ador să-l văd pe tipu' ăla încasând-o. 

Dispăru cu paşi mari în întuneric. 

Maşina albă şi micuță a lui Sarah rămăsese singură 
în parcarea întunecată; stătea ghemuită sub un bec 
cu sodiu asemenea unui căţeluş izgonit, uitat. 
Johnny deschise portiera pasagerului şi ea se refugie 
cu grijă înăuntru. El urcă în spatele volanului şi porni 
motorul. 

- Îi va lua puţin radiatorului să se încingă, spuse el. 

- Nu contează. Acum mi-e cald. 

Se uită la ea şi observă broboanele de transpiraţie 
formându-i-se pe faţă. 

- Poate ar trebui să ne abatem pe la secţia de ur- 
genţă a spitalului Eastern Main Medical, spuse el. 
Dacă e vorba de salmonela, s-ar putea să fie grav. 

- Nu, mă simt bine. Vreau doar să ajung acasă şi să 
dorm; dimineaţă mă voi trezi numai ca să sun la 
şcoală şi să anunţ că sunt bolnavă, după care mă 
voi culca la loc. 

- Nici măcar atât nu trebuie să faci. O să anunţ eu, 
Sarah. 

Se uită la el recunoscătoare. 

- Vrei să faci asta? 

- Sigur. 

Se îndreptau acum spre şoseaua principală. 

- Îmi pare rău că nu pot veni acasă la tine, spuse 
Sarah. Sincer îmi pare rău. 

- Nu-i vina ta. 

- Sigur că-i vina mea. Am mâncat hot dog-ul care 
nu trebuia. Sarah ghinionista. 


- Te iubesc, Sarah, spuse Johnny. 

Aşadar, o spusese, în sfârşit, nu mai avea cum să 
retracteze cuvintele, care păreau că atârnă între ei 
în interiorul maşinii aflate în mişcare, aşteptând o 
rezolvare din partea cuiva. 

Ea făcu ceea ce putu: 

- Mulţumesc, Johnny. 

Îşi continuară drumul într-o tăcere confortabilă. 


CAPITOLUL DOI 


1 


Era aproape miezul nopţii când Johnny opri maşina 
în parcarea din faţa casei ei. Sarah moțăia. 

- Hei, spuse el, oprind motorul şi scuturând-o 
încetişor. Am ajuns. 

- Oh... bine. 

Se ridică şi-şi trase haina mai strâns în jurul ei. 

- Cum te simţi? 

- Mai bine. Mă arde la stomac şi mă doare spatele, 
dar e mai bine. Johnny, ia maşina cu tine înapoi la 
Cleaves. 

- Nu, mai bine nu, spuse el. Ar putea vedea cineva 
că a stat parcată în faţa blocului toată noaptea. Nu 
avem nevoie de astfel de bârfe. 

- Dar aveam de gând oricum să merg cu tine... 

Johnny zâmbi. 

- Şi numai pentru asta ar fi meritat să riscăm, chiar 
dacă ar fi trebuit să mergem pe jos trei cvartale. Pe 
lângă asta, vreau să ai maşina aproape în caz că te 
răzgândeşti în privinţa spitalului. 

- N-o să mă răzgândesc. 

- Dar s-ar putea. Pot intra să sun după un taxi? 

- Sigur că poţi. 

Intrară şi Sarah aprinse luminile înainte să fie 
cuprinsă de un nou val de fiori. 

- Telefonul e în sufragerie. Eu mă întind şi mă 
acopăr cu o pătură. 


Sufrageria era mică şi strict utilitară, cu excepţia 
unor perdele cu imprimeuri - un model floral 
psihedelic, intens colorat - care dădeau impresia de 
cazarmă şi, pe un perete, câteva postere: Dylan la 
Forest Hills, Baez la Carnegie Hali, Jefferson Airplane 
la Berkeley, Byrds în Cleveland. 

Sarah se întinse pe canapea şi-şi trase o pătură 
până sub bărbie. Johnny se uită la ea, sincer îngri- 
jorat. Chipul ei era alb ca hârtia, cu excepţia unor 
cercuri întunecate sub ochi. Arăta cât se poate de 
bolnavă. 

- Poate ar fi mai bine să-mi petrec aici noaptea, 
spuse el. În caz că se întâmplă ceva, cum ar i... 

- Cum ar fi o fractură cervicală? 

Se uită la el cu o privire comic-compătimitoare. 

- Păi, ştii tu. Orice e posibil. 

Ghiorăielile de rău augur din viscere o convinseră. 
Fusese hotărâtă să încheie noaptea culcându-se cu 
John Smith. Acest scenariu nu mai putea fi pus în 
practică. Dar asta nu însemna că noaptea trebuia să 
se încheie cu el veghind asupra ei, în vreme ce ea 
vomita, se grăbea către toaletă şi înghiţea pe ne- 
răsuflate aproape o sticlă întreagă de Pepto-Bismol. 

- O să mă descurc, spuse ea. N-a fost decât un hot 
dog stricat, Johnny. La fel de bine ai fi putut să-l 
nimereşti tu. Dă-mi un telefon când ai fereastră 
mâine. 

- Eşti sigură? 

- Da, sunt. 

- Bine, puştoaico. 

Ridică telefonul fără alte cuvinte şi chemă un taxi. 
Ea îşi închise ochii, legănată şi liniştită de sunetul 
vocii lui. Unul dintre lucrurile care-i plăceau cel mai 
mult la el era că întotdeauna încerca să dea tot ce 


avea mai bun, să facă ce era mai bine, fără să 
aştepte ceva în schimb. Asta era bine. Era prea 
obosită şi se simţea prea slăbită să se mai angajeze 
în mici jocuri sociale. 

- S-a făcut, spuse el, închizând receptorul. Au 
trimis un tip şi ajunge în cinci minute. 

- Cel puţin te-ai ales cu bani de taxi, spuse ea, 
zâmbind. 

- Şi am de gând să-i las un bacşiş gras, răspunse 
el, imitându-l ageamiu pe W. C. Fields”. 

Se apropie de canapea, se aşeză lângă ea, o ţinu 
de mână. 

- Johnny, cum ai reuşit? 

- Hmm? 

- Roata. Cum ai reuşit să câştigi? 

- A fost noroc chior, spuse el, părând puţin stân- 
jenit. Oricine are parte, din când în când, de noroc 
chior. Aşa cum se întâmplă la cursele de cai sau la 
black-jack sau, pur şi simplu, la datul cu banul. 

- Nu, spuse ea. 

- Hă? 

- Nu cred că oricine are parte de noroc chior din 
când în când. A fost ceva aproape sinistru de stra- 
niu. M-a... speriat puţin. 

- Chiar aşa? 

- Da. 

Johnny suspină. 

- Din când în când am presentimente, asta-i tot. 
Asta de când mă ţin minte, de când eram doar un 


12 W. C. Fields (n. 1880 - m. 1946) - om de spectacol 
american cunoscut pentru vocea lui aspră, pentru nasul lui 
bombat şi pentru firea lui sarcastică. A jucat, printre altele, în: 
My Little Chickadee (1940) şi Never/”veM Sucker an Even 
Break (1941) - n. tr. 


puşti. Şi m-am priceput mereu să găsesc lucrurile pe 
care oamenii le pierdeau. Cum s-a întâmplat cu 
micuța Lisa Schumann de la şcoală. Ştii de cine 
vorbesc? 

- Lisa cea micuță, tristă şi retrasă? - Zâmbi. - O 
ştiu. E mereu cu capul în nori la ora mea de grama- 
tică. 

- İşi pierduse inelul, spuse Johnny, şi a venit în 
lacrimi la mine să-mi spună. Am întrebat-o dacă 
verificase ungherele din spate ale raftului de sus din 
dulăpior. Doar o bănuială. Dar acolo era. 

- Şi ai fost tot timpul în stare de aşa ceva? 

El râse şi scutură din cap. 

- Aproape niciodată. - Zâmbetul tremură puţin. - 
Dar  astă-seară a fost ceva puternic, Sarah. 
Prinsesem Roata aceea... - închise încet pumnii şi se 
uită la ei, acum încruntându-se. - O prinsesem chiar 
aşa. Şi o asociam în mintea mea cu cele mai ciudate 
lucruri. 

- De exemplu? 

- Cu cauciuc, spuse el încet. Cauciuc arzând. ŞI 
rece. Şi gheaţă. Gheaţă neagră. Aceste lucruri îmi 
bântuiau prin minte în clipele acelea. Dumnezeu ştie 
de ce. Şi un presentiment rău. Asemenea unui 
avertisment. 

Se uită la el îndeaproape, fără să spună ceva, iar 
chipul lui se lumină încet. 

- Dar a dispărut acum, orice ar fi fost. Nimic, 
probabil. 

- A fost un noroc de cinci sute de dolari, în orice 
caz, spuse ea. 

Johnny râse şi dădu din cap. Nu mai spuse nimic şi 
ea aţipi, fericită să-l aibă alături. Se trezi când fa- 


rurile pătrunseră prin geam şi luminară peretele. 
Taxiul lui. 

- O să te sun, spuse el şi o sărută tandru pe obraz. 
Eşti sigur că nu vrei să rămân cu tine? 

Dintr-o dată, ea vru, dar negă din cap. 

- Sună-mă, spuse. 

- În a treia recreaţie, promise el. Se duse către uşă. 

- Johnny? Se întoarse. 

- Te iubesc, Johnny, spuse ea şi chipul lui se lumină 
asemenea unui bec. 

El îi trimise o bezea. 

- Când te vei simţi mai bine, spuse el, vom discuta 
despre asta. 

Sarah aprobă din cap, însă trecură patru ani şi 
jumătate până să apuce să discute cu Johnny Smith 
din nou. 


2 


- Te deranjează dacă stau în faţă? îl întrebă Johnny 
pe şoferul de taxi. 

- Mnu. Numai să nu te loveşti cu genunchiul de 
taxometru. E sensibil. 

Johnny îşi strecură cu oarecare efort picioarele lui 
lungi sub  taxometru şi închise portiera. 
Taxime-tristul, un bărbat de vârstă mijlocie cu chelie 
şi burtă, cobori steguleţul şi taxiul porni în sus pe 
Flagg Street. 

- Încotro? 

- Cleaves Mills, spuse Johnny. Strada Principală, îţi 
arăt eu unde. 

- Trebuie să trec pe tariful 2, spuse taximetristul. 
Nu-mi place s-o fac, dar va trebui să mă întorc gol 
de acolo. 


Mâna lui Johnny se strânse absent pe umflătura 
făcută de bancnote în buzunarul pantalonilor. In- 
cercă să-şi amintească dacă mai avusese vreodată 
atât de mulţi bani la el. O singură dată, îşi cumpă- 
rase un Chevy vechi de doi ani cu o mie două sute 
de dolari. Din capriciu, ceruse bani peşin de la ban- 
că, doar ca să vadă cum arată la un loc. Nu fusese 
cine ştie ce, dar mirarea de pe chipul vânzătorului 
de maşini atunci când îi pusese o mie două sute de 
dolari în mână fusese un lucru minunat de observat. 
Dar acest mănunchi nu-l făcea deloc să se simtă 
bine, ci doar vag incomodat, şi axioma mamei lui îi 
reveni în minte: Banii de găsit aduc ghinion. 

- Tariful 2 e bine, îi spuse taximetristului. 

- Atâta vreme cât suntem înţeleşi, spuse taxime- 
tristul şi mai expansiv. Am ajuns aşa repede datorită 
faptului că am fost chemat la Riverside şi nimeni n-a 
apărut când am ajuns acolo. 

- Chiar aşa? - întrebă Johnny fără prea mare in- 
teres. 

Dincolo de geam, case întunecate treceau pe lângă 
ei în goană. Câştigase cinci sute de dolari; nimic nici 
pe departe asemănător cu aşa ceva nu i se mai 
întâmplase înainte. Mirosul acela fantomatic de 
cauciuc ars... senzaţia că retrăia în parte ceva ce i 
se întâmplase când fusese foarte mic... iar presenti- 
mentul acela rău, venind să contrabalanseze binele, 
încă-l mai domina. 

- Mda, beţivii ne cheamă şi apoi se răzgândesc, 
spuse taximetristul. Beţivi blestemaţi, îi urăsc. Ne 
cheamă şi-şi spun apoi, ce dracu', să mai bea alte 
câteva beri. Sau îşi beau banii de taxi cât aşteaptă 
şi când ajung eu şi strig Cine vrea un taxi? nu vor să 
recunoască că ne-au chemat. 


- Mda, spuse Johnny. 

La stânga lor, curgea râul Penobscot, întunecat şi 
uleios. Apoi i se făcuse rău lui Sarah şi-i spusese că-l 
iubeşte, în pofida tuturor lucrurilor. Probabil c-o 
prinsese doar într-un moment de vulnerabilitate, 
dar, Doamne! Dacă vorbise serios? îi căzuse cu 
tronc aproape încă de la prima întâlnire. Acesta fu- 
sese norocul serii, nu cel cu Roata. Numai că la 
Roată i se tot întorcea lui gândul, ea îl neliniştea. În 
întuneric, încă o mai vedea învârtindu-se, şi în 
urechi încă mai auzea tic-tic-tic-ul din ce în ce mai 
rar al limbii, săltând peste spiţe asemenea unui su- 
net auzit într-un vis angoasant. Banii de găsit aduc 
ghinion. 

Taximetristul vira pe Route 6, pornit acum bine în 
propriul său monolog. 

- Aşa că zic: Bagă-ţi-o ştii tu unde. Adică, puştiu-i 
un prostănac, corect? Nu sunt obligat să înghit 
porcării ca alea de la nimeni, nici măcar de la pro- 
priul meu băiat. Conduc taxiul ăsta de douăzeci şi 
şase de ani. Am fost reţinut de poliţie de şase ori. 

Am fost implicat în accidente fără număr, deşi ni- 
ciodată n-a fost ceva grav, pentru care mulţumesc 
Mariei, Mama lui lisus, şi Sfântului Cristopher şi lui 
Dumnezeu Atotputernicul, înţelegi ce zic? Şi-n 
fiecare săptămână, chiar dacă făceam puţini bani, 
puneam deoparte cinci gologani pentru facultate, 
încă de când era doar un prichindel care sugea din 
sticlă. Şi pentru ce? Ca să poată veni într-o zi acasă 
şi să-mi spună că preşedintele Statelor Unite e un 
porc. Blestemăţie! Puştiu' probabil crede că şi /o-s 
un porc, chiar dacă ştie că dac-o spune vreodată-i 
rearanjez dantura. Aşadar, asta-i tânăra generaţie 
pe care-o avem. Aşa că zic: Bagă-ţi-o ştii tu unde. 


- Mda, spuse Johnny. 

Acum trecea pe lângă ei o pădure. Mlaştina lui 
Carson era pe dreapta. Mai aveau, mai mult sau mai 
puţin, unsprezece kilometri până la Cleaves Mills. 
Taxometrul mai înregistra zece cenți. 

Zece cenți amărâţi, o zecime de dolar. Hei-hei-hei. 

- Ce învârţi, dacă pot întreba? spuse taximetristul. 

- Predau la liceu în Cleaves. 

- O, da? Ştii atunci despre ce vorbesc. Ce dracu-i 
cu copiii ăştia, totuşi? 

Păi, au mâncat un hot dog stricat numit Vietnam şi 
s-au ales cu ptomaină. Li l-a vândut un tip pe nume 
Lyndon Johnson. Aşa că ei s-au dus la tipul ăstălalt, 
înţelegi, şi i-au spus: Pentru numele lui lisus, 
domnule, mi-e rău de mor. Şi ăstalalt tip, numele lui 
era Nixon, le-a spus: Ştiu cum să vă vindec. Mai 
mâncaţi nişte hot dog-uri. Asta e problema cu tinerii 
din America. 

- Nu ştiu, spuse Johnny. 

- iți faci planuri toată viaţa şi faci tot ce-ţi stă-n 
puteri, spuse taximetristul şi acum se simţea în vo- 
cea lui o uimire sinceră, o uimire care nu va ţine 
mult, fiindcă taximetristul tocmai îşi trăia ultimul 
minut din viaţă. 

lar johnny, care nu ştia acest lucru, simţi milă 
nedisimulată pentru acest bărbat, simţi compasiune 
pentru incapacitatea lui de-a înţelege. 

Come on over baby, whole lotta shakin goin on. 

- Niciodată nu-i doreşti decât ce-i mai bun, iar 
puştiu' vine-acasă cu păru' pân' la buci şi-ţi zice că 
preşedintele Statelor Unite-i un porc. Un porc! 
Cacat, nu ştiu... 

- Ai grijă! ţipă Johnny. 


Taximetristul se întorsese pe jumătate să se uite la 
el, faţa lui buhăită de legionar american părând atât 
de serioasă şi de mânioasă şi de nenorocită în 
lumina instrumentelor de bord şi în strălucirea ne- 
aşteptată a farurilor care se apropiau. Se întoarse 
acum smucit în faţă, dar prea târziu. 

- Tiiiiisuse... 

Erau două maşini, câte una pe fiecare parte a liniei 
albe. Se luaseră la întrecere în susul dealului, 
portieră lângă portieră, un Mustang şi un Dodge 
Charger. Johnny auzi geamătul forţat al motoarelor 
lor. Charger-ul venea în jos direct spre ei. Nici o 
clipă nu încercă să se ferească din cale şi taxime- 
tristul încremeni la volan. 

- liiiii.... 

Johnny de-abia observă când Mustang-ul trecu în 
goană prin partea lor stângă. Apoi, taxiul se lovi 
frontal cu Charger-ul, şi Johnny simţi că este ridicat 
şi aruncat afară. Nu simţi durere, deşi fu oarecum 
conştient că s-a lovit cu pulpele de taxometru 
suficient de tare să-l smulgă din cadru. 

Se auzi sunetul sticlei sparte. O trâmbă imensă de 
flăcări se ridică în noapte. Capul lui Johnny se lovi de 
parbrizul taxiului şi-l sparse. Simţul realităţii începu 
să se scurgă din el. Simţi durere, slabă şi distantă, în 
umeri şi braţe când restul corpului său urmă capul 
prin parbrizul spulberat. Zbura. Zbura prin noaptea 
de octombrie. 

Un gând palid, trecător: Mor? O să mă omoare 
accidentul ăsta? 

Vocea lăuntrică, îi răspunse: Da, probabil că aşa 
stau lucrurile. 


Zburând. Stelele de octombrie umpleau noaptea. 
Un bum asurzitor de benzină explodând. O strălucire 
portocalie. Apoi, întuneric. 

Călătoria lui prin văzduh se sfârşi cu o bubuitură 
puternică şi o împroşcare. O senzaţie de umezeală 
rece când ateriza în Mlaştina lui Carson, la opt metri 
de locul unde Charger-ul şi taxiul, sudate laolaltă, 
ridicau un rug de flăcări spre cerul întunecat. 

Întuneric. 

Dispărând. 

Până când tot ceea ce rămase păru a fi o gigantică 
roată roşu-cu-negru învârtindu-se într-un vid aşa 
cum trebuie să fie între stele, încearcă-ţi norocul, 
prima dată-i baftă, a doua-i noroc, hei-hei-hei. Roata 
se învârti întruna, roşu şi negru, limba ticăia trecând 
de spiţe şi el se forţă să vadă dacă se va opri la 
dublu zero, numărul casei, mâna casei, toată lumea 
pierde, casa câştigă. Se forţă să vadă, dar roata 
dispăruse. Era doar întunericul şi acel neant 
atotstăpânitor, uniformizator, amicul cel bun, e/ 
Zilcho. Limbul rece. 

Johnny Smith rămase acolo multă, multă vreme. 


CAPITOLUL TREI 


1 


Cândva cu puțin după ora două a dimineții zilei de 
30 octombrie 1970, telefonul începu să sune în holul 
de la parterul unei case micuțe, la vreo două sute 
patruzeci de kilometri sud de Cleaves Mills. 

Herb Smith se ridică în pat în capul oaselor, dez- 
orientat, pe jumătate târât afară din tărâmul viselor 
şi abandonat acolo, ameţit. 

Vocea Verei, venind de lângă el, înfundată din 
cauza pernei: 

- Telefonul. 

- Mda, spuse el şi sări din pat. 

Herb era un bărbat masiv, cu umeri laţi, în vârstă 
de aproape cincizeci de ani, care începuse să che- 
lească şi care acum era îmbrăcat într-o pereche de 
pantaloni de pijama albaştri. leşi pe holul de la etaj 
şi aprinse luminile. La parter, telefonul continua să 
strige. 

Cobori în ceea ce Verei îi plăcea să numească 
„ungherul pentru telefon”. Acesta consta din telefon 
şi un birou micuţ şi ciudat pe care ea-l primise în 
schimbul unor Timbre Verzi în urmă cu aproximativ 
trei ani. Herb refuzase încă de la început saşi aşeze 
cele o sută opt kilograme în el. Când vorbea la 
telefon, stătea în picioare. Sertarul biroului era plin 
cu reviste Upper Room, Reader's Digest şi Fate. 


Q 


Herb întinse mâna după receptor, apoi îl lăsă s 
mai sune o dată. 

Un telefon primit în toiul nopţii însemna de obicei 
unul din trei lucruri: un prieten vechi se făcuse 
mangă şi hotărâse că vei fi bucuros să afli veşti 
despre el chiar şi la două dimineaţa; cineva greşise 
numărul; veşti proaste. 

Sperând să fie vorba de a doua variantă, Herb 
ridică receptorul. 

- Alo? 

O voce seacă de bărbat spuse: 

- Reşedinţa Herbert Smith? 

- Da? 

- Cu cine vorbesc, vă rog? 

- Eu sunt Herb Smith. Ce... 

- Puteţi aştepta o clipă? 

- Da, dar ce... 

Prea târziu. Auzi un cline uşor, ca şi când persoana 
de la celălalt capăt al firului şi-ar fi scăpat un pantof. 
Fusese pus pe așteptare. Dintre multele lucruri care 
nu-i plăceau în privinţa telefonului - legături proaste, 
copii poznaşi care voiau să ştie dacă-l ţineai pe 
Prinţul Albert prizonier într-o conservă, operatori 
care vorbeau precum nişte computere şi linguşitori 
care voiau să te convingă să te abonezi la reviste - 
cel mai mult îi displăcea să fie pus pe aşteptare. Era 
unul dintre acele lucruri insidioase care se 
infiltraseră în viaţa modernă, în aproximativ ultimii 
zece ani, aproape fără să fie observat. Odată ca 
niciodată, tipul de la celălalt capăt al firului ar fi 
spus simplu: „Rămâneţi la aparat, bine?”, după care 
ar fi pus receptorul pe masă. In acele vremuri puteai 
cel puţin să auzi discuţii în depărtare, un câine 
lătrând, un radio, un copil plângând. Să fii pus pe 


aşteptare era cu totul altă mâncare de peşte. 
Legătura era acum goală într-un mod întunecat, 
otova. Nu te găseai nicăieri. De ce nu puteau spune 
pur şi simplu: „Vreţi să aşteptaţi cât timp vă îngrop 
de viu pentru puţină vreme?” îşi dădu seama că-i e 
puţin teamă. 

- Herbert? 

Se întoarse pe călcâie, ţinând receptorul la ureche. 
Vera stătea în capul scărilor îmbrăcată în capotul ei 
maro spălăcit, cu părul prins în bigudiuri, cu cine 
ştie ce cremă întărită până la consistenţa unui 
mulaj, întinsă pe obraji şi pe frunte. 

- Cine e? 

- Nu ştiu încă. M-au pus pe aşteptare. 

- Pe aşteptare? La două şi un sfert dimineaţa? 

- Da. 

- Nu-i vorba de Johnny, nu-i aşa? S-a întâmplat 
ceva cu Johnny? 

- Nu ştiu, spuse el, luptându-se să nu ridice vocea. 

Dacă te sună cineva la două dimineaţa şi te pune 
pe aşteptare, începi să-ţi numeri rudele şi să faci 
inventarul stării lor de sănătate. Faci lista mătuşilor 
în vârstă. Faci suma suferințelor bunicilor, dacă 
aceştia mai trăiesc. Te întrebi dacă nu cumva s-a 
oprit ceasornicul unuia dintre prietenii tăi. Şi încerci 
să nu te gândeşti că ai un singur fiu pe care-l iubeşti 
foarte mult sau la felul în care acest tip de apeluri 
telefonice par să vină mereu la ora două dimineaţa 
sau la cum, dintr-o dată, picioarele încep să ţi se 
înţepenească şi să se îngreuneze din cauza 
tensiunii... 

Vera îşi închisese ochii şi-şi împreunase mâinile 
între sânii mici. Herb încercă să-şi ţină nervii sub 
control. Se reţinu de la a spune: Vera, Biblia suge- 


rează cu îndârjire să faci genul acesta de gesturi în 
camera ta. Această remarcă i-ar aduce Dulcele 
Zâmbet al Verei pentru Soții Necredincioşi şi Meniţi 
infernului. La ora două dimineaţa, şi pus pe 
aşteptare pe deasupra, nu credea că va putea înghi- 
ţi acest gen de zâmbet. 

Receptorul clicăi din nou şi o altă voce masculină, 
o voce de om mai bătrân, spuse: 

- Alo, domnule Smith? 

- Da, cu cine vorbesc? 

- Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule. 
Sunt sergentul Meggs de la poliţia statală, secţia din 
Orono. 

- E vorba de băiatul meu? Are vreo legătură cu el? 

Fără să-şi dea seama, se îndesă în scaunul din 
ungherul pentru telefon. Îşi simţea întregul corp 
slăbit. 

Sergentul Meggs spuse: 

- Aveţi un fiu pe nume John Smith, fără vreo iniţială 
în mijloc? 

- E teafăr? E bine? 

Paşi coborând scările. Vera i se alătură. Pentru o 
clipă, păru calmă, după care se năpusti asupra re- 
ceptorului asemenea unei tigrese. 

- Care e problema? Ce s-a întâmplat cu Johnny al 
meu? 

Herb îi smulse receptorul din mână, rupându-i una 
dintre unghii. Uitându-se fix la ea, spuse: 

- Mă ocup eu de asta. 

Ea rămase ţeapănă, uitându-se la el cu ochii ei 
albaştri, blajini şi spălăciţi, stând larg deschişi dea- 
supra mâinilor făcute căuş peste gură. 

- Domnule Smith, mai sunteţi la aparat? 


Cuvinte ce părură glazurate cu novocaină ieşiră din 
gura lui Herb: 

- Am un fiu pe nume John Smith, fără vreo iniţială 
în mijloc, da. Locuieşte în Cleaves Mills. E profesor la 
liceul de acolo. 

- A fost implicat într-un accident de maşină, 
domnule Smith. Starea lui e extrem de gravă. Îmi 
pare foarte rău să vă dau o astfel de veste. 

Vocea lui Meggs era cadenţată, formală. 

- O, Dumnezeule, spuse Herb. 

Gândurile îi vâjâiau în cap. Cândva, în armată, un 
băiat din sud, înalt, bătăios, cu părul blond, pe nume 
Childress, îl bătuse măr în spatele unui bar din 
Atlanta. Herb se simţise atunci cum se simţea acum, 
dezarmat, cu toate gândurile transformate într-un 
amalgam nefolositor, răşchirat. 

- O, Dumnezeule, spuse el din nou. 

- E mort? întrebă Vera. E mort? E mort Johnny? 
Herb acoperi microfonul receptorului. 

- Nu, spuse. Nu e mort. 

- Nu e mort! Nu e mort! strigă ea şi căzu în ge- 
nunchi în ungherul pentru telefon cu o bubuitură 
puternică. O, Dumnezeule, lţi mulţumim cu umilinţă 
şi-Ţi cerem să-[i pogori oblăduirea binevoitoare 
asupra fiului nostru şi să-l aperi cu mâna Ta 
iubitoare, Ţi-o cerem în numele singurului Tău Fiu 
născut printre oameni şi... 

- Taci, Vera! 

Pentru o clipă, toţi trei tăcură, meditând parcă la 
viaţă şi la căile ei nu chiar atât de amuzante: Herb, 
cu corpul lui mătăhălos îndesat în banca din un- 
gherul pentru telefon, cu genunchii lipiţi de partea 
de dedesubt a biroului şi cu buchetul de flori de 
plastic acoperindu-i faţa; Vera, cu genunchii sprijiniți 


de grătarul radiatorului din hol; nevăzutul sergent 
Meggs, care asista la această comedie macabră 
doar pe cale auditivă. 

- Domnule Smith? 

- Da, îmi... Îmi cer scuze pentru întrerupere. 

- E de înţeles, spuse Meggs. 

- Băiatul meu... Johnny... era la volanul 
Volkswagen-ului lui? 

- Capcane mortale, capcane mortale, buburuzele 
alea mici sunt capcane mortale, bolborosi Vera. 

Lacrimile îi curgeau pe faţă, alunecau peste 
suprafaţa fină a cremei de noapte asemenea ploii pe 
ornamentele de crom ale maşinilor. 

- Era într-un taxi al firmei Bangor & Orono Yellow 
Cab, spuse Meggs. O să vă prezint situaţia din câte 
informaţii am până acum. Au fost implicate trei 
maşini, două dintre ele erau conduse de nişte puşti 
din Cleaves Mills. Se luaseră la întrecere. Urcau pe 
ceea ce e cunoscut ca Dealul lui Carson, pe Route 6, 
îndreptându-se spre est. Fiul dumneavoastră era în 
taxi, îndreptându-se spre vest, către Cleaves. Taxiul 
şi maşina de pe contrasens s-au lovit frontal. 
Taximetristul a fost omorât, la fel şi băiatul care 
conducea cealaltă maşină. Fiul dumneavoastră şi un 
pasager din cealaltă maşină se află la spitalul 
Eastern Maine Med. Din câte ştiu, amândoi sunt 
internaţi în stare gravă. 

- Gravă, spuse Herb. 

- Gravă! Gravă! gemu Vera. 

O, Christoase, parcă am juca într-unul dintre 
spectacolele alea din afara Broadway-ului, gândi 
Herb. | se făcu ruşine din cauza Verei faţă de ser- 
gentul Meggs, care mai mult ca sigur c-o auzea pe 
Vera vociferând în fundal asemenea unui nebunesc 


cor grecesc. Se întrebă câte astfel de conversații 
susţinuse sergentul Meggs de când era în serviciu. 
Hotări că trebuie să fi fost destul de multe. Probabil 
că o sunase deja pe soţia taximetristului şi pe mama 
băiatului mort ca să le dea vestea. Cum 
reacţionaseră acestea? Şi ce importanţă avea? Nu 
era dreptul Verei să plângă pentru fiul ei? Şi de ce 
trebuia cineva să aibă astfel de gânduri în astfel de 
momente? 

- Eastern Maine, spuse Herb. 

Notă aceasta într-un carneţel. Desenul din antetul 
filelor întruchipa un aparat telefonic zâmbitor. 
Cordonul înşiruia cuvintele AMICUL TELEFONULUI. 

- Unde e rănit? 

- Cum aţi spus, domnule Smith? 

- Unde a fost lovit? în cap? în burtă? Ce e? E ars? 

Vera ţipă. 

- Vera, poți, te rog, să TACI! 

- Pentru astfel de informaţii va trebui să sunaţi la 
spital, spuse Meggs grijuliu. Mai sunt vreo două ore 
până să primesc un raport complet. 

- Bine. Bine. 

- Domnule Smith, îmi pare rău că a trebuit să vă 
sun în toiul nopţii pentru veşti atât de proaste... 

- Sunt proaste, asta-i sigur, spuse el. Trebuie să 
sun la spital, sergent Megos. La revedere. 

- Noapte bună, domnule Smith. 

Herb închise şi se uită prosteşte la telefon. Ce 
simplu apar necazurile, gândi el. Ce să mai zici? 
Johnny. 

Vera scoase un alt țipăt, iar el observă cu o urmă 
de nelinişte că se prinsese de păr, de bigudiuri, şi că 
începuse să tragă. 


- E o pedeapsă! O pedeapsă pentru felul în care 
trăim, pentru păcatele noastre, pentru ceva! Herb, 
îngenunchează cu mine... 

- Trebuie să sun la spital, Vera. Nu vreau s-o fac în 
genunchi. 

- O să ne rugăm pentru el... O să promitem să fim 
mai buni... măcar dacă ai veni mai des cu mine la 
biserică... poate e din cauza trabucurilor tale, pentru 
că bei bere după program cu bărbaţii ăia... pentru 
că înjuri... pentru că iei în deşert numele Domnului 
Dumnezeului nostru... O pedeapsă... e o pedeapsă... 

Herb îşi aşeză mâinile pe faţa ei ca s-o oprească 
să-şi mai scuture capul în felul acela sălbatic, de 
bocit nestăpânit. Era neplăcut să atingă crema ace- 
ea de noapte, dar nu-şi retrase mâinile. | se făcuse 
milă de ea. În ultimii zece ani, soţia lui hoinărise 
pe-un tărâm cenuşiu între devotamentul pentru 
credinţa ei baptistă şi ceea ce el numea bigotismul 
ei moderat. La cinci ani după ce se născuse Johnny, 
doctorul descoperise câteva tumori benigne pe ute- 
rul şi canalul ei vaginal. Extirparea lor o împiedicase 
să mai aibă un copil. Cinci ani mai târziu, alte tumori 
avuseseră nevoie de-o complicată operaţie de 
histerectomie. Atunci începuseră de fapt proble- 
mele, un puternic sentiment religios dublat de alte 
convingeri. Citea cu aviditate broşuri despre Atlan- 
tida, despre nave spaţiale venite din rai, despre rase 
de „creştini puri” care trăiau în măruntaiele pă- 
mântului. Citea revista Fate aproape la fel de des ca 
şi Biblia, adesea folosindu-se de una ca s-o explice 
pe cealaltă. 

- Vera, spuse el. 

- O să fim mai buni, şopti ea, implorându-l din 
priviri. Vom fi mai buni şi el va trăi. O să vezi. O să... 


- Vera. 

Ea se cufundă în tăcere, uitându-se la el. 

- Să sunăm la spital şi să vedem cât de grav e de 
fapt, spuse el cu blândeţe. 

- Bi-bine. Da. 

- Poţi şedea pe scări acolo şi să nu scoţi nici o 
vorbă? 

- Vreau să mă rog, spuse ea copilăreşte. Nu mă 
poţi împiedica. 

- Nu vreau aşa ceva. Atâta vreme cât te rogi în 
gând. 

- Da. În gând. Bine, Herb. 

Se duse către scări şi se aşeză şi-şi trase declarativ 
capotul în jurul corpului. Îşi împreună mâinile şi 
buzele începură să i se mişte. Herb sună la spital. 
Două ore mai târziu, se îndreptau spre nord pe 
autostrada aproape pustie de intrare în statul Maine. 
Herb şedea la volanul Ford-ului lor combi, model '66. 
Vera şedea dreaptă de spate pe locul din dreapta. 
Biblia îi şedea în poală. 


2 


Telefonul o trezi pe Sarah la nouă fără un sfert. Se 
duse să răspundă încă pe jumătate adormită. O du- 
rea spatele de la accesul de vomă din seara trecută 
şi muşchii stomacului îi erau tensionaţi, dar altfel se 
simţea mult mai bine. 

Ridică receptorul, convinsă că era Johnny: 

- Alo? 

- Bună, Sarah. 

Nu era Johnny. Era Anne Strafford de la şcoală. 
Anne era cu un an mai mare ca Sarah şi era deja de 
doi ani la liceul Cleaves. Preda spaniolă. Era o fată 
veselă, plină de viaţă şi Sarah o plăcea foarte mult. 


Dar în dimineaţa aceasta părea cu spiritul la 
pământ. 

- Ce mai faci, Annie? E doar ceva temporar. 
Probabil că ţi-a spus Johnny. Din cauza hot 
dog-urilor de la bâlci, cred... 

- O, Doamne, nu ai aflat. Nu ai... 

Cuvintele se preschimbară în nişte sunete ciudate, 
înecate. Sarah le ascultă, încruntându-se. Nedu- 
merirea ei de la început se transformă într-o îngri- 
jorare morbidă când îşi dădu seama că Anne plân- 
gea. 

- Anne? Ce s-a întâmplat? Nu-i vorba de Johnny, 
nu-i aşa? Nu-i... 

- A avut loc un accident, spuse Anne. Plângea 
acum în suspine nereţinute. Era într-un taxi. A avut 
loc o ciocnire frontală. Şoferul celeilalte maşini era 
Brad Freneau, l-am avut ca elev la cursul de Spa- 
niolă II, a murit, prietena lui a murit şi ea în dimi- 
neaţa asta, Mary Thibault, participa la unul dintre 
cursurile lui Johnny din câte-am auzit, e oribil, pur şi 
simplu ori... 

- Johnny! strigă Sarah în receptor. | se făcuse din 
nou rău la stomac. Mâinile şi picioarele i se răciră pe 
dată precum patru lespezi funerare. - Ce ştii despre 
Johnny? 

- E în stare gravă, Sarah. Dave Pelsen a sunat azi 
dimineaţă la spital. Nu se aşteaptă... ei bine, e foar- 
te grav. 

Lumea din jur se întuneca. Anne încă mai vorbea, 
dar vocea ei era departe şi slabă, era aşa cum 
descrisese e. e. cummings omul-balon. Imagini 
fragmentate se înlocuiau întruna, fără ca vreuna să 
aibă sens. Roata de la bâlci. Labirintul oglinzilor. 
Ochii lui Johnny, ciudat de violeţi, aproape negri. 


Chipul lui drag, simplu, în lumina crudă de bâlci, 
răspândită de becurile fără abajur întinse pe-un 
cablu electric. 

- Nu Johnny, spuse ea, departe şi slab, departe şi 
slab. Greşeşti. Era teafăr când a plecat de aici. 

Şi vocea Annei răzbătând spre ea necruțătoare, o 
voce atât de speriată şi de incredulă, atât de ofensa- 
tă că un asemenea lucru i se întâmplase cuiva de 
vârsta ei, cuiva tânăr şi plin de viaţă: 

- l-au spus lui Dave că nu seva trezi chiar dacă va 
supravieţui operaţiei. Trebuie să-l opereze deoarece 
capul... capul i-a fost... 

Avea de gând să spună spulberat? Că lui Johnny îi 
fusese spulberat capul? 

Atunci, Sarah leşină, probabil ca să nu audă acel 
cuvânt implacabil, acea oroare extremă. Receptorul 
îi căzu dintre degete şi ea se aşeză greu într-o lume 
cenuşie, după care se prăbuşi pe-o rână şi re- 
ceptorul începu să penduleze, descriind un arc de 
cerc din ce în ce mai mic, vocea Annei Strafford 
continuând să se audă din el: 

- Sarah?... Sarah?... Sarah?... 


3 


Când ajunse Sarah la Eastern Maine Medical, era 
douăsprezece şi un sfert. Infirmiera de la ghişeul de 
primire se uită la faţa ei albă, tensionată, estimă 
rezistenţa ei la aflarea adevărului complet şi-i spuse 
că John Smith încă se afla în sala de operaţie. Mama 
şi tatăl lui Johnny se găseau în sala de aşteptare. 

- Mulţumesc, spuse Sarah. 

Se întoarse la dreapta în loc de stânga, se trezi în 
camera de depozitare a ustensilelor medicale şi tre- 
bui să se întoarcă pe unde venise. 


Sala de aşteptare era festonată în culori vii, pu- 
ternice, ce-i răniră ochii. Câţiva oameni şedeau 
acolo uitându-se la reviste  mototolite sau 
holbându-se în gol. O femeie cu părul cărunt intră 
dinspre lifturi, îşi dădu ecusonul de vizitator unei 
prietene şi se aşeză. Prietena se îndepărtă, 
păcănind cu tocurile cui. Ceilalţi continuară să şadă, 
aşteptându-şi rândul să-şi viziteze tatăl căruia-i 
fuseseră scoşi  calculii renali, mama care-şi 
descoperise o umflătură uşoară sub un sân cu doar 
trei zile în urmă, prietenul care fusese lovit în piept 
cu un baros imaginar când făcea jogging. Chipurile 
acestora erau marcate de o seriozitate calculată. 
Ingrijorarea fusese ascunsă în spatele chipurilor lor 
aşa cum se ascunde mizeria sub covor. Sarah se 
simţi din nou copleşită de irealitatea situaţiei. 
Undeva, suna un clopoțel. Papuci cu talpă de crep 
scârţâiau. Fusese teafăr când plecase de la ea. Era 
imposibil de conceput că acum se afla într-unui 
dintre turnurile astea de cărămidă, angrenat în 
mecanismul morţii. 

li recunoscu pe dată pe domnul şi pe doamna 
Smith. Incercă să-şi amintească prenumele lor şi nu 
reuşi pe moment. Şedeau unul lângă celălalt 
aproape de spatele încăperii şi, spre deosebire de 
ceilalţi, nu apucaseră încă să se împace cu ceea ce 
le rezervase viaţa. 

Mama lui Johnny îşi aşezase haina pe scaunul din 
spatele celui pe care şedea ea cu Biblia deschisă în 
mâini. Buzele i se mişcau în vreme ce citea şi Sarah 
îşi aminti că Johnny îi spusese că e foarte religioasă 
- poate prea religioasă, hoinărind undeva pe acel 
mare tărâm de mijloc dintre habotnicie şi fanatism, 
îşi aminti că-i spusese el. Domnul Smith - Herb, îşi 


aduse aminte, // cheamă Herb - ţinea una dintre 
acele reviste pe genunchi, dar nu se uita prin ea. Se 
uita afară pe geam, unde toamna de Noua Anglie îşi 
croia drum spre luna noiembrie şi spre iarna de 
după aceea. 

Se duse către ei. 

- Domnul şi doamna Smith? 

Se uitară în sus spre ea, cu feţele congestionate, 
aşteptându-se să primească lovitura mult-temută. 
Mâinile doamnei Smith se strânseră pe Biblia care 
era deschisă la Cartea lui lov atât de tare că i se al- 
biseră încheieturile. Tânăra din faţa lor nu era îm- 
brăcată în halat alb de asistentă sau de doctor, dar 
asta nu schimba acum cu nimic lucrurile pentru ei. 

Aşteptau să primească lovitura finală. 

- Da, noi suntem soţii Smith, spuse Herb cu o voce 
stinsă. 

- Sunt Sarah Bracknell. Johnny şi cu mine suntem 
buni prieteni. leşim împreună, cred că s-ar spune. 
Pot să stau jos? 

- lubita lui Johnny? întrebă doamna Smith pe un 
ton tăios, aproape acuzator. 

Câţiva dintre ceilalţi se uitară scurt în jur şi apoi se 
întoarseră la revistele lor boţite. 

- Da, spuse ea. lubita lui Johnny. 

- Nu ne-a scris c-ar avea o iubită, spuse doamna 
Smith pe acelaşi ton tăios. Nu, n-a făcut asta deloc. 

- Linişte, mamă, spuse Herb. Staţi jos, domni- 
şoară... Bracknell, nu-i aşa? 

- Sarah, spuse ea recunoscătoare şi-şi trase un 
scaun. Eu... 

- Nu, n-a făcut asta deloc, spuse tăios doamna 
Smith. Băiatul meu îl iubea pe Dumnezeu, dar poate 
că în ultima vreme a călcat puţin strâmb. Pedeapsa 


Domnului e neaşteptată, să ştii. Asta face din păcat 
un lucru atât de periculos. Nu cunoşti nici ziua, nici 
ora... 

- Linişte, spuse Herb. 

Oamenii îşi întorseseră iarăşi capetele. Herb îşi fixă 
soţia cu o privire severă. Ea i-o susţinu o clipă 
sfidător, dar Herb nu cedă. Vera îşi lăsă privirea în 
jos. Închisese Biblia, dar degetele ei se mişcau ne- 
liniştite de-a lungul paginilor, ca şi când ar fi tânjit 
să se întoarcă la colosalul derbi al distrugerii care 
fusese viaţa lui lov, o dovadă de ghinion suficient de 
mare să-i ofere într-un fel amar măsura tragediei ei 
şi a fiului ei. 

- Am fost cu el aseară, spuse Sarah şi aceste cu- 
vinte o făcură pe femeie să-şi ridice iarăşi privirea 
acuzator. 

În acea clipă, Sarah îşi aminti conotaţia biblică a 
expresiei „a fi cu cineva” şi îşi simţi obrajii 
înroşindu-se. Ca şi când femeia aceea i-ar fi putut 
citi gândurile. 

- Am mers la bâlci... 

- Locuri ale păcatului şi ale răului, spuse Vera 
Smith cu claritate. 

- Îţi spun ultima dată să faci /inişte, Vera, zise Herb 
cu hotărâre şi-şi aşeză o mână peste una dintre 
mâinile soţiei sale. Vorbesc serios. Fata aceasta 
pare de treabă şi nu-ţi voi permite să te legi de ea. 
Înţelegi? 

- Locuri păcătoase, repetă Vera cu încăpățânare. 

- Vrei să taci? 

- Dă-mi drumul. Vreau să-mi citesc Biblia. 

Îi dădu drumul. Sarah simţi o undă de stânjeneală. 
Vera îşi deschise Biblia şi începu iarăşi să citească, 
murmurând din buze. 


- Vera e foarte tulburată, spuse Herb. Amândoi 
suntem tulburaţi. Şi tu eşti, după cum arăţi. 

- Da. 

- V-aţi simţit bine aseară? întrebă el. La bâlci? 

- Da, răspunse ea, minciuna şi adevărul înglobate 
în acest cuvânt confundându-se în mintea ei. Da, 
ne-am simţit, până să... ei bine, eu am mâncat un 
hot dog sau ceva. Eram cu maşina mea şi Johnny 
m-a dus acasă, în Veazie. Mi se făcuse destul de rău 
la stomac. A chemat un taxi. A spus că va anunţa el 
la şcoală că sunt bolnavă. Atunci l-am văzut ultima 
dată. 

Lacrimile începură să-i apară în ochi; nu voia să 
plângă în faţa lor, mai cu seamă în faţa Verei Smith, 
dar nu avea cum se înfrâna. Îşi scoase cu mişcări 
tremurate un şerveţel Kleenex din poşetă şi-l ţinu 
sub ochi. 

- Gata, gata, spuse Herb şi-şi petrecu un braţ pe 
după umerii ei. Gata. 

Sarah plânse şi i se păru că el se simţea oarecum 
mai bine, acum că avea pe cine consola; soţia lui îşi 
găsise în povestea lui lov propriul ei gen de 
consolare, iar acesta nu-l includea şi pe el. 

Câţiva oameni se întoarseră şi priviră tâmp; prin 
pelicula de lacrimi, ei i se păru că alcătuiesc o mul- 
time. Intuia într-un fel amar ce gândeau: Mai bine ea 
decât mine, mai bine toți trei decât eu sau ai mei, 
tipul trebuie să fie pe moarte, probabil că tipului i-a 
fost spulberat capul ca ea să plângă în felul acesta. 
Nu e decât o chestiune de timp înainte ca doctorul 
să coboare şi să-i ducă într-o încăpere retrasă ca să 
le spună că... 

Cumva, reuşi să-şi înghită lacrimile şi să-şi reca- 
pete controlul. Doamna Smith şedea ţeapănă, ca 


trezită dintr-un coşmar, fără să observe nici lacri- 
mile lui Sarah, nici efortul soţului ei de-a o consola, 
îşi citea Biblia. 

- Vă rog, spuse Sarah. Cât de grav e rănit? Putem 
spera la ceva? 

Inainte să poată răspunde Herb, vorbi Vera. Vocea 
ei era o săgeată uscată din tolba sorții nemiloase: 

- Speranţa ne este în Dumnezeu, domniţă. 

Sarah observă tremurul de nelinişte din ochii lui 
Herb şi gândi: Crede că asta o va duce la nebunie. şi 
poate că aşa este. 


4 


O după-amiază lungă întinzându-se spre seară. 

Cândva după ora 14, când şcoala se termina, în- 
cepură să vină câţiva dintre elevii lui Johnny, îm- 
brăcaţi în jachete sport şi purtând căciuli ciudate şi 
jeanşi spălăciţi. Sarah nu văzu mulţi dintre copiii pe 
care ea-i considera cu capul pe umeri - având grija 
viitorului, gândindu-se la facultate, serioşi. Cei mai 
mulţi dintre copiii care-şi făcuseră drum pe la spital 
erau dintre cei ciudaţi şi pletoşi. 

Câţiva se apropiară şi o întrebară pe Sarah cu voci 
scăzute ce ştie despre starea domnului Smith. Ea nu 
putu decât să scuture din cap şi să spună că nu 
aflase nimic. Dar, una dintre fete, Dawn Edwards, 
căreia-i căzuse cu tronc Johnny, citi profunzimea 
fricii lui Sarah pe chipul ei. Izbucni în lacrimi. Veni o 
infirmieră şi-i ceru să plece. 

- Sunt sigură că-şi va reveni, spuse Sarah. Îşi pu- 
sese un braţ protector pe după umerii lui Dawn. 

- Acordaţi-i doar o clipă. 


- Nu, nu vreau să rămân, spuse Dawn şi plecă în 
grabă, răsturnând din greşeală unul dintre scaunele 
de plastic ergonomice. 

Câteva clipe mai târziu, Sarah o văzu pe fată 
şezând pe scări în lumina rece de octombrie târziu, 
cu capul sprijinit pe genunchi. 

Vera Smith îşi citea Biblia. 

Până la ora cinci, majoritatea elevilor plecaseră. 
Plecase şi Dawn; Sarah nu o văzuse plecând. La 
şapte seara, un bărbat tânăr care avea prins strâmb 
pe buzunarul halatului alb un ecuson inscripţionat 
cu DR. STRAWNS intră în sala de aşteptare, se uită 
în jur şi păşi spre ei. 

- Domnul şi doamna Smith? întrebă el. Herb inspiră 
profund. 

- Da. Noi suntem. 

Vera îşi închise Biblia cu un pocnet. 

- Puteţi veni cu mine, vă rog? 

Asta e, gândi Sarah. Drumul până în camera în- 
gustă şi ferită şi apoi veştile. Oricare ar fi acestea. 
Ea va aştepta şi, când se vor întoarce, Herb Smith îi 
va spune ceea ce trebuia să ştie. Era un om bun 
tatăl lui Johnny. 

- Aveţi veşti despre fiul meu? întrebă Vera pe acel 
ton clar, puternic şi aproape isteric. 

- Da. - Doctorul Strawns se uită la Sarah. - Sunteţi 
membru al familiei, domnişoară? 

- Nu, spuse Sarah. Sunt o prietenă. 

- O prietenă apropiată, spuse Herb. O mână caldă, 
puternică o prinse de deasupra cotului, chiar atunci 
când cealaltă mână o prinse pe Vera de braţ. Le 
ajută pe amândouă să se ridice. - Venim cu toţii, 
dacă nu vă deranjează. 

- Deloc. 


li conduse pe lângă casa liftului şi de-a lungul unui 
coridor, spre un birou pe uşa căruia scria CAMERA 
DE CONFERINŢE. Îi duse înăuntru şi aprinse tuburile 
cu neon din tavan. Încăperea era mobilată cu o 
masă lungă şi cu douăsprezece scaune de birou. 

Doctorul Strawns închise uşa, îşi aprinse o ţigară şi 
lăsă chibritul ars să cadă într-una dintre scrumiere 
aşezate în şir pe masă. 

- E un lucru greu de spus, zise el, vorbind parcă 
pentru el. 

- Atunci ar fi mai bine să-l spuneţi pur şi simplu, 
zise Vera. 

- Da, poate că e mai bine. 

Nu era de datoria ei să întrebe, dar Sarah nu se 
putu înfrâna: 

- E mort? Vă rog să nu spuneţi că e mort... 

- E în comă. - Strawns se aşeză şi trase adânc 
fumul din ţigară. - Domnul Smith a suferit grave 
traumatisme craniene şi o sumă indefinită de con- 
tuzii cerebrale. Poate că aţi mai auzit expresia 
„hematom subcortical” în vreun serial cu doctori. 
Domnul Smith a suferit un hematom subcortical 
foarte grav, ceea ce înseamnă o sângerare craniană 
locală. A fost nevoie de o operaţie lungă pentru a 
micşora presiunea şi pentru a elimina din creier aş- 
chiile osoase. 

Herb se aşeză greoi; chipul lui era căzut de uluire. 
Sarah îi observă mâinile butucănoase şi pline de 
cicatrice şi-şi aminti că Johnny îi spusese că tatăl lui 
e dulgher. 

- Dar Domnul l-a cruțat, spuse Vera. Ştiam c-o va 
face. M-am rugat pentru un semn. Lăudat fie 
Domnul, Milostivul! Toţi voi cei de-aici de jos, 
lăudaţi-l numele. 


- Vera, spuse Herb lipsit de vlagă. 

- In comă, repetă Sarah. 

Încercă să introducă informaţia într-un fel de tipar 
emoţional şi descoperi că nu se potrivea. Că Johnny 
nu murise, că supravieţuise unei serioase şi 
periculoase operaţii pe creier - aceste lucruri ar fi 
trebuit să-i împrospăteze speranţa. Dar nu o făceau. 
Nu-i plăcea cuvântul comă. Avea o sonoritate 
sinistră, ascunsă. Nu cumva în latină asta însemna 
„somnul morţilor”? 

- Ce-l mai aşteaptă? - întrebă Herb. 

- Nimeni nu poate răspunde la asta în momentul 
de faţă, spuse Strawns. - începu să se joace cu ti- 
gara, lovind-o cu nervozitate de buza scrumierei. 
Sarah avea sentimentul că răspundea literal între- 
bării lui Herb, în vreme ce evita complet să răspun- 
dă sensului acesteia. - E conectat, desigur, la apa- 
rate. 

- Dar trebuie să ştiţi ceva despre câte şanse are, 
spuse Sarah. Trebuie să ştiţi... 

Gesticula dezarticulat cu braţele, după care le lăsă 
să-i cadă de-o parte şi de alta a corpului. 

- S-ar putea să-şi revină în simţiri în patruzeci şi 
opt de ore. Sau într-o săptămână. O lună. S-ar putea 
să nu-şi revină niciodată. ŞI... există mari pro- 
babilităţi să moară. Trebuie să vă spun sincer că 
această variantă e cea mai probabilă. Rănile lui... 
grave. 

- Dumnezeu vrea ca el să trăiască, spuse Vera. 
Ştiu asta. 

Herb îşi îngropase faţa în palme şi se masa uşor. 
Doctorul Strawns se uită incomodat la Vera. 

- Vreau doar să fiţi pregătiţi pentru... Orice s-ar 
întâmpla. 


- Puteţi estima şansele pe care le are să-şi revină 
din comă? întrebă Herb. 

Doctorul Strawns ezită, pufăi agitat din ţigară. 

- Nu, nu pot face asta, spuse el într-un sfârşit. 


5 


Aşteptară toţi trei încă o oră şi apoi plecară. Era în- 
tuneric. Se iscase un vânt rece, întețit, care fluiera 
prin imensa parcare. Părul lung al lui Sarah îi flutura 
în urmă. Mai târziu, când va fi ajuns acasă, va găsi 
prinsă în el o frunză galbenă, uscată de stejar. 
Deasupra lor, luna plutea stăpână pe cer, ca un ma- 
rinar rece al nopţii. 

Sarah strecură o bucată de hârtie în mâna lui Herb. 
Pe ea se afla adresa şi numărul ei de telefon. 

- Mă sunaţi dacă aflaţi ceva? Orice? 

- Da, desigur. 

Brusc, el se aplecă şi o sărută pe obraz, iar Sarah 
se propti pentru o clipă de umărul lui în întunericul 
zbuciumat. 

- Imi pare rău dacă m-am comportat cam dur cu 
tine mai devreme, drăguță, spuse Vera şi vocea ei 
fu surprinzător de amabilă. Eram răvăşită. 

- Sigur că eraţi, spuse Sarah. 

- Credeam că va muri băiatul meu. M-am rugat. l- 
am vorbit lui Dumnezeu despre el. Cum spune şi 
cântecul: „Suntem slabi şi împovăraţi? Suntem 
apăsaţi de grijă? Nu trebuie să ne descurajăm. Să-i 
spunem asta Domnului în rugăciune.” 

- Vera, ar trebui să pornim la drum, spuse Herb. 
Trebuie să dormim puţin şi să vedem apoi cum arată 
lucrurile... 

- Dar acum am primit veşti de la Dumnezeu, spuse 
Vera, ridicând meditativ privirea spre lună. Johnny 


nu va muri. Planul lui Dumnezeu nu este ca Johnny 
să moară. Am ascultat şi am auzit vocea aceea 
calmă, blândă, vorbind în sufletul meu, şi sunt 
împăcată cu gândul. Herb deschise portiera. 

- Haide, Vera. 

Femeia se uită înapoi la Sarah şi zâmbi. Sarah văzu 
în acest zâmbet chiar rânjetul şăgalnic, degajat al lui 
Johnny - dar, în acelaşi timp, i se păru că e cel mai 
înspăimântător zâmbet pe care-l văzuse până 
atunci. 

- Dumnezeu şi-a aşezat mâna pe Johnny al meu, 
spuse Vera, şi aceasta mă bucură. 

- Noapte bună, doamnă Smith, spuse Sarah cu 
buzele amorţite. 

- Noapte bună, Sarah, spuse Herb. 

Urcă în maşină şi porni motorul. O scoase din 
rezervă şi străbătu parcarea, îndreptându-se spre 
State Street, iar Sarah îşi dădu seama că nu între- 
base unde se cazaseră. Bănuia că nici ei nu ştiau 
încă. 

Se întoarse pe călcâie cu intenţia de a merge spre 
maşina ei şi se opri, privirea fiindu-i reţinută de râul 
care curgea prin spatele spitalului, râul Penobscot. 
Işi purta apele asemenea mătăsii negre în aval, iar 
luna se reflecta chiar în mijlocul lor. Se uită spre cer. 
Era acum singură în parcare. Se uită la lună. 

Dumnezeu şi-a aşezat mâna pe Johnny al meu şi 
asta mă bucură. 

Luna atârna deasupra ei asemenea unei jucării 
ţipător colorate de la bâlci, asemenea unei Roţi a 
Norocului cerească, toate numerele impare purtând 
câştigul casei, ca să nu mai vorbim de numerele 
deja ale casei: zero şi dublu zero. Număru' casei, 
număru' casei, banii revin casei, hei-hei-hei. 


Vântul învârtejea frunzele în jurul picioarelor ei. 
Merse la maşină şi se aşeză în scaunul şoferului. 
Dintr-o dată, era sigură că-l va pierde. Spaima şi 
singurătatea se treziră în ea. Începu să tremure, 
într-un sfârşit, porni maşina şi plecă acasă. 


6 


Săptămâna următoare avu loc un val de vorbe de 
consolare şi de urări de bine din partea elevilor de la 
liceul din Cleaves Mills; Herb Smith îi spuse mai 
târziu lui Sarah că Johnny primise mai bine de trei 
sute de ilustrate. Aproape toate dintre ele con- 
ţinuseră un mesaj personal neutru exprimând spe- 
ranţa că Johnny se va însănătoşi curând. Vera răs- 
punsese la toate cu câte un bilet de mulţumire şi cu 
un verset din Biblie. 

Problemele cu disciplina dispărură în timpul orelor 
de curs ale lui Sarah. Sentimentul ei de înainte cum 
că o judecase în termeni nefavorabili cine ştie ce 
juriu al conştiinţei colective se schimbă în chiar 
opusul lui. Din ce în ce mai mult, îşi dădu seama că 
elevii o vedeau în postura unei eroine tragice, 
iubirea pierdută a domnului Smith. Gândul acesta îi 
veni în sala profesorală, în timpul unei ferestre, în 
miercurea de după accident, iar ea fu cuprinsă brusc 
de hohote de râs care se schimbară apoi într-un 
plânset zbuciumat. [Inainte să apuce să se 
stăpânească, reuşise să se sperie rău de tot. Nopțile 
îi fură bântuite de vise nesfârşite cu Johnny: Johnny 
cu masca Jekyll-şi-Hyde de Halloween, Johnny stând 
în faţa Roţii Norocului în vreme ce o voce detaşată 
de corp scanda: „Omule, ador să-l văd pe tip 
încasând-o”, mereu şi mereu. Johnny spunând: „E în 


regulă, Sarah, totul e bine”, apoi intrând în cameră 
Şi lipsindu-i calota craniană. 

Herb şi cu Vera Smith îşi petrecură săptămâna 
aceea la Bangor House, iar Sarah se întâlni cu ei în 
fiecare după-amiază la spital, aşteptând cu răbdare 
să se întâmple ceva. Nimic nu se întâmplă. Johnny 
zăcu într-o cameră din secţia de terapie intensivă de 
la etajul şase, împrejmuit de aparatura ce-l ţinea în 
viaţă, respirând cu ajutorul unei maşinării. Spe- 
ranţele doctorului Strawns se împuţinară. In vinerea 
de după accident, Herb o sună pe Sarah şi-i spuse 
că el şi cu Vera pleacă acasă. 

- Ea nu vrea, spuse el, dar am reuşit s-o conving. 
Aşa cred. 

- E bine? - întrebă Sarah. 

Urmă o pauză lungă, suficient de lungă s-o în- 
dreptăţească pe Sarah să-şi spună că mersese prea 
departe. Apoi, Herb spuse: 

- Nu ştiu. Sau poate că ştiu şi, pur şi simplu, nu 
vreau să spun cu voce tare că nu e. Intotdeauna a 
fost puternic pătrunsă de idei religioase şi acestea 
au căpătat mult mai multă importanţă pentru ea du- 
pă ce-a fost operată. E vorba de operaţia de histe- 
rectomie. Acum, ideile ei religioase s-au agravat din 
nou. Vorbeşte mult despre sfârşitul lumii. A găsit că 
există, cumva, o legătură între accidentul lui Johnny 
şi Marele Rapt. Inainte de Armaghedon, se 
presupune că Dumnezeu îi cheamă la cer pe toţi 
drept-credincioşii, în corpul lor fizic. 

Sarah se gândi atunci la un abţibild pe care-l vă- 
zuse lipit undeva pe-o maşină: DACA RAPTUL SE-N- 
TÂMPLĂ AZI, SĂ APUCE CINEVA DE VOLANUL MEU! 

- Da, cunosc conceptul, spuse ea. 


- Ei bine, spuse Herb reţinut, unele dintre grupările 
cu care ea... cu care corespondează ea... cred că 
Dumnezeu va ateriza printre drept-credincioşi cu 
nave extraterestre. Că-i va lua pe toţi în rai cu 
navele extraterestre, adică. Aceste... secte... au do- 
vedit, cel puţin lor însele, că raiul se află undeva în 
constelația Orion. Nu, nu mă-ntreba cum au dovedit 
asta. Vera ţi-ar putea spune. Este... ei bine, Sarah, 
toate astea sunt puţin cam mult pentru mine. 

- Desigur că aşa e. 

Vocea lui Herb prinse forţă. 

- Dar încă mai poate face diferenţa dintre realitate 
Şi iluzie. Are nevoie de timp să-şi revină. Aşa că i-am 
spus că poate trece peste traumă acasă, la fel de 
bine ca şi aici. Trebuie... - Tăcu, părând ruşinat, apoi 
îşi curăţă gâtul şi continuă: Trebuie să mă întorc la 
lucru. Am angajamente. Am semnate nişte 
contracte... 

- Sigur, desigur. - Făcu o pauză. - Cum stă treaba 
cu asigurarea de sănătate? Vreau să spun că toate 
astea costă probabil o avere... 

Fu rândul ei să se simtă ruşinată. 

- Am discutat cu domnul Pelsen, directorul vostru 
adjunct de la liceul Cleaves Mills, spuse Herb. 

Johnny era asigurat cu polita standard Blue Cross, 
dar nu varianta aceea nouă Major Medical. Blue 
Cross va acoperi o parte din cheltuieli, totuşi. lar eu 
şi cu Vera avem nişte economii. 

Inima lui Sarah se strânse. Eu şi cu Vera avem 
nişte economii. Cât de mult putea rezista un cont de 
economii, când cheltuielile de spitalizare pentru o zi 
erau de două sute de dolari sau chiar mai mult? ŞI 
cu ce scop? Doar ca Johnny să supravieţuiască 
asemenea unui animal insensibil, să urineze invo- 


luntar printr-un tub în vreme ce-i falimentează pe 
mama şi pe tatăl lui? Doar ca starea lui s-o scoată 
pe maică-sa din minţi, întreţinându-i o speranţă 
iluzorie? Sarah simţi lacrimile începând să-i alunece 
pe obraji şi, pentru prima dată - nu şi pentru ultima 
-, se surprinse dorindu-şi ca Johnny să moară şi să-şi 
afle liniştea. O parte din ea se revolta, oripilată de 
acest gând, dar nu-l alungă. 

- Vă doresc tot binele, spuse Sarah. 

- Ştiu asta, Sarah. Şi noi îţi dorim tot binele. O să 
ne scrii? 

- Cu siguranţă. 

- Şi vino să ne vizitezi când ai timp. Pownal nu e 
chiar atât de departe. - Ezită. - Am impresia că 
Johnny şi-a ales fata potrivită. A fost ceva destul de 
serios, nu-i aşa? 

- Da, spuse Sarah. Lacrimile încă-i mai curgeau, şi 
răspunse şi ea folosind timpul trecut: A fost. 

- La revedere, scumpo. 

- La revedere, Herb. 

închise telefonul, apăsă butoanele preţ de o se- 
cundă sau două, după care sună la spital şi se inte- 
resă de starea lui Johnny. Nu avuseseră loc schim- 
bări. li mulţumi asistentei de la secţia de terapie in- 
tensivă şi începu să se plimbe fără ţintă, înainte 
şi-napoi, prin apartament. Se gândi la Dumnezeu 
trimițând o flotă de nave spaţiale să-i culeagă pe 
drept-credincioşi şi să-i ducă spre Orion. Părea atât 
de logic cât putea fi orice legat de un Dumnezeu 
suficient de nechibzuit să-i sfarme creierii lui John 
Smith şi să-l văre într-o comă care probabil nu avea 
să se încheie nicicând - decât într-o moarte 
neaşteptată. 


Avea de corectat un teanc de compuneri ale ele- 
vilor din primul an de studii. Îşi făcu o ceaşcă de 
ceai şi se apucă de treabă. Dacă existase vreun mo- 
ment când Sarah Bracknell reluase frâiele vieţii ei 
de după Johnny, acesta fusese. 


CAPITOLUL PATRU 


1 


Ucigaşul era viclean. 

Şedea pe o bancă din parcul oraşului, lângă es- 
trada pentru orchestră, fumând o ţigară Marlboro şi 
fredonând un cântec de pe albumul alb al 
Beatles-ilor: „you don't know how lucky you are, 
boy, back în the, back în the, back în the USSR...” ”?. 

Nu era încă un ucigaş, nu chiar. Dar gândul îi 
stătea la asta de multă vreme, gândul uciderii. II is- 
pitise şi-l tot ispitise. Nu într-un sens negativ, nu. 
Era cât se poate de optimist în această privinţă. 
Timpul era potrivit. Nu trebuia să-şi facă griji c-ar 
putea fi prins. Nu trebuia să-şi facă griji în privinţa 
clemei pentru haine a maică-sii. Fiindcă era viclean. 

Câţiva fulgi de zăpadă începură să alunece din cer. 
Era 12 noiembrie 1970, şi la două sute cincizeci de 
kilometri nord de acest orăşel de dimensiuni medii 
din vestul statului Maine, somnul întunecat al lui 
John Smith continua neîntrerupt. 

Ucigaşul scrută parcul - turiştii care veneau în 
Castle Rock şi în Regiunea Lacurilor îl numeau 
grădină publică. Dar acum nu era nici un turist prin 
jur. Grădina atât de verde în timpul verii era acum 
îngălbenită, chelioasă şi moartă. Aştepta venirea 
iernii ca s-o acopere cum se cuvine. Gardul de sâr- 


13 Nu ştii cât eşti de norocos, băiete, înapoi în, înapoi în, 
înapoi în URSS... 


mă care împrejmuia terenul de baseball al Ligii de 
Juniori era împânzit de diamante de rugină şi ieşea 
în evidenţă pe fundalul alb al cerului. Estrada avea 
nevoie de un strat proaspăt de vopsea. 

Era un decor deprimant, dar ucigaşul nu se simţea 
deprimat. Deborda aproape de fericire. Degetele de 
la picioare voiau să ţină ritmul cu melodia, degetele 
de la mâini voiau să pocnească. De data aceasta nu 
va mai da înapoi. 

Stropşi ţigara sub călcâiul unui bocanc şi-şi aprinse 
imediat alta. Se uită în treacăt la ceasul de la 
încheietura mâinii. 15:02. Şedea şi fuma. Doi băieţi 
trecură prin parc, trimițând o minge de la unul la 
celălalt, dar nu-l văzură pe ucigaş, fiindcă băncile se 
aflau într-o porţiune mai joasă. El presupunea că e 
locul în care veneau noaptea futangiii ăia abjecţi 
când era mai cald afară. Ştia totul despre futangiii 
abjecţi şi despre lucrurile pe care le făceau ei. li 
spusese mama lui, iar el îi văzuse. 

Faptul că se gândise la mama lui, îi făcu zâmbetul 
să-i pălească puţin. Îşi amintea o întâmplare de la 
şapte ani, când ea intrase în camera lui fără să bată 
la uşă - niciodată nu bătea - şi-l surprinsese 
jucându-se cu aia a lui. Aproape că-şi ieşise din 
minţi. Încercase să-i spună că nu însemna nimic. 
Nimic rău. Că pur şi simplu se sculase. Că nu făcuse 
nimic s-o scoale, că se sculase din proprie voinţă. Și 
că el nu făcuse decât să o bălăngăne înainte şi 
înapoi. Nici măcar nu era chiar atât de distractiv. 

Era oarecum plictisitor. Dar mama lui aproape că-şi 
ieşise din minţi. 

Vrei să fii unul dintre futangiii ăia abjecţi? îi 
strigase în faţă. Nici măcar nu ştia ce înseamnă cu- 
vântul acela - nu abject, pe acesta îl ştia, ci ălalalt -, 


deşi-i auzise pe câţiva copii mai mari folosindu-l în 
curtea Şcolii Generale Castle Rock. Vrei să fii unul 
dintre futangiii ăia abjecți şi să capeti o boală din 
aceea? Vrei să-ți curgă puroi din ea? Vrei să ţi se 
înnegrească? Vrei să-ți putrezească şi să-ți pice? 
Hă? Hă? Hă? 

Începuse apoi să-l scuture dintr-o parte în alta, iar 
el începuse să bolborosească ceva temător; chiar şi 
atunci, ea era o femeie masivă, un transatlantic 
impunător şi copleşitor de femeie, iar el nu era un 
ucigaş pe atunci, era un băieţel ce bolborosea ceva 
cu teamă, şi aia a lui se înmuiase şi încerca să se 
furişeze înapoi în corp. 

Mama îl obligase să poarte o clemă pentru rufe 
agăţată de ea preţ de două ore, ca el să ştie cum te 
simţeai când aveai una din bolile alea. 

Durerea fusese de nesuportat. 

Uşoara fulguire încetase. Alungă imaginea mamei 
sale din minte, un lucru pe care-l putea face fără pic 
de efort atunci când se simţea bine, un lucru pe 
care nu-l putea face deloc atunci când se simţea 
deprimat şi abătut. 

Acum, i se sculase din nou. 

Aruncă o privire la ceasul de mână. 3:07. Aruncă 
ţigara pe jumătate fumată. Venea cineva. 

O recunoscu. Era Alma Frechette de la restaurantul 
Coffee Pot de peste drum. Tocmai îşi terminase tura. 
O cunoştea pe Alma; ieşiseră împreună o dată sau 
de două ori, o făcuse să se simtă bine. O dusese la 
Serenity Hill, în Naples. Era o dansatoare bună. Cei 
mai mulţi dintre futangiii abjecţi erau dansatori buni. 
Era bucuros că venea tocmai Alma. 

Era singură. 

Back în the US, back în the US, back în the USSR... 


- Alma! strigă el şi-i făcu cu mâna. 

Ea tresări uşor, se uită înjur şi-l reperă. Zâmbi şi se 
apropie de banca pe care şedea el, spunându-i Bună 
şi pronunţându-i numele. El se ridică, zâmbitor. 
Nu-şi făcea griji c-ar putea veni cineva. El era de 
neatins. El era Superman. 

- De ce te-ai îmbrăcat cu aia? întrebă ea, 
uitându-se la el. 

- Mişto!*, nu-i aşa? spuse el, zâmbind. 

- Păi, n-aş folosi tocmai... 

- Vrei să vezi ceva? întrebă el. Pe estradă. E cel 
mai ciudat lucru. 

- Despre ce-i vorba? 

- Vino şi vezi. 

- Bine. 

Simplu ca bună ziua. Ea îl însoţi spre estradă. Dacă 
ar fi venit cineva, încă ar mai fi avut timp să renunţe 
la idee. Dar nu veni nimeni. Nimeni nu trecu pe 
acolo. Grădina publică le aparţinea în întregime. 
Cerul alburiu se încărca de şi mai mulţi nori, 
deasupra capetelor lor. Alma era o fată minionă cu 
păr de un blond-deschis. Păr vopsit în blond, era cât 
se poate de sigur. Târfele-şi vopsesc părul. 

O conduse înăuntrul estradei îngrădite. Picioarele 
lor produceau ecouri seci, fără viaţă, călcând pe 
scândurile de lemn. Un stativ pentru partituri zăcea 
răsturnat într-un colţ. Se vedea şi o sticlă goală de 
vin Four Roses. Acesta sigur era un loc unde veneau 
futangiii abjecţi. 

- Ce-i? întrebă ea, părând acum puţin încurcată. 


14 Personajul se arată obsedat de cuvântul „slick”, folosit în 
special pentru multiplele lui valenţe semantice: viclean, 
alunecos etc, la începutul capitolului şi aici mişto, şmecheresc 
etc. - n. tr. 


Puțin agitată. 

Ucigaşul zâmbi voios şi arătă cu degetul la stânga 
stativului pentru partituri. 

- Acolo. Vezi? 

Ea urmă cu privirea traiectoria indicată de degetul 
lui. Un prezervativ uzat zăcea pe podea asemenea 
unei piei de şarpe boţite. 

Chipul Almei se crispa şi ea se întoarse să plece, 
atât de repede încât aproape reuşi să treacă pe lân- 
gă ucigaş. 

- Nu-i nostim deloc... 

El o prinse şi o îmbrânci înapoi. 

- Unde crezi că mergi? 

Ochii ei se căscară dintr-o dată alarmaţi, cuprinşi 
de teamă. 

- Lasă-mă să plec de-aici. Sau o să-ţi pară rău. N- 
am timp pentru glume nesărate... 

- Nu-i o glumă, spuse el. Nu-i o glumă, futangie 
abjectă ce eşti. 

Se simţi uşurat şi bucuros că-i spusese pe nume, 
că-i spusese pe numele pe care-l purta de fapt. Lu- 
mea se rotea în jurul lui. 

Alma păşi spre stânga, către balustrada joasă care 
împrejmuia estrada, voind să sară peste ea. Uci- 
gaşul o apucă de gulerul hainei ei ieftine şi o smuci 
înapoi. Materialul se rupse cu un pârâit surd şi ea-şi 
deschise gura să strige. 

O lovi cu palma peste gură, zdrobindu-i buzele de 
dinţi. Simţi sângele ei cald curgându-i pe palmă. 
Cealaltă mână a ei se năpustise acum asupra lui, 
încercând să-l zgârie, dar nu reuşi. Nu reuşi fiindcă 
el... el era... 

Viclean! 


O aruncă pe podeaua din lemn. Mâna i se dezlipi 
de buzele ei, care acum erau mânjite de sânge, iar 
ea-şi deschise iarăşi gura să strige, dar el ateriza 
deasupra ei, gâfâind, rânjind, şi aerul fu stors din 
plămânii ei într-o expiraţie tăcută. Alma îl simţea 
acum, tare ca piatra, gigantic şi pulsatil, şi renunţă 
să mai încerce să strige şi continuă să se lupte. De- 
getele îl apucau şi-i alunecau, apucau şi alunecau. El 
îi despărţi picioarele cu forţa şi se vâri între ele. Una 
dintre mâinile ei alunecă pe şaua nasului lui, 
făcându-i ochii să lăcrimeze. 

- Futangie abjectă, şopti el, şi mâinile i se strân- 
seră în jurul gâtului ei. 

Incepu s-o sugrume, ridicându-i capul smucit de pe 
podea şi izbindu-l apoi la loc. Ochii îi ieşiră Almei din 
orbite. Faţa i se făcu mai întâi roz, apoi roşie, apoi 
căpătă un purpuriu congestionat. Gesturile ei de 
opunere începură să piardă din forţă. 

- Futangie abjectă, futangie abjectă, futangie ab- 
jectă, gâfâia ucigaşul răguşit. 

Acum chiar era un ucigaş, zilele în care Alma 
Frechette îşi frecase corpul de toţi bărbaţii de pe 
Serenity Hill ajunseseră acum la sfârşit. Ochii îi ie- 
şeau din orbite ca ochii uneia dintre păpuşile alea 
oribile pe care le puteai cumpăra la bâlci. Ucigaşul 
gâfâia răguşit. Mâinile ei zăceau acum inerte pe 
podea. Degetele lui aproape că dispăruseră, îngro- 
pate în carnea ei. 

Şi le dezlipi de gâtul ei, fiind gata s-o prindă din 
nou dacă avea să se mişte. Dar nu se mişcă. Peste o 
clipă, îi rupse haina cu nişte mâini tremurânde şi-i 
ridică fusta uniformei roz de chelneriţă. 

Cerul alburiu părea coborât. Grădina publică din 
Castle Rock era pustie. De fapt, nimeni nu găsi ca- 


davrul strangulat şi violat al Almei Frechette până în 
ziua următoare. Ipoteza şerifului era că fusese 
isprava unui hoinar. Apărură titluri referitoare la 
această întâmplare pe primele pagini ale tuturor 
ziarelor din Maine şi, în Castle Rock, teoria şerifului 
era împărtăşită de toată lumea. 

Cu siguranţă, nimeni de-al locului n-ar fi putut face 
ceva atât de îngrozitor. 


CAPITOLUL CINCI 


1 


Herb şi Vera Smith se întoarseră în Pownal şi îşi 
continuară viaţa, această însăilare continuă de zile. 
In luna decembrie a acelui an, Herb termină de 
construit o casă în Durham. Economiile lor se topiră 
într-adevăr, aşa cum prezisese Sarah, şi făcură o 
cerere către stat pentru o poliţă de Ajutor în Caz de 
Accident Deosebit. Acest lucru îl făcu pe Herb să 
îmbătrânească la fel de mult cât accidentul însuşi. 
ACAD era doar un mod mai pretenţios de-a spune 
„ajutor social” sau „pomană”, după părerea lui. O 
viaţă întreagă muncise din greu, cinstit, şi crezuse 
că nu va veni niciodată ziua în care să ceară bani 
statului. Dar iată că ziua aceea venise. 

Vera se abona la trei reviste noi, pe care le primea 
în poştă la intervale neregulate. Toate trei erau 
prost tipărite şi păreau că sunt ilustrate cu desenele 
unor copii talentaţi. God's Saucers, The Coming 
Transfiguration şi God's Psychic Miraclest. The 
Upper Room, care încă mai venea lunar, rămânea 
acum nedesfacută pentru perioade lungi, de până la 
trei săptămâni, dar pe celelalte le citea până la 
franjurire. Găsea o mulţime de lucruri în ele care 
păreau să se aplice şi accidentului lui Johnny, şi îi 
citea scornelile acelea soţului ei la cină pe un ton 


15 Navele spaţiale ale lui Dumnezeu, Transformarea ce va 
veni şi Miracolele Extrasenzoriale ale lui Dumnezeu - n. tr. 


ascuţit, pătrunzător, care tremura de exaltare. Herb 
se surprinse spunându-i din ce în ce mai frecvent să 
tacă şi, uneori, strigându-i să înceteze cu trăncă- 
neala aia şi să-l lase în pace. Când reacţiona în felul 
acesta, ea îi arunca priviri rănite, îngăduitoare, pline 
de o suferinţă îndelungată - apoi se furişa la etaj 
să-şi continue studiul. Începu să corespondeze cu 
aceste reviste şi să schimbe scrisori cu colaboratorii 
lor şi cu alţi oameni care trecuseră prin experienţe 
similare. 

Cei mai mulţi dintre corespondenţii ei erau oameni 
cu suflet bun, ca Vera însăşi, oameni care voiau să-i 
ofere ajutor şi care voiau să-i uşureze povara 
aproape insuportabilă a durerii pe care o simţea. li 
trimiteau rugăciuni şi pietre de rugăciune, îi 
trimiteau talismane, îi trimiteau promisiuni că-l vor 
include pe Johnny în rugăciunile lor din fiecare 
seară. Totuşi, alţii nu erau decât nişte escroci, iar 
Herb se sperie de incapacitatea crescândă a soţiei 
sale de a-i distinge de ceilalţi. Primi o ofertă de-a i 
se expedia o bucată din Unica şi Adevărata Cruce a 
Domnului Nostru pentru numai 99,98 $. O ofertă 
pentru o sticluţă cu apă din izvorul de la Lourdes, 
care aproape sigur va da naştere unui miracol dacă 
o va freca de fruntea lui Johnny. Aceasta costa 110 
$, plus taxele poştale. Mai ieftin (şi mai tentant 
pentru Vera) era o bandă de casetofon pe care se 
repeta întruna al Douăzeci şi Treilea Psalm şi 
Rugăciunea Domnului cum a fost rostită ea de 
evanghelistul Billy Humbarr din sud. Pusă să cânte 
la căpătâiul lui Johnny de-a lungul mai multor săp- 
tămâni, aceasta va duce aproape sigur la o recupe- 
rare uimitoare, potrivit broşurii. Ca bonus de bine- 
cuvântare (Doar Pentru o Perioadă Limitată), coletul 


va include şi o fotografie cu autografa lui Billy 
Humbarr însuşi. 

Herb se văzu nevoit să intervină din ce în ce mai 
des, pe măsură ce pasiunea ei pentru aceşti dema- 
gogi pseudoreligioşi creştea. Uneori, îi rupea pe 
ascuns cecurile şi îndrepta astfel oarecum balanţa 
plăţilor. Dar, când ofertele începură să reclame ca 
plata să fie făcută numai şi numai în numerar, trebui 
pur şi simplu să pună piciorul în prag - iar Vera 
începu să se îndepărteze de el, să-l privească neîn- 
crezătoare ca pe un păcătos şi un necredincios. 


2 


Sarah Bracknell îşi dedică întregul timp şcolii. 
După-amiezile şi serile nu fură prea diferite de cum 
fuseseră după despărţirea de Dan; trăia într-un fel 
de limb, aşteptând să se întâmple ceva. În Paris, 
tratativele pentru pace stagnau. Nixon ordonase ca 
bombardamentul asupra Hanoiului să continue, în 
pofida protestelor din ţară şi din străinătate. La o 
conferinţă de presă, scoase la iveală fotografii care 
demonstrau fără dubiu că avioanele americane în 
mod sigur nu bombardau spitalele nord-vietnameze, 
dar oriunde se ducea, călătorea cu un elicopter al 
armatei. Anchetarea brutalului omor şi a violării unei 
chelneriţe din Castle Rock fu clasată, după ce fusese 
scos de sub urmărire un pictor de afişe hoinar care 
petrecuse cândva trei ani în Spitalul de Boli Mentale 
din Augusta - în pofida aşteptărilor tuturor, alibiul 
pictorului de afişe se dovedise a fi solid. Janis Joplin 
cânta blues în gura mare. Parisul decretă (pentru al 
doilea an consecutiv) că fustele se vor lungi, dar nu 
se lungiră. Sarah conştientiza vag toate aceste 
lucruri, asemenea unor voci răsunând într-o altă 


încăpere, în vreme ce, în jurul ei, o petrecere 
incredibilă continua la infinit. 

Căzu prima ninsoare - doar un strat subţire -, apoi 
căzu un al doilea strat subţire, şi cu zece zile înainte 
de Crăciun, avu loc o furtună care închise porţile 
şcolilor în acea zi, iar ea rămase acasă, privind pe 
fereastră cum zăpada umplea strada Flagg. Scurta 
ei poveste cu Johnny - nici măcar nu-i putea spune 
aventură - făcea acum parte dintr-un alt anotimp, 
iar Sarah îl simţea începând să se îndepărteze de 
ea. Era un sentiment aducător de panică, ca şi când 
s-ar fi înecat o parte din ea. S-ar fi înecat în lacul 
zilelor. 

Citi mult despre traumatismele craniene, despre 
come şi despre contuziile cerebrale. Nici unul dintre 
tratate nu era foarte încurajator. Descoperi că, 
într-un orăşel din Maryland, o fată stătea în comă de 
şase ani, că un tânăr din Liverpool, Anglia, care 
fusese lovit de un cârlig de macara pe când lucra la 
docuri, stătuse în comă vreme de paisprezece ani 
înainte să moară. Puțin câte puţin, acest tânăr voi- 
nic şi agil îşi tăiase legăturile cu lumea, se împuţi- 
nase, pierduse păr, nervii optici i se atrofiaseră sub 
pleoapele închise, corpul i se scofâlcise treptat în 
poziţia fetală pe măsură ce i se scurtau ligamentele. 
Se întorsese în timp, devenise iarăşi un fetus 
înotând în placenta comei, în vreme ce creierul îi 
regresa. Autopsia întreprinsă după moartea lui sco- 
sese la iveală faptul că pliurile şi striaţiile cortexului 
se îndreptaseră, lăsându-i lobii frontali şi pre-frontali 
aproape complet netezi şi uniformi. 

O, Johnny, pur şi simplu nu e drept, gândi ea, 
uitându-se pe geam la căderea ninsorii, urmărind 
cum aceasta acoperă lumea într-o albeaţă uniformă, 


cum îngroapă vara apusă şi toamna roşie-aurie. Nu-i; 
drept, ar trebui să-ți permită să pleci acolo unde 
pleacă într-un sfârşit toată lumea. 

Primea câte o scrisoare de la Herb Smith la fiecare 
zece zile sau două săptămâni - Vera îşi avea 
corespondenţii ei, el o avea pe ea. Scria cu litere 
mari, lăbărţate, folosind un stilou demodat. „Suntem 
amândoi bine, sănătoşi. Aşteptăm să vedem ce 
urmează, ceea ce probabil faci şi tu. Da, am citit şi 
eu, şi ştiu ce-ai vrut să spui în scrisoarea ta, cu atâta 
bunătate şi preocupare, Sarah. Nu arată bine lu- 
crurile. Dar, desigur, putem spera. Nu cred în 
Dumnezeu aşa cum crede Vera, dar cred în felul 
meu, şi mă întreb de ce nu l-a luat pe Johnny pur şi 
simplu, dacă asta avea de gând. Există vreun motiv? 
Nimeni nu poate spune, bănuiesc. Ne rămâne doar 
speranţa.” 

Într-o altă scrisoare: 

„Trebuie să fac eu toate cumpărăturile de Xciun:$ 
anul ăsta, fiindcă Vera e convinsă că darurile de 
Xciun sunt un obicei păgân. Asta e un exemplu 
pentru ce ţi-am spus, că starea ei se înrăutăţeşte 
mereu. Intotdeauna a crezut că e o zi sfântă, nu o 
sărbătoare!” - dacă înţelegi ce vreau să spun - şi, 
dacă m-ar vedea că-i spun Xciun în loc de Crăciun, 
cred că m-ar «omori ca pe hoţii de cai». Întotdeauna 
a susţinut că trebuie s-o vedem ca ziua în care s-a 
născut lisus Christos, şi nu ca ziua în care vine Moş 


16 Abreviere în scris a Crăciunului, unde „x” reprezintă litera 
grecească „chi”, folosită de sute de ani în scrierile religioase ca 
abreviere pentru Christos. - n. tr. 


17 joc de cuvinte: holy day (scris despărţit) = zi sfântă, şi 
holyday = sărbătoare, vacanţă - n. tr. 


Crăciun, dar niciodată n-au deranjat-o cumpărăturile 
de dinainte. De fapt, chiar îi plăceau. Acum, se pare, 
nu face decât să tune împotriva lor. Preia tot felul de 
idei ciudate de la cei cu care schimbă scrisori. 
Doamne, cât îmi doresc să înceteze şi să revină la 
normal! Dar, pe lângă asta, suntem amândoi bine, 
sănătoşi. Herb.” 

Şi o felicitare de Crăciun care o făcuse puţin să 
plângă: „Urări numai de bine din partea amândurora 
cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi, dacă vrei să vii 
să-ţi petreci Xciunul cu două «hoaşte bătrâne», 
dormitorul e pregătit. Vera şi cu mine suntem 
amândoi bine, sănătoşi. Sper ca Noul An să fie mai 
bun pentru noi toţi, şi sunt sigur că aşa va fi. Herb şi 
Vera. ” Nu merse la Pownal în vacanţa de Crăciun, în 
parte din cauza continuei retrageri a Verei în propria 
ei lume - traseul pe care-l străbătea în acea lume 
putea fi citit suficient de limpede printre rândurile 
scrisorilor lui Herb - şi în parte, pentru că ceea ce-i 
lega i se părea acum atât de ciudat, de îndepărtat. 
Silueta nemişcată din patul de spital din Bangor 
ocupase cândva primul plan, dar acum ei i se părea 
că-l priveşte mereu prin capătul greşit al 
telescopului amintirii; asemenea  omului-balon, 
Johnny era îndepărtat şi subţirel. Aşa încât, era mai 
bine ca ea să păstreze distanţa. 

Poate că şi Herb simţea la fel. Scrisorile lui se răriră 
pe măsură ce 1970 deveni 1971. Într-una dintre ele, 
ajunse cât de aproape putuse să spună că era 
timpul ca ea să-şi continue viaţa şi încheiase 
spunând că se îndoia că o fată atât de frumoasă ca 
ea ducea lipsă de pretendenți. 

Dar ea nu acceptase nici un pretendent, nu avu- 
sese nevoie de aşa ceva. Gene Sedecki, profesorul 


de matematică, cel care îi oferise cândva o seară în 
oraş ce-i păruse ei lungă de cel puţin o mie de ani, 
începuse să-i facă indecent invitaţii de-a ieşi cu el, 
curând după accidentul lui Johnny, şi era un bărbat 
greu de descurajat, dar ea credea că, în sfârşit, în- 
cepea să prindă ideea. Ar fi trebui să priceapă mai 
devreme. 

Din când în când, primea invitaţii şi de la alţi 
bărbaţi, şi unul dintre ei, un student la drept pe nu- 
me Walter Hazlett, o atrăsese destul de tare. Il cu- 
noscuse la petrecerea de Revelion organizată de 
Anne Strafford. Intenţionase să-şi facă doar apariţia 
şi-apoi să plece, dar rămăsese destul de mult, 
discutând în special cu Hazlett. Să-l refuze fusese 
surprinzător de dificil, dar îl refuzase, fiindcă înţe- 
lesese prea bine motivul atracției pe care o simţea: 
Walt Hazlett era un bărbat înalt, cu o claie de păr 
maroniu greu de pieptănat şi cu un zâmbet şăgalnic, 
aproape cinic, şi-i aducea puternic aminte de 
Johnny. Acesta nu era motivul potrivit pentru care să 
te intereseze un bărbat. 

Devreme, în luna februarie, fusese invitată în oraş 
de mecanicul care-i repara maşina la service-ul 
Chevron din Cleaves Mills. larăşi, aproape că ac- 
ceptase, apoi însă bătuse în retragere. Pe bărbat îl 
chema Arnie Tremont. Era înalt, cu un ten măsliniu, 
şi chipeş într-un fel rânjit, de animal de pradă, îi 
amintea puţin de James Brolin, al doilea proscris din 
gaşca doctorului Welby din serialul acela, şi-i 
amintea chiar mai mult de un anume membru al 
organizaţiei studenţeşti Delta Tau Delta, pe nume 
Dan. 

Era mai cumpătat să aştepte. Să aştepte şi să vadă 
dacă se va întâmpla ceva. 


Dar nimic nu se întâmplă. 
3 


În vara acelui an, 1971, Greg Stillson, cu şaispre- 
zece ani mai în vârstă şi mai înţelept decât vânză- 
torul ambulant de Biblii care omorâse un câine în 
bătaie într-o curte pustie din lowa, şedea în încăpe- 
rea din spate, în clădirea proaspăt înfiinţatei sale 
afaceri imobiliare şi de asigurări din Ridgeway, 
statul New Hampshire. Nu îmbătrânise simţitor în 
anii care se scurseseră. Avea acum o reţea de riduri 
în jurul ochilor şi îşi purta părul mai lung (şi, totuşi, 
destul de demodat). Era tot un bărbat înalt, iar 
scaunul său rotativ pârâea când se mişca în el. 

Şedea fumând o ţigară Pali Mall şi uitându-se la 
bărbatul tolănit comod pe scaunul din faţa lui. Greg 
se uita la acest bărbat aşa cum s-ar uita un zoolog 
la un specimen nou şi interesant. 

- Am ceva pe faţă? întrebă Sonny Elliman. 

Elliman depăşea un metru nouăzeci şi cinci. Purta o 
jachetă veche, înţepenită din cauza mizeriei, ai cărei 
nasturi şi mâneci fuseseră tăiate. Pe dedesubt, nici 
urmă de cămaşă. La gât îi atârna o zvastică de fier, 
acoperită cu crom alb. Catarama curelei care se 
vedea sub considerabila lui burtă de băutor de bere 
reprezenta un craniu mare din fildeş. De sub 
manşetele prinse cu cleme pentru rufe ieşeau 
vârfurile scâlciate şi pătrăţoase ale unei perechi de 
bocanci Desert Driver. Părul îi ajungea până la 
umeri, era încâlcit şi strălucea din cauza unei 
combinaţii de transpiraţie unsuroasă şi ulei de mo- 
tor. De la lobul unei urechi îi atârna un cercel cu 
zvastică, acoperit şi el cu crom alb. Învârtea pe un 
deget bont o cască de miner. Pe spatele jachetei era 


cusut un diavol roşu cu o privire saşie şi cu limba 
despicată. Deasupra acestuia scria The Devi/'s 
Dozer!5. Sub el: Sonny Elliman, Preşedinte. 

- Nu, spuse Greg Stillson. Nu ai nimic pe faţă şi, din 
păcate, nu ai nimic nici în cap. ; 

Elliman se îmbăţoşă puţin, apoi se relaxa şi râse. In 
pofida mizeriei, a mirosului de transpiraţie aproape 
palpabil şi a podoabelor naziste, ochii lui, de un 
verde întunecat, nu erau lipsiţi de inteligenţă şi nici 
chiar de simţ al umorului. 

- Fă-mă în toate felurile, omule, spuse el. N-ar fi 
prima dată. Acum tu ai puterea. 

- Recunoşti lucrul ăsta, nu-i aşa? 

- Sigur. l-am lăsat pe tipii mei în Hamptons, am 
venit singur. Să se spargă toate oalele-n capul meu, 
omule. - Zâmbi. - Dar, dacă se va-ntâmpla să te 
prindem noi într-o situaţie asemănătoare, o să-ţi do- 
reşti ca rinichii să-ţi fie-ncălţaţi în bocanci de luptă. 

- Îmi asum riscul, spuse Greg. 

Îl măsură pe Elliman din priviri. Amândoi erau nişte 
bărbaţi masivi. Bănuia că Elliman avea cu 
optsprezece kilograme mai mult ca el, dar mare 
parte dintre acestea o reprezentau muşchi căpătaţi 
de la ridicatul sticlelor de bere. 

- Te-aş putea răpune, Sonny. 

Chipul lui Elliman se zbârci iarăşi într-un gest afabil 
de bună-dispoziţie. 

- Poate. Sau poate nu. Dar nu aşa punem noi 
problema, omule. Nu mai ţin chestiile alea cu ame- 
ricanul cel bun a la John Wayne. - Se aplecă înainte, 
ca pentru a împărtăşi un secret important. - în ce 
mă priveşte, de pildă, de fiecare dată când mă 


18 Aprox. Cei Doisprezece Aflaţi în Slujba Diavolului - n. tr. 


trezesc cu o bucată din tarta mamei, îmi fac o dato- 
rie de onoare din a mă caca pe ea. 

- Ce gură spurcată ai, Sonny, spuse Greg cu 
blândeţe. 

- Ce vrei de la mine? întrebă Sonny. De ce nu treci 
la subiect? O să-ntărzii la întâlnirea cu reprezentatul 
în teritoriu al camerei de comerţ. 

- Nu, spuse Greg, păstrându-şi calmul. Membrii 
camerei de comerţ se întâlnesc în teritoriu în fiecare 
marţi seara. Avem tot timpul din lume. 

Elliman expiră ostentativ a dezgust. 

- Ei bine, eu credeam, continuă Greg, că tu îţi 
doreşti ceva de la mine. - Deschise sertarul de la 
birou şi scoase trei punguliţe cu marijuana. Printre 
firele de iarbă, se aflau amestecate câteva capsule 
de gelatină. - Am dat peste astea în sacul tău de 
dormit, zise Greg. Urât, urât, urât, Sonny. Băiat rău 
ce eşti. Nu treci de start, nu primeşti două sute de 
dolari. Mergi direct la închisoarea Statală din New 
Hampshire. 

- N-ai avut mandat de percheziţie, spuse Elliman. 
M-ar scoate basma curată până şi-un pui de avocat, 
iar tu ştii bine asta. 

- N-am habar de aşa ceva, spuse Greg Stillson. Se 
lăsă pe spate în scaunul rotativ şi-şi aşeză şoşonii - 
pe care-i cumpărase din statul vecin, Maine, de la 
magazinul L. L. Bean - pe birou. - Sunt cineva în 
oraşul ăsta, Sonny. Am venit în New Hampshire mai 
mult sau mai puţin în curul gol cu câţiva ani în urmă, 
iar acum desfăşor o activitate frumuşică. Am ajutat 
consiliul local să rezolve vreo două-trei probleme, 
inclusiv dilema privitoare la copiii şefului poliţiei 
care-au fost prinşi drogându-se... Oh, nu mă refer la 
pierde-vară ca tine, Sonny, cu hoinarii ca tine ştim 


ce trebuie să facem atunci când îi prindem având 
asupra lor o comoară mică aşa cum e cea de colo, 
de pe biroul meu... mă refer la copiii buni din oraş. 
Nimeni nu vrea să se atingă de ei, ştii asta? Aşa că 
am hotărât eu pentru ei. Puneţi-i să lucreze în 
folosul comunităţii în loc să-i trimiteţi la închisoare, 
le-am spus. Ideea a dat roade foarte bune. Avem 
acum cel mai mare teren de joc din regiunea celor 
trei oraşe, care antrenează Echipa de Juniori şi chiar 
ne descurcăm bine. 

Elliman părea plictisit. Greg îşi cobori brusc pi- 
cioarele de pe birou, apucă o vază pe care se vedea 
logo-ul Universităţii New Hampshire şi o aruncă pe 
lângă nasul lui Sonny Elliman. Il rată cu mai puţin 
de-un centimetru; rotindu-se întruna, aceasta zbură 
de-a curmezişul camerei şi se sparse de fişierul din 
colţ. Pentru prima dată, Elliman păru speriat. Şi, 
pentru doar o singură clipă, chipul acestui Greg 
Stillson mai bătrân, mai înţelept, fu chipul celui 
tânăr, al celui care omorâse în bătaie un câine. 

- Ai face bine să asculţi când îţi vorbesc, spuse el 
cu delicateţe. Fiindcă ceea ce dezbatem noi acum e 
cariera ta pe următorii aproximativ zece ani. Ei bine, 
dacă nu vrei să-ţi faci o carieră din a lipi abţibilduri 
cu TRAIEŞTE LIBER SAU MORI pe plăcuţe de 
înmatriculare, ai face bine să asculţi cu atenţie, 
Sonny. Ai face bine să te prefaci că trăieşti iarăşi 
prima zi de şcoală, Sonny. Ai face bine să pricepi 
totul perfect din prima. Sonny. 

Elliman se uită la cioburile vazei, apoi se uită înapoi 
la Stillson. Calmul lui incomod de dinainte lăsă acum 
loc unui sentiment de interes acut. Nimic nu-i mai 
trezise interesul cam de multă vreme, începuse să-l 
preocupe berea pentru că se plictisea. Venise singur 


pentru că se plictisea. lar când tipul ăsta îl trăsese 
pe dreapta, folosindu-se de un giro-far albastru şi 
pâlpâitor montat pe capota camionetei, Sonny 
Elliman presupusese că are de-a face cu doar un alt 
ajutor de şerif cretin de oraş mic, care-şi proteja 
teritoriul şi care oprea motociclistul mare şi rău ce 
conducea un Harley-Davidson modificat. Dar tipul 
ăsta era diferit. Era... era... 

E nebun! îşi dădu seama Sonny, mulţumit într-un 
fel sumbru de această descoperire. Are pe perete 
două premii pentru serviciu adus comunității, şi 
fotografii în care el poartă discuţii cu membrii clu- 
bului Rotary şi cu cei ai clubului Lions, e şi vice- 
preşedinte al camerei de comert din acest orăşel de 
căcat şi, anul viitor va fi ales preşedinte, iar el e pur 
şi simplu la fel de nebun ca şi un purice-n pat. 

- Bine, spuse el. Mi-ai captat atenţia. 

- Am avut ceea ce tu ai numi o carieră zbuciumată, 
îi spuse Greg. Am avut parte de urcuşuri, dar am 
avut parte şi de coborâşuri. Am avut şi câteva 
probleme cu oamenii legii. Ceea ce încerc să spun, 
Sonny, e că nu am preconcepţii în ce te priveşte. 
Aşa cum au alţi localnici. Aceştia au citit în Union- 
Leader despre lucrurile pe care tu şi cu prietenii tăi 
motociclişti le-aţi făcut în Hampton vara aceasta şi 
le-ar plăcea să vă castreze cu o lamă de ras Gillette 
ruginită. 

- Acolo n-a fost mâna noastră, a Devil's Dozenilor, 
spuse Sonny. Noi am trecut pe acolo venind din 
nordul New York-ului, să ne bronzăm puţin, omule. 
Suntem în vacanţă. Nu ne ocupăm cu devastarea 
barurilor ieftine. Ne joacă renghiuri nişte ţipi din 


Hell's Angels!” şi o parte din gaşca Black Riders? din 
New Jersey, dar ştii cine sunt cei mai vinovaţi? O 
mână de puşti de la facultate. - Buza inferioară a lui 
Sonny se răsfrânse. - Dar ziarelor nu le place să 
publice asemenea informaţii, nu-i aşa? Mai degrabă 
dau vina pe noi decât pe Susie şi pe Jim”. 

- Voi sunteţi mult mai exotici, spuse Greg cu du- 
ioşie. lar lui William Loeb de la Union-Leader nu-i 
plac bandele de motociclişti. 

- Cheliosul ăla nemernic, murmură Sonny. 

Greg deschise sertarul de la birou şi scoase o sticlă 
teşită de bourbon marca Leader's. 

- Beau în cinstea vorbelor tale, spuse el. 

Desigila capacul şi bău jumătate de sticlă dintr-o 
înghiţitură. Expiră prelung cu ochii înlăcrimaţi şi 
întinse sticla peste masă. 

- Tu? 

Sonny goli sticla. Un val de foc îi urcă din stomac în 
gât. 

- Pune-mă pe jar, omule, vorbi el peste un suspin 
adânc. 

Greg îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

- O să ne înţelegem bine, Sonny, am sentimentul 
c-o să ne înţelegem bine. 

- Ce vrei de la mine? întrebă Sonny din nou, ri- 
dicând sticla goală în aer. 

- Nimic... nu acum. Dar am un presentiment... 

Ochii lui Greg deveniră distanţi, aproape încurcaţi. 


19 îngerii ladului - n. tr 
20 Călăreţii Negri - n. tr. 


21 Nume generic dat studenţilor - n. tr. 


- Ţi-am spus că-s cineva în Ridgeway. O să candi- 
dez pentru funcţia de primar când vin alegerile şi-o 
să câştig. Dar ăsta-i doar... 

- Doar începutul? completă Sonny. 

- E un început, în orice caz. - Mina aceea încurcată 
era încă prezentă pe faţa lui. - Eu ştiu cum să rezolv 
lucrurile. Oamenii au observat asta. Mă pricep la 
ceea ce fac. Am sentimentul că... mă aşteaptă 
lucruri mari. Nimic nu mă va opri. Dar nu sunt... 
foarte sigur... ce înseamnă asta. Tu ştii? 

Sonny ridică doar din umeri. 

Mina încurcată de pe faţa lui Greg păli. 

- Dar există o poveste, Sonny. O poveste despre 
un şoarece care a scos un ghimpe din laba unui leu. 

A făcut asta pentru a-l răsplăti pe leu că nu l-a 
mâncat în urmă cu câţiva ani. Cunoşti povestea 
asta? 

- Poate că am auzit-o când eram copil. 

Greg scutură din cap. 

- Ei bine, suntem cu câţiva ani înainte... câţi or fi 
fiind, Sonny. - împinse punguliţa de plastic peste 
tăblia mesei. - N-o să te mănânc. Aş putea-o face 
dacă aş vrea, să ştii. Un pui de avocat nu te-ar 
putea scoate basma curată. In oraşul ăsta, acum 
când în Hampton au loc revolte la mai puţin de 
treizeci de kilometri de aici, nici blestematul de 

Clarence Darrow?” nu te-ar scoate basma curată în 
Ridgeway. Oamenilor ăstora cinstiţi le-ar plăcea să 
te vadă cum ţi se înfundă. 


22 Clarence Seward Darrow (1857-1938) - avocat american, 
celebru pentru pledoariile lui profund politizate ale aşa- 
numitelor „cauze pierdute”, cum ar fi asasinatul lui Leopold- 
Leob (1929) şi procesul profesorului John Thomas Scopes 
(1925), acuzat că a predat teoria evoluționistă în şcoală 


Elliman nu spuse nimic în replică, dar bănuia că 
Greg avea dreptate. Nu conţinea nimic serios pli- 
culeţul lui cu droguri - cele mai serioase erau două 
Bombe Maronii - dar părinţilor colectivi ai lui Susie şi 
Jim le-ar plăcea să-l vadă spărgând pietre în 
Portsmouth tuns periuţă. 

- N-o să te mănânc, repetă Greg. Sper sa-ţi 
aminteşti asta peste câţiva ani dacă-mi va intra un 
ghimpe-n labă... sau, poate, dacă o să-ţi fac o ofertă 
de loc de muncă. O să ţii minte? 

Gratitudinea nu făcea parte din panoplia limitată 
de sentimente umane a lui Sonny Elliman, interesul 
şi curiozitatea, însă, da. Le simţea pe amândouă în 
privinţa tipului ăstuia, Stillson. Nebunia din ochii lui 
te trimitea cu gândul la multe lucruri, însă plictiseala 
nu se regăsea printre ele. 

- Cine ştie unde-o să ne găsim cu toţii peste câţiva 
ani, murmură el. Am putea fi morţi cu toţii, omule. 

- Tu doar să ţii minte. Asta e tot ce-ţi cer. Sonny se 
uită la cioburile vazei. 

- O să ţin minte, spuse el. 


4 


1971 trecu. Orgiile de pe plajele din New 
Hampshire se stinseră şi plângerile îngrijitorilor de 
faleze fură reduse la tăcere de ridicarea balanței 
conturi-lor lor bancare. Un tip obscur, pe nume 
George McGovern, porni în cursa pentru preşedinţie 
hilar de devreme. Oricine urmărea bătălia politică 
ştia că din partea Partidului Democrat, în 1972, 
candida Edmund Muskie, iar unii credeau că acesta 
chiar se putea lua la trântă cu criminalitatea din San 
Clemente şi că o putea răpune. 


La începutul lunii iunie, înainte ca şcoala să-şi 
închidă porţile pentru vacanţa de vară, Sarah se în- 
tâlni iarăşi cu tânărul student la drept. Se afla în 
magazinul de electrocasnice Day's, căuta să cum- 
pere un prăjitor de pâine, iar el căuta un cadou pen- 
tru părinţii lui, care-şi aniversau căsătoria. O între- 
base dacă i-ar plăcea să meargă la un film cu el - 
noua peliculă cu Clint Eastwood, Dirty Harry, 
ajunsese şi la ei în oraş. Sarah merse. Şi se simţiră 
bine împreună. Walter Hazlett îşi lăsase barbă şi nu-i 
mai amintea atât de mult lui Sarah de Johnny. 

De fapt, deveni din ce în ce mai greu pentru ea 
să-şi amintească exact cum arătase Johnny. Chipul 
lui i se vădea limpede doar în vise, acelea în care el 
stătea în faţa Roţii Norocului, privind-o cum se 
roteşte, cu faţa încremenită şi cu ochii lui albaştri, 
întunecaţi până la acea nuanţă incredibilă şi puţin 
înspăimântătoare de violet-închis, uitându-se la 
Roată ca şi când de aceasta i-ar fi depins viaţa. 

Ea şi cu Walt începură să se întâlnească foarte des. 
Era uşor să fii în compania lui. Nu-i cerea nimic - 
sau, dacă-i cerea totuşi ceva erau lucruri atât de 
bine calculate, avansând pas după pas, încât era 
greu să le observi. In octombrie o întrebă dacă-i 
poate cumpăra un diamant mic. Sarah îl întrebă 
dacă-i poate da timp de gândire peste week-end. 
Sâmbăta aceea mersese la Centrul Medical Eastern 
Maine, primise de la ghişeul din hol un permis spe- 
cial de liberă-trecere şi urcase la secţia de terapie 
intensivă. Şezu lângă patul lui Johnny preţ de o oră. 
Afară, vântul de toamnă şuiera în întuneric, 
promițând vreme rece, promițând zăpadă, promi- 
ţând un anotimp al morţii. Mai erau şaisprezece zile 
până să se împlinească anul, până la bâlci, până la 


Roată şi până la ciocnirea frontală de lângă 
Mlaştină. 

Şezu şi ascultă vântul şi se uită la Johnny. Ban- 
dajele fuseseră luate jos. Cicatricea începea pe 
frunte, la un centimetru şi jumătate deasupra 
sprâncenei drepte, şi urca şerpuit până ce dispărea 
sub păr. Părul i se albise, ducând-o pe ea cu gândul 
la detectivul acela închipuit din poveştile Secţiei 87 - 
Cotton Hawes îl chemase. In ochii lui Sarah nu părea 
să fi suferit vreo regenerare, cu excepţia inevitabilei 
pierderi în greutate. Era pur şi simplu un tânăr pe 
care de-abia dacă-l cunoştea şi care dormea 
profund. 

Se aplecă asupra lui şi-l sărută tandru pe buze, ca 
şi când povestea cea veche ar putea fi modificată şi 
sărutul ei l-ar putea trezi. Johnny însă nu făcu decât 
să doarmă. 

Plecă, se întoarse la apartamentul ei din Veazie, se 
întinse pe pat şi plânse, în vreme ce vântul hoinărea 
prin lumea întunecată de afară, lume care-şi oferea 
drept ofrandă înaintea lui frunzele galbene şi roşii. 
Luni, îi spuse lui Walt că, dacă vrea cu adevărat să-i 
cumpere un diamant - unul mic, ai grijă -, ar fi 
fericită şi mândră să-l poarte. 

Acesta fusese anul 1971 pentru Sarah Bracknell. 

La începutul lui 1972, Edmund Muskie izbucni în 
lacrimi în timpul unui discurs pătimaş ţinut în faţa 
birourilor celui la care Sonny Elliman se referise cu 
„cheliosul ăla nemernic”. George McGo-vern prelua 
funcţia de primar, iar Loeb afirmă cu umor în ziarul 
său că cetăţenilor din New Hamp-shire nu le plac 
plângăcioşii. În iulie, McGovern fu nominalizat. În 
aceeaşi lună, Sarah Bracknell deveni Sarah Hazlett. 


Ea şi cu Walt fură cununaţi în Prima Biserică 
Metodistă din Bangor. 

La mai puţin de trei kilometri depărtare, Johnny 
Smith îşi continuă somnul. lar lui Sarah i se întoarse 
gândul la el, brusc şi oribil, chiar atunci când Walt o 
sărută în faţa celor dragi adunaţi acolo pentru a 
asista la slujba nupţială - Johnny, gândi ea şi-l văzu 
cu ochiul minţii aşa cum îl văzuse când el aprinsese 
lumina, jumătate Jekyll şi jumătate Hyde cel rânjit. 
Se crispa în braţele lui Walt pentru o clipă, după 
care îşi reveni. Amintire, viziune, orice ar fi fost, 
dispăruse. 

După lungi meditații şi discuţii cu Walt, îi invitase 
pe părinţii lui Johnny la nuntă. Herb venise singur. 
La recepţie, îl întrebă dacă Vera se simţea bine. 

El se uită în jur, văzu că erau singuri pentru mo- 
ment şi sorbi rapid ce-i mai rămăsese din amestecul 
de whisky şi sifon din pahar. A îmbătrânit cu cinci 
ani în ultimele optsprezece luni, gândi ea. Pierdea 
păr. Ridurile de pe faţă erau mai adânci. Purta 
ochelari în felul acela grijuliu şi conştient de sine, 
cum fac cei care tocmai au început să-i poarte, şi, în 
spatele lentilelor de corecție, ochii lui erau îngrijoraţi 
şi răniţi. 

- Nu... de fapt, nu se simte bine, Sarah. Adevărul e 
că acum se află în Vermont. La o fermă. Aşteaptă 
acolo sfârşitul lumii. 

- Cum? 

Herb îi spuse că, în urmă cu şase luni, Vera înce- 
puse să corespondeze cu un grup de vreo zece oa- 
meni care-şi spuneau Societatea Ultimelor Vremuri 
din America. Erau conduşi de domnul şi de doamna 
Harry L. Stonkers din Racine, statul Wisconsin. 
Domnul şi doamna Stonkers pretindeau că fuseseră 


răpiți de o farfurie zburătoare în vreme ce se aflau 
într-o excursie cu cortul. Că fuseseră duşi în rai, care 
nu se află în constelația Orion, ci pe o planetă 
asemănătoare cu pământul care gravitează în jurul 
Arcturusului. Acolo, intraseră în rândul societăţii 
îngereşti şi văzuseră Paradisul. Soții Stonkers 
fuseseră informaţi că se apropie Ultimele Vremuri. 
Le fusese dată putere telepatică şi fuseseră trimişi 
înapoi pe Pământ să adune la un loc câţiva 
drept-credincioşi - pentru a-i îmbarca pe prima navă 
spre rai, cum spuneau ei. Aşa încât, se adunaseră 
zece, cumpăraseră o fermă la nord de St Johnsbury 
şi acolo stăteau de vreo şapte săptămâni, aşteptând 
să vină farfuria zburătoare să-i ridice. 

- Sună..., începu Sarah, după care închise gura. 

- Ştiu cum sună, spuse Herb. Sună nebuneşte. 
Ferma i-a costat nouă mii de dolari. Nu-i altceva 
decât o clădire de ţară năruită, împrejmuită de doi 
acri de bălării. Contribuţia Verei a fost de şapte sute 
de dolari - doar atâta a reuşit să adune la un loc. N- 
am avut cum s-o opresc... Inainte să se implice. - 
Făcu o pauză, apoi zâmbi. - Dar ăsta nu e genul de 
lucruri despre care să discutăm la petrecerea ta de 
nuntă, Sarah. Tu şi cu soţul tău o să aveţi parte nu- 
mai de bucurii. Sunt convins că aşa va fi. 

Sarah zâmbi şi ea cât de credibil putu. 

- Mulţumesc, Herb. O să... adică, crezi c-o să se... 

- Intoarcă? O, da. Dacă nu se sfârşeşte lumea până 
la iarnă, cred că se va-ntoarce. 

- O, vă doresc tot binele din lume, spuse ea şi-l 
îmbrăţişa. 


5 


Ferma din Vermont nu avea instalaţie de încălzire 
şi, cum farfuria zburătoare încă nu apăruse până la 
sfârşitul lui octombrie, Vera se întoarse acasă. Far- 
furia nu venise, spuse ea, fiindcă ei nu erau încă 
perfecţi - încă nu se debarasaseră de lestul 
păcatului şi al neesenţialului din viaţa lor. Era însă 
înălţată sufleteşte şi exalta din punct de vedere 
spiritual. Primise un semn într-un vis. Poate că nu 
era menită să plece în rai cu o farfurie zburătoare. 
Simţea însă din ce în ce mai puternic că va fi nevoie 
de ea să-şi călăuzească fiul, să-i arate calea cea 
dreaptă, atunci când va ieşi din transă. 

Herb o primi în casă, o iubi atât de mult cât putu - 
şi viaţa continuă. Johnny era în comă de doi ani. 


6 


Nixon fu reales. Fiii Americii începură să se în- 
toarcă acasă din Vietnam. Walter Hazlett se pre- 
zentă la examenul de licenţă şi fu invitat să-l susţină 
încă o dată, mai târziu. Sarah Hazlett îşi ţinea 
cursurile la şcoală, în vreme ce el se pregătea pen- 
tru teste. Elevii care fuseseră doar nişte boboci 
prostuţi şi stângaci când începuse ea să predea erau 
acum în ultimul an. Fetele cu pieptul plat deveniseră 
opulente. Băieţaşii pirpirii, care nu ştiuseră să se 
orienteze prin clădire, jucau acum baschet în echipa 
liceului. 

Al doilea război arabo-israelian începu şi se sfârşi. 
Boicotul petrolier începu şi se sfârşi. Preţurile la 
benzină crescură alarmant şi nu mai scăzură. Vera 
Smith deveni convinsă că lisus Christos se va 
întoarce din pământ la Polul Sud. Această informaţie 
se baza pe o nouă broşură (şaptesprezece pagini, 


preţ 4,50 $) intitulată Tropice/e Subpământean al lui 
Dumnezeu. Ipoteza uluitoare a broşurii era că raiul 
se afla de fapt sub picioarele noastre şi că cea mai 
uşoară cale de acces era la Polul Sud. Una dintre 
secţiunile broşurii se numea „Experienţe 
Extrasenzoriale ale Exploratorilor Polului Sud”. Herb 
îi spuse că, în urmă cu mai puţin de un an, fusese 
convinsă că raiul se afla undeva Dincolo de Nori, 
foarte probabil gravitând în jurul planetei Arcturus. 

- Aş înclina mai degrabă să cred aia decât chestiile 
astea nebuneşti cu Polul Sud, îi spuse el. La urma 
urmei, Biblia spune că raiul se află în cer. Locul ăla 
tropical de sub pământ se presupune că e... 

- Opreşte-te! spuse ea tăios, cu buzele împreunate 
în două linii subţiri şi albe. Nu trebuie să persiflezi 
ceea ce nu înţelegi. 

- Nu persiflam, Vera, spuse el cu calm. 

- Dumnezeu ştie de ce necredinciosul persiflează şi 
de ce păgânul se mânie, spuse ea. 

Lumina aceea pustie i se vedea în ochi. Şedeau la 
masa din bucătărie, Herb având în faţă un nit vechi 
în formă de J, iar Vera un teanc de reviste National 
Geographics vechi, pe care le frunzărea în căutare 
de fotografii şi poveşti de la Polul Sud. Afară, norii 
zbuciumaţi călătoreau dinspre vest spre est şi 
frunzele erau scuturate din copaci. Era începutul lui 
octombrie din nou, iar octombrie părea să fie luna ei 
cea mai proastă. Era luna în care lumina aceea 
pustie îi apărea din ce în ce mai des în ochi şi când 
rămânea acolo cel mai mult. Şi octombrie era luna 
în care şi gândurile lui se întorceau perfid 
întotdeauna la ideea de-a renunţa la amândoi. La 
soţia care probabil c-o luase razna şi la fiul care 
dormea întruna, cel care deja era probabil mort, 


judecând după orice definiţie normală a termenului. 
Chiar acum, întorcând nitul pe toate părţile în mâini 
şi uitându-se pe fereastră la cerul acela zbuciumat, 
gândea: Aş putea să-mi fac bagajele. Să-mi arunc 
doar lucrurile în spatele camionetei şi să plec. In 
Florida, poate. În Nebraska. În California. Un tâmplar 
serios scoate bani buni oriunde-ar merge. Trebuie 
doar să mă ridic şi să plec. 

Dar ştia că n-o va face. Totul se datora faptului că 
octombrie era luna în care el se gândea să fugă, aşa 
cum părea că e luna în care Vera descoperea noi căi 
de comunicare cu lisus şi eventuala salvare a 
unicului copil căruia-i putuse da viaţă din pântecele 
ei imperfect. 

Acum, el se întinse peste masă şi o prinse de mâna 
subţire şi îngrozitor de osoasă - mâna unei femei 
bătrâne. Ea-şi ridică ochii, surprinsă. 

- Te iubesc foarte mult, Vera, spuse el. 

Ea-i răspunse la zâmbet cu un zâmbet şi, preţ de o 
clipă strălucitoare, semăna enorm de mult cu fata 
pe care o curtase şi pe care o câştigase, cu fata 
care-l lovise cu peria de păr în noaptea nunţii. Era 
un zâmbet blând; ochii ei fură pentru scurtă vreme 
luminoşi şi călduroşi şi răspunseră iubirii lui. Afară, 
soarele ieşi de după un nor gras, se ascunse după 
un altul şi ieşi iarăşi, proiectând umbre verticale 
de-a latul câmpiei din spatele casei lor. 

- Ştiu asta, Herbert. Şi eu te iubesc. 

Işi aşeză şi cealaltă mână peste a ei şi o strânse. 

- Vera, spuse el. 

- Da? 

Ochii ei erau atât de limpezi... dintr-o dată, era 
alături de el, complet a/ături de el, iar asta-l făcu 


să-şi dea seama cât de înfiorător de distanţi deve- 
niseră de-a lungul ultimilor trei ani. 

- Vera, dacă nu se va trezi niciodată... Doamne 
păzeşte, dar dacă nu se trezeşte... noi tot o să ne 
avem unul pe celălalt, nu-i aşa? Adică... 

Ea îşi smuci mâna. Mâinile lui, care o ţinuseră pe a 
ei cu putere, se loviră una de cealaltă. 

- Niciodată să nu mai spui asta. Niciodată să nu 
mai spui că Johnny nu seva trezi. 

- N-am vrut să spun decât că noi... 

- Sigur c-o să se trezească, spuse ea, uitându-se pe 
fereastră la câmpie, unde încă se mai vedeau 
umbrele. Aşa a plănuit Domnul. O, da. Crezi că nu 
ştiu? Ştiu, crede-mă. Dumnezeu i-a pregătit lucruri 
mari lui Johnny al meu. L-am auzit cu inima spunând 
asta. 

- Da, Vera, spuse el. Bine. 

Degetele ei bâjbâiră după revistele Wat/ona/ 
Geographics, le găsiră şi începură să întoarcă pa- 
ginile. 

- Ştiu, spuse ea pe un ton copilăros, ţâfnos. 

- Bine, spuse el cu calm. 

Ea se uită la revistele ei. Herb îşi sprijini bărbia în 
palme şi se uită pe fereastră la lumina soarelui şi la 
umbre şi se gândi la cât de repede vine iarna după 
octombrie cel auriu şi perfid. Işi dorea ca Johnny să 
moară. Il iubise încă din prima zi. Observase mirarea 
de pe chipul lui mic atunci când îi adusese o 
broscuţă de copac pentru caleaşca lui şi când îi 
aşezase micuța vietate în mâini. El îl învățase pe 
Johnny să pescuiască şi să patineze şi să tragă cu 
puşca. El stătuse alături de Johnny toată noaptea 
când îl lovise gripa în 1951, când îi crescuse tem- 
peratura îngrijorător până la patruzeci şi nouă cu 


cinci. El îşi ascunsese lacrimile în palme atunci când 
Johnny absolvise al doilea din clasă liceul şi când îşi 
rostise discursul din memorie fără ezitare. Atâtea 
amintiri îi legau - cum îl învățase să conducă 
maşina, cum stătuseră împreună la prora Bo/ero-ului 
când merseseră în vacanţă în Nova Scoţia într-un an 
- Johnny având opt ani, râzând, puternic impresionat 
de mişcarea în cerc a vasului -, cum îl ajutase la 
temele pentru acasă, cum îl ajutase să-şi 
construiască adăpostul din copac, cum îl ajutase să 
citească nordul pe compasul lui Silva când se ală- 
turase Cercetaşilor. Toate amintirile erau amalga- 
mate la un loc, fără a fi aranjate în vreo ordine cro- 
nologică - Johnny era singura legătură dintre ele, 
Johnny descoperind plin de viaţă lumea care, într-un 
sfârşit, îl mutilase atât de rău. lar acum, el îşi dorea 
ca Johnny să moară, oh, cât de mult îşi dorea asta, 
să moară, să i se oprească inima, să dispară şi 
ultimele zvâcniri slabe ale activităţii cerebrale, să se 
stingă pur şi simplu asemenea unei lumânări 
isprăvindu-se într-o baltă de ceară, să moară şi să le 
redea libertatea. 


7 


Vânzătorul de paratrăsnete sosi la hanul lui Cathy 
din Somersworth, statul New Hampshire, în primele 
ore ale după-amiezii unei zile călduroase de vară, la 
mai puţin de-o săptămână după data de 4 lulie a 
anului 1973; şi, undeva nu chiar atât de departe, 
poate că furtunile aşteptau doar să ia naştere în 
puţul ascendent de aer cald al verii. 

Era un bărbat încercat de-o sete foarte mare şi se 
opri la Hanul lui Cathy ca s-o ostoiască cu vreo două 
beri, nu pentru a face vreo vânzare. Dar, mânat de 


obişnuinţa îndelung exersată, aruncă o privire spre 
acoperişul clădirii scunde, asemănătoare cu un 
grajd, şi dunga netedă pe care o văzu profilându-se 
pe cerul bulbucat de culoarea metalului îl făcu să 
ducă mâna la spate, la desaga scâlciată din piele de 
căprioară, care ţinea locul geamantanului cu 
mostre. 

lnăuntru, hanul era întunecat şi răcoros şi tăcut, cu 
excepţia murmurului slab al televizorului color 
agăţat pe perete. Erau prezenţi câţiva clienţi fideli, 
iar în spatele barului se afla proprietarul, care ur- 
mărea serialul „As The World Turns” împreună cu 
muşteriii lui. 

Vânzătorul de paratrăsnete se aşeză pe unul dintre 
scaunele fără spătar de la bar şi-şi aşeză desaga cu 
mostre pe scaunul din stânga. Proprietarul veni 
lângă el. 

- Bună, prietene. Ce-ţi pofteşte inima? 

- O Bud, spuse vânzătorul de paratrăsnete. Şi 
desfă-ţi una şi ţie, dacă nu te deranjează. 

- Niciodată nu mă deranjează, spuse proprietarul. 

Se întoarse cu două beri, luă dolarul vânzătorului 
de paratrăsnete şi lăsă pe tejghea trei monede de 
zece cenți. 

- Bruce Carrick, spuse el şi întinse mâna. 
Vânzătorul de paratrăsnete o scutură. 

- Dohay mă cheamă, spuse el, Andrew Dohay. 
Sorbi jumătate din sticla de bere. 

- Bucuros de cunoştinţă, spuse Carrick. 

Se duse să mai servească un Tequila Sunrise unei 
femei cu chipul dur şi după aceea se întoarse la 
Dohay. 

- Nu eşti din oraş? 


- Nu sunt, recunoscu Dohay. Sunt vânzător am- 
bulant. - Se uită scurt în jur. - întotdeauna e atâta 
linişte aici? 

- Nu. În week-end e altceva, şi mă descurc binişor 
şi-n timpul săptămânii. Îmi scot mălaiul mai mult din 
petreceri particulare - când sunt. Nu mor de foame, 
dar nici nu conduc un Cadillac. - Arătă cu degetul 
spre paharul lui Dohay ca şi cu un pistol. - 
împrospătez? 

- Şi încă una pentru tine, domnule Carrick. 

- Bruce. - Râse. - Probabil că vrei să-mi vinzi ceva. 

Când Carrick se întoarse cu berile, vânzătorul de 
paratrăsnete spuse: 

- Am intrat să scutur praful de pe mine, nu să vând 
ceva. Dar acum c-ai pomenit de asta... 

Ridică desaga cu mostre şi o aşeză pe tejghea cu o 
mişcare expertă. Ceva scoase un clinchet înăuntru. 

- O, hai că-i dă drumul, spuse Carrick şi râse. 

Doi dintre clienţii obişnuiţi de după-amiaza, un tip 
bătrân cu un neg pe pleoapa ochiului drept şi un tip 
tânăr într-o salopetă gri, se apropiară să vadă ce 
vindea Dohay. Femeia cu chipul dur continuă să 
urmărească „As The World Turns”. 

Dohay scoase trei paratrăsnete, unul lung cu o bilă 
de alamă în vârf, unul mai scurt şi unul cu con- 
ductori de porțelan. 

- Ce dracu'...? spuse Carrick. 

- Paratrăsnete, spuse bătrânul veteran şi râse 
cotcodăcit. Vrea să ferească spelunca asta dă mânia 
lui Dumnezău, Brucie. Ai face bine să asculţi ce-ţi 
zice. 

Râse din nou, bărbatul în salopetă gri i se alătură, 
faţa lui Carrick se întunecă şi vânzătorul de pa- 
ratrăsnete ştiu că, orice ocazie ar fi avut de-a vinde 


ceva, aceasta tocmai se spulberase. Era un 
comis-voiajor bun, suficient de bun să-şi dea seama 
că aceste combinaţii bizare de caractere şi situaţii 
se aliau uneori şi spulberau orice oportunitate de 
afacere încă înainte ca el să apuce să-şi facă 
numărul. O acceptă ca o provocare şi porni totuşi 
jocul, în mare parte mânat de puterea obişnuinţei: 

- Când am coborât din maşină, s-a întâmplat să 
observ că această frumoasă construcţie nu e utilată 
cu conductori de electricitate - şi că e construită din 
lemn. Ei bine, pentru un preţ foarte mic - sau 
printr-un sistem de rate avantajos, dacă v-aţi dori 
asta - vă pot garanta că... 

- Că fulgerul va lovi locul ăsta la ora patru, astăzi 
după-amiaza, spuse bărbatul în salopetă gri cu un 
rânjet. 

Veteranul bătrân scoase un pârâit printre buze. 

- Domnule, nu te supăra, spuse Carrick, dar vezi 
aia? 

Arătă spre un cui aurit bătut într-o placă mică de 
lemn, aflată lângă televizorul din apropierea raftului 
pe care se vedea un rând de sticle sclipitoare. În 
acest cui era înfipt un mănunchi de hârtii. 

- Alea toate sunt facturi. Trebuie plătite până pe 
cincisprezece a fiecărei luni. Sunt scrise cu cerneală 
roşie. Ei bine, vezi câţi oameni sunt acum înăuntru? 
Trebuie să fiu cumpătat. Trebuie să... 

- Exact ceea ce vreau să spun şi eu, interveni 
Dohay cu delicateţe. Trebuie să fii cumpătat. lar 
achiziţionarea a trei sau patru paratrăsnete e un lu- 
cru cumpătat. Cu localul acesta ai mereu o grijă pe 
cap. Nu ţi-ai dori să fie şters de pe faţa pământului 
de o lovitură de trăsnet într-o zi de vară, nu-i aşa? 


- Nu l-ar deranja, spuse bătrânul veteran. Va pune 
doar mâna pe banii de asigurare şi va pleca în 
Florida. Bine zic, Brucie? 

Carrick se uită la bătrân cu dezgust. 

- Ei bine, atunci, hai să vorbim despre asigurare, 
interveni vânzătorul de paratrăsnete. 

Bărbatul îmbrăcat în salopetă gri se îndepărtase. 

- Asigurarea împotriva incendiilor va acoperi... 

- Asigurarea acoperă totul, spuse Carrick categoric. 
Uite, pur şi simplu nu-mi permit o cheltuială în plus. 
Îmi pare rău. Dacă ar fi să discutăm peste un an... 

- Păi, poate că vom discuta, spuse vânzătorul de 
paratrăsnete, renunțând. Poate că vom discuta. 

Nimeni nu credea că ar putea fi lovit de trăsnet 
până ce acesta nu-l lovea, era un adevăr peren al 
acestei meserii. Nu-l puteai convinge pe-un tip ca 
acest Carrick că paratrăsnetul este cea mai ieftină 
formă de asigurare împotriva incendiilor pe care o 
poţi cumpăra. Însă Dohay era un filosof. La urma 
urmei, spusese adevărul atunci când îi mărturisise 
că intrase doar ca să-şi scuture praful de pe cizme şi 
nu ca să vândă ceva. 

Ca să demonstreze acest lucru şi ca să facă dova- 
da că nu existau resentimente, mai comandă o 
bere. 

De data aceasta, însă, n-o mai însoţi de alta pentru 
Carrick. 

Veteranul cel bătrân se strecură pe scaunul de 
lângă el. 

- În urmă cu v'o zece ani, o fo' un tip pă care l-o 
lovit fulgeru' pă terenu' de golf, spuse el. L-o omorât 
ca p-un rahat. Ei, ăl-o fo' un tip la care i-ar fi prins 
bine-un paratrăsnet în vârfu' capului, bine zic? 


Râse croncănit, suflând în faţa lui Dohay un damf 
de bere stătută. Dohay zâmbi din politeţe. 

- Toate monedele dân buzunarele lui s-or lipit la un 
loc. Aşa-m auzit. Fulgeru-i o chestie ciudată. 

Sigur. Ei, mi-amintesc c-o dată... 

O chestie ciudată, gândi Dohay, lăsând cuvintele 
bătrânului să-i treacă pe lângă urechi, aprobând 
instinctual din cap atunci când trebuia. 

O chestie ciudată, sigur că da, fiindcă nu-i pasă pe 
cine sau ce loveşte. Sau când. 

Îşi termină berea şi ieşi afară, ducând cu el tolba 
plină cu poliţe de asigurare împotriva mâniei lui 
Dumnezeu - poate singura astfel de poliţă inventată 
vreodată. Căldura îl lovi ca un ciocan, însă, în pofida 
ei, se opri pentru o clipă în parcarea aproape pustie 
şi se uită în sus la dunga netedă a acoperişului. 
19,95 $, 29,95 $ cel mult, iar bărbatul nu-şi 
permitea o cheltuială în plus. Ar economisi şaptezeci 
de dolari cu poliţa lui de asigurare generală doar în 
primul an, însă el nu-şi permitea o cheltuială în plus 
- Şi nu-l puteai convinge de contrariu cu toţi acei 
clovni care stăteau în jurul lui şi care bagatelizau 
totul. 

Poate că într-o zi îi va părea rău. 

Vânzătorul de paratrăsnete urcă în Buick, porni 
instalaţia de aer condiţionat şi porni mai departe 
spre vest, spre Concord şi Berlin, desaga lui cu 
mostre stând pe scaunul din dreapta. Fugea înain- 
tea furtunilor pe care vântul lăsat în urmă probabil 
că le aducea. 


8 


La începutul anului 1974, Walt Hazlett îşi luă exa- 
menul de licenţă. El şi cu Sarah organizară o petre- 


cere pentru toţi prietenii lui, pentru toţi prietenii ei şi 
pentru toţi prietenii lor comuni - în total, mai bine de 
patruzeci de oameni. Berea curse gârlă şi, după ce 
petrecerea se încheie, Walt spuse că se puteau 
considera norocoşi că nu fuseseră evacuaţi. Când şi 
ultimii oaspeţi fură conduşi spre ieşire (la ora trei 
dimineaţa), Walt se întoarse de la uşă şi o găsi pe 
Sarah în dormitor, goală, cu excepţia pantofilor şi a 
cerceilor ieftini cu diamant pentru care el se dăduse 
peste cap să i-i cumpere de ziua ei. Făcură dragoste 
nu o singură dată, ci de două ori înainte să cadă 
într-o picoteală lubrică din care se treziră, cu o 
mahmureală paralizantă, aproape la miezul zilei 
următoare. Cu vreo şase săptămâni mai târziu, 
Sarah descoperi că era însărcinată. Nici unul dintre 
ei nu se îndoi că momentul conceperii fusese în 
noaptea marii petreceri. 

În Washington, Richard Nixon era înghesuit încetul 
cu încetul într-un colţ, fiind înfăşurat într-o mantie 
din bandă magnetică. În Georgia, un cultivator de 
arahide, fost cadru în marina americană şi 
actualmente guvernator, pe nume James Earl Car- 
ter, începuse să discute cu o serie de prieteni apro- 
piaţi despre candidatura lui pentru postul pe care 
domnul Nixon avea să-l elibereze curând. 

În camera 619 a Centrului Medical Eastern Maine, 
Johnny Smith încă dormea. Incepuse să se strângă 
în poziţie fetală. 

Doctorul Strawns, cel care discutase cu Herb şi cu 
Vera şi cu Sarah în sala de conferinţe, în ziua de 
după accident, murise ars la sfârşitul anului 1973. 
Casa lui luase foc în prima zi de după Crăciun. 
Pompierii din Bangor spuseseră că incendiul avu- 
sese loc din cauza unei instalaţii pentru pomul de 


Crăciun defecte. Doi doctori noi, Weizak şi Brown, se 
interesară de cazul lui Johnny. 

Patru zile înainte ca Nixon să demisioneze, Herb 
Smith căzu în fundaţia unei case pe care o construia 
în Gary, ateriza pe o roabă şi-şi rupse piciorul. li luă 
mult timp osului să se sutureze şi niciodată nu se 
vindecă pe de-a întregul. Şchiopăta, şi în zilele 
ploioase începu să se folosească de-un baston. Vera 
se ragă pentru el şi insistă să-şi înfăşoare piciorul 
înainte de-a se culca cu o cârpă binecuvântată per- 
sonal de reverendul Freddy  Coltsmore din 
Bessemer, statul Alabama. Prețul Cârpei Coltsmore 
Binecuvântate (după cum îi spunea Herb) fusese de 
35 $. Din câte îşi dădea el seama, nu ajuta la nimic. 

La mijlocul lunii octombrie, la scurtă vreme după 
ce Gerald Ford îl grațiase pe fostul preşedinte, Vera 
deveni din nou sigură că lumea se va sfârşi curând. 
Herb îşi dădu seama ce punea ea la cale când 
aproape că era prea târziu; Vera era pe cale să dea 
Societății Ultimelor Vremuri din America puținii bani 
peşin şi economiile pe care reușiseră să le adune de 
la accidentul lui Johnny. Încercase să scoată casa la 
vânzare şi contractase serviciile firmei Goodwill, 
care urma să trimită o dubă peste două zile ca să 
ridice toată mobila. Herb descoperi acestea atunci 
când sună agentul imobiliar să întrebe dacă putea 
veni în acea după-amiază un potenţial cumpărător 
să se uite la casă. 

Pentru prima dată, atunci îşi pierduse de-a dreptul 
cumpătul cu Vera. 

- Pentru numele lui Christos, ce-ai crezut că vrei să 
faci? tună el, după ce scoase de la ea cu cleştele şi 
restul poveştii aceleia incredibile. 


Se aflau în sufragerie. El tocmai închisese recep- 
torul după ce le spusese celor de la Goodwill să uite 
de dubă. Afară, ploaia cădea în rafale monotone, 
cenușii. 

- Nu lua în deşert numele Salvatorului, Herbert. 
Nu... 

- Taci! Taci! M-am săturat să te aud aiurând despre 
tâmpeniile astea! 

Ea scoase un suspin de uimire. 

Herb şchiopată spre ea, bastonul lui ciocănind pe 
podea în contrapunct. Vera se adună puţin în scaun, 
după care se uită în sus la el cu acea dulce mină de 
martir care-l făcea pe el să-şi dorească, Dumnezeu 
să-l ierte, s-o plesnească peste cap chiar cu 
bastonul lui blestemat. 

- Nu ţi-ai pierdut minţile chiar atât de tare, încât să 
nu-ţi dai seama ce faci, spuse el. Scuza asta n-o ai. 
Te-ai furişat prin spatele meu, Vera. Ai... 

- Nu m-am furişat! E-o minciună! N-am făcut un 
asemenea... 

- Ba da! ţipă el. Ei bine, ascultă la mine, Vera. 

Aici trag linia. Roagă-te cât pofteşti. Nu costă nimic 
să te rogi. Scrie câte scrisori pofteşti, un timbru nu 
costă decât treisprezece cenți. Dacă vrei să te 
îmbăiezi în minciunile alea ieftine, de căcat, pe care 
le spun samsarii ăştia, dacă vrei să continui să te 
amăgeşti şi să trăieşti într-o închipuire, dă-i drumul. 
Dar eu nu iau parte la aşa ceva. Să ţii minte asta. 
Mă înţelegi? 

- Tatăl-nostru-care-eşti-în-ceruri-binecuvântat- 
fie-numele-tău... 

- Mă înţelegi? 

- Crezi că-s nebună! ţipă la el şi faţa i se schi- 
monosi îngrozitor. 


Izbucni într-un plânset măgăresc, cu lacrimi urâte, 
alimentat de sentimentele de înfrângere categorică 
şi de dezamăgire. 

- Nu, spuse el puţin mai calm. Nu încă. Dar poate 
că a sosit momentul să purtăm o discuţie cu cărţile 
pe faţă, Vera, şi adevărul e că vei înnebuni dacă nu 
vei ieşi la suprafaţă şi nu vei da ochii cu realitatea. 

- O să vezi, spuse ea printre lacrimi. O să vezi. 
Dumnezeu cunoaşte adevărul, dar aşteaptă. 

- De-acord, atâta vreme cât înţelegi că nu ne poate 
lua mobila cât timp aşteaptă, spuse Herb ne- 
cruţător. Atâta vreme cât suntem înţeleşi în privinţa 
asta. 

- Sunt Ultimele Vremuri! îi spuse ea. Ora Apo- 
calipsului e aproape. 

- Mda? Trăieşte tu cu gândul ăsta, Vera. 

Ploaia cădea afară în rafale egale. Acela fu anul în 
care Herb împlini cincizeci şi doi de ani, Vera 
cincizeci şi unu, iar Sarah Hazlett douăzeci şi şapte. 
Johnny era în comă de patru ani. 


9 


Copilul se născu în seara de Halloween. Travaliul 
lui Sarah dură nouă ore. li dădură să respire doze 
mici de eter atunci când ea simţi nevoia, şi, la un 
anumit moment, în culmea durerii, îşi dădu seama 
că se afla în acelaşi spital în care era internat şi 
Johnny, şi atunci îi strigă numele întruna. După 
aceea, de-abia îşi aminti aceasta şi cu siguranţă nu-i 
spuse lui Walt niciodată nici un cuvânt despre 
aceasta. Crezu că s-ar putea să fi visat totul. 

Copilul era băiat. II numiră Dennis Edward Hazlett. 
El şi cu mama lui plecară acasă trei zile mai târziu, 
iar Sarah începu din nou să predea după vacanţa de 


Ziua Recunoștinței. Walt pusese mâna pe ceea ce 
părea a fi un contract solid cu o firmă de avocatură 
din Bangor, şi, dacă totul avea să decurgă bine, 
plănuiră ca Sarah să plece de la catedră din luna 
iunie a anului 1975. Ea nu era chiar atât de sigură 
că-şi dorea acest lucru. Incepuse să-i placă. 


10 


În prima zi a anului 1975, doi băieţi mici, Charlie 
Norton şi Norm Lawson, amândoi din Otisfield, statul 
Maine, se aflau în curtea din spate a familiei Norton, 
prinşi într-o bătaie cu bulgări de zăpadă. 

Charlie avea opt ani, Norm nouă. Cerul era acoperit 
cu nori şi fulguia. 

Simţind că se apropia sfârşitul bătăii - era aproape 
vremea pentru masa de prânz - Norm îl atacă pe 
Charlie cu o canonadă de bulgări. Ferindu-se şi râ- 
zând, Charlie fu imediat forţat să bată în retragere, 
apoi se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă, sărind 
peste zidul scund din piatră, care despărţea curtea 
din spate a familiei Norton de pădure. Fugi în josul 
potecii care ducea spre Pârâul Strimmer. Din fugă, 
Norm îl nimeri direct în glugă. 

Apoi, Charlie dispăru din vedere. 

Norm sări peste zid şi rămase locului pentru o 
clipă, uitându-se în pădurea înzăpezită şi ascultând 
cum picura zăpada topită de pe ramurile mestece- 
nilor, ale pinilor şi ale molizilor. 

- Vino înapoi, fricosule! strigă Norm, şi scoase o 
serie de cotcodăceli ascuţite. 

Charlie nu căzu în cursă. Nu se vedea acum nici 
urmă de el, însă poteca mergea abrupt în jos spre 
pârâu. Norm cotcodăci iarăşi şi-şi schimbă nehotărât 
greutatea de pe un picior pe celălalt. Aceasta era 


pădurea lui Charlie, nu a lui. Era teritoriul lui Charlie. 
Lui Norm îi plăcea o luptă serioasă cu bulgări de 
zăpadă atunci când câştiga, dar nu-şi prea dorea să 
intre în pădure dacă-i pregătise cumva Charlie o 
ambuscadă, cu vreo şase bulgări tari din zloată, 
gata de tir. 

Chiar şi aşa, făcuse vreo şase paşi în josul potecii 
când, din pădure, se auzi un țipăt ascuţit, epuizat. 

Norm Lawson se făcu la fel de rece ca şi zăpada în 
care-i stăteau înfipte cizmele din cauciuc verde. Cei 
doi bulgări pe care-i ţinuse în mână îi căzură cu un 
sunet sec în stratul de nea. Ţipătul răsună din nou, 
atât de slab, că de-abia dacă fu audibil. 

Măi, să fie, o fi căzut în pârâu, gândi Norm, şi asta-i 
spulberă teama paralizantă. Fugi în josul potecii, 
alunecând şi redresându-se, căzând o singură dată, 
chiar în fund. Inima îi bubuia în urechi. O parte a 
minţii sale se vedea pescuindu-l pe Charlie din 
pârâu chiar înainte ca acesta să se scufunde pentru 
a treia oară, fiind numit, pentru isprava asta, erou 
de către revista Boy's Life. 

Trei sferturi din drum mai în josul pantei, poteca 
făcea brusc curbă şi, când el dădu colţul, văzu că 
Charlie Norton nu căzuse, de fapt, în Pârâul 
Strimmer. Stătea în picioare acolo unde panta se 
sfârşea şi se holba la ceva aflat în zăpada pe jumă- 
tate topită. Gluga îi căzuse pe spate şi faţa îi era 
aproape la fel de albă ca zăpada însăşi. Când se 
apropie Norm, scoase din nou acel oribil țipăt 
epuizat. 

- Care-i problema? întrebă Norm, apropiindu-se. 
Charlie, ce-ai păţit? 

Charlie se întoarse spre el cu ochii larg deschişi, cu 
mandibula atârnându-i. Încercă să vorbească, dar 


nu-i ieşi altceva pe gură decât două mormăieli 
dezarticulate şi un firişor argintiu de salivă. Arătă cu 
degetul, însă. 

Norm veni mai aproape şi se uită. Dintr-o dată, 
întreaga putere îi părăsi picioarele şi se lăsă greu la 
pământ. Lumea se rotea în jurul lui. 

leşind din zăpada topită se vedeau două picioare 
îmbrăcate în jeanşi. Unul dintre ele era încălţat cu 
un şoşon, dar celălalt era gol, alb şi lipsit de pro- 
tecţie. Un braţ ieşea şi el din zăpadă, iar palma de la 
capătul lui părea să ceară un ajutor care nu venise. 
Restul corpului, din fericire, era încă ascuns vederii. 

Charlie şi Norm descoperiseră cadavrul fetiţei de 
şaptesprezece ani, Carol Dunbarger, a patra victimă 
a Strangulatorului din Castle Rock. 

Trecuseră aproape doi ani de când acesta nu mai 
omorâse, iar oamenii din Castle Rock (Pârâul 
Strimmer alcătuia graniţa sudică dintre oraşele 
Castle Rock şi Otisfield) începuseră să se relaxeze, 
crezând că în cele din urmă se sfârşise coşmarul. 

Nu se sfârşise. 


CAPITOLUL ŞASE 


1 


La unsprezece zile după descoperirea cadavrului 
fetiţei Dunbarger, nordul Noii Anglii fu lovit de o 
furtună cu gheață. Ca urmare, la etajul al şaselea al 
Centrului Medical Eastern Maine, totul se derula cu 
puţină întârziere. Mare parte din personal în- 
tâmpinase probleme să ajungă la locul de muncă şi, 
cei care reuşiseră, se văzură nevoiţi să tragă din 
greu pentru a păstra ritmul normal. 

Era trecut de ora nouă dimineaţa când una dintre 
infirmiere, o femeie pe nume Allison Conover, îi 
aduse un mic dejun uşor domnului Starret. Domnul 
Starret era în convalescenţă după un atac de cord 
Şi-şi „ispăşea cele şaisprezece” la terapie intensivă - 
o internare de şaisprezece zile, ca urmare a unui in- 
farct, era procedura standard. Domnul Starret îşi 
revenea frumuşel. Era internat în camera 619 şi-i 
spusese soţiei sale între patru ochi că cel mai mare 
stimulent în recuperarea lui era perspectiva de-a 
pleca de lângă cadavrul viu care zăcea în celălalt 
pat din cameră. Şoapta egală a aparatului respirator 
la care era legat tipul îl împiedica să adoarmă, îi 
spusese el. După o vreme, ajungeai să nu mai ştii 
dacă-ţi doreai să continue să şoptească - sau să se 
oprească. Să tacă mormânt, cum s-ar zice. 

Televizorul era deschis când intră Allison. Domnul 
Starret şedea în pat cu telecomanda în mână. 


Emisiunea „Today” se sfârşise, iar domnul Starret 
nu se hotărâse încă să întrerupă „My Back Yard”3, 
serialul de desene animate care urmase. Dacă făcea 
asta ar fi însemnat să audă numai sunetul aparatu- 
lui respirator al lui Johnny. 

- Aproape că am renunţat la gândul că veţi mai 
veni, spuse domnul Starret, uitându-se fără mare 
bucurie la tava sa cu micul dejun, pe care se aflau 
un pahar cu suc de portocale, un iaurt simplu şi fulgi 
de grâu. Ce râvnea el cu adevărat erau două ouă 
moi, pline de colesterol şi unt transpirând, alături de 
cinci felii de şuncă nu foarte tare prăjită. Genul de 
tratament care-l adusese, de fapt, aici. Asta, cel 
puţin, potrivit doctorului său - omul cu creier de 
pasăre. 

- E vreme urâtă afară, spuse Allison scurt. 

Deja îi spuseseră şase pacienţi că aproape renun- 
taseră la gândul că va mai veni în dimineaţa aceea 
şi replica începea să prindă mucegai. Allison era o 
fată plăcută, dar, în dimineaţa aceasta, se simţea 
hărţuită. 

- O, scuze, spuse domnul Starret umil. E cam 
alunecos pe şosea, nu-i aşa? 

- Întocmai, spuse Allison, descreţindu-şi uşor 
fruntea. Dacă nu m-ar fi adus soţul cu maşina noas- 
tră cu tracţiune integrală, n-aş fi reuşit să ajung în 
dimineaţa asta. 

Domnul Starret apăsă butonul care ridica patul, 
aşa încât să-şi poată mânca micul dejun stând 
comod. Motorul electric ce acţiona pârghiile era mic, 
dar zgomotos. Şi televizorul avea volumul dat cam 
tare - domnul Starret era puţin cam surd, şi după 


23 Curtea mea din spatele casei -n. tr. 


cum îi spusese şi soţiei sale, tipul din celălalt pat nu 
se plânsese niciodată de prea mult zgomot. Nu 
voise nici să vadă ce era pe celelalte canale. Bănuia 
că o glumă de asemenea natură nu prea avea haz, 
însă, când faci un atac de cord şi te trezeşti la tera- 
pie intensivă în aceeaşi cameră cu o legumă umană, 
ori înveţi puţin umor negru, ori înnebuneşti. 

Allison ridică puţin vocea ca să se facă auzită peste 
zgomotul motorului şi al televizorului, în vreme ce 
aşeză tava în faţa domnului Starret: 

- Am văzut maşini ieşite de pe drum pe ambele 
pante ale dealului State Street. 

În celălalt pat, Johnny Smith spuse slab: 

- Întregul maldăr pe nouăsprezece. Fie ce-o fi. 
Prietena mea se simte rău. 

- Ştii ceva? laurtul ăsta nu-i chiar atât de rău, 
spuse domnul Starret. Ura iaurtul, dar nu voia să 
rămână singur până ce nu era absolut nevoie. Când 
rămânea singur, îşi lua întruna tensiunea. - Are puţin 
gust de hicori sălbatic... 

- Ati auzit ceva? întrebă Allison. 

Se uită în jur nedumerită. 

Domnul Starret dădu drumul butonului de pe 
marginea patului şi murmurul motorului electric 
muri. La televizor, Elmer Fudd trase cu puşca după 
Bugs Bunny şi rată. 

- Nimic altceva decât televizorul, spuse domnul 
Starret. Ce-am ratat? 

- Nimic, cred. Probabil că a fost vântul pe la fe- 
reastră. 

începea să simtă o migrenă din cauza stresului - 
prea multe lucruri de făcut şi prea puţini oameni 
care s-o ajute - şi-şi masă tâmplele, ca pentru a 


alunga durerea înainte ca aceasta să se instaleze pe 
de-a întregul. 

În drum spre ieşire, se opri şi se uită pentru o clipă 
la bărbatul din celălalt pat. Arăta cumva altfel? Ca şi 
când şi-ar fi schimbat poziţia? Cu siguranţă, nu. 

Allison părăsi camera şi merse în josul coridorului, 
împingând înainte troliul cu mâncare. Era o di- 
mineaţă îngrozitoare, aşa cum se temuse ea, totul 
ieşise din normal, şi spre prânz, capul începuse să-i 
bubuie. Era de înţeles, aşadar, că uitase complet 
c-ar fi avut impresia că auzise ceva în dimineaţa 
aceea în camera 619. 

În zilele ce urmară, însă, se surprinse uitându-se 
din ce în ce mai des la Smith şi, până în luna martie, 
Allison era aproape convinsă că acesta se în- 
dreptase puţin - că ieşise puţin din ceea ce doctorii 
numeau poziţia prefetală. Nu cu mult - puţin doar. 
Se gândi să spună cuiva despre asta, dar, în cele din 
urmă, nu spuse nimănui. La urma urmei, ea nu era 
decât o infirmieră, nu foarte diferită de ajutorul de 
bucătar. 

Pur şi simplu, nu era treaba ei. 


2 


Era un vis, bănuia el. 

Se afla într-un loc întunecos, sumbru - un fel de 
coridor. Tavanul era prea înalt să-l poată vedea. 

Era pierdut în umbre. Pereţii erau din oţel negru 
cromat. Se lărgeau pe măsură ce urcau. Era singur, 
însă o voce plutea spre el ca de la mare depărtare. 
O voce cunoscută lui, cuvinte care-i mai fuseseră 
adresate altundeva, altcândva. Vocea îl speria. Era 
mormăită şi pierdută, reverbera întruna între pereţii 
aceia din oţel negru cromat asemenea unei păsări 


prinse în capcană, pe care şi-o amintea din copilărie. 
Pasărea zburase în şopronul pentru unelte al tatălui 
său şi nu mai reuşise să iasă. Intrase în panică şi 
începuse să zboare bezmetic, ciripind disperată, 
lovindu-se de pereţi până ce asta îi adusese 
moartea. Vocea aceasta avea acelaşi timbru pur- 
tând pecetea damnării ca şi ciripitul acelei păsări de 
demult. Niciodată nu va evada din locul acesta. 

- iți faci planuri toată viaţa şi faci tot ce-ţi stă-n 
puteri, mormăia vocea aceasta spectrală. Niciodată 
nu-i doreşti decât ce-i mai bun, iar puştiu' vine 
acasă cu păru' pân' la buci şi-ţi zice că preşedintele 
Statelor Unite-i un porc. Un porc! Căcat, nu şt'u... 

Ai grijă, voia el să spună. Voia să avertizeze vocea, 
dar amuţise. Ai grijă la ce? Nu ştia. Nu ştia sigur nici 
cine era el, deşi bănuia că fusese cândva profesor 
sau predicator?*. 
pierdută, damnată, înecată. /iiifi.... 

Apoi tăcere. Ecouri care mor. După care, în scurtă 
vreme, începea din nou. 

Aşadar, după o vreme - nu ştia cât de mult, timpul 
părea să nu aibă vreo însemnătate sau vreo re- 
levanţă în locul acesta - începu să-şi croiască drum 
în josul coridorului, strigând ca răspuns (sau, poate, 
strigând doar în gând), sperând poate ca el şi cu 
deţinătorul vocii să se regăsească, sperând poate 
numai să ofere puţină consolare şi să primească în 
schimb şi el puţină. 

Vocea însă continua să se tot îndepărteze, din ce în 
ce mai indistinctă şi mai slabă (îndepărtată şi 
minusculă) până ce nu mai rămase decât ecoul unui 


24 Joc de cuvinte: teacher (profesor) şi preacher (predicator) - 
n. tr. 


ecou. După care, dispăru. Acum umbla singur prin 
acest coridor sumbru şi pustiu, dominat de umbre. 
Şi începu să i se pară că nu era o iluzie sau un miraj 
sau un vis - cel puţin, nu dintre cele comune. Era de 
parcă intrase într-un limb, un ciudat stadiu inter- 
mediar dintre lumea celor vii şi lumea celor morii, 
însă către care dintre ele se îndrepta el? 

Amintirile începură să-i revină. Amintiri tulbu- 
rătoare. Semănau cu nişte fantome care-l însoțeau 
în această plimbare, care-i stăteau de-a stânga şi 
de-a dreapta, îi stăteau în faţă, îi stăteau în spate, 
până ce-l înconjurară într-un cerc bizar - de trei ori 
cercu-n jurul lui urzeau şi ochii i-i atingeau c-o 
sfântă spaimă, aşa suna oare descântecul? Aproape 
că le putea vedea. Toate acele voci şoptite din pur- 
gatoriu. In noapte, o Roată se-nvârtea mereu, o 
Roată a Norocului, roşu şi negru, viaţă şi moarte, 
încetinea. Pe ce pariase el? Nu-şi amintea şi ar fi 
trebuit să-şi amintească, fiindcă în joc era chiar 
fiinţa lui. Inăuntru sau afară? Cale de mijloc nu 
exista. Prietena lui se simţea rău. Trebuia s-o ducă 
acasă. 

După o vreme, coridorul începu să pară mai lu- 
minos. La început, crezu că îi juca feste imaginaţia, 
un soi de vis într-un alt vis, dacă aşa ceva era 
posibil, dar, după o perioadă incertă de timp, lumina 
deveni prea puternică să mai fie o iluzie. Intreaga 
poveste cu coridorul părea să devină din ce în ce 
mai ruptă de vis. Pereţii se îndepărtară până ce 
de-abia îi mai putu vedea, iar negrul otova se trans- 
formă într-un cenuşiu trist şi ceţos, culoarea cre- 
pusculului într-o după-amiază caldă şi înnorată de 
martie. Incepu să pară că nici nu se mai afla într-un 
coridor, ci într-o cameră - aproape că se afla într-o 


cameră, îl despărţea de ea o membrană foarte 
subţire, un soi de sac placentar, asemenea unui co- 
pil aşteptând să se nască. Acum auzea şi alte voci, 
nu reverberate, ci seci şi bubuitoare, ca vocile zeilor 
fără nume vorbind în limbi uitate. Puțin câte puţin, 
aceste voci se limpeziră, până ce el aproape că 
reuşi să înţeleagă ce spuneau. 

Incepu să-şi deschidă ochii din când în când (sau 
crezu că şi-i deschise) şi chiar reuşi să-i vadă pe 
deţinătorii acestor voci: siluete luminoase, radiante, 
spectrale, la început fără chip, uneori mişcându-se 
prin cameră, alteori aplecându-se asupra lui. Nu-i 
trecu prin gând să încerce să le vorbească, cel puţin 
nu la început. Se gândi că ceea ce trăia el putea fi 
un soi de viaţă de după moarte şi că aceste siluete 
luminoase erau siluetele îngerilor. 

Chipurile, asemenea vocilor, începură să se lim- 
pezească o dată cu vremea. O văzu o dată pe 
maică-sa intrând în câmpul lui vizual şi strigându-i 
rar în faţă ceva complet lipsit de semnificaţie. Altă 
dată îl văzu pe taică-său. Pe Dave Pelsen de la şcoa- 
lă. O asistentă pe care ajunse s-o cunoască; credea 
că numele ei era Mary sau poate Marie. Chipuri, 
voci, apropiindu-se, închegându-se. 

Se mai insinua ceva în realitatea lui: sentimentul 
că se schimbase. Nu-i plăcea acest sentiment. Nu-i 
oferea încredere. | se părea că, oricare ar fi fost 
schimbarea, nu era ceva în bine. | se părea că 
aceasta însemna durere şi vremuri grele. intrase în 
întuneric ducând totul cu el, iar acum i se părea că 
ieşea fără nimic - cu excepţia unui sentiment secret 
de înstrăinare. 


Visul se sfârşea. Orice ar fi fost, visul se sfârşea. 
Camera era cât se poate de reală acum, cât se 
poate de aproape. Vocile, chipurile... 

Era pe cale să intre în cameră. Şi, dintr-o dată, i se 
păru că nu-şi doreşte decât să se întoarcă şi să o ia 
la fugă - să intre pentru totdeauna înapoi în cori- 
dorul acela întunecat. Coridorul întunecat nu era 
ceva bun, dar era mai bun decât acest nou senti- 
ment de tristeţe şi de pierdere iminentă. 

Se întoarse şi se uită înapoia lui şi da, acolo era, 
locul în care pereţii camerei se preschimbau în crom 
negru, colţul de lângă unul dintre scaune unde, 
lucru neobservat de către oamenii care veneau şi 
plecau, camera devenea un coridor spre ceea ce el 
acum bănuia că e eternitatea. Locul unde plecase 
cealaltă voce, vocea... 

Taximetristul. 

Da. Îşi amintea acum totul. Cursa cu taxiul, şoferul 
care deplângea părul lung al fiului său, care 
deplângea faptul că fiul său credea că Nixon e un 
porc. Apoi, farurile apărând de după creasta dealu- 
lui, câte o pereche de fiecare parte a liniei albe de 
demarcaţie. Accidentul. Lipsa durerii, însă con- 
ştientizarea că se lovise cu pulpa piciorului de 
taxometru, suficient de tare să-l smulgă din cadru. 
Avusese o senzaţie de umiditate rece şi apoi urmase 
coridorul întunecat, iar acum asta. 

Alege, şopti ceva în el. Alege sau vor alege ei 
pentru tine, te vor scoate ei din locul ăsta, orice sau 
oriunde ar fi. el, aşa cum scot doctorii copilul din 
pântecele mamei printr-o operație de cezariană. 

Şi atunci îşi aminti chipul lui Sarah - trebuia să fie 
acolo afară pe undeva, deşi chipul ei nu fusese 
printre chipurile luminoase care se aplecau asupra 


lui. Trebuia ca ea să fie acolo afară, îngrijorată şi 
speriată. Aproape că-i aparţinea acum. Avea de 
gând s-o ceară în căsătorie. 

Sentimentul acela de nelinişte reveni, mai puternic 
ca până atunci, şi de data aceasta se confunda în 
întregime cu Sarah. Insă dorinţa de a o avea era mai 
puternică, iar el luă hotărârea. Işi întoarse spatele 
locului întunecat şi, când se uită mai târziu peste 
umăr, acesta dispăruse; lângă scaun nu mai era 
nimic în afară de peretele alb şi neted al camerei în 
care zăcea el. Nu la mult timp după aceea, începu 
să priceapă unde trebuia că se află încăperea - era o 
cameră de spital, desigur. Coridorul întunecat păli, 
transformat într-o amintire vagă, niciodată complet 
ştearsă. Însă, mai important, mai urgent, era faptul 
că el era John Smith, că avea o prietenă pe nume 
Sarah Bracknell şi că fusese implicat într-un 
îngrozitor accident de maşină. Bănuia că trebuie să 
fi fost foarte norocos că încă mai trăia, şi nu putea 
decât să spere că întregul lui echipament se afla 
încă la loc şi că încă mai funcţiona. Probabil că se 
afla în Spitalul Municipal din Cleaves Mills, însă, 
credea el, mai probabil era că se afla în Centrul 
Medical Eastern Maine. Judecând după cum se 
simţea, bănuia că era acolo de o bună bucată de 
timp - s-ar putea să-şi fi pierdut cunoştinţa pentru 
chiar o săptămână sau zece zile. Sosise vremea să 
se pună iarăşi pe picioare. 

E vremea să mă pun iarăşi pe picioare. Acesta fu 
gândul care-i trecu lui Johnny prin minte când 
lucrurile se închegară în sfârşit complet şi când îşi 
deschise ochii. 

Era 17 mai 1975. Domnul Starret plecase demult 
acasă, cu indicaţii precise de a umbla zilnic trei ki- 


lometri pe jos şi de a renunţa la mâncărurile bogate 
în colesterol. În partea cealaltă a încăperii, se afla 
un bătrân angajat într-o obositoare rundă a cinci- 
sprezecea cu acel campion mondial la categoria 
grea: carcinomul. Dormea somnul morfinei, şi, în 
rest, camera era goală. Era 15:15. Ecranul televizo- 
rului avea o nuanţă verde, opacă. 

- Uite-mă-s, croncăni Johnny Smith spre absolut 
nimeni. 

Îl şoca slăbiciunea propriei sale voci. În cameră nu 
era nici un calendar, aşa încât nu avu de unde şti că 
trăise paralel cu lumea vreme de patru ani şi ju- 
mătate. 


3 


Asistenta intră în cameră cu vreo patruzeci de mi- 
nute mai târziu. Îl verifică pe bătrânul din celălalt 
pat, schimbă punga cu lichid de hrănire 
intravenoasă, intră în baie şi ieşi cu o ulcică albastră 
din plastic. Udă florile bătrânului. Pe măsuţă şi pe 
pervazul ferestrei se vedeau mai mult de şase 
buchete de flori şi câteva bilete de însănătoşire 
grabnică deschise. Johnny o urmări cum duce la 
îndeplinire această îndeletnicire domestică, dar nu 
simţi încă dorinţa de a-şi încerca iarăşi vocea. _ 

Aşeză ulcica jos şi veni lângă patul lui Johnny. Imi 
va întoarce pernele, gândi el. Ochii lor se întâlniră 
pentru scurtă vreme, dar nu se schimbă nimic într-ai 
ei. Nu ştie că m-am trezit. Şi înainte mi-au stat ochii 
deschişi. Asta nu înseamnă nimic pentru ea. 

Asistenta îşi aşeză mâna pe ceafa lui. Era o mână 
rece, care aducea alinare, iar Johnny ştiu că ea avea 
trei copii şi că cel mai mic dintre ei îşi pierduse 
aproape complet vederea la un ochi la ultima săr- 


bătoare de 4 Iulie. Un accident cu o petardă. Pe bă- 
iat îl chema Mark. 

li înălţă capul, întoarse perna pe cealaltă parte şi-l 
aşeză la loc. Dădu să plece, aranjându-şi uniforma 
de nailon pe şolduri, după care se întoarse, 
încurcată. Spunându-şi cu întârziere că văzuse ceva 
nou în ochii lui, poate. Ceva care nu mai fusese 
acolo înainte. 

Se uită prelung şi meditativ la el, dădu iarăşi să 
plece, iar el spuse: 

- Salut, Marie. 

Femeia îngheţă locului, iar el auzi un pocnet sec 
atunci când dinţii ei se loviră brusc şi violent unii de 
alţii. Cu o mână se apăsă pe piept, chiar deasupra 
umflăturilor de la sâni. Acolo atârna un crucifix mic 
din aur. 

- O, Dumnezeule, spuse ea. V-aţi trezit. Mi s-a 
părut că arătaţi altfel. De unde-mi ştiţi numele? 

- Bănuiesc că trebuie să-l fi auzit. 

li era greu să vorbească, îngrozitor de greu. Limba 
îi era un vierme trândav, aparent neînmuiat în 
salivă. 

Ea dădu din cap. 

- Era şi vremea să vă reveniţi. Aş face mai bine să 
merg în camera asistentelor şi să-i trimit un mesaj 
pepager doctorului Brown sau doctorului Weizak. 
Vor vrea să ştie că aţi revenit printre noi. 

Însă mai rămase pentru o clipă, uitându-se la el cu 
o fascinaţie sinceră care pe el îl făcu să se simtă 
stânjenit. 

- Mi-a crescut cumva un al treilea ochi? întrebă el. 
Ea râse zbuciumat. 

- Nu... sigur că nu. Mă scuzaţi. 


Ochii i se plimbară spre propriul său pervaz de la 
fereastră şi spre masa lipită de acesta. Pe pervaz se 
afla o violetă africană ofilită şi o icoană cu lisus 
Christos - genul de icoană pe placul mamei sale, în 
care lisus arăta de parcă se pregătea să arunce o 
minge pentru echipa Yankee din New York sau alt- 
ceva de o natură la fel de perfect atletică. Însă icoa- 
na era... galbenă. Galbenă şi cu colțurile îndoite. O 
teamă subită îl înfăşură asemenea unei pături sufo- 
cante. 

- Soră! strigă el. Soră! 

În cadrul uşii, aceasta se întoarse. 

- Unde sunt mesajele mele de însănătoşire grab- 
nică? - Dintr-o dată, îi era greu să respire. - Tipul 
celălalt are... nu mi-a trimis nimeni vreun mesaj? 

Femeia zâmbi, dar forţat. Era zâmbetul cuiva care 
ascunde ceva. Brusc, Johnny vru ca ea să stea lângă 
patul lui. Ar întinde mâna şi ar atinge-o. Dacă ar 
putea-o atinge, ar şti ce ascunde. 

- O să anunţ doctorul, spuse ea şi plecă înainte ca 
el să mai poată spune ceva. 

Se uită, derutat şi speriat, la violeta africană, la 
icoana cu lisus îmbătrânită. După o scurtă vreme, 
alunecă iarăşi în somn. 


4 


- Era treaz, spuse Marie Michaud. Vorbea cât se 
poate de coerent. 

- Bine, replică doctorul Brown. Nu mă îndoiesc de 
tine. Dacă s-a trezit o dată, se va trezi din nou. 
Probabil. Nu-i decât o chestiune de... 

Johnny gemu. Ochii i se deschiseră. Erau goi, pe 
jumătate daţi pe spate. Apoi i se păru c-o vede pe 
Marie, iar privirea i se focaliză. Zâmbi vag. Faţa încă 


îi era inactivă, ca şi când doar ochii i se treziseră şi 
restul corpului încă dormea. Marie avu brusc 
impresia că nu se uită la ea, ci înea. 

- Cred că va fi bine, spuse Johnny. O dată ce-i vor 
curăța corneea afectată, va vedea cu ochiul ca la 
început. Aşa ar trebui. 

Marie tresări cu un suspin, iar Brown îi aruncă o 
privire. - Ce este? 

- Vorbeşte despre băiatul meu, şopti ea. Despre 
Mark al meu. 

- Nu, spuse Brown. Vorbeşte în somn, asta-i tot. Nu 
face din ţânţar armăsar, soră. 

- Da. Bine. Dar acum nu mai doarme, nu-i aşa? 

- Marie? întrebă Johnny. Făcu un efort să zâm- 
bească. - Am aţipit, nu-i aşa? 

- Da, spuse Brown. Vorbeai în somn. Ai făcut-o pe 
Marie să se sperie. Visai? 

- Nu-uu... din câte-mi amintesc. Ce-am spus? Şi 
cine sunteţi dumneavoastră? 

- Eu sunt doctorul James Brown. Ca şi cântăreţul de 
muzică soul. Doar că eu sunt neurolog. Aţi spus: 
„Cred că va fi bine o dată ce-i vor curăța corneea 
afectată.” Cred că asta a fost tot, nu-i aşa, soră? 

- Fiul meu va fi operat pentru aşa ceva, spuse 
Marie. Fiul meu Mark. 

- Nu-mi amintesc nimic, spuse Johnny. Cred că 
dormeam. - Se uită la Brown. Privirea lui era lim- 
pede acum şi speriată. - Nu-mi pot ridica braţele. 
Sunt paralizat? 

- Mnu. Încercaţi să vă mişcaţi degetele. 

Johnny încercă. Se mişcară toate. Zâmbi. 

- Super, spuse Brown. Spuneţi-mi cum vă cheamă. 

- John Smith. 

- Bun, şi numele mijlociu? 


- N-am nume mijlociu. 

- Nici o problemă, cine are nevoie de el? Soră, 
du-te la camera de gardă şi vezi cine e mâine la 
neurologie. Aş vrea să pornesc o serie întreagă de 
teste cu domnul Smith. 

- Da, domnule doctor. 

- Sună-l şi pe Sam Weizak. Il găseşti acasă sau la 
terenul de golf. 

- Da, domnule doctor. 

- Şi fără reporteri, te rog... pentru nimic în lume! 

Brown zâmbea, dar era serios. 

- Nu, desigur că nu. 

Plecă în scârţâitul slab al pantofilor albi. Fiul ei cel 
mic va fi bine, gândi Johnny. O să-i spun lucrul ăsta. 

- Doctore Brown, spuse el, unde-mi sunt mesajele 
de însănătoşire grabnică? Nu mi-a trimis nimeni 
vreun mesaj? 

- Mai am numai câteva întrebări, spuse doctorul 
Brown  înţelegător. Vă amintiţi numele mamei 
dumneavoastră? 

- Sigur că da. Vera. 

- Numele ei de fată? 

- Nason. 

- Numele tatălui dumneavoastră? 

- Herbert. Herb. De ce i-aţi spus fără reporteri? 

- Adresa de acasă? 

- RFD 41, Pownal, spuse Johnny prompt, după care 
se opri. Un val neaşteptat de bună-dispoziţie îi 
străbătu chipul. - Vreau să spun... păi, acum locu- 
iesc în Cleaves Mills, pe strada North Maine, nu- 
mărul 110. De ce dracu' v-am dat adresa părinţilor? 
Nu mai locuiesc cu ei de la vârsta de optsprezece 
ani. 

- Şi câţi ani aveţi acum? 


- Uitaţi-vă în permisul de conducere, spuse Johnny. 
Vreau să ştiu de ce nu am mesaje de însănătoşire 
grabnică. Şi, totuşi, de câtă vreme mă aflu în spitalul 
ăsta? Şi care spital e ăsta? 

- E Centrul Medical Eastern Maine. Şi vom ajunge şi 
la celelalte nelămuriri dacă-mi veţi permite doar 
să... 

Brown şedea lângă pat pe un scaun pe care şi-l 
adusese din colţul camerei - acelaşi colţ unde 
Johnny văzuse cândva pasajul spre cealaltă lume. Îşi 
lua notite pe o mapă, cu un model de pix pe care 
Johnny nu-şi amintea să-l mai fi văzut vreodată. 
Avea un rezervor gros din plastic albastru şi un vârf 
fibros. Semăna cu un ciudat hibrid născut din 
îmbinarea unui stilou cu un pix. 

Doar uitându-se la el, făcea ca spaima aceea in- 
formă să-i revină, şi, fără să se gândească la ce fa- 
ce, Johnny îl prinse brusc pe doctorul Brown de 
mâna stângă. Braţul lui se mişcă greoi, ca şi când ar 
fi avut legate de el greutăţi de treizeci de kilograme: 
jumătate deasupra şi jumătate dedesubtul cotului. 
Prinse mâna doctorului într-o strânsoare slabă şi-l 
trase. Ciudatul pix trasă o linie albastră groasă de-a 
curmezişul hârtiei. 

Brown se uită la el, la început doar curios. Apoi, 
faţa i se goli de culoare. Expresia acută de interes îi 
pieri din ochi şi fu înlocuită cu o privire confuză, de 
teamă. Îşi eliberă cu o smucitură braţul - Johnny nu 
avea puterea să i se opună - şi, preţ de o clipă, o 
mină de repulsie se imprimă pe faţa doctorului, ca şi 
când fusese atins de-un lepros. 

Apoi, dispăru, şi nu păru decât surprins şi decon- 
certat. 

- De ce-aţi făcut asta? Domnule Smith... 


Îi tremura vocea. Chipul lui Johnny îngheţase într-o 
expresie a înţelegerii progresive. Ochii lui erau ochii 
unuia care a văzut ceva îngrozitor mişcându-se şi 
zvârcolindu-se printre umbre, ceva prea îngrozitor 
pentru a fi descris în cuvinte sau chiar numit. 

Însă era un fapt sigur. Trebuia spus pe nume. 

- Cincizeci şi cinci de /uni? întrebă Johnny răguşit. 
Mergând pe al cincilea an? Nu. O, Dumnezeule, nu. 

- Domnule Smith, spuse Brown, acum tulburat de-a 
binelea. Vă rog, nu vă face bine să vă emoţionaţi... 

Johnny îşi ridică partea de sus a corpului poate cu 
vreo cinci centimetri de pat, după care căzu la loc, 
faţa strălucindu-i de transpiraţie. Ochii i se mişcau 
neputincioşi în orbite. 

- Am douăzeci şi șapte de ani? îngăimă el. 

Douăzeci şi șapte? O, Iisuse. 

Brown înghiţi şi auzi un clic puternic. Când îl 
prinsese Smith de mână, simţise năpădindu-l un val 
brusc de sentimente, de o intensitate copilărească; 
îl asaltaseră imagini crude, repugnante. Se surprinse 
amintindu-şi un picnic la ţară de când avusese şapte 
sau opt ani: şedea pe pământ şi-şi vâra mâna în 
ceva cald şi alunecos. Se uitase în jur şi nu 
observase că-şi vârâse mâna în rămăşiţele pline de 
viermi ale unei marmote care zăcuse sub o tufă de 
dafin toată acea călduroasă lună august. Strigase 
atunci şi îi veni să strige şi acum - doar că sen- 
timentul se disipa, se diminua, fiind înlocuit de o 
întrebare: De unde a ştiut? M-a atins şi a ştiut. 

Atunci, cei douăzeci de ani de studiu se treziră la 
viaţă în el, şi alungă complet gândul acesta. Exis- 
taseră cazuri nenumărate de pacienţi comatoşi care 
se treziseră posedând o cunoaştere vagă a multor 
lucruri care se petrecuseră în jurul lor în vreme ce ei 


erau în comă. Asemenea oricărui alt lucru, coma se 
supunea legii gradualităţii. Johnny Smith nu fusese 
niciodată o legumă: electroencefalograma lui nu 
arătase niciodată zero, fiindcă, dacă ar fi fost aşa, 
Brown n-ar mai avea cum vorbi acum cu el. Uneori, 
a fi în comă semăna cu a sta în spatele unui geam 
transparent doar pe o faţă. Pentru ochiul care putea 
vedea, pacientul părea complet inconştient; era 
posibil însă ca simţurile pacientului să funcţioneze 
într-un fel redus, la joasă tensiune. Acesta era şi 
cazul de faţă, desigur. Marie Michaud reintră în 
cameră. 

- l-am anunţat pe cei de la neurologie, iar doctorul 
Weizak se află pe drum. 

- Cred că Sam va trebui să aştepte până mâine să-l 
întâlnească pe domnul Smith, spuse Brown. Vreau 
să-i fie administrate cinci miligrame de Valium. 

- Nu vreau sedativ, spuse Johnny. Vreau să plec de 
aici. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat! 

- Veţi şti totul la timpul potrivit, spuse Brown. 
Acum e important să vă odihniţi. 

- Mă odihnesc de patru ani şi jumătate! 

- Înseamnă că alte douăsprezece ore nu vor face o 
diferenţă prea mare, spuse Brown neînduplecat. 

Câteva clipe mai târziu, asistenta îi şterse braţul cu 
spirt şi simţi înţepătura unui ac. Johnny începu să se 
simtă somnoros aproape imediat. Brown şi asistenta 
începură să-i pară că sunt înalţi de trei metri. 

- Spuneţi-mi măcar un singur lucru, spuse el. 

| se părea că vocea lui răsună de foarte, foarte 
departe. Dintr-o dată, întrebarea i se păru extrem 
de importantă. 

- Pixul. Cum i se spune pixului acela? 

- Ăsta? - Brown îl ridică la înălţimea sa uluitoare. 


Corpul pixului era din plastic albastru, vârful era 
fibros. - | se spune Flair. Dormiţi acum, domnule 
Smith. 

Şi Johnny adormi, însă cuvântul acela îl urmă în vis, 
asemenea unei incantaţii mistice, încărcat de-un 
sens ştirb: Flair... Flair... Flair... 


5 


Herb aşeză jos receptorul şi se uită la el. Se uită la 
el pentru multă vreme. Din cealaltă cameră se au- 
zea televizorul dat aproape la maximum. Oral 
Roberts vorbea despre fotbal şi despre dragostea tă- 
măduitoare a lui lisus - găsise cumva o legătură în- 
tre acestea, însă Herb ratase a o înţelege. Din cauza 
apelului telefonic. Vocea lui Oral bubuia şi răgea. 
Curând, emisiunea se va sfârşi şi Oral o va încheia 
spunându-le pe un ton confidenţial telespectatorilor 
lui că urma să // se întâmple ceva bun. Aparent, Oral 
avea dreptate. 

Fiul meu, gândi Herb. În vreme ce Vera se rugase 
pentru un miracol, Herb se rugase ca fiul lui să 
moară. Rugăciunile Verei fuseseră cele care primi- 
seră un răspuns. Ce să însemne asta oare? Şi de- 
spre el ce să creadă? Şi cum avea s-o afecteze pe 
Vera? 

Intră în sufragerie. Vera şedea pe canapea. Îşi ti- 
nea picioarele încălţate în saboţi din polistiren roz, 
ridicate pe o rogojină de închinăciune. Era îmbră- 
cată în vechiul ei capot gri. Mânca popcorn direct 
din cratiţă. De la accidentul lui Johnny pusese pe ea 
aproape douăzeci de kilograme şi îi crescuse enorm 
tensiunea. Doctorul voise s-o treacă pe tratament, 
dar Vera nu acceptase - dacă era voia Domnului să 
aibă tensiune mare, spunea ea, atunci aşa să fie. 


Herb îi spusese odată că voia Domnului n-o oprise 
să ia analgezic Bufferin atunci când o durea capul. 

li răspunsese cu zâmbetul ei cel mai dulce, plin 
de-o suferinţă îndelungată, şi cu arma ei cea mai 
redutabilă: tăcerea. 

- Cine era la telefon? îl întrebă ea, neluându-şi 
ochii de la televizor. 

Oral îşi petrecuse braţul pe după umerii unui 
fundaş celebru dintr-o echipă membră a NFC?. Se 
adresa unei mulţimi tăcute. Fundaşul zâmbea cu 
modestie. 

- ... ŞI l-aţi auzit cu toţii astă-seară pe acest atlet 
minunat spunându-vă cum şi-a abuzat corpul, 
Templul lui Dumnezeu. Şi aţi auzit... 

Herb îl reduse la tăcere. 

- Herbert Smithl - Aproape că-şi vărsă popcorn-ul 
când se ridică în picioare. - Mă uitam! Acela era... 

- S-a trezit Johnny. 

- ... Oral Roberts şi... 

Cuvintele îi muriră pe limbă. Păru că se ghemu- 
ieşte înapoi în scaun, ca şi când ar fi lovit-o Herb. El 
o fixă cu privirea, incapabil să mai spună ceva, 
dorind să se simtă fericit, dar temător s-o facă. Atât 
de temător. 

- Johnny s-a... - Se opri, înghiţi, apoi încercă din 
nou. - Johnny... Johnny al nostru! 

- Da. A vorbit cu doctorul Brown timp de aproape 
cincisprezece minute. Se pare că n-a fost vorba 
despre ce credeau ei... O falsă revenire... la urma 
urmei. Vorbeşte coerent. Se poate mişca. 

- S-a trezit Johnny? 


25 Acronim pentru National Football Conference (Federaţia 
Naţională de Fotbal) - n. tr. 


Mâinile i se ridicară la gură. Cratiţa pe jumătate 
plină cu popcorn i se legănă uşor în poală şi se răs- 
turnă pe covor, împrăştiind floricele peste tot. Mâi- 
nile îi acopereau partea de jos a feţei. Deasupra lor, 
ochii i se tot lărgeau, până ce, preţ de o clipă îngro- 
zitoare, Herb se temu că-i vor cădea din orbite, ră- 
mânând atârnaţi doar în ligamente. Apoi se închi- 
seră. Un mieunat slab se auzi din spatele mâinilor. 

- Vera? Te simţi bine? 

* 

- O Doamne îţi mulţumesc pentru facă-se voia Ta 
Johnny al meu mi L-ai adus pe am ştiut c-o Vei face, 
Johnny al meu, o Doamne Dumnezeule îţi voi 
mulţumi în fiecare zi a vieţii mele pentru Johnny al 
meu Johnny JOHNNY... 

Vocea i se ridica într-un țipăt isteric, triumfal. Herb 
făcu un pas înainte, prinse de gulerul capotului ei 
şi-o scutură. Brusc, timpul păru că se-ntorse-se pe 
dos, că se pliase asemenea unui postav ciudat - la 
fel de bine puteau trăi acum seara în care aflaseră 
de accident, veste venită prin acelaşi telefon de 
acum, aflat în acelaşi ungher pentru telefon ca şi 
acum. 

Prin ungher sau prin bancher, gândi nebuneşte 
Herb Smith. 

- O Dumnezeule bun lisuse oh Johnny al meu 
miracolul aşa cum am spus miracolul... 

- Opreşte-te, Vera! 

Ochii ei erau întunecaţi şi ceţoşi şi isterici. 

- iți pare rău că e treaz din nou? După atâţia ani în 
care ţi-ai râs de mine? în care ai spus oamenilor că-s 
nebună? 

- Vera, n-am spus niciodată nimănui că eşti ne- 
bună. 


- Le-ai spus-o din priviri! strigă ea la el. Dar 
Dumnezeul meu n-a fost luat în batjocură. Nu-i aşa, 
Herbert? Nu-i aşa? 

- Nu, spuse el. Bănuiesc că nu. 

- Ţi-am spus. Ţi-am spus că Domnul are un plan cu 
Johnny. Acum vezi cum mâna lui începe să lucreze. - 
Se ridică în picioare. - Trebuie să merg la el. Trebuie 
să-i spun. 

Se îndreptă spre dulapul în care-i era atârnată 
haina, părând că nu e conştientă că era îmbrăcată 
în capot şi cămaşă de noapte. Chipul ei era uluit, 
extatic. Intr-un fel bizar şi aproape blasfemitor lui îi 
amintea de felul în care arătase în ziua în care se 
căsătoriseră. Saboţii ei roz călcau popcorn-ul de pe 
Covor. 

- Vera. 

- Trebuie să-i spun că planul lui Dumnezeu... 

- Vera. 

Se întoarse către el, însă privirea-i era îndepărtată, 
era alături de Johnny. 

Herb se duse spre ea şi-şi aşeză mâinile pe umerii 
ei. 

- Spune-i că-l iubeşti... că te-ai rugat... că ai aş- 
teptat... că ai vegheat. Cine este oare mai îndreptă- 
tit ca tine să facă asta? Eşti mama lui. Ai suferit 
pentru el. Nu te-am văzut eu oare suferind pentru el 
de-a lungul ultimilor cinci ani? Nu-mi pare rău că e 
iarăşi printre noi, greşeşti când spui altfel. Nu cred 
că pot face ce faci tu, dar nu-mi pare rău. Şi eu am 
suferit pentru el. 

- Chiar aşa? 

Ochii îi erau impenetrabili, mândri şi neîncrezători. 

- Da. Şi-ţi voi mai spune ceva, Vera. O să-ţi ţii 
clampa închisă despre Dumnezeu şi despre miracole 


şi despre Planuri Măreţe până ce Johnny se va fi pus 
pe picioare şi va putea... 

- O să spun ce-am de spus! 

- ... va putea gândi singur ce vrea să facă. Ce-ţi 
spun e că îi vei da şansa să judece singur situaţia 
înainte să începi tu cu interpretările. 

- N-ai nici un drept să-mi vorbeşti astfel! Chiar nici 
un drept! 

- Îmi exercit dreptul de tată, spuse el necruţător. 
Poate pentru ultima dată în viaţă. Şi-ai face bine să 
nu-mi stai în cale, Vera. Mă înţelegi? Nici tu, nici 
Dumnezeu, nici lisus, martirul cel sfânt. Mă urmă- 
reşti? 

Vera se uită la el întristată şi nu spuse nimic. 

- Va avea şi aşa destul de furcă încercând să se 
împace cu gândul că s-a stins ca o lumânare pentru 
patru ani jumate. Încă nu ştim dacă va mai putea 
umbla vreodată, în pofida medicului terapeut care-l 
va ajuta. Ştim că va fi nevoie de o operaţie la 
ligamente, dacă vrea măcar să încerce să umble; 
Weizak ne-a spus asta. Va fi nevoie probabil de mai 
mult de o singură operaţie. Şi de o terapie mai 
îndelungată, şi asta-l va face să treacă printr-o su- 
ferinţă cruntă. Aşa că mâine nu-i vei fi decât mamă! 

- Să nu-ndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa! Să nu 
îndrăzneşti! 

- Dacă începi cu predicile, Vera, o să te târăsc 
afară din cameră de părul din cap. 

Ea se uită fix la el, cu chipul livid şi tremurând. 
Bucuria şi furia dădeau o luptă în ochii ei. 

- Ai face mai bine să te îmbraci, spuse Herb. 

Trebuie să pornim la drum. 

Fu un drum lung şi tăcut spre Bangor. Fericirea pe 
care ar fi trebuit s-o încerce nu era de găsit; doar 


bucuria încinsă şi habotnică a Verei. Şedea ţeapănă 
în scaunul din dreapta şoferului cu Biblia în poală, 
deschisă la Psalmul al douăzeci şi treilea. 


6 


La nouă fără un sfert în dimineaţa următoare, 
Marie intră în camera lui Johnny şi spuse: 

- Mama şi tatăl dumneavoastră sunt aici, dacă vă 
simţiţi în stare să-i vedeţi. 

- Da, mi-ar plăcea asta. 

Se simţea mult mai bine în dimineaţa aceasta, mai 
în puteri şi mai puţin dezorientat. Dar gândul de a-i 
vedea îl speria puţin. Potrivit amintirilor sale, ultima 
dată îi văzuse în urmă cu cinci luni. Tatăl lui lucra la 
fundaţia unei case care acum probabil că stătea în 
picioare de trei sau mai mulţi ani. Mama sa îi făcuse 
iahnie de fasole şi plăcintă cu măr ca desert şi se 
legase de cât de mult slăbise. 

O prinse uşor pe Marie de mână când aceasta dădu 
să plece. 

- Arată bine? Vreau să spun... 

- Arată normal. 

- Oh. Bine. 

- Aveţi voie să-i vedeţi doar o jumătate de oră 
pentru acum. Deseară, poate încă puţin, dacă n-o să 
vă obosească prea mult examinarea neurologică. 

- Din ordinele doctorului Brown? 

- Şi ale doctorul Weizak. 

- Bine. Pentru o vreme. Nu sunt sigur cât de mult 
timp vreau să fiu înţepat şi palpat. 

Marie ezită. 

- E ceva? întrebă Johnny. 

- Nu... nu acum. Trebuie să fiţi nerăbdător să vă 
vedeţi părinţii. Îi trimit înăuntru. 


El aşteptă, înfrigurat. Celălalt pat era gol; pacientul 
suferind de cancer fusese mutat cât timp dormise 
Johnny sub influenţa Valium-ului. 

Uşa se deschise. Intrară mama şi tatăl lui. Johnny 
se simţi în acelaşi timp şocat şi uşurat: şocat pentru 
că ei chiar îmbătrâniseră, acesta era adevărul; 
uşurat pentru că ceea ce se schimbase la ei nu 
aducea încă aminte de moarte. Şi dacă se putea 
spune asta despre ei, poate că se putea spune şi de- 
spre el acelaşi lucru. 

Însă se schimbase ceva în el, se schimbase drastic 
- Şi putea fi o schimbare fatală. 

Acestea fură singurele gânduri pe care reuşi să le 
mai aibă înainte ca braţele mamei sale să-l cu- 
prindă, înainte să simtă în nări mirosul puternic de 
odorizant pentru dulap cu iz de violete şi înainte ca 
ea să-i şoptească: 

- Slavă Domnului, Johnny, slavă Domnului, că te-ai 
trezit. El îi răspunse la îmbrăţişare cât de bine putu - 
încă nu avea suficientă forţă în braţe şi acestea 
căzură imediat - şi, dintr-o dată, în şase secunde, 
ştiu prin ce trecea, ce gândea şi ce avea să i se 
întâmple ei. După care, sentimentul dispăru, 
disipându-se asemenea visului acela cu coridorul 
întunecat. Însă, când ea se desprinse din 
îmbrăţişare ca să se uite la el, sclipirea de bucurie 
extatică din ochii ei fu înlocuită cu o privire de 
analiză temeinică. 

Cuvintele părură să-i iasă de pe buze din proprie 
iniţiativă: 

- Dă-le voie să te treacă pe tratament, mamă. 

Aşa e cel mai bine. 

Ochii ei se căscară, îşi umezi buzele - şi-atunci i se 
alătură Herb cu ochii plini de lacrimi. Pierduse în 


greutate - nu atât de mult cât pusese Vera pe ea, 
dar faptul că slăbise se vedea cu ochiul liber. Pier- 
duse mult păr, însă chipul lui era neschimbat: co- 
mun şi luminos şi mult-iubit. Scoase o basma mare 
din buzunarul de la spate şi se şterse la ochi cu ea. 

După aceea întinse mâna pentru salut. 

- Bună, fiule, spuse el. Ne bucurăm să te avem din 
nou printre noi. 

Johnny scutură mâna tatălui său atât de bine cât 
putu; în mâna roşie a tatălui său, degetele lui erau 
palide şi amorţite. Johnny se uită de la unul la ce- 
lălalt - mama era îmbrăcată într-un taior voluminos 
de-un albastru prăfos, tatăl într-o jachetă cadrilată 
cu adevărat hidoasă, care arăta de parcă aparținuse 
unui vânzător ambulant de aspiratoare din Kansas - 
şi izbucni în lacrimi. 

- Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău, de vină e... 

- Dă-i drumul, spuse Vera, care şedea lângă el pe 
pat. Chipul ei era calm şi luminos acum. Se citeau 
pe el mai mult sentimentele materne decât cele 
legate de nebunie. - Dă-i drumul şi plângi, uneori 
ăsta e cel mai bun lucru. lar Johnny plânse. 


7 


Herb îi spuse că mătuşa Germaine murise. Vera îi 
spuse că fondurile necesare construirii Casei de 
Cultură fuseseră adunate şi că începuseră construc- 
tiile în urmă cu o lună, de-ndată ce se dezgheţase 
pământul. Herb adăugă că se oferise el să facă lu- 
crarea, dar bănuia că munca cinstită e prea scumpă 
pentru ca ei să vrea să plătească. 

- Oh, taci, perdant plângăcios ce eşti, spuse Vera. 

Urmă un scurt moment de tăcere, după care vorbi 
Vera din nou: 


- Sper că-ţi dai seama că revenirea ta e un miracol 
dumnezeiesc, Johnny. Doctorii îşi pierduseră 
speranțele. In Matei, capitolul nouă, citim... 

- Vera, spuse Herb pe un ton de avertizare. 

- Sigur c-a fost un miracol, mamă. Ştiu asta. 

- Chiar... chiar aşa? 

- Da. Şi vreau să discutăm împreună despre asta... 
să ascult ce crezi tu că înseamnă... de-ndată ce mă 
pun la loc pe picioare. 

Vera se uită la el fix, cu gura căscată. Johnny 
aruncă o ocheadă pe lângă ea spre tatăl său şi ochii 
li se întâlniră pentru un moment. Johnny citi o uşu- 
rare enormă în privirea tatălui. Herb aprobă imper- 
ceptibil din cap. 

- O Convertire! exclamă Vera cu voce tare. 

Băiatul meu s-a convertit! O, lăudat fie Domnul! 

- Vera, linişte, spuse Herb. E bine să-l lauzi pe 
Domnul cu vocea joasă când eşti într-un spital. 

- Nu văd cum n-ar putea unii să-i spună miracol, 
mamă. Şi-o să discutăm despre el multă vreme. 
Imediat ce-o să ies de aici. 

- O să vii acasă, spuse ea. In casa în care ai cres- 
cut. O să te îngrijesc până te însănătoşeşti şi o să ne 
rugăm pentru a fi luminaţi. 

Johnny îi zâmbea, dar îi venea greu s-o facă. 

- Cu siguranţă. Mamă, vrei să mergi în camera 
asistentelor şi s-o întrebi pe Marie dacă pot primi un 
pahar cu suc? Sau poate nişte limonada? Nu prea-s 
obişnuit să vorbesc şi gâtul mi-e... 

- Sigur că vreau. - îl sărută pe obraz şi se ridică. - 
Oh, eşti atât de slab. Dar o să mă ocup de asta când 
o să te am acasă. 


Părăsi încăperea, pe drum aruncând o singură 
privire victorioasă spre Herb. Auziră amândoi poc- 
netul papucilor îndepărtându-se pe coridor. 

- De câtă vreme e în starea asta? întrebă Johnny cu 
jumătate de glas. 

Herb scutură din cap. 

- S-a agravat câte puţin, câte puţin, după acci- 
dentul tău. Dar primele semne au apărut cu mult 
înainte de asta. Ştii tu. Ţi-aminteşti. 

E 

- Nu ştiu. În sud sunt unii care cresc şerpi. Aş 
spune că ăia-s nebuni. Ea nu face lucrul ăsta. Cum 
te simţi, Johnny? Sincer. 

- Nu ştiu, spuse Johnny. Taţi, unde-i Sarah? 

Herb se aplecă înainte şi-şi împreună palmele între 
genunchi. 

- Nu-mi face plăcere să-ţi spun asta, John, dar... 

- E căsătorită? S-a căsătorit! 

Herb nu răspunse. Fără să se uite direct la Johnny, 
aprobă din cap. 

- O, Dumnezeule, spuse Johnny descumpănit. De 
asta mă temeam. 

- E doamna Walter Hazlett de trei ani. El e avocat. 
Au un băieţel. John... nimeni n-a crezut că te vei mai 
trezi. Cu excepţia mamei tale, desigur. Nici unul 
n-am avut vreun motiv să credem că te vei trezi. - li 
tremura acum vocea, îi era sugrumată de 
sentimentul de vinovăţie. - Doctorii au spus... ah, nu 
contează ce-au spus ei. Până şi eu am renunţat la 
tine. Urăsc să recunosc asta, dar e adevărat. Tot 
ce-ţi pot cere e să încerci să mă înţelegi... şi s-o în- 
ţelegi şi pe Sarah. 

Johnny încercă să spună că nu înţelegea, însă tot 
ce-i ieşi printre buze fu un fel de croncănit distor- 


sionat, îşi simţea corpul bolnav şi îmbătrânit, şi, 
dintr-o dată, fu năpădit de sentimentul pierderii. 
Timpul pe care-l pierduse îl apăsa dintr-o dată ase- 
menea unui morman de cărămizi - era ceva palpabil, 
nu doar un concept vag. 

- Johnny, nu pune la suflet. Mai sunt şi alte lucruri 
pe lume. Lucruri bune. 

- Îmi va... Îmi va lua o vreme să mă obişnuiesc, 
reuşi el să spună. 

- Mda, ştiu. 

- Te-ai întâlnit cu ea de-atunci? 

- Schimbăm scrisori din când în când. Ne-am 
cunoscut după accidentul tău. E o fată drăguță, 
foarte drăguță. Încă mai predă la Cleaves, dar am 
înţeles că renunţă din iunie. E fericită, John. 

- Bun, spuse el răguşit. Mă bucur că e cineva 
fericit. 

- Fiule... 

- Sper că nu vă spuneţi secrete, zise Vera Smith 
voioasă, intrând înapoi în cameră. 

Într-o mână ţinea o carafă plină cu gheaţă. 

- Mi-au spus că nu eşti încă pregătit pentru suc de 
fructe, Johnny, aşa că ţi-am adus limonada. 

- E bine, mamă. 

Femeia se uită de la Herb la Johnny şi înapoi la 
Herb. 

- Vă spuneaţi secrete? Ce-i cu feţele astea lungi? 

- Tocmai îi spuneam lui Johnny că va trebui să 
muncească din greu dacă vrea să iasă de aici, zise 
Herb. Multe ore de terapie. 

- Măi să fie, de ce să discutaţi despre aşa ceva 
tocmai acum? - Turnă limonada în paharul lui 
Johnny. - Totul va fi bine de-acum înainte. O să vezi. 

Introduse un pai flexibil în pahar şi i-l dădu lui. 


- Bea totul, spuse ea zâmbind. Îţi face bine. 
Johnny bău tot paharul. Avea gust amar. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


1 


- Închide ochii, spuse doctorul Weizak. 

Doctorul era un bărbat scund, bondoc, cu o in- 
credibilă claie de păr în vârful capului şi cu tâmplele 
rase. Johnny nu-şi putea dezlipi ochii de la atâta păr. 
Un bărbat cu o asemenea tunsură, în anul 1970 ar fi 
trebui să-şi croiască drum cu pumnii afară din orice 
bar din Maine, iar un bărbat de vârsta lui Weizak ar 
fi fost considerat numai bun de băgat la zdup. 

Atâta păr. Măi, să fie. 

Inchise ochii. Intregul cap îi era acoperit cu buline 
de contact electrice. De la buline porneau mai multe 
fire care intrau în consola cât peretele a 
encefalografului. Doctorul Brown şi cu o asistentă 
stăteau lângă consola din care ieşea fără grabă o 
bucată de hârtie de şapirograf. Johnny îşi dorea ca 
asistenta să fi fost Marie Michaud. Îi era puţin tea- 
mă. 

Doctorul Weizak îi atinse pleoapele şi Johnny 
tresări. 

- Nah... stai nemişcat, Johnny. Astea-s ultimele 
două. Doar... puţin. 

- Gata, doctore, spuse asistenta. 

Un murmur slab. 

- Gata, Johnny. Eşti comod? 


- Parcă aş avea două monede pe ochi?$. 

- Da? O să te obişnuieşti cât ai clipi. Dă-mi voie 
acum să-ţi explic paşii pe care-i vom urma. O să-ţi 
cer să vizualizezi câteva lucruri. Pentru fiecare, vei 
avea la dispoziţie în jur de zece secunde şi în total 
sunt douăzeci de astfel de lucruri. Înţelegi? 

- Da. 

- Perfect. Începem. Domnule Brown? 

- Totul e pregătit. 

- Excelent. Johnny, îţi cer să vezi o masă. Pe 
această masă se află o portocală. 

Johnny se gândi la aceste lucruri. Văzu o masă 
scundă cu picioare pliante din oţel. Pe ea, puţin mai 
spre o margine, se odihnea o portocală pe a cărei 
coajă poroasă era lipit un abţibild care spunea 
SUNKIST. 

- Bun, spuse Weizak. 

- Poate maşinăria aia să-mi vadă portocala? 

- Nah... ei bine, da; poate într-un fel simbolic. 
Maşinăria îţi captează undele cerebrale. Noi căutăm 
blocajele, Johnny. Porţiunile deteriorate. Semne 
posibile ale presiunii intercraniene. Trebuie să-ţi cer 
acum să nu mai pui întrebări. 

- Bine. 

- Îţi cer acum să vezi un televizor. E deschis, dar 
nu prinde nici un post. 

Johnny văzu televizorul din apartamentul lui - care 
fusese în apartamentul lui. Ecranul era plin de-o 
ninsoare  gri-strălucitoare. Vârfurile antenei de 


26 E o cutumă a americanilor să pună pe pleoapele mortului 
monede de zece cenți, fie pentru a preveni ca ochii să se 
deschidă, fie, mai simbolic, pentru ca mortul să aibă cu ce-şi 
plăti vama la trecerea în lumea cealaltă - n. tr. 


cameră erau înfăşurate în staniol pentru o recepţie 
mai bună. 

- Bun. 

Seria de cereri continuă. Când ajunse la al un- 
sprezecelea lucru, Weizak spuse: 

- iți cer acum să vezi o masă de picnic pe partea 
stângă a unei peluze înverzite. 

Johnny se gândi la asta şi, în mintea sa, văzu un 
şezlong pentru peluză. Se încruntă. 

- Vreo problemă? întrebă Weizak. 

- Nu, chiar deloc, spuse Johnny. 

Se concentra mai tare. Picnicuri. Crenvurşti, un 
grătar cu cărbuni... asociază, la naiba, asociază. Cât 
poate fi de greu să vizualizezi o masă de picnic, n-ai 
văzut decât o mie de astfel de lucruri în viaţă; 
croieşte-ţi drum spre ea prin asociere. Linguri şi 
furculiţe din plastic, farfurii de hârtie, tatăl lui 
purtând bonetă de bucătar, ţinând într-o mână o 
furculiţă lungă, îmbrăcat într-un şorţ pe care, de-a 
latul, e imprimat cu litere tremurate un moto: BU- 
CATARUL VREA O DUŞCA. Tatăl lui prăjind 
hamburgeri, după care toţi se vor duce să se aşeze 
la... 

Ah, uite-o că vine! 

Johnny zâmbi, însă apoi zâmbetul se stinse. De 
data aceasta, imaginea din mintea lui reprezenta un 
hamac. 

- Rahat! 

- Nu vezi masa pentru picnic? 

- E cât se poate de ciudat. Se pare că nu prea 
pot... să mă gândesc la ea. Adică, ştiu ce este, dar 
n-o pot vizualiza mental. E ciudat sau e ciudat? 

- Nu contează. Incearcă asta: un glob pământesc 
aşezat pe capota unei camionete. 


Asta era uşor. 

La al nouăsprezecelea obiect, o barcă zăcând la 
baza unui semn rutier (cine născoceşte lucrurile as- 
tea? se întrebă Johnny), se întâmplă din nou. Deve- 
nea frustrant. Văzu o minge de plajă zăcând lângă o 
lespede funerară. Se concentra mai tare şi văzu o 
pancartă de intrare pe autostradă. Weizak îl linişti şi, 
câteva clipe mai târziu, firele îi fură dezlipite de pe 
cap şi de pe pleoape. 

- De ce n-am putut vizualiza lucrurile alea? întrebă 
el, mutându-şi ochii de la Weizak la Brown. Care e 
problema? 

- E greu de spus cât de cât sigur, vorbi Brown. Se 
poate să fie o amnezie locală. Sau poate că din 
cauza accidentului a fost distrusă o porţiune mică 
din creier - şi mă refer de fapt la un fragment mi- 
croscopic. Nu ştim cu adevărat care e problema, dar 
e destul de limpede că ai pierdut o serie de amintiri 
punctuale. S-a întâmplat să dăm peste două. Tu vei 
da probabil peste altele. 

Weizak spuse brusc: 

- Ai suferit o leziune craniană când erai copil, da? 

Johnny se uită la el cu îndoială. 

- Am găsit o cicatrice veche, spuse Weizak. Există 
o teorie, Johnny, întărită de o mulţime de cercetări 
statistice... 

- Cercetări care nu s-au încheiat nici pe departe, 
spuse Brown, aproape oficial. 

- Corect. Dar teoria asta susţine că oamenii care îşi 
revin din come prelungi sunt cei care au suferit 
cândva înainte vreun fel de leziuni cerebrale... e ca 
şi când creierul s-ar fi adaptat ca rezultat al primei 
leziuni, ceea ce-i permite să supravieţuiască unei a 
doua. 


- Nu s-a dovedit ştiinţific, spuse Brown. 

Părea că dezaprobă faptul că Weizak adusese 
vorba despre asta. 

- Cicatricea există, spuse Weizak. Nu-ţi aminteşti 
ce-ai păţit, Johnny? Presupun că trebuie să-ţi fi 
pierdut cunoştinţa. Ai căzut pe scări? Ai avut un 
accident de bicicletă, poate? Cicatricea spune că ai 
căpătat leziunea pe când erai mic. 

Johnny se gândi intens, apoi negă din cap. 

- l-aţi întrebat pe mama şi pe tata? 

- Nici unul nu-şi aminteşte de vreo rană la nivelul 
capului... ţie nu-ţi vine nimic în minte? 

Pentru o clipă, ceva îi veni - amintirea fumului, un 
fum negru şi gros şi mirosind a cauciuc. Rece. Apoi 
dispăru. Johnny negă din cap. 

Weizak suspină, apoi ridică din umeri. 

- Probabil că eşti obosit. 

- Da. Puțin. 

Brown se aşeză pe marginea mesei de consultaţie. 

- E unsprezece fără un sfert. Ai depus efort mult 
pentru o singură zi. Doctorul Weizak şi cu mine îţi 
vom răspunde la câteva întrebări, dacă vrei, după 
aceea vei merge în cameră să tragi un pui de somn. 
Bine? 

- Bine, spuse Johnny. Fotografiile pe care le-aţi 
făcut creierului meu... 

- Tomografia, aprobă Weizak. Tomografie axială 
computerizată. - Luă o cutie cu pastile din gumă de 
mestecat Chiclet de pe masă şi-şi scutură trei în 
palmă. - Tomograful nu e altceva decât un aparat cu 
raze x pentru creier, Johnny. Computerul evi- 
denţiază imaginile şi... 

- Ce-aţi aflat din ele? Cât mai am de trăit? 


- Ce-i cu întrebarea asta? chestiona Brown. Sună 
ca o replică dintr-un film vechi. 

- Am auzit că oamenii care ies dintr-o comă 
prelungă nu rezită întotdeauna multă vreme, spuse 
Johnny. Recad. Sunt ca un bec care luminează 
foarte puternic înainte să se ardă de tot. 

Weizak râse cu poftă. Era un râs puternic, venind 
din suflet şi fu o minune că nu se înecă din cauza 
gumei de mestecat. 

O, ce atâta melodramă. - îşi aşeză mâna pe 
pieptul lui Johnny. - Tu crezi că eu şi cu Jim suntem 
începători în domeniu? Nah. Suntem medici 
neurologi. Ceea ce voi, americanii, numiţi talente de 
preţ. Asta înseamnă că suntem cu un pas mic mai 
sus de cei complet ignoranţi în domeniul creierului 
uman. Aşa că-ţi spun da, au existat recăderi. Dar tu 
nu vei recădea. Cred că asta putem spune, Jim, nu-i 
aşa? 

- Da, spuse Brown. N-am reuşit să găsim prea 
multe urme de daune majore. Johnny, în Texas tră- 
ieşte un tip care a stat în comă vreme de nouă ani. 
Acum e responsabil cu împrumuturile bancare şi 
face asta încă de şase ani. Inainte de asta a fost, 
preţ de doi ani, casier. In Arizona trăieşte o femeie 
care s-a trezit după doisprezece ani. S-a întâmplat 
ceva neprevăzut cu anestezia când era în travaliu. 
Acum e în scaun cu rotile, dar e-n viaţă şi conştientă 
de acest fapt. Şi-a revenit din comă în 1969 şi a 
făcut cunoştinţă cu copilul pe care l-a născut cu 
doisprezece ani în urmă. Copilul era în clasa a şap- 
tea şi era un elev foarte bun. 

- O să stau şi eu într-un scaun cu rotile? întrebă 
Johnny. Nu-mi pot îndrepta picioarele. Braţele sunt 
ceva mai bine, dar picioarele... 


Lăsă fraza neîncheiată, scuturând în schimb din 
cap. 

- S-au scurtat ligamentele, spuse Weizak. Da? Din 
cauza aceasta pacienţii în stare comatosă încep să 
ia ceea ce noi numim poziţia prefetală. Dar acum 
ştim mai multe despre regresiunile fizice care se 
petrec în comă, decât ştiam înainte, ne pricepem 
mai bine să le prevenim. Corpul tău a fost exersat 
cu regularitate de către medicul nostru terapeut 
până şi când dormeai. lar pacienţii reacţionează la 
comă în mod diferit. Degenerescenta s-a produs în 
cazul tău destul de încet, Johnny. Cum spui şi tu, 
braţele îţi sunt remarcabil de ascultătoare şi de în 
putere. Insă au existat regresiuni. Terapia fizică prin 
care vei trece va fi îndelungată şi... 

să te mint? Nah, aşa credeam şi eu. Va fi îndelun- 
gată şi dureroasă. O să ai parte de multe lacrimi. E 
posibil să ajungi să-ţi urăşti terapeutul. E posibil să 
te îndrăgosteşti de patul în care te odihneşti. Şi vor 
avea loc şi intervenţii chirurgicale - doar una sin 

gură dacă eşti foarte, foarte norocos, dar poate 
chiar patru - pentru lungirea ligamentelor. Inter- 
venţiile de genul acesta sunt încă la început de 
drum. S-ar putea să aibă succes absolut, parţial sau 
chiar deloc. Şi, totuşi, de va fi voia Domnului, eu 
cred că vei putea umbla din nou. Nu cred că vei mai 
schia vreodată sau că vei mai participa la vreo cursă 
cu obstacole, dar vei putea fugi şi în mod sigur vei 
putea înota. 

- Mulţumesc, spuse Johnny. 

Simţea un subit val de afecţiune pentru omul 
acesta care vorbea cu accent şi care era tuns 
ciudat. Voia să facă ceva ca să-l răsplătească - iar, o 


dată cu acest sentiment, veni pornirea, aproape 
necesitatea, de a-l atinge. 

Întinse brusc braţele şi luă mâna lui Weizak în 
mâinile lui. Mâna doctorului era mare, adânc ridată, 
caldă. 

- Da? spuse Weizak cu amabilitate. Despre ce e 
vorba? 

Şi, dintr-o dată, lucrurile se schimbară. Era im- 
posibil de spus în ce fel. Doar că, dintr-o dată, Wei- 
zak i se părea foarte limpede. Weizak i se părea... 
că iese în evidenţă, creionat de o lumină caldă, cu- 
rată. Fiecare semn şi aluniţă şi linie de pe chipul lui 
Weizak ieşea în relief. Şi fiecare rid îşi spunea pro- 
pria poveste. Johnny începu să înțeleagă. 

- Dă-mi portofelul, spuse Johnny. 

- Porto...? 

Weizak schimbă o privire surprinsă cu Brown. 

- În portofel ţii o fotografie de-a mamei tale şi de 
ea am nevoie, spuse Johnny. 7e rog. 

- De unde ştii asta? 

- Te rog! 

Weizak îl privi pe Johnny în ochi pentru o clipă, 
după care, cu mişcări lente, vâri mâna sub veston şi 
scoase un Lord Buxton vechi, burduşit şi deformat. 

- De unde ştii că ţin o fotografie de-a mamei? 

Mama a murit, a murit când au ocupat naziştii Var- 
şovia... 

Johnny înşfacă portofelul din mâna lui Weizak. Atât 
el, cât şi Brown păreau năuciţi. Johnny îl deschise, 
desfăcu plicul din plastic pentru fotografii şi căută 
dedesubt, degetele lui trecând rapid peste cărţile de 
vizită, peste chitanţe, un cec anulat, un bilet vechi 
de intrare la o reuniune politică. Scoase la lumină un 
instantaneu care fusese înfoliat în plastic. Fotografia 


arăta o femeie tânără cu părul ascuns sub un batic. 
Zâmbea radiant şi tineresc. Ţinea de mână un 
băieţel. Lângă ea se afla un bărbat în uniforma 
armatei poloneze. 

Johnny strânse fotografia între palme şi închise 
ochii şi, pentru o clipă, fu învăluit de întuneric, dar 
apoi, ieşind din întunecime, văzu un vagon... nu, nu 
un vagon: un dric. Un dric tras de cal. Felinarele 
fuseseră înfăşurate în pânză neagră. Evident că era 
un dric, fiindcă 

(mureau cu sutele, da, cu miile, nimeni nu se pu- 
nea cu panzerele, cu wehrmacht-ul, o cavalerie de 
secol nouăsprezece împotriva tancurilor şi a mi- 
tralierelor, explozii, țipete, oameni care mor, un cal 
cu matele împrăştiate şi cu ochii rotindu-i-se bez- 
metic în orbite, arătând partea albă, un tun răstur- 
nat în spatele lui iar ei tot mai veneau, vine weizak 
călare cu sabia ridicată în ploaia piezişă de vară 
târzie a anului 1939, oamenii din subordine îl ur- 
mează, împleticindu-se prin noroi, turela tancului 
nazist îl reperează, se îndreaptă asupra lui, îl ia în 
cătare, trage şi, dintr-o dată, de la brâu în sus nu 
mai e nimic din el, sabia i-a zburat din mână, şi la 
capătul drumului se află varşovia, lupul nazist face 
ravagii în europa) 

- Serios, trebuie să oprim chestia asta, spuse 
Brown, vocea lui fiind îndepărtată şi îngrijorată. Te 
expui unui stres prea mare, Johnny. 

Vocea veni de undeva de departe, dintr-un coridor 
pierdut în timp. 

- S-a cufundat într-un soi de transă, spuse Weizak. 

Era cald acolo înăuntru. Transpira. Transpira pentru 
că 


(oraşul e în flăcări, mii de oameni sunt puşi pe 
fugă, un camion huruie pe o stradă pavată cu piatră, 
iar remorca lui e plină cu soldați germani care 
poartă pe cap caschete asemănătoare cu cele ale 
minerilor şi care salută din mâini, femeia nu mai 
zâmbeşte acum, acum fuge din oraş, nu are nici un 
motiv să nu facă asta. copilul a fost trimis spre un 
loc unde să fie în siguranță, iar camionul dă acum 
colțul, apărătoarea de la roată o loveşte, 
sfărâmându-i şoldul, şi o proiectează prin vitrina 
unei ceasornicării şi toate ceasurile incep să sune. 
să sune fiindcă a sosit ora. a sosit oră) 

- Şase, spuse Johnny răguşit. Ochii i s-au dat peste 
cap, arătând acum doar albul vârstat cu vinişoare 
roşii. - E 2 septembrie 1939 şi toţi cucii cântă. 

- O, Dumnezeule, ce se întâmplă cu el? şopti 
Weizak. 

Asistenta făcuse câţiva paşi cu spatele şi se spri- 
jinea acum de consola tomografului. Avea chipul 
livid şi speriat. Toţi sunt speriaţi acum, fiindcă 
moartea pluteşte în aer. Întotdeauna pluteşte în aer 
în locul acesta, acest 

(spital, miros de eter. strigă cu toţii în locul acesta 
al morții, polonia a murit, polonia a capitulat în fața 
fulgerului războinic wehrmacht blitzkri-e9. şoldul e 
sfărâmat, bărbatul din patul alăturat strigă după 
apă, strigă, strigă, ea-şi aminteşte „BĂIATUL E ÎN 
SIGURANȚA”, care băiat? nu ştie. care băiat? cum o 
cheamă pe ea? nu-şi aminteşte, ştie doar că) 

_- Băiatul e în siguranţă, spuse Johnny răguşit, îhî. 
Inî. 

- Trebuie să oprim asta, repetă Brown. 

- Şi cum sugerezi să procedăm? întrebă Weizak cu 
vocea tremurândă. A mers prea departe să mai... 


Vocile se împrăştie. Vocile se află sub nori. Totul se 
află sub nori. Europa se află sub norii războiului. 
Totul se află sub nori, cu excepţia vârfurilor, cu 
excepţia vârfurilor munţilor din 

{elvetia, elvetia, iar acum pe ea o cheamă BO- 
RENTZ. numele ei este JOHANNA BORENTZ şi soțul 
ei este inginer sau arhitect sau cum s-o numi cel 
care construieşte poduri, el construieşte în elvetia şi 
ea mănâncă lapte de capră, brânză de capră, un 
copil, ooooh travaliul! travaliul e chinuitor şi ea are 
nevoie de analgezice, de morfină, această JOHANNA 
BORENTZ are nevoie, din pricina şoldului, şoldul 
sfărâmat, şoldul s-a însănătoşit, a fost adormit, dar 
acum este treaz şi incepe să strige în vreme ce 
pelvisul ei se lărgeşte să lase copilul să iasă la 
lumină, un copil. doi. şi trei. şi patru, nu se nasc toți 
deodată, nu... sunt recolta mai multor ani. suni) 

- Copiii, exclamă Johnny şi acum vorbi cu vocea 
unei femei, nici pe departe cu vocea lui. Era vocea 
unei femei. Apoi îi ieşi de pe buze un cântec 
bodogănit. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce..., începu Brown. 

- Poloneză, e în poloneză! strigă Weizak. 

Ochii îi ieşeau din orbite, chipul îi era palid. 

- E un cântec de leagăn şi e în poloneză, 
Dumnezeule, lisuse, ce se întâmplă cu el? 

Weizak se înclină înainte, ca pentru a străbate anii 
alături de Johnny, ca pentru a recădea în trecut, ca 
pentru 

(pod, un poa, e în turcia, apoi un pod undeva în 
încinsul est îndepărtat, să fie cumva Laos? nu-şi dă 
seama, acolo am pierdut un om, acolo l-am pierdut 
pe HANS, apoi un pod în virginia, un pod peste RAUL 
RAPPAHANNOCK şi un alt pod în california, acum ne 


depunem actele pentru dobândirea cetățeniei şi 
mergem la cursuri într-o sală micuță şi sufocantă 
aflată în spatele unui oficiu poştal în care miroase 
mereu a lipici, e anul 1963, noiembrie, şi, când 
auzim c-a fost ucis kennedy în dallas, plângem şi, 
când băieţelul stă de veghe la căpătâiul sicriului 
tatălui său, ea îşi spune în gând „BĂIATUL E ÎN 
SIGURANȚA” şi asta-i trezeşte amintirile unui foc, 
unui foc mare şi ale durerii, care băiat? ea îl visează 
pe băiat. Îi dă migrene, iar bărbatul moare, HELMUT 
BORENIZ moare, iar ea şi cu copiii locuiesc în 
california. Intr-o casă de pe. de pe. de pe. nu poate 
vedea plăcuța cu numele străzii, aceasta se află în 
zona moartă, asemenea bărcii cu vâsle, asemenea 
mesei pentru picnic de pe peluză, se află în zona 
moartă, asemenea varşoviei, copiii pleacă la casele 
lor, ea merge de la o ceremonie de absolvire la alta, 
iar şoldul continuă s-o doară, unul dintre copii 
moare în vietnam, ceilalți sunt sănătoşi, unul dintre 
ei construieşte poduri, pe ea o cheamă JOHANNA 
BORENTZ şi acum, târziu în noapte, în întunericul 
pâslos, singură fiind, îşi spune uneori în gând: 
„BĂIATUL E ÎN SIGURANŢĂ”.) i 

Johnny îşi ridică ochii spre ei. Işi simțea capul 
într-un fel ciudat. Lumina aceea ciudată care-l îm- 
presurase pe Weizak dispăruse. Işi revenise în sim- 
tiri, dar se simțea slăbit şi avea o uşoară senzaţie de 
vomă. Se uită pentru o clipă la fotografia pe care o 
ţinea în mână, după care i-o înapoie. 

- Johnny? spuse Brown. Te simţi bine? 

- Sunt obosit, murmură el. 

- Ne poţi spune ce s-a întâmplat cu tine? Johnny se 
uită la Weizak. 

- Mama ta e în viaţă, spuse el. 


- Nu, Johnny. A murit cu mulţi ani în urmă. In 
timpul războiului. 

- Un camion german a lovit-o şi a proiectat-o prin 
vitrina unei ceasornicării, spuse Johnny. Şi-a revenit 
în simţiri într-un spital şi avea amnezie. Nu avea nici 
un fel de acte la ea. Şi-a luat numele de Johanna... 
cumva. Asta n-am mai priceput, dar, când s-a 
încheiat războiul, s-a mutat în Elveţia şi s-a căsătorit 
cu un elveţian... inginer, cred. Meseria lui era să 
construiască poduri şi-l chema Helmut Borentz. Aşa 
că numele ei după căsătorie a fost - este - Johanna 
Borentz. 

Ochii asistentei se făceau din ce în ce mai mari. 
Chipul doctorului Brown era crispat, fie pentru că 
era de părere că Johnny îşi bătea joc de ei, fie pen- 
tru că pur şi simplu nu-i plăcea să-i fie întrerupt ri- 
gurosul lui program de testări. Chipul lui Weizak, 
însă, era nemişcat şi meditativ. 

- Ea şi cu Helmut Borentz au avut patru copii, 
spuse Johnny pe acelaşi ton calm, inflexibil. Datorită 
meseriei lui, a avut ocazia să călătorească peste tot 
prin lume. A stat o vreme în Turcia. A mai stat 
undeva în Estul îndepărtat. În Laos, cred. Poate în 
Cambogia. Apoi s-a mutat aici. În Virginia la început, 
după care în alte câteva locuri pe care nu le-am 
priceput, şi în sfârşit în California. El şi cu Johanna 
au devenit cetăţeni ai Statelor Unite. Helmut 
Borentz a murit. Unul dintre copiii pe care i-au avut 
a murit şi el. Ceilalţi sunt teferi şi sănătoşi. Dar ea te 
visează pe tine uneori. Şi în vise îşi spune: „băiatul e 
în siguranţă”. Însă nu-şi aminteşte numele tău. 
Poate pentru că e de părere că a trecut prea mult 
timp. 

- California? spuse Weizak gânditor. 


- Sam, spuse doctorul Brown. Haide, nu trebuie să 
încurajezi aşa ceva. 

- Unde în California, John? 

- În Cârmei. Lângă mare. Dar nu am putut vedea 
pe ce stradă. Era acolo, dar n-am putut citi. Era în 
zona moartă. Cum erau şi masa pentru picnic şi 
barca. Însă ea locuieşte în Cârmei, California. 
Johanna Borentz. Nu e bătrână. 

- Nu, sigur că nu e bătrână, spuse Sam Weizak pe 
aceeaşi voce gânditoare, detaşată. Nu avea decât 
douăzeci şi patru de ani când au invadat germanii 
Polonia. 

- Doctore Weizak, trebuie să insist, spuse Brown cu 
asprime. 

Weizak păru că iese dintre gânduri profunde. Se 
uită în jur ca şi când atunci l-ar fi observat pentru 
prima dată pe colegul său mai tânăr. 

- Desigur, spuse el. Desigur că trebuie. lar John a 
avut parte de porţia lui de întrebări şi răspunsuri... 
deşi am impresia că el ne-a spus nouă mai multe 
decât i-am spus noi lui. 

- Prostii, spuse Brown tăios, iar Johnny gândi: £ 
speriat. E speriat până-n măduva oaselor. 

Weizak îi zâmbi lui Brown, apoi îi zâmbi şi asis- 
tentei. Aceasta îl inspecta pe Johnny cu coada 
ochiului ca şi când ar fi fost un tigru într-o cuşcă 
prost construită. 

- Să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, dom- 
nişoară asistentă. Nici superiorului, nici mamei, nici 
fratelui, nici iubitului şi nici preotului tău. Mă 
înţelegi? 

- Da, domnule doctor, spuse asistenta. 

Dar va vorbi, gândi Johnny, apoi aruncă o privire 
spre Weizak. /ar el ştie asta foarte bine. 


2 


Dormi mare parte din acea după-amiază. În jurul 
orei patru fu dus cu căruciorul spre lift, fu coborât 
spre secția de neurologie şi urmară alte teste. 
Johnny plânse. Se părea că are foarte puţin control 
asupra ceea ce adulții se presupune că pot stăpâni. 
La drumul de întoarcere, urină pe el şi trebui să fie 
schimbat ca şi un copil. Primul (dar departe de-a fi şi 
ultimul) val de depresie profundă îl năpădi, îl ridică 
pe creasta lui, iar el îşi dori să fi murit. Impreună cu 
depresia veni şi un sentiment de milă faţă de sine, 
iar el îşi spuse că nu era deloc corect. Jucase rolul lui 
Rip van Winkle”. Nu putea umbla. lubita lui se 
căsătorise cu alt bărbat şi mama lui fusese prinsă de 
ghearele maniei religioase. Nu vedea nimic înainte 
pentru care să merite să trăiască. 

Inapoi în camera sa, asistenta îl întrebă dacă voia 
ceva. Dacă ar fi fost Marie de serviciu, Johnny i-ar fi 
cerut apă cu gheaţă. Dar ea ieşise din tură la ora 
trei. 

- Nu, spuse el şi se răsuci cu faţa la perete. 

La scurtă vreme după aceea, adormi. 


27 Personaj principal care dă şi numele unei povestiri a 
scriitorului american Washington Irving (1783-1859, autor şi al 
celebrei „Legende din Sleepy Hollow”, cunoscută şi sub 
numele de „Legenda călăreţului fără cap”) care, după o 
partidă de popice şi multă băutură, adoarme într-o peşteră 
alături de o ceată de pitici. Se trezeşte douăzeci de ani mai 
târziu. E deja bătrân. întorcându-se acasă, Rip descoperă că 
totul s-a schimbat: soţia lui a murit, fiica lui s-a căsătorit, iar 
Revoluţia Americană (1775-1781) a avut deja loc - n. tr. 


CAPITOLUL OPT 


1 


În acea seară, tatăl şi mama lui veniră într-o vizită 
de o oră, iar Vera îi lăsă la plecare un teanc de pam- 
flete religioase. 

- O să rămânem în localitate până la sfârşitul 
săptămânii, spuse Herb, după care, dacă o să te 
simți în continuare bine, o să ne întoarcem pentru o 
vreme în Pownal. Dar o să venim la tine în fiecare 
sfârşit de săptămână. 

- Vreau să rămân cu băiatul meu, spuse Vera 
aproape răstit. 

- E mai bine dacă nu rămâi, mamă, spuse Johnny. 

Valul de depresie se retrăsese puţin, însă nu 
complet. Dacă începea Vera să vorbească despre 
minunatul plan al lui Dumnezeu în ceea ce-l privea, 
iar el ar fi cuprins de starea aceea, se îndoia că-şi va 
putea reţine hohotele de râs isteric. 

- Ai nevoie de mine, John. Ai nevoie de mine să-ţi 
explic... 

- Mai întâi am nevoie să-mi revin, spuse Johnny. O 
să-mi explici după ce pot umbla din nou. Bine? 

Vera nu răspunse. Pe chipul ei se putea citi o ex- 
presie aproape comică de încăpățânare - doar că nu 
era nimic foarte comic la ea. Absolut nimic. Nimic 
altceva decât pecetea sortii, atâta tot. Cinci minute 
în plus sau în minus ar fi schimbat totul atunci, pe 
şosea. Acum, uită-te la noi; cu toții suntem distruși 


cum scrie la carte. lar ea crede că e vorba de planul 
lui Dumnezeu. Asta sau nebunie sigură, bănuiesc. 

Ca să spulbere tăcerea stânjenitoare, Johnny 
spuse: 

- Ei bine, a fost reales Nixon, tată? Cine a candidat 
împotriva lui? 

- A fost reales, spuse Herb. A candidat împotriva lui 
McGovern. 

- Cine? 

- McGovern. George McGovern. Senator de Dakota 
de Sud. 

- Nu Muskie?8? 

- Nu. Dar acum Nixon nu mai e preşedinte. Şi-a dat 
demisia. 

- Cum? 

- A fost un mincinos, spuse Vera cu severitate. | s-a 
urcat mândria la cap şi Domnul l-a doborât. 

- Nixon a demisionat? - Johnny era uluit. - £/? 

- Fie renunţa, fie era demis, spuse Herb. Erau 
gata-gata să-i retragă imunitatea prezidenţială. 
Johnny îşi dădu pe dată seama că avuseseră loc 
unele schimbări radicale în lumea politică americană 
- aproape cu siguranţă ca rezultat al războiului din 
Vietnam - şi că el le ratase. Pentru prima dată chiar 
se simţea ca şi Rip van Winkle. Cât de profund se 
schimbaseră lucrurile? Aproape că-i era frică să 
întrebe. Apoi, îi trecu prin minte un gând cu 
adevărat îngrijorător. 

- Agnew... Agnew e preşedinte? 

- Ford, spuse Vera. Un om bun şi onest. 

- Henry Ford e preşedintele Statelor Unite? 


28 Edmund Sixtus Muskie (n. 1914) - politician american, 
senator democrat de Maine (1958-1980) şi secretar de stat 
(1980-1981) - n. tr 


- Nu Henry, spuse ea. Jerry. 

Johnny se uită fix de la maică-sa la taică-său, 
aproape în întregime convins că trăia un vis sau că 
totul era o glumă bizară. 

- Şi Agnew şi-a dat demisia, spuse Vera. Buzele ei 
erau puternic strânse şi albite. - Era un hoţ. A 
acceptat mită chiar în biroul lui. Aşa s-a spus. 

- Nu şi-a dat demisia din pricina mitei, spuse Herb. 
A demisionat din cauza unei afaceri murdare din 
Maryland. Era implicat în ea până în gât, cred. Nixon 
l-a numit pe Jerry Ford vicepreşedinte. După aceea, 
în august, Nixon a demisionat şi Ford a preluat 
funcţia. E/ l-a numit pe Nelson Rockefeller în funcţia 
de vicepreşedinte. Şi aici ne aflăm acum. 

- Un bărbat divorţat, spuse Vera necruțătoare. 
Doamne fereşte ca el să devină vreodată 
preşedinte. 

- Ce-a făcut Nixon? întrebă Johnny. lisuse 
Christoase. Adică... - Se uită rapid la mama lui, care 
încruntase pe dată din sprâncene. - Adică, drace, 
dacă aveau de gând să-i retragă imunitatea 
prezidenţială... 

- Nu trebuie să iei numele Domnului în deşert din 
pricina unei haite de politicieni murdari, spuse Vera. 
A fost vorba de „Watergate”. 

- „Watergate”? A fost cumva o operaţiune în 
Vietnam? Ceva de genul ăsta? 

- Hotelul „Watergate” din Washington, spuse Herb. 
Nişte cubanezi au spart birourile Comitetului 
Democratic de acolo şi au fost prinşi. Nixon ştia 
despre asta. A încercat să muşamalizeze totul. 

- Glumeşti? reuşi Johnny să spună într-un sfârşit. 

- Din cauza casetelor s-a întâmplat, spuse Vera. Şi 
din cauza lui John Dean ăla. N-a fost altceva decât 


un şoarece care părăseşte vaporul care se scufundă, 
asta cred eu despre el. Un turnător ordinar. 

- Tată, poţi să-mi explici despre ce e vorba? 

- O să încerc, spuse Herb, dar nu cred că a ieşit 
întreaga poveste la lumină nici până acum. Şi-o să-ţi 
aduc şi cărţile. S-au scris deja înjur de-un milion de 
cărţi despre asta şi cred că se vor mai scrie un 
milion înainte ca totul să se încheie. Chiar înaintea 
alegerilor, în vara lui 1972... 


2 


Era zece şi jumătate şi părinţii lui plecaseră. Inten- 
sitatea luminii fusese redusă în toată secţia. Johnny 
nu putea adormi. Tot ceea ce aflase îi vâjâia prin 
cap într-un amalgam înfricoşător. Lumea se schim- 
base într-un răstimp scurt mai profund decât se aş- 
teptase el. El îşi ieşise din ritm, rămăsese în urmă. 

Preţul la combustibili se ridicase aproape cu sută la 
sută, îi spusese tatăl lui. Când avusese el accidentul, 
puteai cumpăra benzină normală la preţul de 
treizeci sau treizeci şi doi cenți galonul. Acum costa 
cincizeci şi patru de cenți şi uneori se formau cozi la 
pompele de la benzinării. Limita de viteză legală pe 
tot cuprinsul ţării era de nouăzeci de kilometri la 
oră, iar camionagiii de cursă lungă aproape că 
făcuseră grevă din pricina asta. 

Insă acestea nu însemnau nimic. Războiul din 
Vietnam se încheiase. Gata. Ţara căzuse în sfârşit 
sub dominație comunistă. Herb îi spusese că se în- 
tâmplase chiar atunci când el începuse să dea sem- 
ne de ieşire din comă. După atâţia ani şi atâta sânge 
vărsat, moştenitorii  Unchiului Ho făcuseră 
harcea-parcea ţara, ca pe-un cearşaf, în câteva zile. 


Preşedintele Statelor Unite fusese în vizită în China 
comunistă. Nu Ford, ci Nixon. Făcuse asta înainte să 
demisioneze. Nixon, tocmai el. Bătrânul vânător de 
vrăjitoare însuşi. Dacă nu i-ar fi spus lucrul acesta 
tocmai tatăl său, Johnny ar fi refuzat din principiu să 
creadă. 

Era prea mult, era prea îngrozitor. Dintr-o dată, nu 
mai voise să afle şi altceva, temându-se că ar putea 
înnebuni complet. Pixul acela pe care-l avusese 
doctorul Brown, acel Flair - câte alte astfel de lucruri 
mai existau? Câte alte sute de astfel de nimicuri, 
fiecare dintre ele subliniind mereu acelaşi lucru: Ai 
pierdut o parte din viaţă, aproape şase la sută, dacă 
e să dăm crezare statisticilor cu privire la media de 
vârstă a vieţii. Ai rămas în urma vremurilor. Ai 
absentat. 

- John? Vocea era caldă. 

- Dormi, John? 

Se întoarse. În cadrul uşii stătea o siluetă incertă. 
Un bărbat scund cu umeri gârboviţi. Era Weizak. 

- Nu. Sunt treaz. 

- Speram să fie aşa. Pot să intru? 

- Da. Te rog. 

Weizak părea mai bătrân astă-seară. Se aşeză 
lângă patul lui Johnny. 

- Am vorbit la telefon mai devreme, spuse el. 

Am sunat la informaţii în Cârmei, California. Am 
întrebat de o doamnă Johanna Borentz. Crezi că au 
găsit un număr? 

- Doar dacă nu e ne înregistrată sau dacă nu are 
deloc telefon, spuse Johnny. 

- Are telefon. Mi s-a dat numărul ei. 

- Ah, spuse Johnny. 


Era interesat de subiect pentru că-i plăcea de 
Weizak, dar atâta tot. Nu simţea nici o nevoie de-ai 
se confirma informaţiile cu privire la Johanna 
Borentz, fiindcă ştia că sunt informaţii corecte - ştia 
la fel de bine cum ştia că e dreptaci. 

- Am stat şi m-am gândit multă vreme la asta, 
spuse Weizak. - i-am spus că mama mea a murit, 
dar asta nu era de fapt decât o presupunere. Tata a 
murit apărând Varşovia. Mama pur şi simplu n-a fost 
găsită, da? Logic, am presupus că a fost omorâtă în 
schimbul de focuri... În timpul ocupării oraşului... 
Inţelegi. N-a fost găsită, aşa că a fost o presupunere 
logică. Amnezia... ca neurolog îţi pot spune că 
amnezia permanentă, generală este foarte rar 
întâlnită. Poate e chiar mai rară ca schizofrenia 
adevărată. N-am citit niciodată despre un caz do- 
cumentat care să fi durat treizeci şi cinci de ani. 

- Şi-a revenit din amnezie cu mult timp în urmă, 
spuse Johnny. Cred că, pur şi simplu, şi-a înfrânat 
orice amintire. Când şi-a recăpătat memoria, era 
deja recăsătorită şi mamă a doi copiii... poate trei. 
Rememorarea e posibil să fi adus cu ea sentimentul 
de vinovăţie. Insă te visează. „Băiatul e în sigu- 
ranţă”. Ai sunat-o? 

- Da, spuse Weizak. Am sunat pe fir direct. Ştii că 
acum se poate face asta? Da. E foarte comod. 

Formezi unu, prefixul zonei şi numărul. Unsprezece 
cifre şi poţi lua legătura cu oricine, oriunde ar fi în 
ţară. E un lucru uimitor. În unele privinţe, e un lucru 
înfricoşător. Mi-a răspuns un băiat, nu, un bărbat 
tânăr. Am întrebat dacă e acasă doamna Borentz. L- 
am auzit strigând: „Mamă, e pentru tine!” Cline, s-a 
auzit receptorul pe masă sau pe birou sau cine ştie 
pe ce. Eu stăteam în Bangor, Maine, la mai puţin de 


şaptezeci de kilometri de Oceanul Atlantic, şi 
auzeam cum un tânăr bărbat aşeza receptorul pe o 
masă într-un oraş de pe coasta Oceanului Pacific. 
Inima mea... bătea atât de tare, că m-a speriat. 
Aşteptarea părea prea lungă. Apoi a ridicat ea 
receptorul şi a spus: „Da? Alo?” 

- Tu ce ai spus? Cum ai făcut faţă situaţiei? 

- Nu am - cum spui tu - făcut faţă situaţiei, replică 
Weizak şi zâmbi strâmb. Am închis telefonul. Şi 
mi-am dorit o băutură tare, dar nu am avut aşa ceva 
la îndemână. 

- Te-ai convins că ea era? _ 

- John, ce întrebare naivă? In 1939 aveam nouă 
ani. De atunci n-am mai auzit vocea mamei mele. 
Când o ştiam eu, vorbea doar poloneza. Acum, eu 
vorbesc doar engleza... am uitat mult din limba mea 
maternă, ceea ce e un lucru ruşinos. Cum să mă pot 
convinge? 

- Da, dar te-ai convins? 

Weizak îşi masă uşor fruntea cu o mână. 

- Da, spuse el. Ea era. Era mama mea. 

- Însă n-ai putut să-i vorbeşti? 

- Ce drept aveam s-o fac? întrebă Weizak, părând 
aproape furios. Viaţa ei e viaţa ei, nu? Aşa e cum ai 
spus tu. Băiatul e în siguranţă. Am dreptul eu să 
tulbur o femeie care tocmai intră în anii ei de tihnă? 
Ce drept am eu să-mi asum riscul de a-i distruge 
pentru totdeauna echilibrul interior? Sentimentele 
acelea de vinovăţie pe care le-ai pomenit... am eu 
dreptul să le dezlănţui în ea? Sau să-mi asum şi 
numai riscul de-a le dezlănţui? 

- Nu ştiu, spuse Johnny. 

Erau nişte întrebări chinuitoare, iar să le ofere un 
răspuns depăşea puterile lui - însă avea impresia că 


Weizak încerca să explice gestul pe care-l făcuse, 
prin felul în care articula întrebările. Întrebări cărora 
el nu le putea răspunde. 

- Băiatul e în siguranţă, femeia e în siguranţă în 
Cârmei. Ţara îi separă şi aşa vom lăsa lucrurile. Dar 
cu tine cum rămâne, John? Cu tine ce facem? 

- Nu înţeleg ce vrei să spui. 

- O să-ţi explic, atunci, eu, bine? Doctorul Brown e 
foarte furios. E furios pe mine, furios pe tine şi furios 
pe el însuşi, presupun, pentru că a dat crezare fie şi 
pe jumătate unui lucru pe care toată viaţa lui l-a 
considerat o scamatorie ieftină. Asistenta care a fost 
de faţă nu va păstra tăcerea. La noapte, în pat, ea îi 
va povesti totul soţului şi s-ar putea ca acolo să se 
oprească, dar s-ar putea ca soţul să-i spună apoi 
şefului, şi e foarte posibil ca ziariştii să prindă de 
veste despre asta până mâine seară. „Pacient 
Comatos Se Trezeşte Posedând Darul Clarviziunii.” 

- Clarviziune, spuse Johnny. Despre asta e vorba? 

- Nu ştiu despre ce e vorba, nu cu adevărat. E ceva 
metapsihic? Ceva profetic? Nu sunt decât nişte 
cuvinte goale, care nu definesc nimic, absolut nimic. 
l-ai spus uneia dintre asistente că operaţia la ochi a 
fiului ei va fi un succes... 

- Marie, murmură Johnny. 

Zâmbi uşor. O plăcea pe Marie. 

- ... Şi asta deja circulă prin tot spitalul. Ai văzut 
viitorul? Asta înseamnă clarviziunea? Nu ştiu? Ai 
ţinut o fotografie cu mama mea între palme şi ai 
putut să-mi spui unde locuieşte ea acum. Ştii unde 
pot fi găsite lucrurile pierdute şi unde pot fi găsiţi 
oamenii rătăciţi? Asta înseamnă clarviziunea? Nu 
ştiu. Poţi citi gândurile? Poţi mişca sau modifica 
lucrurile din lumea fizică? Poţi vindeca printr-o 


atingere? Astea toate sunt lucruri pe care unii le 
numesc „metapsihice”. Toate sunt legate de ideea 
„Clarviziunii”. Sunt lucruri de care doctorul Brown 
râde. Râde? Nu. Nu râde. Le ia în batjocură. 

- lar tu nu? 

- Eu mă gândesc la Edgar Cayce. Şi la Peter 
Hurkos. Am încercat să-i spun doctorul Brown de- 
spre Hurkos şi m-a luat peste picior. Nu vrea să 
discute despre aşa ceva, nu vrea să audă vorbindu-- 
se despre aşa ceva. 

Johnny nu spuse nimic. 

- Aşadar... ce ne vom face cu tine? 

- Trebuie neapărat să facem ceva? 

- Aşa cred, spuse Weizak. Se ridică în picioare. 

- Te las să meditezi în tihnă. Dar când vei medita, 
gândeşte-te la asta: unele lucruri e mai bine să nu le 
vedem şi unele lucruri e mai bine să rămână 
nedescoperite. 

li ură noapte bună lui Johnny şi plecă în grabă. 
Johnny era acum foarte obosit, însă tot nu-i veni 
somnul pentru multă vreme. 


CAPITOLUL NOUĂ 


1 


Prima intervenție chirurgicală a lui Johnny fu pro- 
gramată pentru 28 mai. Atât Weizak, cât şi Brown îi 
explicară cu răbdare procedura. Avea să i se facă 
anestezie locală - nici unul dintre ei nu credea că 
trebuie să rişte o anestezie generală. Această primă 
operaţie avea să se concentreze asupra genunchilor 
şi gleznelor. Ligamentele care i se scurtaseră în 
timpul lungului somn aveau să-i fie prelungite cu un 
soi de fibre plastice. Genul acesta de plastic era 
acelaşi care se folosea şi la operaţia de implant a 
stimulatoarelor cardiace. ingrijorarea lor nu era dacă 
va accepta sau nu corpul ligamentele artificiale, îi 
spuse Brown, ci era mai degrabă o chestiune de 
adaptare a picioarelor la această schimbare. Dacă 
vor avea rezultate bune cu genunchii şi gleznele, 
vor urma alte trei operaţii: una la ligamentele lungi 
ale coapselor, una la ligamentele coatelor şi, pro- 
babil, o a treia la gât, pe care Johnny de-abia dacă-l 
putea mişca. Intervenţia avea să fie făcută de 
Raymond Ruopp, cel care îmbunătăţise considerabil 
genul acesta de operaţii. Avea să sosească în oraş 
cu avionul, venind de la San Francisco. 

- De ce se încurcă tipul ăsta, Ruopp, cu mine, 
dacă-i aşa un superstar? întrebă Johnny. 

Superstar era un termen pe care-l învățase de la 
Marie. Aceasta îl folosise la adresa unui cântăreţ 


aproape chel, cu ochelari, care purta nefirescul nu- 
me de Elton John. 

- iți subestimezi propriile tale calităţi de superstar, 
răspunse Brown. Sunt foarte puţini oameni în 
Statele Unite care să-şi fi revenit dintr-o comă atât 
de lungă cum a fost a ta. Şi, dintre aceştia puţini, 
felul în care ţi-ai revenit tu, în pofida traumelor 
cerebrale suferite, este cel mai radical şi mai 
satisfăcător. 

Sam Weizak fu mai direct: 

- Eşti un porcuşor de Guineea, nu? 

- Cum? 

- Da. Uită-te spre lumină, te rog. - Weizak proiectă 
un fascicul de lumină în pupila ochiului stâng al lui 
Johnny. - Ştiai că mă pot uita chiar până în nervul 
optic cu chestia asta? Da. Ochii sunt mai mult decât 
nişte ferestre ale sufletului. Sunt una dintre cele mai 
importante căi prin care poate fi verificată 
integritatea creierului. 

- Porcuşor de Guineea, spuse Johnny posomorât, 
uitându-se fix la fasciculul orbitor de lumină. 

- Da. - Lumina se stinse. - Să nu-ți fie prea milă de 
tine. Multe dintre tehnicile care vor fi aplicate în 
timpul operaţiei la care vei fi supus - şi multe care 
ti-au fost deja aplicate - au fost perfecţionate în 
timpul războiului din Vietnam. N-au dus lipsă de 
porcuşori de Guineea în spitalele de veterani, nu? 
Un tip cum e Ruopp e interesat de cazul tău pentru 
că e ceva unic. lată un bărbat care a dormit vreme 
de patru ani şi jumătate. Putem să-l facem să umble 
din nou? Ce problemă interesantă! îşi şi vizualizează 
articolul pe care-l va scrie despre acest caz în 
Jurnalul Medical din Noua Anglie. Aşteaptă să facă 
operaţia aşa cum aşteaptă un copil cadourile sub 


pomul de Crăciun. Nu pe tine te vede, nu-l vede pe 
Johnny Smith cuprins de dureri, pe Johnny Smith cel 
care trebuie să urineze în ploscă şi cel care trebuie 
să sune după infirmieră ca să-l scarpine când îl 
mănâncă spatele. Asta e bine. inseamnă că nu-i vor 
tremura mâinile. Zâmbeşte, Johnny. Tipul ăsta, 
Ruopp, arată ca un funcţionar bancar, însă e poate 
cel mai bun chirurg din America de Nord. 

Dar îi venea greu lui Johnny să zâmbească. 

Citise cu mari dificultăţi pamfletele religioase 
lăsate de mama sa. Il deprimaseră şi-l făcuseră ia- 
răşi să se îngrijoreze cu privire la sănătatea ei men- 
tală. Unul dintre ele, scris de un bărbat pe nume 
Salem Kirban, i se păruse că se apropie de 
păgânism datorită viziunii duioase asupra unui 
apocalips sângeros şi a hăurilor înflăcărate ale 
infernului. Un alt pamflet descria venirea 
Antichristului, în termeni demni de romanele horror 
populare. Celelalte reprezentau un carnaval 
întunecat al nebuniei: Christos locuia la Polul Sud, 
Dumnezeu conducea farfurii zburătoare, New 
York-ul era Sodoma, L.A.-ul era Gomora. Tratau 
problema exorcismului, a vrăjitoarelor, tratau toate 
lucrurile văzute şi nevăzute. Îi era imposibil să facă 
legătura dintre aceste pamflete şi femeia religioasă, 
dar, totuşi, cu picioarele pe pământ, care fusese 
mama sa aşa cum o ştia el de dinaintea comei. 

La trei zile după incidentul legat de fotografia 
mamei lui Weizak, un reporter slăbănog şi cu părul 
negru de la ziarul Daily News din Bangor, pe nume 
David Bright, îşi făcu apariţia la uşa camerei lui 
Johnny şi întrebă dacă îi acordă un scurt interviu. 

- l-aţi întrebat pe doctori? chestiona Johnny. Bright 
rânji. 


- Nu prea. _ 

- Bine, spuse Johnny. In cazul ăsta, mă bucur să 
putem discuta. 

- Sunteţi un om pe placul meu, spuse Bright. 

Intră şi se aşeză. 

Primele lui întrebări se referiră la accident şi la 
gândurile şi sentimentele lui Johnny după ce-şi re- 
venise din comă şi după ce aflase că lipsise de la 
cursul lucrurilor vreme de aproape o decadă. Johnny 
răspunse sincer şi fără ocolişuri acestor întrebări. 
După aceea, Bright îi spuse că atlase dintr-o „sursă” 
că el, Johnny, căpătase un soi de al şaselea simt în 
urma accidentului. 

- Mă întrebaţi dacă am puteri metapsihice? Bright 
zâmbi şi ridică din umeri. 

- Mă mulţumesc şi cu asta pentru început. Johnny 
meditase intens la lucrurile pe care i le spusese 
Weizak. Cu cât se gândise mai mult la ele, cu atât i 
se păruse că Weizak făcuse cel mai potrivit lucru 
atunci când închisese telefonul fără vreun alt 
cuvânt. Johnny începuse să asocieze înlăuntrul lui 
situaţia de faţă cu povestea aceea a lui W. W. 
Jacobs, „Gheara maimuţei”. Aceasta îţi îndeplinea 
trei dorinţe, dar aveai de plătit un preţ înfricoşător 
pentru asta. Cei doi bătrâni îşi doriseră o sută de lire 
sterline şi-şi pierduseră fiul într-un accident de la o 
moară - suma primită de la moară ca despăgubire 
fusese de exact o sută de lire sterline. După aceea, 
bătrâna îşi dorise ca fiul să se întoarcă acasă şi 
acesta se întorsese - dar, înainte să deschidă uşa şi 
să vadă ce arătare trezise din mormânt, bătrânul se 
folosise de ultima dorinţă pentru a-l trimite înapoi. 
După cum spusese şi Weizak, poate că unele lucruri 
e mai bine să rămână nedescoperite. 


- Nu, spuse el. Nu am mai multe puteri 
metapsihice decât aveţi şi dumneavoastră. 

- Potrivit sursei mele, aţi... 

- Nu, nu e adevărat. 

Bright zâmbi uşor cinic, păru să mediteze dacă să 
împingă lucrurile mai departe, după care întoarse 
blocnotesul la o pagină curată. Începu să-l întrebe 
pe Johnny ce planuri de viitor avea, cum vedea el 
drumul de recuperare pe care-l avea de parcurs, iar 
Johnny răspunse şi acestor întrebări cât putu el de 
cinstit. 

- Aşadar, ce aveţi de gând să faceţi când veţi ieşi 
din spital? întrebă Bright, închizându-şi notesul. 

- Nu m-am gândit încă la asta. Incă mai încerc să 
mă obişnuiesc cu gândul că Gerald Ford e pre- 
şedinte. 

Bright râse. 

- Nu eşti singurul, prietene. 

- Presupun că mă voi întoarce la catedră. Altceva 
nu ştiu să fac. Dar, pentru moment, acestea sunt 
planuri prea îndepărtate să mă preocupe cu ade- 
vărat. 

Bright îi mulţumi pentru interviu şi plecă. Articolul 
apăru în ziar două zile mai târziu, în ziua de 
dinaintea operaţiei lui la picior. Se afla în partea de 
jos a paginii principale, iar titlul spunea: JOHN 
SMITH, UN RIP VAN WINKLE MODERN, PAŞEŞTE PE 
LUNGUL DRUM AL ÎNTOARCERII. Erau şi trei 
fotografii: una dintre ele era fotografia lui Johnny din 
albumul de absolvire de la Liceul Cleaves Mills 
(fusese făcută de-abia cu o săptămână înaintea 
accidentului), o fotografie cu Johnny în patul de 
spital, slăbit şi emaciat, cu braţele şi picioarele 
stând în poziţia aceea strâmbă. Intre acestea două 


se afla o fotografie a taxiului aproape complet 
sfărâmat, zăcând pe-o rână aidoma unui câine mort. 
Articolul lui Bright nu făcea nici o menţiune cu 
privire la al şaselea simţ, la puteri pre-cognitive sau 
la alte abilităţi bizare. 

- Cum ai reuşit să-l faci să renunţe la latura ex- 
trasenzorială a poveştii? îl întrebă Weizak în acea 
seară. 

Johnny ridică din umeri. 

- Părea un tip de treabă. Poate că nu voia să-mi 
cauzeze vreun rău. 

- Poate că nu, spuse Weizak. Dar nu va uita. Asta 
dacă e un reporter bun, şi am înţeles că aşa este. 

- Ai înţeles? 

- M-am interesat. 

- Îmi aperi interesele? 

- Facem cu toţii ce putem, nu? Ai emoţii pentru 
mâine, Johnny? 

- Nu am emoţii, nu. Mi-e teamă, asta-i o expresie 
mai potrivită. 

- Da, sigur că ţi-e teamă. Şi mie mi-ar fi: 

- O să fii şi tu de faţă? 

- Da, voi sta în zona de observare a teatrului 
operator. Deasupra. N-o să mă poţi distinge de cei- 
lalţi oameni în halate verzi, dar voi fi acolo. 

- Poartă ceva, spuse Johnny. Poartă ceva care 
să-mi dea de veste că eşti tu. Weizak se uită la el şi 
zâmbi. 

- Bine. O să-mi prind ceasul de reverul hainei. 

- Perfect, spuse Johnny. Cu doctorul Brown cum e? 
Va fi şi el acolo? 

- Doctorul Brown e în Washington. Mâine va 
prezenta cazul tău Asociaţiei Americane de Neuro- 


logie. l-am citit discursul. E bunicel. Poate puţin cam 
exagerat. 

- Tu n-ai fost invitat? 

Weizak ridică din umeri. 

- Mie nu-mi place să zbor cu avionul. Mie, asta îmi 
provoacă teamă. 

- Şi poate că ai vrut să rămâi aici? 

Weizak râse şăgalnic, îşi depărta braţele şi nu 
spuse nimic. 

- Nu mă place prea mult, nu-i aşa? întrebă Johnny. 
De doctorul Brown vorbesc. 

- Nu, nu prea mult, spuse Weizak. Crede că vrei să 
ne păcăleşti pe toţi. Că inventezi diverse lucruri 
dintr-o pornire pe care numai tu o pricepi. Poate 
pentru că vrei să fii în centrul atenţiei. Să nu-l judeci 
doar pe această bază, John. Felul în care e construit 
îl împiedică să gândească altfel. Dacă vrei să simţi 
ceva pentru Jim, simte puţină milă. E un om strălucit 
şi va avea parte de-o carieră strălucită. Deja a primit 
multe oferte şi, curând, un avion îl va lua de aici, din 
pădurile astea nordice reci, iar Bangorul nu-l va mai 
vedea niciodată. Va pleca la Houston sau în Hawaii 
sau poate chiar la Paris. Însă e curios de limitat. E 
un mecanic al creierului. L-a tăiat în bucăţi cu 
bisturiul şi n-a găsit nici o urmă de suflet. Prin 
urmare, acesta nu există. La fel ca şi astronauții ruşi 
care au fost pe orbita Pământului şi nu l-au văzut pe 
Dumnezeu. E vorba de empirismul mecanicului, iar 
mecanicul nu e altceva decât un copil care deţine o 
mai vastă cunoaştere a dinamicii motoarelor. Să nu-i 
spui niciodată că am spus asta. 

- Nu. 

- lar acum trebuie să te odihneşti. Mâine va fi o zi 
lungă pentru tine. 


2 


Tot ceea ce văzu Johnny din faimosul doctor Ruopp 
în timpul operaţiei fură o pereche de ochelari cu 
ramă groasă de corn şi un cucui mare pe partea 
stângă a frunţii. Restul era complet acoperit de bo- 
netă, de halat şi de mănuşi. 

Lui Johnny îi fuseseră administrate două injecții 
preoperatorii, una conţinând demerol şi una atropi- 
nă, iar, când fu adus în scaunul cu rotile în sala de 
operaţie, era la fel de amorţit ca şi un buştean. 
Anestezista se apropie de el ţinând în mână seringa 
cu novocaină, cu cel mai mare ac pe care-l văzuse 
în viaţa lui. Se aşteptă să-l doară înţepătura şi aş- 
teptările nu-i fură înşelate. Fu injectat între L4 şi L5, 
a patra şi a cincea vertebră lombară, suficient de 
sus să evite contactul cu cauda equina, ghemotocul 
acela de nervi de la baza coloanei vertebrale care 
semăna vag cu coada unui cal. 

Johnny, care zăcea pe burtă, se muşcă de antebraţ 
ca să nu strige. 

După o perioadă nesfârşită de timp, durerea 
începu să dispară, preschimbându-se într-o senzaţie 
greoaie de presiune. În afară de aceasta, corpul îi 
era complet amorţit de la mijloc în jos. 

Faţa lui Ruopp se aplecă asupra lui. Banditul în 
verde, gândi Johnny. Jesse James? cu ochelari cu 
ramă de corn. Banii sau viaţa. 

- Stati comod, domnule Smith? întrebă Ruopp. 


29 Jesse James (1847-1882) - american nelegiuit; după ce a 
luptat în Războiul Civil de partea gherilei Confederaţiei, a 
condus un grup de bandiți înarmaţi care, vreme de 15 ani, a 
jefuit bănci şi a prădat trenuri în Vestul Sălbatic. A fost ucis 
chiar de către un membru al propriei bande. 


- Da. Dar nu mi-aş dori să mai trec prin asta încă o 
dată. 

- Puteţi citi nişte reviste, dacă doriţi. Sau puteţi 
privi în oglindă, dacă sunteţi de părere că imaginile 
nu vă vor tulbura. 

- Bine. 

- Asistentă, presiunea arterială, te rog. 

- O sută douăzeci cu şaptezeci şi şase, domnule 
doctor. 

- Minunat. Ei bine, echipă, putem începe? 

- Să-mi lăsaţi şi mie ceva de ronţăit, spuse Johnny 
şters şi fu brusc cuprins de-un acces sănătos de râs. 
Ruopp îl lovi uşor cu o mână slabă, înmănuşată 
peste umărul acoperit de cearşaf. 

Îl urmări pe Ruopp cum îşi alege un scalpel şi cum 
dispare în spatele cortinei verzi care atârna de un 
cadru curbat de metal deasupra lui. Oglinda era 
convexă, iar Johnny avea o privelişte destul de bu- 
nă, chiar dacă uşor distorsionată, asupra tuturor 
mişcărilor din jurul lui. 

- O, da, spuse Ruopp. O, da, dii-di-diii... uite aici ce 
căutăm... ham-di-dam... bine... pensă, te rog, 
asistentă, haide, trezeşte-te, pentru numele lui 
Dumnezeu... da, dom'le... cred că mi-ar plăcea aşa 
ceva... nu, stai puţin... nu-mi da ce ţi-am cerut, 
dă-mi ce-mi trebuie... da, bine. Tampon, te rog. 

Ţinându-l cu forcepsul, asistenta îi înmâna lui 
Ruopp ceva ce semăna cu un mănunchi de fire sub- 
tiri încâlcite. Ruopp le culese din aer folosindu-se de 
pensă. 

Seamănă cu o cină specific indiană, gândi Johnny, 
şi uite cât sos pentru spaghete. Această imagine îl 
făcu să-i vină rău şi se uită în altă parte. De 
deasupra lui, din galerie, restul hoardei de bandiți se 


uita în jos la el. Chipurile lor păreau livide şi ne- 
cruţătoare şi înfricoşătoare. Atunci îl reperă pe 
Weizak, al treilea din partea dreaptă; avea ceasul 
prins corect la reverul halatului. 

Johnny făcu un semn din cap. 

Weizak îi răspunse cu acelaşi gest. 

Asta îl făcu să se simtă puţin mai bine. 


3 


Ruopp termină de făcut legăturile dintre genunchii 
şi gambele lui şi Johnny fu întors pe cealaltă parte. 
Operația continuă. Anestezista îl întrebă dacă se 
simţea bine. Johnny îi răspunse că, în opinia lui, se 
simţea cât de bine era posibil dată fiind situaţia. Ea 
îl întrebă dacă nu i-ar plăcea să asculte o casetă şi 
el spuse că ar fi un lucru cu adevărat frumos. Câte- 
va clipe mai târziu, vocea limpede şi dulce a lui Joan 
Baez umplu sala de operaţie. Ruopp îşi făcea 
meseria. Lui Johnny i se făcu somn şi aţipi. Când se 
trezi, operaţia încă mai continua. Weizak era încă la 
locul lui. Johnny ridică o mână, anunţându-l că-l 
vede, şi Weizak aprobă din cap ca răspuns. 


4 


O oră mai târziu, operaţia se încheie. Fu dus în sca- 
unul cu rotile într-o sală de recuperare, unde o asis- 
tentă îl întrebă dacă-i putea spune câte degete de la 
picioare îi atinge. După o vreme, Johnny putu. 

Ruopp intră cu masca lui de bandit atârnându-i 
într-o parte. 

- E bine? întrebă el. 

- Da. 

- A decurs foarte bine, spuse Ruopp. Sunt optimist. 

- Bun. 


- O să ai parte de dureri, spuse Ruopp. Dureri cam 
mari, probabil. Terapia însăşi îţi va provoca, la 
început, multă durere. Să nu renunti la ea. 

- Să nu renunţ la ea, bălmăji Johnny. 

- O după-amiază plăcută, spuse Ruopp şi plecă. 

Plecă, probabil - gândi Johnny -, să joace o partidă 
scurtă de golf înainte să se întunece prea tare. 


5 


Dureri cam mari. 

Până la ora nouă seara, mare parte din anestezia 
locală dispăruse şi Johnny fu cuprins de agonie. li 
fusese interzis să-şi mişte picioarele fără ajutorul a 
două asistente. Simţea ca şi când i-ar fi fost petre- 
cute şi strânse sadic de tare nişte chingi ţintate în 
jurul genunchilor. Scurgerea timpului încetini până 
la a semăna cu mersul târât al unui vierme. Din 
când în când se uita la ceasul de la mână, convins 
că trecuse o oră de la ultima dată când se uitase la 
el, şi vedea în schimb că nu trecuseră decât patru 
minute. Era convins că nu va mai suporta durerea 
un alt minut, după care minutul trecea, iar el rămă- 
nea convins că încă un alt minut nu o va mai putea 
suporta. 

Se gândi la toate minutele care-l mai aşteptau, 
minute asemenea unor monede care tot cădeau 
într-o fantă înaltă de opt kilometri, şi cea mai întu- 
necată depresie pe care-o simţise vreodată îl năpă- 
di, aidoma unui val compact, şi-l târî în adâncuri. 
Aveau să-l tortureze până la moarte. Operații la 
coate, la coapse, la gât. Terapie. Cadre, scaune cu 
rotile, bastoane. 

O să ai parte de dureri... să nu renunti. 


Nu, tu să nu renunti, gândi Johnny. Lasă-mă doar în 
pace. Să nu te apropii de mine iar cu cuțitul ăla de 
măcelar. Dacă aşa crezi tu că mă ajuţi, n-am nevoie 
de ajutorul tău. 

Durere egală, pulsatilă, care sapă în carnea lui. 

Căldură pe abdomenul lui, se prelinge. 

Făcuse pe el. 

Johnny Smith se întoarse cu faţa la perete şi 
plânse. 


6 


La zece zile după acea primă operaţie şi la două 
săptămâni înainte de cea de-a doua, Johnny îşi ri- 
dică ochii din cartea pe care o citea - Toți oamenii 
preşedintelui, a lui Woodward şi Bernstein - şi o 
văzu pe Sarah stând în cadrul uşii, uitându-se timid 
la el. 

- Sarah, spuse el. Chiar tu eşti, nu-i aşa? Ea expiră 
sacadat. 

- Da. Eu sunt, Johnny. 

Aşeză cartea jos şi se uită la ea. Era frumos îm- 
brăcată într-o rochie de pânză verde-deschis şi ţinea 
în faţă, aidoma unui scut, o poşetă micuță, maro, îşi 
împletise o panglică în păr şi-i stătea bine aşa. Făcu 
pumnalul ascuţit şi zbuciumat al geloziei să se înfigă 
în el - a ei fusese ideea aceasta sau a bărbatului cu 
care trăia şi cu care dormea? Era frumoasă. 

- Intră, spuse el. Intră şi stai jos. 

Sarah traversă camera şi, dintr-o dată, Johnny se 
văzu aşa cum probabil îl vedea ea: prea slab, cu 
corpul înghesuit puţin într-o parte în scaunul de 
lângă fereastră, cu picioarele întinse ţeapăn în faţă 
pe o rogojină, îmbrăcat într-o pijama şi într-un halat 
ieftin de spital. 


- După cum poţi vedea, mi-am îmbrăcat smo- 
chingul, spuse el. 

- Arăţi bine. 

II sărută pe obraz şi o mie de amintiri îi fluturară 
prin minte asemenea unui pachet dublu de cărţi de 
joc. Ea se aşeză pe celălalt scaun, îşi puse un picior 
peste celălalt şi trase în jos de tivul rochiei. 

Se uitară unul la celălalt fără să spună nimic. El 
observă că era foarte emoţionată. Dacă ar fi atins-o 
cineva pe umăr, din greşeală sau intenţionat, ar fi 
sărit probabil de pe scaun. 

- Nu ştiam dacă e bine să vin, spuse ea, dar îmi 
doream cu adevărat s-o fac. 

- Mă bucur că ai venit. 

Parcă suntem nişte străini într-un autobuz, gândi el 
posomorât. Trebuie să fi rămas mai mult între noi 
decât acest sentiment, nu-i aşa? 

- Aşadar, cum te simţi? întrebă ea. El zâmbi. 

- Am fost în război. Vrei să-mi vezi cicatricele? îşi 
ridică halatul până deasupra genunchilor, arătându-i 
inciziile sub formă de S care începuseră acum să se 
vindece. Încă mai erau roşii şi brăzdate de suturi. 

- O, Doamne, ce-ţi fac ăştia? 

- Incearcă să-l monteze la loc pe Humpty Dump- 
ty, spuse Johnny. Toţi caii regelui, toţi oamenii re- 
gelui şi toţi doctorii regelui. Aşa că... 

Atunci el se opri, fiindcă ea începuse să plângă. 

- Nu vorbi aşa, Johnny, spuse ea. Te rog, nu vorbi 
aşa. î 

- Imi pare rău. Doar că... Incercam să fac o glumă. 


30 Cântec pentru copii în care Humpty Dumpty e un ou carea 
căzut de pe un zid şi s-a spart, şi nici toţi „oamenii şi caii 
regelui” n-au mai reuşit să-l întregească - n. tr. 


Numai asta să fi fost? încercase doar să facă o 
glumă sau fusese un fel de-a spune: „Mulţumesc că 
ai venit să mă vezi; ăştia mă taie în bucăţi”? 

- Chiar poţi face asta? Poţi glumi cu asta? 

Îşi scosese un şerveţel de hârtie Kleenex din po- 
şetă şi se ştergea la ochi cu el. 

- Nu foarte des. Bănuiesc că, văzându-te din nou... 
Îmi ridic garda, Sarah. 

- Îţi vor da voie să pleci de aici? 

- Intr-un sfârşit. Se aseamănă într-un fel cu vechile 
încercări ale bărbăţiei, ai citit vreodată despre ele? 
Dacă rămân în viaţă după ce fiecare indian şi-a 
aruncat asupra mea tomahawk-ul, sunt un om liber. 

- Vara aceasta? 

- Nu, nu... nu prea cred. 

- Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, spuse ea 
atât de încet, încât el de-abia o auzi. Incerc să-mi 
dau seama de ce... sau cum am fi putut schimba lu- 
crurile... şi asta pur şi simplu nu mă lasă să dorm. 
Dacă nu aş fi mâncat hot dog-ul ăla stricat... dacă ai 
fi rămas la mine în loc să pleci... 

Îşi scutură capul şi se uită la el. Ochii lui erau roşii. 

- Se pare că uneori nu ai cum schimba lucrurile. 

Johnny zâmbi. 

- Dublu zero. Casa câştigă. Hei, ţi-aminteşti de 
asta? Am făcut praf Roata aia, Sarah. 

- Da. Ai câştigat mai bine de cinci sute de dolari. 

Johnny se uită la ea încă zâmbind, dar acum 
zâmbetul lui era încurcat, aproape rănit. 

- Vrei să-ţi spun ceva comic? Doctorii cred că am 
supravieţuit pentru că am suferit un soi de traumă 
cerebrală când eram mic. Dar eu nu-mi amintesc 
aşa ceva şi nici mama şi tata nu-şi amintesc. 


Dar se pare că, de fiecare dată când mă gândesc la 
asta, îmi apare în faţa ochilor Roata aceea a 
Norocului... şi un miros de cauciuc ars. 

- Poate că ai avut un accident de maşină..., începu 
ea nu prea sigură pe sine. 

- Nu, nu cred că asta e. Dar mi se pare că Roata a 
fost un avertisment... pe care eu l-am ignorat. 

Ea îşi schimbă uşor poziţia şi spuse neliniştită: 

- Nu gândi aşa, Johnny. 

El ridică din umeri. 

- Sau poate că pur şi simplu mi-am epuizat norocul 
pe patru ani într-o singură seară. Însă uită-te la asta, 
Sarah. 

Cu grijă, îndurând mari dureri, îşi ridică un picior de 
pe rogojină, îl îndoi într-un unghi de nouăzeci de 
grade, după care-l întinse la loc pe rogojină. 

- Poate că vor reuşi într-adevăr să-l lipească pe 
Humpty la loc. Când m-am trezit, nu puteam face 
asta şi nu-mi puteam nici întinde picioarele atât de 
bine ca acum. 

- Şi poţi gândi, Johnny, spuse Sarah. Poţi vorbi. Cu 
toţii am crezut că... ştii tu. 

- Da, Johnny bostanul. 

Tăcerea, stânjenitoare şi grea, se lăsă iarăşi între 
ei. Johnny o spulberă, spunând cu o seninătate for- 
tată: 

- Aşadar, ţie cum îţi merge? 

- Păi... sunt căsătorită. Presupun c-ai aflat asta. 

- Mi-a spus tata. 

- E un om atât de bun, spuse Sarah. După care, ca 
o răbufnire: ` 

- Nu puteam aştepta, Johnny. Imi pare rău şi 
pentru asta. Doctorii au spus că nu-ţi vei reveni ni- 
ciodată din comă, că te vei tot împuţina până ce... 


până ce te vei stinge pur şi simplu. Şi chiar dacă aş 
fi ştiut... - Se uită la el cu o privire stânjenită. - Chiar 
dacă aş fi ştiut, Johnny, nu cred că aş fi putut 
aştepta. Patru ani şi jumătate e un timp lung. 

- Da, aşa e, spuse el. E un timp al dracu' de lung. 

Vrei să afli ceva morbid? l-am pus să-mi aducă re- 
vistele din ultimii patru ani doar ca să aflu cine a 
mai murit. Truman. Janis Joplin. Jimi Hendrix - lisuse, 
m-am gândit la el cum cânta „Purple Haze” şi 
de-abia mi-a venit să cred. Dan Blocker. Şi noi doi. 
Noi doi, pur şi simplu, ne-am stins. 

- Imi pare atât de rău pentru asta, spuse ea 
aproape în şoapta. Mă simt atât de al naibii de vi- 
novată. Dar îl iubesc, Johnny. ÎI iubesc mult de tot. 

- Bine, asta contează. 

- Îl cheamă Walt Hazlett şi e... 

- Cred că prefer să aud ceva despre copilul tău, 
spuse Johnny. Fără supărare, bine? 

- E o scumpete, spuse ea, zâmbind. Acum are 
şapte luni. II cheamă Dennis, dar noi îi spunem 
Denny. L-am numit după bunicul patern. 

- Să-l aduci cândva cu tine. Mi-ar face plăcere să-l 
văd. 

- Aşa o să fac, spuse Sarah, şi-şi zâmbiră fals unul 
altuia, ştiind că aşa ceva nu se va întâmpla ni- 
ciodată. Johnny, ai nevoie de ceva? 

Doar de tine, iubito. Şi de ultimii patru ani şi ju- 
mătate. 

- Mnu, spuse el. Încă mai predai? 

- Incă mai predau, dar numai pentru încă puţin 
timp, confirmă ea. 

- Incă mai prizezi cocaina aia blestemată? 

- O, Johnny, nu te-ai schimbat deloc. Îţi place la fel 
de mult să cicăleşti o persoană. 


- La fel de mult, fu el de acord, iar tăcerea se lăsă 
iarăşi între ei cu un bufnet aproape audibil. 

- Pot să mai vin să te văd? 

- Sigur, spuse el. Ar fi nemaipomenit, Sarah. 

Johnny ezită, nedorindu-şi ca întâlnirea lor să se 
încheie atât de brusc, nedorind să o rănească pe ea 
sau chiar pe el însuşi dacă acest lucru se putea evi- 
ta. Voia să spună ceva din suflet. 

- Sarah, zise el, ai făcut ceea ce trebuia. 

- Chiar aşa? întrebă ea. Zâmbi, şi zâmbetul îi făcu 
buzele să tremure la comisura gurii. - Mă îndoiesc. 
Pare un gest atât de crud şi... nu mă pot înfrâna, 
atât de greşit. Îmi iubesc soţul şi fiul, şi când îmi 
spune Walt că într-o zi o să locuim în cea mai 
frumoasă casă din Bangor, îi dau crezare. El spune 
că într-o zi o să candideze pentru postul lui Bill 
Cohen din Senat, iar eu dau crezare şi acestui lucru. 
El spune că, într-o zi, cineva din Maine va fi ales 
preşedinte şi eu aproape că-i dau crezare şi în 
privinţa asta. După care, vin aici şi mă uit la sărma- 
nele tale picioare... - începea acum din nou să 
plângă. - Arată de parcă ar fi fost trecute printr-un 
mixer sau ceva, iar tu arăţi atât de s/ăbit... 

- Nu, Sarah, nu face asta. 

- Eşti atât de slab, şi mie mi se pare un lucru greşit 
şi crud, şi urăsc asta, o urăsc, fiindcă nu e corect 
deloc, nimic din ceea ce s-a întâmplat nu e corect! 

- Cred că uneori nimic nu e corect, spuse el. Lumea 
asta bătrână şi dură. Uneori trebuie să faci doar 
ceea ce poţi şi să te resemnezi cu ideea. Du-te şi fii 
fericită, Sarah. Şi, dacă vei vrea să mă vezi, simte-te 
liberă să vii. Adu o tablă de cribbage cu tine. 

- Aşa voi face, spuse ea. Imi pare rău că am plâns. 
Nu prea ţi-a ridicat moralul, nu? 


- E în regulă, spuse el şi zâmbi. Ai face bine să te 
laşi de cocaină, iubito. O să-ţi cadă nasul. 

Ea râse vag. 

- Acelaşi Johnny, spuse ea. Din senin, se aplecă şi-l 
sărută pe buze. - O, Johnny, fă-te bine curând. 

El se uită la ea gânditor când ea se îndepărtă. 

- Johnny? 

- N-ai lăsat-o acolo, spuse el. Nu, nu acolo ai 
lăsat-o. 

- Ce să las? 

Se încruntă, nedumerită. 

- Verigheta. N-ai lăsat-o în Montreal. 

Johnny îşi duse mâna la frunte şi începu să se 
maseze uşor deasupra ochiului drept. Braţul lui ri- 
dicat lăsă o umbră şi ea observă cu ceva foarte ase- 
mănător cu o teamă superstiţioasă că jumătate din 
faţa lui era luminată, jumătate întunecată. O făcu să 
se gândească la masca de Halloween cu care o 
speriase el. Ea şi cu Walt îşi făcuseră luna de miere 
în Montreal, dar de unde să ştie Johnny asta? Doar 
dacă nu-i spusese cumva Herb. Da, aproape sigur 
asta trebuia să fie explicaţia. Însă numai ea şi cu 
Walt ştiau că îşi pierduse verigheta pe undeva prin 
camera de hotel. Nimeni altcineva nu ştia, fiindcă 
Walt îi cumpărase altă verighetă înainte ca ei să ia 
avionul spre casă. Îi fusese prea ruşine să spună 
cuiva, până şi mamei ei. 

- Cum... 

Johnny se încruntă puternic, apoi îi zâmbi. Mâna îi 
căzu de la tâmplă şi se lovi în poală de surata ei. 

- Nu era pe măsura ta, spuse el. Împachetai 
bagajele, nu-ţi aminteşti, Sarah? El era plecat să 
cumpere ceva şi tu făceai bagajele. El era plecat să 


cumpere... să cumpere... nu ştiu. E în zona moartă. 
Zona moartă? 

- S-a dus la magazinul de artizanat şi a cumpărat o 
mulţime de prostioare ca suvenir. Perniţe haioase şi 
alte chestii de astea. Insă, Johnny, cum de ştii că 
mi-am pierdut veri... 

- Făceai bagajele. Inelul nu era pe măsura ta, era 
cu mult prea mare. Aveai de gând să-l duci la repa- 
rat la întoarcere. Intre timp, însă, l-ai... l-ai... - în- 
cruntarea aceea de nedumerire dădu să reapară, 
după care, imediat, dispăru. Îi zâmbi. - L-ai împache- 
tat în hârtie igienică! 

Nu mai exista acum nici un dubiu în privinţa 
sentimentului de teamă. | se zvârcolea alene prin 
stomac asemenea unui fuior de apă caldă. Îşi duse 
mâna la gât şi se uită ţintă la el aproape hipnotizată. 
Are aceeaşi privire în ochi, aceeaşi privire de 
amuzament glacial pe care a avut-o în noaptea 
aceea, când câştiga la Roată. Ce s-a întâmplat cu 
tine, Johnny? Ce eşti? Albastrul ochilor lui se întu- 
necase aproape până la violet şi părea dus cu gân- 
dul departe. Sarah voia să fugă. Camera însăşi pă- 
rea că se întunecase, ca şi când Johnny ar fi sfâşiat 
cumva canavaua realităţii, ca şi când ar fi rupt le- 
găturile dintre trecut şi prezent. 

- Ţi-a alunecat de pe deget, spuse el. Puneai us- 
tensilele lui de bărbierit într-unui dintre buzunarele 
laterale şi, pur şi simplu, ţi-a alunecat. N-ai observat 
că l-ai pierdut până mai târziu, aşa încât ai crezut că 
a rămas pe undeva prin cameră. - Râse: un sunet 
acut, zăngănit, împleticit, deloc râsetul normal al lui 
Johnny, şi rece... rece. - Băiete, da' ştiu că aţi 
scotocit fiecare ungher din camera aia. Însă el se 
afla în bagaje. Încă se mai află în buzunarul valizei, 


încă de atunci. Du-te în pod şi uită-te, Sarah. O să te 
convingi. 

Pe coridor, cineva scăpă un pahar sau altceva şi 
înjură speriat când acesta se sparse. Johnny se uită 
în direcţia sunetului şi privirea i se limpezi. Işi în- 
toarse ochii şi observă că Sarah era înmărmurită, cu 
ochii larg deschişi şi că se încrunta preocupată. 

- Ce e? Sarah, am spus ceva ce nu trebuia? 

- De unde ai ştiut? şopti ea. De unde să ştii toate 
lucrurile astea? 

- Nu ştiu, spuse el. Sarah, îmi pare rău dacă 
te-am... 

- Johnny, ar fi mai bine să plec, l-am lăsat pe 
Denny cu bona. 

- Bine. Sarah, îmi pare rău dacă te-am supărat. 

- De unde poţi să ştii de verigheta mea, Johnny? 

El nu putu decât să scuture din cap. 


7 


La jumătatea coridorului de la primul etaj, stoma- 
cul începu să-i dea senzaţii ciudate. Găsi toaleta fe- 
meilor exact la timp. Intră în grabă, închise uşa unui 
separeu şi vomită violent. Trase apa şi apoi rămase 
locului cu ochii închişi, tremurând, în acelaşi timp, 
însă, gata-gata să izbucnească în râs. Şi ultima dată 
când îl văzuse pe Johnny vomitase. Dreptate 
nemiloasă? Paranteze temporale, asemenea 
paspartuurilor unei cărţi? îşi acoperi gura cu mâinile 
să împiedice orice ar fi încercat să iasă - râsul sau 
poate un țipăt. Şi, în întunecime, lumea păru să se 
rotească ilogic, asemenea unei farfurii. Asemenea 
unei Roţi a Norocului. 


8 


Îl lăsase pe Denny la doamna Labelle, astfel încât, 
când ajunse acasă, o întâmpină liniştea şi singură- 
tatea. Urcă scările înguste către pod şi apăsă pe co- 
mutatorul care acţiona cele două becuri fără abajur 
din tavan. Valizele lor erau depozitate într-un colţ. 
Vizele de călător cu însemnul Montrealului erau încă 
lipite pe cele două feţe ale valizelor Grants 
portocalii. Acestea erau trei la număr. O deschise pe 
prima, căută pe dibuite în buzunarele laterale 
elastice şi nu găsi nimic. La fel şi cu a doua. La fel şi 
cu a treia. 

Inspiră adânc şi lăsă apoi aerul să iasă din plămâni, 
simțindu-se caraghioasă şi puţin dezamăgită - dar în 
mare parte uşurată. Uşurată peste poate. Nici urmă 
de inel. Îmi pare rău, Johnny. Însă, pe de altă parte, 
nu-mi pare rău deloc. Ar fi fost puţin cam prea 
înspăimântător. 

Începu să împingă valizele la locul lor între un 
teanc cu vechile manuale de la facultate ale lui Walt 
şi veioza cu picior pe care o spărsese câinele femeii 
ăleia nebune şi pe care Sarah nu se îndurase 
niciodată s-o arunce la gunoi, când, în vreme ce-şi 
scutura palmele de praf, gata să lase întreaga po- 
veste în urmă, o voce slabă, atât de slabă că abia o 
auzi, şopti înlăuntrul ei: A fost o căutare cam su- 
perficială, nu crezi? Nu ţi-ai prea dorit să găseşti 
ceva, nu-i aşa, Sarah? 

Nu. Nu, de fapt chiar nu-şi dorise să găsească ce- 
va. Şi, dacă vocea aceea anemică credea că ea va 
deschide încă o dată toate acele valize, atunci era 
nebună. Întârziase deja cu cincisprezece minute să-l 
ia pe Denny, Walt venea acasă însoţit de unul dintre 


partenerii seniori de la firmă, pentru cină (o chestie 
foarte importantă), iar ea-i datora lui Betty Hackman 
o scrisoare - de la Mesagerii Păcii din Uganda, Betty 
păşise direct în căsătorie cu fiul unui crescător de 
cai putred de bogat, din Kentucky. De asemenea, ar 
trebui să curețe amândouă băile, să-şi aranjeze 
părul şi să-l îmbăieze pe Denny. Avea pur şi simplu 
prea multe lucruri de făcut ca să mai frece menta în 
podul acesta încins şi murdar. 

Aşa încât, deschise iarăşi toate cele trei valize şi, 
de data aceasta, căută prin buzunarele laterale cu 
foarte mare atenţie şi, bine pitit într-un colţ al celei 
de-a treia valize, găsi verigheta. O ţinu ridicată în 
faţa ochilor la lumina unuia dintre becuri şi citi in- 
scripţia din interior, încă la fel de proaspătă cum 
fusese în ziua în care îi pusese Walt inelul pe deget: 

WALTER ŞI SARAH HAZLETT - 9 IULIE 1972. 

Sarah se uită la ea vreme îndelungată. 

După aceea aşeză valizele la locul lor, stinse lu- 
mina şi cobori din pod. Işi schimbă rochia de pânză, 
acum prăfuită, cu nişte pantaloni largi şi cu un top 
sumar. Merse în josul cvartalului la locuinţa doamnei 
Labelle şi-şi luă fiul. Se întoarseră acasă şi Sarah îl 
aşeză pe Denny în sufragerie, unde acesta se târi 
neastâmpărat pe jos câtă vreme ea pregăti friptura 
şi curăţă cartofii. O dată friptura pusă la cuptor, 
intră în sufragerie şi observă că Denny adormise pe 
covor. Il ridică şi-l aşeză în leagăn. După aceea se 
apucă să curețe băile. Şi, în pofida tuturor lucrurilor, 
în pofida grabei cu care se apropia timpul de ora 
cinei, gândul nu-i zbură de la inel. Johnny ştiuse. 
Sarah putea chiar să spună cu precizie în ce 
moment intrase el în posesia unei asemenea 
informaţii: când îl sărutase înainte de plecare. 


Doar faptul că se gândea la el o făcea să se simtă 
slăbită şi înstrăinată, şi nu ştia sigur de ce. Totul era 
confuz. Zâmbetul lui şăgalnic, atât de neschimbat, 
trupul lui, atât de îngrozitor de schimbat, atât de 
împuţinat şi de subnutrit, felul lipsit de viaţă în care 
i se lipea părul de scalp, contrastând atât de 
puternic cu amintirile vii pe care ea încă le mai 
păstra despre el. Îşi dorise să-l sărute. 

- Opreşte-te, îşi şopti ea. 

Chipul ei reflectat în oglinda de la baie părea un 
chip străin. Îmbujorat şi încins şi... s-o recunoaştem, 
oameni buni: sexy. 

Mâna i se strânse pe inelul din buzunarul panta- 
lonilor şi, aproape - dar nu chiar - înainte să-şi dea 
seama de ceea ce făcea, îl aruncă în apa curată, 
uşor albăstruie din bideu. Totul strălucea de curăţe- 
nie, încât, dacă domnului Treaches de la firma 
„Baribault, Treaches, Moorehouse şi Gendron” i-ar 
trebui să se uşureze cândva în timpul întâlnirii de la 
cină, să nu se simtă ofensat de vreo urmă diz- 
graţioasă rămasă pe vasul bideului; cine ştie ce-i 
poate aţine calea unui tânăr pornit pe drumul afir- 
mării în consiliul celor potenţi, corect? Cine poate fi 
sigur de ceva pe lumea asta? 

Scoase un pleosc sec şi se scufundă încet, 
rotindu-se leneş, pe rundul apei limpezi. | se păru că 
aude un cline slab când atinse porţelanul, dar pro- 
babil nu era decât un joc al imaginaţiei sale. Capul îi 
pulsa. În pod, aerul fusese cald şi stătut şi mirosea a 
mucegai. Sărutul lui Johnny, însă - acela fusese 
dulce. Atât de dulce. 

Înainte să conştientizeze ceea ce face (şi, astfel, 
să-i permită raţiunii să se impună), întinse mâna şi 
trase apa. Aceasta se declanşa cu un bang şi cu un 


tunet. | se păreau, poate, mai puternice aceste su- 
nete pentru că-şi ţinea ochii strâns închişi. Când îi 
deschise, inelul dispăruse. Il pierduse o dată, iar 
acum era iarăşi pierdut. 

Brusc, picioarele i se tăiară şi se aşeză pe margi- 
nea căzii, acoperindu-şi faţa cu palmele. Faţa ei cea 
foarte încinsă. Nu va mai merge să-l vadă iarăşi pe 
Johnny. Nu era o ideea bună. Întâlnirea aceasta o 
tulburase. Walt aducea acasă un partener senior, iar 
ea pregătise pentru această ocazie o sticlă de 
Mondavi şi o friptură care le făcuse gaură în buget; 
la aceste lucruri se va gândi de aici înainte. Va 
trebui să se gândească la cât de mult îl iubeşte pe 
Walt şi la Denny care dormea în leagăn. Va trebui să 
se gândească la faptul că, o dată ce-ţi alegi 
priorităţile în lumea asta nebunească, trebuie să 
trăieşti în slujba lor. Şi nu se va mai gândi la Johnny 
Smith şi la zâmbetul lui şăgalnic şi fermecător. 


9 
Cina din seara aceea fu un mare succes. 


CAPITOLUL ZECE 


1 


Doctorul îi prescrise Verei Smith un tratament cu 
nişte pastile pentru scăderea tensiunii arteriale nu- 
mit Hydrodiural. Nu-i scăzură tensiunea cu mult 
(„nici cât negru sub unghie”, îi plăcea ei să se ex- 
prime în scrisori), însă îi dădură o senzaţie de greață 
şi de slăbiciune. Trebuia să se aşeze şi să se 
odihnească după ce aspira covorul. Urcatul mai 
multor scări o făcea să se oprească o dată ajunsă 
sus şi să gâfâie asemenea unui câine într-o 
după-amiază încinsă de august. Dacă nu i-ar fi spus 
Johnny că îi făceau numai bine, ar fi aruncat chiar în 
acel moment pilulele pe geam. 

Doctorul încercă un tratament cu alt medicament, 
iar acesta îi făcu inima să-i galopeze atât de tare, 
încât ea chiar încetă să-l mai ia. 

- Aplicăm o procedură oarbă, îi spuse doctorul, 
într-un sfârşit o să te vindecăm, Vera. Nu-ţi face 
griji. 

- Nu-mi fac griji, spuse Vera. Speranţa mea e în 
Domnul Dumnezeu. 

- Da, sigur că aşa este. Aşa şi trebuie să fie. 

Până la sfârşitul lunii iunie, doctorul se oprise la o 
combinaţie de Hydrodiural şi un alt medicament 
numit Aldomet - nişte pilule dolofane, galbene, 
scumpe, nişte chestii scârboase. Când începu să ia 
cele două medicamente deodată, i se păru că tre- 


buie să meargă la toaletă la fiecare cincisprezece 
minute. Avea migrene. Avea palpitaţii cardiace. 
Doctorul spuse că tensiunea arterială îi scăzuse ia- 
răşi la normal, însă ea nu-l crezu. La ce mai erau 
buni şi doctorii ăştia, totuşi? Uită-te ce-i făceau lui 
Johnny al ei, îl tăiau ca pe-o halcă de carne la mă- 
celărie, deja îi făcuseră trei operaţii, arăta ca un 
monstru cu toate acele suturi de-a lungul braţelor şi 
a picioarelor şi a gâtului, şi tot nu se putea deplasa 
fără să se ajute de un cadru din acela metalic, de fe- 
lul celui de care se folosea şi bătrânul domn 
Sylvester. Dacă îi scăzuse tensiunea, de ce se 
simţea tot timpul atât de mizerabil? 

- Trebuie să-i dai corpului tău destul timp să se 
adapteze medicaţiei, îi spuse Johnny. 

Era prima sâmbătă a lunii iulie şi părinţii veniseră 
în oraş pentru întregul sfârşit de săptămână. Johnny 
tocmai se întorsese de la hidroterapie şi arăta palid 
şi vlăguit. În ambele mâini ţinea câte o bilă de 
plumb, pe care le ridica şi le cobora în poală în 
vreme ce ei discutau, flexionându-şi coatele, 
dezvoltându-şi bicepşii şi tricepşii. Cicatricele pe 
cale de vindecare ce-i brăzdau coatele şi antebraţe- 
le asemenea unor tăieturi de spadă se întindeau şi 
se contractau. 

- Pune-ţi credinţa în Domnul, Johnny, spuse Vera. 
Nu ai nevoie de toată mascarada asta. Pune-ti 
credinţa în Domnul şi el te va vindeca. 

- Vera..., începu Herb. 

- Nu mă lua cu Vera. E o mascaradă! Nu spune 
Biblia: întreabă şi ţi se va răspunde, bate şi ţi se va 
deschide? Nu e nevoie ca eu să iau toate acele me- 
dicamente diavoleşti şi nu e nevoie ca băiatul meu 


să le permită doctorilor să-l mai tortureze. E greşit, 
nu ajută la nimic, şi e un lucru păcătos! 

Johnny aşeză bilele de plumb pe pat. Muşchii 
braţelor îi tremurau. | se făcuse rău la stomac, se 
simţea extenuat şi era dintr-o dată furios pe mama 
sa. 

- Domnul îi ajută pe oamenii care se ajută singuri, 
spuse el. Tu nu-ţi doreşti deloc un Dumnezeu 
Creştin, mamă. [ie îţi trebuie un geniu fermecat 
care să iasă dintr-o lampă şi să îţi îndeplinească trei 
dorinţe. 

- Johnny! 

- Ei bine, ăsta-i adevărul. 

- Doctorii ăia ţi-au băgat ideile astea în cap! Toate 
ideile astea nebuneşti! - li tremurau buzele; avea 
privirea sălbatică, dar nici urmă de lacrimi în ochi. - 
Dumnezeu nu te-a scos degeaba din comă, ci ca să-i 
îndeplineşti porunca, John. Aştialalţi, ăştia încearcă 
doar... 

- Încearcă doar să mă pună iarăşi pe picioare, ca 
să nu trebuiască să îndeplinesc porunca Domnului 
dintr-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii mele. 

- Haideţi să nu ne certăm, spuse Herb. Familiile nu 
trebuie să se certe. 

lar uraganele nu trebuie să bată, dar bat în fiecare 
an şi orice ar fi spus el n-ar fi putut opri această 
confruntare. Se prefigurase de multă vreme. 

- Dacă-ţi pui încrederea în Dumnezeu, Johnny..., 
începu Vera, neluându-l deloc în seamă pe Herb. 

- Nu mai am încredere în nimeni şi în nimic. 

- Îmi pare rău să te aud spunând asta, zise ea. 
Glasul ei era rigid şi distant. - Agenţii Satanei sunt 
peste tot. Vor încerca să te împiedice să-ţi îndepli- 


neşti destinul. Se pare că se descurcă destul de 
bine. 

- Trebuie să faci din asta un soi de problemă... a 
nemuririi sufletului, nu-i aşa? îţi zic eu care a fost 
problema: un stupid accident de maşină, doi puşti 
care s-au luat la întrecere şi s-a întâmplat ca eu să 
fiu transformat în carne pentru chifteluţe. Ştii ce-mi 
doresc, mamă? Vreau să ies de aici. Asta e tot ce-mi 
doresc. Şi-mi doresc ca tu să continui să-ţi iei 
medicamentele şi... şi să încerci să cobori cu 
picioarele pe pământ. Asta e tot ce-mi doresc. 

- Plec. 

Se ridică în picioare. Chipul ei era palid şi mâhnit. 

- O să mă rog pentru tine, Johnny. 

El se uită la ea, neajutorat, frustrat şi nefericit. 
Mânia îl părăsise. Şi-o deşertase asupra ei. 

- Continuă să-ţi iei medicamentele! spuse el. 

- O să mă rog să vezi lumina. 

Vera părăsi încăperea cu chipul impenetrabil şi la 
fel de dur ca o piatră. Johnny se uită neajutorat spre 
tatăl lui. 

- John, mi-aş fi dorit să nu faci asta, spuse Herb. 

- Sunt obosit. Nu mă ajută cu nimic să judec lu- 
crurile mai limpede. Sau să-mi stăpânesc mai bine 
temperamentul. 

- Mda, spuse Herb. 

Păru că vrea să spună şi altceva, dar nu spuse. 

- Încă mai vrea să plece în California la simpozionul 
ăla cu farfuriile zburătoare, sau ce-o fi? 

- Da. Dar e posibil să se răzgândească. Nu ştii 
niciodată ce se întâmplă mâine, şi mai e încă o lună 
până atunci. 

- Ar trebui să faci ceva în privinţa asta. 

- Mda? Ce? S-o închid? S-o internez? 


Johnny scutură din cap. 

- Nu ştiu. Dar poate că a sosit clipa să te gândeşti 
la această soluţie serios în loc să te porţi de parcă 
nici n-ar intra în discuţie. E bolnavă. Trebuie să vezi 
lucrul ăsta. 

Herb spuse cu tărie: 

- Nu avea nimic înainte ca tu... 

Johnny se crispa, de parcă ar fi fost pălmuit. 

- Uite, îmi pare rău. John, nu asta am vrut să spun. 

- Bine, tată. 

- Nu, chiar nu am vrut. - Chipul lui Herb era un 
adevărat portret al suferinţei. - Uite, trebuie să merg 
după ea. Probabil că acum rătăceşte pe coridoare. 

- Bine. 

- Johnny, încearcă să uiţi ce s-a întâmplat aici şi să 
te concentrezi asupra însănătoşirii tale. Ea chiar te 
iubeşte, şi te iubesc şi eu. Nu ne judeca prea dur. 

- Nu. E în regulă, tată. 

Herb îl sărută pe Johnny pe obraz. 

- Trebuie să merg după ea. 

- Bine. 

Herb plecă. Când rămase singur, Johnny se ridică şi 
parcurse împleticit cei trei paşi dintre scaun şi pat. 
Nu era mult. Dar era ceva. Era un început. Işi dorea 
mai mult decât bănuia tatăl lui să nu fi sărit în felul 
acela la maică-sa. Işi dorea asta fiindcă în el se 
dezvolta o certitudine bizară care spunea că Vera nu 
va mai trăi multă vreme. 


2 


Vera încetă să-şi mai ia medicamentele. Herb vorbi 
cu ea, apoi o imploră, în cele din urmă îi ceru cu 
fermitate să nu facă asta. Nu servi la nimic. Ea îi 
arătă scrisorile „corespondenţilor ei întru lisus”, cele 


mai multe nişte mâzgălituri pline de greşeli de 
ortografie, toate sprijinindu-i poziţia şi promiţându-i 
rugăciuni. Una era o scrisoare de la o doamnă din 
Rhode Island care fusese şi ea la ferma din Vermont 
să aştepte sfârşitul lumii (împreună cu căţeluşul ei 
Otis). “DOMNUL e cel mai bun medicament”, scria 
această doamnă, „întreabă-l pe DOMNUL şi VEI FI 
VINDECATĂ, nu DOCTORII care UZURPĂ PUTEREA 
DOMNULUI, DOCTORII sunt cei vinovaţi de tot 
CANCERUL din această lume rea cu AMESTECUL LOR 
DIAVOLESC, toţi cei care au fost OPERAŢI de 
exemplu, chiar şi ceva UŞOR ca AMIGDALITA, mai 
devreme sau mai târziu vor face CANCER, e un fapt 
dovedit, aşa că întreabă-l pe DOMNUL, roagă-l pe 
DOMNUL, uneşte VOINȚA TA cu VOINȚA LUI şi VEI FI 

VINDECATĂ! 

Herb vorbi cu Johnny la telefon şi, în ziua urmă- 
toare, Johnny o sună pe Vera şi-şi ceru scuze pentru 
că-şi pierduse cumpătul. li spuse că o roagă să 
reînceapă să-şi ia medicamentele - pentru el. Vera îi 
acceptă scuzele, dar refuză să reînceapă tratamen- 
tul. Dacă Domnul voia ca ea să calce pământul, 
atunci va avea grijă să-l calce în continuare. Dacă 
Domnul voia s-o cheme la Ceruri, asta va face chiar 
dacă ea va înghiţi un butoi de pastile zilnic. Era 
argumentul perfect, şi singurul contraargument al 
lui Johnny era cel pe care catolicii şi protestanții 
deopotrivă l-au desconsiderat preţ de o mie opt sute 
de ani: că Domnul îşi face lucrarea prin minţile 
oamenilor la fel ca şi prin spiritul lor. 

- Mamă, spuse el, nu te-ai gândit că a fost voia 
Domnului ca un anume doctor să inventeze medi- 
camentul acela ca tu să poţi trăi mai mult? Nu poţi 
nici măcar să iei în calcul ideea asta? 


Un telefon la distanţă nu era deloc mijlocul potrivit 
pentru o discuţie teologică. Vera închise. 

În ziua următoare, Marie Michaud intră în camera 
lui Johnny, îşi aşeză capul pe patul lui şi plânse 
mocnit. 

- Gata, gata, spuse Johnny, uimit şi alarmat. Ce 
înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? 

- Băiatul meu, spuse ea, încă plângând. Mark al 
meu. L-au operat şi a mers exact cum aţi spus. E 
bine. Va vedea iarăşi şi cu ochiul rănit. Mulţumesc 
cerului. 

II îmbrăţişa pe Johnny şi el îi răspunse tot cu o 
îmbrăţişare atât de bine cât putu. Cu lacrimile ei 
calde pe obraji îşi spuse că orice i s-ar fi întâmplat, 
nu era chiar atât de rău. Poate că unele lucruri tre- 
buie spuse, sau văzute, sau regăsite. Nici măcar nu 
era un gând prea nelalocul lui acela că Dumnezeu 
chiar lucra prin el, deşi ideea lui de Dumnezeu era 
ceţoasă şi amorfă. O îmbrăţişa pe Marie şi-i spuse 
cât de bucuros era. li spuse să-şi amintească că nu 
el îl operase pe Mark şi că el de-abia îşi amintea ce-i 
spusese în acea zi. Ea plecă la scurtă vreme după 
aceea, ştergându-şi ochii pe drum, lăsându-l pe 
Johnny singur să mediteze. 


3 


La începutul lunii august, Dave Pelsen veni să-l 
vadă pe Johnny. Directorul adjunct al Liceului 
Cleaves Mills era un bărbat scund, ordonat, care 
purta ochelari cu lentile groase, pantofi Hush Puppie 
şi, prin rotaţie, o serie de jachete de sport în culori 
ţipătoare. Dintre toţi cei care veniră să-l vadă pe 
Johnny în timpul acelei veri aproape nesfârşite a 


anului 1975, Dave se schimbase cel mai puţin. Firele 
de păr cărunt erau ceva mai multe, dar atâta tot. 

- Aşadar, spune drept, ce mai faci? întrebă Dave 
când terminară cu amabilităţile. 

- Nu foarte rău, spuse Johnny. Pot umbla acum 
singur dacă nu fac exces. Pot înota şase ture de pis- 
cină. Uneori am migrene ucigătoare, dar doctorii 
spun să mă aştept ca ele să mai continue o vreme. 
Poate pentru tot restul vieţii mele. 

- Pot să-ţi pun o întrebare personală? 

- Dacă vrei să mă întrebi dacă încă mi se mai 
scoală, spuse Johnny cu un rânjet, răspunsul e afir- 
mativ. 

- Asta-i bine de ştiut, dar ce voiam să ştiu e cum 
stai cu banii. Ai cu ce plăti toate astea? 

Johnny scutură din cap. 

- Mă aflu în spital de aproape cinci ani. Nimeni 
altcineva decât un Rockefeller nu şi-ar permite să 
plătească asta. Tatăl şi mama mea m-au introdus 
într-un soi de program finanţat de către stat. Cala- 
mitate Extremă sau ceva de genul ăsta. Dave 
aprobă din cap. 

- Programul de Ajutor în Caz de Accident Deosebit. 
Mă gândeam eu. Dar cum au reuşit să te ţină 
departe de spitalele de stat, Johnny? Acolo te mă- 
nâncă gheena. 

- Doctorul Weizak şi cu doctorul Brown s-au ocupat 
de asta. Şi ei sunt în mare parte responsabili de 
progresele pe care le-am făcut până acum. Am fost 
un... un porcuşor de Guineea, aşa zice doctorul 
Weizak. Cât de mult putem face ca acest pacient 
comatos să nu se transforme într-o legumă sadea? 
Cei de la terapie recuperatorie au lucrat pe mine în 
ultimii doi ani de comă. Am primit injecții cu 


megavitamine... Încă-mi mai arată curu' de parcă ar 
fi năpădit de variolă. Nu că s-ar fi aşteptat la cine 
ştie ce răspuns din partea mea. S-a presupus că 
sunt un caz clasat aproape de când am fost adus 
aici. Weizak spune că ceea ce el şi cu Brown au 
făcut cu mine a fost o „întreţinere forţată în viaţă a 
pacientului”. El crede că acesta e primul argument 
al unui răspuns la toate criticile cu privire la 
întreţinerea în viaţă a unui pacient după ce au 
dispărut speranţele că-şi va reveni. În orice caz, n-ar 
fi putut continua să se folosească de mine dacă aş fi 
fost dus la un spital de stat, aşa că m-au ţinut aici. 
La un moment dat, ar fi terminat cu mine şi atunci 
chiar aş fi fost dus la un spital de stat. 

- Unde cea mai complexă îngrijire pe care ai fi 
primit-o ar fi fost să te întoarcă la fiecare şase ore 
ca să nu faci beşici, spuse Dave. Şi, dacă te-ai fi 
trezit în 1980, ai fi fost un caz pierdut. 

- Cred că aş fi fost un caz pierdut indiferent de 
tipul de îngrijire primit, spuse Johnny. Îşi scutură 
uşor capul. - Cred că, dacă mai propune cineva să 
mi se mai facă o operaţie, o să înnebunesc. Şi tot o 
să rămân cu un şchiopătat şi niciodată n-o să-mi 
mai pot întoarce capul complet spre stânga. 

- Când îţi dau drumul? 

- În trei săptămâni, dacă mă ajută Dumnezeu. 

- Şi după aia ce urmează? 

Johnny ridică din umeri. 

- Mă întorc acasă, cred. În Pownal. Mama va sta în 
California pentru o vreme la o... la o chestie reli- 
gioasă. Tata şi cu mine ne putem folosi de acest 
răstimp să ne refamiliarizăm unul cu celălalt. Am 
primit o scrisoare de la unul dintre marii agenţi li- 
terari din New York... ei bine, nu chiar de la e/, ci de 


la unul dintre asistenții lui. Sunt de părere că se 
poate scoate o carte din ceea ce mi s-a întâmplat. 
Mă gândesc să încerc să scriu două sau trei capitole 
şi un plan de ansamblu, poate că tipul ăsta sau 
asistenții lui reuşesc s-o vândă. Banii mi-ar prinde al 
dracu' de bine, nu glumesc. 

- S-au mai interesat şi de la alte mijloace 
mass-media? 

- Păi, tipul de la Daily News care a scris articolul 
acela... 

- Bright? E bun. 

- l-ar face plăcere să vină în Pownal după ce plec 
din magherniţa asta şi să scrie un articol-anchetă. 
Îmi place tipul, dar pentru moment prefer să îl ţin la 
distantă. Nu-mi iese nici un ban din treaba asta şi 
acum, sincer, asta mă interesează. M-aş duce la 
emisiunea „Spune Adevărul” dacă aş avea şanse să 
câştig măcar două sute de dolari. Economiile alor 
mei s-au dus. Şi-au vândut maşina şi şi-au cumpărat 
o rablă. Tata a ipotecat pentru a doua oară casa, 
chiar atunci când ar fi trebuit să se gândească să se 
pensioneze, s-o vândă şi să trăiască din profit. 

- Te-ai gândit să revii în învăţământ? Johnny îşi 
ridică privirea. 

- E cumva asta o ofertă? 

- În mod sigur nu-i file de ficat. 

- iți sunt recunoscător, spuse Johnny. Dar chiar nu 
voi putea fi pregătit până în septembrie, Dave. 

- Nu mă gândeam la septembrie. Precis 
ți-aminteşti de prietena lui Sarah, Anne Strafford. - 
Johnny aprobă din cap. - Ei bine, acum e Anne 
Beatty şi în decembrie va naşte. Aşa încât avem 
nevoie de un profesor de engleză pentru semestrul 


al doilea. Program redus. Patru cursuri, o 
supraveghere la cei din anii mari, două ferestre. 

- Îmi faci o ofertă fermă, Dave? 

- Fermă. 

- E un gest al naibii de frumos din partea ta, spuse 
Johnny cu sinceritate. 

- Fugi de-aici, spuse Dave degajat. Ai fost un 
profesor al dracului de bun. 

- Îmi dai două săptămâni să mă gândesc la asta? 

- Până la întâi octombrie, dacă vrei, spuse Dave. 
Vei putea să lucrezi în continuare la cartea aceea, 
cred. Dacă pare că e vreo şansă cu ea. 

Johnny aprobă din cap. 

- S-ar putea să nu vrei să stai prea mult în Pownal, 
spuse Dave. S-ar putea să ţi se pară... incomod. 

Cuvintele se pripiră pe buzele lui Johnny şi el trebui 
să le înfrâneze. 

Nu pentru multă vreme, Dave. Vezi tu, mama e pe 
cale să-şi spulbere creierii chiar acum. Doar că nu se 
foloseşte de o armă pentru asta. Va avea un atac 
cerebral. Va fi moartă înainte să vină Crăciunul dacă 
tata şi cu mine nu reuşim s-o convingem să-şi reia 
tratamentul, şi nu cred că vom reuşi. lar eu sunt în 
parte răspunzător de asta - cât de mare e partea, 
asta nu ştiu. Nici nu cred că vreau să ştiu. 

În schimb, el răspunse: 

- Veştile circulă repede, nu? 

Dave ridică din umeri. 

- Am înţeles de la Sarah că mamei tale i-a fost 
greu să se obişnuiască cu schimbarea. O să-şi revi- 
nă, Johnny. Intre timp, gândeşte-te la ce ţi-am spus. 

- Aşa voi face. De fapt, îţi ofer încă de pe-acum un 
da cu semnul întrebării. Ar fi minunat să predau din 
nou. Să mă întorc la normal. 


- Eşti omul meu, spuse Dave. 

După ce plecă el, Johnny se întinse pe pat şi se uită 
pe fereastră. Era foarte obosit. Să mă întorc la 
normal. Cumva, nu credea că acest lucru se va în- 
tâmpla vreodată. 

Simţea că se apropie una dintre migrenele acelea. 


4 


Faptul că Johnny Smith ieşise din comă cu o abili- 
tate în plus ajunse într-un târziu în ziare şi apăru pe 
prima pagină sub semnătura lui David Bright. 
Aceasta se întâmplă cu mai puţin de o săptămână 
înainte ca Johnny să părăsească spitalul. 

Se afla la terapie recuperatorie, întins pe spate pe 
salteaua de pe jos. Pe abdomen i se odihnea o min- 
ge medicinală de cinci kilograme şi jumătate. 
Terapeuta lui, Eileen Magown, stătea aplecată 
asupra lui şi-i număra abdomenele. Trebuia să facă 
zece, iar acum se lupta să-l facă pe al optulea. 
Transpiraţia îi şiroia pe faţă şi cicatricele de pe gât i 
se înroşiseră puternic. 

Eileen era o femeie scundă, cu nimic deosebită de 
alte femei, cu corp atletic, cu un minunat nimb de 
păr cârlionţat şi ochi de-un verde adânc presărat cu 
sclipiri căprui. Johnny îi spunea uneori - cu un 
sentiment confuz de iritaţie şi amuzament - cel mai 
mic antrenor din lume. Il transformase cu forţa sau 
cu vorba bună dintr-un pacient legat de pat, care 
de-abia reuşea să ţină un pahar cu apă în mână, 
într-un om care putea umbla fără baston, care putea 
face trei tracţiuni într-o singură serie şi un tur 
complet al bazinului de la spital în cincizeci şi trei de 
secunde - nu era un record olimpic, dar nu era nici 
rău. Era necăsătorită şi locuia într-o casă mare pe 


Center Street din Oldtown împreună cu cele patru 
pisici ale ei. Avea o voinţă de fier şi nu accepta săi 
se spună că nu se poate. 

Johnny se prăbuşi pe spate. 

- Mnu, gâfâi el. Oh, nu cred că pot, Eileen. 

- Sus, băiete! strigă ea cu o voce în care se simţea 
o undă de umor acid şi sadic. Sus! Sus! încă trei şi 
poţi bea o Cola! 

- Dă-mi o minge de patru kilograme şi eu îţi mai 
dau două abdomene. 

- Mingea de patru kilograme va intra în Cartea 
recordurilor ca şi cel mai mare supozitor din lume 
dacă nu-mi mai dai trei abdomene. Sus! 

- Arrrrrrrrhhhhhhh! strigă Johnny, ridicându-se 
smucit în al optulea abdomen. Se lăsă să cadă la loc 
pe saltea, după care smuci din nou. 

- Minunat! strigă Eileen. Încă unul, încă unul! 

- ARRRRRRRHHHHH! ţipă Johnny şi se ridică în 
capul oaselor pentru a zecea oară. Se prăbuşi la 
podea, lăsând mingea medicinală să i se rostogo- 
lească de pe abdomen. - Am făcut hernie, eşti fe- 
ricită, mi s-au desprins toate maţele şi acum plutesc 
aiurea în mine, o să te dau în judecată, sadică ce 
eşti. 

- lisuse, cât eşti de copil! spuse Eileen, oferindu-i 
mâna ca sprijin. Asta e nimic faţă de ce ţi-am 
pregătit pentru data viitoare. 

- Poţi s-o uiţi, spuse Johnny. Data viitoare nu voi 
face decât să înot în... 

Se uită la ea, o expresie surprinsă lăţindu-i-se pe 
faţă. O strânse mai tare de mână, până ce începu 
s-o doară. 

- Johnny? Care e problema? Ai un cârcel? 

- O, Doamne, spuse Johnny fără suflu. 


- Johnny? 

Incă o mai ţinea strâns de mână; se uita în ochii ei 
cu o privire distantă, visătoare, care o sperie. Auzise 
unele lucruri despre Johnny Smith, zvonuri pe care 
nu le luase în seamă datorită pragmatismului 
neclintit de cercetaş care o caracteriza. Se spunea 
că prevăzuse că se va face bine fiul Măriei Michaud, 
chiar înainte ca doctorii să fie sută la sută siguri că 
vor să încerce să-i facă operaţia aceea riscantă. Alt 
zvon era legat de doctorul Weizak: se povestea că 
Johnny îi spuse că nu murise mama lui şi că aceasta 
trăia undeva pe Coasta de Vest sub un alt nume. În 
ceea ce o privea pe Eileen Magown, poveştile 
acestea erau doar nişte scorneli, aşa cum găseai în 
toate revistele populare, în istorisirile dulci-amărui 
de dragoste pe care le citeau atât de multe 
asistente la camera de gardă. Însă felul în care o 
privea Johnny acum o făcu să-i fie teamă. Parcă se 
uita înăuntrul ei. 

- Johnny, te simţi bine? 

Erau singuri în sala de terapie recuperatorie. Uşile 
mari şi duble cu sticlă semimată care dădeau spre 
piscină erau închise. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Johnny. Ai 
face mai bine... da, încă mai este timp. Foarte puţin. 

- Despre ce vorbeşti? 

Atunci, el îşi reveni la normal. Dădu drumul mâinii 
ei... Insă o strânsese destul de tare să-i lase urme 
albe de degete pe dosul palmei. 

- Sună la Pompieri, spuse el. Ai uitat să închizi 
aragazul. lţi iau foc perdelele. 

- Cum...? 


- Flacăra a aprins prosopul de bucătărie şi acesta a 
aprins perdelele, spuse Johnny în grabă. Fugi şi 
sună-i. Vrei să-ţi ardă casa din temelii? 

- Johnny, n-ai de unde şti... 

- Lasă de-o parte ce ştiu eu, spuse Johnny, 
prinzând-o de cot. 

O forţă să se mişte şi merseră împreună spre ie- 
şire. Johnny şchiopăta pronunţat cu piciorul stâng, 
aşa cum făcea de fiecare dată când era ostenit. Tra- 
versară încăperea unde se afla piscina, călcâiele lor 
scoțând sunete reverberate pe dalele de gresie, du- 
pă care ieşiră pe coridorul de la primul etaj şi 
co-borâră la camera de gardă. Acolo, două asistente 
beau cafea şi o a treia vorbea la telefon, povestind 
cuiva de la celălalt capăt al firului cum îşi 
reamenajase ea apartamentul. 

- Ai de gând să suni tu sau sun eu? - întrebă 
Johnny. 

Lui Eileen i se învârtea capul. Rutina ei de dimi- 
neaţă era la fel de bine pusă la punct cum trebuie 
să fie a oricărei persoane care locuieşte singură. Se 
ridicase din pat şi-şi fiersese un singur ou în vreme 
ce mâncase un grepfrut întreg fără zahăr şi un bol 
de cereale All-Bran. După micul dejun se îmbrăcase 
şi venise cu maşina la spital. Stinsese într-adevăr 
aragazul? Sigur că-l stinsese. Nu-şi amintea exact 
când îl stinsese, dar asta făcea parte din obişnuinţă. 
Trebuie să-l fi stins. 

- Johnny, serios, nu ştiu de unde ţi s-a năzărit ţie... 

- Bine, sun eu. 

Se aflau acum în interiorul camerei de gardă, un 
separeu din sticlă utilat cu trei scaune cu spătar 
drept şi cu o plită electrică. Ingusta încăpere era 
dominată de un panou cu afişaj electric - şiruri în- 


tregi de beculeţe care se înroşeau când apăsa vreun 
pacient butonul de semnal. Trei dintre acestea 
pâlpâiau acum. Cele două asistente continuară să-şi 
bea cafeaua şi să discute despre un doctor care îşi 
făcuse apariţia beat la restaurantul Benjamin's. Cea 
de-a treia părea că discută cu cosmeticiana ei. 

- Scuză-mă, trebuie să dau un telefon, spuse 
Johnny. 

Asistenta acoperi receptorul cu mâna. 

- Există un telefon public în ho... 

- Mulţumesc, spuse Johnny şi-i luă receptorul din 
mână. Apăsă clapa şi, când primi tonul, formă 0. 
Sună ocupat. - Ce-are aparatul ăsta? 

- Hei! strigă asistenta care  discutase cu 
cosmeticiana. Ce dracu' crezi că faci? Dă-mi-l 
înapoi! 

Johnny îşi aminti că se afla într-un spital dotat cu o 
reţea internă de telefonie şi formă 9 pentru o linie 
de exterior. După care, formă din nou 0. 

Asistenta deposedată, cu obrajii încinşi de mânie, 
se întinse după receptor. Johnny o împinse la o 
parte. Aceasta se răsuci pe călcâie, o observă pe 
Eileen şi făcu un pas către ea. 

- Eileen, ce-i cu ticnitul ăsta? întrebă ea strident. 

Celelalte două asistente îşi aşezaseră cafelele pe 
masă şi se uitau cu gura deschisă la Johnny. Eileen 
ridică din umeri stânjenită. 

- Nu ştiu, pur şi simplu... 

- Centrala. 

- Vreau să anunţ un incendiu în Oldtown, spuse 
Johnny. Îmi puteţi da numărul la care să sun, vă rog? 
- Hei, spuse una dintre asistente. A cui casă a luat 
foc? 


Eileen îşi schimbă agitată greutatea de pe-un picior 
pe celălalt. 

- El spune că a mea. 

Asistentei care discutase despre apartamentul ei 
cu cosmeticiana, i se lumină faţa. 

- O, Doamne, e tipul ă/a, spuse ea. 

Johnny arătă spre panou, unde acum pâlpâiau cinci 
sau şase beculeţe. 

- De ce nu mergeţi să vedeţi ce vor oamenii ăia? 

Centralista îi făcuse legătura cu secţia de Pompieri 
din Oldtown. 

- Mă numesc John Smith şi vreau să anunţ un 
incendiu. E la adresa... - Se uită la Eileen. - Care e 
adresa ta? 

Preţ de o clipă, Johnny crezu că nu-i va spune. Gura 
ei se deschise, dar nu ieşi nici un sunet. Cele două 
băutoare de cafea uitaseră complet de ceşti şi se 
retrăseseră în colţul îndepărtat al camerei de gardă. 
Îşi şopteau ceva între ele ca două fetiţe în closetul 
şcolii generale. Aveau ochii larg deschişi. 

- Domnule? spuse vocea de la celălalt capăt al 
firului. 

- Spune o dată, insistă Johnny, vrei să-ţi moară 
pisicile în flăcări? 

- Center Street, nr. 624, spuse Eileen reţinut. 
Johnny, ţi-ai pierdut minţile. 

Johnny repetă adresa în receptor. 

- Focul e în bucătărie. 

- Numele dumneavoastră, domnule? 

- John Smith. Sun de la Centrul Medical Eastern 
Maine din Bangor. 

- Pot să vă întreb de unde aveţi această informa- 
ţie? 


- Am sta la telefon tot restul zilei. Informaţia mea e 
corectă. Acţionaţi în consecinţă. 

Trânti receptorul în furcă. 

- ... Şi-a spus că mama lui Sam Weizak este încă... 

Asistenta se opri şi se uită la Johnny. Pentru o clipă, 
lui i se păru că toate se uită la el, că privirile lor îi 
atârnă pe piele asemenea unor greutăţi mici şi 
încinse, şi ştiu ce va ieşi din asta, iar stomacul i se 
chirci. 

- Eileen, spuse el. - Cee? 

- Ai vreun prieten prin vecini? 

- Da... Burt şi Janice locuiesc aproape... 

- E vreunul dintre ei acasă? 

- Cred că Janice ar trebui să fie, sigur. 

- De ce nu-i dai un telefon? 

Eileen aprobă din cap, înțelegând pe dată la ce 
bătea el. Luă receptorul din mâna lui şi formă un 
număr cu prefixul 827. Asistentele rămaseră în 
apropiere urmărind însetate scena, ca şi când ar fi 
păşit din greşeală într-o emisiune de televiziune cu 
adevărat interesantă. 

- Alo? Jan? Sunt Eileen. Eşti în bucătărie?... 

Vrei să te uiţi pe fereastră şi să-mi spui dacă totul 
pare, ei bine, în regulă, cu casa mea?... Păi, un pri- 
eten mi-a spus... Îţi povestesc după ce te uiţi, bine? 
- Eileen se îmbujorase. - Da, aştept. - Se uită la 
Johnny şi repetă: Ţi-ai pierdut minţile, Johnny. 

Urmă o pauză care păru să continue la infinit. După 
care, Eileen începu să asculte din nou. Ascultă multă 
vreme şi apoi spuse pe un ton ciudat, reţinut, 
complet diferit de tonul ei obişnuit: 

- Nu, nu e nevoie, Jan. Au fost anunţaţi. Nu... 


Nu-ţi pot explica acum, dar o să-ţi povestesc mai 
târziu. - Se uită la Johnny. - Da, ciudat că am ştiut... 
dar îţi pot explica. Cel puţin aşa cred. Pa. 

Inchise telefonul. Cu toţii se uitau la ea, asistentele 
animate de-o curiozitate avidă, Johnny animat doar 
de-o siguranţă placidă. 

- Jan spune că iese fum pe fereastra de la buca- 
tărie, zise Eileen şi toate cele trei asistente suspina- 
ră la unison. 

Ochii lor, larg deschişi şi într-un fel acuzatori, se 
întoarseră iarăşi spre Johnny. Ochii juraților, gândi el 
posomorât. 

- Trebuie să merg acasă, spuse Eileen. 

Terapeuta agresivă, insidioasă, optimistă, dispă- 
ruse, înlocuită de o femeie scundă care-şi făcea griji 
cu privire la pisicile şi la casa şi la lucrurile ei. 

- Eu... Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, Johnny... Îmi 
pare rău că nu te-am crezut, dar... 

Incepu să lăcrimeze. 

Una dintre asistente se apropie de ea, însă Johnny 
ajunse primul. Işi petrecu un braţ pe după umerii ei 
şi o conduse afară pe coridor. 

- Chiar poţi face asta, şopti Eileen. Ce-au spus 
ele... 

- Du-te acum, zise Johnny. Sunt sigur că totul va fi 
bine. Va fi puţin miros de fum şi câteva neplăceri 
cauzate de apă, dar atâta tot. Posterul ăla la filmul 
Butch Cassidy and the Sundarice Kid, cred că pe ăla 
îl vei pierde, dar nimic altceva. 

- Da, bine. Mulţumesc, Johnny. Domnul să te 
binecuvânteze. 

II sărută pe obraz, după care porni în pas rapid în 
josul coridorului. Se uită o singură dată înapoi şi 


expresia de pe faţa ei semăna foarte mult cu spai- 
ma superstiţiosului. 

Asistentele se aliniaseră lângă geamul camerei de 
gardă şi se uitau ţintă la el. Pe dată, lui Johnny îi 
amintiră de nişte ciori care stau pe-un fir de telefon, 
ciori care se uită fix la ceva strălucitor, ceva care 
poate fi ciugulit şi distrus. 

- Mergeţi şi vedeţi ce vor pacienţii, spuse el ner- 
vos, Şi ele tresăriră la auzul vocii lui. 

începu să şchiopăteze pe coridor în sus către lift, 
lăsându-le pe ele să pornească zvonurile. Era obosit, 
îl dureau picioarele. | se părea că în încheieturile 
şoldului avea cioburi de sticlă. Voia să se pună în 
pat. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


1 


- Ce ai de gând să faci? întrebă Sam Weizak. 

- Christoase, habar n-am, spuse Johnny. Câţi ai 
spus că sunt acolo afară? 

- Vreo opt. Unul dintre ei e reprezentantul pentru 
Noua Anglie a AP*!. Şi sunt câţiva de la două posturi 
de televiziune, cu camere de luat vederi şi cu 
reflectoare. Directorul spitalului e cam supărat pe 
tine, Johnny. Are impresia că ai fost neascultător. 

- Pentru că era să ardă casa unei doamne? întrebă 
Johnny. Tot ce pot presupune e că astăzi a fost o zi 
săracă în evenimente. 

- Că tot veni vorba, n-a fost. Ford a aprobat două 
propuneri legislative. OEP?? a aruncat în aer un res- 
taurant în Tel Aviv. Şi un câine poliţist a descoperit 
la aeroport două sute de kilograme de marijuana. 

- Atunci ce caută ei aici? întrebă Johnny. 

Când intrase Sam şi-i adusese vestea că se adunau 
reporterii în holul de la intrare, primul lui gând fu ce 
ar crede mama lui despre asta. Vera se afla în 
Pownal alături de Herb, pregătindu-se pentru pele- 
rinajul din California, care începea săptămâna 
viitoare. Nici Johnny şi nici tatăl lui nu credeau că e 
o idee bună această călătorie; vestea cum că fiul ei 


31 Acronim pentru Associated Press, agenţie internaţională de 
presă -n. tr 


32 Acronim pentru Organizaţia de Eliberare a Palestinei - n. tr 


s-a transformat cumva într-o persoană cu puteri 
metapsihice ar face-o poate să renunţe la ea, însă, 
dată fiind situaţia, Johnny se temea foarte tare că 
vindecarea ar fi răul cel mai mare. Ceva de natura 
aceasta ar fi putut-o porni din nou. 

Pe de altă parte - acest gând îi înflori brusc în 
minte cu toată forţa inspiraţiei - ar fi putut-o con- 
vinge să reînceapă tratamentul. 

- Sunt aici pentru că ceea ce s-a întâmplat repre- 
zintă o ştire, spuse Sam. Are toate ingredientele 
clasice. 

- N-am făcut nimic, doar am... 

- Doar i-ai spus Eileenei Magown că-i arde casa şi 
aşa era, zise Sam înţelegător. Haide, Johnny, trebuie 
să fi ştiut că, mai devreme sau mai târziu, se va 
întâmpla asta. 

- Nu caut cu lumânarea să fiu în centrul atenţiei, 
spuse Johnny posomorât. 

- Nu. N-am vrut să sugerez asta. Nici un cutremur 
nu caută să fie în centrul atenţiei. Însă reporterii se 
ocupă de el. Oamenii vor să afle. 

- Ce s-ar întâmpla dacă aş refuza pur şi simplu să 
le vorbesc? 

- Asta nu prea-i o alegere înţeleaptă, replică Sam. 
Vor pleca şi vor publica zvonuri prosteşti. După 
aceea, când vei părăsi spitalul, îţi vor cădea în spa- 
te. ţi vor vâri microfonul sub nas ca şi când ai fi un 
senator sau un şef al crimei organizate, nu? 

Johnny medita la aceste lucruri. 

- E şi Bright printre ei? 

- Da. 

- Ce-ar fi să-l invit să urce? îi spun lui povestea şi el 
o va spune mai departe celorlalţi. 


- Asta poţi face, dar ceilalţi vor fi foarte amărâţi. ŞI 
un reporter amărât îţi va fi duşman. Nixon i-a 
amărât şi ei l-au sfârtecat în bucăţi. 

- Eu nu sunt Nixon, spuse Johnny. Weizak rânji 
radiant. 

- Slavă Domnului, spuse el. 

- Ce-mi propui? întrebă Johnny. 


2 


Reporterii se ridicară şi se înghesuiră în faţă, când 
Johnny păşi prin uşile batante şi intră în holul de la 
intrare. Purta o cămaşă roşie cu gulerul descheiat şi 
o pereche de jeanşi prea mari pentru el. Chipul lui 
era palid, dar serios. Cicatricele operaţiilor la ten- 
doanele gâtului ieşeau puternic în evidenţă. Birturile 
aparatelor de fotografiat îl asaltară şi-l făcură să se 
crispeze. Diverse întrebări îi fură adresate haotic. 

- Atenţie! Atenţie! strigă Sam Weizak. E un pacient 
în perioada de convalescenţă! Vrea să facă o 
declaraţie scurtă şi va răspunde câtorva întrebări, 
dar numai dacă vă veţi comporta cumsecade! 
Acum, daţi-vă mai în spate şi lăsaţi-i loc să poată 
respira! 

Două seturi de reflectoare de la camerele de luat 
vederi se aprinseră, îmbăind holul într-o strălucire 
nepământească. Doctorii şi asistentele se adunară 
lângă uşile sălii de aşteptare ca să vadă ce se în- 
tâmpla. Johnny se crispa din cauza luminii, 
întrebându-se dacă la asta se referea expresia 
„luminile rampei”. | se părea că totul e un vis. 

- Cine sunteţi? strigă unul dintre reporteri spre 
Weizak. 


- Sunt Samuel Weizak, doctorul tânărului acesta, şi 
numele meu se scrie cu doi X”. 

Urmă un hohot de râs general şi tensiunea scăzu 
puţin. 

- Johnny, te simţi bine? întrebă Weizak. 

Era începutul serii şi brusca lui revelaţie că bu- 
cătăria lui Eileen Magown luase foc i se părea în- 
depărtată şi neimportantă, nu era decât amintirea 
unei amintiri. 

- Sigur, spuse el. 

- Care e declaraţia dumneavoastră? strigă unul 
dintre reporteri. 

- Păi, spuse Johnny, asta e. Terapeuta mea eo 
femeie pe nume Eileen Magown. E o femeie foarte 
simpatică şi m-a ajutat să-mi recapăt forţele. Am 


avut un accident, ştiţi, şi... - Una dintre camerele 
video se apropie de el, se focaliză asupra lui, 
făcându-l să se piardă pentru o clipă. -... şi mi-am 


cam pierdut forţele. M-au cam lăsat muşchii. În di- 
mineaţa aceasta eram amândoi în sala de terapie 
recuperatorie, tocmai terminam exerciţiile, iar eu 
am avut senzaţia că luase foc casa ei. Adică, ca să 
fiu mai precis... - /isuse, vorbeşti ca un cretin! - Am 
simţit că uitase să închidă aragazul şi că erau pe 
cale să ia foc perdelele din bucătărie. Aşa că, am 
mers şi am sunat la Pompieri şi atâta tot. 

Urmă o pauză de un moment, un respiro, cât le luă 
reporterilor să rumege informaţia - Am avut un fel 
de sentiment şi asta e toată povestea - după care 
urmă iarăşi tirul de întrebări, toate amestecate 
laolaltă într-o ciorbă indigestă de voci. Johnny se 


33 Trimitere la o butadă din epocă de-a preşedintelui Nixon - 
n. tr. 


uită neajutorat în jur, simțindu-se dezorientat şi 
vulnerabil. 

- Pe rând! strigă Weizak. Ridicaţi mâna! N-aţi fost 
niciodată la şcoală? 

Mâinile începură să fluture şi Johnny arătă cu 
degetul spre David Bright. 

- Crezi că a fost o întâmplare de ordin metapsihic, 
Johnny? 

- A fost mai degrabă un sentiment, răspunse 
Johnny. Tocmai terminam de făcut abdomene. 
Domnişoara Magown m-a luat de mână să mă ajute 
să mă ridic şi atunci am ştiut ce se întâmpla. 

Arătă cu degetul spre altcineva. 

- Mei Allen de la Sunday Telegram din Portland, 
domnule Smith. Semăna cu o fotografie? O fotogra- 
fie proiectată în interiorul minţii dumneavoastră? 

- Nu, deloc, spuse Johnny, însă nu reuşea să-şi 
amintească ce fusese de fapt. 

- Ţi s-a mai întâmplat asta înainte, Johnny? întrebă 
o femeie îmbrăcată într-un costum larg. 

- Da, de câteva ori. 

- Ne poţi povesti despre celelalte incidente? 

- Nu, aş prefera să n-o fac. 

Unul dintre reporterii de televiziune ridică mâna şi 
Johnny îi făcu un semn cu capul. 

- Aţi avut genul acesta de străfulgerări şi înainte de 
accident şi de coma care a urmat, domnule Smith? 

Johnny ezită. 

Oamenii din încăpere păreau încremeniţi. Simţea 
căldura reflectoarelor de la camerele de filmat, era 
ca şi căldura unui soare strălucind la tropice. 

- Nu, spuse el. 

Un alt tir dezlănţuit de întrebări. Johnny se uită 
iarăşi neajutorat la Weizak. 


- Stop! Stop! strigă acesta. Se uită la Johnny până 
ce rumoarea se domuoli. - Ai încheiat, Johnny? 

- Mai răspund la două întrebări, spuse Johnny. 
După care... chiar... a fost o zi lungă pentru mine... 
da, doamnă? 

Arătă cu degetul spre o femeie durdulie care se 
postase între doi reporteri mai tineri. 

- Domnule Smith, spuse aceasta cu o voce pu- 
ternică, baritonală, cine va fi candidatul democra- 
ţilor pentru prezidenţialele de anul viitor? 

- Nu ştiu să vă răspund, spuse Johnny, sincer 
surprins de întrebare. De unde să ştiu să răspund la 
asta? 

Se ridicară şi alte mâini. Johnny arătă spre un 
bărbat înalt, cu trăsături serioase, îmbrăcat într-un 
costum negru. Acesta făcu un pas înainte. Emana un 
aer de eleganţă sclifosită şi de perfidie. 

- Domnule Smith, sunt Roger Dussault de la revista 
Sun din Lewiston şi aş vrea să ştiu dacă aveţi vreo 
idee de ce  posedaţi o asemenea abilitate 
extraordinară... dacă o posedaţi într-adevăr. De ce 
dumneavoastră, domnule Smith? 

Johnny îşi curăţă gâtul. 

- Dacă vă înţeleg bine... mă puneţi să justific ceva 
ce nu înţeleg. Nu pot face asta. 

- Nu să justificaţi, domnul Smith. Să ne explicaţi. 
Crede că le joc o farsă. Sau că încerc s-o joc. Weizak 
păşi alături de Johnny. 

- Cred că eu trebuie să răspund la asta, spuse el. 

Sau, cel puţin, să încerc să vă explic de ce nu 
există un răspuns. 

- Şi dumneavoastră aveţi abilităţi metapsihice? 
întrebă Dussault rece. 


- Da, toţi neurologii trebuie să aibă, e una dintre 
cerinţele obligatorii, spuse Weizak. 

Urmă un hohot general de râs şi Dussault se îm- 
bujora. 

- Doamnelor şi domnilor din presă. Acest om şi-a 
petrecut ultimii patru ani şi jumătate în comă. 

Noi, cei care studiem creierul uman, nu avem idee 
de ce s-a întâmplat aceasta sau de ce şi-a revenit 
din ea, şi asta din simplul motiv că nu înţelegem ce 
e de fapt coma, la fel cum nu înţelegem somnul şi 
simplul act al trezirii. Doamnelor şi domnilor, nu 
înţelegem mecanismele creierului unei broaşte sau 
ale creierului unei furnici. Mă puteţi cita cu această 
afirmaţie... Observaţi că sunt lipsit de frică, nu? 

Alte hohote de râs. Il plăceau pe Weizak. Dussault 
însă nu râse. 

- Mă puteţi cita, la fel, când vă spun că bănuiesc că 
omul acesta se află în posesia unei abilităţi umane 
foarte noi, sau a uneia foarte vechi. De ce? Dacă eu 
şi cu colegii mei nu înţelegem cum funcţionează 
creierul unei furnici, credeţi că vă pot oferi un răs- 
puns în cazul de faţă? Nu pot. Vă pot oferi nişte bă- 
nuieli interesante, totuşi, lucruri care pot sau nu să 
aibă acoperire ştiinţifică. O parte a creierului lui 
Johnny Smith a fost avariată definitiv - o parte foarte 
mică, însă toate părţile creierului s-ar putea să fie 
vitale. El numeşte partea asta „zona moartă”. 

Acolo, se pare, se afla depozitată o serie de amin- 
tiri punctuale. Toate aceste amintiri pierdute par să 
facă parte dintr-un „set” - acela al numelor unor 
străzi, drumuri şi şosele. Un subset al unui set cu 
acoperire mai largă, acela al amplasării în spaţiu. 
Avem de-a face cu o afazie insignifiantă, însă totală, 


care se pare că include atât limbajul specific, cât şi 
îndemânările de vizualizare mentală. 

Ca o contrabalansare a acestor lucruri, o altă parte 
minusculă a creierului lui Johnny Smith pare că s-a 
trezit la viață. O porţiune din creierul mare localizată 
în lobul parietal. Aceasta e una dintre porțiunile cel 
mai profund circumvolute ale creierului „din faţă” 
sau  „gânditor”.  Stimulii electrici din această 
porţiune a creierului domnului Smith depăşesc cu 
mult nivelul normal, nu? Vă mai spun încă un lucru. 
Lobul parietal are o anume legătură cu simţul tactil - 
cât de mult sau cât de puţin, asta nu ştim încă sigur 
- şi se află foarte aproape de zona creierului care 
cataloghează şi identifică formele şi texturile 
lucrurilor palpabile. lar eu am observat că 
„străfulgerările” astea ale lui John sunt întotdeauna 
precedate de un anume contact tactil. 

Tăcere. Reporterii luau înnebuniţi notite. Camerele 
de televiziune, care se focalizaseră asupra lui 
Weizak, se retraseră acum ca să-l includă în cadru şi 
pe Johnny. 

- Asta e tot, Johnny? întrebă Weizak din nou. 

- Aşa cred... 

Dussault începu brusc să-şi croiască drum cu 
coatele prin ceata de reporteri. Pentru o clipă nău- 
citoare, Johnny crezu că vrea să-i întâlnească în faţa 
uşilor, probabil cu scopul de a-i opri să plece. Apoi 
observă că acesta îşi scotea ceva din jurul gâtului. 

- Hai să facem o demonstraţie, spuse el. Tinea în 
mână un medalion prins pe un lanţ subţire din aur. 
Să vedem ce ştii să faci cu ăsta. 

- Un asemenea lucru n-o să-l vedem, spuse 
Weizak. Sprâncenele lui grizonate se uniseră într-o 


încruntare şi se uita la Dussault precum Moise. Omul 
acesta nu e actor de bâlci, domnule! 

- Era cât pe ce să mă prosteşti, spuse Dussault. Fie 
poate, fie nu, corect? Cât te-ai obosit să sugerezi 
asta, eu mă oboseam să-mi sugerez mie ceva. 
Ce-mi sugeram era faptul că genul acesta de indivizi 
nu pot face niciodată nimic la cerere, fiindcă sunt cu 
toţii la fel de veritabili ca şi o bancnotă contrafăcută. 

Johnny se uită la ceilalţi reporteri. Cu excepţia lui 
Bright, care părea mai degrabă stânjenit, cu toţii 
urmăreau scena cu interes maxim. Dintr-o dată, se 
simţi cum trebuie să se fi simţit creştinii în groapa 
cu lei. Orice aş face, ei câştigă, gândi el. Dacă pot 
să-i spun ceva, se aleg cu o ştire de primă pagină. 
Dacă nu pot sau dacă refuz să încerc, se aleg cu un 
alt fel de ştire. 

- Ei bine? întrebă Dussault. 

Medalionul se legăna dintr-o parte în cealaltă sub 
pumnul lui strâns. 

Johnny se uită la Weizak, însă Weizak se uita 
dezgustat în altă parte. 

- Dă-mi-l, spuse Johnny. 

Dussault i-l înmâna. Johnny îşi aşeză medalionul în 
palmă. Era un medalion cu Sfântul Christopher. Lăsă 
lanţul subţire din aur să se adune într-o grămăjoară 
galbenă, sclipitoare, deasupra medalionului, şi-l 
închise în palmă. 

O tăcere de mormânt se pogori în încăpere. Celor 
câţiva doctori şi asistentelor stând lângă uşile sălii 
de aşteptare li se alăturară vreo alţi şase doctori, 
dintre care unii îmbrăcaţi de stradă, pregătiţi să 
plece acasă. O grămadă de pacienţi se adunaseră la 
capătul coridorului care ducea spre camera de 
recreere de la primul etaj. Cei veniţi în vizită se 


adunaseră şi ei în zonă. O tensiune densă plutea în 
aer asemenea unui cablu care geme de electricitate. 

Johnny rămase tăcut, palid şi slăbit, îmbrăcat cum 
era în cămaşa lui albă şi jeanşii prea largi pentru el. 
Strângea medalionul cu Sfântul Christopher atât de 
tare în pumn, încât venele de pe mână îi ieşeau 
puternic în evidenţă în lumina reflectoarelor de la 
camerele video. În faţa lui, Dussault, cu o alură 
serioasă, impecabilă şi judicioasă, dată de costumul 
negru, stătea în chip de adversar. Clipa se întindea 
parcă la nesfârşit. Nimeni nu tuşi sau şuşoti. 

O, spuse Johnny şters... apoi: Despre asta-i 
vorba? 

Degetele i se relaxară uşor. Se uită la Dussault. 

- Ei bine? întrebă Dussault, însă tonul stăpân pe 
sine îi dispăruse din glas. 

Tânărul obosit şi emoţionat care răspunsese la 
întrebările reporterilor părea că dispăruse şi el. Pe 
buzele lui Johnny apăru un zâmbet strâmb, însă nu 
inspira deloc căldură. Albastrul ochilor lui se întu- 
necase. Privirea i se răcise şi se detaşase de lume. 
Weizak observă acest lucru şi simţi că i se face pie- 
lea de găină. Îi spuse mai târziu soţiei sale că acela 
fusese chipul unui om care se uită printr-un mi- 
croscop performant şi observă o specie interesantă 
de parameci. 

- E medalionul surorii tale, îi spuse lui Dussault. O 
chema Anne, însă toată lumea îi spunea Terry. Sora 
ta mai mare. Ai iubit-o. Aproape că ai venerat 
pământul pe care călca. 

Dintr-o dată, îngrozitor, vocea lui Johnny Smith 
începu să se ascută şi să se schimbe. Deveni vocea 
ezitantă, nesigură a unui adolescent. 


- Să-l ai cu tine când traversezi Lisbon Street pe 
lumina roşie a semaforului, Terry, sau când mergi cu 
maşina cu unul dintre tipii ăia de la E.L. Să nu-l uiţi, 
Terry... să nu-l uiţi... 

Femeia durdulie care-l întrebase pe Johnny pe cine 
vor propune democraţii anul viitor scoase un 
geamăt scurt de teamă. Unul dintre cameramani 
murmură „Sfinte lisuse” cu o voce groasă. 

- Opreşte-te, şopti Dussault. 

Faţa lui căpătase o tentă cenuşie, bolnăvicioasă. 
Ochii îi ieşeau din orbite şi saliva îi strălucea ase- 
menea unui ornament cromat pe buza de jos în lu- 
mina aceea nemiloasă. Mâinile lui se întinseră după 
medalionul al cărui lanţ era acum înfăşurat în jurul 
degetelor lui Johnny. Insă mişcarea lui fu lipsită de 
putere sau de autoritate. Medalionul se legănă 
dintr-o parte în cealaltă, răspândind străfulgerări 
hipnotice de lumină. 

- Să-ţi aminteşti de mine, Terry, imploră vocea de 
adolescent. Nu te droga, Terry... te rog, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu te droga... 

- Opreşte-te! Opreşte-te, bastardule! 

Acum, Johnny vorbi iarăşi pe vocea sa: 

- A fost vorba de speed, nu-i aşa? După care a fost 
metadona. A murit de atac cardiac la vârsta de 
douăzeci şi şapte de ani. Insă l-a purtat vreme de 
zece ani, Rog. Şi-a amintit de tine. N-a uitat nicio- 
dată. N-a uitat niciodată... niciodată... niciodată... 
niciodată. 

Medalionul îi alunecă printre degete şi căzu pe 
podea cu un clinchet slab, muzical. Johnny se uită 
fix în gol pentru o clipă. Chipul lui era calm şi relaxat 
şi distant. Dussault se aruncă pe jos după medalion, 


plângând cu suspine în mijlocul tăcerii născute din 
uluire. 

Bliţul unui aparat de fotografiat se declanşa, iar 
chipul lui Johnny se lumină şi redeveni propriul lui 
chip. Il năpădi mai întâi oroarea, apoi mila. 
Îngenunche stângaci lângă Dussault. 

- Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău, n-am vrut 
să... 

- Nemernicule, bastard farsor ce eşti! strigă 
Dussault la el. E o minciună! Totul e o minciună! 

Îi aplică lui Johnny o lovitură stângace cu palma 
deschisă peste gât şi Johnny se prăbuşi la pământ, 
lovindu-se tare cu capul de podea. Văzu stele în fata 
ochilor. 

Vacarm. 

Era vag conştient că Dussault îşi croia drum cu 
forţa prin mulţime, către ieşire. Oamenii se adunau 
în jurul lui Dussault, în jurul lui Johnny. Îl văzu pe 
Dussault printr-o pădure de picioare şi papuci. Apoi, 
Weizak se afla lângă el, îl ajuta să se ridice în 
picioare. 

- John, te simţi bine? Te-a rănit? 

- Nu la fel de tare cum l-am rănit eu pe el. 

Se ridică cu greu. Nişte mâini - poate ale lui 
Weizak, poate ale altcuiva - îl ajutară. Se simţea 
ametit şi-i era rău, aproape că-i era greață. Fusese o 
greşeală ceea ce făcuse, o greşeală îngrozitoare. 

Cineva strigă ascuţit - femeia corpolentă care-l 
întrebase pe Johnny de democrați. Johnny îl văzu pe 
Dussault căzând în genunchi, prinzându-se de una 
dintre mânecile de la bluza femeii şi apoi 
lungindu-se pe dalele de gresie de lângă uşile de la 
ieşire, acolo unde voise el să ajungă. Incă mai ţinea 
în mână medalionul cu Sfântul Christopher. 


- A leşinat, spuse cineva. A leşinat ca din senin. 
Blestemat să fiu dacă nu. 

- E vina mea, îi spuse Johnny lui Sam Weizak. 
Simţea că i se strânge gâtul de ruşine, de lacrimi. - 
E numai vina mea. 

- Nu, spuse Sam. Nu, John. 

Dar aşa era. Se smuci din braţele lui Weizak şi se 
duse acolo unde zăcea Dussault, care acum îşi re- 
venea, clipind ameţit spre tavan. Doi dintre doctori 
veniseră să-i acorde primul ajutor. 

- E teafăr? întrebă Johnny. 

Se întoarse către reportera în costum larg şi 
aceasta se dădu în spate din calea lui. O crispare de 
teamă îi marcă fata. 

Johnny se întoarse în cealaltă direcţie, către re- 
porterul de televiziune care-l întrebase dacă avuse- 
se străfulgerări înainte de accident. Dintr-o dată, i 
se părea foarte important să se explice cuiva. 

- N-am vrut să-i fac vreun rău, spuse el. Jur pe 
numele lui Dumnezeu, nici o clipă n-am vrut să-i fac 
vreun rău. Nu ştiu... 

Reporterul de televiziune făcu un pas în spate. 

- Nu, spuse el. Sigur că n-ai vrut. Şi-a cerut-o, toată 
lumea a văzut asta. Doar... nu mă atinge, da? 

Johnny se uită tâmp la el cu buzele tremurânde. 
Încă era sub imperiul şocului, dar începea să înţe- 
leagă. O, da. Începea să înţeleagă. Reporterul de 
televiziune încercă să zâmbească şi nu reuşi decât 
un rictus de tigvă. 

- Doar să nu mă atingi, Johnny. Te rog. 

- Nu aşa se întâmplă, spuse Johnny - sau încercă să 
spună. Mai târziu, niciodată nu reuşi să-şi dea 
seama dacă îi ieşise vreun sunet din gură. 

- Nu mă atinge, Johnny, bine? 


Reporterul merse cu spatele spre locul unde 
cameramanul lui îşi strângea aparatura. Johnny ră- 
mase locului şi-l urmări din priviri. Începu să tre- 
mure din tot corpul. 


3 


- E spre binele tău, John, spuse Weizak. 

Asistenta stătea în spatele lui, fantomă în alb, 
ucenic de vrăjitor, cu mâinile întinse deasupra 
troliului mic pentru medicamente, paradisul plin de 
vise dulci al unui narcoman. 

- Nu, spuse Johnny. Incă mai tremura, iar acum 
mai era şi scăldat în sudori. - Nu mai vreau injecții. 
Mi-au ajuns până peste cap injecţiile astea. 

- O pilulă, atunci. 

- Nu mai vreau nici pilule. 

- Să te ajute să dormi. 

- Elva putea dormi? Bărbatul ăla, Dussault? 

- Şi-a cerut-o, murmură asistenta, după care, când 
se întoarse Weizak spre ea, tresări. Weizak, însă, 
zâmbi şăgalnic. 

- Are dreptate, nu? întrebă el. Tipul şi-a cerut-o. 
Credea că-l duci cu zăhărelul, John. După un somn 
bun o să înţelegi mai bine lucrurile. 

- Adorm şi fără ajutor. 

- Johnny, te rog. 

Era unsprezece şi un sfert. Televizorul din partea 
cealaltă a încăperii tocmai fusese închis, Johnny şi 
cu Sam se uitaseră împreună la reportaj; fusese di- 
fuzat imediat după ştirea cu cele două propuneri le- 
gislative aprobate de Ford. Ştirea despre mine a fost 
mai bine montată, gândi Johnny morbid-comic. 
Materialul cu acel republican chel vorbind numai 
platitudini despre bugetul naţional, pur şi simplu nu 


se putea compara cu cel filmat la spital la începutul 
acelei seri. Materialul acesta se încheia cu Dussault 
prăbuşindu-se la podea, ţinând strâns în mână 
medalionul surorii sale, şi leşinând, prinzându-se de 
acea reporteră aşa cum s-ar prinde de un pai o 
persoană care stă să se înece. 

Când prezentatorul de la ştiri trecu la materialul 
despre câinele poliţist şi cele două sute de kilogra- 
me de droguri, Weizak plecase pentru scurtă vreme 
din încăpere şi se întorsese cu vestea că centrala 
spitalului se blocase din cauza apelurilor venite 
pentru el chiar înainte ca reportajul să se fi încheiat. 
Asistenta cu troliul de medicamente apăruse câteva 
minute mai târziu, făcându-l pe Johnny să creadă că 
Sam mersese la camera de gardă şi pentru altceva, 
nu doar pentru a verifica apelurile primite. 

În acel moment, telefonul sună. 

Weizak înjură uşor în barbă. 

- Le-am spus să nu dea nici o legătură. Nu răs- 
punde, John, o să... 

Insă Johnny răspunsese deja. Ascultă pentru o 
clipă, apoi aprobă din cap. 

- Da, corect. - Acoperi receptorul cu mâna. - E tata, 
spuse el. Descoperi receptorul: Bună, tată, bănuiesc 
că ai... 

Ascultă. Palidul zâmbet de pe buze îi dispăru şi fii 
înlocuit de o expresie îngrozită. Buzele i se mişcară 
fără să vorbească. 

- Ce este, John? întrebă Weizak tăios. 

- Bine, tată, spuse Johnny, aproape în şoaptă. Da. 
Spitalul General din Cumberland. Ştiu unde este. 
Dincolo de Jerusalem's Lot. Bine. Bine. Tată... 

Vocea i se frânse. Nu avea lacrimi în ochi, însă 
aceştia sclipeau. 


- Ştiu, tată. Şi eu te iubesc. Îmi pare rău. 

Ascultă. 

- Da. Aşa e, spuse Johnny. Ne vedem acolo, tată. 

Da. Pa. 

Aşeză receptorul în furcă, îşi aşeză podul palmelor 
peste ochi şi masă. 

- John? 

Sam se aplecă înainte, îi luă una dintre mâini şi o 
tinu cu blândeţe. 

- E vorba de mama ta? 

- Mda. Despre ea e vorba. 

- Atac cardiac? 

- Atac cerebral, spuse Johnny, iar Sam Weizak 
scoase un sâsâit scurt printre dinţi. Se uitau la ştiri... 
nici unul dintre ei nu ştia nimic... şi am apărut eu... 
iar ea a avut un atac de apoplexie. Christoase. E la 
spital. Dacă i se întâmplă ceva şi lui tata, suntem 
toţi trei rezolvaţi. 

Scoase un hohot puternic de râs. Ochii i se mutară 
sălbatici de la Sam la asistentă şi înapoi la Sam. 

- E un talent excelent, spuse el. Toţi ar trebui să-l 
aibă. 

Râsetul se declanşa iarăşi, un râset foarte asemă- 
nător cu un țipăt! 

- Cât de grav e? întrebă Sam. 

- Nu ştie. 

Johnny îşi cobori picioarele din pat. Se schimbase 
în halatul de spital şi avea tălpile goale. 

- Ce crezi că faci? întrebă Sam tăios. 

- Tu ce crezi? 

Johnny se ridică şi, pentru o clipă, i se păru că-l va 
împinge Sam înapoi în pat. Însă acesta nu făcu 
decât să se uite la el cum şchiopătează spre dulap. 


- Nu fi ridicol. Nu eşti pregătit pentru aşa ceva, 
John. 

Fără să-i pese de asistentă - îl văzuseră în fundul 
gol de destule ori, pentru numele lui Dumnezeu - 
Johnny lăsă halatul să-i cadă la picioare. 

Cicatricele groase, sinuoase i se vedeau pe partea 
din spate a genunchilor şi pe gambe. Incepu să-şi 
caute frenetic hainele în dulap şi găsi cămaşa albă şi 
jeanşii pe care le purtase la conferinţa de presă. 

- John, îţi interzic categoric să faci asta. În calitatea 
mea de doctor personal şi de prieten, îţi spun că eo 
nebunie. 

- Interzice tot ce vrei, dar eu plec, spuse Johnny. 

Începu să se îmbrace. Pe chipul lui se citea acea 
expresie de preocupare distantă pe care Sam o aso- 
cia cu transele. Asistenta tresări. 

- Soră, la fel de bine ai putea pleca la camera de 
gardă, spuse Sam. 

Aceasta merse cu spatele spre uşă, rămase acolo o 
clipă, după care plecă. Nedumerită. 

- Johnny, spuse Sam. 

Se duse la el şi-şi aşeză o mână pe umărul lui. 

- Nu tu ai fost de vină. 

Johnny se scutură de atingerea lui. 

- Ba sigur că eu am făcut-o, spuse el. Se uita la 
mine la televizor când s-a întâmplat. 

Începu să-şi încheie cămaşa. 

- Ai încercat s-o convingi să-şi continue trata- 
mentul şi nu te-a ascultat. 

Johnny se uită la Weizak pentru o clipă, după care 
reîncepu să-şi încheie cămaşa. 

- Dacă nu s-ar fi întâmplat acum, s-ar fi întâmplat 
mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare... 

- Sau anul viitor. Sau peste zece ani. 


- Nu. N-ar fi rezistat zece ani şi nici măcar unul 
singur. Ştii lucrul ăsta. De ce eşti atât de îndârit să 
te învinovăţeşti? Din cauza reporterului ăluia îngust 
la minte? Să fie un fel de autocompătimire inversă? 
O pornire de-a crede că ai fost blestemat? 

Chipul lui Johnny se contorsiona. 

- Se uita la mine când s-a întâmplat. N-ai înţeles 
asta? Chiar atât de slab la minte eşti de nu pricepi? 

- Se pregătea să plece într-o călătorie obositoare, 
taman până-n California şi înapoi, chiar tu mi-ai spus 
asta. Un soi de simpozion. Genul de lucru cu o 
încărcătură profund emoţională, din câte ai spus tu. 
Da? Da. Aproape sigur s-ar fi întâmplat atunci. 
Congestia cerebrală nu vine ca fulgerul din cer. 

Johnny îşi încheie jeanşii şi se aşeză, de parcă l-ar 
fi obosit actul îmbrăcării prea tare ca să mai facă 
altceva. Avea picioarele încă goale. 

- Mda, spuse el. Mda, s-ar putea să ai dreptate. 

- Pricepe! în sfârşit pricepe! Slavă Cerului! 

- Dar tot trebuie să merg, Sam. Weizak îşi ridică 
mâinile în aer. 

- Şi ce să faci? Se află în mâinile doctorilor şi ale 
Dumnezeului ei. Aşa se prezintă situaţia. Mai bine ca 
oricine, tu eşti cel care trebuie să înţeleagă asta. 

- Va avea nevoie de mine tata, spuse Johnny re- 
ţinut. Şi asta o înţeleg. 

- Cum o să mergi? E aproape miezul nopţii. 

- Cu autobuzul. O să iau un taxi din faţa localului 
Pete's Candlelighter. Încă mai opresc acolo au- 
tobuzele celor de la Grayhound, nu-i aşa? 

- Nu trebuie să faci asta, spuse Sam. 

Johnny pipăia sub scaun în căutarea papucilor şi 
nu-i găsea. Sam îi luă de sub pat şi i-i dădu. 


- O să te duc eu cu maşina. Johnny ridică ochii spre 
el. 

- Ai face aşa ceva? 

- Dacă accepţi să iei un tranchilizant uşor, da. 

- Insă soţia ta... 

Işi dădu seama într-un fel confuz că singura in- 
formaţie sigură pe care o avea despre viaţa perso- 
nală a lui Weizak era că mama lui trăia în California. 

- Sunt divorţat, spuse Weizak. Un doctor trebuie să 
fie disponibil la orice oră din noapte... doar dacă nu 
e ortoped sau dermatolog, nu? Soţia mea a observat 
că patul e pe jumătate mai mult gol decât plin. Aşa 
încât l-a umplut cu o mulţime de alţi bărbaţi. 

- Imi pare rău, spuse Johnny stânjenit. 

- Ţi-ai pierdut prea mult timp părându-ţi rău, John. 

Chipul lui Sam era blând, însă ochii-i erau severi. 

- Incalţă-te. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


1 


De la un spital la altul, gândi Johnny visător, plutind 
uşor pe valul calmant adus de micuța pilulă albastră 
pe care o înghiţise înainte ca el şi cu Sam să 
părăsească Centrul Medical şi să urce în El 
Dorado-ul model '75 al lui Sam. De la un spital la 
altul, de la o persoană la alta, de la o secție la alta. 

Intr-un fel deplasat, secret, se bucura de acest 
drum - era pentru prima dată când ieşea din spital 
într-un răstimp de aproape cinci ani. 

Noaptea era liniştită, Calea Lactee se întindea pe 
cer ca un cadran luminos de ceas defect, o lună pe 
jumătate plină îi urmărea de deasupra crengilor 
copacilor, în vreme ce ei mergeau înspre sud, 
trecând prin Palmyra, Newport, Pittsfield, Benton, 
Clinton. Motorul maşinii torcea molcom în liniştea 
aproape generală. Muzica - Haydn - se auzea în 
surdină din cele patru difuzoare ale casetofonului de 
bord. 

Am venit la un spital într-o ambulanţă a Serviciului 
de Urgente din Cleaves Mills, plec spre altul într-un 
Cadillac, gândi el. Nu permise acestui gând să-l 
deranjeze. li ajungea că trebuie să facă acest drum, 
să se lase purtat pe această cărare, să permită grijii 
faţă de mama lui, faţă de noua lui abilitate şi faţă de 
oamenii care voiau să-i intre cu bocancii în suflet 
(Şi-a cerut-o singur... doar să nu mă atingi, bine?) să 


se odihnească într-un limb temporal. Weizak nu 
vorbea. Din când în când, fredona pasaje din muzica 
de la casetofon. 

Johnny privi stelele. Se uită la autostrada aproape 
pustie la ora aceea târzie. Se derula fără încetare în 
faţa ochilor lui. Trecură prin punctul de taxare de la 
intrarea în Augusta şi Weizak cumpără un bilet de 
liberă trecere. După aceea, îşi continuară drumul - 
Gardener, Sabbatus, Lewiston. 

Aproape cinci ani, mai mult decât timpul pe care-l 
petrece un criminal la zdup. 

Adormi. 

Visă. 

- Johnny, spuse mama lui în vis. Johnny, fă-mă să 
mă simt bine, însănătoşeşte-mă. 

Era îmbrăcată în haine de cerşetoare. Se ţâra spre 
el pe macadam. Avea chipul alb. Genunchii îi 
sângerau. Păduchi albicioşi viermuiau prin părul ei 
rar. Întindea mâinile tremurânde spre el. 

- În tine lucrează puterea Domnului, spuse ea. E o 
mare responsabilitate, Johnny. E o încredințare 
măreaţă. Trebuie să nu-l înşeli încrederea. 

O prinse de mâini, le acoperi cu ale lui şi spuse: 

- Spirite malefice, lăsaţi în pace această femeie. 

Femeia se ridică în picioare. 

- Sunt vindecată! strigă ea cu o voce plină de-o 
ciudată şi îngrozitoare izbândă. Sunt vindecată! 

M-a vindecat fiul meu! Lucrarea lui e mare pe pă- 
mânt! 

El încercă să protesteze, să-i spună că nu-şi dorea 
să facă lucruri măreţe, sau să vindece, sau să 
vorbească limbi necunoscute, sau să prevadă viito- 
rul, sau să găsească lucruri ce fuseseră pierdute. In- 
cercă să-i spună toate acestea, însă limba nu voi să 


se supună ordinului său. După care, pe nesimţite, 
femeia trecu pe lângă el, păşind apăsat de-a lungul 
drumului pietruit, într-o postură aplecată şi servilă, 
însă, cumva, în acelaşi timp arogantă; tuna din gură 
ca dintr-o trompetă: 

- Sunt mântuită! Mântuitorul! Sunt mântuită! 
Mântuitorul! 

Şi, spre marea lui oroare, observă că în spatele lui 
se aflau mii de oameni, poate milioane, toţi schilozi 
sau diformi sau cuprinşi de groază. Reportera aceea 
corpolentă era şi ea acolo, dorind să afle pe cine vor 
propune democraţii pentru preşedinţie în 1976; era 
un fermier orb de un ochi, îmbrăcat în salopetă, 
ţinând în mâini fotografia fiului său, un bărbat tânăr, 
zâmbitor, îmbrăcat în uniforma albastră a Forţelor 
Aeriene, care fusese dat dispărut în misiune 
deasupra Hanoiului în 1972, dorind să ştie dacă fiul 
lui era mort sau viu; o femeie tânără care semăna 
cu Sarah pe ai cărei obraji netezi curgeau lacrimile, 
ţinând deasupra capului un copil cu cap hidrocefalic 
pe care vinele albăstrii ieşeau în evidenţă ca nişte 
rune  blestemate; un bătrân cu degetele 
transformate în gheare de artrită, şi alţii. Şirul lor se 
întindea pe kilometri întregi, aşteptau cu răbdare, îl 
ucideau cu dorinţele lor nerostite, amenințătoare. 

- Sunt mântuită! continua să scandeze imperativ 
vocea mamei sale. Mântuitorul! Sunt mântuită! Sunt 
mântuită! 

Incercă să le spună că nu putea nici să-i vindece, 
nici să-i mântuiască, dar, înainte să apuce să des- 
chidă gura pentru a-şi nega harul, prima persoană îl 
prinse şi începu să-l scuture. 

Scuturătura era cât se poate de reală. Era vorba de 
Weizak, care-l prinsese de braţ. O lumină portocalie 


puternică umplea interiorul maşinii, strălucind la fel 
de puternic ca soarele în toiul zilei - era o strălucire 
coşmarescă, ce preschimba chipul lui Sam în chipul 
unui moroi. Preţ de o clipă, Johnny crezu că încă 
trăia coşmarul, după care observă că lumina venea 
de la felinarele parcării. Şi acestea se pare că se 
schimbaseră cât timp stătuse el în comă. Dintr-un 
alb orbitor, într-un portocaliu ciudat care se lipea de 
piele ca vopseaua. 

- Unde suntem? întrebă el răguşit. 

- La spital, spuse Sam. La Spitalul General din 
Cumberland. 

- Oh. Bine. 

Se îndreptă de spate. Visul părea să-l părăsească 
puţin câte puţin; încă mai murdărea podeaua minţii 
sale ca şi nişte cioburi mărunte care încă n-au fost 
măturate. 

- Eşti pregătit să intrăm? 

- Da, spuse Johnny. 

Traversară parcarea împrejmuiţi de cântecul suav 
al greierilor din pădure. Gândacii de noapte bâzâiau 
prin întuneric. Imaginea mamei sale încă-l mai 
domina - dar nu la fel de puternic, încât să nu se 
poată bucura de mirosul subtil şi dulce al nopţii şi de 
senzaţia pe care i-o provoca uşoara adiere de vânt 
pe piele. Avea timp să se bucure de tăria nopţii şi de 
sentimentul  salubru care-l năpădea. Având în 
vedere motivul pentru care se afla aici, gândul 
acesta i se părea aproape obscen - dar numai 
aproape. Şi nu voia să-l părăsească. 


2 


Herb străbătu coridorul, venind să-i întâmpine, iar 
Johnny observă că tatăl său purta o pereche veche 


de pantaloni, că îşi încălţase pantofii fără să-şi ia 
şosete şi că rămăsese îmbrăcat în cămaşa de la pi- 
jama. Acestea îi spuneau multe lui Johnny despre 
felul neaşteptat în care se petrecuse totul. li spu- 
neau mai multe decât voia el să afle. 

- Fiule, spuse el. 

Părea cumva mai scund. Încercă să mai spună 
ceva, dar nu reuşi. Johnny îl îmbrăţişa şi Herb iz- 
bucni în lacrimi. Suspina cu faţa înfundată în că- 
maşa fiului său. 

- Tată, spuse el. E în regulă, tată, e în regulă. 

Herb îşi aşeză braţele pe umerii lui şi plânse. 
Weizak îşi întoarse privirea în altă parte şi începu 
să studieze imaginile de pe pereţi, anodine picturi 
colorate în acuarelă ale artiştilor locali. 

Herb începu să se reculeagă. Se şterse la ochi cu 
braţul şi spuse: 

- Uită-te la mine, încă am cămaşa de la pijama pe 
mine. Şi am avut timp să mă schimb înainte să 
sosească ambulanţa. Cred că nici nu mi-a trecut prin 
minte să fac asta. Trebuie că mă senilizez. 

- Nu, nu te senilizezi. 

- Ei bine, ridică el din umeri. Te-a adus cu maşina 
prietenul tău, doctorul? Frumos din partea 
dumneavoastră, domnule doctor Weizak. 

Sam ridică din umeri. 

- N-a fost nimic. 

Johnny şi cu tatăl său se îndreptară către îngusta 
sală de aşteptare şi se aşezară. 

- Tată, mama se... 

- Se scufundă, spuse Herb. Părea mai calm acum. 
E conştientă, dar se scufundă. A tot întrebat de tine, 
Johnny. Cred că pentru tine a rezistat atât. 


- E vina mea, spuse Johnny. Toate astea sunt din 
vi... 

Durerea din ureche îl luă prin surprindere şi se uită 
ţintă, uluit, la tatăl lui. Herb îl prinsese de ureche şi 
i-o sucise necruţător. Gata cu schimbul de roluri, 
când îi plânsese tatăl în braţe. Vechiul truc cu 
răsucitul urechii fusese pedeapsa pe care Herb o 
rezervase greşelilor cele mai grave. Johnny nu-şi 
amintea să-i mai fi răsucit urechea de când avea 
treisprezece ani şi se jucase cu vechiul lor Rambler. 
Din neatenţie trăsese frâna şi bătrâna maşină 
începuse să alunece încet la vale şi se oprise în şo- 
pronul din spatele casei. 

- Niciodată să nu spui asta, zise Herb. 

- Iisuse, tată! 

Herb îi dădu drumul, un zâmbet slab tremurându-i 
în coltul buzelor. 

- Ai uitat de răsucitul urechii, hă? Ai crezut probabil 
că şi eu am uitat. N-ai tu un asemenea noroc, 
Johnny. 

Johnny se uită ţintă la tatăl său, încă uluit. 

- Niciodată să nu te mai învinovăţeşti. 

- Dar se uita la blestematele alea de... 

- Ştiri, da. Era în extaz, era puternic emoţionată... 
după care era pe podea, sărmana ei gură se 
deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte 
pe uscat. - Herb se aplecă mai aproape de fiul lui. - 
Doctorul n-a vrut să-mi spună verde-n faţă, dar mi-a 
cerut încuviințarea să ia „măsuri eroice”. l-am spus 
să nu facă aşa ceva. Şi ea a comis propriul ei păcat, 
Johnny. A crezut că ştie ce vrea Domnul. Aşa încât, 
niciodată să nu te învinovăţeşti pentru greşeala ei. - 
Lacrimi proaspete îi sclipiră în ochi. Vocea lui se 
înăspri. - Dumnezeu ştie că toată viaţa am iubit-o şi 


ştie cât de greu mi-a fost în ultima vreme. Poate că 
acesta e chiar lucrul cel mai bun. 

- Pot s-o văd? 

- Da, e la capătul coridorului, camera 35. Te aş- 
teaptă toţi, inclusiv ea. Încă un lucru, Johnny. Fii de 
acord cu tot ce-ţi va spune. N-o lăsa să moară 
spunându-şi că a făcut totul în van. 

- Nu. 

Făcu o pauză. 

- Vii cu mine? 

- Nu acum. Poate mai târziu. 

Johnny aprobă din cap şi merse în susul coridorului. 
Intensitatea luminii era slăbită, fiind noapte. Scurtul 
moment petrecut în mijlocul nopţii blânde de vară i 
se părea acum îndepărtat, însă coşmarul pe care-l 
avusese în maşină i se părea foarte apropiat. 

Camera 35. VERA HELEN SMITH, spunea plăcuţa de 
pe uşă. Ştiuse el că numele ei mijlociu era Helen? 
Probabil că da, deşi acum nu-şi amintea, însă îşi 
amintea alte lucruri: cum îi adusese, zâmbitoare şi 
veselă, într-o zi strălucitoare de vară, când fuseseră 
pe plaja de la Old Orchards, un baton de îngheţată 
înfăşurat în batistă. Cum jucase el cu mama şi cu 
tata cărţi pe chibrituri - mai târziu, după ce 
chestiunea religioasă începuse să-şi pună mai 
puternic pecetea asupra ei, Vera nu mai permisese 
să ţină cărţi de joc în casă, nici măcar pentru a juca 
cribbage. ki amintea ziua în care îl împunsese o 
albină şi fugise la ea, strigând din toţi rărunchii, iar 
ea îi sărutase umflătura şi-i scosese acul cu penseta, 
după care îi înfăşurase rana cu o bucată de material 
înmuiat în praf de copt. 

Împinse uşa în lături şi intră. Ea era doar o vagă 
siluetă cocoşată stând în pat şi Johnny gândi: Aşa 


arătam şi eu. O asistentă îi lua pulsul; se întoarse 
când se deschise uşa şi lumina slabă de pe coridor îi 
făcu lentilele ochelarilor să sclipească. 

- Dumneavoastră sunteţi fiul doamnei Smith? - Da. 

- Johnny? 

Vocea ei se ridică dinspre cocoaşa din pat, o voce 
uscată şi cavernoasă, tremurând la apropierea 
morţii cum tremură porumbul la suflarea vântului. 

Vocea aceasta - Dumnezeu să-i fie aproape - îi făcu 
pielea de găină. Se apropie mai mult. Partea stângă 
a feţei ei era contorsionată, alcătuind o mască 
rânjită. Mâna de pe plapumă era de fapt o gheară. 
Atac cerebral, gândi el. Ceea ce bătrânii numesc 
şoc. Da. Aşa e mai bine. Aşa şi arată ea. Ca şi când 
ar fi suferit un şoc puternic. 

- Tu eşti, John? 

- Eu sunt, mamă. 

- Johnny? Tu eşti? 

- Da, mamă. 

Se apropie şi mai mult, şi se forţă să ia în mână 
gheara aceea osoasă. 

- ÎI vreau pe Johnny al meu, spuse ea miorlăit. 

Asistenta îl fulgeră cu o privire plină de milă, iar el 
se trezi că-şi doreşte să-i şteargă privirea cu un 
pumn în plină faţă. 

- Vrei să ne laşi singuri? întrebă el. 

- N-ar trebui s-o fac, câtă vreme... 

- Haide, e mama mea şi vreau să petrec un timp cu 
ea între patru ochi, spuse Johnny. Ce zici de asta? 

- Păi... 

- Adu-mi sucul, tată! strigă hârşâit mama lui. Mi se 
pare c-aş putea bea o găleată! 

- Vrei să pleci de aici? strigă el la asistentă. 


Era năpădit de-o durere îngrozitoare căreia nici 
măcar nu-i înţelegea sursa. | se părea a fi o vâltoare 
coborând în întunecimea apelor. Asistenta plecă. 

- Mamă, spuse el, aşezându-se alături de ea. 

Sentimentul acela ciudat de întoarcere a situaţiei 
nu voia să-l părăsească. De câte ori nu şezuse ea pe 
patul lui cum făcea el acum, poate chiar ţinându-l de 
mâna cu pielea uscată şi vorbindu-i? îşi amintea de 
vremea când încăperea i se părea atât de îngustă - 
ca văzută printr-o membrană placentară străvezie, 
chipul mamei sale aplecându-se asupra lui, tunând 
lent vorbe neauzite în faţa lui întoarsă spre tavan: 

- Mamă, spuse el din nou şi sărută cârligul în care 
se transformase mâna ei. 

- Dă-mi cuiele, mă descurc şi singură, spuse ea. 

Ochiul ei stâng părea înţepenit în orbită, celălalt se 
răsucea cu sălbăticie. Era ochiul unui cal împuşcat în 
viscere. 

- Îl vreau pe Johnny. 

- Mamă, sunt aici. 

- John-ny! John-ny! JOHN-NY! 

- Mamă, spuse el, temându-se că va reveni asis- 
tenta. 

- Tu... - Se întrerupse brusc şi capul i se întoarse 
uşor spre el. - Apleacă-te încoace unde să te pot 
vedea, şopti ea. 

Johnny făcu aşa cum i se ceruse. 

- Ai venit, spuse ea. Mulţumesc. Mulţumesc. 

Lacrimile începură să-i curgă din ochiul sănătos. 

Cel afectat, cel de pe partea care părea că îi împie- 
trise din cauza şocului, se uita indiferent în sus. 

- Sigur că am venit. 


- Te-am văzut, şopti ea. Ce putere-a pus Domnul în 
tine, Johnny! Nu ţi-am spus eu? Nu ţi-am spus că aşa 
va fi? 

- Da, mi-ai spus. 

- Are o misiune pentru tine, spuse ea. Să nu fugi de 
el, Johnny. Să nu te ascunzi în peşteră cum a făcut 
Ilie sau să-l faci să trimită un peşte mare ca să te 
înghită. Să nu faci asta, John. 

- Nu, n-o voi face. 

O ţinea de mâna ca o gheară. Capul îi pulsa. 

- Nu eşti olarul, ci lutul olarului, John. Ţine minte. 

- Bine. 

- Ţine minte asta! spuse ea pe o voce stridentă, iar 
el gândi: /arâşi calcă pe tărâmul lipsei de logică. 
Însă nu era aşa; cel puţin, nu călca pe tărâmul lipsei 
de logică mai departe decât călcase de când ieşise 
el din comă. 

- Dă ascultare vocii tăcute când aceasta va răsuna, 
spuse ea. 

- Da, mamă. Aşa voi face. 

Capul ei se întoarse încă puţin pe pernă şi... chiar 
zâmbea? 

- Crezi că-s nebună probabil. - îşi răsuci capul puţin 
mai mult, ca să se poată uita direct în ochii lui. - Dar 
asta nu contează. O să recunoşti vocea când o vei 
auzi. Îţi va spune ea ce trebuie să faci. l-a spus şi lui 
leremia şi lui Daniel şi lui Amos şi lui Abraham. O vei 
auzi. lţi va vorbi. Şi, când va face asta, Johnny... fă-ţi 
datoria. 

- Bine, mamă. 

- Ce putere! murmură ea. Vocea îi devenea îngă- 
lată şi indistinctă. Ce putere-a pus Domnul în tine... 
eu ştiu... Întotdeauna am ştiut... 


Vocea i se stinse. Ochiul sănătos i se închise. Ce- 
lălalt se uită ţintă, gol, înainte. 

Johnny şezu alături de ea pentru încă cinci minute, 
după care se ridică să plece. Ţinea mâna pe clanţă 
şi deschidea uşor uşa, când vocea ei uscată, 
tremurată se auzi din nou, tonul ei implacabil 
înfiorându-l: 

- Fă-ţi datoria, John. 

- Da, mamă. 

Atunci vorbi cu ea pentru ultima dată. Muri la ora 
opt şi cinci minute în dimineaţa zilei de 20 august. 
Undeva la nord de ei, Walt şi Sarah Hazlett purtau o 
discuţie despre Johnny, care aproape că se 
transformase într-o ceartă, iar undeva la sud de ei, 
Greg Stillson avea de-a face cu un nemernic de pri- 
mă mână. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


1 


- Nu m-ai înţeles, îi spuse Greg Stillson pe un ton 
cât se poate de răbdător puştiului care şedea în ca- 
mera de aşteptare din spatele secţiei de poliţie din 
Ridgeway. Puştiul, cu pieptul gol, stătea tolănit 
într-un scaun pliant şi bea o sticlă de Pepsi. Zâmbea 
îngăduitor către Greg Stillson, fără să înţeleagă că 
Greg Stillson nu repeta niciodată mai mult de două 
ori un lucru, înțelegând că în încăpere se afla un 
nemernic de primă mână, însă neînţelegând încă 
cine era acesta. 

Va trebui să fie ajutat să-şi dea seama de acest 
lucru. 

Cu forţa, dacă era nevoie. 

Afară, dimineaţa târzie de august era luminoasă şi 
călduroasă. Păsările cântau în copaci. lar Greg 
simţea că împlinirea destinului lui era mai aproape 
ca niciodată. Din această cauză trebuie să aibă grijă 
cu nemernicul ăsta de primă mână. Acesta nu era 
un nenorocit de motociclist cu părul lung, cu un 
picior deja în groapă; puştiul ăsta mergea la fa- 
cultate, părul lui avea o lungime medie, dar scârţâia 
de curăţenie, şi era nepotul lui George Harvey. Nu 
că-i păsa lui George cine ştie ce de el (George 
luptase în 1945 peste tot prin Germania şi avea doar 
trei cuvinte pentru nenorociţii ăştia cu păr lung, iar 
acele cuvinte nu erau La Mulţi Ani), însă-i era rudă 


de sânge. lar George era o persoană influentă 
consiliul orăşenesc. Vezi ce poți face cu el, îi 
spusese George lui Greg când acesta îl informase că 
Şeriful Wiffins îl arestase pe fiul surorii sale. Însă 
ochii lui spuseseră: Nu-i face vreun rău. E rudă de 
sânge. Puştiul se uita la Greg cu un dispreţ leneş. 

- Am înţeles, spuse el. Ajutorul ăla de şerif, Dawg, 
mi-a luat tricoul şi-l vreau înapoi. Şi-ai face bine tu 
să înţelegi un lucru. Dacă nu-l primesc înapoi, o să 
asmut pe curu' tău de ţărănoi întreaga Uniune 
Americană a Drepturilor Civile. 

Greg se ridică în picioare, se duse la fişierul gri din 
oţel din faţa dozatorului de sucuri, îşi scoase inelul 
cu chei, alese una şi deschise un sertar. De 
deasupra unui morman cu formulare în caz de acci- 
dente şi de nereguli în trafic, luă un tricou roşu. Il 
desfăcu, astfel încât înscrisul de pe el să fie vizibil: 
HAI SA NE FUTEM IUBITO. 

- Erai îmbrăcat cu asta, spuse Greg pe acelaşi ton 
calculat. Pe stradă. 

Puştiul legănă scaunul pe picioarele din spate şi 
mai sorbi nişte Pepsi. Zâmbetul acela uşor arogant 
care-i anima buzele - aproape că era un rânjet - nu 
se modifică. 

- Intocmai, spuse el. Şi-l vreau înapoi. E pro- 
prietatea mea. 

Pe Greg începu să-l doară capul. Deşteptul ăsta 
nu-şi dădea seama cât de uşor i-ar fi să-l rezolve, 
încăperea era izolată fonic şi se întâmplase de câte- 
va ori ca izolaţia aceasta să amortizeze ţipete. Nu - 
nu-şi dădea seama. Nu înțe/egea. 

Nu-ţi pierde însă capul. Nu sări peste cal. Nu 
răsturna căruța cu napi. 


Uşor de spus. De obicei, uşor şi de făcut. Însă, 
uneori, temperamentul lui... temperamentul lui 
scăpa din hăţuri. 

Greg căută în buzunar şi scoase o brichetă marca 
Bic. 

- Aşa că poţi să-i spui gestapo-ostului tău de şerif 
şi fascistului de unchiu-meu că Primul Amen- 
dament... - Se opri, ochii lărgindu-i-se puţin. - Ce 
vrei să...? Hei! Hei! 

Fără să-l bage în seamă şi afişând cel puţin o mină 
calmă, Greg scapără bricheta. Flacăra albastră a 
Bic-ului apăru cu un vup! şi Greg dădu foc tricoului 
puştiului. Arse nesperat de bine. 

Picioarele scaunului pe care şedea puştiul coborâră 
şi puştiul ţâşni spre Greg, încă ţinând în mână sticla 
de Pepsi. Surâsul acela uşor afectat, trufaş, 
dispăruse, înlocuit de o expresie şocată şi surprinsă 
- înlocuit şi de mânia unui plod răsfăţat căruia i se 
făcuse pe plac de prea multe ori. 

Nimeni nu i-a spus lui pricăjit, gândi Greg Stillson şi 
durerea de cap i se înrăutăţi. Oh, va trebui să aibă 
grijă pe viitor. 

- Dă-mi-l! strigă puştiul. 

Greg ţinea tricoul departe de corp; îl prinsese cu 
două degete de la guler, gata să-i dea drumul când 
avea să ajungă flacăra prea aproape de mână. 

- Dă-mi-l, nenorocitule! E-al meu! E-al... 

Greg îşi aşeză mâna în mijlocul pieptului gol al 
puştiului şi-l împinse cât de tare putu - adică foarte 
tare. 

Puştiul zbură prin cameră, mânia dizolvându-i-se 
într-un şoc incomensurabil şi în ceea ce voia Greg - 
cel puţin - să vadă: frică. 


Lăsă tricoul să cadă pe pardoseala din gresie, ri- 
dică sticla de Pepsi a puştiului şi turnă ce mai ră- 
măsese înăuntru pe tricoul arzând mocnit. Acesta 
sfârâi amarnic. 

Puştiul se ridica încet în picioare cu spatele lipit de 
perete. Greg îl privi ţintă în ochi. Ochii puştiului erau 
căprui şi foarte, foarte larg deschişi. 

- O să încercăm să cădem la înţelegere, spuse 
Greg şi cuvintele rostite i se părură îndepărtate, un- 
deva dincolo de bubuitul bolnăvicios din capul lui. 

O să ţinem un scurt seminar chiar aici, în camera 
asta din dos, să vedem cine-i nemernicul. Pricepi ce 
zic? O să ajungem la nişte concluzii. Nu asta vă 
place vouă, studenţilor, să faceţi? Să ajungeţi la 
nişte concluzii? 

Puştiul inspiră sacadat. Îşi udă buzele, păru că vrea 
să vorbească, după care ţipă: 

- Ajutor! 

- Mda, ai nevoie de ajutor, sigur că da, spuse Greg. 
Şi-o să-ţi ofer eu câtva. 

- Eşti nebun, spuse nepotul lui George Harvey, 
după care strigă iarăşi, mai tare: AJUTOR! 

- Poate că sunt, spuse Greg. Sigur. Dar ce ne in- 
teresează pe noi, ţâcă, este cine-i nemernicul de 
primă mână. Pricepi ce zic? 

Se uită la sticla de Pepsi pe care-o ţinea în mână şi, 
dintr-o dată, o avântă cu forţă de colţul fişierului din 
oţel. Se sparse şi, când văzu puştiul cioburile de pe 
jos şi gâtul tăios al sticlei din mâna lui Greg aţintit 
spre el, ţipă. Partea din faţă a jeanşilor lui, aproape 
albită din cauza spălării, se întunecă pe dată. Chipul 
lui căpătă culoarea pergamentului învechit. Şi, când 
păşi Greg spre el, spărgând cioburile de sticlă sub 


talpa bocancilor pe care-i purta fie vară, fie iarnă, se 
făcu mic lângă perete. 

- Când eu ies pe stradă, port o cămaşă albă, spuse 
Greg. Rânjea, arătându-şi dinţii albi. - Uneori port şi 
cravată. Când ieşi tu pe stradă, porţi o buleandră cu 
o inscripţie scârboasă pe ea. Cine-i nemernicul 
atunci, ţâcă? 

Nepotul lui George Harvey scânci ceva. Ochii lui 
bulbucaţi nu se dezlipiră nici măcar pentru o clipă 
de la suliţele transparente iţindu-se inegale din 
gâtul sticlei pe care o ţinea Greg în mână. 

- Eu am stat aici în picioare şi sunt uscat, spuse 
Greg, apropiindu-se uşor de el, iar ţie-ţi curge pişa- 
tu' pe amândouă picioarele până-n pantofi. Cine-i 
nemernicul, atunci? 

începu să împungă uşor aerul cu gâtul sticlei spre 
bustul gol şi transpirat al puştiului, şi nepotul lui 
George Harvey începu să plângă. Asta-i genul de 
puşti care rup ţara-n două, gândi Greg. Vinul dens al 
furiei fermenta, curgea nestăvilit prin capul lui. 
Nemernici  împuţiţi şi plângăcioşi, cu stomacul 
sensibil ca ăsta. 

Ah, dar nu-i face vreun rău - nu răsturna căruța cu 
napi... 

- Eu vorbesc ca o fiinţă umană, spuse Greg, iar tu 
vorbeşti ca un porc într-o băltoacă, băiete. Cine-i 
nemernicul atunci? 

Împunse iarăşi aerul cu sticla; una dintre muchiile 
ciobite se afundă uşor în pielea puştiului chiar sub 
sfârcul drept şi scoase la suprafaţă o boabă mică de 
sânge. Puştiul urlă. 

- Cu tine vorbesc, spuse Greg. Ai face bine să-mi 
răspunzi, aşa cum le răspunzi profesorilor tăi. Cine-i 
nemernicul? 


Puştiul se smiorcăi, dar nu scoase nici un sunet 
distinctiv. 

- Răspunde, dacă vrei să treci examenul ăsta, 
spuse Greg. lţi vărs maţele pe toată podeaua, 
băiete. 

Şi, chiar în acel moment, vorbise serios. Nu se 
putea uita direct la picătura aceea de sânge; l-ar 
scoate din minţi dacă ar face-o, fie că era vorba de 
nepotul lui George Harvey, fie că nu. 

- Cine-i nemernicul? 

- Eu, spuse puştiul şi începu să plângă cu suspine 
ca un copilaş speriat de omul negru, de 
Allamagoosalum care aşteaptă în spatele uşii de la 
dulap în orele târzii ale nopţii. 

Greg zâmbi. Durerea de cap bubuia şi pâlpâia. . 

- Păi, e destul de bine, să ştii. E-un început. Incă 
nu-i încă suficient de bine. Vreau să spui: Sunt un 
nemernic. 

- Sunt un nemernic, spuse puştiul, încă plângând 
cu suspine. 

Mucii îi curgeau din nas şi-i atârnau de la nări 
într-un fuior. Şi-i şterse cu dosul mâinii. 

- Vreau acum să spui: Sunt un nemernic de primă 
mână. 

- Sunt... sunt un nemernic de primă mână. 

- Mai spune acum încă un singur lucru şi poate că 
putem încheia afacerea. Spune: Mulţumesc pentru 
că mi-aţi ars tricoul ăla infect, domnule primar 
Stillson. 

Puştiul se încălzise acum şi se vedea deja liber. 

- Mulţumesc pentru că mi-aţi ars tricoul ăla infect. 

Dintr-o mişcare rapidă, Greg trecu unul dintre 
vârfurile ascuţite ale sticlei de-a curmezişul, de la 
stânga la dreapta burţii moi a puştiului, creând o 


dungă sângerie. De-abia dacă plesni pielea, însă 
puştiul urlă de parcă toţi dracii iadului l-ar fi încolţit 
din spate. 

- Ai uitat să spui „domnule primar Stillson”, zise 
Greg şi uite-aşa îşi recapătă controlul. 

Durerea de cap mai zvâcni o dată cu putere chiar 
între ochi şi dispăru. Se uită tâmp la gâtul de sticlă 
din mână şi de-abia dacă-şi mai aminti cum de 
ajunsese acesta acolo. Ce mare prostie. Aproape că 
aruncase totul pe fereastră din cauza unui puşti ne- 
isprăvit. 

- Domnule primar Stillson! striga puştiul. Groaza îl 
cuprinsese, inexorabilă, pe de-a întregul. - Domnule 
primar Stillson! Domnule primar Stillson! Domnule 
pri... 

- Te descurci bine, spuse Greg. 

- ... mar Stillson! Domnule primar Stillson! 

Domnule primar Stillson! Domnule... 

Greg îl lovi puternic cu palma peste faţă şi puştiul 
se izbi cu capul de perete. Tăcu. Ochii lui erau larg 
deschişi şi goi. 

Greg se apropie foarte tare de el. Întinse braţele, 
închise câte o palmă pe fiecare dintre urechile puş- 
tiului, îi trase capul spre el până ce li se atinseră 
nasurile. Ochii le erau la mai puţin de trei centimetri 
unul de celălalt. 

- Acum, unchiul tău reprezintă o forţă în acest 
oraş, spuse el cu calm, ţinând urechile puştiului ca 
pe nişte mânere. Ochii acestuia erau imenşi şi 
căprui şi înecaţi în lacrimi. - Şi eu sunt o forţă - voi fi 
una - dar nu sunt chiar George Harvey. El aici s-a 
născut, aici a crescut, tot tacâmul. Şi, dacă-i vei 
povesti unchiului tău ce s-a petrecut aici, s-ar putea 


să-i treacă prin minte să mă compromită în 

Ridgeway. 

Buzele puştiului se mişcau într-o bălmăjeală 
aproape mută. Greg scutură uşor capul băiatului, 
ţinându-l de urechi, lovindu-şi nasurile în mod re- 
petat. 

- S-ar putea să n-o facă... era cam supărat de 
chestia cu tricoul ăla. Dar s-ar putea s-o facă. Le- 
găturile de sânge sunt legături puternice. Aşa că, 
gândeşte-te la asta, fiule. Dacă-i vei povesti un- 
chiului tău ce s-a întâmplat aici şi dacă unchiul tău 
îmi face vânt, cred că voi veni pe ascuns şi te voi 
omori. Crezi chestia asta? 

- Mda, şopti puştiul. 

Obrajii lui erau uzi, străluceau. 

- Da, domnule primar Stillson. 

- Da, dom' primar Stillson. 

Greg îl lăsă de urechi. 

- Mda, spuse el. Te-aş omori, dar mai întâi aş 
spune tuturor celor care m-ar asculta cum te-ai pişat 
pe tine şi cum îţi curgeau mucii din nas în timp ce 
plângeai. 

Se întoarse şi se îndepărtă rapid de el, ca şi când 
puştiul ar fi mirosit rău, şi se duse iarăşi la fişier. 
Scoase o cutie de plasturi Band-Aid dintr-un sertar şi 
i-o aruncă puştiului, care închise speriat ochii şi nu 
le prinse. Se grăbi să le culeagă de pe podea, ca şi 
când Stillson l-ar putea ataca din nou pentru c-a 
ratat pasa. 

Greg arătă cu degetul: 

- Baia-i acolo. Curăţă-te. O să-ţi las un tricou cu 
AMICUL Ridgeway-ului scris pe el. Vreau să mi-l 
trimiţi prin poştă înapoi, curat şi fără pete de sânge. 
Ne-am înţeles? 


- Da, şopti puştiul. 

- DOMNULE! strigă Stillson la el. DOMNULE! 
DOMNULE! DOMNULE! Poţi ține minte lucrul ăsta? 

- Domnule, gemu puştiul. Dadomnule, dadomnule. 

- Doar nu vă învaţă degeaba să fiţi respectuoşi, 
spuse Greg. Nu degeaba. 

Durerea de cap încerca să revină. Inspiră adânc de 
mai multe ori şi o reprimă - stomacul lui însă părea 
îngrozitor de deranjat. 

- Bine, aici se încheie lecţia. Mai vreau doar să-ţi 
dau un sfat bun. Să nu faci greşeala de-a te întoarce 
la facultatea aia blestemată a ta în toamnă, sau 
când te-i întoarce tu, şi să începi să-ţi spui că nu e 
posibil să ţi se fi întâmplat aşa ceva. Nu încerca să 
te amăgeşti cu privire la Greg Stillson. Uită, puştiule, 
e mai bine. Pentru tine, pentru mine şi pentru 
George. Cea mai gravă greşeală din viaţa ta ar fi să 
continui să-ţi spui asta până ce te vei fi convins s-o 
încerci din nou. Poate fi chiar ultima ta greşeală. 

Cu aceasta, Greg plecă, aruncând o ultimă privire 
dispreţuitoare puştiului de acolo, cel cu pieptul şi 
burta presărate cu câteva pete de sânge uscat, cu 
ochii larg deschişi, cu buzele tremurând. Semăna cu 
un copil de zece ani mult prea dezvoltat pentru 
vârsta lui care a fost faultat în timpul finalei din Liga 
de Juniori la fotbal american. 

Greg făcu un pariu mental cu sine însuşi că nu va 
mai auzi despre şi nici nu-l va mai vedea vreodată 
pe puştiul acesta, şi fu un pariu câştigat. Mai târziu 
în săptămâna aceea, George Harvey trecu pe la fri- 
zeria unde Greg tocmai se bărbierea şi-i mulţumi că 
„Îi băgase minţile în cap” nepotului său. 

- Te pricepi cu puştii ăştia, Greg, spuse el. Nu 
ştiu... se pare că te respectă. 


Greg îi spuse că fusese plăcerea lui. 
2 


În vreme ce Greg Stillson dădea foc în New 
Hampshire unui tricou pe care era inscripţionat un 
mesaj obscen, Walt şi Sarah Hazlett luau un mic 
dejun târziu în Bangor, statul Maine. Walt citea 
ziarul. Aşeză ceaşca de cafea în farfurioară şi spuse: 
- Vechiul tău iubit a apărut în ziar, Sarah. Sarah îi 
dădea lui Denny să mănânce. Era îmbrăcată în 
capotul de baie, părul îi era oarecum în dezordine, 
avea ochii încă doar pe un sfert deschişi. Optzeci la 
sută din creierul ei era încă adormit. Avusese loc o 
petrecere ieri seară. Oaspetele de onoare fusese 
Harrison Fisher, membru al Congresului din partea 
celui de-al treilea district legislativ din New 
Hampshire de pe vremea când dinozaurii încă mai 
făceau umbră pământului, şi candidat perfect 
pentru a fi reales anul viitor. Fusese un gest politic 
din partea ei şi a lui Walt să meargă. Politic. Acesta 
era un cuvânt pe care Walt începu să-l folosească cu 
mult mai târziu. El băuse mai mult decât ea, iar, în 
dimineaţa aceasta, el era deja îmbrăcat şi bine 
dispus, în vreme ce ea se simţea acoperită de-un 
munte de mizerii. Nu era corect. 

- Albastru! remarcă Denny şi scuipă afară un 
amestec de fructe. 

- Nu-i frumos, îi spuse Sarah. Şi către Walt: Vor- 
beşti de Johnny Smith? 

- Unicul şi inimitabilul. 

Ea se ridică şi merse lângă Walt. 

- Nu a păţit nimic, nu-i aşa? 

- Se simte bine şi sfidează nenorocul, după cum 
scrie aici, spuse Walt sec. 


Avea o vagă bănuială că s-ar putea să fie ceva le- 
gat de ceea ce i se întâmplase ei când mersese să-l 
vadă pe Johnny, însă dimensiunea titlului o uimi: 
PACIENT TREZIT DIN COMĂ DĂ DOVADĂ DE 
ABILITAŢI  METAPSIHICE LA O TULBURATOARE 
CONFERINŢA DE PRESA. Ştirea stătea sub 
semnătura lui David Bright. Fotografia ce însoțea 
articolul îl reprezenta pe Johnny arătând încă slăbit 
şi, în lumina necruțătoare a bliţului, năucit, inspirând 
milă, aplecat cum stătea deasupra corpului întins pe 
podea al unui bărbat pe care legenda de la subsol îl 
numea Roger Dussault, reporter la ziarul local din 
Lewiston. Un Reporter Leşină după Revelatie, 
spunea legenda de la subsol. 

Sarah se cufundă în scaunul de lângă Walt, luă 
ziarul şi începu să citească articolul. Acest fapt nu-l 
mulţumi pe Denny, care începu să lovească în tava 
scaunului său special, cerând obişnuitul ou de 
dimineaţă. 

- Cred că eşti chemată, spuse Walt. 

- Vrei să-i dai tu să mănânce, iubire? Oricum, de la 
tine mănâncă mai bine. 

Continuare la pag. 9, col. 3. Ea deschise ziarul la 
pagina nouă. 

- Cu linguşeala poţi ajunge oriunde, spuse Walt 
bine dispus. Işi dădu jos bluza de la trening şi îm- 
brăcă şorţul ei de bucătărie. - Uite că vin, amice, 
spuse el şi începu să-i dea lui Denny să mănânce 
oul. 

Când termină de citit articolul, Sarah o luă de la 
capăt şi-l mai citi o dată. Privirea i se tot întorcea la 
fotografia aceea, la chipul buimăcit, îngrozit al lui 
Johnny. Oamenii stând la distanţă de Dussault se 
uitau la Johnny cu o expresie aproape de frică. Asta 


o putea înţelege. Îşi amintea de momentul în care îl 
sărutase şi de mina aceea ciudată, preocupată 
care-i stăpânise atunci lui chipul. lar, când îi spusese 
unde să caute verigheta demult pierdută, e; i se 
făcuse frică. 

Insă, Sarah, tu nu te temeai tocmai de acelaşi lucru 
ca şi ei, nu-i aşa? 

- Incă puţin, uriaşule, spunea Walt, parcă de la o 
mie de kilometri depărtare. 

Sarah ridică ochii spre ei: stăteau împreună într-o 
trâmbă prăfoasă de lumină, şorţul ei de bucătărie se 
legăna între genunchii lui Walt, şi brusc i se făcu 
iarăşi frică. Văzu inelul scufundându-se pe fundul 
bideului, rotindu-se întruna. Auzi clinchetul slab 
atunci când acesta atinse porţelanul. Se gândi la 
măşti de Halloween, la puştiul acela spunând: Ador 
să-l văd pe tipu' ăsta încasând-o. Se gândi la pro- 
misiuni făcute şi niciodată respectate, şi ochii i se 
îndreptară spre chipul acesta slab din ziar, 
uitându-se la ea cu o mirare atât de buimacă, de 
amarnică. 

- ... şmecherie, oricum, spuse Walt, atârnând şorţul 
în cuier. 

Reuşise să-l facă pe Denny să mănânce oul, bu- 
căţică cu bucăţică, iar acum fiul şi moştenitorul lor 
bea mulţumit din sticla cu suc natural. 

- Hă? 

Sarah ridică ochii atunci când Walt se apropie de 
ea. 

- Am spus că, pentru cineva care trebuie să aibă 
de achitat facturi de spitalizare în valoare de aproa- 
pe jumătate de milion de dolari, e o şmecherie a 
dracu' de bună. 

- Despre ce vorbeşti? Cum adică, şmecherie? 


- Simplu, spuse el, aparent neobservând mânia ei. 
Ar putea scoate şapte, poate zece mii de dolari 
scriind o carte despre accident şi despre comă. Dar, 
dacă a ieşit din comă cu puteri metapsihice, nimic 
nu-i mai stă în cale. 

- Asta-i o acuzaţie a dracu' de gravă! spuse Sarah 
şi vocea ei era gâtuită de nervi. 

Walt se întoarse spre ea, mina lui fiind mai întâi 
una surprinsă, după care una înţelegătoare. Expre- 
sia înţelegătoare o înfurie şi mai tare. Dacă ar fi 
primit câte zece cenți de fiecare dată când crezuse 
Walt Hazlett că o înţelege, ar fi putut zbura către 
Jamaica la clasa întăi. 

- Uite, îmi pare rău că am deschis subiectul, spuse 
el. 

- Johnny n-ar minţi niciodată, aşa cum nici papa 
n-ar... n-ar... ştii tu. 

El izbucni în râs şi, în clipa aceea, ea aproape că-i 
luă ceaşca de cafea şi i-o aruncă în faţă. In schimb, 
îşi împreună palmele sub masă şi strânse tare. 
Denny se holbă la tatăl lui, după care izbucni şi el în 
râs. 

- lubito, spuse Walt. Nu am nimic cu el, nu am 
nimic cu ceea ce face el. De fapt, îl respect pentru 
asta. Dacă beşinosul ăla bătrân de Fisher se poate 
transforma dintr-un avocat falit într-un milionar, 
după cincisprezece ani petrecuţi în Camera Repre- 
zentanţilor, atunci ar trebui să fie dreptul neîndo- 
ielnic al tipului acesta să adune cât mai mult poate 
făcând pe metapsihicul... 

- Johnny nu minte, repetă ea fără vlagă. 

- E o şmecherie pusă la cale să-i prostească pe cei 
care citesc tabloidele şi care aparţin Clubului de 
Carte Univers, spuse el voios. Deşi recunosc că un 


strop de clarviziune ar prinde bine la alegerea 
juraţilor pentru blestematul ăsta de proces al lui 
Timmons. 

- Johnny Smith nu minte, repetă ea, şi-l auzi pe el 
spunând: Ţi-a alunecat de pe deget. Puneai us- 
tensilele lui de bărbierit într-unui dintre buzunarele 
laterale şi, pur şi simplu, ţi-a alunecat... Du-te în pod 
şi uită-te, Sarah. Insă nu-i putea spune de acest 
lucru lui Walt. Walt nu ştia că fusese să-l vadă pe 
Johnny. 

N-ai greşit cu nimic mergând să-l vezi, îi spuse, 
neliniştită, vocea minţii. 

Nu, dar cum ar reacţiona el la aflarea veştii că 
aruncase prima ei verighetă în toaletă şi că trăsese 
apa? S-ar putea să nu înţeleagă neaşteptata străful- 
gerare de teamă care o împinsese la acest gest - 
acelaşi gen de teamă pe care o vedea ea reflectată 
pe chipurile din ziar şi, într-o anume măsură, chiar 
pe chipul lui Johnny. Nu, s-ar putea ca Walt să nu 
înţeleagă deloc acest lucru. La urma urmei, gestul 
de a-ţi arunca verigheta în vasul de la toaletă şi de a 
trage apoi apa era încărcat de-un anume simbolism 
vulgar. 

- Prea bine, spunea Walt, nu minte. Dar eu pur şi 
simplu nu pot crede... 

Sarah spuse cu calm: 

- Uită-te la oamenii din spatele lui, Walt. Uită-te la 
feţele lor. Ei cred. 

Walt aruncă fotografiei o privire furtivă. 

- Sigur, aşa cum crede un puşti într-un magician 
atunci când acesta îşi face numărul. 

- Crezi că tipul ăsta, Dussault, a fost un... cum îi 
zice?... O victimă plătită? Potrivit articolului, el şi cu 
Johnny nu s-au întâlnit niciodată înainte. 


- Aşa se face când vrei să prindă iluzia, Sarah, 
spuse Walt îngăduitor. Pe un magician nu-l avanta- 
jează să scoată iepurele dintr-o bască, ci doar 
dintr-un joben. Fie ştia Johnny Smith ceva dinainte, 
fie a făcut o prezumție a naibii de bună bazându-se 
pe comportamentul lui Dussault de la faţa locului, 
însă, repet, îl respect pentru asta. A stârnit nişte va- 
luri frumoase. Dacă se va alege şi cu nişte bănuţi, 
cu atât mai bine pentru el. 

In clipa aceea, Sarah îl uri, îl dispreţui pe acest 
bărbat cu care se căsătorise. De fapt, partea opusă 
bunătăţii, fidelității şi simțului său sănătos al umo- 
rului nu era chiar atât de îngrozitoare - era doar în- 
credinţarea, aparent încrustată în zidul de piatră al 
inimii sale, că toată lumea caută să iasă pe primul 
loc, fiecare folosindu-se de propriile lui sau propriile 
ei accesorii. In dimineaţa aceasta, l-ar fi putut face 
chiar şi pe Harrison Fisher retrograd bătrân şi obez; 
seara trecută râsese cu hohote la istorisirile lui 
Fisher cu Greg Stillson, primarul scrântit al 
cine-ştie-cărui-orăşel, care se părea că e suficient de 
scrântit să candideze ca independent pentru un 
fotoliu în Cameră la alegerile de anul viitor. 

Nu, în lumea în care trăia Walt Hazlett, nimeni nu 
deţinea puteri metapsihice şi nu existau eroi, iar 
doctrina potrivit căreia 
sistemul-trebuie-schimbat-din-interior era 
atotputernică. Era un om bun, echilibrat, îi iubea pe 
ea şi pe Denny, însă, dintr-o dată, inima ei striga cu 
putere după Johnny şi după cei cinci ani de care 
fuseseră privaţi şi pe care i-ar fi putut petrece 
împreună. Sau după o viaţă întreagă pe care ar fi 
putut-o petrece împreună. După un copil cu părul 
ceva mai întunecat la culoare. 


- Ai face bine să te pui în mişcare, iubire, spuse ea 
cu voce scăzută. O să-l scoată pe tipul vostru, pe 
Timmons, la bursa de mărfuri sau cine ştie ce 
altceva. 

- Sigur. - îi zâmbi, trăgând linie, încheind şedinţa. - 
încă prieteni? 

- Încă prieteni. 

Dar a ştiut unde era inelul. A ştiut. 

Walt o sărută, cu mâna dreaptă atingând-o uşor pe 
ceafă. Întotdeauna mânca acelaşi lucru la micul 
dejun, întotdeauna o săruta în acelaşi fel, într-o bu- 
nă zi se vor muta la Washington şi nimeni nu avea 
puteri metapsihice. 

Cinci minute mai târziu, el plecase, ieşind cu 
spatele pe Pond Street în micuța lor Pinto roşie, 
claxonând scurt cum făcea de obicei şi 
îndepărtându-se. Rămase singură cu Denny, care 
aproape că se sugruma încercând să coboare pe sub 
tava montată la scaunul special. 

- Nu aşa se face, zvârlugă mică, spuse Sarah, tra- 
versând bucătăria şi desprinzând tava de la locul ei. 

- Albastru! spuse Denny, dezgustat de întreaga 
tărăşenie. 

Speedy Tomato, motanul lor, intră nonşalant în 
bucătărie cu obişnuitul lui mers lent, legănând din 
şolduri ca un delincvent juvenil, iar Denny îl înhaţă, 
scoțând chicoteli scurte. Speedy îşi lăsă urechile pe 
spate şi parcă se resemna. 

Sarah zâmbi uşor şi curăţă masa. Inerţie. Un corp 
în repaos tinde să rămână în repaos, iar ea era în 
repaos. Să nu se lege de partea întunecată a lui 
Walt; şi ea o avea pe a ei. Nu intenţiona să facă alt- 


34 Aprox. Pătlăgeaua vitezomană - n. tr. 


ceva de Crăciun decât să-i trimită lui Johnny o fe- 
licitare. Aşa era mai bine, mai sigur - fiindcă un corp 
în mişcare tinde să-şi continue mişcarea. Viaţa ei 
era bună aşa cum era. Trecuse peste povestea cu 
Dan, trecuse peste povestea cu Johnny, cel care 
fusese atât de nedrept luat de lângă ea (însă atâtea 
lucruri sunt nedrepte în lumea aceasta), trecuse prin 
propriile ei ape zbuciumate ca să ajungă la aceste 
ape  liniştite, şi aici avea de gând să rămână. 
Bucătăria năpădită de lumina soarelui nu era un loc 
rău. Era spre binele ei să uite de bâlciurile săteşti, 
de Roţi ale Norocului şi de chipul lui Johnny Smith. 

Când lăsă apa să curgă în chiuvetă pentru a spăla 
vasele, deschise radioul şi prinse începutul buleti- 
nului de ştiri. Prima ştire o făcu să îngheţe cu o far- 
furie tocmai spălată într-o mână, uitându-se uşor 
contemplativ dincolo de micuța lor grădină din 
spatele casei. Mama lui Johnny suferise un atac ce- 
rebral în vreme ce urmărea reportajul cu conferinţa 
de presă a fiului ei. Murise în dimineaţa aceasta, cu 
mai puţin de-o oră în urmă. 

Sarah îşi usca mâinile, închise radioul şi-l luă cu 
forţa pe Speedy Tomato din mâinile lui Denny. Işi 
duse fiul în sufragerie şi-l puse în rotomobil. Denny 
protestă cu strigăte puternice şi pătimaşe de in- 
dignare, pe care ea nu le băgă în seamă. Se duse la 
telefon şi sună la Centrul Medical Eastern Maine. O 
operatoare care părea obosită să repete într-una 
aceeaşi informaţie îi spuse că John Smith părăsise 
Centrul din proprie iniţiativă, ieri, cu puţin înainte de 
miezul nopţii. 

Aşeză receptorul în furcă şi se aşeză într-un scaun. 
Denny continua să plângă în rotomobil. Apa curgea 


în chiuveta din bucătărie. După o vreme, se ridică, 
merse în bucătărie şi o închise. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


1 


Reporterul de la /nside View îşi făcu apariţia pe 16 
octombrie, la puţină vreme după ce-şi luase Johnny 
corespondenţa de la cutia poştală. 

Casa tatălui său era amplasată cam departe de 
drum; parcarea din faţă presărată cu pietriş era lun- 
gă de aproape patru sute de metri, trecând printr-un 
pâlc des de molizi şi de pini din a doua generaţie. 
Johnny făcea drumul până la cutia poştală şi înapoi 
în fiecare zi. Prima dată, se întorsese pe verandă 
tremurând de extenuare, picioarele arzându-i ca fo- 
cul, şchiopătând atât de pronunţat încât, de fapt, 
mersul era o împleticeală. Acum însă, la o lună şi 
jumătate de la acea primă dată (când parcursese cei 
opt sute de metri într-o oră), plimbarea aceasta de- 
venise una dintre plăcerile lui zilnice, ceva ce 
aştepta cu nerăbdare. Nu corespondenţa în sine, ci 
plimbarea. 

Incepuse să spargă lemne pentru iarna care se 
apropia, o îndeletnicire pentru care Herb voise să 
angajeze pe cineva, având în vedere că el însuşi era 
ocupat cu o lucrare de interior la o casă pe care o 
construia în Libertyville. 

- Recunoşti clipa când bătrâneţea începe să ţi se 
uite peste umăr, John, îi spusese cu un zâmbet. 

Atunci când începi să cauţi lucrări de interior de 
îndată ce toamna e pe sfârşite. 


Johnny urcă scările spre verandă şi se aşeză în 
scaunul de răchită de lângă banca-leagăn, scoțând 
un geamăt slab de uşurare. Işi propti piciorul drept 
pe balustrada verandei şi, cu o grimasă de durere, 
se folosi de mâini să-l ridice şi pe stângul. O dată 
acest lucru făcut, începu să-şi deschidă corespon- 
denţa. 

Se redusese mult aceasta în ultima vreme. În pri- 
mele săptămâni după ce se întorsese în Pownal, 
primise uneori chiar şi două duzini de scrisori şi opt 
sau nouă colete pe zi, cele mai multe retrimise de la 
Centrul Medical, câteva expediate către Oficiul 
Poştal din Pownal (cu diferite variante de orto- 
grafiere: Pownell, Poenul şi, într-un caz memorabil, 
Poonuts55). 

Cele mai multe dintre ele erau de la nişte oameni 
debusolaţi, care păreau că trec prin viaţă orbecăind 
după un far călăuzitor. li scriseseră copii care-şi 
doreau autograful lui, femei care voiau să se culce 
cu el, atât bărbaţi cât şi femei care-i cereau sfatul în 
privinţa eşecului în dragoste. Unii îi trimiseseră 
amulete. Unii horoscoape. Foarte multe dintre scri- 
sori erau de factură religioasă şi, în aceste misive 
greşit ortografiate, scrise de obicei cu litere mari şi 
atent trasate, însă doar cu un pas mai avansate de 
mâzgăliturile unui elev eminent din clasa primară, 
Johnny intuise fantoma mamei sale. 

Era un profet, îl asigurau aceste scrisori, venit să 
conducă obositul şi deziluzionatul popor american 


35 Cuvânt compus din alipirea variantei scurte ipoo) a 
cuvântului poop (= excrement, caca; mai cu seamă în vorbirea 
onomatopeică a copiilor) cu pluralul substantivului nut (= 
nucă, dar şi termenul vulgar pentru „testicul”); în concluzie, 
aprox. Boaşe de caca - n. tr. 


pe drumul afară din sălbăticii. El era un semn că 
Ultimele Vremuri se apropiau. Până la această dată, 
16 octombrie, primise opt exemplare din Fosta 
Măreaţă Planetă Pământ a lui Hal Lindsey - mama sa 
cu siguranţă ar fi fost de acord cu aceasta. Era 
îndemnat să proclame natura divină a lui Christos şi 
să pună capăt moralei desfrânate a tinerilor. 

Scrisorile acestea erau echilibrate de contingentul 
celor negative, care era mai restrâns, dar la fel de 
ritos articulat - chiar dacă, de obicei, marcat de 
anonimat. Unul dintre corespondenţi, scriind cu un 
creion negricios pe o foaie galbenă de hârtie, îl 
proclama Antichristul şi-l îndemna să se sinucidă. 
Patru sau cinci dintre expeditori îl întrebaseră ce 
simţi când îţi omori propria mamă. Mulţi îi scriau ca 
să-l acuze că pusese la cale o înşelătorie. Un spirit 
ager scrisese: „PRECOGNIŢIE, TELEPATIE, CĂCAT! 
SUGE-MI-AL PULA, PASAROI EXTRASENZORIAL CE 
EŞTI!” 

Şi mai trimiteau şi diverse /ucruri. Asta era partea 
cea mai neplăcută. 

In fiecare zi, la drumul de întoarcere acasă, Herb se 
oprea la oficiul poştal din Pownal şi lua coletele prea 
mari să intre în cutia lor poştală. Biletele care 
însoțeau obiectele erau în esenţă aceleaşi: un stri- 
găt redus ca intensitate. Spune-mi, spune-mi, spu- 
ne-mi. 

Fularul acesta i-a aparţinut fratelui meu, care a 
dispărut într-o excursie de pescuit în munţii Allagash 
în 1969. Am un puternic sentiment că încă mai 
trăieşte. Spune-mi unde se află. 

Rujul acesta de buze l-am luat din trusa de machiaj 
a soţiei mele. Cred că are o aventură, dar nu sunt 
sigur. Spune-mi dacă are. 


Aceasta e brăţara de identificare a fiului meu. Nu 
mai vine în ultima vreme direct acasă de la şcoală, 
stă afară până la ore târzii, mi-e o frică, de mor. 
Spune-mi ce se petrece. 

O femeie din Carolina de Nord - Dumnezeu ştie de 
unde aflase de el; conferinţa de presă din august nu 
fusese preluată de mass-media naţională - îi tri- 
misese o bucată de lemn înnegrit. li arsese casa din 
temelii, explica ea în scrisoare, şi soţul şi doi dintre 
cei cinci copii ai ei muriseră în incendiu. Pompierii 
din Charlotte spuseseră că focul se aprinsese din 
cauza unor cablaje prost îmbinate, însă ea pur şi 
simplu nu putea accepta această explicaţie. Trebuie 
să fi fost o mână criminală. Voia ca Johnny să atingă 
relicva trimisă împreună cu scrisoarea şi să-i spună 
cine o făcuse, în aşa fel ca monstrul acela să-şi 
petreacă restul vieţii putrezind în închisoare. 

Johnny nu răspunse la nici o scrisoare şi returnă 
expeditorilor toate obiectele (până şi bucata de 
lemn carbonizat) pe cheltuială proprie şi fără vreun 
alt comentariu. Atinsese într-adevăr unele dintre 
ele. Cele mai multe, cum se întâmplase şi cu bucata 
înnegrită de grindă trimisă de femeia aceea lovită 
de necaz din Charlotte, nu-i spuseseră nimic. Insă, 
când atinsese câteva dintre ele, în minte i se iviseră 
imagini neliniştitoare, asemenea unor vise în stare 
de trezie. În cele mai multe cazuri, de-abia dacă 
înţelegea ceva; imaginea se forma şi dispărea în 
câteva secunde, lăsându-l fără absolut nimic 
concret, doar cu un sentiment. Insă unul dintre 
obiecte... 

Fusese vorba de femeia aceea care-i trimisese 
fularul în speranţa că va afla ce se întâmplase cu 
fratele ei. Era un fular alb, croşetat, deloc diferit de 


alte un milion de fulare. Dar, pe când îl împacheta, 
sentimentul palpabilităţii casei tatălui său dispăruse, 
iar sonorul televizorului din cealaltă încăpere se 
ridicase şi scăzuse, se ridicase şi scăzuse, până ce 
devenise sunetul somnolent al insectelor vara şi 
bolborositul îndepărtat al unei ape curgătoare. 

În nările lui, mirosurile pădurii. Trâmbe verzi de 
lumină străbătând printre crengile copacilor bătrâni 
şi înalţi. Pământul fusese jilav în ultimele 
aproximativ trei ore, apos, aproape mlăştinos. Era 
speriat, foarte speriat, însă îşi păstrase cumpătul. 
Dacă te pierdeai în vastele păduri din nord şi intrai 
în panică, la fel de bine îţi puteau ciopli deja lespe- 
dea funerară. Continuase să meargă spre sud. Tre- 
cuseră două zile de când se pierduse de Stiv şi de 
Rocky şi de Logan. Campaseră cu toţii lângă 
(informaţia aceasta însă nu voise să se arate, se afla 
în zona moartă) un curs de apă, dădeau la păstrăvi, 
şi fusese numai vina sa blestemată; fusese cam a 
dracu' de beat. 

Îşi vedea acum rucsacul sprijinit de trunchiul 
doborât, acoperit de muşchi şi alb al unui copac ale 
cărui crengi ieşeau ici şi colo din verdeaţa împrej- 
muitoare, asemenea unor oase, îşi vedea rucsacul, 
da, însă nu putea ajunge la el fiindcă se îndepărtase 
câţiva paşi pentru a se uşura şi fiindcă păşise într-un 
loc cu adevărat apos, se scufundase în noroi până 
aproape la buza bocancilor L. L. Beans, şi încercase 
să iasă de acolo, să găsească un loc mai uscat unde 
să-şi facă nevoile, dar nu mai reuşise. Nu reuşise să 
iasă pentru că nu era de fapt noroi. Era... altceva. 

Rămase locului, uitându-se în jur, căutând fără 
succes ceva de care să se poată apuca, aproape iz- 
bucnind în râs la cât de idiot putuse fi să calce într-o 


groapă cu nisip mişcător în vreme ce-şi căuta un loc 
de pişare. 

Rămase locului, la început convins că trebuie să fie 
o groapă deloc adâncă, în cel mai rău caz se putea 
scufunda până la glezne, nimic altceva decât o 
poveste bună de spus după ce va fi găsit. 

Rămase locului şi panica adevărată nu începu să-şi 
facă sălaş în el până ce nisipul mişcător nu i se 
revărsă implacabil mai sus de genunchi. Atunci 
începu să se lupte, uitând că, dacă reuşeai perfor- 
manţa de-a călca în nisip mişcător, trebuia să rămâi 
cât mai imobil. Cât ai clipi, nisipul îl înghiţi până la 
brâu, după care îl acoperi până la piept, sorbindu-l 
aidoma unor imense buze maro, împiedicându-l să 
respire; începu să strige şi nu veni nimeni, nimic nu 
veni, cu excepţia unei veveriţe grăsulii care-şi 
alesese să treacă pe trunchiul doborât al copacului 
şi care se opri călare pe rucsacul lui şi se uită la el 
cu ochii ei sclipitori, negri. 

Acum era îngropat până la gât, mirosul bogat, 
maroniu al nisipului îi umplea nările, iar strigătele lui 
se subţiară şi se gâtuiră în vreme ce nisipul mişcător 
îi scotea implacabil aerul din plămâni. Păsările 
zburau vioaie, ciripeau, se cicăleau una pe alta, 
trâmbele verzi de lumină asemănătoare cu nişte 
bare mate de cupru cădeau printre frunzele co- 
pacilor, iar nisipul mişcător se înălţă până deasupra 
bărbiei lui. Singur, va muri singur; deschise gura să 
mai strige o ultimă dată şi nu se auzi nici un strigăt, 
fiindcă nisipul i se scurse în gură, i se revărsă peste 
limbă, îi curse printre dinţi în pârâiaşe subţiri, înghiţi 
nisip mişcător, iar strigătul nu se mai auzi... 

Johnny îşi revenise din această transă acoperit de-o 
transpiraţie rece, cu carnea încreţită pe oase şi cu 


pielea de găină, cu fularul strâns puternic între 
mâini, respirând sacadat, gâtuit. Aruncase fularul pe 
podea şi acesta aterizase acolo aidoma unui şarpe 
alb, încovrigat. Nu mai voise să-l atingă din nou. 
Tatăl lui îl aşezase într-un plic şi-l trimisese înapoi 
prin poştă. 

Acum însă, spre norocul lui, corespondenţa în- 
cepuse să se subţieze. Nebunii lumii descoperiseră 
altă ţintă către care să-şi îndrepte obsesiile publice 
şi private. Nu-l mai sunau reporterii pentru a le 
acorda interviuri, în parte pentru că-şi schimbase 
numărul de telefon cu unul nelistat, în parte pentru 
că povestea lui se răsuflase. 

Roger Dussault scrisese un articol lung şi mânios în 
ziarul la care lucra şi la care era redactor-şef 
adjunct. Numise întreaga poveste o înşelătorie plină 
de cruzime şi lipsită de bun gust. Johnny se do- 
cumentase cu privire la incidentele din trecutul mai 
multor reporteri care puteau să vină la conferinţa de 
presă, doar pentru orice eventualitate. Da, 
recunoscuse el, porecla surorii sale Anne fusese 
Terry. Murise la o vârstă tânără şi era posibil ca 
amfetaminele să fi fost în parte de vină pentru 
aceasta. Insă toate astea erau informaţii accesibile 
oricui voia să le descopere. Făcuse ca totul să pară 
suficient de logic. Articolul nu explicase cum putuse 
Johnny, care nu ieşise deloc din spital, să ajungă să 
deţină acele „informaţii accesibile”, însă acesta 
fusese probabil un amănunt pe care cei mai mulţi 
cititori îl trecuseră cu vederea. Lui Johnny nu putea 
să-i pese mai puţin. Incidentul se încheiase, iar el nu 
avea intenţia să mai iste altele. La ce ar fi ajutat să-i 
scrie doamnei aceleia care-i trimisese fularul şi să-i 
spună că fratele ei se înecase, ţipând, în nisip 


mişcător, fiindcă mersese în direcţia greşită în 
căutarea unui loc unde să se uşureze? l-ar fi adus 
pacea în suflet sau ar fi ajutat-o să-şi trăiască pe 
viitor viaţa mai tihnită? 

Corespondenţa de astăzi consta doar din şase 
scrisori. O vedere de la vărul lui Herb din Oklahoma. 
O doamnă care-i trimitea lui Johnny un crucifix cu 
PRODUS ÎN TAIWAN imprimat pe picioarele lui 
Christos în litere mici, aurite. Mai era un mesaj scurt 
de la Sam Weizak. Şi un plic mic a cărui adresă de 
expediţie îl făcu să clipească convulsiv şi să se 
îndrepte de spate. S. Hazlett, Pond Street nr. 12, 
Bangor. 

Sarah. Desfăcu plicul, rupându-l. 

Primise un mesaj de condoleanţe din partea ei, la 
două zile după ce se încheiase ceremonia funerară a 
mamei sale. Acela conţinuse, scrise de mâna ei 
sigură, cu literele înclinate uşor în dreapta, urmă- 
toarele: „Johnny - îmi pare atât de rău că s-a în- 
tâmplat asta. Am auzit la radio că s-a stins mama ta 
- în unele privinţe, acesta mi s-a părut cel mai 
nedrept lucru dintre toate, că durerea ta personală a 
fost adusă la cunoştinţa publicului larg. Poate că 
nu-ţi aminteşti, dar am discutat puţin despre mama 
ta în seara în care ai avut accidentul. Te-am întrebat 
cum crezi că ar reacţiona dacă ai aduce acasă o 
catolică nepracticantă şi tu ai spus că ar zâmbi şi că 
mi-ar ura bun venit şi că mi-ar servi câteva pilde 
religioase. Felul în care ai zâmbit m-a făcut să-mi 
spun că o iubeşti. Ştiu de la tatăl tău că se schimba- 
se, însă mare parte din această schimbare s-a petre- 
cut pentru că te iubea foarte mult şi pentru că nu 
putea accepta ceea ce se întâmplase. Şi, într-un 
sfârşit, cred că i-a fost răsplătită credinţa. Te rog, 


acceptă condoleanţele mele, şi dacă te pot ajuta cu 
ceva, acum sau mai târziu, te rog să apelezi la prie- 
tena ta - Sar ah.” 

Aceasta fusese una dintre scrisorile cărora le răs- 
punsese, mulţumindu-i atât pentru mesaj, cât şi 
pentru gândul bun. Scrisese cu grijă, temându-se că 
s-ar putea înşela singur şi ar putea spune ceea ce 
nu trebuia. Acum, ea era o femeie căsătorită, un 
fapt care depăşea puterea lui de-a schimba lucru- 
rile, însă îşi amintea într-adevăr discuţia lor despre 
mama lui - şi atât de alte, multe, lucruri din acea 
seară. Biletul ei îi trezise toate aceste amintiri, iar el 
îi răspunsese într-un ton dulce-amar care era mai 
degrabă amar decât dulce. Incă o mai iubea pe 
Sarah Bracknell şi trebuia să-şi reamintească întruna 
că acea Sarah dispăruse, că fusese înlocuită de o 
altă femeie cu cinci ani mai în vârstă şi mamă a unui 
băieţel. 

Acum, Johnny scoase o singură foaie de hârtie din 
plic şi-o scrută rapid eu privirea. Ea şi cu fiul ei se 
îndreptau spre Kennebunk pentru a-şi petrece o 
săptămână cu fosta colegă de cameră a lui Sarah 
din timpul facultăţii, o fată pe care acum o chema 
Stephanie Constantine şi pe care atunci o chemase 
Stephanie Carsleigh. Spunea că s-ar putea ca el saşi 
aducă aminte de ea, dar Johnny nu-şi aducea. In 
orice caz, Walt trebuia să rămână în Washington 
pentru trei săptămâni cu nişte afaceri legate atât de 
firmă, cât şi de partid, iar Sarah se gândea că poate, 
într-o după-amiază, ar putea veni în Pownal să-i 
vadă pe el şi pe Herb, dacă nu era vreun deranj. 

„Mă poţi suna la numărul de telefon al lui Steph, 
814-6219, oricând între 17 şi 23 octombrie. Desigur, 
dacă te-ar face să te simţi cumva incomod, sună-mă 


doar şi spune-mi, fie aici acasă, fie în K'bunk. O să 
înţeleg. Multă dragoste amândurora - Sarah.” 

Ţinând scrisoarea într-o mână, Johnny se uită 
dincolo de curte, spre pădurea care se arămise şi se 
aurise parcă doar în ultima săptămână. În curând, 
frunzele vor începe să cadă şi-atunci va veni vremea 
iernii. 

Multă dragoste amândurora - Sarah. fi trecu 
gânditor degetele peste aceste cuvinte. Ar fi mai 
bine să n-o sune, să nu-i scrie, să nu facă nimic, 
gândi el. Va pricepe ea mesajul. Ca şi femeia care-i 
trimisese fularul - la ce i-ar fi folosit să-i răspundă? 
De ce să loveşti un câine care doarme? Probabil că 
Sarah putea să folosească expresia aceea, cu multă 
dragoste, fără urmă de regret, însă el nu putea. El 
nu trecuse peste durerile trecutului. Pentru el, 
timpul fusese pliat, sigilat şi mutilat într-un fel plin 
de cruzime. Potrivit curgerii lui interioare a timpului, 
ea-i fusese iubită cu doar şase luni în urmă. Putea 
accepta la nivel intelectual coma şi pierderea 
timpului, sentimental, însă, refuza să le înţeleagă. Îi 
fusese greu să răspundă la mesajul ei de 
condoleanţe, însă, când scriai un bileţel, aveai 
mereu posibilitatea să mototoleşti hârtia şi s-o iei de 
la capăt dacă lucrurile evoluau în direcţia greşită, 
dacă începeau să treacă dincolo de hotarele 
prieteniei, prietenie care era acum singura formă de 
relaţie care le era permis s-o întreţină. Dacă ar 
vedea-o, ar putea face sau spune lucruri prosteşti. 
Era mai bine să n-o sune. Era mai bine să lase totul 
să se scufunde. 

Insă o va suna, gândi el. O va suna şi-o va invita la 
el. 

Încurcat, vârî hârtia înapoi în plic. 


Soarele se reflectă în ornamentele cromate, sclipi 
şi-i trimise o săgeată de lumină în ochi. Un au- 
tomobil Ford îşi croia drum pe pietrişul din faţa casei 
către el. Johnny miji ochii şi încercă să-şi dea seama 
dacă era o maşină cunoscută lui. Rareori avea parte 
de vizitatori la domiciliu. Primise corespondenţă 
multă, însă nu trecuse nimeni pe la el decât de vreo 
trei sau patru ori. Pownal era un orăşel mic pe hartă, 
şi era greu de găsit. Dacă maşina aparţinea 
într-adevăr unui căutător de senzaţional, Johnny îl 
sau o va trimite rapid de unde venise, cât mai 
civilizat posibil, însă hotărât. Acesta fusese sfatul lui 
Weizak la despărţire. Bun sfat, gândi Johnny. 

- Nu da voie nimănui să te transforme într-un 
oracol, John. Nu-i încuraja, şi ei vor uita de tine. 
Poate că ţi se va părea un gest inuman la început - 
majoritatea dintre ei sunt oameni debusolaţi cu prea 
multe probleme pe cap şi animați de cele mai bune 
intenţii -, dar în joc e viaţa ta, intimitatea ta. Aşa că 
fii hotărât. 

Şi chiar aşa şi fusese. 

Ford-ul intră în spaţiul dintre şopron şi stiva de 
lemne şi, când se întoarse, Johnny observă un mic 
abţibild al agenţiei de închiriat maşini Hertz, lipit în 
colţul parbrizului. Un bărbat foarte înalt, într-o 
pereche de jeanşi foarte albaştri şi o cămaşă de vâ- 
nătoare roşie care părea tocmai scoasă dintr-o cutie 
L.L. Bean, cobori şi se uită înjur. Avea alura cuiva 
care nu e obişnuit cu viaţa la ţară, a cuiva care ştie 
că în Noua Anglie nu mai există lupi sau jaguari, dar 
care vrea totuşi să se convingă singur. Un bărbat de 
la oraş. Înălţă ochii spre verandă, îl văzu pe Johnny 
şi ridică o mână a salut. 

- Bună ziua, spuse el. 


Avea şi accent plat de orăşean - de Brooklyn, îşi 
spuse Johnny - şi părea că vorbeşte dintr-o pungă de 
biscuiţi. 

- Bună, spuse Johnny. V-aţi rătăcit? 

- Măi, să fie, sper că nu, spuse străinul, 
apropiindu-se de baza scărilor. Fie sunteţi John 
Smith, fie fratele lui geamăn. 

Johnny zâmbi. 

- N-am un frate, aşa încât bănuiesc c-aţi ajuns 
unde doreaţi. Vă pot ajuta cu ceva? 

- Păi, poate ne putem ajuta reciproc. 

Străinul urcă scările de la verandă şi întinse mâna. 
Johnny o scutură. 

- Mă numesc Richard Dees. De la revista /nside 
View. 

Părul lui era tuns la modă, lung până la urechi, şi 
era aproape complet cărunt. Era vopsit cărunt, îşi 
zise Johnny cu o urmă de amuzament. Ce-i poţi 
spune unui tip care vorbeşte ca dintr-o cutie cu bis- 
cuiţi şi-şi vopseşte părul cărunt? 

- Poate aţi văzut revista. 

- O, am văzut-o. Se vinde la casele de marcat de la 
supermagazin. Nu mă interesează un interviu, îmi 
pare rău că a trebuit să bateţi atâta drum pentru 
nimic. 

Se vindea la supermagazin, sigur că da. Titlurile de 
pe prima pagină aproape că săreau la tine de pe 
hârtia velină şi încercau să te agreseze. UN COPIL A 
FOST OMORÂT DE CREATURI VENITE DIN SPAŢIU, 
SUSŢINE MAMA ÎNNEBUNITĂ. ALIMENTELE CARE VĂ 
OTRĂVESC COPIII. 12 CLARVĂZĂTORI PREZIC UN 
CUTREMUR ÎN CALIFORNIA ÎN ANUL 1978. 

- Ei bine, nu ne interesa tocmai un interviu, spuse 
Dees. Pot să stau jos? 


- Serios, eu... 

- Domnule Smith, am venit cu avionul de la New 
York şi de la Boston am luat un avion micuţ care 
m-a făcut să mă întreb ce va face soţia mea dacă 
voi muri departe de casă. 

- Linia aeriană Portland-Bangor? întrebă Johnny, 
surâzând. 

- întocmai, confirmă Dees. 

- Prea bine, spuse Johnny. Curajul şi dăruirea 
dumneavoastră pentru slujba pe care o aveţi mă 
impresionează. Vă ascult, dar numai pentru vreo 
cincisprezece minute. Mi s-a spus să dorm în fiecare 
după-amiază. 

Aceasta era o minciună albă pentru o cauză bună. 

- Cincisprezece minute ar trebui să fie mai mult 
decât destul. 

Dees se aplecă în faţă. 

- Îmi dau şi eu cu presupusul, domnule Smith, însă 
aş estima că datoraţi undeva înjur de două milioane 
de dolari. lar suma aceasta nici nu v-ar scoate din 
toate belele, nu-i aşa? 

Zâmbetul lui Johnny se ofili. 

- Dacă datorez ceva sau nu, spuse el, e treaba 
mea. 

- Bine, desigur, cum ziceţi. N-am vrut să vă 
ofensez, domnule Smith. /nside View ar vrea să vă 
ofere o slujbă. O slujbă chiar bine plătită. 

- Nu. Categoric nu. 

- Dacă-mi daţi doar voie să vă explic termenii... 
Johnny spuse: 

- Nu sunt un mediu practician. Nu sunt o Jeane 
Dixon sau un Edgar Cayce sau un Alex Tannous. Am 
încheiat capitolul acesta. Ultimul lucru pe care mi 
l-aş dori ar fi să-l repun pe tapet. 


- Îmi acordaţi numai câteva secunde? 

- Domnule Dees, mi se pare că nu înţelegeţi ce 
vă... 

- Numai câteva secunde? Dees zâmbi cuceritor. 

- Cum aţi aflat unde să mă găsiţi, totuşi? 

- Avem un reprezentat la un ziar din Maine, Jur- 
nalul de Kenebec. Acesta a spus că, deşi v-aţi retras 
din arena publică, probabil că locuiţi cu tatăl 
dumneavoastră. 

- Ei bine, înseamnă că-i datorez multe mulţumiri, 
nu-i aşa? 

- Sigur, spuse Dees degajat. Pariez că aşa veţi 
gândi după ce veţi fi auzit întreaga tărăşenie. Pot 
continua? 

- Bine, puse Johnny. Dar n-o să mă răzgândesc 
numai pentru că aţi zburat cu Linia Aeriană a Panicii. 

- Păi, fie cum vreţi. E-o ţară liberă, nu-i aşa? Sigur 
că e. /nside View e specializată pe partea 
metapsihică a lucrurilor, domnule Smith, după cum 
probabil că ştiţi. Cititorii noştri, ca să fiu cât se poate 
de sincer, se dau peste cap pentru chestiile astea. 
Avem un tiraj săptămânal de trei milioane de 
exemplare. Trei milioane de cititori în fiecare săp- 
tămână, domnule Smith, nu vi se pare că-i un ade- 
vărat record? Cum reuşim să facem asta? Tinem 
pasul cu gustul publicului, cu partea spirituală a... 

- Gemeni Mâncaţi de un Urs Ucigaş, murmură 
Johnny. 

Dees ridică din umeri. 

- Sigur, ei bine, lumea e crudă, nu-i aşa? Oamenii 
trebuie să fie informaţi despre aceste lucruri. E 
dreptul lor să ştie. Însă, la fiecare articol de sen- 
zaţie, avem alte trei care le spun cititorilor noştri 
cum să slăbească fără efort, cum să-şi găsească fe- 


ricirea sexuală şi compatibilitatea, cum să se apro- 
pie de Dumnezeu... 

- Credeţi în Dumnezeu, domnule Dees? 

- Că tot veni vorba, nu, spuse Dees şi declanşa 
zâmbetul lui cuceritor. Dar locuim într-o democraţie, 
în cea mai măreaţă nație de pe pământ, corect? 
Fiecare e stăpânul propriului său suflet. Nu, ideea e 
că cititorii noştri cred în Dumnezeu. Cred în îngeri şi 
în miracole... 

- Şi în exorcizări şi în diavoli şi în Mise Negre... 

- Corect, corect, corect. Aţi priceput. E un public 
spiritual. Cred în toate neroziile astea metapsihice. 
Avem angajaţi un total de zece medii, inclusiv pe 
Kathleen Noian, cel mai celebru profet din America. 
Am vrea să încheiem şi cu dumneavoastră un 
contract, domnule Smith. 

- Chiar aşa? 

- Chiar am vrea. Ce ar însemna asta pentru dum- 
neavoastră? Fotografia dumneavoastră şi o rubrică 
scurtă vor apărea în general de douăsprezece ori pe 
an, atunci când scoatem câte unul dintre numerele 
noastre speciale. Cei Mai Faimoşi Zece Medii ai 
revistei /nside View Prevăd al Doilea Mandat al lui 
Ford, genul ăsta de lucruri. Intotdeauna scoatem un 
număr special cu ocazia Anului Nou şi unul la fiecare 
Patru lulie despre America anului care va urma - 
acesta e întotdeauna un număr foarte bogat, cu o 
mulţime de informaţii despre politica externă şi cea 
financiară -, plus o varietate de alte bunătăţi 
senzaţionale. 

- Nu cred că m-ati înţeles, spuse Johnny. Vorbea 
foarte rar, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil. - Am 
avut vreo două răbufniri de precogniţie - cred că aţi 
putea spune că „am văzut viitorul” -, dar nu pot să 


le controlez în nici un fel. Nu pot face o previziune 
cu privire la al doilea mandat al lui Ford - dacă se va 
întâmpla aşa ceva - mai mult decât pot mulge un 
taur. 

Dees păru oripilat. 

- Cine-a spus că puteţi? Oamenii din redacţie scriu 
în întregime rubricile astea. 

- Oamenii din redacţie...? 

Johnny se uită gură-cască la Dees, în sfârşit şocat. 

- Desigur, spuse Dees nerăbdător. Uite. Unul dintre 
cei mai populari ţipi ai noştri de-a lungul ultimilor 
doi ani a fost Frank Ross, cel care s-a specializat în 
dezastre naturale. Un tip al naibii de simpatic, însă, 
lisuse Christoase, a abandonat şcoala în clasa a 
noua. A făcut de două ori valuri în armată şi, când 
l-am găsit noi, mătura prin autobuzele celor de la 
Greyhound la terminalul Port Authority din New 
York. Credeţi că i-am da voie să-şi scrie el rubrica? 
Ar scrie greşit până şi „pisică”. 

- Dar previziunile... 

- O minte inventivă, nimic altceva decât o minte 
inventivă. Dar aţi fi surprins să aflaţi de câte ori tipii 
şi tipele astea dau peste câte o gogomănie ade- 
vărată. 

- Gogomănie, repetă Johnny năucit. 

Era puţin surprins să descopere că se enerva. 
Mama lui cumpărase /nside View de cât timp se ştia 
el, încă din vremurile când apăreau în revistă 
fotografii cu accidente sângeroase de maşină, de- 
capitări şi execuţii. Fiecare cuvânt îi scotea o ex- 
clamaţie de uimire. Probabil că mare parte din cei- 
lalţi 2.999.999 de cititori ai /nside View-ului făceau 
la fel. Şi iată-l acum, aici, pe tipul ăsta cu părul 
vopsit cărunt, cu pantofi de patruzeci de dolari şi cu 


o cămaşă pe care încă se mai vedeau dungile, cum 
fusese împachetată în magazin, vorbindu-i despre 
gogomănii. 

- Dar totul se rezolvă, spunea Dees. Dacă rămâneţi 
vreodată în pană de inspiraţie, nu trebuie decât să 
ne sunaţi cu taxă inversă, iar noi luăm chestiunea în 
discuţie şi găsim o soluţie. Avem dreptul de-a 
antologa textele dumneavoastră în almanahul 
nostru anual, /nside View of Things to Come. To- 
tuşi, sunteţi complet liber să semnaţi orice fel de 
contract cu vreo editură. Noi ne rezervăm doar 
dreptul de-a tipări în premieră, în cazul în care nu 
refuzăm s-o facem, iar noi rareori refuzăm acest 
lucru, vă pot asigura, materialele dumneavoastră 
publicistice. Şi plătim foarte onorabil. lar tariful 
pentru aceste materiale suplimentare este peste 
sau deasupra sumei contractate iniţial. E sosul de pe 
piure, aţi putea spune. Dees chicoti. 

- Şi care ar fi acea sumă? întrebă Johnny cu voce 
scăzută. 

Strângea cu forţă braţele scaunului. O venă îi pulsa 
ritmic la tâmplă. 

- Treizeci de mii de dolari anual pe o perioadă de 
doi ani, spuse Dees. Şi, dacă se dovedeşte că 
sunteţi popular, suma aceasta va putea fi supusă 
negocierii. Acum, toţi mediii noştri au un domeniu 
de specialitate. Înţeleg că dumneavoastră vă price- 
peţi cu obiectele. - Ochii lui Dees se îngustară, vi- 
sători. - întrevăd o rubrică regulată. Bilunară, poate 
- nu vrem să epuizăm un lucru bun. „John Smith îi 
invită pe cititorii /nside View să trimită obiecte 
personale spre examinare metapsihică...” Ceva de 


36 Aprox. Previziunea vremurilor ce vor veni - n. tr. 


genul ăsta. Vom specifica, desigur, să ne trimită lu- 
cruri nu foarte valoroase, fiindcă nimic nu va fi 
înapoiat. Insă veţi fi surprins. Unii oameni sunt ne- 
buni de legat, Domnul să-i aibă-n pază. Veţi fi sur- 
prins să vedeţi ce fel de obiecte vor veni. Diamante, 
monede de aur, verighete... şi-am putea stipula în 
contract că toate obiectele primite la redacţie vor 
intra în posesia dumneavoastră. 

Johnny începu acum să vadă nuanţe de roşu şters 
în faţa ochilor. 

- Oamenii vor trimite diverse obiecte şi eu le voi 
păstra pur şi simplu. Asta îmi spuneţi. 

- Sigur, nu văd unde e problema. Totul e doaro 
chestiune de-a stabili regulile de la început. Încă un 
pic de sos pentru piureul acela. 

- Să presupunem, spuse Johnny, păstrând cu grijă 
un ton uniform, calm, să presupunem că... dau 
peste o gogomănie, cum spuneţi dumneavoastră... 
şi că vă voi suna şi vă voi spune că preşedintele 
Ford va fi asasinat pe 31 septembrie 1976? Nu 
fiindcă aşa am simţit eu, ci pentru că peste asta am 
dat? 

- Ei bine, septembrie nu are decât treizeci de zile, 
să ştii, spuse Dees. Dar, în schimb, cred că vei da 
lovitura. O să fii credibil, Johnny. Gândeşti la scară 
largă. Asta e bine. Ai fi surprins să afli câţi dintre cei 
care lucrează pentru noi gândesc mărunt. Se tem să 
pupe locul unde le sunt banii, presupun. Unul dintre 
tipii noştri - Tim Clark din Idaho - ne-a scris acum 
două săptămâni şi ne-a spus că a avut o revelaţie 
cum că Earl Butz va fi forţat să-şi dea demisia anul 
viitor. Păi, scuză-mi franceza, dar cui mă-sa-i pasă? 
Cine-i Earl Butz pentru o gospodină din America? 


Însă tu emani energie pozitivă, Johnny. Ai fost făcut 
pentru aşa ceva. 

- Energie pozitivă, murmură Johnny. Dees se uita la 
el interesat. 

- Te simţi bine, Johnny? Par puţin cam alb. Johnny 
se gândea la doamna care-i trimisese fularul. 
Probabil că şi ea citea /nside View. 

- Dă-mi voie să văd dacă am înţeles bine, spuse el. 
M-aţi plăti cu treizeci de mii de dolari doar ca să-mi 
folosiţi numele... 

- Şi fotografia, nu uita. 

- Şi fotografia, pentru o rubrică-fantomă. Şi, de 
asemenea, pentru o rubrică în care le spun oameni- 
lor ce vor să afle despre obiectele pe care mi le tri- 
mit. Ca atracţie suplimentară, am dreptul să păstrez 
obiectele... 

- Dacă reuşesc avocaţii să găsească o bază lega- 
lă... 

- ... ca aparţinându-mi personal. Asta e afacerea? 

- Asta-i scheletul gol al afacerii, Johnny. E uimitor 
cum se îmbucă lucrurile. Vei lucra la domiciliu 
vreme de şase luni, după care nimic nu te mai 
opreşte. Apari la emisiunea lui Carson. Faci confe- 
rinţe de presă. Intâlniri cu cititorii. Scoţi o carte, 
desigur, îţi alegi editura, cei din Şirul Editorilor 
aruncă de-a dreptul cu bani în medii. Kathy Noian a 
început cu un contract cum e acesta pe care ţi-l 
propunem ţie, iar acum scoate peste două milioane 
pe an. Şi-a mai fondat şi propria ei biserică şi Fiscul 
nu se poate atinge de nici un sfanţ din banii ei. Nu 
ratează nici o ocazie Kathy a noastră. 

Dees se aplecă în faţă, rânjind. 

- iți spun, Johnny, nimic nu te poate opri. 

- Pun pariu. 


- Ei bine? Ce părere ai? 

Johnny se aplecă în faţă către Dees. Prinse cu o 
mână mâneca noii cămăşi L. L. Bean a lui Dees şi cu 
cealaltă îi prinse gulerul noii cămăşi L. L. Bean. 

- Hei! Ce dracu' crezi că fa... 

Johnny strânse bine de cămaşă şi-l trase pe Dees în 
faţă. Cinci luni de exerciţii fizice zilnice îi tonifiaseră 
uimitor de mult muşchii braţelor şi ai antebraţelor. 

- M-ai întrebat ce părere am, spuse Johnny. 

începea să-l doară capul şi să-i bubuie. 

- iți spun eu. Cred că eşti un profanator. Un hoţ de 
morminte şi de vise ale oamenilor. Cred că ar trebui 
să te pună cineva să tragi la jug. Cred că ar fi trebuit 
să moară maică-ta de cancer în ziua în care te-a 
conceput. Dacă există iad, sper să arzi în el. 

- Nu poţi să-mi vorbeşti aşa! strigă Dees. (Vocea i 
se ascuţi într-un țipăt de delfin.) Eşti nebun de legat! 
Uită ce ţi-am spus! Uită de întreaga poveste, ţărănoi 
prost şi fiu de căţea! Ţi-ai irosit ocazia! Să nu vii cu 
coada-ntre picioare înapoi... 

- Mai presus de toate, vorbeşti parcă dintr-o pungă 
de biscuiţi, spuse Johnny, ridicându-se în picioare. 

II ridică şi pe Dees o dată cu el. Poalele cămăşii 
sale ieşiră din bai erele noilor săi jeanşi, scoțând la 
iveală tricoul cu ochiuri largi de dedesubt. Johnny 
începu să-l scuture pe Dees fără încetare, înainte şi 
înapoi. Dees uită să mai fie furios. Incepu să voci- 
fereze şi să răcnească. 

Johnny îl târî spre scările de la verandă, ridică un 
picior şi-l proiectă direct în şezutul perechii noi de 
Levi's. Dees ajunse jos din doi paşi mari, încă vo- 
ciferând şi răcnind. Căzu cât era de mare în praf. 
Când se ridică şi se întoarse ca să dea ochii cu 
Johnny, cămaşa lui de cowboy era plină de praf. O 


făcea cumva să pară mai veritabilă, îşi spuse 
Johnny, însă se îndoia că Dees ar fi de aceeaşi 
părere. 

- Ar trebui să pun poliţaii pe tine, spuse el răguşit. 
Şi poate o s-o fac. i 

- Fă orice te satisface, spuse Johnny. Insă legea de 
aici nu-i tratează prea blând pe cei care-şi bagă 
nasul acolo unde n-au fost invitați s-o facă. 

Chipul lui Dees se schimonosi de un amestec in- 
digest de teamă, mânie şi şoc. 

- Dumnezeu să te ajute dacă o să ai vreodată ne- 
voie de noi, spuse el. 

Pe Johnny îl durea acum crunt capul, însă păstră un 
ton calm: 

- Ai perfectă dreptate, spuse el. Mai mult nici n-aş 
putea fi de acord. 

- O să-ţi pară rău, să ştii. Trei milioane de cititori. 
Asta-i un cuţit cu două tăişuri. Când o să terminăm 
cu tine, oamenii ţării ăsteia n-o să te creadă nici 
dacă o să prezici că va fi primăvară în luna aprilie. 
N-o să te creadă nici dacă o să le spui că în 
octombrie începe Campionatul Mondial de base-ball. 
N-o să te creadă nici dacă... dacă... 

Dees se împiedică furios în cuvinte. 

- Pleacă de-aici, pupincurist nemernic ce eşti, 
spuse Johnny. 

- Poţi să-ți iei adio de la cartea aia! strigă Dees, 
debitând parcă cel mai crunt lucru la care se putuse 
gândi. Datorită chipului său muncit şi cămăşii aco- 
perite de praf, semăna cu un copil în plină criză de 
isterie. Accentul lui de Brooklyn devenise şi mai 
pronunţat, şi mai apăsat, transformându-se aproape 
într-un jargon propriu. - Vor râde de tine şi te vor 
scoate din orice clădire din New York! Nici cei de la 


Nightstand Readers nu se vor mai atinge de tine 
după ce te voi fi terminat eu! Există căi special 
croite pentru a-i rezolva pe tipii ca tine, şi noi le 
deţinem, cap sec! Noi... 

- Cred c-ar fi mai bine să-mi iau Remmy-ul şi 
să-mpuşc unul care mi-a călcat proprietatea, re- 
marcă Johnny. 

Dees se retrase spre maşina sa închiriată, încă 
strigând ameninţări şi obscenităţi. Johnny rămase pe 
verandă şi se uită la el, capul bubuindu-i amarnic. 
Dees se urcă la volan, tură fără milă motorul maşinii 
şi demară în trombă, ridicând nori de praf în urma 
lui. Pierdu controlul direcţiei doar atât cât, pe 
drumul de ieşire, să lovească capra de tăiat lemne 
de lângă şopron şi s-o proiecteze prin aer. Johnny 
surâse uşor văzând aceasta, în pofida durerii sale de 
cap. El putea aşeza la loc capra de tăiat lemne mult 
mai uşor decât va putea Dees să explice îndoitura 
din bara de protecţie faţă a Ford-ului celor de la 
Hertz. 

Soarele de după-amiază sclipi iarăşi pe orna- 
mentele cromate când Dees răscoli pietrişul în goa- 
na sa spre şosea. Johnny se aşeză la loc în scaunul 
de răchită, îşi aşeză fruntea în palme şi se pregăti să 
aştepte ca durerea de cap să treacă. 


2 


- Ce ai de gând să faci? întrebă bancherul. 

Sub fereastră, maşinile se mişcau în ambele sen- 
suri de-a lungul bucolicei străzi principale din 
Ridgeway, New Hampshire. Pe pereții lambrisaţi cu 
lemn de pin ai biroului de la etajul trei se aflau 
câteva picturi de Frederick Remington şi fotografii 


de-ale bancherului prezentându-l pe acesta la di- 
verse întruniri locale. 

Pe birou se vedea un cub translucid în care erau 
încastrate fotografii cu soţia şi fiul lui. 

- Anul viitor voi candida pentru Camera Repre- 
zentanţilor, repetă Greg Stillson. 

Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni kaki de 
vară, într-o cămaşă albastră cu mânecile sumese şi 
la gât purta o cravată neagră cu un singur desen al- 
bastru pe ea. Părea cumva nelalocul lui în biroul 
bancherului, de parcă în orice clipă s-ar fi putut 
ridica în picioare şi ar fi putut porni ca un derviş prin 
încăpere, răsturnând mobila, doborând costisi- 
toarele picturi Remington de pe pereţi, trăgând jos 
perdele. 

Bancherul, Charles „Chuck” Gendron, preşedintele 
filialei locale a Clubului Lions, râse... puţin nesigur. 
Stillson reuşea cumva să-i facă pe oameni să se 
simtă nesiguri. Poate că în copilărie fusese foarte 
firav; îi plăcea să spună oamenilor că „un vânt mai 
puternic m-ar fi luat pe sus”; dar, într-un sfârşit, 
genele tatălui său ieşiseră la iveală şi, acum, şezând 
în biroul lui Gendron, semăna foarte mult cu 
petrolistul dur din Oklahoma care fusese tatăl său. 

Se încruntă la chicotelile lui Gendron. 

- Adică, s-ar putea ca George Harvey să aibă ceva 
de obiectat la asta, nu-i aşa, Greg? 

George Harvey, pe lângă că era sufletul politicii 
locale, era din vremuri ancestrale şi reprezentantul 
republicanilor din cel de-al treilea district. 

- George nu va spune nici mâr, zise Greg cu calm. 

În păr îi ieşiseră fire cărunte, însă chipul lui semăna 
pe dată cu chipul celui care, cu mult timp în urmă, 


omorâse în bătaie un câine în curtea unei case din 
lowa. Calmul i se citea în voce. 

- George va rămâne pe tuşă, însă, dacă pricepi ce 
vreau să spun, va sta pe tuşă de partea mea. N-o 
să-l calc pe bătături, fiindcă voi candida ca 
independent. Nu am la dispoziţie douăzeci de ani pe 
care să-i petrec învățând manevrele şi pupând 
funduri. 

Chuck Gendron spuse ezitant: 

- Glumeşti, nu-i aşa, Greg? 

Greg iarăşi se încruntă. Arăta ameninţător. 

- Chuck, eu nu glumesc niciodată. Oamenii... ei 
cred că glumesc. Cei de la Union-Leader şi zurbagiii 
ăia de la Daily Democrat, ei cred că glumesc. 

Dar du-te şi vorbeşte cu George Harvey. Intreabă-l 
pe e/ dacă am obiceiul să glumesc sau dacă mă pri- 
cep sa rezolv lucrurile. Ar trebui şi tu să ştii asta. 

La urma urmei, am îngropat împreună nişte prie- 
teni, nu-i aşa, Chuck? 

Încruntătura se metamorfoză într-un rânjet care 
aproape că te îngheţa - care aproape că-l îngheţa pe 
Gendron, poate, fiindcă se lăsase târât de vreo două 
ori în maşinaţiunile lui Greg Stillson. Făcuseră bani, 
da, sigur că făcuseră, nu asta era problema. In 
afacerea cu pământ de la Sunningdale (şi, sincer să 
fie, şi în contractul cu Laurel Estates) existaseră însă 
câteva aspecte care nu fuseseră... ei bine, foarte 
legale. Mituiseră, de exemplu, un agent de la 
Agenţia de Protecţie a Mediului, dar acesta nici nu 
fusese cel mai grav lucru. 

În afacerea Laurel Estates, un bătrân care locuia pe 
Back Ridgeway Road nu voise să-şi vândă 
proprietatea şi, unu, cele patruzeci şi ceva de găini 
ale bătrânului muriseră din cauza unei boli suspec- 


te; doi, locul de depozitare a cartofilor luase foc; 
trei, când bătrânul se întoarse acasă după ce-şi vi- 
zitase sora, care se afla într-un cămin pentru bătrâni 
din Keene, într-un week-end nu foarte îndepărtat, 
văzuse că cineva împrăştiase excremente de câine 
prin toată sufrageria şi bucătăria şi prin restul 
camerelor; patru, bătrânul, într-un sfârşit, vânduse, 
şi cinci: afacerea Laurel Estates se încheiase cu 
succes. 

Şi, poate, şase: motociclistul acela ciudat, Sonny 
Elliman, îşi făcuse din nou apariţia prin oraş. El şi cu 
Greg erau buni amici şi singurul lucru care împiedica 
asta să devină bârfă era faptul că Greg putea fi 
văzut în compania multor chelioşi, hippy, boschetari 
şi motociclişti - urmare firească a Centrului de 
Consultanţă pentru Narcomani pe care-l înființase, 
plus datorită  ciudatului program pe care-l 
implementase în Ridgeway pentru pedepsirea celor 
care se drogau, beau în exces sau încălcau regulile 
de circulaţie. In loc să-i amendeze sau să-i închidă, 
autorităţile locale îi puneau să muncească. Fusese 
ideea lui Greg - şi fusese o idee bună, bancherul ar fi 
recunoscut primul lucrul acesta. Fusese unul dintre 
lucrurile care-l ajutaseră pe Greg să fie ales primar. 

Dar asta - asta era nebunie curată. 

Greg mai spusese ceva. Gendron nu era sigur ce. 

- Scuză-mă, spuse el. 

- Te-am întrebat dacă ai vrea să-mi fii preşedinte 
de campanie, repetă Greg. 

- Greg... 

Gendron trebui să-şi curețe gâtul şi s-o ia de la 
capăt: 

- Greg, am impresia că nu înţelegi. Harrison Fisher 
este reprezentantul Districtului al Treilea la 


Washington. Harrison Fisher e republican şi probabil 
că e nemuritor. 

- Nimeni nu e nemuritor, spuse Greg. 

- Harrison e al naibii de aproape de aşa ceva, 
spuse Gendron. Întreabă-l pe Harvey. Au fost la 
şcoală împreună. Prin 1800, cred. 

Greg nu băgă în seamă această remarcă uşor sar- 
castică. 

- O să mă proclam Struţocămilă sau ceva... şi toţi 
vor crede că glumesc... şi, într-un sfârşit, oneştii 
cetăţeni din Districtul al Treilea mă vor purta pe 
râsetele lor tot drumul până la Washington. 

- Greg, eşti nebun. 

Zâmbetul lui Greg dispăru de parcă nici n-ar fi 
existat. Se întâmplă ceva înspăimântător cu faţa lui. 
Deveni foarte ţeapănă, iar ochii i se căscară, că 
aproape nu se mai văzu decât partea lor albă. Se- 
mănau cu ochii unui cal care miroase ceva stricat. 

- Nu e bine să spui aşa ceva, Chuck. Niciodată. 

Bancherul se simţea acum mai mult decât doar 
înfrigurat. 

- Greg, îmi cer scuze. Doar că... 

- Nu, nu e bine să-mi spui aşa ceva, dacă nu vrei 
să te aştepte Sonny Elliman afară într-o după-- 
amiază când vei merge să te urci la volanul împu- 
titului tău de Imperial. 

Gura lui Gendron se mişcă, dar nu ieşi nici un 
sunet. Greg zâmbi iarăşi şi zâmbetul semăna cu 
soarele care  răzbeşte brusc printre norii 
ameninţători. 

- Nu contează. Nu trebuie să ridicăm praful dacă 
vrem să lucrăm împreună. 

- Greg... 


- Te vreau pe tine pentru că tu cunoşti fiecare 
blestemat de afacerist din partea asta de New 
Hampshire. O să avem suficient de mulţi bani o dată 
ce punem treaba asta pe roate, dar cred că va 
trebui să pornim de undeva. A sosit vremea să-mi 
întind puţin aripile, să încep să mă comport în ace- 
laşi timp ca un om de stat şi ca un om al 
Ridgeway-ului. Cred că cincizeci de mii de dolari 
ajung pentru a însămânţa terenul. 

Bancherul, care lucrase pentru Harrison Fisher în 
ultimele sale patru campanii, rămase uluit de 
naivitatea politică a lui Greg, încât, la început, nici 
nu ştiu ce să spună. Într-un târziu, zise: 

- Greg. Afaceriştii contribuie la campanii electorale 
nu din bunătatea sufletului lor, ci fiindcă cel care 
iese câştigător le va rămâne dator cu ceva. Într-o 
competiţie strânsă, vor finanța candidatul care are 
şanse de câştig. Expresia cu care trebuie să operăm 
este, aşadar, șanse de câştig. Ei bine, Fisher este... 

- Imbatabil, interveni Greg. Din buzunarul din spate 
al pantalonilor săi scoase un plic. - Vreau să te uiţi la 
astea. 

Gendron se uită neîncrezător la plic, apoi la Greg. 
Greg făcu încurajator un gest cu capul. Bancherul 
desfăcu plicul. 

După ce Gendron inspiră adânc, în biroul lambrisat 
cu lemn de pin se lăsă o lungă tăcere. Era spartă 
doar de zumzetul vag al ceasului digital de pe biroul 
bancherului şi de hârşâitul unui chibrit atunci când 
Greg îşi aprinse un trabuc Phillies. Pe pereţii biroului 
se aflau picturile lui Frederick Remington. În cubul 
translucid se aflau fotografiile de familie. 
Împrăştiate acum pe masă se aflau fotografii în care 
bancherul stătea cu capul îngropat între coapsele 


unei femei tinere cu păr negru - sau poate că era 
roşcat: fotografiile erau instantanee alb-negru 
mărite şi era greu să-ţi dai seama. Chipul femeii era 
foarte vizibil. Nu era chipul soţiei bancherului. Unii 
dintre locuitorii Ridgeway-ului l-ar fi recunoscut în 
chipul uneia dintre chelneriţele de la popasul pentru 
camionagii al lui Bobby Strâng, aflat la două oraşe 
depărtare. 

Fotografiile în care bancherul stătea cu capul între 
coapsele chelneriţei erau cele mai necompromi- 
ţătoare - chipul ei era vizibil, dar al lui nu. In altele, 
însă, l-ar fi recunoscut până şi bunica lui. Erau 
fotografii în care Gendron şi chelneriţa se dedau 
unei întregi serii de plăceri sexuale - nici pe departe 
toate poziţiile din Kama Sutra, dar apăreau câteva 
poziţii care cu siguranţă nu se regăsiseră niciodată 
la capitolul „Relaţii sexuale” din manualul de 
sănătate fizică pe care-l predau profesorii la liceul 
din Ridgeway. 

Gendron ridică ochii; tenul îi pălise, mâinile îi 
tremurau. Inima îi galopa în piept. Se temea de un 
atac de cord. 

Greg nici măcar nu se uita le el. Se uita afară pe 
fereastră la felia de-un albastru-deschis a cerului de 
octombrie, vizibilă între clădirea restaurantului local 
şi cea a magazinului universal. 

- Au început să sufle vânturile schimbării, spuse el 
şi chipul îi era preocupat şi visător, cuprins aproape 
de-o atingere mistică. Îşi întoarse ochii înapoi la 
Gendron. - Ştii ce mi-a dat unul dintre boschetarii 
ăia drogaţi de la Centru? 

Chuck Gendron scutură neîndemânatic din cap. Cu 
una din mâinile sale tremurânde îşi masa partea 
dreaptă a pieptului - pentru orice eventualitate. 


Ochii i se tot întorceau la fotografii. Dacă va intra 
chiar atunci secretara? încetă să se mai maseze şi 
începu să adune fotografiile, îndesându-le înapoi în 
plic. 

- Mi-a dat cărţulia roşie a preşedintelui Mao, spuse 
Greg. 

Un chicot urcă huruit din pieptul masiv care fusese 
cândva atât de costeliv, parte a unui corp care-l 
dezgustase aproape totdeauna pe tatăl pe care el îl 
idolatrizase. 

- Şi unul dintre proverbele de acolo... nu-mi 
amintesc precis cum începea, dar era ceva de ge- 
nul: „Cel care simte vântul schimbării nu trebuie 
să-şi construiască paravan, ci moară de vânt.” Cam 
asta era esenţa, în orice caz. 

Se aplecă în faţă. 

- Harrison Fisher nu e imbatabil, e un trecut. 

Ford e un trecut. Muskie e un trecut. Humphrey e 
un trecut. O mulţime de politicieni locali sau de la 
centru, de pe tot cuprinsul ţării, se vor trezi în ziua 
de după alegeri şi vor descoperi că sunt la fel de 
morţi ca şi prepeliţele după o vânătoare. L-au de- 
barcat forţat pe Nixon, iar în anul următor i-au de- 
barcat pe toţi cei care l-au sprijinit în timpul audie- 
rilor. Anul viitor îl vor debarca pe Jerry Ford pentru 
acelaşi motiv. 

Ochii lui Greg Stillson scânteiau uitându-se la 
bancher. 

- Vrei să vezi care e tendinţa? Uită-te la Maine, la 
tipul ăla, Longley. Republicanii l-au propus pe un tip 
pe nume Erwin şi Democraţii pe unul Mitchell şi, 
când au numărat voturile pentru postul de 
guvernator, au avut amândoi parte de-o mare sur- 
priză, fiindcă oamenii au mers la vot şi şi-au ales un 


agent de asigurări din Lewiston care nu era membru 
în nici unul dintre cele două partide. Acum se 
vorbeşte despre el ca fiind candidatul călare pe-un 
cal negru, pornit în drum spre preşedinţie. 

Gendron tot nu putea vorbi. Greg inspiră adânc. 

- Toţi vor crede că glumesc, vezi? Au crezut că şi 
Longley glumea. Dar eu nu glumesc. Eu construiesc 
mori de vânt. lar tu îmi vei furniza materia primă. 

Se opri. Tăcerea se lăsă în birou, cu excepţia 
zumzetului ceasului. Într-un sfârşit, Gendron şopti: 

- De unde ai fotografiile astea? De la Elliman ăla? 

- A, hei. Nu trebuie să discutăm despre asta. Uită 
de fotografii. Păstrează-le. 

- Negativele la cine sunt? i 

- Chuck, spuse Greg serios, nu înţelegi. Işi ofer 
Washingtonul. Nimic nu te opreşte, băiete! Nici 
măcar nu-ţi cer să aduni foarte mulţi bani. Cum 
ţi-am spus: doar o găleată de apă ca să prindă rădă- 
cini copacul. Când punem treaba pe roate, vor curge 
banii gârlă. Acum, tu îi cunoşti pe cei care au bani. 
lei prânzul cu ei la Caswell House. Joci cu ei pocher. 
Le-ai semnat împrumuturi fără acoperire la o simplă 
cerere. Tu ştii cum să le pui sula în coaste. 

- Greg, nu înţelegi, nu... 

Greg se ridică în picioare. 

- Aşa cum ţi-am pus şi eu sula în coaste, spuse el. 

Bancherul se uită în sus la el. Ochii i se mişcară 
speriaţi în orbite. Lui Greg Stillson i se părea că 
seamănă cu o oaie adusă la măcelar. 

- Cincizeci de mii de dolari, spuse el. Găseşte.-i. 

leşi din birou, închizând uşor uşa în urma lui. 

Gendron îi auzi vocea sonoră prin pereţii groşi când 
acesta schimbă câteva cuvinte cu secretara. 
Secretara era o gaiţă de şaizeci de ani, cu pieptul 


plat, iar Stillson probabil că o făcuse să chicotească 
precum o şcolăriţă. Era un mare bufon. Acest lucru, 
la fel de mult ca şi programul pentru reabilitarea 
infractorilor tineri, îl făcuse primar în Ridgeway. Însă 
oamenii nu alegeau bufoni pentru Washington. 

Ei bine... aproape niciodată. 

Asta nu era problema lui. Cincizeci de mii de dolari 
donaţie pentru campania electorală, asta era 
problema lui. Mintea lui începu să dea târcoale 
problemei aşa cum un şoarece alb de laborator dă 
târcoale unei farfurii cu brânză. Probabil că se putea 
rezolva. Da, probabil că se putea rezolva... dar ăsta 
să fie într-adevăr sfârşitul? 

Plicul alb se găsea încă pe biroul lui. Soţia sa 
zâmbitoare se uita la el din cubul translucid. II luă 
dintr-o mişcare rapidă a mâinii şi-l vâri în buzunarul 
interior de la sacou. Elliman fusese, Elliman îl 
descoperise cumva şi îi făcuse pozele, era sigur de 
asta. 

Însă Stillson fusese cel care-i spusese ce să facă. 

Poate că tipul nu era totuşi un bufon. Consideraţiile 
sale cu privire la climatul politic al anilor 1975-1976 
nu erau complet aiurea. Să construiesc mori de vânt 
şi nu paravane... nimic nu mă poate opri. 

Dar asta nu era problema lui. 

Cincizeci de mii de dolari erau problema lui. 

Chuck Gendron, preşedinte al clubului Lions şi, în 
general, un tip cumsecade (anul trecut condusese 
una dintre acele motociclete mici şi haioase la 
parada de Patru lulie din Ridgeway), scoase din 
sertarul de sus al biroului un carneţel cu file galbene 
şi începu să întocmească o listă de nume. Şoarecele 
alb de laborator la muncă. Jos, în Strada Principală, 
Greg Stillson ridică ochii spre soarele puternic de 


toamnă şi se felicită pentru o treabă bine făcută - 
sau bine începută. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


1 


Mai târziu, Johnny bănui că motivul pentru care 
ajunsese să facă dragoste cu Sarah - la cinci ani 
după seara bâlciului - avea o anume legătură cu vi- 
zita lui Richard Dees, tipul de la /nside View. Motivul 
pentru care, în sfârşit, lăsase garda jos şi o sunase 
pe Sarah, invitând-o să-l viziteze, nu se depărtase 
prea mult de pornirea viscerală de-a putea discuta 
cu cineva plăcut pentru a-şi alunga din gură gustul 
amar. Sau aşa credea el. 

O sună în Kennebunk şi-i răspunse fosta ei colegă 
de cameră, care-i spuse că i-o dă imediat pe Sarah. 
Receptorul fu aşezat pe masă şi urmă o clipă de 
linişte în care el cochetă (dar nu foarte serios) cu 
gândul de-a închide telefonul şi de-a încheia 
conturile pentru totdeauna. Apoi, vocea lui Sarah îi 
răsună în ureche: 

- Johnny? Tu eşti? 

- Întocmai. 

- Cum eşti? 

- Bine. Tu? 

- Bine, spuse ea. Mă bucur c-ai sunat. Nu... nu 
ştiam dac-o vei face. 

- Incă mai prizezi cocaină d-aia spurcată? 

- Nu, acum m-am dat pe heroină. 

- Fiul tău e cu tine? 

- Desigur. Nu plec nicăieri fără el. 


- Păi, atunci de ce nu treceţi amândoi pe aici într-o 
zi, înainte să trebuiască să vă-ntoarceţi acasă? 

- Mi-ar face plăcere, Johnny, spuse ea cu căldură. 

- Tata lucrează în Westbrook acum şi am rămas eu 
pe postul de bucătar-şef şi de spălător de sticle. El 
ajunge acasă în jur de patru şi jumătate şi mâncăm 
pe la cinci şi jumătate. Eşti binevenită oricând la 
cină, dar fii atentă: toate mâncărurile bune pe care 
le fac au ca ingredient de bază spaghetele Franco- 
American. 

Ea chicoti. 

- Invitaţie acceptată. Când e mai bine? 

- Ce zici de mâine sau poimâine, Sarah? 

- Mâine e bine, spuse ea după o ezitare de-o 
fracțiune de secundă. Ne vedem atunci. 

- Ai grijă de tine, Sarah. 

- Şi tu. 

închise dus pe gânduri receptorul, simțindu-se 
emoţionat şi în acelaşi timp vinovat - pentru nici un 
motiv întemeiat. Dar gândul ţi-a zburat acolo unde 
voiai tu, nu-i aşa? lar unde voia gândul lui să zboare 
acum era la întorsături de situaţie ce era mai bine 
să nu se petreacă. 

Ei bine, ştie ce trebuie să ştie. Ştie la ce oră vine 
tata acasă - ce altceva mai trebuie să ştie? 

Şi vocea minţii îşi răspunse singură: Ce ai să te faci 
dacă apare la prânz? 

Nimic, răspunse el, deşi nu credea asta în între- 
gime. Doar gândindu-se la Sarah, la conturul buzelor 
ei, la linia uşor ridicată a ochilor ei verzi - acestea 
erau de ajuns să-l facă să se simtă slăbit, vlăguit şi 
puţin disperat. 

Johnny merse în bucătărie şi începu încet să gă- 
tească mâncarea pentru cina din seara aceasta, o 


cină nu foarte importantă, doar pentru două persoa- 
ne. Pentru doi burlaci, tatăl şi fiul. Nu era chiar atât 
de rău. El încă era în convalescenţă. Discutase cu 
tatăl lui despre cei patru ani şi jumătate pe care-i 
pierduse, despre mama lui - abordase subiectul 
acesta cu grijă, însă de fiecare dată avea impresia 
că se apropia, într-o spirală tot mai strânsă, de mie- 
zul problemei. Nu voia să înţeleagă, poate, dar voia 
să se împace cu gândul. Nu, nu era chiar atât de 
rău. Era un fel de-a lămuri lucrurile. Pentru amândoi. 
Însă convieţuirea lor avea să se încheie în ianuarie, 
când se întorcea în Cleaves Mills la catedră. Primise 
săptămâna trecută prin poştă contractul pe un an şi 
jumătate de la Dave Pelsen, îl semnase şi-l trimisese 
înapoi. Ce va face după aceea tatăl lui? îşi va 
continua viaţa, presupunea Johnny. Totdeauna 
oamenii reuşesc să facă lucrul ăsta cumva, să-şi 
continue pur şi simplu viaţa, să treacă de la o zi la 
alta fără drame majore, fără mare tam-tam. Va veni 
să-l viziteze cât de des va putea, în fiecare 
week-end, dacă aşa va simţi ca trebuie. Atât de 
multe lucruri se înstrăinaseră de el atât de repede, 
încât tot ce putea el face era să-şi croiască drumul 
încet, pe bâjbâite, ca un orb într-o cameră cu care 
nu e familiarizat. 

Puse friptura în cuptor, merse în sufragerie, des- 
chise televizorul, după care-l închise. Se aşeză şi se 
gândi la Sarah. Copilul, gândi el. Copilul va juca rolul 
de bonă dacă vor ajunge mai devreme. Aşadar, totul 
era în regulă. Avea asigurate toate bazele. 

Însă gândurile încă-i mai zburau departe, analizând 
fără odihnă fiecare detaliu. 


2 


Ajunse a doua zi la douăsprezece şi un sfert la vo- 
lanul unui Pinto mic şi roşu, pe care-l parcă în faţa 
casei, după care cobori, înaltă şi frumoasă, cu părul 
ei de-un blond-închis fluturând în vântul slab de 
mijloc de octombrie. 

- Bună, Johnny! strigă ea, ridicând o mână. 

- Sarah! 

Cobori scările de la verandă s-o întâmpine; ea îşi 
lăsă uşor capul pe spate şi el o sărută uşor pe obraz. 

- Dă-mi voie să-l iau pe împărat, spuse ea, des- 
chizând portiera din dreapta. 

- Te pot ajuta? 

- Na, ne descurcăm noi, nu-i aşa, Denny? Haide, 


puştiu'. 
Cu mişcări dibace, Sarah descheie curelele care 
ţineau țintuit în scaun un copilaş grăsuliu. II luă în 


braţe. Denny se uită cu ochi măriţi de-un interes 
solemn şi sălbatic în jurul lui, prin curte, după care 
ochii i se opriră asupra lui Johnny şi acolo rămaseră. 
Zâmbi. 

- Olo! spuse Denny şi-şi scutură ambele mâini. 

- Cred că vrea la tine, spuse Sarah. Foarte ciudat. 
Denny are aceleaşi sentimente republicane ca şi 
taică-său - e mai degrabă reţinut. Vrei să-l ţii? 

- Bineînţeles, spuse Johnny, puţin nesigur. 

Sarah surâse. 

- Nu se va sparge şi nici n-o să-l scapi din braţe, 
spuse ea şi i-l dădu pe Denny. Dacă-l scapi, probabil 
c-o să-ţi sară înapoi în braţe ca un Hopa-Mitică. E un 
copil dezgustător de gras. 


- Ici ine! spuse Denny, punându-şi cu nonşalanţă 
un braţ în jurul gâtului lui Johnny şi uitându-se în- 
crezător la mama lui. 

- E într-adevăr uimitor, spuse Sarah. Niciodată nu 
îndrăgeşte oamenii aşa de... Johnny? Johnny? 

Când îşi aşezase copilul braţul în jurul gâtului lui 
Johnny, un val confuz de sentimente îl năpădise ca 
un duş cu apă călduţă. Nimic întunecat, nimic 
îngrijorător. Totul era foarte simplu. Gândurile co- 
pilului nu cunoşteau deloc termenul de viitor. Nici 
urmă de sentimente împovărătoare. Şi nici de nefe- 
riciri trecute. Nu existau cuvinte, doar imagini foarte 
puternice: căldură, uscat, mama, fiinţa umană care 
era el însuşi. 

- Johnny? 

Se uita la el temătoare. - Hmmmm? 

- E bine totul? 

Mă întreabă despre Denny, îşi dădu el seama. E 
totul bine cu Denny? Vezi vreun necaz? Probleme? 

- Totul e bine, spuse el. Putem intra în casă dacă 
vrei, dar eu mă odihnesc de obicei pe verandă. Vor 
veni curând ele vremurile când va trebui să stau 
lângă sobă toată ziua. 

- Cred că veranda e perfectă. Şi se pare că lui 
Denny i-ar plăcea să se joace prin curte. Minunată 
curte, spune el. Corect, puştiu'? 

Îi ciufuli părul şi Denny râse. 

- N-o să păţească nimic? 

- Atâta vreme cât nu încearcă să mănânce din 
lemnele alea. 

- Le-am spart pentru la iarnă, spuse Johnny, 
aşezându-l pe Denny jos cu la fel de multă grijă ca şi 
pe un vas datând din timpul dinastiei Ming. E un 
exerciţiu foarte bun. 


- Cum eşti? Din punct de vedere fizic? 

- Cred, spuse Johnny, amintindu-şi de avântul pe 
care i-l dăduse lui Richard Dees cu câteva zile în 
urmă, că mă descurc atât de bine cât era de aş- 
teptat. 

- Asta-i bine. Când te-am văzut ultima dată, erai 
cam pierit. 

Johnny aprobă din cap. 

- Operatiile. 

- Johnny? 

Se uită la ea şi simţi din nou în viscere amestecul 
acela ciudat de aşteptare, vină, şi ceva ce semăna 
cu anticiparea. Sarah se uita deschis şi fără ocolişuri 
la chipul lui. 

- Mda? 

- Ţi-aminteşti... de verighetă? 

El aprobă. 

- Acolo era. Unde ai spus tu că va fi. Am aruncat-o. 

- Chiar aşa? 

Nu era complet surprins. 

- Am aruncat-o şi nu i-am spus nimic lui Walt. - îşi 


scutură capul. - Şi nu ştiu de ce. De atunci mă 
preocupă gândul ăsta. 
- Nu-i da voie. 


Stăteau pe scări, faţă în faţă. Obrajii ei se colora- 
seră, dar nu-şi cobori privirea. 

- Vreau să închei ceva, spuse ea simplu. Ceva ce 
n-am reuşit să încheiem. 

- Sarah..., începu el şi se opri. Habar nu avea cum 
să continue. La baza scării, Denny făcu şase paşi 
legănaţi şi căzu puternic în fund. Râse vesel, deloc 
descurajat de întâmplare. 

- Da, spuse ea. Nu ştiu dacă e bine sau rău. ll iu- 
besc pe Walt. E un om bun, uşor de iubit. Poate că 


singurul lucru pe care ştiu să-l fac e să deosebesc 
un om bun de unul rău. Dan - cel cu care eram în 
timpul facultăţii - făcea parte dintre cei răi. Tu mi-ai 
deschis apetitul pentru cei din tabăra adversă, 
Johnny. Fără tine, niciodată nu l-aş fi putut aprecia 
pe Walt. 

- Sarah, nu trebuie să... 

- Ba trebuie să, îl contrazise Sarah. Vocea ei era 
slabă şi hotărâtă. - Fiindcă astfel de lucruri nu pot fi 
spuse decât o singură dată în viaţă. Şi, indiferent de 
cum iese, bine sau rău, aşa rămâne, fiindcă e ceva 
prea greu să fie rostit şi a doua oară. - Se uită la el 
rugătoare. - Mă înţelegi? 

- Da, cred că înţeleg. 

- Te iubesc, Johnny, spuse ea. Niciodată n-am 
încetat să te iubesc. Am încercat să mă conving că a 
fost voia Domnului să ne despartă. Nu ştiu. Voia 
Domnului se poate manifesta printr-un hot dog 
stricat? Sau prin doi puşti care se iau la întrecere cu 
maşinile la miezul nopţii? Nu vreau decât... - Vocea 
ei dobândise o modulație ciudat de apăsată, care 
părea să se imprime în după-amiaza răcoroasă de 
octombrie, asemenea ciocănelului unui artizan într-o 
folie subţire şi prețioasă. -... nu vreau decât ce ni s-a 
luat. - Glasul îi tremură. Îşi cobori privirea. - Şi-mi 
doresc asta din tot sufletul, Johnny. Tu nu? 

- Da, spuse el. 

Întinse braţele şi nu mai ştiu ce să înţeleagă atunci 
când Sarah scutură din cap şi făcu un pas în lături. 

- Nu în faţa lui Denny, spuse ea. E prostesc, poate, 
dar ar semăna un pic cam prea mult cu un act 
public de infidelitate. Vreau totul, Johnny. - Culoarea 
îi urcă iarăşi în obraji, şi bujorii ei frumoşi începură 
să-i hrănească lui emoţiile. - Vreau să mă ţii în braţe 


şi să mă săruţi şi să mă iubeşti, spuse ea. - Vocea.-i 
tremură din nou, aproape întrerupându-se. - Cred că 
e greşit ce vreau să facem, dar nu mă pot înfrâna. E 
greşit, dar e corect. E cinstit. 

El întinse un deget şi şterse o lacrimă care se 
scurgea încet pe obrazul ei. 

- Şi se va întâmpla o singură dată, acum, nu-i aşa? 

Ea aprobă din cap. 

- O singură dată va trebui să ajungă pentru tot. 

Pentru tot ce ar fi putut fi, dacă lucrurile nu s-ar fi 
complicat. 

Îşi ridică privirea; ochii, mai verzi ca niciodată, îi 
înotau în lacrimi. 

- Putem face ca totul să fie răsplătit cu doar 
această singură dată, Johnny? 

- Nu, spuse el, zâmbind. Dar putem încerca, Sarah. 

Ea se uită iubitoare în jos la Denny, care încerca să 
se caţere pe butucul de tăiat lemne, fără prea mare 
succes. 

- El va adormi, spuse ea. 


3 


Şezură pe verandă şi se uitară la Denny cum se 
joacă în curte sub cerul înalt şi albastru. Nu se gră- 
beau, nu erau nerăbdători, dar plutea între ei o doză 
din ce în ce mai mare de energie pe care amândoi o 
simțeau. Ea îşi descheiase haina şi se aşezase, 
încrucişându-şi gleznele, pe leagănul de pe verandă. 

Era îmbrăcată într-o rochie de lână de un 
albastru-prăfos. Părul i se mişca nestingherit pe 
umeri când sufla vântul. Roşeaţa nu-i pierise 
complet din obraji. Deasupra, nori albi şi îndepărtați 
traversau cerul dinspre vest spre est. 


Discutară despre tot soiul de lucruri neimportante - 
nu se grăbeau. Pentru prima dată de când îşi 
revenise din comă, Johnny simţea că timpul nu-i mai 
e duşman. Timpul le făcuse cadou această micuță 
buclă, ca răscumpărare pentru toţi anii de care-i 
privase, şi avea să le stea la dispoziţie atât de mult 
cât aveau ei nevoie. Discutară despre cine se mai 
căsătorise, despre fata din Cleaves Mills care 
dobândise o bursă de merit, despre guvernatorul 
independent de Maine. Sarah îi spuse că semăna cu 
Lurch din vechiul serial de televiziune „Familia 
Addams” şi că gândea ca Herbert Hoover, şi râseră 
amândoi de asta. 

- Uită-te la el, spuse Sarah, arătând cu capul spre 
Denny. 

Acesta şedea pe iarbă lângă aracii cu iederă ai 
Verei Smith, ţinând degetul în gură şi uitându-se la 
ei cu ochi visători. 

Ea îi scoase părutul de pe bancheta din spate a 
Pinto-ului. 

- Va fi în siguranţă pe verandă? îl întrebă ea pe 
Johnny. E atât de plăcut afară. Mi-ar plăcea să-l las 
să doarmă în aer liber. 

- Nu va păţi nimic, spuse Johnny. 

Ea aranja părutul la umbră, îl aşeză pe Denny în el 
şi-l acoperi până la bărbie cu două pături mici. 

- Dormi, iubire, spuse Sarah. 

Copilul îi zâmbi şi închise imediat ochii. 

- Atât de simplu? întrebă Johnny. 

- Atât de simplu, confirmă ea. 

Se apropie şi-şi puse braţele pe după gâtul lui. Cât 
se poate de clar, Johnny auzi foşnetul furoului ei sub 
rochie. 

- Mi-ar plăcea să mă săruţi, spuse ea cu calm. 


Am aşteptat cinci ani să mă săruţi din nou, Johnny. 

Işi petrecu braţele în jurul mijlocului ei şi o sărută 
cu blândeţe. Buzele ei se deschiseră. 

- Oh, Johnny, rosti ea cu buzele lipite de gâtul lui. 
Te iubesc. 

- Şi eu te iubesc, Sarah. 

- Unde putem merge? întrebă ea, depărtându-se. 

Ochii ei erau acum la fel de limpezi şi de întunecaţi 
ca şi smaraldele. 

- Unde? 


4 


Johnny întinse pătura spălăcită de armată, veche 
dar curată, pe paiele din al doilea porumbar. Aerul 
era înmiresmat, dulce. Deasupra lor se iscă un mis- 
terios ciripit şi fluturat de aripi - rândunelele din 
hambar -, după care totul reveni la calmul dinainte. 
Hambarul avea o fereastră mică şi prăfuită care 
dădea spre casă şi spre verandă. Sarah curăţă o mi- 
că porţiune şi se uită la Denny. 

- E bine? întrebă Johnny. 

- Da. Mai bine aici decât în casă. Înăuntru ar fi fost 
ca şi când... 

Ridică din umeri. 

- L-am face pe tata părtaş? 

- Da. Asta e doar între noi doi. 

- E treaba noastră. 

- Treaba noastră, fu ea de acord. 

Se puse pe burtă, cu faţa aşezată pe pătura spă- 
lăcită, întoarsă într-o parte, cu genunchii îndoiţi. Se 
descălţă de pantofi, fără a se folosi de mâini, unul 
câte unul. 

- Desfă-mi fermoarul, Johnny. 


El îngenunche lângă ea şi trase fermoarul în jos. 
Sunetul răsună puternic în tăcerea din jur. Pielea ei 
avea nuanţa cafelei cu frişca, contrasta cu albul 
furoului. O sărută între umeri şi ea tresări. 

- Sarah, murmură el. 

- Da? 

- Trebuie să-ţi spun ceva. 

- Ce? 

- Doctorii au făcut o greşeală în timpul unei 
operaţii şi m-au castrat. 

Ea îl lovi cu pumnul în umăr. 

- Acelaşi Johnny, spuse. lar unul dintre prietenii tăi 
şi-a rupt gâtul pe-un carusel la bâlciul din Topsham. 

- Sigur, spuse el. 

Atingerea mâinii ei, mişcându-se uşor de sus în jos, 
era mătăsoasă. 

- Nu mi se pare că ţi-ar fi făcut ceva radical, spuse 
ea. Ochii ei aprinşi îi căutară pe ai lui. - Chiar deloc. 
să ne uităm şi să ne convingem? 

Johnny simţea mirosul dulce al fânului. Timpul 
continua să curgă. Simţea textura înţepătoare a pă- 
turii de armată, simţea catifelarea pielii ei, era con- 
ştient de goliciunea ei. Pătrunzând în ea era ca şi 
când ar fi pătruns într-un vis vechi, pe care, de fapt, 
nu-l uitase niciodată. 

- Oh, Johnny, dragul meu... 

Tonul vocii ei se ridica de emoție. Şoldurile ei se 
mişcau într-un ritm din ce în ce mai rapid. Vocea ei 
era îndepărtată. Atingerea părului ei îi ardea umărul 
şi pieptul. Îşi cufundă faţa în el, pierzându-se în 
întunecimea lui blond-castanie. 

Timpul, scurgându-se prin mirosul dulce al fânului. 
Textura dură a păturii. Hambarul, pârâind sporadic 
asemenea unui vapor sub suflarea vântului de 


octombrie. Lumina blândă şi albă pătrunzând prin 
crăpăturile din acoperiş, prinzând praful plevei într-o 
mie de raze subţiri. Praful de pleavă dansând şi 
rotindu-se în aer. 

Sarah strigă. La un anume moment, strigă numele 
lui, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, asemenea unei incantaţii. 
Unghiile pătrunseră în carnea lui aidoma unor 
ghimpi. Călărețul şi bidiviul. Vinul vechi se decanta 
în sfârşit, un vin de viţă bună. 

Mai târziu, şezură lângă fereastră, uitându-se afară 
în curte. Sarah îşi trase rochia peste corpul gol şi-l 
lăsă singur pentru scurtă vreme. El rămase locului, 
gândindu-se la nimic, mulţumindu-se s-o 
urmărească reapărând în cadrul ferestrei, mai mica, 
şi traversând curtea spre verandă. Se aplecă asupra 
copilului şi îi rearanjă păturile. Se întoarse, 
trăgându-şi jucăuş tivul rochiei în jos, vântul 
fluturându-i părul pe spate. 

- Va mai dormi încă o jumătate de oră, spuse ea. 

- Chiar aşa? zâmbi Johnny. Poate că şi eu o să 
dorm. 

Sarah îşi plimbă degetele goale de la picioare 
peste stomacul lui. 

- Ba mai bine nu. 

Aşa că o luară de la capăt, şi, de data asta, ea stă- 
tu deasupra, aproape într-o postură de rugăciune, 
cu capul înclinat înainte, cu părul atârnându-i în faţă 
şi ascunzându-i trăsăturile. Mişcări lente. După care, 
se sfârşi. 


5 


- Sarah... 
- Nu, Johnny. Mai bine n-o spune. A expirat timpul. 
- Voiam să spun că eşti frumoasă. 


- Sunt? 

- Eşti, spuse el tandru. Scumpă Sarah. 

- Am recuperat totul? îl întrebă ea. Johnny zâmbi. 
- Sarah, am făcut tot ce-am putut. 


6 


Herb nu păru surprins s-o vadă pe Sarah când ajun- 
se acasă din Westbrook. Îi ură bun venit, se minună 
de copil şi o mustră că nu-l adusese mai devreme. 

- Are tenul şi trăsăturile tale, spuse Herb. Şi cred 
că va avea şi culoarea ochilor tăi când va fi mare. 

- De-ar avea măcar mintea tatălui său, spuse 
Sarah. 

Îşi pusese un şorţ peste rochia albastră din lână. 
Afară, soarele cobora spre asfinţit. Incă douăzeci de 
minute şi va fi întuneric. 

- Să ştii că gătitul ar trebui să fie treaba lui Johnny, 
spuse Herb. 

- N-am putut-o opri. Mi-a pus pistolul la tâmplă. 

- Ei bine, poate e mai bine aşa, spuse Herb. Tot ce 
faci tu are gust de spaghete marca Franco-Ame- 
rican. 

Johnny îl ameninţă cu o revistă şi Denny râse - un 
sunet ascuţit, pătrunzător, care păru că umple casa. 

Își dă oare seama? se întrebă Johnny. Mi separe 
că-mi stă scris mare pe față. După care, privindu-l 
pe tatăl lui cum caută prin dulapul de la intrare cutia 
cu vechile lui jucării pe care n-o lăsase pe Vera să le 
arunce, îi veni un gând uimitor: Poate că ne 
înțelege. 

Mâncară. Herb o întrebă pe Sarah ce făcea Walt în 
Washington şi ea le povesti despre conferinţa la 
care lua parte, ceva în legătură cu retrocedarea pă- 


mânturilor către indieni. Întâlnirile republicanilor 
erau în mare parte doar vorbe-n vânt, spuse ea. 

- Cei mai mulţi cu care se întâlneşte el sunt de 
părere că, dacă va fi nominalizat Reagan în locul lui 
Ford anul viitor, asta va însemna sfârşitul partidului, 
spuse Sarah. Şi dacă moare Bătrânul şi Marele 
Partid, înseamnă că Walt nu va mai putea candida în 
1978 pentru scaunul lui Bill Cohen, atunci când 
acesta va candida pentru locul lui Bill Hathaway din 
Senat. 

Herb se uita la Denny cum mănâncă, serios, una 
câte una, păstăi de fasole, mestecându-le cu toţi cei 
şase dinţi ai lui. 

- Nu cred că va mai putea aştepta Cohen până în 
'78 să intre în Senat. Va candida împotriva lui 
Muskie anul viitor. 

- Walt spune că Bill Cohen nu-i chiar atât de ne- 
sătul, spuse Sarah. Va aştepta. Walt spune că-i va 
veni şi lui rândul, şi încep să-i dau crezare. 

După cină, se mutară în sufragerie şi discuţiile se 
îndepărtară de politică. II priviră pe Denny cum se 
joacă cu vechile maşini şi basculante din lemn pe 
care un Herb Smith mult mai tânăr le făcuse pentru 
fiul său cu mai bine de un sfert de veac în urmă. Un 
Herb Smith mai tânăr care era căsătorit cu o femeie 
veselă ce mai bea din când în când câte o sticlă de 
Black Label seara. Un bărbat cu nici un fir de păr 
cărunt în cap, întreţinând cele mai mari speranţe 
pentru fiul său. 

Chiar ne înțelege, gândi Johnny, sorbindu-şi ca- 
feaua. Fie că ştie ce s-a întâmplat între mine şi Sa- 
rah în după-amiaza aceasta, fie că suspectează sau 
nu ce s-ar fi putut întâmpla, înțelege ceea ce e 
esențial. Nimic nu se poate schimba sau rectifica, 


cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să inchei 
conturile. În după-amiaza asta, ea şi cu mine am 
consumat o căsnicie care n-a existat niciodată. lar 
acum, în seara asta, el se joacă cu nepotul lui. 

Se gândi la Roata Norocului, încetinindu-şi rotația, 
oprindu-se. 

Numărul casei. Toată lumea pierde. 

Tristeţea încerca să-şi facă loc, un simţământ 
sumbru al finalităţii, iar el o îndepărtă. Nu era acum 
momentul; nu-i dădea voie să fie acum. 

Pe la opt şi jumătate, Denny începu să se foiască şi 
Sarah spuse: _ 

- E vremea să plecăm, oameni buni. li dau să sugă 
din sticlă pe drum spre Kennebunk. După vreo şase 
kilometri, o să tragă pe dreapta. Mulţumim pentru 
tratament. 

Ochii ei, de-un verde sclipitor, îi găsi pentru o clipă 
pe ai lui Johnny. 

- A fost numai plăcerea noastră, spuse Herb, 
ridicându-se din scaun. Corect, Johnny? 

- Corect, spuse el. Dă-mi voie să duc eu pătuţul, 
Sarah. 

În pragul uşii, Herb îl sărută pe Denny pe creştetul 
capului (iar Denny îl prinse de nas cu pumnul lui 
grăsuliu şi-l strânse destul de tare, încât să-i facă lui 
Herb ochii să lăcrimeze) şi pe Sarah pe obraz. 
Johnny duse pătuţul la Pinto-ul roşu şi Sarah îi dădu 
cheile ca să poată pune totul pe bancheta din spate. 

Când termină, ea se uita la el de lângă uşa şofe- 
rului. 

- Am făcut tot ce am putut, spuse el şi zâmbi uşor. 

Însă sclipirea din ochii ei îi spunea că se apropiau 
iarăşi lacrimile. 

- Nu a fost deloc rău, spuse Johnny. 


- Păstrăm legătura? 

- Nu ştiu, Sarah. O păstrăm? 

- Nu, presupun că nu. Ar fi prea uşor, nu-i aşa? 

- Cam uşor, da. 

Ea se apropie şi se întinse să-l sărute pe obraz. 
Johnny simţi mirosul curat şi înmiresmat al părului 
ei. 

- Ai grijă de tine, şopti ea. O să mă gândesc la tine. 

- Să fii cuminte, Sarah, spuse el şi îi atinse nasul. 
Atunci, ea se întoarse, se urcă la volan: o femeie 
deşteaptă, stăpână pe sine, al cărei soţ era pe cale 
să se întoarcă acasă. Mă-ndoiesc că vor mai condu- 
ce un Pinto anul viitor, gândi Johnny. 

Se aprinseră farurile, apoi motorul mic cât al unei 
maşini de cusut începu să duduie. Ea ridică spre el o 
mână, după care ieşi din parcare. Johnny rămase 
lângă butucul de tăiat lemne cu mâinile în buzunare 
şi o privi cum pleacă. | se părea că o uşă i se 
închisese în suflet. Nu era un sentiment puternic. 
Asta era partea cea mai rea - nu era deloc un 
sentiment puternic. 

Se uită până ce dispărură din vedere stopurile 
maşinii, după care urcă treptele de la verandă şi in- 
tră în casă. Tatăl lui şedea în şezlongul din sufrage- 
rie. Televizorul era închis. Cele câteva jucării pe care 
le găsise în dulap erau împrăştiate pe covor şi 
Johnny se uită la ele. 

- Mi-a părut bine s-o văd pe Sarah, spuse Herb. Voi 
doi aţi... - urmă o ezitare foarte scurtă - petrecut 
bine? 

- Da, spuse Johnny. 

- Va mai veni? 

- Nu, nu cred. 

Se uitau unul la celălalt. 


- Păi, atunci, poate că aşa e mai bine, spuse Herb 
într-un sfârşit. 

- Da. Poate că da. 

- Tu te-ai jucat cu jucăriile astea, spuse Herb, 
lăsându-se pe genunchi şi începând să le adune. l- 
am dat o grămadă dintre ele lui Lottie Gedreau când 
a născut gemenii, dar ştiam că mi-au mai rămas 
câteva. Le-am pus la păstrare. 

Le aşeză în cutie una câte una, răsucind-o pe fie- 
care în mâini, examinându-le. O maşină de curse. 
Un buldozer. O maşină de poliţie. Un camion mic cu 
cârlig de pe care se ştersese mare parte din vop- 
seaua roşie, acolo unde o mânuţă de copil îl prinse- 
se. Le duse înapoi la dulapul de la intrare şi le în- 
chise. 

Johnny n-o mai văzu pe Sarah Hazlett în următorii 
trei ani. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


1 


Ninsoarea veni mai devreme în anul acela. Pe 7 
noiembrie, pământul era acoperit de un strat de 
cincisprezece centimetri de zăpadă, iar Johnny tre- 
bui să-şi lege şireturile la o pereche veche de cizme 
de gumă verzi şi să poarte vechea lui canadiană 
pentru a face drumul zilnic la cutia poştală. Cu două 
săptămâni înainte, Dave Pelsen îi expediase un colet 
conţinând manualele pe care avea să le folosească 
în ianuarie şi Johnny începuse deja să schiţeze nişte 
planuri de lecţie. De-abia aştepta să se întoarcă la 
catedră. Dave îi mai găsise şi un apartament pe 
Howland Street în Cleaves: Howland Street nr. 24. 
Johnny ţinea bucăţica de hârtie pe care era scrisă 
această informaţie în portmoneu, fiindcă numele şi 
numărul străzii aveau un fel enervant de a i se 
şterge din memorie. 

În această zi, cerul avea culoarea ardeziei şi con- 
tinua să se întunece, temperatura nu trecea deloc 
de minus şapte grade Celsius. Primii fulgi de zăpadă 
începură să cadă chiar atunci când Johnny îşi croia 
nepăsător drum înapoi spre verandă. Singur fiind, 
nu simţi nevoia să scoată limba şi să încerce să 
prindă pe ea vreun fulg. De-abia dacă mai şchiopăta 
acum şi se simţea bine. Nu mai avusese nici o 
migrenă de două săptămâni sau chiar mai mult. 


Corespondenţa consista dintr-un bileţel de publi- 
citate, o revistă Newsweek şi un plic mic maro 
adresat lui John Smith, fără vreo adresă a expedito- 
rului. Johnny îl deschise pe drumul de întoarcere, 
restul corespondenţei ţinând-o îndesată în buzuna- 
rul de la spate. Scoase o singură pagină de ziar, ob- 
servă cuvintele /nside View din antet şi se opri în loc 
la jumătatea drumului către casă. 

Era pagina a treia din numărul săptămânii trecute. 
Cea mai importantă ştire era despre legăturile unui 
reporter cu o frumoasă asistentă de emisie a unui 
spectacol televizat despre fenomenul criminalistic; 
frumoasa asistentă de emisie fusese exmatriculată 
de două ori în timpul liceului (în urmă cu 
doisprezece ani) şi fusese închisă pentru posesie de 
cocaină (cu şase ani în urmă). O ştire fierbinte pen- 
tru hausfrau-ele*” din America. Mai era şi o cură de 
slăbire numai pe bază de cereale, o fotografie cu un 
copilaş frumos şi povestea unei fete de nouă ani 
care fusese vindecată miraculos de paralizie cere- 
brală în Lourdes? (DOCTORII SUNT ULUIŢI, proclama 
triumfal titlul). Aproape de josul paginii fusese 
încercuit un articol.  „MEDIUL” DIN MAINE 
RECUNOAŞTE CACEALMAUA, spunea titlul. Articolul 
nu era semnat. 


DINTOTDEAUNA, POLITICA REVISTEI /nside View a 
fost nu doar aceea de a vă prezenta medii pe care 


37 Hausfrau = casnică (în germ., în original) - n. tr. 


38 Oraş din sud-vestul Franţei, la poalele Munţilor Pirinei. E 
celebru pentru altarul romano-catolic ridicat pentru a celebra 
locul unde se presupune că Fecioara Maria i-a apărut Sfintei 
Bernadette (Marie Bernarde Soubirous, 1844-1879) în 1858. - 
n. tr. 


aşa-numitele „Ziare naţionale” îi ignoră, ci şi aceea 
de a-i expune pe acei scamatori şi şarlatani care au 
făcut ca legitimarea fenomenelor metapsihice să 
întârzie atât de mult. 

Unul dintre aceşti scamatori a recunoscut recent în 
faţa unei surse a ziarului /nside View că tot ce a 
făcut nu a fost decât o cacealma. Acest aşa-numit 
„mediu”, John Smith din Pownal, Maine, a 
recunoscut în faţa sursei noastre că „totul a fost o 
şmecherie  înscenată pentru a-mi putea plăti 
facturile de spitalizare. Dacă va ieşi din asta şi o 
carte, s-ar putea să fac destui bani să-mi achit toate 
datoriile şi să mă mai pot şi retrage din activitate 
pentru vreo doi ani”, a declarat Smith cu un rânjet. 
„în ziua de astăzi, oamenii ar crede orice - de ce să 
nu mă urc şi eu în trenul cu gologani?” 

Graţie revistei /nside View, care şi-a avertizat 
întotdeauna cititorii că la fiecare adevărat mediu, 
sunt alţii doi falşi, trenul cu gologani al lui John 
Smith tocmai a deraiat. Şi vă reamintim că oferim 
1.000 $ oricărei persoane ce poate dovedi că un 
mediu bine cunoscut este, de fapt, un impostor. 

Păcălici şi şarlatani, fiţi cu ochii-n patru! 


Johnny citi articolul de două ori în ninsoarea care 
începea să cadă din ce în ce mai des. Un rânjet de 
repulsie îi vicie trăsăturile feţei. Se pare că 
mereu-vigilenţilor ziarişti nu le place să fie aruncaţi 
de pe veranda unui bădăran de rând, gândi el. In- 
troduse pagina de ziar în plic şi pe acesta îl vâri în 
buzunarul de la spate alături de restul corespon- 
denţei. 

- Dees, spuse el cu voce tare. Sper să nu-ţi fi trecut 
vânătăile. 


2 


Tatăl lui nu păru la fel de amuzat. Herb citi artico- 
lul, după care-l trânti, dezgustat, pe masa din bucă- 
tărie. 

- Ar trebui să-l dai în judecată pe fiu' ăla de curvă. 
Asta-i calomnie curată, Johnny. O chestie tăiată din 
topor cu rea-intenţie. 

- De-acord şi de-acord, spuse Johnny. 

Era întuneric afară. Ninsoarea blândă şi tăcută de 
după-amiază se transformase în viscolul de iarnă 
timpurie de cu seară. Vântul ţipa şi huruia pe la 
streşini. Parcarea dispăruse sub noiane mereu spul- 
berate, asemănătoare cu nişte dune deşertice. 

- N-am avut însă nici un martor la discuţia pe care 
am purtat-o cu el, iar Dees ştie asta a dracu' de 
bine. E cuvântul lui împotriva cuvântului meu. 

- Nici măcar n-a avut curajul să-şi pună numele pe 
minciuna asta, spuse Herb. Uite-aici: „o sursă a 
revistei /nside View”. Care-i sursa asta? Pune-l s-o 
dea în vileag, eu aşa spun. 

- Oh, nu pot face asta, spuse Johnny, rânjind. Ar fi 
ca şi când m-aş apropia de cel mai înrăit bătăuş de 
pe stradă purtând o pancartă pe care să scrie 
LOVEŞTE-MĂ TARE, lipită pe boaşe. Ar transforma 
totul într-un război sfânt, ar pune-o pe prima pagină 
şi tot tacâmul. Nu, mulţumesc. În ce mă priveşte, 
mi-au făcut o favoare. Nu vreau să-mi fac o carieră 
din a le spune oamenilor unde şi-a ascuns bunicu' 
certificatele de depozit bancar sau cine va câştiga 
pătrimile la Scarborough Downs. Sau ia spre 
exemplu noua organizare a loteriei. 

Unul dintre lucrurile care-l surprinseseră cel mai 
tare pe Johnny după ce-şi revenise din comă fusese 


să descopere că statul Maine şi alte vreo douăspre- 
zece state instituiseră jocul cu taloane dinainte 
completate. 

„- În ultima lună am primit şaisprezece scrisori de 
la oameni care voiau să le spun care vor fi numerele 
câştigătoare. E-o nebunie. Chiar dacă le-aş putea 
spune, ceea ce nu pot, la ce le-ar folosi? La loteria 
din Maine nu-ţi poţi alege tu numerele, iei ce ţi se 
dă. Insă ei tot mi-au scris. 

- Nu văd care e legătura cu articolul ăsta neru- 
şinat. 

- Dacă oamenii vor crede că-s un farsor, poate că 
mă vor lăsa în pace. 

- Oh, spuse Herb. Mda, înţeleg ce zici. - îşi aprinse 
pipa. - Nu te-ai simţit bine nici o clipă în postura 
asta, nu-i aşa? 

- Da, spuse Johnny. Şi nici noi n-am prea discutat 
despre asta, ceea ce e oarecum o uşurare. Se pare 
că e singurul lucru despre care alţii vorsă discute. 

Şi nu se reducea totul doar la dorinţa de-a discuta; 
asta nu l-ar fi deranjat chiar atât de tare. Dar, când 
se ducea la magazinul Slocum's după şase doze de 
bere sau după o franzelă, fata de la ghişeu încerca 
să ia banii de la el fără să-i atingă mâna, iar privirea 
înspăimântată şi ageră din ochii ei era greu de 
ocolit. Prietenii tatălui său îi făceau cu mâna în loc 
să dea noroc. In luna octombrie, Herb angajase o 
liceana din localitate pentru a şterge o dată pe 
săptămână pragul şi pentru a aspira covoarele. Du- 
pă trei săptămâni, aceasta renunţase fără nici un 
motiv clar - probabil că-i spusese cineva de la şcoală 
pentru cine făcea curăţenie. Se părea că pentru 
fiecare om care de-abia aştepta să fie atins, să fie 
informat, să ia contact cu ciudatul talent al lui 


Johnny, exista un altul care-l privea ca pe un soi de 
lepros. În astfel de situaţii, Johnny se gândea la 
asistentele care se uitaseră ţintă la el în ziua în 
care-i spusese Eileenei Magown că-i luase foc casa, 
care se uitaseră ţintă la el ca nişte coţofene de 
pe-un cablu telefonic. Se gândea la cum se depăr- 
tase de el reporterul de televiziune după neaştepta- 
tul sfârşit al conferinţei de presă, fiind de acord cu 
tot ce spusese el, dar nedorind să fie atins. Oricum 
ar fi, era ceva bolnăvicios la mijloc. 

- Nu, nu discutăm despre asta, fu Herb de acord. 

Mă face să mă gândesc la mama ta, cred. Era atât 
de sigură că ţi-a fost dat acest... acest orice-ar-fi-el 
cu un motiv precis. Uneori mă întreb dacă n-avea 
cumva dreptate. 

Johnny ridică din umeri. 

- Nu-mi doresc decât o viaţă normală. Vreau să 
îngrop toată povestea asta blestemată. Şi dacă le- 
pădătura asta mă ajută să o fac, cu atât mai bine. 

- Dar încă o mai poţi face, nu-i aşa? întrebă Herb. 

Se uita îndeaproape la fiul său. 

Johnny se gândi la o noapte din urmă cu nici măcar 
o săptămână. leşiseră să ia cina în oraş, un eve- 
niment ce se repeta rar datorită bugetului lor fran- 
jurit. Merseseră la Cole's Farm în Gary, probabil cel 
mai bun restaurant din zonă, un local întotdeauna 
plin ochi. Fusese o seară răcoroasă, atmosfera 
dinăuntru fusese veselă şi călduroasă. Johnny du- 
sese haina tatălui lui şi pe a sa la garderobă şi, pe 
când căuta printre hainele agăţate acolo după două 
umeraşe goale, o întreagă serie de impresii limpezi 
îi trecuseră prin minte. Uneori aşa i se întâmpla; altă 
dată ar fi putut atinge fiecare haină preţ de două- 
zeci de minute fără să simtă nimic. Dăduse peste 


haina cu guler de blană a unei femei. Avea o aven- 
tură cu unul dintre prietenii cu care juca pocher so- 
tul ei, era speriată de moarte din cauza asta, dar nu 
ştia cum să-i pună capăt. Jacheta de jeanşi, tivită cu 
blană de oaie, a unui bărbat. Şi tipul acesta îşi făcea 
griji - pentru fratele lui, care fusese grav rănit pe 
şantier cu o săptămână în urmă. Canadiana unui 
băieţel - bunica lui din Durham îi dăduse un tran- 
zistor radio în formă de Snoopy chiar în acea zi şi 
era furios fiindcă nu-l lăsase tata să-l ia cu el la ma- 
să. Şi încă una, un pardesiu simplu negru, care-l 
umpluse de groază şi care-i tăiase pofta de mân- 
care. Bărbatul care purta haina aceea înnebunea. 
Până acum reuşise să mascheze aparențele - nici 
măcar soţia lui nu suspecta nimic -, însă viziunea lui 
asupra lumii era încet întunecată de o serie de 
fantezii paranoice din ce în ce mai puternice. Atin- 
gând haina aceea fusese ca şi când ar fi atins un 
cuib de şerpi. 

- Da, încă o mai pot face, spuse Johnny scurt, îmi 
doresc atât de mult să n-o mai pot face. 

- Vorbeşti serios? 

Johnny se gândi la pardesiul acela simplu negru. 

Nu făcuse decât să ciugulească din mâncare, 
uitându-se când în stânga, când în dreapta, 
încercând să-l identifice pe bărbat, nereuşind s-o 
facă. 

- Da, spuse el. Vorbesc serios. 

- Atunci e mai bine să nu bagi în seamă articolul, 
spuse Herb şi-l lovi uşor cu palma peste umăr pe fiul 
său. 


3 


Şi, pentru aproximativ o lună şi ceva, i se păru că 
nu îl băgă în seamă. Johnny merse cu maşina în 
nordul statului, la liceu, la un consiliu al profesorilor 
suplinitori şi ca să ducă un transport din lucrurile 
personale la noul său apartament, pe care-l găsi 
mic, dar locuibil. 

Luă maşina tatălui său şi, chiar înainte de-a pleca, 
Herb îl întrebase: 

- Nu eşti emoţionat? în privinţa condusului? 

Johnny scuturase din cap. Amintirile legate de 
accident îl supărau acum mai puţin. Dacă avea să se 
întâmple ceva cu el, se va întâmpla. Şi, adânc 
înlăuntrul său, era încredinţat că fulgerul nu lovea în 
acelaşi loc de două ori - nu credea că moartea îl va 
găsi într-un accident de maşină. 

De fapt, lungul drum fu liniştit şi îl calmă, iar în- 
tâlnirea semăna oarecum cu Săptămâna Vechiului 
Cămin. Toţi vechii lui colegi care încă mai predau la 
LCM veniră să-i aducă urări de bine. Însă el nu se 
putu înfrâna să nu observe cât de puţini dintre ei 
chiar îi strânseră mâna şi i se păru că observă o 
anume rezervă, o precauţie în ochii lor. Pe drumul 
de întoarcere, se convinse că probabil de vină fuse- 
se doar imaginaţia lui. Şi dacă nu, ei bine... chiar şi 
asta avea latura ei amuzantă. Dacă citiseră revista 
Inside View, ştiau că era doar un păcălici şi că nu 
aveau de ce să-şi facă griji. 

O dată consiliul încheiat, nu avu altceva de făcut 
decât să se întoarcă în Pownal şi să aştepte să vină 
şi să treacă sărbătorile de Crăciun. Coletele conţi- 
nând obiecte personale încetaseră să mai sosească, 
de parcă fusese apăsat un buton - puterea presei, îi 


spuse Johnny tatălui său. Fură înlocuite de câteva 
scrisori şi bilete - în mare parte, anonime - în care 
oamenii care se pare că se simţiseră personal înşe- 
laţi îşi revărsau mânia. 

„Ar trebui s-arzi în I!A!D! pentru încercările tale 
infecte de a trage pe sfoară Republica Americană,” 
scria într-o scrisoare, reprezentativă pentru toate 
celelalte. Mesajul fusese scris pe-o bucată mototo- 
lită de hârtie, ruptă dintr-un maculator, şi fusese 
expediat din York, Pennsylvania. „Nu eşti altceva 
decât un Artist de Mahala şi un trişor murdar şi 
putred. Mulţumesc lui Domnu pentru acel ziar care 
tea desconspirat. Ar trebui săţi fie ruşine de tine 
domnu. Biblia spune că păcătoşi de rând vor fi 
aruncaţi într-un Lac DE F!0!C! şi va fi mistuit dar un 
FIA!L!IS! PIRIOIFIE!T va arde mereu şi PENTRU 
TOTDEAUNA! Asta eşti tu un Fals Profet care şia 
vândut Sufletu Nemuritor pentru o mână de biştari 
ieftini. Deci ăstai sfârşitu scrisorii mele şi sper 
pentru binele tău să nu te prind niciodată pe Străzile 
Oraşului tău Natal. Semnat, UN PRIETEN (a lu 
Dumnezeu nu al tău domnu)!” 

Mai bine de o duzină de scrisori folosind aproxi- 
mativ acelaşi ton îi veniră de-a lungul a aproximativ 
douăzeci de zile după apariţia articolului în /nside 
View. Mai multe suflete  întreprinzătoare îşi 
exprimară interesul de a i se alătura lui Johnny ca 
parteneri. „Am fost asistentul unui magician”, se 
lăuda expeditorul uneia dintre aceste misive din 
urmă, „şi reuşeam să prostesc o curvă bătrână să-şi 
dea jos  bikinii. Dacă pui la cale o chestie 
menta-listă, ai nevoie de mine!” 

După aceea, scrisorile secară, aşa cum secase mai 
devreme şi revărsarea de cutii şi colete. Într-o zi de 


la sfârşitul lui noiembrie, când îşi verificase cutia 
poştală şi o găsise goală pentru a treia după-amiază 
la rând, Johnny se întoarse în casă amintindu-şi că 
Andy Warhole*” prezisese că va veni ziua în care 
fiecare american va fi faimos pentru cincisprezece 
minute. Aparent, cele cincisprezece minute ale lui 
veniseră şi se duseseră, şi nimeni nu era mai fericit 
de asta decât el. 

Dar, după cum evoluară lucrurile, povestea încă nu 
se încheiase. 


4 


- Smith? întrebă vocea de la telefon. John Smith? 

- Da. 

Era o voce pe care nu o recunoştea sau numărul. 

Telefonul îl făcu să cadă puţin pe gânduri. Tatăl lui 
făcuse cerere pentru un număr nelistat în urmă cu 
aproape trei luni. Acum era 17 decembrie şi bradul 
se afla în colţul sufrageriei, cu partea de jos a tul- 
pinii bine fixată în vechiul stativ pe care-l făcuse 
Herb pe vremea când Johnny nu era decât un puşti. 
Afară ningea. 

- Numele meu este Bannerman. Şeriful George 
Bannerman, din Castle Rock. - îşi drese vocea. - Am 
0... ei bine, cred că s-ar spune că am o propunere 
pentru dumneavoastră. 

- Cum aţi făcut rost de numărul ăsta de telefon? 

Bannerman îşi drese iarăşi vocea. 

- Păi, l-aş fi putut afla de la centrală, cred, fiind 
vorba de o chestiune poliţienească. Dar, de fapt, 


39 Andy Warhole (19307-1987) - artist american; unul dintre 
promotorii mişcării artei populare; a pictat pânze şi a făcut 
desene cu peisaje comune, cum ar fi căni pentru supă şi 
portrete cu celebrităţi - n. tr. 


l-am luat de la un prieten de-al dumneavoastră. Un 
doctor pe nume Weizak. 

- Sam Weizak v-a dat numărul meu de telefon? 

- Aşa e. 

Johnny se aşeză în ungherul pentru telefon, com- 
plet uluit. Acum, numele de Bannerman îi spunea 
ceva. Dăduse peste el foarte recent într-un articol 
din suplimentul de duminică al ziarului. Era şeriful 
districtului Castle, care se afla la o bună distanţă 
vest de Pownal, în regiunea Lacurilor. Castle Rock 
era capitala districtului, la vreo cincizeci de kilometri 
de Norway şi la vreo treizeci de Bridgton. 

- Chestiune poliţienească? repetă el. 

- Ei bine, cred că i-aţi putea spune aşa, mda. Mă 
întrebam dacă nu ne-am putea întâlni la o ceaşcă de 
cafea... 

- Are vreo legătură cu Sam? 

- Nu. Doctorul Weizak nu are nici o legătură, spuse 
Bannerman. Mi-a dat numai un telefon şi a pomenit 
numele dumneavoastră. Asta s-a întâmplat cu... Oh, 
o lună în urmă, cel puţin. Sincer să fiu, am crezut că 
e ţicnit. Dar acum am cam ajuns şi eu cu nervii la 
pământ. 

- Din ce cauză? Domnule - domnule şerif - 
Bannerman, nu înţeleg despre ce vorbiţi. 

- Ar fi mult mai bine dacă ne-am putea întâlni la o 
cafea, spuse Bannerman. In seara aceasta se poate? 
E un local numit Jon's pe principala din Bridgton. E 
cam la jumătatea drumului dintre oraşul 
dumneavoastră şi al meu. 

- Nu, îmi pare rău, spuse Johnny. Trebuie să ştiu 
întâi despre ce e vorba. Şi cum de nu m-a sunat de- 
loc Sam? 

Bannerman suspină. 


- Băânuiesc că sunteţi o persoană care nu citeşte 
ziarele, spuse el. 

Dar asta nu era adevărat. Citise ziarele aproape 
din datorie de când îşi recăpătase cunoştinţa, în în- 
cercarea de a recupera lucrurile pe care le pierduse. 
Şi-i văzuse numele lui Bannerman foarte recent. 
Sigur. Fiindcă Bannerman stătea pe nişte cărbuni 
destul de încinşi. El era responsabil cu... 

Johnny depărta receptorul de ureche şi se uită la el 
cu o privire brusc înţelegătoare. Se uită la el aşa 
cum s-ar uita cineva la un şarpe de care tocmai şi-a 
dat seama că e otrăvitor. 

- Domnule Smith? se auzi slab din receptor. Alo? 
Domnule Smith? 

- Aici sunt, spuse Johnny, ducându-şi la loc re- 
ceptorul la ureche. 

Era conştient că întreținea o mânie surdă împotriva 
lui Sam Weizak, împotriva lui Sam care-i spusese 
chiar în acea vară să-şi ţină capul la cutie şi care 
acum acţionase exact invers, dându-i acestui şerif 
de ţară toate informaţiile - pe la spatele lui. 

- E vorba de chestia aia cu strangulatorul, nu-i aşa? 

Bannerman ezită îndelung. După care, spuse: 

- Putem discuta, domnule Smith? 

- Nu. Categoric, nu. 

Mânia surdă se augmentase într-o furie bruscă, în 
furie şi în încă ceva. Era speriat. 

- Domnule Smith, e important. Astăzi... 

- Nu. Vreau să fiu lăsat în pace. Pe lângă asta, n-aţi 
citit blestemata aia de /nside View! Oricum, sunt un 
farsor. 

- Doctorul Weizak a spus... 

- Nu avea dreptul să spună nimic! strigă Johnny. 
Tremura din cap până-n picioare. - La revedere! 


Trânti receptorul în furcă şi ieşi din ungherul pentru 
telefon cu viteză, ca şi când asta l-ar fi făcut să nu 
mai sune. Simţea o migrenă dându-i târcoale pe la 
tâmple. Înţepături nedesluşite ca de burghiu. Poate 
că ar trebui s-o sun pe mama lui în California, gândi 
el. Să-i spun unde e micuțul ei ursuleţ. Să-i spun să 
ia legătura cu el. Dinte pentru dinte. 

În schimb, căută pe apucate în cartea de telefon 
din sertarul măsuţei, găsi numărul lui Sam de la bi- 
roul din Bangor şi-l sună. De-ndată ce sună o sin- 
gură dată, închise, iarăşi speriat. De ce-i făcuse Sam 
asta? Blestemăţie, de ce? 

Se surprinse uitându-se la pomul de Crăciun. 

Aceleaşi vechi decoraţiuni. Le coborâseră din pod 
din nou şi le scoseseră din nou din ambalajele lor de 
hârtie şi le agăţaseră din nou, în urmă cu doar două 
seri. Nu rămâneau multe lucruri neatinse an după 
an, pe măsură ce o persoană înainta în vârstă. Nu 
erau multe linii de continuitate, nu erau multe 
obiecte fizice care puteau deservi atât copilul, cât şi 
adultul. Hainele tale de copil erau date mai departe 
sau trimise la Armata Salvării; ceasului cu Răţoiul 
Donald i se rupea arcul principal; cizmele Red Ryder 
de cowboy se toceau. Portmoneul pe care ţi-l 
tăcuseşi în timpul orelor de artizanat în prima ta 
tabără era înlocuit cu un Lord Buxton, şi-ţi schimbai 
trenuleţul roşu şi bicicleta cu jucării mai mature - o 
maşină, o rachetă de tenis, poate unul dintre acele 
noi jocuri de hochei pe televizor. Nu erau decât 
puţine lucruri de care să nu te descotoroseşti. 
Câteva cărţi, poate, sau o monedă norocoasă, sau 
colecţia de timbre pe care ai păstrat-o şi ai 
îmbunătăţit-o. 


La astea se adăugau ornamentele pentru pomul de 
Crăciun din casa părinţilor. 

Aceiaşi îngeraşi ciobiţi, an după an, şi aceeaşi stea 
de staniol din vârf; plutonul supravieţuitor din ceea 
ce fusese cândva un întreg batalion de globuri (şi 
noi nu-i uităm niciodată pe martiri, gândi el - acesta 
a murit din cauza unei mâini hrăpăreţe de copil, 
acesta a căzut pe când încerca tata să-l agate şi s-a 
spart pe podea, pe cel roşu pe care e pictată Steaua 
de la Bethleem l-am găsit simplu şi misterios spart, 
într-un an când le-am coborât din pod, şi eu am 
plâns); stativul pentru pom însuşi. Dar, uneori, gândi 
Johnny, masându-şi absent tâmplele, părea că ar fi 
mai bine, mai milostiv, dacă ai pierde legătura chiar 
şi cu aceste ultime vestigii ale copilăriei. Niciodată 
nu te poţi bucura la fel de cărţile care te-au incitat 
când le-ai citit prima dată. Moneda norocoasă nu 
te-a protejat de nici una dintre nedreptăţile şi 
batjocurile şi suferinţele unei vieţi obişnuite. Şi, 
când te uiţi la ornamente, îţi aminteşti că a fost 
cândva o mamă de faţă care să coordoneze 
operaţiunea de împodobire, întotdeauna pregătită şi 
chiar enervându-te, spunând „puţin mai sus” sau 
„puţin mai jos” sau „cred că ai pus prea multă 
beteală pe partea stângă, dragă”. Te uiţi la 
ornamente şi-ţi aminteşti că doar voi doi a trebuit 
să-l împodobiţi anul ăsta, doar voi doi fiindcă mama 
ta a înnebunit şi apoi a murit, dar fragilele orna- 
mente de brad încă sunt aici, încă sunt la îndemână 
să decoreze un alt brad luat din micuța pădurice din 
spatele casei şi nu se spune cumva că oamenii se 
sinucid în jurul Crăciunului în număr mai mare decât 
oricând altcândva de-a lungul anului? Pentru 
Dumnezeu, nu era de mirare. 


Ce putere-a pus Domnul în tine, Johnny. 

Sigur, corect, Domnu-i un adevărat prinţ. M-a 
aruncat prin parbrizul unui taxi şi mi-am rupt pi- 
cioarele şi am petrecut aproape cinci ani în comă şi 
trei oameni au murit. Fata pe care o iubeam s-a că- 
sătorit. A născut fiul care ar fi trebuit să fie al meu, 
l-a făcut cu un avocat care-şi roade coatele ca să 
ajungă la Washington pentru a putea da o mână de 
ajutor la condusul trenului ăstuia mare. Dacă stau în 
picioare mai mult de două ore o dată, mi se pare că 
cineva a luat o aşchie lungă şi mi-a vârât-o prin 
picior până-n boaşe. Dumnezeu joacă într-adevăr 
corect. E un jucător atât de corect încât a pus în 
scenă o lume ca o operetă comică, în care o mână 
de globuri pentru bradul de Crăciun îţi pot supra- 
vieţui. Minunată lume, şi la cârma ei e un Dumnezeu 
într-adevăr de mare clasă. Trebuie să ne fi ţinut 
partea în Vietnam, fiindcă aşa are el grijă de lucruri 
încă de la începutul timpurilor. 

Are o misiune pentru tine, Johnny. 

Să scoată din foc castanele unui poliţist bleg de 
ţară pentru ca acesta să poată fi reales anul viitor? 

Să nu fugi de el, Johnny. Să nu te ascunzi în peş- 
teră. 

Îşi masă tâmplele. Afară, vântul se înteţea. Spera 
ca tata să aibă grijă la drumul de întoarcere. 

Se ridică în picioare şi îmbrăcă un pulover gros. 
Merse în hambar, privindu-şi respiraţia cum în- 
gheaţă în aerul din faţa lui. La stânga lui se afla sti- 
va de lemne pe care le spărsese chiar în toamna ca- 
re trecuse, toate tăiate egal pe dimensiunea sobei. 
Lângă ea se afla o cutie cu surcele şi lângă aceasta 
era un teanc de ziare vechi. Se lăsă pe vine şi înce- 
pu să le frunzărească. Mâinile îi amorţiră repede, 


dar el continuă şi, într-un sfârşit, ajunse la ceea ce 
căuta. Ziarul de duminică, din urmă cu trei săptă- 
mâni. 

II duse în casă, îl trânti pe masa din bucătărie şi 
începu să întoarcă paginile cu viteză. Găsi articolul 
pe care-l căuta la rubrica de ştiri de ultimă-oră şi se 
aşeză să-l citească. 

Articolul era însoţit de mai multe fotografii, una 
dintre ele arătând o femeie bătrână încuindu-şi uşa, 
o alta arătând o maşină de poliţie patrulând pe o 
stradă aproape pustie, alte două arătând două 
magazine aproape goale. Titlul spunea: 
VÂNĂTOAREA STRANGULATORULUI DIN CASTLE 
ROCK CONTINUA... ŞI TOT CONTINUA. 

Cu cinci ani în urmă, potrivit articolului, o femeie 
tânără pe nume Alma Frechette care lucra la un 
restaurant local fusese violată şi strangulată în dru- 
mul spre casă de la muncă. Crima fusese anchetată 
de oameni trimişi de procurorul general şi de oa- 
menii şerifului din districtul Castle. Rezultatul fusese 
nul. Un an mai târziu, o femeie mai în vârstă, de 
asemenea, violată şi strangulată, fusese descoperită 
în micuțul ei apartament de pe Strada Carbine din 
Castle Rock. O lună mai târziu, ucigaşul lovise din 
nou; de data aceasta, victima fusese o fetiţă 
eminentă de gimnaziu. 

Avusese loc o anchetă şi mai amănunţită. Fusese 
folosită tehnica din dotarea FBI, tot fără vreun re- 
zultat, în noiembrie următor, şeriful Cari M. Kelso, 
care ocupase postul de şerif al districtului cam din 
vremea Războiului Civil, pierduse alegerile şi George 
Bannerman le câştigase, în mare parte ca urmare a 
unei campanii agresive pentru prinderea 
„Strangulatorului din Castle Rock”. 


Trecuseră doi ani. Strangulatorul nu fusese prins, 
dar nu mai avuseseră loc nici alte crime. Apoi, în 
luna ianuarie a anului trecut, fusese descoperit de 
către doi băieţi mici cadavrul lui Carol Dunbarger, în 
vârstă de şaptesprezece ani. Fata soţilor Dunbarger 
fusese dată dispărută.  Avusese nenumărate 
probleme la Liceul Castle Rock unde deţinea re- 
cordul la întârziere şi la chiul cronic, fusese arestată 
de două ori pentru furt din magazine şi mai fugise 
de acasă o dată, când ajunsese chiar până la 
Boston. Atât Bannerman, cât şi poliţia statală pre- 
supuseseră că plecase cu autostopul - şi că o luase 
cu maşina un ucigaş. Un dezgheţ de mijloc de iarnă 
îi scosese la iveală cadavrul lângă Pârâul 
Strimmer's, unde o descoperiseră doi băieţi mici. 
Examenul medico-legal spunea că murise de vreo 
două luni. 

Apoi, în 2 noiembrie a anului acesta, mai avusese 
loc o crimă. Victima era o mult-iubită profesoară de 
gimnaziu din Castle Rock, pe nume Etta Ringgold. 
Era membră de-o viaţă a bisericii metodiste din 
localitate, deţinătoare a unui maşter în pedagogie 
elementară şi figură frecventă la operele de caritate 
locale. Fusese pasionată de scrierile lui Robert 
Browning, iar cadavrul ei fusese găsit îndesat într-un 
canal de scurgere care trecea pe sub un drum 
secundar  nepavat. Zarva iscată de uciderea 
domnişoarei Ringgold se propagase în tot nordul 
Noii Anglii. Fură făcute comparații cu Albert 
DeSalvo, Strangulatorul din Boston, comparații care 
nu făcură decât să toarne ulei peste apele zbuciu- 
mate. Union-Leader al lui William Loeb din nu atât 
de îndepărtatul Manchester, New Hampshire, pu- 


blicase un editorial foarte util intitulat POLIŢIŞTII 
BUNI DE NIMIC DIN STATUL SORA CU NOI. 

Articolul din suplimentul de duminică, acum vechi 
de patru săptămâni şi mirosind înţepător a hambar 
şi a închis, cita doi psihiatri din localitate care se 
bucuraseră să poată dinamita situaţia atâta vreme 
cât nu le apărea numele în ziar. Unul dintre ei 
menţiona o anume deviere sexuală - pornirea de-a 
comite un act violent în momentul orgasmului. 
Frumos, gândi Johnny, făcând o grimasă. Le 
strângea de gât până la moarte în vreme ce ejacula. 

Migrena continua să i se înrăutăţească. 

Celălalt psiholog evidenția faptul că toate cele cinci 
crime fuseseră comise la sfârşitul toamnei sau la 
începutul iernii. Şi, chiar dacă personalitatea 
maniaco-depresivului nu se conforma unui tipar 
anume, se întâmpla destul de des ca o asemenea 
persoană să sufere schimbări de dispoziţie care să 
se suprapună aproape perfect cu schimbarea ano- 
timpurilor. Poate că avea o perioadă „proastă” care 
ţinea de la mijlocul lui aprilie şi până pe la sfârşitul 
lui august, după care începea să se schimbe, atin- 
gând „culmea” pe la vremea la care fuseseră comi- 
se crimele. 

În timpul stadiului maniacal sau „bun”, persoana în 
discuţie era posibil să fie intens excitată, activă, 
îndrăzneață şi optimistă. „E posibil ca el să creadă 
că poliţia nu-l poate prinde”, încheiase psihiatrul 
fără nume. Articolul concluziona spunând că, până 
acum, persoana în discuţie avusese dreptate. 
Johnny aşeză ziarul jos, se uită la ceas şi observă 
că tatăl lui ar trebui să ajungă acasă din clipă în 
clipă, dacă nu întârzia cumva din cauza ninsorii. 


Duse ziarul vechi la soba cu lemne şi-l aruncă 
înăuntru. 

Nu-i treaba mea. La naiba cu Sam WeizaKk. 

Să nu te ascunzi în peşteră, Johnny. 

Nu se ascundea într-o peşteră, nu era vorba de aşa 
ceva. Se întâmplase doar să aibă parte de-o pauză 
destul de neplăcută. Să pierzi o halcă mare din 
viaţă, asta se califica pentru statutul de pauză 
neplăcută, nu-i aşa? 

Și pentru toată autocompătimirea pe care o poți 
înfuleca? 

- Pe-a mă-tii, îşi spuse şoptit. 

Se duse la fereastră şi se uită afară. Nimic de văzut 
cu excepţia ninsorii care cădea în rafale grele, duse 
de vânt. Spera ca tata să aibă grijă, dar mai spera şi 
ca tata să apară curând să pună capăt acestui val 
nestăpânit şi nefolositor de introspecţii. Se duse 
iarăşi lângă telefon şi rămase acolo, indecis. 

Autocompătimire sau nu, chiar îşi pierduse o halcă 
bunicică din viaţă. Cei mai frumoşi ani, dacă voiai să 
te exprimi aşa. Muncise din greu să se repună pe 
picioare. Nu merita oare puţină intimitate? Nu avea 
oare dreptul la ceea ce se gândise în urmă cu numai 
câteva minute: o viaţă normală. 

Nu există aşa ceva, prietene. 

Poate că nu, dar cu siguranţă exista o viaţă anor- 
mală. Chestia aia de la Cole's Farm. Să atingă hai- 
nele oamenilor şi, dintr-o dată, să ştie care sunt te- 
merile lor mărunte, secretele lor insignifiante, 
izbânzile lor meschine - asta era anormal. Era un ta- 
lent, era un blestem. 

Presupunând că s-ar întâlni cu şeriful ăsta? Nu era 
nici o garanţie că i-ar putea spune ceva. Şi pre- 
supunând că i-ar putea spune? Ar începe iarăşi ceva 


asemănător cu conferinţa de presă de la spital, un 
circ pe trei nivele ridicat la îngrozitoarea putere de 
n. 

Un cântecel începu să-i răsune înnebunitor prin 
capul său cuprins de dureri, de fapt, nimic altceva 
decât un clinchet. Un cântec învăţat la şcoala du- 
minicală în copilărie: Luminiţa asta a mea... O s-o 
las să stea... luminita asta a mea... O s-o las să 
stea... să stea, stea, stea, să stea... 

Ridică receptorul şi formă numărul lui Weizak de la 
birou. Era destul de sigur acum că trecuse de ora 
cinci. Weizak trebuie să fi plecat acasă, iar neu- 
rologii importanţi nu-şi listau numerele de telefon de 
acasă. Telefonul sună de şase sau şapte ori şi 
Johnny dădu să închidă, când i se răspunse şi însuşi 
Sam îi spuse: 

- Bună! Alo? - Sam? 

- John Smith? 

Bucuria din vocea lui Sam era uşor de recunoscut - 
dar mai era oare şi o undă de disconfort în ea? 

- Mda, eu sunt. 

- Ce zici de ninsoarea asta? întrebă Weizak, poate 
puţin cam prea pătimaş. Ninge şi la tine? 

- Ninge. 

- Aici a pornit cam acum o oră. Au spus... John? Din 
cauza şerifului? Din cauza asta pari atât de rece? 

- Păi, m-a sunat, spuse Johnny, şi mă cam întrebam 
ce s-a întâmplat. De ce i-ai dat numărul meu. De ce 
nu m-ai sunat să mă anunţi că ai... şi de ce nu m-ai 
sunat întâi să mă întrebi dacă poţi. 

Weizak suspină. 

- Johnny, ţi-aş putea spune o minciună, dar n-ar 
ajuta la nimic. Nu te-am întrebat înainte pentru mă 


temeam că vei spune nu. Şi nu ţi-am spus după 
aceea că am făcut-o, fiindcă şeriful mi-a râs în nas. 

Când îţi râde cineva în nas după ce-i dai o sugestie, 
presupun, nu?, că sugestia nu va fi urmată. 

Johnny se masă la o tâmplă cu mâna liberă şi în- 
chise ochii. 

- Dar de ce, Sam? Ştii care e părerea mea despre 
asta. Chiar tu mi-ai spus să-mi ţin capul la cutie şi să 
aştept să treacă. Chiar tu mi-ai spus asta. 

- A fost vorba de articolul din ziar, spuse Sam. 

Mi-am spus: Johnny locuieşte pe-aproape. Şi mi-am 
spus: cinci femei moarte. Cinci. 

Vorbea încet, ezitant şi era stânjenit. Îl făcea pe 
Johnny să se simtă şi mai rău auzindu-l vorbind aşa. 
Îşi dorea să nu-l fi sunat. 

- Două dintre ele erau adolescente. Una era o 
mamă tânără. Una era o profesoară care-l adora pe 
Browning. Totul sună atât de comun, nu? Atât de 
comun, încât cred că nu vor face niciodată un film 
sau o emisiune despre asta. Dar, chiar şi aşa, e aie- 
vea. Cel mai mult m-am gândit la profesoară. In- 
desată într-un canal de scurgere ca un sac cu 
gunoi... 

- Nu aveai nici un drept să mă incluzi în propriile 
tale procese de conştiinţă, spuse Johnny cu voce 
groasă. 

- Nu, poate că nu. 

- Nici un poate! 

- Johnny, te simţi bine? Pari... 

- Sunt bine! strigă Johnny. 

- Nu pari în apele tale. 

- Am o migrenă cruntă, ţi se pare chiar atât de 
surprinzător? îmi doresc atât de mult să nu fi făcut 


nimic. Când ţi-am spus de mama ta, n-ai sunat-o. 
Fiindcă ai spus... 

- Am spus că e mai bine ca unele lucruri să rămână 
negăsite. Dar asta nu-i întotdeauna adevărat, 
Johnny. Omul ăsta, oricine ar fi el, are o personali- 
tate îngrozitor de deviată. S-ar putea să se sinucidă. 
Sunt sigur că, atunci când n-a mai comis crime 
vreme de doi ani, poliţia a crezut că a făcut-o. Dar 
un maniaco-depresiv are uneori lungi perioade de 
acalmie - acestea se cheamă „întinderi de 
normalitate” -, după care revine la aceeaşi natură 
schimbătoare. Se poate să se fi sinucis după ce a 
omorât-o pe profesoara aceea luna trecută. Dar 
dacă n-a făcut-o, ce se întâmplă? S-ar putea să mai 
ucidă o persoană. Sau două. Sau patru. Sau... 

- Opreşte-te. 

Sam spuse: 

- De ce te-a sunat şeriful Bannerman? Ce l-a făcut 
să se răzgândească? 

- Nu ştiu. Presupun că stă electoratul cu ochii pe 
el. 

- Îmi pare rău că l-am sunat, Johnny, şi că te-a 
supărat povestea asta. Dar îmi pare şi mai rău că nu 
te-am sunat să-ţi spun ce făcusem. Am greşit. Nu- 
mai Dumnezeu ştie cât de îndreptăţit eşti să-ţi tră- 
ieşti viaţa în tihnă. 

Să-şi audă propriile gânduri repetate ca de-un ecou 
nu-l făcu să se simtă mai bine. In schimb, se simţi 
mai mizerabil şi mai vinovat ca niciodată înainte. 

- Bine, spuse el. E în regulă, Sam. 

- N-o să mai spun nimic nimănui vreodată. Pre- 
supun că asta e ca şi când aş pune un lacăt nou pe 
uşa de la grajd după ce a avut deja loc furtul calului, 


dar e tot ce pot spune. Am fost indiscret. La un 
doctor, asta e de rău. 

- Bine, spuse Johnny iarăşi. 

Se simţea neajutorat şi stânjeneala cu care vorbea 
Sam îi agrava sentimentul. 

- Ne vedem curând? 

- Luna viitoare voi fi în Cleaves ca să încep să ţin 
cursurile. O să-ţi fac o vizită. 

- Bine. Incă o dată, scuzele mele sincere, John. 

Nu mai spune asta! 

Işi luară rămas-bun şi Johnny închise receptorul, 
dorindu-şi să nu fi sunat. Poate că nu voise ca Sam 
să recunoască atât de uşor că ceea ce făcuse fusese 
greşit. Poate că ceea ce voise cu adevărat să audă 
de la Sam era: Sigur că l-am sunat. Am vrut să te 
fac să te ridici din cur şi să faci ceva. 

Merse nehotărât către fereastră şi se uită afară în 
întunericul străbătut de vânturi. Îndesată într-un 
canal de scurgere ca un sac cu gunoi. 

Dumnezeule, ce tare-l durea capul. 


5 


Herb ajunse acasă o oră mai târziu, se uită la chi- 
pul alb al lui Johnny şi spuse: 

- Migrenă? 

- Mda. 

- Rea? 

- Nu atât de rea. 

- Să ne uităm la ştirile naţionale, spuse Herb. 

Mă bucur că am ajuns acasă la timp. Au fost în du- 
pă-amiaza asta o mulţime de oameni de la NBC în 
Castle Rock să filmeze. A fost acolo şi reportera aia 
care ţi se pare ţie foarte drăguță. Cassie Mackin. 


Clipi, mirat de felul în care reacţiona Johnny. Pentru 
o clipă i se păru că întreaga faţă a lui Johnny e doar 
un ochi mare, uitându-se ţintă la el, plin de-o durere 
aproape inumană. 

- Castle Rock? încă o crimă? 

- Mda. În dimineaţa asta au descoperit în parc o 
fetiţă. Cel mai trist lucru pe care-l poţi auzi. Cred că 
avea învoire de la şcoală să traverseze grădina 
publică spre bibliotecă, pentru un proiect la care 
lucra. A ajuns la bibliotecă, dar n-a mai ajuns şi 
înapoi... Johnny, arăţi îngrozitor, băiete. 

- Câţi ani avea? 

- Doar nouă, spuse Herb. Omul care e în stare să 
facă aşa ceva ar trebui spânzurat de boaşe. Aşa 
cred eu. 

- Nouă, spuse Johnny şi se aşeză greoi pe scaun. 
Blestemăţie. 

- Johnny, eşti sigur că te simţi bine? Eşti alb ca 
varul. 

- Sunt bine. Deschide televizorul. 

La scurt timp, John Chancellor era în faţa lor, având 
cu el tolba lui din fiecare seară plină cu aspirații 
politice (campania lui Fred Harris nu făcea prea 
multă vâlvă), decrete guvernamentale (oraşele din 
America vor trebui odată şi odată să înveţe să-şi 
gestioneze bugetele, potrivit spuselor preşedintelui 
Ford), incidente internaţionale (o grevă la nivel 
naţional în Franţa), indicele de bursă Don Jones (în 
creştere) şi o ştire „înduioşătoare” despre un băiat 
cu pareză cerebrală care avea grijă de o vacă. 

- Poate că au tăiat-o, spuse Herb. 

Dar, după o pauză de publicitate, Chancellor spuse: 

- În vestul statului Maine se află un orăşel plin, în 
seara asta, de oameni speriaţi şi mânioşi. Acest 


orăşel este Castle Rock, şi de-a lungul ultimilor cinci 
ani, au avut loc acolo cinci crime oribile - cinci femei 
cuprinse între vârsta de şaptezeci şi unu şi 
paisprezece ani au fost violate şi strangulate. Astăzi 
a avut loc o a şasea crimă în Castle Rock şi victima 
a fost o fetiţă în vârstă de nouă ani. Catherine 
Mackin se află la faţa locului pentru a ne vorbi 
despre cele întâmplate. 

Şi acolo era, semănând cu o plăsmuire a imagi- 
naţiei, cu grijă suprapusă peste un decor real. Stă- 
tea vizavi de clădirea Administraţiei Locale. Primii 
fulgi ai ninsorii de după-amiază care se transfor- 
mase în viscolul de cu seară îi prăfuiau umerii hainei 
şi părul blond. 

- O panică în continuă creştere pluteşte în acest 
orăşel forestier din Noua Anglie în după-amiaza 
aceasta, începu ea. Orăşenii din Castle Rock stau cu 
sufletul la gură de multă vreme din pricina ne- 
cunoscutului pe care presa locală l-a supranumit 
„Strangulatorul din Castle Rock” sau uneori „Uci- 
gaşul lunii noiembrie”. Tensiunea aceasta s-a 
transformat în groază - nimeni de aici nu crede că 
termenul acesta e prea dur - după descoperirea ca- 
davrului lui Mary Kate Hendrasen în grădina publică, 
nu departe de estrada unde a fost descoperit 
cadavrul primei victime a Ucigaşului lunii noiembrie, 
o chelneriţă pe nume Alma Frechette. 

Un cadru de ansamblu cu grădina publică, având 
un aspect sumbru şi mort în căderea de zăpadă. 
Acesta fu înlocuit de o fotografie şcolară cu Mary 
Kate Hendrasen, care zâmbea larg, scoțând la iveală 
un aparat gros de corecție a danturii. Părul ei era de 
un frumos blond-albicios. Rochia era de un albastru 
electric. Foarte probabil, era rochia ei cea mai bună, 


gândi Johnny sumbru. Mama o îmbrăcase în rochia 
ei cea mai bună, pentru fotografia şcolară. 

Reportera continuă transmisia - acum treceau în 
revistă crimele de dinainte -, însă Johnny vorbea la 
telefon; mai întâi cu centrala şi apoi cu administraţia 
locală din Castle Rock. Forma numerele încet; îi 
zvâcnea capul. 

Herb veni din sufragerie şi se uită curios la el. 

- Pe cine suni, fiule? 

Johnny scutură capul şi ascultă telefonul sunând la 
celălalt capăt al firului. Cineva ridică: 

- Biroul şerifului districtului Castle. 

- Aş vrea să vorbesc cu şeriful Bannerman, vă rog. 

- Imi spuneţi numele dumneavoastră? 

- John Smith, din Pownal. 

- Rămâneţi la aparat, vă rog. 

Johnny se uită la televizor şi-l văzu pe Bannerman 
aşa cum arătase în acea după-amiază, încotoşmănat 
într-o canadiană groasă cu epoleţi de șerif districtual 
pe umeri. Părea incomodat şi debusolat încercând 
să facă faţă întrebărilor reporterilor. Era un bărbat 
cu umeri laţi, cu un cap mare, cu trăsături triste, 
acoperit cu păr negru cârlionţat. Ochelarii fără rame 
pe care-i purta arătau ciudat şi nelalocul lor, aşa 
cum arată mereu ochelarii la bărbaţii foarte masivi. 

- Urmăm o serie de indicii, spuse Bannerman. 

- Alo? Domnule Smith? spuse Bannerman. 

Avu din nou bizarul sentiment de dedublare. 

Bannerman era în două locuri în acelaşi timp. În doi 
timpi în acelaşi timp, dacă voiai să priveşti situaţia 
în acest fel. Johnny se simţi pentru o clipă cuprins de 
un vertij nestăpânit. S-a simţit, Domnul să-l ajute, 
aşa cum te simţi când te dai pe una dintre 


maşinăriile alea precare de la bâlci, pe Ciocan sau 
pe carusel. 

- Domnule Smith? Eşti acolo, omule? 

- Da, aici sunt. - înghiţi. - M-am răzgândit. 

- Aşa te vreau! Sunt a dracu' de fericit să aud asta. 

- S-ar putea, totuşi, să nu vă pot ajuta, să ştiţi. 

- Ştiu asta. Dar... dacă nu încerci, nu câştigi. 

Bannerman îşi drese vocea. 

- M-ar alunga din oraş cât ai clipi dacă ar şti că am 
ajuns să cer consultanţă unui mediu. 

Chipul lui Johnny fu atins de fantoma unui zâmbet. 

- Şi, pe deasupra, unui mediu discreditat. 

- Ştiţi unde e Jon's în Bridgton? 

- Î găsesc eu. 

- Ne putem întâlni la ora opt? 

- Da, aşa cred. 

- Mulţumesc, domnule Smith. 

- Nici o problemă. 

închise receptorul. Herb îl privea îndeaproape, în 
spatele lui, pe ecran defilau numele realizatorilor 
„Ştirilor de noapte”. 

- Te-a sunat mai devreme, hă? 

- Mda, m-a sunat. l-a spus Sam Weizak că aş putea 
să-l ajut. 

- Crezi că poţi? 

- Nu ştiu, spuse Johnny, dar m-a mai lăsat durerea 
de cap. 


6 


Ajunse la restaurantul Jon's din Bridgton cu o în- 
târziere de cincisprezece minute; părea că e singu- 
rul local încă deschis pe strada principală din oraş. 
Plugurile pentru zăpadă nu făceau faţă situaţiei şi, în 
mai multe locuri, se formaseră troiene pe şosea. La 


intersecţia dintre Route 307 şi 117, semaforul de 
atenţionare se legăna în vântul ţiuitor. O maşină a 
poliţiei pe portiera căreia scria cu litere aurii ŞE- 
RIFUL DISTRICTULUI CASTLE era parcată în faţa 
localului. Johnny parcă în spatele ei şi intră. 

Bannerman şedea la o masă cu o ceaşcă de cafea 
şi cu o farfurie de chili în faţă. Nu era un bărbat 
masiv, era un bărbat imens. Johnny se apropie de el 
Şi se prezentă. 

Bannerman se ridică în picioare şi strânse mâna pe 
care Johnny i-o oferise. Uitându-se la chipul alb şi 
tensionat al lui Johnny şi la felul în care trupul lui 
slab părea să plutească în jacheta de armată de 
culoarea mazărei, primul gând al lui Bannerman fu: 
Tipul ăsta e bolnav - probabil că nu va mai trăi mult. 
Doar ochii lui mai păreau cât de cât însufleţiţi - erau 
de un albastru-uniform, pătrunzător, şi rămaseră 
fixaţi asupra propriilor ochi ai lui Bannerman cu o 
curiozitate ascuţită, sinceră. Şi, când se atinseră 
mâinile lor, Bannerman avu un sentiment ciudat de 
surpriză, o senzaţie pe care mai târziu avea s-o 
descrie cu termenul de sorbire. Semăna puţin cu 
şocul pe care ţi-l produce atingerea unui cablu 
electric neizolat. Apoi, acesta dispăru. 

- Mă bucur că aţi putut veni, spuse Bannerman. O 
cafea? 

- Da. 

- Ce spuneţi de-o farfurie de chilii Fac un chiti al 
naibii de bun aici. Nu ar trebui să mănânc aşa ceva 
din cauza ulcerului, dar nu mă pot abţine. - Observă 
mina surprinsă a lui Johnny şi zâmbi. - Ştiu, nu pare 
adevărat, un tip mare ca mine să aibă ulcer, nu-i 
aşa? 

- Bănuiesc că oricine poate face aşa ceva? 


- Aici aveţi dreptate, spuse Bannerman. Ce v-a 
făcut să vă răzgândiţi? 

- Ştirile. Fetiţa. Sunteţi sigur că e vorba de acelaşi 
individ? 

- A fost acelaşi individ. Acelaşi M.0.%. Şi acelaşi tip 
de spermă. 

Când sosi chelneriţa, Bannerman urmărea trăsă- 
turile feţei lui Johnny. 

- Cafea? întrebă aceasta. 

- Ceai, spuse Johnny. 

- Şi aduceţi-i o farfurie de chili, domnişoară, spuse 
Bannerman. Când plecă chelneriţa, îl întrebă: 
Doctorul de care vorbeam, el spunea că, dacă 
atingeţi ceva, uneori vă faceţi o idee de unde pro- 
vine obiectul, al cui poate fi, genul ăsta de lucruri. 

Johnny zâmbi. 

- Păi, spuse el, nu v-am strâns decât mâna şi ştiu 
că aveţi un setter irlandez pe care-l cheamă Rusty. 

Şi mai ştiu că e bătrân şi că orbeşte şi că vă gândiţi 
că a sosit clipa să-l adormiţi, dar nu ştiţi cum aţi 
putea explica asta fiicei dumneavoastră. 

Bannerman îşi lăsă lingura să-i cadă în chili - 
pleosc. Se uită fix la Johnny cu gura deschisă. 

- Pentru Dumnezeu, spuse el. Aţi aflat astea de la 
mine? Tocmai acum? 

Johnny aprobă din cap. 

Bannerman scutură din cap şi murmură: 

- Să auzi ceva de genul ăsta e un lucru şi alta e... 
Nu vă seacă de puteri? 

Johnny se uită surprins la şeriful Bannerman. Era o 
întrebare care nu-i mai fusese adresată până acum. 

- Da. Da, mă seacă. 


40 Modus operandi - n. tr. 


- Dar aţi ştiut. B/estemat să fiu. 

- însă, uite, domnule şerif. 

- George. Pur şi simplu, George. 

- Bine, eu sunt Johnny, pur şi simplu, Johnny. 
George, ce nu ştiu despre tine ar umple cinci cărţi. 
Nu ştiu unde ai crescut sau unde ai făcut şcoala de 
poliţie sau cine sunt prietenii tău sau unde locuieşti. 
Ştiu că ai o fetiţă şi că o cheamă parcă Cathy, dar 
nu-s prea sigur. Nu ştiu ce ai făcut săptămâna 
trecută sau ce bere îţi place sau care e emisiunea ta 
preferată. 

- Pe fiica mea o cheamă Katrina, spuse Bannerman 
încet. Are nouă ani. A fost în clasă cu Mary Kate. 

- Ce încerc să spun e că... puterea mea de cu- 
noaştere e un lucru destul de limitat. Din pricina 
zonei moarte. 

- Zona moartă? 

- De parcă unele semnale nu pot fi interceptate, 
spuse Johnny. Nu pot niciodată să văd numele stră- 
zilor sau numerele caselor. E greu cu numerele, dar 
în unele situaţii le pot vedea. 

Chelneriţa se întoarse cu ceaiul şi chi/i-ul lui 
Johnny. Gustă din chili şi dădu aprobator din cap 
către Bannerman. 

- Ai dreptate. E bun. Mai cu seamă într-o seară ca 
asta. 

- Dă-i bătaie, spuse Bannerman. Omule, ador un 
chili bun. Ulcerul meu se dă de ceasul morţii din 
cauza lui. Să-l ia dracu' de ulcer, spun eu. Ducă-se 
pe gârlă. 

Rămaseră tăcuţi pentru o clipă. Johnny mancă din 
chili-ul lui şi Bannerman se uită la el curios. Bănuia 
că ar fi putut afla Johnny că pe câinele lui îl chema 
Rusty. Ar fi putut afla chiar şi că Rusty era bătrân şi 


aproape complet orb. Şi chiar mai departe: dacă ştia 
numele Katrinei, putea face chestia aia cu „o 
cheamă parcă Cathy, dar nu-s prea sigur” doar 
pentru a da impresia unei ezitări. Dar de cel Şi nici 
unul dintre lucrurile astea nu explicau sentimentul 
bizar şi electrizant pe care-l încercase când îi 
atinsese Smith mâna. Dacă era un escroc, era unul 
al naibii de bun. 

Afară, vântul se intensifică până la un țipăt care 
păru să scuture micuța clădire din fundaţii. Un val 
de zăpadă spulberată mătura strada de la un capăt 
la celălalt. 

- Ascultă ce-i afară, spuse Bannerman. Spuneau că 
va ţine toată noaptea. Să nu-mi spui mie că va fi o 
iarnă blândă. 

- Aveţi vreun obiect? întrebă Johnny. Ceva care să-i 
fi aparţinut tipului pe care-l căutaţi? 

- Noi credem că da, spuse Bannerman, după 
care-şi scutură capul. Dar e destul de puţin. 

- Spune-mi. 

Bannerman îi explică situaţia. Şcoala primară şi 
biblioteca se aflau faţă în faţă, despărțite de grădina 
publică. Era ceva obişnuit să-i trimiţi pe elevi dincolo 
de parc atunci când aveau nevoie de o carte pentru 
un proiect sau un referat. Profesorul le dădea un 
bilet de învoire, pe care-l semna bibliotecarul înainte 
să-i trimită înapoi la şcoală. Aproape de mijlocul 
parcului, terenul se adâncea uşor. Pe partea vestică 
a coborâşului se afla estrada. Chiar în coborâş se 
aflau vreo douăzeci şi cinci de bănci pe care şedeau 
oamenii în timpul concertelor în aer liber şi al 
ceremoniei de selectare a echipei de fotbal din 
toamnă. 


- Noi credem că pur şi simplu a stat pe o bancă şi a 
aşteptat să vină un copil. Era ferit vederii acolo din 
ambele părţi ale grădinii. Dar trotuarul trece de-a 
lungul părţii nordice a coborâşului, aproape de 
bănci. 

Bannerman scutură încet din cap. 

- Ceea ce înrăutăţeşte situaţia e faptul că femeia 
aceea, Frechette, a fost ucisă chiar pe estradă. O să 
fiu împroşcat cu rahat cu privire la asta la întâlnirea 
consiliului orăşenesc din martie - asta dacă voi mai 
fi prin zonă în martie. Ei bine, le pot arăta un 
memoriu pe care l-am trimis primarului, cerând în- 
soţitori pentru copiii care trebuie să traverseze par- 
cul în timpul orelor de şcoală. Nici nu mă gândeam 
la criminalul ăsta atunci, Christoase, nu. Nici în vi- 
sele mele cele mai îngrozitoare nu m-am gândit că 
se va întoarce la fata locului. 

- Primarul a refuzat cererea? 

- Prea puţini bani, spuse Bannerman. Desigur, el 
poate da vina mai departe pe consilierii locali, iar ei 
vor încerca s-o paseze asupra mea şi iarba va 
continua să crească pe mormântul lui Mary Kate 
Hendrasen şi... 

Făcu o pauză de un moment, sau poate că lucrurile 
pe care le povestea îl făcură să se înece. Johnny se 
uită înţelegător la capul lui coborât spre pământ. 

- S-ar putea să nu fi schimbat cu nimic situaţia 
oricum, continuă Bannerman pe un ton mai sec. Cei 
mai mulţi dintre însoțitorii pe care-i folosim sunt 
femei, iar nemernicului ăstuia pe care-l căutăm se 
pare că nu-i pasă cât de în vârstă sau cât de tinere 
sunt ele. 

- Dar crezi că a aşteptat pe una dintre băncile 
alea? 


Bannerman aşa credea. Găsiseră vreo douăspre- 
zece chiştoace de ţigări la capătul uneia dintre bănci 
şi alte patru chiar în spatele estradei, împreună cu 
un pachet gol. Ţigări Marlboro, din păcate - a treia 
sau a patra cea mai fumată marcă din ţară. 
Celofanul de pe pachet fusese căutat de amprente 
şi nu le oferise nici una. 

- Chiar nici una? spuse Johnny. Asta-i puţin ciudat, 
nu-i aşa? 

- De ce spui asta? 

- Păi, ai putea bănui că ucigaşul purta mănuşi chiar 
şi dacă nu se gândea la amprente - era frig afară -, 
dar tipul care i-a vândut pachetul... 

Bannerman rânji. 

- Ai fler pentru genul ăsta de lucruri, spuse el, dar 
nu eşti un fumător. 

- Nu, spuse Johnny. Am fumat câteva ţigări în 
timpul facultăţii, dar mi-am pierdut obişnuinţa după 
accident. 

- Cei mai mulţi îşi ţin pachetul în buzunarul de la 
piept. Il scot de acolo, îşi iau o ţigară, pun pachetul 
înapoi. Dacă porţi mănuşi şi nu laşi amprente 
proaspete de fiecare dată când scoţi câte un fir, nu 
faci decât să cureţi celofanul cu care e învelit 
pachetul. Pricepi? Şi ţi-a mai scăpat un lucru, 
Johnny. 

E nevoie să-ţi spun eu? 

Johnny căzu puţin pe gânduri, după care spuse: 

- E posibil ca pachetul de ţigări să fi fost scos 
dintr-un cartuş. lar cartuşele acelea sunt ambalate 
mecanic. 

- Corect, spuse Bannerman. Chiar te pricepi la 
asta. 

- Cum rămâne cu timbrul de pe pachet. 


- Din Maine, spuse Bannerman. 

- Aşadar, dacă ucigaşul şi fumătorul ar fi unul şi 
acelaşi..., spuse Johnny gânditor. 

Bannerman ridică din umeri. 

- Sigur, există posibilitatea să nu fie. Dar am în- 
cercat să-mi închipui cine ar putea să stea pe o 
bancă din parc într-o zi friguroasă şi înnorată de 
iarnă suficient de mult timp cât să fumeze 
douăsprezece sau şaisprezece ţigări, şi n-am ajuns 
la nici un rezultat. 

Johnny îşi sorbi ceaiul. 

- Nici unul dintre ceilalţi copii care au trecut pe 
acolo n-a văzut nimic? 

- Nimic, spuse Bannerman. Am vorbit cu toţi cei 
care au avut bilet de învoire pentru bibliotecă în 
dimineaţa asta. 

- Asta-i mult mai ciudat decât chestia cu am- 
prentele. Nu ţi se pare? 

- Mi se pare a dracu' de înfricoşător. Uite, tipul 
sade acolo pe bancă şi nu aşteaptă decât un copil - 
o fetiță - care să vină singură. Îi aude pe copii 
apropiindu-se. Şi de fiecare dată se ascunde în 
spatele estradei. 

- Urme de paşi, spuse Johnny. 

- In dimineaţa asta, nu. Nu era zăpadă pe jos. Doar 
pământul îngheţat. Aşadar, gunoiul ăsta nebun, 
căruia ar trebui să i se taie testiculele şi să-i fie 
servite la cină, stă acolo, ascunzându-se în spatele 
estradei. Pe la 8:50 dimineaţa, Peter Harrington şi 
cu Melissa Loggins sunt în trecere. Şcoala a început 
deja de douăzeci de minute. Când aceştia dispar, el 
se întoarce la bancă. La 9:15 dispare iarăşi în 
spatele estradei. De data aceasta sunt două fetiţe, 
Susan Flarhaty şi Katrina Bannerman. 


Johnny aşeză cana cu ceai pe masă cu un pocnet. 
Bannerman îşi scosese ochelarii şi îi curăța cu miş- 
cări apucate. 

- Fiica ta a trecut pe acolo dimineaţă? lisuse! 

Bannerman îşi puse ochelarii la loc. Chipul lui era 
întunecat de furie. Şi îi este teamă, observă Johnny. 
Nu se teme că oamenii nu-l vor mai vota sau că 
ziarul Union-Leader va publica un alt editorial 
despre poliţiştii nepricopsiţi din vestul Maine-ului, ci 
se teme fiindcă, dacă s-ar fi întâmplat ca fiica lui să 
meargă singură la bibliotecă în dimineaţa aceasta... 

- Fiica mea, aprobă Bannerman reţinut. Cred că a 
trecut la doisprezece metri de... animalul ăla. Ştii 
cum mă face asta să mă simt? 

- Pot bănui, spuse Johnny. 

- Nu, nu cred că poţi. Mă face să mă simt de parcă 
aproape aş fi păşit în casa goală a liftului. De parcă 
aş fi refuzat ciupercile la cină şi altcineva ar fi murit 
otrăvit. Şi mă face să mă simt murdar. Mă face să 
mă simt infect. Cred că poate asta explică şi de ce, 
într-un sfârşit, te-am sunat pe tine. Aş face orice 
acum să pun laba pe individul ăsta. Absolut orice. 

Afară, un plug portocaliu gigantic apăru din nin- 
soare asemeni unei bestii dintr-un film de groază. 
Parcă şi apoi coborâră doi bărbaţi. Traversară strada 
spre Jon's şi se aşezară la tejghea. Johnny îşi 
termină ceaiul. Nu-i mai trebuia chili-w\. 

- Tipul se întoarce la bancă, reluă Bannerman, dar 
nu pentru mult timp. Pe la 9:25 îi aude pe fiul soţilor 
Harrington şi pe fiica soţilor Laggins întorcându-se 
de la bibliotecă. Aşa că se duce iarăşi în spatele 
estradei. Trebuie să se fi întâmplat pe la 

9:25, fiindcă bibliotecarul le-a semnat biletul de 
învoire la 9:18. La 9:45, trei băieţi din clasa a cincea 


au trecut pe lângă estradă în drum spre bibliotecă. 
Unul dintre ei crede că a văzut „un tip” stând de 
partea cealaltă a estradei. Asta e toată descrierea 
pe care o avem despre el. „Un tip.” Artrebui să dăm 
sfară în ţară, ce zici? Să punem oamenii să caute un 
tip. 

Bannerman scoase un râset scurt asemănător cu 
un lătrat. 

- La 9:55, fiica mea împreună cu prietena ei Susan 
se întorc la şcoală. Apoi, pe la 10:05, a trecut Mary 
Kate  Hendrasen... singură. Katrina şi Sue au 
întâlnit-o pe scările din faţa şcolii, când ele urcau. 

S-au salutat. 

- Bunule Dumnezeu, murmură Johnny. 

Îşi trecu degetele prin păr. 

- În cele din urmă, 10:30 dimineaţa. Cei trei băieţi 
din clasa a cincea se întorc. Unul dintre ei vede ceva 
pe estradă. E Mary Kate, cu pantalonii şi cu chiloţeii 
traşi în vine, cu picioarele însângerate, cu faţa... cu 
faţa... 

- la-o încet, spuse Johnny şi-şi aşeză palma pe 
mâna lui Bannerman. 

- Nu, n-o pot lua încet, spuse Bannerman. Vorbi 
aproape cu umilinţă. - Niciodată n-am mai văzut 
ceva asemănător, niciodată în optsprezece ani de 
muncă în poliţie. A violat-o pe micuță şi doar asta ar 
fi fost îndeajuns... Îndeajuns să, ştii tu, s-o omoare... 
medicul care i-a examinat cadavrul a spus că felul în 
care a violat-o... că i-a rupt ceva şi că... mda, că 
probabil ar fi, ei bine... Omorât-o... dar a mai trebuit 
apoi s-o şi stranguleze. Avea nouă ani şi a 
strangulat-o şi a lăsat-o... a lăsat-o pe estradă cu 
chiloţeii traşi în vine. 


Brusc, Bannerman începu să plângă. Lacrimile îi 
umplură ochii în spatele ochelarilor, după care i se 
rostogoliră pe faţă în două pârâiaşe. La tejghea, cei 
doi indivizi din echipa de deszăpezire a Bridgton-ului 
discutau despre Super Bowf!. Bannerman îşi scoase 
ochelarii din nou şi-şi tampona ochii cu batista. 
Umerii îi tremurau din cauza suspinelor. Johnny 
aşteptă, amestecând fără noimă în chili. 

După scurtă vreme, Bannerman îşi vâri batista în 
buzunar. Ochii îi erau roşii, şi Johnny se miră de cât 
de ciudat de dezgolită părea faţa lui fără ochelari. 

- Îmi pare rău, omule, spuse el. A fost o zi foarte 
lungă. 

- Nu face nimic, spuse Johnny. 

- Ştiam că voi face asta, dar credeam că mă voi 
putea abţine până să ajung acasă la soţia mea. 

- Ei bine, cred că atunci ar fi trebui să aştepţi prea 
mult. 

- Eşti un tip înţelegător. - Bannerman îşi puse 
ochelarii înapoi pe nas. - Nu, eşti mai mult decât 
atât. Ai ceva anume. Blestemat să fiu dacă ştiu ce, 
dar este ceva. 

- Ce alte informaţii mai aveţi? 

- Nimic. Eu sunt cel mai expus, dar nici poliţia 
statală nu a făcut tocmai mare lucru. La fel, nici in- 
vestigatorul special trimis de procurorul general sau 
tipul nostru de curte de la FBI. Cei de la laborator au 
reuşit să identifice tipul de spermă, dar asta nu ne 
ajută cu nimic în stadiul în care ne aflăm. Lucrul 
care mă deranjează cel mai tare este absenţa firelor 
de păr sau a pielii sub unghiile victimelor. Toate 
trebuie să se fi luptat, însă noi nu avem nici măcar 


41 Campionatul Naţional de Fotbal American, care se ţine în 
luna ianuarie a fiecărui an, din 1865 încoace - n. tr. 


un centimetru de piele. Trebuie că diavolul e de 
partea tipului ăsta. N-a scăpat nici măcar un nasture 
sau o listă de cumpărături. N-a lăsat nici cea mai 
mică urmă. Ne-a venit din Augusta şi un psiholog, 
graţie tot procurorului general, şi acesta ne-a spus 
că genul ăsta de indivizi se predau mai devreme sau 
mai târziu. Ce liniştitor! Ce ne facem dacă e mai 
târziu... să zicem, peste douăsprezece alte cadavre 
de acum încolo? 

- Pachetul de ţigări e în Castle Rock? 

- Da. 

Johnny se ridică în picioare. 

- Ei bine, hai la drum. 

- Cu maşina mea? 

Johnny zâmbi uşor, în vreme ce, afară, vântul se 
înteţi, ţipând. 

- Într-o noapte ca asta, merită să fii în compania 
unui poliţist, spuse el. 


7 


Furtuna de zăpadă era în toi şi le trebui o oră şi ju- 
mătate să ajungă în Castle Rock cu maşina de pa- 
trulă a lui Bannerman. Era douăsprezece şi douăzeci 
când intrară în foaierul clădirii Municipalităţii şi-şi 
curăţară cizmele de zăpadă. 

În hol erau vreo şase reporteri, majoritatea şezând 
pe o bancă sub un oribil portret în ulei al unui 
anume tată fondator al oraşului, povestindu-şi reci- 
proc ultimele ştiri. Cât ai clipi, se ridicară şi-i 
împrejmuiră pe Bannerman şi pe Johnny. 

- Domnule şerif Bannerman, este adevărat că au 
apărut dovezi noi în acest caz? 

- Nu vă pot oferi nici o informaţie acum, spuse 
Bannerman nepăsător. 


- Circulă zvonul că aţi luat în custodie un bărbat 
din Oxford, domnule şerif, este adevărat? 

- Nu. Oameni buni, dacă binevoiţi să mă scuzaţi... 

Însă atenţia lor se întorsese către Johnny, iar lui îi 
cobori inima în stomac când recunoscu cel puţin 
două chipuri care fuseseră la conferinţa de presă de 
la spital. 

- Sfinte Dumnezeule! exclamă unul dintre ei. 

Eşti John Smith, nu-i aşa? 

Johnny simţi o pornire nebună de a nega totul 
precum un gangster în faţa comitetului de audiere al 
Senatului. 

- Da, spuse el. Eu sunt. 

- Mediul? întrebă un altul. 

- Hei, lăsaţi-ne să trecem! spuse Bannerman, ri- 
dicând vocea. Nu aveţi nimic altceva mai bun de 
făcut decât să... 

- Potrivit revistei /nside View, sunteţi un farsor, 
spuse un tânăr îmbrăcat într-un parpalac greoi. Este 
adevărat? 

- Tot ce pot declara referitor la asta este că /nside 
View tipăreşte ce vrea, spuse Johnny. Uite, serios... 

- Negaţi afirmaţiile din articolul apărut în /nside 
View? 

- Uite, chiar nu vă pot spune nimic altceva. 

În vreme ce treceau prin canaturile uşii din sticlă 
securizată şi intrau în biroul şerifului, reporterii fu- 
giră spre telefoanele cu plată montate pe peretele 
de lângă biroul ofițerului de serviciu. 

- Acum chiar că am dat de belea, spuse Banner- 
man nefericit. jur pe Dumnezeu că nici nu m-am 
gândit că tot aici vor fi într-o seară ca asta. Ar fi 
trebuit să intrăm prin spate. 


- Oh, ai ştiut? întrebă Johnny înţepător. Adorăm 
publicitatea. Noi, toate mediile, am intrat în afacere 
doar pentru publicitate. 

- Nu, asta n-o pot crede, spuse Bannerman. Cel 
puţin nu tu. Ei bine, s-a întâmplat. Nu se mai poate 
face nimic. 

Dar, în minte, Johnny vedea deja titlurile: nişte 
condimente în plus aruncate într-un ceaun cu tocă- 
niţă care deja fierbea vioi. ŞERIFUL DIN CASTLE 
ROCK AJUTAT DE MEDIUL DIN ZONĂ ÎN CAZUL 


STRANGULATORULUI., „UCIGAŞUL DIN LUNA 
NOIEMBRIE” VA FI CAUTAT DE UN PROFET. SMITH 
PROTESTEAZA: ARTICOLUL DESPRE 


RECUNOAŞTEREA FARSEI ESTE O CALOMNIE. 

In anticamera biroului se aflau doi ajutori de şerif: 
unul moțăia, celălalt bea cafea şi se uita posac 
printr-un teanc de rapoarte. 

- L-a alungat soţia de acasă cumva? întrebă 
Bannerman, arătând cu capul spre cel care dormea. 

- Tocmai s-a întors din Augusta, spuse ajutorul. 

Era cu puţin mai mare decât un puşti şi avea sub 
ochi cercuri întunecate de oboseală. Se uită la 
Johnny cu curiozitate. 

- Johnny Smith, Frank Dodd. Frumoasa adormită de 
colo e Roscoe Fisher. 

Johnny salută cu o plecăciune a capului. 

- Roscoe spune că procurorul general vrea să preia 
tot cazul, îi spuse Dodd lui Bannerman. Privirea lui 
era mânioasă şi sfidătoare şi cumva patetică. Halal 
cadou de Crăciun, hă? 

Bannerman aşeză o mână pe gâtul lui Dodd şi-l 
scutură uşor. 

- Iţi faci prea multe griji, Frank. Şi-ţi petreci şi prea 
mult timp lucrând la cazul ăsta. 


- Îmi tot spun că trebuie neapărat să fie ceva în 
rapoartele astea... - Ridică din umeri şi apoi frunzări 
prin ele cu un deget. - Ceva. 

- Du-te acasă şi odihneşte-te, Frank. Şi ia-o şi pe 
frumoasa adormită cu tine. Nu ne mai lipseşte decât 
să-l pozeze unul dintre fotografii ăia. Ar apărea în 
ziar cu o legendă spunând: „în Castle Rock, ancheta 
continuă la fel de în forţă”, şi-o să ne trezim cu toţii 
măturând străzile. 

Bannerman îl duse pe Johnny în biroul său. Masa 
de lucru era plină de hârtii. Pe pervaz se afla un 
triptic de fotografii arătându-i pe Bannerman, pe 
soţia şi pe fiica lui, Katrina. Diploma lui atârna fru- 
mos înrămată pe perete şi, lângă ea, tot în ramă, 
atârna şi prima pagină a ziarului Caii din Castle Rock 
în care era anunţată victoria lui în alegeri. 

- Cafea? îl întrebă Bannerman, descuind un sertar. 

- Nu, mulţumesc, rămân la ceai. 

- Doamna Sugarman îşi păzeşte ceaiul cu străş- 
nicie, spuse Bannerman. Şi-l ia acasă cu ea în fie- 
care zi, scuze. Ţi-aş oferi o apă minerală, dar ar tre- 
bui să trecem prin furcile caudine din hol ca să 
ajungem la automat. lisuse Christoase, cât îmi do- 
resc să plece acasă. 

- Nu face nimic. 

Bannerman scoase din sertar un plic mic. 

- Asta e, spuse el. 

Ezită preţ de o clipă, după care-i înmâna plicul. 
Johnny îl luă, dar nu-l deschise imediat. 

- Atâta vreme cât înţelegi că nu pot garanta nimic. 

Nu pot promite nimic. Uneori îmi iese, alteori nu. 

Bannerman ridică obosit din umeri şi repetă: 

- Nu rişti, nu câştigi. 


Johnny desfăcu plicul şi-şi scutură în palmă un 
pachet gol de ţigări Marlboro. Un pachet roşu cu alb. 
Îl ţinu în mâna stângă şi se uită la zidul din faţă. Un 
zid cenuşiu. Un zid de-un cenuşiu industrial, îşi trecu 
pachetul de ţigări în mâna cealaltă, după care-l ţinu 
în amândouă. Aşteptă să se întâmple ceva, orice. 
Nimic nu se întâmplă. Îl mai ţinu o vreme, sperând 
în van, ignorând faptul că, atunci când vedea unele 
lucruri, le vedea dintr-o dată. Într-un sfârşit, îl 
înmâna înapoi. 

- Îmi pare rău, spuse el. 

- Nimic, hă? 

- Nu. 

Se auzi o bătaie slabă la uşă şi Roscoe Fisher îşi 
vâri capul înăuntru. Părea puţin ruşinat. 

- Frank şi cu mine plecăm acasă, George. Cred că 
m-ai prins moţăind. 

- Doar să nu te prind moţăind în maşină, spuse 
Bannerman. Salut-o pe Deenie din partea mea. 

- Sigur că da. 

Fisher aruncă o privire scurtă spre Johnny, după 
care închise uşa. 

- Ei bine, spuse Bannerman. A meritat să încercăm, 
cred. Te duc înapoi... 

- Vreau să mergem în parc, spuse brusc Johnny. 

- Nu, nu ajută la nimic. E sub treizeci de centimetri 
de zăpadă. 

- Poţi găsi locul, nu-i aşa? 

- Sigur că pot. Dar la ce-o să ne ajute? 

- Nu ştiu. Dar hai să mergem. 

- Reporterii ăia o să ne urmărească, Johnny. Poţi fi 
sigur de asta. 

- Ai spus ceva despre o uşă din dos. 


- Mda, dar e ieşirea de incendiu. La intrare e bine, 
dar dacă încercăm să ieşim, se declanşează alarma. 
Johnny fluieră printre dinţi. 

- Lasă-i să ne urmărească, atunci. 

Bannerman se uită la el gânditor pentru mai multe 
momente, după care aprobă din cap. 

- Bine. 


8 


Când ieşiră din birou, reporterii se ridicară şi-i în- 
conjurară imediat. Lui Johnny situaţia îi aminti de 
bordeiul murdar al unei ciudate femei bătrâne din 
Durham unde aceasta creştea nişte câini rasa collie. 
Aceştia porneau pe urmele tale, lătrând şi mârâind 
şi speriindu-te de moarte până-n măduva oaselor, 
de fiecare dată când treceai pe acolo cu undiţa în 
spate. Te prindeau cu dinţii, dar nu te muşcau cu 
adevărat. 

- Ştii cine a făcut-o, Johnny? 

- Ai vreo idee? 

- Aţi captat nişte unde psihice, domnule Smith? 

- Domnule şerif, a fost ideea dumneavoastră să 
apelaţi la un mediu? 

- Poliţia statală şi procurorul general ştiu despre 
această etapă a anchetei, domnule şerif 
Bannerman? 

- Crezi că poţi rezolva cazul, Johnny? 

- Domnule şerif, l-aţi numit ajutor de şerif pe tipul 
ăsta? 

Bannerman îşi croi încet şi implacabil drum printre 
aceştia, încheindu-se la haină. 

- Fără comentarii, fără comentarii. 

Johnny nu spuse absolut nimic. 


Reporterii se buluciră în foaier când Johnny şi 
Bannerman coborâră scările. Doar atunci când 
aceştia trecură pe lângă maşina de patrulă şi când 
începură să traverseze la pas strada, unul dintre ei 
îşi dădu seama că se duceau spre grădina publică. 
Mai mulţi dintre ei fugiră înapoi înăuntru să-şi ia 
hainele. Cei care erau deja îmbrăcaţi pentru vremea 
de afară, când Bannerman şi Johnny ieşiseră din 
birou, se avântară acum în jos pe scările clădirii 
Administraţiei Locale, pe urma lor, strigând aidoma 
unor copii. 


9 


Bliţuri clipocind în întunericul nins. Vântul urla, 
făcând zăpada să circule în toate direcţiile, în valuri 
rătăcitoare. 

- N-o să poţi vedea absolut nimic, spuse Banner- 
man. N-o să... căcat! 

Aproape că fu doborât când un reporter îmbrăcat 
cu geacă dolofană şi cu o beretă scoțiană bizară pe 
cap alunecă şi se lovi de el. 

- Scuze, domnule şerif, spuse acesta behăit. E 
alunecos. Mi-am uitat galoşii. 

In faţă, din obscuritate, apăru o bucată lungă de 
bandă galbenă din nailon. De ea era prins un în- 
semn care se legăna sălbatic în vânt şi pe care 
scria: ANCHETĂ POLIŢIENESCĂ. 

- Ţi-ai uitat şi creierii, spuse Bannerman. Stai de-o 
parte, acum, staţi cu toţii de-o parte! Staţi foarte 
de-o parte! 

- Parcul e proprietate publică, domnule şerif! strigă 
unul dintre reporteri. 


- Adevărat, iar asta e o chestiune poliţienească. Fie 
staţi în spatele benzii ăsteia, fie o să vă petreceţi 
noaptea în celula de detenţie. 

Cu fasciculul lanternei le arătă banda, după care o 
ridică în aşa fel încât să poată trece Johnny pe sub 
ea. Merseră în josul pantei spre gâlmele din zăpadă 
ale băncilor. În spatele lor, reporterii se adunară în 
spatele benzii, trimițând spre ei fasciculele puţinelor 
lor lanterne, astfel că Johnny şi George Bannerman 
mergeau însoţiţi de-un soi de spot luminos ceţos. 

- Zburăm pe beznă, spuse Bannerman. 

- Păi, oricum nu e nimic de văzut, spuse Johnny. 
Nu-i aşa? 

- Nu, nu acum. l-am spus lui Frank că poate lua jos 
banda aia oricând. Acum mă bucur că nu a executat 
ordinul. Vrei să mergem lângă estradă? 

- Nu încă. Arată-mi unde erau chiştoacele de ţigări. 

Mai merseră puţin şi Bannerman se opri. 

- Aici, spuse el, şi arătă cu lanterna banca ce nu 
era mai mult de o vagă cocoaşă ieşind dintr-un tro- 
ian de zăpadă. 

Johnny îşi scoase mănuşile şi le vâri în buzunarele 
hainei. Apoi îngenunche şi începu să curețe zăpada 
de pe bancă. larăşi, Bannerman fu izbit de paloarea 
chipului acestui om. Îngenuncheat în faţa băncii, 
acesta arăta ca un penitent religios, un bărbat 
cufundat într-o rugă disperată. 

Mâinile lui Johnny se răciră, apoi îi amorţiră 
aproape complet. Zăpadă topită îi curgea de pe de- 
gete. Ajunse la suprafaţa aspră, bătută de vreme a 
băncii. | se părea că o vede foarte limpede, cu o 
forţă parcă amplificată. Cândva fusese verde, dar 
acum mare parte din vopsea se cojise şi se ştersese. 


Scaunul băncii era fixat în două piroane din oţel 
ruginite. 

Prinse cu amândouă mâinile de bancă şi îl năpădi o 
neaşteptată senzaţie de anormal - nu mai simtise 
ceva atât de intens înainte şi va mai simţi ceva atât 
de intens numai încă o dată în viaţă. Se uită ţintă la 
bancă, încruntându-se, strângând-o cu forţă în 
mâini. Era... 

(O bancă de vară) 

Câţi oameni diferiţi se aşezaseră aici într-un mo- 
ment dat, ascultând „God Bless America”, „Stars 
and Stripes Forever” („Be kind to your web-footed 
friends... for a duck may be somebody's 
moooother...”)?, ascultând imnul de luptă al echipei 
Pume-le din Castle Rock? Frunze verzi de vară, 
ceața fumurie a toamnei confundându-se cu 
amintirea va-tei pe băț şi a bărbaţilor care greblează 
în apusul pârguit. Bubuitul tobei celei mari. 
Trompete şi tromboane de-un auriu sclipitor. 
Uniforme ale formaţiei şcolii... 

(for a duck... may be... somebody's mother...) 

Oameni cinstiţi, turişti, şezând aici, ascultând, 
aplaudând, ţinând în mâini foile cu programul, foi 
concepute şi tipărite în cabinetul de artă grafică a 
Liceului Castle Rock. 

Dar, în dimineaţa asta, aici a şezut un criminal. 
Johnny îl putea simți. 

Crengi întunecate se profilează pe cerul împovărat 
de zăpadă aidoma unor rune. El (eu) şed aici, 
fumând, aşteptând, simțindu-se bine, simțindu-se ca 
şi când el (eu) aş putea sări peste acoperişul lumii şi 


42 Cântece patriotice americane - „Fii amabil cu prietenii tăi 
cu labe de înotătoare... căci şi o rață poate fi mama cuiva...” - 
n. tr. 


aş ateriza în picioare. Fredonând un cântec. Ceva de 
Rolling Stones. Nu pricepe ce, dar e foarte limpede 
că totul e... e cum? Perfect. Totul e perfect, totul e 
cenuşiu şi aşteaptă să ningă, iar eu sunt... 

- Viclean, murmură Johnny. Sunt viclean. Sunt atât 
de viclean. 

Bannerman se aplecă înainte, neputând înţelege 
cuvintele din cauza urletului vântului. - Cum? 

- Viclean, repetă Johnny. 

Ridică privirea spre Bannerman şi şeriful făcu 
involuntar un pas în spate. Ochii lui Johnny erau reci 
şi cumva inumani. Părul lui negru îi flutura sălbatic 
în jurul feţei albe şi, deasupra capetelor lor, vântul 
iernatic ţipa prin cerul întunecat. Mâinile lui părea 
sudate de bancă. 

- Sunt atât de a dracu' de viclean, spuse el clar. 

Un zâmbet de triumfi se formase pe buze. Ochii lui 
priveau ţintă prin Bannerman. Bannerman credea. 
Nimeni nu putea juca un asemenea rol. Şi partea 
cea mai îngrozitoare era... că-i amintea de cineva. 
Zâmbetul... tonul vocii... Johnny Smith dispăruse; 
părea că fusese înlocuit de un cofraj uman. Şi, 
pândind dincolo de planşele trăsăturilor lui normale, 
aproape suficient de aproape s-o atingi, se afla un 
alt chip. Chipul ucigaşului. Chipul cuiva cunoscut lui. 

- N-o să mă prinzi niciodată, că-s prea viclean 
pentru tine. - îi scăpă un râset scurt, plin de sine, 
uşor zeflemitor. - O îmbrac de fiecare dată şi, dacă 
încearcă să mă zgârie... sau să mă muşte... nu reu- 
şesc nimic... fiindcă sunt atât de VICLEAN! 

Vocea i se subţie până ce ajunse un strigăt nebu- 
nesc de triumf care concura cu strigătul vântului, iar 
Bannerman mai făcu un pas în spate, pielea 


făcându-i-se instinctiv de găină, boaşele urcându-i şi 
ascunzându-se lângă viscere. 

Pune-i capăt, gândi el. Pune-i capăt acum. Te rog. 
Johnny îşi aplecă fruntea deasupra băncii. Zăpadă 
topită îi picura dintre degetele goale. 

(Ninsoare. Ninsoare tăcută, ninsoare tainică...) 

(Mi-a pus o clemă de rufe pe el, ca să ştiu cum e. 
Cum e când te imbolnăveşti. O boală luată de la 
futangiii ăia abjecţi, cu toţii sunt nişte futangii ab- 
jecți şi trebuie să fie opriți, da, opriţi, opreşte-i, 
opreşte, oprire, OPRIRE - OH DUMNEZEULE SEMNUL 
DE OPRIRE...) 

Era iarăşi mic. Mergea la şcoală prin ninsoarea 
tăcută, tainică. Şi, prin albul schimbător, se între- 
zărea un bărbat, un bărbat înspăimântător, un băr- 
bat negru înspăimântător care rânjea, cu ochii 
strălucindu-i la fel de tare ca nişte monede, şi, 
într-una dintre mâinile lui înmănuşate, ţinea un 
semn roşu de OPRIRE... el!... ell... e 5 

{OH_DUMNEZEULE... NU-L LĂSA SĂ MĂ PRINDĂ... 
Johnny strigă şi căzu pe spate lângă bancă, cu 
mâinile ţinute apăsate pe obraji. Bannerman se lăsă 
pe vine lângă el, serios, speriat. In spatele benzii, 
reporterii se agitară şi vociferară. 

- Johnny! Revino-ţi! Ascultă, Johnny... 

- Viclean, şopti Johnny. 

Se uită în sus la Bannerman cu o privire rănită, 
înspăimântată. În minte încă mai vedea silueta nea- 
gră cu ochi sclipitori ca două monede, estompată de 
ninsoare. Vintrele îi pulsau cu o durere surdă din 
pricina clemei de rufe pe care-l forţase mama 
ucigaşului s-o poarte. Atunci nu fusese un ucigaş, 
oh, nu, nu fusese un animal, nu fusese un 


scărmănos sau un neisprăvit sau cum îi mai spusese 
Bannerman, nu fusese decât un băieţel speriat cu o 
clemă de haine prinsă pe... pe... 

- Ajută-mă să mă ridic, şopti el. Bannerman îl 
ajută. 

- La estradă acum, spuse Johnny. 

- Nu, cred c-ar trebui să ne întoarcem, Johnny. 
Johnny trecu pe lângă el încăpățânat, împingându-l 
la o parte, şi începu să înainteze greoi spre estradă, 
o umbră circulară mare înainte. Îşi schimba 
dimensiunile şi forma în întuneric, acest loc al 
morţii. Bannerman fugi şi-l prinse din urmă. 

- Cine e, Johnny? Ştii cine...? 

- N-ai găsit nici urma de ţesut cutanat sub unghiile 
lor fiindcă purta un impermeabil, spuse Johnny. 
Cuvintele îi ieşiră pe gură gâfâite. - Un impermeabil 
cu glugă. Un impermeabil alunecos din vinilin. Mai 
uită-te o dată prin rapoarte. Mai uită-te o dată prin 
rapoarte şi-o să te convingi. Ploua sau ningea de 
fiecare dată. Sigur c-au încercat să-l zgârie. l-au 
opus rezistenţă. Sigur că da. Dar degetele lor n-au 
făcut decât să alunece pe haina lui. 

- Cine, Johnny? Cine? 

Se împiedică de prima treaptă dintre cele şase care 
duceau pe estradă, bâjbâind ca să-şi găsească 
echilibrul, şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi prins Ban- 
nerman de braţ. După aceea, ajunseră sus pe scenă. 
Stratul de zăpadă era subţire aici, de-abia o 
prăfuială, datorită acoperişului conic. Bannerman 
plimbă lumina lanternei pe podea şi Johnny se lăsă 
în patru labe şi începu să se târască. Mâinile lui erau 
de-un roşu-intens. Bannerman îşi spunea că trebuie 
să fie deja ca nişte bucăţi de carne crudă. 


Johnny se opri brusc şi rămase ţeapăn locului 
asemenea unui câine ajuns la os. 

- Aici, şopti el. Chiar aici a făcut-o. 

Imagini şi texturi şi senzaţii îl năpădiră. Gustul 
arămiu al exaltării, la care se adăuga posibilitatea 
de a fi văzut. Fata se zvârcolea, încerca să țipe. li 
acoperise gura cu o mână. Teribil de exaltat. Nicio- 
dată n-o să mă prindă, sunt Omul Invizibil, e sufi- 
cient de abject acum pentru tine, mamă? 

Johnny începu să geamă, scuturându-şi capul de la 
stânga la dreapta. 

Sunet de haine sfâşiindu-se. Căldură. Ceva 
scurgându-se. Sânge? Spermă? Urină? 

începu să tremure din toate încheieturile. Părul îi 
atârna în faţă. Faţa lui. Faţa lui zâmbitoare, vizibilă 
între marginile circulare ale glugii impermeabilului 
atunci când mâinile lui (ale mele) se închid în jurul 
gâtului în momentul orgasmului şi strâng... şi 
strâng... şi strâng. 

Puterea i se scurse din braţe în vreme ce imaginile 
începură să se disipeze. Căzu în faţă, zăcând acum 
complet întins pe scenă, plângând în hohote. Când îl 
atinse Bannerman pe umăr, Johnny strigă şi încercă 
să se ferească; chipul lui era contorsionat de frică. 
Apoi, puţin câte puţin, îşi reveni. Işi sprijini capul 
iarăşi de balustrada estradei şi închise ochii. Fiorii îi 
străbăteau corpul asemenea curentului electric. 
Pantalonii şi haina lui erau presărate cu zăpadă. 

- Ştiu cine este, spuse el. 


10 


Cincisprezece minute mai târziu, Johnny se afla ia- 
răşi în biroul lui Bannerman, dezbrăcat până la bo- 
xeri şi şezând cât putea de aproape de un radiator 


electric. Încă mai părea că-i e frig şi că se simte mi- 
zerabil, însă încetase să mai tremure. 

- Eşti sigur că nu vrei nişte cafea? Johnny scutură 
din cap. 

- Nu pot suferi cafeaua. 

- Johnny... - Bannerman se aşeză pe scaun. - Chiar 
ştii ceva? 

- Ştiu cine le-a omorât. Într-un sfârşit, l-ai fi prins. 
Pur şi simplu erai prea aproape de el. L-ai văzut 
până şi îmbrăcat în impermeabil, impermeabilul ăla 
lucios de la guler până la poale. Fiindcă el îi trece pe 
copii strada dimineaţa. Are un semn de oprire cu băț 
şi-i trece pe copii strada în fiecare dimineaţă. 

Bannerman se uită la el, ca lovit de trăsnet. 

- Vorbeşti de Frank? De Frank Dodd? Eşti nebun? 

- Frank Dodd le-a omorât, spuse Johnny. Frank 
Dodd le-a omorât pe toate. 

Bannerman părea că nu ştie dacă să râdă de 
Johnny sau să-i dea un şut cum scrie la carte. 

- E cea mai ciudată chestie pe care am auzit-o, 
spuse el în cele din urmă. Frank Dodd e un ofiţer şi o 
persoană respectabilă. Îşi va depune candidatura în 
noiembrie pentru postul de şef al poliţiei municipale, 
şi-o va face cu binecuvântarea mea. - Acum, mina 
lui era una de amuzament amestecat cu un dispreţ 
obosit. - Frank are douăzeci şi cinci de ani. Asta 
înseamnă că trebuie să fi avut doar nouăsprezece 
când a început nebunia asta. Locuieşte în bună pace 
cu mama lui, care nu se simte foarte bine - e 
hipertensivă, are probleme cu tiroida şi e aproape 
diabetică. Johnny, ai călcat în străchini. Frank Dodd 
nu e un ucigaş. Mi-aş pune viaţa chezăşie că am 
dreptate. 


- Crimele s-au oprit pentru doi ani, spuse Johnny. 
Unde era atunci Frank Dodd? Era în oraş? 

Bannerman se întoarse către el. Amuzamentul 
obosit îi părăsise chipul şi acum părea doar crispat. 
Crispat şi furios. 

- Nu mai vreau să ascult aşa ceva. Ai avut dreptate 
la început: nu eşti decât un farsor. Ei bine, presa 
te-a luat în vizor, dar asta nu înseamnă că sunt 
nevoit să te ascult discreditând un ofiţer bun, un om 
pe care eu... 

- Un om pe care tu-l consideri fiul tău, spuse 
Johnny cu voce slabă. 

Buzele lui Bannerman se subţiară şi, mare parte 
din culoarea care i se urcase în obraji cât timp stă- 
tuseră afară, îi părăsi acum chipul. Arăta ca un om 
care fusese lovit în vintre. Apoi, reacţia se stinse şi 
chipul lui rămase inexpresiv. 

- leşi de aici, spuse el. Pune-l pe unul dintre pri- 
etenii tăi reporteri să te ducă acasă. Pe drum poţi ți- 
ne şi o conferinţă de presă. Dar jur pe Dumnezeu, 
jur pe Dumnezeu Cel Sfânt că, dacă pomeneşti nu- 
mele lui Frank Dodd, îţi voi face o vizită şi-ţi voi rupe 
spinarea. Mă-nţelegi? 

- Sigur, amicii mei din presă! strigă Johnny brusc la 
el. Ai dreptate! N-ai văzut cum le-am răspuns la 
toate întrebările? Cum am stat să mă fotografieze, 
asigurându-mă că m-au luat din partea mea bună? 
Cum am insistat să-mi noteze numele corect? 
Bannerman păru uluit, după care iarăşi crispat. 

- Mai încet. 

- Nu, blestemat să fiu dac-o să vorbesc mai încet! 
spuse Johnny şi vocea lui se ridică şi mai mult în 
intensitate şi volum. Cred că ai uitat cine pe cine a 
sunat! îţi împrospătez eu memoria. Tu ai fost, tu 


m-ai sunat pe mine. Ca să vezi cât am fost eu de 
nerăbdător să vin aici! 

- Asta nu înseamnă că nu ai... 

Johnny se duse lângă Bannerman, ţinând degetul 
arătător îndreptat spre el ca un pistol. Era cu câţiva 
centimetri mai scund şi probabil cu vreo treizeci şi 
cinci de kilograme mai uşor, însă Bannerman se 
dădu cu un pas în spate - aşa cum făcuse şi în parc. 
Obrajii lui Johnny căpătaseră un roşu-mat. Buzele îi 
erau uşor întinse peste dinţi. 

- Nu, ai dreptate, faptul că tu m-ai sunat pe mine 
nu face nici o diferenţă, spuse el. Însă nu vrei să fie 
Dodd ucigaşul, nu-i aşa? Poate fi altcineva, atunci 
putem merge mai departe cu ancheta, dar să nu fie 
bunul şi bătrânul Frank Dodd. Fiindcă Frank e 
extraordinar, Frank are grijă de mama lui, Frank îl 
apreciază pe bunul şi bătrânul şerif George Ban- 
nerman, oh, Frank e însuşi Christos coborât de pe 
cruce, cu excepţia momentelor când violează şi 
strangulează femei bătrâne şi fetiţe, şi-ar fi putut fi 
fiica ta, Bannerman, nu înţelegi că ar fi putut fi 
propria ta fii... 

Bannerman îl lovi. Îşi retrase pumnul în ultimul 
moment, dar lovitura fu totuşi suficient de serioasă 
să-l dea pe spate pe Johnny; se împiedică de un 
picior de la scaun şi căzu, lungindu-se pe podea. 
Sângele începu să-i curgă din obraz, acolo unde-l 
lovise inelul de la Academia de Poliţie al lui 
Bannerman. 

- Ţi-ai cerut-o, spuse Bannerman, însă nu era nici 
urmă de siguranţă în vocea lui. Îi trecu prin minte 
că, pentru prima dată în viaţa lui, lovise un infirm - 
sau o persoană aproape infirmă. 


Lui Johnny i se păru că aude o mulţime de clopoței 
în cap. Vocea lui i se părea că aparţine altcuiva, 
unui prezentator radio sau unui actor de filme de 
duzină. 

- Ar trebui să îngenunchezi şi să-i mulţumeşti lui 
Dumnezeu că n-a lăsat nici un indiciu, fiindcă le-ai fi 
trecut cu vederea, ţinând cont de ce părere ai 
despre Dodd. Şi-atunci te-ai fi putut socoti răs- 
punzător de moartea lui Mary Kate Hendrasen, aşa, 
ca pandantiv. 

- Asta nu-i decât o minciună sfruntată, spuse 
Bannerman încet şi rar. L-aş aresta până şi pe fra- 
tele meu dacă el ar fi ucigaşul. Ridică-te de pe jos. 
Îmi pare rău că te-am lovit. 

Îl ajută pe Johnny să se ridice şi se uită la zgâri- 
etura de pe obrazul lui. 

- lau trusa de prim ajutor şi te dau cu nişte iod. 

- Las-o baltă, spuse Johnny. Mânia îi pierise din 
glas. - Cred că am cam întins coarda, nu-i aşa? 

- Îţi spun, nu poate fi Frank. Bine, nu eşti un 
vânător de publicitate. În privinţa asta m-am înşelat. 
M-am lăsat purtat de val. Însă vibraţiile sau planul 
tău astral sau ce-o fi, cu siguranţă te-au indus în 
eroare de data asta. 

- Atunci, verifică, spuse Johnny. Prinse privirea lui 
Bannerman şi i-o susţinu. - Verifică. Demon- 
strează-mi că greşesc. - înghiţi. - Verifică orele şi 
zilele cu condica de lucru a lui Frank. Poţi face asta? 
Reţinut, Bannerman spuse: 

- Registrele din dulapul din spate merg până cu 
paisprezece sau cincisprezece ani în urmă. Bănuiesc 
c-aş putea verifica. 

- Atunci, fă-o. 


- Domnule... - Se opri. - Johnny, dacă l-ai cunoaște 
pe Frank, ai râde de tine. Vorbesc serios. Nu e vorba 
numai de mine, întreabă pe oricine... 

- Dacă voi fi greşit, voi fi fericit s-o recunosc. 

- E o nebunie, murmură Bannerman, dar se duse la 
dulapul unde erau depozitate vechile condici şi-l 
deschise. 


11 


Trecură două ore. Era acum aproape unu 
după-amiaza. Johnny îl sunase pe tatăl său şi-i 
spusese că-şi va găsi în Castle Rock unde să 
doarmă; furtuna ajunsese şi rămăsese la o 
intensitate furioasă şi i-ar fi aproape imposibil să 
conducă înapoi spre casă. _ 

- Ce se petrece acolo? întrebă Herb. Imi poţi 
spune? 

- Mai bine nu ţi-aş spune la telefon, tată. 

- Bine, Johnny. Să nu te oboseşti. 

- Nu. 

Însă era obosit. Era mai obosit decât îşi putea 
aminti că fusese de la primele zile de terapie 
recuperatorie cu Eileen Magown încoace. O femeie 
simpatică, îşi spuse el fără nici o noimă. O femeie 
simpatică şi prietenoasă, cel puţin până să-i spun 
că-i arde casa. După aceea devenise distantă şi 
stângace. li mulţumise, sigur, însă... II mai atinsese 
oare după aceea? îl mai atinsese? Johnny credea că 
nu. Şi la fel se va întâmpla şi cu Bannerman după ce 
se va termina chestia asta. Păcat. Ca şi Eileen, şi el 
era un om cu suflet bun. Însă oamenii devin foarte 
agitaţi când sunt în preajma unora care, la simpla 
atingere a unor lucruri, le pot spune totul despre ei. 

- Nu dovedeşte nimic, spunea acum Bannerman. 


În vocea lui tremura îmbufnarea rebelă a unui 
băieţel. Însă Johnny era prea obosit. 

Se uitau la schiţa unui grafic pe care-l făcuse 
Johnny pe spatele unei circulare pentru intercepta- 
rea maşinilor cu plăcuţele de înmatriculare expirate. 
Pe biroul lui Bannerman erau împrăştiate şapte sau 
opt bileţele cu datele crimelor, iar pe sertarul de sus 
al etajerei pentru corespondenţă a lui Bannerman se 
aflau bileţelele cu informaţiile referitoare la Frank 
Dodd din acele date, încă din 1971, când acesta se 
alăturase departamentului şerifului. Graficul arăta 
astfel: 


Alma Frechette 

(chelneriţă) 

15:00, 11/12/70 

Frank Dodd - Pe atunci lucra la Main Street Gulf 
Station 


Pauline Toothaker 
10:00, 11/17/71 
Frank Dodd -în afara serviciului 


Cheryl Moody 

(elevă de gimnaziu) 

14:00, 12/16/71 

Frank Dodd - în afara serviciului 


Carol Dunbarger 

(liceana) 

11/2/74 

Frank Dodd - Concediu de două săptămâni 


Etta Ringgold 


(profesoară) 
10/29(?)/75 
Frank Dodd - în patrulă, conform programului 


Mary Kate Hendrasen 
10:10, 12/17/75 
Frank Dodd - în afara serviciului 


Toate orele reprezintă „ timpul estimativ al morții 
“, informaţii furnizate de Medicul Legist al Statului. 

- Nu, nu dovedeşte nimic, fu Johnny de acord, 
masându-şi tâmplele. Dar nici nu-l scoate din dis- 
cuţie. 

Bannerman bătu cu degetul în grafic. 

- Când a fost ucisă domnişoara Ringgold, el era la 
datorie. 

- Mda, dacă aceasta a fost într-adevăr ucisă pe 
douăzeci şi nouă a lui octombrie. Dar s-ar putea să fi 
fost douăzeci şi opt sau douăzeci şi şapte. Şi, chiar 
dacă a fost la datorie, cine suspectează un poliţist? 
Bannerman se uita foarte atent la graficul acela 
sumar. 

- Cum rămâne cu pauza? spuse Johnny. Pauza de 
doi ani? 

Bannerman frunzări printre condici. 

- Frank a fost chiar aici la datorie pe tot cuprinsul 
lui 1973 şi al lui 1974. Ai văzut şi tu. 

- Atunci, poate că nu i-a venit în acel an pofta. Cel 
puţin, din câte ştim noi. 

- Din câte ştim noi, nu ştim nimic, îl contrazise 
Bannerman imediat. 

- Cum rămâne cu 1972? Sfârşitul lui 1972 şi în- 
ceputul lui 1973? Pentru această perioadă nu sunt 
condici. A fost în concediu? 


- Nu, spuse Bannerman. Frank şi cu un tip pe nume 
Tom Harrison au urmat un curs de un semestru 
despre Forţele Poliţieneşti din Mediul Rural la o 
filială a Universităţii din Colorado din Pueblo. E 
singurul loc din ţară unde se face aşa ceva. E un 
curs cu o durată de opt săptămâni. Frank şi cu Tom 
au fost plecaţi acolo din 15 octombrie până aproape 
de Crăciun. O parte din cheltuială e plătită de stat, 
districtul plăteşte o parte şi guvernul nostru plăteşte 
a treia parte, potrivit Legii Forţelor Poliţieneşti din 
1971. Eu i-am ales pe Harrison - el e acum şeful 
poliţiei din Gates Falls - şi pe Frank. Frank aproape 
că era să nu plece, fiindcă îşi făcea griji s-o lase 
singură pe mama lui. Sincer să fiu, cred că eaa 
încercat să-l convingă să rămână acasă. Eu l-am 
convins să plece. Vrea să fie ofiţer de carieră şi un 
curs cum e cel pentru Forţele Poliţieneşti din Mediul 
Rural dă al naibii de bine în fişa personală. Îmi 
amintesc că, atunci când s-au întors, el şi cu Tom, în 
decembrie, Frank prinsese un virus pasager şi arăta 
îngrozitor. Slăbise cu nouă kilograme. Spunea că 
nimeni de-acolo din districtul vacilor nu ştia să 
gătească aşa cum gătea mama lui. 

Bannerman căzu în tăcere. Părea că-l deranjează 
ceva din ceea ce spusese. 

- Şi-a luat o săptămână liberă în perioada sărbă- 
torilor şi, după aceea, şi-a revenit, reluă Bannerman, 
aproape defensiv. S-a întors la serviciu cel târziu în 
cincisprezece ianuarie. Verifică singur condicile. 

- Nu e nevoie. Aşa cum nu trebuie nici să-ţi spun 
care e următorul pas pe care trebuie să-l faci. 

- Nu, spuse Bannerman. Se uită la mâinile lui. - 
Ţi-am spus că ai fler pentru chestiile astea. Poate că 


aveam mai multă dreptate decât credeam. Sau îmi 
doream să am. 

Ridică receptorul şi scoase din sertarul de jos al 
biroului o carte de telefon groasă, cu o copertă de 
un albastru uniform. Dând pagină după pagină, fără 
să-şi ridice ochii, îi spuse lui Johnny: 

- Asta o am tot datorită acelei Legi a Forţelor 
Poliţieneşti. Numerele tuturor birourilor de şerifi din 
toate districtele Statelor Unite. 

Găsi numărul dorit şi-l apelă. Johnny îşi schimbă 
poziţia în scaun. 

- Alo, spuse Bannerman. Biroul şerifului din 
Pueblo?... Bun. Numele meu este George Banner- 
man, sunt şeriful districtual al Districtului Castle, din 
vestul Maineului... da, chiar asta am spus. Statul 
Maine. Cu cine vorbesc, vă rog?... Bine, ofiţer Taylor, 
lucrurile stau astfel: Ne confruntăm cu o serie de 
crime aici, viol şi strangulare, şase de-a lungul 
ultimilor cinci ani. Toate au avut loc la sfârşitul 
toamnei sau la începutul iernii. Avem un... - Ridică 
ochii spre Johnny pentru o clipă; avea o privire 
rănită şi neajutorată. Apoi îşi cobori privirea înapoi 
spre telefon. - Avem un suspect care s-a aflat în 
Pueblo între 15 octombrie 1972 şi... ăă, 17 
decembrie, cred. Ce vreau să aflu e dacă aveţi vreo 
crimă nerezolvată în registrele din acea perioadă, 
victima femeie, fără o vârstă anume, violată, cauza 
morţii: strangulare. Mai departe, aş vrea să ştiu tipul 
de spermă al făptaşului dacă aţi avut o asemenea 
crimă şi dacă s-a luat o mostră de spermă. Cum?... 
Da, bine. Mulţumesc... Aici voi fi, aştept. La 
revedere, ofiţer Taylor. Inchise telefonul. 


- Va verifica identitatea mea, apoi va verifica in- 
formaţiile pe care i le-am dat, apoi mă va suna îna- 
poi. Vrei o ceaşcă de... nu, tu nu bei cafea, nu? 

- Nu, spuse Johnny. Mă mulţumesc cu un pahar cu 
apă. 

Se duse spre răcitorul mare din sticlă şi-şi luă un 
pahar din hârtie cu apă. Afară, furtuna urla şi dădea 
din copite. 

În spatele lui, Bannerman spuse cu fereală: 

- Mda, bine. Ai avut dreptate. El e fiul pe care mi-ar 
plăcea să-l am. Soţia mea a născut-o pe Katrina prin 
cezariană. Nu mai poate naşte un alt copil, doctorul 
a spus c-ar omori-o. Ea şi-a făcut operaţie de 
obstrucţie şi eu mi-am făcut o vasectomie. 

Ca să fim siguri. 

Johnny se duse la fereastră şi se uită afară în în- 
tuneric, ţinând paharul cu apă în mână. Nu vedea 
altceva decât zăpadă, dar, dacă se întorcea, Ban- 
nerman avea să izbucnească în lacrimi - nu trebuia 
să fii mediu să ştii asta. 

- Tatăl lui Frank a lucrat pentru firma de transport 
B&M şi a murit într-un accident când Frank avea 
vreo cinci ani. Era beat, a încercat să cupleze pentru 
tractare două maşini fiind într-o stare în care s-ar fi 
putut pişa pe el şi tot nu şi-ar fi dat seama. A fost 
strivit între două transportoare. De atunci, Frank a 
trebuit să fie bărbatul în casă. Roscoe spune că a 
avut o iubită în liceu, dar că doamna Dodd a 
alungat-o cât ai clipi. 

Ba bine că nu, gândi Johnny. O femeie care ar face 
chestia aia... chestia aia cu clema de rufe... 
propriului ei fiu... genul ăsta de femeie nu s-ar opri 
de la nimic. Trebuie că e la fel de nebună ca şi el. 


- A venit la mine când avea şaisprezece ani şi m-a 
întrebat dacă există funcţia de poliţist cu jumătate 
de normă. A spus că asta e singura meserie pe care 
vrea s-o aibă încă de când era doar un puşti. L-am 
luat în ochi buni imediat. L-am angajat să facă 
diverse lucruri menajere şi l-am plătit din propriu-mi 
buzunar. L-am plătit cu cât am putut, ştii?, şi nu s-a 
plâns niciodată de salariu. Era genul de puşti care ar 
fi lucrat şi pe gratis. S-a înscris pentru o slujbă cu 
normă întreagă cu o lună înainte să absolve liceul, 
dar atunci nu aveam nici un loc liber. Aşa că s-a dus 
să lucreze la terenul de golf al lui Donny Haggars şi 
s-a înscris la un curs seral de procedură 
poliţienească la Universitatea din Gorham. Cred că 
doamna Dodd a încercat să-l împiedice să facă şi 
asta - i se părea că e prea mult timp singură sau 
ceva -, dar, atunci, Frank i-a ţinut piept... Incurajat 
de mine. L-am angajat în iulie 1971 şi de atunci face 
parte din departament. lar acum tu-mi spui chestia 
asta şi eu mă gândesc că şi Katrina a fost acolo ieri 
dimineaţă, plimbându-se pe lângă cine-o fi făcut-o... 
şi aproape că mi se pare un fel de incest murdar. 
Frank a fost în casa noastră, a mâncat la noi, a făcut 
pe bona cu Katie o dată sau de două ori... şi ru-mi 
spui... 

Johnny se întoarse. Bannerman îşi scosese ochelarii 
şi-şi ştergea iarăşi ochii. 

- Dacă poţi într-adevăr vedea astfel de lucruri, mi-e 
milă de tine. Eşti o ciudăţenie de-a lui Dumnezeu, cu 
nimic diferită de vaca cu două capete pe care am 
văzut-o odată la carnaval. Îmi pare rău. E urât să 
vorbesc aşa, ştiu. 

- Biblia spune că Dumnezeu îşi iubeşte toate 
creaturile, zise Johnny. 


Îi tremură puţin vocea. 

- Mda? dădu Bannerman din cap şi-şi masă locurile 
roşii de pe-o parte şi de cealaltă a nasului unde se 
sprijineau ochelarii. Are un fel ciudat de-a arăta 
asta, nu-i aşa? 


12 


Cu vreo douăzeci de minute mai târziu, telefonul 
sună şi Bannerman răspunse energic. Vorbi puţin. 
Ascultă. Johnny îi privi chipul cum îmbătrâneşte, 
închise şi se uită la Johnny pentru multă vreme fără 
să vorbească. 

- 12 noiembrie 1972, spuse el. O studentă. Au 
găsit-o pe un câmp de pe marginea şoselei. Ann 
Simons, aşa o chema. Violată şi strangulată. In 
vârstă de douăzeci şi trei de ani. Nu s-a identificat 
tipul de spermă. Tot nu e o dovadă, Johnny. 

- Nu cred că, înlăuntrul tău, mai ai nevoie de vreo 
altă dovadă, spuse Johnny. Şi cred că dacă-i vei 
pune în faţă ce ai aflat, va mărturisi totul. 

- Şi dacă nu? 

Johnny îşi aminti viziunea cu estrada. Se întoarse 
spre el asemenea unui bumerang bizar, letal. 
Senzaţia aceea de rupere. Durerea plăcută, durerea 
care rechema durerea pricinuită de clema de rufe, 
durerea care reconfirma totul. 

- Pune-l să-şi dea jos pantalonii, spuse Johnny. 

Bannerman se uită la el. 


13 


Reporterii încă mai erau în hol. De fapt, probabil că 
nu s-ar fi mişcat din loc nici dacă n-ar fi bănuit că se 
făcuse o descoperire în acest caz - sau că avusese 


loc, cel puţin, o evoluţie bizară. Drumurile care 
ieşeau din oraş erau impracticabile. 

Bannerman şi cu Johnny ieşiră pe fereastra încă- 
perii pentru provizii. 

- Eşti sigur că procedăm cum trebuie? întrebă 
Johnny şi furtuna încercă să-i smulgă cuvintele din 
gură. Il dureau picioarele. 

- Nu, spuse simplu Bannerman, dar cred că ar 
trebui să iei şi tu parte. Cred că poate ar trebui să 
aibă ocazia de-a te privi în ochi, Johnny. Haide. 

Locuinţa familiei Dodd e la doar doua cvartale de 
aici. 

Porniră la drum cu glugile trase peste cap şi cu 
cizmele în picioare, două umbre pereche în ninsoa- 
rea furioasă. Sub haină, Bannerman purta pistolul 
de serviciu. Cătuşele îi atârnau la centură. Inainte să 
fi străbătut un cvartal prin zăpada adâncă, Johnny 
şchiopăta deja rău, dar se abţinu cu stoicism să se 
plângă. 

Insă Bannerman observă acest lucru. Se opriră în 
pragul reprezentanţei Western Auto. 

- Care-i problema, fiule? 

- Nimic, spuse Johnny. 

Incepea acum să-l doară din nou şi capul. 

- Cu siguranţă e ceva. Parcă ai umbla pe două 
picioare rupte. 

- Au trebuit să mă opereze la picioare după ce 
mi-am revenit din comă. Mi se atrofiaseră muşchii, 
începuseră să se topească, după cum s-a exprimat 
doctorul Brown. Încheieturile mi se înţepeniseră. 
Le-au reparat cât au putut de bine cu fibre sinte- 
tice... 

- Ca şi Omului de Şase Milioane de Dolari, hă? 


Johnny se gândi la teancul frumos aranjat de fac- 
turi de spitalizare de acasă, din sertarul de sus al 
scrinului din sufragerie. 

- Da, ceva asemănător. Când stau în picioare prea 
mult timp, mi se înţepenesc. Asta-i tot. 

- Vrei să ne întoarcem? 

Ba bine că nu! Să mă întorc şi să nu mai trebuiască 
să mă gândesc vreodată la afacerea asta te- 
nebroasă, îmi doresc să nu fi venit deloc. Nu-i pro- 
blema mea. Asta e tipul care m-a comparat cu o 
vacă bicefală. 

- Nu, sunt bine, spuse el. 

Păşiră afară din cadrul uşii şi vântul îi înhaţă şi 
încercă să-i rostogolească pe strada pustie. Se lup- 
tară să înainteze sub pâlpâirea aspră, sugrumată de 
ninsoare, a felinarelor cu sodiu, aplecaţi contra 
vântului. Cotiră pe o stradă lăturalnică şi, după ce 
trecură de cinci case, Bannerman se opri în faţa 
unei clădiri micuţe şi nepretenţioase, ca o cutie de 
chibrituri, construită în stil specific Noii Anglii. 
Asemenea celorlalte case de pe stradă, era întune- 
cată şi mohorâtă. 

- Asta-i casa, spuse Bannerman cu o voce ciudat 
de inexpresivă. 

Îşi croiră drum prin troienele pe care le făcuse 
vântul la baza verandei şi urcară scările. 


14 


Doamna Henrietta Dodd era o femeie masivă, al 
cărei schelet purta pe el povara unei mari cantităţi 
de carne moartă. Johnny nu mai văzuse niciodată 
înainte o femeie care să arate atât de bolnavă. Pie- 
lea ei avea o culoare gălbui-cenuşie. Mâinile ei erau 
aproape  reptiliene datorită unei _iritaţii asemă- 


nătoare cu o eczemă. Şi, în ochii ei strânşi în orbi- 
tele buhăite atât de tare, încât nu erau decât două 
tăieturi sticloase, Johnny vedea ceva ce-i amintea în 
mod neplăcut de felul în care arătaseră uneori ochii 
mamei sale, atunci când Vera Smith era transpusă 
într-una din transele ei mistice. 

Ea le deschisese uşa după ce Bannerman bătuse în 
ea fără încetare vreme de aproape cinci minute. 
Johnny stătea lângă el, durându-l picioarele, 
spunându-şi că noaptea aceasta nu se va sfârşi 
niciodată. Pur şi simplu va tot continua să se 
deruleze, până ce spectacolul se va fi acumulat 
destul de mult încât să pornească o avalanşă şi să-i 
îngroape pe ei toţi. 

- Ce doreşti în crucea nopţii, George Bannerman? 
întrebă ea suspicioasă. Asemenea multor femei 
grase, vocea ei era un instrument ce producea 
sunete ascuţite, ţiuite, ca de fluier - semăna puţin 
cu un ţânţar sau o muscă prinsă într-o sticlă. 

- Tre' să vorbesc cu Frank, Henrietta. 

- Vorbeşte atunci cu el dimineaţă, spuse Henrietta 
Dodd şi dădu să le închidă uşa în nas. 

Bannerman opri traiectoria uşii cu una din mâinile 
sale înmănuşate. 

- Îmi pare rău, Henrietta. Acum tre' să-i vorbesc. 

- Ei bine, n-am de gând să-l trezesc! strigă ea, fără 
să se dea la o parte din prag. Doarme ca un buştean 
oricum! Câteodată, noaptea, sun după el, uneori am 
palpitaţii îngrozitoare, şi crezi că vine? Nu, doarme 
în continuare, şi-ntr-o dimineaţă s-ar putea trezi şi 
să mă găsească moartă de infarct în pat, când s-ar 
aştepta să-i duc blestematul ăla de ou prăjit moale! 
Fiindcă-l pui să muncească prea mult! 


Rânji ca de un soi de izbândă amară; rufele mur- 
dare fuseseră spălate şi ciorapii puşi la uscat pe 
sârmă. 

- Toată ziua, toată noaptea, toate schimburile, 
gonind după beţivi în toiul nopţii, şi oricare dintre ei 
ar putea avea un pistol de calibru 32 sub banchetă, 
în drumul lor spre spelunci şi lupanare, oh, lumea.-i 
dură acolo afară, dar puţin îţi pasă ţie! 

Cred că pot bănui ce se petrece în locurile alea, fe- 
meile alea ieftine, curviştine, care-ar fi bucuroase 
să-i dea unui băiat bun ca Frank o boală incurabilă 
la un sfert din preţul unei beri! 

Vocea ei, acel instrument ţiuitor, se modula şi 
bâzâia. Lui Johnny îi pulsa şi-i bubuia capul în 
contratimp. Îşi dorea ca ea să tacă. Era o halucina- 
ţie, ştia asta, oboseala şi stresul acestei nopţi groaz- 
nice îşi spuneau cuvântul, dar începuse să i se pară 
din ce în ce mai puternic că în faţa lui stătea chiar 
mama sa, că în orice clipă se putea întoarce de la 
Bannerman spre el şi să înceapă să-i împuie capul 
despre ce talent minunat îi dăduse Dumnezeu. 

- Doamnă Dodd... Henrietta..., începu Bannerman 
răbdător. 

Atunci ea chiar se întoarse spre Johnny şi se uită la 
el cu nişte ochi micuţi, deştepţi-stupizi, de porcuşor. 

- Ăsta cine-i? 

- Ajutorul special de şerif, spuse Bannerman 
prompt. Henrietta, îmi asum eu responsabilitatea de 
a-l trezi pe Frank. 

- Oooh, responsabilitatea! ganguri cu un sarcasm 
monstruos, zumzăitor, şi Johnny îşi dădu seama 
dintr-o dată că femeii îi era frică. Frica radia din ea 
în valuri pulsatile, respingătoare - asta-i înrăutăţea 
lui migrena. Nu simţea şi Bannerman asta? - 


Ree-spon-sa-bi-li-tatea! Câtă generozitate din partea 
ta, pentru Dumnezeu! Ei bine, n-o să permit ca fiul 
meu să fie trezit în toiul nopţii, George Bannerman, 
aşa că tu şi cu ajutorul tău special puteţi pleca să vă 
măzgăliţi blestematele voastre de hârtii! 

Incercă să închidă uşa din nou şi, de data aceasta, 
Bannerman o dădu cu totul de perete. Vocea lui 
trăda o mânie reţinută şi, dincolo de asta, o tensiu- 
ne îngrozitoare. 

- Deschide uşa, Henrietta, vorbesc serios acum. 

- Nu poţi face asta! ţipă ea. Nu suntem într-un stat 
polițienesc! O să fac să fii concediat! Să-ţi văd 
mandatul! 

- Nu, ai dreptate, dar voi sta de vorbă cu Frank, 
spuse Bannerman şi trecu pe lângă ea, împingând-o 
la o parte. 

Johnny, abia conştientizând ce făcea, îl urmă. 
Henrietta Dodd dădu să-l prindă. Johnny apucă de 
încheietura mâinii - şi o durere îngrozitoare îi umplu 
capul, estompând bubuitul înfundat al migrenei. /ar 
femeia simţi şi ea acest lucru. Se uitară amândoi 
unul la celălalt pentru o clipă ce păru să dureze la 
nesfârşit, o înţelegere teribilă, perfectă. In acea 
clipă, părură sudaţi la un loc. Apoi ea făcu un pas în 
spate, strângându-şi cu mâinile pieptul de căpcăun. 

- Inima mea... inima mea... 

Dibui în buzunarul capotului şi scoase o cutie cu 
pilule. Faţa ei căpătase culoarea aluatului nedospit. 
Scoase capacul cutiei şi împrăştie pilule minuscule 
pe toată podeaua, reuşind să prindă una în palmă. O 
strecură pe aceasta sub limbă. Johnny rămase lo- 
cului, uitându-se la ea cuprins de-o groază parali- 
zantă, îşi simţea capul ca pe o vezică plină de sân- 
ge, crescând din ce în ce mai mare. 


- Ştiai? şopti el. 

Gura ei grasă, ridată se deschise şi se închise, se 
deschise şi se închise. Nu ieşi nici un sunet din ea. 
Era gura unui peşte eşuat pe uscat. 

- În tot acest timp tu ai ştiut? 

- Eşti diavolul! strigă ea la el. Eşti un monstru... un 
diavol... Oh, inima mea... Oh, mor... cred că mor... 
sună la doctor... George Bannerman, nu urca acolo 
să-l trezeşti pe puiul meu! 

Johnny îi dădu drumul femeii şi, frecându-şi in- 
conştient mâna de haină ca pentru a o curăța deo 
pată, se împletici pe scări în sus pe urmele lui 
Bannerman. Vântul suspina afară pe la streşini 
asemenea unui copil pierdut. La jumătatea scărilor, 
aruncă o privire înapoi. Henrietta Dodd şedea 
într-un scaun de răchită, un munte de carne 
dărâmat, respirând sacadat şi ţinând în fiecare 
mână câte un sân enorm. Încă i se mai părea că i se 
umflă capul şi-şi spuse ca prin vis: Curând va 
exploda pur şi simplu şi ăsta va fi sfârşitul. Slavă 
Domnului. 

Un covor bătrân şi rărit acoperea coridorul îngust 
de la etaj. Tapetul era filigranat. Bannerman bătea 
la o uşă închisă. Aici sus era cu cel puţin trei grade 
mai răcoare. 

- Frank? Frank! Sunt George Bannerman! 
Trezeşte-te, Frank! 

Nu primi nici un răspuns. Bannerman roti clanţa şi 
dădu uşa de perete. Mâna i se dusese la patul pis- 
tolului, dar nu-l scosese. Asta ar fi putut fi o greşeală 
fatală, însă camera lui Frank Dodd era goală. 

Amândoi  rămaseră în uşă pentru o clipă, 
uitându-se înăuntru. Era camera unui copil. Tapetul - 
de asemenea, filigranat - era acoperit cu clovni dan- 


sanţi şi cu căluţi legănaţi. Într-un scaun făcut pentru 
copii şedea o păpuşă Raggedy Andy care se uita 
înapoi la ei cu doi ochi negri lucioşi. Intr-un colţ se 
afla o cutie cu jucării. În celălalt colţ se afla un pat 
îngust din arțar cu păturile date în lături. Atârnând 
de unul dintre stâlpii patului, nelalocul lui, se afla 
tocul de pistol al lui Frank Dodd. 

- Dumnezeule, spuse Bannerman încet. Ce-i asta? 

- Ajutor, se auzi de jos vocea doamnei Dodd. 
Ajutaţi-mă... 

- Ea ştia, spuse Johnny. A ştiut de la început, de 
când cu femeia aia, Frechette. l-a spus el. lar ea l-a 
acoperit. 

Bannerman ieşi încet cu spatele din cameră şi 
deschise o altă uşă. Privirea lui arăta uluită şi rănită. 
Acesta era dormitorul neocupat pentru oaspeţi. 
Deschise dulapul, care era gol cu excepţia unei tăvi 
frumos aranjate pe jos cu otravă D-Con pentru şo- 
bolani. O altă uşă. Dormitorul acesta nu era termi- 
nat şi aerul dinăuntru era suficient de rece să-i 
transforme lui Bannerman respiraţia în aburi. Se uită 
împrejur. Mai era o uşă, situată la capul scărilor. Se 
îndreptă spre ea şi Johnny îl urmă. Uşa aceasta era 
încuiată. 

- Frank? Eşti înăuntru? - Scutură clanţa. - Deschide, 
Frank! 

Nu primi nici un răspuns. Bannerman ridică un 
picior şi lovi, izbind uşa chiar sub clanţă. Se auzi un 
pârâit scurt care lui Johnny i se păru că-i rever- 
berează în cap asemenea sunetului produs de-o 
tavă de oţel scăpată pe-o podea din gresie. 

- O, Dumnezeule, spuse Bannerman pe o voce 
plată, gâtuită. Frank. 


Johnny vedea totul peste umărul lui; vedea chiar 
prea mult. Frank Dodd şedea pe capacul coborât al 
vasului de toaletă. Era dezbrăcat, cu excepţia im- 
permeabilului negru lucios, pe care şi-l agăţase pe 
umeri; gluga neagră a impermeabilului (gluga că- 
lăului, îşi spuse Johnny sumbru) stătea căzută pe 
capacul rezervorului pentru apă, asemenea unui 
cocon grotesc, dezumflat. Reuşise cumva să-şi taie 
singur gâtul - Johnny n-ar fi crezut niciodată că aşa 
ceva era posibil. Pe marginea chiuvetei zăcea un 
pachet de lame de ras Wilkinson Sword Blade. 

O singură lamă zăcea pe podea, strălucind morbid. 
Tăişul îi era împodobit de câteva picături de sânge. 
Sângele scurs din vena lui jugulară şi din artera ca- 
rotidă se împrăştiase peste tot. Băltea în pliurile 
părţii de jos a impermeabilului. Se vedea pe cortina 
de la duş, cortină imprimată cu nişte rațe înotând cu 
umbrelele ţinute deasupra capetelor. Se vedea pe 
tavan. 

La gâtul lui Frank Dodd atârna un carton pe care 
era scris cu ruj de buze. Spunea: MARTURISESC. 

Durerea de cap a lui Johnny începu să urce la cote 
insuportabile, trepidante. Dibui cu mâna după un 
punct de sprijin şi dădu de canatul uşii. 

A ştiut, gândi el fără coerenţă. Cumva a ştiut când 
m-a văzut. A ştiut că se terminase totul. A venit 
acasă. A făcut asta. 

Cercuri concentrice întunecate la culoare îi vidau 
vederea, se propagau asemenea unor tremurări 
amenințătoare de apă. 

Ce talent ţi-a dat Domnul, Johnny. 

(MĂRTURISESC) 

- Johnny? 

De foarte departe. 


- Johnny, te simţi bi... 

Dispărând. Dispărând totul în neant. Asta era bine. 
Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi revenit deloc din 
comă. Ar fi fost mai bine din toate punctele de 
vedere. Ei bine, şansa îi fusese oferită. 

- ... Johnny... 

Frank Dodd urcase aici şi, cumva, îşi tăiase gâtul 
de la o ureche până la proverbiala cealaltă ureche, 
în vreme ce furtuna urla afară asemenea unei ară- 
tări întunecate a pământului scăpată din frâu. Am 
dat de petrol, după cum spusese tatăl lui în acea 
iarnă în urmă cu aproximativ doisprezece ani, când 
îngheţaseră şi explodaseră ţevile din beci. Am dat 
de petrol. Sigur ca moartea că da. Ţâşnise petrolul 
până pe tavan. 

Probabil că atunci strigase, dar, după aceea, 
niciodată nu fu sigur dacă o făcuse. Poate că doar îşi 
imaginase că strigase. Dar îşi dorise să strige; să 
elibereze prin strigăt toată groaza şi mila şi agonia 
din sufletul lui. 

După aceea, căzu cu capul înainte în întunecime şi 
fu fericit să cadă. Johnny îşi pierdu cunoştinţa. 


15 


Din New York Times, 19 decembrie 1975: 

UN MEDIU DIN MÂINE ÎL ÎNDRUMĂ PE ŞERIF SPRE 
CASA AJUTORULUI DE ŠERIF UCIGAJ, DUPA 
VIZITAREA SCENEI CRIMEI 

(Special) John Smith din Pownal poate că nu e chiar 
un mediu, dar ar fi greu ca cineva să-l convingă de 
acest lucru pe şeriful George F. Bannerman din 
Districtul Castle, Maine. Disperat, după o serie de 
şase crime petrecute în orăşelul Castle Rock din 
vestul Maineului, şeriful Bannerman l-a sunat pe 


domnul Smith şi l-a invitat să vină în Castle Rock şi 
să-i dea, dacă poate, o mână de ajutor. Domnul 
Smith, care s-a bucurat de atenţia întregii naţiuni 
mai devreme în acest an, când s-a trezit dintr-o 
comă profundă după cincizeci şi cinci de luni de 
inconştienţă, a fost condamnat de tabloidul 
săptămânal /nside View că este un farsor, însă, la o 
conferinţă de presă, ieri, şeriful Bannerman n-a vrut 
să declare decât că: „Noi, cei de aici din Maine, nu 
punem prea mult preţ pe ce gândesc reporterii ăia 
din New York.” 

Potrivit şerifului Bannerman, domnul Smith s-a 
târât pe mâini şi genunchi la scena celei de-a şasea 
crime, care s-a petrecut în parcul din Casc-tle Rock. 
Acesta s-a ales astfel cu o formă uşoară de 
degerătură şi cu numele ucigaşului - ajutorul de şerif 
Franklin Dodd, care s-a aflat pe statul de plată al 
şerifului din Districtul Castle vreme de cinci ani, de 
când Bannerman însuşi este şerif. 

Cu câtva timp în urmă, domnul Smith a iscat un val 
de controverse în statul său natal când a avut o 
viziune în care casa terapeutei sale ardea. Viziunea 
s-a dovedit a fi nimic mai mult decât adevărată. La 
conferinţa de presă care a urmat, un reporter l-a 
instigat să... 


Din Newsweek, pagina 41, săptămâna lui 24 de- 
cembrie 1975: 

NOUL HURKOS 

S-ar putea ca primul mediu veritabil de la Peter 
Hurkos încoace să se fi descoperit în ţara aceasta - 
Hurkos a fost profetul de origine germană care s-a 
dovedit capabil să le spună interogatorilor totul 


despre vieţile lor private atingându-le doar mâinile, 
argintăria sau diverse lucruri din gentile lor. 

John Smith este un tânăr timid şi modest din 
Pownal, un oraş din mijlocul statului Maine. La 
începutul acestui an, el şi-a recăpătat cunoştinţa 
după o perioadă de mai mult de patru ani petrecuţi 
în comă profundă ca urmare a unui accident de 
maşină (vezi foto). Potrivit neurologului care s-a 
ocupat de cazul lui, doctorul Samuel Weizak, Smith 
şi-a „revenit într-un mod absolut uluitor”. Astăzi, el 
se întremează după un caz uşor de degerătură şi 
după patru ore de inconştienţă care s-au petrecut ca 
urmare a finalizării bizare a unui caz de crimă 
multiplă din oraşul... 


27 decembrie 1975 

Dragă Sarah, Tata şi cu mine ne-am bucurat de 
scrisoarea ta, care ne-a venit chiar în după-amiaza 
aceasta. Eu chiar sunt bine, aşa că poți să nu te mai 
îngrijorezi, bine? Dar îti mulțumesc pentru grijă. 
„Degerătura” a fost foarte exagerată în ziare. Doar 
câteva pete pe vârfurile a trei degete de la mâna 
stângă. Inconştiența n-a fost de fapt decât un banal 
leşin, „provocat de supraincărcarea emotivă”, zice 
Weizak. Da, a trecut personal pe la mine şi a insistat 
să mă ducă cu maşina la spital în Portland. Doar să-l 
vezi în acțiune face să merite să accepti. l-a forțat 
să-i dea un cabinet de consultaţii şi un 
electroencefalograf şi un tehnician care să-l 
folosească. A spus că n-a găsit nici o contuzie nouă 
a creierului sau alte semne ale unor contuzii 
incipiente. Vrea să facă o serie întreagă de teste, 
dintre care unele par absolut inchizitoriale - „Re- 
nuntă, ereticule, sau o să-ți mai facem o scanare 


pneumo-cerebrală!” (Ha-ha, şi mai prizezi bles- 
temata aia de cocaină, iubito?) In orice caz, am 
refuzat generoasa ofertă de a fi iarăşi înțepat şi tă- 
iat. Tata e cam supărat pe mine că am refuzat tes- 
tele; continuă să facă asemănări între refuzul meu şi 
refuzul mamei de a-şi lua medicamentele. E foarte 
greu să-l fac să înțeleagă că, dacă ar găsi 
într-adevăr ceva Weizak, şansele ca el să poată face 
ceva pentru a mă repara sunt de unu la nouă. 

Da, am văzut articolul din Newsweek. Fotografia e 
de la conferința de presă, dar decupată. Arăt ca o 
persoană pe care n-ai vrea s-o întâlneşti pe-o alee 
întunecată, aşa-i? Ha-ha! Sfinte Jesuse (după cum îi 
place atât de mult să spună prietenei tale Anne 
Strafford), dar mi-aş dori să nu fi publicat articolul 
ăla. Au început să vină iarăşi coletele, biletele şi 
scrisorile. Nu deschid nici unul dintre ele dacă nu 
recunosc expeditorul, le marchez doar cu „Se 
întoarce expeditorului”. Sunt prea patetice, prea 
pline de speranțe şi de ură şi de credință şi de 
necredință, şi, cumva, îmi amintesc toate de felul 
cum era mama. 

Ei, nu vreau să sune atât de sumbru, nu-i chiar atât 
de rău. Dar nu vreau să ajung mediu practicant, nu 
vreau să plec în turneu sau să apar la televizor (un 
Zălud de la NBC a făcut rost, cine ştie cum, de 
numărul nostru de telefon şi-a vrut să ştie dacă mă 
voi gândi „să apar în emisiunea lui Car-son “. Halal 
idee, hă? Poate că Don Rickles va insulta nişte 
oameni, o starletă oarecare îşi va putea arăta nurii 
şi eu voi putea face câteva predicții. Toate acestea 
vă sunt prezentate de General Foods.) Nu vreau să 
fac C*A*C*A*T*U*R*I d-as-tea. Ce-mi doresc mult e 
să mă întorc la Cleaves Mills şi să mă scufund în 


anonimatul unui profesor de literatură engleză. şi 
să-mi folosesc viziunile premonitorii doar pentru 
competițiile fotbalistice. 

Cred că asta e tot pentru acum. Vă doresc, ţie şi lui 
Walt şi lui Denny, un Crăciun fericit. Cred că 
aşteptaţi cu nerăbdare (din ce-ai spus tu, sunt sigur 
că Walt, cel puțin, de-abia aşteaptă) Anul Bravelor 
Alegeri Bicentenale. Mă bucur să aflu că soțul tău a 
fost ales să candideze pentru un loc în Senatul 
statului vostru, dar ţține-ţi degetele încrucişate, 
Sarey - '76 nu prea se preconizează a fi un an 
propice iubitorilor de elefanți. Mulţumeşte pentru 
asta precedentului din San Clemente. 

Tata iţi trimite salutări şi vrea să-ţi transmit 
mulțumiri pentru fotografia cu Denny, care l-a im- 
presionat de-adevăratelea. Şi eu îti trimit cele mai 
călduroase urări. Mulţumesc că mi-ai scris şi pentru 
îngrijorarea ta nefondată (nefondată, dar foarte 
binevenită). Sunt bine şi de-abia aştept să urc iarăşi 
în şa. 

Cu dragoste şi urări de bine, Johnny, P.S. Iti zic 
pentru ultima dată, puştoaico, renunță la cocaina 
ala. J. 


29 decembrie 1975 

Dragă Johnny, Cred că asta e cea mai grea şi mai 
amară scrisoare pe care am scris-o în şaisprezece 
ani de când conduc şcoala - nu doar pentru că-mi 
eşti un prieten bun, ci şi fiindcă eşti un profesor al 
naibii de bun. N-am cum drege busuiocul acum, aşa 
că nici n-o voi face. 

Aseară a avut loc o întrunire specială a conducerii 
şcolii (la cererea expresă a doi membri pe care nu-i 
voi numi, dar care făceau parte din conducere şi 


când predai tu, aşa că probabil că-ţi dai seama cine 
sunt) şi s-a aprobat cu 5 la 2 să ţi se rezilieze 
contractul de muncă. Motivul: eşti o persoană prea 
controversată ca activitatea ta de profesor să dea 
roade. Aproape că mi-am prezentat demisia, atât 
am fost de dezgustat. Dacă nu m-aş fi gândit la 
Maureen şi la copii, cred că aş fi făcut-o. Debarcarea 
asta nici măcar nu se poate compara cu interzicerea 
de-a preda la clasă Rabbit, Run“ sau De veghe în 
lanul de secară“. E mult mai rău. Pute. 

Le-am spus şi lor asta, dar la fel de bine aş fi putut 
vorbi limba Esperando sau papuaşa veche. Eu nu 
ştiu decât că ţi-a apărut fotografia în Newsweek şi în 
New York Times şi că povestea aia de la Cast le 
Rock a fost preluată de rețelele naționale de 
mass-media. Prea controversat! Cinci boşorogi cu 
burtiere, genul de persoane interesate mai mult de 
lungimea părului decât de manuale, mai implicați în 
a afla cine fumează iarbă în incinta şcolii decât în 
găsirea unei modalități de a echipa atelierul de 
ştiinţă cu aparatură demnă de secolul douăzeci. 

Am semnat o scrisoare de protest către consiliul 
executiv şi, dacă insist, cred că-l pot convinge pe 
Irving Finegold s-o semneze şi el. Dar te-aş minţi la 
fel de mult dacă ţi-aş spune că există vreo speranță 
să-i facem pe boşorogii ăia cinci să se răz- 
gândească. 


43 Roman publicat în 1960 al scriitorului american John 
Updike (n. 1932) care tratează viaţa grea a americanilor din 
suburbii - n. tr. 


44 Roman publicat în 1951 al scriitorului american J. D. 
Salinger (n. 1919), care vorbeşte despre experienţele trăite de 
un tânăr rebel (Holden Caulfield), care fuge de la internat - n. 
tr. 


Sfatul meu sincer este să-ţi angajezi un avocat, 
Johnny. Ai semnat contractul în conditii legale şi 
cred că poți stoarce de la ei fiecare cent din salariu, 
fie că faci sau nu un pas într-o sală de clasă din 
Cleaves Mills. Şi sună-mă când simţi nevoia să 
discutăm. 

Din toată inima, îmi pare rău. 

Prietenul tău, Dave Pelsen 


16 


Johnny rămase lângă cutia poştală cu scrisoarea lui 
Dave în mână, uitându-se la ea năucit. Era ultima zi 
a anului 1975, o zi senină şi crunt de rece. Res- 
piraţia îi ieşea din nări în două fuioare perfecte de 
aburi. - Rahat, şopti el. O, la dracu', o, rahat. 

Amorţit, încă neînţelegând complet mesajul, se 
aplecă să vadă ce-i mai adusese poştaşul. Ca de 
obicei, cutia era plină ochi. Doar un joc al hazardului 
făcuse ca scrisoarea lui Dave să fie prima. 

Primise un bileţel lung şi alb care-l anunţa să 
meargă la oficiul poştal după colete, inevitabilele 
colete. M-a părăsit soţul în 1969, vă trimit o pereche 
din şosetele lui, spuneţi-mi unde este, ca să-l pot 
face pe nemernic să plătească alocaţia de între- 
tinere pentru copii. Copilul meu a murit înecat anul 
trecut, vă trimit zornăitoarea lui, vă rog scrieţi-mi şi 
spuneţi-mi dacă e fericit alături de îngeri. Nu l-am 
botezat fiindcă nu m-a lăsat tatăl lui şi acum mi se 
frânge inima. Aceeaşi nesfârşită litanie. 

Ce talent ţi-a dat Domnul, Johnny. 

Motivul: eşti o persoană prea controversată ca 
activitatea ta de profesor să dea roade. 

Cuprins de un acces brusc de nervi, începu să 
tragă scrisorile şi plicurile cele mari din cutie, 


aruncându-le în zăpadă. Inevitabila migrenă începu 
să i se adune pe la tâmple precum doi nori negri 
care, curând, se vor uni, împresurându-l în durere. 
Lacrimile începură să-i curgă pe obraji fără să-şi dea 
seama şi, în frigul paralizant, îngheţară aproape 
instantaneu. 

Se aplecă şi începu să adune scrisorile; văzu una 
dintre ele dublată şi triplată prin prisma lacrimilor, 
adresa de destinaţie era scrisă apăsat în creion ne- 
gru: către JOHN SMITH GHICITOR-PROFET. 

Ghicitor-profet, ăsta-s eu. Mâinile începură să-i 
tremure puternic şi scăpă totul, inclusiv scrisoarea 
lui Dave. Alunecă spre pământ ca o frunză şi ateriza 
cu partea scrisă în sus printre celelalte scrisori, 
printre toate celelalte scrisori. Prin lacrimile nestă- 
vilite, Johnny observă antetul şi motoul de sub torţă: 
SĂ PREDAI, SĂ ÎNVEŢI, SĂ ŞTII, SĂ SERVEŞTI 

- Să serveşti pe curu' meu, nenorociţi împuţiţi, 
spuse Johnny. 

Căzu în genunchi şi începu să adune scrisorile, 
adunându-le la un loc cu mănuşile. Degetele îi 
zvâcneau de durere, ca amintire a degerăturii, ca 
amintire a lui Frank Dodd călărind un vas de toaletă 
spre eternitate, sângele împodobindu-i părul lui 
blond de american sadea. MĂRTURISESC. 

Ridică scrisorile şi se auzi bolborosind încontinuu, 
asemenea unui disc stricat: 

- Mă omorâţi, mă omorâţi cu zile, lăsaţi-mă în 
pace, nu vedeţi că mă omorâţi? 

Se forţă să se oprească. Nu trebuia să se comporte 
aşa. Viaţa va continua. Într-un fel sau altul, viaţa va 
continua mai mult ca sigur. 

Johnny porni înapoi spre casă, întrebându-se ce 
mai putea face acum. Poate că i se va oferi ceva. În 


orice caz, îndeplinise profeția mamei sale. Dacă ar fi 
avut Dumnezeu o misiune pentru el, atunci o îm- 
plinise. Acum nu mai conta că fusese o misiune 
Kamikaze. O împlinise. 

Îşi reglase conturile. 


Partea a doua - TIGRUL CARE RÂDE 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


1 


Băiatul citea rar, urmărind cuvintele cu degetul, 
tinându-şi picioarele lungi şi bronzate, de jucător de 
fotbal, întinse pe şezlongul de lângă piscină în lu- 
mina puternică şi limpede de iunie. 

- „Desigur că tânărul Danny Ju... Juniper... tânărul 
Danny Juniper era mort şi preş... presupun că puţini 
ar fi spus că nu-şi me... mer... meri...” O, rahat, nu 
ştiu. 

- „Puţini ar fi spus că nu-şi meritase moartea”, zise 
Johnny Smith. Nu-i decât un mod puţin mai 
pretenţios de a spune că cei mai mulţi ar fi căzut de 
acord că moartea lui Danny fusese un lucru bun. 

Chuck se uita la el şi chipul lui de obicei plăcut era 
străbătut de obişnuitul amestec de sentimente: 
amuzament, indignare, ruşine şi o urmă de ursuze- 
nie. Apoi, băiatul suspină şi-şi cobori iarăşi privirea 
la romanul western al lui Max Brand. 

- „Meritase moartea. Dar marea mea tra... traj... 

- Tragedie, îl ajută Johnny. 

- „Dar marea mea tragedie a fost că murise tocmai 
când era pe punctul de a-şi răscumpăra unele dintre 
faptele sale murdare printr-un mare serviciu adus 
lumii. 

Desigur că asta m-a... sâc... asta mă scâ... scâ... 
Chuck închise cartea, ridică ochii spre Johnny şi 
zâmbi larg. 


LU 


- Hai să încheiem pentru astăzi, Johnny, ce spui? 

- Era cel mai cuceritor zâmbet al lui Chuck, cel ca- 
re probabil că le făcuse pe majoretele de pe tot cu- 
prinsul statului New Hampshire să se frământe 
noaptea în pat. - Nu-i aşa că arată bine piscina? Si- 
gur că da. Uite, îţi transpiră fizicu' slab şi subnutrit 
prin fiecare por. 

Johnny trebuia să recunoască - cel puţin sieşi - că 
piscina arăta într-adevăr bine. Primele două săp- 
tămâni ale Verii Bicentenare a anului '76 fuseseră 
nefiresc de călduroase şi de înăbuşitoare. Din spa- 
tele lor, de partea cealaltă a clădirii albe, mari şi 
graţioase, venea până la ei zbârnâitul adormitor al 
maşinii de tuns iarba pe care Ngo Phat, îngrijitorul 
de origine vietnameză, o folosea să aranjeze ceea 
ce Chuck numea terenul din faţă. Era un sunet care 
te făcea să-ţi doreşti să bei două pahare de limona- 
da rece şi apoi să tragi un pui de somn. 

- Fără comentarii depreciative la adresa fizicului 
meu slab, spuse el. Pe lângă asta, de-abia am înce- 
put capitolul. 

- Sigur, dar înainte de ăsta am mai citit încă două. 

Se linguşea. 

Johnny suspină. De obicei reuşea să-l convingă pe 
Chuck să continue, dar nu şi în după-amiaza 
aceasta. Totuşi, puştiul reuşise astăzi să-şi croiască 
drum hotărât prin poveste, aflând despre cum îşi 
distribuise John Sherburne gardienii în jurul închisorii 
din Amity şi despre cum maleficul de Red Hawk”? 
reuşise să străpungă barajul şi să-l omoare pe 
Danny Juniper. 


45 Poreclă: Şoimul Roşu - n. tr. 


- Mda, ei bine, termină doar pagina asta, arunci, 
spuse el. Cuvântul la care te-ai blocat e „scârbit”. 
Nu te muşcă, Chuck. 

- Ce bine! - Zâmbetul se lărgi. - Şi nici nu mă ia la 
întrebări, nu-i aşa? 

- Ei bine... poate doar puţin. 

Chuck se posomori, dar nu făcea decât să se pre- 
facă; scăpa uşor şi ştia asta. Deschise cartea în edi- 
ţie de buzunar pe a cărei copertă un pistolar intra pe 
uşile batante ale unui local, şi începu să citească rar 
pe tonul său ezitant... un ton atât de diferit de tonul 
său obişnuit, încât ar fi putut aparţine unui cu totul 
alt tânăr. 

- „Desigur că asta m-a scâ... scârbit din prima. 

Dar nu a fost... a fost nimic pe lângă ceea ce m-a 
aşteptat la căpătâiul sărmanului de Tom Keyn... 
Kenyon. 

Fusese împuşcat şi glonţul îi străbătuse corpul şi 
mânca văzând cu ochii când am...” 

- Murea, spuse Johnny prompt. Contextul, Chuck. 
Citeşte după context. 

- Mânca căzând cu ochii, spuse Chuck şi chicoti. 
Apoi reluă: „... şi murea văzând cu ochii când am 
so-so... când am sosit eu.” 

Johnny se simţi copleşit de un sentiment de tristeţe 
pentru Chuck, văzând cum stătea băiatul cocoşat 
peste ediţia de masă a romanului Fire Brain, o 
telenovelă western bine scrisă pe care ar fi trebuit 
s-o citească şnur - şi, în schimb, uite cum urmărea 
Chuck proza simplă, metodică, a lui Max Brand cu 
un deget mişcat atât de laborios. Tatăl lui, Roger 
Chatsworth, deţinea firma Chatsworth Mills & 


Weaving“f, o afacere foarte bine dezvoltată în sudul 
New Hampshire-ului. Deţinea casa aceasta cu şai- 
sprezece camere din Durham şi personalul de în- 
treţinere era format din cinci oameni, inclusiv Ngo 
Phat, care mergea o dată pe săptămână în 
Portsmouth la un curs pentru dobândirea cetăţeniei 
americane. Chatsworth conducea un Cadillac de- 
capotabil, model 1957, restaurat. Soţia lui, o femeie 
atrăgătoare, cu vederi progresiste, în vârstă de 
patruzeci şi doi de ani, conducea un Mercedes. 
Chuck avea un Corvette. Averea familiei era undeva 
în vecinătatea a cinci milioane de dolari. 

lar Chuck, la şaptesprezece ani, era ceea ce-şi 
dorise Dumnezeu să facă atunci când suflase viaţă 
în statuia de lut, îşi spunea deseori Johnny. Era o 
fiinţă umană admirabilă din punct de vedere fizic. 
Avea un metru optzeci şi opt în înălţime şi avea o 
greutate sănătoasă de optzeci şi şase de kilograme. 
Chipul lui poate că nu era suficient de interesant să 
fie într-adevăr chipeş, dar nu avea urme de acnee şi 
de coşuri, şi era luminat de o pereche uluitoare de 
ochi verzi - care-l făcuseră pe Johnny să-şi spună că 
singura persoană pe care o mai ştia că are ochi 
într-adevăr verzi era Sarah Hazlett. La liceu, Chuck 
era apoteoza elevului popular, era aproape ridicol 
de popular. Era căpitanul echipelor de base-ball şi 
de fotbal, şef al generaţiei sale în anul şcolar care 
tocmai se încheiase şi, din toamna care urma, 
preşedinte ales al Consiliului Elevilor. Şi, cel mai 
uimitor lucru, asta nu i se urcase deloc la cap. In 
exprimarea lui Herb Smith, care venise o dată în 
vizită să vadă cum se descurca Johnny, Chuck era 


46 Aprox. Manufacturile şi Ţesătoriile Chatsworth - n. tr. 


„un tip obişnuit”. În vocabularul lui Herb nu exista 
un termen de preţuire mai mare ca acesta. Şi-n plus 
de asta, într-o bună zi avea să fie un tip obişnuit, 
exorbitant de bogat. 

Şi uite-l cum stă aplecat, uitându-se încruntat la 
carte, aşa cum s-ar uita un pistol mitralieră către un 
turn de veghe părăsit, împuşcând cuvintele unul 
după altul, pe măsură ce le întâlnea. Făcuse din po- 
vestea emoţionantă şi alertă a lui Max Brand, de- 
spre rătăcitorul John „Fire Brain” Sherburne şi de- 
spre confruntarea lui cu rebelul Comanche Red 
Hawk, ceva ce părea la fel de emoţionant ca o re- 
clamă la semiconductori sau la componente radio. 

Însă Chuck nu era prost. Notele sale la matematică 
erau bune, avea memorie bună şi era îndemânatic. 
Problema lui era că întâmpina greutăţi în asimilarea 
cuvintelor tipărite pe hârtie. Vocabularul său oral 
era bun şi pricepea în teorie cum stă treaba cu 
fonetica, dar se părea că are probleme cu practica; 
uneori îţi putea spune o propoziţie fără să facă nici o 
greşeală, după care să se blocheze când îl pui s-o 
reformeze. Tatăl lui se temea ca el să nu fie dislexic, 
dar Johnny nu credea că este - niciodată, din câte-şi 
amintea, nu întâlnise un copil dislexic, deşi mulţi 
părinţi luau cuvântul acesta în braţe pentru a 
explica sau pentru a scuza problemele de citire ale 
copiilor lor. Problema lui Chuck părea mai 
generalizată - o fobie laxă, atotcuprinzătoare, 
pentru citit. 

Era o problemă ce devenise din ce în ce mai evi- 
dentă în ultimii cinci ani de şcoală ai lui Chuck, însă 
părinţii lui începuseră să-i acorde serios atenţie - 
aşa cum îi acorda deja Chuck - doar arunci când 
participarea lui la competiţiile sportive începuse să 


fie ameninţată. lar asta nici nu era cea mai gravă 
problemă. În iarna aceasta, Chuck trebuia neapărat 
să promoveze la materiile de bază, dacă voia să în- 
ceapă colegiul în toamna lui 1977. Matematica nu 
reprezenta o problemă cine ştie cât de mare, dar, 
restul examenelor... ei bine... dacă i s-ar citi între- 
bările cu voce tare, ar putea scoate note de la satis- 
făcător la bun. Cinci sute“, iară nici un efort. Insă nu 
aveai voie să aduci cu tine o persoană care să-ţi 
citească la examenul de bacalaureat, nici chiar dacă 
tatăl tău este mare biban în lumea afacerilor din 
New Hampshire. 

- „Dar l-am găsit un om scî... un om schimbat. Ştia 
ce-l aşteaptă şi era foarte cu... cura... curajos. Nu 
cerea nimic; nu regreta nimic. Toată teroarea şi 
nerv... nervozitatea care-l pus... pose... posedaseră 
atâta vreme cât fusese pus la încurcare... Incercare 
de către o soartă necunoscută...” 

Johnny citise anunţul pentru angajarea unui pro- 
fesor particular în Maine Times şi îşi înaintase oferta 
fără prea multe speranţe. Se mutase în Kittery la 
mijlocul lunii februarie, mai mult din dorinţa de a 
pleca din Pownal, din dorinţa de a scăpa de cutia 
poştală zilnic plină de scrisori, de reporterii care 
începuseră să vină într-un număr din ce în ce mai 
mare, de femeile corpolente cu priviri rănite care 


47 La SATs („Standard Assessment Tasks” în Marea Britanie şi 
„Scholastic Aptitude Tests” în SUA - examene de treaptă 
organizate la nivel naţional, cuprinzând probe la matematica, 
engleză şi ştiinţă, cu un mare grad de generalitate, dorind să 
testeze în primul rând abilităţile de comunicare verbală şi cele 
de calcul matematic ale elevilor) 500 de puncte reprezintă un 
rezultat mediu, de trecere. Rezultatul maxim, prin adunarea şi 
împărţirea la doi a punctelor acumulate la testul verbal şi la cel 
de matematică, este de 800 de puncte - n. tr. 


„dăduseră pe acolo” doar fiindcă „se întâmplase să 
fie prin zonă” (una dintre acestea care dăduseră pe 
acolo fiindcă se întâmpla să fie prin zonă avea 
maşina înmatriculată în Maryland; o alta conducea 
un Ford vechi şi obosit cu plăcuţe de Arizona). 
Mâinile lor, întinzându-se să-l atingă... 

În Kittery, descoperise pentru prima dată în viaţă 
că un nume anonim precum 
John-fâră-iniţială-de-mijloc-Smith prezenta propriile 
lui avantaje. În a treia zi de când se afla în oraş, îşi 
depusese dosarul pentru funcţia de bucătar la un 
fast-food, trecând la experiente în domeniu 
activitatea sa de la sărbătorile în aer liber 
organizate de Universitatea Maine din Orono şi 
faptul că făcuse pe bucătarul într-o vară la o tabără 
pentru băieți desfăşurată la Rangley Lakes. 
Proprietăreasa restaurantului, o văduvă dură ca 
piatra pe nume Ruby Pelletier, se uitase peste CV-ul 
lui şi spusese: 

- Eşti o ţârucă prea educat pentru a prăji carne pe 
plită. Ştii asta, nu-i aşa, asule? 

- Aşa e, spusese Johnny. M-am dus să mă educ 
chiar din spatele tejghelei. 

Ruby Pelletier îşi aşezase mâinile în şoldurile ei 
osoase, îşi aruncase capul pe spate şi izbucnise în 
râs. 

- Crezi că poţi să nu-ţi pierzi capu' la două noaptea 
când intră doişpe cowboy deodată şi comandă 
papară, cârnaţ, şuncă, pâine în ou şi clătite? 

- Probabil că da, spusese Johnny. 

- Probabil că poate habar n-ai despre ce vorbesc, 
spusese Ruby, dar o să-ţi dau undă verde, domnule 
educat. Du-te şi fa-ţi un control medical, ca să 


n-avem discuţii cu direcţia sanitară, şi adă-mi o 
ţidulă curată. Şi-o să te trec imediat pe răboj. 

Aşa făcuse şi, după primele două săptămâni de 
trebuşoare neînsemnate (care includeau şi câteva 
beşici urâte pe mâna dreaptă fiindcă scăpase carto- 
fii pai puţin prea repede în uleiul încins), el controla 
situaţia, nu invers. Când văzuse anunţul dat de 
Chatsworth, îşi trimisese CV-ul la adresa mentio- 
nată. Trecuse în acesta specializările sale în dome- 
niul educaţiei, care includeau un seminar de un se- 
mestru despre dificultăţile de învăţare şi problemele 
de citire. 

În ultimele zile ale lunii aprilie, pe când încheia a 
doua lună de lucru la restaurantul fast-food, primise 
o scrisoare de la Roger Chatsworth, în care-l solicita 
pentru un interviu pe data de 5 mai. Făcuse 
demersurile necesare pentru a primi acea zi liberă 
şi, la ora 2 şi 10 minute, într-o minunată 
după-amiază de primăvară, şedea în biroul lui 
Chatsworth în mână cu un pahar înalt plin cu Pepsi- 
Cola şi gheaţă, ascultându-l pe Stuart vorbind 
despre problemele de citire ale fiului său. 

- Vi se pare că ar fi vorba de dislexie? întrebase 
Stuart. 

- Nu. Mi se pare că e vorba de o fobie generalizată 
pentru citire. 

Chatsworth îi trăsese cu ochiul. 

- Sindromul lui Jackson? 

Johnny fusese impresionat - aşa cum, fără-ndoială, 
şi trebuia să fie. Michael Carey Jackson era un 
specialist în „citire şi gramatică” de la Universitatea 
Californiei de Sud care agitase întrucâtva apele în 
urmă cu nouă ani cu o carte intitulată The 


Unlearning Reader“. În carte era descris un număr 
mare de probleme de citire care de atunci erau cu- 
noscute sub numele de Sindromul lui Jackson. Era o 
carte bună dacă reuşeai să treci de sufocantul jar- 
gon academic. Faptul că, aparent, Chatsworth reu- 
şise să facă lucrul acesta, îi spusese lui Johnny o 
mulţime de lucruri despre dăruirea cu care omul 
acesta se dedica rezolvării problemei fiului său. 

- Ceva de genul acesta, fusese Johnny de acord. 
Dar trebuie să înţelegeţi că eu încă nici nu l-am 
întâlnit pe fiul dumneavoastră şi nici nu l-am auzit 
citind. 

- Are de recuperat nişte cursuri din anul trecut. 
Scriitori americani, un curs de istorie de nouă săp- 
tămâni şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, dacă 
vă vine să credeţi. Şi-a căzut examenul la aceasta 
din urmă fiindcă n-a fost în stare să citească ne- 
norocitul ăla de manual. Aveţi certificat de profe- 
sorat valabil în New Hampshire? 

- Nu, spusese Johnny, dar îl pot primi cu uşurinţă. 

- Şi cum v-aţi gândit să procedaţi? 

Johnny îi schiţase felul în care avea să procedeze. 
O mulţime de lecturi cu voce tare din partea lui 
Chuck, aplicate cu predilecție pe texte de mare 
impact cum sunt romanele fantasy, science-fiction, 
western şi poveşti juvenile despre primul contact al 
băieţilor cu o maşină. Intrebări continue despre 
fragmentul tocmai citit. Şi o tehnică de relaxare 
descrisă în cartea lui Jackson. 

- Cei care vor să ajungă departe suferă de obicei 
cel mai mult, spusese Johnny. Işi dau prea mult 


48 Aprox. „Cititorul neatent/steril” - n. tr. 


străduinţa şi nu fac decât să întărească blocajul. E 
un fel de bâlbâială mentală care... 

- Asta o spune Jackson? intervenise Chatsworth 
tăios. 

Johnny zâmbise. 

- Nu, eu spun asta, zisese el. 

- Bine. Continuati. 

- Uneori, dacă elevul poate să-şi golească complet 
mintea imediat după ce a citit şi să nu resimtă 
presiunea de-a repovesti imediat totul, circuitele par 
să se curețe singure. Când începe să se întâmple 
asta, elevul începe să-şi regândească linia de atac. E 
o chestie de gândire pozitivă... 

Ochii lui Chatsworth scânteiaseră. Johnny tocmai 
atinsese şplintul propriei sale filozofii - acel şplint 
folosit probabil pentru a fixa convingerile majorităţii 
oamenilor autodidacţi. 

- Nimic nu se aseamănă cu gustul succesului, 
spusese el. 

- Păi, da. Ceva de genul ăsta. 

- Cât v-ar lua să dobândiţi un certificat pentru New 
Hampshire? 

- Doar atât cât le ia lor să-mi proceseze cererea. 
Două săptămâni, poate. 

- Atunci puteţi începe pe douăzeci? Johnny clipise, 
nevenindu-i să creadă. 

- Vreţi să spuneţi că sunt angajat? 

- Dacă vreţi slujba, sunteţi angajat. Puteţi locui în 
casa pentru oaspeţi, asta-mi va face rudele să stea 
la distanţă în vara asta, ca să nu mai pomenesc de 
prietenii lui Chuck - şi chiar îmi doresc ca el să-şi 
vadă de treburile importante. Vă voi plăti şase sute 
de dolari pe lună, nu-i un salariu regesc, dar, dacă 


Chuck face progrese, vă voi acorda un bonus 
substanţial. Substanţial. 

Chatsworth îşi scosese ochelarii şi-şi trecuse palma 
peste faţă. 

- Imi iubesc fiul, domnule Smith. Nu vreau decât ce 
e mai bine pentru el. Daţi-ne o mâna de ajutor dacă 
puteţi. 

- Voi încerca. 

Chatsworth îşi reaşezase ochelarii pe nas şi ridi- 
case iarăşi CV-ul lui Johnny. 

- N-aţi mai predat de cam multicel. Nu vă plăcea? 

Uite că-ncepe, gândise Johnny. 

- Imi plăcea, spusese el, dar am avut un accident. 

Privirea lui Chatsworth se dusese către cicatricele 
de pe gâtul lui Johnny, acolo unde fuseseră parţial 
reparate tendoanele atrofiate. 

- Accident de maşină? - Da. 

- Ceva grav? - Da. 

- Acum păreţi sănătos, spusese Chatsworth. 

Ridicase CV-ul, îl vârâse într-un sertar şi, uimitor, 
acesta fusese sfârşitul interviului. Aşa se făcea că, 
după cinci ani, Johnny preda din nou, chiar dacă şi 
numai unui singur elev. 


2 


- „În ceea ce mă priveşte pe mine, cel care i-am 
cau... cauz... cauzat i... indirect moartea, mie mi-a 
apucat mâna într-o strânsoare slabă şi mi-a zâmbit 
a ier... iertare. A fost un moment dificil, şi am plecat 
simțind că am provocat mai mult rău în lume decât 
aş putea vreodată în... Indrepta.” Chuck închise 
cartea. 

- Poftim. Ultimul care ajunge în apă e o maimuţă. 

- Stai o clipă, Chuck. 


- Ahhhhh... 

Chuck se aşeză la loc, greoi, chipul schimbându-i- 
se în ceea ce deja Johnny numea expresia acum vin 
întrebările. Predomina buna dispoziţie răbdătoare, 
dar, dincolo de ea, Johnny vedea uneori un alt 
Chuck: trist, îngrijorat şi speriat. Foarte speriat. 
Fiindcă trăia într-o lume a cititorilor, aliteraţii din 
America erau simpli dinozauri împleticindu-se pe o 
alee întunecată, iar Chuck era suficient de deştept 
să ştie lucrul acesta. Şi era foarte speriat de ce i s-ar 
putea întâmpla când se va întoarce în toamnă la 
şcoală. 

- Numai vreo două întrebări, Chuck. 

- De ce te oboseşti? Ştii că nu le voi putea răs- 
punde. 

- O, ba da. De data aceasta vei putea răspunde la 
toate. 

- Niciodată nu înţeleg ce citesc, ar trebui să ştii 
asta deja. - Chuck părea posomorât şi nefericit. - 
Nici măcar nu ştiu de ce-ţi mai pierzi vremea pe aici, 
poate doar pentru verzişori. 

- Vei putea răspunde la întrebările astea pentru că 
nu se referă la carte. Chuck ridică privirea. 

- Nu-s despre carte? Atunci de ce mi le pui? 
Credeam... 

- Fă-mi doar pe plac, bine? 

Lui Johnny îi bătea puternic inima şi nu fu complet 
surprins să descopere că-i era teamă. Plănuia de 
multă vreme să facă asta, aşteptase doar confluenţa 
potrivită de circumstanţe. De o ocazie mai bună ca 
acum nu va mai avea parte vreodată. Doamna 
Chatsworth nu se plimba acum neliniştită prin jur, 
sporindu-i lui Chuck şi mai tare emoţiile. În piscină 
nu se bălăcea nici unul dintre prietenii lui, care să-l 


facă să conştientizeze că citeşte cu voce tare ca un 
elev tomnatic de clasa a patra. ŞI, cel mai 
important, tatăl lui, bărbatul pe care Chuck voia să-l 
mulţumească mai mult ca pe oricine altcineva pe 
lume, nu era de faţă. Era în Boston la un congres 
organizat de Comisia pe Probleme de Mediu din 
Noua Anglie, despre poluarea apelor. 

Din Un studiu despre dificultățile de învățare a lui 
Edward Stanney: 

„Subiectul, Rupert J., şedea în rândul trei într-o sală 
de cinema. Era mai aproape de ecran cu mai mult 
de şase rânduri decât restul oamenilor şi era 
singurul capabil să observe că se iscase un foc mic 
în mizeriile de pe jos. Rupert J. se ridică şi strigă: «F- 
F-F-F-F...», în vreme ce oamenii din spatele lui 
strigau să se aşeze şi să tacă. 

«Cum te-a făcut să te simţi?» l-am întrebat pe 
Rupert ]. 

«Nici într-o mie de ani n-aş putea descrie cum 
m-am simţit», a răspuns el. «Eram speriat, dar mai 
mult decât speriat, eram frustrat. M-am simţit 
inadaptat, simțeam că nu am calităţile necesare 
pentru a face parte din rasa umană. Intotdeauna 
m-a făcut să mă simt aşa bâlbâitul, dar atunci m-am 
mai simţit şi neputincios.» 

«Ai mai simtit ceva?» 

«Da, am simţit gelozie, fiindcă avea să vadă alt- 
cineva focul şi avea... ştiţi...» 

«Avea să primească gloria că l-a descoperit?» 

«Da, întocmai. Eu am văzut cum s-a aprins focul, 
doar eu. Şi n-am putut spune decât F-F-F-F, ca un 
afurisit de disc stricat. Că n-am calitățile necesare 
pentru a face parte din rasa umană descrie cel mai 
bine situația.» 


«Şi cum ai spart blocajul?» 

«Cu o zi înainte fusese ziua mamei mele. l-am 
cumpărat de la florărie şase trandafiri. Cum stăteam 
acolo şi toţi strigau la mine, mi-am spus: O să 
deschid gura şi o să strig TRANDAFIRI! cât pot de 
tare. Am rostit cuvântul ăsta fără nici o problemă.» 

«După care ce ai făcut?» 

«Am deschis gura şi am strigat FOC! din toţi 
bojocii. »“ 

Trecuseră opt ani de când citise Johnny acest caz 
în introducerea lucrării lui Stanney, dar nu-l uitase 
niciodată. Întotdeauna crezuse că, în povestea lui 
Rupert J. despre derularea evenimentelor, 
cuvântul-cheie era neputincios. Dacă eşti convins că 
actul sexual este cel mai important lucru din lume 
într-un anumit moment, riscul să nu ai erecţie creşte 
de zece sau de o sută de ori. lar dacă eşti convins că 
cititul este cel mai important lucru din lume... 

- Care e numele tău mijlociu, Chuck? întrebă el. 

- Murphy, spuse Chuck, zâmbind uşor. Ce zici de 
asta? Numele de fată al mamei. Spune-i asta lui Jack 
sau lui Al, şi-o să fiu nevoit să-ţi desfiinţez o bună 
parte din corpul tău slab. 

- Nici o teamă, spuse Johnny. Când e ziua ta de 
naştere? 

- Pe 8 septembrie. 

Johnny începu să pună întrebările mai repede, 
nedându-i lui Chuck timp să se gândească - însă nu 
erau întrebări la care trebuia să te gândeşti. 

- Cum o cheamă pe iubita ta? 

- Beth. O cunoşti pe Beth, Johnny... 

- Care e numele ei mijlociu? Chuck râse cu 
subînţeles. 

- Alma. Cam oribil, corect? 


- Care e numele bunicului tău din partea tatălui? 

- Richard. 

- Cu cine ţii în Campionatul Estic de Fotbal Ame- 
rican anul ăsta? 

- Cu Yankees. Fără-ndoială. 

- Cu cine ţii la preşedinţie? 

- Mi-ar plăcea să câştige Jerry Brown. 

- Ai de gând să-ţi schimbi Vette-ul? 

- Nu anul ăsta. Poate anul viitor. 

- E ideea mamei tale? 

- Poţi fi sigur. Spune că nu are pace sufletească din 
cauza ei. 

- Cum a trecut Red Hawk de gărzi şi l-a omorât pe 
Danny Juniper? 

- Sherburne n-a acordat destulă atenţie trapei ăleia 
care ducea în podul închisorii, spuse Chuck prompt, 
fără să se gândească, iar Johnny simţi o undă 
neaşteptată de triumf ameţindu-l ca o duşcă de 
whisky curat. Funcţionase. Reuşise să-l facă pe 
Chuck să vorbească despre trandafiri, iar el răs- 
punsese cu un sănătos şi binevenit strigăt de foc! 

Chuck se uita la el cuprins aproape complet se 
surprindere. 

- Red Hawk a intrat în pod prin lucarnă. A deschis 
trapa cu piciorul. L-a împuşcat pe Danny Juniper. L-a 
împuşcat şi pe Tom Kenyon. 

- Corect, Chuck. 

- Mi-am amintit, şopti el, după care îşi ridică 
privirea spre Johnny: avea ochii larg deschişi, un 
zâmbet îi înflorea la colţurile gurii. M-ai păcălit să-mi 
amintesc! 

- N-am făcut decât să te iau de mână şi să te trec 
dincolo de ce ţi-a stat în cale încă de la început, 
spuse Johnny. Însă, orice ar fi, încă e acolo, Chuck. 


Nu încerca să te păcăleşti. Cine era fata de care s-a 
îndrăgostit Sherburne? 

- Era... 

Închise puţin ochii şi scutură nervos din cap. 

- Nu-mi amintesc. 

Îşi lovi brusc coapsa cu ciudă. 

- Nu-mi pot aminti nimic! Sunt atât de a dracu' de 
prost! 

- iți aminteşti dacă ţi s-a povestit vreodată cum 
s-au întâlnit tatăl cu mama ta? 

Chuck se uită la el şi zâmbi uşor. Pe coapsă, acolo 
unde se lovise, se vedea o pată de un roşu intens. 

- Sigur. Ea lucra pentru firma de închirieri auto Avis 
din Charleston, Carolina de Sud. l-a închiriat lui tata 
o maşină cu o roată dezumflată. - Chuck râse. - Ea 
pretinde că s-a căsătorit cu el fiindcă un bărbat la a 
doua căsătorie îşi dă mai tare silinţa. 

- Şi cine era fata care i-a picat cu tronc lui 
Sherburne? 

- Jenny Langhorne. Mare belea pe capul lui. Era 
iubita lui Gresham. O roşcată. Ca şi Beth. Ea... 

Se opri, uitându-se ţintă la Johnny de parcă acesta 
tocmai ar fi scos un iepure din buzunarul de la piept 
al cămăşii. 

- lar mi-ai făcut-o! 

- Nu. Tu ţi-ai făcut-o. E o şmecherie simplă de 
distragere a atenţiei. De ce spui că Jenny Langhorne 
e o mare belea pentru John Sherburne? 

- Păi, fiindcă Gresham e marele mahăr din oraşul 
ăla... 

- Care oraş? 

Chuck îşi deschise gura, dar nu ieşi nici un sunet. 
Dintr-o dată, îşi dezlipi privirea de la chipul lui 


Johnny şi se uită la piscină. Apoi zâmbi şi se uită 
înapoi. 

- Amity. Ca şi în filmul ăla, Fă/ci. 

- Bun! Cum ai făcut să-ţi aminteşti numele? 

Chuck rânji. 

- Nu are nici o noimă ce-ţi spun, dar am început să 
mă gândesc să intru în echipa de înot şi mi-a venit 
în minte. Ce mai şmecherie. Ce şmecherie ne- 
maipomenită. 

- Bine. Ajunge pentru astăzi, cred. 

Johnny se simţea obosit, transpirat şi foarte, foarte 
bine. 

- Tocmai ai făcut un progres uimitor, în caz că nu 
ţi-ai dat seama. Hai sa înotăm. Ultimul e o maimuţă. 

- Johnny? 

- Cee? 

- Va funcţiona întotdeauna? 

- Dacă-ţi faci un obicei din asta, da, spuse Johnny. 
Şi, de fiecare dată când vei ocoli blocajul acela în loc 
să încerci să-l străpungi prin mijloc, îl vei face puţin 
mai mic. Şi mai cred că vei începe să observi o 
îmbunătăţire a citirii cuvânt cu cuvânt nu peste 
multă vreme. Mai ştiu încă vreo câteva alte 
şmecherii mici. 

Căzu în tăcere. Ce-i servise acum lui Chuck era mai 
degrabă o sugestie hipnotică decât un adevăr. 

- Mulţam, spuse Chuck. Masca bunei dispoziţii 
răbdătoare dispăruse, înlocuită fiind de o recunoş- 
tinţă veritabilă. - Dacă mă ajuţi să trec peste asta, o 
să... ei bine, cred c-o să mă pun în genunchi şi-o 
să-ţi pup picioarele dacă asta o să vrei. Uneori mă 
simt atât de speriat, am impresia că-l dezamăgesc 
pe tata... 


- Chuck, nu ştii că tocmai asta e o parte a pro- 
blemei tale? 

- Chiar aşa? 

- Mda. ţi... Îţi pui prea multe întrebări. Ai prea 
multe îndoieli. Ai prea multe din toate. Şi s-ar putea 
să nu fie vorba doar de un blocaj psihologic, să ştii. 
Sunt unii oameni care cred că unele probleme de 
citire, Sindromul Jackson, fobiile de lectură, toate la 
un loc, s-ar putea să fie un soi de... semn din 
naştere mental. Un circuit defect, un releu căzut, o 
Zi 

Îşi închise gura cu un pocnet. 

- O ce? întrebă Chuck. 

- O zonă moartă, spuse Johnny încet. Ceva. Numele 
nu contează. Ci rezultatele. Şmecheria cu dis- 
tragerea atenţiei de fapt nu e o şmecherie deloc. E 
încercarea de-a educa o parte nedezvolată a creie- 
rului să facă treaba acelei mici părţi defecte. In ca- 
zul tău, asta înseamnă să apelezi la partea orală a 
memoriei de fiecare dată când ajungi în impas. De 
fapt, nu faci decât să schimbi locul din care creierul 
tău emite gândul. Înseamnă să înveţi să apeşi 
comutatorul. 

- Dar pot eu face asta? Crezi că sunt în stare? 

- Sunt sigur că poţi, spuse Johnny. 

- Bine. Atunci o s-o fac. 

Chuck se aruncă în apa piscinei şi reveni la su- 
prafaţă, scuturându-şi părul lung, iscând o ploaie în 
jurul lui. 

- Intră! E perfectă! 

- Voi intra, spuse Johnny, dar, pentru moment, se 
mulțumea doar să stea pe bordura din gresie a 
piscinei şi să-l urmărească pe Chuck cum înoată plin 
de forţă către fundul bazinului şi să savureze acest 


succes. Nu fusese încercat de un sentiment la fel de 
plăcut ca şi acesta nici atunci când ştiuse dintr-o 
dată că perdelele de la bucătărie ale lui Eileen 
Magown luaseră foc şi nici atunci când dăduse în 
vileag numele lui Frank Dodd. Dacă-i dăduse 
Dumnezeu un talent, acesta era talentul de 
profesor, nu acela de a şti lucruri pe care nu avea 
cum să le ştie. Pentru genul acesta de lucruri fusese 
el făcut şi, când încă preda la Cleaves Mills, în 1970, 
ştiuse asta. Mai important decât atât, copiii ştiuseră 
asta, şi asta făcuse ca activitatea lor să dea roade, 
aşa cum se întâmplase acum cu Chuck. 

- Ai de gând să stai acolo ca o momâie? întrebă 
Chuck. 

Johnny sări în piscină. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


1 


Warren Richardson ieşi din clădirea mică pentru 
birouri pe care o deținea, aşa cum făcea întotdea- 
una. Coti spre parcare şi-şi îndesă corpul de nouă- 
zeci de kilograme în spatele volanului automobilului 
său Chevy Caprice şi porni motorul. Totul potrivit 
rutinei. Ceea ce nu se potrivea cu rutina era chipul 
care apăru dintr-o dată în oglinda retrovizoare - o 
faţă cu tenul măsliniu, cu barbă ţepoasă, încadrată 
de păr lung şi evidenţiată de nişte ochi la fel de 
verzi ca şi ai lui Sarah Hazlett sau ai lui Chuck 
Chatsworth. Warren Richardson nu se mai speriase 
atât de tare de când fusese copil, şi inima îi făcu în 
piept un salt mare şi periculos. 

- Salutare, spuse Sonny Elliman, aplecându-se 
peste scaun. 

- Cine..., fu tot ce Richardson reuşi să spună în cele 
din urmă, articulând cuvântul o dată cu o expirare 
hârşâită de groază. li bătea inima atât de tare, încât 
scântei întunecate îi dansau şi-i pulsau în faţa 
ochilor în ritm cu bătăile ei. Se temea că va suferi 
un atac de cord. 

- Uşurel, spuse bărbatul care se ascunsese pe 
bancheta din spate. la-o uşurel, omule. Ascultă la 
mine. 

Şi Warren Richardson fu încercat de un sentiment 
absurd. Recunoştinţă. Bărbatul care-l speriase, nu 


avea de gând să-l mai sperie. Trebuia să fie un om 
simpatic, trebuia să fie... 

- Cine eşti? reuşi să spună de data aceasta. 

- Un prieten, spuse Sonny. 

Richardson dădu să se întoarcă şi nişte degete la 
fel de dure ca o pereche de cleşti se înfundară într-o 
parte a gâtului său flasc. Durerea fu teribilă. 
Richardson trase aer în plămâni într-un scâncet 
convulsiv, sacadat. 

- Nu e nevoie să te întorci, omule. Mă poţi vedea 
atât de bine cât ai nevoie în oglinda retrovizoare. 
Pricepi ce zic? 

- Da, spuse Richardson suspinând. Da, da, da 
dă-mi doar drumul! 

Cleştele începu să se slăbească şi, din nou, el fu 
încercat de acel sentiment irațional de recunoştinţă. 
Insă nu se mai îndoia că bărbatul de pe bancheta 
din spate era periculos, sau că se afla în maşina 
aceasta cu un scop anume, deşi nu-şi putea da sea- 
ma de ce ar vrea cineva... 

Atunci, îşi putu da seama de ce ar vrea cineva, de 
ce s-ar putea ca cineva să vrea, cel puţin; nu era 
genul de lucru pe care te-ai aştepta să-l facă un 
candidat obişnuit pentru Senat, dar Greg Stillson nu 
era obişnuit, Greg Stillson era un nebun şi... 

Foarte încet, Warren Richardson începu să se 
smiorcăie. 

- Tre' să vorbesc cu tine, omule, spuse Sonny. 

Vocea lui era blândă şi plină de regret, dar în 
oglinda retrovizoare ochii-i sclipeau verzi de plăcere. 

- Tre' să-ţi vorbesc aşa cum ti-ar vorbi un unchi 
neamt. 

- Stillson e, nu-i aşa? Este... 


Cleştele se întoarse imediat, degetele bărbatului se 
îngropară în gâtul lui, iar Richardson scoase un țipăt 
ascuţit. 

- Fără nume, îi spuse bărbatul îngrozitor de pe 
bancheta din spate pe acelaşi ton 
blând-şi-totuşi-plin-de-regret. Trage singur 
concluziile, domnule Richardson, dar ţine numele 
pentru tine. Unul dintre degetele mele mari stă chiar 
pe artera ta carotidă iar celelalte degete pe 
jugulară, şi te pot transforma într-o legumă umană 
dacă-mi pun asta-n cap. 

- Ce vrei de la mine? întrebă Richardson. 

Nu gemu, nu tocmai, dar fu pe aproape; niciodată 
în viaţă nu-i venise mai mult ca acum să geamă. 
Nu-i venea să creadă că se petrecea aşa ceva în 
parcarea din spatele clădirii sale cu birouri, cea în 
care încheia tranzacţii imobiliare, în Capital City, 
New Hampshire, într-o zi luminoasă de vară. Vedea 
ceasul încastrat în cărămida roşie a turnului de la 
primărie. Spunea că e cinci fără zece minute. Acasă, 
Norma probabil că băga cotlete de porc, frumos 
acoperite cu praf Shake'n Bake, în cuptor pentru a 
se prăji. Sean probabil că se uita la televizor la 
Sesame Street. lar în spatele lui stătea un bărbat 
care-l ameninţa că-i opreşte curgerea de sânge 
către creier şi că-l transformă într-un idiot. Nu, nu 
era adevărat; semăna cu un coşmar. Genul de 
coşmar care te face să gemi în somn. 

- Eu nu vreau nimic, spuse Sonny Elliman. Con- 
tează doar ceea ce vrei tu. 

- Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

Se temea însă îngrozitor că înţelegea. 

- Ştirea aia din Jurnalul de New Hampshire despre 
afaceri imobiliare dubioase, spuse Sonny. Da' chiar 


că ai avut multe de zis, domnule Richardson, nu-i 
aşa? Mai cu seamă despre... anumiţi oameni. 

- Eu... 

- Chestiile alea despre Capital Mall, de exemplu. 
Făceai aluzie la sule în coaste şi comisioane şi la 
cum o mână o spală pe alta. Tot căcatu/ ăla. 

Degetele se strânseră iarăşi pe gâtul lui Richardson 
şi, de data aceasta, el chiar gemu. Dar nu fusese 
pomenit numele lui în ştire, nu se spusese decât „o 
sursă informată”. De unde ştiuseră ei? De unde 
ştiuse Greg Stillson? 

Bărbatul din spatele lui începu acum să-i vorbească 
repede în ureche; respiraţia lui era caldă şi gâdila. 

- Poţi băga anumiţi oameni în belea dacă vorbeşti 
căcaturi de-alea, domnule Richardson, ştii asta? 
Oameni care candidează pentru o funcţie publică, să 
zicem. Când candidezi pentru o funcţie publică e ca 
şi când ai juca bridge, pricepi? Eşti vulnerabil. 
Oamenii pot da în tine cu noroi d-ăla care rămâne 
lipit, mai ales în zilele noastre. Acum, încă nu este 
nici o problemă. Mă bucur să-ţi pot spune asta, 
fiindcă dacă ar fi fost vreo problemă, acum ai fi 
ocupat să-ţi aduni dinţii din nas în loc să porţi o 
conversaţie frumoasă cu mine. 

În pofida inimii sale zbuciumate, în pofida fricii, 
Richardson spuse: 

- Această... această persoană... tinere, eşti nebun 
dacă crezi că-l poţi proteja. A întins coarda mai ceva 
ca un contorsionist. Mai devreme sau mai târziu... 

Un deget i se îndesă în ureche, săpând. Durerea fu 
incomensurabilă, incredibilă. Capul lui Richard-son 
se lovi de parbriz şi bărbatul ţipă în gura mare. 
Orbeşte, dibui după butonul claxonului. 

- Dacă apeşi claxonul, te omor, şopti vocea. 


Richardson îşi lăsă mâinile să cadă. Degetul se 
decontractă. 

- Ar fi bine să foloseşti nişte beţişoare cu vată, 
omule, spuse vocea. M-am umplut de ceară pe 
deget. Cam dezgustător. 

Warren Richardson începu să plângă pe tăcute. Nu 
reuşi să se abţină. Lacrimile i se scurgeau pe obrajii 
graşi. 

- Te rog să nu mă mai răneşti, spuse el. Te rog, nu. 
Te rog. 

- Lucrurile stau cum ţi-am spus, îi vorbi Sonny. 
Contează doar ce-ţi doreşti tu. Treaba ta nu e să te 
îngrijeşti de ce ar avea de spus alţii despre aceste... 
aceste persoane anume. Treaba ta e să ai grijă la 
ce-ţi iese pe gură. Treaba ta e să gândeşti înainte să 
vorbeşti, data viitoare când vine tipul ăla de la Jur- 
nal. Te-ai putea gândi la cât de uşor e să afli ce în- 
seamnă „o sursă informată”. Sau te-ai putea gândi 
ce nenorocire ar fi dacă ti-ar lua foc casa. Sau te-ai 
putea gândi la modalităţi de achitare a facturii pen- 
tru operaţia de chirurgie plastică în cazul în care ar 
arunca cineva nişte acid de baterie pe faţa soţiei 
tale. 

Bărbatul din spatele lui Richardson gâfâia acum. 
Făcea ca un animal în junglă. 

- Sau te-ai putea gândi, ştii tu, pricepi, la cât de 
uşor i-ar fi cuiva să-l agate pe fiul tău când vine de 
la grădiniţă. 

- Să nu spui aşa ceva! strigă Richardson răguşit. Să 
nu spui asta, bastard infect de eşti! 

- Tot ce spun e că ai face bine să te gândeşti ce-ţi 
doreşti, spuse Sonny. Alegerile aparţin întregului 
popor american, ştii asta? Mai ales într-un an bi- 
centenar. Toată lumea ar trebui să se simtă bine. 


Nimeni nu se simte bine dacă încep puţoi cretini ca 
tine să spună o mulţime de prostii. Puţoi ge/oşi; şi 
amorţiţi ca tine. 

Mâna dispăru cu totul de pe gâtul lui. Uşa din spate 
se deschise. O, slavă Domnului, slavă Domnului. 

- Ai face bine să meditezi la asta, repetă Sonny 
Elliman. Aşadar, suntem înţeleşi? 

- Da, şopti Richardson. Dar dacă crezi că Gr... O 
anumită persoană poate fi aleasă folosind tacticile 
astea, te înşeli amarnic. 

- Nu, spuse Sonny. Tu eşti cel care se înşeală. 
Fiindcă toată lumea se simte bine. Asigură-te că nu 
vei fi lăsat pe dinafară. 

Richardson nu răspunse. Şezu rigid în spatele 
volanului, gâtul pulsându-i, uitându-se la ceasul de 
pe clădirea Primăriei ca şi când acela ar fi fost sin- 
gurul lucru normal din viaţa sa. Acum era aproape 
cinci fără cinci. Cotletele de porc probabil că erau 
deja în cuptor. 

Bărbatul de pe bancheta din spate mai spuse un 
singur lucru şi apoi dispăru, îndepărtându-se în pas 
alert, părul lui lung fluturând pe spate, fără să se 
uite înapoi. Dădu colţul clădirii şi dispăru din raza sa 
vizuală. 

Ultimul lucru pe care i-l spusese lui Warrerţ Ri- 
chardson fusese: 

- Beţişoare cu vată. 

Richardson începu să tremure din toate încheie- 
turile şi se scurse multă vreme până ce fu în stare 
să pornească maşina. Primul lui sentiment definit fu 
mânia - o mânie îngrozitoare. Impulsul pe care-l 
aduse aceasta fu de a merge direct la departamen- 
tul de poliţie din Capital City (adăpostit în clădirea 
de sub ceas) şi de a raporta ce i se întâmplase - 


amenințările la adresa soţiei şi a fiului său, abuzul 
fizic - şi cine pusese ca acest lucru să aibă loc. 

Te-ai putea gândi la modalităţi de achitare a 
facturii pentru operația de chirurgie plastică... sau la 
cât de uşor i-ar fi cuiva să-l agate pe fiul tău... 

Dar de ce? De ce să-şi asume riscul? Nu-i spusese 
nemernicului ăla decât adevărul simplu şi neviciat. 
Toţi cei din lumea afacerilor imobiliare din sudul 
New Hampshire-ului ştiau că Stillson juca murdar, 
scoțând profituri pe termen scurt care l-ar fi trimis la 
închisoare, nu mai devreme sau mai târziu, ci mai 
devreme sau chiar mai devreme. Campania lui 
electorală era un exerciţiu de idioţenie. lar acum, 
tactica braţelor puternice! Nimeni nu scăpa basma 
curată cu aşa ceva în America - mai ales în Noua 
Anglie. 

Dar lasă pe altcineva să tragă clopotul. 

Cineva cu mai puţine lucruri de pierdut. 

Warren Richardson porni maşina şi plecă acasă la 
cotletele sale de porc şi nu spuse nimic nimănui. Cu 
siguranţă că va pune altcineva capăt acestei 
poveşti. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


1 


Într-o zi, nu cu mult după primul semn de progres 
din partea lui Chuck, Johnny Smith se afla în baia 
casei pentru oaspeţi, trecându-şi un aparat de ras 
Norelco peste obraji. Uitându-se de-aproape la re- 
flecţia lui din oglindă îi dădea întotdeauna un sen- 
timent ciudat în ultima vreme, ca şi când s-ar fi uitat 
la un frate mai mare şi nu la propria sa persoană. 
De-a latul frunţii îi apăruseră linii orizontale adânci. 
Alte două îi puneau buzele între paranteze. Mai 
ciudat ca orice era faptul că-i apăruse o şuviţă albă 
de păr; restul firelor începeau şi ele să încă- 
runţească. Lui i se părea că acest lucru se întâmpla- 
se peste noapte. 

Închise aparatul şi intră în combinaţia de bucătărie 
şi sufragerie. Cuib de lux, îşi spuse şi zâmbi uşor. 
Începea să i se pară iarăşi normal să zâmbească. 
Deschise televizorul, îşi luă un Pepsi din frigider şi se 
aşeză să urmărească ştirile. Roger Chatsworth 
trebuia să se întoarcă mai târziu, spre seară, şi, 
mâine, Johnny va avea deosebita plăcere de a-i 
spune că fiul lui începea să facă progrese reale. 
Johnny mersese să-şi vadă tatăl cam o dată la două 
săptămâni. Herb se arătase mulţumit de noua slujbă 
a fiului său şi îl ascultase cu interes vădit când îi 
povestise despre familia Chatsworth, despre casa 
din frumosul oraş universitar Durham şi despre 


problemele lui Chuck. În replică, Johnny ascultase 
despre lucrarea pe care tatăl lui o făcea pe gratis la 
casa lui Charlene MacKenzie din oraşul vecin New 
Gloucester. 

- Soţul ei a fost un doctor al naibii de bun, dar nu 
se pricepea deloc la reparaţii, îi spusese Herb. 

Charlene fusese prietenă cu Vera înainte ca Vera 
să se implice profund în aspectele stranii ale 
funda-mentalismului religios. Acest lucru le făcuse 
să se înstrăineze. Soţul ei, medic generalist, murise 
în 1973 de infarct. 

- Casa aia practic i se prăbuşea în cap femeii, îi 
spusese Herb. Măcar cu atât s-o ajut. Merg acolo 
sâmbăta şi ea îmi oferă cina înainte să mă întorc 
acasă. Trebuie să fiu sincer, Johnny, dar găteşte mai 
bine ca tine. 

- Şi arată şi mai bine, spusese Johnny cu subîn- 
teles. 

- Sigur, e o femeie atrăgătoare, dar te rog să nu te 
gândeşti la nimic, Johnny. Maică-ta nu-i în mormânt 
nici măcar de-un an... 

Insă Johnny bănuia că ceva tot trebuia să fie şi, în 
sinea lui, nu putea fi mai fericit. Nu-i plăcea gândul 
că tatăl lui îmbătrâneşte singur. 

La televizor, Walter Cronkite prezenta ştirile po- 
litice ale serii. Acum, că se încheiase turul preliminar 
şi că mai erau doar câteva săptămâni până la 
congrese, se părea că Jimmy Carter îşi adjudecase 
candidatura din partea democraţilor. Bătălia se dă- 
dea acum la sânge între Ford şi Ronald Reagan, fost 
guvernator de California şi fostul prezentator al 
emisiunii „GE Theater”. Lupta era suficient de 
strânsă, încât fiecare vot să conteze, şi, într-una 
dintre rarele ei scrisori, Sarah Hazlett îi scrisese: 


„Walt îşi ţine degetele de la mâini (şi cele de la pi- 
cioare) încrucişate pentru Ford. În calitatea lui de 
candidat pentru un loc în Senatul statului nostru, 
deja se gândeşte la urmările directe ale alegerilor. 
Şi spune că, cel puţin în Maine, Reagan nu are parte 
de nici o susţinere populară.” 

Pe când făcuse pe bucătarul în Kittery, Johnny îşi 
făcuse un obicei din a merge în Dover sau în 
Portsmouth, sau în oricare alt orăşel din apropierea 
New Hampshire-ului, cel puţin de două ori pe săp- 
tămână. Toţi candidaţii pentru preşedinţie treceau 
prin zonă, şi era o ocazie unică să-i vezi de aproape, 
neîmpiedicat de suita aproape regală de gărzi care 
mai târziu avea să-i însoţească pretutindeni. 
Devenise un soi de hobby pentru el, deşi, prin forţa 
împrejurărilor, era sortit să fie un hobby de scurtă 
durată; când avea să se încheie campania de lansa- 
re a candidaţilor în New Hampshire, aceştia aveau 
să meargă mai departe în Florida fără a arunca mă- 
car o privire în urmă. Sigur că unii dintre ei, puţini, 
aveau să renunţe la ambițiile politice undeva între 
Portsmouth şi Keene. Dacă înainte nu fusese deloc o 
fiinţă politică - cu excepţia perioadei Vietnam -, 
Johnny devenise un observator avid al fenomenului 
politic în perioada de întremare de după afacerea 
din Castle Rock - iar specialul lui talent, blestem sau 
ce-o fi fost, jucase şi el o parte în această devenire. 

Dăduse mâna cu Morris Udall şi cu Henry Jackson. 
Fred Harris îl lovise amical pe spate. Ronald Reagan 
îl bătuse pe umăr de două ori cu aerul unui politician 
exersat şi-i spusese: „leşi din sondaje şi ajută-ne 
dacă poţi.” Johnny aprobase din cap cât mai 
convingător, nevăzând nici un folos în a-i clătina 


domnului Reagan convingerea că era un alegător 
sadea de New Hampshire. 

Schimbase câteva vorbe cu Sarge Shriver chiar la 
intrarea în monstruosul Newington Mall, preţ de 
aproape cincisprezece minute. Shriver, cu părul 
proaspăt tuns şi mirosind a loţiune după ras, poate 
de disperare, era însoţit de un singur aghiotant care 
avea buzunarele înţesate cu fluturaşi şi de un tip de 
la Serviciul de Pază şi Protecţie care îşi tot scărpina 
pe furiş faţa plină de acnee. Shriver păruse excesiv 
de fericit că fusese recunoscut. Cu un minut sau 
două înainte ca Johnny să-şi ia rămas bun, un 
candidat care căuta un reprezentat al puterii locale 
se apropiase de Shriver şi-i ceruse să-i semneze 
hârtiile de recomandare. Shriver îi zâmbise cu 
blândeţe. 

Johnny simţise diverse lucruri despre fiecare dintre 
ei, dar foarte puţine cu adevărat clare. Parcă 
transformaseră actul atingerii într-un ritual atât de 
instinctual, încât adevărata lor natură rămânea în- 
gropată sub un strat ca de sticlă dură şi mată. Deşi 
îi întâlnise aproape pe toţi - cu excepţia preşedin- 
telui Ford -, Johnny nu simţise decât o singură dată 
acea bruscă şi electrizantă fulgerare de cunoaştere 
pe care o asocia cu Eileen Magown - şi, într-un fel cu 
totul diferit, cu Frank Dodd. 

Era şapte fără un sfert dimineaţa. Johnny venise în 
Manchester la volanul vechiului său Plymouth. 
Lucrase de la zece în seara precedentă şi până la 
şase în acea dimineaţă. Era obosit, însă zorii tăcuţi 
ai acelei zile de iarnă erau prea frumoşi ca să-i 
doarmă. Şi-i plăcea Manchester-ul, Manchester-ul cu 
străzile lui înguste şi cu clădirile lui din cărămidă 
albită de vreme, cu morile lui sumbre de textile 


întinse de-a lungul râului asemenea unor mărgele 
de perioadă victoriană de mijloc. Nu intenţionase să 
vâneze politicieni în acea dimineaţă; voise să 
colinde străzile pentru o vreme, înainte ca acestea 
să se aglomereze, înainte ca vraja rece şi tăcută a 
lunii februarie să se spulbere, după care să se în- 
toarcă în Kittery şi să doarmă câteva ore. 

Dăduse un colţ şi văzuse trei maşini fără plăcuţe 
de înmatriculare parcate în faţa unei fabrici de pan- 
tofi, într-o zonă unde parcarea era interzisă. Lângă 
poarta gardului împrejmuitor stătea Jimmy Carter, 
strângând mâinile bărbaţilor şi ale femeilor care in- 
trau în schimb. Aceştia duceau cu ei mâncarea în 
sufertaşe sau în pungi de hârtie, expirând norişori 
albicioşi, încotoşmănaţi în haine grele, cu somnul 
încă citindu-li-se pe feţe. Carter avea câte un cuvânt 
pentru fiecare dintre ei. Zâmbetul lui, pe atunci nu 
atât de cunoscut cum avea să devină mai târziu, era 
neobosit şi proaspăt. Nasul i se înroşise din cauza 
frigului. 

Johnny parcase la două blocuri distanţă şi mersese 
pe jos spre poarta fabricii, pantofii lui păcănind şi 
scârţâind pe zăpada tasată. Agentul de pază şi 
protecţie care îl însoțea pe Carter îl fixase imediat 
cu privirea, după care revenise la treburile lui - sau 
aşa păruse că face. 

- Votez cu oricine are de gând să scadă taxele, 
spunea un bărbat îmbrăcat într-o canadiană de schi 
veche. Pe una dintre mâneci, haina avea o conste- 
laţie de ceea ce păreau a fi arsuri de la acidul de 
acumulator. - Nenorocitele alea de taxe mă omoară, 
nu glumesc. 

- Ei bine, o să ne ocupăm de problema asta, spuse 
Carter. O analiză a nivelului taxelor va fi una dintre 


primele noastre priorităţi după ce mă voi instala la 
Casa Albă. 

In vocea lui se citea o încredere de sine degajată, 
care-l izbi pe Johnny şi-l făcu să se simtă puţin ne- 
liniştit. 

Ochii lui Carter, de un albastru-deschis aproape 
incredibil, se mutară spre Johnny: 

- Salutare, spuse el. 

- Bună ziua, domnule Carter, spuse Johnny. Nu 
lucrez aici. Treceam pur şi simplu cu maşina prin 
zonă şi v-am văzut. 

- Păi, atunci mă bucur că te-ai oprit. Candidez la 
preşedinţie. 

- Ştiu. 

Carter întinse mâna. Johnny i-o strânse. Carter 
începu: 

- Sper că vei... 

Şi se întrerupse. 

Fulgerul veni, o străluminare bruscă şi puternică, 
de parcă şi-ar fi vârât degetele în priză. Privirea lui 
Carter se ascuţi. Se uitară unul la celălalt, aparent 
pentru foarte mult timp. 

Tipului de la Serviciul de Pază şi Protecţie nu-i 
plăcu asta. Se îndreptă către Carter şi, cât ai clipi, îi 
descheie haina. Undeva în spatele lor, cu o mie de 
kilometri în spatele lor, sirena fabricii trimise un 
singur ţiuit ce anunţa ora şapte. 

Johnny dădu drumul mâinii lui Carter, însă 
continuară să se privească unul pe celălalt. 

- Ce dracu'a fost asta? întrebă Carter foarte încet. 

- Probabil că mai trebuie să mergi undeva, nu-i 
aşa? spuse imediat tipul de la Serviciul de Pază şi 
Protecţie. Işi puse o mână pe umărul lui Johnny. O 
mână mare. - Sigur că trebuie. 


- E în regulă, spuse Carter. 

- Veţi deveni preşedinte, spuse Johnny. 

Mâna agentului încă era pe umărul lui Johnny, mai 
uşoară acum, dar încă era acolo, şi Johnny percepea 
ceva şi despre el. Tipului de la Serviciul de Pază şi 
Protecţie 

(ochi) 

nu-i plăceau ochii lui. Era de părere că erau 

(ochi de asasin, ochi de psihopat) 

reci şi străini, iar dacă tipul ăsta îşi băga şi numai o 
mână în buzunar, dacă lăsa impresia că va face aşa 
ceva, îl va dobori la pământ. În spatele analizei la 
secundă a agentului de pază şi protecţie, se repeta 
o litanie simplă, înnebunitoare: 

(laurel maryland laurel maryland laurel mary-land 
laurel) 

- Da, spuse Carter. 

- Va fi o cursă mai strânsă decât se aşteaptă toată 
lumea... mai strânsă decât vă aşteptaţi şi dumnea- 
voastră, dar veţi câştiga. Se va faulta. Poland. 
Poland se va faulta singur. 

Carter nu făcu decât să se uite la el, zâmbind cu 
jumătate de gură. 

- Aveţi o fiică. Va merge la o şcoală publică din 
Washington. Va merge la... - Dar era în zona moartă. 
- Cred că... e o şcoală numită după un sclav eliberat. 

- Amice, vreau s-o tai de-aici, spuse agentul. 

Carter se uită la el şi agentul se retrase. 

- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, spuse Carter. 

Un pic cam descumpănitor, dar a fost o plăcere. 

Dintr-o dată, Johnny era iarăşi el însuşi. Trecuse. 
Era conştient că urechile-i erau reci şi că trebuia să 
meargă la toaletă. 

- Să aveţi o dimineaţă plăcută, spuse el împleticit. 


- Da. Şi tu la fel. 

Se întorsese la maşină, conştient că ochii agentului 
încă-l mai urmăreau. Pornise, năucit, maşina. La 
scurtă vreme după aceea, Jimmy Carter câştigase 
alegerile din New Hampshire şi plecase spre Florida. 


2 


Walter Cronkite termină cu politicienii şi continuă 
cu războiul civil din Liban. Johnny se ridică şi-şi 
împrospăta paharul cu Pepsi. Ridică paharul spre 
televizor. În sănătatea ta, Walt. În cinstea celor trei 
de d: dispariție fizică, distrugere şi destin. Ce ne-am 
face fără ele? Se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

- Intră, strigă Johnny, aşteptându-se la Chuck, 
venind probabil cu o invitaţie la cinematograful în 
aer liber din Somersworth. Dar nu era Chuck. Era 
tatăl lui Chuck. 

- Bună, Johnny, spuse el. Purta o pereche de jeanşi 
spălăciţi şi o cămaşă sport veche din bumbac, cu 
poalele scoase din pantaloni. Pot să intru? 

- Sigur. Credeam că nu vă întoarceţi până mai 
târziu. 

- Păi, m-a sunat Shelley. - Shelley era soţia lui. 
Roger intră şi închise uşa. - A fost Chuck s-o viziteze. 
A izbucnit în lacrimi, ca un copil mic. l-a spus că îţi 
reuşeşte, Johnny. l-a spus că crede că se va 
descurca, totuşi. 

Johnny îşi aşeză paharul pe masă. 

- Mai avem multe de făcut, spuse el. 

- A venit Chuck să mă aştepte la aeroport. Nu l-am 
mai văzut arătând aşa de când avea... cât? Zece 
ani? Unsprezece? Atunci când i-am făcut cadou 
arma cu aer comprimat pe care şi-o dorea de cinci 


ani. Mi-a citit un articol din ziar. Îmbunătăţi-rea e 
aproape... bizară. Am venit special să-ţi mulţumesc. 

- Mulţumiţi-i lui Chuck, spuse Johnny. E un băiat 
adaptabil. Mare parte din îmbunătăţire ţine de 
gândirea puternic pozitivă. S-a convins să creadă că 
poate reuşi şi acum face progrese. Mai bine de atât 
nu ştiu cum să explic. 

Roger se aşeză. 

- Mi-a spus că l-ai învăţat să apese comutatorul. 
Johnny zâmbi. 

- Mda, aşa trebuie să fie. 

- Va fi în stare să-şi ia bacalaureatul? 

- Nu ştiu. Şi mi-ar displăcea să-l văd dând cu banul 
şi pierzând. Bacalaureatul oferă o situaţie foarte 
tensionată. Dacă se va bloca atunci când va intra în 
sală şi va vedea foaia cu întrebările din faţa lui şi 
creionul IBM din mână, va suferi un şoc foarte 
puternic. V-aţi gândit să-l daţi pentru un an la o 
şcoală pregătitoare bună? Aşa cum este Şcoala 
Specială din Pittsfield? 

- Am cochetat cu ideea, dar, sincer, întotdeauna 
am fost de părere că asta n-ar însemna decât să 
amânăm inevitabilul. 

- Acesta e unul dintre lucrurile care-l făcea pe 
Chuck să aibă probleme. Sentimentul că se află 
într-o situaţie fără întoarcere. 

- Niciodată nu l-am supus pe Chuck presiunii. 

- Nu intenţionat, ştiu asta. Ştie şi el. Pe de altă 
parte, sunteţi o persoană bogată, de succes, care a 
absolvit colegiul cu summa cum laude. Cred că 
Chuck se simte puţin ca şi când ar urma la aruncare 
după Hank Aaron”. 


49 Henry Aaron (sau Hank Aaron) - jucător de baseball din 
secolul al douăzecilea; a înregistrat un record de 755 de tururi 


- N-am cum schimba asta, Johnny. 

- Cred că un an la o şcoală pregătitoare, departe 
de casă, după ultimul an de liceu, l-ar putea ajuta să 
înţeleagă singur situaţia. Şi, vara viitoare, are de 
gând să meargă să lucreze într-una dintre fabricile 
dumneavoastră. Dacă ar fi vorba de copilul meu şi 
dacă ar fi vorba de fabricile mele, i-aş da voie s-o 
facă. 

- Vrea Chuck să facă asta? Cum de nu mi-a spus 
niciodată? 

- Fiindcă n-a vrut să credeţi că e un pupincurist, 
spuse Johnny. 

- Ţi-a spus ţie asta? 

- Da. Vrea s-o facă fiindcă crede că-i va fi de folos 
mai târziu să aibă experienţă în câmpul muncii. 
Puştiul vrea să vă calce pe urme, domnule 
Chatsworth. Aţi lăsat nişte urme adânci în spate. Din 
această cauză s-a ridicat mare parte din blocajul 
pentru citire. Suferă de frisonul vânătorului în- 
cepător. 

Intr-un anumit sens, minţise. Chuck făcuse aluzie la 
aceste lucruri, chiar menţionase vag unele dintre 
ele, însă nu fusese niciodată atât de franc cum îl 
lăsase Johnny să creadă pe Roger Chatsworth. Nu 
verbal, cel puţin. Însă Johnny îl atinsese din când în 
când şi primise semnale în acest sens. Se uitase 
peste fotografiile pe care le ţinea Chuck în 
portmoneu. şi înţelesese ce sentimente întreținea 
pentru tatăl său. Erau unele lucruri pe care nui le va 
putea spune niciodată acestui bărbat plăcut, dar 
destul de distant, care şedea în faţa lui. Chuck ido- 


complete în timpul carierei sale în liga profesionistă (între anii 
1954 şi 1976). Cel care a deţinut înaintea lui recordul a fost 
Baberuth, cu 714 de tururi complete - n. tr. 


latriza pământul pe care călca tatăl lui. Dincolo de 
atitudinea sa nepăsătoare (o atitudine foarte ase- 
mănătoare cu a lui Roger), băiatul era măcinat pe 
dinlăuntrul său de convingerea că niciodată nu se va 
putea ridica la rangul tatălui său. Roger Chatsworth 
reuşise să transforme o fabrică de lână cu profit de 
zece la sută, în scădere, într-un imperiu textil al Noii 
Anglii. Chuck credea că dragostea tatălui său pentru 
el atârna de abilitatea lui de-a mişca din loc nişte 
munţi la fel de mari. De a practica sport de 
performanţă. De a fi admis într-un colegiu bun. Dea 
Citi. 

- Cât de sigur eşti de lucrurile astea? întrebă 
Roger. 

- Sunt destul de sigur. Dar v-aş rămâne recunos- 
cător dacă nu i-aţi spune lui Chuck că am purtat 
discuţia asta. E vorba despre secretele lui. 

Și ăsta-i un adevăr mai mare decât veti cunoaşte 
altul vreodată. 

- Bine. lar eu cu Chuck şi cu mama lui vom discuta 
despre ideea cu şcoala pregătitoare. Intre timp, ăsta 
îţi aparţine. 

Scoase un plic simplu, alb, oficial, din buzunarul de 
la spate al pantalonilor şi i-l înmâna lui Johnny. 

- Ce-i înăuntru? 

- Deschide-l şi vezi. 

Johnny îl deschise. Înăuntrul plicului se afla un cec 
bancar la purtător pentru cinci sute de dolari. 

- Oh, hei...! Nu pot accepta aşa ceva. 

- Poţi şi-o să-i accepţi. Ti-am promis un bonus dacă 
reuşeşti să faci ceva, iar eu îmi ţin promisiunile. Vei 
mai primi unul la plecare. 

- Sincer, domnule Chatsworth, n-am făcut decât 
să... 


- Şşş. Îţi spun un lucru Johnny. 

Se aplecă în faţă. Declanşa un zâmbet subţire şi 
ciudat, iar lui Johnny i se păru brusc că poate vedea, 
dincolo de suprafaţa plăcută, bărbatul care făcuse 
posibile toate aceste lucruri: casa, terenul 
dimprejur, piscina, fabricile. Şi, desigur, fobia de citit 
a fiului său, care probabil că putea fi clasificată 
drept nevroză isterică. 

- Din experienţă ştiu că nouăzeci şi cinci la sută 
dintre oamenii care calcă pe pământ sunt pur şi 
simplu inerţi, Johnny. Unu la sută sunt sfinţii şi unu 
la sută sunt nemernicii. Ceilalţi trei la sută sunt cei 
care fac ceea ce spun că pot face. Eu mă încadrez în 
aceste trei procente şi la fel şi tu. Meriţi banii ăia. 
Sunt unii în fabricile mele care duc acasă un milion o 
sută de mii de dolari anual pentru nimic altceva 
decât pentru că se joacă cu puţa-n praf. Dar nu mă 
plâng. Sunt un om de lume, iar asta înseamnă că 
înţeleg ce face ca lumea să meargă. Amestecul de 
combustibil conţine o parte de lichid cu o cifră 
octanică ridicată şi nouă părţi de bălegar curat. Tu 
nu faci parte dintre cei care vâră bălegarul în 
combustibil. Aşa că pune-ţi banii ăia în portmoneu şi 
data viitoare încearcă să te vezi cu nişte ochi mai 
buni. 

- Bine, spuse Johnny. Am la ce-i folosi, n-o să vă 
mint în privinţa asta. 

- Facturi la doctori? 

Johnny ridică privirea spre Roger Chatsworth; ţinea 
ochii întredeschişi. 

- Ştiu totul despre tine, spuse Roger. Credeai că nu 
voi verifica trecutul celui pe care-l angajez să-mi 
mediteze fiul? 

- Ştiaţi despre... 


- Se spune că eşti un fel de mediu. Ai dat o mână 
de ajutor la rezolvarea unui caz de crimă în Maine. 
Cel puţin, asta spun ziarele. Urma să te apuci din 
nou de profesorat în ianuarie, dar te-au aruncat ca 
pe-un cartof încins când ţi-a apărut numele în ziare. 

- Aţi ştiuți De cât timp? 

- Am ştiut dinainte să te stabileşti aici. 

- Şi, totuşi, m-aţi angajat? 

- Voiam un profesor particular, nu-i aşa? Păreai că 
eşti în stare să faci treabă bună. Cred că am dat 
dovadă de o judecată excelentă apelând la serviciile 
tale. 

- Păi, mulţumesc, spuse Johnny. 

Vocea lui era răguşită. 

- Ţi-am explicat că nu e nevoie să spui asta. 

Cât discutară ei, Walter Cronkite terminase cu 
adevăratele ştiri ale zilei şi trecuse la zvonurile ne- 
lipsite uneori de la sfârşitul unei emisiuni de ştiri. 
Spunea: 

- ... votanţii din New Hampshire-ul de vest au în 
cursa electorală de anul acesta un candidat inde- 
pendent pentru districtul al treilea... 

- Ei bine, o să-mi prindă bine banii ăştia, spuse 
Johnny. Sunt... 

- Şşş. Vreau să aud asta. 

Chatsworth se  aplecă înainte, cu mâinile 
atârnându-i între genunchi, cu faţa luminată de-un 
zâmbet iscat de nerăbdare. Johnny se întoarse către 
televizor. 

- ... Stillson, spuse Cronkite. Acest agent imobiliar 
şi de asigurări conduce cu siguranţă una dintre cele 
mai excentrice campanii ale anului electoral '76, 
însă atât candidatul republican din partea celui de-al 
treilea district, Harrison Fisher, cât şi oponentul lui 


democrat, David Bowes, dau dovadă de îngrijorare, 
fiindcă sondajele îl prezintă pe Greg Stillson ca 
favorit. George Herman ne prezintă ştirea. 

- Cine-i Stillson? întrebă Johnny. 

Chatsworth râse. 

- Oh, tre' să-l vezi pe tipu' ăsta, Johnny. E nebun de 
legat. Dar cred cu toată convingerea că electoratul 
cu capul limpede din al treilea district o să-l 
propulseze în noiembrie la Washington. Asta doar 
dacă nu începe să se dea de pământ şi să facă 
spume la gură. lar asta n-aş exclude-o complet din 
calcul. 

Pe ecranul televizorului apăruse acum un bărbat 
tânăr îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la 
guler. Vorbea unei mulţimi restrânse de pe o scenă 
montată în parcarea unui supermagazin. Tânărul le 
făcea promisiuni celor din mulţime. Aceştia nu 
păreau foarte încântați. George Herman interveni 
peste: 

- Acesta e David Bowes, candidatul democraţilor - 
un fel de miel de sacrificiu, ar spune unii - din partea 
celui de-al treilea district legislativ din New 
Hampshire. Bowes se aştepta la o luptă dificilă, 
fiindcă al treilea district din New Hampshire n-a fost 
niciodată condus de democrati, nici măcar în timpul 
opulentei campanii din 1964 a lui LBP. 

Se aştepta însă ca oponent să-i fie acest om. 

Pe ecranul televizorului apăru atunci un bărbat de 
vreo şaizeci şi cinci de ani. Ţinea un discurs la o cină 
simandicoasă pentru strângerea de fonduri. 
Mulțimea avea acel aspect durduliu, țeapăn şi uşor 
constipat care pare a le aparține în exclusivitate oa- 


menilor de afaceri din GOP%. Vorbitorul semăna ui- 
mitor de tare cu Edward Gurney din Florida, deşi nu 
avea constituţia atletică şi vânoasă a acestuia. 

- Acesta este Harrison Fisher, spuse Herman. 

Alegătorii din al treilea district l-au trimis la Wa- 
shington o dată la doi ani din 1960 încoace. E o 
personalitate puternică în Camera Reprezentanţilor, 
este membru în cinci comitete şi preşedinte al 
Consiliului cu privire la Parcuri şi Căi de comunicare 
nautice din cadrul Camerei. Se aştepta să-l înfrângă 
uşor pe tânărul David Bowes. Însă nici Fisher, nici 
Bowes n-au bănuit că va ieşi din pachetul de joc 
cartea cea mai buclucaşă. Cartea aceasta. Imaginea 
se schimbă. 

- Dumnezeule! spuse Johnny. 

Lângă el, Chatsworth izbucni în râs şi se plesni 
peste coapse. 

- Ce zici de tipul ăla? 

Nici vorbă de parcare de supermagazin sau de feţe 
posomorâte în imaginea aceasta. Nici vorbă de 
petrecere comodă pentru strângerea de fonduri în 
Sala Statului Granitului de la hotelul Hilton din 
Portsmouth. Greg Stillson stătea pe o scenă monta- 
tă în aer liber în Ridgeway, oraşul său de reşedinţă, 
în spatele lui se vedea silueta statuii Soldatului 
Unionist cu arma în mână şi cu chipiul tras peste 
ochi. Circulaţia era blocată şi strada era împânzită 


50 Lyndon Baines Johnson - politician american din secolul al 
XX-lea; a fost ales vicepreşedinte în 1960, în administraţia John 
F. Kennedy şi a devenit preşedinte după asasinarea lui 
Kennedy (22 noiembrie 1963). A fost preşedintele Statelor 
Unite până în 1969 - n. tr. 'Acronim pentru „Great Old Party” 
(Măreţul şi Bătrânul Partid), poreclă a Partidului Republican din 
America - nitr. 


de oameni care ţipau bezmetic, tineri în general. 
Stillson purta jeanşi prespălaţi şi o cămaşă de ar- 
mată cu două buzunare; pe unul dintre ele erau 
brodate cuvintele: DA PACII O ŞANSA şi pe celălalt: 
PLACINTA CU MERE A MAMEI. Pe cap purta o cască 
de constructor înclinată arogant într-o parte; pe 
partea din faţă a căştii era lipit un abţibild cu 
steagul american verde, al ecologiştilor. Lângă el se 
afla un fel de cărucior compact din oţel inoxidabil. 
Din cele două difuzoare se auzea vocea lui John 
Denver cântând: „Slavă Domnului că-s băiat de 
tară.” 

- Ce-i cu căruciorul ăla? întrebă Johnny. 

- O să vezi, spuse Roger, încă rânjind larg. Herman 
spuse: 

- Cartea buclucaşă este Gregory Ammas Stillson, 
patruzeci şi trei de ani, fost vânzător ambulant 
pentru Compania de Biblii Calea cea Dreaptă 
Americană, fost zugrav şi o singură dată, în 
Oklahoma, unde a crescut, vraci aducător de ploaie. 
- Vraci aducător de ploaie, spuse Johnny năucit. 

- O, asta-i una dintre găselniţele lui, spuse Roger. 
Dacă e ales, vom avea ploaie de câte ori va fi 
nevoie. 

George Herman continuă: 

- Platforma program a lui Stillson este... ei bine, 
răcoritoare. 

John Denver termină de cântat cu un țipăt ce stârni 
ca răspuns uralele mulțimii. Apoi începu Stillson să 
vorbească, vocea lui bubuind, amplificată la 
maximum de difuzoare. Măcar sistemul de 
sonorizare pe care-l folosea era sofisticat; de-abia 
dacă se simțea vreo distorsiune. Vocea lui îl făcu pe 
Johnny să se simtă vag neliniştit. Bărbatul vorbea cu 


aplombul, cu duritatea şi cu percutanta unui 
predicator al noului val. Se vedea cum ţâşneşte sa- 
liva în norişori mici de pe buzele lui în vreme ce 
vorbea. 

- Ce-o să facem în Washington? De ce ne dorim să 
ajungem la Washington? răcni Stillson. Care e 
programul nostru? Programul nostru are cinci 
obiective, prieteni şi vecini, cinci obiective majore! 
Şi care sunt ele? Vă zic io verde-n faţă! Primul 
obiectiv: SĂ EXTERMINĂM BOSCHETARII! 

Un incredibil strigăt de aprobare se iscă din partea 
mulţimii. Cineva aruncă două mâini de confeti în aer 
şi altcineva ţipă: /aaaa-HAAA!” Stillson se aplecă în 
faţă pe scenă. 

- Vreţi să ştiţi de ce port casca asta, prieteni şi 
vecini? Vă zic io de ce. O port pentru că, atunci când 
o să mă trimiteţi la Washington, o să intru-n ei ca 
ştiți-voi-ce prin brânză! O să intru-n ei exact aşa! 

Şi, în faţa ochilor miraţi ai lui Johnny, Stillson îşi 
lăsă capul în pământ şi începu să alerge când pe 
scenă, când printre oameni, ca un taur, scoțând în 
acelaşi timp un țipăt ascuţit, de rebel dezlănţuit. 
Roger Chatsworth se prelinse pur şi simplu în scaun, 
râzând nestăpânit. Mulțimea intră în delir. Stillson 
urcă în pas grăbit înapoi pe scenă, îşi scoase casca 
de constructor şi-o aruncă spre mulţime. Se iscă 
imediat o îmbulzeală acolo unde aceasta căzu. 

- Al doilea obiectiv! ţipă Stillson în microfon. O să-i 
aruncăm din guvern pe toţi, de la ăl mai mare, la ăl 
mai mic, pe toţi ăia care se culcă cu tot felu' de 
fetişcane care nu le sunt şi soţii! Dacă vor să-şi facă 
de cap, n-o s-o facă sugând de la ţâţa statului! 

- Ce-a spus? întrebă Johnny, clipind des. 


- Oh, asta nu e decât încălzirea, spuse Roger. Îşi 
şterse ochii înlăcrimaţi şi izbucni într-un alt ropot de 
râsete. Johnny şi-ar fi dorit să i se pară şi lui la fel de 
comic. 

- Al treilea obiectiv! răcni Stillson. O să trimitem 
toate materialele radioactive în spaţiu! Le băgăm în 
containere metalice! Le băgăm în rezervoare 
etanşe! Le trimitem spre Marte, spre Jupiter şi spre 
coroana lui Saturn! O să avem aer curat şi apă cu- 
rată şi-o să le-avem pe toate în ȘASE LUNI! 

Mulțimea atinsese paroxismul bucuriei. Johnny 
observă în mulţime mulţi care se dădeau de ceasul 
morţii râzând, aşa cum făcea şi Roger Chatsworth 
acum. 

- Al patrulea obiectiv! O să avem tot gazul şi pe- 
trolul din lume! O să terminăm cu jocurile cu arabii 
ăia şi-o să lămurim odată pentru totdeauna pro- 
blema! N-o să mai îngheţe de frig nici un bătrân din 
New Hampshire în iarna care va veni, aşa cum s-a 
întâmplat anul trecut! 

Această afirmaţie stârni strigăte puternice de 
aprobare. În iarna trecută fusese găsit în aparta- 
mentul lui de la etajul trei din Portsmouth un bătrân 
mort de frig, aparent ca urmare a faptului că fusese 
deconectat de la reţeaua de gaz datorită neachitării 
facturilor de plată. 

- Noi avem forţa, prieteni şi vecini, noi putem 
rezolva problema! E vreunul acolo care crede că nu 
putem? . 

- NU! răspunse mulţimea într-un singur glas. 

- Ultimul obiectiv, spuse Stillson şi se apropie de 
căruciorul din metal. Deschise capacul acestuia şi 
dinăuntru ieşi un nor de aburi. HOT DOG-URI!! 


începu să apuce cu amândouă mâinile hot 
dog-urile din căruciorul în care Johnny recunoştea 
acum o masă portabilă cu aburi. Îi aruncă spre 
mulţime şi se întoarse să mai ia. Peste tot zburau 
hot dog-uri. 

- Hot dog-uri pentru fiecare bărbat, fiecare femeie 
şi pentru fiecare copil din America! Şi, când o să-l 
băgaţi pe Greg Stillson în Camera Reprezentanţilor, 
o să puteţi spune HOT DOG! ÎN SFÂRŞIT FACE 
CINEVA DREPTATE! 

Imaginea se schimbă. Podiumul era demontat de-o 
echipă de tineri pletoşi care arătau ca nişte rockeri 
hoinari. Alţi trei tineri curăţau mizeria lăsată în urmă 
de oameni. George Herman reluă: 

- Candidatul democrat David Bowes îl numeşte pe 
Stillson un circar care încearcă să bage băţul în 
spiţele procesului democratic. Harrison Fisher critică 
şi mai virulent. Îl numeşte pe Stillson un ruletist 
cinic de bâlci care face întreaga idee de alegeri 
libere să pară o glumă burlescă. În discursuri, el îl 
numeşte pe candidatul independent Stillson singurul 
membru al Partidului American al Hot Dog-ului. 
Realitatea însă e aceasta: ultimul sondaj realizat de 
CBS în al treilea district din New Hampshire arată că 
David Bowes adună douăzeci de procente din voturi, 
Harrison Fisher adună douăzeci şi şase - iar 
dizidentul Greg Stillson adună uluitorul procent de 
patruzeci şi doi la sută. Desigur, ziua alegerilor e 
încă destul de departe şi lucrurile se mai pot 
schimba. Dar pentru acum, Greg Stillson a vrăjit 
inimile - dacă nu chiar minţile - electoratului celui 
de-al treilea district din New Hampshire. 

Cadrul îl arăta pe Herman de la brâu în sus. 
Amândouă mâinile fuseseră ascunse vederii. Acum, 


reporterul ridică una dintre ele şi în ea ţinea un hot 
dog. Luă o muşcătură mare. 

- Sunt George Herman, pentru Ştirile CBS, din 
Ridgeway, New Hampshire. 

Imaginea reveni la Walter Cronkite, în studioul 
ştirilor CBS. Chicotea. 

- Hot dog-uri, spuse el şi chicoti iarăşi. Aşa este 
viata... 

Johnny se ridică şi închise televizorul. 

- Pur şi simplu nu-mi vine să cred, spuse el. Tipul 
acela într-adevăr candidează? Nu-i cumva o glumă? 

- Fie că-i glumă, fie că nu, totul ţine de cum pri- 
veşti problema, spuse Roger, zâmbind, însă chiar a 
intrat în cursa electorală. Eu însumi sunt republican, 
născut şi crescut, dar trebuie să recunosc că mă dă 
pe spate tipul ăla, Stillson. Ştii că şi-a angajat vreo 
şase foşti motociclişti nelegiuiţi ca gărzi de corp? 
Călăreţi adevăraţi. Nu membri ai celor din Helps 
Angels sau ceva de genul ăsta, dar cred că erau şi ei 
destul de duri. Se pare că i-a repus pe linie. 

Motociclişti hoinari ca agenţi de pază. Lui Johnny 
nu-i prea plăcea cum suna asta. Motocicliştii fără 
casă fuseseră responsabili cu securitatea şi atunci 
când formaţia Rolling Stones ţinuse concertul acela 
gratis din Altamont Speedway, California. Lucrurile 
nu ieşiseră foarte bine. 

- Şi oamenii sunt de-acord cu o... O gaşcă de mo- 
tociclişti tălâmbi? 

- Nu, nu e chiar aşa. Sunt destul de bine crescuţi. 
lar Stillson are o reputaţie al naibii de bună prin 
Ridgeway pentru repunerea pe linia cea bună a 
puştilor zvăpăiaţi. 

Johnny mormăi în barbă, neîncrezător. 


- L-ai văzut, spuse Roger, arătând cu capul spre 
aparatul TV. Tipul e un clovn. Aleargă pe scenă ca 
un taur la fiecare întâlnire. Îşi aruncă în mulţime 
casca - cred că a schimbat deja o sută - şi dă tuturor 
hot dog-uri. E un clovn, şi ce dacă? Poate că oamenii 
au nevoie de puţină pauză de distracţie din când în 
când. Rezerva de petrol e pe terminate, inflaţia ne 
scapă uşor dar sigur de sub control, media taxelor 
pe cap de locuitor nu a fost niciodată mai mare şi se 
pare că suntem gata să alegem la preşedinţia 
Statelor Unite un zgârie-brânză cu capul gol din 
Georgia. Aşa că oamenii vor să râdă puţin. Mai mult 
chiar, vor să arate cu degetul spre o clasă politică 
incapabilă să rezolve vreo problemă. Stillson e 
inofensiv. 

- E pe orbită, spuse Johnny şi râseră amândoi. 

- Avem o mulţime de politicieni zăluzi, spuse 
Roger. In New Hampshire îl avem pe Stillson, care 
vrea să-şi croiască drum spre Camera Reprezen- 
tanţilor cu hot dog-uri, şi ce dacă? în California îl au 
pe Hayakawa. Sau uită-te la propriul nostru gu- 
vernator, Meldrim Thomson. Anul trecut voia să 
înarmeze Garda Naţională din New Hampshire cu 
arme nucleare. Aş spune că o asemenea idee eo 
nebunie de zile mari. 

- Vreţi să spuneţi că e în regulă ca oamenii din al 
treilea district să-l aleagă pe nebunul satului să-i 
reprezinte la Washington? 

- N-ai priceput, spuse Chatsworth cu răbdare. 
Priveşte prin ochii unui alegător, Johnny. Oamenii 
aceia din al treilea district sunt în majoritatea lor 
manufacturişti şi proprietari de magazine. Părţile 
rurale ale districtului tocmai încep să-şi dezvolte un 
soi de potenţial turistic. Oamenii aceia se uită la 


David Bowes şi văd un puşti hulpav care vrea să fie 
ales datorită unui discurs bine ticluit şi unei ase- 
mănări vagi cu Dustin Hoffman. Ar trebui să creadă 
că e un om din popor doar pentru că poartă jeanşi. 

Apoi, uită-te la Fisher. Omul meu, cel puţin pe linie 
de partid. Am organizat pentru el şi pentru alţi 
candidaţi republicani din partea asta de New 
Hampshire petreceri pentru strângerea de fonduri. 
Se află în Congres de atâta timp, încât probabil că e 
de părere că domul Capitoliului s-ar crăpa în două 
dacă n-ar fi el prin preajmă să-i ofere suport moral. 
Niciodată în viaţă n-a avut o idee originală, n-a mers 
împotriva liniei de partid niciodată în viaţă. De 
numele lui nu stă prinsă nici o tinichea, fiindcă e 
prea prost ca să fie corupt, deşi s-ar putea să iasă 
cu mâinile cam murdare după treaba asta cu 
Koreagate. Discursurile lui au toată sarea şi piperul 
unui Almanah al Instalatorilor independenţi. Oamenii 
habar n-au despre lucrurile astea, dar uneori le 
intuiesc. Ideea că Harris Fisher face într-adevăr ceva 
pentru oamenii care l-au ales este de-a dreptul 
ridicolă. 

- Soluţia ar fi să alegem un descreierat? 

Chatsworth zâmbi indulgent. 

- Uneori, descreieraţii ăştia ajung să facă o treabă 
destul de bună. Uită-te la Bella Abzug”!. Sub măştile 
astea de nebuni sadea se găsesc nişte creiere al 
naibii de agere. Dar, chiar dacă Stillson se do- 
vedeşte la Washington la fel de nebun ca şi în 
Ridgeway, nu face decât să stea cu chirie pe fotoliul 


51 Bella Abzug (n. 1920) - politician american, membră în 
Camera Reprezentanţilor din partea statului New York (1971- 
1976), cunoscută pentru feminismul ei şi pentru sprijinul 
acordat mişcării pacifiste - n. tr. 


acela pentru doi ani. II vor debarca în '78 şi o să 
pună în loc pe cineva care înţelege lecţia. 

- Lecţia? 

Roger se ridică în picioare. 

- Nu da peste bot oamenilor pentru prea multă 
vreme, spuse el. Asta-i lecţia. Adam Clayton Powel”? 
a aflat-o pe pielea lui. Agnew şi Nixon, la fel. 

Doar... să nu dai peste bot oamenilor pentru prea 
multă vreme. - Se uită la ceasulde la încheietura 
mâinii. - Haide până la noi la un pahar, Johnny. Eu şi 
cu Shelley ieşim în oraş mai târziu, dar avem timp 
pentru un păhărel. 

Johnny zâmbi şi se ridică din scaun. 

- Bine, spuse el. M-aţi convins. 


52 Adam Clayton Powell Jr. (1908-1972) - politician american, 
membru în Camera Reprezentanţilor din partea statului New 
York (1945-1967 şi 1969-1971); a fost un avocat declarat al 
drepturilor civile - n. tr. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


1 


La mijlocul lunii august, Johnny se trezi singur pe 
domeniul familiei Chatsworth, cu excepţia lui Ngo 
Phat, care avea propriul său apartament deasupra 
garajului. Familia Chatsworth închisese casa şi 
plecase în Montreal pentru o vacanță de trei săptă- 
mâni, înaintea noului an şcolar şi a forfotei de 
toamnă din fabrici. 

Roger îi lăsase lui Johnny cheile Mercedesului soţiei 
sale şi el plecase spre casa tatălui său din Pownal, 
simțindu-se ca un potentat. Negocierile lui Herb cu 
Charlene MacKenzie intraseră într-o stare critică şi 
tatăl lui nu se mai complica să susţină că interesul 
lui se limita doar la grija de a nu-i cădea femeii casa 
în cap. De fapt, declanşase cu surle şi trâmbiţe 
campania de curtare şi asta-l făcea pe Johnny să se 
simtă uşor agitat. După o vizită de trei zile, Johnny 
se întoarse la casa soţilor Chatsworth, îşi reluă 
lecturile şi-şi recupera corespondenţa şi se bucură 
de linişte. 

Şedea în mijlocul piscinei într-un scaun gonfla-bil, 
bând un Seven-Up şi citind Mew York Times Book 
Review, când Ngo veni lângă marginea bazinului, îşi 
scoase sandalele şi-şi scufundă picioarele în apă. 

- Ahhh, spuse el. Mult mai bine. - Zâmbi către 
Johnny. - E linişte, hă? 


- Foarte linişte, se arătă Johnny de acord. Cum 
merge cursul de cetăţenie, Ngo? 

- Merge foarte bine, spuse Ngo. Sâmbătă facem o 
excursie pe teren. Prima. Foarte palpitant. Toţi din 
clasă vom veni. 

- Merge, spuse Johnny, zâmbind închipuindu-şi-i pe 
colegii de clasă ai lui Ngo Phat halucinând după o 
doză de LSD sau de psihocibin. 

- Cum? 

Ridică politicos din sprâncene. 

- Toţi din clasă vom merge. 

- Da, mersi. Mergem să participăm la manifestaţia 
politică din Trimbull. Suntem cu toţii foarte bucuroşi 
că avem ocazia să urmăm cursul de cetăţenie 
într-un an electoral. Este foarte instructiv. 

- Da, sunt sigur că aşa e. Pe cine mergeţi să ve- 
deti? 

- Greg Stirrs... - Se opri şi-l pronunță din nou, 
foarte atent: Greg Stillson, care candidează inde- 
pendent pentru un loc în Camera Reprezentanţilor. 

- Am auzit de el, spuse Johnny. Ați discutat ceva 
despre el la clasă, Ngo? 

- Da, am purtat unele discuții cu privire la omul 
acesta. S-a născut în 1933. A lucrat în multe locuri. 
A venit în New Hampshire în 1964. Îndrumătorul 
nostru ne-a spus că e prin zonă de destulă vreme ca 
oamenii să nu-l vadă ca pe-un terpăduş politic. 

- Trepăduş, spuse Johnny. 

Ngo se uită la el cu o politeţe inexpresivă. 

- Termenul e trepăduş politic. 

- Da, mulţumesc. 

- Crezi că Stillson e puţin ciudat? Ă 

- În America, poate că e ciudat, spuse Ngo. În 
Vietnam erau mulţi ca el. Sunt oameni care... 


Rămase pe gânduri, legănându-şi picioarele mici şi 
delicate în apa albastru-verzuie din piscină. După 
aceea îşi ridică iarăşi privirea spre Johnny. 

- Nu găsesc un cuvânt în limba engleză pentru ce 
vreau să spun. Oamenii de la mine din ţară au un 
joc, se numeşte Tigrul care râde. E vechi şi foarte 
iubit, cum e baseballul la voi. Să vezi, un copil se 
îmbracă în tigru. Intră într-o piele. Şi alţi copii 
încearcă să-l prindă în vreme ce el fuge şi dansează. 
Copilul îmbrăcat în piele râde, dar mai şi mărâie şi 
muşcă, fiindcă aşa e jocul. In ţara mea, înainte de 
comunişti, mulţi dintre mai-marii satelor jucau Tigrul 
care râde. Cred că şi Stillson ăsta cunoaşte jocul 
nostru. 

Johnny se uită tulburat la Ngo. 

Ngo nu părea tulburat deloc. El zâmbi. 

- Aşa că vom merge cu toţii să-l vedem cu ochii 
noştri. După, facem un picnic. Eu fac două plăcinte. 
Cred că va fi frumos. 

- Sună minunat. 

- Va fi foarte minunat, spuse Ngo, ridicându-se. 
După aceea, în clasă, vom discuta despre tot ce am 
văzut în Trimbull. Poate că vom scrie şi nişte com- 
puneri. E mult mai uşor să scrii compuneri, fiindcă 
poţi căuta cuvântul potrivit în dicţionar. Le mot 
juste. ă 

- Da, uneori e mai uşor să scrii. Insă eu n-am avut 
nici un elev la liceu care să spună asta. 

Ngo zâmbi. 

- Cum merge treaba cu Chuck? 

- Se descurcă destul de bine. 

- Da, acum e fericit. Nu se preface doar. E un băiat 
bun. - Se ridică. - Odihneşte-te, Johnny. Eu merg să 
trag un pui de somn. 


- Bine. 

Îl privi pe Ngo îndepărtându-se: un bărbat scund, 
suplu şi sprinten, îmbrăcat într-o pereche de jeanşi 
albaştri şi o cămaşă de lucru în carouri, spălăcită. 

Copilul îmbrăcat în piele râde, dar mai şi mârâie şi 
muşcă, fiindcă aşa e jocul... Cred că şi Stil-Ison ăsta 
cunoaşte jocul nostru. 

Din nou, sentimentul înţepător de nelinişte. 

Fotoliul gonflabil se legăna uşor. Soarele îl mângâia 
tandru. Deschise iarăşi revista Book Review, dar 
articolul pe care-l citea înainte nu-i mai trezi acum 
interesul. Aşeză revista jos, vâsli cu mâinile până ce 
ajunse la marginea piscinei şi ieşi afară. Trimbull se 
afla la mai puţin de cincizeci de kilometri de aici. 
Poate că va sări pur şi simplu în Mercedesul 
doamnei Chatsworth şi va merge sâmbăta asta 
până acolo. Să-l vadă pe Greg Stillson de aproape. 
Să se bucure de spectacol. Poate că... poate că-i va 
strânge şi mâna. 

Nu. Nu! 

Dar de ce nu? La urma urmei, îşi făcuse mai mult 
sau mai puţin un hobby din politicieni în acest an 
electoral. Ce-ar putea fi atât de neliniştitor să mai 
vadă unul? 

Însă era neliniştit, fără îndoială. Inima îi bătea mai 
tare şi mai repede ca de obicei, şi reuşi performanţa 
să-şi scape revista în piscină. O pescui imediat, 
înjurând printre dinţi, înainte să se ude leoarcă. 

Cumva, gândul la Greg Stillson îl făcu să se gân- 
dească la Frank Dodd. 

Cât se poate de ridicol. Nu avea cum să întreţină 
vreun sentiment pentru Stillson, de orice fel, 
văzându-l doar la televizor. 

Păstrează distanța. 


Ei bine, poate c-o va păstra, poate că nu. Poate că 
va merge în schimb la Boston sâmbăta asta. Să 
vadă un film. 

Însă, un sentiment ciudat şi împovărător de teamă 
pusese stăpânire pe el pe când ajunsese înapoi la 
casa pentru oaspeţi şi-şi schimbase hainele, într-un 
fel, sentimentul acesta semăna cu un vechi prieten - 
genul de vechi prieten pe care-l urăşti în sinea ta. 
Da, chiar va merge sâmbătă la Boston. Aşa ar fi mai 
bine. 

Deşi retrăi ziua aceea întruna în lunile care-i ur- 
mară, Johnny nu-şi putu aminti niciodată cu exac- 
titate cum sau în ce scop ajunsese el în Trimbull în 
cele din urmă. Pornise într-o altă direcţie, plănuind 
să ajungă la Boston şi să urmărească meciul din 
Fenway Park al celor de la Red Sox, după care poate 
să meargă în Cambridge şi să-şi vâre nasul prin 
librării. Dacă aveau să-i mai rămână destui bani 
(trimisese patru sute de dolari din bonusul primit de 
la Chatsworth tatălui său, care, la rândul lui, îi 
trimisese Centrului Medical Eastern Maine - un gest 
asemănător cu o picătură de apă aruncată într-un 
ocean) voia să meargă la Cinematograful Orson 
Wells să vadă filmul acela reggae: The Harder They 
Come. Un program cum scrie la carte şi o zi numai 
bună pentru a-l aplica; acea zi de 19 august se 
arătase încă din zori a fi o zi călduroasă, senină şi 
aromată, apoteoza unei veritabile zile văratice de 
Noua Anglie. 

Intrase în bucătăria casei celei mari şi-şi pregătise 
trei sandvişuri burduhănoase cu şuncă şi brânză 
pentru masa de prânz, le aşeză într-un vechi coşuleţ 
împletit din răchită, pentru picnic, pe care-l găsise în 
cămară şi, după o scurtă dezbatere lăuntrică, 


adăugase acestei poveri şi o legătură de şase beri 
Tuborg. In acel moment se simţise bine, absolut 
a-ntâia. Nu-i trecuse prin minte nici cel mai vag 
gând cu privire la Greg Stillson sau la gărzile lui de 
corp încropite ad-hoc dintr-o gaşcă de motociclişti 
nelegiuiţi. 

Aşezase  coşuleţul pentru picnic pe podeaua 
Mercedesului şi pornise spre sud, către şoseaua in- 
terstatală 95. Până să ajungă acolo, gândurile îi fu- 
seseră senine. După aceea, însă, începuseră să i se 
insinueze tot soiul de lucruri. La început, amintiri 
legate de mama lui aflată pe patul de moarte. Chi- 
pul mamei sale, contorsionat într-un rictus îngheţat, 
mâna de pe bara de protecţie transformată într-o 
gheară, vocea ei răsunând de parcă ar fi avut de 
trecut printr-un strat gros de vată de sticlă. 

Nu ti-am spus eu? Nu ţi-am spus că aşa va fi? 
Johnny dădu volumul radioului mai tare. Din di- 
fuzoarele stereo ale Mercedesului ţâşni muzică 
rock'n'roll de calitate. Dormise vreme de patru ani şi 
jumătate, însă rock'n'roll-ul supravieţuise şi era bine 
mersi, mulţumesc foarte mult. Johnny cântă o dată 
cu formaţia. 

Are o misiune pentru tine. Să nu fugi de el, Johnny. 

Radioul nu putu reduce la tăcere vocea mamei sale 
moarte. Mama sa moartă era hotărâtă să-şi spună 
păsul. Chiar şi de dincolo de mormânt, ea voia să-şi 
spună păsul. 

Să nu te ascunzi în peşteră sau să-l faci să trimită 
un peşte mare ca să te inghită. 

Numai că el fusese înghiţit de-un peşte mare. 
Numele lui nu era leviatan, ci coma. Petrecuse patru 
ani şi jumătate în burta întunecată a acelui peşte şi-i 
ajunsese. 


În faţa lui se ivi rampa de intrare pe autostradă - 
după care îi rămase în urmă. Fusese atât de rătăcit 
în gânduri, că uitase să cotească. Vechile fantome 
pur şi simplu nu voiau să renunţe şi să-l lase în pa- 
ce. Ei bine, va întoarce maşina şi va pleca înapoi 
acasă de-ndată ce va găsi un loc propice. 

Nu eşti olarul, ci lutul olarului, Johnny. 

- O, slăbeşte-mă, murmură el. Trebuia să-şi alunge 
din minte bazaconiile astea, atâta tot. Mama lui 
fusese o maniacă religioasă; nu era un fel prea 
plăcut de-a rezuma problema, dar era totuşi un fel 
corect. Raiul aflat în constelația Orion, îngeri care 
conduc farfurii zburătoare, regate sub pământ. În 
felul ei, fusese la fel de nebună ca şi Greg Stillson. 

O, pentru numele lui Christos, nu da vina pe tipul 
ăla. 

„ Şi, când o să-l băgati pe Greg Stillson în Camera 
Reprezentanţilor, o să puteţi spune HOT DOG! ÎN 
SFÂRŞIT FACE CINEVA DREPTATE!” 

Ajunse la Route 63, din New Hampshire. Dacă o lua 
la stânga, ajungea la Concord, Berlin, Ridder's Mill, 
Trimbull. Johnny merse într-acolo fără ca măcar să 
conştientizeze acest lucru. Gândurile îi erau 
altundeva. 

Roger Chatsworth, nici pe departe un 
terchea-berchea, râsese de Greg Stillson ca şi când 
acesta ar fi fost replica din anul acesta la George 
Carlin şi Chevy Chase”, luaţi amândoi laolaltă. Tipul 
e un clovn, Johnny. 

Şi dacă numai asta era Stillson, atunci nu repre- 
zenta nici o problemă, nu-i aşa? Un excentric cu 
şarm, o bucată albă de hârtie pe care alegătorii să-şi 


53 Celebri actori de comedie din anii '70-'80 - n. tr. 


poată scrie mesajul: Voi, ceilalti, sunteţi atât de duşi 
cu pluta, că ne-am hotărât să-l alegem pe nebunul 
ăsta. Probabil că numai asta era Stillson, la urma 
urmei. Doar un nebun inofensiv, nu avea nici un 
motiv să-l asocieze cu nebunia ieşită din comun, 
distructivă a lui Frank Dodd. Şi totuşi... cumva... 
asta făcea. 

Drumul se bifurca. Spre stânga ducea la Berlin şi 
Ridder's Mill, spre dreapta ducea la Trimbull şi 
Concord. Johnny o luă la dreapta. 

Dar nu fac nici un rău dacă-i strâng doar mâna, nu? 

Poate că nu. Incă un politician la colecţia lui. Unii 
colecţionau timbre, unii monede, iar Johnny Smith 
colecţiona strângeri de mână şi... 

şi recunoaşte-o. Incă de la început ai căutat 
cartea buclucaşă din pachet. 

Gândul acesta îl zgudui atât de tare, că aproape 
opri maşina pe marginea şoselei. Prinse cu coada 
ochiului reflecţia sa în oglinda retrovizoare şi 
aceasta nu arăta chipul mulţumit, de 
totul-merge-ca-pe-roate cu care se trezise în acea 
dimineaţă. Acum era chipul de la conferinţa de 
presă şi chipul celui care se târâse în coate şi pe 
genunchi prin zăpada din parcul orăşelului Castle 
Rock. Tenul era prea alb, ochii erau înconjurați de 
cercuri maronii, aducând a vânătăi, ridurile erau mai 
adânci. 

Nu. Nu e adevărat. 

Dar era. Acum că aceasta ieşise la iveală, nu mai 
putea fi negată. In primii douăzeci şi trei de ani ai 
vieţii sale, strânsese mâna numai a unui politician; 
asta se întâmplase când venise Ed Muskie să le 
vorbească elevilor majori din clasa terminală, în 
1966. În ultimele şapte luni, dăduse mâna cu mai 


bine de o duzină de nume mari. Şi nu-i trecuse 
cumva prin străfundul minţii de fiecare dată când 
aceştia întindeau mâna spre el: Care-i treaba cu 
tipul ăsta? Ce vrea să-mi spună? 

Nu căutase cumva în tot acest timp echivalentul 
politic al lui Frank Dodd? 

Dar, ideea era că nici unul dintre ei, cu excepţia lui 
Carter, nu-i transmisese nimic, iar presentimentele 
pe care le primise de la Carter nu fuseseră în mod 
deosebit alarmante. Când dăduse mâna cu Carter 
nu încercase acel sentiment sumbru pe care-l 
încercase doar privindu-l pe Greg Stillson la 
televizor. Avea impresia că Stillson dusese, poate, 
jocul Tigrului care râde cu un pas mai departe; înă- 
untrul pielii de bestie, stă un om, da. 

Dar înăuntrul pielii de om, stă o bestie. 


2 


Oricare ar fi fost succesiunea evenimentelor, 
Johnny se trezi mâncându-şi sandvişurile din coş în 
parcul din Trimbull, şi nu în tribunele din Fenway. 
Ajunsese cu puţin după prânz şi văzuse un anunţ pe 
afişierul din centru care spunea că întâlnirea va 
avea loc la ora trei după-amiaza. 

Merse alene spre parc, aşteptându-se ca până la 
începerea mitingului să fie aproape singur acolo, 
însă alţi oameni îşi întindeau deja păturile, îşi pre- 
găteau Frisbee-urile sau se apucau deja să mănânce 
ce-şi aduseseră de acasă. 

In faţă, câţiva bărbaţi lucrau la scenă. Doi dintre ei 
decorau balustrada cu fâşii multicolore. Un altul era 
cocoţat pe-o scară, atârnând de suportul metalic 
fâşii de hârtie creponată colorată. Alţii puneau la 
punct sistemul de amplificare şi, aşa cum bănuise 


Johnny atunci când văzuse reportajul de pe CBS, nu 
era nici pe departe vorba de un echipament ieftin, 
de patru sute de dolari. Difuzoarele erau marca 
Altec-Lansings şi erau amplasate cu grijă să ofere o 
acustică perfectă. 

Bărbaţii din faţa parcului (însă imaginea care 
persista în mintea lui era cea a unor tehnicieni de 
turneu ridicând scena pentru un concert al formaţiei 
Eagles sau al celor de la Geils) îşi continuară 
îndeletnicirile cu o precauţie profesionistă. Întreaga 
desfăşurare de forţe emana un ceva îndelung 
exersat, un ceva profesionist, care intra în discre- 
panţă cu postura în care poza Stillson, de Om 
Sălbatic binevoitor din Borneo. 

Media diferenţei de vârstă a celor din parc era de 
douăzeci de ani, de la cincisprezece până la treizeci 
şi cinci. Se distrau de minune. Copiii mai mici se 
împleticeau prin parc, ţinând în mâini îngheţate 
Dairy Queen şi Slush Puppie care se topeau. 

Femeile pălăvrăgeau una cu alta şi râdeau. Bărbaţii 
beau bere din pahare de polistiren. Câţiva câini tot 
săreau, prinzând ce era de prins, iar soarele îi îm- 
băia într-o lumină benignă pe toţi. 

- Probă, spuse laconic în cele două microfoane 
unul dintre bărbaţii de pe scenă. Probă-unu, probă- 
doi... - Unul dintre difuzoarele din parc scoase un 
ţiuit puternic şi tipul de pe podium făcu un semn 
cum că voia ca acesta să fie mutat mai în spate. 

Nu aşa te pregăteşti pentru un miting politic, gândi 
Johnny. Se pregătesc pentru un festival al 
dragostei... sau pentru o orgie. 

- Probă-unu, probă-doi... probă, probă, probă. 

Legau imensele difuzoare în copaci, observă 
Johnny. Nu le băteau în cuie, ci le /egau. Stillson era 


un ecologist convins şi le spusese cineva celor din 
echipa de lucrători să nu facă rău nici măcar unui 
copac dintr-un parc. Operaţiunea aceasta îi lăsă 
impresia că fusese gândită în prealabil până în cel 
mai mic amănunt. Nu era vorba de-o chestie făcută 
în grabă. 

Două autobuze galbene de şcoală opriră în par- 
carea mică (şi deja plină) din stânga parcului. Uşile 
glisară şi coborâră bărbaţi şi femei, care discutau cu 
patos între ei. Erau într-un contrast eclatant cu cei 
deja prezenţi în parc, fiindcă erau îmbrăcaţi în 
hainele lor cele mai bune - bărbaţii în costume sau 
haine sport, doamnele într-o combinaţie de 
fustă-cu-bluză sau în rochii scurte. Se uitau 
contemplativi în jur, cu nişte expresii aproape 
copilăreşti de mirare şi nerăbdare pe feţe, iar Johnny 
zâmbi. Sosiseră elevii cursului de cetăţenie al lui 
Ngo. 

Se duse către ei. Ngo stătea alături de un bărbat 
înalt îmbrăcat într-un costum ecosez şi de două 
femei, amândouă chinezoaice. 

- Salut, Ngo, spuse Johnny. 

Ngo zâmbi larg. 

- Johnny! spuse el. Mă bucur să te văd, omule! E o 
zi mare pentru statul New Hampshire, bine zic? 

- Aşa cred, spuse Johnny. 

Ngo i-i prezentă pe colegii lui. Bărbatul în costum 
ecosez era polonez. Cele două femei erau surori 
venite din Taiwan. Una dintre ele îi spuse lui Johnny 
că spera mult să dea mâna cu candidatul la 
terminarea programului, după care, timid, îi arătă lui 
Johnny caietul cu autografe pe care-l ţinea în 
poşetă. 


- Mă bucur atât de tare să mă aflu în America, 
spuse ea. Dar e ciudat, nu-i aşa, domnule Smith? 
Johnny, care era de părere că întreaga tărăşenie 
era ciudată, fu de acord. 

Cei doi îndrumători ai cursului adunau grupul la un 
loc. 

- Ne vedem mai târziu, Johnny, spuse Ngo. Trebuie 
să vin. 

- Merg, spuse Johnny. 

- Da, mersi. 

- Simte-te bine, Ngo. 

- O, da, sunt sigur că aşa va fi. - Şi ochii lui Ngo 
părură să sclipească de-o bucurie secretă. - Sunt 
sigur că va fi foarte distractiv, Johnny. 

Grupul, vreo patruzeci de oameni în total, merse în 
partea de sud a parcului să se aşeze la picnic şi să 
mănânce. Johnny se întoarse la locul lui şi se forţă 
să mănânce unul dintre sandvişurile pe care şi le 
pregătise. Avea gust de hârtie şi de lipici. 

O puternică senzaţie de tensiune începuse să i se 
insinueze în corp. 


3 


La ora două şi jumătate, parcul era complet plin; 
oamenii stăteau înghesuiți aproape umăr la umăr. 
Forţele poliţieneşti din localitate, la care se adău- 
gase un contingent redus de poliţişti de la Poliţia 
Statală, blocaseră străzile care duceau la parcul din 
centru. Asemănarea cu un concert de muzică rock 
era mai evidentă ca înainte. Muzica populară” se 


54 Blue-grass music (în original) - gen de muzică folk 
(populară) cântată prima dată în sudul Statelor Unite, de 
obicei, la banjouri şi chitare, caracterizată de un tempo alert şi 
de improvizații ca la jazz - n. tr. 


scurgea din difuzoare, veselă şi alertă. Nori graşi şi 
albi pluteau în derivă pe cerul de-un albastru ino- 
cent. 

Dintr-o dată, oamenii se ridicară în picioare şi 
începură să-şi lungească gâturile. Era un fel de val 
care străbătea mulţimea. Se ridică şi Johnny, 
întrebându-se dacă nu ajunsese cumva Stillson mai 
devreme. Acum auzea răcnetul egal al motociclete- 
lor, bubuitul motoarelor lor umplând după-amiaza 
de vară pe măsură ce acestea se apropiau. Ochii lui 
Johnny fură săgetaţi de nişte raze de soare reflec- 
tate pe ornamentele lor cromate şi, câteva clipe mai 
târziu, zece motociclete cotiră în parcarea unde 
staţionau şi autobuzele celor de la cursul de 
cetăţenie. Nu-i însoțea nici o maşină. Johnny bănuia 
că aceştia reprezentau avangarda. 

Sentimentul lui de nelinişte se adânci. Motocicliştii 
arătau suficient de bine, erau îmbrăcaţi în mare 
parte în jeanşi curaţi, spălăciţi şi în cămăşi albe, dar 
motocicletele, Harley şi BSA, în general, fuseseră 
modificate aproape să nu le mai recunoşti: ghidoane 
răsucite, grilaje cromate la colectoare şi ciudate 
ornamente cu nemiluita. 

Proprietarii lor opriră motoarele, coborâră din şei şi 
se duseră către scenă în şir indian. Numai unul 
dintre ei se uită în urmă. Ochii lui se mişcară fără 
grabă pe deasupra enormei mulţimi; chiar şi de la o 
distanţă apreciabilă, Johnny reuşi să observe că irişii 
omului erau de un verde-intens. Părea foarte atent. 
Se uită spre stânga la patru sau cinci poliţişti care 
stăteau sprijiniți de gardul cu lanţ din spatele 
terenului de base-ball pentru juniori. Făcu cu mâna. 
Unul dintre poliţişti se aplecă în faţă şi scuipă. Actul 
păru oarecum ceremonios, iar neliniştea lui Johnny 


se adânci chiar mai tare. Bărbatul cu ochi verzi urcă 
degajat pe scenă. 

Deasupra neliniştii, care servea acum drept bază 
celorlalte sentimente ale lui, Johnny simţi un 
amestec indigest, predominant de oroare şi ilaritate. 
Avea visătoarea senzaţie că intrase într-unui din 
tablourile acelea în care locomotive cu aburi ies din 
şemineuri de cărămidă sau în care cadrane de 
ceasuri zac topite pe crengile unui copac. 
Motociclistul semăna cu un figurant dintr-un film cu 
hoinari pe roţi, produs de American-lInternational, 
care se hotărâse definitiv să Termine cu Prostiile de 
Dragul lubitei. Jeanşii lor noi, prespălaţi aveau 
manşetele trase peste nişte cizme cu botul teşit, 
pentru ingineri, şi, nu doar la o singură pereche, 
Johnny observă lanţuri nichelate prinse la curbura 
tălpii. Nichelul scânteia bezmetic în lumina soarelui. 
Expresia feţelor lor era aproape una şi aceeaşi: un 
soi de bună dispoziţie care părea îndreptată către 
mulţime. Sub ea însă, poate că nu era decât o 
simplă mulţumire pentru aplauzele pe care le pri- 
meau de la muncitorii din morărit, de la studenţii de 
vară care veniseră de la Universitatea New 
Hampshire din Durham şi de la muncitorii din fabrici. 
Fiecare dintre aceştia purta câte două ecusoane cu 
mesaje politice. Pe unul dintre ele era reprezentată 
o cască galbenă de constructor pe care era lipit un 
abţibild verde al ecologiştilor. Pe celălalt se putea 
citit motoul: STILLSON I-A PUS PE TOŢI LA PODEA. 

Şi, ieşind din fiecare buzunar drept de la spate al 
pantalonilor, se vedea câte un tac de biliard înju- 
mătăţit. 

Johnny se întoarse spre omul de lângă el, care 
venise împreună cu soţia şi cu copilul lor. 


- Sunt legale chestiile alea? întrebă el. 

- Cui dracu'-i pasă, răspunse tânărul, râzând. Nu-s 
decât de spectacol, oricum. - Bărbatul continua să 
aplaude. - $o-pă-ei-Greg! ţipă el. 

Garda de onoare de motociclişti se postă în jurul 
scenei într-un cerc şi luă poziţia de drepţi. 

Aplauzele încetară, însă vociferările continuară la o 
scară mai mare. Gura mulţimii primise aperitivul şi-l 
găsise gustos. 

Extremişti, gândi Johnny, aşezându-se. Nu-s decât 
nişte extremişti. 

Ei bine, şi ce dacă? Poate că ăsta era chiar un lucru 
bun. Americanii manifestaseră dintotdeauna o 
toleranţă scăzută pentru fascism - până şi inflexibilii 
de dreapta ca Reagan nu înghiţeau mişcarea asta; 
ăsta era adevărul, indiferent de cât tam-tam făceau 
cei din Noua Stângă sau de câte cântece compunea 
Joan Baez. Cu opt ani în urmă, metodele fasciste 
aplicate de poliţia din Chicago îl ajutaseră pe Hubert 
Humphrey să piardă alegerile. Lui Johnny nu-i păsa 
cât de îngrijit era aspectul acestor indivizi; dacă 
lucrau în slujba unuia care candida pentru Camera 
Reprezentanţilor, atunci Stillson nu mai avea mult 
până ce se depăşea pe sine. Dacă n-ar fi atât de 
ciudat totul, ar fi într-adevăr distractiv. 

Chiar şi aşa, îşi dorea să nu fi venit. 


4 


Cu puţin înainte de ora trei, bubuitul unei tobe cu 
alămuri îşi făcu auzită prezenţa, fu simţit cu un tre- 
mur în picioare înainte să fie de fapt auzit cu ure- 
chile. Alte instrumente începură rând pe rând să i se 
alăture, şi toate se dezvoltară într-un sunet de 


fanfară cântând o melodie de Sousa”. Zarvă de 
campanie într-un oraş mic, confiscând atmosfera 
unei întregi zile de vară. 

Mulțimea se ridică iarăşi în picioare şi se forţă să se 
uite în direcţia din care se auzea muzica. Curând, 
formaţia îşi făcu apariţia - mai întâi o fată care 
răsucea un baston, îmbrăcată într-o fustă scurtă, 
păşind ţanţoş pe nişte cizme albe cu ciucuraşi, apoi 
două majorete, apoi doi băieţi cu coşuri pe feţele 
serioase, care purtau o pancartă ce proclama că 
aceasta era FORMAŢIA DE MARŞ A LICEULUI 
TRIMBULL, şi-ai face bine să nu uiţi asta. După 
aceea venea şi formaţia, strălucitoare şi năduşită, 
îmbrăcată în uniforme de-un alb orbitor cu nasturi 
de alamă. 

Mulțimea le făcu loc să treacă, după care izbucni 
într-un ropot de aplauze, în vreme ce aceştia în- 
cepură să bată pasul pe loc. In spatele lor se vedea 
o dubă Ford albă. Şezând cu picioarele lăbărţate pe 
acoperişul ei, cu faţa arsă de soare şi căscată într-un 
rânjet monstruos sub casca de constructor dată pe 
spate, se afla candidatul în persoană. Ridică o 
portavoce alimentată de la baterie şi strigă în ea cu 
un entuziasm ieşit din comun: 

- SALUTARE TUTUROR! 

- Salut, Greg! îi răspunse mulţimea cu prompti- 
tudine. 

Greg, îşi spuse Johnny cu o uşoară undă de isterie. 
Am ajuns la per tu cu tipul. 


55 John Philip Sousa (1854 - 1932) - supranumit „Regele 
Marşurilor”, dirijor şi compozitor de muzică de fanfară, autor al 
unor librete de operă comică şi al unor marşuri precum „Stars 
and Stripes Forever” (1897 - n. tr. 


Stillson sări de pe capota dubei, reuşind să facă 
mişcarea să pară floare la ureche. Era îmbrăcat aşa 
cum îl văzuse Johnny la ştiri, jeanşi şi cămaşă kaki. 
Începu să-şi croiască drum prin mulţime spre scenă, 
strângând mâini, atingând mâinile întinse peste 
capetele celor din primul rând. Mulțimea se împle- 
ticea şi se lupta în delir să ajungă la el, iar Johnny 
simţi, în contrapartidă, o împleticire a propriilor sale 
viscere. 

N-am de gând să-l ating. Nici pomeneală. 

Însă, în faţa lui, mulţimea se depărta dintr-o dată 
puţin, iar el păşi în locul acela rămas liber şi se trezi 
imediat în primul rând. Era destul de aproape de 
suflătorul în tubă din Formaţia de Marş a Liceului 
Trimbull, încât să-l poată prinde de mână şi să-i 
sfarme degetele pe butoanele instrumentului dacă 
ar fi vrut. 

Stillson trecu repede prin rândurile formaţiei ca să 
strângă mâinile şi celor de pe partea cealaltă, iar 
Johnny îl pierdu complet din vedere; nu vedea decât 
casca lui galbenă săltăreaţă. Se simţi uşurat. Aşa 
era mai bine, totuşi. Nu pui mâna, nu te murdăreşti. 
Asemenea fariseului din celebra poveste, avea de 
gând să treacă pe cealaltă parte a drumului. Bine. 
Minunat. Şi, când Stillson va ajunge pe scenă, 
Johnny îşi va aduna lucrurile şi se va pierde în orele 
după-amiezei. Destul însemna destul. 

Motocicliştii se postaseră de-o parte şi de alta a 
culoarului făcut prin mulţime pentru a preveni ca 
oamenii să cadă şi să-l sufoce sub greutatea lor pe 
candidat. Toate bucăţile de tacuri erau încă în bu- 
zunarele din spate ale pantalonilor, dar deţinătorii 
lor păreau încordaţi şi gata să preîntâmpine orice 
pericol. Johnny nu ştia cu exactitate la ce fel de pe- 


ricol se aşteptau ei - o savarină Brownie Delight 
aruncată în faţa candidatului, poate - dar, pentru 
prima dată, motocicliştii păreau alerţi. 

Apoi, chiar se întâmplă ceva, însă Johnny nu fu în 
stare să-şi dea seama despre ce fusese vorba. Mâna 
unei femei se întinsese către casca galbenă 
săltăreaţă, poate numai pentru a o atinge în speran- 
ţa că-i va aduce noroc, când unul dintre amicii lui 
Stillson se apropiase cât ai clipi. Se auzi un țipăt de 
consternare şi mâna femeii dispăru imediat. Însă 
totul se petrecuse de partea cealaltă a formaţiei de 
marş. 

Vacarmul mulţimii era incomensurabil, şi gândul îl 
duse pe Johnny încă o dată la concertele rock la 
care fusese. Aşa s-ar fi manifestat oamenii dacă s-ar 
fi hotărât Paul McCarthy sau Elvis Presley să 
coboare în mulţime şi să dea mâna cu ei. 

li strigau numele într-un singur glas: 

- GREG... GREG... GREG... 

Tânărul de lângă Johnny care-şi adusese întreaga 
familie îşi ţinea fiul pe umeri ca să poată vedea. Un 
tânăr cu o cicatrice mare şi zbârcită pe un obraz 
flutura o pancartă pe care scria: FII LIBER SAU MORI, 
PENTRU GREG SUNTEM EROI! O fată incredibil de 
frumoasă de vreo optsprezece ani ţinea ridicată în 
aer o felie de pepene verde şi sucul rozaliu i se 
scurgea pe braţ. Era o confuzie în masă. Emoţia 
puternică zumzăia prin mulţime asemenea unei serii 
de cabluri de înaltă tensiune. 

Şi, dintr-o dată, iată-l pe Greg Stillson, ţâşnind 
înapoi prin formaţie, înapoi pe partea de mulţime 
unde se afla Johnny. Nu se opri din mers, dar îşi găsi 
totuşi timp să-l lovească pe spate prietenos şi 
sănătos pe cântăreţul la tubă. 


Mai târziu, Johnny întoarse întâmplarea pe toate 
părţile în gând şi încercă să-şi spună că nu avusese 
când să se piardă înapoi în mulţime; încercă să-şi 
spună că practic mulţimea îl depusese cu forţa în 
braţele lui Stillson. Incercă să-şi spună că Stillson 
aproape îi furase mâna. Nimic nu era adevărat. Avu 
timp, fiindcă o femeie grasă îmbrăcată într-o 
absurdă pereche de pantaloni pescăreşti galbeni îşi 
aruncă braţele în jurul gâtului lui Stillson şi-i oferi un 
sărut pornit din suflet, căruia Stillson îi răspunse cu 
un râset şi cu: „Să ştii că pe tine chiar o să te ţin 
minte, iubire.” Femeia cea grasă izbucni într-un 
râset ţipător. 

Johnny simţi cum îl năpădeşte acea răceală com- 
pactă, familiară, prevestitoare a unei transe. Senti- 
mentul că nimic altceva nu conta decât ca el să știe. 
Chiar zâmbi uşor, dar zâmbetul nu-i aparţinu, îşi 
întinse mâna, iar Stillson i-o prinse într-ale sale şi 
începu să i-o scuture sus-jos. 

- Hei, omule, sper c-o să ne susţii în... 

Atunci Stillson se întrerupse. Aşa cum făcuse şi 
Eileen Magown. Aşa cum făcuse şi doctorul James 
(ca şi cântăreţul de muzică soul) Brown. Aşa cum 
făcuse şi Roger Dussault. Ochii i se deschiseră larg, 
apoi i se umplură de... spaimă? Nu. În ochii lui 
Stillson se citea teroarea. 

Momentul fu nesfârşit. Timpul obiectiv fu înlocuit 
de altceva, de o perfectă ipostază temporară, atât 
cât ei se uitară ţintă unul în ochii celuilalt. Lui 
Johnny i se păru că se află iarăşi în acel coridor 
cromat, aseptic, doar că de data aceasta era şi Stil- 
Ison cu el şi împreună împărțeau... Împărţeau 

(totul) 


Niciodată nu fusese atât de puternic sentimentul 
pentru Johnny, niciodată. Totul se avântă asupra lui 
dintr-o dată, un conglomerat compact, ţipând aido- 
ma unui mărfar ce goneşte, semnalizând sonor, 
printr-un tunel îngust, o locomotivă în viteză cu un 
singur felinar atârnat în faţă, iar felinarul era în- 
demnul să cunoască totul şi lumina lui îl ţintuia pe 
Johnny Smith aşa cum o gânganie e ţintuită de un 
ac în insectar. Nu avea unde fugi şi cunoaşterea 
completă îl dobori la pământ, îl lăţi ca pe-o foaie de 
hârtie când acel tren de noapte îl calcă sub roţi. 

li veni să ţipe, dar nu putu, nu avea voce. 

Singura imagine pe care nu o trecu cu vederea 

(în vreme ce filtrul albastru începea să se infiltreze 
înăuntru) 

fu cea a lui Greg Stillson depunând jurământul 
suprem. Această ceremonie era condusă de un bă- 
trân cu privirea umilă şi speriată a unui şoarece de 
câmp prins de un 

(tigru) 

motan de curte teribil de priceput şi cu multe ci- 
catrice de război pe piele. Una dintre mâinile lui 
Stillson stătea aşezată pe o Biblie, cealaltă era ridi- 
cată în aer. Totul se petrecea la mulţi ani distanţă 
de prezent, fiindcă Stillson era aproape chel. Bă- 
trânul spunea ceva, Stillson repeta. Stillson spunea 

(filtrul albastru se apropie, acoperă lucrurile, 
estompăndu-le bucată cu bucată, un nemilos filtru 
albastru, faţa lui Stillson e dincolo de albastru... şi 
de galben... de galbenul ca dungile unui tigru) 

O va spune: „Aşa să-l ajute Dumnezeu”. Chipul lui 
era solemn, serios, neclintit, însă o bucurie enormă i 
se zbătea în piept şi-i răcnea în creier. Fiindcă 


bărbatul cu privirea de şoarece de câmp speriat era 
Preşedintele Curţii Supreme a Statelor Unite şi 

(o Dumnezeule bun filtrul filtrul filtrul albastru 
dungile galbene) 

acum totul începu să dispară încet în spatele fil- 
trului albastru - doar că nu era vorba de un filtru; 
era ceva real. Era 

(în viitor în zona moartă) 

ceva din viitor. Viitorul lui? Al lui Stillson? Johnny nu 
ştia. 

Avea senzaţia că zboară - că zboară prin albastru - 
deasupra unor peisaje de-o devastare cruntă ce nu 
putea fi prea bine observată. Şi, străpungând prin 
aceasta, auzi vocea acorporală a lui Greg Stillson, 
vocea unui Dumnezeu la jumătate de preţ sau a 
unui bufon dintr-o operă comică despre lumea 
morţilor: 

- O SĂ INTRU-N EI CA HRIŞCĂ PRINTR-O GÂSCĂ! O 
SĂ INTRU-N EI CA RAHATU' PRIN-TR-O ROGOJINĂ! 

- Tigrul, murmură Johnny răguşit. Tigrul stă-n 
spatele albastrului. In spatele galbenului. 

Apoi totul, ipostaze, imagini şi cuvinte, se frânseră 
în larma crescândă şi dulce a uitării. | se păru că 
simte un iz dulce, arămiu, ca de cabluri de înaltă 
tensiune arzând. Pentru o clipă, acel ochi al minţii 
păru că se deschide şi mai larg, căutând ceva; al- 
bastrul şi galbenul care ecranaseră totul părură că 
se solidifică în... În ceva şi că, de undeva dinlăuntrul 
lui, distant şi plin de teroare, auzi ţipătul unei femei: 

- Dă-mi-l înapoi, bastardule! 

Apoi dispăru. 

Cât de mult am stat la un loc aşa? se va întreba 
mai târziu. Bănuiala lui era că cinci secunde. După 


aceea, Stillson îşi trase mâna înapoi, şi-o smulse 
înapoi, holbându-se la Johnny cu gura căscată, 505 
culoarea dispărându-i de sub tenul măsliniu de 
candidat promovându-se în aer liber pe timp de va- 
ră. Johnny reuşi să vadă plombele din dinţii lui negri. 

Mina lui era una de oroare revoltată. 

Bine! vru Johnny să strige. Bine! Tremură pân' ce 
te faci bucăți! Mierleşte-o! Autodistruge-te! Fă 
implozie! Dezintegrează-te! Fă lumii o favoare! 

Doi dintre motociclişti se grăbeau spre ei şi acum 
într-adevăr  scoseseră tacurile înjumătăţite, iar 
Johnny simţi o undă de spaimă stupidă că-l vor lovi, 
că-l vor lovi peste cap cu tacurile, că se vor preface 
că scăfârlia lui Johnny Smith este bila cu numărul 
opt şi c-o vor trimite direct în buzunarul din colţ al 
mesei, direct înapoi în întunecimea comei şi că, de 
data aceasta, el nu-şi va mai reveni, nu va mai 
putea spune tuturor ce-a văzut sau nu va putea 
schimba nimic. 

Sentimentul acela de distrugere - Dumnezeule! 
însemnase totul! încercă să meargă cu spatele. 
Oamenii se împrăştiară, se repliară, ţipară de teamă 
(sau poate de bucurie). Stillson se întorcea spre 
gărzile de corp, recăpătându-şi deja stăpânirea de 
sine, scuturându-şi capul, reţinându-i. 

Johnny nu apucă să vadă ce urmă. Se legănă pe 
picioare cu capul lăsat în pământ, clipind încet ca un 
beţiv aflat la sfârşitul unui chef lung de-o săptă- 
mână. După aceea, larma crescândă şi dulce a uită- 
rii îl copleşi şi Johnny nu opuse rezistenţă; bucuros, 
nu opuse rezistenţă. Îşi pierdu cunoştinţa. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


1 


- Nu, spuse şeful poliţiei din Trimbull ca răspuns la 
întrebarea lui Johnny, nu eşti acuzat de nimic. Şi nu 
eşti obligat să-mi răspunzi la întrebări. Ti-am fi însă 
foarte recunoscători dacă ai face-o. 

- Foarte recunoscători, spuse ca un ecou bărbatul 
îmbrăcat în costum standard de afacerist. Numele 
lui era Edgar Lancte. 

Era de la departamentul din Boston al Biroului 
Federal de Investigaţii. Era de părere că Johnny 
Smith arăta ca un om foarte bolnav. Deasupra 
sprâncenei sale stângi, avea un hematom umflat 
care căpăta cu rapiditate culoarea purpurie. Când îşi 
pierduse cunoştinţa, Johnny căzuse la pământ cu 
toată greutatea - fie pe pantoful unui membru din 
formaţia de marş, fie pe vârful teşit al unei cizme de 
motociclist. Lancte înclina în gând spre cea din urmă 
variantă. Şi era foarte probabil ca cizma de 
motociclist să fi fost în mişcare la momentul 
contactului. 

Smith era prea palid, iar mâinile îi tremurară tare 
atunci când bău apa din paharul de hârtie pe care i-l 
dăduse şeriful Bass. Una dintre pleoape i se zbătea 
fără încetare. Semăna Cu un asasin în devenire, 
clasic, chiar dacă cel mai letal dintre obiectele 
găsite asupra lui era o unghieră. Totuşi, Lancte nu 


se putea lepăda de acea primă impresie, fiind ceea 
ce era. 

- Ce să vă spun? întrebă Johnny. 

Se trezise lungit pe priciul dintr-o celulă descuiată. 
Avusese o durere de cap orbitoare. Acum se 
retrăgea, făcându-l să se simtă ciudat de gol pe di- 
năuntru. Se simţea ca şi când i-ar fi fost scoase vis- 
cerele cu polonicul şi înlocuite cu frişca Reddi Wip. 
În urechi auzea un sunet înalt şi constant - nu 
tocmai un târâit; mai degrabă un băzâit ascuţit şi 
egal. Era ora nouă seara. Simpatizanţii lui Stillson 
părăsiseră demult oraşul. Se mâncaseră toate hot 
dog-urile. 

- Ne poţi spune ce s-a întâmplat de fapt acolo, zise 
Bass. 

- Era cald. Cred că m-am surescitat şi am leşinat. 

- Eşti invalid sau ceva? întrebă Lancte pe şleau. 

Johnny se uită la el cu o privire fixă. 

- Nu vă jucaţi cu mine, domnule Lancte. Dacă ştiţi 
cine sunt, spuneţi-o pe şleau. 

- Ştiu, spuse Lancte. Poate că ești un mediu. 

- Nu ţine de metapsihic să bănuieşti când un agent 
FBI o dă cotită, spuse Johnny. 

- Eşti din Maine, Johnny. Născut şi crescut. Ce 
caută un tip din Maine în New Hampshire? 

- Predă în particular. 

- Băiatul familiei Chatsworth? 

- Vă spun pentru a doua oară: dacă ştiţi deja, de ce 
mai întrebaţi? Doar dacă nu mă bănuiţi de ceva. 

Lancte îşi aprinse o ţigară Vantage Green. 

- Sunt o familie bogată. 

- Da. Sunt. 

- Eşti fan Stillson, nu-i aşa, Johnny? întrebă Bass. 


Lui Johnny nu-i plăcea de indivizii care-i spuneau 
pe numele mic de la prima întâlnire şi amândoi 
indivizii ăştia aşa i se adresau. Il făcea să se simtă 
agitat. 

- Eşti? întrebă el. 

Bass scoase un pufăit obscen. 

- În urmă cu vreo cinci ani am organizat un concert 
de muzică folk-rock pe durata unei întregi zile în 
Trimbull. Pe proprietatea lui Hank Jamieson. 
Consiliul local a avut unele reţineri, dar au dat undă 
verde, fiindcă tre' să aibă şi puştii un motiv de 
distracţie. Am bănuit că se vor aduna vreo două 
sute de copii din oraş să asculte muzică pe păşunea 
lui Hank. În schimb, ne-am ales cu o mie şase sute, 
toţi fumând iarbă şi bând chestii tari chiar din gât- 
lejul sticlei. Au făcut o mizerie de nedescris şi con- 
siliul s-a înfuriat şi-a spus că nu va mai organiza un 
alt concert şi ei s-au întors cu coada între picioare şi 
cu ochii plânşi şi-au spus: „Care-i problema? N-a fost 
rănit nimeni, nu-i aşa?” Credeau că e în regulă să 
devastezi totul dacă n-a fost rănit nimeni. La fel îl 
văd şi pe Stillson ăsta. Mi-amintesc că o dată... 

- Nu-i porţi nici un fel de pică lui Stillson, nu-i aşa, 
Johnny? întrebă Lancte. Nu-i nimic personal între 
tine şi el? 

Declanşa un zâmbet patern, care spunea: „Poţi să 
scapi de povară dacă doreşti.” 

- Nici măcar nu ştiam cine e până cu şase săptă- 
mâni în urmă. 

- Da, bine, dar asta nu prea răspunde la întrebarea 
mea, nu crezi? 

Johnny rămase tăcut pentru scurtă vreme. 

- Mă tulbură, spuse el într-un sfârşit. 


- Nici asta nu prea răspunde la întrebarea pe care 
ţi-am pus-o. 

- Ba da, cred că răspunde. 

- Nu ne ajuţi atât cât ne-ar plăcea, spuse Lancte cu 
regret. 

Johnny îşi plimbă privirea spre Bass. 

- Toţi cei care leşină la o adunare publică în oraşul 
dumneavoastră primesc tratament FBI, domnule 
şerif Bass? 

Bass păru stingherit. 

- Păi... nu. Sigur că nu. 

- Dădeai mâna cu Stillson atunci când te-ai dat pe 
spate, spuse Lancte. Păreai bolnav. Chiar şi Stillson 
părea speriat de moarte. Eşti un tânăr foarte 
norocos, Johnny. Eşti norocos că nu ţi-au transfor- 
mat bunii lui amici capul într-o urnă votivă. Au 
crezut c-ai scos pistolul la el. 

Johnny se uita la Lancte cu o surprindere 
nou-născută. Se uită la Bass, apoi înapoi la agentul 
FBI. 

- Erai acolo, spuse el. Nu te-a chemat Bass prin 
telefon. Erai acolo. La miting. 

Lancte îşi strivi ţigara. 

- Da. Eram. 

- De ce e interesat FBl-ul de Stillson? 

Johnny aproape că latră întrebarea aceasta. 

- Hai să discutăm puţin despre tine, Johnny. 

Care e... 

- Nu, hai să discutăm despre Stillson. Hai să dis- 
cutăm despre bunii lui amici, cum le spui tu. E legal 
să poarte cu ei tacuri tăiate în două? 

- Este, spuse Bass. Lancte îi aruncă o privire 
prevenitoare, însă fie că Bass nu observă, fie c-o 


ignoră. Tacuri, bâte de base-ball, crose de golf. Nu 
există vreo lege împotriva lor. 

- Am auzit pe cineva spunând că tipii ăia erau 
înainte nişte proscrişi. Membrii unei găşti de mo- 
tociclişti. 

- Unii dintre ei erau în clubul din New Jersey, unii în 
cel din New York, asta e... 

- Şerife Bass, îl întrerupse Lancte, nu cred că acum 
e momentul... 

- Nu văd de ce nu i-aş spune, zise Bass. Sunt nişte 
vagabonzi, nişte mere putrede, nişte păduchioşi. 
Unii dintre ei alcătuiau o gaşcă în Hamptons cu vreo 
patru-cinci ani în urmă, când cu revoltele alea 
nasoale. Unii dintre ei erau afiliaţi unui club de 
motociclişti numit Devii 's Dozen, care s-a despărţit 
în 1972. Mâna dreaptă a lui Stillson e un tip pe 
nume Sonny Elliman. El era preşedintele celor din 
Devil's Dozen. A fost arestat de vreo şase ori, dar 
niciodată n-a fost condamnat pentru ceva anume. 

- Te-nşeli în privinţa asta, şerife, spuse Lancte, 
aprinzându-şi o nouă ţigară. A fost citat în statul 
Washington în 1973 pentru că a luat-o la stânga pe 
contrasens. A semnat dispensa şi-a plătit o amendă 
de douăzeci şi cinci de dolari. 

Johnny se ridică şi traversă încet încăperea spre 
răcitorul pentru apă, de la care-şi împrospăta paha- 
rul. Lancte îl urmări cu interes. 

- Aşadar, n-ai făcut decât să leşini, corect? spuse 
Lancte. 

- Nu, spuse Johnny, fără să se întoarcă spre el. 
Aveam de gând să-l împuşc cu o bazooka. Dar, în 
momentul crucial, mi s-au ars toate circuitele bio- 
nice. 

Lancte suspină. 


Bass spuse: 

- Eşti liber să pleci când vrei. 

- Mulţumesc. 

- Dar te-aş sfătui ceea ce te-ar sfătui şi domnul 
Lancte. In viitor, în locul tău aş sta la distanţă de 
alte mitinguri ale lui Stillson. Asta dacă vrei să-ţi 
păstrezi capul pe umeri. Par să se întâmple tot felul 
de lucruri celor care nu-i plac lui Greg Stillson... 

- Chiar aşa? întrebă Johnny. 

Îşi bău apa. 

- Astea-s lucruri care nu te privesc, şerife Bass, 
spuse Lancte. Ochii lui păreau două bucăţi de oţel 
mat care se uitau la Bass foarte intens. 

- Bine, spuse Bass ascultător. 

- Nu cred că fac vreun rău dacă-ţi spun că au mai 
existat incidente şi la alte mitinguri, zise Lancte. În 
Ridgeway, o femeie gravidă a fost bătută atât de 
rău, că a avortat. Asta s-a întâmplat chiar după 
mitingul lui Stillson filmat de CBS. Ea a spus că nu-l 
poate identifica pe atacator, dar noi credem că a 
fost unul dintre motocicliştii lui Stillson. În urmă cu o 
lună, un puşti de paisprezece ani s-a trezit cu craniul 
fracturat. Avea în mâini o puşcă de plastic cu apă. 
Nici el nu l-a putut identifica pe atacator. Dar puşca 
cu apă ne face să credem că a fost vorba de-un 
exces de zel din partea celor responsabili cu 
securitatea. 

Frumos zis, gândi Johnny. 

- N-aţi găsit pe nimeni care să fi văzut cu ochii lui 
incidentul? 

- Nimeni care să vrea să vorbească. - Lancte zâmbi 
fără umor şi scutură scrumul din vârful ţigării. - E 
alesul oamenilor. 


Johnny se gândi la tânărul care-l ţinea pe fiul său 
ridicat pe umeri ca să-l poată vedea pe Greg 
Stillson: Cui dracu'-i pasă? Nu-s decât de spectacol, 
oricum. 

- Aşadar are propriul său agent FBI de curte. 

Lancte ridică din umeri şi zâmbi dezarmant. 

- Păi, ce pot eu să zic? Doar că, pentru cunoştinţa 
ta generală, vreau să-ţi spun că nu-i o misiune roză, 
Johnny. Uneori mi se face frică. Tipul generează a 
dracu' de mult magnetism. Dacă m-ar arăta cu 
degetul de pe scenă şi ar spune mulţimii cine sunt, 
cred că acesta m-ar agăța de primul stâlp. 

Johnny se gândi la mulţimea din acea după-amiază 
şi la fata aceea drăguță care flutura în aer felia de 
pepene verde. 

- Cred că ai dreptate, spuse el. 

- Aşa că, dacă ştii ceva ce m-ar putea ajuta..., 
Lancte se aplecă înainte. Zâmbetul dezarmant de- 
venise uşor răpitor. - Poate c-ai avut şi o 
străluminare metapsihică. Poate că asta te-a dat 
peste cap. 

- Poate că da, spuse Johnny, fără să zâmbească. 

- Ei bine? 

Preţ de o clipă nesăbuită, Johnny luă în calcul să le 
spună tot ce ştia. Apoi îşi reprimă gândul. 

- L-am văzut la televizor. N-aveam nimic deosebit 
de făcut astăzi, aşa că mi-am spus să vin aici şi să-l 
văd în persoană. Pariez că n-am fost singurul din 
afara oraşului care să facă asta. 

- Fii sigur că n-ai fost, spuse Bass vehement. 

- Şi asta-i tot? întrebă Lancte. 

- Asta-i tot, spuse Johnny şi apoi ezită. Doar că... 
cred că va câştiga alegerile. 


- Noi suntem siguri de asta, spuse Lancte. Dacă nu 
reuşim să-l înfundăm cu ceva până atunci, cel puţin. 
Intre timp, sunt complet de acord cu şeriful Bass. 
Stai departe de mitingurile lui Stillson. 

- Nu-ţi face griji. - Johnny mototoli paharul de 
hârtie şi-l aruncă la gunoi. - Mi-a făcut plăcere să 
stăm de vorbă, domnii mei, dar am de făcut drum 
lung înapoi spre Durham. 

- Te-ntorci curând în Maine, Johnny? întrebă Lancte 
nepăsător. 

- Nu ştiu. - Se uită la Lancte, slab şi impecabil, 
lovind o ţigară neaprinsă de cadranul ceasului său 
digital de la încheietura mâinii, şi apoi la Bass, un 
bărbat masiv şi obosit, cu faţă de baset. - Crede 
vreunul dintre voi că va candida pentru un loc mai 
înalt în ierarhia politică? Dacă va câştiga locul 
acesta din Camera Reprezentanţilor? 

- Doamne fereşte, spuse Bass şi-şi dădu ochii 
peste cap. 

- Indivizii de genul ăsta vin şi pleacă, spuse Lancte. 
Ochii lui, atât de căprui încât aproape că erau negri, 
nu încetaseră nici o clipă să-l studieze pe Johnny. - 
Seamănă cu unul dintre acele elemente radioactive 
rare care-s atât de instabile, că n-au viaţă lungă. 
Tipii ca Stillson nu au suport politic permanent, doar 
o coaliţie temporară care durează puţin şi apoi se 
destramă. Ai văzut câtă mulţime de oameni a fost 
azi? Ai văzut cum strigau numele aceluiaşi tip şi 
puştii de facultate, şi mâinile tăbăcite? Asta nu-i 
politică, asta-i ceva vecin cu jocul cu cercul sau cu 
şepcile din piele de raton sau cu perucile Beatles. Îşi 
va încheia mandatul în Cameră şi va mânca pe 
gratis până în 1978 şi cu asta, basta. Fii sigur. 
Johnny se îndoia însă. 


2 


În ziua următoare, partea stângă a frunţii lui John- 
ny devenise foarte colorată. Purpuriul întunecat - 
aproape negru - de deasupra sprâncenei făcea tre- 
cerea spre roşu şi apoi spre un galben morbid de 
vesel, la tâmplă şi la dunga părului. Pleoapa i se 
umflase uşor, oferindu-i o expresie oarecum 
chiorâşă, ca a unui figurant de rangul doi dintr-un 
teatru de revistă burlesc. 

Făcu douăsprezece ture de bazin şi apoi se lungi 
într-unui dintre scaunele pliante, gâfâind. Se simţea 
îngrozitor. Dormise mai puţin de patru ore în acea 
noapte şi când dormise fusese bântuit tot timpul de 
vise. 

- Bună, Johnny... ce face tu, omule? 

Se întoarse. Ngo era, zâmbind cu blândeţe. Era 
îmbrăcat în hainele sale de lucru şi purta mănuşi de 
grădinărit. În spatele lui se vedea un căruţ mic şi 
roşu pentru copii, plin cu puieţi de pin, cu rădăcinile 
strânse în pânză de sac. Amintindu-şi cum le spunea 
Ngo pinilor, spuse: 

- Observ că vrei să mai plantezi nişte iarbă. 

Ngo strâmbă din nas. 

- Scuze, da. Domnul Chatsworth iubeşte pe ei. 

Eu spun lui: da-s copaci de duzină. Peste tot îs co- 
pacii d-ăştia prin Noua Anglie. El face aşa... - 
întregul chip al lui Ngo se zbârci şi semăna cu cari- 
catura unui monstru dintr-un film de noaptea târziu. 
-... Şi el spune mie: „Plantează-i numai.” 

Johnny râse. Acesta era Roger Chatsworth, sigur că 
da. Îi plăcea ca lucrurile să fie făcute după cum 
zicea el. 

- Cum ţi-a plăcut la miting? 


Ngo zâmbi cu blândeţe. 

- Foarte educativ, spuse el. Nu avea cum să-i ci- 
tească privirea. Se putea să nu fi observat soarele 
apărut pe partea stângă a feţei lui Johnny. - Da, 
foarte educativ, cu toţii ne simţim bine. 

- Bun. - Şi tu? 

- Nu la fel de mult, spuse Johnny şi-şi atinse uşor 
vânătaia cu vârfurile degetelor. Era foarte sensibilă. 

- Da, ce neplăcut, ar trebui să pui un biftec pe ea, 
spuse Ngo, încă zâmbind cu blândeţe. 

- Ce părere ai de el, Ngo? Ce părere au avut colegii 
tăi? Prietenul tău polonez? Sau Ruth Chen şi sora ei? 

- La întoarcere n-am discutat despre asta la cere- 
rea îndrumătorilor noştri. Gândiţi-vă la ce-aţi văzut, 
spus ei nouă. Marţea viitoare o să scriem la clasă, 
cred. Da, cred foarte tare că aşa va fi. O compunere 
la clasă. 

- Ce vei spune în compunerea ta? 

Ngo se uită la cerul albastru de vară. El şi cu cerul 
îşi zâmbiră reciproc. Era un bărbat scund, cu primele 
fire de păr cărunt în cap. Johnny nu ştia aproape 
nimic despre el; nu ştia dacă fusese căsătorit, dacă 
avea copii, dacă fugise înainte de instaurarea Viet- 
Cong-ului, dacă era din Saigon sau dintr-una dintre 
provinciile rurale. Habar nu avea care erau 
convingerile politice ale lui Ngo. 

- Am discutat despre jocul Tigrului care râde, 
spuse Ngo. Ţi-aminteşti? 

- Da, spuse Johnny. 

- O să-ţi povestesc despre un tigru adevărat. Când 
eram mic, un tigru a înnebunit lângă satul meu. Era 
le manger d'homme, mâncător de oameni, înţelegi, 
doar că nu era aşa, era un mâncător de băieţi şi 
fetiţe şi femei bătrâne, fiindcă asta se petrecea în 


timpul războiului şi nu avea cum să mănânce 
bărbaţi. Nu războiul la care te gândeşti tu, ci al 
doilea război mondial. Prinsese gustul de carne 
umană, tigrul ăsta. Cine să omoare o creatură atât 
de îngrozitoare într-un sătuc bătut de soartă, în care 
cel mai tânăr bărbat avea şaizeci de ani şi numai un 
singur braţ, şi cel mai bătrân băiat eram eu, de 
numai şapte ani? Şi-ntr-o zi, tigrul ăsta a fost găsit 
într-o groapă în care fusese lăsat ca momeală 
cadavrul unei femei. E un lucru îngrozitor să mo- 
meşti cu o fiinţă umană făcută după chipul şi ase- 
mănarea lui Dumnezeu, voi spune în compunere la 
mine, dar e mai îngrozitor să nu faci nimic în vreme 
ce un tigru rău fură copiii mici. Şi voi spune la mine 
în compunere că acest tigru rău încă mai era în 
viaţă când l-am găsit noi. Era străpuns de-o suliță, 
dar încă mai trăia. L-am omorât în bătaie cu sapele 
şi cu beţele. Bătrânii şi bătrânele şi copiii, unii copii 
atât de luaţi de val şi de înfricoşaţi, încât s-au udat 
în pantaloni. Tigrul a căzut în groapă şi noi l-am 
omorât în bătaie cu sapele, fiindcă bărbaţii din sat 
erau plecaţi să lupte cu japonezii. Cred că Stillson 
ăsta e ca tigrul ăla rău cu gust pentru carne umană. 
Cred că ar trebui să i se întindă o capcană şi cred 
c-ar trebui să cadă în ea. Şi, dacă încă va mai trăi, 
cred c-ar trebui omorât în bătaie, îi zâmbi cu căldură 
lui Johnny în lumina limpede a soarelui de vară. 

- Chiar crezi lucrul ăsta? întrebă Johnny. 

- O, da, spuse Ngo. Vorbi neafectat, ca şi când ar fi 
fost o chestiune fără consecinţe. - Ce va spune 
profesorul când îi voi da o asemenea compunere, nu 
ştiu. - Ridică din umeri. - Probabil că va spune: „Ngo, 
nu eşti pregătit pentru Calea Americană.” Dar eu voi 


spune întocmai ceea ce simt. Tu ce părere ţi-ai 
făcut, Johnny? 

Ochii i se mutară la vânătaie, apoi căutară într-o 
altă direcţie. 

- Cred că e periculos, spuse Johnny. Eu... ştiu sigur 
că e periculos. 

- Ştii? sublinie Ngo. Da, cred că într-adevăr ştii. 
Prietenii tăi din New Hampshire, ei îl văd ca pe-un 
clovn distractiv. Il văd aşa cum mulţi oameni din 
lumea asta îl văd pe negrul ăla, Idi Amin Dada. Dar 
tu nu. 

- Nu, spuse Johnny. Dar să propui să fie omorât... 

- Omorât politic, spuse Ngo, zâmbind. Eu propun 
numai c-ar trebui să fie omorât politic. 

- Şi dacă nu poate fi omorât politic? 

Ngo îi zâmbi lui Johnny. Apoi îşi îndreptă degetul 
arătător, îşi ridică degetul mare şi apoi îl îndoi 
repede. 

- Pac, spuse el cu voce scăzută. Pac, pac, pac. 

„— Nu, spuse Johnny, surprins de cât era de răguşit. 
Asta nu e niciodată un răspuns. Niciodată. 

- Nu? Am crezut că e răspunsul pe care voi, 
americanii, îl folosiţi destul de des. - Ngo ridică 
mânerul căruţului roşu. - Trebuie să plantez iarba 
asta, Johnny. Salutare, omule. 

Johnny îl urmări îndepărtându-se, un bărbat scund 
în echipament subţire de vară şi în mocasini, 
trăgând după el un căruţ plin cu puieţi de pin. Dis- 
păru după colţul casei. 


56 Idi Amin Dada (n. 1925) - dictator ugandez (1971-1979) al 
cărui regim brutal şi represiv s-a încheiat când acesta a părăsit 
ţara ca urmare a unei lovituri de stat - n. tr. 


Nu. Omorul nu face decât să mai crească nişte 
dinți de dragon. Cred asta. Cred asta din toată ini- 
ma. 


3 


În prima marţi a lui noiembrie, care se întâmplă să 
fie a doua zi a lunii, Johnny Smith şedea tolănit în 
şezlongul din combinaţia lui de bucătărie şi sufra- 
gerie şi urmărea rezultatele alegerilor. Chancellor şi 
Brinkley prezentau o imensă hartă electronică pe 
care apăreau rezultatele cursei prezidenţiale mar- 
cate în cifre colorate pe măsură ce fiecare stat fina- 
liza numărătorile. Acum, aproape de miezul nopţii, 
competiţia dintre Ford şi Carter părea foarte strân- 
să. Însă Carter avea să câştige; Johnny nu avea nici 
un dubiu. 

Şi Greg Stillson câştigase. 

Victoria lui fusese pe larg comentată la ştirile 
locale, dar şi reporterii de la posturile naţionale de 
televiziune făcuseră unele comentarii, comparând 
victoria lui cu cea a lui James Longley, guvernatorul 
independent de Maine, care candidase în urmă cu 
doi ani. Chancellor spunea: 

- Ultimele numărători care îl indicau pe candidatul 
republicanilor, actualul ocupant al fotoliului în 
Camera Reprezentanţilor, Harrison Fisher, ca re- 
cuperând teren, erau aparent greşite; NBC prezice 
că Stillson, care şi-a făcut campanie purtând o cască 
de constructor şi oferind un program care includea 
propunerea ca toate materialele poluante să fie 
trimise în spaţiul extraterestru, va ieşi câştigător cu 
patruzeci şi şase la sută dintre voturi, surclasându-l 
pe Fisher, care adună treizeci şi unu de procente, 
într-un district în care democraţii au avut întotdea- 


una o susţinere slabă, David Bowes n-a putut aduna 
decât treizeci şi trei la sută dintre voturi. 

- Aşadar, spuse Brinkley, a sosit vremea hot 
dog-urilor în New Hampshire... pentru următorii doi 
ani, cel puţin. 

El şi cu Chancellor zâmbiră. Urmă o reclamă. 
Johnny nu zâmbi. El se gândea la tigri. 

Perioada dintre mitingul din Trimbull şi ziua ale- 
gerilor fusese o perioadă ocupată pentru Johnny. 
Munca lui cu Chuck continuase, iar Chuck conti- 
nuase să se perfecţioneze într-un ritm încet, dar 
constant. Se înscrisese la două cursuri de vară, le 
încheiase pe amândouă şi-şi păstrase dreptul de-a 
practica sport. Acum, că sezonul fotbalistic era pe 
sfârşite, erau şanse mari ca numele lui să fie adău- 
gat la lista Celor Mai Buni Jucători de Fotbal din 
Noua Anglie, a ziarelor trustului Gannett”. Vizitele 
de rigoare, aproape ritualice, ale promotorilor di- 
verselor colegii începuseră deja, dar aceştia mai 
trebuiau să aştepte un an; hotărârea fusese deja 
luată între Chuck şi tatăl său că va petrece un an la 
Şcoala Pregătitoare din Stovington, o şcoală parti- 
culară bună din statul Vermont. Johnny credea că 
cei de la Stovington vor fi extaziaţi să-l aibă student. 
Şcoala din Vermont pregătea de obicei mari echipe 
de fotbal european şi jalnice echipe de fotbal 
american. Probabil că aveau să-i ofere o bursă 
completă şi, ca bonus, o cheie aurită de la căminul 


57 Henry Gannett (1846-1914) - cartograf american, geograf- 
şef în timpul desfăşurării Studiului Geologic American (din 
1882); a ajutat la constituirea Societăţii Naţionale de Geografie 
(1888); a împrumutat numele unui vârf muntos din lanţul 
Munţilor Stâncoşi, în Wyoming-ul central-vestic, cel mai înalt 
vârf din acest stat (4.210 m.) - n. tr. 


fetelor. Johnny avea senzaţia că era decizia cea mai 
înţeleaptă. După ce fusese luată şi după ce scăzuse 
presiunea exercitată asupra lui Chuck cu bacalau- 
reatul, se înregistrase imediat un alt progres vizibil. 

La sfârşitul lui septembrie, Johnny mersese în 
Pownal pentru weekend şi, după o întreagă noapte 
de vineri petrecută urmărindu-l pe tatăl său cum se 
foieşte în scaun şi cum râde cu hohote nestăvilite la 
nişte glume de la televizor care nu erau cine ştie cât 
de comice, îl întrebase ce-l deranja. 

- Nici un deranj, spuse Herb, zâmbind strâmb şi 
frecându-şi mâinile asemenea unui contabil care 
tocmai a descoperit că banca în care şi-a investit 
toate economiile de-o viaţă e falimentară. - Absolut 
nici un deranj, ce te face să spui asta, fiule? 

- Ei bine, ce te preocupă, atunci? 

Herb nu mai zâmbi, dar continuă să-şi frece pal- 
mele. 

- Nu prea ştiu cum să-ţi spun, Johnny. Adică... 

- E vorba de Charlene? 

- Păi, da. Este. 

- l-ai pus întrebarea. 

Herb se uită la Johnny cu fereală. 

- Ce-ai zice dacă te-ai trezi cu o mamă vitregă la 
vârsta de douăzeci şi nouă de ani, John? 

Johnny zâmbi. 

- Aş zice foarte bine. Felicitări, tată. 

Herb zâmbi, uşurat. 

- Păi, mulţumesc. Mă temeam puţin sa-ţi spun, nu 
mă deranjează s-o recunosc. Ştiu ce-ai spus despre 
asta când am mai discutat, dar oamenii spun un 
lucru atunci când totul e probabil şi altul când e 
sigur. Am iubit-o pe mama ta, Johnny. Şi cred c-o voi 
iubi mereu. 


- Ştiu asta, tată. 

- Dar mă simt singur şi Charlene se simte singură 
şi ea şi... ei bine, cred că ne-am putea ajuta unul pe 
celălalt. 

Johnny se duse lângă tatăl lui şi-l sărută. 

- Vă doresc numai bine. Ştiu că aşa o să fie. 

- Eşti un fiu bun, Johnny. - Herb îşi scoase batista 
din buzunarul de la spate al pantalonilor şi se şterse 
cu ea la ochi. - Am crezut amândoi că te-am pierdut. 
Eu, unul, aşa am crezut. Vera nu şi-a pierdut 
niciodată speranţa. Ea a crezut întotdeauna. Johnny, 
eu... 

- Nu, tată. S-a terminat. Fi 

- Trebuie să-ţi spun, spuse el. Imi stă pe limbă ca o 
piatră de moară de mai bine de-un an şi jumătate. 
M-am rugat să mori, Johnny. Eşti propriul meu fiu iar 
eu m-am rugat ca Dumnezeu să te ia la el. - îşi 
şterse din nou ochii şi lăsă batista din mână. - S-a 
dovedit însă că Dumnezeu ştia o ţâră mai multe ca 
mine. Johnny... ai vrea să stai lângă mine? La nuntă? 

Johnny simţi ceva înlăuntrul său care semăna cu, 
dar nu era tocmai durere. 

- Ar fi plăcerea mea, spuse el. 

- Mulţumesc. Sunt bucuros că... că ţi-am spus tot 
ce-mi stătea în minte. Mă simt mai bine de cum 
m-am simţit de multă, foarte multă vreme. 

- Aţi stabilit o dată? 

- Că tot veni vorba, da. Cum îţi sună 2 ianuarie? 

- Îmi sună bine, spuse Johnny. Te poţi bizui pe 
mine. 

- O să scoatem la vânzare ambele case, cred, 
spuse Herb. Ne-am pus ochii pe-o fermă din 
Biddeford. E-un loc frumos. Douăzeci de acri. Jumă- 
tate de lot de pădure. Un nou început. 


- Da. Un nou început, asta e bine. 

- Nu te superi că vând casa în care ai crescut? în- 
trebă Herb neliniştit. 

- Am o mică tragere de inimă, spuse Johnny. Asta-i 
tot. 

- Mda, asta simt şi eu. O mică tragere de inimă. 

- Zâmbi. - Şi nu e doar o expresie pentru mine. La 
tine cum e? 

- Cam la fel, spuse Johnny. 

- Cum te descurci cu treaba? 

- Bine. 

- Se descurcă elevul tău? 

- Uimitor de bine, spuse Johnny, folosind una dintre 
expresiile preferate ale tatălui său şi zâmbind. 

- Cât crezi că vei mai sta acolo? 

- Să lucrez cu Chuck? Cred că voi rămâne până la 
sfârşitul anului şcolar, dacă mă vor mai ţine ei. A 
fost o experienţă nouă să lucrez doar cu un singur 
elev. Imi place. Şi asta a fost o slujbă cu adevărat 
bună. Atipic de bună, aş spune. 

- Cei vei face după aceea? Johnny scutură din cap. 

- Încă nu ştiu. Dar ştiu un lucru. 

- Ce anume? 

- les să cumpăr o sticlă de şampanie. O să ne fa- 
cem mangă. 

Tatăl său se ridicase în picioare în acea seară de 
septembrie şi-l lovise amical pe spate. 

- la două, spusese el. 

Incă mai primea câte o scrisoare de la Sarah 
Hazlett. Ea şi cu Walt aşteptau cel de-al doilea copil 
în aprilie. Johnny îi răspunsese, transmiţându-i 
felicitări şi mult noroc în campanie pentru Walt. Şi, 
uneori, se gândea la după-amiaza petrecută alături 
de Sarah, după-amiaza aceea lungă şi înceată. 


Aceasta era o amintire pe care nu-şi permitea prea 
des s-o scoată din desagă; se temea că expunerea 
constantă la soare ar putea-o spălăci şi şterge, şi ar 
deveni astfel asemenea fotografiilor roşietice pe 
care ţi le dădeau ca mostră preliminară pentru por- 
tretul de absolvent. 

leşise la întâlniri de câteva ori în acea toamnă, o 
dată, chiar cu sora mai în vârstă şi divorțată a fetei 
cu care se vedea Chuck, dar nu ieşise nimic din nici 
una. 

Marea parte a timpului în acea toamnă şi-o pe- 
trecuse în compania lui Gregory Ammas Stillson. 

Devenise un stillsonofil. Tinea în birou, sub şosete, 
chiloţi şi tricouri, trei caiete cu filele dezlipite. Erau 
pline cu însemnări, cu speculaţii, cu copii xerox ale 
unor articole de ziar. 

II neliniştise să muncească la acestea. Noaptea, pe 
când scria cu un stilou Pilot în jurul tăieturilor din 
ziare lipite, se simţea uneori ca Arthur Bremmer”? 
sau ca femeia aceea, Moore, care încercase să-l 
împuşte pe Jerry Ford. Ştia că, dacă l-ar vedea Edgar 
Lancte, Neînfricoşatul Linge-blide de la Ef Bi Ai, 
făcând asta, telefonul, sufrageria şi baia i-ar fi 
înţesate cu microfoane cât ai zice peşte. De partea 
cealaltă a străzii s-ar afla parcată o furgonetă a 
firmei Acme Furniture, doar că în loc de mobilă, ar fi 
plină cu microfoane şi camere video şi Dumnezeu 
mai ştie ce altceva. 

Işi tot spunea că nu este Bremmer, că Stillson nu 
reprezintă pentru el o obsesie, dar aceste lucruri 
deveneau greu de crezut după lungile după-amiezi 
petrecute la biblioteca Universităţii New Hampshire, 


58 'Psihopat care l-a împuşcat şi l-a rănit pe candidatul la 
preşedinţie George Wallace în 1972 - n. tr. 


când căuta prin ziare şi reviste vechi şi când vâra 
monedă după monedă în fotocopiator. Devenea 
greu de crezut noaptea, când ardea petrolul 
scriindu-şi gândurile şi încercând să-şi caute expli- 
caţii plauzibile legăturilor pe care le făcea. Devenea 
aproape imposibil de crezut la nesuferita oră trei, 
când se trezea în fiecare noapte transpirat din 
mereu acelaşi coşmar. 

Coşmarul era aproape întotdeauna identic, o re- 
luare simbolică a momentului când îi strânsese 
mâna lui Stillson la mitingul din Trimbull. Ne- 
aşteptata întunecime. Sentimentul că se află într-un 
tunel umplut de strălucirea felinarului ce vine spre 
el, un felinar prins în cuie de-un fel de locomotivă 
neagră a damnării. Bătrânul cu privirea aceea umilă 
şi speriată, supervizând o depunere de jurământ 
pentru funcţia de preşedinte. Nuanţele sentimentu- 
lui, venind şi plecând asemenea unor norişori mici 
de fum. Şi o serie de imagini scurte, întinse într-un 
şir aidoma steguleţelor de plastic de deasupra unei 
parcări cu vânzare pentru maşini folosite. Vocea 
minţii îi şoptea că aceste imagini aveau legătură în- 
tre ele, că spuneau povestea în imagini a unui viitor 
blestemat care se apropia, poate chiar a 
Armaghedonului în care crezuse Vera Smith cu atâta 
fervoare. 

Dar care erau aceste imagini? Care erau ele mai 
exact? Erau înceţoşate, imposibil de intuit decât în 
linii vagi, fiindcă întotdeauna îl despărţea de ele acel 
descumpănitor filtru albastru, filtru care uneori era 
străbătut de acele dâre galbene asemănătoare cu 
dungile unui tigru. 

Singura imagine clară din aceste reluări visate 
intervenea spre sfârşit: strigătele muribunzilor, mi- 


rosul celor morţi. Şi un tigru plimbându-se singur 
printre kilometri întregi de metal contorsionat, de 
sticlă topită şi de pământ ars. Tigrul acesta râdea 
întotdeauna şi părea că poartă ceva în gură - ceva 
albastru şi galben şi picurând sânge. 

Fuseseră momente în acea toamnă când crezuse 
că visul acesta îl va duce la nebunie. Un vis ridicol; 
finalul posibil la care părea că face trimitere era 
imposibil, la urma urmei. Era mai bine să-l alunge 
complet din minte. 

Dar, fiindcă nu putea face asta, se documentă cu 
privire la Gregory Stillson şi încercă să-şi spună că 
nu era decât un hobby inofensiv şi nu o obsesie pe- 
riculoasă. 

Stillson se născuse în Tulsa. Tatăl său fusese un 
petrolist dintr-o bucată care-şi schimbase mereu 
slujba, muncind adesea mai mult decât colegii lui 
datorită staturii sale înspăimântător de mari. Poate 
că mama lui fusese cândva frumoasă, deşi nu era 
decât o sugestie a acestui lucru în cele două foto- 
grafii pe care reuşise Johnny să le scoată la lumina 
zilei. Dacă fusese, vremurile şi bărbatul cu care se 
căsătorise îi şterseseră frumuseţea cu repeziciune. 
Fotografiile nu arătau altceva decât un alt chip us- 
căţiv, o femeie din sudul Statelor Unite care trecuse 
prin perioada depresiunii economice şi care purta o 
rochie cu imprimeuri şterse şi ţinea un copil - pe 
Greg - în braţele osoase, încruntându-se la soare. 

Tatăl lui fusese un bărbat autoritar care nu punea 
prea mult preţ pe fiul său. In copilărie, Greg fusese 
palid şi bolnăvicios. Nu existau dovezi că tatăl şi-ar 
fi abuzat băiatul fie mental, fie fizic, dar exista 
aluzia că, cel puţin, Greg Stillson trăise în primii 
nouă ani ai vieţii sale într-o umbră dezaprobatoare. 


Singura fotografie pe care o avea Johnny cu tatăl şi 
fiul împreună era, totuşi, un instantaneu ce degaja 
fericire; îi arăta pe amândoi pe un teren petrolier, 
braţul tatălui petrecut pe după gâtul fiului într-un 
gest nepăsător de camaraderie. Chiar şi aşa, îi pro- 
vocă lui Johnny un fior scurt. Harry Stillson era 
îmbrăcat în haine de lucru: pantaloni reiaţi şi o că- 
maşă kaki cu doi piepţi, iar casca îi era încrezător 
dată pe spate. 

Greg îşi începuse şcoala în Tulsa, apoi, la zece ani, 
fusese mutat în Oklahoma City. Asta se întâmpla în 
vara de dinainte ca tatăl lui să moară într-un 
incendiu izbucnit la pompa de ţiţei unde lucra. Mary 
Lou Stillson mersese cu fiul său în Okie City fiindcă 
acolo locuia mama ei şi fiindcă acolo erau fabricile 
care produceau materiale pentru frontul de război. 
Era anul 1942 şi vremurile fericite sosiseră din nou. 

Notele lui Greg fuseseră bune până la liceu, după 
care începuse să se implice într-o serie de năzbâtii. 
Chiulea, se bătea, paria la jocuri de biliard în centru, 
poate că mai şi vindea bunuri furate, pe la periferie, 
deşi acest lucru nu fusese niciodată dovedit. În 
1949, pe când era în ultimul an de liceu, fusese 
suspendat pe o perioadă de două zile pentru că 
pusese o pocnitoare într-un dulap din toaletă. 

In toate aceste confruntări cu autorităţile, Mary Lou 
Stillson îi luase partea fiului său. Vremurile fericite - 
cel puţin pentru cei de seama familiei Stillson - se 
încheiaseră o dată cu închiderea în 1945 a fabricilor 
care lucrau pentru front, iar doamna Stillson păruse 
că luase totul ca o problemă în care ea şi cu fiul ei 
erau singuri împotriva tuturor. Mama ei murise, 
lăsându-i micuța casă din scânduri şi nimic altceva. 
Servise pentru o vreme băuturi spirtoase într-un bar 


muncitoresc, apoi servise la mese într-un local 
ieftin, deschis toată noaptea. Şi, când intra fiul ei 
într-un bucluc, se lupta umăr la umăr cu el. 

Băiatul palid şi bolnăvicios, pe care-l poreclise 
taică-său Pricăjitul, dispăruse până în 1949. Pe mă- 
sură ce Greg Stillson avansase în adolescenţă, 
moştenirea fizică a tatălui său începuse să iasă la 
iveală. Băiatul crescuse în înălţime cu cincisprezece 
centimetri şi luase în greutate treizeci şi două de 
kilograme între treisprezece şi şaptesprezece ani. 
Nu făcuse sport în mod organizat, la şcoală, dar 
reuşise cumva să cumpere o sală de culturism 
Charles Atlas” şi apoi o pereche de greutăţi. Prică- 
jitul devenise un tip cu care nu era bine să te pui. 
Johnny bănuia că trebuie să fi fost de câteva zeci 
de ori pe punctul de a renunţa la şcoală. Probabil că 
evitase o arestare din noroc chior. Dacă ar fi fost 
arestat măcar o singură dată, îşi spunea deseori 
Johnny. Ar fi pus capăt tuturor acestor griji stupide, 
fiindcă o persoană cu cazier nu poate accede lao 
funcţie publică înaltă. 

Stillson absolvise - aproape în coada clasei, era 
adevărat - în iunie 1951. În pofida notelor primite, 
mintea îi funcţiona brici. Ştia să speculeze momen- 
tul. Avea gura aurită şi o atitudine cuceritoare. 
Muncise pentru scurtă vreme în acea vară la o 
pompă de benzină. Apoi, în luna august a acelui an, 
Greg Stillson îl descoperise pe lisus la o reuniune 
religioasă desfăşurată într-un cort în Wildwood 
Green. Demisionase de la benzinăria 76 şi intrase în 


59 Charles Atlas (1894-1972) - culturist american de origine 
italiană care a predat metoda sa de a face culturism, numită 
„tensiunea dinamică”, în sălile de sport ale liceelor şi prin 
corespondenţă - n. tr 


afaceri ca vraci aducător de ploaie „prin puterea lui 
lisus Christos, Domnul nostru”. 

Prin coincidenţă sau altfel, aceea fusese cea mai 
uscată vară din Oklahoma de la zilele marii secete 
încoace“. Recoltele erau deja o cauză pierdută, iar 
animalele aveau şi ele să moară dacă secau puţurile 
de suprafaţă. Greg fusese invitat la o întâlnire a 
asociaţiei fermierilor din localitate. Johnny desco- 
perise o mulţime de poveşti măreţe despre ce ur- 
mase; era unul dintre punctele de referinţa din ca- 
riera lui Stillson. Nici una dintre poveşti nu semăna 
în întregime cu o alta, iar Johnny înţelegea şi de ce. 
Avea toate atributele unui mit american, nu era 
foarte diferită de poveştile despre Davy Crocketts!, 
Pecos Bill“, Paul Bunyan®. Că se întâmplase ceva, 
asta era de netăgăduit. Însă adevărul exact era im- 
posibil de aflat. 


60 E vorba despre seceta însoţită de furtuni nesfârşite de nisip 
(supranumită Dust Bowl) din anii 1930, care a cuprins parţial 
statele Oklahoma, Arkansas şi Texas (romanul Fructele mâniei 
de John Steinbeck descrie fuga rezidenţilor din Oklahoma 
[Okies] şi Arkansas /Arkies] în California, goniţi de această 
calamitate) - n. tr. 


6l David Crockett (1786-1836) - grănicer american şi 
politician, membru în Camera Reprezentanţilor din partea 
statului Tennessee (1827-1831 şi 1833-1835); s-a alăturat 
revoluţionarilor texani în lupta împotriva Mexicului. A murit în 
timpul asediului oraşului Alamo - n. tr. 


62 Pecos Bill - cow-boy legendar din Sud-Vestul Americii; 
născut în Texas în 1830, se presupune că a fost pierdut de 
părinţi pe când traversau râul Pecos şi a fost crescut apoi de 
coioţi - n. tr. 


63 Paul Bunyan (în folclorul american) - un tăietor de lemne 
gigantic care poate face lucruri supranaturale - n. tr. 


Un singur lucru părea sigur. Acea întâlnire a aso- 
ciaţiei fermierilor trebuie să fi fost una dintre cele 
mai ciudate ţinute vreodată. Fermierii invitaseră 
peste două duzini de vraci aducători de ploaie din 
diverse părţi ale sud-estului şi ale sud-vestului. 

Vreo jumătate dintre ei erau negrotei. Doi erau in- 
dieni - un Pawnee corcit şi un Apache pur-sânge. Mai 
era un mexican consumator de peyote$. Greg 
fusese unul dintre cei vreo nouă indivizi cu pielea 
albă şi singurul venit chiar din localitate. 

Fermierii ascultaseră una după alta propunerile 
vracilor şi ale căutătorilor de apă. Aceştia se 
împărțeau, cum era firesc şi natural, în două 
grupuri: cei care încasau jumătate din bani la 
început (bani nerambursabili) şi cei care voiau plata 
întreagă de la început (bani nerambursabili). 

Când îi venise rândul lui Greg Stillson, se ridicase 
în picioare, îşi agăţase degetele mari de la mâini în 
găicile de la jeanşi, şi se presupune că spusese: 

- Cred că voi, oameni buni, ştiţi că am primit darul 
de-a face să plouă după ce mi-am dăruit inima lui 
lisus. Înainte de asta, eram până la gât cufundat în 
păcat şi în căile în care lucrează păcatul. Ei bine, 
una dintre căile în care lucrează păcatul este cea pe 
care o vedem astă-seară, şi împrăştiaţi acest fel de 
păcat în mare parte doar prin ochiul banului. 

Fermierii erau interesaţi. Chiar şi numai la nouă- 
sprezece ani, Stillson era un soi de vrăjitor comic al 
vorbelor. Şi le făcuse o ofertă pe care aceştia nu o 
putuseră refuza. Fiindcă el era un creştin renăscut şi 


64 Peyote - cactus cu vârf rotunjit care creşte în Mexic şi în 
sudul Statelor Unite, cu tuberculi sub formă de mărgele, care 
se mestecă proaspeţi sau uscați ca drog de către anumiţi 
americani nativi - n. tr. 


fiindcă ştia că dragostea de bani stă la temelia 
tuturor relelor, el va face să plouă şi, după aceea, ei 
îl vor putea plăti cu cât vor crede că valorează 
munca depusă. 

Fusese angajat prin vot unanim, rostit cu voce tare, 
şi, două zile mai târziu, stătea îngenuncheat pe 
platforma din spate a unei camionete, străbătând 
încet şoselele şi drumurile Oklahomei centrale, 
îmbrăcat într-o haină neagră şi purtând o căciulă cu 
boruri înguste de predicator, rugându-se pentru 
ploaie printr-o portavoce conectată la o baterie 
Delco de tractor. Oamenii ieşiseră cu miile în stradă 
să-l vadă. 

Finalul poveştii era previzibil, dar satisfăcător. 
Cerul începuse să se înnoreze în după-amiaza celei 
de-a doua zile de când lucra Greg şi, în dimineaţa 
zilei următoare, veniseră ploile. Ploile veniseră şi 
stătuseră vreme de trei zile şi două nopţi, inundaţiile 
omorâseră patru oameni, case întregi pe acoperişul 
cărora se căţăraseră găinile fuseseră dărâmate de 
râul Greenwood, puţurile se umpluseră, animalele 
fuseseră salvate, iar Asociaţiile Fermierilor şi a 
Crescătorilor de Vite din Oklahoma hotărâseră că 
asta oricum s-ar fi întâmplat. Işi trecuseră o căciulă 
de la unul la altul la următoarea întâlnire şi tânărului 
vraci aducător de ploaie i se dăduse nepreţuita 
sumă de şaptesprezece dolari. 

Greg nu îşi pierduse încrederea. Folosise cei 
şaptesprezece dolari să dea un anunţ în ziarul He- 
rald din Oklahoma City. Anunţul spunea că un lucru 
asemănător i se întâmplase unui anume vânător de 
şobolani din oraşul Hamlin. Fiind un creştin, 
continua anunţul, Greg Stillson nu se ocupa cu 
răpitul copiilor şi în mod sigur ştia că nu avea la în- 


demână nici o pârghie legală pe care s-o folosească 
împotriva unui grup atât de mare şi de puternic cum 
era Asociaţia Fermierilor şi a Crescătorilor de Vite 
din Oklahoma. Dar afacerea e afacere, nu-i aşa? Il 
susţinea chiar şi mama lui în vârstă, iar ea era cu 
sănătatea la pământ. Anunţul sugera că el se 
rugase până se dăduse peste cap pentru o 
adunătură de snobi bogaţi şi nerecunoscători, 
acelaşi soi de indivizi ca şi cei care-i goniseră cu 
tractorul pe nişte oameni sărmani precum familia 
joad, de pe pământul lor, în anii treizeci. Anunţul 
sugera că el salvase de la moarte vite în valoare de 
zeci de mii de dolari şi că primise şaptesprezece 
dolari drept răsplată. Fiindcă era un bun creştin, 
felul acesta de ingratitudini nu-l deranjau, dar poate 
că ar trebui să-i pună puţin pe gânduri pe cinstiţii 
cetăţeni ai acestui district. Cei cu sufletul bun 
puteau trimite contribuţii la Căsuţa Poştală 471, prin 
grija ziarului Herald. 

Johnny se întrebă cât de mulţi bani primise Greg 
Stillson ca răspuns la acel anunţ. Rapoartele variau. 
Insă, în acea toamnă, Greg se vânturase prin oraş 
într-un Mercury nou-nouţ. Taxele restante din ultimii 
trei ani fuseseră plătite pentru micuța casă lăsată 
lor de mama lui Mary Lou. Mary Lou însăşi (care nu 
era cine ştie cât de bolnavă şi nu mai bătrână de 
patruzeci şi cinci de ani) îşi făcuse spectaculos 
apariţia îmbrăcată într-o haină nouă din blană de 
raton. Stillson descoperise, se pare, unul dintre 
marile principii ascunse care puneau lumea pe 
roate: dacă cei care primesc nu vor să plătească, cei 
care nu au de unde da, cel mai adesea dau, pentru 
absolut nici un motiv logic. Era probabil acelaşi 
principiu care-i asigură pe politicieni că întotdeauna 


vor exista suficient de mulţi tineri care să hrănească 
maşinăria războiului. 

Fermierii descoperiseră că-şi vârâseră capul co- 
lectiv într-un cuib de bărzăuni. Când descindeau 
membrii Asociaţiei în oraş, se adunau deseori mul- 
timi de oameni care începeau să-i huiduiască. Vorba 
circula prin tot districtul că nu erau decât nişte 
terchea-berchea. Curând, începuse să le fie greu să 
vândă carnea de vită salvată de ploaie fără s-o ex- 
pedieze cu vaporul la o distanţă apreciabilă. 

În luna noiembrie a acelui an memorabil, doi 
bărbaţi tineri cu placheu la articulațiile degetelor şi 
cu pistoale nichelate de calibru 32 în buzunare îşi 
făcuseră apariţia în pragul casei lui Greg Stillson, 
angajaţi aparent de Asociaţia Fermierilor şi a Cres- 
cătorilor de Vite să-i propună lui Greg - cât de 
convingător era nevoie - să-şi găsească un climat 
mai favorabil altundeva. Amândoi o sfârşiseră în 
spital. Unul dintre ei avea o comoţie cerebrală. Ce- 
lălalt îşi pierduse patru dinţi şi suferea de hernie. 
Amândoi fuseseră găsiţi la colţul cvartalului unde 
locuia Greg Stillson, sans pantaloni. Placheurile 
pentru articulațiile degetelor le fuseseră introduse 
într-o parte anatomică a corpului cel mai adesea 
asociată cu şezutul şi, în cazul unuia dintre aceşti 
doi bărbaţi tineri, fusese nevoie de-o uşoară opera- 
ţie pentru a i se scoate obiectul străin. 

Asociaţia se dăduse bătută. La o întâlnire de la 
începutul lunii decembrie, se alocaseră 700 de do- 
lari din fondurile generale şi un cec conţinând 
această sumă îi fusese trimis lui Greg Stillson. 

Primise ceea ce-şi dorise. 

În 1953, el şi cu mama lui se mutaseră în 
Nebraska. Nu îi ieşise treaba cu adusul ploii şi mai 


erau unii care spuneau că şi treaba cu pariurile la 
biliard îi mersese prost. Oricare ar fi fost motivul 
mutării lor, îşi făcuseră apariţia în Omaha, unde 
Greg pornise o afacere cu vopsitul de case care 
falimentase doi ani mai târziu. Se descurcase mai 
bine ca vânzător ambulant pentru Compania de Bi- 
blii Calea cea Dreaptă Americană. Străbătuse 
Nebraska în lung şi-n lat, cinând cu sute de familii 
de fermieri muncitori din greu şi cu teamă de 
Dumnezeu, spunându-le povestea convertirii sale şi 
a lucrurilor pe care le vindea: Biblii, plachete, lisuşi 
din plastic fosforescent, cărţi cu imnuri, discuri, 
pamflete şi o cărţulie virulentă de dreapta în ediţie 
de buzunar numită America, Adevărata Cale: Con- 
spirația Comunisto-ludaică împotriva Statelor 
Noastre Unite. În 1957, Mercury-ul îmbătrânit fusese 
înlocuit cu un furgon Ford nou-nouţ. 

În 1958, Mary Lou Stillson murise de cancer şi, mai 
târziu în acel an, Greg Stillson ieşise din renăscuta 
afacere cu Biblii şi se îndreptase nesigur către est. 
Petrecuse un an în New York City înainte să se mute 
mai sus, în Albany. Anul trăit în New York şi-l 
devotase încercării de-a pătrunde în lumea 
actoricească. Fusese una dintre puţinele slujbe 
(alături de vopsitul caselor) din care nu reuşise să 
scoată nici un ban. Însă probabil nu din pricina lipsei 
de talent, gândea Johnny cu cinism. 

În Albany, se angajase la firma de asigurări Pru- 
dential şi rămăsese în oraş până în 1965. Ca agent 
de asigurări avusese parte de-un fel de succes lipsit 
de scop. Nu i se făcuse nici o ofertă de a se alătura 
companiei la un nivel executiv, nici urmă de 
bunăvoință creştinească. În timpul acelor cinci ani, 
agerul şi vicleanul Greg Stillson de odinioară părea 


că intrase în hibernare. În întreaga sa carieră zbu- 
ciumată, singura femeie din viaţa lui fusese mama. 

Nu se căsătorise niciodată, nici măcar nu se întâl- 
nise regulat cu o fată, din câte reuşise Johnny să 
afle. 

În 1965, Prudential îi oferise un post în Ridgeway, 
New Hampshire, iar Greg îl acceptase. Cam pe 
atunci, perioada lui de hibernare părea că se în- 
cheiase. Zbuciumaţii ani şaizeci făceau furori. Era 
perioada fustelor scurte şi a individualismului. Greg 
începuse să fie activ în treburile orăşeneşti din 
Ridgeway. Se alăturase Camerei de Comerţ şi 
intrase în Clubul Rotary. Avusese parte de publici- 
tate la nivelul întregului stat în 1967, în timpul unei 
controverse cu privire la aparatele de taxare din 
parcările din centrul oraşului. Vreme de şase ani, li 
se găsiseră tot felul de întrebuinţări. Greg propusese 
ca toate taxatoarele să fie luate şi în locul lor să fie 
montate cutii colectoare. Lasă-i pe oameni să 
plătească atât cât vor. Unii spuseseră că aceea era 
cea mai trăsnită idee pe care o auziseră vreodată. Ei 
bine, le răspunsese Greg, s-ar putea să mai aveţi 
surprize. Da, domnule. Ştia să fie convingător. 
Consiliul orăşenesc adoptase într-un final 
propunerea cu statut provizoriu, iar valul de monede 
care începuse imediat să curgă îi impresionase pe 
toţi, mai puţin pe Greg. El descoperise acest 
principiu cu mulţi ani în urmă. 

In 1969, ajunsese iarăşi în casele locuitorilor sta- 
tului New Hampshire când propusese, într-o scri- 
soare lungă şi atent scrisă, adresată redacţiei ziaru- 
lui din Ridgeway, ca persoanele găsite vinovate de 
consum sau trafic de droguri să fie puse să 
muncească la diverse proiecte comunitare, cum ar fi 


asfaltatul parcărilor şi al aleilor pentru biciclişti, pâ- 
nă şi la smulgerea buruienilor din spaţiile verzi. 
Asta-i cea mai trăsnită idee pe care am auzit-o 
vreodată, spuseseră mulţi. Ei bine, le răspunsese 
Greg, faceţi o încercare şi, dacă nu funcţionează, 
strângeţi-o de gât. Consiliul orăşenesc încercase 
metoda. Un drogat reorganizase întreaga bibliotecă 
orăşenească, trecând-o de la demodatul sistem de- 
cimal Dewey, la mai modernul sistem de catalogare 
al Bibliotecii Congresului, fără ca oraşul să scoată un 
sfant din buzunar. Câţiva hippy arestaţi din cauza 
unei petreceri la care se consumau droguri 
halucinogene redecoraseră întregul parc, 
transformându-l într-un adevărat spectacol, cu lac 
pentru rațe şi teren de joacă ştiinţific gândit să ex- 
ploateze la maxim timpul petrecut acolo şi să redu- 
că pericolele. După cum arătase Greg, cei mai mulţi 
dintre dependenţii aceştia de droguri căpătaseră 
interesul pentru halucinogene în timpul colegiului, 
dar ăsta nu era un motiv ca ei să nu-şi folosească în 
mod util toate celelalte cunoştinţe dobândite atunci. 
În acelaşi timp, Greg revoluţionase regulile de 
parcare din oraşul său adoptiv şi felul în care ofi- 
cialităţile acestuia vedeau să rezolve cazurile de 
dependenţă de droguri; trimisese scrisori la ziarul 
Union-Leader din Manchester, la G/obe din Boston şi 
la New York Times, manifestând atitudini radicale cu 
privire la războiul din Vietnam, cerând condamnări 
penale pentru dependenţii de heroină şi revenirea la 
pedeapsa capitală, mai ales pentru distribuitorii de 
heroină. În campania sa electorală pentru Camera 
Reprezentanţilor, pretinsese de mai multe ori că 
fusese împotriva războiului încă din 1970, însă 


declaraţiile lui făcute publice prin ziare arătau că 
aceasta era o minciună sfruntată. 

In 1970, Greg Stillson îşi deschisese propria com- 
panie de asigurări şi de intermedieri imobiliare. 
Avusese mare succes. În 1973, el şi cu alţi trei afa- 
cerişti finanţaseră construirea unui centru economic 
la periferia lui Capital City, reşedinţa districtului pe 
care-l reprezenta atunci. Asta se petrecuse în anul 
boicotului petrolier din Arabia; de asemenea, fusese 
anul din care Greg începuse să conducă un Lincoln 
Continental. Fusese în acelaşi timp anul în care 
candidase pentru primăria Ridgeway-ului. 

Mandatul de primar era pe doi ani şi, cu doi ani 
înainte, în 1971, Stillson fusese întrebat atât de re- 
publicani, cât şi de democraţii din măricelul oraş (cu 
o populaţie de 8.500 de suflete) Noua Anglie dacă 
nu vrea să candideze din partea lor. Refuzase 
ambele invitaţii cu zâmbete de mulţumire. În '73 
candidase ca independent, înfrângând un republican 
destul de popular, vulnerabil datorită suportului 
susţinut venit din partea preşedintelui Nixon, şi un 
democrat înfumurat. Atunci îşi purtase pentru prima 
dată casca de constructor. Sloganul lui de campanie 
fusese Hai să construim un Ridgeway mai bun! 
Câştigase detaşat. Cu un an mai târziu, în 
statul-frate vecin Maine, electoratul le întorsese 
spatele atât democratului George Mitchell, cât şi 
republicanului James Erwin, şi aleseseră un agent de 
asigurări din Lewiston pe nume James Longley în 
funcţia de guvernator. 

Gregory Ammas Stillson îşi învățase bine lecţia. 


4 


În jurul articolelor de ziar xeroxate se găseau în- 
semnările lui Johnny şi întrebările pe care şi le pu- 
nea cu regularitate. Trecuse atât de des în revistă 
înlănţuirea aceasta de evenimente, în vreme ce 
Chancellor şi Brinkley continuau să prezinte rezul- 
tatele electorale, încât le putea recita din memorie 
cuvânt cu cuvânt. 

În primul rând, Greg Stillson n-ar fi trebui să poată 
fi ales. Promisiunile sale din campanie erau în mare 
parte nişte glume. Trecutul său era negru. Cu 
educaţia stătea destul de prost. Se lăsase de şcoală 
după clasa a douăsprezecea şi, până în anul 1965, 
nu făcuse altceva decât să umble hai-hui. Intr-o ţară 
în care voturile hotărâseră că avocaţii trebuie să fie 
cei care să facă legile, singurele atingeri ale lui 
Stillson cu această forţă avuseseră loc numai în 
situaţii rele. Nu era căsătorit. lar istoria sa personală 
era în mod evident bizară. 

În al doilea rând, presa îl lăsase aproape complet - 
şi foarte deconcertant - singur. Într-un an electoral 
când Wilburn Mills recunoscuse că are o amantă, 
când Wayne Jays fusese înlăturat din scaunul în care 
părea bătut în cuie din Cameră datorită compor- 
tamentului său neregulamentar şi când cei privile- 
giaţi nu fuseseră imuni la refecul presei, reporterii ar 
fi trebuit să înfulece cu spor din Stillson. Perso- 
nalitatea lui colorată, controversată părea că iscase 
numai admiraţii comice din partea presei naţionale 
şi nu părea să facă pe nimeni - cu excepţia lui 
Johnny Smith - să se simtă neliniştit. Gărzile lui de 
corp fuseseră cu doar câţiva ani în urmă călăreţi 
zbuciumaţi de motociclete Harley-Davidson şi se 


întâmpla ca unii oameni să aibă de suferit la mitin- 
gurile lui, însă nici un reporter de investigaţii nu 
făcuse un studiu aprofundat al acestor cazuri. La un 
miting de campanie din Capital City - la acelaşi 
centru comercial la construcţia căruia contribuise şi 
Stillson - unei fetiţe de opt ani îi fusese ruptă mâna 
şi-i fusese dislocat gâtul; mama ei jurase într-o criză 
de isterie că unul dintre „motocicliştii ăia maniaci” o 
împinsese de pe scenă când aceasta încercase să se 
urce pe podium ca să-i ia semnătura Marelui Om 
pentru caietul ei cu autografe. Şi, totuşi, nu se 
făcuse în ziar decât o trimitere sumară la acest 
eveniment - Fetiță rănită la Mitingul lui Stillson -, 
repede dată uitării. 

Declaraţia de avere a lui Stillson i se părea lui 
Johnny prea curată ca să fie adevărată. In 1975, 
Stillson plătise statului taxe în valoare de 11.000 de 
dolari pe un venit de 36.000 - nici un sfanţ restituit 
din recalcularea anuală a taxelor, desigur; New 
Hampshire nu aderase la această procedură. 
Pretindea că întregul lui venit provenea de la agen- 
ţia de asigurări şi de intermedieri imobiliare pe care 
o deţinea, plus o mică remuneraţie care reprezenta 
salariul său de primar. Nu se făcea nici o menţiune 
cu privire la profitabilul Centru Comercial din Capital 
City. Nu se explica nici faptul că Stillson locuia într-o 
casă asigurată pentru 86.000 de dolari, o casă pe 
care o deţinea în întregime, într-o perioadă când 
preşedintele Statelor Unite era luat la rost pentru 
suma cheltuită în campania electorală, ciudata 
declaraţie de venit a lui Stillson nu iscase nici o 
suspiciune. 

Mai erau apoi şi înfăptuirile sale de primar. Per- 
formanţele sale în această funcţie fuseseră cu mult 


mai bune decât s-ar fi putut aştepta oricine de la 
performanţele sale în campania electorală. Era un 
om viclean şi profitor, cu o percepţie corectă a psi- 
hologiei umane, economice şi politice. Îşi încheiase 
mandatul în 1975 cu un surplus fiscal, pentru prima 
dată în zece ani, spre fericirea contribuabililor. 
Arătase cu o mândrie justificată spre programul 
parcărilor şi spre ceea ce numise Programul Muncă- 
Studiu al  Hippyoţilor. Ridgeway fusese, de 
asemenea, unul dintre primele oraşe din district ca- 
re admisese alcătuirea unui Comitet Bicentenal. In 
Ridgeway se găsea o companie care producea du- 
lapuri pentru birou şi, în vremuri de recesiune, rata 
de angajare în oraş avea procentul de invidiat de 
3,2. Toate, lucruri foarte admirabile. 

Alte lucruri care se petrecuseră cât Stillson fusese 
primar îl speriau pe Johnny. 

Fondurile bibliotecii municipale fuseseră reduse de 
la 11.500 de dolari la 8.000, după care, în ultimul an 
al mandatului lui Stillson, ajunseseră la 6.500. In 
acelaşi timp, suma alocată pentru achiziţiile poliţiei 
municipale crescuse cu patruzeci de procente. 
Fuseseră adăugate la parcul auto alte trei maşini de 
patrulă şi fusese achiziționată o întreagă colecţie de 
echipament de protecţie pentru intervenţii stradale. 
Mai fuseseră investite cu funcţia de ofiţer alte două 
persoane şi consiliul municipal fusese de acord, la 
îndemnul lui Stillson, să-şi asume jumătate din 
cheltuielile achiziţionării de pistoale pentru ofiţeri. 
Ca urmare, mai mulţi poliţişti din adormitul oraş din 
Noua Anglie  merseseră la magazin şi-şi 
cumpăraseră Magnum-uri de calibru 35, pistolul 


imortalizat de Harry Callahan cel Mişel. Tot în 
timpul mandatului de primar al lui Stillson, fusese 
închis şi centrul de recreere pentru tineret, se 
instituise, chipurile, voluntar, dar cu ajutorul poliţiei, 
o regulă ca toţi copiii sub şaptesprezece ani să nu 
aibă voie afară din casă după ora zece, iar ajutorul 
de şomaj fusese redus cu treizeci şi cinci la sută. 

Da, multe lucruri îl speriau pe Johnny în privinţa lui 
Stillson. 

Tatăl autoritar şi mama extrem de îngăduitoare. 
Mitingurile politice care păreau mai degrabă con- 
certe rock. Felul în care ştia să manipuleze mulți- 
mile, gărzile lui de corp... 

Încă din vremea lui Sinclair Lewis oamenii se 
plânseseră că le este îngreunat traiul şi că le este 
furat viitorul şi aveţi grijă la instituirea statului fas- 
cist în America, însă aceste lucruri pur şi simplu nu 
fuseseră probate. Ei bine, poate că existase un Huey 
Long“ prin Louisiana, dar Huey Long fusese... 

Fusese asasinat. 


65 'Personajul principal din filmul omonim (1971), în care rolul 
detectivului este jucat de Clint Eastwood - n. tr. 


66 Sinclair Lewis (1885-1951) - romancier american care a 
satirizat clasa de mijloc din America în cele 22 de opere ale 
sale, printre care şi Babbitt (1922) şi E/mer Gantry (1927); a 
fost primul scriitor american care a primit premiul Nobel 
pentru literatură (1930) - n. tr. 


67 Huey Long - lider politic din anii '20 şi '30, guvernator şi 
senator de Louisiana; a promis fiecărei familii câte o casă, o 
maşină, un radio, o pensie de la stat şi educaţie liceală. 
Cunoscut ca demagog, a fost asasinat înainte să înceapă 
campania electorală pentru preşedinţie, în care el se dorea 
candidat - n. tr. 


Johnny îşi închise ochii şi-l văzu pe Ngo împuşcând 
cu degetul. Pac, pac, pac. Tigru, tigru, arzând feeric 
în pădurile nopţii. Ce braţ sau ochi înspăimântător... 

Dar nu ţi-ai arătat dinţii de dragon. Nu faci asta 
dacă nu vrei să ajungi alături de Frank Dood cel cu 
impermeabilul lui de vinilin cu glugă. Alături de cei 
ca Oswald sau ca Sirhan sau ca Bremmer. Nebuni ai 
lumii, uniţi-vă. Țineţi-vă la zi carneţelele cu 
însemnări de paranoici şi răsfoiţi-le la miez de 
noapte şi, când lucrurile încep să atingă apogeul în 
minţile voastre, trimiteţi cuponul pentru a vă cum- 
păra prin poştă o puşcă. Johnny Smith, acesta e 
Squeaky Fromme?. Bucuros de cunoştinţă, Johnny, 
tot ce ţi-ai notat în carneţel are o logică perfectă 
pentru mine. Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu maestrul 
meu spiritual. Johnny, acesta e Charlie. Charlie, 
acesta e Johnny. Când termini cu Stillson, o să ne 
întâlnim şi o să-i radem şi pe ceilalţi porci, ca să 
salvăm pădurile de sequoia. 

| se învârtea capul. larăşi îl apuca inevitabila mi- 
grenă, întotdeauna ajungea aici. Greg Stillson în- 
totdeauna îl aducea aici. Era timpul să se culce şi, te 
rog, Doamne, fă să n-am vise. 

Totuşi: întrebarea. 

Şi-o notase într-unui dintre carneţele şi de atunci 
continua să-l bântuie. O notase cu litere atent scrise 
şi apoi o încercuise de trei ori, ca pentru a o ţine 
prizonieră. Întrebarea era aceasta: Dacă ai putea 
intra într-o maşină a timpului şi te-ai întoarce în 
1932, l-ai omori pe Hitler? 


68 Lynette Alice „Squeaky” Fromme - poate cea mai celebră 
dintre adepţii criminalului în serie Charles Manşon, care a 
încercat să-l asasineze pe Gerald Ford - n. tr 


Johnny se uită la ceasul de la mână. Unu fără un 
sfert. Era deja 3 noiembrie, iar Alegerile Bicentenale 
făceau deja parte din istorie. Ohio încă nu era 
hotărât, dar Carter conducea. Fără nici un efort, iu- 
bito. Harcea-parcea te-am făcut, alegerile le-am 
câştigat şi le-am şi pierdut. Jerry Ford îşi putea pune 
croşeta în cui, cel puţin până în 1980. 

Johnny se duse la fereastră şi se uită afară. Casa 
cea mare era întunecată, dar ardea o lumină în 
apartamentul lui Ngo de deasupra garajului. Ngo, 
care va fi curând cetăţean american, încă urmărea 
la televizor măreţul ritual american cvadru-anual: 
Leneşii ăi Vechi les P-acolo, P-aici Intră ăi Tineri. 
Poate că Gordon Strachan nu dăduse cu asta un 
răspuns chiar atât de rău Comitetului Watergate. 
Johnny se vâri în pat. După timp îndelung, adormi. 
Şi visă cu tigrul care râde. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


1 


Herb Smith o luă pe Charlene MacKenzie ca a doua 
sa soție în după-amiaza zilei de 2 ianuarie 1977, 
întocmai cum plănuiseră. Ceremonia religioasă avu 
loc în Biserica Congregaţională din Southwest Bend. 
Tatăl miresei, un gentilom de optzeci de ani aproape 
orb, stătu alături de ea. Johnny stătu alături de tatăl 
lui şi scoase fără ezitare inelul la momentul potrivit. 
Fu o sărbătoare minunată. 

Sarah Hazlett fu prezentă alături de soţul şi de fiul 
ei, care lăsa de pe-acum stadiul de copil mic în 
urmă. Sarah era însărcinată şi radia, era o imagine a 
bucuriei şi împlinirii. Uitându-se la ea, Johnny fu 
surprins să simtă un atac de gelozie amară, asemă- 
nător cu un neaşteptat atac cu gaz lacrimogen. În 
câteva clipe, acesta dispăru, iar Johnny se apropie şi 
le vorbi, la petrecerea de recepţie de după oficia- 
lizarea cununiei. 

II întâlnea pentru prima dată pe soţul lui Sarah. Era 
un bărbat înalt şi arătos, care purta o mustață 
subţire şi care încărunţea prematur. Campania lui 
pentru un loc în senatul statului Maine fusese un 
succes şi continua să tot vorbească despre ce mare 
însemnătate avuseseră de fapt alegerile naţionale şi 
despre greutăţile pe care le aveai de întâmpinat 
când lucrai cu un guvernator independent, asta în 


vreme ce Denny îl trăgea de pantaloni şi mai cerea 
suc: „Taţi, mai vreau suc, mai vreau suci” 

Sarah nu vorbi mult, însă Johnny îi simţi privirea 
luminoasă asupra lui - o senzaţie incomodă, dar 
cumva nu neplăcută. Puțin cam tristă, poate. 

Băutura curse gârlă la petrecerea de recepţie, iar 
Johnny bău cu două pahare mai mult de limita sa 
normală - şocul de-a o vedea din nou pe Sarah, 
poate, de data aceasta alături de familia ei, sau poa- 
te doar conştientizarea, scrisă pe faţa radiantă a lui 
Charlene, că Vera Smith era într-adevăr plecată 
dintre ei, şi asta pentru totdeauna. Astfel încât, când 
se apropie de Hector Markstone, tatăl miresei, cu 
vreo cincisprezece minute după plecarea familiei 
Hazlett, se simţea uşor ametit. 

Bătrânul şedea în colţ, lângă rămăşiţele tortului de 
nuntă, cu mâinile sale îndoite de artrită aşezate pe 
capătul bastonului. Purta ochelari fumurii. Unul 
dintre braţele lui era lipit cu bandă izolatoare nea- 
gră. Lângă el se aflau două sticle goale de bere şi o 
alta pe jumătate plină. Se uită îndeaproape la 
Johnny. 

- Eşti fiul lui Herb, nu-i aşa? 

- Da, domnule. 

O privire atentă şi mai prelungă. Apoi Hector 
Markstone spuse: 

- Băiete, nu arăţi prea bine. 

- Prea multe nopţi albe, cred. 

- Arăţi ca şi când ţi-ar prinde bine un gin tonic. 
Ceva care să te întremeze. 

- Aţi participat la primul război mondial, nu-i aşa? 
întrebă Johnny. 


Câteva medalii, printre care şi Croix de Guerre, 
erau agăţate de sacoul albastru de la costum al băr- 
batului. 

- Chiar aşa, spuse Markstone, chipul luminându-i- 
se. Mi-am făcut serviciul sub comanda lui Black Jack 
Pershing®. AEF”, 1917 şi 18. Am trecut prin foc şi 
pară. Vântul sufla şi rahatu' zbura. Belleau Wood”, 
băiete. Belleau Wood. Acum nu e decât un nume din 
cărţile de istorie. Dar eu am fost acolo. Am văzut 
oameni murind acolo. Vântul sufla şi rahatu' zbura şi 
din tranşee întreg regimentu' ieşea. 

- Charlene mi-a spus că fiul dumneavoastră... 
fratele ei... 

- Buddy. Mda. l-ai fi fost unchi vitreg, băiete. Dacă 
l-am iubit pe băiat? Cred că l-am iubit. II chema Joe, 
dar toată lumea i-a spus Buddy aproape din ziua în 
care s-a născut. Mama lui Charlie a început să 
moară din ziua în care am primit telegrama. 

- A murit pe front, aşa-i? 

- Da, aşa-i, spuse bătrânul cu glas scăzut. St. L6, 
1944. Nu foarte departe de Belleau Wood, nu după 
cum măsurăm noi lucrurile de-aici, oricum. l-au pus 
capăt vieţii lui Buddy cu un glonte. Naziştii. 


69 John Joseph Pershing (1860-1948) - general din armata 
americană care a condus Expediția Americană în Europa în 
timpul primului război mondial şi a ocupat postul de şef al 
corpului militar (19211924); numit şi „Black Jack” - n. tr. 


70 Acronim pentru „Allied Expedition Force” (Expediția 
Forţelor Militare Aliate) - n. tr. 


7l Zonă împădurită din nordul Franţei, la est de Château- 
Thierry; în primul război mondial a fost scena unei grele bătălii 
soldată cu victoria aliaţilor împotriva Germaniei (iunie 1918); în 
zilele noastre, acolo se află un cimitir dedicat americanilor care 
au pierit în acea bătălie - n. tr. 


- Lucrez la un eseu, spuse Johnny, simțindu-se de-o 
oarecare şiretenie indusă de băutură pentru că 
adusese într-un sfârşit discuţia la problema care-l 
interesa cu adevărat. Sper să-l pot vinde revistei 
Atlantic sau poate celor de la Harper's... 

- Scriitor, asta eşti? 

Ochelarii fumurii se ridicară, sclipind, spre Johnny 
cu un interes renăscut. 

- Ei bine, încerc, spuse Johnny. 

Deja începea să-şi regrete limbuţia. Da, sunt 
scriitor. Scriu în carnețelul meu, după ce se lasă 
întunericul nopții. 

- În orice caz, eseul va fi despre Hitler. 

- Hitler? Ce despre Hitler? 

- Păi... să presupunem... doar să presupunem că 
aţi putea urca într-o maşină a timpului şi că v-aţi 
întoarce în anul 1932. În Germania. Şi să presupu- 
nem că l-aţi întâlni pe Hitler. L-aţi omori sau l-aţi 
lăsa să trăiască? 

Lentilele fumurii şi mate ale bătrânului se înclinară 
încet către chipul lui Johnny. lar Johnny, acum, nu se 
mai simţi deloc beat sau limbut sau deştept. Totul 
părea să depindă de ce-i va spune bătrânul. 

- E o glumă, băiete? 

- Nu. Nu e glumă. 

Una dintre mâinile lui Hector Markstone părăsi 
capul bastonului. Se duse la buzunarul pantalonilor 
de la costum şi dibui acolo aproape pentru o veşni- 
cie, într-un sfârşit, o scoase. Ţinea un cuţit de bu- 
zunar cu plasele din os care, datorită frecării, de-a 
lungul anilor ajunsese lucios şi neted ca o bucată 
veche de fildeş. Cealaltă mână intră şi ea în scenă, 
scoțând singura lamă a cuţitului cu toată delicateţea 
incredibilă a artritei. Aceasta străluci cu o răutate 


afabilă în lumina parohiei congregaţioniste: un cuţit 
care călătorise în Franţa în 1917 alături de un băiat, 
un băiat care făcea parte dintr-o armată de băieţi 
pregătiţi şi doritori să-l oprească pe hunul cel 
mârşav de la a omori cu baioneta copii şi de a viola 
călugăriţe, pregătiţi să le arate franţujilor vreo 
două-trei lucruri odată pentru totdeauna, dar băieţii 
aceştia fuseseră seceraţi cu mitraliera, băieţii făcu- 
seră dizenterie şi muriseră de gripă, băieţii inhala- 
seră gaz de iperită şi de fosgen, băieţii ieşiseră din 
pădurea de la Belleau semănând cu nişte sperietori 
de ciori bântuite, care văzuseră chipul lordului Satan 
însuşi. Şi se dovedise că nimic dintre acestea nu 
meritase; se dovedise că totul mai trebuia făcut încă 
o dată. 

Undeva, cânta muzica. Oamenii râdeau. Oamenii 
dansau. Un bliţ sclipi o lumină caldă. Undeva foarte 
departe. Johnny se uită ţintă la acea lamă goală, 
transfigurat, hipnotizat de jocul luminii pe muchia ei 
bine ascuţită. 

- Vezi asta? întrebă Markstone încet. 

- Da, spuse Johnny o dată ce expiră. 

- l-aş vâri asta în inima lui neagră de mincinos şi 
criminal, spuse Markstone. l-aş vâri-o cât de adânc 
ar intra... şi-apoi aş roti-o. 

Roti încet cuțitul; mai întâi în dreapta, apoi în 
stânga. Zâmbi, scoțând la iveală nişte gingii netede 
ca ale unui bebeluş şi un singur dinte galben, 
înclinat. 

- Mai întâi însă, spuse el, aş scufunda lama în 
otravă pentru şobolani. 


2 


- Să-l omor pe Hitler? spuse Roger Chatsworth, 
respiraţia ieşindu-i din gură în norişori mici. 

Amândoi se plimbau prin pădurea din spatele casei 
din Durham. Pădurea era foarte tăcută. Era 
începutul lunii martie, însă aceasta era o zi de o tă- 
cere la fel de netulburată şi de răcoroasă ca şi o zi 
de mijloc de ianuarie. 

- Da, asta am spus. 

- Interesantă întrebare, zise Roger. Fără sens, dar 
interesantă. Nu. Nu l-aş omori. Cred că, în schimb, 
aş intra în partid. Aş încerca să schimb lucrurile din 
interior. Ar fi putut fi înlăturat sau prins cu ocaua 
mică, asta dacă s-ar fi ştiut dinainte ceea ce urma 
să se întâmple. 

Johnny se gândi la tacurile tăiate pe din două. Se 
gândi la ochii de-un verde-sclipitor ai lui Sonny 
Elliman. 

- Ar fi, de asemenea, posibil să sfârşeşti mort, 
spuse el. Tipii ăia nu se limitau în 1933 doar la nişte 
cântece de bodegă. 

- Da, şi asta-i adevărat. - Ridică o sprânceană spre 
Johnny. - Tu ce-ai face? 

- Chiar nu ştiu, spuse Johnny. 

Roger schimbă subiectul: 

- Cum s-au simţit tatăl tău şi soţia lui în luna de 
miere? 

Johnny zâmbi strâmb. Plecaseră la Miami Beach, în 
pofida grevei lucrătorilor de la hoteluri şi a tuturor 
celorlalte convulsii. 

- Charlene a spus că s-a simţit ca acasă, fiindcă 
şi-a făcut singură patul. Tata a spus că s-a simţit ca 
un ciudat, având în vedere că s-a ales cu nişte arsuri 


de la soare în luna martie. Dar eu cred că amândoi 
s-au simţit bine. 

- Şi-au vândut casele? 

- Da, amândouă în aceeaşi zi. Au primit şi aproape 
atât cât au cerut. Dacă n-ar fi blestematele alea de 
facturi de la spital care încă mă mai presează, ar fi 
totul floare la ureche. 

- Johnny... 

- Hmmm? 

- Nimic. Hai să ne întoarcem. Am nişte vin Chivas 
Regal, dacă-ţi place. 

- Cred că-mi place, spuse Johnny. 


3 


Acum citeau Jude neştiutul, iar Johnny fusese sur- 
prins de cât de repede şi de natural îl parcurgea 
Chuck (după câteva crâcneli şi poticniri la primele 
pagini ale poveştii). li mărturisise că citise singur 
înainte, noaptea, şi că voia să mai încerce ceva scris 
de Hardy după ce va termina romanul acesta. 
Pentru prima dată în viaţa lui, citea de plăcere. Şi, 
asemenea unui băiat care tocmai fusese iniţiat în 
plăcerile sexuale de o femeie mai în vârstă, înfuleca 
textul pe nerăsuflate. 

Cartea zăcea acum deschisă, dar aşezată cu faţa în 
jos, în poala lui. Se aflau iarăşi lângă piscină, însă 
aceasta era încă uscată şi atât el, cât şi Johnny 
purtau nişte jachete subţiri. Deasupra capetelor lor, 
nori albicioşi şi calmi se vânturau pe cer, încercând 
în van să se adune pentru a da naştere unei ploi. 

Aerul avea ceva misterios şi aromat în el; primă- 
vara era pe undeva prin apropiere. Era ziua de 16 
aprilie. 


- Asta-i una dintre întrebările tale capcană? întrebă 
Chuck. 

- Mnu. 

- Păi, m-ar prinde? 

- Cum? 

Aceasta era o întrebare pe care nici unul dintre 
ceilalţi nu i-o pusese. 

- Dacă l-aş omori. M-ar prinde? M-ar spânzura 
de-un felinar? M-ar face să dansez tremuriciul la 
cinşpe centimetri deasupra pământului? 

- Păi, nu ştiu, spuse Johnny reţinut. Da, presupun 
că te-ar prinde. 

- Nu pot evada cu maşina mea a timpului într-o 
lume glorios schimbată, hă? înapoi în bunul şi bă- 
trânul an 1977? 

- Nu, nu cred. 

- Păi, asta nu contează. Oricum l-aş omori. 

- Pur şi simplu? 

- Sigur. - Chuck zâmbi uşor. - Mi-aş monta un dinte 
din ăla golit şi umplut cu otravă cu efect rapid sau 
mi-aş introduce în gulerul cămăşii o lamă de ras sau 
altceva de genul ăsta. Aşa încât, dacă sunt prins, să 
nu-mi poată face cine ştie ce grozăvii. Dar aş face-o. 
Dacă nu, m-aş teme că toate milioanele alea de 
oameni pe care le-a ucis m-ar bântui până-n 
mormânt. 

- Până-n mormânt, spuse Johnny cu o voce uşor 
sumbră. 

- Te simţi bine, Johnny? 

Johnny se forţă să-i întoarcă lui Chuck zâmbetul. 

- Bine. Cred că mi-a stat inima o clipă sau ceva. 

Chuck continuă să citească /ude sub cerul noros şi 
calm. 


4 


Luna mai. 

Mirosul ierbii cosite se întorsese pentru încă o 
logodnă de scurtă durată - la fel şi celelalte miasme 
mai persistente: de caprifoi, praf şi trandafiri, în 
Noua Anglie, primăvara într-adevăr ţine doar o 
singură,  nepreţuită săptămână, după care 
disc-joc-keyii scot de la naftalină cântecele mereu 
iubite ale formaţiei Beach Boys, zumzetul unei 
motociclete Honda gonind pe şosea se aude peste 
tot şi vara se pogoară cu un bubuit încins. 

Intr-una dintre ultimele seri ale acelei nepreţuite 
săptămâni de primăvară, Johnny şedea în casa pen- 
tru oaspeţi, privind în noapte. Întunericul primăverii 
era moale şi adânc. Chuck era plecat la balul ab- 
solvenţilor cu actuala lui prietenă, o fată mai inte- 
ligentă ca ultimele şase. Ea citeşte, îi mărturisise 
Chuck lui Johnny, ca de la un om de lume la altul. 

Ngo plecase. Îşi primise actele de cetăţenie la 
sfârşitul lui martie, îşi depusese dosarul în aprilie 
pentru o slujbă ca îngrijitor-şef la un hotel dintr-o 
staţiune turistică din Carolina de Nord, mersese 
acolo trei săptămâni mai tărziu pentru un interviu şi 
fusese angajat pe loc. Inainte să plece, venise să-l 
vadă pe Johnny. 

- iți faci prea multe griji cu privire la tigri care nu 
există, aşa cred eu, îi spusese. Tigrul are dungi care 
se confundă cu decorul, ca să nu poată fi văzut. 
Asta face ca un om îngrijorat să vadă tigri peste tot. 

- Există un tigru, îi răspunsese Johnny. 

- Da, se arătase de acord Ngo. Undeva. Între timp, 
tu slăbeşti. 


Johnny se ridică, se duse la frigider şi-şi turnă un 
Pepsi. leşi cu el din casă, pe micuța lui prispă. Se 
aşeză şi începu să-l soarbă, gândindu-se cât de fe- 
ricită era lumea că era imposibil să călătoreşti prin 
timp. Luna se ivi pe cer, un ochi portocaliu deasupra 
pinilor, şi-şi croi o potecă sângerie de-a lungul 
piscinei. Primele broaşte orăcăiră şi săriră în apă. La 
scurtă vreme, Johnny intră în casă şi-şi turnă în 
Pepsi o duşcă bună de Ron Rico. leşi iarăşi pe prispă 
şi se aşeză, continuând să bea şi să privească luna 
înălțându-se din ce în ce mai sus pe cer, 
schimbându-şi încet culoarea din portocaliu într-un 
argintiu magic, tăcut. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


1 


În 23 iunie 1977, Chuck absolvi liceul. Johnny, îm- 
brăcat în costumul lui cel mai bun, şezu în public 
alături de Roger şi de Shelley Chatsworth şi urmări 
cum acesta absolvi al patruzeci şi treilea din clasă. 
Shelley plânse. 

După aceea, avu loc o petrecere pe peluză la re- 
şedinţa Chatsworth. Era o zi încinsă şi umedă. Nori 
de furtună cu burţi purpurii se formaseră înspre 
vest; se plimbau haotic de-a lungul liniei orizontului, 
dar nu păreau să se apropie. Chuck, cu trei coc- 
teiluri la bord, veni la el împreună cu prietena lui, 
Patty Strachan, să-i arate lui Johnny ce cadou de 
absolvire primise de la părinţi - un nou ceas Pulsar. 

- Le-am spus că-mi doresc robotul ăla R2D2, dar 
numai atât au putut, spuse Chuck şi Johnny râse. 

Mai discutară o vreme şi apoi Chuck spuse aproape 
prea brusc: 

- Vreau să-ţi mulţumesc, Johnny. Fără tine, astăzi 
n-aş fi absolvit liceul. 

- Nu, nu-i adevărat ce spui, zise Johnny. Era puţin 
alarmat să-l vadă pe Chuck în pragul lacrimilor. - 
Sângele bun apă nu se face, omule. 

- Asta tot încerc să-i spun şi eu, zise prietena lui. 

In spatele ochelarilor ei aştepta să se nască o 
frumuseţe naturală şi elegantă. 


- Poate, spuse Chuck. Poate că aia e. Dar cred că 
ştiu pe care parte mi-e unsă diploma. Mulţam a 
dracu' de mult. 

Işi puse braţele pe după Johnny şi-l îmbrăţişa. 

Veni brusc - o trâmbă compactă şi luminoasă de 
imagini care-l făcu pe Johnny să se îndrepte de 
spate şi să-şi plesnească un obraz cu o palmă ca şi 
când Chuck l-ar fi lovit în loc să-l îmbrăţişeze. 
Imaginea se scufundă în mintea lui asemenea unei 
fotografii făcută prin galvanizare. 

- Nu, spuse el. Nici pomenea/ă. Să nu vă apropiaţi 
nici unul de locul ăla. 

Chuck se dădu cu un pas în spate, uluit. Simţise 
ceva. Ceva rece şi întunecat şi incomprehensibil. 
Dintr-o dată, nu mai voia să-l atingă pe Johnny; în 
acel moment nu voi să-l mai atingă vreodată pe 
Johnny. Fusese ca şi când descoperise cum ar fi să 
zaci în propriul sicriu şi să priveşti cum e bătut în 
cuie capacul. 

- Johnny, spuse el, după care ezită. Ce... ce s-a... 

Roger pornise printre invitaţi cu tava cu băuturi şi 
acum se opri, încurcat. Johnny se uita peste umărul 
lui Chuck la norii de furtună din depărtare. Privirea 
lui era înceţoşată şi confuză. Spuse: 

- Aţi face bine sa nu mergeţi localul acela. Nu are 
paratrăsnete. 

- Johnny... - Chuck se uită înspăimântat la tatăl 
său. Parcă ar avea un fel de... criză sau ceva. 

- Fulger, declamă Johnny pe o voce rezonantă. 

Oamenii îşi întoarseră capetele să se uite la el. El 
îşi depărta mâinile. - Foc de trăsnet. lIzolaţia din 
pereţi. Uşile... blocate. Oamenii care ard miros a 
carne de porc prăjită. 


- Despre ce tot vorbeşte? strigă prietena lui Chuck 
şi murmurul de glasuri încetă. Acum, toată lumea se 
uita la Johnny, toţi ţinând în echilibru platouri cu 
mâncare şi pahare. 

Roger se apropie de el. 

- John! Johnny! Ce s-a întâmplat? Trezeşte-te. - 
Pocni din degete în faţa ochilor confuzi ai lui Johnny. 
Se auzi un tunet dinspre vest, vocea giganţilor aflaţi 
la o partidă de remi, poate. - Care e problema? 

Vocea lui Johnny fu limpede şi moderat de sonoră, 
ajungând la urechile fiecăreia dintre cele vreo 
cincizeci de persoane prezente acolo - oameni de 
afaceri şi soțiile lor, profesori şi soțiile lor, partea de 
sus a clasei de mijloc din Durham: 

- Țineţi-vă fiul acasă astă-seară, altfel va muri ars 
de viu alături de ceilalţi. Va avea loc un incendiu, un 
incendiu îngrozitor. Ţineţi-l departe de Cathy's. Va fi 
lovit de trăsnet şi va arde din temelii până să ajungă 
primul pompier acolo. Va arde izolaţia. Vor găsi 
cadavre carbonizate sub dărâmături şi nu vor avea 
cum să le identifice decât după lucrările dentare. 
Va... va... 

Atunci ţipă Patty Strachan ducându-şi mâna la 
gură, scăpându-şi paharul de plastic în iarbă, stră- 
lucind, acesta, acolo aidoma unui diamant de-o di- 
mensiune imposibilă. Rămase locului, legănându-se 
pe picioare pentru o vreme, şi apoi leşină, căzând la 
pământ într-o fluturare pastelată a rochiei de 
petrecere, iar mama ei se grăbi într-acolo, strigând 
la Johnny când trecu pe lângă el: 

- Care-i problema cu tine? Pentru Dumnezeu, care 
e problema cu tine? 

Chuck se uită fix la Johnny. Faţa lui era albă ca 
varul. 


Privirea lui Johnny începu să se limpezească. Se 
uită în jur la cetele prostrate de oameni. 

- Îmi pare rău, murmură el. 

Mama lui Patty stătea în genunchi, ţinând pe braţe 
capul fiicei sale şi mângâind-o uşor pe obraji. Fata 
începu să se mişte şi să geamă. 

- Johnny? şopti Chuck şi apoi, fără să aştepte vreun 
răspuns, se duse la prietena lui. 

Totul era foarte nemişcat pe peluza familiei 
Chatsworth. Toată lumea se uita le el. Se uitau la el 
fiindcă i se întâmplase din nou. Se uitau la el aşa 
cum se uitaseră asistentele. Şi reporterii. Erau nişte 
ciori aşezate pe-un cablu telefonic. Işi ţineau în 
mâini băuturile şi platourile cu salată de cartofi şi se 
uitau la el de parcă era o gânganie, o ciudăţenie. Se 
uitau la el de parcă tocmai îşi descheiase prohabul 
şi le arătase ce are acolo. 

Voia să fugă, voia să se ascundă. Voia să vomite. 

- Johnny, spuse Roger, aşezându-şi un braţ pe 
după umerii lui. Haide în casă. Ai nevoie să te aşezi 
undeva pentru... 

Tunetul hurui în depărtare. 

- Ce-i Cathy's? spuse Johnny răguşit, opunându-se 
presiunii la care-l supunea braţul lui Roger. Nu e 
vorba de casa cuiva, fiindcă am văzut indicatoarele 
de ieşire. Ce este? Unde este? 

- Nu-l poţi duce de aici? aproape că strigă mama 
lui Patty. O face iarăşi să-i fie rău! 

- Haide, Johnny. 

- Dar... 

- Haide. 

li permise să-l ducă spre casa pentru oaspeţi. 
Sunetul pe care-l făceau papucii lor pe pietrişul din 
parcare era foarte puternic. | se părea că alt sunet 


nu mai există. Ajunseră până la piscină şi-apoi în- 
cepură în spatele lor şoaptele. 

- Unde e Cathy's? întrebă Johnny din nou. 

- Cum de nu ştii? întrebă Roger. Se pare că ştii 
totul. Ai făcut-o pe sărmana Patty Strachan să leşine 
de frică. 

- Asta n-o pot vedea. E în zona moartă. Unde este? 

- Hai să te duc sus mai întâi. 

- Nu mă simt rău! 

- Eşti încordat, atunci, spuse Roger. 

li vorbi înţelegător şi cu calm, aşa cum ai vorbi cu 
un nebun fără speranţe. Tonul vocii lui îl sperie pe 
Johnny. Migrena începu să se arate. O reprimă cu 
brutalitate. Urcară scările spre casa pentru oaspeţi. 

- Te simţi măi bine? întrebă Roger. - Ce-i Cathy's? 

- E un local foarte dichisit care serveşte mâncare 
gătită, în Somersworth. Să ţii petrecerea de abi 
solvire la Cathy's e un fel de tradiţie, Dumnezeu ştie 
de ce. Eşti sigur că nu vrei pastilele alea de 
aspirină? - Da. Nu-l lăsa să meargă, Roger. Localul 
va fi lovit de fulger. Va arde din temelii. 

- Johnny, spuse Roger Chatsworth, încet şi foarte 
blând, n-ai de unde şti un asemenea lucru. 

Johnny bău încet, înghiţitură după înghiţitură, din 
apa sa cu gheaţă şi aşeză paharul la loc pe masă cu 
o mână care-i tremura uşor. 

- Când mi-ai spus că mi-ai verificat trecutul am 
crezut că... 

- Da, am verificat. Dar tragi o concluzie greşită. 
Ştiam că se spune că eşti mediu sau ceva, dar eu 
nu-mi doream un mediu. Eu voiam un profesor 
particular. Te-ai descurcat minunat ca profesor par- 
ticular. Părerea mea personală e că nu există vreo 


deosebire între mediile bune şi cele rele, fiindcă nu 
cred treburi din astea. Pur şi simplu. Nu cred. 

- Asta înseamnă, atunci, că sunt un mincinos. 

- Deloc, spuse Roger pe acelaşi ton blând şi scăzut. 
La fabrica din Sussex am un maistru-şef care n-ar 
aprinde trei ţigări de la un singur chibrit, dar asta nu 
face ca el să fie un maistru prost. Am prieteni care 
sunt nişte religioşi împătimiţi şi, deşi eu însumi nu 
merg la biserică, ei tot prietenii mei rămân. Faptul 
că tu crezi că poţi vedea viitorul sau că ştii lucruri 
străine ţie nu m-a deranjat deloc şi nu m-a făcut să 
nu te angajez. Nu... nu-i adevărat ce spun. Nu m-a 
deranjat din momentul în care m-am hotărât că nu 
va afecta capacitatea ta de-a face o treabă bună cu 
Chuck. Nu m-a deranjat. Insă nu cred că va arde 
Cathy's astă-seară mai mult decât cred că luna eo 
bucată de brânză cu mucegai. 

- Nu-s un mincinos, sunt doar nebun, spuse Johnny. 

Într-un anumit fel mucalit, era interesant. Roger 
Dussault şi mulţi dintre cei care scriseseră îl 
acuzaseră pe Johnny de  prefăcătorie, însă 
Chatsworth era primul care-l acuza că suferă de 
complexul loana d'Arc. 

- Nu eşti nici asta, spuse Roger. Eşti un tânăr care 
a suferit un accident cumplit, care s-a luptat să-şi 
revină la normal în pofida unor greutăţi ini- 
maginabile, plătind probabil un preţ îngrozitor. Ăsta 
e un lucru despre care n-aş sta la palavre niciodată, 
Johnny, dar, dacă vreunul dintre oamenii aceia de 
pe peluză - inclusiv mama lui Patty - vor vrea să 
tragă tot soiul de concluzii prosteşti, îi voi invita 
să-şi închidă pliscul cu privire la lucruri pe care nu le 
pot înţelege. 


- Cathy's, spuse Johnny brusc. De unde ştiam 
numele, atunci? Şi cum de ştiam că nu e vorba de 
casa cuiva? 

- De la Chuck. A vorbit mult săptămâna asta de- 
spre petrecere. 

- Nu şi cu mine. 

Roger ridică din umeri. 

- Poate că i-a spus ceva lui Shelley sau mie când 
erai tu prin apropiere. S-a întâmplat ca subconşti- 
entul tău să culeagă informaţia şi s-o pună la do- 
sar... 

- Sigur că da, spuse Johnny posomorât. Tot ce nu 
putem înţelege, tot ce nu se potriveşte felului în 
care vedem noi lucrurile, vine îndosariat la litera S 
de la subconştient, corect? Zeul secolului douăzeci. 
De câte ori ai recurs la metoda asta când cineva s-a 
exprimat în contra vederii tale pragmatice asupra 
lumii, Roger? 

Poate că Roger îşi feri puţin privirea - sau poate 
că-şi imagină doar lucrul acesta. 

- Ai asociat norii de furtună care se apropie cu 
fulgerele, spuse el. Nu înţelegi? E cât se poate de 
sim... 

- Ascultă, spuse Johnny. Iți spun cât de pe şleau 
pot. Localul va fi lovit de trăsnet. Va arde din te- 
melii. fine-/ pe Chuck acasă. 

Ah, Dumnezeule, se pregătea migrena să-l atace. 
Se pregătea ca şi cu tigrul. Îşi duse mâna la frunte şi 
se masă viguros. 

- Johnny, îţi faci prea multe griji. 

- Ţine-l acasă, repetă Johnny. 

- El hotărăşte şi n-am de gând să mă impun cu 
nimic. E liber, e alb şi are optsprezece ani. 

Se auzi o bătaie în uşă. 


- Johnny? 

- Intră, spuse Johnny şi intră chiar Chuck. Părea 
îngrijorat. 

- Cum te simţi? întrebă el. 

- Mă simt bine, spuse Johnny. Am o migrenă, atâta 
tot. Chuck... te rog să stai departe de localul ăla 
astă seară. lţi cer asta ca prieten. Fie că gândeşti ca 
tatăl tău, fie că nu. Te rog. 

- Nu-i nici o problemă, omule, spuse Chuck vesel şi 
se trânti pe sofa. Trase cu piciorul mai aproape un 
scăunel. - Nici s-o trag cu lanţul, n-aş putea-o târî pe 
Patty la un kilometru de locul ăla. Ai speriat-o cum 
scrie la carte. 

- Îmi pare rău, spuse Johnny. Se simţea rău şi 
uşurat. Îmi pare rău, dar mă bucur. 

- Ai avut un fel de premoniţie, nu-i aşa? - Chuck se 
uită la Johnny, apoi la tatăl lui şi apoi, încet, iarăşi la 
Johnny. - Am simţit-o şi eu. A fost rău. 

- Uneori oamenii simt. Înţeleg că-i cam neplăcut. 

- Păi, n-aş vrea să mi se mai întâmple, spuse 
Chuck. Dar, hei... locul ăla oricum n-o să ardă, aşa-i? 

- Ba da, spuse Johnny. Ai face bine pur şi simplu să 
nu te duci. 

- Dar... - Se uită încurcat la tatăl său. - Promoţia 
terminală a rezervat tot nenorocitul ăla de local. 
Conducerea şcolii ne recomandă să facem asta, să 
ştii. E mai sigur aşa decât să se organizeze douăzeci 
sau treizeci de petreceri separate şi decât să bea 
toţi pe drumurile lăturalnice. Ar trebui să vină... - 
Chuck se cufundă în tăcere pentru o clipă şi după 
aceea păru speriat. - Ar trebui să vină două sute de 
cupluri acolo, spuse el. Tată... 

- Nu cred că el crede ceva din toate astea, spuse 
Johnny. 


Roger se ridică în picioare şi zâmbi. 

- Ei bine, hai să mergem până în Somersworth şi să 
vorbim cu administratorul localului, spuse el. 

Oricum e o petrecere de peluză plicticoasă. Şi dacă 
voi doi tot o să mai vreţi să ne întoarcem, îi putem 
chema pe toţi aici astă-seară. 

Se uită în treacăt la Johnny. 

- Cu singura condiţie să rămâi treaz şi să dai o 
mână de ajutor ca bonă, amice. 

- AŞ fi bucuros, spuse Johnny. Dar de ce faci asta, 
dacă tot nu crezi. 

- Pentru liniştea ta sufletească, spuse Roger, şi 
pentru Chuck. Şi pentru ca, atunci când nimic nu se 
va întâmpla astă-seară, să-ţi pot spune „ţi-am zis 
eu” şi-apoi să tot rââăd până la lacrimi. 

- Păi, oricum e bine, mulţumesc. 

Tremura mai rău ca înainte, acum că era mai 
uşurat, însă migrena se transformase într-o pulsaţie 
surdă. 

- Mai e un lucru, totuşi, spuse Roger. Nu cred că 
avem vreo şansă să-l convingem pe proprietar să 
anuleze petrecerea având ca argument doar cuvân- 
tul tău fără acoperire, Johnny. Asta probabil că e una 
dintre nopţile sale în care face afaceri în stil mare în 
fiecare an. 

Chuck spuse: 

- Ei bine, o să ne vină vreo idee. 

- Cum ar fi? 

- Păi, i-am putea vinde o poveste... am putea in- 
venta ceva... 

- Adică să minţim? Nu, asta n-o să fac. Să nu-mi 
ceri asta, Chuck. 

Chuck aprobă din cap. 

- Bine. 


- Ar trebui să pornim la drum, spuse Roger iute. E 
cinci şi un sfert. Mergem cu Mercedes-ul. 


3 


Bruce Carrick, proprietar şi administrator, îşi făcea 
de lucru după tejgheaua barului când cei trei intrară 
în local la ora cinci şi patruzeci de minute. Inima lui 
Johnny tresări uşor când văzu afişul lipit la intrare în 
salonul principal: PETRECERE PRIVATA NUMAI IN 
SEARA ACEASTA DE LA ORA 19 PÂNĂ LA ORA 
ÎNCHIDERII VĂ AŞTEPTĂM MÂINE. 

Carrick nu stătea tocmai degeaba. Mai avea de 
servit câţiva muncitori care beau bere şi se uitau la 
ştirile de după-amiază şi trei cupluri care beau coc- 
teiluri. Ascultă povestea lui Johnny cu un chip care 
deveni din ce în ce mai suspicios. Când acesta ter- 
mină, Carrick spuse: 

- Spuneţi că vă cheamă Smith? 

- Da, aşa mă cheamă. 

- Domnule Smith, haideţi cu mine lângă fereastră. 

Îl conduse pe Johnny la fereastra din holul de la 
intrare, de lângă uşa garderobei. 

- Uitaţi-vă afară, domnule Smith, şi spuneţi-mi ce 
vedeţi. 

Johnny se uită afară, ştiind exact ce avea să vadă. 
Route 9, acum uscându-se după o ploicică uşoară de 
după-amiază, ducea înspre vest. Deasupra, cerul 
era perfect senin. Norii de furtună trecuseră. 

- Nu cine ştie ce. Cel puţin, nu acum. Dar... 

- Dar nimic, spuse Bruce Carrick. Ştii ce cred eu? 
Vrei sincer să ştii? Cred că eşti ţicnit. Nu ştiu şi nici 
nu-mi pasă de ce m-ai ales pe mine pentru poanta 
asta de zile mari. Dar dacă ai o clipă, amice, îţi spun 
eu cum stau lucrurile. Promoţia terminală mi-a plătit 


şase sute cincizeci de dolari pentru cheful ăsta. 
Şi-au angajat o formaţie de rock'n'roll destul de 
bună, Oak, din nordul Maine-ului. Mâncarea-i deja în 
frigider, gata să fie vârâtă în cuptorul cu microunde. 
Salatele sunt la gheaţă. Băuturile sunt o altă 
socoteală, însă copiii ăştia sunt trecuţi de 
optsprezece ani şi pot bea cât poftesc... şi o vor face 
astă-noapte, cine-i poate blama? Nu absolvi liceul 
decât o dată în viaţă. Voi încasa două mii de dolari 
în noaptea asta, mai mult ca sigur. Vor mai veni doi 
barmani. Am şase chelneriţe şi un şef de sală. Dacă 
anulez acum întreaga poveste, pierd toată noaptea, 
pe lângă asta mai trebuie să dau înapoi şi cei şase 
sute cincizeci pe care i-am luat pe mâncare. Nici 
măcar nu-mi vor veni clienţii fideli de seara, fiindcă 
anunţul ăla atârnă acolo de la începutul săptămânii. 
Pricepi cum stau lucrurile? 

- Aveţi vreun paratrăsnet la clădire? întrebă 
Johnny. 

Carrick îşi lăsă capul pe spate. 

- Eu îi explic tipului cum se învârte lumea şi el vrea 
să vorbim despre paratrăsnete! Mda, am para- 
trăsnete! A trecut un individ pe-aici cu vreo cinci ani 
în urmă. Mi-a servit o poliloghie despre cum să-mi 
îmbunătăţesc polita de asigurare. Aşa c-am 
cumpărat blestematele alea de paratrăsnete! Eşti 
fericit! lisuse Christoase! - Se uită la Roger şi la 
Chuck. - Voi doi ce faceţi? De ce-i daţi voie ne- 
mernicului ăsta să umble liber? Ce-ar fi să ieşiţi 
afară? Am o afacere de dus la capăt. 

- Johnny..., începu Chuck. 

- Nu contează, spuse Roger. Hai să mergem. 
Mulţumim pentru timpul acordat, domnule Carrick, 


şi pentru atitudinea dumneavoastră politicoasă şi 
înţelegătoare. 

- Mulţumesc pentru nimic, spuse Carrick. O 
adunătură de ticniţi! 

Merse cu paşi apăsaţi, înapoi spre sala principală. 

Ei trei ieşiră. Chuck se uită circumspect la cerul 
fără pată. Johnny porni spre maşină, uitându-se doar 
în pământ, simțindu-se nătâng şi înfrânt. Migrena îi 
bubuia rău-prevestitor în tâmple. Roger rămăsese 
locului cu mâinile vârâte în buzunarele de la spate 
ale pantalonilor, uitându-se la acoperişul lung, scund 
al clădirii. 

- La ce te uiţi, tată? întrebă Chuck. 

- Nu-i nici un paratrăsnet acolo sus, spuse gânditor 
Roger Chatsworth. Absolut nici un paratrăsnet. 


4 


Toţi trei şedeau în sufrageria casei celei mari, 
Chuck stătea lângă telefon. Se uita nesigur la tatăl 
lui. 

- Mulţi dintre ei nu vor vrea să-şi schimbe planurile 
atât de târziu, spuse el. 

- Şi-au făcut planuri să iasă undeva, atâta tot, 
spuse Roger. La fel de bine pot veni aici. 

Chuck ridică din umeri şi începu să formeze nu- 
mere. 

Reuşiră să convingă vreo jumătate dintre cuplurile 
care urmau să meargă la Cathy's în acea seară, dar 
Johnny niciodată nu fu sigur de ce acceptaseră 
aceştia cu adevărat schimbarea de plan. Unii veniră 
probabil numai pentru că părea o petrecere mai 
interesantă şi pentru că băutura era din partea ca- 
sei. Dar vorba circulă repede, şi părinţii unei sem- 
nificative părţi dintre copiii care veniră fuseseră la 


petrecerea de pe peluză din acea după-amiază - ca 
rezultat, Johnny îşi petrecu mare parte din seară 
simțindu-se ca un exponat într-o cuşcă de sticlă. 
Roger şezu într-un colţ pe-un scaun fără spătar, 
bând Martini cu vodcă. Chipul lui era o mască de 
compoziţie. 

Pe la opt şi un sfert, traversă combinaţia de bar şi 
cameră de recreere care ocupa trei sferturi din 
nivelul de la subsol, se aplecă aproape de Johnny şi 
strigă peste răcnetul lui Elton John: 

- Vrei să urcăm şi să jucăm nişte cribbage? 

Johnny aprobă recunoscător din cap. 

Shelley stătea în bucătărie, scriind scrisori. Ridică 
privirea când intrară ei şi zâmbi. 

- Am crezut că masochiştii de voi vor să stea acolo 
jos toată noaptea. Nu-i neapărat nevoie de asta, să 
ştiţi. 

- Imi cer scuze pentru întreg deranjul ăsta, spuse 
Johnny. Ştiu cât de nebunesc poate părea. 

- Nu pare nebunesc, spuse Shelley. Nu văd vreun 
motiv să nu fiu sinceră în privinţa asta. Dar e cu 
adevărat plăcut să-i avem aici. Nu mă deranjează. 

Tunetul hurui din nou. Johnny se uită în jur. Shelley 
observă şi zâmbi uşor. Roger îi părăsise, plecat să 
aducă tabla de cribbage din scrinul din sufragerie. 

- O să ne ocolească, să ştii, spuse ea. Câteva tu- 
nete şi o ploicică scurtă. 

- Da, spuse Johnny. 

Shelley semnă scrisoarea dintr-o mişcare hotărâtă, 
o împături, o sigila, scrise adresa destinatarului, îi 
lipi timbrul. 

- Chiar ai simţit ceva, nu-i aşa, Johnny? 

- Da. 


- O senzaţie de leşin trecătoare, spuse ea. Cauzată 
probabil de-o alimentaţie dezechilibrată. Eşti cu 
mult prea slab, Johnny. E posibil să fi fost o ha- 
lucinaţie, nu? 

- Nu, nu cred. 

Afară, tunetul mărâi din nou, dar mai departe. 

- Şi eu sunt la fel de fericită că e acasă ca şi tine. 

Nu cred în astrologie, în chiromanţie, în clarviziuni 
şi în toate celelalte, dar... sunt la fel de fericită că e 
acasă. E singurul nostru pui... un pui al naibii de 
mare acum, cred că-ţi spui, dar e uşor să-ţi amin- 
teşti cum se dădea pe caruselul copiilor mici din 
parc îmbrăcat cu pantalonii lui scurţi. E prea uşor, 
poate. Şi e plăcut să poţi împărţi cu el... ultimul ri- 
tual al copilăriei. 

- E frumos că gândeşti aşa, spuse Johnny. 

Se sperie pe dată, dându-şi seama că e în pragul 
lacrimilor. | se părea că, în ultimele şase sau opt 
luni, îi cam scăpase controlul emoţiilor. 

- L-ai ajutat mult pe Chuck. Nu mă refer doar la 
faptul că l-ai învăţat să citească. L-ai ajutat în multe 
privinţe. 

- Imi place de Chuck. 

- Da, spuse ea încet. Ştiu că-ţi place. 

Roger se întoarse cu tabla de cribbage şi cu un 
tranzistor acordat pe WMTQ, un post de radio cu 
muzică clasică ce transmitea din vârful Muntelui 
Washington. 

- Un slab antidot pentru Elton John, Aerosmith, 
Foghat et alii, spuse el. Cum îţi sună un dolar par- 
tida, Johnny? 

- Îmi sună bine. 

Roger se aşeză, frecându-şi palmele. 

- Oh, o să pleci acasă sărăcit, spuse el. 


5 

Jucară cribbage şi timpul trecu. Între partide, unul 
dintre ei mergea jos să se asigure că nu se hotărâse 

569 

cineva să danseze pe masa de biliard sau să se 
refugieze în spatele casei pentru o mică petrecere 
personală, - Nimeni n-o să lase însărcinată pe 
nimeni la pe 

trecerea asta atât timp cât sunt eu de faţă, spuse 

Roger. 

Shelley se dusese în sufragerie să citească. O dată 
la o oră, muzica înceta la radio şi începeau ştirile, iar 
Johnny rămânea puţin încordat. Dar nu fu nici o ştire 
despre localul Cathy's din Somersworth -nu fu nici la 
opt, nici la nouă şi nici la zece. 

După ştirile de la ora zece, Roger spuse: 

- Te pregăteşti să-ţi reconsideri puţin predicția, 
Johnny? 

- Nu. 

Prognoza meteo anunţă ploi răzlețe cu fulgere, cer 
senin după miezul nopţii. 

Basul constant, marca celor de la K.C. and the 
Sunshine Bând, se auzea prin podea. 

- Se încinge petrecerea, remarcă Johnny. 

- Pe naiba, spuse Roger, zâmbind într-o doară. 
Petrecerea se îmbată. Spider Parmeleau delirează 
într-un colţ şi cineva îl foloseşte ca hazna pentru 
bere. Oh, îşi vor simţi capetele cât nişte baniţe di- 
mineaţă, fii sigur de asta. Mi-amintesc că la petre- 
cerea mea de absolvire... 

- Urmează un buletin de ştiri transmis de postul 
WMTQ, spuse radioul. 

Johnny, care amesteca pachetul de cărţi, îl scăpă, 
împrăştiindu-l pe toată podeaua. 


- Relaxează-te, probabil că-i ceva despre răpirea 
din Florida. 

- Nu prea cred, spuse Johnny. 

570 

Crainicul spuse: 

- Din câte ştim la momentul acesta, cel mai ma 

re incendiu din istoria New Hampshire-ului a răpit 
vieţile a mai mult de şaptezeci şi cinci de tineri în 
orăşelul de graniţă Somersworth, New Hampshire. 

Incendiul a avut loc la un restaurant numit Cathy's. 

In momentul izbucnirii incendiului, acolo se desfă 

şura o petrecere de absolvire. Şeful pompierilor din 
Somersworth, Milton Hovey, le-a spus reporte 

rilor că nu suspectează o mână criminală; ei sunt 
de părere că incendiul a fost cauzat mai mult ca si 

gur de un trăsnet. 

Faţa lui Roger Chatsworth devenea din ce în ce mai 
lividă. Şedea ţeapăân pe scaunul din bucătărie, cu 
ochii pironiţi într-un punct undeva deasupra capului 
lui Johnny. Mâinile i se odihneau inerte pe masă. De 
jos se auzea larmă de voci şi râsete, amestecată 
acum cu sunetul vocii lui Bruce Spring-steen. 

Shelley intră în cameră. Se uită de la soţul ei la 
Johnny şi apoi înapoi la Roger. 

- Ce este? Ce s-a întâmplat? 

- Taci, spuse Roger. 

- ... Incă mai arde, iar Hovey a spus că o numă- 
rătoare finală a celor morţi nu va putea fi posibilă 
probabil decât la primele ore ale dimineţii. Este ştiut 
faptul că peste treizeci de oameni, în majoritate 
membri ai promoţiei terminale de la Liceul Durham, 
au fost duşi la spitalele din zonă pentru îngrijiri 
medicale. Alţi patruzeci, de asemenea, absolvenţi, 
au evadat pe ferestrele înguste ale toaletei din 


partea din spate a sălii principale, dar alţii se pare 
că au rămas blocaţi în învălmăşeala de la... 

571 

- La Cathy's s-a întâmplat? strigă Shelley 
Chatsworth. Acolo s-a întâmplat? 

- Da, spuse Roger. Părea straniu de calm. Da, 
acolo. 

Jos se instaurase pentru moment liniştea. Apoi se 
auzi tropotul unor paşi venind în sus pe scări. Uşa 
de la bucătărie fu dată de perete şi intră Chuck, 
căutând-o pe mama sa. 

- Mamă? Ce este? Ce s-a întâmplat? 

- Se pare că-ţi datorăm viaţa fiului nostru, spuse 
Roger pe aceeaşi voce straniu de calmă. Johnny nu 
mai văzuse niciodată un chip la fel de alb. Roger 
semăna cu o înspăimântătoare statuie de ceară cu 
suflu. 

- A ars? 

Vocea lui Chuck era neîncrezătoare. În spatele lui, 
scările erau aglomerate de alţi tineri, care şopteau 
pe voci scăzute şi îngrozite. 

- Vrei să spui că a ars? 

Nu-i răspunse nimeni. Şi atunci, dintr-o dată, de 
undeva din spatele lui, Patty Strachan începu să 
vorbească pe o voce ascuţită, isterică. 

- E vina lui, a tipului de acolo! El a facut-o să se 
întâmple! A pornit focul cu forţa gândului, ca şi în 
cartea aia, Carrie. Ucigaşule! Criminalule! Asasi... 

Roger se întoarse către ea. 

- TACI DIN GURA! tună el. 

Patty căzu pradă unui plânset sălbatic cu suspine. 

- A ars? repetă Chuck. 

Părea că acum se întreabă pe el, neştiind dacă 
acela era cuvântul potrivit. 


- Roger? şopti Shelley. Rog? lubire? 

Dinspre scări se auzea un murmur care creştea în 
intensitate şi, în sala de recreere de jos, se auzea 
ceva ce semăna cu freamătul unor frunze. Combina 
stereo fu închisă. Vocile murmurau. 

Era Mike acolo? S-a dus Shannon, nu-i aşa? Eşti 
sigură? Da, eram gata de plecare când m-a sunat 
Chuck. Mama a fost de fată când a avut tipul ăla 
criza şi mi-a spus că s-a simţit de parcă i-ar fi călcat 
o gâscă pe mormânt, m-a rugat să vin aici. Era şi 
Casey acolo? Era şi Ray acolo? Era şi Maureen 
Ontello acolo? O, Dumnezeule, era? Era... 

Roger se ridică încet în picioare şi se întoarse pe 
călcâie. 

- Propun, spuse el, să găsim cea mai trează per- 
soană, care să ne ducă cu maşina la spital. Precis au 
nevoie de donatori de sânge. 

Johnny şedea ca o stană de piatră. Se surprinse 
întrebându-se dacă va mai putea vreodată să se 
mişte. Afară, tunetul bubui. Şi după aceea, ca o lo- 
vitură lăuntrică, auzi vocea mamei sale muribunde: 

Fă-ţi datoria, John. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


1 


12 august 1977 

Dragă Johnny, 

N-a fost cine ştie ce să dau de tine - uneori îmi 
spun că, dacă ai destui bani, poti găsi orice per- 
soană în tara asta, iar bani am destui. Poate că-ți 
stârnesc mânia cu aceste cuvinte dure, dar Chuck, 
Shelley şi cu mine îti datorăm prea multe, ca să te 
putem minti. Cu banii poti cumpăra multe lucruri, 
însă cu bani nu te poti feri de fulger. Au mai găsit 
doisprezece băieţi în toaleta pentru bărbați, cea 
care avea un perete exterior şi al cărei geam era 
bătut în cuie. N-a ajuns acolo focul, dar a ajuns fu- 
mul, şi toți doisprezece muriseră sufocați. Nu reu- 
şesc să-mi scot lucrul ăsta din minte, fiindcă ar fi 
putut şi Chuck să fie printre ei. Aşa că am pus să fii 
„depistat”, cum te exprimi tu în scrisoarea pe care 
mi-ai trimis-o. Şi din acelaşi motiv nu te pot lăsa în 
pace, după cum mi-ai cerut. Cel puțin nu până-mi 
vine confirmarea că ai încasat banii pe care ti i-am 
trimis. 

Vei observa că e o sumă considerabil mai mică 
decât cea pe care ai primit-o cu o lună în urmă. 

Drept completare, am luat legătura cu Departa- 
mentul de Contabilitate de la Centrul Medical 
Eastern Medical şi ti-am achitat facturile restante. În 
felul acesta, acum eşti liber şi fără constrângeri, 


Johnny. Asta puteam face, şi am făcut-o - cu mare 
plăcere, trebuie să adaug. 

Susții că nu poți accepta banii. Eu spun că poți şi 
că-i vei accepta. li vei accepta, Johnny. Am aflat că 
ești la Ft. Lauderdale?” şi, dacă pleci de acolo, te voi 
găsi oriunde ai merge mai departe, chiar dacă vei 
hotări să fie vorba de Nepal. Poţi spune dacă vrei 
că-s un nemernic încăpățânat; eu mă văd mai 
degrabă în postura de „Hăitaşul Providenţei”. Nu 
vreau să te hăituiesc, Johnny. Mi-amintesc că mi-ai 
spus în ziua aceea să nu-mi sacrific fiul. Aproape că 
era să-l sacrific. Şi cum rămâne cu ceilalți? Optzeci 
şi unu de morți, mai mult de treizeci mutilati şi arşi. 
Mi-amintesc de Chuck spunând că poate reuşim să 
inventăm o poveste, să născocim o minciună sau 
ceva, iar eu spunând cu toată seriozitatea unui 
nerod irecuperabil: „N-o să fac asta, Chuck. Să 
nu-mi ceri să fac asta. “ Ei bine, ceva aş fi putut 
face. Asta mă bântuie. l-aş fi putut da măcelarului 
ăla de Carrick 3.000 de dolari să-i acopăr pierderea 
şi să-l fac să închidă localul în acea noapte. Fiecare 
viață ar fi însemnat cam 37 de dolari. Aşa încât, 
crede-mă când iţi spun că nu vreau să te hăituiesc; 
sunt mult prea ocupat să mă hăituiesc pe mine, ca 
să mai am timp şi pentru altceva. Cred că voi face 
asta pentru destul de mulţi ani de acum înainte. 
Plătesc acum pentru că am refuzat să cred ceva ce 
nu puteam înțelege cu cele cinci simțuri ale mele. şi 
te rog să nu crezi că facturile pe care ţi le-am 
achitat şi cecul acesta pe care ţi-l trimit sunt doar 


72 Fort Lauderdale - oraş în sud-estul Floridei pe coasta 
Atlanticului, la nord de Miami Beach; staţiune pentru amatorii 
de iahting şi pescuit, şi de multă vreme e locul preferat de 
studenţi pentru a-şi petrece vacanţele de primăvară - n. tr. 


nişte calmante pentru conştiinţa mea. Cu bani nu te 
poti feri de fulger, şi banii nu pot nici pune capăt 
viselor rele. Banii aceştia sunt pentru Chuck, deşi el 
nu ştie de ei. 

Acceptă cecul şi te voi lăsa în pace. Asta-i aface- 
rea. Trimite banii la UNICEF, dacă vrei, sau dă-i unui 
adăpost pentru hăitaşii orfani, sau pierde-i pe toți la 
cursele de ponei. Nu-mi pasă. Doar să-i accepti. 

Regret că a trebuit să pleci atât de grăbit, dar cred 
că te înțeleg. Cu toții sperăm să te revedem curând. 
Chuck pleacă la Şcoala Pregătitoare de la 
Stovington în 4 septembrie. 

Johnny, acceptă cecul. Te rog. 

Toate cele bune, 

Roger Chatsworth 


1 septembrie 1977 

Dragă Johnny, 

Vrei să mă crezi că n-am de gând să renunt la 
chestia asta? Te rog. Acceptă cecul. 

Salutări, Roger 


10 septembrie 1977 

Dragă Johnny, Charlie şi cu mine am fost amânaoi 
foarte bucuroşi să ştim unde te găseşti şi a fost o 
uşurare să primim o scrisoare de la tine care să 
sune atât de natural şi de specific ţie. A fost însă un 
singur lucru care m-a deranjat foarte tare, fiule. L- 
am sunat pe Sam Weizak şi i-am citit partea aceea 
din scrisoare despre frecvența din ce în ce mai mare 
a durerilor tale de cap. Te sfătuieşte să te duci la un 
doctor, Johnny, fără întârziere. Se teme să nu şefi 
format un cheag de sânge în jurul vechiului tesut 
cicatrizat. Aşa că asta mă sperie, şi-l sperie şi pe 


Sam. N-ai arătat niciodată cu adevărat sănătos după 
ce ţi-ai revenit din comă, Johnny, şi, când te-am 
văzut ultima dată, la începutul lui iunie, mi s-a părut 
că arăţi foarte obosit. Sam n-a spus-o, dar eu ştiu că 
el ar prefera să iei un avion de acolo din Phoenix şi 
să vii acasă şi să-i dai voie să aibă grijă de tine. În 
mod sigur nu te poți plânge de sărăcie acum! 

Roger Chatsworth m-a sunat de două ori şi eu i-am 
spus ce-am putut. Cred că spune adevărul când 
spune că nu vrea să-şi spele conştiinţa cu banii 
aceia sau că nu sunt o recompensă pentru că i-ai 
salvat viața fiului lui. Cred că mama ta ar fi spus că 
omul face penitență în singurul fel pe care-l ştie. În 
orice caz, i-ai acceptat şi sper că nu vorbeşti serios 
când spui că ai făcut-o doar pentru „a scăpa de el”. 
Cred că ai un caracter prea tare ca să faci ceva 
dintr-un asemenea motiv. 

Acum, îmi vine foarte greu să spun asta, dar voi 
încerca să fac tot ce pot. Te rog întoarce-te acasă, 
Johnny. Interesul reporterilor a secat din nou - te 
aud spunând: „ Oh, rahat, niciodată n-o să mai sece, 
nu şi după asta” şi bănuiesc că ai într-un fel 
dreptate, dar te şi iînşeli. La telefon, domnul 
Chatsworth mi-a spus: „Dacă vorbiţi cu el, încercaţi 
să-l faceţi să înțeleagă că nici un mediu cu excepția 
lui Nostradamus n-afost altceva decât o minune de 
nouă zile. “ îmi fac multe griji pentru tine, fiule. Îmi 
fac griji că te învinuieşti pentru cei care au murit, în 
loc să te feliciti pentru cei care au trăit, pentru cei 
pe care i-ai salvat, pentru cei care se aflau la 
reşedinţa Chatsworth în acea seară. Îmi fac griji şi 
mi-e şi dor de tine. „Mi-e dor ca dracu' de tine”, 
după cum obişnuia să spună bunica ta. Aşa că, te 
rog, vino acasă cât poți de repede. 


Tata 


P.S. Iti trimit articolele de ziar despre incendiu şi 
despre rolul pe care l-ai jucat tu acolo. Charlie le-a 
strâns. După cum vei vedea, ai avut dreptate că 
„toți cei care au fost la petrecerea aceea de peluză 
îşi vor vărsa sacul ziariştilor”. Presupun că articolele 
astea nu vor face decât să te supere şi mai tare, şi, 
dacă aşa va fi, aruncă-le pur şi simplu la gunoi. Dar 
ideea lui Charlie a fost aceea că te vei uita la ele 
şi-ţi vei spune: „N-a fost atât de rău cum mă 
aşteptam, îi pot face față. “ Sper că aşa se va 
întâmpla. 

Tata 


29 septembrie 1977 

Dragă Johnny, 

Am primit adresa de la tatăl tău. Cum e marele 
deşert american? Ai văzut vreo piele-roşie (ha-ha)? 
Ei bine, uite-mă-s aici la Şcoala Pregătitoare de la 
Stovington. Nu-i un loc atât de rău. Am o normă de 
şaisprezece ore. Chimia aprofundată e preferata 
mea, deşi nu-i mare brânză după cursul pe care 
I-am făcut la liceu. Întotdeauna am avut sentimentul 
că profesorul nostru de acolo, bătrânul Farnham 
Neinfricatul, ar fi fost mai fericit decât să predea, 
să-şi poată  confecționa tot soiul de arme 
inimaginabile şi să arunce lumea în aer. La ora de 
engleză citim în aceste prime patru săptămâni trei 
scrieri de J. D. Salinger: De veghe în lanul de secară, 
Franny şi Zooey şi Dulgheri, înălţaţi grinda 
acoperişului. Îmi place mult cum scrie. Ne-a spus 


profesorul că încă mai trăieşte în N. H.%, dar că a 
renunțat la scris. Chestia asta mă scoate din minți. 
De ce ar vrea să renunţe cineva tocmai atunci când 
ține-n mână cupa cea mare? Eh, asta-i. Echipa de 
fotbal american de aici e de-a dreptul nasoală, dar 
începe să-mi placă fotbalul european. Antrenorul 
spune că fotbalul european este pentru oamenii 
deştepţi, adevăratul gen de fotbal, iar fotbalul 
american este doar pentru nătărăi. Nu mi-am dat 
seama încă dacă are dreptate sau dacă e numai 
gelos. 

Mă întreb dacă ar fi ok să dau adresa ta unora 
dintre cei care au fost la petrecerea noastră de 
absolvire în seara aia. Vor să-ți scrie şi să-ți mul- 
țumească. Una dintre ei e mama lui Patty Strachan, 
precis o ţii minte, cea care aproape a făcut pe ea 
când „nepreţuita ei fiică” a leşinat la petrecerea de 
peluză în dup-amiaza aia. E de părere acum că eşti 
un tip în regulă. Apropo, nu mai sunt cu Patty. Eu, 
unul, la „vârsta mea fragedă” (ha-ha), nu prea mă 
descurc cu relațiile la distanţă, iar Patty merge la 
Vassar‘, după cum probabil că te aşteptai. Eu am 
întâlnit chiar aici o puicuță sexy. 

Ei bine, scrie-mi când ai timp, omul meu. Tata a 
lăsat să se înțeleagă că eşti de-a dreptul „ dat peste 
cap” din cine ştie ce motiv pe care eu nu-l înțeleg, 
din moment ce mie mi se pare că ai făcut tot ce ai 
putut să iasă lucrurile bine. Se înşela tata, nu-i aşa, 


73 Statul New Hampshire - n. tr. 


74 Vassar - faimos colegiu din localitatea Poughkeepsie, statul 
New York, fondat în 1861 de Matthew Vassar, comerciant şi 
filantrop american (1792-1868), avocat al drepturilor femeilor 
la educaţie superioară - n. tr. 


Johnny? Nu eşti de fapt dat peste cap, nu? Te rog 
să-mi scrii şi să-mi spui că eşti ok, îmi fac griji 
pentru tine. Te pufneşte râsul, nu-i aşa, vechea fra- 
ză a lui Alfred E. Neuman” cu „ Îmi fac griji pentru 
tine”, dar chiar îmi fac. 

Când îmi scrii, spune-mi de ce are întotdeauna 
Haulden Caulfield aerul ăla atât de sumbru când el 
nici măcar nu-i negru. 

Chuck 


P.S. Numele puicuţei sexy e Stephanie Wyman şi 
deja am făcut-o să-i placă Something Wicked This 
Way Comes. /i mai place şi-o formație de punk-rock 
numită The Ramones, ar trebui să-i auzi, sunt 
bestiali. 


17 octombrie 1977 

Dragă Johnny, 

Bun, aşa-i mai bine, pari ok. Am râs de-am făcut pe 
mine despre slujba pe care o ai la Departamentul 
Lucrărilor Publice din Phoenix. N-am nici un pic de 
compasiune pentru tine c-ai făcut insolație după ce 
eu însumi am participat la patru meciuri de fotbal în 
calitate de membru al echipei Stovington Tigers. 
Antrenorul probabil că are dreptate: fotbalul 
american este numai pentru nătărăi, cel puțin unde 
mă aflu eu acum. Recordul nostru e de 1 la 3 şi, în 
meciul pe care l-am câştigat, eu am marcat trei 
eseuri, am reuşit să-mi hiperventilez  prosteşte 
plămânii şi mi-am pierdut cunoştinţa. Am speriat-o 
pe Steff până-n măduva oaselor (ha-ha). 


75 Alfred E. Neuman - personaj de benzi desenate, mascotă a 
revistei Mad, apărută pentru prima dată în anul 1954 - n. tr. 


Am întârziat să-ți scriu ca să-ți pot răspunde la 
întrebarea despre ce părere au Babacii despre Greg 
Stillson, acum că e „pe poziție”. Am fost acasă 
săptămâna trecută şi-o să-ți zic tot ce ştiu. Intâi l-am 
întrebat pe tata şi mi-a spus: „ Mai e Johnny 
interesat de tipul ăsta? “ Eu am spus: „ Şi-a 
demonstrat incontestabilul prost gust dorind să afle 
părerea ta. “ După care, tata s-a dus la mama: 
„ Vezi, şcoala pregătitoare îl transformă într-un 
impertinent. Ştiam c-are să se întâmple asta.” 

Ei bine, ca să scurtez povestea, cei mai mulți sunt 
destul de surprinşi de cât de bine se descurcă 
Stillson. Tata a spus: „Dacă ar trebui ca cetățenii 
dintr-un anumit district să-i dea calificative celui 
care-i reprezintă în Congres referitor la cât de bine 
s-a descurcat în primele 10 luni, Stillson ar primi în 
majoritate Bine, plus un Foarte Bine pentru cum i-a 
aranjat lui Carter propunerea legislativă pentru 
gestionarea fondurilor la energia electrică şi pentru 
cum şi-a aranjat propria sa propunere legislativă, 
cea cu privire la instituirea unui preț maximal pentru 
petrolul folosit la încălzire. Şi încă un Foarte Bine 
pentru strădanie.” Mi-a spus tata să-ţi zic că poate 
s-a înşelat când a spus că Stillson e nebunul satului. 

Alte păreri ale celor cu care am discutat când am 
fost acasă: celor de pe-aici le place că nu se 
îmbracă în costum de afacerist. Doamna Jarvis care 
ține Quik-Pik (scuze pentru ortografie, omule, dar 
aşa-i zice) crede că Stillson se teme de „problemele 
cele mari”. Henry Burke, care ține The Bucket - 
taverna aia infectă din centru - crede că Stillson a 
făcut „ o treabă a dracu' de bună-bună “. Aproape 
toate celelalte păreri sunt asemănătoare. Pun în 
balanță ce a făcut Stillson cu ce nu a făcut Carter, 


cei mai mulţi dintre ei sunt foarte dezamăgiți de el 
şi-şi trag palme în oglindă că l-au votat. l-am 
întrebat pe câţiva dacă nu-i îngrijorează faptul că 
motocicliştii ăia încă mai sunt prin zonă şi că tipul 
ală, Sonny Elliman, încă-i mai serveşte lui Stillson ca 
ajutor. Nici unul dintre ei n-a părut foarte deranjat. 
Tipul care ține Record Rock, mi-a explicat astfel 
situația: „Dacă Tom Hayden poate renunța la 
droguri şi dacă Eldridge Cleaver îl poate găsi pe 
lisus, de ce să nu poată şi nişte motoci-clişti să 
treacă de partea oficialităților? lartă şi uită.” 

Aşadar, asta e. Ți-aş mai scrie, dar am antrena- 
ment la fotbal. Săptămâna asta suntem programati 
să ne bată măr cei de la Barre Wildcats. Sper numai 
să supraviețuiesc sezonului ăstuia. Ai grijă de tine, 
omul meu. 

Chuck 


Din New York Times, 4 martie 1978: 

AGENT FBI, ASASINAT ÎN OKLAHOMA Special - 
Edgar Lancte, 37 de ani, agent aflat de zece ani în 
slujba FBl-ului, se pare că a fost asasinat noaptea 
trecută într-un garaj public din Oklahoma City. 
Poliţia spune că maşina sa a explodat, datorită unei 
dinamite conectate la contactul de bord, în 
momentul în care acesta a răsucit cheia. Execuţia 
aceasta în stil mafiot seamănă cu metoda folosită în 
urmă cu doi ani pentru a-l omori pe reporterul de 
investigaţii Don Bolles în Arizona, însă ofiţerul FBI 
William Webster nu a vrut să facă nici o speculație 
cu privire la o posibilă legătură dintre cele două ca- 
zuri. Domnul Webster nu a vrut nici să confirme şi 
nici să infirme faptul că domnul Lancte investiga 


posibilele legături ale unor politicieni locali cu o 
serie de afaceri dubioase cu terenuri. 

Se pare că misterul învăluie tocmai această ultimă 
însărcinare a domnului Lancte; o sursă din Ministerul 
de Justiţie pretinde că domnul Lancte nu investiga 
nici pe departe posibile fraude în afaceri cu pământ, 
ci o problemă de siguranţă naţională. 

Domnul Lancte s-a alăturat Biroului Federal de 
Investigaţii în 1968 şi... 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


1 


Caietele din sertarul biroului lui Johnny se înmulţiră 
de la patru la cinci şi, până în toamna lui 1978, la 
şapte. În toamna lui 1978, în scurtul interval dintre 
morţile a doi papi, Greg Stillson devenise o ştire de 
importanţă naţională. 

Fusese reales fără probleme în Camera Repre- 
zentanţilor şi, în vreme ce tendinţa generală era 
spre conservatorism, el înființase Partidul Noua 
Americă. Şi mai uluitor, mai mulţi membri din Ca- 
meră renunţaseră la crezul partidului lor de origine 
şi se „coalizaseră”, cum îi plăcea lui Greg să se ex- 
prime. Cei mai mulţi dintre ei nutreau convingeri 
foarte asemănătoare, convingeri pe care Johnny le 
definise ca superficial-liberale în ceea ce privea 
problemele domestice şi moderat spre foarte con- 
servatoare în privinţa problemelor de politică ex- 
ternă. Nici măcar unul dintre ei nu-l susţinuse pe 
Carter în timpul tratativelor cu privire la canalul 
Panama. lar când căutai puţin dincolo de pojghiţa lor 
liberală în privinţa chestiunilor de politică internă, 
descopereai că sunt, de asemenea, destul de 
conservatori. Partidul Noua Americă voia să-i treacă 
prin ciur şi dârmol pe marii traficanţi de droguri, 
voia să dea frâu liber cârmuitorilor oraşelor, fie să-şi 
scufunde comunitatea, fie s-o înveţe să înoate („Nu 
e nevoie ca un sărman producător de lactate să 


subvenţioneze programele de dezintoxicare ale New 
Yorkului prin taxele pe care le plăteşte”, proclamase 
Greg), voia o scădere drastică a ajutorului social 
acordat prostituatelor, codoşilor, boschetarilor şi 
celor cu cazier penal, voia o reformă rapidă şi 
cuprinzătoare, în sens descrescător, a sistemului de 
impozitare aplicat câtor mai multe servicii sociale. 
Toate acestea erau snoave vechi, dar Partidul Noua 
Americă al lui Greg le rostise pe-un ton nou şi 
plăcut. 

Şapte congresmeni şi doi senatori intrară în partid 
înainte de începerea campaniei electorale. Şase 
dintre congresmeni şi amândoi senatorii fură realeşi. 
Din nouă, opt fuseseră republicani a căror bază 
electorală se redusese până aproape la inexistenţă. 
Intrarea lor într-un alt partid şi faptul că fuseseră 
imediat realeşi, mişcare isteaţă din partea lor, se 
dovedise un truc mai bun ca acela care urmase 
după vorbele: „Lazăre, vino afară!” 

Unele voci spuneau deja că Greg Stillson poate 
deveni o forţă demnă de luat în considerare, şi asta 
nici măcar în foarte mult timp. Nu reuşise să trimită 
deşeurile radioactive ale lumii pe Jupiter şi în corola 
de sateliți a lui Satura, dar reuşise să pună pe fugă 
doi dintre ticăloşi - unul dintre ei fiind un 
congresman care-şi scotea mălaiul dintr-o funcţie 
ascunsă de partener la o afacere oneroasă cu par- 
cări, iar celălalt fiind un consilier prezidenţial cu 
înclinații puternice spre barurile pentru homosexu- 
ali. Propunerea sa legislativă cu privire la instituirea 
unui preţ maximal pentru petrol demonstrase 
curajul şi larga lui viziune de viitor, iar felul grijuliu 
cu care o ajutase să treacă de la discuţia pe grupuri 
parlamentare la votul final făcuse dovada unei vi- 


clenii de om calculat, venit de la ţară. Alegerile din o 
mie nouă sute optzeci erau prea devreme pentru 
Greg, iar 1984 era o şansă prea tentantă să-i re- 
ziste, dar, dacă reuşea să-şi păstreze cumpătul până 
în 1988, dacă-şi consolida pe mai departe poziţia în 
rândul electoratului şi dacă vânturile schimbării 
nu-şi modificau radical direcţia, rupând aripile par- 
tidului său ce tocmai învățase să zboare, atunci, ei 
bine, orice era posibil. Republicanii se împrăştia-seră 
în mii de bucățele şi, presupunând că lui Carter i-ar 
urma la preşedinţie Mondale sau Jerry Brown, sau 
chiar Howard Baker, cine-i putea urma pe aceştia? 
Nici chiar 1992 n-ar fi un an prea îndepărtat pentru 
el. Era un bărbat relativ tânăr. Da, 1992 părea un an 
potrivit... 

În caietele lui Johnny se găseau mai multe cari- 
caturi politice. În toate apărea rânjetul strâmb, 
infecțios al lui Stillson şi, în toate, acesta apărea cu 
casca de constructor pe cap. Într-una făcută de 
Oliphant, Greg, cu casca dată pe spate, apărea 
împingând chiar pe culoarul din mijloc al Camerei un 
butoi cu petrol pe care scria PREŢUL MAXIM. În faţă 
era Jimmy Carter, care se scărpina în cap, încurcat; 
nu se uita în direcţia lui Greg, iar un posibil mesaj 
era acela că urma să fie doborât. Legenda spunea: 
FEREA DIN DRUMU' MEU, JIMMY! 

Casca. Casca îl deranja pe Johnny mai mult ca orice 
altceva. Republicanii aveau elefantul lor, democraţii 
aveau un măgar, iar Greg Stillson avea casca lui de 
constructor. În vise, lui Johnny i se părea uneori că 
Stillson poartă o cască de motociclist. lar uneori i se 
părea că e o cască de miner. 


2 


Într-un caiet separat ţinea tăieturile din ziare privi- 
toare la incendiul de la Cathy's pe care i le trimisese 
tatăl lui. Le parcursese în repetate rânduri din 
motive pe care Sam, Roger sau chiar tatăl lui nu 
le-ar fi bănuit niciodată. UN MEDIU PREZICE 
INCENDIUL. „ŞI FIICA MEA AR FI MURIT”, SUSŢINE O 
MAMĂ ÎNLĂCRIMATĂ ŞI RECUNOSCĂTOARE (mama 
înlăcrimată şi recunoscătoare avută în vedere 
fusese mama lui Patty Strachan). Mediul Care a 
Rezolvat Crimele din Castle Rock Prezice un 
Incendiu Provocat de Fulger. NUMARUL MORȚILOR 
DE LA CATHY'S AJUNGE LA 90. JOHNY SMITH A 
PLECAT DIN NOUA ANGLIE, SPUNE TATAL LUI. 
MOTIVUL REFUZA SA NI-L COMUNICE. Fotografii cu 
el. Fotografii cu tatăl lui. Fotografii cu accidentul 
acela de demult de pe Route 6 din Cleaves Mills, de 
atunci când Sarah Bracknell fusese iubita lui. Acum, 
Sarah era o femeie în toată firea, mamă a doi copii, 
şi, în scrisoarea pe care i-o trimisese, Herb îi 
spusese că lui Sarah îi apăruseră câteva fire de păr 
cărunt. | se părea imposibil de crezut că el însuşi 
avea treizeci şi unu de ani. Imposibil, dar adevărat. 

În jurul acestor tăieturi din ziare se aflau propriile 
sale însemnări, eforturile sale disperate de a-şi pune 
ordine în gânduri odată pentru totdeauna. 

Nimeni nu înţelesese adevărata semnificaţie a in- 
cendiului, implicaţiile pe care le avea pe o scară mai 
largă a lucrurilor, şi anume ce era de făcut în cazul 
lui Greg Stillson. 

Scrisese: „Trebuie să fac ceva în privinţa lui Stil- 
Ison. Trebuie. Am avut dreptate cu incendiul la 
Cathy's şi am dreptate şi acum. Nu am absolut nici 


un dubiu. Stillson va deveni preşedinte şi va porni 
un război - sau va provoca un război prin simpla lui 
incompetenţă în funcţia de preşedinte, ceea ce în- 
seamnă acelaşi lucru. 

Intrebarea e: Cât de drastice să fie măsurile care 
trebuie luate? 

Să luăm Cathy's ca un caz de analiză. Aproape că 
mi se putea arăta totul sub forma unui semn divin; 
Dumnezeule, încep să gândesc ca mama, dar ăsta e 
adevărul. Bun, am ştiut că va avea loc un incendiu şi 
că vor muri oameni. A fost de ajuns asta să-i pot 
salva? Răspuns: n-a fost de ajuns să-i pot salvare 
toți, fiindcă oamenii nu cred pe deplin decât după 
consumarea faptului. Cei care au venit la reşedinţa 
Chatsworth în loc să meargă la Cathy's au fost 
salvaţi, dar e important de ţinut minte că R.C. n-a 
ţinut petrecerea la el acasă fiindcă a crezut în 
predicția mea. A spus-o foarte clar. A ţinut el pe- 
trecerea pentru că şi-a spus că-mi va aduce liniştea 
sufletească. Mi-a... făcut pe plac. Mi-a dat dreptate 
doar după aceea. Mama lui Patty Strachan a crezut 
după aceea. După-după-după. Atunci era deja prea 
târziu pentru cei care au murit şi pentru cei care au 
suferit arsuri grave. 

Aşadar, întrebarea numărul 2: Aş fi putut schimba 
rezultatul? 

Da. Aş fi putut intra cu maşina în clădirea localului. 
Sau aş fi putut da foc chiar eu localului în acea 
după-amiază. 

Intrebarea numărul 3: Care ar fi fost consecinţele 
acestor acţiuni pentru mine? 

Inchisoarea, probabil. Dacă aş fi apelat la soluţia cu 
maşina şi clădirea ar fi fost lovită mai târziu de 
fulger, probabil c-aş fi avut un argument de adus în 


apărarea mea... nu, nu ţine. Datorită unor experien- 
te deja banalizate, s-ar putea ca oamenii să accepte 
existenţa unei puteri metapsihice, însă legea cu si- 
guranţă nu acceptă aşa ceva. Acum îmi spun că, 
dacă ar trebui să retrăiesc totul, aş face unul din lu- 
crurile de mai sus şi nu mi-ar păsa ce consecinţe ar 
avea asupra mea. E posibil să nu fi avut eu însumi 
încredere în propria mea predictie? 

Problema cu Stillson e oribil de asemănătoare în 
toate privinţele, cu excepţia că, slavă Cerului, am cu 
mult mai mult timp la dispoziţie. 

Aşadar, înapoi la început. Nu vreau ca Greg Stillson 
să devină preşedinte. Cum pot schimba asta? 

1. Mă întorc în New Hampshire şi mă «coalizez», 
cum zice el. incerc să bag zâzanie în Partidul Noua 
Americă. Încerc să-l sabotez pe e/. E destul gunoi 
sub covor. Poate reuşesc să scot câtva la iveală. 

2. Angajez pe altcineva să facă treaba asta mur- 
dară. Mi-au mai rămas destui bani de la Roger să 
angajez pe cineva priceput. Pe de altă parte, am 
sentimentul că şi Lancte a fost destul de priceput. 
lar Lancte e mort. 

3. Să-l rănesc sau să-l schilodesc. Aşa cum l-a 
schilodit Arthur Bremmer pe Wallace, aşa cum 
cine-ştie-cine l-a schilodit pe Larry Flynt”. 

4. Să-l omor. Să-l asasinez. 

Acum, câteva dintre inconveniente. Prima variantă 
nu e destul de sigură. S-ar putea să mă trezesc 
nefăcând altceva decât să mă las bătut, aşa cum a 
făcut Hunter Thompson când se documenta pentru 
prima lui carte, cea despre gaşca de motociclişti 


76 Larry Flynt - fondatorul şi redactorul-şef al celebrei reviste 
erotice Hustler - n. tr. 


Hell's Angels”. Mai rău chiar, tipul ăsta, Elliman, s-ar 
putea să mă ţină minte de la mitingul din Trimbull. 
Nu e oare mai mult sau mai puţin o practică 
frecventă să ţii un dosar cu cei care ar putea repre- 
zenta un pericol pentru oamenii tăi? Nu m-ar sur- 
prinde să aflu că Stillson plăteşte un tip a cărui sin- 
gură sarcină să fie de a ţine la zi dosarele cu per- 
soanele dubioase şi nerozii. Unde, cu siguranţă, mă 
încadrez şi eu. 

Mai e apoi a doua variantă. Ce mă fac dacă a ieşit 
deja toată mizeria la iveală? Dacă Stillson şi-a 
stabilit deja ţinta aspirațiilor sale politice - şi toate 
acţiunile sale par să indice acest lucru -, s-ar putea 
să-şi fi curăţat deja dosarul. Şi încă un lucru: mizeria 
de sub covor e doar atât de mizerabilă cât vrea 
presa s-o facă să pară, iar presa îl iubeşte pe 
Stillson. Stillson o cultivă. Intr-un roman, probabil că 
m-aş transforma într-un detectiv particular şi aş «da 
de drojdia în care dospeşte el», dar tristul adevăr e 
că n-aş şti de unde să încep. Mi-aţi putea spune că 
abilitatea mea de-a «citi» oamenii, de a găsi lucruri 
pierdute (ca să-l citez pe Sam), mi-ar da un punct de 
pornire. Dacă aş putea afla ceva despre Lancte, 
mi-ar fi de-ajuns. Dar nu e oare probabil că Stillson îi 
dă în sarcină genul ăsta de lucruri lui Sonny Elliman? 
Şi nici măcar nu pot fi sigur, în pofida suspiciunilor 
mele, că Edgar Lancte încă mai era pe urmele lui 
Stillson când a fost omorât. E posibil să-l înfund pe 
Sonny Elliman şi, totuşi, să nu-l termin pe Stillson. 

In concluzie, a doua variantă pur și simplu nu este 
destul de sigură. Riscurile sunt enorme, atât de 
enorme, încât nici nu îndrăznesc să mă gândesc 


77 E vorba de primul roman scris de Hunter S. Thompson, 
Hell's Angels, publicat în 1966 - n. tr. 


prea des la «imaginea de ansamblu». De fiecare 
dată îmi provoacă o migrenă al naibii de cruntă. 

M-am gândit în clipele mele de curaj maxim chiar 
să încerc să-l droghez aşa cum a păţit-o personajul 
pe care l-a jucat Gene Hackman în Filiera franceză 
Il, sau să-i iau minţile cu LSD turnat în sucul său Dr. 
Pepper sau în ce altceva bea el. Dar asta nu-i decât 
o fabulaţie din filmele polițiste. Porcării scornite de 
Gordon Liddy”®. Dificultăţile sunt atât de mari, încât 
această «variantă» nici măcar nu merită adusă în 
discuţie. Poate că l-aş putea răpi. La urma urmei, 
tipul nu-i decât un membru în Camera 
Reprezentanţilor. Nu ştiu de unde să fac rost de 
heroină sau de morfină, dar pot lua o mulţime de 
LSD chiar de la Larry McNaughton, din bătrânul şi 
bunul Departament al Lucrărilor Publice din Phoenix. 
Asta are pastile pentru orice chestie. Ce mă fac însă 
(dacă suntem gata să presupunem cele de mai sus) 
dacă pur şi simplu se va bucura de excursitile)a 
ast(e)a? 

să-l împuşc şi să-l schilodesc? Poate c-aş putea şi 
poate că nu. Dacă circumstanţele ar fi propice, cred 
că aş putea - cum a fost mitingul din Trimbull. Să 
presupunem c-o fac. După ceea ce s-a întâmplat în 
Laurel, George Wallace n-a mai fost niciodată o 
adevărată forţă politică. Pe de altă parte, FDR” a 
condus operaţiunile militare din scaunul cu rotile şi 


78 G. Gordon Liddy - politician american care şi-a făcut o 
deviză din „voinţa de putere” a lui Nietzsche; de mai mulţi ani 
ţine talk-show-ul radiofonic „The G. Gordon Liddy Show”, 
marcat de un puternic spirit conservator - n. tr. 


79 Acronim pentru Franklin D. Roosevelt (1882-1945), al 32- 
lea preşedinte American, a condus America în timpul celui de- 
al doilea război mondial (1933-1945) - n. tr. 


chiar a transformat handicapul acesta într-un 
avantaj. 

Aşa că mai rămâne doar asasinarea, Jocul cel Mare. 
Asta e singura variantă sigură. Nu poţi candida la 
preşedinţie în calitate de cadavru. 

Asta dacă am tăria să apăs pe trăgaci. 

Şi dacă o am, care ar fi consecinţele pentru mine? 

După cum spune Bob Dylan: «lubito, chiar trebuie 
să mă-ntrebi asta?» 

Mai erau o mulţime de alte însemnări şi notițe, dar 
singura cu adevărat importantă era scrisă îngroşat 
şi în jurul ei Johnny trăsese atent laturile unei 
casete: „Dacă numai crima se dovedeşte a fi singura 
alternativă? Şi dacă voi găsi curajul să apăs 
trăgaciul? Să ucizi e, totuşi, un lucru rău. Crima e un 
lucru rău. Crima e un lucru rău. Poate că mai există 
totuşi o soluţie. Slavă Cerului că mai sunt ani buni 
până atunci.” 

Pentru Johnny, însă, nu mai erau. 

La începutul lunii decembrie a anului 1978, la 
scurtă vreme după ce un alt congresman, Leo Ryan 
din California, fu împuşcat mortal pe un aeroport din 
mijlocul junglei, într-o ţară din America de Sud 
numită Guyana, Johnny Smith descoperi că timpul 
său expirase aproape complet. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


1. 


La ora 2:30 în după-amiaza zilei de 26 decembrie 
1978, Bud Prescott servi un bărbat tânăr, înalt, cam 
buimăcit, cu părul pe jumătate încărunţit şi cu ochii 
profund injectaţi. Bud era unul dintre cei trei 
vânzători care lucrau în a doua zi de Crăciun la 
magazinul de articole sportive de pe 4,h Street din 
Phoenix şi în acea zi nu făcuse altceva decât să 
schimbe bunuri cumpărate înainte de Crăciun drept 
cadou, celor care le primiseră - tipul acesta, însă, 
era un client în adevăratul înţeles al cuvântului. 

li spusese că voia să cumpere o puşcă de calitate, 
uşoară, cu încărcare manuală. Bud îi arătă mai 
multe modele. A doua zi de Crăciun era o zi în care 
nu se prea vindeau arme; când îşi cumpăra cineva 
arme de Crăciun, foarte puţini voiau mai târziu să le 
schimbe pe altceva. 

Tipul acesta le examina pe toate cu atenţie şi se 
hotărî într-un sfârşit asupra unui Remington 700, de 
calibru 43, o puşcă foarte frumoasă, cu recul slab şi 
cu ţintă bună. Semnă în registrul de cumpărare a 
armelor cu numele de John Smith, iar Bud îşi spuse: 
De-am văzut cândva un extraterestru în viața mea, 
ăla de colo-i unu. „John Smith” plăti cu bani gheaţă - 
scoase bancnotele de douăzeci de dolari chiar din 
portmoneul doldora de bani. Luă arma chiar peste 
tejghea. Bud, dorind să-l cicălească puţin, îi spuse 


că-i poate încrusta inițialele pe magazia puştii fără 
nici un ban în plus. „John Smith” scutură din cap 
imperceptibil. 

Când părăsi „Smith” magazinul, Bud observă că 
acesta şchiopăta pronunţat. Nu-mi va fi deloc greu 
să-l recunosc pe tip altă dată, îşi spuse el, cu 
şchiopătatul ăla şi cu cicatricele care-i urcă şi-i 
coboară pe gât. 


2 


La ora 10:30 în dimineata zilei de 27 decembrie, un 
bărbat costeliv care umbla şchiopătat intră în sediul 
reprezentanţei Office Supply Inc. din Phoenix şi-l 
aborda pe Dean Clay, care era vânzător acolo. Clay 
spuse mai târziu că observase în ochii bărbatului 
ceea ce mama lui numea o „privire-ţintă”. Clientul 
spuse că doreşte să cumpere o servietă diplomat 
mare şi cumpără într-un sfârşit o piesă frumoasă din 
piele de vacă, cea mai bună din acea categorie, la 
preţul de 149,95 dolari. lar bărbatul care şchiopăta 
se achită de sumă, plătind în bancnote de douăzeci. 
Intreaga tranzacţie, de la privit la cumpărat, nu îi luă 
mai mult de zece minute. Individul ieşi din magazin 
şi o luă la dreapta, către centrul oraşului, iar Dean 
Clay nu-l mai văzu după aceea decât într-o 
fotografie publicată în ziarul Sun care apărea în 
Phoenix. 


3 


Mai târziu în aceeaşi după-amiază, un bărbat înalt 
cu părul pe jumătate cărunt se apropie de fereastra 
în spatele căreia se afla Bonita Alvarez la terminalul 
gării Amtrak din Phoenix şi se interesă cum poate 
călători de la Phoenix la New York cu trenul. Bonita 


îi arătă care sunt legăturile. El le urmări cu degetul, 
după care şi le notă într-un carneţel. O întrebă pe 
Bonnie Alvarez dacă-i poate rezerva un bilet de 
plecare pentru 3 ianuarie. Bonnie îşi mişcă degetele 
grațios peste tastele computerului şi-i spuse că 
poate. 

- Atunci, aşa să facem..., începu bărbatul înalt, 
după care ezită. Işi duse o mână la cap. 

- Vă simţiţi bine, domnule? 

- Focuri de artificii, spuse bărbatul înalt. 

Femeia le spuse poliţiştilor mai târziu că era sigură 
că asta spusese. Focuri de artificii. 

- Domnule? Vă simţiţi bine? 

- O migrenă, spuse el. Scuzaţi-mă. 

încercă să zâmbească, dar efortul nu-i făcu faţa 
trasă, tineresc-îmbătrânită, să arate mai bine. 

- Nu vreţi nişte aspirină? Am la mine. 

- Nu, mulţumesc. O să treacă. 

Ea îi scrise biletele şi-i spuse că va ajunge la Gara 
Centrală din New York pe 6 ianuarie, la mijlocul 
după-amiezii. 

- Cât face? 

Femeia îi răspunse şi adăugă: 

- Plătiţi pe loc sau cu cartea de credit, domnule 
Smith? 

- Pe loc, spuse el şi scoase banii din portmoneu - o 
mână întreagă de bancnote de douăzeci şi de zece. 
Femeia îi numără, îi dădu restul, chitanţa, biletele. 

- Trenul pleacă la 10:30 dimineaţa, domnule Smith, 
spuse ea. Vă rog să fiţi aici, gata de urcare la ora 
10:10. 

- Bine, spuse el. Mulţumesc. 

Bonnie îi oferi zâmbetul ei larg, profesionist, dar 
domnul Smith deja se întorcea cu spatele. Chipul lui 


era foarte palid, iar lui Bonnie i se păru că bărbatul 
îndură dureri foarte mari. 
Era foarte sigură că spusese focuri de artificii. 


4 


Elton Curry era conductor pe cursa Amtrak de la 
Phoenix la Salt Lake. Bărbatul înalt îşi făcu prompt 
apariţia la 10:10 în dimineaţa zilei de 3 ianuarie, iar 
Elton îl ajută să urce scările în vagon, fiindcă 
şchiopăta destul de rău. Ducea cu el într-o mână o 
geantă de voiaj cadrilată, veche, decolorată şi roasă 
pe la colţuri. In cealaltă mână ducea o servietă 
diplomat nou-nouţă, din piele de vacă. Ducea 
servieta ca şi când ar fi fost destul de grea. 

- Vă pot ajuta cu geanta, domnule? întrebă Elton, 
referindu-se la servieta diplomat, însă pasagerul îi 
înmâna geanta de voiaj, o dată cu biletul. 

- Nu, biletul îl voi lua după ce pornim la drum, 
domnule. 

- Bine. Mulţumesc. 

Un tip foarte politicos, le spuse Elton Curry 
agenţilor FBI care-l chestionară mai târziu. Şi mi-a 
dat un bacşiş frumos. 

6 ianuarie 1979 fu o zi mohorâtă, acoperită de nori, 
în New York - ninsoarea ameninţă, dar nu căzu. 
Taxiul lui George Clements era parcat în faţa Ho- 
telului Biltmore, vizavi de Gara Centrală. 

Uşa se deschise şi intră un individ cu părul pe ju- 
mătate cărunt, care se mişca grijuliu şi uşor ane- 
voie. Aşeză lângă el pe banchetă o geantă de voiaj 
şi o servietă diplomat, închise uşa, apoi îşi sprijini 
capul de spătarul banchetei şi-şi închise ochii pentru 
o clipă, ca şi când ar fi fost foarte, foarte obosit. 


- Unde mergem, prietene? întrebă George. Clientul 
lui se uită la o bucată de hârtie. 

- Terminalul Port Authority, spuse el. George 
demară maşina. 

- Eşti puţin cam palid, prietene. Aşa arăta şi 
cumnatul meu când avea crize de fiere. Ai şi tu 
pietre la fiere? 

- Nu. 

- Cumnatul meu, el spune că pietrele la fiere dor 
mai rău ca orice. Poate cu excepţia pietrelor la ri- 
nichi. Ştii ce i-am spus? l-am spus că-i plin de 
gogoşi. Andy, i-am spus, eşti un tip minunat, te iu- 
besc, dar eşti plin de gogoşi. Ai avut vreodată can- 
cer, Andy? zic eu. Îl întreb, ştii, dacă a avut cândva 
cancer. Adică, toată lumea ştie că canceru-i cel mai 
rău. - George se uită îndelung în oglinda retro- 
vizoare. - Te-ntreb sincer, prietene... te simţi bine? 
Fiindcă, să ţi-o zic pe a' dreaptă, arăţi ca moartea 
scoasă de la naftalină. 

Pasagerul răspunse: 

- Sunt bine. Mă gândeam la... O altă cursă cu 
taxiul. Cu mai mulţi ani în urmă. 

- O, bine, spuse George înţelept, de parcă ar fi ştiut 
exact despre ce vorbea individul. 

Ei bine, New Yorkul era plin de ţicniţi, faptul ăsta 
nu putea fi negat. 

După această scurtă pauză de gândire, continuă să 
vorbească despre cumnatul lui. 


6 


- Mami, i-e rău lu' nenea? 


- 9ŞŞ. 
- Mda, da' nu i-e? 
- Linişte, Danny. 


Femeia zâmbi bărbatului de dincolo de culoarul din 
mijloc al autocarului Greyhound, un zâmbet care 
cerea scuze, un zâmbet care spunea: „copiii vorbesc 
vrute şi nevrute, nu-i aşa”, însă bărbatul părea că 
nu auzise. Sărmanul de el arăta într-adevăr bolnav. 
Danny nu avea decât patru ani, dar avea dreptate în 
privinţa asta. Bărbatul se uita inexpresiv pe geam la 
ninsoarea care începuse să cadă la puţină vreme 
după ce trecuseră graniţa în Connecticut. Era mult 
prea palid, mult prea slab şi, de sub gulerul hainei, îi 
ieşea o cicatrice hidoasă de Frankenstein, care-i 
ajungea chiar până sub maxilar. Ca şi când 
încercase cineva să-i ia capul de pe umeri într-un 
trecut nu prea îndepărtat - încercase şi aproape că 
reuşise. 

Autocarul Greyhound se îndrepta spre Portsmouth, 
New Hampshire, şi avea să ajungă la 9:30 seara, 
dacă nu avea să-i îngreuneze ninsoarea drumul. 
Julie Brown şi fiul ei mergeau în vizită la mătuşa 
Juliei şi, ca de obicei, hârca aia bătrână îl va răsfăţa 
până la Dumnezeu - iar lui Danny nu-i trebuia mult 
să ajungă acolo. 

- Vreau să merg să-l văd. 

- Nu, Danny. 

- Vreau să văd dacă-i bolnav. 

- Nu! 

- Mda, da' dacă-i pe moa te, mami? 

Ochii lui Danny străluciră puternic la gândul acestei 
eventualităţi uluitoare. 

- Poate să moa'ă chiar acu'! 

- Taci, Danny. 

- Hei, domnu'! strigă Danny. Mo'i sau ceva? 

- Danny, închide gura! şopti Julie răspicat, obrajii 
arzându-i de ruşine. 


Atunci, Danny începu să plângă, nu orice plânset, 
ci acel smiorcăit răsfăţat, de 
nu-pot-face-cum-vreau-eu, care-o făcea întotdeauna 
să-i vină să-l apuce şi să-l ciupească de braţe până 
ce el chiar avea un motiv pentru care să plângă. În 
astfel de momente, când călătorea spre seară cu 
autocarul printr-o altă furtună de zăpadă nesuferită, 
cu fiul ei, care se smiorcăia alături, îşi dorea ca 
propria ei mamă s-o fi sterilizat cu mulţi ani înainte 
ca ea să ajungă la vârsta liberei alegeri. 

Acela fu momentul în care bărbatul de dincolo de 
culoar îşi întoarse capul şi-i zâmbi - un zâmbet 
obosit, schimonosit de durere, dar chiar şi aşa des- 
tul de dulce. Observă că ochii lui erau îngrozitor de 
injectaţi, de parcă ar fi plâns. Incercă să-i răspundă, 
dar zâmbetul i se păru fals şi nelalocul lui. Ochiul 
acela stâng, roşu - şi cicatricea care-i străbătea 
gâtul - făcea ca jumătatea aceea a feţei lui să arate 
sinistră şi neplăcută. 

Speră ca bărbatul de dincolo de culoar să nu 
meargă chiar până în Portsmouth, dar, după cum 
reieşi, acolo mergea. Îl observă în treacăt în termi- 
nal, pe când bunica îl prindea în braţe pe Danny, 
care chicotea de fericire. II văzu şchiopătând spre 
uşile terminalului, într-o mână cu o geantă de voiaj 
roasă, într-alta cu o servietă diplomat nouă. Şi, preţ 
de o singură clipă, simţi un fior îngrozitor 
străbătându-i spinarea. Era de fapt ceva mai grav ca 
un şchiopătat - era mai aproape de o înaintare 
împleticită cu capul înainte. Însă era ceva implacabil 
în acea înaintare, le spuse ea mai târziu poliţiştilor 
de la secţia de poliţie statală a New Hampshire-ului. 
Era de parcă ştia cu precizie unde mergea şi nimic 
nu avea să-l oprească să ajungă acolo. 


După aceea, bărbatul ieşi afară în întuneric şi ea îl 
pierdu din vedere. 


7 


Timmesdale, New Hampshire, e un oraş mic la vest 
de Durham, chiar la intrarea în cel de-al treilea 
district legislativ. E ţinut în viaţă de cea mai mică 
dintre Morile Chatsworth, care se ridică asemenea 
unui căpcăun de cărămidă, murdar de funingine, pe 
marginea Râului Timmesdale. Singura lui pretenţie 
modestă la nemurire (potrivit Camerei de Comerţ 
din oraş) este că a fost primul oraş din New Hamp- 
shire în care s-a introdus iluminatul stradal electric. 

Într-o seară de la începutul lunii ianuarie, un tânăr 
cu părul încărunţit prematur care şchiopăta intră în 
Taverna Timmesdale, singura bodegă a locului. Dick 
O'Donnell, proprietarul, servea la bar. Localul era 
aproape gol, fiindcă era mijlocul săptămânii şi, din 
nord, se pregătea să vină încă o furtună de zăpadă. 
Cinci sau şapte centimetri se depuse-seră deja pe 
jos şi mai urmau şi alţii. 

Bărbatul care şchiopăta îşi scutură papucii, veni la 
bar şi comandă o bere Pabst. O'Donnell îl servi. Tipul 
mai bău două, trăgând de ele, uitându-se la 
televizorul de deasupra barului. Televizorul color 
funcţiona prost, aşa funcţiona deja de vreo două 
luni, şi The Fonz& arăta ca un vampir român îmbă- 
trânit. O'Donnell nu-şi amintea să-l mai fi văzut pe 
tipul ăsta pe-aici. 


80 Arthur Herbert Fonzarelli („Fonzie”) - personajul principal 
(şi, în acelaşi timp, un „faimos nelegiuit”) din serialul de 
televiziune Happy Days, care a început să fie difuzat de ABC 
din 1971 şi care a supravieţuit, datorită popularității, până în 
1984 - n. tr. 


- Mai merge una? întrebă O'Donnell, revenind la 
bar după ce le servise pe cele două hoaşte din colt. 

- Încă una n-ar fi rea, spuse individul. Arătă cu 
degetul spre un loc de deasupra televizorului. - 
Bănuiesc că l-ai întâlnit. 

Era o variantă mărită şi înrămată a unei caricaturi 
politice. ÎI întruchipa pe Greg Stillson, cu casca de 
constructor dată pe spate, dând brânci unui tip 
îmbrăcat în costum, în jos pe scările Parlamentului. 
Tipul în costum era Louis Quinn, congresmanul care 
fusese prins cu vreo paisprezece luni în urmă că îşi 
însuşise bani neaveniţi din afacerea cu loturile de 
parcare. Caricatura era intitulată FĂCÂNDU-LE VÂNT 
şi, de-a curmezişul colţului, fusese însemnată cu un 
scris mâzgălit: Pentru Dick O 'Donnell, care ține cel 
mai a dracu' bar din al treilea district! Continuă să 
torni în halbe, Dick - Greg Stillson. 

- Fii convins că l-am întâlnit, spuse O'Donnell. O 
ţinut şi un discurs aci-năuntru ultima oară cân' o 
candidat păntru Cameră. O fost afişe paste tot în 
oraş; vino-n Tavernă la două, sâmbătă dup-amiaza 
şi bea o bere de la Greg. Aia o fo' cea mai a dracu' 
de bună zi de cân' am afacerea asta. Oamenii o fo' 
vorba că poa' să bea numa' una de la Greg, da' iei o 
plătit totu' la sfârşit. Mai bine de-aşa nici că să 
poate, ce zici? 

- Mi se pare că-l consideri un tip al naibii de 
grozav. 

- Mda, aşa-i, spuse O'Donnell. L-aş pocni cu pumnii 
goi pe oricine ar zice altceva. 

- Păi, te cred pe cuvânt. - Individul aşeză trei 
monede de câte un sfert pe tejghea. - Bea una de la 
mine. 

- Bine-atunci. Nu mă deranjează. Mersi, dom-nu'...? 


- Johnny Smith mă numesc. 

- Atunci, bucuros de cunoştinţă, Johnny. Dicky 
O'Donnell, ăsta-s io. - îşi turnă o bere de la dozator. 
- Mda, Greg o făcut păntru partea asta dă New 
Hampshire mult bine. Şi-s o mulţime ăia care se tem 
s-o spună răspicat, da' io nu mă tem. lo o zic în gura 
mare. Într-o bună zi, Greg Stillson o să fie 
preşedinte. 

- Crezi asta? 

- Cred, spuse O'Donnell, revenind la bar. New 
Hampshire nu-i dăstul dă mare să-l ţină pă Greg. E 
un politician dat naibii şi, zisă de mine, 
asta-nseamnă mult. Credeam că toţi âia dă la 
conducere nu-s altceva dăcât o adunătură dă 
şarlatani şi dă zgărie-brânză. Incă cred, da' Greg e-o 
excepţie dă la regulă. E un om dintr-o bucată. Dacă 
mi-ai fi zis acu' cinci ani c-o să spun asta, ţi-aş fi râs 
în nas. Aş zice că mai repede m-ai vedea citind 
poiezie, decât văzând ceva bun într-un politician. 
Da', blestemăţie, ăsta-i un om adevărat. 

Johnny spuse: 

- Cei mai mulţi dintre oamenii de seama lui vor 
să-ţi fie prieteni câtă vreme candidează, dar când 
şi-au câştigat locul îi doare-n cur până la următoa- 
rele alegeri. Eu, unul, sunt din Maine şi singura dată 
când i-am scris lui Ed Muskie, ştii ce-am primit? O 
scrisoare tipizată! 

- Ah, leah v-o trăbuit, spuse O'Donnell. Ce 
te-aştepţi dă la un leah? Ascultă, Greg să-ntoarce în 
district la fiecare sfârşit dă săptămână! [i să pare, 
aşa deci, că l-ar durea-n cur de noi? 

- La fiecare sfârşit de săptămână, hă? - Johnny 
sorbi din bere. - Unde? În Trimbull? în Ridgeway? în 
oraşele mari? 


- Are-un plan, spuse O'Donnell pe tonul 
reve-renţios al unuia care n-a fost niciodată în stare 
să-şi dea seama singur de cum decurg lucrurile. 
Cinşpe oraşe, de la alea mari ca Capital City, la 
astea mici ca Timmesdale şi Coorter's Notch. Mere-n 
fiecare săptămână în câte unu' pân' ce şi-o-ncheiat 
lista şi-apoi o ia din nou dă la capăt. Ştii cât îi de 
mare Coorter's Notch? Acolo-s opt sute dă suflete. 
Ce zici, aşa deci, de-un tip care plecă din 
Washington la sfârşit dă săptămână şi merge-n 
Coorter's Notch ca să-i îngheţe boaşele-ntr-o 
cameră friguroasă de conferinţe? Ţi să pare că l-ar 
durea-n cur? 

- Nu, nu mi se pare, spuse Johnny cu sinceritate. 
Ce face când vine? Salută doar oamenii? 

- Nu, are câte-o cameră de conferinţe în fiecare 
oraş. O rezervă sâmbăta păntru toată ziua. Intră 
acolo pe la zece dimineaţa şi oamenii pot veni să 
vorbească cu el. Să-i povestească gândurile lor, ştii 
tu. De au întrebări, el le răspunde. De nu le poate 
răspunde, să duce-napoi la Washington şi caută 
răspunsul! 

Bărbatul se uită triumfător la Johnny. 

- Când a fost ultima dată aici în Timmesdale? 

- Cu vreo două luni în urmă, spuse O'Donnell. 

Se duse la casa de marcaj şi scotoci printr-un 
morman de hârtii de lângă ea. Veni cu o tăietură din 
Ziar care avea urechi de măgar şi o aşeză pe tej- 
ghea lângă Johnny. 

- Asta-i lista. Aruncă o privire şi vezi ce crezi. 

Tăietura era din ziarul din Ridgeway. Era acum 
destul de veche. Articolul purta titlul: STILLSON 
ANUNŢĂ ÎNFIINŢAREA „CENTRELOR DE REACȚIE”. 
Primul paragraf arăta de parcă fusese scos chiar din 


comunicatele de presă ale lui Stil-lson. Sub acest 
articol se găsea lista cu oraşele în care avea să-şi 
petreacă el sfârşiturile de săptămână, împreună cu 
zilele cuvenite. Nu urma să treacă prin Timmesdale 
din nou până la mijlocul lunii martie. 

- Cred că arată destul de bine, spuse Johnny. 

- Mda, aşa cred şi io. Mulţi cred asta. 

- După cum zice aici, trebuie să fi fost în Coorter's 
Notch tocmai weekend-ul trecut. 

- Corect, spuse O'Donnell şi râse. Bătrânul şi 
frumosul Coorter's Notch. Mai vrei o bere, Johnny. 

- Numai dacă bei şi tu una, spuse Johnny şi aşeză 
câţiva gologani pe tejghea. 

- Păi, nu mă deranjează deloc. 

Una dintre hoaşte vârâse nişte bani în tonomat şi 
Tammy Wynette, sunând bătrân şi obosit şi neferi- 
cit, începu să cânte „Stand By Your Man”. 

- Hei, Dick! croncăni cealaltă hoaşcă. Auzit-ai dă 
servire la masă pe-acilea? 

- Închide clapa! îi ţipă el ca răspuns. 

- Să te... FUT, strigă ea şi râse cotcodăcit. 

- La naiba, Clarice, ţi-am zis să nu mai zici 
cu-vântul-ăla-cu-fi în baru' mio! Ţi-am zis să... 

- O, încetează odată şi hai să bem nişte bere. 

- Le-urăsc pe pizdele alea bătrâne, îi şopti 

O'Donnell lui Johnny. Nu-s decât două lesbiane 
beţive, asta-s. Îs pe-aici de-o mie de ani şi nu m-aş 
mira de-ar trăi amândouă s-apuce să-mi scuipe 
mormântu'. E-o lume a dracu' dă ciudată uneori. 

- Da, este. 

- Scuză-mă, mă-ntorc imediat. Am o fată care 
lucrează păntru mine, da' iarna nu vine dăcât vine- 
rea şi sâmbăta. 


O'Donnell turnă două halbe de bere şi le duse la 
masă. Le spuse ceva şi Clarice îi răspunse „Să te... 
FUTI” şi râse din nou cotcodăcit. Aerul din speluncă 
era plin de fantomele hamburgerilor de-odi-nioară. 
Tammy Wynette cânta pârâit de pe-un disc vechi. 
Radiatoarele duduiau, împingând căldură stătută în 
încăpere, iar afară ninsoarea se usca pe geam. 
Johnny îşi masă tâmplele. Mai fusese în barul 
acesta: într-o sută de alte oraşe mici. II durea capul. 
Când îi strânsese mâna lui O'Donnell, ştiuse că 
proprietarul barului avea o corcitură de câine mare, 
pe care-l învățase să atace la comandă. Singurul lui 
vis măreț era ca, într-o noapte, un hoţ să-i spargă 
localul, iar el să-şi poată asmuţi legal câinele şi să 
fie cu un hippie pervers şi drogat mai puţin în lume. 

Oh, atât de tare îl durea capul! 

O'Donnell se întoarse, ştergându-şi mâinile de şort. 
Tammy Wynette termină de cântat şi fu înlocuită de 
Red  Şovine, care voia să vorbească prin 
walkie-talkie cu Ursuleţul Teddy. 

- Mersi încă o dată pentru pileală, spuse O'Donnell, 
umplând două halbe. 

- Plăcerea mea, spuse Johnny, încă studiind tăie- 
tura din ziar. La Coorter's Notch săptămâna trecută, 
la Jackson week-endul ăsta. De oraşul ăsta n-am 
auzit. Tre' să fie un oraş destul de mic, hă? 

- Nu-i decât un burg, confirmă O'Donnell. 

Aveau o staţiune dă schi acolo, da' o dat faliment, 
îs mulţi şomeri pe-acolo. Se-ocupă puţin dă topitu' 

lemnului şi de-un pic de agricultură. Da' el trece şi 
pe-acolo, pe numele meu. Le vorbeşte. Le-ascultă 
necazurile. De unde eşti din Maine, Johnny? 

- Lewiston, minţi Johnny. 


Articolul de ziar spunea că Greg Stillson se va 
întâlni cu cei interesaţi la primărie. 

- Cre' c-ai venit aci păntru schi, hă? 

- Nu, m-am lovit la picior cu câtva timp în urmă. Nu 
mai schiez. Sunt doar în trecere. Mersi că mi-ai dat 
să văd asta. - Johnny îi dădu înapoi fragmentul de 
ziar. - E destul de interesant. 

O'Donnell îl puse cu grijă iarăşi lângă celelalte 
hârtii. Avea un bar gol, un câine acasă care ataca la 
comandă şi pe Greg Stillson. Greg fusese în barul 
lui. 

Johnny descoperi că, brusc, îşi dorea ca Stillson să 
moară. Dacă talentul acesta era un dar de la 
Dumnezeu, atunci Dumnezeu era un lunatic peri- 
culos care trebuie oprit. Dacă Dumnezeu voia ca 
Greg Stillson să moară, de ce nu-l sugrumase cu 
cordonul ombilical înainte să se nască? De ce nu-l 
făcuse să se înece cu o bucată de carne? De ce nu-l 
electrocutase pe când acesta schimba postul de ra- 
dio? De ce nu-l înecase pur şi simplu în piscină? De 
ce trebuia Dumnezeu să-l pună pe Johnny să-i facă 
treaba asta murdară? Nu era îndatorirea lui să 
salveze lumea, asta era îndatorirea psihopaţilor şi 
numai psihopaţii s-ar aventura să încerce s-o facă. 
Se hotărî pe dată să-l lase pe Greg Stillson să tră- 
iască şi pe Dumnezeu să-l scuipe în ochi. 

- Te simţi bine, Johnny? întrebă O'Donnell. 

- Hă? Mda, sigur. 

- Pentru-o clip-ai arătat ciudat. 

Chuck Chatsworth, spunând: Dacă nu, m-aş teme 
că toate milioanele alea de oameni pe care le-a ucis 
m-ar bântui până-n mormânt. 

- Visam cu ochii deschişi, cred, spuse Johnny. 
Vreau să ştii că mi-a făcut plăcere să beau cu tine. 


- Păi, acelaşi lucru-i valabil şi din partea mea, 
spuse O'Donnell, părând mulţumit. Mi-aş dori ca mai 
mulţi dintre ăi ce trec pe-aici să simtă la fel. Trec 
pe-aci în drum spre staţiunile de schi, ştii asta? Spre 
locuri mai mari. Acolo-şi duc ei banii. De-aş şti că 
se-opresc, aş face localu' ăsta după plăcu' lor. 
Postere, ştii ce zic, de-alea cu Elveţia şi cu Colorado. 
Un şemineu. Aş umple tonomatu' cu discuri 
rock'n'roll şi nu cu muzică dă tot rahatu'. Mi-ar... ştii 
tu, mi-ar plăcea asta. - Ridică din umeri. - Nu-s un 
tip rău, la dracu'. 

- Sigur că nu, spuse Johnny, coborând de pe scaun 
şi gândindu-se la câinele antrenat să atace şi la 
mult-aşteptatul hoţ hippie cu gust pentru droguri. 

- Atunci, spune-le prietenilor tăi că-s aici, zise 
O'Donnell. 

- Cu siguranţă, spuse Johnny. 

- Hei, Dick! strigă una dintre hoaşte. Auzit-ai dă 
servire cu zâmbetu' pe buze pe-acilea? 

- Dă ce nu-ţi coşi gura? ţipă O'Donnell la ea, 
roşindu-se în obraji. 

- Să te... FUT! strigă Clarice înapoi şi râse 
cotcodăcit. 

Johnny ieşi tăcut afară, în furtuna care se pregătea. 


8 


Se cazase în Portsmouth la Hanul Holiday. Când se 
întoarse în acea seară, îi spuse celui de la biroul de 
primire să-i pregătească factura de ieşire pentru di- 
mineaţă. 

În camera lui, se aşeză la pupitrul impersonal in- 
scripţionat cu sigla Hanului Holiday, scoase din 
sertar toate hârtiile şi apucă stiloul personalizat cu 
sigla Hanul Holiday. Îi pulsa capul, dar avea de scris 


nişte scrisori. Rebeliunea sa de moment - dacă 
într-adevăr asta fusese - trecuse. Afacerea sa 
neîncheiată cu Greg Stillson rămânea pe tapet. 

Am înnebunit, gândi el. Asta-i problema. Mi-am 
ieşit complet din minţi. Vedea acum titlurile din 
ziare. 

UN PSIHOPAT ÎMPUŞCĂ REP DE N.H. 

UN NEBUN ÎL ASASINEAZĂ PE STILLSON. 

O PLOAIE DE GLOANȚE ÎL RĂPUNE PE RE- 
PREZENTANTUL DE NEW HAMPSHIRE. 

lar /nside View, desigur, va dansa în limbă de 
fericire. 

AUTO-PROCLAMATUL „PROFET” ÎL OMOARĂ PE 
STILLSON : 

12 PSIHIATRI CELEBRI SPUN DE CE-A FACUT SMITH 
ACEST LUCRU. 

Cu o coloană alăturată scrisă, poate, de tipul ăla, 
Dees, despre cum îl ameninţase Johnny că-şi ia 
arma „Şi-mpuşc unul care mi-a călcat proprietatea”. 

O nebunie. 

Cheltuiala de spitalizare era plătită, însă această 
acţiune va lăsa în urmă o nouă factură, iar cel care 
va trebui s-o achite era tatăl lui. El şi cu noua lui 
soţie vor trebui să-şi petreacă multe zile în lumina 
notorietății sale răsfrânte înapoi. Ei vor primi scri- 
sorile furioase. Toţi cei pe care-i cunoscuse vor fi 
intervievaţi - familia Chatsworth, Sam, şeriful 
George Bannerman. Sarah? Ei bine, poate că nu vor 
ajunge chiar până la Sarah. La urma urmei, nu era 
ca şi când plănuia să-l împuşte pe preşedinte. Cel 
puţin, nu încă. Is o mulțime ăia care se tem s-o 
spună răspicat, da' io nu mă tem. lo o zic în gura 
mare. Intr-o bună zi, Greg Stillson o să fie preşe- 
dinte. 


Johnny îşi masă tâmplele. Migrena îl ataca în valuri 
mici, încete, şi nici una dintre frământările acestea 
nu avea să-i scrie scrisorile. Trase mai aproape de el 
prima foaie de hârtie, ridică stiloul şi scrise: 

Dragă tată. 

Afară, ninsoarea lovea fereastra cu sunetul acela 
uscat, nisipos care înseamnă că nu are de gând să 
se ţină de glume. Într-un sfârşit, stiloul începu să se 
mişte pe hârtie, încet la început, apoi prinzând 
viteză. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


1 


Johnny urcă scările din lemn care fuseseră curățate 
de zăpadă şi presărate cu sare. Intră pe două uşi 
duble într-un foaier tapetat cu mostre de buletin de 
vot şi cu afişe ce anunțau o adunare extraordinară a 
membrilor comunităţii, care avea să se ţină în 
Jackson la data de trei februarie. Mai era şi un afiş 
cu privire la vizita independentă a lui Greg Stillson şi 
o fotografie a Omului însuşi, cu casca de constructor 
dată pe spate, rânjind forţat cu jumătate de gură, 
cumsecade. Rânjetul care spunea: „Pentru ei 
suntem cumsecade, nu-i aşa, leoparde?” Puțin spre 
dreapta uşii verzi care dădea chiar în sala de întru- 
niri se afla un afiş la care Johnny nu se aşteptase, şi 
medita la el în tăcere, preţ de mai multe clipe, în 
vreme ce respiraţia îi ieşea albă printre buze. 
ASTAZI, EXAMEN PENTRU CARNETUL DE ŞOFER, 
spunea afişul. Era lipit pe-un postament din lemn. 
SĂ AVEŢI DOCUMENTELE PREGĂTITE. 

Deschise uşa, intră în căldura amorţită împrăştiată 
de soba cu lemne şi văzu un poliţist care şedea la 
un birou. Acesta purta o canadiană de schi des- 
cheiată. Pe tăblia biroului erau împrăştiate nişte 
hârtii şi, printre ele, mai era şi un aparat pentru 
verificarea acuităţii vederii. 

Polițistul ridică ochii spre Johnny, iar el simţi un gol 
în stomac. 


- Vă pot ajuta, domnule? 

Johnny duse mâna la aparatul de fotografiat care-i 
atârna la gât. 

- Păi, mă-ntrebam dacă pot să arunc puţin o privire 
prin jur, spuse el. Am fost trimis de revista Yankee 
să mă documentez. Facem un articol tematic despre 
arhitectura sălilor de congres din Maine, New 
Hampshire şi Vermont. Facem o mulţime de 
fotografii, chestii de-astea. 

- Daţi-i bătaie, spuse polițistul. Soţia mea citeşte 
tot timpul revista Yankee. Pe mine m-adoarme. 

Johnny zâmbi. 

- Arhitectura de Noua Anglie are o tendinţă spre... 
ei bine, rigiditate. 

- Rigiditate, repetă polițistul circumspect, apoi 
renunţă la subiect. Următorul, vă rog. 

Un tânăr se apropie de biroul în spatele căruia 
şedea polițistul. li înmâna acestuia o foaie de exa- 
minare, polițistul o luă şi spuse: 

- Uitaţi-vă în obiectiv, vă rog, şi identificaţi 
semnele stradale şi semnalele pe care vi le voi 
arăta. 

Tânărul se uită în obiectivul aparatului. Polițistul 
suprapuse un şablon peste foaia de examinare a 
tânărului. Johnny avansa pe culoarul din mijloc al 
primăriei Jackson şi făcu o fotografie cu estrada din 
fată. 

- Semn de oprire, spuse tânărul în spatele lui. 
Următorul e un semn de cedare a trecerii... şi ur- 
mătorul e un semn de infotrafic... interzis la dreapta, 
interzis la stânga, aşa ceva... 

Nu se aşteptase să găsească un poliţist în clădirea 
primăriei; nici măcar nu se deranjase să cumpere 
film pentru aparatul de fotografiat pe care-l folosea 


doar ca recuzită. Dar acum era, oricum, prea târziu 
să dea înapoi. Era vineri, iar, dacă lucrurile 
decurgeau normal, Stillson va fi aici mâine. Va 
răspunde la întrebări şi va asculta sugestiile cin- 
stiţilor cetăţeni din Jackson. Cu el va veni un alai 
destul de mare. Vreo doi asistenţi, vreo doi consilieri 
- şi alţi câţiva, destui, bărbaţi tineri în costume sobre 
şi jachete sport, bărbaţi care, nu cu mult timp în 
urmă, purtau jeanşi şi călăreau motociclete. Greg 
Stillson încă mai credea cu tărie în garda personală. 
La mitingul din Trimbull, aceştia purtaseră cu ei 
tacuri de biliard înjumătăţite. Acum purtau oare 
arme? Chiar atât de greu să-i fie unui membru în 
Camera Reprezentanţilor să facă rost de-un permis 
de port armă? Johnny credea că nu. Trebuia să joace 
totul pe o singură carte; va trebui s-o valorifice la 
maximum. Aşa că era important să inspecteze locul, 
să vadă şi să se hotărască dacă-l poate dobori pe 
Stillson aici înăuntru sau dacă e mai bine să aştepte 
în parcare, cu geamul de la maşină lăsat jos şi cu 
puşca în poală. 

Aşa că venise, şi aici era, analizând situaţia, în 
vreme ce un poliţist de la circulaţie ţinea examinări 
pentru permisul de conducere la nici nouă metri 
distanţă de el. 

La stânga lui se afla un afişier şi Johnny îi făcu o 
fotografie cu aparatul său fără film - de ce, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu-şi mai răpise două minute 
să cumpere o rolă de film? Afişierul era acoperit cu 
anunţuri specifice unui oraş mic cu privire la cine 
festive cu iahnie de fasole, o viitoare piesă de teatru 
susţinută de liceeni, informaţii despre înregistrarea 
câinilor şi, desigur, din nou informaţii despre Greg. 
Un bileţel spunea că primul ales al Jackson-ului 


căuta o persoană care să ştie să stenografieze, şi 
Johnny studie acest bileţel ca şi când l-ar fi interesat 
nespus de mult, în vreme ce mintea lui procesa 
altceva cu mare viteză. 

Desigur, dacă i se părea că-i e imposibil - ori şi 
numai riscant - să-l termine în Jackson, putea 
aştepta până săptămâna viitoare, când Stillson avea 
să reia întreaga mascaradă în oraşul Upson. Sau 
săptămâna de după aceea, în Trimbull. Sau săptă- 
mâna de după aceea. Sau niciodată. 

Săptămâna asta trebuia să fie. Mâine trebuia să fie. 

Fotografie imensa sobă cu lemne din colţ şi-apoi se 
uită în sus. Acolo era un balcon. Nu... nu era tocmai 
un balcon; mai degrabă era o galerie cu balustradă 
la înălţimea şoldului, din şipci late, vopsite în alb, cu 
mici forme  alambicate,  diamantine, decupate 
decorativ în lemn. l-ar fi foarte uşor cuiva să se 
pituleze în spatele acelei balustrade şi să se uite 
prin acele decupaje. La momentul potrivit, acesta 
s-ar putea pur şi simplu ridica în picioare şi... 

- Ce fel de aparat e ăla? 

Johnny se uită în jur, convins că vorbise polițistul. 
Polițistul voia neapărat să-i vadă aparatul de fo- 
tografiat - şi-apoi va vrea să-i vadă actul de identi- 
tate - şi apoi totul se va sfârşi. 

Dar nu era vorba de poliţist. Era vorba de tânărul 
care dăduse testul pentru carnetul de conducere. 

Avea în jur de douăzeci şi unu de ani, păr lung şi o 
privire plăcută, francă. Purta o haină din piele de 
căprioară şi jeanşi spălăciţi. 

- Un Nikon, spuse Johnny. 

- Bun aparat, omule. Eu-s nebun după aparate de 
fotografiat. De când lucrezi pentru Yankee? 


- Ei bine, sunt liber profesionist, spuse Johnny. 
Uneori lucrez ceva pentru ei, alteori pentru Country 
Journal, alteori pentru Downest, aşa ceva. 

- Nimic la nivel naţional, cum ar fi People sau Life? 

- Nu. Cel puţin, nu încă. 

- Ce f-stop foloseşti pentru interior? 

Ce dracu-i un f-stop? 

Johnny ridică din umeri. 

- De-obicei după ureche. 

- După ochi, vrei să zici, spuse tânărul, zâmbind. 

- Corect, după ochi. 

Dispari, puştiule, te rog, dispari. 

- Şi pe mine mă tentează să devin liber profesio- 
nist, spuse tânărul şi zâmbi larg. Visul meu cel 
mare-i să fac o fotografie cândva cum e aia cu 
înălţarea steagului la Iwo Jimat!. 

- Am auzit că fotografia aia a fost regizată, spuse 
Johnny. 

- Da, poate. Poate. Dar e o fotografie clasică. 

Sau ce zici de prima fotografie a unui OZN ateri- 
zând pe pământ? Mi-ar plăcea să fac una ca aia. In 
orice caz, am un portofoliu cu tot soiul de fotografii 
făcute prin părţile astea. Cine-i persoana ta de 
contact la Yankee? Johnny începuse să transpire. 

- De fapt, ei m-au contactat pe mine pentru treaba 
asta, spuse el. A fost o... 


81 Iwo Jima - cea mai mare insulă vulcanică din Japonia, la est 
de Taiwan; pe insula aceasta s-au dat mai multe lupte în 
timpul celui de-al doilea război mondial, fiind cucerită în cele 
din urmă de marina americană; scena înălţării steagului 
american de şase soldaţi pe-un deal a fost imortalizată pe 
peliculă fotografică şi a devenit un reper în istoria fotografică 
americană - n. tr. 


- Domnule Clawson, puteţi veni acum, spuse 
polițistul, părând lipsit de răbdare. Aş vrea să ne 
uităm împreună peste răspunsurile astea. 

- Hopa, vocea stăpânului, spuse Clawson. Ne 
vedem mai târziu, omule. 

Se grăbi înspre masa poliţistului şi Johnny expiră 
într-un suspin tăcut, şoptit. Era timpul să iasă. Şi 
asta cât mai repede. 

Mai făcut vreo două-trei „fotografii”, doar ca să nu 
lase impresia că dă bir cu fugiţii, dar de-abia dacă îşi 
dădu seama la ce se uită prin obiectiv. Apoi plecă. 

Tânărul în haină din piele de căprioară - Clawson - 
uitase complet de el. Se părea că picase la testul 
scris. Schimba replici energice cu polițistul, care nu 
făcea decât să dea din cap. 

Johnny se opri pentru o clipă în holul de la intrare 
al primăriei. La stânga lui se afla garderoba. La 
dreapta lui se afla o uşă închisă. Incercă clanţa şi 
descoperi că era descuiată. O scară îngustă ducea 
sus, în obscuritate. Acolo, desigur, se găseau de fapt 
birourile. Şi galeria. 


2 


Se cazase la Jackson House, un hotel mic şi plăcut 
situat pe strada principală. Fusese renovat cu gust 
şi probabil cu mulţi bani, dar investiţia va fi recu- 
perată, trebuie să-şi fi spus proprietarii, datorită noii 
staţiuni de schi de la Jackson Mountain. Numai că 
staţiunea intrase în faliment şi, acum, hotelul mic şi 
plăcut de-abia mai subzista. Funcţionarul de noapte 
moţăia în faţa unei ceşti cu cafea când ieşi Johnny, 
la ora patru, în dimineaţa zilei de sâmbătă, cu 
servieta diplomat în mână. 


Dormise puţin în noaptea aceea; aţipise pentru 
scurt timp şi dormise superficial după miezul nopţii. 
Visase. Era din nou anul 1970. Sosise bâlciul. 

El şi cu Sarah se aflau în faţa Roţii Norocului şi, din 
nou, el era încercat de senzaţia aceea de putere 
nebunească, fără limite. Simţea în nări mirosul 
cauciucului ars. 

- Haide, spuse o voce slabă în spatele lui, ador să-l 
văd pe tipu' ăsta încasând-o. 

Se întoarse şi-l văzu pe Frank Dodd, îmbrăcat în 
impermeabilul său de vinilin negru, cu gâtul tăiat de 
la o ureche la cealaltă într-un rânjet larg şi roşu, 
ochii scânteindu-i cu o vivacitate moartă. Se în- 
toarse înapoi cu faţa spre dugheană, speriat - dar, 
acum, ruletistul era Greg Stillson, care-i rânjea 
atotştiutor cu casca lui galbenă dată şăgalnic pe 
spate. 

- Hei-hei-hei, scanda Stillson cu o voce profundă, 
rezonantă şi ubicuă. Aşează-i unde pofteşti, amice. 
Ce spui? Vrei s-atingi luna? 

Da, voia să atingă luna. Dar, când Stillson învâărti 
roata, observă că întregul cerc extern se înverzise. 
Fiecare căsuţă era marcată cu dublu zero. Fiecare 
număr aparţinea casei. 

Se trezise cu o smucitură şi-şi petrecuse restul 
nopţii uitându-se prin fereastra îngheţată pe la mar- 
gini, în întunericul de afară. Migrena pe care o avea 
încă de când sosise în Jackson, cu o zi în urmă, 
dispăruse, iar el se simţea slăbit, dar liniştit. Şezuse 
cu mâinile în poală. Nu se gândise la Greg Stillson; 
se gândise la trecut. Se gândise la cum îi lipise 
mama un plasture Band-Aid pe o zgârietură de la 
genunchi, se gândise la cum rupsese câinele spatele 
rochiei de vară a Bunicii Nellie şi la cum râsese el şi 


cum îl lovise Vera şi cum îl tăiase la frunte cu piatra 
inelului ei de logodnă; se gândise la cum îi arătase 
tata să bage viermele în acul de pescuit şi cum îi 
spusese: Pe vierme nu-l doare, Johnny... cel puțin, 
eu nu cred că-l doare. Se gândise la cum îi făcuse 
tatăl său cadou de Crăciun un briceag, când el avea 
şapte ani, şi-i spusese cu seriozitate: Am încredere 
în tine, Johnny. Toate aceste amintiri îl potopiseră. 

Acum, păşi afară în răceala dimineţii, papucii lui 
scârţâind pe poteca croită prin zăpadă. Respirația îi 
plutea în faţa ochilor. Luna apusese, dar stelele erau 
încă împrăştiate pe cerul negru cu o largheţe 
idioată. Cutia cu bijuterii a lui Dumnezeu, aşa-i 
spusese mereu Vera. Te uiţi în cutia cu bijuterii a lui 
Dumnezeu, Johnny. 

Păşi în josul Străzii Principale, se opri în faţa mi- 
nusculului oficiu poştal şi scoase anevoie scrisorile 
din buzunarul hainei. Scrisori către tatăl lui, către 
Sarah, către Sam Weizak, către Bannerman. Aşeză 
servieta diplomat jos, între picioare, deschise cutia 
poştală din faţa micuţei şi curatei clădiri din cără- 
midă şi, după o clipă scurtă de ezitare, le lăsă să ca- 
dă înăuntru. Le auzi cum cad, primele scrisori, cu 
siguranţă, postate în Jackson în această nouă zi, şi 
sunetul acesta îi dădu o stranie senzaţie de finalita- 
te. Scrisorile erau postate; acum nimic nu-l mai pu- 
tea opri. 

Ridică servieta şi merse mai departe. Singurul 
sunet era scârţâitul papucilor săi pe zăpadă. Ter- 
mometrul cel mare de deasupra uşii Băncii Graniţe 
State Savings indica minus zece grade, iar aerul lăsa 
impresia unei totale inerţii şi a unei tăceri atot- 
cuprinzătoare, ce caracterizează exclusiv dimineţile 
răcoroase din New Hampshire. Nimic nu se mişca. 


Şoseaua era goală. Parbrizele maşinilor parcate erau 
orbite de cataracte din gheaţă. Ferestre întunecate, 
perdele închise. Lui Johnny, totul i se părea cumva 
îngrozitor şi, în acelaşi timp, divin. Se luptă cu acest 
sentiment: treaba pe care o avea el de îndeplinit nu 
era nici pe departe divină. 

Traversă strada Jasper şi înaintea lui apăru clădirea 
primăriei, stând, albă şi de-o eleganţă austeră, în 
spatele  mormanelor de zăpadă  scânteietoare 
adunate acolo de pluguri. 

Ce-ai de gând să faci dacă vor fi încuiate uşile din 
față, deşteptule? 

Ei bine, dacă va fi nevoie, va găsi el o cale de-a 
traversa podeţul ăsta. Johnny se uită în jur, dar nu 
era nimeni care să-l poată vedea. Dacă ar fi venit 
preşedintele pentru una dintre faimoasele sale în- 
truniri orăşeneşti, totul ar fi fost altfel, desigur. In- 
trarea în clădire ar fi fost blocată încă din noaptea 
trecută şi înăuntru s-ar afla deja agenţi de pază. Dar 
nu venea decât un reprezentant, unul dintre cei 
peste patru sute, nu cine ştie ce. Nu cine ştie ce 
încă. 

Johnny urcă scările şi încercă uşa. Clanţa se răsuci 
cu uşurinţă, iar el păşi în holul răcoros şi închise uşa 
în spatele lui. Acum, durerea de cap revenea, 
pulsând alături de ticăitul egal al inimii sale. Îşi 
aşeză servieta jos şi-şi masă tâmplele cu degetele 
înmănuşate. 

Se auzi brusc un țipăt reţinut. Uşa dulapului pentru 
haine se deschise, foarte încet, şi-apoi, din umbrele 
dulapului, ceva alb căzu spre el. 

Johnny de-abia reuşi să-şi reţină un strigăt. Preţ de 
o clipă, crezu că e vorba de-un cadavru, un cadavru 
care cade din dulap ca într-un film de groază. Dar nu 


era decât un panou masiv din carton pe care scria: 
VĂ RUGĂM SĂ AVEŢI. DOCUMENTELE ÎN BUNĂ- 
REGULĂ ÎNAINTE SĂ VĂ ÎNSCRIEŢI PENTRU EXAMEN. 

Îl aşeză înapoi în dulap şi apoi se întoarse către uşa 
care se deschidea spre scări. 

Aceasta era acum încuiată. 

Se aplecă înainte să se uite mai bine la ea în lu- 
mina albicioasă şi slabă a felinarelor de afară, fil- 
trată prin singura fereastră de acolo. Era o încuie- 
toare cu arc, iar el credea că o poate descuia cu un 
umeraş. Găsi unul în dulapul pentru haine şi intro- 
duse cârligul în crăpătura dintre uşă şi canat. Ajunse 
cu el la limba încuietorii şi începu să-l mişte. Capul îi 
bubuia îngrozitor de tare acum. Intr-un sfârşit, când 
o prinse cârligul, auzi limba sărind în butuc. Trase 
de uşă şi o deschise. Ridică servieta diplomat şi 
intră, încă ţinând în mână umeraşul. 

Inchise uşa în urma lui şi-o auzi încuindu-se la loc. 
Urcă scările înguste, care scârţâiră şi gemură sub 
greutatea lui. 

In capătul scărilor se afla un coridor scurt cu mai 
multe uşi pe fiecare parte. Merse de-a lungul lui, 
trecu pe lângă ADMINISTRATORUL ORAŞULUI şi 
CONSILIUL LOCAL, pe lângă CONTROLORUL FISCAL 
şi TOALETA BĂRBAŢILOR şi ASISTENTUL SOCIAL şi 
TOALETA FEMEILOR. 

In capăt se afla o uşă fără nici un însemn. Era 
descuiată şi, prin ea, ajunse în galeria de deasupra 
spatelui sălii de întruniri, care se întindea sub el ca o 
copertină nebunească de umbre. Inchise uşa în 
urma lui şi tremură puţin la auzul ecourilor slabe 
care se iscară în sala goală. Şi paşii lui stârniră eco- 
uri când merse spre capătul galeriei, unde o luă la 
stânga. Acum păşea de-a lungul părţii drepte a sălii, 


la vreo şase metri de la podea. Se opri la un mo- 
ment dat deasupra sobei, chiar în partea opusă po- 
diumului pe care se va afla Stillson cam peste cinci 
ore şi jumătate. 

Se aşeză cu picioarele încrucişate şi se odihni 
pentru o vreme. |Incercă să-şi controleze migrena 
respirând de câteva ori profund. Soba nu era pornită 
şi simţi cum îl învăluie - şi-apoi îl pătrunde - încet şi 
sigur răceala. Ca un giulgiu unduitor. 

Când începu să se simtă puţin mai bine, prinse de 
încuietorile servietei diplomat. Dublul clic rezona 
aşa cum rezonaseră şi paşii, doar că acum era 
sunetul unor pistoale de cowboy. 

Dreptatea vestului, gândi el, absolut fără nici un 
motiv. Aşa spusese acuzatorul când juriul o găsise 
pe Claudine Longet vinovată de împuşcarea iubitului 
ei. A aflat ce-nseamnă dreptatea vestului. 

Johnny se uită în servietă şi se frecă la ochi. Ima- 
ginea se dublă pentru scurtă vreme şi apoi se lim- 
pezi la loc. Simţea ceva chiar de la lemnul pe care 
şedea. O senzaţie foarte veche; dacă ar fi fost o fo- 
tografie, ar fi avut tonuri sepia. Bărbaţi, stând aici şi 
fumând trabucuri, vorbind şi râzând şi aşteptând să 
înceapă întrunirea orăşenească. Fusese cumva anul 
1920? 1902? Era ceva fantomatic în această viziune, 
care-l făcea pe Johnny să se simtă neliniştit. Unul 
dintre bărbaţi discutase despre preţul whisky-ului 
şi-şi curăţase nasul cu o scobitoare de argint şi 

(cu doi ani înainte îşi otrăvise soția) 

Johnny fu străbătut de fiori. Orice ar fi însemnat 
viziunea asta, nu avea nici o importanţă. Era viziu- 
nea unui bărbat care murise cu mult timp în urmă. 

Puşca străluci în ochii lui. 


Când o fac oamenii în vreme de război, li se dau 
meaalii, gândi el. 

începu să asambleze puşca. Fiecare clic! rezona 
înapoi, doar un singur sunet solemn, sunetul unui 
pistol de cowboy. 

Încarcă Remington-ul cu cinci gloanţe. 

şi-l aşeză pe genunchi. 

Şi aşteptă. 


3 


Zorii veniră încet. Johnny moţăi puţin, însă era mult 
prea rece acum să poată face altceva decât să 
moţăie. Vise firave, schematice bântuiră puţinele 
clipe de somn pe care totuşi le avu. 

Se trezi complet cu puţin după ora şapte. Uşa de la 
parter fu dată de perete cu un zgomot puternic şi 
trebui să-şi muşte limba să nu strige: Cine-i acolo? 

Era îngrijitorul. Johnny îşi apropie un ochi de una 
dintre crăpăturile sub formă de diamant din ba- 
lustradă şi văzu un bărbat mătăhălos, încotoşmănat 
într-o haină groasă de armată. Înainta pe culoarul 
din mijloc cu un braţ plin de lemne. Fredona „Red 
River Valley”. Aruncă lemnele în cutia de lângă sobă 
şi-apoi dispăru sub Johnny. O clipă mai târziu, 
Johnny auzi scârţâitul uşii de la sobă când aceasta 
fu deschisă. 

Johnny se gândi imediat la fuiorul de aburi pe 
care-l scotea pe gură de fiecare dată când expira. 
Dacă se uita îngrijitorul în sus? II va putea vedea de 
acolo? 

încercă să-şi rărească ritmul respirației, dar asta 
făcu să-l doară şi mai tare capul şi să i se dubleze 
imaginea în mod alarmant. 


Acum se auzea un foşnet de hârtie fiind mototolită, 
apoi scăpăratul unui chibrit. Un iz vag de sulf în 
aerul rece. Ingrijitorul continuă să fredoneze „Red 
River Valley” şi apoi începu să cânte cu voce tare şi 
afon: „From this valley they say you are going... we 

Acum, un foşnet diferit. Focul. 

- Asta tre' să-ţi ajungă, nemernicule, spuse 
îngrijitorul chiar de sub locul unde se afla Johnny, 
şi-apoi se auzi sunetul uşii de la sobă fiind trântită. 
Johnny îşi apăsă ambele mâini peste gură ca pe-un 
bandaj, cuprins dintr-o dată de-o stare sinucigaşă de 
râs. Se văzu ridicându-se de pe podeaua galeriei, la 
fel de slab şi de alb ca orice fantomă care se 
respectă. Se văzu depărtându-şi braţele aidoma 
unor aripi şi degetele asemenea unor gheare şi stri- 
gând în jos, pe-o voce sumbră: „Asta tre' să-ţi 
ajungă ție, nemernicule.” 

Işi ţinu râsul în spatele palmelor. Capul îi pulsa 
asemenea unei tomate pline de-un sânge încins, 
mereu mai mult. Imaginea din faţa ochilor îi tresărea 
şi se înceţoşa nebuneşte. Brusc, îşi dorea foarte tare 
să-şi ia gândul de la imaginea bărbatului care-şi 
curăța nasul cu o scobitoare de argint, dar nu în- 
drăznea să scoată vreun sunet. lisuse, dacă avea 
nevoie să strănute? 

Pe neaşteptate, fără vreun preaviz, un îngrozitor 
țipăt vălurit umplu sala, pătrunzând mereu mai 
adânc în urechile lui Johnny asemenea unor cuie 
subţiri de-argint, făcându-i capul să vibreze. Îşi 
deschise gura să strige... 

Ţipătul se întrerupse. 


82 Din astă vale ei spun că pleci... ne va fi dor de ochii tăi 
luminoşi şi de zâmbetul tău duuuuulce...” -n. tr. 


- Oh, curva dracului, spuse îngrijitorul colocvial. 

Johnny se uită prin crăpătura din balustradă şi-l 
văzu pe îngrijitor stând în spatele scenei şi lucrând 
la un microfon. Cablul acestuia şerpuia în jos spre 
un amplificator mic. Îngrijitorul cobori cele câteva 
scări ale scenei şi trase amplificatorul mai departe 
de microfon, după care apăsă la întâmplare butoa- 
nele de deasupra lui. Se întoarse la microfon şi-l 
porni din nou. Se auzi încă o dată un sunet de 
microfonie, acum însă mai încet şi dispărând 
complet la scurtă vreme. Johnny îşi apăsă mâinile cu 
putere pe frunte şi masă de la stânga la dreapta. 

Îngrijitorul bătu în microfon cu degetul mare şi 
pocnetul umplu încăperea goală. Suna ca un pumn 
care bate în capacul unui sicriu. Apoi se auzi vocea 
lui, tot afonă, dar acum amplificată monstruos, vo- 
cea unui gigant îndesându-se în capul lui Johnny: 

- FROM THIS VAL-LEEE THEY SAY YOUR ARE 
GOING... 

Opreşte-te, voia Johnny să strige. Oh, te rog, 
opreşte-te, îmi pierd mințile, nu poti să te opreşti? 

Cântecul se încheie cu un pac! puternic, amplificat, 
şi îngrijitorul spuse cu propria sa voce: 

- Asta tre' să-ţi ajungă, curvo. 

Păşi iarăşi în afara câmpului lui vizual. Auzi cum 
rupe o bucată de hârtie şi mai multe bucăţi de aţă. 
După aceea, îngrijitorul reapăru, fluierând şi ducând 
cu el un teanc mare de broşuri. Începu să le aşeze 
pe bănci la intervale scurte. 

Când termină cu această treabă, îngrijitorul îşi 
încheie nasturii de la haină şi plecă din sală. Uşa se 
trânti cavernos în spatele lui. Johnny se uită la ceas. 
Era 7:45. Aerul din primărie se încălzise puţin. 
Rămase locului, aşteptând. Încă-l durea rău capul, 


dar, ciudat, acum îi era mai uşor să îndure durerea 
aceasta decât îi fusese vreodată. Tot ce trebuia să 
facă era să-şi spună că nu va mai fi nevoit s-o îndure 
multă vreme. 


4 


Uşile se deschiseră cu zgomot puternic din nou, 
exact la ora nouă, trezindu-l dintr-un somn iepuresc. 
Mâinile i se strânseră puternic pe armă şi apoi se 
relaxară. Îşi apropie ochiul de gaura sub formă de 
diamant. De data aceasta erau patru bărbaţi. Unul 
dintre ei era îngrijitorul; gulerul hainei sale de 
armată era ridicat acum să-i protejeze gâtul. Ceilalţi 
trei bărbaţi purtau pardesiuri pe sub care erau 
îmbrăcaţi în costum. Johnny simţi cum inima începe 
să-i bată mai repede. Unul dintre ei era Sonny 
Elliman. Avea acum părul tuns scurt şi frumos 
pieptănat, însă ochii lui verzi nu se schimbaseră. 

- Totu-i pregătit? întrebă el. 

- Verificaţi singur, spuse îngrijitorul. 

- Nu te simţi ofensat, tătucă, replică unul dintre 
ceilalţi. Se îndreptau spre partea din faţă a sălii. 
Unul dintre ei deschise amplificatorul şi-apoi, sa- 
tisfăcut, îl închise la loc. 

- Oamenii de prin părţile astea se poartă de parcă 
ar fi vorba de-un nenorocit de imperator, mormăi 
îngrijitorul. 

- Chiar este, chiar este, spuse al treilea bărbat - 
Johnny credea că-l recunoaşte şi pe acesta de la 
mitingul din Trimbull. Încă nu ţi-ai dat singur seama 
de asta, tataie? 

- Ai fost sus? îl întrebă Elliman pe îngrijitor, iar 
Johnny îngheţă. 


- Uşa de la scări e-ncuiată, răspunse îngrijitorul. 
Ca-ntotdeauna. Am scuturat-o o ţâră. 

Johnny mulţumi tăcut că uşa fusese prevăzută cu o 
încuietoare cu arc. 

- Ar trebui s-o verificăm, spuse Elliman. 

Ingrijitorul scoase un râs de exasperare. 

- Nu ştiu ce-i cu voi, oameni buni, spuse el. La ce 
vă aşteptaţi? La Fantoma de la Operă? 

- Haide, Sonny, spuse tipul pe care Johnny credea 
că-l recunoscuse. Nu-i nimeni acolo. Mai avem timp 
de-o cafea dacă ne ducem hoiturile pân' la 
restaurantu' ăla din colţ. 

- Aia nu-i cafea, spuse Sonny. E un noroi împuţit, 
nimic altceva. Dă fuga până sus mai întâi şi 
asigură-te că nu-i nimeni acolo, Moochie. O facem 
cum scrie la carte. 

Johnny îşi umezi buzele şi strânse arma în mâini. 
Se uită în stânga şi-n dreapta galeriei înguste. Spre 
dreapta se termina într-un zid. Spre stânga se întor- 
cea la suita de birouri. In oricare direcţie ar fi luat-o, 
nu era vreo diferenţă. Dacă se mişca, îl auzeau. 
Fiind atât de goală, sala servea de amplificator 
natural. Era blocat locului. 

Jos se auzeau paşi. Apoi se auzi uşa dintre hol şi 
pasajul de la intrare fiind deschizându-se şi 
închizându-se. Johnny aşteptă, paralizat și 
neajutorat. Chiar sub locul unde se afla el, 
îngrijitorul şi ceilalţi doi indivizi discutau, însă el nu 
auzea nimic din ce-şi spuneau. lşi răsucise şi 
alungise capul şi se uita ţintă în josul galeriei, 
aşteptând ca tipul pe care Sonny Elliman îl strigase 
Moochie să apară la capătul ei. Expresia lui de 
plictiseală avea să se transforme brusc în şoc şi 


incredulitate, gura avea să i se deschidă: Hei, 
Sonny, aici sus e-un tip! 

Acum auzea sunetul înfundat al paşilor lui Moochie 
urcând scările. Încercă să se gândească la ceva, la 
orice. Nimic nu-i veni în minte. Aveau să-l 
descopere, avea la dispoziţie mai puţin de-un minut 
şi habar nu avea cum să prevină ca asta să se 
întâmple. Orice ar fi făcut, singura lui şansă era pe 
cale de-a fi ratată. 

Uşile începură să se deschidă şi să se închidă, 
fiecare sunet părând mai aproape de el şi mai puţin 
înfundat. O picătură de transpiraţie îi picură lui 
Johnny de pe frunte şi-i întunecă cracul jeanşilor. Îşi 
amintea fiecare uşă pe lângă care trecuse în drum 
spre locul unde se afla acum. Moochie le verificase 
pe cele pe care scria ADMINISTRATORUL ORAŞULUI 
şi CONSILIUL LOCAL şi CONTROLORUL FISCAL. Acum 
deschidea uşa TOALETEI PENTRU BARBAŢI, acum 
arunca o privire prin biroul aparținând 
ASISTENTULUI SOCIAL, acum era la TOALETA 
FEMEILOR. Următoarea uşă va fi cea care ducea la 
galerii. 

Se deschise. 

Se auzi sunetul a doi paşi când Moochie se apropie 
de balustrada scurtei galerii din spatele sălii. 

- E bine, Sonny? Eşti satisfăcut? 

- Totul pare în ordine? 

- Arată ca o împuţită de cocină, răspunse Moochie 
şi de jos se auzi un hohot de râs. 

- Atunci, coboară şi hai să mergem la o cafea, 
spuse al treilea bărbat. 

Şi, incredibil, asta fu totul. Se închise şi uşa. Paşii 
se întoarseră în hol, şi-apoi coborâră scările spre 
parter. 


Johnny amorţi şi, preţ de o clipă, totul se îndepărtă 
de el în falduri cenușii. Sunetul uşii de la intrare fiind 
trântită când ieşiră toţi trei să-şi bea cafeaua îl făcu 
să-şi revină parţial. 

Dedesubt, îngrijitorul dădu sentinţa: 

- O adunătură de tâlhari. 

Apoi plecă şi el şi, pentru următoarele aproximativ 
douăzeci de minute, înăuntru nu rămase decât 
Johnny. 


5 


Pe la 9:30 dimineaţa, cetăţenii din Jackson începu- 
ră să intre pe rând în primăria oraşului lor. Primii 
care veniră fură un trio de bătrâne îmbrăcate formal 
în negru, clevetind aidoma unor ciori. Johnny le 
urmări cum îşi aleg locurile de lângă sobă - aproape 
complet afară din câmpul său vizual - şi cum îşi iau 
broşurile ce fuseseră aşezate pe scaune. Acestea 
păreau că sunt pline cu fotografii lucioase cu Greg 
Stillson. 

- Pur şi simplu-l iubesc pe omu' ăsta, spuse una 
dintre ele. l-am luat autografii' de trei ori şi-o să i-l 
mai iau o dată astăzi, pe numele meu. 

Doar atât vorbiră despre Greg Stillson. Doamnele 
continuară să discute despre apropiata Duminică a 
Vechiului Cămin de la Biserica Metodistă. 

Johnny, care se afla aproape direct deasupra sobei, 
trecu de la stări de foarte frig la cele de foarte cald. 
Se folosise de timpul nesfârşit dintre plecarea celor 
responsabili cu securitatea lui Stillson şi venirea 
primilor orăşeni ca să-şi scoată atât jacheta, cât şi 
sveterul de deasupra cămăşii. Îşi tot ştergea faţa de 
transpiraţie cu o batistă, însă materialul acesteia era 
pătat nu doar de transpiraţie, ci şi de sânge. Ochiul 


rănit îi dădea iarăşi de furcă şi imaginile pe care le 
vedea erau mereu înceţoşate şi înroşite. 

Uşa de dedesubt se deschise, se auzi 
trop-trop-trop-ul greu al unor bărbaţi ce-şi scuturau 
mocasinii de zăpadă, şi apoi văzu patru bărbaţi 
îmbrăcaţi în jachete din lână mergând pe culoar în 
jos şi aşezându-se în primul rând. Unul dintre ei se 
lansă imediat într-un banc despre francezi. 

O femeie tânără de vreo douăzeci şi trei de ani 
veni împreună cu fiul ei, care părea să aibă în jur de 
patru. Băiatul purta un costum albastru de 
snowmobile, cu însemne de-un galben-aprins, şi 
voia să ştie dacă are voie să vorbească la microfon. 

- Nu, dragă, spuse femeia şi se aşezară în spatele 
bărbaţilor. Băiatul începu imediat să dea cu picioa- 
rele în banca din faţă şi unul dintre bărbaţi se uită 
scurt peste umăr. 

- Matt, încetează, spuse ea. 

Zece şi un sfert acum. Uşa se deschidea şi se în- 
chidea cu o regularitate de metronom. Bărbaţi şi 
femei de toate felurile, ocupațiile şi vârstele um- 
pleau sala. Se auzea un murmur de discuţii distor- 
sionat, marcat de-un inefabil sentiment de nerăb- 
dare. Nu se aflau aici pentru a-l lua la întrebări pe 
reprezentantul lor ales în mod democratic; se aflau 
aici pentru că venise în umila lor casă o vedetă în 
toată puterea cuvântului. Johnny ştia că la cele mai 
multe dintre şedinţele gen „întâlneşte-ţi-candidatul” 
şi „întâlneşte-ţi-reprezentantul” nu erau prezenţi în 
sălile de întâlnire aproape pustii decât o mână de 
susţinători devotați. În timpul alegerilor din 1976, în 
Maine, o dezbatere dintre Bill Cohen şi opozantul 
său, Leighton Cooney, atrăsese nici mai mult, nici 
mai puţin de douăzeci şi şase de oameni, pe lângă 


reprezentanţii presei. Şedinţele de lucru nu erau 
altceva decât lucruri de paradă, un gest pe care să-l 
poţi flutura în ochii electoratului la viitoarele alegeri. 
Cele mai multe se puteau ţine în nişte cămăruţe de 
dimensiuni medii. Însă, până la ora 10, toate locurile 
din primărie fuseseră ocupate şi, în spate, vreo 
douăzeci sau treizeci de persoane stăteau în 
picioare. De fiecare dată când se deschidea uşa, 
mâinile lui Johnny se crispau pe armă, încă nu era 
complet convins c-o va putea face, indiferent care 
erau riscurile. 

Zece şi cinci, zece şi zece. Johnny începu să creadă 
că Stillson fusese reţinut sau poate că nu avea să 
vină deloc. lar sentimentul care-l stăpânea 
pe-ascuns era acela de uşurare. 

Atunci, uşa se deschise din nou şi o voce puternică 
strigă: 

- Hei! Ce mai faci, Jackson, N. H.? 

Un murmur de uimire, de plăcere. Cineva strigă 
extatic: 

- Greg! Ce mai faci? 

- Păi, mă simt plin de viaţă, răspunse Stillson 
prompt. Tu ce naiba faci? 

Aplauzele anemice se umflară cu rapiditate într-un 
hohot general de râs, aprobator. 

- Hei, am priceput! strigă Greg peste zarvă. 

Străbătu repede culoarul, strângând mâini, către 
podium. 

Johnny îl urmări prin crăpătura din balustradă. 
Stillson purta o haină groasă din piele de vacă, cu 
guler din blană de oaie, iar casca fusese astăzi în- 
locuită cu o căciulă de schi îmblănită, cu ciucuri 
de-un roşu-aprins. Făcu o pauză în capătul culoa- 
rului şi-i salută cu mâna pe cei trei sau patru repre- 


zentanţi ai presei din public. Bliţurile izbucniră şi 
aplauzele se porniră pentru a doua oară, scuturând 
căpriorii. 

lar Johnny ştiu că era acum ori niciodată. 

Sentimentul pe care-l simţise la mitingul din 
Trimbull cu privire la Greg Stillson îl năpădi iarăşi 
dintr-o dată cu o limpezime exactă şi teribilă. 
Inlăuntrul capului său cuprins de dureri torţionare, i 
se părea că aude un sunet lemnos, vatos, două 
lucruri întâlnindu-se cu o forţă-îngrozitoare într-o 
clipă unică. Era, poate, sunetul destinului. l-ar fi uşor 
să întârzie momentul, să-l lase pe Stillson să tot vor- 
bească. Prea uşor să-l lase să scape, să şadă unde 
se afla, ţinându-şi capul cuprins în mâini, aşteptând 
ca mulţimea de oameni să se subţieze, aşteptând ca 
îngrijitorul să se întoarcă să demonteze instalaţia de 
sonorizare şi să măture mizeria, în tot acest timp 
minţindu-se că, săptămâna viitoare, va fi într-un alt 
oraş. 

Timpul era acum, indiscutabil acum, şi, fiecare 
fiinţă umană de pe faţa pământului, avu dintr-o dată 
ceva de pierdut sau de câştigat din ceea ce urma să 
se întâmple în această sală de întâlnire uitată de 
lume. 

Bubuitul din capul său, ca şi când s-ar fi-ntâlnit la 
un loc polii destinului. 

Stillson urca scările spre podium. Zona din spatele 
lui era liberă. Cei trei bărbaţi îmbrăcaţi în pardesiuri 
descheiate la nasturi se sprijiniseră relaxaţi de 
peretele din spate. 

Johnny se ridică în picioare. 


6 
Totul păru că se petrece cu încetinitorul. 


Pentru că şezuse atâta timp, avea crampe în pi- 
cioare. Genunchii îi pocniră ca nişte petarde defec- 
te. Timpul i se părea că stătuse în loc, aplauzele 
continuară fără încetare, chiar dacă unele capete se 
întorceau şi unele gâturi se lungeau deja să-l vadă; 
cineva strigă, dar aplauzele tot continuară; cineva 
strigase, pentru că era un bărbat în galerie şi bărba- 
tul acesta avea o armă, iar asta era ceva ce 
văzuseră cu toţii la televizor, era o situaţie care 
prezenta elementele clasice, recunoscute de toţi. 
Într-un anu-mit fel, era ceva la fel de profund 
american ca şi Minunata lume a lui Disney. 
Politicianul şi individul de sus cu puşca. 

Johnny îşi sprijini puşca în umăr. | se păru că 
pluteşte până acolo şi simţi cum se aşază lângă îm- 
binarea oaselor. Îşi aminti cum, copil fiind, vânase 
potârnichi cu tatăl lui. Merseseră să vâneze căpri- 
oare, dar, singura dată când Johnny văzuse o căpri- 
oară, nu fusese în stare să apese trăgaciul; îl prinse- 
se febra vânătorului începător. Acesta fusese unul 
dintre secretele lui, la fel de ruşinos ca masturbarea, 
şi nu-l spusese niciodată nimănui. 

Se auzi un alt țipăt. Una dintre doamnele bătrâne 
îşi dusese mâna la gură şi Johnny observă că boru- 
rile largi ale pălăriei ei negre erau presărate cu 
fructe artificiale. Chipuri se ridicară spre el, nişte 
zerouri mari şi albe. Guri deschise, nişte zerouri mici 
şi negre. Băiatul în costum de snowmobile arăta cu 
degetul. Mama lui încerca să-l protejeze. Stillson, 
brusc, era în bătaia puştii şi Johnny îşi aminti să 
tragă siguranţa armei. De cealaltă parte, bărbaţii în 
pardesiuri duceau mâinile în interiorul jachetelor şi 
Sonny Elliman, cu ochii lui verzi scânteind, striga: 
Jos! Greg, stai JOS! 


Stillson însă se uita tâmp spre galerie şi, pentru a 
doua oară, ochii lor se întâlniră într-o înţelegere 
perfectă, iar Stillson se feri doar în momentul în care 
Johnny trase. Tunetul armei fu puternic, umplu 
încăperea, iar glontele spulberă aproape complet un 
colţ al podiumului, scoțând la iveală lemnul albicios 
de dedesubt. Aşchiile zburară în lături. Una dintre 
ele lovi microfonul şi se iscă un alt ţiuit monstruos 
de microfonie, care se sfârşi brusc într-un bâzâit 
gutural, de bariton. 

Johnny introduse un alt cartuş în magazia armei şi 
trase din nou. De data aceasta, glontele făcu o 
gaură în drapajul prăfuit al estradei. 

Mulțimea începuse să freamete, speriată ca o ci- 
reada de vaci. Cu toţii se grăbiră spre culoarul din 
mijloc. Cei care se aflau în spate, scăpară cu uşu- 
rinţă, dar apoi, la uşile duble de la intrare, se formă 
un dop de bărbaţi şi femei care înjurau şi ţipau. 

Din partea cealaltă a sălii se auziră pocnituri şi, cât 
ai clipi, o parte din balustrada galeriei ţâşni în aşchii 
în faţa ochilor lui Johnny. Ceva ţipă pe lângă 
urechea lui o clipă mai târziu. Apoi, un deget invi- 
zibil făcu să tremure gulerul cămâăşii sale. Toţi cei 
trei bărbaţi din partea opusă ţineau în mână pis- 
toale, şi, fiindcă Johnny se afla sus, în galerie, raza 
lor de acţiune era curată ca lacrima - însă Johnny se 
îndoia că, oricare ar fi fost situaţia, ei şi-ar fi făcut 
prea multe griji cu privire la martorii inocenți. 

O bătrână din acel trio îl prinse de braţ pe Moochie. 
Aceasta plângea în suspine, încerca să-l întrebe 
ceva. El o împinse în lături şi prinse arma ferm cu 
ambele mâini. Se simţea acum miros de cordită în 
aerul din sală. Trecuseră în jur de douăzeci de 
secunde de când se ridicase Johnny în picioare. 


- Jos! Jos, Greg! 

Stillson încă mai stătea lângă marginea estradei, 
uşor adus de spate, uitându-se în sus. Johnny cobori 
arma şi, pentru o clipă, Stillson îi fu chiar înaintea 
ochilor. Apoi, un glonte de pistol îl lovi în gât, îl dădu 
pe spate şi propriul său glonte o luă bezmetic în aer. 
Fereastra din faţa sa fu spulberată într-o ploaie de 
cioburi. Strigăte ascuţite plutiră spre el de jos. 
Sângele îi curgea pe umăr şi pe piept. 

Oh, te descurci de minute să-l omori, îşi spuse el 
isteric şi iarăşi se apropie smucit de balustradă. Mai 
introduse un glonte în magazie şi duse iarăşi puşca 
la umăr. Acum, Stillson o luase la picior. Se grăbi pe 
scări în jos şi apoi se uită iarăşi furtiv în sus spre 
Johnny. 

Un alt glonte îi băzâi pe lângă tâmplă. Sângerez ca 
un porc înjunghiat, gândi el. Haide. Hai odată şi 
termină treaba. 

Dopul de oameni de la intrare se sparse şi oamenii 
începură să se scurgă afară. Un norişor de fum se 
ridică din ţeava unui pistol din partea cealaltă a 
sălii, se auzi un pocnet şi degetul invizibil care-i 
mişcase gulerul cu câteva secunde în urmă, acum îi 
trasă o linie de foc de-a lungul unui obraz. Nu mai 
conta asta. Nimic nu mai conta decât să-l doboare 
pe Stillson. Cobori iarăşi puşca. 

Fă glontele ăsta să conteze... 

Stillson se mişca destul de rapid pentru o persoană 
atât de masivă. Femeia cu părul negru pe care 
Johnny o observase mai devreme se afla acum pe la 
jumătatea culoarului din mijloc, ţinându-l în braţe pe 
fiul ei care plângea, încă încercând să-l protejeze cu 
propriul său corp. Ceea ce făcu Stillson atunci îl 
deconcerta pe Johnny atât de tare, că aproape-şi 


scăpă arma din mâini. Smulse băiatul din braţele 
mamei, se întoarse către galerie, ţinând corpul 
copilului înaintea lui. În faţa ochilor lui Johnny nu se 
mai afla Greg Stillson, ci o siluetă mică, agitată, 
îmbrăcată într-un 

(filtrul filtrul albastru dungi galbene dungile ti- 
grului) 

costum albastru-închis de snowmobile cu trese 
galben-ţipătoare. 

Gura lui Johnny se căscă de uimire. Stillson era, 
desigur. Tigrul. Dar acum era în spatele filtrului. 

Ce-nseamnă asta? ţipă Johnny, dar nici un sunet 
nu-i ieşi de pe buze. 

Atunci, mama ţipă din toţi rărunchii; însă Johnny 
mai auzise toate acestea undeva înainte. 

- Matt! Dă-mi-l înapoi! MATT! DĂ-MI-L ÎNAPOI, 
BASTARDULE! 

Capul lui Johnny se umfla ameninţător, se lărgea 
aidoma unei băşici. Totul începea să se estompeze. 
Singura zonă luminoasă rămasă era centrată în jurul 
țintei sale obturate, ţintă care era acum aşezată 
chiar deasupra piepţilor acelui costum albastru de 
snowmobile. 

Fă-o, oh pentru numele lui Christos, trebuie s-o 
faci, va scăpa... 

Şi acum - poate că nu fu decât vederea sa înce- 
ţoşată care-l făcu să pară aşa - costumul albastru de 
snowmobile începu să se lărgească, culoarea lui să 
se spălăcească până la nuanţa pală a ouălor de 
măcăleandru din viziunea lui, galbenul-închis să se 
alungească, să se franjurească, până ce totul începu 
să se piardă în el. 


{în spatele filtrului, da, el e în spatele filtrului, dar 
ce-nseamnă asta? inseamnă că e sigur că trag sau 
doar că n-am cum să-l nimeresc? ce poate să) 

O scăpărare puternică de lumină se aprinse un- 
deva jos şi dispăru. O parte îndepărtată a minţii lui 
Johnny o identifică în lumina unui bliţ. 

Stillson o împinse pe femeie în lături şi merse cu 
spatele către uşă, cu ochii îngustaţi, transformați în 
ochii unui pirat mârşav. Tinea cu fermitate băiatul 
agitat de gât şi de pelvis. 

Nu pot. O, Doamne bun, iartă-mă, nu pot. 

Atunci îl loviră încă două gloanţe, unul sus în piept, 
proiectându-l în spate, izbindu-l de perete, al doilea 
în partea stângă a şoldului, făcându-l să se rotească, 
sprijinit de balustrada galeriei. Era vag conştient 
că-şi pierduse puşca. Aceasta căzuse pe podeaua 
galeriei şi se descărcase direct în perete. Apoi, 
partea de sus a coapselor sale se lovi de balustradă 
şi Johnny căzu. Sala primăriei se roti de două ori în 
faţa ochilor săi şi-apoi auzi un bufnet lemnos când 
ateriza peste două bănci, rupându-şi gâtul şi 
amândouă picioarele. 

Işi deschise gura să strige, dar nu ieşi decât un val 
nestăpânit de sânge. Zăcea în rămăşiţele băncilor 
pe care le spărsese şi-şi spuse: S-a încheiat. Am dat 
greş. Am ratat. 

Nişte mâini îl pipăiau. Nu erau deloc nişte atingeri 
uşoare. Îl întorceau. Elliman, Moochie şi celălalt tip. 
Elliman îl întorsese. 

Veni şi Stillson, împingându-l pe Moochie în lături. 

- Lăsaţi-l naibii pe ăla, spuse el răguşit. Găsiţi-l pe 
nemernicul care-a făcut fotografia aia. Spargeţi-i 
aparatul. 


Moochie şi cu celălalt individ plecară. Undeva 
aproape, lângă femeia cu păr negru, cineva striga: 

- ... In spatele unui copil, se-ascundea în spatele 
unui copil şi-o să zic tuturor asta... 

- Fă-o să tacă, Sonny, spuse Stillson. 

- Sigur, spuse Sonny şi plecă de lângă Stillson. 

Acesta se lăsă în genunchi lângă Johnny. 

- Ne cunoaştem de undeva, amice? N-are rost să 
minţi. Ţi-ai luat pedeapsa deja. 

Johnny şopti: 

- Ne cunoaştem. 

- De la mitingul din Trimbull, nu-i aşa? 

Johnny aprobă din cap. 

Stillson se ridică brusc şi, cu un ultim efort, Johnny 
întinse mâna şi-l prinse de gleznă. Nu dură decât o 
clipă; Stillson se eliberă cu uşurinţă. Dar fu destul. 

Totul se schimbase. 

Oamenii se apropiau de el acum, însă el nu le văzu 
decât picioarele, nu şi chipurile. Asta nu conta. Totul 
se schimbase. 

Incepu să plângă uşor. Să-l atingă de data aceasta 
pe Stillson fusese ca şi când ar fi atins ceva fără 
viaţă. O baterie moartă. Un copac doborât. O casă 
goală. Nişte rafturi fără cărţi pe ele. Sticle de vin 
bune doar ca sfeşnice. 

Se estompa. Dispărea. Picioarele din jurul lui 
deveneau înceţoşate şi indistincte. Le auzea vocile, 
trăncăneala vie a speculaţiei, însă nu şi cuvintele. 
Doar rezonanţa cuvintelor, şi chiar şi asta se es- 
tompa, se măcina într-un murmur puternic şi plăcut. 

Se uită peste umăr şi văzu coridorul din care ieşise 
cu atât de mult timp în urmă. leşise din acel coridor 
şi intrase în acest loc placental, puternic luminat. 
Doar că atunci mama lui încă trăia, iar tatăl era 


lângă el, strigându-l pe nume, până ce reuşise să 
ajungă la ei. Acum era doar timpul să se întoarcă de 
unde venise. Acum aceasta era calea corectă de 
urmat. 

Am făcut-o. Cumva, am făcut-o. N-am înţeles cum, 
dar am făcut-o. 

Se lăsă să plutească spre acel coridor cu pereţi din 
oţel negru cromat, neştiind dacă-l aştepta sau nu 
ceva la capătul celălalt, bucuros că poate lăsa în 
seama timpului să-i arate asta. Murmurul plăcut de 
voci se estompă. Lumina ceţoasă se estompă. El 
însă era tot e/- Johnny Smith - intact. 

Să intru în coridor, gândi el. Bine. 

Işi spunea că, dacă va reuşi să intre în coridor, va 
putea umbla singur. 


Partea a treia - MESAJE DIN ZONA 
MOARTA 


1 


Portsmouth, N.H. 23 ianuarie 1979 Dragă tată, Asta 
e o scrisoare greu de scris şi voi încerca să nu 
lungesc prea mult vorba. Când o vei primi, cred că 
voi fi deja mort. Mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor 
şi acum sunt de părere că trebuie să fi început cu 
mult înainte de accidentul de maşină şi de comă. 
Stii, desigur, de treaba asta cu clarviziunea şi 
probabil că-ți aminteşti că mama s-a jurat pe patul 
de moarte că aşa a vrut Dumnezeu să fie, că 
Dumnezeu are o misiune pentru mine. M-a rugat să 
nu fug de ea, iar eu i-am spus că n-o voi face - nu 
vorbeam serios, dar voiam să moară cu sufletul 
împăcat. Acum, ciudat, mi se pare că a avut drep- 
tate. Tot nu cred cu tărie în Dumnezeu, într-o Fiinţă 
reală care ne plănuieşte viețile şi ne dă fiecăruia 
trebuşoare de făcut, şi-apoi ne oferă, ca unor 
Cercetaşi, medalii de merit pentru Marea Drumeţție 
a Vieţii. Însă nici nu cred că tot ceea ce mi s-a 
întâmplat a fost dintr-o întâmplare oarbă. 

În vara lui 1976, tată, am fost la un miting al lui 
Greg Stillson în Trimbull, care se află în al treilea 
district al New Hampshire-ului. Atunci, poate că-ți 
aminteşti, candida pentru prima dată. Pe când se 
îndrepta spre podium, a strâns mâinile multor oa- 
meni şi unul dintre ei am fost eu. Aici vine partea în 


care-ţi va fi greu să crezi, chiar dacă ai văzut cu 
ochii tăi aşa ceva. Am avut una dintre acele „stră- 
fulgerări “, doar că de data aceasta n-a fost tocmai 
o străfulgerare, tată. A fost o viziune, fie în sens bi- 
blic, fie într-un sens foarte apropiat de aşa ceva. 
Ciudat, însă, aceasta n-a fost la fel de clară ca şi 
celelalte „premoniţții “pe care le-am avut - totul era 
învăluit într-o strălucire albastră, difuză, pe care 
n-am mai întâlnit-o înainte -, însă a fost foarte in- 
tensă. L-am văzut pe Greg Stillson în functia de 
preşedinte al Statelor Unite. Nu pot spune cât de 
departe în viitor se întâmpla asta, pot spune doar că 
era aproape chel. Estimez la vreo paisprezece ani, 
sau cel mult, poate, optsprezece. Oricum, puterea 
mea este aceea de-a vedea şi nu aceea de a 
interpreta ce văd, iar în cazul ăsta puterea mea de a 
vedea era impuţinată de acel ciudat filtru albastru, 
însă am văzut destul. Dacă Stillson devine pre- 
şedinte, va agrava o situație internaţională şi aşa 
destul de tensionată. Dacă Stillson devine preşe- 
dinte, va ajunge să pornească un război nuclear la 
scară planetară. Cred că punctul de pornire al 
acestui război va fi undeva în America de Sud. şi 
mai cred că pe scurtul şi sângerosul parcurs al 
acestui război, rachetele nucleare nu vor fi aruncate 
doar de două sau trei naţiuni, ci poate chiar de 
douăzeci - plus grupările teroriste. 

Tati, ştiu cât de nebuneşti pot părea toate astea. 
Aşa mi se par şi mie. Dar n-am nici o îndoială, n-am 
nici un chef să mă uit în urmă şi să încerc să 
interpretez lucrurile astea într-o lumină mai puțin 
reală şi sumbră decât aceea pe care o au. Tu 
n-aveai de unde să ştii - nimeni nu avea - că motivul 
pentru care am plecat în grabă de la reşedinţa 


Chatsworth n-a fost incendiul de la restaurant. Cred 
că încercam să fug cât mai departe de Greg Stillson 
şi de ceea ce trebuia să fac în privința lui. Făceam 
ceea ce-a făcut şi Ilie când s-a ascuns în peşteră sau 
lona, care-a ajuns în burta chitului. Mi-am spus că 
trebuie doar să aştept şi să văd ce se întâmplă, 
înţelegi? Să aştept şi să văd dacă încep să se arate 
semnele unui viitor oribil precum cel prevăzut de 
mine. Probabil că încă aş mai aştepta acum, dar, în 
toamna anului trecut, durerile de cap au început să 
se înrăutățească şi-a avut loc un accident în echipa 
în care lucram pe atunci. Cred că Keith Strâng, şeful 
de echipă, îşi mai aminteşte că... 


2 


Fragmentul face parte din depoziţia depusă în faţa 
aşa-numitului „Comitet Stillson”, prezidat de Se- 
natorul de Maine, William Cohen. Întrebările sunt 
puse de DI Norman D. Verizer, avocatul principal al 
Comitetului. Martorul este DI Keith Strâng, domiciliat 
în Desert Boulevard, nr. 1421, Phoenix, Arizona. 

Data depoziţiei: 17 august 1979. Verizer: Şi, la 
acea dată, John Smith era angajatul 
Departamentului Lucrărilor Publice din Phoenix, nu e 
aşa? Strâng: Da, domnule, aşa e. V.: Asta se 
întâmpla la începutul lunii decembrie, 1978. 

S.: Da, domnule. 

V.: S-a întâmplat ceva în 7 decembrie de care să vă 
amintiţi în mod deosebit? Ceva legat de John Smith? 

S.: Da, domnule. Sigur că s-a întâmplat. 

V.: Povestiţi Comitetului despre acea întâmplare, 
vă rog. 

S.: Păi, eu trebuia să mă întorc la parcul central 
motor să iau două bidoane a o sută optzeci de litri 


de vopsea portocalie fiecare. Marcam drumurile, 
pentru asta. Johnny - Johnny Smith, adică - se afla 
pe Rosemont Avenue în ziua despre care discutăm, 
unde împrospăta marcajele despărţitoare pentru 
benzile de circulaţie. Ei bine, am ajuns acolo pe la 
patru şi un sfert - cu vreo patruzeci şi cinci de 
minute înainte de ieşirea din tură - iar tipul ăsta, 
Herman Joellyn cu care aţi discutat deja, vine la 
mine şi-mi zice: „Ai face bine să vezi ce-i cu Johnny, 
Keith. S-a întâmplat ceva cu el. Am încercat să-i 
vorbesc şi s-a comportat de parcă nu mă auzea. 
Aproape că m-a doborât la pământ. Ai face bine să-l 
pui la punct.” Asta mi-a zis. Aşa că eu îi zic: „Ce-i cu 
el, Hermie?” lar Hermie zice: „Vezi cu ochii tăi, ceva 
nu-i în regulă cu tipu' ăla.” Aşa c-am mers cu 
maşina mai departe şi la-nceput totul era în regulă, 
dar după aia... Oau! 

V.: Ce-aţi văzut? 

S.: înainte să-l văd pe Johnny, adică? 

V.: Da, corect. 

S.: Linia pe care o trasase începea s-o ia aiurea. 
Doar puţin la-nceput - era uşor tremurată ici şi colo, 
cu mici bucle - nu era perfect dreaptă, 647 

Înţelegeţi? lar Johnny era de la-nceput cel mai bun 
trasator din echipă. După aia, a-nceput s-o ia razna 
rău de tot. O lua în gâlme şi curbe mari pe tot 
drumul. În unele locuri lăsa impresia că se rotise în 
cerc de mai multe ori. Pe vreo sută de metri trăsese 
linia chiar la marginea şoselei. 

V.: Şi ce-aţi făcut? 

S.: L-am oprit. Adică, am reuşit într-un sfârşit să-l 
opresc. Am oprit chiar lângă maşina de trasat şi-am 
început să strig la el. Tre' să fi strigat de vreo şase 
ori. Parcă nu mă auzea. Apoi a tras maşinăria aia 


spre mine şi-a îndoit ca lumea maşina pe care o 
conduceam. Proprietate a Departamentului Şosele. 
Aşa că am apăsat claxonul şi-am strigat iarăşi la el, 
şi-abia atunci parcă am reuşit să-l fac să mă audă. A 
oprit maşinăria şi s-a uitat spre mine. L-am întrebat 
ce Dumnezeu crede că face. 

V.: Şi care a fost răspunsul lui? 

S.: Mi-a spus „bună”. Atâta tot. „Bună, Keith”. De 
parcă totu' era roz. 

V.: Şi dumneavoastră i-aţi răspuns...? 

S.: l-am răspuns cam răspicat. Eram furios. lar 
Johnny n-a făcut decât să stea acolo, uitându-se 
buimăcit în jur şi ţinându-se cu mâinile de portieră, 
ca şi când ar fi căzut, de şi-ar fi dat drumu'. Atunci 
numa' mi-am dat seama cât de bolnav arăta. Mereu 
a fost slab, înţelegeţi, da' acum era alb ca varul 
şi-un colţ al gurii lui era cumva... Inţelegeţi... tras în 
jos. La-nceput nici măcar n-a părut că pricepe ce-i 
spun. Apoi s-a uitat în jur şi-a văzut cum era trasă 
linia... pe toată şoseaua, de-a latul. 

V.: Şi-a spus...? _ 

S.: A spus că-i pare rău. Apoi s-a cam... Inţelegeţi... 
clătinat şi şi-a acoperit faţa cu o palmă. Aşa că l-am 
întrebat care e problema şi mi-a zis... Oh, tot soiul 
de lucruri confuze. N-aveau nici un înţeles. 

Cohen: Domnule Strâng, Comitetul e interesat de 
orice a spus domnul Smith şi care ar putea face 
puţină lumină în problema pe care o discutăm. Vă 
amintiţi ce a spus? 

S.: Păi, la-nceput a zis că nu e nici o problemă, 
doar că miroase a cauciuc ars. Cauciucuri de maşină 
arzând. Apoi a zis: „O să explodeze bateria aia dacă 
încerci s-o porneşti de la alta.” Şi încă ceva de 
genul: „Am în piept cartofi şi-amândouă radiourile-s 


la soare. Aşa că totul ţine acum de copaci.” Aşa-mi 
amintesc. Cum v-am zis, totul era confuz şi fără 
noimă. 

V.: Apoi ce s-a întâmplat. 

S.: A dat să cadă. Aşa că l-am prins de umăr şi mâ- 
na - cea pe care şi-o ţinea lipită pe-o parte a feţei - 
i-a căzut. Şi-am văzut că ochiul lui drept era plin de 
sânge. După aia a leşinat. 

V.: Dar a mai spus ceva înainte să leşine, nu-i aşa? 

S.: Da, domnule, a spus. 

V.: Ce-a spus? 

S.: A zis: „De Stillson ne ocupăm mai târziu, taţi, 
acum el e-n zona moartă.” 

V.: Sunteţi sigur că asta a spus? 

S.: Da, domnule, sunt. N-o să uit niciodată asta. 


3 


... ŞI, când m-am trezit, mă aflam în micuța baracă 
pentru echipament de la baza Rosemont Drive. 
Keith mi-a spus c-ar trebui să merg imediat la un 
doctor şi numai după aceea am voie să mă-ntorc la 
serviciu. Eram speriat, tată, dar bănuiesc că nu din 
motivul pe care-l credea Keith. Oricum, mi-am făcut 
programare la un neurolog pe care mi l-a re- 
comandat Sam Weizak într-o scrisoare de la înce- 
putul lui noiembrie. Vezi tu, i-am scris lui Sam să-i 
spun că mă tem să mă urc la volanul unei maşini, 
fiindcă mi se întâmplase de câteva ori să mi se du- 
bleze vederea. Sam mi-a răspuns imediat şi mi-a 
spus să merg la doctorul Vann - mi-a spus că 
simptomele i se par foarte alarmante, dar că nu 
îndrăzneşte să-mi pună un diagnostic fără să mă 
vadă. 


N-am mers chiar atunci. Cred că mintea umană are 
metodele ei prin care ştie să te convingă, fiindcă-mi 
tot spuneam - până la incidentul cu maşina de 
marcaj stradal - că nu treceam decât printr-o fază şi 
că Îmi voi reveni curând. Cred că pur şi simplu nu 
voiam să iau în seamă alte variante. Însă incidentul 
cu maşina de marcaj stradal m-a convins, am mers 
la doctor, fiindcă începeam să mă tem - nu doar 
pentru mine, ci şi pentru ceea ce ştiam. 

Aşa că am mers să-l văd pe doctorul Vann şi m-a 
supus la nişte teste, după care mi-a spus pe şleau 
totul. Se părea că nu mai aveam atât de mult timp 
la dispoziție cât credeam eu, fiindcă... 


4 


Fragment din  depoziţia depusă în fața 
aşa-numitului „Comitet  Stillson”, prezidat de 
Senatorul de Maine William Cohen. Întrebările sunt 
puse de DI Norman D. Verizer, avocatul principal al 
Comitetului. Martorul este dr. Quentin M. Vann, 
domiciliat în Parkland Drive, Phoenix, Arizona. 

Data depoziţiei: 22 august 1979. 

Verizer: La terminarea testelor şi după ce 
aplicase-ţi deja diagnosticul, v-aţi întâlnit cu John 
Smith în biroul dumneavoastră, nu-i aşa? 

Vann: Da. Era vorba de o întrevedere dificilă. Ase- 
menea întrevederi întotdeauna sunt dificile. 

Ve: Puteţi să ne redaţi în linii mari ce-aţi discutat 
atunci? 

Va: Da. Dată fiind natura neobişnuită a situaţiei, 
cred că relaţia doctor-pacient poate suferi o uşoară 
alterare. Am început prin a-i arăta lui Smith că 
suferise o experienţă îngrozitor de în- 
spăimântătoare. A fost de acord. Ochiul său drept 


încă mai era profund irizat cu sânge, dar era mai 
bine. Suferise o spargere de venă capilară. Dacă pot 
face referire la grafic... 

(Aici, material şters şi condensat) 

Ve: Ce s-a întâmplat după ce i-aţi oferit această ex- 
plicaţie lui Smith? 

Va: Mi-a cerut să-i spun termenul final. Aşa s-a şi 
exprimat; „termenul final”. Am fost impresionat în 
sinea mea de calmul şi curajul de care a dat dovadă. 

Ve: Şi care a fost termenul final, domnule doctor 
Vann? 

Va: Ah? Am crezut că vă e limpede deja. John 
Smith avea o tumoare cerebrală extrem de dez- 
voltată în lobul parietal. 

(Rumoare în rândul asistenţei; scurtă pauză) 

Ve: îmi cer scuze pentru această întrerupere, dom- 
nule doctor. Aş vrea să amintesc membrilor asis- 
tenţei că şedinţa a fost deschisă şi că avem de-a 
face cu o procedură de investigare, nu cu un 
spectacol de circ. Fie va fi linişte, fie îl voi ruga pe 
ofiţerul de serviciu să golească încăperea. 

Va: Nu face nimic, domnule Verizer. 

Ve: Mulţumesc, domnule doctor. Puteţi spune Co- 
mitetului cum a reacţionat Smith la aflarea veştii? 

Va: Cu calm. Cu un calm extraordinar. Cred că, în 
forul lui interior, îşi dăduse deja diagnosticul şi că 
acesta coincidea cu al meu. In orice caz, a spus că e 
foarte speriat. Şi m-a întrebat cât mai are de trăit. 

Ve: Ce i-aţi spus? 

Va: l-am spus că, în acel moment, o asemenea în- 
trebare nu are sens, fiindcă se mai puteau face încă 
unele lucruri. l-am spus că va avea nevoie de o 
operaţie. Trebuie să menţionez că, la momentul 
despre care vorbesc, nu aveam cunoştinţă de coma 


în care stătuse şi de revenirea sa extraordinară, 
aproape miraculoasă. 

Ve: Şi ce a răspuns el? 

Va: A spus că nu va face nici o operaţie. Vorbea 
încet, dar foarte, foarte convins. Fără operaţie. l-am 
spus că sper să se răzgândească, fiindcă a renunţa 
la o asemenea operaţie e ca şi când ţi-ai semna 
singur mandatul de execuţie. 

Ve: A răspuns domnul Smith în vreun fel la aceste 
cuvinte? 

Va: M-a rugat să-i spun cât pot de exact cât mai 
are de trăit fără o atare operaţie. 

Ve: l-aţi spus? 

Va: l-am oferit o estimare brută, da. l-am spus că 
tumorile au o rată de expansiune extrem de haotică 
şi că am cunoscut pacienţi ale căror tumori au intrat 
în stare latentă chiar şi pentru doi ani, dar că 
acestea erau cazuri destul de rar întâlnite. l-am spus 
că, fără operaţie, trebuie să se aştepte să mai 
trăiască de la opt la douăsprezece luni. 

Ve: lar el a continuat să refuze operaţia, corect? 

Va: Da, aşa este. 

Ve: S-a întâmplat ceva neobişnuit la plecarea lui 
Smith? 

Va: Aş spune că a fost ceva extrem de neobişnuit. 

Ve: Povestiţi, vă rog, Comitetului incidentul. 

Va: L-am atins pe umăr, voind, cred, să-l ţin în loc. 
Nu voiam să-l văd plecând, mă înţelegeţi, dată fiind 
situaţia. Şi am simţit ceva din partea lui când l-am 
atins... a fost o senzaţie asemănătoare cu un şoc 
electric, dar, în acelaşi timp, a fost şi o senzaţie 
vlăguitoare de golire. Ca şi când ar fi tras ceva din 
mine. Recunosc că aceasta e o descriere extrem de 
subiectivă, însă vine din partea unui om educat în 


arta şi meseria observaţiei profesioniste. N-a fost 
ceva plăcut, vă asigur. Eu... m-am îndepărtat de el... 
iar el m-a sfătuit să-mi sun soţia, fiindcă Strawberry 
s-a rănit destul de grav. 

Ve: Strawberry? 

Va: Da, aşa a spus el. Fratele soţiei mele... numele 
lui e Stanbury Richards. Fiul meu cel mic îi spunea 
când era mic tot timpul Unchiul Strawberry. Apropo, 
nu mi-am dat seama de asocierea asta decât mai 
târziu. În seara aceea am îndemnat-o pe soţia mea 
să-l sune pe fratele ei, care locuieşte în Coose Lake, 
New York. 

Ve: L-a sunat? 

Va: Da, l-a sunat. Au purtat o discuţie foarte vioaie. 

Ve: lar domnul Richards - cumnatul dumneavoastră 
- era sănătos? 

Va: Da, era bine. Dar săptămâna următoare a 
căzut de pe-o scară pe când îşi vopsea casa şi şi-a 
fracturat gâtul. 

Ve: Domnule doctor Vann, credeţi că John Smith a 
prevăzut acest lucru? Credeţi că a avut o viziune 
precognitivă cu privire la fratele soţiei dumnea- 
voastră? 

Va: Nu ştiu. Dar cred... că e posibil să fi avut. 

Ve: Mulţumesc, domnule doctor. 

Va: Pot să mai spun un lucru? 

Ve: Desigur. 

Va: Dacă într-adevăr a avut parte de-un asemenea 
blestem - da, mie mi se pare un blestem - sper că 
Dumnezeu va avea milă de sufletul chinuit al 
acestui om. 


5 


„iar eu ştiu, tată, că oamenii vor spune că din 
cauza tumorii am făcut ceea ce acum plănuiesc să 
fac, dar, taţi, nu le da crezare. Nu este adevărat. 
Tumoarea nu e decât ultima lovitură a accidentului, 
accident după care acum cred că nu mi-am revenit 
niciodată. Tumoarea se află în aceeaşi zonă care a 
fost rănită în accident, în zona care acum bănuiesc 
că a fost afectată când eram mic şi am căzut pe 
gheaţă pe când patinam pe Runaround Pond. Atunci 
am avut pentru prima dată o „străfulgerare”, deşi 
nici măcar acum nu-mi amintesc despre ce a fost 
vorba. Si-am mai avut una chiar înainte de accident, 
la bâlciul din Esty. Întreab-o pe Sarah despre aceea; 
sunt Sigur că-şi aminteşte. Tumoarea se află în zona 
pe care am numit-o mereu „zona moartă”. Şi se 
pare c-am avut dreptate spunându-i aşa, nu? Am 
avut întru totul o dreptate cruntă. Dumnezeu... 
destinul... providenta... predestinarea... cum vrei 
să-i spui, separe că-şi întinde mâna sigură şi 
inexorabilă să echilibreze la loc balanța. Poate că 
era menit să mor în acel accident de maşină sau 
chiar mai devreme, atunci pe Runaround. Şi cred că, 
atunci când voi termina de făcut ceea ce am de 
făcut, talgerele se vor echilibra din nou perfect. 

Te iubesc, taţi. Cel mai cumplit lucru, alături de 
convingerea că numai cu pistolul mai pot ieşi din 
fundătura în care mă găsesc, este faptul că te las 
singur să porti povara mâhnirii şi a mâniei celor care 
nu găsesc vreun motiv să-l creadă pe Stillson 
altceva decât un om bun şi drept... 


6 


Fragment din depoziţia depusă în faţa aşa-numitu- 
lui „Comitet Stillson”, prezidat de Senatorul de 
Maine William Cohen. Întrebările sunt puse de DI 
Albert Renfrew, avocatul secund al Comitetului. 

Martorul este dr. Samuel Weizak, domiciliat în 
Harlow Court, nr. 26, Phoenix, Arizona. 

Data depoziţiei: 23 august 1979. 

Renfrew: Ne apropiem de încheierea sesiunii, 
domnule doctor Weizak, şi aş vrea să vă mulţumesc, 
din partea Comitetului, pentru ultimele patru lungi 
ore de depoziţie. Aţi adus multă lumină asupra 
acestei probleme. 

Weizak: E în regulă. 

R: Mai am o ultimă întrebare pentru dumneavoas- 
tră, domule doctor Weizak, o întrebare care mie mi 
se pare a avea o importanţă aproape capitală; se 
referă la un lucru despre care John Smith însuşi a 
pomenit în scrisoarea pe care i-a trimis-o tatălui său 
şi care a fost avută în vedere ca dovadă, întrebarea 
este... 

W:Nu. 

R: Mă scuzaţi? 

W: Aveţi de gând să mă întrebaţi dacă din cauza 
tumorii a apăsat Johnny trăgaciul atunci în New 
Hampshire, nu? 

R: într-un anumit fel, cred că... 

W: Răspunsul este nu. Johnny Smith a fost o per- 
soană calculată, cerebrală, până în ultima clipă a 
vieţii lui. Scrisoarea către tatăl său demonstrează 
lucrul acesta; scrisoarea către Sarah Hazlett de- 
monstrează şi ea lucrul acesta. A fost un om cu o 
putere îngrozitoare, dumnezeiască - un blestem, 


poate, după cum i-a spus colegul meu, doctorul 
Vann -, însă n-a acţionat nici dezaxat, nici n-a fost 
prada unor fantasme cauzate de presiunea craniană 
- dacă aşa ceva este chiar posibil. 

R: Dar e adevărat că Charles Witman, aşa-numitul 
„Lunetist texan din turn”, suferea... 

W: Da, da, suferea de-o tumoare. La fel şi pilotul 
avionului companiei Eastern Airlines care s-a 
prăbuşit în Florida cu câţiva ani în urmă. Şi nici o 
clipă nu s-a sugerat că tumoarea ar fi precipitat 
evenimentele în vreunul dintre aceste două cazuri. 
V-aş aduce în atenţie că alte creaturi infame - 
Richard Speck&; aşa-numitul „Fiu al lui Sam”&* şi 
Adolf Hitler - n-au avut nevoie de vreo tumoare 
cerebrală ca să comită crime. Sau Frank Dodd, 
ucigaşul pe care chiar Johnny l-a descoperit în Castle 
Rock. Indiferent de cât de absurd i-ar părea acestui 
Comitet actul comis de Johnny, acesta a fost actul 
unei persoane sănătoase psihic. O persoană aflată 
într-o incredibilă agonie mentală, poate... dar psihic 
sănătoasă. 


7 


„„„ Și, mai important, să nu crezi că am făcut asta 
fără să reflectez îndelung şi chinuitor. Şi numai dacă 


83 Richard Speck - faimos criminal în masă american, a 
omorât la vârsta de 24 de ani, în iulie 1966, opt studente la 
medicină, susţinând că „nu era noaptea lor”; a fost condamnat 
la închisoare pe viaţă şi a murit de infarct în 5 decembrie 1991 
-n.tr. 


84 David Berkowitz, numit chiar de el, într-o scrisoare- 
manifest, „Fiul lui Sam” - ucigaş în serie din anii '70, când a 
omorât şase persoane; ca urmare, a fost condamnat la 365 de 
ani de detenţie - n. tr. 


ucigându-l, aş putea fi sigur că rasa umană mai 
câştigă patru ani, trei ani sau chiar opt luni în care 
să-şi reconsidere reperele, tot ar merita efortul. E un 
lucru greşit, dar s-ar putea să rezulte ceva bun. Însă 
nu am de gând să-l mai joc pe Hamlet. Eu ştiu cât 
de periculos e Stillson. 

Tati, te iubesc foarte mult. Să nu te-ndoieşti de 
asta. 

Fiul tău, Johnny 


8 


Fragment din  depoziţia depusă în fața 
aşa-numitului „Comitet  Stillson”, prezidat de 
Senatorul de Maine William Cohen. Întrebările sunt 
puse de domnul Albert Renfrew, avocatul secund al 
Comitetului. Martorul este domnul Stuart Clawson, 
domiciliat în  Clackstrap Road, Jackson, New 
Hampshire. 

Renfrew: Şi spuneţi că s-a întâmplat pur şi simplu 
să luaţi cu dumneavoastră aparatul de fotografiat, 
domnule Clawson? 

Clawson: Mda! Chiar pe când ieşeam din casă. 
Aproape că era să nu merg în ziua aceea, deşi îmi 
place de Greg Stillson - ei bine, îmi plăcea - să 
mă-ntorc la primărie mi se părea pur şi simplu 
aiurea, înţelegeţi? 

R: Din cauza examenului pentru carnetul de con- 
ducere. 

C: Aia-i. A fost o chestie complet aiurea să pic la 
examenul ăla. Da', într-un sfârşit, mi-am zis „ce 
dracu'“. Şi-am făcut fotografia. Oau! Am făcut-o. 
Cre' c-o să mă facă bogat poza aia. Ca şi aia cu 
înălţarea steagului în Iwo Jima. 


R: Sper că nu ai rămas cu impresia că această în- 
tâmplare a avut loc doar spre beneficiul tău, tinere. 

C: O, nu! Chiar deloc! Am vrut să zic doar că... ei 
bine... nu ştiu ce-am vrut să zic. Da' s-a-ntâmplat 
chiar în faţa mea şi... Nu ştiu. lisuse, pur şi simplu 
m-am bucurat că aveam Nikon-ul cu mine, atâta tot. 

R: Aţi făcut fotografia chiar atunci când Stillson l-a 
luat pe copil? 

C: Pe Matt Robeson, da, dom'le. 

R: lar aceasta e o variantă mărită a acelei fotogra- 
fii? 

C: Asta-i poza mea, da. 

R: Ce s-a întâmplat după ce-aţi făcut-o? 

C: Au luat-o după mine două dintre gorilele alea. 
Ţipau: „Dă-ne aparatu', puştiu'! Dă-i drumu'.” Ra... 
ăă, chestii d-astea. 

R: Şi aţi fugit. 

C: Dacă am fugit? Dumnezeule Mare, aşa ere' c-am 
făcut. M-au urmărit aproape până la intrarea în 
garajul public. Aproape că m-a prins unu' dintre ei, 
da' a alunecat pe gheaţă şi-a căzut. 

Cohen: Tinere, aş vrea să te anunţ că ai câştigat 
cea mai importantă cursă a vieţii tale când ai reuşit 
să scapi de răufăcătorii âia. 

C: Mulţumesc, domnule. Ce-a făcut Stillson atunci... 
poate că trebuia să fiţi de faţă, dar... să ţii un copil 
de paravan, asta-i ceva josnic. Pariez că oamenii din 
New Hampshire n-ar mai vota cu tipu' ăsta nici de-ar 
asmuţi câinii pe ei. Nici de-ar... 

R: Mulţumesc, domnule Clawson. Martorul e liber. 


9 
Din nou, octombrie. 


Sarah se ferise multă vreme să facă drumul acesta, 
dar acum se împlinise vremea şi nu mai putea fi 
amânat. Aşa simţea ea. li lăsase pe amândoi copiii 
cu doamna Ablanap - aveau acum ajutoare în casă 
şi două maşini în locul acelui Pinto mic şi roşu; ve- 
nitul lui Walt atingea aproape treizeci de mii de do- 
lari pe an - şi venise singură la Pownal prin vâlvătaia 
cărămizie a toamnei târzii. 

Acum, trase maşina pe dreapta unui drum de ţară 
cam îngust, cobori şi traversă micuțul cimitir. O 
placă mică şi mată aşezată pe unul dintre stâlpii de 
la intrare anunţa că acesta era cimitirul MESTECENII. 
Era împrejmuit de un zid de piatră sinuos, iar 
mormintele erau frumos îngrijite. Mai rămăseseră 
câteva steaguri decolorate din urmă cu cinci luni, de 
la Ziua Eroilor. Curând, zăpada le va acoperi. 

Merse încet, fără grabă, briza făcându-i tivul de, la 
rochia de-un verde-închis să fluture. Aici se 
odihneau generaţii întregi de BOWDENI; acolo se 
odihnea întreaga familie MARSTEN; dincolo, în jurul 
unui monument mare din marmură, se odihneau 
încă din 1750 cei din familia PILLSBURY. 

Şi, aproape de zidul din spate, Sarah găsi o lespede 
relativ nouă pe care scria simplu JOHN SMITH. Sarah 
îngenunche lângă ea, ezită, o atinse, îşi lăsă 
degetele să mângâie, tremurând, meditativ, 
suprafața ei netedă. 


10 


23 ianuarie 1979 Dragă Sarah, Tocmai i-am scris 
lui tata o scrisoare foarte importantă şi mi-a trebuit 
aproape o oră şi jumătate s-o pot termina. Pur şi 
simplu nu mai am forța să repet totul, aşa că-ți 
propun să-l suni de-ndată ce primeşti scrisoarea de 


față. Fă-o acum, Sarah, înainte să citeşti ce 
urmează... 

Aşadar, acum bănuiesc că ştii. Voiam doar să-ți 
spun că în ultima vreme m-am gândit mult la întâl- 
nirea noastră de la bâlciul din Fair. Dacă ar trebui să 
ghicesc care două lucruri ţi le aminteşti cel mai bine 
de atunci, aş spune că unul e norocul pe care l-am 
avut la Roata Norocului (ți-aminteşti de puştiul care 
tot spunea „Ador să-l văd pe tipu' ăla încasânad-o“?) 
şi altul e masca pe care am purtat-o să te sperii. 
Trebuia să fie o glumă, dar tu te-ai supărat şi 
aproape că era să se ducă pe râpă întâlnirea 
noastră. Poate că dacă s-ar fi întâmplat asta, n-aş fi 
acum aici, iar şoferul acela de taxi încă ar trăi. Pe de 
altă parte, poate că viitorul nu poate fi schimbat de 
nimic, şi mi s-ar fi servit aceeaşi mâncare amară cu 
o săptămână sau o lună sau un an mai târziu. 

Ei bine, ne-am jucat singura şansă şi roata s-a oprit 
pe-un număr al casei - dublu zero, bănuiesc. Dar 
voiam să ştii că mă gândesc la tine, Sarah. Pentru 
mine, chiar nu a mai existat cineva, iar noaptea 
aceea a fost noaptea noastră cea mai frumoasă... 


11 


- Salut, Johnny, murmură ea şi vântul străbătu uşor 
copacii care ardeau şi scânteiau; o frunză cărămizie 
pluti pe fundalul cerului albastru şi ateriza, 
neobservată, în părul ei. Sunt aici. Am venit, într-un 
târziu. 

Şi să vorbească cu voce tare ar fi trebuit să i se 
pară un lucru deplasat: numai nebunii vorbesc cu 
morţii în cimitir, ar fi spus ea cândva. Dar acum, 
emoţiile o copleşeau, emoţii atât de puternice şi de 
intense, că-i făceau gâtul s-o doară şi mâinile să i se 


strângă brusc una într-alta. Să-i vorbească lui era, 
poate, un lucru normal; la urma urmei, trecuseră 
nouă ani şi acesta era sfârşitul. După această zi, nu 
va mai rămâne decât cu Walt şi cu copiii şi cu multe 
zâmbete de pe-un scaun din spatele podiumului pe 
care va vorbi soţul ei; nesfârşitele zâmbete din 
fundal şi ocazionalul articol de fond din suplimentele 
de duminică, în cazul în care cariera politică a lui 
Walt va avea parte de-o mişcare atât de fulminantă 
cum îşi dorea el. Viitorul îi rezerva din ce în ce mai 
multe fire de păr cărunte, grija de-a nu ieşi din casă 
fără sutien datorită moliciunii sânilor, o atenţie din 
ce în ce mai sporită la machiaj; viitorul reprezenta 
pentru ea ore de exerciţii fizice la sala de sport din 
Bangor şi cumpărături şi să-l ducă pe Denny în 
prima clasă la şcoală şi pe Janis la creşă; viitorul 
reprezenta petreceri de Anul Nou şi pălării haioase 
atunci când viaţa ei va intra în decada 
ştiinţifico-fantastică a anilor '80 şi, de asemenea, 
într-o stare ciudată şi aproape nebănuită a fiinţei 
sale - vârsta de mijloc. 

Nu vedea în viitor nici un bâlci de ţară. 

Primele lacrimi începură, încet şi calde, să-i apară. 

- Oh, Johnny, spuse ea. Altfel trebuia să fie totul, 
nu-i aşa? Nu aşa trebuia să se termine. 

Îşi lăsă capul în pământ, gâtul încercând - fără 
vreun rezultat - să articuleze dureros alte cuvinte. 
Plânsetul veni, totuşi, şi lumina puternică a soarelui 
fu spartă în prisme diferite. Vântul, care păruse atât 
de cald, specific unei veri indiene, i se părea acum 
că-i îngheaţă obrajii ca vântul de februarie. 

- Nu-i corect! strigă ea în tăcerea BOWDEN-ilor şi a 
MARSTEN-ilor şi a  PILLSBURY-lor, congregația 
moartă a ascultătorilor care nu putea spune nimic 


altceva sigur decât că viaţa-i trecătoare şi că 
moartea-i lungă. Oh, Doamne, nu-i corect! 
In acel moment, mâna îi atinse gâtul. 


12 


„iar noaptea aceea a fost noaptea noastră cea 
mai frumoasă, chiar dacă, uneori, Îmi vine greu să 
credea au existat într-adevăr anul 1970 şi revoltele 
din campusuri, că Nixon a fost preşedinte, că nu 
existau calculatoare de buzunar, aparate video, 
Bruce Springsteen şi nici formații de punk-rock. Şi, 
alteori, mi separe că timpurile acelea sunt doar la o 
aruncătură de băț, că aproape le pot atinge, că, 
dacă mi-aş petrece braţele în jurul tău sau dacă ţi-aş 
atinge obrazul sau ceafa, te-aş putea lua cu mine 
într-un viitor diferit, în care nu există durere sau 
întuneric sau alegeri amare. 

Ei bine, toți facem ce putem, şi ceea ce facem 
trebuie să fie un lucru cât se poate de bun... iar da- 
că nu e, trebuie să ne mulțumim cu el. Sper doar să 
te gândeşti la mine cât poti de bine, dragă Sarah. 

Toate gândurile bune, şi toată dragostea mea, 

Johnny 


13 


Inspiră sacadat, îndreptându-se de spate, privind în 
jur cu ochii larg deschişi. 

- Johnny...? 

Dispăruse. 

Orice ar fi fost, dispăruse. Rămase locului, se 
întoarse pe călcâie şi, desigur, nu era nimic acolo. 
Însă ea-l vedea, stând cu mâinile adânc înfipte în 
buzunare, pe buze cu zâmbetul acela degajat, şă- 
galnic, chipul lui mai degrabă plăcut decât frumos, 


slab şi uscăţiv, sprijinindu-se fără nici o grijă de un 
monument sau de unul dintre stâlpii de la intrare 
sau poate doar de un copac înroşit de frunzele tom- 
natice, pregătite să cadă la pământ. Nu-i cine ştie 
ce, Sarah - încă mai tragi pe nas blestemata aia de 
cocaină? 

Nu era nimic altceva acolo decât Johnny; undeva 
aproape, poate pretutindeni. 

Toți facem ce putem, şi ceea ce facem trebuie să 
fie un lucru cât se poate de bun... iar dacă nu e, 
trebuie să ne mulțumim cu el. Nimic nu e pierdut 
pentru totdeauna, Sarah. Totul poate fi găsit. 

- Acelaşi Johnny dintotdeauna, şopti ea, după care 
păşi afară din cimitir şi traversă drumul. Se opri preţ 
de o clipă, pentru a se uita în urmă. Vântul călduţ de 
octombrie sufla puternic şi lumea părea brăzdată de 
umbre şi lumini. Copacii foşneau în taină. 

Sarah se urcă în maşină şi plecă la drum.