T.Burada — Datinele poporului român la înmormîntări (1892)

| DEE POPORUL on BA 


2o LA INMORMENTĂRI. 
de = a i 


| 

| 

| 

| 

| 

|| 

| i 

| TEODOR T. BURADA. 


să H À 
JASSY. 
cet ji bal Strada Alexandri. pi 


Nu. se isprid 
mută acasă. 


DATINELE POPORULUI ROMAN 


LA INMORMENTĂRI. 


TEODOR T. BURADA. 


AN 


Tipografia Natională, stra da” Alec pr 


laşi, 1892. 


DATINELE POPORULUI ROMÂN 


la înmormântări. 


Moartea prin taina şi necunoscutul ce o 
incunjoară, a fost privită de la inceputul vea- 
curilor ca evenimentul cel mai insemnat in 
omenire. Omul, neputendu-şi inchipui cum sar 
nimici esistenţa lui, cum această minte care 
găndeșşte cănd e treaz şi visează in timpul 
somnului, ar pută dispärè cu totul, nelăsănd 
nici o urmă despre ceea ce a fost, a găsit o 
măngăcre în credinţa nemuririi sufletului, pe 


= 


care o aflăm la un numër foarte insemnat de 
popoare, din timpurile cele mai vechi şi pănă 
astăzi. 

După această credință, mortul nu este o 
ființă nimicită, ci un călător care ne-a pă- 
răsit, ca să nu mai revie; şi pentru a-l in- 
tălui, trebue să mergem și noi acolo unde sa 
dus el. Din această idee fundamentală asupra 
morții, Sau născut acele nenumărate obiceiuri 
ce insoțese inmormântarea, şi care in ceea ce 
priveşte pe Romăni vor face obiectul cercetă- 
rilor de faţă. 

Obiceiurile se păstrează mai cu credință in 
păturile inferioare ale societății, pe cănd in 
cele superioare ele se schimbă mereu, după 
cum un popor vine in atingere cu elemente 
străine; deaceea ca la toate popoarele și la 
poporul romăn, obiceiurile sau păstrat mai 
curate la țërani. s 

Pe cănd clasa superioară a societății noastre 
a fost pe rănd intoarsă, cel puțin in parte, 


la obiceiuri leşesti, ungurești, turceşti, gre- 


cești şi in stirşit franceze, țeranul a remas 
statornic in deprinderile şi apucăturile lui, sau 
dacă a primit inriuriri străine, aceste au fost 
mult mai neinsemnate și aproape nule, mai 
ales in ceea ce priveşte momentele cele mari 
și importante, precum obiceiurile de la nunţi 
şi inmormentări. 

Aceste obiceiuri sunt un amestec de datine 
păgăne şi creştine, incăt inmormăntările infä- 
țișează astăzi la noi, o combinare a doue ele- 
mente intrunite, şi trebueşte pentru a da de 
urma lor istorică, să le asemănăm cu obiceiu- 
rile pe care cănd-va le avea poporul Roman. 
Aceasta, vom căuta să o facem in scrierea de 
față, a cărui material este adunat din toate 
ţerile locuite de Romăni. 

La sfirsit adăugim un studiu asupra boce- 
telor, urmat de-o culegere de bocete, culese 


in escursiunile ce am făcut. 


Românii au cea mai mare ingrijire pentru 
ingroparea morților. Fi cred că sufletul celui 
ncineropat, nu poate merge la locul de odihnă, 
hotărit de Dumnezeu, ci rătăcește necontenit 
in timp de mai mulţi ani pe unde isa mistuit 
trupul. 

După credința lor, chiar elementele lumii 
acesteia se tulbură cănd remăne vre-un om 
neineropat, aşa spre esemplu cănd plouă ue- 
incetat in curs de mai multe zile, ori se pare 
că gem riurile, poporul atribue aceste feno- 
mene estraordinare la inecarea vre-unui om. 

Deaceea cănd se dă peste un cadavru, se 
aruncă ceva pământ peste dânsul, pentru a 
inlocui ingroparea. 

Indată ce omul este aproape a-și da su- 
fletul, şi nu mai este nici o nădejde de scă- 
pare, chiamă preutul de-l mărturiseşte și-l 


impărtășeşte, či pune in mănă o luminare de 


[i 


ceară galbână aprinsă, și după ce şi-a dat 
sufletul, &i inchide ochii, şi-l leagă pe sub 
fălci cu o basma, pentru ca să nu inţepenească 
cu gura căscată. 

Se pune luminare aprinsă in măna celui ce 
moare, spre a nu lăsa, ca duhurile necurate 
să se apropie de el la eşirea sufletului, şi 
fiindcă cu lumină sa luminat la sfăntul botez, 
cu lumină trebue să meargă şi inaintea lui 
Dumnezeu pe ceea lume. 

E mare nenorocire cănd nu se găseşte ni- 
mene care să inchidă ochii celui ce moare, 
deaici, cel mai mare blăstem: „Să dea Dum- 
nezeu să wai pe nimeni să-ţi inchidă ochii.“ 

Când cel ce este in agonie, hărcăeşte și se 
trudeşte cu moartea, atunci se chiamă preutul 
de-i citeşte „molitfele la eşirea sufletului“ fiind 
că se crede că a fost afurisit ori blăstemat de 
vre-o față bisericească, şi se schimbă din loc 
in loc, luăndu-i-se și pernele de sub cap, dacă 
vor fi umplute cu pene de pastre; sau se ia 
de pe pat şi se pune la pămënt cu fața spre 


răsărit; căte-odată i se pune sub cap jugul 
de la boi, ori ciolane de la roata carului, sau 
dacă se poate şi roata intreagă, asemene cio- 
lane sau măsele de la roata morii; crezându-se 
că moartea-i este grea, pentrucă fiind in viață 
ar fi făcut păcatul de a pune pe foc jug, mă- 
sele sau ciolane de la roata carului sau a 
morii, căci cu jugul s'a slujit dea arat sfăntul 
pământ, roatele carului i-au fost ca picioare, 
ear roata morii i-a măcinat făina care Va 
hrănit. 

La, feciorii boereşti cari au măsurat ogoa- 
rele spre muncă locuitorilor, li se viră o pră- 
jină in casă pe fereastră şi li se pune in 
mănă, crez&ndu-se că deaceea nu pot muri, 
fiindcă au măsurat strimb ogorul, năpăstuind 
pe consăteni. 

Indată ce omul şi-a dat sufletul, se deschid 
terestrele odăii unde se află mortul și se dă, 
de știre să se tragă clopotele de la biserică, 
apoi femeea, răposatului și rudeniile cele mai 
de-aproape, lepădăndu-și toate podoabele, pre- 


9 


cum: cercei, inele, mărgele și altele, ear fetele, 
despletindu-și përul, incep a jăli mortul, bo- 
cindu-se 1!) şi văicărăndu-se. 

In Bucovina, in unele comune de prin munţi, 
soţia răposatului, sau o fiică a sa, incepe ase 
boci cu părul despletit prin prejurul casei in- 
cunjurănd-o de trei ori, spre a da de știre 
megieşilor despre nenorocirea ce s'a intămplat ; 
aiurea, in asemine cazuri, se buciumă numai 
cu trimbiţa. 4) 

Pănă a nu ințepeni trupul mortului, nea- 
murile sau prietinii lui ël rad, ël scaldă, sau 
in unele locuri čl spală cu apă caldă, şi apoi 
ël lau cu sopon. In Transilvania pe lăngă că 
se scaldă mortul, unii či mai ung trupul cu 
niște unsori. *) 


13) In Transilvania, ţinutul Someșului, comuna Reteiag, 
se zice in loc de „a boci“, „a gogì“. 

1) 'Trimbiţa este un soiu de bucin lung şi drept făcut 
din doage de brad și legat cu coajă de mesteacăn. 
Asemene bucin se poate vedè in colecțiunea de in- 
strumente musicale in us la Romăni, ce am adunat şi 
oferit museului de antichități din Bucureşti. 

2) Vezi şi Bojinca. Anticele Românilor, Buda 1832 vol. 
II, nota de la pag. 210. 


10 


Apa din scăldătoare se varsă intrun loc re- 
tras, neprihănit, şi mai ales intro grădină, la 
rădăcina unui copac, care se acopere apoi 
pentru cătva timp cu o copae sau cu căldarea 
in care s'a incălzit apa; aceasta se face pentru 
ca să nu umble nici o vietate pe locul acela 
fiind păcat să se calce cu picioarele. 

Odată mortul spălat, se piaptănă frumos, i 
se tae unghiile şi puţin per, care se pune 
in ceară și se păstrează, de cătră neamurile 
lui, in pălămida lăzii, spre aducere aminte ; 
se imbracă apoi cu cămeșă nouă, cu brace 
şi cu colțuni noi de postav sau de pănză 
albă, măcar că mortul poate na purtat nici- 
odată căt a trăit; se incalță apoi cu iminii 
galbeni sau cu megi negri de mort, ear in cap 
i se pune căciulă neagră; in sfirșit mortul se 
păteşte cu hainele cele mai nouă şi mai 
scumpe, sau cu acele ce-i erau mai plăcute, 
pe care mulți le pregătesc fiind ăncă in viaţă, 
şi le păstrează nou& pănă la moarte. 

In Transilvania, in părţile despre Nord, că- 


11 


meşa se face indată după ce mortul şi-a dat 
sufletul şi se numeşte „cămeșa de moarte“, 
ear pe femei şi pe oamenii căsătoriți &i-im- 
bracă cu cămeșa de mire şi de mireasă pe 
care inadins o păstrează. 

In judeţul Muscel, căciula se invăleşte de 
jur imprejur cu cordele impestriţate: negre, 
albe şi roşie, şi se numesc „urări“. 

Când moare vre-o fată mare, o gătese ca 
pe o mireasă, o imbracă cu rochie albă, i se 
despleteşte părul şi-i impodobese capul cu 
flori şi peteală, pun&ndu-i-se in deget o verigă 
de logodnă, şi se crede atunci, că e mireasa 
lui Dunmezeu. 

Imbrăcarea și gătirea mortului cu hainele 
cele mai scumpe și mai frumoase, se face din 
iubirea și cinstea ce o arătăm cătră densul, 
şi pentru credinţa ce este, că morții se duc 
se călătorească pe cealaltă lume, având a se 
infățişa inaintea lui Dumnezeu, la a doua ve- 
nire, curați și imbrăcaţi intocmai cum s'au 


ingropat. 


După ce sa gătit astfel mortul, se așază 
pe masă sau pe laviţă, in- casă sau in tindă, 
cu fața spre răsărit; in toată Transilvania cl 
se așază cu picioarele spre uşă, adică gata de 
plecare, de unde a remas zicerea: „vede-te-aş 
cu picioarele inainte“, adică mort. 

In unele locuri mai de demult se scotea 
mortul afară pe tărnaț, şi atunci se ridica 
deasupra lui pe casă un steag; !) ear in Tran- 
silvania, ţinutul Năsăudului, asemene steag se 
pune in clopotniţa bisericei numai cănd moare 
vre-o fată mare, și stă acolo şese septemâni. 

La cap şi la picioarele mortului stau aprinse 
căte două sfeşnice cu luminări de ceară. 

In Basarabia pe lăngă sfeşnice se mai pun 
patru crengi de copac căte cu trei erati care 
se numese „pomi“, impodobiţi frumos cu stra- 
fide, smochine, alămăi, mere, nuci inșirate toate 
pe aţă; la cei mai avuţi aceste fructe se și 
poleese, unii mai acaţă și Lăsmaăli, tulpane și 


1) Vezi Archeologia de G. Seulescu, in Spicuitorul Ro- 
mân. laşi IRI, pag. 138 din fascicula pe unele Oct 
Noemr. şi Dec, 


DEE 


+ su aia 


——..— — 


Dea aaa 7 — 


o bucată de pănză, care toate se dau de po- 
mană la cei ce duc mortul la groapă. 

De cum se intinde mortul pe masă și pănă 
ce se scoate din casă spre a se duce la groapă, 
preotul ëi citeşte „stălpii“. ') 

In timpurile vechi, bărbații ducëndu-se la 
casa mortului, descoperindu-şi capul, aruncau 
căte o monedă intr'un vas ce sta aproape de 
mort, pe care-l atingeau cu măna zicend: 
„Dumnezeu să-l erte“.*) 

Fiind mortul imbrăcat de inmormântare i 
se ia măsură cu o trestie sau cu un băț de 
alun, și după acea lungime i se face sicriul, 
luăndu-se bine sama ca nu cumva să fie mai 
lung decăt mortul, căci atunci se crede, că dacă 
mortul sar ingropa cu acel sicriu, locul remas i 
deşert ar chiema şi pe alte rude după densul. . 

In Bucovina acea măsură se ia cu o aţă, 
care se pune intro bortă, ce se face deasupra 
Ta) Citirea evangeliilor, a unui evangelist, se numeşte un 


„stălp“. 
a) Vezi Seulescu, loc. cit. pag. 139. 


14 


ușei de la odaea in care mortul și-a dat su- 
tletul, și apoi lipindu-se bine pe deasupra, re- 
măne acolo pentru totdeauna. 

După aceasta, se așază mortul în sicriu sau 
vaclă,') care se face din scănduri de brad; in 
fundul lui se pun numai niște chingușoare 
curmeziș depărtate unele de altele, pe care se 
pun puţin stuh. In genere sicriul e văpsit cu 
chinavar roș, afară numai din unele locuri din 
Transilvania, precum e comuna Zerneşti și 
altele de prin prejur unde e cafiniu. 

In Bucovina de cănd nu se mai dă voe a 
se duce mortul la groapă cu sicriul descoperit, 
se face pe de-o parte şi de alta in dreptul 
capului mortului căte o ferestuică, pentru ca 
să se resufle, să vadă gloata ce s'a adunat să-l 
petreacă și să-și iee ziua bună de la ea. 

Atăt prin prejurul sicriului căt și pe ca- 
pacul lui, °) se zugrăvese cruci cu văpsea albă. 
5 In Valachia sicriul se numeşte „cosciug“, in Transil- 

vania „tron“. 


2) In Valachia capacul sicriului se numește „pleoapa 
cosciugului“. 


In multe locuri, oamenii iși fac sicriul ăncă 
fiind in viaţă, şi-şi pregătesc comăndul și cele 
trebuitoare pentru inmormântare. Sicriul čl țin 
ei mai cu samă in podul casei. Acest obiceiu 
se păstrează mai cu temeiu in Valachia judeţul 
Muscel, in Transilvania, partea de sus a tinu- 
tului Făgăraş, şi in Banat in comuna Picinișca, 
Toplet şi altele. 

Tot trupul mortului, afară de cap, se aco- 
pere cu o pănză albă lucrată in casă, şi se 
numeşte „giulgiu, sovon sau respeti“; ea e de 
bumbac sau de fuior, după puterea omului. 

Pe pieptul mortului se pune o icoană, ear 
in mănă o cruce de ceară galbenă, sub cap 
una sau două perne umplute cu fén, pac ori 
strujitură de lemn. In timp de vară se umple 
cu flori, ear earna cu flori uscate, pe care 
mulți din locuitori au ingrijire a le aduna din 
timp. In Basarabia, in unele sate din ținutul 
Soroca, perna mortului se umple cu țărină de 
la mormânt. Deasupra pernii se coase două 
cordele roșie, in formă de cruce, sub pernă 


16 


se pune in unele locuri soponul și pieptenele 
cu care sa spălat şi piept&nat mortul, alăture 
cu răposatul se mai pune păne, sare și băţul 
său, care in multe părți se impodobește cu o 
năframă ; unii pun numai trestia sau băţul de 
alun, cu care Sa luat măsura sprea i se face 
sicriul. 'Foate aceste se fac pentrucă se crede 
că mortul in călătoria ce are să facă pe cea- 
laltă lume, având a suferi frig, căldură, sete, 
și alte multe supărări, se aibă ce mănca, în 
ce se răzima cănd va fi ostenit, și cu ce se 
apăra de căni. 


= La ciobani li se mai pune âuncă și fluerul cu 


care căntau la oi. 

In Banat, in orașul Caransebeș, dacă moare 
vre-o femee, după care a remas copii mici. 
este obiceiul a i se pune in sicriu atătea pă- 
puși căţi copii au remas, pentru a-i da oarc- 
cum pe ceea lume chipul copiilor săi, ca să-i 
aibă spre măngăere. 

De se intămplă să moară cineva după Paști, 


in s&ptemăna luminată, atunci pe lăngă toate 


1% 


celelalte se adauge și un ou roṣ. 

In crucea de ceară ce se pune in măna 
mortului, se lipește un ban de aramă, de ar- 
vint sau de aur, după puterea omului, in unele 
locuri, pe lăngă acele, i se mai adauge căte 
o năframă albă. De multe ori acel ban se 
pune numai pe sicriu sau se aruncă in groapă; 
cu acel ban, după credinţa unora, mortul are 
să plătească luntrea cu care va trece in cea- 
lattă lume; după alţii insă, vămile sau stăjile. 
In vechime ne spun bătrănii că atăt la noi '} 
căt şi la Romănii din Transilvania °) acel ban 


se punea in gura mortului. 


In judeţul Prahova acel ban se leagă la 
degetul cel mie de la măna dreaptă, în unele 
sate din Transilvania se crapă la un capăt 
băţul care se pune in sicriu, și se așază in 
acea crăpătură. 

In Bucovina cei ce vin la casa mortului, 


1) Vezi şi (. Seulescu, loc. cit. pag. 139, 
3) Vezi şi De Gerando. La Transylvanie ct ses habitants, 
Paris, 1945, tom. l pag. öll. 


2 


18 


aduc luminări de ceară galbână și le lipesc 
sau de sicriu sau de păreţii casei. 

Căt stă mortul in casă, in Valachia ţinutul 
Argeş este obiceiul ca să se lege cănii Și Să 
se ascundă măţele. Noaptea se face pri- 
veghiu, adică se adună rudele și prietinii lui 
şi-l păzesc ca să nu vie strigoi la el, petre- 
cănd deştepţi, unii cu diferite jocuri precum : 
de-a baba oarba, de-a ineluş-invărticuș, de-a 
halea-malea, de-a mijoarea, de-a țușca, și altele, 
ear alții spun povești. 

In judeţul Argeş, plasa Oltul, și judeţul 
Putna, plasa Vrancea, este obiceiul cala pri- 
veghiu să se facă şi foc in ograda casei mor- 
tului. In comunele din Vrancea se joacă mai 
ales imprejurul focului de-a „leuca“, care in- 
cepe cu cuvintele următoare : 

Ce-i sus măi 
Luna, stăi, 

Da dincoace 
Leuca 'ntoarce, 


Te-ai intors 
Dă-te jos, și altele. 


19 


In tot timpul căt se joacă acest joe, flecăii 
şi fetele se bat cu ţuşea, car un flucrar cântă 
„căntecul priveghiului“ pe care-l notăm aci, 


dupăcum Pam auzit căntat din fluer in comuna 
Tichiriş de cătră un cioban. Asemene cântec nu 
se afiă decăt la locuitorii din Vrancea. Eată-l: 


20 


In Bucovina este obiceiul, cănd se scoate 
mortul din casă, să se lovească atunci sicriul 
de trei ori de pragul uşei de-afară; aceasta 
insamnă că mortul se închină și-și ia remas 
bun, de la poporul ce sa adunat ca să-l pe- 
treacă la groapă. 

In Banat, după ce sa scos sieriul din casă 
cei ce remăn in urmă, restorn scaunele și, 
mesele, arătănd prin aceasta, tulburarea pro- 
dusă prin moarte. 

Mai in toate părțile locuite de homăni este 
obiceiul, că oala cu care sa turnat apă in 
căldare, spre a se scălda mortul, să se ducă 
inaintea, lui cănd čl duce la groapă şi să se 
dee de pomană plină cu apă proaspătă impreună 
şi cu o lingură nouă, la vre-un om sărac. 

În multe locuri este obiceiul ca acea oală, 
să se spargă de pământ, ori in locul unde 
mortul şi-a dat sufletul ori chiar la morment, 
sau se umple mai intăi cu cenușă și apoi se 
sparge, de aici a remas zicerea: „i sa spart 


TAR A i 5 `> 
Acei i Sa trant viața. a murit. 


2] 


iT. 


Mortul se ține in casă trei zile apoi se duce 
la groapă cu fața descoperită, ') pe măni, pe 
năsălii, in carul cu boi sau in sanie, ear in 
oraşe cei avuţi se duc cu pataşca. 

In Moldova judeţul Fălciu, comunele Bu- 
neşti, Deleni şi altele, precum și in mai multe 
comune din judeţul Neamţ, este obiceiul să se 
ducă mortul la groapă cu sania, fie vară, fie 
iarnă, pentru ca să-i fie calea mai uşoară şi 
să nu se sdruncine. Mulţi din cei mai frun- 
taşi injugă doi sau patru boi negri. 


» Astăzi legea nu mai permite ducerea mortului la 
groapă cu fața descoperită. Am aproba inchiderea 
sicriului in cazuri de epidemie sau de diformarea 
mortului, cănd atunci insă, chiar rudele de la sine 
ieu asemene măsură, acoperindu-i fața. Priveliştea, 
morții in față, are totdeauna un puternic efect 
moral, și acesta slăbeşte, când se ascunde de ochii 
poporului faja celui mort. Deaceea credem că afară 
de cazuri anumite acest vechiu obiceiu romăn ar 


trebui respectat. 


Da 


In multe locuri boii se injugă cu jugul 
resturnat, arătănd prin aceasta că murind gos- 
podarul toate au să meargă pe dos și fără 
răndueală. 

In Transilvania ţinutul Năs&udului fetele 
mari se duc la groapă pe năsălii purtate nu- 
mai de fete mari, ear flăcăii numai de flăcăi 
şi cei căsătoriți numai de căsătoriţi. 

In Basarabia fetele mari sunt duse numai 
de flăcăi care-și leagă la mănă căte o basma 
sau năfiamă ca şi vorniceii. 

Năsăliile la cei săraci sunt impodobite cu 
scoarță sau chilim, ear la cei bogaţi cu stofă, 
din care apoi se fac veşminte la preuți. 

In timpurile vechi, ne spune principele Can- 
temir, că „la moartea vre-unui boer de oaste, 
caii lui se imbrăcau cu postav negru, şi dea- 
supra lor se puneau hainele lui cele mai de 
preţ, ear inaintea năsăliei se ducea o suliță, in 
care era spănzurată o sabie cu mănunchiul in 
jos; şi de amândouă părţile mergeau vre-o 
căţiva ostaşi inzăoaţi şi incoifați, și in ochii 


23 


cailor se punea must de ceapă sau praf de 
puşcă, ca să se arăte ca şi cănd ar plănge şi 
caii, asemene ca oamenii pentru moartea stă- 
pănului lor. 

Trupul unui boer, ël petrecea, insuş Domnul 
impreună cu tot alaiul, şi dacă fasese el unul 
din cei mai mari, atunci mergea inaintea lui 
cu semnul cel de boerie pănă la groapă, şi 
după aceea se ducea semnul earăș inapoi și 
se punea in Spătărie sau in Divan, şi locul 
poeriei lui remănea deşert cel mai puțin trei 
zile. 

Năsăliile, la Domnii care mureau in scaun, 
erau purtate pe umere de boerii de starea, 
intăi, şi se schimbau pe rănd, de cătră tova- 
răşii lor, cei din stările mai de jos, arătănd 
că stau spre ascultarea poroncilor Domnului 
lor atăt in viață, căt şi după moartea lui. DE 

Inaintea mortului merge crucea de la bi- 
serică, prapurile, fanarele şi sfeşnicele cu lu- 
minări aprinse, impodobite cu testemele, apoi 


1) Descrierca Moldovei. Iaşi, 1851, pag. 199 şi 278. 


pomenele sau „naporojnele“ care se numesc 
și „raiu“, și se alcătuese din doue colivi, una 
mai mare şi alta mai mică, asemine și din 
doi colaci unul mai mare şi unul mai mic, 
avănd înfipte in ei niște bucățele de șindilă 
care au puse in vârful lor in formă de cruce, 
alămăi, mere, smochine și strafide, asemine în 
județul Neamţ pe trestii se pun şi hulubi de 
aluat. In orașe la cei mai avuți aceste po- 
mene se poleesc cu foi de aur. 

In unele locuri, in Transilvania, pomenele 
se mai fac in iii de. scară, şi insamnă că 
pe acea scară, are să se uree mortul in ceriu. 

Pe lăngă sicriu merg, cu capul descoperit, 
vadeniile, prietinii mortului și femeile care-l 
bocese. 1) 

In pph, Neamț, plasa Muntelui și mai N 
ales în comunele: Bubalniţa, “Bicazul | Hangu, "4 
Bistricioara, Călugărenii, Galu, cotunele Chi- 
sirig, Secu  Buhalniţii, Grinticșul mare, Grin- 
tieșul mic şi altele, precum și in unele părti 


a » 
5 Vezi mai pe larg studiul asupră bicetetor ce unacază, 


b P = 


>, 
a 


Pa 


ră 


25 


a Bucovinci mai cu deosebire in comunele 
Crasna, Straja, Cupca, Sucevenii, Vicovu de 
sus şi in altele de prin munţi, s'a păstrat ve- 
chiul obiceiu strămoșesc ca mortul să fie dus 
la groapă cu musica, care se compune din mai 
mulţi fâcăi, căntănd „Doina“ din fluerele de 
ingropare. In Transilvania, ținutul Hațegului, 
încă se află obiceiul că după mort să meargă 
un bătrăn căntănd din fluer, căntece de jale. 
Numărul acelor fluerari nu se urcă peste zece. 
In unele din comunele mencionate, mai este 
obiceiul ca inaintea convoiului funebru să 
meargă și doi bucinatori, bucinănd din cănd 
in cănd cu trimbiţa. 

In Bucovina Doina ce se căntă la inmor- 
mâ&ntări, are ceva schimbare de ceea ce se 
se căntă in Moldova. 

La cei ce petrec mortul la groapă li se 
imparte testemele și făclii de ceară albă și 
galbână, după starea mortului. 

Dacă se intămplă ca mortul să treacă peste 
un pod, atunci unul din neamurile reposatuluj,—-” | 


A 


26 


aruncă in apă un ban, adică plăteşte podul. 
Obiceiul mai este a se așeza poduri in calea 
mortului: se intinde pe pragul porții casei o 
pănză albă sau o năframă, peste care trece 
convoiul funebru; o a doua pănză se aşterne 
la jumătatea drumului și o a treia pe pragul 
porţii de la biserică; cănd se trece peste acele 
pănze se aruncă căte-o monedă peste ele, apoi 
se dau de pomană la săraci, pentru sufletul 
răposatului, impreună cu o luminare, un colac 
și monezile aruncate. Aceste poduri alegorice 
inchipuese punţile ce are să treacă sufletul 
mortului ca să ajungă la ușa raiului, ear mo- 
nezile, pentru ca să plătească vămile, de aici 
zicerea: „plătite să-ţi fie vămile“. ') 

In Basarabia acest obiceiu, de a se face po- 
duri cănd se scoate mortul din casă, se păs- 
trează peste tot locul; se pune chiar pe pragul 
ușei o cergă, un lăvicer sau un prosop și dea- 
supra o pernă şi o strachină cu măncare; atăt 


4) Vezi şi Alecsandri „Poesii populare“. București, 1866 
nota 10 de la pag. 140: 


ap 


27 


perna căt şi strachina se dă de pomană, pentru 
ca să aibă pe ce se culca şi ce mânca mortul 
pe cealaltă lume. 

Ducënd mortul la ţintirim se face douespre- 
zece stări sau popasuri, la fiecare respintene, 
cetindu-se ectenia morţilor, şi se dă de po- 
mană, peste sicriu, haine de-a lui şi alte lu- 
cruri; in Vrancea se dă nouă gulere de că- 
meşă cusute frumos cu arnice şi nou€ monezi, 
tot pentru ca să plătească vămile. 

Mai in toate părţile locuite de Romăni, şi 
mai cu samă in Transilvania, se impodobeşte 
un brad cu flori, cu năfrămi, cu mere, smo- 
chine, nuci, prune uscate, strafide, şi se pune 
inaintea casei mortului. In unele locuri se mai 
increstează in coaja lui diferite figuri. În păr- 
tile unde nu se află brad, se impodobește o 
creangă de măr, sau de prun, sau și alt pom. 
In Dobrogia se mai împodobește şi cu canură 
(lănă) roșie, ştergare, busuioc şi hărtie albă. 

In Transilvania, ținutul Hațegului, pomul sau 
bradul nu este alta decăt o suliță de lemn de 


25 


brad, naltă ca de-un stănjin, ce se pune nu- 
mai la fete mari sau flecăiași şi se implăntă 
in crucea de la mormănt, la flăcăi insă acea 
suliță e naltă de la doi la trei stănjini şi se 
implăntă la mormënt lăngă cruce, prinzându- 
se cu cue de ea. In vărful lui se leagă un 
chișchineu !) roş cusut frumos cu fir, in care 
se anină un clopoțel micuţ şi inelele mortului. 
In comuna Reșinari și in altele de prin pre- 
jurul Sibiului, se leagă la brad și lănă de la 
oi, dacă mortul a fost cioban. La fete mari 
se pune in v&rful bradului cercei şi inelul de 
logodnă dacă a fost logodită sau și alte inele, 
şi remăn acolo. 

Bradul sau pomul la inmormântări se face 
la flăcăi, fete și arare ori, in unele locuri, și 
la tineri insurăţei. 

Acest brad sau pom se pune la mormânt 
la capul mortului. 

Dacă nu se află brad in apropiere de co- 
muna unde se află mortul, in Transilvania este 


1) Cărpă albă, năframă. 


E 


29 


obiceiul să se ducă călăreți, căntănd din fluere 
căntece de jale, in locuri depărtate ca să a- 
ducă brad, şi cănd trec prin vre-un sat cu el, 
atunci fetele merg intru intimpinarea lui şi-i 
căntă pănă trec din hotarul satului aşa numit 
„căntecul bradului“, care nu se obicinuește la 
nime afară decăt la locuitorii din unele co- 
mune de prin munţii Transilvaniei.  Dăm 
aci căteva din acele căntece, adunate in co- 
muna Demsuş, ținutul Hațegului, şi de prin 


alte părți. 


Brad incetinat *) 
De unde-ai tunat 2) 
Din v&rfuşor de munte 
De la flori mai multe, 
De la loc petros 

La loc mlăștinos, 

Cu capul la vale 

Fără pic de cale, 

Şi păn te-or tăeat, 
Tot or fluerat. 


1) Infrunzit, *) venit. 


Tinerelul cel voinic 
Cum nu-i frică de nimic 
El a rănduit, 

El a poruncit, 

La, șepte gropaşi 

Şi tot călărași, 

Ei să mi se ducă 

Şi să mi te-aducă, 

Din vărfușor de munte, 
De la flori mai multe, 
Cu nou€ topoară 
Brazii să-mi doboare. 
Că el a umblat, 

Ţeri a "'ncunjurat 

Și nici a aflat, 

Nici a căpătat 

Nevastă să-i placă, 
Soţie să-și facă; 

După ce-a umblat, 

El a căpătat 

Nevastă de munte; 

De la flori mai multe, 
Naltă şi brădoasă 

Ca el de frumoasă 
Departe a mers 

Şi el mi-a trimes 


Nouă sgrebelungi! ) 
„ Prin păduri și lunci, 
Pe una să-i vie 
Dor de la soţie, ş 
Pe alta să-i vie PT 
Dor de la frăţie, 
Pe una dor dela tăicuțiă, 
Pe alta dor de la măicuţă. 
Chişchineu rotat 
Cin” te-a blăstemat, 
Vicol să te-ajungă, 
Om&t să te ningă, 
Vântul să te bată, 
Soare să te ardă, 
Să tot albești, 
Să nu putrezești. 


ALT CANTEC; 
sP- 
. 


Tinerelule, 
Voinicelule, 


:) Nu am putut afla ce insamnă acest cuvânt, poate că 
sunt „ursitele“. 


= 


Cine ţi-a poruncit, 
De te-ai coborit 

Din brădui mai mulți 
Diu cei munţi cărunți, 
Tot mi-au poruncit 
De m'am coborit 

La mijloc de ţară, 
Unde-i ap’ amară, 
Unde-i apă lină 

Și earbă sulcină. 

Dar ei mau mințit 

Şi m'au coborit, 

Dă eată më duc 

La cap de voinic, 
Vânturi să me bată, 
Soare să me ardă 
Nime să nu-mi creadă, 
Brădete, brădete! 
Brad incetinat 

Réu te-a blăstemat, 
Cine te-a'mpodobit 
Şi cine te-a cusut, 
Venturi să te bată 
Nime să nu-ți creadă. 


— —.———— I-L Lp 


= 


Ură 


ALT CANTEC. 


Tinerelule 
Voinicelule, 

Ce ești superat, 

Ce te-ai măniat? 
Cum woiu fi superat, 
Că vidra m'a mușcat, 
Că de-un an de zile 
Din alean !) pe mine, 
Tot mi s'au vorbit, 
Si sau sfătuit, 

Ei ca să me tae 

Din aste părae, 

Şi să mă tot ducă, 
Şi să më aducă 

In mijloc de ţară, 
Unde-i ap' amară, 

In grădina lină 

Cu apă sulcină, 
Vănturi să mă bată, ~% 
Soare să mă ardă, 
Nime să nu-mi creadă! 


t- 


Cântece cănd se duce bradul la biserică : 


Bradete, bradete, 
Mergănd inainte, . A 
Se bagi in minte, | 
A mele cuvinte. 
Dacă te-a intălni, 
Ori ţi-a veni, Á 
fR Maica Domnului, 
Şi a fului, 
Tu să mi-o petreci 3 
Şi să mi te pleci, 
Drum ţi-a, arăta 
Și te-a indrepta 
' Să mergi cu soarele k 
Ear nu cu apele, SI 
„Că soarele "i mergător 
Şi mapoi intorcător, 
Dar apel curgătaare + 
Şi 'napoi ne 'ntorcătoare. 


i mS 
È — 


35 


Dacă cel cui se aduce bradul are femee, 
se căntă: 
Brad incetinat 
Nu fii supărat, 
Că nevasta ta 
Ea s'a măneca 
De mi te-a uda, 
De nu te-i usca. 


II. . 


Groapa se sapă de ciocli,!) care nu sunt 
rudele mortului; in Transilvania insă, mai ales 
in comunele Bucova, Bouţarii de sus, Bouţarii 
de jos, se sapă numai de rudeniile cele mai 
de-aproape. f 

In Valachia, ținutul Prahova, preutul incepe 
mai intăi a săpa groapa, dănd de trei ori cu 
hărlețul in păměnt, 


1) Se mai numesc şi „gropniceri, gropaşi şi săpători.“ 


-.. 


36 


Dacă mortul a fost dus la groapă pe năsălii, ') 
după ce i se face prohodul se așază apoi in 
sicriu. 

In timpurile vechi, pe la anii 1650— 1660, 
după arătarea archidiaconului Paul de Alep,” 
inmormăntarea se făcea şi fără sicriu. 


Mai inainte de a se pune mortul in groapă, 
se ie de pe el toate podoabele cele scumpe 
de aur, precum: cercei, inele şi altele. 

Cănd preuţii căntă „veniţi fraților să dăm 
mortului, sărutarea cea de pe urmă“, atunci 
copiii și rudeniile lui, čl sărută pe obraz sau 
pe măni, in semn că-şi ieu ertăciune de la el, 
ear prietinii lui și cealaltă gloată ce sa fost 
adunat, či sărută icoana de pe piept; „apoi i 
se pune pănza pe obraz, ear cioclii lasă sicriul 
in groapă legăndu-l cu brăe sau taclite, care 
apoi li se dau lor de pomană, după aceea 
preutul &i face „paosul“ sau „apaosul, adică 

Ti In Transilvania năsălia se numeşte „laviţă“. 


2) Vezi Hajdeu. Archiva istorică, 1885. București, anul 
I. Docum. No. 810, pag. 72. 


E 


—— 


37 


či toarnă vin î) peste trup în formă de cruce. 
Vinul, in Basarabia mai ales în ţinutul Soroca, 
se amestecă şi cu agheazmă. Luănd apoi pre- 
utul păment cu lopata, aruncă peste mort, și 
ceilalți oameni, făcend asemene, zic: „să-i fie 
țărina ușoară“, „Dumnezeu să-l erte“ sau 
„Dumnezeu să-i facă parte din impărăția ce- 
riului !“ 

In unele locuri, și mai ales in Basarabia, 
tot norodul bate după aceea căte douăsprezece 
metanii, zic&nd şi „Dumnezeu să-l odihnească“. 
Pe urmă se pune capacul și se umple groapa 
cu pământ, făcăndu-se deasupra o movilă puţin 


ridicată. 
In Bucovina, in unele comune de prin munți, 


este obiceiul ca să vină doi bucinatori, și pu- 


1) Deşi in Molitfenic la „răndueala pogrebaniei mireni- 
lor“ se zice: că preutul varsă peste mort candela sau 
cenușa din cadelniţă, cu toate aceste nicăiri nu am 
aflat să se facă aceasta. Sulzer, in Geschichte des 
'Fransalpinischens Daciens. Wien. 1781. pag. 297, ne 
spune că se aruncă peste cadavru nu numai vin dar 
şi rachiu, aceasta earăși nicăjure nu am aflat să se 
facă. 


38 


n&ndu-și bucinele crucig peste groapă, incep a 
bucina de jale. 

In Basarabia este obiceiul, ea inainte de a 
se lăsa mortul in groapă, preotul să-i pună 
pe frunte „cununiţa“, care nu este alta decăt 
o bandă de hărtie sau de mătasă, pe care este 
zugrăvit Isus Christos, Maica Domnului și 
Sfântul Ioan, avend seris și rugăciunea „Sfinte 
Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, 
milueştene pe noi“, ear pe piept se pune „mo- 
litfele pentru ertarea pacatelor“, tipărite pe o 
coală de hărtie. 

Toate aceste rugăciuni mai inainte erau scrise 
in limba romănă, acuma insă în limba rusască, 

La mormënt se impart bani la săraci și se 
dă peste groapă de sufletul mortului, o găină 
neagră sau un Cucoș, 0 oac, un mici, o vacă 
cu vițel, după puterea mortului, ear dacă 
mortul a fost holteiu, i se aduce calul la 
mormânt şi acolo se dă de pomană unui alt 
holteiu. La ciocli, in unele locuri, li se mai 
dau căte un şervet, un colac şi o luminare, 


29 


sau căte o uleică; în Bucovina, pe lăngă a- 
ceste, li se- mai imparte şi căte o bucată de 
huscă sau sare. 

In multe locuri este obiceiul, că dacă sa 
intămplat, ca mortul să se fi născut in aceeași 
lună ca și fratele sau sora lui, care trăese 
ăncă, atunci se zice că mortul e lunatic, și se 
dă cu pușca deasupra mormântului. Aceasta 
se face pentru ca să nu se ivească vre-0 
vrajbă pe cealaltă lume intre fraţi. 

Tot acolo la mormânt este obiceiul a se 
prinde „fraţi de cruce“; aceasta se face cănd 
intro familie se intămplă de mor doi copii 
unul după altul; atunci pentru a scăpa de 
moarte pe cei vii, unul din copiii remași se 
prinde frate de cruce cu un altul, din altă 
familie, fie de ori ce sex, insă să fie lunatic 
cu acela, cu care are să se prindă frate de 
cruce. Chipul cum se săverșeşte această frăţie 
este următorul: la ţintirim, după ce sa dat 
drumul sicriului in groapă, fratele sau sora 
copilului mort, se scoboară in groapă pe sicriu, 


40 


car celalalt copil ël ridică din groapă si pu- 
nëndu-se față'n față, apucă un colac, unul cu-o 
mănă și celalalt cu alta și-l frăng in dous; 
după aceea se sărută şi astfel se fac „frați 
de cruce“. Ei se privesc ca cum ar fi fraţi 
buni; fratele de cruce cu sora de cruce nu se 
pot lua niciodată in căsătorie. 


In județul Olt, mai este ăncă obiceiul a se 
prinde frate de cruce astfel: fratele mortului 
lunatic, se pune in fiară și se prinde apoi 
frate de cruce cu un altul, așezăndu-se pe 
marginea mormântului şi rupěnd o furcă de 
strins fen, pe care unul o apucă de-un crac 
ear celalalt de altul.. 1) 


1) Obiceiul de a se prinde frate de cruce nu se face 
numai la mormânt; in părțile de munte se sapă intr’o 
stâncă 0 cruce, pe care cei ce vor să se prindă fraţi 
de cruce o sărută, apoi iși fac la mâna dreaptă o 
tăetură, și amestecă săngele lor, şi astfel se fac „fraţi 
de cruce.“ Această datină veche ti leagă a-și da, viața 
unul pentru altul. (Vezi și Hajdeu, Columna lui Traian 
anul VIII, tom. II). Bucureşti 1878, pag. 5—11, ase- 
mine și Alecsandri, „Poesii populare“, București 1866, 
pag. 13. 


4] 


La morment, la capul mortului lăngă cruce, 
se infige bradul, care a fost inaintea casei, 
dăndu-se mai intăi de pomană toate lucrurile 
cu care a fost impodobit. De multe ori la 
capul fecioarelor se plantează un fir de ederă 
care de-a purure este verde, și se samtnă 
pe mormântul lor busuioc şi fonfiu sau bu- 
diene !) . 

La cei mai bogaţi se pune pe mormăntul 
lor o peatră, fie culcată fie in picioare, avănd 
săpată pe ea soarele şi luna, și cuvintele o- 
bicinuite „aici zace robul lui Dumnezeu (cu- 
tare)...“ și apoi trecătorilor: „ziceți Dumnezeu 
să-l erte!“ ci A 

La cei mai săraci se pune 
numai o cruce de lemn, văpsită 
cu roș. La unii acea cruce se 
mai acopere cu doue scăndurele 
și atunci are forma ce se vede 


in figura aci alăturată. 
1) O plantă ce face flori galbene care chiar cănd se u- 
sucă nu-și schimbă coloarea, 


-+ 


— y 


f 


42 ~ 


Din vechime, ne spune G. Seulescu ') că 
peste acea cruce se punea o pănză deun cot 
cu inscripția D. M. 0. °) 

La multe morminte se mai pune și căte un 
fânaraș in care se află o candelă, care se a- 
prinde in Sămbăta morţilor și la alte zile mari, 


cănd tot atunci se arde tămăe. In unele petre 


se sapă o bortă in josul ei şi acolo se pune 
o candelă aprinsă. 

In multe părți, la noi, precum şi in Buco- 
vina, este obiceiul ca călătorul să arunce bu- 


4 

E se ȘI 
'căţele de lemn, de nuele, strujeni, fn sau 
; a y 7 j 
"crengi uscate peste mormintele celor ingropați 


la drumuri, incăt de multe ori se fac movili 
mari, cărora apoi li se dau foc, și apoi cară 
se asvărl peste mormânt asemine lucruri. 


După inmormântare toţi oamenii se spală 


-pe măni, sau a casă, sau chiar la ţintirim 


s) “Loc. cit. pag. 140. 

2) In călătoria ce am făcut in toate terile locuite de 
Români, nu am aflat ca să se fi pus vre-odatå asemine 
inscripțiune: 


43 


lângă groapă; dacă se intămplă vre-un isvor 
sau apă curgătoare in calea lor, aleargă toţi 
de se spală acolo, une-ori, și pe obraz. 

In judeţul Olt mai este obiceiu, că cei ce 
Sau spălat, să asrerle cu apa indărăpt. 

Intorcëndu-se gloata la casa mortului, &i 
fac comăndarea, ospătănd pe toți cei ce au 
fost la ingropare, punându-se şi pomul pe masă, 
in locurile acele, unde nu este obiceiul a se 
pune la morment. Din vechime acea comăndare 
se făcea în chipul următor: „De cu sară, cănd 
a doua zi are a se inmormenta, răposatul, vine 
preotul şi se aduce una sau mai multe oi și 
berbeci, mai cu samă negri; se face o groapă, 
şi intorcând vitele cătră apus, răsărite fiind 
acum stelele, le lipește luminări de ceară prin 
coarne, le citește o rugăciune şi apoi venind 
rănduiţii le tae, punând se curgă săngele in 
groapa făcută inadins pentru aceasta, numită 
„ară“. Preotului se dă capul și pielea, de unde 
a remas proverbul: „că a dat pielea popei“, 
adică a murit, ear cărnurile se fac bucate şi 


44 


se ospătează petrecătorii, cărora mai întăi li 
se impart căte un colac și o luminare. La 
masă punëndu-se și dăndu-li-se căte o cupă de 
vin, fiecare, luănd, varsă puţin pe păment, !) 
zicând: „uşoară să fie țărina reposatului.“ 2) 
In Transilvania, in comunele de prin pre- 
jurul orașului Sibiu, comăndul se face astfel: 
se pune masa, unde stă de mănâncă preotul 
şi cu fruntașii; pe lăngă bucatele ce se află, 
care de obiceiu sunt supă de tăcței și friptură, 
se pune un colac mare in care se implăntă un 
copăcel incărcat cu mere, turte, covrigi, prune 
şi nuci, şi apoi cănd căntă preotul „unde um- 
brează darul tău Mihaile Arhanghele“, toţi me- 
senii saltă și leagănă colacul cu copacul. In 
curte incepând de la masă și pănă la poartă 
sau şi mai departe in stradă, se presară pae 
şi pe ele se așază o pănză albă, pe care se 


1) Acest obiceiu de a vărsa o parte din beutură pàn a 
nu duce păharul la gură — libaţie — se face pentru 
ca să alunge nălucile morţilor ce sbor prin lume și, 
se amestecă in faptele oamenilor. (Vezi și Alecsandri 
Poesii populare, București, 1866, nota de la pag. 6) 
:)  Seulescu, loc, cit. pag. 140—141. 


45 


pun străchini cu bucate, şi venind oamenii se 
pun la masă, Jos la pământ, şi după ce au 
ospătat li se dau căte un colăcel şi o lumi- 
nare de ceară galbenă. 

Măncările cele mai obicinuite ce se fac la, 
comăndare sunt: borş de pasere, găluşte, sar- 
male, plachie şi diferite fripturi, sau şi alte 
bucate care-i plăceau răposatului fiind in viaţă. 

In Transilvania, ţinutul Făgăraşului, comăn- 
darea se numește „sărăcusta“. Fie omul căt 
de neavut, imparte mesenilor după ospătare 
căte un colăcel sau o bucată de păne şi o 
luminare de ceară, ear feţelor bisericeşti, ăncă 
şi căte o năframă. 

In comunele din Banat, Barjovic, Prilipeţ 
și in părțile Almajului, inainte de a se așeza 
gloata la masă și de a binecuvănta preotul 
bucatele de pe ea, se impodobeşte frumos cu 
flori un băț, pe care se incolătăceşte o lumi- 
nare de ceară galbănă și stă aprinsă căt ci- 
teşte preotul rugăciunea mesei, apoi aşezăndu-se 
cu toții la masă, se stinge luminarea și se pune 


40 


bățul pe un scaun lăngă masă, ţinend astfel 
locul mortului. 

Trei seri de-a răndul se aprinde tămăe in- 
tun hărb, in locul unde mortul şi-a dat su- 
fletul, şi se pune acolo și o ulcică cu apă sau 
cu vin, o bucată de pane, și toiagul aprins, 
care nu este alta decât o luminare de ceară, 
lungă căt şi mortul. 

Vinul din ulcică și pănea se dau unui băr- 
bat sau unei femei, după sexul defunctului, de 
mănăncă şi bea in trei seri de-a răndul, in 
locul unde mortul şi-a dat sufletul. Acel băr- 
bat sau acea femee represintă, in cursul acelor 
trei zile persoana defunctului, fiindcă, se crede 
că sufletul mortului sboară rătăcind trei zile, 
apoi intorcăndu-se acasă ostenit, se găsească 
de măncat şi de but. 

Toiagul se duce la biserică de arde puțin 
la icoana Maicei Domnului, apoi se pune a- 
prins la mormănt, la capul mortului. 

După aceste trei zile se crede că sufletul 
mortului stă şese săptămăni deasupra uşorului 


47 


de la uşa casei, deaceea Romănii din Dobrogia, 
aştern asupra acelui uşor o „pominetă“, adică 
o bucată de pănză albă, tăetă dintro trimbă, 1) 
pentru ca să aibă pe ce să stea sufletul. 

In Transilvania, după ce s'a inmormentat, 
mortul, două sau trei neamuri de-a lui se duc 
de cu noapte la mormănt, şi-l stropesc cu apă 
adusă intrun ulcior, ël tămăează şi apoi aprind 
„privighitoarea“ sau toiagul,?) care stă aprins 4. | 
căt fac cincisprezece metanii, zicând că prin 
aceasta se imblănzeşte cățelul pămentului ca | 
să nu latre pe noul oaspe venit intre celelalte y 
mormënturi. 


IV. 


Patruzeci de zile de-a răndul după ce moare 
omul, se poartă parastasele, adică, se duc la 
biserică, in fiecare zi nouă covrigi, o luminare, 


2) Val de pănză, 
3) In Valachia se numeşte și „stat“. 


48 


vin şi tămăe, ear preotul citește rugăciunile 
cuvenite. Se mai pomenește şi numele mortului 
la liturghie in timp de patruzeci de zile și a- 
ceasta se numește „sărindar“. 

Patruzeci de zile ăncă se mai tăăează in 
casă, unde a fost mortul, şi se toarnă pe locul 
unde s'a săvărşit din viaţă puţină apă, apoi se 
duce la mormânt vin şi tămăe, crezându-se că 
pănă la patruzeci de zile cănd incepe a pu- 
trezi trupul, pănă atunci sufletul mortului umblă 
sburănd pe lăngă casă şi pe lăngă mormânt, 
după aceea trece în cealaltă lume. 

In Joia mare, care este in a șeptea săptă- 
mănă a postului mare, se duce la biserică o 
colivă care se scoate la mormânt şi se fac 
rugăciuni pentru sufletul mortului.  Asemene 
se dă de pomană pentru morți, la Moși sau 
Sămbăta morţilor, merinde și lucruri precum : 
cofe, cofăele, ulcele, străchini impodobite cu 
flori, in care se pune vin, păne, carne friptă, 
lapte cu orez, şi altele, precum și căte-0 lu- 
minărică de ceară galbenă. 


49 


Mortul se jăleşte in curs de unan; in acel 
timp atăt femeea r&posatului căt şi alte ru- 
denii, din cele mai de-aproape, nici joacă, nici 
se desfătează; in Banat, unele femei nu-și 
spală fața şi nici măcar işi schimbă veșmintele 
de pe ele in cursul acelui an de jălire, fetele 
umblă cu părul despletit, şi cănd intră in joc 
după ce a trecut anul jălirii, atunci se aşterne 
o năframă la păment pe care o calcă cu pi- 
cioarele inainte de a juca. 

Jelirea nu este la toţi de o potrivă, ne spune 
Dimitrie Cantemir „cănd moare vre un ta- 
ran trebui feciorii lui se umble şese luni cu 
capul gol, macar de este şi la mijlocul ernei, 
şi să'şi lese përul şi barba, și căt de departe 
se aibă a merge, nu cuteza să'și invălească 
capul cu nimică. Aseminea și cei mai de 
frunte obicinueau mai nainte se urmeze patru- 
zeci de zile; car acum au părăsit acest feliu 
de eres și numai căt îmbracă haine cernite, 
şi aşi lasa părul capului se crească. lară cănd 


moare fratele vreunei fecioare de taran, atunci 
4 


E == 


50 


ea după obiceiu taie din përul capului stu, 
şi leagă la crucea care se pune la mormântul 
frățini-s&u, şi ia aminte intrun an, se nu lip- 
sască de acolo, sau se cadă jos, eară intëm- 
plăndu-se se lipsească, atunci mai pune earăşi 
de al doilea altă legătură de per“ 1). 


Bărbaţii, care sunt rude de-aproape a T&- 
posatului, umblă cu capul gol cincizeci de zile 
şi in unele locuri din Transilvania și pănă la 
un an; ear flăcăii işi rătează puţin și përul 
dinainte. 

In Transilvania este obiceiul. pentru ca mortul 
să nu pătimească de foame şi sete pe cea- 
laltă lume, să se dee de pomană apă, care o 
cară căte-o femee in numele lui de la vre-o 
făntănă, la o casă in timp de un an. 


Pe la mai multe case, care sunt la drum, 
am vezut in călătoria mea prin munți spre 
oraşul Abrud, acăţate ulcioare nou pline cu 
apă, pentru ca trecătorii să aibă ce bea, şi 


1) Descrierea Moldovei, Iași, pag: 278 şi 279, 


51 


intrebănd pe bëtrăni pentru ce se face aceasta, 
mi Sa respuns că pentru sufletul mortului. 

In județul Olt şi Muscel, femeile sau fetele 
cară apă pe la case, in timp de patruzeci de 
zile, insemnănd la răbuș fiecare zi, și impli- 
nindu-se acest termin, lipesc de răbuş o lu- 
minare de ceară galbenă căruia &i dau drumul 
pe o apă curgttoare. 

In unele locuri se năimese oameni străini, 
de cară apă de la isvor, cu doue cofe noué, 
la o casă săracă in cursul acelor patruzeci de 
zile, acele cofe, apoi se dau de pomană; a- 
ceasta se face pentru ca mortul să-și ude su- 
fletul cănd va trece prin vămi. 

Mulți lasă, cu limbă de moarte, că după 
săvërşirea lor din viață, să se facă punți şi 
poduri, puțuri sau făntăni pe la drumuri, pentru 
ca călătorii trecând pe dënsele sau recorindu-și 
sufletul cu apă, să zică „bogdaprosti, să fie de 
sufletul celui care le-au făcut;, 

In Dobrogia este obiceiul, că cu o zi ina- 
inte de Inălţarea Domnului, la Ispas, să se 


52 


adune femei şi babe, şi să iee azime calde, 
ceapă verde și rachiu, și mergând prin sat, 
să le dee de pomană, pentru sufletul morților, 
ca să aibă pe drum, fiind credința că in acea 
zi morții sbor in ceriu. 

La trei, la nouă şi la douezeci de zile se 
face masă pentru pomenirea sufletului rëpo- 
satului, ear la patruzeci de zile, se chiamă 
preotul de-i ridică panaghia, făcěndu-i atunci 
şi vecinica pomenire. 

Pentru sufletul morților se mai face sobor, 
la biserică, la trei luni, la jumětate de an, la 
nouă luni și la anul, cănd se scoate și coliva 
la mormânt, care se dă apoi preoților. 

După ce se implinesc şepte ani de la moartea 
răposatului, merg rudele și-l desgroapă, i se 
spăl oasele cu vin și le pun in biserică, şi 
stau pănă a doua zi, cănd se săvărşeşte sfănta 
liturghie, şi după aceea prohodindu-i-se remă- 
șițele, se îngroapă earăș in morment, ear dacă 
mortul se găseşte neputrezit, atunci se zice 
că-i jurat, adică afurisit, şi se razămă de zidul 


53 
pisericei, Și archiereul sau preotul či citeşte 
rugăciunile deslegării, pentru cei afurisiţi. 

Cănd se intămplă de moare vre-unul din 
neamul cel mai aproape a mortului, la şese 
s&pt&măni, in multe comune este obiceiul că, 
atunci se desgroapă mortul şi dacă-l găseşte 
cu faţa 'n Jos, se zice că e strigoiu, ) și in- 
dată i se bate un par de jemn de tisă prin 


inimă, sau i se scoate inima şi cu ea se ung 


toți membrii familiei, pentrucă prin aceasta se 
crede că-i păzeşte ca să nu moară indată și nea- 


murile remase in viață. 

In judeţul Mehedinţi in timpurile vechi, 
după ce se desgropa strigoiul se ducea la 
munte, şi se arunca sau se ingropa acolo. 

În comuna Tătarei, județul Olt, se mai crede 


că mortul e strigoiu, cănd el s'a născut cu perde 


3) Strigoi sunt morţii ac 
si pornesc Cu sicriile in cap, mergend, in noaptea spre 
sfåntul Andrei, de cercetează ce mai este pe la casele 
lor. Eiau coadă şi se prefac, in diferite dihânii, lupi, 
căni şi in alte animale, apoi inainte dea răsări soa- 
vele ei se vir earăş in morminte. Spre a nu-i låsa 
să se apropie de case, se ung ferestrele şi uşile cu 


ei care se scol din mormenturi 


54 


pe cap, deacea cănd moare, trupul lui se leagă 
cu rug, și-i pun puțin meiu in sicriu, in gură, 
in ochi şi in nas. 

Credinţa, in strigoi 1) este foarte respăndită 
in tot poporul romăn. Aflăndu-m& in Transil- 
vania, °) in comuna Zernești, mai multe femei 
din Poeana Mărului, un sat aproape de acea 
comună, crezând că ploaea care ţinea neincetat 
de vro căteva zile provinea din cauza morții 
unei fete, ingropată de curănd şi presupusă de 
strigoaică, merseră la mormânt și desgropar& 
cadavrul, și-l străpunseră cu furci de fer in 
inimă, in ochi și in piept şi apoi intorcendu-o 
in sicriu cu fața'n jos au ingropat-o earăş. 
usturoi in ajunul sfăntului Andrei, fiindcă se crede | 

că usturoiul nu le place şi-i alungă. Mai sunt și alți 

strigoi, cari sunt mici și se numesc „moroi“, aceştia, 
sunt copiii cei născuţi de curănd, ce mor inainte de 

a fi botezați; ei vin de cer ţiţă de la mamele lor și 

aceste spre a-i impăca, trebue să care cu gura a- 

ghiasmă mare din ziua de Bobotează, in curs de 
| şepte ani, şi să stropească mormintele lor când atunci 

se privesc ca și botezați. (Vezi și Alecsandri, loc: 

cit. nota de la pag. 194). 

1) In Transilvania se numesc „şiscoi“. 
3) In luna Iulie, 1880. 


badaa a 7. 


55 


V. 


Aceste obiceiuri descrise mai sus, sunt parte 
creştine şi parte păgăne. Scopul nostru e de a cer- 
ceta care din ele pot fi reduse la originea romană. 

Urmănd şirul in care au fost espuse obiceiu- 
rile ce se păzesc astăzi la inmormăntările Romă- 
nilor, găsim intăi la poporul Romăn, că mortul ne- 
ingropat nu şi-ar pute odihni sufletul. Aceasta 
deși poate fi o credinţă mai generală, totuș e mai 
mult decăt sigur, că ea a fost moștenită direct 
de poporul nostru de la străbunii sei. Aşa Virg. 
Aen. lib. VI. v. 325 şi urm. ne spune: 


Nec ripas datur horrendas et rauca fluenta 
Transportare prius, quam sedibus ossa quierunt, 
Centum errant annos, volitantique haec littora circum; 
Tum demum admissi stagnaque exoptata revisunt.1) 


1) Nici nu-i este permis a-i trece peste ingrozitoare țer- 
muri şi peste aceste riuri bubuitoare mai inainte de 
a se fi odihnit oasele lor in păment, altfeliu rătăcesc 
in timp de o sută de ani şi sbor imprejurul acestor 
țermuri, şi numai după aceea vin să vadă lacurile 
mult dorite. 


56 


Conform cu această credință, intălnim la 
Romani și obiceiul ce stă cu dănsa in legă- 
tură de a arunca de trei ori cu țărină pe ca- 
davrele neingropate ce le găseau. Horat. Od. 
I. 23, 22 ne arată acesta: 


At tu nauta vagae ne parce malignus arenae 
Ossibus et capiti inhumato 

Particulam dare..,. 

Jnjecto fer pulvere curras. 1) 


Inchiderea ochilor după ce murea cineva, 
este arătată de mai mulți scriitori, precum 
Ovid. Trist. III. 43. 


Nec mandata dabo, nec cum clamore supremo 
Labentes oculos, condet amica manus. 2) 


1) Şi tu luntrașule nu te arëta neindurat faţă cu țarina 
spulberătoare, cu oasele și cu capul neingropat. Dă-le 
ce li se cuvine, şi după ce vei arunca peste mine de 
trei ori cu pământ, pleacă. 

2) Nici voiu da ordine, nici o mănă amică nu-mi va 
inchide ochii, gata de a se stinge, după ultimul strigăt 


57 
Apoi Plinius in Hist. Nat. Lib. XI. LV 


Morientibus illos (oculos) operire rursusque 
in rogo patefacere Quiritium magno ritu 
sacrum est. 1) 


Aceasta o mai putem vedè și in Virg. 
Aeneid. IX. 487 şi Ovid. Her. I. 102 şi 113. 

Punerea celui ce moare la pămënt, asemene 
este un obiceiu roman, care se păstrează de 
noi şi pănă astăzi nestrămutat. Ovid. Trist. 
lib. III. Eleg. III. 39. 


Nec mea consueto languenscent corpora lecto! 
Depositum nec me qui fleat, ullus erit. 2) 


Spălarea, trupului cu apă caldă şi ungerea 
lui cu unsori, este arătat de Virgil. in Aneid. 
lib. VI. 219 şi 220: 


1) A inchide ochii la cei ce mor, şi apoi a-i deschide pe 
rugul arderii este un obiceiu sacru la Romani. 
Nici corpul meu nu zace in patul obicinuit, nici este 
cineva care să mě plăngă cănd me va pune la păment, 


wo 
— 


Pars calidos latices et ahena undantia flamis ) 
Expediunt, corpusque lavant frigentis et unguunt. 1) 


LĂ 


Așezarea mortului cu picioarele spre ușă, 
adică gata de plecare, se vede a fi fost in- 
deobște urmată de Romani. Plin. lib. VII. 8, st 
ne arată aceasta.: 


+ 
i 


Ritu naturae capite hominem gigni mos est 
pedibus efferi. 2) T, 


Şi Persius, IM. 105: 


Hinc tubae, candelae : tandem beatulus alto 
Compositus lecto, crassisque lutatus amomis 
Jn portam rigidos calces extendint. 3) 


1) Unii pregătesc apa de clocoteşte la foc in càldări și 
apoi spală corpul ințepenit și-l ung. 

2) Natura a dispus, ca omul să intre in lume cu capul 
şi să easă cu picioarele. 

3) Apoi pornesc trimbițele și făcliile: insfirşit veposatul in 
aşezat pe un pat nalt și uns cu mirezme unsuroase, 
este intins cu picioarele ințepenite spre ușă. 


i 
i 


59 


Credința că mortul călătorind pe cealaltă 
lume ar avè nevoe de un băț, pentru a se 
apăra de căni, aminteşte pe Cerberus, vestitul 
căne cu trei capete, păzitorul infernului. 


Tot aici putem subsuma şi credința arătată 
de noi, ce există in Transilvania, că după ce 
şa inmormăntat cadavrul, să meargă rudeniile 
lui a doua zi de cu noapte şi să stropească 
cu apă mormăntul, să-l tămăeze şi să aprindă 
toiagul pentru a „imblănzi cățelul pămăntului, 
ca să nu latre pe noul oaspe venit intre cele- 


lalte morminte. “ 


Banul ce_se pune in deosebite chipuri ară- 
tate mai sus in săcriul mortului, nu este altă 
ceva, decăt vechiul obol ce se plătea lui Caron, 
pentru a trece pe mort peste fluviul Acheron, 
şi a intra astfel in Hades. Juvenal III. v. 265 


și urm. ne spune că: 


Jam sedet in ripa tetrumque novicius horret 
Porthmea, nec sperat cenosi gurgitis alnum 


60 


Infelix nec habet, quem porrigat ore trientem. 1) 


In Propert. Lib. IV. EL. XI v. 7. ăncă a- 
flăm aceasta: 


Vota movent superos: ubi portitor aera recepit 
Obserat herbosos lurida porta rogos. 2) 


In mormintele celor vechi şi astăzi se gă- 
sesc monezi in gura scheletelor intre dinți. 

Inaintea casei mortului se punea un chipa- 
ros „cupressus“ care era semn de moarte și 
era consacrat lui Pluton zeul dedesubtului. Se 
crede despre acest arbore că odată tăet, el 
nu mai odrăslea. Paul. Diac. Excerpt. ex. lib. 
Pomp. Fest. de significat. verb. lib. IM, ne 
spune că: 


1) In timp ce nou! venit stă pe mai, și este cuprins de 
frică la vederea infricoșatului Caron, nenorocitul a 
pierdut speranța de a trece cu barca balta cea glo- 
doasă, neavând nici un ban pe care să-l dee cu gura. 

2) Rugăciunile mișcă inimile zeilor; și cănd luntrașul a 
primit banul, poarta spăimăntătoare se inchide pe 
mormântul erbos. 


— 


61 


Cupressi mortuorum domibus ponebantur 
ideo. quia huius generis arbor excisa non 
renascitur, sicut ex mortuo nihil jam est spe- 
randum quam et ob causam in tutela Ditis 
patris esse putabatur. 1) 


In locul cupresului se punea şi brad. Plin. 
XVI. 10. 18 ne spwie că: 


Picea montes amat atque frigora, feralis 
arbor et funebri indicio ad fores posita. 2) 


La noi am văzut că in locul cupresului care 
nu se află in regiunile noastre se pune bradul. 

Lăngă mort se puneau miresme intr'o cãțue 
ca să ardă. Paul. Diac. loc. cit. lib. I: 


1) Cupresii se punea inaintea casei mortului, fiind el 
un copac, care dacă se tae nu mai odrăsleşte, după 
cum şi de la mort nu mai este nimic de sperat, din 
care causă se și privea că acest arbore stă sub tutela 
părintelui infernului. 

2) Bradului či place munții și frigul, este copac de moarte 
și se pune la poartă ca semn de doliu. 


62 


Acerra ara quae ante mortum poni solebant, 
in qua odores incendebant. 1) 


Mortul era dus la inmormântare cu făclii. 
Acest obiceiu ël aminteşte Ovid. Her. epist. 
XXI. v. 179: 


Et face pro thalami, faz mihi mortis adest. 2) 


Asemine şi Tacit. Ann. lib. II. 4: 


Dies, quo reliquiae tumulo Augusti infere- 
bantur, modo per silentium vastus, modo plo- 
ratibus inquies; plena urbis itinera, conlu- 
centes per campum Martis feces. 3) 


1) Acerra este o căjue care se punea inaintea mortului, 
şi in ea se aprindeau miresme. 

2) Și in loc de făclia nunții, eu am lăngă mine făclia 
morții. 

3) Ziua in care se duceau la groapă remáçşițele lui 
August, căte odată era liniştită din causa tăcerii şi 
căte odată era tulburată din causa plăngerilor, stra- 
dele Romei erau inbulzite de mulţime şi prin câmpul 
lui Marte străluceau făcliile. 


63 


Mortul se ingropa cu hainele cele mai a- 
lese. Virgil. Aneid. IX. 488 şi următ: 


Heu! terra ignota, canibus date praeda Latinis 
Alitibusque jaces! nec te tua funera mater 
Produxi, pressiere oculos, aut vulnera lavi, 
Veste tegens, tibi quam nocte festina diesque 
Urgebam, et telå curas solabar aniles. 1) 


Măi inainte de a se ingropa mortul, i se 
da cea de pe urmă sărutare. Propert. Lib. H, 
Eleg. XIII. v. 29: 


Osculague in gelidis pones suprema labellis, 
Quum dabitur Syrio munere plenus onyx. 2) 


1) Vai! tu care zaci in pământ necunoscut dat pradă 
cănilor latini şi paserilor, şi eu mama ta n'am putut 
să te ingrop, să-ţi inchid ochii sau să-ți spăl ranele 
acoperindu-te cu vestminte pe care le-am cusut zi și 
noapte, și lacrănd îmi măngăeam grijile bětrăneței. 
Tu vei depune cea de pe urmă sărutare pe buzele 
mele inghețate, cănd se va versa asupra corpului meu 
o cupă plină de miresme din Siria. 


w 
k 


64 


După ce se ardea corpul se turna vin peste 
remăşițele lui; Virg. Aneid. lib. Vi. v. 219. 


Postquam collapsi cineres, et flamma quievit 
Relliquias vino et bibulam lavâre favillam. 1) 


Plin. in Hist. nat. lib. XIV. 12. ne spune: 


Numae regis Posthumia lex est: „Vino 
rogum ne respergito“. Quod sanxisse illum 
propter inopiam rei nemo dubitet. 2) 


După terminarea ceremoniei inmormentării 
se zice mortului cuvintele următoare : 


Sit tibi terra levis! 3) 
adică: 
Să-ţi fie țărina ușoară! 


1) După ce remășițele mortului au fost prefăcute in ce- 
nușă, și s'a stins flacăra, se spală cu vin. 

2) Legea Posthumie a regelui Numa zice: că rugul să 
nu fie stropit cu vin. Şi nime să nu se indoească că 
el a hotărit aceasta din causă casă nu se facă chel- 
tueli zadarnice. 

3) Mart. Epig. lib. IX. 30. 


m 


65 


Intovărăşirea sicriului cănd este dus la groapă 
de cătră femei inrudite cu mortul, cu părul 
despletit, este amintit și la Romani, deşi pare 
a fi un obiceiu ce se găseşte şi la alte po- 
poare. Varro la Non. XVI. 14: 


Propinquae adolescentulae etiam anthra- 
cinis, proximo amiculo nigello, capillo demisso 
sequerentur lectum. 1) 


De asemene se obicinuia ca și la noi a se 
duce sicriul pe mănile rudelor celor mai a- 
propiete. Servius la Virg. Aneid. VI. 222: 


Deferendi feretrum propinquioribus virilis 
sexus dabatur munus. 2) 


Amintirea arderii morților care se făcea la 
Romani este păstrată ăncă de poporul Romăn. 
Dupăcum am vězut se aruncă pe mormintele 


1) Copilele care erau neamuri de-aproape a mortului 
erau cernite, ear cele mai de-aproape erau întrun 
vestmănt negru şi cu părul displetit urmau după mort. 

2) Rudele cele mai de aproape de secs bărbătesc aveau 
ingrijire de a duce sicriul, 

5 


66 


celor ingropaţi la drumuri, bucățele de lemn, 
nuele, crengi și alte lucruri ce se pot aprinde. 

Ducerea mortului la groapă cu căntări din 
fluere şi bucine, este un obiceiu roman care 
Sa păstrat de noi şi pănă astăzi. Aceasta o 
găsim in Propert. lib. II. Eleg. 4: 


Nec tuba sit vana querella mei. 1) 
şi lib. IV Eleg. ult. v. 9: 
Sic moestae cecinere tubae 2) 
Asemine și Ovid. Fast. lib, VI. v. 663: 


Cantabat moestis tibia funeribus 3) 


Luxul pompelor funebre ajunsese așa de 
mare la Romani, incăt după o disposițiune a 
legei celor XII tabule, citată de Cicerone „se 
reduceau cheltuelile inmormăntării la trei vest- 
minte de doliu, trei bănzi de purpură și zece 


fluerari,“ 


1) Și nici zadarnică va fi plăngerea me prin tuba (bucin), 
2) Așa căntau tubele cele de jale. 
3) Se cănta din fluer la inmormântările cele jalnice, 


— 


GT 


Extenuato igitur sumptu, tribus ricinis, et 


vinclis purpurae et decem tibicinibus. 1) 


Lucru vrednic de luat a minte este că la 
noi, numěrul fluerarilor nu se urcă peste zece, 
şi dacă intreabă cineva pentru ce numai pănă 
la zece, respunsul este că așa s'a pomenit din 
bă&trăni. 

La morminte se aprindea candela. Modes- 
tinus. Dig. XL. 44; 


Moevia decedens servis suis, nomine Sacco, 
et Eutychiae et Jrenae sub conditione liber- 
tatem reliquit his verbis: Saccus servus meus 
et Eutychia et Jrene ancillae meae, omnes 
sub haec conditione liberi sunto ut monu- 
mento meo alternis mensibus lucernam at- 
cendant et Solennia mortis peragant. 2) 


De legibus. Cart. II. 22. 

Mevia murind a lăsat liberi pe servii ei Saccus, Eu- 
tichia și Irina sub condițiunea aceasta: Saccus servul 
meu și Eutichia şi Irina sclavele mele să fie liberi sub 
această condițiune, ca să aprindă candela la morměntul 
meu şi să-mi facă toate grijele pentru moarte, in lu- 
nele alternative. 


68 


Obiceiul de a se scoate de la mort ori ce 
podoabe de aur inainte de a se inmormânta, 
datează tocmai de la legea celor XII Tabule. 
Aşa in Tabula X. IX se zice: 


Neve aurum addito. Quoi auro dentes vincti 
escunt, ast iñ cum illo sepelire urere se 
fraude esto. 1) vezi și Cicero de leg. lib. H. 
XXIV. 


Femeile işi lepădau toate juvaerurile de pe 
ele in timpul jălirii, T. Liv. XXIV. 7. ne spune 
aceasta: 


Quid aliud in luctu quam purpuram atque 
aurum deponunt? 2) 


Pe mormënt se punea ceva de măncare pre- 
cum păne cu vin și sare, pentrucă se credea 
că mortul are să vie să le mănănce. Ovid. 
Fast. Il. 538: 


1) Să nu se ingroape mortul cu aur; dacă dinţii vre-unui 
mort erau legați cu aur, de-l vor ingropa sau arde cu 
aur se comite o fraudă. 

2) In timpul jălirii femeile iși lepădau purpura și aurul, 


69 


Et sparsae fruges; parcaque mica salis 
Jnque mero mollita Ceres, violaeque solutae. 1) 


După ce poporul se intorcea de la mort se 
spăla cu apă. Fest. loc. cit. pag. 3: 


Jtaque funus prosecuti redeuntes ignem 
supergradiebuntur agua aspersi; quod pur- 
gationis genus vocabant suffitionem. 2) 


Pentru pomenirea mortului se dădea ospețe, 


aşa la a noua zi după inmorměntare se făcea 


Novemdialia. Scol. in Horaţ. Epod. XVII. 48: 


Novemdiale sacrificium est, quod mortuo 
fit nona die quam sepultus est. 3) 


La inmormăntări se împărțea de pomană la 


popor carne crudă visceratio. Tit. Liv. lib. III 22: 


1) Şi se pun fructe, şi puţină sare, şi păne muetă in vin 
şi presură căţiva toporaşi. 

2) Aşa cei ce au petrecut mortul, întorcându-se a casă, 
sar peste foc şi se spală cu apă; acest soiu de cu- 
rățire se numeşte „suffitio “ (afumare). 

3)  Novemâiale este un sacrificiu care se face, în ziua a 
noua după ce s'a inmormăntat mortul. 


70 5 


et populo visceratio data a M. Flavio in fu- 
nere matris 1) 


şi mai departe lib. XXXIX 46: 
P. Licinii funeris causa visceratio data. 2) 


Mai tărziu s'a luat obiceiul ase impărțì de 
pomană şi parale. 

Intre aceste obiceiuri remase noue de la 
Romani, nu este nici unul mai caracteristic 
decăt acel al „bocetelor“, asupra căruia dăm 
mai jos un studiu special, urmat și de o cu- 
legere de bocete, ce am adunat in toate țerile 
locuite de Romăni precum am spus mai sus. 
Este o perdere insemnată pentru noi că nu 
avem nici o cunoştinţă despre bocetele care 
le spuneau Romanii la inmormentările lor, spre 
a pute face o comparațiune dacă și ideile es- 
primate prin bocetele noastre sunt de obărșie 


1) La inmormentarea mamei sale M. Flavius a impărţit 
carne crudă la popor. 
2) La moartea lui P. Liciniu s'a impărțit carne crudă. 


71 


romană sau dacă poporul Romăn a adoptat 
numai forma străbună puněnd in ea un con- 


ținut original. 


Bocetele populare la Români. 


Bucuria şi durerea sunt cele doue carac- 
təre ale căntecului; nu se află nici o mişcare 
a inimei pe care căntecul să nu o inalțe 
sau să nu o dămolească; el e destinat de la 
natură a ne inveseli in mijlocul plăcerilor, 
și a ne măngăe cănd suntem cuprinşi de ne- 
norociri, uşurăndu-ne greutăţile vieţii.  Căn- 
tăm cănd suntem cu amicii noştri, pentru a 
ne esprima veselia, căntăm la nunţi, la mese, 
la triumfuri, căntăm pentru femeea pe care 0 
iubim. Calčtorul căntă asemene in drumul 
seu, agricultorul in mijlocul cămpiilor, ma- 
rinarul pe apă, păstorul păşunăndu-și turma, 
vănătorul urmărind selbătăcinnile, lucrătorul 


72 


in atelierul seu; bogatul căntă pentru a in- 
lătura monotonia, vieței, și a-și face traiul mai 
plăcut, ear saracul din contra pentru a suferi 
mai ușor munca şi miseria; in sfirşit cu căn- 
tecele dulci de leagăn ale mamei noastre ne 
naștem, cu căntecele de jale ale inmormen- 
tării ne călătorim de pe această lume, şi 
astfel căntecul este tovarășul nostru nedes- 
părțit de cum ne naștem pănă murim. 

Diferitele vuete produse in aer de vënt, 
freamăntul frunzelor de pe arbori, murmurul 
apelor, căntecul și ciripitul variat al păserilor, 
diferitele sunete ale voacei animalelor ne fac 
să credem Cau contribuit intru căt-va pentru 
a regula diteritele tonuri ale voacei omenești. 
Instinctul natural de a imita, sădit in inima 
fie cărui om, făcă ca cea intăi incercare pen- 
tru esprimarea diferitelor sensațiuni, să fie 
produsă prin voace, a doua, prin instrumen- 
tele de musică care şi ele la răndul lor cău- 
tau să imiteze voacea ominească. 

In timpurile vechi Grecii, care iubeau aşa 


73 


de mult musica, și care o considerau ca un 
element puternic pentru existenţa unui popor, 
căntau nu numai poesiile, dar pănă şi epo- 
peele lor. Istoria ne spune că, Orfeu şi Li- 
nus erau cei intăi care au inventat căntecele 
şi le-au esecutat in onoarea zeilor, mai întăi 
fără acompaniamentul vre-unui instrument, apoi 
mai tărziu cănd musica incepă a se perfec- 
ționa, cu acompaniament de liră inventată de 
Terpandre, sau de diferite soiuri de flaute. 
Grecii pe lăngă marele număr de căntece 
pe care le esecutau la diferite ocasiuni, mai 
aveau şi de acele particulare pentru fie care 
breaslă de meseriaşi; scriitorii din anticitate 
enumeră: căntecul plugarilor numit Epimilios ; 
căntecul bouarilor cănd mănă girezile de boi 
la păscut numit Bucoliasm; acel al ţeseto- 
rilor de pănză numit Elinos; căntecul lucră- 
torilor ce făceau ştofe de lănă, numit Julos; 
căntecul secerătorilor numit Lytierse, căntecul 
celor ce făceau snopii de grău pentru a lăuda 
pe Certs, numit Calul; căntecul morarilor 


74 


numit Himeos: căntecul pitarilor, căntecul ce- 
lor ce scoteau apă din făntănă pentru trebuința 
locuitorilor; căntecul marinarilor şi al věs- 
laşilor; căntecul mancelor numit catavacaulesis 
sau mumie. Căntecul amanţilor, numit nomion; 
acel al nevestelor numit Calycè; acel al fe- 
telor numit Harpalycă, aceste doue din urmă 
se mai numeau și cântece de amor. 

Mai era apoi căntecul lui Datis, care se cănta 
la petreceri și veselii, și scolile care se căntau 
la ospeţe, subiectul lor fiind vinul şi amorul; 
căntecul nunţii numit Hymeneu sau Epitalam ; 
căntecul care se căntă la nenorociri numit 
Linos, şi trenele (87v) căntecele de ingropare. 

Romanii care niciodată wau cultivat și 0- 
norat musica ca Grecii, aveau și ei totuș pu- 
ține asemene căntece luate de la aceștia. 

La poporul romăn, ăncă se věd remășiţe 
din numirea, acestor căntece; așa avem căn- 
tecul ce se căntă la munți; căntecul seceră- 
torilor ; căntecul femeilor ce fesă și ghilese 
pânza; căntecele mamelor și al mancelor cănd 


_... 


75 


adorm copiii, aşa numite de leagăn; căntecul 
cărăușilor ; căntecul ciobanilor ; acel al mo- 
canilor; acel al culegătorilor de vii; și căn- 
tecele de inmormäntare Sau bocetele. 

Noi aici nu vom vorbi decăt despre boce- 
tele noastre populare. 

Intrebuinţurea  bocetelor la inmormăntări 
e foarte veche; ea se află la mai multe po- 
poare din antichitate. 

La Evrei găsim in cartea numerilor cap. 
XX. v. 29, că: in timp de treizeci de zile 
sa plăns asupra corpului lui Aaron. In a- 
ceeaş carte cap. XXIV v. 9. vedem că po- 
porul lui Israil a plăns pe Moisi in timp de 
treizeci de zile. In Paralipomen cap. XXXV 
y. 24 găsim aseminea că pe Tosias la plăns 
toată Iudea şi tot Ierusalimul. 

Căte-odată la Evrei, cănd nu se găsea cine 
să bocească pe mort, se căutau femei, care 
să nămeau pentru acest scop. In plăngerile 
lui Teremia cap. IX v. 16 găsim: „Așa gră- 
eşte Iehova, Domnul puterilor, căutați şi 


76 


chemați plăngătoarele ca să vină.“ Aseminea 
găsim in Amos, cap. V. v. 16. „Pentru a- 
cesta, Iehova Dumnezeul oștirilor, Domnul 
zice așa: plăngere in toate părțile și in toate 
căile vor zice vai! vai! Si vor striga pe plu- 
gari la plăngere şi pe deprinşii plăngători la 
plăngere. “ 

Grecii ăncă aveau și ei asemene lamen- 
tațiuni sau bocete, şi se numeau după cum 


am văzut trine (Opfver). 


Romanii numeau aceste lamentaţiuni peniae1); 
prin ele se jăleau și in acelaş timp se lăudau 
faptele defunctului. Festus 2) ne spune, că: 


Nenia est carmen quod in funere laudandi 
gratia cantatur ad tibiam. 3) 


1) Horat: carmen. lib. M. Od. T v. 38. şi Od. XX vw. 21. 

2) Paul. Diac. excerpta ex libris Pomp. Festi de signi- 
ficatione verborum, emendata et adnotata a Carolo 
Odofredo Muellero, Lipsiae MDCCCXXNXNIN p.161. 

3) Nenia este un vers ce se cântă din flaut la inmor- 
měntare pentru lauda mortului. 


YI = 


7T 


Şi Cicerone 1) zice: 


Honoratorum virorum laudes in conciones 
memorant, atque etiam ad cantus, ad tibicinem 
prosequuntur, qui nomen nenia, quo vocabulo 
etiam graeci cantus lugubres nominant. 2) 


Cuvăntul Nenia se derivă de la zeița Neniu 
care presida aceste soiuri de lamentațiuni. Ea 
avea un templu afară de zidurile Romei a- 
proape de poarta Viminală, şi se invoca îndată 
ce bolnavul intra in agonia morţii. 

Aceste „neniae“ se intonau de cătră femei 
anume plătite, după care era obiceiul de a 
se trimite indată ce cineva iși dădea sufletul, 
şi care după ce veneau, așezăndu-se la uşa 
casei mortului, acolo fiind informate de cătră 
servitori, despre imprejurările vieții acestuia, 
improvisau laude și pocete pentru mort. Ele 
— i} De legibus lib. II 24. . 

2) Se va face in public laudele oamenilor ilustri, şi ele 

vor fi insotite de căntece de flaut, aceea ce se chiamă 


„neniae“ nume pe care şi Grecii čl dau la căntecele 
funebre, 


78 


mergeau cu convoiul funebru plăngănd şi văi- 
cărăndu-se, fiind obicinuit intovărăşite de su- 
netul cel lugubru al flautelor de ingropare 
(funebres tibiae) 1), care se zice că erau fă- 
cute din os de Milvus 2), (vultur), de unde 
se numeau și Milviene. 

Una din femeile bocitoare mergea inaintea 
celorlalte şi dădea tonul, cu care trebuea să 
se inceapă plănsul și bocetele, și se numea 
„praefica“ de la cuvântul „praefari“, fiindcă 
ea cea, intăi, trebuea să plăngă. 

Festus 3) vorbind despre aceste femei zice: 


Praeficae dicuntur mulieres ad lamentandum 


1) Festus, loco citato, ne spune: „Funebres tibiae di- 
cuntur cum quibus in funere canitur.“ Flautele fu- 
nebre se numesc acele cu care se căntă la inmor- 
měntare.“ 


2) Acest obiceiu de a se face fluere din oasele de vultur 
a remas şi la Români. In colecțiunea de instrumente 
de musică aflate in obiceiul poporului Romăn, adunate 
din toate țerile locuite de Romăni, pe care am ofe- 
rit-o museului național din București, se află asemene 
fluer făcut din os de vultur, 

8) Loco citato. pag, 228. 


79 


mortuum conductae, quae dant caeteris mo- 
dum plangendi, quasi in hoc ipsum prae- 
fectae. 1) 


Lucilius vorbind despre Nonius 2) ne spune 


asemene. 


— Mercede quae 


Conductae flent alieno in funere Praeficae 3) 


Căteodată şi celelalte femei care plăngeau 
se numeau „praeficae“. 

Bocetele preficelor consistau in acțiune şi 
in căntece. Lucilius ne arată aceasta in ver- 


surile următoare: 


In funere praeficae 


Multo et capillos scinduut et clamant magis. 4) 


1) 


Preficele se numesc femeile nămite pentru & plănge 
pe morți, care impun celorlalte modul cum se plăngă, 
ca şi cănd ele singure ar fi cele mai intăi. 


Satira 22, 
Care prefice tocmite cu plată plăng la ingroparea 


altora, 
Prefcele la inmormăntări işi smulg părul şi se văi= 


cărează foarte. 


80 


In aceste versuri vedem cele două părți ale 
meșteşugului de a plănge; „capillos scindunt“, 
(smulge părul) aceasta este acțiunea și „cla- 
mant magis“ (se văicărează foarte) este căntecul 
pe care-l acomodau la versurile lugubre nu- 
mite „neniae“. 

Preficele in timp ce boceau erau imbrăcate 
in vestminte negre. 

La Galii din Scotia de sus, in Corsica, in 
Italia, și in alte părţi ale Europei precum și 
in Orient, a fost şi a mai remas ăncă obiceiul, 
ca îndată ce cineva moare, să se stringă fe- 
meile b&trăne, plăngătoare de meserie, impre- 
jurul mortului, și să inceapă a se boci, smul- 
găndu-și părul şi intonănd căntece funebre, 
care obicinuit cuprind şi laude pentru mort. 

Aceste căntece se numesc in Corsica „vo- 
ceri“, in Neapoli „lamenti“ sau „triboli“, in 
Sardinia „attitidos“, in Bearn „aiurot“, in 
Grecia „miriologhii“. Femeile care intonează 
aceste căntece in Italia se numesc, „vocera- 
trice“ (bocitoare). 


—_. — — 


81 


Aceste „ueniae“ a Romanilor, au remas şi 
pănă astăzi la inmormăntările poporului romăn. 

Precum la Romani preficele boceau pe mort 
indată ce-şi dădea sufletul și pănă se punea 
in mormânt, tot astfel şi la noi bocitoarele 
incep a se boci indată ce omul moare. Ince- 
putul bocetelor se face strigănd la urechea 
mortului numele lui, şi apoi văicărăndu-se &i 
zic: „Da de ce te duci de la noi, au tare 
„te-ai măniet, ori mult eşti supărat, au nu 
„ME auzi, au nu vrei să-mi respunzi“, şi al- 
tele ca aceste. Strigarea la urechia mortului 
ne-a remas de la Romani, aceştia după ce 'I 
strigau pe nume una după alta, zic6u: con- 
clamatum est, sa „strigat“ adecă, totul s'a 
măntuit. Așa găsim in Lucan. lib. II v. 22: 


Sic funere primo 


Attonitae tacuere domus quum corpora nondum 
Coaclamata jacent 1) .... 
1) Astfeliu o casă cănd intăiaș dată moartea loveşte in 

ea remăne in tăcere, pe cănd corpul mortului nu 


este strigat... 
G 


82 


Apoi in Ovid. Metamorphos. lib. X. y. 02: 


Supremumque vale, quot; jam vix auribus ille 
Acciperit, dixit, revolutaque rursus eodem est. 1) 


Mortul se boceşte cele mai de multe ori 
de trei eri “pe zi, inainte de a resări soarele, 
cănd se numeşte in unele părți din Banat 
„căntecul zorilor“, la amează-zi și sara, apoi pe 
drum, pănă se pune in groapă. Bocitoarele into- 
nează versuri tipice (bocetele) cu glas jalnic şi 
monoton, pe care le imbogățesc cu improvisaţii 
potrivite cu starea, caracterul, vărsta și tim- 
pul in care se fac inmormăntările. Din cănd 
in cănd ele laudă vredniciile și faptele cele 
bune făcute de reposat in viaţa sa. 

Cuvăntul de „neniae“ s'a păstrat și pănă 
astăzi in gura poporului romăn; bocitoarele 


1) Ai spune cel de pe urmă remas bun, pe care poate 
abia Pa auzit cu urechele, apoi s'a dus earăși inapoi. 


83 


la sfirşitul bocetelor lor, intonează şi acum 
cuvăntul, neno! neno! neno! 1) 

Bocitoarele Romänilor sunt cele mai adese- 
ori rudeniile mortului; ele sunt atăt de is- 
cusite in spunerea laudelor pentru mort, şti- 
ind cu aşa prefacere să-și arăte durerea, in- 
căt adeseori fac pe toți cei de față să plăngă. 
Cănd mortul nu are rude, de multe ori se 
năimesc asemene femei bocitoare. 2) 

Drept plată li se dă de pomană, haine 
şi alte lucruri de-ale mortului, luminări, colaci, 
ear nici cum bani. 

Petrecerea mortului pănă la mormănt cu 
bocete este un ce sacru la Romăni; ei au 
cea mai mare grijă, ca să nu se ingroape 
nime fără să fie bocit, ținănd aceasta de mare 
păcat, și crezănd că omul care mare nici rude, 
nici prieteni săl bocească, este urgisit de 
Dumnezeu ; de aici blestemul cel mai mare: 


1) Vezi şi Bojinca. Anticele Romanilor. Buda 1832, nota 
de la pag. 214. 
2) Vezi și Cantimir. „Descrier. Mold. Iași 1851 pag. 289“. 


84 


„să dea Dumnezeu să nai pe nime să te 


bocească !“ 1) 
“Aceste obiceiuri aflate la poporul romăn, 
neprețuite remăşițe de la Români, sunt pu- 
ternice dovezi, pe lăngă multe altele, despre 
originea noastră, şi putem zice fără sfială cu 
cronicarul Miron Costin: „A lui Traian veci- 
nicul sfănt stălp suntem“. 


Unica, literatură vechie a Românilor, care 
este sigilul caracterului nostru original, o gă- 
sim pe lăngă alte multe obiceiuri și datini 
1) Această credință este atăt de inrădăcinată in popor, 

incăt în călătoria mea prin mai malte părți locuite 
de români, intru adunarea bocetelor populare, a căn- 
tecelor şi altor datini și obiceiuri vechi ale Romiăni- 
lor, oprindu-m& in mai multe cotune din comuna 
Hanau, la poalele muntelui _Ceahlău, am cercetat care 
sunt bocitoarele. Ele aflănd despre scopul venirii mele 
vau ascuns inchizendu-se prin case, crezănd că căr- 
muirea wa trimis ca se aleg din cele mai iscusite 
in meșteșugul de a boci spre a le. trimite peste Du- 
nàrea, să bocească soldaţii morţi la Plevna, și ingro- 
paţi nebociţi, fapt ce după credința lor, era un mare 
păcat, 


d o ir 


85 


ale poporului, și in căntecele populare 1) res- 
păndite la noi in țară, precum şi la Romănii 
vieţuitori in cele trei imperii ce ne incun- 
joară, ele au constituit şi constituesc o parte 
principală din bogăţia noastră intelectuală ; in 
acest nepreţuit tesaur literar al geniului po- 
porului romăn, găsim deslușiri asupra nara- 


1) La noi cel intăiu care a avut ideia de a aduna căn- 
tecele populare a fost Gh. Asachi. El incă de pe la 
anii 1822, in epoca emigraţiunii sale călătorind prin 
provinciile locuite de Romăni, a inceput a aduna căn- 
tecele populare ale Romănilor, ear pe la 1823, cănd 
el se afla in Viena, mult iubitoriul de cultură şi re- 
numit literat Vuc Stefanovici, care călătorise mulți 
ani prin provinciile sud slavice, spre adunarea căn- 
tecelor populare ale Serbilor, și pe cănd le tipări in 
anul 1823 la Lipsca cu cheltueala prințului Miloș, a 
dăruit lui Gh. Asachi treizeci coale manuscripte de 
căntece populare romănești care cu ocasia, călătoriei 
sale le-a fost adunat in Transilvania, Banat şi Ţara 
Romănească, şi intre care se aflau compuneri foarte 
interesante ; dar colecţia aceia cu multe altele ale 
lui Gh. Asachi le-a mistuit focul din Iaşi intămplat 
in anul 1827, incăt acele cănturi remaseră numai in 
gura poporului, ca melodie patetică in fuerul păsto- 
rilor, ear adunarea lor in sarcina litera. ilor mai fe- 
rici de a le asigura de urgia timpului și a evenimen- 
telor“. (Gazeta de Moldavia an. 1852 No. 20). 


36 


vurilor, datinelor și obiceiurilor noastre din 


vechime. 


Poesia noastră populară s'a impărţit de o- 


sebiţii 
așa d. 


ÎN. 


le 
40 


noştri scriitori in mai multe categorii, 
Vasile Alecsandri, 1) o imparte in: 


Căntecele bătrăneşti sau Balade 
Doine 

Hore şi 

Colinde. 


D. G. Tocilescu, 2) o imparte in şepte ca- 


tegorii după timpul naşterii lor și anume: 


Ji 
2 
s9 
40, 
DN 
60, 
TA 


Colinde sau Coliandele 
Balade sau Căntece bătrănești 
Doine 

Căntece de lume 

Hora și căntece de joc 
Satire, cimilituri şi 
Descăntece. 


1) Poesii populare a Romănilor, București, 1867 p. XI. 
2) Foaea Societăței Romănismului, București, 1870 p. 118. 


87 


D. B. P. Hajdău 1) zice, că putem resuma 
in următorul mod, așa zicănd plastic, clasifi- 
caţiunea literaturei populare a Romanilor : 


1e. 
2N! 
dă 
40, 


iw. 


I. Geniul poetic. 
Căntece bătrănești 
Doina 
Colinda 
Hora 
Vieleimul 
Descăntec 
Oratia. 


II Geniul aforistic. 


Proverbe 
Idiotisme 
Ghicitori şi frămăntături de limbă. 


III. Geniul narativ. 
Tradiţiunea 


1) Introducere despre literatura populară şi Basme. Ora- 
ţii, Păcălituri şi Găcitori de I. C. Fundescu, Bucu- 


reşti, 1870 pag. XI. 


88 


2%. Anecdote 
3% Basmul. 


In toate aceste clasificațiuni nu vedem tre- 
cute şi „Bocetele populare“. Pănă acuma ni- 
mic nu sa vorbit de ele, nimene nu le-au 
adunat spre a le da la lumină, cu toate că 
și dânsele formează una din ramurile princi- 
pale ale poesiei populare, de oare ce esprimă 
unul din sentimentele cele mai puternice ale 
omului, durerea perderii, şi cuprind o mul- 
țime de idei originale ce nu se găsesc aiure. 

Toate aceste bocete populare ca și alte 
multe căntece de-ale poporului, transmise din 
generaţiune in generaţiune, fără dată sigură, 
remăindu-ne numele poeţilor necunoscut, per- 
zăndu-se cu totul odată cu viața lor, zac as- 
cunse de veacuri intregi in memoria tradițio- 
nală a poporului. Este deci o datorie sfăntă 
de a le da la lumină, ferindu le ast-fel de a 
nu se perde in noeanul timpului și al uitării. 

Urmeză acuma culegerea de bocete ce am 


——” "— aaa 


89 


adunta in Moldova, Valahia, Dobrogia, Besara- 
bia, Bucovina, Transilvania și Banat. 1) 


BOCETE. 


Bucură-te ţintirime 
Măndră floricică'ţi vine 
Da nu vine să'nflorească 
Ci vine să vestejască. 
Roagăte la sfăntul soare 
Să țină zioa mai mare, 
Astă zi ce-i călătoare 

Şi 'napoi ne "'ntorcătoare. 
Scoală, scoală puiuşor 

Și priveşte-ne cu dor, 
C'a venit curte domnească 
De la noi să te pornească. 


1). Am intimpinat cea mai mare greutate pentru cule- 
gerea acestor bocete, fiind că bocitorele au o super- 
stiţie, ca dacă spun altora bocetele, are se moră vre 
o rudă de a lor. Asemene superstiție au şi femeele 
acele care stiu lecuri şi descăntece. Ele nu vreu se 

| înveţe pe nime sub cuvânt că atunci lécul și descan- 
| teeul ware nici o putere de vindecat, 


Măndră casă ţi-ai gătit 
In mormântul inegrit, 
Fără uși, fără fereşti, 
Iu ea vecinic să trăești. 
Dragul meu puiuţ rotat 
In zi măndră te-ai gătat, 
De la noi te-ai străinat 
ge Şi in lacrimi ne-ai lăsat. 
£ Căud ţi-a fi puiuț mai bine 
Să trimiți şi după mine, 
i Prin suspinul vântului ` 
TA Prin fundul päměntului. 
Eu cămeșa la fäntănă 
n Ți-oiu spăla-o cu-a mea mănă, 
Nu cu apă de isvor, 
$ Ci cu lacrimi dulci de dor. 
ră Voiu usca-o, nu la soare, 
- Ci, in sin la ţițişoare. 


Cotuna Răpciuni (Moldova). 


P II. 


Dragă, dragă frățior 
Ne-ai lăsat pe toți cu dor, 


—.—— 


MR 


——_— 7... 


Păsăruică sburătoare, 

De la noi ești călătoare, 
Tu te duci in ceia lume, 
Unde nu cunoşti pe nime, 
Da ie sama tare bine 

Şi m'ascultă și pe mine, 
Că sunt doue drumurele, 
Unu-i tot cu floricele, 
Flori negrite şi de jele ; 
Celalalt cu busuioc, 
Par'că-i un përău de foc. 
Veniţi fraţi, veniți surori 
De mă 'mpodobiţi cu flori, 
Şi-mi spalați trupul cu apă 


Căci azi mă pornesc la groapă. 


De-ţi vedè voi viorele 

O să alergaţi la ele 
Chitind că-s urmele mele, 
Ear văzănd voi stănjinei 
Aţi pleca fuga la ei 

Şi-ţi chiti că-s ochii mei, 
Roagăte la Precista 

Ca să-ți dee cheița, 

Şi să-ți descui gurița. 

Să mai poţi vorbi odată 
Să mai măngăi astă gloată. 


Dac'aș ști cănd te-ai intoarce 
Drum de busuioc ţi-aș face, 
Ți-aş sămăna ochişele, 

Da cum le oiu privi de jele ! 
Cine pleacă in cea ţară, 
Poate să se 'ntoarcă eară. 
Cel ce merge 'n ceia lume 
Nici s'aude de-a lui nnme. 


Cotuna Răpciuni (Moldova). 


II. 


Pe cea coastă mohorită 
Pare-o oaste rătăcită, 
Dar nu-i oaste rătăcită, 
Ci-i Marița logodită 

Dar cu cine-a logodit? 
Cu pământul inegrit, 
Ş'apoi sufletul şi-a dat 
Crucii, cărei s'a 'nchinat. 


Comuna Bicaz (Moldova). 


—— —” —— aaa 


1V. 


Bucură-te mănăstire, 

Că frumoasă floare-ți viue, 
Da nu vine să ’nflorească, 
Ci vine să vestejească. 
Draga mamei Măriucă, 

Tu eşti măndra floricică, 
Tinerică fără nume, 

Şi nepitrecută ’n lume. 

Că mama te-a logodit 

Cu pământul inegrit 

Şi apoi te-a cununat 
Numai cu scânduri de brad. 
Spune nouă Măriucă, 
Măndră floare tinerică, 
Cine ţi-or fi vornicei? 
Vornicei, doi păltinei. 
Cine ţi-or fi conacari ? 
Conacarii, doi tei mari. 
Lăutari fără lăute, 

Cum vor sta¥cu toate mute, 
Cuscrele tot despletite 
Pentru tine așa gătite. 
Nunile de tot măhnite 

Şi cu toate amirăte. 


93 


94 


Decăt mi te logodeam, 
Mai bine te prohodeam. 
Decăt mi te cununam, 
Mai bine otravă-ţi dam. 
Sărmaua inima mea, 
Mu'tă jale are ea; 
Mult'âi plină de amar 
Ca Prutul din mal in mal. 
Eu o fiică c'am avut; 
Ş'a mea inimă mi-a rupt; 
Că era la mama uns, 
Precum e pe ceriu şi luna. 
A fost una la părinţi, 
Ca şi luna intre sfinți, 
Roagi-te la sfăntul soare 
Să nu meargă aşa tare, 
Că mi-e jale de tot mare, 
Vremea fi-a venit, 
Ciasul c'a sosit 
De călătorit, 
In negrul pămănt, 
La morţi in mormânt, 
Nu știu drumurile's rele, 
Ori vămile poate's grele, 
De pe tine nu te lasă, 
Să mai vii la noi acasă? 


95 


Măriucă, pentru tine 

N'a remas inimăn mine, 
Puţintică ce-a remas 
Ş'aceea s'a fript şi ars. 
Roagă-te la cel pământ 
Cănd te-i duce in mormănt, 
Să nu ’nceapă ’n feţișoară 
Că-i frumoasă bălăioară, 
Şi nici de la sprincenele, 
Că sunt tare frumușele, 
Da nici de la ochişori, 
Care sunt ca nişte flori 
Ș'apoi nici de la guriţă, 
Căci ea tare m -i drăguță. 


Cine-acum tea cununa? 
Popa cu cadelnița, 
Dascalul 

Cu sfeșnicul! 


Comuna Stănilești (Moldova). 
vV. 


Draga mamei fată mare, 
Tu eşti măndră ca o floare. 


96 


Tinerețe ce-ai avut, 

Cu amar le-ai petrecut, 
Cine merge ’n ceea lume, 
Nici saude de-a lui nume, 
Iuapoi nici că mai vine, 
Să ne spue dacă-i bine 
Bună casă c'ai avut 

Şi ea nici că ţi-a plăcut; 
Acum alta ţi-ai făcut, 
Fâră uși, fâră fereşti, 

In ea ca să vieţuești. 
Fără pari, fără nuele, 
Plină toată tot de jole; 
Nare uși de eșit, 

Nici fereastră de privit, 
Nici nu-i voe de griit, 
Nu's nici flori de inflorit, 
Nici boboci de'nbobocit, 
Numai loc de vestejit. 
Ţi-ai pus trupul la pământ, 
Sufletul la duhul sfânt, 
Ochişori la mucezit, 

Și fața la putrezit. 
Roagă-te la gropniceri, 
Şi pe la cei secrieri, 
Să-ţi lese doue ferești, 


Tu prin ele să priveşti, 
Inima, să-ţi recorești. 
Ş'apoi ţie ca să ţi vie 
Mirosul de la tămăe, 
Poate sunt vămile grele 
De nu poți trece prin ele, 
Ori porţile sunt tari, 

Ori dealurile mari, 

De nu-i voe de venit, 
Nici la mina de privit. 
Ori cărările 's spinoase, 
Ori drumuri părăginoase. 
Nimene că se intoarce, 
In cea lume cănd se duce. 
Vino macar iîntr'o sară 
De mă strigă păn'afară, 
Ție să mă jeluesc, 

Şi să mă mai recoresc. 
Că, decănd te-am prăpădit, 
Sufletul mi s'amărăt, 
Fără, tine's de perit. 


Comuna Stănilești (Moldova). 


98 


VI, 


'Tinerelule, 
Voinicelule, 
Ce vânt te-a bătut 
De te-a oborit, 
Cu trupul la pământ, 
Ochii la duhul sfănt, 
Faţa la resărit, 
De stai ințepevit ? 
Vântul de la munte 
Cel cu juughiuri multe, 
De oboară voinici 
Ce merg pe potici. 
Casele le pustiesc 
Şi neveste despărțesc, 
Că ps unde a lovit 
Casele le-a pustiit, 
Pe copii a sărăcit, 
Pe femei a văduvit. 
Më mir Doamne, ce-am greşit, 
De mine l'ai despărțit, 
De pe lume lai pornit 
Inima de mi-ai sdrobit. 
De te-ai duce, duce, duce, 
Şi tu dacă či ajunge 


Pe la vrun suiş, 

La vrun coboriș, 

La verde podiș, 

Să-ţi faci ochii roată, 
Să caţi in cea sloată, 
C'acolo sunt cete, 

Tot cu măndre feta. 
Cete de flecăi 

Cu toţii holtei, 

Și neveste tinerele 

Tot ca nişte răndunele 
Şi de:or intreba de mine 


Să le spui lor că mi-e bine, 


Dimineaţa, cănd më scol 
Și privesc la cel ocol, 
Atunci eu de jale mor 

Şi la tine-aş vrea să sbor. 
Merg la cofă să beau apă, 
Lacrimile më sdapă, 

Dau cu măna pe obraz, 
Lacrimile se fac iaz, 

Că mă văd că-s de necaz. 
Nu e an și nu e lună 

Ca să am inimă bună, 
Nu e zi şi nu e cias 

Eu de plăns ca să mă las. 


99 


Scoală, scoală și mi-i spuns 
Ce durere te repuve, 

De nu poţi veni la mine, 
Să mă vezi cum fără tine 
Eu trăesc tot in suspine! 


Comuna Stănilești, (Moldova). 


VII. 


Dragul mamei fecioruș, 
Mindru ca un toporaș, 
Cănd mămuţa te-a făcut 
Mare bine i-a părut. 

Să scoţi plugul din ocol 
Sa-l duci drept la cel ogor. 
La ogor când te-ai poruit, 
Moartea mi te-a intănit, 
Inapoi mi te-a 'aturnat 

Şi de noi te-a străinat. 

Cu pasul n'ai mai pășit, 
Cu gura n'ai mai grăit, 
Amar inima mi-ai rupt, 
Sufletul mi-ai străbătut. 
M'ai lăsat, văntul mă bate, 


101 


De n'am umbră nici de-oparte, 
Că de-ai mai avea un frate 
Tot m'ar mai umbri de-oparte. 
Cătă jale-i ostenită, 

Ea la mine-i odihnită. 
Bata-te focul noroc, 

Cum la mine n'avuși loc, 

De mă laşi să ard in foc, 
Bată-te pustia parte, 

Cum de mine gezi departe, 
M'ai lăsat, më prăpădese 

Şi amar mă chinuesc! 


Comuna Stănilești (Moldova) 


VIII 


Scoală omule ’n picioare 
Şi cată cu jale mare, 
La cea casă 'n departare 
Cum s'a pustiit de tare, 
Lunca toată a 'nverzit 
Iosă noi ne-am despărţit 
Şi copii-an sărăcit. 

Că copilul fără tată 


102 


Incunjoară lumea toată, 
Și la nime el nu-i drag 
Ca gi mielul bărăiag, 
Pe ce cale s'ar tot duce 
El „tătucă“ pu mai zice. 
Au remas şi ei, şi eu 
In sama lui Dumnezeu ! 


Comuna Stănileşti (Moldova) 


IX. 


Frunză verde odolean 
Măi bădiță Todirean, 
Calcă rar şi 'ncetigor 
Şi ie sama b nișor, 
Că la poarta lui Vălean, 
Acolo-i un măzărean, 
Măzăreanu-i inflorit, 
Earba toat a ioverzit. 
Scoală, scoală Toadere 
Să te cănte măndrele, 
Mâăndrele, nevestele, 
C'acelea te-a fermăcat 
Cu cadelnița la cap, 


— 


103 


Uu.sulcină 

Din grădină, 
Cu păr galbăn din cosiță, 
Cu apă din făntăniţă, 
Cu pană de liliac, 
Să nu-ţi mai dai peste leac. 
Leacul singur Pai găsit 
Că te-au dus la putrezit. 
Tu de cănd mi-ai adormit 
Nici o milă nam găsit, 
Eu din cotro am umblat 
Tot de scărbă că mi-am dat. 
Căte văuturi se pornesc, 
Tot de mine se isbesc. 
Nici n'am frați, nici nam surori, 
Numai grădina cu flori. 
Creșteţi flori, dar nu'nfloriţi, 
Mie numi mai trebuiți; 
Creşteţi flori căt gardurile, 
Să vě bată vânturile, 
Ca pe mine găndurile. 
Trupul meu plin de amar 
Ca Bistriţa din mal iu mal, 
Trupul meu cel prin de scărbă 
Ca Bistriţa din răpăn râpă. 
Scoală, scoală Todireaa, 


104 


Că mi-i trupul plin de-alean, 
Scoală, scoală, 
Faţa-ţi spală, 

Soarele a răsărit 

Și nimica n'a grăit, 

Inima mi s'a scărbit. 

Ie pănza de pe obraz 

De vezi moartea cu necaz, 

Ie pănza de subsuori 

Şi vezi moartea cu fiori, 

le pănza de pe picioare 

De vezi moartea milă n'are. | 


Comuna Hangu (Moldova). | 


X. 


Dragă mamei Mărioară, 
Tu ?n mormânt și eu afară! 
Te-am crescut de mititică, 
Draga mamei răndunică, 
Nu-i pâcat de Dumnezeu 
Căt am necăjit și eu, 

Pe cea lume să pornești 
Ș'acolo să te oprești! 


at 105 


Tată nu-i să te 'mcălzească, 
Nici mamă să te mgrijească. 
Ai sburat din pom in pom 
Păn la Dumnezeu pe tron 
Pe drum umblu ca turbată, 
Ne băută, ne mănoată, 

C'am perdut ce am avut, 
Inima de mi s'a rupt. 

Ea era ca şi o floare, 

Ce trăeşte căt e soare, 
Dimineaţa, inflorea 

Şi de rouă se umplea, 

Dar cănd soarele-a apus, 

In păment ea că s'a dus, 
La loc sfănt că s'a ascuns. 
Doamne Dumnezeul meu, 
De aş avea noroc şi eu, 
Să-mi arăţi sfârșitul meu, 
Ca să știu de-i bun sau reu. 
Să-mi plătesc păcatul greu, 
Să ajut vre un sărac, 

Sau vr'un gol ca să-l imbrac. 
La tine cănd më voiu duce, 
Ştiu bine c'or să m'apuce 
Ce-am făcut căt am trăit, 
Pe păment căt m'am oprit. 


106 


La vămi cănd m'or intreba, 
Eu din ochi voiu lăcrăma, 
Şi 'n genunchi că voiu pica 
Domnului că m'oiu ruga, 
Să mă erte de păcate, 
Căte le-am făcut pe toate, 
Să mă duc la loc frumos, 
Plin de flori și de miros, 
Să věd suflete zimbind, 
Măndri futuraşi sburănd, 
Ăngerii in slavă stănd. 


Comuna Păuşeşti (Moldova). 


XI. 


Nici mai mamă, nici n'ai tată, 
Par'că eşti lăsat din peatră; 
Nici mai fraţi, nici wai surori, 
Parcă eşti lăsat din nori; 
Eşti mâncat tot de străini 

Ca earba de boi bătraui, 

Eşti mâncat tot de nevoi 

Ca earba crudă de ploi. 

Tu de cănd ai adormit, 


— 7 ——— 00 


107 


Cu gura n'ai mai grăit; 
Scoală de-mi spune ceva 
Să-mi recoreşti inima, 
Earba verde cănd a crește, 
Vină tu de-o pătuleşte. 
Florile cor inflori, 

Da mata &i putrezi, 
Earbă verde nu-i călca 
Nici rouă nu-i scutura. 
Puișorul mı s'a dus 

Pe-un drum mare, drept in sus. 
Feţișoara lui 

Spuma laptelui, 

Chicușoara, lui 

Pana corbului, x 
Mustecioara lui 

Spicul grăului, 

Ochişorii lui 

Mura cămpului, 

Cum de tu te-ai indurat 
Şi cui oare m'ai lăsat, 
Petrelor ori lemnelor, 

Ori negri străinilor ? 


Comuna Sofrăceşti (Moldova). 


108 


XII. 


Din jos, despre răsărit 
Multe cară s'a pornit, 
Mocănești, 
Dragomirești, 
Căte ?n patru boi cu toate, 
Cu podvoudă incărcute. 
La mijlocul carelor 
Şi a cărâușilor 
Merge-un car acoperit 
Cu pohor negru cernit. 
Multă lume l’a privit 
Şi 'namts i-a eşit 
Și din gură i-a grăit: 
Cărăuşi, ce-aveţi în car ? 
Respuusau ei cu amar: 
Pănză +lbă și frumoasă, 
Frumoasă și de matasă 
Şi scândură pre aleasă, 
Să fie mortului casă, 
Ear in carul d nainte, 
Dumnezeule prea sfinte ! 
Şede Maica Domnului, 
Măngăerea omului, 
Pe un scaun de argint, 


—” .— ala 


109 


Imbrăcată cu vestmânt 
Măndru pănă ia pământ; 
Scrie viii şi cu morţii 

Şi pe păcătoşi cu toţii; 
Scrie morţii cu cerneală 
Şi viii cu rumeneală. 

Mě rog Maica Domnului, 
Măngăerea omulti, 

Nu mă scrie cu cei morți 
Ci mă lasă cu ceilalți, 
Şi mě scrie intre vii 
latre vii gi libovii 


Cotuna Chisiriy (Moldova). 


XII. 


Căte flori sunt pe păment 
Toate merg la jurăment, 
Numai floarea soarelui 
Şede ’n poarta raiului, 
Face loc sufletului 

Şi hodină trupului ; 

Dară floarea spinului 
Şede 'n poarta iadului 


110 


Şi tot creşte și 'nfloreşte, 
Multe suflete-amăreşte. 
Asară o s&ptămăuă 

Mergea moartea prin grădină 
Cu dragul mamei de mănă. 
Măndre flori el culegea, 
Smocurele le făcea, 

La stele că le punea, 

Alba lună le zărea 

Şi cu grag mi le privea; 
Le-areta şi celui soare 

Ca să-l pue in picioare, 
Dar moartea la amăgit 

De la noi că l’a răpit 

De pe pământ la pornit 


Cotuna Secul Buhalmiţii (Moldova). 


XIV. 


Din jos despre răsărit 
Frumos brad că s'a ivit, 
Cu věrf nalt pănă la ceri 
Pänă ’n ceri și 'u luceferi, 
Cu ramuri pănă ’n păměnt, 


.— „PP 


e a 


NI 


Aşa alte nu mai sunt. 
La tulpina bradului 
Peste floarea cămpului 
Este-un pat mare rotat 
Cu flori măndre preserat ; 
Da pe pat ce inverzeşte ? 
Earba ’n floare se zărește. 
Peste earbă 
Cergă dalbă, 
Peste cerg'o perinuţă 
Toată e cu flori albuţe 
Dar pe pat cine-i culcat 
Cu flori tot amestecat ? 
Şede ’n pănză ghivizie, 
Ce-a fost giuruită mie 
Din mica copilărie. 
Eaca el cum s'a culcat 
Inapoi nu s'a sculat. 
Meleagurile-am umblat, 
Leacurile ţi-am cătat ; 
Leacuri eu nu ţi-am găsit 
Și tu stai inţepenit. 
Dar la capu-i ce se vede ? 
Moartea şi cu cucul șede; 
Ear moartea cea grabnică, 
Grabnică şi jalnică, 


112 


Şi cucul prevestitor 

Și de noroc găcitor, 
Amendoi că se mustra, 
Moartea așa ii grăea : 

— Ascultă, ce te rog eu, 
Dă-mi tu mie glasul téu. 

— Ba eu glasul nu ți-oiu da, 
Nici măcar te-oiu asculta, 
Că pe unde-i glas de-al meu, 
Ai văzut şi văd şi eu, 

Vin fetele 

Cu florile, 

Ciobanii cu oile, 

Nevestele 

Cu pănzele, 

Barbaţii cu plugurile ; 

Dar pe unde-i glas de-al tău; 
Ai văzut şi văd şi eu, 

Că de moarte se gătcac, 
Casele se pustiesc, 

Copii se sărăceac, 

Femeile vădănesc. 


Comuna Bicaz (Moldova). 


u e a 


——.—— d 


— —————— 


XV. 


Fluturag 

Din nouraș, 

Unde mergi şi cui mă laşi, 
Amărită, 

Ne-adormită 

Şi de tine ’n veci lipsită ? 
Eu aice pe pământ 


Deacum bună nu mai sunt. 


Un foc mare și nestins 
Şi de dorul téu aprins, 
Amar inima imi frănge 
Şi sufletul mi-l străpunge. 
Fluturaşul meu iubit 

Tu te-ai dus la putrezit 
In mormântul inegrit, 

Şi de lacrimi tot stropit, 
Ca și floarea cămpului 
Din faţa pământului, 

Ce de coasă sa cosit 
Sau piciorul a sdrobit 
Dacă dumnezeu ar vrea 
Să-mi scurteze viaţa mea, 
Si, më puc-alăturea 

Cu drăguţu! fluturaș 


115 


114 


Ăngeraş de copilaş, 


Cărărușa i-aş plivi, 

Şi de earbă, 

Şi de nalbă, 

Ca să-mi vie mai degrabă. 
L'aș impodobi cu flori, 

Cu rouă plină din nori. 
Dragul mamei puiu străin 
M'ai lăsat in dor şi ’n chin. 
Tu te duci pe ceea lume, 
Unde nu te ştie nime. 

Ai lăsat mamă duioasă 

Cu inima friptă, arsă. 
Moarte, moarte unde eşti, 
In ce parte locueşti? 

Tot te strig, dar nu m'auzi, 
Şi nimica nu-mi respunzi, 
le-mă, ie-mă şi pe mine 
Că mi-a fi cu mult mai bine, 
Lăngă copilaş më pune, 

Să trăesc får de sfirşit, 
Căci eu mult Pam mai iubit, 


Comuna Păuşeşti (Moldova). 


115 


XVI. 


Dragul mamei bäețel, 

Tu eşti măndru voinicel 
Uită-te la mămuțica 

Și privește răndunica, 

De prin ţeri cum a venit 
Și la noi cum s'a oprit, 
Toporașii toţi 's verzi, 
Numai tu nici că-i mai vezi, 
Florile c'or inflori 

Dară tu ëi putrezi, 

De la noi că te-ai pornit 
Tu pe toţi ne-ai amăgit. 
Moarte, moarte 'nşălătoare 
De inimi sfășietoare, 

Pe unde ai venit, 

Da Vai amăgit, 

De mi Lai răpit? 

Păminte intunecat, 

Cum tu de te-ai indurat 
Copilul de mi-ai măncat! 


Comuna Laza (Moldova). 


XVIE. 


Scoală, scoală voinicel, 
Dragul mamei tinerel, 

Și te uită tu la mine 

De priveşte cum iţi vine, 
Toată ceata preuțască 

De la noi să te pornească. 
Au tare te-ai suparat 

Tu pe mama de-ai lasat 
Şi de ea te ai depărtat, 

In pământ intunecat? 

Zioa bună m'ai luat ! 

De ce dragă nu grăeşti, 
Lăngă tine nu priveşti, 
Cum te plăng surorile 

Pe toate cărările, 

Cum te plănge cea mai mare 
Cu păr galbën pe spinare, 
Cum plănge cea mijlocie 
Cu lacrimi pănă 'n bărbie, 
Cum te plănge cea mai mică 
Frunza 'a codru se despică, 
Pică jos şi se usucă. 
Scoală, scoală pe picioare 
Şi fă umbră pe carare 


Pin' la casa ta din vale, 
Ca să-ți vezi tu armele, 

Armele şi gloanţele, 

Că decănd tu le-ai lăsat 
Rugina că le-a măncat. 


Comuna Laza (Moldova). 


XVIII 


Soţiorule, 

Bunişorule, 

Unde tu te duci 

Şi 'ncotro apuci, 
Cinstea şi umbra mea! 
Dacă Dumnezeu ar vrea 
Să mă ei şi pe mine 

Să më pue lăngă tine, 
Că ce ’s bună pe-astă lume, 
Fără sprijin, fără nume! 
Primavara ç'a venit, 
Păserile c'au sosit, 

Dar tu stai ințepenit 

Şi te duci la putrezit. 
Cănd paserile-or cănta 
De-arat cinc-a căuta, 


115 


Brazda cine-a resturna 
Binişor ca dumneta? 
Scoală, scoală intr'un cot 
Şi vezi lumea peste tot, 
Scoală-te şi mai priveşte 
Cam remas de izbelişte, 
De garduri mă sprijinese 
Pe tot locul më opresc. 
Din cotro vântul me bate 
Tot mă frige șă me arde. 
Bată-te pustia moarte 

Cum le vindeci tu pe toate, 
Nu ţi-i frică de voinic 

Că Vai făcut de nimic, 

Ca tine vrednică, 

Şi mai puternică 

Nu-i nime pe păment, 
Numai Dumnezeu cel sfânt! 
Plăngeţi voi patru păreţi 
Că deacuma stăpăa n'aveţi, 
Plăngeţi voi patru unghere 
Că n'aveţi nici o putere, 
Vlăngi tu masă, 

Plăngi tu casă, 

Că te lasă 

Sănătoasă, 


.——7.— O —..—— 


119 


Patru vaci 

La feți saraci, 

Cu drag aş da eu 

Din sufletul meu, 

Ba ăncă și patru boi 

Ca să-mi vie inapoi | 

Da deacum n’a mai veni 
Nici cu mine n'a grăi. 
Căci aşa e scris la carte 
Ca de el să nu am parte! 


Comuna Laza (Moldova). 


XIX. 


Vine ceata preuțască, 

De la noi să te pornească, 
Pe o cale alungată, 

Bat-o focul să mi-e bată! 
Èi sosi la o făntănă 

Care are apă lină, 

Unde morţii toţi s'adună. 
Acolo să poposesti 

Şi să mi te răcorești, 
Că-i fi ostenit 


De moarte 'ngrozit 
De-acolo ai merge, merge 
Și pe urmă ai ajunge 

La un për rotat 

Nu de tot uscat, 

Sus frunza măruntă 

Jos umbra rotundă 

Apoi la un pod de peatră 
Acolo să 'ntrebi de tată, 
Ear la podul de aramă 

Să 'mtrebi tu de-a ta mamă. 
Tata, mama n'or respunde 
Că mor mai ave de unde, 
Scoală macar intrun cot 
Şi vezi lumea peste tot, 
Şi-mi vorbeşte trei cuvinte 
Să-mi aduc de tine-aminte ! 
Ie pânza de pe picioare 

Şi vezi moartea "uselătoare. 
Ie pânza de pe obraz 

Şi vezi moartea cu necaz. 
Când te-i duci in mormânt 
La morți in negru păment, 
Uşa tu s'o laşi crăpată 

Şi fereastra destupată, 

Să me uit şi eu odată. 


—.— a 


Veniţi fraţi, veniţi surori 
De mă 'mpodobiţi cu flori, 
Şi-mi stropiţi trupul cu vin 
Că mă duc la loc străin. 
Drumul ista cine-l face 
Inapoi nici că se intoarce, 
Nu te lua după ape 

Că suut tot ca una toate 
Inainte mergătoare 

Şi 'napoi ne 'mtorcătoare. 
le-te după sfântul soare 
Luminos şi frumos tare, 
Că-i nainte mergător 

Şi "apoi intorcător, 

Merge de la răsărit 

Şi pănă la asfinţit, 

Şi de la apus 

După ce s'a dus, 

Merge ear la răsărit 

Păn' la locul cel sfințit; 
Numai tu deacum nainte 
Dumnezeule prea sfinte! 
Nu-i mai fi pe-acest pimeunt 
Şi-i sta vecinic in mormeut ! 


Comuna Chijoc (Moldova). 


29 
w 


XX. 


Bucuri-te mânăstire, 

Că ce puiuşor čți vine, 
Da nu vine să "'nflorească, 
Ci vine să vestejască. 
Garofiţă drăgălaşă, 

Aoleu cea mai frumoasă. 
Cănd umblași să intlorești, 
Te pornişi să putrezeşti; 
A dat vânt şi te-a pălit 
Şi moartea, te-a amăgit. 
Veniţi fraţi, veniţi surori, 
Tot cu mănunche de flori, 
Cu făclii şi luminări, 

Şi mă plăngeţi cu sudori. 
Vă uitaţi şi peste groapă, 
Vedeţi moartea 'ntunecată. 
Roagă-te neică de popă 
Clopotul tot să ţi-l tragă, 
Si resune văile, 

Si s'adune rudele, 

Că tu astăzi te porneşti, 
Şi pe toţi ne părăseşti ; 
Pe o cale 'ndelungată, 
Unde nu-i mamă nici tată, 


123 


Ci cântări dumnezeşti, 

Şi cu cete ăngereşti 

Nu-i nici val şi nici durere, 
Ci iubită măugăere ! 


Comuna Breaza (Valahia). 


——.—————— — 


XXI. 


 Bucurärte mănăstire, 
Că ce voinicel &ţi vine, 
Da nu vine să 'nfloreascà, 
Ci vine să putrezească, 
Po drumul cel de foe, 
Şi cel fär de noroc, 
Pe drumul 
Cu scrumul, 
Pe calea 
Cu jalea! 
Multe-am tras eu pentru tine, 
Bătui calea vai de mine, 
Moarte-acum mi te-a pus bine, 
Să nu mai trăese cu tine. 
Es afară 
Dau de scară, 


Destulă inimă amară, 
Jutru m casă 
Dau de masă, 
Destulă inimă arsă 
Aoleu b:rhatul meu, 
Amăzită remăn eu! 


Comuna Comarnic (Valahia), i 


XXII, 


Bucură-te mănăstire, 

Cå cs garofiță-ți vine, 

Da nu vine să 'mflorească, 
Ci vine să putrezească | 
“Pineric'-ai fost in lume, 
Cum mé uriși vai de mive, 
Și cum de te indurași, 
Acuma tu de lasași 

Fraţii şi surorile, 
Grădina cu florile, 

Spune la cei pocănzei, 
Să vie, vadă şi ei. 

OFf, of, inimioara meu, 
Multa jale are ta, 


——— 


i 
| 


Cum se arde şi se frige 
N'are pe cine să strige; 
Că pe cine a avut 

La măncat negrul pământ! 
De străini ai prins tu dor, 
Dar nu te 'ncrede ușor, 
Căci dorul de la străini, 
Ca gardul cu mărăcini. 


Comuna Ruda (Valahia). 


— 


XXIII. 


Moartea râu te-a amăgit, 
De la noi că te-a pornit 
fn căntatul cucilor 

Pen fioritul florilor, - 
Pe'n verzitul codrilor, 
Draga mamei Măriucă, 
Ai fost la mama unică, 
La cinci fraţi o sorioară, 
Nu te-ai mai sculat de-asară ! 
Ochişorii ei 

Ca nişte scântei, 

Dalbele mănuţe 


126 


Ca forile-albuţe 

Erau tipar de Țarigrad, 

Să le tot priveşti cu drag! 

Alesătmile ei 

Mare cu drag le privei. 

Ai trăit tu nelumită, 

De toți ai fost pomenită, 

Ca, floarea ce inflorește 

Şi pe urmă putrezeşte, 

De vimene smultă, 

La cap ne-purtată 

Și nemirosită. 

Mergi in groapa'ntunecată 

Cu lacată incueată; 

Lacata c'a rugeni 

Trupul că ţi-a putrezi 

Florile or inflori, 

Codrii or inverzi, 

Numai tu n'o să 'nflorești 

Ci mergi ca să putrezești. 
Comuna Ostrov (Dobrogea) 


XXIV. 
Nam găndit, 
N'am socotit, 


UA de-aciim nu te-oiu ura, 
Ci pământ ţi-oiu măsura 
Cu stănjinul in lungiș, 

Cu palmele ’n curmeziș. 
Degeaba te-oiu mai striga, 
Pe la noi tu nu-i mai da. 
Pe grea cale te-ai pornit; 
Tu pe toţi ne-ai amărit, 
Moartea râu te-a inşelat 
Şi in lacrimi ne-ai lăsat. 
La venirea cea de-apoi 
Atunci ne-om vedea și noi. 


Comuna Mărleanu (Dobrogea). 


Drăguţul meu bărbăţel, 
Drăguţul meu sufleţel, 
Cănd ţi-a veni dorul, 
Să iei drumuşorul, 
Să-mi stingi focuşorul. 
Astă primavară, 

Cănd eşiai afară 

In rev&rsatul zorilor, 


198 


In cântatul pasetilor, 
In şuerul vânturilor, 
Plugușorul iujugai, 
Neagră brazdă resturnai, 
Și din gură tu ziceai: 

Fa Plevan 

Ñi hăis Joian, 
Hai cu tata, nu vă daţi 
Şi la greu nu mă lăsaţi, 
Brazda toat'o resturnați, 
Eu când te auzeam, 
Cu gura nu grăiam, 

Më luam 

Me sculam 
Şi "m grădină më duceam, 
Floricele sămănam, 
Să le poarte fetele, 
Fetele, nevestele, 
Florile au inflorit, 
Barbatul mi-a. putrezit; 
Timpul coasei c'a sosit 
Și la cămp cănd am eșit, 
Pe rezoare m'am uitat, 
Sufleţelul mi-am strigat: 
Spune-mi dragă un cuvânt 
Să pot trăi pe păment. 


Am remas fără de sprijin, 
Singurică făr de razim. 
Valuri mari mě 'nvăluesc, 
Nam cum să mă sprijinesc. 
Bătută-s de gănduri, 

Ca vântul de dealuri 

Ca apa de maluri. 


Comuna Niculiţel (Dobrogea). 


XXVI 


Gospodarul meu, 

Amar te pläng eu, 

Maro vënt mi te-a bătut, 
La pământ te-a oborit, ` 
Cu fața la răsărit, 
Deacum tu wai părăsit, 
De mine te-ai rezlețit. 
Unde mi te pornești ? 
Unde călătoreşti ? 

Pe drumuşor de anină 
Mergi in ţară străină. 
Plănge-mi casă 
Plănge-mi masă, 


+ 


130 


Plingeţi şi voi uşori, 

Că stăpănu-i călător; 

Că de astăzi in cole 
Deacum nul veţi mai ave; 
Din cotro vântul m'a bate 
Tot mă frige şi mă arde. 
M'a bătut de la-asfințit 
Strașnic ma mai iuegrit, 
M'a bătut din resărit 
Inima mi-a ars și fript. 
la-n apropi-te de mine, 

Să te mai sărut pe tine, 
Că de astăzi in cole 
Amendoi nu ne-om vede. 
Trupul meu ist plin de dor 
Ca şi Nistrul de nămol, 
Trupul meu ist plin de jele 
Ca Nistrul de petricele, 
Trupul meu ist plin de-amar 
Ca Nistrul din mal in mal. 
Lumină cănd pun pe masă, 
Tot intuneric in casă. 

Uite mila mea cea dulce, 
Văd cu ochii cum se duce, 
In cel uricios pământ, 

Să n'aud nici un cuvent, 


—.—7 .————_— 


131 


Nici de bine nici de râu 
Cu atăt să më mai ieu, 

Să mai uit din halul meu. 
Inimioară cu lacată, 

Cănd te-ai discue vre-odată, 
Să te vadă lumea toată, 
Cât eşti tu de’nvenitată. 
Dragii mamei copilaşi, 
Fără tată nici salaș, 

In străini sunteţi remaşi. 


Comuna Isveștii (Basarabia). 


XXVII. 


Bucură-te țintirime, 

Că frumoasă floare-ți vine, 
Da nu vine să 'nflorească, 
Ci vine să putrezască, 
Draga mamei fiiculită, 
Nimic nu zici din guriță. 
In cotro eu de m'aş duce, 
Fiiculiţă n'oiu aduce. 

Din cotro vent aburește, 
Faţa mea că mi-o părleşte ; 


Nam unde më jălui 
Nici unde më tăinui, 
Soarele că asfințește, 
Trapuşoru-ți putrezește. 
Primavară că soseşte, 

Şi cămpul că infloreşte, 
Numai fiica mea lipseşte. 
Căt e văruţa de mare, 
Nu pot merge pe carare, 
De mirozna florilor, 

De jalea surorilor. 

Căt e văruța de mare, 
Nu pot merge pe carare, 
De mirozna brazilor, 

Şi de jalea fraţilori. 

Cât e văruţa de mare, 
Nu pot merge pe carare, 
De mirozna rujilor, 

De jalea nepoților. 

Căt e văruța de mare, 
Mu pot merge pe carare, 
De mirozna peliniţei, 

Şi de jalea fiiculiţei. 

19, deschide-ţi ochişorii, 
Şi-ţi priveşte frățiorii, 
Că de astăzi incole, 


133 


Frăţiori nwi mai ave. 

Ia ridică-ţi genele, 

Și-ţi priveşte verele, 

Că de astăzi în cole, 
Verişoare nwi ave. 

Mai deschido-ţi şi guriţa 
Şi grăește cu măicuţa, 
Spune-i doue, trei cuvinte, 
Să le ţie bine minte. 
Pentru-a noastră "nstrăinare 
Nici pământul roadă nare! 
Miăiculiţa te-a făcut, 
Măiculiţa te-a crescut, 
Lutului pămentului, 
Giuruită duhului. 


Comma Roşeanii (Basarabia). 


XXVHI. 


Bucurăte mănăstire 

Că frumoasă floare ți vino 
Da nu vine să 'nflorească 
Ci vine să veştejască. 
Mäicuța cănd te-a făcut, 


Straşnic bine i-a părut 
Când a fost la leganat, 
Nu știu cin’ te-a blestemat, 
Pe măicuţa de-ai lasat. 
Dorul meu şi a matale, 
De sar face tot pe-o cale, 
Să 'nflorească tot o floare, 
Să "'nflorească ruji bătuţi, 
Cu drag mare să-i săruți. 
Cărărușa la făntăvă, 
Crește iarbă și sulcină, 
Cărăruşa la ocol, 

Crește iarbă și mohor. 
Cărăruşa la vecini 

Crește iarbă şi ciulini. 
Deacum numele din casă, 
Draga mea are să-ți iasă, 
Deacum numele din sat, 
Pentru noi s'a străinat. 
Incotro eu m'oiu porni 
Fiiculiţă n'oiu găsi; 
Incotro eu de m'aș duce 
Fiiculiţă woiu aduce. 
Dimineaţa m'oiu scula 
Páseri mii oiu asculta, 
Cântece dulce or căntaă 


—-— — 


Pe fiicuţa or cata, 

Florile ori inflori 

Da fiicuța putrezi. 

Să te rogi la Dumnezeu 
Şi m'oiu mai ruga şi eu, 
Să te faci floare "nsemnată 
Bă te cunosc vre odată. 
Din feţişoara ta albă 

Va crește frumoasă, nalbă, 
Şi din ai těi ochișori 
Resări-vor măndre flori. 
Şi din dulcea ta guriță 
Odrăsli-va peliniță, 

Ş'or merge fetiţele 

La strins pelinițele, 

Eu pe-aceste le-oiu privi 


Şi cu lacrimi le-oiu stropi. 


135 


Comuna Durleştii (Basarabia). 


XXIX: 


Scoală-te mămuţă dragă, 


Căci e jale ?n casa 'ntreagă, 


Scoală=te de ne priveşte 


136 


Şi din gură ne grăește. 
Scoală-te, nu te 'ndura, 
Pe copii ți-i bucura. 
Moartea vai te-a amăgit, 
Şi de noi te-a despărțit. 
Ai pus fața la părete 
Ş'ai lăsat băeți şi fete, 
Te-ai pus astăzi la păment, 
Să nu simţi nici leac de vënt 
Din a tale sprincenele 
Cum vor crește viorele, 
Din ai tăi dragi ochişori 
Au să crească alte flori, 
Din guriţă, 

Tămăiţă, 

Din mănuţe 

Flor: a!lbuţe, 

Ear intregul trupuşor 

Se va face lutişor. 
Scoală-te şi te trezeşte 
Şi ograda ne 'mverzeşte, 
Mândră earbă să resară, 
Ca in timp de primavară. 
Batăte pustia lut, 

Mult eşti negru și urit, 
Că mămuţa te-a mdrăgit, 


Lăsănd tot ce-a fost iubit. 
Plăng şi uși, plăng şi ferești, 
Că de-acum nu mai trăești! 


Comuna Straja (Bucovina). 


— 


XXX. 


Sconlă dragă şi ne spune, 
Vornicel pe cine-am pune, 
Că tu, casă 
De mireasă, 
Tare măndră ţi-ai gătit 
Şi ?n cea lume ai fugit. 
Colo văntul nu te-a bate, 
Nici lumina n'a străbate, 
Umbră dulce te-a umbri, 
Şi pămentul te-a negri 
De la cap şi păn la brău, 
Ca un negru spic de grâu, 
De la cap pân la picioare, 
Nu te-a zări sfăntul soare. 
iu de aş ști căvd ai veni 
Drumul tot ţi Faş prundi, 
Prund în poale ţi-aș cară, 


Doară nu te-ai scutura. 
Căt prin tărguri am umblat 
Nici un leac nu ţi-am aflat. 
La fântăna lui Ignat 

Sunt leacuri de vindecat, 
Ş'am săpat, şi le-am adus, 
Pe fereastră ţi le-am pus, 
Dar un gangur a sburat, 
Cu leacul de vindecat, 

Şi in aer sa urcat, 

Şi ?n vâzduh el ľa scăpat, 
Insă Dumnezeu, cel sfănt, 
Te-a ertat de pe pământ. 


Comuna Tereblecea (Bucovina). 


XXXI. 


Scoală tată şi ne spune 
Ce-ai văzut pe ceea lume, 
Şi ne spune tăiculiță 
Unde-i draga măiculiță, 
Fă-m& Doamne cu putere 
Ca s'alin a mea durere, 
Să më duc pe sub pămenţ 


——_— a 55 3 


139 


Pân la tata la mormânt, 

Ca să-i spun ca mea fiinţă 
E ’n dureri și "n suferință. 
Dar nu vrea să më primească, 
Nici macar să mă privească. 
Cu străini mě pun la masă 
Ş'a mea faţă lacrimi varsă, 
Cu străini mě pun la cină 
Şa mea inimă suspină. 

Mai străină dar ca mine 
Nu mai este om pe lume, 
Chiar şi mierla cântătoare 
Are sţurzul ver primare. 


Comuna Crasna (Bucovina) 


— 


XXXII. 


La Moldova, la hotare 

Sunt doi nuci cu frunze rare, 
Unde vin cucii din ţară 

Şi căntă de se omoară, 

Dar mai jos la rădăcivă, 

La, a nucilor tulpină, 

Şede moartea de se strimbă 


140 


Şi pe cuci a mustra umblă. 
Voi, cucilor căntători, 

De soartă prevestitori, 

La noi de cănd aţi venit, 
Ce folos aţi dobăndii? 
Folos noi am dobăndit, 
Lumea toată ne-a privit 
Şi pe loc ne-a indrăgit, 

Şi căntând ne-a ascultat, 
Şi nici cum nu ne-a mustrat. 
Tu moarte ce-ai dobândit? 
Lumea toată te-a urit, 
Multe case-ai pustiit 

Și neveste-ai vădănit, 

Şi copii ai sărăcit. 

Bată-te pustia moarte, 
N'ai ave de nime parte. 
Pe mămuţa-ai indrăgit, 

Pe noi toţi ne-ai amărit, 
Seoală-ta mămuţă dragă, 
Lasă alţii ca să meargă 

]n mormănt intunecos, 
Locaş vecinic, fioros ! 


Comuna Straja (Bucovina). 


— 


141 


XXXIII. 


Trage, trage clopoțel, 
Că-ți mai vine-un suflețel, 
Trage, trage tot cu jale 
Să saudă păn' in vale. 
Căci așa s'a intămplat 
După cum a fost căntat, 
Cucoveica cobitoare 

Şi de rău prevestitoare. 
Mamă, cum te-ai indurat 
De copiii ţi-ai lăsat, 
După ei tu n'ai oftat, 
Pe-a cui samă tu i-ai dat, 
Cine ëi va milui, 

Şi cui s'or mai jălui, 
Lemnelor ori petrelor. 
Munţilor ori codrilor ? 
Dimineaţa sor scula 

Și prin casă or umbla, 
Să te vadă undeva, 

Să zărească ei ceva. 
lemă mamă și pe mine, 
Că ţi-oiu prinde şi eu bine. 
Eu acolo woi trăi, 

Ci Inmea voiu chinui. 


Care tăi se va scula, 

Tot in mine-a anina. 

De-aş lucra pe sub pământ, 
La străini dragă nu sunt. 
Căt era mama cu mine, 
Toate imi mergeeu cu bine, 
De lucram, de nu lucram, 
Draga mamei eu eram. 
De-aș fi pasere măeastră, 
M'aș uita tot pe fereastră, 
De-aş fi pasere de vânt, 
M'aş duce pe sub pământ, 
Pân la mama in mormânt, 
Dar mămuța m'a simțit 

Şi 'nainte mi-a eşit, 

Ea la mine a cătat, 

Şi astfel m'a intrebat: 

Tu copilă, ce-ai păţit, 

Și 'm pământ de m'ai găsit? 
Stăi mămuţă, că-ți voiu spune, 
Căci vin de pe ceea lume. 
N'am venit doară să șed, 
Ci numai să te mai văd, 
Cu tine să mě 'ntălnesc 
Doue vorbe să-ți vorbesc. 
Bată-te pustia moarte, 


143 


N’ai ave de nime parte. 
Mult ai fost inșelătoare 
Pe-astă lume trecătoare, 
Lumea ai cutrierat 

Multe suflete-ai luat. 
Bucură-te ţintirime, 
Măudru trandafir iți vine. 
Da nu vine să 'nflorească, 
Ci vine să putrezească. 


Comuna Crasna, (Bucovina). 


XXXIV. 


Scoală, gospodarul meu, 
De auzi suspinul greu. 
Te-ai pus astăzi la hodină, 
Lăsănd a ta gospodină. 
Da cum de te-ai indurat, 
Şi copiii ţi-ai lăsat ? 

Eu de astăzi inainte, 
Dumnezeule prea sfinte, 
N'oi să am in veci miluţă, 
Nici pe nime cu priinţă. 
La 'nverzitul codrului, 


144 À 


La căntatul cucului, 

La pornitul plugului, 

Cine lanul va prăși, 

Şi "n cămp earba va cosi? 
Bucură-te mănăstire, 
Mândră floricică-ţi vine. 
Da nu vine de'nflorit, 

Ci vine de putrezit. 


Comuna Cupca (Bucovina). 


XXXV. 


Bucură-te mănăstire, 

Că ce garofiță-ţi vine, 
Da, nu vine să mflorească, 
Ci vine să putrezească. 
Fost-ai şi tu floricică, 
Tănără şi frumușică, 
Dar acum ne-ai părăsit, 
Şi rău ne-ai mai amărit, 
Moartea mi te-a amăgit. 
Ai lăsat cămpul cu flori 
Și ceriul fără de nori, 


y’ 


Tu meri acum in cea lume, 
Unde tu nu ai pe nime, 
Uite Doamne pe păměnt, 
Uite și la cel mormânt, 
Şi vezi mourtea ce-a făcut! 
Mai priveşt> cele flori, 
Roagă-te la "'ngropători, 
Ca să-ţi lese trei ferești, 
Tu prin ele să priveşti, 
Şi pe una ca să-ţi vie 
Mirosul de la tămăe, 
Pe-alta glas de măiculiţă, 
Care-a fost a ta drăguță, 
Pe-alta raza soarelui, 

De pe bolta ceriului, 

Ca să mi te incălzască, 
Faţa să nu-ți vestejească; 
Spune ăngerașule, 
Unde-ţi este mirele ? 

In loc de vornicei 
'Ți-aducem prăpurei. 

In loc de lăutari, 
Plătit-am clopotari ! 

De val şi de pëcat, 
Pe-astă lume ai scapat! 


Comuna Zărneşti (Transilvania). 


10 


146 


XXXVI. 
Rucură-te progadie, 
Mintenaş are să-ți vie, 

Intrun suflețel, 

Măndru voinicel! 
Turtureaoa sërmana, 
Când şi-a perdut soția 
Ea pe altul nu mai ia. 
Unde-i apa limpede, 
Ea o tulbură şo be, 
Unde vede apă rece 
Ea o tulbură şi trece; 
Unde e pădurea verde, 
Niciodată nu o vede, 
Ciunga verde ocolește, 
Pe uscată hodineşte. 
Cănd aude cuc căntănd, 
Ea tună ’n codri gemând, 
Tună şi se jălueşte 
Ca ea m lume nu mai este. 
Unde-aude vănător 
Mere şi plănge de dor, 
Unde-aude păserea 
Și-amăreşte inima. 


Comuna Siliște (Transilvania). 


A intrat moartea grădină, 
Sub un pom de suluwina, 
Sulumiva s'a uscat, 


; 
XXXVI. p 
FS 

t 

A: 


Moartea m casă a intrat, 

Și pe frate mi-a luat i 

Cite neamuri mi-a măncat 

Şi tot nu s'a săturat! TI - 
Frăţiorul mcu, E 
Drăguşorul meu, 

Ţi-ai făcut casă de brad R b 

Să trăeşti in ea cu drag! sa 

Noi ne-am făcut de grădele f 

Să trăim in ea ceu jele. i 
Frăţiorul meu, fi 
Drăguşorul meu, 4 

Nu te da pămentului, 

Tocma 'u viemea lucrului! = T 


Unde draga te-ai gatat 
Aşa frumos şi ciudat? 
Cu haine măndre de vară, „H 
Tu te duci in altă ţară! 
Acea țarä e mcueată, Li 
Cu o lacată de peatră, E 
Să nu mai vit mciodată ! 


Comuna Reșinari (Transilvania). 


148 


XXXVHI 


Floricică inflorită, 

In progadie resădită, 

Din inimuţa me ruptă! 

Scoală-te fiicuţa me 

Că pământul nu te ie! 

Albele haine leapădă, 

Așa nime să te vadă. 

Că nu-ţi şede bine-așa 

Şi nici le-a venit vremea, 

Pân' or veni paştile, 

or inflori forile. 

Minteni fetele spoesc 

Nu ca tme se gătesc. 

Scoală-te fiicuţa me, 

Ție bine ţi-a șede, 

Cu tatăl tëu lingă tina, 

Că aşa e mult mai bine. 

De ce de-aici ai plecat, 

Pe lume nu te-a lăsat? 

Tu acuma ai crescut, 

Fată mare te-ai făcut, 

Acum pagubă de tine, 

Să te duci fiică din lume, 

Să te dai pământului, 

Cănd ăi timpul lucrului! 
Comuna Siliște (Transilvania). 


149 
XXXIX. 


Da ardă-l focul de gruiu 
N'am picioare să mă suiu, 
Clopotul trage in vale, 
Audă vecinii cu jale! 

In ţară străin ai plecat, 
Pe noi pe toţi ne-ai lăsat. 
Da gluga nu ţi-ai luat, 
N'ai nădejde de 'nturnat. 
Pe căţi moarte-a apucat, 
Nici pe unul n'a lăsat. 
De pe pământ i-a ţipat 
In cea lume i-a cărst! 
M'aş ruga eu de vamași, 
Chizeşie să mă lași, 

Să-ţi plătesc eu vămile, 
Pe-unde merg măicuţele. 


Comuna Siliște (Transilvania). 


XL 


Ce stai cu faţa m ceri, 
Și cu spinarea 'n mări. 
Zorile s'au revărsat, 


150 


Tu la noi nai mai cătat, 

Stelele toate-au perit, 

Soarele a răsărit, 

Tu nimica n'ai grăit! 

Noi la tine ne uităm 

Și ție noi ne rugăm, 

Să scoţi o vorbiță 

Din a ta guriță. 

Ori eşti tu mânios, 

Ori eşti tare fălos, 

Că cu noi nu vorbeşti, 

Şi nici nu ne priveşti ? 

Pin şi floarea soarelui 

Ce-i podoaba raiului, 

Cătră soare se intoarce, 

Şapoi după el se duce. 

Soare, soare mă rog ţie, 

Mie să-mi stai mărturie, 

Cam să-i slobod apeie, 

$i să-i dau luminile, 

Să-i plătesc şi vămile 
Comuna Picinișca (Banat). 


XLI. 
Haraugu mereu trăgea 
Şi vimene nu ştiea, 


15) 


C'un voinic acum murea! 
Toată lumea se miră 

Şi cu toţi la el cură 
Doamne ce râu ţi-a făcut 
Tu de aici de Pai răpit! 
In coparşiu el stă pus, 
Şi de la noi ni s'a dus. 
Cu toţii la el cătă, 
Ș'apoi cu jale 1 cântă: 
Doamne ţie ne rugăm 
Şi la tine "ngenunchiem, 
Să nu grăbeşti 

Să-l putrezești. 

Du-l in poarta raiului 
Şi-i dă slava ceriului! 
Din a lui guriţă, 

Va creste-o vioriţă, 

Din doi ochişori, 

De tot măndre flori, 

Și din perişor, 

Măndru pomușor. 

Din duoi umerei, 

Duoi luceferei, 

Din a lui trupiță, 
Floare de lupiţă, 

Şi din picioruţe, 


Doue lăstăruţe ; =" 
Din a lui mănuţe 

Doue pelivițe! 

Plăngeţi uși, plăngeţi fereşti, 
Că de-acum lor le lipseşti ! 


Comuna Picinișca (Banat). 


XLI, 


le sama tëtrăne bine, 
Tu cănd te vei porni mäve, s- 
Că pe-o cale 'ndelungată, 

Şi apoi neinturnată, 
Este-o lină de fântănă, 

Şi un scaun de hodină. 
Acolo mi te oprește, 

Acolo te hodinește, 

Și cu Sanda, vorovește, 

Şi de fiică-i povestește, 

Cum ea doamne! reu trieşte 
Pe pământ se chinuește. 
Singur’-a romas săracă 
Fără maică, fără taică! 

De nu vii zioa să şezi 


A e da 


Vin barim noaptea s'o vezi. 
De cănd bâtrăne te-ai dus, 
Faţa la pământ a pus, 

S'a negrit şi s'a uscat, 
Gălbeneal' a căpătat. 

Cum ea Doamne s'a cănta, 
Tot din glasul cucului, 
Cum ea Doamne s'a puita, 
Tot din portul corbului. 
Plăngi tu masă, plăngi tu casă, 
Ca bună gazdă vě lasă, 
Plingeţi voi patru păreţi 
Că singurei remăneţi. 


Comuna Micalacu (Banat). 


XLIII. 


Draga mea lumină-aprinsă, 
Cum bătu vântul ş'o stinsă, 
Scoală maică, nu dorini, 

Ci mă 'nvaţă a găndi, 

Cui ne lași pe astă lume, 
Singurele fără nime, 

Ni ţi-i maică ţie jale, 


154 


Că laşi fiicuțele tale, 

Pe brăuca străinilor? 
Fără mila maicelor, 
Fetele fără măicuţă, 
Toate sunt fâră miluță, 
Și n'au cine le 'ntreba 
Măncat-aţi ceva, au ba? 
Vină maică la luna, 
Să-mi vezi mie ţineala. 
Că de cănd tu mai lăsat, 
M'am negrit şi m'am uscat 
Şi milă wam căpătat! 


Comuna Micalaca (Banat). 


aam 


155 


Aceste bocete le-am putut aduna in deose- 
bitele ţeri locuite de Romăni, și daca ele nu 
sunt mai numeroase, aceasta provine din cauza 
că cele mai multe sa aseamană intre ele, in 
căt o colecţiune mai intinsă, war infăţoșa de- 
căt repeţiri necontenite de idei, de fraze şi 
chiar de cuvinte; ceia ce se poate observa 
chiar in bocetele ce le-am cules. Pretutin- 
dene videm moartea zugrăvită ca o inșălă- 
toare care fură oare-cum pe mort din braţele 
rudelor lui, pretutindene videm desemnat a- 
dese ori cu multă putere contrastul intre na- 
tura ce infloreşte și omul ce se perde. A- 
coastă asemănare este caracteristică formei 
poesiei poporane, care totdeauna ie un carac- 
ter tipic. Ea rescumpără insă repețirile sale 
prin frumuseţa neasemanată a ideilor espri- 
mate, care sunt tot atăt de simple ca şi mă- 
rețe şi adănci; se vede ca intrănsele nu este 
multă artă, dar că simţirea ce le-a dictat este 
pornită din adăncul inimei. 


156 


Pe unele locuri intălnim şi ideia cea inaltă 
a neperirei materiei, imbracată into formă 
duioasă, cănd bocetul vede in viorele, sprin- 
cenele ; in tămăiță, gurița; și in peliniţe, 
mănute. 

Frumuseţa originală acestor creaţiuni poe- | 
tice a poporului Romăn, a fost aprețuite și 
in streinatate, traducănduse in limba germană, 
mai multe bocete 1) din colecțiunea noastră, 
recunoscănduse meritele lor poetice intro cri- 
tică publicată in gazeta literară ce apare in 
Lipsca „Magazin für die Literatur des Aus- 
landes, No. 38 din 18 Sept. 1880. 


1) Colecţiunea, bocetelor adunate aici a fost publicate 
mai întăi in „Convorbiri Literare“ din anii 1879—1881. 


157 


Insemnarea alfabetica a unor cuvinte ce se află 
în bocete, și a căror înțeles nu este cunoscut în 


deobște : 


Alean—Scărbă 
Bărăiag-— fără mamă 
Brăncă—mănă 

Cură— aleargă 
Căntă—bocea 
Ciungă—creangă 
Coparșiu —sicriu 
Gătat—gătit 
Grădele—nuele 
Grui—deal 
Harang—clopot 
Libov—iubit 

Lupiţa— floare mohorită 
Măzărcan — floare 
Mintenaș—indată 
Minteni—indată 
Meri—mergi 
Odolean—o plantă 
Progadie—ţiatirim 
Pohor—ţol 
Rotat—frumos ~ 
Slobozi apele—a da de pomină 


Pi 


158 


Sulumina—un arbore 
Trup:ța—trupuşor 
Tună—intră 
Țineală—traiu 
Ţipat—aruncat,