Aleksandr Romanovici Beleaev — Ariel

Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


ARIEL 


Fiicei mele Svetlana 


CUPRINS: 
I. PRIN CERCURILE IADULUI 4 

II. DANDARAT 16 

III. EXPERIENȚELE LUI MISTER HEIGHT 24 

IV. PRIETENII 39 

V. PE UN NOU FAGAŞ AL VIEŢII 43 

VI. SPRE O SOARTĂ NECUNOSCUTĂ 53 

VII. BODEN ŞI HASELON 61 

VIII. OBSTACOLUL 68 

IX. FURNICAR OMENESC 72 

X. CERŞETORI FĂRĂ CĂPĂTÂI 76 

XI. CĂRŢILE SUNT DATE PE FAŢĂ SAU DOI INDIVIZI DE 
ACEEAŞI TEAPĂ 84 

XII. PASAGERII CLANDESTINI AERIENI 89 

XIII. VISHNU ŞI PARIA 93 

XIV. ŞI ZEII II POT INVIDIA PE OAMENI 103 

XV POATE OARE PULBEREA DIN DRUM SA VISEZE 
SOARELE? 108 

XVI. DIN NOU ÎN CAPTIVITATE 113 

XVII. MĂRUL DISCORDIEI 116 

XVIII. CERCETĂRI FĂRĂ SUCCES 127 

XIX. STĂPÂNUL E MÂNIOS 131 

XX. PACEA E RESTABILITĂ 137 

XXI. SUNT DE ACORD 146 

XXII. O NOUĂ JUCĂRIE 152 

XXIII. MOHITA ADUNĂ DOVEZI 156 

XXIV. FURTUNA S-A DEZLĂNŢUIT 165 

XXV. STĂPÂNUL ARE O FIRE NESTATORNICĂ 170 

XXVI. LUPTA PENTRU VIAŢĂ 173 

XXVII. DESCOPERIREA 177 


XXVIII. ARIEL ÎŞI IA ZBORUL 179 

XXIX. ÎNCLEŞTAREA ÎN VĂZDUH 183 

XXX. STRĂIN CERULUI ŞI PAMÂNTULUI 186 

XXXI. ÎN JUNGLĂ 192 

XXXII. NOUL CONVERTIT 199 

XXXIII. „MINUNEA” 205 

XXXIV. MINŢILE SUNT ÎNFIERBÂNTATE 212 

XXXV. O DISCUŢIE DE AFACERI 218 

XXXVI. ZBORUL 221 

XXXVII. UN LOCUITOR AL CERULUI SEMNEAZĂ UN 
ANGAJAMENT 224 

XXXVIII. „TOTUL TRECE CA UN VIS” 232 

XXXIX. O DISCUŢIE APRINSA 238 

XL. BINOE NEÎNVINSUL 242 

XLI. DOUĂ LUMI 246 

XLII. SUFERINŢA UNEI MAME 252 

XLIII. DIN NOU ÎNŞELAT 258 

XLIV. LA PRIETENI 266 


I. PRIN CERCURILE IADULUI. 

Ariel şedea jos, pe podea, în dreptul ferestrei scunde din 
odăiţa lui, ce semăna cu o chilie de mănăstire. O masă, un 
scăunel, un pat şi o rogojină într-un ungher alcătuiau tot 
mobilierul. 

Fereastra dădea în curtea interioară, tristă şi pustie. Nici 
un tufiş, nici un fir de iarbă, numai nisip şi pietriş, aidoma 
unui crâmpei din deşert înconjurat de patru ziduri ca de 
închisoare - zidurile clădirii mohorâte, cu geamuri mici. 
Deasupra acoperişurilor drepte se înălţau coroanele 
palmierilor din parcul cu vegetaţie bogată, ce se întindea 
jur împrejurul şcolii. Un zid înalt despărţea parcul şi 
clădirea de lumea din afară. 

Pretutindeni stăpânea o linişte adâncă, tulburată doar de 
scârţâitul pietrişului sub paşii uşori ai dascălilor şi elevilor. 


În cămăruţe, la fel de mizere ca şi cea a lui Ariel, locuiau 
ceilalţi elevi aduşi din toate colţurile lumii la şcoala 
Dandarat din Madrass. Printre ei erau şi copii de opt ani, 
însă şi fete şi băieţi mai mari. Elevii alcătuiau o singură 
familie, dar cuvintele lor, puţine la număr şi rostite cu glas 
şoptit, precum şi ochii lor nu trădau nici dragostea, nici 
prietenia, nici ataşamentul, nici bucuria revederilor, nici 
durerea despărţirilor. 

Toate aceste sentimente erau smulse cu rădăcini cu tot 
chiar din primele zile ale sosirii elevilor în şcoală, profesorii 
şi pedagogii - preoţi hinduşi hipnotizori, europeni, în marea 
lor majoritate englezi, şi ocultişti moderni - folosind toate 
mijloacele. 

Ariel purta o tunică - o cămaşă cu mâneci scurte, ţesută 
dintr-o pânză grosolană - iar în picioare nici sandale n-avea. 

Era un tânăr voinic, de vreo 18 ani, cu părul blond, dar, 
după expresia feţei sale, îi dădeai uneori şi mai puţin: ochii 
cenuşii-deschis priveau cu o sinceritate copilărească, deşi 
pe fruntea-i înaltă se săpaseră primele cute - semn 
neîndoielnic al omului care a trecut prin multe şi s-a gândit 
la multe. Culoarea ochilor şi a părului arăta că este 
european. 

Chipul lui Ariel, cu trăsăturile regulate de anglo - saxon, 
era imobil ca o mască. Privea nepăsător pe fereastră, aşa 
cum priveşte un om adânc cufundat în gânduri. 

Şi de altfel el chiar se gândea. Cearaca-babu, dascălul său, 
îl punea în fiece seară să facă bilanţul zilei, să-şi amintească 
toate întâmplările petrecute de la răsăritul până la apusul 
soarelui, să treacă în revistă felul în care s-a comportat faţă 
de ele, să-şi controleze gândurile, dorinţele, faptele. Înainte 
de a se duce la culcare, Ariel trebuia să se spovedească lui 
Cearaca. 

Soarele care asfinţea scălda în lumină coroanele 
palmierilor şi norii ce goneau pe cer. Ploaia se oprise chiar 
în clipa aceea şi din curte se revărsa în chilie un aer 
proaspăt şi umed. 


Ce întâmplări avuseseră loc în cursul zilei? 

Ariel se trezise ca întotdeauna în zori. Se spălase, îşi 
făcuse rugăciunea şi îşi luase gustarea în sufrageria 
comună. Pe o tavă groasă de lemn se aducea micul dejun - 
nişte pâiniţe din făină - rele, că nu puteau fi mâncate - 
alune prăjite şi apă în vase de lut. 

Pedagogul Satia îşi plimba, ca de obicei, privirea-i 
scormonitoare de la un elev la altul, spunându-le că 
mănâncă banane, turte gustoase de orez cu zahăr şi beau 
lapte gros. Şi elevii, lăsându-se sugestionaţi, mâncau cu 
plăcere tot ce li se dădea. Numai un singur băiat, un novice, 
care încă scăpa acestei hipnoze în masă, întrebă: 

— Dar unde-s bananele? Unde-s turtele de orez? 

Satia se apropie de el, îl apucă de bărbie şi rosti 
poruncitor, privindu-l cu asprime în ochi: 

— Dormi! Şi îşi repetă sugestia, după care băiatul începu 
să mănânce cu poftă alunele tari, luându-le drept banane. 

— Şi tu de ce ţi-ai pus şalul? Întrebă un alt pedagog, un 
hindus slab, cu barba neagră şi ras în cap, adresându-se 
unei fetiţe de 9 ani. 

— E frig - răspunse ea, zgribulindu-se toată. Copila avea 
febră. 

— 'Ţi-e cald. Scoate îndată şalul! 

— Phii, ce zăduf! Exclamă fetiţa, lepădând şalul şi 
trecându-şi mâna peste frunte ca şi cum ar fi vrut să-şi 
şteargă năduşeala. 

Satia începu să spună elevilor cu glas tărăgănat cum 
trebuie să se comporte: să nu le pese de frig, de căldură, de 
boli. Spiritul să triumfe asupra trupului. 

Copiii şedeau cuminţi, mişcările lor erau molatice, apatice. 

Deodată, acelaşi băieţaş care la începutul mesei întrebase 
„unde-s bananele?” smulse din mâna vecinului o bucăţică 
de lucii şi, râzând tare, şi-o vâri în gură. 

Dintr-un singur salt, Satia se apropie de el şi-l trase de 
urechi. Băiatul începu să plângă în hohote. Toţi copiii 
încremeniră în faţa acestei încălcări nemaiauzite a 


disciplinei. Râsul şi lacrimile erau combătute necruţător în 
şcoală. Cu o mână, Satia îl înşfăcă pe băieţaş, iar cu cealaltă 
apucă un vas mare. Copilul amuţi, doar mâinile şi picioarele 
îi tremurau. 

Lui Ariel i se făcu milă de bietul novice. Ca să nu-şi trădeze 
sentimentele, îşi lăsă capul în piept. Da, îi era tare milă de 
acest băiat de 8 ani. Dar Ariel ştia că a compătimi un coleg 
este o crimă mare pe care va trebui s-o mărturisească 
dascălului său - Cearaca. 

„Oare să-i mărturisesc?” îi fulgeră prin minte, dar îndată 
încetă să se mai gândească. Se obişnuise să fie prudent 
chiar cu propriile sale gânduri. 

La porunca lui Satia, un servitor îl scoase afară pe băieţaş, 
cu vasul în cap. Masa se sfârşi într-o tăcere desăvârşită. 

În ziua aceea, după gustarea de dimineaţă, câţiva tineri şi 
tinere care terminaseră cursurile urmau să părăsească 
şcoala. 

Ariel simpatiza într-ascuns pe unul din ei - un tânăr cu 
pielea smeadă şi ochii mari - şi pe fata aceea zveltă, şi avea 
toate motivele să-şi închipuie că şi ei nutriseră sentimente 
prieteneşti faţă de el. Cei câţiva ani de şedere în comun la 
Dandarat îi legaseră unul de celălalt. Dar ei se obişnuiseră 
să-şi tăinuiască sentimentele, arătându-se indiferenți, 
manifestând o răceală aparentă. În rarele clipe când scăpau 
de ochii iscoditori ai profesorilor şi pedagogilor, prietenii 
aceştia schimbau între ei o privire atotgrăitoare, iar uneori 
chiar şi o strângere de mână; asta era tot ce-şi îngăduiau. 
Tustrei păstrau în taină prietenia, singura comoară care 
încălzea inimile lor tinere, o floricică rămasă prin cine ştie 
ce minune într-un pustiu lipsit de viaţă. 

O, dacă pedagogii ar fi ghicit taina lor! Cu câtă cruzime ar 
fi călcat ei în picioare floarea aceasta! Hipnotizându-i, i-ar fi 
silit să mărturisească totul şi ar fi ucis prin sugestie acest 
simţământ cald, înlocuindu-l printr-o indiferenţă rece. 

Îşi luară rămas bun în curte, lângă porţile de fier. Fără să 
se privească în ochi, cei care plecau rostiră pe un ton 


glacial: 

— Adio, Ariel! 

— Adio, adio! 

Şi se despărţiră fără să-şi strângă mâna. 

Cu capul plecat, Ariel se îndreptă spre şcoală, străduindu- 
se să nu se gândească la prietenii săi şi înăbuşindu-şi 
tristeţea ce-l copleşea, căci pentru gânduri şi sentimente 
tainice avea vreme la noapte. 

O, despre aceste gânduri şi sentimente el nu va sufla 
nimănui o vorbă, nici chiar în stare de hipnoză! Asta era 
ultima şi cea mai ascunsă taină a lui Ariel, de care nu-şi 
dăduse seama nici vicleanul Cearaca, nici Bharava, 
directorul şcolii. 

Urmară apoi lecţiile de istorie, religie, ocultism, teosofie. 
Prânzul cu „banane”, lecţiile de engleză, hindusă, 
bengaleză, mahrati şi sanscrită... O cină sărăcăcioasă. 

— Aţi mâncat mult şi v-aţi săturat! Îi sugestionează Satia. 

După cină, urmează o „şedinţă”. Ariel a trecut prin acest 
înfricoşător cerc al iadului, dar trebuie să asiste la „lecţiile 
practice cu novicii”. 

Un coridor îngust, întunecos, luminat numai de un opaiţ cu 
flacăra tremurătoare şi fumegândă, cu fitil din bumbac, 
duce spre o cameră mare fără ferestre, luminată tot atât de 
sărăcăcios. În odaie se află o masă din scânduri negeluite şi 
câteva rogojini aşternute pe jos. 

Ariel, cu un grup de elevi mai mari, stau tăcuţi şi neclintiţi 
într-un ungher, pe podeaua de piatră. 

Un slujitor aduce un băiat de vreo paisprezece ani. 

— Bea - spune pedagogul, întinzându-i o cană. 

Băiatul înghite supus lichidul amar şi rău mirositor, 
străduindu-se să nu se strâmbe. Servitorul îi scoate cămaşa 
şi-i freacă tot corpul cu alifii volatile. Copilul e cuprins de 
nelinişte şi de o tristeţe ucigătoare. Apoi trece la o stare de 
exaltare. Respiră des şi greu, pupilele i se dilată, mâinile şi 
picioarele îi tremură de parcă ar fi o paiaţă de carton. 


Pedagogul ia de jos opaițul cu flacăra tremurândă şi-l 
întreabă: 

— Ce vezi? 

— Văd un soare orbitor - răspunde băiatul, închizând 
ochii. 

Toate simţurile îi sunt ascuţite la maximum. O şoaptă i se 
pare un bubuit de tun. Aude cum foşnesc gândacii pe 
pereţi, cum respiră fiecare om din cameră, cum bate inima 
fiecăruia din cei prezenţi, cum undeva, la mansardă, zboară 
liliecii... Vede, aude, observă şi simte ceea ce nu percepe 
nici un om în stare normală. 

La unii, starea aceasta sfârşeşte printr-un delir, la alţii - 
printr-un puternic acces de nervi. 

Pe unii, Ariel nu i-a mai văzut după astfel de crize 
furtunoase: ori mureau, ori înnebuneau. 

Ariel însă avea un organism robust. Trecuse prin toate 
aceste încercări, păstrându-şi sănătatea nezdruncinată. 

Când pe cer se iviră primele stele, uşa odăii se deschise şi 
intră Cearaca, ducând de mână un copil cu faţa smeadă şi 
tare speriată. 

— Stai jos! Îi porunci el băiatului. 

Băieţaşul se lăsă pe podea în chip automat. Ariel se 
apropie de Cearaca şi se înclină în faţa lui. 

— Este un elev nou, îl cheamă Şarad. Ai să-l conduci tu 
astăzi. Eşti mulţumit de tine? 

— Da, părinte - răspunse Ariel. 

— N-ai de ce să te căieşti? Întrebă neîncrezător Cearaca. 
Desăvârşirea o poate atinge numai acela care niciodată nu 
este mulţumit de sine. 

Privindu-l iscoditor în ochi, Cearaca îl întrebă iarăşi: 

— Dar la trecut nu te-ai gândit? 

— Nu - răspunse Ariel hotărât. 

În şcoală elevilor li se interzicea să se gândească la viaţa 
pe care o duseseră înainte de a veni aici, să-şi amintească 
de copilărie, de părinţi, să pună întrebări referitoare la 
trecutul sau la viitorul lor. Niciunul nu ştia ce-i aşteaptă, 


pentru ce sunt pregătiţi, şi aproape nimeni nu-şi aducea 
aminte de ceea ce a fost. Pe cei ale căror amintiri erau prea 
recente şi aveau o memorie bună, hipnoza îi ajuta să-şi uite 
trecutul. 

Cearaca se mai uită o dată cercetător în ochii lui Ariel şi 
plecă. 

Şarad şedea neclintit, ca un mic idol de bronz. Ariel 
ascultă paşii ce se îndepărtau şi zâmbi întâia oară în ziua 
aceea. 

Pentru elevii şcolii Dandarat nu existau decât două 
posibilităţi: cei mai mulţi se alegeau cu nimicirea 
desăvârşită a voinţei, sau, în cel mai bun caz, cu o totală 
zdruncinare a sistemului nervos. O mică parte - cei 
înzestrați cu un fizic şi un intelect mai viguros - urmau 
calea perfidiei rafinate, a unor simulări de artist şi a celor 
mai iscusite vicleşuguri. Ariel se număra printre aceştia din 
urmă. Izbutise să reziste chiar la hipnoză, simulând o stare 
de somnambulism. Dar elevi ca el erau puţini, căci ar fi fost 
de ajuns o mică greşeală, şi minciuna ar fi fost dată în 
vileag. Profesorii erau stăpâni pe trupul şi pe sufletul 
elevilor lor. 

Ariel se apropie cu pas uşor de Şarad şi-i şopti: 

— Or să te sperie, dar ţie să nu-ţi fie frică, orice ai vedea. 
Toate astea le fac înadins... 

Copilul îl privea cu mirare şi neîncredere, căci în şcoală 
nimeni nu-i vorbise atât de prietenos. 

— Şi important e să nu plângi, să nu strigi, dacă vrei să nu 
fi bătut. 

Şarad încetă să mai plângă. Afară se auzea zborul molatic 
al liliecilor, care uneori se năpusteau şi în odaie. Pe pereţi, 
înăuntru, se căţărau broscuţe şi vânau tot soiul de muşte. 
Băiatul începu să privească la ele şi se mai linişti. 

Ariel aprinse un opaiţ cu ulei. Strălucirea lui roşiatică 
lumina slab încăperea. Pătrunzând pe fereastră, vântul 
mişca flacăra şi umbra lui Ariel dansa pe pereţi. Ungherele 
camerei rămăseseră cufundate în întuneric. 


În colţ, în faţa băiatului, ceva prinse să se mişte... Şarad 
privi cu atenţie şi îngheţă de groază. Printr-o crăpătură se 
târa un şarpe mare şi galben, cu capul mic şi umflat, cu 
gâtul gros şi burta suptă; pe gât avea nişte desene negre ce 
semănau cu o pereche de ochelari. Un nai! 

În urma lui - a şarpelui cu ochelari - apăru un altul, negru- 
vineţiu, apoi unul negru, unul cenuşiu şi, mereu alţii, şi alţii. 
Şerpii se împrăştiau prin odaie, înconjurându-l din toate 
părţile pe băiat. 

— Stai, nu te mişca şi taci din gură! Şopti Ariel, indiferent 
ca întotdeauna şi țintuit parcă locului. 

Şerpii se apropiară de copil, îşi înălţară trupurile cu gâtul 
întins înainte ca un scut şi, privind drept în ochii băiatului, 
se pregăteau să se năpustească asupra lui. 

Ariel fluiera abia auzit o melodie tristă şi monotonă, care 
n-avea decât trei note. 

Şerpii încremeniră, ascultară atent, apoi îşi plecară 
capetele şi se târâră încet într-un colţ al odăii, mistuindu-se 
în crăpăturile podelei. 

Şarad continua să şadă nemişcat. Broboane de sudoare 
rece îi acopereau faţa. 

— Bravo! Şopti Ariel. 

Dar lauda nu i se cuvenea, căci băiatul nu ţipase şi nu se 
clintise din loc, deoarece frica îl paralizase. 

În odaie năvăli o pală puternică de vânt, aducând pe 
aripile ei mireasmă dulce de iasomie. Pe cer, norii acoperiră 
stelele. Tunetul bubui surd şi curând se porni o ploaie 
tropicală. Aerul se răcori dintr-o dată. Izbucneau fulgere, 
luminând peretele casei de pe cealaltă parte a străzii şi 
oglindindu-se în apa care acoperi repede toată curtea, 
prefăcând-o într-un lac. 

Băiatul oftă uşurat, scuturându-se de înţepeneala care-i 
anchilozase toată făptura. Dar îl mai aşteptau şi alte 
încercări. Perdeaua de rogojină care despărţea odăile se 
ridică pe neaşteptate şi Şarad văzu o încăpere scăldată într- 
o lumină orbitoare, a cărei podea era acoperită cu muşama 


albă. În mijlocul camerei stătea un tigru uriaş. Lumina îi 
bătea în ochi, iar fiara aurie şi tărcată închidea pleoapele, 
dând supărată din cap. Cu coada-i puternică, tigrul lovea 
podeaua. 

Nu trecu mult şi animalul începu să se obişnuiască cu 
lumina puternică. El îşi aţinti privirile asupra lui Şarad, 
scoase un răget scurt, înăbuşit şi, lăsându-se pe labele 
dinainte, se încordă tot, pregătindu-se să sară. 

Şarad se apucă cu mâinile de cap şi dădu un strigăt 
înfiorător. 

Deodată simţi pe umăr mâna cuiva. „Mă mănâncă” - se 
gândi el, încremenind de groază. Dar atingerea era prea 
uşoară pentru a fi laba fiarei. 

— De ce-ai ţipat? Auzi băiatul glasul lui Ariel. Pedagogul o 
să te pedepsească. Să mergem! 

Şi, luându-l de braţ pe Şarad, îl ridică aproape cu de-a sila 
în picioare. 

Abia acum copilul îndrăzni să deschidă ochii. Perdeaua de 
rogojină se afla la locul ei, iar în odaie stăruia 
semiintunericul. Afară se auzea ropotul ploii, care începuse 
să se mai potolească, şi bubuiturile surde, îndepărtate ale 
tunetului. 

Clătinându-se pe picioare, Şarad porni după Ariel, 
aproape inconştient. Străbătură un coridor lung, întunecos 
şi intrară pe o uşă îngustă. Ariel îl lăsă pe băiat s-o ia 
înainte şi-i zise cu glas tare: 

— Mergi înainte! Aici e o scară, vezi să nu cazi - şi adăugă 
în şoaptă: Fii cu băgare de seamă, să nu strigi orice ţi s-ar 
întâmpla... Nu-ţi fie frică! Te sperie înadins, ca să te 
obişnuieşti şi să nu te mai temi de nimic. 

Ariel îşi aduse aminte cum fusese şi el supus acestor 
încercări. Atunci, însă, mersese singur, nu-l prevenise 
nimeni, nimeni nu-i spusese un cuvânt de îmbărbătare. 

Tremurând de frică, Şarad cobori treptele aproape năruite 
ale scării. În faţa lui se deschidea un subsol. Mirosea a 
umezeală şi venea un aer greu, stătut. Podeaua de piatră 


era acoperită cu mâl vâscos şi rece. De sus cădeau picături 
mari şi reci. Undeva se auzea clipocit de apă. Băiatul, 
neştiind încotro s-o apuce, întinse mâna ca să nu se 
lovească de vreun obstacol nevăzut. 

— Mergi înainte, înainte! Îl îmboldi Ariel. 

Şarad porni mai departe prin bezna de nepătruns. 

Undeva se auziră nişte gemete înăbuşite, urlete sălbatice 
şi un râs nebunesc. Apoi se lăsă o linişte sinistră. Dar 
întunericul părea că mişună de fiinţe vii. Şarad simţi 
atingerea îngheţată a cuiva. Pe neaşteptate, răsună un 
bubuit năprasnic care cutremură pământul din temelii: 

— Mergi, mergi înainte! 

Băiatul atinse cu mâna peretele vâscos. Curând şi cealaltă 
mână se sprijini de perete. Încăperea devenea din ce în ce 
mai strâmtă, aşa că abia-abia izbutea să înainteze. 

— Mergi, mergi înainte! Îi porunci Ariel şi-i şopti îndată: 
Să nu-ţi fie frică, acum... 

Dar nu isprăvi vorba şi Şarad simţi dintr-o dată că 
pământul îi fuge de sub picioare, iar el se prăbuşeşte în 
beznă. Căzu pe ceva moale şi umed. Bolta grea părea că-l 
apasă, turtindu-l la pământ. Ofta din greu şi gemea. 

— Taci! Auzi băiatul şoapta lui Ariel. 

Dar iată că bolta începe să se înalțe, numai bezna din jur 
stăruie. Deodată, din întuneric apare un nor alb care ia 
chipul unui bătrân uriaş, cu barba mare şi albă. Din 
veşmintele lui, ce strălucesc ca ceața în lumina lunii, iese o 
mână lungă şi osoasă. Se aude un glas surd şi gros: 

— Dacă vrei să trăieşti, scoală-te şi mergi mai departe fără 
să te uiţi înapoi. 

Şi Şarad se supune. Plângând încetişor, el se scoală de jos 
şi porneşte de-a lungul coridorului. Treptat pereţii 
subteranei sunt învăluiţi într-o lumină palidă, stacojie. 

Se face cald, apoi o căldură greu de îndurat. Zidurile sunt 
tot mai roşii şi încep să se apropie. Prin spaţiul lăsat liber 
între ele ţâşneşte o flacără. Vâlvătaia se aprinde tot mai 
tare şi mai tare. Încă puţin şi îi vor lua foc părul şi 


veşmintele. Şarad începe să respire greu, apoi îşi pierde 
cunoştinţa. Cineva îl prinde în braţe şi ultimele cuvinte pe 
care le aude sunt şoptite de Ariel: 

— Sărmanul Şarad! 

II. DANDARAT 


Ariel se trezi şi primul lui gând fu la băiat: „Sărmanul 
Şarad!” 

Şocul nervos pe care-l suferise acesta fusese atât de 
puternic, încât îl internaseră la infirmeria şcolii. Doctorul îi 
dăduse să bea lapte fierbinte cu rachiu şi copilul adormise. 
Iar Ariel, călăuza lui involuntară, se înapoiase în camera sa. 

În vreme ce Ariel se spăla, soarele se înălţă sus, pe bolta 
cerului. Răsună gongul. În locul tunicii obişnuite din 
țesătură grosolană, Ariel îşi puse un veşmânt de pânză. În 
şcoală erau aşteptaţi să sosească oaspeţi de seamă. 

După gustarea de dimineaţă, pedagogii şi dascălii 
superiori se adunară într-o sală mare, ticsită de fotolii, 
scaune şi bănci. La capătul sălii lungi se înălța o estradă 
acoperită cu un covor şi împodobită cu ghirlande de flori. 
Ferestrele erau bine închise; lămpi electrice şi candelabre 
de bronz, de formă ciudată, luminau încăperea. 

Curând începură să sosească şi oaspeţii, îmbrăcaţi în cele 
mai variate costume. Veniseră şi bătrâni venerabili, 
impunători, cu bărbi cărunte, în veşminte de mătase 
împodobite cu perle şi nestemate, şi fachiri slabi, şi 
reprezentanţi ai diferitelor caste, cu însemnul distinctiv în 
frunte, înscris cu lut din Gange, îmbrăcaţi în dhote - haine 
grosolane din pânză - iar pe deasupra cu o tunică scurtă, 
demodată, din stofă, împodobită cu panglici şi încălţaţi cu 
saboţi cu vârfurile aduse în sus. Unii purtau, agăţate la şold, 
nişte ceaunaşe de aramă după obiceiul asceţilor. Alţii aveau 
drept îmbrăcăminte doar un simplu cearşaf, iar în picioare 
sandale cu talpă de lemn. 

Ultimii care sosiră fură sahibii. Cu pielea albă, voinici, 
îngâmfaţi, englezii aceştia în costume albe ocupară fotoliile 


din rândul întâi. 

Maimarii şcolii se învârteau linguşitori în jurul lor. 

Pe estradă se urcă un om cu pielea albă, în costum de 
hindus. Era Bharava, directorul şcolii. În cea mai curată 
limbă engleză salută oaspeţii şi, cu vorbe alese, îi rugă să 
„acorde cinstea şi să arunce o privire asupra realizărilor 
şcolii Dandarat în ceea ce priveşte educarea slugilor păcii, 
ale lui Dumnezeu şi ale adevărului”. 

Profesorii începură să-şi prezinte ciracii cei mai talentaţi. 
Era un fel de şedinţă de magie şi de ocultism. 

Unul după altul se urcau pe estradă elevii. Ei reproduceau 
scene întregi şi ţineau discursuri în stare de hipnoză, 
repetând cu o precizie uimitoare vorbele rostite de cineva 
din sală. La unii elevi atenţia era atât de ascuţită, încât 
aceştia observau mişcările care de obicei scapă unui ochi 
obişnuit. Din spusele pedagogilor reieşea că unii elevi 
puteau să vadă iradiaţiile ce pornesc din capul unui om care 
îşi concentrează gândurile asupra unui lucru, „să asculte” 
mişcările reflexe ale organului auzului, care fixează în 
subconştient sunetele procesului gândirii, adică nu numai 
„să vadă”, dar să şi „audă” cum lucrează creierul. Toate 
acestea erau pe loc „confirmate prin experienţă”, trezind 
entuziasmul oaspeţilor. 

Pe estradă se produceau diferiţi tineri fenomenali care, 
chipurile, acumulaseră în organism mari cantităţi de 
electricitate, indivizi care erau în stare să aprindă un bec, 
să scoată scântei şi să-şi învăluie trupul într-o aureolă. Alţii 
vedeau prin întuneric. Apoi urmară „specialişti” din alte 
ramuri: ascultând câteva cuvinte ale interlocutorului şi 
observându-i mimica, gesturile şi diferite semne exterioare, 
ei puteau să povestească fără greş întâmplări petrecute de 
curând în viaţa acestuia. 

Ariel privea spectacolul şi se gândea în sinea lui: „Ar fi mai 
bine să arate încercările la care sunt supuşi elevii”. 

El trecuse prin toate aceste cercuri ale iadului. Ultima 
încercare la care fusese supus era „primirea sufletului”. 


Tânărul îşi aminti, cu un fior de dezgust, acest ceremonial 
funebru, pe care îl îndeplineau elevii din ultimele clase. 
Erau siliţi să asiste la moartea unui om, să-l ţină de mână pe 
muribund şi, în clipa când acesta se sfârşea, să-l sărute şi 
să-i soarbă ultima răsuflare. Dezgustător lucru! Dar Ariel 
ştiuse să se stăpânească. 

Zgomotul care se iscă tulbură gândurile băiatului. 
Directorul şcolii poftea oaspeţii într-o altă sală, unde urma 
să aibă loc o reprezentaţie de alt gen. Aici aveau să se 
împartă diplome membrilor „lojii albe a teozofilor” din 
înseşi mâinile „învățătorului învăţătorilor” lisu Materei. 

Sala uriaşă era inundată de verdeață şi flori. Estrada, 
peste care fusese aşternut un covor, semăna cu un boschet 
îmbrăcat în trandafiri şi iasomie. Prin ferestrele larg 
deschise pătrundeau pale fierbinţi de vânt. Era foarte cald. 
Cei care intrau îşi scoteau şalurile de pe umeri şi îşi făceau 
vânt cu evantaie din frunze de palmier. Un zamindari gras 
îşi băgă pe furiş în gură o frunză de betel. 


În rândul întâi luară loc, în două fotolii aurite şi tapisate cu 
mătase galbenă, un englez în vârstă, cu ochelari pe nas, cu 
barba căruntă şi creaţă, şi memsahib, o femeie grasă, cu 
faţa plină şi proaspătă, cu părul cărunt, tuns scurt şi 
ondulat, îmbrăcată în veşmânt hindus - erau conducătorii 
societăţii teozofilor, mister Bronlow şi mistress Dryden. 
Directorul şcolii le oferi un buchet de flori. 

Când toţi se aşezară, corul de fetiţe şi băieţi în costume 
albastre, împodobite cu ghirlande de flori albe de oleandru, 
intonă un imn. La ultimele sunete ale cântecului, în boschet 
apăru Materei. 

Toţi se sculară în picioare, iar mulţi dintre oaspeţi căzură 
în genunchi. 

„Învățătorul învăţătorilor” era îmbrăcat într-un veşmânt 
lung, albastru ca cerul. Capul lui, cu pletele lungi unduindu- 
se pe umeri şi barba-i mică, amintea de icoanele lui Crist 
pictate de maeştrii italieni. Pe faţa-i frumoasă, cu trăsături 


prea feminine, încremenise un zâmbet „divin”. Binecuvânta 
pe toţi, cu mâna ridicată. 

Memsahib îl sorbea din ochi pe omul acesta frumos şi în 
admiraţia ei nu se citea nici urmă de religiozitate. Bărbosul 
Bronlow îi surprinse privirea şi se posomori. 

Începu ceremonia împărţirii diplomelor, însoţită de 
nenumărate plecăciuni. Unii dintre membrii lojii îşi scoteau 
însemnele de pe piept, pentru a le primi încă o dată din 
mâinile lui Materei, şi se prosternau în faţa lui până la 
pământ, iar el îşi înălța braţele deasupra lor, împărțind flori. 

Apoi „învățătorul învăţătorilor” începu să vorbească şi-i 
aduse pe cei de faţă într-o asemenea stare de exaltare, 
încât în sală izbucniră strigăte isterice, mulţi leşinară, iar 
alţii se zbăteau în prada convulsiunilor. 

Binecuvântându-i încă o dată pe toţi, Materei, noua 
încarnare a lui Buda, plecă. 

Sahib se ridică în picioare şi o luă de braţ pe memsahib. 
leşiră amândoi pe o uşă aflată în spatele estradei, ca doi 
oameni care cunoşteau drumul, şi intrară într-un birou 
confortabil, mobilat în stil european, având chiar un cămin, 
deşi climatul ţării nu cerea acest lucru. 

Sahib se aşeză la masa directorului şcolii, iar memsahib 
într-un fotoliu, alături de el. Directorul, care intrase în urma 
lor, luă loc pe scaun numai după ce înaltul oaspete îi zise: 

— Stai jos, mister Pearce, şi povesteşte-mi cum merg 
treburile. 

Cerând permisiunea lui mistress Dryden, mister Pearce, 
cunoscut în şcoală sub numele de Bharava, îşi aprinse o 
ţigară groasă de foi, luată chiar de pe biroul lui, şi se gândi: 
„Ştii tu mai bine ca mine cum merg treburile în şcoală!” 

Şi de fapt acesta era adevărul. 

Mister Pearce şi sahibul - mister Bronlow - erau amândoi 
englezi şi amândoi acționau pe acelaşi tărâm. Religia, unul 
din bastioanele sistemului social pe care-l slujeau ei, 
începuse să aibă crăpături serioase, pierzându-şi influenţa 
în rândul maselor populare. Era nevoie de anumite 


proptele, de surogate, de „inlocuitori”. Trebuia întreţinută 
credinţa în divinitate, în existenţa spiritului, trebuiau 
întreţinute stările de spirit mistice. Şi pe scenă apărură 
societăţi de teozofie, de spiritism, de ocultism, care editau 
mii de cărţi în toate ţările lumii. Centrul lor se afla Ia 
Londra, dar ele nu puteau să nu folosească India, care în 
ochii europenilor şi ai americanilor avea o aureolă de 
mister, datorită „ştiinţelor ei oculte”, yogilor şi fachirilor. 

Aici fusese construit un templu măreț, cu o cupolă ca o 
emisferă. Tot aici, în apropiere de Madrass, luase fiinţă 
şcoala Dandarat, în scopul de a mări numărul adepților şi 
preoţilor în slujba ştiinţelor oculte, aici erau pregătiţi, spre 
a fi trimişi apoi în Asia, viitorii „învăţători ai învăţătorilor” 
de felul lui lisu Materei, Krishnamutri - Aliţion - „marele 
învăţător”, aidoma lui Krishna sau Buda - precum şi diferiţi 
hipnotizatori, prezicători, medii, făcători de minuni pentru 
Europa şi America. 

Şcoala din Madrass nu avea o existenţă oficială, şi asta nu 
numai din pricina metodei originale şi neobişnuite de 
educare a tinerilor, dar şi din alte motive, mult mai 
susceptibile. Aici îşi trimiteau copiii acei părinţi, rude sau 
tutori care voiau, dintr-un motiv sau altul, să scape pentru 
un timp sau pentru totdeauna de odrasla lor. Unii elevi 
fuseseră pur şi simplu furaţi de către agenţii Dandaratului. 

Aici ei învățau istoria religiei şi limbile acelor ţări unde 
urmau să fie trimişi ca să activeze. 

Cei care se dovedeau deosebit de înzestrați, adică 
deosebit de nervoşi, când terminau şcoala rămâneau în 
calitate de educatori. 

În sistemul de educare hipnotismul ocupa un loc foarte 
important. O extraordinară capacitate de percepere dă 
posibilitate unora dintre elevi să „citească gândurile”, 
surprinzând diferite mişcări ale ochilor şi buzelor, care 
scapă altora, precum şi diferite zgomote abia auzite, şi să 
săvârşească tot soiul de „minuni”. 


În acelaşi scop se practicau şi diferite trucaje, cum ar fi, de 
pildă, aureolele luminoase în jurul corpului, aromele pe 
care le emană trupul „sfântului”, trucaje născocite cu multă 
abilitate şi foarte bine executate. Printre profesorii şi 
„consultanţii ştiinţifici” ai şcolii se găseau destui oameni 
talentaţi şi cu vaste cunoştinţe. 

Aceasta era şcoala Dandarat. 

Pufăind din ţigara-i groasă, mister Pearce raporta despre 
activitatea şcolii, iar mister Bronlow şi mistress Dryden 
încuviinţau dând din cap. 

— Ce se întâmplă cu noii absolvenţi? Întrebă mister 
Bronlow. 

Pearce rosti numele câtorva elevi, explică ce specialitate 
au şi localităţile unde urmează să plece. 

— Încă nu m-am hotărât unde să-l trimit pe Ariel - spuse 
Pearce. 

— Este acela greu educabil? Întrebă Bronlow. Care-i 
adevăratul său nume? 

— Aureliu Galton. 

— Mi-aduc aminte. L-au trimis aici tutorii lui. 

— Chiar aşa - răspunse Pearce. A fost trimis de către 
mister Boden şi mister Helson din Londra. Nu de mult, 
aceştia au întrebat de el. Le-am răspuns că sănătatea lui 
Aureliu nu lasă nimic de dorit, totuşi... 

Bronlow se strâmbă nemulţumit, făcu un gest nerăbdător 
şi, privind speriat, cu coada ochiului, spre mistress Dryden, 
care, de fapt, nu trebuia să ştie totul, îl întrerupse pe 
Pearce: 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi cu el? 

— Pot să spun doar atât, că nu este bun pentru a sluji 
drept mediu sau a fi un clarvăzător ori un prezicător. 
Pentru asta, Aureliu are un cap prea tare şi cu toate că 
posedă un sistem nervos destul de robust - adăugă el, cuo 
umbră de amărăciune şi chiar cu un aer vinovat - este greu 
educabil, şi-apoi aceşti Boden şi Helson... 


— Ştiu, mi-au scris şi mie - îl întrerupse din nou mister 
Bronlow. Charles Height e în posesia unor noutăţi 
interesante. Vorbeşte-i despre Ariel, poate c-o să meargă. 

— Cine-i Charles Height? Întrebă mistress Dryden. 

— Dumneavoastră nu ştiţi? O întrebă respectuos mister 
Pearce. Unul dintre colaboratorii ştiinţifici ai şcolii noastre, 
un om extraordinar de interesant. 

— Aşadar, staţi de vorbă cu el - repetă Bronlow, ridicându- 
se de pe scaun. 

III. EXPERIENȚELE LUI MISTER HEIGHI 

— Dumneata vorbeşti despre omul-muscă? Ha-ha-ha! Ştiu 
că oamenii fac din ţânţar armăsar, iar dumneata vrei să faci 
dintr-o muscă un om... 

— Nu din muscă om... 

— Atunci din om muscă? Cred că e ceva mai greu. Ha-ha- 
ha! 

Discuţia aceasta avea loc în laboratorul lui Charles Height, 
„savant distins”, deşi nerecunoscut în lumea oamenilor de 
ştiinţă, care-şi găsise adăpost la Dandarat. De altfel, era un 
loc potrivit pentru el. Rivalii lui - savanții - spuneau de mult 
că locul lui Height este la casa de nebuni. Diferenţa între 
această casă şi şcoala Dandarat consta în faptul că ospiciile 
de nebuni au drept scop vindecarea nebunilor, în vreme ce 
Dandaratul făcea din oameni sănătoşi nebuni. 

Printre profesorii şi „consultanţii ştiinţifici” se aflau şi 
psihopaţi, deşi în felul lor, remarcabili. Printre aceştia se 
număra şi Height. 

Ferestrele deschise ale laboratorului strâmt ca un coridor 
erau acoperite cu rogojini, pentru ca încăperea să fie 
apărată de lumină şi de razele fierbinţi ale soarelui. În 
penumbră se zăreau mese ticsite cu tot felul de aparate 
complicate, având cele mai diferite forme geometrice. 
Cuburi, baloane, cilindri, discuri de aramă, de sticlă, de 
cauciuc, toate erau înlănţuite cu fire de sârme ca de nişte 
liane. O adevărată junglă a aparaturii ştiinţifice, greu de 
străbătut pentru un neiniţiat. Cărţi nu se aflau nicăieri. 


Toată biblioteca uriaşă, cuprinzând diferite ştiinţe, se afla 
sub ţeasta cu desăvârşire pleşuvă a acestui hidrocefalic 
stacojiu ca o pătlăgea coaptă. De acolo, posesorul acestei 
memorii prodigioase extrăgea, fără să facă cel mai mic 
efort, orice informaţie de care avea nevoie. 

În anii petrecuţi în India, Height se îngrăşase, se lenevise, 
lăsase să-i crească o barbă mare, roşcată, şi deprinsese 
obiceiurile locului. 

Ceasuri întregi stătea întins pe rogojină, numai în 
pantaloni scurţi, albi, având întotdeauna lângă el o cană cu 
gheaţă şi lămâi, precum şi o cutie de metal cu betel şi alta 
cu tutun. Buzele lui păreau mereu însângerate din pricina 
betelului. Într-o mână ţinea un evantai, pe care-l mişca 
necontenit, iar în cealaltă luleaua; mesteca betel, fuma şi se 
gândea, iar din când în când îi punea pe cei doi asistenţi ai 
săi - un bengalez şi un englez - să noteze ideile care-i 
veneau în cap sau să facă experienţe. 

Dacă aceştia greşeau, Height se enerva, striga, dar nu se 
ridica de pe rogojină. Dar peste o clipă se îmbuna şi începea 
să râdă binevoitor. 

La picioarele lui, pe un scăunaş din bambus, şedea colegul 
său, savant de asemenea nerecunoscut, Oscar Fox. Era slab 
ca un ascet, iar faţa-i rasă se îngălbenise din pricina 
frigurilor. Pe chipul acesta posomorit, cu obrajii căzuţi, 
stăruia expresia de răutate a omului care n-a avut noroc în 
viaţă. Vorbea cu tonul unui om supărat, fără să-şi 
dezlipească ochii de pe ceasul de la mână, şi cu precizie, la 
fiecare cincisprezece minute, scotea dintr-o cutie de metal 
o pilulă şi o înghiţea. 

Trecuse un an şi mai bine de când Height şi Fox lucrau din 
ordinul şcolii, în scopul de a crea un om zburător, de a găsi 
mijlocul cu ajutorul căruia omul să poată zbura fără nici un 
fel de aparat, aşa cum ni se întâmplă în vis. Dacă teosoful şi 
ocultiştii vor izbuti să dezlege această taină, ei se vor afla în 
posesia unei arme noi şi puternice, care le va sluji să-şi 
propage ideile. Cu ajutorul omului zburător se pot înscena 


diferite minuni, şi chiar adevărata ştiinţă poate fi pusă în 
impas. Sarcina aceasta era nespus de potrivită pentru 
savanţi ca Height şi Fox, oameni într-o oarecare măsură 
înclinați spre aventură şi şarlatanie, puţin visători şi 
totodată, incontestabil, foarte dotați. La Dandarat, ei 
găsiseră ceea ce nu puteau găsi în altă parte: mijloace 
materiale pentru înfăptuirea proiectelor celor mai 
fantastice. Şi savanții aceştia născociseră pentru Dandarat 
multe „minuni ale magiei albe şi negre”. Dar toate laolaltă 
nu erau decât nişte scamatorii ingenioase. În ceea ce 
priveşte oamenii zburători, lucrurile se dovedeau a fi mult 
mai dificile. 

Height şi Fox porniseră la rezolvarea problemei pe căi 
diferite. Fox era inginer şi fizician, Height biofizician. Fox 
aparţinea tipului de savant care creează depunând sforţări 
uriaşe şi care veşnic se îndoieşte de succesul său. El nu se 
hotăra să atace frontal problema ştiinţifică, ci recurgea la 
nenumărate experienţe de recunoaştere, se învârtea în 
jurul problemei, se apuca de lucru şi apoi se lăsa. Neavând 
încredere în sine, discuta deseori cu Height. Şi era de ajuns 
ca acesta să-şi exprime îndoiala sau să râdă, că Fox îşi 
părăsea îndată proiectul şi se apuca să inventeze altul. 

Height, dimpotrivă, era plin de încredere în forţele sale şi 
mergea drept la ţintă. El nu-i destăinuise lui Fox pe ce cale 
se gândeşte să creeze omul zburător. Singurul lucru pe 
care-l aflase Fox de la el era că „problema aceasta va fi 
soluţionată de fizică, fiziologie şi biofizică”. 

De data asta, discuţia începu în clipa când Fox îi spuse: 

— Mi se pare că am o idee interesantă. Problema creării 
omului zburător are la bază zborul muştei. 

După ce Height încetă să râdă, Fox se porni să explice, 
supărat, străduindu-se să-i demonstreze că ideea lui nu este 
atât de caraghioasă şi absurdă cum i se pare prea 
onoratului său coleg. 

Vorbi îndelung despre observaţiile învăţătorilor asupra 
zborului muştei şi de complexitatea acestui lucru, care pare 


atât de simplu. Vorbea despre „nişte muşchi speciali” pe 
care musca îi are la piept şi care au o acţiune „directă şi 
indirectă”. În timpul zborului, aripile descriu opturi. 
Datorită acestor particularităţi, musca poate să zboare, 
cheltuind o energie nu prea mare şi, cu suprafaţa mică a 
aripilor, îşi poate ridica greutatea, comparativ mare faţă de 
aripi, a trupului. Aşadar, dacă va fi cu putinţă să se creeze 
un aparat analog, atunci omul va fi în stare să se înalțe în 
văzduh cu ajutorul unor aripi nu prea mari, fără nici un fel 
de motor, folosindu-şi forţa musculară. 

— Admirabil! Fermecător! Extraordinar! Minunat! 
Splendid! 

Şi după fiecare cuvânt, Height râdea, făcându-şi 
necontenit vânt cu evantaiul. 

Fox se îngălbeni de supărare şi întrebă: 

— Mă rog, ce-i caraghios în asta? Sau nu m-ai înţeles, 
sau... 

— Sau dumneata n-ai înţeles nimic - îl întrerupse Height. 
Da, pesemne dumneata n-ai priceput nimic din sarcina care 
ne-a fost dată. Ce propui dumneata? Un nou aparat 
zburător. Atâta tot, un aparat! Un mecanism care poate fi 
prins de umerii oricărui tont... 

— De ce tont? 

— Un aparat care se poate fabrica în serie, se pot crea 
sute, mii de oameni-muşte. Un asemenea proiect poate fi 
prezentat la Ministerul de Război şi nicidecum la Dandarat. 
Soldaţi zburători, cercetaşi, genişti, bombardieri zburători. 
Bineînţeles că asta n-ar fi rău. Şi, în general, n-ar fi rău să 
se renunţe la scări, la lifturi, escalatoare... Oamenii-mugşte, 
la fel ca albinele, au să iasă din stup, au să-şi ia zborul de la 
toate ferestrele zgârie-norilor şi au să zboare roiuri-roiuri 
pe străzi. Ce lucru minunat! Şi-apoi, ce perspective pentru 
alpinism! Alpiniştii, cu aripi de muşte, au să poată zbura pe 
Everest, pe Mont-Blanc, ca nişte muşte pe o căpăţână de 
zahăr! Vezi, dar, că m-ai atras şi pe mine cu proiectul 
dumitale. Însă, dragul meu, noi avem nevoie de cu totul 


altceva. Trebuie să creăm un om care să se înalțe în văzduh 
fără nici un fel de aparat, uite-aşa: un-doi şi şi-a luat zborul! 

— Păi dacă o să faci un astfel de om, atunci au să poată fi 
creaţi sute şi mii de oameni la fel! Replică Fox. 

— S-ar putea, bineînţeles. 

— Şi care-i diferenţa? 

— Diferenţa constă în faptul că e destul să se plimbe un 
singur om-muscă de-al dumitale, şi oricare inginer, 
cercetând aparatul, va şti să facă unul la fel. Dacă însă va fi 
prins omul meu zburător, nimeni n-o să descopere şi n-o să 
priceapă nimic. Numai eu cunosc secretul. Şi omul ăsta 
zburător va fi unic în lume. Numai eu pot să mai fac alţii, şi 
asta numai la comanda specială a şcolii Dandarat. M-ai 
înţeles? 

Fox era cu totul descurajat... Înghiţindu-şi pilula, ea i se 
păru deodată neobişnuit de amară. După ce tăcu un timp, 
spuse: 

— Ceea ce propui dumneata, eu consider că este pur şi 
simplu imposibil de realizat. Asta aminteşte de născocirile 
fachirilor cu privire la levitaţie. S-a scris şi s-a vorbit destul 
despre asta. Dar nouă, savanților, nu ne stă bine să credem 
în basme. De nouă ani trăiesc în India şi n-am văzut un 
singur caz de levitaţie. Şi chiar dacă mi-ar fi vorbit de ea un 
martor ocular, un om în care aş avea deplină încredere, i-aş 
răspunde: „Prietene, eşti victima unei înşelăciuni iscusite 
sau a hipnotismului”. 

— Lasă fachirii în pace! William! Strigă Height. 

Din camera vecină ieşi un tânăr cu faţa palidă şi istovită. 

— Arată-i lui mister Fox experienţa numărul 1. 

William plecă şi se întoarse cu o tavă, pe care se afla o 
cutiuţă de mărime potrivită. 

— Mister Fox, descuie cutiuţa cu cheia şi saltă capacul! 

Plin de neîncredere, Fox răsuci cheia. Dar nici n-apucă să 
ridice capacul, că acesta se deschise singur, parcă împins 
de un arc, şi deodată din cutie zbură o masă poroasă, 


neagră, de mărimea unui pumn, se înălţă drept în sus şi, 
lovindu-se cu zgomot uşor, se lipi de tavan. 

Nedumerit, Fox ridică ochii şi privi tăcut ghemotocul care 
semăna cu un burete negru. 

— Dă-l jos, William - porunci Height. 

Tânărul aduse scara, apucă buretele cu mâna şi cobori. 

— la-l, mister Fox, dar ţine-l bine să nu-ţi scape. 

Fox nici nu simţi greutatea buretelui. Dimpotrivă, masa 
aceasta spongioasă, deşi neînsemnată, apăsa de jos în sus. 
William luă buretele din mâna lui Fox, îl puse la loc în cutie, 
o încuie şi plecă. 

— Cu această primă experienţă am nimerit în domeniul 
dumitale, Fox - spuse Height. Fizica peliculelor subţiri. 
Masa poroasă, cu pereţi despărțitori subţiri şi microscopici, 
ai cărei pori erau umpluţi cu hidrogen. Primul metal 
zburător. Un metal fără greutate, suprauşor, în sfârşit, un 
metal zburător! Ce cotitură în tehnica materialelor de 
construcţie şi de transport! Zgârie-nori ce se vor avânta în 
stratosferă, oraşe zburătoare! Aş putea să mă umplu de aur 
cu invenţia asta a mea, dar ei m-au renegat, n-au vrut să 
ştie de mine! Cu atât mai rău pentru ei! Fie dar ca de 
invențiile mele să se folosească Dandaratul pentru minunile 
sale! Închipuieşte-ţi o stâncă ferecată de pământ cu lanţuri. 
Se apropie un om, se agaţă de ea, lanţurile sunt scoase şi 
omul nu numai că ridică stânca, dar el însuşi se înalţă cu ea 
cu tot în văzduh. Ce straniu! 

— Şi asta numeşti dumneata levitaţie? Întrebă batjocoritor 
Fox. Atunci şi balonul copiilor e o levitaţie. 

— Eu nu spun că asta-i levitaţie - replică Height. Ar fi fost, 
dacă am fi izbutit să creăm omul dintr-o masă poroasă, 
imponderabilă. Atunci ar fi de ajuns un uşor imbold cu 
piciorul, neobservat, şi omul s-ar ridica în aer. Dar aşa ceva 
este peste puterile mele. Există o cale mai simplă. William, 
arată experienţa numărul 2! 

Ca şi cum ar fi servit la masă, William aduse o tavă de lemn 
pe care se afla o ladă neagră, cu mânere, iar deasupra ei, 


un cub alb şi o puse jos în faţa lui Fox. 

— Răsuceşte mânerul! Porunci Height. 

Şi Fox văzu cum cubul începu să se ridice lin în sus rămase 
acolo un timp şi apoi, tot atât de lin, începu să coboare în 
clipa când William suci mânerul la loc. 

— Minuni ale electrotehnicii? Ale electromagnetismului? 
Întrebă Fox. 

— N-ai ghicit decât pe jumătate! Răspunse râzând Height. 
Doar eşti fizician, ia gândeşte-te! 

Fox privea cubul, fără să înţeleagă nimic. Height se porni 
din nou pe râs şi adăugă, mulţumit de sine: 

— Da, acestei nucuşoare nu-i pot pătrunde miezul fizicienii 
contemporani! Lucrările mele au progresat atât de mult, 
încât pot să vă şi arăt câte ceva. Mişcarea browniană a 
moleculelor, înţelegi? 

Fox tăcu, căscă ochii mari şi se uită la Height. 

— 'Te miră? Cum de nu! Mişcarea browniană este 
neregulată, haotică. E-adevărat, calculul probabilităților ne 
spune că, din punct de vedere teoretic, nu este exclus un 
asemenea caz, atunci când toate moleculele se îndreaptă 
simultan în sus. Atunci piatra sau omul se poate ridica 
deasupra pământului. Dar probabilitatea unui astfel de caz 
este exprimată într-un raport de unu la unu, cu atâtea 
zerouri, încât din punct de vedere practic un asemenea caz 
este mai puţin posibil decât, să zicem, ciocnirea soarelui cu 
un alt astru ceresc. Mai simplu, această probabilitate este 
egală cu zero. De obicei, o moleculă, ciocnindu-se de altele, 
are aceeaşi tendinţă de a se mişca şi la stânga, şi la 
dreapta, şi în sus, şi în jos, din care pricină rămâne pe loc. 
Deci nu este de mirare faptul că savanții contemporani au 
anunţat că „nu ne putem face nici un fel de iluzii cu privire 
la posibilitatea folosirii mişcării browniene, pentru a ridica, 
de pildă, cărămizile până sus, în vârful unei clădiri în 
construcţie”, şi deci nici pentru a învinge forţa de gravitate 
a corpului omenesc. I-au pus cruce. Eu însă m-am gândit că 
oamenilor din secolul trecut, ideea de a stăpâni forţa 


distrugătoare, neîmblânzită a fulgerului, li s-a părut, de 
bună seamă, la fel de nesăbuită şi de imposibilă. Şi azi, 
aceeaşi forţă curge liniştit prin cablurile noastre, pune în 
mişcare maşinile, dă lumină şi căldură. 

— Şi dumneata ţi-ai propus să stăpâneşti mişcarea 
browniană, ca să poţi dirija salturile dezorganizate ale 
moleculelor? 

— După cum vezi, nu numai că mi-am propus, dar am şi 
rezolvat-o! William! Arată-i lui mister Fox dansul baloanelor. 

Pe masă apăru un aparat lung şi turtit, jur împrejur cu 
baloane de sticlă. Dintr-o dată baloanele începură să sară 
din ce în ce mai sus. Unele se ridicau şi coborau încet, altele 
în viteză. William răsuci o mică pârghie a aparatului şi unul 
din baloane zbură glonţ pe fereastră. 

— Ceea ce vedeţi aici, este doar o etapă a lucrărilor mele. 
Acest cadril al baloanelor l-am obţinut după multă bătaie de 
cap. E mai uşor să dresezi un hipopotam, o muscă sau un 
elefant decât o moleculă. Greutatea principală constă în 
aceea că vioiciunea moleculelor-balerine este foarte 
diferită. În baloanele astea sunt închise molecule de 
hidrogen, azot şi oxid de carbon. Judecaţi singur: oare e 
uşor să faci să danseze baloanele astea în acelaşi ritm, când 
viteza moleculelor de hidrogen la 0* Celsius este de o mie 
şase sute nouăzeci şi doi de metri pe secundă, cea a 
azotului patru sute cincizeci şi patru, iar a oxidului de 
carbon şi mai puţin: trei sute şaizeci şi doi. Viteza moleculei 
de hidrogen întrece nu numai viteza glonţului, dar şi a 
proiectilului de artilerie, apropiindu-se de viteza 
proiectilelor folosite la tunurile cu bătaie lungă. Când 
temperatura creşte, viteza moleculelor creşte şi ea. Aţi 
văzut cum a zburat pe fereastră balonul cu hidrogen? 
Închipuiţi-vă nişte gloanţe sau proiectile care se deplasează 
datorită forţei interioare a moleculelor. 

— Cum ai izbutit să transformi mişcarea haotică a 
moleculelor într-una dirijată? Întrebă Fox. 


— Este o poveste lungă. Deocamdată, mă mulţumesc să 
spun că, studiind mişcarea moleculară, fizicienii au ţinut 
seama numai de rolul căldurii, ignorând fenomenele 
electrice. Eu am avut prilejul să aprofundez jocul complicat 
al forţelor, care are loc, în înşişi atomii ce alcătuiesc 
moleculele şi să stăpânesc acest joc. 

— Va să zică, în esenţă, nu mai e vorba de mişcarea 
browniană, ci mai curând de o mişcare electrică? Întrebă 
Fox. 

— Aceste două fenomene sunt legate între ele. 

Fox căzu pe gânduri. 

— Să admitem - zise el - că aţi izbutit să puneţi stăpânire 
pe mişcarea moleculară, chemând în ajutor fenomenele 
electrice de atracţie şi respingere, variaţia potenţialului, 
încărcarea electrică, dacă am înţeles eu bine. Dar tot ce mi- 
ai demonstrat dumneata se referă la lumea anorganică. 

— Dar oare corpul omului nu este alcătuit din materii 
anorganice, din molecule şi atomi? Replică Height. Nu în 
asta constă greul. Prima dificultate este aducerea la acelaşi 
numitor a moleculelor de viteze diferite, altfel, corpul 
omenesc ar fi pur şi simplu sfâşiat. Am fost nevoit să fac 
legătura între două domenii: fizica şi electrofiziologia. 
Pentru intensificarea potenţialului electric, am introdus în 
organism radioelemente artificiale, care l-au înzestrat eu 
energie radiantă. În felul acesta am căpătat un lanţ: de la 
impulsurile creierului, gândului, la sistemul nervos. De la 
sistemul nervos, la fenomenele de electrofizică, iar de la ele 
la cele moleculare. 

— Şi-ai reuşit? 

— Judecă singur. Satiş, adu omida! 

Cel de-al doilea ajutor al lui Height aduse o floare într-un 
ghiveci, cu o omidă pe una din frunze. Satiş lovi ramura pe 
care se afla omida şi aceasta căzu, dar la jumătatea 
drumului, înainte de a ajunge la podea, se opri deodată în 
aer. 


Fox îşi plimbă mâna deasupra ei, gândindu-se că omida 
este atârnată de vreun fir de păianjen, dar nu era nimic. 
Satiş o luă cu grijă, o puse din nou pe frunză şi plecă cu 
ghiveciul. Apoi, fără să mai aştepte să i se dea ordin, aduse 
un pui, care însă n-avea aripi, şi-l puse jos, pe podea. 

Satiş îşi plesni cu putere palmele una de alta. Speriat, 
puiul se înălţă deodată în aer, se roti piuind prin odaie şi 
zbură pe fereastra care dădea în parc. Fox se apropie de 
geam şi văzu că puiul se lăsase pe iarbă. 

— Rămâi la geam, Fox! Spuse Height. 

Satiş luă o pisică, o duse în grădină, o puse într-un copac 
şi-apoi începu să strige: 

— Cude! Cude! Cude! Hai, repede, repede! Uite, pisica! 
Pisica! 

Se auzi un lătrat de câine şi pe uşă ieşi în goană un căţel - 
Cude (mititelul). 

Văzând pisica, începu să latre, făcu o săritură şi, cu un 
scheunat jalnic, zbură spre cer. Lătratul şi scheunatul lui se 
auzea tot mai sus şi mai înăbuşit. 

— Cude! Cude! Cude! Strigă Satiş. 

Câinele, care se afla la o înălţime de o sută de metri, 
începu să coboare. Curând, se şi afla lângă Satiş. Zburdând 
de bucurie, era cât pe-aci să-şi ia din nou zborul, dar 
tânărul îl prinse la timp şi-l duse în casă. 

— Acum urmează penultimul număr al programului nostru 
- rosti vesel Height. Mister Fox, rămâi la fereastră! 

Satiş aşeză pe cărăruie o broască mare şi o lovi binişor cu 
piciorul. Broasca făcu un salt şi se avântă în zbor deasupra 
tufişurilor şi copacilor, apoi tot mai sus, mereu mai sus. 
Curând, Fox o pierdu din ochi, dar cătă încă multă vreme cu 
privirea spre bolta albastră. 

— Ei, ce-ai de zis? Întrebă Height. 

Fox se aşeză tăcut pe scaun, se uită mecanic la ceasul de 
la mână, tresări, îşi vâri în gură două pilule deodată, dar 
nici nu mai simţi gustul lor. 


— Nădăjduiesc că asta se poate numi levitaţie! Rosti 
Height, făcându-şi vânt cu evantaiul. Cred că ţi-ai dat seama 
cum se comportă levitaţii. Omida pe care ai văzut-o are 
posibilitatea să coboare pe firul ei. Eu am astupat canalele 
glandelor salivare care fabrică firul şi de aceea în clipa când 
omida a început să urce nu a mai putut să formeze firul şi 
să coboare. Dar centrii nervoşi lucrau ca de obicei şi îi 
trimiteau impulsurile corespunzătoare. Asta era de ajuns ca 
să se pună în mişcare, într-un chip nou, mişcarea 
organizată a moleculelor, şi să se facă o încărcare electrică 
a moleculelor în raport cu încărcarea pământului, şi omida 
„a rămas spânzurată în aer”. Puiul este o pasăre care nu 
mai ştie să zboare, dar care şi-a păstrat instinctele necesare 
pentru a putea zbura şi, datorită acestor instincte, ela 
putut să folosească pe deplin noua lui capacitate de 
levitaţie, într-o măsură mai mare decât omida. Câinele nu 
poate decât să sară. Şi, deşi, din punct de vedere al 
creierului, este un animal cu o dezvoltare superioară, totuşi 
zborul acesta neaşteptat l-a năucit cu totul şi el ar fi zburat 
în văzduh până şi-ar fi dat duhul, dacă chemarea lui Satiş n- 
ar fi trezit stimulentul, adică dorinţa lui de a se întoarce 
înapoi. În ceea ce priveşte broasca, care se află pe o treaptă 
inferioară de dezvoltare, ea a murit, ajungând în straturile 
reci şi sărace în oxigen ale atmosferei. Aşa cum au arătat 
experienţele, o dată cu moartea animalului dispare şi 
capacitatea lui de levitaţie şi broasca noastră poate că a şi 
căzut în capul vreunui ţăran speriat... De altfel, capacitatea 
de levitaţie dispare şi trebuie să dispară îndată ce în 
organism are loc dezagregarea elementelor radioactive 
artificiale. Din toate aceste experienţe - continuă Height - 
dumneata, de bună seamă, ai şi tras o concluzie: levitaţia 
este cu atât mai posibilă, cu cât sistemul nervos superior al 
animalului este mai dezvoltat. Dar numai omul o poate 
stăpâni pe deplin. 

— Ai spus că experienţa cu broasca este penultima, însă 
ultima nu mi-ai arătat-o - zise Fox. 


— Nu-i greu să-ţi dai seama că ultima experienţă se va 
face pe un om - răspunse Height. 

— Se va face? Va să zică încă nu ai făcut o astfel de 
experienţă? 

— Dar vezi bine că terenul este pe deplin pregătit - replică 
Height. De pildă, experienţa cu câinele, al cărui sistem 
nervos, şi mai ales emisfera creierului mare, nu a avut de 
suferit, după cum se vede, în urma levitaţiei, în ciuda 
faptului că în organism a trebuit să aibă loc mari 
transformări atât în circulaţia sângelui, în activitatea 
sistemului nervos şi altele. Eu aştept doar... 

Cineva bătu la uşă şi în cameră intră Bharava-Pearce. 

— A, mister Pearce! Venerabil guru?! Bharava-Babu! 
Spuse batjocoritor Height. Ce noutăţi ne-aduci? 

— Mister Bronlow m-a trimis la dumneata... 

— Bronlow a şi stat de vorbă cu mine. 

— Pe cine a desemnat? 

— Pe Ariel. Aureliu Galton. 

— Fie Ariel primul om zburător! Rosti cu indiferenţă 
Height. 

— Eu văd în asta un semn al sorții - începu Pearce, 
ridicând ochii în tavan. Ştiţi că la Dandarat există obiceiul 
de a se da elevilor nume noi. Pe Aureliu l-am numit Ariel, ca 
să aibă aceeaşi rezonanţă. Ariel este satelitul planetei 
Uranus. Totodată, Aizu înseamnă aerian. Uranus este o 
zeitate care întruchipează cerul... 

— Cruţă-ne, mister Pearce! Ai intrat atât de bine în rolul 
lui saniasi3 Bharava, încât uiţi în faţa cui filosofezi! 

— Obişnuinţa este a doua natură - zise de data asta 
Pearce, zâmbind şi pe alt ton. Dar uite ce-am vrut să te 
întreb, mister Height: experienţa asta nu primejduieşte 
cumva viaţa lui Ariel? 

— Cred că nu - răspunse Height. Şi dacă ţii atât de mult la 
viaţa lui, fă această primă experienţă cu dumneata. Mie îmi 
este indiferent cu cine încep. Un director de şcoală 
zburător! Ar fi foarte spectaculos! 


Prefăcându-se că nu a auzit gluma răutăcioasă a lui 
Height, Pearce întrebă din nou: 

— Dar capacităţile intelectuale nu pot fi atinse de această 
experienţă? 

— Foarte posibil! 

— Ei, ce să-i faci! Având în vedere importanţa cauzei, 
trebuie să acceptăm un oarecare risc - spuse oftând Pearce. 
— Nu pot să te sufăr când vorbeşti pe tonul ăsta de iezuit! 

Te cunosc ca pe-un cal breaz, mister Pearce. Dorinţa 
dumitale cea mai dragă ar fi ca Ariel să rămână în viaţă, dar 
să-nnebunească. Totuşi nu în aşa hal, încât să nu mai poată 
fi folosit pentru scopurile voastre oculte şi... Ha! Ha! Ha!... 
Teozofice! Nu-i aşa, vulpe bătrână? 

Pearce era cât pe-aci să izbucnească de furie, dar 
amintindu-şi că Height este un om necesar, se stăpâni şi 
răspunse sec: 

— Datoria noastră e să ne supunem dorințelor celui de 
sus. Sunt foarte bucuros că ai lămurit în ce direcţie trebuie 
să acţionăm. Ariel va veni la dumneata astă-seară. Însă fii 
cu băgare de seamă, mister Height, pregăteşte-l, explică-i 
ce-o să devină. Nu-i de glumit cu însuşirea asta neaşteptată 
de a zbura, picată aşa, din senin. Vezi să nu-şi spargă cumva 
capul! 

IV. PRIETENII 


De la infirmerie, Şarad se întoarse din nou în camera lui 
Ariel. Intre ei se stabiliseră relaţii neobişnuite pentru elevii 
şcolii Dandarat. 


Conform regulilor şcolii, cel mare trebuia să-l conducă pe 
cel mic, fiindu-i primul şi cel mai apropiat educator şi 
„îndrumător spiritual” - guru. Nici un fel de apropiere, de 
intimitate, de prietenie nu era îngăduită în cadrul acestor 
relaţii. Supunerea oarbă a celui mic faţă de cel mare, iată 
ce stătea la baza educaţiei. Dar Ariel păstrase în adâncul 
sufletului său destulă independenţă sub aparenţa unei 


depline supuneri, Instinctul de apărare îl făcea să fie 
mincinos, să recurgă la simulări, în direcţia aceasta 
ajunsese la o adevărată virtuozitate. Pe acelaşi drum îl 
conducea Ariel şi pe Şarad. Instinctiv, băiatul îşi dăduse 
seama ce i se cere. Lua un aer abătut şi deznădăjduit când, 
în prezenţa unor persoane străine, Ariel îl certa cu asprime 
pentru fapte pe care el nici nu le făcuse. Dar când 
rămâneau singuri, Ariel şoptea la urechea ciracului său 
poveţe care i-ar fi îngrozit pe profesorii şi pedagogii din 
Dandarat. 


Deseori, Ariel scăpa cuvinte ca acestea: „Cât îi urăsc!” şi 
Şarad înţelegea despre cine vorbeşte guru Ariel. Băiatul îi 
ura şi el în aceeaşi măsură pe Pearce şi pe toţi schingiuitorii 
lui, dar sentimentul acesta îi era paralizat de frică. Şarad 
tremura şi se uita în toate părţile, temându-se şi pentru el, 
şi pentru dascălul său, atunci când acesta îi împărtăşea 
gândurile lui ascunse. 


Odată, într-o seară, Ariel discuta în şoaptă cu Şarad. Pe 
coridor se auziră paşii furişaţi ai lui Bharava. Ariel, al cărui 
auz era foarte fin, se îndepărtă brusc de băiat şi începu să-l 
certe cu glas tare. Şarad făcu o mutrişoară vinovată. 
Bharava intră în cameră, iscodi ca întotdeauna cu privirea 
pe elevi, apoi i se adresă lui Ariel cu astfel de cuvinte: 

— Fiule! N-am precupeţit nici o strădanie, nici o trudă 
pentru a te creşte şi a te îngriji. A sosit vremea să culegem 
roadele. Eşti un tânăr în toată puterea cuvântului. 
Instruirea ta a luat sfârşit. E timpul să te-apuci de lucru şi 
să-i slujeşti pe cei care te-au hrănit şi te-au educat, să le 
mulţumeşti pentru grija ce ţi-au purtat-o; pentru adăpostul 
şi hrana ce ţi-au oferit-o. Dandarat îţi face marea cinste de- 
a te hărăzi unei înalte meniri şi nădăjduiesc că vei 
îndreptăţi pe deplin această încredere. 


Tot timpul cât dură discursul acesta atât de pompos, Ariel 
îl privi pe Bharava drept în ochi, ca un om care n-are ce să 
răspundă. Tânărul înţelesese că i se hotărăşte soarta şi că 
în viaţa lui intervine o schimbare. Dar nici un muşchi nu 
tresări pe chipul său, nici cel mai mic semn de tulburare nu 
i se oglindi pe obraz. 


Şarad îşi dădu şi el seama că-l aşteaptă despărţirea de 
singurul om care-i mai uşura viaţa. Băiatul însă nu ştia să se 
stăpânească în aceeaşi măsură ca Ariel, de aceea lăsă ochii 
în jos şi se strădui să-şi ţină răsuflarea, ca să nu atragă 
asupra sa atenţia cumplitului Bharava. 


Ariel „luă pulberea de la picioarele” lui Bharava, adică se 
aplecă, atinse cu mâna tălpile lui Bharava şi, ducându-şi 
mâna la frunte zise: 

— Gândurile mele, dorinţele mele, faptele mele şi viaţa 
mea vă aparţin. 


Bharava, după ce privi scrutător în jur, rămase mulţumit. 
Şi pentru prima oară în toţi aceşti ani, el îl mângâie pe 
Ariel, atinse cu vârful degetelor bărbia băiatului şi apoi îl 
sărută. 

— Urmează-mă, Ariel! Primul pas pe care îl vei face va fi 
un pas în noua ta viaţă! 


Ariel îl urmă ca un câine bine dresat. 


Iar Şarad, rămas singur, îşi prinse capul în mâini şi, nefiind 
în stare să se stăpânească, izbucni în plâns. 


Cât de mare i-a fost însă bucuria când în miez de noapte 
simţi deodată atingerea cunoscută şi şoapta lui Ariel! 

— Tu eşti, dada4? Întrebă el, şoptit. 

— Eu sunt, Şarad, nu te speria! 

— Ce ţi s-a întâmplat, dada? 


— Sst! Ştii... Bharava... El nu-i hindus, este englez şi-l 
cheamă Pearce... M-a dus la Charles Height, un învăţat. Şi 
el e sahib. Iar Height, când l-a văzut pe Bharava, a 
exclamat: „lată-te, în sfârşit, mister Pearce, dar unde-i 
Ariel?” Bharava s-a înfuriat tare de tot... Şi-a început să-i 
facă semne lui Height. Atunci Height a priceput şi a zis 
îndată: „Bună seara, Bharava-babu!” Dar degeaba, eu am 
înţeles că Bharava nu-i hindus. De altfel, şi înainte m-am 
gândit la asta. Aici, la noi, te izbeşti de minciună la fiecare 
pas. 

— Şi ce făcea Ha ăsta? Îl zori Şarad. 

— Height vrei să zici. M-a examinat ca un doctor şi pe 
urmă i-a zis lui Bharava: „Straşnic! E sănătos tun. Peste 
câteva zile o să...” Dar Pearce a început iarăşi să-i facă 
semne şi atunci Height mi-a poruncit: „Să vii mâine 
dimineaţă înainte de masă, înţelegi? Înainte să mănânci. Să 
nu mănânci nimic şi să te speli bine. Să faci o baie, şi nu 
obişnuita abluţiune de dimineaţă.” Asta-i tot. 

— Şi de ce ai zăbovit atâta? 

— Bharava mi-a dat mai multe poveţe: „Supunere, 
supunere şi iar supunere!” Ariel izbucni încetişor în râs. 


În noaptea aceea prietenii dormiră puţin. Şarad era 
mâhnit la gândul că se va despărţi de Ariel, iar acesta din 
urmă se gândea la cele ce-l aşteaptă în viitor. 

V. PE UN NOU FAGAŞ AL VIEŢII 

A doua zi dimineaţa, după ce îşi luase rămas bun de la 
Şarad, Ariel se prezentă în faţa lui Height, care îl aştepta în 
halat şi scufie albă. 


Intrară amândoi într-o încăpere ce semăna cu o sală de 
operaţie sau cu un cabinet de roentgen-terapie, având însă 
o aparatură mult mai complicată şi mai neobişnuită. 


Height îi porunci lui Ariel să se dezbrace şi să se culce pe o 
masă îmbrăcată într-o muşama albă. 


Ca întotdeauna, Ariel se supuse fără cea mai mică ezitare, 
închipuindu-şi că o să fie hipnotizat, stare pe care el se 
pricepea de minune s-o simuleze. Dar se înşelase. 


Height îi ordonă să înghită un praf dizolvat m apă, apoi 
strigă: 
— William, masca! 


Un tânăr în halat alb, cu o tichie albă, îi aplică băiatului pe 
faţă o mască de vată, care emana un miros puternic şi 
dulceag. 

— Respiră adânc, Ariel, şi numără cu glas tare! Porunci 
Height. 

— Unu, doi, trei... Se porni Ariel. 


Când ajunse la douăzeci, începu să se încurce, făcea pauze 
din ce în ce mai mari şi curând îşi pierdu cunoştinţa. 

— Ei, asta-i tot! Auzi el când îşi veni din nou în fire şi 
deschise ochii. 


Îi era greață şi capul îi vuia. Se afla culcat jos, pe podea, în 
cabinetul-laborator al lui Height. 

— Ce-i cu tine, te simţi prost? Nu-i nimic, trece repede. 
Stai liniştit - spuse Height. 


Ca întotdeauna, el şedea pe rogojină, pe jumătate 
dezbrăcat, cu buzele roşii de betel, şi trăgea din lulea, 
făcându-şi vânt cu evantaiul. 


Aducându-şi aminte de cele ce-i spusese Pearce, Height se 
hotărî să-l pregătească pe Ariel cu toată grija pentru rolul 
de om zburător. 


Şi în clipa când Ariel îşi veni de-a binelea în fire, Height îl 
întrebă: 


— Ce zici, Ariel, eşti puternic? Crezi că ai putea să ridici 
un tânăr tot atât de greu ca tine? 

— N-am încercat, dar cred că aş putea - răspunse el după 
o clipă de gândire. 


Viaţa la Dandarat îl învățase să fie foarte prudent în 
răspunsuri. 

— Fiecare om sănătos poate să ridice o greutate egală cu 
greutatea corpului său şi chiar mai mult. 


William! Ia saltă cu scaunul! Îi porunci savantul lui 
William, care se ivise la chemarea lui. 


William, pregătit pentru toate acestea, se aşeză călare pe 
un scaun, îşi încolăci picioarele în jurul picioarelor 
scaunului, cu mâinile se apucă de spetează şi începu să 
salte prin cameră, aşa cum fac copiii. 


Ariel privea uimit la tânărul William care galopa pe scaun. 

— Ariel, uită-te bine, picioarele lui William nu ating 
pământul. Numai prin smucituri bruşte în sus şi în jos mişcă 
scaunul şi se ridică o dată cu el în aer. Când se smuceşte, 
saltă cu scaun cu tot, la cel mult trei sau cinci centimetri de 
la pământ, şi cam tot atâta înaintează. Dacă William, la 
greutatea lui, ar fi fost mai puternic, atunci bineînţeles c-ar 
fi putut să sară mai sus şi mai departe, nu-i aşa? Şi cu cât ar 
fi mai puternic, cu atât ar sări mai sus şi mai departe. lată, 
dar, că nu-i vorba de nici o minune sau de vreun lucru 
extraordinar. "Ţine minte, Ariel, atunci când ai fost 
narcotizat... În timp ce dormeai... Ţi-am introdus în corp... 
Un lichid care ţi-a multiplicat forţele. Şi-acum tu ai să poţi 
zbura pe scaun mai bine decât William. Ia încearcă! Scoală- 
te în picioare, aşează-te pe scaun şi caută să salţi aşa ca 
William. 


William îi cedă locul lui Ariel, legând însă cu o frânghie 
piciorul scaunului şi ţinând într-o mână capătul funiei. 
— Sări, Ariel! 


Băiatul smuci scaunul şi pe neaşteptate făcu o săritură 
atât de înaltă, încât s-ar fi lovit cu capul de tavan dacă n-ar 
fi fost frânghia, care-l opri din zbor, şi Ariel căzu jos cu 
scaun cu tot, lovindu-l şi pe William. 


Height izbucni în hohote de râs, dar deodată se încruntă. 
Se vede că era foarte tulburat şi încetă chiar să mestece 
betel. 

— Nu te-ai lovit, Ariel? 

— Puțin... Numai la genunchi şi la cot - răspunse băiatul, 
uluit de toate câte se petrecuseră cu el. 

— Dar ce-ai simţit în timpul zborului? 

— Eu... Parcă aş fi primit o lovitură uşoară în cap şi în 
umeri... Mă apăsa ceva, dar nu de afară, ci dinăuntru. 

— Aşa, aşa... Aşa, aşa, la asta trebuie să ne-aşteptăm - 
bolborosi Height. Dar n-a fost prea puternică? 


Nu te-a durut? 

— Nu. Doar în prima clipă. M-am mirat tare mult, ba chiar 
m-am speriat oleacă. 

— Şi asta nu te-a împiedicat să gândeşti? Nu ţi-ai pierdut 
cunoştinţa, fie chiar şi pentru o clipă? 

— Nu - răspunse Ariel - se pare că nu. 

— Straşnic! Exclamă Height şi bombăni: Cel puţin pentru 
mine! Pearce n-o să fie tocmai mulţumit, dar asta-l priveşte 
personal. Că ai căzut şi te-ai lovit, de vină e numai frânghia. 
Deşi fără ea, ai fi riscat să-ţi spargi capul de tavan. Am legat 
frânghia fiindcă tu nu ştii încă să-ţi dirijezi forţa. Ascultă, 
Ariel, ia aminte la ce-ţi spun! Acum eşti în stare să faci ceea 
ce nu-i în stare să facă nici un alt om. Poţi să zbori. Şi 
pentru ca să poţi zbura, trebuie să doreşti acest lucru. Poţi 
să te ridici în aer mai repede sau mai încet, să te întorci în 


orice parte ai dori şi să te cobori după voie. Trebuie să ştii 
numai să te conduci, aşa cum faci când umbli, când te scoli, 
când te aşezi sau te culci. Înţelegi? Şi-acum încearcă încă o 
dată să sări cu scaunul. De data asta, nu-l mai smuci, 
gândeşte-te doar că trebuie să zbori. 


Ariel se aşeză pe scaun, apucă speteaza şi se gândi: 
„îndată am să zbor!” Şi într-adevăr se ridică la o înălţime de 
un metru, făcu ocolul camerei şi se lăsă lin, în jos, lângă 
Height, fără să-şi creadă ochilor. 

— Bravo ţie, progresezi foarte repede! 

— Dar fără scaun nu pot să zbor? Întrebă Ariel. 


Height izbucni în râs, împroşcând stropi de salivă roşie. 

— Bineînţeles! Ha-ha-ha! Tu ai crezut, pesemne, că 
scaunul este un aparat, un fel de mătură pe care zboară 
baba-cloanţa? Ariel, eşti un om zburător! Primul om care 
poate zbura fără nici un fel ele mecanisme sau aripi. Fii 
mândru de asta! 

Băiatul se sculă de pe scaun. „O să mă ridic în aer!” şi se 
înălţă, rămânând suspendat, imobil, în spaţiu. 

— Ha-ha-ha! Aventurier? Escroc? Hohotea Height, 
amintindu-şi de colegii săi savanţi, care nu-i recunoşteau 
meritele. Binevoiţi să vedeţi asta! 


Uşa cabinetului se deschise. În prag stătea Bharava, iar în 
spatele lui se iţea Fox. 


Văzându-l pe Ariel atârnând între tavan şi podea, Pearce- 
Bharava rămase cu gura căscată, încremenit locului. Fox îşi 
schimonosi într-un rictus dureros buzele aspre şi se 
încovoie, semănând cu un semn de întrebare. Ariel se 
răsucea lin în aer, cobora, apoi din nou urca lin. 

— Intraţi, domnilor! De ce aţi rămas locului? Le strigă 
Height, triumfător. 


În sfârşit, Pearce îşi reveni din uluială şi se năpusti să 
închidă fereastra, bombănind: „Ce imprudenţă”. Apoi 
începu să se învârtească în jurul lui Ariel, clătinând din cap. 

— Te felicit, colega! Rosti cu greutate Fox, apropiindu-se 
de Height şi strâmbându-şi gura într-un zâmbet. 

— Ei, ce zici de isprava asta? E mai reuşită decât musca 
dumitale? Întrebă Height, bătându-l prieteneşte pe umăr, în 
aşa fel că Fox se clătină pe picioare. 


Ariel cobori, iar Bharava-Pearce se îndreptă grăbit spre 
telefon, îl chemă pe Bronlow şi-l rugă să vină de îndată la 
Height. 

— Cum te simţi când zbori? Îl întrebă Bharava pe Ariel. 

— Bine. La început mi-a fost cam neplăcut... Corpul, 
umerii... 

— Aşa, aşa! Dar mintea ţi-a rămas limpede? Gândurile nu 
ţi s-au încâlcit? 

— Nu. 

— Hm! Capacitatea mintală a lui Ariel n-a fost de loc 
atinsă... Din păcate... Da-da! Zise Height. 


Pearce se uită semnificativ la el. Curând sosiră mister 
Bronlow şi mistress Dryden. 


Lui Ariel i se ceru să se înalțe în aer, să zboare prin 
cameră, stând drept, culcat pe burtă, „ca un peştişor”, după 
cum spunea mistress Dryden, să se răsucească şi să facă 
diferite figuri de înaltă şcoală de pilotaj. Mistress Dryden se 
văita într-una când de frică pentru Ariel, când, plină de 
entuziasm şi admiraţie, exclama: 

— Minunat! Extraordinar! Fermecător! Bronlow îşi freca 
cu un aer satisfăcut mâinile şi îl încuraja pe Ariel să facă noi 
figuri aeriene. 

— Ce-l chinuiţi atâta! Exclamă, plin de bunăvoință, Height, 
şi-i porunci lui Ariel să coboare. 


Toţi, în afară de Height, se aşezară, şi Bharava, adresându- 
se lui Ariel, ţinu un discurs, ca întotdeauna pompos, plin de 
citate şi metafore orientale. 


Vorbi din nou de înalta cinste ce i-a fost acordată lui Ariel, 
care a devenit aproape un fiu al lui Indra, zeul cerului şi al 
văzduhului, şi frate cu Maruta, zeul vânturilor, vorbi despre 
puterea extraordinară pe care a căpătat-o Ariel, dar, 
totodată, şi de uriaşa răspundere ce apasă pe umerii lui. 
Bharava căuta să-l sugestioneze pe băiat, aţintindu-şi 
privirea-i hipnotică asupra lui, vorbindu-i despre supunerea 
totală şi absolută şi ameninţându-l cu pedepsele cele mai 
cumplite pentru cea mai mică abatere. 

— Dacă ţi-ai pune cumva în gând să fugi, să ştii că ai să 
sfârşeşti în nişte chinuri atât de cumplite, cum încă n-a 
sfârşit nici un om până azi. Oriunde ai zbura, pe culmile 
munţilor înalţi, în jungla întunecoasă, în pustiurile sălbatice 
sau chiar la capătul lumii, ţine minte că noi te vom găsi 
pretutindeni, fiindcă puterea noastră este nemărginită. Şi 
atunci... 


Bharava îi zugrăvi în chip atât de plastic priveliştea unor 
schingiuiri şi chinuri nemaivăzute, încât mistress Dryden 
începu să strângă din umeri şi să ofteze. Şi încă un lucru pe 
care nu trebuie să-l uiţi: să nu arăţi nimănui că ştii să zbori. 
Nici să vorbeşti despre asta nu-ţi este îngăduit. Să nu 
îndrăzneşti să zbori sau să te ridici, fie chiar numai un 
deget de la pământ, fără să fi primit ordin de la noi. Să nu 
zbori nici atunci când te găseşti singur în cameră. 


Şi Bharava începu să facă nişte gesturi care, pesemne, 
trebuiau să întărească sugestia. Apoi, cu vocea-i obişnuită, 
rosti sever: 

— Acum te poţi duce în camera ta. Şi să nu uiţi niciodată 
vorbele mele! 


Ariel se înclină adânc, salută şi o porni spre uşă, 
străduindu-se să calce ca de obicei şi temându-se la fiecare 
pas să nu cumva să zboare. „lrebuie să merg, să merg, nu 
să zbor!” repeta el în gând. 


După ce băiatul ieşi, Pearce îl petrecu privindu-l temător, 
prin uşa întredeschisă. Apoi oftă şi zise uşurat, răspunzând 
parcă propriilor sale gânduri: 

— Nu, n-are să zboare de la noi! La fel ca şi celorlalţi elevi 
ai Dandaratului, noi i-am anihilat complet voinţa. 

— Şi totuşi nu-i prudent că l-ai lăsat singur pe Ariel - 
observă Bronlow. 

— Dar ce poţi face? Să-l ţii în lanţ şi să-i dai drumul ca unui 
balon? Întrebă batjocoritor Height. 

— Ai fi putut să-l trimiţi împreună cu un însoțitor, care să-l 
ducă de mână - replică Bronlow - iar apoi să-l încui într-o 
cameră fără ferestre. 

— Şi dac-o să zboare cu însoțitor cu tot? Întrebă 
batjocoritor Height. 


Mistress Dryden scoase un strigăt de uimire, iar Bronlow 
înălţă sprâncenele. 

— E cu putinţă aşa ceva? 

— Absolut - răspunse Height - dacă, bineînţeles, călăuza 
n-o să fie mai grea decât Ariel. 

— Iată încă o complicaţie! Exclamă Bronlow. 

— La toate astea ar fi trebuit să te gândeşti mai înainte. Eu 
mi-am isprăvit treaba, iar felul cum o să-l fereşti şi cum o 
să-l arăţi publicului pe Indra al vostru, asta vă priveşte pe 
voi, nu pe mine - spuse Height. 

— Mister Bronlow - se băgă în vorbă Pearce - temerile 
dumneavoastră sunt neîntemeiate. Ariel este legat de multă 
vreme cu un lanţ tainic. Lui nu numai că-i lipseşte voinţa, 
dar se află mereu în transă hipnotică. Atât de des l-am 
sugestionat şi l-am hipnotizat insuflându-i o deplină 


ascultare, încât acum, orice poruncă a mea el o primeşte ca 
pe ceva absolut şi nu va trece peste ea nici chiar de frica 
morţii. Lucrul acesta e mai trainic chiar decât o pereche de 
cătuşe. Îmi iau asupră-mi toată răspunderea. 


Bronlow mormăi printre dinţi, dând din umeri: 
— Fie şi aşa! 


Height deschise vorba despre suma pe care trebuia s-o 
primească drept plată şi începu să se tocmească în gura 
mare cu Pearce. Discutau atât de aprins, încât mistress 
Dryden, temându-se de o migrenă, se sculă de pe scaun. 
Îndată după ea se ridică şi Bronlow. 

— O să mai vorbim noi, mister Height! Îi spuse Pearce, 
conducându-şi oaspeţii. 


leşiră din cabinet, Pearce cu Bronlow, iar Fox cu mistress 
Dryden. Femeia începu să-l descoasă pe Fox, interesându-se 
cum de a izbutit acest „vrăjitor Height” să creeze omul- 
zburător şi, fără să-i asculte răspunsurile, îl întrerupea 
mereu cu noi întrebări. 

— Dar poate face şi animalele să zboare? O pisică, de 
pildă? Întrebă ea. 

— Da, eu cu ochii mei am văzut un câine, pe urmă o 
broască... 

— Nemaipomenit! O să-i cer negreşit lui mister Height ca 
pe Queen, pisicuţa mea, să mi-o transforme într-o pisică 
zburătoare. Seara, ea o s-alunge liliecii din jurul terasei, de 
care mi-e o groază nebună şi care-mi tulbură cele mai 
frumoase ceasuri, căci în India, şi mai ales aici, la Madrass, 
numai seara poţi să respiri în voie. Ce minunat o să fie! 


Şi, deoarece mistress Dryden nu era numai ocultistă, dar 
şi poetă, îşi ridică ochii spălăciţi spre cer şi începu să 
improvizeze: 

Pe cer zbura un liliac, În urmă-i, o pisică... 


Pearce şi Bronlow însă vorbeau despre cu totul altceva. 


Pearce voia să ştie dacă vor mai crea, cu ajutorul lui 
Height, şi alţi oameni zburători, sau dacă Ariel va fi 
singurul. Şi în această ultimă ipoteză, se temeau ca Height 
să nu fie atras de duşmanii lor şi se întrebau dacă n-ar fi 
cazul să ia măsurile corespunzătoare. 

„Poate ar trebui ucis Height?” înţelese Bronlow şi după ce 
se gândi zise cu glas tare: 

— Deocamdată, trebuie să-l împiedicăm să plece de la noi. 
Alţi oameni zburători nu vom mai face. Dar Ariel poate avea 
vreun accident, aşa că Height ne este încă necesar. Trebuie 
s-avem grijă ca el să fie complet izolat de lumea dinafară. E 
limpede? 


Pearce încuviinţă din cap şi răspunse: 

— Se va face întocmai. 

VI. SPRE O SOARTĂ NECUNOSCUTĂ 

leşind de la Height, Ariel se îndreptă spre odăiţa lui, 
străbătând aleea grădinii. Păşea încet, de parcă acum 
învăţa să umble, şi călca atât de apăsat cu tălpile sandalelor, 
încât nisipul presărat pe cărare începu să scârţâie. Nu se 
îndoia nici o clipă că este urmărit. 


Ariel însă se mai afla sub impresia zborului din cameră. 
Putea să zboare! Gândul acesta îl tulbura, dar în acelaşi 
timp îl umplea de fericire, o fericire al cărei rost se temea 
să-l înţeleagă aici, în grădină, sub soarele luminos, urmărit 
de privirile lui Bharava, pe care le simţea aţintite asupra sa. 
Băiatul îşi înăbuşea, nelăsând să i se citească pe faţă 
gândurile care, asemenea unui cântec triumfător, răsunau 
în sufletul lui: „Libertate! Eliberare!” şi sunetele acestui 
cântec îl uimeau nespus. 


De-abia după ce dădu colţul clădirii, îşi îngădui să se 
gândească, dar cu prudenţă, ca nu cumva gândul să devină 
faptă: „Dacă aş vrea, aş putea de îndată să mă înalţ în 
văzduh şi să-mi iau zborul din şcoala asta atât de urâtă, să 
fug de oamenii ăştia îngrozitori!” Şi începu să calce şi mai 
apăsat pe nisipul scârţâitor. 


În toţi aceşti ani petrecuţi în şcoală, Ariel nu încetase o 
clipă să se gândească în ce fel ar putea să plece, să fie liber, 
să-şi afle trecutul, să-şi caute părinţii. 


Cu toate interdicțiile şi sugestiile hipnotice, noaptea când 
rămânea singur, se străduia să-şi amintească întâmplări din 
copilăria lui, petrecute înainte de a veni la Dandarat. 
Uneori, icoane ale acestui trecut - crâmpeie rămase în 
amintire - i se arătau şi în somn, şi visurile erau 
întotdeauna mai vii decât imaginile pe care se căznea să şi 
le aducă aminte când stătea de veghe. 


Vedea aievea o ţară care era cu totul altfel: un cer de 
plumb, felinare pe străzi, licărind prin ceața deasă, vineţie. 
Clădiri uriaşe, ude de umezeală şi ploi, oameni care se 
iveau pe neaşteptate, şi tot atât de neaşteptat dispăreau în 
negura întunecoasă. 


Iată-l într-un automobil, privind pe fereastră lumea 
aceasta cenuşie, umedă. 


Şi, deodată, o altă icoană... 


O cameră mare, un cămin uriaş în care ard buturugi. Ariel 
şade pe covor şi-şi construieşte o casă din cuburi. Alături, 
pe o pernă de mătase, stă o fetiţă blondă şi îi întinde 
cuburile. Într-un fotoliu moale, lângă cămin, cu o carte în 
mână, se odihneşte o bătrână, cu o scufie de dantelă neagră 


pe capul cărunt, care din când în când îi priveşte cu 
asprime pe deasupra ochelarilor. 


În odaie intră un om într-o haină neagră. Are ochii răi şi 
rotunzi ca de bufniţă şi un zâmbet dezgustător de prefăcut. 
Ariel se teme şi-l urăşte pe omul acesta în costum negru, 
care, cu zâmbetul lăţit pe toată faţa şi cu ochii strălucind de 
răutate, păşeşte pe covor. El calcă în picioare căsuţa din 
cuburi, Ariel începe să plângă şi... Se trezeşte. 


Prin fereastră se zăresc frunze de palmier, iar pe cerul 
siniliu şi înalt, stele mari... Văzduhul mişună de lilieci... 
Noaptea e înăbuşitoare... India... Dandarat... 


Alteori, Ariel se vedea într-o cămăruţă mică, unde abia 
putea să respire, care se legăna. Prin geamul rotund se 
zăreau valuri uriaşe, verzi şi înspăimântătoare. Aşezat pe 
divan în faţa sa, mai înfricoşător decât valurile, şedea omul 
acela negru, acelaşi care i-a călcat în vis, sau în realitate, 
căsuţa din cuburi. 


Alte amintiri din copilărie mintea lui n-a păstrat. Grozăviile 
ce i-au fost hărăzite băiatului aici, la Dandarat, s-au lăsat ca 
un văl asupra trecutului său. Dar trecutul trăieşte în 
sufletul lui Ariel, ca firele de iarbă într-un deşert de nisip. 


Singurătatea, copilăria plină de bucurii şi tinereţea. Nici 
părinţi, nici prieteni... Numai Şarad... Bietul Şarad! Ela 
păşit abia pe prima treaptă a chinurilor. Ah, dac-ar putea 
să-l scape din iadul ăsta! 

„Pot să zbor...!” Dar, făcând un efort, Ariel alungă acest 
gând şi calcă cu pas hotărât. 

— Ariel! Şopteşte plin de bucurie Şarad, în clipa când 
prietenul său intră pe uşă, dar îndată amuţeşte, văzându-i 
chipul aspru. 


Acum nu-i vreme de discuţii. 


Sună gongul, care cheamă elevii la gustarea de dimineaţă, 
şi cei doi prieteni se îndreaptă spre sala de mese, tăcuţi, 
fără să se uite unul la celălalt. 


În ziua aceea, Şarad fu mustrat de câteva ori de profesorii 
săi, pentru lipsa lui de atenţie. Timpul se scurgea greu. 


Înainte de apusul soarelui, în camera lui Ariel intră 
Bharava, care-i spuse tânărului să nu uite să ceară 
administratorului haine noi. 

— Mâine dimineaţă, la cinci, o să vin să te iau. Să fii gata! 
După ce te speli, îmbracă-te cu hainele noi! 


Ariel îşi plecă supus fruntea. 

— Cum merge Şarad? Întrebă Bharava, la plecare. 

— Nu prea ştie să se concentreze - răspunse Ariel. 

— Trebuie să-l pedepseşti cu mai multă asprime - zise 
directorul şi, aruncându-i o privire furioasă lui Şarad, ieşi. 


Ca întotdeauna, înainte de a se culca, Ariel îl puse pe 
Şarad să citească câteva fragmente din „Shastra - Cărţile 
Sfinte”. Era calm, aspru şi exigent, cerându-i băiatului să 
citească cu glas tare şi cântat. 


Totuşi, de câteva ori, Şarad băgă de seamă că Ariel 
priveşte spre fereastră, iar pe chipul lui trece o umbră de 
îngrijorare. În parc, copacii foşneau în bătaia vântului care 
prevestea ploaia. 


Din când în când bubuia tunetul, dar pe cer stelele 
străluceau cu un foc viu. Şi numai când dinspre dreapta 
cobori întunericul, fâşia lăptoasă a Căii Lactee acoperindu- 
se de nori, Ariel oftă uşurat. Curând se auzi ropotul 
primelor picături mari de ploaie. Afară, în noapte, răsună 


melodios gongul: era ceasul de odihnă, când toată lumea 
trebuia să se culce. 


Şarad închise ceaslovul gros, iar Ariel suflă în opaiţ. 
Şedeau amândoi pe rogojină, unul lângă celălalt, învăluiţi în 
linişte şi beznă. 


Şarad auzi cum Ariel se scoală de jos. Îndată se ridică şi el. 
Tânărul îl cuprinse în braţe pe băiat şi-l săltă de la pământ! 

— Ce uşurel eşti! Şopti Ariel, râzând încetişor. Şarad, vrei 
să te ridic şi mai sus? 


Băiatul simţi cum tânărul său prieten îl ridică aproape 
până în tavan, îl ţine acolo şi-apoi îl lasă jos. Nu cumva Ariel 
are mâini atât de lungi? 

— Culcă-te, Şarad! Vorbi în şoaptă Ariel. 


Se întinseră pe rogojină, iar Ariel începu să şoptească la 
urechea băiatului: 

— Ascultă, Şarad. Height a făcut din mine un om zburător. 
Înţelegi, acum eu pot să zbor ca o pasăre. 

— Da unde ţi-s aripile, dada? Întrebă copilul, pipăind 
umerii prietenului său. 

— Poţi să zbori şi fără aripi. Aşa cum zburăm în vis. Nu- 
ncape îndoială că ei vor să m-arate oamenilor ca pe-o 
minune. Numai că eu... Eu vreau să zbor din Dandarat! 

— Da cu mine ce-o să se-ntâmple fără tine, dada? Şi Şarad 
începu să plângă. 

— Linişteşte-te, nu plânge! Vreau să te iau cu mine. Eşti 
uşor şi cred că o să pot zbura împreună cu tine... 

— Ia-mă! la-mă de aici, dada! E atât de rău aici, atât de 
groaznic! Fără tine o să mor! Zise băiatul, oftând. 

— O să te iau... Auzi cum plouă afară? Asta-i bine. În 
întuneric n-o să fim văzuţi... Fereastra e deschisă... Sst!... 
Se aud paşi... Taci! 

Uşa scârţâi. 


— Dormi, Ariel? Răsună glasul lui Bharava. Ariel! 

— Mm... 

— Mârâi Ariel, prefăcându-se că a fost trezit din somn, şi 
apoi exclamă: Ah, dumneavoastră sunteţi, guru Bharava?! 

— Ariel, de ce n-ai închis geamul? Uite câtă apă a curs pe 
jos! 


Bharava închise fereastra, lăsă storurile şi plecă fără să 
mai zică nimic. 


Tânărul înţelese că directorul îl urmăreşte, neavând 
încredere în el. Nu i-ar fi fost de loc greu să deschidă 
geamul, dar ce se va întâmpla dacă Bharava a pus paznic 
acolo? E de ajuns să ridice storul şi se va da alarma. 


Şarad stătea culcat pe rogojină şi tremura ca prins de 
friguri. Afară se dezlănţuise un adevărat potop. Tunetul 
bubuia tot mai aproape, din ce în ce mai des şi mai tare. 
Scăpărând, fulgerele inundau prin storuri odaia cu lumina 
lor albăstrie. Ariel stătea lângă pervazul ferestrei, cu faţa 
încruntată. Apoi luă un ştergar atârnat într-un cui de lemn 
pe perete şi-i şopti lui Şarad: 

— Vino cu mine! 


Ridicară rogojina care-i despărţea de camera vecină, 
păşiră înăuntru şi de aici, fără zgomot, ieşiră în coridor. 
Coridorul zăcea cufundat în beznă şi linişte. Ariel mergea 
înainte, trăgându-l după el pe Şarad, care se ţinea de 
capătul prosopului. Toţi dormeau. În jur era o linişte 
deplină. Urcau şi coborau scări, traversau, cu pas furişat, 
coridoare lungi şi curând începură să suie pe o scară 
dreaptă de lemn. 


Ariel deschise chepengul care ducea pe acoperiş. Cât ai 
clipi, un fulger îi scăldă pe amândoi în lumină, tunetul îi 


asurzi cu bubuitul său, iar ploaia îi udă leoarcă. Se urcară 
pe acoperişul drept. 
— Suie-mi-te în cârcă, Şarad! Şopti Ariel. 


Băiatul se căţără în spatele lui, Ariel îl legă cu prosopul, îşi 
îndreptă umerii şi privi în jur. La lumina unui fulger văzu 
curtea largă, acoperită de apă şi scânteind ca un lac, văzu 
clădirile Dandaratului cu zidurile sale. Mai departe 
străluceau luminile Madrassului, iar dincolo de oraş 
oceanul. Ariel simţi cum Şarad tremura în spatele său. 

— O să zburăm repede? Întrebă în şoaptă băiatul la 
urechea prietenului. 


Pe Ariel îl cuprinse teama. Oare într-adevăr o să se ridice 
în aer? În cameră i-a fost uşor să zboare, dar acum, pe 
furtună, cu Şarad în spate... Ce se va întâmpla dacă se vor 
prăbuşi în mijlocul curţii? 


Deodată, răsunară nişte bătăi de gong, cu totul nepotrivite 
la ceasul acela. Alarmă!... Ariel văzu în faţa ochilor chipul 
hâd al lui Bharava, îşi aminti de amenințările lui şi se înălţă 
deasupra acoperişului. 


Simţi deodată o ameţeală şi gândurile i se învălmăşiră în 
cap. 


Ca un avion care dă roată aerodromului înainte de a se 
aşterne la drum, aşa zbură Ariel deasupra acoperişului. În 
curte se auzeau strigăte, izbucni detunătura unei 
împuşcături, licăriră luminile felinarelor, iar la ferestre se 
aprinseră opaiţele. 


Ariel se avânta prin şuvoaiele ploii, zburând - ca să-i fie 
mai uşor - în direcţia vântului care sufla dinspre sud-vest. 


Jos, curtea, acoperişurile drepte, parcul, zidurile, toate se 
perindară cu o viteză ameţitoare. 


Vântul îl purta pe Ariel spre ocean. În stânga, la lumina 
fulgerelor, se zărea lanţul munţilor, iar în faţă, luminile 
Madrassului. În fortul St. George ardea ochiul de foc al 
farului. 


Ariel se afla acum deasupra unei întinderi nisipoase şi 
zbura atât de jos, încât se vedeau câmpiile de orez. Şi din 
nou nisipuri... Ploaia îi biciuia trupul, iar vântul îi şuiera pe 
la urechi, fluturându-i părul. 


Jos, cu luminile aprinse, trecu un tren. Pe ocean plutea un 
vapor care, apropiindu-se de port, fluiera îndelung. 


Iată şi Madrassul! Kuwam, râul mic şi murdar umflat de 
ploi. Străzile înguste şi întortocheate! Ale „Oraşului Negru”, 
casele scunde, de cărămidă, clădite printre colibe de 
bambus. Partea europeană a oraşului era bine luminată. 
Ariel şi Şarad auzeau claxoanele automobilelor, zgomotul 
tramvaielor. Mai sus decât toate acoperişurile se înălța 
cupola observatorului şi palatul unui nabab. 


Zburară deasupra grădinii botanice. La lumina felinarelor 
şi a fulgerelor se puteau desluşi palmierii, curmalii, 
cocotierii, plantaţii de bambus, arbuştii de cafea. 


Acolo, pe cărarea grădinii, izbucniră strigăte de uimire. 
De-abia acum îşi dădu seama Ariel cât de nesăbuit era 
zburând deasupra oraşului. Dar într-atât îl uluise acest 
zbor, încât gândurile i se încâlceau în cap. Uneori i se părea 
că totu-i un vis. Şarad îi striga ceva, însă din pricina 
zgomotului ploii şi a vântului, Ariel nu putea să-i 
desluşească vorbele, în sfârşit, băiatul îi ţipă drept în 
ureche: 


— Ne văd oamenii, dada! 


Drept răspuns, Ariel coti brusc spre apus, îndreptându-se 
către munţi. Simţea cum îl părăsesc puterile. Năduşeala îi 
curgea şiroaie pe trup şi abia mai sufla. Dar trebuia să 
zboare cât mai departe de Dandarat, de Madrass. 


Furtuna se mai domolise, ploaia încetase, numai vântul 
sufla tot cu aceeaşi furie, mânându-i iarăşi spre ocean. 
Acolo ar putea pieri. Şi Ariel, încordându-şi puterile, zbură 
mai departe. Şarad se ţinea zdravăn de spatele lui, iar 
tânărul, simțind căldura micului său prieten, voia să-l 
salveze cu orice preţ. 


Zburau amândoi aşa, înfruntând vijelia şi bezna, în 
întâmpinarea sorții necunoscute. 

VII. BODEN ŞI HASELON 

Biroul avocaţilor Boden şi Haselon - London City, King 
William street - se afla chiar lângă biserica Mary Vullnot. 


De la ferestrele biroului se putea vedea nişa sfântului lăcaş 
cu statuia madonei, înnegrită de ceața şi funinginea 
Londrei, iar dangătul orologiului din turla bisericii înăbuşea 
chiar şi sâsâitul şi tusea bătrânei pendule din cameră, 
închisă într-o cutie neagră, veche, roasă de carii, şi de 
dimensiuni atât de uriaşe, încât în ea ar fi încăput prea bine 
chiar Boden şi Haselon - doi bătrâni uscăţivi, fără barbă, în 
surtuce demodate, semănând unul cu celălalt ca nişte fraţi 
gemeni. 


De treizeci de ani stăteau unul în faţa celuilalt, la două 
birouri ce păreau scoase din muzeu, despărțiți de restul 
funcţionarilor printr-un perete de sticlă, care le îngăduia 
să-i poată urmări pe funcţionari şi în acelaşi timp să discute 
despre afacerile secrete ale firmei, fără a se feri de urechile 


salariaţilor. De altfel, ei vorbeau tare puţin, deoarece se 
înțelegeau admirabil rostind cuvintele numai pe jumătate. 


După ce citea vreo scrisoare, Boden făcea într-un colţ un 
semn misterios şi i-o întindea lui Haselon. Acesta, la rândul 
său, citea hârtia, apoi hierogilifele, încuviinţa din cap şi 
punea rezoluţia pentru funcţionari. Rareori se întâmpla ca 
părerile lor să nu coincidă, dar şi atunci n-aveau nevoie 
decât de câteva cuvinte sau crâmpeie de propoziţii ca să 
ajungă la o înţelegere. 


Era o firmă veche, cunoscută, specializată în moşteniri, 
testamente, tutelă, şi care nu lucra decât cu clienţi bogaţi. 
Deci nu trebuie să ne mire faptul că Boden şi Haselon 
posedau o avere considerabilă, ce depăşea cu mult limitele 
legale ale onorariilor. Dar acesta era un secret al firmei, 
păstrat în registrele groase, încuiate în dulapuri de fier. 


În dimineaţa asta însorită, lucru atât de rar la Londra, 
mister Boden, ca întotdeauna, cerceta el, cel dintâi, 
corespondenţa şi trecea scrisorile citite pe biroul 
tovarăşului său. 


În colţ, pe un plic gros, albăstrui, se afla ştampila poştei 
din Madrass. Boden rupse repede plicul şi se adânci în 
citirea scrisorii, strângând tot mai mult din buzele-i subţiri 
şi uscate. 


Sfârşind de citit, dădu drumul la radio. Glasul crainicului 
anunţa cursul bursei, dar Boden nu-l asculta. Deschisese 
aparatul pentru ca funcţionarii să nu poată auzi prin 
peretele de sticlă vreun cuvânt din cele ce vor vorbi ei doi. 
Se vede că aveau de discutat lucruri foarte importante şi 
Haselon îşi aţinti asupra lui Boden ochii săi decoloraţi şi 
rotunzi ca de bufniţă. 


În zadar vorbea crainicul tare, căci Boden nu spunea 
nimic. Tăcut, îi întinse lui Haselon scrisoarea, care, după ce 
o citi cu cea mai mare atenţie, îşi aţinti ochii săi albicioşi în 
ochii asociatului. Stătură aşa un timp, ducând parcă o 
discuţie mută. 


Şi, într-adevăr, în clipele acestea şi-au spus multe unul 
altuia, sau mai bine zis, fiecare dintre ei s-a gândit la acelaşi 
lucru, reîmprospătându-şi în minte toate împrejurările 
uneia dintre cele mai avantajoase, dar şi mai complicate 
afaceri - afacerea Galton. 


Cu câţiva ani în urmă, clientul lor, bătrânul proprietar şi 
fabricant, baronetul sir Thomas Galton, murise. 


Rămăseseră doi copii minori - Aureliu şi sora lui, Jane. 
Conform testamentului, întreaga uriaşă avere imobilă a lui 
Thomas Galton şi o bună parte din averea mobilă reveneau 
fiului său Aureliu; până la majoratul acestuia, tutorii 
copilului erau mister Boden şi Haselon. 


Pentru ei, tutela aceasta a fost un adevărat izvor de aur. 
Atât de bine se pricepură să administreze averea, ei 
împreună cu membrii consiliului tutelar, încât pe fiece an 
propriile lor venituri sporeau. Dar nu puteau sta liniştiţi la 
gândul că, în ziua când moştenitorii vor fi majori, izvorul 
acesta de câştig trebuia să sece, Aureliu urmând să intre în 
posesia averii care, deşi mult împuţinată, era totuşi 
considerabilă. 


În cazul că Aureliu murea până la majorat, averea lui 
revenea surorii sale, iar aceasta, fiind mai mare decât 
fratele său, şi tutela lor ar fi luat sfârşit mai repede, adică o 
dată cu majoratul fetei. De aceea, pentru aceşti tutori atât 
de abili, soluţia cea mai bună ar fi fost ca Aureliu să 
trăiască, dar să fie un incapabil şi după ajungerea la 


majorat. Din punct de vedere juridic, lucrul acesta era cu 
putinţă în cazul când băiatul s-ar fi dovedit a fi alienat 
mintal şi starea lui recunoscută ca atare de către organele 
de resort. În direcţia aceasta îşi îndreptară toate eforturile 
Boden şi Haselon. Nu era pentru prima oară că-şi închideau 
pupilii în case de nebuni, unde doctorii, cumpăraţi de ei, 
făceau din copii normali nişte demenţi. Bineînţeles că asta 
nu-i costa puţin. La şcoala Dandarat din Madrass oamenii se 
arătară a fi mai înţelegători, iar rezultatul, după cum ştiau 
Boden şi Haselon, era acelaşi. Şcoala din Madrass mai avea 
şi alt avantaj: India se afla departe, din care pricină 
organele tutelare, cu care de altfel Boden şi Haselon 
duceau casă bună, şi mai ales Jane, nu puteau să 
urmărească soarta lui Aureliu. Şi băiatul, încă la o vârstă 
fragedă, fu dus, chiar de către mister Boden, la Dandarat. 
Deoarece însă şcoala aceasta nu exista în mod oficial, în 
dările de seama ale tutorilor figura o şcoală-sanatoriu 
inventată (pentru copiii bolnavi de nervi). Actele, 
certificatele şi celelalte hârtii ale acestei şcoli erau fabricate 
la Dandarat. 


Aducându-l pe Aureliu aici, mister Boden avu o lungă 
discuţie cu directorul şcolii Pearce-Bharava, căruia îi dădu 
anumite indicaţii: viaţa şi starea fizică a lui Aureliu Galton 
trebuiau păstrate orice s-ar fi întâmplat. În ceea ce priveşte 
sistemul nervos şi psihicul, acestea trebuiau neapărat 
zdruncinate. În nici un caz Aureliu nu urma să primească o 
educaţie europeană sau să i se dezvolte capacităţile 
intelectuale. Nici un fel de cunoştinţe practice, nici un fel de 
contact cu viaţa. Dacă nu va înnebuni, trebuia ţinut cel 
puţin într-o stare de infantilism. 


Pearce înţelese repede ceea ce i se cerea şi făgădui să facă 
din Aureliu un idiot clasic; deşi nu tot atât de repede se 
înţeleseseră şi asupra banilor. 


Pe deplin mulţumit, Boden se înapoie la Londra. 
Raportând tovarăşului său rezultatele acestei călătorii, el 
nu rosti decât două cuvinte: „All right!” şi Haselon nu mai 
întrebă nimic. 


De două ori pe an, Pearce trimitea lui Boden şi Haselon 
rapoarte oficiale pentru consiliul tutelar, precum şi 
rapoarte neoficiale. 


La început, acestea erau liniştitoare, mai târziu, însă, 
începură să apară fraze care sunau astfel: „Ariel-Aureliu 
este, din păcate, un copil greu educabil”. Şi cei doi tovarăşi 
înțelegeau prea bine ce înseamnă asta. 


Totuşi nu pierdeau nădejdea. În cel mai rău caz, dacă 
Aureliu nu va înnebuni de-a binelea, nu le va fi greu să 
obţină recunoaşterea deplinei lui incapacităţi. În fiecare 
raport redactat pentru consiliul tutelar, Boden şi Haselon 
pomeneau despre deficienţele mintale ale pupilului lor. lar 
la majorat, băieţandrul cu mustaţa mijindă, prezentat în 
faţa unei comisii de expertiză medicală, în faţa consiliului 
tutelar şi a tribunalului, nu va fi în stare să răspundă la 
întrebările obişnuite: „Ce zi este astăzi? Ce lună? Câţi ani 
ai? De ce naţionalitate şi credinţă eşti?” şi altele de acest 
fel, şi de fiecare dată, răspunsul va fi acelaşi: „Nu ştiu!” 
Deficiența lui mintală va fi evidentă pentru toţi. Restul îl vor 
pune la punct alţii, cei cu care erau în relaţii de prietenie - 
experţii medico-jurişti şi membrii consiliului tutelar. 


Aşa au trecut anii. Până la majoratul lui Aureliu mai 
rămăseseră doar câteva luni, când a sosit scrisoarea care |- 
a făcut pe Boden să dea drumul la radio. 


Pearce îi înştiinţa că Ariel a terminat studiile la şcoala 
Dandarat, dar că, bineînţeles, tânărul putea rămâne acolo 
până la majorat. 


Deoarece „facultăţile mintale ale lui Aureliu-Ariel Galton 
lasă, din păcate, de dorit”, el, Pearce, a fost nevoit să-l 
supună pe băiat unui tratament special, aplicându-i metoda 
profesorului Height - „mister Boden şi Haselon ştiu ce 
medic cu experienţă şi ce mare învăţat este acesta”. Cu 
toate că nici tratamentul profesorului Height nu a avut 
efectul dorit asupra capacităţilor intelectuale ale lui Ariel, 
totuşi experienţa n-a rămas fără rezultat: în chip absolut 
neprevăzut - nici chiar mister Height nu a putut prevedea - 
Ariel a căpătat o însuşire neobişnuită şi cu adevărat 
miraculoasă, greu de crezut dacă nu vezi cu ochii, şi anume 
putinţa de a se ridica în aer fără nici un fel de aparat. 
„Acest dar dumnezeiesc face ca Ariel să devină foarte util 
pentru acele scopuri înalte pe care le urmăreşte societatea 
noastră”. 


În ciornă, Pearce scrisese „nepreţuit”, dar apoi, din 
prudenţă, corectase: „foarte util”. 

„Şi dacă onorabilii mister Boden şi Haselon nu au nimic 
împotrivă, atunci S. T. Şi S. Ş. O. (adică Societatea Teozofică 
şi Societatea Ştiinţelor Oculte) sunt gata să-l utilizeze pe 
Ariel pentru scopurile lor, bineînţeles, numai după ce i se va 
pune diagnosticul de incapabil”. 


În sfârşit, vocea crainicului le fu de folos la ceva: 
apropiindu-se de Haselon, Boden îi zise: 

— Nu cumva, Pearce o fi înnebunit? 

— Asta li se prea poate întâmpla acelora care au de-a face 
cu nebunii - răspunse Haselon, dând din cap. 

— Orice-ar fi... 

— Şi, fără să-şi termine vorba, Boden începu să scrie 
repede ceva pe o blanchetă telegrafică. 


După ce scrise câteva rânduri, îi întinse lui Haselon 
telegrama, care cuprindea următoarele: „Nu întreprindeţi 


nimic până la primirea indicaţiilor noastre. Luaţi toate 
măsurile de pază. Boden şi Haselon.” 


Haselon încuviinţă dând din cap şi înmână prin ferestruie 
funcţionarului telegrama, după ce scrise adresa. 

— Cred că unul din noi va trebui să plece - zise Haselon. 

— Da, răspunse Boden. 


Şi cei doi îşi aţintiră din nou privirile unul asupra celuilalt, 
reflectând la situaţia creată. 

— Jane... 

— Rosti după o pauză Boden, traducând în cuvinte gândul 
asociatului său. 

— Da, răspunse acesta. 


Şi se cufundară amândoi în meditații, a căror profunzime o 
puteau invidia chiar şi yogii. 

VIII. OBSTACOLUL 

Discutând orice problemă referitoare la soarta lui Aureliu, 
ei nu puteau să facă abstracţie de Jane. Era doar sora şi, 
probabil, moştenitoarea lui. Dar mai ales era Jane, fata al 
cărei caracter dăduse atâta bătaie de cap şi pricinuise 
atâtea neplăceri şi amărăciuni tutorilor ei. Pentru aceştia, 
Jane era o veşnică piedică, o veşnică grijă. Boden şi Haselon 
o urau. 


Încă din copilărie, fata se arătase grozav de încăpăţânată 
şi de neascultătoare. Când mai crescu, începu să manifeste 
faţă de tutorii ei o vădită neîncredere şi rea-voinţă. Din 
clipa când îl trimiseseră pe Aureliu în India, Boden şi 
Haselon se străduiseră s-o convingă că fratele ei este 
bolnav de nervi, că el se află în tratament şi că revederea 
lor ar fi imposibilă, deoarece i-ar provoca emoţii şi i-ar 
dăuna. Fata însă continua să repete cu îndărătnicie: „Eu nu 
vă cred. Unde l-aţi ascuns? Vreau să-l văd!” 


Câtă vreme Jane s-a aflat sub tutelă, Boden şi Haselon au 
reuşit într-o oarecare măsură s-o mai ţină în frâu. Dar, fiind 
mai mare decât Aureliu, împlinise cu câteva luni în urmă 
majoratul, pe care îl serbă printr-un act de strigătoare 
nerecunoştinţă faţă de tutorii săi: Jane angajă pe cel mai 
aprig duşman şi concurent al lui Boden şi Haselon - 
avocatul George Dottaler - să-i administreze averea, dându- 
i, totodată, şi procură pentru conducerea tuturor afacerilor 
sale. lar de la Jane şi de la Dottaler nu se puteau aştepta 
acum decât la tot soiul de şicane şi neplăceri. 


Chiar în ajun fata avusese o comportare complet lipsită de 
tact, care îi indignase până în adâncul sufletului pe aceşti 
doi venerabili asociaţi: venise în biroul lor, însoţită de noul 
ei consilier, şi le făcuse un adevărat scandal, cerându-le cu 
glas tare - atât de tare c-o puteau auzi şi funcţionarii - să-i 
spună în ce loc se află fratele său şi ameninţându-i că se va 
adresa tribunalului... 


Boden protestă indignat împotriva „acestui amestec 
grosolan în drepturile lor de tutori”. 

— De faptele noastre suntem obligaţi să răspundem numai 
în faţa consiliului tutelar - zise el. 

— În acest caz mă voi adresa singură consiliului tutelar şi 
îl voi sili să-mi spună în ce loc se află fratele meu! Strigă 
fata şi, fără să-i întindă mâna, plecă împreună cu avocatul 
său. 


Şi când Jane îşi punea ceva în cap, era cu neputinţă să nu 
obţină. 


Ea nu va da înapoi nici chiar dacă va trebui să plece în 
India ca să-şi caute fratele. Şi dacă îl va găsi jucând rolul 
unui om zburător, luat în antrepriză de către teozofi şi 
ocultişti?! Afacerea începea să miroasă a scandal! Cu orice 
preţ, Jane trebuie împiedicată să plece, iar până atunci... 


Boden îşi privi asociatul drept în ochi şi scrise repede 
textul unei noi telegrame cifrate, adresată lui Pearce: 
„Ascundeţi-l pe Aureliu într-un loc sigur şi pregătiţi-vă 
pentru primirea surorii sale. Boden şi Haselon”. 


Pearce cunoştea toată situaţia, pe care Boden i-o 
împărtăşise încă din clipa când îl dusese acolo pe Aureliu. 


La consiliul tutelar, Jane putea primi doar adresa unei 
„Şcoli-sanatoriu pentru copiii bolnavi de nervi”, şcoală 
imaginară, pe care ea, bineînţeles, n-o va găsi. Dar dacă cei 
de la Dandarat au şi făcut prostia să-l arate pe omul 
zburător, atunci de bună seamă, vestea despre o minune ca 
asta s-a răspândit nu numai în toată India, ci în întreaga 
lume şi, fiind în India, Jane, cu siguranţă, va dori să vadă 
minunea. S-ar putea, bineînţeles, ca ea să nu-l recunoască 
pe Aureliu. Acesta era un tânăr ajuns aproape la majorat şi 
ea nu l-a mai văzut din copilărie. Totuşi, întâlnirea dintre cei 
doi nu trebuie să aibă loc. 


Nici n-apucă Boden să-i dea telegrama lui Haselon, că un 
funcţionar deschise ferestruia şi, întinzându-şi mâna prin 
ea, puse pe masa lui Boden o telegramă transmisă prin 
radio şi primită chiar în clipa aceea. 

„Aureliu a dispărut. Suntem în căutarea lui. Pearce”. 


La început, Boden nu înţelese nimic. N-apucase să 
expedieze telegrama în care cerea ca Aureliu să fie ascuns, 
că a şi sosit vestea dispariţiei lui. Poate a fost ascuns?! Poate 
e o greşeală a telegrafului?! Dar cuvintele „suntem în 
căutarea lui” vorbeau despre cu totul altceva. 

— Totuşi şi-a luat zborul! Ah, ce gură-cască! Sâsâi Boden 
zvârlind telegrama cu un gest atât de desperat, că era cât 
pe-aci să nimerească drept în obrazul lui Haselon. 


Haselon o citi, apoi cei doi asociaţi începură să se uite unul 
la altul ca nişte bufniţe. 


Călătoria în India devenea inevitabilă. Dar asta costa mult. 
Probabil vor fi nevoiţi să cheltuiască destule parale pentru 
a-l găsi pe Aureliu. 


Nici Boden şi nici Haselon nu scoteau cu plăcere banii din 
buzunar, deşi cheltuiau din averea lui Aureliu. Doar contul 
lui era contul lor. Oare nu s-ar putea ca cheltuielile astea să 
fie suportate de altcineva? Şi Boden spuse încă o dată: 

— Jane! 

— Da, răspunse Haselon, ale cărui gânduri coincideau 
întotdeauna cu gândurile lui Boden. 

IX. FURNICAR OMENESC 

Miss Jane a fost foarte uimită când, în seara aceleiaşi zile, 
mister Boden veni s-o vadă. 

„Pesemne că ameninţarea mea şi-a făcut efectul” - se 
gândi fata, poftindu-şi oaspetele să ia loc. 

— Ne-am cam certat ieri, Jane - zise Boden, aşezându-se. 
Dar dumneata trebuie să mă-nţelegi şi pe mine. Eu nu sunt 
singur. Dacă ţi-aş fi satisfăcut dorinţa, dându-ţi adresa lui 
Aureliu, asociatul meu s-ar fi putut supăra, considerând că 
dumneata n-ai încredere în el - de mine nici nu mai vorbesc 
- de vreme ce vrei să te convingi în ce condiţii se găseşte 
fratele dumitale... 

— Puțin îmi pasă dacă asociatul dumitale se va supăra sau 
nu. Am dreptul să ştiu unde este fratele meu şi să-l văd - 
replică Jane. 

— La fel gândesc şi eu - zise împăciuitor Boden şi, după o 
scurtă pauză, exclamă: Ascultă, Jane! Îmi pare foarte rău că 
între noi au avut loc neînţelegeri. 

— Şi mă rog, cine-i vinovat de asta, mister Boden? 

— Dacă am tăinuit până acum locul unde se află fratele 
dumitale, am făcut-o numai la insistenţele medicilor, care 
găsesc că întâlnirea dintre dumneata şi el ar fi putut dăuna 


sănătăţii lui. Orice emoţii, chiar bucuriile, îi pot primejdui 
sănătatea. 
— Nu te cred. 


Boden oftă cu aerul unui om jignit pe nedrept. 

— Trebuie să-nţelegi totuşi că pentru un capriciu al 
dumitale... 

— Capriciu? Dumneata numeşti capriciu dorinţa unei 
surori care vrea să cunoască soarta fratelui ei? 

— Dacă-ţi îndeplinesc dorinţa, pot să-i pricinuiesc un rău 
lui Aureliu, pentru care răspund în calitate de tutore. Dacă 
te refuz, îţi trezesc mânia şi suspiciunea, lucru care face să 
sufere bunul renume, cinstea şi mândria firmei noastre. Fie 
însă aşa cum vrei dumneata. Eşti majoră şi eşti sora lui 
Aureliu. Dumneata răspunzi de faptele dumitale. Am să-ţi 
dau adresa lui Aureliu, numai cu o singură condiţie: dacă 
pleci într-acolo, eu va trebui să asist la revederea voastră. 
La asta mă obligă datoria mea de tutore. 


Jane nu voia în ruptul capului să plece împreună cu Boden, 
dar propunerea lui simplifica lucrurile: cu el va ajunge mai 
uşor şi mai repede la fratele său, aşa că nu se opuse. 

— Întrucât această călătorie - continuă Boden - necesită 
cheltuieli mari şi pierdere de vreme, şi se face numai 
pentru satisfacerea unui capriciu... Dorinţa dumitale... 

— Am să suport toate cheltuielile - răspunse la repezeală 
Jane - şi nu numai pe ale dumitale, dar şi cheltuielile lui 
mister Dottaler, care mă va însoţi. 


Boden strâmbă din nas. Din nou acest Dottaler! Dar el ştia 
prea bine că Jane nu se dă bătută şi fu nevoit să accepte. 

— Să iau bilete pentru transatlantic? Întrebă Boden. 

— O să iau eu, şi nu pentru transatlantic, ci pentru avion. 

— Eşti oare atât de grăbită? Asta o să coste scump. 

— Pe mine o să mă coste, nu pe dumneata. 


Boden căzu pe gânduri. Se cam temea să călătorească cu 
avionul, însă cu cât vor sosi mai repede la Madrass, cu atât 
va fi mai bine. Despre fuga sau „zborul” lui Aureliu nu ştia 
nimic. Era ceva prea ciudat şi de necrezut. Se prea poate ca 
Pearce să fi înnebunit într-adevăr! Deci este cu atât mai 
necesar să facă cercetări la faţa locului. 

— O să coste scump - repetă Boden - drumul e tare lung. 

— Franţa? Elveţia? Italia? Întrebă Jane. 

— India - răspunse Boden. 

— India! Exclamă uimită Jane. 


Da, nu era aproape. Fata chibzui puţin, apoi răspunse: 
— Cu atât mai bine, o să angajez un avion de pasageri. 


După plecarea lui Boden, Jane căzu pe gânduri. lată, 
aşadar, unde l-au trimis Boden şi Haselon pe fratele ei. Şi n- 
au făcut-o fără rost... India! Cu clima ei îngrozitoare pentru 
europeni, cu friguri, ciumă, holeră, şerpi, tigri... lată 
aproape tot ce ştia Jane despre India. 


Trecu în bibliotecă şi începu să scoată din raft cărţi care se 
refereau la această ţară. Era atât de nerăbdătoare să afle, 
încât frunzărea la întâmplare paginile una după alta. Capul 
i se umplu de o sumedenie de cunoştinţe. Totul era atât de 
complicat, neobişnuit, de neînțeles... Amestec de rase, 
amestec de triburi, limbi, dialecte, caste, religii... Arienii şi 
hinduşii cu pielea smeadă, dravidienii cu pielea cafenie şi 
băştinaşii cu pielea şi mai neagră... Limbile ariene: hindusa, 
bengaleza, mahrati; iar cele dravidiene: telugu, tamil, 
tibeto-birmană... Peste două sute de dialecte... Castele: 
preoţii brahmani, cşatrii - ofiţeri, vaişii - negustori, 
industriaşii şi şudra - agricultori, cu diferitele lor 
subdiviziuni care se ridică la 2378... Caste de meserii 
moştenite din tată în fiu: doctori, cofetari, grădinari, olari, 
astrologi, măscărici, acrobaţi, poeţi, vagabonzi, bocitori, 
cerşetori, cioclii, călăi, adunători de bălegar de vacă, 


toboşari... Şi toţi aceştia, de bună seamă, purtând veşminte 
deosebite. Ce lume pestriţă!... Brahmani, budişti, creştini, 
mahomedani... Nenumărate societăţi şi secte religioase... 
„Ireizeci şi trei de milioane de zei”, şase milioane de 
văduve... De ce atât de multe? Ah, iată de ce! Văduvele nu 
au dreptul să se recăsătorească. Printre ele se află o sută 
de mii de văduve care încă n-au împlinit vârsta de 10 ani şi 
trei sute de mii sub 15 ani... Văduvele umblă rase în cap, li 
se sparg brăţările de sticlă de la mâini şi de la picioare, iar 
rudele bărbatului le iau toate podoabele. O viaţă mohorâtă, 
ca într-o închisoare, un doliu veşnic... Multe văduve nu pot 
să îndure şi se sinucid. 


Despre India cea nouă, despre oamenii noi, femeile noi, 
cărţile pe care le avea Jane nu pomeneau nimic. Astfel că 
fata îşi făuri o imagine sinistră, închipuindu-şi această ţară 
ca un uriaş furnicar omenesc, plutind în haos. Şi în mijlocul 
acestor trei sute de milioane de furnici negre, galbene şi 
cafenii, se află pierdut undeva fratele ei... 


Jane nici nu tresări măcar, ci zvârli cartea cât colo şi-l 
chemă la telefon pe Dottaler. 

X. CERŞETORI FĂRĂ CĂPĂTÂI 

Ariel se sufoca. Picăturile de ploaie se amestecau cu 
broboanele de sudoare. Îşi dădea seama că nu mai are 
putere să zboare cu povara în spate. Trebuia să se 
odihnească. 


În întunericul nopţii zăriră deodată sub ei pădurea, iar 
lângă pădure, o întindere mai luminoasă - pesemne 
nisipuri. 


Coborâră pe malul unui râuleţ, sub un ficus, ale cărui 
rădăcini aeriene coborau de-a lungul trunchiului şi 
alcătuiau la poalele lui o reţea întunecoasă de inele 
încolăcite. Mlădiţe tinere de bambus creşteau jur împrejur. 


Era un colţişor ferit, unde puteau să se odihnească fără 
teamă de a fi văzuţi de cineva. 


Abia mai suflând, Ariel dezlegă prosopul. Şarad sări din 
spatele lui şi îndată căzu în genunchi, căutând să-i 
îmbrăţişeze picioarele şi înălţându-i osanale ca salvator al 
său. 


Ariel zâmbi trist şi, ridicându-l de jos pe băiat, zise: 

— Eu nu-s Dumnezeu, Şarad. Amândoi suntem nişte fugari 
nenorociţi şi zdrenţăroşi. Hai să ne culcăm aici şi să ne 
odihnim. Am ajuns prea departe. 


Băiatul fu puţin dezamăgit de explicaţiile lui Ariel. Se 
bucurase atât de mult că prietenul lui era Dumnezeu! Dar 
se simţea prea obosit ca să chibzuiască la toate astea. 


Se băgară în desişul rădăcinilor, fără să se mai gândească 
la şerpi şi la tot soiul de insecte; Ariel puse grijuliu sub 
capul lui Şarad prosopul împăturit şi băiatul adormi îndată. 


Cu toată oboseala, Ariel nu putea să închidă ochii, fiind 
prea tulburat. 


Vântul alungase norii. Pe cer scânteiau stele mari. Luna 
apunea dincolo de sprânceana întunecată a pădurii. Nori 
albi şi uşori treceau prin faţa sa, ca într-o incantaţie 
nocturnă. De undeva, de aproape, poate dintr-o grădină, 
venea miros de flori, plăcut şi dulceag, o mireasmă 
necunoscută. Îţi pătrundea parcă în suflet, trezindu-ţi 
neliniştea la gândul c-ar fi cu putinţă să se ivească în 
preajmă oameni. 


O nouă pală de vânt smulse vălul alb de ceaţă care învăluia 
pământul. 


Şi, spre nemulţumirea sa, Ariel văzu că au poposit într-o 
regiune foarte populată. Dincolo de fâşia de nisip 
străluceau, ca un oţel negru, undele râului. Luminile 
bărcilor legate la chei se oglindeau în apă tremurând şi se 
părea că tot întunericul nopţii se strânsese în frunzişul des 
al copacilor de pe celălalt mal. Luna se ascunse în spatele 
pădurii. Şi numai o stea mare, poate chiar planeta Jupiter, 
întocmai ca un străjer al nopţii printre nenumărate stele 
mici ce spuzeau cerul, veghea pământul adormit. 


Priveliştea asta calmă avu darul să coboare pacea în 
sufletul lui Ariel, care se lăsă furat de somn. Ţinând în mâna 
sa mâna caldă a lui Şarad, Ariel adormi sprijinit de 
rădăcinile încolăcite ca nişte şerpi. 


În somn văzu aievea alte ţări, meleaguri dragi şi 
necunoscute, unde, sub bolta limpede a cerului, zilele se 
aseamănă cu privirile unor ochi larg deschişi, iar nopţile, cu 
umbre sfioase, tremurătoare pe sub genele lăsate. Sau 
poate citise despre asta? În cartea vieţii sau poate în cartea 
unui poet bengalez? Era un vis al visului. 


Simţind nişte împunsături în ochi, Ariel îi deschise şi văzu 
un copac bătrân, djambol, cu frunzişul învăluit în pânza 
subţire a ceţei de dimineaţă, prin care răzbăteau razele 
roşii ale soarelui ce se ivise la răsărit. Scânteieri de aur 
revărsa cerescul astru peste desişurile de bambus. 


De undeva, din stânga, răsună un cântec şi Ariel întoarse 
capul într-acolo. Printre trunchiurile copacilor se zărea un 
iaz înconjurat de cocotieri; o scară de piatră cobora în apă. 


Acolo, la iaz, un om gras săvârşea abluţiunea de 
dimineaţă. Îşi astupa urechile şi se cufunda în apă de atâtea 
ori cât prevedea ritualul. Alături de el, un brahman, care, 
pesemne, se temea să nu fie spurcat chiar în undele acestea 


limpezi, înlătură cu mâinile amândouă frunzele ce pluteau 
la suprafaţă, şi-apoi se scufundă dintr-o dată. Un al treilea 
nu se hotăra să intre în apă. Se mărginise doar să-şi moaie 
prosopul şi-acum şi-l storcea deasupra capului. Unii 
coborau agale treptele, alţii, bolborosindu-şi rugăciunea de 
dimineaţă, se aruncau în iaz de sus, de pe treapta cea mai 
înaltă. Pe mal, unii îşi frecau de zor trupurile albe, alţii îşi 
schimbau rufăria netezindu-şi cutele, iar alţii culegeau flori 
în luncă. 

Departe, în celălalt capăt al iazului, nişte rațe prindeau 
moluşte şi îşi ciuguleau penele. 


Ariel crezuse c-a nimerit în junglă, şi când colo în jurul lui 
mişunau oameni! 


Albinele începură să zumzăie în văzduh, se auzi glasul 
păsărelelor, iar dinspre râu răzbătură frânturi de cântec. 
Şarad tot mai dormea. 

Ariel luă dintr-o băltoacă o bucăţică de lut şi-şi frecă faţa, 
gâtul, mâinile şi picioarele. 


Undeva, poate într-un templu, bătu un gong. Sunetul 
acesta cunoscut îl trezi pe Şarad. El se ridică repede în 
capul oaselor, privind nedumerit în jurul său: văzu locuri noi 
şi necunoscute şi pe tânărul de culoare ciocolatie care-i 
zâmbea. 


Şarad se sperie şi fu cât pe-aci să izbucnească în plâns. 
— Nu-ţi fie frică, Şarad, eu sunt - îi spuse cu blândeţe 
Ariel. 


Băiatul se prosternă dinaintea lui. În ajun, Ariel zburase, 
iar astăzi, dintr-un alb, se transformase într-un dravidian cu 
pielea de culoare închisă. Numai un zeu putea săvârşi 
asemenea minune! 


— Scoală-te, Şarad, şi priveşte! N-am făcut altceva decât 
să mă mânjesc cu lut, ca să nu atrag atenţia oamenilor cu 
pielea mea albă. Să-ţi intre bine în cap, suntem amândoi 
nişte cerşetori care batem drumurile şi cerem de pomană. 

— Batem drumurile? Da de ce să nu zburâm? E aşa de 
bine să zbori! 

— Păi dac-o să zbor, o să mă prindă ca pe o pasăre şio să 
mă închidă în colivie. 

— Să-i prefaci tu pe ei în păsări şi-n câini, dada! Exclamă 
Şarad. 


Ariel râse şi dădu din mână: 
— Să mergem, Şarad! 


leşiră din ascunzătoarea lor şi porniră pe drumul 
desfundat de ploaia ce căzuse peste noapte. In soarele 
dimineţii, băltoacele străluceau ca aurul vechi. 


De-a lungul drumului se întindea un gard ţepos, din seor, 
iar în spatele lui, un iaz nu prea mare, pe faţa căruia 
pluteau plante acvatice. Un om cu pielea neagră, bărbos, 
stătea cufundat în apă până la brâu şi-şi curăța dinţii cu o 
crenguţă ruptă. Se uita nepăsător la Ariel şi la Şarad şi îşi 
văzu mai departe de treabă. 


Pe drum se ivi un cabulival înalt - locuitor din munţii 
îndepărtați - învăluit într-o mantie largă. Ducea în spate un 
sac mare, iar în mână un coş cu struguri, stafide şi nuci. 
Omul se grăbea s-ajungă la piaţa din sat. 


Ariel şi Şarad se dădură la o parte din calea lui, ca nişte 
paria, se aşezară în genunchi şi începură să cânte. 


Cabulivalul lăsă jos coşul şi le aruncă celor doi cerşetori un 
ciorchine de strugure. Băieţii se ploconiră până la pământ. 


După ce omul se îndepărtă, Şarad dădu fuga, înşfăcă lacom 
strugurele şi i-l aduse lui Ariel. 


Înhămat la o căruţă ce scârţâia din toate încheieturile, 
trecu agale un bivol. Pe grumazul animalului şedea cocoţat 
un băieţandru în pielea goală, ras în cap, doar cu un smoc 
de păr la ceafă. Bătrânul culcat în căruţă, văzându-i pe 
cerşetori, le aruncă o turtiţă de orez. 

— lată-ne sătui! Zise Ariel. 


După ce mâncară, se aşternură la drum. În faţa lor, dintr- 
un crâng de guavi, se iţeau colibe acoperite cu iarbă şi lipite 
cu lut. În piaţa largă din mijlocul satului târgul era în toi. 
Vânzătorii de fructe, brânză, apă rece, ghirlande de flori, 
peşte, flori uscate strigau trecătorii în gura mare, iar copiii, 
pe jumătate goi, se îmbulzeau în jurul vânzătorilor de 
jucării - fluiere din frunză de palmier, beţişoare vopsite în 
diferite culori, pocnitoare de lemn, păpuşi de sticlă. 


Sub un bael5 şedea un bătrân slăbănog, un adevărat 
schelet, cu ţeasta înfăşurată într-un turban uriaş de hindus, 
şi cânta din fluier, umflându-şi obrajii. Din coşul aflat lângă 
el, şerpii se înălţau, legănându-şi capetele. 


La o distanţă destul de mare, mulţimea făcuse cerc în jurul 
acestui îmblânzitor de şerpi. Un băieţaş firav trecea prin 
faţa spectatorilor cu un căuş de lemn, şi ţăranii lăsau să 
cadă înăuntru monede mărunte, ce nu depăşeau o anna6. 
Rupiile umflau doar buzunarele ţăranilor avuţi. 


Alături se afla un alt îmblânzitor de şerpi, un bărbat gras, 
cu barba neagră. Cântând dintr-un fagot lung, lărgit la un 
capăt, el îşi umfla aşa de tare obrajii, mai-mai să-i 
plesnească. 


Femeile, purtând sari pestriţe şi ceadrahle, cu brățări 
sunătoare la mâini şi la glezne, se îmbulzeau în jurul 
vânzătorilor de şaluri şi ţesături viu colorate. 

— Preabunii mei stăpâni, fie-vă milă de mine! Şi domnul să 
v-ajute! Daţi-mi şi mie o fărâmă din belşugul vostru - se 
tânguia un cerşetor orb, ţinând în mână un căuş de lemn. 


Se mlădiau acrobaţii şi cântau cerşetorii, răsunau flaute şi 
bubuiau tobele, behăiau caprele şi răgeau măgarii, ţipau 
copiii... 

— Ceai-ciuri-ceai? 7 le îmbia pe femei, cu glas cântat, un 
vânzător de brățări de sticlă şi aramă. 


Lui Şarad i se aprinseseră ochii. Îl trăgea de mână pe Ariel 
către pâlcul de copii, strânşi roată lângă jucărioarele acelea 
sărăcăcioase. Băiatul privea cu jind la o fetiţă care, uitând 
de tot ce e pe lume, sufla de zor într-un fluier roşu ce-i 
fusese cumpărat chiar atunci. 


Ariel era atât de uimit de această privelişte, întocmai ca şi 
Şarad. După liniştea de mormânt şi monotonia vieţii din 
Dandarat, lumina asta orbitoare, zgomotul, culorile vii şi 
pestriţe, forfota mulţimii, vântul fierbinte care flutura 
şalurile, poalele sariilor şi ceadrahlelor, steagurile, frunzele 
copacilor, toate îi trezeau în suflet un simţământ tulburător, 
necunoscut până atunci, şi îl ameţeau. Ca şi Şarad, era 
năucit de viaţa ce se dezvăluia înaintea ochilor săi! 


Acoperind toate celelalte zgomote, dinspre drum se auzi 
deodată claxonul ascuţit al unui automobil. Trecând încet 
prin mulţime, o maşină stropită de noroi înainta spre piaţă. 
Înăuntru se aflau câţiva sahibi englezi, în costume albe, 
europeneşti. 


Ariel îşi recăpătă brusc întreaga-i prudenţă şi strânse cu 
putere mâna lui Şarad. 


Automobilul se opri. Doi sahibi cu aparate fotografice în 
mână îşi făcură loc printre oameni, iar aceştia se dădură 
respectuos la o parte în faţa lor, lăsând la mijloc o trecere 
largă. Ei se îndreptau spre Ariel. 

„Suntem urmăriţi!” se gândi cu groază tânărul şi-l trase pe 
Şarad spre pădurice. Dar nu era atât de uşor să te strecori 
prin mulţimea aceea deasă, iar sahibii se aflau foarte 
aproape de ei, iscodind cu privirile în toate părţile, ca şi 
cum ar fi căutat pe cineva. 


Ariel îl înşfăcă pe Şarad şi se ridică în aer. 


Explozia unei maşini infernale n-ar fi provocat o 
învălmăşeală mai mare. Toată piaţa deveni parcă un singur 
om, un singur țipăt de uimire şi de groază. Mulţi se 
trânteau jos, acoperindu-şi capul cu veşmintele sau cu 
palmele. Îmblânzitorul de şerpi scăpă fluierul lung din 
mână, instrumentul căzu în coş, iar şerpii, sâsâind, o 
porniră târându-se care încotro. Scările vii, formate de 
acrobaţi, se prăbuşiră ca nişte căsuțe de carton. Un frizer 
îşi lăsă clientul şi, ţinând foarfecele şi pieptenele în mână, 
sări în apă. Oamenii se îmbrânceau, se înghesuiau unii într- 
alţii, răsturnau coşuri, corturi, se vârau sub căruţe. 
Băieţandrii strigau în gura mare, băteau din palme şi 
fluierau. 


Sahibii rămaseră în picioare, cu gura căscată, cu feţele 
înmărmurite. 


Când învălmăşeala se mai potoli, unul dintre sahibi, mister 
Lynton, îi spuse însoţitorului său: 

— Acum, mister, n-o să mai puteţi nega levitaţia. 

— India este cu adevărat o ţară a minunilor - răspunse 
acesta - dacă... Dacă. N-am fost victimele unui hipnotism în 


masă. Ce rău îmi pare că n-am reuşit să fotografiez zborul! 
Dar am fost atât de uluit... 

XI. CĂRŢILE SUNT DATE PE FAŢĂ SAU DOI INDIVIZI DE 
ACEEAŞI TEAPĂ 

Mister Lynton trimise ziarului din Madrass un articol 
referitor la neobişnuita întâmplare, la care asistaseră 
câteva sute de oameni. 


Articolul fusese tipărit cu o adnotare din partea redacţiei: 
„Corespondentul nostru special, care se afla de faţă, a stat 
de vorbă cu martori oculari, iar aceştia au confirmat faptele 
reproduse în articolul lui mister Lynton. Se vede că avem 
de-a face cu o scamatorie dibace sau cu un nou aparat de 
zburat, fără aripi. Se fac cercetări pentru dezlegarea 
misterului. Identitatea omului zburător şi a băiatului ce-l 
însoţeşte n-a putut fi stabilită.” 


Această ştire a fost tipărită şi de alte ziare şi a dat naştere 
la discuţii aprinse şi controversate. Ziarele indiene ale 
Societăţii religioase progresiste „Biuno-Samadj” îşi băteau 
joc de naivitatea celor creduli, scriind: „Poate oare un om 
cu mintea întreagă, un om al secolului douăzeci, să creadă 
că un tânăr oarecare. În miezul zilei şi sub ochii unei 
mulţimi imense, fură un copil, cum ar fura uliul un pui, şi-şi 
ia zborul împreună cu el?” 


Trebuie adăugat că majoritatea martorilor oculari erau 
convinşi că tânărul răpise copilul. 


Dar ziarele şi revistele sectelor brahmane conservatoare 
„a drept-credincioşilor” foloseau această întâmplare 
neobişnuită pentru a mai aţâţa fanatismul religios. Ele 
scriau despre marile taine ale yogilor, despre levitaţie, 
despre minuni, prezentându-l pe tânărul necunoscut un fel 
de nouă întruchipare dumnezeiască, pogorâtă pe pământ 


pentru a mai întări religia care-şi pierdea din forţă şi a-i 
ruşina pe cei necredincioşi. 


Ziarele teozofice engleze se abţineau de a-şi exprima 
părerea, aşteptând directivele centrului londonez. 
Redactorii însă erau de părere că ar fi în interesul stăpânirii 
engleze în India şi ar fi mai util să susţină versiunea 
referitoare la minune. Discuţiile şi neînțelegerile iscate în 
sânul populaţiei indiene erau, în orice caz, un fenomen 
„pozitiv”: cu cât în mijlocul poporului dăinuie mai multe 
neînţelegeri şi discordii, cu atât e mai uşor să-l conduci. 


Ragupati, un mare savant bengalez, fiind întrebat de 
„Bramo-Samadj”, evită să dea un răspuns precis. „Un 
savant îşi poate exprima părerea numai asupra acelor fapte 
pe care el însuşi le-a putut verifica în condiţiile existente. 
Pot doar să spun că n-am avut niciodată prilejul să fiu 
martor al unei levitaţii şi ştiinţa contemporană nu poate da 
nici un fel de explicaţii ipotetice referitoare la posibilitatea 
unor asemenea fenomene.” 


Când Bharava-Pearce citi această însemnare cu privire la 
întâmplarea din piaţă, se luă cu mâinile de păr. 

„Sunt Ariel şi Şarad! Poftim de vezi unde au zburat ei!” Şi 
Pearce se gândi cu groază la scandalul pe care îl va face 
Bronlow. 


Şi, într-adevăr, furtuna nu se lăsă mult aşteptată. 
În aceeaşi zi, mister Bronlow veni la Pearce. Era atât de 
furios, cum Pearce nu-l văzuse încă niciodată pe maimarele 


teozofilor indieni. 


Bronlow fu cât pe-aci să-l bată pe Pearce, îl ameninţă că-l 
va da afară de la Dandarat, îl numi gură-cască şi tontălău. 


— "Ţi-ai luat răspunderea asupra dumitale. Acum 
dumneata să dai socoteală! Unde ţi-este mult lăudatul lanţ 
de hipnotism, cu care îl ţineai legat pe Ariel, mai strâns 
decât cu un lanţ de fier? Ce-o să-i spunem acum lui Boden şi 
Haselon? Ce-o să răspundem centrului londonez? Cum o să 
facem faţă vâlvei stârnite în ziare? Să scăpăm din mână un 
atu ca ăsta! 


Când Bronlow obosi să tot strige atâta şi se mai linişti 
puţin, Pearce îi zise: 

— În schimb ştim acum, dacă nu locul exact, cel puţin 
regiunea în care se află Ariel. El n-a zburat chiar atât de 
departe cum m-am aşteptat. Se vede că, avându-l în cârcă 
pe Şarad, Ariel n-a putut să zboare prea repede, iar pe 
Şarad n-o să-l părăsească, aşa c-o să pun eu mâna pe ei... 

— O să-i prindem - îl întrerupse Bronlow - o să prindem 
noi păsărelele care au zburat din colivie, dar pentru asta ar 
trebui ca pe toţi cei care-o să-i trimitem pe urmele lor, să-i 
transformăm în oameni-zburători ca Ariel, or, aşa ceva este 
cu neputinţă. 

— Totuşi, oamenii prind păsări cu ajutorul capcanelor, în 
care pun de mâncare - îi replică Pearce. Ariel şi Şarad 
trebuie să bea şi să mănânce. De va fi nevoie, vom trimite 
sute de oameni, vom făgădui răsplată ţăranilor, vom da de 
ştire la toată populaţia. Trebuie să recunosc că Ariel m-a 
minţit, m-a tras pe sfoară. De asta sunt vinovat. Dar cine ar 
fi crezut că el ştie să se prefacă atât de bine? Vina este a 
mea, recunosc, şi n-o să preget o clipă să dau din propriul 
meu buzunar, ca să-mi îndrept greşeala. O să ne-ajute 
Boden şi Haselon. I-am şi anunţat şi am primit o telegramă 
că Boden vine aici cu avionul. lar când Ariel şi Şarad au să 
se afle din nou în mâinile noastre, nu va fi greu să mituim 
ziarele şi martorii oculari şi să dăm acestei întâmplări un 
caracter mistificator de ştire senzaţională de ziar. După o 
bucată de vreme, când toate astea vor fi date uitării, 
atunci... 


— Atunci o să-l prezentăm publicului pe Ariel şi o să 
deşteptăm iarăşi în mintea oamenilor această istorie. Nu, 
omul zburător nu mai poate aduce nici un folos 
Dandaratului. Ariel şi Şarad trebuie prinşi, numai pentru ca 
să nu răsufle nimic despre Dandarat, să nu se afle ce şi cum 
despre şcoala asta a noastră, căci ar putea fi închisă, iar 
noi... 

— lar noi duşi pe banca acuzaților? Nădăjduiesc că 
lucrurile nu vor ajunge până acolo. Londra se va opune. 
Aceasta l-ar compromite nu numai pe viceregele Indiei, dar 
şi guvernul din metropolă. La urma urmei, care sunt 
scopurile pe care le urmăreşte Dandaratul? A cui voinţă o 
îndeplinim noi? Oare dumneata ţi-nchipui că eu am să tac 
dacă voi fi dus în faţa judecății? 

— Ai să taci. 

— Am să dau toate cărţile pe faţă. 

— N-ai să faci asta, Pearce! 

— Ba am s-o fac! N-o să mai am ce pierde. Şi Londra n-are 
decât să afle. Voi da în vileag lucruri pe care lumea întreagă 
aflându-le va rămâne mută de uimire... 

— Nu uita, Pearce, că ai în spatele dumitale nişte afaceri 
destul de murdare, pe care le-ai săvârşit înainte de a găsi 
azil la Dandarat. Ai fost scăpat de ocnă, în nădejdea că te 
vei arăta un executant tăcut şi supus. 

— Am fost scăpat de ocnă ca să fiu acum trimis din nou 
acolo pentru crimele altora? Dumneata, chiar dumneata, 
propovăduitorul dragostei, modestiei şi bunătăţii, dumneata 
crezi că eu nu-ţi cunosc cariera? Fii liniştit: ştiu anumite 
lucruri care te privesc... Fără să mai vorbesc de activitatea 
dumitale atât de utilă, pe care ai dus-o la Dandarat. Câţi 
copii au fost furaţi din ordinul dumitale? Câţi au fost 
omorâţi, schilodiţi, câţi şi-au pus capăt zilelor? Toate astea 
eu le-am notat. Şi pentru toate astea trebuie să răspund 
numai eu? Doar eu singur? 


Un timp se uitară în tăcere unul la celălalt, ca doi cocoşi 
înainte de a se încăiera. 


Dar raţiunea triumfă. Bronlow îl bătu familiar Pe Pearce pe 
umăr şi, zâmbind batjocoritor, îi spuse: 

— Suntem amândoi de aceeaşi teapă! Hai să nu ne mai 
certăm. Trebuie să căutăm o ieşire din această situaţie, 
Bharava-babu... 

— Trebuia mai de mult să-mi vorbeşti aşa! Exclamă 
Pearce. 

— Cât despre Ariel, cred că cel mai bun lucru ar fi să 
isprăvim cu el. 

— Da, să isprăvim - preciză Pearce. 

— Atunci când o să-ncapă din nou pe mâna noastră. 


Şi începură să discute planul acţiunilor lor viitoare. 

XII. PASAGERII CLANDESTINI AERIENI 

Ridicându-se deasupra pieţei, Ariel zbură spre crâng. 
Tâmplele îi zvâcneau. Şarad îi îngreuia braţele şi zborul 
devenea din ce în ce mai anevoios. Ca să poată respira în 
voie, Ariel zbura stând aproape orizontal şi strângându-l pe 
Şarad la piept. 


Tânărul se străduia să se menţină deasupra pădurii, 
evitând locurile deschise. Curând însă, pădurea se sfârşi. 
Până hăt-departe, în zare, se întindeau ogoarele. Ici-colo se 
înălţau coşuri de fabrici. 


Ariel şi Şarad vedeau cum ţăranii care munceau pe câmp 
îşi ridicau capetele şi rămâneau cu gura căscată de uimire, 
alţii cădeau la pământ sau o rupeau de fugă. Pe Şarad, 
lucrul acesta îl distra nespus de mult. Băiatul scotea limba 
la ei, îşi bălăbănea picioarele, în vreme ce Ariel nu se 
gândea decât dacă îl vor ţine puterile să ajungă la pădurea 
ce se desluşea în depărtare. 


Deodată Ariel auzi în spatele său bâzâitul unei albine 
uriaşe. Privind în urmă, văzu un avion care se apropia 
zburând destul de jos şi nu prea repede. Să fie oare 
urmăritorii săi? Se gândi să se lase la pământ ca o piatră, 
dar, chibzuind mai bine, îşi dădu seama că Pearce nu l-ar fi 
urmărit din avion, şi-apoi cum ar fi putut să-l prindă în aer? 
Totuşi, avionul putea fi trimis de Pearce. Şi dacă cei 
dinăuntru vor începe să tragă asupra lui? 


În timp ce Ariel se gândea la toate acestea, avionul se 
apropiase mult de ei. Pilotul, bineînţeles, îi văzuse; atunci 
lui Ariel îi veni deodată ideea să se înalțe mai sus şi să lase 
aparatul să zboare pe sub el. 

Pe când avionul trecea pe sub ei, Şarad îi strigă: 

— Dada, coboară pe aripă! 


Din pricina zgomotului, Ariel nu auzi vocea prietenului 
său, dar şi el se gândi în aceeaşi clipă să se lase pe aripă. 
Aici erau la adăpost de gloanţe, în caz că cei din avion ar fi 
încercat să tragă asupra lor. Zburând mai repede, Ariel 
cobori pe fuzelaj, ţinându-l zdravăn pe Şarad. 


De-abia după ce băiatul se prinse de o proeminenţă a 
aparatului, Ariel mai slăbi strânsoarea braţelor, iar apoi se 
aşeză şi el pe aripă, din care pricină aeroplanul se înclină 
uşor într-o parte. În sfârşit, Ariel putea să se odihnească, 
dar din prudenţă, după ce îşi liberă trupul de povoară, 
zbură deasupra lui Şarad şi se legă de băiat cu prosopul. 
Acum îşi urmau drumul ca doi pasageri clandestini aerieni. 


Şarad era entuziasmat. În sfârşit simţea sub el un teren 
solid. E drept că suprafaţa metalică se încinsese la soare şi 
îl frigea, dar cu lucrul acesta se împăca mai uşor. 
Principalul era că zburau spre miazănoapte, în Bengal, 
urmând ţărmul golfului Bengal. Minunat! Puteau să zboare 


departe fără să-şi irosească puterile. De bună seamă că era 
un avion de pasageri de pe linia Madrass-Calcutta. 


Pe Ariel îl neliniştea un singur gând: ce vor face pasagerii 
când vor da cu ochii de el şi de Şarad? Şi de aceea stătea 
mereu la pândă. 


Nu trecu mai mult de o jumătate de oră şi din cabină se ivi 
un cap, cu caschetă de pilot şi ochelari. Ariel îl urmări 
îngrijorat. Nu cumva o s-apară şi o mână cu un revolver? 
Dar capul dispăru repede sub aripă şi nu se mai arătă. 
Poate că oamenii discutau între ei şi desigur că pilotul şi-a 
dat seama de zdruncinătura şi de creşterea greutăţii 
aparatului. 


La orizont se ivi un far, apoi cupola rotundă a 
observatorului. Era o privelişte foarte cunoscută... Şi, 
deodată, Ariel scoase un țipăt: recunoscuse Madrassul. 


Tânărul nu avea nici un fel de experienţă în viaţă şi nici un 
fel de cunoştinţe practice. Vai, cât de amarnic se înşelase! 
Avionul nu zbura spre nord, ci spre sud, spre Madrass! 
Totul era pierdut! Oceanul se afla în stânga. Cum de nu-şi 
dăduse seama de lucrul acesta? 


Ariel îl înşfăcă pe Şarad, care habar n-avea de nimic, şi se 
năpusti în jos. Din fericire, sub ei creştea un desiş de 
bambus şi trestie. 


Asurziţi de urletul motoarelor, un timp nu se auziră unul 
pe altul. Şi numai când huruitul acela din urechi se mai 
potoli, Ariel îi explică lui Şarad de ce părăsise în chip atât 
de neaşteptat avionul. 

— Acum o să fim cu mai multă băgare de seamă. O s- 
aşteptăm ceața sau amurgul şi o să coborâm pe furiş pe 


avionul care zboară spre nord. Altă dată n-am să mai 
greşesc. 


Le era foame, dar la Dandarat fuseseră obişnuiţi să îndure 
foamea. Şarad mestecă mlădiţe tinere de trestie. Temându- 
se să nu cadă în mâinile duşmanului, fugarii nu mai ieşiră 
din adăpostul lor. 


Spre seară, cerul fu acoperit de ceaţă. Noaptea plouă, iar 
spre dimineaţă se lăsă o negură deasă. Şi deodată se auzi 
huruitul motoarelor. Ariel şi Şarad înşfăcară cu nădejde 
prosopul şi se ridicară în văzduh. Numai că era foarte greu 
şi-n acelaşi timp primejdios să se aşeze pe aripă, mai ales 
pe ceaţă. Puțin a lipsit ca avionul să nu-i lovească, dar Ariel 
se zvârli într-o parte şi îşi continuă zborul. Încordându-şi 
toate puterile, îl ajunse din urmă. 


Când în sfârşit îl ajunse, Ariel cobori lin pe aripă şi 
aparatul se înclină uşor. 


Zburară aproape toată ziua, îndurând arşiţa, răbdând de 
sete şi de foame, dar cu fiecare ceas, cu fiecare clipă, 
avionul îi purta tot mai departe de Dandaratul cel îngrozitor 
şi de cumplitul Pearce. 


Spre seară se dezlănţui furtuna. Avionul era aruncat de 
colo-colo. Cădea mereu în golurile de aer şi apoi se ridica 
din nou pe crestele talazurilor aeriene. 


O zguduitură violentă şi Ariel şi Şarad fură zvârliţi de pe 
aripă. Tânărul nu mai avu putere să ajungă din urmă 
avionul şi începu să coboare spre pământ. 

— De data asta am zburat departe, Şarad spuse Ariel. 

XIII. VISHNU ŞI PARIA 

Pe când se aflau încă în văzduh, zăriră ruinele unei clădiri 
lungi, fără acoperiş. Ariel şi Şarad coborâră pe un morman 


de pietriş, într-una din încăperi, speriind un stol întreg de 
lilieci care se cuibăriseră prin unghere. Liliecii zburară 
îndelung ş-apoi se liniştiră. Fugarii îşi găsiră şi ei un locşor 
ferit de ploaie şi vânt şi adormiră îmbrăţişaţi. 


În zori, Ariel se deşteptă cel dintâi, străduindu-se să nu-l 
trezească pe Şarad, se târi printr-o gaură din perete, ieşi 
afară şi privi în jur. 


Soarele încă nu răsărise. Smocuri de ceaţă uşoară se 
învălătuceau deasupra pământului ca nişte năluci nocturne, 
speriate de boarea dimineţii. Picături mari de rouă 
acopereau plantele. Ruinele acestei clădiri ciuntite dădeau 
locului o înfăţişare tristă. Lipsit de frumuseţe, aşatul îşi 
răsfira rădăcinile-i groase şi încârligate prin crăpăturile ce 
se căscau în zid, ale cărui resturi se înălţau ici-colo, risipite 
printre tufişurile în floare. Doi stâlpi aproape năruiţi arătau 
că zidul acela fusese cândva o poartă. Din dreptul lor 
pornea pe malul râului o alee de şişu. La umbra deodarilor 
seculari puteai desluşi nişte moviliţe ce semănau cu 
mormintele. În ceaţă se zărea scânteind iazul, cu malurile 
desfundate de ploi. Apa din el se scurgea în pârâiaşe, iar 
fundul lui adăpostea rădăcinile unui coriandru. Mireasma 
florilor de coriandru umplea toată grădina. Dincolo de 
livadă se întindea un ogor mare, semănat cu porumb, la 
marginea căruia se afla o colibă cu acoperiş de paie. Pereţii 
de lut se înnegriseră din pricina ploilor. 


Zorile împurpurară ceața. Păsările începură să ciripească, 
cuiburile de ciori prinseră viaţă. Prima rază de soare 
aprinse briliante în roua de pe frunzişul tufelor. Ariel privea 
ca vrăjit bobiţele scânteietoare, dar ele dispărură dintr-o 
dată. Soarele cel lacom le sorbise. Băiatul îşi simţi sufletul 
cuprins de tristeţe. Frumuseţea şi bucuria sunt atât de 
trecătoare... Aşezându-se pe o piatră, rămase dus pe 
gânduri. 


Zgomotele şi foşnetul zilei care se trezea îl împiedicau să 
se concentreze. 


Din coliba aflată dincolo de lanul de porumb ieşi un 
bătrân, îmbrăcat numai într-un dohti; cântând încetişor, el 
îşi începu de dimineaţă munca pe care-o făcea zilnic: lipea 
casa cu lut. 


Nu trecu mult şi în pragul colibei se ivi o fetişcană purtând 
un sari albastru, care cândva fusese siniliu. Părul ei negru 
era împletit în cozi. Ţinea în mâini o tavă de aramă şi un 
ceaunaş. Vasele ce le purta şi brăţările ce-i împodobeau 
mâinile şi picioarele sunau la fiecare pas. 


Fata se uită speriată spre ruine, lucru care începu să-l 
îngrijoreze pe Ariel. Oare nu cumva oamenii aceştia au 
văzut în ce chip a coborât el împreună cu Şarad? 


Copila se apropie de râu şi începu să frece vasele cu nisip. 

— Vino la mine, dragul meu! Auzi Ariel un glas duios şi 
tresări. Întorcându-se către celălalt mal, văzu prin 
perdeaua de ceaţă ce se rărea mereu un tânăr stând 
cufundat până la brâu în apă, iar pe mal, un bivol uriaş, cu 
ochii blânzi şi liniştiţi. Răspunzând parcă la chemarea 
tânărului, bivolul oftă zgomotos şi intră agale în iaz, 
stârnind cu pieptu-i lat valuri-vălurele. Şi tânărul începu să- 
l spele cu sârg, iar animalul fornăia de plăcere şi dădea 
încet din cap. 


Oare nu tânărul îi spusese bătrânului şi fetei să privească 
spre ruine? Băiatul şi fata se uitau într-adevăr unul la altul, 
dar nu schimbară o vorbă. 


După ce spălă taurul, tânărul îl scoase din iaz, privi spre 
fată şi, pocnind animalul cu palma peste pielea-i lucioasă, 


porni pe cărarea năpădită de iarbă. Fata îl însoţi cu privirea 
până când dispăru în pădurice. 
— Dada! Ariel-dada! Unde eşti? Răsună glasul lui Şarad. 


Trezindu-se şi negăsindu-l pe Ariel, copilul se speriase şi 
dăduse fuga în curte. 
— Ah, eşti aici, dada! Mi-e foame, dada! Mi-e tare foame! 


Ariel văzu cum fata, în clipa în care-l zări pe Şarad, scăpă 
din mână ceaunaşul şi, lăsând baltă vasele, o rupse la fugă 
spre colibă. Poalele sariului ei fluturau în vânt, dezvelindu-i 
picioarele arse de soare şi puternice, în vreme ce mânecile 
se loveau când de umeri, când de spate, iar brăţările 
zăngăneau zgomotos. Bătrânul aruncă o privire fetei, apoi 
şi el, curăţindu-şi palmele de lut, se grăbi să intre în colibă. 

— lacă ce-ai făcut, Şarad - zise Ariel, ridicându-se din 
spatele unei tufe. Ne-au văzut! 

— Iartă-mă, dada, dar m-am speriat aşa de tare când nu 
te-am mai găsit lângă mine! 

— Încotro acum? Să fugim? Să zburăm? 

— Cum vrei tu, dada - răspunse supus Şarad - da mie mi-e 
o foame... Niciodată n-am fost aşa de flămând. Îmi tremură 
şi picioarele. Ieri n-am mâncat nimic, nici aseară şi nici 
alaltăseară... Poate c-o să găsim la ei un pumn de orez. 

„Nu prea-mi vine să cred ca-n pustietatea asta să dăm 
peste agenţii lui Pearce. Şi, la urma urmei, oricând pot 
scăpa luându-mi zborul. Şarad are dreptate, trebuie să le 
cerem ţăranilor ăstora ceva de mâncare” - se gândea el. Şi 
lui îi era foame şi se simţea istovit. Cu trupul stors de vlagă 
nici nu poţi zbura. 


În vreme ce el chibzuia la toate astea, uşa colibei se 
deschise şi în prag apăru bătrânul. Ţinea în mână o tavă de 
lemn, cu două castronaşe, iar la subsuoară strângea o 
rogojină. În spatele lui se iţea fata, într-un sari nou, roşu, cu 
o cunună de flori în mâini. Păşeau cu un aer solemn prin 


marginea lanului de porumb, îndreptându-se spre ruine, 
bătrânul înainte, iar fata în urma lui. 


Ţinându-se de mână, Ariel şi Şarad aşteptau în tăcere să 
vadă ce se va întâmpla. 


Când au ajuns la vreo 70 de paşi de ei, bătrânul se opri. 
Fata îi luă de sub braţ rogojina, o întinse pe pământ, iar 
bătrânul puse tava jos pe ea. Apoi amândoi se închinară în 
faţa lui Ariel. 

— Te salutăm, trimis necunoscut al cerului! Îngăduie 
nepoatei mele s-atingă cu fruntea picioarele tale. 
Binecuvântează-ne! Cel care-i mai presus de oameni nu se 
poate spurca în apropierea renegaţilor, şi dacă nu merităm 
binecuvântarea ta, atunci dăruieşte-ne bucuria şi primeşte 
de la noi aste bucate, pe care ţi le-am adus cu toată 
dragostea. 


Ariel nu înţelese dintr-o dată de ce bătrânul îi acordă 
atâtea onoruri. lar Şarad, fără să-şi dezlipească privirea-i 
lacomă de la tavă, îşi tot înghiontea prietenul în coastă, 
şoptindu-i: 

— Hai, dada! Uite, văd orez prăjit şi lapte! 


Ariel se apropie de bătrân. În acelaşi timp, bătrânul şi 
nepoată-sa se îndepărtau de-a-ndăratelea. 

— Vă mulţumesc, oameni buni - răspunse Ariel, ajungând 
în dreptul tăvii ce se afla pe pământ. De ce fugiţi de noi? O 
să împărţim cu plăcere împreună cu voi gustarea de 
dimineaţă. Şarad, ia tava şi rogojina şi du-le în casă! Apoi 
adăugă mai încet: Dar nu cumva să mănânci până nu-ţi dau 
eu voie! 


Bătrânul şi nepoată-sa se opriră locului, făcând temenele 
într-una. Când Ariel şi Şarad se apropiară, fata se îmbujoră 


la faţă şi, cu mâini tremurânde, îi întinse lui Ariel cununa, 
bolborosind ceva, copleşită de tulburare. 


Băiatul îşi plecă fruntea în semn de salut, luă ghirlanda din 
mâinile ei şi şi-o anină de gât. 


Când ajunseră aproape de colibă, bătrânul, cu faţa 
strălucind de bucurie, dădu ocol casei şi îşi pofti oaspeţii pe 
o terasă. Zidul care dădea pe verandă era înnegrit de fumul 
torţelor. 


Fata aşternu rogojina. Şarad lăsă tava jos şi cu toţii se 
aşezară în jurul ei. 

— Lolita, adu melasă, fugi şi mai adu orez - spuse 
bătrânul. Dar fata îl privea ca vrăjită pe Ariel, iar acesta se 
uita la ochii ei mari, căprui, încercănaţi de funingine. Lolita! 
Repetă bătrânul. 


Copila tresări şi se ridică repede să îndeplinească 
porunca. 

— Rogu-vă, primiţi bucatele din mâinile unui sclav 
nevrednic. 


Şarad n-aşteptă sa mai spună a doua oară, iar prietenul 
său începu şi el să mănânce cu poftă. 

— Păcat că orezul nu-i puţin mai acru, dar n-avem suc de 
mango verde - continuă bătrânul. Aici, prin preajmă, cresc 
copaci mango - şi arătă cu mâna - numai că vezi, mi-e tare 
greu s-ajung la fructe. 


Ariel se uită în direcţia unde arăta bătrânul. 

— Spune-mi, babu, care-i numele tău? Îl întrebă el pe 
moşneag. 

— Nizmat - răspunse acesta, tulburat că oaspetele îi 
spusese tată. 

— Dar pe-aproape mai sunt şi alţi oameni? Întrebă Ariel. 


— Dincolo de crâng locuieşte tânărul Ishvar cu mama lui, 
bătrână şi oarbă. 

„Pesemne că pe el l-am văzut adineaori - se gândi Ariel. 
Dinspre partea lui n-am de ce să mă tem, e un băiat bun, 
doar vorbea atât de blând cu bivolul său!” 


Ariel măsură din ochi distanţa până la copac şi zise: 
— Îndată am s-aduc câteva poame. 


Şi, fără să se mai scoale în picioare, aşa cum şedea jos, se 
ridică în aer: după ce se înălţă mai sus decât casa, o luă în 
zbor spre copaci. 


Un sentiment de negrăită uşurare puse stăpânire pe el. 


Era întâia dată când zbura fără nici un fel de povară. 
Băiatul fu cuprins de o veselie atât de mare, că-i venea mai- 
mai să cânte şi să facă tumbe în aer. Pluti deasupra unui 
bătrân djambolean şi-apoi, scufundându-se parcă în văzduh, 
rupse din zbor câteva frunze şi începu să le arunce, 
încântat de joaca lui. Pe urmă se apropie de mango, dădu 
ocol frunzelor lui mari şi grele, cobori puţin mai jos, rămase 
în aer atârnând vertical şi începu să rupă fructe mari cât 
oul de gâscă, de culoare portocalie, ca şi cum s-ar fi aflat 
jos, pe pământ, şi le-ar fi rupt din copac. După ce culese 
câteva poame, se întoarse „în zbor de rândunică” pe terasă, 
speriind porumbeii de pe acoperiş şi un păun ce se plimba 
în jurul casei. 

Nizmat se trântise pe rogojină, cu faţa în jos. Lolita şedea 
pe pământ, lângă un vraf de tăvi de lemn, lighenaşe şi turte 
de orez, pe care se vede treaba că le scăpase din mână. 
Numai Şarad, aprins la obraz şi cu ochii strălucitori, făcea 
haz şi se pocnea peste genunchi. Ce zarvă stârnise 
prietenul lui! Ariel însă era foarte ruşinat, văzând 
nedumerirea fetei şi uimirea bătrânului. 

— lertaţi-mă, pare-mi-se că v-am speriat - spuse el. 


— Lumina mea, mângâierea ochilor mei! Lumină care-mi 
întăreşti inima! Tu eşti toată bucuria mea! O, zeu al tuturor 
cerurilor! Tu m-ai făcut părtaş al slavei tale! O, Vishnu, 
întruchipat în Rama şi Krishna! Oare nu-i asta cea de-a 
zecea întruchipare a ta, pe care au avut cinstea s-o vadă 
ochii mei, ochii mei care nu s-au desfătat niciodată privind 
bucuriile vieţii? Şi Nizmat, stând în genunchi, întinse 
braţele spre Ariel. 

— Eu... Nu, nu, Nizmat-babu, eu nu-s Vishnu! Suntun 
muritor de rând, la fel ca tine. Ştiu doar să zbor. Dar n-a 
fost vrerea mea, m-au făcut cu sila. Tu ştii bine că oamenii 
zboară cu avioanele şi pentru asta nu-i socoteşti zei. Zboară 
şi muştele, şi păsările, şi libelulele... 


Ariel vedea însă că bătrânul nu-i dă crezare. Şi nu-i dă 
crezare, pentru că nu vrea să fie lipsit de bucuria de a-l 
avea în faţa ochilor în chip de divinitate. Poate că nici nu 
trebuia să-i răpească moşneagului această bucurie. 

— Ei bine! Crede ce vrei, dar poartă-te cu mine cum te-ai 
purta cu un om oarecare. Îţi poruncesc lucrul acesta! Stai 
alături de mine şi mănâncă cu mine. Să mănânce şi Lolita. 
Şi povesteşte-mi cum trăieşti. 

— Facă-se voia ta! Îi răspunse bătrânul. Stai jos, Lolita - 
porunci el nepoatei - mănâncă şi veselească-se inima ta! 


Şi Nizmat începu să-i povestească despre el. 


Se număra printre cei din urmă paria. Uşile templelor 
erau închise pentru el. Nu putea să ia apă din fântânile 
comunale. Trebuia să se dea la o parte din drum, chiar în 
noroi, dar la o distanţă mare, atunci când se întâlnea cu 
oameni dintr-o castă superioară sau dintr-una cu o treaptă 
mai sus decât casta lui, pentru ca să nu-i spurce cu 
respiraţia sau cu privirea lui. Toată viaţa răbdase de foame 
împreună cu întreaga lui familie. Feciorul său cel mai mare, 
bucuria ochilor şi mângâierea bătrâneţelor, se îmbolnăvise 


la vârsta de 20 de ani. Nevastă-sa chemase un vraci, care 
făcuse vrăji toată noaptea, arzându-l pe bolnav cu un fier 
încins şi descântându-l. Dar duhul rău, care se cuibărise în 
trupul fiului, s-a dovedit mai tare şi în zori băiatul a murit. 
S-a întâmplat voia celui de sus. De asemenea, holera, 
frigurile şi foamea i-au răpus nevasta şi pe cel de-al doilea 
fiu, împreună cu soţia şi copiii lui. Nu-i rămăsese decât 
nepoata - Lolita. Dar şi bărbatul ei murise. 

— Cum, Lolita e văduvă? Întrebă mirat Ariel. Păi câţi ani 
are? 

— Curând o să aibă 15. Şi de trei ani e văduvă. 

— Da de ce Lolita nu poartă haină albă de văduvă? De ce 
n-au ras-o în cap? Şi de ce poartă brățări de sticlă? Şi cum 
se face că rudele bărbatului nu i le-au spart? Întrebă Şarad, 
care cunoştea mai bine decât Ariel obiceiurile ţării. 

— Suntem prea săraci ca să ne ţinem de toate obiceiurile 
şi datinele, şi-apoi bărbatul Lolitei, mortul, nici n-are rude - 
răspunse Nizmat. Vecinul Ishvar o iubeşte pe Lolita - la 
aceste cuvinte fata îşi plecă ochii în pământ şi se îmbujoră 
toată - şi e gata să se însoare cu ea. Dar mamă-sa nu vrea 
ca fiul ei să ia o văduvă, aşa cum fac azi unii flăcăi, care uită 
de legile străvechi ale ţării. Oarba mai ţine încă minte 
vremurile când vădanele erau arse o dată cu bărbaţii lor 
morţi. Şi ea a trebuit să fie arsă, dar au scăpat-o sahibii. 
Bătrâna însă n-ar călca în ruptul capului datina străveche 
care nu îngăduie vădanelor să se mărite a doua oară. Din 
pricina asta geme ţara de văduve! Oftă Nizmat. Şi neamul o 
să mi se stingă. 


Ariel căzu pe gânduri. Despre toate acestea el nu auzise 
niciodată la Dandarat. Ar fi vrut s-o întrebe pe Lolita dacă şi 
ea îl iubeşte pe Ishvar, dar se stăpâni. Oare se temea să n-o 
tulbure pe fată, sau mai degrabă îi era frică să nu audă din 
gura ei un răspuns afirmativ? 


Ca să schimbe vorba, întrebă: 


— Dar ce-s cu ruinele astea? 

— Cândva a fost aici o fabrică de indigo - răspunse 
bătrânul Nizmat. Stăpânul ei, sahibul, era un om tare crud, 
care se pricepea de minune să prefacă în indigo albastru 
sângele roşu al muncitorilor săi. Lui Radjcumara, rajahul de 
aici, i-a făcut daruri bogate, iar rajahul a luat pământul 
nostru, al ţăranilor, şi l-a dat sahibului. Ca să nu moară de 
foame, ţăranii lăsaţi fără ogoare au fost nevoiţi să 
muncească la fabrică, uitând toate deosebirile de castă. Am 
lucrat şi eu acolo. Câţiva musulmani, ţărani dintr-un sat 
vecin, lipsiţi şi ei de pământ, au cerut să li se dea înapoi 
ogoarele luate şi semănate cu indigo. Sahibul primea în 
fabrică nu numai bărbaţi, dar şi femei, bătrâni şi copii de la 
7 ani în sus. Muncitorii se prăpădeau pe capete. Într-o bună 
zi a murit chiar sahibul. Unii spuneau că de friguri, alţii că 
muşcat de un şarpe. Ba umbla zvonul că a fost gâtuit de un 
musulman. Din trei sate am rămas în viaţă doar eu cu 
nepoată-mea şi oarba Tara cu fecioru-său Ishvar. Muncitorii 
veniţi aici de aiurea s-au întors la vetrele lor. Fabrica s-a 
năruit. Acum tufe şi flori cresc din belşug peste ruine. 
Natura tămăduieşte rănile pricinuite pământului. Când a 
murit sahibul - continuă bătrânul - rajahul ne-a zis că ne dă 
înapoi pământul în arendă. Doar trebuia să aibă şi el cât de 
cât un venit; pământ era mult şi nu rămăseseră decât două 
familii de ţărani. Numai că eu şi Tara n-am putut să luăm 
decât loturi mici, deşi arenda nu e mare... Dacă ne-am uni 
gospodăriile şi am trăi laolaltă ca o singură familie... 


Bătrânul tăcu. Tăcea şi Ariel. Şarad mânca ultima lipie, iar 
Lolita îl privea pe Ariel pe sub genele-i lăsate. Tânărul 
simţea privirile fetei aţintite asupra lui şi lucrul acesta îl 
tulbura. 

XIV. ŞI ZEII II POT INVIDIA PE OAMENI 

În sfârşit, Ariel şi Şarad se odihneau după toate emoţiile 
prin care trecuseră. Nizmat şi Lolita le purtau de grijă, 
privindu-l pe Ariel aproape ca pe un zeu. Şarad însă îi 


spunea Lolitei soră - didi. Curând îşi recăpătă toată 
vioiciunea-i copilărească. Nizmat îl iubea ca pe fiul său, „pe 
care cerul i-l dăruise”, iar Lolita îl alinta ca pe un frate mai 
mic. Băiatul îşi găsise o familie. 


Ariel începu să se gândească la soarta prietenului său şi la 
propria-i soartă. Tânărul s-ar fi simţit mult mai bine în 
mijlocul acestor oameni simpli şi iubitori, dacă ei s-ar fi 
purtat cu el aşa cum se purtau cu Şarad. Respectul 
exagerat pe care i-l arătau, fiind mai degrabă venerație şi 
extaz religios, îl stingherea şi-l necăjea din cale-afară. În 
fiece dimineaţă, Lolita, închinându-se până la pământ, îi 
oferea cununi şi ghirlande, ca şi cum ar fi săvârşit un fel de 
ritual zilnic. El citea în ochii tinerei văduve ca într-o carte 
deschisă: respect, amestecat cu teamă, iată ce purta ea în 
suflet. În ochii aceia mari, întunecaţi, căprui, cu gene lungi 
şi întoarse, el ar fi vrut să desluşească altfel de sentimente, 
mai simple, mai prieteneşti. Ariel se străduia să glumească 
cu fata, căutând să-i arate prin întreaga lui purtare că este 
un om obişnuit, dar chipul Lolitei rămânea grav, sever, 
respectuos, şi lucrul acesta îl durea. 


Tânărul pleca în pădure, se înfunda în desiş, se culca pe 
iarbă şi cădea pe gânduri. 


Cât de ciudată şi de tristă era soarta lui! 


Nu-şi cunoştea părinţii, nu cunoscuse dragostea, prietenia, 
mângâierea, nu avusese o copilărie adevărată, nu învățase 
nimic, în afară de câteva limbi străine şi texte sfinte. Şi 
deodată iată-l transformat într-un om zburător! Poate să se 
înalțe în văzduh mai uşor şi mai liber decât o pasăre! Oare 
nu-i minunat? Oare oamenii nu visează la asta? Nu se vădei 
în somn zburând? Oare nu aceste visuri şi dorinţi i-au 
îndemnat să născocească avionul şi dirijabilul? Da, ar fi fost 
straşnic să devină un om zburător, dacă însuşirea aceasta 


nu l-ar fi despărţit de semenii săi. Ce-l aşteaptă la 
Dandarat? Şi Pearce, şi Bronlow l-ar sili, ca şi mai înainte, 
să le îndeplinească voinţa, s-ar purta cu el întocmai ca şi cu 
un şoim de vânătoare şi l-ar arăta oamenilor ca pe o minune 
a naturii. Aici se află în mijlocul unor oameni simpli, Nizmat 
şi Lolita, care îl privesc ca pe o divinitate. Şi parcă numai 
Nizmat şi Lolita? Dar Şarad?... Poate că şi ceilalţi oameni se 
vor comporta la fel! Oare nu posedă el o însuşire, care 
semenilor săi li se pare supraomenească, supranaturală? Să 
se împace cu rolul acesta de zeu? Bine, dar asta înseamnă 
să se osândească la o plictiseală şi singurătate veşnică... 
Lolita, cea atât de drăguță şi duioasă, femeia aceasta care e 
mai mult un copil îl va privi întotdeauna de jos în sus, ca pe 
o fiinţă inaccesibilă. Poate că ea îl place, dar Lolita, de bună 
seamă, ar socoti un sacrilegiu numai gândul că între ei ar 
putea să existe alte legături în afară de o ocrotire 
„dumnezeiască” din partea lui, şi umilinţă din partea ei. 


Şi-apoi, el nu poate rămâne pentru totdeauna în mijlocul 
lor. E căutat. E o pasăre rară care a zburat din colivie. 
Trebuie să-şi schimbe locul, să zboare, să plece cât mai 
departe. Din nefericire, are pielea albă, deşi arsă de razele 
fierbinţi ale soarelui din India. Totuşi e prea alb pentru un 
hindus şi aici întotdeauna va atrage asupra sa atenţia celor 
din jur. Să-şi mânjească pielea cu lut, e neplăcut şi totodată 
nesigur. Prima ploaie l-ar spăla din cap până-n picioare. Să 
se dea drept sahib, să-şi facă rost de un costum european? 
Englezeşte vorbeşte destul de bine. Dar ce-o să spună 
oamenilor? lată la ce trebuie să se gândească. De zburat nu 
va mai zbura. Numai în nopţile întunecoase, înainte de a 
miji zorile, când oamenii dorm buştean. 


De Şarad va trebui să se despartă. Cu el e mai greu să 
zboare, şi-apoi, fiind împreună, pot fi recunoscuţi mai lesne. 
Şarad, de altfel, şi-a găsit un cămin. Va fi răsfăţat ca un „dar 
divin”, ca un fiu trimis lui Nizmat din cer. 


Dar Lolita?... Ariel oftă. Fie ca ea să-şi afle fericirea - 
aproape cu neputinţă de realizat şi atât de rară pentru o 
văduvă indiană - măritându-se cu Ishvar. E un tânăr bun şi 
va fi fericită alături de el. Ariel îi va ajuta. Păcat că mama lui 
Ishvar e oarbă. Altfel ar fi apărut în faţa ei ca întruparea 
„voinţei divine” şi, văzându-l coborând din cer, nu s-ar mai fi 
pus de-a curmezişul. Dar i se va povesti şi ea va crede. 


Ariel auzi deasupra capului său un strigăt ascuţit, şi în 
ramurile dese ale copacilor văzu două maimuțe: una mare, 
alta mai mică. Cea mare voia să-i smulgă celei mici nu ştiu 
ce fruct, iar aceasta chiuia de zor, în vreme ce cealaltă o 
zgâria şi-o trăgea de urechi şi de coadă. Mititica plângea 
atât de jalnic, de-ai fi zis că-şi cheamă mama în ajutor, aşa 
încât Ariel nu se mai putu stăpâni şi zbură drept în sus, spre 
maimuțe. 


Maimuţele rămaseră atât de uimite, că amuţiră pe dată. 
Dar când Ariel întinse mâna spre ele, voind să le despartă, 
amândouă o rupseră la fugă care încotro, sărind din 
creangă în creangă, dintr-un copac în altul. Şi numai când 
ajunseră la o distanţă bună, începură să strige, dând 
probabil semnalul de alarmă, la care alte maimuțe şi păsări 
răspunseră din locuri diferite. Ariel zâmbi trist: „Şi 
maimuţelor le e frică de mine!”, şi privi în jur. Deasupra 
capului se arcuia o boltă de frunze verzi şi fragede. Plante 
târâtoare şi liane se încolăceau pe trunchiurile copacilor. 
Pe-alocuri, razele soarelui răzbăteau prin frunziş şi 
aşterneau pe iarbă şi tufe pete aurii. Locul era pustiu. Nu-i 
vedea nimeni. Şi totuşi n-ar fi trebuit să zboare, dar nu se 
putuse stăpâni. 


Strecurându-se printre liane, Ariel începu să coboare lin. 
Se auzi un foşnet. Băiatul privi în jur şi-l văzu pe Ishvar. 
Scăpând din mână legătura de vreascuri, flăcăul se 


prosternă cu faţa la pământ. Ariel se lăsă lângă el, zicându- 
Îl: 
— Scoală-te, Ishvar, şi nu te teme! 


Tânărul îşi înălţă capul. Era alb ca o coală de hârtie şi 
mâinile-i tremurau. Zeul atotputernic se pogorâse la el şi-l 
strigase pe nume! Zeul ştie tot! 

— Ishvar, o iubeşti pe Lolita? 

— Inima mea toată este plină de ea, ca o cupă cu ulei de 
trandafiri! Exclamă Ishvar. Dacă dragostea aceasta e un 
păcat, iartă-mă, iar dacă nu-mi dăruieşti iertarea, atunci ia- 
mi dragostea împreună cu viaţa! 

— Binecuvântez dragostea ta, Ishvar - răspunse Ariel, pe 
acelaşi ton. Du-te şi povesteşte-i mamei tale Tara. 

— Vorbele tale îmi toarnă în inimă bucuria, care a secat 
din pricina iubirii. Fă, dar, ca bunătatea şi blândeţea ta să- 
mi umple tot sufletul. Redă vederea mamei mele, ca să 
poată zări chipul fericit al fiului ei. 


Ariel se ruşină. 
— Fiecare om îşi are povara sa, Ishvar - răspunse el şi-şi 
luă zborul. 


Iar Ishvar rămase multă vreme în genunchi, privind către 
copacii în spatele cărora dispăruse Ariel. 


În aceeaşi zi, Ariel avu o discuţie îndelungată cu Nizmat. 


La sfârşitul acestei convorbiri, Nizmat îşi chemă nepoata 
şi-i spuse: 

— Lolita, slăvitul nostru oaspete binecuvântează căsătoria 
ta cu Ishvar. Tara trebuie să se învoiască şi ea. N-are 
încotro. 


Obrajii fetei se împurpurară, iar în ochii căprui străluci 
bucuria. Se zvârli la picioarele lui Ariel şi „mătură praful de 


sub tălpile sale”. Băiatul o ridică pe Lolita. Câtă 
recunoştinţă se citea în ochii ei! 
— Fii fericită! Zise el, zâmbind. 


Dar zâmbetul zeului era trist. Şi zeii îi pot invidia uneori 
pe oamenii simpli! 

XV. POATE OARE PULBEREA DIN DRUM SA VISEZE 
SOARELE? 

— Îl iubeşti mult, didi? O întrebă Şarad pe Lolita. 


EI stropea ghivecele cu flori aşezate pe cornişa terasei. 
Lolita şedea lângă un grătar, în faţa colibei, şi învârtea cu o 
lopăţică nişte legume ce fierbeau în ulei. 

— Pe cine, Şarad? 

— Pe logodnicul tău, Ishvar. 


Lolita căzu pe gânduri şi nu-i mai răspunse. 

— De ce taci? 

— Nu ştiu, Sarad, dacă-l iubesc sau nu - zise ea, în sfârşit. 

— Păi atunci de ce te-ai bucurat atât de mult când Ariel ţi- 
a spus c-o să v-ajute să vă căsătoriţi? Am văzut cum ţi-au 
lucit ochii. 


Lolita iar nu-i răspunse. Mâinile începură să-i tremure. 

— Eşti încă mic, Şarad, şi-i greu să-nţelegi. Ishvar e un 
băiat bun şi ştiu că mă iubeşte, cu toate că nu mi-a spus nici 
măcar două vorbe în viaţa lui. 

— De ce? 

— Maică-sa nu-i dă voie să vină la noi şi să stea de vorbă 
cu mine, n-are voie nici măcar să mă privească, nu cumva 
să se spurce. Dar el totuşi se uită la mine şi văd că mă 
iubeşte, deşi încă nu şi-a luat inima-n dinţi să-mi vorbească 
despre asta. 

— Păi el nu-i tot un paria? 

— Ba da, numai că neamul lui se află cu o treaptă sau două 
mai sus decât al nostru... E tare greu să rămâi văduvă toată 


viaţa, Şarad, şi-apoi bunicul Nizmat e atât de mâhnit că i se 
stinge neamul! Şi bunicul îmbătrâneşte tot mai mult, şi-i 
vine greu să muncească. De va muri el, oare ce se va 
întâmpla cu mine? Nu-mi rămâne decât să m-arunc în apă şi 
să mă înec, aşa cum fac la noi multe văduve. 


Şarad chibzui o clipă: 

— Dar pe Ariel îl iubeşti? 

— Taci, Şarad! Exclamă speriată Lolita. Sângele îi fugi din 
obraji şi încruntă sprâncenele. La asta nici măcar nu mă pot 
gândi. 

— De ce? Nu se lăsa Şarad. 

— Poate oare pulberea din drum, pe care toată lumea o 
calcă în picioare, să viseze soarele şi cerul? 

— Soarele luminează şi floarea de lotus, şi pulberea din 
drum - răspunse grav Şarad şi, clipind şiret din ochi, 
adăugă: Ariel nu e soarele, ci e doar un om ca şi mine, 
numai că eu nu ştiu să zbor, iar pe el l-au învăţat. 


În timpul acesta, Nizmat se apropie de ei. Şarad se 
strecură pe furiş de pe terasă şi dădu fuga în pădure. 
Alergă prin pădure, prin desişul de bambus, până când îl 
găsi pe Ariel, care stătea culcat sub un copac, dus pe 
gânduri. 

— Vreau să-ţi spun ceva, dada! Şi, lăsându-se în genunchi 
lângă Ariel, băiatul îi povesti tot ce vorbise cu Lolita. 


Dandaratul îl învățase pe Ariel să-şi ascundă sentimentele, 
cu toate acestea Şarad băgă de seamă că spusele sale îi 
tulburau prietenul. 

— Hai să mergem să mâncăm, dada! Nizmat a venit de la 
lucru. 

— Să mergem, Şarad - şi Ariel îl mângâie pe băiat pe cap. 


Amândoi se îndreptară spre colibă. 


— Bătrânul munceşte, Lolita munceşte, iar eu mă tăvălesc 
prin iarbă - îi spuse Ariel lui Şarad. Dar ce pot să fac? De 
câte ori am vrut să le dau o mână de ajutor, Nizmat nici n-a 
vrut s-audă. 


Ca întotdeauna, bătrânul îl întâmpină pe Ariel plin de 
bucurie şi venerație. Acum Nizmat nu se mai gândea decât 
la nunta nepoatei sale. Oricât era el de sărac, se cuvenea să 
facă un ospăț în toată legea. Să cânte flautul de nuntă, să se 
rostească urări în bătaia dairelelor şi-n curte să se înalțe un 
baldachin din bambus, împodobit cu ghirlande de flori. În 
locul candelabrelor, vor aprinde mai multe torţe. Ar fi fost 
bine să poftească şi o orchestră de suflători, dar costa prea 
scump. Ghirlandele le vor face Lolita şi Şarad. Ş-apoi 
trebuia să fixeze cât mai repede ziua nunţii. 

— Poate c-o să amânăm până la sărbătoarea Pudhi? Zise 
Ariel. 

— De ce s-amânăm până la toamnă? Îi replică Nizmat. Cu 
cât mai repede, cu atât mai bine. Cu Tara încă n-ai vorbit, 
stăpâne? 

— Nu... Am să vorbesc mâine - răspunse Ariel. 


Era absent şi nu mânca aproape nimic, în schimb se uita 
mereu la Lolita, care îşi ţinea privirile aţintite în podele. 


După masă, Ariel plecă din nou în pădure. În plimbările 
sale se depărta tot mai mult şi mai mult de colibă. 


Odată, ieşind din pădure, se oprise încremenit locului, 
uluit de priveliştea ce se deschidea în faţa ochilor săi. 
Dinaintea lui scânteia orbitor suprafaţa unui lac mare, 
pătrat, încins cu un brâu de piatră albă. Pe malul celălalt al 
lacului se înălţau castele albe, uriaşe, aidoma munţilor, 
gătite ca nişte giuvaeruri cizelate şi fine, de-ai fi zis că-s o 
dantelă. Unul din castele îşi afunda zidul alb în undele 
lacului, oglindindu-se în ape cu toate galeriile lui minunat 


sculptate, cu turnulețe în creneluri, unele înalte, altele 
scunde, deosebite ca formă şi mărime, semănând cu nişte 
flori fantastice, cu balcoane şi logii şi cu acoperişuri ciudate. 


În mijlocul clădirii se arcuia o boltă măreaţă, ajungând la o 
clopotniţă mică, sculptată, încoronată de o cupolă. De sus şi 
până jos, cupola era acoperită de basoreliefuri, arabescuri 
şi izvoade ciudate. 


Toate acestea semănau cu un vis fantastic. 


Când Ariel îi povesti lui Nizmat de descoperirea sa, acesta 
se miră: 

— Ştii unde ai nimerit, stăpâne? Sunt castelele rajahului 
nostru Radjcumara. 


De atunci, priveliştea de basm a palatelor îl atrăgea pe 
Ariel ca un magnet. Frumuseţea arhitecturii i se dezvăluia 
acum pentru prima oară, pătrunzându-i adânc în suflet. 


Adesea se strecura prin hăţişuri şi de acolo admira 
palatele ca pe nişte fiinţe vii. Uneori răzbătea până la el 
sunetul dulce al gongului şi glasuri de oameni. O lume 
misterioasă, unde lui nu-i era îngăduit să pună piciorul. 


Şi de astă dată, tulburat şi cu gândurile învălmăşite, se 
îndrepta inconştient spre palate, croindu-şi drum printre 
florile ce creşteau pe cărare, fără s-audă nici ciripitul şi 
cântul păsărelelor, nici ţipetele piţigăiate ale maimuţelor. 

„Oare într-adevăr mă iubeşte? Pe mine, da, pe mine, şi nu 
pe Ishvar?” se gândea Ariel şi un fior dulce îi strângea 
inima, tăindu-i răsuflarea. 


Să rămână cu oamenii ăştia simpli şi buni, să se însoare cu 
Lolita şi să lucreze pământul... Dar poate oare „pulberea 
din drum” să se înalțe către soare? Şi de ce nu, dacă ar 


înălţa-o puterea dragostei? Ishvar va fi nefericit. Însă şi-aşa 
e nefericit. Tara nu vrea să îngăduie s-o ia de nevastă pe 
Lolita şi poate că nu se va învoi nici de astă dată, cu toate 
îndemnurile lui Ariel. Orbii sunt neîncrezători. Ce blestem! 
E îngrozitor să fii altfel decât toţi oamenii. Poate că va izbuti 
s-o convingă pe Lolita. Dar Pearce? Pearce care nu se va 
linişti până când nu-l va prinde din nou în laţ? Acest Pearce, 
care-l urmăreşte ca o umbră funestă şi-i întunecă lumina 
întregii sale vieţi... Nu, nu, el, cel osândit la un veşnic exil, 
nu trebuie să viseze la propria-i fericire. Să plece... S-o 
părăsească pe Lolita... Ciripitul păsărelelor îi suna în urechi 
întocmai ca zgomotul brăţărilor ce împodobeau mâinile şi 
picioarele ei arse de soare. Iar scânteile luminoase din ochii 
Lolitei, răsuflarea ei înmiresmată, toate acestea... Lolita se 
topea parcă în sânul naturii din jurul lui, îl învăluia şi-l 
îmbrăţişa ca aerul. Simţea că i se învârteşte capul... 

XVI. DIN NOU ÎN CAPTIVITATE 

Fără să-şi dea seama, Ariel părăsi drumul, ieşi pe malul 
lacului şi porni pe cărarea ce ducea spre palate, 
nemaiadmirând de data aceasta măreţia lor sclipitoare. 


Un strigăt ascuţit de femeie îl trezi din visare. 
Ariel se opri locului şi privi în jur. 


În stânga lui se întindea un gard scund de piatră, care 
despărţea grădina rajahului de drum. Un om gol până la 
brâu cu pielea de culoare închisă, mătura cărarea. În 
grădină se vedea o fântână, iar lângă fântână stătea o 
femeie din casta celor „drept-credincioşi”, într-un sari 
verde de mătase. Se aplecase, plină de groază, peste ghizd 
şi îşi rupea părul din cap, strigând ca turbată: 

— Copilaşul meu, copilaşul meu! Scăpaţi-mi-l, a căzut în 
fântână! 


Măturătorul aruncă târnul cât colo, sări peste gard şi 
alergă spre fântână ca să-l salveze pe cel în primejdie. 


Dar femeia, văzându-l, se năpusti în calea lui ca o leoaică 
furioasă, cu mâinile date în lături. 

— Să nu cutezi! Strigă ea. Să nu te apropii! Răsuflarea ta 
o să-l spurce! 

— Tu singură ai strigat după ajutor - zise măturătorul, 
stingherit, şi se opri. 

— Mai bine să mi se înece copilul, să moară, decât să-l 
spurce atingerea ta! Exclamă dânsa, plină de fanatism. 


Bărbatul, pe jumătate gol, care făcea parte din casta 
măturătorilor din tată-n fiu, lăsă capul în pământ ca un 
câine bătut, se târi spre gard, sări peste el şi, luându-şi iar 
târnul, începu să măture, clătinând supărat din cap. 


lar femeia continua să strige: 
— Scăpaţi-l! Scăpaţi-l! 


Dinspre castel alergau slugile. Dar şi aceştia erau paria. 
Văzând cum îl alungase femeia pe măturător, slujitorii se 
opriră la distanţa încuviinţată de datină, neştiind ce să facă. 
Unii dintre ei o luară la fugă înapoi, spre castel, dându-şi 
poate seama că trebuie să cheme în ajutor pe cineva dintr-o 
castă superioară. 


Femeia răguşise şi nu mai ţipa. Mută, ea privea cu groază 
în fântână. Se lăsase o linişte sinistră. 


Şi deodată Ariel auzi un plâns înăbuşit de copil, ce semăna 
cu behăitul unui ied. 


Uitând de toate, se avântă în văzduh, descrise un cerc şi, 
încetinindu-şi zborul, începu să coboare spre pământ. 


Spectatorii dădură un strigăt şi rămaseră încremeniţi, iar 
mama copilului căzu la pământ, lângă fântână. 


Ariel simţi că-l învăluie răcoarea. Fântâna era adâncă. 
După soarele orbitor de afară, aici nu se zărea nimic. Dar 
curând, pe fund, se văzu strălucind apa, iar în mijlocul ei o 
pată mică şi neagră. Pesemne că micuțul se zbătea, căci în 
jurul petei negre unduiau cercuri strălucitoare. Deodată 
Ariel simţi ceva sub mână: era o frânghie. 


Coborând în fund, tânărul constată că de capătul funiei 
atârna o găleată. Ea se lăsa încetişor şi se umpluse aproape 
toată cu apă. În ciutură se afla un băieţaş de vreo 3-4 
anişori. La fiecare mişcare a lui, găleata se umplea tot mai 
mult. Încă câteva clipe, şi copilul s-ar fi înecat. 


Ariel apucă băiatul şi începu să se ridice lin în sus. Apa se 
scurgea de pe copil în şuvoaie. Pe pereţii înverziţi, de 
piatră, ai fântânii, se întindeau pete mari de umezeală. 


Deodată, o lumină puternică şi caldă. Învălui capul şi 
umerii lui Ariel. Tânărul închise ochii, apoi îi miji uşor, ca să 
poată vedea în ce loc să lase copilul găsit. Închise din nou 
ochii, zbură peste ghizdul fântânii şi se apropie de femeie. 
Cineva îi smulse copilul din braţe. În acelaşi timp, el simţi 
câteva mâini care-l înşfăcară. 


Ariel deschise larg ochii şi văzu oameni îmbrăcaţi în 
veşminte bogate de mătase, brodate cu desene de aur. Un 
briliant mare scânteie în toate culorile curcubeului pe 
îmbrăcămintea de culoarea zmeurii a unui om de lângă el. 

— Dezlegaţi ciutura! Porunci omul cu briliantul. 


Câteva slugi se năpustiră spre fântână, scoaseră găleata şi 
dezlegară funia. 


Ariel fu dat pe mâinile slugilor. Şi în vreme ce slujitorii îl 
legau fedeleş, oamenii în veşminte bogate se îndepărtau cât 
mai mult, ca să nu se spurce. 

— Duceţi-l la castel - porunci din nou omul cu briliantul. 


Şi înainte ca Ariel, uluit, să-şi dea seama de ce se petrece 
şi să spună un cuvânt, fu dus la castel, legat zdravăn şi 
înconjurat de slugi, care ţineau de capetele funiei. 

„Nu mai pot zbura!” se gândi Ariel. 


Auzi cum mama copilului salvat îi spuse unei femei 
bătrâne, care se apropiase în fugă: 

— Damini, ia-l pe Anat şi-l du în zenana8 la mine. Nu pot 
să-l ating, mi-e teamă c-a fost spurcat. 

XVII. MĂRUL DISCORDIEI 

— Oare când o să ne ducem la şcoala-sanatoriu, mister 
Boden? lată, de şase zile am sosit la Madrass şi nu ştiu încă 
nimic de soarta fratelui meu. 

— Răbdare, Jane - răspunse Boden, terminându-şi biftecul 
şi sorbind din paharul cu porto. Ţi-am mai spus că şcoala 
este în carantină. [ara asta blestemată nu scapă niciodată 
de epidemii. Nici nu ştii când poţi să te-alegi cu niscaiva 
friguri sau cu altele şi mai rele. Aici molima îl pândeşte pe 
om la fiecare pas. Un lacheu îţi poate servi pe o masă bine 
aranjată holera, iar un vânzător de ziare să-ţi dea, o dată cu 
ultimul număr al ziarului, şi ciuma. 

— Oare nu rozătoarele şi insectele transmit ciuma? 
Întrebă Jane, care citise câte ceva despre India în cărţile 
sale, şi dădu la o parte farfuria cu peşte, renunțând să mai 
mănânce. 

— Ciuma cea mai îngrozitoare, ciuma bubonică, se 
transmite prin obiecte. N-ai ştiut asta? lată de ce te 
povâăţuiesc să nu ieşi din casă şi să nu citeşti ziarele. 

— Parc-aş fi la carceră - spuse Jane oftând. Să vii în India 
şi să nu vezi nimic decât acoperişurile astea! Şi Jane întinse 


mâna spre „oraşul negru”, cartierul locuit de băştinaşi, care 
se întindea dincolo de râuleţul Kuwam. 


Şedeau pe terasa unui hotel cu opt etaje, înzestrat cu tot 
confortul european. O umbrelă mare, portocalie şi verde, îi 
apăra de razele dogoritoare ale soarelui. Între mese se 
aflau palmieri în hârdaie şi vaze cu flori. Pe mese zumzăiau 
ventilatoare electrice. În găletuşe de alpaca stăteau 
rânduite băuturi răcoritoare puse la gheaţă. 


Hotelul se afla situat în apropierea râului. Prin ferestrele 
camerei sale, Jane urmărea viaţa pitorească a „oraşului 
negru”. Pe străzile înguste şi şerpuitoare forfoteau mulţimi 
de oameni cu pielea cafenie, galbenă sau neagră, purtând 
haine pestriţe, iar Jane, amintindu-şi cele citite în cărţi, se 
străduia să ghicească rasa căreia aparţineau oamenii 
aceştia. 'Treceau măgari, bivoli, cai, scârţâiau căruţe, 
alergau câini. Vânzătorii de gheaţă, limonadă, ghirlande de 
flori strigau cu glas ascuţit. Se auzeau sunete de flaut, 
bubuitul surd al tobei, cântecul prelung al cerşetorilor - 
saniasii (sfinţii) - care, cu voci tânguitoare, înălţau imnuri 
sacre, adunând în jurul lor un cerc de ascultători. Şi peste 
tot, cu o agilitate de maimuțe, alergau copii pe jumătate 
goi. 


Acoperişurile plate, încinse de soare, erau pustii. Dar când 
soarele cobora spre asfinţit, văzduhul se mai răcorea, iar pe 
cer se aprindeau stele mari şi răsărea luna, o lună unică, 
indiană, care scălda tot universul într-o lumină verzuie, 
fantastică, proiectând umbre negre, colţuroase; ulițele 
rămâneau pustii, în schimb terasele mişunau de oameni, 
care ieşeau să mai respire răcoarea serii şi a nopţii. Îşi 
aduceau aici rogojinile, pernele, tăvile cu mâncare şi 
stăteau la taifas, plini de însufleţire. De la o terasă la alta 
răsunau voci ţipătoare, care transmiteau ultimele noutăţi: 
moarte, boală, naşteri, nunţi, peţit, certuri familiale, 


cumpărături şi griji gospodăreşti. Datorită acestui telegraf 
fără fir, toate evenimentele din cursul zilei deveneau un bun 
al întregului „oraş negru”. 


Dacă Jane ar fi înţeles limba băştinaşilor, ar fi auzit şi 
anumite discuţii referitoare la omul zburător, care 
tulburase minţile tuturora. Dar pentru Jane toate acestea 
erau doar o „tevatură lărmuitoare”, care avea darul s-o 
enerveze. 


Pe străzi treceau, şi nu arareori, ci chiar destul de des, 
procesiuni funerare. Sunetele ascuţite ale flautelor îţi 
sfâşiau sufletul. Morţii erau duşi în afara oraşului, unde îi 
ardeau. Femei în veşmânt alb de doliu plângeau cu hohote. 


În acest oraş negru se părea că oamenii mureau mai des 
decât se năşteau. 


Jane se îndepărtă grăbită de la geam, ca să nu mai vadă 
această recoltă bogată pe care o slujea moartea. 


Deci e lesne de înţeles că Boden a izbutit să bage fata în 
sperieţi. De când venise la Madrass, nu vizitase decât 
grădina botanică, care o impresionase prin bogăţia florei 
tropicale. Iar în drum spre hotel, văzuse un elefant acoperit 
cu un valtrap pompos şi cornacul care îl conducea. 

„Poate o fi un elefant de circ!” se gândi fata. 

— Şi Dottaler ăsta, care toată ziua nu ştiu pe unde umblă - 
zise ea, curăâţind distrată o banană. 


Mânca numai banane şi ouă, considerându-le mai ferite de 
molimă. 

— Mister Dottaler, ca şi mine de altfel, şade cu mâinile în 
sân - spuse Boden, care trecuse la cocteilurile şi lichiorurile 
lui preferate. Nădăjduim că în curând vom putea să-ţi 
aducem veşti bune. 


În realitate, însă, Boden şi Dottaler nu şedeau cu mâinile 
în sân. Şi în orice caz, creierul lor lucra febril. 


În tot timpul călătoriei spre India, se priviseră ca doi 
duşmani, fiecare străduindu-se să pătrundă caracterul 
celuilalt şi să-i ghicească părţile slabe. Fiecare din ei avea 
alt scop: Boden ar fi vrut ca Aureliu să-şi piardă minţile, dar 
să rămână în viaţă cât mai mult; pe Dottaler, dimpotrivă, 
moartea lui Aureliu l-ar fi bucurat nespus, deoarece în acest 
caz averea fratelui defunct ar fi trecut asupra lui Jane, iar 
Jane îi dăduse lui mister Dottaler depline puteri să-i 
administreze averea. Profitând de lipsa ei de experienţă, 
avocatul şi-ar fi văzut înainte de treabă, mutând nepedepsit 
banii fetei în buzunarele lui. 


Boden însă rămânea de multe ori dus pe gânduri, 
deoarece în faţa lui nu se mai aflau ochii de bufniţă ai 
asociatului său, lucru care-l făcea să fie mai puţin hotărât. 


Cum să procedeze? Să-i deschidă fetei ochii arătându-i 
comportarea lui Dottaler, sau mai bine să încheie o 
convenţie cu el? Marea nenorocire consta în faptul că Jane 
avea atât de puţină încredere în Boden şi Haselon, încât 
chiar dacă ea s-ar fi certat cu Dottaler, administrarea averii 
n-ar fi încredinţat-o niciodată celor doi venerabili asociaţi. 
Dar cum să facă să-l cointereseze pe Dottaler? Să încheie o 
triplă convenţie: Boden-Haselon-Dottaler şi să împartă 
câştigurile în trei? Dar averea lui Aureliu era mult mai mare 
decât a surorii sale, iar pentru Boden şi Haselon o astfel de 
convenţie n-ar fi fost favorabilă. Trebuia să se gândească la 
o altă soluţie. Cât de mult îi lipsea lui Boden privirea ochilor 
de bufniţă ai lui Haselon! 


Şi totuşi Boden începu să pipăie terenul pentru a încheia 
convenţia. Dottaler însă îl ţinea la distanţă, iar odată ajuns 


la Madrass, începu să urmărească un anumit scop strict 
personal. 


Pearce, pe care Boden îl vedea zilnic, fără ca Jane să ştie 
acest lucru, îl informă odată că Dottaler i-a şi făcut anumite 
apropouri, dându-i a înţelege că dacă Aureliu ar fi găsit şi 
apoi ar muri, el, Pearce, va primi o însemnată sumă de bani. 
Însă escrocul de Pearce, la rândul său, îl lăsase pe Boden să 
priceapă că viaţa sau, dimpotrivă, moartea lui Ariel, 
depinde de o singură condiţie: cine dă mai mult - Boden sau 
Dottaler. 

— În primul rând, trebuie să-l găsim pe Ariel - îi spuse 
Boden lui Pearce. 

— Şi ce-aveţi de gând să faceţi cu el? Întrebă Pearce. 

— Să stabilim prin tribunal incapacitatea lui ca bolnav 
psihic şi să-l ţinem la Londra, închis sub cheie. Nu uita că eu 
sunt tutorele lui - zise iritat Boden. 


Acest răspuns nu-i plăcu făţarnicului Pearce-Bharava. 
Omul zburător era o achiziţie extrem de prețioasă pentru 
societatea teozofică, şi deci personal pentru Pearce. Să-l 
scape din mâini sau să-l omoare, iată un lucru absolut 
nefolositor. Totuşi, era mai bine să-l omoare decât să-l 
piardă. 


Pearce nu-i împărtăşi lui Boden acest gând, dar în sinea sa 
se hotări ca la momentul oportun să se înţeleagă cu el: 
Boden, care va obţine tutela pe viaţă a lui Ariel, n-are decât 
să dispună cum va crede de cuviinţă de averea acestuia. 
Băiatul însă va putea fi pus la dispoziţia teozofilor, fie chiar 
în schimbul unei sume importante - centrul londonez va 
accepta lucrul acesta. 


Dar înainte de toate trebuia să-l găsească pe Ariel. Pearce 
ştia că Ariel şi Şarad zburaseră pe aripa unui avion care se 


îndrepta spre Madrass, şi că aproape de oraş coborâseră. 
De aici, li se pierdea urma. 

— În orice caz, ei sunt pe undeva, prin împrejurimile 
Madrassului - spuse Pearce. Foamea o să-i împingă să caute 
apropierea oamenilor, iar agenţii mei au împânzit toate 
satele. 

— Dar Ariel poate să zboare - îi replică Boden. 

— Cu Şarad în spate, nici într-un caz n-o să poată zbura 
prea departe, iar pe Şarad n-o să-l lase el - rosti cu 
convingere Pearce. 

Niciunul, nici celălalt însă n-aveau habar că Ariel şi Şarad 
zburaseră cu alt avion, în direcţie opusă, spre nord-est, în 
Bengal. 

— Şi-acum, o ultimă chestiune - zise Boden. Dumneata 
Pearce, trebuie totuşi să stai de vorbă cu miss Galton. Eu nu 
pot s-o duc într-o şcoală-sanatoriu inexistentă. Dumneata 
trebuie să te dai drept director al acestui sanatoriu 
imaginar. 


Şi Boden îi explică lui Pearce cum trebuie să se comporte 
şi ce anume trebuie să-i spună lui Jane. 


Întâlnirea dintre Pearce şi Jane Galton avu loc chiar în 
aceeaşi zi. 


Îmbrăcat într-un costum europenesc, şi pe nas cu ochelari 
mari cu ramă de baga, Pearce avea o înfăţişare 
prezentabilă, care-ţi inspira încredere. 


Se scuză că nu putuse să vină s-o viziteze mai devreme, 
dar şcoala era în carantină. Pearce îşi exprimă părerea de 
rău în ceea ce priveşte soarta tristă a fratelui ei bolnav. 
Şcoala-sanatoriu făcuse tot ce era posibil ca să-l 
însănătoşească pe Ariel, cei mai buni psihiatri îl căutaseră, 
dar boala s-a arătat a fi foarte rebelă. Într-una din 
recidivele sale, Aureliu a fugit, cu toată paza severă din 


jurul lui. Aceşti oameni cu minţile rătăcite sunt de o viclenie 
nemaipomenită şi de o rară îndrăzneală. El s-a suit pe 
acoperiş, de pe acoperiş a sărit într-un copac şi a fugit. Dar 
Jane nu trebuie să fie neliniştită. El va fi prins, deoarece s- 
au luat toate măsurile necesare. 


Jane ar fi dorit să-l întrebe amănunţit pe Pearce despre 
boala lui Aureliu, dar în timpul acesta, pe neaşteptate, 
apăru Dottaler, care nu se arătase de vreo trei zile. Era 
obosit şi tulburat. Nu se bărbierise şi nici nu-şi schimbase 
costumul de voiaj. 

— L-am găsit pe Aureliu! Exclamă el, fără să-i salute, şi se 
lăsă într-un fotoliu. 

— Unde, cum? Îl întrebară cei din jur. 

— Sunt grozav de obosit! Daţi-mi, vă rog, să beau ceva. 


Jane îi oferi un pahar cu apă. 

— Vă mulţumesc. Uite cum l-am găsit: De îndată ce am 
venit la Madras, în prima zi chiar, m-am adresat unui coleg 
de-al meu, avocatul Boolton, care locuieşte de 20 de ani în 
India şi o cunoaşte ca pe propria lui palmă. Omul ăsta are 
nişte relaţii extraordinare. L-am întrebat dacă ştie ceva 
despre un om zburător, şi dacă află, să-mi dea de veste 
imediat. 

— Despre un om zburător? Întreabă uimită Jane. 

— Da, despre Aureliu. Oare nu v-am vorbit de mania pe 
care o are? Îşi închipuie că poate zbura... Şi iată că acum 
trei zile, mister Boolton m-a chemat la el şi mi-a spus că un 
client de-al lui, venit din Ouidapura, a auzit de la un 
cunoscut al său care a fost în vizită la un rajah că acolo, la 
acest rajah, a văzut un om zburător. Alte amănunte n-a mai 
aflat, dar, în sfârşit, ţinem în mână un fir conducător. 

— De ce nu mi-aţi spus nimic despre asta? Întrebă 
nemulţumit Boden. 

— Nu puteam pierde nici o clipă, trebuie să înţelegeţi şi 
dumneavoastră lucrul acesta - replică supărat Dottaler. 


— Trebuia să ne fi telegrafiat din drum, şi noi v-am fi ajutat 
- îi zise enervat Boden, însă Dottaler nici nu-i răspunse la 
această observaţie şi continuă: 

— Direct de la Boolton am plecat glonţ la aerodrom şi de 
acolo spre Calcutta. Apoi de aci, spre Ouidapura, unde l-am 
găsit pe clientul lui Boolton, m-am informat de la el unde se 
află reşedinţa rajahului şi am plecat într-acolo. Se spune că 
rajahul Radjcumara este un despot tipic oriental, care nici 
n-a binevoit să mă primească. Atunci am cumpărat câteva 
slugi de-ale lui şi-aşa am putut să aflu că omul zburător se 
găseşte într-adevăr în palatul rajahului. Cum de a nimerit 
acolo, nu ştiu, nu mi s-a spus. Se zice că omul zburător îl 
amuză foarte tare pe rajah. După ce-am aflat toate astea, 
m-am suit în avion şi m-am întors şi, după cum vedeţi, am 
venit de îndată la dumneavoastră, ca să vă comunic 
descoperirea mea. Oare mă mai puteţi dojeni, mister 
Boden? 

— Nu cumva v-aţi întors datorită faptului că rajahul n-a 
binevoit să vă primească şi aveţi nevoie de ajutorul nostru? 
Observă răutăcios Boden. 

— Chiar dacă ar fi aşa, nu văd nimic rău în asta - i-o 
întoarse Dottaler. Dacă rajahul m-ar fi primit şi mi l-ar fi dat 
pe Aureliu, ne-am fi întors amândoi aici, şi-atâta tot. 


Boden nu găsi necesar să continue cearta cu Dottaler, dar 
atât pentru el, cât şi pentru Pearce, era limpede că Dottaler 
încercase să monopolizeze toate firele acestei afaceri. Din 
fericire, Dottaler nu izbutise. 

La drept vorbind, el nici nu povestise chiar tot ceea ce 
văzuse, aflase şi făcuse. 


Ce-i drept, reuşise să descopere locul unde se găsea 
Aureliu. De asemenea cunoştea şi împrejurările datorită 
cărora băiatul nimerise în palatul rajahului, deşi el nu 
credea că Ariel poate să zboare. Pe rajah însă, avocatul, 
acesta abil nici nu încercase să-l vadă. Scopul lui era cu 


totul altul. Intrase în legătură cu slugile rajahului, şi încă cu 
făpturile de pe ultima treaptă a societăţii şi cele mai 
dispreţuite. Avocatul socotea că printre ei se va găsi unul 
potrivit scopului său. Voia să-l cumpere cu gândul ca acesta 
să-l omoare pe Aureliu. Însă slujitorii erau atât de 
înfricoşaţi, încât propunerea acestui sahib îi îngrozi de-a 
dreptul. Până la urmă sahibii scapă cu faţa curată, iar 
slugile băştinaşe sunt supuse la chinuri cumplite, dacă 
rajahul află despre crima şi trădarea lor. 

„Chiar de mi-ar făgădui cineva o bucată de aur mare cât 
palatul ăsta, care se înalţă spre cer, nici atunci nu m-aş 
învoi” - îi răspunse lui Dottaler un bătrân grădinar cu barba 
căruntă. Acelaşi răspuns l-a primit şi din partea celorlalte 
slugi. 


Dottaler îşi dădu seama că nu poate ajunge la nici o 
înţelegere cu oamenii aceştia. Mai mult decât atât, 
temându-se ca nu cumva să li se ceară socoteală, ei ar 
putea să destăinuiască stăpânului lor propunerile sahibului. 
Aşadar, era primejdios să mai zăbovească în ţinutul 
rajahului, în astfel de împrejurări. 


Lui Dottaler nu i-ar fi fost de loc greu să obţină o audienţă 
la rajah. Ca toţi prinții băştinaşi, el îi primea cu plăcere pe 
sahibi. Dar oare rajahul îi va da drumul lui Aureliu? lată 
întrebarea. Slugile mărturiseau că stăpânul ţine foarte mult 
la omul zburător. Şi chiar dacă îi îngăduia să plece, oare ce 
câştiga Dottaler? Căci, după ce l-ar fi înhăţat pe Aureliu, în 
nici un caz n-ar fi putut el, cu mâna lui, să-i facă de 
petrecanie. Avocatul era destul de prudent ca să nu devină 
ucigaşul tânărului. Dacă Aureliu ar fi murit în palatul 
rajahului, Dottaler ar fi fost scos din cauză. Altceva era însă 
dacă Aureliu dispărea fără urmă, de îndată ce rajahul i l-ar 
fi încredinţat lui. Bineînţeles, Dottaler ar fi putut susţine că 
băiatul a fugit şi că, după aceea, şi-a găsit moartea. Dottaler 
era avocat şi din practica sa de apărător ştia prea bine că 


cea mai mică greşeală sau neprevedere poate avea urmări 
fatale pentru criminal: de asemenea, mai ştia că uneori, 
după ani de zile, criminalul tot este descoperit. Nu, un 
gentleman nu trebuie să-şi mânjească mâinile cu sânge. 
Lucrul acesta trebuie să-l facă alţii, îndrumați cu dibăcie. 


La urma urmei, s-ar putea împăca cu ideea ca Aureliu să 
rămână în viaţă. Principalul e să-l smulgă din mâinile lui 
Boden şi Pearce. În curând, băiatul va fi major. Folosindu-se 
de Jane, Dottaler va lua toate măsurile ca tribunalul să-l 
recunoască pe Aureliu în deplinătatea facultăţilor mintale. 


Atunci tutela va fi înlăturată, tânărul va locui împreună cu 
Jane şi bineînţeles că sora lui îi va da lui Dottaler o procură 
pentru administrarea întregii averi. 


Şi Dottaler făuri un alt plan. Dacă sora lui Aureliu, tutorele 
lui şi Dottaler vor merge împreună la rajah şi îşi vor 
reclama drepturile asupra băiatului, spunând între altele că 
acesta este fiu de lord şi mare capitalist, rajahul va fi nevoit 
să-i dea drumul. Jane nu va mai consimţi să se despartă de 
fratele ei şi totul va fi în ordine. 

— Eu am spus - continuă, după o tăcere îndelungată, 
Dottaler - că rajahul este un despot maniac. Dar dacă vă 
veţi duce la el dumneavoastră, miss Jane, şi dumneavoastră, 
mister Boden... 

— Păi noi despre ce vorbeam? Nu se putu stăpâni Boden. 
Fără noi nici că s-ar putea! 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Am impresia însă că 
dumneavoastră, mister Boden, căutaţi ceartă. 

— Va trebui să vă însoțesc şi eu - îi anunţă Pearce. 

— Nu mi se pare necesar - replică strâmbându-se 
Dottaler. 

— Ba este chiar foarte necesar - insistă Pearce. În calitate 
de director al şcolii-sanatoriu, unde se afla în tratament 
Aureliu Galton, pot să-i confirm rajahului că tânărul nu este 


în minţile lui, din care pricină trebuie să se găsească 
întotdeauna în condiţii speciale. 


Socotind că Dottaler este în prezent adversarul cel mai 
periculos, Boden hotări că-i mai bine să fie însoţit de un 
aliat şi susţinu cererea lui Pearce. Jane nu obiectă nimic şi 
Dottaler fu nevoit să accepte. 


Se hotărâră să plece în aceeaşi zi, fără nici o zăbavă. 


Dottaler luă asupră-şi rolul de călăuză. Şi, fără peripeții 
deosebite, ajunseră la castelele de basm ale rajahului. 

XVIII. CERCETĂRI FĂRĂ SUCCES 

În sfârşit, Jane cunoscu adevărata Indie. Cu toată 
tulburarea care o stăpânea, în aşteptarea întâlnirii cu 
fratele ei bolnav, pe care nu-l văzuse de atâţia ani, fata fu 
cucerită de frumuseţea castelelor şi a parcurilor. Şi parcă 
dinadins, prin faţa castelului cel mare trecu un şir de 
elefanţi, împodobiţi somptuos cu valtrapuri brodate în fir de 
aur! Valtrapuri cusute în fir de aur veritabil, nu ca la circ! 
Rajahul îşi primi oaspeţii cu multă amabilitate, poftindu-i 
într-un birou mobilat în stil european, el însuşi purtând un 
costum european, lucru care o dezamăgi pe Jane. Fata 
dădea semne de nelinişte, gândindu-se în ce limbă se va 
putea face înţeleasă de rajah. Dar prinţul vorbea perfect 
englezeşte; cu toate astea era un oriental sadea. Plastronul 
scrobit şi alb al cămăşii nu făcea decât să-i scoată în relief 
pielea negricioasă. Lui Jane, chipul maharajahului îi 
amintea de Othello. 


Boden îi expuse pe scurt scopul vizitei lor. 


Pe măsură ce avocatul vorbea, rajahul avea tot mai mult 
un aer descumpănit. 

— Sunt foarte mâhnit - zise el, în clipa când Boden isprăvi 
- că nu pot avea plăcerea de a vă îndeplini dorinţa: Aureliu 


Galton, cum îl numiţi dumneavoastră pe acest tânăr 
minunat, a fost, într-adevăr, câtva timp în casa mea, dar 
acum nu mai este... Şi eu... Nu mai pot adăuga nimic la cele 
ce v-am spus. Aureliu al dumneavoastră a dispărut. 


Toţi rămaseră uluiţi auzind vestea neaşteptată. Jane, 
Boden, Pearce şi Dottaler începură, care mai de care, să-i 
pună întrebări rajahului, dar acesta se trăgea nervos de 
barba-i cârlionţată şi repeta unul şi acelaşi lucru: 

— Nu mai pot adăuga nimic la cele ce-am spus. Slugile mi- 
au dat de veste că tânărul a dispărut noaptea trecută, şi 
mai mult n-am auzit nimic despre el... Nu doriţi un ceai? De 
bună seamă că drumul v-a obosit, nu? Dar poate doriţi să 
vedeţi diamantele mele? 

— Sir! Exclamă Boden. Îmi permit să mă gândesc că vă 
daţi pe deplin seama de toată răspunderea... 


Dar nu termină ce avea de spus. Masca de falsă 
amabilitate europeană dispăru într-o clipă de pe chipul 
rajahului. Ochii îi scânteiară atât de puternic, încât Boden 
se înecă şi păli. 

— Îmi permit să cred că şi dumneavoastră vă daţi pe 
deplin seama de vorbele pe care le rostiţi, sir! Îl întrerupse 
rajahul pe avocat. Aş considera ca cea mai gravă insultă 
numai gândul pe care l-aţi nutri dumneavoastră, privitor la 
faptul că eu - şi accentuă în mod deosebit asupra cuvântului 
eu - spun lucruri care nu corespund perfect cu realitatea. 


Toţi înţeleseră că discuţia s-a terminat şi că nu vor mai 
obţine absolut nimic de la rajah. Despărțirea fu mult mai 
rece şi mai oficială decât întâlnirea. 


Coborând scara de marmură, împodobită cu covoare şi 
flori, Boden îi spuse încet lui Jane, ca s-o liniştească şi pe ea, 
şi pe sine: 


— Nu te-ntrista, Jane, pesemne că Aureliu n-a făcut 
altceva decât a fugit, aşa cum obişnuieşte el. Desigur, e 
foarte regretabil, dar totuşi într-o zi-două o să-l găsim. Prea 
departe n-a putut el să zboa... S-ajungă. 


Jane oftă. 

— Rajahul nu vrea să se despartă de omul zburător. Cu 
siguranţă că-l ascunde în palat - îi spuse Pearce lui Dottaler, 
pe când treceau prin parc, de-a lungul unui zid înalt de 
piatră. Noi însă o să punem totul în mişcare, o s-ajungem, 
de va fi nevoie, chiar până la vicerege şi o să obţinem 
autorizaţia de a face o percheziţie în palat ca să-l luăm pe 
Aureliu. 


Dottaler se gândea însă la nu ştiu ce planuri ale lui, iar 
Pearce tăcu, luând-o înaintea tuturor. 


Deodată el auzi un glas ce venea de dincolo de zid. Câteva 
cuvinte rostite în hindustană îl făcură să se oprească şi să 
asculte discuţia. 

În mijlocul uliţei stătea un măturător împreună cu un 
bătrân uscăţiv şi o tânără. 

— Fie ca-n viaţa cealaltă să mă nasc şopârlă dacă te mint! 
Exclama măturătorul, indignat se vede de neîncrederea cei 
se arăta. Îţi spun ce-am auzit de la unul care, cu propriile 
lui mâini, l-a legat pe omul zburător, înainte ca să fie 
aruncat, aşa cum poruncise rajahul, într-o fântână fără 
fund. 


Bătrânul dădu din mână, şi cu faţa schimonosită de 
durere, mormăi surd: 
— S-a isprăvit! Să mergem, Lolita! 


Fata însă nu se urnea din loc. Îl privea cu ochi de nebună 
pe bătrân şi în cele din urmă rosti cu tărie: 


— El nu poate să moară! El mi-a spus: „Aşteaptă-mă, 
Lolita!” şi eu am să-l aştept... 

— Ce-i cu dumneata, mister Pearce? Exclamă Dottaler, 
apropiindu-se de Pearce, dar, văzându-i chipul livid, zise 
îngrijorat, cu glas scăzut: Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, nimic... O criză de inimă. Mi se întâmplă 
adesea... Îndată o să-mi treacă. 


Dottaler îl privi cu neîncredere. 


Seara, când în faţa hotelului fu trasă maşina lui Pearce, 
acesta găsi de cuviinţă că nu mai trebuie să-şi păstreze 
taina şi-i spuse lui Boden: 

— Mister Boden, nu mai avem de ce ne certa. Ariel-Aureliu 
Galton nu se mai află printre cei vii. A fost omorât din 
porunca rajahului. 


Şi Pearce îi reproduse discuţia auzită pe drum. 


Deodată, dincolo de perete, răsună un strigăt puternic. O, 
aceşti, pereţi subţiri, indieni, din hotelurile de provincie! 


Pearce şi Boden o găsiră pe Jane plângând amarnic. 


Auzind zgomot, Dottaler veni şi el în fuga. Aflând despre 
cele întâmplate, abia putu să-şi stăpânească bucuria. Toate 
lucrurile se aranjaseră cât se poate de bine în folosul lui. 

XIX. STĂPÂNUL E MÂNIOS 

Anat, băiatul pe care Ariel îl scosese din fântână, era fiul 
omului cu briliantul - Mohita, primul sfetnic şi favorit al 
rajahului. 


A fi în grațiile rajahului era un lucru foarte avantajos. 
Rajahul Radjcumara avea comori a căror valoare nici el 
singur n-o cunoştea prea bine. Puţini europeni ştiu că unii 
prinți indieni sunt cei mai bogaţi oameni din lume şi că, în 


comparaţie cu ei, vestiţii miliardari Rotschild, Morgan, 
Rockefeller, Vanderbilt sunt nişte oameni săraci. De veacuri, 
din generaţie în generaţie, rajahii şi-au sporit averile, care, 
în cea mai mare parte, se compun din pietre preţioase şi 
aur. 


Aceste bogății nu prea sunt cunoscute, deoarece rajahul n- 
are nevoie să-şi vândă diamantele, iar dacă s-ar vedea silit 
s-o facă, la bursa mondială ar găsi întotdeauna puţini 
cumpărători pentru nestemate ca „Marele Mogul” sau 
„Regentul”. Averea lor imobilă - palate şi moşii - era tot atât 
de uriaşă. Totuşi, acestea nu se puteau compara, în ceea ce 
priveşte valoarea lor, cu mormanele de briliante şi 
diamante. 


Deci nu-i de mirare faptul că rajahul putea întotdeauna să- 
şi răsplătească favoriţii, aşa cum n-au fost în stare cei mai 
bogaţi şi mai puternici regi ai Europei. 


Dar trebuia să meriţi bunăvoința şi dragostea rajahului. Ca 
toţi oamenii care duc o viaţă trândavă într-un cerc închis, 
„într-o lume fără orizonturi”, cum scria Voltaire, rajahul se 
temea de plictiseală mai mult decât de orice, deşi era un om 
destul de instruit şi care vorbea la perfecţie limba engleză. 
Soţia lui, Siama, vorbea franţuzeşte ca o pariziancă. 
Împreună cu ea, rajahul vizitase de câteva ori Europa - 
Londra, Parisul, Berlinul. Dar fracul şi smochingul, în 
comparaţie cu îmbrăcămintea uşoară, naţională, teatrele şi 
banchetele, bucătăria europeană, ca de altfel toată 
rânduiala vieţii de acolo, îl stinghereau, iar distracţiile îi 
erau străine. Aşa că îşi zorea nevasta să plece cât mai 
repede. 


Ajuns acasă, după ce îşi îndeplinea ritualul de curăţire şi 
dezbrăca hainele incomode, Radjcumara ofta uşurat şi în 
sfârşit gusta fericirea. Într-un halat uşor de mătase, stătea 


ceasuri întregi întins pe divan. Un slujitor îi făcea vânt cu 
un evantai din frunze de palmier. Rajahul cumpăra din 
Europa cărţi şi reviste, alegea romane „mai uşoare” şi se 
adâncea în citit. 


Puteai să fii european şi în India! 


Era în felul său un „despot instruit”, făcea parte din 
societatea religioasă „Bramo-Samadj”, nu se închina la idoli 
şi nu îndeplinea cu prea multă sârguinţă ritualurile grele, 
impuse de religie, mânca vânat gătit de bucătari 
musulmani, urmărea toate noutăţile literare, citea cărţi 
filosofice şi era de acord, în aceeaşi măsură, şi cu Rousseau, 
şi cu Nietzsche9, îi plăcea societatea sahibilor şi se 
împrietenea cu ei. 


După ce zăcea vreo 2-3 zile cu vreo carte nouă pe divan, 
începea deodată să simtă că şarpele plictiselii i se 
cuibăreşte iar în inimă. 


Şi-atunci intra în scenă Mohita, care îşi cunoştea stăpânul 
până în cele mai tainice cute ale sufletului. 

— Ce mai e nou, Mohita? Întreba rajahul, zvârlind cu 
nepăsare cartea pe covor. 


Mohita „lua pulberea de sub tălpile stăpânului” şi în 
cuvinte pompoase îl saluta, iar apoi îi dădea pe scurt 
raportul cu privire la treburile administraţiei, la noile 
convenţii încheiate cu sahibii şi ţăranii, la plata arenzii şi 
încasarea dărilor de la datornici. 


Astăzi, însă, rajahul îl asculta distrat şi îl întrerupea 
punându-i mereu aceeaşi întrebare: 

— Ce noutăţi mai ai, Mohita? 

— Un grup de băieţi şi fetiţe au pregătit dansuri noi. 


Rajahul îşi aminti de cancanul parizian şi zâmbi. 
— Asta-i vechi! Dar, în sfârşit, hai arată-mi! 


Mobhita bătu din palme şi perdeaua de catifea prinsă de 
bolta înaltă a uşii se dădu la o parte şi în cameră, 
zăngănindu-şi brăţările şi clopoţeii, intrară în goană fetiţe, 
învăluite în văluri trandafirii, şi băieţaşi în costume 
multicolore. În sunetul flautelor ei începură să danseze. 
Mişcările lor erau pline de graţie, iar pe feţele speriate 
stăruia zâmbetul. 

— E vechi - repetă rajahul şi dădu din mână. 


Flautele amuţiră, copiii încetară să mai danseze, se 
adunară toţi grămadă, ca o turmă de oi speriate. 


Rajahul începu să-i povestească lui Mobhita despre cancan, 
zugrăvindu-i costumele pe care le poartă femeile şi 
mişcările lor: „Gândeşte-te, îşi ridică picioarele mai sus de 
cap şi toate volanele saltă-n sus.” Radjcumara porunci să se 
facă şi fetiţelor lor. Astfel de costume - fuste bogate, tocuri 
înalte şi să înveţe cancanul. Îngrijorat, Mohita se ploconi în 
faţa lui. 

— Şi ce mai ai? 

— Dansul cocoşaţilor, orbilor şi şchiopilor. 


Era ceva nou. 
— Arată-mi! 


Copiii fugiră fără să-şi ascundă bucuria că totul se sfârşise 
cu bine: nimeni nu poruncise să fie biciuiţi sau zvârliţi în 
beci, iar drept hrană să primească numai pâine şi apă, aşa 
cum li se întâmpla adeseori. 


Răsună bubuitul surd al tobei şi în încăpere, împiedicându- 
se, căzând, şchiopătând şi tânguindu-se, intră un pâlc de 
oameni cu o înfăţişare ciudată, în costume caraghioase din 
petice multicolore. Cât timp stăpânul fusese plecat, Mohita 
nu pierduse vremea stând degeaba. Dar unde oare găsise el 
aceşti monştri? Cocoşaţi cu ditai căpăţânile şi gura ca de 
broască se împiedicau de şchiopi, îi doborau la pământ cu 
ghebele lor, se prăvăleau şi ei, orbii se ciocneau unii de alţii 
şi, ţipând, se ţineau cu mâna de locul unde primiseră 
lovitura, iar tobele bubuiau... 

Rajahul râdea în hohote. Mohita strălucea de bucurie. 

— Cheam-o pe rani Siama! Porunci rajahul. 


Siama apăru într-o rochie pariziană, croită după ultimul 
jurnal, iar în picioare cu pantofi cu tocuri neobişnuit de 
înalte. 


Privind la dansatori, exclamă: 

— Minunat! Şi deodată se aşeză jos, pe podea, îşi cuprinse 
genunchii cu braţele şi începu să râdă, clătinându-şi atât de 
tare capul, încât i se despleti părul. 


Rajahul îşi scoase din deget un inel cu un briliant uriaş şi i- 
l aruncă lui Mohita, care prinse din zbor darul acesta 
scânteietor şi se ploconi până la pământ. 


Unul din orbi, zvârlit la pământ de un cocoşat, căzu pe 
spate. Lovindu-se cu capul de o coloană, începu să urle de- 
adevăratelea: 

— O, de-aţi crăpa cu toţii, schingiuitori blestemaţi! 


Într-o clipă, chipul rajahului se întunecă, de altfel ca şi al 
lui Mohita - întocmai ca atunci când soarele este acoperit 
de un nor şi pe pământ se lasă umbră. 

— Nu despre tine vorbea, stăpâne, ci despre cocoşat! Se 
grăbi să-l asigure Mobhita. 


Dar rajahul, întorcându-se cu faţa la perete, bombăni plin 
de venin: 
— O sută de bice şi să mă lăsaţi în pace! 


Toţi se îndepărtară. Mobhita era mulţumit că izbutise să 
pună mâna pe inel. Dar stăpânul se mâniase. Mohita 
porunci slugilor să-i mai tragă orbului, şi din partea lui, încă 
o sută de bice. Era prea de ajuns pentru acest nefericit, ca 
să-l scape de toate necazurile ce i le mai putea hărăzi viaţa. 


Mobhita clocotea de furie. Mai avea pentru rajah încă vreo 
câteva numere pregătite. Mai mulţi sclavi în pielea goală, 
înarmaţi cu drugi de fier, prevăzuţi la capete cu nişte 
cârlige, se luptau între ei. Rajahului îi plăceau nespus 
asemenea spectacole. Sclavii se repezeau unul la altul 
zgâriindu-se şi sângele curgea şiroaie pe trupurile lor 
negricioase, în vreme ce adeptul lui Nietzsche, cuprins de 
un adevărat extaz, privea cu ochi aprinşi de patimă şi cu 
nările dilatate. 

— Bate-l! Zgârie-l! Mai tare! Aşa! Aşa! Îi încuraja el pe 
gladiatorii săi şi tare se mai necăjea când unul din ei cădea 
mort la pământ şi jocul se sfârşea. 


Mai pregătise Mohita şi o vânătoare de tigri. Un elefant 
splendid, cu nişte colţi uriaşi, de care avea prinse ţepuşe 
ascuţite de aramă. 


Dar în ziua aceea, rajahul nu-l mai chemă pe Mohita şi 
acesta umbla năuc, neştiind cum să-şi recâştige bunăvoința 
stăpânului. 


Chiar atunci se petrecu accidentul fiului său. Când un 
servitor îl vesti că micuțul a căzut în fântână, Mohita dădu 
fuga într-acolo şi văzu cu ochii lui cum Ariel îşi luă zborul 
din stradă, se cufundă în puț şi-l scoase pe băieţaş. 


Mohita nu prea se sinchisea de feciorul său, întrucât 
copilul era al primei lui soţii, pe care n-o mai iubea, de 
vreme ce acum avea oa treia nevastă. 


Dar omul zburător îl ului pe înaltul demnitar. 


El nu stătu mult să chibzuiască dacă este vorba de o fiinţă 
supranaturală sau de o nouă scamatorie. Principalul consta 
în faptul că priveliştea era de o noutate surprinzătoare, 
extraordinară, că omul acesta zburător, indiferent cine 
anume ar fi el, putea să apară în faţa ochilor ameninţători ai 
stăpânului său. Văzând această minune, rajahul va uita de 
toate şi Mobhita îi va recâştiga bunăvoința. 


Şi înaltul demnitar porunci ca tânărul zburător să fie 
legat, chiar de-ar fi el o reîncarnare a lui Krishna. 

XX. PACEA E RESTABILITĂ 

Aşadar, Mohita îl duse pe Ariel la palat, legat fedeleş şi 
păzit de slugi, intrând pe poarta din dos, pe lângă bucătării, 
unde se aflau bucătarii goi până la brâu, unii cu pielea de 
culoarea ciocolatei, alţii cafenie sau neagră, cu scufii albe 
pe cap. Urcară apoi pe o scară îngustă, la primul etaj, şi 
străbătură încăperile locuite de femei - zenana - unde, 
supravegheați de servitori, se jucau copiii. Într-una din 
camere, o femeie în vârstă îl privi pe Ariel prin ochelarii ei 
prinşi de urechi cu aţă roşie. În drumul lor, întâlniră o altă 
odaie, acoperită toată cu covoare albe şi albastre şi cu 
perne din diferite ţesături de mătase colorată, zvârlite ici şi 
colo. Pe un divan scund şedea o fată, cu un şal albastru pe 
cap. Îi tremurau umerii şi boabe mari de lacrimi picurau pe 
genunchii copilei. Lângă ea se afla un bătrân, îmbrăcat în 
veşminte albe şi având pe frunte, desenate cu lut roşu şi 
galben, semnele castei sale. El o dojenea cu asprime pe 
copilă, care, poate, era tot o captivă ca şi Ariel. 


Străbătând o galerie, susţinută de coloane zvelte, frumos 
sculptate, dincolo de care se deschidea priveliştea unui lac 
liniştit ca o oglindă, trecură în apartamentele locuite de 
rajah. Săli uriaşe, ale căror bolți erau acoperite cu 
ornamente sculptate, coloane şi nişe împodobite din belşug 
cu arabescuri, flori fantastice, animale şi păsări, toate se 
perindau ca într-un caleidoscop fermecat. Lui Ariel i se 
părea că visează. Pretutindeni stăruia un miros puternic de 
attar - ulei parfumat din esenţă de trandafiri şi oleandru, 
pus în vase mari, împodobite cu ornamente strălucitoare. 
Din pricina mirosurilor şi a culorilor, Ariel simţi că i se 
învârteşte capul. 

— Staţi aici! Le porunci Mohita slugilor care-l, păzeau pe 
Ariel, în clipa când se apropiară de o perdea purpurie, cu 
podoabe de aur. 


Dincolo de perdea răsună o voce mânioasă. Slujitorul 
smuci capătul frânghiei care lega mâinile lui Ariel şi tânărul 
se opri. 


Emoţionat, Mohita se strecură dincolo de perdea. 


Închinându-se până la pământ, el se apropie de rajah, al 
cărui chip se posomora tot mai mult. Mohita nu vedea nimic 
altceva decât faţa stăpânului său. 

— Nu te-am chemat, Mohita, de ce-ai venit? Îl întreabă 
aspru rajahul. 


Ploconindu-se într-una, slugarnic, cu trupul încovoiat, 
demnitarul se apropie de stăpânul său şi-i şopti ceva la 
ureche. Pe chipul rajahului se zugrăvi o expresie de mirare, 
neîncredere, curiozitate, apoi din nou uimire, şi din nou 
neîncredere. 


Tulburat, Mohita urmărea aceste schimbări. 
„Numai să nu mă dea afară!” se gândi el. 


— Bine. Arată-mi-l! Dar dacă mă minţi, atunci să ştii că 
chiar astăzi soţia ta va îmbrăca veşmântul alb de văduvă. 


Mohita nu-l mai ascultă pe rajah şi dădu fuga după perdea, 
poruncind ca Ariel să fie adus înăuntru. 


Ariel intră în încăpere şi deodată fu orbit de atâta 
strălucire. Razele puternice ale soarelui se aprindeau de 
undeva, de sus, şi jucau pe pereţii auriţi, pe coloane, 
scânteiau în nestematele care împodobeau veşmintele 
oamenilor ce stăteau lângă coloanele zvelte şi răsucite. Sub 
un baldachin albastru, pe covoarele zmeurii şi pe perne, se 
afla un morman de aur, scânteind în toate culorile 
curcubeului. 


Venindu-şi în fire, Ariel îşi dădu seama că ceea ce luase el 
drept un morman de aur nu era altceva decât însuşi 
rajahul, în veşminte brodate cu fir daurit. Diamantele şi 
briliantele ce împodobeau îmbrăcămintea sa costau de 
bună seamă milioane, iar pe frunte îi scânteia un diamant 
atât de mare, încât era greu să-l preţuieşti. 


Rajahul avea pielea smeadă, nasul turtit şi gros, iar în 
vinele lui curgea, după cum stătea scris în hrisoavele 
familiei, cel mai curat sânge hindus. 


Rajahul îşi aţinti ochii strălucitori şi negri asupra lui Ariel. 
Şi numai şcoala din Dandarat îl ajută pe băiat să-i suporte 
cu tărie această privire. 


Apoi rajahul se uită rând pe rând la demnitarii săi, care-l 
înconjurau, ale căror veşminte puteau să se ia la întrecere, 
în ceea ce priveşte culorile şi nuanțele, cu penele păunilor 
şi ale papagalilor. 


Rajahul îi porunci lui Ariel să se apropie mai mult. 


Slugile îl înghiontiră pe tânăr de la spate. 
— Cine eşti? Intreabă rajahul. 


Băiatul, care nu luase nici o hotărâre privitor la 
comportarea pe care trebuia s-o adopte aici, nu răspunse. 

— Cine eşti? Îl întrebă rajahul în limba engleză, gândindu- 
se că Ariel nu ştie limba hindustană. 


Tânărul continua să tacă. 


La rândul său, Mohita îi puse. Aceeaşi întrebare în 
bengaleză şi mahrati; apoi de la limbile ariene trecu la cele 
dravidiene: telugu, tamil şi, în sfârşit, îl întrebă în tibeto- 
birmaneză... Rezultatul fu acelaşi. 


Rajahul se încruntă şi spuse: 

— Ori e surd, ori e încăpățânat. Dar las' că-l fac eu să 
vorbească - şi ochii rajahului străluciră. Ştii să zbori? Îl 
întrebă, vorbind din nou în hindusă. 


Mohita îşi pierdu răbdarea şi, apropiindu-se de Ariel, îl 
plesni peste ceafă. 

— Vorbeşte odată, măgarule, sau vrei cu tot dinadinsul să 
rămâi fără limbă? 


Buzele băiatului tresăriră, dar el nu spuse nimic. Credea 
că dacă se va preface mut şi surd şi va tăinui însuşirea lui 
de a zbura, i se va da drumul. 


Rajahul smulse din mâinile servitorului evantaiul cu care 
acesta îi făcea vânt şi, azvârlindu-l în Mohita, începu să dea 
din picioare, strigând: 

— Ticălosule, uite ce idiot mi-ai adus! 

— Îndurare, stăpân al vieţii mele! Exclamă Mohita, 
aruncându-se în genunchi dinaintea rajahului. N-am minţit! 


Întreabă-i pe ei - şi arătă spre slugi - întreab-o pe soţia 
mea, Bintiaba-Sini. Toţi au văzut cum omul ăsta, om sau 
duh, ce-o fi, a zburat! Porunceşte să fie bătut cu vergile şi 
atunci o să vorbească! 

— N-avea grijă! Nici el n-o să scape de vergi, dar 
deocamdată o să le primeşti tu! Şi rajahul bătu din palme. 


Perdeaua din dreapta tronului se dădu la o parte şi în faţa 
rajahului apăru un om de statură uriaşă, cu părul creţ şi 
negru ca abanosul, ţinând în mână un harapnic cu şapte 
cozi, gata întotdeauna să îndeplinească porunca stăpânului 
său. 


Tăcut, rajahul i-l arătă pe Mobita. Învârtind biciul, care 
despică aerul şuierând, călăul lovi. Culcat jos, pe podea, 
Mohita începu să urle ca turbat şi se chirci tot, strângându- 
şi sub el mâinile şi picioarele. 


Ariel se îndreptă deodată şi zise: 
— Încetaţi! Da, într-adevăr, ştiu să zbor! 


Harapnicul călăului încremeni în aer, iar rajahul, speriat, 
se lăsă pe pernă, apoi strigă slugilor sale: 
— 'Ţineţi bine de frânghie! Dacă zboară, vă tai capul la toţi! 


Ariel, care se înălţase puţin deasupra pământului, cobori 
din nou. Mohita ofta de zor, dar faţa-i strălucea de bucurie. 
Furtuna trecuse! Se ridică în patru labe şi apoi se aşeză. 

— Cine eşti? Întrebă din nou rajahul, privindu-l cu spaimă 
pe Ariel. 


Temându-se mai mult ca orice să nu fie trimis înapoi la 
Dandarat, băiatul spuse: 
— Nu ştiu cine sunt şi nici de unde am venit. 


Rajahul era descumpănit de-a binelea. 


— Cum se poate? Doar din stradă ai venit zburând în 
parcul meu. Ei bine, dar înainte de asta, unde-ai fost? 

— Ştiu atât cât ştie şi un nou-născut. Mi-am dat seama că 
exist în clipa când m-am aflat în stradă şi mi-am luat zborul 
- vorbi Ariel, spunând primul lucru care-i veni în minte. 

— Atunci de unde ştii tu de pruncii noi-născuţi? Întrebă 
rajahul. 


Băiatul se fâstâci, nepricepându-se ce să răspundă. 
— Mi se pare că le cam încurci - zise rajahul, dar din 
glasul său dispăruse mânia. 


Omul zburător făcuse o adâncă impresie asupra lui. 


Cu acest om-minune trebuia să se poarte cu mai multă 
băgare de seamă. Ce lucru de preţ încăpuse în mâinile sale! 
Nici faraonii, nici cei mai mari împărați şi regi n-au avut 
vreodată o astfel de bucurie! Numai de-ar izbuti să 
îmblânzească această pasăre ciudată! 

— Cum te cheamă? 


Ariel se gândi şi răspunse: 
— Siddha! 


Era numele unuia dintre zeii mitologiei hinduse. 

— Siddha! Fie şi aşa - zise, după o clipă de ezitare, 
rajahul. 

— Preamilostive stăpâne! Aminti de prezenţa sa Mobhita, 
care prinsese din nou viaţă. 


Rajahul îi aruncă o privire binevoitoare, spunându-i: 
— Vistiernicul îţi va da un kror10 de rupii... Şi 700 de lack 
de rupii pentru cele şapte răni pe care le-ai căpătat astăzi. 


Mohita se plecă până la pământ. Ştia el că rajahul nu-i va 
da chiar atâta bănet cât îi făgăduise, dar, de bună seamă, 


nu va rămâne nerăsplătit. 
— Ascultă, Siddha, rămâi la mine şi n-o să-ţi pară rău! 


În sală intră Siama. 


Siama era îmbrăcată în port naţional. Un cerc de aur, 
lucrat cu multă măiestrie, îi încingea fruntea, fiind prins de 
păru-i negru cu o agrafă bătută în rubine sângerii şi 
smaralde mari, iar un colier gros de aur cizelat îi cuprindea 
gâtul. Brăţări de platină cu brelocuri îi împodobeau 
gleznele. Purta o rochie verde aprins, aşa cum se cădea să 
poarte o drept credincioasă, iar braţele ei, de la umăr până 
la încheietura mâinii, erau acoperite cu brățări de aur, 
prinse între ele cu şnururi de mătase, precum şi cu brățări 
fine de sticlă, ce-i acopereau mâna, lăsându-i doar degetele 
libere. Printre acele podoabe indiene, ea avea câteva 
brățări de aur cu pietre preţioase lucrate de cei mai buni 
giuvaergii din Paris. 


Privind-o, greu ţi-ai fi putut închipui că femeia aceasta, 
care semăna cu o regină din basme, ştie să poarte cu 
eleganţă rochii europene şi pantofi cu tocuri înalte. 

— Ascultă, Siama - zise rajahul - Mohita mi-a dăruit o 
nouă minune. 


La aceste cuvinte, credinciosul favorit zâmbi şi începu să 
se ploconească până la pământ. Rajahul era bine dispus şi 
căuta să atenueze impresia produsă de explozia-i de mânie, 
lăudându-l pe Mohita în prezenţa soţiei sale. 

— Priveşte, tânărul ăsta ştie să zboare - continuă el, 
arătându-l cu degetul încărcat de inele pe băiat. 

— Va să zică, el este! Am auzit că el l-a salvat pe Anat. 
Trebuie răsplătit pentru fapta lui - vorbi Siama, apropiindu- 
se de Ariel. Da' de ce-i legat? Sărăcuţul... Şi ce frumos e... 
Dezlegaţi-i mâinile! Porunci ea slugilor. 


— Dezlegaţi-i mâinile, dar legaţi-l de mijloc - se grăbi să 
intervină rajahul, răsucindu-se nervos pe perne. Şi ţineţi cât 
mai bine de capătul frânghiei. Ei, şi-acum, Siddha, arată-ne 
ce ştii! 


De data aceasta, Ariel se ridică numaidecât în aer. 
Servitorii slăbeau treptat frânghia, de parc-ar fi fost legat 
de ea un aerostat. Ariel se înalţă până-n tavanul înalt şi 
începu să descrie fel de fel de cercuri, privind sculpturile 
plafonului. 

Rajahul îl privea cu interes şi nelinişte, lăsat într-o rână pe 
perne. Siama se dăduse câţiva paşi înapoi, ca să poată 
vedea mai bine, şi-l urmărea pe omul zburător, cu faţa albă 
de emoție. 

— Extraordinar! Exclamă ea. 

— Ajunge, Siddha! Coboară-te! 


Ariel cobori. 

— Ce-nseamnă asta? Întrebă tulburată Siama. Cine-i el? 
Zeu? Om? 

— Siddha nu vrea să ne spună nimic - răspunse rajahul — 
însă mai târziu va vorbi şi va locui la noi. Nu-i aşa, Siddha, 
că n-ai să ne părăseşti? Indiferent ce-ai fi, om sau zeu, 
nicăieri, nici chiar în cer, n-o s-o duci atât de bine ca aici. Ce 
zici, o să-ţi iei zborul? 

— Nu! 

— Ei, bravo! Asta-i minunat! Iotuşi să nu te superi dacă te 
vom urmări. 

— Poate că ţi-e foame, Siddha? Îl întrebă prietenoasă 
Siama. 


Băiatul o privi cu recunoştinţă. Numai o femeie se putea 
gândi la asta. 


Dar, pasămite, Ariel se înşelase: Siama era într-adevăr o 
femeie bună, însă, punându-i această întrebare, avusese un 


LIA 


gând ascuns: „Zeii nu mănâncă!” Şi prin răspunsul său, 
Sidhha trebuia să-şi dezvăluie taina cu privire la esenţa 
fiinţei sale: e zeu sau e om? 
— Da, mi-e foame - răspunse simplu Ariel şi zâmbi. 
„Nu e zeu!” îi fulgeră prin minte Siamei. 


Între timp, rajahul îi dădea lui Mobhita, cu glas scăzut, 
toate instrucţiunile referitoare la felul cum trebuie păzit şi 
îngrijit Siddha. 


În sfârşit, scoţându-şi din deget două inele groase, rajahul 
i le aruncă favoritului său. 


Pacea fusese restabilită. 

XXI. SUNI DE ACORD 

Ariel fu dus într-o cameră ce se afla alături de dormitorul 
rajahului, care voia să-l aibă pe Siddha cât mai aproape de 
el. 


Acum, fiinţa zburătoare avea la dispoziţia sa doisprezece 
slujitori, de parc-ar fi fost un adevărat prinţ de sânge. De 
altfel, servitorii erau totodată şi paznicii captivului. 


Ploconindu-se până la pământ, ei îl rugară pe stăpânul lor 
Siddha să facă o baie cu esențe parfumate, apoi îl 
îmbrăcară cu veşminte scumpe şi îi aduseră un prânz bogat 
şi gustos. 


Printre fructele servite la masă se găsea şi mango 
birmanez, fruct pe care Ariel nu-l mai văzuse până atunci şi 
deci nu ştia cum trebuie să-l mănânce. Stingherit, apăsa şi 
ciupea fructele, încercând să muşte din ele. 

Un bătrân hindus, cărunt şi venerabil, care-l slujea la masă 
şi care avea o înfăţişare impunătoare ca un adevărat 
brahman, îi spuse, zâmbind şăgalnic: 

— Taie-le cu cuțitul, stăpâne, şi mănâncă miezul. 


„Pentru un zeu, nu ştie prea multe” - se gândi bătrânul. 


După prânz, Ariel se întinse pe divan. Un băieţandru 
smead, aplecându-se deasupra lui, îi făcea vânt cu 
evantaiul. Prin dreptul ferestrei înalte şi zăbrelite trecură în 
zbor rândunele, şi Ariel privi cu jind în urma lor. 


Aici, ce-i drept, era mai bine decât la Dandarat, totuşi el 
nu se simţea în apele lui. Îşi putea face o imagine despre 
rajahul care, cu atâta uşurinţă, trecea de la bunăvoință la 
violenţă. Azi Ariel e mulţumit, dar ce-l aşteaptă a doua zi? 
Oh, cum ar mai schimba această colivie aurită cu coliba 
sărăcăcioasă a lui Nizmat! Ce-o fi gândind oare despre el 
bătrânul, Lolita şi Şarad? A dispărut aşa, pe neaşteptate... 
Oare toată viaţa va fi osândit să treacă dintr-o colivie într- 
alta? De ce nu e liber ca rândunelele? Dacă n-ar fi zăbrelele 
acestea de fier, Ariel ar zbura împreună cu ele, către bolta 
albastră a cerului. 


Peste zi, rajahul se abătu de câteva ori prin odaia lui Ariel, 
întrebându-l cu blândeţe dacă se simte bine, dacă e 
mulţumit de mâncare şi de slujitori. 


Rajahul ardea de nerăbdare să se joace cu noua lui 
jucărie, însă Siama îl convinse să nu-l mai necăjească pe 
Siddha - în ziua aceea trebuia să se odihnească. 


Rajahul, cu tot despotismul lui oriental, ceda de multe ori 
în faţa nevestei sale dragi, care se număra printre cele mai 
frumoase şi mai inteligente femei din India, şi care-i era de 
mare ajutor în afacerile lui cu sahibii. Ceea ce nu putea 
obţine el de la sahibi, obținea cu uşurinţă Siama, prin 
câteva cuvinte duioase, rostite cu gingăşie şi însoţite de un 
zâmbet fermecător. 


Noaptea, trezindu-se din somn, Ariel auzi un foşnet uşor 
şi-l văzu în faţa sa pe rajah, în halat şi papuci cu vârfurile 
aduse în sus. 


A doua zi dimineaţă, uşa se deschise şi intră rajahul, în 
halat şi cu un maldăr de ziare în braţe. Aşezându-se lângă 
Ariel, îi zise: 

— Uite, Siddha, am aflat câte ceva despre tine! Mie nu-mi 
place să citesc ziarele, dar secretarul meu mi-a arătat o 
notiţă referitoare la omul zburător. Bineînţeles, ăsta eşti tu. 
Şi, de bună seamă, n-ai apărut pe lumea asta ieri, în faţa 
palatului meu... Ascultă, Siddha, sau oricum te-ar chema - 
continuă rajahul, vorbindu-i cu blândeţe şi gângurind ca un 
porumbel. Ai încredere în mine şi n-o să-ţi pară rău... Să 
mergem şi-am să-ţi arăt câte ceva. Dar să ştii, eu te-am 
prevenit că nu trebuie să te superi, deoarece până când ne- 
om înţelege şi ne-om împrieteni mai bine, am să te ţin legat. 
Fierarii şi giuvaergiii mei au lucrat toată noaptea şi au 
făurit un lanţ de aur. Este cam greu şi totodată nu prea 
trainic. Am fost nevoit să mai fac unul de fier cu o 
cingătoare de aur. Pareş! Strigă rajahul. 


Zornăind din lanţ, în cameră intră un servitor. Acesta îi 
încinse mijlocul lui Ariel cu un cerc de aur pe care-l închise 
cu o cheie, dându-i-o apoi rajahului, împreună cu capătul 
lanţului. 

— Să mergem! Repetă rajahul, ţinând lanţul în mână. 

Şi-l purtă pe Ariel printr-un şir nesfârşit de săli, 
împodobite cu aur, marmură şi fildeş. Peste tot se vedeau 
mozaicuri, sculpturi, incrustaţii, vaze, statui, flori... 


Într-una din săli, pereţii erau îmbrăcaţi de sus până jos în 
chihlimbar, într-alta, căptuşiţi cu cristal de stâncă, iar în cea 
de-a treia, acoperiţi cu plăci de fildeş. Deasupra uşilor 
străjuiau colţi uriaşi de elefanţi, înveliţi în aur şi împodobiţi 
cu incrustaţii migălit făurite. 


Din „sala de fildeş”, scara îi conduse jos. Coborâră mult 
timp, până când ajunseră în subsol. Rajahul luă o torţă şi 
porni pe coridor, luminând drumul. Coborâră încă o scară şi 
ajunseră într-un subsol şi mai adânc: în sfârşit, se opriră 
dinaintea unei uşi de aramă, cu minunate basoreliefuri 
închipuind luptele fantastice ale balaurilor cu dragonii. 

— Ne aflăm sub lacul pe care l-ai văzut tu - zise rajahul, 
deschizând uşa grea. Ia-o înainte! 

„Nu cumva rajahul vrea să mă-nchidă într-o subterană?” 
se gândi Ariel, păşind în încăperea întunecoasă. 


Deodată se auzi un ciocănit şi o lumină orbitoare inundă 
încăperea. 


De-a lungul pereţilor cu bolți joase de piatră se aflau lăzi 
pe ale căror capace străluceau incrustaţii de aramă. 
Capacele săriră dintr-o dată la o parte şi în faţa ochilor 
uimiţi ai lui Ariel se arătă o privelişte care arareori îi este 
dat s-o vadă unui om. Lăzi pline cu nestemate uriaşe, de 
culoare sângerie - rubinele - altele cu smaralde verzi ca 
valurile mării, iar altele cu briliante şi diamante scânteind 
aidoma curcubeului... 


Se aflau aici lăzi cu topaze, crizolite, mărgăritare, 
peruzele, agate, safire, granate, acvamarine, turmaline... 
Roşii, albastre, negre, verzi, galbene, scânteietoare şi 
mate... 


Mai încolo puteai vedea lăzi cu lingouri de aur cu argint şi 
platină. 


Părea de necrezut ca un singur om, într-un singur palat, 
să aibă atâtea comori. 

— Îţi dai seama, Siddha, ce-nseamnă aceste pietricele roşii 
şi tot aurul ăsta? Înseamnă puterea mea asupra oamenilor. 


E de ajuns să dăruiesc o singură pietricică şi orice 
funcţionar sahib va face tot ce doresc eu... De altfel, le-am 
dat destule pietricele de-astea... Pentru una mai mare, 
chiar şi viceregele Indiei mi-ar îndeplini orice dorinţă, iar 
pentru una ceva şi mai mărişoară, însuşi regele Marii 
Britanii m-ar înnobila cu titlul de „sir”, trimiţându-mi 
totodată şi scrisori pline de bunăvoință. De altfel, am să ţi le 
arăt. Aşadar, Siddha, oricine-ai fi tu şi oricare ţi-ar fi 
trecutul, eu te voi putea apăra dacă tu singur vei dori lucrul 
acesta. Şi vei primi la mine ceea ce n-ai să găseşti nicăieri. 
Gândeşte-te bine. Nu-i nevoie să-mi răspunzi acuma. Voi 
veni la tine după gustarea de dimineaţă. 


Se întoarseră în palat. 


Ariel rămase singur. Mai mult ca de orice, băiatul se temea 
să nu cadă din nou în mâinile lui Pearce. Şi nimeni în afară 
de rajah nu-l va putea apăra dacă Pearce îi va da de urmă. 
N-avea nici o îndoială în privinţa asta. Deocamdată, rajahul 
se arată plin de bunăvoință faţă de el. Atunci de ce să nu-şi 
încredinţeze lui soarta? Lolita se află aproape şi va putea s- 
o vadă când va pofti. „Dacă, bineînţeles, va voi şi rajahul...” 
Ariel zâmbi şi zbură spre plafon. „Oare nu voi putea să-mi 
iau zborul?” 


Când veni rajahul, Ariel îi povesti sincer tot ce ştia despre 
el şi şcoala Dandarat. 


Rajahul manifestă un viu interes faţă de cele povestite de 
băiat şi mai ales faţă de particularităţile şcolii. 

— Nu cumva or fi pe-acolo şi alţi tineri-minune ca tine? 
Întrebă el. 

— Ba sunt unii al căror corp poate lumina sau poate 
emana diferite arome, există şi indivizi care ghicesc 
gândurile, există şi prezicători. 


— Trebuie negreşit să-i spun lui Mohita despre toate 
astea. Tu, tinere, însă, eşti cea mai mare minune dintre 
toate minunile. Aşadar, eşti de acord să rămâi la mine de 
bunăvoie? Dacă eşti de acord, atunci am să-ţi scot gratiile 
de la fereastră şi am să arunc în lac acest lanţ. 

„lar dacă n-am să fiu de acord, ştiu prea bine c-ai să m- 
arunci în lac” - se gândi Ariel, şi răspunse: 

— Sunt de acord, dar cum te cheamă pe tine şi cine eşti? 


Rajahul râse. 

— Într-adevăr parcă ai picat din cer! Sunt rajahul 
Radjcumara. Îţi dau voie să-mi spui pe nume: pur şi simplu 
Radjcumara. Deşi eşti om, totuşi eşti un om neobişnuit. Sunt 
foarte fericit, Ariel. Începând de azi, ai să te bucuri de cea 
mai deplină libertate, bineînţeles numai în interiorul 
palatului şi parcurilor mele. Nici un pas mai departe! Îmi 
dai cuvântul tău? 


Ariel se gândi la Lolita - băiatul nu-i pomenise nimic 
rajahului despre ea - şi vru să-l roage să-i îngăduie să 
zboare prin împrejurimi, dar îşi dădu seama că e prea 
devreme să-i ceară un lucru ca ăsta, de aceea răspunse: 

— Pe cuvântul meu de cinste! 


Rajahul era din cale-afară de mulţumit. Slobozindu-l din 
lanţ, omul zburător putea să facă mult mai multe ghiduşii. 
Şi asta era principalul. 


În aceeaşi zi, zăbrelele de la fereastră au fost scoase, iar 
lanţul aruncat în lac. 

XXII. O NOUĂ JUCĂRIE 

Puteai să crezi că rajahul, care era ahtiat după distracţii, 
înnebunise de dragul lui Siddha-Ariel. Lăsase baltă nu 
numai afacerile, dar şi toate celelalte distracţii preferate: 
lupta gladiatorilor, vânătoarea. De dimineaţă până seara îşi 
petrecea vremea în tovărăşia lui Ariel, îndemnându-l la tot 


soiul de ghidugşii sau născocind altele noi. Ariel, supus, ba 
chiar cu plăcere, îndeplinea toate dorinţele rajahului. 


Adunând în sala cea mai spațioasă şi mai înaltă a palatului 
pe toţi membrii familiei sale şi toată curtea, rajahul se 
tolănea pe perne şi începea să comande: 

— Ariel, ridică-te până-n tavan! Roteşte-te! În picioare! 
Culcat! Mai repede! Şi mai repede! Dă-te peste cap! Vino 
spre mine, Ariel! la maimuța şi zboară cu ea! 


Ariel înhăţa maimuța şi se ridica în aer. Animalul începea 
să ţipe de frică şi să se zbată în braţele sale. Spectatorii 
râdeau cu lacrimi - iar rajahul râdea mai tare decât toţi. 
Odată, o maimuţă îl zgârie pe Ariel, se smulse din mâinile 
lui şi căzu, din fericire, pe pernă, totuşi se lovi şi scheună 
multă vreme... Ariel zbură cu porumbeii, cu papagali, 
dându-le drumul în tavan şi gonind în urma lor, 
rostogolindu-se şi el în aer ca un porumbel. Zbură cu 
băieţaşi şi cu fetiţe. Băieţaşilor le plăcea jocul, dar fetiţele 
ţipau mai abitir decât maimuţele. Zbură cu tăvi pline de 
dulciuri sau flori şi florile le arunca spectatorilor, pentru ca 
apoi să le prindă iarăşi din zbor. 


Când fantezia rajahului seca în ceea ce priveşte născocirea 
distracţiilor în casă, trecură în parc. Rajahului îi plăcea 
îndeosebi următorul număr: Ariel trebuia să se ridice lin de 
la pământ până în vârful cupolei ce încorona turnul 
castelului, de acolo să se prăvălească vijelios spre lac, să se 
oprească deasupra apei, să umble pe suprafaţa ei de parcă 
s-ar fi aflat pe pământ, iar în cele din urmă să se înapoieze 
la rajah. 

Şi lui Ariel îi plăcea jocul acesta. El se înălța de-a lungul 
zidurilor, cerceta cu privirea ornamentele, sculpturile, 
crăpăturile, cuiburile de rândunică. Prin faţa ochilor lui se 
perinda etaj după etaj, coloane, galerii, balcoane... Zâmbea 
oamenilor care priveau pe fereastră. Odată prinse din zbor 


un trandafir, pe care i-l întinsese pe geam chiar Siama. El 
dădu din cap şi zbură mai departe, fără să lase trandafirul 
din mână. 


Astfel se ridica din ce în ce mai sus. 


Şi iată-l stând în vârful cupolei ovale, sub razele soarelui, 
cu pieptul deschis în bătaia vântului. Deasupră-i se bolteşte 
cerul albastru, iar jur împrejur se întinde spaţiul 
nemărginit. 


Săgetând aerul, zboară rândunelele. Jos străluceşte 
oglinda lacului şi a iazurilor, se văd pâlcurile verzi ale 
copacilor şi parcurile bogate. În clipele acelea simţea 
nevoia să cânte. Uite aşa şi-ar lua zborul! Încotro?... Spre 
coliba Lolitei! Dar nu-i cu putinţă... Nu acuma... Jos se află 
rajahul, mic ca o gânganie, privind cu capul dat pe spate şi 
aşteptându-l să sară. Da, e timpul să sară. 


Şi, ciudat lucru! De pe pământ se înălța liniştit, împăcat în 
cugetul său, dar în clipa când trebuia să sară de la o 
înălţime atât de ameţitoare, inima i se strângea de frică. 
Poate că aceiaşi fiori de teamă simte paraşutistul până când 
i se deschide paraşuta. Poate că şi această extraordinară 
capacitate de a zbura îl va părăsi la un moment dat. 


Înăbuşindu-şi instinctul de conservare, Ariel se zvârli cu 
capul în jos şi, după câteva clipe, îşi frână zborul. Izbutind 
să facă acest lucru, rămase mulţumit: va să zică, totul e în 
regulă! Mai departe, pluti liniştit. 

— Să poleieşti cu aur un asemenea om e puţin! Exclamă 
rajahul, plin de admiraţie. Şi pe dată născoci o nouă 
distracţie. 


Voia să-l ducă pe Ariel în aripa veche a palatului, unde 
erau ţinute maimuţele. Acestea se obişnuiseră atât de mult 


cu oamenii, că smulgeau mâncarea din mâinile lor, dar de 
prins nu se lăsau prinse. Lui Ariel însă i-ar fi venit lesne să 
înhaţe puii de maimuţă, şi-atunci să vezi ce zarvă şi ce râs! 


Sau să plece cu Ariel la o vânătoare de tigri. Rajahul se 
închipuia stând în spinarea elefantului, tigrul se năpusteşte 
la gâtul namilei, dar Ariel se lasă din zbor asupra fiarei şi-i 
împlântă cuțitul în ceafă... 


Ar mai putea să-l pună pe Ariel să prindă păsări în 
păduri... Să zboare prin cercuri îmbrăcate în flori. 


Să se ridice sus de tot, noaptea, ţinând în mână un felinar, 
şi de acolo, din înalt, să arunce flori... Şi, la urma urmei, de 
ce n-ar zbura şi el cu ajutorul băiatului? 


Rajahul închidea ochii de plăcere, închipuindu-şi lanţul 
nesfârşit de distracţii noi şi atrăgătoare, la care va putea 
invita sahibi sus-puşi şi oaspeţi de seamă. Zeii înşişi sunt de 
partea magnificului rajah Radjcumara. Şi nu numai rajahul, 
dar toţi curtenii se simțeau cuprinşi de entuziasm faţă de 
Ariel-Siddha. Numele lui era pe buzele tuturor. „Aţi auzit 
ce-a făcut ieri Siddha? Dar cum a umblat pe tavan cu capul 
în jos...?! Şi cum a aprins noaptea, deasupra lacului cel 
mare, făclii!” Poveştile acestea se ţineau lanţ. Toţi erau 
copleşiţi de uimire, mulţi îl invidiau, alţii, dimpotrivă, îl 
compătimeau. „Şi totuşi, stă într-o colivie, deşi e aurită. Eu, 
dac-aş fi în locul lui - îşi şopteau la ureche unul altuia - aş 
înşfăca un sac cu briliante, atât cât aş putea să ridic, şi mi- 
aş lua zborul!” 


Vestea despre omul zburător al rajahului Radjcumara se 
răspândi prin împrejurimi, ajungând până la Nizmat şi 
nepoata lui, şi, la urma urmelor, chiar până la avocatul 
Dottaler. 

XXIII. MOHITA ADUNĂ DOVEZI 


Printre numeroşii curteni ai rajahului, doar un singur om 
îl privea chiorâş pe Ariel, cu ură ascunsă. Acesta era 
Mohita. 


În primele zile se bucurase nespus de succesul pe care-l 
obținea descoperirea lui. Dar foarte curând începu să-şi dea 
seama că atenţia rajahului este pe de-a-ntregul absorbită 
de Ariel. Siddha-Ariel îi pusese pe toţi în umbră. Mohita era 
dat uitării de către nerecunoscătorul rajah, de parcă băiatul 
ar fi picat din cer acolo, în palat. Ariel era favoritul zilei. 
Rajahul îl acoperea cu pietre scumpe şi daruri bogate, cu 
care tânărul nu ştia ce să facă. Mohita fusese dat uitării şi 
scrâşnea din dinţi de ciudă. La început sperase că rajahul 
cel capricios şi schimbător din fire se va plictisi repede de 
Ariel, aşa cum s-a plictisit de toate celelalte lucruri în viaţă. 
Însă darul acesta al băiatului cuprindea un izvor nesecat de 
noi şi noi posibilităţi. O născocire lua loc alteia, o distracţie 
putea fi înlocuită cu una şi mai interesantă. Rajahul trimitea 
invitaţii vecinilor săi, nababilor, rajahilor, funcţionarilor 
superiori englezi, rugându-i totodată să nu sufle o vorbă 
ziariştilor din cele văzute. 


_ Toate acestea îl frământau pe Mohita cel invidios şi venal. 
În cele din urmă luă o hotărâre... Indiferent pe ce cale, 
Siddha-Ariel trebuia să piară. 


La început se gândise să-l omoare într-ascuns, dar riscul 
era prea mare. Trebuia să născocească un plan mai subtil. 


Împrejurările i-au venit curând în ajutor. 


Siama, ca toţi ceilalţi de altfel, manifesta un viu interes 
faţă de Ariel. Fiind femeie, deşi puţin cam zănatică, dar 
bună la inimă, îi era milă de băiat şi îşi dădea seama mai 
bine decât toţi ceilalţi cum se simţea această „pasăre rară” 
în colivia de aur a rajahului. Siama îi acorda multă atenţie 


lui Ariel şi se îngrijea de băiat, cerând bărbatului ei să-l lase 
să se odihnească; adesea stătea de vorbă cu el în camera 
sa, în orele când afaceri foarte importante îl sileau pe rajah 
să renunţe la distracţiile oferite de noul său favorit. Îi punea 
întrebări lui Ariel cu privire la viaţa lui, citea cu atenţie 
însemnările din ziare unde se publica câte ceva despre 
omul zburător, aduna informaţii. Aşa a încolţit în mintea ei 
gândul ca, aflând trecutul lui Ariel, să-i caute familia şi să-l 
redea părinţilor săi. 


Camera lui Ariel se găsea la acelaşi etaj, dar ca să ajungă 
din odaia lui în salonul Siamei, trebuia să coboare un etaj şi 
după aceea să urce din nou. Ariel însă alesese un drum mai 
scurt. Atunci când Siama ieşea în balcon şi-l chema pe Ariel, 
băiatul apărea în balconul lui şi de acolo îşi lua zborul spre 
ea. 


Siama nu găsea de cuviinţă că trebuie să ascundă aceste 
întâlniri. Ea socotea că „soţia Cezarului” este mai presus de 
orice bănuială. 


Aceste vizite aeriene au fost curând observate de Mohita, 
în a cărui sarcină cădea şi spionajul în tot palatul. 


În mintea lui Mohita încolţi un plan. Demnitarul o ura în 
taină pe soţia rajahului, iar ea, la rându-i, nutrea aceleaşi 
sentimente faţă de el. De altfel, fiecare dintre ei avea 
motive foarte puternice. Mohita o ura pe Siama pentru 
marea-i influenţă exercitată asupra rajahului, pe care 
demnitarul voia să-l aibă cu totul în mâinile sale şi de aceea 
căuta să aţâţe instinctele şi gusturile cele mai josnice ale 
despotului. Siama îl ura pe Mobhita văzând în el un om rău, 
meschin, venal. 


Între Siama şi Mohita se dădea de multă vreme o luptă 
ascunsă, care uneori degenera în conflicte pe faţă. 


Şi iată că pentru Mohita se ivi în sfârşit prilejul când putea 
să prindă doi iepuri dintr-o dată: să se descotorosească de 
noul favorit al rajahului şi totodată de Siama. Atunci 
influenţa lui Mohita asupra rajahului ar fi crescut foarte 
mult. Planul părea cu atât mai posibil de realizat, cu cât 
rajahul, ambițios şi nestăpânit cum era, aflându-se odată la 
Paris, fusese gata-gata să dezlănţuie un mare scandal din 
pricina geloziei, iar în India, din aceeaşi cauză, un sahib de 
vază a plătit cu capul şi rajahul s-a văzut nevoit să piardă 
multe „pietricele” mari ca să muşamalizeze afacerea. 


Trebuia să aţâţe gelozia rajahului, să folosească această 
metodă veche şi încercată. 

Mohita însă era viclean şi prudent. Gelozia, ea singură, s- 
ar fi putut dovedi insuficientă, deoarece rajahul ţinea prea 
mult la Ariel. Şi de îndată ce rajahul va porni să facă 
cercetări şi va chibzui mai adânc, se va duce de râpă totul. 
Siama cea şireată va şti să se justifice. Şi cine este Ariel, la 
urma urmei? Nu-i nici principe de coroană, nici sahib, ca 
prinţul să poată fi gelos pe el. 


Trebuia să acţioneze cu dibăcie şi în primul rând trebuia 
să-l compromită pe Ariel în ochii rajahului, să trezească 
nemulţumirea şi suspiciunea acestuia datorită unui alt 
motiv. Dacă va izbuti să-l înverşuneze pe stăpân împotriva 
noului favorit, atunci va putea să-l învinovăţească pe băiat 
pentru orice fleac. Şi Mohita nu numai că-l urmărea pe 
Ariel pas cu pas, dar porunci şi ajutoarelor sale să facă 
acelaşi lucru. De altfel, urmărirea era organizată în chip 
desăvârşit. 


Curând, demnitarul adună dovezi îndeajuns de 
satisfăcătoare. El singur băgase de seamă, iar slujitorii săi îi 
aduseseră la cunoştinţă acelaşi lucru: în clipele libere. Ariel 
vizitează deseori slugile paria, oamenii aceştia care îi 


aminteau de Nizmat, Lolita şi Şarad. Între servitorii 
rajahului şi Ariel se stabileau legături tot mai prieteneşti. 
Tânărul iubea copiii şi se ducea mereu să-i vadă, fără a-i 
ocoli nici pe cei din castele cele mai de jos: măturătorii, 
jupuitorii de piele, îngrijitorii ţarcurilor de elefanţi. Îi distra 
pe copii zburând în faţa lor, le aducea fructe şi dulciuri de la 
masa rajahului. 


Un copil, care semăna cu Şarad, bolnav şi firav, nepotul 
unui bătrân grădinar, se bucura îndeosebi de dragostea lui 
Ariel. 


Băiatul îşi rupsese piciorul şi nu putea să umble, îl lua 
deseori în braţe, se ridica cu el deasupra răzoarelor de flori 
şi-i spunea poveşti, legănându-l ca într-un scrânciob. 


Copilul era nespus de fericit. Îmbrăţişându-l pe Ariel cu 
mânuţele-i plăpânde, râdea plin de bucurie. 


Slugile rajahului, care urmăreau această scenă, zâmbeau 
şi-şi ştergeau lacrimile. Dragostea lor, respectul faţă de 
Ariel crescură şi mai mult când bătrânul grădinar le arătă 
un smarald, spunându-le: 

— Mila dat Ariel ca să-l vând şi cu banii care o să-i iau pe 
el să chem un doctor bun de la oraş. Vraciul nostru n-a 
făcut alta decât să-l chinuiască pe băiat şi nu l-a tămăduit 
câtuşi de puţin. 

— Da de unde are Ariel smaraldul? Se minunară slugile. 

— L-a primit în dar de la rajah - răspunse grădinarul. 

Smaraldul trecu din mână în mână, sclipind în palmele lor 
negricioase. 

— Cu pietricica asta poţi să faci şi-o nuntă, nu numai să 
chemi un doctor - zise unul dintre ei. 

— O fi zeu, o fi om, nu ştim, ştim doar că nici zeii nu se 
milostivesc de noi ca Ariel. 


Şi-atunci când făptura aceea ciudată ieşea în zbor pe 
fereastra camerei sale şi cobora printre ei, slugile, cu 
nevinovăția unor copii, începeau să-i povestească lui Ariel 
despre nevoile şi necazurile lor. Darurile rajahului treceau 
întotdeauna din mâinile lui Ariel în mâinile slugilor. 

„Straşnic! Se gândea Mohita. Ariel zvârle în dreapta şi în 
stânga darurile rajahului, şi încă cui! Unor câini de paria! 
Asta nu poate să-i fie pe plac stăpânului... Va trebui să-i 
spun că mi s-a furat un inel... Aşa, doar ca să-i atrag 
atenţia... Şi să-i mai spun că Ariel poate zbura la orice etaj, 
în oricare încăpere şi să iasă de acolo fără a fi văzut. Slugile 
i se jeluiesc lui, văd în el un apărător. Iar el îi consolează, îi 
compătimeşte şi prin asta îi aţâţă la răscoală... Atâta ar mai 
lipsi ca molima asta a nemulțumirii care bântuie prin oraşe 
să pătrundă şi la noi... Azi slugile se plâng, mâine vor 
începe să ceară... Rajahul nu va tolera una ca asta!” 


Deocamdată Mohita nu suflă o vorbă stăpânului său: se 
mulțumea să adune dovezi. 


Curând se petrecu următoarea întâmplare: 


Rajahul avea ca oaspete un oarecare turist străin, 
persoană de vază, care se interesa îndeaproape de toate 
problemele „exotismului”. 


Rajahul îi arătă oaspetelui lupta gladiatorilor. Din pricina 
acestor lupte, prinţul se certa deseori cu Siama, căreia nu-i 
plăceau de loc astfel de distracţii sângeroase, luându-l la 
rost, şi pe el, şi pe Mohita, de aceea spectacolul avea loc 
numai când Siama era plecată. 


Şi de data asta rajahul îl invită pe străin să vadă luptele 
gladiatorilor în timp ce Siama ieşise să se plimbe cu 
automobilul. 


Lângă rajah stătea Ariel, care acum era însoţitorul 
permanent al prinţului. Dar „numărul” tânărului, rajahul 
voia să-l servească străinului „ca desert”. 


Lupta era în toi. Sângele curgea şiroaie. Rajahul, cu nările 
umflate şi cu ochii aprinşi, îi aţâţa pe luptători. 


Unul din ei îşi lovi zdravăn tovarăşul, care se prăvăli la 
pământ. Apoi ridică unealta de fier ca să-i mai dea o lovitură 
celui căzut. Dar în aceeaşi clipă, Ariel, sub ochii uimiţi ai 
oaspetelui, zbură peste capul lui în arenă şi-l înşfacă pe 
luptător de braţ. Rănitul, folosindu-se de acest răgaz, părăsi 
în patru labe câmpul de bătaie. 


Faţa rajahului se întunecă de mânie. Ariel se amestecase 
cu de la sine putere şi întrerupsese lupta în punctul cel mai 
culminant. Totodată, îi ratase şi „numărul”. Într-un cuvânt, 
îi stricase tot cheful! 


Rajahul smulse sulița din mâna unui străjer şi tocmai se 
pregătea s-o arunce în Ariel. Văzând gestul, tânărul se 
ridică în zbor deasupra arenei. 

— Brute! Bete sauvage! 11 Fiinţă grosolană! Se auzi 
deodată glasul Siamei. 


Toţi îşi îndreptară privirile într-acolo. În învălmăşeala care 
se iscase, nimeni nu băgase de seamă că de arenă se 
apropiase un automobil în care se afla Siama. Mohita se 
înţelesese din vreme cu şoferul. 


Rajahul îşi muşca buzele. Când, oare, va înceta femeia 
aceasta să se mai amestece în treburile lui? Şi cum îşi 
permite ea, în prezenţa unui străin, şi încă în limba 
franceză, adică în limba pe care oaspetele lui european o 
înţelegea prea bine, să-l certe cu cuvinte atât de grele? 


— Nu te băga în chestiuni care nu te privesc! Strigă 
rajahul şi, plin de furie, zvârli sulița spre automobil. 


Arma sparse cu zgomot parbrizul, împroşcându-l pe şofer, 
care se lăsase în jos, cu o ploaie de cioburi. 


Ştergându-şi faţa de năduşeală cu o batistă parfumată, 
oaspetele străin îşi ascunse un zâmbet: în sfârşit, avusese 
fericita ocazie să fie martorul unui aspect interesant al 
obiceiurilor exotice! 


În spatele rajahului, Mohita îşi freca mâinile de bucurie. 
Prima ceartă a rajahului cu Ariel, şi nu ultima între rajah şi 
soţia lui. Dar, cine ştie? Poate că lucrurile vor lua o 
asemenea întorsătură, că asta va fi ultima lor ceartă. Şi mai 
înainte Mohita picurase cu grijă otrava urii în sufletul 
rajahului, aducând vorba pe departe că el se află la 
cheremul soţiei sale, că este sub papucul ei, că oamenii râd 
de lucrul acesta şi că rajahul ar face foarte bine dacă va lua 
de nevastă pe fiica rajahului vecin, o fată de cincisprezece 
ani, frumoasă ca o lună plină şi blândă ca o porumbiţă. 


După această întâmplare, Mohita nu-şi mai dădu cărţile pe 
faţă, aşteptând ca Ariel să săvârşească o nouă greşeală. 


Şi, în sfârşit, veni şi ceasul acela... 


Chiar din primele zile ale şederii sale la rajah, lui Ariel 
începu să-i fie dor de Şarad, de Lolita şi de Nizmat. Nici 
bucuriile pe care i le dădea zborul nu-i molcomeau sufletul. 
Noaptea, când rajahul dormea, Ariel se apropia de 
fereastră. 


Scăldat în lumina lunii, parcul dormita. Frunzele 
palmierilor, potirele crinului şi ale lotuşilor de pe lac stăteau 
neclintite. Miresmele nopţii îl ameţeau. Poate că în clipa 


asta Lolita visează la el sub razele lunii şi privirile li se 
întâlnesc în albastrul cerului, pe discul argintiu. 


Ariel se ridică încetişor, aidoma fulgului la cea mai uşoară 
adiere, se înalţă spre tavan şi iese în zbor pe fereastră. 
Bucuria negrăită a zborului îi năpădeşte sufletul. La început 
urcase lin, apoi din ce în ce mai iute, de-a lungul zidurilor 
palatului. lată şi acoperişul... lată şi cuiburile cunoscute ale 
rândunelelor... Mai sus, tot mai sus... Şi în faţa ochilor lui se 
deschid zările ţării minunate, ca de vis. Tânărul întinde 
braţele când spre lună, când spre bolta spuzită de stele, 
când spre pământul înflorit... Jos se vede albind zidul care 
înconjoară ţinutul rajahului. Din înaltul cerului, castelele nu 
mai păreau aşa de măreţe, ci, dimpotrivă, arătau ca nişte 
ciudate îngrămădiri cu nenumărate acoperişuri de diferite 
forme. Mai departe începeau pădurile, cu cărările lor 
şerpuitoare. Undeva, în desişurile acestea, se afla cuibărită 
coliba sărăcăcioasă a Lolitei. Dacă s-ar ridica mai sus, ar 
zări iazul. Un câmp nu prea întins îl desparte de colibă. 

— Lolita! Strigase o dată Ariel cât îl ţinuse gura. Era însă 
atât de sus, că de pe pământ n-ar fi fost cu putinţă să-l audă 
cineva. 


Şi deodată, uitând de toate, şi cuvântul dat rajahului, şi 
faptul că s-ar putea să fie urmărit, Ariel se năpusti în jos, în 
pădure, acolo unde îşi lăsase inima. 


Găsi îndată coliba, care însă era cufundată în întuneric. 
Lolita şi Nizmat dormeau înăuntru, iar Şarad afară, pe 
terasă. Cât de mult ar fi vrut să se apropie de băiatul acela 
pe care-l salvase, să-l trezească din somn... Dar nu, nu era 
timpul... În palatul rajahului s-ar isca zarvă mare şi el ar fi 
din nou urmărit de Pearce. Ariel oftă din adâncul inimii, 
sărută cu duioşie capul copilului adormit, apoi privi în jur. 
Se apropie în zbor de un mango, rupse câteva fructe şi le 
puse lângă Şarad. 


Apoi îşi luă în gând rămas bun de la cei dragi lui şi porni 
înapoi spre castel. 

„Uite-l că s-a întors! Ce păcat!” bombăni Mobhita, care 
stătea pe acoperişul drept al micului castel, unde locuia 
împreună cu toată familia. Oricum ar fi, Ariel îşi calcă însă 
cuvântul dat şi în fiecare noapte zboară undeva. Ei, se pare 
că acum dovezile sunt suficiente! 

XXIV. FURTUNA S-A DEZLĂNŢUIT 

Folosindu-se de un moment când Ariel se afla la Siama, iar 
rajahul era tare mânios dintr-o pricină oarecare, Mohita, 
strâmbându-se în toate chipurile şi oftând cu făţărnicie, 
începu să-şi ţeasă intriga. 


EI, Mobhita, nu învinuieşte pe nimeni şi nu are nici 
posibilitatea de a demonstra tot ce spune, însă datoria-i de 
slugă credincioasă îl îndeamnă să deschidă ochii stăpânului 
său asupra unor lucruri care lui nu-i sunt de loc pe plac. 
Bineînţeles că în toate acestea nu este nimic rău, totuşi 
faptele nu trebuie ocolite. 


Şi, cu aceleaşi insinuări, Mohita începu să enumere 
faptele. 


La început îi povesti despre Ariel, despre darurile pe care 
le face slugilor, despre discuţiile suspecte cu ei, despre 
zborurile lui în timpul nopţii. Apoi aduse vorba şi despre 
purtarea Siamei. 


Văzându-l pe Ariel, Siama l-a găsit foarte frumos. Oare n-a 
spus ea însăşi acest lucru? Şi nu l-a întrebat ea atunci - câtă 
grijă! 

— Dacă nu este flămând? Când Ariel zbura prin palat şi 
arunca de sus flori, cei mai frumoşi trandafiri cădeau pe 
genunchii Siamei. Oare în semn de respect? Numai în semn 
de respect? Cu câtă însufleţire prindea Siama aceste flori şi 


le ducea la obraji! Nu cumva le săruta? Cu câtă admiraţie şi 
ardoare îl privea ea pe tânărul zburător! Rajahul nu vede 
toate acestea pentru că e orbit de Ariel, dar ochii lui Mohita 
văd totul... Oare nu i-a oferit ea lui Ariel o floare, atunci 
când tânărul acesta frumos a zburat pe cupola castelului? 
Şi Ariel a păstrat mereu floarea Siamei. 


Şi-apoi, prea des se duce Ariel în mijlocul slugilor; poate 
complotează şi rani îngăduie acest lucru, cine ştie? Nu 
cumva participă ea însăşi la complotul care poate ameninţă 
viaţa stăpânului? 


În ultimul timp, Siama şi Ariel se întâlnesc mereu, şi încă 
pe faţă, parcă înadins ca toată lumea să vadă cât de puţin o 
preocupă pe ea onoarea ei şi bunul renume al ilustrului ei 
soţ. Ariel zboară în zenana, loc care este interzis, după cum 
scrie legea, oricărui străin. 


Sângele năvăli în obrajii rajahului şi faţa lui negricioasă 
căpătă o nuanţă liliachie. 

— E o minciună! Strigă el, cu glas răguşit. Mohita, bagă de 
seamă, îţi rişti capul! 


Mohita se prosternă la pământ şi exclamă: 

— Pentru cinstea celui care este stăpân al sufletului meu, 
nu-mi voi precupeţi nici capul. Du-te la soţia ta şi convinge- 
te singur. Du-te şi priveşte cum gânguresc ca nişte 
porumbei îndrăgostiţi sau complotează împotriva ta. 


Rajahul se ridică, clătinându-se din pricina mâniei care 
pusese stăpânire pe dânsul. Faţa i se schimonosea într-una. 
Era înfricoşător: părea că două fulgere îi luminează ochii cu 
o lumină albăstrie. Plin de furie şi dor de răzbunare, se 
îndreptă spre aripa castelului unde locuia soţia lui. Mohita îl 
urma. 


Rajahul ridică perdeaua. 


În faţa unei ferestre ce dădea spre balcon, pe un maldăr 
de perne, şedeau Siama şi Ariel. Dinaintea lor, pe o măsuţă 
lăcuită, se afla o tavă de aur plină cu fructe. Ariel povestea 
ceva, iar Siama îl privea ascultându-l cu luare-aminte. 


Un glas gutural sfâşie aerul. Speriaţi, Ariel şi Siama 
întoarseră capul spre perdea şi-l văzură pe rajah. 


Acesta se năpusti ca un tigru asupra lui Ariel, îl azvârli pe 
perne şi-l înşfăcă de gât. Siama se aruncă spre rajah. În 
timpul acesta, Mobhita scoase un şuierat încetişor - 
pregătise totul din vreme - şi slugile intrară înăuntru. 

— Legaţi-l pe şarpele ăsta şi pe târâtura asta! Porunci 
rajahul slugilor. Pe Ariel duceţi-l în turn, iar pe ticăloasă în 
beci! 


Rajahul voise să spună invers: „Ariel în pivniţă şi Siama în 
turnul cel rotund”, dar din pricina mâniei greşise. Mohita îşi 
dădu imediat seama de greşeala lui şi încercă s-o îndrepte: 

— Oare te-am înţeles bine, stăpâne? 


Însă rajahul, crezând că Mobhita vrea să-i ia apărarea 
Siamei, strigă: 
— Nici un cuvânt! 


Mohita se trase de-a-ndăratelea spre uşă şi îşi muşcă 
limba. 


Siama îşi îndreptă spatele; era palidă şi ochii îi scânteiau 
ca două fulgere. 

— Om de nimic! Exclamă ea, privindu-şi cu dispreţ 
bărbatul. Şi, apropiindu-se de Mohita, îl lovi peste obraz: 
Ticălosule! 


Servitorii stăteau nehotărâţi, temându-se să se atingă de 
Siama. La un semn al lui Mobhita, câţiva dintre ei se 
îndreptară spre Ariel. 

— Ce-i cu voi? Am să vă jupoi de vii! Strigă ca turbat 
rajahul. 


Slugile, îmboldindu-se una pe cealaltă, dădură să se 
apropie de Siama. Siama smulse de sub halat un pumnal, a 
cărui lamă îi străluci în mână. 

— Voi muri înainte ca cineva să îndrăznească să pună 
mâna pe mine! Strigă ea, ameninţător, şi-şi îndreptă lama 
pumnalului spre piept. 

Slugile încremeniră. 


Ce s-a întâmplat mai departe, Ariel n-a văzut, deoarece fu 
înconjurat de slujitori, legat şi dus pe sus. 


Tânărul nu încercase nici cea mai slabă împotrivire: prea 
fusese uimit de acea forţă lăuntrică de care dăduse dovadă 
Siama şi rămăsese încremenit. 


Fu aruncat în turnul rotund şi uşa fu zăvorâtă. 


O bucată de vreme, Ariel zăcu pe podea, chiar lângă 
fereastră, uluit de toate câte se întâmplaseră. Îl durea gâtul 
şi capul i se învârtea. 


Când gândurile i se mai limpeziră, începu să chibzuiască la 
cele petrecute. Pesemne că Mohita îl urmărise şi-i adusese 
la cunoştinţa rajahului zborurile pe care le făcea dincolo de 
ţinutul acestuia. Dar ce vină are Siama? De ce o 
suspectează? Iată cum s-a sfârşit viaţa sa la rajah! Şi cum a 
fost pedepsit pentru nehotărârea lui! De mult ar fi trebuit 
să-şi ia zborul din această colivie! 


Sărmana şi buna Siama! Oare a căzut şi ea victimă unor 
denunţuri şi bănuieli josnice? Nu i s-a îngăduit oare să se 
apere?... Cum să-şi ia zborul? Uşa de fier e zăvorâtă, iar la 
fereastră sunt gratii groase. 


Ariel vedea o parte din parc, zidul de piatră, iar dincolo de 
zid, aproape de tot, drumul. 


O fată stătea în drum, chiar lângă zid, şi privea cu atenţie 
palatul. 


Ariel tresări: o recunoscu pe Lolita. 


Vestea că Ariel se află la rajah ajunsese până la ea şi fata 
se strecurase spre castel. 


Izbutise să-l vadă pe tânăr zburând deasupra cupolei 
palatului. O zărise şi pe femeia aceea frumoasă, care-i 
întinsese o floare atunci când el zburase în dreptul ferestrei 
sale, şi inima fetei se strânsese de durere. Poate oare 
pulberea din drum să viseze la soare? De bună seamă că 
Ariel aflase la palat o fericire demnă de el. 


Dar fructele pe care Şarad le găsise la căpătâiul său, 
lăsate nu se ştie de cine, nu puteau fi aduse decât de Ariel. 
Deci el venise până acolo! Aşadar, nu-i uitase! 


Şi Lolita încercă să-l vadă pe tânăr, fie chiar de departe. 


Astăzi însă în castel se petreceau lucruri ciudate. Se 
auzeau strigăte, oamenii alergau de colo-colo prin 
încăperile palatului şi prin parc. Pe Ariel nu-l văzu. Şi Lolita 
tocmai se pregătea să plece, când, deodată, ajunse până la 
ea glasul lui Ariel. 

— Lolita! Eu sunt, Ariel! Dac-am să pot scăpa de aici, am 
să vin la tine! Aşteaptă-mă! 


Tânărul auzi cum în spatele lui, cineva trăgea de zăvor şi 
atunci se lăsă iute jos... 


Dar Lolita prinsese din zbor cuvintele lui Ariel. Fata fu 
cuprinsă de un tremur. 


Era ţinut după gratii! Oare de ce? 

XXV. STĂPÂNUL ARE O FIRE NESTATORNICĂ 

Slugile îl băgară pe Ariel într-un sac, legară sacul la gură 
şi-l săltară în spate. Ajutorul lui Mohita dădea porunci cu 
glas răguşit. 


Sacul era vechi şi nu prea trainic. Băiatul vedea prin 
răritura pânzei lumina zilei de afară şi simţea aerul 
proaspăt, astfel că, în timp ce-l duceau, el îşi dădu seama că 
traversează curtea. Apoi lumina se stinse, iar aerul deveni 
apăsător şi mai rece... Era purtat printr-un coridor lung, 
apoi slugile începură să coboare o scară dreaptă. Pe urmă 
traversară din nou nişte coridoare şi coborâră alte trepte... 
În sfârşit fu lăsat jos, pe lespezile reci. Zări răsfrângerea 
gălbuie a unei torţe. Sacul fu dezlegat şi într-o tăcere 
desăvârşită simţi cum fură introduşi înăuntru doi bolovani 
grei. În ochii unuia dintre servitori, Ariel văzu lacrimi, iar pe 
faţa altora citi o înţelegere plină de durere. Dar ajutorul lui 
Mohita urmărea pas cu pas fiecare mişcare a slugilor. Ariel 
zări deodată pereţii unei fântâni. 

„lată, aşadar, unde trebuie să-şi sfârşească zilele omul 
zburător!” se gândi el, cu amărăciune. 


Două slugi legară sacul la gură, îl ridicară în sus pe Ariel 
şi, icnind, îl zvârliră în puţul adânc. 


Între timp la palat, în camera Siamei, Mohita se târa în 
patru labe dinaintea stăpânului său, lovindu-se cu pumnii în 
cap şi urlând: 


— Îndură-te, stăpâne! 


Rajahul umbla ca turbat prin încăpere, îl lovea cu piciorul 
zvârlindu-l cât colo şi striga la el: 

— Tu, tu, numai tu singur eşti vinovat de toate! O, şarpe 
ticălos şi blestemat! Tu m-ai lipsit de cea mai aleasă 
podoabă a palatului meu şi de desfătarea mea cea mai 
plăcută, omul zburător! Tu ai clevetit împotriva lui şi a 
acestei femei cinstite! Dacă Siama va muri... O! Şi de bună 
seamă că va muri... 

— Zeii o vor salva, stăpâne! Doctorul a spus... 

— O, sclav viclean! Cum de-ai cutezat să deschizi gura 
pentru a cleveti împotriva celei mai bune femei din lume? 
De ce limba ta de şarpe n-a fost mâncată de lepră? Tu m-ai 
îndemnat, câine mincinos, să săvârşesc o crimă... În faţa 
morţii, oamenii nu mint şi ea mi-a strigat... 

— Nu va muri, stăpâne! 

— Mi-a strigat că e absolut nevinovată şi că tu, ticălosule 
josnic, ai ponegrit-o! Acum mi s-au deschis ochii! 


Şi rajahul bătu din palme. 

— Iertare, stăpâne! Pleacă-ţi urechea! 

— Aşteaptă, şarpe! Luaţi lepădătura asta mârşavă - se 
adresă prinţul slugilor venite în goană - şi aruncaţi-o în 
cuşca tigrilor! Ah, cum o să mă mai distreze priveliştea 
asta! 


Servitorii îl înşfăcară pe Mohita. Demnitarul începu să urle 
atât de tare, de parcă chiar atunci l-ar fi azvârlit în cuşca 
tigrilor. 


Dar când ajunse în încăperea vecină, el încetă ca prin 
farmec să mai strige şi începu să vorbească pe şoptite, 
adresându-se slugilor: 

— Să nu m-aruncaţi azi la tigrii! Aşteptaţi până mâine! 
Fiecare dintre voi va primi o mie de rupii. Mâine, rajahului 


îi va trece mânia şi el însuşi vă va ucide dacă voi vă veţi 
grăbi să mă azvârliţi acum la tigrii. Rajahul o să mai aibă 
nevoie de mine. De altfel, şi voi!... Auzi, Bankim, auzi, 
Ganedra?... Câte o mie de rupii!... Chiar mâine rajahul o să 
vă-ntrebe: „Unde-i dragul meu Mohita?” Mobhita nu se mai 
află printre cei vii! „Cine a îndrăznit să-l arunce? Să i se taie 
capul!” Iar dacă n-o să îndepliniţi porunca, o să vă spună: 
„Ce bine că l-aţi cruțat pe bunul meu Mohita!” Şi o să vă 
răsplătească cu dărnicie... Pentru orice eventualitate, însă, 
hrăniţi bine tigrii, hrăniţi-i până ce-o să le stea carnea în 
gât. În aşa fel, ca fiarele nici să nu se uite la mine. 

Toate acestea se petrecură în ajunul acelei zile când 
Boden, Pearce, Dottaler şi Jane veniră la rajah. 

XXVI. LUPTA PENTRU VIAŢĂ 

Fântâna era adâncă. După câteva secunde de prăbuşire în 
gol, Ariel încercă să încetinească căderea. Izbuti, deşi cu 
mare greutate. Dar reuşi-va oare să se ridice? Pietrele îl 
trăgeau în jos. 


Cu un plescăit zgomotos, sacul se lovi de suprafaţa apei. 
Ariel îşi simţi trupul străbătut de fiori, căci apa era rece. Ca 
să nu-şi irosească forţele în zadar, se străduia să-şi ţină la 
suprafaţă măcar capul. Pânza sacului, după ce se udase, nu 
mai lăsa să treacă aerul, care şi aşa era greu respirabil, 
aproape complet lipsit de oxigen. Ariel risca nu numai să se 
înece, dar să se şi înăbuşe. 


Când zgomotul căderii se stinse, în liniştea ce se lăsase 
răzbătură nişte glasuri: 

— S-a sfârşit! Ce păcat! 

— Şi tu, Akşai, ziceai că dacă nu-i zeu, este înrudit cu zeii. 
De-ar fi zeu, nu s-ar lăsa înecat ca un căţel. 

— Astăzi el, mâine unul dintre noi... 


Cu acestea luă sfârşit discuţia funerară. Curând se auziră 
paşi ce se îndepărtau şi zgomotul unei uşi trântite. 


Cu gura larg deschisă, Ariel se strădui să se ridice. 1 se 
părea că trupul îi este sfâşiat. Pentru o clipă, îşi pierdu 
chiar cunoştinţa: pietrele îl trăgeau în jos. Scufundându-se 
în apa rece, îşi veni în fire. 

„Dacă nu voi izbuti să mă înalţ dintr-o dată, voi pieri” - îi 
fulgeră prin minte. Trăgând cu nesaţ aer în piept, strânse 
din dinţi, îşi încleştă degetele şi începu din nou să se ridice, 
de data asta mult mai încet. Se războiau între ele două 
forţe: una îl trăgea în sus, cealaltă în jos. 


Principalul era să nu-şi piardă cunoştinţa, să nu cedeze 
forţei care-l trăgea în jos, acolo unde-l aştepta moartea... 


Sus, jos, din nou sus, puţin câte puţin... Ariel era lac de 
năduşeală şi-i tremura tot corpul. Simţi în gură gustul sărat 
al sângelui. Ochii îl dureau de parcă cineva l-ar fi împuns cu 
un cuţit. 


Mai sus, tot mai sus! 


Dar puterile îl părăseau... Să nu pună capăt oare acestor 
chinuri îngrozitoare, datorite încordării supraomeneşti? Îl 
durea capul şi urechile îi ţiuiau... Poate-i plesnesc vinele... 
Cine e? Unde se află? Şi deodată vede strălucind oţelul 
albăstrui al pumnalului, care orbeşte ochiul până la 
durere... Să cadă, să sfârşească cu viaţa... 


Dar poate că salvarea e aproape? 


Ariel pipăie pereţii fântânii, dar nu întâlneşte nimic. Se 
ridică din ce în ce mai sus şi deodată se loveşte cu capul de 
ceva. Unde se află? Oare plecând, slugile au acoperit 
fântâna cu o lespede de piatră? Atunci totul s-a sfârşit! 


Cu o ultimă străfulgerare a conştiinţei, Ariel îşi dă seama 
că s-a lovit de bolta de deasupra puţului. Numai de nu s-ar 
prăvăli înapoi! Îşi pierde cunoştinţa. 


Pesemne c-a stat aşa leşinat o bucată de vreme, deoarece, 
venindu-şi în fire, constată cu negrăită bucurie că se află pe 
un loc tare şi uscat. 


Numai omul zburător a putut să iasă viu şi nevătămat din 
această fântână. 


Totuşi mai era încă legat în sacul cu bolovani. 


Încercând să-şi libereze mâinile, îşi dădu seama că 
nodurile erau prea strânse. Nu izbuti decât să rupă cu dinţii 
o bucăţică din țesătura sacului. Acum putea să respire mai 
în voie. Ce-i rămânea de făcut? 


Începu să se târască de-a lungul unui perete, coti după 
colţ, ajunse la o uşă pe care o pipăi prin sac, încercă s-o 
deschidă, dar uşa refuză să-i dea ascultare. Porni mai 
departe şi coti iarăşi după un alt colţ. Peretele se întindea la 
nesfârşit. În cele din urmă ajunse într-un coridor. Poate că 
acest culoar îi va purta paşii spre libertate... Uneori, când 
se oprea ca să se odihnească, aproape că-şi pierdea 
cunoştinţa, dar Ariel înainta mereu, mereu. Sacul începuse 
să se rupă, iar frânghiile mai plesniră din pricina mişcărilor 
pe care le făcea. 


lată că simţi, în sfârşit, o undă de aer proaspăt, ce venea 
de undeva, pătrunzând în acest subsol înăbuşitor şi cald. 
Într-adevăr, curând dădu peste o deschizătură. Încercă să 
treacă prin ea, dar era atât de îngustă, că nu reuşi să-şi 
vâre decât capul. 


Se târi mai departe. Trecu pe lângă câteva deschizături la 
fel de înguste, care serveau probabil la aerisire. În sfârşit 
găsi una mai largă şi se strecură prin ea. [esătura veche a 
sacului se rupse şi bolovanii se rostogoliră afară. Ariel se 
ridică uşor în sus, ajunse în zbor până la o nouă cotitură şi 
dintr-o dată îl lovi o undă de aer proaspăt. 


Plin de bucurie, trase în piept cu nesaţ aerul acesta. 


Acum trebuia să-şi aleagă direcţia... Ariel se îndreptă spre 
lumina pe care o zări. În faţă era răsăritul... În spate - 
apusul, în dreapta - miazăzi, în stânga - miazănoapte. 
Încotro să zboare? Către Lolita, Nizmat şi Şarad! Coti spre 
drum. 


Zbură deasupra parcului şi a fântânii din care îl scosese 
odinioară pe băieţelul acela. Ariel auzi cum cineva exclamă, 
plin de uimire: 

— Şi totuşi se înrudeşte cu zeii! Striga un servitor, 
clătinând din cap. Era Akşai. Zboară, zboară, porumbelule! 
Îl salută el pe tânăr. N-am să spun nimănui că te-am văzut. 
Dar bagă de seamă, altă dată să nu te mai laşi prins în 
capcană! Se vede treaba că neamurile tale din cer nu prea 
te-ajută în clipe de grea cumpănă! 


Ariel nu numai că nu auzi aceste cuvinte, dar nici nu-l zări 
pe omul aflat lângă fântână; n-avea timp de aşa ceva. Deşi 
acum zbura fără nici o povară, simţea că puterile îl 
părăsesc. Încercările prin care trecuse în ajun, noaptea 
aceea îngrozitoare, oboseala supraomenească... Nu, nu va 
putea ajunge până la coliba bunului Nizmat... 


Ariel cobori lângă un tufiş din marginea drumului şi acolo 
fu cuprins de un somn adânc. 
XXVII. DESCOPERIREA 


O dată cu răsăritul soarelui, pe drum se iviră ţărani, 
călugări pelerini, măgari încărcaţi cu coşuri. 


Era aproape de amiază când apăru un automobil prăfuit, 
în care se aflau trei bărbaţi şi o tânără. Văzând automobilul, 
speriaţi, ţăranii se dădeau la o parte şi se ploconeau până la 
pământ. 

— Opreşte, James! Spuse unul dintre sahibi, adresându-se 
şoferului, când maşina trecu prin dreptul unui om căzut în 
şanţul drumului. Se pare că aici s-a săvârşit o crimă. la te 
uită, omul ăsta e plin de sânge! 


Fata din automobil păli. 

— Ce ne priveşte pe noi, mister Dottaler? Replică sahibul 
cel bătrân, care semăna la chip cu o bufniţă. Crezi că-s 
puţini oamenii omorâţi pe drumurile Indiei? Ăştia sunt nişte 
sălbatici! James, dă-i drumul! 


Maşina porni înainte. 

— Opreşte, James! Strigă aspru Dottaler. Dă puţin înapoi! 
Nu putem trece nepăsători, mister Boden! Şi mai ales 
priviţi cu atenţie: este un alb! Poate că-i englez şi poate mai 
trăieşte. Faceţi cum vreţi, dar eu mă dau jos să cercetez. 


Maşina se opri. 

— Mai geme încă! Trăieşte! Exclamă Dottaler. Ia uitaţi-vă 
aici, nişte frânghii, trebuie să-l dezlegăm - propuse el şi, 
plin de dezgust, tăie capetele de frânghie care mai 
încătuşau încă mâinile şi picioarele omului. Ei, voi! Careva 
de-acolo! Ia veniţi încoa! Strigă el, adresându-se unor 
ţărani care se opriră ceva mai departe. 


Gestul acesta putea fi lesne înţeles şi de cei ce nu ştiau 
limba engleză, dar niciunul dintre ţărani nu se clinti măcar. 

— Catârilor! Tâmpiţi fricoşi! Se porni să-i ocărască 
Dottaler. James, fii atât de amabil şi ajută-mă! 


În aceeaşi clipă, Pearce exclamă plin de groază: 

— E el! 

— Care el? Întrebă repede fata, pălind şi mai mult. 

— E]... Nefericitul dumitale frate, Ariel... Aureliu Galton... 


Jane scoase un țipăt scurt şi se lăsă pe speteaza canapelei. 
Boden şi Pearce se grăbiră spre Ariel. Amândoi bărbaţii îl 
transportară pe băiat în maşină. Jane îşi frângea mâinile în 
tacere, privindu-şi fratele. 


Ariel era leşinat. 
— Plecăm, James! Porunci Dottaler. 


Maşina claxonă puternic şi lumea se dădu la o parte. 
Porniră. 


Când mulţimea de ţărani rămase în urmă şi automobilul 
începu să-şi mărească viteza, o fată care trecea pe acolo, 
purtând un sari sărăcăcios, întinse braţele, strigând: 

— Ariel! 


La acest strigăt plin de bucurie, pe faţa băiatului trecu un 
zâmbet, dar pleoapele lui nu se ridicară. 

„Asta mai lipsea! O micuță cerşetoare de pe stradă, care 
ştie cum îl cheamă!” se gândi Jane. 

„Lucrul acesta trebuie neapărat lămurit” - gândi Pearce în 
sinea lui, privind uimit la cerşetoare. 

XXVIII. ARIEL ÎŞI IA ZBORUL 

Ariel fu dus în hotelul orăşelului care se găsea la câteva 
mile de reşedinţa rajahului, şi culcat în pat. Apoi trimiseră 
după doctor. 


Băiatul delira. Jane veghea la căpătâiul fratelui său. Îi 
dădea să bea, îi răcorea tâmplele cu oţet aromatic şi, 


privindu-i faţa chinuită, se gândea mereu: „Numai să nu 
moară!” 


Dottaler se gândea: „Numai să nu scape!” 
Pearce se gândea: „Acum n-o să-l mai scap din mâini!” 


Dar Boden?... Boden, fără ochii de bufniţă ai asociatului 
său, se dezobişnuise cu totul să mai raţioneze: „Numai de 
aş trage cât mai multe foloase din chestiunea asta... Dar 
cum?” 


După ce-l examină pe Ariel, doctorul spuse în englezeşte: 

— Are friguri... Şi e posibil ca accesul să fi survenit în 
urma unei zguduiri nervoase. A trecut, probabil, prin 
încercări foarte grele... 

— Care sunt foarte întemeiate - răspunse din colţul său 
Pearce. 

— E grav? Întrebă Jane. 

— Nu, miss. Dacă e pe bază nervoasă, nu-i grav, însă... 


Medicul nu ştia cărui fapt se datorează pierderea de sânge 
suferită, pe nas, pe urechi şi pe gură, şi se vedea că sângele 
îl podidise de curând. Nu putea să dea nici o explicaţie 
acestui fapt, dar nu-şi mărturisi nesiguranța. 


După ce prescrise nişte doctorii, se grăbi să plece. 


Pearce nu se îndepărta de patul lui Aureliu. Sta cu 
urechea aţintită şi asculta delirul tânărului. 

— Pumnalul... Siama... Ea s-a omorât... Ce mârşăvie!... 
Lolita... Dar mai pot zbura... O să zburăm împreună... „Nu 
cumva vorbeşte despre fata pe care am întâlnit-o pe drum?” 
se gândea Jane. 


Pearce i se adresă: 


— Poftim, miss, acum vă puteţi convinge singură că fratele 
dumneavoastră este alienat mintal. Îl obsedează gândul că 
poate zbura ca o pasăre. 


La auzul acestui glas, Ariel tresări, chipul i se cutremură, 
deschise ochii şi strigă plin de groază: 

— Pearce! Bharava! Sunt din nou la Dandarat? Şi iar îşi 
pierdu cunoştinţa. 

— Ce vrea să spună? Şi ce l-a tulburat atât de mult? 
Întrebă Jane, speriată de ţipătul şi înfăţişarea fratelui ei. 
Ce-i asta Dandarat? 

— Când oamenii delirează, înşiră tot felul de prostii, care 
le trec prin cap - răspunse Pearce, îndepărtându-se totuşi 
de pat şi aşezându-se într-un loc unde Ariel nu-l mai putea 
vedea. 


Diagnosticul doctorului era bun: Ariel n-avea decât o 
puternică zguduire nervoasă. Şi, cum se întâmplă uneori în 
astfel de cazuri, cui pe cui se scoate: glasul şi chipul lui 
Pearce, gândul că se află din nou la Dandarat treziră în 
Ariel instinctul de conservare şi curmară brusc delirul şi 
accesul de friguri care-l zgâlţâiau. Curând, Ariel îşi veni în 
fire. Dar el puse în aplicare ceea ce învățase la Dandarat, şi 
anume arta de a-şi ascunde gândurile şi sentimentele, 
hotărându-se să nu arate că este pe deplin conştient şi 
continuând să simuleze delirul, în care timp urmărea în 
taină pe cei din jurul său. 


Văzu o tânără drăguță: „Infirmiera” - se gândi el. 
Cercetând pe furiş camera, constată cu uşurare că nu se 
află la Dandarat. Aşadar, mai poate fugi şi scăpa din mâinile 
lui Pearce, care totuşi izbutise să-i dea de urmă. 


Din încăperea vecină răzbăteau voci iritate. Era Dottaler 
care se certa cu Boden din pricina lui Ariel. Pearce nu se 
putu stăpâni şi trecu şi el în camera cealaltă. Rămase numai 


fata. O, de-ar pleca şi ea! Fereastra-i deschisă. Pearce nu se 
îngrijise s-o închidă, socotind că Ariel este încă greu bolnav. 
Să-ncerce să-şi ia zborul? Oare îl vor ajuta puterile? Se 
simte vlăguit, deşi ceaşca de bulion fierbinte i-a mai dat 
puţină vigoare. Dar de ce să nu rişte? O dată ce tot se află 
în mâinile lui Pearce! 


Ariel se ridică deodată deasupra patului, în aceeaşi poziţie 
în care se afla culcat, fără să arunce cearşaful ce-l 
acoperea. Fata scoase un țipăt de groază. Descriind un cerc 
prin încăpere, Ariel îşi luă zborul pe fereastră. 


La strigătul bietei Jane, se năpustiră cu toţii în cameră. 
— A zburat! Sau m-am îmbolnăvit şi eu şi delirez?... Ariel 
s-a ridicat din pat şi a zburat pe fereastră! 


Pearce se repezi la geam şi-l văzu pe Ariel plutind 
deasupra palmierilor, sub bolta albastră. 

— Ticălosul ăsta iar m-a tras pe sfoară! Strigă el, furios la 
culme. 

— Aşadar, e adevărat? Dumnezeule! Dar este ceva de 
necrezut! Aureliu zboară? Fratele meu, Aureliu Galton, e un 
om zburător?! 

— Da, da, da, da! Strigă Pearce drept în obrazul fetei. 
Zboară şi şi-a luat zborul, lua-l-ar toţi dracii! Eu l-am făcut 
om zburător, spre nenorocirea mea şi-a dumitale, dacă vrei 
să ştii! 

XXIX. ÎNCLEŞTAREA ÎN VĂZDUH 

Ariel zbura cu o viteză atât de mare, încât i se tăia 
răsuflarea. Se învelise bine în cearşaf, pentru ca acesta să 
nu se umfle şi să-i frâneze zborul. Numai capetele lui 
fluturau ca nişte aripi albe şi locuitorii micului orăşel 
urmăreau cu nedumerire zborul acestei păsări 
nemaivăzute. 


Jos se zăreau acoperişurile drepte, uliţe înguste şi 
întortocheate, grădini, iar dincolo de oraş, dealuri acoperite 
de păduri, în spatele cărora se desluşea o vale mare şi apoi 
din nou verdele întunecat al pădurilor. 


Scăpând din groaznica-i captivitate, Ariel nu se mai 
gândea încotro zboară, nu-şi alegea nici o direcţie, nu dorea 
decât să ajungă cât mai departe... Simţi, venind din stânga, 
un val puternic de aer fierbinte, care începu să-l târască 
într-o parte, împiedicându-l să zboare. Ariel văzu dintr-o 
dată cum, dincolo de geana zării, învăluită într-o pâclă 
albăstrie, se îngrămădesc nori mari plumburii. Se apropia 
furtuna. Băiatul îşi schimbă direcţia şi o porni şi mai 
repede. 


După aproape o oră de zbor, simţi c-a obosit. Soarele 
ardea necruţător. Li era foame şi sete. Trebuia să coboare şi 
să se odihnească. 


Privi în jos şi-şi alese un loc. Se zăreau strălucind şinele 
căii ferate, iar în mijlocul unor clădiri înalte din cărămidă 
roşie se ridicau coşuri de fabrică: jur împrejurul clădirilor 
se vedeau colibele sărăcăcioase ale muncitorilor. Trebuia să 
zboare cât mai departe de oameni. 


lată câmpiile nesfârşite, la orizontul cărora se desluşeau 
petele întunecate ale pădurii şi panglica argintie a râului. 
Intr-acolo trebuia să se îndrepte! 


Câmpia se perinda domol pe sub el. Drept înainte începu 
să deosebească stufărişul de pe malul râului. Dar ce se va 
întâmpla oare dacă îl vor vedea oamenii? Trebuia să 
coboare aici, să-şi aleagă un loc cât mai singuratic. 


Deodată, deasupra capului băiatul auzi un zgomot şi o 
bătaie înăbuşită de aripi. Ariel văzu un vultur uriaş, care 


zbura deasupra lui atât de aproape, încât simţea aerul 
mişcându-se. Pasărea îşi aţintise ochii strălucitori asupra lui 
Ariel, căscase ciocu-i încovoiat şi îşi desfăcuse ghearele 
uriaşe. Băiatul se trase într-o parte, dar vulturul se luă 
după el. 

Şi în văzduh se dezlănţui o luptă pe viaţă şi pe moarte. 


Vulturul se prăvălea cu iuţeala unei pietre, iar omul, cu 
aceeaşi iuţeală fulgerătoare, căuta să scape de atacurile lui; 
rotindu-se în semicerc, Ariel se străduia să apuce pasărea 
de aripă sau de gât. Dar şi vulturul se ferea la fel de agil. 
Deodată zburătoarea izbuti să-l zgârie pe Ariel la picior. 
Înfuriat, băiatul o lovi cu piciorul drept în spate, făcând-o să 
se rostogolească în aer. 


Trebuia să înveţe tactica şi mişcările inamicului. 


Omul se convinse repede că vulturul se prăvăleşte iute în 
jos, ţinând aripile strânse, şi zboară cu viteză mare în linie 
dreaptă, dar nu poate dezvolta viteza de zbor, când face 
cotituri, deoarece îl împiedică aripile-i uriaşe. Cel mai mult 
timp îi trebuia ca să treacă la zborul vertical. E drept că 
toate aceste manevre nu durau decât câteva secunde, sau 
chiar zecimi de secunde, dar şi ele puteau hotări sfârşitul 
bătăliei. Reieşea că primejdia era cu mult mai mică zburând 
deasupra pasării. Şi atunci începu lupta pentru înălţime. 


Pasărea cea uriaşă şi omul se rostogoleau în văzduh, 
ridicându-se din ce în ce mai sus. Amândoi începură să 
obosească. Ariel, care şi aşa era sleit de puteri, lupta din 
greu. De câte ori nu trecuse alunecând chiar pe sub 
ghearele vulturului şi de câte ori aripile puternice ale 
zburătoarei nu-l loviseră peste obraz! Deodată, vulturul îl 
izbi atât de tare cu aripa în cap, încât băiatul îşi pierdu 
pentru o clipă cunoştinţa, dar pe dată îşi veni în fire, luă 


înălţime şi apucă pasărea de gât. Vulturul se zbătu, se înălţă 
mai sus, se rostogoli în aer căutând să scape, dar nu izbuti. 


Speriat, începu să zboare în linie dreaptă, spre munţii care 
se vedeau dincolo de pădure. 


Ariel căuta să dirijeze zborul pasării, acoperindu-i când un 
ochi, când celălalt, când întorcându-i capul într-o parte. Dar 
vulturul, nepricepând ce i se cere, se zbătea cu furie. Atunci 
băiatul renunţă la aceste încercări. În direcţia munţilor se 
vedea un râu, unde Ariel ar fi putut să-şi astâmpere setea, 
şi asta era principalul. 


Coborâră într-o poiană din pădure, în apropierea apei. 
Ariel ţâşni deodată în sus şi se ascunse în stufăriş. Vulturul, 
care se prăvălise cu zgomot în iarba deasă, rămase aşa 
nemişcat o bucată de vreme, cu aripile întinse, deschizând 
şi închizând ciocul şi privind fix înainte, cu ochi plini de 
groază. Apoi, acest rege al văzduhului care fusese înfrânt se 
scutură, îşi strânse aripile, apoi le desfăcu din nou şi îşi luă 
zborul, întovărăşit de privirile lui Ariel. 

XXX. STRĂIN CERULUI ŞI PAMÂNTULUI 

Când zgomotul făcut de aripile vulturului se stinse, Ariel 
desluşi sunetele unui fluier şi, privind în jos, văzu o 
privelişte plină de pace. 


Pe malul lutos al râului păştea o turmă de bivoli. lată unul 
dintre ei, un bivol mare, fumuriu, cu coarnele răsucite, se 
scufundase în mlaştină până la gât; alţi bivoli porniră şi ei 
după dânsul şi în curând, din noroi nu se vedeau decât 
boturile lor turtite. 


Pe un dâmb, ciobănaşii pe jumătate goi se jucau. Făceau 
căsuțe din lut, ziduri, palate, bivoli, puneau în mâinile 
omuleţilor de lut beţişoare de trestie; unii împleteau din 
iarbă coşuleţe şi puneau înăuntru greieri; alţii înşirau 


mărgele din nuci roşii şi negre, prindeau broaşte, cântau 
din fluiere pe care şi le meşteriseră singuri, îngânând 
cântece triste şi triluri ciudate. 


Uitând de foame şi de sete, Ariel privea cu interes şi 
totodată cu invidie la aceşti ciobănaşi. Erau fericiţi în felul 
lor. Îşi petreceau copilăria în mijlocul naturii, nimeni nu-i 
urmărea, n-avea cine să-i chinuiască şi să-i sperie, ca pe 
copiii din Dandarat... Ariel nu păstrase amintiri din 
copilărie. Doar câteva, foarte îndepărtate, aproape şterse... 
Casa din oraşul învăluit în ceaţă, camera, covorul, jucăriile 
şi fetiţa aceea mică, cu părul auriu... Dar toate aceste 
amintiri erau umbrite de chipul răutăcios al omului 
îmbrăcat în negru, care - în vis sau în realitate - călcase în 
picioare jucăriile lui, călcase în picioare, cu brutalitate, anii 
copilăriei lui. 

Şi deodată Ariel îşi aduse aminte de boala sa, de delirul ce 
pusese stăpânire pe el... Toate acestea se întâmplaseră ieri, 
sau poate chiar azi! Printre cei aflaţi în jurul patului său 
desluşea silueta unui om sever, al cărui chip îi amintea de 
chipul omului în negru, deşi bătrânul acesta purta haine 
albe, aşa cum obişnuiesc europenii care locuiesc în India. 
Oare totul nu fusese decât un delir? Ce căuta în cameră 
bătrânul acela sinistru, cu nasul ascuţit ca un cioc de 
pasăre răpitoare şi cu ochi de bufniţă, care stătea alături de 
Pearce? Şi mai era încă unul înalt, ras, care tot timpul 
privea cu răutate la Ariel. Ce urmăreau aceşti oameni şi ce 
îi unea? Numai fata îl privea compătimitor. Pesemne că e 
bună ca Lolita, Nizmat şi Siama. Cât de puţini oameni buni 
sunt pe lumea asta! 


Bubuiturile îndepărtate ale tunetului îl aduseră pe Ariel la 
realitate. 


Aerul era încins şi neobişnuit de înăbuşitor Foamea şi 
setea începură să-l chinuiască din nou. 


Iar ciobănaşii, parcă înadins, lăsând joaca, se aşezară în 
cerc şi începură să prânzească, scoțând din coşuleţe şi 
traiste turtiţe de orez, nuci de cocos şi struguri. 


Să le ceară? Dar dacă ei l-au văzut coborând în zbor pe 
vultur, atunci, de bună seamă, că vor fugi cuprinşi de 
groază... Vor fugi, dar poate că vor lăsa turtiţele? Ariel se 
sculă, se înfăşură în cearşaf şi se apropie de copii. 


Văzând un om alb şi necunoscut, băieţaşii îşi aţintiră 
privirile asupra lui. 

— Bună ziua, frăţiorilor! Sunt un biet acrobat sărman. 
Vreţi să v-arăt un joc grozav? Întrebă Ariel. 


Deodată se ridică în mâini, apoi se săltă în vârful 
degetelor, rămânând sprijinit pe arătătorul mâinii stângi. 
După ce stătu aşa cam un minut, reveni din nou în picioare. 


Copiii erau entuziasmați. Acrobaţie aşa de minunată nu 
văzuseră ei nici la iarmaroc. lar când Ariel, săltându-se de 
la pământ, se rostogoli de câteva ori prin aer şi căzu din 
nou în picioare, încântarea lor nu mai cunoscu margini. 
Vorbind toţi deodată, începură să-i ofere, care mai de care, 
din mâncarea lor: turtiţe, struguri uscați, nuci de cocos. 
Ariel bău apă şi mâncă pe săturate. 


Bubuitul tunetului răsună aproape de tot; Ariel ar fi vrut 
să rămână cu copiii, dar frica de a da ochii cu Pearce îl 
mâna tot mai departe. 


Luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui, băiatul se mistui în 
desişul pădurii şi numai când malul pe care se aflau copiii şi 
bivolii nu se mai zări de loc, se ridică deasupra copacilor şi 
cercetă atent împrejurimile. 


Norii acoperiseră jumătate din cer, aruncând o umbră 
deasă deasupra câmpiei, peste care Ariel trecuse nu de 
mult. Vântul bătea în rafale. Cu atât mai bine, căci vântul 
acesta care goneşte norii îl va ajuta să zboare tot mai 
departe de urmăritorii săi. Şi Ariel se ridică din ce în ce mai 
sus. Norii vineţii se şi aflau deasupra capului său. 


Deodată uraganul îl prinse în vârtej pe Ariel, îl zvârli în jos, 
apoi, răsucindu-l, îl împinse în sus, drept în vălmăşagul 
norilor. Băiatul încercă să se lupte cu vântul, dar într-o clipă 
îşi dădu seama că-i este cu neputinţă. Ca să nu-şi irosească 
forţele în zadar, se hotări să se lase în voia uraganului. Lia 
urma urmelor, pentru el nu era nici o primejdie, deoarece 
nu putea să cadă şi să se zdrobească. Când vijelia se va mai 
potoli şi nu-l va mai ţine pe aripile sale, o să zboare singur. 


Deodată, Ariel constată că vântul se domoleşte, începu să 
respire mai uşor şi-şi dădu seama că nu mai simte nici cea 
mai slabă mişcare a aerului. „Asta, se vede treaba, fiindcă 
zbor cu aceeaşi viteză ca uraganul” - chibzui Ariel. 


Dar, aruncându-şi privirile în jos, tresări fără să vrea: cu 
toate că se afla la o mare înălţime, pe sub el treceau, cu o 
iuţeală nemaipomenită, câmpii, munţi, păduri, râuri, aşezări 
omeneşti... Privind în sus, i se păru că munţii albaştri, 
stâncile vineţii, prăpăstiile negre, înlănţuite unele de altele 
prin lianele orbitoare ale fulgerelor, se prăbuşesc asupra 
lui... Şi deodată se prăbuşiră, îl înconjurară, îl prinseră în 
hora lor îndrăcită... Unde-i cerul? Unde-i pământul? Totul 
era învăluit într-o pâclă vineţie, jur împrejur scăpărau 
scântei, se rostogoleau bubuituri, cădeau torentele 
nestăvilite ale ploii. Curenţii de aer care veneau din sens 
opus ba de sus, ba de jos, ba de pe laturi îl răsuceau şi-l 
învârteau ca pe-o frunză ruptă. Apa îi umplea urechile, 
gura, nasul, capul i se învârtea. 


În sfârşit, nimeri într-un curent de aer care se rostogolea 
în jos. Ploaia şi vântul părea că se opriseră pe neaşteptate, 
şi băiatul începu să cadă o dată cu ele. Dar era de ajuns ca 
să se oprească o clipă în văzduh, că valurile de aer şi 
torentele de apă se prăbuşeau asupra lui şi-l aruncau în jos. 


Cu totul pe neaşteptate, văzu în faţa sa pământul. Nu, nu 
era pământ, ci marea, nesfârşită şi întunecată, care parcă 
se aprindea sub fulgere. Oare uraganul îl mânase spre 
ocean?... Cât timp se va putea menţine la suprafaţa apei? 
Dar nu, nu era oceanul. La lumina unui fulger, Ariel văzu 
coroanele copacilor şi acoperişuri de case... Era o 
inundație... 


Şi deodată, o rază de aur a soarelui care coborâse jos de 
tot, către asfinţit, lumină o insuliţă. Trebuia să ajungă acolo! 
Cu orice preţ! 


Biruind împotrivirea vântului, Ariel zbura spre insuliţă. 
Deodată zări colibele unui sat sărăcăcios. Norii acoperiră 
din nou cerul, iar uraganul trecuse mai departe, vântul se 
potolise şi doar ploaia mai continua să cadă, deşi cu mai 
puţină furie. 


Ariel se prăvăli lângă un chioşc, îmbrăcat în liane, şi auzi 
alături de el respiraţia grea a cuiva. 


Cu pielea strălucitoare şi cu nuanţe albăstrui din pricina 
ploii, răsuflând din greu, stătea culcat un bivol, istovit de 
puteri, pesemne în lupta cu forţele dezlănţuite ale naturii. 


După ce se odihni puţin, Ariel o porni pe drumul desfundat 
de ploaie, spre aşezările omeneşti, pleoscăind prin 
băltoacele pline de broaşte şi călcând în noroi. Ultimele 
răbufniri ale vântului făceau să scârţâie bambuşii. 


lată şi coliba! Ploaia a spălat tot lutul de pe gard şi stâlpii 
porţii. Obloanele ei spânzurau neputincioase în balamale. 


Curtea e năpădită de buruieni. Acoperişul casei, din 
brazdă de iarbă, s-a prăbuşit. Ariel se urcă în cerdac, 
speriind o broască ţestoasă, şi intră în casă. Pe podea 
aleargă scorpioni mititei, scoțând strigăte ciudate: tic-tic. 
Pete de mucegai acoperă pereţii odăii. O scară îngustă duce 
spre acoperiş. 


Într-un ungher se afla un bătrân cu trupul gol, care putea 
fi luat drept o statuie, atât de nemişcat stătea, cu ochii 
plecaţi în pământ, întocmai ca un om adânc cufundat în 
gânduri. Un schelet îmbrăcat în piele, cu o barbă lungă şi 
albă. 

— Saniasi! Îl strigă Ariel. 


Bătrânul nu se trezeşte dintr-o dată din concentrarea sa; 
îşi ridică încet capul şi-l priveşte pe Ariel, cu ochii săi 
albaştri deschis, care nu văd nimic, ochi ca de bivol, şi-i 
spune cu glas cântat: 

— Bucuria regăsirii infinitului este finită! 


Şi din nou îşi lasă ochii în jos. 


Ariel nu găsi aici nici ajutor, nici adăpost, şi astfel plecă 
mai departe. 


Se întunecase de-a binelea. Străbătând ulițele, băiatul îşi 
dădu seama că satul era aproape dărâmat şi pustiu. Numai 
într-o singură colibă, luminată de un opaiţ, se mişcau patru 
năluci albe. Erau femeile care veniseră să spele un mort. 


Pe Ariel îl năpădi deodată un simţământ de singurătate, de 
izolare, şi fu cât pe-aci să izbucnească în plâns, pentru 


prima oară de când plânsese în copilărie, când omul cel 
negru îi călcase în picioare cuburile. 


Cu toate că noaptea se lăsa, îşi luă zborul şi se înălţă 
deasupra văii acesteia moarte, înecată de apă, străduindu- 
se să nu privească în jos. 


Ultimii nori se îndepărtau repede spre orizont. 


În faţa lui Ariel, pe albastrul nesfârşit al cerului nocturn, 
străluci o stea. Zbură spre ea, ca spre lumina unui far. 


Spre stele! Cât mai departe de pământ! 

XXXI. ÎN JUNGLĂ 

Ariel se trezi sub bolta unui templu pe jumătate dărâmat 
şi nu-şi dădu seama dintr-o dată unde se află. Curând însă 
îşi aminti de pustiul acela mort, acoperit de ape, ape în care 
se oglindeau stelele. Zburase mult deasupra lui, aproape 
toată noaptea. La orizont, pe întinsul siniliu al apelor, miji 
dunga neagră a pădurii. [ărmul! Odihna! Ariel zbură şi mai 
repede. 


Când ajunse la marginea sihlei, era atât de ostenit, încât 
nici nu mai câută un loc uscat, ci zbură spre un copac 
rămuros şi se instală acolo, ca într-un cuib. Lipindu-şi capul 
de trunchiul arborelui, adormi pe dată. 

Trezindu-se la primele raze ale soarelui, văzu cu uimire că 
pluteşte în văzduh, lângă copac. În timpul somnului, 
mişcându-se în mod inconştient, se îndepărtase pesemne de 
punctul său de sprijin. Dar, pe când dormea, din prudenţă, 
îşi lipsise corpul de greutate, ca să nu cadă jos, de aceea 
atârna acum în aer. Pentru el era o descoperire de mare 
importanţă: putea deci să doarmă în aer. Şi această 
posibilitate îi folosi foarte mult. 


Când se trezi, văzduhul era împânzit de aburii groşi care 
se ridicau din pământ, străpunşi de razele portocalii- 
roşcate ale soarelui ce răsărea. Alături de el, în frunziş, 
ciripeau păsări şi ţipau maimuțe. Iar jos, lângă rădăcinile 
groase şi şerpuitoare, o cobră uriaşă se încălzea la soare. 
Ce s-ar fi întâmplat cu el, dacă în timpul somnului s-ar fi 
prăvălit din copac? 


Cobra bău apă dintr-o băltoacă, îşi săltă capul - care era a 
treia parte din corpul său - şi-l legănă, privi în jur şi zări în 
iarbă o păsărică pestriță. 


Ariel văzu primejdia ce ameninţa zburătoarea şi vru s-o 
sperie, dar cobra se năpusti ca fulgerul asupra victimei sale 
şi o înghiţi mai înainte ca pasărea s-apuce să scoată un 
piuit. 

„Uite aşa mă vânează şi Pearce - se gândi Ariel. Cobra însă 
este flămândă, dar ce nevoie are Pearce de mine?” 


Dar şi Ariel era flămând, aşa că ar fi fost timpul să se 
gândească la hrană. 


Se ridică din nou deasupra copacilor şi văzu că se află la 
marginea junglei. Cât puteai cuprinde cu ochii, vedeai, 
asemenea unor talazuri pe întinsul mării verzi, cupolele 
arborilor uriaşi. Ariel îşi luă zborul deasupra acestui ocean 
de verdeață; într-o poiană, în mijlocul ei, se zăreau ruinele 
unui templu, cu coloane grosolan sculptate, pe care se 
încolăciseră lianele. În jur creştea un tufăriş des. 


N-ar fi rău să-şi facă aici un adăpost. Ariel cobori şi, printr- 
o gaură a acoperişului, pătrunse înăuntru. 


Un aer umed şi stătut îl învălui de pretutindeni. Acoperişul 
se păstrase în bună parte, astfel că se putea adăposti pe 
vreme urâtă şi în timpul ploilor tropicale. În aripa templului 


care nu se dărâmase se afla, intactă, statuia neagră a lui 
Indra, stând în jilţ şi având de trei ori înălţimea unui om. 
Zeul îşi ţinea palmele pe genunchi, un picior sprijinit de 
pământ, iar celălalt - sub el. Ochii îi erau pe jumătate 
închişi. Pe cap purta o mitră conică, iar pe piept un colier. 
De o parte şi de alta a statuii lui Indra se vedeau statuetele 
altor zei, mari cât un stat de om. 


Pe genunchii zeului, Ariel putea să-şi facă un culcuş, 
punând acolo vreascuri, frunze şi muşchi. 


Statuia se afla într-o cameră lungă şi îngustă, în dreapta 
pornea un şir de coloane care împărțeau templul în două 
încăperi cu plafonul jos şi boltit. Zidul din dreapta era 
aproape tot descoperit, iar bolta se ţinea numai pe patru 
coloane pătrate, lăsând drum liber fiarelor sălbatice. 


Dar parcă şi aşa jivinele nu-l înconjurau din toate părţile? 
Ariel ieşi în zbor din templu şi începu să treacă de la un 
copac la altui, întocmai ca o albină care caută plante 
melifere. Spre bucuria sa, se convinse îndată că în pădure 
erau destule poame ce puteau servi drept hrană. În 
apropiere se găsea şi un izvor. Nu degeaba fusese construit 
aici un templu! Pe malurile izvorului, iarba era bătătorită de 
fiarele care veneau pe furiş să se adape. 


Spre seară, Ariel îşi înjghebă noul său adăpost, ba izbuti 
să-şi facă chiar şi o rezervă bună de fructe în cazul că s-ar fi 
stricat vremea, iar din muşchi îşi încropi un culcuş pe 
genunchii lui Indra. 


Dar nici nu se lăsă bine seara, şi băiatul înţelese că nu este 
singurul locuitor al acestui templu. În afară de nenumărați 
scorpioni, şopârle şi lilieci, pe care-i văzuse încă de cu ziua, 
printre locuitorii ruinelor se mai numărau şi şerpi. Jivinele 
se târau aici după vânătoarea de peste zi şi se strângeau 


colac, pentru ca noaptea să le fie mai cald. Curând toată 
podeaua se acoperi cu astfel de ghemotoace. Şerpii fluierau 
în timp ce se pregăteau de culcare. Lilieci roşcaţi, care se 
hrăneau cu fructe, zburau cârduri-cârduri atingându-l cu 
aripile lor moi pe noul chiriaş. Uneori coborau până 
aproape de pământ, lovind uşurel şerpii, tulburându-le 
odihna, iar aceştia sâsâiau mânioşi. Având în imediată 
vecinătate un număr nesfârşit de şerpi, nici chiar pe 
genunchii lui Indra nu era lipsit de primejdie să doarmă. Şi 
Ariel, amintindu-şi de descoperirea sa făcută în cursul 
dimineţii, se hotări să se culce pe plafon, deasupra capului 
lui Indra. 


Din când în când îl trezeau glasurile animalelor şi ale 
păsărilor de noapte, dar curând se obişnui şi cu ele. 


Şi astfel pentru Ariel începu o viaţă nouă, în junglă. În 
primele zile se bucură de faptul că zburase departe de 
urmăritorii săi, cărora le prefera tovărăşia fiarelor sălbatice 
şi a şerpilor. Numai seara, când se pregătea de culcare, îl 
apăsa singurătatea; atunci îşi aducea aminte de puţinii 
prieteni pe care-i avea: Lolita, Nizmat, Şarad. Dar, 
deocamdată, la întoarcere nici că se putea gândi. Trebuia 
să aştepte până când Pearce va înceta să-l urmărească, 
convingându-se că de data aceasta Ariel a dispărut fără 
nădejdea de a mai fi găsit vreodată. 


Nemaifiindu-i frică de oameni, băiatul se bucura în voie de 
plăcerile zborului. Până acum fusese nevoit să se înalțe în 
văzduh ca să scape de urmăritori sau ca să-i distreze pe 
alţii. În junglă însă putea să zboare numai de dragul de a 
zbura. 


O dată cu primele raze ale soarelui, Ariel se avânta 
impetuos spre cerul înalt şi albastru. Aerul umed şi greu al 


junglei aici era uşor şi proaspăt. O dată cu păsărelele de 
dimineaţă, Ariel îşi cânta şi el cântecul matinal. 


Uneori zbura vreme îndelungată. Admira jocul luminii în 
nori, îl fermecau nopţile cu lună şi, plin de nesaţ, se desfăta 
în deplina-i libertate, gusta întinderea nesfârşită din jurul 
lui şi uşurinţa cu care respira. 


Şi zbura ceasuri întregi, până când trupul îi aducea aminte 
că el este un prizonier al pământului: când simţea că a 
obosit, că îi e sete sau somn, se întorcea la adăpostul său. 


Odată, într-o noapte înstelată, Ariel încercă să doarmă 
chiar deasupra pădurii. Dar când se trezi, văzu că vântul, 
care se stârnise în timpul nopţii, îl purtase mult într-o parte, 
şi cu greu găsi drumul la întoarcere. De atunci nu se mai 
culcă în văzduh. 


Zilele treceau unele după altele şi Ariel se obişnuia tot mai 
mult cu jungla. Învăţase deprinderile şi obiceiurile păsărilor 
şi animalelor, cu unele se duşmănea, cu altele era prieten. 
Odată, un tigru care-l pândise lângă izvor se năpusti asupra 
lui. Ariel abia avu vreme să-şi ia zborul. Atunci fiara se 
aruncă spre omul ce atârna în aer. Ariel zbură şi mai sus. 
Înfuriat, tigrul începu să ţopăie ca turbat, străduindu-se să 
pună gheara pe vânatul său. Băiatul nu se putu stăpâni să 
nu-l zădărască puţin, până când jivina, înfuriată de eşec, se 
mistui în junglă. Omul zburător îl mai urmări un timp, 
scoțând ţipete asurzitoare. Maimuţele şi papagalii luară 
parte cu plăcere la înfrângerea ruşinoasă suferită de 
spaima junglei. 


Găsi însă şi prieteni. Câteva maimuțe, care la început 
fugeau din calea lui şi, mânioase, aruncau în el cu tot ce le 
cădea la îndemână, în cele din urmă se împrieteniră cu 
dânsul şi-i aţineau mereu drumul, iar Ariel, la rândul său, le 


căuta le dădea tot soiul de fructe mai acătării. Doi papagali, 
adesea tovarăşii lui în zborurile prin pădure, îl strigau pe 
nume când îl întâlneau: „Ariel, Ariel!” 


EI îi învăţă să spună: „Lolita, Nizmat, Şarad”, şi băiatului i 
se părea că stă de vorbă cu prietenii săi. 


Asistă la luptele crâncene dintre elefanţi, bivoli şi tigri, 
văzu turme uriaşe de elefanţi sălbatici. Din înaltul cerului, 
elefanții păreau nişte şobolani, iar trompele lor, cozi groase, 
date peste cap. Apropiindu-se de ei, Ariel auzea tropăitul 
înfundat al labelor puternice, trosnetul copacilor doborâţi, 
loviturile date cu colții, foşnetul uscat al pielii lor încreţite, 
zgomotul trompelor izbite una de alta, răgete şi urlete. 
Văzuse sute de urechi, trompe ridicate în sus şi un număr 
nesfârşit de cozi ce se legănau. Văzuse elefanţi bătrâni, 
uriaşi, cu colţi albi, cu frunze şi crenguţe rămase în cutele şi 
încreţiturile pielii, elefanţi cu un singur colţ, cu cicatrice pe 
gât - urme ale încăierărilor de odinioară. Văzuse elefanţi 
mici, negricioşi, cam de un metru înălţime, care alergau pe 
sub burţile mamelor lor, şi elefanţi tineri, cărora de-abia le 
creşteau colții. 


Fără să-şi dea seama, Ariel începu să se sălbăticească. 
Părul îi crescuse, umbla şi zbura gol, numai cu o legătură 
de frunze în jurul coapselor. Cămaşa şi cearşaful le păstra 
cu grijă, ascunse sub nişte pietre. 


Cât era ziua de mare, înconjurat de păsări şi maimuțe, 
zbura din copac în copac căutându-şi hrana, şi se ridica sus, 
la cel mai mic semn de primejdie. Dacă s-ar fi sălbăticit cu 
totul, ar fi rămas să-şi sfârşească zilele în junglă. Dar nu s-a 
întâmplat aşa, din pricina papagalilor pe care îi învățase să 
vorbească. 

„Lolita, Nizmat, Şarad!” strigau papagalii de dimineaţă 
până seara, şi strigătele acestea răsunau în inima lui ca 


nişte strigăte de bucurie şi aspră dojana, făcându-l să se 
gândească la soarta sa. 


Cele întâmplate în palatul rajahului, întâlnirea cu Pearce, 
toate lăsaseră o urmă adâncă în sufletul lui. Trecuse parcă 
dintr-o dată de la stadiul de copii, care îi fusese impus în 
mod artificial, la cel de om matur, deşi el însuşi nu-şi dădea 
pe deplin seama de schimbarea ce se petrecuse în el. 


Până acum fusese o armă pasivă în mâinile altora. La 
Dandarat învățase doar să simuleze, să-şi ascundă 
gândurile şi simţămintele. Fugind de acolo, trăise veşnic cu 
spaima de a nu cădea din nou în mâinile lui Pearce. 
Paralizat de această teamă, nici nu se gândea măcar să 
lupte activ, nici prin cap nu-i trecea că ar putea să 
dobândească dreptul de a trăi aşa cum voia el, şi nu cum 
voiau alţii. 


Spaima îl alungase în mijlocul junglei, lipsindu-l de 
societatea oamenilor, în rândul cărora, fără îndoială, există 
şi oameni buni, spaima îl condamnase la singurătate. Şi 
deodată se trezi în el mândria şi indignarea omului. Nu, el 
nu va rămâne în junglă, ci va zbura spre oameni şi îşi va 
cuceri dreptul de a trăi în mijlocul lor. 


De ce să nu se folosească de avantajul neobişnuit pe care-l 
are faţă de ceilalţi? Un om zburător poate face multe! Ce 
anume, nu-şi dădea încă seama, deoarece nu cunoştea prea 
bine viaţa oamenilor. „Timpul îmi va arăta singur ce trebuie 
să fac” - hotări Ariel în sinea lui şi începu să se pregătească 
de drum. 


Găsi o nucă, a cărei zeamă dădea pielii o culoare cafenie. 
Vopsit astfel, putea fi luat drept un hindus sau un european 
ars de soare. Ce-i drept, culoarea mai pălea puţin după ce 
te spălai, dar totuşi nu se curăța. Îşi căută cămaşa şi 


cearşaful, le clăti la izvor şi se strădui chiar să le 
netezească, folosind o piatră încinsă la soare. Luându-şi o 
mică provizie de fructe, într-o bună zi, dis-de-dimineaţă, 
porni la drum. 

XXXII. NOUL CONVERIIT 

Pastorul Edwin Kingsley îşi scoase ochelarii, oftă, se lăsă 
pe speteaza jilţului şi-şi ridică ochii în tavan. Pe peretele din 
faţa lui atârna portretul regelui, un ins cu faţa prelungă, tip 
de anglosaxon, cu nasul specific familiei, cu ochii uşor 
bulbucaţi; alături se aflau portretele viceregelui Indiei, un 
lord sever, cu buzele subţiri, şi al episcopului de 
Canterbury, în veşmânt sacerdotal. Regele şi viceregele îşi 
ţineau capul întors într-o parte, de parcă se fereau de 
pastor, dar episcopul îl privea ţintă în ochi, cu un aer de 
dojană care lui Kingsley-misionarul i se păru că nu justifică 
de loc încrederea pe care înaltul prelat şi-o pusese în el. 


Ce va spune preasfinţia sa, care până atunci se arătase 
atât de binevoitor faţă de pastor, când va citi ultima lui dare 
de seamă? 


De trei săptămâni, pastorul Kingsley lucra la alcătuirea 
unor dări de seamă, străduindu-se să prezinte situaţia într- 
o lumină cât mai favorabilă pentru el. 


La început, creştinarea locuitorilor Indiei mersese foarte 
bine. În rapoartele sale, Kingsley lăsa să se înţeleagă că 
cheia nenumăratelor lui succese consta în străduinţa sa de 
misionar şi în talentul de predicator... 


De fapt, cauza era cu totul alta: pastorul atrăgea în turma 
lui Cristos „păgânii” din castele cele mai de jos. Pentru 
aceştia, trecerea la creştinism prezenta anumite avantaje, 
deoarece le îmbunătăţea într-o oarecare măsură situaţia lor 
de oameni lipsiţi complet de drepturi. Un rol important 
jucau şi cruciuliţele de argint, şi darurile ieftine pe care le 


primeau la botez cei convertiți la creştinism. Deodată însă 
lucrurile se schimbară. Unele societăţi religioase din India, 
îngrijorate de creşterea numărului celor care treceau la 
creştinism, născociră pentru paria un nou ritual de 
purificare spirituală, ritual ce le dădea dreptul să se înalțe 
cu o treaptă mai sus, în ceea ce priveşte casta din care 
făceau parte. Şi, deşi această inovaţie provoca 
nemulţumirea societăţilor mai conservatoare ale „drept- 
credincioşilor”, ea avu totuşi succes. Mulţi paria preferau 
acum ritualul de purificare în locul creştinării. Şi astfel 
succesele de misionar ale lui Kingsley încetară dintr-o dată. 
Pastorului îi era din ce în ce mai greu să facă prozeliţi. Ba 
mai mult decât atât, părăseau religia creştină şi cei 
convertiți. 


Kingsley se văzu pus în faţa unei situaţii foarte dificile. Îşi 
pierdu pofta de mâncare şi liniştea. Ziua trudea de-l 
treceau toate nădugşelile, străduindu-se să compună o dare 
de seamă cât mai ingenioasă, iar noaptea se gândea în fel şi 
chip cum ar putea să îndrepte lucrurile. După ce scrise 
nişte predici foarte grăitoare, plecă în satele cele mai 
îndepărtate ale parohiei sale, dar totul fu în zadar. Toţi 
aceşti barbari idolatri nu puteau fi convertiți decât numai 
printr-o minune, demonstrându-li-se superioritatea zeului 
creştin. Dar de unde să facă rost de această minune? 

— John! Du gustarea de dimineaţă lui mister Kingsley - 
auzi pastorul glasul surorii sale, miss Florence Kingsley, 
care era fată bătrână. 

Intră un băiat hindus, cu o tavă pe care aburea o ceaşcă 
de cafea, o farfurioară cu jumări de ouă şi pâine prăjită. 


Era Pareş, finul „mătuşichii Florence” (aşa i se spunea în 
casă surorii pastorului), care la botez primise numele de 
John. Purta un cordon de argint, darul naşei sale, ceea ce 
de fapt îl şi determinase să se creştineze, iar la gât avea o 
cruciuliţă şi o amuletă de argint, rămase de la părinţii lui 


care muriseră. De lucrurile acestea Pareş-John nu se 
despărţea pentru nimic în lume. 


Bându-şi cafeaua, pastorul privi crucea şi amuleta şi, 
oftând, se gândi: „Uite, toţi sunt la fel. Pe piept poartă 
crucea şi amuleta, iar în piept...” 

— Mi se pare că pastorul este ocupat... 

— Auzi Kingsley vocea fiicei sale, Suzana, care vorbea cu 
cineva în hindusă, în camera de alături. 


Mister Kingsley ciuli urechile. Dar dacă o fi vreun hindus 
care, auzindu-i predica, venise să se creştineze? Şi, uitând 
de mâncare, pastorul îşi puse repede halatul peste pijama şi 
se grăbi să iasă în vestibul. În faţa lui stătea un tânăr zvelt, 
cu pielea cafenie, cu trăsături frumoase şi păr lung de 
sihastru. Purta numai o cămaşă şi o mantie ciudată, albă. 
Doamne, cum se mai împopoţonează şi băştinaşii ăştia! 

— Ai venit la mine? Întrebă pastorul. 

— Da - răspunse cu modestie tânărul, lăsând ochii în jos. 
Am vrut, sir, să stau de vorbă cu dumneavoastră... Dar mi 
se pare că n-am nimerit bine. 


Suzana, o tânără de vreo douăzeci de ani, cu o rochie de 
pânză, cu părul ras după tifos, privea sever când la taică- 
său, când la tânăr. 


Pastorul, văzând că tânărul venise să-i vorbească despre 
un lucru serios, îl pofti în cabinetul său. 


Musafirul acesta neaşteptat spuse că îl cheamă Binoe, că 
este hindus şi orfan. El vrea să se pună în slujba lui 
Dumnezeu. Studiase brahmanismul, budismul, coranul, dar 
toate aceste religii nu-l satisfăceau. Cunoaşte şi 
creştinismul, dar prea puţin, şi ar vrea să studieze mai 
temeinic această credinţă. Ce nu-i place în religia părinţilor 


lui? Faptul că zeii lor nu se manifestă niciodată în mod 
concret şi nu vin niciodată în ajutorul oamenilor. 


Pastorul se mohori şi se gândi: „E destul de instruit pentru 
un băştinaş şi are o inteligenţă practică. Oamenii de soiul 
ăsta sunt vicleni şi lor le trebuie minuni, cu ei e greu. Totuşi 
aş putea să-i demonstrez că existenţa lui Dumnezeu se 
manifestă nu numai prin minuni - şi, la urma urmei, ce le-o 
fi trebuind la toţi ăştia minuni! 

— Principalul este să nu-l scap din mână, să-l botez cu 
orice preţ, chiar dacă ar fi să mă coste ceva mai mult decât 
o cruciuliţă de argint! În darea de seamă trebuie să 
figureze şi noi convertiri!” 

— O să mai vorbim despre asta, prietene - îi spuse cu 
blândeţe pastorul. Dar va trebui să ne vedem mai des. Unde 
locuieşti? 

— Sunt pelerin şi am pornit în căutarea adevăratului 
Dumnezeu - răspunse musafirul. 


Pastorul se gândi puţin şi apoi îi spuse cu un aer solemn: 

— Vei rămâne la mine. Binoe! Da, da, la mine se va găsi un 
locşor şi un pumn de orez pentru omul care-l caută pe 
Dumnezeu! Florence! Strigă el şi, când în cameră intră 
femeia aceea osoasă, căruntă, în rochie neagră, el îi spuse: 
Asta-i Binoe. Şi nădăjduiesc să-ţi fie fin. Va locui la noi. 
Condu-l la mansardă. 


Mătuşica Florence îl cercetă cu curiozitate pe tânăr, iar 
apoi, făcându-i semn cu capul, îi spuse: 
— Să mergem! 


După ce ieşiră, în cabinetul pastorului năvăli Suzana. 

— Ascultă, tată - începu ea să vorbească tulburată - mi se 
pare că în zelul tău de misionar tu uiţi de toate. Oare n-ai fi 
putut să-l adăposteşti pe vagabondul ăsta la paznicul 
bisericii? Doar aceşti ţigani murdari aduc cu ei tot soiul de 


boli. N-ajunge c-am fost bolnavă de tifos? Nu mi-ar mai 
trebui decât să mă îmbolnăvesc de holeră sau de ciumă. 

— Nici un fir de păr nu se clinteşte din capul omului fără 
voinţa lui Dumnezeu - răspunse cu un aer sfătos mister 
Kingsley, străduindu-se să-şi ascundă tulburarea. 

— Nici un fir de păr! Eu şi aşa sunt tunsă chilug. Asta poţi 
s-o spui în predicile tale. Eu nu vreau ca-n casa noastră să 
locuiască cerşetori. 

— Dar este absolut necesar, fiica mea. Ce să fac? Fiecare 
profesiune îşi are riscurile ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi 
fost doctor? Doar trebuie să merg să-i împărtăşesc pe 
muribunzi. 


EI, care întotdeauna ceda în faţa fiicei sale, de data asta 
dădu dovadă de o îndărătnicie neaşteptată. Şi Binoe 
rămase. 


În sinea lui, Ariel chibzuia de mult la un plan. Încă pe când 
se afla la Dandarat, băiatul îşi dăduse seama în chip 
nedesluşit, ce-i drept, pentru ce anume era pregătit şi de ce 
fusese transformat în om zburător: pesemne că voiau să-l 
arate ca pe o minune, în scopul de a întări credinţa, religia. 
Atunci, de ce să nu folosească el însuşi această capacitate a 
lui în interesul său personal? Trebuia să găsească un 
adăpost, să vadă ce se petrece în jur, să cunoască mai bine 
oamenii, să adune poate ceva bani, pentru ca apoi să 
înceapă o viaţă de sine stătătoare. Ce avea să fie mai 
departe, nu prea ştia să spună. Planurile lui se schimbau 
mereu, dar din ele nu lipseau niciodată Lolita, Şarad şi 
Nizmat. 


Zburând noaptea deasupra unui târguşor, Ariel văzuse 
această clopotniţă înaltă şi atunci planul primului pas pe 
care trebuia să-l facă în societatea oamenilor se înfiripă în 
mintea lui. 


Curând îşi dădu seama de comportarea duşmănoasă a 
Suzanei. Ea evita să-l întâlnească şi abia-abia îi răspundea 
la salut. În schimb, mătuşica Florence, pe care Suzana o 
numea „misionara în fustă”, îl proteja pe Binoe. 


Seara, pastorul avea lungi discuţii cu Ariel. Cedând 
insistențelor fiicei sale, el nu-l mai invita pe Binoe în 
cabinet, ci urca la dânsul în mansardă, unde tânărul trăia 
ca un pustnic. Era cât se poate de modest în ceea ce 
priveşte mâncarea, şi zile întregi şedea aplecat deasupra 
evangheliei. 


Zelul şi progresele vădite ale lui Binoe îl bucurau şi-l 
uluiau pe pastor, căruia nici prin gând nu-i trecea că elevul 
său studiase istoria religiei, aproape singurul lucru care se 
studia la Dandarat. 


Curând, Binoe fu botezat cu solemnitatea cuvenită, 
primind numele de Benjamin sau, cum îi spunea pastorul şi 
mătuşa Florence, prescurtat - Ben. Tânărul continuă să 
locuiască la pastor, pentru a-şi consolida credinţa, şi atât de 
temeinic şi-o consolida, încât puţin a lipsit să nu-şi bage în 
groapă dascălul. 

XXXIII. „MINUNEA” 

Asta se întâmplă într-una din duminici. 


Pastorul, într-o biserică aproape pustie, ţinea o predică, 
vorbind despre credinţă, despre minuni şi despre amestecul 
lui Dumnezeu în treburile oamenilor. 

— Dumnezeu este atotputernic şi dacă el nu vine în 
ajutorul oamenilor, asta se datoreşte faptului că ei nu se 
roagă îndeajuns. Pentru că, adevăr grăiesc vouă, stă scris în 
sfintele scripturi că dacă credinţa voastră fi-va măcar cât un 
grăunte de nisip şi veţi spune muntelui: „Mută-te din ăst loc 
în alt loc”, muntele se va muta. Şi-atunci nimic nu va fi cu 
neputinţă. 


La aceste cuvinte, Ben-Ariel, care şedea în prima bancă, 
ieşi pe neaşteptate în mijlocul bisericii, strânse cu putere 
cartea de rugăciuni, înalţă ochii spre cer şi exclamă: 

— Cred, Dumnezeule, că tu vei face după credinţa mea! 
Ridică-mă deasupra pământului! 


Şi deodată toţi văzură cum trupul tânărului începe să se 
clatine şi-apoi să se înalțe. 'Tălpile lui se desprinseră de 
pământ şi el rămase atârnat în aer. Băiatul când cobora mai 
jos, mulţumindu-i lui Dumnezeu, când se ridica din nou în 
aer. 


Pastorul se apucă de pupitru ca să nu cadă. Pălise şi falca 
de jos îi tremura. 


În biserică se lăsase o linişte atât de desăvârşită, încât 
puteai auzi cum zburau rândunele prin dreptul ferestrelor. 
Oamenii parcă încremeniseră. Apoi se iscă o zarvă de 
nedescris. Zidurile începură să se cutremure de urletele 
isterice ale oamenilor înnebuniţi. Toţi cei de faţă săriră de la 
locurile lor şi, cuprinşi de panică şi ţipând, se năpustiră 
spre uşă, strivindu-se fără milă: unii se prosternau în faţa 
lui Binoe, cădeau în genunchi, întindeau braţele spre el, 
alţii se loveau cu pumnii în piept şi, alternând râsul cu 
plânsul, exclamau: 

— Există Dumnezeu, există Dumnezeu! 


Oh, dacă Pearce ar fi văzut toate acestea! Nu degeaba 
centrul din Londra îşi pusese atâtea nădejdi în omul 
zburător! 


Ariel zâmbea oarecum stingherit, de parcă nici el nu se 
dumerise de cele întâmplate. 


Pastorul ridică mâna, voind să facă linişte, dar şi el era la 
fel de zguduit ca şi ceilalţi. Dând din mână, el cobori de la 
pupitru; picioarele nu-l mai ţineau şi, fiind cu totul copleşit 
de minunea petrecută, începu să respire greu şi se lăsă la 
pământ. 


Purtând o amazoană şi o bonetă neagră pe cap, Suzana se 
întorcea călare acasă, după ce-şi făcuse plimbarea de 
dimineaţă. În timp ce oamenii se rugau în biserică şi 
ascultau predica tatălui ei, Suzana umbla călare pe câmp, 
în bătaia razelor de soare. 


Îndărătnică şi capricioasă, Suzana îi dădea destulă bătaie 
de cap lui mister Kingsley. Fetei nu-i plăcea de fel 
gospodăria, ci se pasiona după vânătoare şi călărie, după 
spectacolele de amatori în cercul englezilor şi arta 
fotografiatului. Îşi bătea joc de filantropia mătuşichii 
Florence şi vorbea nişte lucruri îngrozitoare. Aşa, de pildă, 
îi spunea tatălui ei, care tremura din creştet până-n tălpi la 
auzul unor asemenea cuvinte, că-l preferă pe Charac, un 
materialist vulgar, ce demonstrase că trupul şi sufletul sunt 
unul şi acelaşi lucru, tuturor filosofilor din lume. Ea ura 
India şi visa să se întoarcă la Londra. Pastorul explica toate 
aceste ciudăţenii ale fiicei sale pretextând influenţa 
dăunătoare pe care o avea asupra europenilor clima Indiei, 
precum şi vârsta fetei: „O să se mărite şi o să-i iasă din cap 
toate prostiile astea” - se liniştea mister Kingsley. 


Liturghia nu se sfârşise, când o mulţime de oameni, ţipând 
şi gesticulând, se năpustiră afară, pe uşa bisericii. Nu 
cumva o fi luat foc biserica? 


Suzana dădu pinteni calului şi-l văzu deodată pe Pareş- 
John, băieţelul care locuia în casa lor pentru „consolidarea 
credinţei întru Cristos”, ceea ce reclama, vezi bine, 
efectuarea întregii munci de la bucătărie, în scopul 


dezvoltării spiritului creştinesc privitor la modestie şi 
supunere. 

— Ei, gipsy! Strigă Suzana, de parcă ar fi chemat un câine, 
şi îşi struni calul. 


Suzana considera că „maimuţoiul ăsta” nu este demn să 
poarte numele de John, ca toţi sahibii, şi-i spunea băiatului 
„Jipsy” (ţigan). Ea îi socotea pe toţi hinduşii ţigani, iar când 
taică-său încerca să o contrazică, Suzana îi răspundea: 
„Citeşte Studiul popoarelor al lui Ratzel”. 


John se apropie în fugă de Suzana. 

— Ce s-a întâmplat acolo? Întrebă ea, arătând cu cravaşa 
spre biserică. 

— Vai, miss! Acolo, miss, s-au petrecut nişte lucruri! Vai, 
miss... 


Plină de nerăbdare, Suzana agită cravaşa deasupra 
capului băiatului. 

— Ben... Binoe, miss, s-a ridicat în aer, miss, şi toţi s-au 
speriat - spuse pe nerăsuflate băiatul. 

— la nu mai vorbi prostii! 

— Credeţi-mă, miss! Uite-aşa - şi John începu să ţopăie. Da 
să vezi ce bine a ieşit! Parcă stătea pe o bancă nevăzută! Şi 
băiatul începu să ţopăie din nou, ferindu-se pe cât putea de 
cravaşa Suzanei. 


Sprijinit de umărul paznicului bisericii şi clătinându-se pe 
picioare, pastorul ieşi din biserică. 

— Tată, ce s-a întâmplat? Întrebă Suzana, speriată de-a 
binelea. 


Îşi iubea tatăl, deşi în fundul sufletului îi era ciudă pe firea 
blândă a acestuia. 


Pastorul porni tăcut spre casă, iar ea îl însoţi călare, 
lovindu-şi uşurel calul cu cravaşa. 

— Da vorbeşte odată! 

— Mai târziu, copila mea - răspunse cu glas slab pastorul. 
Trebuie... Să-mi vin puţin în fire. 

— Cel mai bun mijloc ca să ştii ce se petrece în biserică 
este să te duci în biserică - bombăni supărat paznicul, 
privind spre coada tunsă a calului. 


Suzana spintecă aerul cu cravaşa şi strigă: 
— Gipsy, diavole! 


Şi sări de pe cal. 


John, care semăna într-adevăr cu un pui de cioară, ieşi 
fuga din bucătărie, cu o cârpă în mână. 

— Du calul la grajd - porunci fata, netezindu-şi cutele 
amazoanei. Ei, bine c-ai venit, mătuşă Florence! În sfârşit o 
să aflu ce s-a întâmplat. Plângi, mătuşico? Ce-i cu 
dumneata? 

— Plâng de bucurie, Suzi. Dumnezeu m-a învrednicit să 
văd o minune. 

— O mi-nu-ne? Lungi Suzana cuvintele. Săritura aia a lui 
Binoe e o minune? 


Mătuşica se încruntă şi chiar păli puţin. 

— Hai, sfârşeşte odată! Dumnezeu o să te pedepsească! Tu 
n-ai văzut, n-ai văzut! Ben e un sfânt, un mare sfânt! El n-a 
sărit, ci s-a ridicat în aer. Toţi au văzut asta. Dumnezeu a 
făcut o minune datorită credinţei puternice a băiatului. 

— Întotdeauna m-am aşteptat la aşa ceva din partea lui! 
Spuse oftând Suzana... „Mătuşica Florence devine o 
fanatică şi asta n-o să ducă la nimic bun”, gândi pentru a nu 
ştiu câta oară fata. 

— Nu-l huli pe Dumnezeu! Exclamă nemulțumită fata 
bătrână şi îndată adăugă pe un ton potolit; „Nu judeca, ca 


să nu fii judecat”. Fie ca Domnul să te ierte pe tine şi pe 
mine, păcătoasa, în nemărginita lui milă! Şi bătrâna porni 
spre casă. 


Suzana, îngândurată, rămase locului pe aleea grădinii. O 
mare de oameni se îndrepta spre casa lor. 

— Preasfinte! Saniasi! Binecuvântează-ne! Lasă-ţi mâna pe 
creştetul fiului tău! Îngăduie s-ating tălpile tale! Se auzeau 
glasuri din mulţime. 


La o distanţă destul de bună de gardul grădinii, oamenii se 
opriră - nu aveau curajul să se apropie mai mult. Din 
mijlocul lor ieşi Ben-Ariel. Oamenii îl petrecură închinându- 
i-se până la pământ şi apoi o porniră îndărăt, continuând să 
discute cu aprindere. 


Lăsându-şi capul în piept, Ariel intră în grădină, şi se 
îndreptă spre verandă. 

— Ascultă, Binoe, sau Ben, cum te cheamă... 

— Îl opri Suzana pe tânăr. 


Ariel se opri. 

— Ia spune, ce-ai făcut acolo, în biserică? 

— Babu... Mister Kingsley, a spus că dacă omul crede cu 
tărie, atunci nimic nu-i este cu neputinţă. Asta-i puterea 
Dumnezeului creştin. M-am rugat lui Dumnezeu cu multă 
credinţă, ca să m-ajute să mă ridic deasupra podelei, şi 
Dumnezeu m-a ajutat. Asta-i tot. 

— Chiar Dumnezeu în persoană te-a ridicat? De braţ sau 
de chică? 

Ariel tăcea. Tăcu şi Suzana, zâmbind, şi apoi deodată, 
umflându-şi nările, strigă: 

— Fleacuri! Nu cred nimic! Ia fă şi-n faţa mea scamatoria 
asta, dacă vrei ca să nu-ţi spun că eşti un mincinos! 


Ariel oftă din adâncul pieptului, privi spre portiţă, apoi la 
răzorul cu garoafe, şi păşi uşor peste capetele florilor, fără 
măcar s-atingă vreuna din ele. Astfel, peste creştetul 
garoafelor, el traversă răzorul şi se opri pe cărare, 
aruncându-i Suzanei o privire plină de modestie. 

— Interesante scamatorii - rosti fata, străduindu-se să-şi 
ascundă tulburarea. Să nu-ţi închipui cumva că m-ai convins 
că ai darul de a săvârşi minuni. 

— Eu n-am făcut nimic altceva decât ce mi-aţi cerut - 
răspunse supus Ariel. 

— Bine... Straşnic! Ei, şi-acum, ai de gând să te foloseşti 
de scamatoriile astea? 

— Dumnezeu o să-mi arate calea. 


Suzana bătu din picior. 

— Nu pot să sufăr prefăcătoriile! Exclamă ea, apoi 
continuă, îngândurată: Să admitem totuşi că izbuteşti să 
faci lucrul ăsta, şi nu sub stare de hipnoză. Ei, dar mai 
departe? Oare ai să faci toate scamatoriile astea numai 
pentru a băga în sperieţi babele şi moşii din biserică, sau 
să-i uimeşti pe tineri, zburând printre flori ca un fluture? 
Sau, cine ştie, poate ai de gând să aduni bani colindând prin 
iarmaroace? Un bărbat trebuie să aibă o ocupaţie serioasă, 
potrivită pentru el. Eu, în locul tău, m-aş angaja la pompieri. 
Da, la pompieri! Aş salva oamenii din clădirile care au luat 
foc, m-aş ridica în zbor la etajele cele mai înalte, acolo unde 
nu ajunge scara pompierilor. Sau aş lucra la „Salvamar”, 
dar în nici un caz nu m-aş arăta ca un făcător de minuni şi 
n-aş trăi în locurile astea pustii din mila altora. 

— Poate că aşa am să şi fac - răspunse Ariel, plecându-se 
adânc, şi porni spre casă. 

„Abil escroc!” îşi zise Suzana în sinea ei, privind 
îngândurată florile. 

XXXIV. MINŢILE SUNT ÎNFIERBÂNTATE 

Venind acasă, pastorul măsură multă vreme cabinetul în 
lung şi-n lat, împiedicându-se de picioarele „scaunelor de 


campanie” şi a măsuţelor din bambus. Ca mulţi englezi care 
locuiau în India, el nu-şi făcuse un mobilier trainic, socotind 
că şederea lui aici va, fi de scurtă durată, şi-n felul acesta 
trecură anii. 


Kingsley era nespus de tulburat. Îşi strângea mâinile cu 
atâta putere, încât îi trosneau degetele, apoi se lua de cap. 


Oare ce se petrecuse? O minune? Una din acele minuni 
despre care el vorbeşte atât de frumos în predicile lui? 
„Există Dumnezeu!” îşi aminti el că strigase cineva în 
biserică. Dar asta este cu neputinţă! Mintea lui practică de 
englez al secolului XX refuza să dea crezare minunilor. 


Şi dacă el nu crede în posibilitatea unei minuni, atunci 
înseamnă că nu crede nici în Dumnezeu? Gândul acesta 
care-i venise pe neaşteptate îl ului. 


El ştia că e nevoie de religie. Şi era unul dintre funcţionarii 
care munceau cu mult zel. Oamenii simpli au nevoie de 
religie, de Dumnezeu, de credinţa în minuni, altfel e greu să 
te poţi înţelege cu ei! Şi în obligaţiile sale intra tocmai 
această susţinere a credinţei. Şi când colo, poftim! A apărut 
băiatul ăsta, Ben ăsta, care a întors lucrurile cu susul în jos 
şi care îl pune pe el, ditai pastorul, într-o situaţie cât se 
poate de dificilă faţă de el însuşi. Bineînţeles că Ben nu-l va 
putea determina să creadă într-o minune a lui Dumnezeu. 
Şi totuşi ce semnificaţie are acest fenomen supranatural, 
cum să-l tălmăcească? Ce atitudine să adopte în viitor? 


Ar fi foarte bine să-l folosească pe Ben, dar e un joc 
riscant, în care se poate compromite şi pe el, şi întregul 
corp de misionari, şi pe englezi. Şi totuşi ar fi straşnic să-l 
folosească... Câţi necredincioşi ar converti şi cât de 
strălucitor ar suna darea lui de seamă! 


În timp ce pastorul măsura a suta oară cabinetul său de 
lucru de la un capăt la celălalt, mătuşica Florence cea 
evlavioasă stătea cu mâinile împreunate ca pentru o 
rugăciune în odaia lui Ariel şi, privindu-l în extaz, spunea: 

— Aşadar, tu poţi mişca şi munţii din loc? Te rog, dragul 
meu Ben, fă şi minunea asta! Uite, vezi muntele ăia? Şi ea 
arătă cu capul spre fereastră. Mută-l mai încolo! Din cauza 
lui în camera mea nu bate niciodată soarele. 

— Asta ar putea să pricinuiască moartea oamenilor şi 
animalelor care trăiesc pe acest munte şi în împrejurimile 
lui - răspunse Ariel. 


Mătuşica Florence căzu pe gânduri. Setea de a vedea o 
minune îi tulburase minţile. 

— Atunci fă-l să se mişte cât de cât din locul lui! Şi-apoi tu 
poţi să mă-ntinereşti, nu-i aşa? Sau să mă duci în Anglia 
Uite, fă aşa ca la un singur cuvânt al tău, floarea asta ofilită 
să înflorească... Sau cel puţin, scapă-mă de pietrele de la 
ficat. 

— Nu se poate să-l ispitim pe Dumnezeu degeaba - 
răspunse Ariel, pe care-l plictisiseră insistenţele mătuşichii 
Florence. 

— Cum pe degeaba? Pietrele de la ficat îmi dau nişte 
dureri îngrozitoare, dar mi-e frică de operaţie, fiindcă... 

— Înseamnă că Dumnezeu te-a pedepsit, dându-ţi pietrele 
astea la ficat. 


Florence tăcu, amintindu-şi unul câte unul păcatele pentru 
care Dumnezeu ar fi putut s-o pedepsească cu pietre la 
ficat... 


Făcătorii ăştia de minuni sunt toţi nişte oameni cu care nu 
te poţi înţelege... Ce-ar fi să-i ofere un dar? Te pomeneşti că 
se supără şi spune că e simonie, adică negoţ de minuni. Eh, 
dacă ea ar avea atâta credinţă cât acel „grăunte de nisip”... 


— Ascultă, Ben, nu te supăra, dar poate că nu ţi-ar fi greu 
să-mi transmiţi puţin din credinţa ta, măcar atât cât un fir 
de praf? 

— Asta depinde de dumneata, crede şi vei fi răsplătită 
după credinţă. 


Mătuşica Florence închise ochii, strânse pumnii şi roşi din 
pricina efortului. 

— Cred că mă voi ridica în aer! Cred, Doamne, cred!... Şi 
ea se săltă pe vârful picioarelor. Mi se pare că m-am şi 
înălţat! Dumnezeule, să fie cu putinţă? Cât e de ciudat! Da, 
se pare că mă salt! Cred, cred, cred, cred! Şi ea strânse din 
ochi cu putere. 


Pierzându-şi răbdarea, Ariel o înşfăcă deodată pe mătuşica 
Florence, o aşeză cât ai clipi pe un dulap şi ieşi fuga din 
cameră. Pe scară se întâlni nas în nas cu pastorul, pe care 
era cât pe-aci să-l dărâme. 

— Vino cu mine, Ben! 


Pastorul îl duse pe Ariel în cabinetul său, îl pofti să stea 
într-un fotoliu şi începu să se plimbe îndelung prin cameră. 
În cele din urmă îi spuse: 

— Ascultă, Ben, cum faci tu asta? 

— Credinţa m-ajută - răspunse cu modestie băiatul. 


Pastorul era cât pe-aci să-şi iasă din fire, dar se stăpâni. 
— Arată-mi picioarele - îi porunci el. 


Kingsley se aplecă şi, icnind, îi cercetă picioarele lui Ariel. 
Erau cum nu se poate mai obişnuite. lar pe tălpi n-avea nici 
un fel de arcuri sau aparate. 

— Nu cumva fachirii te-au învăţat levitaţia? Întrebă el, deşi 
susţinea întotdeauna că levitaţia nu-i altceva decât 
născocirea unor turişti ca să-şi treacă vremea. Acum însă 
era mai degrabă înclinat să creadă în minunile fachirilor, 


căci, la urma urmei, toate acestea puteau fi doar nişte 
scamatorii abile, decât într-o minune a Dumnezeului 
creştin. 

— Eu nu ştiu ce-i aia levitaţie - spuse cu simplitate Ariel. 

— Ei bine, dacă tu mă minţi în clipa asta, atunci îl minţi şi 
pe Dumnezeu şi el te va pedepsi îmbolnăvindu-te de lepră. 
lar dacă nu minţi, vrei să-i slujeşti lui? 

— Toată viaţa mea aparţine lui Dumnezeu, făcătorul de 
minuni - răspunse Ariel. 

— Bine, Ben, poţi pleca! 


Şi după ce Ariel ieşi, pastorul zise: 

— Zarurile sunt aruncate. Fie ce-o fi! Totuşi e cea mai 
bună ieşire din situaţia asta. Am să-l folosesc pe Ben, 
indiferent care i-o fi originea, şi în felul acesta am să 
creştinez o sumedenie de păgâni, am să pot face o dare de 
seamă strălucită şi am să mă întorc în Anglia, cu faima unui 
misionar celebru, iar după aceea, cel ce-mi va lua locul n- 
are decât să se descurce cum o şti. 


De pe acum, pastorul începu să viseze la recompensele ce 
le va primi: fie un rectorat în capitală sau chiar o episcopie. 


În birou intră Suzana, fluturând în mână nişte ziare. 

— Tată, întotdeauna ţi-am spus că Ben altău e un 
aventurier. Uite, în ziar e scris despre omul zburător. El 
este, nu-ncape nici un fel de îndoiala. 

— Dar totuşi omul acesta zboară cu adevărat? 

— Şi aviatorii zboară, şi bondarii zboară, dar nu se dau 
drept făcători de minuni. 

— Ascultă, Suzana, dacă vrei să te-ntorci cât mai curând la 
Londra, nu arăta nimănui ziarul, nu vorbi cu nimeni despre 
Ben şi vezi-ţi de treabă. Te rog... N-o să dureze decât 
câteva zile şi după aceea, îţi dau cuvântul meu, vom pleca în 
Anglia pentru totdeauna. 


Ariel n-o mai găsi pe mătuşică pe dulap. Chemând în 
ajutor toată rezerva de credinţă pe care o avea, ea încercă 
să coboare lin de pe dulap, dar căzu, se lovi la genunchi, se 
dojeni pentru faptul că credinţa ei nu este puternică şi 
plecă în camera sa întunecoasă. 


Vestea despre minunea săvârşită în biserică se răspândi 
peste tot în împrejurimi. Se părea că Ariel scosese din minţi 
toţi oamenii. 


Mătuşica ţopăia tot timpul, strângea din ochi şi, aţintindu-i 
cu furie asupra cratiţelor sau asupra foarfecelor, vorbea cu 
glas răguşit: 

— Ridică-te! Ridică-te! Cred... 


Lângă bucătărie ţopăia John, străduindu-se, zadarnic de 
altfel, să se înalțe în văzduh şi strigând: 

— Cred! Hop!... Prea puţină credinţă! Mai multă! Cred! 
Hop! Încă o dată! Şi mai multă credinţă! Cred! Hop! 


În sat, oamenii săreau de pe acoperiş, se căzneau să 
umble pe apă, strigau ca nişte fanatici „cred!”, se loveau, se 
împotmoleau în mlaştini... 


Dar, vai! Fie că nimeni n-avea destulă credinţă, nici măcar 
cât un „grăunte de nisip”, fie că tăria credinţei nu era decât 
o minciună, lucru despre care începură să vorbească cu 
glas tare cei care pătimiseră cel mai mult. 


Dar, neavând timp de pierdut, pastorul lipi pe uşa bisericii 
un anunţ, care vestea slujba solemnă ce urma să se oficieze 
cu ocazia săvârşirii minunii. 

XXXV. O DISCUŢIE DE AFACERI 

Pastorul Kingsley jubila. Succesul minunii întrecuse toate 
aşteptările. În fiecare zi oficia serviciul divin şi bisericuţa 
devenise neîncăpătoare pentru toţi enoriaşii. Pastorul ţinea 


predici foarte elocvente despre puterea credinţei, despre 
puterea Dumnezeului creştin, care dintr-o dată avu o 
preponderență vădită faţă de toţi „zeii păgâni”. 


Acum boteza în fiece zi zeci şi sute de oameni. Darea lui de 
seamă devenea din ce în ce mai strălucită. 


E drept că enoriaşii nu prea ascultau predica cu foarte 
multă luare-aminte şi de fiecare dată după serviciul divin 
aşteptau nerăbdători apariţia făcătorului de minuni. Şi 
Ariel, după fiece predică, apărea în faţa spectatorilor uluiţi. 


Cei de curând convertiți îl întrebau pe pastor cum vor 
putea dobândi mai repede credinţa făcătoare de minuni şi 
de ce nimeni, în afară de Ben, nu le poate săvârşi. 


Pastorul le explica şi el cum putea mai bine, îi îndemna să 
fie răbdători şi le dădea sfaturi; ba alcătui chiar un fel de 
îndreptar pentru întărirea credinţei. 


Oamenii bombăneau în grabă nişte rugăciuni învăţate pe 
de rost, al căror sens nici măcar nu-l pricepeau, şi visau la 
minunile pe care le vor săvârşi atunci când vor dobândi, în 
sfârşit, credinţa. Trebuie spus de altfel că cei mai mulţi nici 
nu se gândeau să mişte munţii din loc sau să oprească 
soarele din drum, ci visau să aibă o casă nouă, un sari nou, 
un bivol, un catâr, un pumn de orez în fiecare zi, să 
tămăduiască bolile, nimeni însă nu se gândea la împărăţia 
cerurilor. 


La aceste şedinţe de minuni, care au trebuit să fie ţinute în 
afara zidurilor bisericii, deoarece înăuntru nu încăpeau toţi 
cei ce voiau să asiste, au început să apară şi europeni. La 
început, sahibii din localitate, apoi şi unii veniţi din alte 
părţi. 


Pastorul remarcă prezenţa a doi dintre ei, cu accent 
american, şi îl surprinse deosebitul interes pe care aceştia îl 
manifestau faţă de Ben. „Probabil că sunt nişte ziarişti şi 
pot să-mi strice toată afacerea” - se gândi cu teamă 
pastorul Kingsley. Şi temerile lui n-au fost în zadar. 


Odată, cei doi presupuşi ziarişti s-au apropiat de Ariel şi, 
fără să dea vreo atenţie zgomotului şi strigătelor mulţimii 
care îl înconjura pe băiat, unul dintre ei i se adresă în 
englezeşte: 

— Mister, o să fiţi amabil să ne acordaţi câteva minute 
pentru o discuţie de afaceri? 


Spre uimirea pastorului, Ben răspunse în cea mai curată 
limbă engleză: 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnilor - şi ieşind 
din mulţime, se îndreptă spre un automobil american ce 
aştepta în drum. 


Pastorul văzu cum toţi trei luară loc în automobil, dar nu 
plecară, ci începură să discute. Când sfârşiră de vorbit, 
Ariel îşi luă rămas bun şi cobori din maşină. 

— Cu cine ai stat de vorbă? Întrebă pastorul când Ariel se 
întoarse acasă. 

— Cu doi domni care au venit dintr-o altă localitate. 

— Asta am văzut eu, dar despre ce-ai discutat? 

— Domnii s-au interesat de mine - răspunse Ariel - şi în 
curând voi fi nevoit să mă despart de dumneavoastră, 
mister Kingsley. Daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru 
adăpostul şi pentru grija care aţi avut-o faţă de mine. 


Pastorul rămase dus pe gânduri. Principalul era făcut. 
Curând va pleca şi el, aşadar, n-ar fi rău ca să i-o ia înainte. 

— Ce să-i faci, Ben, eşti un om liber şi poţi să dispui de tine 
cum vrei. Când doreşti să pleci? 


— Mâine. Dacă socotiți că trebuie să mai rămân, atunci 
mai pot săvârşi o dată minunea. 

— Foarte bine, băiatule - zise pastorul cu blândeţe, şi se 
grăbi să-i anunţe fiicei sale vestea atât de plăcută pentru 
ea: Suzana, Ben pleacă. 

— Tu, tată, spui întotdeauna lucruri care mă indispun. 


Tatăl îşi privi nedumerit fiica şi se gândi: „Pentru un 
bărbat, femeia rămâne veşnic o enigmă, chiar dacă este 
propria lui fiică.” 

XXXVI. ZBORUL 

Pentru a-şi încheia în modul cel mai demn activitatea sa 
de misionar în India, pastorul Kingsley hotări ca, ajutat de 
Ben, să dea o ultimă „reprezentaţie de gală”: înălţarea 
sfântului la cer, asemenea drept-credinciosului Enoch, care 
a fost luat de viu în ceruri. 


Faptul ar fi urmat să aibă un extraordinar efect religios şi 
totodată era şi cel mai bun prilej pentru plecarea lui Ben. 
Darea de seamă bombastică a pastorului, conţinând foarte 
multe pagini, informa despre numărul uriaş de băştinaşi 
convertiți la creştinism. Episcopul va fi mulţumit şi va 
răsplăti după merit munca de apostol a lui Kingsley. 
Pastorul gusta de pe acum succesul pe care avea să-laibă şi 
îşi freca mulţumit mâinile. Ben consimţise cu plăcere şi totul 
trebuia să se petreacă în condiţii cât mai optime. Sfântul îşi 
va lua zborul la cer, iar pastorul îşi va face valiza şi în 
aceeaşi zi va pleca spre Anglia. 


În ziua solemnă, sortită pentru înălţarea sfântului, mulţi 
ţărani şi orăşeni se aflau dis-de-dimineaţă în piaţa mare din 
faţa bisericii, ca să poată vedea mai bine minunea. Chiar şi 
păstorii îşi mânaseră turmele spre crâng, ca să poată lua 
parte la acest spectacol neobişnuit. Pentru sahibii din 
localitate fură puse câteva rânduri de scaune. 


Pe la zece dimineaţa, în biserică se afla puzderie de lume. 
Mulţi veniseră de departe, călare pe bivoli, cai sau catâri. 
Oamenii stăteau în picioare în căruţe, iar copiii, căţăraţi în 
copaci, ca nişte ciorchini. Mătuşica Florence îi cususe lui 
Ben o îmbrăcăminte lungă, la fel cu aceea în care pictorii îl 
înfăţişează pe Cristos, iar Suzana - cine s-ar fi aşteptat la 
una ca asta! 

— Îi împletise o cunună din garoafe roşii. Astfel 
înveşmântat, Ariel apăru în faţa mulţimii. Priveliştea era cât 
se poate de spectaculoasă. 


Strigăte de salut, gesturile largi ale pastorului care se 
urcase pe o estradă construită special, şi în rândurile 
mulţimii se lăsă o linişte plină de adâncă evlavie. Din 
biserică, ale cărei uşi şi ferestre erau deschise, răzbăteau 
sunetele solemne ale orgii. Când orga amuţi, pastorul îşi 
începu predica, dar mulţimea dădea semne de mare 
agitaţie, nemaiavând răbdare să asculte până la sfârşit. Şi 
Kingsley fu nevoit să scurteze vorba. 


Ariel păşi în mijlocul luncii verzi, zâmbi, îşi ridică braţele şi 
începu să se înalțe domol. O adiere uşoară de vânt flutura 
poalele veşmântului său lung şi şuviţele părului ondulat. 
Era o privelişte încântătoare. 


Câteva clipe, mulţimea rămase ca vrăjită, mută, 
urmărindu-l pe Ariel, apoi începu să se agite, să facă 
zgomot. Oamenii cădeau în genunchi, strigau, cuprinşi de 
extaz, întinzându-şi mâinile spre cer: „Dumnezeule, de ce 
ne părăseşti?” Se vede că îl considerau chiar Dumnezeu. 
Mamele îşi ridicau copiii şi strigau: „Doamne, 
binecuvântează-i!” 


Ajungând în dreptul clopotniţei, Ariel se opri, ridică mâna, 
invitând mulţimea să facă linişte, şi când zgomotul se potoli, 
rosti cu glas tare şi răspicat: 


— Alo, alo, circul Chatfield, cel mai bun circ din America şi 
din toată lumea! Alo! Alo! Zilele acestea îşi începe 
reprezentațiile în oraşul nostru! Grăbiţi-vă să luaţi bilete! 
Acolo veţi vedea minuni şi mai şi ca asta! 


Şi, zvârlind mulţimii cununa de flori ce căzu la picioarele 
mătuşichii Florence, care-şi pierduse cumpătul, Ariel se 
ridică în aer, zbură deasupra clopotniţei şi dispăru în crâng. 


Curând, dintr-acolo se auzi claxonul strident al unui 
automobil. Un catâr speriat zbieră prelung: „Iho! Iho! 
Iho...!” Şi zbierătul acesta fu imitat şi de alţi catâri. 


Râdeau parcă de păcăleala trasă pastorului. 

XXXVII. UN LOCUITOR AL CERULUI SEMNEAZĂ UN 
ANGAJAMENT 

Ariel n-a mai văzut ce s-a întâmplat după aceea, dar 
urmările nu erau greu de ghicit: era completa prăbuşire a 
activităţii de misionar a pastorului Kingsley, fapt care putea 
atrage după sine mutarea în cine ştie ce sat îndepărtat într- 
una din provinciile Angliei. 


James Chatfield, fiul directorului trustului american de 
circuri, şi Edwin Grieg, directorul administrativ al circurilor 
ambulante, veniseră în India, cu zeci de circuri ambulante. 
Chatfield şi Grieg organizau reprezentațiile, studiind 
paralel „piaţa locală”. Dar preocuparea lor de căpetenie era 
recrutarea în India a diferiților artişti pentru 
reprezentațiile din America. Publicului trebuie să-i dai 
mereu numere noi, iar călăreţii, acrobaţii, echilibriştii şi 
scamatorii europeni se deosebeau prea puţin de cei din 
America. Ceva adus din Orient ar fi putut avea succes. De 
aceea în fiecare oraş şi chiar sat prin care treceau, 
Chatfield şi Grieg căutau să cunoască târgurile, 
iarmaroacele, sărbătorile populare, asistând la diferite 
reprezentații populare, acrobaţii de iarmaroc, îmblânzirea 


şerpilor, cântece, muzică, scamatorii, reprezentații date de 
fachiri şi alegându-i pe cei mai buni dintre aceştia pentru 
circul lor. 


Hinduşii însă nu prea acceptau cu inima uşoară să-şi 
părăsească ţara şi să pornească departe, în călătorii. Dar 
mister Grieg le arăta în palmă dolari americani, le oferea 
avansuri şi le făgăduia câştiguri grase: în felul acesta, el 
izbutise să recruteze o însemnată trupă exotică. 


Împreună cu Chatfield, proiectase să dea un spectacol 
senzaţional, „Iainele Indiei”, cu decoruri excepţionale, cu 
maimuțe, papagali, bivoli, elefanţi, crocodili şi fachiri. 


Într-o bună zi, lui Chatfield îi căzu în mână o foaie locală a 
unui ziar englezesc, unde se găsea un articol intitulat: „Dar 
la urma urmei cine este el” 


Articolul vorbea despre enigmaticul om zburător, care din 
când în când se ivea ba ici, ba colo, pentru ca apoi să 
dispară fără urmă. 


Chatfield citi articolul şi, râzând, i-l întinse tovarăşului său: 

— lată, mister Grieg, minunile Indiei! Ce de prostii mai 
scriu şi ziarele acestea locale! După cât se pare, publicul 
indian este mai credul şi mai naiv decât cel american. Sunt 
convins că niciunul dintre ziariştii noştri n-ar fi îndrăznit să 
scrie asemenea baliverne gazetăreşti. 


Grieg citi cu atenţie articolul şi zise: 

— Bine ar fi să putem avea în trupa noastră acest om 
zburător. 

— Cum să nu! Râse James Chatfield. 

— Eu îţi vorbesc foarte serios - răspunse Grieg. Am avut 
prilejul să discut cu câţiva dintre hinduşii angajaţi de noi 


despre omul zburător. Ei mă asigură că nu e vorba de nici o 
născocire. 

— Fără doar şi poate însă că niciunul dintre ei nu l-a văzut. 

— Paznicul şerpilor... Cum naiba îl cheamă?... Nu pot să-i 
ţin minte numele... Încerca să mă convingă că l-a văzut pe 
omul zburător cu propriii săi ochi, la un iarmaroc, în clipa 
când acesta a răpit un băiat din mulţime, după care ispravă 
şi-a luat zborul nu se ştie încotro. 


Chatfield dădu din cap neîncrezător. 


N-a trecut mult însă şi a fost nevoit să creadă în existenţa 
omului zburător: în calea lor întâlneau tot mai mulţi oameni 
care mărturiseau că l-au văzut cu ochii lor, ba chiar le 
indicau şi localitatea unde se afla în acel moment. Mânat de 
un interes arzător, Chatfield ordonă să se schimbe 
itinerarul stabilit, nădăjduind că doar-doar l-o găsi pe omul 
zburător. 


În felul acesta, Chatfield şi Grieg l-au întâlnit pe Ariel 
lângă biserică şi la început au discutat puţin cu el în 
automobil, iar după aceea au avut o convorbire de mai 
lungă durată. 


Pe yancheii aceştia practici nu-i interesa de loc persoana 
lui Ariel şi motivele care l-au determinat să zboare, precum 
nici trecutul lui. 


Dacă Ariel ar fi spus: „Sunt un spirit, sunt un înger”, James 
Chatfield nu s-ar fi mirat nici o clipă măcar şi ar fi răspuns, 
fără să stea câtuşi de puţin pe gânduri: „AII right! Vă 
propun un. Angajament. Care sunt condiţiile 
dumneavoastră?” 


La fel de laconic, Chatfield îi spuse lui Ariel: 
— Mister... Mister? 


— Ben - răspunse Ariel. 

— ALI right, mister Ben, ne interesează faptul că ştiţi să 
zburaţi. Veniţi să lucraţi la noi. Veţi zbura în America şi veţi 
primi pentru asta o sumă destul de mare. 


Ariel ştia că America este departe de India şi că, dincolo 
de ocean, va fi în siguranţă. Trebuia să accepte propunerea, 
căzând de acord prin bună înţelegere, şi după aceea să se 
reîntoarcă aici, să-şi ia prietenii. Însăşi soarta îi venea în 
ajutor. Şi, fără să, stea mult pe gânduri, acceptă. 

Mister Chatfield fu mirat de un asemenea răspuns: nu 
cumva aveau de-a face cu un înger? Să accepţi fără să te 
tocmeşti, fără să te interesezi măcar câţi bani vei primi? 
Oare omul acesta original nu înţelege că el este „sans 
paire”, cum spun francezii, că nu-şi are egal şi deci poate să 
le ceară orice sumă? lar dacă nu e înger şi nu-i nici idiot, 
atunci e un criminal care vrea să fugă cât mai grabnic peste 
ocean, unde, probabil, nu poate să ajungă singur în zbor. 
Nu degeaba îi povestise Grieg despre furtul unui băiat... 
Dar ce importanţă au toate astea? Principalul este că putea 
să câştige foarte mulţi bani. 


Bătrânul şi vicleanul Grieg îl „mirosise” îndată pe Ariel, 
dându-şi seama că are de-a face cu un tânăr care nu 
cunoaşte nici viaţa, nici propria sa valoare. 

— Despre condiţii mai vorbim noi - spuse Grieg, 
amestecându-se în discuţie, de teamă ca nu cumva fiul 
directorului să-i dea el însuşi lui Ariel ideea că este un om 
fără pereche. Cu privire la bani, ne putem oricând înţelege. 

— Aş fi vrut numai... 


Chatfield şi Grieg ciuliră urechile. 

— Ce-aţi fi vrut? 

— Înainte de a pleca peste ocean, aş fi vrut să merg în 
două locuri... Să-mi văd prietenii şi... Încă o persoană... De 


altfel, poate că voi avea nevoie şi de ajutorul 
dumneavoastră... 

— Desigur, se înţelege de la sine, vă stăm la dispoziţie, 
mister Ben. Vom face tot ce ne stă în putere! 

— Ei, ce spui de asta, mister Grieg? Întrebă Chatfield când 
rămaseră singuri. 

— Spun că am găsit o comoară, mister Chatfield. India 
este într-adevăr o ţară a minunilor. 

— Va trebui să ne îngrijim de reclamă - observă James. 


Reclama era calul lui de bătaie. 

— Pastorul ăsta nu şi-a găsit adevărata-i chemare. Ar fi 
trebuit să fie un regizor de circ. Ar fi putut să născocească 
un număr extraordinar. Dar de ce să nu ne folosim de 
această înălţare pentru reclama noastră? Trebuie să ne 
înţelegem cu Ben. Până la o înălţime de 50 de metri, să 
joace în folosul pastorului, iar mai sus, pentru interesele 
noastre. Căci noi l-am şi cumpărat! Şi de acolo, de sus, va 
face reclamă circului nostru. 


Grieg nu fu de acord, găsind ideea prea puţin practică şi 
chiar lipsită de tact. Indărătnicul James stărui totuşi şi 
Grieg fu nevoit să cedeze. 


Bătrânul Grieg avea însă dreptate: această reclamă făcută 
din cer le-a pricinuit multe griji şi neplăceri. Au fost puşi în 
situaţia să aibă de-a face cu reprezentanţii bisericii şi ai 
administraţiei engleze. 


În schimb, într-o altă chestiune, Grieg nu cedă în ruptul 
capului. Chatfield începuse să viseze la felul în care îl vor 
prezenta în America pe omul zburător şi voi chiar să trimită 
o telegramă ca să anunţe concetăţenilor săi - sosirea 
omului zburător: „O minune cum nu mai e alta pe lume!” 


Grieg, care încărunţise în circ şi cunoştea foarte bine 
psihologia, publicului, se opuse cu înverşunare. Bineînţeles 
că publicul se va duce să caşte gura la omul zburător, aşa 
cum se dusese să vadă primele zboruri cu aeroplanul, şi 
asta putea aduce un câştig frumos. Dar oamenii se 
obişnuiesc repede cu toate. Cine ar mai da acuma bani ca 
să vadă un aeroplan zburând? Acelaşi lucru se va întâmpla 
şi cu omul zburător. Cine îl va vedea o dată sau de două ori, 
a treia oară nu se va mai duce. 

— Da, dar o s-apucăm să câştigăm milioane! Se înfierbântă 
James. 

— Şi de ce, mă rog, să nu câştigăm zeci de milioane? 
Replică Grieg. 

— Cum vrei să faci asta? Cum vrei să-l foloseşti pe Ben? 

— În primul rând trebuie să uiţi că Ben ştie să zboare. Nu 
trebuie sa anunţăm lucrul acesta în America şi nici pe drum 
să nu vorbim nimănui. Şi nu uita că publicul se plictiseşte 
de orice, în afară de un singur lucru: de lupte şi de 
concursuri, datorită succesiunii neîntrerupte de situaţii 
neaşteptate şi a faptului că nu poţi prevedea niciodată 
sfârşitul. În faţa celor mai rare animale din lume, publicul 
rămâne doar o clipă-două, iar la luptele de cocoşi, care sunt 
o adevărată prostie, e gata să stea ceasuri întregi. Pasiunile 
se aţâţă, oamenii se agită, se fac pariuri. 

— Mi se pare că încep să înţeleg. Şi mi se pare că ai 
dreptate - spuse Chatfield, după ce se gândi puţin. 

— Sută la sută - răspunse convins Grieg. 


Găsind în persoana lui Ben o comoară nepreţuită, 
Chatfield şi Grieg se hotărâră să-şi predea conducerea 
afacerilor din India unuia dintre vechii directori ai circurilor 
lor şi, împreună cu Ben, să plece imediat în America. 


Când părăsiră orăşelul pierdut între munţi, lăsând 
pastorului plăcerea de a se descurca singur din situaţia 
creată, James îl întrebă pe Ariel unde vrea să meargă. 


Ariel le povesti americanilor toate peripeţiile sale, fără s- 
ascundă nimic. 


Chatfield era plin de admiraţie şi deseori îl întrerupea pe 
băiat cu râsetele lui. 


Grieg se gândea: „Ben-Ariel e de bună seamă victima unor 
potlogării. Cine ştie, poate că e într-adevăr fiul unor oameni 
bogaţi şi de neam. Trebuie să ţinem seama de lucrul acesta. 
Lolita nu-i altceva decât o simplă dragoste de tinereţe. Şi- 
atunci, de ce să nu trecem pe la această „fetiţă-văduvă,? La 
urma urmelor, o putem lua cu noi şi pe Lolita, şi pe Nizmat, 
şi pe Şarad, şi să-i punem şi pe ei la treabă. Ariel însă vrea 
să se ducă şi la Dandarat, să stea de vorbă cu Pearce. Ar fi 
mai bine să evităm lucrul acesta. Se pare că Pearce este un 
concurent primejdios.” Bineînţeles că ei - Grieg şi Chatfield 
- îl vor apăra pe Ariel şi nu vor îngădui ca Pearce sa pună 
mâna pe dânsul. Totuşi riscul rămâne risc. Ariel, care 
acceptase cu atâta plăcere să plece în America, spre a fi cât 
mai departe de Pearce, acum caută singur să se întâlnească 
cu el. De ce? Ariel spune: pentru ca să afle taina obârşiei 
sale, pe care Pearce, fără doar şi poate, trebuie s-o 
cunoască. Fie şi aşa! Dar aflându-şi obârşia, nu cumva Ariel 
va prefera să se întoarcă la părinţi, în loc să plece cu ei în 
America? 


Grieg îşi împărtăşi temerile lui Chatfield. De data asta 
Chatfield şi Grieg căzură repede la învoială: trebuie să ia 
toate măsurile ca Ariel să nu se ducă la Dandarat şi să nu se 
întâlnească cu Pearce. lar dacă Ariel totuşi îl va vedea şi va 
afla care-i este obârşia, în cazul acesta să-l pună pe Ariel să- 
şi dea consimţământul că va lucra la circ timp de un an. 
Numai cu această condiţie ei îi garantează lui Ben ajutorul 
lor în cazul întâlnirii cu Pearce. Şi Ariel acceptă această 
condiţie. 


XXXVIII. „TOTUL TRECE CA UN VIS” 

În amurg, în văpaia apusului, apărură cupolele de 
marmură aurite ale palatelor lui Radjcumara. Văzându-le, 
Ariel îşi simţi inima bătând cu putere, căci soarta Siamei îl 
interesa foarte mult. Trecând pe lângă castel, el privi 
balcoanele şi i se păru că într-unul din ele o zăreşte pe 
Siama. Dar ar fi putut prea bine să fie şi o altă femeie care 
semăna cu ea. Nu i-ar fi fost de loc greu să-şi ia zborul şi să 
străbată într-o clipă distanţa de la automobil la balcon, dar 
îşi dăduse cuvântul lui Chatfield că nu va zbura, şi ţinu să şi- 
l respecte. 


Iată şi lacul, iată şi crângul în spatele căruia se află căsuţa 
lui Nizmat. Tulburarea lui Ariel creştea din ce în ce. Dorea 
mai mul. Ca oricând să zboare, să plece în goană la 
prietenii săi. 


Ca să nu le stingherească întâlnirea, Grieg porunci 
şoferului să oprească lângă acel mango, din care cândva 
Ariel rupsese fructe pentru Şarad. 


Cobori din maşină şi îi văzu pe Şarad şi pe Lolita. Nefiind 
în stare să se mai stăpânească porni în goană, abia 
atingând pământul cu picioarele. Uitându-se în urma lui, 
Grieg îi spuse lui Chatfield: 

— Priveşte-l cum zboară! Vom face din ei un alergător de 
faimă mondială. 


Lolita şi Şarad care şedeau pe treptele cerdacului, văzând 
un sahib apropiindu-se de ei, se sculară în picioare. Însă nu- 
l recunoscură pe Ariel. Când, deodată, Şarad strigă: 

— Dada! Şi se năpusti în întâmpinarea prietenului său, dar 
se opri deodată stingherit: Ariel purta un minunat costum 
de croială europeană şi o pălărie albă de panama. Părul îl 
purta tuns scurt. 


— Ce-i cu tine? Exclamă râzând Ariel, îmbrăţişându-l şi 
sărutându-l pe băiat, care se agăţase de mâna lui. 


Iar Lolita, care îl recunoscuse şi ea pe Ariel, se ploconea 
într-una până la pământ. În faţa lui Ariel se ridica din nou 
acest zid de temeneli! Ariel voi s-o îmbrăţişeze, să-i spună 
că o iubeşte, că vrea s-o ia de nevastă. Dar ploconelile fetei 
îi încătuşau gândurile şi-i paralizau mişcările. 

— Bună ziua, Lolita, vezi că mi-am ţinut făgăduiala - spuse 
el, intimidat, apropiindu-se de fată. Am venit, dar unde-i 
Nizmat? 

— E tare bolnav - răspunse Lolita, privind cu adoraţie în 
ochii lui Ariel. 


Ariel intră repede în căsuţă. În amurgul care se lăsa îl 
văzu pe Nizmat culcat pe o rogojină. Ariel îl salută pe 
bătrân, în ochii căruia văzu strălucind; bucuria. 

— Stăpâne, tu eşti? Lolita avea dreptate. Nu se putea ca tu 
să mori. Şi ai venit din nou la mine. Îţi mulţumesc! Spunea 
el, vorbind anevoie. Uite, sunt pe moarte. 

— N-ai să mori, Nizmat - îi spuse Ariel, ţinând în palma sa 
mâna uscată a bătrânului. 

— 'Tot ce se naşte este sortit morţii - răspunse liniştit 
bătrânul. Florile uscate nu trebuie să supere privirea 
nimănui şi de aceea sunt arse. 


Ariel încercă să-l liniştească pe bătrân. Nu, Nizmat se va 
însănătoşi curând. Ariel va trimite un doctor şi când Nizmat 
se va înzdrăveni, va pleca în America, împreună cu Lolita şi 
cu Şarad. Ariel o iubeşte pa Lolita şi vrea s-o ia de nevastă. 


Nizmat se gândea, stând cu ochii închişi, şi-şi mişca încet 
mâinile în faţa ochilor, ca şi cum ar fi vrut s-alunge ceva. 
Apoi începu să vorbească. Îi mulţumi lui Ariel pentru cinstea 
deosebită pe care i-o făcea. Soarta Lolitei îl îngrijorează 
foarte mult. Ea i-a mărturisit că nu vrea să se mărite cu 


nimeni. Doar bătrâna şi oarba Tara a spus că îşi va blestema 
fiul dacă el se va însura cu Lolita. Şi Lolita renunţase la 
Ishvar, iar Ishvar, cuprins de desperare, plecase la oraş şi 
nu se mai întorsese de atunci. Când Nizmat va muri, oare 
ce se va întâmpla cu Lolita? Căci ei, semizeii şi sahibii, nu 
sunt logodnici pentru o cerşetoare. 

— Însuşi Krishna ar fi fost fericit să aibă o asemenea 
nevastă! Rosti cu căldură Ariel. 


Nizmat zâmbi cu greu, deschise ochii şi, privindu-l pe 
tânăr, îl întrebă: 

— Dar oare într-o căsnicie atât de nepotrivită nevasta fi-va 
ea fericită? 


Ariel se fâstâci, iar apoi începu să-i demonstreze cu 
ardoare lui Nizmat posibilitatea unei astfel de legături. 


Totuşi îşi dădea seama că acum n-o putea lua pe Lolita cu 
el, căci nu se putea să-l lase singur pe Nizmat sau numai cu 
Şarad. 

— Ei, lasă, mai vorbim noi despre asta - zise necăjit Ariel şi 
ieşi pe cerdac. Lolita - se adresă băiatul fetei, luând-o de 
mână - am să trimit un doctor şi bunicul se va însănătoşi... 
Numai să nu chemi vreun vraci, căci o să-l omoare pe 
Nizmat, aşa cum l-a omorât pe fecioru-său. Trebuie să plec, 
dar am să mă mai întorc, Lolita, şi am să vă iau cu mine. 
Când bunicul se va face bine, vreau să-mi fii nevastă. 


Nu-şi lua ochii de la faţa palidă a Lolitei. Era minunat de 
frumoasă, dar exprima atâta suferinţă şi atâta teamă, încât 
Ariel simţi inima strângându-i-se de durere. Cum ar fi vrut 
s-o facă fericită pe fata asta! 

— De ce taci, Lolita? 

— Nu ştiu ce să răspund, stăpâne! 

— Dar tu... lu mă iubeşti? 


Fata stătea cu privirile plecate. Mâna pe care Ariel o ţinea 
într-ale sale tremura. 

— Ea tot timpul te-a aşteptat şi numai de tine a vorbit! 
Strigă Şarad. Şi-o să plecăm! Toţi împreună! 

— Staţi niţel, că mă-ntorc îndată! Spuse Ariel şi porni cu 
paşi mari spre automobil. lertaţi-mă, domnilor, dar mi se 
pare că mi-aţi făgăduit că-mi daţi nişte bani? Întrebă el, 
stingherit. Prietenul meu, bătrânul Nizmat, e foarte bolnav 
şi are nevoie de un doctor, de medicamente... 


Grieg îi dădu cu plăcere băiatului câteva bancnote şi îi 
aminti că trebuie să se grăbească. Pe Grieg îl interesau 
prea puţin banii, principalul era să plece cât mai repede cu 
Ariel. Şi dacă pentru o familie de indieni săraci banii aceştia 
reprezentau o sumă importantă, pentru directorii unui trust 
american de circuri era cu totul lipsită de însemnătate. 


Cu un profund simţământ de recunoştinţă, Ariel luă banii. 

„Ce prost am fost - se gândea el, întorcându-se. Trebuia să 
fi luat banii mai înainte şi să fi cumpărat nişte daruri. Lui 
Nizmat o lulea şi nişte tutun bun, pentru Lolita un şal şi 
brățări, iar lui Şarad o cămaşă de bumbac în dungi. Cât de 
mult s-ar fi bucurat ei! Dar am să le trimit...” 

— Uite, Nizmat, ia banii ăştia - spuse el, înapoindu-se la 
bătrân - şi cheamă neapărat un doctor. Şi caută să mănânci 
cât mai bine. Eu am să vă trimit bani. Fă-te mai repede 
sănătos. Rămâi cu bine, Nizmat! 

— Mulţumesc. Adio! Răspunse bătrânul. 

— Rămâi cu bine, Lolita mea! Ai grijă de bunic şi de Şarad. 
Eu am să vă trimit bani, am să vă scriu şi curând am să mă 
întorc să vă iau. 


Cuprinsă parcă de delir, Lolita spuse privind undeva, în 
depărtare: 

— Am să te-aştept, dar visurile trec... Totul trece ca un 
vis... Maia! 


Ariel o privi uimit, apoi zâmbi şi exclamă: 

— Asta nu va trece ca un vis, draga mea! Aşteaptă-mă! 

— Ia-mă cu tine, dada! Se rugă Şarad, alintându-se. 

— Aş fi nespus de fericit dacă ai merge cu mine, Şarad, 
dar Lolitei o să-i fie greu să rămână singură, cu bunicul 
bolnav. 

— Da, ai dreptate - răspunse oftând Şarad. Trebuie să 
aşteptăm ca bunicul să se facă bine şi-atunci o să venim cu 
toţii la tine. 

— Am să vin negreşit după voi! 


Cu inima grea, Ariel se întoarse la automobil. Maşina 
claxonă şi o luă din loc. Tot drumul, Ariel fu muncit de 
gânduri grele. De ce-i lăsase? De ce pleca în depărtata şi 
necunoscuta Americă? Ce-l aşteaptă acolo? N-ar fi mai bine 
să rămână cu Lolita, Şarad şi Nizmat? Dar atunci ar fi 
devenit din nou omul zburător, lipsit de apărare, o jucărie în 
mâinile sorții, o pradă pentru oamenii răi. S-ar fi pierdut pe 
sine şi pe Lolita. Nu, el procedează bine! La început, 
trebuie să-şi apere libertatea, să se ţină bine pe picioare, să 
afle tot despre el şi după aceea se va întâlni din nou cu 
prietenii săi, ca să nu se mai despartă niciodată de ei. 


Iar în urechile lui mai răsunau cuvintele misterioase ale 
Lolitei: „Visurile trec... Totul trece ca un vis... Maia!” 

XXXIX. O DISCUŢIE APRINSA 

Pearce şi întreaga societate teozofică începură să se 
împace cu gândul pierderii lui Ariel. Omul zburător mai 
făcuse o dată să se vorbească despre el cu prilejul „minunii 
pastorului Kingsley”, care până la urmă se dovedise a fi, aşa 
cum relatau ziarele, reclama unui circ american. După 
aceea, Ariel dispăruse, prins probabil de reprezentanţii 
circurilor americane. Şi Pearce îşi dădea seama de 
dificultatea de a-l smulge pe Ariel din ghearele lor. Asta ar fi 
putut-o face Boden. Şi Pearce îi scrise lui Boden şi lui 


Haselon la Londra, informându-i cu privire la mersul 
evenimentelor. 

„Dacă vom mai auzi - scria Pearce - despre omul zburător, 
atunci veştile vor sosi mai degrabă din Statele Unite ale 
Americii, încotro trebuie să se îndrepte de altfel şi 
cercetările dumneavoastră.” 


Cu paşi felini de pisică, Pearce traversa curtea şcolii 
Dandarat, îndreptându-se spre cabinetul său. Pe cer nu se 
vedea nici un nor, soarele se ridicase chiar atunci deasupra 
orizontului şi aerul începuse să se încingă. Ultimele adieri 
ale vântului răcoros de dimineaţă se stingeau încet-încet. 
Ca întotdeauna în curte şi în interiorul clădirii stăruia o 
linişte desăvârşită. Numai pietrişul scârţâia sub paşii lui 
uşori. 


Dar urechea sensibilă a lui Pearce surprinse pasul cuiva 
venind dinspre poartă. Se întoarse repede şi-l văzu pe Ariel, 
care se îndrepta spre el. Băiatul mai crescuse şi purta un 
minunat costum alb. 


Pearce rămase uluit de această întâlnire neaşteptată. La 
început se bucură, dar apoi deveni foarte atent. Prea era 
hotărât şi sigur pasul tânărului care se apropia de el. Iar în 
spatele băiatului, la câţiva paşi în urmă, veneau doi 
gentlemeni. 


La primul său strigăt, ar fi putut să-i vină în ajutor 
educatorii, profesorii, slugile... Şi Pearce, întipărindu-şi pe 
faţă o expresie de plăcută surpriză, ca şi cum abia atunci l- 
ar fi recunoscut pe Ariel, se grăbi spre băiat, întinzându-i 
mâna cu toată sinceritatea. 

— Mă bucur că te văd, Ariel! Ai făcut bine că te-ai întors! 
Cu dreapta strânse zdravăn încheietura mâinii stângi a lui 
Ariel. Încercă să-i strângă la fel de prietenos şi mâna 
dreaptă, dar băiatul prevăzuse gestul şi apucă bine cu 


dreapta sa încheietura mâinii stângi a lui Pearce. Astfel 
încleştaţi, stăteau şi se priveau în ochi unul pe celălalt, 
căutând să-şi ghicească reciproc intenţiile. 

„La dracu! Care dintre noi l-a prins pe celălalt?” se gândi 
îngrijorat Pearce. 


Cei doi gentlemeni care veneau în spatele lui Ariel se 
opriseră şi urmăreau cu interes această scenă. 

— Poate doreşti să mergem în cabinetul meu? Acolo vom 
discuta nestânjeniţi. 'Ţi-o fi foame, Ariel? Nu eşti obosit de 
drum? Întrebă Pearce, abia izbutind să se stăpânească. 

— Mister Pearce - spuse cu fermitate Ariel, fără să-i 
răspundă la întrebări - am venit ca să aflu de la dumneata 
chiar acum şi chiar aici amănunte în legătură cu obârşia 
mea. Trebuie să-mi răspunzi numaidecât! 


Fără să-şi dea seama, Pearce i se adresă lui Ariel cu 
„dumneavoastră” şi îi răspunse: 

— Aţi fost adus la Dandarat acum cincisprezece ani, de 
către un om pe care nu-l cunosc. El nu mi-a spus nici 
numele, nici originea dumneavoastră... La Dandarat sunt 
mulţi copii de felul acesta. 


Ariel strânse şi mai tare mâna lui Pearce şi deodată acesta 
simţi că tânărul îl ridică în aer. De groază, Pearce simţi că-i 
îngheaţă mâinile. Dădu să strige, dar înţelese că prin asta 
nu face decât să-şi înrăutăţească situaţia. Ariel are acum 
ajutoare care, la urma urmei, pot fi nişte bandiți cumpăraţi, 
îl va lua sus, în văzduh, şi acolo se va răfui cu el. De aceea 
Pearce nu făcu altceva decât să strângă cât putu mai tare 
mâna stingă a lui Ariel, ca nu cumva să cadă - capul lui se 
găsea în dreptul pieptului tânărului. 


Săltându-l pe Pearce deasupra pământului, Ariel rămase 
nemişcat în aer şi-i spuse: 


— Acum ne putem continua conversaţia, căci aici nu ne 
stinghereşte nimeni. Aşadar, ascultă-mă, mister Pearce! 


Vocea lui Ariel suna aspru, dar se simţea în ea tulburarea, 
căci Pearce era prea greu. 


Uşor de zis „ascultă-mă!” lui Pearce îi clănţăneau dinţii din 
gură şi el privea cu aceeaşi groază în jos, spre cărarea 
presărată cu prundiş, ce şerpuia prin curte. 

— Dacă n-o să-mi spui tot adevărul cu privire la mine, am 
să dau drumul mâinii dumitale drepte şi am să încep să te 
răsucesc până când ai să te desprinzi şi ai să cazi, 
zdrobindu-te de pământ. Sau poate vrei să te lupţi cu mine 
aici, în aer? 

— Spun... Spun tot adevărul - rosti cu glas răguşit Pearce, 
care, de emoție, îşi pierduse vocea. 


Ariel se lăsă deodată în jos, împreună cu Pearce, spre 
stupoarea lui Chatfield şi Grieg. 

— Mister Grieg... Vă rog... Să notaţi declaraţiile acestui 
om. 


Grieg scoase un carnet şi un stilou şi Pearce, cu o voce 
răguşită de parc-ar fi fost răcit, începu să povestească tot 
ceea ce ştia despre Ariel. Indică totodată şi adresa lui 
Boden şi a Janei Galton. 


Ariel lăsă mâna lui Pearce şi zise cu răceală: 

— Puteţi pleca, dar băgaţi de seamă, dacă aţi făcut 
declaraţii false... 

— Absolut adevărate! Exclamă Pearce încovoindu-se. 
Picioarele îi tremurau şi cu greu străbătu curtea 
îndreptându-se spre cabinetul său. 

— Ei, noi ne-am ţinut făgăduiala. Nădăjduim că şi 
dumneata ţi-o vei ţine la fel - spuse James, privindu-l 
întrebător pe Ariel. 


— Şi eu îmi voi respecta făgăduiala, plecând cu 
dumneavoastră în America - răspunse Ariel. Sora mea 
poate să vină la mine, eu am să-i scriu. 


Şi toţi trei se îndreptară spre automobil. 

XL.. BINOE NEÎNVINSUL 

Chatfield-senior se arătă nespus de mulţumit de 
descoperirea făcută în India, iar planul lui Grieg fu în 
întregime aprobat de directorul trustului circurilor. 


Nici un om din America nu trebuia să ştie că Binoe-Ben- 
Ariel-Aureliu Galton este un om zburător. E adevărat că 
vestea despre el ajunsese şi în America, dar toată lumea 
făcuse haz, considerând-o drept o ştire senzaţională, căci 
nimeni nu-l văzuse şi nu-l cunoştea pe Ariel. 


Chatfield îi explică lui Ariel rolul pe care urma să-l joace: el 
nu va spune şi nu va arăta nimănui că ştie să zboare, însă, 
folosindu-se cu abilitate de acest dar neobişnuit, va trebui 
să bată toate recordurile mondiale la alergări, înot, sărituri 
peste obstacole, şi să participe la concursurile acrobatice. 


Instruirea lui Ariel se făcea sub stricta supraveghere a lui 
Grieg şi Chatfield şi dură destul de multă vreme. Se 
înţelege că pentru Ariel nu era nici un fel de greutate să 
sară peste orice obstacol, indiferent de înălţime, să zboare 
sub cupola circului de pe un trapez pe altul, străbătând 
toată arena. 


Greutatea consta numai în faptul, aşa cum spunea Grieg, 
cel cu atâta experienţă, „să nu depăşească limitele 
posibilităţilor fizice ale omului”. Trebuia să lucreze în aşa 
fel, ca publicul să vadă ceva uluitor, dar nu imposibil. 
Trebuia să acţioneze cu multă băgare de seamă. De pildă, la 
săriturile în înălţime, Ariel trebuia să-şi calculeze atât de 


bine săriturile, încât să întreacă doar cu câţiva centimetri 
recordurile mondiale. 

Antrenorii lui Ariel, angajaţi de Chatfield şi Grieg, se 
numărau printre cei mai buni alergători. Antrenamentul se 
făcea într-un loc pustiu. Lui Ariel i se arătau diferite metode 
de alergare, diferite sisteme şi, în prezenţa antrenorilor, 
băiatul trebuia să se prefacă obosit, să respire sacadat ca şi 
cum i-ar fi greu să alerge. 


Pentru a menţine treaz interesul publicului, la unele probe 
de alergări sau concursuri de înot, el trebuia să simuleze că 
răsuflă anevoie, să-şi lase rivalii să i-o ia înainte, iar apoi, în 
ultimul minut, să ajungă primul la start, într-un cuvânt, 
trebuia să procedeze ca un concurent cu experienţă, care 
nu-şi dă în vileag dintr-o dată toată superioritatea sa, 
deosebit de strălucită. 


Numerele de circ se pregăteau într-o arenă special 
amenajată în acest scop. Chatfield-junior se interesa mai 
ales de numerele cu cai: săriturile ce urmau să fie efectuate 
în galopul calului, salturile-mortale. 

Bineînţeles, Ariel săvârşea adevărate minuni, iar bătrânul 
Grieg şi tânărul Chatfield trebuiau tot timpul să-l mai 
tempereze. 

— Ei, asta-i prea de tot! Să nu faci dintr-o dată câte patru 
salto-mortale! Spunea el, supărat. 


În timp ce se făceau pregătirile, Chatfield-junior nu 
precupeţise banii trustului - îi va primi înapoi însutit! 

— Şi începuse o campanie de reclamă care întrecea prin 
proporţiile sale chiar şi reclamele obişnuite pentru America. 


Încă înainte de a-l fi văzut pe Binoe - „o minune a lumii, 
descoperită în junglele Indiei misterioase” - oamenii 
aflaseră multe despre el şi-l cunoşteau din fotografiile 


publicate în ziare, reviste, afişe, şi americanii cunoşteau 
chipul lui Ariel mai bine decât pe cel al preşedintelui. 


Suporterii lui erau cuprinşi de delir şi căutau pe toate 
căile să-l vadă. Jucătorii cei mai pasionaţi încheiau de pe 
acum pariuri, iar ziariştii publicau în presă kilometri întregi 
de ştiri senzaţionale, referitoare la apropiatele 
reprezentații ale „neînvinsului”. 

„Binoe-neânvinsul” era titlul pe care-l primise Ariel încă 
înainte de a apărea în public. Şi îl merită pe deplin de 
îndată ce începu seria neobişnuitelor sale triumfuri. 


Ariel învingea un campion mondial după altul şi lucrul cel 
mai uluitor era că el stabilea noi recorduri mondiale în cele 
mai diferite ramuri ale sportului. Era pur şi simplu purtat 
pe braţe şi atunci căuta ca trupul său să aibă o greutate 
normală. 


Însă acest joc fără risc ascundea şi anumite primejdii. 
Jucătorii cei mai pasionaţi, pierzând, bombăneau şi curând 
începură chiar să vorbească despre faptul că la mijloc ar fi o 
escrocherie pusă la cale cu multă abilitate. Drept care 
începură să mizeze mai puţin pe el, astfel că diferite pariuri 
îşi pierdură din interes. 


Chatfield şi Grieg socotiră că a sosit momentul să recurgă 
la vechiul şi încercatul truc de circ, care trebuia să facă să 
sporească şi mai mult interesul faţă de concursuri: Binoe fu 
nevoit să „sufere câteva înfrângeri”, după care, bineînţeles, 
urmară victorii şi mai strălucite. 


Şi vremea trecea. Ariel colindase aproape toate oraşele 
mari ale Americii. Trustul Chatfield câştigase sume 
nemaipomenite în istoria circului. 


Pe măsură ce succesele se înmulţeau, Chatfield-senior îl 
cerceta pe Ariel şi se gândea: „Uite, acum o să înceapă să 
vorbească despre mărirea onorariului...” 


Dar Chatfield-senior greşea gândind că băiatul se 
molipsise şi el de boala înavuţirii. De îndată ce începuse să 
câştige, din America porniră către îndepărtatul colţ al Indiei 
mandate de bani şi pachete. De data aceasta nu mai uitase 
nici şalurile, nici brăţările pentru Lolita, nici îmbrăcăminte 
pentru Şarad, nici luleaua cu tutun pentru Nizmat. Cu toate 
succesele sale răsunătoare, Ariel nu-şi uita niciodată 
prietenii. Scrisori de la ei primea doar arareori, dar erau 
pline de dragoste şi recunoştinţă. 


Nizmat se însănătoşise şi-l aşteptau cu toţii, astfel că de 
multe ori Ariel fusese cât pe ce să lase totul baltă şi să plece 
în zbor spre căsuţa de lângă bananier. El îi ajuta şi pe 
artiştii mai săraci din circ. Gloria şi banii îi dădeau 
posibilitatea să-şi manifeste pe deplin adevărata bunătate 
omenească. 

XLI. DOUĂ LUMI 

Odată, ieşind învingător într-un concurs greu, Ariel, 
înclinându-se în faţa publicului care-l aplauda furtunos, 
observă cu mirare, într-o lojă ce se afla în apropierea 
scenei, o tânără care îl privea cu un aer trist, ţinându-şi 
mâinile încrucişate pe balustrada lojei. Chipul tinerei i se 
păru cunoscut. Da, era aceeaşi fată pe care o văzuse când 
fusese bolnav şi când nimerise în mâinile lui Pearce. E sora 
sa! Oare o fi într-adevăr sora sa Jane? Într-adevăr, el îi 
telegrafiase la Londra îndată ce sosise în America. 


Mulţumind publicului de nenumărate ori, Ariel, cu sufletul 
tulburat, intră în cabina lui. 


Nu cumva se înşelase? Şi, îngândurat, începu să se 
dezbrace. 


Un slujitor în livrea îi aduse o carte de vizită pe care era 
scris: „Lady Jane Galton, Londra.” Şi adăugat cu creionul, 
cu un scris hotărât de bărbat: „Am să te aştept la ieşire, ]. 
(E Pad 


Amintiri nedesluşite i se perindară prin minte: „Jane 
Galton... Da, asta era sora lui!” 


Ariel se schimbă în grabă şi ieşi, dar în puzderia de 
automobile care înconjurau circul nu se descurcă dintr-o 
dată. Fu recunoscut de public şi începură ovaţiile. Băiatul 
privea zăpăcit şi, din obişnuinţă, se înclina în dreapta şi în 
stânga. 


Dar iat-o! Şi el se apropie de Jane, neştiind cum s-o salute. 


Jane, cea dintâi, îi întinse mâna, voind parcă să prevină din 
partea fratelui său vreo manifestare de sentimente frăţeşti. 
Ariel luă stingherit mâna ei fină, strânsă într-o mănuşă de 
piele cafenie. Şi băgă de seamă că sora sa stă tot timpul 
încruntată. 

— Îndată va trage maşina la scară - spuse ea. 


Din cauza zgomotului din jurul lor, el înţelese mai degrabă 
decât auzi aceste cuvinte. Amândoi se grăbiră să se urce în 
maşină. Şi numai când izbutiră să se strecoare din torentul 
de automobile, Jane se întoarse spre Ariel şi, zâmbind 
imperceptibil, îl întrebă: 

— M-ai recunoscut, Aureliu? 

— Da, Jane, bineînţeles. Acolo, în India, am fost aproape de 
tine... O, dac-aş fi ştiut atunci! Şi îi luă mâna, dar fata şi-o 
eliberă îndată şi adăugă repede: 

— La hotel vom vorbi despre toate. 


După ce intrară în camera pe care o ocupa Jane, aceasta 
luă mâna fratelui ei, privindu-l cu tristeţe. Apoi îl sărută pe 
frunte. 

— Iată, în sfârşit te-am regăsit, Aureliu! Zise ea, încetişor. 

— Şi eu te-am regăsit, surioară! Răspunse Aureliu, 
neîndrăznind, la rândul său, s-o sărute şi el. 


Se aşezară. 

— Nu ţi-am scris, pentru că am vrut la început, să culeg 
anumite informaţii... Am fost minţită de atâtea: ori... Însă de 
faptul că eşti fratele meu nu mă îndoiesc. Uite, vreau să-ţi 
arăt fotografiile părinţilor noştri. 


Deschise o cutie şi-i întinse lui Aureliu o fotografie. Băiatul 
văzu o femeie tânără, cu ochii trişti, iar alături de ea un 
domn voinic, zâmbitor şi mulţumit de el, purtând un surtuc 
cu mai multe decoraţii pe piept. 


Ariel nu se putu stăpâni şi exclamă: 

— Oare am să-ajung şi eu la fel ca tata? 

— Ar fi foarte prost să n-ajungi ca el - răspunse Jane, pe 
un ton dojenitor. 

— Da, dar ridurile astea... 

— Bătrâneţea nu înfrumuseţează pe nimeni. Părintele 
nostru a fost omul cel mai demn. Aureliu - continuă Jane, cu 
ton de povaţă - tocmai lucrul acesta îl am în vedere... 
Tatălui nostru nu i se spunea altfel decât „persoană de 
vază”. În vinele lui curgea sângele uneia dintre cele mai 
nobile familii din Anglia şi el era un cetăţean respectat, un 
creştin bun şi un minunat gospodar. [i-a lăsat o avere mare, 
care din păcate a fost zdruncinată de către tutorii Boden şi 
Haselon, aşa cum susţine mister Dottaler. 


Aureliu începu să-şi dea seama unde vrea să ajungă Jane. 
— Ei, şi ce-i cu asta? Înseamnă că şi în vinele mele şi ale 
tale curge un sânge nobil. Mi se pare că n-am făcut nimic ce 


mi s-ar putea reproşa. 


Jane oftă. 

— Nu-ţi reproşez nimic, dar e altceva care mă necăjeşte... 
Ce-ar fi spus părintele nostru, sir Thomas Galton, dacă ar fi 
aflat că fiul lui este artist de circ? 


Ariel se aprinse: 

— Bine, Jane, dar tu ştii cum s-au întâmplat toate lucrurile. 
Şi, la urma urmei, nu găsesc nimic ruşinos în munca mea. E 
o muncă cinstită şi câştig destul de mult. 

— Bineînţeles că actorii de circ nu pot fi comparaţi cu 
bandiții sau cu falsificatorii de bani - zise nemulțumită Jane 
- însă ceea ce se potriveşte altora, nu se potriveşte unui fiu 
de lord - şi nelăsându-l pe Ariel să răspundă, continuă: Dar 
zborurile tale? Acum tu nu mai zbori, dar eu ştiu care-i 
secretul succeselor tale. Am văzut cu ochii mei cum atunci, 
în India, ai zburat. Un om zburător seamănă cu o insectă 
sau cu o pasăre. Este o încălcare a tuturor legilor 
dumnezeieşti şi omeneşti, şi pentru noi, la urma urmei, e 
pur şi simplu ruşinos, Aureliu! Un lord zburător... E ceva de 
necrezut! Shocking! E dezgustător! Nici nu mai găsesc 
cuvinte! 

„Dar oamenii zboară cu avionul!” dădu Ariel să răspundă, 
aşa cum îi spusese cândva Lolitei, însă Lolita îl considera un 
fel de semizeu, în vreme ce pe Jane o indignează faptul, ca 
fiind un lucru înjositor. 

— Ştiu ce vrei să zici, Aureliu - continuă repede Jane. 
Bineînţeles, tu nu eşti vinovat că au făcut din tine un 
monstru zburător, însă greşelile, atât ale tale cât şi ale 
altora, trebuie îndreptate... Din fericire, în Anglia nu ştie 
nimeni povestea ta. Toţi cred că tu ai învăţat la Oxford şi 
lucrurile mai pot fi schimbate. Dar tu trebuie să uiţi, auzi, să 
uiţi pentru totdeauna că ştii să zbori, dacă această însuşire 
a ta nu poate fi înlăturată prin vreo operaţie... Eu l-am 


W 


întrebat pe mister Pearce despre savantul ăla nebun care 
te-a făcut zburător... Cum îl chema? 

— Mister Height. 

— Da, da, acest mister Height nu mai există. A avut un 
accident. Mi se pare că a vrut el însuşi să devină om 
zburător, dar nu ştiu cum a încurcat lucrurile şi, sărind 
până în tavan, şi-a spart capul. A avut o hemoragie 
cerebrală şi a murit. O moarte demnă de un zăpăcit ca el! 
Şi în glasul lui Jane răzbiră accente de ură. Altor savanţi, 
însă, este riscant să ne-adresăm. S-ar putea întâmpla ca 
lucrul acesta să-l afle toţi şi e foarte puţin probabil că 
cineva ar putea să te ajute. De aceea tu n-ai decât o singură 
soluţie: să uiţi acest... Defect al tău şi să nu recurgi 
niciodată la zbor, chiar dacă în faţa ochilor tăi s-ar îneca un 
copil... În al doilea rând - continuă ea, cu respiraţia tăiată - 
chiar acum trebuie să denunţi contractul cu circul, să 
renunţi la viaţa asta de ţigan şi să pleci cu mine în Anglia. 

— Dar sunt legat printr-o făgăduială... 

— Onoarea familiei este mai presus decât banii. Şi 
nădăjduiesc, cel puţin, că vom putea procura suma 
necesară ca să plătim desfacerea acestui contract. 


Ariel tăcea. Nu era de acord cu Jane. Nu aşa îşi închipuise 
el întâlnirea cu sora sa şi nu aşa şi-o închipuise pe Jane. 

— Eu cred că ar trebui să-l prevenim pe mister Chatfield şi 
să accept câteva reprezentații de adio - începu Ariel, cu 
glas nesigur. 

— Pentru nimic în lume! Ar fi o mare greşeală. 
Deocamdată tu treci drept un hindus necunoscut, însă 
apariţia mea ar putea da de gândit oamenilor şi imediat vor 
începe cercetările. Doar ştii şi tu cât de mult se interesează 
ziariştii de tine, cum îţi urmăresc fiecare pas şi cum caută 
să afle şi să publice vreo noutate despre tine şi trecutul tău. 
Şi dacă ei vor afla adevărul, viaţa noastră, a mea şi a ta, va 
fi distrusă. Eu n-am să pot îndura ruşinea care va apăsa 
asupra neamului nostru şi nu-mi va rămâne decât să intru 


la mănăstire. Plecarea noastră trebuie să se facă pe 
neaşteptate. Am şi luat bilete pentru vapor. Du-te şi ia-ţi 
lucrurile şi vino la mine. Iar directorilor tăi le vom comunica 
hotărârea ta din drum. Celelalte le va aranja mister 
Dottaler. Este un om extraordinar. 

— Astăzi am o seară liberă, dar mâine am reprezentaţie şi 
toate biletele sunt vândute. Ca întotdeauna, la casă există 
un anunţ care menţionează lucrul acesta - răspunse Ariel, 
cu o oarecare mândrie. 

— Le vor da banii înapoi şi atâta tot! Ai fi putut foarte bine 
să te îmbolnăveşti. Şi-apoi, destul s-au îmbogăţit pe 
spinarea ta! 


Ariel nu dorea decât un singur lucru: să pună capăt cât 
mai repede acestei convorbiri. 

— Bine, Jane, am să vin la tine de îndată ce-mi fac bagajele 
- zise el, nerăbdător. 

— Dar nu mai târziu de miezul nopţii - răspunse Jane şi, 
uitându-se la ceas, adăugă: Vaporul pleacă mâine la ora opt. 
Ne-a mai rămas puţin timp. Totuşi am să-ţi povestesc 
despre părinţii noştri, despre cercul meu de cunoştinţe, 
care în curând vor fi şi ale tale, despre Londra... 


Era noaptea târziu când Ariel se întoarse la locuinţa lui. Se 
gândea la ultimatumul pe care i-l dăduse sora sa. 

XLII. SUFERINŢA UNEI MAME 

În dreptul uşii sale, Ariel văzu o tânără femeie, îmbrăcată 
foarte elegant. Avea ochii roşii de plâns, iar faţa ei exprima 
durerea. 

— Mister Binoe! Spuse femeia, cu glas întretăiat: Vă aştept 
de câteva ceasuri. Am fost la reprezentaţia de la matineu a 
circului, am vrut să vă văd, dar aţi plecat cu o doamnă... Am 
aflat la biroul circului adresa dumneavoastră şi am venit 
aici. Şi m-am hotărât să v-aştept... Dumnezeule! Dacă aţi şti 
prin ce suferinţe am trecut! Orele se scurgeau atât de încet, 
când pentru mine fiecare clipă e scurtă... 


— Şi tot timpul acesta aţi stat aici, plângând la uşa mea? O 
întrebă compătimitor Ariel. 


Era deseori asaltat de vizitatori: admiratoarele şi 
admiratorii lui. Însă femeia aceasta nu semăna cu ei; nu 
încape îndoială că o mare durere personală o adusese aici. 
Dar cu ce-o putea ajuta el? 


Ariel se grăbi să deschidă uşa şi o pofti să intre înăuntru. 
Fără să-şi scoată mantoul scump de blană şi pălăria, femeia 
se aruncă deodată în genunchi în faţa lui. 

— Dumneata eşti singurul care poţi ajuta o mamă 
nefericită, care te imploră în genunchi... 

— Vă rog să vă ridicaţi, mistress... Pentru numele lui 
Dumnezeu... Staţi jos şi liniştiţi-vă... Despre ce e vorba? 

— Nu mă ridic până când n-o să-mi daţi cuvântul că o să 
mă ajutaţi în durerea mea... Am suferit atât de mult... Şi 
femeia începu să plângă amarnic. 

— Bineînţeles, dacă-mi stă în putere... Deşi mă grăbesc, 
căci am puţin timp... 

— N-o să vă rețin mult. 


Ariel reuşi în sfârşit să o ridice de jos şi s-o aşeze într-un 
fotoliu. Femeia îşi scoase o batistă parfumată, toată numai o 
dantelă, o duse la ochi şi, sughiţând de plâns, îşi începu 
povestea: 

— Mister Binoe e străin şi poate că nu cunoaşte obiceiurile 
îngrozitoare din America şi mai ales acest oraş monstruos, 
care este New York-ul... Nici un om de treabă nu se poate 
simţi în siguranţă şi la adăpost de primejdii în el. Oare a 
auzit mister Binoe despre gangsteri? Sunt nişte bandiți 
americani, care nu amintesc prin nimic de apaşii din Paris. 
Oare a auzit mister Binoe de numele lui Al Capone? Nu? 
Gangsteri ca Al Capone sunt foarte mulţi. Cei mai mari 
gangsteri americani sunt oameni foarte bogaţi. Au vilele lor, 
automobile, iahturi şi cont curent la bancă. Poliţia e 


cumpărată de ei şi autorităţile poliţieneşti nu fac altceva 
decât să-i ocrotească. Gangsterii îşi săvârşesc nepedepsiţi 
crimele lor, atacă băncile ziua în amiaza mare, răpesc 
milionari de pe stradă şi, ceea ce este mai îngrozitor decât 
orice, răpesc copiii acestora. Pentru copii cer sume uriaşe, 
iar după ce le primesc, omoară copiii. Şi oricât de ciudat ar 
părea, cu cât un om e mai bogat, cu atât mai puţin poate 
sconta pe ajutorul poliţiei atunci când e vorba de 
gangsteri... 


Vizitatoarea oftă din greu. 

— Ilertaţi-mă că intru în toate amănuntele - continuă ea 
peste o clipă - dar este necesar ca să mă puteţi înţelege pe 
mine şi situaţia fără ieşire în care mă aflu... Îşi duse din nou 
batista la ochi. Numele meu este Warender. Eu şi soţul meu 
suntem unii dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite, 
însă comoara noastră cea mai de preţ este unicul nostru 
băiat, Sam. N-are decât trei ani... Şi... A fost răpit... Îl 
aşteaptă o moarte îngrozitoare. 


Mistress Warender începu să plângă cu hohote. Ariel era 
zguduit de drama şi nenorocirea acestei mame. 

— Liniştiţi-vă, mistress. Beţi nişte apă!... Dar cu ce vă pot 
eu ajuta? 


Ea bău câteva înghiţituri şi dinţii începură să-i clănţăne 
lovindu-se de pahar. 

— Vă mulţumesc. Îndată am să vă explic. Bandiţii ne-au 
trimis câteva scrisori, cerând să le dăm cinci milioane de 
dolari pentru răscumpărarea copilului. Soţul meu le-ar fi 
plătit imediat, însă fratele meu l-a convins să mai aştepte. 
Când vor primi banii, bandiții vor putea să-l omoare îndată 
pe Sam al meu... pe puiul meu... Ea se cutremură toată. 
Mark, fratele meu, vrea să câştige timp, în speranţa de a 
găsi vreun mijloc pentru salvarea copilului. Nu încape 
îndoială că poliţia este cumpărată de bandiți. „Facem tot ce 


ne stă în putinţă, dar, din păcate, nu suntem pe urmele 
criminalilor care l-au răpit pe fiul dumneavoastră” - spune 
şeful poliţiei. Şi atunci noi, sau mai bine zis Mark, pentru că 
atât eu cât şi bărbatul meu ne-am pierdut cu totul capul din 
pricina nenorocirii, Mark s-a adresat unor detectivi 
particulari, umplându-i de bani, şi aceştia au aflat câte ceva. 
Ba au aflat chiar multe lucruri. Au aflat, de pildă, unde se 
află fiul meu. Poliţia l-a căutat sau s-a prefăcut că-l caută în 
toate magherniţele oraşului, în împrejurimi şi chiar în 
munţi. lar el, sărăcuţul, se află chiar în centrul oraşului, la 
etajul 93 al unuia dintre cei mai înalţi zgârie-nori. Cine ar fi 
putut crede lucrul acesta? Şi acum trec la ceea ce e mai 
important. 


Mistress Warender făcu o pauză, îl privi pe Ariel şi întrebă 
pe neaşteptate: 

— Mister Binoe, ştiţi să zburaţi? 

— Eu? Să zbor? Ce idee ciudată! De ce îmi puneţi această 
întrebare? 

— Pentru că de asta depinde totul. Bineînţeles, este ciudat 
şi neverosimil. Poate credeţi că am înnebunit, dar nu e 
ideea mea. Unul dintre detectivii despre care v-am vorbit, 
un om extrem de inteligent şi cu un extraordinar spirit de 
observaţie, mi-a spus că a ajuns la convingerea că 
dumneavoastră ştiţi să zburaţi şi că în asta constă secretul 
tuturor succeselor pe care le-aţi avut în sport. 


Ariel se pierduse cu firea şi nu ştia ce să-i răspundă, dar 
vizitatoarea, făcându-se că nu observă încurcătura lui, 
continuă: 

— EL, mister Ioots, este un detectiv care a urmărit multă 
vreme toate reprezentațiile dumneavoastră, a făcut nu ştiu 
ce calcule, a cules tot materialul tipărit în ziare despre 
„omul zburător din India”, doar sunteţi din India! Şi mi-a 
spus: „Singurul om care-l poate salva pe fiul dumneavoastră 
este mister Binoe, bineînţeles, numai dacă va accepta. 


LIA 


Rugaţi-l 
implor. 


Şi iată că m-am hotărât să vin singură şi să vă 


Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut din nou să se lase în 
genunchi, dar Ariel o opri. 

— Vă rog să staţi liniştită - îi spuse el, cu un ton aproape 
poruncitor - şi lăsaţi-mă să mă gândesc dacă pot să vă ajut 
sau nu. 


Aşadar, în America existau oameni care ştiau că el este un 
om zburător. Deci în curând taina lui va fi cunoscută 
tuturor. Şi atunci se va dezlănţui un scandal monstruos. Cât 
de mare va fi indignarea acelora care pierduseră, mizând 
pe înfrângerea lui. Şi o dată cu descoperirea tainei lui, se va 
descoperi şi taina originii lui! Şi atunci va izbucni un nou 
scandal pentru Jane! Cu ce se deosebesc prejudecățile 
europenilor de cele asiatice? Jane nu era de loc aşa cum 
visase el, dar totuşi era sora lui. Trebuia să plece de aici şi 
cât se poate mai repede, se hotări Ariel. 


Dar cum să îndeplinească rugămintea mistress-ei 
Warender? 


Ea, ca mamă, socoteşte, bineînţeles, că omul zburător 
poate să-i scape copilul din mâinile bandiţilor, intrând în 
zbor pe fereastră, sus la etajul 93 al unui zgârie-nori. 
Zborul lui va fi observat de mulţi oameni din oraş. Fără doar 
şi poate că Jane se va indigna numai la gândul că ela putut 
să zboare, deşi acest lucru este necesar pentru salvarea 
unui copil. 

Da, dar ea nu vedea chipul îndurerat al acestei mame! 
Mama micului Sam! Oare poţi să rămâi nepăsător în faţa 
durerii unei mame? 


Şi-apoi, e prea puţin probabil c-o să-l recunoască cineva, 
cu atât mai mult cu cât este noapte. El poate să zboare la 


mare înălţime şi, la urma urmei, oare nu părăseşte chiar 
mâine în zori ţara aceasta? Dar va izbuti oare? 

— Sunt gata, mistress să vă ajut, dar, din păcate, am la 
dispoziţia mea foarte puţin timp. Doar două-trei ore. Sunt 
chemat de urgenţă... 

— Nici nu va fi nevoie de mai mult de două ceasuri - 
răspunse mistress Warender, repede şi tresăltând de 
bucurie. Blocul nostru se află aproape alături de acela unde 
se chinuieşte sărmanul meu copil. Automobilul mă aşteaptă. 
Sunteţi de acord? Nu mă refuzaţi? Întrebă ea, privindu-l 
rugătoare pe Ariel. 


Mistress Warender strânse cu putere mâna lui Ariel Şi 
amândoi părăsiră hotelul. 

XLIII. DIN NOU ÎNŞELAT 

În locuinţa somptuoasă dintr-un bloc cu numeroase etaje, 
unde mistress Warender îl conduse pe Ariel, acesta găsi pe 
detectivul Toots, pe Mark şi pe mister Warender, tatăl 
copilului răpit. Tatăl părea complet distrus, aproape că îşi 
pierduse minţile. Fără să se scoale din fotoliu, îi întinse lui 
Ariel mâna, schiţând un zâmbet dureros şi, făcând un gest, 
îl pofti să ia loc. Trăsăturile chipului său erau energice şi 
avea părul tuns scurt şi încărunţit la tâmple. 

— Vă mulţumesc, domnule, că aţi răspuns la durerea 
noastră. Staţi de vorbă cu ei. Şi el îl arătă pe 'Toots şi pe 
Mark. Eu... Eu nu sunt în stare... 

— Problema este simplă, mister - începu Toots să-i explice. 
Trebuie numai să acţionaţi repede şi hotărât. lată planul 
oraşului şi fotografia casei. Cu cruciuliţe este însemnat 
etajul, apartamentul şi fereastra. Ferestrele sunt 
întotdeauna deschise. Iată planul casei... 


Şi Toots, cu un aer preocupat, desenă limpede şi precis 
planul locuinţei. 

— Dacă astăzi copilul nu se va afla în mâinile noastre, 
mâine va fi prea târziu. Să mergem. Am să v-arăt de unde 


vă puteţi lua zborul... 


De pe acoperişul plat, pe care Warender îşi avea grădina, 
Ariel se ridică vijelios în linie dreaptă. 


Nu zburase de mult şi se lăsa cu plăcere în mrejele acestui 
simţământ, pe care îl mai încercase, de libertate, de 
uşurinţă, gustând din plin imensitatea spaţiului aerian. Şi să 
renunţi la lucrul acesta?... O, dac-ar fi putut s-o ducă pe 
Lolita undeva, într-o ţară minunată şi liberă, cu flori 
frumoase şi copaci... De ce n-a dus-o el în junglă? Trebuia 
să-i fi făcut un cuib într-un copac rămuros şi să stea acolo 
cu ea şi cu Şarad. 


Dar acum n-avea timp să viseze. Jos clocotea şi fremăta 
uriaşul oraş străin. lar deasupra capului, în bezna albastră 
a cerului, pluteau lin stelele. Ariel privi din nou în jos. Văzu, 
asemenea unui plan uriaş insula Manhattan, împărţită în 
pătratele sale egale cu dreptunghiurile întunecate ale 
parcurilor sale centrale, şi Broadway-ul ce se întindea de-a 
lungul întregului oraş. Tot ţărmul era crestat de docuri şi 
cheiuri. Iată golful Hudson, negru şi larg, pe întinsul căruia 
se reflectau luminile nenumăratelor vapoare nave de 
transport. Long Island... Statuia Libertăţii cu torţa veşnic 
arzând în mâna-i întinsă. Străzile scăldate în lumină păreau 
nişte gratii strălucitoare. Zgârie-norii se înălţau aidoma 
unor stânci posomorâte şi întunecate. Ziua de muncă se 
sfârşise şi la geamurile lor luminile se stinseseră. 
Nenumăraţii funcţionari plecaseră acasă. Dar etajele de jos 
ale zgârie-norilor şi ale altor clădiri străluceau în văpaia 
reclamelor, care aruncau pe ziduri reflexe roşiatice. Pe unii 
zgârie-nori întunecaţi şerpuiau reclame luminoase. Pe 
alocuri, la unele ferestre ale etajelor de sus, mai ardea 
lumina. Luminiţele acestea păreau nişte stele mari, căzute 
din cer şi care se opriseră în văzduh, fără a mai ajunge pe 
pământ. 


Iar în depărtare, până la orizont, se întindea suprafaţa 
netedă şi întunecată a oceanului şi se vedeau luminile 
vapoarelor aidoma unor stele mişcătoare. Ariel simţea 
răsuflarea proaspătă a oceanului şi trase cu plăcere în piept 
aerul curat al înălțimilor. 


Găsi fără prea multă greutate blocul pe care-l căuta, 
etajul, apartamentul, fereastra şi porni într-acolo. Era 
prima fereastră din colţ. 


Toots nu-l minţise: fereastra era deschisă şi luminată. 


La început, Ariel privi înăuntru. Camera era frumos 
mobilată, dar pustie. 


Atunci intră în zbor în odaie şi se lăsă jos. Văzu două uşi: 
una în dreapta, alta în stânga. În stânga probabil că era 
camera copilului. Să intre acolo, să înşface copilul, să-l 
învelească într-o plăpumioară, ca să nu se trezească, şi să-şi 
ia zborul... Dacă se va întâlni cu cineva, să nu vorbească 
nimic, să acţioneze repede, profitând de învălmăşeala care, 
fără doar şi poate, că se va isca. 


Ariel se îndreptă spre uşa din stânga şi o deschise 
încetişor. Văzu o cameră de copil. În pătuţ se afla un 
copilaş, iar deasupra lui se aplecase, plină de duioşie, o 
femeie tânără. Copilul nu dormea. Se zvârcolea în pat şi 
plângea încetişor. 

— Mamă! Strigă el deodată şi întinse mânuţele spre ea. 


Tânăra femeie luă copilul în braţe şi-l sărută cu duioşia 
unei mame. Copilaşul îşi puse capul pe pieptul ei şi-i încolăci 
gâtul cu mânuţele. 

— Puiul meu, nu plânge, Sam, nu plânge, băiatule! 


Femeia se afla întoarsă cu spatele spre Ariel. Ariel stătea 
plin de nedumerire şi nehotărât. Nu mai încăpea nici o 
îndoială că femeia era mama copilului. Dar cine e atunci 
mistress Warender şi despre ce copil vorbise ea? Doar nu 
putea să smulgă; copilul din mâinile mamei! Legănându-şi 
băiatul, femeia se întoarse şi-l văzu pe Ariel. Zâmbi plină de 
încredere şi, pornind în întâmpinarea lui, exclamă: 

— În sfârşit! Te-am aşteptat atât de mult! Ariel nu mai 
pricepu nimic. Stătea nemişcat în uşă, neştiind ce să spună 
şi ce să facă. 

— Încă de ieri dimineaţă copilul se plânge că-l doare 
căpşorul - spuse femeia şi-i întinse lui Ariel copilul. O 
nenorocire nu vine niciodată singură. 


Ariel îşi dădu seama că este luat drept doctor şi, ca să 
descurce măcar una din iţele încurcate ale acestei afaceri, 
zise: 

— lertaţi-mă, mistress, dar eu nu sunt doctor. Femeia păli, 
strânse copilul la piept, se dădu câţiva paşi înapoi şi întrebă, 
cuprinsă de spaimă: 

— Dar cine eşti dumneata? Cum ai intrat aici? Nu cumva 
eşti trimis de ei? Nu te-au trimis oamenii aceia îngrozitori 
care vor să-mi ia comoara? Şi tăcu, privindu-şi copilul plină 
de nelinişte. 


Nu! Hotărât lucru, Ariel nu era bun pentru astfel de 
afaceri! Şi lucrul cel mai nimerit ar fi fost să se întoarcă, să 
treacă în fugă în cealaltă cameră şi să zboare pe fereastră, 
lăsând-o pe nefericita femeie să creadă că ceea ce i se 
întâmplase nu fusese decât o halucinație. Lui Ariel însă îi 
fulgeră deodată prin minte că fusese atras, printr-o 
minciună, să participe la o crimă îngrozitoare, şi dori să afle 
adevărul. 

— Iertaţi-mă, mistress, şi nu vă fie frică de mine... Îndată 
am să vă explic totul. Se vede că la mijloc e vorba de o 
neînțelegere. 


— George! Strigă femeia, tremurând toată. 


Tulburarea ei se transmise copilului şi acesta începu să 
plângă. 


Se auziră nişte paşi repezi şi în cameră intră un bărbat de 
vârstă mijlocie. Văzându-l pe Ariel, păli ca şi soţia lui şi se 
aşeză între ea şi Ariel, vrând parcă s-o apere, apoi întrebă 
pe un ton aspru, aproape brutal: 

— Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici? Pe urmă, privindu-l 
atent pe Ariel, exclamă cu o sinceră uimire: Mister Binoe?! 

— Dar care este numele dumneavoastră, sir? 

— Warender. Cu ce vă pot servi? 

— Warender! Exclamă tot atât de uimit Ariel. 


Un timp oarecare, se priviră unul pe celălalt cu 
nedumerire. Apoi Ariel, convingându-se de-a binelea că 
fusese minţit, se hotări să povestească totul părinţilor lui 
Sam. 

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneata, mister! 


În biroul lui Warender, Ariel îi povesti cum fusese atras în 
această afacere, dar nu pomeni nimic de faptul că putea să 
zboare. 

— Bandiţii au vrut să se folosească de agilitatea mea 
excepţională, şi astfel am pătruns la dumneavoastră, 
urcându-mă pe cornişa locuinţei vecine. Sunt cât se poate 
de bucuros că n-am devenit unealta acestor oameni 
îngrozitori - termină Ariel. 


Warender clătină din cap şi spuse: 

— Vă cred, mister Binoe, aţi fost indus în eroare Şi aţi 
acţionat dintr-un impuls nobil. lertaţi-mă, dar cu toate că 
sunteţi un geniu în materie de sport, sunteţi totodată un 
tânăr lipsit de experienţă şi cunoaşteţi prea puţin ţara 
noastră. De altfel, o manevră atât de abilă ar fi putut induce 


în eroare nu numai un tânăr atât de naiv ca 
dumneavoastră... Ce îngrozitor! Dacă, din întâmplare, soţia 
mea nu s-ar fi aflat lângă copil, care e puţin bolnav, 
catastrofa ar fi fost inevitabilă. Copilul ar fi pierit, iar viaţa 
noastră ar fi fost distrusă. Dar oamenii aceştia vicleni şi 
cruzi contau pe faptul că, participând, deşi în afara voinţei, 
la o crimă şi compromiţându-vă, veţi cădea cu totul în 
mâinile lor, veţi deveni sclavul, unealta lor, deoarece 
oricând ar fi putut să vă aşeze pe scaunul electric, 
obişnuitul procedeu de executare în ţara noastră, dând pe 
seama dumneavoastră crimele lor. Poliţia este cumpărată 
de ei... Ce îngrozitor! Încă o tentativă de răpire care n-a 
reuşit! Dar ce va fi mâine? 


Şi, la rândul său, mister Warender îi povesti lui Ariel 
coşmarul pe care el şi nevasta lui îl trăiau de o lună, 
arătându-i scrisorile anonime prin care i se cereau bani. 

— Le-am plătit foarte mult, dar cu cât le plăteam, cu atât 
îmi cereau mai mult, ameninţându-mă că, oricum, ei tot îmi 
vor răpi copilul. Din vila mea, pentru a fi mai în siguranţă, 
m-am mutat aici. Mă gândeam că aici nu trebuie să am grijă 
decât de uşă, nu şi de ferestre. Am angajat servitori speciali 
ca să urmărească oamenii care trec pe aici, dar cine-mi 
poate garanta că printre slugi nu există complici ai acestor 
răpitori de copii? Mi se pare că nu ne rămâne altceva decât 
să părăsim ţara - zise el cu tristeţe. 


Ariel se uită la ceas: era aproape de miezul nopţii. Se 
ridică. 

— Vă cred, mister Binoe - mai spuse mister Warender, 
când îşi luară rămas bun. Bandiţii nu se poartă aşa. Puteţi 
părăsi liniştit locuinţa mea. Trebuie totuşi să vă previn că pe 
bandiți nu-i poţi trăda fără ca să fii pedepsit. lar 
dumneavoastră i-aţi trădat. Viaţa vă este în mare primejdie. 
Şi lucrul cel mai bun ar fi să părăsiţi imediat New York-ul şi 
să plecaţi pentru totdeauna din America. 


— Vă mulţumesc pentru sfat, mister Warender! Aşa am să 
şi fac. Aveţi dreptate. 


Şi, la despărţire, mister Warender strânse cu putere mâna 
omului care era cât pe-aci să-i ducă copilul la o moarte 
chinuitoare. 


leşind din biroul lui Warender, Aureliu păşea îngândurat 
pe coridorul lung. 


Aşadar, iată la ce foloseşte, în această lume îngrozitoare, 
puterea lui de a zbura! Şi Pearce, şi rajahul, şi pastorul, şi 
Chatfield, şi bandiții au vrut să facă din el o unealtă pentru 
scopurile lor venale. Aici nu va putea niciodată să fie 
independent, nu va putea niciodată să ducă în tihnă o viaţă 
de om cinstit. 


Darul minunat la care visează oamenii se transformă aici 
într-un blestem. 


Nu, trebuie să fugă mai repede din acest oraş, de oamenii 
aceştia cruzi, cu sufletul neîmblânzit. 


Dar ce va face în viitor? 


Situaţia lui e foarte riscantă. Dacă Warender sau soţia lui 
au şi telefonat la poliţie? Şi în afară de asta, jos, lângă 
zgârie-nori, ar putea să-l aştepte gangsterii sau complicii 
lor. Şi Ariel se hotări să zboare printr-una din ferestrele 
coridorului. 


Ariel zbura vijelios peste oraş. 


Ţintind porţiunea cea mai întunecată a parcului, el cobori 
repede într-acolo şi ieşi pe o alee. 


În întâmpinarea lui alergau câţiva oameni, care 
observaseră, de bună seamă, căderea unui obiect. 

— A căzut cineva? Întrebă unul din ei, abia suflând. 

— Nu cineva, ci ceva - răspunse un altul. N-aţi văzut 
cumva şi dumneavoastră, mister? Se adresă el lui Ariel. 

— Da, am văzut şi eu... Uite acolo... După grilaj, lângă 
rondul cu flori - răspunse băiatul, arătând într-o parte. 


Şi se grăbi să se îndepărteze, oftând cu uşurare. Totul se 
sfârşise cu bine. 

XLIV. LA PRIETENI 

— De ce-ai întârziat? Unde ţi-e bagajul? Şi de ce răsufli 
atât de greu? Îl copleşi Jane cu întrebările. 

— Eşti gata, Jane? Să mergem mai repede... Am să-ţi 
povestesc pe drum... Era cât pe-aci să mi se întâmple o 
mare nenorocire. 


În automobil, în drum spre port, îi îndrugă surorii sale o 
poveste născocită. Era cât pe-aci să cadă în ghearele 
bandiţilor care voiau să-l răpească în scopul unei 
răscumpărări. În America este un lucru obişnuit. Abia 
izbutise să scape, făcând un salt gigantic... Nu, nu zburase, 
nu făcuse mai mult decât ceea ce făcea la circ. Ce bine că 
biletele pentru vapor sunt cumpărate! 

— Vezi şi tu acum câtă dreptate am avut când am insistat 
să plecăm cât mai repede! Zise Jane, cu un aer povăţuitor. 

— Şi eu m-am gândit la asta - răspunse sincer Ariel. 


Jane îl lovi, cu un aer protector, peste mână şi-i zise: 
— Intotdeauna să m-asculţi. 


Ariel oftă uşurat doar în clipa când uriaşul transatlantic 
părăsi portul şi apele se lărgeau mereu-mereu dinaintea lor. 
Ce fericire că gangsterii nu ştiu să zboare! 


Ariel stătea pe bord, privind cum în zarea învăluită în 
ceaţă se pierd contururile şi se sting luminile oraşului, oraş 
tot atât de interesant, dar la fel de înfricoşător ca şi 
îndepărtatul Madrass. 


Călătoria dură multe zile şi nopţi. În fiece seară, acele 
tuturor ceasornicelor de pe vas înaintau automat cu o oră, 
iar din când în când, văzduhul era sfâşiat de un sunet 
puternic de sirenă, care anunţa apropierea unui vapor. 
Pasagerii se distrau vizionând filme şi dansând, dar Jane îl 
convinse pe Ariel să nu iasă din cabină. Se temea că pe 
bordul vasului s-ar putea afla oameni care văzuseră „o 
minune a lumii - Binoe-neânvinsul”. Şi el, prefăcându-se 
bolnav, stătea cuminte în cabina sa, plictisindu-se tot timpul 
şi privind prin hublou suprafaţa monotonă a apei. 


N-avea decât o singură bucurie: amintirile care-l legau de 
prietenii săi îndepărtați. 


Şi la aceste amintiri n-ar fi renunţat pentru nimic în lume. 
Tot timpul se gândea la Lolita, la Şarad şi la Nizmat. 


Odată, pe când se găseau în împrejurimile Londrei, Ariel 
nu se mai putu stăpâni şi-i povesti Janei despre Lolita. Jane 
îl puse să-i descrie amănunţit înfăţişarea fetei şi, 
îngândurată, îi spuse: 

— Oare n-o fi cerşetoarea aceea care a strigat, atunci când 
te-am găsit în drum şi-am plecat din sat? 

— Poate - răspunse tulburat Ariel. Despre asta însă eu nu 
ştiam nimic. Oare, într-adevăr, Lolita să fi fost atunci atât de 
aproape? 

— Ei, şi ce crezi tu despre Lolita asta? 

— Eu... Ea, bineînţeles, este foarte săracă, dar nu e 
cerşetoare... Aşa trăiesc în India milioane de oameni... E 
însă frumoasă ca un vis. Eu o iubesc foarte mult şi n-am s-o 
uit niciodată. 


— Nu cumva vrei să te-nsori cu fata asta negricioasă şi 
murdară? Şi Jane râse cu un râs răutăcios şi aspru. Asta ar 
mai lipsi! Splendid! Sir Aureliu Galton se însoară cu lady 
Lokita! 

— Lolita, nu Lokita! Se supără Aureliu. 


Dar Jane, considerând că discuţia lor n-are nici un rost, 
continuă: 

— Trebuie să-ţi comanzi nişte costume ca lumea, Aureliu: 
un frac, un smoching, o redingotă. În America ai umblat 
îmbrăcat ca un funcţionar. Barbara, prietena mea, ar râde 
dacă te-ar vedea într-un costum ca ăsta. 


Şi pe drum, şi acasă, Jane nu-i dădu pace o clipă fratelui 
său. Era ca o guvernantă severă, care în fiece minut îi făcea 
observaţie: ba că n-a vorbit ce trebuie, ba că nu s-a întors 
cum trebuie. Îl silea să zâmbească, să vorbească cu oameni 
care nu-i făceau nici o plăcere, numai pentru că aşa cerea 
buna-cuviinţă. Îl învățase să facă complimente. Ariel îndura 
cu răbdare toate aceste chinuri, numindu-le în sinea lui 
dresaj. Pe Jane o indigna mai ales comportarea fratelui său 
faţă de servitori. 

— Vorbeşti cu ei de parcă ţi-ar fi egali! Exclamă ea. 

— Dar oare nu sunt şi ei oameni ca şi noi? Replică Ariel. 


Jane îi ţinea plictisitoare lecţii despre egalitatea de clasă şi 
despre faptul că servitorilor trebuie să li te adresezi pe un 
ton rece şi corect. În schimb, faţă de oamenii din cercul tău, 
trebuie să dai dovadă de o amabilitate excepţională. 

— Şi dacă mie mi-e scârbă de omul acela? Întrebă Ariel. 

— Nu, eşti de-a dreptul imposibil! N-ai nici un pic de 
educaţie! Spunea Jane, cuprinsă de desperare. 


Odată, Ariel şi Jane, întovărăşiţi de Dottaler, plecară în 
afara oraşului, ca să viziteze fabricile de cărămidă, 
proprietatea familiei Galton. 'Tot ce văzu acolo produse o 


impresie deprimantă asupra lui Ariel. Barăcile joase, 
terenul lutos, şanţurile şi gropile de unde se scotea lutul, 
apa ce plescăia sub scândurile pe care mergeau oamenii. 
Dar Jane nu băgă de seamă nimic din toate acestea. 


O femeie bătrână, din cartierul muncitoresc, trecând peste 
un podeţ, căzu şi nu se mai putu scula de jos. 


Ariel se grăbi s-o ajute; ridicând-o, îşi murdări mănuşile 
din piele de căprioară şi paltonul lucrat la cel mai bun 
croitor londonez. 


Jane, fără să se sfiască de prezenţa lui Dottaler şi chiar în 
faţa femeii, care-şi pierduse cumpătul, începu să-şi certe 
fratele. După părerea ei, era o faptă cu totul inutilă. Ariel 
tăcea posomorit, ştergându-şi cu batista mănuşile mânjite 
de lut. 


La o săptămână după sosirea lor în Anglia, Ariel devenea 
major. Jane, vădit emoţionată, se pregătea în vederea 
acestui eveniment solemn, repetându-i într-una lui Ariel că 
în această zi el va fi primit în lumea mare. Invitaţiile 
fuseseră trimise celor mai aristocratice familii. 


În dimineaţa majoratului lui Aureliu, apărură Boden şi 
Haselon. 


Şi atunci, între ei şi Jane, avu loc o scenă furtunoasă. Jane 
începu să ceară socoteală tutorilor şi ambele părţi se 
înflăcărară. Bineînţeles, nici ea şi nici tutorii nu strigau şi 
nici nu dădeau din mâini. Dimpotrivă, discuţia se purta pe 
un ton scăzut şi cuvintele erau întovărăşite de gesturi 
stăpânite. Dar fiecare cuvânt conţinea otravă şi fiecare 
privire era o săgeată. De fapt era o discuţie pur comercială, 
cu învinuiri şi jigniri reciproce. 


Scena aceasta produse asupra lui Ariel o impresie atât de 
apăsătoare, încât băiatul nu se putu stăpâni şi, posomorit, 
plecă în camera sa. 


Nervii îi erau încordaţi la culme. I se părea că se sufocă. 
Cu tot anotimpul rece de toamnă, deschise fereastra şi în 
încăpere năvăli ceața şi un miros de zgură arsă. Ariel 
închise geamul şi începu să se plimbe prin odaie. În sufletul 
lui, revolta creştea mereu şi încolţea o hotărâre. 


Dar felul în care se sfârşi solemnitatea zilei lui de naştere 
umplu cupa răbdării. 


Când începură să se adune invitaţii, lui Ariel i se păru că 
asistă la un bal mascat, la o îngrozitoare parodie a omenirii. 
Totul era fals: zâmbetele, cuvintele, părul, dinţii, chiar şi 
rumeneala din obrajii doamnelor. Chipurile proaspete erau 
o rară excepţie. Fetele aveau părul roşu, pistrui şi dinţi 
lungi. Bărbaţii erau fie uscăţivi, fie graşi, de se înăbuşeau în 
osânză în fracurile lor strâmte. Şi fiecăruia dintre ei Ariel 
trebuia să-i strângă mâna, să-i zâmbească bucuros, să-i 
spună câteva cuvinte de politeţe. Şi toate acestea, sub 
privirea pătrunzătoare a Janei, care-i urmărea fiecare pas, 
fiecare cuvânt. 


După masă, lordul Forbes, care şedea alături de Ariel, un 
om îngâmfat şi plin de importanţă, începu să vorbească pe 
larg despre India. Nu vorbea de hinduşi decât spunând 
„aceste vite” sau „aceste animale grosolane, care se închină 
vacii”. 


Ariel se stăpâni multă vreme, dar în cele din urmă nu mai 
putu şi izbucni: 

— Majoritatea acestor oameni simpli, cinstiţi şi muncitori 
merită mult mai mult respect decât mulţi dintre cei 


prezenţi, care, la drept vorbind, trăiesc pe socoteala 
acestor oameni. 


Izbucni un scandal nemaipomenit. Apoi toţi tăcură dintr-o 
dată. Lordul Forbes începu să tremure de furie şi căuta să- 
şi stingă ţigara aprinsă în tabacheră în loc de scrumieră. 
Jane păli, apoi, făcând apel la toată stăpânirea de sine de 
care putea da dovadă, se strădui să liniştească spiritele. 


Dar cu câtă furie se năpusti asupra lui Ariel când oaspeţii 
plecară! Uitând şi de buna-cuviinţă, ea striga cât o lua gura 
că nu mai vrea să ştie nimic despre un asemenea frate, că 
în vinele lui nu curge sânge de aristocrat, ci sânge de 
plebeu, că va fi nevoită să-l interneze într-un institut unde 
să fie educat şi făcut om, sau, în caz contrar, drumurile lor 
trebuie să se despartă pentru totdeauna. Ariel va renunţa la 
tot şi va fi zvârlii în stradă, unde, vezi bine, va găsi 
societatea către care se simte atras. 


Spre mirarea ei, iar mai apoi spre spaima ei, Ariel nu 
scoase un singur cuvânt, păstrând tot timpul un calm 
mohorât. 


Lucrul acesta i se păru suspect Janei. Se prefăcu că 
regretă şi chiar îşi ceru scuze pentru izbucnirea ei. 

— Tu, bineînţeles, nu eşti vinovat cu nimic. Nu se poate, 
dintr-un singur salt, să sari din arena circului într-un salon 
aristocratic. De fapt, eu port cea mai mare parte din vină, 
fiindcă prea devreme te-am scos în lume. Ai să înţelegi şi tu 
singur... 

— Eu am înţeles. Am înţeles tot - răspunse Ariel. Nu te 
nelinişti, Jane. Nu am să-ţi mai creez nici un fel de 
neplăceri. Dar acum e târziu şi am obosit. Noapte bună! Şi 
plecă în camera sa, lăsându-şi sora pradă nedumeririi. 


Ariel încuie uşa cu cheia şi, enervat, începu să se plimbe 
de colo până colo, apoi se linişti, îşi împachetă lucrurile cele 
mai necesare şi, cu o valiză mică în mână, ieşi din casă. 


Noaptea era ceţoasă. Nu se vedea nimic la doi paşi. Ariel 
luă un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă în port. 


Spre bucuria sa, află că un mare transatlantic, care făcea 
cursa între Londra-Bombay-Colombo-Madrass, pleacă peste 
o oră. Luă un bilet de clasa a treia, căci îi era nesuferit 
gândul să călătorească în societatea unor oameni ce 
semănau cu sir Forbes, îngâmfatul acela din pricina căruia 
se certase pentru ultima oară cu Jane. 


Peste o oră, uriaşul transatlantic se desprinse de chei şi 
porni către țărmurile îndepărtate ale Indiei. 


Oamenii rămaşi pe țărm urmăreau cum, în ceața adâncă, 
se mistuie silueta întunecată şi confuză a vasului, cu 
hublourile scânteind de lumini. În acest ceas dinaintea 
zorilor, vaporul părea o născocire de basm, un monstru. 
Luminiţele, lui palide care se stingeau şi mureau încet-încet 
mai licăriră o bucată de vreme. În cele din urmă se topiră în 
ceaţă. 


Vaporul care-l ducea pe Ariel dispăru ca o nălucă de vis. 
SFÂRŞIT 


1 Moşier - Nota red. Ruse. 

2 Învățător. 

— Nota red. Ruse. 

3 Sfânt - Nota red. Ruse. 

4 Dada - frate mai mare - Nota red. Ruse. 

5 Soi de copac în India 

6 Subdiviziune a rupiei, 1 rupia = aprox. 42 anna 
— N-ai nevoie de brățară, n-ai? (n.a.). 


8 Partea casei locuită de femei şi inaccesibilă pentru 
străini, (n.a.) 

9 Filosof german din sec. XIX, a cărui filosofie reacționară 
a stat la baza teoriei rasiste. (n.t.). 

10 - 1 kror = 100 de lack; 1 lack = 100.000 rupii. (nota 
red. Ruse.). 

Brută! Fiară sălbatică! (în limba franceză în text), (n.r.)