Tudor Pamfile — Mitologie românească (1916)

ACADEMIA ROMÂNĂ 


DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN 


CULEGERI ŞI STUDII 


XXIX 





MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ 


DUȘMANI şi PRIETENI 
OMULUI 


TUDOR PAMFILE 





ŞEDINŢA DEEA Ș;FEVRUARIE 1915 
Po 






BUCUREȘTI 
LIBRĂRIILE SOCEC & Comp., C. SFETEA, PAVEL SURU. 


LEIPZIG VIENA 
OTTO HARRASSOWITZ GEROLD. & Comp- 
19216 


BIBLIOTECA 
AŞEZĂMÂNTULUI CULTURAL 





„NICOLAE BĂLCESCU" 


XIX. 


XX. 
XXI. 


XXII. 
XXIII. 


XXIV. 
XXV. 


XXVL 


XXVII. 


XXVIII. 


XXIX. 


XXX. 


DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN 


Hora din Cartal, de Pompiliu Pârvescu, 1908 , 
Cimilituri româneşti, de T. Pamfile, 1908 . i 
Poezii populare din Maramureş, de Tit Bud, 1908. . 
Cântece şi urături, de Al. Vasiliu, 1909 

Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909 





. Jocuri de copii, de T. Pamfile, 1909 . . . . » 


Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu-Codin și D. Mih: ala 


che, 1910... . . 4 sn 


Industria casnică la Români, de T. “Baile: Premiul 


„Neuschotz“ din 1909, 1910 .. . . E adi 
Hore şi chiuituri din Bucovina, de S. FI. Marian, "191 Sei 


Legende, tradiții şi amintiri istorice, de C. Rădulescu-Co- 
din, 1910... , . : arao H 
Sărbătorile de vară la Români, de T Pamfile, “i911, eë » 
Cântece de fară, adunate de T. Pamfile, 1913. . . f E SEN 
Boli și leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile și 
credinţile poporului român, adunate din com. Ţepu, 


jud. Tecuciu, de T. Pamfile, 1911 . . . . Pi 


Cântece populare românești din Comitatul Bihor (Ungaria). 


culese și notate de Béla Bartók, 1913, . . . .. . . m 


Vremuri înțelepte. Povestiri şi legende românești, culese 


de D. Furtună, 1913 , ....,.. A und Lap 
Agricultura la Români, de T. Pamfile, 1913 saiw ahaha ză 


Ingerul românului, poveşti şi legende din popor, culese de 


C. Rădulescu-Codin, 1913 ... . d de. si a n 


Povestea lumii de demult, după credinţile poporului român, 


de T. Pamfile, 1913 ... .. . n 
Sărbătorile la Români. Sărbătorile de oară şi Postul 

Crăciunului, de T. Pamfile, 1914 . . . . je e a 
Sărbătorile la Români. Crăciunul, de T. Pamfile TE. 


Superstițiile poporului român, de G. F. sia că Premiul 


Adamachi din 1913, 1914 . . . . woo ap 
Colinde din Ardeal, culese de Alexiu Viciu, 1914 RTENE 


Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti, culese 


de D. Furtună, 1914 . . .. 5 
Cromatica poporului român, de T. Pamfile și M. Lupescu, 1914 n 


Diavolul învrăjbitor al lumii, după credinţile poporului ro- 


mân, de T. Pamfile, 1914 . . , . SoH 


Cerul și podoabele lui, după credințile poporului r român, 


de T. Pamfile, 1915. Kla FĂ 


Credinți şi superstiții ale poporului român, de Artur Gö- 
rovei, 1915 A 
Văzduhul, după credințile poporului . român, de T. Pamfile, 
1916 .... ya 
Mitologie românească, l. Dusmani și prieteni ai amatah, de 
T. Pamfile, 1916 . ... 
Mitologie românească, Il. Comorile, de T. Panie (Sub tipar). 


PREFAŢĂ 


Îmi pare rău că n'am putut află un nume mai bun pentru bo- 
tezarea paginilor cari alcătuesc lucrarea de față, ca să pară mai 
apropiată înrudirea între această cercetare şi altele, făcute pentru 
acelaş subiect, cu privire la alte popoare sau vremuri. 

Obişnuit, unor astfel de cercetări li se zice Mitologii (1), dar 
acestea, pe lângă descrierea fiinţelor suprafireşti, în legătură cu 
omul, îmbrățișează şi socotinţile poporului despre /ume, lucru pe 
care eu l-am făcut în altă parte (2). Dar chiar fără acestea, ceea 
ce urmează aici nu presentă un tot. Dintre „prietenii“ omului, 
lipseşte Dumnezeu, zugrăvirii căruia, după credinţile Românilor, 
mam putut să-i fac loc laolaltă cu atâtea spirite, parte creştine, iar 
cele mai multe păgăneşti, pentru o pricină lesne de înţeles. De 
asemenea lipseşte şi icoana Diavolului, care, prin mărimea ei, ar 
fi fost o piedică pentru sintetizarea lesnicioasă a celor mai mul- 
te din capitolele acestei cercetări. Fără Diavol, „duşmanii“ omu- 
lui vor răsări mai distincți, cevă mai luminaţi, lucru care nu sar 
fi întâmplat dacă-i puneam alături de „nânașul“ lor. Tot dintre 
„duşmani“ lipseşte şi spiritul comorilor, despre care voiu vorbi 
aiurea. 

Unei asemenea cercetări i se mai poate da numele singuratec 
de Credință, Cult sau Religiune (3), ceeace mam putut face, căci 
credinţile poporului român nu se mărginesc numai la spiritele 
pomenite aici, la cele a căror lipsă am arătat-o, sau la acele cari, 
pentru numărul prea mic de întâlniri, nu le-am putut socoti ca 


(1) De pildă G. de Rialle, Za Mythologie compare, Paris 1878; L. Leger, 
La Mythologie slave, Paris 1901. 

(2) Povestea lumii de demult, Bucureşti 1913. 

(3) De pildă A. Lefèvre, Za Religion, Paris 1892. 


IV 


având drept de a sta alături cu celelalte, — Dragobete (1), Mătcă- 
Llăul (2) ş. a. 

Credinţa, Cultul şi Religiunea, ne mai vorbesc despre o mare 
lume de Sfinți, bisericeşti şi nebisericeşti care ne este cunoscu- 
tă (3), cum şi despre un mare număr de lucruri şi împrejurări, 
toate, rămăşiţi de culturi vechi,—zoolatrie, fitolatrie, litolatrie, hi- 
drolatrie, pirolatrie, antropolatrie, astrolatrie sau altele. 

Deci, astfel am rămas la numele care mi sa părut mai bun,— 
„Dușmani şi prieteni ai omului“, ca parte dintro Mitologie ro- 
mânească. 

Aceşti „duşmani şi prieteni“ nu sunt numai ai Românului, căci 
îi întâlnim la toate națiunile. Zămisliţi în lupta dintre om şi fire, 
cei ai altor popoare vor fi cu atât mai apropiaţi de-ai noştri, cu 
cât, paralel, vor fi fost şi luptele mai asemănătoare. Astfel, să nu 
ne mirăm şi să hu ne risipim truda umblând după filiaţiuni, între- 
bându-ne : cine a avut şi cine a cerut, cine s'a fălit cu o avere 
şi cine s'a ruşinat de un furt! 

In esenţă, credinfa, ca orişice necesitate fisiologică, este ace- 
eaş pentru toate popoarele ce trăesc în aceleaşi împrejurări. Pen- 
tru acest cuvânt nam adus material strein de comparaţie, decât 
unde apropierea mi s'a părut că descopere o curioasă identitate, 
menită să pună întrebări istoriei sau să deslege anuinite întrebă- 
ri ale acesteia. Ingrămădirea, cu ori ce chip, de material compa- 
rativ, pentru potolirea unei curiosități fireşti, n'am socotit că poa- 
te răsplăti îndeajuns sacrificiile bănești pe care le-ar fi cerut. 


(1) C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, Sărbăforile poporului, Bucureşti 1909, 
p. 37: Dragobete e un flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele și fe- 
meile cari au lucrat în ziua de Dragobete,—3 Martie. Le prind şi le fac de râ- 
sul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi..“ 

(2) Marian, Sărbătorile, 1, p. 189: Mătcălăul, după credința Remânilor din 
Banat, e o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos şi nemu- 
ritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii 
nu-l pot vedeă, din cauză că lumea s'a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Măt- 
călăul e frate mai mic cu Paştile“. 

(3) S. FI. Marian: Cârnilegile (1898), Păresimile (1899) şi Cincizecimea (1901) ; 
T. Pamfile, Sărbătorile de vară (1911), Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciu- 
nului (1914) şi Crăciunul (1914). 


DESPĂRŢIREA 1. 
SOARTA, AJUTOR, NOROC. 


URSITOARELE. 


Denumiri. Numărul și menirea Ursitoarelor. Cele două servitoare ale lui Alexan- 
dru Machedon. Un cioban le aftă casa şi le vede traiul. Masa Ursitoarelor la casa 
pruncului de curând născut. Ursirea. Tăria ursitei. Ursitoarele sau Zodiile pri- 
mesc în fiecare seară porunca lui Dumnezeu. Osîndirea celor ce ascultă ursirea 
într'adins. Dumnezeu, fără a schimbă ursita, ajută pe cei în nevoie. Cei trei 
mocani Ursitori aduc ursirea la îndeplinire. Ursitoarele la alte neamuri. 


Ursitoarele, numite şi Ursifori (1), Ursăfori, Ursife (2), Ursoi (3), 
Ursoaice (4) sau Ursoni (5), iar de Macedo-Români Mire (6),—ca 
şi la Neo-greci şi Bulgari, — Albe (7), Flărăsite, Cașmete sau 
Hărioase (8), sunt, după unele credinţi, trei fecioare sau zâne (9), 


(1) Bun rezumat în S. Fl. Marian, Nașterea la Români, p. 149 și urm. Gif, 
și Sarbătorile la Români, |, p. 62. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3419, p. 9 v”. 

(3) Vieața româneasca, an. ll, vol. VI, p. 63. 

(4) Culegere din jud. Dolj. 

(5) Densușeauu, Graiul din Țara Hafegului, p. 232. 

(6) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 7182. D. Cosmulei, Datini, credinț 
și superstiții aromâneşti, Bucureşti 1909, p. 8. 

(7) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 199: ele vin în trei siri de-arândul la 
noul nascut de îi scriu carfea vieții. 

(8) Cosmulei, op. cit, p. 10. 

0) Am puteă primi şi numele de Zâne sau Zânișoare, pe cari le vedem ve- 
nind la pruncul Isus Hristos spre a-l aplecă, adica spre a-l pune la sânul Mai- 
ai Domnului (A. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 23, 24). Acad. Rom., Ms. no. 
3415, p. i4 v’. 


T. Pamfile, Mitologie, I. 


2 


după altele „şapte muieri“ (1), iar după altele poză femei (2) cari 
ursesc sau urșesc (3), adică croesc ursifa, ursa, urseala sau soarta 
noilor născuţi, în întâia noaptea nașterii, — după unele socotinţe,— 
în cele trei dintâi nopți de-arândul, după altele (4), în noaptea a 
treia numai (5), sau în cele trei nopți nesoţ: a treia, a cincea 
și a şaptea, sau tocmai în a opta. 

Despre Ursitoare, în ţinutul Făgăraşului, se aude următoarea po- : 
vestire, pe care, în variantele sale, o vom întâlni-o şi acolo unde 
va fi vorba de Jele: 

„După ce a străbătut A/exandru cel mare până la raiu,a aflat 
un rege anume /oan șezând pe tronul său şi ţinând picioarele 
în apă clocotită de izvor. 

Intrebat fiind de ce face el aceasta, -zise regele loan că apa ast- 
fel întrebuințată are darul întineririi. 

Alexandru cel mare se rugă atunci să-i de ași lui puţină din aceae- 
tă apă, şi ceeace o primi, o păstră foarte bine. Cu toate acestea 
însă, cele două servitoare ale sale i-o furară, şi de atunci, fiind ele 
vecinic tinere şi cunoscând viitorul ficărui om, la nașterea sa îi 
ursesc soarta“ (6). 

Prin unele părţi, pe unde se crede că sunt trei Ursitoare, se zice 
că dânsele trăesc laolaltă înti'o casă, că îngrijesc de candelele 
vieţii omeneşti și că să hrănesc cu carne de furat. lată povesti- 
rea respectivă, aşă cum se aude prin jud. Tecuciu: 


(1) Densușeanu, op. cit., p. 232. 5 

*2) E.N. Voronca, Datinile și credințile poporului român, Cernăuţi 1903, p. 
1070 : „Ursitele sunt nouă femei ; ele mărită fetele, fac să moară nevestele, 
când cinevă face anume pe ursită şi le chiamă cu descântece. Acela ce face, — 
de-i femeie ori bărbat, pe dânsele le trimite. Ele totuna torc şi destorc; mă 
rog: lumea îi mare! Pentru fiecare ele Jucră să-i vie partea: torc zilele omu- 
lui, vieaţa, şi destorc şi deapănă. Pe cine vrau, îl înzilesc; pe cine vrau, îl o- 
moară”, 

(3) Acad. Rom., Ms. no. 3479, p. 83. 

(4) Ibidem, no. 3418, p. 122 v”. 

(5) 1. Candrea, O. Densuşeanu, T. Speranţă: Graiul nostru, 1, p. 9: Ursitoa- 
rele vin a treia zi după naştere şi #rsează pe prunc. Ele găsesc o turtă de pâne 
făcută de-o fată mare, un pahar de apă şi un fir roş pe pâne. Zbidem, p. 490: 
Ursitoarele vin a treia seară la fereastă şi ursesc pe copil; să afle un pahar de 
apă şi pâne pe masă. 

(6) Vieafa românească, 11", p. 64. 


3 


Unui mocan i se fură aproape în fiecare seară câte un miel 
din turmă, fără ca măcar să aibă un pic de bănueală pe cinevă. 

— Câne nu s'aude, sgomot iarăş nu saude! Cine că fie? Ni- 
meni altul decât vreo Ursitoare, căci numai Ursifoarele se hrănesc 
cu carne de furat! Bun! 

Și într'o noapte se pune la pândă. 

Pe la miezul nopţii numai iată că vede o femeie sărind în 
turmă, iea un miel și se găteşte de fugă. 

— Stăi!—ţipă mocanul. Nu mai scapi din mâna mea cât o fi 
hăul şi dudăul. Să-mi spui în grabă cine ești, că altfel fac moarte 
de om! 

lar femeia ceea îi răspunse: 

— Nu ridică, voinice, cocoșul dela puşcă acuma, că mare bine 
ți-oiu face ! 

— Și ce bine, mă rog, poți să-mi face mie până pe acolo? Cine 
eşti ? 

— Apoi eu sunt Ursitoare şi în mânile mele stă vieaţa ta. 
Dacă mă laşi,— bine de bine; dacă nu,—amar de capul şi zilele 
tale ! 

Mocanul lăsă pe Ursitoare în pace, dar porni după dânsa, ca 
să-i arăte locul unde stau Ursitoarele. Voiă omul nostru să ştie şi 
dânsul ce-i pe acolo. 

Merge aşă, merge mult, şi după un cârd de vreme ajunge cu 
Ursitoarea la un castel mare, unde ardeau o mulțime nenumărată 
de candele. Sute şi mii se aprindeau și alte sute și mii se stin- 
geau. l 

— Ce-s acestea ?—întreabă mocanul. 

— Sunt sufletele celor ce se nasc şi-ale celor ce mor,— răspunse 
Ursitoarea. 

Ursitoarele furnicau de colo până colo, turnând untdelemn prin 
<andele,—ici puțin de tot, dincolo mai mult, după cum le erà şi 
lor rândueala. ` 

— Arată-mi şi candela mea !— o îndeamnă mocanul pe Ursitoare. 

Și aceasta merse şi i-o arătă. Mai aveă puțin undelemn; şi Ursi- 
toarea i-l mai spori. Şi se bucură astfel, poate, singurul om de 
pe lume, care a ştiut vreodată cât mai are de trăit, pentru că îşi 
văzuse candela cu ochii! (1). 


(1) Culegere din com. Țepu. 


4 


Ursitoarele, pe cari mai înainte, în vremuri de inimă curată, oa- 
meni le vedeau, după ce se sfătuesc asupra urselii, una mai 
bătrână zice despre copil: 

— Să aibă traiul meu din cutare zi şi somnul meu din cu- 
tare noapte! 

După ce celelalte o sfătuesc să fie mai miloasă, pornesc nevă- 
zute spre casa noului născut, pela miezul nopţii. Pentru aceasta, 
la casele cu prunci născuţi, se lasă uşi!e şi ferestrele deschise, iar 
lumea trebue să fie veselă (1). 

Prin Țara Hațegului, moaşa, singura care poate apără pe co- 
pil de toate /o/hoanele şi boglodatele (dihăniile spurcate), aude cum 
ursesc Ursonile în cele trei zile după naștere, când, pentru pri- 
mirea lor, se pregăteşte masă cu sare, pifă şi apă. Sa întâm- 
plat că undevă venind Ursitoarele n'au aflat sare, pită şi apă; de 
aceea s'au mâniat foc şi-au ursit pruncului o soartă rea. Pe un 
astfel de copil l-au ursit să fie trăsnit pe un clian{ (stâncă): şila 
vremea cuvenită, lucrul s'ar fi şi întâmplat, dacă baba moaşă, pri- 
cepută și știutoare, nu l-ar fi legat şi nu l-ar fi ţinut acasă cu 
minciuni „până a trăsnit în acel moment numai clianțul“. 

Ursitoarele se scoboară în casă, pe horn, pentru care cuvânt şi 
mama nou-născutului se aşează lângă vatra focului, sau după 
căloni (sobă), în ungheţ, unde e locul mai scutit (2). 

Prin alte părți din Transilvania se pune pe masă în cele dintâi 
trei zile pentru Ursitoare un cot de pânză nouă, un blid cu fàină 
de grâu, sare, pâne, lână şi un zeceriu. Prin alte părţi se aşează 
trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă, trei cu untdelem, 
câţivă bani, iar moașa zice câfecul Ursitelor, ca se le îmbuneze. 

In Banat se pun în capul pruncului o pogace, trei cruceri o pe- 
reche nouă de brăciri, o oglindă, un pieptene şi o lingură cu un- 
tură pentru Ursitoare, cari lucruri, fireşte, a doua zi se împart. Tot 
prin Banat, prin unele părţi, în spre seara a treia se pregăteşte 
un blidașel cu nouă mâni de făină de grâu, o lingură nouă cit 
sare, alta cu unt şi un pahar cu apă neîncepută. Masa este în- 
conjurată cu nişte braciri nouă ; pe ea ard trei lumânări lipite de 
blidaşel, care are împrejur boabe cu grâu, cucuruz, păsule, ş. a. 


(1) Gorovei, Credinf” şi supe'stifii, p. 343. 
(2) Densuşeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 232-3. 


5 


Paharul cu apă este încunjurat cu trei fire de mâfasă roşie, 
lungă cât pruncul. 
Toate acestea stau la capul patului. Moaşa se roagă: 
Doamne, Dumnezeule, 
Trimite Ursifoarele 
Să vină toate voiose, 
Voioase şi bucuroase, 
La sânie să gusteasca, 
Lui N, bine să 'mpărțească (1). 
N. puţinel să munceasca 
Şi mult bine să trăiască! 


Lucrurile de pe masa rotundă, numită sânie, pe care sa în- 
tins cina sau cinișoara Ursitoarelor, se împart între moaşă şi trei 
fete cam de câte şapte ani, a doua zi. 

Prin jud. Tecuciu în întâia seară se pune pe tablă sau farfurie, 
bani, pâne, sare, un pahar de vin, două lumânări şi câtevă fire 
de busuioc (2). Mama copilului şi moașa au grijă să viseze peste 
noapte și să ţină minte, iar a doua zi să-și tălmăcească acele vise, 
punându-le în legătură cu viitorul pruncului (3). 

Prin jud. Brăila a treia seară după naștere, mama copilului 
pune pe masă pâne, sare, mălaiu şi o jumătate de ocă de vin, 
aprinde o lumânare şi le lasă aşă ca să aibă cu ce să se ospă- 
teze Ursitoarele. Aceste bucate le iea moașa a doua zi (4). 

Prin alte părți, din acelaş judeţ, moașa trebue să viseze cevă 
în acea noapte şi din cele ce le visează, tălmăceşte viitorul pı un- 
cului născut (5). 

Prin judeţul Muscel, „ursitoarele se pun în a treia seară dela 
nașterea copilului și constau din pâne, ceapă, fuică, vin, carte,— 


(1) Să ursească. 

(2) I. A. Zanne, Proverbele Românilor, TX, p. 382: „La noul născut se în- 
“tinde masă seara pentru Ursitoare, căci de nu vor aveă masă, îl ursesc rău pe cel 
născut, şi cum l-or ursi, aşă va fi. 

(3) La un cumnat al meu, decedat la vrâsta de 30 de ani, soacra mea a vi- 
sat trei Nemţi lăutari cari au venit la fereastă. Poftiţi întăuntru fiind, ei au ras- 
puns: - 

Apoi, câţi să intrăm şi câţi să rămânem! 
Şi au pornit. 
Și acesta s'a socotit ca un vis rău. 
(4) Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 271. 
(5) Ibidem, p. 289; cf. şi p. 302 v”. 


6 


de e băiat cel de curând născut, ori cusăzuri şi fuioare,—să coasă 
şi să-i crească părul,—de e fată, sare, lumânare aprinsă, să vadă 
Ursitoarele, — numele celor trei femei...,—un franc, ş. a. Ursitoarele 
astea se pun pe masă la icoană, spre răsărit, să le vadă Ursitoa- 
rele. După ce s'au rânduit, începe moaşa să se închine, rugându-se 
la Dumnezeu ca Ursifoarele ce au să vină noaptea, să ursească 
bine pe copil. 

Dimineaţa următoare, moaşa iea pentru sine darurile puse la 
icoană. 

Pentru ca Ursitoarele să nu fie scârbite şi deci să nu fie scârbită 
nici vieaţa copilului, e bine ca părinţii, în cele opt zile dela naş- 
tere, să nu fie trişti“ (1). | 

Prin jud. Gorj, a treia zi după naşterea pruncului se curăță 
casa şi lehuza, iar seara, înainte de apusul soarelui, vine moaşa pre- 
gătită pentru punerea ursitoarelor cu o azimă coaptă în spuză, unsă 
cu miere la cele trei cruci de pe ea. Azima o așează pe un scu- 
tec nou pentru prunc, aşternut peste nişte faşe, pe o masă, lângă 
mamă. Pe scutic, lângă azimă, mai pune un pahar de viz, unu de 
apă, sare şi un ban de argint pe pâine, o pereche de bete de 
ale moaşii şi trei linguri de cari se leagă cu mätasă nişte flori. 
După ce le aşează, moașa face nouă închinăciuni şi zice: 

Sfintelor, 

Bunelor, 

Să vă aducă Dumnezeu curate, 
Luminate, 

Bune ca pânea, 


Dulci ca mierea 
Și line ca apa! 


Masa Utrsitoarelor, astfel pregătită, rămâne până a doua zi, când 
venind moaşa, o ridică. Argintul de pe pâne îl pune pe pieptul 
pruncului, iar pânea, vinul și apa se dau la nişte copii curaţi (1). 

La Macedo-Români, a treia zi, un copil de 12 ani, cu părinţii 
în vieaţă, coace o Zazrțifă de aluat nedospit, care se păstrează sub 


(1) C. Rădulescu Codin, 7radifii, legende și amintiri istorice, Bucureşti 
1910, p. 106. Gorovei, Credinţi, p. 343 4: opt zile dela naşterea unui copil, 
parinţii lui să fie tot veseli, iar nu trişti, căci se întristează Ursitoarele, și cum 
vor fi ele în acele opt zile, așă va fi şi copilul în vieață. 

(2) Ie. I. Constantinescu, Monografia comunii Brănești din jud. Gorj, Tg.- 
Jiu 1914, p. 128. 


7 


perina pruncului 40 de zile. De-i băiat cel de curând născut,i se 
mai pune o pungă cu bani, o armă, o carte, călămări, hârtie şi 
o pană, iar de-i fată, un degefar, foarfece, ş. a. Cânii din ogradă 
se trimit pe la neamuri, ca să nu se sperie Cașmetele (1). 


Prin alte părți macedo-române, Mirele au o primire încă mai 
de cinste. 
„Venirea Mirei, se face cunoscut celor din casă printrun mic 


semn ce se iveşte pe nasul copilului. Lăuzei i se dă să mânânce 
într'o tavă din trei feluri de bucate. Împreună cu dânsa mânâncă 
şi trei fefife ce au părinţi şi cari reprezintă pe cele trei Mire. 
După ce lăuza a isprăvit de mâncat, restul bucatelor se pune 
cu farfuriile pe un scaun lângă icoana sfântă, ca să vie Mirele 
să mânânce. 

După ce s'au ridicat oaspeţii dela masă, un băiat umblă cu o 
tavă la toţi şi adună mahmudele, cari mai apoi se coasă la fesul 
copilului. Pe la miezul nopții, pleacă oaspeţii pe la casele lor. 
Moaşa rămâne mai la urmă. Ea cere să-i aduca puțin grâu, un 
nasture de argint, o căpăţină de usturoi şi puţin lulachiu. Toate 
acestea le amestecă, le înfăşoară întrun petec de pânză şi le pune 
lăuzei subțioară. 

Această legătură o poartă lăuza tot timpul lăuziei. 

Acestea, în Clisura. 

La Cruşova, ospățul ce să dă a treia seară după naşterea co- 
pilului în cinstea Mirelor şi chiamă pugunic. Cu acest prilej, un 
băiat cu tată şi mamă frânge o ură, şi oaspeţii o mânâncă toată, 
ca să nu rămâie până a doua zi nici o bucăţică, căci altfel co- 
pilul iesă hoț. 

In Meţova acest ospăț se zice masa a le Sfâ-Marie, din care 
lăuza nu iea nici o mușcătură. Dacă în timpul acestui ospăț se 
ivesc pe obrazul micului pete negre, zic că ¿au ars Mirele. 

In alte părți mai e obiceiul ca să facă trei colaci mici hotăriţi 
pentru cele trei Ursitoare : unul se coasă la fașa copilului, al doilea 
se atârnă de gâtul lăuzii ca să-l poarte 40 de zile, al treilea îl mâ- 
nâncă lăuza a noua zi dela naştere. 

Tot atunci se mai face şi o furtă cu zahăr în formă de colac, 
care se mânâncă de toți cei de față“ (2). 


(1) Cosmulei, op. cit, p. 8 9: „După trei nopți, părinţii pun în leagănul 
natului (copilului) monete de aur, cu cari Mirele să fie ademenite a-i croi o 
soartă cu bielşug“. „Ca vai de cei ce n'au de unde să dea Zânelor cele cuve- 
nite !“ $ 

(2) Ibidem, p. 9 10. 


S 


Dacă Ursitoarele găsesc casa cu pruncul neluminată, ele nu intră 
înlăuntrul și astfel, copilul rămâne neursit. „Nu-s atâți oameni 
neursiţi 2" i 

Ursitoarele, după unele credinți, se numesc: 

Ursitoarea, este cea mai mare dintre dânsele. Ea ţine furca și 
fusul; 


Soartea, care toarce, mijlocia,— şi 

Moartea, care curmă firul. 

După unele credinți oltene, cele trei Ursătoare cari vin cu 
Îngerul, ca să ursească pe cel de curând născut sunt: 

Intâia: Capul lunii în care s'a născut pruncul; 

A doua: Ziua în care s'a născut pruncul, şi 

A treia: Ceasul în care a picat pruncul din pântece. 

Tustrele fac sau torc firul vieții unui om, care este cotit prin 
toate locurile pe unde cel venit pe lume va umblă în vieaţa lui, 
dela ursală şi până la moarte. 

Une ori se spune că acest fir îl dă Dumnezeu U'sitoarelor şi 
acestea îl pun pe pământ, aşezând pe el toate întâmplările pe 
cari le va aveă omul şi dela cari dânsul nu se poate abate cu 
nici un chip. 

În această privință, se povesteşte că un om a aflat în vis, dela 
Îngerul pruncului său, că acel prunc se va înnecă în fântâna din 
ograda lui, atunci când va aveă vrâsta de 9 ani. Omul, ştiind 
aceasta, şi-a astupat fântâna, socotind că cu chipul acesta copilul va 
scăpă cu vieaţă, neavând în ce să se înnece. Copilul însă, tocmai 
în ziua când a împlinit nouă ani, sa dus la fântâna astupată, a 
pus capul pe cheile (1) fântânii şi a murit (2). 

După următoarea povestire, Ursifoarele, — sub numele de Zodii, — 
primesc în fiecare zi poruncile lui Dumnuzeu, pentru cei ce se 
nasc, cari, astfel, rămân legaţi de-o anumită soartă sau zodie, pen- 
tru totdeauna: 

Ci-că un împărat aveă trei feciori. Intr'o zi îi cheamă pe tus- 
trei la dânsul și le spuse: 

— Dragii tatii, mam gândit şi eu, acuma când sunteţi şi voi 
ajunși la vrâsta de muncă, să vă dau pe la treburile voastre și 


(C) Ghizduri, ghizdèle. ; 
(2) Cred. Rom. din com. Catane, jud, Dolj, împårt. de Şt. St, Tuţescu, 


9 


să nu vă mai țiu pe lângă mine, să-mi păstraţi şi să-mi sporiţi 
averile mele; să nu fie bănat mai încolo, la vremurile voastre de 
însurătoare, şi să-mi spuneţi că unul a muncit mai puţin şi-a luat 
mai mult, şi să se işte aşă sămânță de gâlceavă şi vorbă. laca, 
vam făcut averea mea toată trei părți de-o potrivă: să și-o iea 
fiecare şi s'o păstreze fiecare după vrednicia şi mintea lui. Cine 
a mări-o, bine de bine; cine a prăpădi-o, paguba lui; l-oiu ve- 
deă şi eu cu ochii mei pe cel ticălos şi nu i-oiu lăsă la moarte 
zilele noroadelor pe mâni, ca să le dea de râpă iute și de 
grabă! 

Şi după asta, împăratul le-a dat ce li s'a cuvenit, şi el sa tras 
„de-o parte, să tacă şi să să uite. Fiecare din cei trei feciori au în- 
ceput să muncească pe socoteala lui, şi fiecăruia îi mergeă cum 
îi mergeă, dar celui mai mic dintre fraţi, îi mergeă ca racul. Pe 
ce puneă mâna, praful și pulberea s'alegeă: înir'o zi i-au murit 
vitele, par'că otrăvite, într'alta i-au ars coşarele cu pustia neagră 
ce mai aveă într'insele, în altă zi alta, până când a rămas ca vai 
de capul lui. Mai rău nici că se puteă! 

După o vreme, văzându-se el sărac lipit pământului și gol pis- 
tol, şi-a luat lumea'mn cap şi s'a tot dus să-şi caute singur partea, 
dacă pustiul de noroc n'a ştiut să-l găsească pe dânsul. 

Merge el aşă şi ajunge într'o zi spre seară într'o pădure. A- 
colo un unchiaş făceă haragi pentru vie. 

— Buna ziua, moşule! 

— Țămi dumitale, flăcăule; da ce umbli pe-aici? 

— Apoi, moşule, şi cu mine, povestea cântecului: am plecat 
în lume să-mi pun nume. la-s un biet om nevoiaş!Nu mă-i pri- 
mi să-ţi ajut şi eu la lucru? 

Cum nu; auzi vorbă! 

Şi-au muncit amândoi, — feciorul de'mpărat şi unchiaşul,— până 
seara târziu, când bătrânul zise: 

— Apoi, nepoate, să ştii că eu nu-s de pe-aici, şi ca să mer- 
gem tocmai la mine acasă, ne-ar trece toată noaptea pe drum. 
Hai şi ne-om duce la bordeiul pădurarului şi-om mâneă acolo. 

Au pornit amândoi, au ajuns, au aflat cevă de-ale gurii, şi 
după asta, cum erau şi trudiţi, sau culcat. Şi cum s'au culcat, au 
tăcut. Noaptea, aşă pe la cântători, saud nişte glasuri. Da să 
ştiţi că bietul fecior de'mpărat, deprins cu pat şi perină mai moale, 
nu putuse aţipi nici cât ai bate în amânar: se'ntorceă când pe-o 


10 


parte, când pe cealaltă, ca un puiu într'o frigare. 

Și cum spuneam, pe la cântători s'aude la fereastă : 

— Doamne, Doamne ! 

— Ce-i, Zodiilor? întreabă unchiaşul cu care feciorul nostru 
lucrase în pădure. 

— Astăzi, atâția sau născut şi atâţia au murit; ce facem? 

Și le răspunse moşneagul: 

- Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte ; cei ce s'au născut, 
aibă partea noastră din astă seară! 

Feciorul ascultă şi tăceă, şi se minună şi dânsul mult de cele 
ce vedeă că se petrec. 

A doua zi unchiaşul şi feciorul de'mpărat se scoală şi se duc 
din nou în pădure, fac la haragi toată ziulica, iar seara moşnea- 
gul zice din nou: ; 

— Iaca, vine şi noaptea, și noi, de isprăvit, tot nam isprăvit; 
mai mare truda ne-ar fi s'o pornim pe vremea asta tocmai la 
mine acasă. Hai şi-om mâneă la curţile împăratului, c'om găsi, 
cred, o bucăţică de mămăligă şi-un ungher unde să ne hodi- 
nim ciolanele peste noapte ! 

Şi sau pornit. Şi par'că eră un făcut. Impăratul i-a întâmpinat 
la poartă, i-a dus în castel pe din față, pe scările cele mari, i-a. 
pus la masă cu dânsul, iar peste noapte le-a aşternut într'o o- 
daie nemaipomenit de mândră. 

Feciorului de'mpărat i se speriase somnul din nou: stă şi se 
gândiă, şi aşă îl apucă vremea cântătorilor, când auzi la fereastă: 

— Doamne! Doamne! 

— Ce-i, Zodiilor?—le întrebă bătrânul. 

— Astăzi, atâţia sau născut, şi-au răposat atâţia. Ce facem? 

— Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s'au năs- 
cut, aibă traiul nostru din seara asta ! 

Tocmai acuma pricepi feciorul cel împărătesc minunea cea 
mare. Unchiașul cu care petreceă de două zile nu eră altcinevă 
decât prea sfinţitul Dumnezeu, care toate le ştie și toate le câr- 
muește cu vorba lui cea fără de protivnicie. De ce să-și mai 
treacă leriul de geaba ? Ştiă un lucru şi nici acela prea de vese- 
lie, că el se născuse în zodia celor ce au să trăiască traiu de 
bordeiu, și sănătate bună! De asta n'aveă noroc, și vorba ceea: 


, 


Dacă nu-i noroc şi parte, 
Geaba te mai scoli din noapte! 


11 


A sărutat dreapta lui Dumnezeu și a plecat. 

Acuma aveă un gând: să meargă acasă la tată-său, împăratul, 
să pice în genunchi înaintea lui și să-l roage să-l ierte și să-i 
spuie: 

— Tată, sunt om cum se cade, şi-mi place munca, şi-s om de 
cinste, şi care mi-i vina dacă n'am noroc? 

l-a spune după asta, împăratului, povestea întâlnirii cu Dumne- 
zeu, şi poate s'a milostwi împăratul şi l-a lăsă în ogradă slujitor 
ca orişicare slugă, pe mâncare şi purtare. 

Aşă şi-a pus în gând şi așă a şi făcut. Împăratul l-a ascultat, 
şi dacă nu l-a îmbrățișat şi nu l-a sărutat, apoi, nici de izgonit 
nu l-a izgonit. l-a dat şi lui o treabă acolo pe la ţarcul oilor şi 
l-a lăsat în pace. 

Şi a început feciorul de craiu munca grea, și-au început din 
nou supărările să-i vină peste cap, şi tot sacul cu amar să se 
verse peste dânsul. Banul nu și-l mai vedeă strâns în pungă, 
straiul nu sta o zi pe trupul lui cum se cade, şi vorbă legănată 
dela nimeni nu află. Rău şi rău, și din rău tot mai rău, povestea. 
cântecului : 

Unde-i bine, 
Nu-i de mine; 
Unde-i rău, 
Hop şi eu! 

Şi omului i-i greu până se pornește de vale de-a berbeleacul, 
că nu se mai gândeşte la opreală. Așă și ist! fecior de'mpărat.. 
După ce se vede deprins cu nevoia ca ţiganul cu scânteia, ce-şi 
zice: 

— Calicului, scufie de mărgăritar îi mai trebuie; ce-ar fi să 
rămân din gol cu pielea! Hai să mănsor! 

Şi sa'nsurat scurt şi de grabă. Nu cu fată de'mpărat, şi nici 
cu fată de boier mare, da măcar nici cu una, de istelalte, dim 
oameni muncitori, de-alde noi. Sacul ştie să-şi caute petecul şi 
spinarea scărpinarea. Și-a ales feciorul de'mpărat nevastă pe Tun- 
sâlica, fata găinăresii dela curțile craiului. 

Şi a făcut o nuntă de s'a dus vestea şi povestea, o săptămână 
încheiată, de umblau şi curcile cu chef; şi după nuntă sau pus- 
însurăţeii cu sârg pe muncă. 

Şi-a trecut numai o zi la mijloc şi parcă alt soare băteă aci. 
peste capul lor. i 


12 


Fi, nevastă, ce zici: merge? 

— Cum să nu meargă! Ziua bună se cunoaște de dimineaţă 
du eşti cruce'ntreagă, dar dintr'o sută, una să fie şi-a mea. 

— Şi-anume care? 

— Când te-a'ntrebă cinevă cevă să spui: „nu ştiu, nu-s ale 
mele; Tunsâlica ştie, Tunsâlica are“! 

— Bine, femeie, bine! 

Şi-aşă. 

Acù prinseseră tinerii noștri la chiag. De bani nu se puteau 
plânge, de vite nu, pământ cumpărau, vin la beciu şi bucatemn 
„coşare strângeau. 

— Ei, da-ţi merge bine!—îi zicea unul. 

— De, ce să zic; Tunsâlica știe! 

— Ai bănet, am auzit; ai strânsură... 

— De, ce să zic. Tunsâlica ştie, Tunsâlica are. 

Că vedeţi, Tunsâlicăi îi scriseseră Ursitoarele altă zodie. 

Odată numai, într'o vară, făcuse feciorul de'mpărat un stog de 
grâu cu spicul can poveste, cât vrabia, și paiul cât trestia. Și-l 
întrebă un boier. 

— Dar al măriei tale să fie stogul ista ? 

— Al meu,—a fost răspuns feciorul de'mpărat; și cum a zis, 
de-odată sa auzit un bubuit, şi-un trăsnet, şi stogul cela cât 
„ai face o mămăligă, s'a prefăcut în cenusă. 

Și iaca aşă: uitase vorba ceea: „Tunsâlica știe, Tunsâlica are“, 
că Tunsâlica aveă altă zodie. 

Şi-atâta-i povestea (1). 

Nimănui nu-i este îngăduit să asculte ursirea Ursitoarelor. Pen- 
tru aceasta, cel ce se uită spre ferești în cele dintâi trei nopţi ale 
nașterii unui copil, va fi osândit, întocmai cum este osândit şi 
cel ce ascultă vifele cari vorbesc în noaptea de Sf. Vasile, când pro- 
orocesc "viitorul. Astfel, într'o poveste a Sfântului Petru, care nu 
voiă să se nască, vrăjitoarea adusă la căpătâiul lăuzii, a spus ta- 
tălui lui Sf. Petru, care era dascal: 

— Să ştii, dascale, că are să-ți moară și dăscăliţa, şi pruncul, 
și păcatul cel mare al dumitale va fi. Am să te învăţ eu cevă, 
dacă mă-i ascultă: pune urechea pe pragul casii şi ascultă gla- 


(1) Auzite dela loana Popovici, mahalaua Sf. Ion din Tecuciu, în 1905. 


13 


sul Ursitoarelor. Din cuvântul lor dumneata lesne vei află cheia, 
dar să ştii atâta: că cine ascultă ursirea, moare de moarte nă- 
praznică. 

— C'apoi ia să vezi! suspină dascalul; pentru mine tot una-i,— 
o rogojină veche pe care nici cânii n'ar roade-o. Ce să mai trăesc! 
Sapa şi lopata, şi-o mână de ţărână în ochi! Feciorul să-mi tră- 
iască şi să mă urmeze în lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am 
mâncat mălaiul, şi de-acuma, aleluia! 

Și mai mult pe gânduri nu stătă. A pus urechia pe prag şi-a 
ascultat, şi-a auzit cum grăiă una din Ursitoare : 

— Petrea, feciorul dascalului, nu se va naște până când tată-său 
nu i-a făgădui de nevastă pe Zâna făr'de tată. La urma urmii, 
pruncul are să se facă Sfânt! 

Grăi apoi a doua Ursitoare: 

— Cartea vieții lui stă deschisă pe o masă, în chilia de pia- 
tră dela Izvorul Iordanului. 

lar a treia Ursitoare, care întotdeauna rostește aceleaşi cuvinte, 
sfârşi (1): 

— Cine ne-a ascultat întru furiș, de mâna pruncului să moară! 

Dascalul, după aceasta a putut făgădui feciorului, acesta sa 
născut, dar povestea arată mai apoi cum el a trebuit să fie ucis 
de copilul său (2). 

Altă dată doi Sfinţi se roagă lui Dumnezeu ca să se strămute- 
ursirea Ursitoarelor, dar zadarnic: 

„La un om odată vin cele trei Ursitoare ca să-i ursească 
pruncul de curând născut. In casa lui se aflau atunci Sf. Gheor- 
ghe şi Sf. Dumitru, cari au auzit ursirea prin gura celei mai 
mici dintre Ursitoare: 

— Copilul va creşte mare şi când se va însură, va trece cu 
mireasa lui peste un râu, va cădeă de pe cal şi va muri înnecat! 

Cei doi Sfinţi, auzind aceasta, spun omului că atunci când 
va fi să-şi însoare feciorul, să-i poftească şi pe dânşii la nuntă. 

Ceeace omul nu uită să şi facă. 

Nunta trebuiă să treacă peste apa hotăriîtă. Atunci Sf. Dumitru 





(1) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 389 v°: Ursitoarele sunt trei, și cun 
zice cea din urmă, aşă rămâne (Cred. din jud. Botoşani). 
(2) Pamfile, Sărbătorile de vară la Români, p. 119 şi urm. 


14 


«a să împiedice îndeplinirea soartii, îşi schimbă calul său cu al 
mirelui, dar nu se știe cum se întâmplă, căci calul lui Sf. Du- 
mitru poticni, iar cu coada stropi pe mire, aşă că acesta sa în- 
necat numai decât. 

Văzând aceasta, Sfinţii merseră la Dumnezeu și se rugară ca 
să-l învieze. Dumnezeu însă !e răspunse că una ca aceasta Sar 
puteă face numai dacă părinţii mortului şi-ar da din zilele lor. 
„Dar aceștia nici nu voiră să audă și astfel mirele rămase „bun 
mort“ (1). 

Din jud. Covurluiu avem această povestire care ne-aduce în 
“minte moartea copilului pe ghizdelele fântânii: 

_ „Era odată un om bogat. El trăiă singur numai cu nevasta. 
fi dete Dumnezeu un dolofan de copil, mai târziu, dar pe semne 
e dat omului, că îi muri copilul. 

A doua oară tot aşă o păţi. 

Ce să facă el? Işi zice în sine că de-acuma are să asculte 
Ursitoarele, că până acum nu le luase sama. 

Şi nevasta născu un copil mai frumos ca ceilalţi doi. 

Seara se lipi de peretele casii. Treci un ceas sau mai multe, 
Şi numai ce vede trei păsărele sau trei Îngerași albi, că se pu- 
seră la fereastă câte trei. y 

Intâiul zise:— Copilul născut va fi mincinos şi curvar! Al doi- 
dea zise: 

— Copilul născut va trăi rău: va fi curvar şi mincinos! 

lar al treilea, cum zice, aşă rămâne. Zice: 

— Copilul născut va trăi bine, nu va aveă sfadă, va fi cu- 
"minte, cinstit, iar la vârsta de 16 ani va muri înnecat în fântâna 
«lin curte ! 

Apoi sburară. 

Omul acela, cu inima plină de bucurie, întră în casă, face bal 
mare de bucurie că poate de-acum să-l scape de moarte pe 
„copil. A doua zi se astupă fântâna, iar de-asupra puse un car 
«de spini. 

Şi când ajunse la 16 ani, într'o seară vede că băiatul lipseşte 
din casă. [| aşteaplă mult şi bine, îl strigă,— nu-i. Aprinde o lu- 
mânare și se duce cu femeia la acei spini să vadă dacă n'a a- 


(1) Pamfile, Sărvăzorie de toamnă şi Postul Crăciunului, pP 70. CEL. 
:Șăineanu, Basmele, p. 22, 144 5. V. şi Jon Creangă, VII, p. 108 10. 


15 


dormit pe acolo. Nu se vede. Atunci omul iea un par şi ridică 
spinii în sus. Ce să vezi ! Băiatul îşi făcuse loc sub spini şi a- 
colo murise! 

Zodia omului se împlineşte!“ (1). 

De asemeni se crede că este pedepsit și acel ce umblă pe ur- 
mele Ursitoarelor; unul ca acela o/oveșfe (2). 

Prin Țara Hațegului se povesteşte că Ursitoarele au ursit unui 
copil la naştere, că va luă la vremea cuvenită de nevastă pe 
mama lui. Moaşa, auzind, a spus femeii, și aceasta, ca să scape 
de păcat, şi-a trimis copilul în țări depărtate. Peste câţivă ani 
însă a rămas văduvă și nu s'a măritat decât târziu, după un fe- 
cior venit din lume, care erà tocmai fiul ei (3). 

Intâlnim totuş povestiri după cari Dumnezeu poate schimbă, 
ca un atotputernic, scrisa Ursitoarelor. 

lată una care se aude prin Oltenia: 

Dumnezeu a plecat odată singur pe drum, şi s'a întâlnit cu un 
om nevoiaş, sărac luci. 

— Unde te duci tu, omule?—l-a întrebat Dumnezeu. 

— Unde să mă duc! Merg să aflu pe Dumnezeu și să-l omor, 
căci el m'a lăsat pe lume sărac, de nam de pe ce să beau o- 
leacă de apă! 

lar Dumnezeu îi zise: 

— Aici ai o greşală, prietene. Nu Dumnezeu este cel vinovat 
că eşti sărac, ci Ursoaica ta. Ea a hotărît să fii aşă cum ești! 

Și pe urmă l-a îndemnat: 

— Haide cu mine. Avem să intrăm într'o casă. Acolo tu să te 
pituli sub. o masă, că nu peste mult vor veni şi Ursoaicele şi vor 
pune pe masă o mulțime de bani. Când vei puteă, să te scoli, 
să ieai din grămadă cât vei voi şi să fugi. Ele te vor alungă, te 
vor prinde şi te vor întrebă de ce ai furat. Tu să le răspunzi 
aşă, că ele te-au ursaz să furi,--că-ţi vor da pace! 

Au mers, au ajuns, şi lucrurile s'au întâmplat întocmai. Săracul 
sa îmbogăţit cu chipul acesta, fără ca să ştie prin ajutorul cui (4). 


(1) Ghiluşul, II, no. 7, p.3 4. 

(2) Gorovei, Credinţi, p. 94. 

(3) Densuşeanu, Graiul din Țara Hațegului, p. 232. 

(4) Culegere dela Zamfir Otea, com. Floreşti, jud. Dolj, împărt. de Gh. 
Schinteie, prin d-l H. N. Ţapu. 


16 


Deci, o abatere dela «ce fi-i scris, în frunte fi-i pus», dela ur- 
sirea Ursitoarelor şi mai ales dela cuvântul celei mai mici din Ur- 
sitoare, despre care se spune că este mestrămutat de obiceiu (D, 
nu se poate. 

O singură dată, pe lângă Ursitoarele femei, întâlnim şi pe Ur- 
sitorii bărbaţi, şi anume tot în povestea Sfântului Petru, pome- 
nită mai sus. După cât se pare, ei ajută ca să se îndeplinească. 
scrisul fiecărui om. 

lată fărâma corespunzătoate din acea poveste: 

„Pruncul se născù, dăscălița se sculă şi începi să-l îngrijească. 

Zilele treceau spre bucuria bătrânilor, dar veşnic işi aduceă 
aminte dascalul de osânda Ursitoarelor şi pentru asta, făcând sfat 
cu baba, se hotărî să-şi aşeze feciorul întrun sicrieş frumos și 
să-i dea drumul la vale, pe apa Iordanului. 

Că, ziceă el, dacă Dumnezeu ne are în grijă, nu l-a lăsă să 
se prăpădească, ci-l va aduce spre vieaţă! 

Şi aşă, sicriul cu pruncul porni în jos pe apă, părinţii îl petre- 
cura cu ochii cât putură, şi apoi, când îl prăpădiră din vedere, 
intrară în casă, plângând amândoi. 

Pluti sicriul mult, până când întrun târziu ajunse la castelul 
cel mare și luminat al celor trei Ursizori. 

Şi Ursitorii aceştia ce-s? Trei mocani. 

Cei trei mocani, dară, s'au sculat când l-au văzut venind, l-au 
prins cu căngile, şi cercetându-l, găsiră într'însul odorul şi-l scoa- 
seră afară. Şi s'au bucurat mult, s'au bucurat că pot să crească 
şi ei un suflet venit de peste ape; l-au sburătăcit şi l-au făcut 
frumos, să se uite lumea la dânsul ca la o făptură dumnezeească. 
lar la nouă ani, când se făcuse băiețandru, îl chemară cei trei 
Ursitori la ei şi cu glas răspicat i-au zis pe rând: 

— Să te duci, Petre, şi găsind pe Zâna färde tată, să ţi-o 
faci dragă şi să ţi-o ieai de nevastă! 

lar al doilea: 

Să ceri dela tatăl tău cartea vieţii tale! 

Şi cel din urmă: 





(1) Cosmulei, og. cit, p. 9. 


17 





— Ascultă, băiete; să nu cumvă să uiţi porunca 
a treia, şi să nu omori pe dascal! 

Băiatul le sărută mânile la tustrei, se închină pân’ la pământ 
și plecă în sus, pe malurile Iordanului. . 

Mers-a mult, o lună, două, cât a fi mers el, eu nu știu, dar 
ştiu c'a ajuns la casa lor cea bătrânească, unde şi-a găsit părinții 
sănătoşi. Sau bucurat cu toții şi s'au ospătat la olaltă, dar vre- 
mea treceă, şi după socoteala feciorului, vremea erà scumpă. 

— Tată, grăi feciorul, să-mi spui unde-i cartea vieţii mele? 

Dascalul stătu o clipă pe gânduri, își aduse aminte de vorbele 
Ursitoarelor+şi zise: 

— Cartea vieţii tale stă deschisă în chilia de piatră dela Izvo- 
rul Iordanului; du-te și ţi-o iea. 

M'oiu duce, tată, dar mai înainte de pornire, trebue să te 
omor. Cine se măsoară cu rândueala lui Dumnezeu, vrednic de 
osândă este; cine ascultă sfaturile tainice ale Ursitoarelor, după 
hotărirea or, se cuvine să moară ! 

Luă apoi o secure, și ridicând-o în sus, îi despică în două oa- 
sele capului. Pe urmă sărută mâna maică-sei, îi ceri iertare şi 
plecă la drum, 


Și la sfârşitul anului 
Ajunse la Izvorul Iordanului, 


la chilia de piatră. 

Inăuntru eră o masă săpată în stană și un covor frumos peste 
dânsa, iar pe dânsul sta cartea zilelor lui Petrea. In cartea asta 
a vieții se află, ci-că, scris tot ce are să pătimească omul în lu- 
mea lui Dumnezeu, de când se naște şi până când moare“ (1). 

Prin urmare, după credinţile poporului, Ursitoarele scriu vieâța 
omului, așă cum are să se desfăşoare, în toate amănunţimile, şi 
acel scris alcătuește cartea vieții sau cartea sorții. După alte cre- 
dinţi, Ursitoarele cântă cuprinsul scrisului care rămâne aşă cum a 
fost cântat, după cum spuneau şi Grecii, prin Homer: „Zeii înşişi nu 
pot scăpă pe eroul iubit de moartea comună tuturora, odată ce 
Moira primejdioasă l-a apucat spre a-l cufundă în somnul adânc 
al mormântului“ (2), şi cum am văzut că povesteşte şi crede și 
poporul nostru. 





(1) T. Pamfile, Sărbătorile de vară la Români, p. 120-1. 
(2) Odyssea, III, 236; cf. L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 143 şi urm. 
T. Pamfile, Mitologia, I. > 


18 


Ursitoarele le au aproape toate popoarele vechi şi nouă. 

Romanii le numiau Parcae, şi erau trei: Parca, Nona, De- 
cuma, iar mai târziu, Nona, Decuma şi Morta, — paralèle cu 
Moirele greceşti, iarăş trei: Cloto, cea care toarce, Lahesis, cea 
care hotărăşte soarta, şi Atropos, cea neînduplecată dela hotă- 
rîrea luată. Neo-Grecii le zic aproape la fel. 

Bulgarii, ca şi Macedo-Românii le zic Mire sau Nărăcinife (1), 
şi uneori chiar și Samodive, pe cari odată le întâlnim ca 
şi pe Zânișoarele noastre, la adăpostul unde s'a născut Isus Hris- 
tos, cusându-i hăinuțele (2). Nărâșnifele sau Nareșnifele le întâl- 
nim într'o povestire care ne-aminteşte pe una a noastră, după 
care feciorul trebuiă să moară în ziua nunții: = 

„Cele trei Nareşniţe veniră, însă Todora, — o fetiță mică, — nu 
închide ochii, ci priveşte şi ascultă Nareşniţele. 

Intâia zise: 

— Să luăm copilul! 

A doua zise: 

— Să nu-l luăm, până nu s'a face mare, până nu s'a face de şapte ani! 

A treia zise: 

— Să se facă mare, s'ajungă flăcău bun de 'nsurat, să se lo- 
godească la vreme cu o fată frumoasă, pe care s'o iea, iar când 
se va înapoiă dela cununie, dela biserică, noi să-l luăm. 

Ele l-au ursit, — avem şi noi un cuvânt care se apropie de 
cuvântul bulgăresc: «l-au nărocit>, — şi apoi au pierit. 

Povestirea arată apoi cum Todora se 'mbracă bărbăteşte în 
Jocul fratelui său mai mic, sorocit să moară, și astfel nişte Vân- 
turi o ieau pe dânsa în locul frățiorului său (3). 

Sârbii numesc Ursitoarele, Usude sau Suienife, aproape să se 
confunde cu Szre/ya (4). 

La Albanezi cuvântul celei din urmă este hotăritor: pașa care 
le ascultă cuvântul, aude pe a treia Ursitoare zicând: 

— Acest copil va trăi mulți ani, va ucide pe paşă, luându-i 
mărirea şi fata (5). 


(1) A. Dozon, Chansons populaires bulgares, Paris 1875, p. XXVI. 

(2) Ibidem, p. 159. 

(3) Jbidem, p. 331 2. - L. Leger. La Mithologie slave, Paris 1901, p. 165. 
Încă mai numesc Bulgarii Ursitoarele: Urisnici sau Orisnici sau Srecia. 


H A. Dozon, Coutes albanaises, Paris 1881, p. XXIII. L. Leger, op. cit, 
p. 165. 


(5) Zbidem, p. 99. 


10 


Ruşii le numesc Rodjenice, Rozianice (rod, nastere) sau Sudje- 
nice (sud, judecată, soartă). 

Cehii, Croaţii şi Slovenii le numesc Sutniie, Sudjenice, Soje- 
nice, Sudicichi (1). 

Popoarele romanice le cunosc sub numele de Fées, Fate, Fadas (2). 


(1) L. Leger, op. cit., p. 164 5. 
(2) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. T30. 


INGERII. 


Căderea lui Lucifer. Inmulţirea Ingerilor. Rostul lor în cer. Intâiul Înger 
păzitor al omului, sprijinul lui Hristos. Ingerii mijlocitori între Dumnezeu şi 
oameni. Legenda rădaşcelor și-a licuricilor. Ingerul sau Ingerii păzitori şi Ursita 
pruncului. Diavolul din stânga omului şi lupta lui cu Ingerul păzitor. Fuga 
Îngerului păzitor. Incheerea socotelilor în cer. Luarea sufletului și preumbla- 
rea lui. Paza mormântului. Rugăciuni către Îngerul păzitor ş. a. 


Ingerul, — la Macedo-Români: ânghelu, „de-a dreptul din gre- 
ceşte“ (1), la Megleno-Români, anghil (2), ntrimis ceresc“ întâiu, 
în latinitatea creştină, ca şi ebraicul malàh, trimisul regelui“ (3), 
se bucură de cea mai mare cinste la Românii de pretutindeni. 

Credincioasele slugi ale lui Dumnezeu, făcute „dela "nceputul 
începutului“, s'au împuţinat după răsvrătirea Neczrafilor (4), a Inge- 
rilor răi de sub căpetenia lui Lucifer când, după unele credinţi, 
se pune începutul neamului diavolesc. 

Povestirile şi credinţile poporului român privitoare la căderea 
Îngerilor le-am dat în altă parte; aici se pune numai următorul 
fragment de text vechiu: 

„A patra ză, cănd fiace Dumnezău luminele cele mari și stea- 
lełe, într'aciastă ză au căzut den cerui Luceafărul carele [erà] mai 
mare pre o ciată de îngeri den ceatele îngereşti. Carele [pentru- 
că] s'au mărit dentru săne şi sau măndritu în cugetul său şi au 
zis că-şi] va pune scaunul său înpotriva scaunului lui Dumne- 
zău, [ca să să] ivască şi el tocma cu Dumnezău; deci numai [s'a 
gândit] acesta gând întru sine, atăta s'au şi desfăcut [din cer şi au 
căzut] cu toată ciata lui. Şi trecură unii pănă în adăncul pămăn- 


(1) L. Șăineanu, Semaseologie. 

(2) P. Papahagi. Megleno-Românii, Il, p. 54. 

(3) Zov, lı după Şăineanu, Semaseologie. 

(4) Pe larg, credinţele şi povestirile românești desp-e căderaz Îngerilor, le-am 
arătat în Povestea lumii de demult, p. 03 şi urm. 


21 
tului, alțăi în fundul mării, alțăi pre pămănt, alţăi în văzduh, al- 
țăi întrapă. Şi toți aceia căţ[i] au căzut de în cer [cu] acel voevod, 
făcutu-s'au diavol întunecat...“ (1). 





Fig. 1. Căderea Îngerilor (iconiţă de pe o cărticică din c. 1720 (2). 
Cetele îngereşti, rămase în cer, se înmulţesc necontenit; într'a- 





(1) Acad. Rom., Ms. no. 86, p. 19; în parenteze se completează textul aco- 
perit prin lipirea unei hârtii. Cf. şi Ms. no. 48, p. 6 v°. 

(2) Clişeu împărt. de d-l prof. C. N. Mateescu; cf. Pamfile, Diavolul învrăj- 
bitor al lumii, p. 7. 


22 


devăr, după credinţile întregului nostru neam, copiii mici cari 
mor îndată după botez, şi câte odată chiar şi cei ce nau împli- 
nit șapte ani, deci cari se socotesc fără nici un pacat, se prefac 
după moarte in Îngeri, cari vor sta pe lângă Dumnezeu, slujin- 
du-l şi rugând-se pentru sufletele părinţilor lor. Ei vor scobori 
şi în iad, unde acești părinți, poate, se vor chinui în focul cel 
veşnic, şi acolo le vor face vânt cu aripioarele lor, ca să-i mai 
răcorească (]). 

Pentru ca Îngerii făcuţi din copiii mici să poată sbură, li se 
despică camaşa, de sus până jos (2). 

După unele credinţi, în cerul lui Dumnezeu sunt trei rânduri 
de Ingeri: „ mai pe sus, mai pe la mijloc și mai pe jos“, puse 
sub conducerea Sfinţilor „înfâi între Îngeri“, Arhanghelii Mihail 
și Gavril (3). 

Cu toţii fac slujba de noapte a cerului, toacă şi poartă făcliile, 
dănţuind împrejurul scaunului dumnezeesc, îmbrăcaţi în sfira 
îngerească (4). 

După unele credinţi, la miezul nopții, /agerii mătură pămân- 
tul de Duhurile necurate: atunci cântă cocoşii (5). 

Ingerii se împărtășesc Sâmbăta; prin urmare, dimineaţa, în cin- 
stea Ingerilor, oamenii nu trebue să mânânce (6). 

Din cuvântul lui Dumnezeu, Îngerii nu ies nici odată, dar, 
în noaptea de către /orddu, îi sloboade pe toți şi le zice: 

— Noaptea asta-i â voastră ; faceți-vă şi voi odată cheful (7). 


(1) Voronca, op. cit, p. 51T. ldiden, p. 931: „Și aceia de mor, cari (co- 
piii, ce mor), nu sunt na cuţi din parinți curaţi, sunt îngeri de cei dela mâna 
stânga“. 

(2) Gorovei, Crediuți, p. 153. 

(3) Troparul zilei de 8 Noemvrie: „Mai marilor voevozi ai lui Dumnezeu, 
slujitori ai dumnezeeştii măriri, căpeteniile Ingerilor şi povăţuitorii oamenilor, 
ceeace este de folos oamenilor, cereţi nouă, şi mare milă, ca nişte mai mari 
voevozi ci celor fără de tragari". 

(4) T. Pamfile, Sarbâzorie de toamnă p. 75. 

(5) Cred. Rom. din Våle le din Topeşi, împărt. de d-i I. Ciuncanu. 

(0) Gorovei, Credinfi, p. 293. 

(7) Jon Crongă, VI, p. 30>. 


23 


Ingerii sunt cu trup omenesc, însă au aripi. Ei nu se văd de 
cât rare ori (1). 

Prin Bucovina se crede că „Ingerul e cât o păpușică“ (2). 

De întâiul Juger pe care Dumnezeu l-a lăsat omului spre 
ajutor împotriva Necurafului care, începând cu Adam, a căutat 
în totdeauna să robească zidirea sămănătoare lui Dumnezeu, se 
leagă următoarea povestire bucovineană : 

„Domnul Hristos s'a fost făcut doftor, şi lecuiă oamenii, da 
Jidanii umblau să-l găsească. S'a dus el într'un sat şi a lecuit o 
mulţime de oameni; a mai rămas unul orb, ce venise în genun- 
chi până la Dumnezeu. 

Domnul Hristos a muiat degetul în ţărână, i-a dat pe la ochi, 
şi orbul a văzut. š 

— Acesta nu-i doftor, au zis Jidanii; e Hristos! 

Şi a luat fiecare câte o piatră în mână, să-l omoare. 

Atunci Domnul Hristos s'a suit iute pe o stâncă înaltă tare, 
că nu puteau să-l ajungă, nici nu se puteau sui la el. Jidanii stă- 
teau împrejur, dar nu-l puteau căpătă. Vine Diavolul între dânșii : 

— Ce-mi daţi mie, să vi-l aduc? Mi-ţi da al zecelea Jidan? 

— Ți-om da! 

El s'a ridicat în sus, ca să se suie, dar eră tare sus, şi-a căzut. 
Atunci el a uitat ce a fost cerut. Merge înapoi și întreabă: 

Ce mi-aţi făgăduit ?——zice el. 

— Că ţi-om da tot al zecelea cakal dela strânsură, toamna (3). 

Dracul s'a primit şi aşă, şi a doua oară sa suit până sus. 

—  Inchină-te mi€, ori de nu, te arunc jos de aici! —i-a spus 
el Domnului Hristos de trei ori. 

— Eu am cui să mă închin,—a zis Domnul Hristos: Tatălui 
ceresc, și acela mă va apără de tine. Nu mă vei puteă tu a- 
runca! 


(1) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-l Șt. St. Tuţescu. 

(2) Voronca, op. cif, p. 511. 

(3) Cf. Pamfile, Väzduhul, p. 113, despre Jidanul care trebue să moară pe 
vremea cușfilor. 


24 


Domnul Hristos a împreunat mânile şi a zis: 

— Nu mă lăsă, Doamne, în puterea Diavolului! Trimite-mi 
ajutor ! 

Dumnezeu i-a trimis /ngerul. |idanii sau speriat şi au fugit de 
acolo, iar pe Domuul Hristos Jngerul l-a luat binişor și l-a pus 
pe pământ. Atunci Domnul Hristos s'a rugat lui Dumnezeu: 

— Mi-ai dat mie Inger, Doamne; dă şi la oamenii mei. Dacă 
Diavolul poate să îndrăsnească la mine cu atâta putere, cum se 
vor puteă apără oamenii? ` 

Și de atunci Dumnezeu a dat și la oameni că au de-a dreapta 
Inger, şi Ingerul îi păzeşte. 

De ce cu mâna dreaptă poţi face cruce, şi cu stânga nu? 

Fiindcă-i Ingerul în dreapta!] (1). 

Omul nu-şi vede nici Ingerul păzitor, nici Diavolul care-i stă 
de-a stânga, căci: de i-ar vedeă, ar sta veşnic în sfadă fie cu unul, 
fie cu celalt (2). 

Incă din vremurile vechi, Ingerii au stătut în totdeauna într'a- 
jutor oamenitor, împotriva dreptei mânii a lui Dumnezeu: 

„Dumnezeu, spune o povestire bucovineană, — de cwnceput, 
umblă pe lume cu Sânpetru printre oameni; mergeă la nunți, 
merzeă la oameni la mas, și le făceă bine, dar pe urmă oamenii 
s'au înmulțit, sau făcut răi şi au început a-l sudui şi a-l alungă 
pe Dumnezeu. Pământul s'a umplut de răutăți și Dumnezeu s'a 
mâniat și s'a dus la cer și mai mult n'a venit. Când sa mâniat 
Dumnezeu şi s'a suit la cer, le-a luat oamenilor pânea şi apa. 

Acum zice că oamenii pieriau, şi aşă jălanie eră pe lume, că 
plângeă copilul cel de ţâţă. Dumnezeu a trimis pe Ingersă vadă 
ce fac? Ingerul a venit, şi fuga merge înapoi la Dumnezeu să-l 
roage ca să le dea înapoi pânea şi apa, că de amù îl vor cu- 
noaşte pe Dumnezeu și se vor pocăi. 

Dumnezeu le-a dat iar toate, cum a fost. 

La câtvă timp trimite iar pe Inger ca să vadă. Amu a zăbovit 
Ingerul mult, că oamenii erau voioşi, cântau din fluere şi jucau. 
Dumnezeu s'a supărat, de ce a şezut aşă de mult şi l-a certat. 

— De ce ai stat așă de mult? De când te-am trimis? Tot te. 
aştept şi nu vii mai degrabă! 


(1) Voronca, op. cit, p. 502 3. 
(2) Cred. Rom. din com. Țepu, jud, Tecuciu, 


25 


— Dacă, Doamne, să vezi ce frumos e acu pe lume! Să vezi 
cum oamenii joacă și se veselesc de ţi-i mai mare drag să stai! 

— Da dăunăzi, când te-am trimis, de ce ai venit îndată? 

— Dăunăzi am venit de jale, că nu puteam sta să-i văd plân- 
gând!“ (1). 

Altă dată, „când a fost foametea cea mare, eră tot frig şi ploaie, 
că nu puteă crește nimic. Atunci Dumnezeu aveă să trimită a- 
supra oamenilor, pentru că nu ţin legea şi nu se roagă lui Dum- 
nezeu şi se duşmănesc, șerpi din cer, ca să-i mânânce. Și au 
mers toți //gerii la Dumnezeu, să-l roage ca să ne ierte, dară 
Dumnezeu nu a voit,—s'a întors cu spatele dela oameni. Numai 
Maica Domnului sa pus pentru noi și l-a rugat ca să deie șer- 
pii ceia pe copaci, pe păduri, şi măcar 30 de ani să ne mai lase 
să trăim, iar pe urmă să facă ce va vrea cu noi. 

Dumnezeu a ascultat-o şi a dat șerpii pe copaci, pe frunze. Să 
fi văzut pe toate frunzele copacilor, până şi pe captalan, stau 
scrişi șerpii cu roş, în sus! Femeile puneau în pepeni [la murat] 
frunze, și șerpii înviau şi trebuiau să arunce pepenii cu totul 
afară! ` 

Atunci a fost mare spaimă, şi despre aceasta a venit scrisoare 
din cer, dela Dumnezeu, la preotul din Roşa, ce s'a găsit pe un 
vişin. In scrisoare spuneă care a fost gândul lui Dumnezeu, și că 
ne mai lasă, dar de vor trece cei treizeci de ani şi nu ne vom 
pocăi, atunci ne va prăpădi cu totul, va deschide pământul sub 
noi şi ne va izări!“ (2). 

Mici zizanii au fost totuş şi între Ingeri. Astfel se pomeneşte 
despre Ingeri neascultători cari n'au voit să ajute lui Sf. Ilie ca 
să-și lege rafurile la căruța de foc și pe cari Dumnezeu i-a o- 
sândit să se prefacă în insectele numite rădașce (3). 

Altă dată se „zice că scoborîndu-se odată bunul Dumnezeu din 
cer, jos pe pământ, a luat cu sine şi vreo câţivă /ngeri, ca să le 
arate şi lor lumea în care trăesc oamenii pământeni. 


(1) Voronca, op. cit, p. 255 6. — Cf. Pamfile, Agricultura la Români, 
p. 11—2. 

(2) Voronca, op. cit., p. 256. 

(3) S. FI. Marian, Insectele, p. 36—7. 


26 


Ingerii, umblând în colo şi'n coace prin lumea largă cât timp 
vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pămân- 
teni, și mai cu samă unuia, așă în cât ia despărțenie începi a 
plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale. 

După ce se depărtară de pământ, înălțindu-se în sus către cer, 
Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos și ce le-a plă- 
cut mai mult pe pământ? 

Ingerii răspunseră că biserici frumoase ori călugări îmbrăcaţi 
în haine potrivite, ori codrul cu frunza verde, ori florile mirosi- 
toare, numai unul nu-i răspunse nimic, fără sta trist şi îngân- 
durat. 

Mai în urmă îl întrebă Dumnezeu şi pe acesta, că pentru ce 
e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic? 

— Mi-e frică că mă vei certă rău!—fi răspunse Ingerul. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic! îi zise Dumnezeu,—căci de una 
şi aceeaș soarte vă veţi bucură! 

Ingerul, căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, îi zise: 

— Doamne, îs trist şi amărit de aceea, că ochii unei pămân- 
tence mi-au picat așă de dragi, cât nu-i modru ca să-i mai uit 
vreodată, fiind așă de frumoși, cum nu mai văzusem nici odată! 

— Şi ai cui erau? întreabă Dumnezeu. 

— Ai unei păstoriţe, ce păşteă oi albe pe un câmp verde. 

Și ai grăit cevă cu ea?—întreabă iarăş Dumnezeu. 

— Da, căci îmi căzuse dragă, și i-am spus că mi-aş da vieața 
mea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înseninat! 

Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat, și 
din om cu faţa senină şi fruntea curată, se prefăcii întrun moș- 
neag cu fruntea toată crețe. Şi apoi, cum mergeau așă, înălţin- 
du-se cu toţii încetinel către scaunul cel dumnezeesc, ajungând 
la margenea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise: 

— Ştiu că dacă veți merge cu toţii în cer, și vă veţi întâlni 
cu ceilalți Ingeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pămân- 
tene, şi fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le ştie şi cei 
din cer, acum vă opresc pe toţi aici! 

Și cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toți 
în sfele lumincase, lucird de fericire că ele în {cală vremea pot 
vedeă lumea pământeană. 


27 


Ingerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu luciă de 
bucurie, ci mereu scăpără, aruncând scântei de foc asupra celor- 
lalte stele. 

Dumnezeu văzând că din asta au să se întâmple neînțelegeri 
între stele, a luat pe steaua cea plângătoare, şi deslipind-o de pe 
cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o așă de tare, că tot 
în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul, 
unde fata cea cu ochi albaștri eră cu oile. 

Scânteile acele însă nu s'au stins, ci sau făcut Licurici, pentru 
ca să nu-i piară urma Ingerului celui îndrăgostit în fata cea pă- 
mânteană. 

. De atunci a trecut multă vreme, dar și acuma se povesteşte 
că licuricii nu sunt altcevă decât scântei din steaua cea arun- 
cată de pe cer“ (1). 

De cum se naşte un prunc, Dumnezeu îi trimite îndată ngerul 
său păzitor, care se şi apropie de casă, dacă nu află sare pe fe- 
reastră, dacă nu găseşte ferestrele închise sau nu vede pe cei 
din lăuntru ascultând pe la geamuri. 

Mai sus, am văzut cum Ingerul vine odată cu Ursitoarele. 

Pe alocuri se spune că la nașterea pruncului vin doi Ingeri: 
unul intră şi ajută femeii ca să nască uşor, iar celalalt îl întreabă 
de afară: 

S'a născut? 

La care răspunde cel din casă: 

— Ba încă nu! 

— Bine că nu sa născut, că de se năşteă în ceasul acesta, eră 
tâlhar,—sau altcevă. 

Și tot astfel întreabă, până când i se răspunde că sa născut, 
şi când îi spune cel de afară ce va fi copilul cu adevărat (2). 

Sorţirea pe care o face Ingerul păzitor cu acest prilej, este ne- 
strămutată. Deci, iază pe Inger cu acelaș rost ca şi Ursitoarele. 

„Un om odată umblă în negustorie, şi a rămas peste noapte 
să mâie la o casă. Inlăuntru nu l-au primit, căci se trudiă femeia 
de copil. i 

El s'a culcat afară pe prispă. 


(1) S. FI. Marian, Insectele, p. 45 7. 
(2) Revue des traditions populaires, X, p. 4: Armenii cred că Ingerul păzi- 
tos stă pe lângă copil până când acesta se face mare şi-şi cunoaște mama sa. 


23 


La o vreme de noapte, aude că vine la casă Ingerul, şi zice: 

— La casa asta s'a născut o fată şi ea are să fie partea omu- 
lui celui ce doarme aici! 

Omului i-a fost ciudă: 

— Cum, eu să nu mă însor până n'a creşte fânca asta? Lasă, 
că-i fac cul! 

După ce s'a ușurat femeia, oamenii l-au chemat în “casă. El, 
peste noapte, s'a sculat, a luat copila şi s'a dus afară şi a în- 
fipt-o întrun par. 

— Lasă, zice el, că nu te-oiu mai luă eu pe tine! 

Şi a fugit. 

Părinţii, auzind copilul plângând, s'au trezit “din somn, şi mer- 
gând afară, îl văd înfipt în gard. Au scos copilul din par; parul 
îi intrase în piele pe-alăturea de coastă și nu i-a făcut nimic; 
rana s'a tămăduit de grabă şi cu vremea, fata a crescut fată mare. 

Omul acela, tot umblând cu negustoria lui, nu s'a mai însurat. 
Unde mergeă, tot nu-i plăceă, până când trece el iar odată prin 
satul acela, şi vede pe fată, şi-i place. Merge la părinţi și o cere. 
Părinţii, săraci lipiți pământului, văzându-l pe el că-i bogat, au 
dat-o. ` 

După ce s'a însurat, vede el la dânsa pe trup semnul, și-o în- 
trebă ce are acolo? Ea începù a-i spune cum în noaptea în care 
sa născut, a mas la ei un om și acela a înfipt-o într'un par; pă- 
Tinții au dat degrabă și au scăpat-o, căci parul intrase numai pe 
sub piele și nu i-a stricat înlăuntru nimic. 

— Tu eşti aceea, — zice omul; vra să zică tot tu mi-ai fost 
partea ! 

Şi i-a spus ceeace știm“, 

O variantă a acestei povestiri spune că „după ce-au stâns pă- 
Tinţii lumânarea, omul a luat copila, cu ajutorul Zzgerului, căci 
Ingerul aşă a vrut, să se împlinească ce a ursit. 

De atunci însă a rămas obiceiul ca să nu se lase copilul !fără 
de lumânare până la botez, căci până atunci lăsau oamenii, și 
Diavolul îl schimbă, „ca să-şi înmulțească neamul său necurat“ (1). 

Din acestea rezultă că Ingerul păzitor, ca o slugă a lui Dum- 


(1) Voronca, op. cit, p. 512-3. 


29 


nezeu, este trimis pe lângă copil numai după botez, deci după 
creștinare (1), ceeace lasă să se înțeleagă că numai creştinul se 
bucură de acest nepreţuit sprijin al lui Dumnezeu. 

Indată ce copilul se naşte, Diavolul se şi apropie de dânsul, 
cum văzurăm, astfel că cei din casă nu trebue să rostească nu- 
mele Necuratului până ce pruncul nu este botezat sau până când 
nu-l împărtășesc. Diavolului i se va zice prin urmare cu alt nume 
al său: „cel mititel“, „cel cu coarne“, ca să nu prindă de veste că-l. 
chiamă cinevă pe nume, căci el îndată vine (2). 

După botez Ingerul se apropie statornic de copil şi, obişnuit, 
nu se mai desparte de dânsul până la moarte. El stă de-a drea- 
pta omului, sau pe umărul lui cel drept, în timp ce Diavolul 
S'așează în partea stângă a omului,sau pe umărul lui cel stâng (3). 
Ingerul îl păzeşte, îi arată drumul cel bun, îl îndeamnă la 
bine, iară Dracul, la păcate şi la rău. Ingerul scrie faptele bune 
ce le face omul, iară Dracul, faptele cele rele. „Necuratul stă la. 
om pe mâna stângă şi pe piciorul stâng; acele-s ale lui. Să nu 
dai în cinevă cu mâna stângă, că de se întâmplă..., pe loc îl 
omori“. 

De aceea, seara, când omul se culcă, trebue să se culce pe 
mâna stângă, ca să-i fie Ingerul de-asupra, vesel, spre pază, — şi 
nu pe dreapta, când ar rămânea Dracul mai puternic (4). 

„Ingerul totdeauna stă lângă om şi-i trage ckezu/, îl trage la 
inimă, ca să fie cum mai bine, să nu facă rău. Numai când, 
merge omul în crâșmă, Ingerul nu merge cu dânsul, ci stă pe: 
prag. Atunci Dracul îl iudeşte ca să uite de Inger, că l-a lăsat 
„afară şi-l îndeamnă să se sfădească, să se bată, să facă cuivă rău, 

ori să puie gând la alte cele, la păcate; dar altfel, Ingerul, din zi 


(1) Voronca, op. cit, p. 513. Gorovei, Credinfi, p. 153. 

(2) Ibidem, p. 509.— Ibidem, p. 507: Pe copilul mic, în leagăn, când îl culci, 
îi faci cruce şi sufli de-asupra lui de trei ori, ca să nu se apropie nici un Duk 
necurat. 

Despre venirea Diavolului, când i se rostește numele, cf. Pamiile, Povestea 
lumii de demult, p. 134-5. 

(3) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(4) Voronca, op. cit, p. 504: „Să te culci pe partea stângă, adică după cum 
e mersul soarelui (patul fund aşezat cu capul la răsărit, în toate părţile, la po~ 
por). Altfel e Dracul de-asupra şi se bucură că Ingerul e jos“. 


30 


şi până în noapte stă lângă dânsul şi-l păzeşte să nu zică cuivă 
cevă, să nu facă vreo supărare, să nu facă rele“ (1). 

Ingerul stă pe umărul drept al omului, iar Dracul pe cel stâng 
și de acolo povăţuesc pe om cum cred dânșii, şi omul face cum 
ştie el (2). 

Fiecare om are Inger păzitor al sufletului, care se luptă pen- 
tru a depărtă pe Diavol dela trupul omului, ca să nu-l înșele 
Diavolul, — omul fiind purtat de Diavol. Diavolul e în stânga și 
omul în dreapta, şi cum Diavolul ţine minte numai relele, tot ce 
se bate în stânga e a rău. Şi Ingerul, şi Diavolul ştiu ursita o- 
mului şi de aceea prevestesc pe om: bate ochiul, mâna şi altele“. 

„Când îţi ţiuie în vreo ureche, e Ingerul: sună clopoţelul şi-ţi 
dă de ştire, că din acea parte se apropie Diavolul, ca să-ţi faci 
îndată cruce la acea ureche (3). 

Necuratul, dacă vede că omul e blând, bun, se duce dela dân- 
sul. Doamne fereşte să fie Necuratul totdeauna lângă om! De a- 
ceea, omul să-şi calce totdeauna pe inimă. De ce se zice: „rabdă 
un ceas, că-i trăi un an“? 

Acel ce e rău, e al Necuratului. El se lipeşte de dânsul şi îl 
îndeamnă la rău, de-i vin feldefel de gânduri în cap; şi dacă 
nu-şi aduce aminte şi nu-şi face cruce ca să piară Diavolul, atâta 
se ţine de dânsul, până îl prăpădeşte ori face vreun rău. Cum 
face cruce, Dracul mare putere, fuge, și numai de departe umblă 
şi-l păzeşte până când să se poată iar apropiă. 

De aceea, nu-i bine să zici din gură, cum au o samă obiceiul: 
„am să mă înnec“, „am să mă spânzur“, ori altcevă de rău, că el 
vorba ceea şi-o scrie, şi dacă omul zice de trei ori că are să-şi 
facă samă, atunci trebue să-și facă. 

Omul, dacă se roagă la Dumnezeu, dacă merge la biserică, Iun- 
gerul îl întăreşte şi-l fereşte; dar dacă uită de Dumnezeu şi nu 


(1) Voronca, op. cit, p. 505-6. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(3) Voronca, op. cit, p. 505: In Moldova, atunci se obişnueşte a întrebă pe 
unul să-ți gâcească urechia în care îţi ţiuie, şi dacă gâceşte, este socotit ca pri- 
eten. - Cred. Rom. din com. Vânători, jud. Neamţ, împărt. de d-l A. Moisei: 
Când îţi ţiuie urechile, să-ți faci cruce, că altfel Dracul stupeşte pe Înger în 
ochi. 


31 


se închină, atunci Ingerul şi Dumnezeu se depărtează dela dânsul 
şi Dracul se întăreşte“ (1). 

Când te duci la apă, să clătești cofa, căci Ingerul şi cu Dracul 
se apucă în rămășag. Dacă clătești cofa, atunci rămâne Dracul 
pâcâlit (2). 

„Ingerul şi cu Diavolul se luptă şi se bucură ori se întristează, 
după cum şi omul face pe voia unuia ori a altuia. 

Aşă, eră odată un om, şi pentru dânsul Ingerul se luptă cu 
Diavolul, 

Se pune omul la masă şi nu-şi face cruce. Atunci zice Diavolul 
bătând în pumni Ingerului : 

— Vezi? Nu şi-a făcut cruce; este al meu. Ce mai umbli 
degeaba ! 

— Stăi, nu te grăbi,—zise Ingerul domol. Acù nu şi-a făcut 
omul cruce, că a fost flămând, dar stăi să vezi pe urmă, după 
ce s'o sătură, cum are să-și facă, mulțumind lui Dumnezeu. 

Dar omul, după ce mântui de mâncat, căscă cât putù de tare, 
întinzându-se a lene pe pat, cu luleaua în colţul gurii. Și cum 
umblase cu cărbunele, să-şi aprindă luleaua, se fripse, şi trase şi 
o sudalmă de cele îndesate. 

— "Ţi crucea mă-tii de cărbune! 

Bietul Inger, ci-că sa îndepărtat plângând, iar Diavolul, bucu- 
ros, rânjând de veselie, mai căpătă un suflet în stăpânirea lui“ (3). 

Să nu ridice nimeni degetul în sus către cer, când arăţi soa- 
rele ori luna, că scoţi ochii Ingerilor (4). 

Inima omului are ureche. Aceea e a Diavolului, căci Dumne- 
zeu nu i-a dat-o: e aşă, ca urechea inimii dela porc, care se 
taie, ca să nu se mânânce. Urechea aceea ascultă şi aude ce-i 
spune Diavolul, când vine la ceasul lui: urechile inimii se ridică 
în sus şi poartă pe om, iar omul se înnegreşte de mânie, se învi- 
neţeşte, se îngălbeneşte, bate, omoară, pentru că îi dă Diavolul 
mintea cea rea. 


(1) Voronca, op. cit, p. 506. 

(2) Cred. Rom. din com. Vânători, jud. Neamţ, împart. de d-l A. Moisei. 
(3) Ion Creangă, VI, p. 362-3. 

(4) Gorovei, Credinţi, p. 336. 


32 


Cu mintea lui Dumnezeu,—cea bună,—bun lucru face. 

„De ce,—cum am mai pomenit,—dacă dai în cinevă poţi să-b 
omori?“ Că e al Diavolului. Lucrul acesta nu se întâmplă, dacă 
vei da cu mâna dreaptă, cu care omul îşi face cruce: cu mâna 
dreaptă dacă baţi, poţi lovi pe însuş Necuratul; cu mâna stângă, 
nu, că nu-l poţi nimeri. 

Sunt oameni stângaci, cei ce fac toate treburile cu mâna 
stângă. Aceia sunt ai Diavolului (1). 

„Omului care-i tare de Înger, nimică nu i se arată, ori şi unde 
ar merge noaptea, pentru că i-i Ingerul tare, dar cel al cărui 
Inger e moale, acela vede feldefel de necurăţenii. 

La care om Ingerul e mai slab,—cel care sa născut în așă 
ceas,— Necuratul e mai tare acolo şi de aceea se lipește de dân- 
sul şi capătă boale, cum e spasmul, nebunia. Ingerul mare bu- 
curie de acela, pe care îl păzeşte el. Dacă e mai slab, nu-l poate 
dovedi pe Necurat“ (2). 

Nu se aude în popor urarea: „Ingerul păzitor să-ţi fie aproa- 
pe !“. Totuşi ce frumos stă când cetim în „Somnoroase păsărele“ 
urarea lui Eminescu: 

Trece lebăda pe apă 

Intre trestii, să se culce, 

Fie-fi îngerii aproape, 
Somnul dulce ! (3). 

Ingerul păzitor spune câte odată de-a dreptul celor păziți câte 
una din tainele viitorului. Astfel, la Bobotează, când cerul se des- 
chide, unii flăcăi sau fete ce-şi așteaptă căsătoria, află dela Inge- 
rii lor, partea ce vor aveă-o după nuntă (4). 

Când omul este pe un drum, să nu se uite înapoi pe partea 
stângă, căci vede Diavolul şi se înfricoşează; să se uite pe par- 
tea dreaptă, ca să-și vadă Ingerul păzitor şi să prindă putere (5)- 


(1) Voronca, op. cit, p. 508. Despre urechea inimii se spune că de se va 
clăti, prevestește o supărare. a 

(2) /bidem, p. 506. 

(3) Şi într'o scrisoare, către Veronica Micle, Eminescu încheie cu: „La re- 
vedere, îngerul meu de pază, la revedere! (O. Minar, Veronica Micle, 1914, 
p. 44). 

(4) Marian, Sărbătorile, |, p. 192. 

(5) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu, împărt. de fratele meu Vasile. 


33 


Când omul se culcă pe stânga, șade Îngerul cel bun lângă el: 
când se 'ntoarce pe partea dreaptă, acest Inger fuge şi în locul 
lui vine Ingerul cel rău (1). 

„Noaptea cât dormim, visurile cele bune dela Ingeri ne vin,— 
ni le șopteşte Ingerul în ureche,—şi cele rele, dela Necuratul: ni 
le șopteşte el. 

Noaptea când dormi, Dracul face răfueală la toate păcatele 
câte le-ai făcut peste zi şi le scrie, iar Ingerul scrie faptele cele 
bune ce le-ai făcut şi apoi îţi iea mâna şi pune degetul cel mic 
pecete, că adică singur ai iscălit,și cu acelea mergi pe. ceea lume, 
când te va judecă Dumnezeu“ (2). 

De Diavol, Ingerul păzitor nu se teme; după unele credinţi 
însă, se teme de insectele numite fiboace, cari, se spune, sunt fe- 
tele Satanii (3),— şi de fânfari (4). 

Câte odată, Ingerul păzitor fuge de omul rău şi anume: 

Dacă ameninţă cinevă cu un cuţit pe altul, din glumă chiar, 
ca şi cum ar vrea să-l străpungă, Ingerul păzitor se îndepărtează 
40 de zile dela cel ce se răsteşte; acesta, mai iea încă și şapte 
păcate dela cel pe care îl ameninţă (5); prin urmare, în acest 
răstimp, cel ce s'a răstit cu cuțitul, rămâne cu totul în sama Dia- 
volului (6). 

Prin Bucovina se spune că să nu te răsteşti niciodata cu cu- 
titul, căci Ingerul se îndepărtează cu trei paşi de tine; dacă te 
vede că astfel asculţi sfaturile Necuratului și faci după spusele 
sale, atunci Ingerul păzitor fuge cu totul la Dumnezeu, supărat 
peste măsură că şi-a perdut sufletul care îi eră încredințat (7). 

Tot 49 de zile, Ingerii nu se apropie de acele case, în cari au 


(1) Ghulușul, II, no. 8 9, p. 46. 

(2) Voronca, op. cit., p. 505. 

(3) Marian, Znsectele, p. 229. Insecta este Pompilus viaticus, Fabr. 

(4) Ibidem, p. 319. 

(5) Șezătoarca, XIV, p. 71 2. 

(6) Cred. Rom. din com. Ardeoani, jud. Bacău, împărt. de d-l D. I. Proco- 
pie; a celor din com. Jorăști, jud. Covurluiu, împart. de d-l P. G. Savin; a 
celor din Podu-Turcului, jud. Tecuciu, împărt. de d-! V. Gheorghiu.  Şezătoa- 
rea, |, p. 121. 

(7) Voronca, op. cit, p. 507. 


T. Panifile, Mitologie, I. 3. 


34 


intrat irozii la sărbătorile Crăciunului (1) sau capra la Sf. Va- 
sile (2). 

De lehuză, Ingerul iarăș nu se apropie, fiind spurcatä; pentru 
aceasta, când iesă afară, trebue să iea cu sine o mătură şi un 
cuțit, ca să aibă cu ce să se apere împotriva Duhurilor rele, în 
lipsa Ingerului păzitor (3). 

De asemeni Ingerul fuge de copilul mic pe care mama sa îl 
lasă să plângă pe afară. Prin urmare, atunci când copilui este 
singur, Diavolul se poate năpusti asupra lui, punând stăpânire pe 
dânsul. 

Ingerul păzitor mai fuge şi de femeia ce a născut de curând, 
dacă aceasta este lăsată singură în casă (4). 

Ingerul fuge 40 de zile de cel ce mânâncă nespălat (5), cum 
şi de cel ce mânâncă fructele cacadârului, — trandafirul sălbatec,— 

tot pentru timp de 40 de zile, căci ghimpii cacadârului seamănă 

cu câncile Diavolului (6); de asemeni fuge şi de cei ce mânâncă 
macteșe, căci din crengi de măcieș sa făcut cununa de spini pusă 
pe fruntea Mântuitorului Isus Hristos, când a fost răstignit (7). 

După unele credinţi, Ingerii nu stau pururi pe lângă oameni; 
ei se duc și vin, se duc să spună lui Dumnezeu cele văzute îm- 
prejurul omului şi vin să-i aducă poveţe. 

Sâmbăta, /ngerii merg în cer, ca să se împărtășească. In această 
dimineaţă, nu trebue să măture gospodinele, ca să nu se colbă- 
iască împărtăşania Ingerilor. Nimeni nu trebue să mânânce până 
ce nu va ăsări soarele, iar fumătorii se vor feri de tutun. Alţii nu 
mânâncă Vineri seara usfuroiu tot spre acest scop, ca nu cumvă 
Ingerii să fie mâhniţi şi prin urmare, ca nu cumvă să nu se poată 
împărtăși la slujba de Sâmbătă dimineaţa, când se roagă pentru 
oameni (8). 


(1) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(2) Gorovei, Credinţi, p. 385: „nu se apropie Îngerul 50 de zile“. 
(3) Zbidem, p. 161. 

(4) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(5) Gorovei, Credinţi, p. 181. 

(6) Șezătoarea, XV, p. 12. 

(7) Ibidem, p. 64. 

(8) Voronca, op. cji., p- 893. 


35 


In cer, stând Ingerii la sfat, pomenesc pe oamenii de pe pă- 
mânt, şi aceştia atunci sughiţă. Cei ce sughiţă, trebue să zică: 

— Mă pomeneşte Ingerul Mihail, Gavriil .. .— urmând astfel pâ- 
nă-i stă sughițul (1). 

Seara, când se apropie de fereastră, Ingerii nu trebue să afle 
pe fereşti nici pieptene, nici luleå, cari sunt necurate, şi nici 
sare, —cum am mai pomenit,—căci pe drum sărat Ingerul nu 
calcă. Miros de usturoiu să nu fie seara prin casă, pentru ace- 
laş lucru. Cu toate acestea unii socotesc că mirosul de usturoiu 
alungă numai pe Necurat. 

Cei ce se culcă, să nu fie încinşi, căci vine Ingerul şi nu-i cu- 
noaște. „Zice că-s snopi“ şi pleacă (2). 

Când vine sfârşitul omului, Ingerul păzitor îi iea sufletul. Acea- 
stă credinţă o aflăm în următorul bocet transilvănean: 


Puişorul meu iubit, Că ma mânat Dumnezeu 

Eu de asta n'am gândit, Suflețelul să i-l ieu ! 

Că ai de calătorit — Cu ce fapte m'aş mai duce 
Și dela noi de pornit. La tatăl meu cel prea dulce, 
O, prea sfânt Îngerul meu, Ca mi l-a chemat Hristos, 

Ce i-aş da lui Dumnezeu, La oraşul cel frumos. 

Sa-mi lese puiuţul meu ! O! câtu-i de luminos, 
Da-i-aş aur şi argint, Cum spuneă Domnul Hristos; 
Să mi-l lese pre pământ! O, câtu-i de depărtat, 

— Nu-mi trebuie-aurul tău Nice când n'am mai umblat!(3). 


Și nice argintul tau, 


El ne vine de-a dreptul din „Cugetările în ora morţii“: 

„Âşă se roagă sufletul cu mare rugăciune: 

— Lăsaţi-mă, Ingerii lui Dumnezeu, să mă pocăesc; miluiți-mă, 
lăsaţi-mă într'un an, să plâng de păcatele mele cele rele ce am 
făcut, doară mă va milui Dumnezeu. După aceea mă veţi luă cum 
v'a zis Dumnezeu. 

Atunci grăesc Ingerii fără milă şi zic aşă: 

— Anii tăi s'au sfârşit; ieşi, sufletule din trup, că mi-a zis ma- 
rele judeţ cel înfricoşat, să te mutăm din această lume, că toți 


(1) Semn de cinstire lui Serafim Ionescu, Bârlad 1914, p. 67. 
(2) Voronca, op. cit, p. 505. 
(3) Marian, /rmormântarea, p. 501. 


36 


anii tăi i-ai visu în negândirea ta, de poftiai să bei şi să mâ- 
nânci iar de moarte nu te temeai...> (1). 

După ce Ingerul iea sufletul omului (2),—lucru care intră de o- 
biceiu în rostul Morfi, cum vom vedeă, sau al Arhanghelului 
Mihail, cum am arătat în altă parte (3),—îl poartă prin toate lo- 
curile pe unde omul a umblat în vieaţă și apoi îl duce din nou 
la easa lui, unde îl lasă să se ospăteze trei zile (4), şi numai în 
urmă îl suie în cer la Dumnezeu: 

„După ce iesă sufletul din trupul omului, îl poartă Ingerul 
prin toate locurile şi pe toate potecuţele, pe unde i-au cutreerat 
piciorușele, cât a fost în vieață. După ce a colindat peste tot, 
vine îndărăt şi s'aşează la streaşina casei, unde stă trei zile“. 

Cuprins de rele, sufletul zice Ingerului: 

— Mult mi-e sete, Ingere! 

Du-te'n casă şi bea apă! 

Intră sufletul şi vede rudele jelind mortul. lesă scârbit: 

— Ai băut apa?— întreabă Ingerul. 

— Nu, mam băut? 

— De ce? 

— Apoi, mi-au venit maţele la gură, de scârbă mare, ce mi 
s'a făcut. Acolo eră un koit și nişte ciori grămadă pe el. Il mân- 
cau..., nu știu ce făceau. 

— Vezi? îi zice Ingerul,—în hoitul ăla ţi-ai făcut tu vacul iar 
acum nu-l mai cunoşti, cu toate că ieri-alaltaieri, nu mai departe, 
ieșiși dintr'însul. Alea, de zici tu că sunt ciori, sunt rudele mor- 
tului, rudele tale: te jelesc“ (5). 


(1) Textul primitiv în N. Drăganu, Doză manuscripte vechi, Bucureşti 1914, 
p- 213. cf. Miron Costin, III, p.186 70. 

(2) T. Panifile, Văzduhul, p. 31; „La tatăl tau de aceea am plâns, ca, să fi 
văzut cum îl rupeau Dracii; îți eră mai mare mila. Da la copilul nostru [la 
moartea căruia an râs], au venit o mulţime de Îngeri de l-au luat și drept la 
Dumnezeu l-au dus”. 

(3) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. TT şi urm. 

(4) Cred. Rom. din jud. Muscel. 

(5) R. Codin, Mihalache, Sarbăforile poporului, p. 45. 


37 


Tot astfel cred și Bulgarii (1). 
In cele ce urmează, vom da o frumoasă povestire musceleană, 





Fig. 2. Ingerul (Arhanghelul Mihail) cântărește, după lumea sufletului fap- 
tele răposatului (după Bianu şi Hodoș, Bibliografia românească veche, |, p. 202). 


(1) A. Dozon, Chansons populaires bulgares, p. 116: 


O mamă aveă, aveă Tată-său stă la căpătâiu. 

O fată, Enciţa. Dumnezeu a trimis Ingeri 

De când {Janca se născuse, Jos, în lumea de pe pământ, 

Nu ieşise din cuvântul mă-sei. Să cate suflet creștinesc, 

Acum s'a îmbolnăvit dintr'o dată. Să-l aducă în raiul lui Dumnezeu 


Mă-sa stă alături, Ca să îngrijească de flori... 


38 


din care rezultă chipul cum /rgeru/ slujeşte și-și apără omul şi 
după moarte, când pentru acela s'au făcut fapte frumoase: 

„Măre, eră o dată o femeie harnică şi cuminte, nevoie mare. 
Și când îi eră ei mai drag pe lume, rămăsese văduvă cu trei 
haidoşi de flăcăi, frumoşi şi chipeşi, de nu te mai săturai pri- 
vindu-i..., flăcăi pe cari îi crescuse sărmana, numai în fapte bune 
şi în frica lui Dumnezeu, 

Și bietul răposat, biet să fie de păcate, lăsase neveste-sei din 
agonisita lor, o mie de lei şi mai lăsase încă trei mii pentru cei 
trei feciori, să se hrănească şi ei în lume. 

Acu, ce-or fi făcut feciorii cei mari cu banii lor, nu ştiu, că 
nu m'am dus să-i întreb. Ştiu numa că într'o zi, când eră bâlciu 
mare la unu din satele vecine, feciorul cel mic, care făceă ca şi 
taică-său, negustorie de vite, plecă la târg. 

La mijloc de cale, după un deal şi-o vale, în dosul unei bise- 
rici, aude: buf!.. buf!... buf.. Numai bușeli şi răbufneli. 

— Mă, ce să fie! se întreabă flăcăul. 

Se duce mai aproape, şi ce vede, se crucește: în cimitir, wt 
Jidan bătea mormântul unui rumân. 

— Ce ai cu el, jupâne? 

— Cum, ce? Hoţul ăsta de rumân mi-e dator o mie de lei. 
Și când mă gândiam să mi-i dea, uite: l-a luai Cel de pe scor- 
bură, şi eu am rămas așă. Acù, iacă, bat şi eu mormântul, să 
m'aleg încailea cu atâta şi să mă pomenească şi mort! 

— Nu-l mai bate! E păcat de Dumnezeu să n'aibă odihnă în 
mormânt bietul creştin. Na, mai-bine, mia de lei, şi du-te'n treaba 
dumitale! < 

Şi-i dă flăcăul mia de lei, iar Jidanul săriă în sus, nu alta. A 
luat-o şi sa dus unde a dus mutul iapa. 

Pe urmă, flăcăul drege pământul dricuit şi pângărit de lifta 
spurcată, îi pune câtevă flori acolo şi se duce acasă. 

Când îl vede maică-sa: 

Da bine, mamă, aproape fu târgul! 

— Ei, mamă, nu mai zice aşă, ci mai bine închină-te! 

Şi-i spune de-a-fir-a-păr toată tirişenia. 

Și-acit, zice flăcăul, dă-mi, mamă, mia dumitale, să negus- 
toresc, că eu nu mai am pară chioară. 


39 


Maică-sa, suflet bun, i-o dă, iar Românașul plecă tot la târg, 
călare. 

La o răspântie îi răsare'n cale un băieţel. 

— Unde mergi, neicuţule? 

— Uite, nene, am plecat să-mi găsesc stăpân. Nu mă bagi 
dumneta? 

— Apoi, zice flăcăul, nu mam gândit la asta până acum. Da 
să-mi mai ieau sama. 

Și pleacă amândoi spre târg. Da uitasem să spuiu, pe flăcău îl 
povățuise tată-său, când încă nu închisese ochii, să nu-şi bage 
slugă pe cel care o mâncă mai mult decât el. D'aia au tras la 
un han, și pe când mâncau, flăcăul tot trăgeă cu coada ochiului 
la băiat, să vază cât mânâncă. 

Imbucă, sărmanul, te miri ce,—nimica toată; se scoală și-și fa- 
ce cruce. 

— Ştii ce, neicuţule? Te bag. Cât ceri pe an? 

— Apoi, nene, eu nu mă tocmesc cu anul. Să stau eu la dum- 
neata şi dacă te-i mulțumi, mi-i da cevă; dacă nu, m'oiu duce 
cu Dumnezeu. 

L-a băgat: apoi, şi-au văzut de drum! 

La târg, numa se pomeneşte flăcăul cu sluga că-i zice: 

— Ştii ce, stăpâne? Dă-mi mie banii dumitale, să-i negustoresc. 

Flăcăul, ce-i vine, îi dă; băiatul se depărtează, iar el rămâne 
să se hodinească acolea, pe un râs/aj. 

Sluga a luat-o prin târg şi a cumpărat niște boi; când i-a vân- 
dut, a câștigat cinci sute de lei. Cu o mie cinci sute, a cumpă- 
rat nişte cai. Când i-a vândut, a luat pe ei două mii de lei. 

Pe urmă vine cu socoteala. 

Se miră flăcăul:— Mă băieţele, bun noroc mi te-a trimes, cin'te-a 
trimes ! 

Se înserează, şi ei pleacă acasă. 

Le eră drumul peste o apă. Plouase și veniseră mari talazurile. 
In urma lor venià în goana mare o droşcă cu cai, în fundul 
“căreia se vedeau doi boieri. 

— Stăpâne, stăpâne,— strigă băiatul, — stai să treacă întâiu droşca. 

L-ascultă flăcăul. Intră droşca 'n apă, dar... o ieau talazurile, 
nenrşorule, și se înneacă. Bieţii boieri strigă cât le iea gura: 

— Ajutor, oameni buni, ajutor, că ne prăpădim! 

Flăcăul şi-a încălecat calul și s'a dus în apă, de a ajutat pe 


40 


cel de care mai puteă fi nădejde de scos. Celalalt eră ca şi dus. 

Stăteau acum la mal, se uitau cum se duce pe lumea duşilor 
suflet de creştin şi dădeau din umeri că... de, naveau nici o 
putere. 

Da de-odată se pomeneşte cu sluga: 

— Las că-l scot eu, stăpâne! 

Și, spre mirarea boierului şi a flăcăului, saruncă baiatul înnot 
și apucă de mână pe cel înnecat; ba scoate și desagii cu galbeni. 
Rămâne în apă numai trăsura cu caii. 

— Mă, mă, mă! Ăsta nu e ramân! Câtă putere pe el! Şi nu 
e decât un g/ibărdeiu 7. 

Le lasă boierii şi banii, şi tot, şi pleacă mulțumindu-le cu la- 
crămi în ochi, că i-a mai lăsat să calce iarbă verde. 

Apoi, vesel nevoie mare, stăpânul îşi încalecă roibul şi se du- 
ce în treaba lui, cu slugă cu tot! 

Trec așă trei ani de zile, şi în timpul ăsta cât nu dă înainte 
îlăcăul nostru! Ce mai case, ce mai sloane, magazii, acareturi, 
moşii întinse, vitişoare!... mă rog, nici nu-l mai cunoşteai. Și as- 
tea toate, numai pe urma băiatului care tot ghem rămăsese. Un- 
de puneă el mâna, puneă și Dumnezeu mila. 

Acu, într'o Duminică, cum sta flăcăul pe prispa casei, se po- 
meneşte cu sluga că-i zice: 

— la ascultă, stăpâne! Mult o să stai așă fără niciun căpătâiu? 
Insoară-te şi dumneata odată, să fii în rândul oamenilor. Nu vezi 
că ai cam albit? 

Bine, bine, băiete, să mă însor. Dar pe cine să ieau? 

— Ei, pe cine! Pe fata împăratului! 

Ce, mă băieţaşule, tocmai acuin ţi-ai găsit să râzi de mine? 
O să mă iea fata aia? 

Da bine, stăpâne, -zice iar sluga,—când te-am mai dus eu 
la rău şi când am mai râs de dumneata? Dacă te trage inima, 
jea-ţi paloşul ce ţi-a lăsat răposatul şi... hai, înainte cu Dum- 
nezeu ! 

Vezi, dumneata, moșicule, eu mam tot luat cu vorba și am 
uitat să-ţi spun că răposatul taică-său lăsase moştenire îlăcăului și 
un paloş. 

Işi ieau ei merinde în desagi şi pleacă spre curţile împărăteşti. 
Acolo altă dandană: la fata asta,—ea ştie ce aveă,—cine venià 
împeţit—n'ar fi mai venit, —nu se întorceă cu zile. Adică împă- 


41 


ratul puneà pe pețitor de se culcă noaptea în palat şi, până în 
ziuă, tânărul erà înghițit de un șarpe ce-i ieşiă fetii pe gură. 

— Impărate,—zice voinicul,—am venit să-mi dai fata ! 

— Bine, bine, băiete! Da întâiu să te culci o noapte în palat. 
Apoi ţi-om da-o! 

Ziceà astea, măria sa, da în gând: 

-- Apoi tot nu e cine ştie ce sculă de tine. O să te duci şi 
tu plocon lui Ucigă-l-toaca.... că s'au dus ei alții mai cevă ca tine! 

Se învoesc, dar flăcăul îşi iea şi sluga. 

— Stăpâne, dă-mi paloşul și așteaptă-mă aci! 

Intră sluga în odaia unde dormiă mlădiţa împăratului, şi cum 
erà întunerec, fata nu l-a cunoscut. Odată se răsteşte el la ea și 
o ameninţă cu paloşul. 

— Hi!.. fetică, până acum ţi-a fost,—zice el. Ain să te taiu în 
noaptea asta ! 

Și mai rep&de odată paloşul. 

Atunci, măi taică, să vezi minune! De groază, fata odată otic- 
nește şi, —să iertați dumneavoastră, — odată varsă pe gură un șarpe 
balaur, cu solzii de aur, care, nici una, nici alta, dă năvală să 
înghită pe băiat. Dar el mai iute decât fulgerul, rep&de paloşul 
şi îl taie drept în două. Ameninţă pe fată a doua oară şi iarăş 
iesă un şarpe pe care îl taie. Şi tot aşă, până de trei ori. Pe 
urmă : 

— Uite, stăpâne, ţi-a rămas fata tot cu sufletul curat, ştii: cu- 
rat și luminat, ca argintul strecurat! 

Fata, scăpată de duhurile necurate, doarme dusă până la ziuă 
şi când vine măria sa împăratul, găseşte pe flăcău viu nevătă- 
mat, stând cu paloșul de pază lângă patul fetii, iar în odaie a- 
Tături, sluguliţa, făcută ghem, mână porcii la jir! 

De unde să-i trăsnească măriei sale prin cap, că ghemul de 
colo, făcuse minunea? 

— Impăraie luminate, —zice voinicul,—acum ai o fată de toată 
bunătatea. Vezi ce e pe jos? 

Și-i arată stârvurile de balaur făcute ciopăţi: 

— Da să mi-o dai de nevastă, măria ta, c'aşă ne-a fost vorba. 

l-o dă şi fac, moşicule, o nuntă, de se duce vestea. 

Mai petrec ei, ce mai petrec, pela socri, cari le dau în samă 
împărăţia cu toate bunurile şi grijele ei, apoi împăratul cel tânăr, 
zor nevoie, să se ducă pe la mă-sa cu nevasta. 


42 


Pleacă la drum şi ieau cu ei şi pe băiat. 

Dar prin o pădure, numa ce aude împăratul: 

— Stăpâne dragă, ăi fi, n'ăi fi mulțumit cu mine, eu te las. 
Mă duc în alte părți. 

_— Da bine, băiețele, din ce-ţi veni? — zise împăratul întristat 
cum nu se mai poate. Nu eşti mulțumit de mine? 

—- Ba sunt mulțumit, dar nu mai stau. 

—  Incailea spune-mi: cât să-ți plătesc? E atât amar de vreme 
de când te strădueşti să mă faci om! 

— Ce să-mi plăteşti ? Nu mi-ai plătit acum trei ani? Ştii: când 
ai dat o mie de lei şi nu mai aveai după sufletul dumitale nici o 
pară ! 

— Cum? Cine eşti dumneata ? 

— Cine? — zice sluga. Află, împărate, că eu sunt /ngerul ro- 
mânului pe care l-ai scăpat dela Jidan. Nu i se puteă odihni su- 
fletul sărmanului creştin şi numai dumneata te-ai milostivit cu el. 
D'aia te-am slujit! 

Şi, când zice cele din urmă cuvinte, băiatul începe să se ridice 
în sus, încet-încet, până piere în văzduh, într'o lumină orbitoare. 

lar împăratul cel tânăr şi cu împărătiţa cad în genunchi plân- 
gând, uluiţi şi miraţi de atâta putere dumnezeească. 

Şi aşă, măi taică, văzurăţi cât poate faptă bună?“ (1). 

Pentru marele ajutor şi bunăvoință pe care Ingerul păzitor le 
dă omului, acesta este dator să se roage numai, seara mai a- 
les (2), Ingerului sau Ingerilor săi, precum şi altor lucruri sfinte, 


(1) C. Rădulescu-Codin, Îngerul Românului, p. 1—6. Se citează povestea lui 
Stan Păţitu, de Ion Creangă, unde un Drac ajută omului, pentru că la o nevo- 
ie i-a dat o bucată de mămăligă. Cf. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă și Pos- 
tul Crăciunului, p. 159 şi urm.: Sf. Nicolae ajută celui ce-i scoate icoana sa 
dela un crâșmar, 

(2) Voronca, op. cit, p. 505: „Fiecare om are Înger; el vine în toată seara 
dela Dumnezeu să vadă ce face omul, cum îi merge, ce-i trebue şi apoi merge 
iar la Dumnezeu de spune. Îngerul vine în toată seara când ne culcăm, şi de 
ne culcăm pe mâna stângă, el se pune pe umărul nostru și cinează şi se bucu- 
ră; de nu, se duce. Nu numai cât Omul, dar și fiecare casă are Inger: fără În- 
ger nu se poate. Îngerul vine în toată ziua până la miezul nopţii la om, că el 
tot ce se întâmplă în casă, ştie, de este vre-o naștere ori de moare cinevă. EI 
intră iute, de se uită, și iar se duce“, 


43 


ca să-i fie de strajă pentru noapte, când nu se va puteă feri sin- 
gur de atâtea Duhuri necurate (1). 

lată mai multe rugăciuni: 

Intâiu, numai către Ingerul păzitor: 


Înger, Îngerașul meu, 
Ce-mi eşti dat de Dumnezeu, 
Vino cu-a' tale-aripioare : 
Mă "'nveleşte, 
Ma 'ncălzeşte, 
Și pe urmă mă adoarme! (2). 


Înger, Inger ul meu, 

Roagă-te lui Dumnezeu 

Pentru sufleţelul meu, 

Peste zi și peste noapte, 

Pân' la ceasul cel de moarte! (3). 


Înger, Ingerașul meu, 

Roaga-te lui Dumnezeu 

Pentru sufleţelul meu 

Și de zi, şi de noapte, 

Pân' la ceasul cel de moarte! (4). 


Înger, Ingerelul meu, 
Roagă-te lui Dumnezeu 
Pentru sufleţelul meu : 
Zi cu zi să tot sporim, 
Tuturor să folosim ! (5). 


(1) Voronca, op. cit, p. 507 : „Îngerul, la om, numai cu rugăciuni se ţine și cu fapte 
bune. Când ai Înger, el te păzeşte de toate relele, ori unde te-ai duce. Cu În 
gerul poţi să treci peste duşmani ca printre câni şi nimic nu ţi-or face. Din care 
parte ţi-ar veni vreun rau, ori te-ar lovi, el dintr'aceea se pune şi te fereşte... 

Seara, când te culci, şi wai timp să temnchini cum se cade, măcar cruce să-ți 
faci, că dacă vine Ingerul şi n'ai făcut cruce, zice: 

Aista-i snop ! 

Și nu te cunoaşte, şi se duce! 

Dar dacă faci cruce, stă. 

Dacă prinde el, — credem că Dracul, putere asupra omului, nici nu-ţi vine să 
te'nchini ; ţi-i greu. Cartea de rugăciuni de aceea e bine so pui sub cap, căci 
el se mai depărtează“. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 75, din jud. Botoşani. 

(3) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. Marian, Nașterea, p. 184. 

(4) Zon Creangă, V, p. 150. 

(5) Culegere din Sâncel, lângă Blaj, împărt. de d-l Tr. German. 


“Inger, Ingerelul meu, 
Roagă-te lui Dumnezeu, 
Ca şi noaptea care vine, 
Să te lese lângă mine, 

„ “Spre a mă scăpă de toate 
“Ce îmi face răutate! 
Inger bun, adoarme-mă 


Doamne, noaptea a trecut 
Și noi linişte-am avut, 

Al tău înger prea iubit 
Cu 'ngrijire ne-a păzit, 
“Varsă, Doamne îndurate, 


44 


Și de rău păzeşte-mă, 

Iară mâne dimineaţă, 

Mă deşteaptă la vieaţă. 

Inger, Ingerelul meu, 

Roagă-te lui Dumnezeu 

Și de ziuă și de noapte, 

Pân' la ceasul cel de moarte! (1). 


A ta mare bunătate 

Din locaşul cel ceresc 

Peste ceia ce ne cresc, 

Ca de noi să îngrijească 

De cel rău să ne ferească ! (2), 


Inger, Ingerelul meu, 
Roagă-te lui Dumnezeu 
Pentru sufleţelul meu. 

Eu sunt mic, tu fă-mă mare, 
Eu sunt slab, tu fă-mă tare, 
In tät locul mă 'msoţeşte 

Și de rele mă fereşte! (3). 


Inger, Iugerașul meu, 

Ce mi te-a dat Dumnezeu, 
Păzeşte sufletul meu 

Până decuseara, 

De cu seară pân’ la cinişoară, 
Dela cinişoară pân’ la cântători, 
Dela cântători până'n zori, 

Din zo:i pân' la răsăritul soarelui, 


Dela răsăritului soarelui 
Până'n vecii veacului. 

Eu sunt mic, tu mă fă mare, 
Eu sunt slab, tu mă fă tare, 
Eu pe tine te alduesc, 

Da tu pe mine 

De toate relele 

Și de tuate grelele 


Să mă păzeşti (4), 


(1) Culegere din Sâncel, lângă Blaj, împărt. de d-l Tr. German. 


(2) Culegere din Ţara Oltului, Ardeal, împărt. de d-l Tr. German; se vede 
«că-i compoziţie de om cărturar. 


(3) Jon Creangă, V, p. 150. 


(4) Vezi D. Dan, Straja, rugăciunea Îngerul cu mir , care 'ncepe astfel : 


Inger, Ingerașul meu, & 
Sluguţa lui Dumnezeu, 

Pază suflețelul meu, 

Cel de zi și cel de noapte, 

Pân' la ceasul cel de moarte 
“Cruce dulce-adoarme-mă, 


Inger bun, deşteaptă-mă, 

Din patul lui Dumnezeu, 

Din acoperemântul lui Dumnezeu, 
In ştirea lui Dumnezeu. 

Vino, Înger bun, şi mă stârneşte, 
Doamne milueşte.,. 


45 


Rugăciune către Ingerul păzitor, şi către cruce : 


Inger, Îngerelul meu, 
Păzeşte sufletul meu 

Şi de ziuă şi de noapte 

Pân la ceasul cel de moarte. 
Sfântă cruce — adurme-mă, 
Inger bun deşteaptă-mă ! (1). 


Inger, Îngeraşul meu, 

Sluguţa lui Dumnezeu, 
Păze-mi suflețelul meu, 

Cel de zi şi cel de noapte, 
Până 'n ceasul cel de moarte, 
Inger bun, păzeşte-nă, 

Cruce dulce  adoarme-mă! (2). 


Inger, Îngerașul men, Sfântă cruce-adoarme-ma, 
Crucița lui Dumnezeu, Inger bun, trezeşte-nă, 

Stă într'ajutorul meu, Cu darul tău îngrădeşte-mă, 
Pân' la miez de noapte, Doamne milueşte-ma, 

Pân' la ceasul cel de moarte! Doamne milueşte-mă ! 


„Rugăciunea aceasta se zice seara şi noaptea, dacă te temi. 
Cum o zici, îndată, orişice frică piere“ (3). 


Inger, Îngeraşul meu, 
Roagă-te lui Dumnezu 
Pentru suflețelul meu, 

Și din zi şi din noapte, 

Pân la ceasul cel ce moarte. 
Sfântă cruce  adoarme-mă, 
Inger hun, deşteaptă-mă (4). 
Doamne sfinte, iartă-mă ! (5). 


(1) Culegeri din vecinătatea Turdei, Ardeal, împărt. de d-l Tr. German- 
(2) Marian, Nașterea, p. 184. La fel şi în com. Ţepu, jud. Tecuciu. 
(3) Voronca, op. cit, p. 503. 

(4) E o greşeală când s'a scris: „Înger bun, așteaptă-mă!. 

(5) Marian, Nașterea, p. 184. 


Inger, Ingeraşul men, 
Roagă-te lui Dumnezeu 
Pentru sufleţelul meu 

Şi din zi şi din noapte 

Pân' la ceasul cel de moarte 


Inger, Ingerașul meu, 
Sluguţa lui Dumnezeu, 
Fereşte-mi sufletul meu, 
Peste zi si peste noapte, 
Pân' la ceasul cel de moarte 


Cruce'n casă, cruce'n masă, 
Cruce'n toate unghiurile de casă; 
Şade Ingerul în mijlocul casei 
Cu cainaşa scurtă, 

Cu sabia sinultă. 

Cu uşile "4ferecate 

Cu fereştile "pziuate 

Și ne vede, 


Sfântă cruce, apără-mă, 
Inger bun, deşteaptă-mă, 
Doamne, :nilueşte-mă, 

Cu crucea păzaşte-mă ! (1). 


Crace'm casă, 
Crucem masă, 

+ 
Cruce’n tuspatru cornuri de casă; 
Cruce’n cer, cruce'n pământ, 
Cruce'n locul un’ mă culc! (2) 


Ne prevede 

De toate relete până decuseară, 
Decuseară până la cinioară 

Dela cinioară pân' la cântători, 
Dala cântători pân' în zori, 

Din zori pân’ la răsăritul soarelui, 
Din rasăritul soarelui 

Pân în vecii veacului, 


Amin ! (3). 


Rugăciune către cruce, Sf. Duh şi cei doi Ingeri păzitori, care 
se rostește seara, la culcare, făcând cruce şi pe perină: 


Cruce'n cer, cruce pământ, 
Cruce'n locul ce mă culc. 
Doi Ingeri mă străjueşte, 
Sfânte cruce mă păzeşte, 
Sfântul Duh în mine este! 


Rugăciunea se încheie cu 


Cruce'n casa, 
Cruce'n masă, 


Cruce'n tuspatru cornuri de casă, 


făcându-și creştinul cruce spre tuspatru cornurile de casă (4). 


(1) Marian, Nașterea, p. 184 5. 
(2) Ibidem, p. 185. 
(3) Voronca, op. cit, p. 504. 


(4) Ibidem, p. 503.— Ibidem : „fiecare om are doi Ingeri; cum asfințeşte soa- 


rele, îngerii vin şi-l păzesc“, 


47 


Rugăciune către Inger, Dumnezeu şi cruce: 


Inger, îngerelul meu, Cruce'n casă, 

Roagă-te lui Dumnezeu Cruce'n masă, 

Pentru sufleţelui meu Ingerii împrejur de casă, 

Și în zi şi în noapte, Dumnezeu cu noi la masă! (1). 


Pâna'n ceasul cel de moarte. 


Rugăciune către Dumnezeu și Ingeri: 


Inger, Îngerelul meu De ma 'nvaţă să fac bine. 
Ce mi te-a dat Dumnezeu Doamne, Ingereii tăi, 
Tot deauna fii cu mine Fie păzitorii mei! (2). 


Rugăciune către Dumnezeu, cruce și cei trei Ingeri,— dacă nu 
va îi contopită din două rugăciuni : 


- Cruce'n casă, Sluguţa lui Dumnezeu, 

Cruce'n masă, Roagă-te lui Dumnezeu, 

Cruce'n tuspatru cornuri de casa ! Peutru sufleţelul meu, 

Cruce cer, crucen pământ, De cu zi şi pânan noapte, 

Şi într'al meu aşternut sfânt. Pân' la ceasul cel de inoarte 

Lângă sălășelul meu Și-atunci iea sufletul meu 

Şade singur Dumnezeu Și du-mi-l la Dumnezeu. 
„Cu trei Ingeri lângă mine: ingerel adoarme-mă, 

Unul ma adoarme bine, Ingerel deşteaptă-mă, 

Unul din somn mă trezeşte, De păcate iartă-mă, 

Unul veşnic ma pazeşte De rele fereşte-ma, 

Și de rele mă fereşte. Doamne, milueşte-imă! (3). 


Inger, Ingeraşul meu, 


Rugăciune către Maica Domnului, Inger, cruce și Dumnezeu. 


Cruce'n casă, 

Cruce'n masă, 

Cruce'n tuspatru cornuri de casă. 
Dumnezeu cu noi la masă, 
Maica sfăntă la fereastră, 
Ingeraşul mă pazeşte, 

Sfânta cruce mă 'ntareşte; 
Ingeraşul mi-i lumină, 

Sfânta cruce mi-i hodină! (4). 


(1) Jon Creangă, V, p. 150. 

(2) Ibidem. 

(3) Marian, Legendele Maicii Domnului, p. 344. 
(4) Marian, Naşterea, p. 185. 


48 


Prin Bucovina când se culcă oamenii seara, şi fac rugăciu- 
nile, spun şi următoarea rugăciune la Inger, să le păzească casa: 


Sf. loan şade în mijloc de casă | Sunt patru Ingeri ui lui Sf. loan 
Cu straie scurte, Și apără sălaşul 

Cu sabii crunte De toate relele 

In patru cornuri de casă Și de toate grelele! (1). 


Variantă este următorul început de rugăciune: 


Cruce'n casă, | Cu straiele scurte, 
Cruce'n masă Scurte, mohorîte 

Li , 
Cruce'n tuspatru cornuri de casă. ade şi ceteşte 

l 
Şade Sf. Nechita în casă, Ne 'ncetat din zori 
La mijloc de masă Până'n cântători 
+ E 

Cu sabia scoasă, Pân' la răsaritul soarelui ! (2). 


In sfârşit, alte variante pomenesc pe Evanghelistul Luca şi 
Sf. Vartolomeiu (3). 

Prin unele părți, pentru cinstea sfinţilor Ingeri, unii oameni 
postesc Lunia, care se socotesc a fi ziua lor (4). 


(1) Voronca, op. cit, p. 504. 
(2) Marian, Naşterea, p. 186. 
(3) Zbidem. 

(4) Gorovei, Credinfi, p. 170. 


NOROCUL. 


Lumea și înfățișarea Noroacelor. Norocul culegător de rouă. Norocul unui 
împărat. Norocul unui frate bogat şi al altui frate sărac. Bătaia între două No- 
roace. Norocul silit s'aducă bogăție. Un om merge la scorbura Soartei şi se 
încredințează că nu se poate schimbă ce-i este partea. Noroc fără parte. No- 
roc şi minte, Semne de noroc. Urări de noroc. Păstrarea norocului. Cântece, 


Norocul fiecărui muritor trăeşte înzro lume, — „unde va fi a- 
ceea“,„—a Noroacelor. Când se naşte omul, acolo i se naște şi 
Norocul lui; cât trăeşte omul, îi trăeşte şi Norocul, până la moarte, 
când se stâng amândoi. 

Se întovărăşesc câte odată; atunci însă Norocul este nevăzut: 

„Norocul e ca un Inger; el umblă peste tot cu omul, dacă nu 
ştie cum să-l poarte: să nu facă vreo greşeală, să nu fure, să nu 
blasteme pe altul, să nu huească, căci Norocul fuge de omul care 
strigă şi blastămă, care ocărăşte pe altul, căci omul acela se 
chiamă că-i cu Dușmanul, — cu Necnratul“ (1). 

In „voia cea bună“ arătându-se felul cum omul îşi înţelege 
Horocirea sau soarta sa, vom înţelege de ce pe alocuri se spune 
că Norocul se ţine de cel befiv, că acela bea şi dă şi altuia: 
îl cheamă, îl cinsteşte şi e tot cu voie bună, cu chef, cu veselie. 
Și Norocului, zice că atunci îi place, când e bucurie şi veselie 
în casă, când oamenii vorbesc, sfătuesc şi nu stau posomoriţi (2). 


Poveştile noastre cuprind aproape toate credinţile populare cu 
privire la Noroc. Pentru aceasta, în cele ce urmează vom da vreo 


câtevă, din cele ce ni se vor păreă mai caracteristice. lată una 
care se aude prin Bucovina: 

„A fost o babă care aveă casă şi trăiă foarte bine. Sta toată 
ziulica pe cuptor, pe când oamenii veniau la dânsa să împrumute 
bani şi să se sfătuească. 


(1) Voronca, op. cit, p. 904. . 
(2) Ibidem. 


T. Pannfile, Mitologie, I. 4, 


50 


O fetiţă ce o slujiă, îi zice într'o zi: 

— Ce bine ţi-i dumneatale, mătuşă! 

— Că așă mi-i Norocul!—răspunde ea. 

— Doamne, când ţi-aş vedeă eu Norocul, să ştiu cum e!— 
zice fata. 

— L-ăi vedeă! Du-te mâni şi du-i de mâncare în câmp, şi-l 
cheamă să vie, că va veni! 

A doua zi baba o învăţă cum să facă mâncare în trei ulcele 
mititele, să ducă în câmp pe ogorul ei şi să-l strige: 

— Noroace, Noroace, vino în coace şi vei mâncă! 

Fata a făcut așă şi Norocul a venit, ud totul de roza ce o luă 
de pe toate câmpurile şi o aduceă pe câmpul babei: şi pânea 
la toţi eră proastă, numai la ea frumoasă și cu spicele plecate 
în jos. 

Norocul s'a pus să mânânce, dar de unde mâncă, la loc creşteă, 

Vine fata acasă şi-i spune babei ce a văzut. 

— Ami, când l-aş puteă vedeă şi pe al meu!—zice fata. 

— L-ăi vedeă şi pe al tău, zice baba. Fă mâncare, da în oa- 
lele cele mai mari şi du-te în câmp şi-l strigă. 

Fata a făcut aşă. A venit şi Norocul ei, dar uscat, nu ud ca al 
babei, sa pus la mâncare şi a mâncat totul. Ba la urmă încă 
i-a zis. 

— Mâne să-mi aduci mai mult când vei veni! 

Și Sa culcat. 

Fata a venit plângând şi a spus bătrânei ce i-a zis Norocul. 

— La ce să-i duci încă de mâncare, dacă nu te slujeşte? —a 
zis baba. 

— Da oare de ce nu-i şi Norocul meu ca al dumitale? 

— C'aşă a rânduit Dumnezeu, pentru fiecare altul. Nu-s toate 
Noroacele întru una! (1). 

lată a doua poveste cu lămuriri privitoare la lumea Noroacelor: 

„Fost-a odată, ca nici odată, un împărat bătrân şi plin de griji, 
că-și vedeă zilele sfârşite şi urmaş pe scaun nu-i dăduse Dum- 
neze.. 


(1) Voronca, op. cit, p. 252 3. 


51 


Și acù, să spun că fusese un om rău, — nu; lacom, ferească 
Sfântul; şi eră harnic, de treabă şi așezat la judecată. De tânăr 
muncise fără curmare în frica Celui-de-sus, aducându-i jertfă de 
multumire în toate chipurile ; a botezat şi-a înzestrat pe săraci, a 
îngrijit părinteşte pe bolnavi, a miluit pe toţi nemiluiţii, şi de a- 
ceea toți supușii împărăției lui băteau mătănii şi se rugau la 
icoane: 

— Dă-i, Doamne, împăratului nostru, zile, să trăiască în pace, 
că bun şi creștinesc suflet mai are! 

Toată lumea se rugă, toată, fără numai un fecior de babă săr- 
mană, 

Baba asta își aveă căsuţa ei lângă castelul craiului. Uncheșul 
ei muncise cât trăise, muncise din greu şi își agonisise atâta cât 
îi trebuise babei ca s'o ducă fără dor şi grijă o sumă de ani, 
şi fără să-şi puie odorul de băiat la vreo treabă. 

Băieţașul crescuse cu toate de-a gata, crescuse repede şi lesne, 
că unde-i traiul îmbielșugat, ziua sboară iute, dar vai și amar 
când banii albi, strânşi pentru zile negre, se isprăvesc, şi când zile 
tot mai sunt! 

Impăratul luase aminte despre toate acestea şi într'o zi îi spuse: 

— Buna ziua, flăcăiașule,—că pe semne eră așă cam de pai- 
sprezece-cincisprezece ani. 

— Sărutăm mânile măriei tale! —îi răspunse băiatul. 

-- Voinic flăcău, nu-i aş? 

— Cu vrerea lui Duiwmnazeu, voinic, măria ta! 

— Dar ce mai muncești, că nu te prea văd ziua pe afară? 

— Dorm, mărite împărate, dorm de dimineaţă și până în seară 
şi decuseară până a doua zi dimineaţa, dorm, că n'avuiu nici 
un noroc pe lume. De tată navuiu parte, ca murit de mult, 
iar mama, săraca, sa topit de bătrâneţe. Straiele de pe mine s'au 
rupt pentrucă nam noroc și tot pentru asta îmi mânâncă și 
mâţele bucatele din străchini! Nu-i noroc şi pace! De asta dorm 
toată ziua şi toată nopticica, şi-mi pare rău că na lăsat Dumne- 
zeu câte două dimineţi și două înserări pe zi, că le-aş dormi pe 
câte amândouă! 

lar împăratul : 

— Vai de tine; flăcăiașule, vai de zilișoarele tale, că rău te 
mai chinui! Grea năpaste şi mare nenoroc pe capul tău, băiete! 


52 


Impăratul oftă şi plecă în treaba lui, iar cel fecior de babă să- 
racă intră în casă, își puse palmele sub cap şi se culcă. 

Au mai trecut după asta câtevă săptămâni şi împăratul trecte 
din nou pe la uşa celui flăcău de vădană. Flăcăul tocmai se tre- 
zise şi acum se păleă la soare. 

-- Hei, ce-ţi mai face Norocul? Trezitu-s'a, ori tot îți doarme? 

— Mărite împărate, apoi, cum a fi, cum n'a fi, cine-l ştie! Nici 
eu nu l-am văzut pe el, nici el pe mine; ştiu atâta că mi-i somn 
de nu văd înaintea ochilor! 

— Apoi, cum văd eu, grele păcate, nepoate; dar mare-i Cel- 
de-sus, şi s'or isprăvi şi-acestea odată și odată! 

Vorba asta a bătrânului craiu nu-i prea veni puturosului la 
îndămână, că zise: 

— Nu cred, mărite împărate, nu cred! 

Impăratul își căută de nevoile lui, dar peste trei zile trimise 
vorbă strașnică celui fecior, să plece ca să-și caute Norocul şi să 
i-l aducă lui la judecată. I-a dat răvaşe, precum ca să fie în- 
dreptat pe drumuri, şi atâta tot. Erà astfel chip să nu plece? Aşi? 

Mult s'a căinat feciorul nostru, mult, dar eră poruncă împără- 
tească și trebuiă să asculte de dânsa; de aceea, cu chiu, cu vai, 
porni la drum. 

Merse el cât merse, prin locuri pustii pline de fiare sălbatece, 
şi, mă rog, cine nu ostenește şi nu se osteneşte la drum? Flă- 
căul nostru şi-a făcut ciomag bun,—trudă; şi-a făcut încălțăminte 
din coajă de teiu,—trudă ; a fost trecut prin toate prăpăstiile,— 
trudă; ca să culeagă o poamă cu care să-și potolească foamea şi 
setea,—trudă, mă rog. Azi se loveşte de-o muscă, mâne se 'ntâl- 
neşte cun iepure, poimâni, Doamne fereşte, Cun lup,—câte nu-s- 
prin cele pustiuri,— şi așă, braţele voinicului nostru încep să se 
desmorţească, puterile încep să-i crească şi după nouă luni dela 
plecare, feciorul babei, cel făr' de noroc, sta voios la trântă cu 
şapte smei de-odată! 

Acu, ajunsese într'o pădure fără fund, fără lumină de soare, 
fără potecă. Jigăniile, forfotind ca diavolii în iad, săriră asupra 
lui ca să-l doboare, dar el le ucise pe toate. Inainte, şi iar îna- 
inte! Şi mergând înainte dă de prăpastia cea adâncă a bă/aurilor 
cu cari se iea la luptă. Ce luptă? Pe vieață și pe moarte şi mai 
mule nu. Şi din tăvăleala aceea se înțelege voinicul nostru c'o 


53 


piatră scumpă care să-i lumineze calea prin întunericul şi desi- 
şul păduri. 

A mai mers ce-a mai mers şi-a răsbătut la lumină. La poalele 
codrului s'a aşezat jos ca să se hodinească și să cugete la câte'n 
lume, toate, la dânsul, la Norocul lui, şi mai pe urmă, la rostul 
celei porunci împărăteşti. 

Ajunse în câmpul Noroacelvr. 

Hm! Da ce-s Noroacele, mă rog? 

Apoi, ce să fie? Lume şi iarăș lume ca şi a noastră, oameni 
cari se nasc și mor ca și noi, cari trăesc azi cu jale, mâni cu 
veselie, — lume, leifă-poleită lumea noastră cu cea a Noroacelor. 

Trece prin sate, ir«ce prin mijloc de târguri, şi de Norocul lui 
nu mai dă. 

Intr'un târziu, se întâlneşte c'un uncheş. Uncheşului, ca tutu- 
rora, voinicul îi spune rostul pornirii lui și cu mare bucurie află 
că se întâlnise tocmai cu Norocul Împăratului. Erà bătrân, ca și 
craiul, dar vedeţi, uncheșul munciă și-și agonisiă pentru un fe- 
cior al lui, care nu preă dăduse semne de hărnicie până mai 
ieri-alaltaieri. 

— Vezi, dragul meu, m'am gândit ca să nu-l las pieritor de 
foame,—zise uncheşul, —şi de asta m'am ostenit într'atâta. Da de-o 
samă de vreme văd că mai mișcă! 

Și mergând așă, donda— donda, ajung la casa uncheșului. Ce 
casă! Nici nu te mai pricepeai ce de acareturi, de bogăţie; bi- 
nele pământului, tot, tot! 

Acolo, voinicul nostru a fost ospătat cum se cade, iar când se 
pregăti ca să plece, uncheșul îi dădii răvaş către Împărat cu vor- 
bele acestea: 

„Şi noi om muri, frate dragă, peste câţivă ani, dar copiii no- 
Ștri, oameni întregi au să rămână pe lume!“ 

lar flăcăului îi zise: 

— Intoarce-te înapoi și spune frățiorului meu toate câte le-ai 
văzut. De te-o întrebă că unde ţi-i Norocul, grăește-i că l-ai gă- 
sit, că-i feciorul meu, că eu sunt bătrân, şi că de-o bucată de 
vreme mi-i drag feciorul ca lumina ochilor. 

Și aşă feciorul babei purcese 'napoi, cu capul plin de gânduri. 

Drum lung, drum greu! 

A ajuns la castel, şi când împăratul îl văzù şi auzi celea toate, 


54 


a priceput ce se pricepe. Şi începu să-l ispitească, şi-l află schim- 
bat din creştet şi până în tălpi, şi-l socoti fără samăn de vrednic. 

Și l-a făcut fecior, şi s'a pus să-l dăscălească şi să-l poarte pe 
la toate rosturile împărăției, ca să se deștepte încă mai mult. Se 
bucură împăratul că se învrednicise Dumnezeu de dânsul şi nu-l 
lăsase să intre în pământ cu sufletul întristat. 

Peste câţi-vă ani, craiul a murit, iar în locul lui rămase stăpân 
feciorul babei de alături. 

Şi atâta-i tot! 

Povestea asta de bună samă c'adevărat grăeşte. V'o spun şi eu, 
ca să ştiţi și dumneavoastră şi s'o aveți la îndămână. lar dacă 
cumvă veți întâlni în lume chipuri ca cel fecior de babă săracă 
şi fără noroc, să le spuneţi cum îi spuneă cel împărat bătrân: 

— Culcă-te, băiete, culcă-te, că Norocu-ţi doarme!“ (1). 

lată a treia poveste care se aude prin jud. Tecuciu, despre 
Noroacele celor doi frați: unul sărac şi altul bogat. 

Au fost odată doi frați: unul bogat, putred de bogat, şi celalt 
sărac lipit pământului; şi amândoi aveau câte un bou stingher. 

— Măi frate, zice într'o zi cel nevoiaş,—hai să punem amân- 
doi în plug: tu cun bou şi eu c'un bou, să ne 'nţelegem și noi 
cu cevă. 

— Bucuros, măi frate,—îi răspunse fratele bogat. Uite, iea-mi-t 
pe-al meu tu astăzi, du-te de ară şi mâni nvoiu duce eu la 
plug; şi pe urmă ne-om rândui tot așă, până când sa 'ncheiă 
aratul. 

Invoeala eră bună, maveau ce zice; și treaba mergeă din par- 
tea asta fără nici un bănat, nici din partea unuia, nici dintra 
celuilalt, dar, dela o vreme, vorba celuia: tot un bou şi-o beleă: 
boul fratelui sărac slăbiă din zi în zi, văzând cu ochii. 

— Apoi, la omul sărac, nici boii nu trag! Dacă-i va merge 
boului tot aşă, îi aduc într'o zi pielea pe băț dela câmp. Măi, 
măi, ce să fie! 

Ce să fie? Până una-alta, săracul își face socoteală și se pune 
la pândă. 

— Cine ştie? Poate că frate-meu ară numai cu boul meu, ori 
poate că nu-i dă demâncare; mai ştii? 

Și cum zice, se și pune la pândă. 

Erà 'ntr'o noapte cu lumină. Pe la mezul nopţii, pe când frate- 
său dormiă, iaca vede un flăcăuaş strențos călare pe boul lui. 


(1) T. Pamfile, Un făciune şi-un cărbune, p. 119 25. 


55 


— Măi, cine eşti tu. 

— Norocul lui frate-tău. 

Și ce faci tu? 

Muncesc pentru dânsul, ca să-l las să doarmă. 

Dar pe boul meu de ce-ai încălecat. 

— Dar pe-al cui să încalec? Incalec pe-al tău, că tot ești tu 
sărac şi n'ai nici un noroc! 

Cum n'am noroc, rogu-te? 

— Ba ai, dar Norocul tău e domn mare şi nu vrea să mun- 
cească pentru tine. 

— Şi cum aş puteă da ochii cu dânsul? 

Uite cum: iea-o pe ici, dă pe dincolo, mergi, mergi şi ai 
să dai de-o pădure: în mijlocul pădurei ai să vezi Zârgu/ Noroa- 
celor. Intreabă de Norocul tău şi caută-l unde te-or îndreptă No- 
roacele altora. 

Pleacă săracul, pleacă, merge mult cât merge și ajunge în pă- 
durea cu târgul Noroacelor. Acolo oameni de fel şi chip: unii 
dormiau pe drumuri, prin ogrăzi, alţii pe prispe, alţii hodiniau 
în case, alţii stăteau în castele mari şi frumoase. Unii munciau, 
aşă ca să nu-i găsească moartea șezând, degiaba, alții mai din 
greu, alții icniau şi trăgeau cu sapa,—mă rog, feldefel după cun 
felurită este şi lumea asta a noastră. 

Săracul întreabă ba 'ncoace, ba 'mcolo de Norocul lui, şi 
găsi unul ca să-i arate o curte boerească, înaltă şi mândră. Cum 
ajunse omul nostru la poartă, începu să strige: 

Hai, Noroace, 


Noroace ! 
la te dă încoace! 


— Doarme boerul, doarme,—îi răspunse o aschidă de slugă. 
Să vii de-amiază c'atunci se scoală! 

Săracul mavù 'mcotro şi trebui să mai aştepte, iar pe la prânz, 
când boierul îl primi să stea cu dânsul de vorbă, înţelese cre- 
ştinul nostru de ce n'are nici un noroc. Şi-i zice: 

— Şezi, hai? nu te dai la muncă pentru mine? 

— Nu! Mici mai drag să dorm și să-mi petrec vremea fără 
nici o treabă! 

— Bine, Noroace. Da Norocul lui frate-meu de ce munceşte 
şi se trudeşte într'atâta pentru frate-meu? De ce nu stă talaghir 
toată ziua ca tine ? 


56 


Hei, băete; ce mă 'ntrebi tu acuma, mai poate întrebă și 
alţii. Acestea-s tainele lui Dumnezeu şi nici ţie, nici mie, nici 
nimănui nu i-i dat să le afle! 

— Ci taci! 

Ce să tac dacă-i așă! 

Bine că aflăiu și asta. Act, pentru cât drum făcuiu până la 
tine, dă-mi şi mie o dăsagă de bani să mă 'nţeleg și eu cu atâta 
de pe-aici! 

— N'am. 

Cum mai. Da-mi că-ţi trag o flocăeală, de-ţi merg petecele! 
— sare flăcăul. , 

Când a auzit Norocul de-aşă pleaşcă, fugi repede în visterie şi re- 
pede se 'ntoarse cu poala antereului plină de bani şi-i umplă 
dăsaga săracului. Flăcăul îşi iea pe urmă ziua bună și pornește 
să vie acasă, bun bucuros şi cu cât căpătase. Dar vezi, tot ne- 
norocul lui: când să iasă din pădure, iaca îi răsar de-odată nişte 
hoţi înainte, îi ieau toți banii, îl bat măr și-l lasă 'n drum. 

Săracul pleacă cum poate spre casă. Merge cât merge şi când 
ajunge de moşia satului, trage de-adreptul la locul cu grâu, unde 
nădăjduia să găsească pe Norocul lui frate-său şi să-i tragă de 
răsbunare o sfântă de bătae soră cu moartea. Și de ce? Pentru 
că l-a 'nşeiat cu sfatul şi l-a trimis cine ştie m ce cetate de ne- 
buni şi de vrăjitori, în loc să-i arăte drumul cel adevărat care 
duce la Norocul lui, 

lată îl şi 'mtâlneşte. 

— Ce faci, Noroace? 

— laca muncesc pentru frate-lău. 

Păi cum de-ai îndrăznit tu să mă 'nșeli pe mine şi să mă 
triineți la dracu'n praznic ? 

Cela : că nu, că hâr, că mâr,—a trebuit să stea Norocul lui 
frate-său toată noaptea de vorbă cu cel sărac, să-l încânte, să-l 
descânte şi să-i spue cum stau lucrurile pe lumea asta. Și până 
a doua zi în ziuă, a fi priceput săracul, n'a fi priceput, nu ştiu. 
Știu atâta că la urmă tot el şi-a zis: 

— Atunci dacă-l aşă, munceşte și pentru mine. 

— Pentru tine munceşte tu, că altcinevă nu are cine. 

Dar cum să muncesc dacă n'am noroc? 

Vezi, asta nu ţi-aş puteă-o spune. Dar dacă vrei, iaca tăiem 
oleacă din norocul lui frate-tău. Du-te 'n pădure şi taie mlădiţi 


57 


şi tufani, lasă-i să se usuce, fă-i porcan și păstrează-i pentru la 
anul. Te-or râde alţii, tu taie mereu, că la anul are să fie secetă 
mare, de-or muri vitele de foame din partea nutrețului; şi atunci 
tot omul va veni la tine cu banul legat cu nouă aţe, să-și cum- 
pere râsul din astă vară! (1). 

In a patra poveste vedem lupta dintre Noroace. 

„Erau odată doi boieri, fraţi buni, şi fraţi într'un noroc mare 
și frumos,—şi amândoi o duceau de când binele. Trăiau în bună 
pace şi înţelegere, ba încă fiecăruia din ei îi creşteă inima vă- 
zând că şi fratele său are atâta îndestulare. 

Dela o vreme însă, pe fratele cel mai mare îl mușcă de inimă 
şarpele trufiei, și vru să întreacă în bogăţie pe cel mai mic. Dar 
ori cât se frământă el, nu eră chip să-l rămână, pentru că ANo- 
rocul lui eră tot aşă de mare ca al celuilalt. 

Pe când se îrvinciau mai amarnic, numai iacătă undevă, pe 
câmp, se întâlnesc şi Noroacele lor şi se ieau la bătae. Norocul 
celui mai mare, care simţiă ce-i în inima stăpânulul său, s'a luptat 
mai dușmăneşte şi l-a omorît pe-al celui mai mic; pe urmă l-a 
luat în spate şi l-a dus de l-a îngropat. 

Atunci, ca prin minune, a început a se risipi averea celui mai 
mic, şi în scuută vreme a sărăcit de n'aveă, vorba ceea, nici ce- 
nuşă în vatră. 

Fratele mai mare sa bucurat pe de-o parte, dar pe de alta, 

făcându-i-se milă, l-a dăruit cu doi boi şi o vacă. Istalalt a pri- 
mit cu bucurie darul şi plângând, i-a mulțămit, că el eră bun la 
inimă şi nici nu ştiă ce se întâmplase cu Norocul lui. Da să nu 
zici dumneata: cum i-a luat în primire, şi boi şi vacă, au pierit 
ca trăsniți! Vezi că Norocul lui murise, şi acu, unde eră chip să 
se mai ție cevă de dânsul! 
* Fratele mai mare, în loc să-l ieie atunci pe lângă el şi să-l 
cate ca pe un frate ce-i eră, l-a tocmit slugă și l-a trimis la mo- 
șie, la nişte hambare şi coșere. Acolo trăiă el într'un bordeiu pă- 
cătos, ziua muncind pe câmp de-avalma cu ceilalți oameni, iar 
noaptea având ochii în patru să nu se fure cevă, după cum îi ho- 
tăriîse frate-său. 


(1) Auzită dela fratele dascalului Dumitrache din cătunul Vizureşti, cont. Bu- 
ciumeni, jud. Tesuciu, 


58 


Odată, cum veghiă el pe lan, în puterea nopții, numai ce f 
se pare că aude glas. Se pune la pândă, ascultă......, şi iacată ză- 
reşte printre clăi o arăzare şi aude lămurit o gură de om ocă- 
rând şi suduind, că de ce nu seceră oamenii bine, şi nu strâng 
spicele! Omul nostru se sprinteni strângând cu amândouă mâ- 
nile bâta ce aveă cu el, şi sărind iute, se proţăpi înaintea mă- 
tăhălii : 

— Stăi, că dau! Cine eşti? 

Mătăhala rămase nemişcată, fără să răspundă. 

— Cine eşti? 

Acù, nu mai sămănă a om; parcă eră de piatră. Tocmai după 
a treia întrebare, când aproape s'o lovească, zise: 

— Nu da; sunt Norocul lui frăține-tău ! 

Omul rămase ca prostit. 

— Tu eşti Norocul? Şi ce umbli pe aici? 

— Ehei; dacă n'aş fi eu, crezi că aţi aveă vreun spor? 

Omulul i se făcù lumină în minte. 

Da Norocul meu unde-i? 

Că-i câr, că-i mâr, că: 

— Nu ştiu! 

— Pe cine vrai să chiorăşti? Dacă eşti Norocub lui frate-meu, 
trebue să ştii unde-i şi-al meu! Spune mai iute, dacă vrei să 
scapi cu zile. 

Neavând încotro, a spus drept ca sau bătut şi l-a omorît. 

Atâta i-a trebuit omului, că l-a şi înhăţat şi a început a-l târ- 
nui printre clăi şi a-l îmblăti cu Audumacul. 

— Vra să zică, din pricina ta mă chinuesc eu? 

— Nu mă omori, că sărăceşte frate-tău şi nu foloseşti nimica. 
Ascultă ce-ţi spun. Norocul tău n'a murit de tot; e îngropat 
chiar sub bordeiul în care stai. Du-te și sapă acolo, că ai să gă- 
săşti trei căzi (tocitori) de bani. Atunci Norocul tău are să învie, 
are să se întâlnească cu mine ca să ne batem din nou, în luptă 
dreaptă, şi dacă m'a dovedi, nu mai trag nădejde de iertare, iar 
de nu, cum va hotări Cel-de-sus! 

După ce Norocul s'a legat prin straşnic jurământ că are să 
steie, să se întâlnească tot în noaptea asta cu celalat Noroc, o- 
mul s'a dus să facă cum l-a învăţat. 


59 


S'apucă el de stricat bordeiul, şi de săpat, şi îndată, numai dă 
de margenea unei căzi, pe care desvălind-o puţin, i se luă ochii 
de strălucirea aurului ce eră întriînsa. După îndoitura gardinii se: 
cunoşteă ce amarnic de mare trebue să fie cada cu bani. Să- 
pând înainte, dă şi de a doua cadă, iar când începe să desvă- 
lească și margenea celei de a treia, numai iacătă iesă, trăgând, 
greu din pământ şi Norocul lui şi-i stă drept în față. 

— Stăpâne greu somn am dormit! 

Păi, unde-am ştiut eu că-mi eşti așă de-aproape, zice omul 
zăpăcit de bucurie. 

— Eu am văzut învis tot ce sa petrecut, — răspunde Norocul,— 
și știu cum aţi hotărît cu cânele de Noroc al lui frățâne-tău! 

Atâta a apucat să zică şi s'a făcut nevăzut. 

S'a luptat din nou, cele două Noroace, luptă cumplită dar 
dreaptă, pentru că acù mânia fratelui chinuit şi cu dreptatea căl- 
cată ajunsese şi poate că întrecuse în mărime răutatea fratelui 
mai mare. Acù Norocul fratelui mai mic a omorît de tot pe 
Norocul celuilalt frate. Şi acesta cum s'a trezit a doua zi, a simţit, 
a cunoscut că nu-i a bine. Vitele au început să-i moară, clăile 
şi hambarele i-au ars, banii nu se ştie ce sau făcut. Rămăsese 
numai moşia goală, şi când voiă s'o vândă şi pe asta, ca să plă- 
tească nişte datorii, cari mai înainte vreme nu se băgau în samă, 
numai vine frate-său mai mic: 

— Nu vinde moşia; las'o între noi! 

Fratelui mai mare, cât eră de amărit, dar i-a venit a râde, când 
a văzut ce zice istalalt, care venise, tot cum eră, flenduros și jer- 
pelit. 

Da cu ce s'o purtăm? Cu surcele? 
De bani te plângi?—zice fratele mai mic; am eu bani; hai- 
de să-ți arăt! 

S'a dus la cele trei căzi cu galbeni, i-a arătat şi i-a istorisit 
după aceea întâmplările din noaptea trecută, cu cele două Noroa- 
ce, după care, fratele mai mare a văzut lămurit toată prăpastia 
ce s'a deschis pentru el de azi înainte şi a zis: 

— Ce tovărăşie să mai facem, măi frate, dacă mi-a murit No- 
rocul! Bătaia lui Dumnezeu! Trecem moșia pe numele tău; îi 
plăti şi datoriile cari mai sunt şi poarto singur, sănătos, iar eu 
Tămân ce-ai fost tu, că alt chip nu-i! 


60 


Au făcut aşă, şi fratele mai mic a rămas boer în locul celui- 
lalt, pe toată vieaţa lni (1). 

Această povestire vasluiană se aude și prin jud. Dolj în urmă- 
torul cuprins mai pe scurt: 

„Au fost o dată doi fraţi: unul ci-că eră bogat și unul sărac. 

Al sărac, într'o zi, a fost la secerat la ăl bogat. Când a plecat 
dela loc, a uitat secerea acolo. S'a dus îndărăt la loc să găseas- 
că secerea şi acolo a găsit un băiat desculț, amărit ca vai de el 
care luă spice din locul ălui sărac şi duceă în locul ălui bogat. 

A pus mâna pe el și l-a luat la bătaie, și-l întrebă de ce luă 
spice dela locul ălui sărac și: duceă la al 5lui bogat? 

Copilul, neavând încotro, a început să spue că el e Norocul 
ălui bogat, şi că așă își servește stăpânul. 

— Apoi, spune-mi: Norocul meu unde e, de eu sunt sărac și 
nu pot să mă arânesc? 

Norocul tău e boier; umblă cu trăsura! 
Apoi, ce să-i fac, cum să-l prind? 

— Bine,—zise el atunci,—o să vină el în sat, când o fi nişte 
lume adunată; atunci să pui mâna pe el și să-l ieai la bătăi, să 
spui la lume să fugă, că ăla e norocul tău. 

N'a trecut mult și Norocul lui a și vinit. A pus mâna pe el 
l-a luat la bătaie şi a început să-l întrebe, de ce el nu se poate 
arâni ? 

Și unde mi s'a început să se roage: 

— Lasă-mă, că eu sunt Norocul tău! 

Să mergi în cutare loc, să scoţi un cazan cu bani! 

Nu merg, eu ; să te duci tu, dacă ești Norocul meu, să-l scoţi 
şi să-l aduci acasă! 

Și iarăş dă-i şi dă-i! 

Văzând Norocul că n'are îocotro, a căutat unelte de săpat, s'a 
dus, a scos cazanul şi i l-a adus. De aici încolo a pornit și s'a 
făcut şi fratele ăsta bogat iar Norocul boierul, a 'nceput a 
sărăci“ (2). 

O astfel de povestire o au și Bulgarii (3). 


(1) Jon Creangă, Il, p. 85—87. 

(2) Șezătoarea, VII, p. 198- 9. 

(3) Ad. Strausz, Die Bulgaren, Leipzig 1898, p. 243 şi urm.) cf. Revue des 
traditions populaires, XXIX, p. 106. 


61 


A cincea povestire ne vorbeşte despre o fată fără noroc, care 
merge şi şi-l află într'o scorboră a Noroacelor. Dela Norocul ei, 
fata iea floarea Norocului (1). 

Fiind hotărît de soartă, Ursitoare, Noroc ori Dumnezeu, roroci- 
rea, partea sau scrisul omului, rămâne nestrămutat. Prin urmare, 
spre mângâierea celor fără de noroc, se poate spune peniru 
dânşii : 

Când s'au împărțit roroacele, 
Eram pe câmp cu vacile; 


lar când s'a împărţit norocul, 
Păziam pe coastă porcul! 


Sau, fără teamă de păcat, se poate amenină: 


Hai, Noroc, Noroc, Noroc, 
De te-aş prinde la un loc, 
Să-ţi pun paie, să-ţi dau foc! 


In această privinţă iată o frumoasă povestire moldovenească: 

„Aproape de moarte, un părinte cheamă la patul său pe sin- 
gurii lui doi copii ce-i aveă şi le zise: 

— Dragii tatei, eu simt că mor, dar voi, după moartea mea, 
să luați tot pământul, cu casă, vite, pluguri şi să le împărțiți 
drept în două, şi pe urmă puneţi-vă singuri și munciţi, căci eu 
am presimţire că muncind cu cinste şi osteneală, veţi câștigă în- 
zecit şi însutit decât vam lăsat eu, şi pe urmă veţi fi fericiţi 
şi voi şi cei cari se vor afla împrejurul casei voastre! 

După moartea bătrânului, băieţii făcură întocmai cum le zise 
tatăl lor, măsurară pământul şi împărţiră toată averea așă ca să 
nu deie de bănuit la nici unul, măcar cât un capăt de aţă, şi 
se puseră la treabă. 

Dar, Norocul nu merge deopotrivă la toţi oamenii. Fraţii, de 
şi aveau pământul alături unul de altul, unuia însă îi mergeă ca 
din apă, iar altuia ca din piatră. 

Se necăji fratele cel mai mic un an, doi, cinci, şi văzând că 
prăpădeşte necontenit şi sărăceşte, desnădăjduit, într'o zi vine la 
fratele cel mai mare, care eră foatre bogat şi-i mergeă cât se 
poate de bine şi-i zise: 

— Dragă frate, eu nu pricep ca-i cu mine;nici eu nu sunt le- 
neş, şi eu sunt cinstit, şi drept cu toată lumea ca şi tine, însă 
mie nu-mi merge de loc cu pământul şi averea rămasă moște- 


02 


mire dela tata. Tot ce samăn, se usucă sau nu iesă. Vitele îmi 
amor ba de dălac, ba de brâncă, ba dă strechia în ele şi apucă 
peste deaiuri, de le găsesc moarte prin râpi. Precum vezi, dă- 
unăzi mi-a ars casa şi eu veşnic sunt supărat, necăjit şi parcă 
necontenit îs tot bolnav. Ştii ce, frate? Eu îţi vând ţie partea 
«mea de moştenire, şi cât mi-i da, cu banii aceia îmi ieau lumea 
în cap şi mă duc în altă parte, că poate schimbându-mi locul, mi 
se va schimbă şi Norocul. 

Fratele cel mai mare îl mângâiă ; cătă să-l împuternicească cu 
“vorbe bune, dar văzând că toate sunt în zădar, și el eră hotărît 
“cu ori ce chip să fugă departe de locurile acelea, îi cumpără 
pământul cu toate câte erau pe dânsul. 

Atunci fratele cel mic, primindu-şi banii, îşi luă rămas bun 
«dela fratele cel mare, pe care îl lăsă fericit, şi plecă. 

Se duse el cât se duse, mai pe dealuri, mai pe văi, până ce 
iiacă întrun târziu ajunse la capătul unei păduri. Acolo îi ieşi 
un bătrân înainte. Portul şi căutătura acelui om i se părură lui 
foarte «ciudate. El, ca mai tânăr, îi dădu buna ziua, și intrând în 
vorbă, începu să i se destăinuească de soarta lui. 

Bătrânul îi zise: 

— Făcăule, apucă pe cărarea asta tot înainte prin pădure. La 
capăt ai să vezi un munte: în vârful muntelui ai să vezi un pa- 
lat. Acolo e locuința Soartei. Intră înlăuntru, dar de ceeace vei 
vedeă şi auzi, nici să te miri, nici să vorbeşti, la toate să rămâi 
surd şi mut. Acolo vei sta trei zile, şi pe urmă vei puteă vorbi. 
„Și aşă ai să afli care ţi-i soarta ta pe lume. 

Ajungând el în vârful muntelui, văzu de odată un palat ce-i 
apuneă ochii de frumos şi strălucitor ce eră. Se suie de-adreptul 
pe scări cari erau frumos împodobite şi acoperite numai cu co- 
voare scumpe, intră el înlăuntru, deschide o uşă, două, trei,—nu 
vede pe nimeni, dar de loc pe nimeni; odăile însă, din ce în ce 
erau mai frumoase, şi mai minunat îmbrăcate. In sfârșit deschide 
el până la a noua odaie. 

Acolo vede pe un pat de aur, frumos împodobit, o femeie tâ- 
nără ce şedeă cu cotul sub cap, îmbrăcată numai cu pietre scum- 
pe şi brilante. El se uită lung la dânsa, fără a se miră, nu zise 
nimica şi nu făcù vreun semn, ci punându-se pe un scaun, șezil 
lângă dânsa. 


63 


Amândoi stătură aşă cam jumătate de ceas. La urmă ea se 
sculă repede, se uită drept în ochii lui şi îl întrebă că ce caută 
acolo şi cum a îndrăznit să intre așă, tamnisam în palatul ei, 
fără nici un binecuvintează. El la toate amenințările, la toate zâm- 
fetele, la toate marafeturile ce-i făceă, nu-i răspundeă nimic, dar 
nimic! i 

Văzând frumoasa femee că nu poate să-l înduplece ca să vor- 
Dească, începu a-i arătă toate bogăţiile palatului, a-l purtà prin 
toate părţile, că doară sar minună măcar; dar omul nostru se 
țineà tare la toate câte îi arătă şi la cele ce vedeă, aşă că parcă 
eră ca de ghiaţă. 

Veni ceasul prânzului; o masă ca din poveşti se puse singură, 
încărcată cu tot felul de bucate, cari de cari mai alese, nai 
bune şi mai gustoase, de credeai că-i masă de împărat, împodo- 
bită cu tacâmuri de aur, mănunchiuri de flori, şi cu vinurile ce- 
le mai alese. El se puse, coleă, tacticos la masă, mânâncă bine, 
băi şi mai bine, dar de nimic nu se miră, nici nu vorbi un cu- 
vânt. 

Acea tânără femeie se învârtia împrejurul lui ca  titirezul, fă- 
cându-i feldefel de întrebări, feldefel de schime şi întorsă- 
turi, că doar ar zice vreo vorbă. Intrun ceas se îmbrăcă în o 
sută de rochii, cari de cari mai mândre și mai strălucitoare, dar 
el tăcu şi nici că se miră. 

Veni noaptea, şi ca din pământ, ieşi un pat împodobit numai 
cu mătăsuri şi catifele; el se desbrăcă frumuşel şi  culcându-se, 
începi să-i tragă la aghioase. 

Intr'un târziu, cinevă bătu la fereastă. Femeia cea tânără între- 
bă cine-i? De afară îi vorbi acela, care va fi fost, aşă: 

S'a născut un copil! 

Femeia din lăuntru îi răspunse că : 

— Atâta am, atâta dau! 

Și pe urmă, acel cinevă s'a făcut nevăzut. 

Omul nu înțelese de loc acele vorbe tăinuite, dar nici că în- 
trebă. 

Nu trecă multă vreme la mijloc şi bătăi un altul la fereastă. 
Atunci au urmat între femeie și acel de-aiară aceleaşi vorbe ca 
şi cu cel dintâiu. * 

A doua zi, când se trezi omul din somn, făcù ochii roată prin 


64 


casă, şi ce să vezi? Nu mai era palatul cela plin de podoabe şi 
frumuseți; el se prefăcuse într'o casă mare, gospodărească, cu un 
pat de lemn curățel, dar sărăcuţ, şi în casă, lucruşoare, aşă, cam 
cum se găsesc şi pe la mahalalele noastre de prin Tătăraşi sau 
Ciurchi. Acea femeie îmbrăcată gospodăreşte, îmbrobodită cu un 
testemel curat, dar cam ponosit, cu cațaveică și fustă bunişoară 
şi nu prea! Ea eră mai grosolană, nu așă-frumoasă ca cea din- 
tâi care parcă era o împărăteasă, dar eră harnică şi îi trăgeă 
dintro furcă de credeai că sfârâie pământul. 

Cum îl văzù pe dânsul, îl întrebă cum a dormit. El nu răs- 
punse nimic. 

Se puse masa, care eră pregătită din vreo două feluri de bu- 
cate, mâncă cum pută, mai umblă cât mai umblă şi seara se 
puse în pat şi se acoperi cu un oghelaş cam de mâna a doua. 

Nu apucă a închide bine ochii, când cinevă bătu la fereastă. 
Femeiea din lăuntru îl întreabă ce voeşte? 

S'a născut un copil, —ii răspunse de afară. 

— Atâta am, atâta dau!-— îi răspunse femeia din lăuntru. 

Și îndată acel cinevă se lăcu nevăzut. 

Peste puţin veni un altul şi pe urmă altul şi tot aşă, poate 
peste o sută au venit în noaptea aceea la fereastă, şi tot aseme- 
ni vorbe s'au petrecut între dânşii. 

Omul nostru nu dormise toată noaptea de vuet, ci ascultă; şi 
nu zise o vorbă. 

Dimineaţa, când se sculă din pat, se uită împrejur şi se väăzù 
întrun bordeiu sărac de tot; patul se făcii nevăzut și el rămase 
pe o rogojină ruptă ferfenițe; un ţol şi câtevă lencuți prin bor- 
deiu erau toată averea. Femeia cea tânără îmbătrânise şi se is- 
tovise cu totul; eră îmbrăcată sdrenţuros şi de abiă se mişcă de 
bolnavă. Sărăcie mare în toate păţile. 

Ei mâncară nişte ceapă cu mămăligă, băură o ulcică de apă 
rece, şi ziua trecu ca prin vrajă. 

Noaptea veni la casa acelei femei atâta lume, câtă frunză şi 
iarbă, şi care de care băteă mai cu putere la fereasta ei, ca să 
se depărteze re urmă cu răspunsul cunoscut la întrebările făcu- 
te: „s'a născut un copil!“ și „atâta am, atâta dau!“ 

A treia zi, când se sculară ei, femeia îl cheamă la dânsa şi îi 
zise: 


65 


— Pragul meu, acum poţi să vorbeşti cu mine; ştiu că bă- 
trânul,— Norocul —care te-a îndreptat la casa mea, ţi-a spus să 
nu vorbeşti trei zile. De acuma să faci aşă cum te-oiu învăţă eu. 

Pe mine mă chiamă Soarta omului. Tu ai văzut în ziua în- 
tâia podoabele şi bogăţiile de cari eram încunjurată şi ai auzit 
peste noapte cum au bătut doi la fereasta mea. Aceia erau noii 
născuţi pe lume, cari îmi făceau cunoscut aceasta, ca să le hără- 
zesc ce trebue, la naştere, şi, se înţelege, le-am răspuns că le dam 
ceeace aveam. Bogăţie și mărire aveam,— bogăţie şi mărire le-am 
dat. A doua zi ai văzut că eram mai săracă, şi la toţi acei 
peste o sută cari sau născut în acea noapte și au bătut la fereas- 
ta casii mele, le-am răspuns şi lor că le dau ceeace am. Muncă 
şi cinste aveam, — muncă și cinste le-am dat. A treia zi ai văzut 
că sărăcisem cu totul, şi boala mă gătiă. In noaptea aceea au 
venit peste o mie la fereastă: eu le-am dat ceeace aveam, adi- 
că sărăcie şi boală. 

Apoi să știi, măi omule, că tu ești născut în ziua a treia, iar 
fratele tău e născut în ziua întâia. Și orice-i face şi de orice te 
vei apucă, tot sărac ai să rămâi. Du-te dar şi te lipeşte pe lân- 
gă fratele tău care sa născut cu noroc, slujeşte-l, muncește-i cu 
credință, fii cinstit şi vei trăi pe lângă dânsul pună te vei 
stânge!“ (1). 

In înţelepciunea sa, Românul a aşezat pe lângă nọroc,— noro- 
cire, așezământul Norocului,—un alt cuvânt, pe care l-am puteă 
foarte bine boteză „noroc de Noroc“, care arată că cel dintâiu 
poate fi cu adevărat folosit cum se cade. Acest cuvânt este Par- 


tea, care de multe ori înlocueşte cu totul Norocul şi care, ca şi 
Norocul, se personifică în unele povestiri ale poporului. 


Alte ori, Norocul se împerechează cu Mintea. 
Proverbul zice: 


Fă-mă, Doamne, cu Noroc, 
Și măcar m'aruncă'n foc! 


dar alte ori se strigă: 


Dacă nu-i Noroc şi Parte, 
Geaba te mai scoli din noapte! 


(1) 1. 1. Ionescu, Poveşti, anecdote, ş. a., laşi 1915, p. 63 3. 


J 
s 


T. Pamfile, Mitologie, I 


66 


lată o povestire în care Norocul vine singur, când „Norocul 
e orb“. . 

„Ci-că a fost o dată un om sărac și nevoiaș de nu mai aveà 
asămănare. Orice făceà el, orice dregeă, nu-i mergeă de loc, 
par'că eră un făcut. 

Văzând omul că nu mai scăpă de sărăcie, se hotărî să-şi iea 
lumea în cap, şi pleacă să caute pe Dumnezeu, ca să-l întrebe ce 
gând are cu dânsul. 

Mergând el pe drum, iaca şi Dumnezeu cu Sf. Petru, cari 
plecaseră prin a lume, dar omul nostru nu-i cunoșteă. 

Dumnezeu zise atunci: 

— Uite, mă Petre: vezi omul acela? Pe noi ne cată. Este să- 
rac, sărac topit, şi a plecat să ne ceară să-i dăm și lui noroc. 

Sf. Petru răspunse: 

— Bine, Doamne, de ce nu-i dai şi lui noroc ca la alţii, să se 
îmbogăţească ? 

— Ei, Petre, i-am dat eu, dar el nu știe să se folosească de 
noroc. 

— Cum aşă, Doamne? Eu nu înţeleg. 

— Uite Petre, zise Dumnezeu: iea tu punga cu bani şi du-te 
și pune-o pe podul acela pe care are să treacă omul nostru. 

Sf. Petru făcii așă cum îi spuse Dumnezeu. 

Când săracul ajunse aproape de pod, se gândi în sine: 

la să închid eu ochii, să văd: aş puteă trece dacă aș fi 
orb ? 

Inchise ochii şi treci podul, fără să se împiedice măcar de 
pungă. 

Puțin după aceasta iată că vine pe urma lui și un orb. Orbul 
aveă o cârjă în mână cu care cercetă drumul, apipăind înainte, şi 
când ajunse pe pod, cârja i se împiedecă de pungă, el o sim- 
ți, saplecă și o ridică de jos, văzându-și apoi pe drum. 

Ei, vezi, Petre ?—zise Dumnezeu ; pricepi acum cum fugi 
singur de norocul ce i-l dau eu? 

Pricep, Doamne; lasă-l tot cum este, că ori ele orb, ori 
Norocul. 

Astfel a rămas vorba: „Norocul e orb“. „De va fi Norocu-ţi pe 
urmă, dormi, dacă eşti norocos, și el te va ajunge; iar de va fi 


67 


înainte-ţi, el te va aşteptă. Cel fără noroc, orice ar face, orice 
ar drege, nu va da ochii cu Norocul!“ (1). 

Una din multele variante ale acestei povestiri sună în urmă- 
toarea cuprindere: 

„Pe când Dumnezeu umblă cu Sf. Petru pe pământ, s'au în- 
tâlnit cu un om la care găzduiseră ei în mai multe rânduri. A- 
cel om eră om fără noroc, —asta o ştia Dumnezeu ca un a-toate- 
ştiutor ce este. 

Dumnezeu zise către Sf. Petru: 

— Petre, vezi pe acel om ? 

— Văz, Doamne,-—zise toavărăşul său. Acesta este omul care 
ne-a primit în mai multe rânduri în casa sa. 

— Aşă este,—zise Dumnezeu; el este un om fără noroc! 

— Cum, Doamne ?—zise atunci Petru. Tu ştii aceasta şi nu 
voeşti să-i ajuţi, şi el de atâtea ori a făcut bine cu noi, primin- 
du-ne în casa sa. Oare nu ar fi bine ca să-i dai o pungă cu 
bani? 

— Bine,—zise atunci Dumnezeu tovarăşului său ; însă el tot nu 
va vedeă ca s'o iea! 

Aşă se şi întâmplă. Dumnezeu, trecând peste pod, puse la 
mijlocul podului o pungă plină cu bani, pentru ca trecând o- 
mul pe acolo, să o iea. Dar ce să vezi? Omul fără noroc, tot 
fără noroc! Când intră pe pod, cum eră cam strâmt, închide o- 
chii pentru ca să cerce dacă poate trece podul cu ochii închişi, 
şi astfel treci pe lângă pungă, fără a o vedeă! (2). 

Prin urmare, împotriva Norocului nici Dumnezeu nu are pu- 
tere! 

Varianta acestei povestiri, pentru jud. Ialomița, sună astfel: 

„Au fost odată doi frați cari nu se potriviau la noroc. Partea 
care le rămăsese dela părinți, unul din ei a înmulțit-o,—ba încă 
făcuse moşii, —şi ălălalt nu putea să lege două într'un teiu. 


e 

(1) Luceafărul satelor, |, Piteşti 1910, no. 5 7. Variantă şi în Șezăfoarea, 
IX, p. 27: „Tocmai când ajunge la capul podului, care de altfel eră hăt lung, 
-ce-și face el răfueala în capul lui: închide ochii şi trece puşcă dincolo. A cer- 
cat şi el să vadă de-a puteă trece podul cu ochii închişi, şi n'a dat greş, da a 
„lat şi pe-alături de burduful de bani. In urma lui, altul, cu ochii Norocului 
„deschişi, a dat peste bani şi i-a luat. „Geaba are omul parte, dacă mare noroc"! 

(2) Şezătoarea, III, p. 56. 


68 


Cel bogat văzând cât noroc căzuse pe bietul frate-său, merge: 
la un pod şi pune la un capăt de pod o pungă mare cu bani, 
ca să vază dacă are fratele lui noroc s'o găsească, iar el sa as- 
cuns sub pod. 

Când vine cela, zice: 

— Mă, da eu de când mam pomenit, podul acesta a fost pe 
moşia lui tata, şi niciodată nu l-am trecut cu ochii închiși; ia 
să-l trec acum ct ochii închiși! 

Şi trecă cu ochii închişi pe pod şi nu văzii punga cu bani. 

Fratele lui, când aude vorbele astea, l-a lăsat în plata sfân- 
tului, că dânsul se căsnise să-l pricopsească! 


Ciue n'arc noroc, n'are, 
De când naşte, până moare! (1). 


lată o povestire a fericitei împerecheri dintre Noroc şi Parte + 

„Norocu-i noroc şi Partea, parte. C'o duce omul bine, când ori 
Norocul, ori Partea îi păzeşte oala pe vatră, nu mai rămâne vor- 
bă, dar mai bine-i când şi Norocul şi Partea stau pe lângă om 
şi nu-l mai slăbesc cu dragostea. 

Un pescar se nevoiă din greu să-și scoată cele pentru casa lui, 
dar de dat înainte, ca racul! 

Stăteă într'o zi pe malul apei cu năpatca, când iaca vine unul 
şi-i zice: 

— Buna ziua şi 'nfr'un noroc ! 

— Mulţumesc dumitale! 

— Da ce faci aici ? 

Păi, iaca mă trudesc şi eu să prind câte-un chitic de 
peşte ! 
Bună treabă; dar de ce, mă rog, nu-ți cumperi din târg? 

— Pentru că-s sărac ! 

— Şi de ce eşti sărac? 

— Petru că mam noroc! 

— Cum nai noroc. Iaca eu îs Norocul tău. Na-ţi galbenii aceş-— 
tia şi păstrează-i! 

Norocul a plecat, şi pescarul, ce socoteşte el? Pune galbenii 
în mămăliga cu care momiă peştii la năpatcă, vâră năpatea îr 


(1) Candrea, Densuşennu, şi Speranţa, Graiul nostra, |, p. 210. 


69 


apă, vine un peşte mare, înhaţă mămăliga cu galbenii şi drumul! 
Aşă, iaca pe pescar din nou sărac. 

Nu trece mult după asta şi iaca pescarul nostru din nou pe 
malul apei la prins peşte, şi iaca un om strein că intră în vor- 
bă cu el. 

— Noroc să dea Dumnezeu !— zice străinul. 

Noroc am avut, dar pe semne că nam avut parte! 
Păi, iaca, eu-s Parfea ta! 

— Să-ţi dea Dumnezeu zile, dacă este aşă! 

Şi până să plece streinul, pică în năpatea săracului un peşte 
greu. L-a prins omul, l-a spintecat și a găsit într'nsul punga cu 
galbenii dăruită de Noroc. 

Străinul a plecat în drumul lui iar pescarul şi-a strâns ce aveă 
şi a luat-o plin de gânduri spre casă (1). 

lată acum o povestire în care Norocul se întregeşte prin Minte : 

„Eră un văcar. Şi văcarul acesta o duceă pe unde mai bine, 
pe unde mai rău, dar se chemă că nu ducea nici o grijă. Dar de 
la o vreme, Norocul și cu Mintea lui începură a se ciondăni. No- 
rocul, nu, că el e mai mare, şi Mintea tot așă. 

Azi aşă, mâni așa, Mintea, dacă văzù că Norocul tot o bate la 
cap, se dădu jos din scaun şi-l lăsă pe dânsul să fie mai mare 
peste văcar, să vadă ce pricopseală are să facă. 

Acu, văcarului îi mergeau toate în plin,—vorba ceea: unde pu- 
neă dânsul mâna, puneă şi Dumnezeu mila. 

In scurtă vreme, văcarul nostru ajunse bogat, în cât nu mai 
eră nimeni ca dânsul în împărăţia aceea, afară doar de împăratul. 
Şi văcarul nostru, acum, dacă-i dădeă mâna, se duse la împărat, 
Şi-i cerù fata de nevastă. 

Impăratul i-o dădu. Se fac pregătiri peste pregătiri, mă rog 
ca la nuntă împărătească. Vine şi vremea cununiei. Toată lumea 
se îngrămădise în biserică să-şi apuce locuri mai bune și așteptă 
să vină mirii. 

Numai iaca şi ginerele îinpăratulul, —văcarul nostru,—veniă cu 
mireasa. Cum intră în biserică chiui odată: 

— Ho, ne-a-nea, vacă! . 


(1) Spusă de d-l L. Holintiriu. com. Ţepu, jud. Tecuciu. 


70 


Toţi încremeniră. lar Norocul, văzând că a stricat-o rău, se dă 
dù jos, încetişor, de unde se cocoţase, şi se rugă de Minte: 

— Vin tot tu, unde-ai mai fost, căci tu eşti mai mare! 

lar Mintea se sui în scaun, şi mirele grăi: 

— Aşă vă trebue, căci, sunt eu văcar şi dumnevoastră vite, de 
nu-mi eşiți întru întâmpinare? 

Toţi îi dădură dreptate, căci cum se făcuse, nu-i ieşiseră nimeni 
întru întâmpinare şi deci aveă mirele dreptul să-i batjocorească- 

Şi iacă aşă a dres Mintea ce-a stricat Norocul, iar de atunci şi 
până astăzi Mintea-i mai mare la om, căci ea-i mai de folos“ (1). 

Și Macedo-Românii au asemenea povestiri. Una se încheie ast- 
fel: Tiha-i bună (Norocul e bun), ma fără minti, doi paraţi nu 
fați (dar fără minte, două parale nu face) (2). 

Nevăzut, câte odată, Norocul vine şi la casa omului : aceasta 
se cunoaște, căci atunci scârţie ușa dimineaţa (3). 

Norocul vine după alţii, la casa omului atunci, când așa se 
deschide singură (4), dimineaţa (5). 

Alte ori vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă 
la lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este 
bine să se strângă masa, ci să se lase aşă,—bucate şi vin,—că să 
poate mâncă Norocul peste noapte (6). 

Se înţelege, fiecare om doreşte să-şi afle „orocirea lui,  dărurile- 
cu cari Norocul l-a împodobit în vieaţă, ceeace-itot una de 
multe ori cu soarta ce-i este hărăzită dela naşterea lui. Pentru 
aflarea acestei taine, se cunosc mai multe mijloace. 

Mai norocoşi ca alții vor fi cei ce se nasc pe vreme bună, 
dimineaţa, Duminica, Lunia, şi cei ce postesc această zi; de ase- 
meni cei ce postesc Vinerile,— pentru fete,— sau Ajunul Crăciunului.. 


Norocos e copilul care se naşte cu cãifă sau cămeșă, un fel 
de peliţă. 


(1) Jon Creangă, 1l, p. 2607 8. Variantă și în H, p. 334. 
(2) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 96 9. 

(3) Șezăfoarea, V, p. 45. 

(4) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(5) Gorovei, Credinfi, p. 233. 

(6) /bidem, p. 232. 


71 


Cel ce vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul; 

Celui căruia îi plouă la nuntă; 

Cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăsfuni sau cui- 
buri de cocoszârci la casă; 

Cel căruia îi iesă păr alb prea de timpuriu; 

Cel ce are pecingeni; 

Cel ce are pe cap un fel de bube roşii-gălbui; 

Cel ce are doi colaci în creștetul capului, adică părul răsucit 
în două părţi, în chip de cruce; 

Cel ce poate află o frunză de Zrfoiz cu patru sau mai multe 
frunzişoare ; 

Cel ce se trezeşte dimineaţa cu faţa în sus, sau doarme cu mâ- 
nile peste cap (1). 

In seara de Sf. Vasile se pun afară, pe prichiciul ferestii, atâ- 
tea coji de ceapă menite pe numele celor din casă, câţi inşi sunt 
în casă. In fiecare coajă de ceapă se pune câte puţină sare și 
aşă se lasă până a doua zi, când se caută ca să se vadă în care 
coajă este mai multă apă sau în care s'a umezit sarea mai mult, 
pentru ca să se vadă astfel cine va aveă mai mult noroc pes- 
te an. 

Alţii pun tot atunci „linguri pline cu apă într'o tavă cu tăvile 
şi a cui o fi Seacă, mare noroc (sic) (2). 

Se opreşte în ziua de Paști un ou roș, se acopere cu o  făşie 
de ceară pe la mijloc, ca să se poată legă, şi apoi se atârnă în 
cuiu, în casă, şi la un an, la celalt Paşti, se sparge; dacă se gă- 
seşte cu viermi, cel ce l-a pus va fi om norocos: dacă nu va a- 
veă viermi, va fi fără noroc. Alţii păstrează oul acesta 40 de zile 
şi dacă în acest răstimp nu se împuţeşte, e semn că cel ce l-a 
păstrat este norocos (3). 

Spre Sf. Andreiu se măsoară bine nouă ceșcuţi de apă, după 
care se toarnă toate într'o strachină aşezată sub icoană. Acolo 
se lasă strachina toată noaptea, şi a doua zi se măsoară din nou 
apa din strachină. De va fi mai multă decât s'a pus, „măcar cu 


(1) Gorovei, Credinfi, p. 231 7. 
(2) Șezătoarea, III, p. 122. 
(3) Ibidem, V, p. 45. 


72 


o picătură“, acest fapt arată că respectivul om are noroc. Dacă 
va fi mai puţina, lucrul acela arată nenoroc (1). 

Prin jud. lalomiţa, în seara de Sf. Vasile se pun lingurile pline 
cu apa într'o tavă „şi a cui va fi seacă, nu are noroc“ (2). 


Unii pun în grindă planta numită masa raiului (Sedum car- 
paticum, Reuss.) în grindă, şi dacă stă pururea verde, unul ca 


acela are noroc (3). 

Alţii pun la Andreiu, o crănguţă de măr în apă, întrun loc 
unde nu-i nici prea cald şi nici prea frig. Dacă crănguţa înmu- 
gureşte şi înfloreşte, cel ce-a pus-o este om norocos (4). 

La Sâmzenii se ieau flori de scai, se tund de puiul tot şi se 
atârnă de streşina casii, unde se lasă până a doua zi dimineaţă. 
Când ieai scaiul, găsești puful crescut. După cum acesta a cres- 
cut mai mult sau mai puțin, așă va fi și norocul tău, mai mic 
sau mai mare (5). 

Cu toate că norocul este o părticică din scrisa sau dafa omu- 
lui, poporul are credința că une ori se poate aduce, se poate 
mări şi deci, se poate și micşină dacă nu se ţine sama de une: 
le lucruri. Până „una-altă“, celui ce-i voești bine trebue să-i urezi 
noroc : 

Hai, noroc să dea Dumnezeu! 
ca să-ţi răspundă: 
Să dea Duinnezeu ! 

Sau: 

— llai noroc! 

— Într'un noroc! 

— Norocul cel bun! 

Norocul cel mare ! 
— Noroc și bine! 

Tot norocul! 

Noroace! 

— Norocire! 

Hai noroc şi sănatate, 
Ca-s mai bune decât toate! 


(1) 1. Pamiile, Sărbătorile de toamnă, p. 144. 
(2) Gorovei, Credinfi, p. 232, 

(3) Şezdtoarea, XV, p. 74. 

(4) Ibidem. 

(5) Jon Creangă, VI, p. 307. 


73 


Cu aceste urări se încep toate lucrurile din nou, însoţindu-le 
cu facerea crucii şi ridicarea privirii spre cerul lui Dumnezeu. 

În credinţile privitoare la păstrarea, aducerea sau mărirea no- 
rocului, pomenim următoarele: 

Când te speli pe picioare, să nu te ştergi, că-ți ştergi noro- 
cul (1), fireşte, lucru mai practic decât ştergerea cu o cârpă 
murdară; 

„Dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o să te 
împărtășeşti, să nu mânânci nimic. Numai apă poţi să bei sau si 
mânânci numai moare“. Dacă ești bătrân, săptămâna întâia și ce 
din urmă a postului se cade să o posteşti, mâncând numai pâne 
și apă (2). 

Când cinevă îţi cere acul, să nu i-l arunci, ci să i-l dai în mâ- 
nă, că-ţi fuge Norocul (3), lucru şi practic, căci acul fiind mic, 
se poate pierde uşor, iar pierzându-se, poate aduce primejdia în- 
ţepatului. 

In timpul cât un naş ţine în braţe un copil la botez, să nu-l 
sâsâească dacă plânge, căci îi sâsâie Norocul (4). 

Să nu te duci mâncând la apă, că-ţi mânânci norocul (5). 

Să nu mânânci din genunchi sau din poale, pe pragul casei, 
sau să mânânci mult, dacă eşti fată ori flăcău (6), că-ţi fuge No- 
rocul (7). 

Să nu mânânci la gura hornului, că-ți mânânci Norocul (8). 

Să nu te uiţi în oglindă când mânânci, că-ţi fuge Norocul (9). 

Când la nuntă îţi fură cinevă cevă, îţi fură şi Norocul (10). 

Să nu mânânci de pe vatră, că-ți mânânci norocul (11),— toate, 
rândueli, cari se împacă minunat çu igiena mâncării. 


(1) Cred. Rom. din com. Gohor, jud. Tecuciu, împărt. de d-l V. G. Beldi. 

(2) Jon Creangă, IV, p. 150. 

(3) Cred. Rom. din com. Țuțcani, jud. Covurluiu, împărt. de d-l î. O. Zu- 
gravu. 

(4) Gorovei, Credinţr, p. 233. 

(5) Cred. Rom. din com. Goleştii-Badii, jud. Muscel, împărt. de d-l D. Mi- 
hnlache. 

(6) Gorovei, Credinţi, p. 181. 

(7) Cred. Rom. din com. Tătăruşi, jud. Suceava, împărt. de d-l Al. "Vasiliu, 

(8) Cred. Rom. din com. Albeşti, jud. Dorohoiu, împart. de d-l O. Rotundu 

(9) Cred. Rom. din com. Tătăruşi, jud. Suceava. 

(10) Gorovei, Credinţi, p. 234. 

(11) Cred. Rom. din com. Podu-Turcului, împărt. de d-l V. D. Gheorghiu. 


74 


Să nu pui traista cu cărţile în căpistere, nici să mânânci, fiind 
cu ea la gât, că-ţi mânânci norocul (1). 

Când dai gunoiul afară, pe la sfinţitul soarelui, îţi dai Norocul 
afară (2), —adică, pe lângă că nu poţi mătură bine din pricina lip- 
sii de lumină, dar se poate întâmplă să se dea afară lucruri că- 
zute jos din întâmplare. 

Dacă un mort a fost norocos în vieață, membrii familiei lui îi 
ieau măsura şi o ţin în grinda casii, ca Norocul să nu se depăr- 
teze de acea casă. Uneori se păstrează şi păr din capul mortului, 

Prin Transilvania, ca să nu plece Norocul dela casa unui ră- 
posat, i se taie câte-vă fire de păr din cap, înainte de înmormân- 
tare (3). 

Megleno-Românii nu deschid în noaptea Crăciunului nimănui 
uşa, şi nu răspund la nici o întrebare de afară, ca să nu li se 
fure Norocul. „O femeie, ca să fure Norocul din casa unor oa- 
meni mai bogaţi, se desbrăcă în pielea goală, veni apoi la casa 
acestora şi începit să-i cheme pe un ton mai jalnic. Dintre mem- 
brii acestei familii avute, unul care nu știă de însemnătatea pàs- 
trării datinei, a greşit și a întrebat: 

Cine este? 

— Eu,— răspunse femeia, dar nu te vreau pe tine, nu te chem 
pe tine, ci averea ta din casă! 

Din momentul acela a sburat Norocul avutului în casa acelei 
femei !“ (4). | 

Cântecul dela ţară, de cele mai multe ori se pânge de lipsa de 
noroc: 


Frunză verde ca bobi, 
Mândru 'nfloare Norocul, 
Dar nu-l are tot omu; 
Că-mi înfloare lângă cale, 


(1) Gorovei, Credinţ, p. 236. 

(2) Șezătoarea, V, p. 45. 

(3) Marian, /umormântarea, p. 55, 

(4) P. Papahagi, Megteno-Momânii, |, p. 111 2. 


75 


Și n'alege cine-l are; 

Că-mi înfloare lângă drum 
Și mi-l are-un om nebun ; 
Şi-mi înfloare lângă rât 

Și mi-l are-un prăpădit! (1). 


Și-am zis verde salba moale, 
Cine are Noroc, are: 

Pune piatră şi răsare. 
Pus-am şi eu busuioc 

Și nu răsări de loc: 

Se vede că n'am Noroc! (2). 


(1) Floarea darurilor, II, p. 428. 
(2) Impărt. de d-l A. Moisei, com. Vânători, jud. Neamț- 


ȘARPELE CASII. 


Denumiri. Infăţişări. Credinţi. Şarpele casii la alte popoare. Broasca omului. 


Dacă ar ascultă cinevă cu băgare de samă, vara, în linişte de- 
plină, în odaia unei vechi case făcute de lut lipit pe-omgrăditură 
de nuiele în pari şi în furci, ar auzi câte odată un ticăit ca al 
ceasornicului de buzunar. Acest ticăit se crede că este datorit unei 
vietăţi numite Sarpele casii, Șarpele de casă (1), Stima casit (2), 
Ceasornicul de casă (3) sau Ciasornicul morții (4), una şi ace- 
eaş vietate. Numai o singură dată întâlnim credința că Sarpele ar 
fi deosebit de Ceasornicul casii (5). 

Șarpele casii are înfăţişarea unui şarpe obişnuit, dar coloarea 
solzilor săi este albă (6), albicioasă (7) sau alb-galbenă, din pri- 
cină că trăeşște numai la umbră,—ca și planta crescută la adăpost 


(1) D. Dan, Straja, p. 27. T. Pamfile, Povestea lumii de demult, p. 104: 
m Asculta-ma, Evo, [zise Dracul, cu care Eva se aveă de bine]; Adam a sim- 
tit că noi ne iubim şi vrea cu orice chip să ne desparta. Corabia o face ca să 
vă mutați pentru totdeauna de aici. Fără tine eu nu pot. Când veţi porni voi, 
eu am să ma fac șarpe. Tu să nu te sui în corabie, până nu [mă] vei luă şi 
pe |mine, despre care vei zice că sunt] șarpele de casă“. Ion Creangă, IV, p. 
363: „Fiecare casă are ceasul ei; unii zic ca-l aud cum ticăe în perete“. 

(2) Cred. Rom. din Vatra Dornei, Bucovina, împărt. de d-l T. Bizom. — 
Credem că tot despre acest spirit este vorba şi în Marian, Nașterea, p. 68: Prin 
Transilvania se crede ca șfima casii este un duh care apară copiii mici. 

(3) Cred. Rom. din com. Hânţeşti, jud. Dorohoiu, împărt. de d-i N. V. 
Hânţescu. 

(4) Șezătoarea, XI, p. 109: El povesteşte moartea. 

(5) Cred. Rom. din jud. Tutova, împărt. de d-l T. Popovici. 

(0) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 76 v", şi 88 v°: Cred. Rom. din 
jud. Botoșani: Ceasornicul de casă sau Şarpele de casă este alb. 

(7) Ibidem, p. 175 v". 


TT 


de bătaia soarelui. „E blând, şi nu mușcă; el trăeşte în peretele 
casii; să nu-l omori, că nu-i bime“ (1). 

Fiecare casă îşi are Sarpele său; prin unele părţi însă, se cre- 
de că fiecare suflei din casă își are Șarpele său de casă, care 
moare odată cu cel pe lângă care şi pentru care a trăit (2) sau 
odată cu nănuirea respectivei case. 

„Dacă Şarpele fuge dela casa cuivă, atunci acea casă are sa 
rămâie pustie sau arc să moară mai mulţi din casă (3). 

Obişnuit, el nu se arată decât copiilor, cu cari de multe ori 
împarte şi mâncarea pe care le-o lasă părinții (4). 

Prin Transilvania se spune că Norocul unei case atârnă în între- 
gime de acest Șarpe, a cărui ucidere se socotește ca o nele- 
giuire. 

Atât prin Bucovina, cât şi prin Macedonia (5) şi Moldova, se 
crede că dacă sar ucide acest Șarpe, ar muri unul din casnici 
sau s'ar întâmplă vreo primejdie în vite (6); prin unele părţi se 
spune că moare bărbatul sau femeia din casă (7) iar prin altele, 
că cu moartea Șarpelui, moare şi Norocul casii (8). 

Prin jud. Dorohoiu se crede că dacă Ceasornicul de casă bate 
în fundul casei sau între fereşti, nu prevesteşte nimic; dacă însa 
bate înspre uşă, este semn că va ieşi cinevă din casă, adică va 
muri (0). 





(1) Șezăfoarea, |, p. 128. 

(2) Cred. Rom. din com. Larga, jud. Bacău, împărt. de d-l C. Gh. Vartolo- 
meiu. 

(3) Cred. Rom. din Vatra Dornei, Bucovina, împărt. de d-l T. Bizom. 

(4) Voronca, op. cit, p. 838: „Şerpe este la toata casa; unde este Şerpe, e 
Noroc la casă ; merge bine şi nici un rau, nici un farmec nu se apropie, dar sa 
ferească Dumnezeu sa-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se 
chiamă Serpe de casă. S'au văzut astfel de Şerpi bând lapte din strachină, de-a- 
valma cu copiii. Copiii le dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mâ- 
nâncă laptele, dar şerpi mâncau înainte, nu se supărau“. 

(5) Cosmulei, op. cit, p. 50: Şarpele casei nu-i bine să-l omori, că mor cei 
din casa. 

(6) D. Dan, Straja, p. 27: 

(7) Cred. Rom. din com. Vârlezi, jud. Covurluiu. 

(©) Șezăfoarea, V, p. 45. Gorovei, Credinfi, n. 235. 

(0) Cred. Rom, din com. Hânţeşti, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l N. V. Hân- 
tescu. 


73 


Prin jud. Botoşani se crede că Ceasornicul casei are înfățişa- 
vea unei musculițe care bate din aripi (1). 

Prin jud. Tecuciu întâlnim următoarea credinţă: „dacă doi co- 
pii se măsoară, adică se pun alături ca să vadă care e mai înalt, 
să scuipe jos, căci astfel, se măsoară şi Şarpele cu ei, şi mor“. 
De aici ar ieşi, că fiecare om își are Șarpele său (2). 

Șarpele casei îl întâlnim și la Ceho-Slavi și Poloni sub nu- 
mele de Aosponarjicec, cară trăeşte de obiceiu sub pragul ca- 
selor (3). 

Ca geniu al casei eră privit şi la Grecii vechi, ca şi la cei de 
astăzi unde, „bine îngrijit, aduce casei noroc“, iar despreţuit, duce 
norocul cu sine (4). Acestea numai întru cât se aseamănă cu cre- 
„lințele noastre (5). 

Neputându-i face loc deosebit, pomenim aici că prin unele 
părți din Bucovina se crede într'o ştimă a fiecărui om, care are 
chipul de broască : omul moare când cinevă ar omori această 
-vietate (6). 


(1) Acad. Rom.,.Ms. no. 3418, p. 71. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţepu. 

(3) Revue des tradifions populaires, XVIII, p. 86. Cf. L. Leger, Mithologie 
Slave, p. 160 1 şi V. Bugiel, La Demonologie du peuple polonais, Paris 
1902, p. 1i. . 

(4) L. Şaineanu, Basmele, p. 975. 

(5) Despre cultul şerpilor, cf. A. Lefèbre, La religion, Paris 1892, p. 44 5. 
Jbidem, p. 439: On connaît le sens menaçant que la superstition populaire prête 
„en divers pays à „l'horloge de la mort“, innocent scarabée qui fait un petit 
bruit régulier dans le mur, au frōlement d'un oiseau de nuit contre le vitres, 
«d'un pas sur le parquet“. La multe popoare e în legătură cu moartea. 

d6) Voronca, op. cit, p. 984. 


ZANELE BUNE. 


Două fete frumoase ajutătoare. Cele trei fecioare sfinte. Paterii. 


Zânele bune ies în calea oamenilor şi-i ajută: 

„Unul, mergeă acum câţivă ani la iarmaroc la Tecuciu, vara, 
în apropiere de Sâmzănii. Erà bătrân şi duceă de vânzare, legaţi 
în funie, doi boi. 

La un pod, îi ies în cale două fete frumoase. 

— Unde te duci, moşule? 

— Le Tecuciu, să vând boii iştia. 

— Să ştii, moșule, că ai să iaei trei sute de franci pe dânşii! 

— Ştie Dumnezeu! 

— Na-ţi trei zeci de bani, ca să ne ieai două batiste şi când 
vei trece înapoi, să ni le dai! 

Unchiaşul a făgăduit şi a plecat, şi la târg, cum i-au spus cele 
două fete, aşă s'a 'mtâmplat. 

Acuma, întorcându-se înapoi cu cele două basmale, n'a aflat 
la locul ştiut pe cele doză fecioare, şi de aceea a mai aşteptat 
până 'ntr'amurg, când fetele îi ieșiră înainte ca din pământ. 

— In cât ai dat boii, moşule ?—iîl întrebară dânsele. 

— Jn trei sute de franci, prea-sfintelor /—le răspunse moşul. 

— Mai na-ți trei sute de franci, şi cu ei să-ți cumperi un 
ghiociu cu un cal. 

Moşul rămase înlemnit, dar tot îşi ţină firea şi la urmă le În- 
trebă: 

— Dar ce slujbă să vă aduc pentru facerea asta de bine, prea- 


Sfintelor? 
— Să spui ori cui întâmplarea asta (1). Și apoi, să mai spui 


(1) Porunca aceasta de a spune, de a vesti, încheie atâtea epistole cazute din 
cer şi atâtea povești religioase. Cf. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 12, 
14-5, 19, 22, 25. 


80 


oamenilor că fac mare păcat când văruesc grâul şi stropesc via, 
că tare o ustură ochii pe Maira Domnului! 

Zânele pieriră într'o clipeală, iar uncheşul porni spre satul lui, 
spunând tuturora întâmplarea asta, de unde se vede că a ajuns 
și la urechile noastre“ (1). 

Prin unele părți din Oltenia se cinstesc Cele trei fecioare sfinte. 

Miercuri seara şi Joi dimineața din săptămâna patemilor, se 
fac focuri prin curţi cu lemne de jugastru, alun şi corn. Lângă 
foc se pun: un ciob cu fămâie, un pahar cu apă, trei asme de 
pâine şi trei scaune. Aceste focuri sunt făcute de copii până la 
15 ani, ca fiind curaţi. Au să vină cele trei fecioare sfinte să se 
spele, să mânânce şi să se încălzească la foc. Venite aici, ele a- 
duc bine (2). 

La acestea vom adăogă şi credință pe care o întâlnim prin 
Transilvania despre pateri, „năluci îmbrăcate în haine albe lungi 
şi de bun augur, dacă le întâlneşti“. Aceste năuluci umblă prin 
unele părți cum ar fi acea a Tibrului (3). 


(1) Culegere din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) Dat şi cred. Rom. din com. Boureni, jud. Dolj, împărt. de d-1 N. I. Du- 
mitrașcu. 

(3) Frâncu şi Candrea, Mofi, p. 18. 


SPIRIDUȘUL. 


Puterea Spiriduşului. Dobândirea Spiriduşului din ou şi înfăţişările lui. 
Anciuzul. (Spiriduşul ban). Cumpărarea şi întreținerea Spiriduşului. Povestiri 
privitoare la ajutorul şi primejdia Spiriduşului. Mătrăguna. Floarea de ferigă. 


Spiridușul sau Spiritușul este un Drăcuşor „în carne şi oase“ 
sau întruchiparea acestuia într'o vietate văzută sau nevăzută, care, 
la casa unde şade, aduce toate norocirile de pe lume, atât cât 
trăeşte omul. 

Prin jud. Argeş se crede că cu ajutorul Spiriduşului se pot 
schimbă chiar și „hotarele Ursitoarelor“ (1). 

Spiriduşul se dobândește dintr'un ou, în mai multe chipuri: 

Prin jud. Botoşani se zice că trebue clocit oul părăsit 40 de 
zile subțioară, iar puiul ce iesă, Spiridușul, se ţine într'o oală 
roșie, nouă, cu coji de ceapă. La moartea stăpânului, se vinde cu 
2 parale (2). 

Prin Bucovina se zice că „dacă poartă cinevă întâiul ou al u- 
nei puice negre 9 zile, înainte de Paşti, subțioară, şi dacă pe tim- 
pul când se iesă cu Invierea şi se cântă „Hristos a înviat“, 
se zice: „și al meu a înviat!“, atunci iesă din acel ou un 
Spirituş care dă celui ce l-a clocit averea de pe lume, dar după 
moarte, îi iea sufletul“ (3). 

Alţii cred că este deajuns să ţină cinevă subţioară un ou nouă 
luni, ca să se scoată dintrînsul Necuratul, gata să-l slujească pe 
respectivul purtător toată vieaţa, la orişice, şi primejduindu-i 
zilele numai atunci când nu i-ar da de lucru (4). 

Tot prin Bucovina se mai crede că Spiriduşul se poate do- 
bândi dintrun ou părăsit, un ou mic, numit prin jud. Tecuciu 


(1) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 14 v’. 
(2) Ibidem, p. 77 v’. 

(3) D. Dan, Straja, p. 98. 

(4) Gorovei, Credinfi, p. 101. 


T. Pamfile, Mitologie, 1. 6. 


82 


stârpiturä, şi care este făcut, cum se crede prin jud. laşi,—de o 
găină ce a fost călcată de Diavol (1). 

O astfel de stârpitură crudă, să nu se strice, ci să se învelească 
cu jăratec, că-i Dracul înlăuntru în chip de șarpe (2). 

Credinţa aceasta o au și Aromânii, cari numesc un astfel de 
ou prolug (3). 

„In satul Dobrănoţi de lângă Sadagura (Bucovina) eră o femeie 
saracă, cu șase copii; ea a luat un ou părăsiz (4) şi l-a clocit 
subțioară nouă zile: nici nu s'a spălat, nici nu s'a închinat, nici 
la Dumnezeu n'a gândit. A noua zi a ieşit un puiu, și puiul a 
întrebat: 

Stăpână, ce să-ți aduc? 

Și ea a răspuns că: bani. 

Și i-a adus peste noapte parale, câte i-a trebuit ei, până ce a 
spus că nu-i mai trebue. 

Și apoi Sa dus cu dânsul în alt sat și l-a vândut în loc de 
puiu şi așă sa desfăcut de el şi a rămas femeia bogată cu toți 
copiii ei. 

Tot în acel sat mai eră o femeie săracă, tot cu mulți copii, şi 
se gândiă: 

— Doamne, cumătră-mea aceasta eră şi ea săracă, tot așă ca 
mine, și amu-i aşă de bogată; trebue să mă duc s'o întreb ce-a 
făcut de-i aşă de bogată şi să mă înveţe și pe mine! 

Și s'a dus şi sa rugat, sa plâns, şi-a învățat-o să găsească un 
ou părăsit şi să-l poarte nouă zile subțioară, să nu se spele, să 


(1) Șezătoarea, V, p. 46: „Când gainile fac ouă mici, părăsite, e semn de 
sărăcie, şi se zice că Diavolul a călcat găinile“. Cred. Rom. din com. Țepu, 
jud. Tecuciu: Să nu strici stârpitura de ou crudă, ci s'o învăleşti în jăratec, 
că-i Dracul înlăuntru în chip de șarpe”. Şi: „când găinile fac ouă părasite 
(stârlice, stârpituri), atunci se zice că Dracul le-a călcat ; dacă aceste ouă s'ar 
pune sub cloşcă, ar ieşi un berbece san un șarpe, care ar face a secetă“. P. Pa- 
pahagi, Megieno-Românii, |, p. 97: Când o găină ouă doi minut (ou maititel) 
şi nu ca de obiceitu, prevestește moartea stăpânului, a unui membru din acea 
familie sau a unei vite mari. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(3) Cosmulei, op. cit, p. 48: Găina dacă ouă un ou prea mic, cobeșşte ne 
norocire de moarte la casă. /bidem, p. 49: Găina când face ouă mari, e bine; 
iar când face prolug (ou mic), e rău. 

(4) Gorovei, Credinfi, p. 104: Ouă părăsite nu este bine a se luă, “apoi din 
ele or ieşi Necuratul. 


83 


nu se 'nchine, nici la Dumnezeu să gândească, și atunci şi ea va 
aveă un puiu, care puiu, are să-i aducă ceeace va vrea. Ea l-a 
purtat opt zile şi apoi sa gândit: ce să-l poarte de geaba, că 
cumătra a amăgit-o, ca să nu se gândească la Dumnezeu şi să 
nu se spele. Nu-i trebue! Şi l-a asvârlit pe gunoiu. 

A doua zi dimineaţă a ieșit o altă femeie cu gunoiul, și vede 
un puiu ţipând pe gunoiu; şi a zis: 

— Săracul puiu! S'a rătăcit dela cloşcă; l-a plouat şi i-i frig. 
Hai să-l ieau în casă! 

Pe la miezul nopţii aude un glas. 

— Stăpână, stăpână, ce să-ţi aduc? 

Femeia ştiă că nu-i nimeni în casă, şi na răspuns. 

Puiul a 'ntrebat-o şi-a doua oară şi a treia; atunci femeia a 
ieşit din răbdare şi-a zis: 

— laun c. 

Şi-a adormit iar. Dimineaţa sa trezit cu case plină de c., așă 
că nu puteà să iasă din casă. 

Vai de mine, ce-i asta! Un luciu necurat îi în casă! 

Şi sa dus în sat, şi-a chemat preotul şi i-a arătat. Popa o în- 
trebă de mâţă, câne; nu aveă în casă. Atunci ea își aduce a- 
minte pe puiul găsit, şi popa zice: 

— Aist puiu nu-i curat, 

Şi-a adunat spini, şi-a pus puiul subt ei, şi-a dat foc. Sa strâns 
“satul, şi-a pus oameni cu furci şi ţăpoaie împrejur, să păzească, 
și ce-a ieşi de acolo,— muscă să fie,—să-o omoare. 

N'a ieşit nimic din foc. Şi când focul s'a potolit, şi s'a împrăş- 
tiat cenuşa, s'a dat de-o burtă adâncă, de nu sa mai dat de 
fundul ei cu beţele cele mai lungi. 

Atunci popa a zis: 

— Aista wa fost puiu; a fost Dracul!“ (1). 

Prin jud. Tecuciu se crede că Spiridușul scos din clocirea o- 
ului părăsit are înfățișarea de mic șarpe (2). 

Prin jud. Covurluiu se crede că „de-i cloci oză de sfârpitură 
(ouă mici de tot şi cam moi, cari le fac unele puice întâiu), sub- 
țioară, şi-i creşte ce-a ieși din el, îţi creşti Spiriduși, şi aiştia, 
câţi barfi îi voi, ţi-aduc, şi nimeni nu te poate bate, că nu- 


(1) Şezăfoarea, II, p. 97 8. 
(2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 


84 


mai îl chemi în gând [şi el îţi şi sare într'ajutor]. Dar după moarte, 
al lui ești. 

Alţii mai cred că Spiridușul este un baz cu putere de-a adu- 
ce banii dela alţii, cari au mai mulţi. Astfel de Spiridaș, zic ei 
că se cumpără. 

Când vei luă niscaivă bani dela cel ce are Spiriduş, când a- 
jungi acasă, nu-i mai găsești toţi. Dar vai de sufletul celui ce-a 
avut Spiriduş!“ (1). 

Prin Bucovina, un astfel! de ban spiriduș se chiamă Ancluz, 
despre care se crede că este făcut „tot cu Dracul ieşit din oul 
cel părăsit“. 

Alte ori Ancluzul se dobândeşte astfel: „Vrăjitoarea aduce apă 
dela 9 fântâni şi pune un leu curat, nevrăjit, în apă, apoi des- 
cântând, spune că cu leul acesta dimpreună îi dă pe Necuratul 
la omul care îl cumpără, să-l slujească toată vieaţa zicând: 

— lată, te dau după Necurat, dimpreună cu leul acesta lui N., 
să-i fii de noroc; unde va schimbă leul, tu să-l aduci înapoi! 

Apoi, omul ce-l iea, trebue să poarte leul acela 9 zile sub căl- 
câiu, în ciubotă, şi în timpul acesta să nu se spele, să nu se în- 
chine și să nu vorbească cu nimeni, şi apoi se ţine de el“. 

Ancluzul nu are, după unele credinţi, puterea de a adună, de a 
aduce bani streini la cel ce îl păstrează, ci are puterea de a veni 
singur, după ce stăpânul l-a dat cuivă: 

„Sunt bani fermecaţi cu cari de câte ori ai voi să cumperi 
cevă şi-i dai, îţi vin înapoi în pungă. Astfel sa întâmplat lui N. 
la oaste. Un prieten al acestuia aveă un astfel de ban fermecat, 
şi de câte ori îl da, îi tot veniă înapoi. Odată l-a împrumutat și 
el dela prietenul său ca să aibă ce cheltui. Acela l-a încunjurat 
întâiu de câteva ori împrejurul piciorului unui scaun, ca să se 
ție la cel ce l-a împrumutat şi după aceea i l-a dat. Acela l-a 
fost dat de câtevă ori şi iarăş a venit înapoi, iar când a venit 
termenul să-l dea prietenului său, nu mai eră în pungă: a fugit 
la stăpân, căci acum nu mai eră legat să steă la altul“. 


(1) Șezătoarea, I, p. 278-9. 


85 


După alte credinți, Ancluzul atrage dela streini numai banii fă- 
cuți din acelaş metal ca şi dânsul: 

„Cinevă a schimbat în Siret bani și-a căpătat mai mulţi bani 
de argint pe cari i-a legat într'o legătură, la un loc cu bani de 
hârtie şi de aramă. Când caută acasă, toţi banii de argint au fost 
fugit din legătură, şi numai cei de hârtie şi de aramă au rămas. 
Va fi fost, de sigur, vreun ban fermecat între aceia“, 

Ca să nu fugă banii, unele femei de-asemeni din Bucovina, 
pun printre dânşii nafură (1). 

Pentru dobândirea Spiridușului, prin jud. Vâlcea se crede că 
trebue să fie clocit subsioară cel dinfâiu ou de puică neagră 
vreme de șase săptămâni, după care oul va ciocni și Spiridușul 
va i«şi în chip de puiu. El este Ucigă-l-toaca întrupat, punân- 
du-se îndată în slujba celui ce l-a clocit (2). 

Prin părţile de către munte al acestul judeţ se crede despre 
cei ce se îmbogăţesc în vreme prea scurtă, că își aduc Spiriduşul 
dela Sibiiu, de unde îl cumpără. Spiridușul trebue păstrat într'o 
sticlă (3). Are înfățișarea unui drăcuşor mic cât degetul, şi negru. 
In sticlă, Spiriduşul stă cât vrea stăpânul: după ce îşi dă sama 
că acesta i-a mărit îndeajuns averea, trebue să-l vândă la alţii, 
căci dacă se 'ntâmplă ca să moară acel cu Spiridușul, înainte de 
a-l fi vândut, pe lumea cealaltă sufletul lui va fi în stăpânirea 
Necuratului (4). 

Prin jud. Vasluiu ci-că dacă ouă găina o sfârpitură de ou şi 
ţine cinevă stărpitura ceea subsioară nouă zile și nouă nopţi în- 
tro casă pustie, fără semn de cruce ori icoană, iesă un puiu 
mititeluţ şi negru, și acela-i Dracul. Dracul acesta este al celui 
care a ţinut oul subțioară: el îl poate trimite unde vrea, să a- 
ducă ce-i vrea inima, însă zice-se că trebue să fie cu inima tot 
voioasă. Dracului trebue să-l dea îngrijire, şi cu nimica nu tre- 
bue să-i bănuească, că-l omoară când nici nu gândește. 


(1) Voronca, op. cit, p. 478 9. 

(2) Jon Creangă, II, p. 244 5. 

(3) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 3 v”, cred. Rom. din jud. Argeș: 
„Spiriduşul zice că este Diavol domestic care şade în sticlă, aducând bani la 
stăpânul său“. 

(4) Culegere dela d-l C. N. Mateescu, prof. în R.-Vâlcea, şi un ţăran din 
Câineni. 


86 


Dacă cinevă ar strică acel ou stârpit şi l-ar întinde pe farfurie, 
fără să-l sdrobească, ar află un cap de şarpe (1). 

Prin jud. Brăila se crede că Spiridușul se cumpără pentru un 
anumit timp şi atâta se și ţine, căci dacă s'ar ţineă mai mult, sau 
nu mai aduce nici un folos, sau primejdueşte vieaţa celui ce-l 
ține. In această vreme, trebue îngrijit cât se poate de bine, 
dând jos la fiecare prânz, din fiecare probă şi bucăţică de mân- 
care câte cevă. 

La sfârşit, vânzarea spiriduşului să se facă astfel: să-l lege stă- 
pânul într'o basmă bună şi nouă, să o pună în buzunar numai 
cu un colţ, şi astfel să umble prin adunări de lume, unde se va 
găsi cine să întindă mâna şi s'o iea, spre norocul lui (2). 

Prin jud. Suceava se pare că Spiridușul este un drăcușor dat 
de Diavol unui om care, sau are un legământ cu Necuratul pen- 
tru o vreme oarecare, fireşte, în schimbul darului sau slujbei ce 
acela o aduce Dracului, sau în schimbul unei ĉnchinàri către 
Necurat, sau în sfârșit, în schimbul unei dăruiri de sine, pentru 
după moarte. Unii ca aceștia se ştiu: ei sunt vrâjiforii cari se 
folosesc în meşteşugurile lor de sprijinul Necuratului căci Dum- 
nezeu nu le-ar puteă ajută la rău; aceştia nu cată la faţa lui 
Dumnezeu şi când mor, se chinuie îngrozitor. „Săteanul cu spi- 
riduş, în biserică, ori la casa popei, nu trebue să meargă“. 

Hrănit cu „miez de nucă și alte lucruri bune“, ţinut în sticle (3), 
în vulcioraşe mici de marmoră ori pământ alb“, acest Dră- 
cuşor stă pururi la porunca stăpânului său. 

Cu Spirituşul se fac toate farmecele, se aduc călare pe prăjini 
ibovnicii la drăguţii lor, se omoară ursilele ibovnicilor cu dră- 
guțe, se jea mana vitelor, se mulge lapte din inima carului, se 
tămăduesc boalele ce sghihue pe oameni, ş. a.“. 

„Când un bolnav e chinuit de Necuratul, numai cu ajutorut 
Spiriduşului îl poţi scăpă. Vrăjitorul atunci pune la încercare 
Spirituşul său, şi dacă Dracul ce chinueşte pe bolnav e mai slab ca 
Spirituşul, acesta îi făgădueşte însănătoșarea şi alungarea Necura- 


(1) Jon Creangă, V, p. 270. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 257. 

(3) Cred. Rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împărt. de d-l Șt. Șt. Tuțescu = 
„Vrăjitoarele [pe Drac] îl ţin în sticle; ba ard țăstul şi-l trimit să slujească 
de obiceiu la judecăţi, însurătoare, făgaduindu-i cap de vită: bou, cal, ce 
plesnește în acea cu noapte“. 


87 


tului din cel bolnav; dacă însă Spirituşul e mai slab ca Necura- 
tul ce chinuește pe bolnav, acesta atunci nu făgădueşte bolnavu- 
lui însănătoșare, şi fuge de el, căci se teme sa nu supere pe Ne- 
curatul din bolnav“ (1). 

Din aceste părţi sucevene iată şi o povestire: 

„Intrun sat eră un cioban, ce se dăduse în dragoste cu fata 
unei babe. Baba ştiă multe drăcării şi n'ar fi vrut ca ciobanul să 
se depărteze mult de ea, ca nu cumvă să-şi găsească altă dră- 
guță, şi pe fata ei s'o lese cu buzele umflate. 

Ciobanul, în tovărăşie cu alții, se dusese la câmp să ierneze 
cu oile acolo, fiindcă fânul, în părţile acelea, eră mai eftin, şi nu 
ascultă de rugămintele babei şi ale fetei, spre a nu le părăsi. Se 
vede însă că ciobanului nu-i maieră dragă uriciunea babei, căci 
nu le ascultă, și se duse. 

intr'o sară vine la babă un străin s'o roage de găzduire pe 
noapte, că-i drumeţ şi l-a apucat înserarea pe acolo. Baba îl pri- 
meşte, îl ospătează cum poate şi-l culcă pe laiță subt icoane. 

Străinul, care băgase de samă că baba și cu fata tot şoptiau 
şi vorbiau de cinevă, temându-se ca nu cumvă să fie vorba de 
el spre a-i face cevă, nu puti adormi. Intr'un târziu baba scoate 
din pălămida lăzii un ulcioraș cu două torţi şi-l pune lângă foc, 
începând a-l descântă şi a-l învârti cu un beţișor de alun. Cu cât 
ulciorul se apropiă mai tare de foc, cu atât strigă mai tare „Şte- 
fane, Ștefane“, şi cu cât îl depărtă, cu atât strigă mai rar. 

Intr'un târziu numai ce aude o zupăitură, ca și cum Sar scutură 
cinevă de omăt, și în casă intră un flăcău înalt şi frumos, care 
nu eră altul decât ciobanul ce fugise de fata babei, adus de Spi- 
ritușul babei, călare pe băţul lui ciobănesc” (2). 

In sfârşit, iată și o povestire din jud. Muscel în care se arată 
chipul cum Spiriduşul nenoroceşte pe cel ce mai întâiu l-a slujit 

„Spiriduşul, nepoate, e clocit de Saşii din Braşov. El nu e de- 
cât Dracul alicit, făcut mic, mic de tot, cât bobul de porumb şi 
ținut într'o sticlă. Omul care-o purtà la el, la brâu, zi şi noapte, 
sticluța aceea şi o hărăni pe Spiriduş, așă cum nu oricine ştie să-l 
hărănească, omul acela se îmbogățește: banii i se înmulţesc în 
pungă, vitele-i sporesc văzând cu ochii, pomoszul i se măreşte: 


(1) Șezăfoarea, |, p. 249. 
(2) Ibidem, p. 250. 


88 


iar când se duce la târg, cumpără ieftin şi vinde scump. Ba de 
multe ori, banii ce-i dă pe un lucru cumpărat, i se întorc îndă- 
răt în pungă, fără să vadă vânzătorul. Da nu la oricine face is- 
prăvi d'astea Spiriduşul până la sfârşitul vieţei. Slujeşte el, nu-i 
vorbă pe unii, în tot vacul, şi-i învaţă la rele ca să-i agonisească 
iadului: da p'alţii îi slujește până la un loc şi... tocmai când i-e 
omului lumea mai dragă, îl dă în capcană. Şi... să vedeţi ce a 
păţit cu Spiriduşul un biet călugăr de prin părțile Apusului. Că- 
lugărul acela aveă darul de spovediă lumea şi-o iertă de păcate. 

Odată, vine la el un păcătos, care toată vieaţa se slujise de Spi- 
riduș. Doriă omul să se lapede de Spiriduş şi să se pocăiască; 
iar sticluţa cu pricina o lasă la fereastra bisericii, în dreptul 
unei străni din apropierea aceleia în care sta călugărul. Spune 
păcătosul şi spune tot ce-a făcut și arată şi Spiriduşul. Apoi, că- 
lugăvul îi citeşte o slujbă, îi dă sute de mătănii, două sărindare şi 
un canon mai mare, şi-i spune să plece că e deslegat de păcat. 

Atunci, omul plecă închinându-se şi se duce tun, tot fiindu-i 
teamă că s'o mai luă sticluța după el. Şi dus a fost. 

Aşă. Acu, călugărul spovediă înainte pe oameni, da nu-şi mai 
luă ochii dela sticlă. Dacă a văzut așă, Spiriduşul, când venià 
vrun păcătos, nu se lăsă mai pe jos şi săriă și el cu gura din 
sticlă : 

— Părinte, părinte! Femeia asta,—ori omul,—nu spune toate 
păcatele. Ja vezi nu ascunde păcatul cutare? N'o lăsă nici sfinţia-ta 
Deveghiază-i-l ! 

— Aşă? 

— Aşă. 

— Bine dar. Şi după ce se spovedește femeea, călugărul o 
întreabă: 

— Ai spus, tată, toate păcatele? 

— Le-am spus. 

—  Minţi fiică; nu ţi-e ruşine? Ai ascuns păcatul cutare? 

Femeea începeă să tremure și spuneă: 

— lartă-mă, părinte! Am greșit; da, aşă e. 

Atunci femeia deveghiată,—ori omul, — plecă dela biserică şi 
spuneă pe la prietini că în cutare loc este un călugăr sfânt care 
“cunoaşte păcatele lumii. Şi vorba se întinde. Se duce și altul să 
e spovedească şi tot ca femeea păţeşte, şi altul tot aşă, și lăţesc 
şi ăștia vorba. Spiridușul, vezi dumneata, își făceă meșteșugul şi 


89 


spuneă călugărului orice, că nu e nici o faptă să no ştie Spiri- 
duşul ; iar stăpânul său se umpluse de bani, cari-i veniau din 
toate părțile. 

Și vestea despre călugărul cel sfânt, s'a. dus departe până a 
aflat şi împăratul ţării aceleia. S'a dus şi el să-şi spuie păcatele, 
—că, cine nare? Dar a ascuns unul, să vază minunea. Spiri- 
duşul însă îşi făci şi aici meșteșugul. 

— De ce ai oprit păcatul cutare, împărate?— zice călugărul, răs- 
tindu-se. Nu ţi-e ruşine? 

— Am uitat, — zice măria sa; dar e adevărat că l-am făcut. 

Și după ce-și iea pocania, vine şi împărăteasa să se spovedească, 
şi tot aşă păţeşte. Pe urmă vine şi fata împăratului, — că avea 
măria sa o mândreţe de fată, s'o bei întrun pahar cu apă. 

Acii, uitasem să spuiu: împăratul şi împărăteasa, când ieşiră 
afară, spuseră fetei: — Tată, tată, da sfânt e călugărul ăsta! 

Da când intră fata, ce să vedeţi dumneavoastă? Spiriduşul 
rupse tichia *n două : puse jumătate în capul călugărului şi ju- 
mătate într'al fetei împăratului. Şi atunci călugărul, după sfatul 
Spiriduşului, păcătui cu fata,—să iertaţi dumneavoastră. 

Așă.... şi s'au dus toți acasă, fără să bănuească cevă părinţii fetei. 

Da trece azi, trece mâini şi încă două luni de zile. lată că în- 
cepe pântecele fetei să crească. Când fu după a patra lună, împă- 
ratul intră la mare grijă: 

— Ce-ai făcut tată? Cu cine ai greşit? Că sucită, că "'nvârtită, 
până rupse şi spuse: 

— Cu sfântul ăla al vostru. 

— Aşă? Chiu şi vai pe împărat, foc mare pe împărăteasă. Tri- 
mmiseră să aducă pe călugăr. 

Ala, când veni trimisul împăratului, spovediă înainte. Cum auzi 
de poruncă, se uită la sticlă: 

— Ce facem acum, Spiriduşule? Că uite sunt chemat să dau 
samă. 

— N'ai grijă părinte. Te-oiu face eu să nu fii în rândul oame- 
nilor, şi aşă o să rămâie fata mincinoasă. 

— Cum? 

— Ai să vezi. la pipăie-te. Vezi, ai cevă? 

Când se pipăie călugărul şi se dibue bine, eră la źrup chiar 
aşă cum îi spusese Spiridușul. 

— Aş e; n'am nimic. 


90 


Și fără grijă, se duce la împăratul. Acolo măria sa, gata să-/ 
iea prin pene. 

— Nu, măria ta, strigă călugărul: nu sunt vinovat. Să am ier- 
tare, dar fata măriei tale minte. 

— Aşă? Cu ce dovedeşti? 

Eu, măria ta, nu sunt în rândul oamenilor! 

Când aude așă împăratul, pune doftorii să-l cerceteze, dar ce 
să vază ăia? Nici vorbă să mai fie călugărul cum eră în faţa 
Spiriduşului, când a plecat din biserică. Ruşine mare pe bietul 
călugăr, măi nepoate! 

— Aşă? răcnește împăratul. Mai umbli şi cu minciuni? Şi po- 
runceşte la slujitori: 

— Luaţi-l, măi, luaţi-l repede şi-l duceţi la spânzurătoare. 

Călugărul atunci se uită la Spiriduş, că-l luase în brâu. 

— Ce facem acum Spiriduşule? Pe unde să scot cămașa ? 
Numai p'atât te sperii? N'ai grijă, părinţele, că te scap eu. 
Cum ? 

— Mă pun eu piuă sub picioarele sfiinţiei-tale și te ţiu sus, ca 
să nu te strângă laţul de gât.Oiu sta așă, acolo până s'o depărtă 
lumea şi apoi ţi-oiu da drumul şi o să fii bun teafăr. 

— Aşă? 

— Aşă. 

Şi-I luară pe călugăr, îl umflară pe sus şi-l duseră la ştreang. 

Lumea după el, ciopor, să vază pe călugăr în spânzurătoare. 

Așă, Şi-i puseră laţul. Spiridușul atunci se ținu de vorbă şi se 
puse piuă sub picioarele călugărului. 

Da şezu numai până plecă lumea. Atunci Spiriduşul ce soco- 
tiți că tace? 

Lasă pe călugăr în ştreang şi se depărtează. 

— Ce faci Spiriduşule?—zise călugărul, începând să gâfâie. 

— Nimic. 

— Păi bine, cum nea fost vorba ? Tocmai acum mă laşi ? 

„ — Te las părinte, că... ia uită-te colo pe câmpie. 

— Mă uit, dar spune iute, că-mi iese sufletul. 

— Ei, vezi cevă? 

— Văz. 

— Ce vezi? 

— Douăzeci de care încărcate cu opinci şi toate sunt sparte. 

— E! părinte! Vezi? Află că eu sunt Dracul, şi toate opincile 


91 


alea le-am spart eu, până să te văi pe tine în spânzurătoare. Acù ? 
Rămâi, părinte, sănătos şi stai aci unde stai, că bine stai! 

Și Diavolul se depărtă, iar călugărul, săracul, dete ochii peste cap- 

Și de atunci, ci-că, ăi cari spovedesc pe oameni, în bisericile 
de-acolo, au un zid despărțitor între ei şi păcătoşi. 

Și tot de-atunci a rămas vorba: „și-a spart Dracul opincile“, a— 
tunci când cel care face rele e dat în capcană“ (1). 

„ Mai de mult erau o mulțime de babe ce aveau Spirituşi. 
Spirituşii în acele vremuri se puteau vinde. Astăzi însă Spirituşul 
se găseşte foarte rar“ (2). 

Prin jud. Dorohoi găsim altă înfățișare a acestui duh ajutător = 
„Dacă vrai să ai bani neîntrerupt în tot cursul anului, să ieai un 
ou de rândunică şi să-l fierbi până se va răsfierbe, şi apoi să-l 
pui iarăş în cuib «ntre celelalte ouă, însemânându-l cu cevă, iar 
după zece sau unsprezece zile, cât timp le-a clocit pasărea și l-a 
făcut iarăş moale, ea îl va ciocni, şi tu, luându-l atunci și stri- 
cându-l, vei găsi în el la mijloc cevă mărişor ca o jumătate de- 
unghie dela degetul cel mic, tare ca bucata de os. Aceasta de o 
vei luă-o şi o vei purta în pungă, se vor ţine paralele de tine“ (3)- 

Apropiem la aceste credinţi altele, cu privire la întruparea du- 
hului aducător de avere în burueana numită mdăzrăgună. 

„Dacă te duci într'o zi de Duminică acolo, în câmp la dânsa, 
și-i dai mâncare şi băutură,— vin şi pâne, — şi-o ieai cu lăutari 
şi cu norod acasă, şi dacă pe urmă o ţii tot în cinste şi te arăţi 
voios, nu te sfădeşti cu nimeni şi nu blăstemi,——că de te scapi cu 
cevă dintr'acestea, te omoară,—apoi, poţi s'o trimeţi ori și unde, şi 
să-i ceri orişice, că-ţi aduce şi-ţi dă. Dar atât să ştii: să nu care 
cumvă să treacă Duminecă fără a nu-i aduce lăutari și români 
din sat, să facă joc, iar tu să fii tare bucuros, mai ales în ziua 
asta“. Acestea pentru jud. Vaslui (4). 

Tot astfel se crede şi prin jud. Tecuciu că fac cei ce au bo- 
găţii 6). 


(1) Zon Creangă, VII, p. 198 201. 
(2) Șezătoarea, i, p. 25!. 

(3) Jon Creangă, VI, p. 207. 

(4) Ibidem, V, p. 270. 

(5) Cred. Rom. din com. Țepu. 


92 


Un cântec de ţară cuprinde aceste credinţi : 


Mătrăgună, poamă bună, 
Mă mărită 'n iastă lună; 
De nu "n iastă, 'n ceealaltă, 
Doar m'oiu mărită odată! 
Mătrăgună de sub pat, 

Și tu nu m'ai măritat, 

Fată mare m'ai lăsat! (1). 

Prin alte părţi, însuşirile mătrăgunii le are floarea de ferigă (2), 
albă şi strălucitoare ca o stea, care se ivește în noaptea Sân- 
zâienilor între ceasurile 10 şi 12, fără ca mulți să o poată vedeă 
din pricina Dracului care o culege. ` 

„Floarea de ferigă e foarte bună de noroc. Cine o are la casă, 
Norocul vine chiar la el. Crâşmarul care o are în beciu, vinde bău- 
turi foarte degrabă; negustorului care o ține în dughiană îi curg 
mușterii; ţăranului care o are în casă, la toate îi merge foarte 
bine. 

Floarea de ferigă se poate însă căpătă cu mare greu. Ca să se 
poată vedeă și luă, trebue să se ducă spre Sânzâiene doi frați, 
«doi veri primari din fraţi, doi veri al doilea din veri primari, toţi 
scoboritori din aceeaş familie, gemeni, și îmbrăcându-se curat, cu 
cămeși albe, şi fiind curaţi de păcate,— feciorelnici, — se duc la locul 
unde înflorește feriga. Aici stau cu toții în privighere, fără să 
vorbească între ei, fără să râdă, fără să doarmă și fără să se a- 
-eze jos. In timpul cât cei şease oameni stau de pază şi privi- 
ghiază în condiţiunile arătate, se ivește Necuratul care nu voeşte 
să-l vadă pe om fericit, și începe a face feldefel de ghidușşii, 
«care de care mai gogonată, spre a face pe nemușuguri să râdă, 
să vorbească ori să-i adoarmă. Şi dacă vreunul din ei calcă con- 
dițiunile spuse, ori dacă se aude cântând cocoșul, floarea dispare, 
-o fură Necuratul, și oameni rămân păgubași. De se păzesc să nu 
râdă ori să vorbească sau să doarmă, — lucru foarte greu, a- 
tunci cel mai vrâstnic dintre rude se duce la floare, face trei 
cruci şi mătănii spre răsărit, rupe floarea și o pune într'o nă- 


(1) Şezăfoarea, XV, p. 81. 

(2) Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, p. 96: Polystichum Fi- 
„lix mas, Roth. Aspidium Filix mas, Swartz: numită şi feligă, feregă, ferică, 
firică, iarba-şarpelui, năvalnic, spasul Dracului, spata Dracului. 


93 


framă curată, câte una de fiecare, şi o duce acasă, aşezând-o de- 
odată la icoane. In urmă o pune omul în locul şi la lucrul la 
care voeşte să aibă noroc, şi treburile îi merg minune de bine. 
Se poate luă numai floarea ferigii din păduri depărtate, unde: 
cocoşul nu se aude cântând“ (1). 
Credinţa în Spiriduşi o întâlnim şi la alte popoare; astfel sunt 
Francezii (2), Polonezii (3) şi Ceho-Slavii (4). 


(1) Șezăfoarea, XV, p. 30 1. 


(2) G. Ceaușanu, ap. cit, p. 227: „Ferice de servitoarea care are un Spiriduș 
în mâneca sa: casa-i va fi măturată în toate zilele, fără ca ea să ostenească, 
pânea va fi frământată, clătitele vor fi făcute, fără ca să pună mâna... Dar pen- 
tru a dobândi bunăvoința şi serviciile acestui duh mofturos şi cu toane, tre~ 
bue să te porţi foarle indatoritor cu el şi cu prea multă atenţiune“. 

(3) V. Bugiel, La Demonologie du peuple polonais, p. T 8. Intr'o regiune a 
Poloniei „se vorbeşte de un țăran care are un Drac într'unul din stupii săi. A- 
cest Drac îi sporeşte stupii, şi ţăranul câştigă mulţi bani, mulțumită lui. Aict 
se vede că este vorba de geniul binefăcăţor al casei, numit în Germania Haus- 
kobold, în Scoţia Brownie, şi în Anglia nordică Kilmoulis“. 

(4) Revue des traditions populaires, XVIII, p. 86: Il numesc plivgnic, iea fe- 
lurite înfățişări şi aduce celui ce-l are toate bogăţiile pe cari le vrea cu toate 
că unul ca acesta își primejduește vieața. E aproape tot una cu Zmoc-ul, „care 
se întâlneşte sub forma unui puiu negru pipernicit ; cine vrea cu dinadinsul să 
îşi dobândească unul, trebue să iea oul unei găini negre, să-l poarte subțioara 
stângă până ce va ieşi un puiu schilod; în acest timp clocitorului nu-i este în-- 
găduit nici să se roage, nici să meargă la biserică, nici să-și taie părul, nici un- 
ghiile, Zmoc-ul aduce tot ce stăpânul lui vrea şi mai cu samă grâu, noaptea, 
schimbat într'un balaur ce varsă foc; când pleacă, iesă pe hornă. La sfârşit iea. 
sufletul celui pe care îl îmbogățește“. 


. 


PIAZA REA ȘI PIAZA BUNĂ 


Piaza rea, protivnica Norocului. Întruparea Piezii rele în şarpe, câne, mâţă, 
"găină şi om. Sărăcia legată de casă şi îndepărtarea ei. Piezile rele obşteşti: 
Nălucile, oamenii „însemaaţi“, preoţii, cucuveicile, eghipturoaicele şi pasările cu 
ciocul de fier. 

Piaza bună. Întruparea ei. 


Piaza rea este protivnica celui mai mare Noroc. Dacă la unii, 
Norocul aduce „și pe uşi și pe ferești“ o vreme îndelun- 
gată, Piaza rea pe toate le poate risipi într'o singură zi, pen- 
trucă dânsa stă necurmat pe lângă om, urmărindu-l fără nici o 
milă și producându-i cele mai mari pagube. Tocmai prin deasa 
repeţire a pagubelor se cunoaşte că la casa unui om sa încuibat 
Piaza rea, Duhul rău al nenorocului, întrupat în cevà,— ființă ori 
lucru, — om, animal, piatră, ş. a. 

Povestea fetei cu pieze rele, — lămurit născută prin contopirea a 
două subiecte, ne zugrăvește foarte bine credința populară în 
acest dul. 

„Unui împărat cu doisprezece feciori, i se näscù în cele din 
urmă şi o fală. Cu naşterea ei, toate îi începură a merge rău şi 
a da îndărăt, în cât bietul împărat ajunse la sapă de lemn. 

Un filosof sau cetitor de stele spuse împăratului să cerceteze 
pe copii cum dormiau, şi spunându-i-se că fata doarme pe brânci 
ori făcută ghem, răspunse: 

— Aceasta e Piaza rea a împărăției tale! 

Și-l sfătui pe împărat s'o oropsească, că nu se va alege nici 
praful de el şi de copiii săi. 

Bietul împărat se văzù nevoit a face după povaţa filosofului şi 


a vorbi cu credinciosul său s'o lase în pădure. 
Rătăcind mult timp, ea ajunse la o colibă unde fu primită de 


o babă, dar peste câtevă zile o rugă să plece, căci cu dânsa, in- 
trară toate beleiele în bordeiul ei. De acolo, îmbrăcată ca cerși- 
"oare, ea se duse la o stână, unde o primiră bucuros ciobanii, 


95 


dar după trei zile o goniră, căci se luaseră de gând bieţii cio- 
bani de paguba ce încersaseră de când venise fata“ (1). 

Astfel de povestiri întâlnim şi la alte popare (2). 

Piaza rea sau Piaza cea rea se întripează în ori şi ce: 

Ea poate aveă înfăţişarea de șarpe, născându-se dintrun ou 
care a slujit drept cuibàr (3). 

De multe ori trăeşte în chip de câne, ce vine de cine ştie 
unde sau se naşte la casa unui om, odată cu începutul unui şi- 
reag de nenorociri mărunte deocamdată; după o vreme, sea- 
ra, începe să urle, să se ude pe pereţi și să se murdărească prin 
ogradă. Un astfel de câne trebue îndată izgonit sau ucis. 

Ca Piază rea este bănuit mai ales cânele negru (4). 

Mâţa neagră poate deasemeni întrupă Piaza rea, ca să aducă 
pagube unei case (5). 

Găina care câte odată cântă cocoșește, care cobește, este Piază 
rea: o astfel de găină se taie, ca prin aceasta să-și adevereze că 
a cobit moartea şi răul ei, şi nu al celor din casă. Unul o prin- 
de, se duce în fundul casei şi-o dă de-a tumba. Dacă pică cu 
coada pe prag, i se taie coada; dacă pică cu capul,i se taie ca- 
pul (6). 

Omul, după povestea pomenită, este un minunat cuib al Piezii 
rele. 

„lon al lui Neculai Pamfile din com. Țepu, jud. Tecuciu luase 
un băet,—Ghiţă a lui Buza-briciu, cu anul. Băietul eră harnic, 
dar şi Piază rea. In anul dintâiu i-a murit omului un bou, un 
junc, două oi, iar de păsări nu se mai ține socoteală. După un 
an pe băiat l-a dat afară și de atunci o duce bine”. 

După cum am pomenit, Piaza rea se întrupează și în lucruri: 





(1) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 797. 

(2) Subiectul s'a cules şi în Dalmația; fata cu pieze rele este esforfunada 
(Archivio per lo studio delle tradizioni popolari, X, p. 311) sau sfurtuna, după 
o poveste siciliană (Revue des traditions populaires, XXIX, p. 102 3), întâl- 
nită şi la Greci, (Ibidem, p. 104). 

(3) Pentru com. Țepu, jud. Tecuciu: cuibarul este oul pus în cuib sau cui- 
bar,  covată sau altcevă, unde se ouă găinele, ca să fie vazut și să nu se ducă 
să se ouă în alte părţi, unde ouăle se vor pierde sau le vor mâncă cânii. Cui- 
barul deci, poate să fie ori cât de vechiu. 

(4) Artur Gorovei, Credinţi, p. 6. 

(5) Ibidem. 

(6) Cred. Rom. din-com. Țepu, jud. Tecuciu. 


96 


o haină, o casă, cari aduc îndestul de mari nenorociri. lată, tot 
pentru com. Țepu: 

„Tatăl lui Ilon Chirvase a luat, aşă, cu sahagnila un loc cu 
casă pe el, dela nişte orfani; nu mult după aceasta, orfanii sau 
dus la Galaţi, au plătit nişte liturghii la Sf. Minâ/ şi iaca Chir- 
vase bătrânul că moare înir'o zi. Peste puţin moare şi lon, de 
34 de ani, iar după el îi vine rândul nevestei lui. De-acu, băieţii 
stau la cumpene, să lase și casă şi tot, şi să-şi caute acioală în 
alte părţi, numai să scape de locul cel cu Pieze rele“. 

Fiind-că de cele mai multe ori Norocul, după socotinţa popo- 
rului, se arată prin bogăție, Nenorocul său Piaza rea se leagă de 
sărăcie, care se personifică într'un duh cu toate însuşirile Pieze: 
rele. Pe aceasta, deci, o vom înţelege-o în următoarea povestire 
care ne arată chipul cum un nenorocos a putut să scape de-o 
astfel de Piază rea. 

„Ci-c'a fost o dată întrun sat un om sărac,sărac, aşă de sărac, 
că iaca nici eu n'am cuvinte să vă spun cum. 

Aşă, el ce să facă? Dacă stă, îi stà Norocul! S'a gândit: 

la să plec eu cu copiii, cu nevasta în lume, ca doar-doar 
am scăpă de sărăcie. 

Și au plecat numai cu ce aveau pe ei, căci acasă erau plini 
de goi! 

Mergând el aşă pe drum, el îşi aduse aminte cum că mai a- 
veau acasă un ulcior, şi-l uitaseră. Şi zise neveste-si: . 

— Fă, nevastă; să dau o fugă să ieau şi ulciorul ăla, că o să 
ne trebue! 

— Aşă e; du-te. 

Și a luat-o îndărăt. Când ajunse şi deschise uşa casei şi intră, 
vede aşă ca o mutră de cocoșneață lungită pe vatră. Se încruci 
când o văzu. 

— Oliu! Macheă, da ce-o mai fi şi asta? 

Şi-o întrebă: 

— Cine eşti tu? 

— Eu, Sărăcia ! 

— Sărăcia! Da ce-o mai fi? Ce cauţi la mine? 

Și Sărăcia apucându-l de gât: 

— Am venit ca să-ți țin de urit, cam văzut eu că tot îţi tre- 
bue. Da la ce mai veniși, că plecaseşi ? 

— Veniiu să-mi ieau şi sărăcia asta de ulcior, c'o uitasem! 


97 


— Păi, atunci să mergem, dacă ziseşi aşă ! 

— PD'apoi cum o să mergi? Cum o să te ieau? 

— Ei, cum o să mă ieai! Uite, eu o să mă bag în urcior ca 
să-ți fiu mai uşoară! Destupă urciorul! 

Românul nostru, neavând încotro, face ce-i zice Sărăcia : des- 
tupă urciorul. 

— Dar cum faci ca să intri, că nu eşti mai mică? 

— Ei, cum o să intru! Uite, mă fac așă! 

Şi Sărăcia se mototoli şi intră în urcior, cât eră ea de: mare. 
El o înfundă bine, își luă urciorul şi plecă, cântându-și cântecul: 

Foaie verde sirsinele, 

Vai de păcatele mele! 

De când de-acasam plecat, 

Incotro m'am dus, încotro am apucat, 
De Sărăcie am tot dat! 

De Sdrăcie am tot fugit, 

Și tot Sărăcia am întâlnit! 

Pe drum se întâlneşte cun om. Din vorbă în vorbă, îşi spun 
fiecare care încotro se duc. Da ăla vede urciorul. 

— Da ce ţii ăl urcior astupat cu plumb? 

— Să ştii tu ce am în el, nu mai mai întrebă! 

— Eu, de! De unde să știu; d'apoi spune! 

— Sărăcia ! 

— Taci mă! Sărăcia astupată în urcior? Bată-ten cap, să te 
bată! Ce-ti mai dete în gând și ţie! Și unde o găsiși? 

— Acasă! 

— Şi unde o duci ? 

— Eu ştiu! 

— Mă, ci leagă și tu un pietroiu de gâtul urciorului şi arun- 
că-l Dracului în balta asta, mă; scapă-te de ea şi vezi-ţi de 
treabă ! 

Acesta, cum aude ași, iea un pietroiu, îl leagă de gâtul urcio- 
rului şi apoi îl aruncă cu urcior cu tot în baltă. 

— Mă: cu bine, mă! I 

— Sä dea Dumnezeu bine! 

Şi sau despărțit. A scăpat bietul om de Sărăcie. 

Apoi a luat-o pe drum înainte ca s'ajungă pe-ai lui. Mergând 
ei așă, dau de-o curte boierească. Cer boierului să le dea şi lor 


o bucată de pământ pentru bordeiu, iar ca plată, se îndatorau 
T. Pamfile, Mitologie, I. T. 


98 


să-i vândă ţuică la drumeţi. Boerul a nrimit, că vedeă el că o 
să-i priească c'un astfel de om. 

Actii, apucându-se omul nostru să sape la groapa boierului, dă 
peste un cazan plin numai saf cu galbeni de aur! lacă unde i-a 
fost stând norocul lui: în pământul boierului, în groapa borde- 
iului. Acum iar îşi începu cântecul: 

Și-alie frunze trei lalele, 
Vai de păcatele mele ! 
Eri fuseiu un bict argat, 
Alalt'eri un prea sărac, 


Astăzi sunt un om bogat, 
De Sarăcie-am scăpat ! 


Şezând el mai mulți ani de-a rândul la moșia asta boierească, 
sa îmbogăţit de nu mai aveà nici ce le mai face banilor; s'a fă- 
cut și el boier mare. Sa întâmplat însă că a venit odată și fra- 
te-seu pe la el, c'auzise că sa îmbogăţit. Frate-său ăsta, mai mare, 
eră şi el bogat, nu e vorbă, dar sgârcit şi vrăjmășos nevoie mare, 
şi mai ales vrăjmăşos, de când auzise de îmbogățirea lui frate- 
său, fiind că-l întrecuse. Nu e vorbă, se uilă mai înainte la el 


mai rău ca Ja un câine. 
Acum, ei, din vorbă în vorbă, își povestesc fiecare cum îşi fă- 


cuseră averile. Ăsta al nostru, îi mai spune cum făcuse când a 
prins Sărăcia, cum o  băgase în urcior și cum o aruncase în 
baltă, de scăpase de ea. 

Astuialalt atâta i-a trebuit: 

Dar bine o mai fi Sărăcia aia acolo? 

D'apoi cum să nu fie! Cine s'o iea? Numai sărăcie nu le-ar 
mai trebui altora. A 

Dar nu mergem într'acolo, frate, c'aș vrea s'o văd şi eu! 

— Dacă zici tu că mergi, eu merg,—cum să nu merg, cătot 
nam eu nici o treabă până una alta! 

Și plecară. Ajungând acolo, intră în baltă àl vrăjmăşos, găseş- 
te urciorul, îl scoate și-l destupă. Sărăcia, când se văzù scăpată, 
i se încârligă pe după gât zicându-i: . 

Ti., ce bine îmi făcușşi, frate! Mai văzuiu şi eu odată lu- 
mina soarelui ! lti mulțumesc din suflet, frățioare, că m'ai scos, 
căci altfel, aici îmi putreziau oscioarele. Acum, fiindcă mă scă- 
pași dela moarte, cu ce să te mulțumesc? 

— Apoi, dacă vrei să mă mulțumești, nu-ţi cer nici mai mult, 


99 


nici mai puţin, ci numai atâta: vreau să faci pe frate-meu cum 
a fost mai înainte, că prea şi-a ridicat nasul sus, de m'a între- 
cut în bogăţie până și pe mine! 

— Nu ştiu zău, pe el ori pe tine,—îi răspunse Sărăcia; el a- 
cuma este prea tare, nu-l mai pot dobori, pe când pe tine, 
e-hehe! ești şi căzut! Haide la tine, că la tine e de traiu de-a- 
cum înainte!—îi zise Sărăcia, strângându-se şi mai bine pe după 
gâtul lui. 

A păţit-o! Curat vorba ceea: „unde dai, și unde crapă!“, sau: 

„Vrând altuia a face rău, 
Iţi faci tot capului tău!“ (1). 

lată. acum o variantă tot olteană: 

„Fiind doi fraţi,— unul sărac și altul bogat,— după ăl sărac se 
țineă în totdeauna o pasăre neagră. De se duceă la muncă, de 
se duceă la moară, de se duceă la pădure,—ori unde se duceă, 
pasărta eră după el. 

Intro zi sa dus la pădure saducă lemne pentru foc. Erà o 
vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. Pasărea, după 
el. Văzând-o fnchichinită de frig, i se făcu milă de ea. Dete ga- 
ură cu sfredelul în copac și-i spuse să intre acolo la adăpost. 
Pasărea intră, numai să scape de frig. 

Omul a făcut un dop de lemn, l-a bătut în copac şi a astu- 
“pat-o acolo. 

După ce a venit dela pădure, a băgat de samă că a 'nceput 
:a-i merge şi lui mai bine. 

Paserea aia eră Sărăcia lui. 

I-a pornit bine, bine, și mai bine, până ce a ajuns mai bogat. 
decât frate-său ăl bogat. 

Frate-său începu să-l întrebe: 

~ Măi frate-meu! Ce ai făcut păsărica aia care se ţineă după 
tine ? 

Erà viclean și se gândiă să se ducă să dea iar drumul păsă- 
vicei, să se pună iar pe frate-său. Fratele îmbogăţit, nepricepând 
viclenia lui frate-său, i-a spus că atunci când s'a dus la pădure 
să-și aducă lemne de foc, a băgat-o în cutare copac,—alunul în 
care ştiă el. 


(1) Jon Creangă, VII, p. 4 7. 


100 


Frate-său s'a dus ca să-i dea drumul. A scos dopul de lemm: 
din copac, şi păsărica a ieșit. 

— Haid’ să te duc la frate-meu! 

— Frate-mi eşti tu de aici înainte,—i-a spus păsărica,— pentru 
că m'ai scăpat dela moarte, şi de tine nu mai rămâiu! 

Țiindu-se păsărica după el, a sărăcit până a ajuns în starea de: 
demult a îrate-său; şi o fi sărac şi acuma, dacă păsărica s'o mai. 
ține după el!“ (1). 

O astfel de povestire o au şi Polonezii (2). 

In Alsacia un cioban o închide în sticlă ca să-și scape tur- 
mele ce i se nimiciau (3). 

Văzurăm până acum Piaza rea legată de o anumită persoană. 
în chip statornic; sunt însă şi Pieze rele ale unui sat, ale unei 
părți de ţară: 

„Nu știu, adevărat ori minciună, da’ s'aude că departe, unde- 
vă, s'ar fi născut o nălucă aşă cum nu s'a mai pomenit: la mă- 
rime-i băiat, la chip îi om bătrân, cu barbă, cu musteţi, şi zice că: 
îndată ce l-a făcut mă-sa, el a prins a grăi. Șa zis: „Să nu mă 
botezați, că eu oiu şedeă şi nebotezat. Da să ştiţi dela mine, că 
anul ista pâne pe câmp are să fie de-are să facă bureţi şi nau 
s'o poată cără oamenii; decât, la toamnă, nici pe dânşii n'au să-i 
poată cără la groapă! (4). 

După acest soiu de Pieze rele, vin cele ce sunt ale tuturora. 
Astfel întâlnim : 

Oamenii însemnați, cum ar fi spânii, cei cu părul roş, încru-: 
cișaţii, ciungii, ologii, pociţii ş. a., cari de obiceiu geoache lumea. 

Preoţii (5), cum mărturiseşte însuş Mitropolitul Gavriil al:Mol- 
dovei în 1757 (6), şi că/ugării. 


(1) Șezătoarea, VII, p. 199 200. 

(2) L. Leger, Recueil des contes populaires slaves, Paris 1882, p. 125- 8. 

(3) Revue des traditions populaires, XVI, p. 618. 

(4) Cred. Rom. din com. Vlăsineşti, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l D. Furtină.. 

(5) Cred. Rom. din com. Albeşti-Botoşani, împart. de d-l O. Rotundu: Daca 
întâlneşui trei popi, sa legi un nod la batistă, ca să nu-ți meargă rău. 

(6) G. Ceauşnnu, op. cié, p. 319. 


101 


Astfel cred multe popoare între cari pomenim Spaniolii, Ger- 
«nanii, Englezii, Francezii (1), Ruşii (2), Rutenii (3) ş. a. 

Aceasta se întâmplă din pricină că duhul cel rău își poate în- 
deplini menirea lui mai uşor sub forma unor persoane cari de 
obiceiu au mai multă trecere în fața oamenilor, decât dacă sar 
arătă sub forma lor propie (4). 

Impotriva preotului cu care cinevă se întâlneşte, ca să nu-i 
“meargă rău, se zice că trebue să scuipe şi să arunce cu ţărână, 
„cu fân, paie, bețe, pietre, orice vei găsi la îndemână“, cu „ac, 
bold“, sau să treacă drumul de-a curmezișul (5). 

Macedo-Românii, crezând de asemeni că le merge rău dacă 
se întâlnesc cu un preot, după întâlnire se întorc cu 40 de pași 
înapoi, şi numai după aceasta își urmează drumul (6). 

Amintim în treacăt şi despre cucuveicele cobitoare, veşnica 
„Piază rea a tuturor oamenilor, de FEohipfuroaice,—nişte păsări 
„grozave“ cari urmăresc prin toate chipurile nimicirea pămân- 
tului (7),—şi de Pasările cu ciocul de fier, — unii zic că acestea-s 
boierii, — cari vor năpădi lumea la sfârşitul veacului. 

Unii oameni, spre a se feri de Piezele rele, poartă la dânşii o 
"bucăţică dintr'o frânghie cu care sa spunzurat cinevă. 

Va fi fost de sigur în cinste de mult şi vre-o „Piază bună“ (8). 
„Amintirea poporului însă a şters-o cu totul, sau a  contopit-o 
cu credinţele despre Noroc şi Șarpele de casă, despre cari am 
"vorbit. 


(1) lord. Golescu scrie (după G. Ceauşanu, op. cit, p. 319): Călugăr de ai 
“văzut, cât de departe, du-te la o parte, că îndată te poticueşti. Zbidem, despre 
credințele popoarelor streine. 

(2) Revue des traditions populaires, VIII, p. 180. 

(3) D. Dan, Rutenii din Bucovina, p. 16: „Poporul rutean crede că dacă îr- 
-tâlneşte cinevă în cale o babă ori un preot, atunci îi va merge rău; deci spre 
a preîntâmpină aceasta, ridică de jos un paiu, o pietricică sau orice află şi a- 
sruncă în urma lui“, 

(4) Cf. Pamfile, Diavolul învrăjbitor al lumii p. 9, 46 şi urm. 

(5) Art. Gorovei, Credinţi, p. 15 6. 

(6) Cosmulei, op. cit, p. 54 5. 

(7) Cred. Rom, din com. Ţepu, jud. Tecuciu, 

(8) Despre dânsele, credem că e vorba, când se spune »„cheji buni" : „M'a gă- 
sit în chejii buni „în chejii cei buni“ sau în „duși buni“. 


102 


Pomenim aici cânele aducător de noroc,—cel ce se pripășeşte 
la casa cuivă și care nu trebue izgonit, căci făcând altfel, se a- 
lungă Norocul dela acea casă (1),—paserea pripășită pe lângă ca- 
sa cuivă, care nu trebue să se taie (2), viza depripas, vita pri- 
pășită, numită şi de colac sau  colăciță,— banul de găsit, care se 
pastrează, însuş omul strein, pripăşit pe la casa altuia, și altele. 


(1) Drum drept X, p. 685: „Un câine streiu, când îţi vine la casă, sa ştii 
că-i semn de noroc“. Bucată Noroc la casă e urzită pe aceasta credinţa. (Ibidem 
p. 683 6) 

(2) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu, 


DESPĂRȚIREA II. 
MUNCA. 
JOIMARIȚA. 


Denumiri. Pedepsirca femeilor și-a fetelor găsite cu cânepa netoarra. Alte 
soiuri de lene femeiască. Paza femeilor. Colindutorii Joimăriţii. Alte prilejuri 
de venire ale Joimăriții. Sperietoarea. 


Despre Jòimarifã,  Joimărifă sau Joimarică se crede, prin 
jud. Muscel, că este o femeie bătrână și urită de maina focului, 
despletită şi cu dinţii rânjiţi, care vine și toacă deșzele sau frige 
unghiile acelor fete, nebarbate,—leneșe (1), la cari ea, în no" p- 
tea de /oi-mari, va mai găsi cânepa netoarsa. 

„Inainte vreme, când lumea eră rara, nu ca acum, în noapten 
de Joi-mari, când venià Joimariţa, toți ședeau de frica ei cu u- 
şile încuiate și mânjite cu usturoiu. Dar de ea tot nu scăpau. 
Veniă la fereastă şi strigă: 

Câţi, 

Câţii, 

Tors-ai câlţii ? 

Câlţii daca n'ai forcat, 
Mâinile ţi le-am tocat! 

Fetele răspundeau : 

— Tors! tors! tors! 

Aşă a răspuns şi o fată, care mai aveă un fuior în pod. Hoaţa 
de Joimariță n'a crezut. S'a şi urcat în pod şi a început a co- 
trobăi prin sgrebeni prin leffere (2), prin dinţii dăracilor, pân’ a 
dat de îuior. A venit jos, făcută foc şi răcnind: 


(1) Academia Română, Ms. no. 3479, p. 4 v”. 
(2) Pieptenii cu cari se perie fuioarele, 


104 


Hor, hor, hor! 
Mai e în pod un fuior! 


Apoi a intrat prin uşile mânjite cu usturoiu, în casă, și tot n'a 
lăsat pe fată în pace, până nu i-a ciopârțit mânile. 

D'atunci încoa, toate fetele zoriau să nu le mai apuce Joiima- 
rița cu cânepa netoarsă. 

La vreme, dacă cuivă i-ar fi mai rămas vreun caier, două, de 
i-ar fi dat foc, şi tot „îi făceă de Muma-pădurii“. lar când ve- 
niă Joimăriţa şi întrebă: 

Câlţii, câlţii torsu-i-ai ? 
Sgrebeni 'ndrugatu-i-ai ?, 
fata răspundeă cu curaj: 


Două ouă 'ncondeite 
Puse la părete, 


adică, „am isprăvit şi de tors şi de mdrugat, ba am încondeiat 
şi două ouă; uite-le la perete“. 

Unii spun că Joimăriţa e o femeie făcută necumpănit: lungă 
până'n podină, care umblă despletită și cu o procovifă de căne- 
pă în cap. Ci-că-i miroasă de departe cânepa şi caierile netoarse 
şi wai cum le piti. Unde-o mirosi, vine la fereastă și zice: 

Pute-a câlţii ! 
Tors-ai hâlții 
Câlţii? 

Tot ce-o găsi nelucrat din cânepă, dă jos, trage jarul şi-l pune 
pe foc; apoi, iea pe leneșă, o pune cu mânile în jar şi i le aco- 
pere cu spuză. I le frige. 

Aşă păţesc şi flăcăii sau gospodarii pe cari îi apucă Joi-mari- 
cu gunoiul prin curte: dă Joimăriţa foc gunoiului și le bagă mâ- 
nile 'n spuză. 

Frige şi mânile celor cari au gardurile nefăcute ori rupte în 
vreo parte“ (1). 

Din Transilvania avem aceste frumos alcătuite şire: 

„Cine-i /oimărifa ? Intrebaţi pe nevestile tinere şi Zăndăloase 
şi pe fetele mari şi leneşe. Ele vă vor spune că Joimăriţa e soră 
bună cu Muma-pădurii şi mare duşmancă a lor. Joimăriţa nu 
face nici un rău la lume, dar e lăsată deia Dumnezeu, ca într'un 


(1) R.-Codin şi Mihalache, op. cit, p. 45 6. 


105 


an odată și anume în Joia mare, să facă o cercetare strașnică 
printre fetele mari şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă. 
Tors-au fuiorul tot, ţesut-au pânza, și cu câlţii și feştila ce au 
făcut ? 

Ținând samă de înalta şi sfânta ei trimitere în lume, în Joia 
cea mare, pleacă desdimineaţă prin sate şi prin oraşe, gârbovită 
şi afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un 
hârb plin de jar în mână, acolo unde va află neveste și fete 
mari, cari n'au tors fuiorul şi nau ţesut încă pânza, să le arză 
unghiile şi degetele. 

Mişelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele şi păcatele 
Imi; tot aşă şi nevestele leneșe și fetele mari și trândave. Ele, 
când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţe- 
sută, pun la fereastră un crâmpeiu de pânză din anul trecut, iar 
câlţilor şi feșzilii le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege 
Joimăriţa, când le va cercetă casa şi munca lor. Cele harnice 
nu se tem. 

Dar șișca de Joimăriță miroasă bine şi tot ştie ce-au făcut ele. 
Pare că pleacă popa cu Iordanul la Bobotează, și unde sosește, 
începe cântând de prin curte: „In lordan, botezându-te tu, Doa- 
mne...“; tot așă începe și ea, însă dela poartă: 

Pute-a câlți, pute-afeștilă, 
Pute-a lene de copilă; 
Pute-a pânză neţesută 
Şi-a nevastă nebătută ! 


Și-apoi intrând, în loc de binecuvântare, le pune pe toate cete 
leneșe din casă cu unghiile şi deştele în hârbul cu jar și li le 
prăjeşte bine, întrebând, de ce au ele unghii şi degete, şi nu fac 
nimica bun cu ele! 

O, ce jale, ce chin, şi zor, e azi la poarta dumnealor!“ (1). 

De Joimariţă îşi aduce atunci poporul aminte când,—e vorba 
tot de Transilvania,—„pe gruiu“ se văd „roate de fum“ şi când 
seara „hodâifează“ „şi se spun versurile următoare“: 


(1) Şezăfoarea, XIV, p. 129 30. 


106 


Cine n'a tors câlțili], 

Să-i cază dinții ; 

Cine nu şi-a tors facişèlele (1), 
Să-i caza măselele! (2). 

Prin unele părţi se zice că Joimariţa jupoaie unghiile fetelor 
leneșe, cari nau spălat cămâășile şi n'au grijit casele, de bună 
samă că pentru Paşti. Cu privire la acestea, femeile au aceste 
versuri de îndemn : 

Curaţiţi, mama, casele 
Și spălați cămăşile, 
Că vin Joimărițele 
Cu custurile 

Şi sulițele ! (3). 

După cum se vede, pe alocuri se spune că pot veni la o casă 
chiar și o ceată de Joimarife, cari, câte odată nu fac alt rău 
decât că dau femeii pe care o găsesc dormind la Joi-mari, „o 
lene strașnică“, de care nu mai poate scăpă tot anul (4). 

Prin alte părţi se crede că Joimariţa vine şi peste an, şi anu- 
me în fiecare săptămână, Joi seara, când iesă din munţi sub în- 
fățişarea unei flăcări : astfel de munți, cari adăpostesc Joimariţe, 
sunt Măguradin Putna și Penteleul din Buzău. Dacă află ușa în- 
chisă la o casă, Joimăriţa strigă lucrurile din casă spre a i-o des- 
chide, înainte de cântatul cocoșilor, căci după această vreme, nu 
mai au putere (5). 

Pe-alocuri se crede despre Joimariţe că vin pe la case şi la 
Patruzeci de mucenici (9 Martie), când, spre a le izgoni, gospo- 
dinile afumă casele cu cârpă nouă (6) sau fac focuri de gunoaie 
în cele patru colțuri ale curţii (7). 





(1) N'or fi păcișăle/e ? 
(2) Ramuri, Craiova, an VIII, p. 196. 
„ (3) Revista „Tinerimea română“, V, p. 300. 

„_„ (4) Marian, Sărbătorile la Români, II, p. 267 - 8: Joimăriţa sau Joimărica. 
umblă în ajunul Joi mari şi la femeile cari n'au isprăvit de tors în: timpul 
postului, ori n'au făcut cămăşi nouă de Paşti, le batjocoreşte şi le arde cânepa 
metoarsă, le bat peste degete, le arde şi le răpeşte, frigându-le şi mâncându-le. 
Inlenoşează pe cei ce-i află dormind şi mai ales pe femei. 

(5) Revista Tinerimea română , V, p. 300. 
(6) C. D. Gheorghiu, op. cit; p. 55. 
(7) Revista pentru ist., arh. și filolog., II, vol. Il, fasc. 2, p. 388. 


107 


Prin unele părţi ale Olteniei, venirea Joimariţelor este închipu- 
ita chiar prin cete de colindători, cari, Miercuri, în săptamâna 
patemilor, sau în ziua de Joi-mari o ieau cu-aşteamătu prin sat, 
cu clopote la gât şi umblă din casă 'n casă. Ajungând pe pris- 
pă, încep să strâze: 

Câlţi, 

Câlţi, 

Tors-ai câlții ? 

Două ouă 'ncoudeiete, 
Puse bine pe perete! 


Femeile, —zice-se că de teamă,—le dau ouă. 

Mai de mult se spune că acei colindători erau flăcăi chiar, şi 
pârliau fetele leneşe cari aveau încă neisprăvit torsul câlților (1). 

Aceşti flăcăi umblau prin jud. Dolj cu căldărușele cu jaratec 


A RAAN i 





4 - CEA s J 
Fig. 3. Copiii umblând cu Câfi-mâţii, au răsturnat coșul cu ouăle 
de frica cânelui. 
şi aveau în grijă, pe lângă femei, şi pe cei ce nu porniseră plu- 
gurile la arat. Acestora le strigau: 
Cui nu se duce la plug, 
li bag fcheru 'm c. 
Copiii ce umblă cu colindatul, dobândesc dela gospodine 
ouă (2). 
Prin alte părți oltene, datină se chiamă Câfii-mâfții. Ceata. 


(1) Revista „Tinerimea română“, VI, 1-2, p. 89. 
(2) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-l Șt. St. Tuţescu. 


108 


colindătorilor se alcătueşte din doi copii cari sună clopoțeii şi 
zic: 
Câţii 
Mâţii 
Toarce câlții ; 
Ori i-ai tors, 
Ori i-ai ros, 
Scoate ţolul să ţi-l văz, 
Și de-l ai 
Să te 'nduri şi sa ne dai 
Cele ouă 'ncondeiete, 
De cold din cobilete. 
Unu mie, 
Unu ţie, 
Și unu de tovărăşie, 
La anul şi la mulți ani! 

Gazda iesă şi le dă ouă pentru încondeiat la Paști (1), pe cari 
le adună în coşuleţe. 

Alte ori se crede că /oimarifa pedepseşte femeile cari lucrează. 
Joi seara, spre Vineri (2). 

In sfârşit, prin alte părți /oimărifele caută sá pocească femeile 
şi cu alt prilej, cum ar fi vara, la muncă pe câmp. Pentru aceas- 
ta, femeile, înainte de a se culcă la prânz, pe ogor, trebue să 
facă cruce pe pământ, ca să fie ferite de poceala acestor duluri 
necurate (3). 

Prin jud. Brăila, copiii ce plâng sau fac gălăgie, sunt speriaţi 
cu venirea /oimaricăi, „Ţigancă urîtă“ (4). 


(1) Jon Creangă, II, p. 187. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 122 v’; cred. din jud. Brăila. 
(3) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 986. 

(4) Academia Română, Me. no. 3418, p. 173. 


MARŢI-SEARA. 


Denumiri. Pedepsirea iucrătoarelor de Marți seara. Povestiri cu neisbutirea 
răutăcioasii Marți-seara. 


După credinţile populare române, Marfi-seara, Marseara (1), 
Marfole (2) sau Marfolea (3), este o babă răutăcioasă care um- 
blă Marţi seara,—spre Miercuri deci, lucru care face să se mai 
cheme şi Sf. Miercuri, —pe la casele gospodarilor, spre a pedepsi 
pe gospodinile pe cari le găseşte lucrând. In această seară ele 
trebue să nu lucreze; de aici a rămas vorba pe care și le spun 
femeile între dânsele şi astăzi: 

Marţi seara, după uşă, 
Culca-te, mătușa ! (4). 

Dacă Marţi-seară află ușa deschisă, intră; dacă nu, cearcă să 
răsbată înlăuntru prin tot soiul de înşelăciuni. 

Cu privire la aceasta, iată câtevă povestiri. 

Întăia se aude prin Bucovina şi are următoarea cuprindere: 

„De mult, umblau Zilele pe pamânt: se suiau în car la oameni 
şi dacă le lucrau de ziua lor, le stricau cevă: dădeau carele pe- 
ste oameni. 


De Marfi-seara mai ales, tare se temeau. 

Odată a fost copt o femee fuioare!e Marţi seara, şi a venit la 
fereastă Marfi-seara şi a început a vorbi cu celelalte, ca erau 
trei, eră Mizrcuria şi Vineria cu dânsa. 


(1) Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 192 v’. 

(2) Gorovei, Credinfi, p. 186; din Transilvania: „Marți nici se toarce, nici se 
co a ca vine Marjol”. 

(3) Şninennu, Basmele Rom., p. 986. 

(4) Culesere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. O. Densus anu, Graiul din Țara 
Hațegului, p. 285: Marți-seara este o mui re nazdravina ji se arati la unii ce 
ic ^n ziua ei (Marţi seara) si-i pedej seşte. Acad mia Pomina, M . no. 3814, 
p."70 v, credinţa brăilennă : Joimarica şi Marfi- rarı mi d nul, când şedeau 

v ile la lucru, veniau la geam și le sp “iau, oi tropciau p'1 p duri. Îngro- 
"te, fem ile fugiau, iar ele intr u în c sa şi punen fu-cile şi fus le pe foc. 


110 


Haide şi-om coace copilul ei! 

Femeia s'a speriat când a auzit așă, da altă femeie a învăţato- 
ca să întoarcă toate în casă și să încuie uşa. Marţi-seara vrea să 
deschidă, dar nu poate. 

Vino, oală, şi-mi deschide! zice ea. 
Ba nu, că mă bate! 

Femeia sta cu băţul şi, poc! în oală. 

Aşă a strigat ea pe toate și nici una nu i-a deschis; numai 
cât cofa sa duc şi i-a deschis; nu i-a păsat de bătaie. 

Ele au intrat în casă, au făcut focul, au aşezat șzubeiul în mij- 
locul casii, şau pus torturile de-asupra, da înlăuntru, copilul. 

Femeia fugise afară și se uită pe fereastă, ce fac. Văzând aşă 
„a strigat: 

— Săriți de grabă, că ard munţii Canagalilor ! 

Și ele au fugit!“ (1). 

Urmează acum a doua povestire, care se aude prin jud. Te- 
cuciu. 

Marţi-seara este o babă cătrănit de afurisită, care trăește în 
munții Găârgăufului, departe, departe, şi care mare altă grijă de- 
«cât să osândească pe femeile cari zore Marţi seara, în spre Mier- 
«curi. Atâta tot! 

A fost o fată săracă, sărăcuță, căreia îi murise mă-sa. Fata, pur- 
tând singură grija casii, rămăsese cu cânepa nelucrată, și de a- 
ceea, căută să şi-o toarcă atunci când puteă, ne mai ţinând so- 
coteală de toate sărbătorile femeești. 

Sărbătorile, toate câte sunt, i-au îngăduit cu toatele, fără una 
numai nu, şi aceea a fost Marţi-seara, care na vrut s'o lasen 
pace. 

laca aşă, într'o Marți spre Miercuri, văzând pe fată cu îurca'n 
brâu, plecă valvârtej spre satul ei, și intră'n casă. 

— Buna seara, fată mare! 

Fata face nişte ochi cât roata carului, şi se minunează mult, 
Jar baba, fără ca să-i mai aştepte răspunsul, începe: ` 

— laca, veniiu şi eu, draga mamii, de pe cealaltă lume, ca 
să-ți ajut la tors: adă-mi și mie furca mea din pod! Ce? Nu mă 
mai cunoşti! Hei, bată-te să te bată! Eu-s mama ta! 


(1) Varanca, op. cit, p. 276 7. 


111 


Fata îi aduce furca şi Marți-seara începe să toarcă. Dar cum 
torceà? Pe mică, pe ceas, dădeà caierul gata, că fata nici nu do- 
vedià să-i întocmească furca. Apoi, când isprăvi de tors, zise 
baba: 

„— Acum, degrabă pune cazanul cel mare pe foc, să fierbem 
tortul, că ştie baba toate câte trebuesc în casa fetii! 

— Apoi, mamă, ceaunul s'a spart şi nu-l mai am! 

— Du-te degrabă în sat şi adă altul! 

Și fata a plecat într'o fugă, iar Marţi-seara a rămas să se bu- 
cure în sufletul ei, că peste puţin apa ară să fie clocotită şi aşă, 
are să aibă cu ce opări pe fata care îndrăsnește să lucreze în 
spre Miercuri. i 

Fata, cum ajunse la vecine, şi spuse ce s'a 'ntâmplat la casa ei, 
iar vecinile, repede cu gura: 

— Vai de noi şi de noi; asta ham mai auzit-o! Mortul dela 
groapă să se'ntoarcă! Baba ceea, fată hăi, nu-i mă-ta! 

— Ba-i mama,—zice îata,— că num ai mama ştie toate câte le a- 
vem în casă! 

Şi repede s'au strâns mai multe vecine la un loc, și sau chi- 
tit, şi s'au socotit, şi la urma urmii a zis una mai ştiută şi mai 
pricepută: 

— Joacă ursul la vecină şi nu-i bine! Aceea, nepoată dragă, 
nu-i mă-ta; aceea-i Marfi-seara din munţii Gărgăuţului, care vrea 
să-ți puie capul. Du-te fugulița acasă şi strigă în gura mare că-i 
ard lăcașurile. Pe urmă pune-te şi răstoarnă toate din casă pe 
dos, că baba ceea are să vie plină de mânie înapoi, ca să te o- 
moare pentru c'ai amăgit-o ! 

Pe urmă i-a mai spus ba una, ba alta, şi după asta, fata a ple- 
cat întrun suflet, strigând: , 

— Văleu, mamă, văleu! Ard munții Gărgăuţului, ard munții 
Gărgăuţului ! 

Marţi-seara atât a aşteptat! A sărit arsă de pe pat şi-a ieșit pe 
ușă ca o furtună năpraznică, şi-a pornit drept spre munţii Găr- 
găuţului. Şi fata, în urmă, s'a apucat şi-a întors cofele cu guran 
jos, pirostiile'n sus, opaițul l-a răsturnat, icoanele le-a pus la pe- 
retele de către asiinţit, —toate le-a strămutat dela culcușul lor, 
şi pa rămas nimic nemutat dim loc. Pe urmă a încuiat ușa, a 
pus o roată'n ușă, și de roată a legat o vacă neagră. 


112 


Marţi-seara, când s'a fost văzut amăgită, sa făcut ca racul de 
mânie, şi a pornit ca o năpaste înapoi, spre casa fetii. Dar când 
a ajuns şi-a dat de vaca cea neagră şi de roată, şi ştiind că 'mă- 
untru sunt toate "'ntoarse şi clintite, şi-a muşcat buzele şi şi-a luat 
tălpășiţa din nou spre munţii cei pustii ai Gărgăuţului, unde să- 
lăslueşte de-atunci ca şi până atunci (1). 

A treia povestire se aude în Ardeal şi sună astfel: 

„A fost un moş şi-o babă. Ei avură doauă fete: una a moşu- 
lui şi una a babii. A moşului eră mai frumoasă ca a babii, şi 
de aceea ii veniau pețitori de nu puteă închide uşa de ei. 

Baba eră cătrănită foc pe fata moșului, și nu ştiă cum să o 
poată prăpădi. 

Intro Marţi seara, baba legă fetii moșului un fuior mare în 
furcă, îi puse într'o măramă de o pogace și o îndrumă la casa 
moşului, care eră pe coasta dealului, cam depărtişor de sat,—că 
uitasem să vă spun că moşul a venit ginere în casă,—și-i po- 
runci că pană nu va fi fuiorul gata de tors, nare ce căută a- 
casă. 

Le luă fata moșului şi porni, şi ca să nu-i fie urît, luă şi mâţa 
"cu sine. 

Ajungând la casa moșului, adică la a ei, şi-a strâns nişte vreas- 
curi, a făcut focul în vatră, a frământat pogacea, a luat vre-o 
doauă-trei frunze mari de hrean, a învelit pogacea în ele, a pu- 
s-o pe vatră, trăgând jarul peste ea, şi îi dete pace să se coacă. 
După ce se coapse, se puse şi cina, dând o bucata buna şi mâ- 
ţii şi apoi se apucă de furcă. Mâţa, și ea, se aşeaza pe genun- 
chii fetii, şi se apucă și ea de tors. 

Când colo pe la miezul nopţii, cinevă bate în ușă. Fata fiind 
fricoasă ca toate fetele, întreabă cam cu jumătate de gură: 

— Cine eşti? 

— Eu sunt Marfi-seara; am venit să te joc. 

Biata fată nu știă ce să se faca de nacaiita. Atunci, mâfa de 
pe genunchi, care eră năzdravana, îi zise încet: 

— Stapâna, să nu-i descui ușa, ci spune-i, că până atunci nu-i 
deschizi ușa, până nu-ţi aduce un viziclu (2) tot cu fir de aur 


(1) Culegere din com. Ţe] u. 
(2) Jacheta. 


113 


cusut. 

Şi fata o ascultă. Marţi-seara plecă să-i aducă viziclul. Atunc 
mâţa o învăță că de câte ori va veni, totdeauna să-i ceară ceea 
ce doreşte ea. 

— Toc, toc! Deschide-mi uşa, că ţi-am adus un viziclu mai fru- 
mos de cum ai cerut,—zise Marţi-seara. 

— Îţi deschid, dacă-mi vei aduce şi-o rochie de mătasă în- 
vrâstată tot cu fir,—zise fata moşului. 

Şi tot aşă o mână fata moşului după cum o povățuise mâţa 
până se răvărsară zorile. Atunci, văzând Marţi-seara că nui şi-a 
dat de om, se duse cu buzele umflate. 

Răvărsându-se zorile, fata noastră îşi luă furca, fusele pline de 
tort, de gândiai că sunt de a fătă, şi hainele frumoase ce i le a- 
dusese Marţi-seara, şi plecă voioasă acasă. 

Cum ajunse acasă, puse furca după ușă, fusele pe fereastă iar 
hainele le acăţă în cuiu. Văzându-le moşul, nu mai puteă de bu- 
curie, pe când baba cu fata ei, să crepe de năcaz, nu alta! 

In Marţia următoare, baba îi puse de astă dată fetii ej aceleaşi 
merinde ce-i puse şi fetii moşului şi o mână şi pe ea, gândind 
că și ea să dobândească ca a moşului. 

Işi luă merindea şi mâţa, şi porni să-şi încerce norocul. Când 
ajunse la casa moșului, se puse de-şi strânse surcele, își învăli 
focul, făcii pogacea şi o învăli în frunze de hrean, şi învălind-o 


în jar, se apucă de lucru. 

Nu trecii doar ca de când vă povestesc, pogacea erà coaptă 
Lăsă furca și se apucă de cinat. Mâţa, sărmana, eră lihnită de 
foame, şi mă rog, nici o bucătură nu-i dădu, necum să se sature, 
ba îi dădu una cu piciorul, de sări cât colo ca o loptă. După 
ce cină, fata babii se puse la tors, şi toarce-toarce, până cătră 
miezul nopţii, când de odată întristă. Cinevă bătù la uşă! 

* — Cine-i ?—zise fata babei. | 

— Eu sunt Marţi-seara; am venit să te sfrofloc şi să te joc, 
să te învăţ eu să mai lucri tu Marţi seara. 

— Vai, săraca de mine,— zise fata,—da ce să mă ştiu face? 

Marţi-seara luă uşa din țițini, luă fata de mână şi începă a 
mi-o învârti, de gândiai că Vânfoasele o întorc. Săturându-se 
Marţi-seară de joc, o apucă de păr să o sfrofloace, şi atât o 
stroflocă, până o omorî. Apoi a luat-o, a pus-o în fereastă și s'a 
cam dus. 

T. Pamiile, Mitologie, I. 8. 


114 


Se făcă ziuă şi fata babii nu mai vine. Baba, temându-se să 
nu i se fi întâmplat cevă, o luă iute spre casa moșului. Când se 
apropiă de casa moșului, o văzu în fereastă, și începu a o strigă, dar 
fata, de unde să-i vină, când ea eră moartă! Numai dupăce se 
apropiă mai tare, văzu că fata ei e moartă. Să fi văzut la văie- 
tate şi la sbierâte, de gândiai că dă în alte celea, așă se tânguiă 
baba, după fata ei. 

Știind baba din spusele fetii moșului că mâţa e năzdrăvană, 
începi a ispiti mâţa, care se cucuiă în vârful unui pom dinain- 
tea casii. Mâţa povesti toată păţania fetii: cum a făcut pogace 
și cum a mâncat-o toată, și ei nu i-a dat nimic. Apoi îi zise 
mâţa : 

— De eră numai atâta, m'aveam grijă; o învățam eu ce să 
facă, dar la urmă îmi dădu un picior, de gândiam că nu ajung 
dimineaţa. 

— Ei, afurisită de mâță! Fi-te-ar fi bătut Dumnezeu, că rău 
ţi-ai mai bătut joc de mine !-—zise baba oftând și plângând. 

Ba lasă, că destul şi-a bătut Marţi-seara joc pe tine, întoc- 
mai cum şi-a bătut fata ta de mine. Să tini bine minte că „bi- 
nele cu bine se răsplăteşte, iar răul cu rău“ (1). 

A patta povestire, care se aude prin Oltenia, are următoarea 
cuprindere : r 

„O dată, nu tocmai de mult, într'un sat de pe aici, o muiere, 
întro zi de Marţi seara, erà singură acasă în bordeiu și torceà, 
torceă de zor, la fuioare de cânepă. 

A tors ea aşă, până pe la miezul nopții, când se pomeneşte 
că intră în casă peste ea o “muiere, care-i zice: 

— Torei, ai? 

— Păi ce să fac? Torc că să puiu pânză! 

— Dacă este aşă, dă-mi și mie o furcă cu caly şi fus, ca să 
ajut şi eu la tors. `° 

Toarseră ele amândouă, hee.... mult, şi ti aia isprăviă ca- 
ier după caier, așă că după un ceas, două, isprăviră toate caierile 
de tors. S'au pus pe urmă de au depănat tortul pe râşchitor și 
l-au făcut jurebii. 

— Fi, ştii, te? 

E! 


(b) Delapecica (Petre Ugtiş), Din literatura poporană, II, Lugoş 1911, p. 21 0 


115 


— Fiind că isprăvirăm de tors și de depănat, hai să şi coa- 
«em tortul, ca să isprăvim treaba odată. 

Dar ea aveă alt gând, şireata! 

Păi că n'am căldare! 
— N'are nimeni în tot satul ăsta? 
Ba are numai o muiere! 

— Du-te d'o iea și vino iute! 

Ea pleacă şi se duce la moașă-sa, de-i spune toată tărăşenia. 

Da moaşă-5a, muiere bătrână, de, îi zice numai decât: 

— Fă! Păi ţie nu-ți dă în gând cine e aia? E Sf. Miercur 
care te bagă'n căidăre, cu tort cu tot, să te coacă bine şi pe 
tine. Tot aşă am mai păţit şi eu odată și de-abiă, de-abiă, am 
scăpat cu vieaţă. Tu du-te acasă şi suie-te pe bordeiu şi strigă 
„cât ăi puteă: 

“Aoleo! între deal 


Și "ntre Ardeal, 
Cum ard casele sfintei Miercuri ! 


căci pe acolo, prin părţile alea trăiă Sf. Miercuri. Ea când o a- 
uzi aşă, o să se ducă numaidecât acasă. Tu să intri în bordeiu, 
să 'ncui bine ușa, să ungi toate vasele cu usfuroiu şi să le în- 
torci cu gura în jos; şi dacă o mai veni, tu să nu răspunzi ni- 
mic. M'ai înţeles ? 

Auzind așă, muierea sa dus acasă şi-a făcut întocmai cum o 
Povăţuise moașă-sa. S'a suit pe bordeiu şi-a strigat cât a putut. 

Aoleo, între deal 


Și 'mtre Ardeal, 
Cum ard casele sfintei Miercuri ! 


Cum a auzit Sf. Miercuri din bordeiu, iute a ieşit afară şi s'a 
„chitit pe fugă acasă. Când acolo, nu eră nimic! 

Repede se 'ntoarce iar îndărăt la bordeiu, cu gând rău asupra 
„acelei femei, şi bate tare în ușă: 

Deschide uşa, fă! 

Din năuntru nu se auziă nici o ţipenie; pascar fi fost pustiu 
Mai încearcă odată, — degeaba: 
lii., mi-o făcuşi tu mie, 
Da ţi-o făceam eu ţie! 


Și așă a scăpat biata muiere de moarte, căci altfel o păţiă bu- 
mă de tot. 


116 


lar de aici în colo, fiindcă i se dusese vestea ca de popă tuns; 
nici ea şi nici altele n'au mai îndrăznit măcar, ca Marţi seara să 
toarcă cânepă şi să necinstească pe Sf. Miercuri“ (1). 

In sfârşit, a cincia povestire, care se aude prin jud. Brăila, con- 
fundă Marseara cu Joimarița şi arată că odată a venit lao ne- 
vastă sub înfăţişarea răposatei sale mame, de bună samă, ca să 
fie nai bine și mai ușor crezută. După ce a îndemnat-o să cu- 
rățe căldarea pentru coptul sau opăritul fortului, nevasta o fugit 
la nașă-sa, unde i s'a spus cine-i oaspetele înnoptat, scăpând 
astfel de primejdie (2). 


(1) Jon Creangă, IV, p. 324 5. 
(2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 192 v°. 


SFANTA VINERI. 


Pedepsirea lucrătoarelor de Joi seara. Povestiri cuneisbutirea Sfintei Vineri. 


Ca rămăşița dintr'un cult străvechiu,—poate, ca o înrâurire a în- 
vățăturilor şi literaturii creştine cari fac din ziua Vinerii o mare 
zi de post, ziua de îngropare a Mântuitorului,—sau, ca o înrâuri- 
re orientală unde este socotită Vineria ca zi de odihnă,— Vineria 
poporului român se bucură de o mare cinste. Credinţile cari se 
leagă de această zi sunt nenumărate, dar în cele ce urmează nu 
vom pomeni decât pe acele ce stau într'o oarecare legătură cu 
persoana mitologică a Sfintei Vineri. 

Bandinus observă la 1642 un pronunţat cult al Sf. Vineri în 
Moldova (1) 

Sf. Vineri, după credinţile populare româneşti, este o văda- 
nă (2) slabă (3), rea şi napăstoasă care nu îngăduie gospodini- 
lor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedep- 
sindu-le,—când le găseşte lucrând, întocmai ca şi Marfi-seara. 
Şi fiindcă o zi, după socotința poporului începe din seara zilei 
de dinainte, cam de pe când preotul începe slujba vecerniei. Sf. 
Vineri vine pe la casele gospodinelor, Joi-seara, înspre Vineri. 

Povestirile unor atari „cercări“, sunt următoarele: 

In Bucovina se povesteşte că o femeie sa apucat să facă /eșie, 
când de odată sa pomenit cu o babă care sa aşezat cu furca 
la tors, lângă dânsa. Văzând femeia lucrul acesta, „s'a speriat, şi 
fără să rostească vre-un cuvânt, a ieşit din casă afară, sa dus la 
o vecină, şi i-a istorisit din fir în păr toate cum sau întâmplat. 

Vecina, cum a auzit, ceeacei-a spus, îi zise: 


(1) V. A. Ureche, Codex Bandinus, p. 152. 

(2) Cred. Rom. din com. Larga, jud. Bacău, împărt. de d-l C. G. Vartolo- 
meiu: Vineria e vădană; nu-i bine de fors, nici de *mmplefiţ, nici de /dut, nici 
de tăiat unghiile. Cine încearcă, o pate, 

«(3) Fiind zi de post. De aici porecla ce se dă unui slab: „Parcă-i Sf. Vineri”, 


118 


— Vai, draga mea, aceea nu e babă, cum spui şi crezi dum- 
neata, ci aceea e de bună samă Sf. Vineri. A venit să te pedep- 
sească pentru că ai îndrăznit să faci leşie şi să fierbi cămeşile în 
ziua ei. Dar, m'aveă frică; fă ce te-oiu învăţă eu, și vei scăpă de 
dânsa! 

Şi-i spuse vecina tot ce aveă să facă. lar la urmă zise: 

Şi acuma întoarce-te de grabă îndărăt, şi cum te vei apro- 
piă de casă, începe a strigă în gura mare: 
Sus pe vadi dealului, 
Dealul Galileului, 
Arde straşnic un foc mare 
Cu para pâna la soare, 
De se vede 'n lumea largă, 
Și se miră lumea 'ntreagā ! 

Nevasta făcù așă cum a învăţat-o vecină sa: se întoarse tot în- 
tr'o fugă până acasă, şi cum a intrat în ogradă, a început a stri- 
gà, după cum o învățase. 

„Baba venită, adică Sf. Vineri, cum a auzit cuvintele acestea a 
și ieșit din casă afară zicând: 

— Para aceea arde copiii mei! 

Şi fără a mai sta mult pe gânduri, a început a alergă, ca să 
vadă ce-i. 

Nevasta, la rândul ei, cum a văzut că sa depărtat baba, sa vâ- 
rît în casă, și după învățătura vecinii sale, a încuiat ușa cu rete- 
zul, a astupat fereştile şi apoi a răsturnat toate vasele, câte le a- 
veă în casă, cu gura în jos. î 

Na apucat însă a fi bine gata, și iată că Sf. Vineri se și în- 
toarce îndărăt cu o falcă în cer și cu alta în pământ; și văzând 
că ușa e încuiată și nu poate intră înlăuntru, a început a strigă 
să-i deschidă, că de nu, e vai şi amar de capul ei. 

Insă nevasta se făcă că n'o aude şi nu voi să-i deschidă. Atunci 
Sf. Vineri a început a chemă vasele pe nume, ca acestea să-i des- 
chidă. Dar vasele, întoarse fiind cu gura în jos, încă nu-i des- 
chiseră, până ce în urmă opaițul, care nu eră cu gura în jos, a 
sărit de pe prichiciu, unde sta, şi a voit să-i deschidă, însa ajun- 
gând lângă prag, căzu jos şi se sparse. Și aşă, nici el nu-i putù 
deschide.. 

Nemijlocit după ce s'a spart opaițul, nevasta a zărit o mulțime 
de cruci în pragul uşii şi un glas nevăzut se auzi vorbind: 


119 


— Cuminte a fost cel ce te-a învăţat să faci aşă după cum aj 
"făcut, că de nu făceai astfel, rău ai mai fi păţit! 

Și după aceasta nu se mai văză, nici nu se mai auzi nimic! (1). 

A doua povestire se aude prin jud. Botoşani: 

„Vineria să nu coşi, să nu torci“. 

O femeie torceă spre Vineri, şi a venit la ea altă femeie, care, 
uitându-se la tort, i-a zis: 

— Ără! cât de frumos torci şi ce harnică ești! lan dă-mi şi 
mie să-ți ajut! N'ai caiere? 

Femeia a adus un oboroc de caiere și Sf. Vineri sa apucat de 
tors, şi-a tors, că nici n'a băgat de samă când a gătit tortul. 

— Ştii ce? zice ea; dă ceaunul să pun la foc şi ți le voiu 
zolì, să fie încaltea gata ! 

— Dacă nu am ceaun, zise femeia, da are vecina mea! 

— Mergi şi-o strigă: 

— Cumătră, cumătră!; împrumută-mi ceaunul, că mi-a picat o 
femeie aşă de harnică! Mi-a tors toată cânepa, a rășchiat-o şi a- 
mù vrea să-mi zolească torturile ! 

D'apoi aceea-i femeie ? — zice cumătra-sa. Ami în puterea 
nopții vrea să-ți zolească? Aceea e Sf. Vineri; îți spuneam eu 
să-i ţii ziua! Mergi fuga şi o amăgeşte ca să iasa din casă. Stri- 
gă aşă de afară: „vai de mine, ian uită-le cum arde casa bojei, 
pe dealul Ga/ariului“, şi ea are să fuga, că așă o chiamă pe 
dânsa! Da tu, pe loc să întorci toate din casă cu gura în jos. 

In vremea ceea, Sf. Vineri a făcut focul, a luat copilul şi l-a 
pus în zolniță, și aveă de gând să toarne uncrop peste el. Femeia, 
venind repede, a strigat dela poartă cum a învăţat-o. Sf. Vineri 
sa speriat și a fugit iar femeia a închis ușa și a întors totul cu 
gura în jos. 

Vine Sf. Vineri înapoi: 

— Ai, fată de lele ce ești, că bine m'ai înşelat! Deschide-mi 
ușa, cofă! 

Nu pot că-s cu gura în jos! 

— Deschide-mi ușa, oală! 

lară așă i-a răspuns. 

Și tot așă le-a pomenit pe toate. 


(1) Marian, Sărbătorile, Il, p. 295 6. Varianta: St. Stefureac, Scrieri, Su- 
ceava 1896, p. 212 -5. 


120 


Deschide-mi tu, opaiţule, uşa ! 

Opaiţul a sărit să-i deschidă, dar s'a stricat. 

Dară femeia tot n'a putut scăpă de dânsa, că tot o întrebă: 
Ce vrai să mânânci ? Carne de om viu, sau de om mort? 

Femeia a spus că de om mort. 

Atunci ea s'a dus şi i-a adus pe unul, nu de mult îngropat, 
cu raclă cu tot, şi l-a trântit pe vatră. Când au cântat cocoşii, ea 
s'a făcut nevăzută. 

A doua zi, femeia a trecut pe lângă vatră şi nici nu s'a uitat, 
ca să nu se spărie. A mers la vornicul de au venit [oamenii] şi 
au luat mortul, iară ea a fost multă vreme bâlnavă de spaimă“ (1), 

A teia povsstire “se aud= prin jud. Suceava şi are următorul 
cuprins: 

„Eră Vineri, când femeia unui gospodar... sa apucat să spele 
cămeşile. C'o zi mai înainte, bărbatul femeii pornise la cărăuşie, 
ca să câştige cevă parale, iar femeia, folosindu-se de lipsa bărba- 
tului care veşnic o cihăiă să se lese de spălat cămeşile în ziua 
de Sf. Vineri,s'a apucat disdimineaţă să moaie tot ce aveă negru 

Zoli până către seară toate cămeşile ce aveă, în două leşii, şi 
după ce le așeză în ciubăr, sa apucat de turnat pe ele. 

Erà vară când s'au întâmplat cele ce vă povestesc; cămeşi a- 
dunase multe biata femeie şi fiind numai singură la un vrav de 
cămeși cât o căpiță, seara o apucase. Copii aveau gospodarii nu- 
mai unul, care, după ce se ştrengărise toată ziua, căzuse seara ca 
un trunchiu, de somn. 

Un foc mare înaintea unei case mândre ardeă; mai depărtişor, 
pe un scaun mare, stăteă ciubărul care mărturisiă drept de mun- 
ca ce adusese biata gospodină. Departe, pe un scăunaş cu trei 
picioare, roşie la faţă și asudată, ședeă femeia cu un băț mare în 
mâni, cu care dregeă focul şi aşteptă să fiarbă ceaunul, ca să-l 
toarne pe cămeşi. 

Nu turnase nici două ceaune şi numai ce vede înaintea ei o 
babă, aşă de hâdă şi de pocită, de-ţi venià să fugi în toată lu- 
mea, să n'0 vezi. 

Fără să zică nimica, baba se aşeză pe prispa casii şi se uită 
la nevastă cum turnă în ciubăr. Cum sfârşi de turnat, baba se a- 
propiă de dânsa şi-i zise: 


(1) Voronca, op. cit, p. 275 6. 


121 


— Eşti tânără, draga mătuşii; toată ziua te-ai chinuitazi; du-te 
Şi te culcă oleacă şi te odihneşte, că în locul tău oiu turnà eu 
pe cămeşi! 

Fără să se opuie, femeia intră în casă, închide uşa după ea, și 
în loc să se culce,—căci nu ştiu cum, o frică o cuprinsese dela 
venirea babii, o tuli pe uşa din fundul tindei la cumătră-sa, prin 
popuşoi, şi-i povesti despre baba ce venise la casa ei. 

— Vai, draga mamii, căci şi cumătră-sa eră o cloșcovenie de 
hârcă poate tot așă de tânără ca şi cea pe care o lăsase acasă, —aceea 
are să fie Sf. Vineri, care a venit să te prăpădească, căci ai lu- 
crai azi; am pătimit şi eu odată o nevoie dela ea, de care cu 
multă umilință am scăpat. 

După ce-i povesti asta, de-i mai mări frica, dăscăli pe femeie 
ce-i de făcut. Femeia fuge repede acasă, intră pe uşa pe care 
ieşise, deschide uşa casii de din faţă şi strigă odată cât putu: 

— Vai, cum ard munţii unde şade Sf. Vineri, că le-au dat foc 
smeii paraleii! 

Ca prin minune, baba nu se mai văzi. Atunci femeia dădu 
drumul leşiei din ciubăr, stânse focul şi intră în casă, aprinde 
opaițul şi sapucă de 'ntors toate lucrurile din casă de-a 'ndoase- 
tele. In graba cu care lucră, uită să schimbe locul opaiţului. 

După ce'ncuiă ușa, după ce rosti o rugăciune plină de milă 
la icoane, făcând şi nouă mătănii, se culcă lângă băiet, pe care-i 
aşezase cu capul la locul picioarelor. Somnul n'o prindeă de 
loc. 

Intr'un târziu aude pe cinevă bătând la ușă, dar nu se coboa- 
ră să-i deschidă. Atunci hârca de babă, se duce la fereastă şi 
cheamă pe rând toate lucrurile din casă, ca să-i descuie, dar fie- 
care-i răspundeà : 

— Nu pot, că sunt întors ! 

Baba se rugă opaifului să-i descuie; opaițul ţup! de pe pri- 
chiciu jos, aleargă la uşă s'o descuie. Când baba erà pe pragu 
ușii, un cocoș cântă de miezul nopții. Atunci baba zise femeii: 

— De ai făcut ce ai făcut din capul tău, bun cap ai avut, iar 
de te-a'nvăţat cinevă, bine ţi-a priit. Află, muiere a/ofnică de lu- 
cru şi necinstitoare de zile sfinte, că eu sunt Sf. Vineri ce ve- 
nisem să te fierb în ciubărul cu cămeşi, pentru că de multă vre- 
me îmi feşteleşti ziua cu /eșie şi zoi. Ai scăpat acum, dar nai 
să-mi scapi altă dată! 


122 


Şi când cocoşul cântă a treia oară, baba părăsi casa. 

Toată noaptea femeia nu putù dormi; povesti patarania ei la 
tot satul şi bărbatului, care o dojeni în tot soiul, de numai cur 
pumnul nu-i dete, şi-i hotărî să n'o mai afle că lucră Vineria, că 
al el va fi Dracul. 

Şi de atunci, rară femeie vezi că îndrăzneşte să pângărească 
ziua Sf. Vineri (1). 

Trecând peste Muntenia, unde este peste putință ca această 
povestire să nu se cunoască (2), pomenim cea din urmă variantă 
care se aude prin Oltenia: 

„Nu e bine să lucrezi nimic Joi seara spre Vineri. Să nu în- 
târziezi la lucru, ca a fost o femeie şi a tors Joi seara la cânepă. 
S'a pomenit cu Sf. Vineri,--o femeie bătrână-bătrână ce umblă 
în cârjă, că a bătut la uşă. Ea sa dus şi-a deschis uşa, căci n'a 
ştiut cine e. 

Dacă a intrat Sf. Vineri peste ea, a cerut o căldare m^re s'o 
puie re foc, să fiarbă apă, să coacă tortul. 

Mai stăi aici,—zise femeia care n'aveă căldare, să mă duc 
colea la o megieşă să ieau o căldare. 

Și femeia s'a dus la naşi-sa. Aceea n'a vrut să-i dea, dar i-a 
spus că baba dela casa ei este Sf. Vineri, care umblă so opă- 
rească. 

Femeia cu naşi-sa, ce sau gândit! Au ieșit afară și au zis: 

— U! Ard câșiie Sfintei Vineri cu văpăi! 

Sf. Vineri a ieșite afară și a dat fuga la căși. Femeia a cărat 
băligar la uşa din afară, a intrat în casă şi a închis ușa dela o- 
geac. A întors apoi toate vasele cu gura la vale, şi numai pe 
poliţa a rămas un ciob neîntors cu gura în jos. 


(1) M. Lupescu în Șezetoarea, I, p. 59-61. 

(2) Del Chiaro, /storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, ed. N. Iorga, 
1914, p. 49% „...non debbo tralasciare un'altra uzanza (al creder mio supersti- 
zioasa), dalla quale non sono esenti anco le donne cattoliche nostre nate nella 
Valachia : cioè che în giorno di Venerdì chiamasi da’ Valachi il giorno del 
Venerdì Sfinta Vinere, che verrebbe a significare in lingua nostră Santa Venerdì), 
si astengono da ogni lavoro, che si facon l'ago în vece di che attendono a 
qualsisia altro lavoro, e, dimandandone la cagione a una nostra cattolica, mi 
rispose esser peccato adoperar l'ago în un giorno in cui il Nostro Signore 
avea sofferto per noi tante punture“. 


123 


Vine Sf. Vineri şi strigă la uşă: 

— Găleată, deschide uşa! 

— Nu pot, că sunt cu gura în jos! a zis ea. 

A strigat apoi Sf. Vineri la toate vasele, dar toate au spus că 
sunt cu gura la vale. Ciobul a răspuns: 

— Acuş! acuş! 

Și când a sărit după poliţă, sa făcut praf! Vede Sf. Vineri că 
nu mai vine, strigă iar ciobul şi ciobul de colo îi răspunde: 

—Mă spărseiu, mă spărseiu ! 

Și sa dus Sf. Vineri acasă (1). 

Din numărul de poveşti în cari nu lipseşte Sf. Vineri, pome- 
nim numai una singură: acea care arată chipul cum dânsa a 
prefăcut în nevăstuică pe-o femeie leneși. Legenda se aude prin 
jud. Muscel în următoarea cuprindere: 

„In vremea de demult eră o nevastă tânără şi frumoasă, fatı 
de popă, naltă şi mlădioasă, iar de subţire, îi cuprindeai mijlo- 
cu'n palme. Dar vezi dumneta, aveă şi ca două made (2): eră 
leneșă de-i păsă pamântului, şi rea de se făceă foc şi otravă pen- 
tru nimica toată. Şi să nu fe fi carat păcatul sa-i zici atunci vreo 
vorbă, că se făceă moarte de om. Incai bărbatu-său, vai de pie- 
ea lui, ce-i paţiă sufletul! De surda muncă, că, din pricina le- 
neşii, nu legă douăn teiu: cămaşa, harfapâle pe el; ițarii cu 
douăzeci; de petece şi patruzeci de găuri, iar minteanul, șofile/ 

De surda încercase el s'o mai dea pe brazdă cu vorba, cu spu- 
sul la alţii, cu resteul, că dacă vază că-i mai rea decât o vies- 
pe, începi să-i iea şi el frica. Dar tot trăg=ă nădejde că s'o mai 
îndreptă şi d'aia, cu gândul că >o puteă odată îmbrăcă și el mai 
de Doamne-ajută, puneă în fiecare primăvară câte un pelec de 
cânepă. Dar fără folos o puneă. Că o culegeă omul cu mânuşi- 
țile lui, o topiă tot el, dar d'aci încolo nu puteă sta tot de câ- 
nepă, nu se pricepeă în ale muereşti şi mai aveă şi el treburi. 
Apoi socotiă că s'o luă de lucru nevastă-sa. Degeabă, că pe câ- 
nepă o apucă de multe ori zăpada în grădină și nemeliţată, de-și 
făceau cânii culcuş în ea. Alte ori o şi meliță tot omul, dar o a- 
runca în pod unde slujiă cuib soarecilor. Ședeau în pod fuioa- 


(1) Vieafa literară |, no. 4.— Aceeaş şi în Șt. St. Tuţescu, O parte din Sfin- 
ți poporului, p. 61-2 şi, cu greşeli, Taina ăluia, p. 31. 
(2) Cusururi. 


124 


rele și niște caiere rămase dela răposaţi, şi leneșa, învățată ca tot 
Dărbatu-său să-i facă d'a gata ce i-o trebui, tot ziceă furcii: 


Toarce, furcă, caierul, 
“Toarce-te-ar, pârdalnicul ! 


Da furca mauziă. Incotro te uitai, prin pod, prin tindă, prin 
pat, pe sub pat, tot maldăre de fuioare, ştimi şi sgrebeni : 
Pân' și'n fundul pimniţii 
Gasiiu târna cu câlții; 
Nişte câlţi afurisiţi, 
De cinci ani nedăraciţi ! 

Aşă își lăudă bietul creştin scula de nevastă! 

Fugii femeia de furcă şi de caier mai rău ca de Dracul. 

Când văzi omul că nu mai e nădejde de îndreptare, că slă- 
bise de atâta amar şi rămăsese ca vumbră,se hotărî să facă ce-o 
face şi să se cotorosească de leneşă. 

Işi luă trăistioara cu merinde la spinare și plecă în lume. 
Când osteni de mers, dete, în mijlocul unui codru neumblat, 
peste o femeie bătrână, bătrână, cu părul alb ca felia cașului şi 
cu fața sbârcită ca o prună opărită. 

Biata bătrână, când l-a văzut așă de slab şi de trenţăros, a cu- 
prins-o jalea. 

— Ce vânt te-aduce pe-aici, creştine ? 

Ți-oiu spune, bătrânico, că dup'aia umblu, da întâiu spu- 
ne-mi cine eşti dumneata? 

— Eu sunt Sfânta Vineri ! 

— Maică Sfântă Vineri, scapă-mă de focul ce e pe mine!— 
zice omul. Şi-i spune de-a fir a păr traiul ce-l duceă cu leneşa 


şi Scorpia. 
Odată se ficii foc Sfânta Vineri, făcu nişte semne cu mâinele, 
şi-i zise: 


— Ascultă omule! Te-am scăpat! Când te-i duce acasă, nai 
să mai găsăşti nevastă, ci o dihanie în patru picioare, șueață (1) 
şi frumoasă. Aşă dihanie a rămas din mevasfă-ta, şi d'aci încolo, 
îi zice lumea nevăsfuică. Am făcut-o aşă pentru faptele ei cu lu- 
mea și cu tine, dar răutăţii celei mari ce-o are în suflet, nici eu 
nam ce-i face. D'aia şi nevăstuica o să fie tot rea şi înveninată, 


(1) Subţire, 


125 


iar vita muşcată de ea, moare, de nu te-i folosi de un singur 
leac: să dai vitei să bea apă trecută printr'un burduf ce-a fost 
făcut tot din piele de nevăstuică! 

— Bine, maică Sfântă Vineri, dacă e tot rea şi înveninată, ce-o 
să mă fac eu, săracul! Când oiu intră la ea n'o să sară să mă 
muşte ? 

— Fă cum te-oiu învăţă eu, şi scapi. 

— Cum? 

— Nu intră în casă, să nu te vază până nu te-i sui în pod. 
D'acolo să ieai un caier, să înfigi fusu'n el și să-l legi la o fur- 
că de tors şi tot aşă să intri în casă, că de te-o vedeă cu furca, 
are să facă bâști! pe ușă și m'ai s'o mai vezi prin casă cât lu- 
mea; că nevăstuica şi acum, și cât o fi neam de neamul ei pe 
pământ, are să se sperie mai rău ca de orice şi are să fugă de 
furcă şi de caier. Tot așă să faci şi când îi simţi vreo nevăstui- 
că pe lângă casă: să înfigi furca cu caierul aproape de culcu- 
şul ei, că se duce, şi îndărăt nu mai vine. 

Și a făcut omul cum l-a învăţat Sf. Vineri şi a scăpat de be- 
leă. Și ci-că d'atunci, din femeea rea și leneşă se trage nevâs- 
tuica, iar sfaturile date de Sf. Vineri sunt folosite şi azi ca să 
scapi de nevăstuică (1). 


(1) C. Rădulescu- Codin şi D. Mihalache, Sărbăforile poporului, p. 141-3. 


INĂTOAREA 


"Pedepsirea lucrătoarelor cari nu serbează ziua Ignatului (20 Decembrie). 


Din jud. Muscel avem următoarea povestire şi credinţă: 

„Inătoarea,—nume care se dă /gnaful ui,—e o femeie lacomă 
si urită, care mânâncă lumea. Ci-că o creștină, în loc să ţină 
ziua asta,—20 Decemvrie,—s'a apucat să toarcă. /năfoarea, fiind 
că erau uşile încuiate, s'a lăsat pe coş şi a întrat la femeien ca- 
să, zicându-i: i 

— Hai, surată, să-ți ajut şi eu! , 

Femeia a crezut-o. Au tors amândouă, până au isprăvit. Pe la 
“miezul nopții, Inătoarea zice surate-sii : 

— Fuga de caută un hârdău, ca până la ziuă să şi coacem 
tortul. 

Femeia se duse să caute prin vecini, spunând cu cine aispră- 
vit tortul, ` 

— Fugi, fă, că aia e /nătoarea şi vrea să te opărească pe tine 
în hârdău şi să te mânânce! 

Ea nu se încredințează până nu-i spuseră toate vecinele în a- 
-celaş chip. 

— Păi dar,—zise femeia,—cum să scap? 

— Pune scara la spatele casii, suie-te sus pe coş și cântă co- 
coșeşte de trei ori, pe coş: „Cucurigu gagu !“,că ea, cum o auzi 
cocoşul, o şterge la sănătoasa. Pe urmă intră în casă şi stinge 
focul, să nu mai vază lumină, că dacă o vedeă, vine iar la 
tine ! 

A făcut femeia cum au îÎnväțat-o vecinele și a scăpat de /ră- 
Zoarea !“ (1). 

Cu toată legătura acestei ființe de ziua Zgnatului, trebue să 
vedem în /năfoarea o față a celorlalte ființe: Marfi-seara şi 
Sfânta Vineri. 


(1) R.-Codin, Mihalache, op. cit, p. 93-85. 


DESPĂRȚIREA III. 
PĂMÂNTUL ŞI VĂZDUHUL. 


STRIGOII. 


Denumiri. Nașterea Strigoiului. Semnele după cari se cunoaște Strigoiul viu 
şi mijloacele de a-l descoperi. Privigherea morţilor bănuiți a se preface în 
Strigoi. Intruparea Strigoilor îndată după moarte. „Ingrijirea“ sau „dregerea“ 
aceloraşi morţi, înmormântarea şi alte griji de mai pe urmă. Isprăvile Strigo- 
ilor vii. Vremea de noapte pentru ieşirea Strigoilor din mormânt. Zilele potri- 
vite pentru aceleași ieșiri şi sorocul lor. leșirea din mormânt. Prefacerea su- 
letului de Strigoiu viu în Tricoliciu și reîntruparea lui. Tricolicii şi isprăvile 
lor. Strigoii deopotrivă de puterncii ca Dumnezeu. Bătăliile Strigoilor. Povestiri 
despre aceste bătălii. Venirea pașnică a Strigoilor pe la ai lor. Povestiri. Apă- 
rarea casii împotriva Strigoilo?. Hoțul, Strigoiul și strănutarea. Primejdii mari: 
suptul sângelui, poceala şi altele. Leacuri împotriva acestor boli şi povestiri de- 
osebite despre ispravă Strigoaicelor : seceta, piatra, luarea manei câmpurilor, a 
frumuseții şi a manii vacelor. Prinderea Strigoaicelor și vrăji pentru adusul ma- 
nii înapoi. Seceta. Grindina. Vârcolacii și întunecimile de soare și lună. Paza 
în deobşte împotriva Strigoilor. Povestiri. Aflarea mormântului cu Strigoiu. Des- 
groparea şi dregerea Strigoiului. Mărturii istorice. Strigoii la alte popoare. 


Strigoiul, Strâgoiul (tem. Strigoaia sau Strigoaica) (1), Șişcoiul (2) 
Moroiul, Muroiul (fem. Moroaica, Muroaica) (3), Vârcolacul (4), 


(1) Șezăfoar-a, VIII, p. 16. 
(2) Marian, Jnmormântarea, p. 418. 
(3) Candrea, Densuşeanu, Sper nta, Graiul nostru, |, p. 26; jud. Mehedinți. 
(4) G. Cennşeanu, op. cit, p. 131. A. Pan, Opere complete, 1, Bucu'egi 1914, 
p. 310-11 : 
..Bărbațelul meu iubit! 
De aseara ai murit, 
Of! şi nu pociu sa te uit, 
Și la altul sa ma uit! 
El acum, ca mortul, ca sa nu-l îngroape, 
Aştepta când fuse, de un gard aproape, 
Şi-aci la'ndemâna un par bun cum vede, 


128 


sau Cel-rău (1), se numește de Megleno-Români Vampir (2), având 
pluralul masc. neart. Sfrigoni (3) iar fem. Sfrigoane (4), Străzi (5), 
Strige (6) sau Moroane (7). 


Din cosciug la dânsul, mâinele repede, 

Şi din loc sinulgându-l la nevastă sare, 

Inspăimântă'n dată, pe mic şi pe mare, 

Toţi petrecătorii se înspăimântează, 

Şi ca prinşi de friguri, se înfiorează, 

O pornesc la fugă, ca o vijelie, 

Care spre pădure, care spre câmpie. 

Unii iar d'alături, sar într'o ogradă, 

Alţii se împiedic', jos se fac grămadă, 

Nu ştiu ce să zică, strig: „Aoleo Dracul! 

Aoleo, nenghite de vii Vârco/acul !“ 

lar nevasta-i dete fuga drept acasă 

Ca o potârniche cu păşirea deasă. 

Mortul iar în urmă-i în mână cu parul, 

O mână în fugă ca vita văcarul. 

Ea fugeă de frică și ţipă cu plânsul 

El râdeă gonind-o înnecat într'însul. 

Dar cu astă faptă, bietul răposatul, 

Ardică cu spaimă asupră-i tot satul; 

Vârcolac crezându-l, pe loc alergară, 

Cu prăjini, cu lemne, toţi se înarmară, 

Și sărind asupra-i în grab’, cu iuţime, 

Dând, îl omorîră cu mare cruzime. 

Și aşă, Pâcală, cu multele-i glume, 

Și-a pierdut vieaţa și s'a dus din lume, 

Deci acum cu mortul inergând să-l îngroape, 

Când eră să treacă iar de pod aproape, 

Incepi! nevasta-i a strigă'n glas mare: 
Duceţi-l, de garduri, mai în depărtare, 

C'apoi iar cu mâna de vr'un par semcurcă, 

Ș'o să aveţi iarăş cu dânsul de furcă!,. 


(1) G. Ceauşanu, op. cit., p. 130. 

(2) P. Papahagi, Megleno-Românii, |, p. 94. 

(3) Marian, Sărbătorile, |, p. 119. 

(4) Ibidem, Il, p. 95, 97. 

(5) Culegere de d-l P. Cârstean, com. Vicovul de sus, Bucovina; Sfrăgi, Stri- 
goi. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 130. 

(6) Marian, Sărbătorile, UI, p. 97. 

(7) Viciu, Glosar, p. 6l : Moroane, Strigoi, Moroi. 


129 


Populaţiunea românească din Bucovina, în atingere cu Rutenii, 
îl numesc, ca şi aceștia, Vidmă, pl. Vidme (1). 

Denumirea de Moroiu se întâlneşte mai ales în Ardeal şi în 
părţile apusene ale Munteniei, precum și în Oltenia. Imprumu- 
tându-se cuvântul şi în celelalte părţi, n'a putut fi pus alături în 
totul cu numele de Szrigoiu, ci s'a căutat să i se dea o deosebi- 
re în înţeles, cât de mică măcar, şi aceasta, firește în mod silit 
şi nestatornic. Astfel se face că „unii zic că pocifura rea n'o dă 
Strigoiul, ci Moroiul“,— precum se spune prin Bucovina; alţii zic 
că „Strigoiul se preface în ogar, în lup, iar Moroiul în mus- 
că (2).-- Amândouă aceste credinți, sunt numai nişte însemnări ne- 
statornice, cari nu vor puteă niciodată să despartă cele două 
denumiri de căpetenie ale acelui Duh rău, întrupat în om viu, „în 
carne și oase“, sau numai întrupat, adică în Sfrigoiul viu şi Stri- 
goiul sculat din mormânt. 

Sunt şi jumătăți de Strigoi,— mai ales de Strigoaice, nişte uce- 
nice ale Strigoaicelor adevărate, cari fac pe ursifă şi omoară oa- 
menii (3). Şi această însemnare ni se pare singuratecă, căci dacă 
o credem, trebue să credem că sunt oameni cu însuşiri mai dia- 
volești decât ale Diavolilor, -dacă e a da un astfel de crezământ 
zicalii : «cutare e uz Drac și jumătate». Tot aşă, vom da înţele- 
sul ce se cade şi acestei însemnări romănățene: «Moroi şi Moroai- 
ce se numesc și Țiganii sau Țigancele cari deoache copiii“ (4). 
Aici e altcevă: Țiganii au de obiceiu ochii negri; ochii negri sunt 
socotiți de poporul român ca cei ce deoache mai adeseori, şi 
cum Strigoii, printre alte, neajunsuri, au încă și darul a deochiă, 
Țiganii au fost porecliţi de cinevă, şi întâmplător, cu numele de 
Moroi: oameni cari deoache ca Moroii. 

Din cine se naşte sau se face Sfrigoiul? 

Sfrigoiul se naşte ca orișice copil; el însă se cunoaște căci are 


(1) Voronca, op. cit., p. 865. 
(2) Șezăfoarea, XIII, p. 155. 
(3) Cred. Rom. din Bucovina. 
(4) Dr D. Ionescu şi Al, Daniil, Culegere de descântece din jud. Romanați, 
II, p. 193. Pentru apropiere cu credinţile tutovene, se dă acest început de 
descântec de deochiu (Şezătoarea, XIV, p. 102): 
Tu Moroiule, 
Tu Moroaico, 


T. Pamifile, Mitologie, 1. 9. 


130 


pe cap o chitie, fichie (1), căiță, perdea, sau pe corp o căma- 
șa (2) sau căciulă (3) de piele. Un astfel de copil este născut 
de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată 
cu bale diavolești (4), sau când o astfel de femeie iesă noaptea 
afară cu capul gol. Atunci, Satana vine şi-i pune pe cap o chi- 
lie roșie, cum şi-o are pe a sa,iar la soroc, face ca să nască co- 
pilul cu chitia de Strigoiu (5). 

Pentru ca să se preîntâmpine o astfel de nenorocire, este bine 
ca această chitie să se iea îndată de pe capul copilului, căci alt- 
fel se zice că copilul o trage şi o înghite şi cu chipul acesta se 
face Strigoiu (6). 

O astiel de chitie se crede că-i bună de păstrat pentru a lecui 
pe cei bolnavi de deochi; mamele deci, o strâng, o usucă, şi 
când au copii deochiaţi, rup câte o bucăţică dintrînsa, o scuipă 
şi îi freacă la buric, ca să le treacă (7). 

Prin jud. Teleorman, copilului care se naşte Strigoiu, — cu ca- 
pul și fața îmbrobodită cu o peliță,—i se rupe îndată acea peliţă, 
ca să n'o înghiță şi să rămâie Sfrigoiu învrăjbit, care dăoache 
rău, şi după moarte îşi mânâncă neamurile. În urmă, moașa are 
grijă să ieasă cu dânsul afară, după ce l-a scăldat și l-a înfășat 
bine, să se suie pe casă,—dacă e bordeiu în pământ, sausă treacă 
la spat=le casii şi să strige, având pruncul în braţe: 


Tu Strigonule, 

Tu Strigoaico, 

Tu leule, 

Tu leoaico, 

Tu deochetorule, 
Tu deoaezo, 

Acolo să vă ducați, 
Acolo să dormiţi... 


(1) Șezatoarea, XIII, p. 158. 

(2) T. Burada, /nmormântarea, p. 53-4. Cred. Rom. din Oltenia, împart. de 
«d-l N. I. Dumitaşcu: „Poporul dela ţară crede ca omul născut cu chifle şi cu 
cămașă sau numai cu chitie, dup moarte, la 6 săptamâni, are să se facu Mo- 
roiu. G. Ceauşinu, op. cit, p. 130. 

(3) Cred, Rom. din Ardeal. 

(4) Şezatoarea, XUI, p. 159. 

(5) Ibidem, p. 157. 

(6) Ibidem, XII, p. 158. 

(7) Ibidem, iV, p. 31. 


131 


— Auziți, lume, că sa născut un łup pe pământ! Nu e lup să 
mânânce lumea, şi e lup să muncească şi să aibă trişte de ea! 

In chipul acesta se strică puterea Strigoiului, iar răul se întoar- 
ce spre folosul casii, de oarece puterea Strigoiului strigat se mă- 
reşte, aducând spor la toate (1). 

Strigoii se mai fac şi din copii născuţi din rude,— frați și veri 
primari, cari, spre a fi ascunși de gura lumii,—mor ucişi şi deci 
nebotezaţi (2) și neudaţi cu aghiasmă patru ani (3), precum şi 
din cei lepădaţi, pierduţi,—adică născuţi morţi înainte de vreme, 
cari se îngroapă în ţintirim, mai de-oparte (4), cum de altfel so- 
cotesc şi Rufenii (5). 

Strigoii se fac și din copiii de Sfrigoi, pe cari aceştia îi lasă 
lângă lăuzele nepăzite, după ce ieau copiii femeilor (6). 

Se fac din copiii pe cari moașele, la naștere, îi menesc să se 
facă Strigoi (7). 

Se fac din copiii născuţi prin tufe (8). 

Se fac din copiii întorşi dela ţâţă, adică din acei cari, fiind o- 
dată înţărcaţi, au fost puși din nou la piept ca să sugă (0). 

Se fac din copilul care suge ţâţă pe furiș dela maicâ-sa, la o 
săptămână după înţărcare (10). 

Se fac din cei pe cari îi muşcă fânfarul în noaptea de Sf. Gheor- 
ghe. 

Strigoiu este al şaptelea băiat din cei şapte băiaţi născuţi la șir 
ai unei perechi ; tot asttel Strigoaică se face și a șaptea fată din 


(1) Zon Creanoă, VI, p. 53. 

(2) Candrea, Densuşeanu, Speranţă, Graiul nostru, |, p. 297. 

(3) Zon Creangă, IV, p. 149: Copilul îngropat nebotezat dacă nu-l uzi 7 ani 
-<u aghiazmă, se face Moroiu şi vine la cas unge s'a născut, ori la mă-s1, şi o 
moroește toata nonptea. 

(4) Marian, Naşterea, p. 73, 

(5) D. Dan, Rutenii din Bucovina p. 17. „Sufletele copiilor născuţi morţi 
sau muriţi fără de botez, se cred pierdute şi acei copii devin Moroi cari um- 
blă noaptea prin sate şi sug sângele copiilor şi fetelor tinere, cari, apoi, mor”. 

(6) Candrea, Densuşeanu, Speranţă, op. cit, |, p. 314. 

(7) Marian, Sărbătorile, UI, p. 95-7. 

(8) Șezăfoarea, VIII, p. 20. 

(9 /bideru, XIII, p. 160. 

(10) Gorovei, Credinţi, p. 309. 


132 


şirul de şapte fete (1), cum cred şi Rutenii (2); alte ori se face: 
Strigoiu sau Strigoaică unul din cei şapte frați sau una din cele 
şapte surori (3). 

Se fac cei ce jură strâmb (4). 

Din sufletele rele şi vrăjmaşe (5), fie vite, fie oameni (6). 

Din babele cari au de-aface cu Diavolul (7). 

Din oamenii morți în împrejurările pe cari le vom vedeă. 

Cari sunt semnele după cari se cunosc Szrigozi vii? (8) —acei 
bărbaţi, și femei mai ales, din preajma noastră, cu cari sălăşluim 
laolaltă într'o grozavă primejdie, cari numai cu greu se pot 
află ? Căci, cum să ştii că vecinul de alături sau vecina din par- 
tea cealaltă, cari se culcă noaptea în casa sa, îşi lasă peste noapte 
trupul pe pat, neînsuflețit, şi iesă afară, ca să se înhăiteze cu 
alte Duhuri rele, spre a săvârşi cele mai grozave blăstămăţii! (9). 
Sunt câtevă semne, după cari se cunosc Strigoii, însă şi acestea 
sunt grele de aflat. 


(1) Voronca, op. cit., p. 860. Marian, Nașterea, p. 75. Gorovei, Credinţi, 
p. 309. . 

(2) D. Dan, Ratenii din Bucovina, p. 17. 

{3) Gorovei, Credinfi, p. 309. 

(4) Cred. Rom. din com. Bâzgărei, jud. Romanați, împărt. de d-l Al. Saint- 
Georges, 

(5) Şezătoarea, VIII, p. 18. 

(6) Academia Româna, Ms. no. 3418, p. 334. 

(7) Șezătoarea, VIII p. 18,— Cred. Rom. din Oltenia împărt de d-l N. 1. Dumitrușcu 
Moroi se fac și „acei cari au fost răi şi au avut fapte rele în vieaţă şi mai ales 
femeile cari umblă cu Necuratul, cu descânfecele“. 

(8) O singură mărturie îndoielnică ne spune că Strigoii, având cap de om 
şi coadă, au şi picioare de cal. 

(9) Revuz des traditions populaires, XV, p. 625 şi urm. Credinţile despre 
parăsirea trupului omenesc de către suflet, se cunosc de mult. Din veacul IX 
se povesteşte că regelui Gunthram al Merovingienilor i-a ieșit odată sufletul 
sub chipul unui animăluţ. Credinţa o întâlnim în Germania, Franţa, şi Elveţia. 
Se crede prin Serbia și prin Bulgaria, unde mai aleş sufletele vrăjitorilor şi 
vrăjitoarelor părasesc trupurile, că dacă se strămută trupul celui ce doarme câta 
vreme sufletul îi este ieşit sub o înfăţişare de animal, acea vietate nu-și mai 
gasește locaşul ei la întoarcere, şi omul moare. In Transilvania s'a văzut un 
imuscoiu care voiă să intre în gura unei femei, ce dormiă. Fiind închisă într'un 
sac, femeia a rămas adormită şi nu s'a trezit decât dupăce musca a putut scăpă 
din sac. Mai departe, despre sufletele de pe lumea cealaltă, sub înfăţişare de a-— 
nimal, cari nu-s tot una cu Strigoii. Cf. aici, p. 144—5. 

Românii cred că fluturii sunt suflete de copii mici; p=-alozuri aczlaş lucru 
se zice şi despre unele păsărăle. 


133 


Strigoiul este chel în creștetul capului, — de unde însă nu se 
poate scoate sacotinţa ca toţi cei chei sunt Strigoi. 

Cât sunt copii mici, Strigoii deoache, de unde iesă legătură cu 
însemnarea de mai sus, că Ţiganii ce deoache se numece Stri- 
goi (1). 

Strigoii nu mânâncă usfuroiu şi ceapă (2). 

Numai copiii gemeni până la vrâsta de 7 ani, — adică atunci 
când, deşi văd, nu pot împărtăși şi altora știința lor,— cunosc Stri- 
goii. 

Strigoii se feresc de fămâie (3). 

In spre Sf. Andrein dorm afară (4). 

Au coadă, adică şira spinării le este prelungită în formă de 
„coadă (5), acoperită cu păr, care pe-alocuri se chiamă coszroș (6). 
La unii Strigoi, această coadă este mică; ea însă se întinde la 
căldură. Coada le este Strigoilor de putere, căci ea îi poartă şi 
tot ea îi învie (7). 

Mai uşor este să se ştie dacă întrun sat sunt Strigoi ; aceasta 
se cunoaște după seceta care bântueşte,— căci Strigoaicele împie- 
;decă ploile, de după ploile cu piafră, cu cari Dumnezeu le bate 
tocmai pentru că aceste Duhuri necurate nu-l lasă să ploaie ploa- 
ie curată (8),—şi după ploile cu soare, când se crede că una din 
Strigoaice se mărită (9). 

Cine ar dori cu dinadinsul să ştie cine e Strigoaică, poate află 
la Paști, în biserică, în chipul următor: să prindă un șarpe, să-i 


(1!) Șezătoarea, XIL, p. 160. 

(2) /bidem, I, p. 245. 

(3) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(4) Șezătoarea, I, p. 246. 

(5) Marian, Sărbătorile, III, p. 95-7.—Şi Armenii cred că vrăjitoarele bătrâne 
zau coadă (Revue des traditions populaires, X, p. 196). 

(6) Voronca, op. cit, p. 860. Imi amintesc de o scurtă şi groasă crișmăriță 
` «din Tecuciu, din mahalaua Țigănimii, Safta Groasa, despre care se spuneă că 
are coadă, Nu ştiu însă dacă se ziceă că-i Strigoaică. La crișmă aveă mare a- 
lişveriş. 

(7) Cred, Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(8) Voronca, op. cit., p. 866, 

(9) Cred. Rom. din Ardeal, împărt. de d-l P. Ugliş.—Insemnăm şi credin- 
a aceasta: când plouă cu soare, își mărită Dracul feciorii. 


134 


taie capul, să-i pună în gură trei fire de aiu şi să-l ţină în sân, 
în biserică, în ziua de Paşti. Atunci va vedeă cine e Strigoaică (1). 

„Dacă vrai să cunoşti pe Strigoaice, cel întâiu șarpe ce-l vei 
vedeă în Mart, să-l omori şi să-i tai capul. In gura lui să pui 
usturoiu de vară şi în ziua de Sf. Gheorghe, pân' a nu răsări 
soarele, să-l pui în pământ. După ce creşte, îl strângi. La anul, 
în ziua de Sf. Gheorghe, să te ungi pe piept cu usturoiul acela 
şi să te sui într'un copac, şi toate Strigoaicele vor veni la copa- 
cul acela şi ţi se vor închină ca la cel mai mare. Atunci le în-- 
trebi : 

— Tu unde te duci? 

— Eu merg la cutare, să-l sărăcesc/ 

— Da tu? 

— Eu merg la cutare să-i ieau mintea! 

Alta merge să îmbolhăvească. 

— Voi să nu mergeţi acolo, dar să vă duceţi pe al nouă'ea 
hotar, și să vă bateţi, şapoi iar acasă să vă duceţi, căci dacă nu 
veţi ascultă, eu voiu şti!“ (2). 

Cine petrece Lunia Paştilor pe un pod, vede Strigoaicele tre: 
câno pe acolo (3). 

Pe Strigoaicele femei, şi pe vrăjitoare, le afli dacă strângi brân- 
ză de pe dinţi în Lunia întâia din Postul mare, dacă o păstrezi 
până la Paşti şi apoi dacă atunci o duci la biserică, că se arată 
Strigoaicele (4). 

In sfârşit, alte chipuri le vom mai află când vom pomeni rău- 
tățile şi păgubirile ce Strigoii aduc oamenilor. 

Acum vom descrie felul cum se fac Strigoi oamenii eari mor, 
fie că aceştia, în vieaţa lor, au fost sau nu Strigoi,—şi ce măsuri 
se ieau pentru a se împiedecă această mare nenorocire. 

Dacă cel ce moare a fost Strigoiu, lucrul este mai lesnicios. 
Dacă răposatul n'a fost Strigoiu în vieaţă, lucru este mai greu. 
Cu toate acestea, după semnele pe cari le-am pomenit până aici, 
unii ca aceia se bănuesc, şi ceeace se face cu mortul 'ce-al fost : 
Strigoiu, se va urmă și cu cel bănuit că se va preface în Strigoiu. 


(1) Marian, Sărbătorile, III, p. 95-7. 
(2) Voronca, op. cit, p. 865. 

(3) Marian, Sărbătorile, III, p. 95-7. 
(4) Ibidem. 


135 


Printre cei bănuiţi sunt: 

Copiii cari mor nebotezaţi (1). 

Cei cari pe această lume au fost făcători de rele, vrăjmaşi şi 
pismătareţi; după moarte, Duhul cel rău intră întrînşii, şi unii ca 
aceia se vor preface în Strigoi (2). 

Cei cari mor de-o moarte grabnică (3): spânzurați, înnecaţi, îm- 
pușcaţi, cei cari „cad, așă, din picioare, ca din senin“,—cu un cu- 
vânt, cei ce „nu mor bine“ (4). Aceştia se prefac în Strigoi. Cu 
acest prilej, apropiăm Sfrigoii de Sfăfii, pe temeiul ştirilor cari 
se vor da la locul cuvenit. 

Bolnavii, dacă sunt nepăziți pe timpul zăcerii, dacă a trecut 
peste dânșii vreo pisică, se vor preface în Strigoi (5). Tot astfel 
se va întâmplă și cu morții nepăziţi, peste cari sar mâfile (6), 
cânii (7), găinile sau orice altă pasăre, șoarecii (8) sau orice altă 
viețuitoare (9). Lucrul acesta se observă și cu privire la groapă, 
atâta vreme cât este deschisă (10). 

Pentru aceasta, morţii, atâta vreme cât stau în casă, se păzesc(11) 
împotriva ființelor arătate și împotriva Duhului rău, care ar 


(1) Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 14 v°, cred. din jud. Botoşani. 

(2) Șezătoarea, VIIL, p. 18. 

(3) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(4) Şezătoarea, VIII, p. 16. 

(5) /bidem, VI, p. 57. 

(6) Ibidem, VIII, p. 15 şi 20. 

(7) Candrea, Deusuşeanu, Speranță, Graiul nostru, I, p. 314. 

(8) Marian, /nmormântarea, 89:„ Cânii, måfile, găinile, ba chiar până şi şoa- 
7ecii, cari ar aveă datină de a umblă prin casă, se prind, se omoară, se leagă, 
se pun sub vreo copaie, se închid în pivniţă sau se duc în câmp, departe de 
sat şi se lasă acolo, anume ca să nu treacă peste mort, căci trecând, se crede 
că mortul se face Strigoiu şi vine noaptea la toți din casă, de le mânâncă ó 
mma“. 

(9) P. Papahagi, Megteno-Românii, |, p. 94: „Când trece pe de-asupra mor- 
tului o vieţuitoare oarecare, face ca acel mort să devie Vampir. Credinţa în 
Vampiri este tot aşă de răspândită ca la toate popoarele din Peninsula bal- 
canică“, 

(10) Cosmulei, op. cit, p. 34 5: „In cursul celor 24 ore şi mai mult, a- 
dică până ce-l duc la groapă, mortul trebue să fie avigliat (priveghiat), ca nu 
cumva să-l fresară (să sară peste el) vreun câne ori alt animal necurat, că în 
cazul acesta s'ar face Vârcolac sau Strigoiu, şi-i mare păcat. Acelaş lucru trebue 
să se observe şi cu groapa lui, până când este deschisă. 

(11) Şezăto.. 2a, VI, p. 57: Mortul să nu se lase singur în casă, că se face 
Strigoiu. 


136 


puteă intră într'iînşii, spre a-i înviă mai de apoi, cu înfăţişarea de 
Strigoi (1). Prin Duhul cel rău se închipuie şi însuş Diavolul. 

După alte credinţi, Szrigoiz se fac din vietăţile cari sar peste 
un mort (2). 

Când dintr'o pricină oarecare, cinevă este silit să lase mortul 
singur în casă, trebue să-i pună pe piept o secere şi un îne/, ca 
să fie ferit de Duhurile rele. 

Când urmează să fie pus mortul în sicriu, și trebue să i se 
taie legătura picioarelor, această legătură trebuie să se pună în 
sicriu; cei de casă, trebue să bage de samă ca nu cumvă so 
fure cinevă, căci se preface mortul în Strigoiu (3). 

Fiind teamă că se va preface în Strigoiu mortul care lasă în 
vieaţă un frate /unafec, acesta trebue să-i toarne vin în sicriu, 
sau să intre şi să iasă de trei ori din mormântul răposatului; 
altfel Strigoiul îl va mâncă (4). 

Ducerea mortului la groapă trebue să se facă iarăş cu băgare 
de samă, ca să nu treacă pe sub dricul sau droaga mortului un 
câne, căci de se întâmplă una ca asta, mortul se face Strigoiu (5) 

Strigoii se mai fac şi din morţii „cari n'au fost bine cetiţi,— 
bine prohodiţi,—de popi“ (6). 

La groagă să nu i se dea de pomană mortului un cocoș, că 
se face Strigoiu (7). 

Dacă un mort s'a făcut Strigoiu, fie că n'a fost păzit, fie că a 
fost Strigoiu şi în vieaţă, se cunosc după roşeața nasului, căci 
dacă Dracul îi poate suge sângele din tot corpul, de nas se fe- 
reşte ca să nu-l vadă răposatul cu ochii! (8). 

Toate sufletele celor prefăcuţi în Strigoi se vor întrupă, după 
un anume timp dela moarte, iarăş în oameni, de cari uneori nu 


De aici acel mare număr de jocuri se se întâlnesc la priveghiuri, ca să ţină 
lunea, prin veselie, trează, cât mai mult împrejurul mortului, Cf, T. Pamfile, 
Jocuri de copii, 1904, Glosar. 

(1) Șezătoarea, VIII, p. 16. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3419, p. 83. 

(3) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(4) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 302, 

(5) Cred. Rom. din jud. Botoşani, împărt. de d-l D. Furtună. 

(6) Șezăfoarea, VIII, p. 15. 

(7) Gorovei, Credinfi, p. 309. 

(8) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 


137 


se vor puteă deosebi întru nimic. Ei vor trăi în acele părți unde 
nimeni nu-i poate cunoaşte, şi unde nu-i poate întâlni om sau 
câne născut într'un loc cu dânșii (1), sau om ori câne născut 
înaintea Paştilor. De îndată ce un asemenea câne îi va simți sau 
îi va întâlni un asemenea om, asemeni Strigoi vor muri pe loc 
și pentru totdeauna (2). 

Prin unele părţi se crede că sufletul omului făcut Strigoiu se 
preface în insecta nocturnă numită sfrigvuieș (3), strigă, cap de 
mort, cap de moarte, capul morților, flucurul morții sau Suflet de 
Sfrigoiu, care prin jud. Vâlcea, când este prinsă, este bătută cu 
un ac sau un cuiu în grindă, sau în peretele casii (4). 

Măsurile cari se ieau împotriva Strigoilor morţi și a celor bă- 


nuiţi, ca să nu se prefacă după înmormântare în Strigoi, sunt ur- 
mătoarele: 


Li se pune de către rude câte un bob de tămâie în nările na- 
sului, ca să nu mai poată răsuflă,—în urechi, ca să nu mai 
poată auzi sfaturile Necuratulul de a ieși din groapă, —în ochi, 
ca să nu mai vadă pe Diavol,—şi în gură, ca să nu mai poată 
spune Diavolului numele neamurilor sale (5). 


(1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-l P. Cârstean. 
(2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(3) Marian, /nSectele, p. 295: Botys margaritalis Tr. 

Slavii cred că Sfrigoaicele pot fi recunoscute în chipul următor: Să se prindă 
strigele, fluturii, seara, şi să se ardă la para lumânării puţin, cu vorbele : „vino 
dimineaţa să-ți dau sare!“ Dacă a doua zi va veni o femeie după sare ori alt- 
cevă și va avea vreo arsură, se va ști că-i Strigoaică (Ceauşanu, op. cit, p. 25, 
nota). Mai toate credinţile noastre despre Strigoi le întâlnim şi la Slavií din 
dreapta Dunării (/bidem, p. 132). Ibidem, p. 183: „Aţi văzut nişte fluturi albi- 
gălbui, lânoşi, cu trupul foarte mare, comparativ cu ceilalţi fluturi, cari vin 
orbeşte la lampă sau spre lumină. Acest flutur se numește în Vâlcea strigă și 
se crede că este metamorfozarea unui suflet de Strigoiu, care vine să caute cui 
să sugă sângele peste noapte. De aceea, mai ales femeile ce sunt însărcinate, 
cred că e bine să puie mâna pe ea și s'o ţintuească de vie cu un ac în grindă, 
căci altfel ar mâncă, ar suge sângele copilului lor şi ar face copilul mort, 
„răcilă“, 

(4) Ceauşanu, op. cit., 183. 
(5) Șezătoarea, XIII, p. 162. 


138 


Tot spre acest scop, prin alte părți, un frate de-al răposatului 
îi împănează ochii, gura, nasul şi urechile cu mieiu, pietricele (1) 
sau usturoiu (2). 

Unii zic că-i bine să i se taie capul mortului, şi să i se pu- 
nă la picioare (3). 

Alţii leagă capul şi trupul mortului cu un rzg, ca dacă se va 
sculà Strigoiul, să se “împiedece în spinii rugului şi să nu mai 
poată ieși afară. In loc de rug, pe alocuri i se pune în sicriu un 
băț de măcieș, după ce o babă ştiutoare i-a străpuns capul cu 
un ac lung şi l-a uns un untură de porc tăiat la Crăciun (4). 

Alţii îi adaogă mestecăul (făcăleţul) în tron (5). 

Unor morţi, pe-alocuri, li se înfig o andreà în buric (6) sau 
în inimă (7). 

Prin altele li se vâră prin inimă o frigare înroșită în foc (8), 
o feapă (9) sau un par (10). Parul trebue să fie de carpen. Când 


(1) Marian, /nmormântarea, p. 83. T. Burada, /umormântarea, p 53 4. 
Sârbii pun mortului un bulgăr de pământ pe piept, ca să nu se facă Strigoiu 
(Ceauşanu, op. cit, p. 12). 

(2) Cred. Rom. din Oltenia, împărt. de d-l N. I. Dumitraşcu: „Acei năs- 
cuți cu chitie în cap, şi cu camașă, şi ştiind că s'au născut astfel, spre a-şi ferì 
neamurile mai târziu de nenorociri, lasa vorbă până nu mor, ca după ce vor 
muri, să-i dreagă. Dresul se face astfel: când.să-l înmo:mânteze, îi umple gura: 
nasul, urechile, buricul ș. a. cu pietricele şi tămâie, şi apoi îi mai înfig şi o 
undrea în buric“, 

(3) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(4) Schott, Vazachische Märchen, 1845, p. 259. 

(5) Cred. Rom. din com. Boureni, jud. Dolj, împărt. de d-l N. I. Dumi- 
traşcu. 

(6) T. Burada, /nmormântarea, p. 53 4. Şezătoarea, VI, p. 56 7: „Când 
s'a născut un copil și e Strigoiu, trebue să-l țină minte ai casei lui, precum şi 
rudele, ca la moarte să-i străpungă burta cu o undreă, că de nu, apoi va ieşi 
din mormânt şi va veni noaptea a casă, de-şi va omori toate rudele, pe rând 
Asemeni va omori şi vitele. 

(7) Şezătoarea, XIII, p. 157: Femeia, când naşte copilul Strigoin, trebuie să 
țină minte când moare copilul, şi să-l străpungă cu o suflă în inimă, căci a- 
tunci, când îl străpunge, dă sângele din el şi moare, şi nu mai înviază, ca să 
mânânce inimile rudelor. 

(8) Șezăfoarea, VIII, p. 18. 

(9) Marian, Zamərmânfarea, p. 419. 

(10) /bidem : Strigoii, Strigele, Strigoanele, Strigoicele, iar în Banat Strigoanele, 


139 


i se bate parul, sângele sare de 7 stânjini în sus; atunci îi moare 
Strigoiului și cealaltă inimă (1). 

Altora li se străpunge capul, dacă nu, după cum am văzut,— 
chiar li se taie (2). 

Prin Bucovina li se face racla sau sicriul de lemn de zisă şi 
în acea raclă mortul se pune cu capul unde trebue să-i stea pi- 
cioarele (3) sau se așează cu faţa în jos (4). 

După înmormântare, merge un bărbat,—rudă cu mortul, —sau 
trimite pe femeia sa ori pe a mortului la groapă având în sân 
câlți de in sau de peritură (5), ca să dea ocol mormântului, 
după care, să dea foc câlţilor și să zică: 

— Omul acesta să nu se facă Strigoiu sau Moroiu! 

Prin unele părţi Strigoii se dreg în chipul următor : se pun în 
jurul mortului piefrecele iar în poală i se așează rug și marmură. 
Când merg cu el la groapă, un om iea meiu să-l presară pe 
drum zicând: 

— Strigoiul să mânânce pe an câte un bob de meiu și să nu 
mânânce inimile neamurilor lui! 


sunt mitici şi reali. Cei dintâi rar se arată în chip omenesc, dar cei de-al doilea, 
întotdeauna, atât vii, cât şi după ce mor, când se prefac în Spirite rele, dacă. 
la moarte nu li se împlântă în inimă un par. 

(1 Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(2) Marian, /nmormântarea, p. 419: „Morţii, despre cari se crede că sunt 
Strigoi ori Pricolici şi cari se cunosc mai cu samă pe aceea că, după cum spun 
unii, au coadă, se îngroapă cu faţa în jos sau li se bagă în gură ustunoiu (us- 
turoiu, aiu), şi pietre, sau li se împlântă în inimă o feapă, sau li se taie capul 
și așă se pun apoi în sicriu şi se îngroapă, ca să nu se poată sculà din mor- 
mânt şi să sugă sângele sau să mânânce inima celor vii, căci pretutindeni se 
crede că Strigoii ies noaptea din morminte cu deosebire în seara spre Sf. Gheor- 
ghe, Înălțarea Domnului și Sf. Andrei, când au cea mai mare putere, şi a- 
tunci nu numai că ieau laptele dela vacile mulgătoare şi le sug sângele, nu 
numai că fac oamenilor o mulțime de neplăceri, neajunsuri şi daune, de cum 
înnoptează și până cântă cocoșşii, ci tot odată mânâncă rând pe rând câte un 
membru din familia lor, sau le mânâncă numai inima și le sug sângele, din 
care cauză trebue numai decât să moară !“ 

(3) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(4) Marian, Inmormântarea, p. 420. 

(5) Poate că periefură. 


140 


Acasă, unde a zăcut, i se pune la picioare un cuțit iar la cap 
un fus, şi se zice: 
— De va veni strigoiul dela răsărit, 
Să se înţepe în cuţit, 
lar d'o veni dela apus, 
Sa se înţepe în fus! (1). 


Prin jud. Teleorman, când moare Strigoiul, este dres în modul 
următor: I se vâră piefricele în ochi, în urechi, în nas, în gură, 
sub unghii, ca să aibă ce roade, şi se pune mieiu în poală, ca 
să zăbovească multe zile, până să-l mânânce, şi în sicriu e în- 
cunjurat cu un rug de jur împrejur. (De altfel rugul se pune a- 
cum la toţi morţii). 

Când se duc ai casei, la trei zile, ca să-i tămâie, ieau şi nouă 
Juse, pe cari le înfig în mormânt, ca să-l înţepe, când va cercà 
să ieasă din mormânt. Mai ieau și câlfi pe cari îi presară pe 
mormânt, şi le dă foc, de ard, ca să-l pârlească pe Strigoiu. 

Când răposatul are fraţi sau surori ziuateci sau lunateci, adică 
născuţi în aceeaş zi sau aceeaş lună, „se scot din fiare“. Se a- 
șează cosciugul (tronul), cu mortul în el, pe pragul casii cel mai 
dinafară. Intrun lanț de fier,—de obiceiu verigele coşului,—se 
leagă piciorul drept al mortului cu piciorul fratelui său, surorii 
sale,—ziuateci sau lunateci,—şi se închid capetele lanţului cu un 
lacăt. 

Altcinevă, strein de-ai casei, şi de alt sex cu cel viu, întreabă: 

— Micești frate (sau: soră) până la moarte, ca să te scot din 
fiare ? 

— ţi sunt,—răspunde cel cu piciorul în lanţ. 

Aşă se. întreabă de trei ori și se răspunde de trei ori. După 
al treilea răspuns, se deschide lacătul, şi cel scos din fiare ră- 
mâne în casă. 

Li se dă apoi o furcuță de lemn tăiată atunci din vreun pom, 
ca s'o rupă. Peste pyag,— unul afară şi altul înăuntru,— despică 
“furcuţa care este semnul înfrăfirii lor până la moarte, neputân- 
du-se luă unul pe altul de bărbat şi soţie. 


(1) Şezătoarea, XII, p. 160. 


141 


In urmă, se ridică îndată răposatul şi e pornit la biserică, în 
cântecele preotului“ (1). 

Prin unele părţi se zice că-i bine ca să se aprindă pe mor- 
mântul Strigoilor porumbei (2). 

Altora li se înfige trei surcele în spinare, lângă coadă (3). 

Prin părţile Oraviţei, când se așează mortul pe masă, i se taie 
din cap de către o femeie câtevă fire de păr cari se păstrează, 
pentru ca mai târziu, dacă mortul se va preface în Muroiu și va 
veni acasă, să i se aprindă din părul lui, şi astfel, să se ducă. 

Alte ori, înainte de a așeză mortul în sicriu, o femeie iea ră- 
dăcină de /euștean, spini şi puţini câlfi, le aşează în jurul sicriu- 
lui, pune peste câlţi praf de pușcă şi le aprinde cu toiagul, le 
acopere cu capacul sicriului şi apoi aşează mortul, ca să nu se 
facă Strigoiu (4). 

Prin Banat, după înmormântare, mai târziu, unul din familie: 
merge la mormântul bănuitului cu pâne şi vin. Cu vinul stro- 
peşte mormântul iar pânea i-o dă de pomană. Cu acest prilej îl 
boceșşte și-l tămâiază, cu credință că nu se va face mortul Stri- 
goiu (5). 

Prin jud. Vâlcea, pentru a împiedecă Strigoiul ca să se scoale 
din mormânt, i se pune în sicriu, la înmormântare, un cocoș (6). 

Prin unele părți din Moldova, la împlinirea celor şapte ani 
dela îngroparea unor copii născuţi morți necreştinaţi, — despre cari, 
cum am arătat, se crede că se fac Strigoi,—femeile cară cu gura 
aghiasmă mare dela Bobotează şi le stropesc mormintele, ca mor- 
ţii să nu se facă Strigoi. 

Prin alte părţi, și tot spre acest scop, stropesc asemeni mor- 
mânturi cu aghiasmă mare dela Bobotează, adunată dela 7 bise- 
rici în 7 şipuşoare. De sufletul morţilor se dă vreo trei coți 
de pânză ca crijmă. 

Pe-alocuri se toarnă cruciş, peste mormânt, sau se toarnă în 
sicriu printi'o gaură făcută în pământ, şi se zice: 


(1) Jon Creangă, V, p. 243. 

(2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(3) Idem. i 

(4) Familia, XXV, p. 434 6. 

(5) Schott, op. cit, p. 203 

(6) Șezăfoarea, XIII, p. 158. 


142 


—  Butează-se robul (sau roaba) lui Dumnezeu, N., în numele 
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin! (1). 

La acestea trebue să mai adăogăm și următoarea credinţă: Stri- 
goii nu se fac numai din Strigoii vii sau morţi, ci, ca oamenii 
noştri, ei se înmulțesc prin încrucișări şi naşteri. Lucrul acesta se 
întâmplă mai ales iarna, „când nu-i trăsneşte Sf. Mie; vara însă, 
n'au cum se face, că Sfântul îi trăsneşte ca pe niște Duhuri ne- 
curate ce sunt“ (2). 

Trecând la isprăvile Strigoilor, îi luăm întâiu pe cei vii. Pute- 
rea de căpetenie a acestora este deocheatul (3). In această prj- 
vinţă iată credinţile pe cari le întâlnim prin unele părţi ale Ar- 
dealului : 

Strigoiu e acela ce se naşte cu căciulă în cap. Pe ce lucru îi 
sparge moaşa căciula, pe ce va aruncă-o întâiu, pe acel lucru e 
acel om Strigoiu. Strigoiul nu se va puteă astâmpară, până când 
nu se va anină de acel lucru. Dacă moașa va fi aruncat căciula 
pe un om, pe o vită, Strigoiul va aveă mai ales darul de a deo- 
chiă oamenii sau vitete. Să se uite Strigoiul numai în pământ, şi 
omul sau vita va muri numai decât, căci deochiul lui nu se mai 
poate înturnă. 

După moarte, aceşti Strigoi se hrănesc tot cu oameni sau cu 
vite, adică cu lucruri, fiinţe şi lucruri, şi fiinţe, de acelea pe cari 
au fost puși. 

Astfel, se spune că o fază fiind pusă Strigoaică pe un câne, 
după ce a îmbătrânit şi a murit, s'a prefăcut în lup şi a mân- 
cat tofi cânii din Sat. 

Prin unele părţi se spune că fiecare om trebue să deoache 
cevă, adică să fie Strigoiu pe cevă: om, vită, piatră, ş. a, despre 
cari însă omul Strigoiu nu-şi de sama (4). 

Cu privire la adevărații Strigoi, întâiul lucru care trebuie știut 
este vremea când ei ies din mormânt sau când, cei vii, îşi pără- 
sesc trupurile lor spre a începe a se da la tot soiul de răutăţi. 


(1) Marian, Sărbătorile, |, p. 208-9. 

(2) G. F. Ceauşanu, op. cit, p. 411. 

(3) Calendarul folcloristic pe 1910, Craiova, p. 28. Copilul deochiat de Mo- 
roiu snu de Surigoiu, trebue să fie dascântnt cu chitia Strizoiului care l-a deo- 
chiat Cf. şi p. 29 

(4) hnpărt. de d-na E. Voronca. 


143 


După toate credinţile, lucrul acesta se întâmplă noaptea, pe la 
miezul nopții, după ce cocoșul a cântat (1) şi anume: între cea- 
sul 12 şi 1 (2), sau până ce cântă cocoşii de două ori (3), sau 
între întâiul şi al treilea cântat de cocoși (4). 

Prin unele părţi se crede că Strigoii ies „în nopţile întune- 
coase şi joacă până se îmbină ziua cu noaptea, apoi intră iaraş 
în groapă şi nu mai vezi nimic pe mormânt, pe unde au in- 
trat" (6). 

Un semn că peste noapte vor ieşi Strigoii, este cântatul coco- 
șilor de cu seara (7). l 

Vremea cea mai plăcuiă Strigoilor este noaptea cu lună 
nouă (8). 

De umblat, Strigoii umblă tot anul, dar mai ales pe la Sf. Va- 
sile (9), în noaptea Pastilor (10), spre Sf. Gheorghe (11), după 
Filipi (12) şi îndeosebi spre Sf. Andreiu, care se numeşte şi noap- 
fea Strigoilor, despre care se zice că poporul n'ar trebui să știe 
când cade. Atunci, scrie Alexandri, 


Sgomot trist în câmp răsună, 
Vin Strigoii, se adună, 
Părăsind, a lor secriü, 

Voi creştinelor popoare, 
Faceţi cruci mântuitoare 
Căci e noaptea 'mgrozitoare, 
Noaptea Sfântului Andrii ! 


(1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt de d-na E. Voronca. Şezätoarea, 
VIII, p. 16. 

(2) Marian, Sărbătorile, 1, p. 109. 

(3) Şezătoarea, VIII, p. 18. 

(4) Zbidem, p. 16. 

(5) /bidem, XIII, p. 161. 

(6) Voronca, op. cit, p. 437. 

(7) /bidem, p. 861: Strigoicele la Inna noua umbla mai tare. 

(8) Şezătoarea, XII, p. 162. 

(9) Cred. Rom. din Bucovina, împart. de d-na E. Vo:onca. 

(10) Marian, Sărbătorilor, 111, p. 202 224. 

(11) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 118 9: „După ce trece sarba- 
toarea Filipilor, femeile se feresc de a lăsă afară limbile dela melițe şi meli- 
ţoaie cu cari au melițat cânepa, pentruca sa nu se bată cu dânsele Sfrigele, 
pâna ce painântul se cutrenit ra“. 


144 


Am descris pe larg în altă parte această noapte (1); în cele 
ce urmează se vor adăogă ştirile nouă şi credinţile cari se lea- 
gä în deobşte de ieşirea Strigoilor. 

Dacă Strigoii vii pot ieși ori când, noaptea, cei morţi ies dim 
morminte numai după anumită vreme dela îngropare. Unii spun 
că aceasta se întâmplă la 9 zile după înmormântare (2), alţii 
cred că la 40 de zile (3), la 6 săptămâni (4), alţii la 6 luni (5), 
iar alţii la şapte ani (6). 

Prin unele părți se zice că Strigoii ies numai trei ani dela 
moarte (7), iar prin altele se crede să ies șapte ani, când morții 
trebue să se desgroape, ca să se sfințească din nou (8). - 

Celor din morminte le vine ușor ca să iasă pe găuricea dela 
capul mormântului; tot astfel de ușor le este și Strigoilor vii ca 
să-şi părăsească trupurile. Aceștia, ziua, fac treburile de nevoie la 
gospodăria care o au, iar seara, după ce se culcă de vreme, 
sufletele lor ies și merg de se înhăitează cu alte suflete de Stri- 
goi, lăsându-și acasă trupurile ca şi moarte. Dacă cinevă ar simţi 
în acest timp trupul cel fără suflare al Strigoiului şi i-ar pune 
de pildă, capul, acolo unde i-au fost picioarele, acel om ar ră- 
mâneă mort pentru totdeauna, căci venindu-i sufletul înapoi, mar 
mai ști pe unde să intre în trupul său ca să şi-l învieze (9). 


(1) Jbidem, p. 126 135. - A. Gorovei, Credinți, p. 5 6: „Spre Sf. An- 
dreiu se fac cruci pe la fereşti, cu usturoiu, se ung coarnele vitelor, și mânân- 
că cu toţii usturoiu, de care miros fug Strigoii. 

(2) Șezătoarea, XIII, p. 159, 

(3) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 9, cred. din jud. Argeş: Strigoiul 
ace din copilul.cu căiță care iesă la 40 de zile şă-și omoară rudeniile 

(4) Șezătoarea, XIII, p. 159. 

(5) Cred. Rom, din com. Bâzgărei, jud. Teleorman, împărt. de d-l Al. Saint- 
Georges. 

(6) Acad. Rom. Ms. no. 3418, p. 43, cred. din jud. Botoşani: Moroiul se 
face din copiii nebotezaţi ; ies peste 7 ani. La fiecare Bobotează se toarnă a- 
ghiasmă pe mormânt, ca să nu mai iasă. 

(7) Șezătoarea, l, p. 246. 

(8) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu, 

(9) Șezătoarea, |, p. 245 6: „Strigoii vii totdeauna spre Sf. Andreiu se 
culcă afară, iar cei morţi ies din mormânt, până la trei ani, şi vin noaptea pe 
la casele lor, să facă cevă celor din casă cu cari şi vorbesc, stând totdeauna 
până la miezul nopții. Unii povestesc că chiar Sfrigoii vii, nu se duc toţi cu 
rupul, ci la unii adormind în spre Sf. Andrei, li iesă numai sufleful care se 


145 





lată o povestire care se aude prin jud. Suceava: 

„Unui om îi muri femeia în pripă, și fiind el întrebat cum și 
ce boală a avut femea lui, povesti astfel : 

— Aseară,—eră spre Sf. Andreiu,J-ca niciodată, nevasta mea, 
Dumnezeu s'o ierte, sa culcat mai de vreme. Eu am mai stat cât 
am mai stat dinaihtea focului și dela o vreme, sculându-mă să 
merg să mă culc, oameni buni, Doamne păzeşte (omul se bätù 
cu palma peste gtiră), cruce de aur în casă, pe gura femeii ieșiă 
o pară roşie! Mi-am făcut cruce și nam mai văzut nimic. Am 
strigat nevasta, să se scoale,—ea n'a răspuns: am început a o 
scutură, am luat-o din locul acela, am pus-o pe cealaltă laiţă, dar 
pace bună! Era moartă ca toți morții, cum o vedeţi și acuma. 

Iar babele de prinprejur, după ce mai scoaseră câte un suspin, 
ziseră : 

— Sărace om! De știai tu de mai înainte că femeia ta îi Stri- 
goaică, tu n'o mutai din locul în care s'a culcat, şi ea nu muriă, 
căci para cea roşie a fost sufletul ei, care, când s'a întors înapoi, 
n'a găsit trupul unde-l lăsase, și s'a tot dus pe ceeea lume“ (1). 

Unii cred că în aceste călătorii de noapte, Dracii poartă pe 
Strigoi în spinare (2). 

Aceste duhuri de Strigoi se văd jucând noaptea pe katuri ca 
niște făcliufe mici sau având fiecare în mână câte două lumâ- 
nări (3). Târziu, sc strâng la căpetenia lor unde mătură vatra, o 
ară şi o seamănă cu mâă/aiu mărunt. După ce acesta crește şi se 
coace, este strâns, pisat și făcut cu /apfe, cu care se ospătează 
Strâgele și Strigoii. După aceasta ies pe hornuri, se "nvolborează 
prin văzduh şi pe sub streşini şi apoi pleacă de-și însufleţesc tru- 
purile (4). 

Anii spun că Strigoii, îmbrăcaţi în haine roşii, joacă până 'n 
zori de zi. . 


naaa 
preface în fel de fel de animale, şi dacă trupul &cestor Strigoi este mutat din 
locul unde s'a culcat, rămâne mort, &ăci sufletiil întorcându-se, şi ne mai gă- 


sind trupul în locul în care la lăsat, se duce pè beta lumes. Cf. aici, p. 132, 
nota 9, 
(1) Sezătoarea, I, p. 247. 
(2) Cred. Ront. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(3) Șezătoarea, VIII, p. 18. 
(4) I. Sbiera, Povești, Cernăuţi 1835, p. 139 47. 
T. Panrfile, Mitologie, L 10. 


146 


Prin multe părţi însă se crede că Strigoii umblă şi sub alte 
înfățișări, cum ar fi cele de iezi, pisici, câni, purcei, șobolani (1), 
ogari, lupi ş. a. (2), cari par a se chemă Pricolici (3) sau Priro- 
rici, adică Strigoi întrupaţi în animale. 

După unele credinţi, Pricoliciul se face din al nouălea frate 
din nouă fraţi lunatici, adică născuţi în aceeaş lună a anului (4). 

După alte credinţi, Pricoriciul se face din cei ce beau ud de 
om ; cine este silit să se clătească în gură, împotriva brâncii, cu 
acest ud, s'o facă cu băgare de samă, ca să nu-l înghită (5). 

După altele, Pricoliciul se face unul din soţii ce s'au luat fiind 
rude (6). 


(1) Şezăfoarea, VIII, p. 19 20.— /bidem, XIII, p. 157: „Un om, fiind Stri- 
goiu, a murit şi nu l-a străpuns nimeni. Acest Strigoin a mâncat nouă ani ru- 
denii, şi la nouă ani s'a făcut Pricoliciu ogar şi s'a înhaitat cu lupii“. L. Șă- 
meanu, Basme, p. 875 6: „Asemenea Demoni nocturni, când sug sângele vic- 
timelor, poarta (mai ales în ţările slave) numele special de Vampir, cum se nui- 
meşte Strigoiul și în graiul macedo-român. El e sufletul unui om viu (obişnuit 
vrăjiter) sau şi al unui om vrajit, și merge sa soarbă sângele celor adormiţi, 
cari, după aceasta, încep a slăbi și lâncezi, 1 ână mor. Aceste ființe demonice, 
rând ieau o forma animală (obicinuit de lup, mai rar de câne turbat), poartă 
umele de Vărcolaci şi Pricolici, aaica „oameni-lupi“ (Werwolf, loup-garrou) şi 
findca morţii cari ies din groapă, spre a suge sângele, se arată uneori în chip 
de animal, Vârcolacul s'a identificat la unele popoare balcanice (Bulgari, Alba- 
nezi, Greci) cu Vampirul sau Moroiul sugător de sânge. Pe de alta parte, super- 
stiția universală că mostrul animal (adesea în chip de Zup) devoră luna şi can:- 
zează astfel întunecimea ei, a făcut să se atribue Vârcolacilor cauza directă a e- 
clipselor lunare. In Europa orientală, licantropia datează din cea mai înaltă ve- 
chime și Herodot (IV, 105) raportează despre Neuri, un popor dela nordul 
Sciţiei sau Basarabiei de astazi, că ocată pe an fiecare Neur se făceă lup cå- 
tevă zile şi reveniă în urmă la forma-i umană. De asemenea episcopul italian 
Luitprand, istoric serios, puvesteşte despre un. ţar bulgăresc, fiul lui Simon, 
care eră vrăjitor şi puteă într'o clipă stă se prefacă în lup sau într'altă fiara“, 

(2) G. Grigoriu Rigo, Medicina poporului, |, p. 49: Strigoi după moarte 
sunt toţi Strigoii în vieaţa, adică oamenii cari până trăesc, se prefac când voesc 
în fel de fel de jigănii, d. e. iepure, viței, etc., sug și laptele dela vaci și se 
duc apoi la „Rotundu“ în Banat, pentru a luptă cu Strigoii“. 

(3) Academia Română, Ms. no. 3418, p.9 v": Pricoliciul e o fantomă ca 
poicul sau viezurile. 

(4) Gorovei, Credinfi, p. 281. 

(5) /bidem, p. 334. 

(6) Acad. Rom., Ms. no. 3479, p. 91. 


147 


Pricoliciul are picioarele dinainte mai scurte ca cele dinapoi (1). 

Tot Strigoi sunt şi 7ricolicii. „Tot omul care e Tricoliciu, când 
îi soseşte timpul, fie ziua ori noaptea, se duce pânăntrun loc, 
unde se crede a fi scutit de ochii lumii, ocolo se dă de trei ori 
peste cap, îşi schimbă făptura sa de om şi se preface în ¿up sau 
„âne, şi în această stare căşunează apoi o mulţime de daune, ră- 
utăți şi neajunsuri celorlalți oameni, cari nu sunt Tricolici ca dân- 
sul şi pe cari îi întâlneşte în calea sa“ (2). , 

După unele credinți, Tricoliciul se face dintr'un copil din flori (3); 
după altele este copilul unei fete greşite cu un flăcău, născută şi 
dânsa tot astfel, dintr'o mamă zămislită la fel (4). 

lată povestirea unui Tricoliciu, botezat aici Pricoliciu: 

„Un tânăr flăcău care eră Pricoliciu (5) din naştere, la timp 
se căsători cu o tânără fată dintr'alt sat. „După obiceiu, la săptă- 
mâna după nuntă, înjugă boii la car, puse mâncare și băutură în 
car şi luă nevasta să se ducă pe cale întoarsă la socrii lui, pen- 
tru a se cinsti. 

Mergând pe drum, el spuse nevestii că poate să le iasă înain- 
te vreo fiară sălbatecă, dar ea să nu se sperie, ci să pună mâna 
pe secure, şi să dea până la sânge. 

Ajungând ei până într'o pădurice, pe unde duceă drumul, el 
opri boii şi intră în pădure, fără a fi bănuit de nevastă. Acolo 
se despuiă, se dete peste cap de trei ori și se prefăcu întrun 
mânz roşu, cu capul de om. După aceea ieși şi sări asupra ne- 
vestii, so mânânce. Nevasta însă, care îl observase de departe, 
puse mâna pe secure, și cum se repeziă el peste căruță asupra 
ei, îl lovi peste o ureche, făcându-i o tăietură adâncă. 

Indată ce el fusângerat, a fugit în pădure, şi dându-se înapoi, 


(1) Gorovei, op. cit, p. 281: Pricoliciul, adică un om prefăcut în câne, însă, 
zice poporul, cu picioarele dinainte mai scurie şi cu cele dinapoi mai lungi, 
se amestecă într'un haz/c de lupi, umblâgd cu ei după prăzi de vite şi chiar 
de oameni, mai ales după cei născuţi din flori“. 

(2) Marian, 7radifii poporale române din Bucovina, Bucureşti 1895, p. 343. 

Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 72 v": Tricoliciul mânâncă copiii în lipsa pă- 
rinţilor de-acasă, înşirându-le maţele prin cuiele păreţilor. 

(3) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 193 v”. 

(4) Zbidem, p. 372 v”. 

(5) Popescu-Ciocănel, Patriciu şi Salviu, Brașoave, p. 264: „Pricolicii se cred 
a fi nişte oameni, cari la anumite epoci se. prefaceau în fiare sălbatece şi faceau 
Tău omului“. 


148 


peste cap de trei ori, se prefăcă iarăş om, după care se îmbrăcă 
cu hainele şi veni la căruţă spre a urmă drumul. 

Intrebat fiind de nevasta sa, el i-a spus că nu ştie nimic, și că 
bine a făcut de a dat cu securea, căci altfel, de nu l-ar fi sânge- 
rat, ar fi mâncat-o. 

Ajungând la părinţii ei, le-a povestit întâmplarea pe furiș, ară- 
tându-le şi rana dela urechea sângerândă, iar părinţii au priceput 
că ginerele lor e Pricoliciu şi i-au luat nevasta, oprind-o la ei 
acasă“ (1). 

lată a doua povestire: 

<A fost unul, şi sa făcut Strigoiu, și a umblat cu /upii trei- 
sprezece ani. Şi s'a dus la nişte Ungureni, la oi, şi au sărit cânii 
și l-au prins pe el, şi l-au făcut sânge. Şi el a început a strigă, 
că Sa făcut om cum l-4 sângerat. 

Când l-au auzit ciobanii strigând: „săriți de mă scăpaţi, că mă 
mânâncă cânii !“, l-au găsit despuiat. Atunci l-au luat ciobanii și 
l-au băgat în târlă. Atunci le-ar fi spus lor că a fost treisprezece- 
ani cu lupii“ (2). 

Și în sfârșit: 

«Un om, fiind Strigoiu, a murit, şi nu l-a străpuns nimeni. A- 
cest Strigoiu a mâncat nouă ani rudenii, şi la nouă ani s'a pre- 
făcut Pricoliciu ogar şi s'a înhăitat cu lupii. 

Acest Pricoliciu, fiind în ceată cu doisprezece lupi, a urlat la 
o cruce de piatră, şi le-a dăruit Dumnezeu să se ducă să mânân- 
ce un armăsar dintr'un cârd de cai peste Olt; şi până în ziuă 
l-au mâncat. 

Şi s'au întors pe la nişte ciobani, și au sărit cânii ciobanilor 
şi au muşcat pe Pricoliciu. Şi cum i-au făcul sânge, a început să 
tipe, adică Sa făcut om şi le-a spus ciobanilor tot ce-a fost cu 
lupii“ (3). 

Astfel de credinţi întâlnim şi la Polonezi (4). 

Prin jud. Covurluiu, Zricolicăul apare cu însuşile Joimăriței, ca 
Strigoiu,—om metomorfozat ; din descrierea lui însă, se va vedea 
că nu-i altcevă decât tot un Strigoiu viu şi nu un 7ricoliciu. lată-— 
o povestire : 

(1) Pop=scu-Ciocănel, Patriciu și Salviu „Brașoavz, p. 204. 

(2) Şezăfoarea, II, p. 156. 


(3) Jbidem, p. 157. 
(4) Bugiel, op. cit, p. 11. 


149 


„Mai înainte, oamenii aveau de îndurat multe din pricina TŻ- 
«colicilor. Aceştia erau oameni în carne şi oase, cari, atunci când 
îi apucă un fel de duca-se-pe-pustiu, umblau din casă în casă 
şi unde găsiau vreo fată mare ce nu-şi deriticate lucrurile, pu- 
nându-le cu gura în jos, o mâncau. 

Astfel se spune că un popă plecând la târg, ca să cumpere 
cele de nevoie pentru sărbătoarea Paştilor, și-a lăsat acasă fata, 
după ce i-a spus ca să meargă la o prietenă a ei, să o aduci 
la dânsa, şi să doarmă împreună, după ce vor pune toate lucru- 
rile din casă cu gura în jos, 

Ziua, fata a mers la prietena ei, au lucrat împreună, dar seara, 
luându-se cu alte celea, a uitat so poftească. Acasă, şi-a așezat 
tot ce aveă prin dulapuri şi poliţe, le-a pus cu gura în jos, şi 
numai o lingură, din cele opt, câte le spălase, a uitat-o cu gura 
în sus. 

Peste noapte, iată, se făcù aşă cum se făcu: un 7ricoliciu veni 
la casa popii şi începu să strige: 

— Oală, dă-mi drumul, că nu mai pot! 

Şi oala îi răspunse: 

Poţi, nu poţi, nici eu nu pot, că-s cu gura m jos! 

Și Tricoliciul începu să strige mai departe: 

Strachină, dă drumul! Ulcică, dă drumul ! Lingură, dă dru- 
mul ! 

Și când zise pentru a opta oară „lingură, dă dumul!“, sare 
lingura a opta și îi deschide. Tricoliciul intră în casă şi o mânân- 
că pe fata, după ce îi spânzură imaţele şi părul prin cuiele păre- 
“ţilor. 

Când se întoarseră popa și preoteasa dela târg, găsiră porţiie 
încuiate. Făcură ce făcură şi deschiseră, şi-şi puseră mânile în 
cap la cele ce văzură! (1). x 

Puterea Strigoilor este foarte mare. „Strigoaicele sunt date tot 
de Dumnezeu“, ne spune o credinţă bucovineană, iar o altă, tot 
de pe-acolo, adaogă că Strigoaicele sunt mai puternice decât în- 


suş Dumnezeu. 
„Strigoaicele, Doamne fereşte, ce putere au! 


Zice că pe când umblă Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe lume, 


(1) Culegere din com. Zârneşti-Jorăşti, împart. de d-l N. I. Munteanu. 


150 


Dumnezeu sa suit pe o cruce înaltă şi le-a întrebat pe Strigoaice= 

— Ce faceţi voi acolo? 

— Noi aşă facem,—au zis ele, că atât vedem cu ochii, de Du- 
minica mare să fie Brumă! 

Eu nu v'oiu lăsă să faceţi voi asta! 

— Apoi nici noi în cer nu te-om lăsă pe tine, la Ispas, să te 
sui ! 

Când a venit la Ispas, Domnul Hristos nu s'a putut sui, A ve- 
nit înapoi la ele şi sa suit pe cruce de le-a vorbit: 

— Faceţi voi ce faceţi, şi când veţi veni în cer la mine, v'oiw 
întrebă eu ce faceţi aici! 

Ș'apoi tocmai sa putut Domnul Hristos sui la cer. Dacă le-a 
dat lor voie, i-au dat şi ele lui Dumnezeu“ (1). 

O înşusire caracteristică a Strigoilor este bătaia ce şi-o fac, 
mai ales în noaptea de către sărbătorile mari, pe cari le-am po- 
menit. f 

Prin Ardeal se spune că Strigoii se ung întâiu cu usturoiu saw 
alcevă şi apoi se duc prin văzduh la un munte, călări pe câte o 
lopată. Fi sunt în trupurile lor. Acolo dau de Marmonul lor,— 
căpetenia Strigoilor (2). . 

Mai pretutindeni însă se spune că înainte de a merge la locul 
lor de întâlnire, Strigoii umbă prin sate și adună limbile dela me- 
life, melițuice şi melifoaie. 

Cu aceste unelte, Strigoii se adună pe Aaturi sau hotaruri de 
moșii şi sate, şi acolo se ieau la bătaie. 


(1) Voronca, op. cit, 866.—N. I. Dumitraşcu, Sroave și legende populare, 
Vălenii de Munte 1908, p. 7: „Pe când umblă Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe 
pământ, călări, au întâlnit o vrăjitoare ce-şi fierbeă în drum, cu puterea ei vrá- 
itomească, oala, fără foc sub ea. 

Când o vede Dumnezeu astfel, zice: 

Sta-ţi-ar oala ! 

Şi ea, de acolo: 

- Sta-v'ar şi vouă caii! 

Și oala a stat; şi caii lor. 

Dac'a văzut aşi Dumnezeu că vrăjitoarea are aceeaş putere ca el, şi-a luat 
vorba : 

~ Porni-ţi-ar oala! 

Și ea: 

Plecă-v'ar caii !“ 
(2) Impărt. de d-na E. Voronca. 


151 


Prin unele părţi se zice că se bat cu sâbizze (1) prin codri şi 
locuri tăinuite, pe la răscrucile drumurilor sau împrejurul unu 
foc. 

Prin Bucovina se 'spune că bătăliile acestea se întâmplă între 
Draci şi Strigoi (2), căci Dracii au mare ciudă pe Strigoi. Prin 
cele mai multe părţi însă se spune că lupta se dă numai între 
Strigoii amestecați, adică între Strigoii vii şi Strigoii morţi. 

N'am puteă încredinţă dacă această adunare şi bătaie se face 
la porunca unui spirit, „Baba Coaja, regina tuturor spiritelor 
rele“, pe cari unii o identifică cu Samca sau Avestifa, aripa Sa- 
tanei (3). 

Bătaia între Strigoi începe atunci când unul zice „usturoiu ro- 
şu“, şi încetează când altul strigă „usturoiu alb“, sau când cântă 
cocosii pentru miezul nopţii (4). 

Câtă vreme se bat, Strigoii zic: 

Dau, dar nu taiu! (5). 

Când o Strigoaică, dintr'o pricină oarecare, nu poate să se ducă 
la întâlnirea cuvenită, îndeamnă pe alţii s'o înlocuească. Astfel, 
prin jud. Suceava se povestesc următoarele: 

„Ci-că a fost odată un om care aveă o femeie Strigoaică şi 
tocmai de Sf. Andreiu o păli de copil. Femeia zise bărbatului 
său aşà: 

— Măi bărbate, du-te de iea limba dela meliţoiu, mergi la 
crucile drumului, fără să vorbeşti cu cinevă chiar de te-ar între- 
bă, dă de nouă ori în pământ cu limba meliţoiului şi zi din gură; 
„dau, dar nu taiu“. 

Bărbatul ascultă pe femeie, se duse, şi în loc să zică după cum 


(1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 

(2) Voronca, op. cit, p. 863 4. 

(3) Marian, Nașterea, p. 33 şi urm. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, pe 
100 şi urm, 

(4) Şezăfoarea, |, p. 245. Academia Română, Ms. no. 3418, p. 37 v°: Stri- 
g ii se bat la kotare la Sf. Andreiu și Sf. Gheorghe. Ooamenii se feresc un- 
gând peste tot cu usturoiu, şi strângând limbele de melife de pe-afală. 

(5) Cred. Rom. din Bucovina, împărt de d-na E. Voronca. 


152 


îl învățase de acasă, el a zis: „dau şi taiu“, şi când veni acasă 
îşi puse mânile în cap, căci găsi femeia toată tăiata !“ (1). 

Prin unele părţi se crede că În aceste bătălii, Strigoii se împart 
pe ţări, şi că țhra cetei ce biruie, va aveă bielşug, căci toate plo- 
ile menite pentru ţara Strigoilor biruiţi se vor răvărsă peste cea 
a biruitorilor (2). 

Venirea Strigoilor morţi pe la casele lor, pe unde au trăit, nu 
este întotdeauna însoţită de primejdii. Ei vin, caută prin casă, 
mânâncă ce găsesc și varsă făina din căpistere (3). Dacă află ușile 
închise, intră pe coş; după ce beau şi mânâncă, dau rămășiţile 
la vaci, şi apoi pleacă (4). 

Povestiri de amănunte nu lipsesc: 

lată una din jud. Mehedinţi : 

„Se povestește că murind bărbatul unei femei şi făcându-se 
Moroiu, venià noaptea la dânsa, se aşeză pe pat şi femeia îi da 
demâncare, iar când cântă cocoșii, plecă fuga. 

Femeia a spus vecinilor ce se întâmplă și că îi este urît sin- 
gură. Vecinii i-au zis că dacă va mai veni, să-i dea demâncare şi 
sa-i tragă cismele din picioare. 

Aşă a şi făcut: i-a tras o cismă şi a pitulat-o, iar când eră să 
o tragă şi pe a doua, au cântat cocoșii şi Strigoiul a plecat. 

Femeia a arătat a doua zi cisma la vecini“ (5). 

A doua povestire din jud. Romanați: 


(1) Șezătoarea, 1, p. 247. lon Creangă, VII, p. 24 5: „Femeile [cuti-> 
Strigoaice], ele chiar lăuze sa fie, spre Sf. Andreiu merg la al nvulea hotar, pe 
gura sobei sau pe horn, şi când vin inapoi, sunt toate stâlcite şi ferfeniţite. 
Despre o damă din societatea înalta, dar cam excentrică, din Botoşani, se spu- 
neă ca de un revelion, cum eră îinbrăcată cu haine scumpe, comandate din 
Paris, s'a dus în odaia copiilor, şi pe gura sobii, fiu ! a tulit-o! lar când a ve- 
nit înapoi, erà atât de sdrenţăroasă“. 

(2) Voronca, op. cit, p. 861. 

(3) Revista „Tinerimea română“, VI, 1 2, p.93. 

(4) Șezătoarea, VIII, p. 18. Revue des traditions populaires, XVI, p. 140: 
Spaniolii crea în cei ce ies din morminte prin gauri, ca să-şi supere neamurile. 
Indata se aduce o povestire ca dovadă : un bărbat care se strecoară pe „gaura 
Strigoilor (trou des Revenants). Sufletul stripoinlni se îndepărtează prin cetirea 
preotului. Familia lui traeşte apoi în pace. 

(5) Șeziitoarea, V111, p. 19 20. 


153 


„Un român dintr'un sat, a murit acum doisprezece ani. Şi sa: 
dus trei oameni acolo, în satul acela, unde se însurase el şi au 
tras în gazdă la socrul lui, unde eră şi nevasta lui“. 

Neștiind că murise, drumeţii au întrebat de dânsul. „Nevasta 
celui mort a zis: 

— A murit bărbatu-meu, dar vine numai Joia şi Sâmbata.“ (1). 

A treia povestire din jud. Suceava: 

„Erà odată un om, care, cât a trăit el, totdeauna în spre ziua 
de Sf. Andreiu se culcă afară, din care pricină îi şi ziceau oa- 
menii că-i Strigoiu. 

Murind omul acesta, ieşiă în toata noaptea din groapa și ve- 
nià acasă la nevasta lui, şedeă până ce cântau cocoşii de miezul 
nopții şi apoi pieriă. 

Biata femeie, îngrozită de astă întâmplare, se plânse la o babă 
care o sfătui aşă : 

— Du-te acasă, așteaptă până va veni el, şi cum îl vei vede 
că intră în casă, tu te şi apucă de te spală, te piaptănă, te oglin- 
dește, te gătește şi nu-i răspunde nimic, până ce nu-i fi gata, iar 
atunci zi că te duci la nunta frate-său, care se însoară şi iea pe 
SOră-s1. 

Atunci el are să zică că nu se poate, dar tu spune-i: 

— Nu se poate cei morţi la cei vii, dar asta se poate! 

Şi pe loc are să crape! 

Un „mulțumim şi bogdaprosti“ ieşi din gura femeii, care du- 
cându-se acasă, şi făcând cum a îngăţat-o baba, a scăpat de Stri- 
goiu“ (2). 

Une ori Strigoii trebue „să-şi facă păcatul“ chiar şi ziua. 

„Unul,—ne spune o povestire,—a plecat la rude, cu nevasta, 
şi pe drum, s'a dat jos din car şi s'a dus la o fântână. Şi i-a zis 
nevestei : 

— Când o veni un ogar, să dai cu strămurarea în el, cât vei 
puteă, să nu-l laşi să te mânânce! 

Şi el, fiind Strigoiu, s'a făcut ogar şi i-a ieşit înainte şi sa a- 
Zârnat de ea s'o mânânce. Şi ea a dat cu strămurarea cât a pu- 
tut, până l-a răsbit. Şi el atunci a fugit, dacă l-a răsbit şi a pie- 


(1) Șezăfoarea, XII, p. 156. 
(2) Ibidem, 1, p. 246. 


154 


rit el. Şi a ieșit pe altă parte făcut om şi a început să râdă când 
a văzut-o. 

Şi el când s'a bătut cu femeia, i-a rupt brâul, şi ea l-a văzut 
cu scamele în dinţi, şi sa dus acasă cu el la socru-său şi sa 
cinstit. 

Când a fost să plece, femeia n'a mai vrut să plece,—și le-a 
spus tot rostul, cum Sa întâmplat!“ (1). 

Dacă sunt lăsaţi „în plata lor“, ca şi /e/e/e,—Strigoii une ori 
nu sunt primejdioşi; dimpotrivă, pot ajută cu cine ştie ce daruri 
pe un drumeţ ca acela: 

Un om venià cun sac de mălaiu dela moară, când vede o 
horă de Strigoi nu departe de dânsul. 

— Să vă crească jocul!—le ură trecătorul. 

— ŞI ţie să-ţi crească mălaiul !-—îi răspunseră Strigoii jucăuși. 

Şi de atunci, întradevăr, mălaiul din sacul omului nu sa mai 
isprăvit, până când n'a făcut greşala şi a spus și femeiei care-l 
tot ispitiă, taina acelei minuni“ (2). 

Din jud. Muscel avem această interesantă povestire : 

„Se vorbeşte, că Strigoiul, venind Ja horă ca flăcău și fiind în 
joc observat de un flăcău că i se vede o codifă atârnând pe 
cap, din pălărie, acesta i-a spus, şi atunci Strigoiul, de bucurie că 
i-a spus, şi ca să nu-l mai devegheze la alţii, i-a făgăduit că-i dă 
lucru mare, dar să vie în cutare loc cu âl mai bun prieten al lui. 

Flăcăul s'a însurat şi s'a dus cu nevasta, că, cine să-i fie mai 
prieten ? 

La locul cu pricina, Strigoiul s'a făcut un voinic frumos, şi pe 
când voinicul însurat dormiă, a sucit minţile femeii și s'a hotă- 
rit să omoare pe bărbat. 

Când însă eră să-i dea chiar nevastă-sa cu securea în cap, Stri- 
goiul l-a luat de picioare şi răsucindu-l l-a deșteptat: 

— Bine, mă, nu ţi-am zis să vii cuăl mai bun prieten al tău? 
Nevasta nu fi-e prieten! 

— Aşă? 

A venit a doua zi cu frate-său. Dar atunci Strigoiul s'a făcut 
o fată frumoasă și a sucit minţile frate-său, de s'au hotărît să 
omoare pe voinicul care dormiă. 


(1) Şezăfoarea, XIII, p. 155 6.—Vezi aici, p. 147 8: se zicea Pricoliciu. 
(2) P. Pârvescu, Hora din Cartal, p. 104. Variantă în Șezătoarea, |, p. 240-7. 


lar l-a deşteptat Strigoiul şi i-a zis: 

— Ascultă, mă! Vino cu ăl mai bun prieten! 

Și a treia zi, ne mai având cu cine, sa dus la locul acela 
singur. 

Dar fără voie-i, sa luat un câne după el. Şi cânele a lătrat şi 
a mârâit aşă de puternic, ba s'a şi repezit, că n'a lăsat pe Stri- 
goiu să se apropie de voinic, pe care, ca şi întâia şi ca şi a doua 
oară, îl adormise cu o boare din gură, lăsată dela depărtare. 

Atunci l-a deşteptat Strigoiul şi i-a zis: 

— E, acum e adevărat. Ai venit cu â/ mai bun prieten al 
tàl. 

— Iată, îţi fac şi eu un bine!—şi i-a suflat în gură limbile pă- 
sărilor şi al tuturor lighioanelor din lume, dar a zis că de-o 
spune cuivà secretul Jăsat, moare. 

Nevastă-sa însă, nu ştiă de asta, şi de câte ori el, înțelegând 
ce vorbesc vitele: iapa ca să meargă mai încet, că ele sunt patru 
suflete (ea, însărcinată, şi nevasta, sus, tot însărcinată), —oaia, ca să 
nu-i taie mielul, că numai unul are, alta să-l taie că are destui,— 
râdeă, de atâtea ori ea-l întrebă pe bărbatu-său, că, de ce râde? 

— Aşă mi-a venit!—răspundeă el. 

Intr'o zi însă, nevasta n'a mai răbat: să-i spuie, şi mai multe 
nu, că n'au să mai stea la un tăciune. 

Atunci el şi-a făcut lemnul, s'a gătit, sa pus în sicriu şi a ce- 
rut lumânarea. Când eră însă gata să spuie secretul cu limbile, 
aude pe câine tot certându-se cu cocoșul: 

— Cânţi, mă, şi te fuduleşti, şi stăpânul, uite, săracul, îşi dă 
sufletul! 

— Păi dacă e prost! II prosteşte o femeie! 

— Cum? 

— Apoi uite, eu am douăzeci de neveste și le stăpânesc pe 
toate şi el are numai una şi nici p'aia n'o poate stăpâni. Să se 
scoale, să iea biciui şi să-i dea pe spinare: „d'astea ştiu, d'astea 
spun!“,—să-i zică! 

Omul a auzit, sa sculat și a făcut cum l-a învăţat cocoşul. 

Atunci femeia a tăcut şi n'a mai întrebat niciodată!“ (1). 

In căsnicia lor, Strigoii au darul să-şi ascundă însușirile lor, 
făcându-şi soții să nu vadă: 


(1) C. Rădulescu-Cbdin, Îngerul Românului, p. 260 1. 


150 


„O femeie odată eră Strigoaică, şi eră cârnă. Dar bărbatul ei 
n'o vedeă că eră fără nas. Oamenii îi Spuneau, şi el nu credeă. 

Când eră aproape să moară, i-a zis bărbatului său: 

— Bărbate, în urma mea să-mi duci tu la groapă ulciorul cel 
de după horn! 

E! a ascultat-o! Din întâmplare pe drum, Sa rupt gâtul ulcio- 
rului. Cum s'a uitat omul la femeie, a văzut-o că e fără nas. 

— Da bine, cine a rupt nasul femeii mele ? 

— D'apoi tu amù o vezi că e cârnă? Cât ai trăit nui vă- 
zut-o?—au început a zice oamenii“ (1). 

Alte ori însă, Strigoii întâlniți sunt hărțăgoși și buclucași; ei se 
ieau la goană după drumeţi, dar nu-i pot prinde. Dacă omul nu 
fuge, este muţit (2). 

Dintre case, Strigoii aleg pe cele luminate. Din această pricină 
se crede că este bine ca ferestrele să fie oblonite (3). Când din- 
tro pricină oarecare nu poate intră, Strigoiul strigă (4) cu glasul 
unui om pe care cel diu casă îl cunoașre, doar va ieși afară, 
crezându-se cu adevărat chemat de acel om.E bine însă ca noap- 
tea, omul din casă să nu răspundă decât la a treia întrebare, 
căci odală sau de două ori, orice Duh necurat poate întrebă; a 
treia însă, nu poate. Unul care ar răspunde ori ar ieşi afară, ar 
fi muţit (5), i Sar strâmbă gura ori i s'ar tăiă picioarele. Strigoii 
„slobod așă, un duh ră asupra omului“ (6). „Când ajunge la 
vreo casă, strigă câte un lucru din casă, să-i deschidă, dar ro- 
mânul pune toate lucrurile cu gura în jos. Dacă lucrul strigat e 
cu gura în jos, să-i dea Strigoiul toată puterea lui, şi tot nu-i 
poate deschide“ (7). 


(1) Jon Creangă, VI, p. 139. 

(2) Șezătoarea, |, p. 240 7. 

(3) Voronca, op. cit, p. 1172. 

(4) Insemn şi următorul înţeles al verbului a sfrigă : Când unul vede la casa 
altuia un lucru de care îi este ciudă că nu-l are şi el, începe să strige asupra 
acelui lucru. De pildă: „Ce? Se laudă cutare că are casă frumoasă! D'apoi sa 
vă spun eu cu banii cui a făcut-o şi cu munca cărora a ridicat-o! Aşa, ori şi 
cine ar puteă aveà nu numai câte o casă!“ Este credința că nu merge bine u- 
nui lucru sau fiinţe asupra caruia se strigă. 

(5) Cf. T. Pamfile, Crăciunul, p. 33. 

(6) Cred. Rom. din Bucovina, împart. de d-ua E. Voronca. 

(7) Şezătoarea, XIII, p. 162. 


157 


Când nu pot face nici un rău, Strigoii fură bucatele, pe vre- 
mea treieratului sau imblătitului, după îndemnul Diavolilor. „Au 
ei nişte broaște mari, de coloare cafenie: pe acestea le trămit în 
şurile oamenilor unde stă grâul grămadă. Ele își umplu guşile cu 
grâu şi-l aduc acasă la Strigoiu. Fiind ele foarte multe, și pagube 
mari pot face. Pe astfel de Strigoi îi află păgubașul aşă că prin- 
de o broască de acestea, o pune în o oală nouă (ol) de pamânt 
şi o pune la foc de se încălzeşte. Când începe a arde olul tare, 
broasca începe a sări şi în timpul acela Strigoiul respectiv, care 
a trimis broasca să fure, vine la casa păgubașului și se roagă de 
iertare. Dacă este iertat, se duce acasă, dar nu mai poate face ce 
a făcut. Dacă nu se arată, moare“ (1). 

Când nu vrea să facă rău, Strigoiul intră în nasul omului; a- 
tunci omul szrănută, sfrăfigă; şi atunci cei de prin prejur îi zic: 

— Să-ţi fie de bine! (2). 

Sau însuş cel ce strănută îşi urează: 

— Ajută, Doamne, cu bine și cu sănătate! ca să fugă Stri- 
goiul. 

In această privinţă, iată o povestire: 

„Mult trebue să fie de pe vremurile acelea, când nu erai vol- 
nic ca să pleci noaptea prin sat, că erai schilodit și pocit de 
ale Frumoase, de Strigoi, Miază-noapte şi aite Mătăhănii de pe 
pământ. Dar acestea n'au ţinut mult, căci oamenii au aflat meș- 
teșugul vorbelor cari să le zică și scapă de ele chiar în ziua de 
astăzi. 

Au fost o dată un kog şi un Szrigoiu. 

Intro seară de iarnă, pe când lupii ieşiseră la urlătoare, hoţul 
a găsit vremea ca să se ducă să fure calul popii din sat, pentru 
că sbură ca vântul. Dar până a ajunge la casa popii, aveă să 


(5) Șezafoarea, III, p. 134. Cf. aici, p. 78: Broasca omului. 

(0) Iată ce înseamna Del Chiaro în a sa /sforia delle moderne rivoluzioni della 
Valac'ua, ed. lorga, p. 63 cu privire la sfrănuful de la Anul nou: n... avver 
tendosi però che, nel giorno primo di gennajo (sollenne presso de’ Greci per l 
festa di San Basilio), se qualcuno de' commensali starnutassea tavola, subito 
gi si porta un bicchier di vino, e di più gli vien donato un taglio di panno 
fino e uno di raso, per farsi abito e sotto-abito ... se starnutasse il principe (e- 
ste vorba de masa lui Constantin Brâncovanu) allora ıl Gran-Tesoriere a sp se 
pubbliche sarebbe obbligato di donargli un broccato d'oro per farsi un abito“. 


158 


“treacă pe lângă un ţintirim. Şi îi eră urit, că auzise că-i ies îna- 
iute Strigoii. Se gândiă: să lase calul,—eră prea sprinten; să se 
ducă,—îi eră frică că-l poceşte. 

Nu stătù mult la îndoială şi o luă la sănătoasa, prin vremea 
aia urîtă, focmai pe la miezul nopții, când toate jigăniile ies pe 
pământ, şi mergând, par'că ziceă cântecul ăsta: 


Plouă, ningă, bată vântul, 
Eu mă duc unde mi-e gândul! 


Când fu aproape de casa popii, îi ieşi înainte o mmogândiță cât 
un stat de om, cu o lumânare în mână. Erà un Strigoiu. Aveă 
dinți mari ca de cal şi printre gingii se vedeau firile de carne 
de om; unghiile îi erau de un şfartal, şi la picioare şi la mâni 
la fel, ca la urs, ba încă şi sub barbă avea păr. 

In cap aveă o chichie la fel cu cea ce-o poartă Ucigă-l-toaca, 
ce înșeală oamenii. 

Hoţul, cum se văzu că este faţă în față cu matahala asta, în- 
cepù a scuipă şi a se închină: 

— Ptiu! ptiu! ptiu!, ucigătecrucea! ptiu! ptiu! ptiu! ucigăte 
toaca dela sfânta biserică, crucea şi Sf. Ilie din cer! 

Se sbârlise părul pe el ca pe porc şi se îngălbenise ca terta 
„de ceară, dar cu tot zisul şi închinatul lui, nu a făcut nimic, 
pentrucă erau frați de cruce. Hoţul eră Diavol necurat cu gân- 
dul rău la inimă, iar Strigoiul eră duh necurat de pe altă lume, 
şi veniă pe lumea asta numai când îi eră scris lui. 

— Ho, ho, frate, stai, frate, ce mă scuipi? Ce, nu suntem 
frați ? Nu mă cunoști ? 

Hoţul, când auzi vorbele astea, parcă-şi mai veni o ţâră în fire; 
„deteră mâna amândoi ca şi cum s'ar cunoaște de o mie de ani. 

Inţelegeţi dumneavoastră ce-a fost aici. S'a întâlnit un G/ziavol 
de pe lumea asta cu un alt Ghiavol de pe lumea cealaltă — că 
doară hoțul e Ghiavol curat pe lumea asta. 

S'au găsit tovarăşi hoţul cu Strigoiul şi au început să vorbească 
amândoi de vieaţa lor. Hoţul spuneă că se duce să fure calul 
popii. Strigoiul îl întreabă că poate să ţină minte ce a fu- 
vat întâiu şi întâiu? El a spus că a furat, când eră copil de şase 
ani, un ou dela un vecin, şi pe urmă un miel, un bou, o coasă, 
un plug, un topor dela un pădurar şi patru găini dela neică-so 
Stan. Și a spus hoţul, de nu le puteai ţine minte. 


159 


Strigoiul zice: 

Lasă, frate, că tu ai timp să plătesti păcatele astea pe cari 
le-ai făcut, dar e rău de mine, că mie nu mi-a dat Dumnezeu 
răgaz nici ca să pot să-mi mărturisesc păcatele, şi acuş ard toată 
vieaţa mea în iad, întrun râu mare de foc, şi nişte şerpi îmi rod 
oasele, şi nişte frigări roşii le bagă şapte oameni în mine şi iar 
le scoate. Și dacă vrei să ştii cine sunt ăia, sunt cele şapte su- 
flete pe cari le-au luat eu: i-am omorît eu cu mâna mea! 

Vezi, dacă ai vreă, te-ai lăsă de hoţie şi n'ai mai cădeă în ha- 
lul în care sunt eu! 

Hoţul, luând bine în băgare de samă vorbele Strigoiului, il 
ntreabă că el de ce se duce ca să iea copilul popii? 

Strigoiul îi răspunse: 

— Sunt trimis de tartorul Ghiavolilor, că eu sunt sluga lui, să 
ieau suflete nevinovate din leagăn. 

Hoţul îşi zise atunci în gândul lui: 

Mă, săracul bietul popă! Să ştie el ce are să fie pe capul 
lui în noaptea asta! 

Hoţul, tot ca să afle bine, il întrebă că cum sa făcut sluga 
Ghiavolului și unde-i este locul lui, în care sa născut? 

— Am mâncat carne de om, zice Strigoiul, şi locul meu este 
uite colo, în satul ăla: casă, copii, toti,—arată în spre ţintirim 
Am omorit şapte oameni, fără frică de păcat! Odată, când am 
vrut să prind o fată de căprioară, care mi-a rupt vieaţa, m'am 
pomenit cu toate stâncele de pe un munte, că s'au rostogolit de-a 
prăstăvala, sfărâmându-mi picioarele; m'a dus în fundul unui 
pustiu, unde au venit cei şapte Ghiavoli cari bagă totdeauna fri- 
gările roşii în mine. Şi aşă, vezi, asta mi-i munca grea. Cine face 
rău pe lumea asta, rău găseşte pe lumea cealaltă. 

Hoţul, tot hoţ! Văzând că nu-i face nimic Ghiavolul ăsta de 
frate, îl întreabă iar, cum iea sufletul copilului. 

— Mă fac muscă sau scânteie și intru pe cheia uşii şi merg 
la leagăn şi intru pe nările nasului. El atunci sfrănuză şi dacă 
nu va zice „Doamne, ajută cu bine!“ de trei ori, îi voiu luă su- 
fletul! Dacă va zice, fug dela el, că Sf. Ilie, cum aude, vine să 
mă prindă, şi mă omoară! 

Pe-aproape de cântarea cocoşilor se despărţiră. 

Hoţul e la fereasta popii, şi aşteaptă să zică „Doamne, ajută 
cu bine!“ când va veni Strigoiul. 


169 


Un strănutat înădușit se aude în leagăn: 
Achtu! achtu ! achtuuu! 

De la fereastă se aude: 

— Doamne, ajută cu bine! Doamne, ajută cu bine! Doamne 
ajută cu bine! 

Indată se aude bătând din aripi cocoșul: fâl! fâl! fâl! și cu- 
curigu! Bate ceasul de deşteptare! A pierit Satana, s'a dus în fun- 
dul pământului sau în prăpastia râului de foc, să-l înțepe cele 
sapte frigări roşii! Cuminte este paserea! Ea vede cele rele, noap- 
tea, şi de aia Strigoiului i-a mirosit a cocoș, şi a fugit numai 
decât. 

S'a sculat popa, a aprins o lumânare, şi cu toporul la uşă în- 
treabă: 

Cine-i ? Cine-i ? 
Om bun! răspunse hoţul. 
Om bun, intră înăuntru! 

Hoţul spuse toate: cu ce gând a venit la el, și i-a spus şi de 
Strigoiu, ca venise să iea copilul din leagăn. 

Popa, auzind aşă, i-a dat calul, pentru care venise sa-l fure și 
o pereche de desagi de galbeni, că pe atunci eră lumea bogată, 
nu ca acuş. 

Hoţul s'a mai întâlnit o dată cu Strigoiul şi l-a întrebat: 

— Aşă mi-ai făcut? 

— De, măi; nu am ce face! 

Lasă, că acum avem noi leac de cojocul Ghiavolului!“ (1). 

Din Bucovina avem aceste două variante: 

„Zice, întâia, că a fost un fecior de boier și a vrut să plece 
seara la drum. Calul îi sta legat afară, numai să încalece şi sa 
pornească. Un tâlhar însă, văzând calul, se apropiă să-l fure. Toc- 
mai atunci vede sub fereastă pe un Sfrigoiu, cum pociă pe fe- 
ciorul boierului, care în minutul acela a strănutat. 

Sănătos !—a strigat tâlharul de afară, iar Strigoiul de ciudă 
a crapat, căci de nu-i ziceă tâlharul cuvântul acesta, feciorul Do- 
ierului eră mort. a 

Auzind cei din casă sgomotul, au ieșit afară, întrebând ce 
este ? 

— Veniţi singuri şi-ţi vedeă! răspunse tâlharul,—să vă încre- 


(1) Calendarul Revistii „lon Creangă“ pe anul 1912, p. 154 7. 


161 


dințați ce treabă v'am făcut. De nu veniam eu ca să vă fur ca 
lul, boierul cel tânăr eră acuma mort! 

Şi le arată Strigoiul crăpat ! 

Cu toții sau bucurat şi i-au dat de bună voie calul. 

lar de atunci a rămas obiceiul ca întotdeauna să se zică celui 
ce strănută: „Sănătos!“ (1). 

A doua variantă ne spune următoarele : 

„Zice că erau o dată doi tovarăși: unul eră tâlhar iar altul 
Strigoiu. 

Unde te duci tu în astă seară? întrebă tâlharul pe Strigoiu. 

— Eu mă duc să pocesc pe feciorul cutărui om! 

Nu te duce, că acolo mă duc eu să-i fur boii; tu du-te în- 
tralt loc! 

— Ba du-te tu în alt loc, că eu acolo vreau să mă duc! 

— La ce să faci tu omului așă supărare, că doar ştii că nu- 
mai pe acel copil îl are! Satul e mare; pe altcinevă nu-l găseşti? 

— Nu! 

Ei bine, dar hai că merg şi eu acolo să fur boii. Să vedem 
care mai degrabă va isprăvi! 

Sau dus ei. Strigoiul s'a pus la uşă cu cufiful, şi pociă, dar 
tâlharul, sub fereastă, ascultă. Atunci băiatul a strănutat odată 
tare, dar tâlharul de sub fereastă a strigat: 

— Să trăeşti! 

Cum a zis așă, n'a mai avut Strigoiul putere să-i mai facă cevă. 
Pe băiat l-a bufnit sângele pe gură şi pe nas, dar n'a murit. Tâl- 
harul însă a intrat în casă şi le-a spus ce eră să păţească şi cum 
sa prilejuit el pe acolo, căci voiă să fure boii, şi l-a scăpat. 

Omul i-a mulţumit și i-a dat de bună voie boii, dar de atunci 
e obiceiul de a zice în totdeauna când strănută cinevă: „Să tră- 
eşti!“, „Să vă fie de bine!“ (2). i 

Una din grijile Strigoilor este să împiedice pe oameni la por- 
nitul plugului (3). 

Când Strigoii sunt supăraţi de oameni, sunt foarte îndârjiţi. Un 
om, văzând lângă un cimitir o Strigoaică, a aruncat cu piatra în- 


(1) Jon Creangă, VI, p. 51: „E obiceiul de a zice când stranută cinevă: „să- 
nătos !, „zdorov !“. 


(2) Ibidem. 
(3) Marian, Sărbătorile, II, p. 174 3. 
T. Pamiile, Mitologie, T. 


162 


trînsa. Strigoaica a dat atunci un vânz și l-a trântit jos, că doi 
ani după aceea nu s'a mai văzut omul întreg (1). 

Pe oamenii pe cari îi întâlneşte pe cale, noaptea, Strigoii îi su- 
pără până când acestora le vine în gând și-și fac cruce (2). 

Cele mai multe credinţi şi povestiri, însă, ne arătă pe Strigoi 
ca unele din cele mai primejdioase Duhuri pentru om, şi mai ales 
pentru neamurile lor. 

Ei sug rudelor (3),— şi câte o dată şi streinilor, — sângele din 
inimă (5). 

La copiii mici vin în cele dintâi nopți după naștere. „De vor 
găsi copilul, mama şi moaşa dormind, ieau inima copilului, şi 
acesta apoi în veci nu se mai pomenește [om]. 

Când copilul e mai mare și e îmbrăcat în cămașă, — care la 
grumazi se strânge cu două aţe numite chiotori, — în toată seara 
trebue acestea desfăcute, căci dacă nu, atunci noaptea vin Strigoii 
şi-i ieau inima. Aşă, un copil neascultând de mamă-sa, nu s'a 
deschiotorat când s'a culcat, şi noaptea numai de-odată aude ma- 
mă-sa : 

— Vai, inima mea ! 

Şi iute, dând la copil, iată-l rece!” (5). 

Altora le mânâncă ficafii (6) sau rărunchii, — mai ales copiilor (7). 

Sângele îl suge (8) cu o ţevie, ori numai cu gura lor, ca să 
se întărească. 

Unora le trag sufletele pe fereastă (0). 

Altora le aduc poceală, pricinuindu-le scurgeri de sânge din 


(1) Cred. Roin. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca, 

(2) Academia Română, Ms. no. 3478, p. 173. 

(3) Şezătoarea, XIII, p. 157: „A fost unul din Potel, care a murit acum opt 
ani, şi eră Strigoiu, şi a venit şi a mâncat pe tat-său, pe mă-sa şi pe doi fraţi 
în şase zile... A fost unul din Băbici, Ion Ţuguiu, şi a murit șia mâncat neva 
sta şi doi copii de frate într'o săptămână... Acest Strigoiu a mâncat nouă ani 
rudenii...”. 

(4) Șezătoarea, VIII, p. 19. 

(5) Densuşeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 233. 

(0) Şezăfoarea, VIII, p. 16. 

(7) Marian, Nașterea, [. 75. 
(S) Șezăfoarea, XIII, p. 156 7. 
(9) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 153. 


163 


nas, gură, le aduc junghiuri cari senteţesc până când vine și 
moartea (1). 
Cântecul Strigoiului care suge sângele, este următorul, cam 


neînțeles, de altfel : 
Amorele, amorele, 


Inima vine şi strigă 

Și ea la judecata plânge, 
Jalueşte pentru tine: 
Iepuri, șerpi şi căprioare 
Nu e bună vânatoare? 
Iepuri, şerpi şi căprioare, 
Nu e bună vânătoare? 
Inimile omeneşti, 

Unde le găseşti, le pierzi. 
Sângele lor ma îndulceşte, 
Carnea lor mă arănește, 
Aranı mea asta este! (2). 

In cele ce urmează, dăm nişte credinţi bucovinene, atât cu pri- 
wire la Sfrâpi, pe cari poporul le identifică cu /efele, întru totul, 
cât şi privitor la poceala lor care e boala numită de dânsele. 

„Boala de dânsele, —sau după cum se chiamă pe domneşte, reu- 
matim, e boală de tot rea. lată de ce se chiamă boala asta de 
dânsele : Dânsele sau Sfrâgele, — sau cum li se zice la Ardeal, 
lelele, sunt sufletele de femei cari au fost vrăji cât au fost în vi- 
eață. Acele suflete nu mai au hodină, nici stare nicăiri, nici în 
văzduh, nici pe pământ, pentru că Dumnezeu nu vreă să ştie de 
„dânsele. 

Aceste suflete se strâng câte laolaltă mai cu samă pela Cer- 
cugii, pe sărbătorile Sâmpiefrului de iarnă şide vară, pe la An- 
dreiu, pe la Ignat, pe la Todos,la Flaralambi, la Arminden și toam- 
na, pe la Colibari şi la Ciuda şi la Cilipci, când dă în postul 
Crăciunului. Pe la aceste zile se strâng în cete totdeauna fără 
soață,—şapte ori nouă. După ce se strâng,—dar în totdeauna pe 
vârfurile munţilor, ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bună- 
oară la Pietrile Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât nu- 
mai atât: 

Nup, 
Ciusnup, 
In casa cu usfuroiu nu ma duc! 


(1) Voronca, op. cit, p. 865. 
(2) Șezătoarea, XIII, p. 156 7. 


164 


Și de aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus, să se ungă 
uşorii dela ușa casii cu «sfuroiu, şi fiecare om să poarte usturoi 
la dânsul în acele zile (1). 

Strâgele se văd ca lumini aprinse, ca nişte mucuri de lumină, 
cari sboară prin văzduh. Despre jocul lor,— cine le-a văzut, zic 
că-i minunat de frumos: şapte sau nouă lumini, după cum sunt 
ele strânse, se înşiră mai întâiu în rând şi după aceea se învârt 
în feldefel de forme, iar la urmă, când vine ceasul să se despăr- 
țească, se învârtesc roată, şi aşă de iute, în cât se pare că se vede 
un cerc de foc ca cel făcut cu un tăciune, dacă s'ar învârti re- 
pede cu mâna. i 

Până ce nu se strâng la olaltă, Strâgele nu-s primejdioase, dar, 
după ce se despart dela joc, sunt foarte rele, căci dacă s'ar în- 
tâmplă să treacă peste om, îi lasă dureri pela încheieturi şi cio- 
lane. De trec peste o vită, acea vită crișește, — mai pe scurt, — 
peste orice vietate ar trece, o ciungeste. Dacă s'o întâmplă să treacă 
peste o stână de oi, toate oile din stână mnijesc. Leac pentru 
mnijit nu-i altul decât: aghiasmă dela trei biserici. şi cu dânsa. 
să se facă mu/deiu amestecat cu iarbă roșie. 

Sfrâgilor nu-i bine să le zici pe nume, căci dacă le zici, vin 
pe la zilele lor şi îţi tac pricaz. De aceea e bine să le zici Dân- 
sele, de unde vine şi vorba boalii de dânsele. 

Cine s'ar întâmplă să le vadă jucând, să se dea îndată de trei 
ori peste cap şi să zică: 

Șapte fete cari jucaţi 
Și cântaţi, 
In şapte ţări 
Și şapte mări 
Vă depărtaţi ! 

Cine are boala de dânsele se foloseşte numai de următorul leac: 

I se ieau apele la trei sfârşituri de lună, cu o cofă şi o lingu- 
ră nouă, mergând cu ele la pârău, făcând trei mătănii; negrăind 
nici un cuvânt, se iea de nouăsprezece ori apă cu lingura, „de 
jos în sus“, gândind numai la Dumnezeu. 

Cel bolnav stă culcat cu fața în sus, sub icoane; acolo i se dă 
iarăş pe tăcute nouă linguri de apă făcută cu mujdeiu de vstu- 


(1) Pentru şezatonrea de pază a usturoiului la Sf. Andreiu, cf. şi revista Går- 
duri bune, Huşi 1915, no. 6-7, p. 11 3. 


165 


roiu, în trei sorbituri iar cu rămăşița îi faci cruce în palmă, în 
dosul mânii, în tălpi şi în toate încheieturile. 

Cuţitul cu care s'a făcut mujdeiul, se împlântă apoi sub patul 
bolnavului. 

Toate acestea se fac după ce cântă cocoşii. 

Cel bolnav, de-i bărbat ori femeie, cât îşi iea apele, la cele trei 
sfârşituri de lună, şi anume la fiecare sfârşit de lună câte trei 
zile, trebue să trăiască în cea mai mare curăţenie; să nu se su- 
pere, să mânânce numai lapte şi ouă, să nu ucidă măcar un pu- 
rece, să nu se ude pe picioare (1). 

Copiilor mici, Strigoii sau Strâgele le pricinuesc boala numită 
mâncatura sau mâncarimea de inimă. Pentru a o descântă se iea 
un păhărel de miere şi un cuțit. Cu cuțitul se taie bucățele mici 
din foile unei flori de bujor, şi tot amestecând aceste foi cu mie- 
re, se descântă. Mierea cu floarea de bujor se dă copilului bol- 
nav de mâncălură sau mâncărime de inimă,— dureri mari de sto- 
mac „prin dedeochiu“. 


lată descântecul : 
Ileana Cosânzeana a făcut un copil 
Si la mâncat Strâga ; 
A făcut doi, 

Și i-a mâncat Strâga; 
A făcut trei, 

Și i-a mâncat Strâga ; 
A facut patru, 

Şi i-a mâncat Strâga ; 
A facut cinci, 

Şi i-a mâncat Strâga ; 
A făcut şase, 

Şi i-a mâucat Strâga ; 
A facut şapte, 

Şi i-a mâncat Strâga ; 
A făcut opt, 

Și i-a mâncat Strânga. 


Numai cu cel de-al nouălea, N., a rămas: 


In braţe l-a luat, 

In munte s'a suit, 
In temniţă l-a băgat 
Şi l-a mcuiat 

Şi l-a alcătuit. 
Strâga l-a căutat 


(1) Jon Creangă, VI, p. 145 6. 


Trei zile "n trei parți. 

Dacă a văzut că nu-l gasește 

Şi nu-l gasește, 

La frate-sau a alergat, 

Frate-său în grajd de piatră a intrat 
Şi calul cel bun datu-i-a, 

In munte suitu-s'a, 

Și-a descuiat 

Şi-a desalcatuit, 

Și-a mâncat inima copilului, 
Mama, de dorul şi focul copiil r, 
Suie dealul Garaltiilor, 

Găseşte inimile copiilor, 
Delăturea drumului, 

In floarea bujorului. 

Cu vârful cuțitului luatu-t-a, 

In paharul cu miere aruncatu-l-a, 
Copilului datu-i-l-a 

De l-a mâncat, 

Să rămâie copilul curat, 
Luminat, 

Cum mă-sa l-a făcut, 

Și Dumnezeu l-a nascut (2). 


(2) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu, dela Maria N. Rugină. Dat. și 


166 


Despre Moroi şi despre neajunsurile pricinuite de dânşii, prin 
Oltenia aflăm următoarele credinţi : 

„De Moroi mor copiii, flăcăii şi chiar oamenii mari. Se bănu- 
eşte că umblă Moroiul prin sat când e boleşniță mare, când mor 
oamenii pe un cap, şi când bolnavul nu se poate vindecă cu nici 
un neam de buruienigsau descântece. 

Bolnavul prins de Moroiu, întâiu e luat cu fior şi frig, nu mâ- 
nâncă, îl doare la inimă, iesă afară subțire, galben ca şofranul, 
apoi, când i se sparge fierea,—după cum spun babele,— bolnavul 
iesă afară sânge şi venin, și moare. 

Boala nm'are leac, până nu se ghiceşte Moroiul şi nu se des- 
groapă. 

Moroi se fac babele şi moşnegii cari au fost în vieaţă juruiţi 
Necuratului, cari au fost vrăjitori sau răi la inimă, pizmaşi, duş- 
mănoşi şi sub cari au trecut un câne sau pisică, când erau morţi, 
întinşi pe masă în casă. 

Moroi se mai fac şi cei întorși dela ţâţă. 

Moroii au sprincenile îmbinate, şi cât de cât, au şi o bucăţică. 
de coadă. 

Moroii, cât trăesc, sunt foarte periculoși. La cine s'or uită cu 
mirare, mai cu seamă din spate, numai decât se deoache, şi cel 
deochiat de Moroiu, cu greu se vindecă; de cele mai multe ori 
moare. 

Moroii, după moarte, se arată dese ori în vis, ba chiar şi aievea. Il 
visează ai lui şi vecinii, şi atunci se bănueşte că cel visate Moroiu. 


Dar babele, ca să nu mai viseze lumea pe cel bănuit de moroiu, 
se duc la mormântul mortului, îi seamănă pe mormânt mietu 


de nouă ani, şi îi îngroapă lângă cruce trei fuse de-a 'ndăratele. 


Dacă şi după asta, lumea tot îl mai visează, și boala tot mai dái- 
nueşte, se tot întinde mereu, atunci babele povăţuesc pe oameni 


să iea un hărmăsar negru ca pana corbului, să meargă în răscru- 


cred. Rom. din Oltenia, împart. de d-l N. I. Dumitraşcu: „Se mai cunoaște ca 
cinevă este Strigoiu, atunci când începe să moară din cei vii ai lui, rudenii, re- 
pede repede, mâncându-le inima, că numai auzi: Doamne, nu ştiu ce sa mai 
mă fac, că pe copilul meu îl tot doare inima; X tot roade! bagsamă, vreun 
Strigoiu. Şi moare, sărmănelul de el! Sau pier din vitele lui, apoi ale frați- 
lor, rudelor şi ma! târziu chiar ale satului întreg, dacă nu se prinde de veste. 
Se mai cunoaşte și prin aceea că în toate nopţile vine în formă de Duh necu- 
rat acasă, vorbeşte cu nevasta, copiii, —dacăa fost bărbat, mânâncă din sac, oale, 
şi chiar loveşte“. 


167 


cea nopţii la cimitir, şi să încerce ca să treacă călare peste mor- 
mântul bănuitului. Dacă cel bânuit e Moroiu, armăsarul să-l tai 
şi nu trece peste mormântul lui, iar dacă nu e Moroiu, armăsa- 
rul trece în fuga mare. 

Când s'a aflat Moroiul, oamenii desgroapă pe cel bănuit, ard 
o frigare şi cu ea străpung inima mortului de 3 ori, apoi fac un 
foc mare, aruncă mortul pe foc, şi dupa ce s'a făcut scrum, adu- 
nă toată cenușa într'o trăistuță şi o dă pe o apă curgătoare. 

Babele zic că numai aşă se poate scăpă de Moroiu, cu care dis- 
pare boleşnița din sat. 

Tot pentru Moroiu, prin alte părţi din Oltenia se descântă ce- 
lor bolnavi „în trei zile de trei ori, cu trei fire de busuioc şi cu 
un ou ouat de-o găină neagră, într'o Sâmbăta, pe la asfinţitul 
soarelui. 

Se descântă în capul bolnavului: 


Un om mare, roşu, In galeata mare, roşie 

Lua o secure mare, roșie, Și pleca la târgul mare, roşu, 
Injugă doi boi mari, roşii, Cu lapte roşu, 

La carul mare roșii, Și striga în târgul roșu: 
Jugul roşu, Lapte roşu! 

Proţapul roşu, AMloroii, 

Roatele roşii, Strigoii, 

Inima roşie, Deochetorii, 

Roatele roşii, Râmuitorii, 

Leucele roşii, Moroaicele 

Lisilele (1) roşii Strigoaicele, 

Osiile roșii, Deochetoarele, 

Toate roşii. Râmnitoarele 

Și plecară în pădurea mare, roşie, Năvalira. 

Sa taie un copaciu mare roşu. Care cum lapte din târg luară, 
Și sparse copaciul mare, roșu, Inima, 

Și făcă stobori mari, roşii, Ficaţii 

Și îi puse în carul mare, roșu. Le plesnită, 

Și înjugă boi mari, roşii N. rămase 

La carul mare, roşu Curat, 

Și plecă la casa mare, roşie Lumiuat, 

Și făcù un obor mare, roşu Ca steaua 'n cer, 

Și închise viței mari, roşii, Ca roua în câmp, 

Dela vacile mari, roșii Ca maică-sa ce l-a făcut!“ (2). 


Și mulse vacile mari roşii 





(1) T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 133: lișiţile. 
(2) Gr. Grigorin-Rigo, Medicina poporului, |, p. 109 11. 


168 


„De Moroiu sau Strigoiu“, prin jud. Vâlcea se descânită în chi- 
pul următor, de trei ori: 


Tu Moroiule, Cu vin te-oiu udă, 

Tu Strigoiule, Cu busuioc te-oiu afumă, 

Tu să-ţi mânâuci inima ta, Cu tămâie te-oiu tamâiă, 

Maţele tale Ca inima ţi-oiu luă, 

Ficaţii tăi, Şi cu cuțitul oiu tară-o, 

Carnea ta Și-oiu face-o nouă bucaţele, 
Oasele tale, Și-oiu arunca-o peste nouă valcele, 
Pielea ta, La nouă cățele ! (1). 


Că cu cuțitul te-oin tăiă, 


Prin multe părţi se crede că Strigoiul trebue să mânânce de 
se poate în fiecare noapte un om. 

lată © povestire din jud. Romenaţi: 

„A fost odată o babă și un unchiaș. Ăştia aveau șapte copii. 
Baba asta eră Strigoaică ; şi într'o zi s'a îmbolnăvit greu și peste 
o lună a murit. 

După ce a dus-o la groapă, şi după ce a înmormântat-o, s'a 
făcut muscă; cum a ajuns acasă cei ce o petrecuseră la groapă, 
sa luat şi ea după ei. Când a ajuns acasă, musca sa pus pe 
obrazul unui băiat, care s'a îmbolnăvit şi a murit. A mai trecut 
niţel, şi a murit și tat-su. 

El eră tot Strigoiu. Când l-au îngropat, a mai stat o zi şi s'a 
făcut ogar, şi când a venit acasă, a băut apă din vasele copiilor 
lui. Copiii sau uitat la el. Când sau uitat copiii la el, ogaru/, 
adică Strigoiul, se uită la ei, le-a supt sângele şi au murit toţi“ (2). 

A doua povestire din Bucovina: 

„Strigoiul, când e mort, e roş la față. El nu putrezeşte nicio- 
dată ; nici nu e mort, ci numai se face. lesă din mormânt, noap- 
tea, pe la 11 ceasuri, şi umblă până la 1, ca să sugă sângele oa- 
menilor. 

Odată, un om beat treceă pe lângă ţintirim. Acolo vede el 
un foc. 

Mă duc să-mi aprind luleaua, zice el! 
Dar, aşă se păreă numai a fi foc, împrejurul căruia stăteau trei 


(1) Șezăfoarea, XIV, p. 109. Alte descântece de Moroin sau Sfrigoiu, unde 
se vorbeşte mai ales despre deochin, în Maferialuri folcloristice, p. 553 4. 
(2) Șezăfoarea, XIII, p. 155. 


169 


Strigoi. Omul le spune la ce a venit,—să-şi aprindă luleaua la foc, 
după părerea lui, iar Strigoii îl îndemnară: 

— Na-ți cana asta; ţine-o bine în mâni şi haide cu noi! 

Merg întâiu la o casă, dar acolo le ieşi înainte un căfz/ care, 
nu-i lăsă. Se vede că omul dela acea casă, când se culcase, spu- 
sese Tatăl nostru. 

Merg după aceasta la altă casă. Acolo le ieşi înainte coşcogeă 
dulu, căci se vede că la acea casă, omul spusese la culcare în- 
că şi Crezul. 

Mai merg la altă casă și acolo le iesă jumatate de om. Aici, o- 
mul spuse rugăciunile numai pe jumătate. 

Mai merg şi la altă casă şi acolo intrară, căci ĉn casa aceea, 
nimeni nu spusese seara rugaciunile. Celor din casă, Strigoii le-au 
supt sângele, ba au mai luat şi în cană. 

Acum se întorceau. Omul, care eră treaz, pricepeă şi vedea 
toate câte-i trecusera pe dinainte, şi de aceea întrebă pe Strigoi 
iar aceştia îi răspunseră: 

La oamenii cari, seara, la culcare, şi-au făcut cruce şi sau 
rugat lui Dumnezeu, nu puteam intră, c'aveau păzitori, dar în casi 
în care am intrat, nimeni n'avusese grija să spuie rugăciuni. 

Şi pe acei oameni nu-i poate nimeni înviă? 

— S'ar puteă, numai dacă le-ar da cinevă cu sânge de acesta 
pe sub nas. Altfel nu! 

Atunci tocoșii au cântat şi Strigoii au pierit. Omul a mers de 
i-a înviat pe toți cei din casă. 

Nu se cunoşteă de unde subseră Strigoii, decât doar ca nişte 
urme de unde pișcă puricii! (1). 

A lreia povestire, deasemene bucovineană : 

Strigoii au câte două inimi şi când Strigoiul moare, numai î- 
nima cea bună îi moare, iar cealaltă trăeşte şi-l poartă ca Strigoiu. 

Odată, întrun sat, eră o crâşmă pustie; întrînsa a mers un 
om Strigoiu; când i-a venit ceasul să moară, și-a aprins singur 
lumânarea şi s'a pus pe laiță unde a și murit. 

Pe-acoio, pe drum, a fost trecut se zice un om şi neavând unde 
să doarmă, a intrat înlăuntru. Măcar că a văzut mortul, drume- 
tul nu sa speriat, ci, după ce şi-a făcut rugăciunile, sa urcat pe 
cuptor şi sa culcat. 


(1) Împărt. de d-na Elena Voronca. 


170 


Când ajunse să se apropie miezul nopții, Strigoiul se scoală şi 
vine la dânsul pe cuptor. 

— Hai cu mine !— Îi zice el. 

Săracul a ascultat. Strigoiul a luat o sabie iar lui i-a dat o ca- 
nă în mână, şi i-a zis să-i vie după dânsul. 

Au mers până la o casă din sat, și a zis Strigoiul: 

— Deschideţi-vă, ușilor! 

Şi uşile s'au» deschis. Au intrat înlăuntru. Oamenii dormiau ca 
morții. Strigoiul le-a fost dat cu cevă pe la nas, apoi i-a tăiat 
e toți cu sabia-şi le-a scurs sângele în cană, după care l-a 
băut. 

Cum au cântat cocoșii, Strigoiul s'a făcut nevăzut. 

Omul a rămas acolo iar a doua zi când au venit din întâm- 
plare alții din sat, l-au găsit pe drumeţ cu cana în mână. 

— Ce-ai făcut?—îl întrebară ei. 

Par'că eu?—răspunse omul. Haideţi şi-ţi vedea. 

Au mers cu jandari până la crişmă şi noaptea au pândit pe 
mort, pe fereastă, când s'a sculat. Strigoiul a mers la drumeţ, pe 
cuptor, dar jandarii au intrat şi l-au legat iar a două zi, îngro- 
pându-l din nou, i-au ars Spini de porumbrei de-asupra, pe 
mormânt, şi mai mult Strigoiul n'a ieșit“ (1). 

lată şi a patra povestire, tot din Bucovina. 

„O femeie tinerică, măritată numai de un an, rămăsese singură 
în casă într'o noapte, căci mai demult, fiecare om eră dator să 
facă strajă la biserică, atunci când îi veniă rândul. Astfelîn noap- 
tea aceea bărbatu-său se afla de pază. 

S'a întâmplat apoi că tocmai în noaptea aceea să-i vină ceasul 
nașterii. Apucând-o durerile, şi neștiind biata femeie ce să facă, 
a zis: 

— De mi-ar trimite Dumnezeu, un suflet în ceasul acesta ca 
să nvajute! 

Și pe loc uşa s'a deschis şi în casă a intrat o femeie, care i-a 
dat ajutorul de nevoie unei femei. la scăldat copilul în apă rece, 


a legat-o pe lehuză, a așezat-o să se culce şi apoi s'a dus de sa 
uitat pe fereastra din mijloc. 


Atunci, nevasta, cum erà culcată, i-a văzut picioarele subțiri şi 
păroase, şi pe loc sa priceput cu cine are de-aface. 


(1) Culegere din Mihalcea şi Roşa, împărt, de d-na E, Voronca. 


171 


Moaşa s'a întors la dânsa şi a întrebat-o: 

Vrei să mânânei carne vie sau carne moartă? 
Femeia,—i-a dat Dumnezeu gândul cel bun, -a răspuns: 
— Ba carne moartă! 

Stăi că-ţi aduc acuși !—şi a ieşit pe ușă. 

Femeia, iute a pus cufiful lângă copil, a aşezat cociorva alături 
iar dânsa, cum a putut, a dat goana la o megieșă şi-a spus, aşă 
şi-aşă. Megieşii cum aud, îndată vin: o babă şi un moșneag, în- 
chid bine uşile şi răstoarnă toate lucrurile din casă cu gura în 
jos. Numai hârgaul l-au fost uitat; opaițul l-au fost acoperit c'o 
oală. 

Vine Strigoaica şi bate la uşă ca să-i deschidă, dar nu-i răs- 
punde nimeni din lăuntru. Atunci începe a strigă lucrurile din 
casă, dar nu-i răspunde nimeni decât: 

— Nu pot că-s întors; nu pot că-s întoarsă! 

Vine şi rândul hârgăului de făcut mămăligă. Acesta, cum aude, 
sare de pe vatră, dar cade jos şi se strică. Atunci Strigoaica, dă 
să intre pe cahlă: întâiu a băgat un sicrieş cu un copil mort, 
pe care l-a fost săpat din ţintirim, ca să-l dea femeii să-l mâ- 
nânce, ca să i se împlinească vrerea de a mâncă carne moartă. 

Moșneagul şi cu baba o aşteptau la gura hornului, unul cu 
toporul şi celalt cu coasa. Dar tocmai atunci au cântat cocoșşii 
și Strigoaica a pierit. 

Când a venit a doua zi bărbatul, femeia eră mută. A făcut o- 
mul focul, dar fumul învăluiă în casă înapoi. Căutând pricina, a 
găsit sicriul. Apoi, çu alții, a mers la ţintirim şi au găsit mor- 
mântul copilului de curând îngropat, precum şi al Strigoaicei ce 
fusese moartă în sat. Au chemat oamenii preotul şi au pecetluit-o 
din nou cum au ştiut, iar femeiii i-a făcut rugăciuni, şi pe urmă 
femeia a grăit“ (1). 

Strigoii năzuesc mai cu samă la neamuri,—părinţi şi urmași 
până'ntr'a nouă spiță; mai înverşunaţi către aceştia sunt socotiți 
ca cei mai mari şi mai duşmani, Strigoii proveniţi din copii 
Strigoi. 

Dacă Strigoii îmbătrânesc se crede că nu mai mânâncă oa- 
meni, ci păseri și alte animaie (2). 


(1) Spusă de Marghioala Covaliţă din Camena, împărt. de d-na El. Voronca 
(2) Șezătoarea, VIII, p. 16. 


172 


Când Strigoiul îndrăgește pe cinevă, — ceea ce înseamnă că 
vrea să-l mânânce,—acela visează noaptea rădaște (1). Dragostea 
aceasta se întâmplă mai ales între Strigoii morţi de flăcăi şi fe- 
tele mari, cu privire la cari, dăm următoarele povestiri: 

Intâia, se aude prin jud. Romanați : 

„A fost un popă şi-a plecat cu preoteasa la rude, şi a lăsat 
pe fie-sa acasă singură. Și fie-sa a chemat o fată a unui megieș, 
să doarmă cu ea. Până s'a dus fata s'o cheme pe aceea, a ni- 
merit un om necunoscut, a intrat în casă şi sa băgat sub pat, 
sub o albie. Și a venit fata cu a megieşului şi a pus să mâ- 
nânce. 

Fata megieșului a fost cu spatele la ușă şi cu. fața la pat. $Ş 
mâncând ele, fata megieșului şi-a aruncat ochii sub pat la albie 
și a vazut pe omul necunoscut săltând albia şi uitându-se la ele. 
Ea a crezut că l-a adus fata popii pentru ea, și a tăcutdin gură, 
dar a intrat la grije, şi când s'a culcat, i-a zis fetei popii să nui 
stângă lumânarea. Şi ea n'a vrut şi a suflat în ea şi a stâns-o. 

Fata popii a adormit iar cealaltă nu, de frică. Și şezând deş- 
teaptă, sa pomenit că s'a sculat streinul de sub copaie şi a în- 
ceput să le bârcăe pe la căpătâiu, să vadă dacă au adormit. Și 
le-a ocolit cu o mână de om mort, că să le amoartă. Şi ea avă- 
zut tot şi a ieşit a afară. 

Fata megieșului a pornit după el, binişor, şi a pus drugurile 
și s'a întors, și a sculat şi pe fată, şi a întrebat-o de el. Și aceea 
a spus că nu ştie. Şi au luat frigări şi topoare, să se apere. 

Și când a venit, a găsit uşa încuiată; şi a căutat să intre pe 
coş și na putut, căci ele au fost cu frigările în coș. Şi a băgat 
mâna pe fereastă ca să iea drugul și fata megieșului i-a tăiat mâ- 
na cu toporul (2). Când a venit popa, i-au spus felele tot ce au 


(1) Marian, /nsectele, p. 41. 

(2) Din fanilia acestei povestiri face parte și următoarea, întăia pe care am 
auzit-o în copilăria mea, și pe care n'am uitat-o, cu toate că n'am scris-o până 
acum. O dau pe scurt: Un preot și o preoteasă plecând de-acasă, își lasă fata 
să doarmă cu o vecina. Aceasta vede înainte de culcare, o mână de mort sub 
o covată și astfel, îngrijorată, nu adoarme. Peste noapte, cel de sub covata, care 
eră un hoţ, le dă cu mâna de mort, fetelor, pela ochi, şi o adoarme pe fata 
popii, cari eră adormită, iar fetii treze nu-i face nimic. Apoi, hoțul iesă afară 
ca să-şi strige tovarășii. Fata trează încuie uşa, dă ceară din pod, o topeşte, 


173 


pat, și popa, de bucurie, a dăruit cu daruri scumpe pe fata 
megieșului. lar acel cu mâna tăiată nu sa mai văzut pe acolo. 

Peste câţivă ani a venit la popă un ¿up, căci [Strigoiul] se fă- 
cuse Pricoliciu, şi fiind însângerat de câni, s'a făcut om şi a 
cerut pe fata popii de soţie. Și cum l-a văzut, fata l-a cunoscut 
că eră cu mâna tăiată, şi n'a voit să-l iea, că eră Strigoiu și o 
omoră“ (1). 

A doua povestire se aude prin jud. Vâlcea. 

„Au fost o dată trei fete, şi s'au dus la furcărie. Şi două erau 
mii frumoase, şi una mai urită. Şi cele două fete aveau doi bă- 
ieţi, iar cea uriîtă eră singură, și torceă, și nu aveà băiat. 

La fata cea urîtă a venit un băiat frumos. Și cele două fete 
frumoase erau mâniate pe cea urită, căci băiatul acela trage la 
ea și nu se duce la ele. 

In a doua seară, fata îl întreabă: 

— De unde ești, băiete, şi ce cauţi aici ? 

Şi el n'a vrut să spue. Și fata l-a legat cu un fir de tort de 
picior, şi n'a simţit. Şi când a plecat băiatul, s'a luat şi fata du- 
el, și sa dus la biserică, şi sa uitat la el, când a intrat în mor- 
mânt. 

A treia oară iar a venit băiatul la fată şi a întrebat-o: 

— Spune, neică, ce ai văzut, că dacă nu-i spune, găsești pe 
mă-ta moartă! 

Şi fata nu a voit să spună, şi sa dus acasă și a găsit pe mă-sa 
moartă. 

A patra seară iar a venit băiatul și a întrebat-o: 

— Spune, neică, ce ai văzut, că vei muri tu! 


şi când hoţii au început să găurească pereţii ca să intre în casă, fata i-a opări* 
cu ceară şi astfel a scăpat casa de prădăciune. 

Mai târziu, unul din hoţi, prefăcut în boier mare, cere de nevastă pe acea, 
fată, pe care popa o luase de suflet, şi-o duce într'un codru, unde, dela o roa- 
bă a aflat că hoţii se pregătesc s'o ardă. Fata și-a risipit salba la fântână, ca 
să zăb ovească de-ar căută-o, iar ea a plecat spre casa, înnoptând prin copaci. 
Hoţii o cercau cu sulița prin copaci, şi negăsind-o, s'au întors acasă, tocmai 
unde s'au văzut stropiţi de sângele ce cursese din talpa fetei străpunse de suliță. 

Prefăcut în cerăfor, hoţul s'a încredinţat mai târziu, ca fata de suflet a popii 
se află sănătoasă acasă. 

Vezi şi Șeziătoarea, XVI, p. 49 56 

(1) Șezăfoarea, X11, p. 158. 


174 


Atunci fata i-a spus că l-a văzut cum intră în mormânt, şi Séri- 
goiul a plesnit!“ (1) 

A treia povestire ne vine din jud. R-Sărat, şi are părți asă- 
mănătoare cu cea de până aici; sfârşitul însă îi este de poveste: 

Au fost odată într'un sat o fată şi un flăcău cari se ibovniciau 
după obiceiu, fără ştirea şi placul părinţilor fetei, că pe semne 
flăcăul nu prea eră de neam de cei cu osânză la pântece. Așă 
se vede că a fost treaba, că la împeţire, părinţii fetii cu nici un 
chip mau vrut s'audă de aşă ginere, iar flăcăul, dacă a văzut şi 
a văzut că alt chip nu-i, s'a pus și s'a spânzurat de un copac, și 
gata comedia! 

Aeu, dacă s'a spânzurat, flăcăul cela s'a făcut Strigoiu, Şi a- 
șă, puteă să vie mai des la vechea lui ibovnică, şi să se îndră- 
gostească în voia cea bună cu dânsa. 

Fata, fireşte, de drag, drag la avut, dar acuma, cu toată dra- 
gostea, nu-i prea venià la îndămână tovărășia cun Duh necurat. 
Ce să facă, ce să dreagă, cui să-i spuie şi s'o înveţe, să scape de 
primejdie şi de păcate ? 

Se duse la o babă vrăjitoare şi baba îi dădă învăţătura de 
nevoie. 

Vine aşă Strigoiul într'o seară din nou la fată şi se drăgostește 
cu dânsa până târziu. Și pe semne, când ştiă el că i se apropie 
vremea să plece, îşi luă noapte bună dela fata şi plecă. Fata, 
după spusa babii, anină de straiul din spatele Strigoiului un ac 
de care eră prins capătul unei aţe de pe un ghem mare. Pleacă 
Strigoiul, aţa de pe ghem începi să se desfăşoare, hai-hai, hai- 
hai, până ce de-odată se opreşte. Fata, — se vede că eră cu 
inimă,—se iea după aţă, pe uliţă încolo, în colo, până ce intră 
în ograda bisericii, şi de-acolo drept la un mormânt, de alături. 
De-acolo, aţa aceea intră'n pământ, şi pe urmă, pacea cea bună! 

Fata vine înapoi acasă, dar seara, cum într'amurgeşte, repede, 
la mormânt, de-oparte, să vadă ce-i şi cumu-i. Nu trece mult și 
numai iaca îl vede pe Strigoiu că iesă, merge la alte morminte 
și le desvăleşte, mânâncă inimile morților, şi pe urmă pleacă în 
sat la fată. Fata după dânsul. 

— Unde-ai fost aseară şi ce-ai văzut ?— o întreabă Strigoiul. 

-— Unde să fiu! N'am fost nicăieri! N'am văzut nimic! 


(1) Sezăfoarea, XIII, p. 159. 


175 


lar Strigoiul. din nou: 

— Să ştii că dacă nu spui, are să moară tatăl tău! 

— Poate să moară,—răspunse fata; eu nimic nam văzut, nimic 
nu ştiu, nimic nu spun, 

Bine! 

Și cu adevărat că a doua zi, tatăl fetii a și murit! 

Ei! l-au înmormântat, l-au grijit. Mai trece ce mai trece după 
asta şi iarăş vine Strigoiul la fata. Se drăgostesc cât se  drăgos- 
tesc și iar îi zice fetii: 

— Să-mi spui unde ai fost în cutare seară şi ce-ai văzut, că 
de nu, are să moară şi mă-ta. 

Poate să moară de nouă ori,—îi răspunse fata; cum să spun 
când eu nu știu nimica? 

A douazi mama fetii și muri. O'ngroapă şi pe ea, îi face fata 
toate rânduelile, mai trece ce mai trece şi iacă Strigoiul că spu- 
ne ibovnicii lui: 

Dacă nu-mi spui ce-ai văzut în cutare seară, ai să mori 
şi tu! 

— Şi ? Atâta pagubă! Cum! Vrei să-ți spun minciuni? De 
unde să le scot, vere, dacă nu ştiu şi nam văzut nimic? 

Asta eră vorbă, ştim noi,—dar ce te faci tu fată acuma, cu 
moartea, că vedeţi, de murit, trebueă să moară! 

Işi cheamă neamurile toate,—după învăţătura vrăjitoarii, și le 
spuse că ea are să se prăpădeasgă negreșit. Dacă moare, când 
a fi so scoată din casă, să mo scoată nici pe uși, nici pe fereşti, 
nici pe Sub streșină, ci să spargă peretele casii şi pe acolo s'o 
scoată. Pe urmă, să n'o ducă în ţintinm, ci dincolo, sub o poală 
de pădure, tot peste câmp, de-adreptul, nu pe drum, şi acolo s'o 
îngroape. 

A dat Dumnezeu şi sa întâmplat aşă. Fata a murit, neamurile 
au stricat un perete al casii, au pornit-o peste câmp, cu sicriul 
pe năsălnie, şi au îngropat-o la marginea pădurii. 

Acu Dumnezeu s'o ierte şi pe noi să ne apere, dar să vedeţi 
ce sa mai întâmplat. Pe mormântul fetii celeia răsare, nu după 
multă vreme, o floare minunată, —ce floare va fi fost: frumoasă, 
frumoasă, că nu se mai văzuse până atunci, şi nici de-atunci în 
-coace. 

Trece pe acolo feciorul împăratului şi-o vede, şi cum o vede, 
repede s'apucă şi o sapă pe dedesubt, ca să nu-i atingă rădăcinile, şi o 


176 


duce acasă, la castelul împărătesc, unde o răsădeşte lângă fe- 
reasta lui. 

Mai trece după asta o bucată de vreme. Floarea-i mai frumoa- 
să, mai minunată, dar vorba-i că feciorului de'mpărat nu-i merge 
bine de loc. I s'a întunecat fața, i sa închis inima de-un cârd 
de zile şi singur el nu şiie ce a dat peste dânsul. Nu mânâncă, 
nu bea, nu-i om. Mare întâmplare! 

Ce erà? Floarca dela fereasiă, din floare cum păreă, peste 
noapte se făceă fată cum fusese mai înainte, frumoasă, cum fu- 
sese odată în sat la dânsa, ca ibovnică flăcăului celuia. Și dacă 
se întruchiră, intră pe fereastă la feciorul împăratului şi se dră- 
gostiă cu dânsul toată noaptea, fără ca cinevă din curte să afle, 
și fără ca feciorul de craiu să-și dee sama. 

Asta a ţinut cât a ţinut, până într'o bună zi, când fata n'a mai 
putut să se stăpânească; atunci sa aplecat asupra feciorului 
de împărat şi l-a sărutat pe frunte; feciorul s'a trezit odată din 
somn, şi când a văzut mândreţa ceea de copilă, a zis „ce-i asta!“ 

Ce să fie, 
Să tot ţie, 
vorba celuia ! 

Şi după asta şi-au făcut ei legământ: el să fie al ei, şi ea a 
lui, cât vor fi amândoi. S'au îmbrățișat, s'au mai sărutat, au dat de 
veste craiului şi crăiesii, și toată curtea a bătut din palme şi a 
zis, că mai nemerită pereche nici că se puteă. S'a făcut nunta, 
s'a isprăvit, şi acù trăiau de-a mai mare dragul însurăţeii noştri. 

Toate bune, da una rea: nevasta se învoise cu toate celea, 
dar din casă afară nu se cădeă nimeni s'o scoată. Doamne, a- 
pără şi păzeşte, şi pe noi păcătoşii:îi eră teamă de Strigoiu, şi 
pace bună! 

Până într'o zi. În ziua aceea o iea feciorul împărătesc cu sila, 
o pune în caleașcă, şi mână! la sfânta biserică. Când laun colț, 
iaca Sfrigoiul. Nevasta, cum îl vede, zdup! din trăsură şi fugi! 
neicuță, tocmai în biserică. Fuge nevasta, fuge şi Strigoiul 
după dânsa; fuge nevasta, fuge şi Strigoiui, şi mai-mai să pună 
mâna pe ea, când iaca aproape ajung amândoi de-odată în bi- 
serică. Acolo, nevasta s'a ascuns după o icoană. Strigoiul dă să 
pună mâna pe dânsa, da când vrea s'o înhaţe, numai de-odată 
sfânta icoană se prăvale în capul Strigoiului şi Strigoiul: se face 
ca un fum, şi se duce, şi dus rămâne! 


177 


lar nevasta ceea şi cu feciorul împăratului rămân, pentru cât 
vor fi trăit, apăraţi de toată primejdia și păcatul“ (1). 

A patra povestire o avem din jud. Botoşani, în următoarea cu- 
prindere : 

„Zice fiecare despre Sźrigoiu cum îl ajunge capul şi mintea. 
Aşă, unul spune una, altul alta, și îndată se arată şi chipul Stri- 
goiului : e un mort înviat, care iesă în puterea nopţii, şi are 
coadă, şi faptură de om ca de-ai noşiri, întocmai cum fusese în 
lume, înainte de moartea cea blestemătă, și piere când cântă co- 
coșii sau găinile, şi atâa tot deocamdată. 

In felul acesta se spune cum eră un viu într'un sai şi aveă o 
fată, care se daduse în dragoste cu un flăcău, Flăcăul însă a mu- 
rit, şi fie ca l-a ajuns un păcat mare de-al lui, fie mai degraba 
ca a trebuit să se împlinească un blestem strămoșesc, s'a facut 
Strigoiu. 

Fata na mai ştiut nimic de el, pâna când, într'o seară, părinţii 
ei nu erau acasă, şi rămânând ea singură-singurică, stânse lumî- 
narea şi se culcă, 

Strigoiul întră ori în casă necurată, ori în casă pustie. Dar ca- 
sa aceea, unde dormiă fata, eră curată. Şi în astfel de case Stri- 


goiul intră câte odata, dar numai când nu-i nimeni în casă. Alt- 
fel, el strigă afară la fereastă, și are glasul şi vorba întocmai ca 


și în vieaţă, Deci prinse a strigă la fereasta. Fata, proastă, des- 
chizând uşa, întrebă : 

— Cine-i ? 

De-acuma, haide cu mine! striga flăcăul. 

Și apucând-o de mână, aşă desbrăcată cum se află, a dus-o 
departe-departe, în ţintirim, la mormântul său care acum eră des- 
chis. 

— Intră înăuntru! îi zise fetii. 

— Ba nu, bădiţă; intră dumneata înainte, că eu mă tem !—zise ea. 

El a intrat în mormânt şi de-abiă sa mai auzit când a strigat 
iarăş către fată: 

— Haide mai repede! 

Mai stăi, mări bădiţă, să-mi caut mărgelele, că le-am scăpat 
pe aicea! 


(1) Dela Şt. Vrânceanu, com. Andreiaşi, împărt. de fratele meu Vasile, com. 
Țepu, jud. Tecuciu. 
T, Panifile, Mitologie, 1, 12. 


178 


Şi a fugit fata, şi a fugit înapoi, aşi că până să simțească Stri- 
goiul că ea-i furase ininţile, ajunse la o casă cu lumina lăsată "n 
jos şi cu un mort întins pe laiţă. Pe mort îl chemă Avram. 

Fata, n2 mai ştiind de frică pe ce lume-i, s'a ascuns pe cuptor 
şi s'a culcat, după ce trase zavorul la ușă pe dinăuntru, 

N'a trecut multă zabavă şi Strigoiul a ajuus-o din urmă, că 
aşă-i treaba Strigoilor: când se vor legă de capul cuivă, îl caută 
şi-l necăjesc pretutindeni, și strașnic se mai sbuciumă după sufle- 
tul lui, ca să-l facă și pe el Strigoiu, vândut Necuratului. Deci 
prinse a bate la fereastă, strigând: 

Avrame, Avrame, deschide uşa, Avrame! 

Avram cel mort voi să se scoale, căci eră și el Strigoiu. Şi 

numai atunci, o găină zice cocoșului ; 
Cântă, că o prăpădeşte pe biata copilă! 

— Nu, cântă tu! zise cocoşul,—că nu-i rândul meu. 

Atunci a cântat găina şi Avram cel din casă sa risipit de n'a 
mai ajuns să deschidă uşa, şi nu s'a ales nimic dintrînsul, pre- 
cum nu s'a ales nimic nici din flăcăul ce eră Strigoiu, afară. Co- 
pila a scăpat căci eră bună la Dumnezeu, şi de sufletele de ace- 
stea, nu se lipește nici odată duhul necurat al Strigoiului!“ (1). 

A cincea povestire o avem tot din partea de miazănoapte a 
Moldovii : 

„Erau întro vreme Strigoi câtă frunză şi iarbă și câte coarne 
în putină. Și nu se astâmpărau, bată-i crucea, ci ieşiau noaptea 
între oameni, parcă aveau mişcorici (2). Umblau încoace şi în- 
colo cât umblau, până când, sătui de meleaguri, numai ce te tre- 
ziai cu dânşii la şezători. Se chiamă că la şezători se strângeà lu- 
me multă din sat, mai ales flacăi şi fete, iar Strigoii își puteau 
împlini tabetul, aducând cu dânşii spaima și sugând ca lipitoarea, 
sânge omenesc, 

Odată, când şezătoarea eră mai în plinul ei, iaca vine tupiluş, 
oaspete nepoltit şi bine primit, un Strigoiu. Da nu-l șiiă nimeni 
că-i Strigoiu. Erà doar în chip şi 'n făptură de flăcău, frumos şi 
încă sugubăţ. Dă el binişor buna vremea, s'aşează pe-o laiţă lân- 


0) D. Furtună, Vremuri înfelepte, p. 63 4,şi lon Creangă, V. p.11 2. 

(2) Prin jud. Tecucin se zice mișcurici, gniscurici, în pron. pop, înţelegân- 
du-se prin acest cuvint viermii, cari, prin foirea lor în rană, neliniştesc pe cel 
ce-i are. 


179 


gă fete şi intră 'n vorbă, cum îi treaba flăcăilor. Și fetele, şi toţi 
cei dela șezătoare gândiau de bună credință că el îi un îlăcău 
de-acolo din sat, care venise la casa unde se făcuse șezătoarea. 

Și aşă, din una, din alta, Strigoiul prinde a spune polojănii şi 
jâtii, măi tată, că râdeau fetele, de-ai fi gândit că-s altcevă. Și 
prinde a jucă şi-a șugui și a se hârjoni cu dânsele,—neastâmpă- 
ratul ! 

Cu alte fete îşi găsiă hârjoană cum îşi găsiă, dar c'o fată de 
lângă dânsul, îşi făceă de cap şi de ciolane! 

Șezi binişor, bădiţă! Ce-ţi faci de urit? 

Da el o pişcă mereu, fără milă, hoţul, să-i rupă carnea de 
pe dânsa, nu alta! 

Alei, bădiță! Te 'ntreci cu șaga. Ce? Vrei să mă găteşti 
de zile? se mai rasteşte biata fată. 

Ș'atunci, norocul ei, ca scăpat fusul jos. Când să iee fusul de 
jos, ce să-i deie ochii a vedeă? Imprejurul fusului, coada Strigo- 
iului. Şi a zis ea, cum a fi putut zice, unei fete de-alături: 

— Leliţă,. haidem să fugim, că iuhmanul ista-i Strigoiu. 

Da fata cea de-alaturi, se luase cu ziua râsului şi n'a priceput 
vorbele ei. Ş'atunci, degrabă, iesă fata 'n tindă, cu chip că mer- 
ge să-şi ducă 'n pod nişte valuri de pânză. Și aşă, cu valurile de 
pânză în mână, sa dus, sărmana, sa tot dus întrun suflet şi 'n- 
tr'o spaimă, până întrun codru vechiu ca lumea şi negru ca gân- 
dul ei de spaimă. 

la. cei dela şezătoare o așteptau. Ș'au aşteptat-o, şau căutat-o 
degeaba până când, dela un timp de vreme, au văzut ei şi-au 
văzut că nu mai vine fata. Unde să fie? Dumnezeu sfântul ştie. 

— Din pământ să mi-o scoateţi !— răcneşte sborşit şi cu ochii 
încruntați în sânge, Strigoiul. 

Și de vreme ce no puteau scoate de nicăieri, cei de față,— că 
de unde nu-i, nici Dumnezeu nu iea,—s'a apucat Strigoiul şi i-a 
tăiat pe toţi până într'unul. Le-a supt sângele, le-a svârlit ciola- 
nele şi carnea pe sub laițe, iar capetele şi cu gurile rânjite, le-a 
înşirat pe la fereşti. Cine ar fi trecut pe acolo, ar fi zis că râd 
flăcăii şi fetele... Şi pe urmă, după ce a înşirat şi mațele morţilor 
prin cuiu, zicând că-s mărgelele fetelor, se întinde la fuga, şi 
după o cale de drum, unde s'ajungă? Ajunge în codrul cel ma- 


180 


re, unde ajunsese şi fata, şi mai muşluind pe ici, pe colo, o ză- 
rește sub un tufan de fag. Zice: 
Ce şezi aici, leliţă ? De ce ai fugit dela şezătoare? 

Dar fata, săraca, aşă se înspăimântase, că i se legase limba în 
gură şi nu puteă zice nici mac. 

Văd că eşti fricoasă, leliță! Ci hai cu mine mai degrabă 
acasă, că are să-ți fie bine!.. 

Atunci, fără să vreie, a întrebat fata: 

Unde? 
Aici în codru. Hai mai iute,—strigă Strigoiul. 

Şi ajungând ei la o bortă în fundul codrului, a priceput fata 
că aceea-i casa Strigoiului, care-i ziceă mereu să intre ea întâiu. 

Nu, nu vreau ; întră tu întâiu, bădiță! 

Și aşă, câtă vreme Strigoiul a intrat în borta ceea, și a mai 
măturat şi a mai dirădicat, fata sa întors spre răsărit, şi a por- 
nit la fugă, după ce a bătut bine—bine valurile de pânză în guia 
borţii celeia. 

In fugă şi 'n desnădejdea ei, zărește sărmana fată o scânteie 
de lumină în depărtare. Spre această scânteie de lumină sa tot 
dus întrun suflet, până când iaca ajunge la o casă pustie. In ca- 
să, întins pe o masă şi c'o făclie la capătâiu,şedeă un om mort, 
cu mânile încrucișate pe piept. Ce să facă biata fată ? Intră în 
casă, și suindu-se pe cuptor, adoarme dusă de chin şi de frică. 
Și mult s'ar fi hodinit ea aşă, dacă lighioana de Strigoiu n'ar fi 
ajuns-o din urmă cu năpastea. Căci el, svârlind în sus valurile 
de pânză din gura borţii, a ieşit afară, şi foc de ciudă și de mâ- 
nie, a venit c'o falcă 'n cer și una m pământ, tot în urma fetii 
până la casa cea pustie. Și-atunci, intrând în casă, sa sculat în 
picioare omul cel mort. Şi sau luat ei la bătaie şi la câlfâit, şi 
s'au întins, şi s'au burzuluit, şi s'au bontănit, până au cântat co- 
coşii, şi până s'a trezit fata. 

Amu, lumânarea eră stânsă, omul cel mort nu mai eră nicăieri, 
doar greierii dacă mai ţârâiau a pustietate. Încolo, nimeni, tipe- 
nie, decât fata și sfântul Înger păzitor. Şi omul, cel ce fusese 
mort, și Strigoiul, cel cu chipul de flăcău, s'au năruit la cântatul 
cocoşilor, că amândoi erau Strigoi. 

Trezindu-se într'o aşă întunecime, fata s'a uitat înfricoşată de 


181 


vreo trei ori prin casă, şi gândind că-i la ea, şi că i se nălucise 
cevă rău prin vis, a adormit moartă, fără grijă, fără frică. 

Când s'a trezit ea desdedimineaţă şi a văzut atâta frumuseța 
îngrămădită în fundul codrului, când a auzit aşă cântec de pa- 
sări, sa minunat straşnic şi sa crezut în raiu, Na stat mult la 
cumpene şi sa pornit spre casa părinţilor ei, cu chip ca să-i a- 
ducă şi pe dânşii acolo. Și aşă, ajungând acasă, a prins a spune 
pe unde a purtat-o Strigoiul şi ce minunăţie de fericire a găsit 
ea în codrul raiului. 

Părinţii se uitau la dânsa, şi cuprinși şi ei de nedumerire, au 
făcut semnul sfintei cruci. Fata lor atunci a intrat îu pământ: s'a 
cufundat în adâncul pământului şi sa făcut Strigoaică. Și cum 
puteă să fie altfel? Strigoiul o vrăjise, iar ei îi plăcuse prea mult 
farmecul fericirii din codrul locuinţii lui“ (1). 

In sfârşit, a șasea povestire este aproape o variantă a celei de 
mai sus; ea se aude prin Bucovina, în următoarea cuprindere. 

„La un gospodar dintr'un sat a venit într'o zi un băiat, care 
maveă tata, n'avea mamă, nici ştiă din ce sat e. Și eră sărac de 
maveă altcevă decât straiele de pe dânsul. Gospodarul l-a luat 
argat la dânsul ca să-l crească şi să-l hrănească. 

Când băiatul a crescut mare şi a crescut și copila mare, şi s'a 
făcut băiatul holieiu şi copila fată, sau dat amândoi în dragoste. 
Femeia, mama copilei, simţindu-i, a zis către bărbat să-l ţipe de 
lângă casă, să-i plătească pe cât a slujit şi să-i deie drumul, că 
de nu, i-a face o ruşine, şi sa legă prea tare de fată. Omul i-a 
răspuns ; 

Nu-l ţip, că eu nu cred, până nu-l voiu vedeă cu ochii 
mei ! 

Omul s'a pus să-i păzească, şi nenorocul a vrut că i-a prins 
daţi în dragoste. După ce i-a prins, a chemat pe flăcău în casă, 
i-a plătit frumuşel şi i-a spus să nu-i mai vadă picior pe lângă 
casa lui. 

De-acoleă, băietanul s'a dus prin lume, departe, ca să se poată 
hrăni, dar aşă departe, că fata nu l-a mai văzut un an de zile, 

Intro vreme, flăcăul s'a îmbolnăvit şi a murit. Dar fata nu ştiă 
ce-i cu dânsul; ea trăiă tot cu gândul la el. Nu știă ce să facă. 


(1) D. Furtună în Jon Creangă, VI, p, 202 4. 


182 


ce să dreagă, pe cum să-l vadă măcar odată. S'a dus la o babă 
ca să-l mai vadă odată. 

Baba i-a spus: i 

— Eu pot să-ţi fac, dar dacă el îi mort? 

Fata îi răspunse : 

Fă ce-i face, numai adă-l să-l mai văd odată, fie mort, 
fie vu. 

Bine, eu ţi-oiu face. Dar dacă va veni la tine în seara din- 
tâi, să nu te duci cu dânsul, ci să te uiţi bine la el, şi-apoi să 
vii la mine, să-mi spui cum eră. 

laca vine flăcăul în sara dintâi, călare pe un cal ca un năzdră- 
van, vine la dânsa şi o chiamă: 

— Hai cu mine, dacă ţi-a fost drag de mine! 

Fata i-a spus: 

— Nu pot să merg acuma cu tine până mâni seară; a doua 
seară voiu merge. 

Fata sa dus pe urmă la babă şi i-a spus cum a venir flăcăul 
acela la dânsa. Baba a întrebat-o : 

N'ai dat sama: erà tot aşă la față cum fusese mai înainte? 

— Tot aşă, a răspuns fata, ba încă-i mai frumos! 

Dacă vrei să mergi cu dânsul, i-a zis baba, atunci du-te 
de-ţi leagă toate straiele tale, cari vrai să le ieai cu tine, leagă-le 
toate de capete, și când vei merge cu dânsul şi el ţi-a spune, 
poate, să te bagi undevă, zi-i „bagă-te tu întâiu!“. 

După ce fata şi-a legat straiele de-olaltă, aşă cum a sfătuit-o- 
baba, iată că se face şi seara, şi fata se duce la ocol, să mulgă 
vacile. La o vreme, iacă vede că flăcăul vine tot pe calul acela, 
şi când ajunge la poartă, o strigă. Fata lasă viţeii să sugă la va- 
ci, nu-i mai trebue lapte, — îşi iea straiele, iesă la drum, şi se 
duce cu dânsul. S'au pornit. 

Au mers cât au mers pe pământ, apoi s'au ridicat amândoi în 
văzduh, şi s'au dus peste sate, peste păduri, de nu ştiau în ce 
lume se înfundă, până au ajuns pe un câmp. Acolo, dacă au a- 
' juns, Sau slobozit amândoi în jos, iar calul s'a prăpădit de di- 
naintea ochilor lor, şi ei amândoi au rămas pe pământ. 

Acolo eră o bortă. Şi a zis flăcăul către fată: 

Dacă ţi-a fost drag de mine şi ai venit acuma după mine, 
baga-te acoleă în borta aceea, că eu acoleă trăesc! 


Ea i-a răspuns: 

Bagă-te tu întâiu, că tu eşti învăţat pe aici, dar eu nu! Eu 
ți-oiu da straiele ! 

După ce el sa băgat acolo, fata i-a dat straiele și p'nă ce flă- 
căul a gătit de tras înlăuntru straiele, fata a fugit. 

Un' să fugă să se ascundă? A văzut o căsuță în câmp, unde 
se zariă o zare de luminiţă. Intră acolo, și când intră, [vede] că 
nu-i nime în casă, nime, decât un mort pe laiţă. Ea, ce să facă 
atunci ? Ş'apucă să întoarne toate lucrurile din casa cu gura în 
jos,— linguri, străchini, ceaun, Şi câte haramtuturi mai sunt în ca- 

-să la un țăran, toate le întoarnă și-apoi pune zavorul pe ușă şi 
se ascunde pe cuptor. 

Nu mult după aceea iacă aude că vine flăcăul după dânsa. 
Vine, şi când ajunge la uşă, uşa încuiată. 

Flăcăul strigă atunci : 

Mortule, descuie ușa ! 

Dar mortu-i răspunse : 

Nu pot că-s împiedecat. 

Striga flăcăul strachină, lingură și catre toate, câte ricizri sunt 
în casă, strigă să-i deschida uşa, dar ele toate răspund: 

— Nu putem, că zuntem înturnate! 

Numai din cât opaițul de pe prichiciul hornului, care ardeă 
în casă, acela nu eră înturnat. Flăcăul strigă atunci către opaiţ, 
sa-i deschidă uşa. Dă opaițul să alerge la uşă, dar când a sarit 
de pe prichiciu, a picat jos și s'a spart. 

Atunci a strigat el a doua oară: 

—  Mortule, deschide uşa! 

Mortul se scoală de pe laiţă, și tap! tup! prin casă, se duce 
sărind să descuie ușa. După ce o descuie, flăcăul intră în tindă, 
și cum intră, se întâmplă să cânte un cocoș, şi atunci amândoi 
se lungesc în tindă ţapeni, unul peste altul. 

S'a întâmplat că aceia amândoi să fie Strigoi. 

Dimineaţa, când au venit oamenii la casa aceea cu mortul, ca 
la mort, au găsit doi morţi în tindă, și o fată stând pe cuptor. 


Pe urmă, oamenii se uită bine să vadă ce morţi să fie aceia doi. 
Pe unul îl cunosc: e omul de casă, dar pe al doilea, nu. Se duc 


ei și caută prin ţintirim, întreabă de oameni, poate îl cunoaște 
cinevă. Ferit-a Dumnezeu ; nu-l cunoaşte nimeni și nici în ţinti- 


184 


rim nu găsesc vro bortă, de unde să fi ieșit. Își aduc aminte oa- 
menii că un flăcău este îngropat în câmp, de-o parte, nu în țin- 
tirin. Se duc oamenii acolo și găsesc borta, cum a ieşit de-aco- 
lo, găsesc și striele fetii, toate rupte și batjocorite de dânsul. 

Se gândesc oamenii în tot chipul: 

Cum a putut să iasă de aici? Acela numai ca fost Stri- 
goiu; n'a fost om cum se cade. 

Se ieau oamenii de-i bat färuş cu usfuroiu în inimă, şi la cel- 
alt tot așă, că şi acela eră tot Strigoiu, și după aceea îi îngroapă. 

După ce fata şi-a venit în fire, s'a pornit să vie acasă la tat- 
său. Și-a trebuit să vie șapte ani de-acolo de pe câmp, şi pâna 
la casa ei; așă de departe a dus-o flăcăul în câtevă clipe. 

Aşă a păţit fata care voiă în ruptul capului să poarte dragoste 
chiar cu morţii, şi aşă au să păţească toate fetele cari nu dau 
pace morţilor să doarmă!“ (1). 

Când Strigoii nu reuşesc cu dragostea, fac ură fetelor, ca să 
fie urite de lume și astfel să le pricinuească cele mai mari ne- 
norociri. 

Uneori  Strigoiul silește pe om să-i juruească, la o mare ne- 
voie, „ce are mai scump'“,— obișnuit copilul, care şi acesta, la rân- 
du-i, se va face Strigoiu și va mâncă oameni: 

„Un unchiaș și cu mătuşă-sa, spune o povestire musceleană, 
—n'aveau copii. Erau saraci şi aveau doar o vacă. Moşul a ple- 
cat la târg s'o vânză și acolo a venit un mușteriu so cumpere. 
Îi da pe ea o desagă de bani, dar cu legătură să-i mai dea ŞI 
ce i-o fi mai drag pe lume. 

Se gândeşte unchiașul că nu mai are altcevă decât pe babă, 
şi-i făgăduește. 

Baba, însă, acasă, născuse o fată frumoasă, și asta creștea în- 
tr'o zi ca'n două, și 'n două, ca 'n nouă. 

La vremea de măritat, sa dus la biserică să se cunune cu un 
târ.ăr, dar când să le pue cununiile, pică jos moartă. 

Dacă våd așă ai casei, o pun în sicriu și o duc în biserică, să 
o păzească trei nopți în şir, cum eră obiceiul. 

Dar a doua zi paznicul eră mâncat. De cine? nu se știă. 

Dacă vede împăratul locului, trimite mereu oameni de pază, 


(1) I. E. Toronţiu, A fost o dată. Cluj 1912, p. 13 9. 


185 


dar toți erau mâncaţi până a doua zi. Atunci împăratul, pus pe 
gânduri, trage sorţi să se ducă ăla pe care o pică. Şi a picat 
pe un biet soldat, pe care îl chemă Ion. 

El se duce de vreme în biserică, se roagă lui Dumnezeu să-l 
apere, şi atunci vine un moş bătrân. 

—  Moşule, ajută-mi, că nu știu cum să scap! 

— lea, băiete, ceasul ăsta, şi când o fi un ceas până la miezul 
nopții, să te pitești după icoana Maicii Domnului, că acolo n'are 
să te găsească Strigoiul, care nu e altul decât fata: ea se face 
Strigoiu şi el mânâncă pe toți paznicii. 

Băiatul ascultă, şi noaptea : 

- Unde eşti, Ioane, să te mânânc? 

El n'a răspuns, şi nu l-a găsit. 

A doua seara, când se scoală fata, el se ascunde chiar în si- 
criu. Ea strigă şi îl caută, zadarnic. 

A treia noapte moşul iar îl învaţă: 

— lea evanghelia asta, s'o ţii pe piept, să nu mişti, să nu vor- 
beşti, iar când vor fi trei ceasuri până la miezul nopţii, sa te 
culci lângă sicriu. 

Aşă a făcut și fata l-a strigat zadarnic până când au început 
sa cânte cocoșii, şi atunci de-odată s'a auzit: poc! 

A plesnit Strigoiul din fată şi s'a răspândit într'o duhoare de 
n'o puteai suferi ; iar fata, a rămas vie, tânără şi frumoasă! 

Când a venit lumea a doua zi, i-a găsit, pe soldat și pe fată, 
primblându-se prin biserică. S'au cununat amândoi!" (1). 

Pe lângă aceasta adăugăm că Strigoaicele fură mama câmpu- 
rilor, luând întâia brazdă ce-o răstoarnă omul pe ogorul său şi 
aruncând-o pe ogorul lor, ieau frumusețea femeilor, fetelor și 
flăcăilor pentru ele şi copiii lor și „usucă copacii în pădure“ (2). 

Luarea manii dela vaci sau luarea /apfelui, priveşte, se  înţe- 
lege, pe Strigoii şi mai cu samă pe Strigoaicele vii, dela cari, 
până la femeile vrâăjiroare, poporul nu vede o depărtare prea 
mare. ` 

Prin Țara Hațegului, Strigoiul care vrea să iea mana unei vaci 
pune sare în drumul ei, vaca trece peste sare și astfel laptele ei 
trece la vaca Strigoiului (3). 

(1) C. Rădulescu-Codin, Zngerul Românului, p. 261 2. 


(2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na El. Voronca. 
(3) Densuşeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 107. 


186 


Prin Bucovina, după spuse, se crede că pentru luarea manii, 
Strigoaicele ieau balegă de vacă, o rup în jumătate şi apoi des- 
cântă, sau ieau surcele din poarta omului cu vita, merg în câmp, 
cu un căpăstru de strâng roua şi apoi slobod laptele din că- 
păstru (1). Pentru a-și feri vacile de Strigoaice, femeile îşi presară 
vacile, la Sf. Gheorghe, cu mac (2). 

Prin unele părţi, ca să poată prinde Strigoicele cari ieau mana 
vacilor, unul iea şi-şi pune în cureă (şerpar) în întâia şi a doua 
zi de Paşti, lingura cu care sau întors ouăle ce sau înroșit, a- 
poi se suie întrun copac și priveşte intrarea în sat a  ciurdei 
dela păşune. Unul ca acela vede foarte bine toate Strigoaicele 
în ciurdă iar pe cea mai mare o vede călare pe taurul satului. 

Strigoaicele îndeamnă pe cel din copac să se dea jos, el însă, 
nu trebue să le asculte, căci le poate prinde şi poale face din 
ele orişice (3). 

Credinţile acestea le întâlnim și la Rutenii din Bucovina (4). 

lată şi o povestire tot din Bucovina: 

„Un Huţan l-a învățat pe A. cum să cunoască care e Stri- 
goaica în sat. Tot postul mare să zică în fiecare zi Tatăl nostru 
şi Crezul, apoi în ziua de Paşti, să nu vorbească la Inviere, ni- 
mic, nici „Hristos a înviat!“, să nu zică, căci Strigoaicele se vor 
pune pe lânga dânsul ca să-l facă să vorbească. Tocmai când 
preotul va zice a treia oară „Hristos a înviat!“ să răspundă și 
el. Atunci le va vedeă pe Strigoaice cu doniţa în cap, şi cu și- 
tișca legată de picior, căci cu acestea ieau Strigoaicele frumusefa 
femeilor şi mana dela orişice. 

Atunci o să le zică: 


(1) Densuşeanu, Graiul din Țara FHafegului, p. 107. 

(2) /bidem. 

(3) Marian, Sărbătorile, III, p. 96. 

(4) D. Dan, Rufenii din Bucovina, p. 14 5, „Sf. Gheorghe ss crede a fi pe lupi 
şi aparatorul dobitoacelor, de aceea Rutenii, în preseara zilei de Sf. Gheorghe, 
înseamnă uşile gospodarilor cu dohot şi pun înaintea intrării la grajd grăpi, 
ca şi Românii, cu colții în afara, ca Sfrgoaicele să nu poată intră acolo şi 
luă laptele dela vaci. Se crede, adica, că în acea noapte Strigoaicele se aduna 
pe hofarele satelor, unde joacă. Vacile se pot feri de dânsele, dacă se presara în 
grajd mac, pentru ca Strigoaicele, cărora ie place macul, trebue mai întâiu sa 
culeagă toate firele de mac împraştiate, ceeace dureaza până în zori, şi apoi 
nu mai au timp să ajungă la vaci, spre a le Iuă laptele“. 


187 


— Eu vă cunosc!“ 

In noaptea de Sf. Gheorghe, Strigoaicele se ung cu șmoală şt 
se duc pe cahlă. Cine vrea să le vadă, când vin la grajd, să 
meargă după dânsele, să puna două pluguri alături şi deasupra 
plugurilor o grapa, şi să treacă pe sub ea ca să se poată face şi 
el în orişice, şi să se ducă nevăzut după Strigoaice. Poate chiar 
să stea şi sub grapă, căci Strigoaica nu-l poate vedeă acolo şi 
cu chipul acesta o poate prinde. 

Alţii, spre a-şi feri vacile de Strigoaice, pun grapa în uşa 
grajdului, căci de grapă, Strigoaica se teme şi se întoarce înda- 
răt. Stăpânul grajdului să fie ascuns după ușă, şi când va vedeă 
că Strigoaica o iea înapoi, să o alunge și să o lovească pe 
spate cu un bârcinar de mire, căci astfel făcând, o prinde. 

Alţii spun ca aceă grapă trebue făcută într'anumit chip, şi a- 
nume începându-i lucrul la Sf. Andreiu şi sfârşindu-i-l la Sf. 
Gheorghe. 

Un om a făcut astfel şi s'a pus de pază, după grapă, în grajd. 
Vede că vine o mâță şi face cevă la ulgerul vacii. El, cum a- 
veă bardă, îi taie labele. Când vine dimineaţa în casă, pereţii 
plini de sânge. Se uită la femeia lui, pe cuptor, şi-o vede cu 
copilul în braţe, dar fără mâini. 

— Mi-ai făcut-o!—zice ea. 

D'apoi tu ce-ai căutat în grajd? 

— Aduceam mană pentru vaca noastră! 

Ele spun că nu-s întru nimic vinovate, de ceeace fac, căci 
aşă li este dat și musai trebue să se ducă. Dacă pe o femeie 
Strigoaică ar opri-o bărbatul său de a se duce, l-ar sfâșiă în bu- 
căți (1). 

Alţii ung o roată, tot spre Sf. Gheorghe, cu fămâie neagră şi 
o pun în uşă (2). 

Prin unele părţi din Transilvania, cu privire'la luatul /maniř 
dela vaci, se crede următoarele : 

„Dacă vaca, în loc de lapte, dă sânge sau nu se lasă să fie 
mulsă, atunci proprietarul vacii, ca să afle cine e acela care i-a 
luat laptele, nu are de a face altcevă, decât lucrul următor. Pri- 
măvara, să iasă la pădure și șarpele pe care l-a vedeă mai 


(1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(2) Voronca, op. cit, p. 785. 


188 


înainte de Sf. George, — care şarpe e verde și cu flori la ureche,— 
la şarpele acela să-i taie capul cu un baz de argint, —o bucată 
de 40 bani, sau o băncuţă (piţulă) austriacă de 10 sau 20 cru- 
ceri; capul șarpelui să-l poarte nouă zile în şerpar, și după ace- 
ea să pue în gură un căţel de aiu (usfuroiu), să-l sădeuscă în 
grădină, şi după nouă săptămâni va face frunze. Atunci să-l scoa- 
tă din pământ și să-l puie în pălărie ca pe o floare. 

Dimineaţa, înainte de a scoate vitele la pășune, să iasă delă- 
turea satului și să se așeze la un loc ascuns, apoi va vedea Stri- 
goii călărind pe vacă. Lucrul acesta trebue făcut așă în cât să 
nu fie văzut de nimeni. Aflând odată pe Strigoiul care i-a furat 
laptele, nu are să facă altcevă, fără, când mulge vaca, să-şi facă 
cruce şi să pronunţe de trei ori numele Strigoiului. Atunci Stri- 
goiului i se iea puterea şi în scurt timp moare“ (1). 

Prin unele părţi din Transilvania se crede că  Strigoaicele 
umblă mai ales în noaptea de Sân-Giorgiu ca să iea laptele va- 
ilor, mana grâului şi chiar puterea oamenilor. Pentru aceea, îu 
preseară, fiecare om pune în poartă şi la ușa grajdului câte o 
cloambă de rug, adică măceș, ca semn ca acolo nu pot intră 
Strigoii. Cine va sta în noaptea aceea în gard, sub o grapă cu 
dinții de fier, va puteă vedeă şi prinde Strigoii. 

Cine va prinde la Ziua-crucii un șarpe îl va omori şi-i va pu- 
ne în gură un sâmbure sau un căţel de aiu, să-l pună apoi sub 
pragul usii, să încolţească în gura şarpelui. Apoi acel aiu să se 
pună în pălărie, şi acela să se suie în tunul bisericii, când vin 
oamenii, şi va cunoaşte pe cei ce sunt Strigoi (1). 

Femeile Strigoaice de prin Ungaria ieau un bă desânger şi 
făcând semn către vacile bune de lapte, zic: 

— De aci puţin, de aci mai mult, de aci tot! 

Pe băț fac atâtea crestături dela câte vaci au luat laptele. A- 
casă, încunjură vaca căreia vor să-i dea laptele luat, şi despletite, 
zic următoarele cuvinte: 

— Nu îucunjur cu băţul acesta vaca mea, ci mana dela va- 
cile însemnate pe răvașul meu. Să vină laptele dela ele la vaca 
mea; să fugă laptele dela ele, precum fug oile de lupi și găinile 
de uliu! 


(1) Șezătoarea, II, p. 133 4. 
2) Gorovei, Credinfi, p. 311. 


189 


Vraja o zice de nouă ori, atingând vaca cu băţul pe spinare. 
Apoi încunjură casa şi fântâna din ogradă, de este, de 3 ori cu 
băţul în mână. 

Când vine cireada de vaci, Strigoaica iea un brus de sare în 
calea vacilor, îl pune sub o piatră şi-apoi o dă vacii ei în tă- 
râte, ori goală. 

Ca să-și ferească vacile cu lapte de Strigoaice, unele le ţin în- 
cuiate trei zile după fătare, iar când le scot afară pun pe câte 
o fată de 14 ani să le înconjoare de trei ori, având viţelul în 
braţe. 

Prin Bucovina, Strigoaica îşi leagă o strecurătoare de un picior 
şi mergând la vaca a cărei mana vrea s'o iea zice: 

Sovârv, 
Sovârv, 
Doniţa cu vârv! 

Aceasta însă trebuie s'o facă înainte de miezul nopții. 

Alte Strigoaice fac lucrul acesta tot în ziua de Sân-Georgiu cu 
sfrăratoarea, pe imaşul vacilor cu lapte. 

Pentru a fi ferite de Strigoaice, vacilor a fătă li se leagă de 
coadă o bucată de postav roș, care cuprinde grâu, tămâie, piper 
şi sare (1). 

Prin alte părți, tot spre acest scop, apa cu care se clăteşte do- 
nința, după ce s'a deșertat de lapte, se toarnă pe gunoiu (2). 

Prin altele în seara de Sf. Andreiu, femeile înconjoară vacile 
mulgătoare cu mac, cum merge soarele, împrăştiindu-l împrejurul 
lor, de-asemeni după cum merge soarele (3). 

Strigoaicele se alungă cu sgomote de bucium, cu crengi de 
rug, cu cari se împodobesc ferestele şi uşile caselor sau cu Ze- 
uștean, boz ori pelin descântat. Prin unele părți se pune rug de 
măcieșe, hodolean sau rostopască, căci acestea au putere împotriva 
Strigoilor, al căror cântec este acesta: 

De n'ar fi kodolean, 


Hodolean şi rostopască, 
Fiere-ar lumea toată-a noastră ! 


(1) Gorovei, Credinţi, p. 345. 
(2) Ibidem, p. 349. 
(3) /bidem. 


190 


Prin alte părți, tot spre acest scop se folosesc și spinii, iedera, 
glia verde, usturoiul şi alte lucruri (1). 

Impotriva Strigoilor cari ieau mana vacilor se folosesc felurite 
„descântece, din cari dăm în cele ce urmează unul care se aude 
prin Bucovina: 


Luatu-s'au Sfrigele 
Și Scorpiile, 
Sâmbătă desdimineaţa, 
Pe cărare rourata, 
Pe carare necalcata, 
Îniutate, 
Și'n focate, 
Cu cuțite 
Ascuţite, 
Sa iea dela vaci hrana 
Și mana 
Nime'n lume nu le vede, 
Nime'n lume nu le-aude, 
Numai Maica Domnului 
Ce sta'n turnul cerului, 
Nuna! ea că le-a vazut, 
Numai ea le-a auzit. 
Cerga albă a întins, 
Calea lor ca le-a cuprins, 
Şi din gura ca le-a zis: 
Unde mergeţi, 
Și încotro vă duceţi ? 
Voi Strigelor, 
Voi Scorpiilor, 
Iniutate, 
Şi'nfocate, 
Cu cuțite, 
Ascuţite ? 
Noi mergem 
Sa luăm, 
Dela vaci hrana, 
Și mana, 
Și sa le lăsăm numai zerul, 
Să nu le piară viţelul. 
— Voi Strigelor 
Şi Scorpiilor, 
Inapoi vă întoareţi 
Şi'n mare să vă duceţi. 
Duceţi-vă voi în mare, 


(1) /bidem : „In preseara Sfântului George se pune pe fomurluciul porților şi 


C'acolo-i un peşte mare, 
De acela să sa apucaţi ! 
Şi aceluia sa-i luaţi 
Hrana, 

Şi mana! 

Sâmbata desdimineaţă, 
S'au luat vacile, 

Pe carare rourata, 

Pe carare necalcata, 
Supărate şi scârbite, 


C'au fost de Strigi pângarite. 


Niinen'n lume nu le vede, 

Nime'n lume nu le aude, 

Numai Maica Domnului 

Sade’n turnul cerului, 

Şi ea cum mi le-a văzut, 

Din gura că le-a vorbit: 
Unde mergeţi, vacilor, 

Suparate şi scârbite ? 
Mergem după hrana, 

Şi dupa mana, 

Că Strigele 

Şi Scorpiile 

Ne-au luat hrana 

Și mana 

Cea'ndulcita 

Și zahărită, 


Ce ne-a fost dela Diunnezeu dăruită, 


Și ne-au lăsat numai zerul, 
Sa nu ne peară viţelul. 
Maica Precista a răspuns, 
Şi din gură aşă le-a zis: 
- Inturnaţi-va voi 

Inapoi, 

Că eu hrana 

Și mana 

Din toate părţile voiu luă, 
Şi vouă voiu da. 

De-a fi în codru ratăcita, 


191 


De-a fin cornul gardului oprita, Și voiu pune-o'm coarne, 
De-a fi'n cuptoarele Strigelor băgata, Din coarne'n piele, 

De-a fi'n oalele Strigelor turnată, Din piele'n vine, 

De-a fim legaturile lor legata, Din vine'n ţ'ţe, 

Eu din toate parţile voiu luă, Și din ţâţen domță! (1). 


Și voua voiu da, 


Incheiem aceste credințe cu următoarea povestire deasemeni 
bucovineană: 

„O babă din Strojineţi aveă lapte ca dela 10 vaci, dela vaca 
ei. O femeie a rugat-o să-i îndrepte şi vaca ei. Baba a luat unt 
de al ei și de al femeii, și l-a aruncat în apă. La untul babii 
s'au adunat o mulţime de şerpi, șopârle, viermi, dihănii, şi-l tră- 
geau, dar al femeii, numai peştişori cei din apa. 

— Vezi ?—zice baba; așă au să mă tragă pe mine șerpii pe lu- 
mea cealaltă. Dacă vrai să păţeşti tot așă, ţi-oiu face! 

Femeia n'a vrut“! (2). 

Mânia Strigoilor sau Strigoaicelor nu se arată numai împotriva 
cutărui om ci și împotriva lumii, îndeobște. De aceea, ei caută 
să aducă păgubiri mai multora, de odată, şi una din aceste păgu- 
biri este oprirea ploilor, şi ca urmare, începerea zilelor de seceta. 

„Strigoaicele, ieau roua, căci oamenii uită de Dumnezeu“ (3). 

Ca să fie secetă, Strigoicele vii se feresc de a se scăldă, căci 
de îndată ce ar intră în apă, ploile ar începe să curgă. Mai mult 
chiar, când Strigoicele vor să năboiască ĉŝnnecurile asupra lumii 
ele se aruncă în apă cât de des, şi cât de adâncă ar fi apa, căci 
nu li-i teama că se vor înnecă, de oarece lor li-i dat să plu- 
tească întotdeauna de-asupra apelor. 

Ca să oprească ploile, Strigoaicele pun  într'o strachină tot 
soiul de grâne, de-asupra aşează sămânţa de cânepă, un ou, şi 
din toate acestea fac o turtă. Când vor ţine turta aceasta pe cup- 
tor, va îi secetă; dacă vor ţineă-o la udeală, îndată se vor slobo- 
zi ploile (4). 

Secetă se întâmplă şi atunci când moare o Strigoaică sau un 


portiţelor, apoi pe la grajduri, brazde cu iarba verde şi crengi de răchită, cre- 
zându-se că facându-se astfel, apoi... Strigoaicele nu pot shică somnul copiilor, 
visul fetelor şi norocul flăcăilor. 

(1) Acestea şi ultele, mai pe larg, în Marian, Sărbătorile, Ul, p. 296 24. 

(2) Jon Creangă, VI, p. 108 9. 

(3) Voronca, op. cit, p. 866. 

(4) /bidem, 861. 


192 


Strigoiu, şi tocmai aceasta este un mijloc de a ști dacă este sau 
uu cutare om Strigoiu. De este Strigoiu, se va face cu dânsul 
ceeace vom vedeă (1). 

Se dă chiar cazul unei fete Strigoaice în Zărneşti. 

Prin unele părţi se crede că tot spre a opri ploile, Strigoaice- 
le fură /zceafarul; întradevăr, se zice că ploile contenesc, dar în- 
dată încep grindinile (2). 

Prin Bucovina este pe-alocuri datina ca vornicii să ducă pe 
Oameni să se scalde la vreme de secetă, ca astfel, întâmplându- 
se printre dânşii un Strigoiu, să se deschidă cerul pentru 
ploaie (3). 

Un alt neajuns ce-l aduc Strigoii este şi acela că ei mânâncă 
soarele şi mai ales luna. Până acolo, Strigoii,— și aici se confun- 
dă cu Svârcolacii, se suie pe firele toarse de femei nosptea, fară 
lumânare, (4) sau pe aţa răsucila de oameni, Duminica (5). 

Din jud. Vâlcea, avem următoarele şire cu privire la Sirigoi 
şi Vârcolaci: 

Sun. Vârcoluci vii, cunoscuţi de oameni. „Pe aceştia îi bănu- 
esc ei, după figura lor palidă şi uscată, după adâncul lor somn, 
in care, cred ei, sufletul le iesă şi merge la lună de începe s'o 
mânânce. Se crede că nu numai în timp de eclipse (ĉntunere- 
cimi), mânâncă Vârcolacul luna, ci şi când discul lunii este roşe- 
etec, arămiu. „Sângele lunii“, cred ei, scapă atunci pe la chioto- 
rile gurii Vârcolacului şi se revarsă peste tot discul ei, 

Când sufletului de Vârcolac îi vine chef să mânânce puţin din 
lună, omului, care are un astfel de suflet, îi vine întâiu o pico- 
teal, şi apoi o nesăbuită poftă de somn, de par'că n'ar fi dor- 
mit o săptămâna de-arândul. Sufletul îi sboară atunci la lună și 
el rămâne ca și mort. Dacă scoli sau mişti pe Vârcolacul adormit, 
el rămâne adormit pe veci, căci sufletul revenind din lungul său 
drum, nu mai găseşte în acelaş loc gura prin care a ieşit, ca să 
poată reintră (6). 


(1) T. Burada, /nmormântarea, p. 54. 

(2) Voronca, op. cit, p. 865. 

(3) Culegere din Vicovul de sus, împărt. de d-l P. Cârstean. 

(4) Idem. Voronca, op. cit, p. 1070. Candrea, Densuşeanu, Speranţă, Graiul 
nostru, |, p. 297. Academia Româna, Ms. no. 3418, p. 109. 

(5) Densușeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 101. 

(6) G. F. Ceaușanu, op. cit, p. 100 1. Cf. aici, p. 132, nota 9. 


193 


In treacăt, am arătat chipul cum omul se poate feri de Strigoi. 
Aici îl întpegim. 

In zilele când se ştie că umblă Strigoii,—la Andreiu de iarnă, 
mai ales,—să mânânce toată lumea usturoiu, să se ungă pe la 
toate încheieturile cu usturoiu, să ungă crucile ferestelor, uşile, 
gura cuptorului, tăraşii porților, coarnele vitelor şi în deobşte 
toate lucrurile din gospodărie cu usźuroiu, căci de usturoiu 
Strigoii fug în toate părţile. 

Unii Strigoi chiar întreabă pe cei din casă: 

— Aţi mâncat usturoiųu P 

Gospodarii, cu toate că au mâncat, trebue să tacă, spre a nu 
fi pociţi (1). 

Prin Bucovina se spune că „de Strigoiu, de care se teme şi 
Dracul, să te fereşti purtând usfuroiu şi turtă de orz cu tine“ (2). 

Prin jud. Dorohoiu, în nopțile acelea ale Strigoilor, se crede că 
oamenii nu trebue să doarmă, ci să spună poveșfi, fără curmare. 
aceasta s'o facă măcar până la cântatul cocoşilor. Strigoii se fe~ 
resc de locurile unde se spun poveşti (3). 

La Alexă, femeile de prin Transilvania ieau o oală, o umplu 
cu jar, pun de-asupra ămâie sfințită şi șneapân (4), şi astfel a- 
fumă casa de trei ori, ca să fie ferită de Strigoaice (5). 

La Sf. Gheorghe, flăcăii udă fetele, pe de o parte ca să nu ai- 
bă a suferi nimic dela Strigoaice, iar pe de alta, ca nici ele să 
nu se facă Strigoaice (6). 

Bihorenii, la Arminden, ies afară şi strigă: 

— Auzi, mă ? 

— Aud, mă!—răspund alții. 

-- Cine-i Szrigă, 
Dracu-l frigă 
Pe frigare 

De cea mare! 


1) Șezătoarea, 1, p. 245. 

2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
) 

) 


-m m 


3) Jon Creangă, VII, p. 24. 
4) Pinus Mughus Scop. 


_ 


5) Marian, Sărbătorile, II, p, 207. 
6) Ibidem, Il, p. 279. 


T. Pamfile, Mitologie, T. 13. 


~ m 


194 


Se rostește apoi a doua oară, socotind că astfel făcând, Stri- 
goii se vor alungă. 

Numele de „Strigoiu“ nu trebue pcmenit nicicdată, şi mai 
ales noaptea, căci celui ce-i rostește numele, se întâmplă să-i ră- 
sară îndată înainte, şi cât ar clipi, să-l dărâme. Când omul însă, 
este nevoit să-i pomenească numele, să zică: „zsfzroiu sub lim- 
bă“ (1). 

In jurul acestora, iată o povestire: 

Erà o femeie care n'ar fi mâncat usturoiu, Doamne fereşte, și 
nici pe pat așternut,—pe perină şi lăicer,—n'ar fi dormit. O altă 
femeie a băgat de samă că în toată dimineața aşternutul eră 
nestrâns: Acea femeie s'a pus să vadă pricina, căci ședeau amân- 
două sub acelaș acoperemânt. Și-a luat o lumânare aprinsă și a 
intrat pe la miezul nopţii la ea în casă. Acolo a văzut-o cum 
dormiă pe laiţa goală, desbrăcată şi de cămașă; aveâ o coadă 
lungă de-un cot. Strigoaica, de îndată ce a simţit lumină în casă, 
iute a sărit şi s'a repezit la femeie: 

— Ce-ai venit pe la miezul nopții cu lumânarea? —a între- 
bat-o. 

Iar femeia i-a răspuns: 

— Usturoiul are cruce şi eu am cruce în frunte! — cu care 
cuvinte a și îndepărtat-o. Noroc că i-a venit în gând să spună 
cuvintele acestea, căci dacă tăceă, Strigoaica îi sugeă fnumaide- 
cât sângele, şi nimeni nu i-ar fi ştiut pricina morţii ei (2). 

lată şi o altă povestire în care se arată chipul cum două femei 
au scăpat de nişte Strigoi: 

„Odată mergeau la drum o babă cu fata ei, și târziu, noap- 
tea, au ajuns înlr'un sat. Au văzut la o casă lumină,—numai a- 
colo eră lumină în tot satul,—şi au intrat. Da baba, cum a intrat 
în casă, a cunoscut că bărbatul și femeia sunt Strigoi. 

Vede că-i prăpădenia lor. Ce să facă? Rugăciune, în casă la 
Strigoi, nu se poate spune, că ar fi omorît-o. Scoate pânea și 
zice: : 

— Doamne, cum e de muncită pânea, că mai întâiu sameni 
popușoii, pe urmă îi prășeşti de două ori... 

— Taci, babă!—zice Strigoiul. 





(1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(2) Acelaş loc, de aceeaș. 


195 


— Eu nu zic nimică, da zic cât e de muncită pânea!.... Pe ur- 
mä „tai popuşoii, îi desfaci şi-i pui în coşniţă!.. 

El iar stiigă la babă; ea spuneă ca și întâiu. 

— Şi-i scoţi iarna, şi-i desfaci, şi-i pui în saci... 

EI iar strigă; ea spune mai departe: 

-- Şi-i duci la moară, şi-i macini, şi-i plămădeşti, şi  dospesc, 
şi-i pui în cuptor, şi se coace pânea, şi apoi o mâncăm. 

Atunci a rupt o bucăţică de pâne și a mâuacat. 

Se culcă ele, dar baba nu doarme. Vede cum se scoală Strigoii 
şi pun foc în cuptor. Şi zice el femeii: 

— lea ţevia, pune-o în urechia fetii, şi-i trage tot Sângele în 
covată. 

Strigoaica a făcut așă: a cernut făină de grâu, şi-a făcut trei 
turte şi le-a pus în cuptor, să se coacă. De babă nu se puteă a- 
propiă pentru că dela ea le mirosiă a usturoiu, pentrucă spusese 
jumătatea cea de rugăciune. 

După ce au pus turtele în cuptor, sau culcat. Baba sa sculat 
şi a luat fata subsioară şi cele trei turte, și la fugă! Fata erà 
moartă. Ea tot i-a băgat câte o bucăţică de turtă în gură, până 
le-a gătit, şi fata a înviat. 

— Unde suntem ?—a întrebat fata. 

— Nu mai întrebă; hai degrabă, să fugim, că-ţi voiu spune pe 
urmă. 

Și așă au scăpat“ (1). 

Ca şi Diavolii, Strigoii se tem de copii; de aceea, la Ajunul 
“Crăciunului şi spre Sf. Vasile, când copiii umblă cu colindatul, pe 
lume nu se află picior de Strigoiu (2). 

Trecem la arătarea mijloacelor prin cari Strigoii ce ies din mor- 
minte sunt înfrânți. Dintre acestea de bună samă că o nouă ce- 
tire a rânduelilor înmormântării de către preot, cum se foloseşte 
prin unele părţi oltene (3) sau sfințirea oaselor la deseropare, — 
unde trebue să punem originea acestei datine,—sunt cele mai 
blânde. 

Celelalte mijloace sunt cumpliie. 

Când într'o familie mor prea mulți inși pe rând sau de-odată, 


(1) Voronca, op. cit, p. 198 9. 
(2) Jud. Suceava. 
(3) Impart de d-l N. 1I. Dumitrașcu. 


196 


sau numai doi inși, unul după altul (1), când mor vizele oameni- 
lor (2), când nu mai conteneşte seceta, când s'aud trăgând clo- 
potele dela biserică, de bună samă că este un Strigoiu' sau 
sunt mai mulți Strigoi în acel sat, cari trebuesc nimiciţi (3). 

Cea mai priincioasă întâmplare ar fi să se găsească trupul mor- 


tului neintrat în mormânt, fiind apucat de vreme încă pe lumea 
noastră ; un astfel de Strigoiu nici nu trebue să se mai înxroa- 


pe (4). 

Aflarea Strigoiului se face în chipul următor: 

Intâiu se cercetează cu de-amăruntul ca să se vadă care mor- 
mânt este scufundai: dintr'acela va fi ieșit Strigoiul, în locul că- 
ruea s'a prăbușit pământul. 

Dacă nu sunt morminte scufundate, se cercetează pământul la 
căpătâiul lor ca să se vadă dacă nu sunt găuri, pe unde sufle- 
tele Strigoilor se pot strecură, ca să se întruchipeze apoi pe pă- 
mânt (5). 

Credinţa aceasta o au și Francezii (6). 

Fiind însă că unii Strigoi, după ce ies, își netezesc bine mor- 
mântul și nu li se mai cunoaște urma, pentru a-i află, se ung 
crucile dela groapă cu miere de albine, seara, iar a douazi se ca- 
ută ca să se vadă dacă mierea mai este pe cruci sau nu. Dacă 





(1) Șezătoarea, VIII, p. 15. 

(2) Ibidem. 

(3) G. Coşbuc, Ziarul unui pierde-vară. Din bucata Sfrigoiul, care nu cores- 
punde în totul credinţilor populare, o strofă: 


El intră'n sat, iea drumul peste vale, 

Incep să urle-a moarte câini 'n sat 

Şi fug spre uşi de tinzi, ferind în cale, 

În turn un clopot limba url’ a jale 
Un dang înfiorat. 


(4) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(5) Cred. Rom. din Oltenia, împărt. de d-l N. I. Dumitrașcu: se maiduc la 
mormânt, şi dacă găsesc vreo gaură lângă stâlp, cât şarpele de largă, este un 
semn, fiindcă pe-acolo iesă el (Moroiul). 

(6) Revue des traditions populaires, XVIII, p. 466 7: „Les feux follets des. 
cimetières, que nos paysans appellent Revenants, étaient fort nombreux autre- 
fois, dans certain champ du repos, parce que, prétendait-t-on, le sacristain de 
l'endroit, introduisait dans le cercueil, un tube dont l'orifice émergeait au-des- 
sus de la tombe. Par ce canal, les gaz phosphorescents, se dégageant du cadavre 
en putrefaction, arrivaient au contact de l'air, s'enflammait et âme du mort, 
selon la croyance du Bocage, prenait la forme d'uu fontôme blanc“. 


197 


nu mai este, e semn că Strigoiul a lins mierea, şi atunci, trebue 
dires, adică desgropat și făcut cu dânsul după datină (1). 

Prin alte părți se pune mieiu pe la găurile mormintelor. Dacă 
mieiul piere până a doua zi, este semn că Strigoiul l-a mân- 
at (2); pe alocuri, aceasta se face de mai mulți oameni într'o Sâm- 
bătă seara iar cercetarea a doua se face Duminică dimineaţa (3). 

Dacă nici cu chipul acesta nu se poate află mormântul Strigo- 
iului, se caută un /ărmăsar (4) negru, fără un fir de păr alb 
măcar (5),—alte ori, unul cu totul alb (6), încalecă unul pe 
dânsul, dă ocol cimitirului de trei ori, şi apoi începe să treacă 
peste morminte. La care mormânt se va opri hărmăsarul şi va 
necheză (7) sau nu va voi să treacă cu nici un chip, acolo se 
crede că-i locașul unui Strigoiu (8). 

Prin alte părţi, încercarea aceasta se face cu un faur, care se 
duce ca să treacă peste morminte (9). 

Prin altele, se duce un cocoș negru. La mormântul Strigoiului, 
cocoșul se oprește și cântă (10). 

In sfârşit, prin alte părţi, se iea un gâscan și se mână peste 
morminte. La mormântul la care gâscanul se opreşte și fâsâie, se 
crede întradevăr că este Strigoiul (11). 

Indată ce s'a aflat mormântul unui Strigoiu, cel bolnav,—cel 
ce crede că Strigoiul i-a supt inima,—iea pământ din mormânt 
şi-și pune la inimă, ba mai bea şi cu apă, având nădejde că ast- 
fel se va face bine (12). 


(1) Șezătoarea, VIII, p. 18. 
(2) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-l Șt, St. Tuţescu. 
(3) Şezătoarea, VIII, p. 21. 
(4) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-l Şt. St. Tuţescu. 
— Şezătoarea, VIII, p. 15 şi 19. 
(5) Ibidem. 
(6) Cred. Rom. din Oltenia, împărt. de d-l N. I. Dumitraşcu. 
(7) Cred. Rom. din com. Bâzgărei, jud. Romanați, împărt. de d-l Al. Saint 
Georges. 
(8) Șezăfoarea, VIII, p. 15, 19 şi 21. 
(9) /bidem, p. 20. 
(10) Jbidem, p. 19. 
(11) Cred. Rom. din com. Bâzgärei, jud. Romanați, împărt. de d-l Al. Saint 
Georges. - 
(2) Ghilușul, |, no. 11—12, p. 25. 


198 


De cele mai multe ori însă, trebue căutat în sicriu, ca să se 
vadă încă mai bine, dacă mortul îngropat acolo este sau nu Stri- 
goiu. 

Semnele după cari se cunosc că morţii din sicriu sunt Strigoi, 
vor fi următoarele: 

Părul pe care l-a avut la îngropare, le pică, și în locul lui 
creşte altul mai mic, după unii, mai lung, după alte credinţi (1). 

Unii Strigoi au gura roșie ori mornâie chiar (2). 

Dinţii le cad şi în loc le cresc alţii mai mărunți (3), iar după 
alte credinţi, colții li se fac mai mari, din pricina multului sânge 
ce sug (4). 

Strigoilor morţi le creşte coada, de se face cât un biciu (5). 

In loc de picioare, au copite ca de capră (6). Inlăuntru, este 
întors cu faţa în jos sau pe-o coastă. 

Dacă „dă Dumnezeu“ şi un astfel de Strigoiu este aflat, apoi 
„S'a sfârșit cu el!“ Oricum, trebue multă băgare de samă, căci 
dacă Strigoiul nu este dovedit, el aduce moarte cumplită în în- 
treaga familie a lui (7). 

Desgroparea se face fără ca să ştie cinevă în sat. Dacă însă 
Strigoiul se arată și altora în vis, nu se mai desgroapă (8). 

Une ori desgroparea se face fără încercările de mai sus, când 
lumea este bine încredințată că acolo locueşte Strigoiul. In acest 
caz, Strigoiul nu se mai desgropă la 5 ani, cum este obiceiul, ci 
la 6 săptămâni. 

La desgropare, pentru unii Strigoi se crede că este deajuns © 
singură cetire a rânduelii de către preoţi (9); de cele mai multe: 
ori însă, această cetire nu are nici o putere. 

Ca să i se nimicească puterea Strigoiului, i se bate în inimă 
un par de sfzjar, de tisă ori de frasin (10), se înțeapă cu o fri- 


(1) Șezătoarea, VIII, p. 15 şi 21. 

(2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(3) Șezătoarea, VIII, p. 21. 

(4) Cred. Roin. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. 
(5) Idem. 

(6) Idem. 

(7) Șezătoarea, VIII, p. 19. 

(8) Jbidem, p. 18. 

(9) Vezi nuvela Casa rea în Flacăra, Ul, p. 268. 

(10) Cred. Rom. din com. Țepu. 


199 


gare (l), cu un cuiu (2) sau un cufit (3) rămânând astfel casă 
fie pe viitor legat de sicriul în care a fost îngropat şi să nu mai 
iasă din mormânt, pentru săvârşirea nelegiuirilor. 

La această înjunghiare sau înţepare trebue multă luare aminte, 
căci inima Strigoiului se pitulă ca să nu fie înțepată (4). 

După unele credinţi, baterea parului trebue să se facă prin şe- 
zut (5). 

Odată cu  înțeparea, se crede prin jud. Tecuciu că este bine 
ca în sicriul Strigoiului să se pună şi trei căpățini de ustu- 
roiu (6). 

Altor Strigoi li se bat cuie pe la încheeturile mânilor şi pi- 
cioarelor, sau în burtă (7). 

Alţii se înfierează după cap (8). 

Unii Strigoi se spintecă în două cu o coasă, se fierbe vin, se 
toarnă peste ei, şi astfel se îngroapă din nou (9). Alte ori li se 
opărește numai inima în vin (10). 

Altor Strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficafii şi 
inima, se ard pe foc până se fac scrum și cenuşa ce iesă se a- 
mestecă într'un pahar cu apă şi se bea de toate neamurile lor, 
ca să fie ferite (11). 

Prin jud. Mehedinţi Strigoii se desgroapă şi se duc la munte, 
unde se aruncă sau se îngroapă (12); prin alte părţi se scot la 
notarul comunii (13). 

Altora, după ce se taie, li se iea din părul capului și din sên- 
ge, şi cu acestea se afumă toţi cei bolnavi (14), dacă nu s'a mul- 


(1) Şezăfoarea, XIII, p. 159. 

(2) Ibidem, VIII, p. 19. 

(3) Ibidem, p. 15. 

(4) Ibidem, p. 18. 

(5) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 241. 
(6) Cred. Rom. din com. Ţepu. 

(7) Şezătoarea, VIII, p. 18. 

(8) /bidem. 

(9) Ibidem, XIII, p. 160. 

(10) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu, 
(11) Şezăfoarea, XIII, p. 161. 

(12) T. Burada, Înmormântarea, p. 53. 

(13) Şezătoarea, XIII, p. 159. 

(14) Ibidem, VIII, p. 16 şi 20: Cu Moroiu ars se afumă neamurile. 


200 


tumit numai să moaie o basmă în sângele ce se găseşte la gura 
mortului, şi cu dânsa să se afume, ca să nu se atingă de dânșii 
bolile și Strigoii (1). 

Unii ung Strigoii cu gaz şi apoi îi ard (2), alţii îi ard cu mă- 
răcini (3). 

Unii ard numai inima, pe când trupul îl toacă și apoi îl în 
groapă (4). 

Unii aruncă cenuşa în aer, alții o pun din nou în mormânt (5) 
iar alţii o dau pe apă (6). 

inii toarnă var nestâns peste morţi (7). 

La toate acestea, adăugăm dovezi de fapte ! 

Din com. Bâzgărei, jud. Romanați, avem această ştire : 

«Odată ce s'a aflat cari morminte au Strigoi, oamenii cei mai 
cu curaj din sat vin noaptea, desvelesc mormântul şi dau peste 
Strigoiu. Acesta şade într'o rână. Carnea îi este roşie ca focul şi 
are părul şi unghiile dela mâni şi picioare foarte crescute. Se des- 
bracă Strigoiul şi se pune întrun sac. Hainele lui se aruncă în 
cosciug sau tron, iar mormântul:se astupă la loc, cum a fost, 
după ce mai întâiu a fost stropit cu iazmă. 





(1) Șezătoarea, VIII, p. 19. 

(2) Ibidem, p. 15. 

(3) Zbidem, p. 18. 

(4) Ibidem, p. 16. 

(5) Ibidem. 

(6) Jbidem, p. 19. 

(7) Ibidem. Ion Creangă, VII, p. 164: „Neputând umblă la el decât Sâm- 
băta, fiindcă în celelalte zile este plecat din mormânt, hotărîse o Sâmbătă spre 
a-l desgropă. Dacă n'au putut dobândi învoire dela Sf. Episcopie, îl desgroapă 
ei singuri în acea noapte, sau chiar şi ziua. Odată desgropat, [Strigoiul] se pre- 
zintă în felul următor: Foarte roşu la faţă, după luni și ani chiar dela înmor- 
mântare, întors cu fața în jos, cu un picior sgârcit, pus într'o rână, într'o dun- 
gă, ş. a., cu gura mânjită de sânge,—dacă a pierit din neamul său cel viu sau 
din vite, — mânjit de făină sau mălaiu,— dacă a făcut numai stricăciuni. 

Ca să piară, și odată cu pieirea lui, să nu se mai aibă grijă, trebue să-i în- 
figă o andreă în buric ori în inimă, despinfecându-l, luându-i inima și arzân- 
du-l pe foc, spre a-l distruge cu totul, ș. a. 

De el nu se prinde nici un fel de cuţit spre a-l tăiă, decât coasa. 

Cenușa i-o iea, şi amestecată cu apă, ung copiii, vitele, cu ea, spre a nu șe 
mai lipi nimic necurat de ei. 

Dacă se întâmplă că nu se ştie cine este Strigoiu, el mânâncă și face strică- 
ciuni şapte ani, până-și distruge tot neamul, apoi mânâncă din sat, din ţară, şi 


201 


Un om mai voinic iea în spate sacul cu Strigoiul şi îl duce 
în pădure. Acolo taie Strigoiul în bucăţi, îi scoate inima, arde 
bucată cu bucată, iar la urmă arde și inima, cu care se afumă 
cei de față. Nu trebue să rămână nici o bucăţică de os nearsă, 
pentrucă din ea creşte Strigoiul la loc“ (1). 

Trecutul ne aduce mai multe mărturii asupra acestor credinți, 
şi anume, privitoare la lupta bisericii împotriva lor. 

lată ce se poate ceti în Șiapfe faine a besearecii, despre Strigoi 

„Acesta lucru zică oamenii cei proşti, iarî nice întrun chipă 
nu poate să fie acesta Vrăcolac, ce vrăndii Diavolul să amîgească 
pe oamenii, să facă lucruri cum nu să cade,pentru ca să să mă- 
nie D[u]m[ne]zău asupra lori, face aciastia seamne şi de multe ori 
noaptia arati oamenilorii unora de le pare că vîdii, cu adevărată 
pre vre ună omii de carii i-au fostii cunoscîndii mai de[nlainte și 
încî grîescu cu dănsii. Alţii iarăși vădi în somni vise, une și 
alte. Une date vîdii în cale unde înblă de vatîmi pre oameni, o 
vai de nebuniia lorii săracii! Cel mortii în ce chipii să omoarî 
pre cei vii ? Nu dia D|ulm[nelzău să fie aceasta lucru. 

Aşijdere să pornescii oamenii la mormănti şi-i dezgroapi oa- 
sele aceluia să le vazi cum sămtii. Drept aceaia de vreame ce 
mau credinți curati întru Dmzău, să închipuiaște diavolul şi să 
înbracî într'acel trup mortii şi le aratî că acelui trup morti are 
sănge și unghi şi păriă şi cumŭ vădii acesta lucru, să înșală o- 
caanicii (2) și să îndeamnă spre răutate, şi străngii leamne și pun 
foc de ardii aceale oase de le pierdii de totii de pre pămănti 
şi nu cunoscii neînțelegătorii că la venirea Domnului nostru lui 
Is. Hs. la înfricoșata zi a giudețului să găteazi aceaia pedeapsî a- 
supra trupurilorii acestora, ca să-i arzi cu focul nestinsă în veci 
de veaci netrecuţi“ (3), l 

La 1762, Mitropolitul Grigorie al Țării Româneşti, poruncià 
protopopilor „să cerceteze și de ceia ce zic unii cum că morții 
să fac Strigoi, şi de să va aflà aceasta undevaş, să le dea învă- 


după aceasta trece la altă limbă sau altă țară, unde se preface în om, se însoa- 
ră, face copii, şi copiii lui, după moarte-le, se fac tot Strigoi și mânâncă din 
neamul mamă-sa ; dacă nu, se continuă înainte tot astfel, multa vreme“, 

(1) Jon Creangă, VI, p. 110 1. 

(2) ? 

(3) Iaşi 1645, p. 216-9, după Gaster, Crestomaţie română, l, p. 117. 


202 


țătură ce să faca, precum scrie la pravilă, cap. 378", iar nu săi- 
arză (1). ; 

La 1801, Iosif, Episcopul Argeşului, intervine la Domnitor ca 
să poruncească ispravnicilor să nu mai îngăduie locuitorilor din 
Stroești ca să mai desgroape pe cei bănuiţi a fi Vârcolaci. 

Cam tot astfel porunceşte şi Mitropolitul Nectarie de mai târ- 
ziu, care aflase că pe-alocuri Strigoii se ard (2). 

Raportul unui proropop de plasă din jud. Vâlcea, către vlă- 
dică, din 1837, Sept. 10: 

„Fac arătare prea sf. voastre, pentru că unii din enoriașii a- 
cestei plăşi, fiind rău nărăviţi, dacă are numai unul dor în cap, 
sau la inimă, merg de se îmbată şi ieau unii sape, alții tărnăcoa- 
pe şi merg la biserici şi desgroapă toți morţii cu cuvânt că sunt 
Moroi şi omoară morţii pe cei vii. Pe unii i-au ţinut câte două 
saptămâni desgropaţi, lucru împotrivitor  pravilii creştineşti...“, — 
după care cere punere la cale. 

lar episcopul, la 30 Sept., îi răspunde, că potrivit „lit. 348, cap. 
372“, va şti că atunci „când să află trup ca acela, care este lu- 
crarea diavolului, să cheme preoții să cetească paraclisul Preces- 
fii și să facă şi osfeștanie mică“, cum şi alte rândueli, în urmă 
cărora „va fugi dracul de acolo“. 

La 13 Oct., protopopul intervine din nou arătând că nu de 
pravilă este vorba, ci de înfrânarea ereticilor. Vlădica îi cere alt 
raport, mai amănunţit, pe care îl şi primeşte, având şi izvodul 
următor, din Ocoleştii de jos: 

„Bălașa sin Paraschiv. Au desgropat-o lon Dorobanţu. 

Marin Oană. L-au desgropat Ion Buţu, boier de neam. 

Costandin sin Uţa Văduva. L-au desgropat tot lon Dorobanţu, 
Ion Duţu şi Stan, vărul său. 

Manea sin Mateescu. L-au desgropat tot mai sus numiții. 

Ion sin Stancu Giubega. L-au desgropat Ion Buţu cu Stan, 
vărul său, boieri de neam”. 

Dintr'un raport al ocârmuirii de Dolj, către Episcopia de Râm- 
Nic, din 1843: 

„Un Pătru Rus din satul Dălcinul, cuprinsul acestei plăşi (Câm- 
pul) viind la subocârmuire, prin graiu au făcut arătare că însuş 


(1) N, Iorga, Studii și documente, VII, p. 54. 
(2) G. Ceauşanu, op. cit, p. 131. 


293 


având un cumnat şi o cumnată în satul Gura Dâlgei, şi anume 
Radu sin Niculae şi Floarea, soţia sa, încă din anul trecut an 
încetat din vieaţă şi pe la 17 ale trecutului Aprilie, desgropân- 
du-se de locuitorii acelui sat şi găsăndu-le trupurile neputrezi- 
fe (1), i-au luat de unde au fost îngropaţi de preot după orân- 
duială, unde despicându-i cu o coasă, le-au luat inimile și tur- 
nând vin fiert pă dânşii i-au îngropat acolo sub cuvânt că ar fi 
Moroi. 

In urma căreia plângeri, aducându-se pomeniţii la subtocârmu- 
ire după cercetările ce li s'au făcut pentru aceasta, nu sau tă- 
găduit împotriva urmare, decâi au propus că într'acel sat murind 
vreo câţivă oameni, au avut bănuială că din morţii ce au murit 
nul trecut, se va fi făcut vreunul Moroiu, şi că speriaţi fiind că, 
câţi oameni au murit şi câţi vor mai muri, mor din pricina Mo- 
roilor, au şi făcut căutare la gropişti, unde ar fi găsit morţii de 
mai sus în asemenea bănuială. Pă care, fără vreo voie dată dela 
stăpânire, i-au dus pe hotarul moşiei Bălciunu, unde despicându-t 
și turnând vin fiert, i-au înpropat acolo...“ 

lată şi o jalobă a unei delegaţiuni sătești în frunte cu „Popa 
lon Armăşescu“, trimisă la 29 Mart 1849 protopopiei: 

„Un Gheorghe Mazilu, murind şi îngropăndu-l la 10 ale a- 
cestei luni Fevruarie, au trecut pănă la 25 ale acestei luni Mar- 
tie şi făcându-şi toate sărindarele morţii legiuite, au fost bună 
linişte până la 25 Martie în casa numitului mort. lară dela a- 
ceste 25 de zile, în ziua de Bunavestire, întâiu au bolnăvit so- 
ţia lui, cât mai aproape de moarte; asemenea a doua zi au bol- 
năvit şi pe noru-sa şi pe feciorul lui, Nică şi o fată a lor din 
casă; și au adus un popă, Ion Bogdănescu, duhovnicu, să-i spo- 
văduiască. Şi spovădindu-i, care întrebându-i ce-i doare, iar ei 
au răspuns că mor de la inimă, şi moleşală. Așă socotind şi nu- 
mitul duhovnic, împreună cu toate rudele lor ce păziau pe nu- 
miţii bolnavi, ca să nu moară cu o nerânduială, așă le-au zis, ca 


(1) Se socoteşte pretutindeni ca o mare nenorocire pentru sufletul celui răpo- 
Sat, dacă trupul nu-i putrezeşte, şi de aceea în blăstăme, se aude: „...Și nu. 
ti-ar putrezi trupul în mormânt!“ Legământul vechilor dăruitori, pentru cei ce li 
vor strică dania, între altele se făceă și cu această afurisenie: »...Herul, petrile 
să putredzască și să [să] răsăpească, iar trupul aceluia să stia întreg, nevătă- 
mat..“ (Miron Costin, |, p. 32). 


204 


să se ducă la mormântul zisului de mai sus, ca să cerceteze. Și 
ei, mergând acolo, au găsit o gaură în mormânt, la picioarele 
mortului. Şi văzând bolnavii, doi erau pe mâna morţii, au năvă- 
lit toate rudele lor de au dat pământul alături de pe lemnul (1) 
mortului și l-au căutat şi l-au găsit xeputred. Părul bărbii de 
cum Sau îngropat ras, acum s'au găsit de două degete crescut, 
cât şi pa cap asemenea, cât şi unghiile deştelor; ce atâţi oameni 
l-au vazut, cât și aleşii au văzut această vedenie, de care l-au 
străpuns. Şi aşă s'au mai întors bolnavii dela moarte“ (2). 

Fireşte, cazuri de desgropare mai sunt şi pentru alte prilejuri. 

Astfel, o gazetă în zilele noastre ne aduce ştirea că justiţia s'a 
ocupat cu nişte săteni din com. Slobozia, jud. Botoşani, cari pen- 
tru a face sa ploaie mai curând, au desgropat trupul unui copil 
de 14 ani, adus în cimitirul satului lor de peste hotar, au turnat 
apoi peste mort fiecare câte o cană de apă, nemai având vremea 
trebuincioasă să-i taie degetul cel mic dela o mână şi să-i scoa- 
tă inima. 

Pentru aceasta au fost osândiţi la câte 5 zile închisoare (3). 

Incheiem acest capitol, cu umătoarele povestiri, în cari se repe- 
tă unele din credinţile pemenite până aici: 

Intâia : 

„Odată muriau oamenii într'un sat de se stângeau, nu alta, şi 
pe nimene nu-l tăiă prin cap că ce ar fi pricina. Işi descântau, 
își desfăceau, îşi cetiau, îşi făceau sf. maslu, și tot degeaba. 

Un moşneag vorbind într'o seară cu baba lui despre mânia 
asta a lui Dumnezeu ce căzuse peste sat, îi spune că el de câ- 
teva nopţi tot aude trăgând clopotul la biserică. 

— lan taci, moșnege,—îi răspunse baba cam supărată; ia, ţi se 
pare, unde-l tot auzi ziua. 

In vorba asta, numai ce intră şi un megieş. 

— Buna vremea! 

— Mulţămim ! Da ce se mai aude prin sat, nepoate ? 

— la rău, moșule, că azi sa dus și Gheorghe al lui Ion şi i-a 
rămas o casă de copii. t 


(1) Cosciugul, sicriul. 
(2) G. Ceauşanu, op. cit, p. 404— 10. 
(3) Jon Creangă, 1X, p. 32. 


295 


Un „Dumnezeu să-l ierte“ şi un oftat ieşi din pieptul tutu- 

rora. i 
Donmue, nepoate, hodinit-ai astă noapte? 

— Hodinit şi nici prea, căci așă, după ce a înnoptat hăt bine 
numai ce aud cânii bătând încolon jos, şi gândind ca nu 
cumvă să dea dihania la poiata cu oile, am ieșit afara, dar nu 
eră nimic. 

Când dau eu să intru în casă, numai ce aud clopotele dela 
biserică. Dar oare ce a mai şi asta! îmi ziseiu în gândul meu, 
şi mai stăteam să văd: mult timp va trage? Mi se urise, stând 
afară, şi clopotele nu mai încetau. Dela o vreme, mam dus în 
casă și tot am auzit, până am adormit. Azi dimineața mam în- 
tâlnit cu vărul N. şi mi-a spus şi el ca de câtva vreme, tot a- 
ude tăgând clopotele noaptea și de vreo doua nopți, a ascultat 
şi el înadins şi zice că numai până la miezul nopții saude tra- 
gând şi de-acolo, sta. 

Oare, ce să fie asta, moșule ? 

— Hm! Da ce să fie, dragul moşului! Ia, la biserica noastiă 
trebue să fie îngropat un Strigoiu, care în toata noaptea iesă din 
mormânt şi trage clopotele; şi de nu i-om pune capăt, are sase 
stângă tot satul! 

— Săracul de mine, moşule! Şi ce-i de făcut? 

— Ja, mâni, până'n ziuă, să mergem la popă să-i spunem, să 
luăm câțivă oameni şi să mergem la biserica, sa căutăm mor- 
mântul care a fi mai lăsat în jos, şi a aveă o bortă la cap, c'a- 
cela-i cu Strigoiul. Vom bate parul drept prin inima Strigoiului, 
i-om da drumul usturoiului pe borta dela mormânt, ca să-i 
meargă în gură şi ași ne-om mântui de Strigoiu. 

A doua zi făcii moșneagul precum făgăduise și de atunci nu 
sa mai auzit noaptea trăgând clopotele dela biserică, dar nici 
oamenii mau mai murit ca mai înainte! (1). 

A doua povestire e a unui fiu, despre tatăl său: 

„Eram ca de vreo douăzeci de ani, când a murit tată-meu. 
Rămăsesem după moartea lui şapte copii şi nu ştiam că tatăl 
nostru este Strigoiu. După ce îl înmormântarăm, mai treci o 
săptămână, —muri unul din frații mei. Nu trecă mult și iată ca 
şi un alt frate al meu muri tot repede. Noi nu știam ce să mai 


(1) Șezătoarez, |, p. 248 9. 


206 


zicem, când o vecină ne spuse că tata e Strigoiu. Când auziiu 
asta, îmi puseiu în gând să scot pe tata din groapă şi să-i arz 
inima. Luaju pe un văr al meu, şi încă alţii doi oameni mai 
credincioşi din sat şi ne duserăm noaptea la mormânt. Când am 
ridicat capacul tronului, am găsit pe tata întors într'o rână şi cu 
sânge pe față. Ştiam foarte bine că atunci când am îngropat pe 
tata, îl, răsesem dar acu era cu barbă lungă şi ascuţită. Cu un 
cuțit ce aveă el, vărul meu îi sparse pieptul în dreptul inimii, 
care eră caldă ca la un om viu. Ingroparăm, după asta pe tata 
la loc, și ducându-ne acasă, ne strânserăm toate neamurile la un 
loc, şi ne afumarăm cu inima lui. De atunci nici unul din noi 
ma mai murit şi trăim toţi până acuma. 

Dacă Strigoiul rămâne nedres şi nu se găseşte nimenea să-i 
scoată inima, atunci el îşi mânâncă toate neamurile, și după ce 
isprăveşște cu acestea, trece în străini“ (1). 

In sfârşit iată şi alte ştiri de prin Oltenia: 

„In com. Afumaţi, la sudul iud. Dolj, acum vreo câtevă zeci 
de ani, murind locuitorul Mărin Mirea Ociocioc, s'a văzut că 
pieriau mereu din neamurile lui vii. L-a desgropat unul,—Badea 
Vrăjitorul, acum mort și el,—într'o noapte,—eră tocmai o iarnă 
geroasă,—şi l-a dus tocmai la „Măgura brăzdată“, ce este de 
hotar, unde l-au și mâncat lupii. A doua zi i-au strâns oasele și 
i le-au stropit cu viz, făcându-i slujba cuvenită, și apoi i le-au 
pus iarăş în mormânt. 

De-atunci încoace a încetat de a mai muri din acel neam. 

In com. Amărăşeşti, în nordul jud. Dolj, a murit acum vreo 
cinsprezece ani mama  locuitorului I. Dinu Gheorghiță, fe- 
meie bătrână. După vreo câtevă luni începe să moară din copiii 
fiului ei mai mare, cu de-amăruntul, apoi din cei ai celui mai 
mic. Luându-se de grijă, fiii ei au desgropat-o într'o noapte, au 
tăiat-o în două și au înmormântat-o iar. 

Moartea însă tot ma încetat. 

Sau pus de-au desgropat-o a doua oară, și ce să vadă? Cor- 
pul întreg! Acum, mare l-a fost mirarea, când au văzut-o astfel. 
Au luat-o iar, şi au dus-o tocmai în pădurea Statului, sub un co- 
pac mare și dosnic. Acolo au despinfecat-o, i-au scos inima din 
care curgeă sânge curat, au tăiat-o în patru, au pus-o pe jără- 


(1) Şezăfoarea, XIII, p. 160 1. 


207 


gaiu de au ars-o. Apoi i-au aruncat corpul pe foc şi cenuşă i-au 
dus-o de au înmormântat-o, pe când cenușa inimii au luat-o de 
au băut-o cu apă. 

De-atunci încoace, moartea i-a încetat. 

In com. Cuşmir, în spre sudul jud. Mehedinţi, acum câtevă 
zeci de ani, a murit un schilod, de altfel flăcău. Peste câtvă timp 
începe să moară din neamuri, sau numai să să îmbolnăvească. 
Se uscau din picioare. Toţi, din toate părţile: 

— Ce e, ce e? 

— Schilodul lui nenea cutare e; să-l desgropăm! 

L-au desgropat într'o Sâmbătă noaptea și l-au găsit roșu-roşu, 
şi stând într'o rână. L-au spintecat, i-au luat măsura, apoi i-au 
luat din inimă şi ficat, le-au ars, și cenuşa au dat-o de-au bă- 
ut-o soră-sa şi alte rude, cari erau bolnave şi s'au însănătoşat. 

In aceeaş comună începură să moară din alt neam. Au dove- 
dit că cutare om bătrân, mort de nu ştiu când, eră Strigoiu. 
Când l-au desgropat, l-au găsit șezând turceşte, şi roşu-roșu,— 
para focului, că mâncase aproape un neam întreg; și voinic, şi 
când au vrut să-l scoată, s'au încontrat cu ei. Vezi Necuratul ! 
l-au dat câtevă berde, l-au scos afară, şi cu cuțitul nau putut 
să-l taie. Au luat o coasă şi cu barda l-au despintecat, au tăiat 
din ficat și inimă de-au ars, şi le-a dat și la bolnavi, și sau în- 
sănătoşat. Apoi l-au înmormântat. 

Moartea a încetat. 

In com. Văgiuleşti, jud. Mehedinţi, acum cătvă timp, locuito- 
rului Dumitru Vaideianu, de fel din Vaideni, jud. Vâlcea, ungu- 
rean mutat în acest sat şi căsătorit aici, îi tot muriau copiii. l-au 
murit vreo șapte la număr, după vreo câtevă luni dela naștere, 
afară de cel mai mare. S'a luat omul de mirare, care să fie ca- 
uza. L-a învăţat unul şi altul, ca să iea un armăsar alb, să se 
ducă într'o noapte în cimitir şi să treacă cu el peste toate mor- 
mintele neamurilor femeii sale. 

Și-a făcut aşă. A găsit un armăsar alb şi sa dus în cimitir. 
A sărit calul mai peste toate, și când să sară şi peste mormân= 
tul soacră-sei, loana Marta, fostă vrăjitoare renumită peste nouă 
mări şi țări, a stat odată, bătând cu picioarele pământul, storăind, 
nechezând şi neputând cu nici un chip să-l facă să sară peste 
mormânt. Bag-samă, Necuratul ! 

Peste noapte, el şi cu fiu-său, au luat lumânări şi au plecat 


208 


s'o desgroape. S'au înfricoşat când au găsit-o şezând turcește, cu 
părul pe cap mare, ce-i atârnă peste față, păroasă, roşie peste 
tot, şi cu niște unghii, de te băgau în groază! Au strâns mără- 
cini, surcele şi bucăţi de cruci putrede, au turnat vin peste ea, 
au pus paie și i-au dat foc. Apoi au așezat pământul la loc şi-au 
plecat acasă“ (1). 

Credinţa în Strigoi o întâlnim la foarte multe popoare, dintre 
cari pomenim numai câtevă. 

Polonezii îi numesc Wfieszczy iar populaţiunile din vecinatate 
Danzigului le zic Szrzpoa sau Zmora, „ființă demonică de origi- 
ne umană“, facut dintr'un copil născut cu dinţi, care, după moar- 
te, se va urcă într'o clopotniţa, și de acolo va strigă pe cel ce 
va voi iar acela, de aude, moare; sau dintr'un copil nenăscut 
ca de obiceiu, care va suge noaptea sângele oamenilor ce 
dorm (9). 

Ucrainienii numesc Strigoii Upior şi cred că unii provin din 
morți, iar alţii din vii; se nasc din oameni înnecaţi şi spânzurați. 
Ei îndeamnă pe oameni la savârşirea rautaţilor (3). 

Bulgarii au aproape credinţile noastre: îi numesc, probabil 
după Greci Vrykolakas sau Vucodlac ca şi Sârbii (4). 

Ceremişii „prind sufletul de cadavru, cu cuie de fier“ (5). 

Trebuie să se facă deosebirea între Strigoi şi sufletele morți- 
lor cari vin de pe cea lume câţe odată, credință pe care iaraş, 
sub chipuri mai mult sau mai puţin deosebite, o întâlnim la toa- 
te popoarele (6). 


(1) Zon Creanga, VII, p. 165 6. 

(2) Bugiel, op. cit, p. 10. 

(3) Revue des traditions populaires, IX, p. 424. 

G) A. Dozon, Chansons populaires bulgares, Paris 1875, p. XXIV XXV. 

(5) A. Lefèvre, La Religion, Paris 1892, p. 173. 

(6) P. Sébillot, Le paganisme contenporain chez les peuples celto-latins, Paris 
1938, p. 188 şi 102. 


SUFLETELE MORȚILOR. 


Trupul părăsit vremelnic de Suflet: Strigoii și Svârcolacii. Scurta vieață pă- 
mântească a Sufletelor răposaţilor. Arătarea acestora în vise. Alte arătări. 


In credinţile poporului român găsim pomeniri despre desprin- 
derea vremelnică a sufletelor de trupurile lor; una am întâlnit-o 
la descrierea Strigoilor vii, şi a două o întâlnim acum: Svârco- 
lacii cari mânâncă luna şi soarele se fac din suflete unora; în 
trupuri se întoarnă apoi sub înfăţişarea unor gândaci. 

Mai numeroase vor fi credințele privitoare la Sufletele morţi- 
lor, pentru cari, îndată după răposare, se deschid porţile iadului 
sau raiului; despre petrecerea lor în aceste locuri nu putem 
vorhi aici. 

Cevă despre scurta lor vieață pământească (1): 

Indată după moarte, Sufletul se aşează în streşina casii, pe 
pânza albă a steagului înfipt acolo, până la înmormântare, până 
se măfură casa. După înmormântare. Sufletele călătoresc în curge- 
re de şase săptămâni sau patruzeci de zile pretutindeni, pe unde 
răposatul a umbla în vieaţă și apoi, își iea sborul în văzduh, 
spre vămile sale, singur sau purtat de Îngeri, spre a-și luă locul 
hotărît de dreapta judecată a lui Dumnezeu. 

Cei ce rămân, n'ar fi bucuroși de o prea îndelungată petrecere a 
Sufletelor rudeniilor lor pe lângă dânşii. De aceea în curgerea celor 
patruzeci de zile li se fac toate rânduelile,—praznice şi rugi,— ca 
să le împace, și să se așeze Sufletele unde li se poruncește. 

De bună samă că Sufletele morţilor vor supără pe cei vii mai 
ales noaptea, şi atunci mai ales în visuri. De aceea trebue să se 
tâlcuească visurile şi să se îndeplinească deslegările. Dacă de pil- 
dă mortul de curând îngropat se arată gol, însemnează că Sufle- 
tul este desbrăcat,.—nu-şi are straie date de pomană: ise dă deci 





(1) Cf. Marian, fnmormântarea, capitolul respectiv. 
T. Pamfile, Mitologie, 7. 14 


210 


cevă îmbrăcăminte, şi astfel se duce. Dacă-i flămând, i se dă 
mâncare, iar de-i însetat, i se dă să bea. 

Când însă Morții sunt prea „nesăţioşi“, adică nu se despart de 
cei vii cu nici un chip, arătându-se acestora în vis, sfădindu-se 
ori bătându-se cu dânşii,—omul simte a doua zi truda mortului, 
— se alungă, dându-i de pomană o ceapă. Mortul se va supără 
și se va duce (1). 

Une ori de aceste vise sunt vinovaţi și cei vii, cari se gân- 
desc necurmat la dânșii. Pentru aseasta,—ca să-i uite,—după ce 
mortul se scoate din casă, să privească trei ori pe fereastă (2). 

Une ori Sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub 
formă de fluturi. Aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar şi 
cu cei de o vrâstă mai mare. Ei cer atunci, de pomană,— mân- 
care şi băutură,—şi trebuie să li să dea, ca să plece, odihnindu- 
se astfel şi Morţii, în locurile lor, iar cei vii pe la casele lor, unde 
de obiceiu nu lipsesc nevoile celelalte (3). 

Neuitând pe cei ce au pe sufletul lor pe cei morţi,— ucigașii 
şi vrăjitorii, — nu mai avem ce pomeni mai de samă despre 
Morţii ce se despart cu greu de-ai lor, sau pe cari îi cercetează 
din când în când. 


(1) Gorovei, Credinfi, p. 59: Când visează cinevă un mort în mai multe nopți 
de-a rândul, în trei zile, Lunia dimineața, să asvârle câte o ceapă pe fereastă, 
astfel: să se pună cu spatele la fereastă, şi asvârlind cu mâna dreaptă, să zică: 

Cine mă bântue pe mine noaptea, să n'aibă treabă cu mine, ci cu ceapa! 

Zicând aceste cuvinte, nu va mai visà. Din astfel de vise se poate căpătă li- 
pitura ; vezi şi p. 313 4. 

(2) /bidem, p. 116. 

(3) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 


CRASNICUL. 


Copil de Drac şi de femeie, 


Crasnicul sau Crâsnicul este un Drăcuşor născut din alipirea 
unei femei cu Diavolul. El are înfăţişarea de purcel, care, de în- 
dată ce-i născut, începe a fugi prin casă țipând. 

Prin jud. Tutova se crede că este bine ca babele să dea foc 
la sobă, ca să se facă jăratec mult, şi apoi să-l iea la goană prin 
casă, până când, neavând, unde să se ascundă, Crasnicul va fi si- 
lit să intre în sobă. Atunci babele vor astupă gura sobii şi acest 
Necurat se va preface în scrum (1), 

Credința în Crâsnic o aflăm şi în jud. Covurluiu. In toamna a- 
nului 1915 o preoteasă din Galaţi,--mi sa spus şi numele pe 
care de altfel îl ştie toată vecinătatea, —după 25 de ani de căs- 
nicie stearpă, purcede grea, şi nu naşte nici după zece luni (2), 
Această preoteasă, prin urmare, poartă în sarcină un Crâsnic, care 
se va naşte la unsprezece luni cum îi este sorocul, 

Crâsnicul, după naştere,—purcelul, fiu de Drac,—se va repezila 
cei din casă, — neamuri mai ales,—îi va muşcă şi-i va ucide apoi, 
Şi în urmă va căută să se adăpostească unde a fost zămislit. Pen- 
tru aceasta, moaşa va aveă grijă să-l înfăşure întrun tol, îndată 
după naştere, şi apoi să cheme neamuriie şi să-l ucidă cu cio- 
megile (3), 


(1) Gorovei, Credinţi, p, 32. 
(2) Mi s'a povestit aceasta la 16 Decembrie 1915. 
(3) Împărtășirea păr. I. C. Beldie, com. Fârţăneşti, jud. Covurluiu. 


MAMA-PĂDURII. 


Denumiri. Înfățişări. Viespea neagră. Grija copacilor. Ademenirea oamenilor 
în păduri. Şoarecele apărător. Mama-pădurii pâcâlită de-o fată. Tutunul apără- 
tor. Mămăliga apărătoare. Alte lucruri de pază. Boli pricinuite de Mama-pădu- 
rii şi leacuri împotriva lor. Alte neajunsuri. Mama-pădurii la alte neamuri. 


Mama sau Muma-pădurii, Vidma-pădurii, Pădureana (1), Pă- 
duroaica (2), Vâlva-pădurii (3), Mama-huciului (4) sau Surata 
din pădure are înfăţişarea unei femei bătrâne, foarte urite (5), 
„înaltă şi cu păr lung până la pământ“ care „totdeauna bocește 
prin pădure“ (6). Uneori se întruchipează ca o călugăriță cu pă- 
rul despletit (7). Alte ori apare ca jumătate femeie și jumătate 
bărbat (8), jumătate om şi jumătate iemn (0), dar îşi poate luă 
orişice înfățișare, cum, de pildă, ar fi cea a unui copac crăcu- 
ros (10). 

După unele povestiri se pare că are o statură foarte mare, că 
poate dormi „împrejurul focului“, în pădure, iar în bernevigii săi 
se poate ascunde de teama sa un copil cum a fost, acel Ciudilă 


(1) Marian, Nașterea, p. 130, 258. 

(2) Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit, I, p. 74. 

(3) V. Alexandri, Poezii populare, ed. 1909, p. 259, unde se identifică cu Sfânta 
Vineri. 

(4) L. Șăineanu, Basmele, p. 994. 

(5) I. Pop. Reteganul, Cheuituri, Gherla 1897, p. 194: 


Uitaţi-vă, feciori, bine, 
Că şi-a mea drăguță vine; 
Iată-o în gura șurii, 
Gândeşti că-i Mama-pădurii ! 
(6) Voronca, op. cit, p. 181.— Academia Română, Ms. no. 3418, p. 243: Ma- 
ma-pădurii, uriaşă şi pletoasă, umblă noaptea prin codri. 
(T) Şezătoarea, I, p. 151. 
(8) Voronca, op. cit, p. 867. 
(9) Șezăroarea, V, p. 105. 
(10) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj. împărt. de Şt. d-l St. Tuţescu- 


213 


rătăcit prin pădure, care apoi a şi înşelat-o,până l-a crescut mare, 
{a curţile ei, învăţându-l vânatul şi ajutându-i apoi să se însoare 
cu zâna ce se scaldă în lacul de lapte dulce (1). 

Prin Ţara Hațegului se crede că Mama-pădurii este o fată bă- 
trână şi primejdioasă. „In fiecare pădure este adică în câte o tufă 
o nueă groasă, cu foarte multe rămurele încâlcite ca o mătură, 
și aceasta este a Mamei-pădurii,—unii chiar confundă, zicând că 
ea ar fi Mama-pădurii. 

Dacă cinevă duce acasă tufa aceasta şi o pune pe foc, i se a- 
prinde casa şi-i aduce beteșuguri şi vrajbă în casă“ (2). 

E de mirat cum prin unele părți din Bucovina se crede că 
Mama-pădurii, care pe acolo poartă şi numele de $fima sau Pot- 
ca-pădurii, este o femeie foarte frumoasă, având însă darul de 
a luă orice altă înfăţişare (3). 

Prin unele părți din Oltenia se crede într'o Surată din pădu- 
re, e no mândreaţă de fată“, care are însă toate însuşirile Mamei- 
pădurii (4). 

Ea locueşte în cele mai întunecate miezuri de codru, unde își 
are şi bordeiul, sau stă prin scorburi de copaci. 

Are copiii foarte liniștiți. Copiii săi dorm, căci dânsa, cum vom 
vedeă, fură somnul copiilor oamenilor şi-l dă copiilor săi, de oa- 
rece ea numai foarte rare ori stâ pe acasă. Dacă nu le-ar aduce 
somn străin, aceşti copii ar fi nesuferiți; odată chiar se zice că 
a fost atât de mult supărată de dânşii, încât Mama-pădurii i-a 
blăstămat şi i-a prefăcut în insectele veninoase cari se numesc 
viespi negri (5). 

Fiind mai mare peste păduri, ea are grija tuturor copacilor, pe 
cari îi creşte, alăptându-i, — „dându-le piept“,—ca pe copii, şi pe 
cari îi meneşte să trăiască sau să fie tăiaţi, cum se întâmplă şi 
cu oamenii; de aceea nu trebue să se mire nimeni dacă dintre 
copaci pier mai ales cei frumoşi şi drepţi şi rămân toate strâm- 


(1) Voronca, op. cit, p. 705. 

(2) Densuşeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 255. 

(3) Cred. Rom. din Vatra Dornii, Bucovina, împărt. de d-l T. Bizom. 
(4) Şt. St. Tuţescu, Taina äluia, P-Neamţ 1906, p. 36 7. 

(5) Marian, /usectele, p. 230: Pompilus viaticus Latr, 


214 


băturile şi toate uscăturile cioturoase și găunoase, cari nu mai 
pot sluji decât la foc (1). 

Mama-pădurii caută să ucidă sau să sperie pe oameni, prici- 
nuindu-le boli din spaimă. Spre acest scop ea iesi înaintea oa- 
menilor prin pădure, iar noaptea îi poate întâmpină orişiunde. 
Impotriva ei, omul se poate apără făcându-și semnul Sf. cruci. 

Ascultând-o când plânge,—un mijloc ca să momească drumeţii, 
—s'o întrebi : 

— Doamna mare, de ce plângi? 

Fa-ţi va răspunde că nu are ce mâncă. Dacă-i dai o bucată de 
pâne, ea nu are ce rău să-ți facă şi astfel îşi caută de drum. 

Dându-i pâne sau ce ai la tine, prin aceasta faci să nu fie foa- 
mete pe lume. 

lată o povestire ce cuprinde credinţile de mai sus : 

„Se povesteşte din bătrâni că un puşcaş rătăci umblând prin 
pădure, astfel că fu silit a se ghemui peste noapte sub un ste- 
jar bătrân, unde şi adormi. Prin somn numai ce aude că-l strigă 
cinevă pe nume. 

Se trezeşte, și uitându-se în toate părţile, nu vede nimic. Cul- 
cându-se, aude din nou strigându-l ; se uită mai cu luare aminte și 
vede sus o babă, sluţenie mare, legănându-se pe picioare mereu, 
rugându-se la el, și chemându-l la dânsa. Aceasta eră Marma-pă- 
durii. 

Pușcaşul cercă a pune mâna pe pușca încărcată, dar nu pută, 
căci frica îi îngreuease mâna şi degetele îi erau tapene. Îi veni 
în gând să vâre mâna în sân pentru a scoate crucea ce purtà la 
piept, pe care, cu multă greutate scoțând-o, o puse de-asupra 
pieptului. Mama-pădurii, văzând crucea, într'o clipă se schimbă. 
Nu mai râdeă, ci începi a plânge cu hohot, ștergându-și lacrimi- 
le cu părul despletit. Pușcașul, întrebând-o de ce plânge, ea răs- 
punse : 


— Dacă tu nu scoteai crucea, aveai so duci cu mine într'o 
veselie până la sfârşitul lumii, dar fiindcă ai scos crucea, zile bune 


nu vei mai aveă! 


(1) Voronca, op. cit, p. 183. Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit, |, p. 115: „Des- 
pre Mama-pădurii poporul crede că ar fi fost stăpâna morţilor şi a pădurilor 
și ar fi locuit în fundul munţilor şi de acolo numai noaptea umblă şi cutreieră. 
munții şi pădurile. Ea se închipueşte în formă de femeie bătrână, urîtă, mare 
şi grozavă. Erà vai de bietul om sau femeie care se întâlniă cu Mama-pădurii 
în cale, sau la care, din nebăgare de samă, uitând ușa descueată sau ferestele 
destupate, intră în casă, căci îl mâncă, le vărsă sângele, etc.“ 


215 


Şi spun într'adevăr bătrânii, că acel om zile bune na mai a- 
vut în toată a lui vieață“ (1). 

Din sfârşitul povestirii rezultă că puterea acestei ființe este u- 
neori prea mare, și că ar fi cu putință omul s'o îmbuneze, înche- 
ind cu dânsa oarecari tovărăşii, după cum, spre acelaş scop, fac 
unii oameni cu Diavolul. 

lată a doua povestire, după care Mama-pădurii, mânâncă o 
fată : 

„Într'o pădure mare se află ca pădurar un om şi o femeie, 
cari nu mai aveau decât o fetiță de 10—12 ani. Într'o zi de sar- 
batoare ei plecară la târg să-şi cumpere cele trebuincioase casei, 
lăsând acasă pe micuța lor fetiţă, să îngrijească de păsări şi de 
bordeiu căci locuiau întrun bordeiu. 


Când au plecat de-acasă, ei au sfătuit pe copilă ca îndată ce 
va apune soarele bine, să încuie uşa, să astupe fereasta bordeiu- 


lui bine şi să nu dea drumul nimănui înăuntru. Fata însă, când 
a înserat, fiindu-i urît în bordeiu, singură, sa suit pe bordeiu şi 
a început să plângă. Atunci Mama-pădurii, care eră întrun co- 
pac din apropiere, se dete jos, veni la fată şi o mângâiă, zicându-i 
că se culcă și ea în bordeiu cu fata. Atunci fata intră cu baba 
în bordeiu. 

“Cum intră baba în bordeiu, se schimbă la faţă. Făceă nişte 
ochi mari cât strachina, că fata speriindu-se, îi zise: 

— Mari ochi ai, mătuşă dragă! 

Ea îi răspunse : 

— Mari, maică, că departe trebue să văz! 

Făcă niște picioare lungi, încât unul era pe pragul tindei și 
altul în colțul supatului. Fata îi zise : 

— Da lungi picioare ai, mătuşă ! 

lar ea îi răspunse: 

Lungi, maică, că mult trebue să calc! 

Făcu nişte dinţi cât secerea şi o gură cât baniţa. Fata o între- 
bă iarăş: 

— Mare gură şi mari dinți ai, mătuşică! 

lar ea îi răspunse: 

— Mari, maică, că multe am mai mâncat ca tine! 


(1) Șezăfoarea, |, p. 151—2, 


216 


Zicând acestea, sa pus şi a mâncat fetiţa, lăsându-i numai că- 
pățâna pe care o puse în fereastră, cu dinţii rânjiți. 

Cum veniră părinţii a doua zi şi văzură căpăţâna în fereas- 
tă, de departe, li s'a părut că râde, iar mama ei îi arătă un șir 
cu mărgele ce-i cumpărase din târg. Când ajunseră, văzură că 
fata lor a fost mâncată de Mama-pădurii“ (1). 

A treia povestire de prin jud. Bacău: 

Unii „erau cu vitele la deal, la păscut, și după ce mâncară, 
seara, fac foc şi se aciuează care unde poate, ca de culcare, 

Deodată, ce să-ți vadă ochii, măi frate? O namilă mare și î- 
naltă, şi urîtă de mâncă din om şi alta nu, veniă-veniă către ei. 

Ei au smomit-o care încotro. Vărul meu apucă și el în spre 
nişte căpiţi dintr'un fânez, de vale, cu un tăciune în mână. Dar 
stafia, să piară, de fel! El îuge,—ea cât coleă. In sfârşit a achipuit 
el un focuşor în cărare şi-şi făcù cruce, şi se făcii arătarea, abiă 
aşă, nevăzută. 

Şi iacă aşă zice că au tras cu Mama-pădurii!“ 

A patra povestire tot de acolo: 

Un altul „eră cu vitele la deal, la păscut. Cum stăteă la foc 
încă cu un băiețaş care dormiă, — asta i s'a întâmplat când eră 
flăcăuandru, — numai ce aude: 

— Valeu, tare mi-i frig, tare mi-i frig. 

Copilul se deşteaptă, și auzind, zice: 

— Să chemăm creștinul cela la foc! 

De chemat, n'a chemat-o, nici na îndemnat-o de loc, că eră 
pe semne tot namila aceea, Mama-pădurii. Ci făcând focul bun 
şi câtevă sfinte cruci, a dispărut şi nu sa mai arătat bazacodia, 
dar nici copilul n'a ştiut ce a fost, că dacă ştiă, se făceă neom, 
de frică!“. 

A cincea povestire, dela acelaş „moş Spiridon, cel care n'a 
știu niciodată ce-i teama”: 

„A plecat odată la Târgul-Ocnii, de noapte, cu sloboda. Nu eră 
țipenie de om pe drum, nu se auziă nici o şoaptă, nicăieri. De- 
odată drept Stânca-lui-Plop, i se arătă o matahală. El nu face nimic, 
decât se întoarce înapoi. Matahala după dânsul. Tuşeşte el, — tu- 


(1) Adevărul, XX, no. 4800, reprodusă şi în Popescu-Ciocănel, Patriciu şi 
Salviu, Brașoave, p. 265 6. ~ 


217 


şește şi ea. Face el țigară,— face şi ea. Numai când a intrat, în 
sat, începură să se răverse zorile, când pieri arătarea!“ (1). 

Uneori oamenii scapă din ghiarele Mamei-pădurii numai prin 
ajutorul lui Dumnezeu care dă glas lucrurilor dimprejur, ca să 
afle cei primejduiţi, şi astfel să scape: 

„Cică eră odată o fată,—ne spune o povestire suceveană, — și 
se duse în pădure după uscături, şi se întâlni cu Mama-pădurii. 
Mama-pădurii îi zise: 

— Fată bună şi frumoasă, vino deseară la mine cu furca, că 
ţi-oiu da multe bunătăți pentru mâncat. 

Fata ascultă. Se duse deci acasă, îşi luă furca şi mai multe 
caiere, şi ducându-se în pădure, după multe căutări, fiindcă eră 
noapte, dete peste bordeiul în care şedeă Mama-pădurii. Ea strigă 
la uşă să-i dea drumul, dar Mama-pădurii îi răspunse să mai 
aştepte puţin. 

Mama-pădurii frigeă o mână de om pe foc ca să mânânce. 
După ce o fripse, o vâri sub laiţă, apoi se duse şi-i dete drumul. 
intrând fata în bordeiu, Mama-pădurii îi zise să se încălzească: 

— Că eu mă duc în pod să-ți aduc mere, pere, nuci şi alune 
şi alte, pentru mâncat. Atunci un șorecuf ieşi dintr'o bortă și 
îi zise fetei: 

— Fată mândră şi frumoasă, hai cu mine în bortă, că Mama- 
pădurii s'a suit în pod să-şi ascuțe dinţii şi să te mânânce! 

Fata îşi luă furca, fusul, caierile şi se dusa cu şorecelul în bortă. 

Fata se duse acasă pe sub pământ, iar Mama-pădurii pe dea- 
supra, voiă s'o prindă! 

Atunci fata intră în casă, încuiă uşa bine, şi ca să nu poată 
intră Mama-pădurii, răsturnă toate lucrurile din casă, cu gura în 
jos! 

Mama-pădurii strigă mai multe /zcruri ca să-i deie drumul, 
dar ele răspundeau: 

— Nu pot, că sunt răsturnat! 

Ajunse şi la /ira de pe poliţă, pe care fata uitase să o răstoar- 
ne, dar când voi să se ducă să-i deie drumul, pică jos şi se sfăr- 
mă în mii de bucăţi. Şi astfel scăpă de Mama-pădurii, care voiă 
s'o mânânce“ (2). 


(1) Jon Creangă, VI, p. 271 2. 
42) Șezătoarea, |, p. 243. 


218 


Prin jud. Dolj, această povestire are următorul cuprins: 

„A fost o femeie şi-a avut o fată. Pe fată a mânat-o mumă- 
sa la lemne în pădure. Sa dus ea acolo. Surata din pădure a 
văzut-o şi i-a zis: 

— A, ghea! Hai să ne prindem surate; să vii cu o târnă de 
caiere şi cu o Zfinzgă de fuse. 

Să viu, surată,— a zis ailaltă,— fata. 

A venit acasă la mumă-sa. 

— Nu ştii mumă, ce mândreaţă de fată [este] Surata din pă- 
dure! Mă prinseiu cu ea surata, mumă, şi zise să mă duc la ea 
c'o târnă de caiere şi cu o tingă de fuse! 

Mumă-sa îi zise: 

Să te duci, 

Așă, a luat ea caierile şi fusele şi a plecat la Surata din pădure, 
a tras la coş și s'a uitat pe coș binişor. Surata din pădure a fost 
frigând o mână de român. 

Când a văzut-o,—să strige,—frică-i eră; să nu strige,—o simţi-o 
și-o prăpădi-o, 

O să strig; ce-o fi, o fi! 

Ea, de colo: 

— Surată, surată! 

Surata din pădure, svâc! cu mâna. 

— I, vei! surăţica, mâncă-o-aş! 

A ieşit afară la ea, a luat-o şi-a băgat-o în bordeiu. 

— Surată, ai venit cu caierile, să le toarcem ? 

Aşă, le toarseră pe loc amândouă. Ii toarse caierile, le făcir 
tort şi zise: 

— Surată, tu șezi aici, să mă duc în pod, să gătesc cevă să 
mâncăm. 

Ea a rămas la unghete, Surata s'a suit în pod să-şi ascută dinții 
s'o mânânce. 

Vine un șoarece: 

— Fa, fetico, scoal'la deal, că Surata din pădure şi-ascute din- 
ţii să te prăpădească! 

Şoarecele iar vine: 

— Nu te-ai mai sculat, fa fetico? lea peria şi gresia, şi pleacă? 

Vine Surata din pod şi înfige colții în perete: 

— I, aveam de gând să mă ieau după tine, şi unde te-oiu 


219 


prinde, te înghit, vie, nevătămată, — dar tu ai fost mai mult 
ca mine! 

S'a luat după ea. Ţine, ţine... Fata şi-a aruncat ochii îndărat 
şi-a văzut-o. Cand o văzu, aruncă peria, şi se făcu o pădure ma- 
re, deasă, cât dela pământ, până la cer. Şi ea roade..., roade, 
pân'şi-a făcut loc de trecut. 

Mână după ea s'o prindă. Fata şi-aruncă iar ochii îndărat şi-o 
văzu; şi când văzù c'o so ajungă, aruncă gresia şi se fácù un 
steiu de piatră. Roase ea, roase, roase, până-şi facu loc. Dupa ea, 
s'o ajungă! 

Când s'o ajungă, fata ajunse acasă în gârliciu şi cocoşii cântară . 
cucurigu ! (1) 

— A, tenvățam eu să te mai prinzi cu Surata din pădure! 

Şi rămânând cu tortul, a plecat îndărăt în pădure. Şi o trăi și 
astăzi, dacă n'o fi murit!” (2) 

Din jud. Muscel avem acestă povestire, în care Mama-pădu- 
rii (3) este deasemeni pâcâlită de-o fată deşteaptă: 

„Ci-că unui unchiaş îi murise mătușa şi-i rămăsese o fată. Se 
însură a două oră și mătușa asta, rea de mama focului, aveă şi 
ea o fată, şi aveă în nume de rău pe fata unchiașului. 

Intr'o zi, pe seară, se răsteşte cât poate la ea: 

— Du-te şi tu, fetică, de pune pânză și tu, şi du-te de ţi-o ţese: 
în argeă,—în marginea pădurii, unde ţesă muierile ! 

O trimiteă baba, dar navei zor de pânză, ci socotiă că doar- 
doar o mâncă-o Mama-pădurii şi o scăpă de ea,—că Mama-pă- 
duri eră o muiere mare, făcută zecumpänit, cu o gură cât o şură 
Şi urîtă de mama focului. 

Aşă! Işi iea fata pânza şi un zâăbidu (4), să puie pe lângă ea, 
când i-o fi frig, şi se duse la argeă. Ba-şi luă şi un cocoșel d'a- 
casă, şi când ajunse în pădure, puse pânza în argeă. 


(1) În text: „.. fata spusă acasă în gârlici şi cocoşii: cucurigu“, — ceea ce n'are 
înţeles. 

(2) Șt. St. Tuţescu, Taina ğluia, p. 76—7. 
„ (3) Denumirea babelor din poveşti şi cu numele de „Muma-padurii“ nu are 
întru nimic a face cu personajul demonologic ce se tratează aici; ex. cf. C. Ră- 
dnlescu-Codin, Îngerul românului, p. 314, nota. 

(4) PI. zăblaie: ġol, toluri, 


220 


Intră să ţasă. Da când se înnoptă bine, veni Mama-pădurii şi 
începu la fată cu un glas hodorogit şi gros: 

— Bun lucru, fată! 

— Mulţumim dumitale, moaşă! 

— Hi! Am sfeclit-o,—se gândi fata; să văd, n'oiu puteă-o ţinea 
de vorbă? 

— Se face pânza, fată mare? 

Fata dă mereu din vatale şi răspunde : 

— Se face, moaşă; se face bună! 

— Da cum se face pânza voastră? Din ce? 

— Din cânepă! 

lea-i sămânţa, şi o sameni, şi o păzeşti de păsări cu păzze, 
Şi creşte! 

Și când vorbeşte fata, ţese mereu, că ştiă, vezi dumneata... 

— Și o culegi p'a de vară, şi o topeşti, şi o meliţi, şi o perii. 
Și culegi apoi şi p'a de toamnă, şi o baţi, şi o topeşti, şi o me- 
liți, o perii, o torci şi o faci caiere, o depeni, o urzeşti, o învolbi 
şi o năvădeşti. 

Și din gură vorbiă, iar din mână fata abäteà de zor (1). 

— Bine, bine, fată mare! Acù pleacă-te să te mănânc! 

— Nu; stai acù, moaşă! După ce ţi-am spus astea, să-ți spun 
şi o gâcitoare, să vedem: ştii să mi-o deslegi ? 

— Haide, spune dec! 

— Ascultă, moaşă: 

Am două fete gemene: 
Una stă sub acioală și o plouă, 
Alta şade afară şi n'o plouă! 

Ghici, moașă, ce e? 

Se gândeşte, se gândeşte uiduma..... de surda !. 

— Hei, fată mare! Dacă vrei să te mai las, spune-o tu! 

— Ce să fie, moaşă! Fetele sunt cele două mâni. A care stă 
sub acioală, este ceea care ţine fusul; ai văzut că stă sub cair și 
mereu o stropim cu gura ca să iasă bine tortul. A de stă afară, 
e cea care e pe fus. Cine o plouă pe ea? Iți place, moaşă? 

— Imi place, îmi place, fată mare; aci, pleacă-te să te mâ- 
nânc! 


(1) O variantă a povestirei de până aici sa dat mai sus: povestea pânii, pen- 
tru a scăpă de Strigoiu, 


221 


Atunci se pleacă fata, da când să puie Muma-pădurii gura 
pe ca, — 

— Cucuriguu ! cucuriguu! — cocoșul de su’ argeă cântă de 
miezul nopții. 

— Hi!- strigă spaima lumii! Mă mâcaşi tu pe mine, da eră 
să te mânânc eu pe tine. 

Și piere, p'aci încolo, ducă-se pe pustii. 

Acu, se face ziuă şi fata vine acasă cu pânza țăsută. Mama 
vitregă, când o vede, o găsesc sdrâmbițile (1). 

— Hi! scăpă, luă-o-ar Cel de pe scorbură! 

Da unchiaşului îi venise şi lui apa la moară: 

— Ei, mătușă,—zice el,—acu trimite şi tu pe fata ta la argeă 
să facă ce-a făcut a mea. 

O mâiu,— cârni mătușa, că navi încotro. 

li puse fie-sii pânza, i-o învălase (2), i-o năvădi şi o trimese 
cu ea în pădure, s'o tase în argeă. 

Aia se duse, puse pânza, şi când noaptea, veni iarăş Mama- 
pădurii. 

— Buna seara, fată mare! 

— Mulţumim dumitale ! 

— Se face pânza ? 

Se face! 

— Cum se face? 

— Cum îi da, aşă se face,—zise ea amăr 

— Aşă? Pleacă-te să te mânânc! 

Şi se repezi de o mâncă; apoi îi urzi maţele pe uşa argelii. 

Mă-sa, acasă, o aşteaptă la ziuă să vie, o așteaptă la prânzişor 
— de loc. Dacă vede, pleacă să-i dea de urmă. 

Da când se apropiă de argeă, vede maţele înşirate: 

— Hi, hi, hi! Fată harnică ce are maica! A şi ţesut pânza şi 
acù a urzit alta. 

— Nu-i ţină însă bucuria mult, că intră înăuntru şi-i găsi nu- 
mai capul şi picioarele. Turbată, veni acasă la bărbatu-său, cu 
hură (3) şi cu ceartă...” (4). 


as 


itä. 


(1) Năbădăile. 

(2) Poale că: îrzvolbase, dela a învoalbe. 

(3) Gură multă. 

(4) R-Codin, Îngerul românului, p. 114—6. Cf. mai înainte, p. 112-4. 


222 


Din Bncovina avem următoarele trei povestiri: 

Unul povesteşte că dormiă cu oile la colibă, primăvara, şi în 
colibă aveă foc. Fiind noaptea cam friguroasă, nu puteă dormi; 
şedeă la foc cu ţigara aprinsă. Numai ce aude că vine cinevă 
şuierând în spre colibă, dar așă şuieră de frumos, că nu eră om 
pe fața pământului să șuiere așă. A venit până la uşa colibii şi 
când a văzut că e Mama-pădurii, a înlemnit cu ţigara în gură. 

Eră o femeie minunat de frumoasă, cu părul despletit, cu pă- 
rul desvălit, dar unghiile la mâni şi la picioare erau ca la lup. 
Şi omul spuneă că atâta i-a zis Mama-pădurii: 

— Ai noroc că bei tăbac ! 

A şezut şi s'a încălzit la foc, și după ce sa încălzit, a pornit 
Şuierând printre oi, dar oile nu s'au speriat, ci care cum erau 
culcate, aşă au şezut. 

Dar când s'a învârtit cu spatele, şi-a pornit în vale şuierând, 
nu mai eră femeie frumoasă, ci o cioafă învelită în scoarță. 

Și a doua zi „pe lângă care oi a trecut, toate au mijit !“". 

lată, a doua povestire a unei femei bătrâne: 

Pe când eră fată, la (1) cămeşi la pârău. Şi cum clătiă căme- 
şile în pârâu, numai ce vede o femeie care veniă cântând de pe 
pârâu, din deal. Cum ajunge la ea, tot cântând, a luat-o de mâ- 
nă şi a pornit cu dânsa pe pârâu la vale. Şi după cea trecut 
al treilea hotar de la casa lor, femeia n'a mai ştiut nimica. Toc- 
mai după trei zile s'a trezit în mijlocul unei păduri necălcate de 
picior omenesc. Atunci a văzut că nu poate vorbi. 

Acasă, a ajuns tocmai după nouă zile. 

Glasul i-a venit înapoi dând slujbe albe lu şapte vădăni (2). 

In sfârşit, a treia povestire este o păţanie care s'a întâmplat u- 
nui om. După spusele unora, acesta lucră în pădure; după ale 
altora, fiind trudit, dormiă la rădăcina unui pom, iar după ale 
altora, eră treaz. Alături de dânsul, făcuse un foc bun, iar pe 
jăratec pusese o felie de mămăligă ca să o frigă, — să o pră- 
jească. 

Zvonindu-se Mama-pădurii şi auzind-o felia de mămăligă bo- 
cindu-se, îi spuse omului: 


() Spălă. 
42) Culegere din Vatra Dornii, împărt. de d-l Teofil Bizon. 


223 


— Fugi de te ascunde în copaci, că acuşi vine Mama-pădurii 
şi te mânâncă! 

Omul se ascunse în grabă într'o boştură de copac. 

Venind Mama-pădurii, trece de-a dreptul la felia de mămăligă 
şi o întreabă: 

— Pentru ce-ai tipat adinioarea așă de tare? 

— Pentru că mă frigeam,— răspunse mămăliga. 

Mama-pădurii luă mămăliga, o puse de-oparte şi plecă. 

Astfel omul scapă din gura Mamei-pădurii! (1). 

Ca să pocească, mai ales pe feciorii neînsuraţi şi pe fetele 
nemăritate, Mama-pădurii îi strigă din casă, afară. „Ea strigă cu 
glas prefăcut, în 99 de feluri. Dacă strigă pe un fecior, îl strigă 
cu glasul tătâne-său sau a mâne-sa ; glasul cel de al treilea însă 
este mai ascuţit şi nu seamănă a glas de om. Pe cine îl pune 
păcatul să răspundă, îl poceşte, îi iea glasul“ (2). 

Mama-pădurii fură copiii oamenilor din leagăn, mai ales cei 
ce sunt frumoşi şi liniştiţi, şi în loc, pune copii de ai ei, plângă- 
cioşi şi urîți. 

Tot astfel cred şi Ucrainenii cari-şi feresc copiii de Bogienca 
ce fură copiii din leagăn, înainte de botez, înlocuindu-i cu ai 
săi (3). 

Pentru ca să nu se întâmple una ca aceasta, prin Transilvania, 
femeile, de câte ori sunt silite să iasă din casă, lasă de pază pe 
lângă copii măzura şi foarfecele. Prin Bucovina, tot spre acest 
scop se aşează cruce cleștele, vătraiul, mătura sau alte lucruri. 
Prin Banat, „unde este datină ca faşa să se facă în genere din 
lână de oaie împletită în trei viţe şi cam de 2 metri de lungă, 
moașa leagă în unul din capetele acesteia un petec de pânză, 
nouă în care se află un ban de argint, tămâie, puţin prau,— 
praf, —sare şi aiu. Tot la capătul acesta mai leagă încă şi trei 


(1) Voronca, op. cit, p. 181 —2: „Apoi cum gândești că Mama-pădurii e bu- 
nă! Ea mânâncă oamenii ca şi Câăpcânii cei cu un ochiu în ceafă şi unul în 
frunte, ce veniau şi ţineau cu ai noştri bătaie. Ai noştri făceau pivniţi şi se as- 
cundeau în pământ, da ei veniau şi strigau : 

— Gavrilă, Dănilă, ieşiţi, că s'au dus cei ce mâncau oameni! 

Şi pe care ieşiă, îl luau şi-l duceau la dânşii, îl hrăniau cu nuci şi îl màn- 
cau !“ 

(2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-l Teofil Bizom. 

(3) Revue des traditions populaires, X, p. 423. 


224 


zoporele de metal cam de 2 cm. de mari. Toate obiectele aces- 
tea se crede a fi apărătoare pruncului de Mama-pădurii (1). 

Tot astfel şi Slavii, cari cred în Vile,—-Zâne rele ale codrului, — 
fac la fel (2). 

Mama-pudurii schimbă copiii, îi omoară sau le fură somnul, 
îmbolnăvindu-i cu boala numita la fel cu dânsa, când copiiisun 
scoşi din casă înainte de împlinirea unui răstimp de 40 de zile 
dela naştere sau când în ziua botezului nu se pune lângă lea- 
gănul copilului, pe când doarme, spre pază, un fier, o mătură, 
puţine fărâfe şi puţină spuză, presărată pe jos (3). 

Copiii cărora li sa furat somnul, fireşte, nu mai pot dormi 
noaptea, sau dorm neliniştiţi, tresar şi plâng la aceleași ceasuri; 
sunt bolnavi „de Mama-pădurii”. 

lată câtevă descântece de Mama-pădurii, din cari se văd alte 
credinţi ale poporului privitoare la această fiinţă răufăcătoare care 
uneori vine însoţită şi de alte duhuri: 

Se descântă la uşă, cu foporul în apă neîncepută, cu lumână- 
rică, lemn de alun. 


Tu Mama-pădurii, 
Tu Păduroiule, 

Cu vacele vii, 

Cu vacele să te duci, 
Dela N. să fugi! (4). 


Se pune o secere atârnată de ușă şi se zice descântecul: 


Secere secerătoare, 
Cum eşti ziua tăietoare, 
Să fii noaptea păzitoare 
La N. 

Prin pat, 

Pe sub pat, 

Prin așternut, 

Pe sub așternut! 


(1) Marian, Naşterea, p. 89. 

(2) Cf. G. Ceaușanu, op. cit, p. 289. 
(3) Gorovei, Credinfi, p. 214. 

(4) Jon Creangă, i, p. 14. 


225 


După ce se zice de trei ori rândurile de mai sus, se iea trei 
cărbuni, se pun în trei locuri la ușă, şi se zice: 


Voi, aceşti cărbuni, 

Să va faceţi trei Îngeri buni, 

Să păziţi prin bătătură, 

Prin casă, 

Pe sub casă, 

Prin pat, 

Pe sub pat. 

Unde veţi află de Muma-pădurii, 
S'o luaţi, 

Sa o sfărmaţi, 

Inima să i-o mâncaţi, 

In casă să n'o mai lăsaţi, 

Căci Muma-pădurii copilul mi-a izmenit 
Și mi l-a prăpădit! 


* 
Muma mumelor, Eu îți dau plânsul copilului meu, 
Muma-pădurilor, Tu să-mi dai odihna a lui tău, 
Eu te strig, Să doarmă ca tunul, 
Tu să-mi răspunzi; Să tacă ca alunul (1); 
Eu îţi dau. Cum dorm păsările în tine, 
Tu să-mi dai ; Așă să doarmă copilul la mine! 


Apoi i se dă copilul să bea și se afumă cu anumite buru- 
ieni (2). 


* 
Se descântă numai Miercuri, Vineri şi Sâmbătă seară. Se pune 
pe foc zămâie şi flori dela Domnul Isus Hristos din Vineria ma- 


re, se stânge cu apă şi se afumă copilul şi locul unde se cul- 
că el: 


Muma muunelor, Ca porcii grohăind, 

Muma-pădurilor, Ca cânii lătrând, 

Să te duci din astă noapte Ca lupii urlând, 

Ca vacile sbierând, Să te duci dela N., din somnul lui...(3) 
* 


(1) Intr'o variantă culeasă din jud. Argcş, se zice: 


Să doarmă ca lemnul, 
Sa tacă ca ulmul 
Şi ca fumul. 


Variantă apropiată în Șezăfoarea, XIV, p. 109. 

(2) D-r Daniil Ionescu şi Alex. 1I. Daniil, Culegere de descântece din jud. Ro- 
manafi, |, p. 162; variantă la acest din urmă, în vol. Il, p. 135. 

(3) Ibidem, 1, p. 163, 

T. Pamfile, Mitologie, 1I 15, 


226 


Tu colţato, 

Ce vii aşă spăimântată 

Şi despletită, 

Așă de grozav de urită, 

Că spăimântezi copiii, 

Cu dinţii ca secerile? 

Cu secera te-oiu înțepă, 

Cu tămâie dela Bobotează te-oiu afumă 
Şi în apă mare te-oiu înnecă, 
De pe trupul copiilor te-oiu tăiă, 
In vânt-turbat te-oiu trimetcă, 

Și M. N. să rămână 

Curaţi, 

Luminaţi, 

Ca argintul stricorat! (1) 


+ 
Tu Mama-pădurii, leşi, fugi, du-te 
Tu urto, In lină fântâna, 
Tu groaznico, Că acolo îs fetele Doamnei, 
Tu despletito, Cari au leagăn de-a te legănă, 
Fugi din fața obrazului, Mâncare a-ţi da, 
Din vârful nasului, Somn de-a dormi, 
Din spate, din șele, Că eu nu te pot legănă, 
Din piele, de sub piele, Nici apă a-ţi da de-a bea. 
Din toate spasmurile tele. N. să rămâie curat, luminat, 
Cu toate junghiurile tele, Cum Maica Domnului l-a lăsat! (2) 
* 


Mama-padurii, 

Am trimis un semn la tine, 

Dela copilul meu, 

Să-ţi dau strânsul cu plânsul, 

Și să-mi dai somnul și odihua fetii tale, 
Ca să doarmă ca butucul. 

Și să tacă ca chiticul! 

Cum dorm pasările în pădure, 

Aşă să doarmă copilul la miue ! 


Mama iea copilul în braţe, cu o bucăţică de mămăligă iesă în 
ogradă, rupe mămăliga în trei şi descântă de 3 ori, aruncând 
spre pădure la fiecare dată câte o bucată (3). 


(1) Ionescu și Daniil, op. cit, p. 164. 

(2) Culegere din com. Rusca, jud. Fălciu. Variantă apropiată în Gr. Grigo- 
riu-Rigo, op. cit, 1, p. 117. 

(3) D. Lupaşcu, Medicina babelor, p. 45. 


Fugi, 

Mama-pădurii cu Păduroiu, 
Strigoaica cu Strigoiu, 
Moroaica cu Moroiu, 

Duceţi-vă în văi, 

In corăbii, 

Că pe toate v'oiu strângeă, 

In căpăţână de câne v'oiu băgă, 
Pe N. nu l-ăți mai speriă, 

Că pe apă v'oiu da, 


In fereşti la N. cine şade? 

Sf. Spiridon, 

Cu puşca, 

Cu sabia, 

Păziă şi străjuiă după N. 

De leu cu leoaica, 

De Dracul cu Drăcoaica, 

De Pădurarul cu Paduroaica, 

De Muma-pădurii 

Din plecatul vitelor, 

Din Muma-padurii dela prânz, 

Din Muma-pădurii dela nămiez, 

Din Muma-pădurii dela chindie, 

Din Muma-pădurii din scăpătatul 
(soarelui, 

Din venitul vacilor, 

Dela cină, 

Din cântarea cocoșilor, 

Fugi, du-te dela N. 

Din creerii capului, 

Din fața obrazului, 

Din inimă, 

Din rărunchi, 

Fugi, buzato, 


Descântătoarea iea copilul în braţe şi se duce pe un loc mai 
ridicat, ca să se vadă pădurea. Acolo se ridică în sus și se zice: 


227 


3 


Pe N. nu l-aţi mai speriă. 

De-o veni dela vale, 

Cu cuţit să se taie; 

De-o veni dela apus; 

Să se înţepe în sus; 

Fugi Murgilă cu Murgiloaică, 
Strigoiu cu Strigoaică, 

Să nu mai rămâie nimic, 

Nici cât sub degetul cel mic! (1) 


Fugi, colţato, 

Nu-l mai spăimântă, 
Nu-l mai Zulu, 
Nn-l mai gugu, 
Căci are cine 

Il lului, 

Il gugui. 

Tu du-te 

In coadele marilor, 
In coarnele cerbilor, 
Acolo să aciuezi, 
Acolo să puezi, 
Puii tăi să lulueşti, 
Puii tăi să guguești, 
Pe N. să-l laşi 
Curat, 

Luwminat, 

Ca steaua din cer, 
Ca roua din câmp, 
Ca în ceasul în care sa nascut. 
Leac lui N. să-i fie 
Nu dela mine, 

Ci dela Maica Domnului (2). 


(1) Ionescu şi Daniil, op. cit, |, p. 104—5. 


(2) Ibidem, 1l, p. 136 7. 


Tu Mama-Pădurii, Porcii în strat, 

Tu urîta lumii, Ooameii în pat, 

Colţato, Aşă să se potolească toate fiorile 
Buza, [dela N. 
Strigoaico, Cum a plâns N. 

Moroaico, De fata sau băiatul tău, 

Cum se potolesc vitele'n sat, Aşă să mai plângă, 


Și a ta de al meu! 


Apoi se afumă copilul cu muma-pädurii (1). 


+ 
Se descântă cu perie în fărâțe: 
Leoaico, Să-l deştepte, 
Moroaico, Să-l adoarmă ; 
Colţato, Du-te la dealul Ardealul, 
Zâmbato, La sălașul tău, 
Despletito, La copiii tăi, 
Muma-pădurii Că acolo este un copaciu mare, rotat» 
De ziuă, Să-i razi rădăcinile, 
De noapte, Sa-i mânânci vinele ; 
Du-te la dealul Ardealului, Pe copil să-l laşi 
Că copilul are mamă şi tată, Curat, 
Să-l înconjoare, Luminat, 
Să-l înfioare, Ca Maica Precista ce l-a lăsat, 


Cu tărâţele se afumă seara (2). 
* 

Copilor, cari se sperie noaptean somn, plâng, se scoalăn pi- 
cioare şi vorbesc, li se face de Muma-pădurii în tärâțe de 
grâu, 

Te'nchini şi ieai copilul în braţe. Il propteşti cu creștetul capu- 
lui în femeiul coșului deasupra vetrii pe care ard câţivă căr- 
buni. Cu degetul mic şi cu inelarul ieai tărâțe dintr'un vas şi le 
pui pe fruntea copilului descântându-le astfel: 

Voi, câni, de la 9 stâni, 

Să veniţi astă seară, 

Că eu vă dau foc de culcare, 
Zahareă de mâncare. 

Să păziţi pe C. 

De lei, de Smei, 

De leoaice, de simeoaice, 

De Muma-pădurii ! 


(1) Ionescu şi Daniil, op. cié, II, p. 138 9. 
(2) Zbidem, p. 137—8, 


229 


Răsucești apoi copilul cu faţa'n jos, potrivind să cază tărâțele 
pe jăratec. li pui alte tărâţe în ceafă, tot astfel, și repeţi des- 
«cântecul. Răstorni şi aceste tărâţe pe foc și ieai în urmă copilul. 

Se descântă de Muma-pădurii și oamenilor maturi, mai cu 
samă femeilor, când visează urit: felurite dihănii, orgii, păcătu- 
iri nepermise, cari întristează duhul femeii şi-i sdrobeşte trupul. 
Acestora li se face baierul, asupra căruea se zice descântecul de 
Muma-pădurii. Se mai face baier şi femeilor ai căror copii 
nu trăiesc sau cărora le mor vizele de jug, ori păsările din cur- 
te; se face în general pentru pentru pagube cari se ţin mână de 
mână. 

In baier intră multe szarafefuri. Astfel trebuie să legi într'o câr- 
pă scoasă din spetele cămășii câte puţin din toate acestea: tă- 
mâie neagră, tămâie albă, piper, silitră, pucioasă, lulachiu, sare 
(când se face baierul contra curgerii de ochi), şarpe din coiul 
armasarului (vrăjitoarele afirmă că în testiculele armăsarilor există 
un asemenea șarpe, pe care îl cunosc jugănarii şi-l ieau de-l 
vând pentru așă cevă), căpăţină de șarpe tăiată cu pară de argint 
dela șarpe prins în luna lui Martie, broască găsită în gura şar- 
pelui, buruieni de lipitură (sau de Muma-pădurii, pe care le cu- 
nosc vrăjitoarele), păr din ceafa femeii căreia i se face baierul, 4 
case de păiajăn culese în piez din 4 colţuri ale casii, o țăndărică 
din pragul de jos al ușii dela camera de dormit șin sfârşit 9 


boabe de grâu. 
Se face numai de Luni până Mercuri și e descântat astfel: 


Tu, Muma-padurii, Tu să socoţi 

Tu, Smeoaico, Gândul care-l are răspândit. 

Tu, leoaico, Din inima lui C. să depărtezi 

Tu, buzato, Toate fiorile, 

Tu, zâmbato, Toate răcorile, 

Tu, Muma-pădurii, Să luminezi şi pe C. să-l speli 
Depărtează dela C. De toate răutăţile, de toate visurile. 
Toate spăimurile, De toate greutăţile, 

Şi toate răcorile, Să rămâie curat, luminat, 

Și toate suferinţile. Cum Maica Domnului l-a dat! 


Baierul se cârpeşte și se face legăturică, care este pusă la i- 
<oană, unde stă trei zile. In urmă, femeia îl iea dela icoană şi-l 
coasă la brâu, potrivind ca să-i cază la şale când se încinge cu 
brâul. Astfel îl poartă cât vrea (1). 


(1) Culegere din com. Principele Ferdinand, jud. Teleorman şi împărt. de 
păr. FI. A. Drăghici. 


230 


Altul : 

Descântătoarea iea o măzură, foc, un topor şi o oală cu apă. 
Se aşează pe pragul uşii de afară şi cât descântă, se uită la un 
pom. Muma copilului şade la spatele ei. Se descântă numai când 
soarele e pe muchie,—gata de asfințit. Când zice: „cu focul te 
oiu arde“, aruncă focul jos; „cu mătura te-oiu mătura“, atinge 
cu ea de pardoseală ; „cu apa te-oiu înnecă“, varsă jos apă; „cu 
toporul te-oiu tăiă“, ciocăne cu el în stâlpul uşii, în dreapta şi în 
stânga. 

Descântesul este acesta : 


U, Mama-pădurii, Să nu vie la N. 

U, Tată/-pădurii, Să-l sdrobeasca, 

Ceartă-ţi cânii tăi, Să-l sdruncinească, 

Căţelele tale, Din somn să ni-l deştepteze, 
Caii tăi, Că eu cu focul te-oiu arde, 
Telegarii tăi, Cu mătura te-oiu mătură, 
Armasarii tăi, Cu apă te-oiu înnecă, 

Smeii tăi, Cu toporul te-oiu tăiă! (1) 


Smeoaicele tale, 


U, leoaico, 
U, Smeoaico, 
U, Muma-pădurii, 
Miaza-nopții, 
lea-ţi plânsul şi neodihna 
Și să dai somnul şi liniştea lui N. 
Să doarmă ca mielul, 
Și sa se îngraşe ca purcelul ! 
Descântătoarea îl zice de trei ori, uitându-se spre pădure. 
* 
Se iea pâne, se pune ochii pe pădure şi se zice de trei ori 
aruncând în trei părți cu pâne: 


U, Muma-pădurii, 

Miaza-nonţii ! 

Până astă seară a plâns băiatul meu 
De fata ta, 

Acum să plângă fata ta 

De băiatul meu ! 

Eu îţi dau pâne, 

Tu să-mi dai somnul şi liniştea, 

Să doarmă ca mielul, 

Să se îngraşe ca purcelul (2). 


(1) Culegere din com. Tutana, jud. Argeş, împărt. de d-l C. M. Popescu. 
(2) Jon Creangă, V, p. 231. 


231 


Prin jud. Dolj, când copiii plâng seara, li se face „de Mama- 
pădurii“. Se ţine copilul în braţe şi în umbra lui se dă cu fo- 


porul de trei ori, zicând: 


Fugi, nălucă 
Prin prelucă, 


Prin răzor, 


Printre răzor, 
Că te taiu cu ăl topor! (1). 


* 


Din jud. Covurluiu avem acest descântec, în transcriere lite- 


rară : 


M'am sculat Marţi dimineaţa, 
Bună, sănătoasă, 

Grasă şi frumoasa, 

M'am uitat să văz soare răsărind 
Şi-am văzut Mama-pădurii viind 
Ca o iapă nechezând, 

Ca o scroafă gâfâind, 

Și cum a venit, cu gura m’a luat, 
In pământ m'a trântit, 

Frica'n trup băgatu-mi-a, 

Sângele suptu-mi-a, 

Oasele sdrobitu-mi-a, 

Carnea mursăcatu-mi-a, 

Mânile legatu-mi-a, 

Picioarele împiedecatu-mi-a, 
Limba încurcatu-mi-a, 

In sobor de cămeși înfăşuratu-m'a, 
Peste drum m'a aruncat, 

M'a făcut din om, neom. 

A ţipat şi s'a văicărat, 

Nimeni nu l-a auzit, 

Numai Maica Măria, sfânta Măria 
Jos din cer s'a scoborit 

Pe-o scară de argint 

Şi-a întrebat :—Ce ţi-i, ce te vaiţi ? 
~ Cum n'oiu ţipă şi n'oiu văită, 
Că m'am sculat bun, sănătos, 


Gras şi frumos (2). 
Sa văz soare rasărind, 
Și-am văzut Mama-padurii viind 
Ca o iapa nechezând, 
Ca o scroafă gâfâind. 
În gura m'a luat, 
Jos că ma trântit, 
Frica'n trup băgatu-mi-a, 
Sângele băutu-mi-a, 
Mânile legatu-mi-a, 
Oasele sdrobitu-mi-a, 
Carnea mursăcatu-ini-a, 
Picioarele împiedecatu-mi-a, 
Limba încurcatu-mi-a. 

Nu ţipă, nu te văicără, 
Curând la cutare 
Și iea (3) cu foc şi cu tămâie 
Și cu topor, 
Oasele s'or desdrobi, 
Carnea s'o desmăcelări, 
Frica din trup ţi-o ieşi, 
Mânile s'or deslegă, 
Picioarele s'or despiedecă, 
Limba s'o descurcă. 
Cu toporul oiu tăiă, 
Cu tămâia oiu tămâiă, 
Cu mânile-oiu luă, 


(1) I. Zanne, Proverbile Românilor, IX, p. 330. 
(2) Tot astfel trebue cetite şi viersurile al doilea şi al treilea. 
(3) Cred că: „Să-ţi iea...“ — „să-ţi facă...“ 


232 


Peste mări negre-oiu aruncă 
Toată boala lui, 

Toată frica lui, 

Toată lipitura lui, 

Din inimă, de sub inimă, 
Din creierul capului, 

Din sfârcul nasului, 

Din faţa obrazului. 

Să ramâie curat, 

Luminat, 

Ca Dumnezeu ce l-a lăsat. 
Descântecul dela mine, 

Și leacul dela Dumnezeu (1). 


* 


Prin Bucovina, pociţii de Mama-pădurii, ca să se tămăduească, 
trebuie să-și iea apele. „Se mai zice că e bine să se petreacă 
prin trei gropi săpate în fărmurea unui pârâu“ (2). 

Dar nu numai acestea sunt leacurile și descântecele împotriva 
vătămărilor aduse de Mama-pădurii (3). | 

In afară de aceste răutăţi, Mama-pădurii mai face şi altele: 

Astfel, dânsa iea mana vacilor, trimițând șerpii ca să le sugă, 
căci șerpii și broaștele sunt sub ascultarea sa (4). 

Când e ploaie,ea se urcă pe o movilă și alungă nouri. 

Pe lumea cealaltă ea va da fetelor cari au născut copii din 
păcate şi i-au omorit, ca să mânânce acei copii; în toată curge- 
rea unei săptămâni fetele își vor mâncă copiii, însă Sâmbătă, a- 
cei copii vor fi întregi. 

Prin unele părți din Banat şi Ardeal, Mama-pădurii se soco- 
tește ca o Zână binevoitoare, care arată cărarea copiilor ce sau 
rătăcit prin pădure (5). 

Mama-pădurii o au şi alte popoare: 

La Neo-greci, ea împietreşte cu o vargă vrăjită. 


(1) Candrea, Densuşeanu și Speranţă, Graiul nostru, 1, p. 320--31. 

(2) Culegere din Vatra Dornii, împărt. de d-l Teofil Bizom. 

(3) Vezi Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit, p. 116—9 şi Gr. Tocilescu, Maferialuri 
folcloristice, p. 595 7. 

(4) Voronca, op. cit, p. 867. 

(5) L. Șăineanu, Basme, p. 994, 


233 


La Sârbi, ea are o fată care prin frumuseța ei ameţeşte pe ti- 
neri cu buruiene şi apoi îi preface în fiare. 

Sașii o numesc Buschmutter (1). 

Polonezii numesc Dzivozony, Mamuny (2) boginki, driadele cari 
fură copiii oamenilor, înlocuindu-i cu ai lor (3). 


(1) L. Șaineanu, Basme, p. 994. 
(2) V. Bugiel, op. cit, p. 11 2. 
(3) Am întâlnit la Strigoi, cuvântul Mamon, în Bucovina. 


MOȘUL-CODRULUI. 


Denumiri. Moşul-codrului pâcâlit de-o fată. Moșul-codrului la aite popoare. 


Fiinţa bărbătească, având însuşirile Mamei-pădurii se numeşte: 
Moşul-codrului, Tatăl-pădurii, Pădurarul, Păduroiul sau Mareş- 
fată, după cum îl aflăm în descântecele pe cari le-am dat, când 
a fost vorba de Mama-pădurii. 

Despre dânsul se aude prin Oltenia următoarea povestire: 

„Ci-că erau odată, — e mult de-atunci, când de-a rândul erau 
numai păduri,—un om şi o femeie cari aveau o fată ca de 10 ani- 

Intr'o zi, părinţii plecară la oraş după târgueli, şi fiindcă aveau 
să rămână noaptea acolo, sfătuiră fata să îngrijească de casă, de 
vite şi de paseri, iar noaptea să găsească pe cinevă, să steie cu ea. 

Seara, fata, după ce rânduise totul şi-i venise somn, ieși pe: 
prag și începu să strige: 

— Uuu, mă! Cine-aude, cine-aude, să vie să steie cu mine! 

Mareş-tată din pădure: 

— Eu, tată, eu! 

După ce strigă de mai multe ori, fata intră în casă să aştepte, 
crezând că va veni fata lui unchiu-său de alături. 

Peste câtvă timp a venit însă Mareş-tată din pădure, cu ochii 
cât sita, cu capul cât târna, cu dinţii cât secerea, cu picioarele 
cât râșchitoarele. 

— Da mare eşti, tată! 

— Mare, tată, mare! Câtă lume am mâncat eu, dar mite pe 
tine! 

Când l-a văzut şi când a auzit ce spune, fata înlemnise de fri- 
că. Ce să facă ea să scape? [i veni în gând un şiretlic şi îi spu- 
se lui Mareş-tată, s'o lase să se ducă să închidă vițelul, să n'o 
bată părinţii când se vor întoarce dela oraș, iar ca să fie sigur 
că se ve întoarce înapoi, s'o lege de picior c'o funie. 

Mareş-tată, care eră cam prost, se învoi, iar fata ieşi pe uşă. 


235 


Cum se văzu afară, se deslegă repede la picior, și legă funia de 
piuă, apoi fugi de se culcă la unchiu-său. 

Aşteptă Marelşl-tată cât aşteptă, și dacă văză că nu mai vine 
fata, începi să tragă de funie. Simţind că e grea, nu mai puteă 
de bucurie, la gândul că va mâncă pe fată. 

Când ajunse piua pe scară, Mareş-tată, lacom cum eră, crezând 
că e fata, își înfipse dinţii lui cei grozavi în piuă, şi rămase aco-— 
lo înţepenit pe loc. 

Când veniră a două zi bătrânii dela oraş şi văzură pe Mareş- 
tată mort, hu știură cum să mulțămească mai fierbinte lui Dum- 
nezeu că le-a scăpat fata dela moarte, bucurându-se mult şi de 
înțelepciunea odraslei lor. lar pe Mareș-tată l-au dus în pădure, 
de l-au mâncat dihăniile !“ (1). 

* Corespunzând lui Faunus sau Silvanus, Moșul-codrului îl întâl- 
nim şi la Slavi sub numele de Zyeșy,—geniu al codrului (2), saw 
Leșij (3). 


(1) Neamul românesc pentru popor, VI, p. 195-6. 
(2) Șăineanu, op. cit, p. 994. 
(3) L. Leger, Mithologie slave, p. 190. 


MURGILĂ, MIAZĂNOAPTE $I ZORILĂ. 


Purtătorii celor trei conace de noapte: Murgilă, Miazănoapte şi Zorilă. 


Credinţi despre cei trei purtători ai conacelor de noapte: Mur- 
oilă, — De-cu-seară sau De-cu-vreme, — Miazănoapte şi Zorilă sau 
De-către-ziuă, şi fireşte, mai ales despre Miazănoapte, de vor fi 
fost, vor fi împrumutate Duhurilor rele, Diavolului, Strigoilor, 
Sfafiilor sau Speriitorilor cari stăpânesc pământul până la mijlo- 
cul nopţii, când pe toate şi pe toţi îi mătură /gerii sau îi îm- 
prăștie cântatul cocoșului. 

Poveştile însă, ni păstrează pe tustrele aceste năluci. Despre 
ele, şi în deosebi despre cea ce poartă miezul nopții nu avem 
altcevă de spus, decât că sunt nişte uriași, îngrozitori, care pot 
pricinui răutăți oamenilor. 

Ca şi fratele său de seară şi de dimineaţă, Miazănoapte mer- 
ge necurmat, dela răsărit spre apus, cum curge şi noaptea. Une- 
ori se găseşte cine să-l prindă și să-l oprească, zăbovind astfel 
strecurarea nopții, pentru care voinicul îndrăzneţ are nevoie (1). 

Prin urmare, îl va ajunge cel ce merge foarte repede, și-l va 
vedeă, cum îl arată următoarea credinţă oltenească : ca o bute 
hornonăind, hordo-hordă, înaintea omului (2). 


(1) Șăineanu, Basmele Românilor, p. 463: „Un om lăsă cu limbă de moarte 
celor trei fii ai săi, să-i facă la mormânt un foc din 99 care de lemue şi din 
99 care de paie. După ce muri, fiii vrură s'aprindă lemnele, şi negăsind nicăie- 
rea foc, zăriră pe un vârf de munte, şi cel mai mic, Crâncu, porni într'acolo 
după foc. In drum legă pe De-cu-seară şi tot aşă făcù cu Miazănoapte şi cu De- 
«către-ziuă şi ajunse la foc, lângă care ședeau șapte uriași, cari se învoiră a-i da 
foc, de le va aduce pe fetele lui Verde-impărat. Dar Crâncu, ajungând la îm- 
păratul-Verde, pâcâii pe uriași şi-i omori pe toţi; apoi intră la fete și luă ine- 
lul la cea mică. Luând şi un tăciune, se întoarse de aprinse focul, după ce des- 
egă pe De-către-ziuă, Miazănoapte şi De-cu-seară", 

(2) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, îinpărt. de d-l Șt. St. Tuţescu. 


SAMCA, 


Denumiri. Primejduirea femeilor lehuze. Rugăciunea de pază. Descântece de: 
Samcă. 


În afară de lucrurile ştiute despre Samcă, Spurcată sau Aves- 
fița, aripa Satanii, nu mai putem aduce nimic. Deci rezumăm 
credinţile pe cari poporul român le are despre acest spirit rău- 
făcător, din cele cunoscute (1). 

Samca chinuie femeile mai ales în ceasul nașterii, omorîndu-le 
câteodată. Pe eopiii de curând născuţi,—dacă nau murit atunci 
când chinuiau pe mamele lor,—îi omoară sau le dă, după trudă, 
boala numită samă, rău, spasmă sau răutatea copiilor. 

Samca se arată sub felurite înfățișări, după cum vom vedeă; 
însă, la casa în care ce vor află scrise toate numele ei, Samca nu 
va puteă intră. Aceasta a rămas de când Arhanghelul Mihail a 
oprit-o şi a legat-o de a se duce să smintească pe Maica Dom- 
nului la naşterea Domnului Hristos. 

Pentru aceasta femeile păstrează scrisă un fel de rugăciune, nu- 
mită prin Bucovina Rugăciunea Sf. Arhanghel Mihail pe care 
o poartă cu dânsele, de îndată ce purced însărcinate şi până du- 
pă ce nasc. 

Cel ce scrie o astfel de rugăciune trebue să fie bătrân, ca să 
nu-i poată face Samca nici un rău, 

Prin unele locuri, se scrie pe pereţi cele 19—24 numiri ale 
Samcei. 

Dintre aceste rugăciuni (2), iată una, după un manuscript din 
1809: 

„In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin! 

Eu robul lui Dumnezeu, Sfântul Sisoi, pogorăndu-mă din mun- 
tele Elionului, văzui pe Avestifa, aripa Satanei, a căruia pătul 


(1) Marian, Nașterea, p. 26 36. 
(2) Cf. T. Pamiile, Sărbătorile de toamnă, p. 102, nota 2. 


238 


capului îi eră până la călcăe şi cu ochii roşii de foci şi cu măi- 
nile schimonosite, şi de her, şi căutătură sălbatică, şi cu trupu 
schimonosit, şi eră foarte strajnică şi grozavă. Şi trecănd mai pre 
urmă, auzii de cătră dânsa și văzuiu unde o întâmpină Arhanghe- 
lul Mihail, voivodul îngeresc, şi îi zise: 

— Stăi, Satano, duh necurat, cu frica lui Dumnezeu ! 

Și ea îndată stătu, şi groaznic se uită asupra Ingerului. 

Şi îi zise Arhanghelul Mihail: 

-- Ție îţi zic, Satano, duh necurat: de unde vii şi unde mergi, 
şi cum îţi este numele tău ? 

Iară ea, căutând îndărăt, şi groaznic să uită asupra Îngerului şi 
zise : 

— Eu sänt Avestiţa aripa Satanei, duh necurat, și viu acum din 
fundul iadului, fiindcă am auzit propoveduind bune vestiri Ar- 
hanghelu! Gavril, prin toate cetăţile, de o precurată fecioară Ma- 
ria, fata lui Ioachim și Anii, precum că dintr'acea fecioară va să 
nască Isus Hristos Nazarineanul, împăratul ceresc și pământesc, 
şi merg cu ale mele mari meșteguri văzute și nevăzute. 

lară Mihail Arhanghelul, o apucă de părul capului şi-i înfipse 
paloșul în coastele ei și o bătu foarte strajnic, cu usturime de 
foc. Şi o întrebă Îngerul: 

— Tu, duh necurat, cum şi în ce chipuri te faci şi intri prin 
casele oamenilor şi le omori copiii? 

ȘI ea zise: 

— Când sănt în somn, cu ale mele mari meşteşuguri, văzute și 
nevăzute ! 

lară Îngerul se străjnici. Iară ea, de multă durere şi de usturi- 
me, strigă cu mare glas ca s'o mai înceteze din bătaie, și i le va 
spune toate pre rând. 

Iară Ingerul pre loc au încetat-o din bătaie. Iară ea începu a 
i le descoperi toate, şi a le spune pre rându: 

— Eu mă fac ogar şi pisică eu mă fac; eu mă fac umbră şi lä- 
custă; eu mă fac păiajăn și muscă și toate nălucirile văzute şi 
nevăzute eu mă fac. Şi aşă, intru prin casele oamenilor de le 
smintesc maicele lor când sânt îngreuiate, și iau şi fața lor 
când sânt în somn. Şi mai curând mă apropiiu de fata care 
«este îngreuiată și de ruşinea lumii își frămăntă trupul şi o- 


239 


moară copilul într'ănsa, i de vezevenghe (1), i de fermecătoare, i 
de care caută cu ceară sau de care dă cu bobi, şi de care caută 
cu Sifa sau cu peria, şi de care nu ţine în dreptate cu bărbatul 
său. Şi am noaosprece nume: 1. Aveszița, 2. Nadarca, 3. Salo- 
mia, 4. Nacara, 5. Avezuha, 6. Nădariea, T. Salmona, 8. Paha, 
9. Puha, 10. Grapa, 11. Zliha, 12. Nervuza, 13. Hamba, 14. Gli- 
pina, 15. Humba, 16. Gara, 17. Glapeca, 18. Tisavia, 19. Pliaştia. 

Şi supuindu-mă cu mare străjnicie, tu, sfinte arhanghele Miha- 
ile, voivodule, iată că-ţi arătaiu toată puterea mea ţie, îmboldito- 
riule care mă munceșşti cu mari şi strajnice munci, şi-ţi dau a- 
cest zapis al meu la mâna preaputerniciei tale, sfinte Îngere, ca 
oriunde sar află acest zapis al meu, la orice casă, eu la acea ca- 
să [să] nu mă pociu apropiă de şapte mile de loc şi nici o trea- 
bă [să] nu am la casă! 

Şi-i zise Arhanghelul Mihail: 

— lată ce-ţi poruncesc întru numele Preacuratei Fecioarei Mariei 
care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos, nici de zidirea mâi- 
nilor lui Dumnezeu robilor aceştia Nicolaie: nici de robul lui 
Dumnezeu Ştefan, nici de loan,nici de Stana (2) nici de tot nea- 
mul lor, nici de meșteșugul lor, nici de dobitoacele lor, nici de 
ogoniseala lor, nici de toate ce se vor numi ale lor, nici de casa 
lor, nici de copiii lor, până în vecii vecilor. Amin!“ 

Al doilea text este mai nou; cu toate că fără deosebiri însem- 
nate, este important prin desluşiri cari ni se dau: îl scrie 
Popa Sandu din Vâlsăneştii Argeșului, întitulându-l şi punându-i 
acolo unde trebue numele stăpânului acestui zapis diavolesc, prin 
tăria căruea va fi apărat de Samcă. 

lată-l: 

Aciastă cărticică este Eleonul, căndu au întămpinatu Arhanghel 
Mihail Voevodol îngerescu pe Diavolul Avestiţa aripa Satanili]. 
Căndu se au adus Prea curatii născătoarii de Dumnezeu bunile 
vestiri, Arhanghelu Gavrilu pentru naştirea D[o]mnului nostru Is 
Hs, Diiavolu încă [cu grabă] şi au fostu trimisu aripa lui ca să 
o smintească pre ia, ca pre alte feciolalre. Iară milostivul Dlulm- 
nezleu, cel ce au făcutu cu cuvântul toate și cele găndite le ştie, 
au trimisu pre Arhanghel Mihail şi o au întămpinat-o prle] ia ducăln]- 
du-să îngereşte înlăuntriu. 


(1) Pezevenche, codoşă. 
(2) Numele celor în casa cărora se păstrează rugăciunea. 


240 


De cele ce au păţit Satana de Îngerul lui Dumnezeu: 
_ISJEHIS Aciastă epistolie este a lui Mihaiu sin Diiaconu Sandu, 
NI|CA ot Văisăneșşti, şi este şi zapisul Satanii căndu au întăm- 
pinat-o Arhanghel Mihail pe Diavolu Avestiţa aripa Satanii. Care 
acest zapis, unde va fi, nu să poate lipi Diavolul ca la gura E- 
leonului. Intămpinaiu pre Avestiţa aripa Satanii, căruia era păru 
capului lungu pănă la călcăe şi cu ochii de foc, şi cu trupul 
schimonosit şi căutătura sălbatică, şi mergea foarte sltJrămutată. 

Și iată o întămpină pre ia Arhanghel Mihail Voevodu Ingeres- 
cu și zice cătră dănsa: 

— Stăi, Satano, cu frica lui Dumnezeu. 

Iară ia îndată stătu, și grolalznecu să uita asupra Ingerului. Și 
zice ei Ingerul: 

— Ție zicu, Satano, Duh necurat; spune-mi mie cu frica lui 
Dumnezeu de unde vii şi unde mergi, şi cum este numele tău? 

lară ia zise: 

— Eu săntu Avestiţa, aripa Satanii, și mă duc că am auzitu 
de o fecioară Mariia, fata lui /chim şi a Anii, şi din aciastă fe- 
cioară au vestit Arhanghelul în toate cetățile precum că dintr'a- 
cea fecioară va să nască Isus Nazarineanul, împăratul a toată lu- 
mea, și mergu cu ale mele mari şi devoleşti meşteşuguri, văzute 
și nevăzute ca să o zmintescu pre ea, precum am zmintit pănă 
în zio de astăzi pe alte fecioară cu ale mele mari meşteşuguri ! 

lară Arhanghel Mihail, voevodul îngerescu [zese]: 

— Ale tale devoleşti meşteşuguri să mi le spui şi mie! 

O lod pre dănsa de părul capului ei şi o bătu cu bătăi de 
[usturime de] (1) foc, şi o înpunse cu paluşu în colalste, şi o bă- 
tù bătăi de usturime cu frică, ca să i le spue toate ale ei devo- 
leşti meşteşuguri. Iară ia striga cu amaru şi să rugă ca să o mai 
înceteze de a o mai bate, că i le va spune toate pe anume: 

— Eu căndu mel-i] voia mă fac ogaru, eu mă fac paiajănu, eu 
mă fac nă/ușitoare năluciri văzute şi nevăzute şi mergu de zmin- 
tescu fămeile şi le iau copiili],şi le strămutu faţa lor drormind în 
somn (2) şi cu alte devoleşti meşteşuguri smintescu maicile lor 


(1) Intregiri după alt manuscript cirilic împărt. de d-l G. Florescu, învățător 
în com. Vâlsăneşti, jud. Argeş. 
(2) In alt text: „în somn dormind“; drormind pare greşit. 


241 


căndu săntu îngreoiate cu dănşii. Şi mai tare mă apropiiu de care 
ia mana altor vite, şi de care este fermecătoare, şi 'de care caută 
cu steao, sau cu ciară, sau cu păine, sau cu plumbu, sau cu sita 
sau cu peria, sau cu boabe, sau cu care nu ţine în dreptate cu 
soţul său, şi de care este fată îngreoiată și să bate peste totu 
trupu său. De acestea mă apropiiu mai tare de cât de alte fămei. 

Și am 19 nume. Cel dintăiu Avestiţa; 2. Nadariia; 3. Salomi- 
ia; 4. Cadar; 5. Nicor; 6. Avesa; 7. Scornana; 8. Tiha; C. Puha; 
10. Grapa; 11. Zlie; 12. Perţi (1); 13. Hapar; 14. Huliba; 15. 
Haba; 16. Gara; 17. Glipina; 18. Feti; 19. Tiia. Cu aceste 19 
nume ale mele mergu de zmintescu fămeile, dar unde săntu nu- 
mele mele scrise, eu nu mă pociu apropiia de peste (2) mile de 
loc şi nice o treabă n'am la acea casă şi la toate ale casii aceia, 
și unde s'ar găsi acestu zapis cu aceste nume |muncitoriule, care 
mă munceşti, pre mine]! 

Și zise ei îngerul: 

— Iată poruncescu ţie Satano, și te legu și cu numele lui Is. 
Nazarineanul care va să nască din Mariia Fecioară, care, tu Sa- 
tano, să nu te apropii de robii lui Dumnezeu acestea, Mihaiu (3). 
Tu Satano, să nu te apropii de ei, nici de feciorii lor, nici de 
bucatele lor, nici de toate cele ce se vor numi că săntu ale lor, 
pănă în vecii vecilor. Amin! 1838, Iulie 6. 

Aceasta am scris-o eu Popa Sandu ot Vălsăneşti”“. 


Boala pe care o capătă cei trudiţi de Samcă, are descântece- 
le ei. lată unul, care se aude prin jud. R.-Sărat, după care Sam- 
ca sperietoare se poate izgoni de descântător : 


A purces pe cale, pe cărare N. 

Când la jumătate de cale, 

L-a întâlnit o Samcă cu patru picioare, 
Cu păr de urs îmbrăcată până în pământ, 
Bine l-a întâlnit, 

Trupul i-a schimonosit, 

Pieptul i-a stricat, 

Ochii i-a painjenit, 

Sângele i-a băut, 

Carnea i-a mâncat, 


(1) In al treilea text: „Perştiţa“. 

(2) Nu se arată câte mile de loc. 

(1) Lasat apoi un rând alb, ca să se mai poată pune și alte nume, 

T, Pamfile, Mitologie, I, 16, 


242 


Toate puterile i-a luat. 

Nime nu l-a văzut, 

Nimeni nu l-a auzit, 

Numai Maica Domnului 

Din poarta cerului 

A auzit şi l-a vazut 

Şi l-a întrebat: 

— Ce te văicărezi şi te căinezi ? 
Cum nu m'oiu văicără 

Şi cum nu m'oiu căină, 

Când am purces pe cale, pe cărare, 

Gras şi frumos, 

Când la jumătate de cale, 

M'a întâlnit o Samcă cu patru picioare, 

Cu piele de urs îinbrăcată, 

Trupul mi l-a schimonosit, 

Pieptul mi-a stricat, 

Ochii mi-a păinjenit, 

Sângele mi-a băut, 

Carnea mi-a mâncat, 

Şi nime nu m'a auzit, 

Și nime nu m'a văzut! 

Și i-a zis Maica Domnului: 
Du-te la cine ştie a descântă, 

Cu mătura de a mătură, 

Dela tine l-a depărtă, 

Cu acul l-a împunge şi l-a strapunge, 

Dela tine sa cuce, 

Cu biciul l-> bicim, 

Dela tine s'a porni, 

Peste Marea Neagră l-a aruncă, 

Unde popa nu toacă, 

Lui Dumnezeu nu se roagă, 

Acolo să-i fie cinaşi odihna. 

Şi N. să rămâie luminat, 

Ca cristalul de curat, 

Cum Dumnezeu l-a zidit, 

Și mă-sa ce l-a făcut! 


a 


Se descântă în trei luni, în câte trei zile de câte trei ori, în 
rachiu, cu un paiu de mătură, un ac şi o biciușcă de găsit, pe 
care rachiu îl bea bolnavul şi cu care se şi spală (1). 


(1) Lupaşcu, Medicina babclor, p. 8-9. 


243 


Hașdeu, ca şi Marian, identifică Samca cu Baba-Coaja, pe 
care cel dintâiu o pune în legătară cu Kuga, „cea mai teribilă 
babă, în mitologia sârbă“, ce personifică în genere pe „Ciuma“, 
„pestis“,— dar o locuţiune proverbială dovedeşte că are o misiune 
specială de a omorî pe copii, — şi anume, când cinevă câștigă 
cevă hoţeşte, se zice: „Kupi kao Kuga dietzu“, adică, „a cumpă- 
rat-o ca Kuga pe copil“ (1). 

Acest spirit îl are şi mitologia germană, și se numeşte Frau 
Brechta mit dem Klumpfuss. 


(1) Etym. Magn. Rom. col. 2252 3. 


SMEUL. 


Denumiri. Înfăţișări. Bântuirea Smeului. Leacuri. 


Smeul, Smăul, Sburătorul, Al- mai-rău, numit şi Ceasul cel rău (1), 
este un spirit răufăcător care, având înfăţişarea de balaur în- 
traripat, cea de şarpe, „aşă ca crocodilul“ (2) sau cea de pară 
sau sul de foc (3), scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri 
şi chinue nevestele însărcinate sau neînsărcinate, cum şi pe fetele 
mari, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frământare, nenumărate vâ- 
nătări pe corp, cum şi o mare oboseală. 

Prin Banat, despre A/-mai-rău se crede că ziua stă ascuns în 
butoarea de nuc, ori de alun, nefiindu-i iertat dela Dumnezeu, de 
a vedeă lumina soarelui. Din acele butori smeul iesă într'amurg 
şi sboară în lume după rele. Elare solzi rotunzi, ca cei de peşte, 
albi, cari nu ard în foc (4). 

Prin unele părți din jud. Brăila, dacă nu cumvà se face o con- 
fusie cu bă/aurul, se zice că smeul, „care sboară pe sus, se face 
din şarpele care înghite piatra scumpă ce-o fac mai mulţi şerpi 
la un loc (5). Prinzând aripi, poate sbură. El se vede noaptea 
mergând în smânceli ca şarpele, are faţa aprinsă ca fierul înroșşit 
în foc, întunecându-se spre coadă, tot mai mult. Ochii îi sunt 
negri (6). 

Mai pretutindeni însă se crede că Sburătorul se face din dra- 
gostea cu piedeci dintre doi,—un flăcău şi-o fată, dintr'un bărbat 
şi-o nevastă. Este une ori chiar fata care nu se poate altfel apro- 


pià de ibovnicul ei, sau însuş bărbatul care nu se poate altfel 
alătură de draga lui. 


(1) Academia Română, Ms. no. 3478, p. 241 v’. 
(2) Ibidem, p. 9 

(3) Ibidem, no. 3419, p. 35 v. 

(4) Gorovei, Credinţi, p. 383. 

(5) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 137. 
(6) /bidem, p. 155 v 6. 


245 


Intâlnirea cu Smeul, — une ori se întrupează din visul celui 
<e pătimeşte de focul dragostei,—se petrece ca ori și ce întâlni- 
ze, curată sau necurată : Smeul intră pe fereastă sau se lasă 
pe coș şi apucând pe cel ce doarme, îl pişcă, îl muşcă, îl sărută 
“şi-l chinuie, 

Cel ce doarme, îl vede aievea şi a doua zi, când îl dor spate- 


le şi pieptul, — şi de care durere se tămăduește ungându-se cu 
untură de porc tăiat la Zgnat, — prin urmare, şi-l poate aduce 
aminte (1). 


„Femeia care este cuprinsă de această ființă rea, simte pe tot 
corpul ei o mare greutate, mușcături, ciupeli şi gâdilituri, și din 
cauza aceasta, apoi, dacă se află în stare binecuvântată, naşte co- 
pilul mort“. 

Din poesia lui Heliade Rădulescu, ce cuprinde toate aceste 
credinți, intitulată Sburătorul, reproducem aceste versuri: 


Vezi, mama, ce mă doare, şi pieptul mi se bate, 
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc, 

Un foc saprinde'n mine, răcori mă ieau pe spate, 
Imi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc. 

la pune mâna, mamă, pe frunte... Ce sudoare ! 
Obrajii unul arde şi altul s'a răcit! 

Un nod, coleă m'apucă, ici coasta rău mă doare, 
In trup o piroteală, de tot ma stăpânit... 


Prin unele locuri se spune și se arată și casa unde smeul, sub 
“chipul unei limbi de foc, scoboară noaptea în casa femeilor și 
fetelor, intrând pe uşă, dacă o află deschisă, sau pe fereste, şi 
în casă, prefăcându-se în om, se anină de femeie, şi apoi, după 
păcătuire, tot cu înfățișarea de pară, piere (2). 

La acestea, D. Cantemir scrie, cu multă ironie: 

„[Despre Sburător, Moldovenii] zic şi cred că ar fi o nălucă 
de om tânăr și frumos, şi se apropie noaptea de fecioare, mai 
vârtos de neveste tinere, şi toată noaptea face cu dânsele lucru 
necuviincios, şi nu se poate vedeă de cătră cei ce-l pândesc.lară 
noi am auzit, că oare carii bărbaţi mai cu inimă, au prins Sbu- 


(1) Gorovei, Cradinţi, p. 113. — Academia Română, Ms. no. 3418, p. 115, 
303, 371. 
(2) Jon Creangă, 1, p. 50. 


246 


rători de aceştia, şi aflându-i cu trup, ca şi alte făpturi, i-au pe- 
depsit, precum li sau căzut !“ 

Prin jud. R.-Vâlcea, chinuirea femeilor de cătră Sburători se 
numesc bântuire (1). Tot prin aceste părţi, despre Smei se crede 
că „sunt foarte graşi. Se povesteşte că mai demult nişte oameni 
au simțit că Smeul se aciolează întrun cizlpan (ciolpan), — copac 
bătrân care s'a uscat şi stă încă în picioare în mijlocul livezilor, 
străjuindu-le cu măreţia lui. S'au dus, l-au găzuif, şi când a ve- 
nit Smeul în scorbură, i-au dat foc ciulpanului, şi până să prin- 
dă de veste şi să sboare, Smeul a şi fost cuprins de bâlbătăi. Din 
scorbură se rugă la ei să vină să-l scape, dar ei n'au răspuns 
nimic, căci ştiau că-i poceşte“. 

Această credință o aflăm și prin alte părţi. Dându-i-se foc, în 
copac, din Smeu curge o untură care, dacă s'ar da cailor, iar fa- 
ce iuți ca Smeii (2). 

Boală dobândită dela Sburător se numește și /ipifură. Ea se 
vindecă, descântând Marţia sau Vineria, punând nouă feluri de 
buruieni întrun vas cu apă neîncepută : 


Avrămeasă, Și lipitura 

Cristineasă, Și Sburătorul, 

Leuștean Cum se răspândesc răspântiile ; 
Și odolean, Aşă să se răspândească 
Mătrăgună, Și lipitura 

Sânge de nouă frați, Și Sburătorul 

Iarba ctută Cum se răspândesc răspântiile, 
Şi Mama-pădurii ! Așă să se răspândească vrăjile 
Cum se sparge târgul Și lipitura 

(Cum se sparge oborul), Și Sburătorul! 


Aşă să se spargă faptul 





(1) Șezătoarea, XI, p. 39 40, început de descântec argeşean pentru boala nu- 
mită bântucală sau „când are Smeu": 


Veni Dracul, Neprietenul, 
Cu ochii sclipiţi, 

Şi găsi casa lui N. descueată 
Și fereasta destupată 

Şi coşul fară fund 

Şi pe N. în așternut. 

ŞI l-a luat, 

In pământ l-a trântit... 


(2) Academia Română, Ms. no. 3879, p. 36, 


247 


După ce fierbe pe foc căldarea cu cele nouă feluri de plante, 
pe vremea când se sparge târgul (oborul), bolnava se scaldă în 
acea scăldătoare care apoi se aruncă cu o oală nouă, rostindu-se 
în trei zile, descântecul de mai sus (1). 

Ca să nu mai fie cinevă supărat de Sburător, să nu spună a 
doua zi visul ce l-a visat, sau, mai greu, când îl vede că se sco- 
boară pe coș, să înfigă un cuţit în pământ (2). 

Pentru lipitură mai sunt şi alte leacuri. 

Sburătorul îl au şi alte popoare. 

Germanii îl numesc Feuriger Drache. 

Francezii cred despre el ca şi noi. 

Bulgarii îi numesc deasemeni Zmei (3). 


(1) Marian, Naşterea, p. 23 5. 
(2) Academia Româna, Ms. no. 3418, p. 155. 
(3) G. Ceauşanu, op. cit, 226 7. 


STAFIA. 


Jertfirea unui suflet pentru trăinicia unei zidiri. Povestiri românești şi stră- 
ine. Locurile unde apar Stăfiile. Înfăţişări şi denumiri. 


Stăfia, Stafia, Stâhia sau Stâcia (4) este de obiceiu duhul unui 
mort care rămâne legat de locul unde i s'a săvârşit vieaţa, ca un 
fel de păzitor sau știmă a lui. 

Împrejurările deslipirii sufletelor de trup fiind felurite, și Stăfi- 
ile se vor socoti ca fiind de mai multe feluri. 

Să ne amintim de cele cuprinse în legenda Mânăstirii Argeșu- 
lui: Meșterul Manole începe ridicarea zidului, dar peste noapte, 
tot sporul zidului se năruie : 


„Meşterii grăbiă, Dar ori ce lucră, 
Șferile 'ntindeă, Noaptea se surpă; 
Locu-l măsură, A doua zi iar, 
Șanţuri largi săpă, A treia zi iar, 

Și mereu lucră, A patra zi iar, 
Zidul ridică, Lucră în zădar,... 


versuri pe cari Alexandri le însoțește de următoarea lămurire : 

„Superstiţiile poporului, în privința zidirilor, sunt multe. Așă, 
el crede că o zidire nu poate aveă trăinicie, dacă nu se îndepli- 
nesc oarecari datine mistice precum de pildă, îngroparea unui 
om în temelie. Pietrarii au obiceiu a fură umbra cuivă, adică a-i 
luă măsura umbrii cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în tal- 
pa zidirii. Omul cu umbra furată moare până în 40 de zile și 
devine Sfafie nevăzută și geniul întăritor al casei“ (2). 


(1) Impărt. de d-l Al. Moisei, com. Vânători, jud. Neamţ. 

(2) Poezii populare ale Românilor, 1908, p. 126, după care adaogă: „Fiind 
însă că acest obiceiu a produs unele nenorociri, speriind mintea celor cu um- 
brele furate şi aducându-i astfel la boli grele, zidarii au fost siliți a-şi schimbă 
datina. Când dar, este a se ridică vreo casă nouă, până a nu se aşeză cea în- 
tâi piatră a temeliei, se face aghiasınă cu care se stropesc șanțurile, apoi se 


249 


Credinţa este obştească : „şi astăzi de ce se pune la poduri şi 
la case, ca să ţie, un suflet ? Lui îi dau,— Diavolului. Că înainte, 
oamenii tot zidiau și zidiau şi se strică tot ce se făceă. Pe ur- 
mă le-a venit în minte să-i deie și lui cevă, şi amù au pace“ (1) 

La fel cred şi Macedo-Românii: „Când se zidește o mânăsti- 
re, O casă, un pod, etc., e bine să se puie în temelie un animal 
tânăr, ori urmă de om,—dar acesta, după 40 de zile, când i s'a 
luat urma, moare“, căci numai așă lucrul ce se va face, va aveă 
trăinicie (2). 

Primejdia de moarte se întâmplă și atunci când umbra unui 
om este zidită la întâmplare (3). 

Nevoia zidirii unui trup de om în temelia mânăstirii, i se ara- 
tă lui Manole în vis, care zice a doua zi: 


Nouă meşteri mari, Pân'om hotărî 
Calfe şi zidari, In zid de-a zidi, 
Ştiţi ce an visat Cea 'ntâi soţioară, 
De când m'am culcat ? Cea 'ntâi sorioară 
O şoaptă de sus Care s'a ivi 

Aevea mi-a spus, Mâni în zori de zi, 
Că orice-am lucră, Aducând bucate 
Noaptea s'a surpă La soţ ori la frate. 


taie doi muei, de se face masă mare pentru zidari, cari, după ce ospătează şi în- 
chină în sănătatea stăpânului casei şi întru tăria zidurilor, îngroapă cruciş ca- 
petele mieilor în două colţuri ale casei iar în celelalte două unghiuri ei zidesc 
două oale roşii pline cu apă neîncepută. lar după ce lucrul se săvârşeşte, Ro- 
mânii nu se mută în casă până ce mai întâiu nu duc înlăuntru icoanele, zahăr, 
pâne şi sare; şi după mutare, ei dau masă mare de bună locuință“. 

Ion Creangă, VI, p. 144: Se zice că în orice beciu se zideşte umbra unui 
om (măsura statului lui), omul acesta mult nu mai trăește după asta. De multe 
ori, apoi, în crucea nopții, s'arată umbra. Să ferească Dumnezeu pe cinevă să 
se întâlnească cu Stahia beciului !“. — Zbidem, p. 208: „Dacă unui lucrător, care 
lucrează la o casă sau la o zidărie, i se va luă umbra de câtră un tovarăş, a- 
dică dacă i se va măsură umbra corpului cu o sfoară sau cu o trestie şi se va 
îngropă sub temelia acelei case, în curând omul acela va muri“.— Gorovei, Cre- 
dinți, p. 56: Când faci casă nouă, se îngroapă de viu un cocoș în mijlocul ei; 
atunci nu se apropie Ucigă-l-crucea de casă. 

(1) Voronca, op. cit, p. 401. 

(2) Cosmulei, op. cit, p. 52. 

(3) Ibidem, p. 53 4. 


250 


De această prevestire, Meşterul Manole a trebuit să asculte. El 
şi-a zidit nevasta, de vie, și astfel a putut să termine frumoasa 
mânăstire, care apoi, a trebuit să-i aducă și moartea lui. 

Astfel de credinţi le întâlnim şi la alte popoare: 

Tot cam acelaş cuprins îl are şi următoarea povestire macedo- 
română cunoscută sub numele de „Cântecul podului dela Narta“ : 


Fete-ale Românilor, 

Juni ai părinţilor, 

la 'mbrăcaţi-vă cu giubelele, 
Giubelele cu nasturii, 

Să plăceţi meșterilor... 
Meşterii cu artă mare, 

Și plecară la Scodra și Morea- 
Şi erau trei meșteri lăudaţi 

Și tus-trei erau frați, 

Pe meşterie mult învăţaţi. 

Şi câte trei mi-erau însuraţi. 
De mult meşteri ce erau, 

La toţi numele li se auzià ; 
Câte lucruri grele erau, 

Ei puteau de le făceau. 

Un om veni de-i cheină 

Că împăratul îi strigă, 

Și plecară împreună. 

Toată noaptea umblau pe lună. 
Imparatului se'nchinară, 

Cu dor mare-l întrebară : 

— Ce pofteşti tu dela noi? 
Noi suntem oameni sclavi ai tăi, 
— Eu am auzit de voi 

Că sunteţi meșteri foarte mari. 
Dela mine ce cereţi 

Podul dela Narta să-l faceţi ? 
Dacă nu veţi puteă să-l faceți, 
Să ştiţi că vii nu scăpaţi! 

— Doamne, te rugăm! 

Trei zile să ne gândim. 

După ce mi se gândiră 
Împăratului răspunseră : 

— Podul aista ca să-l facem, 
Șapte ani de timp cerem, 

Aici ce-o fi și ce-o trebui, 
Împărăţia să cheltuească. 

Noi sclavii tăi să fim, 


251 


Să nu ne lași să ne jalim. 

In străinătatea asta, unde suntem, 

Femeile vrem să ni le-aducem, 

Pe lângă noi să ni le-avem, 
Toate acestea ce cereţi, 

Eu vi le dau cu jurământ, 

Pod sănatos voiu, 

Că vă taiu pe tus-trei ca pe oi! 

Se sculară şi câte trei 

Se duseră să iea ale lor femei. 

Femeile le erau din Nanta, 

Le luară şi le duseră în Narta. 

Femeile le erau dela munte, 

Le luară în Narta la punte. 

Și s'apucară de lucru, 

Locul punţii îl preparară, 

Temeliile le săpă, 

Pietrele le rânduiă. 

Toată ziua ce lucră, 

Apa, noaptea le-o' nnecă. 

Şase ani da li se curmă, 

Şi podul nu li se făceă, 

Da-mi şedea și se gândiă 

Şi cu lacrimi negre plângeă, 

Că timpul li se apropiă 

Și podul nu li se făceă, 

Intr'o zi de dimineaţă, 

Mai-marele când îşi spălă faţa, 

Unde se plimbă prin curte, 

Văzi o pasăre sburătoare, 

Pasărea acolo, unde-mi sbură, 

Pe-o ramură se repauză, 

Pe mai-marele aşă-mi priviă 

Şi cu dor mare ciripiă, 

lar mai-marelui așă-i ziceă : 
Mai-mare, să nu te jăleşti, 

Dacă vrei lucrul să-l isprăveşti, 

A micului frate nevastă să luaţi, 

In temelie s'o băgați, 

Curând, curând s'o 'nveliți, 

Jale şi milă să w'arătaţi! 

Mai-marele când mi-auziă, 

Pasărea asta ce-i ziceă, 

Din ficat suspină, 

Inima-i se despică; 

De mult ce-aveă mare dor, 


252 


Pentru cea mai mică nor. 
Dânsa-şi aveă un inic făt, 

De picioare neridicat, 

De mă-sa nu se despărţiă, 
Constantin mi-l chemă. 
Mai-marele se gândiă, 

Și mult rău îi veniă. 

La sfârşit se gândi, 

Că Dumnezeu aşă ursi: 
Podul ăsta ca să-l facă 

Lipsiă nora mai mică să moară, 
In casă el porunci 

Prânz bun să le facă, 

Nora mai mică să le gătească, 
Prânzul cu ea să-l trimită. 
Mai-marele ce poruncește, 
Nora mai mică mi-l ascultă. 
Pe Constantin şi-l sculă. 

De unde dormiă şi-l deşteptă 
De ţâţă mi-l sătură, 

Și 'napoi pe somn îl puse, 

Se găti, se îmbrăcă, 

La pod ca să se ducă porni, 
Cu mare bucurie eră, 

Prânzul când mi-l duceă ; 
Dar la pod când ajunse, 
Meşterilor ea le zise: 

— Voi, meşteri, ah, voi amăriţi, 
Cu noroc! ce lucraţi! 

Unde-i podul ce-aţi făcut 
Șase ani întregi ce-aţi lucrat? 
— Doamnă, şi noi ne ciudim, 
Podul de când l-ain început, 
Ziua şi noaptea lucrăm 

Şi nu putem ca să-l ridicăm. 
Mai marele ne ordonă, 

Cu jurământ ne jură, 

Astăzi prânzul care are s'aducă, 
Să nu-l lăsăm să fugă. 

In temelie să-l băgăm 

Podul să-l putem să-l facem! 
Ea, săraca, nu mi se dutmiriă, 
Meşterii ce-i ziceă. 

Pe bărbatu-său da mi-l priviă 
Şi-l vedeă că tot plângeă, 

Cu dor mare-l întrebă, 


253 


Când vedei că lacrimă: 

— [Iubitul meu june și bărbat, 
Voiu să-mi spui drept și curat, 
De ce plângi și lăcrămezi ? 
Spune-mi drept, aşă să irăești ! 
— Iubito, suspinarea mea, 

Nu este pentru altcevă, 

Imi căzù inelul, iubita mea, 
Intr'acea groapă și treci de-l ieă, 
In groapă dânsa-mi intră 

Cum bărbatu-său îi porunci. 
Incepi inelul a căută, 

Fără să ştie ce are să pată, 
Meşterii mi se repeziră, 

Cu grabă și făr' de milă, 

In temelie o rostogoliră 

Și cu pietre mi ţi-o zidiră. 

Ea, saraca, le tot strigă: 

Cu milă îi rugă, 

Cărnurile şi le sfâşiă, 

Perii din cap şi-i rupeă. 

De cât nici unul nu o auziă, 
Vocea ei nu-i ascultă. 

Iară dânsul le ziceă, 

Şi cât puteă îi rugă: 

Voi meşteri, ah, voi amăriţi, 
Numai o vorbă să-mi ascultați, 
O să vă zic încă odată, 

ŢȚâţa să mi-o lăsaţi afară, 

Fătul de foame să nu-mi moară. 
la trimite-ți să mi-l aducă, 

Ca să-l pun la ţâță să sugă. 

Că e mic și necrescut, 
Ne'mpiciorogat de mic mult. 
Cum tremur eu, amărita, 

Să tremure și podul dela Narta ! 
Câţi călători îmi vor trece, 

Cei mai mulţi să mi se'nnece; 
Câţi peri în cap eu am, 

Atâţi oameni să se 'nece 'ntr'un an! (1). 


De obiceiu se iea măsura unui om al cărui nume este Oprea 
sau San sau al unei femei care se chiamă Szaza, căci Oprea 
„oprește [Duhurile rele de a se apropiă de casă]“ iar de frica lu 


(1) Cf. G. Ceaușanu, op. cit, p. 401-3. 


254 


Stan sau Stanii, „să“ [Duhul rău la depărtare]. Cel ce i s'a luat 
umbra, moare după 6 săptămâni (1) sau 40 de zile (2). 

Une ori, Stafia trebue hrănită de stăpânul casii, ca să nu ho- 
dorogească prin casă (3), prin pod, speriind pe cei ce-i aud tro- 
potele. 

Aceste credinţe, poate, ca rar altele, sunt obşteşti. 

Dintre popoarele vechi pomenim Evreii : 

„În zilele lui [Ahab], rezidi Hiel din Bet-El lerihonul; pus-a el 
temelie acestuia asupra lui Abiram, întâiu-născutul lui, şi pus-a 
porțile sale asupra lui Segub, mai micul său fiu, după cuvân- 
tul pre care lehovă l-a vorbit prin Iosua lui Nun“ (4), adică: „Și 
Iosua jură în acel timp zicând: blestemat să fie înaintea lui Ie- 
hova omul care se va sculà şi va zidi această cetate a leriho- 
nului; el o va întemeiă asupra întâiu-născutului său, şi asupra 
celui mai tânăr dintre fiii săi va pune porţile ei!“ (3). 

Dintre popoarele nouă cari, cel puţin, cunosc această credință 
pomenim: 

Grecii, cari au şi ei cântecul podului dela Arta (6), precum şi 
al „podului lui Petru“ din Beoţia; 

Bulgarii cred că tot cu jertfă omenească s'a zidit podul depeste 
Struma ca şi cetatea Salonicului ; 

Sârbii povestesc la fel despre cetatea Scodrei (Scutari); 

Ungurii, despre cetatea Devei, fără a socoti obiceiul de a zidi 
casa pe o umbră a unui om, vândută spre acest scop, în locul 
însuş a trupului omenesc, cum se practică mai demult la Românii 
din Transilvania şi la Bulgari (7). Tot astfel se povesteşte şi des- 
pre Brașov (8). 

Muntenegrenii povestesc despre un turn din Cetinie (4); 

Albanezii cunosc deasemeni povestiri similare ; 


(1) Regii, |. 6, as 

(2) Josua, 6, x. 

(3) Academia Română, Ms. no. 3419, p. 405 vw. 

(4) Ibidem, p. 191 v. 

(5) Jbidem, p, 254 v”. 

(6) G. Ceauşanu, op. cit, p. 37. 

(7) P. Sébillot, Le paganisme contemporaine, Paris 1908, p. 198 201. 
(8) Müller, Siebenbiirgische Sagen, Wien 1885. p. 99. 

(9) Tour de monde, 1860, no. 6, p. 86. 


255 


Germanii istorisesc despre castelul din Hennenberg (1) ş. a. (2). 

Ruşii, despre turnul Koromyslovaia, în care sa zidit o fată 
care aduceă apă, cu coromâsla (3). 

Şi alte naţiuni (4). 

Stafia, Umbra (5) sau Fantasma, — cum îi zic Macede-Românii (6), 
care este sufletul răposatului, va rătăci împrejurul acelei clădiri 
și va apără-o împotriva altor Spirite rele cari ar căută să o ni- 
micească. 

Se înţelege, umbra unui omse iea şi pentru alte construcțiuni, 
cari au nevoie de trăinicie, cum ar fi fânzânile și pivnifile (7). 

Morţii de moarte năpasnică,—cei cu voie,--se prefac după cre- 
dinţile populare în Stafii. Lăsând la oparte Înnecații, despre cari 
va fi vorba mai departe, pomenim trăsniţii, spânzuraţii mai ales, 
împuşcaţii, ceizucişi prin surparea malurilor, ș. a. Pe locurile pe 
unde aceste morţi sau întâmplat, noaptea, cu puţin înainte de 
miezul nopții, ies chipurile acestor oameni ca să țină calea dru- 
meților întârziaţi, şi să-i sparie. 

Dacă avem în vedere omorurile pentru jefuire la drumurile 
mari, Stăfiile vor ieşi mai cu samă pe acele drumuri bătute de 
negustori și oameni bogaţi, pe la hanurile puse în mijlocul câm- 
purilor, pe la mori ş. a. (8). 

lată o povestire despre trei Stafii care ies pe drumul dintre 
Bozieni şi Săveni, la „movila celor trei Nemţi“, în partea de 
miazănoapte a Moldovii: 

„Cine merge, la vreme târzie de noapte pe drumul dintre Bo- 
zieni, mare lucru, să n'audă glasul celor trei Nemţi, şi mare lucru 


(1) Revue des traditions populaires, VII, p. 692. 

(2) Ibidem, XVI, p. 401 3, 441. 

(3) Leger, Études slaves, Paris 1871, p. 87. 

(4) Ceauşanu, op. cit, p. 36 43. 

(5) Cosmulei, op. cit, p. 7: prin Umbre, se înțelege în deobște și alte Duhuri 
necurate. 

(6) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 593. 

(7) Şezătoarea, VI, p. 56. Dacă la săparea unui şanţ pentru zidire sau a u- 
nei gropi pentru fântână sau pivniță, se va luă înălţimea unui om lipit de pe- 
rete, acela va fi Sfafia acelei construcţii. Academia Română, Ms. no, 3418, 
p. 43. 

(8) Nu putem pomeni aici Stafiile vremelnice făcute din cei blăstămaţi. Cf. 
T. Pamtile, Sărbătorile de toamnă, p. 167: „Matahala fusese fata unui craiu 
vestit pe pământ, şi fiind că întorsese vorba părinţilor, a fost blăstămată să se 
facă Stafie“, 


256 


să nu se sparie. Pe la jumătatea drumului, nu departe de pârâul 
Başeului, se află o movilă mare, grunzuroasă, îmbrăzdată de po- 
noare și țugueată în vârf cu trei ieşituri de pământ ca trei capete 
de oameni. Asta-i movila necurată a celor trei Nemţi. 

Nemţii iştia îşi găsiseră drum pe aici, pe vremea când s'au fost 
oploşit şi ei cu năravurile lor cele rele, prin Botoşani, şi prin alte 
locuri. De.unde pănă unde cei trei Nemţi au ajuns și pe la noi, ve- 
nind dela Botoşani, într'o noapte. Și ce-a fost între dânșii, nu ştiu. 
Ştiu numai că ajungând pe aici, în partea locului, s'au încăierat rău 
la bătaie şi sau omorît. Desdedimineţă i-a găsit lumea morţi, îm- 
puşcaţi, ca toți morţii. Ei au fost îngropaţi chiar acolo, în vârful 
movilii. 

Noaptea însă, drept pe la cântătorii de miezul nopţii, cei trei 
Nemţi ies şi amù. După ce strigă hoţeşte, grozav, în limba lor, 
ei se îndreaptă tustrei cu strașnică pornire spre apa Bașeului ca- 
re-i deprins cu glasul lor. Deprins însă nu-i trecătorul care are 
nenorocul să fie slab de Inger și să-i audă. Căci de-oparte de 
cale are ţirtirimul Bozienilor, iar de cealaltă parte, poate auzi 
glasul răguşit al celor trei Nemţi, îi poate vedeă cum se bat şi 
se întind vrăjmăşeşte, ii poate vedeă apoi cum o rup de fugă 
spre drumul mare care coteşte spre trecătorul căruia-i ţâţâie ini- 
ma de frică. : 

Ei sunt îmbrăcaţi nemţeşte. Sânt trei matahale cu ciubote ne- 
gre, cu pantaloni albi, cu scurteice roşii, cu fes albastru'n cap, 
asemenea unui fund de pălărie. Și degrabă intră în movila cea 
necurată ! (1). 

Prin com. Țepu jud. Tecuciu, Stăfii ies pe drumul ce trece 
„pe la lutărie“, adică pe lângă acele râpi, unde, din oamenii duşi 
acolo ca să sape lut pentru lipitul caselor, din nebăgare de sa- 
mă, câţivă şi-au găsit sfârşitul vieţii, prin surparea malurilor. 
Altă Stafie iesă la locul numit „la Păladie“, unde, odată, un Pa- 
lade s'a spânzurat. Altă Stafie iesă în Dumbravă pe Valea-Țiganu- 
lui, unde de asemeni, un Țigan a fost găsit spânzurat. 

Credinţile acestea le întâlnim aproape la toate popoarele; po- 
menim Polonezii, Mongolii, Islandezii (2). 


(1) Jon Creangă, III, p. 332 3. 
(2) Bugiel, op. cit, p. 5—6. 


257 


Stăfiile se mai fac din umbrele celor morţi, neiertaţi în vieață, 
din cei cărora nu li Sau făcut înmormântări cuviincioase sau 
după dorinţa lor, precum şi din cei ce-au căzut prin vrăji (1). 

Infăţişarea Stăfiilor este cea omenească, cu vestmânt alb, roș, 
negru sau galben. 

Când cinevă povesteşte că i s'au arătat Stăfiile sub alte înfăţi- 
şări, lumea crede că acelea sunt Arăzări (2), Vedenii, Videnii, Vi- 
dănii (3), Năluci, Nămetenii, Nămetii (4), Năzărănii (5), Mătăhăli 
sau Budihăci, cari de cele mai multe ori sunt întrupări de-ale 
Diavolului ce iesă prin acele locuri, spre a vătămă pe oameni, 
știind că aceştia nu se tem de alţi oameni, cum se tem de Diavoli. 

Se pot face Stăfii şi din alte vietăţi, însă se pot cunoșşte: „da- 
că-i din om, îţi stinge lumânarea; dacă-i din cocoş, îţi sare în 
obraz; dacă-i din berbece, te împunge“ (6). 

Având şi ele nevoie ca şi oamenii ca să se adune la sfat ori 
la petreceri, ele își caută adăpost pe-acolo pe unde oamenii nu 
le pot turbură adunarea, cum ar fi ţintirimurile nouă și vechi, bi- 
sericite, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite 
sau în ruină. Clădirile pustii, în deosebi, sunt un bun locaş de 
adăpost pentru Stăfiile rătăcitoare, cari din multe pricini, nu mai 
pot sta pe la locurile lor. Aceste clădiri nu trebuesc stricate nici 
odată, și nici mutate, căci stricându-le sau mutându-le, Stăfiile se 
împrăștie prin sat şi pot pricinui atunci, tot soiul de răutăți (7). 
Dacă se mută, cu clădirile se mută şi Stăfiile. 

Singurul neajuns pe care îl aduc Stăfiile este spaima pe care 


(1) Academia Română, Ms. no. 3478, p. 14. 

(2) C. Rădulescu-Codin, Ingerul Românul, p. 105: „Da alta acum, Pe când 
dormiau,., Arătările albe pleacă şi în locul lor vin alte trei“. 

(3) Culegere din jud. Vâlcea, împărt, de d-l I. N. Popescu: Despre unul ca- 
re se poartă rău, aspru cu alţii, se zice că acela îngrozeşte, baga lumea în 
Vidănii. Asemenea se spune şi despre cel care spunând un basm cu multe ciu- 
dăţenii și minunăţii, face pe ascultători să se îngrozească de cele auzite, „ii 
bagă în Vidănii, de o să viseze numai câte ălea, de te'nfiori şi ți se scutură 
carnea când auzi“, 

(4) C. Rădulescu-Codin, Îngerul Românului, p. 351: Fiinţe fantastice și pri- 
mejdioase, aducătoare de spaime şi nenorociri. 

(5) Marian, Răsplata, Suceava 1897, p. 37—8: „lată însa că pe la miezul nop- 
ţii, ceasul cel înfioros al Duhurilor necurate şi al Năzărăniilor...“ 

(6) Academia Română, Ms. no. 3478, p. 86. 

(7) Culegere din Nemţişor, jud. Neamţ, împărt. de d-l A. Moisei. 


T. Pamifile, Mitologie, I. 17. 


25S 


o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri omul trebue 
să treacă fără a se uită la dânsele şi mai ales, după ce a trecut 
de dânsele, fără a se uită înapoi, căci ne făcând astfel, va ve- 
dei acele Stăfii, de multe ori, cu „tot soiul de Necuraţi şi Cor- 
naci" (1). 

Vedenia nu trebueşte confundată cu visul, când totuş omului 
i se arată, i se năzare şi poate dobândi spaimă. 

O pildă este aceasta pe care şi-o înseamnă în 1768 un „Popa 
Nicolae, neunit“ din Bălgrad: 

n.. în noaptea spre muceniţa Varvara, căndă amii fostii la 
preoţiia şi so arătatu o vedenie, în nolapltea d'înităi, la dieaco- 
niie, că umblamiă singurii prilnltre flori. Iară a doao noapte, la 
preoţiia amii văzută în visň aciasta vedenie, că mă dusăi după 
obicial în biserică, şi aflaiŭ doi arhierei... Aciasta vedenie cine 
ar putea să o dezlege, plini de Duhulti Sfântu ?“ (2) 

Polonezii numesc Stăfiile, — Sfăhiile,—Strach, şi le socotesc ca 
Duhuri rele,— „cele cu felurite înfățișări, ce sperie pe drumeţii în- 
târziaţi“ (3). 


(1) Cred. Rom. din com. Mânăslireni, jud. Botoşani, împărt. de d-l D. Fur- 
tuna. — Cred. Rom. din Boroaia, jud. Suceava, împărt. de d-l V. Popescu: 
Sara să nu te uiţi înapoi ca ți se nazare Lucrul rău, ci sa stupeşti în partea 
stanga, înapoi“. 

(2) N. Iorga, Studii și documente, XIII, p. 35. 

(3) Bugiel, op. cit, p. 3. 


BREHNELE. 


Mici sperietori de pădure. 


După unele credinţi pe cari le întâlnim prin Moldova, Brèh- 
nele sunt nişte duhuri ce trăesc prin păduri, unde sperie mai a- 
les pe drumeții proşti și fricoşi (1). In afară de spaimă, ele nu 
mai aduc călătorului nici o vătămare. 

Polonezii au ca spirite de pădure Borvy-le, cari în ura lor 
pentru oameni, îi fac să-şi piardă drumul, învârtindu-se împre- 
jurul acelueaș loc. 

In afară de aceasta au şi alte zeități de pădure, cu caracter 
mai mult sau mai puţin apropiat de cel a Mamei-pădurii noas- 
tre (2). 


(1) Dicționarul limbii române, I !, p. 649. 
(2) Bugiel, op. cit, p. 11. 


IELELE. 


Denumiri. Legende. Infăţişările și însuşirile Ielelor. Paza împotriva lor. le- 
lele la alte popoare. 


Un mare neajuns crede poporul că are dela un îel de spirite 
femeieşti ce poartă diferite numiri, cari toate la un loc se cu- 
prind în acel de Zele, şi une ori în cel de Zâne sau Rusalii. A- 
ceste numiri sunt înmulţite de o altă credință populară care zice 
că Zânele să nu fie chemate după numele lor adevărat, ci cu un 
alt cuvânt convenţional, care, fireşte, după ce devine știut de 
toți, trebue părăsit şi înlocuit prin altul. Astfel că Zelele se mai 
chiama şi Nemuilostive, Dânse, Iude, Fetele lui luda, Dragàice, 
Samovile, Vâlve, Nagode, lrodife, Vânturife, Vântoase (1), Fetele 
Vântoaselor, Stăpânele vântului sau Irodiece. 

Alte ori, pentru ca puterea lor să nu fie covârșitoare, poporul 
le da numiri de laudă sau de desmerdare, spre a le înduplecă la 
bine, cum sunt acestea: Miostive, Zâne milostive, Maestre, 
Zâne măestre, Doamne, Domnițe, Bune, Puternice, Fete fru- 
moase (2), Frumoase, Frumușele, Fetele câmpului, Fetele codrului 
Fetele lui Șandru, Viteze, Harnice, Sfinte, Sfinte mari, Soimane, 
sau Ssimance. 

Macedo-Românii le numesc Albe, Dzâne, Mușate. 

Unele credinți spun că ar fi nişte babe urîte; altele că ar fi 
nişte fecioare frumoase; unele că umbla într'anumite zile de Ru- 
salii (3); altele că umblă şi alte ori; în sfârşit unele credinți ne 
spun că lelele umbla prin anumite locuri numai, iar altele, că 
umblă pretutindeni. 

După unele credinți se spune că kelele sunt fiicele lui Rusa- 


(1) O. Densuşianu, Graiul din Țara Hafepului, p. 234. 

(2) Ibidem, p. 102: „Zice că umbla nişte fete, aşă, în vânt, sus, şi dacă trec 
p si om, îi iea vlasta din trup şi rămâne olog. La fetel=n alea lezice Fetele 
frumoase, Şoimanele. 

43) Vezi şi Pamfile Sărbdforile de vara, p. 18 34 şi 38S 54 


261 


dim-Impărat şi că urăsc pe creştini, pentrucă aceştia, ca supuşi ai 
tatălui lor, au trecut la creştinism. 

Din Oltenia avem această legendă: 

„A fost odată un împărat mare şi tare, care aveă trei fete de 
masă. Ele se numiau Catrina, Zalina şi Marina, şi erau fetele 
lui Alexandru Machedon. 

Aceste fete erau Țigănci, şi erau atât de lacome, încât, dacă pu- 
neă împăratul cevă de-o parte, nu se puteă până ce nu dădeau 
ele ocol, să vadă ce-i, şi nu gustau. 

Odată, ele tot căutând, au dat de o sticlă de apă vie, și cum 
au băut, îndată au sburat. Ele, de atunci, mereu sboară încoace 
şi încolo, ca să găsească calul lui A/exandru Machedon, şi nu 
l-au găsit nici până astăzi, că e ascuns în coadele mărilor. Dar 
Ducipal nare să iasă din coadele mărilor până la vremea de a- 
poi, când îl vor găsi Cele trei fete ce se vor duce cu el la Alexan- 
dru, şi el le va sărută cu dor. Şi ăle Sfinte, vor zice: 

— Împărate Alexandre; iacă, noi l-am găsit! 

lară îinpăratul va zice: 

— Bine, fetelor şi iubitele mele, voi aţi fost credincioasele 
mele ! 

Apoi împăratul va intră cu cele trei fete în raiu, unde vor 
trăi în veselie. 

Și de atunci nu vor mai fi oameni pociţi şi schilozi pe lu- 
me“ (1). 

Din altă povestire, reiese limpede că ele au dat apă vie de-a 
băut calul lui Alexandru Machedon, că acesta a sburat şi că Zâ- 
nele păzitoare, ca să-l prindă, au băut şi ele (2). 

Prin unele părți de Oltenia se crede că lelele sunt în nu- 
măr de șapte şi că sunt așă de frumoase, că numai Îngerii din 
cer le întrec. Ele n'au trup de carne ci sunt „numai nişte năluci 
în chip de femei tinere şi vesele“. Nu le poate vedeă nimeni, în 
afară de cei buni la suflet și de făcătorii de bine. Au zale pe 
piept şi clopoței la picioare. Cântarea lor, de frumoasă ce este, 
nu se poate asămănă cu nici o cântare de pe pământ. Ele sboa- 
ră prin văzduh înainte de miezul nopţii și trec cântând din zale 


(1) Jon Creangă, VII, p. 113—4. Cf. Şezăfoarea, III, p. 103. 
(2) Cf. aici, p. 2. 


262 


şi din clopoței pe deasupra caselor unde au să trimită vreo pe- 
deapsă asupra vreunui om rău la suflet şi la fapte. 

Pe unii — flăcăi frumoşi mai ales, cari se laudă cu  frumuseţa 
lor,—îi pun de le cântă ca dânsele să joace, şi în legătură cu a- 
ceastă credință urmează următoarea vrajă: 

„Cum să faci să cânţi bine cu f/oierul,—fluierul ? leai floierul, 
plin de lapte dulce, astupat la amândouă capetele şi la toate gă- 
urile, să nu se scure laptele. Pleci în pielea goală cu floierul şi 
cu doi câni negri, după tine ; cânii negri îi ieai pentru că, se 
zice, îţi iesă înainte o Plasză, şi dacă sunt cânii amândoi negri 
o pot birui, iar de sunt albi, sau numai un câne alb, nu pot 
birui. Aşă îngropi floierul la nouă Aotară, cu mânile la spate. 

Il lasi îngropat trei zile. A treia zi te duci şi-l ieai, scoţându-l 
tot cu mânele la spate, cu pielea goală şi cu cei doi câni negri 
după tine. 

In timpul cât îl îngropi, îl scoţi, şi chiar în cele trei zile, pe 
acasă nu e bine să vorbeşti sau să-ţi aduci aminte de floier. 

Nu e bine să ieai un câne alb şi unul negru, de oarece cel 
negru sare la Plastă iar cel alb sare la tine să te mânânce. 

Indărăt nu e bine să te uiţi nici când te duci, nici când te în- 
torci acasă. 

După ce-l scoţi, vii acasă, pui floierul sub căpătâiu. şi noaptea, 
aievea vin Sfintele şi te'ntreabă de 3 ori. 

— Ce ne dai, ce ne dai?) 

A treia oară le răspunzi ce crezi, de pildă: degetul cel mic 
dela mâna stângă. 

După această, cu acest floier să nu cânţi şi nici aminte să nu-ți 
aduci de dânsul trei zile. 

Se înțelege, cu un astfel de floier poţi face minuni. Luimea, 
cu drept va zice: 

— Cântă de parcă-i luat din Sfinte (1). 

Sub numele de Vânturife sau Vânftoase, lelele vânturesc copiii. 
„Copilul vânturit cât va trăi va fi tot morbos de cap, de picioa- 
re, hălăunit de cap,—nu ştie ce face. In contra Vântoaselor as- 
tupă toate găurile dela casă, înfaşă copilul şi-i astupă şi capul. 
Un om vânturit scapă numai prin iarba-vântului“ (2). 


(1) Jon Creangă, IV, p. 360-1. 
(2) Densuşeanu, op. cit, p. 234. 


263 


Dacă joacă pe pământ, Ielele îşi aleg grădinile cu iarbă verde 
şi poienile înrourate de prin păduri. 

Când voiesc să pedepsească pe vreun om, lelele îl desmiardă 
prin cântece, îl adoarme în visuri plăcute, în urmă joacă de trei 
ori hora împrejurul lui, blăstămându-l fiecare, ori limba să i se 
lege, ori din minte să-şi sară, ori să nu-şi mai dea peste leac. 

De cele mai multe ori îi iea mânile, picioarele, ori îi strâmbă 
fața. 

Locul unde au jucat, se cunoaşte de către unii oameni: iarba 
se topeşte ca și cum ar fi arsă, iar mai târziu otäveşte alta, însă 
cu mult mai frumoasă ca cea dintâi. Pe aceasta însă, vitele n'o 
mânâncă (1). 

lelele beau noaptea apă din fânfâni, şi oricine va bea după 
dânsele, rămâne pocit. Pentru aceasta, când bea cinevă dimineaţa 
apă dintr'o fântână, să lase vre-un semn acolo, ca poceala să ca- 
dă pe acel semn (2). 

Ca să-și păzească gospodăriile de Iele, oamenii pun câte ur 
cap de cal întrun par; astfel făcând, Ielele fug (3). 

In ziua întâi a postului Sf. Petru și Pavel, Româncele nu lu- 
crează vreun lucru în casă, de oarece în această zi trec Frumoa- 
sele, şi cari ar lucră atunci, pe aceea ar puteă s'o strâmbe la 
trup. 

Tot în această zi femeile leagă copiilor usfuroiu sau pelin la 
grumaz sau le pun la tălpi, ca trecând Frumoasele, să nu le 
poată face nimic (4). 

In ziua de Sf. Ion Botezătorul, numită Sfnziene sau Drăgaică, 
nu se lucrează, căci te poceşte și vei jucă ca Drăgaicele. „Dră- 
gaicele sunt un fel de Șoimane sau Rusalii cari opăresc oa- 
menii. In această zi se adună disdedimineață de pe câmp tot fe- 
lul de burueni bune de leac peste an“. 

Când treci Sâmbăta ori Marţi seara peste ape, fă-ţi cruce și 
suflă peste apă, ca să nu fii bonav, căci atunci se scaldă Ne- 
milostivele (5). 


(1) Gorovei, Credinţi, p. 149, 

(2) Ibidem. 

(3) Impărt. de a-l Şt. St. Tuţescu, com. Catane, jud. Dolj. 
(4) Jon Creaugă, II, p. 159. 

(5) Ibidem, V, p. 339. 


204 


La Rusalii nu este bine să te sui pe vârful dealurilor, căci te 
pocesc lelele (1). 

Femeile macedo-românce se tem de Savovilz pe timpul lăuzi- 
ei, căci aceste spirite intră noaptea pe uşile lăsate deschise şi 
fac ca să sece ţâţele lăuzii, spre a nu aveă cu ce să alăpteze co- 
piii, cari astfel, trebue să moară (2). 

Pentru vindecarea răului pricinuit de Iele, poporul român are 
o mulţime de leacuri şi descântece, pe cari nu le mai reproducem 
aici. In deosebi, literatura inedicală macedo-română, este foarte 
interesanlă. 

Ielele le aflăm la foarte multe popoare vechi şi nouă. Naiade- 
Ie se pot pune alături cu lelele. 

Slavii le numesc Vila şi cred că trăesc în păduri, ape și pe 
câmpuri,— în deosebi, ape, lucru care le apropie foarte mult de 
Zânele Aromânilor cari le socotesc şezătoare mai ales pe la fântâni 
şi locuri umede. Cehii le zic Vodni Panny (Jupânese de apă) sau 
ca şi noi, Zeny. Polonezii traduc şi le numesc dumnezeiţe: Bo- 
gunki. Ruşii le numesc Rusalka (3). 

Bulgarii le numesc Samowvila ca şi Macedo-Româliii, şi au po- 
vestea feciorului care fură cămaşa uneia dintre ele la scăldătoare, 
ca să şi-o iea de nevastă; mai de-apoi, Zâna fuge, — întocinai 
ca și'n poveştile noastre (4). 


(1) Ceauşanu, op. cit, p. 18. 

(2) Cosmulei, op. cit, p. 13. 

(3) L. Leger, Mithologie slave, p. 178 81. Cf. Revue des traditions popu- 
laires, X, p. 424. 

(4) Dozon, Chansons populaires bulgares, p. 152 6. 


CEASUL CEL RĂU. 


Denumiri. Primejdii. Descântece. 


Ceasul cel rău, Ceasul rău, Ceas-răul sau la pl. Ceasurile cele 
rele sunt nişte duhuri de noapte cari pocesc pe cei ce le ies în 
cale. Ele umblă prin văzduh. Sborul lor se cunoaşte după un 
soiu de fiuit. 

Mulţi cred că atunci când îți țiuie xrechile, trece Ceasul rău şi 
caută să te pocească. Dacă prinzi de veste şi-ţi faci cruce la u- 
reche, nu-ți poate aduce nici o vătămare (1). 

Prin jud. Covurluiu se zice că nu-i bine să te culci noaptea 
cu capul pe pragul ușii dela tindă, căci trec noaptea Ceasurile 
cele rele pe deasupra şi te pocesc (2). 

Prin Ardeal Ceasul cel rău se numeşte Ceasul cel slab, căruia 
după un descânntec, i se zice: 

„„Ceas slab 

Ceas alb, 

Ceas înnegrit, 

Ceas năpârcit, 

Din prag ai sărit în casă, 
Din prag ai sărit în masă, 
Din masă în blid, 

Din blid în lingură, 

Din lingură N. te-a sorbit 
Și carnea i-ai betejit... (3). 


Tot prin această parte i se mai zice şi Norocirea slabă (4). 


Macedo-Românii cred că Para-oara,-- Ceasul cel rău,—nu mai 
are nici o putere după miezul nopţii (5). 


(1) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud, Tecuciu. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţuţcani, împărt. de d-l I. O. Zugravu. 
(3) Impărt. de d-l P. Ugliş. 

(4) Densuşeanu, Graiul din Țara Hațegului, p. 244. 

(5) T. Pamfile, Crăciunul, p. 107. 


266 


Sunt multe descântece de Ceasrău (1), boală care „se capătă 
dintr'o spaimă“, însă din descântecul următor, se vede lămurit 
că e vorba de un spirit rău pricinuitor. 

Descântecul se începe astfel: 


Ceas rău cu pocitură, 

Ceas rău cu săgetătura, 

Ceas rău din spaimă, 

Ceas rău decuseară, 

Ceas rău dela miezul nopții,. 
Ceas rău de-cu-ziuă, 

Sa te duci pe munți, 

Pe sub munţi, 

C'acolo-s a’ tale curți. 


C'acolo-s mese aşternute 
Și pahare umplute 

Și scaune aşternute, 
Pentru tine sunt gătite, 
Acolo să trăieşti, 

Acolo să vecueşti, 

De N. să nu gândești 
Că tu de nu te vei duce, 
Și de nu te-i depărtă .... 


Unii se afumă cu păr de liliac (2). 


(1) Marian, Descântece poporane române, Suceava 1886, p. 68 şi urm, 
Pamfile, Boli și leacuri, p. 22—4. 


(2) Gorovei, Credinţi, p. 163. 


T. 


POCITA. 


Plânsul şi închircirea copiilor. 


Prin unele părţi din jud. Botoşani, Pocifa se crede că este umr 
„tel de Duh scârnav“, care umblă pe-afară în puterea nopţii. Este 
O „urîţenie de nespus“. Ca şi Mama-pădurii, — care am văzut că 
se chiamă și Pofca-pădurii, — ea face pe copii să plângă fără 
curmare. Se deosebește însă de Mama-pădurii, căci în afară de 
plânset, copiilor le strâmbă câte odată şi gura, ori îi face să-i înă- 
bușească sângele pe nas, gură și urechi. 

De obiceiu, apucă pe copiii cari strigă noaptea pe-afară, dar, 
de multe ori, se leagă şi de oamenii mai în vrâstă (1). 

Prin jud. Tecuciu, Pocita pare a se chema Pofcă; despre dân- 
sa însă se ştie numai atâta că pocește, închircind și sluţind, a- 
dică oprind creşterea trupească şi diformând trupul, lucru care 
reiese şi din aceea că unor astfel de copii li se zice „potcă“,— 
mai ales dacă sunt şi „drăcoși“ (2). 


(1) Cred. Rom. din com. Ungureni, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l V. Moisiu.. 
(2) Culegere din com. Ţepu. 


HALELE. 


Apărarea împotriva Halelor. Duhuri înrudite cu Halele: Vâlvele, Eresurile, 
“Chimele, Boglodatele sau Lohoanele, Lucrul slab ş. a. Ginţii, Armerii şi Psirii. 


Flalele sunt nişte spirite caii, dacă intră în om, îi pricinuesc 
boala numita „ducă-se-pe-pustiu,—-epilepsia (1). La sing. poartă şi 
numele de alä. 

Pe câmpuri, dacă întâlnesc turmele de oi, le vatămă; pentru a- 
ceasta, ciobanii, în seara de către Sf. Gheorghe îşi afumă oile cu 
„untură de oi, cu care le-au uns la unger şi în care se află plan- 
tele: aiu, arieu (laptele cânelui), boz, leustean, pelin, scaiu, (sca- 
iete mare) și frunze de salcie cu mâfișoare“. Jarul se pune într'o 
oală şi acolo se aruncă câte o bombă de untură, purtându-se a- 
poi oala pe lângă ugerile oilor. 

„Afumarea aceasta se face de aceea, pentru că trecând oile 
peste vreo vale sau râurel, să nu-și piardă laptele pe la apele 
pe unde se fac fărmăcătoriile şi umblă Halele, de oarece fumul 
din plantele amestecate în untură are putere de a opri fărmăcă- 
toarele și de a alungă Halele cu mirosul lui“ (2). 

Credem că Halele sunt la fel cu Vâlvele ce umblă pe la mie- 
.zul nopţii pe dealuri; pentru ele, ca să le înduplece să nu mai 
umble, copiii aprind ca un fel de jertfă, seara, când e /ună nouă, 
crenguţe uscate din planta numită Zamarică (3) sau tama- 
riscă (4). 

Tot alături vom socoti şi FEresurile, dintre cari cele de noapte 
sunt îndestul de primejdioase. Copilul scăldat cu apă care a stat 


(1) Dicfionarul limbii române, cuv. hală. 

42) Marian, Sărbătorile, H1, p. 229. 

(3) Al. Viciu, Glosar de cuv. dialectale, p. 82. 

(4) Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, p. 51: Cătină mică, cătină 
roşie, tamariscă (Trans.) Myricaria germanica, L.— Tamarix germanica L. 


269 


noaptea afară şi peste care au trecut Eresurile de noapte, se îm- 
bolnăveşte (1). 

La aceasta alăturăm Chima (2),— Duh rău,— despre care popo- 
rul român prin jud. Neamţ astăzi nu-și mai dă samă, și care e 
cu putinţă să fie Șfima, —şi în sfârşit Duhurile rele, cari se acioază 
noaptea mai ales în apa ce se lasă afară. Această apă, dacă se a- 
duce în casă, se binecuvântează, zicând unul: 

Binecuvântaţi apa! 

La care altul răspunde: 

— Dumnezeu s'o binecuvinteze ! (3). 

Alte ori Duhurile necurate se prind de pelincele unui copil 
mic, ce-au fost lăsate afară paste noapte. Când sa întâmplat u- 
na ca aceasta din uitare, ca să nu se primejduească pruncii, să 
se afume scuticele cu săcarică (4). 

Peste noapte ferestrele trebuesc închise, ca să maibă pe unde 
intră la cei ce dorm (5). 

Când Duhurile rele se apropie de casă, cânii le simt şi, atunci 
îi auzim lătrând (6); ori cum, după ce cântă cocoșul, ele nu mai 
au putere și omul poate ieși atunci din casă (7). 

Hală este şi Lucrul slab. „Cât timp e nebotezat copilul, se a- 
prinde în toată seara în casă o sdreanță de lână neagră și atât 
copilul, cât şi mama, se afumă cu dânsa în tot acest timp, că să 
nu se apropie Lucrul slab de dânșii (8). 

Prin Țara Hațegului, duhurile cari cearcă să vatăme copiii 
de curând născuţi se numesc Bog/odafe,—u„Dihănii spurcate“ sau 
Lohoane, cari „vin numai noaptea, după cina cea mare“ până la 
cântatul dintâiu al cocoșilor. Impotriva acestora,—a căror căpe- 


(1) Cre l. Ron. din com. Afumați, jud. Ilfov, împart. de d-i S. P. Colibaşi, 

(2) Ion Creanga, Op.re complete, Ed. „Minerva“, p. 420. 

(3) A. Gorovei, Credinfi, p. 9. Facem lega ura cu /dlele: 

» Doniţa cu apă, din care se bea, sa nu se lase noaptea afara, caci bea Soi- 
màårifele din ca şi șoimarește pe cel ce bea la urma“. 

„Noaptea sa nu se aduca apă dela vreo fântâna, căci împrejurul ei joacă /e- 
lele, şi cel care va luă apa, îl va luă din lcle”. 

(4) Zbidem, p. 105. 

(5) Zbidem, p. 109. 

(6) /bidem, p. 47. 

(7) Ibidem, p. 109. 

(3) /bidem, p. 28. 


270 


tenie este luda,—străjuesc moașele. Acestea, când aud cevă sgo- 
mot, îndată aprind tămâie, îşi fac cruce şi strigă: 

— Cară-te de-aici, ludo şi toate Duhurile necurate, în lemne 
și în piatră! 

„Vin între altele Duhurile necurate... şi se îmbracă în formă 
de porc, câne, lup și moimă. Așă, într'o noapte s'a întâmplat de 
a dormit moaşa. Norocul că mamă-sa nu dormiă, căci iată din- 
trun cot de casă iesă o moimă mare, urîtă, — Doamne păzeşte, 
gândiai că-i Dracul, ucigă-l-crucea,—și numai ce vine cătră co- 
pil. Mama strigă din răsputeri, ţipă, trage de moaşă, în zadar: 
moima aceea a fost adormit cu fermecături pe moașă, cât asta 
nu se puteă porzeni. Moima tot vine, tot vine către copil. Doam- 
ne, urîtă eră! Mama aruncă în moimă pricoifa, perina, dă cu 
cingătoarea copilului, în urmă dă cu picioarele, cu mânile, apu- 
că moima de cap,—în zadar: moima tot înaintează şi eră să pu- 
nă mâna pe copil, când dă Dumnezeu de cântă cozoșul a treia 
oară, şi du-te, moima se face nevăzută! 

Nici frică şi groază ca aceea nu a mai simţit nimeni până a- 
tunci și pe când se pomeniă moașa, biata mamă leşină şi copi- 
lul eră cu gura ia o parte. 

La alt copil a venit un porc și eră să mânânce copilul, când, 
fără veste, de sub câloni, —o gaură sub vatra focului,—iesă un 
bătrân, apucă dihania în braţe şi se face nevăzut, cu ea cu tot, 
şi copilul scapă“ (1). 

Vremea prielnică de umblat este prin urmare ori când; pe 
plac le este noaptea Sfântului Andreiu, când oamenii se apără, 
ca de Strigoi, ungându-şi gospodăriile cu usźturoiu (2). 

Prin jud. Dolj se crede că Duhurile rele stăpânesc pământul 
până la miezul nopții: găinile le simt când se apropie şi fac 
„cru-cru-cru!" iar cocosii bat din aripi şi cântă „cucurigu!“: a- 
tunci vin şi Ingerii cari păzesc pământul şi-l matură de duhuri- 
le necurate (3). 

Cu privire la Macedo-Români mai adăugăm Ginfii, Armerii şi 
Psirii. Aceştia se pun în legătură mai ales cu femeile de curând 
născătoare. 


(1) Densușeanu, Graiul din Țara Hategului, p. 232 4. 
(2) Gorovei, Credinţi, p. 344. 
(3) Cred. Rom. din com. Valcele din Topeşti, împart. de d-l I. Ciuncanu. 


271 


„Lăuza nu se lasă singură în cameră până la 40 de zile dela 
naştere, că se umbreșfe sau vin Ginfii şi-i omoară copilul. De 
aceea e obiceiul să stea necontenit un copil lângă dânsa. Când e 
nevoie să lipsească şi aceasta, și nu se găseşte nimeni în odaie, 
îi pun măfura lângă dânsa, ca s'o păzească. 

Dacă totuş s'ar întâmplă, Doamne fereşte ! ca să vie Ginţii şi 
s'o umbrească, o femeie, care ştie, îi prepară leacul acesta: Pune 
puţină miere întrun pahar de sticlă şi-l lasă trei nopţi afară, ca 
să-l roureze. A treia zi pune în pahar o frunză de /Zrandafir. 
Dacă frunza se suceșie și iea formă de cuţit, bolnava va muri; 
iar de nu, îi dă bolnavei să guste de trei ori din miere, şi se 
face bine“ (1). 

Ginţii, „boala personificată“, calcă şi pe cei ce se culcă noap- 
tea la umbra stejarului (2). 

Armerii şi Psirii,-— „Duhuri rele“,—fac rău femeilor pe cari le 
întâmpină în cele patruzeci de zile după naştere (3). 


(1) Cosmulei, op. cit, p. 12 3. 
(2) /bidem, p. 50. 
(3) /bidem, p. 13. 


SPERIETORILE. 


Bâja. Bâca. Câu. Diudiul. Baul. Babaul. Băbâcul. Bodaia. Bolea. Catabolea. 
Calie. Borza. Goţa. Goga. Alte Sperietori. 


Inchipuirea copilărească cunoaşte o mulţime de ființe nevăzute 
cari caută să îngrozească, pe copii mai ales, la chemarea părinţilor şi 
a celor din preajma lor, mai ales atunci când au făcut o greşeala 
sau sunt gata să o facă: Un copil se târăşte prin casă, jucându- 
se, și cum poate, ajunge pe vatra cu jăratec, gata să pună mâ- 
na pe un tăciune. Mama lui, ca să-i atragă băgarea de samă că 
acolo, în foc, este o primejdie, îi strigă: 

— Bâja! 

Dacă copilul nu înţelege, pune mâna pe căbune, se frige, 
începe să ţipe şi atunci, cum se pricepe, își dă samă că acolo 
este Bâja, o ființă tainică ce locueşte în jăratec,—e poate chiar 
jăratecul,— pe vatră, în cuptor, în sobă, sub hornă. 

Când copilul se joacă în pat, ca să fie ferit de a cadeă, mama 
lui, ca şi toți cei din casa, în strigă: 

Bâca ! Fugi, că dai bâca!/ 

Dacă copilul nu se fereşte şi cade, a doua oară, privind în 
jos, va crede că acolo, lângă pat sau sub patul întunecos este o 
ființă nevăzută numita Bâca (1) care caută să-l facă sa cadă, ca 
să-i pricinueasca durere. 

Dacă copilul caută să intre pe sub pat, unde, de multe ori nu 
prea este curat, şi unde stau scaunele, cofița cu tărâţe ori cu ce- 
nuşă, cloșca pe cuibar, ş. a; dacă copilul caută să iasă afara în- 
tramurg, din preajma lui se aude numaidecât: 

— Fugi, că acolo e Cu sau Câuț; nu deschide uşa, că intră 
Câu ! 


(1) Dicționarul limbii române, Tom. |, partea I, p. 407: Pentru copii, cari 
vai curând concep noțiunea concreta pământ decât cea abstracta a cadea, ex- 
Clamaţin aceasta însemneaza pamânt . 


273 


ŞI, fireşte, copilul, închipuindu-şi că acel Cu este o ființă rău- 
tăcioasă, cum ar fi mâţa, cânele, broasca, ș. a., închide repede 
ușa sau fuge dela pat, uitându-se ctt frică într'acolo. 

Diudiu este personificarea frigului, pentru copii, dar îl denu- 
mesc astfel şi oamenii în vrâstă, în glumă, atunci când văd că 
uşa este deschisă: 

— Inchideţi uşa că vine Dizdiu / 

Intocmai ca şi Câu sau Câua, este şi: 

Bàu sau Bâul, despre care copiii cred că are înfăţişarea /upu- 
lui, al cărui urlet ar fi bauuu ! 

Babâu sau Babâua (1). 

Băbâcul, Băbălucul sau Băbăluca, care, prin Ţara Hațegului şi 
vecinătate, se întrebuinţează şin  expresiunile: „du-tem Băbă- 
luca“, avelal]-re-ai Băbălucă“, însemnând „avelalre-ai nevoie“ (2). 

Bodâia, care e „Dracul cel pocit, care sparie şi iea copiii“ (3). 

Bolea, despre care,—ca şi despre Câua sau Câu,—se cântă co- 
piilor, probabil gâdilindu-i și apoi apucându-i de nas de urechi, 
ori, uşurel de păr: 

Merge Bolea pe-ici, pe ici, 

Și face hap-hap de ici! 
După cum se zice: 

Merge Caua pe perete, 

Și mânâncă şapte fete (4). 

Prin unele părţi, cine se joacă cu copiii mici de-a caua pune 
degetul arătător și mijlociul pe leagăn, albie, ş. a., şi purtându-le 
ca şi cum ar fi nişte picioare cari merg, zice: 


(1) Dicționarul limbii române, t. |, partea 1, p. 403: „Cuvântul acesta e ras- 
pândit în aproape toate limbele; astfel sicilianul babbau, cuvânt cu care se spe- 
rie copiii, veneţianul babao, idem, sard. bobao, idem, rus babă, germ. Wauwa, 
idem (cf. neo-grec..., ceh bobàk, idem), etc. (Poate la început onomatopee de imit 
tare a lătratului unui dulău, spre a speriă copiii; apoi, de aici, cuvântul a fos- 
personificat ca numele unei ființe mitice, spre aceliş scop)“. 

(2) Ibidem, p. 402. „Din sârb babâ-ruga, cu acelaş sens“. 

(3) Jon Creangă, IV, p. 122. 

(3) Marian, Naşterea, p. 342. 


T. Pamfile, Mitologie, I. 18. 


274 


Vine Caua din pădure, 
C'un topor şi c'o secure, 
Cure-cure-cure !, 

gâdilindu-se băiatul, care râde cu mare poftă (1). 

Catabòlea. 

Calie e „o ființă închipuită despre care cred copiii că poate răb- 
dă frig cât de mare. Pentru aceea, vara, după ce sau scăldat, şi 
până se îmbracă, tot într'una o invoacă strigând: 

Frigurile mele, 
La Calien piele!“ (2) 

Borza, nume care se pare că a venit dela insecta cu acelaș 
nume,— Blaps mortisaga L. care se crede că prevesteşte moar- 
tea. Amenințarea este: 

— St! Vine Borza! (3), 
şi despre care se cântă ca și mai sus, aproape: 

Merge Borza pe perete, 
Și mânânc'un car de fete! (4). 

Pentru descântarea celor bolnavi în urma unei spaime, se fo- 
Joseşte următorul descântec: 


Borză îmborzată, S'o sfărm, s'o sdrobesc, 
Borză blăstămată, Sângele să-l beau, 

Cu dinții rânjiţi, Vieaţa să i-o ieu, 

Cu ochii beliţi, | Carnea să-i mânânc, 
C'urechi dâbă/ată (5), Vieaţa să i-o stâng! 
Cu gura cascată, — Tu Cosmă Diamin (6), 
Cu mâni crăpăcioase, Borză îmborzată, 

Cu mâni flotocoase, Borză blăstămată, 
Incotro ai purces, Şi Ceasul cel rău, 

Cu dinții rânjiți, Din N. scoateţi-l, 

Cu ochii beliți ? Pe mare duceţi-l, 

— Am purces la N, Pe l'apus de soare, 

Ca s'o'nspăimântez, Pe marea cea mare, 
S'o înfierbântez, Că acolo este, 

Și s'o înfiorez, O mreană galbenă, 


Să mi-o îngrozesc, 
e 


(1) Impărt. de d-l M. Lupescu, com. Zorleni, jud. Tutova, care adaogă: „Nu 
trebue speriați copiii de mici cu soiu de soiu de minciuni“. 

(2) Viciu, Glosar, p. 25. . 

(3) Pamfile, Lupescu, Mrejeriu, Carte pentru tineretul dela sate, Bârlad 1907, p. 65 

(4) Marian, Nașterea, p. 342. 

(5) Dăbălăzata. 

(6) Corupţie pentru Sf. Cosma şi Damian, „doftorii fără de arginţi“. 


Cu cuada geamănă, 
Pe-aceea catați-o, 

Şi înspăimântaţi-o 
Şi înfierbântați-o, 
Fărmaţi-o, 
Ingroziţi-o, 
Sdrobiţi-o, 

Inima scoateţi-i, 
Sângele beţi-i, 
Carnea mâncaţi-i, 
Vieaţa luaţi-i, 

Că carnea Nei, 
Nu e de mâncat, 
Că-i de câne turbat. 
Mergeţi în fuga mare, 
La ostrovul mare, 
Că acolo este, 

O mreană galbenă, 
Cu coada geamănă. 
Pe-aceea cătaţi-o, 


Și înspăimântaţi-o, 
Și înfricoșaţi-o, 

Și înfioraţi-o, 
Fărmaţi-o 
Ingroziţi-o, 
Sdrobiţi-o, 

Inima scoate-ţi-i, 
Sângele beţi-i, 
Carnea mâncaţi-i, 
Vieaţa luaţi-i, 
Acolo locuiţi, 
Acolo să pieriţi, 

Ca roua de soare, 
Ca spuma de mare, 
N. să rămâie curată 
Și luminată, 

Cum e de Dumnezeu lăsată, 
Sănătoasă, 

Și voioasă (1). 


Cu Gofa sau Goafa, se sperie, prin Ardeal, copiii când 
plâng (2). 

Goga sau Gogul (3). 

Pentru copiii mărunți, tot în ceata fiinţelor acestea intră și 7i- 
ganul, Tiganca, baba, moșul ori moșneagul, Turcul, nebunul, Ş. 
a., cari vin cu traista în spinare şi intră din casă în casă, adu- 
nând pe copiii cari plâng: 

— Taci, că vine acuma Țiganul cu traista, şi te iea! 

— Taci, că te trimit acuș la gară! 

Mi-aduc aminte,—eram copil de 4—5 ani şi încurcam lumea la 
prășit ori la secerat, cu părinţii, pe țarină, sub dealul viilor, spre 
apus de Țăpul meu, de unde se vedeau ca întrun fund de al- 
bie luncile Bârladului şi ale Berheciului, în mijlocul cărora răsă- 
tiau câtevă pete roşii: clădirile gării Berheciu. 

Trenurile fluierau la sosire şi la plecare, şi aceasta o puteam 
şti după aburul care se vedeă ţâşnind din maşini. 


(1) Marian, Nașterea, p. 35—6. Cf. şi Insectele, p. 65—6. 

(2) Frâncu şi Candrea, op. cit, p. 100. 

(3) Dicfionarul limbii române, tom. Il, partea I, p. 280.— D-1 D. Gr. Furtună, 
«care cunoaşte foarte bine graiul botoşănean, îmi scriă odată: „de când Hoha" 
spre a arătă vremea cea mai demult. Prin jud. Tecuciu se zice, cu acelaş înţe- 
les „de când Gaga“, 


276 


— Auzi ?—mi-au spus odată părinții, — auzi cum ţipă? Acolo 
unde se vede locul acela roş, acolo sunt niște căldări grozave în 
cari se svârl copiii neastâmpăraţi! 

Imi încipuiam şi îmi aduc aminte că par'că vedeam înaintea 
ochilor grozavele ghiare ale unor ființe mari cari dădeau peste 
mânile copiilor ce îndrăsniau să iasă din acele căzi unde trebu- 
iau să-şi găsească sfârşitul bieţii copii neastâmpărați. 

Trecând pe lângă toate lucrurile cari-şi au vieața lor şi mai ales 
răutatea lor,—scaunele, paturile, ș. a., cari lovesc copiii, şi pentru 
care trebuesc bătute („na, na! să nu mai lovești băiatul!%), ne'n- 
iorceam iar la sperietori, pentru ilustrarea cărora reproduceam 
următorul „cântec“ de d-l G. Coşbuc: 


A venit un Zup din crâng, Eri, pe drum, un om sărac, 

Și-alergă prin sat, să fure Intrebă pe la vecine: 

Şi să ducă în pădure „Poartă-se, copiii bine? 

Pe copiii cari plâng. Dacă nu, să-i vâr în sac“! 

Şi-a venit la noi la poartă, Și-a venit la noi la poarta, 

Și-am ieşit eu c'o nueă: Și-am ieşit eu și i-am spus: 
— Lup flămând cu trei cojoace, — Puiul meu e bun şi tace, 
Hai la mama să te joace! Nu ţi-l dau, și du-ten pace! 
En chemam pe lup încoace, Eşti sarac, dar n'am ce-ţi face ! 
El fugeă'ncotro vedea! Du-te, du-te! Și s'a dus, 


Și-a venit un negustor, 

Plin de bani, cu vâlvă mare, 
Cumpără copii pe cari 

Nu-i iubeşte mama lor. 

Şi-a venit la noi la poarta 
Şi-am ieşit şi l-am certal: 

N'ai nici tu, nici împăratul, 
Bani, să-mi cumpere băiatul. 
Pleacă'n sat, că-i mare satul! 
Pleacă, pleacă! Şi-a plecat (1). 


(1) Fire de tort, Bucureşti 1896, p. 79- 80. 


PÂCA. 


Zeitalea tutunului, Mama Dracilor. Luleaua. Tutunul. 


In afară de câtevă însemnări, aceste şire ce urmeaza sunt în 
întregime scrise de răposatul S. FI. Marian, sub titul de „zeitatea 
tutunului“ (1). 


Sub Pafa sau Pâca, după cum se numeşte ființa aceasta în 
unele părți din Transilvania, se înțelege Mama Dracului sau 
Zeitatea fumatului. 


Ea, după închipuirea Românilor, și'n deosebi a celor din Ol- 
tenia, jud. Vâlcea, este o babă bătrână cât lumea, neagră și uri- 
tă ca întunerecul iadului, cu coarne în cap ca râșchitoarele, cu 
nasul lung şi încârligat, cu ochii umflați ca de capră înnecată, cu 
colţi în gură ca ai mistreţului, cu ghiare ca secerile, cu coadă 
ca de vită, lungă și îmbârligată, c'o lulea sau pipă mare în dinți. 
pe berigăţile gătlejului şi pe nările nasului ieșindu-i flacără de 
foc, fum negru şi o duhoare de tutun. 

S'4 scremut iadul și-a născut-o pe dânsa. Și de odată cu dânsa 
a ieşit din adâncul iadului şi un fel de fum care a prins a răs- 
pândi în lume boală şi moarte. Şi ființa ce sa născut, sa numit 
Pafa, şi Pafa i-a rămas apoi numele până azi. 

Dracii, feciorii săi, voind s'o preamărească şi să-i pomenească 
numele, au dat naştere unei semințe, din care sămănând-o în 
pământ, a răsărit o burueană numită Buruiana Dracului sau tå- 
mâia Dracului (1) adică fiutiunul sau tutunul. 


(1) Vieafa literară şi artistică, |, no. 3. 

(1) Viaţa literară, |, no. 22: „Când a primit Domnul Hristos moarte şi s'a 
îngropat în mormânt, i-a răsărit fămâie pe mormânt. Pe mormântul Diavolului 
a răsărit fiu. 

Diavolul a zis: 

— Să vedem, Doamne, la care aleargă lume mai multă: la tămâie sau la 
tutnn. 


278 


După aceasta sau apucat Dracii şi-au făcut o cioabă, adică un 
fel de ulcicuţă de lut, în care să se puie şi să ardă burueana cea 
drăcească, şi'n loc de toartă i-au pus o ţeavă de soc,. ca fumul 
dintrînsa, să nu iasă numai pe de-asupra, şi să se răspândească 
în aer, ci să iasă și prin teve, ca oamenii ce vor voi si preamă- 
rească și s'o pomenească pe Pafa, să-l poată trage  înlăuntru, şi 
apoi să-l sloboadă pe gura şi pe nas. Şi aşă sa făcnt pipa sau 
luleaua, numită altmintrelea şi cădelnifa Dracului. 

Şi de-atunci burueana Dracului, pusă în pipă sau luleă, aprin- 
să şi vârită între buze şi dinţi, suptă cu poftă și slobozind du- 
hul tras din ea, dă naştere unui vuet sau pocnet însoţit de un 
fum gros, care produce un fel de paf! sau pâc!, şi care amin- 
teşte pe Pafa sau Pâca, Mama Dracilor (1). 

Și tot de-atunci, fiecare pipăfor sau futunar, când bea tutun, 
sau când duhânește sau pipă, — când fumează, — făcând necontenit 
pâc! pâc! sau pâca! pâca !, vrând-nevrând, pomeneşte pe Pafa 
sau Pâca, întru a căreia aducere aminte şi pomenire sa sămănat 
tutunul și s'a născocit pipa şi fumatul. 

Dracii însă nu sau mulţumit și îndestulat, numai cu atâta, că 
au făcut Zufunul şi-au prins a-l fumà singuri întru preamărirea şi 
pomenirea mamei lor, ci ei sau pus luntre și punte ca să-i în- 
veje și pe oameni a-l fumà, ca şi aceştia să preamărească şi să 
pomenească pe mama lor (2). Ba ei au învăţat pe oameni a-l şi 
sfărâmă mărunţel şi a-l trage apoi, sub numirea de zabac, chiar 
și pe nas, făcându-i prin aceasta nu numai să preamărească pe 
mama lor, ci să şi strănute și să lăcrămeze la auzul numelui a- 
cesteia. 

Arătându-se însă nu mult după aceasta Dumnezeu şi văzându-i 
pe oamneni ceeace fac, i-a întrebat: 


Când veni lume, a alergat mai mult la tutun, la mormântul Diavolului. Dia- 
volul, văzând multă lume la tutun, a zis: 
Să-mi dai mie, Doamne, pe toţi cari or bea tutun! 
Dar Dumnezeu zice: 
Ai tăi să fie cari or bea şi n'or scuipă jos. 
Şi aşă a scăpat lumea de Diavol, Dar tot au rămas cari nu scuipă: ăia toți 
sunt ai Diavolului“. 
(1) Viciu, Glosar, p. 66: „că tot omul care pipă (fumează) trebue s'o pome- 
neasca, că face pâca ! pâca !“ 
(2) Această minunată chiuitură bucovineană pentru fetele ce fumează (D. Dan, 
Straja, p. 106): 


279 


— Ce faceți voi aicea? Pomeniţi pe mama Dracului ? 

— D'apoi uită-te, Doamne, ce ne-a dat Nefârtatul! — răspun- 
seră oamenii, arătându-i mai multe păpușe şi frunze uscate de 
tutun. 

— Ce va dat? lan arätați-mi-le şi mie să văd ce fel de frun- 
ze sunt acelea!—zise Dumnezeu, mai departe. 

Oamenii nu se puseră de pricină, ci i le-au dat. 

Luând Dumnezeu frunzele şi văzând de ce fel de burueană-s, 
a amestecat vr'o câtevă rămurele de busuioc printre dânsele, şi 
apoi, întorcându-le oamenilor şi dându-le şi câte o diu/eă, i-a 
învățat ce să facă cu dânseie şi cum să le tragă. 

Și de atunci, oamenii au început să tragă din acest soiu de 
lulele tiutiun de cel amestecat cu frunze de busuioc. 

E foarte curios cum popoarele apusului nu fac nici o legătu- 
ră între tutun şi Diavol (1). 


Câte fete la strânsura, 
Toate stau cu pipa "n gură. 
lese Dracul de sub râpă, 
Şi le pune foc în pipă!, 


care sună aproape la fel şi în jud. Suceava (Șezăfoarea, IV, p. 237): 


Câte fete la strânsură 

Toate şed cu pipa 'n gură. 
lese-şi Dracul dintr'o râpă, 
Și le-a pus cărbuni în pipă! 


(2) Revue des traditions populaires, VIII, p. 259 şi urm., 312 şi urm. 


DESPĂRȚIREA IV. 
APA 


CEL-DIN-BALTĂ. 


Apa, locaş al Dracului. Semnul primejdiei. Cel-din-baltă ajută un flăcău. Cre- 
dinţi mărunte. Cel-din-puţ. 


Dracul, care trăieşte în apă,—Cel-din-baltă, Al-din-baltă, — Dra- 
cul din tău se află acolo de pe vremea când Dumnezeu a arun- 
cat din cer pe toţi Diavolii răsvrătiţi. „Dracii ăi din ape, sunt ăi 
de-i scot muierile vrăjitorese de-i trimit în cutare ori în cuta- 
re loc, la cutare slujbă. Tot ăștia sunt ăi de fac să se înnece oa- 
menii, împiedecându-i de picioare când înoată, sau răstoarnă lun- 
trile“ (1). Ei îşi „au locuinţe în fundul mărilor şi al apelor, îşi 
au case și-și gătesc demâncare, făcându-și ei focuri acolo. Focul 
lor nu se stinge de apă ca al nostru (2). 

Cel-din-baltă porneşte câte odată vârficușuri (3) şi înneacă pe 
cei cei cad în mână. 

Obişnuit, el nu se arată; câte odată însă, spre a înșelă pe tre- 


(1) Șezăfoarea, III, p. 79. 

(2) Cred. Rom. din com. Vlăsinești, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l Al. Leon- 
tescu: Când se învârteşte apa întrun loc, atunci se zice că acolo joacă Dracul. 

Credinţa aceasta se întâlneşte şi prin apropierea portului Anvers, pe unde 
vârtecuşiuile se numesc „Dracul din apă“ (Revue des traditions populaires, XVI, 
p. 318). 

(3) Șeziitoarea, II, p. 79. Ibidem, p. 101: „În fundul apelor mari, cum ar fi 
de-o pildă Oltul, Dunărea, Mărilenegre, îşi au Dracii, ăi de-an căzut în apă, 
casele lor, că de-aia le şi zice lor lumea: A/ din baltă, fire-ai în baltă. Acolo 
în apă stan ei de se prasesc, gătesc bucate, îşi fac mămăligă și orice, tăman 
cum facem noi pe uscat. Focul diavolesc e altfel; el nu se stânge de apă ca al 
nostru. i 

Tot prin pustietăți de mări, unde este numai /ișfeav de apă, stau Faraonii cu 
Faraonoarcele lor“, 


281 


cătorii de pe maluri, iea înfăţişarea celor ce s'au înnecat prin a- 
cele locuri. 

„Un băietan, tare sărac, fiind năcăjit, a zis într'o zi: 

— Să ştiu că mi-ar da Dracul bani şi ce-mi trebue, maş da 
lui ! 

— lată-mă-s, dă-te mie, că-ţi dau ce-ţi trebue,—a zis Dracul, 
dară eu vreau să fac contract. : 

— Fă şi contract,—a zis băiatul. ' 

Dracul, după ce a făcut contractul, şi-a spintecat pulpa, a pus 
contractul acolo şi iarăş şi-a închis-o. 

— Când ţi-a trebui cevă,—zice Dracul, —vino de bate cu mă- 
ciuca în baltă, că îndată viu! 

Băietanului îi trebuiă straie,—a bătut. 

— Mergi, bre, de-ţi iea câte vrei, prin dugheni, că lasă de ţi-a 
zice cinevă cevă! 

El a luat şi nimeni nu i-a zis nimica! 

li trebuiau bani,—a bătut. 

— Mergi de-ţi iea bani dela Jidani, cât îţi place! 

A luat. 

li trebuii vite,—tot aşă. 

Acum eră bogat, dar el ştiă că-i vine vremea să se spânzure. 

Merge la o babă şi-i spune ce a făcut. Baba a zis că să-i dea 
o vacă cu vițel şi o cuşmă de bani, că ea îl va scoate dela 
Dracul. 

— Ţi-oiu da !—zice el. 

— lea, zice baba, şi fă lângă iaz o bortă mare în pământ, şi 
fă o spânzurătoare şi un om de paie, îmbracă-l ca pe dumneata 
şi-l spânzură acolo. Pe urmă să baţi de trei ori cu măciuca în 
baltă şi îndată să te ascunzi, căci Dracul, de va veni și va stupi, 
nu mai eşti al lui. 

Face el aşă, iesă Dracul şi se uită. 

— Ptiu!—zice Dracul. Da tu aice te-ai spânzurat, prostule? Eu 
gândiam că tu te-i spânzură între oameni, nu aşă! 

Şi s'a dus! 

Băietanul a făcut mormânt omului celui de paie de l-a îngro- 
pat, şi a scăpat!“ (1). 


(1) Voronca, op. cit, p. 482. 


282 


Când Cel din baltă s'apropie de om şi caută să-l primejdu- 
ească, omul îl simte numaidecât, căci i se pun cârcei, cari îl 
sgârcesc și astfel îl împiedică de a înotă; atunci, omul trebue să 
se grăbească şi să iasă afară din apă (1). 

„La ape mari, să nu cuteze omul; mai bine să se închine şi 
să fugă, căci Dracul nu face biserici; el stă tot de bogdâășii, îi 
pune piedică, îi împiedică mânile şi picioarele ca să se înnece. 
Când ai să treci vreo apă mare, fă-ți cruce în margine şi roagă- 
te lui Sfete Nicolai, că el este mai mare peste ape“ (2). 

Prin jud. Bacău, atunci când, scăldându-se întrun pârău, le 
intră copiilor ară în ureche, caută să o scoată. Pentru aceasta, 
sar într'un picior, şi ţinând câte o piatră la ureche, zic: 


Aurici, 

Păcurici, 

Scoate apa din urechi, 

Că ţi-ci da parale vechi, 
Să le pui la chiotori, 

Sa le ai la sarbători, 

Nu mă scutură pe mine, 
Scutură-l pe A/ din baltă, 
Că-i mai mare, 

Și mai tare, 

Cu patruzeci de picioare ! (3) 


La Bobotează, când se sfințesc apele, Cei din baltă nu mai 
stau acolo, „peste noapte,—se spune prin jud. Muscel, — nu le 
mai dă meșii (4) să se pitească acolo, așă că sunt goniţi de 
lupi cari-i mânâncă mai abitir ca pe purcei“ (5). 

Tot la fel cu Cel din baltă este şi Cel din puf. Puţurile şi 
fântânile necurate se cunosc după un huiet; sunt însă și fântâni 
necurate, cari nu huiesc. Pentru aceasta, nimeni nu trebue să 


(1) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu : Cârceiul îi Mama Diavolului, 
când te apucă în apă ca să te înnece. 

(2) Șezătoarea, III, p. 101 2.— Gorovei, Credinfi, p. 153: Când intri în apă 
să te scalzi, fă-ţi cruce, că de nu, Necuratul pune fiare și te înneci. 

(3) Culegere din co:n. Larga, jud. Bacău, împărt. de d-l C. Gh. Vartolomeiu. 

(4) Nu le dă mâna. 

(5) R.Codin şi Mihalache, Sărbătorile poporului, p. 17. 


283 


meargă noaptea la fântână ca să scoată apă, căci se poate în- 
tâmplă ca Cel din puf să apuce şi să tragă de ciutură în jos, la 
dânsul, şi astfel să înnece pe om. Copiii, mai ales, nu trebue lä- 
saţi pe la fântâni, căci ei, ca nişte nepricepuţi, sunt ademeniţi cu 
vorbe dulci şi făgădueli, şi astfel sunt traşi în fântâni, unde se 
înneacă (1). 


(1) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. Cf. Șezafoarea, XIV, p. 79. 


ȘTIMA APEI. 


Înfăţişare. Ştima apei şi capul de om. Strigoiul ei. Povestiri. Ştima apei la 
alte popoare. 


După credinţile poporului român din Bucovina, Stima apei e- 
ste o femeie cu înfățișarea albă, înaltă şi voinică,—unii o cred 
cât o cămilă, după unii: jumătate femeie și jumătate peşte,— 
după alții: jumătate femeie și jumătate bărbat,—iar după alții: 
putând luă orice înfăţişare ar voi. Poartă cămaşă cu altiță şi 
ştergar, ce-i ţine părul ei lung, până în pământ, ce sclipeşte ca 
aurul. Piepții,—ţâţele,—îi sunt așă de mari, că adeseori îi dă pe 
spate. 

„Știma apii stă în apă, în râuri și pâraie și în fiecare zi cere 
cap de om. Când cresc apele şi varsă pe câmpii, iesă Știma îna- 
inte, şi până unde merge ea, apele rup pământul și înneacă tot; 
și când are atâtea capete de om câte îi trebue ei, atunci se 
duce iară şi se așează în iazuri şi vâltori. Când e secetă şi nu 
cresc apele, totdeauna pela miezul nopţii ea cere cap de om“ (1). 

Prin jud. Tecuciu, fără a se crede într'o Ştimă a apelor, se 
spune că atunci când apa vine sălbatecă din pricina ploilor ori 
a topirii zăpezilor, e stăpânită de duhuri rele; pentru acestea, co- 
piii se tem de a sta pe maluri (2). 

Oltul, în fiecare zi cere câte un cap de om (3), dar mai ales 
când vine mare (4). i 

La dobândirea acestui cap de om, Ştima este ajutată de Cei din 
baltă, de Diavolii din apă. „Apa n'ar primi pe Diavoli în ea, 
dar Diavolii au făgăduit să dea apelor mari câte un cap de om 
pe toată ziua. Şi de aia, cum e în Olt, de-o pildă, pe toată ziua 
trebue să se înnece barim un om. 

(1) Culegere din Vatra Dornii, Bucovina, împărt. de d-l Teofil Bizom. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţepu. 


(3) Spus de d-l C. N. Mateescu, prof. în R.-Vâlcea. 
(4) Culegere dela nişte plutaşi în R.-Vâlcca. 


285 


Când trece o zi în care să nu se înnece nici un om, Oltul îr 
Cepe să urle, şi atunci trebue să se păzească omul, să nu intre 
în el, că cere cap de om“ (1). 

Șfima iesă în faţa apei la miazăzi şi chiamă pe cei ce îi vede, 
la dânsa, ca să se înnece. Alte ori, când e ună, când vremea e 
rea, iesă și pe uliți şi umblă până pe la miezul nopţii, neputând 
face nici un rău celor ce o întâlnesc. Dacă însă cinevă nu i-ar 
da pace, unul ca acela ar fi sluţit. 

Strigătul ei de îndemn, către cei ce-o văd, este aceasta : 


Ceasul a sosit, 
Omul n'a venit ! 
Sau: 
— Ceasul a venit, 
Dar omul nu-i! 


Astfel nişte oameni au auzit Ştima rostind aceste cuvinte în- 
trun miez de noapte, pe malul Prutului: 

„Numai ce văd un flecău călare, că veniă cât puteă. Dar oa- 
menii ceia erau mai mulți: iute se scoală şi-l prind de mâni, 
căci el întins la apă se duceă: 

— Mă rog, lăsaţi-mă să mă duc; măcar picioarele să-mi moiu, 
căci mi-a fi mai uşor! 

Și numai a pus piciorul în apă, şi a murit!“ (2). 

O variantă, tot bucovineană, ne povesteşte că o astfel de în- 
tâmplare s'ar fi petrecut cu Ştima Bistriţei, pentru care chiar, se 
găseşte o femeie care mărturiseşte de martoră: 

„Când eram tânără, îmi aduc aminte ea azi, într'o vară, pe fă- 
cutul fânului, am avut niște porşori de clădit numaidecât, pen- 
tru că a doua zi eră să fie Duminică. Şi până ce am gătit de 
clădit, eră aproape de miezul nopții. După ce am isprăvit de clă- 
dit, mai aveam să strâng vacile la ocol și să le mulg. Trebueă 
să merg pe lângă valea Bistriţii că eră mai de-a dreptul, cântând 
şi cu doniţele în spate. Şi când eram prin dreptul genunii, nu- 
mai ce aud zicând pe cinevă din genune: 


lacă ceasul a sosit, 
Şi voinicul n'a venit! 


(1) Şezăfoarea, III, p. 101. 
(2) Voronca, op. cit, p. 8S4. 


236 


Şi aşà a strigat până de trei ori. Şi când a strigat a treia oară, 
numai ce văd un voinic frumos ca un luceafăr, călare pe un 
«cal ca un smău. Cum venià repede, da pinteni calului să se ba- 
ge în apă, dar calul nu vrea să se base. 

Văzând calul că stăpânul său îl si:.ște numaidecât, răncează 
odată de s'au cutremurat munţi, şi numai de trei ori a sărit şi a 
fost în mijlocul Bistriţei, când a fost în mijlocul apei, sa cufun- 
dat calul cu voinic cu tot. Calul a ieșit plin de spume, dar voi- 
nicul a rămas în fundul genunii. 

Ştima apei a cerut cap de om, şi când a sosit ceasul, cap de 
om a căpătat», (1). 

Povestea se aude şi în Moldova. 

„Odată niște oameni treceau cu carele cu poloboace devin pe 
lângă un iaz, şi aud din iaz: 


Ceasul a sosit, 
Omul n'a venit! 


Așă, de trei ori. 

Văd ei pe un om ce prăşiă nu departe tare, că leapădă 
sapa şi fuga spre iaz. 

— Unde alergi, bade? 

— Mă duc să mă scald! 

— Da nu te mai scăldă amù! Las'că te-i scăldă altădată! 

— Ba chiar mă duc, că nu mai pot! 

Și dă să se desbrace. Oamenii îl prind şi-l ţin cât pot. 

— Mă rog, lasaţi-mă să-mi bag picioarele! 

Și-a muiat picicarele, dar tot îl ţineau. De- odata a lăsat capul 
pe spate şi-a fost gata !“ (2). 

Această povestire se află înfocmai, —şi ciudățenia aceasta este 
foarte interesantă,—şi în Anglia (3). 

Știma apei, se mai cunoaşte după un gemut al apei; atunci se 
înțelege ca ea cere cap de om (4). 


(1) Culegere din Vatra Dornii, Bucovina, împărt. de d-l Teofil Bizom. 
(2) Voronca, op. cit, p. 884. 

(3) Revue des traditions populaires, XVI, p. 313. 

(4) Jon Creangă, V, p. 270. Ceauşanu, op. cit, p. 205. 


2S7 


Știmele le întâlnim şi la alte popoare. 

Bulgarii, ca şi Grecii, le numesc Lamii. Ceho-slavii le zic 
Vodonic (1). La Germani şi alte neamuri poartă felurite nu- 
miri (2), 


(1) Revue des traditions populaires, XIII, p. 86. 

(2) Cf. Ceauşanu, op. cit, p. 203—8. F. Müller, Basme din Transilvania, 
(No. 165 din Biblioteca Minervei), p. 51: „Apa Târnavii ce curge pe la Sighi- 
şoara este foarte amagitoare. În fundul râului, unde nu te aştepţi, sunt gropi» 
apa formează curente şi vârtejuri şi trage pe cel nedeprins, în primejdii. Este o 
superstiție acolo că în fiecare an apa cere o ființă omenească ; se întâmplă rar 
ca să nu se înnece cinevă, Și în Sebeșul săşesc se spune asemeni despre Femeia 
gârlei de acolo“, 


INNECAȚII. 


Intruparea și înfăţişarea Înnecaţilor. Isprăvile lor. Înnecaţii şi Maica Domnului, 


Sufletele celor înnecaţi stau de-apururi în apele unde ca vii 
și-au pierdut vieața pământească, dacă aceasta sa întâmplat cu 
voinţa lor. Dacă însă, înnecarea se datoreşte întâmplării, sufletele 
lor stau acolo sau ies pe-acolo numai un an dela înnecare. 

După alte credinţi, Înnecaţii umblă pela locurile cumpenii şapte 
ani, iar după altele, numai până când îşi împlinesc veleatutile, — 
anii de vieață,— cari le fuseseră scrişi de Dumnezeu. 

Prin jud. Bacău se crede că Înnecaţii ies la uscat pe nopţile se- 
nine: atunci li-i bine și lor. Prin urmare, când este senin, cel ce 
iesă noaptea afară, să nu spună celor din casă despre acest lu- 
cru, căci Innecaţii sar iarăş în ape (1). 

Credinţele acestea le întâlnim și la Polonezi (2). 

Infățişările sufletelor celor înnecaţi sunt felurite. Câte odată sunt 
întocmai cu cei răposaţi. Prin unele părți se spune că întrun 
loc, pe malul Siretului, s'a văzut o mulţime de femei cari întin- 
deau pânzele pe mal, pe când altele spălau cămăși. Tot astfel s'a 
văzut un om spălând caii. Toate erau sufletele femeilor şi băr- 
baţilor înnecaţi pe vremuri, în locul acela. 

Alte ori, aceste suflete ies sub o înfătişare de gâscă sau de 
rață şi înoată. Alte ori par femei cari merg pe apă cum ar mer- 
ge pe uscat. 

Tot astfel cred şi Ungurii despre o regină a lor, înnecată cu 
multe însoţitoare în lacul Balaton (3). 

O fată din satul bucovinean Mihalcea, s'a înnecat într'o fântână 


(1) Gorovei, Credznfi, p. 386. 

(2) V. Bugiel, op. cit, p. 6: „cei cari se plimbă noaptea pe malul unei ape 
în care s'a găsit vreun înnecat, cu voie ori din întâmplare, sunt adesea în cum- 
pănă ca să fie traşi în apă, de cei înnecaţi“, 

(3) Revue des traditions populaires, XX, p. 265 6. 


289 


și la lună nouă ieşiă şi se bociă după oameni. Oamenii au as- 
tupat fântâna, dar sunt destui cari cred că înnecata urmează să 
mai iasă, însă mai rar. 

Puterea răufăcătoare a celor înnecaţi este atunci când ei ies 
adică la lună nouă, dar mai ales pe la ceasul în care s'au înnecat 
Aceste duhuri strigă, îndeamnă pe alţii să se înnece, sau se pre- 
fac în oameni cari sunt în primejdie de a se înnecă şi strigă pe 
alții într'ajutor. Dacă întâmplător sar drumeţii să-i scape dela pri- 
mejdie, Înnecaţii, bocindu-se „după pereche“, îi apucă pe cei vii 
de picioare şi-i afundă în apă, unde, fireşte, își găsesc sfârşitul 
vieții, 

Câte odată, cu înfăţișările celor înnecaţi iesă însuș Dracul, — 
Faraonul,— şi îndeamnă pe oameni să-i curme zilele. 

Ceeace-i ciudat, aceasta o face, — se zice prin Bucovina, — 
chiar Maica Domnului (1). Trebue însă să înţelegem : că Duhurile 
rele ale celor înnecaţi, spre a puteă ademeni mai lesne, ieau chipuj 
Maicii Domnului. 


(1) Voronca, op. cit, p. 884 5. 


I Pamiile, Mitologie, L 19. 


IUDA. 


Puiul ludii sau Vidrii. Prinderea lui: norocnl sau nenorocul pescarului, după 
colinde şi cântece bătrâneşti. Iuda la alte popoare. 


Din cuprinsul unui cântec bătrânesc pe care-l avem în mai 
multe variante întregi sau crâmpeie, cum și dintr'al unui colind, 
se pare că poporul român de pe malurile Dunării crede în fiin- 
ţa unui spirit ce locueşse în Dunăre, în lacuri sau în mare, a- 
vând diferite înfățișări. Acel spirit cunoaşte toate rosturile pesca- 
rilor şi prin urmare, îi poate ajută sau primejdui Ja tot pasul, în 
îndeletnicirile lor. 

Spiritul acesta se chiama /udă sau Vidră. 

In colinde, unde de obiceiu se laudă însuşirile gazdei care e 
pescar,— căci numai la casa acestora se cântă un astfel de colind, 
— fireşte, pescarul sau năvodarul va birui răutatea acelei fiinţe, 
pe când, în cântecul bătrânesc Iuda va ieşi biruitor întâiu, pen- 
tru că apoi, uneori această biruinţă să fie răsturnată. 

Intâiul colind care ne spune cum gazda își gătește năvodul și 
cum prinde Puiul ludii pe care mama lui în urmă îl răscum- 
pără, spunând pescarului cum stă cu rostul peștelui, sună astfel: 


Colea, Doamne, cest domn bun, Și cu toți îl ispitesc: 

Cest domn bun, jupân N. -- Spune marea dintr'adânc, 
Luni năvodu-și începuse, Şi cât peşte, 

Cam la prânz îl şi facuse, 'N mare este ? 

Până Marţi îl şi lucrase Când cătară mai departe, 

Și în mare-l aruncase. Văzură Juda băhână, 

Dete-o toană, dete două, Vărsând flacără pe gură, 
Când fu toana a de-a treia, Cu limba dată p'o falcă, 
Prinse Puiul Judii-al mic. Și catre ei mi-alergă. 


Și mi-l bat, şi mi-l cănesc (1), 


(1) Cu putinţa e să se cetească mai bine: căsnesc, chinuesc. 


291 


Și astfel le cuvântă: 'N mare este 


Nu mi-l bateţi, n ari boieri, Câtă-i iarba pe pământ, 
Că e mic, nepriceput, Numai cu trei peşti mai mult. 
Nu ştie marea'n adânc, lar N. cel frumos, 
Și cât peşte El să-mi fie sănătos, 
"N mare este. Cu-a lui dalbă jupâneasă 
Eu cu dreptul supune-l-voiu: Și cu fraţi şi cu părinţi 
Cât e statul cerului, Și cu dalbii coconași, 
Atât marea din adâncuri, La anul şi la muţi ani! (1). 


Şi-atât peşte 
Mai pe larg, cuprinsul acestui colind îl aflăm în alt „colind de 
năvodar“ : 


Ler oi leo, dai ler oi Doamne, Iar când luda-l auziă, 
Este vătav Argeşanul De prin mare că-mi veniă, 
Şi-mi are trei fete mari, La vătaf că se răstiă: 
Câteşi trei cu meserii, — Hei, vătafe Argeşene, 
Imi împletesc pe izvoade, De ce-mi baţi tu puiul meu, 
Pe izvoade Că vezi bine-i mititel, 
La năvoade, Mititel și'nfășeţel. 
La năvoade de mătasă De nu-ţi ştii vânatul tău, 
Cu sfoară cu viţa'n şase. Haide să ţi-l arăt eu! 
Pieti Vineri şi Sâmbătă, La năvodari porunciă, 
Când fu sfânta Duminică, Năvodu'n vase puneă, 
Cam pe toană că-mi plecă, După Iuda se luă, 
Dete-o toană, dete două Și Iuda că-i arătă 
Când fu toana cea de-a treia, Lui vătaful Argeșanul, 
Navodul că-mi încheiau, Adânc somn, potmol (2) cu crap, 
Năvodarii că-l trăgeau, Și renișiul (3) cu cosacul. 
Pus în mafife-l duceau, Năvodul că-mi întindeau, 
Când vătaful şiufăniă, L-întindeau 
Nici un pește nu găsiă, ȘI-L încheiau, 
Dar în fundul matiţii, Șufanele c'aruncau, 
Găsi pe Puiul Iudi. Și'ncepeau, 
“Și vătaful Argeşanul, De mi-l trăgeau, 
Astfel iute le grăiă: Ei mi-l trag pe jumătate 
— Săriţi fraţi, Dar d'aci nu se mai poate. 
De mi-l legaţi. Nouă zile pește-mi scoate, 
Frumuşel că-l judecau, Fac grămezi ca şirele. 
Mi-l judecau, Câţi pescari prin târg erau, 
Mi-l bateau. El pe toţi că mi-i vestiă, 
'Ncepù Puiul a ţipă, Oraşul de'ndestulă, 


(1) G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, p. 94. 
(2) „Poânol, pe alocurea se numeşte nămol". 
(3) „Poate brădișiul, partea bălții cu plante apatice“. 


lar vătaful Argeşanul, 
El să-mi fie sănătos, 
Ca-ai lui fraţi, cu ce se află, 


292 


Și cu noi cu voie bună, 
La anul şi la mulți ani! (1). 


Intr'al treilea „colind de pescar“ găsim peste tot numele 


luda, înlocuit prin Vidră: 


Oi, ler oi, dai ler oi Doamne, 
Colo'n scheli, un pescar mare, 
Pescarul jupân N. 
Cât eră vara de mare, 
Mai nimica nu-mi lucră, 
Ci năvodu-și împletiă, 
Năvod verde de mătasă, 
impletit cu viţe șase. 
Lucră Vineri și Sâmbată, 
Duminică pân' la prânz, 
Și navodul de-mi isprăviă, 
Luni pe mare-l aruncă. 
Dete-o toană, dete două, 
Când fu toana a dintâi, 
A tras sus, a tras mai jos, 
Năvodul la mal a scos. 
Iar N. pescar mare, 
Luase mânica 'm cot, 
Și mi-o vâri prin năvod: 
Cam prin fundul matiţii 
Găsi un rac, 
Și-un cosac, 
Dacă vedeă și vedeă, 
Că nimic nu folosiă, 
El p'atât nu se lăsă, 
Năvodu'n mare-aruncă, 
Și prin mijloc mi-l trăgeă. 
Dete-o toană, dete două, 
Când fu toana a d'a doua, 
Trase'n sus și trase'n jos, 
Năvodul până l-a scos. 
Iar N., pescar mare, 
Surnese mânica'n cot, 
Și mi-o bagă prin năvod. 
Cam la fundul matiţii 
Găsi știucă, 
Și plătică. 


Dacă vedeă și vedeă, 

Că nimic nu folosiă, 

El p'atât nu se lăsă. 
Năvodu'n inare-aruncă, 
Două-trei toane trăgeă. 
Dete una, dete două, 
Când fu a d'a treilea, 
Trase'n sus şi trase'n jos, 
Năvod la margene-a scos, 
Iar N. pescar marc, 
Sumese mâninca'm cot, 

Și mi-o bagă prin năvod. 
Cam la fundul mătiţii, 
Găsi pe Puiul Vidrii. 

N., cum îl găsiă, 

De perişor l-apucă, 

Afară că mi-l scoteà. 
Acasă dacă-l duceă, 

La bătaie mi-l luă; 
Bate-l, măre, şi-l căsnește, 
De pește mi-l suduește, 
Cu chinuri mi-l canunește. 
Și N., pescar mare, 

El p'atât nu se lăsă, 

Pe puiul de Vidră-l legă 
După stâlpul coșului, 

La dogoarea focului. 
Afară dacă-mi ieşiă, 

Și ochii de-şi d'aruncă, 
Cam în spre soare-rasare, 
Vedeă pe Vidra a mare, 
Din picioare scăpărând, 
Din gură văpăi lăsând. 
N'apucă să mi-și sosească, 
Şi'ncepeă ca să vorbească + 
— Tu N., pescar mare, 
Puiul meu de ce-l căsnești, 


(1) G. Dem. Teodorescu, op, cit, p.94 5. 


de 


293 


De ce-l baţi şi-l sudueșşti ? Cât nisip este pe mal. 
Au, nu vezi cât e de mic, Și N., pescar mare, 
De mic și nepricepnt ? Aşà daca-mi auziă, 
Dacă, mari, vrei să afli, Drumul puiului dadeă, 
Spune-ţi-oiu adevarat, Năvod în mare-aruncă 
Unde-i peşte de vânat, Și la mal că îini scotea. 
Că e marea la adânc, Ce vedeă, 
Cât din cer până'n pământ, Se minună, 

Și mult peşte, Lumea că se sătură, 

'N mare-mi este. Praznice se prăznuiă... (1). 


Câte stele sunt pe cer, 


Colindul îl aflăm şi în Ardeal, în cuprins mai scurt: 


Colo josu, mai în josu, Uite'n sus și uite jos, 
Colo'n șesul cel frumos, Uitem sus spre răsărit, 
Suntu-mi nouă năvodașşi, Uite'n jos către sfinţit, 
Impletesc năvoade verzi, Mare Iuda (2) sa ivit, 
Impleti Luni, şi'mpleti Marţi, — Ce-mi bateţi voi fiul meu, 
Inpleti Miercuri toată ziua. C'ala-i mic, nu vă şti” spune, 
Cându-i Joi în prânzul mare, Dar eu voua spune-voiu, 
Năvoadele le gătară, Cându-i coada veacului, 

Şi pe mare le-aruncară, Sfârşitul pământului, 

Dar nimica nu-mi vânară. Când s'or pârt fraţi cu fraţi, 
Le-aruncară-a doua oară, Feciorii cu tătânii, 

Și nimica nu-mi vânara, Fetele cu maicile, 
Le-aruncară-a treia oara, C'or fi vii pe toate văi, 

Şi-mi vânar'un Puiu de ludă. Și-or fi morţi pe toate gropi! (3). 


Alt colind mai lămurit arată cum Puiul ludii este bătut 
din pricină că nu ştie să răspundă după cari semne se va cu- 
noaşte sfârşitul lumii : 


Colo'n josu, mai în josu, De-aruncară-a doua oară, 
Sunt doi codri negri, mari, Și nimica nu vânară, 

Hoi leroi hoi da leroi! L.e-aruncară-a treia oară, 

Și cu nouă năvodari, Și vânarun Puiu de Iudă. 
Impletesc, năvodesc. Și tinerii mi-l băteau, 
Le'mpletiră, le gătiră, Bătrânii mi-l ispitiau : 

Jos pe mare le-aruncară, Spune, spune, puiu de luda, 
Și nimică nu vânară. Cându-i coada veacului, 


(1) G. Dem. Teodgrescu, op. cit, p. 95 6. 

(2) „Iuda cel mare, tatăl puiului“; credem că urmează a se ceti: „Mare, 
luda..* 

(3) Al. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 78 9. 


294 


Sfârşitul pământului ? Cându-i coada veacului 
Veni mama puiului, Sfârşitul pământului : 
Din picioare scăpărând, Când a da fecioru'n tata, 
Și din gură foc țipând: Și fiicuţa în măicuţa. 

Ce bateţi voi puiul meu, Și finuţu'n nănaşuţu, 
Ca e lud (1) şi e bolund (2), Și finuţa'n nănaşuţa, 
Și-i tânar nepriceput. Atunci îi coada veacului, 
Că eu voua spune-v'oiu, Sfârşitul pămâutului! (3). 


In cântecul vălcean „Vatav Vioară“, rău spus şi astfel 
vătavului de pescari i se spune: 


— Daleam tu, vătav Vioara, 
Știi tu cine-i Puiul /udei ? 
Puiul ludii ăl mai mare, 
Rău la fire din fatare, 
Ala-i rău[l] ce nu fuge, 

Dă Dumnezeu şi dă cruce! 


Cu meşteşug la'notare, din Vidrosul cel adânc, — căci 


Ca dân cer până'n pământ, 
Atât e Vidros de-adânc, 


Vioară scoate Puiul ludii, tocmai când 


sas Iuda că-mi venià, 
După câmp, după livezi, 
Sătulă de grâne verzi. 


cules, 


Ca să-i dea drumul, Iuda îl învață cum să pescuească,—având 


bucăţi dintrun bou în undiţă, —morunul (4) cel bătrân, 
du-l la mal cu „şapte sate“,— lucru ce se şi întâmplă: 
După aceasta, în urma poruncii domneşti: 


Așă vatav Vioară făceă, 
Cu carnea (5) nuntă-și făceă, 
Dân casă oase-şi turnà, 
Cu solzi mi-o acoperiă... (6). 


(1) „Prostuţ, simplu“. 

(2) „Nebuu, prost“; credem că bolând, bolnăvior. 
(3) Al. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 19. 

(4) In text: zorunul. 

(5) Cu carnea morunului.. 

(6) Șezdtoarea, XVI, p. 114 7. 


Y 


trăgân- 


295 


In cântecul bătrânesc doljean, Anfofifă al lui Vioară, Antofiţă 
nu ascultă de sfatul tatălui său de a nu pescui în Vidros,—cum 
vedem: lacul plin sau stăpânit de Vizră,—ci porneşte cu năvoa- 
dele, prinde Puiul Iudii şi Iuda, ca să şi-l scape, arată pescaru- 
lui partea de apă bogată în peşte. Acolo însă, vântul ce se stâr- 
neşte, îl înneacă. 


In transcriere literară, cântecul sună astfel : 


In oraş în Fildişoară, 

La casele lui Vioara, 

Lui Vioara, vătav mire, 
Vatav mare de nnvoade, 
Frumoasă masă e'ntinsă, 
C'o faclie dalb’ aprinsa. 
Da la masă cine-mi şade? 
Ăi cincizeci de năvodari 
Cu-ăi doispre'ce vataşi mari. 
Iar în capul mesii stă 
Moş Vioară ăl bitrân, 

Cu bărbuţa pân’ la brâu. 
Da la masă ce mânâncă? 
Numa cigă şi postrungă, 
Și nisetru de-ăl mărunt, 
C'a ieşit pustiul, mult, 
Că e lesne de prinzere, 
Și ușurel la purtare, 

Și e dulce la mâncare. 

Ei beau şi se veselesc, 
De uimenia nu grijesc, 
Numai unul nu mi-ş bea, 
Doar sta cu inima rea; 
Nici nu bea, nici nu mânâncă, 
Numai cu ochi se uită, 


Da pe nume (1) cum îl chiamă? 


Antofiţă al lui Vioară, 

Cu mâna la inimioară, 

Parc'ar fi lovit de-o boală; 
Nici nu bea, nici nu mânâncă, 
Numai cu ochii se uită. 

Iar Vioară-l întrebă: 

— Antoniţă, fiul taicăi, 


(1) In text: Da pe lume cum îl chiamă, 


(2) Cheltueală. 


Noi toţi beam şi toți mâncain 
Și cu bine petrecem 

Numai tu, taca, nu beai, 
Nici nu beai, nici uu mânânci, 
Numai cu ochii te uiţi. 

Ori de chelciug (2) ai fârșit, 
Ori haine cai ponosit, 

Ori fetele nu te-au vrut, 

Ori calul ţi-a 'mbatrânit, 

Ori ţie ca ţi-a venit, 

Vremea de casatorit? 

Sa vezi, taică, dragă taica, 
Eu de chelciug wam fârșit, 
Nici haine n'am ponosit, 
Toate fetele m'au vrut, 
Calul nu mi-a 'mbatrânit, 
Da inie că mi-a venit 
Vremea de căsătorit. 

Mi-a venit şi mi-a trecut, 
Sa-mi faci, taică, nuntişoară, 
Până mai ai zilişoare, 

Și mie, -taică, să-mi dai, 
P'ăi cincizeci de nevodari, 
Cu-ăi doispre'ce vătaşi mari, 
Cu toate năvoadele, 

Cu toate luntrile, 

Că eu, taica, am văzut 

In Vidròs peşte frumos, 
Șapte cete de inorun, 

Tot morun, peşte d'el bun, 
Știucile ca vacile, 

Mrenile ca grinzile. 

Taică, eu de i-aş vână, 


iarăş bine. 


Mare bine mi-ar rrindeă, 
Vezi, cu carnea peştelui, 
Peştelui, morunului, 
Nunta, taică, mi-aş nunti, 
Pe tine, te-aş pomeni. 
Dar să vezi, cu oasele, 
Că mi-aş zidi casele, 
Cu solzii, le-aş şindili, 
Cu sânge le-aş zugrăvi, 
Pe tine te-aş pomeni. 
Da Vioară ce-mi ziceă ? 
El din gu’ aşi-i grăiă: 
Antofiţă, fiul taicăi, 
Eu de când m'am pomenit, 
Cu peşte m'am arânit, 
Cu peşte-am negustorit, 
Toate bălţile-am vânat, 
$Şi'n Vidros n'am cautat, 
Ca Vidros este adânc, 
Cât din cer pânăn pământ, 
Atât e Vidros de-adânc! 
Antofița ce-mi faceă ? 
El de tat-său n'ascultă, 
"Nevoadele le luă, 
Şi lua nevoadele, 
“Toate catravasăle (1), 
Pe-ăi cincizeci de nevodari, 
Cu-ăi doispre'ce vataşi mari, 
Şi el, frate, se duceă, 
La apa Vidrosului, 
Unde-i toana peştelui. 
Când la Vidros ajungeă, 
Luntrile le băgă, 
Opăciui (2) că aşeză, 
Nevoadele le-aruncă, 
Și'mcepeă a trăgeă, 
Unde s'a/inește apa (3). 
Dete-o toană, dete două, 
Și când fu l’a treia toană, 
Vezi în fundul matiţii (4). 
Scoase Puiul Tudii. 


(1) „Uneltele“, poate catrafusele. 


(2) Lopeți. 
(3) Curge mai lin. 


296 


Puiul Iudii că-l scoteà, 
ŞI-I băteă, şi-l chinuiă, 
Şi de peşte-l suduiă. 
Să vezi, Iuda ce făceă, 
In faţa apii că ieşiă, 
La Antofiţă strigă: 

Antofiţ 'al lui Vioară, 
Ce-mi baţi puiu-l chinueşti, 
Şi de peşte-l sudueşti? 
Cum nu ţi-e, frate, păcat, 
Şi frică de blestemat, 

C'azi noapte l-am câștigat? 
Eu în Vidros m'am născut, 
Șin Vidros am crescut, 
Nici eu nu i-am dat de fund, 
Că Vidros este adânc, 

Cât din cer până'n pământ, 
Atât e Vidros de-adânc. 
Iar tu, frate, să te duci, 

La coada Vidrosului, 
Unde-i tata peştelui ! 
Antoniţă, ce faceă? 
Drumul puiului că-i da, 

Şi el, frate, se duceă, 

La coada Vidrosului, 
Unde-i toana peştelui. 
Luntrile le băgă, 
Opăciuile-aşeză. 

Nevoadele le-arunca, 

Și 'ncepeă a trageă. 

El trăgeă dar nu puteă 
Nevoadele de peşte se'ncărcă, 
Cosacul se șindilia ; 
Cosacul se şindileşte, 

Nici apa nu mai răsbeşte. 
Apoi un vânt mare 'ncepeă 
Un tălaz mare faceà, 

Toţi nevodari 'nnecă, 
Numai unul rămâneă : 
Antofiţ' al lui Vioară, 
Intr'un pisc de luntrişoară, 


(4) Partea din fund a navodului, împletită mai des. 


Şi mi-l bate vânt de vară. 
Un tălaz mare-l isbeşte, 
Ochii în cap îi plesneşte 
Și el, frate, rămâneă 

Tot ca un buştean pârlit, 
Ca nimenea pe pamânt. 


Intr'o variantă fragment, culeasă 


297 


Vioară când îl vedeă 
Din gura așă-i zicea: 
Antoniţă, fiul taicăi, 
N'ascultaşi de vorba mea, 
Să-ţi fie rău, nu aşă! (1). 


din jud. Romanați, Antoniţă 


are acelaş sfârşit în gârla Vidroiu. Vidra îl orbeşte cu coada: 


Antofiţă, lumea ta 

Ori de chelciug ai isprăvit, 
Ori negrul a 'mbătrânit! 
Trei divane am făcut, 

La nici unul n'ai venit. 
Nu ştiu, mare te-ai ținut, 
Sau cinevă te-a minţit, 
Ori tare-ai îmbogăţit. 
Antofiţă ce grăiă ? 

Alei, taică, tăicuţul meu, 
De stătuşi de ma mtrebași, 
Să-ţi pui eu mânele in piept, 
Să-ţi spuiu adevărul tut. 
Trei divaunuri că ăi facut, 
La nici unul eu n'am venit, 
Tare nu am îmbogăţit, 
Nici mare că m'am simțit, 
Calul nu mi-a îmbătrânit, 
Dar de chelciug am isprăvit. 
De stătuși, de mă întrebaşi, 
Ce nu-mi dai năvoadele, 
Ca să vânez bălțile, 

Bălțile cu peştele, 
Satele cu fetele, 
Şi câmpul cu florile? 

Antofiţă, lumea ta, 
Năvoadele ţi le-oiu da, 
Câte ape vei vână, 

Câte gârle vei vedeă, 
Numai în Vidroiu nu întră, 
Că Vidroiul este adânc, 
Cât între cer şi pământ, 
Mai jos tot nu are fund. 
Antofiţă ce-mi făceă ? 


Năvoadele le luă, 

Vână ici, vână coleă, 

Nici un peşte nu prindeă. 

Antofie se necăjiă, 

Năvodarii şi-i certă, 

Și în Vidroiu că intră, 

Puiul Vidrii îl prindeă, 

Şi la Antofiţă îl duceă; 

Băteă puiul, îl chinuiă, 

Și de peşte îl suduiă. 

Dar Vidra ce-mi faceă? 

In faţa apei se arată, 

La Antofiţă strigă: 
Antofiţă, lumea ta, 

Ce-mi baţi puiul, îl chinueşti, 

Și de peşte îl sudueşti? 

lea-te tu cupă mine, 

Să-ţi dau muma peştelui. 

Morunii stau ca bivolii, 

Știucele ca iepele, 

Cosacul cu pana neagră, 

Nimeni în samă nu-l bagă, 

Albişor de ăl imilitel, 

Apă îngroșată cu el! 

Antofiţă ce-mi făceă ? 

Credea că o să fie așă. 

După ea că se luă, 

Mergeă astăzi, mergeă mâini, 

Mergeà vreo două-trei zile. 

Pe la mijloc când ajungeă, 

Vidra cu coada îl plesniă, 

De ochii în cap îi săriă 

Și de peşte îl sătură! (2). 


(1) Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Graiul nostru, |, p. 7l 4. 


(2) Jon Creangă, VI, p. 76; Biblioteca folcloristică, no. 16: G. Coustantine»» 


cu, Din Romanați, Balade, Corabia 1913, p. 16 9. 


A doua variantă fragment o întâlnim prin jud. Ilfov. Ea se a- 
propie mai mult de cântecul doljean; moartea lui Antofiţă însă, 
este răsbunată de bătrânul său tată, al cărui sfat nu-l ascultase 


feciorul : 


e. Paharul cu viu umplea, 

Cu afion l-împliniă, 

Și da lui tat-so de beă. 

Cum bea tat-so, sennbătă, 

'N şoseă adormit că-l lasă. 

Nevoadele le'ncarcă, 

Pe la miezul nopţii, 

Când e ceasul morții. 

Câte ape eră, 

Toate le vână, 

Nici un baboiu nu prindeă. 

Daca vedeă 

Şi vedeă, 

Pe Vidros că s'așeză. 

Daca nevodul trăgeă, 

Nici un rac că nu găsiă. 

Al doilea că-l băgă. 

Când în matiță cătă, 

Puiul ludii că-mi găsiă. 

Antofiţă de păr ca 1 luă, 

Tot de mal că mi-l trântiă, 

Unde puiul că-mi răcniă, 

Vidrosul de-mi turbură. 

Să vezi luda cea bătrână, 

Să vezi muma puiului : 
Antofiţă al lui Vioară, 

Ce ţi-e puiul vinovat, 

De îl baţi şi-l chinueşti? 

Antofiţă că-mi strigă: 
Auzi, ludo, dumneata, 

Să-mi dai cinci mii de clete morun, 

Și cinci mii clete somu, 

Și de crap pe tot aşă, 

De şalau asemenea, 

Iar cosacul Dunării, 

Ca nisipul mării, 

Să-ţi dau puiul Iudii. 

Iară Iuda ce strigă : 
Antofiță, dumneata, 

Măreşte-ți pluțile, 

Intinde otgoanele. 


Puiul ludii că-mi da veste, 
Tot la cletă s'ațineà. 
El otgoanele 'ntindeà, 
Și pluţile le măriă 
Și nevodul l-aruncă, 
Incep pluţile-a 'nnecă. 
Antofiţă ce strigă ? 

Am umblat 
Cât am umblat, 
Dar acum mi s'a'nfundat. 
Cletele'n nevod că da, 
Pân' la gura se umpleă, 
Nici apă nu se mai strecură, 
Să vezi morunul cel mare, 
Cu trestie verde'n spinare. 
Simţiă că'n nevod erà, 
Nevodul praf se făceă, 
Incepe norunul a jucă, 
Toate luntrile răsturnă, 
Nevodarii s'a 'nnecat, 
Numai Antofița scăpat, 
Că-i fecior de nevodar, 
Inoată ca un bodârlan. 
lar un mic de cosăcel, 
Mititel, 
Și frunuşel, 
Ca luntrea se repeziă, 
Iu josul apei s'aşeză, 
Coada biciu că mi-o făceă, 
Peste obraz că-l loviă, 
Ochii în cap că-i albiă. 
Giaba ştiă de'notă, 
Căci cu ochii nu vedeà. 
Tată-său calea-i păziă, 
De pe mal că mi-l strigă, 
După gută 'nţelegeă, 
Și'ntr'acolo se'ndreptă, 
De-o salcie s'apucă, 
Și pe uscat că ieșiă, 
Tat-so plângeă și zicea : 

Las'să-ţi fie rău așă, 


299 


Că w'ascultaşi vorba mea. 
Las'să-ţi fie rău, nu bine, 
N'ascultaşi, taică, de mine! 
La fierar că se ducea, 
Cinci ocă de fier cumpără, 
O undiţă mare făceă, 

Un puiu de bivol frigeă, 
Și în undiţă-l băgă 

Şin Vidros o aruncă, 

Și pe morun că-l prindeă. 


Șase bivoli înjugă, 
Și pe margine-l trageă, 
Pe morun că mi-l tăiă, 
Cu securea-l ciopârţiă, 
Ciori, coțofeni, îl mâncă. 
Cuţit de argint trăgeă, 
Amândoi se înjungiiiă, 
Făceă moarte, 
Pentru moarte, 
Ca altfel nu se mai poate! (1). 


In sfârşit, încheem şirul variantelor cu un cântec cules dela 
Rămânii din Serbia, întitulat tot „Antofiţă-al lui Vioară, păscar, 
care a bälait (2) pe apa a lui Vidos, peşte frumos“. El sună 


precum urmează cu unele îndreptări la transcriere : 


Pe-ale ostroave de mare, 
Este nouă cătuioare (3). 

La catunul lui Vioara, 

Lui Vioara, vataş mare, 
Frumoasă wmasă-i întinsă, 
De năvodari e cuprinsa, 

In capul mesii ședcă, 
Vioară ăl bătrân, 

Bălaciu, bătrân, 

Și ei bea, se veseliă, 

Și cu pahar cin'le slujià ? 

— Antofiț' al lui Vioară! 
Și toţi năvodarii se vorbiau, 
Patruzeci şi unul de năvodari, 
Pe Vioară să-l îmbete, 

Ca să le spună 

Bălţile cu știucele 

Și apa cu morunii 


Da Vioară ăl bătrân le spuneă : 


— Voi, bălacii mei, 
S'asculţaţi de mine, 

Că eu am îmbătrânit, 
Tot umblând în bălăit, 
Și eu în bălăit n'am fost 
Pe apa lui Vidos, 

Că-i Vidos bătăios, 


Când mările le va umilă, 
El pe toți ne va 'nnecă. 
Patruzeci de năvodari, 

Cu Antofiţa patruzeci și unu, 
Ei n'ascultă 

Ce Vioară le spună, 

Și pe Vioară-l îmbătă, 

Și Vioară adoriniă. 

Și patruzeci de năvodari 
In bălait plecă 

Pe apa lui Vidos, 

Lui Vidos, pește frumos. 
Când pe Vidos adormit îl găsiă, 
Și'n năvoade-l priudeă, 
Când în faţa apii îl scoteă, 
Vidos se pomeniă, 

Și marile umflă, 

Mare tălaz ridică, 

Pe toţi năvodarii înnecă. 
Când cu coada plesniă, 
Numai un năvodar scăpă. 
Și ăla se duceă 

La Vioara al bătrân, 

La ăle nouă cătuioare, 

La Vioară, tovarăș mare, 
Și lui spuneă, 


(1) Impărt. de d-l S. P. Colibași, com. Afumaţi ; vezi aici, p. 294. 


(2) A vânat peste cu luntrile. 


(3) „Bordeier. Mai cu pu.inţă: cătune, sate, 


300 


Ca pe Antofiţa-l înnecă 

Vidos, pește frumos. 

Vioară de-auziă 

El toate năvoadele luă 

Şi pe marea sloboziă, 

Pe Antofiţa-l cătă, 

Şi el nu-l găsiă, 

Decât Puiul Iudii îl prindeă 

Şi pe mal îl scotsă 

Şi pe burta-l bătea: 

Puiul să răspundă, 

Și w'are de unde, 

Că nu vede, nici n'aude. 

Vioară cel bătrân, 

Când luă sama la vale, 

Spre soare răsare, 

Tare vine şi soseşte, 

Cărăcuda cea bătrâna, 

Numai cu doi dinţi în gura 

Și aleargă şi întreabă: 

— Măi Vidos, dumneata, 

De ce baţi puiul meu ași? 

De ce-l baţi şi-l chinueşti ? 
Eu îl bat şi-l chinuesc, 

Să spună pe Antofiţ al meu. 

Cărăcuda de-auziă, 

De-a scufundişilea'n marea se da, 

Și pe Antofiţă-l găsiă, 

Nasul peştii că-i 1nâncă,. 

Când în faţa apii-l scoteă, 

Iuda, cărăcuda a bătrâna, 

De năcaz nu mai putea. 

Un ochiu din cap îi scoteă, 


Și la margine-l scoteă. 

Când Vioară-l vedeă, 

Pe cărăcudă o prindă, 

Și pe ea o bateă, o chinuiă, 

Sa-i pună ochii lui Antofiţă 

Și să-l învieze. 

Ea atuncea de-l vedeă, 

Pe Antofiţă-l înviă, 

Și ochiul i-l puneă, 

Și Vioară drumu-i da 

La cărăcudă a bătrână, 

Numai cu doi dinţi în gură. 

Și pe Antofiţă-l luă, 

Și cu dânsul se duceă 

La nouă cătuioare, 

La cătunul lui Vioară, 

La Vioară, vătaş mare, 

Balaciu bătrân. 

Atunci Vioară lui Antofiţă-i spuneă: 
Antofiţă, puiu al taichii, 

Acum eu sa-ţi spun 

Bălţile cu ştiucele, 

Și apa cu morumii, 

Și apa lui Vidos, 

Lui Vidos, peşte frumos, 

Că eu am îmbătrânit, 

Şi'n balăit n'am fost 

Pe apa lui Vidos, 

Lui Vidos, peşte frumos! 

Și de-aice cu Antofiţă plecă, 

Și mireasă i-o găsiă, 

Nuntă făceă, 

Să se poinenească 


O poveste pescărească ! (1). 
Iuda, care după două din cântecele de mai sus, are înfăţişarea 
de peşte, o întâlnim şi la Bulgari ca şi la alte popoare slave, şi 
greşit se socoteşte ca având o apropiere deosebită cu „persona- 


giul mitic pe care folclorul rus îl numeşte /aga-baba şi 


care'n 


limba poloneză se chiamă /edza, Jedzina, Jedzi baba“ (2). 
Unele credinţi /iguriene ne spun despre un „Diavol de sub 


mare“ care înneacă pe pescari (3). 


(1) C. Giuglea şi G. Vâlsan, Dela Românii din Serbia, Bucureşti 1913, p. 121-4. 

(2) Leger, Mifhologie slave, p. 176. 

(3) Revue des traditions populaires, XVI, p. 317 8. — Cf. P. Sébillot, Ze 
paganisme contemporain chez les peuples celto-latius, p. 299 şi urm. 


FEMEILE-PEȘTI. 


Femeile-peşti sau Faraonii. Cântările de pe mări. Mâncătorii de oameni. Cre- 
dinţile altor popoare. 


In mare se află un soiu de peşti, femei pe jumătate, numiţi şi 
Faraoni, cari stau ascunşi şase zile, cât marea se frământă, iar 
Sâmbătă, cât marea se odihneşte, ies de-asupra. Atunci, în locul 
acela, se face o dungă roşie, una galbenă şi a treia albastră, — 
tricolorul românesc! Femeile încep îndată să cânte foarte fru- 
mos. 

Din acele părţi ale pământului ne vin nouă cântecele frumoa- 
se cari se împrăștie din om în om. „De unde ies cântecele ? 
Poporul crede că departe-departe, la răsărit, este o lighioană, ju- 
mătate peşte şi jumătate fată, care cântă fel de fel de cântece cu 
fel de fel de viersuri. Dela dânsa fură iei-coleă câte un cântec 
oamenii cei buni la Dumnezeu şi cari au inimă bună a spune: 
şi altora cele auzite“ (1). 

Corăbierii cari le-aud, se întâmplă că adorm înjinduiţi de fru- 
moasa lor cântare și astfel cad în apă şi se înneacă. 

Aceste Femei-peşti, ies câte odată pe maluri, primăvara, când 
e cald şi se joacă cu şireagurile de mărgele şi scumpeturi ale- 
mării, din cari adesea uită câte cevă, pe cari le găsesc pă- 
mântenii noştri. Alte ori le lasă într'adins, ca să momească lu- 
mea. 

Unii spun că aceste Femei-peşti sunt aşă de mari, că nu le 
poate urni cinevă nici cu 100 de boi; ele caută să'nnece corăbii- 
le mari „ce merg la America“; acestea au cuțite pe dedesubt, 
ca să le taie degetele când ar râvni la vieaţa călătorilor. 

Faraonii se nasc din oamenii blăstămaţi de părinți. 

Dincolo de partea de mare a acestor Femei-peşti, este ţara 
Mâncătorilor de oameni. Aceştia caută să facă în fiecare Sâmbătă 





(1) Cred. Rom. din com. Vlăsineşti, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l D. Furtună. 


302 


pod peste mare, cât apele contenesc din fiert, ca să treacă la noi, 
«dar ostaşii le zădărnicesc încercarea (1), 

Credinţa în Femeile-peşti o au și Olandezii (2). Pentru cei 
vechi, Femeile-peşti se numiau Sirene, cari tot astfel, ca şi cele 
de azi, ademeniau pe călători prin cântecele lor; ele însă, cu 
toate că trăiau pe ape, erau femei la cap și păsări la trup. 

Intr'un soiu de Femei-peşti cred şi Francezii (3). 


(1) Voronca, op. cit, p. 999 1001. 
(2) Revue des traditions populaires, XIV, p. 558. 
43) Ibidem, XVI, p. 450. 


OAMENII DE APĂ. 


Intăţişări. Zânul mărilor. Credinţile altor popoare. 


Oamenii de apă sunt „ca şi noi“, dar din gură nu pot rosti 
decât un fel de căuit ca al ciorilor: cau-cau-cau! Când văd oa- 
meni pământeni, aceste arătănii fug şi se ascund în siufișul băl- 
ţilor (1). 

Macedo-Românii cred într'un spirit numit Zânu/ mărilor care 
înghite oamenii şi-i ţine vii în pântece (2). 

Pe aceşti oameni de apă, Polonezii îi numesc 7opich, Utopiec, 
Topielec, Wodnik,—bărbaţi, — şi 7opielica, Wodnika,—femei,— pro- 
venind sau din oameni înnecaţi, sau având o origine suprafi- 
rească (3). 


(1) Voronca, op. cit, p. 1093. 

(2) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 590. De altfel, basmele macedo-române 
prin Zân înţeleg un bătrân orbit de Zâne; el stă într'un palat din pământ un 
de îi dă vederea un voinic ajuns la dânsul, care, intrând într'a patruzecea odaie, 
ură hainele Zânelor cari se scăldau în lacul din cdaie. Zânele, în schimbul hai- 
nelor, îi dădură un măr, din care gustând orbul, îşi capătă vederile (p. 221 4) 
Cf. T. Pamfile, Graiul vremurilor, p. 121. 

(3) Bugiel, op. cit, p. 12. 


PEȘTELE MĂRII. 


Lupta Dracului cu Peștele mării. Valurile. 


„In mare este un peşte foarte mare, pe care cresc buruieni ca 
pe pământ; acela când ţi-ar luă casa, cât e de mare, în spate, o 
duce cu totul. Peștele acela, când vede pe Dracul scăldându-se 
în mare, se alungă după dânsul, și din lupta lor se fac valurile 
în mare. Atunci oaminii fac borte pe la maluri, și apoi, când se 
linişteşte, rămân în borte, peşti“ (1). 


(1) Voronca, op. cit, p. 1003, 


SORBUL. 


Innecătorul de oameni. Sorbitorul de apă. 


Prin Bucovina se crede că Sorbul este o vietate care tracşte 
în ape,—poate că se aseamănă cu peştii, căci are solzi,—şi care 
soarbe, înneacă pe cei ce îi găsește pe malurile apei. Se poves- 
teşte chiar că un astfel de Sorb ar fi înnecat o femeie şi o copilă 
cari spălau lână în coşarcă, lângă un iaz. Oamenii au dat apoi 
drumul iazului, au găsit pe cele două înnecate, dar și pe Sorb, pe 
care l-au împuşcat. 

Tot Sorb este şi Sorbul mărilor, pe care Dumnezeu îl trimite 
din când în când ca să soarbă apa (1), căci dacă mar sorbi-o, 
apa, înmulţindu-se, ar năpădi pe faţa pământului şi ar înnecă-o (2). 

Locuina lui este acolo unde se adună toate apele din lume (3). 

Sorbul mărilor, numai sub numele de Sorb, soarbe şi apa din 
râuri. Aceasta o face câte odată așă de lacom, în cât soarbe apa 
până la fund, cu broaște cu tot, cari cad apoi pe pământ, din 
nou, împreună cu ploaia. Pentru aceasta, după ploi mari se văd 
multe broaște (4), și de aici vine şi zicătoarea: „plouă cu broaș- 
te“, care se spune atunci când plouă îndelungat, şi mai ales, tare (5). 


(1) m... Sorbul soarbe aburii din mare...“ 

(2) Voronca, op. cit, p. 1003. 

(3) Șezăfoarea, III, p. 110. 

(4) /bidem, III, p. 122. Zanne, Proverbile, IX, p. 277. 

(5) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. — Pamfile, Văzduhul, 62, 94; cf. 
şi p. 160. 


T. Pamfile, Mitologie, I. 20. 


DULFUL. 


Denumiri. Hoţul merelor de aur și biruitorul lui, după colinde şi cântece 


bătrâneşti, 


Despre Dulful de mare sau Dolful de mare, poporul nu-și mai 
amintește nimic astăzi. O rămăşiţă din vechea credinţă o aflăm 
numai întrun colind, unde acest Duif, numit,—poate prin co- 
rupţie şi Dop de mare, Duh de mare sau Duhul Mării [negre], 
iesă din apă, îşi schimbă înfăţişarea şi mânâncă nişte mere de 
aur, pe cari, fireşte, trebue să le scape feciorul bun arcaș, în 
cinstea căruea se cântă colindul la fereastă, pentru ca, în schim- 
bul vieţii ce i-o dărueşte Dulfului, acesta să-i dea ca nevastă pe 
una din cele douăsprezece surori ale lui, sau alte daruri. 


Iată colindele pomenite. 
Intâiul, în fragment, cules din jud. Tulcea. 


„.Jelţ bun de dar, 

Pe el cine-mi şade ? 
Tânărul Ion, 

Mai la spata lui, 
Doictrei frați de-ai lui, 
Cu ișlicen brâie, 

Cu caii de frâie, 

Trag caii să meargă, 
La măr mărgărint, 

— Vezi, vere, nu vezi? 
— Văd mărul acela: 
Multe mere face, 
Face, nu le coace! 

— Dar din ce pricină? 
— Dulful s'a'nvăţat, 
Merele-a mâncat, 
Luncile-a stricat, 


Nimeni n'a aflat. 
Ion mi-a aflat, 
Acas' a'lergat, 

Arcul şi-a luat, 
Arcul şi săgeata, 
La măr mi-a plecat, 
Supt el s'a 'Şezat, 
Mult nu zăboviră, 
Dultul îmi sosiră, 
Vru ca să-l lovească, 
Duliul îi răspunse: 
— Stai, nu mă lovi, 
Că ţi-oiu trebui, 

In braţe te-oiu luă, 
Sus te-oiu ridică, 
Sus la munţi căunți, 
Unde iarba creşte, 


“Creşte, se 'mpiineşţe, 
Chip găităneșşte. 





1 te-oiu scobori, 
Jos în văi adânci, 


La izvoare reci... (1). 


Al doilea colind cules tot din jud. Tulcea: 


Din crescut, mi-au crescut 
Doi meri nalți, rämurați, 

Din tulpină depărtați. 

Ion arcu'n mână şi-a luat. 
“Și la meri s'a dus, 

Subt meri s'a-pus,. 

Mult nu zăboviră, 

Dulful se iviră. 

“Tinse să-l săgete ; 

— Stăi, nu mă lovi 

Că ţi-oiu trebui, 


In braţe te-oiu luă, 
Și te-oiu ridică, 

Sus la Garalim, 

Și ţi-oiu dărui, 
Cerul cu stelele, 

Şi ti-oiu scobori 

Jos la Garalim, 

Şi ţi-oiu dărui, 
Norodul cu pământul, 
In vestea Ini Hristos, 
Să fii sănătos! (2). 


Al treilea colind din părţile Brăilei: 


„„Născutu şi mi-a crescut, 
De-un merişor roşior, 
Face mer'le, 

'N toate ver'le, 

Dar le face, 

Nu le coace, 

Dar de ce nu mi le coace? 
Din pricina unui Daf. 
“Cum dă soarele 'n de seară, 
Dulf de mare sare-afară, 
Sare 'm vânt, 

Sare 'n pământ, 

Sare 'n vârf de merişor, 
Prinde-şi mere de-a mâncă, 
Rău crăngi de-a dărăpănă. 
Dar și Ion, frats-al nostru, 
El pe-acolo că-mi treceă, 
Şi pe Dulf că mi-l vedeă, 
Iute-acasă alergă, 

Și-şi iea arcul şi săgeata 
Şi la Dulf să-l săgeteze, 


De departe 'ngenunchiă 

Şi de-aproape-l potriviă: 
Dulf cu milă roagă-şi lui: 
— D'aleu, Ioane, frate-al nostru, 
Strânge arcu 'n mila ta, 
Nu da de mă săgetă: 

Că noi am fost nouă frați, 
Nouă fraţi 

Nouă surori, 

Toţi au murit împuşcaţi, 
Inpuşcaţi 

Şi săgetaţi ; 

Numai eu că am scăpat, 
Numai eu şi-o sor mai mică; 
Tot Marița dela mine, 
Dela mine, dată ţie, 

Dată ţie, 

Doamnă-ţi fie, 

Și ţie şi curților, 

Nuroră părinților, 
Cumnăţică fraţilor! (3). 


(1) Floarea darurilor, il, p. 314—5. Variantă foarte apropiată în Materialuri 
„folcloristice, p. 1468: Dolful, şi p. 1472, idem. 

(2) Maferialuri folcloristice, p. 1474. 

(3) T. Pamiile, Crăciunul, p. 84. 


308 


Al patrulea colind cules din jud. Ialomiţa: 


„„Atar'lui, merișor de aur, 
Născutului mi-au crescut 
Doi meri nalţi şi minunaţi, 
De tulpini cam departaţi, 
De vârfșor amestecați. 

In toate verile fac mere. 
Nu le coace cum le face. 
Dop de mare mi le strică ; 
Dop de mare salt' afară, 
Saltă "m vârf de merișor. 
Nu mânâncă cât îmi strică, 
Numai frunza le-o despica. 
Stngă meri 'n gura mare: 
— Cine "m lume s'ar află, 
Sar află şi-adivără (1), 
Sa-mi săgete Dop de Mare? 
— Nime 'n lume s'ar află, 
Numai N. făt-frumos 

In lume de sar află, 

Ar află şadivără. 

Si el unde-mi auziă, 

Aşă bine ce-i păreă, 

Pe bunul murg că-l scoateă, 
ÎI scoteă la ţeselat. 

Cu ţesala-l ţeselă, 


Al cincilea colind cules din jud. 


Icea, Doamne, colea, Doamne, 
'N ceaste curţi, ceaste domnii, 
'N ceaste dalbe 'mpărăţii, 
Nascut-au, Doamne, născut, 
Crescut-au, Doamne, crescut, 
Doi meri nalţi, 

Și minuuaţi, 

La tulpine 'mpresuraţi, 

La vârfuri amestecați. 

Nalt e mărul, pân' la cer, 

Cu coaja de-argintel, 

Cu mere de aurel. 

Mere face, 

Nu le coace. 

Tot de Duhul Mării negre, 


(1) In text: „şi-ar davără“. 


Cu peria-i neteziă, 

Dalbă șea că îi puneă, 

Cu șapte chingi l-închingă, 
Fuga 'm casă se duceă, 
Proaste haine desbracă, 
Proaste haine, proaste arme, 
Scumpe haine-şi îmbiacă, 
Scumpe haine, scumpe arme. 
Pe murg bun încălecă, 
Şi-unde strânse, și unde frânse, 
Tocma'mn malul Mări-l puse. 
Scoate arcul şi-o sageaia, 
Și-mi săgeată Dop de Mare. 
Dop de Mare ce-mi grăi? 
— Stăi, N., nu mă săgetă 
Că noi am fost nouă fraţi, 
Nouă fraţi, nouă surori 
Câteşi nouă mi-au perit. 
Tot de săgeat'au murit, 
Numai eu am mai rămas, 
Numai eu şi-o soră mica 
Fie-ţi ţie dăruită ! 
De'mbrăcata, e'nzarpata (sic). 
De merge, de fâliâcşte, 

De stă 'n loc și zârnăeşte... (2) 


Ilfov : 


Că Marea se lăudă 

Și din gură tot zicea: 
— Cinem lume s'o află, 
S'o află şadivără 

Merii de mi-o sagetă? 
Nimenia nu se d'află. 
Nimeui nu se bizuiă, 
Făr' de tânărul N. 

EI, Marea dac'ascultă, 
Iute-acasă-mi alergă, 
Sus pe scara se suiă 

Şi din cuiu că mi-ş luă 
Arcul şi cu săgeată. 

In posunar le băgă, 

Pe cal negru 'mcălecă, 


(2) Un mănurckiu de colinde, Vălenii de munte 1910, p. 62—4. 


Şi spre Mare că porniă. 
Acolo cum ajungeă, 
Mâna 'n posunar băsă, 
Arc, săgeată că scoteă 
“Și spre meri le îndreptă. 
Atunci vârful merilor, 
Merilor, măiestrilor, 
“Către dânsul îmi graiă : 
Stai de nu ne săgetă, 
“Că noi ţie că ţi-om da 
Surioara soarelui, 
Nepoţica Zânelor, 
Frumoasa frumoaselor. 
N. se'nduplecă, 
Mere nu mai săgetă, 


309 


Pe negrul încalecă, 

Arc, sageata îşi strângcă 

Și 'mapoi că se 'ntorceă. 
Cale multă nu mergeă, 

Şi 'ndărăt când se uită, 

Ce vedeă, se minună. 
Că-mi veniă, 

Și-mi alergă 

O domniţă smedioară, 
Copiliţă balăioara. 

Ce nici râde, nici nn joacă, 
Ci plânge moarte sa-și facă .. 
Păr galben dărăpănână, 
Faţă albă sgâriind... (1). 


In sfârşit, al şaselea colind din jud. R.-Sărat: 


Icea 'n prundul Mării negre, 
Ce-a stătut de mi-a crescut? 
Crescut-a d'un merişor. 
Merişoru-i roşior 

Face mere 'n toate vere, 
Dar deşi el mere face, 

Nu le ţine, nu le coace, 
Că aproape-i Duh de mare, 
Apă 'ndoită cu sare. 

Duh de Mare iesă-afară, 
Sare 'n sus, sare 'n pământ, 
Sare 'n vâri de merișor. 
Icea, Doamne, cest domn bun, 
Cest domn bun, tânăr N. 
El p'acolo când treceă, 
Crecuţa-mi derăpănă, 

Mere 'm buzunar băgă 

Şi 'napoi se 'napoiă. 

EL acasă-mi ajungeă, 

El acasă că-mi intră, 

Cheia 'n mână mi-o luă, 
-Grajd de piatră-mi descuiă, 
"Lese-alese suri, alese murgi, 
'Lese-şi galben cal mai bun, 
Cal mai bun şi mai blajin. 
Bate cu picioru 'm drum. 





De capastru ini-l luă 

De mare paltin îl legă, 

El în casă că intră 

Altul şaua i-o puneă 

Altu 'n chingă mi-l stiângeiă, 

Altul frâu 'n cap puneă. 

Tot cutare-i făt-frumos, 

El în casă că-mi intră, 

Proaste haine lepădă, 

Proaste haine, proaste arme. 

Tinse mâna sus la coardă, 

Luă arcul şi-o sageată, 

Să 'nsăgete lumea toată. 

El afară că-mi ieşiă, 

Cruce dreapă că-şi făceà, 

Picioru 'n scară puncă, 

Pe căluţ încălecă, 

Pe cărare-l îndreptă, 

Trei scântei de foc lasă 

Și la Duh că ajungeă. 

Prinse Duh de-a deşteptă : 
Nu mă, Doamne 'nsăgetă, 

Căci noi am fost nouă fraţi, 

Nouă fraţi şi-o sor mai mică, 

N'are m lume potrivire. 

Toţi îs morţi însăgetaţi, 


(1) G. Dem. Teodorescu, op. cit, p. 8} 2. 


310 


Numai cu ca am scapat, 
Numai cu şi-o sor mai mică, 
Pre-ţi ţie bovnică. 

Tot cutare-i fat-fruumos, 

Sa-l ajung'o voie buna, 


Cu-o fetiţă mar de mână, 
Amândoi oameni frumoşi, 
Ei să fie sanatoşi, 

Cu-ai lor fraţi, 

Cu-ai lor parinţi! (1). 

După cum sa întâmplat cu colindele despre Iuda, tot astfel şi 
acestea, despre Dulf, le găsim şi în urmitorul cântec bătrâ- 
nesc,—o dovadă mai mult că şi unele şi altele au acelaş izvor (2), 

cules dela Românii din Serbia, pe care-l dăm într'o transcriere 
mai literară : 


Marea-mi este mare, 
Marea mărgini n'are, 
'Ntr'al mijloc de Mare 
Ostrov ca-mi eră. 

In Ostov ce-mi eră? 
O mândra bâștea. 
In ea ce-mi şedea ? 
"Mpăratul şedeă ; 
"'Mparatul mi-aveă 
Tot prin başteă 
Nişte zärzalii, 

Nişte meräzii, 

lesa poame 'ntâi, 

Să dăm la copii. 

In mijloc de başteă 
Nu-ş' ce răsuriă, 

Nu ştiu: păr ori măr. 
"Ntr'unn că creşteă, 
'Niruna ca 'nflorià, 
'Ntr'una că legă 

Şi mere făceă, 

Mere de-arginţel, 

Și de aurel. 

Sara că "seră, 
Veniă ce-mi veniă, 
Măru-l culegeă 

Și mi-l dărâmă, 

De râs mi-l lăsă. 
Ziua se făceă, 
'Mpăratul plecă, 
Plecă prin bașteă, 


Pe la mar ca-mi da, 

Mărul că-l gasiă: 

Tot l-a dărâmat 

Și l-a fărâmat, 

De râs l-a lasat. 

Acas' se duceă, 

Și el că-mi aveì, 

Trei feciori aveă 

Și lor că le spuneă: 

— Cine este ăsta 

De mi-a cules mărul 

Și l-a dărâmat, 

Pe min’ m'a secat, 

Baş, dela ficaţi, 

Ca l-am pus cu mâna, 

Să iea numai muma ; 

Și l-am pus cu sapa, 

Sa iea numai tata. 

Atunci ca-mi ziceă, 

Feciorul cel mare-mi ziceă : 
Măi tu, taical meu 

Și-al lui Dumnezeu, 

Tu mie să-mi dai 

Tot ţoalele tale 

Și armele talc, 

La măr m'oiu duceă, 

Mărul l-oiu păzi 

Și boiu străjni, 

Eu l-oiu dobândi, 

La tine l-oiu duce 

Și l-oiu judecă 


(1) Şt. St. Tuţescu, Colinde din popor, Craiova 1909, p. 34 7. 
(2) Cf. T. Pamfile, Craciunul, p. 219—20. 


311 


Pe voia ta ! De r^s mi-l lusă. 
'Mparatul de-auziă, Ziua se facca, 

Bine ca-i pareă, 'Mparatul pleci, 
“Țoalele ca-i da, Plecă prin başteă, 
Armele că-i da, Pe la mar ca-mi dă, 
La mar se ducea. Marul că-l găsiă 
De mar se lipia. Tot l-a dărâmat 
Seara când seră, Și l-a farâmat, 
Veniă ce-mi venià De râs l-a lăsat. 

Și Lamejuiå (1) Acas' că-mi ınergeà, 
Pe măr l-adormiă, La copii spuneă. 

În măr se suiă, Al mijlocar ziceă : 
Măru-l dărâmă, - Mai tu, taic’ al mieu. 


Şi cântecul urmează povestind ca şi mai sus. Vine apoi rân- 
dul copilului mai mic, 


Ardin Crăişor, Trei zile venià. 
Pedepsii cu dor In mar se suiă, 
Ardin, făr' de casa Mărame 'ntindeà, 
Și făr' de nevastă. Mere-mi culegeă. 
Din gura ziceă: Ardin de-mi vedeă, 
- Mai tu, taic' al mieu Puşca o'mtindeă, 
Și-al lui Dumnezeu, Pe el mi-l vedeă. 
Tu mie sa-mi dai Zâna mai mare, 
Tot ţoalele tale. Cu grija 'm spinare, 
La mar m'oi duceă Din gura ziceă: 

Şi l-oiu strajiti Ardin Craişor, 
Și l-oiu dobândi, Pedepsit cu dor, 
La tine’ l-oiu duceă Ardin făr' de casa 
Și l-oiu judecă, Și fara nevastă, 
Tot pe voia ta! Stăi de nu da, 
"'Mpărat de-auziă, Nu ne sagetă; 

Bine căi parei, Noi ţie ţi-om da 
oalele că-i da, Pe Zâna mai mica, 
Armele că-i da, Că e frumuşică, 
La mar că plecă. Ție ibovnică ! 
Ardin de vedeà, Ardin de-anzià, 
Departe şedeà, La măr mi-alergă, 
Cât dă cu dreaptà. Mâna ca puneà, 

Și seara când serà, Pe Zâna mai mica, 
Lumea când cinà Ca e frunmşica 
Veniă ce-mi veniă, Și lui ibovnică.... (2). 


(1) Cel ce dictează, explica : „l-a trecut pistă el“; culegatorii cred ca e vorba 
de „a amăgi, deteriorat“. Mie mi se pare ca-i a amiji, a adormi. 
(2) Giuglea şi Vâlsan, op. cit, p. 229 şi urm. 


312 


Acest cântec, care-și are varianta lui (1), nu ne pomenește nu- 
mele Dulfului. El este însă învederat cuprins în povestire: evorba 
de măr şi de mare, în mijlocul căruia este ostrovul împărătesc. 

Subiectul, de altfel, îl întâlnim sub înfățișări deosebite şi în po- 
veşti, unde câte odată, merele de aur le fură o pasăre măiastră (2), 


(1) /bidem, p. 251 2, 
(2) Cf. Şaineanu, Basmele, p. 424. 


BĂLAURII. 


Bălaurii de uscat şi cei de apă. Bălaurii din poveşti. Piatra scumpă. Bălaurij 
văzduhului cu nor sau ploaie. 


Credinţile populare ne dau mai multe soiuri de Bălauri: unii 
de apă şi alţii de uscat, locuind şi aceştia în văi adânci şi ume- 
de, și în sfârşit alţii de văzduh, în legătură cu ploile. 

Obişnuitul Bălaur este cel de poveste, în care, fireşte, nu mai 
cred decât copiii. Acesta are înfățișarea sau a unui şarpe „gro- 
zav de mare“, care este ajutat sau ajută pe voinicul ce-l scapa 
de moarte din gura Sgripfuroaicei, sau are înfăţişarea nehotărită 
a unei vietăţi cu șapte capete, de obiceiu, ce locueşte într'o fân- 
tână de unde se adaptă satele în schimbul darului ce-l fac din 
vreme în vreme şi care constă dintr'un suflet de fecior ori fecioa- 
ră. Pe acesta îl ucide Busuioc, Sf. Gheorghe şi alţi voinici ai 
poveștilor noastre, pentru ca din trupul lui să facă apoi câte nouă 
grămezi mari cât casa! 

Pe acest balaur, Bulgarii ca și Grecii, îl numes Zamia, despre 
care cetim următoarele: „un amănunt,—s'ar putea spune: bulgar 
(sau poate albanez) este că eroul care-i aşteaptă ieșirea [din fân- 
tână], se culcă pe genunchii fecioarii sorocită ca jertfă, pe care 
O roagă să-i caute în cap“ (1). 

Pare, totuş că vorbeşte de noi! 

Acest monstru îl aflăm și la alte neamuri. 

Alt soiu de Bălauri sunt cei ce fac piazra scumpă. Ei locuesc 
prin prăpăstii, se pare că prin fara armenească ; de aceea sunt 
şi mulți Armeni cari se îndeletnicesc cu negoţul de nesteimate. 

Câte odată piatra scumpă o fac și șerpii (2). 

In sfârșit, al treilea soiu de Bălauri sunt cei din văzduh. 


(1) Dozon, op. cit, 154. 
(2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 51 2. 


314 


Numindu-se uneori şi Sei, se crede că-s nevăzuţi. Se fac 
și din șerpi (1). 

„Bălaurii.. se numesc ale—hale—se fac pe cer în timpul 
ploii; unde se întâlnesc două ale, încep a se bate; dărâmă tot 
ce întâmpină în calea lor. Astfel desrădăcinează arbori, dau jos 
pătule şi coșare, ieau carele ce se află la lucru şi le duc de- 
parte. 

Se zice că altele se fac din oamenii cari au duh necurat, şi 
cari, în timpul furtunii se culcă, adormind un somn greu. In a- 
cest interval, sufletul celui adormit, făcându-se a/ă, se duce de 
întâmpină pe cealaltă ală, care este sufletul altei ființe, din altă. 
localitate, şi apoi se bat amândouă. 

Locul unde se bat alele şi localitatea alei învinse, sunt supu- 
se furtunii şi sufăr mult de grindină (2). 

Prin unele părţi se crede că acești Bălauri sunt sorbiţi de Sorb 
şi ridicaţi în nouri de unde cad cu ploile şi cu broaștele (3). 

Une ori Bă/aurii din văzduh se văd; ei au înfăţişarea de zo- 
uri, dar „cei adevăraţi“ sunt „Bălauri ca toţi Bălaurii“. 

„Smeul, Bălaurul se face din şarpe, dacă na muşcat pe ni- 
meni doisprezece ani și n'a văzut pe nimeni; atunci capătă aripi 
şi picioare, şi-i Smău. Când iesă din pădure, copacii se pleacă 
într'o parte şi el se ridică în sus şi se duce în nouri. 

Acolo ei rânduesc cu Zznul și cu fulgerul, cu ploaia şi cu 
piatra. Când se aud în cer bubuituri de tunete, hurducături și 
când nourii se frământă, sunt ei. Ei umblă să omoare pe Dracut 
şi unde-l văd că se ascunde, sub vită, sub om, îl trăsnesc. 

Smeii, după ce se ridică, merg la Dumnezeu şi zic: 

— Acu trebue să prăpădim lumea, Doamne, că se fac prea 
multe păcate! 

Da Dumnezeu zice: 

— Incă nu, încă nu! 

Ei poartă ploaia și nourii. Ei se scoboară în iazuri şi sug apă 
cu cari fac nourii ce cresc cum crește pânea când dospeşte. 


(1) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 5. 
(2) Gorovei, Credinfi, p. 14 5. 
(3) T. Pamfile, Văzdahul, p. 62, 94 şi 109. 


315 


Curcubeul este drumul Bălaurilor. Pe curcubeu se duc la apa. 
Dacă dau ploaie cărată, e semn că Bălaurii au supt apa din 
vreun loc sărat; atunci pânea nu creşte (1). 

Tot prin Bucovina înt?lnim şi credinţa că une ori Bălaurii cad 
pe pamânt odată cu piatra (2). 

Mai limpede curg urmatoarele credinţi haţegane despre Bă- 
lauri : 

„Şarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a vazut, se face 
Bălaur, adică şarpe uriaş, care poate şi sbură. Duţă ce poate 
sbură, se duce până găseşte un tău fără fund, numit ezer, se 
bagă acolo şi tot bea la apă până-l scoate vreun şolome "er. 

Șolomonarii aceştia sunt oameni foarte învăţaţi, cari poartă 
vremile cele grele. Şolomonar se face cel mai mic dintre şapte 
frați călugări, care merge la o şcoală şolomonărească unde în- 
vaţă a ceti şi scrie şolomonărește. Unde este astfel de şcoală? 
Aceasta numai şolomonarii o ştiu. 

Cum leagă şi desleagă vremurile, acestea se poate cunoaşte din 
următoarea istorioară: 

Acum vreo treizeci de ani se arătară prin satele Ohaba, Gră- 
dişte, Zăicani, Bucova şi Băuţari patru cerşitori. Unii oameni i-au 
miluit cu câte cevă, alții nu. Ajungând la Băuţari, nu i-a miluit 
nime. Ei sau reîntors mânioşi din sat. Afară din sat sau  întâl- 
nit cu popa din Băuţari. Acesta i-a cunoscut şi i-a dus acasa și 
i-a ospătat. In urmă ei au scos fiecare câte o carte șolomonă- 
rească și le-au arătat popii, şi popa a ştiut ceti în ele. Apoi au 
zis cerşitorii: 

— No, domnule părinte, va fi vai de hotarele acestor sate! 

Și sau dus. La trei zile după aceea, a venit o ploaie cu grin- 
dina ca nucile de mare, şi a nimicit ţarinile celor cinci sate, a- 
fară de holdele celor ce i-au miluit. 

Șolomonarii adică se duc la iezere şi de acole scot Bălaurul: 
Un atare iezer este şi al Bistrei, în munţii Bucovei, ţinători de 
Rătezat. 

Iată altă istorioară: 


(1) Voronca, op. cit, p. 803 +. 
(2) T. Pamfile, Văzdubul, p. 143 4 şi 154. 


316 


Acum vreo douăzeci de ani, un om din comuna Bucova s'a 
dus la munte. Acolo văzù un domn cu o iapă albă. Domnul ve- 
nià către om și-l rugă să-i arăte unde e iezerul Bistrei. Omul 
din Bucova se duse cu domnul care era şolomonar, până la ie- 
zerul numit. Acolo domnul se întoarse către om şi-i zise: 

— Ține calul meu cu tot ce e pe el, numai frâul nu, și du-te 
cât îi puteă de tare! 

Bucovanul luă calul şi se duse iute cu el, până la un vâri de 
munte. Acolo se intoarse înapoi și văzu că domnul acela cetiă 
tare dintr'o carte. Peste puțină vreme începi apa a bolborosi (a 
bulbucă) și ieși din ea un Bălaur. Domnul îl tăiă cu frâul peste 
cap, şi Bălaurul se băgă iară în apă. 

A fost prea mic. 

Mai ceti șolomonarul după aceea, și ceti tot mereu, până ieşi 
un balaur mare. Domnul îi puse frâul în cap și se sui pe el. 
Bălaurul sbură cu el spre răsărit, apoi treci peste Țara-româ- 
nească. Pe unde treceă șolomonarul călare pe Bălaur, cerul eră 
negru de înnorat, plouă şi fulgeră și bătea piatra de smicurà (1) 
toate ţarinile pe unde trecea. 

Acela s'a dus cu Bălauru! la Ierusalim, unde apoi face tot dă- 
trabe din el, căci acolo nu pot oamenii trăi nici o zi, dacă n'au 
Darem o dărabă din coada bălaurului,—atâta-i de cald“ (2). 

Cîle odată, s2 întâmplă că unii din aceşti Bălauri cad din cer 
pe vremuri de ploi ce nu se mai curmează. 


(1) Fărâmă,. 
(2) Densnşeanu, Graiul din Țara Hafegului, p. 283 4. 


DESPĂRŢIREA V. 
BOALA, MOARTEA. 


SFINTELE. 


Aducătoarele de boli. 


Când s'au încuibat într'un sat multe boli molipsitoare, se cre- 
de că prin acel sat umblă noaptea Sfânta sau Sfintele, cari trân- 
tesc la pat în dreapta şi în stânga pe orişicine. Sfânta sau 
Sfintele nu pleacă din sat, până când nu li se curmă mânia. Pen- 
tru aceasta, femeile pun mână dela mână şi fac o pomană pen- 
tru dânsa, după ce mai întâiu, iarăş cu ajutorul tuturora, au fă- 
cut rost pentru un rând de haine, cu care au îmbrăcat o fată 
mare, nevoiașă. 

Această pomană a Sfintei se face în Sâmbăta morţilor, în cea. 
din urmă săptămână a cârnălegilor de după Crăciun (1). 

Tot pentru potolirea Sfintelor se pot face pomeni și aite ori; 
cele mai bune zile însă sunt Miercurile şi Vinerile (2). 


(1) C. R.-Codin, D. Mihalache, op. cit, p. 27. 
(2) Zbidem, p. 110. 


CIUMA. 


Infăţişări. Sf. Haralambie, cel ce ține Ciumile de păr. Sf. Gavriil. Toiagul bo- 
Votit de Ciumă. Ciuma nemiloasă şi voinicul. Ciuma la alte popoare. Paza îm- 
potriva bolii. 


Ciuma, pe care Macedo-Românii o numesc Pușcle (1), este 
ca şi Moartea, „o babă urîtă, de-ţi vine sa-ţi ieai lumea în 
cap“ (2). 

Polonezii o cred a fi o fecioară înaltă şi slabă, care ţine în 
mâni o batistă însângerată (3). 

Prin unele părți pare a se crede că Ciuma are măsele în chip 
de bani; ele se găsesc la săparea comorilor; despre aceşti bani 
se zice că nu-i bine a se luă, fiind primejdie de Ciumă (4). 

Prin Bucovina se crede că Ciuma „are un chip îngrozitor“ (5), 
adică un cap ca de om, coarne ca de bou şi coadă ca de şarpe, 
în al cărui vârf se află un ghimpe mare cu care înghimpă pe 
oameni şi îi umple de boală. 

Prin jud. Brăila, credinţa populară, numind Ciuma „Boala 
Turcilor", cari n'au mai venit dela plecarea lor de prin acele parți, 
şi-o închipue ca o femeie cu capul gol, cu mici codițe. Ciumi- 


(1) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 688. 

(2) De aici şi zicala: „pentru unii mumă şi pentru alţii Ciuma“ ce se spune 
cu privire la unul care pentru o pate se poarta cât se poate de bine, iar pentru 
alta, cât se poate de rău. 

(3) Bugiel, op. cit., p. 9. 

(4) Șezătoarea, V, p. 11i. 

(5) Un cântec cules din com. Vaideeni, jud. Vâlcea, împărt. de d-l I. N. Po- 
pescu, înv. în com. Ștefanești, acelaş judeţ: 


Câte fete-s cu margele, Toate-așteapta să le joc. 
Toate-s drăguțele mele; Dracul le poate jucă, 
Câte fete-s cu cercei, Că sunt multe ca iarbă, 
Toate-aşteapla să le cein; Că-s negre tot ca noapteă 


Ş'apoi câte-s cu cojoc, Și urite ca Ciumă ! 


310 


de au mulţi copii, pe cari îi poartă în nişte cărucioare trase de 
dânsele. Cosind cu coasele, ca şi cum ar così pe câmp, cânii le 
simt şi latră la ele (1). 

Unul, care nu s'a lăsat să fie înțepat, a fost Sf. Haralampie, 
Când Ciuma s'a năpustit asupra lui, el a prins-o, a legat-o cu 
lanţ greu şi a început să o chinuie, punând tot odată stăpânire 
asupra ei, ca să nu înţepe pe oricine va vroi dânsa, ci numai 
pe cine va îngădui Sf. Haralampie (2). 

De aici, mai tonte povestirile despre Ciumă se leagă de nu- 
mele acestui Sfânt. j 

Intâia povestire, care se aude prin Bucovina, are următoarea 
cuprindere: 

„Zice că Sf. Haralampie mai toată vieața lui pământească a 
petrecut-o în munci şi chinuri grele, şi mai ales la bătrâneţe a 
avut el foarte multe şi grele munci de suferit, 

De aceea și Dumnezeu, văzând că e aşă de tare muncit, l-a 
chemat înaintea morţii sale la sine și i-a spus să ceară cevă del 
dânsul, ca răsplată pentru cele ce le-a suferit în numele lui, și 
el, orice va cere, îi va da, 

Sf. Haralampie însă i-a spus că el se va duce să întrebe mai 
întâiu pe oameni, și ce vor spune aceștia să ceară, aceea va 
cere, 

Şi s'a dus apoi la oameni și i-a întrebat pe aceştia ce să cea- 
ră? Și oamenii l-au rugat să ceară ca Ciuma, care îi potopiă pe 
vremea aceea, să fie sub mâna şi stăpânirea lui. 

După aceea s'a întors Sf. Hnralampie iarăș la Dumnezeu, şi 
împărtășându-i cele ce i-au spus oamenii, a cerut ca să-i dea 
Ciuma pe mână. 

Dumnezeu nu s'a împotrivit, ci împlinindu-i dorinţa, îi dete Ciu- 
ma pe mână. 

Sf. FHaralampie,— bucuria lui. Cum a văzut că Dumnezeu i-a 
dat putere asupra Ciumii, îndată a şi pus mâna pe dânsa, a le- 
gat-o de grumaz cu un lanţ de fier, și astfel legată în lanţ, o 
ţine el până în ziua de astăzi, şi numai atunci când oamenii nu 
serbează ziua lui, o sloboade pe pământ. 


(1) Academia Română, Ms, no. 3418, p. 156 v 157. 
(2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu: Sf. Haralambie ține Ciumile 
de păr și le duce unde vrea dânsul. Cf, Candrea, şi a., Graiul nostra, |, p. 272 


320 


Şi Ciuma, care are aripi şi o sabie lată în mână, cum se ve- 
de scăpată din lanţurile în care e înferecază, îndată aleargă la oa” 
menii cei ce nu ţin ziua de Sf. Haralampie, și pe toţi îi o- 
moară“ (1). 

A doua povestire nu se îndepărtează de cuprinsul celei de 
până aici: 

„Dumnezeu a dat fiecărui Sfânt câte o putere oareşicare. Şi 
precum a dat el tuturor Sfinţilor, aşă şi Sf. Faralampie, care e- 
ră dintru început săhastru, încă i-a dat putere, şi anume peste Ciu- 
mă, zicându-i că îndată ce va vedeă că aceasta își face de cap, 
adică omoară prea mulți oameni, să nmo lase a-i omori de- 
geaba. 

Şi Sf. Haralampie, din ziua în care a căpătat puterea aceasta 
dela Dumnezeu, cum simţeşte că Ciuma voeşte să meargă la vre- 
un om, care nu e cu nimic vinovat, ca să-i iea zilele, îndată a- 
leargă la dânsa, o prinde, o leagă cu lanțul de grumaz şi apoi 
începe a o bate până ce se satură. După aceea, zicându-i să 
părăsească omul pe care voiă ea ca să-l omoare degeaba, îi dă 
drumul. 

Şi fiindcă Sf. Haralampie are o putere atât de mare asupra 
Ciumii, de aceea, numai cel ce păcătueşte şi supără prea mult 
pe acest Sfânt, moare de Ciumă. Toţi ceilalţi oameni însă, cari 
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi cinstesc ziua acestui Sfânt, sunt 
scutiți de această boală primejdioasă şi urîtă, căci Sf. Haralampie 
nici când n'o lasă să se apropie de dânsa“ (2). 

A treia povestire o avem din jud. Tecuciu: 

Sf. FHaralampie a fost dintru început mocan la oi. 

Intrun rând a picat la zăcere, şi eră aproape să moară dacă 
nu venià pe acolo un doftor vestit, meşter în lecuirea tuturor 
felurilor de boli, care l-a lecuit și pe dânsul, şi l-a făcut sănătos: 
ca şi mai înainte. Pentru aceasta, Haralampe i-a mulțumit din 
tot sufletul, şi apoi, având inimă bună, și gânduri curate, l-a ru- 
gat pe doftor ca să-l primească şi pe el la slujbă, ca să înveţe 


(1) Marian, Sărbătorile, II, p. 20—1. 

(2) Ibidem, p. 21—2.  Manuscriptul no. 453 al Academiei Române, din 
1816, este intitulat: „Cinstitul Paraclis al Sfântului sfinţitului mucenic Haralam- 
bie carele iaste foarte folositoriu și apărătoriu de înfricoșata boală a Ciumi[i]". 


321 


toate leacurile şi meşteşugurile cu cari doftorul puteă să goneas- 
că tot soiul de boale din trupurile oamenilor. 

Şi a slujit Haralambe trei ani la acel doftor, şi a deprins toa- 
te chipurile de tămăduire, până când a ieşit şi el doftor mare. 

Şi vestea i-a mers în toate părţile lumii, că veniau la dânsul 
cârduri după cârduri, bogaţi şi săraci, dar mai ales oameni ne- 
voiaşi, pentru a căror lecuire nu luă nici o plată. 

Lumea folosită de pe urmele lui, văzându-l așă de bun, l-a fä- 
cut Sfânt, şi Sfânt a rămas până în zilele noastre. 

Trăiă Haralambe la casa lui, cu părinţii, nevasta şi copii săi, 
tare mulţumit pentru toate, când iaca, se pomeneşte cu Ciuma 
pe lume. Oamenii începură să moară cu droaia şi aşă, în puţină 
vreme, se văzu singur, singurel. 

— Pe toţi i-am putut scăpă dela moarte, — îşi zise Haralambe,— 
şi numai pe ai mei, nu. La ce să mai trăesc! 

Și aşă, îşi fäcù socoteală să se ucidă singur; dar tocmai când 
voiă să-şi îndeplinească gândul lui, i se arătă Dumnezeu înainte 
și-i zise: 

— Haralambe, hai cu mine! 

Şi l-a luat în cer. 

Acolo l-a întrebat: peste ce să-l pună mai mare? lar Sf. Ha- 
ralambe i-a răspuns: să-i deie Cizmile pe samă. 

— După voia ta fie!—a întărit Dumnezeu. 

Și aşà au rămas Ciumile în sama Sfântului Haralambe. 

De atunci Sf. Haralambe veşnic ţine Ciumile de păr, că să 
nu-şi mai facă de cap cum şi-au făcut cu ai lui. Câte odată le 
scapă, şi atunci Ciumile se răpăd în lume ca lupii între oi. De- 
osebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în 
vreme ce Ciuma iea de-a rândul, și pe bun şi pe rău, până ba- 
gă Sf. Haralambe de samă, şi o strânge din nou din lume, în- 
înhăţind-o de păr! (1). 

In sfârşit a patra povestire o avem din jud. Muscel: 

„Se spune că într'o vreme, făcuse Ciuma atâta pustiire între 
oameni, că unul nu eră să mai rămâie. 

— Să ne rugăm, fraţilor, şi lui Sfântul Faralampie ; poate ne-o 
scăpa el!—zise un unchiaş. 

— Să ne rugăm, dec!—răspunseră ceilalți. 


(1) Culegere din com. Țepu, împărt. de fratele meu Vasile. 
T. Pamiile, Mitologie, I. 21. 


322 


Şi unde îngenunchiă norodul întreg: mic, mare, tânăr, bătrân, 
şi se puseră pe mătănii şi rugi fierbinţi! lar după trei zile, iaca 
se pomenesc c'un flăcău frumos şi înalt ca bradul, că vine, şi 
cum dă cu ochii de Ciumă,—o babă urită şi rea de mama focu- 
lui dând târcoale satului,—o şi înhaţă de păr. 

— Intră aici, kuştupină bătrână ! 

Și o băgă într'o nucă. 

— Păi, că să fac aici, Haralampie?—strigă baba, icnind de 
ciudă. 

— Ia, să te mai hodinești, surată, că destul ai mâncat la oa- 
meni! 

Şi a purtat Sf. Haralampie nuca în sân trei ani şi şase luni. 
Atunci, după multe rugăciuni ale ei, i-a dat vole să iasă din 
nucă și să umble prin lume, dar să nu mânânce decât rădăcini. 

— Pentru ce să mă canonesc așă, Haralampie? Mai lasă-măcă 
mi-e dor de carne de om! 

~ Nu; mai mânâncă şi ce-ţi dau, să mai slăbeşti! 

Şi trei ani împliniţi, Ciuma nu roase decât rădăcini, de i se 
strepeziseră dinţii în gură. 

Apoi a mai canonit-o trei ani, dându-i voie să mânânce ghin- 
dă de prin pădure, și încă alți trei ani, mâncând pădure tå- 
nără, 

După ce-și isprăvi osânda, o leagă c'un lanţ la marginea unei 
ape, şi acolo stă legată şi azi. lar Haralampie sfântuleţul o pă- 
zeşte. Şi numai când vede că s'a înmulţit lumea și s'a făcut rea, 
îi dă drumut din lanţ să mai dea câte o raită prin oameni. 

D'aia să nu lucrezi la Sf. Haralampie, că-ți trimite Ciuma pe 
oase, şi te-ai dus!“ (1). 

Pentru aceasta, prin biserici, icoanele ni-l arată pe Sf. Hara- 
lambe ţinând Ciuma sub picioare (2). 

Prin jud. R.-Sărat se spune că Sf. Haralambe a lăsat cu limbă 
de moarte că unde se va află o bucăţică din trupul lui, locul a- 
cela va fi ferit de Ciumă. 


(1) R-Codin și Mihalache, op. cit, p. 25. 
(2) Astfel e în biserica Sf. Haralambe şi Mina din Bârlad, 


323 


După unele credinţi, Sf. Gavriil este acela care ţine Ciuma de 
păr (1). 

Prin jud. Muscel se crede că Ciuma are înfăţişarea de abur, 
după cum reiesă din următoarea povestire: 

„Ciuma asta e rea, foc! Mânia lui Dumnezeu, şi pace! Nici 
Puternicul și cu Sfântu Petre n'au avut ce-i face! 

Ci-că într'o zi mergeă pe drum Dumnezeu și cu Sf. Petre. 
Intr'un loc, văzând nişte abur ieşind din pământ, se opriră în 
drum. 

— Ce să fie! Ce să fiel—se întreabă Petre mirat. 

— Petre, hai îndărăt! 

— De ce, Doamne? 

— Păi bine, tu nu vezi că aia e Ciuma ? 

— Eu nu cred; şi /a vreme, chiar de-ar fi Ciuma, de ce mi-ar 
fi trică ? 

— Dacă nu crezi, înfige toiagul ici în pământ,—în locul de 
unde îumegă. 

II înfipseră și pe urmă, ei, ocolind pe altă cale, se duseră unde 
aveau de dus, 

La întoarcere, pe seară, Dumnezeu zice! 

„_— Hai Petre, pe colo, să vedem ce-a făcut toiagul! 

Se duc. Da minune: găsesc pe toiag nouă bube. 

— Vezi, Petre, dacă nu-ţi spuneam eu să înfigi băţul aici, 
toată lumea care ar îi trecut pe aici, ar fi murit. Ba se puteă să 
îi murit şi noi. Asta face sodom (2) maren lume; și mare decât 
un leac,—cine i-l ştie şi p'ala!“ (3). 

Se înțelege că dacă cuivă nu-i este dat să moară de Ciumă, 
nu moare, cu toate amenințările ei,—cum de altfel se va vedeă 
în povestirea despre Holeră, Moarte, Ciumă şi cioban. Cel ce tre- 
bue însă luat, nu mai scapă. 

Mai la vale dăm nişte cântece bătrânești, cari ne arată cum 
Ciuma, — avem şi numirea masculină de Cium sau Ciuman,— în- 
tâlnind pe un voinic, îl răpune, cu toate rugămintele lui, 


(1) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 391. 
(2) Prăpăd, pustiire. 
(3) R-Codin şi Mihalache, op. cit, p. 20. 


Foaie verde avrămeasă, 

Pe ulița armenească 

Este-o şatră țigănească. 

Ciocaneşte, bocăneşte, 

Ghiţă calu-şi potcoveşte, 

De grea cale se găteşte. 

Ghiţă calu-şi potcoviă, 

Şeaua pe el că-și puneă 

Şi pe şeă încălecă, 

Soşeaua'n jos că plecă, 

Cu Ciuma că se'ntâlniă 

Și din gură că-i ziceă: 

— Buna ziua, Ciumă, fa! 
Mulţămesc, voiniculeă ! 
Ce te uiţi, Ciuma, la mine ? 

Varianta întâia: 

Dragul mamei flăcăuaș, 

Dragul mamei Vălenaș, 

Nu te duce la Diiă (2), 

C'a venit, maică, Ciumà, 

Şi ţi-a perit puicuţă. 

Ş'apoi, dragă, vai de mine. 

M'oiu face şi fară tine! 

— Măcar, maică, de te-i face, 

Sa văd puica de mai zace! 
Dragul mamei, dar Ciumà 

Nu ştie ce-i dragostea, 

Trimeasă-i de Dumnezeu, 

Ca să iea şi bun şi rău! 

Vălenaș nu ascultă, 

El calul şi-l potcoviă, 

Tare bine-l închingă, 

Merinde'n dăsagi puneă 

Și pe el încălecă, 

În grea cale purcedeă. 

Foaie verde şi-o laleă, 

Când la Diia ajungeă, 

Iaca și Ciuma sosiă, 

Cu sacul și cu coasă. 
Buna ziua, măi voinice! 

— Ce cauţi, babo, pe-aice ? 


Ori vrei să mă ieai cu tine ? 

lar Ciuma îi răspunde: 

— Chiar așă, voiniculeă ! 

Io-s trimeas' de Dumnezeu, 

Ca să-ţi ieau sufletul tău! 

lar Ghiţă ei că-i zicea: 
Iea-ți calul şi armele, 

Numai lasa-mi zilele, 

Că mi-s dragi fetiţele, 

Când le rasar ţâţele, 

Țâţele ca merele, 

Miros' ca gutuele! 

— Nu-s cerute armele, 

Ci-s cerute zilele! (1). 


—lo îs Ciuma, dragul meu, 
Și-s trimeas' de Dumnezeu, 
Ca să strâng și bun şi rău, 
Să ieau şi sufletul tău! 

— Mă rog ţie, babă slaba, 
Nu umblă aşă cu grabă, 
Mai cu puţina zăbavă; 
Lasă-mă până'n Diiă, 

Ca să-mi mai vad puicuţă. 
— Geaba te mai duci la Diia, 
Că’n Diia-i numai pustia, 
C'a rămas la zece case, 

Tot o babă viermănoasă, 
Și-aceea tot strig” aşi: 
„Cum nu mai vine Ciumă, 
Să-mi ridice vieaţa mea !“ 
— Na-ţi carboave şi parale, 
Nu-mi scurtă viața pe cale; 
Na-ţi parale, irmilici, 
Nu-mi scurtă viața pe-aici ; 
Și mai na şi gălbenaşi, 

Ai milă de Vălenaş! 

Na-ţi calul cu armele, 

Cu toate merindele, 

Cu toate podoabele, 


(1) T. Pamfile, Cântece de fară, p. 35—6. 


(2) Dă, Vidin. 


Numai lasă-mi zilele. 
Că mi-s dragi copilele. 
— Nu-mi trebe paralele, 
Nici calul cu armele, 
Cu toate podoabele. 
De ţi-a fost dragă viaţă, 
Ce-ai călcat tu la Diiă? 
N'ai auzit că-i Ciumă ? 
Iaca sacul şi coasă, 
Eu sunt Ciuina, dragul meu, 
“Trimisa de Dumnezeu, 
Ca să ieau și bun şi rău, 
Să ieau bătrân şi flăcău, 
Să ieau și sufletul tău! 

la stai, Ciumo'm drumul tău, 
Ca să scriu de-un răvăşel, 


Varianta a doua: 


Dragul mamei, Vâlculeă, 
Nu te duce la Hiniă, 

Că iar s'a scornit Ciumă! 
Vâlcu că nu ascultă, 
Calul că-şi încălecă, 

Şi spre Hima apucă, 
Când la jumătat' de cale, 
lată şi Ciumu'n cărare! 
— Buna ziua, Vâlcule! 

„— Mulţumescu-ţi, Ciumule, 
— Ce caţi, Ciumule, pe-aici ? 
— Cat voinici de sama ta, 
Ca să le scurtez viaţă ; 
Şi-s trimis de Dumnezeu, 
Ca să ieau şi bun și rău, 
Să ieau şi sufletul tău! 
Mări, Vâlcu, ce-mi ziceă ? 
Varianta a treia: 
Lată-i frunza bobului, 
Da-i mai lata plopului, 
Sus pe malul Oltului, 

La curțile Vâlcului, 


Sa-l trimit în satul meu, 
Să-l trimit la maica-mea, 
Să mă plângă săracă, 

Că i-a pierit nădejdeă. 
Răvășelul că s'a scris, 
Vălenaș ochii a'nchis, 

Da Ciuma, bat-o pustia, 
A plecat la baba'n Diia. 
Pus-a sacul la spinare, 

Și coasa la subsioară, 
Și-a luat-o pe ponoară... 
Am cântat cântec deplin, 
C'am ştiut c'o să beau vin; 
la umpleţi un păhăraş, 
Pomană lui Vălenaș! (1). 


Na-ţi carboave şi paraie, 
Nu-mi scurtă viaţa'm cărare ; 
Na-ţi galbeni şi irmilici, 
Nu-mi scurtă viaţa pe-aici; 
Na-ţi calul şi armele, 

Cu toate podoabele! 

Iară Ciumul ce-mi ziceă? 
—Nu ieau galbeni, nici parale, 
Nici calul cu armele, 

Cu toate podoabele, 

Că-s trimis de Dumnezeu, 

Ca să ieau sufletul tău! 

— la staţi cărăuși pe cale, 

Și daţi-mi-o călămare, 

Să-i fac maicăi o scrisoare, 

Că nu mă ma'mntorc din cale! (2). 


Dar Vâlcu, până trăiă, 
Cară de cară-şi gătiă, 

La ţara de jos porniă. 
Când a fost la calea mare, 


(1) T. Pamfile, Cântece de fară, p. 36-7. 


(2) /bidem, p. 37. 


326 


Iaca şi Ciuma (1) 'n cărare. Vâlculeas' a auzit, 
Jncepù a se rugare: Şi colea s'a tânguit, 

Mai Ciumnănaș, moarte mare, Cosiţa şi-a despletit, 
Nu-mi scurtă zilele”m cale, Şi din gur' açà zicea: 
Mai lasă-mă puţintel, — Ce mi-i bună casa mea, 
Ca să-mi scriu un răvăşel, Cu arme şi cu pistoale, 
Să-l trimit pe vânticel, Dacă nu-i Vâlcuţ în ea? 
Să-l trimit de-a dreptu-a acasă Ce mi-i bun aist grăjduţ, 
La cinstita Vâlculeasă, Dacă nu-i într'îns' murguţ ? 
Să-şi vândă moșiile, Ce mi-i bun aist pătuț, 
Să-şi mărite fetele. Dacă nu-i într'îns' Vâlcuţ? 
Eu moșii mi-am cumpărat, Cel ce iubește și lasă, 
Intre Nistru și "ntre Prut, Dă-i, Doamne, pedeapsă'n casă! (2). 


C'acolo mi-i împărţit ! 


Aceste credinţi despre Ciumă le au şi alte popoare. Sârbii 
nu-i zic Cuga (Ciuma) ci cumă (cumătră) (3). Rușii povestesc 
despre un ţăran care a purtat Ciuma în spate prin toate satele şi 
oraşele, răspândind moartea pretutindeni. Când eră să ajungă şi 
la casa lui, sa prăbuşit cu Ciuma într'o apă (4). Bizantinii o 
înfăţişau prin oameni negri ce sămănau moartea din loc în loc, 
prin bărci de foc (5). 

Pentru a fi feriti de Ciumă, oamenii serbează pe Antonie cel 
mare (17 Ianuarie), Tănasă de Ciumă (18 Ianuarie) (6), Eftimie 
cel Mare (20 Ianuarie) (7), Sf. Haralabie (8), Arhanghelul Ga- 


(1) Fireşte, explicaţia de sub text, — „Moartea“, — nu-i bună. 

(2) Jon Creangă, II, p. 87—8. — Vezi şi V. Alexandri, Poezii populare, ed. 
1908, p. 25 -6, după care Ciuma iea un voinic, o fată şi copii mărunți, fugând 
de babe. 

(3) G. Ceauşanu, op. cit, p. 231. 

(4) A. Lefèvre, La Religion, p. 443. G. D. Teodorescu, Poezii populare ro- 
mâne, p. 433—4, 

(5) /bidem. 

(6) Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Graiul nostru, I, p. 269. R. Codin şi 
Mihalache, op. cit, p. 20. 

(7) R.-Codin şi Mihalache, op. cit, p. 20. $ 

(8) V. Ursăcescu, Monografia Comunii Nalbant, Tulcea 1910, p. 41: „Din 
cauză că la venirea în sat, a locuitorilor, în 1830,—au murit un număr de 16 
creștini infectați de microbul ciumii adus de Turci în toamna acelui an, s'a lu- 
at de protector al satului pe Sf. Mucenic Haralambie, al cărui hram se serbea- 
ză la 10 Fevruarie“, 


327 


vriil (1) şi Andreiu de iarnă (2). 

Prin jud. Muscel, ca leac împotriva Ciumii se scriu urmă- 
toarele: 

„Când mor într'o casă toţi de Ciumă, vecinii dela nouă case 
din apropiere să sară cu mic, cu mare, să iea o găină neagră 
Sau un cocoș negru cu ei, şi să se urce cârd p'un deal, unde vor 
face nouă vetre cu nouă focuri. Apoi să ocolească vetrele de 
nouă ori, unul având găina tot în mână. 

Dacă s'ar întâmplă să moară vreunul din ei, să nu se sparie. 
Să-l îngroape acolo, pe brânci, cu găină cu tot, iar ei să se ur- 
ce pe alt deal, să facă alte vetre şi să urmeze la fel, până n'o 
mai muri nici unul. 

Numai așă se va stinge Ciuma (3). 

Bandinus la 22 Noembre 1646 vizitează satele de pe lângă 
graniță din vecinătatea Lucăseștilor şi spune că a văzut cum 
„prea superstițioasa naţiune română ridicase priapos la toate răs- 
pântiile drumurilor cu următoarea figură: ţăranii tăiaseră un ste- 
jar foarte mare, căruia meşterii îi dăduseră forma de față ome- 
nească, îi puseră picioare și mâini. Statua aceasta prestigioasă ți- 
neă în mâna dreaptă un sceptru, adică un arc întins cu două 
săgeți, în mâna stângă o lance care vibrând, păreă că ameninţă 
cu lovitura. 

Națiunea [română] cea ignorantă și crescută în superstiţiuni 
crede că cu acest meşteșug poate înspăimântă boala Ciumii care 
bântuiă la hotarele Transilvaniei, ca să nu se încerce de a atin- 
ge margenile Moldovei. Aceste figuri le-a văzut însuș, fiind de 
față. Pe lângă aceste, bărbaţi foarte demni de credință povestiră 
că într'o noapte obscură 10 fete bătrâne (în vrâstă), despueate, 
alergară de mai multe ori împrejurul satelor, gesticulând cu săl- 
tături şi jocuri cu cântece, cari aruncau din mână bețe aprinse; 
acestora le ieşiau înainte 10 flăcăi tot despueaţi, înarmaţi cu 


(1) Cred. Rom. din jud. Brăila, împărt. de fratele meu Vasile: Sf. Gavriil ţine 
Ciuma de păr. ` 

(2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 146. Pentru procesiuni cu moaşte 
şi icoane sfinte, la molimi, cf. Miron Costin, III, p. 158 şi Al. Lăpědatu, Un 
mănunchiu de cercetări istorice, Bucureşti 1915, p. 23 şi urm. 

(3) R.Codin, Mihalache, op. cit, p. 20 1. 


328 


lănci sclipitoare, salutându-se în tăcere unii pe aţii. Făcând-o a- 
ceasta, Românii cred că Ciuma nu se va atinge de oamenii goi, 
ci va aveă ruşine şi va cruţă pe acei de etate tânără. Și nici eră 
aceasta sfârşitul prostiilor, căci tot acei 10 goi într'o altă noapte 
traseră în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul împreju- 
rul satelor, pe cari [flăcăi] tot pe atât de multe fete îi precedau, 
amestecându-şi cântecele cu râsul. Locuitorii înarmaţi cu ghioage 
stăteau cu faţa întoarsă în spre Transilvania, la brazdă, ca să se 
lupte în contra Ciumii“ (1). 

Del Chiaro, dacă nu va fi confundând-o cu Holera,—şi nu cred 
că o confundă, căci scrie despre Valahi că „chiamasi la Peste in 
lingura loro: Cizma“,-- povesteşte datina tămăduirii prin ajutorul 
cămeșşii de isbândă, pe care vom întâlni-o şi la Holeră, cu aceste 
cuvinte: „...spero non sară di»piacevole a chi legge la curioasa 
cirimonia introdotta dalla superstizione allorchè entra il mal 
contagioso nella Valachia. Radunasi un numero determinato di 
donne, e queste nel termine di ventiquattro ore filano, tessono 
e cuciono una camicia di canape, e dipoi la bruciano nel mez- 
zo di qualche cortile, ed in tal guisa credono che insieme con 
la camicia resti consumata la Peste” (2). 


(1) V. A. Ureche, Codicele Bandinus, Analele Acad. Rom., Mem. secț, ist., 
XVI, p. 56-7). 

(2) Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia, Ed. Iorga, p. 45-—6.— 
Fr. Müller, amestecă de asemeni, pentru Sași (Basme din Transilvania, Bucu- 
reşti 1914, p. 54—5) Ciuma cu Holera. Sub titlul Cămașa Ciumii, vorbeşte de 
molima Holerii, stinsă prin îngroparea unei cămăși. 


HOLERA. 


Infățişare. Holera nemiloasă și voinicul. Leacuri înpotriva Holerii. 


Holera se arată în unele sate sub formă de femeie bărână şi 
urîtă (1), având o secere în mână, cu care „lovește drept în 
cap“ (2). 

Tot astfel cred și Polonezii (3). 

„Intr'un sat, la casa unui gospodar, cam pe înserate, vara, când 
gospodarul pe prispă sta în jurul unei mese și ospătă cu toți 
casașii săi, soseşte o babă despletită și urîtă, de nu mai erà alta 
pe lume ca ea. 

— Buna vremea!—zise uriciunea lumii către meseni; mâncaţi 
în una, şi pe mine nu mă poftiți să'mbuc cevà. 

— Ba poftim, mătuşă, nu-ți fie cu supărare, — zise gospodina, — 
că mai avem de-ale gurii. Poftim şi ospătează, că om găsi noi 
la casa noastră atâta samă de bucate! 

Baba se puse la masă, mânâncă bine, privì crunt pe toți me- 
senii şi apoi se sculă. Drept mulțumită pentru oapăț, baba zise: 

— Aflaţi, oameni buni, că eu îs Holera: am venit aici în sa- 
tul vostru să secer toată suflarea. De voi, fiindcă nu m'aţi ¿interit 
dela masă, nu mă acolisesc. Fiți pe pace, că nam să vă fac ni- 
mic. Băgaţi însă de samă, să nu vă fie frică, că de multe ori 
frica face mai mult rău omului ca mine. 

Şi sfârşind vorbele astea, se duse. 

După vreo câtevă zile, popa din sat nu mai aveă stare: pe 
fiecare ceas cără câte şase-şapte oameni. Nici casa gospodarului 
unde ospătase sluţenia de babă, nu scăpă de dijmă. Peste vreo 
lună, satul eră pustiu şi boala îşi luase catrafusele de acolo (4). 


(1) Culegere din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 156 v°. 
(3) Bugiel, op. cit., p. 9. 

(4) Şezătoarea, II, p. 189 90. 


330 


Holera vine de seceră lumea mai ales când Dumnezeu vrea 
s'o pedepsească pentru multele ei fărădelegi (1). Aceasta se 
întâmplă mai ales după răsboaie, când se ivesc pe cer semnele 
obişnuite cumpenilor mari, precum sunt ĉntunecimile de soare şi 
de lună, cutremurile de pământ, prelingerea sfelelor sau ivirea 
sfelelor cu coadă. 

In cântecele bătrânești o găsim ridicând, fără nici o milă, zi- 
lele drumeţilor, întocmai cum am văzut că face și Ciuma. 

In cele ce urmează dăm un astfel de cântec, compus, se 
poate, după subiectul popular al altui cântec, în care aflăm şi le- 
genda buruienii ghimpoase numită /olzră (2): 


Jos pe malul Prutului, O clonţată ce râdeă, 

La casele Vâlcului, O clonţată 'mveninată, 
Vâlcu bea, se veseleşte, Cu pielea pe trup uscată 
Cu trei fete se'ndrăgeşte, Și cu părul despletit, 

De Holeră nici gândește. Tot cu şerpi împleticit. 
Maică-sa grija-i duceă Ea din loc în loc săriă, 
Şi cu lacrimi îi ziceă: Spini în urmă-i răsăriă, 
— Dragul mamei, Vâlcule, Iarba câmpului ardeă, 
Mândrule, voinicule, Și oamenii morţi cădeă. 
Tu tot bei şi veseleşti, — Cale bune, măi drumeţ, 
De Holeră nici gândești; Unde mergi aşă suineţ ?, 
Lasă-mi-te de beţie — Cale 'ntoarsă, cloanţă, fa, 
Şi de dalba veselie, Unde-alergi curând așă ? 
Că Holera-i chiar la Prut, — Merg la casa Vâlcului, 
Și chiar dincoace-a trecut ! De pe malul Prutului, 
Vâlcul ei se supuneă, Ca să-i ridic zilele, 

Patru boi la car puneă Să mă duc cu dânsele! 

Și pe cal încălecă, — Alei, iazmă călătoare, 
Drumul la vale-apucă ; Boala rea ş'ucigătoare! 
Apuca'n călătorie, Na-ţi calul şi armele, 

Să facă negustorie. De-mi lungeșşte zilele, 
Când la cotul Prutului, Să-mi mai văd copilele, 
Prin mijlocul câmpului, Că-mi sunt dragi ca soarele. 
El zăriă, mări, zăriă, Na-ţi și carul, na-ţi şi boi, 


(1) Şezătoarea, II. p. 189: „S'a înmulţit lumea peste măsură și s'a răit de tot ; 
de aceea ne cearcă Dumnezeu cu boale. Abieluţă iese băiatul în lume şi e şiret şi 
rău de n'are margene. Da bine face Cel-de-sus de mai trimite pedeapsă, că 
doar s'or mai pocăi de rele. 

(2) Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti 1906, p. 121: Ho- 
Ieră, cătină, choleră, cornuță, drăcilă, ghimpe, lipici, pălămidă, scaiu-rusesc, Scă- 
ete muscălesc, spin muscălesc, Xanthium spinosum, L. 


331 


Numai te du dela noi! Vâlcul, biet, se oţară, 
Nu vreau arme omenești, Holera la el sariă, 

Că eu am arme dracești. Oasele şi lemtindeă, 

Am trei coase nevăzute, Și pe Vâlcu-l cuprindeă. 

Cu ciocan de foc bătute, Gură pe gură puneă, 

Una pentru cei voinici, Buze pe buze lipiă, 

Una pentru copii mici, Zilele i le sorbiă, 

Una pentru fete mari, Apoi cloanţa iar râdeă, 

Şi nevaste cu ștergari. Cu zilele purcedeă 

Nu vreau nici carul cu boi. Și voinicul mort cădeă, 

Ci vă vreau pe toţi pe voi, Jos la cotul Prutului, 

Să vă umflu zilele, in mijlocul câmpului! (1). 


Să mă duc cu dânsele! 


Prin jud. Dorohoiu se zice că seara să nu se vorbească îr 
casă despre câni şi despre mâfă, căci Holera, când aude de câni 
şi de mâţă, vine la casă. Mai cu samă să nu se amuţe cânii, căci 
atunci vine Holera la vreme de noapte, bocăneşte la fereastă şi 
la uşă, şi dimineaţa se vor află morţi în casă din cei ce dormiau 
acolo (2). 

Impotriva Holerii, poporul cunoaşte mai multe leacuri. 

Unul se aseamănă cu cel de Ciumă, ce ni-l descrie Del Chia- 
ro. lată-l aşă cum se cunoaşte prin jud. Constanţa, prin gura u- 
nui țăran. 

„Mai înainte vreme, când umblă Holera pe pământ, ca să scă- 
păm de ea, iaca ce făceă: Se apucă o femeie, luă cânepă, o 
torceă, o năvădiă, o ţeseă şi făceă o cămașă din astă cânepă, 
care o puneă într'un par la margenea satului. Când veniă Holera 
la satul nostru, dacă găsiă cămașa la margenea satului, o luă şi 
pleacă. Altfel nu scăpam de ea. 

Intr'un Sat, dac'a văzut că nu mai scapă de holeră, oamenii aut 
luat un băiat voinic, i-au făcut o groapă în pământ, adâncă cât 
el, şi strâmtă, aşă, ca să poată sta un om în picioare. Au luat a- 
poi băiatul, l-au pus în groapa şi au pus pământ peste el, de 
viu, şi el a murit acolo. 

Aşă a scăpat satul de Holeră“ (3). 


(1) V. Alexandri, Poezii populare, p. 27. — Variantă în G. Dem. Teodorescu, 
Poezii populare române, p. 443 7. 

(2) Cred. Rom. din com. Vlăsinești, jud. Dorohoiu, împărt. de d-l D. Furtună. 

(3) Candrea, Densuşeanu și Speranță, Graiul nostru, |, p. 379. 


332 


Prin jud. Dolj, camaşa care se folosește împotriva Holerii poar- 
tă numele de camașa de isbândă, şi datina este următoarea : 

„Femeile dintr'un sat bântuit de holeră, se strâng întrun nu- 
măr îndestulător într'o casă. Toate încep să toarcă fuioare mici 
de cânepă, tort trebuitor și îndestulător pentru o cămașă. Apoi 
urzesc și năvădesc trecând prin spată și ițe tot tortul lucrat de 
ele. Il pun în războiu şi țese pânză. 

Pânza o ieau de pe sul şi croesc o cămaşă. Altele coase cât mai 
repede acea cămaşă numită cămașa de isbândă. 

Când e gata cămașa, se duc doi-trei oameni în drum sau în- 
trun loc mai larg din mijlocul sau margenea satului. Lumea vine 
după ei şi pe când unul ţine cămașa strânsă spre guler, toţi copiii, 
bărbaţii şi femeile, trec prin ea, ca să scape de holeră. 

Cămașa trebue toarsă, țesută și cusută într'o singură zi“ (1). 

Tot prin jud. Dolj oamenii caută prin sat doi boi negri fătaţi 
Sâmbăta de aceeaşi vacă, — adică să fie fraţi,— se înjugă la o tânjală 
şi întro Sâmbătă, doi sau trei săteni dau ocol cu ei satului bân- 
tuit de Holeră, cu credință că astfel făcând, Holera fuge din sat 
în alte părți (2). 

Prin jud. Suceava se socotesc între leacuri rachiu, chiperiul, 
sarea, fricţiunile cu ofef, mușdeiul sau usturoiul întreg, rachiu cu 
camforă şi altele, pe lângă nestrămutata credinţă în Dumnezeu (3). 


(1) Jon Creangă, III, p. 310-1. 

(2) Jbidem, p. 311. 

(3) Șezătoarea, 11, p. 190. — Alte leacuri în Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit, I 
p. 86-7. 


MOARTEA 


Înfăţişări. Moartea închisă în sac. Chemarea Morţii şi dulceaţa vieţii. Dum- 
nezeu hotărăşte ca Moartea să nu se mai vadă. Oamenii nu mai cunosc ziua 
răposă rii. Pregătirea pentru trecerea din viață. Vestitorii Morţii: slăbirea pu-- 
terilor, vâjâirea urechilor, căderea dinților. Moartea iea sufletele. Păharul Morţii, 
Boala, ajutorul Morţii. Moartea vicleană. Banii, cursa Morţii. Moartea atotpu-- 
ternică. Sf. Haralambie cârmuitorul Morţii. Mocanul la sălașul Morţii. Moca- 
nul, Holera, Ciuma şi Moartea. Miia Morţii. Sgârcitul îngăduit. 


Moartea, pe cari unii o numesc prin confuzie Samodiva, Sila 
Samodiva sau Salea Samodiva (1), este duhul nevăzut care iea 
sufletul omului în „ceasul morţii“, când îi este scris omului bă- 
trân ori tânăr, bogat ori sărac, mulţumit ori nemulțumit în vieață, 
ca să-și iea rămas bun dela această lume trecătoare şi să meargă 
pe „lumea cealaltă“, după voia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă 
numai atunci când curmarea vieţii n'o face Ciuma sau Holera 
singurile boli pe cari, mai ales, ropoiul le personifică (2). 

Moartea se arată bolnavilor sub chipul unei boale hâde şi u- 
rîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinţii 
mari, cu degetele lungi şi subţiri, având în mână o coasă (3). 

Dacă se zice despre cei ce se înbolnăvesc greu, că i-a atins 
Moartea cu aripa, trebue să credem că Moartea are și aripi. 

După unele credinţi, Moartea este una din cele trei Ursitoare 
și anume cea care taie firul tors de cea de-a doua, din furca ți- 
nută în mâni de întâia. 

Mai demult Moartea se vedeă ; lucrul acesta, însă aduceă mare 
neajuns, căci lumea eră întotdeauna înfricoșată, când ea treceă. 

Adeseori chiar oamenii o ptindeau şi astfel Moartea aveă de 


(1) Ionescu şi Daniil, Descânfece din Romanați, Il, p. 195. 

(2) Bugiel, op. cit, p. 9—10; vorbind despre demonologia poloneză, spune 
că la popoarele pritnitive, toate bolile fiind personificate, Moartea are un rost 
cu totul şters. 

(3) Șezătoarea, III, p. 113. 


334 


suferit tot soiul de neajunsuri, din cari, Creangă ne împărtășește 
următoarele în povestea lui Ivan Turbincă, ce avei putere să 
îşi pună în sacul lui pe oricine. 

După ce pune în turbincă pe Moarte, cu porunca : „paşol, Vid- 
ma, na turbinca“, o face să mânânce trei ani numai pădure bă- 
trână,— când Dumnezeu îi hărăzise să ucidă trei ani numai oa- 
meni bătrâni; apoi trei ani numai pădure tânără și alți trei ani 
de zile numai vlăstari fragezi, răchițică, smicele, nuele și altele 
de felul acestora, că ziceă biată Moarte: 


— „Turbinca, mâncă-o-ar focul s'o mânânce !—Nu ştiu cesă mai 
zic şi despre Dumnezeu ca să nu greşesc. Pe semne ca ajuns şi 


el în mintea copiilor, Doamne, iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel 
nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar păreă să-l văd şi pe 
Dumnezeu într'o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui 
Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar 
crede ei mie“. 

După toate aceste suferinți, Dumnezeu se milostiveşte şi hotă- 
văște ca şi Ivan să moara, iar Moartea să rămâie slobodă. Deci 
Ivan îşi face sicriul şi aşteaptă: 

— „Ei, Ivane, gata ești ? 

— Gata!,—răspunse el zâmbind. 

— Dacă eşti gata, hai. Așeaze-te mai repede în racla, ci n'am 
vreme de pierdut. Poate mă așieaptă şi alții si le dau ravaş de 
drum. 

Atunci Ivan se pune în raclă cu fața în jos! 

— Nu aşă, Ivane! zise Moartea. 

— Dar cum? 

— Pune-te cum trebue să şeadă mortul. 

Ivan se pune într'o råla şi lasa picioarele spânzurate afară. 

— Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba ; mult ai sa mă 
ţii ? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune! 

Ivan atunci se întoarce iar cu fața în jos, cu capul bălălău în- 
tr'o parte şi iar cu picioarele afară. 

— A..ra..ca de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu 
știi ? Se vede ca numai de blăstămăţii ai fost bun în lumea asta. 
la fugi de-acolo, să-ți arăt eu, nebunule ce eşti! 

Ivan atunci iesă din raclă şi stă în picioare umilit. lară Moartea 
având bunătate a dăscali pe Ivan, se pune în raclă cu faţa în sus 
cu picioarele întinse, cu mânile pe piept, cu ochii închisi, zicând: 


335 


— lacă aşă, Ivane, să te aşezi! 

Ivan atunci nu pierde vremea şi face tranc... capacul deasupra, 
încuie lăcata şi cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate 
şi se duce de-i dă drumul pe o apă mare, curgătoare”. 

Tot astfel cred şi Ucrainenii şi povestesc că un soldat ar fi 
făcut la fel cu Ivan Turbincă (1). 

La nevoie, unii Oameni, mai ales cei bătrâni, o chemau, şi 
Moartea venià, dar de multeori, când o vedeau aşă de înfricoşată, 
nu știau cum să scape de dânsa. In această privință iată o po- 
vestire : 

Erà odată o babă bătrână-bătrână, slabă şi sirijită, că pe semne 
îi eră şi Morţii scârbă să se mai anine de dânsa. Şi baba aceea 
avea un fecior ajuns şi el om aproape bătrân, dar tot rumăn și 
voinic la trup. Il chemă Luca. 

Intr'un rând, nu ştiu cum se face că baba eră tare năcăjită, și 
în năcazul ei, începi să se vaite și să strige: 

Of, Moarte! Moarte ! Muritu-ţi-ar fi fost numele şi călcătura! 
Of, vino şi ma iea, că m'am săturat de viață, şi mai multe nu! 

Şi de-odată vede baba uşa deschizându-se şi intrând la dânsn 

prea cinstitul chip al Morţii, cu coasa pe spinare 
- lata-mă-s; am venit, ca m'ai chemat! 

lar baba, înspăimântată, îi răspunse blajin: 

— Hei, Moarte, Moarte, mă ierte Dumnezeu că te ostenişi a- 
tâta cale până la mine. Ce să faci c'o rogojină de babă ca mine, 
cum mă vezi? Mai bine 

Du-te la Luca, 
Ca-i crapa buca! (2). 

lată acum o variantă musceleană glumeaţă. 

„Erà pe-aici o mătuşă, bătrână bătrână de nouăzeci și nouă 
de ani, şi aveă doi feciori, Luca şi Ispas. Mătușa, încârligată şi 
abiă ducându-și trupul de mulţimea anilor şi-a nevoilor, se tot 
rugă lui Dumnezeu: 

— Doamne, mi-o îi destul! De ce nu mai vine Moartea aceea 
să mă iea? 

Ori: 

(1) Revue des traditions populaires, LX, p. 424. 


(2) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. Buca e obrazul, gata să crape 
omului gras. 


336 


— Oh. Moarte, unde eşti de zăboveşti atâta, de nu vii să-mi 
scurtezi ale zile? 

Cei doi feciori, tot auzind-o, aduc într'o zi, acolo pe coş, unde 
sta baba de se prăjiă la foc, o dihanie urîtă,—bufniţă ori ciuhu- 
rez, ce-o fi fost,.—şi care se uită așă sperios la biata babă. 

— U, mamă! Ce e aia de se uită așă la mine? — zise baba 
speriată şi fugind în colo dela foc. 

— Ce să fie mamă! E Moartea! N'ai chemat-o dumniata d'a- 
tâtea ori? Iaca, acum a venit şi vrea să te gătești şi să te duci 
Şi tu după ea! 

Când a auzit aşă, a început baba să tremure, să plângă și să 
se roage: 

— Moarte, Moarte, mă rog, lasa-mă! Nu mă luă pe mine, că 
sunt o nevoiașă: 

lea pe Luca 

Ca-i crapă buca, 
Ori pe Ispas, 

Că e mai gras! (1). 

O altă variantă, de-asemeni glumeaţă, se încheie cu următoarea 
rugăminte făcută de babă, Morţii,—o bufniţă prinsă de fiul său 
în clopotniţă: 

— Moarte, nu mă mai mâncă pe mine, că-s o slăbătură: 

Mânâncă pe Irimia, 
Că-i spânzură bărbiă! (2). 

Tot astfel se cunoaşte pretutindeni povestirea bătrânului ce se 
întorcea dela pădure cu sarcina de gâteje uscate în spate, care 
îşi chemă Moartea, dar căreia, la sosire, ca şi'n fabula lui La Fon- 
taine, îi spuse că a strigat-o ca să-i ajute să-şi pună lemnele bine 
pe umăr : 

O variantă ne vorbeşte de-o babă. 

„Erà odată o femeie, şi ajunsese la adânci bătrâneţe. Ba slă- 
băciunea, ba boala, ba supărările și năcazurile [o făcuseră că] 
bătrâna ajunsese de-și rugă mereu Moartea. Zi și noapte vorbiă 
singură şi ziceă oftând: 


(1) C. Rădulescu-Codin, /ngerul Românului, p. 124. 
(2) I. Adam, Pe lângă vatră, Bucureşti 1900, p. 129-31. 


337 


— Of, Doamne! Cât am să mă mai Chinuesc! De-ar veni 
Moartea mai degrabă să mă iea! 

Intr'o zi ea strângeă [lemne] de foc în pădure. Făcuse o sar- 
cină bunicică de hreșcuri (1),—uscături. Dă să ridice,—nu puteă. 
E greu să fii sărac, d'apoi încă și bătrân! 

— Of, Moarte, Moarte! Da nu mai vii? De ce mă laşi să mă 
chinuesc atâta? Vino odată !—zice baba. 

Moartea, la spate, face: 

— Iată-mă-s! Am venit. Ce vrei cu mine? 

Bătrâna se întoarce, vede pe „mama— bătrâna“ cu coasă în spi- 
nare, mai gândeşte ce gândeşte, şi răspunde: 

— Nu, nu, draga mea... Te-am chemat să-mi ridici sarcina asta 
în spinare, că tare-i grea! 

Moartea s'a dus. Iar biata babă şi-a târâit cum a putut sarcina 
de lemne până acasă, tot şoptind pe drum: 

— Hei, Doamne! 

Cine moare, 
Noroc are; 
Cin' trăeşte, 
Pătimeşte! (2). 

A trebuit o întâmplare ca Dumnezeu să hotărască mersul ne- 
văzut al Morţii, fapt ce-l găsim în următoarea povestire care se 
aude prin jud. Tutova: 

„Se sculă mocanul disdedimineaţă, îşi aruncă gluga pe spate şi 
porni cu oiţele dinapoi. 

Și ajunge într'o poiană. Da poiana asta frumoasă-frumoasă! 
Și cântau păsări de tot soiul, cari de cari cu glasurile mai du- 
ioase şi mai armonioase. Oile mocanului se împrăştiaseră după 
păscut, iar mocanul, cât mi ţi-i de lung, se tolăni pe-o coastă, 
îşi dădu căciula pe ceafă şi începu şi el cu fluierul lui de trestie 
o doină, măi tată, de întrecti toate păsările. Cântă mocanul, ştii, 
coleă, că acù eră şi timpul. Grijă de nevastă şi copii n'aveă; de 
voinic,—cât un urs; oile,—frumoase,—să tot trăeşti, să nu mai 
mori ! 

— Ei, unde-i Moartea acù, să se lupte cu mine!-—zise moca- 
nul, şi-şi urmă doina înainte. 


(2) In text : hreşturi, —se pare că greșit. 
(2) Neamul românesc pentru popor, VII, p. 51-2. 
T. Pamfile, Mitologie, I. 22. 


338 


— lacată-mă-s,— zise Moartea, înfăţișându-se înaintea lui. Și 
-mocanul, cum cântă, tresări de odată şi înmărmuri când o văză 
chiar lângă el. 

— Ai venit ?— mai întrebă ciobanul, lungind vorba. 

— Venit, venit,—zise repede Moartea care luase chip de ba- 
bă; şi hai mai răpejor, că mi-i degrabă! 

— Ți-i degrabă ?—zise mocanul dârdâind de frică și căutân- 
du-şi de vorbă. 

— Hai, hai, leapădă-ţi gluga şi închină-te, să-ți mai iert din 
păcate, de ai gust, că trebue să-ţi taiu gâtul! 

Şi cu repegiunea unui fulger, își şi scoase sabia din teacă. 

Mocanul înlemni, dar nu ştiu cum,— şi-i fulgeră o şiretenie prin 
minte, că, cum văzu sabia, zise: 

— Ha! Da bună sabie! Taie? lan dă-o s'o văd şi eu, să-mi 
mai aduc aminte de pe când făceam miliție! 

Baba,— Moartea, —i-o dete, fără multă zăbavă, că nici nu se 
uită la ei; eră cu gândul cine ştie unde! Cine ştie pe cine aveă 
de gând să mai doboare în ziua aceea! 

Mocanul luă sabia frumos, se uită la ea, o scoase și-o mai 
trase de vreo două-trei ori cu amânarul, apoi neluând nici într'o 
samă pe babă, o puse liniștit în glugă şi-şi căută de cântat îna- 
inte. 

Și când băgă baba de samă, răcni odată, de se cutremură 
pădurea. Şi mocanul par'că nici mauziă. El cântă mereu din flu- 
ier. De cât, crăpă de ciudă hârca! Şi unde nu-mi începu a ţu- 
păi pe lângă mocan, ca să-i dea sabia, căci fără ea, m'aveă nici 
o putere. 

Și nu, şi nu,—să-i dea sabia! 

Ţi-ai găsit! Mocanul nici că voiă s'o mai asculte, mai ales când 
băgă de samă că fără sabie, n'are nici o putere. 

Baba îl necăjiă mereu, da el tot îi arăta brâul, [ca şi cum i-ar 
fi zis:] „pe semne vrei să te spânzur?“. 

Dacă văzu şi văză că nu-i de chip, nici nu mai aşteptă, şi-o 
tuli de fugă la Dumnezeu. Ii sfârâiau picioarele ca la nagâţ... 

Ruptă ca vai de ea,—că de câte nu se agățase ea până a- 
colo!—cu ochii roşii de ciudă, ci: 

— Doamne, Doamne, iată cum şi iată cum, că un obraznic de 
mocan.. —în sfârşit, îi spuse ea toată pățania, lui moş Dumne- 


339 


zeu, care stăteă liniştit în tron şi tot făceă cu capul în semn de 
înţelegere. i 

După ce găti baba de spus, Dumnezeu chemă de grabă pe 
Arhanghelul Mihail şi-i porunci că  numaidecât să fie aici cu 
obraznicul acela de mocan. 

Arhanghelul, de poruncă; nu treci nici un minut, şi se şi a- 
Tătă cu mocanul de păr înaintea lui Dumnezeu. 

— D'apoi, bine, măi mocane!—zise Dumnezeu; cum de te apu- 
caşi să strici tu rostul babii, s'o ţii în drum, ba încă să-i ieai şi 
sabia ? Hai? 

Și porunci Dumnezeu lui Mihail să-i sboare creierii,—nu altă 
cevă, 

Mocanul o sfeclise! Tot făcând din mâni ca să-l mai lase, ci: 

— Doamne, mă rog, lăsaţi-mă, să vă spuiu şi eu cevà: N'am 
vrut să fac nici un rău sfinţiei voastre, ci Doamne, tot stând colo 
cu oile, şi gândindu-mă, am văzut că Moartea prea se întrece cu 
șaga. Umblă pe drumul mare cu sabia scoasă afară de o văd 
toţi oamenii, de stau sărmanii totdeauna cu frica în sân. „Că iacă, 
cine ştie, s'o abate la mine!“ Altul: „Ba la mine!“ „Ba la mine!“ 
Ba, încă s'o vezi, când se face horă de Paşti şi de Crăciun, şi 
când flăcăii şi fetele joacă, de! ca la o zi de veselie, hai, popuc! 
şi Moartea, se amestecă printre oameni, printre flăcăi, și te miri 
cum îi zice cinevă cevă, că i-a retezat capul! De, Doamne. Drep- 
tate-i asta? 

Da moş Dumnezeu stătă în tron şi se tot uită pe furiș la mo- 
can, netezându-şi barba. Väzù că mocanul are dreptate. 

Și urmă mocanul: 

— Şi cum vă spuseiu, Doamne, ar fi nimerit ca Moartea să fie 
nevăzută şi să nu deie în oameni cu sabia, tăindu-le gâtul, de 
face atâtea vărsări de sânge! 

— Ai dreptate, măi mocane,—făcăi Dumnezeu liniștit. Şi po- 
vunci numaidecât ca babii săi se facă o săbiuță mititică— mititică. 
şi baba nici să se zărească! Și când i-o fi dat cuivă să monră, ea să 
våre sabia încetișor întrînsul şi să-l taie cu săbiuţa pe dinăuntru. 

Și, iaca, de atunci Moartea nu se vede. Ea cu săbiuţa ei mică, 
de tot, te taie pe dinăuntru, şi tu nici gândeşti, poate, de Moarte, 


349 


Şi pe mocan îl făcu Dumnezeu sfânt. Şi de atunci, nimeni n'a 
mai văzut Moartea“ (1). 

Tot astfel se crede că mai înainte oamenii ştiau chiar şi ziua 
când trebueă ca Moartea să le curme vieaţa: 

„|n dragostea lui cea mare pentru om, Dumnezeu datu-i-a la 
Început carte cuprinzând izvodul tuturor celor bune de ştiinţă 
pentru vieața lui. In cartea aceea i se spuneă toi ce eră spre bu- 
curia părintelui ceresc cum şi ce eră spre mânia lui, şi între al- 
tele, i se spuneă şi ceasul sfârșitului lui din lume, ca să-și gri- 
jească sufletul din vreme, prin pocăință. 

Dar după o curgere de ani, cunoscându-și omul ziua cea de 
Moarte, se dădu la lene, și duceă lipsă, ca tot el, pe urmă, ca un 
nesocotit să cârtească împotriva lui Dumnezeu. 

Şi văzând Domnul atâta rău pe pământ, scobori odată din cer 
şi trase la un om. Dar chipul Celui-prea-înalt eră de moşneag 
bătrân, aşă că omul nostru nu l-a cunoscut cine-i: 

— Ce mai faceţi, oameni buni?—zise Dumnezeu. 

— la, greu, moşule! Dumitale ţi-a dat Prea-sfântul mai mare 
veleat, şi ai trăit mai mult, şi ai muncit, şi ai cu ce trăi la bă- 
trâneţe; dar de mine-i rău. lată, peste patru zile voiu muri! De 
doi ani întregi, nici cămașă n'am văzut pe trupul meu, nici cu 
mâncare îndestulătoare, şi nici cu băutură bună nu m'am potolit! 

— Dar gard la casă de ce nu ţi-ai făcut, şi în grădină, de ce 
nu ţi-ai sămănat legume, ca să ai? 

— Păi, ştiind c'am să mor în curândă vreme, credeam că voiu 
puteă trăi şi mai așă! 

— Dam câmp, făcut-ai arătură? 

— N'am făcut, că de făceam, trebueă să strâng pâne mai multă 
decât îmi trebueă și rămânându-mi după moarte, Dumnezeu mi-ar 
fi dat grea osândă pentru gâlceava feciorilor mei dela împărți- 
rea rodului ! 

Și tot aşă se văită şi găsiă pricini omul cel fără cămaşă pe el, 
iar Dumnezeu îi luă din minte ziua sfârşitului de veci,—lui şi tu- 
turor oamenilor din vremea aceea“ (2). 

De atunci, omul trebue să fie totdeauna cu grijă despre sfâr- 


(1) Jon Creangă, III, p. 145-7. 
(2) T. Pamiile, Firișoare de aur, p. 17—9. 


341 


şirea în cinste şin uşurarea de păcate a vieţii sale, caci numai 
astfel Moartea cea dureroasă va fi isgonită, adică, numai astfel 
se va puteă pregati adevărata vieață; şi atunci, omul trebue să 
strige creştineşte: 


9 





Ez 


Fig. 3. Darâmarea Morții şi a Diavolului. 


Bucină-te prea sfântă cruce, arma cea dumnezăească, 
Steoua şi slava, coroana cea frumoasa și împarăteasca ; 


342 


Bucură-te cinstitul schiptru al împăratului Hristos lisus, 
Ce ue-ai facut pre noi moşteani în Ierusalimui cel de sus ; 
Bucura-te puternică cruce, drugul cel de ne urmat, 

Carele porţile cele de durere ale iadului le-au sfarâmat ; 
Bucura-te cetate şi biserică sfântă şi însuflețita, 

Ce ne-ai îndreptat pre noi la legea cea noua și sfințită ; 
Bucură-te cruce, rodul vieții şi al traiului, 

Cheia cu care ne-ai deschis nouă uşile raiului; 

Bucură-te sabia cea de foc, ce pre Moarte o ai dărâmat, 
Și pre Diavolul cunplit în iad l-ai sfărâmat! (1). 


Vai de cel pe care Moartea nu-l găseşte pregătit! Iată ce spu- 
ne una din nenumăratele uraţii cari însoțesc cântecele de stea ale 


Crăciunului : 


Grăit-a Domnul 

S asculte tot omul: 

Să ascultați fără price, 

Sa ascultați ce v'oiu zice: 
Grăindu-vă cu blândeţe, 
Lasaţi inimii să 'nveţe, 
Că tot omul de sub soare, 
Când îi vine vremea, moare. 
Moartez este'n lume mare: 
Pe nimeni prieten n'are ; 
De bogat nu se sâeşte, 
De bătrân n'are rușine, 
La cei tineri încă vine. 
Numai la împărați merge mai cu silă, 
Ca împărații şi cu craii 
Fac cetăţile cu anii 

Și 'ncă tot mai zăbovesc 
Pâu'ce zidurile 'ntăresc; 
Că fac ziduri groase, 

Cu turnuri frumoase, 

Cu porţile ferecate, 

Cu lanţuri de fier legate. 


Când ei bea 

Și veseliă, 

Atunci Moartea mi-i găsiă. 

Și-l luă din colţul luminat, 

Și-l trântiă fără vieațăn pat; 

Și-l luă desus, dela vânt, 

Și-l trântiă mort în pămănt. 

Şi el vrea sa se mai ridice, 

Dar nimica nu mai zice: 

Purcede ca un om străin, 

Avuţiile-i rămân. 

Să nu socotiți că fraţii şi surorile 
v'or trăi, 

Sărindare v'or plăti, — 

Că fraţii şi surorile atâta s'or învrăjbi, 

Până la groapă te-or porni. 

Unii te-or scoate din casă, 

Alţii s'or sfădi la masă; 

Și te-or duce la mormânt ; 

Şi te-astupă că pământ; 

Iarbă verde'n creştet ți-creşte 

Și nimic nu foloseşte! (2). 


(1) Versuri dintr'o cărticică veche, cu iconiţe, împărt. de d-l C. N. Mateescu, 
prof. în R.-Vâlcea. Textul întreg s'a publicat în Cuvântul adevărului, VII, no. 
16 (Craiova 1908). D-l Mateescu atribue cărticica lui Ghenadie Cozianul (c. 
1720). Cf. Calendarul Revistei «lon Creangă pe anul 1912, p. 103 5. O ico- 
niță s'a dat şi în T. Pamifile, Diavolul înbrăjbifor al lumii, p. 7. 

(2) Aceasta şi altele, în T. Pamfile, Crăciunul, p, 143 6. 


343 


lată şi îndemnul unui îndrăgostit : 


Frunzuliţă mărăcine, Și te iea cum te gaseşti. 
Poartă-te, mândruţo, bine, Frunzuliţă foaie lată, 

Că nu ştii când Moartea vine Ad'o mână și ma iartă, 

Şi te iea de lângă mine. Că ţi-oiu fi greşit vreodata! (1). 


Nu te'ntreabă: gata eşti, 


Şi iată că aşă se şi întâmplă: 


Foaie verde şi-o mătasă, Și s'a dus pe deal la coasa! 
Anică frumoasă, Anicuţă, nu se poate, 
Pe cea vale 'ntunecoasă Ca barbatu-to-i departe 
Vine Moartea fioroasă Și eu nu te-aștept, că-s Moarte?... 
Cu cuțite şi cu coasa, Na-ţi Moarte, carul cu boi, 
Să-ţi iea sufletul din oase. Mă mai lasă până Joi... 
Mă rog, Moarte, mă mai lăsă, — Ba, nici până mai de-apoi, 
Că nu mi-i bărbatu-acasă ! C'așă scrie'n cărţi la noi! (2). 


Cu toate acestea, Moartea își are veszizorii săi: 

„O dată,—de atunci a trecut timp cam mult,—mergeă pe o 
potecă un uriaș. Fără veste îl ieşi înainte un necunoscut stri- 
gându-i: 

— Stăi pe loc! Un pas să nu mai faci? 

— Cum, — zise uriaşul,—un pitic ca tine cutează să mă o- 
prească în drum? Cine eşti tu de te încumeţi a vorbi cu atâta 
îndrăsneală? 

— Eu sunt Moarfea,—răspunse necunoscutul. Mie, nimeni nu 
mi se împotriveşte; chiar şi tu trebue să te supui! 

Uriaşul, nici una, nici două, luă la trânteală Moartea, și fiindcă 
ea se tot opintiă să scape din mânile lui, îi dete odată un pumn 
atât de sdravăn, că o lăsă lungită lângă un gard. 

După câtvă vreme, venindu-şi puţin în fire, începi a se văi- 
cără amarnic. 

— Ce-o să mă fac eu acuma?—se jeliă Moartea. Oamenii n'o 
să mai moară şi pământul n'o să-i mai încapă. Vai de zilele 
mele ! 

Tot jelindu-se așă, iacă trece pe acolo un flăcâu cu flori la 
pălărie, trăgând din frunză o doină, de îngheţă apele. 

Văzând pe necunoscut zăcând mai mult mort, i se făcù milă, 


(1) Impărt. de d-l Gr. F. Sfrânciog. 
(2) Jon Creangă, IV, p. 55. — Variantă cu sfârşit indecent în P. Trache (P. 
Danilescu), Din mărăcini, Craiova, p. 107. 


344 
se apropiă de el, îl ridică pe picioare, “i dete să bea puţină apă 
din vălceaua din apropiere și nu se mişcă de lângă dânsul, până 
ce nu-și veni în puteri. 

— Dar ştii tu pe cine ai ajutat?— întrebă de odată necunoscu- 
tul. Ştii tu pe cine ai pus în picioare? 

— Ba,—răspunse îlăcăul; datina noastră e să facem bine la ori 
cine, fără a-l întrebă de neam sau de credință. Nu te cunosc, şi 
de aceea, nici nu vreau să te cunosc. 

— Eu sunt Moartea,—zise necunoscutul. Eu nu cruț pe nimeni, 
și nici cu tine nu pot să fac altfel. Cu toate acestea, ca să vezi 
că şi eu ştiu să fiu recunoscătoare, îți făgăduesc că nu te voiu 
luă fără veste, ci-ţi voiu trimite mai întâiu pe vestitorii mei, ca 
să-ți spună să te pregătești pentru călătoria cea lungă. 

— Foarte bine,—răspunse milosul tânăr; e un câștig şi acesta. 
Cel puţin până atunci, să nu-ţi mai port de grijă! 

Și puindu-şi pălăria pe-o ureche, pleacă în drumu-i, cântând. 

Fiindcă aveă avere și eră tânăr, o duceă numai în chefuri şi 
petreceri, nepurtând grijă de ziua de mâni. Dar tinerea și sănă- 
tatea ţin numai până la un timp. Durerile şi beteşugurile nu în- 
tâiziară să-i vie. Totuş el ziceă: 

— Nu voiu muri, căci Moartea mi-a făgăduit să-mi trimită pe 
vestitorii săi cari încă n'au sosit! 

După ce se mai întremă, în loc să judece mai sănătos la vii- 
tor, în loc să-şi curăţe sufletul de păcate, se apucă să facă tot 
ceeace făcuse: chef la toartă şi veselie! 

Cum toate au un sfârșit, într'una din zile, pe când eră la o 
petrecere cu mai mulţi prieteni, tânărul de odinioară se pomeni 
Că-l bate cinevă pe spale, şi nu mică îi fu mirarea când văzi 
Moartea. 

— Vino după mine! lea-ţi rămas bun dela lume, căci ceasul 
tău a sunat! 

— Cum,—zise flăcăul de demult, unchiașul de acum ; aşă te 
ţii tu de vorbă? Nu mi-ai făgăduit că înainte de a veni tu, ai 
să-mi trimiţi vestitorii tăi ? 

— Taci!—se răsti Moartea. Nu ţi-am trimis unul câte unul? 
An, nu ţi-au slăbit puterile? N'ai avut amefeli la cap? Nu ţi-au 
vâjâit urechile? N'ai simţit junghiuri şi dureri prin oase? Dinţii 
nu te-au durut şi ţi-au căzut? Părul nu ţi-a albit? Vederea ochi- 
lor nu ţi s'a întunecat? 


345 


Ne mai având ce să 1ăspundă, moşneagul cu pricina şi-a ple- 
cat capul și a mers după Moarte!“ (1). 











Fig. 4. ...Monrtea mi-au sosit şi Dracul m'au napauit... 


Când Moartea vine la om, fără a se arăta, firește, acesta se în- 
fioară, are un tremur: semn că i s'a uitat Moartea în ochi (2), 





(1) Revista Prietenul nostru, 1l, p. 185 7. 
(2) Gorovei, Credinţi, p. 193. Cred. Rom. din com. Zorleni, jud. Tutova, 
împărt. de c-l T. Popovici. 


346 


Alte ori găsește la căpătâiu, după unele credinți, pe Inger,— /4ge- 
rul păzitor sau Arhanghelul Mihail—sau pe Diavol, gata de a 
luă sufletul omului și de a-l duce în raiu sau în iad, după fap- 
tele celui căruea Moartea îi ridică vieața. Şi vai de cel ce zice: 
lată Moartea ini-au sosit 
Şi Dracul nvau năpădit ! 
Unde să fug şi să scap, 
Că păcatele mi-au ajuns la cap! 
N'am de unde sa mă învaţ, 
Umblu călare pre băţii, 
Ca un copil în mâni ţiind sfârleaza, 
Cu ochii legaţi, să nu cază... (1). 
Moartea iea sufletul oamenilor în mai multe feluri: 
Pe unii îi gâtuie, cum spune o gâcitoare a Morţii: 
Am un iepuraş 
Cu urechile de caş; 


Eu vreau să i le mânânc, 

Ea mă apucă de gât! (2). 
In această împrejurare, „darea sufletului“, —agonia,—este fio- 
roasă, căci între Moarte şi muritor se încinge o luptă groaznică. 
Pe alții, Moartea îi taie cu coasa,—căci Moartea coseşte, — sau 
cu secerea,— Moartea seceră. De aceea, prin unele părţi este da- 
tină ca după trei zile dela înmormântare, să se văruească odaia 
în care a răposat cinevă, ca să nu rămână pe pereţi, chiar şi ne- 
văzut, sângele care a ţişnit din om, atunci când Moartea l-a în- 


tepat (3). 
Acesta se întâmplă și atunci, când Moartea trage în om cu sã- 
geata, — Moarte săgefează (4) sau însăgetează, —sau când îl înjun- 


(1) Cărticica cu iconiţe pomenită. 

(2) N. Păsculescu, Literatura populară română, p. 99. 

(3) Șezătoarea, III, p. 114.—1on Creangă, V, p. 178: „In cele trei zile după 
ingroparea mortului se grijeşte prin case şi se vărueşte, că Moartea, când vine 
şi iea sufletul oinului, el se luptă cu ea, și haina, dacă vede că nu-l poate do- 
vedi, îi taie capul cu coasa, de ţâşneşte sângele pe pereţi. Și de aceea se grije- 
şte casa şi se chiamă preotul să facă aghiasmă ca s'o sfințească, că prin grijire 
şi văruit, se acopere stropii de sânge din casă, iar cu aghiasmă se sfințeşte casa 
ca din nou“, 

(4) Marian, /nmormântarea, p. T: 

Măi femeie, draga mea, 
Draga mea, iubita mea, 
Cucu’n spate mi-a cântat, 
Și Moartea ma săgetat ! 


347 


ghe cu jungherul,—un fel de cuţit nevăzut, ca şi celelalte unelte 
tăioase ale Morţii. 

Acestea se întâmplă „la vremee cuvenită”, când „scrie în car- 
tea vieţii“ muritorului, dar și în clipe neprielnice, pe care omul 
trebue să le ştie, şi de cari trebue să să ferească. Astfel Moartea 
paşte pe cel ce iesă noaptea afară în timpul cântatului coco- 
șilor (3). 

Altora, Moartea le dă să soarbă din păhar,—păharul morții, — 
o băutură amară și otrăvitoare. „Când se arată omului, ea-l pof- 
teşte să bea dintr'un pahar o băutură amară, cum e focul. De 
gustă omul, zilele i s'au sfârşit. De nu gustă cu voie, îl face de 
nevoie să guste din păhar. Atunci sufletul se deslipește de trup, 
iesă din om ca un fum albastru şi îndată fuge pe pustiu“ (2). 

Cu privire la păharul morţii, iată o povestire moldovenească: 

„Acă, ci-că eră odată întrun sat un bogătaş care aveă moşie, 
și de câte ori se află la munca câmpului între oameni şi auziă vor- 
ba despre Moarte, săriă ţanţoş de colo și spuneă la lume: 

— Eu, măi oameni buni, nu știu eu de ce vă prostiți așă de 
rău și vă temeţi așă de tare de Moarte! De-ar fi s'o întâlnesc eu 
în carne şi oase, rău aș mai stâlci-o! 

Cum se brodi o treabă, că nu mult după spusa lui, într'o bună 
zi, pe când se plimbă moşierul prin lanul lui de grâu, iacă se 
întâlnește cu o femeie care tot rătăciă prin grâu, pălindu-l la 
pământ. 

Boierul, cum o văzi, prinde a sbieră la dânsa, să iasă din grâu 
că o stâlceşte în bătaie. 

lar femeia îi zise: 

— Am auzit că vrei să mă cunoşti; de aceea am venit. 

— Dar cine eşti tu, obraznico, de vorbeşti aşă ? 

— Eu sunt Moartea în carne şi oase, aşă cum doriai să mă 
întâlneşti ! 

— Tu eşti Moartea? Ei bine, stăi să-ţi arăt eu ţie, că-ți prea 
baţi joc de oamenii cei fricoși ! 

Când vru boierul să-i dea una, Moartea, numai cât s'a oţărit 
la dânsul, și îndată a şi venit de-a rostogolul boierul, şi a căzut 
mort la pământ. 


(1) Cred. Rom. din com. Vrata, jud. Mehedinţi, împărt. de d-l Od. Apostol 
(2) Șezăfoarea, V, p. 113—4. 


348 


După moartea boerului, moşia a rămas fără stăpân, căci el nu 
aveă nici un soiu de neamuri, din care pricină, și boierul a pu- 
trezit acolo unde a murit, neavând cine să se îngrijească de 
dânsul. 

Mai apoi, după o îndelungată vreme, pe când /sus Hristos și 
cu Sfântul Petru umblau pe pământ, şi având drumul pe acea 
moșie, s'au oprit în locul unde murise bogătașul, despre care ni-i 
vorba. Și Domnul Hristos îl întrebă pe Sf. Petru: 

— Ştii tu, Petre, cine zace mort în locul acesta? 

— Tu ştii, Doamne,—răspunde Sf. Petru. 

—  Aici,—zise Isus,—esle mort stăpânul moşiei acesteia, şi pe 
care aş voi să-l aduc la vicaţă. 

— Chiar bine ai face, Doamne, să-l înviezi, căci e păcat de 
aşă moşie să stea părăginită ! 

Atunci Isus îl strigă pe nume. Și a şi ieşit mortul în carne şi 
oase în fața Mântuitorului, care i-a spus că l-a chemat ca să 
mai traiască pe faţa pământului, pentru a-şi mai vedeă de moșie. 

— Mulţuimescu-ţi, Doamne, de bunătatea ce arăţi pentru mine,— 
zise  imoşierul, cunoscând cu cine are de-a face,—dar, rogu-te, 
lasă-mă să-mi urmez odihna aici, unde mă aflu, pentru că ftare 
mă îngrozesc când gândesc că va trebui să mai beau încă odată 
păharul morții! Sunt treizeci de ani de când m'am mutat din 
lumea pământească, şi credeţi-mă, că nici acuma n'a ieșit amără- 
ciunea din oasele mele. Aşă de amar fuse paharul ce l-am în- 
ghițit la moartea mea!“ (1). 

Une ori oamenii cari trebue să moară, nu se dau, şi atunci, 
Moartea trebue să alerge la ajutorul bolilor cari vor dobori pe 
cei îndărătnici. In această privință iată ce ne spune o povestire: 

„Ci-că Moarfea nu se încumetă să dea piept, să răpuie un om 
voinic. Şi când se tot căină ea că e slabă, iată că se întâlneşte 
cu Frigurile. Işi dau bineţe, ca prietene ce erau şi Frigurile în- 
treabă pe Moarte de ce este aşă de amăiită. Le spuse ea, Moar- 
tea, tărăşenia, iar Frigurile îi ziseră: 

— Să vii să-l iei după o săptămână; ţi-l punem noi bine! 

Și Frigurile s'au ţinut de vorbă şi calea Morţii a fost 'ușu- 
rată“ (2). 


(1) Jon Creangă, V, 111 2. 
(2) G. Ceauşanu, op. cit, p. 241. 


349 


Alte ori Moartea umblă cu alte înşelăciuni: 

„O dată Moartea a plecat cu un om la drum. Ea, cum să facă 
să-l înșele, să-i iea sufletul? A mers pe drum, a mers să [se] 
ducă la Dumnezeu în cer, şi le-a venit sete. A dat la o fântână 
să bea apă. A scos omul apă şi a băut Moartea. Când să bea 
omul, Moartea i-a zis să sufle gunoaiele din apă, să nu-i dea în 
gură. 

Când a suflat omul, Moartea i-a luat sufletul. Trupul i-a căzut 
jos, acolo, iar cu sufletul sa dus la Dumnezeu în cer. 

Dumnezeu a întrebat-o că de unde a luat sufletul aşă nepri- 
menit, şi a trimis-o să-l ducă îndărăt, de unde l-a luat. 

Când a ajuns la fântână, la trup, Moartea i-a arătat sufletului 
trupul, să intre acolo, că de acolo l-a luat. 

Sufletul a zis că n'a ieşit de acolo; na vrut să mai intre în 
trup, şi s'a dus iar la Dumnezeu“ (1). 

Pentru Țara Hațegului, povestirea aceasta are următorul cu- 
prins: 

„A venit odată Moartea la un om şi i-a poruncit să meargă 
cu ea în cea lume. Omului i-a părut tare rău de lumea asta şi 
s'a rugat de Moarte să nu-i iea sufletul, ori să nu-l ducă baș (2) 
acum, că ar vrea să mai trăiască. 

Moartea l-a lăsat, dar peste un an a venit şi a zis către omr 

— No! vino, că acum nu te mai las! 

Omul sa rugat cât a ştiut el, dar tot n'a folosit nimic, că 
Moartea l-a dus cu sila pe o cale prin nişte păduri. 

Bietul om se tot plângeă şi se văieră că acii-şi pierde sufletul. 
Apoi se uită la mânile lui, la picioarele lui, la capul lui, şi ziceăr 

— Sărac trupul meu, cât te-am hărănit şi te-am spălat şi te-am 
îmbrăcat, şi acum o să pieri! 

Apoi se gândi la sufletul lui, şi nu credeă că dacă o ieşi din 
trup, să mai poată trăi, şi de aceea eră el supărat, şi mar fi vrut 
să moară nici decât. 

Și ajunse el şi Moartea la o apă mare, la un tău. Aci omul se 
rugă de Moarte să-l lase să bea încă mai odată în lume apă- 
Moartea îl lasă, dar când se plecă omul cu gura [a apă, cum eră 


(1) Şt. St. Tuţescu, Taina äluia, p. 35. 
(2) Chiar. 


350 


el pus în două picioare şi două mâni, Moariea îl atinse cu mâna 
și îi luă sufletul. Trupul lui căzù cu nasul în mocirlă, ca un dă- 
rab de lemn. 

S'a întâmplat de tot acel suflet peste un an a venit cu Dum- 
nezeu pe la apa aceea. Acum erau pe celălalt țărmure, şi Dum- 
nezeu bine vedeă că trupul sufletului cu care umblă pe aici, e 
dincolo, pe ţărmure. Intrebă dară Dumnezeu: 

— Da ştii tu ce e dincolo? 

lară sufletul zise: 

Zău, Doamne, nu cunosc ce să fie acolo; văd numai că e 
mortăciune urîtă. O! cum pute! Să mergem de aici! 

Dar Dumnezeu treci cu sufletul dincolo de apă, unde eră mor- 
tăciunea. Aci, aşă sete cuprinse sufletul, cât se rugă lui Dumne- 
zeu să-l lase să bea apă. Dar cât de tare se spări& când văzi că 
mortăciunea aceea e trupul lui din Zaia lume (de pe pământ). 

Duinnezeu zise: 

—- Baga-te aici în trupul ăla! 

Dar sufletul plângeă şi se rugă de Dumnezeu să nu-l bage iara 
în spurcaciunea aia de trup. Dumnezeu îi ascultă rugaciunea. A- 
tunci zise sufletul: 

—  Nerodul de mine, cât am fost eu de prost, că nu vream să 
mä scoată din acest trup. O, cît e de urit! Și cât îs eu acum 
de slobod!“ (1). 

Tot acest lucru ni-l arată și urmatoarea povestire, în care 
Moartea se preface într'o grămadă de bani, ca dela dânsa să se 
omoare doi inși : 

„Moartea, obosilă de mult lucru, a ajuns odată în Valea-rea 
şi s'a așezat ca să se odihnească sus, în coastă, de-asupra fântâ- 
nii. Ca să doarmă mai bine, şi-a făcut un pat verde de mără- 
cini Și scaeţi, se aşeză pe el și puse capul pe un muşuroiu de 
cârtiţă. 

Bun loc găsise cotoroanța! Umbră şi apă rece. Dar nu apucă 
bine să aţipească, și de pe drum vine spre fântână un român voi- 
nic, cântând cât îi luă gura. Ea săltă numaidecât capul, se ri- 
dică în picioare și priviă pe român. 

Românul, după ce băi apă rece, se apucă să se spele pe ochi, 
așă, fără nici o grijă, şi fără să bage de samă că Moartea e de 





(1) Densuşeanu, Graiul din Țara Hategului, p. 244 5. 


351 


asupra capului său. Când să se şteargă pe ochi, el vede Moar- 
tea stând dreaptă în picioare şi uitându-se spre el. Repede îşi 
împarți el mintea în patru, se închină de zor şi o croi la fugă 
spre padure, lăsându-și căciula la izvor. 

Să-l fi văzut cum fugiă, saracul, de nui se mai vedenu pi- 
cioarele ! Par'că eră titirez. Fugiă românul de frica Morţii, fără să 
ştie că Moartea, dacă vrea, îl gasiă ori unde. Dar ea a fost bună 
de data asta, s'a uitat doar la el şi l-a lăsat să-și vadă de drum. 
Apoi s'a întins iar pe patul ei de spini, căutând sa doarmă şi ea. 

Dar românașul! Voinic, voinic eră, dar eră cuminte băiatul. 
Știa el că cu Moartea și cu Dracul, să nu te apuci. De aia o 
croise aşă repede în pădure. Acum, el fugiă mereu, fără să se 
mai uite îndărat,.—aşi groază băgase Moartea în el. La o cotitura 
îl opresc însă doi oameni voinici, cu pușştile la spinare şi armaţi 
până în dinţi, cu pistoale şi cuțite. Frau doi hoţi, mai rai decât 
Moar ea, căci ei nu iertau pe nimeni. Vai de mama creștinului 
ce c'deă în mâna lor! 

Ce cnuţi pe aici, băiete? 
Nenişorilor, nu mă mai opriţi, cı m'ajun e Moartea! 

— Ce, eşti nebun? 

— Ba nu-s de loc nebun; e licru ådevärat. Vaziu Moartea 
de-nsupra Fântânii-reci; sta în coastă și se strâmbă la mine. 

Şi le povesti el toată istoria apoi. 

— Hai, bre, de ne-o arată şi noua Îi ziseră hoţii. 

— Nici mort nu ma mai întorc acolo!—le răspunse româna- 
şul; şi o croi iar la fugă. 

De geaba îl strigară hoţii, că el se departă mai adânc în pă- 
dure, ca un iepure scăpat dela ogar. 

— Hai să mergem noi acolo,—iîși zisera tâlharii. Ce e aia 
Moarte? Moartea nu se vede; nebunul asta, cine ştie ce-a vrut 
să ne spuie! 

Și hoţii o luară încetinel pe potecă spre Valea-rea, locul de 
întâlnire al tuturor haiducilor. Binişor, binișor, ajunseră la Fân- 
tâna-rece, unde găsiră căciula românului. 

Moartea din coastă i-a zărit de departe. Până a nu ajunge ei 
la fântână, ea îşi luă coasa dintr'un gorun, și o ascunse în mă- 
răcini, iar ea se prefăcă în bani de aramă. Pe patul ei răsăriră 
ca din pământ numai sgripfuri roşii de bani turceşti. Dar bani, 


352 


nu glumă: grămezi strânse cu lopata. Prin mărăcini mai erau 
încă risipiţi câţivă bani, cari sclipiau de-ţi luau ochii. 

Hoţii, dela fântână, suiră în deal, la poiana de lângă gorun, 
şi aci,—ce poți zice, găsiră comoara de bani. Pe patul, unde dor- 
mise Moartea, eră o grămadă mare. 

— Iată, mă, norocul nostru,—zise un hoţ. Băiatul ăla trebuiă 
să fi fost nebun! 

— Noroc, da nu glumă, vere! Așă sumedenie de bani, n'am 
mai văzut,—îi răspunse celalt hoţ. 

Hoţii strânseră banii degrabă, făcură o grămada cât porcoiul 
de fân, şi apoi o împărţiră pe din două. Căciula românului, gă- 
sită la fântână, o luară drept ocă şi măsurară cu ea. 

— Acum, să bem cevă, vere,—zise hoțul cel mai mare; noroc 
fără adălmaş nu merge. Du-te tu la cârciuma din Poieni şi adă 
de acolo două sticle de basamac; dar bagă ds samă: spune câr- 
ciumarului să mai toarne o ţâră de spirt din clondir, să-l facă 
tare, căci am să mă îmbăt la noapte. Măi, da nu uită: spune-i 
că-i sucesc gâtul dacă nu mi-o da rachiu tare. 

— Bine, am să mă duc,—răspunse celalt hoţ,—dar cevă mai 
pe înserat, nu acum. 

— Să pleci chiar acum ; așă vreau eu: vreau să beau mai re- 
pede. Nu-ţi fie frică. Acum avem și bani! Pe toată potera o în- 
șeli cu bani, chiar de ar fi să te prindă. Dacă îţi pare rău, dau 
banii dela mine! 

Hoţul cel mai tânăr, auzind așă vorbe, se sculă şi plecă cu tă- 
gârța plină de bani, spre cârciuma din Poieni. In urma lui, celalt 
hoţ strigă: 

— Mă găseşti în deal la Copacul-lupului ! 

Pe drum, spre cârciumă, hoţul se gândi mult la banii hoţului 
din pădure. 

— Hoţ e el ca şi mine, dar el a luat bani mai mulţi; na 
împărţit drept. 

Planul de a-i răpi banii, îl munci mult. La cârciumă ajuns o- 
dată, întrebă pe cârciumar de rachiu tare şi de șorecie. 

— Dar ce să faci cu șorecioaica ?—îl întrebă cârciumarul. 

— Imi trebue pentru leac,—i-a răspuns hoţul; am făcut nişte 
lighioane pe trup, şi trebue să mă curăţ. 

Peste puţin timp cârciumarul umpli! două sticle cu rachiu tare 


353 


și le duse acolo unde îl aşteptă hoţul. Tot atunci îi dete şi un 
fişic cu şorecie pisată mărunt, cu care el trebuiă să-și omoare 
tovarășul. 

— Nu-l pot omorî cu bâta, dar cu otrava îi fac de cap. Am 
mai omorît eu câţivă ca el. 

Gustă puţin rachiu şi vâri în sticlă şorecie. 

— Asta e sticla lui; are să-i vie bine, dacă va bea! 

Hoţul cel bătrân din pădure, îşi făcuse şi el planul lui. To- 
varăşului trimis la cârciumă, socotiă că i-ar fi dat prea mulţi 
bani. 

— Dar nu e nimic,— îşi ziceă el; am să mi-i ieau îndărăt. Când 
s'o întoarce, am să-i trimit din deal un glonte în cap. 

Și aşă făcu. Hoţul mai tânăr suiă dealul la Copacul-lupului. 
Prin întunerec, căci înoptase bine,—luleaua de tutun ce ţineă 
în gură arătă hoţului bătrân capul ce hotărîse să sdrobească. 

— Unde eşti mă ?—strigă hoțul de jos. 

— Aici, aici,—îi răspunse cel de sus, Mai şezi puţin, să viu 
eu la tine. 

Cu puşca la ochi, el se apropiă puţin câte puţin de hoţul ce 
veniă încărcat dela cârciumă. 

Când arma de foc răsună în Valea-rea, poc! un hoţ căzù în 
poteca ce duceă la Copacul-lupului. Hoţul cel bătrân coborî din 
deal şi-l găsi în potecă cu capul sdrobit. 

Alături, dăsagii cu sticlele de rachiu şi cu banii tovarăşului 
fură cea din urmă pradă ce mai putu adună. Băi cu putere din- 
tr'o sticlă, ca omul care a muncit toată ziua. Peste puţin însă, 
stomacul începu să-l ardă. Pielea de pe trup îl ustură grozav, 
capul şi tâmplele îi svâcniau cu putere. Işi rupse hainele, se lovi 
de copaci, până ce focul din stomac îl cuprinse şi-l pironi pe 
loc. In cele din urmă, obosit şi zăpăcit, cu mânile pe stomac, 
muri şi el tot în potecă, puțin mai departe de locul unde ador- 
misc celalt hoţ. 

El, fără să ştie, muriă otrăvit cu şorecie; nimerise tocmai sti- 
cla ce i se pregătise din vreme. 

Moartea se făcu singură la loc. Din bani îşi făcu iar trup de 
oase, cum eră la început, cu cap, cu picioare şi mâni. Luă sti- 
clele cu rachiu tare, le vărsă peste trupurile hoţilor, şi luându-și 
apoi coasa, plecă mai departe. 


T. Pamfile, Mitologie, 1, 23, 


354 


De rândul ăsta, ea lucrase destul de bine și de frumos!“ (1). 

Această povestire olteană se aude şi prin jud. Neamţ. 

„Se povesteşte că într'o pădure, trei pădurari, cum  marcau ei 
copacii, iaca văd un călugăr sihastru, fugind cât puteă printre 
copaci, împleticindu-se de crăugi şi gâfâind de oboseală. Şi a- 
tunci pădurarii îl opresc şi-l întreabă: 

— Ce fugi, părinte, ca un smintit? 

— Fug de Moarte, zice el. 

— Cum, fugi de Moarte? Unde-i Moartea ? 

— laca cole, în urmă, la un copac. 

— Hai cu noi şi ne-o arată,—zic pădurarii; noi nu ne temem 
de dânsa; o tăjem cu toporul. 

— Duceţi-vă, tăieţi-o, faceţi ce ştiţi, dar eu nu merg! 

— Bun; nu mergi? Da de frică nu ştii? 

Și aşi, luându-l cu sila, cu vai-nevoie se duce şi le arată o 
movilă de bani, pusă de demult, cine ştie de cine, în gaura unui 
copac, care cu timpul, făcându-se tot mai scorburos, a făcut ca 
banii să cada grămadă, jos. Şi... călugărul, bucuros că a scăpat 
nechelfănit, o iulește iar la fugă nebună spre schit. 

— Măi, da prost călugăr!—zice unul din pădurari. Mare ţi-i 
minunea! Aici este o grămadă de bani, şi el, sireacul, zice că-i 
Moartea! Sălbatec călugăr și năuc! Zău, bre! Ţi-a mai dat ochii 
să vezi o libhioaie de om așă, până aci? Sireaca Moarte, unde 
a fi ea amù! 

— Da ce mai la deal, la vale! Ce să mai judecăm pe călu- 
găr!—adaugiă altul. De amù, iaca, nu ne mai trebue slujbă, că 
vezi, cine ştie a cui bogăţie a intrat în mânile noastre! 

— Hai să bem cevă, că toată ziua am muncit şi cu ţâră de 
băutură nu ne-am udat gura!--zice al treilea. 

Și atunci, iea unul un galben şi pleacă în sat după rachiu. Dar 
Diavolul, hei! ştie ce face, ce lucrează! 

Unul din cei doi rămaşi cu împărțeala banilor, îşi dă cu gân- 
dul că mai bine ar fi să împartă amândoi banii, şi când va sosi 
celalt, să-l împuşte,— şi pace! 

— Gaia!—zice al doilea. 

S'au înţeles minunat. Dar Diavolul umblă pe la urechile tutu- 


(1) Jon Creangă, III, p. 238 40. 


355 


ror, — că şi cel dus în sat făureşte un gând rău. Mergând după 
băutura Incornoratului, și își zise: 

— Măi, da oare de ce maş luă eu toţi banii? Adicăielea de 
ce nu m'aş îmbogăţi numai eu? Mai bine cumpăr şi niște otravă, 
o amestec cu rachiu şi apoi, eu, cum nu prea beau, tovarăşii o 
să mă creadă, şi aşă nare să le pară rău că n'oiu gustă de loc. 
Și apoi, umple-ţi traista de aur şi argint, măi Costache. Du-te a- 
casă, mânâncă şi bea ce pofteşti, şi te plimbă toată ziua. 

Așă! Iaca vine cu rachiul și-l dă celorlalţi. După ce aceia pri- 
mesc ulciorul, întind puștile spre el. Gata! Omul cade scăldat în 
sânge; apoi, îl ieau în grabă şi-l îngroapă într'o văgăună, ca pe 
un câne. 

Şi amù, ce grijă aveau decât a ulciorului cu rachiu, că doar 
Danii nu fugeau ; aveau când să-i împărţească, ziceau ei. 

S'au pus pe cinste, și cum au gustat din băutura ucigatoare 
au şi căzut, sbătându-se ca peştii în vârşă. N'au mai avut când 
să împărțească banii. 

Și iacă așă, poate, când își dădeau sufletul, s'or fi gândind la 
călugărul pustnic, care fugiă de Moarte, și de care ei râdeau cu 
atâta poftă!“ (1). 

In afară de acestea, subiectul, fără a mai pomeni numele Mor- 
ţii, îl aflăm şi în alte povestiri (2). 

Mai de mult, se spune că Moartea lucră după socotinţa şi pofta 
ei, fără a da nimănui socoteala: 

„Zice că pe timpul acela, când trăiă Sf. Faralampie, eră mâ- 
nia lui Dumnezeu ce făceă Moartea. Cosiă cu coasa ei cea as- 
cuțită mai pe toţi oamenii din lume. 

Văzând dela un timp Dumnezeu că Moartea îşi face de cap, 
că ea iea cu mult mai multe suflete de om decât i-a fost dela 
început porunca să iea, a mânat pe Sf. Haralampie s'o prindă 
și să n'o lase mai mult a face ceea ce-i place. 

Sf. Haralampie, supus şi ascultător ca totdeauna, s'a dus, și fă- 
când ce va fi făcut, a pus mâna pe moarte, a' legat-o binecu un 
lanţ de fier, şi astfel legată, o ţine și o poartă el până în ziua 
«de azi, neslobozind-o nici când din mână, căci cum ar slobozi-o, 


(1) Jon Creangă, VII, p. 181 3. 
(2) Ca/eudarui revistei lon Creangă pe anul 1912, p. 133-—5.— Neamul ro- 
anânesc pentru popor, VI, p. 7T07—9. 


356 


îndată ar cosi cu coasa sa, pe care o poartă totdeauna la sine, 
pe toţi oamenii, ci el o sloboade numai atunci când îi spune 
Dumnezeu, şi numai la acei oumeni pe cari îi voește Dumnezeu, 
sau cari, prin purtarea lor cea rea, îl supără din cale afară, atât 
pe Dumnezeu, cât şi pe dânsul. 

Omul acela însă, care nu-l supără prea tare pe Dumnezeu, 
precum şi pe Sf. Haralampie, trăeşte cu mult mai mult decât 
ceilalți oameni, pentru că Sf. Haralampie îi încunjură cu Moar- 
tea“ (1). 

O dată a luat sufletul unui fin al lui Dumnezeu: 

„A avut Dumnezeu un fin şi-i eră frică de Moarte. El a făcut 
un tron de piatră şi sa băgat acolo, să nu-l găsească Moartea. 
li duceă nevasta de mâncare acolo, când şi când. 

Moartea, ce numai i-a mirosit şi l-a găsit. S'a dus la el, zicând 
că e Dumnezeu şi a strigat: 

— Mă, fine; mă! Ia ieși afară! 

El a descuiat uşa şi a ieşit. Samodiva l-a luat şi pe ici i-a fost 
drumul; s'a dus la Dumnezeu în cer cu el. 

Dumnezeu l-a cunoscut că e finul său: 

— Ce, aoleo, ăsta e finu-meu! 

— Nu ştiu, că abiă îl scoseiu,—zice Samodiva; eră încurcat în- 
tr'o piatră în pământ! 

A mânat-o să-i aducă sufletul îndărăt. Şi i-a fost frică să mai 
vie!“ (2). 

Astfel, supusă poruncitor lui Dumnezeu sau Sf. Haralambe (3), 


Moartea a lui Dumnezeu, 
Culege şi bun, şi rău, 


(1) Marian, Sărbătorile, 11, p. 22. 

(2) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 68. 

(3) Șezăfoarea, IIl, p. 114: „De nimeni mare frică Moartea ca de Sf. Hara- 
lampie. El e mai marele ei şi acolo unde Sfântul îi porunceşte să nu se ducă, 
ea-l ascultă, căci vai şi amar de ea, de nu face pe voia Sfântului. Când Moar- 
tea nu ascultă de el, Sfântul o pune la pedeapsă şi o calcă în picioare. Moar- 
tea nu vine fără pricină la om; chiar şi cei ce se înnecă şi se spânzură, cum 
şi cei ce mor grabnic, încă trebue să fi avut vreo pricină, ca să le vie Moartea 
căci, 

Nuntă fără minciună, 
Și moarte fără pricină, 
nu se poate“. 


357 


necruţând pe nimeni, nenăpăstuind pe nimeni. Când câte odată 
omul crede că Moartea l-a cercat şi totuş nu moare, să se ştie 
că nu Moartea l-a încolţit. „Când are omul zile, nu moare“, chiar 
„dacă Moartea îi dă târcoale: 

„Un mocan,—spune o povestire,—îşi aveă turmele la munte 
sus... Și nu-i mergeă de loc bine mocanului cu oi, că azi îi pie- 
riă un miel,—şi nici urmă de hoţi,—mâni îi pieriă o oaie,—şi nici 
urmă de lup,—poimâni i se îmbolnăviau zece și muriau până 
seara, şi pricina nu eră chip s'o afle. 

Intro zi, stăteă el așă, ostenit şi îngândurat lângă târiă, şi aude 
fâş-fâș, fâş-fâş printre frunzele pădurii. Și săibătăciune nu erà, 
pentru că fiarele nu au așă de mare îndrăsneală, şi nici mers de 
om nu eră, pentru că poteca nu eră pe acolo. Târziu tocmai, 
iată crăngile bradului că se dau înlături și chipul cel urit al 
Morții iesă la lumină. 

Eu, Moartea m'am văzut-o, dar îmi închipuiu că-i numai os, şi 
atâta, cu coasa în spinare, şi atâta. 

Și Moartea, tăcută, sare repede gardul ţarcului, la oi, apucă un 
miel şi intră cu dânsul în pădure. 

Mocanui, ca ori şi care om în locul lui. Intâiu, rămâne de 
lemn, iar mai pe urmă, socotind că-i tot una pentru dânsul, în 
sărăcia lui cea lucie, își iea inima în dinţi, şi pas cu pas dură 
Moarte. 

Mergeă Moartea, mergeă şi el după dânsa încet; o croiă 
Moartea cumvă la fugă, sbură şi mocanul după dânsa. Şi hai-hai, 
hai-hai, ajung şi ei, aşă, pe la miezul nopţii, într'o gură de prá- 
pastie. 

Moartea stă o clipă pe mal, se uită înapoi, își face vânt şi sare 
în gura prăpăstiei; mocanul stă și el o clipă, se uită în jos, îşi 
face vânt şi sare şi el în gura prăpastiei. 

Și ajung amândoi la fund. Moartea eră teafără, pentru că eră 
fără moarte, şi mocanul, viu, nevătămat, pentru că nu-i sta scris 
să moară în prăpastie. 

Şi de-acolo, altă fugăreală prin fundurile prăpăstioase ale în- 
tunerecului, până când Moartea isbeşte cu oasele mânios în les- 
pede de piatră şi intră înlăuntru. Mocânul pune umărul, se um- 
flă în piept, înțepeneşte picioarele, şi câid a icnit odată, stana 
de piatră s'a dat peste cap, și bietul necăjit se pomeneşte în să- 
laşul Morţii. 


358 


„„Salaşul Morţii din fundul pământului este întunecos şi rece, 
și numai peretele de către sfințit e plin cu felurite lumânari și 
candele. Acestea-s viețile oamenilor pământeni. Cele de aur și 
argint sunt ale fericiţilor; cele de coajă de brad sunt ale săraci- 
lor; cele necurate sunt ale necuraţilor ; cele pline sunt ale celor 
cu vieață îndelungată, iar cele deşerte arată sfârşitul celor ale că- 
rora sunt. 

Se apropie mocanul şi la petrece din ochi pe rând, le numară 
pe ţări și sate şi tocmai într'un târziu găseşte şi candela lui, tai- 
nuită într'un colţ. Se uită şi vede că-i plină, se întoarce și strigă 
Moartea, şi Moartea vine pe dată. li poruncește mocanul s'o cu- 
rățe, şi Moartea face după porunca; se întoarce mocanul către 
Moarte şi-i arată pumnul, şi Moartea începi să tremure. lar când 
a "'nlrăţat-o de furca pieptului şi-a trântit-o de două ori în pä- 
mânt, Moartea a rămas în genunchi şi sa rugat mocanului s'o 
ierte. I-a dat apoi mielul înapoi, i-a dat galbeni ca să-și răscum- 
pere atâţia ani de neajunsuri, i-a sărutat poala saricii şi vârful o- 
pincii, și mocanul a ieşit din sălaș, a sburat afară din prăpaştie 
și de acolo în muntele cu oiţele lui. 

De atunci, imâhnire nma mai avut, pagube na mai îndurat, şi 
toate i-au mers în plin“ (1). 

Alte ori Moartea, în aceste împrejurări, se vede însoțită de 
Ciumă şi Holera: 

„Erà pe vremea când... umblă pe păcătosul ista de pământ și 
Holesă şi Moarte şi Ciumă și toate. 

lată că într'o zi de primăzară se întâlnesc pe la miezul nopții 
întrun ţintirim, Moartea, Ciuma și Holera şi se ieau la cioandă, că 
ciobanul din marginea satului, cu oi mândre şi miei grași, gras 
și voinic şi el cât un brad, nu vrea (2) să le deie câte un miel 
gras de pomană. 

Porneşte la el întâiu Holera, care se lăudă că i-a face ea pe 
fel ciobanului, şi trebue să-i deie mielul cel mai bun. Ajunge la 
cioban: 

— Ce vrei dumneata dela mine,—zise ciobanul către baba 
ce venise la el, urîtă ca Moartea şi cu nişte ochi ca de Holeră. 

— Eu îs Holera; am venit să-mi dai mielul cel mai gras, c'a- 
poi cu mine ţi-i în cârd! 

(1) Culegere din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) In text: în loc de „nu vrea“, este „are”. 


339 


— Nu mă tem de Floleră, c'am să mânânc usturoiu și bucate 
Chipărate ! 

Şi s'a dus Holera, Dracului. Holera n'a mai avut ce face şi s'a 
dus pe munţi și pe pustii, şi când sa întâlnit cu surorile ei, 
Ciuma şi Moartea, le-a spus paţania şi s'a cam mai dus. 

— Las'că mă duc eu, zise Ciuma către Moarte; să vezi cum 
am să-i viu de hac! 

Intr'o zi, pe la amiază, iaca soseşte la stâna ciohanului o urf- 
ciune de babă, de nn s'a mai văzut de când lumea așă sluțenie. 

— Ce vrei, babo? îi zise ciobanul. 

— Am venit să-mi dai mielul cel gras din turmă, capoi cu 
mire ți-i în cârd! 

—- Da cine ești dumneata, de porunceşti ca într'o casă pustie? 
Nu vezi ca eu îs stapân aici? 

— Eu îs Ciuma, şi de nu-mi dai ce-ţi cer, ata a ţi-i leacul! 

De ciumă nu-mi pasă nici atât ca de Holeră; am să dau foc 
la toate gunoaiele, am să şed în fum, şi las’ de mi-i puteì face 
cevă ! 

Ciuma, când a auzit aşă, sa dus la Moarte întrun suflet și i-a 
spus toată păarania cu ciobanul. 

— Las ca mă duc eu,—zise Moartea cu mândrie. Dacă nici 
mie nu mi s'o închină şi nu mi-o da mielul cel gras, apoi o îm- 
plineşte ! 

Ciobanul ospătă. Numai ce iaca vine la dânsul o dihanie nu- 
mai oase, şi c'o coasă în mână. 

— Cine ești şi ce cauţi la mine? 

— Eu îs Moartea! Am venit la tine sa-ţi cer un miel gras; 
şi de nu mi-l dai, pregăteşte-te să vii după mine. 

— Ți-l dau, ţi-l dau cu toată inima, şi merg și cu dumneata 
să ţi-l duc acasă. 

Ciobanul iea un miel gras şi se duce să-l duca Morţii acasă. 

Casa Morţii eră foarte mare şi c'o mulțime de cuie în cari e- 
rau atârnate câte un ghem: unele mari, altele mijlocii și unele de 
tot mici. 

— Ce-s acestea ?—întrebă ciobanul pe Moarte. 

— Acestea sunt ghemele cu firul vieții fiecărui om; când s'a 
mântuit firul, traiul omului s'a sfârşit și eu mă duc de-i ieau su- 
fletul. 


360 


— Şi care-i ghemul vieţii mele ?— întrebă ciobanul pe Moarte. 

—  Aista! 

Ghemul vieţii ciobanului eră foate mare. Când l-a văzul el aşă, 
şi ştiind că mai are zile de trăit, a luat mielul în braţe şi-a spus 
Morţii: 

— Dacă mai am zile de trăit, lasă mielul la mine, că am fe- 
meie şi copii, şi le trebue demâncare, că mie nu-mi aduce ni- 
meni de pomană, şi trebue să muncesc ca să le astup gurile! 

Și sa dus acasă. 

Holera, Ciuma şi Moartea sau îndrăcit de ciudă că le-a păcă- 
lit ciobanul“ (1). 

Această povestire moldovenească se aude şi prin Oltenia, unde 
se spune că ciobanul plecat după Moarte, ca să-i ducă oile cele 
grase, a văzut fäcliile vieților omeneşti (2). 

Neîndurătuare şi neiertătoare, Moartea iea pe cel ce trebue să 
moară. In această privinţă avem cunoscutele cântece ale voinicu- 
lui care, fiind întâlnit de Moarfe,—ca mai sus, de Ciumă,—nu-l 
îngădue nici să-și vestească mama prin răvaș, cu toate că îi fä- 
gădueşte o mulțime de lucruri. Acelaș lucru se întâmplă chiar și 
cu un fin al ei; după cum se vede din următoarea povestire: 

„Eră un om sărac, sărac şi aveă o spuză de copii. Incotr'o a- 
pucă, tot de sărăcie aveă parte. De aceea, ce se gândeşte în- 
tr'o zi? 

— Măi, se vede treaba că numai nașul copiilor mi-a adus ne- 
norocul în casă. la să-l mai schimb, să caut altul! 

Şi după ce zice astea, nu trece mult şi nevasta îi mai naşte un 
copil. Pleacă deci săracul să-şi facă cumătru nou. 

Merge şi merge la drum cu pruncul în brațe prin sate, prin 
oraşe, pe dealuri și pe văi, căutând, doar o întâlni pentru fiul 
său un naş mai de Doamne-ajută. Cu cine se întâlniă însă, tot 
nu se împogodiă. 

După vreo trei zile, se întâlnește c'o femeie. 

— Buna ziua! 

— Mulţumim, omule! Ce cauţi? 

-- Caut pe cinevă să-l pun naş la copilul ăsta! 

— Pune-mă pe mine. 


(1) Zon Creangă, IV, p. 76 7. 
(2) Ibidem, V, p. 44 5. Cf. C. Rădulescu-Codin, Zugerul Românulul, p. 123 


361 


— Păi cine eşti? 

— Cum, nu mă cunoşti? Sunt Dreptatea. 

— Aşa? Nu te puiu, Dreptate, că nu ești dreaptă cu toți. 

O lasă şi merge mai departe. După alte trei zile, se întâlneşte 
cu altă femeie. 

— Pune-mă pe mine, omule, nașă; să ţi-l botez și să ne cus- 
crim! 

— Dumneata cine ești? 

— Moartea. - 

— Bine, dar. Pe dumneata te puiu, că ești dreaptă. Ieai de-a 
rândul, şi pe bogat, şi pe sărac, și pe bătrân, și pe tânăr, şi pe 
împărat, și pe cioban. 

Și a botezat Moartea copilul săracului, de au făcut apoi cu- 
metrie şi zaiafet mare. 

— Acu, fiind că ești sărac lipit,—zice într'o zi Moartea către 
cumătru-său, să-ţi dau un dar în lume, să te îmbogăţești. 

— Ce dar? 

— Ia, să te faci doftor; să vindeci lumea... 

— Cum aşă, că eu nu știu carte. 

— Nu face nimic. Iți dau eu szic/a asta. La care bolnav mă-i 
vedeă la cap, uitându-te prin sticlă, să-i spui că moare; la care 
nu mă-i vedeă, ori mă-i vedeă la picioare, să-i dai doftorii din 
sticlă, că se îndreptează. 

A luat săracul sticla şi a făcut după cum l-a povățuit cumă- 
tră-sa. 

La început, mergeă pe drum şi strigă: „doftor bun! doftor 
bun!“. Oamenii cu păsuri,—că cine n'are,—îl chemau în casă, şi 
aşă, a vindecat săracul multă lume. Pe urmă s'a dus vestea des- 
pre meşteşugul lui, ba s'a făcut şi bogat, de n'aveă pereche. 

Când mai îmbătrâni o leacă, mai veni Moartea pe la cumă- 
tru-său, şi după ce ospătară împreună, apucară amândoi cumetrii 
să se plimbe o leacă pe o vale în jos. 

Acolo omul vede niște /z/nânări aprinse, într'o poieniţă; unele 
mai mari, altele mai mici. 

— Ce e acolo, naşă? 

— Zilele oamenilor. Care are lumânarea mai mare, trăeşte mai 
mult, i 

— Aşà? Mare minune! 


302 


In mijloc eră o lumânare mai mare, răsăită din celelalte. 
— Lumânarea din mijloc a cui e, naşă ? 
A fiului,— copilul tău pe care l-am botezat eu. 

— Dar aia care abiă licărește,—muculețul ăla pe sfârşite, al 
cui e? ; 

— A ta. Dă fuga acasă, cumetre, primineşte-te, împărtăşeşte-te 
că azi îţi ieau viaţa. 

— A, nașă! Păcat!—zise speriat omul şi începând a plânge. 
Fie-ţi milă! Mai lungeşte-mi vieaţa! Mai rupe dela copil! 

— Nu se poate, fine! Nu m'ai ales tu cea mai dreaptă? 

Şi abiă la aşteptat de s'a dichesit omul, şi cumătra Moarte 
nu i-a mai căutat. l-a luat vicaţa chiar în ziua aceea!“ (1). 

Această povestire musceleană se aude și prin Moldova (2). 

Povestiren, de alfel, o întâlnim şi la Francezi, aproape în- 
tocmai (3). 

Odată, se spune, trecând peste poruncile lui Dumnezeu sau ale 
Sfintului Haralambie, care o câ“mueșşte, Moartea a vrut sa cruţe 
o femeie. 

lata povestirea macedo-româuă: 

n Moartea, — Marlu, adică Charon,—înainte nu eră surdă, cum 
este acuma, dar într'o zi o trimise Dumnezeu să iea sufletul u- 
ni neveste, frumoasă de tot. La capul nenorocitei neveste plân- 
geă o mătușă, căci nevasta născu doi băieți, şi despre barbatul 
ei sosi ştirea că muri. 

Când intră Moartea şi văzu nenorocirea ce se face, i-a fost aşă 
de mult milă, că nu cuteză să-i bage cufitul și să-i iea sufletul, 
ci se întoarse din nou la Dumnezeu. 

Acesta, îndată ce o văzii, îi zise: 

— Unde-i nevasta ? 

— Doamne,—grăi Moartea, iată şi iată ce se petrece. Biata de 
nevastă, ducându-mă să-i ieau sufletul, născù doi băieţi. Pe de 
altă parte îi sosi ştirea că bărbatul său, în străinătate, unde eră, 
dete ortul popii. In casă, sărăcie aşă de multă, în cât, cu sacul 


(1) C. Radulescu-Codin, Îngerul românului, p. 119—21. 

(2) I. S. Ionescu, Povești, anecdote, ş. a., laşi 1905, p. 60-3. 

(3) Revue des traditions populaires, X, p. 594 şi XIII, p: 664. Cf. F. M. Lu- 
zel, Læendes chrétienes de la Basse-Bretagne, |, Paris 1882, p. 262 şi Archivio 
per lo studio delle tradizioni popolari, IV, p. 422 32. 


363 


să cauţi să o arunci afara şi tot nu se aruncă. Rude şi oameni 
de aproape nu are pe nimeni, afara de o mătuşă, şi aceea ba- 
trână şi saracă, încât mare pentru dânsa ce mâncă, nu să dea şi 
să ajute şi pe altul. Dacă i-aş fi luat sufletul bietei neveste, gân- 
diiu: cine va îugriji de pruncii cari vor rămâneă după dânsa! 

Dumnezeu încrunta din sprincene odata, se posomori şii 
porunci Morţii sa se afunde în mare și sa-i aduca de acolo o 
stâncă mare cât o casa. 

Moartea sbură dintr'odată, se afundă în mare, trânti stânca pe 
umăr, şi până să te îreci la ochi, iată-o în faţa lui Dumnezeu. 

— Despic'o! ordonă Dumnezeu. 

Și când o despică, ce sa gasească înauntru ? Doua ființi, doi 
viermi, cari se mișcau vii înăuntru. 

Cine îngrijește de fiinţile acestea?  întreaba Dumnezeu. 

— Tu, Doamne,—grăi Moartea. 

— Dacă eu, şi nu altul,—reluă Dumnezeu, — ce te amesteci 
ca să întrebi şi vrei sa afli ce nu-i menit sa știe altul afnră de 
mine ? 

— Drept e, Doamne! grăi Moartea. 

Atunci Dumnezeu o făcù surdă şi o trimise să iea sufletul 
nevestii, şi apoi o condamnă să trăiască pe pământ, până îi va 
veni mintea. 

Pe pământ, Moartea intră la o mânăstire, trăiă acolo și se 
rugă zi şi noapte la Dumnezeu ca s'o ierte și să se suie iarăş 
la cer. 

După ce trecură treizeci de ani din ceasul de când Moartea 
trăiă la mânăstire, așă cum nu doriă, într'o zi stareţul o trimise 
în oraş, să aducă cine ştie ce. Pe când se duceă, ce să vada? 
In târg, toată lumea se da la o parte ca să treacă arhiereul, şi 
toţi ședeau, se închinau și căpătau binecuvântarea. 

Intrebând şi pe unul şi pe altul, Moartea, care vedeă și nu a- 
uziă, află că acel arhiereu nu este altul decât unul din pruncii 
nenorocitei neveste, moartă la naştere. 

Râse atunci, şi zise: 

— Mare ţi-i slava, Doamne! 

La întoarcere, spre mânăstire, ce să vadă? Lumea toată ieșise 
să trimeată pe cel mai vestit om din acel loc, la împărat, ca să- 
fie mână dreaptă. 


364 


Din unul, din altul, Moartea află că omul acela nu-i altul de- 
„cât fratele arhiereului. 

Râse iarăş şi zise: 

— Mare ți-i slava, Doamne ! 

Dumnezeu o chiamă atunci pentru a doua oară și-i zise: 

— Ei, ce văzuşi cât şezuşi pe pământ ? Prinseși minte? 

— Doamne, mare ţi-i slava! —grăi Moartea. 

Lui Dumnezeu îi fu milă de Moarte, o iartă şi o bagă iarăş în 
slujbă, dar spre pedeapsă, ca să nu se înșele şi altă dată, de a 
face ce făcu treizeci de ani înainte, o lasă surdă. 

De asta, omul nu trebue să se plângă nici odată de ce-i tri- 
mite Dumnezeu, că ce-i trimite, pentru binele lui îi trimite. Ast- 
fel, de cei doi prunci, după ce rămaseră orfani, auzind un om 
bogat, dar fără copii, îi luă de suflet, şi-i crescii până ajunseră 
mari şi vestiți peste tot pământul astfel cum n'ar fi ajuns nici o- 
dată, dacă le trăiă părinții, cari, să fi vrut să-i inveţe şi să-i pro- 
copsească, şi nu ar fi putut“ (1). 

Povestirea aceasta o aflăm şi în Bucovina: 

„Pe Moarte, zice că odată Dumnezeu a trimis-o la o femeie 
cu opt copii; patru şedeau de o parte şi patru de altă parte şi 
plângeau. 

Morţii i-a fost jale, și sa dus la Dumnezeu să-i spuie că nu 
sa îndurat să-i iea sufletul; ce vor face copilaşii? 

Atunci Dumnezeu i-a spus: 

— Vezi piatra ceea? 

Acolo jos era o piatră cât un ou, şi pe ea niște gâzufe. 

— Vezi gâzuţile astea? Şi de acestea port grijă eu. Du-te 
înapoi la femeie și o iea! 

Moartea s'a dus şi i-a luat sufletul iar din copii au luat oa- 
menii, cari erau gospodari mai buni, câte unul, i-au crescut și 
i-au făcut oameni“ (2). 

O variantă o avem din jud. Tutova; ea se spune tuturor, când 
cinevă vrea să încredințeze că „Dumnezeu poartă grijă de fie- 
care“: 


(1) P. Papahagi. Din literatura populară a Aromânilor, Bucureşti 1900, p. 
806-9. 
(2) Voronca, op. cit, p. 622. 


365 


Erà odată o femeie săracă şi tare necăjită. Pe de-asupra tutu- 
ror necazurilor, Dumnezeu îi mai dete și doi copii gemeni, tare 
frumușei. Munciă cum puteă, săraca, de-şi creșteă băeţii. Când îi 
vedeă așă cuminciori, uită toate necazurile şi i se umpleă inima 
de bucurie. La câte nu se gândiă sufletul ei de mamă, când or 
fi băieţii mari ? 

Dar într'o zi, Dumnezeu cheamă pe Moarte la el și-i dete po- 
runcă să iea sufletul mamei şi să lase pe băieţi fără mamă. 

Moartea veni. Când văzu însă pe mamă dormind cu fața în 
sus şi pe copii sugând unul de-o parte şi altul de alta, i se fă- 
cù milă şi ei de dânșii şi se duce dela femeie. 

Peste câtevă zile Dumnezeu caută în raiu sufletul femeii şi 
nu-l găseşte. Repede poftește pe Moarte la sfinţia sa şi-o întrea- 
bă de ce nu i-a ascultat porunca? 

— Mi-a fost milă, Bunule, de copii, căci femeia dormiă şi 
copilaşii sugeau la mă-sa: unul de-o parte şi altul de altă parte. 
Cine va mai îngriji de ei, de va muri maica lor? 

Dumnezeu porunci Morţii să se ducă la mare şi să-i aducă 
un bolovan. Moartea îndeplini voia Ziditorului. 

— Crapă piatra în două şi vezi ce-i acolo ? 

Moartea crăpă bolovanul drept în două, în mijlocul căruia gă- 
si doi viermișori. 

— Cine îngrijește de aceștia ?—întreabă Stăpânitorul lumii pe 
Moarte ? 

— Bunătatea sfinţiei tale! 

— Du-te dar de fă cum ţi-am poruncit, şi cel ce îngrijește de 
viermii din piatră, va aveă grijă și de acei doi copii (1). 

In variantele acelor povestiri, întâlnim de multe ori pe Arhan- 
ghelul Mihail (2), pe Sfântul Arhanghel sau pe Inger, cari iea în 
locul Morţii, sufletul oamenilor, cum am şi pomenit în altă par- 
te, iar alte ori, Arhanghelul Mihail este însoțit de Moarte, care, 
prin Bucovina, se crede că este cea fără milă. Sf Arhanghel în- 
totdeauna zice: $ 

— Să-l mai lăsăm un ceas, două! 

Și numai după acest răstimp i se taie omului capul (3). 


(1) Împărt. de d4-l M. Lupescu, com. Zorleni. 
(2) T. Pamiile, Sărbătorile de toamnă, p. TT şi urm. 
(3) Ibidem, p. 95. 


366 


Incheiu aceste șire cu următoarea povestire în care se arată 
cum unul a căutat să pâcâlească Moartea: 

„Ci-că un boier sgârcit, îmbolnăvindu-se odată, se trezi cu 
Moartea la căpătâiu. 

— Mă rog, Moarte,—se rugă sgârcitul, mai lasă-mă trei ani, 
ca să mă grijesc și eu ca tot creştinul, să-mi dau de pomană, 
să-mi fac vreo fântână, că nu mi-am dat nimica, și slavă Dom- 
nului, că am de unde şi cu ce! 

La aceste vorbe, Moartea se îndură şi-l lăsă cu vieaţă. Sa în- 
sănătoşat sgârcitul acela şi ce credeţi că a făcut? Poate că cele 
făgăduite... Ţi-ai găsit! El, măi tătucă, căută pietrarii cei mai 
meşteri și mai iscusiţi din lume şi îi puse să-i facă' o casă de 
piatră, cu uşă de piatră, şi geamuri groase de cristal, apoi băgă 
mâncăruri şi băuturi de toată mâna, şi când se apropiară cei 
trei ani, se băgă acolo. Şi petreceă fără grijă, nepăsându-i de 
„Moarte. Cum stăteă el acolo cu ţigara în gură, numai iaca şi 
„Moartea cu coasa de-a spinarea înaintea lui. 

Când o väzù sgârcitul, abiă puteă îgăimă : 

— Da şi aici ai venit? 

— Ţi-ai dat de pomană ? — îi zise Moartea. Te-ai grijit, ţi-ai 
făcut fântână, cum ai făgăduit acum trei ani? 

— Nu!—bâlbâi sgârcitul. 

— Hai şi-ţi vei da samă înaintea lui Dumnezeu, dela care am 
poruncă să-ţi ieau sufletul ! 

ŞI-L găsiră pe boier ţeapăn, pe scaun, cu ţigara'n gură, în casa 
lui de piatră (1). 


() Jon Creangă, 111, 303—4. 


CĂȚELUL PĂMANTULUI. 


Denumiri. Credinţi mărunte. Țâncul pământului și zidirea lumii. 


Căţelul pământului, Cânele pământului (1), Țâncul sau Țincul 
pamântului, Grivân sau Orbetele pământului (2) este o vietate, 
se pare asămănătoare cânelui, dacă nu chiar un câne, care trăeş- 
te în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile pe 
unde se fac fântâni. 

Câte odată iesă noaptea pe faţa lunii, şi prin lătrăturile lui, 
dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme 
pe drumeţii rătăciţi, când întunerecul este mai greu. 

Sunt oameni cari povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii 
spun că chiar îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun u- 
rechea la pământ. 

Eminescu, după aceste credinţi, scrie în „Strigoii“: 


In numele Sfântului, 
Taci S'auzi cum latră 
Căţelul pământului 
Sub crucea de piatră! 


Cel mai mare neajuns însă, îl pricinuesc aceste ființi necurate 
celor de curând morţi şi îngropaţi, cărora, prin lătrătura lor, cau- 
tă să le turbure somnul sau să-i mânânce. Pentru aceasta prin 
unele părți din Transilvania, după înmormântare, merg două- 
trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază şi fac 
15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie 
lătrat de Căţelul pământului (3). 


(1) Drum drept, X, D. 250. Strigătul lui Ștefan Gheorghe-Vodă, către Dom- 
nul muntean, privitor la primejdia Paşii de Silistra, care amenință cu oaste de 
10.000: „lar de Pașa, mai puţină grijă ne-ar fi, că înaintea Pașii, pare-mi-se că 
m'am dosi. Mai bine să ne mnânânce cânii pământului nostru, decât pre alte lo- 
curi străine să izidim !“ 

(2) Convorbiri literare, XLIV, p. 508. 

(3) Marian, Inmormântarea, p. 155—6 şi 246. 


368 


Prin jud. Tutova se crede că trei zile şi trei nopţi de-a rân- 
dul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Jincul på- 
mântului şi-l întrebă: 

— Ce-ai venit peste mine ? 

Mortul îi răspunde: 

— Am să-ţi plătesc! 

Dar Țincul pământului nu-l slăbeşte, şi trei zile şi trei nopţi 
tot îl cihăeşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice: 

— Plăteşte-mi ! 

Și mortul, de are un ban în mână, îi plăteşte; de nu, ise roade 
nasul, de merge omul slut la judecata de apoi. 

Cele de mai sus, Țincul pământului îl întreabă pe om numai 
noaptea (1). 

Cei vechi credau în Cerber, pe care multe popoare îl au şi 
astăzi sub alte forme şi numiri (2). 

Incheiu acest capitol cu următoarea povestire cosmogonică, fă- 
ră a încredinţă că Țâncul pământului, despre care se vorbeşte, e- 
ste cel despre care am vorbit până aici. 

Zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi 
nu încăpeă sub cer. Ce să facă, ce să dreagă? lea și trimite al- 
bina să ispitească Țâncul pâmântului. 

Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta 1a voit să-i 
spuie; zice: 

— Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă! 

Albina, cuminte, nu s'a dus, ci s'a ascuns lângă poarta lui. 

Ţâncul pământului, crezând că-i singur, zice „la sine“: 

— Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu 
strânge pământul în mână tot, că sar face ici dealuri, colo văi Şi 
ar încăpea! 

Albina, cum a auzit, a sburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dum- 
nezeu pentru lucrul acesta a blagoslovit-o ca să facă miere şi 
oamenii să mânânce. Şi de aceea e albina bună la Dumnezeu (3). 


(1) Jon Creangă, V, p. 177--8. 
(2) Cf. G. Ceauşeanu, op. cit, p. 146 şi urm. 
(3) T. Pamfile, Povestea lumii de demult, p. 29. 


ADAOSE. 


Invățătură pe scurt în potriva a multor rele închipuiri, carii 
neştiind, fac uunii din creștini, şi dovediri de unde să trag acele 
rele şi ce închipuesc (1). 


Știm bine că fiește căruia adivărat creştin urăt le este și cu 
cuvăntul a pomeni de idoli sau de diiavol, dar încăş să-i cin- 
stela]scă sau să crelal]ză într'ănşii sau măcar să urmezi obiceiuri- 
lor închinătorilor de idoli. De aciasta știindii dar noi, nu voim 
mai mult a zice sau a pomeni, atăta de urătul și urgie ce-au a- 
vut și are adică Dumnăzău asupra diiavolului și a idolilor, căt 
și asupra celor ce s'au închinat și să închină lor, și de munca 
ce le stă gătită. Şi nu zicem noi aciasta pentru toți cee ce s'au 
închinat lor, căci la începutul pravoslavnicii crediinţii noastre, 
pănă au fost Filristo]s cu trupul pre pămănt și după a sa `slăvi- 
tă înnălţare prin propoveduirela] apostolilor și mai încola]ce a 
altuturor sfinţi părinţi, cei mai mulţi ce au venit la credinţă, au 
fost din închinătorii de idoli şi acum sufletele lor sint în măna 
lui Dumnăzău, ce aciasta zicem numai pentru cei ce necrezind 
adevărul, au murit în rătăcire lor şi pentru cei ce şi crezind, şi 
provoslavnici numindu-să, fac unele din cele ce făce închinătorii 
de idoli, care anume sint aceste: 


CAP. 1 


Dumnăzăii limbilor elinești eră foarte mulți dintre care unul 
eră anume Perun, carile se numi& dumnăzăul focului, că și în 


(1) Academia română, Ms. no. 34, p. 107 16 v?. E o prelucrare după /sfo- 
riia Rosilor, capitolul De idoli; Ci. Gaster, Chrestomaţie română, vol. |, 1911, 
p. XLIV ; textul, vol. II, p. 50—3.— Copie, Manuscriz ful no. 474, dela Acade- 
mia Română, p. 36 v*—38 v™ 


T. Pamfile, Mitologie, T. 24, 


370 


mäna lui ţină o piiatră scumpă, care piiatră, după felul ei, lumină 
ca jeratecul. Incă şi foc de apurure ardă înnaintea lui iar închi- 
nătorii lui făcă focuri şi să petrecă peste dănsăle, închipuindiă a- 
decă cum că s'ar da singuri pre sine jertvă aceluli] idol Perum. 
Aceleş închipuiri fac şi unii din creştini pănă în zioa de astăz, 
adecă focuri cu bălii în zioa de Joi-mari şi să petrec peste dăn- 
săle, însă neștiind ce închipuesc (1). 


CAP. 2 


Alt idol eră ce[-i] zică Lado. Pre acesta îl avè dumnezăul 
vesăliilor şi a bunei norociri. Acestue îi aducă jertve cei ce avè 
a face nunţi şi vesălii, părăndu-li-să că cu agiutoriul lui Lado 
îș vor căştiga veselie frumoasă şi vieață cu dragoste. Asemene 
şi aciasta o căntă creştinii ce-s la nunţi. Pentru aceia dar să ca- 
de tot creștinul să să ferela]scă de aceste, ca să nu fie pedepsit 
de măniia lui Dumnăzău (2). 


(1) /sbriia Rosilor, după Gaster, op. cit, |, p. 50—1: „Întti au ridicat un i- 
dol mai mare anume Perun, dumnezăul tunetului, al fulgerului şi al norilor ce- 
lor de ploae într'un. deal înnaltii, lăngă rîul Buriul, după asămînarea cmului 
Trupul lui eră vărsatu de argintă, urechile de aur, picioarele de fier, şi în mii- 
ni țineă o piatră aseamene cu piatra trăsnetului, cu robinuri şi cu aifrax [ce ias- 
te piiatră în chipul focului înpodobitii, şi înnaintea lui p[ulrurea ardea foci. 
Iară de să întîmpla pentru nepurtarea de grije a jirtvitoriului să să stingă fo- 
cul, atuncea pentru aceaia pre jirtvitoriul acela ca pre un vrăjmaş al dlulmne- 
zăului său cu moarte îl pedepsiia“, 

Textul îușiră apoi: 

„Al doilea idol al fost Volos, dumnezaul dobitoacelor. 

Al treilea : Pozvizdii, pre carele unii îl chiemă Pohvintiă, alţii Vihor, mărtu- 
risindu-l pre dînsul a fi dumnezăul văzduhului, al vremii bune şi al vremii 
reale, 

Despre cultul lui Perun, cf. L. Leger, Za Mifhologie slave, Paris 1901, p. 
54 8, unde se citează un pasaj din lucrarea lui Guagnini, italian polonizet, in- 
titulată Sarmatize europaeae descriptio, publicată în 1578, foarte asămănător cu 
textul românesc de mai sus: „În această parte se ridică odată idolul lui Pe- 
runii, acolo unde astăzi este mânăstirea lui Perunii, numită astfel după numele 
acelui idol. El eră adorat de Novgorodieni. Representă un om ținând în mâni 
o piatră de foc, asemănătoare cu trăsnetul, căci cuvântul pernă, la Ruşi și Po- 
Jonezi, înseamnă trăsnet. In cinstea acestui idol ardeă un foc de lemn de stejar, 
ziua şi noaptea; dacă acest foc se stîngeă prin negrija slujitorilor însărcinați să 
privigheze, erau osândiți, fără milă, cu moartea“, 

(2) Jeforiza Rosilor, loc. cit, p. 51, după textul de mai sus: „Al patrulea i- 
dol ferà] Lado, şi pre acela îl avea dumnezăul nunților şi a toată norocirea,. 


371 
CAP. 3. 


Mai jertfue unii dintru acei închinători de idoli și apelor, a- 
dec[ă] bălților [şi] izvolalrălor, numindu-le și pe acele dumnezăi. 
De unde eră apa aproape, ei s'aduna o dată întrun an şi mergè 
de-s[ă] aruncă unii pre alţii în apă, iar unde eră apa departe, îș 
turna apă pe dănșii unii altora. Aciasta acum și la unii creştini 
vedem făcându-să, adecă a doazi după Paşti, numindu-s[ă] tra- 
sul în vale, dintru care tras în vale, prin îndemnare diiavolului, 
să fac multe sfăzi, gălcev[i] și bătăi (1). 


CAP. 4. 


Alți ari alt dumnezău ce-i zice Coleda. Cara ei adunându-s[ă] 
la praznicile și zborurile lor cele idolești, căntă lăudănd pre acel 
idol Coleda, pomenindu-i de multe ori numele lui. Și aciasta o 
videm că să ţine la unii creştini şi pănă astăz, că priimesc pre 


şi-i aduceă lui jirtve ceia ce să gătiia să să însoare, socotind că cu ajutoriul lui 
Lodo, nuntă bună şi vieață drăgăstoasa vor dobîndi. Și aciastă măscăriciune de 
la slujitorii idolilor celor didemult s'au tras, carii pre unii din idoli, Leliia şi 
Poleliia îi chiema, a cărora urătul de dumnezeu nuine şi pană astăzi prin oare 
<are laturi, prin adunări şi prin jocuri cîntînd: Lelio, Lelio, Polelio, precum şi 
la noi zic: Lelio, Lelio, îl chiamă. Aşijderea şi pre muma lui Lelea și a lui 
Polelia: Lada o cîntă anume: Lado, Lado. Și aciastă înșelăciune veachie dievo- 
lească a acestui idol tragîndu-să, la veseliile ceale de nuntă în mfini plesnind şi 
în masa bătînd, cîntă. De care pravoslavnicului creștin în totii chipul i sa cade 
să să păzească, ca să nu facă întăritarea pedeapsii lui D[u]mnezeu pre dinsul“, 

Dimitrie Cantemir pomeneşte, în sama „prostimii“ din Moldova, între „dum- 
nezeirile necunoscute și duhlnitoare de idoli“ pe Lado şi Mano, al căror nume 
„le cântă mai ales la nuntă, şi pentru aceea se vede că se înțeleg a fi Venera 
şi Cupidon“. 

In afară de un cântec din colecția lui Alexandri, care începe: 


Frunză verde lăcrimioară, 
Lado, lado, sorioară 
Du-te ’n haine de mireasă 
La bărbatul tau acasă,.., 


pomenirea unui Lado n'o mai întâlnim. Haşdeu îl pune în chestionarul său, 
«lar capătă un răspuns ca acesta: „Lada la nunți se cântă a doua zi după cu- 
nunie, adică Luni. Cântarea aceasta se face Jăzii, însă se atribue miresii:,." 

(1) Ibidem, p. 52, dupa ce trece peste „A cincilea idol, Cupalo...”, sub titlul 
„De udarea cu apă la Paşti“: 

„Oare carii dih fără de legile ceale de deinult, pentru înmulţirea roadelor pă- 
mîntului, aducea jirtve izvoarelor şi iazerilor, iară uneori și pre oameni afunga 


372 


zioa Naşterii lui H[risto]s de le căntă Țigani numindu-să colindă- 
torfi], şi încă mai priimesc la casăle lor turca sau prezae, (sic) avănd 
cu sine şi măscărici ghiduș, caril[e] schimbăndu-ș faţa sa cè du- 
pă chipul lui Dumnăzău zidită, cu gura zice cuvinte urăte, scăr- 
nave, iar cu trupul face chipuri grozave și spurcate, atăta căt 
pre cei fără de minte o[a]meni bucurăndu, iar pe cei fără de 
răutate copii spăriindu (1). 


CAP. 5. 


In cetate Sodostal, aprolalpe de apa Istrului, în vremele închi- 
nătorilor de idoli să află un idol anume Cronu, adică dunmne- 
zăul morţilor, care acela era un elen mortu, întru caril[e] încui- 
băndu-slă] diiavolul de multă vreme, îl ţină neputred, făcănd şi 
multe năluciri. Acelue dar îi jărtvu€ acei o[alineni rătăciți întru 
acest fel, adecă de bătă trupurile sale pănă la sănge şi chiuè și 
striga şi toată altă fără de legi făcă, și cu singele ce-ș vărsă în- 
chipu& cum că cu singe este Cron dumnezăul lor, pentru că să 
arată a fi rumăn la față, iar fără de lege ce o face zice că o 
vedi Cron, căci ține ochii închiși, nici aude strigările căci este 
mort. Asemene rătăcire videm şi acum la unii din creştini, că 
precum acee să străngă la acel mort de să bătè și chiuè, și toa- 


în apă. Prin oarecare părţi ruseşti încă și pănă acum a acelui lucru netreabnic 
de demult i să înnoiaşte pomenirea, că pe vremea zilii cei luminate a Invierii 
lui Hs, adunîndu-să tineri şi bătrăni, parte bărbătească și fameiască, unul pre 
altul după asemînarea unii mîngiîeri oare-căriia, să aruncă în apă şi să întîmplea- 
ză celui aruncat în apă, după lucrarea dievolească, de să loveaşte au de piiatră, 
au de lemniă, şi rău îş dă sufletul său. Iară alții măcar că nu-i aruncă în apă, 
dar aduc apă, înnoind jirtva aceluiaș drac, după obiciuinţele sale ceale de de 
mult, măcar că fac spre obiciaiu de măngiiare, iară nu jărtve idoliloi ; însă mak 
bine ar fi și aciasta de nu ar fi“. 

(1) /bidem, p. 52-3. 

„Al şaselea idol, Coleada, dumnezăul praznicelor, căruia praznic mare în luna 
lui Dechemvrie în 24 de zile făceă, însă măcar că norodul rusescii s'au şi In- 
minatit cu sflăjntul botez şi idolii i-au surpat, dară unii pomenirea acelui drac, 
Coliada, şi pănă acum nu încetează a o înnoi, începînd de la nașterea D|o]m- 
nului nostru Is Hs pentru toate zilele ceale sflijnte, adunîndu-să la jocuri urite: 
lui Dumnezău, cîntă cîntări şi într'însele, măcar că și de nașterea lui Hs fac 
pomenire, dară şi pre Coleada, înșelăciunea cea veachie dievolească de multe ori 
fără de leage pohtorind, îl înpreună. Încă-ş la aceale adunări ale sale călcătoare 
“ie leage și pre un satana: Turlc]a (în tect: Tura , n. a) oarecarele şi alte 
măscăriciuni urîte lui Dlujmnezău pomenescii. Alţii feaţele sale și toată podoa- 


373 


tă altă fără de lege făcă, aşa și acum creştinii fac pe la morţi 
Tor, străngăndu-să clacă de nebuni, de-ș|i] bat spetele cu lopăţi 
şi chiuiesc și joacă, şi [fac] altele multe ghiduşii, care nici a să 
mai scrie sau a să pomeni nu să cuvine. Deci [de] toţi să poate 
cunolajște că nu esti lucru cuvios adică la vreme de plănsu, 
să să facă răsuri şi hohote, şi la vremle] căndu toţi aceia ce să vor 
fi strănsu ca să să rolalge lui Dumnlelzău şi să plăngă, ei atun- 
ce să giolalce și să chiuiască, şi atunce cănd ar trebui acel su- 
flet a să ușura de păcate prin milostenie și prin rugi, el atunce 
mai vărtos să să însărcineze cu celelalte necuviola]lsă fapte ce 
Sau zis. Cu cuviinţă este la mort, adunăndu-să rudeniile şi alții, 
să facă plăngere cuvioasă, nu atăta pentru că au numit, căt 
pentru ertare păcatelor, şi ca să i să aşezi sufletul lui unde drep- 
ţii să odicnesc. lar la privighere acelui mort să cete[a]scă pre- 
oi, să fie şi miren[i] privighind, cu cuviinţă vorbind celle] de 
folos sufletului, iar nu vorbe deşerte, lumești, au giocuri sau 
alte ghiduşii. Ce aceste toate de acum să lipsească. 


CAP. 6. 


Alţii cinsti& pre un idoi anume Cupal, pre carele îl numie 
dumn[e]zăul rodurilor pămăntului, care la părga secerișului, la o 
zi a lor însămnată, îi ducă jertve, și adunăndu-s[ă] bărbaţi și mu- 
ieri, înpletindu cununli] de burueni, îş pună în cap și să și în- 
cingă cu burueni. Şi unii din bărbaţi să înbrăcă în haine mue- 
reşti, ca putănd ei a giucă mai grozav şi mai răstăţat de căt 
muerile, să poată îndemnă pre privitori şi pre tot norodul spre 
toată pohta spurcatei curvii, după cum place și diiavolilor ce lo- 
cuiă în boz, şi aşa jucănd şi sărindu adesă ori poment zicănd: 
Cupal! Cupal! Aciastă urătă închipuire și pănă acum ţine aice 
în ţara noastră pre la unele orașă și sate, de să înbracă bărbaţi 
în haine muereşti şi să numescu cuci sau căluceni, făcăndu-ş şi 


ba omenească cea făcută după chipul şi după asemînarea lui D|ujmnezău cu 
nişte chipuri oarecarele groaznice, tocinite spre închipuirea diiavolului îș acope- 
re feațele, îngrozind sau și veselind pre oameni, iară pre făcătoriul și ziditoriu 
său ocărînd, ca cum ar ură şi s'ar scîrbi de facerea mîinilor lui. Care datori 
iaste toti creştinul a o lăsa, şi după chipul care ne-au făcut pre noi D[u]mne- 
zău a umblă, că nu ni să cade alte wiiciuni protivnice lui D[ulinnezău a izvodi. 

Afară de acei idoli, chipuri drăceşti, încă şi alţi idoli mulți eră, anume Us- 
liad, Curşa sau Horsŭ iproci“, 


374 


aceştie cununi de burueni, anume pelini, iar cei mai mulţi ce nu 
gioacă, iar pelini tot îş pune în brău. Şi iată cu asămănare o 
videm [că] închipuesc acelle]i de atunce sărbatoare drăcească și 
prenoire idolească (1). Alţii iar îş fac altă arătare şi izvodire 
drăcească la vremle] de secită, adică un om cu piele golallă şi 
înşirăndu burueni verzi pe aţă, să înfăşură de sus pănă gios, și 
pre cap pun iarâş cunună de burueni. Și aciasta încă șli] pre la 
cas[ă] giucănd, aruncă toţi cu apă întrănsul închipuind cum că 
şi de la dănsul apă cer, adecă plolale. Deci prostime la aceste 
doao atăta să înşala, căt adică de la cuci cum că ar lua vinde- 
cări de toate neputințăle sale prin călcare cucilor iar Păpăluga 
cum că ar avè putere ca aceia adică [să] poroncească noorilor 
şi să plloale. Carle] mai ales la aceste doo pricini nu trebue mai 
multă închinari de idoli, căci destul este la acei ce cred, aşa a- 
dică că precum cred credincioşii că prin atingerela] Sfinţilor A- 
postoli cu numire lui Hs s'au dat vindecări celor bolnavii], așa 
și acum Sar da prin călcare spurcatelor piciolalre ale cucilor. Şi 
aceştie cei mai mulţi sint Tigani pucioşi. Și iarăş precum Hie 
Prorocul și alţi Sfinți mulţi prin mult post şi rugă, cu numire 
dumnezăescului nume au pogorăt plolale, aşă ar pute şi acel 
măscărici înșălător, Păpăluga, ca să pogola]re plolale cănd ar vrè. 

Deci fieştecare ce vă numiţi adevăraţi creştini, și maţi și ştiut 
sau maţi cunoscut pănă acum, iară de acum înainte să ştiţi şi să 
cunolalșteţi, cum că toate aceste fapte a unora din creştini ce 
Sau fost făcându, după cum am arătat mai sus, sint chiar dră- 
cești izvodiri şi avidoma închipuiri a celor de demult idolești în- 


(1) Ibidem, p. 51 2:„A cincilea idol, Cupalo, pre carele socotiia a fi dum- 
nczăul roadelor pămîntului, şi lui, celui întunecat, cu înşelăciunea drăciască a- 
ducea mulțămite şi jirtve, la începutul secerişului. A aceluiaş dumnezău Cu- 
palo, sau mai adevărat drac numindu-l, pomenirea lui păna acum prin oareca- 
ve părți ruseşti încă să ţine, mai ales în sara naşterii Sfintului loan Botezăto- 
riului, adunîndu-să sara tineii, parte bărbătească şi muerească, îș înpretesc (sic) 
cununi lor, dinir'oare care buruiană, şi le pun pre capu-ş şi să şi încingii cu 
dînsele ; şi încă la jec drăcesc fac și foc şi împrejurul lui luîndu-să de mînă, 
umblă ca nişte necuraţii] şi joacă; şi cîntări cîntă ale spurcatului Cupalo. Adea- 
se pohtorindu-le şi sărind peste joc (= foc), pre sine singuri aceluiaș drac Cu- 
palo jărtvă să aduc. Și alte lucruri dievoleşti multe în adunările ceale spurcare 
fac, care a le scrie nu iaste cu putință. După praznicul acesta al Sfîntului loan 
Botezătoriul, încă şi la praznicul Sfli]uţilor Apostoli al lui Petru și Pavel, cur- 


375 


xchipuiri. Deci după cum am zis la începulul învățăturilor aces- 
tora, adică cum că la un adevărat creştin urăt este şi cu cuvăn” 
tul a pomeni de idoli sau de diavoli, dar încă să-i şi cinstelalscă 
sau să crelazcă într'ănşii, sau măcar să urmezi obiceiurile închi- 
nătorilor de idoli, pentru aceia dar purtăndu numele cet creşti- 
nesc, să vă fie şi vieața și faptele creștineşii, ca nu unii ca a- 
ceştie, cu neştiița lor aice asămănăndu-slă] dobitolalcelor, iar în 
cela] lume, cu muncile să fie părtaşți] Elinilor. 


sa sa diiavolul o tinde prin leagene pentru că celora ce să leagîna de multe 
ori să întîmplă de cad fără de veaste în pamîntii și morii şi rău fără de pocă- 
înţă sufletul şi-l dau. Pentru aceaia și de leagenele acealia ca de niște curse die- 
voleşti a să feri fieşte căruin om credincios să cade, ca să nu cază şi sa să În- 
curce într'însele“, 


H. (1) 
PATICH DE MUNTE. 


Hronicile vechi a mai tuturor popoarălor, mai vîrtos de cătră 
Nord, aduc minunate poveşti despre un clas de Patici, lăcuitori 
ai muntilor, cari cu statornicie să îndeletnicesc făcănd arme fe- 
ricate, Acestea să pot privi ca nişte soiuri de gnomi cunoscuți 
supt numire de ergas care sînt sau prea folositori, sau prea vă- 
tămători oamenilor, precum și oamenii de pace din Scoţia sau 
daoinehie, cari sînt mai totdeauna nevăzuţi, şi pe care trebue 
foarte a să păzi de a-i ocări pră vorbe necuviincioase, Muntenii 
vorbesc deci numai cu cel mai mare respect. 

Scoţienii au Patici carei sînt încă mult mai înfricoșaţi. Sînt 
caprițioși și tirani. Protimisăsc a lungi dealurile conice, Incredin- 
țază unii că nişte sămne circulare fac a cunoaşte locurile în care 
dănţuesc noaptea (2), 

STAFIE SAU NĂLUCĂ. 


Toţi cunosc povestirile fabuloase ce es în toată vremea asupra 
Stafiilor și Nălucilor. Această credinţă eră adinioară aşă de în- 
tipărită cît sar fi socotit de upreiestit dacă s'ar fi îndoit cinevă, 
Nu este tirguşor, sat sau cetate în Franţa, care să nu fi dat pri- 
cină istorisirii despre steorie sau despre vre o arătare de nălucă 


(1) Manuscriptul românesc, no. 573 ce se păstrează la Academia Română, cu- 
prinde, pe foile 60-79, în scris cirilic, ceeace se dă aici despre „Paticii de 
munte“ (foaia 60), despre „Stafie sau nălucă“ (foaia 60 v°) şi despre „Strîgoi- 
Vampire“ (foaia 61—66 v"). După o „povestire pe scurt“, —consideraţiunile 
ştiinţifice asupra celor de mai sus, —se dă un mic tratat de fisică şi chimie 
(foile 70 79), 

După limbă şi locul de găsire, manuscriptul este moldovenesc. Pentru vre- 
mea când este scris (c. 1830—40), ca şi pentru amănuntele comparative ce le a- 
duce, am găsit folositor să se tipărească aici. 

(2) Nu m'am putut hotări să trec Pacii printre duşmanii omului. Îi identific 
cu Pifici? sau Uricii, soiu de oameni mărunți la statură, Patic, ca adjectiv, l-am 
întâlnit în jud, Tecuciu: găină palică, ce are picioarele foarte scurte, 


377 


pre care apoi urmarea tradiţiei au făcut să treacă păn' la noi. 
Măcar că propăşirea ţivilisației au desamăgit pre oameni asupra 
aceştii credinţă, totuș sînt încă locuri molevsite de acestă super- 
stiție, mai vîrtos la cîmpi, încă şi la tărguri în popor. Aşă să 
vede în Franța de cătră minzăzi oameni cunoscuţi supt numele 
de gicitori care nu lipsăsc de a da sfat cînd sînt întrebaţi de 
Oarecare ce crede că ar fi avut oarecare arăiări de noapte, sau 
cănd oarecare duh slab şi lesne crezător ar fi avut-o în vis oare- 
ce videnii pre cari socotesc la a lor deşteptare nu pentru un 
vis, ci pentru o reulitate, atâta închipuirea lor este deplină. A 
doua zi ei nu lipsăsc de a merge şi a întrebă pre gîcitori, cari 
cunoscînd timplările ce să întîmplă în fieşte care familie, nu lip- 
săsc de a spune că aceasta este sufletul bunicului lor, bunicii lor, 
a tatălui lor, a maicii lor, a mătuşii sau mai de multe ori a 
Oarecăruea mare sau mica rudenie, care sufere în purgatoriu și 
cari cer cutare număr de leturghii şi de litii sau oarecare jărtfi- 
re la Sfînta Fecioară sau la oarecare Sfint, ş. a. 

Gicitoriul primeşte pentru această slujbă oarecare răsplătire şi 
întrebătoriul să cred slobozi de stafie, din pricina influenţei ce 
au făcut acel... asupra închipuirii sale. In oare care locuri sînt 
de aceşti gîcitori la cari vin oameni foarte de pe departe de-i 
întreabă, și a cărora putere să întinde a descoperi obiecturile fu- 
rate şi pe prădători. In departamentul de Lod, gtcitorii de Nar- 
băn și de la tîrgușorul Luc sînt foarte vestiți prinprejur. 


STRIGOI-VAMPIRE 


Din rea mai înaltă vechime sau dat numire de Străgoi la tru- 
purile ce es din mormîntul lor pentru a suge sîngele oamenilor 
cari cad degrab într'o stare primejduitoare de uscăciune. Să as- 
cultăm descrierea ce au făcut despre acestea Biron în Ghiaur: 

„Dintiiu trămis pre pămînt ca un Strigoi, trupul tău va scăpă 
din mormînt, făcându-te groaza locului în care te-ai născut, cala- 
ul femeii tale, a surorii tale şi a copiilor tăi. Vei merge în um- 
bra nopţii ca să te adăpi cu groază din sîngele familiei tale. O- 
morîţii tăi vor cunoaște pe tatăl lor mai înainte de a muri, îl vor 
blăstăma, să și vor blăstămă de el. Fetele tale vor pieri în floarea 
vîrstii lor, dară va fi una la care mai vîrtos păcatul tău va fi 
mare. Aceasta va să fie cea mai tînără, cea mai fragetă iubită. Ea 
încă te va numi „tatăl mieu“ şi acest nume sfinţit va sfăşiă tira- 


378 


nicește inima ta. Tu ai voi în zădar a o cruță. O vei videà veş- 
tezindu-să puţăn căte puţăn, cea din urmă scîntee a ochiulor ei 
stăngăndu-să pe totdeauna. Tu atuncea vei smulge cu o mină 
nelegiuită pletele părului ei cel lung. Unul din aceşti zuluhi eră 
odinioară amanetul cel mai fraget al amoriului; tu îl vei purtă 
cu tine ca pe un suvenir veșnic a turbăciunii tale. Dinţii tăi vor 
scrăşni de diznădejduire şi buzăle tale să vor desgustă de sînge- 
Je tău cel mai curat. Intoarce-te în altii întunecată mormînt; du-te 
de te unește cu trupa geniilor răi, cari vor fugi cu groază de o 
nălucă aşă urită”, | 

Superstiţia despre Strigoi este încă de obşte la Răsărit. Turcii 
numesc pe strigoi „vardulaha“. Această zicere Grecii o zic nu- 
mai cu groază, Sînt mii de istorii ciudate .despre Strigoi. Poves- 
tea Strîgoiului cu vicleșug dată la Lord Biron, este întimietă pe 
această superstiție. Strigoiul, parte dată [a] lui Lord Biron, este a 
unui tânăr doftor anume Polidorii. Superstiția care slujăște de 
temeiu la această poveste este de obşte împrăştietă în Răsărit. Se 
pare că este foarte comună la Arabi, dară în Grecia s'au întro- 
dus numai după aşezarea creștinătății și dela despărţirea bisericii 
greceşti de cea romană. La această epocă să credeă de obşte că 
trupul unui latin nu puteă putrezi dacă să îngropă întrun pă- 
mânt grecesc. Uşoara credință să adaogă treptat şi au dat naşte- 
re la mai multe povestiri ciudate, precum fac astăzi despre mor- 
ţii ce es din mormănturi şi sug săngele tinerileli şi a fiumuseții 
Această superstiție fu primită în partea de către vest a Eurcrei 
cu oarecare modificaţie. In Ungaria, în Polonia, în Austria şi în 
Lorena cred că Strigoii sug în fieștecare noapte oarecare călime 
de sînge din jârtvile lor, care să învitionesc, pierd puterile și mor 
degrabă, de uscăciune. In aceeaş vreme Strigoii să îngroașă, vi- 
nile lor să disting prin săngi, în cit această umizală curge prin 
toate căile trupului şi asudă încă şi prin pori... În oare care par- 
te a Greciei strigoimea este socotită ca un fel de pedeapsă la 
care este osîndit după moarte [omul], pentru a răsplăti oarecare 
păcat mare făcut în vieaţă. Striîgoiul este osândit a prigoni mai 
cu samă pe toţi acei, ce-i iubiă mai mult şi cu care eră legat 
prin legături a naturii, a amorului şi a prieteniei. Cu aceasta sa- 
män un loc în Ghiaur care Sau zis mai sus. 

Desudei (2) asăminea ku vîrît în poema sa de talaba (2) o fată 


379 


tânără arabă anume Oneiza făcută Strigoiu. El o înfăţoşază eşin 
din mormînt pentru a milui pre omul ce iubise mai mult în vi- 
eaţă. Dar aicea nu să poate crede că aceasta fu o răsplătire a 
oarecăruea păcat, căci Oneiza au fost pururea un model de ne- 
vinovăţie. Să meară cineva, cînd iubitoriul de a zice adevăr, Tăr- 
nefort (?) în al său voiagiu la Răsărit, povesteşte mai multe în- 
tămplări minunate despre strigoizm, despre care el încredinţează 
că au fost martur ochilat. Şi Don Calmet în cartea sa cea mare 
despre strigoizm, în mijlocul a mai multe anecdote și tradiţii cari 
le tălcueşte isprăvile, au sămănat oarecare dizertaţii în care dove- 
deşte că această jalnică prejudecată este răvărsată şi la naţiile în- 
vaţate, ca şi la barbari. 

In Evropa, la Alemania au aflat strălgolizmul mai multă cre- 
dinţă. Cu adevărat nici să află, zic Leţandro (?) în toată vechimea 
vreun spus magic mai necrezut decît acee ce sau publicat la 
1736 în Mercur de Franţa prin D. Ruset care fu încredinţat prin 
doi ofiţeri a tribunalului din Belgrad, carii au făcut o cercetare 
la fața locului, şi de un ofiţer din trupele împăratului, martur o- 
chilat a cercetării. lată istoria acestii fapte. Intr'un sat din Chisi- 
nova, trei miluri depărtat de Gratişca au căzut bolnav de năpras- 
nă cinci sau şase oameni și au murit unul după altul în puţine 
zile. După căteva arătări a unui bătrăn care să îngropase nu de 
mult, s'au deschis mormînturile acelor ce murisă de șasă săptă- 
mâni încoace. Cănd au venit la mormăntul bătrănului, l-au aflat 
cu ochii deschişi, cu fața rumănă, avănd o răsuflare naturală, 
şi cu toate acestea nemișcat și mort. Sau hotărăt că el esă. 
Strigoiu. Gelatul i-au înfipt un par în inimă, au făcut o grămadă 
de lemne şi sau prifăcut trupul în cenuşă. În numărulă epi to- 
rului (sic) din 3 Mart 1742, asămine să citeşte articolul urmă- 
toriu. 

Într'un tänut al Ungariei aproape de Tocai, poporul cunoscut 
supt numirea de haiduci crede că oarecare morţi, pre cari-i nu- 
meşte Strigoi, sug sângele viilor aşă cît aceştia vitionesc văzând. 
cu ochii în vreme ce cadavrurile au îndestulare de sînge în ată- 
ta înbelşugare, cît se vede eşind prin pori. Aceasta socotinţă..... 
s'au adiverit prin mai multe fapte. Sînt ca 25 ani de cînd un hai- 
duc din Medreiga anume Arnoid Pavel fu zdrobit prin căderea 
unui car cu fân. O leacă după moartea lui, patru persoane au 


380 


murit destul de grabnic și în chipul precum mor aceea ce sănt 
loviți de Strigoi. Atuncea s'au adus aminte că acela Arnold a- 
desa ori istorisăsă că înpregiurările de Kolova și pe hotarăle 
Serviei turceşti el fusăsă chinuit prin un Strigoiu, da el aflasă 
mijlocul de a să vindeca, măncănd pământ din mormîntul Strigo- 
iului şi frecăndu-să cu săngele său. După aceasta el a fost în 
prepus de Strigoizm căci să crede că acei ce au fost loviți de 
Sirîgoi în vieaţa lor, sînt Strigoi după moarte. Arnold dară 
au fost desgropat după 40 de zile de la moartea sa și toate 
semnele de strigoizm s'au aflat pe cadavrul său. Era rumăn, 
unghiile sale, perii şi barba înoite sau îi crescuse. Erà plin de 
sănge fluid şi curgeă în toate părţite trupului său pe pănza 
cu care eră învălit. Dregătoriul locului, foarte şiiutoriu în strigo- 
izm porunci să înplînte după obiceiu un par ascuţit în inima ca- 
davrului, care l-au străbătut și l-au făcut de-au strigat înfricoșat; 
apoi i-au tăiat capul, pre care l-au ars cu trupul său, și cenușa 
au fost aruncată în Sava. Aceastaş s'au săvărșit și la alte 4 per- 
soane moarte de strigoizm, de frică ca să nu să facă de iznoavă 
Striîgoi. Cătră sfîrşitul anului 1731 adică la capătul a 5 ani, aces- 
te minunăţii s'au arătat iarăş. In timp de trei zile, şaptesprezece 
persoane de deosăbită vărstă, bărbaţi şi femei, au murit de stri- 
goizm. Hirurgii şi doftorii au cercetat cum au putut a să naşte 
iarăș strigoizmul după îngrijirile ce să luase. După căteva cerce- 
tări au agiuns a descoperi că Arnold supsăsă nu numai pre cei 
patru mai sus pomeniţi, ci şi mai multe dobitoace din care mîn- 
case Strigoii cei noi. După aceasta sau desgropat toţi acei ce să 
îngropasă de la o hotărătă vreme şi s'au aflat saptesprezece cu 
toate sămnile cele mai înviderate de strîgoizm. Li s'au străpuns 
inima, li s'au tăiat capetele, apoi i-au ars şi cenuşa lor Sau arun- 
cat în râu. Toate aceste înştiințări executaţii s'au făcut regulat și 
jude... prin mai mulţi ofițări, hirurgi, maiuri din reghimentul lor, 
dregătoriul locului şi cei de căpetenie lăcuitori ai locului, și pro- 
țeșul verbal s'a trimis cătră sfărșitul lui Ianuarie 1732 la sfatul 
de războiu împărătesc la Viena, care rănduise o comisie milită- 
rească pentru ca să cerceteze adevărul acestor fapte. După aşă fel 
de povestiri publicate în jurnalele cu de aceste mărturii, cum du- 
hurile superstițioase plecate spre a primi orbește tot ce să depăr- 
tează de legile de rănd ale naturii, cum zic, asămine oameni, Þa 
încă şi alte multe persoane cari protemisăsc a crede că din cer- 


381 


cetarea putinţii estimii (ființei) faptelor n'ar fi siliţi a primi de 
bune nişte aseminea poveşti ? Ceea ce ne pune în mirare este 
că au fost spuse într'adins şi primite în jurnalul cătră mijlocul 
veacului al optusprezecelea şi mai vărtos că doftori şi hirurgi, la 
cari trebue să socotim că să află cătăvă învăţătură au putut în- 
tări acest fel de buimăciri! Noi credem că putem întări că la Pa- 
ris, la Londra, la Viena, la Berlin, nici la Ştocolm nu sar fi a- 
flat ucenici de ai lui Ipocrat ca să le mărturisască oarecare per- 
soane pot fi lovite tot într'o vreme de oftică ascuţită de plămâni 
sau iute sau hronică, care poate a să arăta în oare care înpre- 
giurare atmosferică, nimică mai de rănd nu este. Un pămînt 
foarte bătut ca pământul hleos, neslobozănd să treacă aerul nici 
apa, pot să scape trupurile mai mult sau mai puţăn de putrezi- 
me. Este o urmare a legilor himiceşti care ne învață că apa, 
căldura şi aerul priesc putrezimii şi că trebue prin urmare o vre- 
me destulă pentru ca trupurile puse în pămănt uscat să poată a 
putrezi deplin. lată dară că minunea păzirii trupurilor dat[ă] strì- 
goizmului să tălcueşte natural prin legile himiei naturale înaintea 
cărora trebue a cădeă ipotesurile, prejudiţiile şi superstiţiile. 

Nu vom întinde mai departe această răsturnare ; ne vom măr- 
gini a da o privire a ideii ce trebue a-și face cinevă despre ști- 
inţele ascunse şi despre a lor isprăvi (1). 


(1) Urmează apoi apreţierile autorului, publicate în Neamul romănesc pentrit 
popor, VI, p- 38—43, de d-l D. Furtună. 


INDICE ȘI GLOSAR (1). 


A. 


Abate, v, a—, p. 220. 

A s., 73. 

aciolare, s., 246. 

aghiasmă, S, 141, 164. 

ahotuic, adj., 121. 

aiu s. usturoiu, 134, 188, 223, 268. 

„ală, s. hală, 168, 314. 

cib, adj. slujbă albă, 222. 

albină, s., 368. 

Alexandru Machedon, 2, 261. 

ali, v. a , 87. 

ăl-mai-rău, S., 244. 

alun, S., 80, 244. 

amejui, v. a—, 311. 

.amefeală, S., 344. 

amorele,?, 163. 

ancluz, S., 84. 

Andreiu, Ş., Sf —, 133, 143,153, 163, 
187, 193, 270;—de iarnă, 327. 
„Antonie cel mare, zi de sărbătoare, 

326. 

„apă, S, 4, 6, 24, 30; a luâ apele, 
332; apă vie, 201; oameni de—, 
303. 

„plecă, v. a un copil, a-l pune să 
sugă ţâță, 1. 

„arătare, s., 58, 257. 

Arhanghel, s. Sf. „365. 

arieu, S., 268. 

aripă, s., 333. 

„armă, Sa, 7. 

„armăsar, s., 207; v. hărmăsar. 


armeri, s. pl., 271. 
Arminden, s., 165, 193. 
asmă, s., azimă, 80. 
atârnă, v. a se—, a năzul, 153. 
avestița, aripa satanii, 151, 237. 
avrâmeasă, s., 245. 
azimă, azmă, s., 6, 80, 
B. F 
Babă, s., 101, 275; ~ Coaja, 151, 243. 
băbâc, s., 273. 
băbăluc, s., 213. 
băbăluca, S, 273. 
băbâu, s., 273. 
bâca, s., 272. 
baier, S., 229. 
balàciu, s., 299. 
bălăi, v.a , 299. 
bâja, s., 272. 
bälaur, s., 52, 244, 313 şi urm. 
balegă, s,, 186. 
baltă, s., cel-din —, 280. 
ban, s., 5, 7, 84, 188, 223, 254. 
bâăntui, v. a , 240. 
băntuire, s., 246. 
bănui, v.a , a cârti, 85. 
bărbat, adj, harnic, 193, 
bârcăi, v. a—, 172. 
bârcinar, S., 187. 
baş, adv., 349. 
băștea, s., 310. 
bâu, s., 273. 
bete, s. pl., 6. 
befiv s., 49. 


(1) Cuvintele se pot uşor află în text, unde se află tipărite cu cursive. Iniți- 
-alele unora dintre cuvinte, nu se mai pot păstră aici tipărite cu capitale. 


biciuşcă, s., 242. 
blidașel, s. 4. 
boală, s., 348; 
bodaie, s., 273. 
bodârlan, $., 298. 

bogiiție, s., 96. 

boglodate, s. pl., 4, 269. 
bojă, s., 119. 

bòlea, s., 273. 

bolnävì, v. a , 203. 
bombă, s. de_untură, 268. 
bontăni, v.a , 180. 

borză, s., 274. 

botez, s., 28, 29. 

bou, s., 332. 

boz, s., 189, 268. 

brăciri, s. pl, 4. 

Brâncă, s., 146. 

brânză, s., 134. 

Brașov, $., 87. 

brèkne, s., pl., 259. 

broască, s., 78, 157, 232, 305. 
brumă, s., 150. 

budihace, s, 257. 

bută, s., T1. 

bujor, s., 105. 

bune, s. pl., 260. 

barueană, s.— dracului, 277. 
busuioc, s., 5, 166, 278. 
butoare, s., 244. 


Turcilor, 318. 


Cacadâr, s., 34. 

căciulă, s., 130, 142. 

cahel, s., 23, 

căiță, s., TO, 130. 

cal, s., 246, 203. 

călămară, s., 7. 

căloui, s. pl., 270. 

câlțăi, v. a—, 180. 

câlți, s. pl, 139, 140 1. 

călugăr, s., 100, 354. 

călugăriță, s., 212. 

cămașă, cămeşă, s., T0, 106, 130, 138, 
331; de isbândă, 332. 

camforă, 5.332, 


383 


câmp, s. mana câmpurilor, 185; fe- 
tele câmpului, 260. 

carce, S„ cange, 35. 

câne, s., 95, 102, 135, 138, 142, 146, 
155, 205, 269, 310, 331; laptele 
cânelui, 269; cânele pământului, 
367. 

cânepă, s., 191. 

cântec, s., 301. 

cap, S„ capul lumii, numele uneia 
dintre ursitoare, 8; cap de mort, 
cap de moarte, capul morților, 137. 

căpăstru, s., 186. 

câăpcâne, S., 223. 

capră, s., datina umblării cu 

cârceiu, s., 282. 

cârligățică, s, planta numită prin 
Bucovina și rădăcina șarpelui. 

cârpă, s., 105. 

carte, s, 5, TL; cartea vieții, cartea 
sorții, 1, 17. 

casă, s., 106; șarpele, știma sau cea- 
sernicul casei, 16; pustie, 85. 

catabolea, S., 214. 

căţel, s., 169; cățelul pământului, 367. 

câții, şi-- mâţii, 103, 107. 

catravase, s. pl., 296. 

Catrina, s., numele uneia dintre ru- 
salii, 261. 

câu, S., 272. 

câua, s., 272. 

ceapă, s., 5, 61, 81, 133, 210. 

ceas, S, numele uneia dintre ursi- 
toare, 8;— rău, 204; ceasul cel rău, 
244, 264; ceasul cel slab, 265. 

ceasornic, S, casii, de casă, 
fii, T6. 

cel-de-pe-scorbură, s., dracul, 38, 221. 

cel-din-baltă, s., 280, 284. 

cel-din-puţ, S. 282. 

ccl-rău, S, 128. 

cenușoară, s., podbal, Tasilago Far- 
fara, |. 

cer, s., 32, T1. 

cerător, s. cerşitor, 173. 

Cercugi, s. pl, 163. 

cernițel, s. planta Geum urbanum, L. 


„34. 


mor- 


cheie, s. cheile fântânii, ghizdelele, 8. 

chej s. pl, 101. 

chelciug, s., 295, 297. 

chez, s., 29. 

Chichie, s., 158. 

ckimă, s., 268. 

Chiper, s. piper, 332. 

chiticei, s. pl. ceapă tăiată: se taie 
ceapa în două şi apoi jumătățile, 
puse cu tăietura pe masă, se taie 
transversal şi paralel, astfel că fie- 
care bucată de foaie ce se desprin- 
de, are forma unui chific, -- peş- 
tişor. 

ckitie, s., 130, 138. 

Cilipci, s. pl. Filipi, 163. 

cină, s, 269 

cinișoară, S., 5. 

cioară, s. 36. 

ciujdi, v. a—, a ciuli urechile (des- 
pre cai). 

cium, S., 323. 

ciumă, S., 318, 358. 

ciuman, s. diminutiv: ciumănaş, 323. 

Ciuda, s. nume de sărbătoare, 163. 

ciungi, v.a ,164. 

ciusnup,?, 163. 

cleşte, s., 223. 

clită, s., 298. 

clianţ, S, 4. 

cloambă, s., 188. 

clopot, s., 196, 204, 

cloșcovenie, S., 121. 

coace, v. a— tort, 110. 

coadă, s., 139, 164, 177, 178; — mă- 
rii, 261. 

coasă, s. 199, 203, 319, 333, 346, 359. 

cobi, v. a—, 95. 

cobilete, s., 108. 

cociorvă, S., 171. 

cocoș, s., 106, 143, 151-2, 155, 177, 
197, 221, 236, 249, 269, 270. 

cocoșește, adv., 95. 

cocoşneață, s. coconeață, 96. 

cocostârc, s., 74. 

codru, s., moșul codrului, 234 ; fetele 
codrului, 260. 


384 


cofă, s., 31, 164. 

colac, s., „de—“, 102. 

colăci, v.a , 102. 

Colibari, s. pl. nume de sărbătoare, 
163. 

comoară, s., 318, 352. 

copac, s. zicală: „copacul bătrân are 
rădăcină adâncă“, precum și pe 
vorba omului bătrân se poate pu 
ne temeiu. 

copil, s., 229, 232; răutatea copiilor 
237. 

copilă, s., urare: 

noroc şi isbândă 
şi piept de copilă blândă! 

copită, s., 198. 

corn, s., 80. 

cornaciu, s. drac, 258. 

Crăciun, s., 74. 

crâşmă, S., 29. 

crasnic, crâsnuic, S., 211. 

crezul, s., 164, 186. 

cristineasă, s., 246. 

cruce, s., 30, 31, 43, 45 7, 73, 8, 
118, 148, 214. 

crucer, S, 4. 

cruși, v. a—, 164. 

cucuruz, S., 4. 

cucuveică, s., 101. 

cuib, s., 95. 

cuibar, s., 95. 

cuiu, s., 199. 

curcubeu, s., 315. 

cusătură, s., 6. 

cușcă, s.—jidovească, 23. 

cuțit, s., 34, 140, 161, 165, 171, 199, 
362. 

cutremur, S., 330. 


D. 


Dânse, s. pl., 163—4, 260. 
dată, s., soartă, 72. 

de cât, adv., 338. 
de-către-ziuă, s., 236. 
de-cu-seară, s., 136. 
degetar, s., 7. 

deodecă, s., 130. 


385 


deochetoare, s., 167. 
deochetor, s., 167. 
deochiu, s„ 130, 138, 142, 164. 
despintecă, v. a , 200, 206. 
deși, s. deget, 103. 
deveghiă, v.a , a destăinui, 88, 154. 
diavol, s., 23, 28, 29, 86, 195, 210, 
236, 249, :344. 
dihanie, s., 205. 
dinte, s., 198, 344. 
direge, v. a— un mort, 197. 
diudiu, s. 273. 
doamne, s. pl., 260. 
dop, s. de mare, 30%, 
dolf, s.—de mare, 309. 
domnește, adv., 163. 
domnife, s. pl., 269. 
drae, s., 43, 82, 85, 90, 145, 277, 
289, 304, 314, 280; zicala: „şi-a 
spart dracul opincile“ 91; burueana 
dracului, tămâia dracului, 277 ; 
dracul din baltă sau din tău, 280; 
spasul, spata dracului, 92; mama 
dracului, 277. 
drăcărie, $., 87. 
drăgaică, s., 260, 263. 
drege, v. a— mortul, 138 9. 
dreptate, s., 361. 
dres, s., dresut mortului, 138. 
dricui, v.a , 38. 
dran, Sa 151i; zicală: 
Cu drumul de noapte, 
Ajungi mai departe ! 
Ducipal, s. numele calului lui Alexan- 
dru Machedon, 261. 
Duh, s. Sf.—, 46; de mare, 306; 
—râu, 269; necurat, 269 70. 
duhăni, v. a , 278. 
dulj, s, de mare, 306. 
Dumitru, s. Şf. , 13. 
Dumnezeu, s., 8, 15, 47, 66, 149. 
dușman, s. dracul, 49. 
duși, s. pl., 101. 
E. 
Eftime cel mare, s., 326. 
eohipturoaică, s., 101. 
T. Pamfile, Mitologie, 7. 


de noapte, 268. 
F. 


Făcișele, s. pl., 106. 

făclie, s. vieţii, 360. 

făcliuță, s., 145. 

făină, s., 4. 

fântână, s., 255, 263, 367. 

faraon, s., 289, 301. 

faraonoaică, s., 280. 

fărmăcătoare, s., 239. 

farmec, s., 85. 

fată, S., 238; fetele doamnei, 226 ; fe- 
tele lui Iuda, 260; fetele vântoase- 
lor, 260 ; fetele frumoase, 2607 fe- 
tele câmpului, 260 ; fetele codrului, 
260; fetele lui Șandru, 260. 

felică, s., 92. 

femeie, S, 34; 

feregă, s., 92. 

ferică, s., 92, 

ferigă, s., 92. 

fetie, s. zicală: „odată mi-am pierdut 
fetia ; de-acum oiu şti eu sa mi-o 
apăr“, spre a luă în râs pe cei ce 
cred că pot îndreptă un rău ce nu 
se mai poate îndreptă. 

ficat, s. 162, 199, 207. 

fier, S., 224. 

fiert, adi. „n la trup“, bătrân; 
cap“, deştept. 

Filipi, s. pl, 143. 

fläcãu, s. ce ajută moartea, 343, 

floare, s, 6;-—de ferigă, 92; copil 
născut din flori, 147; floarea no- 
roacelor, 61. 

Jloier, s. fluier, 262. 

fluture, s., 210. 

foarfece, s., 6, 223. 

foc, s., 106, 151, 239. 

franc, S., 6. 

frânghie, s., 101. 

frasin, są, 198. 

frate, s. de cruce, 158. 

frigare, s., 167, 198. 

friguri, s. pi, 348. 

frumoase, s. pl., 157, 260. 


eres, S. 


peşte, 301. 


la 


frumușele, s. pl., 260. 

Jrumusefă, s., 185 - 6. 

Juior, s., 6. 

fulger, S 314. 

fum, s., 359. 

fumat, s., 277. 

furcuță, se de lemn, 140. 

furuştiuc, s. friuștuc, gustare de di- 
mineaţă (Oltenia). 

fus, s., 140, 166. 


G. 


Gaga, s., nde când “, 275. 

găină, s., 135, 167, 177, 178, 270. 

Galileu, s., munții Galileului, 118. 

gândac, s., 209. 

Garalim, s., 307. 

Garaliu, s, munţii Garaliului, 119 ; 
munții Garaliilor, 165. 

gard, s., 104. 

Gărgăuţ, s, munţii Gărgăuțului, 110. 

gâscă, s. 288. 

gâscan, s., 197. 

Gavril, Gavriil, s. Arh. sau Sf.-—, 
22, 323, 327-8. 

găzui, v. a—, 246. 

ghem, s. ghemul vieții, 359. 

Gheorghe, s. Sf.—, 13, 131, 134, 139, 
143, 186 8, 193, 268. 

ghiavol, s., 158. 

ghibărdeiu, s. ghibirdic, 40. 

glie, s., 190. 

ginfi, s. pl., 291. 

gog, s., 275. 

gogă, s., 275. 

goață, goță, s., 275. 

grapă, s., 187. 

grâu, s. 4, 80, 188 9. 

gresie, S., 218. 

grindină, s., 192, 315. 

grivan, s., 367. 

gugui, v.a , 227. 

Bunoiu, s., T4. 


H. 


Haidoș, adj., 38. 
hală, s., 268. 


hălăuni, v. , 262. 
hălți, s. pl., călți, 104. 
Haralamb, Haralambe, Haralambie, 
Haralampie, s. Sf. „319 şi urm, 355. 
Haralambi, s. pl, nume de sărbă- 
toare, 163. 
hărmăsar, s., 166, 197. 
harnice, s. pl., 260. 
hartapă, s. bucată, 123. 
hârtie, s., 1. 
hat, s., 150. 
hodăiță, v. a se , 105. 
hodolean, s., 189. 
hoha, s., 275. 
holeră, s., 329, 358. 
hordo, interj., 236. 
horholină, s. în cântecul : 
Mărită-te horholină, 
C'ai rămas căţeă bătrină, 
Să mâi cânii c'o prăjină! 
hornonăi, v. a—, 236. 
horștiță, s. muştar sălbatec. 
hotar, s., 150, 262. 
hripcă, s. curpeni de viţă de vie, scoși 
prin tăiare la curâţit; se pun pe 
garduri, pe sğciuri; ct, hreapcă. 
hudumac, s., 58. 
huidurmă, s., 220. 
huștupină, s., 322. 
I, Î. 


2 


lad, s., 209. 

iarbă, s.—șarpelui, 92; roșie, 164; 
—ciutii, 246) vântului, 262; 
porcească, Hypochoeris radicata, L. 

iazmă, S$., 200. 

Ichim, s. loachim, 240. 

icoană, s., 85, 249. 

ied, s., 146. 

jederă, s., 190. 

iele, s, pl., 154, 163, 260, 269, 

iezer, S., 315. 

Ignat, s., 126, 245. 

Ie, s, Sf. , 25, 142, 159. 

împărți, v.a „a ursi, 5. 

împiciorogat, adj., 253. 

împleti, v. a~, 117. 


împogodi, v. a se—, 360. 

Indtoarea, s. numele unei zile de săr- 
bătoare, 126. 

AGA eta, adv., 39. 

áncefi, v.: mi s'au faceţi ochii (mi 
s'a Ei pe ochi o ceaţă) şi nu mai 
văd. 

Închichini, v. a—, 99. 

Încontră, v. a se , 207. 

înel, s., 136. 

Înfrățire, s., 140. 

Înger, sa 8, 20 şi urm., 236, 365; 
„tare de—+, 32 ;—rău, dracul, 33. 

îÎngeraș s. ursitoare în chip de-—, 14. 

inimă, s. 31, 169, 199, 203, 207, 

Înălțarea Domnului 139. 

„nnec, s., 191. 

înnecat, s., 288. 

interì, v. a—, a isgoni, 329. 

Întunecime, s., de soare şi lună, 330. 

Întunerecime, S, 192. 

însemnat, adj. om 
fizic, 100. 

Învinci, v. a se--, 57, 

loan, s. nume de rege din vechime, 
2; Sf. , 48. 

Jordan, s. Botezul Domnului, 22, 

irodiece, s. pl., 260. 

irodiță, s., 260. 

Zrozi, s. pl., 35. 

Juda, s. 290; fetele lui—, 260; pu- 
iul Iudi 290. 

dude, s. pl. 260. 

iudì, v. a—, a îndemnă, 29. 


, cu un defect 


juhman, S, 179. 
J. 
Jidan, s., 23, 38. 
Joi, s., 106; mari, 103, 105. 


joimarică, joimărică, s., 103. 
„foimariță, s., 103 şi urm. 
Jugastru, s., 80. 
Jumătate-orn, s., 167. 
Jungher, s., 347. 


La, v. a—, 117. . 


3837 


lăibărac, s. laibăr. 

lână, S., 4. 

lapte, s., 139, 145, 185, 188; 
cânelui, 268. 

lăstuu, s., 71. 

leftere, s. pl, 103. 

lemn, s. sicriu, 155, 204. 

leşie, s., 117, 121. 

leuştean, s., 141, 189, 246, 268. 

licuriciu, S., 27, 

liliac, s., păr de , 286. 

lingură, s., 6, 164, 186. 

lipitură, S. 246. 

lișteav, adv., 280. 

litră, s., 217. 

lohoane, S. pl., 

lopată, s., 150. 

loptă, s. luptă, 113. 

Luca, s., Evanghelistul—, 48. 

luceafăr, s., 20, 192. 

luci, adv. sărac , 15. 

lucru, s. rău, 258; zicala : „eşti — 
rău“, om de neînțeles, ticălos ;— 
slab, 269, 

luleă, s., 35, 278. 

ului, v, a—, 227. 

lumânare, S., 5, 6, 28, 224; 
361. 

lună, s., 192, 209, 268, 285, 289. 

lunatec, adj., 136, 140. 

Luni, S., 48. 

lup, S., 129, 131, 141, 146, 148, 173, 
276; „se linge lupul pe bot“, e 
frig, cu toate că par'că n'ar trebui. 


laptele 


4, 269. 


— vieții, 


M, 
Mac, s., 186, 189: „nu zice nici +, 
180. 
mâcieș, S, 34, 189. 
madeă, s., 123. 


Maica Domnului, 47, 289. 

mâătestre, s. pl., 260. 

mălaiu, S., 5, 145. 

mamă, s. pădurii, 104, 212, 228;— 
huciului, 212. 

mămăligă, Są 223, 226. 

mamon, S., 150. 


388 





mană, S, 185, 187, 188, 231. 
mâncător-de-oameni, s., 301. 
mâncărime, s.—de inimă, 165. 
mâncătură, s.— de inimă, 165. 

măr, S., 72. 

marafet, s., 229. 

mare, s. zânul mărilor, 305; peştele 
mării, 304; sorbul mării, 305 ; dulf 
de , 306; duh de , 306; duhul 
mării, 306; dop de , 306 dolf de 
-, 306. 

mareș-tală, s., 234. 

mărgărintă, s. planta Bellis perennis, L. 

Mărina, s., 261. 

marmură, s.„ 139. 

marseara, s., 109. 

marți-seara, s., 109. 
marțole, marțolea, s., 109. 

` masa-raiului, s., 72. 

mâță, s., 95, 112, 135, 331, 

mătăhală, s., 257. 

mătăhanie, s., 157. 

mătasă, s., 5, 6. 

mâfişor, s.— de salcie, 268. 

matiță, S., 291. 

mătură, s., 223 4, 230, 242, 271. 

măitrăgună, s., 246. 

-meciu, s. mușternic, muc de opaiţ; 
feştila din pacişèle de in, scoase 
din dinţii pieptenilor, toarsă des- 
lânat şi ghilită apoi; se răsuceşte în 
trei vițe (j. Suceava). 

meliță, s., 150. 

melițoate, s„ 150. 

melifuică, s., 150. 

merăzii, s. pl., 310. 

mersină, s. scoruş de munte. 

miazănoapte, s., 157, 236. 

miaza-nopțil, s., 230. 

mică, S. „pe , pe ceas“, 111. 

mieiu, S., 138, 140, 166, 197, 

miel, s., 249. 

Miercuri, s„ 109; Sf. 

micre, s., 165, 271. 

Imiertic, S. „are frumos “, bun ve 
nit din daruri, chicăș. 

Mihail, s. Sf. , Arh. , 23,36, 237, 


„109, 115. 


339, 346, 365. 
muji, v. a—, 222; 
mijlocar, S„ 311. 
milostive, s. pl., 260. 

Minah, s., Sf. , 96. 

minte, Sa 65. 

mniji, v. a—, 164. 

mişcorici, s. pl., 178, 

moarte, S., 36, 274, 333, şi urm.; nu- 
mele uneia dintre ursitoare, 8; cea- 

sornicul morții, T6; cap de „137%; 

fluturul mortii, 137. 
moaşă, s., 131. 
mogândifă, s., 158. 
moimă, S., 270; „n'are nici o 

un rost. 
mormânt, s, 196. 
mornăi, v.a , 198. 
moroaică, s., 127. 
moroi, v.a , 131. 
moroiu, S, 127 şi urm. 
mori, s., 135, 210; cap de , capul 

morților, 137. 
morun, S., 294. 
moş, S., 275; moșul codrului, 234. 
moșneag, S., 275. 
mujdciu, mușdeiu, s., 164, 332. 
murgilă, s., 227, 236. 
murgiloare, S., 227. 
muroaică, s., 127. 
muroiu, S., 127. 
mursăcă, v. a—, 231. 
muşiui, v.a , 180. 


N. 


Nafură, s, 85. 

nagodi, s., 260, 

nălucă, s., 257, 316. 
nămetenie, S., 257, 
nămetie, s,, 257. 

năroci, v, a—, 18. 
năvaluic, S., 92, 
năzăranie, S., 257. 

nebun, s., 215. 

Nechita, s. Sf.—, 43. 
necumpănit, adj., 104, 219. 
necurat, s. drac, 20, 23, 29, 32, 81. 


vezi aq mniji. 


“nich 


negustor, S, 216. 

memuşug, š., 92. 

neprielnic, s. drac, 246. 
nevăstuică, s., 124. 

Nicolae, s. Sf. , 42, 282. 
nocoțeă, s. un nume de floare. 
nodurariu, $. troscot. 

noroc, S., 49 şi urm., 77, 101, 
norocire, S., 49, 70; slabă, 265. 
nour, S., 230, 314. 

nuc, S., 244. 

numai, adv. de sigur, 184. 
nuntă, s., Tl, 

nup ?, 163. 


0. 


Oală, s., 81, 249; zicală: „învățată, 
să țină oala de toartă“, să aibă 
gospodăria ei. i 

oârzăn, adj., alb-rumăn. 

ochiu, s., 129, 344. 

odolean, S., 246. 

ogar, s., 129, 146, 168. 

oglindă, S., 4, 73. 

ologi, v. a , 15. 

om, S., 137;„ însemnat“, 100; mân- 
cåtor de oameni, 301; oameni de 
apă, 303; sărac, 276. 

opăciui, s. pl., 296. 

opaiț, S., 118, 121. 

Oprea, s., 253. 

osâuză, s. „om cu “, bogat, 174. 

oțet, S., 332. 

oticni, v.a , 4l. 

ou, s., 71, 81 3, 85, 91, 167, 191. 


P, 


Pâcă, s., 277. 

pădurar, S., 227, 234. 

pădure, s., 227, 230; mamb-pădurii, 
212; muma-pădurii, 212; surata 
din , 212; vidma-păduri, 212; 
potca-pădurii, 213; ştima-pădurii, 
213 ; fatăl-pădurii, 234. 

pădureană, s., 212. 

păduroaică, š$., 212. 

pădiroiu, S., 224, 234. 


pafă, S, 277. 

pähar, s. păharul morții, 347. 

pait, s., 101. 

pâmânt, s. căfelul pământului, câ- 
nele pământului, țâfcul pământu- 
lui, fincul pământului, orbetele pă- 
mântului, 367. 

pană, s., de scris, 7; na luă pe cine- 
vă prin pene“, 90. 

pâne, S., 4, 5, 24, 80, 91, 141, 220, 
230, 249. 

pânză, s., 4, 220. 

păpușă, 's., 219. 

par, s., 205. 

păr, s., 6, 71, 74, 141, 198 9, 204, 
344. 

părăsit, adj. ou—, 81. 

parte, S., 068. 

pasăre, s., 102, 229; —neagră, piază 
rea, 99. 

păsărică, s. ursitoare în chip de „14. 

Paști, s. pl, 137, 143. 

păsulă, S., 4. 

pateri, s. pl., 80. 

patici, s. pl., 376. 

Patruzeci de mucenici, 106. 

pecingine, s., T1. 

pelin, s., 189, 263, 268. 

pelincă, s., 269. 

perdea, s., 130. 

perie, s., 218, 228. 

Petru, s. Sf. , Sânpetru, 12, 16, 24, 
6b, 149, 318. 

p s., 133, 314 5; scumpă, 53, 
13. 


piază, s., bună şi rea, 49 şi urm. 

picior, S, 13. 

picoteală, s., 192. 

pieptene, Sa, 4, 35. 

pietricică, są 101, 138 140. 

pipă, s., 278. 

pipător, S., 218. 

piper, S., 189. 

pirpiriu, adj. „îmbrăcat “, subțire, 
pentru o vreme aspră. 

pisică, s., 135, 146. 

pită, S, d. 


390 


pivniță, s. 255. 

plastă, s., 262. 

ploaie, S, 133, 191, 232, 314. 

plug, S„ 162, 187. 

pocanie, S, 89. 

poceală, s., 162. 

pòchie, S. „nu eră alt om în ţinutul 
nostru, în lui“, în felul lui. 

pocită, S., 207. 

pocitură, s. 129. 

pod, S, 134. 

pogace, s., 4. 

pomană, s. 210. 

pomeni, v. a se 

pomost, S., 87. 

popă, Ss. 100. 

popuc, interj., 339. 

porumbel, S., 141. 

postav, s., 189. 

potcă, s, 267; pădurii, 213, 267. 

poveste, s., 193. 

praf, s.—de puşcă, 14]. 

prăstăvala, adv. de-a—, 159. 

preot, s., 100 —1. 

preapos, S., 327. 

pricaz, S, 164. 

pricoifă, S., 270. 

pricoliciu, S., 146, 153. 

pricoriciu, S., 146. 

prieten, s., care e cel mai bun-—al 
omului, 154. 

prilejui, v. a se 

procoviță, S., 103. 

psiri, s. pl, 271. 

puică, s., 81, 85. 

pureci, s., 146, 211. 

pușcă, s. praf de-—, 141. 

puț, S cel din , dracul, 282. 

putere, S, 344. 

puternice, s. pl., 260. 


R. 
Rachiu, s., 242, 332. 
rădaşcă, s., 25, 172. 
raiu, s., 209, 261. 


râmnitoare, S., 167. 
râmnitor, S, 167. 


„ 270. 


„161. 


râncheză, v. a 286. 

rândunică, s., 71, 91. 

rărunchioară, s. planta Giechoma He~- 
deracea, L. 

rărunchiu, Są 162. 

răsloj, s., 39. 

răsfierbe, v. a—, 91. 

rață, s., 288. 

Pău, S, 237. 

răutate, s. copiilor, 237. 

renișiu, S., 291. 

ricturi, $. pl., 283. 

roată, s., 112. 

rostopască, s., 189. 

rouă, s., 49, 191. 

rudă, rudenie, $ 138. 

rug, S., 139, 189. 

rugăciune, s., 169, 195. 

rupe, v.a , 89. 

Rusalim-împărat, s., 260 1. 

rusalii, s. pl. 260. 

S, $. 

Sabie, s., 151, 338. 

săcărică, s., 269, 

săgeată, s., 346. 

sahagnila, s., 96. 

salcie, S., 268. 

salea samodiva, s., 333. 

Sâmbătă, S., 197. 

samcă, s., 151, 237. 

samodiva, S, 333; sila sau salea-—, 
333, 

samovila, s., 260. 

Sâmpictru, s., 163. vezi Sf. Petru. 

sâmzănii, S.„ 72. vezi sânziene. 

Şandru, s. fetele lui—, 260. 

sânge, s, 138, 162, i78, 199, 200; 
de 9 fraţi, 246. 

sånger, s., 188. 

sânie, S, 5. 

Sânziene, S., 263. 

sărăcie, s., 96. 

sărăci, v.a , a nenoroci, 134. 

sare, s., 4, 6, 27, 35, 185, 189, 223, 
249, 232. 

Șarpe, S., 25, 41, 83, 82, 95, 101, 133, 


134, 187, 232, 3137 bălaur, 41; 
șarpele casei, 16, şi urm.; iarba- 
șarpelui, 92. 

satană, s., 130, 

-sburător, s., 244. 

scaiu, S, 12, 268. 

sScăluş, S, căluş. 

Scaun, S., 80. 

Scăuneciu, S. Scăueaş. 

Scris, Sq, scrisă, soartă, 17, 72. 

Scrisoare, Se Qin cer, 25, 

sdrambițe, s. pl., 221. 

secere, S, 136, 224, 246. 

secetă, s„ 133, 191, 196. 

Sfâină, s a dat sfaina, a dat de 
veste ; când a auzit că vin Tătarii, 
sfăina! la pădure! (au fugit re- 
pede). 

Sfântă, S., 317. 

sfartal, s., 158. 

Sfic, S., 99. 

sfinte, s. pl, şi mari, 260. 

Sfinți, s. pl, 317. 

-sgrebeni, s. pl, 103, 124. 

sgripfuroaică, s,, 313. 

sgripțuri, s. pl., 351. 

Sibiiu, s., St. 

Șindili, v. a se (despre peşte), 296. 

sivsinele, s. pl., 97. 

șişcă, adj, fem. 105. 

șișcoru, S, 127. 

S/soie, s. Sf. , 237. 

Șiufăni, v. a , 291. vezi Șufane. 

sloane, s. pl., 40. 

Smăn, Smeu, S, 244, 314. 

Smicură, v. a , 316. 

smoală, s., 187. 

smomi, v. a la fugă, 214, 

șneapăn, S. 193. 

oadă, s. minciună, şâtie. 

soare, S, 29, T4, 192, 209. 

șoarece, Sa 135, 215, 218, 

soartă, s, 2, 63. 

soarte, s. numele uneia dintre ursi- 
toare, 8. 

şobolan, S., 146. 

Șofile, adv. 123, 


şoimane, S. pl., 260, 

șoimance, s. pl., 260. 

şoimăr, v, a—, 269. 

şoimărifă, s., 269. 

șolomonar, S., 315. 

sorb, s., 305. 313; sorbul mărilor, 
305. 

șorecie, S., 352. 

șorectoaică, s,, 352. 

spâhnă, s. aţă de cusut, făcută din 
fuior de in, ca să fie tare. 

spasmă, S., 237. 

sperietoare, S., 236. 

spine, s,, 141, 170, 190; spin plecat, 
scaiu (Bucovina), 

Spiridon, s. Sf.—, 227. 

spiriduş, S., 81. 

spirituş, s., 81. 

sporş, s. troscot (Bucovina), 

sprinceană, s., 166. 

spurcat, adj. femeie „spurcată“, 34. 

spurcată, s. 237. 

spuză, S., 224. 

stacie, S., 248. 

stăfie, stafie, s.. 135, 236, 248, 376. 

stâhie, s., 248, 

Stan, Stana, s., 253. 

stâng, adj. mâna stângă, piciorul , 
27; partea stângă, 30. 

stângaciu, S., 32. 

stăpână, s. stăpânele vântului, 260. 

stârpitură, S., 82. 

stea, s., 26, 330, 

stejar, s., 271. 

știmă, s., 269; pădurii, 213;— apei, 
284, 

știmi, s. pl, 124, 

stobor, s., de cămeşi, 231. 

străfigă, v.a , 157. 

sfrâgoiu, s., 127. 

sfrănulă, v. a , 157, 159. 

strecurătoare, S., 189, 

strigă, s,, 137. 

strigă, v. a asupra cuivă, 156. 

strigoaică, Se, 127 şi urm. 

sfrigoaie, S„ 127. 

strigoieș, s., 137, 


392 


șfubeiu, s. 110. 

Șuieț, adj., 124. 

suflet, s., 36, 132, 144, 314 ;—de stri- 
goiu, 137. 

sulă, s., 138. 

Surată, s. din pădure, 212. 

Surceă, Sa, 141, 186. 

svârcolac, s., 192, 209. 

T. T. 

Tăbac, s., 222, 

făciune, s. zicală: „a sta la un cu 
cinevâ“, 155. 

fâclău, țâcman, s. deal cu spinarea 
ascuţită. 

tămâie, s, 80, 133, 137, 187, 189, 
193, 223, 225, 277;. dracului, 277. 

tamarică, s., 268. 

tamariscă, S., 268. 

tănău, s, tontălău, prostănac. 

fânc, fâncă, s., 28; fâncul pământu- 
lui, 367. 

făndălos, adj., 104. 

fânfar, S, 33, 131. 

fară, s. armenească, 313. 

tărâfă, Są 224, 228. 

târcolì, v. a—, a da târcoale. 

fâromi, v, a—; wo mai pot , din 
pricina bătrâneţelor, n'o mai pot 
duce. 

färuş, s., 184. 

Tatăl-nostru, s., 169, 186. 

feapă, s., 139. 

femeiu, s, temeiul coșului, 228. 

jiboacă, s., 33. 

finc, s. fincul pământului, 367. 

tichie, s., 79, 130. 

Tigan, Țigancă, s., 275. 

fiugă, s., 218. 

tisă, s., 139, 198. 

fiutiun, S, 277, 

toarce, v. a , 110, 117. 

Todos, s. nune de sărbătoare, 163. 

fomurluciu, s., 190. 


sfrigoiu, S, 127 şi urm., 236, 379. 
stroflocă, v. a , 113. 
fopane, s. pl. în cântecul vâlcean 


(înpărt. de d-l I. N. Popescu, dir 
Ştefăneşti) : 

Frunză verde de costrei, 
Când fu leat cincizeci şi trei, 
Puneai plugul unde vreai 
Și arai pe cât puteai. 
lar când fu la șaizeci ş'patru 
Când a liiat pămâutul statu“ 
Şi s'a dat delimitare 
De casă, patru pogoane, 
Numai văi, numai fopane, 
De-ţi mor copiii de foame! 

topor, S., 224, 230. 

forcă, v. a , a toarce, 103. 

tort, s. 116. 

trandafir, S., 271. 

trifoiu, s., T1. 

fiuică, s., 5. 

lun, s. tunet, 314. 

Turc, s 215; boala Turcilor, 318- 

turtă, s., 6. 

tutun, S., 271. 

tutunar, S„ 278. 


U. 


Ud. s. urină, 146. 

ulcior, s., 156. 

ulger, s. uger, unger, 187. 

umbră, S., 230, 248, 249. 

umbri, v. a—, 271. 

undevaş, adv., 201. 

undrea s., 138. 

unghete, s., 218. 

unghie, s. 103, 117. 

unt, S., 4. 

untdelemn, S., 4. 

untură, S., 4. 

ureche, S., 265, 344. 

urechifă, s. planta Sempervivum tec- 
forum, L. 

uriaș, S., 343. 

urmă, S., 249. 

ursă, S., ursită, 2. 

urs, v.a „a ursi, 15. 

ursală, S., 8. 

ursătoare, s., l. 

urseală, są ursită, 2. 


393 


ursi, v.a ,2. 

urşi, v-a ,2. 

ursită, s., 12. 

ursitoare, s., 1, 333. 

ursitor, S, 16. 

ursi, adj. coloare ursie, şorecie. 

ursoaică, s., 1, 15. 

ursoaie, S., 1. 

ursoană, s., |, 4. 

ustuntoiu, S., 139. 

usturoiu, s., 34, 35, 103, 115, 133, 
138, 144, 150, 163, 164, 184, 190, 
193, 194, 199, 205, 263, 270, 332, 
359. 


V. 


Vacă, s., 112, 232. 

vădană, s., 222. 

val, s. din ce se face—, 304. 

vâlvă, są 260, 278; pădurii, 212. 

vamă, s. văzduhului, 209. 

vampir, š, 128, 377. 

vânt, s., 162;— turbat, 226; stăpâ- 
nele vântului, 260; iarba vântului, 
262. 

vântoasă, s., 113, 260; fefele vântoa- 
selor, 260. 

vânturi, v. a—, 262. 

vânturiță, s., 260, 

vârcolac, s., 127, 202. 

vărsa, v. a—, vasul când se usucă 
îşi varsă doagele. 

vârticuș, s., 280. 

Vartolomeiu, s. Sf. 

Vasile s., Sf. , 143. 

vatraiu, S., 223. 

vedenie, s., 251. 

vezevenghe, s., 237. 

vidanie, S., 257. 


, 48. 


videnie, s., 257. 
vidmă, s., 129; pădurii, 212. 
vidră, s., 290 şi urm. 
vidroiu, S., 297. 
Vidros, s., 295. 
vie, S., 80. 
vierme, s., 118. 
viespe, s. neagră, 213. 
vin, S., 5, 6, 91, 141, 199. 
Vineri, s., 109; Sf. , 117 şi urm. 
vis, S., 33. 
vită, s., 8, 102, 155, 196, 138, 229, 
vițel, Sa 140. 
vifeze, s. pl., 260. 
viziclu, s., 112. 
vrăjitoare, s., 150, 185. 
vrăjitor, s., 86. 
vrăjmășos, adj., 98. 
vrașc 7 interj., sdup! 
vreme, s. de apoi, 201; grea, 315, 
„la a 323. 
Z. 


Zăblău, s., 219. 

zahăr, s., 249. 

Zalina, s. numele uneia dintre rusa- 
lii, 261. 

zân, s. zânul mărilor, 303. 

zână, s., 1; zâne, 260; zânele bune, 
zânele milostive, 260; zânele mă- 
iestre, 260; făr'de tată, 16. 

zânișoară, s., 1. 

zărzălii, s. pl., 310. 

zeceriu, S., 4. 

zi, ziuă s., 8, 109. 

ziuatec, adj., 140. 

zoaie, s., 12]. 

zodie, s., 8, 15. 

zorilă, s., 236. 


CUPRINSUL 


Despărțirea I. Soartă,, Ajutor, Noroc, 


Ursitoarele . ` E , i i ; A A A 

Denumiri, 1. Numărul și menirea Ursitoarelor, 1--2. Cele două 
servitoare ale lui Alexandru Machedon, 2. Un cioban le află casa 
şi le vede traiul, 2 3. Masa Ursitoarelor la casa pruncului de cu- 
vând născut, 4 8. Ussirea, 8. Tăria ursitei, 8. Ursitoarele sau Zo- 
diile primesc în fiecare seară porunca lui Dumnezeu, 8 12. Osân- 
direa celor ce ascultă ursirea într'adins, 12--14, Dumnezeu, fără a 
schimbă ursita, ajută pe cei în nevoie, 15, Cei trei mocani Ursi- 
tori aduc ursirea la îndeplinire, 16 17. Ursitoarele la alte nea- 
muri, 18 19. 


Ingerii i i s ` bo aa i Ha ; 

Căderea lui Lucifer, 20—21. Inmulțirea Ingerilor, 21 2, Rostul 
lor în cer, 22, Intâiul Înger păzitor al omului, sprijinul lui Hris- 
tos, 23 24, Ingerii, mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, 24—25. 
Legenda rădaşcelor şi-a licuricilar, 25—27, Ingerul sau Îngerii pă- 
zitori şi ursita pruncului, 27- 29, Diavolul din stânga omului și 
lupta lui cu Ingerul păzitor, 29—33. Fuga Ingerului păzitor, 33 —34, 
Incheerea socotelelor în cer, 34—35. Luarea sufletului și preumbla- 
rea lui, 35 37. Paza mormântului, 38—42. Rugăciuni către Inge- 
rul păzitor ş. a., 43 48. 


Norocul s ; ; ; 3 3 ; . 

Lumea şi înfăţişarea Noroacelor, 49. Norocul culegător de rouă, 
50. Norocul unui Impărat, 50—54, Norocul unui frate bogat şi al 
altui frate sărac, 54 57. Bătaia între două Noroace, 57—60. No- 
tocul silit s'aducă bogăţie, 60. Un om merge la scorbura Soartei 
şi se încredințează că nu se poate schimbă ce-i este partea, 61 65. 
Noroc fără parte, 66 68. Noroc și minte, 68 70. Semne de 
noroc, 70- 72. Urări de noroc, 72. Păstrarea norocului, 73—74, 
Cântece, 74 75. 


Dă 


Pag. 
1-19. 


20 48, 


49 75. 


39% 


Sarpele casei i ; 


Denumiri, 76. Intaişări, 76 76-77.  Credinţi, 77— 18. Sarpi casei la 


alte popoare, 78. Broasca omului, 78. 


Zânele bune F 


Două fete frumoase ajutătoare, 79 -80. Cele trei fecioare sfinte, 
80. Paterii, 80. 


Spiriduşul 


Puterea Spiriduşului, 81. Dobândirea Spiridnşului din « ou, şi în- 
fățişările lui, 81--84. Ancluzul (Spiriduşul bau), 84- 85. Cumpä- 
rarea şi întreținerea Spiriduşului, 85—86. Povestiri privitoare la a- 
jutorul şi primejdia Spiriduşului, 87 91. Mătrăguna, 91 92. Floa- 
vea de feregă, 92—93. Spiridușul la alte popoare, 93, 


Piaza rea și Piaza bună . 


Piaza rea, potrivnica Norocului, 94. Intruparea Piezii rele în 
şarpe, câne, mâţă, găină şi om, 95—96. Sărăcia legată de casă şi 
îndepărtarea ei, 96 100. Piezile rele obşteşti: Nălucile, oamenii 
„însemnați“, preoţii, cucuveicile, eghipturoaicele şi paserile cu cio- 
cul de fier, 100 101. 

Piaza bună, 101. Intruparea ci, 102, 


Despărțirea Il. Munca. 


Joimarița i à i Eei . : i 
Denumiri, 103. Pedepsirea femeilor şi-a fetelor găsite cu cânepa 
netoarsă, 103—106. Alte soiuri de lene femeiască, 106. Paza feme- 
ilor, 106. Colindătorii Joimăriţii, 106 108. Alte prilejuri de venire 
ale Joimăriţii, 108. Sperietoarea, 108. 
Marti-seara : 
Denumiri, 108. Pedepsirea lucrătoarelor de Marți seara, 108. Po- 
vertiri cu neisbutirea răutăcioasii Marţi-seara 108 116. 
Sfânta Vineri . A r . ; g i ; 
Pedepsirea lucrătoarelor de Joi seară, 117. Povestiri cu neisbuti- 
rea Sfintei Vineri, 117 125. 
Inătoarea . . .: i . i . 


Pedepsirea lucrătoarelor cari nu serbează ziua Ignatului (20 De- 
cembrie), 126. 


Despărțirea I1, Pământul şi văzduhal. 


Strigoii o a‘ ‘e 


Denumiri, 127-9. Naşterea Strigoiului, 129 132. Semnele după 
cui se cunoaște Strigoiul viu și mijloacele de a-l descoperi, 


76 78. 


79 80. 


81 93. 


94 102. 


103 108. 


109 116. 


117 125. 


126. 


127 208. 


397 


132—134, Privigherea morţilor bănwiţi a se preface în Strigoi, 
135 — 137. Intruparea Strigoilor îndată după moarte, 137, „Ingriji- 
rea“ sau „dregerea“ aceloraşi morţi, 137.Vremea de noapte pentru ieși- 
rea Strigoilor din mormânt, 137 142. Zilele potrivite pentru ace- 
leaşi ieşiri şi sorocul lor, 142 144, Ieşirea din mormânt, 145, Pre- 
facerea sufletului de Strigoiu viu în Tricoliciu şi reîntruparea lui, 
Tricolicii şi isprăvile lor, 146 149. Strigoii deopotrivă de puter- 
nici ca Dumnezeu, 149 150, Bătăliile Strigoilor, 150. Povestiri 
despre aceste bătălii, 151 — 152, Venirea pașnică a Strigoilor pe la 
ai lor, 152, Povestiri, 152—155. Apărarea casei împotriva Strigoi- 
lor, 156—157, Hoţul, Strigoiul şi strănutarea, 157—162, Primejdii 
mari: suptul sângelui, poceala şi altele, 162 163. Leacuri împo- 
triva acestor boli, 163 168. Povestiri deosebite; 168- 185. Isprava 
Strigoaicelor ; seceta, piatra, luarea manei câmpurilor, frumuse- 
ței şi manei vacilor, 185 186. Prinderea Strigoaicelor și vrăji 
pentru adusul manei înapoi, 186—191, Seceta, 191 192, Grindina, 
192, Vârcolacii şi întunecimile de soare şi lună, 192. Paza înde- 
obşte împotriva Strigoilor, 102 194, Povestiri, 194—195, Aflarea 
morimântului cu Strigoiu, 195 —197. Desgroparea și dregerea Stri- 
goiului, 197 200, Mărturii istorice, 200 208, Strigoii la alte po- 
poare, 208, 


Sufletele morților  , ©., , , a A 

Trupul părăsit vremelnic de Suflet: Strigoii şi Svârcolacii, 209, 

Scurta vieaţă pământească a Sufletelor răposaţilor, 209. Arătarea 
acestora în vise, 209 210, Alte arătări, 210, 


Crasnicul a... 
Copil de Drac şi de femeie, 211, 


Mama pădurii i : x . , 

Denumiri, 212, Infăţişări, 212 213. Viespea neagră, 213. Grija 
copacilor, 213—214, Ademenirea oamenilor în păduri, 214—217. 
Şoarecele apărător, 217—219, Mama-pădurii pâcâlită de-o fată, 
210—221. Tutunul apărător, 222. Mămăliga apărătoare, 222 — 223, 
Alte leacuri de pază, 223 224. Boli pricinuite de Mama-pădurii şi 
leacuri împotriva lor, 224 232. Alte neajunsuri, 232. Mama-pădu- 
rii la alte neamuri, 232 - 233, 


Moșul-codrului 5 
Denumiri, 234. Moşul-codrului pâcâlit de o fată, 234 235, Mo- 
şul-codrului la alte popoare, 235. 
Murgilă, Miază-noapte și Zorilă . . , 


Purtătorii celor trei conace de noapte: Murgilă, Miază-noapte şi 
Zorilă, 236, 


209 


212 


234 


210. 


211, 


233. 


236. 


308 


Samca : i ; S x : . ; ş 

Denumiri, 237. Primejduizea femeilor lehuze, 237. Rugăciunea 

de pază, 237 241. Descântece de Samcă, 241 242. Samca la alle 
popoare, 243. 


Seul 


Denumiri, 244, Intățigări, 244. Bântuirea Smelt 244 246, Lea- 
curi, 246 -247. Smeul la alte popoare, 247. 


Stafia A 3 x 
Jertfirea unui suflet pentru trăinicia unei zidiri, 248 249. Po- 
vestiri româneşti şi străine, 249 255. Locurile unde apar Stăfiile, 
255 256. Infăţişări și denumiri, 257 258. 
Brèhnele ; 
Mici sperietori de pădure, 259. 


Jelele 


Denumiri, 260. Legende, 260 261. Intiişările şi însuşirile lele- 
lor, 261 263. Paza împotriva lor, 263 264. Ielcle la alte po- 
poare, 264. 


Ceasul cel rău . . 
Denumiri, 264. Primejdii, 264. Dedine, "265 266, 


Pocita e pe ate e d D ED a 
Plânsul şi închircirea copiilor, 267, 
Halle s. xo á Kowo eo ao ; 


Apărarea împotriva Halelor, 268. Duhuri inrudite cu Halele: 
Vâlvele, Eresurile, Chimele, Boglodatele sau Lohoanele, Lucrul 
slab, ş. a, 268 270. Ginţii, Armerii, Psirii, 270 271. 

Sperietorile sa. 

Bâja, 272. Bâca, 272. Câu, 272. Diudiu, 273. Bau, 273. Babaul, 
273. Băbâcul, 273. Bodaia, 273. Bolea, 273. Catabolea, 274. Calie, 
274. Borza, 274. Goţa, 275. Goga, 274. Alte sperietori, 275 — 276, 

Pâca 


Zeitatea tutunului, Mama Dracilor, 277. Luleaua, 278. Tutunul, 
278 279. 


Despărțirea IV. Apa. 


Cel-din-baltă . z i A 


Apa, locaş al Dracului, 280, Semnul pr medi 280. Cel-din-baltă 
ajulă un flăcău, 281. Credinți mărunte, 282. Cel-din-puţ, 282 283. 


237 243. 


244 247, 


248 258, 


259. 


260 — 264. 


265 266. 


267, 


268 271 


272 276. 


277 279. 


280 283. 


399 


Ştima apei i . 


Infăţişare, 284. Știma apei şi i capul de om, „284. “str izoiul « ci, 234. 
Povestiri, 285—286. Ştiina apei la alte popoare, 287. 


Innecaţii . A r 


. ` . . Di . e 


Intruparea și înfățișarea Innecaţilor, 288. Isprăvile lor, 288 289. 
Innecaţii și Maica Domnului, 289, 


Tuda ; E 


Puiul ludii sau Vidrii, 290. Prinderca lui: norocul sau nenoro- 


cul pescarului, după colinde şi cântece bătrâneşti, 290 300. Iuda 
la alte popoare, 300. 


Femeile-pești 


i A : 
Femeile-peşti sau Faraonii, 391. Cântările i pe mări, 301. Mân- 
cătorii de oameni, 301 302. Credințile altor popoare, 302. 


Oamenii de apă i 

Infăţişări, 303. Zânul mărilor, 303, 3, Credinţile altor popoare, 303, 
Peștele mării : A : 

Lupta Dracului cu peştele mării : Valurile, 304. 
Sorbul ; E 

Innecătorul de oameni, 305. Sorbitorul d apă, 305, 
Dulful 


Denumiri, 306. Hoţul piei de aur şi biruitor ul tui, P co- 
linde şi cântece bătrâneşti, 306 -312. 


Bălaurii 


Bălaurii de uscat şi cei i de apă, 313. Bălaurii din aei 313. 
Piatra scumpă, 313. Bălaurii văzduhului cu nor sau ploaie, 3!3 316. 


Despărțirea V. Boala, Moartea. 


Sfintele 
Aducătoarele de boli, 3 317. 


Ciuma . 


Infăţişări, 318 319. st. Haralambie cal ce ține Ciumile de păr, 
319—322. Sf. Gavriil, 323. Toiagul bobotit de ciumă, 323. Ciuma 
nemiloasă și voinicul, 323 326. Ciuma la alte popoare, 326. Paza 
împotriva bolii, 326 328. 

Holera 


. 


Infățişari, 329 330. Holec nemiloasă şi voinici 330 — 331. A 
curi împotriva Holerii, 331 332. 


284 


288 


290 


301 


306 


313 


318- 


329 


287. 


289. 


300 


302. 


303. 


304. 


305. 


312. 


318, 


317. 


328. 


332. 


400 


Moartea . x . : A ; E 

Infăţişări, 333. Moartea închisă î în sac, 333 335. Chemarea mor- 
ţii şi dulceaţa vieţii, 335 337. Dumnezeu hotărăște ca Moartea să 
nu se mai vadă, 337 340. Oamenii nu mai cunosc ziua răposării, 
340. Pregătirea pentru trecerea din vieaţă, 340 - 343. Vestitorii Mor- 
ţii: slăbirea puterilor, vâjâirea urechilor, căderea dinţilor, 343 345. 
Moartea iea sufletele, 345 347. Păharul Morţii, 347 348. Boala, 
ajutorul Morţii, 348. Moartea vicleană, 349 350, Banii, cursa Mor- 
ţii, 350 355. Moartea atotputernică şi Sf. Haralambie, cârmuito- 
rul Morţii, 355—357. Mocanul la sălașul Morţii, 357 358. Moca- 
nul, Holera, Ciuma şi Moartea, 358 360. Mila Morţii, 360--365. 
Sgârcitul îngăduit, 366. 


Căfelul pământului 


Denumiri, 367. Credinţi mărunte, 367- 368. Tåncul pământului 
şi zidirea lumii, 368. 


Adaose 
1, 369. II, 376. 
Indice şi glosar 


Cuprinsul . 


Dr —— 


333 366. 


367 — 368. 


369 — 381, 


382. 


395. 


ÎNDREPTĂRI 


Pag. 20, rândul 20, în loc de cerus, trebue ceri. 


43, 
TI, 
115, 
118, 
127, 


185, 
202, 
266, 
333, 


11, să se cetească: /nger, Ingerașul meu. 

10, în loc de £r foiz, trebue trifoiu. 

10, n n»n n Miercur n Miercuri. 

2, n n n cuneisbutirea trebue cu neisbutirea. 

14—15, să se citească: Leacuri împotriva acestor boli. Po- 

vestiri deosebite. Despre isprava Strigoaicelor... 

26, în loc de mama trebue mana. 

l, n n n»n săi-, n Să-i, 

l, n n n„ Ceasrău, „ Ceas rău. 
6 7, să se cetească:... atotputernică și Sf. Haralambie...