Arthur Conan Doyle — Valea groazei

Arthur Conan Doyle 


Arthur Conan Doyle 


VALEA GROAZEI 


The Valley of Fear 


PARTEA ÎNTÂI. 

DRAMA DIN BIRLSTONE. 

Î, 

AVERTISMENTUL 

— Înclin să cred că da... am spus eu. 

— Şi eu cred la fel, spuse Sherlock Holmes cu nelinişte. 
Cred că sunt unul dintre cel mai răbdători oameni; dar 
modul ăsta răutăcios de a mă întrerupe recunosc că mă 
deranjează. 

— Într-adevăr, Holmes, îi răspunsei pe un ton sever; 
uneori eşti foarte agasant. 

El nu-mi răspunse; se adânci din ce în ce mai mult în 
propriile gânduri, în timp ce dejunul aştepta să fie servit. 
Privea cu atenţie foaia de hârtie, pe oare tocmai o scosese 
din plic, în timp ce-şi sprijinea fruntea în mână. Ridicând 
scrisoarea la lumină o examină pe toate feţele. 

— Asta e scrisul lui Porlock, spuse el dus pe gânduri. Chiar 
dacă nu l-aş fi văzut decât de două ori în viaţa mea” tot nu 
m-aş înşela asupra faptului că este scrisul lui Porlock: e aici 
un y al cărui arabesc îl recunosc. Dar dacă scrisul îi 
aparţine lui Porlock, este vorba de un lucru grav. 

Holmes nu se adresa atât mie, cât mai mult propriilor sale 
gânduri. În faţa interesului pe care mi l-au stârnit vorbele 
lui, indispoziţia mi-a dispărut. 

— Cine este acest Porlock? am întrebat. 

— Porlock e doar un pseudonim, Watson, un semn de 
identificare în spatele căruia se ascunde un individ bogat în 
tot felul de resurse. Acest necunoscut îmi atrăgea atenţia, 


în scrisoarea precedentă, că în realitate, el se numea altfel 
şi că nu-mi acorda nici o şansă de a-l depista între atâtea 
milioane de oameni care populează Londra. Nu persoana sa 
este importantă, ci omul deosebit pe lângă care trăieşte. El 
este la fel de important ca peştele pilot pentru rechin, sau 
leul pentru şacal; iată cine este Porlock, un însoțitor 
neînsemnat al unei persoane formidabile. Dar ce spun eu 
formidabilă? Sinistră, Watson, îngrozitor de sinistră. Şi 
tocmai de asta mă interesează. M-ai auzit vorbind despre 
profesorul Moriarty? 

— Faimosul criminal ştiinţific cunoscut de toată lumea 
interlopă şi... 

Vroiam să-i spun; necunoscut publicului, dar Holmes nu 
mă lăsă să termin. 

— Hei, Watson, marmură el, ia-o încet, te rog! Îţi cam să 
glumeşti. Nu ştiam că eşti atât de glumeţ, încât să nu-mi dai 
posibilitatea să mă apăr. Numindu-l pe Moriarty criminal îl 
defăimezi în faţa legii. Minunat lucru. Niciodată un om n-a 
ştiut să conceapă mai bine un plan şi să-l organizeze; o 
adevărată maşină diabolică. Este creierul unei întregi lumi 
subterane, tenebroase; un astfel de spirit ar fi putut să facă 
sau să desfacă destinele popoarelor. Dar el riscă foarte 
puţin să fie bănuit. Îi provoacă atât de mult pe critici, se 
comportă în aşa fel încât i-ar fi de ajuns câteva cuvinte pe 
care le-ar auzi pronunţate, ea să te târască în faţa curţii de 
justiţie şi să obţină ca daune materiale veniturile tale pe un 
an întreg. Nu este el oare celebrul autor al Dinamicii 
Asteroidului, această carte despre care s-a vorbit atât de 
mult, şi care circulă în sferele înalte ale matematicii pure 
încât nici un scriitor din presa ştiinţifică nu a fost capabil să 
o comenteze? Poate fi privit acest om, aşa cum crezi tu? Joci 
rolul medicului care bate câmpii şi el al profesorului 
calomniat de ceilalţi: trebuie să cunoşti mai bine geniul, 
Watson. Negreşit va veni şi ziua noastră când nu mă voi mai 
ocupa de persoane mărunte. 


— Sper să trăiesc ca să o văd şi pe asta! exclamai eu 
încrezător. Dar parcă vorbeai de Porlock? 

— Ah! Da. Porlock, sau aşa-zisul Porlock, reprezintă o 
verigă dintr-un lanţ care duce la Moriarty. Între noi fie 
vorba, această verigă, destul de îndepărtată de punctul de 
legătură al lanţului, nu este din cele mai rezistente. După 
cum se constată este singura parte slabă. 

— Dar un lanţ nu are niciodată decât forţa zalei celei mai 
slabe. 

— Foarte corect, Watson. De aici ne dăm seama de 
importanţa extraordinară a lui Porlock. Condus de vagi 
aspirații către bine, şi stimulat din când în când de un colet 
de zece livre pe care reuşesc să i-l trimit, el mi-a furnizat 
informaţii prevestitoare o dată sau de două ori, cu atât mai 
folositoare eu cât ele permiteau nu atât pedepsirea 
criminalului ci prevenirea înfăptuirii crimei. Fără nici o 
îndoială că modul de comunicare folosit nu poate fi precizat 
în amănunt. Nu trebuie decât să găsim cifrul. 

În timp ce vorbea, Holmes desfăcu mâna lăsând hârtia să 
cadă în farfuria goală. M-am ridicat şi m-am aplecat asupra 
lui privind următorul text neobişnuit: 

534 C21312736314172141 

DOUGLAS 109293537 BIRLSTONE 

26 Birlstone 9127171 

— Ce crezi despre asta, Holmes?. 

— Că avem un mesaj cifrat. 

— La ce serveşte să trimiţi un mesaj cifrat când nu ai dat 
cifrul? 

— La nimic... în cazul de faţă. 

— De ce spui: în cazul de faţă? 

— Pentru că există destule texte cifrate pe care le-aş citi la 
fel de uşor ca semnele convenţionale ale anunţurilor. Aceste 
ghicitori naive distrează pe cei inteligenţi, fără să-i 
obosească. Aici, situaţia e diferită. Cifrele mesajului se 
referă; evident, la anumite cuvinte de la o pagină anume 


dintr-o anumită carte. Atâta timp cât nu voi afla pagina şi 
cartea, rămân neputincios. 

— Dar ce rol au în mijlocul cifrelor cuvintele Douglas şi 
Birlstone? 

— Fii sigur că nu figurează la pagina cu pricina. 

— Atunci de ce nu precizează cartea? 

— Cu eleganța ta, dragă Watson, şi bunul simţ care fac 
deliciul prietenilor, ai fi evitat eu siguranţă ca textul cifrat şi 
secretul cifrului să fie introduse în aceeaşi scrisoare. Dacă 
plicul s-ar fi rătăcit, ai fi fost pierdut. Dimpotrivă: pune două 
scrisori separate conţinând cifrul şi mesajul; una din ele ar 
putea ajunge la o adresă greşită fără a avea un rezultat 
nedorit. Al doilea plic trebuie să ajungă: m-aş mira să nu 
primim o scrisoare plină de explicaţii, sau, ceea ce este la 
fel de posibil, să ne Indice volumul care conţine cifrul. 

Holmes calculase corect. Câteva minute mai târziu, Billy, 
servitorul mărunţel, întră aducând scrisoarea pe ea re o 
aşteptam. 

— Acelaşi scris, îmi atrase atenţia Holmes deschizând 
plicul. Şi de data aceasta scrisoarea e semnată, adăugă el 
pe un ton triumfător desfăcând plicul. Totul e perfect, 
Watson. 

Totuşi, pe măsură ce citea, fruntea i se întuneca. 

— Ah! Pe toţi dracii! Cum să fi prevăzut asta? Mă tem, 
Watson, că nu speram să se întâmple atât de repede. Numai 
de nu ar păţi ceva rău acest Porlock! Iată ce îmi serie: 
„Dragă domnule Holmes, Nu voi intra în amănunte, 
referitor la această afacere, pentru că ar fi periculos. El mă 
suspectează. Văd că sunt suspectat. El m-a surprins în clipa 
în care, pregătindu-mă să vă trimit cheia cifrului, tocmai vă 
scriam adresa pe scrisoare. N-am avut timp decât s-o fac 
dispărută. Dar, i-am citit în priviri suspiciunea. Vă rog să 
ardeţi mesajul cifrat care nu vă mai este de folos. 

Frederic Porlock” 

Stând în faţa focului, cu sprâncenele încruntate, întorcând 
foaia pe ambele părţi, Holmes rămase îngândurat, într-o 


contemplare mută... 

— La urma urmei s-ar putea să nu fie chiar atât de grav; 
nimic altceva decât un proces de conştiinţă. Ştiind că a 
trădat, lui Porlock i s-a părut a citi în ochii celuilalt că este 
acuzat. 

— Celălalt presupun că este profesorul Moriarţy, nu-i aşa? 

— În persoană. Când unul din membrii bandei spune 
simplu: „EI”, îţi dai seama cine este el, mai ales că aici toţi 
se cunosc. 

— Ceede... 

— Hm! Mă întrebi prea multe. Când n-ai împotriva ta cel 
mai inteligent om din Europa şi te poţi folosi de toate forţele 
necunoscute fără să existe consecinţe, înseamnă ceva... Pe 
scurt, amicul nostru Porlock nu ne poate induce în eroare. 
Compară te rog, scrisul din această scrisoare cu cel din 
scrisoarea care a fost scrisă înainte de a fi surprins: prima 
este fermă, categorică, cealaltă abia se poate citi. 

— De ce avea nevoie să scrie scrisoarea? De ce nu a rămas 
la prima comunicare? 

— Pentru să se temea că în acest caz să nu fiu tentat să 
obţin informaţii, ceea ce i-ar fi adus neplăceri. 

— Într-adevăr, spusei eu. 

Apoi luai mesajul cifrat, şi privindu-l spusei: 

— Este extraordinar. Îţi dai seama că această foaie poate 
conţine un secret de e mare importanţă şi nu există nici un 
mijloc omenesc de a-l dezvălui. 

Sherlock Holmes îndepărtă dejunul rămas intact pentru a- 
şi aprinde, celebra pipă, însoţitoarea obişnuită a 
meditaţiilor sale. 

— Cine ştie? făcu el răsturnându-se pe un fotoliu şi privind 
tavanul. Poate anumite indicii i-au scăpat spiritului său 
machiavelic. Să examinăm problema în lumina raţiunii. 
Acest om se referă la o carte: deci avem un punct de 
plecare. 

— Destul de vag! ... 


— Să încercăm să pătrundem în miezul lucrurilor. Cu cât 
mă concentrez mai mult cu atât misterul nu mi se pare de 
nepătruns. Ce indicaţii avem referitor la carte? 

— Niciuna. 

— Exagerezi. Mesajul începe cu cifrele 5, 3, 4, nu-i aşa? Să 
presupunem de exemplu că acest 534 indică pagina la care 
se referă. Cartea noastră este deci o carte groasă: primul 
punct câştigat. Despre natura cărţii, ce informaţii avem? 
Cifra următoare este un C mare alături de 2. Ei, ce spui de 
asta, Watson? 

— Cred că acel C2 înseamnă „Capitolul 2*. 

— Asta nu e sigur. Eşti de acord cu mine că numărul 
paginii fiind cunoscut, are mai puţină importanţă numărul 
capitolului, fără să mai punem la socoteală că dacă pagina 
534 este inclusă în capitolul 2, atunci primul capitol este, 
într-adevăr, foarte mare. 

— Am găsit: coloana a doua! strigai ea. 

— Să fie într-un ceas bun, Watson! În. Dimineaţa asta eşti 
în formă; ori mă înşel, ori într-adevăr este vorba de coloana 
a doua. Începem să întrevedem o carte groasă imprimata 
pe două coloane, fiecare din ele fiind de o lungime 
considerabilă, deoarece unul din cuvintele indicate în 
document poartă numărul 293, Oare am raţionat destul de 
bine? 

— Mă tem că nu! 

— Asta-i o insultă! Încă puţină Lumină, Watson, încă un 
efort al imaginaţiei. Dacă ar fi avut un tiraj mai redus, mi-ar 
fi trimis cartea; pe când Porlock, înainte de a-şi pune în 
practică proiectele sale,. Îmi trimite în această scrisoare 
cheia cifrului. Ne spune asta în scrisoare. Deci cartea este 
din acelea ce se pot găsi fără osteneală: el are această carte 
şi presupune că o am şi eu. Concluzia: este o carte foarte 
răspândită. 

— Până aici totul mi se pare firesc. 

— Aşadar, cercetările noastre ne conduc la un volum gros 
imprimat pe două coloane şi de folosinţă curentă. 


— Biblia! triumfai eu. 

— E bine, Watson, dar nu foarte bine. Căci nu există vreo 
carte, presupun, pe care amicii lui Moriarty să nu o 
cunoască destul de bine. De altfel ediţiile din Editura 
„Scrisul” sunt prea numeroase pentru a exista două având 
aceeaşi paginaţie. Cartea care ne interesează este într- 
adevăr o serie unică, şi Porlock ştie că pagina 534 a 
exemplarului său coincide cu pagina 534 a exemplarului 
meu. 

— În acest caz nu sunt decât puţine cărţi. 

— Într-adevăr. Şi asta ne salvează. Este ceea ce ne face să 
ne gândim la lucrări cu ediţii unice, dar foarte folosite. 

— Indicatorul Bradshaw! 

— Mă tem că nu, Watson. Vocabularul din Bradshaw este 
scurt şi concis, dar sărac. Nu s-ar putea preta la 
transmiterea unui mesaj. Deci, Bradshaw este eliminat. 
Cred că din aceleaşi motive vom exclude şi dicţionarul. Prin 
urmare, ce mai rămâne? 

— Un almanah. 

— Minunat! Cred că arzi de nerăbdare, Watson. Să 
examinăm caracteristicile lui Whitaker; este folosit zilnic; 
are grosimea cerută; este imprimat pe două coloane; la 
început are un vocabular rigid, dar, spre sfârşit, devine 
flexibil. 

Holmes puse cartea pe biroul său. 

— Priveşte, la pagina 534, coloana a doua. Text compact. 
Articol despre comerţ şi resursele Indiei engleze. Numără 
cuvintele, Watson. Cuvântul numărul 13 este „Mahratta”. 
Mărturisesc că n-am început prea bine. Cuvântul numărul 
127 este în text cuvântul „guvern”. Nici acest cuvânt nu 
cred să aibă vreo legătură, nici cu Moriarty şi nici cu noi. Să 
mai încercăm! Dar ce legătură poate fi între guvern şi 
Mahratta? Hei! Cuvântul următor este „păr de porc”. 
Suntem pe un drum greşit, Watson. Eu renunţ. 

Vorbea pe un ton glumeţ, dar din încruntarea 
sprâncenelor i-am ghicit enervarea, eşecul. Incapabil să-l 


pot ajuta, priveam cu tristeţe focul din cămin, când, 
deodată, o exclamaţie rupse tăcerea; îl văzui pe Holmes 
alergând spre un birou de unde îmi aduse al doilea volum 
cu coperţi galbene. 

— Watson, e greşeala ta! strigă el. Ne-am grăbit! Vrem 
întotdeauna să fim înaintea timpului! Pentru că astăzi este 7 
ianuarie am consultat cum e şi firesc, noul almanah; ori, 
este mai mult ca sigur că Porlock şi-a ales cuvintele, pentru 
a-şi transmite mesajul, din vechiul almanah; şi fără îndoială 
că ar fi specificat-o dacă ar fi avut posibilitatea să scrie 
scrisoarea explicativă. Să vedem ce scrie la pagina 534. 
Cuvântul numărul 13 este „foarte”. Mi se pare că avansăm. 
Cuvântul numărul 127 este „grav”... „foarte grav”... 

Ochii lui Holmes sclipeau de emoție; degetele, subţiri, 
nervoase, se contractau în timp ce număra cuvintele: 

— Pericol... Ah! Ah! Am reuşit! Notează asta. Watson: 
„Foarte mare pericol - Eveniment - Poate interveni - Bogat 
- Foarte rapid”. Apoi, avem numele „Douglas”. Urmează: 
„Bogat - Ţară - Actual - Birlstone - Casă - Birlstone - 
Siguranţă - Urgenţă - Interveniţi”. Ei, ce părere ai de 
logica pură şi roadele ei? Dacă vânzătorul de la colţ ar 
vinde coroane de lauri, l-aş trimite pe Billy să ne cumpere 
câte una! 

Pe măsură ce Holmes descifra straniul mesaj, eu îl scriam 
pe o hârtie aşezată pe genunchi şi-l reciteam as uimire. 

— Ce mod stângaci şi greoi de a se exprima! zisei eu. 

— Dimpotrivă, spuse Holmes, mi se pare remarcabil, mai 
ales când nu ai posibilitatea, pentru a te exprima, decât să 
foloseşti cuvinte dintr-un almanah, şi trebuie să te 
mulţumeşti cu ceea ce găseşti, nu cu ceea ce ai dori. 
Trebuie să mizezi pe inteligenţa aceluia căruia i te adresezi; 
fără ocolişuri sau echivoc. Se plănuieşte ceva oribil 
împotriva acestui Douglas, ţăran proprietar a cărui locuinţă 
este menţionată. Porlock este sigur - „siguranţă” - este 
cuvântul cel mai apropiat pe care l-a găsit - indicându-ne să 
ne grăbim pentru a interveni. lată deci rezultatul micii 


noastre colaborări, pe care am putea-o compara cu un 
fragment dintr-un caz în curs de cercetare. 

Holmes era entuziasmat asemeni unui artist în timpul 
creării operei sale, chiar dacă îşi dădea seama că rezultatul 
era inferior aşteptărilor. Încă mai râdea, bucuros de 
succesul avut, când uşa se deschise, şi inspectorul Mac 
Donald, de la Scotland-Yard, îşi făcu apariţia. 

Ne aflam atunci în ultimii ani ai secolului XIX; pe atunci, 
Mac Donald, era, ca şi astăzi, un fel de celebritate 
naţională. În acest timp, tânărul detectiv se lansase deja în 
câteva afaceri, iar şefii lui îl respectau în mod deosebit. 
Văzându-i statura înaltă, corpolentă, îţi puteai da seama 
imediat, de forţa lui fizică excepţională, în timp ce faţa 
prelungă, ochii strălucitori, adânciţi, marcați de sprâncene 
stufoase, exprimau o inteligenţă vie. 

Era un om interiorizat, solitar, morocănos, oare vorbea cu 
un puternic accent din ţinutul Aberdeen. 

În două rânduri, Holmes contribuise la succesul său doar 
din plăcerea de a învinge dificultăţile, ceea ce i-a atras, din 
partea scoţianului, faţă de colegul său amator, afecţiune şi 
un respect a căror dovadă era faptul că, de câte ori se afla 
în impas, venea să-i ceară sfatul. 

Mediocritatea nu vede niciodată prea departe; în schimb, 
talentul se înclină întotdeauna în faţa geniului. 

Iar Mac Donald manifesta în profesia sa destul talent 
pentru a nu părea umilit atunci când cerea sfatul cuiva, ale 
cărui experienţe şi cunoştinţe nu aveau egal în Europa. 
Holmes nu era un prieten comod, însă îl suporta pe marele 
scoţian, şi văzându-l, zâmbi. 

— Ai plecat prea devreme la vânătoare, în dimineaţa „sta, 
domnule Mac. Vânătoare bogată! Eh! Sau nu cumva vii să 
ne dai vreo veste neplăcută! Mă tem că aşa este! 

— Dacă ai fi spus „sper”, ai fi fost mai aproape de adevăr, 
domnule Holmes, spuse inspectorul făcând un gest 
semnificativ. Am făcut o mică plimbare pentru a-ţi înveseli 
dimineaţa. Nu, nu fumez, mulţumesc. Sunt doar în trecere; 


ştii doar că primele ore sunt cele mai prielnice unei 
cercetări. Dar... dar... 

Inspectorul se întrerupse brusc, privind cu stupoare 
bucata de hârtie, care se afla pe masă, şi pe care eu 
transcrisesem enigmaticul mesaj. 

— Douglas? strigă el. Birlstone? Este oare posibil? 
Domnule Holmes, sunteţi cumva vrăjitor? De unde aţi luat 
aceste nume? 

— Tocmai le-am descifrat dintr-un mesaj codat, eu 
împreună cu doctorul. Ce este extraordinar în asta? 

Inspectorul, din ce în ce mai năuc, îşi muta privirea de la 
unul la altul. 

— Se întâmplă ca domnul Douglas, din Birlstone, să fie 
chiar în acest moment victima unui oribil asasinat. 

II. 

HOTĂRÂREA LUI SHERLOCK HOLMES. 

În zilele următoare, prietenul meu a trăit una din cele mai 
dramatice clipe din viaţa sa. Nu pentru că o ştire 
extraordinară l-ar fi emoţionat, deoarece se obişnuise să-şi 
stăpânească emoţiile devenind Insensibil la tot ce se 
întâmpla în jurul lui. Dar dacă sensibilitatea lui era strunită, 
perceptul intelectual era cât se poate de activ. În afara unei 
impresii de oroare pe care ne-a provocat-o declaraţia lui 
Mac Donald, pe chipul lui Holmes se citea liniştea 
chimistului pasionat care vede într-o soluţie saturată 
cristalele precipitându-se. 

— Remarcabil! spuse el, Remarcabil! 

— Dumneata nu eşti surprins! 

— Surprins? Nu, nu sunt deloc surprins, ci interesat, 
domnule Mac. De ce aş fi surprins? Sunt avertizat, cu bună 
credinţă, că o anumită persoană este ameninţată cu 
moartea. O oră mai târziu, aflu că pericolul a devenit 
iminent şi că persoana a fost ucisă. Acest fapt mă 
interesează, dar, aşa cum v-am spus, nu mă surprinde. 

EI îi povesti pe scurt inspectorului povestea scrisorii şi 
cifrului. Mac Donald asculta în timp ce sprâncenele-i 


deveniseră o tufă galbenă. 

— Eram în drum spre Birlstone, spuse el, şi intenţionam să 
vă întreb dacă v-ar face plăcere să mă însoţiţi. După cele ce 
am aflat, poate ar fi mai bine să mergem la Londra. 

— Nu cred, spuse Holmes. 

— La naiba cu mesajul vostru! Patruzeci şi opt de ore de 
acum încolo, ziarele vor fi pline de misterul din Birlstone. 
Dar vă întreb: unde este misterul, dacă cineva, în Londra, a 
putut anunţa crima înainte de a se fi împlinit? Nu avem 
decât să punem mâna pe acel cineva, şi restul va veni de la 
sine. 

— Fără îndoială, domnule Mac, dar cum veţi proceda 
pentru a pune mâna pe Porlock? 

Mac Donald întoarse scrisoarea pe care i-o dăduse Holmes 
pe toate feţele. 

— Expediată din Camberwell; asta nu ne spune nimic. Şi 
este semnată, după cum mi-aţi spus, cu un pseudonim. Prea 
departe nu ajungem cu astfel de dovezi. Am înţeles că i-aţi 
trimis bani acestui Porlock? 

— De două ori. 

— Sub ce formă? 

— Sub forma unor cecuri la post-restant. 

— Şi nu aţi avut curiozitatea să vedeţi cine se prezintă la 
poştă pentru a primi cele trimise de dumneata? 

— Nu. 

Inspectorul păru foarte uimit. 

— De ce? 

— Pentru că eu îmi ţin întotdeauna cuvântul. l-am promis 
lui Porlock, când mi-a scris pentru prima oară, că nu voi 
încerca să-l cunosc. 

— Credeţi că în spatele lui se află cineva? 

— Sunt sigur de asta. 

— Poate acest profesor despre care aţi vorbit? 

— Chiar el. 

Inspectorul Mac Donald zâmbi, privindu-mă cu coada 
ochiului. 


— Nu vă voi ascunde, domnule Holmes, că la noi se mai 
spune că aveţi un zevzec care vă „lucrează”. Personal am 
făcut o mică anchetă. Pare un bărbat foarte respectabil, 
instruit şi plin de talent. 

— Sunt fericit că aţi ajuns să recunoaşteţi talentul. 

— Oh! În ce priveşte asta, este imposibil să nu poată fi 
recunoscut. Deci, cunoscându-vă părerea referitoare la 
profesor, m-am gândit să mă duc să-l văd într-o zi. Am 
provocat neplăceri. Cu toate acestea am înţeles totul într-un 
minut, ţinând în mână un felinar şi o hartă. 

Îmi împrumută o carte, pe oare, pot mărturisi fără jenă, 
am găsit-o puţin atrăgătoare, deşi avea un stil elevat, aşa 
cum îl au cei din Aberdeen. Ar fi putut deveni un ministru 
sobru, distins prin rafinamentul limbajului, şi adorat pentru 
părul grizonat şi chipul alungit. În clipa în care m-am 
despărţit de el, mi-a pus mâna pe umăr, asemeni unui 
părinte care-şi binecuvântează copilul ce pleacă că lupte cu 
asperităţile lumii. 

Holmes râdea frecându-şi mâinile. 

— Maghnific! strigă el. Magnific! la spune, prietene Mac 
Donald, această întrevedere atât de cordială, atât de 
pătrunzătoare, a avut loc, cumva, în cabinetul profesorului? 

— Bineînţeles. 

— Frumoasă cameră, nu-i aşa? 

— Mai mult decât frumoasă, domnule Holmes. Splendidă! 

— Eraţi aşezat în faţa biroului? 

— Exact aşa! 

— Aveaţi soarele în faţă în timp ce profesorul stătea cu 
spatele la lumină? 

— Se lăsase seara, dar cred că veioza nu lumina destul de 
bine. 

— Cu siguranţă. Aţi observat cumva că deasupra capului 
profesorului se afla un tablou? 

— Îmi scapă destul de puţine lucruri; cred că dumneata m- 
ai învăţat să fiu atent şi să observ tot, domnule Holmes. Da, 


am văzut această pictură: o tânără cu capul sprijinit în 
mâini privind într-o parte. 

— Tabloul despre care vorbiţi aparţine celebrului pictor 
Jean-Baptiste Greuze. 

Inspectorul vru să pară interesat. 

— Jean-Baptiste Greuze, continuă Holmes împreunându-şi 
degetele şi legănându-se pe scaun, este un artist francez, 
care, din 1750 până în 1800 a avuto carieră fecundă şi 
strălucitoare. Critica modernă nu şi-a prețuit prea mult 
contemporanii. 

Privirile inspectorului căutau în depărtare. 

— Ce-am putea face mai bine? începu el. 

— Suntem chiar în miezul subiectului care ne interesează, 
îl întrerupse Holmes. Tot ceea ce spun se leagă direct, 
esenţial, cu ceea ce dvS. Aţi numit misterul din Birlstone. 
De fapt, aceasta este esenţa. 

Mac Donald zâmbi vag şi mă privi cu un aer complice! 

— Gândiţi mult prea repede pentru un om obişnuit ca 
mine, domnule Holmes. Săriţi de la un punct la altul: nu 
ajung să străbat intervalul dintre ele. Ce raport poate fi 
între acest tablou vechi şi afacerea Birlstone? 

— Nu trebuie să existe nimic pe care un detectiv să nu-l 
poată ştii, se pronunţă Holmes. Chiar şi faptul, 
nesemnificativ în aparenţă, dar care poate suscita tot felul 
de reflecţii, că tabloul „Iânăra fată cu miel”, de Greuze, a 
atins în 1865, la licitaţia de la Portales, preţul de 100.000 
de franci. 

Holmes nu se înşela! Inspectorul începuse să-i dea atenţie 
mai multă. 

— Vă voi aminti, spuse Holmes, că mai multe documente 
demne de încredere ne permit să evaluăm venitul anual al 
profesorului, care se ridică la 700 de lire. 

— Cum, ar putea-cumpăra cu astea...? 

— Da, dar oare cum? 

— Foarte ciudat, zise Mac Donald gânditor. Continuaţi, 
domnule Holmes. Îmi place să vă ascult. Este o plăcere a 


mea personală. 

Admiraţia sinceră îl sufocă pe Holmes: trăsătură 
caracteristică a artistului. 

— Ei bine, îl întrebă el, şi Birlstone? 

— Avem destul timp, răspunse Inspectorul consultându-şi 
ceasul. Un taxi aşteaptă la uşă: în douăzeci de minute vom fi 
în gara Victoria. Referitor însă la tablou, mă gândesc la un 
lucru: mi-aţi spus într-o zi că nu l-aţi întâlnit niciodată pe 
profesorul Moriarty?! 

— Niciodată, într-adevăr. 

— Atunci cum de îi cunoaşteţi apartamentul? 

— Oh! Asta este altceva. Am fost de trei ori la el: de două 
ori ca să-l aştept, sub diverse pretexte şi să plec cu puţin 
timp înainte de sosirea lui. A treia oară l-am convins că sunt 
reprezentantul oficial al poliţiei, permiţându-mi libertatea 
de a-i umbla prin hârţoage, fapt care a dat bune rezultate. 

— Câteva găselniţe compromiţătoare? 

— Nu, n-am găsit nimic. Am avut această surpriză: am 
observat, însă tabloul. Tabloul demonstrează că Moriarty 
are avere. Întrebarea este: cum a reuşit să facă avere? El 
este celibatar. Fratele său mai mic îşi exercită modesta 
funcţie de şef de gară în Vestul Angliei. Ca profesor, are 700 
de lire pe an. Şi totuşi, posedă un tablou de Greuze! 

— Ei bine? 

— Ei, bine. Concluzia este evidentă. 

— Vă gândiţi că, dacă ar avea un venit mai mare, ar 
însenina că şi-l procură prin mijloace frauduloase? 

— Ai ghicit. Bineînţeles că eu am alte motive să cred acest 
lucru. Văd o reţea densă de fire convergente care duo mai 
mult sau mai puţin spre inima monstrului veninos şi imobil 
oare stă la pândă. Nu-l menţionez pe Greuze decât pentru 
că se află în centrul observaţiilor dvs. 

— Ceea ce îmi spuneţi nu este numai interesant, domnule 
Holmes, dar şi minunat. Dar permiteţi-mi să vă întreb 
totuşi: de ce-l puteţi acuza pe profesor? De falsificarea 
banilor? De furt? De unde credeţi că face rost de bani? 


— Aţi citit cumva „Întâmplările lui Jonathan Wild”? 

— Pe legea mea, mi se pare că am mai auzit acest nume. 
Vreun personaj de roman, nu-i aşa? Am prea puţină stimă 
pentru detectivii din romane. Fac o grămadă de lucruri, dar 
fără a putea vedea cum. Totul pare frumos, dar nu e nimic 
serios. 

— Nu, Jonathan Wild nu era nici erou de roman, nici 
detectiv. Era un criminal de profesie, care a trăit cu un 
secol şi ceva în urmă, către anul 1750. 

— Atunci n-am nici un folos de pe urma lui. Sunt un om 
practic. 

— Domnule Mac, cel mai bun lucru pe care l-aţi putea 
face, ar fi să staţi închis într-o cameră vreo trei luni de zile 
şi să citiţi douăsprezece ore pe zi analele crimei. Totul este 
cuprins într-un volum, chiar şi profesorul Moriarty. 
Jonathan Wild reprezenta forţa ascunsă a răufăcătorilor din 
Londra. El le vindea inteligenţa sa şi talentele sale de 
organizator, obţinând cincisprezece la suta din comisionul 
afacerilor sale. 

Totul se face, se reface. Aş vrea să-ţi spun câteva lucruri 
foarte importante referitoare la Moriarty... 

— Care mă vor pune în gardă, deoarece răspundeţi de 
asta. 

— Să zicem că ştiu cine este prima za a lanţului care 
începe eu Moriarty şi continuă cu un anumit număr de 
mizerabili: hoţi de buzunare, escroci, spărgători, raliaţi lui 
prin tot felul de crime. Şeful Statului Major al trupei este 
colonelul Sebastian Moran care ştie să se ţină la distanţă, la 
adăpostul legii la fel ea şi Moriarty, de altfel. Oare cât îl 
plăteşte Moriarty? 

— Ghiceşte! 

— Şase mii de lire pe an. Profesorul acţionează după 
metoda americană şi îi plăteşte după merit. Este un 
amănunt pe care l-am aflat din întâmplare. Şase mii de lire 
înseamnă mai mult decât salariul primului ministru. 
Imaginează-ţi, de exemplu, ce câştigă Moriarty şi după ce 


plan acţionează. Altă chestiune. Am avut curiozitatea să 
cercetez în ultimul timp, numeroase cecuri plătite de 
Moriarty: cecuri în aparenţă simple, deşi unele serveau 
acoperirii cheltuielilor domestice. Erau pe numele a zece 
bănci diferite. Nu vă miră deloc? 

— Asta este, într-adevăr, foarte ciudat. Deci, la ce 
concluzie aţi ajuns? 

— Că profesorul nu vrea să vorbească despre situaţia sa 
financiară pe care doreşte să n-o afle nimeni. Eu cred că 
acest om are douăzeci de conturi în bancă, şi cea mai mare 
parte a averii sale se află în străinătate, în casele de bani de 
la Deutsche Bank sau la Banca din Lyon. După doi sau trei 
ani, când vă veţi obişnui aici, vă sfătuiesc să-l studiaţi pe 
Moriarty. 

Încetul cu încetul, pe măsură ce conversaţia se derula. 
Mac Donald se lăsă absorbit până ce pierdu din vedere 
obiectul vizitei sale; având însă tăria unui bun scoţian, nu 
întârzie să revină asupra scopului propus. 

— Am timp să mă gândesc, îşi zise el. Anecdotele dumitale 
sunt picante dar ne depărtează de subiectul nostru, 
domnule Holmes. Ceea ce mi se pare important este faptul 
că pare a exista o legătură directă între profesor şi crimă; 
aceasta reiese chiar din mesajul trimis de către Porlock dvs. 
Nu s-ar putea, oare, ca pentru interesul nostru imediat să 
încercăm să forţăm puţin lucrurile? 

— Am putea formula anumite ipoteze relative la mobilul 
crimei. Din declaraţiile citite am dedus că, asasinatul este 
pentru moment incredibil, sau cel puţin de neconceput. 

Presupunând că instigatorul ar fi cel pe care-l cunoaştem, 
se impun spre cercetare două feluri de mobile. Dar mai 
întâi trebuie să ştiţi următoarele: Moriarty guvernează 
asupra oamenilor săi cu o forţă de fier, supunându-i unei 
discipline înfricoşătoare. Codul său nu prevede decât un 
articol: moartea. Să admitem că victima criminalului, acest 
Douglas asupra căruia planează moartea iminentă, şi-ar 


trăda într-un fel sau altul, şeful: ar urma pedepsirea, şi 
întreaga bandă ar fi informată. 

— Prima ipoteză, domnule Holmes. 

— Sau poate că Moriarty n-a văzut în acest asasinat decât 
o crimă ca oricare alta. Oare să fie vorba de furt? 

— Nu ştiu. 

— În acest caz, bineînţeles că a doua ipoteză trece 
înaintea celei dintâi. Promisiunea unei părţi din pradă, l-a 
decis pe Moriarty să pună la cale o crimă, dar pentru asta 
nu a fost plătit; cele două explicaţii sunt la fel de plauzibile. 
În orice caz, dacă nu există şi a treia posibilitate, va trebui 
să mergem cu toţii la Birlstone pentru a lămuri cum stau 
lucrurile. Îl cunosc prea bine pe acest om pentru a-l crede 
în stare de o neglijenţă care ne-ar putea pune pe urmele 
lui. 

— Să mergem deci la Birlstone! strigă Mac Donald sărind 
de pe scaun. Pe cuvântul meu! Este mai târziu decât mi-aş fi 
închipuit. Domnilor, vă las pentru a vă pregăti, nici o 
secundă mai mult. 

— Nici nu ne trebuie mai mult, răspunse Holmes. 
Schimbându-şi cât ai clipi din ochi, halatul de casă cu un 
veston. Dacă tot am pornit la drum, domnule Mac, v-aş ruga 
să-mi daţi toate amănuntele posibile asupra crimei. 

Însă toate amănuntele s-au redus la un număr mic de 
fapte, pe care Holmes le judecă, considerându-le demne de 
cea mai mare atenţie. Ascultă cu o satisfacţie vizibilă, 
frecându-şi mâinile. În sfârşit, am ieşit dintr-o perioadă 
lungă de săptămâni sterile, iar prietenul meu a găsit ocazia 
de a-şi exercita funcţia. La prima chemare care îi era 
adresată lui, Sherlock Holmes, ochii îi străluceau, obrajii 
palizi se îmbujorau, iar chipul său era luminat de o flacără 
interioară. Aplecat asupra mesei de lucru, era numai urechi 
în momentul când Mac Donald ne expuse pe scurt, datele 
problemelor pe care urma să le cercetăm în Sussex. Tot ce 
ştia inspectorul rezulta dintr-un bilet primit dimineaţă 
înainte de ivirea zorilor. White Mason, şeful poliţiei locale, 


unul din prietenii săi, îl prevenise mai operativ decât ar fi 
făcut-o Scotland-Yard-ul când este nevoie de intervenţia sa 
urgentă în provincie, căci se întâmplă rar ca poliţia 
metropolitană să ia legătura atât de rapid încât să 
urmărească o urmă proaspătă. 

Mac Donald ne citi scrisoarea: „Dragă inspectore Mac 
Donald, Solicit ajutorul dvS. Oficial. Ştiu că pentru dvS. Nu 
înseamnă decât un simplu cuvânt. Înştiinţaţi-mă telegrafic 
cu ce tren veţi sosi mâine dimineaţă la Birlstone. Vă voi 
aştepta la gară dacă nimic nu mă va împiedica sau voi 
trimite pe cineva din partea mea. Avem o mare problemă, 
care în curând sper că va fi rezolvată. Nu pierdeţi nici o 
clipă. Încercaţi să-l aduceţi şi pe domnul Holmes, îi promit 
că o să-i placă. Nefiind vorba decât de un mort, totul pare o 
simplă combinaţie cu efect teatral. Pe legea mea că-i venim 
de hac”. 

— Prietenul dumitale nu pare naiv, spuse Holmes. 

— Nici vorbă de aşa ceva, domnule. White Mason este un 
om foarte deştept după câte mi-am dat seama. 

— Nu adaugă nimic în scrisoarea sa? 

— O să ne povestească el însuşi tot ce va avea de spus. 

— Atunci, de unde ştii că e vorba de domnul Douglas şi de 
o crimă îngrozitoare? 

— Din raport. Raportul, însă, nu foloseşte cuvântul 
„îngrozitoare”, nu este folosit de obicei. Este specificat doar 
numele lui John Douglas şi se dau câteva amănunte precise. 
Moartea este consecinţa unor răni ale capului provocate de 
un revolver. Alarma s-a produs către miezul nopţii. Fără 
îndoială că este vorba de o crimă, dar nu s-au operat încă 
arestări, deoarece există în această afacere anumite 
ciudăţenii tulburătoare. Pentru moment, asta-i tot, domnule 
Holmes. 

— Aşadar vom rămâne acolo dacă va fi nevoie. Tentaţia de 
a formula teorii premature bazate pe probe insuficiente 
este o calamitate în meseria noastră. Până acum nu sunt 
sigur decât de două lucruri: o inteligenţă sclipitoare la 


Londra şi un mort în Sussex. Vom încerca să găsim veriga 
care uneşte lanţul. 

III. 

DRAMA DIN BIRLSTONE. 

Voi încerca să pun în lumină evenimentele premergătoare 
sosirii noastre în localitatea unde s-a petrecut drama. 
Numai astfel vom putea judeca persoanele şi cunoaşte 
ciudatul destin care le-a fost hărăzit. În partea de Nord a 
ținutului Birlstone se află un grup de vile construite din 
lemn, chiar în vecinătatea comitatului Sussex. 

De-a lungul secolelor, acestea n-au suferit nici o 
transformare, însă în ultimii ani, datorită poziţiei geografice 
şi farmecului pitoresc al regiunii, au fost atraşi numeroşi 
oameni de afaceri, ale căror vile, se aflau împrăştiate în 
pădurile din împrejurimi. 

În ţinut, aceste păduri erau situate la limita lizierei Weald 
care se rărea din ce în ce mai mult pe măsură ce înainta 
către dealurile cretoase din Nord. Câteva magazine mici 
începuseră deja să se instaleze la Birlstone, satisfăcând 
necesităţile noilor veniţi, în speranţa că într-o zi acest sat va 
renaşte transformându-se într-un adevărat oraş modem. 

Aici se află centrul unui ţinut foarte întins pentru că poţi 
merge până la Tunbridge Wells, la zece-cincisprezece mile 
spre Vest, lângă hotarele ținutului Kent, unde se află o altă 
localitate tot atât de puţin importantă. La o jumătate de 
milă de oraş, într-un parc vechi, vestit pentru enormii săi 
fagi, este construit conacul din Birlstone. 

O parte din acest venerabil edificiu datează din timpul 
primei cruciade. În centrul domeniului, care i-a fost acordat 
lui Guillaume de Roux, Hugo de Căpuş a construit în acea 
perioadă o mică fortăreață pe care un incendiu a distrus-o 
în anul 1543. Din aceasta au rămas numai câteva pietre 
ascuţite, înnegrite de fum, folosite apoi, sub domnia 
dinastiei Stuart, când s-a construit din cărămizi o reşedinţă 
de ţară, schimbând astfel total, aspectul castelului feudal. 


Conacul are numeroase frontoane şi ferestre rombice, 
păstrându-şi în rest aspectul de la începutul secolului 
şaptesprezece. Din cele două părţi denivelate care se aflau 
în faţa clădirii, cea mai mare fusese uscată pentru a putea fi 
transformată în grădină de legume, cealaltă parte având 
menirea de a proteja casa de incendiu. Aceasta măsoară 40 
de picioare în lăţime, dar numai câteva picioare în 
profunzime. Un râu mic alimentează domeniul, astfel încât 
apa nu este nici stătută, nici murdară; ferestrele de la 
parter sunt plasate la înălţime de un picior faţă de sol. 
Accesul la castel se făcea printr-un pod mobil ale cărui 
lanţuri şi tambur, mâncate de rugină, au fost mult timp 
scoase din folosinţă. 

Unii locatari ai conacului au făcut însă, totul pentru a-l 
pune în funcţiune, aşa încât, nu numai că podul mobil 
funcţiona, dar el era ridicat în fiecare seară şi coborât în 
fiecare dimineaţă. Prin acest obicei reînnoit al feudalităţii, 
conacul rămânea izolat în toate nopţile, ca o insulă, ceea ce 
a făcut să se răsfrângă asupra lui tot felul de zvonuri care 
se răspândiseră în curând în întreaga Anglie. 

Clădirea, nelocuită timp de mai mulţi ani, era ameninţată 
să se deterioreze în perioada când Douglas a intrat în 
posesia ei. Familia sa se compunea din două persoane: 
Douglas şi soţia sa. Douglas era un bărbat remarcabil, atât 
din punct de vedere moral, cât şi fizic. Deşi în vârstă de 
aproape cincizeci de ani, având trăsături aspre, mustaţa 
cenuşie, ochii de culoare albastru deschis şi foarte vioi, 
totuşi privindu-i membrele viguroase, înţelegeai că supleţea 
şi vigoarea tinereţii sale rămăseseră intacte. Vesel şi cordial 
faţă de cei din jur, era împins uneori spre maniere brutale 
dând impresia că trăise în mijlocul unei societăţi mai puţin 
elevate decât cea din Sussex şi inspira vecinilor săi cultivați 
un fel de curiozitate amestecată cu rezervă. În schimb, nu 
întârzie însă să obţină o mare popularitate printre oamenii 
din sat. Participa la toate petrecerile lor, la serbări, şi, fiind 
dotat cu voce de tenor, lua parte împreună cu ceilalţi la 


diverse concursuri. Părea să aibă o avere considerabilă, 
câştigată, aşa cum se spunea, în minele de aur din 
California. Comportamentele sale şi ale soţiei indicau şi 
reflectau faptul că îşi petrecuse o bună parte din viaţă în 
America. 

Datorită generozităţii sale şi a felului democratic de a se 
comporta, făcuse e bună impresie şi avea reputaţia de a nu 
se teme de pericol. Deşi era un cavaler stângaci, participa 
totuşi la toate vânătorile făcând tumbe de neuitat şi vrând 
cu orice preţ să scoată în evidenţă vânatul său. În urma 
unui incendiu la locuinţa vicarului, el se distinse prin felul 
întreprinzător cu care a intrat de mai multe ori în casă 
pentru a salva mobilierul, după ce pompierii declaraseră că 
acest lucru este imposibil Astfel de trăsături îi scoaseră în 
evidenţă adevărata valoare, ajungând în cinci ani un fel de 
celebritate la Birlstone. Soţia sa, însă, nu stârnea nici un fel 
de simpatie faţă de cei ce se apropiau de ea. 

Prin felul ei de a se comporta, numărul cunoştinţelor sale 
scădea: era străină în ţinut şi venise să se stabilească fără 
vreun act legal, aşa încât nu primea niciodată vizite. Se 
obişnuise să trăiască retrasă, având pentru aceasta şi o 
dispoziţie naturală. Se îngrijea de soţul său şi de casă, 
preocupări ce păreau să o absoarbă în întregime. Se ştia că 
era englezoaică, că-l întâlnise pe Douglas la Londra şi că în 
această perioadă fusese văduvă. 

Frumoasă, bine făcută, brunetă, subţire, avea cu douăzeci 
de ani mai puţin decât el, însă această diferenţă nu părea să 
contrarieze prea mult armonia menajului. Totuşi, cei ce o 
vedeau uneori, îşi dădeau seama că între ei nu exista o 
încredere absolută, deoarece discreţia totală a femeii în 
ceea ce priveşte trecutul soţului ei arată că, într-adevăr, ea 
nu era prea bine informată. 

Câţiva curioşi au surprins printre altele anumite semne de 
nervozitate manifestate de doamna Douglas: ea arăta o 
mare nelinişte când se întâmpla ca soţul ei să întârzie la 
întoarcerea acasă. 


În liniştea acestui colţ de ţară unde nu se aude niciun 
zgomot, slăbiciunea stăpânei conacului nu întârzie să 
provoace comentarii, iar amintirea reveni amplificată în 
memoria bărbaţilor când evenimentele le ofereau prilejul. 
Sub acoperişul familiei Douglas se mai afla şi a treia 
persoană. Aceasta nu făcea, într-adevăr, decât plimbări 
ocazionale, dar în momentul în care s-a produs drama 
numele său era pe buzele tuturor. Este vorba de Cecil 
James Barkew din Hales Lodge, Hampstead. Cei din 
Birlstone priveau adesea silueta lungă şi deşirată a acestuia 
din urmă trecând de la un capăt la altul al bulevardului. 

Doar prin acest simplu fapt el reuşea să atragă atenţia 
tuturor. Fiecare ştia că el era singurul prieten din trecut, pe 
care Douglas l-a introdus în noua lui existenţă; fiinţa lui 
acuza prin toate trăsăturile, originea sa engleză. Toată 
lumea aflase chiar de la el că-l cunoscuse pe Douglas în 
America şi că erau foarte buni prieteni. Prin ţinuta sa avea 
aparenţa unui om bogat. Se spunea că era celibatar. Mai 
tânăr decât Douglas, nu depăşise patruzeci şi cinci de ani; 
era înalt, drept, cu umerii foarte laţi, avea privirea 
pătrunzătoare a unui campion de lupte, iar de sub 
sprâncenele negre şi stufoase priveau doi ochi poruncitori 
care fără ajutorul mâinilor sale, ar fi reuşit să împrăştie din 
faţa lui o mulţime ostilă. Nu participa la partide de 
vânătoare, nici nu era pasionat de cai, dar se plimba ziua 
întreagă cu pipa în gură în jurul satului, alteori în tovărăşia 
gazdei sale, când aceasta se afla acolo, sau însoţit de 
doamna Douglas când soţul ei lipsea, străbătând cu maşina 
minunatele împrejurimi ale ținutului. 

„Un om extraordinar, dar cam risipitor, spunea despre el 
Ames, valetul conacului. Afectuos şi familiar cu Douglas, nu- 
i arăta nici cea mai mică prietenie soţiei sale: ceea ce 
provoca accese de veselie soţului, în aşa fel încât, servitorii 
începuseră să-i suspecteze. În afara acestuia care participa 
la viaţa familiei, conacul adăpostea un personal numeros în 
momentul când a survenit catastrofa. Ar fi suficient să 


amintim aici, impozantul, excelentul, respectabilul Ames şi 
doamna Allen, o persoană vioaie şi plăcută, care o ajuta pe 
doamna Douglas la conducerea treburilor casei. 

Cei şase servitori nu erau amestecați cu nimic în 
evenimentele nopţii din şase ianuarie. Deci, în noaptea 
ceea, pe la orele 11 şi 45' dl. Cecil Barker, foarte emoţionat, 
alergă într-un suflet la postul de poliţie unde se afla 
comandant-sergentul Wilson, concetăţean din Sussex, şi 
apăsă furios pe butonul soneriei. La conac se petrecuse un 
lucru îngrozitori dl. John Douglas fusese asasinat. Barker 
spuse vestea dintr-o răsuflare şi alergă grăbit înapoi, urmat 
la scurt timp de sergent care, neavând timp pentru a 
informa autorităţile comitatului, ajunseră la locul crimei 
îndată după miezul nopţii. 

Prezentându-se la conac, sergentul găsi podul mobil lăsat 
şi ferestrele luminate; întreaga casă se afla în picioare. 
Servitorii palizi se înghesuiau pe culoar; valetul casei, 
tulburat, îşi frângea mâinile la intrare. Singur, Cecil Barker 
îşi stăpânea emoția. El deschise prima uşă şi îi arătă drumul 
sergentului. În acest timp sosi doctorul Wood, om, practic şi 
experimentat, care se afla de mult timp în sat. Cei trei 
bărbaţi pătrunseră împreună în camera fatală. Nenorocitul 
valet, venind în spatele lor, se grăbi să închidă uşa, 
ascunzând cameristelor tragicul spectacol care se ivise. 
Mortul zăcea cât era de lung, pe spate, în mijlocul camerei, 
îmbrăcat într-un halat de casă peste o cămaşă de noapte, 
iar picioarele-i erau goale pe covor. 

Doctorul îngenunche lângă cadavru, luminând cu o 
lanternă luată de pe masă; o scurtă privire fu de ajuns 
pentru a recunoaşte că toate eforturile artei sale ar fi în 
van. Douglas avea urme de atrocități pe corp. Pe pieptul său 
se afla pusă o armă de vânătoare. Era clar că se trăsese 
asupra lui Douglas de la început şi că arma i se descărcase 
în plină figură sfărâmându-i capul în bucăţi. 

Cele două piedici erau unite printr-o sârmă, în aşa fel încât 
să se producă două descărcări consecutive. Polițistul din sat 


era foarte agitat, ştiind că responsabilitatea apasă asupra 
lui. 

— Să nu fie nimic atins înaintea sosirii şefilor mei, zise el 
cu voce slabă, contemplând cadavrul desfigurat. 

— Până acum nu s-a atins nimeni de nimic, spuse Cecil 
Barker. Răspund eu de acest lucru. 'Ioate se află în aceeaşi 
stare în care le-am lăsat eu însumi. Scoţându-şi un carnet 
din buzunar, sergentul întrebă: 

— Cât era ceasul? 

— 11 jumătate fix. Nu începusem să mă dezbrac, mă 
încălzeam la foc, în camera mea, în momentul în care am 
auzit o detunătură. Una scurtă. M-am repezit spre uşă. 
Cred că am ajuns aici în mai puţin de trei secunde. 

— Uşa era deschisă? 

— Da. L-am zărit pe bietul Douglas în locul şi în poziţia în 
care se află şi acum. Lumânarea pe care o adusese din 
camera lui ardea încă pe masă. După câteva minute am 
aprins lampa. 

— Nu era nimeni în cameră? 

— Nimeni. Am auzit-o pe doamna Douglas venind pe scări. 
Pentru a o îndepărta de scena groaznică ce o aştepta, am 
fugit în întâmpinarea ei. Doamna Allen, guvernanta, veni şi 
o luă pe stăpâna sa. Ames veni şi el sus, aşa încât eu m-am 
întors în camera mea. 

— Am înţeles că în fiecare seară, podul mobil era ridicat, 
nu-i aşa? 

— Era ridicat, deoarece pentru a ieşi, a trebuit să-l cobor. 

— În aceste condiţii, cum ar putea fugi un ucigaş? 
Imposibil! Suntem în faţa unei sinucideri! 

— La început aşa am crezut şi eu. Mai târziu însă... 

Barker dădu perdeaua la o parte: fereastra rombică 
prelungă, era deschisă. 

— Şi mai e şi asta... 

La lumina lămpii el arătă pe podeaua de lemn, o pată care 
părea a fi amprenta însângerată a unor urme de paşi. 


— Vreţi să spuneţi că asasinul a traversat şanţul care 
înconjură clădirea? 

— În mod sigur. 

— Deci, dacă dumneata ai putut ajunge aici în treizeci de 
secunde de la săvârşirea crimei, criminalul ar fi trebuit să 
fie în apă în acel moment, nu-i aşa? 

— Fără nici o îndoială. Ah! Dumnezeule! Dacă aş fi fugit 
spre fereastră... Perdeaua însă era trasă, aşa cum aţi văzut 
şi nu m-am gândit pe moment. Pe urmă, am auzit paşii 
doamnei Douglas. Nu puteam s-o las să intre, ar fi fost 
penibil! 

— Într-adevăr! zise doctorul privind cadavrul cu capul 
zdrobit. Nu-mi amintesc nici un accident la fel de groaznic 
decât cel de la calea ferată din Birlstone. 

— Să vedem, reluă sergentul, să întârziem puţin asupra 
ferestrei... să vedem... Dumneata, spui că un bărbat a fugit 
traversând şanţul. Fie! Dar vă întreb, cum a putut pătrunde 
în casă, de vreme ce podul mobil fusese ridicat? 

— Ah! Asta da întrebare, zise Barker. 

— La ce oră a fost ridicat podul mobil? De data asta însă, 
răspunse Ames: 

— Pe la orele şase. 

— Dacă nu mă înşel, continuă sergentul, era ridicat de 
obicei, odată cu asfinţitul. Ori, în această, perioadă, soarele 
apune pe la ora patru şi jumătate, nu şase. 

— Doamna Douglas oferea ceai vizitatorilor. Podul nu 
putea fi ridicat înainte de plecarea lor. Eu însumi am 
învârtit lanţul. 

— Aici am vrut să ajung, concluzionă sergentul. Dacă unul 
sau mai mulţi indivizi pătrund în clădire, podul trebuie 
ridicat înainte de orele şase seara, aceştia rămânând 
ascunşi într-o cameră până în clipa în care domnul Douglas 
ar intra în cameră, după orele unsprezece seara. 

— Perfect! Domnul Douglas îşi făcea rondul în fiecare 
seară, pentru a se asigura că s-au stins toate luminile. Când 
a ajuns la această cameră, ucigaşul, care-l aştepta aici, a 


tras asupra lui şi a fugit pe fereastră abandonând arma. 
Mai bine nu aş putea explica cum s-au întâmplat lucrurile. 

În acest moment, sergentul se aplecă pentru a aduna o 
hartă care căzuse pe parchet, lângă cadavru. Se vedeau, 
îngroşate cu cerneală, inițialele V. V. Dedesubtul numărului 
341. 

— Ce e cu harta asta? întrebă el ridicând-o spre lumină. 

— N-am observat-o, zise Barker, părând surprins. Fără 
îndoială, ucigaşul a lăsat-o în urma lui! 

— V. V. 341... Nu înţeleg. 

Sergentul răsucea bucata de carton între degete. 

— V. V... Ce poate să însemne asta? Aparent inițialele 
cuiva. Dar ce aveţi acolo, doctore Wood? 

Era un ciocan gros, un baros solid de muncitor pe care 8oc 
torul tocmai îl pe covor, lângă şemineu. În acelaşi timp, 
Cecil Barker arătă, deasupra şemineului, o cutie cu cuie 
având capacul de metal. 

— Domnul Douglas se ocupa ieri cu schimbarea locurilor 
tablourilor, l-am văzut urcat pe scaunul de colo pentru a 
agăța acest tablou. 

— Să punem ciocanul la locul unde l-am găsit, zise 
sergentul, frecându-şi fruntea cu un aer perplex. Cele mai 
luminate capete ale poliţiei nu vor fi dornice să ducă la 
capăt această afacere. Se va vorbi Insă destul la Londra, 
chiar dacă nu va fi rezolvată. Cu lampa în mână, începu să 
facă, încet, înconjurul camerei. Deodată, dând la o parte 
perdeaua, striga cu un aer surprins: 

— Hei! Dar când a fost închisă fereastra? 

— În momentul în care am aprins luminile, răspunse 
valetul. Puțin după ora patru. 

— Este evident că cineva s-a ascuns aici. Sergentul 
apropie lumina de colţul ferestrei unde se aflau urme da 
paşi. 

— Sunt de acord cu teoria dumitale care a fost confirmată, 
domnule Barker. Individul a pătruns în casă după ora patru, 
când ferestrele erau închise deja, şi înainte de ora şase, 


deoarece către orele şase a fost ridicat podul. Această 
cameră era prima care se afla în drumul său, aşa că s-a 
strecurat în ea. 

Nevăzând altă ascunzătoare, s-a furişat în spatele acestei 
ferestre. Până aici totul pare clar. Îşi propusese, într-adevăr, 
să producă o spargere în casă. Din întâmplare, domnul 
Douglas sosi la timp: el îl ucise şi fugi. 

— De acord, zise Barker. Dar oare nu pierdem timp 
preţios? Şi n-ar trebui să răscolim ţinutul înainte ca omul 
nostru să se depărteze? 

Sergentul se gândi o clipă. 

— Nu are nici un tren înainte de ora şase dimineaţa; deci, 
este imposibil ca să fugă cu trenul. Pe şosea ar risca să se 
facă observat, având picioarele umede, şiroind. De altfel, nu 
mă pot mişca de aici până nu vin ceilalţi să mă schimbe. 
Dar, cred că, în loc să aşteptaţi, ar fi mai bina ca unul din 
voi să stea la pândă. Doctorul care luase şi el lampa, 
examina cadavrul. 

— Ce semnificaţie are acest semn? întrebă el. Are vreo 
legătură cu drama? 

Braţul drept al mortului, dezvelit până la cot, ieşea de sub 
halat, şi chiar la mijlocul antebraţului se vedea un desen 
ciudat, negru. Acesta reprezenta un triunghi înscris într-un 
cerc, ce ieşea clar în evidenţă, pe fondul palid al pielii. 

— Nu este un tatuaj, zise el privind îndeaproape cu 
ochelarii. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător. Acest 
om a fost însemnat aşa cum în trecut erau însemnate 
animalele. Ce vrea să însemne asta? 

— Nu ştiu ce înseamnă, interveni Cecil Barker; am văzut 
semnul ăsta la Douglas de peste zece ani. 

— Şi eu, confirmă valetul, şi eu l-am observat de multe ori 
când avea mânecile suflecate. Şi eu mă întrebam ce poate 
să însemne. 

— Nu are nici o legătură cu crima, zise sergentul, totuşi, 
ceva este ciudat. Totul pare bizar în acest caz. Ei bine, ce 
surpriză ne mai aşteaptă? 


Deodată, valetul scoase un strigăt: una din mâinile victimei 
era întinsă pe parchet. 

— I-au luat inelul de pe deget, bâgui el. 

— Ce? 

— I-au luat inelul de căsătorie, îl purta totdeauna la 
degetul mic de la mâna stângă. Pe al treilea deget purta un 
inel în formă de şarpe. lar deasupra acestuia se afla un inel 
cu o pepită cenuşie. lată pepita şi şarpele. Inelul de 
căsătorie, însă, a dispărut. 

— Constatările sunt exacte, zise Barker. 

Sergentul preciză: 

— Dacă vă înţeleg bine, inelul se afla sub pepită? 

— Totdeauna. 

— Astfel încât ucigaşul, sau cine-o fi fost, a trebuit să-i 
scoată mai întâi pepita, apoi să facă să dispară inelul şi să 
pună pepita la loc! 

— Chiar aşa! 

Polițistul încuviinţă din cap. 

— Cred că ar trebui să raportăm la Londra, zise el. White 
Mason este un om foarte dibaci: nu a existat nici un caz în 
localitate care să nu fie rezolvat. După părerea mea, cred 
că dacă vrem să descurcăm iţele acestui caz, Londra va 
trebui să se implice. O spun fără jenă: nu este un caz pentru 
unul ca mine! 

IV. 

TENEBRE. 

La orele trei dimineaţa, şeful siguranţei din Sussex, 
răspunzând apelului urgent pe care sergentul Wilson îl 
adresase din Birlstone, sosise comod într-o şaretă trasă de 
un cal. Cu trenul de ora 5 şi 40' dimineaţa el trimisese 
mesajul său Scotland-Yard-ului, şi când la amiază 
coborârăm la Birlstone, ne primi la gară. Era un bărbat 
sigur de sine, liniştit, cumpătat. Îmbrăcat într-un costum de 
stofă groasă, cu faţa îngrijit rasă, rubicond, durduliu, cu 
picioare puternice şi osoase, putea fi luat drept fermier sau 


mai degrabă un poliţist distins din poliţia criminală din 
provincie. 

— Nu vă pot spune decât un singur lucru, domnule Mac 
Donald, repetă el ca un refren: va ieşi la iveală... Lăsaţi să 
se răspândească veştile şi-i veţi vedea pe ziarişti 
îmbulzindu-se şi alergând precum muştele. Sper că vom 
termina înainte ca ei să-şi vâre nasul în afacerea asta şi să 
încurce toate iţele. Vedeţi, acest caz nu seamănă cu nimic 
din ceea ce-mi amintesc. Dumneata, domnule Holmes, şi 
dumneata, domnule doctor, veţi putea investiga 
nestânjeniţi, căci ancheta nu se va termina fără ca doctorii 
să nu-şi spună cuvântul. Camera dvS. Este pregătită; are pe 
ea o pecete cu „arme din Westville”, un alt han. E curată, 
însă, şi comodă. Vi se vor aduce bagajele înăuntru. Pe aici, 
vă rog. 

Într-adevăr, acest detectiv din Sussex, era un om activ, 
voioşia în persoană. După zece minute s-au instalat la han; 
după alte zece minute au trecut în salon, recapitulând 
faptele. 

Din când în când, Mac Donald îşi lua notițe: Holmes, atent, 
nemişcat, asculta cu emoție şi respect, cu admiraţia 
botanistului care contemplă o floare rară şi prețioasă. 

— Uimitor, spuse ei când White Mason îşi termină 
relatarea. Nu-mi amintesc vreun caz în care să fie reunite 
atâtea ciudăţenii. 

— Părerea dvS. Nu mă surprinde, domnule Holmes, 
răspunse White Mason radiind de plăcere. Tocmai vă 
povesteam cum s-au petrecut lucrările până în clipa în care 
l-am schimbat pe sergentul Wilson între orele trei şi patru. 
Mi-am făcut datoria pe cinste! Deşi aş fi putut să nu o fac, 
neputând să iau măsuri imediate. 

Sergentul avea în mână informaţiile principale; îl 
descoseam, îl controlam şi mai adăugam câte ceva. 

— De exemplu? întrebă Holmes. 

— De exemplu, în prezenţa şi cu ajutorul doctorului Wood, 
am examinat ciocanul. N-am descoperit nici un indiciu de 


violenţă. Speram ca dl. Douglas să fi avut vreo armă cu care 
să-şi fi lovit asasinul înainte de a cădea, şi petele de pe 
covor să fi fost o astfel de mărturie. Dar ciocanul nu avea 
nici o pată. 

— Bineînţeles că asta nu dovedeşte nimic, observă Mac 
Donald. De multe ori, un ciocan a servit drept instrument al 
crimei fără să rămână vreo urmă ca dovadă. 

— Într-adevăr, asta nu dovedeşte nimic. Dar dacă s-ar fi 
găsit pete, ar fi existat un indiciu: regret că nu există 
niciunul însă. Am examinat arma. Era încărcată şi, aşa cum 
a spus şi sergentul Wilston, cele două piedici erau legate 
printr-un fir de sârmă, în aşa fel încât apăsând pe trăgaciul 
de jos, se declanşa o dublă descărcare. Cel ce făcuse asta 
era hotărât să ţintească omul. Arma, teşită la extremitate, 
nu avea mai mult de câteva picioare lungime şi putea fi 
ascunsă sub un pardesiu. Numele celui ce o fabricase era 
aproape şters. Cele trei litere PE N se mai vedeau încă pe 
canatul armei, între cele două ţevi. 

— Un P mare reliefat ca o parafă, un E şi un N mai mici, 
nu-i aşa? întrebă Holmes. 

— Bineînţeles. 

— Pensylvania Small Arm Company, celebra firmă 
americană. 

White Mason îl privi pe prietenul meu asemeni unul 
navetist de ţară în faţa unei dificultăţi insurmontabile dar 
având în faţă specialistul de pe Harley Street care putea 
rezolva totul cu un singur cuvânt. 

— Această informaţie ne va ajuta foarte mult, domnule 
Holmes: în mod sigur aveţi dreptate. Admirabil! Admirabil! 
Oare ţineţi minte numele tuturor armurierilor din lume? 

Însă Holmes, cu un gest vag, îndepărtă întrebarea: 

— Nu este nici o îndoială că arma a fost de origine 
americană, continuă White Mason. Mi se pare că am citit 
undeva că, în anumite regiuni din America, există un obicei 
de a scrijeli trăgaciul puştilor de vânătoare; am bănuit 
imediat proveniența acestei arme. Astfel noi am ajuns la 


concluzia că bărbatul care a pătruns în casă pentru a-l 
ucide pe stăpân, era un american. 

Mac Donald înclină capul. 

— Sunteţi iute la treabă, zise el. Nimic până aici, din câte 
ştiu, nu a demonstrat prezenţa unul străin în casă. 

— Ei bine, însă... fereastra deschisă, scaunul pe care s-a 
sprijinit, însângerat, strania hartă, amprentele paşilor pe 
pervaz, puşca? 

— Poate nu-i decât o înscenare. Domnul Douglas era 
american, sau, cel puţin, a trăit mult timp în America, la fel 
şi domnul Barker. Acest lucru nu vă obligă însă să 
introduceţi un american în casă. 

— Ames, valetul... 

— Ce ştiţi despre el? Este un om de încredere? 

— Bineînţeles. A fost zece ani în serviciul lui Sir Charles 
Chandus. A venit la Douglas acum cinci ani, când acesta s-a 
mutat la conac. Niciodată n-a văzut o urmă de acest fel. 

— Arma era uşor de ascuns; putea fi pusă în orice cutie. 
Cum ar putea să jure Ames că n-a existat niciodată în casă o 
astfel de armă? 

— În orice caz, n-a văzut aşa ceva niciodată. 

Mac Donald scutură din cap cu optimism scoţian. 

— Eu insist să cred că trebuie să fi avut una. Puteţi 
considera că... 

Pe măsură ce se lăsa prins în discuţie, accentul său din 
Aberdeen ieşea mai mult în evidentă. 

— Aţi putea considera că în cazul unei persoane străine 
care ar fi introdus arma în casă, faptele i-ar putea fi 
imputate... Deşi ar fi contrar tuturor aşteptărilor. Din câte 
ştim noi, domnule Holmes v-am cerut să faceţi dreptate. 

— Expuneţi cazul, domnule Mac, spuse Holmes cu ton 
hotărât. 

— Străinul, dacă a existat vreodată, nu era un spărgător. 
Inelul sustras, harta lăsată în apropierea mortului, indică de 
două ori faptul că ar fi un asasinat cauzat de raţiuni intime. 


Bine. lată cum se strecoară un bărbat în casă, cu ideea 
precisă de a comite o crimă. 

— Dacă a simţit ceva, oricum nu poate scăpa uşor, 
deoarece casa este înconjurată de apă. Ce armă va alege? 
îmi veţi răspunde: ce a mai silenţioasă posibilă; după ce şi-a 
îndeplinit planul va sări pe fereastră, va traversa şanţul şi 
se va îndepărta cât mai repede cu putinţă. Până aici se 
înţelege totul. Oare şi-a dat seama că alegerea celei mai 
zgomotoase arme din lume va scula toată casa în picioare, 
că în trei secunde, oamenii vor alerga alarmaţi şi că există o 
mie de posibilităţi de a fi zărit înainte de a sări şanţul? 
Credeţi, domnule Holmes, că putem admite aşa ceva? 

— V-aţi prezentat punctul de vedere, destul de bine. Reluă 
gânditor prietenul meu. Merită, deci o justificare. Permiteţi- 
mi să vă întreb, domnule White Mason, aţi examinat cumva 
marginea exterioară a şanţului? Un om care iese din apă, 
lasă urme negreşit. 

— Şanţul are o bordură din piatră, domnule Holmes. Nu 
am observat vreo urmă. Nici nu m-am gândit. 

— Cum! Nu există nici un semn? 

— Niciunul. 

— Ah! Domnule Mason! Aţi putea să ne însoţiţi imediat 
până la conac? Poate acolo vom culege câteva amănunte 
utile. 

— Tocmai vroiam să vă propun, domnule Holmes, însă am 
crezut că ar fi mai bine să vă pun la curent cu faptele 
petrecute. Mi-ar place să cred că aţi observat totuşi ceva... 

White Mason îl privi neîncrezător pe prietenul meu. 

— Eu am mai lucrat cu domnul Holmes, spuse, inspectorul 
Mac Donald. Lucrează curat. 

— Devreme ce mă conduc după planurile mele, completă 
Holmes zâmbind. Nu intru într-o afacere decât dacă duc 
totul la bun sfârşit, aplicând legea şi colaborând cu poliţia. 
Dacă uneori m-am separat de poliţie, este pentru că şi ea s- 
a separat de mine. Nu doresc să marchez puncte în folosul 
ei, dar îmi revendic dreptul de a anunţa rezultatele atunci 


când doresc, dintr-o dată şi îmi conduc planurile aşa cum 
cred de cuviinţă. 

— Prezenţa dvs., mă onorează, şi nu mă îndoiesc cât vom 
profita de pe urma descoperirilor dvs., replică White Mason 
pe un ton cordial. Veniţi doctore Watson, sper ca într-o zi să 
ocup un loc meritat în cartea dvs. 

Coborârăm pe străduţa veselă străjuită de o parte şi de 
alta de copaci înalţi. Chiar la capătul ei se ridicau tini piloni 
de piatră murdară, roşii de intemperii şi licheni, încununaţi 
de nişte informităţi care odată fuseseră lei. O alee scurtă, 
sinuoasă. Intre peluze şi stejari cum se poate întâlni numai 
în grădinile englezeşti, cotea brusc. Aici apărea casa, lungă, 
joasă, cu arhitectură iacobină, sobră, cu grădina sa, altă 
dată plină de arbori tisa frumos tăiaţi. Se zărea apoi, podul 
mobil şanţul lat cu ape limpezi şi liniştite, sclipind sub 
soarele rece de iarnă. Trecuseră trei secole peste conac, 
trei secole de naştere, de plecări şi de sosiri, de sărbători şi 
de vânătoare: fantezie unică a sorții, pentru ca, la capătul 
atâtor ani, misterul de azi să arunce o nouă umbră asupra 
zidurilor venerabile. Totuşi, acoperişurile unghiulare, 
coloanele cu iz metalic păreau să ascundă o intrigă 
tenebroasă şi îngrozitoare. În timp ce studiam suprafaţa 
neagră a fațadei prevăzută cu ferestre mari, mă gândeam 
că drama petrecută aici nu putea fi întâlnită în nici o piesă 
de teatru, atât de bine era regizată. 

— Iată fereastra, spuse White Mason, prima din stânga 
podului mobil. Se află încă deschisă la fel ca şi noaptea 
trecută. 

— Pare destul de strâmtă pentru a lăsa să treacă un om. 

— Asta înseamnă că omul era subţire. Nu este necesar să 
ne expuneţi deducţiile dvs., domnule Holmes. Şi dumneata 
şi eu, am putea trece strângându-ne puţin. 

Holmes ajunse pe marginea şanţului şi privi în jurul lui. 
Apoi examină bordura din piatră şi gazonul înconjurător. 

— Oh! Am cercetat şi eu destul de bine, domnule Holmes. 
N-am văzut nici o urmă de om pe pământ. În fond, de ce ar 


fi neapărat necesar să lase urme? 

— Într-adevăr! De ce? Oare apa este totdeauna tulbure? 

— De obicei asta e culoarea lui: râul ăsta cară mâl... 

— Ce adâncime are şanţul? 

— Aproximativ două picioare pe margini şi trei în mijloc. 

— În consecinţă, ar fi imposibil ca omul să se fi înecat în 
timp ce-l traversa, nu-i aşa? 

Podul fiind lăsat, am fost primiţi de un individ cocoşat, 
chircit, deşirat: valetul Ames! Sărmanul diavol, era livid şi 
tremura de emoție. În camera în care zăcea mortul, 
sergentul din sat, solid, neînduplecat, melancolic, tocmai 
făcea de gardă. Doctorul era liber. 

— Nimic nou., sergent Wilson? întrebă White Mason. 

— Nimic, domnule. 

— Atunci vă puteţi retrage. Aveţi destule de făcut. Dacă 
vom avea nevoie de dvs., vom trimite să vă caute. Valetul 
poate aştepta afară. Va rog să-i anunţaţi pe dl. Cecil Barker, 
pe doamna Douglas şi pe guvernantă că vom discuta cu 
dânşii peste câteva clipe. 

— Acum, domnilor, îmi veţi permite să vă comunici primele 
constatări: apoi ie veţi expune şi pe ale dvs. 

Acest specialist provincial mă impresionează. Se pricepea 
să descopere faptele, avea sânge rece, clarviziune, era 
chibzuit; aceste calităţi îi asigurau un viitor strălucit în 
cariera sa. Holmes îl asculta atent, fără să manifeste 
nerăbdare. 

— Sinucidere sau crimă? Este prima întrebare, nu-i aşa? 
Dacă a fost o sinucidere ar trebui să credem că Douglas a 
început prin a-şi scoate inelul şi a-l ascunde. Apoi a intrat 
aici în halat de casă, s-a ascuns în spatelE. Perdelei ciorapii 
mustind de apă, înaintând pentru a-şi îndeplini planul; în 
sfârşit, a deschis fereastra a desenat o urmă însângerată 
Şi... 

— Ipoteză absurdă, zise Mac Donald întrerupându-l. 

— Cred şi eu. Sinuciderea este scoasă din cauză. Rămâne 
crima. Noi trebuie să aflăm dacă a fost comisă de o 


persoană din casă sau de un străin... 

— Gândiţi-vă că în ambele cazuri ne lovim de dificultăţi 
considerabile. Să presupunem, mai întâi, că una sau mai 
multe persoane din casă au comis crima. Deci acestom a 
fost atras aici la o oră când era linişte peste tot, iar oamenii 
încă nu adormiseră. Apoi l-au ucis cu arma cea mai 
neaşteptată, cea mai gălăgioasă, ca şi cum ar fi vrut să 
atragă atenţia tuturor asupra celor ce se petreceau. Notaţi 
că niciodată nu a fost văzută în casă o astfel de armă. Mi se 
pare că acesta nu constituie un punct de plecare prea bun. 

— Într-adevăr! 

— Sunteţi de acord că o dată alarma dată, nu a trecut un 
minut înainte ca de la primul până la ultimul locuitor al 
casei să nu fi auzit împuşcătura. Totuşi, nu a auzit-o decât 
dl. Barker, ceilalţi servitori fiind la locul lor. Credeţi oare că 
într-un timp atât de scurt, vinovatul ar mai avut timp să mai 
traseze urme, amprente pe pervazul ferestrei, de a 
deschide, de a mânji covorul cu sânge, de a scoate inelul 
mortului şi câte altele? Imposibil! 

— Foarte bine judecat! Sunt întru totul de acord cu dvs., 
spuse Holmes. 

— Presupunem deci, că a fost o intervenţie străină, Chiar 
şi aşa, există mari probleme: dar faptul nu poate li 
imposibil. Individul a pătruns în casă între orele patru şi 
jumătate şi şase, altfel spus, între crepuscul şi momentul în 
care podul a fost ridicat. Nici un obstacol! Conacul a fost 
vizitat de multă lume, poarta era deschisă. Individul putea fi 
un răufăcător vulgar, sau pur şi simplu un duşman personal 
al domnului Douglas; înclin spre această ultimă ipoteză, 
având în vedere că dl. Douglas şi-a petrecut cea mai mare 
parte din viaţa sa în America, şi că arma pare a fi de 
provenienţă americană. Văzând această cameră, individul s- 
a strecurat înăuntru, s-a ascuns în spatele perdelei şi a 
rămas acolo până după orele 11. În acest moment a intrat 
dl. Douglas. 


Discuţia care a urmat, dacă o putem numi astfel, a fost 
scurtă, căci doamna Douglas a declarat că soţul său abia o 
părăsise de câteva minute când a auzit împuşcătura. 

— Lumânarea a confirmat această mărturie, spuse 
Holmes. 

— Într-adevăr. Lumânarea era nouă şi nu a ars decât de 
un degetar. Dl. Douglas trebuie să o fi pus pe masă înainte 
de a fi fost arestat, altfel ar fi căzut odată eu ea. Prin 
urmare nu l-au atacat în clipa în care a intrat în cameră. 

După sosirea d-lui Barker, a fost aprinsă lampa şi stinsă 
lumânarea. 

— Excelent! 

— Avem bazele pentru a reconstitui scena. Dl. Douglas 
intră în cameră. Pune lumânarea pe masă. Un bărbat iese 
din spatele perdelei. Este înarmat cu o armă. Îi cere inelul 
de căsătorie. Dumnezeu ştie în ce scop, dar îi cere. Nu se 
ştie dacă a avut loc o luptă corp la corp sau dacă totul s-a 
petrecut cu sânge rece. 

Probabil că Douglas a apucat ciocanul regăsit pe covor, s-a 
auzit împuşcătura, iar Douglas a fost împuşcat mortal. Apoi 
criminalul lasă arma jos, şi această hartă misterioasă: VV. 
341, sare pe fereastră, traversează şanţul, tocmai în clipa în 
care Barker descoperă crima. Ei, ce spui, domnule Holmes? 

— Foarte interesant, dar nu este pe deplin convingător. 

— La naiba! Explicaţia ar fi absurdă dacă oricare alta nu 
ar fi fost mai plauzibilă. Un individ a ucis un om; oricine ar fi 
fost ucigaşul, vă voi demonstra că se putea întâmpla şi 
altfel. De ce nu şi-a asigurat o retragere mai strategică? De 
ce se foloseşte de o armă când liniştea îi oferă şansa de a 
fugi? 

— Hai, domnule Holmes, este rândul dumitale să vorbeşti. 
Fiindcă teoria domnului White Mason nu are darul de avă 
convinge. 

Holmes ascultase totul într-o stare de reculegere fără a 
pierde un cuvânt din această discuţie prelungită. Ochii săi 
sclipeau, fruntea se cutase sub efortul gândurilor. 


— Înainte de a lansa o teorie, zise el, aş vrea să fac o 
legătură cu unele fapte asemănătoare. 

Şi îngenunchind în faţa cadavrului, spuse: 

— Într-adevăr, aceste răni sunt profunde. N-am putea să-l 
chemăm o clipă pe valet? Ah! ... Spune-mi Ames, am înţeles 
că ai văzut de multe ori pe antebraţul domnului Douglas, 
acel semn insolit, un triunghi într-un cerc? 

— Da, domnule, de multe ori. 

— Şi niciodată nu ţi-a spus ce semnificaţie are? 

— Niciodată domnule. 

— Fără îndoială că este o arsură, care trebuie să-i fi 
pricinuit mari dureri. Mai e ceva, Ames: am observat o mică 
bucată de tafta pe obrazul domnului Douglas, în colţul 
maxilarului: aţi observat-o şi când trăia? 

— Da, domnule. Domnul Douglas s-a tăiat ieri dimineaţă în 
timp ce-şi rădea barba. 

— 1 se întâmpla des asemenea accidente? 

— Nu, domnule: doar în ultima vreme. 

— Foarte important, spuse Holmes. Pare a nu fi o simplă 
coincidenţă pentru domnul Douglas, ci dovada unei 
nervozităţi, a faptului că se afla sub presiunea unui pericol 
permanent. Încă un cuvânt domnule Ames: nu aţi observat 
nimic neobişnuit, ieri, în conduita sa? 

— Ba da, domnule; părea puţin agitat; nu putea sta locului 
nici o clipă. 

— Ah! Ah! Amenințarea nu a avut efect în acel moment. 
Am înaintat puţin, nu-i aşa? M-am gândit, domnul Mac, că 
poate aţi dori să-l interogaţi şi dvs.? 

— Facă-se voia Domnului, domnule Holmes! Acum e în 
mâini bune. 

— Să trecem la această hartă pe care scrie V. V. 341. Este 
făcută din carton gros. Aveţi astfel de carton în casă? 

— Nu cred. 

Holmes se îndreptă spre birou şi din fiecare călimară lasă 
să se scurgă câte o picătură de cerneală. 


— Nu a fost scrisă aici, cerneala asta e neagră, în timp ce 
inscripţia este violetă. Apoi s-a servit de o peniță groasă, 
dar aici nu văd decât subţiri şi fine. Repet, această hartă a 
fost făcută în altă parte. Inscripţia nu vă spune nimic, 
domnule Ames? 

— Nimic, domnule. 

— Ce zici de asta. Mac Donald? 

— Cred că putea să aibă ascunse nişte obiecte, poate 
aceleaşi cu care a fost făcut semnul pe antebraţ. 

— Şi eu m-am gândit la asta, zise White Mason. 

— Ei bine, dacă adoptăm această ipoteză, să vedem până 
la ce punct ne ajută să rezolvăm dificultăţile pe care le 
întâmpinăm. 

— Agentul unei societăţi secrete pătrunde în casă cu 
această armă şi reuşeşte să scape traversând şanţul, după 
ce a lăsat o carte de vizită a cărei inscripţie, reprodusă de 
ziare, îi va preveni pe complici că s-a făcut dreptate. Dar, de 
ce, la momentul alegerii armei, dintre atâtea altele, a ales 
puşca de vânătoare? 

— Just! 

— Şi de ce a sustras inelul? 

— Da, de ce? 

— Şi cum se face că nu a fost încă arestat? Au trecut mai 
bine de două ore. La fiecare 40 de mile în împrejurimi, se 
află un poliţist care controlează orice străin îmbrăcat în 
haine umede. 

— Desigur, domnule Holmes. 

— Deci nu putea scăpa nicicum, doar dacă nu a găsit un 
adăpost în vecini sau haine de schimb. Şi totuşi, până acum 
l-am scăpat. 

Holmes se apropie de fereastră şi examină cu lupa pata de 
sânge rămasă pe pervaz. Se vedea clar că era urma unui 
pantof, avea o dimensiune puţin obişnuită. După urma 
piciorului părea a fi un picior plat: în colţ printre urmele de 
pământ, forma părea de asemenea a fi plată. Dar, oare ce 
poate fi sub masă? 


— Halterele domnului Douglas, spuse Ames. 

— Una din haltere, căci nu e decât una. Unde este 
cealaltă? 

— Nu ştiu, domnule, Holmes. Poate nu a fost decât una. Nu 
i-am dat atenţie de câteva luni. 

— O halteră... zise Holmes cu un aer grav. 

În acest moment se auzi un ciocănit în uşă şi apăru un 
bărbat înalt bine făcut, ras, cu tenul deschis şi priviri 
inteligente. Din descrierile făcute, l-am recunoscut pe 
domnul Barker, Cecil Barker. 

Privirile autoritare se plimbau pe chipul fiecăruia dintre 
noi, cu o întrebare subînţelesă. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, domnilor, dar vă duc o 
veste. 

— A fost prins asasinul? 

— Oh! Nu. Nu încă! A fost descoperită bicicleta sa, 
părăsită. Veniţi să o vedeţi! Se află la o sută cincizeci de 
metri de la intrare. 

Patru indivizi, grăjdari şi hoinari, adunaţi pe alee, priveau 
curioşi bicicleta, pe care o scoseseră din tufiş: o bicicletă 
marca Rudge-Whitworth uzată, murdară de noroi, ca după 
o cursă, şi lângă ea se afla un săculeţ care conţinea o cheie 
englezească şi o cârpă de ulei. 

Descoperind-o, aceasta nu putea furniza nici un indiciu 
asupra celui ce o folosise. 

— Aceste obiecte, spuse inspectorul, ar fi putut fi utile 
cercetărilor poliţiei dacă ar fi fost înregistrate. Dar să ne 
mulţumim cu ceea ce avem. Dacă am şti unde a plecat 
ciclistul, am afla cu siguranţă şi de unde a venit. De ce 
naiba, oare, acest vântură-lume, şi-a abandonat bicicleta? 
Cum a reuşit să fugă fără ea? Se pare că nu sunt prea 
limpezi apele, domnule Holmes. 

— Credeţi, într-adevăr? replică prietenul meu gânditor. Şi 
eu mă întreb! 

V. 

NOI DESCOPERIRI 


— Mai aveţi treabă în cabinetul de lucru? ne întrebă 
domnul White Mason pe când ne întorceam. 

— Momentan nu, răspunse inspectorul, în timp ce lângă el, 
Holmes, dădea negativ din cap. 

— Atunci poate aţi dori să mai audiaţi câteva persoane din 
casă? Am putea discuta în sufragerie. Ames, te rog să mă 
însoţeşti şi să-mi spui ce aveai de spus. 

Declaraţia valetului, simplă, precisă, ne lăsă impresia unei 
sincerităţi perfecte. Intrase în serviciul domnului Douglas 
cu cinci ani în urmă, când acesta venise la Birlstone. 
Domnul Douglas avea faima unui gentleman bogat care 
făcuse avere în America. Ames găsise că stăpânul lui era un 
om binevoitor, comod, puţin diferit de omul obişnuit pe 
care-l întâlnise până atunci; dar nu poţi avea totul. Nu 
observase niciodată la el vreun semn de nelinişte; 
dimpotrivă, nu cunoştea nici un om căruia să-i fi fost atât de 
străin sentimentul de teamă. Dorinţa domnului Douglas era 
de a ridica podul în fiecare seară, fiindcă aşa se obişnuise la 
conac şi ţinea să păstreze vechile obiceiuri. Mergea foarte 
rar la Londra şi nu ieşea niciodată din sat; totuşi, cu o zi 
înainte, a fost plecat la Tunbridge Wells pentru târguieli. În 
această zi, în mod excepţional, trecea printr-o perioadă 
agitată, fiind foarte neliniştit şi iritat. În timpul serii, înainte 
de culcare, Ames tocmai aranja argintăria, când auzi 
soneria sunând violent. Dar până la el nu răzbătu nici o 
împuşcătură, ceea ce s-ar putea explica prin faptul că oficiul 
şi bucătăria se află în imediata apropiere a casei, separate 
printr-un culoar care dă spre mai multe uşi. La auzul 
soneriei, guvernanta ieşi din cameră şi însoţită de valet, 
alergă în direcţia de unde se auzise apelul. În clipa în care 
ajunseră la piciorul scării, amândoi au văzut-o pe doamna 
Douglas coborând scările, fără să se grăbească, şi neavând 
întipărită pe chip nici un fel de emoție. Tocmai terminase de 
coborât, ajungând în capătul scărilor, când domnul Barker îi 
ieşi în întâmpinare din cabinetul de lucru, şi o opri 
implorând-o să se întoarcă. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, întoarce-te în camera 
dumitale! strigă el. Sărmanul Jack, e mort. Nu mai poţi face 
nimic. Pentru Dumnezeu, întoarce-te! 

Pe scară avu loc o mică discuţie: în sfârşit, doamna 
Douglas se lăsă convinsă. Ea nu făcu nici o scenă, nu scoase 
nici un strigăt, iar doamna Allen o conduse în camera ei. În 
acest timp, domnul Barker se întoarse în cabinetul de lucru 
urmat de Ames. Totul rămase în starea în care fusese găsită 
de poliţie. Lumânarea fu stinsă iar lampa aprinsă. Priviră pe 
fereastră, dar era noapte, întuneric beznă şi linişte, aşa 
încât nu auziră şi nu văzură nimic. Ames se grăbi să 
deruleze lanţul podului mobil, iar domnul Barker alergă să 
cheme poliţia. 

Doamna Allen, guvernanta, nu făcu decât să confirme 
declaraţiile valetului. Ea ocupa o cameră mai puţin retrasă 
decât oficiul. Tocmai se pregătea să se culce, când auzi 
soneria. Dânsa era cam tare de ureche, şi din această 
cauză, poate, nu auzise împuşcătura; în plus, cabinetul de 
lucru se afla departe de camera ei. Îşi amintea că trecuse o 
jumătate de oră înainte să sune soneria, când auzise un 
zgomot asemănător unei uşi trântite. Ea îl însoţi pe domnul 
Ames când acesta alergă spre cabinetul de lucru. Îl văzu 
ieşind pe dl. Barker, nervos şi palid, în timp ce doamna 
Douglas cobora scârbe. Elo opri şi o rugă să se întoarcă 
imediat. Aceasta se supuse şi-i răspunse ceva. Însă doamna 
Allen nu auzise răspunsul. 

— Conduceţi-o, le-a răspuns dl. Barker, şi rămâneţi cu ea. 

Doamna Allen îşi însoţi stăpâna şi încercă să o calmeze; 
aceasta, deşi tremura şi nu se mai putea stăpâni, totuşi nu 
avea intenţia să coboare. Îmbrăcată cu un simplu halat de 
casă, rămase lângă foc ţinându-şi capul în mâini. Doamna 
Allen o supraveghe toată noaptea. Ceilalţi servitori 
dormeau. Camerele lor se aflau în cealaltă porte a casei, 
aşa încât nici un zgomot nu răzbătea până acolo: ei nu 
interveniseră decât în momentul în care sosise poliţia. 
Doamna Allen nu putea adăuga nimic în afară de lamentaţii. 


Chemat să-şi depună depoziţia, după doamna Douglas, 
domnul Cecil Barker îşi completă primele declaraţii. Era 
convins că ucigaşul fugise pe fereastră. Din acest punct de 
vedere el considera pata de sânge imprimată pe pervaz 
drept dovadă, şi de altfel, în afara podului mobil care fusese 
ridicat nu exista altă ieşire. Domnul Barker nu-şi putuse 
explica nici ce întâmplase cu asasinul, nici de ce îşi 
abandonase bicicleta, dacă aceasta fusese a lui. Credea că 
ar fi fost imposibil să se înece în şanţul care nu era mai 
adânc de trei picioare. Adevărul este că domnul Barker 
avea o părere destul de rezervată în privinţa ucigaşului. 
Douglas era un bărbat plin de reticenţă şi care lăsa în 
umbră anumite capitole din viaţa sa. Foarte tânăr, emigrase 
din Irlanda în America unde făcuse afaceri destul de bune. 
Era văduv, când Barker îl întâlnise în California. Cei doi se 
asociaseră pentru exploatarea unei mine de cărbune într- 
un loc numit Benito Canon. 

Afacerea mergea de minune, totuşi, Douglas a vândut totul 
deodată şi a luat vaporul pentru Anglia. La câtva timp după 
asta, Barker, mărindu-şi venitul, se înapoie la Londra iar 
prietenia lor se reînnoi. Lui Barker i se păru că asupra lui 
Douglas plana un pericol, şi explica asta prin sentimentul de 
teamă care-l împinse brusc să plece din California şi să se 
retragă undeva într-un sat englezesc. Fără îndoială că 
anumite societăţi secrete îl urmăreau pe Douglas cu o ură 
implacabilă şi puţin ar fi lipsit să nu-l ucidă. Prietenul său îi 
făcu anumite propuneri, deşi niciodată Douglas n-a spus 
despre ce societate era vorba, nici ce datorii ar avea faţă de 
ea. Barker presupunea că inscripţia de pe hartă avea o 
legătură directă cu aceasta. 

— Cât timp aţi stat cu Douglas în California? îl întrebă 
inspectorul Mac Donald. 

— Cinci ani. 

— Era celibatar la fel ca dumneata? 

— Era văduv. 

— Aţi aflat vreodată de unde venea prima sa soţie? 


— Nu. Îmi amintesc că se spunea despre ea că era 
suedeză, şi i-am văzut portretul. A fost o femele foarte 
frumoasă. A murit de febră tifoidă cu un an Înainte să-l 
întâlnesc pe Douglas. 

— Nu cunoaşteţi nimic din trecutul lui Douglas, care să fi 
avut legătură cu America? 

— Vorbea uneori de Chicago, unde lucrase înainte. 
Ținuturile de fier şi cărbune nu-i erau străine. Călătorise 
mult la vremea lui. 

— Făcea politică? L-ar fi putut ameninţa vreo organizaţie? 

— Nu, politica nu-l interesa deloc. 

— Aţi avut vreodată vreun motiv să credeţi că ar fi un 
criminal? 

— Niciodată; n-am văzut niciodată vreun om care să aibă 
mai mult decât el simţul dreptăţii. 

— Nu era nimic curios în felul lui de viaţă, în California? 

— Plăcerea lui era să lucreze şi stătea cât mai mult în 
munţi, în mină. Evita locurile frecventate. M-am gândit de 
multe ori că s-ar putea ca cineva să-l urmărească. Plecarea 
lui bruscă în Europa îmi transformă bănuiala în certitudine. 
Trebuie să fi primit vreun avertisment deoarece la o 
săptămână după aceasta a fost căutat de vreo zece oameni. 

— Ce fel de oameni? 

— Nu prea plăcuţi la vedere. Veniseră din mină să se 
intereseze de el. Le-am spus că plecase în Europa şi că nu 
ştiam unde va sosi. Se vedea clar că nu-i vroiau binele. 

— Erau americani, californieni? 

— Nu ştiu dacă erau californieni, dar sigur erau americani, 
dar de o condiţie îndoielnică: în orice caz nu erau mineri. 
Am fost fericit când i-am văzut plecând. 

— Au trecut şase ani de atunci? 

— Aproape şapte. 

— "Ţinând cont de faptul că v-aţi asociat eu Douglas în 
California, timp de cinci ani, înseamnă că au trecut 
unsprezece ani de când aţi încheiat afacerea, nu-i aşa? 

— Da. Aţi calculat corect. 


— Trebuie să fi avut motive foarte grave ca să fi fost atât 
de urât, dacă a fost urmărit atâta vreme. 

— "Tot timpul era preocupat de acest lucru, care arunca o 
umbră asupra întregii lui vieţi. 

— Nu credeţi însă că un om care se simte tot timpul în 
pericol ar fi trebuit să reclame la poliţie? 

— Poate că era vorba de un pericol împotriva căruia nu 
exista nici un mijloc de protecţie. Să ştiţi un lucru: Douglas 
era tot timpul înarmat. Revolverul său era nelipsit din 
buzunar. Nenorocirea a fost că noaptea trecută era 
îmbrăcat în halat şi n-a avut revolverul la el. Odată podul 
ridicat, se simţea liniştit. 

— Aş vrea să clarific problema datelor, zise Mac Donald. 
Sunt şase ani de când Douglas a plecat din California. L-aţi 
urmat imediat, la interval de un an, nu-i aşa? 

— Perfect. 

— Astăzi ar fi împlinit cinai ani de când s-a recăsătorit. 
Eraţi cu el în perioada în care s-a recăsătorit? 

— M-am întors cu o lună înainte de a se căsători, i-am fost 
martor la cununie. 

— Aţi cunoscut-o pe doamna Douglas înainte de a se 
căsători ou prietenul dvs.? 

— Nu. Am fost plecat prin lume, timp de zece ani. 

— Dar înainte, aţi văzut-o de multe ori? 

Barker îl privi cu severitate pe detectiv. 

— Prin urmare, l-aţi văzut deseori pe Douglas, reluă el. 

— În ceea ce o priveşte pe doamna Douglas n-am văzut-o 
de multe ori; dar nu poţi frecventa casa unui bărbat fără să- 
i cunoşti soţia. lar dacă vă închipuiţi că ar putea exista cel 
mai mic raport... 

— Nu-mi închipui nimic, domnule Barker. Am datoria de a 
nu neglija nici un element informativ. Nu există nici un gând 
care să vă ofenseze referitor la persoana dvs. 

— Anumite întrebări constituie o ofensă prin ele însele, 
răspunse Barker pe un ton glumeţ. 


— Noi încercăm să stabilim faptele, este în interesul 
tuturor să iasă adevărul la lumină. Domnul Douglas aproba 
întru totul prietenia dvS. Cu soţia sa? 

Barker păli. Îşi uni mâinile într-o strângere convulsivă: 

— Nu aveţi, strigă el, dreptul de a-mi pune această 
întrebare. Cu ce vă poate ajuta la rezultatul anchetei? 

— "Totuşi, insist să-mi spuneţi. 

— Ei, bine, refuz să răspund. 

— Fie! Dar cred că vă daţi seama că refuzul dvs. 
Echivalează cu un răspuns, căci, dacă nu aveţi nimic de 
ascuns, de ce n-aţi răspunde? 

Domnul Barker tăcu o clipă; faţa lui trasă de oboseală, 
sumbră, sprâncenele joase, îi dădeau impresia unei 
puternice concentrări interioare. Ridică apoi capul şi spuse 
zâmbind: 

— Dumnezeule, domnilor, presupun că vă faceţi datoria şi 
că nu din cauza mea veţi avea greutăţi. Singurul lucru pe 
care vi-l cer este de a nu adăuga printr-o simplă întrebare, 
noi suferinţe şi aşa destule, doamnei Douglas. De ce nu 
recunoaşteţi? Sărmanul Douglas nu avea decât un defect: 
gelozia, îmi era cel mai bun prieten; niciodată nu am ţinut 
la altcineva atât de mult. Era foarte ataşat soţiei sale. Astfel, 
obişnuindu-se cu vizitele mele şi lăudându-mă de câte ori se 
ivea ocazia, nu suporta ca soţia lui să discute cu mine sau să 
existe ceva între noi, nici măcar cea mai subtilă urmă de 
simpatie. Gelozia îl făcea să-şi iasă din fire, nu se mai 
stăpânea, ajungând la accese de nebunie. De nenumărate 
ori, i-am jurat că nu voi mai pune piciorul în casa lui. Atunci 
însă, îmi scria scrisori contradictorii, în care îmi cerea 
iertare. Ascultaţi-mă bine, domnilor! Vă voi spune un ultim 
cuvânt: pot afirma cu deplină certitudine că nici un bărbat 
nu a avut o soţie mai iubitoare, mai fidelă şi nu sunt ipocrit 
dacă afirm că, un prieten la fel de loial. 

Spusese acestea pe un ton plin de convingere. Însă 
inspectorul Mac Donald nu se lăsa aşa uşor păcălit. 

— Ştiaţi că i s-a sustras inelul de căsătorie? continuă el. 


— Aşa se spune. 

— Cum să se spună? Este un fapt. 

Confuzia şi ezitarea puseseră stăpânire pe Barker. 

— Vroiam să spun că Douglas putea să şi-l scoată şi singur. 

— Simpla absenţă a inelului, oricare ar fi fost persoana 
care l-a făcut să dispară, ar da de gândit şi poate ar face 
legătura între căsătorie şi dramă, nu-i aşa? 

Barker ridică din umeri. 

— Nu am stat să reflectez la ce s-ar fi gândit el atunci. Dar 
dacă dvsS. Credeţi, într-un fel sau altul, că acest lucru ar 
pune la îndoială onoarea doamnei Douglas... 

Privirile lui Barker aruncau flăcări; totuşi el putu în cele 
din urmă să-şi stăpânească emoția. 

— Greşiţi, asta este părerea mea! 

— Nu cred, răspunse rece inspectorul, că pentru moment, 
mai avem de pus vreo întrebare. 

— Un mic amănunt, zise Holmes, când aţi intrat în 
cabinetul de lucru, singur, lumânarea mai ardea încă pe 
masă, nu-i aşa? 

— Da! 

— În lumina ei slabă v-aţi dat seama de adevărate tragedie 
a evenimentului. 

— Da. 

— Aţi sunat imediat pentru a cere ajutor? 

— Da, imediat. 

— Vi s-a răspuns cu promptitudine? 

— Într-un minut. 

— Şi. În acest moment, nu mai era aprinsă lumânarea, ci 
lampa? Iată un fapt demn de luat în seamă. 

Barker păru din nou puţin dezorientat. 

— Eu nu văd nimic extraordinar, domnule Holmes, zise el 
după o pauză. Lumânarea lumina slab; primul gând a fost 
să pot vedea mai bine; şi pentru că lampa se afla pe masă, 
am aprins-o. 

— De ce aţi stins lumânarea? 

— Dar era firesc... 


Holmes se opri aici, iar Barker, după ce ne privi pe toţi, 
rând pe rând, cu o privire care-i trăda îndoiala, ne întoarse 
spatele şi ieşi. 

Inspectorul Mau Donald o înştiinţă pe doamna Douglas că 
într-un minut va trebui să fie la dispoziţia noastră. Doamna 
Douglas ne spuse că ar prefera să ne întâlnească în 
sufragerie. Era complet diferită de persoana cu chip 
dureros pe care mi-o închipuisem; intră calmă, frumoasă, 
înaltă, demnă, în toată strălucirea celor treizeci de ani ai 
săi. Era foarte palidă şi obosită ca după o luptă crâncenă, 
avea însă o atitudine deosebită, graţie şi mâini delicate, 
care, aflate pe marginea mesei, nu tremurau mai mult 
decât ale mele. Ne privi pe fiecare trist, dar şi eu un fel de 
curiozitate amestecată cu milă. În sfârşit, interogaţia din 
priviri fu exprimată cu voce tare. 

— Aţi găsit ceva? întrebă ea. 

Oare visam? Mi s-a părui că în spatele acestei întrebări se 
afla mai mult teamă decât speranţă. 

— Am luat toate măsurile necesare, doamnă Douglas, 
răspunse inspectorul. Fiţi sigură că nu se va întâmpla nimic. 

— Nu faceţi economie de bani, zise ea, cu o voce slabă, 
reţinută. Aş dori să nu precupeţiţi nici un efort. 

— Poate vreţi să ne daţi câteva lămuriri care ar clarifica 
unele probleme? 

— Mă îndoiesc de acest lucru; dar tot ce ştiu va fi pus în 
serviciul dvs. 

— Domnul Barker ne-a declarat că dvS. Nu aţi văzut nimic; 
dar nu aţi intrat în camera în care s-a produs drama? 

— Nu. Domnul Barker m-a oprit pe scară, convingându-mă 
să mă întorc în camera mea. 

— Asta o ştim. În momentul în care aţi auzit împuşcătura 
aţi fugit imediat? 

— Am îmbrăcat un halat de casă şi am coborât. 

— Cât timp a trecut de când s-a auzit împuşcătura şi până 
în momentul în care domnul: Barker v-a oprit pe scară? 


— Presupun că au trecut aproximativ două minute; în 
astfel de momente nu poţi calcula timpul. Domnul Barker 
mă implora să urc din nou, deoarece nu eram de folos 
nimănui, aşa încât doamna Allen, mă conduse în cameră. 
Credeam că trăiesc un coşmar! 

— Puteţi aprecia cu aproximaţie cât timp s-a scurs din 
clipa în care soţul dvS. A coborât şi până când s-a auzit 
împuşcătura? 

— Nu ştiu. Nu l-am auzit în momentul în care a ieşit din 
baie. În fiecare seară soţul meu controla casa de teamă să 
nu izbucnească vreun incendiu. Era singurul lucru de care 
se temea. 

— Este exact punctul în care doream să ajung, doamnă 
Douglas. L-aţi cunoscut pe soţul dvS. În Anglia, nu-i aşa? 

— Da, eram căsătoriţi de cinci ani. 

— V-a vorbit vreodată, de ceva ce i s-a întâmplat atunci 
când a ajuns în America şi care i-ar fi pus viaţa în pericol? 

Doamna Douglas reflectă înainte de a răspunde. 

— Am simţit totdeauna plutind pericolul asupra lui, dar 
refuza să-mi vorbească despre asta. Nu pentru că n-ar fi 
avut încredere în mine, căci între noi încrederea şi 
afecțiunea erau totale, ci pentru a îndepărta din jurul meu 
tot ceea ce însemna nelinişte. Se gândea că mi-aş face 
probleme, şi de aceea, din acest punct de vedere, prefera 
să tacă. 

— Atunci cum aţi reuşit să aflaţi? 

Chipul doamnei Douglas se lumină de un zâmbet trecător. 
— Credeţi că un soţ poate ascunde toată viaţa un secret 
faţă de cea care îl iubeşte? Descoperisem din comportarea 

lui că avea un secret. Îmi dădeam seama că dorea să-mi 
ascundă anumite întâmplări din perioada trăită în America. 
Le descopeream cu dibăcie, din cuvintele care-i scăpau şi 
după felul cum îşi cerceta vizitatorii inopinaţi. Am constatat 
că avem duşmani puternici şi credea că aceştia sunt tot 
timpul pe urmele lui. Eram sigură de asta, deoarece, timp 


de cinci ani, n-a ieşit din sat fără ca să tremur de fiecare 
dată când nu se întorcea la timp. 

— V-aş putea întreba, spuse Holmes, care au fost cuvintele 
ce v-au trezit atenţia? 

— Valea Groazei”, răspunse doamna Douglas. Uneori 
spunea: „Am fost odată în Valea Groazei, şi încă n-am ieşit 
de acolo”. 

— Oare nu vom ieşi niciodată din Valea Groazei? l-am 
întrebat eu într-o zi, când l-am văzut mai preocupat decât 
de obicei. 

„Uneori mi se pare că am ieşit”, îmi răspunse el. 

— L-a ţi întrebat, desigur, ce înţelegea el prin Valea 
Groazei? 

— Da; dar atunci chipul îi devenea grav, scutura din cap: 
„Asta este, îmi zise el, o nenorocire la fel de mare ca atunci 
când unul din noi ar intra pentru totdeauna în propria-i 
umbră. Dumnezeul fie lăudat ca această umbră să nu apese 
asupra ta!” Poate prin aceste cuvinte el desemna vreun loc 
unde trăise înainte şi avusese aventuri teribile. Mai mult, 
insă nu am putut afla. 

— Şi nu v-a spus nici un nume? 

— Ba da, odată, acum trei ani, delirând în timpul unei 
febre, după un accident de vânătoare, îmi amintesc că 
repeta continuu un nume. Îl pronunţa pe un ton mânios, cu 
un fel de oroare: Mac Ginty, stăpânul Mac Ginty! L-am 
întrebat, când s-a trezit, cine era acest stăpân Mac Ginty, şi 
al cui stăpân era? „Slavă Domnului că nu-i al meu!” îmi 
răspunsese el râzând. Altceva n-am putut afla. Însă eu am 
făcut o legătură între Mac Ginty şi Valea Groazei. 

— Încă o întrebare, zise Mac Donald. Dacă nu greşesc, l-aţi 
cunoscut pe domnul Douglas într-un pension de familişti, la 
Londra, şi aţi fost de acord cu cererea lui în căsătorie. A 
existat în această căsătorie o notă de romantism, ceva 
misterios, deosebit? 

— Un fel de romantism a existat; totdeauna e aşa. Dar 
mister, nu. 


— Nu a avut nici un rival? 

— Niciunul. Eram absolut liberă. 

— Cred că aţi aflat că i s-a scos de pe deget inelul de 
căsătorie. Acest lucru nu vă sugerează nimic? Să 
presupunem că un vechi duşman, regăsindu-i urmele, a 
comis crima: ce motiv putea avea acest om de a-i lua inelul? 
Aş putea jura că un surâs vag plutea pe buzele doamnei 
Douglas. 

— Într-adevăr, nu-mi dau seama, răspunse ea. Este un 
lucru extraordinar. 

— Nu vă mai pot reţine mult timp, încheie Mac Donald. 
Scuzaţi-mă că v-am deranjat la o astfel de oră. Vor trebui 
clarificate multe lucruri pe care vi le vom prezenta la timp 
şi pe măsură ce le vom cerceta. Doamna Douglas se ridică şi 
timp de o secundă, am citit în ochii ei aceeaşi privire 
întrebătoare pe care o avusese în clipa în care intrase şi 
parcă spunea: „- Cum v-a plăcut mărturia mea?” Apoi se 
înclină şi se îndepărtă. 

— E frumoasă, cu adevărat frumoasă, spuse Mac Donald 
gânditor, după ce aceasta închise uşa. Acest Barker a stat 
aici o bună perioadă de timp. Este un tip căruia nu-i lipseşte 
farmecul în compania unei femei. A recunoscut faptul că 
mortul era gelos: poate cunoştea personal motivele acestei 
gelozii. Apoi intervine şi incidentul cu inelul, asupra căruia 
nu dorea să se oprească. Bărbatul care-l scoate mortului 
inelul de pe deget... 

— Ei, ce spui de asta, domnule Holmes? 

Prietenul meu, părea să mediteze, ţinându-şi capul în 
mâini. Deodată se ridică şi sună. 

— Ames, spuse el când apăru valetul, unde este domnul 
Cecil Barker? 

— Mă duc să văd, domnule. 

După o clipă, Ames veni să ne anunţe că dl. Barker se afla 
în grădină. 

— Ames, îţi aminteşti cu ce era încălţat dl. Barker noaptea 
trecută, când l-ai întâlnit în cabinetul de lucru? 


— Da, domnule Holmes. Avea pantofi. I-am adus ghetele ca 
să poată chema poliţia. 

— Unde-i sunt acum pantofii? 

— Mai sunt încă sub scaunul din hol. 

— Foarte bine, Ames. Este firesc ca noi să putem face 
diferenţa între amprentele lăsate de dl. Barker şi urmele 
paşilor veniţi din afară. 

— Da, domnule. În ceea ce mă priveşte, eu am observat că 
pantofii domnului Barker erau pătaţi de sânge, ca şi ai mei, 
de altfe. 

— Asta se înţelege, având în vedere aspectul camerei. 
Perfect, Ames. Vă vom suna dacă vom mai avea nevoie de 
dumneata. 

Câteva minute mai târziu, merserăm în cabinetul de lucru. 
Holmes luase din hol pantofii. Aşa cum observase şi valetul, 
amândouă perechile aveau urme de sânge. Dintr-o singură 
mişcare, cu o agilitate de felină, el se aplecă şi puse unul 
din pantofi pe pervaz, în colţul în care se aba pata de sânge: 
pantoful corespundea exact urmei. Atunci, fără a spune 
vreun cuvânt, zâmbi celor doi colegi ai săi. Emoţia pusese 
stăpânire pe inspector. Când începu să vorbească, accentul 
său era asemeni sunetului scos de un băț plimbat pe o grilă. 

— La dracu!. Nu-i nici o îndoială! zise el. Barker însuşi a 
murdărit fereastra! Semnul este mai mare decât al oricărei 
alte ghete. Este amprenta unui picior plat. Acum, totul se 
leagă. Dar ce roljoacă el aici, domnule Holmes? Ce rol 
joacă? 

— Da, ce rol? repetă Holmes, absorbit de gânduri. 

White Mason începu să râdă, frecându-şi mâinile groase 
cu satisfacţie profesională. 

— Am spus eu că îi vom veni de hac, zise el. Şi am avut 
dreptate! 

VI. 

SHERLOCK HOLMES ARE PROBLEME. 

Holmes şi ceilalţi doi detectivi se adânciră şi mai mult în 
amănunte în următoarele zile. l-am părăsit deci, pentru a 


ajunge la modesta noastră cameră de la hanul din sat. Mal 
întâi însă, am dat o raită prin grădina, ciudat de 
îmbătrânită, care se afla în fala casei. 

Rânduri de tisă tăiată, foarte groasă, răsucită sub diferite 
forme înconjurau casa; era un fel de centură a peluzei, 
întinsă, în centrul căreia se afla un cadran solar. Toate 
acestea emanau o linişte binefăcătoare, calmantă pentru 
nervii mei tracasaţi. Puteam în acea atmosferă pacifică să 
uit sau să nu-mi mai amintesc decât ca pe un vis urât, tristul 
cabinet de lucru, pe parchetul căruia se afla întinsă o baltă 
de sânge. Totuşi, tot plimbându-mă de colo-colo pentru a-mi 
linişti sufletul un incident penibil mă readuse la realitatea 
neagră, smulgându-mă sentimentului paşnic de care eram 
stăpânit. În colţul cel mai îndepărtat fel casei, dincolo de 
zidul viu al grădinii, se afla o bancă de piatră, care nu putea 
fi zărită din apropierea casei. Iocmai mă apropiam de acest 
loc, când un zgomot îmi atrase atenţia: o voce plăcut 
timbrată de bărbat, căreia îi răspundea râsul sacadat al 
unei femei. N-aveam decât să merg până acolo pentru a mă 
găsi în faţa doamnei Douglas şi a lui Barker, care ar fi dorit 
să spulbere prezenţa mea într-o clipă. Îmi atrase atenţia 
chipul doamnei Douglas. În sufragerie, cu puţin timp 
înainte, o văzusem gravă şi discretă; acum îşi scoase de pe 
faţă vălul durerii false şi bucuria de a trăi îi lumina ochii; o 
sclipire a privirii lui Barker o învelise atât de mult, încât 
întreaga sa făptură iradia încă. Barker stătea aplecat, cu 
mâinile pe genunchi: chipul lui frumos se mulțumea să 
zâmbească în clipa în care am apărut, pe feţele lor reveni 
vechea mască, însă prea târziu. I-am văzut schimbând rapid 
câte va cuvinte. Apoi Barker se ridică şi mi se adresă. 

— lertaţi-mă, domniile, zise el. Sunteţi doctorul Watson, 
nu-i aşa? 

I-am răspuns printr-un salut atât de rece, încât se puteau 
vedea clar, sentimentele mele faţă de comportarea lor. 

— Nu există nici un dubiu, referitor la prietenia care vă 
leagă de Sherlock Holmes, fiind cunoscută de toată lumea. 


I-aţi putea totuşi acorda doamnei Douglas câteva secunde? 

L-am urmat cu mare greutate. Revedeam în minte 
cadavrul desfigurat zăcând acolo jos, pe parchet, într-o 
cameră oarecare. Abia trecuseră câteva ore de la tragicul 
eveniment nocturn, şi, în grădina mortului, soţia sa, 
împreună cu cel mai bun prieten, căutau adăpostul unei 
tufe pentru a râde împreună. M-am apropiat de doamna 
Douglas, extrem de rezervat. Suferisem înainte, în 
sufragerie, văzându-i durerea; de data asta însă, privirea sa 
nu o susţinu pe a mea: nu întâlni nici un fel de simpatie. 

— Credeţi, poate, că sunt un om insensibil, fără inimă? zise 
ea. 

I-am răspuns printr-un ridicat de umeri. 

— Asta nu mă priveşte. 

— Într-o zi îmi veţi da dreptate. Dacă aţi şti... 

— De ce l-ar interesa aşa ceva pe doctorul Watson? zise 
Barker vioi. A afirmat chiar dânsul că nu-l interesează. 

— lar eu vă cer permisiunea de a-mi continua plimbarea, 
adăugai eu. 

Doamna Douglas însă insistă. 

— Vă rog, doctore Watson, o clipă! Avem o problemă pe 
care numai dvS. Aţi putea să o rezolvaţi şi de care va 
depinde mersul cercetărilor. Nimeni nu cunoaşte mai bine 
decât dvs, relaţiile domnului Holmes cu poliţia. Credeţi că 
dacă ar primi, sub semnătură strict secret, o mărturisire, ar 
predă-o neapărat detectivilor? 

— Da, completă Barker, este pe deplin dependent de ei? 
Sau acţionează de unul singur? 

— Este un punct asupra căruia nu sunt obligat să vă 
răspund. 

— Vă rog. Vă implor, doctore Watson! Dacă lămurim 
această problemă, ne... îmi faceţi un mare serviciu! În 
glasul doamnei Douglas era atâta sinceritate, încât, uitând o 
clipă de nesocotinţa ei, am cedat. 

— DI. Holmes, în cercetările sale, acţionează din proprie 
iniţiativă, am răspuns eu. Nu ascultă decât de el însuşi, şi, în 


cazul la care vă referiţi, nu se lasă condus decât de propria 
lui judecată. În acelaşi timp însă e respectat de poliţie, 
cercetând acelaşi caz în acelaşi timp cu aceasta, şi nu i s-ar 
ascunde nimic care ar stârni bănuieli, pentru descoperirea 
criminalului şi predarea acestuia în mâinile Justiţiei. Este 
tot ce vă pot spune, şi n-aş face altceva decât să mă adresez 
domnului Holmes personal pentru informaţii mai ample. 
După cele spuse, mi-am scos pălăria şi m-am îndepărtat, 
lăsându-i pe doamna Douglas şi pe dl. Barker pe banca de 
piatră. În clipa în care am cotit pe partea cealaltă a clădirii, 
am aruncat o privire în direcţia lor şi i-am văzut discutând 
foarte aprins. Priveau spre mine, ceea ce îmi confirma 
faptul că discutau despre întâlnirea mea cu ei. 

— Nu am nevoie de secretele lor, îmi răspunse Holmes, 
când îi povesti incidentul. Prietenul meu îşi petrecuse ziua 
la conac împreună cu colegii săi, şi-mi povesti cu o poftă 
nebună, timp în care eu i-am pregătit un ceai concentrat. 

— Nu, continuă el, fără secrete. Mi-ar aduce neplăceri în 
cazul unei arestări pentru complicitate la crimă cu 
premeditare. 

— Crezi că vom putea aresta pe cineva? 

— Dragul meu Watson, lasă-mă să-ţi ofer al patrulea ou, 
după care vom vedea cum stau lucrurile. Nu vreau să spun 
că aş fi ajuns departe cu cercetările; departe de mine acest 
lucru. Dar când vom găsi haltera care lipseşte... 

— Haltera? 

— Dragul meu, Watson. N-ai ghicit încă? Acest mister va fi 
rezolvat numai când vom găsi cealaltă halteră. Haide! 
Haide! Nu mai face figura asta! Niciunul dintre cei de faţă, 
nici inspectorul Mac Donald nici excelentul provincial, n-au 
sesizat importanţa acestui fapt. O singuri halteră, Watson! 
Imaginează-ţi un gimnast care nu foloseşte decât o singură 
halteră! Imaginează-ţi acea dezvoltare unilaterală, pericolul 
unei curbări dorsale! Gândeşte-te, Watson, gândeşte-te! 

Vorbea cu gura plină în timp ce mânca. Ochii îi străluceau 
de răutate, s-ar fi spus că era satisfăcut de starea mea de 


indispoziţie. Îmi amintesc de zilele şi nopţile când, pierzând 
noţiunea de hrană, se încrâncena să rezolve vreo problemă 
exasperantă şi deconcertantă, iar trăsăturile feţei sale se 
crispau datorită unui efort mental exagerat. În sfârşit îşi 
aprinse pipa şi, instalat în colţul cel mai retras al încăperii, 
începu să vorbească încet, volubil, ca un om pe care nu-l 
preocupă continuitatea discursului său, dar, care, pur şi 
simplu, gândeşte cu voce tare. 

— O minciună Watson, o mare, enormă, insuportabilă şi 
ireparabilă minciună... lată ce vom găsi ia sfârşitul 
anchetei, iată punctul nostru de plecare! Toată povestea lui 
Barker a fost minciună! Minciună a fost şi declaraţia 
doamnei Douglas! Există o complicitate a minciunii între cei 
doi, aşa încât mă întreb: ce interes au să mintă? Care este 
adevărul pe care vor să-l ascundă? 

Eu ştiu că ei mint, deoarece minciunile lor exagerate 
exclud orice posibilitate de a afla adevărul. Gândeşte-te că 
după cele spuse de ei, după înfăptuirea crimei, ucigaşul nu 
a avut decât un minut, timp în care i-a scos mortului inelul 
din deget, inel care se afla sub alt inel, i l-a pus pe celălalt la 
loc, ceea ce în realitate nu i-ar fi trecut prin cap să o facă şi 
totodată să depună lângă cadavru ciudata hartă. 

Acest lucru este absolut imposibil! Ai destulă minte ca să-ţi 
dai seama că de fapt, furtului i-a precedat crima. Faptul că 
lumânarea nu a ars decât foarte puţin timp. Demonstrează 
că între asasin şi victimă nu a avut loc o discuţie care să 
dureze mult timp. Admiţând că Douglas a consimţit să-i dea 
inelul, acest om, despre care ni s-a spus că ar avea un 
caracter întreprinzător, crezi că i l-a dat imediat? La prima 
somaţie? 

— Nu, Watson, asasinul a rămas o vreme cu mortul, după 
care a aprins lampa. Sunt sigur de asta. Oare împuşcătura 
i-a cauzat, după toate aparențele, moartea? Deci, s-a tras 
cu puşca mai devreme decât s-a spus! Ştiind că la acest 
punct s-ar putea să existe o greşeală, ne aflăm acum în 
prezenţa unui acord între două persoane care au auzit 


împuşcătura: Barker şi doamna Douglas. Pe de altă parte, 
însă, sunt în măsură să demonstrez că pata de sânge 
rămasă pe pervazul ferestrei, a fost imprimată special de 
Barker, cu intenţia de a păcăli poliţia; cred că eşti de acord 
ca faptul că, în ceea ce-l priveşte pe asasin, lucrurile au luat 
o întorsătură nefavorabilă. Acum ar trebui să aflăm exact 
ora la care s-a petrecut drama. Până la orele zece şi 
jumătate servitorii circulă prin casă, într-un continuu du-te- 
vino! Deci; până atunci nu s-a petrecut nimic! La orele 11 şi 
un sfert toţi sunt în camerele lor în afară de Ames care are 
treabă în oficiu. Am procedat la câteva miei experienţe în 
această dimineaţă, după plecarea dvs. Şi am constatat că 
Mac Donald făcuse mult zgomot în cabinetul de lucru, iar 
uşile odată încuiate, nu mai venea nimeni la oficiu. Nu la fel 
stăteau lucrurile în camera guvernantei: ea se afla la cea 
mai mică distanţă pe coridor şi putea auzi de aici orice 
zgomot, oricât de mic ar fi fost... 

Împuşcătura produsă de o armă de vânătoare, este, într-o 
anumită măsură, amortizată, atunci când se trage de foarte 
aproape; în această situaţie nu trebuie să aibă decât un 
ecou relativ; cu toate acestea, în liniştea nopţii se putea 
auzi cu uşurinţă, până în camera doamnei Allen. Deşi fiind 
puţin cam surdă, după câte se pare, doamna Allen a 
mărturisit în depoziţia sa că, înainte cu o jumătate de oră 
de a se auzi împuşcătura, a auzit şi zgomotul unei uşi 
trântite. Deci cu o jumătate de oră înainte de a fi alertată 
toată casa, pe la orele 11 fără un sfert. Nu mă îndoiesc că 
acea detunătură marca momentul precis al crimei. De 
aceea, presupunând că domnul Barker şi doamna Douglas 
nu sunt cu adevărat criminali, trebuie să aflăm ce au făcut, 
între orele 11 fără un sfert, ora când s-a auzit zgomotul 
împuşcăturii, moment în care ei s-au avântat pe scări, şi 
orele 11 şi un sfert, adică ora la care au fost chemaţi 
servitorii. Ei bine, ce au făcut ei în acest timp? De ce n-au 
dat imediat alarma? Este întrebarea care ne preocupă în 


permanenţă; când vom putea răspunde, vom fi avansat cât 
de puţin în adâncul problemei. 

— Şi eu am sentimentul ferm al unei înţelegeri între aceste 
două persoane, zisei eu. Doamna Douglas trebuie să fie 
lipsită de inimă ca să râdă aşa cum a făcut-o pentru nu ştiu 
ce glumă, la numai câteva ore după asasinatul care a lăsat-o 
văduvă. 

— Este clar că, însăşi prin felul în tare ne-a relatat 
evenimentele, nu a avut o comportare potrivită pentru o 
soţie. 

— Ştii, Watson, că am o admiraţie reţinută faţă de sexul 
opus; ei bine, ai încredere în experienţa mea. 

Există puţine femei, cu minimum de respect faţă de soţul 
lor, şi care ar permite ca un bărbat să intervină între ea şi 
cadavrul acestuia. Watson, în caz că mă voi căsători 
vreodată, sper să inspir destulă afecţiune soţiei mele, 
pentru a nu se lăsa atât de uşor dusă de guvernanta sa 
dacă s-ar întâmpla să zac pe jos, la câţiva paşi de ea. Toate 
acestea, de altfel, sunt situaţii de comedie ieftină, deoarece 
observatorului cel mai puţin avizat i s-ar părea suspect ca o 
femeie să se poată abţine în astfel de momente. Dacă nu s- 
ar fi întâmplat nimic, aş considera acest incident ca un 
acord perfect între cei doi. 

— Vă gândiţi cumva că Barker şi doamna Douglas au 
comis crima? 

— Watson, ai un talent teribil să spui lucrurilor pe nume, 
zise Holmes agitându-şi pipa spre mine: ţinteşti la punct fix! 
Întreabă-mă dacă nu cumva cred că doamna Douglas şi 
Barker ştiu adevărul, deci ştiu cine este criminalul şi s-au 
înţeles să-l ascundă. Eu îţi voi răspunde sincer: sunt sigur 
că ei cunosc şi ascund adevărul, dar propunerea dumitale 
redutabilă nu este la fel de evidentă. Să vedem ce dificultăţi 
întâmpină: Să presupunem că doamna Douglas şi Barker, 
uniţi printr-o iubire vinovată, au vrut să se debaraseze de 
cel care-i deranja. Presupunere gratuită, căci o anchetă 
indiscretă faţă de servitori şi diverse alte persoane nu a 


confirmat aceasta. S-ar părea chiar că exista o apropiere 
foarte mare între soţii Douglas. 

— Mai degrabă aş crede contrariul, spusei eu amintindu- 
mi chipul frumos al femeii în timp ce râdea în grădină. 

— Dădea impresia, cel puţin, a unei armonii perfecte, dar 
să ne închipuim că Barker şi doamna Douglas, cu o artă 
perfectă a disimulării i-ar înşela pe toţi, ascunzând 
împreună cu ceilalţi asasinul soţului el. 

Holmes reflectă. 

— Te ascult, Watson. Eşti pe cale de a descoperi un sistem 
după care tot ceea ce se afirmă începând cu principiul de 
bază, este fals. Nu acorzi nici o şansă pentru a pătrunde 
mai departe; după dumneata, nu există nici o ameninţare 
ascunsă, nici o Vale a Groazei, nici un stăpân, nimic de acest 
fel. Asta înseamnă să generalizezi totul, făcând un fel de 
tabula rasa. Unde ajungem? Aici. Pentru a explica crima, ei 
inventează o fabulă. Abandonând bicicleta în parc, ei speră 
să se creadă într-o intervenţie din afară. Pata de sânge 
imprimată pe pervaz, harta lăsată lângă cadavru; apoi se 
pregătesc şi ei pentru aceeaşi demonstraţie. În ipoteza 
dumitale intră o mulţime de fapte. Dar iată altele care nu se 
potrivesc deloc. Cum se face că din o mie de tipuri de arme 
va fi aleasă o armă de vânătoare, una din acelea pe care le 
folosesc americanii? 

Cum s-a întâmplat că anumite persoane nu au auzit 
zgomotul, şi culmea întâmplării, ca doamna Allen să nu iasă 
când aude bătându-se într-o uşă. Doamna Douglas şi Barker 
fiind presupuşii vinovaţi, cum îţi explici aceste două puncte, 
Watson? 

— Pe legea mea că nu-mi explic... 

— Pe de altă parte, dacă o femeie şi amantul ei conspiră la 
uciderea soţului se vor acuza unul pe altul, făcând gestul 
ostentativ de a scoate inelul de căsătorie al mortului? Crezi 
că e posibil, Watson? 

— Nu, însă... 


— Şi dacă ţi-ar veni ideea să ascunzi şi să abandonezi o 
bicicletă, crezi că ai rezista mult timp? Nu! Nici cel mai 
mărginit detectiv nu s-ar lăsa prins în această capcană 
ieftină; o bicicletă fiind primul lucru de care criminalul ar 
avea nevoie pentru a-i induce în eroare. 

— Mărturisesc că nu înţeleg deloc ce rol are bicicleta! 

— Totuşi, nu există vreo întâmplare pentru care să nu se 
găsească o explicaţie firească. Ca simplu exerciţiu mental, 
lasă-mă să-ţi expun o posibilitate raţională Simplă 
imaginaţie, bineînţeles, însă imaginaţia nu se bazează de 
cele mai multe ori pe adevăr? Să ne imaginăm deci că viaţa 
lui Douglas ascundea o faptă de care se făcea vinovat şi 
care constituia un secret, deci, un secret de care i-ar fi 
ruşine. Să presupunem că ar fi urmărit de răzbunarea unui 
individ, a unui străin, acest străin îl asasinează. Şi pentru o 
rațiune care îmi scapă, îi sustrage inelul. Înainte de a reuşi 
să se depărteze, Barker şi doamna Douglas sosesc pe 
neaşteptate. El îi avertizează că arestarea sa nu va avea alt 
rezultat decât un scandal îngrozitor. Barker şi Doamna 
Douglas sunt de acord şi preferă să-l lase să plece. Pentru 
asta coboară podul, care funcţionează fără zgomot, şi-l 
ridică după ce l-a lăsat pe individ să treacă. Acesta are 
motivele lui să creadă că se va salva mai uşor pe jos decât 
cu bicicleta; o lasă, deci, într-un loc unde nu va fi 
descoperită înainte de a fi destul de departe. Până aici 
rămânem în limitele posibilului, nu-i aşa? 

— Doamne dumnezeule, bineînţeles, am spus eu cu 
oarecare rezervă. 

— Să ne amintim, Watson, că tot ce s-a întâmplat, nu a fost 
nimic extraordinar. Şi în plus, pentru a reveni la ipoteza 
noastră, doamna Douglas şi Barker, care nu sunt neapărat 
ei cei vinovaţi, îşi dau seama, că, odată ucigaşul plecat, se 
află într-o situaţie în care le va fi greu să demonstreze că n- 
au fost implicaţi sau n-au ajutat la îndeplinirea crimei. Se 
sfătuiesc amândoi, însă acţionează destul de stângaci. 
Pentru a marca drumul parcurs de criminal în momentul în 


care a fugit, Barker a imprimat pe pervazul ferestrei talpa 
însângerată a pantofului. 

Numai el şi doamna Douglas sunt singurii care au auzit 
împuşcătura, astfel încât nu au sunat clopoţelul de alarmă, 
decât atunci când au vrut, după o jumătate de oră. 

— Cum credeţi că o să demonstraţii toate acestea? 

— Dacă există un străin amestecat în această afacere am 
putea să-l depistăm şi să-l arestăm; ar fi cea mai elocventă 
probă. Dacă nu... Ei bine, arta nu şi-a epuizat încă 
resursele. Cred că mi-ar face foarte bine să petrec singur o 
seară în cabinetul de lucru. 

— Singur, o seară întreagă? 

— Într-o clipă mă voi întoarce la conac. Am convenit cu 
stimabilul Ames, care are faţă de Barker doar o umbră de 
simpatie. Mă voi instala în cameră să văd dacă atmosfera de 
acolo nu-mi inspiră ceva. Am încredere în Genius Locil. 
Zâmbeşti, prietene Watson? Răbdare. Apropo, nu cumva 
mai ai umbrela cea mare? 

— Iat-o! Dacă doreşti, ţi-o împrumut. 

— Cu plăcere, ce armă jalnică! Dacă există vreun pericol... 

— Nimic serios, scumpul meu Watson; fără asta ţi-aş 
solicita să mă însoţeşti, însă îţi cer umbrela. Abia aştept să- 
mi revăd colegii revenind de la Tunbridge Wells, unde 
încearcă să afle cine este proprietarul bicicletei. 

White Mason şi inspectorul Mac Donald nu s-au întors din 
expediţia lor decât la miezul nopţii. Erau entuziasmați: 
datorită cercetărilor, spuneau ei, au reuşit să facă un pas 
mare. 

— Da, cu asta sunt de acord, zise Mac Donald. Nu eram 
sigur că asasinul putea fi un străin. Acum nu mă mai 
îndoiesc de acest fapt. Am identificat bicicleta şi am obţinut 
semnalmentele individului. A fost o etapă care ne-a deschis 
drumul. 

— Acesta ar putea fi foarte bine începutul sfârşitului, 
răspunse Holmes. Complimentele mele cele mai sincere. 


— Am plecat de la faptul că domnul Douglas părea să se 
simtă rău de când se întoarse de la Tunbridge Wells unde 
fusese cu două zile înainte. 

Prin urmare, de la Tunbridge Wells îi venea ameninţarea 
şi; în consecinţă de acolo venise, probabil, biciclistul. Am 
luat bicicleta şi ne-am plimbat din hotel în hotel. Directorul 
companiei comerciale a recunoscut-o ca fiind a unui numit 
Hargrave care locuise cu două zile înainte într-o cameră de 
aici. Hargrave nu avea bagaje, decât o mică bicicletă şi o 
mică valiză. S-a înscris în registru ca venind de la Londra 
fără a da vreo adresă. Valiza era fabricată la Londra, iar 
conţinutul ei era englezesc, însă călătorul era negreşit 
american. 

— Bine, bine, zise vesel Holmes. În timp ce emiteam tot 
felul de teorii împreună cu prietenul meu, Watson, voi vă 
făceaţi tot felul de probleme. 

Asta m-a făcut să înţeleg că trebuie să fiu practic, domnule 
Mac. 

— Chiar aşa, domnule Holmes. Răspunse inspectorul pe un 
ton satisfăcut. 

— Dar, am obiectat eu, ceea ce raportează domnul Mac nu 
se încadrează în teoriile dualitate? 

— Rămâne de văzut. Spune până la capăt, domnule Mac. 
Nu există nimic care să permită identificarea acestui 
Hargrave? 

— Nimic, sau atât de puţine lucruri, căci individul şi-a luat 
toate măsurile de precauţie. Nu există nici hârtii, nici 
scrisori, nici semne, de îmbrăcăminte; o simplă hartă 
rutieră a comitatului se afla pe masă. Individul a părăsit 
hotelul cu bicicleta, ieri dimineaţa după dejun. N-am mai 
auzit vorbindu-se despre el până la ancheta asta. 

— Această situaţie dă de gândit, domnule Holmes, zise 
White Mason. Ne-am putea închipui că individul ar fi putut 
reveni la hotel ca un turist oarecare? Probabil îşi dădea 
seama că directorul hotelului va chema poliţia şi va stabili o 
legătură între ucigaş şi dispariţia lui. 


— Fără îndoială. Dar până acum a crezut poate că a 
acţionat înţelept, devreme ce mai aleargă încă. Aveţi 
semnalmentele lui? 

Mac Donald îşi consultă carnetul. 

— Destul de vag; nu cred că a fost remarcat. Iotuşi, 
portarul, bărbatul din birou şi femeia de serviciu au 
declarat următoarele semnalmente: talie mijlocie, cinci 
picioare şi nouă degete, vârsta în jur de cincizeci de ani, 
părul uşor grizonat, mustaţa cenuşie, nasul încovoiat; figură 
sumbră şi puţin comunicativă. 

— O figură asemănătoare constituie descrierea dată de 
domnul Barker, spuse Holmes: cincizeci de ani, aceeaşi 
culoare a părului şi a musteţei, aceeaşi talie. Altceva mai 
ştiţi? 

— Individul purta un costum gri cenuşiu, cu veston şi 
rever, un pardesiu galben scurt şi o pălărie. 

— În ceea ce priveşte arma? 

— Arma nu are decât două picioare lungime, putea să e 
pună în valiză sau să o poarte fără dificultate pe sub 
pardesiu... 

— După părerea dumitale, care credeţi că va fi cursul 
cercetărilor? 

— Dumnezeule, spuse Holmes, abia aştept să-l prindem pe 
criminal, deşi semnalmentele sale nu ne sunt cunoscute 
decât de cinci minute, fiind transmise pe toate căile 
telegrafice... În orice caz, însă, am făcut progrese... 

— Ştim că un american care s-a înregistrat sub numele de 
Hargrave, a venit acum două zile la Tunbridge Wells cu o 
bicicletă şi o valiză. În această valiză, se afla o armă de 
vânătoare cu amortizor, dovadă a intenţiilor sale criminale. 

A plecat ieri dimineaţă spre Birlstone, ascunzându-şi arma 
sub pardesiu. După cât se pare nu l-a văzut nimeni sosind; 
nu era însă nevoie să traverseze satul pentru a ajunge la 
gardul parcului, iar pe drum poţi întâlni mulţi ciclişti. 
Probabil că şi-a ascuns bicicleta printre tufe, unde a fost 
găsită, şi poate acolo s-a ascuns şt el, pândind ieşirea 


domnului Douglas. Arma de vânătoare a fost nepotrivit 
aleasă pentru o lovitură în interiorul casei, dar probabil că a 
vrut să o folosească de afară, căci avantajele ar fi fost altele, 
în primul rând că, folosind o astfel de armă, ar fi fost 
imposibil să nu ţinteşti omul. Apoi într-un astfel de loc, unde 
vânătoarea este o îndeletnicire obişnuită, unde se aud tot 
timpul împuşcături, zgomotul ar fi trecut neobservat. 

— Până acum totul e foarte logic, spuse Holmes. 

— Totuşi, domnul Douglas nu apărea, ce trebuie să facă 
americanul? îşi lasă bicicleta şi se apropie de casă, când se 
lasă întunericul. Găseşte podul coborât, Nevăzând pe 
nimeni, intră, se strecoară, se ascunde. Norocul îl ajută. 
Intră în prima cameră pe care o întâlneşte şi se ascunde în 
spatele perdelei. De aici el observă că podul se ridică şi că 
nu mai poate fugi decât traversând şanţul. El aşteaptă până 
la orele unsprezece şi un sfert. Este momentul în care 
domnul Douglas, făcându-şi rondul, intră în cameră, îl ucide 
pe Douglas şi se salvează aşa cum plănuise. El îşi dă seama 
că bicicleta îl va da de gol, căci nu peste mult timp, cei din 
hotel îi vor da semnalmentele. Atunci, renunţă la bicicletă şi 
folosind alte mijloace, reuşeşte să fugă fie la Londra, fie 
într-un loc oarecare unde se crede în siguranţă. Ei, cum vi 
se pare, domnule Holmes? 

— Relatarea dumitale a fost foarte bună, domnule Moc, şi 
foarte clară. Dar care este concluzia? După părerea mea, 
crima s-a comis cu o jumătate de oră mai devreme decât s-a 
declarat; doamna Douglas şi domnul Barker s-au înţeles să 
ascundă adevărul; ei l-au ajutat pe criminal să fugă, sau cel 
puţin, au intrat în cameră înainte ca el să reuşească să 
fugă; ei au mistificat dovada trecerii acestuia pe fereastră, 
când, după toate aparențele, l-au lăsat să fugă coborând 
podul. lată cum poate fi reconstituită, după părerea mea, 
prima jumătate a cazului. 

Cei doi detectivi încuviinţară din cap. 

— Este adevărat, domnule Holmes, spuse inspectorul, că 
noi am sărit de la un mister la altul... 


— Şi ar exista un al treilea punct, foarte important, adăugă 
White Mason. Doamna Douglas nu a fost niciodată în 
America. Ce poate fi comun între ea şi un asasin american 
pentru a-l ajuta sa fugă? 

— Recunosc că avem multe probleme de rezolvat, spuse 
Holmes. În acest sens, mi-am propus ca, în noaptea asta, în 
interesul nostru comun să fac o investigaţie, aşa cum 
obişnuiesc eu. 

— V-am putea ajuta cu ceva, domnule Holmes? 

— Nu. Dorinţele mele sunt modeste. Nu vreau decât 
întuneric total şi umbrela doctorului Watson. Îl uitasem pe 
Ames, fidelul Ames. Mă bazez pe el pentru a stabili un 
punct esenţial de la care porneşte totul: de ce un om care 
face sport, este atât de extravagant, încât nu exersează 
decât cu o halteră? 

Absența lui Holmes se prelungi mult după căderea nopţii. 
Am ocupat o cameră cu două paturi, cea mai bună pe care o 
deţinea hotelul din sat. Abia aţipisem, eram pe jumătate 
treaz, când el se întoarse. 

— Ei bine, Holmes, ai descoperit ceva? mormăi eu. El se 
opri tăcut lângă patul meu, cu lumânarea în mână. Am 
văzut atunci silueta lui lungă şi subţire aplecându-se spre 
mine. 

— Spune-mi, Watson, zise el cu glas şoptit, ţi-ar fi frică să 
dormi în camera unui nebun, a unui om lipsit de facultăţi 
mintale? 

— Pentru nimic în lume, răspunsei eu consternat. 

— Grozav, zise el. 

Şi nu a mai scos un singur cuvânt pe toată durata nopţii. 

VII. 

CINE EŞTI DUMNEATA, DOMNULE DOUGLAS? 

A doua zi dimineaţă, după primul nostru dejun, îi găsirăm 
pe Mac Donald şi White Mason stând la sfat într-un birou 
mic al sergentului poliţiei locale. Pe masă, în faţa lor, se 
aflau teancuri de scrisori şi telegrame pe care le alegeau şi 
notau cu grijă. Puseseră de-o parte trei scrisori. 


Sunteţi tot pe urma ciclistului fantomă? întrebă vesel 
Holmes. Care sunt ultimele ştiri? 

Mac Donald îi arătă pe masă corespondenţa voluminoasă. 

— Ni s-a transmis că la acest moment se află la Leicester, 
la Nottingheam, la Southampton, la Derby, la East Ham, la 
Richmond şi în alte cincisprezece localităţi. Pretutindeni s-a 
trecut la arestarea lui. Ţinutul pare să fie plin de indivizi în 
pardesiuri galbene... 

— Adevărat, zise Holmes pe un ton amuzat. Ei bine, 
domnule Mac şi dumneata, domnule White Mason, v-aş da 
un sfat destul de serios. Când mi-am asumat răspunderea 
pentru acest caz şi am acceptat colaborarea dvs., s-a 
convenit să nu aducem teorii fondate pe jumătăţi de probe 
şi că voi păstra ideile mele pentru mine până ce voi verifica 
exactitatea lor. De aceea nu vă spun tot ceea ce gândesc. Pe 
de altă parte, v-am promis că voi lucra cinstit cu dvs. Şi asta 
nu înseamnă că dacă lucrez cinstit, dvS. Să aveţi timp liber 
pentru a vă consuma energia fără folos, în scopuri inutile. 
În dimineaţa asta vin şi vă spun: abandonaţi cazul! 

Mac Donald şi White Mason fi priviră uimiţi pe colegul 
meu. 

— Cum? zise inspectorul. Credeţi că nu va da nici un 
rezultat? 

— Ce mi se pare fără vreun rezultat este calea pe care aţi 
ales-o! Dar eu continui să cred că există posibilitatea de a 
afla adevărul! 

— Dar ciclistul? Nu l-a inventat nimeni! Avem 
semnalmentele lui. Bicicleta, valiza! Trebuie să fie pe 
undeva! De ce nu l-am încolţi? 

— Da, bineînţeles că există pe undeva, şi-l vom încolţi. Dar 
nu vreau să vă obosiţi căutându-l, nici în East Ham, nici la 
Liverpool. Vom găsi, fără îndoială un mijloc de a ne atinge 
scopul, mai rapid! 

— Domnule Holmes, zise inspectorul plictisit, sinceritatea 
dumitale nu este totală, ne ascundeţi ceva. 


— Cunoaşteţi metoda mea de lucru, domnule Mac. Dar nu 
voi păstra tăcerea prea mult timp. De îndată ce voi verifica 
informaţiile, sper să nu întârzii prea mult, vă voi face o 
reverență şi mă voi retrage la Londra, lăsând la dispoziţia 
dvS. Rezultatele obţinute. Vă datorez foarte mult pentru a 
nu acţiona altfel, căci nu-mi amintesc să fi întâlnit în 
întreaga mea carieră un subiect de cercetare mai captivant 
şi mai deosebit. 

— Cele spuse de dvS. Depăşesc puterea mea de 
înţelegere, domnule Holmes. Ieri seară când v-am văzut, la 
întoarcerea noastră de la Tunbridge Wells, aţi fost de acord 
cu noi asupra punctelor stabilite. Ce a putut interveni de 
atunci, care să vă fi modificat planurile? 

— Ei, bine; dacă ţineţi să aflaţi, am făcut aşa cum v-am 
spus! Am petrecut câteva ore noaptea trecută la conac. 

— Ei şi? 

— Oh! Pentru moment nu vă pot da decât un răspuns 
foarte general. În treacăt fie spus, am profitat de ocazie 
pentru a citi o scurtă notiţă concisă şi interesantă, 
referitoare la vechea clădire, şi care poate fi procurată 
pentru modesta sumă de un penny la negustorul de tutun; 
şi spunând acestea, Holmes scoase o mică broşură, cu o 
gravură naivă reprezentând vechea construcţie a conacului. 

— Dragă, domnule Mac, acest lucru dă mai multă savoare 
cercetării, decât să te laşi îmbâcsit de atmosfera locală... 
Nu fi atât de nerăbdător! Oricât de sărac ar fi acesta din 
punct de vedere istoric, este suficient să amintească puţin 
de trecut... Suportaţi să vă citesc un pasaj? „-... construit în 
al cincilea an al domniei lui Iacob I, pe locul unei construcţii 
foarte vechi, conacul din Birlstone reprezintă unul din cele 
mai frumoase edificii, care a rămas după domnia 
Iacobinilor, de-a lungul secolelor...” 

— Vă bateţi joc de noi, domnule Holmes... 

— Ia te uită, domnule Mac, este pentru prima dată că aveţi 
umor... Să încetez aşadar să mai citesc din acest text care 
vă enervează... Dar dacă v-aş spune că citind broşura 


despre care vă vorbeam, ani aflat de un colonel, comandant 
de trupe, care a luat conacul în anul 1644, an în care 
Charles I a fost adăpostit aici timp de mai multe zile în 
timpul războiului civil, şi că mai târziu George al II-lea l-a 
vizitat, veţi fi de acord cu mine că această reşedinţă istorică 
este legată de o mulţime de amintiri ciudate. 

— Nu mă îndoiesc de acest lucru, domnule Holmes, dar 
asta nu-i treaba noastră. 

— De unde ştii, domnule Mac. Meseria noastră cere o 
anumită flexibilitate de vederi. Există o legătură subtilă 
între ideile care pot da un rezultat absolut spectaculos. Vă 
rog să-i iertaţi observaţiile unui amator în probleme 
criminale, acesta nefiind decât puţin mai în vârstă şi cu mai 
multă experienţă decât dvs. 

— Sunt de acord cu prima parte, spuse cordial detectivul. 
Aveţi felul dvS. De a privi lucrurile, şi de a obţine rezultate. 
Dar plecările şi venirile dvS. Sunt atât de bizare... 

— Fie! Dar să lăsăm poveştile şi să revenim la realitate. 
Deci, repet. leri seară am fost la conac. Nu l-am văzut nici 
pe domnul Barker, nici pe doamna Douglas. Nu aveam 
nevoie să-i deranjez, dar mi-ar fi plăcut să aflu dacă stăpâna 
casei stătea la pândă, de vreme ce terminase demult cina. 
Vizita mea s-a datorat acestui Ames, şi am schimbat cu el 
câteva cuvinte de amabilitate, care au avut drept urmare 
obţinerea libertăţii de a mă lăsa singur în cabinetul de 
lucru. 

— Cum? Aţi stai împreună eu cadavrul? 

— Nu, nu. Acum totul e în ordine: eu am ştiut, domnule 
Mac, că i-aţi dat autorizaţia de a face ordine în cameră şi 
am petrecut aici un sfert de oră destul de instructiv. 

— Cum aşa? 

— Dumnezeule, nu voi face un mister dintr-un lucru atât 
de simplu: am căutat haltera care lipsea. În ceea ce mă 
priveşte, consider că este un lucru foarte important. Am 
sfârşit prin a o descoperi. 

— Unde? 


— Ah! Acolo unde am descoperit-o, se afla un loc secret. 
Permiteţi-mi ca înainte de asta, să vă vorbesc despre cele ce 
am descoperit, tot ceea ce voi afla, vă voi spune. 

— Faceţi cum doriţi, zise inspectorul, dar pentru a ajunge 
să ne cereţi a abandona cazul... pentru Dumnezeu, de ce l- 
am abandona? 

— Pentru că habar nu aveţi să întreprindeţi o anchetă. 

— Credem că toată lumea ştie că efectuăm ancheta cazului 
domnului Douglas de la conacul din Birlstone. 

— Da, da, asta o ştim. Dar asta nu înseamnă să vă puneţi 
cenuşă în cap, numai ca să căutaţi ciclistul misterios: nu veţi 
avea nimic de câştigat. 

— Atunci ce e de făcut? 

— Dacă vă voi spune, veţi face? 

— Vom face: experienţa demonstrând că în spatele 
ciudăţeniilor dvS. Se află întotdeauna înţelepciunea. 

— Şi dumneata, domnule White Mason? 

White Mason ne privi pe rând cu un aer trist. Holmes, cu 
metodele lui constituia o noutate pentru el. 

— Pe legea mea. Zise el în sfârşit, dacă inspectorul are 
dreptate eu sunt de partea lui. 

— Perfect, zise Holmes. În consecinţă, dacă doriţi să vă 
convingeţi de cele ce v-am spus, vom merge la o nouă 
plimbare campestră. 

De pe culmile din Birlstone, peisajul ce se înfăţişează 
privirilor, dincolo de ţinutul Weald, este de o rară 
frumuseţe. Bineînţeles, veţi găsi un hotel mic şi ieftin unde 
se poete lua dejunul; necunoscând locurile nu vă pot 
recomanda unul. Noaptea veţi fi obosiţi, dar şi fericiţi... 

— Într-adevăr, gluma se îngroaşă. 

— Bine, bine, petreceţi-vă ziua cum doriţi, spuse Holmes 
liniştindu-i cu un gest amical. Faceţi ce doriţi, mergeţi unde 
vă va place. Dar orice aţi face şi oriunde aţi merge, 
întoarceţi-vă aici înainte de apusul soarelui, negreşit. 
Negreşit, domnule Mac. 

— Ei, aşa, nu mai merge. 


— Am fost destul de sincer cu dumneavoastră. Nu mai 
insist totuşi, să fiţi aici când voi avea nevoie de dvs. Aş mai 
dori ceva înainte de a ne despărţi: să-i scrieţi câteva cuvinte 
domnului Barker. 

— Câteva cuvinte? 

— Cu permisiunea dvs., vă voi dicta. Sunteţi gata? 

— Dragă domnule, am crezut de cuviinţă că este de 
datoria mea de a da ordin să fie golit şanţul, în speranţa că 
vom descoperi...” 

— Imposibil, obiectă inspectorul, am căutat peste tot... 

— Bah! Scumpul meu domn, te rog să mă înţelegi... 

— Fie, continuaţi. 

— 4... în speranţa că vom descoperi ceva în folosul 
anchetei noastre. Am luat unele măsuri: muncitorii vor 
începe lucrul mâine dimineaţă, foarte devreme pentru a 
devia cursul râului...” 

— Imposibil! 

— 4... pentru a devia cursul râului... Am ţinut să vă 
înştiinţez”. 

Semnaţi, acum şi aveţi grijă să o primească către orele 
patru: noi ne vom întâlni aici. Până atunci fiecare răspundă 
pentru faptele sale. Ancheta, vă previn, se află într-o fază 
staţionară. 

Eram în miezul zilei, când ne-am regăsit din nou. Holmes 
era grav, iar eu ardeam de nerăbdare, privindu-i pe cei doi 
detectivi ale căror feţe erau posomorâte. 

— Domnilor, spuse prietenul meu. În prezent am nevoie de 
ajutorul dvs. Va trebui să verificaţi şi să judecaţi dvS. Înşivă 
dacă observaţiile făcute de mine îndreptăţesc concluziile pe 
care le voi prezenta. Suntem într-un anotimp friguros, nu 
ştiu cât timp vor dura cercetările noastrE. Vă rog să vă 
îmbrăcaţi cu haine călduroase. Este de cea mai mare 
importanţă să fim acolo înainte de căderea nopţii, aşa încât, 
cu permisiunea dvs., propun să plecăm imediat. Ne 
îndreptarăm spre conac, mergând de-a lungul parcului 
până la o răscruce unde se afla o spărtură: ne strecurarăm 


prin această deschizătură şi în timp ce umbra creştea, 
mergând în spatele lui Holmes, ajunserăm la un grup de 
arbuşti înalţi, care străjuiau poarta principală şi podul 
mobil. Podul mai era coborât încă. Holmes se ascunsese în 
spatele tufelor şi noi îl urmarăm. 

— Ei bine, acum ce vom face? întrebă Mac Donald cu 
accent dur. 

— Să avem răbdare şi să fim cât se poate de liniştiţi, spuse 
Holmes. 

— Cu ce scop am venit aici? Ar trebui să aveţi mai multă 
încredere în noi. 

Holmes începu să râdă. 

— Watson, zise el, pretinde că eu introduc în viaţă 
procedee de dramaturg. Am într-adevăr, nevoie de ceva 
artă şi de un aranjament scenic. Profesia noastră, domnule 
Mac, ar fi monotonă şi mediocră dacă uneori nu ne-am 
însoţi gesturile de o anumită strălucire teatrală. Să acuzi 
pur şi simplu, să aplici legea brutal, ce deznodământ ar 
avea? Însă folosirea minţii sprintene, capcanele întinse 
subtil previziunea întâmplărilor care vor avea loc, triumful 
teoriilor îndrăzneţe, oare nu este orgoliu justificarea muncii 
căreia ne devotăm viaţa? lată-vă emoţionaţi precum 
vânătorii la pândă. Unde ar mai fi emoția dacă afacerea ar fi 
rezolvată înainte, ca un orar de cale ferată? Puţină răbdare, 
domnule Mac, veţi înţelege curând. 

— Cel puţin, zise cu resemnare detectivul londonez, sper 
ca frumoasele rezerve de orgoliu, de justificare, nu vor 
aştepta să dea roade, pentru că altfel am muri de frig. Toţi 
avem intenţii bune şi suntem de acord cu metodele dv.;; 
stagnarea anchetei făcea să se creadă că acest caz nu va fi 
rezolvat în curând şi începuse să devină din ce în ce mai 
penibil. 

Pe faţada lungă şi întunecată a conacului, se lăsa din ce în 
ce mai mult întunericul. Din şanţ răzbătea un aer rece care 
ne pătrundea până la os. Dinţii ne clănţăneau. O singură 


lumină mai ardea la poarta intrării: un glob de lumină 
nemişcat lumina camera fatală a cabinetului de lucru. 

— Cât va mai dura? întrebă deodată inspectorul. Pe cine 
pândim? 

Holmes răspunse cu umorul lui caracteristic: 

— Nu ştiu nimic în plus faţă de voi: nu ştiu cât timp va 
dura. Dacă mişcările criminalilor s-ar potrivi cu cele 
provocate în trenuri, în curând ar trebui să fim în avantaj. 
În ceea ce ne priveşte... lată pe cine pândim! 

În clipa în care vorbea astfel, am putut zări la fereastra 
cabinetului de lucru, umbra unui bărbat trecând de mai 
multe ori prin faţa luminii. 

Tufele de dafin care ne ascundeau se aflau la o depărtare 
de cel mult o sută de picioare, chiar în faţa ferestrei. Brusc, 
fereastra se deschise scârţiind din balamale: şi atunci se 
profilă capul şi umerii unui bărbat. Privea afară parcă 
întrebând noaptea cu teamă: după cum se putea vedea 
căuta să se asigure că nimeni nu-l spiona. Apoi îşi aplecă 
înainte corpul şi auzirăm zgomotul apei care se agita. Fapt 
este că înarmat cu nu se ştie ce instrument părea că 
scotoceşte şanţul. Deodată, trase cu gestul pescarului care 
a agăţat peştele, şi ridică ceva în aer: un obiect mare şi 
rotund estompă lumina în timp ce trecea pervazul ferestrei. 

— Să mergem acolo! strigă Holmes. Să mergem acolo! 

Ne îndreptarăm spre conac, clătinându-ne pe picioarele 
înţepenite de frig în timp ce Holmes, cu un elan 
extraordinar care-l făcea uneori să acţioneze ca cel mai 
sprinten detectiv, străbătea podul alergând şi sunând 
soneria. La poartă apăru Ames înspăimântat: fără a-i adresa 
vreun cuvânt, Holmes trecu prin fata lui, iar noi îl urmarăm 
în camera ocupată de omul pe care-l pândisem. 

Cecil Barker ţinea în mâna lampa, aceeaşi pe care o 
zărisem de afară în raza de lumină, în timp ce se afla pe 
masă. În clipa în care am intrat, el se îndreptă spre noi. În 
plină lumină, chipul său rotund, fără barbă, denota un om 


cu o hotărâre de neclintit, iar ochii îi străluceau 
ameninţători. 

— Ce naiba înseamnă asta? Ce căutaţi aici? Strigă el. 

Holmes aruncă o scurtă şi rapidă privire prin cameră şi, 
dintr-o dată, se năpusti spre birou şi luă un pachet mustind 
de apă şi legat cu sfoară. 

— Domnule Barker, am găsit exact ceea ce căutam: acest 
pachet pe care dvS. L-aţi scos din şanţ şi care conţine o 
halteră... 

— Pe toţi dracii! Cum aţi aflat? ... 

— L-am aruncat chiar eu acolo... 

— Dumneata?! 

— Da, chiar eu. Vă amintiţi, inspectore Mac Donald că 
atenţia mi-a fost atrasă de lipsa unei haltere. V-am atras 
atenţia asupra acestui fapt, dar eraţi prea ocupat cu alte 
probleme, şi nu am obţinut creditul dvs., care v-ar fi făcut 
să trageţi anumite concluzii. O halteră lipseşte, iar în 
apropiere se află un râu; nu-i greu să presupui că haltera a 
fost aruncată în apă. Ideea merită să fie supusă probei. lată 
de ce ieri seară, cu consimţământul lui Ames, mi-am permis 
să intru în casă şi folosind ca unealtă de pescuit, umbrela cu 
mâner curbat a doctorului Watson, am scos de pe fundul 
apei acest pachet, pe care l-am examinat pe îndelete. Însă 
era foarte important să aflu cine l-a aruncat în acest loc. Am 
reuşit să aflu acest lucru anunțând că şanţul va fi golit 
mâine. 

Oricare ar fi fost persoana care ar fi vrut să scape de acest 
pachet, nu va întârzia să încerce să-l recupereze în timpul 
nopţii. Această persoană sunteţi dvs., domnule Barker! 
Suntem acum prezenţi patru martori pentru a face 
dreptate. Este rândul dumitale să ne dezlegi misterul. 

Şi spunând acestea. Holmes desfăcu coarda, scoase 
haltera şi o aruncă lângă perechea ei în colţul camerei. Apoi 
scoase la iveală o pereche de ghete, „americane” după cum 
vedeţi, spuse el. În continuare scoase un cuţit mare băgat în 


teacă, şi, în sfârşit, un sortiment diferit de haine, şosete, un 
costum gros de lână cenuşie, un pardesiu galben scurt. 

— Aceste haine nu au nimic neobişnuit, în afara 
pardesiului care prezintă diverse particularităţi 
semnificative. Veţi observa că buzunarul interior se 
prelungeşte cu o dublură, în aşa fel încât să poată ascunde 
mai bine armele trunchiate. Iată, la gât, urma rămasă 
purtând marca unde a fost făcută: „Neale, Haine 
confecţionate Vermissa, S. U. A.”. Mi-am petrecut ozi 
studiind în camera rectorului şi am adunat tot ce ştiam, 
aflând astfel că Vermissa este un orăşel înfloritor, situat la 
gura văii americane, reputată pentru zăcămintele de 
cărbune şi fier. Dacă îmi aduc aminte, chiar pe dumneata 
te-am auzit vorbind domnule Barker, că ai fost asociat în 
această regiune, la zăcămintele de cărbune, în prima 
perioadă a vieţii domnului Douglas. Putem deduce, deci, 
fără a lua o hotărâre definitivă, că semnul V. V. Aflat pe 
harta găsită în apropierea mortului, însemna Valea 
Vermissei, şi presupunând că această Vale care-şi trimite 
atât de departe emisarii morţii, se confundă cu aşa numita 
Vale a Groazei, despre care ni s-a vorbit, iată aşadar 
ordinea stabilită a faptelor! E rândul dumitale să te explici, 
domnule Barker! Noi am făcut începutul, după cum vezi! 

Figura expresivă a lui Barker, se transformă destul de 
ciudat pe toată durata expunerii marelui poliţist. Pe faţă i se 
citea mânia, alternând eu uimirea, constatarea şi 
consternarea urmată de nehotărâre. Cu voce ironic 
muşcătoare spuse: 

— Din moment ce ştiţi atâtea, domnule Holmes, ricană el, 
la ce bun să vă opriţi aici? 

— Într-adevăr, aş avea multe de povestit, replică Holmes. 
Dar dacă le-ai spune dumneata, ar avea mai mult farmec! 

— Ah! Da! Credeţi? Ei bine, nu am de spus decât un lucru: 
anume că, dacă există un secret în acest caz, acest secret 
nu-mi aparţine şi nu-l voi dezvălui! 


— Ei dacă aşa stau lucrurile, zise inspectorul foarte calm, 
nu ne rămâne decât să vă supraveghem aşteptând 
momentul oportun pentru a vă aresta! 

— Faceţi cum doriţi! 

Atitudinea lui Barker, felul său de a se apăra, chipul de 
granit, ne preveneau că voinţa acestui om era tare ca 
piatra, şi că nimic nu o va putea înfrânge. Confruntarea 
ajunsese într-un punct mort, când, o voce de femeie tulbură 
liniştea: doamna Douglas care asculta de câtva timp în 
pragul uşii întredeschise, înaintă în mijlocul camerei 
spunând: 

— Ai făcut destul pentru noi, Cecil, zise ea. De acum 
încolo, orice s-ar întâmpla, te-ai sacrificat destul pentru noi! 

— Destul, e puţin spus! continuă Holmes grav. Am toată 
simpatia pentru dvS. Doamnă! Puteaţi să aveţi mai multă 
încredere în oamenii noştri şi să nu ascunderi nimic poliţiei. 
E posibil să mă fi înşelat asupra faptului că nu v-am urmat 
indicaţiile transmise prin intermediul doctorului Watson. 
Puteam în acest moment să vă acuz pentru complicitate la 
crimă! Mai am de lămurit însă o mulţime de lucruri confuze. 
Vă dau un sfat: Cereţi-i domnului Douglas să ne spună 
singur propria-i poveste. 

La-auzul acestor cuvinte, doamna Douglas avu un strigăt 
de surpriză şi presupun că am fost la fel de surprins ca şi 
dânsa, cum şi ceilalţi detectivi, în momentul în care un 
bărbat, parcă ieşit din zid, părăsi colţul întunecat de unde 
apăruse. Doamna Douglas nu avut timp decât să se întoarcă 
pentru a se afla deja în braţele acestui bărbat, a cărui mână 
întinsă, Barker o apucă. 

— N-am avut de ales, Jack, repetă doamna Douglas, nu am 
putut face mai mult! 

— Da, desigur, domnule Douglas, zise la rândul său 
Sherlock Holmes; aţi văzut cu ochii dvs. 

Bărbatul se opri în faţa noastră; clipea din ochi, orbit încă 
de trecerea bruscă din întuneric la lumină. Avea un chip 
care nu putea trece neobservat; ochi albaştri plini de curaj 


şi îndrăzneală, mustaţa căruntă tunsă frumos, bărbie 
puternică pătrată, gură ironică. Ne privi mult timp, apoi, 
spre uimirea noastră se apropie de mine şi îmi arătă un sul 
de hârtie. 

— Am auzit vorbindu-se de dvS. Îmi spuse el. Cu un accent 
care nu era englezesc, nici măcar american, dar care avea 
un ton plăcut şi mult farmec. lar dumneata, domnule 
Watson, eşti istoricul companiei; pun pariu pe ultimul dolar 
pe care-l mai am, că niciodată n-aţi auzit şi nu veţi nuzi o 
poveste ca a mea! Iată faptele! Povestiţi-le în stilul dvS. Dar 
să nu credeţi că va interesa publicul! Am trăit două zile 
asemeni vrăjitoarelor, profitând de orele când se mai 
strecura o rază de lumină pentru a scrie cât puteam de 
repede aceste pagini, care vor fi destinate atât dvS. Cât şi 
tuturor oamenilor. În ele veţi afla tot ce s-a întâmplat în 
Valea Groazei. 

— Asta, domnule Douglas, spuse liniştit Sherlock Holmes, 
aparţine trecutului. Noi vrem să aflăm ce se întâmplă în 
prezent, la ora actuală. 

— Veţi fi satisfăcut, domnule, răspunse Douglas. Îmi 
permiteţi să-mi aprind o ţigară înainte de a începe să vă 
relatez? Mersi, domnule Holmes. Îmi amintesc că şi dvS. 
Sunteţi fumător; cred să vă puteţi lesne închipui, ce a 
însemnat pentru mine să stau timp de două zile cu tabacul 
în buzunar fără să îndrăznesc a-l atinge de teama că 
mirosul ar putea trăda. Atunci, aşezându-se lângă şemineu 
şi fumând ţigara pe care Holmes i-o oferise, zise: 

— Numele dumitale îmi era cunoscut, domnule Holmes, 
continuă Douglas, dar nu m-am gândit niciodată că vă voi 
cunoaşte personal. Va fi suficient să parcurgeţi aceste 
pagini ca să aflaţi lucruri cu totul noi. 

Cu privirile aţintite, Mac Donald nu-şi revenea din 
stupoarea scenei la care fusese martor. 

— Asta-i prea de tot! zise el. Dacă dumneata eşti John 
Douglas, cine este victima crimei pe care ne străduim să o 


anchetăm de două zile? Şi pe unde aţi venit, sau poate că 
aţi ieşit din pământ ca un diavol? 

— Ah! Domnule Mac, zise Holmes agitându-şi degetul 
dojenitor. Aţi refuzat să mă lăsaţi să vă citesc, când v-am 
propus, excelenta prezentare unde se povestea modul în 
care s-a ascuns aici regele Charles. Pentru a se ascunde în 
perioada aceea, trebuia să aibă un loc sigur. O 
ascunzătoare care a fost folosită odată, mai poate fi folosită 
încă. Eram sigur că-l voi regăsi pe domnul Douglas sub 
acest acoperiş. 

— Totuşi, domnule Holmes. De cât timp vă bateţi joc de 
noi? întrebă inspectorul furios. Cât timp ne-aţi lăsat să ne 
rătăcim în cercetări absurde? 

— Nici un moment, drugă domnule Mac. Numai noaptea 
trecută mi-a trecut prin cap ideea asta. Am fost obligat să 
aştept până la căderea nopţii pentru a verifica; v-am propus 
să vă dau un răgaz în timpul zilei. Mai mult, ce-aş fi putut 
face? Când am scos din şanţ pachetul cu haine, am înţeles 
că individul găsit mort cu două zile înainte nu era domnul 
Douglas, ci acel ciclist venit din Tunbridge Wells; şi, în 
consecinţă, am hotărât să descopăr unde puteai fi domnul 
Douglas însuşi. După toate aparențele se ascundea în 
această casă, care îi permitea unele facilităţi şi unde nu 
trebuia decât să aştepte să vină zile mai bune. 

— Gândiţi corect, domnule Holmes, aprobă domnul 
Douglas. Am ignorat legea voastră, engleză. Nu-mi dădeam 
seama exact în ce situaţie mă aflam, şi, de altfel, ocazia s-a 
ivit pe neaşteptate, descoperind câinii care se aflau pe 
urmele mele. Gândiţi-vă că în viaţa mea nu există nici o 
faptă necinstită sau un singur lucru pe care l-am făcut şi nu 
sunt gata să-l repar. 

Veţi constata asta din cele ce am scris în aceste pagini. Să 
nu aveţi impresia că voi începe cu începutul, începutul ar fi 
prea lung: totul este scris în aceste pagini. În cele din urmă 
se poate observa că ies în evidenţă unele aspecte: sunt unii 
oameni care au motive întemeiate să mă urască, şi ar face 


orice ca să mă distrugă. Atâta timp cât ambele părţi, atât eu 
cât şi ei vom trăi, nu va exista loc pe pământ pentru 
ascunzătoare unde să nu fiu găsit. Din Chicago m-au 
alungat în California, apoi m-au forţat să fug din America. 
Totuşi, după căsătoria mea, după ce m-am stabilit în acest 
loc retras unde am crezut că îmi voi petrece în linişte zilele 
până la adânci bătrâneţe, am fost din nou urmărit. 
Niciodată nu i-am spus soţiei mele ce s-a întâmplat. La ce 
bun? Şi-ar fi pierdut liniştea. Am bănuit totuşi că a aflat 
ceva; poate voi fi spus eu vreun cuvânt din întâmplare, însă 
ieri, acolo unde aţi văzut-o, ea nu ştia încă nimic sigur. 
Asupra a tot ce bănuia ea, avea cunoştinţă şi domnul Barker 
la rândul său. Aţi aflat chiar de la ei acest lucru, căci în 
seara în care s-a petrecut drama nu am mai avut timp de 
explicaţii. În prezent, soţia mea ştie totul, şi dacă aş fi fost 
mai înţelept, i-aş fi povestit mai demult. Dar draga mea, am 
crezut că-i mai bine să acţionez singur. 

Şi pronunţând aceste cuvinte, Douglas îi luă mâna soţiei 
sale. 

— Cu o zi înainte de a se întâmpla evenimentul mă aflam la 
Tunbridge Wells, când pe stradă am văzut brusc un bărbat. 
Sau, mai degrabă l-am zărit, căci a trecut în grabă timp de 
câteva secunde, în care clipă l-am şi recunoscut. Dintre toţi 
duşmanii mei, acela era cel mai râu: mă hărţuia de mult 
timp precum lupul înfometat, prada sa. M-am întors acasă, 
gata pentru orice eventualitate, neiîndoindu-mă că va fi în 
cele din urmă şi în avantajul meu. A existat un moment când 
norocul meu era aşa cum spunea un proverb american: 
„continuă să ai încredere oarbă în ceea ce faci”. Am rămas 
toată ziua de pază. Nu m-am aventurat nici o clipă în parc. 
Deoarece riscam să primesc din întâmplare un glonte 
rătăcit! Când au ridicat podul am încetat să mai fiu 
neliniştit. Şi aşa s-au petrecut lucrurile în fiecare seară; în 
acele momente mă simţeam în siguranţă. Nu mi-am 
închipuit niciodată că se va strecura în casă şi că mă va 
aştepta. Dar, după ce mi-am pus halatul de seară, am făcut 


rondul obişnuit. Însă nu am mai putut intra în cabinetul de 
lucru, deoarece mirosisem că mă paşte primejdia. Un om ca 
mine, care a avut o experienţă atât de tristă, simte pericolul 
de la distanţă: presupun că asta ţine de al şaselea simţ. 
N-aş putea să vă spun cum am simţit pericolul: dar, o clipă 
după aceea, am văzut vârful unui pantof trecând prin faţa 
ferestrei şi asta mi-a fost de ajuns. Nu aveam decât o 
lumânare la dispoziţie, iar uşa fiind întredeschisă lumina de 
pe hol răspândea raze şi în cameră. Am pus lumânarea pe 
masă şi, dintr-un salt, am luat un ciocan pe care-l lăsasem 
pe şemineu. Într-o clipă individul se năpusti asupra mea. 
Am văzut lucind un cuţit, dar am reuşit să-i îndoi braţul. În 
mod sigur l-am atins pe agresor, căci cuțitul căzu pe jos. 
Iute ca uliu înconjură masa, scoase puşca din pardesiu şi o 
armă. Nu i-am lăsat însă timp pentru a o folosi: am apucat 
arma de ţeavă şi iată-ne în mai puţin de un minut luptând 
pe viaţă şi pe moarte. Ştiam că cel ce va fi învins va muri. 
EI, însă, nu se lăsă deloc, dar timp de câteva minute ţinu 
arma în jos. Poate că eu am apăsat pe trăgaci. În orice caz, 
el a primit o dublă descărcare în plină figură, iar eu am 
rămas confuz privind la picioarele mele, ce mai rămăsese 
din Ted Baldwin. L-am recunoscut în oraş, iar acum sărise 
asupra mea; dar aşa cum îl văzusem în acest moment chiar 
şi mama lui ar fi refuzat să-l recunoască. Deşi viaţa mi-a 
oferit spectacole destul de triste, aspectul acestui mort m-a 
neliniştit. Barker, venit în fugă mă găsi stând nemişcat 
aplecat pe colţul mesei. Am auzit paşii soţiei apropiindu-se; 
vroiam să o întâmpin şi să o opresc. Un astfel de spectacol 
nu era pentru ea. l-am promis că voi veni imediat să o 
liniştesc. Barker a înţeles, dintr-o dată întreaga situaţie. 
Abia i-am spus câteva cuvinte şi ne-aşteptam să vină 
servitorii. Dar nu se arătă niciunul din ei. Atunci am înţeles 
că ei nu auziseră nimic şi că nu ştiau nimic din cele 
întâmplate. Atunci îmi veni o idee, atât de grozavă, că m-a 
uimit. O mânecă a hainei se afla sub mâneca duşmanului 
descoperind un semn făcut cu un fier înroşit, aşa că... 


Spunând acestea, Douglas îşi trase chiar şi el mâneca, şi 
văzurăm imprimat pe piele acelaşi semn aflat şi pe pielea 
mortului: un triunghi înscris într-un cerc. 

— Asta m-a inspirat, urmă el. Baldwin era aproape de talia 
mea, avea culoarea părului meu, statura mea. În ceea ce 
priveşte figura, nici un vulpoi nu l-ar fi identificat, bietul 
nenorocit; cu ajutorul lui Barker, l-am dezbrăcat, i-am dat 
un halat de casă. Asta ne-a luat cam un sfert de oră. Apoi i- 
am împachetat zdrenţele: ca să-i dăm o greutate 
pachetului, am luat primul obiect greu care mi-a căzut în 
mână şi am aruncat totul pe fereastră. Am pus lângă corpul 
lui Baldwin harta care trebuia să mi-o pună el mie. l-am pus 
inelele mele, dar când am ajuns la inelul de căsătorie... 

Douglas întinse spre noi mâna sa musculoasă 

— Priviţi şi veţi înţelege că ar fi trebuit să rămân acolo. 
Inelul nu mi-a fost scos niciodată de pe deget; pentru a-l 
scoate aş fi avut nevoie de mult timp aşa ca am renunţat, ca 
să nu risc. Aveam pe obraz o mică bucăţică de tafta; i-am 
pus-o mortului pe acelaşi loc al feţei. Şi dvS. V-aţi lăsat prins 
în cursă, aşa de fin cum sunteţi, domnule Holmes. Dacă aţi 
fi dat la o parte bucăţica de tafta, aţi fi văzut că nu există 
nici o zgârietură. Asta era situaţia; dacă puteam să dispar 
pentru un timp şi să-mi găsesc un refugiu unde să-mi 
întâlnesc soţia, aveam ceva şanse să-mi sfârşesc zilele în 
linişte. Aceşti diavoli, s-au hotărât însă, să nu-mi lase nici o 
clipă de răgaz, cât voi trăi, şi nu se vor linişti decât după ce 
vor citi în ziare că Baldwin şi-a îndeplinit misiunea. N-am 
avut timp să discut cu Barker şi cu soţia mea; de altfel, ei ar 
fi înţeles să mă ajute. Ştiam că acest conac are o 
ascunzătoare: m-am închis acolo, lăsându-l pe Barker să se 
descurce cu restul. Ceea ce a şi făcut după cum aţi văzut. A 
deschis fereastra, imprimând pe pervaz urma însângerată a 
unui pantof. Nu avea de ales: podul fiind ridicat, doar pe 
fereastră mai putea fugi. Când totul a fost aranjat, a sunat. 
Urmarea o ştiţi. Aşa că, domnilor, faceţi ce doriţi. V-am spus 


adevărul, numai adevărul. Cu voia domnului, am de pus o 
singură întrebare: ce-mi va pregăti legea voastră, engleză? 

Se făcu linişte, după care Holmes spuse: 

— Legea engleză este în esenţă foarte justă şi nu va fi mai 
severă decât o meritaţi. Dar, vă întreb, la rândul meu. Cum 
a aflat Baldwin că locuiţi aici? Cum a pătruns în casă şi a 
găsit un loc atât de bun, pentru a se ascunde? 

— Nu ştiu. 

Holmes se întunecă. 

— Mă tem, spuse el, că nu suntem încă la sfârşitul 
întâmplărilor. Puteaţi întâmpina pericole mult mai mari 
decât legea noastră sau decât duşmanii din America. Nu 
cred că aţi ieşit încă din încurcătură; cred că vă aflaţi încă 
în pericol, domnule Douglas. Şi dacă aveţi încredere în 
mine, păziţi-vă în continuare! 

Cu voia cititorului, vom fi o perioadă departe de Sussex şi 
de conacul din Birlstone, departe de anul în care s-a 
petrecut întâmplarea terminată prin strania poveste a celui 
ce pretindea a fi John Douglas. 

Vom străbate câteva zeci de mile spre Vest; în faţa noastră 
se vor derula întâmplările teribile şi unice în felul lor care 
vor părea unora, incredibile. Şi când veţi afla evenimentele 
din trecut, când va fi dezvăluit adevărul, ne vom întoarce în 
Baker Street, la prietenul meu Holmes, unde întâmplarea 
îşi va urma cursul. 

PARTEA A DOUA. 

UCIGAŞII. 

[. 

OMUL DIN CHICAGO. 

S-a întâmplat la data de 4 februarie 1875. Iarna îşi arătase 
colții, iar zăpada se îndesa tot mai mult în trecătorile 
munţilor Gilmerton. Totuşi, zăpada a fost înlăturată, aşa 
încât trenul de seară, care urma să transporte cărbuni şi 
alte materii prime, urca printre munţii care duceau la 
Stagville, în câmpie, în oraşul Vermissa, chiar la intrarea cu 
acelaşi nume. Plecând din acest punct, linia se îndrepta 


spre Barton Crossing, Helmdale şi ţinutul agricol din 
Merton. Era, pe atunci, singurul drum de unde plecau 
pretutindeni, în paralel, şosele pentru automobile. 
Niciodată, cel ce a trecut primul pe aici nu şi-ar fi imaginat 
preerii mai bogate; ţinuturile cele mai roditoare nu se 
puteau compara cu acest ţinut întunecat de păduri şi stânci. 
Pe deasupra frunzelor întunecate ale arborilor, atât de 
dese, încât nu se putea zări cerul printre ele, vârfurile 
munţilor înzăpeziţi şi dantelaţi se despărţeau în două 
masive, lăsând în mijlocul lor valea largă şi plată ca o 
ţestoasă pe unde trecea trenul, însufleţind pentru o clipă 
ţinutul. Lămpi cu petrol se aprinseră în primul vagon din 
capăt, imediat după locomotivă, ocupat de vreo 30 de 
călători, muncitori în cea mai mare parte, care se întorceau 
la sfârşitul zilei, în orăşelul din vale. Vreo 20 erau mineri, 
uşor de recunoscut după bărbile şi lămpaşele lor. Stăteau 
toţi grămadă, fumau şi vorbeau cu voci obosite, privind din 
când în când la cei doi bărbaţi aflaţi pe bancheta opusă, 
care purtau uniformă şi insigna poliţiei. Mai multe femei din 
popor, unul sau doi indivizi care puteau fi mici comercianţi 
locali, în sfârşit, un tânăr stând singur într-un colţ, 
completau peisajul. Acest tânăr ne interesează şi merită 
toată atenţia. 

Atletic, de statură mijlocie, având în jur de 30 de ani, ochii 
mari albaştri, inteligenţi, şi jucăuşi, din care clipea din când 
în când privind din spatele ochelarilor la cei aflaţi în jurul 
lui. Puteai lesne ghici intenţiile simple şi sociabile, din 
dorinţa de a se împrieteni cu toată lumea. Noul venit şi-a 
dat seama că poate comunica cu ceilalţi. Uneori, studiindu-l 
de aproape, se putea observa o contracție a buzelor, un 
maxilar contractat, semn al unui gând secret. 

După ce încercase de două ori să converseze cu un miner 
din cei mai apropiaţi, tânărul nostru, constatând indiferența 
celor din jur, se resemnă privind gânditor peisajul ce se 
perinda prin faţa ochilor. Pe versantul colinelor, în 
întunericul care se lăsa tot mai mult, pulsau feţe roşii din 


turnurile înalte ale furnalelor. Se puteau observa confuz 
bucăţi de zgură şi cenuşă, presărate cu puțuri de extracţie 
de o parte şi de alta a peisajului. De-a lungul căii ferate, în 
căruţe de lemn strânse în grup, se aprindeau lumini, iar 
localnicii negricioşi se îmbulzeau pe peroanele gării. Valea 
districtului Vermissa, bogată în cărbune şi fier, nu era o 
localitate liniştită: pretutindeni se manifesta aspra bătălie a 
vieţii, a muncii dure, a muncii aspre a omului. Tânărul 
călător privea cu un fel de repulsie şi curiozitate în acelaşi 
timp, acest peisaj nou pentru el. Din când în când, putea fi 
văzut scoţându-şi o scrisoare din buzunar pe care o 
consulta, şi pe marginea căreia îşi făcea însemnări. Odată, 
mâna sa căută în spatele centurii un obiect pe care nu-l 
puteai găsi la un om cu maniere elegante: era un pistol de 
marinar, ultimul model. Deoarece îl ridicase în lumină după 
felul cum îl manevra, rezulta că nici un cartuş nu lipsea. Se 
grăbi să-l facă să dispară, dar nu reuşi prea mult, fiindcă 
imediat îl văzu un muncitor aşezat pe bancheta apropiată. 

— Hei! Hei! Prietene! Eşti înarmat până în dinţi, după cât 
se vede! 

Tânărul zâmbi confuz. 

— Da, zise el. Asta mi-a fost de mare folos în ţinutul de 
unde vin. 

— Şi, chiar, de unde vii? 

— Din Chicago. 

— Străin, prin urmare? 

— Da, vin pentru prima dată în aceste tocuri. 

— El bine, să ştii că şi aici este util să fii înarmat. 

— Ah! Adevărat? zise tânărul interesat. 

— Nu eşti informat de ce se petrece aici? 

— Na. 

— Credeam că toată lumea a aflat ce se întâmplă în 
sălbăticia noastră. Dar nu-i târziu să afli. Ce te aduce la noi? 

— Cred că un om de bună credinţă va găsi oriunde de 
lucru. 

— Faci parte din Uniunea Muncitorilor? 


— Bineînţeles. 

— În acest caz. Cred că te vei descurca. Ai prieteni? 

— Încă nu; dar posed mijloace pentru a-i avea. 

— Cum aşa? 

— Aparţin Ordinului Oamenilor Liberi. Nu există oraş fără 
locuinţă pentru cei ce aparţin acestui ordin. Şi pretutindeni 
unde există astfel de locuinţe, am prieteni. 

Această afirmaţie avu un efect bizar asupra muncitorului. 
Se uită în jur cu teamă. Minerii şuşoteau între ei, în timp ce 
cel doi poliţişti moţăiau. Părăsindu-şi locul, el veni să stea 
lângă tânăr. Întinzându-i mâna: 

— Atinge-o, spuse el. Cele două mâini se atinseră. 

— Văd că spui adevărul. Dar totdeauna e mai bine să fii 
sigur. 

Îşi duse mâna dreaptă la sprinceana dreaptă, iar tânărul îi 
imită gestul. 

— Nopțile întunecate sunt apăsătoare, reluă muncitorul. 

— Da, pentru străinul care călătoreşte, răspunse altul. 

— Destul. Sunt Fratele Scanlan de la loja 341, Valea 
Vermissei. Sunt bucuros să te văd în acest ţinut. 

— Mulţumesc. Sunt Fratele John Mac Murdo, loja 29, 
Chicago (stăpân: ]. H. Scott). Într-adevăr, am mare noroc, 
să întâlnesc într-un timp atât de scurt un frate. 

— Suntem o mulţime aici; în nici o parte a statelor nu veţi 
vedea Ordinul prosperând mai repede şi mai bine. Băieți ca 
voi, sunt bine primiţi oriunde. Ceea ce mă miră, este că un 
bărbat practic şi care face parte din Uniunea Muncitorilor, 
nu şi-a găsit de lucru în Chicago. 

— Nu pot să spun că n-am găsit de lucru...! 

— Atunci, de ce ai plecat? 

Mac Murdo zâmbi şi-i făcu semn spre cei doi poliţişti. 

— Cred că indivizilor ăstora nu le-ar trebui prea mult ca să 
afle... 

Scanlan mormăi a simpatie: 

— Ai necazuri? întrebă el dintr-o răsuflare. 

— Mari... 


— Închisoare? 

— Mai mult... 

— Crimă? 

— E prea devreme pentru a vorbi despre aşa ceva, zise 
Mac Murdo parcă surprins că a spus mai mult decât ar fi 
trebuit. Am avut motive serioase să plec din Chicago: v-am 
spus destul. Cine eşti tu, de-ţi permiţi să-mi pui atâtea 
întrebări? 

Ochii săi albaştri aruncau din spatele lentilelor sclipiri 
răutăcioase. 

— Bine, bine, camarade! Nu-i nici o supărare! Orice ai fi 
făcut, băieţii noştri nu te vor judeca. Unde mergeţi? 

— La Vermissa. 

— A treia staţie. Unde te gândeşti să locuieşti? 

Sub lumina fumegândă a lămpii, Mac Murdo scoase o 
scrisoare. 

— Cineva pe care l-am cunoscut tot la Chicago, mi-a dat 
adresa acestei pensiuni: Iacob Shafter, Sheridan Street. 

— Nu-l cunosc. Vermissa nu este în drumul meu. Locuiesc 
la Hobson Patch. Acolo merg. Încă un sfat înainte de a ne 
despărţi. Dacă nu-ţi rezolvi problema la Vermissa, du-te la 
sediul Uniunii să iei legătura cu patronul Mac Ginty. El este 
stăpânul lojelor. Nu se întâmplă nimic aici, fără ca el să afle. 
La revedere, camarade. Poate ne vom revedea într-una din 
aceste seri. Dar aminteşte-ţi cuvintele mele: la primul 
necaz, mergi la patronul Mac Ginty. 

După ce Scanlan cobori. Mac Murdo rămase singur cu 
gândurile sale. Se lăsase noaptea şi flăcările din turnurile 
Înalte ale furnalelor se măreau şi se micşorau în întuneric. 
Pe un fond cenuşiu, siluete negre se mişcau într-un du-te- 
vino, în ritmul perpetuu al vuietului metalic. 

— Cred că infernul seamănă cu acest loc, zise o voce., Mac 
Murdo se întoarse şi-l văzu pe unul dintre poliţişti, care 
contempla orizontul în flăcări. 

— Sunt de acord eu tine, zise celălalt. Şi m-ar mira foarte 
mult dacă n-ar fi şi draci, al căror nume îl cunosc. 


Apoi se adresă lui Mac Murdo: 

— Eşti nou prin ţinut, nu-i aşa? 

— Şi ce dacă? răspunse Mac Murdo înţepat. 

— Îmi permit să vă fac o recomandare. Nu vă alegeţi 
prietenii la întâmplare. În locul dumitale nu m-aş încrede în 
Mac Ginty şi banda sa. 

— Mii de draci! Ce-ţi pasă de prietenii mei?! strigă Mac 
Murdo cu o voce încât toată lumea din jur se întoarse în 
aşteptarea unei dispute. V-am cerut părerea? Sunt un copil 
incapabil să-mi port de grijă? Te-am întrebat eu ceva? Poţi 
să aştepţi mult şi bine să-ţi vorbesc. Şi îşi întinse spre 
poliţist o mutră de câine gata să muşte. 

Aceştia erau doi tipi cam apatici. Rămăseseră surzi în faţa 
unor asemenea apostrofări 

— Îţi cer scuze, străine, spuse unul din ei. Nu ştiu ce se 
întâmplă aici: credeam că-ţi facem un serviciu. 

— Se poate, dar eu nu ştiu nimic! lar pe voi ăştia vă 
cunosc! Vociferă Mac Murdo cu mânie. Peste tot sunteţi la 
fel! Aveţi mania să daţi sfaturi chiar dacă nimeni nu vă cere! 

— Cred că ne vom revedea peste puţin timp, zise unul 
dintre poliţişti înfruntându-l... Dacă mă pricep bine, eşti 
unul dintre „ăia”! 

— La asta m-am gândit şi eu, adăugă celălalt. O să ne mai 
vedem noi. 

Mac Murdo se înfurie şi mai tare. 

— Să nu credeţi că mi-e frică de voi! urlă el. Mă numesc 
John Mac Murdo. Mă găsiţi când doriţi la Iacob Shafter, 
Sheridan Street, Vermissa. Nu sunt unul din ăia care se 
ascund. Zi sau noapte, mă pot confrunta oricând cu voi, sau 
ai voştri. Să nu vă înşelaţi! Aceste ameninţări insolente 
scoaseră murmure de simpatie din partea minerilor. Cei doi 
poliţişti începuseră să vorbească între ei ridicând din umeri. 
Curând, trenul trecu de-a lungul unui țărm slab luminat, şi 
se produse o rumoare generală la coborâre, căci Vermissa 
era de departe, staţia cea mai importantă de pe traseu. Mac 


Murdo se îndepărtă purtând un geamantan de piele, când 
în ultima clipă, unul din mineri îl acostă. 

— La naiba, camarade, ai un talent să vorbeşti cu sticleţii! 
spuse el pe un ton de stimă respectuoasă. A fost o plăcere 
să te ascult. Lasă-mă să-ţi duc valiza şi să-ţi arăt drumul. 
Mergem să luăm cina la Shafter. 

— Noapte bună! spuseră ceilalţi în cor, în clipa în care 
trecură cei doi. Chiar înainte de a intra în Vermissa, Mac 
Murdo devenise celebru. Dacă drumul până aici i se păruse 
o teroare, oraşul era şi mai înfricoşător. Această vale lungă, 
cu drumurile şerpuite şi fumul ieşind din horn, avea o 
grandoare sinistră; energia şi tehnica înzestrării omului ar 
găsi monumente pe măsura fiinţei umane, pe înălțimile 
munţilor presăraţi cu săpături monstruoase. Însă oraşul nu 
era decât urâţenie şi mizerie. Pe strada principală, zăpada 
şi noroiul insuficient îngheţate formau o pastă lipicioasă. 
Trotuarul era inegal şi strâmt. Felinarele numeroase 
luminau şirul nesfârşit de case construite din lemn, toate 
având o verandă spre stradă, însă murdare şi sărăcăcioase. 
Pe măsură ce Mac Murdo se apropia de centrul oraşului, 
acesta se lumina dintr-o dată: magazine cu vitrine 
luminoase îşi confundau strălucirea cu cafenelele sau 
barurile unde minerii veneau să-şi cheltuiască salariul 
câştigat, cu atâta trudă. 

— Iată Casa Uniunii, spuse însoţitorul, arătând spre o 
cafenea care se ridica aproape de hotel. Cel ce conduce 
totul, de acolo de sus, este Mac Ginty. 

— Ce fel de om este? ... întrebă Mac Murdo. 

— Cum! N-ai auzit niciodată vorbindu-se de patron? 

— Ştii doar că sunt străin. 

— Pe legea mea, credeam că întreg statul îi cunoaşte 
numele. S-a scris destul de mult despre el şi în presă. 

— Cu ce ocazie? 

— Păi... minerul vorbi în şoaptă. Pentru tot felul de 
cazuri... 

— Care dintre ele? 


— Dumnezeule, amice, habar n-ai de nimic! Ţi-o spun fără 
supărare. Vei afla că aici singurele afaceri de care sunt 
preocupaţi sunt asasinatele... 

— Cred că am citit ceva în legătură cu asta la Chicago. O 
bandă de asasini, nu-i aşa? 

— Dacă ţii la viaţa ta, taci, strigă minerul neliniştit 
privindu-l cu stupoare pe tânăr. Dacă vorbeşti astfel în plină 
stradă, nu stai prea mult pe aici. Mulţi ca tine au plătit 
scump cea mai mică imprudenţă. 

— Îţi repet că nu ştiu decât din cele citite. 

— Şi n-aş putea spune că cele ce ai citit, nu sunt 
adevărate. 

În timp ce vorbea, minerul privea neliniştit în jurul lui, ca 
şi cum s-ar fi temut să nu se ivească cineva din umbră care 
să-l taie. 

— Dacă a ucide înseamnă a asasina, Dumnezeu ştie ca în 
privinţa asta aici nu exista nici un scrupul. Dar păzeşte-te 
bine să nu pronunţi în nici un fel de împrejurare, numele lui 
Mac Ginty. Nu există şoaptă care să nu-i fie transmisă şi nu 
iartă nimic. lată casa pe care o cauţi. E chiar în faţa ta, în 
capătul străzii. 'Ţi-l recomand pe bătrânul Iacob Shafter, ca 
pe cel mai cinstit dintre bărbaţii oraşului. 

— Mulţumesc, spuse Mac Murdo. Îi luă geamantanul, 
strânse mâna minerului şi plecă mai departe pe drumul 
drept care îl ducea la adresa căutată; bătu o dată tare, în 
uşa care se deschide imediat şi în pragul căreia apăru pe 
neaşteptate o tânără fată deosebit de frumoasă. 

Era genul de scandinavă, al cărui păr blond luminos, 
contrasta puternic cu ochii săi de un negru strălucitor. Ea îl 
privi pe tânăr surprinsă, cu o amabilitate confuză care o 
făcu să se îmbujoreze, profilându-se în cadrul interior al uşii 
şi contrastând puternic cu tristeţea peisajului exterior; era 
o apariţie pe care Mac Murdo nu o mai văzuse niciodată în 
viaţa lui, nici măcar în cete mai reuşite portrete Şi fără să 
respire, stătea nemişcat ca într-un extaz. Ea întrerupse însă 
această linişte vrăjită: 


— Credeam că e tata, spuse ea cu un puternic accent 
suedez, care dădea şi mai mult farmec vorbelor sale. Aveaţi 
treabă cu el? A ieşit... îl aştept să vină dintr-o clipă în alta... 

Mac Murdo continua să o privească uimit, şi atât de 
stăruitor, încât ea îşi plecă privirile. 

— Nu, domnişoară, răspunse el în sfârşit, nu mă grăbesc 
să-l văd. Caut însă o pensiune, şi mi-a fost recomandată a 
dvs.: nu ştiam ce să tac, dar acum ştiu! Sunt hotărât să 
rămân aici. 

— Iată o hotărâre luată în grabă, spuse ea zâmbind. 

— Ar trebui să fii orb ca să nu te hotărăşti pe loc, replică 
el. Zâmbetul fetei se transformă în râs. 

— Intraţi, domnule, reluă ea. Sunt miss Ettie Shafter, fiica 
domnului Shafter. Mama a murit: acum eu conduc 
gospodăria. Puteţi să vă aşezaţi lângă sobă, în camera din 
faţă, până vine tata. Ah! Iată-l! Vă veţi înţelege cu el! 

Un bărbat solid de o vârstă incertă, înainta apăsat pe 
culoarul îngust. Mac Murdo îi explică în câteva cuvinte: un 
anumit Murphy din Chicago, i-a dat adresa lui Shafter, pe 
care şi el o avea de la oa treia persoană. Bătrânul fu de 
acord să-l primească. Mac Murdo nu ripostă în nici un fel 
asupra condiţiilor. Avea asigurată locuinţa şi masa pentru 
12 dolari pe săptămână, plătiţi înainte. Astfel se petrecură 
lucrurile când, fugind din faţa justiţiei, se refugie sub 
acoperişul familiei Shafter. Începând cu această zi, a urmat 
un lanţ întreg de nenorociri... 

II. 

PATRONUL MAG GINTY. 

Mac Murdo făcea parte din categoria bărbaţilor care se 
impun cu uşurinţă. Oriunde s-ar fi aflat, era uşor de 
recunoscut. I-a fost de ajuns o singură săptămână pentru a 
câştiga stima familiei Shafter. Shafter adăpostea în acel 
moment, 10-12 lucrători, maiştri din uzină, sau simpli 
muncitori, curajoşi şi cinstiţi, printre care şi tânărul 
irlandez. 


Seara, când se strângeau cu toţii, el era cel care discuta 
cu cea mai mare vervă, glumea cu plăcere, râdea cel mai 
tare, cânta cel mai bine. Din când în când, totuşi, se arăta 
foarte nervos mâniindu-se bruso şi devenind violent, 
impunând respect şi teamă. Mai mult, manifesta faţă de 
lege şi de tot ce atingea legea, un dispreţ care-i puse pe 
gânduri pe mulţi dintre cel ce locuiau în această pensiune, 
nelăsându-i însă pe ceilalţi să bănuiască ceva. Observaseră 
de prima dată că se îndrăgostise de fată, chiar în clipa în 
care i-a apărut în toată frumuseţea şi graţia. Nu era un 
adorator timid. I-a spus-o chiar de a doua zică o iubea, şi 
nu înceta să i-o spună fără a ţine seama de răspunsul pe 
care aceasta i l-ar fi putut da, pentru a-l descuraja. 

— Este adevărat că am ajuns al doilea? strigă el. Pe legea 
mea că puţin îmi pasă de primul! Să se păzească! Să-mi 
sacrific eu fericirea vieţii mele, dorinţa inimii mele, pentru 
un oarecare? M-ai refuzat tu, Ettie, dar va veni ziua când, 
vei învăţa să vorbeşti altfel cu mine! Sunt destul de tânăr ca 
să pot aştepta! 

Era un admirator periculos, totuşi se purta gentil, trecând 
cu uşurinţă de la o stare la alta, datorită originii sale 
irlandeze. Avea acel, farmec, pe care aventura şi misterul le 
dau unui bărbat, şi care trezeşte dintr-o dată, curiozitatea 
femeii. Putea descrie încântătoarele câmpii din ţinutul 
Monaghan unde se născuse, insula plină de farmec pe care 
o lăsase atât de departe, cu detaliile joase, preeriile verzi, 
mai frumoase parcă, atunci când erau văzute cu imaginaţia 
minţii, în acest loc, unde zăpada era amestecată cu noroi. 
Apoi, cunoştea bine oraşele din Nord, Detroit, şi locurile 
forestiere din Michigan, Bufallo, şi, în sfârşit, Chicago, unde 
lucrase într-o fabrică de cherestea. Şi toate deveneau atât 
de romantice... Îţi dădeai seama că în acest mare oraş, i s- 
au întâmplat lucruri ciudate, şi atât de secrete, încât nu 
avea nimeni dreptul să le pronunţe. Vorbea visător de o 
plecare subită, de vechi legături care au încetat brusc, de o 


fugă spre necunoscut care-l adusese până în această valea 
blestemată. 

În acest timp Ettie îl asculta, iar ochii săi negri străluceau 
de iubire. A doua zi, acesta se angajă contabil. Munca îi 
ocupa cea mai mare parte din zi, aşa încât nu găsise prilejul 
pentru a se prezenta şefului Ordinului Oamenilor Liberi. 
Mike Scanlan „Fratele” pe care îl cunoscuse în tren, veni 
într-o seară şi îl certă pentru neglijenta lui. Mike, nervos, cu 
figura ascuţită ca o lamă de cuţit, arunca priviri întunecate. 
Scanlan păru fericit că-l revede. După unul sau două 
pahare de whisky, acesta îi zise: 

— Mi-am amintit adresa dumitale, zise el, şi mi-am permis 
să vin. Sunt surprins că nu te-ai dus să-l vizitezi pe patron. 
Ce s-a întâmplat de nu te-ai dus deloc la Mac Ginty? 

— A trebuit să caut de lucru. Am muncit mult. 

— Trebuie să-ţi faci timp pentru el; nu este o persoană 
oarecare. La naiba! Cred că ai fost nebun dacă nu te-ai dus 
să-l vezi, chiar de la sosirea ta, să te însorii ia sediul Uniunii. 
Dacă nu vrei să ţi-l pui pe patron în cap... N-ar trebui să o 
faci! 

Mac Murdo păru surprins. 

— Scanlan, eu am făcut parte dintr-o lojă timp de doi ani şi 
niciodată n-am fost constrâns de tot felul de obligaţii oricât 
de urgente ar fi fost! 

— Probabil la Chicago! 

— "Totuşi, şi aici lumea e aceeaşi. 

— Oh! E aceeaşi... 

Scanlan îl privi îndelung cu o expresie sinistră. 

— Ce vrei să spui? 

— Mai vorbim noi peste o lună. Se pare că ai schimbat 
câteva cuvinte cu doi sticleţi după ce am coborât din tren! 

— De unde ştii? 

— Vorbeau unii. Dacă de bine sau de rău, nu-mi dau 
seama. Să ştii însă că-n ţinutul ăsta nimic nu scapă... 

— Ai dreptate. Le-am spus câinilor ălora ce gândesc 
despre ei! 


— Ei bine! O să te înţelegi cu Mac Ginty. Eşti exact ce-i 
trebuie. 

— Şi el detestă poliţia? 

Scanlan izbucni în râs. 

— Du-te să-l vezi, spuse ei retrăgându-se. Dacă mai 
întârzii, nu pe roşcată o va detesta, ci pe dumneata. Ascultă 
sfatul unui prieten şi grăbeşte-te să-l urmezi! 

Întâmplarea făcu că, în seara aceleiaşi zile, acelaşi sfat îl 
primea pe de altă parte Mac Murdo, de o manieră mai 
presantă. Poate că avea pentru Ettie o grijă deosebită care-l 
împiedica să acţioneze; poate atenţiile sale îl impresionară 
pe oaspetele său; orice ar fi fost, suedezul îl chemă în 
camera lui, şi fără vreun preambul, spuse: 

— Mi se pare tinere, că-i cam faci curte lui Ettie. Oare mă 
înşel? 

— Deloc, răspunse Mac Murdo. 

— Atunci, te avertizez că te osteneşti degeaba. Înaintea ta 
a venit altcineva. 

— Mi-a spus. 

— Nu te-a minţit. [i-a spus cine e? 

— Am rugat-o, dar a fost în zadar. 

— La naiba! Nu vroia să te temi, ştrengăriţa. 

— Să mă tem? Mac Murdo era foc şi pară. 

— Da, prietene. Şi nu mi-e ruşine să spun că e vorba de 
Teddy Baldwin. 

— Ce-i cu acest Teddy? 

— Unii din principalii membri ai bandei. 

— Despre ce fel de bandă este vorba? 

— Asasinii! 

— Nu sunteţi primul care îmi vorbiţi despre ei! Cine sunt 
ei? 

— Aici nu se vorbeşte despre ei decât în şoaptă. Ei, asta e! 

— Dar de ce tremuraţi eu toţii? Instinctiv suedezul vorbi 
încet, ca de altfel toată lumea când era vorba de teribila 
bandă. 


— Bine, dar sunt membrii Ordinului Oamenilor Liberi. 
Tânărul tresări. 

— Dar şi eu sunt membru al acestui Ordin! 

— Dumneata? Dacă aş fi ştiut asta, nu te-aş fi primit în 
casa mea nici cu o sută de dolari pe săptămână! 

— Ce-i reproşezi Ordinului? Acesta nu este decât o 
asociaţie de buni camarazi şi de binefăcători. 

— În alte locuri, poate. Dar aici, nu. 

— Dar ce este aici? 

— O societate de criminali, asta este. 

Mac Murdo avu un râs neîncrezător. 

— Dovada? întrebă el. 

— Dovada?! Dar cincizeci de morţi nu reprezintă o dovadă 
suficientă? Asta nu vă spune nimic? Asasinatele de la 
Milman şi Van Short, familia Nicholson, bătrânul domn 
Hyam, micul Bill, James şi câţi alţii? Dovada?! Dar în toată 
valea asta nu există bărbat sau femeie care să nu ştie ce se 
întâmplă acolo jos! 

— Haide, zise Mac Murdo pe un ton prietenos, înţeleg că 
vrei să-ţi retragi sau să-ţi justifici cele spuse înainte. Înainte 
de a pleca, gândiţi-vă! Ce-aţi face dacă aţi fi în locul meu? 
Abia am ajuns în acest oraş, şi aud tot felul de lucruri 
ciudate despre o societate pe care o ştiam ireproşabilă. 
Parcurgeţi Statele, şi veţi vedea peste tot acelaşi lucru. Şi 
când vin să-mi întâlnesc confrații aici, pretindeţi că e una şi 
aceeaşi cu această societate criminală. Presupun, domnule 
Shafter, că-mi datoraţi lămuriri sau scuze. 

— Nu pot să vă spun, ceea ce nimeni nu ştie, tinere. Şefii 
uneia sunt şi şefii celeilalte, şi cine îi ofensează pe unii, este 
pedepsit de ceilalţi. Am avut destule exemple! 

— Fleacuri! îmi trebuie o dovadă. 

— Nu veţi avea prea mult de aşteptat dacă veţi continua să 
trăiţi aici. Dar am uitat că sunteţi unul din ei. În curând nu 
veţi fi altfel decât ei. Căutaţi-vă altă locuinţă. Nu vă mai pot 
adăposti. Unul din indivizii ăştia îi face curte lui Ettie, fără 
ca să-i pot spune să-şi ia papucii, este de ajuns a 


nenorocire, ca să nu refuz să mai vină şi a doua. V-o spun 
deschis! De mâine nu veţi mai dormi la mine! Astfel, Mac 
Murdo se văzu deodată lipsit de o locuinţă bună şi de o 
prezenţă scumpă. 

În aceeaşi seară, puţin mai târziu, aflându-se singur cu 
Ettie îi spuse necazurile sale. 

— Tatăl tău mă dă afară, zise el. Puțin mi-ar fi păsat dacă 
n-ar fi fost vorba decât de camera mea; dar mai eşti şi tu, 
Ettie. Nu te cunosc decât de o săptămână. Şi nu respir 
decât prin tine, n-aş putea trăi fără tine. 

— Ah! Pentru Dumnezeu! Nu vorbi astfel, domnule Mac 
Murdo! răspunse fata. Nu v-am spus că aţi venit prea 
târziu? Altcineva a ajuns înainte. Bineînţeles că nu i-am 
promis că mă voi căsători cu el imediat, dar nici nu mai pot 
promite cuiva. 

— Să presupunem că aş fi fost primul, aş fi avut vreo 
şansă, Ettie? Ea îşi luă capul în mâini. 

— Slavă cerului, numai să fi venit primul, zise ea 
suspinând. Atunci, Mac Murdo îngenunche. 

— Pentru Dumnezeu, Ettie, trebuie să rămânem 
împreună! Vei distruge două vieţi: a mea şi a ta! Şi asta din 
cauza unei promisiuni imprudente? Ascultă-ţi inima! Este 
mai înţelept decât să spui vorbe cu atâta uşurinţă înainte de 
a şti cu cine ai de a face! 

El apucă mâna albă a lui Ettie în mâinile sale arse de 
soare. 

— Spune-mi că nu-mi vei aparţine decât mie! Vom fi doi 
care vom înfrunta greutăţile. 

— Chiar în acest ţinut? 

— Chiar în acest ţinut. 

EI o cuprinse cu braţele. 

— Nu. Nu, John! Nu în acest ţinut. Este imposibil. De ce nu 
vrei să plecăm departe? 

Figura lui Mac Murdo trădă o clipă emoția luptei care se 
dădea în interiorul lui. Apoi trăsăturile i se înăspriră. 


— Nu voi pleca din acest ţinut, zise el. Aici vreau să 
rămânem. Chiar de-ar fi să mă lupt cu o lume întreagă! 

— Vom pleca împreună! 

— Ettie, nu pot pleca. 

— De ce? 

— Pentru că nu voi mai putea ridica privirile în ziua în care 
voi avea sentimentul că mă las vânat. De altfel, de ce te 
temi? Suntem două fiinţe libere într-o ţară liberă! Cine va 
îndrăzni să stea între noi, dacă ne iubim? 

— Dar nu ştii nimic. N-ai trăit aici destul. Nu-l cunoşti pe 
acest Baldwin, nici pe Mac Ginty, nici pe ceilalţi asasini! 

— Nu, nu-i cunosc şi nu mă tem de ei, şi nici nu cred! Am 
trăit printre oameni aspri, draga mea, şi nu numai că nu mă 
tem de ei, dar totdeauna sfârşesc prin a mă face temut. 
Totdeauna. Ce nebunie mai e şi povestea asta, numai când 
mă gândesc... Dacă aceşti oameni, aşa cum spune tatăl tău, 
aduc numai nenorociri în vale, dacă au comis crimă după 
crimă, dacă fiecare poartă un nume, cum pot scăpa 
justiţiei? Răspunde Ettie! 

— Asta pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-i acuze: cine ar 
îndrăzni nu ar mai trăi mai mult de o lună. Şi aşa au martori 
gata pregătiţi să jure că cel care e acuzat se afla departe de 
locul crimei. Haide Jack, ai citit despre toate astea: s-a scris 
în toate ziarele Americii... 

— Este adevărat că am citit ceva despre asta. Dar 
credeam că sunt născociri. Poate că oamenii ăştia au 
motivele lor să acţioneze astfel... Poate că au avut de 
rezolvat cine ştie ce afaceri şi n-au găsit decât o singură 
cale... 

— Oh! Jack. Nu vorbi astfel! Asta o spune şi celălalt! 

— Ah! Aşa spune Baldwin? 

— Da... Şi îmi produce oroare... Şi nu numai oroare, dar şi 
frică. Mi-e frică pentru mine şi mai ales pentru tata. Ne-ar 
lovi o mare nenorocire dacă aş arăta ce simt. Mă apăr de 
Baldwin cu jumătăţi de promisiuni. Nu avem nimic 


împotriva lui. Ah! Dacă ai vrea să fugi cu mine, l-aş lua şi pe 
tata. Am trăi fără teamă, departe de aceste răutăţi. 

Părea că o nouă luptă se dădea în sufletul lui Mac Murdo, 
apoi deveni rece ca piatra. 

— Gândeşte-te Ettie, că nu vi se va întâmpla nici o 
nenorocire, nici ţie, nici tatălui tău. În ceea ce-i priveşte pe 
cei ce vor să facă rău, îţi vei da seama destul de repede că 
şi eu pot fi, dacă nu la fel ca ei, poate mai rău. 

— Nu, nu, să plecăm! Am încredere în tine! Mac Murdo 
râse cu amărăciune. 

— Dumnezeule! Ce puţin mă cunoşti! Sufletul tău inocent, 
scumpa mea, nici nu bănuie măcar pasiunile care clocotesc 
în mine. Se întrerupse deodată pentru a întreba: cine este 
acest vizitator? 

Uşa se deschise, şi intră un tânăr care părea că se simte la 
el acasă. Era un tânăr frumos, pornit şi el în căutarea 
prosperității ca şi Mac Murdo, şi având aproape aceeaşi 
vârstă. Sub pălăria neagră de fetru cu boruri mari pe care 
nu s-a sinchisit să o scoată, ochii îi străluceau de furie, nasul 
era asemeni unui cioc de şoim. El îi privi cu ferocitate pe 
Ettie şi Mac Murdo aşezaţi lângă sobă. Ea se ridică 
tremurând şi neştiind ce să facă. 

— Sunt încântată să vă văd, domnule Baldwin, zise ea. Aţi 
venit mai repede decât credeam. Luaţi loc. 

Însă Baldwin, proptit pe picioare, cu mâinile încrucişate, 
continua să-l privească pe Mac Murdo. 

— Cine-i ăsta? a întrebat el sec. 

— Unul din prietenii noştri, domnule Baldwin, unul din noii 
locatari ai pensiunii. Permiteţi-mi, domnule Mac Murdo să 
vă prezint domnului Baldwin. Cei doi tineri schiţară un salut 
forţat. 

— Bănuiesc că miss Ettie n-a vorbit despre relaţiile 
noastre, nu-i aşa? îl întrebă Baldwin pe Mac Murdo. 

— Nu ştiam, răspunse Mac Murdo, că există vreo relaţie 
între voi. 


— EI bine! Te avertizez că tânăra asta îmi aparţine. Şi-ţi 
mai spun că în seara asta este un timp tocmai potrivit 
pentru plimbare. 

— Mulţumesc, nu am chef să mă plimb. 

— Adevărat?! Ochii lui Baldwin scoteau flăcări. 

— Poate ai fi dispus să ne batem, domnule pensionar? 

— Exact, strigă Mac Murdo. Care dintr-un salt fu în 
picioare. Nu mi-ai spus nimic de propunerea asta. 

— Pentru Dumnezeu. Jack! Pentru Dumnezeu! strigă biata 
Ettie. O Jack, Jack! Te va omori! 

— Ah! Deci se numeşte Jack? strigă Baldwin ca un 
blestem. Vă strigaţi pe numele mic? 

— Ted, te rog, fi rezonabil. Dacă mă iubeşti, dacă m-ai iubit 
vreodată, fi generos, iartă-l! 

— Ettie, cred că va trebui să ne laşi să ne descurcăm 
singuri, până rezolvăm problema, zise liniştit Mac Murdo. 
Doar dacă, domnule Baldwin, nu preferaţi să faceţi o scurtă 
plimbare cu mine. 

— Aveţi dreptate! Este o seară minunată şi în spatele celei 
mai apropiate case se află un teren liber. 

Voi încheia socotelile cu tine fără să mă murdăresc pe 
mâini, răspunse Baldwin. O să te usture că ai intrat în casa 
asta. lar peste puţin timp o să regreţi. 

— Nu există un prilej mai bun pentru asta. 

— Şi eu zic la fel. Contează pe mine. Vedem noi mai târziu. 

Suflecându-şi mâneca dintr-o dată, Baldwin îşi arătă braţul 
însemnat care părea să fie marcat cu fierul înroşit. Era un 
cerc închis într-un triunghi. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu şi puţin îmi pasă. 

— Vei afla imediat, şi cât de repede, îţi promit. Prea mult 
nu vei mai sta aici. Miss Ettie, ar fi trebuit să-ţi spună câte 
ceva. Iar tu, Ettie, în curând, o să-mi cazi în genunchi, şi ştii 
vorba mea. Ce-ai semănat... Ei bine, cu ajutorul Domnului, 
vei recolta. 


Beat de furie, cu ochii sclipind de răutate, se întoarse şi 
plecă. Curând în urma lui se auzi uşa trântită. Timp de un 
minut, Ettie şi Mac Murdo se priviră în linişte. Apoi ea îl 
îmbrăţişă. 

— Oh! Jack, cât ai fost de curajos! Dar la ce bun? Trebuie 
să dispari. Chiar în noaptea asta, Jack, în noaptea asta! Este 
singura ta şansă. Va căuta să te ucidă, am citit în ochii lui 
plini de răutate. Cum crezi că vei putea lupta împotriva a 
douăzeci de bărbaţi în spatele cărora se află patronul lor, 
Mac Ginty şi toată conducerea lojei? 

Mac Murdo îi luă mâinile, o îmbrăţişă, şi încet, o forţă să se 
aşeze. 

— Haide, draga mea, haide... Nu te teme pentru mine. Şi 
eu sunt un om liber: i-am spus-o puţin mai înainte şi tatălui 
tău. Şi să nu crezi că sunt un sfânt, nu valorez mai mult 
decât alţii. Poate că acum, aflând acest lucru, mă vei uri, nu- 
i aşa? 

— Să te urăsc, Jack?! în viaţa mea nu te voi putea uri. 
Oriunde în altă parte nu e nici o nenorocire să fii Om Liber; 
atunci de ce să fac caz din acest lucru? Dar dacă faci parte 
din Ordinul Oamenilor Liberi, va trebui să te duci imediat 
să-l vezi pe Mac Ginty şi să încerci să-l câştigi de partea ta. 

— La asta m-am gândit şi eu, zise Mac Murdo. Voi vedea ce 
voi face acolo. Poţi să-i transmiţi tatălui tău că voi dormi aici 
în seara asta, şi că, mâine dimineaţă voi căuta alt adăpost. 

În barul Uniunii se strânsese lumea ca de obicei, căci era 
întâlnirea favorită a lui Mac Ginty, unde se strângeau cei 
mai bădărani şi mai mojici dintre locuitorii oraşului. Mac 
Ginty se bucurase de o mare popularitate, datorită unui fel 
de bunăvoință pe care o purta ca pe o mască. Cea mai mare 
parte a acestei popularităţi se datora fricii pe care o inspira 
nu numai în oraş, dar şi la 30 de mile depărtare în această 
vale, până pe cele două versante ale muntelui, barul fiind 
suficient de înţesat, căci nimeni nu se lipsea de prezenţa şi 
de bunăvoința lui. 1 se atribuiau puteri oculte de către toţi 
cei prezenţi, de care acesta profita exercitându-le fără milă, 


adăugând funcţiei de consilier municipal şi pe cea de 
comisar al drumurilor. O clică de hoţi lacomă de favoruri îl 
susţinuse în această funcţie aleasă. Taxele şi contribuţiile 
erau enorme, iar muncile publice neglijate cu desăvârşire. 
Cetăţenii cinstiţi erau terorizaţi prin şantaj, reduşi la 
tăcere, temându-se de tot ce putea fi mai rău. Astfel, Mac 
Ginty se fălea cu ace de diamant care, an de an, deveneau 
lanţuri groase de aur masiv ce atârnau la jiletca lui tot mai 
împodobită. Şi averea lui nu înceta să crească aşa încât 
ameninţa să absoarbă totul dintr-o dată cu tot ce era pe 
piaţă. Împingând uşa Mac Murdo îşi croi drum până în 
mijlocul mulţimii, într-o atmosferă deasă de tutun şi alcool. 
Oglinzi mari, încadrate stângaci de margini aurite, 
multiplicau la nesfârşit luminile. Băieţii de la bar, cu 
mânecile suflecate, făceau tot felul de cocktail-uri 
complicate pentru consumatorii aflaţi în faţa tejghelei. La 
capătul celălalt se afla un bărbat înalt şi gras, viguros, un 
fel de gigant îmbrăcat în negru, cu barbă până pe pomeţi, 
acoperindu-l în întregime. Acesta nu putea fi altul decât 
faimosul Mac Ginty. Se aplecă asupra barului cu tot corpul; 
un trabuc stătea în colţul gurii în unghi ascuţit. Pielea îi era 
tuciurie ca a unui indian. Ochii lui negri aveau o strălucire 
mată la care se adăuga un uşor strabism, care-i dădea o 
figură sinistră. Şi cu toate acestea, proporţiile nobleţei, 
fineţea trăsăturilor îl arătau a fi o figură deschisă 
potrivindu-se cu jovialitatea simplă pe care o etala. 
Văzându-l s-ar fi spus că e un om de treabă, în ciuda 
limbajului rudimentar. Când privea o persoană mai mult 
timp, era profund, implacabil, aşa încât omul se zăpăcea, 
căci se simţea a fi faţă în faţă cu o putere a răului secretă şi 
nelimitată, redublată de mii de ori prin alte forţe care-l 
făceau curajos şi viclean. 

După ce-l examină cu grijă pe Mac Murdo dădu la o parte 
cărţile cu impertinenţă, îndepărtă oamenii din jur care, 
pentru a-l linguşi râdeau din orice fleac. Ochii săi negri, 


teribili, priveau neclintiţi ochii albaştri, care, îl susţinură în 
spatele paharelor pline. 

— Tinere, nu te recunosc. 

— Sunt nou venit în acest ţinut, domnule Mac Ginty. 

— Nu chiar atât de nou, încât să nu i te adresezi unui 
gentleman cu titlul său. 

— Se spune „Consilier Mac Ginty”, tinere, zise o voce din 
grup. 

— Scuzaţi-mă, domnule consilier, nu cunosc obiceiurile 
locale. Mi s-a spus să vin să vă văd. 

— Ei bine, priveşte! Iată-mă-s, din cap până în picioare! Ce 
părere ai despre mine? 

— Cred că dacă inima dvS. Aparține acestui corp, 
înseamnă că inima este la fel de frumoasă ca şi chipul, şi 
asta e de ajuns. 

— Eşti bun de gură, la naiba! Gură de irlandez, strigă Mac 
Ginty, neştiind dacă ar trebui să râdă pentru îndrăzneala 
lui. Sau să fie sobru retrăgându-se în tăcerea lui demnă. 
Atunci îţi place mutra mea? 

— Bineînţeles, replică Mac Murdo. 

— Şi zici că cineva ţi-a spus să vii la mine? 

— Da. 

— Cum îi cheamă? 

— Fratele Scanlan din Vermissa, loja numărul 341. Beau în 
sănătatea dumitale şi pentru o mai bună cunoaştere. 

În timp ce ducea paharul la gură, care abia îl fusese servit, 
Mac Murdo ridică în acelaşi timp şi degetul. Mac Ginty îl 
observă şi-şi încruntă sprâncenele. 

— Ah! Aşa deci? zise el. Trebuie să te vad mai de aproape, 
domnule... domnule? 

— Mac Murdo. 

— Domnule Mac Murdo... Căci în ţinutul ăsta nu poţi să ai 
încredere oarbă în cuvintele cuiva. Vino o clipă în partea 
asta, în spatele barului. 

Se afla acolo o cameră mică, unde stăteau aliniate de-a 
lungul pereţilor două şiruri de butoaie. Mac Ginty închise 


uşa cu grijă şi se aşeză pe unul din butoaie, în timp ce-şi 
mesteca ţigara. Ochii săi neliniştiţi îl străfulgerau pe Mac 
Murdo. Stătură mai mult de două minute fără să spună 
niciunul vreun cuvânt. Mac Murdo suportă cu optimism 
examinarea, stând cu o mână în buzunarul vestei şi cu 
cealaltă răsucindu-şi mustaţa. Deodată, Mac Ginty se 
aplecă, scoțând la iveală un revolver din cele mai moderne. 

— Domnule glumeţ, zise el, dacă aş fi crezut că ţi-ai bătut 
joc de noi aş fi încheiat de mult socotelile. 

— Pentru un stăpân al ținutului, replică Mac Murdo, cu o 
amploare a tonului bizară, este un mod obişnuit de a ura 
„bine ai venit” unui frate străin care aparţine Ordinului 
Oamenilor Liberi. 

— Mai întâi trebuie să dovedeşti că eşti un Frate, şi, 
Dumnezeu să te aibă în pază dacă minţi! Locul afilierii 
dumitale? 

— Loja 29 Chicago. 

— Data? 

— 24 iunie 1872. 

— Stăpânul lojei? 

— James Scott. 

— Şeful districtului? 

— Barthelemy Wilson. 

— Pare a fi plauzibil. Ce fad la Vermissa? 

— Lucrez ca voi toţi, dar pentru o sumă mult mai modestă. 

— Răspunzi mereu prompt? 

— Da, totdeauna am fost prompt. 

— Şi în acţiune? 

— Cei ce mă cunosc, zic că da. 

— Putem să te punem la probă, mai repede decât crezi. Ai 
auzit, de când ai sosit aici, vorbindu-se de lojă? 

— Am auzit spunându-se că pentru a fi Frate trebuie că fii 
un om adevărat. 

— Asta se poate verifica, domnule Mac Murdo. De ce ai 
plecat din Chicago? 


— Poţi să mă spânzuri şi nu-ţi spun! Mac Ginty deschise 
ochii mari. Nu i se vorbise prea des pe acest ton. Lucrul 
acesta îl amuza. 

— Nu văd de ce nu mi-ai povestit. 

— Pentru că un Frate nu trebuie minţit. 

— Ti se pare un lucru rău să spui adevărul? 

— Spuneţi-i cum vreţi! 

— Dragi domnule, nu vei întâlni pe nimeni în loja mea, în 
calitate de stăpân să nu răspundă atunci când i se cere să 
vorbească despre trecutul său. 

Mac Murdo părea şi ezite, apoi scoţându-şi din buzunarul 
interior al vestonului o tăieturi de ziar foarte zdrenţuiţi 
spuse: 

— Nu veţi discuta pe seama unul camarad? 

— Îţi voi stâlci mutra dacă îmi vei mai vorbi astfel! strigă 
Mac Ginty cu violenţă. 

— Aveţi dreptate, domnule consilier, spuse cu umilinţă 
tânărul. lertaţi-mă, mi-am dat drumul la gură. Acum ştiu că 
nu risc nimic sub protecţia dvs. Citiţi această hârtie. 

Era un text în care se relata despre uciderea unui anume 
Jonas Pinto, ucis dintr-un foc, într-un bar înţesat, „Cafe du 
Lac”, strada Marche, la Chicago, în prima săptămână a 
anului 1874. 

— L-ai ucis pe omul ăsta? întrebă al înapoindu-i bucata de 
ziar. 

Mac Murdo dădu din cap. 

— Ce motive aveai să o faci? 

— Îl ajutam pe unchiul Sam să fabrice dolari. Fără îndoială 
că cei făcuţi de mine nu erau prea grozavi, dar nu se prea 
observa nimic şi-i dădeam mai ieftin. Mă foloseam de acest 
Pinto ca să-i pun în circulaţie. Într-o zi mă anunţă că o să 
mă toarne. Nu ştiu dacă a făcut-o. M-am debarasat de el şi 
am părăsit în grabă ţinutul cărbunelui. 

— De ce ţinutul cărbunelui? 

— Am citit prin ziare că nu sunt oameni de cea mai bună 
calitate. 


Mac Ginty începu să ridă: 

— Falsificator, apoi asasin, şi vii la noi sperând să fii bine 
primit! 

— Asta este... sau fie ce-o fi! 

— Mergi prea departe. Dar, ia spune-mi, mai poţi fabrica 
dolari? 

Mac Murdo scoase din buzunar o jumătate de duzină. 

— lată, zise al, ăştia n-au trecut niciodată prin monetăria 
din Washington. 

— E posibil? 

Şi ţinând dolarii în mâna sa enormă şi păroasă, asemeni 
unei gorile păru mirat: 

— Nu observ nici o diferenţă! zise Mac Ginty. La naiba! Vei 
fi tratat ca un Frate adevărat, şi folositor presupun. Vom 
putea avea printre noi unul sau două specimene ca 
dumneata, prietene Mac Murdo. Uneori trebuie să ştii să te 
aperi. Unde am ajunge dacă ne-am lăsa puşi la zid, în loc să 
răspundem loviturii cu altă lovitură? 

— Îmi voi îndopa camarazii. 

— Ai nervii tari. Nici nu te-ai clintit când am apăsat pe 
revolver! 

— Nu sunt un fricos. leama nu e pentru mine! 

— Dar pentru cine? 

— Pentru dumneata, domnule Consilier! spunând acestea, 
Mac Murdo scoase din buzunarul vestei sale un pistol gata 
armat şi adăugă: 

— V-am supravegheat tot timpul. Aş fi tras la fel de repede 
ca şi dumneata. 

Mac Ginty se înroşi de furie. Apoi, deodată, începu să râdă 
în hohote: 

— La naiba! Sunt ani de când nu am mai avut un tânăr 
atât de dârz. Cred că loja va fi mândră de dumneata. În 
acest moment băiatul de la bar deschise uşa: 

— Ei bine! Ai treabă cu mine? Îl Întrebă patronul cu 
duritate. Nu pot să discut cinci minute cu un gentleman 
fără să fiu deranjat? 


Băiatul rămase o clipă descumpănit. 

— Scuzaţi-mă, domnul Consilier, spuse el în sfârşit, domnul 
Baldwin doreşte să vă vadă imediat. 

Acest anunţ era aproape inutil, deoarece pe deasupra 
umărului băiatului, chipul schimonosit de cruzime al lui 
Baldwin apăru imediat. Baldwin îl îndepărtă, aruncându-l 
afară şi închise uşa. 

— Aşa deci. Zise el aruncându-i lui Mac Murdo priviri 
furioase. Ai venit să mă torni? Domnule Consilier am să-ţi 
spun două vorbe în legătură cu acest individ. 

— Ei bine! strigă Mac Murdo. Spune-i în faţa mea, aici! 

— Vorbesc când vreau şi unde vreau. 

Mac Ginty se ridică: 

— Nu e corect. Avem un nou Frate, Baldwin, trebuie să-i 
facem o impresie bună. Daţi-vă mâinile! 

— Niciodată! urlă Baldwin. 

— l-am propus să se bată cu mine, dacă crede că l-am 
ofensat, explică Mac Murdo. Fiecare are doi pumni. Sau 
preferă alte arme? Domnule Consilier, sunteţi patronul 
nostru! Hotărâţi pentru noi! 

— Despre ce este vorba? 

— Despre o tânără liberă să aleagă. 

— Nu este liberă. 

— Este, domnule Mac Ginty, din moment ce amândoi 
aparţinem lojii. 

— Asta este regula dumitale? Asta-i dreptatea? 

— Asta este, led Baldwin, replică Mac Ginty, privindu-l pe 
deasupra. Mai ai ceva de spus? 

— Sunt cinci ani de când sunt lângă dvs., şi îi daţi dreptate 
unuia pe care nu l-aţi văzut niciodată? Nu sunteţi stăpân pe 
vecie. Jack Mac Ginty se apropie ziua când... 

Consilierul se năpusti peste un butoi, şi, în furia sa, l-ar fi 
strâns de gât, dacă Mac Murdo n-ar fi intervenit. 

— Lăsaţi-l, domnule Consilier. Lăsaţi-l, pentru Dumnezeu! 
strigă acesta trăgându-l într-o parte pe Mac Ginty care, în 
cele din urmă, se supuse. 


Ameţit, lovit, abia respirând, tremurând din toate 
încheieturile, asemeni unuia care a văzut moartea cu ochii, 
Baldwin se sprijini de un butoi. 

— Căutai de mult ceartă, led Badwin, strigă Mac Ginty 
care abia îşi putea regăsi ritmul respirației. În privinţa 
atitudinii dumitale, loja va hotărî. Atâta timp cât eu voi fi 
patronul, nimeni nu va discuta regulile stabilite de mine. 

— Nu am nimic împotriva dumitale, murmură Baldwin 
pipăindu-şi gâtul. 

Mac Ginty îşi reveni privindu-l cu dispreţ. 

— În acest caz lucrurile s-au aranjat: suntem din nou 
prieteni. 

Luă de pe un raft o sticlă de şampanie. 

— Şi acum, zise el, să toastăm pentru împăcarea noastră 
după ritualul lojii. Ştiţi că după asta între noi nu va mai 
trebui să existe nici un fel de ranchiună. Deci, cu mâna 
stângă pe mărul lui Adam, Baldwin. Îţi declar: de ce te 
plângi domnule? 

— Norii sunt întunecaţi, răspunse Baldwin. 

— Dar nu se vor lumina niciodată. 

— Vă jur. 

Cei doi goliră paharele; apoi ceremonialul continuă între 
Baldwin şi Mac Murdo. 

— Asta e! strigă Mac Ginty frecându-şi mâinile; am 
terminat cu povestea asta! Cine se va expune din nou, va fi 
judecat conform codului numărul doi din acest ţinut. 
Fratele Baldwin ştie, iar dumneata, Mac Murdo, încearcă să 
pricepi repede. 

— Pe cuvântul meu, zise Mac Murdo, că nu voi încălca 
legea. 

EI îi întinse mâna lui Baldwin. 

— Eu mă aprind repede, dar tot atât de repede şi iert. 
Cred că asta se datorează sângelui meu irlandez. Dar nu 
caut ceartă şi nu ţin duşmănie. 

Baldwin nu putea să-i refuze mâna întinsă căci ochii lui 
Mac Ginty erau fixaţi asupra lui: se vedea însă că fusese 


atins în mândria lui de cuvintele rivalului său. Mac Ginty îl 
bătu pe umăr. 

— Ah! Fetele, fetele! Zise el. Şi când te gândeşti că o fată 
s-a pus între fraţii noştri! Este lovitura prin care diavolul 
vrea să-şi ia drepturile! Să lăsăm lucrurile să se 
limpezească. Avem destul de lucru ca să nu ne pierdem 
timpul cu femei. Trebuie să te stabileşti în loja 341, Frate 
Mac Murdo. Obiceiurile şi metodele noastre nu sunt cele 
practicate la Chicago. Vino sâmbătă seară la şedinţa 
noastră: vă vom iniţia în obiceiurile lojei noastre de pe valea 
Vermissei. 

III. 

LOJA 341 VERMISSA. 

A doua zi după această seară zbuciumată, Mac Murdo 
părăsi casa bătrânului Shafter pentru a se instala la văduva 
lui Mac Namara, în apropiere de suburbia oraşului. Câteva 
zile mai târziu, Scanlan, văzându-se obligat să lucreze în 
Valea Vermissei, veni să locuiască la Mac Murdo. Gazda lor, 
o bătrână irlandeză bună la suflet, neavând alţi locatari îi 
lăsa liniştiţi în aşa fel încât puteau vorbi cât vroiau, exact ce 
le place bărbaţilor care au secrete comune. Shafter se 
îmblânzi atât, încât îi permise lui Mac Murdo să ia masa la 
el. Legătura lui cu Ettie nu numai că nu se dezbină, dar 
deveniră mai intimi pe măsură ce timpul trecea. Curând 
însă, Mac Murdo se simţi în siguranţă pentru a transporta 
la noul său domiciliu, instrumentele necesare fabricării 
banilor; mai mulţi fraţi din lojă au fost admişi să asiste la o 
demonstraţie, sub jurământ că nu vor sufla o vorbă, şi 
fiecare din ei luă câteva piese, atât de abil copiate, încât nu 
exista nici un pericol, nici o dificultate de a-i pune în 
circulaţie. Camarazii săi se mirau continuu că posedând o 
astfel de artă mai acceptă să lucreze. El le răspunse însă, că 
dacă ar trăi fără să aibă un venit declarat, poliţia l-ar bănui 
imediat! Adevărul este că un poliţist, îl urmărea deja, dar 
norocul îi surâse şi incidentul se termină în avantajul lui. 


Îşi petrecea aproape toate serile în apropierea lui Mac 
Ginty, unde putea să-i cunoască mai bine pe „băieţi”, cum îşi 
spuneau între ei aceste lichele care infestau oraşul. Îi cuceri 
şi îşi câştigă respectul datorită manierelor elegante şi 
vorbelor îndrăzneţe, vicleniei cu care reuşea să scape de 
vreun adversar în sala barului. O întâmplare neaşteptată 
făcu să-i crească şi mai mult stima celorlalţi. Într-o seară 
când barul era ticsit, intră un individ purtând o uniformă 
elegantă bleu, şi cască pe care scria „Poliţia minelor de fier 
şi cărbune”; aceasta era formată dintr-o secţie specială 
instituită de Compania Căilor Ferate Miniere, pentru a veni 
în ajutorul poliţiei obişnuite, neputincioasă în faţa unei 
veritabile organizaţii banditeşti. Se făcu linişte, şi privirile 
fură aţintite asupra lui; însă relaţiile între poliţişti şi 
criminali au o notă aparte în Statele Unite şi Mac Ginty în 
persoană nu manifesta nici un fel de surpriză văzându-l pe 
noul sosit amestecându-se printre consumatori. 

— Un whisky sec! zise inspectorul; e un ger cumplit. Nu 
cred că ne-am mai văzut, domnule Consilier, nu-i aşa? 

— Eşti noul căpitan? întrebă Mac Ginty. 

— Întocmai: căpitanul Marwin, de la poliţia căi ferate şi 
mine. Ne bazăm pe dumneata, domnule Consilier, şi pe 
cetăţenii de vază ai oraşului pentru a ne ajuta la 
menţinerea ordinii şi respectării legii în vale. 

— Ne-am putea lipsi foarte bine de dumneata căpitane 
Marwin, răspunse Mac Ginty rece. Avem şi noi poliţia 
noastră, nu vrem să importăm. Ce eşti dumneata dacă nu 
un suport al capitalismului, instrumentul său pentru a-i 
chinui pe cei mai puţin favorizați de soartă, dintre noi? 

— Bine, bine! Să nu facem o discuţie din asta, spuse 
ofiţerul cu răceală. Şi dumneata şi eu, ne vom face datoria 
aşa cum o înţelegem; puţin îmi pasă dacă nu o înţelegeţi. 

Tocmai îşi golise paharul, şi se pregătea să plece. Deodată, 
privirile i se opriră asupra lui Mac Murdo, care, foarte 
aproape de el îl privea cu vădită ostilitate. 

— Ah! strigă el, iată una din vechile mele cunoştinţe! 


Mac Murdo făcu un pas înainte. 

— Nu am fost niciodată prietenul dumitale, nici al vreunui 
alt câine! 

— O cunoştinţă nu înseamnă totdeauna un prieten, ricană 
căpitanul. Eşti Jack Mac Murdo, din Chicago, degeaba vrei 
să negi. 

— Nu neg nimic, răspunse Mac Murdo ridicând din umeri. 
Crezi că o să roşesc pentru numele meu? 

— Ai avea şi de ce! 

— Adică? 

Tânărul îşi încleştă pumnii. 

— Nu, Jack. Nu, fără figuri, cu mine nu ţine! Am fost ofiţer 
de poliţie la Chicago, înainte de a veni în această 
blestemată groapă de cărbune, şi recunosc, vânatul de 
acolo atunci când îl întâlnesc. 

Mac Murdo se strâmbă. 

— Doar nu vrei să spui că eşti Marwin, din Centrul 
oraşului Chicago? 

— Teddy Marwin în persoană. Încă nu am uitat uciderea 
lui Jonas Pinto. 

— Nu l-am ucis eu. 

— Sigur că nu. E o mărturisire imparţială, nu-i aşa? În 
orice caz, moartea lui nu ţi-a adus noroc pentru că vei fi 
arestat pentru falsificare de bani. Dar să nu ne mai gândim 
la ce a fost în trecut, căci între noi fie spus, şi poate am 
dreptate să-ţi spun, nu s-au găsit dovezi împotriva ta, aşa 
încât Chicago îţi rămâne deschis. 

— Mă simt foarte bine aici unde sunt. 

— Trebuie să fii tare afurisit ca să nu fii mulţumit pentru 
asta! 

— Fie! Să zicem că ai intenţii bune, zise Mac Murdo 
împăciuitor. 

— În ceea ce mă priveşte, reluă căpitanul, nu voi sufla un 
cuvânt atâta timp cât vei duce o viaţă normală, dar dacă te 
abaţi din drum! Să te păzeşti! Şi cu asta îţi spun noapte 
bună. Şi dumitale domnule Consilier. 


Nu se îndoia că după ce părăsise sala, celălalt devenise 
acolo un fel de erou. În oraş deja se şuşotea despre vitejiile 
lui Mac Murdo la Chicago; răspundea totdeauna 
întrebărilor cu zâmbetul unui om care nu ţine să facă pe 
grozavul. Şi iată că zvonurile îi făcuseră o consacrare 
oficială. Consumatorii se îngrămădeau în jurul lui, îi 
strângeau mâinile. De acum înainte, comunitatea îl accepta. 
Mac Murdo ştiuse să-i ducă; totuşi, dacă n-ar fi fost Scanlan 
în seara aceea, pentru a-i găsi adresa, eroul sărbătorit 
astăzi şi-ar fi petrecut noaptea sub cerul liber. Într-o 
sâmbătă seara fu prezentat în faţa tuturor. Fiind iniţiat la 
Chicago, crezuse că-l vor primi fără ceremonie, dar loja din 
Vermissa avea ritualul său propriu, de care era mândră, şi 
pretindea ca şi cel de faţă să se supună. Şedinţele aveau loc 
într-o sală mare căreia îi era rezervată Casa Uniunii. Aici 
veneau peste 60 de membri, care de altfel, erau departe de 
a reprezenta faţa reală a organizaţiei; căci, în această vale, 
se aflau pe cei doi versanţi ai muntelui, şi alte loji care îşi 
schimbau între ele afiliaţi, când se pregătea o afacere 
serioasă, aşa încât, o crimă putea fi comisă într-o localitate, 
de oameni veniţi din afară. În orice caz aceasta nu avea mai 
mult de cinci sute de membri, repartizaţi în tot districtul. 
Sala de şedinţe era goală. Cei ce asistau se aşezaseră în 
jurul unei mese lungi. La a doua masă se aflau câţiva 
membri ai adunării, care aranjau pe ea sticle şi pahare. Mac 
Ginty prezida; peste claia neagră de păr, îşi pusese o togă 
plată de velur negru, iar de gât îi atârna o etolă violetă. 
Costumat astfel, părea că oficiază vreo ceremonie în slujba 
lui Satana. La stânga şi la dreapta se aflau înalţi demnitari 
ai lojei, în mijlocul cărora se detaşa chipul frumos şi crud al 
lui Ted Baldwin. Toţi purtau o eşartă sau un medalion, 
emblema credincioşilor. Majoritatea erau bărbaţi maturi, 
restul îl formau tineri între 18 şi 25 de ani, executanţi, 
rapizi aflaţi la ordinele celor mai în vârstă. Printre aceştia 
din urmă, mulţi se arătau a fi slabi de inimă, rebeli, dar 
constrânşi. lar dacă observai întreaga masă, cu mare 


greutate ai fi crezut că aceste figuri vioaie şi deschise erau 
acelea ale unor asasini care împingeau perversiunea 
morală până la cea mai avansată degradare, ajungând la 
crimă şi înconjurând cu respect un bărbat, reputat prin 
felul lui „original” de a rezolva problemele. Aceste fiinţe 
deformate, învăluiau acţiunile lor într-o atmosferă 
cavalerească, împotriva acelora care nu aveau nici un fel de 
legătură cu el, şi care, de cele mai multe ori, erau 
necunoscuţi. 

După săvârşirea crimei îşi disputau cinstea de a fi dat 
lovitura fatală, se amuzau şi îi amuzau pe camarazii lor, 
povestindu-ie strigătele şi chinurile victimelor. La început, 
se învăluiau într-o anumită discreţie. Cu timpul însă, erau 
convinşi că nimeni nu va îndrăzni să depună mărturie 
împotriva lor, căci, pe de altă parte, dispuneau de o armata 
de martori mincinoşi şi de o comoară bine ascunsă pentru a 
chema la nevoie, pe cei mai buni avocaţi din State. În zece 
ani de crime, justiţia nu-i putuse condamna nici măcar o 
singură dată pe criminali. Singurul pericol care-i ameninţa 
pe ucigaşi erau victimele lor; chiar dacă erau atacați pe 
moment, pe neaşteptate, puteau ajunge uneori să-şi lase 
amprentele asupra propriilor agresori. Mac Murdo fusese 
prevenit că primirea sa va da loc unor dispute, dar nimeni 
nu a vrut să-i spună de ce. Doi Fraţi îl conduseră într-o 
cameră, din sala cea mare. Murmurul vocilor îi parvenea 
prin pereţi. Odată sau de două ori, el auzi pronunţându-i-se 
numele şi înţelese că i se discuta candidatura. Apoi apăru 
cineva dinăuntru care purta o banderolă verde aurită. 
Stăpânul ordonă să fie îmbrăcat, să-i fie pusă masca şi să fie 
introdus. 

Atunci trei bărbaţi îi scoaseră vestonul lui Mac Murdo, îi 
suflecară mâneca dreaptă a cămăşii şi-i legară mâinile 
deasupra coatelor. Al patrulea îi îndesă pe cap un capişon 
greu care-l acoperea faţa aproape în întregime şi-l 
împiedica să vadă ceva. Apoi îi duse în faţa adunării. 
Capişonul îl sufoca şi-l împiedica să poată vedea. Auzea în 


jurul lui zgomotul mulţimii. Deodată se auzi glasul lui Mac 
Ginty slab, parcă venit de foarte departe: 

— John Mac Murdo, eşti deja membru al Ordinului 
Oamenilor Liberi. 

EI se înclină în semn de aprobare. 

— Loja 29 din Chicago, este cea din care al făcut parte? 

EI aprobă din nou. 

— Nopțile obscure sunt apăsătoare, zise Vocea. 

— Da, pentru un străin care călătoreşte, zise el. 

— Norii sunt negri. 

— Înseamnă că furtuna se apropie. 

— Fraţii se declară satisfăcuţi? 

Un murmur general de aprobare se auzi în sală. 

— Frate, reluă Mac Ginty, te recunoaştem după răspunsul 
parolei şi de raliere că eşti de-al nostru. Trebuie să ştii 
totuşi că în acest comitat, ca de altfel în mai multe din 
această ţară, noi avem nişte obiceiuri şi sarcini deosebite 
care cer bărbaţi adevăraţi. Eşti pregătit pentru a fi supus 
probelor? 

— Sunt! 

— Eşti pregătit sufleteşte? 

— Sunt! 

— Fă un pas înainte! 

Abia terminase de rostit aceste cuvinte că Mac Murdo 
simţi sub capişon o presiune puternică la înălţimea ochilor, 
şi puţin ar fi lipsit să nu-i crape, dacă mai continua aşa. 
Nervii îi erau întinşi la maximum; făcu un pas apoi altul şi 
pe măsură ce înainta, presiunea devenea tot mai puternică, 
şi durerea tot mai insuportabilă. Urmă un ropot voalat de 
aplauze. 

— Eşti curajos? întrebă o voce. Suporţi suferinţa? 

— La fel ca oricare, răspunse Mac Murdo. 

— Dovedegşte-o! 

Se auzi apoi un urlet care apoi se stinse, atât de 
înspăimântătoare i se păru durerea din antebraţ; îşi muşcă 


buzele, îşi strânse pumnii, pentru a nu lăsa ritmic să se 
vadă. 

— Pot suporta mai mult, zise el. 

Răsună un ropot de aplauze. Niciodată un candidat nu 
fusese atât de curajos. Simţi mai multe mâini pipăindu-l pe 
spate. I se scoase capişonul. Orbit de lumină, zâmbi şi primi 
felicitările Fraţilor. 

— Un ultimul cuvânt, Frate Mac Murdo, spuse Mac Ginty. 
Ai spus odată jurământul care te obligă la discreţie şi 
fidelitate; ştii valoarea acestor lucruri sfinte, iar violarea lor 
înseamnă moarte sigură şi inevitabilă. 

— Ştiu, zise Mas Murdo. 

— Şi te vei supune Stăpânului în toate împrejurările? 

— Mă voi supune. 

— Atunci, în numele lojei 341 din Vermissa, eşti admis. 
Aduceţi băuturile Frate Scanlan, şi voi ceilalţi, vom bea în 
cinstea demnului nostru Frate. 

Lui Mac Murdo i se înapoie vestonul; înainte de a-l pune, 
îşi examină braţul drept unde continua să simtă o durere 
înţepătoare, iar pe pielea din porţiunea antebraţului văzu 
imprimat, profund, cu fierul roşu un cerc cuprinzând un 
triunghi. Câţiva dintre vecinii lui îşi suflecară mânecile 
pentru a-i arăta că şi ei purtau semnul lojei. 

Toţi avem câte unul, spuse unul din ei, dar nu l-am primit 
cu acelaşi curaj. 

— Bah! Asta nu-i nimic, zise el, deşi suferea crunt din 
cauza arsurii. 

După ce se încheie festivitatea de iniţiere, membrii lojei 
intrară în şedinţă pentru rezolvarea unor afaceri curente, 
cu paharul în mână. Mac Murdo, obişnuit cu reuniunile 
prozaice din Chicago, era atent, numai ochi şi urechi, în 
interiorul său fiind din ce în ce mai uimit, uimire pe care 
încerca să nu şi-o întipărească pe faţă. 

— Primul punct înscris pe ordinea de zi, spuse Mac Ginty, 
este citirea scrisorii pe care ne-o adresează Patronul 


Diviziei Windle, al comitatului Medon, loja 240. lată 
conţinutul scrisorii: 

Scumpe Domn, |inem să vă transmitem pe această cale, 
dorinţa noastră referitoare la K. Şi la domnul Andre Rae, de 
la Societatea minieră vecină, Rae şi Sturmash: Cred că vă 
mai amintiţi de faptul că loja voastră s-a angajat să ne ajute, 
un fel de reciprocitate a serviciilor pe care vi le-au adus doi 
dintre Fraţii noştri în recenta afacere a poliţiei. Am dori să 
ne trimiteţi doi oameni calificaţi care vor fi primiţi şi 
adăpostiţi de trezorierul Higgins, din loja noastră, a cărui 
adresă o ştiţi. Le vom spune unde şi când vor trebui să 
acţioneze. Al vostru Frate Liber. 

].- W. Windle, M. D.A.H.L.- 

— Windle nu ne-a refuzat niciodată, când a fost nevoie, doi 
oameni; deci nu-l vom refuza nici noi. 

Mac Ginty privi adunarea cu ochii lucioşi şi răi. Apoi 
întrebă: 

— Există voluntari? 

Mai mulţi tineri ridicară mâna. Stăpânul le mulţumi cu un 
zâmbet: 

— Ei bine, Tigre Cormac. Nu se va plânge nimeni de tine, 
dacă vei acţiona ca ultima dată. Te felicit, şi pe tine Wilson. 

— Mi-ar trebui un pistol, spuse acesta din urmă care era 
un tânăr de aproape douăzeci de ani. 

— Prima ta armă, nu-i aşa? Ar trebui să te obişnuieşti cu 
sângele. Fii liniştit, ţi se va da pistol când vei ajunge acolo. 
Marţi va trebui să fiţi acolo. Iar la întoarcere vă vom 
sărbători. 

— Cum, de, data asta nu-i nici o recompensă? Întrebă 
Cormac, un băiat negricios cu un aer brutal, şi care datorită 
perversităţii sale şi crudităţii, fusese poreclit Tigrul. 

— Nu te gândi la recompensă. Munceşte pentru onoare, 
oricum vei câştiga câţiva dolari. 

— Ce învinuire i se aduce acestui Rae? întrebă Wilson. 


— Nu-i treaba ta să pui astfel de întrebări. Nu trebuie să 
vă pese de învinuirile ce i se aduc. Fraţii noştri, acolo jos, i- 
au judecat: asta e treaba lor. În ceea ce ne priveşte noi 
trebuie doar să-i ajutăm, aşa cum au făcut şi ei la rândul lor. 
Şi în privinţa asta vă atrag atenţia că cei doi Fraţi din loja 
lui Medon trebuie să sosească săptămâna viitoare să 
lucreze în ţinutul nostru. 

— Cine sunt ei? întrebă unul dintre cei de faţă. 

— Ar fi mai bine să nu încerci să afli. Cine nu ştie nimic nu 
se teme de nimic, şi deci nu are necazuri. Tot ce vă pot 
spune, este că sunt doi bărbaţi care vor rezolva o problemă. 

— Nu ne-a mai rămas timp decât să ne arătăm forţele. 
Oamenii de aici au început să treacă de partea noastră. Nu 
mai mult decât săptămâna trecută, contramaistrul Blaker a 
concediat trei dintre oamenii noştri. Are cam multe de 
plătit, şi va trebui să plătească odată pentru tot, şi încă 
bine. 

— Cum aşa? întreabă Mac Murdo pe unul dintre vecinii 
săi. 

Ceilalţi izbucniră în râs. 

— La naiba! Cu un glonte! răspunse el. Ce părere ai 
despre noi, Frate? 

Fără îndoială că spiritul acestei asociaţii monstruoase în 
care tocmai intrase, începe să pătrundă în sufletul lui Mac 
Murdo, căci acesta răspunse: 

— Felul vostru de a acţiona îmi place, numai aşa un bărbat 
se simte cu adevărat viteaz. 

Câţiva, din jurul lui care auziseră cele spuse de acesta, 
aplaudară. 

— Ce se întâmplă? întrebă din capătul mesei, stăpânul cu 
claia neagră de păr. 

— Se întâmplă, domnule, că noului nostru Frate îi place 
felul nostru de a acţiona. 

În aceeaşi clipă, Mac Murdo se ridică: 

— Permiteţi-mi să vă spun, venerabile stăpân, că dacă loja 
avea nevoie de un bărbat, atunci am avut onoarea de a fi 


ales de ea. 

Aplauzele reîncepură: un soare nou apăruse la orizont. 
Totuşi, unii dintre cei vechi, nu priveau cu ochi buni o 
ascensiune atât de rapidă. 

— Sunt de acord, zise secretarul Harraway, un bătrân 
pleşuv aflat în preajma preşedintelui. 

— Şi eu sunt de acord; mă alătur celorlalţi, ripostă Mac 
Murdo. 

— Va veni şi vremea ta, Frate, declară preşedintele. Am 
recunoscut în dumneata, un om de credinţă, şi cred că vei 
şti să te faci util. În seara asta avem o mică afacere în care 
vei putea acţiona în voie. 

— Voi aştepta ceva deosebit, care să merite. 

— Totuşi, în seara asta vei putea debuta. Îţi vei aminti 
imediat de scopul şi îndatoririle noastre. Vom mai vorbi noi 
despre asta. Pentru moment... asta este. 

Şi Mac Ginty consultă ordinea de zi. 

— Trebuie să atrag atenţia adunării asupra a una sau două 
probleme care o interesează. Mai întâi, voi cere 
trezorierului de a face cunoscută situaţia noastră la bancă. 
Datorăm o pensie văduvei lui Jim Carnaway. A murit pentru 
noi; acum e rândul nostru să avem grijă de ea. 

Mac Murdo află atunci de la vecinul său că Jim murise 
împuşcat, cu o lună înainte, încercând să-l ucidă pe Chester 
Wilcos, din Marley Creek. 

— Situaţia noastră e bună, spuse trezorierul, care avea în 
faţa lui registrul băncii. Societăţile comerciale se arată 
generoase. Max Linder et Company, au vărsat cinci sute de 
lire ca să-i lăsăm în pace. Fraţii Walker au trimis o sută, dar 
i-am constrâns să plătească cinci sute; dacă până miercuri 
nu am veşti de la el, s-ar putea să fie sabotate maşinile; le- 
am incendiat deja maşinile de măcinat înainte de a putea fi 
reparate. Compania carboniferă, a sectorului Vest a reuşit 
să-şi plătească contribuţia anuală. Avem în casă destui bani 
pentru a face faţă tuturor obligaţiilor noastre. 

— Vorbeşte-ne de Archie Swindon, spuse un Frate. 


— Şi-a lăsat exploatarea la voia întâmplării şi a părăsit 
districtul. Plecând a lăsat o scrisoare în care ne spunea că-i 
place mai mult să hoinărească pe străzile New York-ului, 
liber, decât să fie un proprietar de mine bogat, aflat la 
discreţia unor criminali. La naiba! Bine a făcut că a plecat 
înainte de a pune mâna noi pe scrisoare. Cred că nu-i vom 
mai revedea mutra în Valea noastră. 

Unul din membrii vechi, care se afla în faţa preşedintelui, 
se ridică. Avea o figură hotărâtă, care denota un caracter 
cinstit şi o fire binevoitoare. 

— Domnule trezorier, zise el, pot să întreb pe ce mâini a 
ajuns proprietatea omului pe care noi l-am alungat din 
district? 

— Această proprietate, Frate Morris, a fost achiziționată 
de Compania Căilor Ferate ale Statului şi a ținutului 
Merdon. 

— Şi cine este cel care a achiziţionat minele lui 'Todman şi 
Lee, vândute pe piaţă, anul trecut, în condiţii 
asemănătoare. 

— Aceeaşi Companie, Frate Morris. 

— Şi cine a cumpărat recent, după ce au fost abandonate 
de proprietarul ei, uzinele Manson, Shuman, Van Deher, 
Atwood? 

— "Toate au fost cumpărate de Compania Generală a 
Minelor din Gilmertonul de Vest. 

— Nu văd, Frate Morris, spuse preşedintele, ce importantă 
are pentru noi, persoana celui care a achiziţionat toate 
acestea. Nu ni le pot înapoia. 

— Cu tot respectul pe care vi-l datorez, venerabile 
stăpâne, cred că dimpotrivă, are cea mai mare importanţă. 
lată, sunt zece ani de când se întâmplă acelaşi lucru. 
Suntem pe cale de a elimina încetul cu încetul de pe piaţă, 
întreprinderile mici. Pentru asta, ar trebui să fim 
prevăzători Şi să observăm că în spatele lor se ascund 
marile companii, cea de tipul Companiei Căilor Ferate sau 
Compania Generală de Metalurgie ai căror directori sunt la 


New York sau Philadelphia, şi care îşi bat joc de 
amenințările noastre. 

Fără îndoială că putem executa pe agenţii lor locali, dar ce 
vom câştiga? Alţii le vor lua locul. Şi asta va fi periculos 
pentru noi. Micii industriaşi, ei, nu vor ameninţa. 

Nu au nici bani, nici putere, pentru a o face, atâta timp cât 
noi nu îi vom strânge prea tare în chingi, şi astfel, vor fi 
nevoiţi să ni se supună. Dar, când aceste mari companii îşi 
vor da seama că ne interpunem între ele şi beneficiarii lor, 
vor acţiona pentru a ne distruge şi a ne aduce în faţa 
tribunalelor. 

După acest discurs de rău augur, urmă o linişte deplină. 
Toţi îşi ridicară frunţile, schimbând priviri întunecate. O 
putere necontestată îndepărtase din mintea acestor 
oameni, orice teamă de judecată dreaptă a lucrurilor; acum 
că ideea le fusese expusă, îi trezise chiar şi pe cei mai 
indiferenți. 

— Părerea mea, continuă oratorul, este că noi ar trebui să 
nu-i mai presăm pe cei care formează mica industrie. În 
ziua în care va fi suprimată ne vom distruge noi înşine. 

Un adevăr supărător, nu obţine niciodată aprobarea 
majorităţii. Strigăte de furie şi protest întâmpinaseră acest 
discurs. Mac Ginty luă cuvântul: 

— Frate Morris, zise, el, totdeauna ţi-a plăcut să faci vâlvă. 
Atâta timp cât membrii lojei formează un bloc, nu există în 
Statele Unite o putere capabilă să o distrugă. Oare n-am fi 
noi în stare să înfruntăm tribunalele? Sper ca marile 
companii, luând exemplul celor mici, vor găsi mai avantajos 
să plătească, decât să se lupte. Şi acum Fraţilor... 

În timp ce vorbea, Mac Ginty îşi scoase boneta de velur 
negru şi mantaua. 

— Loja şi-a încheiat şedinţa cu ordinea de zi. Mai rămâne o 
problemă despre care vă voi vorbi înainte de a ne despărţi. 
A venit timpul să ne relaxăm. Şi să ascultăm ceva muzică. 

Cât de ciudată e fiinţa omenească. Aceste fiinţe feroce 
practicau în mod obişnuit asasinatul, fără vreo remuşcare 


personală; şi nu odată, fără nici un scrupul, îşi loviseră tatăl. 
Nu vor simţi niciodată nici regret, nici compasiune pentru 
văduva disperată sau orfanul fără nici un ajutor; totuşi 
muzica, agitată sau patetică, reuşea să le stoarcă lacrimi. 
Mac Murdo avea o voce frumoasă de tenor; dacă totuşi, nu-i 
cucerise pe toţi membrii lojei până acum, după ce-l ascultă 
cântând, erau pe deplin cuceriţi; erau entuziasmați mai ales 
de cântecele „Mă gândeam la tine, Mery” şi „Pe malul râului 
Allan”. Încă din această primă seară, dobândise o mare 
popularitate în cercul Fraţilor săi, se impusese în faţa 
celorlalţi în privinţa avansării spre înalte funcţii. Îi mai 
trebuiau însă şi alte calităţi, printre care şi aceea de a fiun 
bun camarad pentru a purta cu demnitate titlul de Om 
Liber. lar Mac Murdo constituia un model perfect în acest 
sens. Sticlele de whisky treceau din mână în mână în jurul 
mesei, feţele deveneau înflăcărate, inimile se 
înfierbântaseră gata de acţiune, când stăpânul lor luă 
cuvântul: 

— Băieți, există în oraşul nostru un om căruia trebuie să-i 
venim de hac. Acesta este James Stranger de la Herald. Aţi 
văzut cum a început campania împotriva noastră? 

Se auzi un zumzet de consimţire, amestecat cu înjurături, 
Mac Ginty scoase din buzunar un ziar pe care începu să-l 
citească: 

— Legea şi Ordinea, este titlul articolului său. 

„Instaurarea Terorii în districtul exploatării minelor de fier 
şi cărbune”. „lată au trecut 12 ani de când primele 
asasinate au scos la iveală existenţa, la noi, a unei 
organizaţii criminale. De atunci, atentatele nu au încetat. 
Astăzi au atins un fel de paroxism şi fac din noi oprobriul 
lumii. Oare pentru astfel de rezultate ţinutul nostru întins, 
primeşte în interiorul lui străini care fug de frica 
despotismului din Europa? Oare trebuie ca, la rândul lor, să 
devină tiranii celor care le oferă acoperiş, şi ca, sub 
protecţia sfântă a steagului înstelat, simbol al libertăţii, să-şi 
instaleze terorismul anarhic de care, cu toţii avem oroare 


când citim că există sub masca celor mai docili monarhi din 
Orient? Această organizaţie se afişează cu ostentaţie în 
public. Oare cât timp îi vom mai suporta? Oare vom trăi 
mereu sub teroare?” 

— Dar vă scutesc de aceste prostii! 

Preşedintele aruncă ziarul pe masă. 

— Iată deci, felul în care vorbeşte Stranger despre noi. Ei 
bine, vă întreb, cum îi vom răspunde? 

Douăzeci de glasuri scoaseră acelaşi strigăt sălbatic: 

— Să fie ucis! 

— Protestez, spuse Fratele Morrts, bărbatul cu figura 
smeada Fraţilor, v-an atras atenţia că această vale a simţit 
prea mult greutatea pumnului vostru. Va veni clipa în care, 
orice om va simţi nevoia să fie apărat, când toţi se vor uni 
împotriva noastră centru a ne ucide. 

James Stranger este un bătrân respectat de toată lumea în 
oraş şi în district. Ziarul său este unul din cele mai bune din 
oraş. Ucigându-l, vom produce în acest ţinut o agitaţie care 
se va termina prin a ne distruge. 

— Şi cum să procedăm pentru a preîntâmpina distrugerea 
noastră maestre prudentă? strigă Mac Ginty. Chemând 
poliţia? Dar o jumătate din aceşti oameni ne aparţin iar 
cealaltă jumătate se tem de noi. Recurgând la ajutorul 
tribunalelor? Dar noi avem printre ei şi judecători, şi care 
este rezultatul? 

— Există un oarecare Judecător Lynch care ar avea un 
cuvânt de spus... Această observaţie a Fratelui Morris mi se 
pare de rău augur. 

Se auzi un murmur de mânie. 

— Nu trebuia decât să ridic degetul, strigă Mac Ginty, 
pentru ca sute de oameni să fie măturaţi din vale, de la un 
capăt la altul. Apoi, deodată, cu glasul încă ridicat şi fruntea 
încreţită de încordare strigă: 

— la aminte. Frate Morris! Te supraveghez de mult timp! 
Nu numai că eşti lipsit de curaj, dar încerci să-i influenţezi 
şi pe ceilalţi. Frate Morris, cred că astăzi e ziua ta nefastă! 


Mai nefastă decât cea în care ai fost primit în rândurile 
noastre, şi cred că va veni timpul foarte curând, să dai 
socoteală pentru asta! 

Morris avea culoarea morţii: recăzu pe scaunul său, ca şi 
cum genunchii nu l-ar mai fi ascultat: ridică aşadar paharul 
cu mâna tremurândă şi bău, înainte de a putea răspunde. 

— Vă cer iertare, venerabile Stăpâne, şi le cer scuze 
Fraţilor mei dacă am mers prea departe cu cele expuse. Mă 
cunoaşteţi toţi şi ştiţi că sunt un membru fidel al lojei; doar 
de teama de a nu i se întâmpla ceva rău m-am exprimat. Am 
mai mult încredere în puterea voastră de a judeca, decât în 
a mea, şi vă promit că nu se va mai întâmpla. 

Văzându-l cum se umileşte, Patronul se linişti. 

— Bine, Frate Morris. Aş fi regretat dacă ar fi trebuit să-ţi 
dau o lecţie. Dar atâta timp cât voi ocupa acest scaun, loja 
va rămâne unită atât în gânduri cât şi în fapte. 

Îşi roti privirile asupra asistenţei şi continuă: 

— Şi acum, băieţi, iată ce vreau să vă spun: Nu-l vom 
pedepsi pe Stranger aşa cum ar merita pentru a nu atrage 
şi alte încurcături inutile. Toţi aceşti directori de ziare se ţin 
de reclamaţii în faţa Statului cerând intervenţia poliţiei şi a 
trupelor. Dar, după părerea mea, am putea să-i strecurăm 
un avertisment sever. Te ocupi de asta, Frate Baldwin? 

— Bineînţeles, răspunse cu însufleţire acesta din urmă. 

— De câţi oameni al nevoie? 

— Vreo zece, fără să-l pun la socoteală pe cei doi care vor 
păzi uşa. Vei merge dumneata, Gower, şi dumneata, Mansel, 
şi Scanlan, şi cei doi Fraţi Willaby. 

— l-am promis noului nostru Frate că va lua parte şi el. 

Ted Baldwin îi aruncă lui Mac Murdo o privire din care 
rezulta că nu a uitat. 

— Nu are decât să ni se alăture, dacă o doreşte, răspunse 
el cu duritate. Dar destul cu vorbele. Cu cât vom acţiona 
mai repede, cu atât mai bine. 

Se despărţiră într-un ropot de aplauze şi exclamaţii, urlete 
şi cântece deocheate. Barul era plin de lume; un mare 


număr din cei care ieşiseră din şedinţă întârziară aici. Micul 
grup comandat de Baldwin ieşi în stradă, şi se despărţi în 
grupuri de câte doi şi trei oameni care se plimbau de-a 
lungul trotuarului pentru a nu atrage atenţia. Noaptea era 
friguroasă; luna se afla în al doilea pătrar, strălucind pe 
cerul de sticlă presărat cu stele. Bărbaţii se opriră şi se 
strânseră într-o curte în faţa unei clădiri înalte; între două 
ferestre luminate puternic se afla o emblemă cu litere de 
aur pe care scria: Vermissa Herald. În interior se auzea 
zgomotul presei. 

— Pe aici, zise Baldwin lui Mac Murdo: tu vei rămâne la 
uşă şi vei asigura retragerea noastră. Ceilalţi mă vor urma. 
Băieți, să nu vă fie frică, avem o mie de motive pentru a 
afirma că în acest moment, toţi ne aflăm în barul uniunii. 
Era aproape de miezul nopţii; pe stradă nu se zăreau decât 
câţiva somnambuli care se întorceau acasă. Banda traversă 
şoseaua, împinse uşa biroului de ziaristică; Baldwin şi 
oamenii săi se împrăştiară pe scări, în timp ce jos, Mac 
Murdo şi încă imul stăteau de pază. Dintr-o cameră situată 
la etajul unu se auzi un strigăt de: „Ajutor!” Apoi se auzi un 
zgomot de călcat în picioare şi scaune răsturnate. 

La interval de o clipă, un om cu părul cenuşiu sări pe 
balcon, şi apoi pe palier; înainte însă de a reuşi să fugă, fu 
prins şi ochelarii îi fură sparţi la picioarele lui Mac Murdo. 
Urmă apoi zgomotul surd al unei lovituri continuat cu un 
vaiet; omul se afla culcat la pământ, în timp ce zece 
bastoane îl loveau în acelaşi timp în spate. Trupul îi zvâcnea 
violent sub aceste lovituri. Lia sfârşit, totuşi, ciomăgaşii se 
opriră toţi, în afară de Baldwin; cu un zâmbet satanic, 
acesta continua să joace pe capul omului care, scăldat în 
sânge, încerca zadarnic să şi-l protejeze cu mâinile şi se 
încăpăţâna să o facă din toate puterile. Deodată, Mac 
Murdo urcând câte patru scări deodată sări asupra lui şi-i 
smulse victima. 

— Destul! O să-l omori!. 

Baldwin îl privi stupefiat. 


— Blestem pe capul tău! strigă el. De ce te amesteci, mă 
rog, tu ultimul venit în lojă? Înapoi! Şi îşi ridică bastonul; 
însă Mac Murdo îşi scoase pistolul din centură. 

— Înapoi tu! Îţi zbor creierii dacă mai mişti! în ce priveşte 
loja, ai auzit ordinul stăpânului! Omul ăsta nu trebuie ucis! 
Tu vrei să-l ucizi! 

— Are dreptate, zise unul. 

Doi dintre cei de pază care-şi continuaseră raidul, 
coborâră, scoțând un strigăt de alarmă. 

— Salvaţi-vă cum puteţi! Se aprind luminile peste tot. În 
cinci minute tot oraşul va fi pe urmele noastre! 

Într-adevăr, din interior se auzeau strigăte care răsunau în 
stradă; pe coridoare, la parter, un grup de muncitori 
tipografi au încercat să intervină. Lăsându-l pe palier pe 
nefericitul director, prea zdrobit pentru a mai încerca să 
mişte, bandiții se năpustiră pe scări, şi, în viteză ieşiră pe 
poartă. Unii dintre ei, care ajunseră primii la Casa Uniunii 
se amestecară cu mulţimea destul de numeroasă în 
apropierea lui Mac Ginty, şi, pe deasupra barului îi şoptiră 
patronului, că expediţia se încheiase în succes; ceilalţi, 
printre care şi Mac Murdo se strecurară pe străzile laterale 
întorcându-se la casele loc. 

IV. 

VALEA GROAZEI. 

Trezindu-se a doua zi dimineaţă, Mac Murdo avea motive 
temeinice să-şi amintească de primirea lui în rândul 
membrilor lojei. Îl tortura o migrenă puternică ca urmare a 
consumului excesiv de băutură, iar braţul său, în locul unde 
fusese însemnat era roşu şi umflat. Graţie venitului asigurat 
de mica sa industrie, putea să-şi permită să lucreze numai 
când dorea. Îşi petrecu toată dimineaţa în cameră, şi începu 
să-i scrie pe îndelete unui prieten. Luă apoi ziarul Herald şi 
începu să citească. Un titlu cu litere groase, aflat pe prima 
pagină ca o informaţie de ultimă oră, anunţa: „Atentat 
criminal în birourile redacţiei. Directorul nostru grav rănit”. 
Era urmarea faptelor pe care el le cunoştea mai bine decât 


redactorul însuşi. În concluzie se scria: „De acest caz se va 
ocupa poliţia, dar nu ne putem aştepta la rezultate mai 
bune decât în trecut. Anumiți răufăcători au fost 
recunoscuţi şi poate se va stabili gradul lor de vinovăţie. 
Este inutil să mai spunem că atentatul se datorează 
asociaţiei infame care ne ţine de mult timp sub ameninţare 
şi împotriva căreia ziarul Herald a avut o atitudine fermă. 
Numeroşi prieteni ai domnului Strenger vor fi bucuroşi să 
afle că în ciuda violenţelor sălbatice a căror victimă a fost, şi 
a faptului că are la cap numeroase răni serioase, viaţa 
dânsului se află în afara pericolului”. 

Ziarul Herald adăuga că un detaşament al poliţiei minelor, 
înarmate cu puşti Winchester, a fost chemat pentru 
apărarea biroului. Mac Murdo lăsă ziarul şi îşi aprinse o 
ţigară în timp ce mâna-i tremura de oboseală, când se auzi 
un ciocănit în uşă şi gazda lui îi înmână o scrisoare pe care 
un puşti tocmai i-o dăduse. Scrisoarea nu era semnată. Ea 
începea astfel: „Aş vrea să vă vorbesc, dar ar fi de preferat 
undeva în afara districtului. Mă veţi găsi în apropierea unui 
pavilion, la Miller Hill. Venind aici veţi afla lucruri foarte 
importante; pentru dumneata să le afli, şi pentru mine să vi 
le spun”. 

Mac Murdo citi şi reciti aceste rânduri, surprins, căci nu 
putea pricepe care este semnificaţia lor şi nu bănuia cine ar 
putea fi autorul. Dacă ar fi scrisul unei femei care l-a 
cunoscut la începutul uneia din aventurile sale cum avusese 
atâtea până acum? Dar scrisul era al unui bărbat, şi mai 
mult de atât, al unui bărbat cu educaţie. După unele ezitări 
se hotări să plece. 

Miller Hill era o grădină publică prost întreţinută în 
mijlocul oraşului, foarte frecventată în timpul verii, dar 
pustie în timpul iernii. Din înălţimea ei, poţi descoperi 
oraşul îmbâcsit, hidos, şi valea şerpuită cu minele şi 
fabricile negre, pe culmile înzăpezite, cu pădurile ce-l 
înconjoară acoperite de zăpadă. O cărare bătătorită 
trecând printre doi arbuşti verzi, îl duse pe Mac Murdo la 


restaurant, pustiu în acele momente, dar care în plin sezon 
era înţesat de lume veselă. În apropierea restaurantului se 
afla un pavilion, iar lângă el, un drapel, de care sta rezemat 
un bărbat cu pălăria trasă pe ochi şi gulerul hainei ridicat. 
În momentul în care acesta se întoarse spre Mac Murdo, 
acesta îl recunoscu pe fratele Morris, care, cu o noapte 
înainte, îl înfuriase pe stăpân. Cei doi bărbaţi se salutară 
conform consemnului lojei, în timp ce se apropiau unul de 
celălalt. 

— Doream să vă vorbesc numai două minute, domnule 
Mac Murdo, zise bătrânul, vorbind cu o oarecare ezitare 
care demonstra că se află într-un moment dificil. Frumos 
din partea dumitale că ai venit. 

— De ce nu v-aţi semnat scrisoarea? 

— Trebuie să fim prevăzători, domnule. Pe măsură ce 
timpul trece, nu se ştie cum vor evolua lucrurile, nici în cine 
te poţi încrede sau nu. 

— Totuşi, te poţi încrede în Fraţii lojei, nu-i aşa? 

— Nu, nu întotdeauna! răspunse Morris. Nimeni nu spune 
nimic, nu gândeşte nimic, fără ca să afle totul Mac Ginty. 

— Haideţi, zise Mac Murdo cu severitate, ştiţi doar că 
noaptea trecută am depus jurământul de fidelitate 
stăpânului nostru. Vreţi să-mi încalc jurământul? 

— Dacă astfel stau lucrurile, replică Morris, cu tristeţe, 
regret că v-aţi dat osteneala de a veni. Când doi cetăţeni 
nu-şi pot schimba liber părerile, atunci nu e bine. 

Privindu-şi cu atenţie interlocutorul, Mac Murdo se 
depărtă puţin de atitudinea luată. 

— Vorbeam din punctul meu de vedere zise el. Aici sunt 
nou venit, străin de ceea ce se întâmplă. Nu eu am vorbit, 
domnule Morris, dar dacă credeţi că mai aveţi ceva de spus, 
vă ascult. 

— Ca să-i raportezi patronului?! 

— Într-adevăr, zise Mac Murdo, mă jigneşti. Înţeleg să fiu 
loial faţă de lojă şi vă spun sincer acest lucru; dar nu m-aş 
considera mai puţin meschin dacă, după ce mi-aţi face 


anumite confidenţe, m-aş duce să vă trădez. Nu-mi stă în 
fire să fac acest lucru, cu toate că, vă previn, nu veţi putea 
conta nici pe ajutorul meu, nici pe cel al simpatiei mele. 

— Nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva, răspunse 
Morris. Vorbindu-vă astfel, poate viaţa mea va depinde de 
dumneata; dar cât de rău aţi încerca să păreţi, ieri seară 
am crezut că vreţi să deveniți şi mai rău decât ceilalţi. Aici 
nu sunteţi decât un începător şi nu puteţi avea conştiinţa 
neîndurătoare a acestor oameni. Din această cauză am 
dorit să vă vorbesc. 

— Fie! Despre ce este vorba? 

— Blestemat să fii, dacă mă vei trăda! 

— Nu vă voi trăda! 

— Ei bine! Vă voi întreba dacă, atunci când aţi intrat în 
Societatea Oamenilor Liberi, la Chicago, şi când aţi jurat 
pentru credinţă şi caritate, v-a trecut prin minte că v-aţi 
angajat pe un drum al crimei? 

— Iată un cuvânt mare pe care l-aţi scăpat din grabă! 

— Nicidecum, protestă Morris cu vocea tremurândă. Oare 
ce cuvânt aţi folosi dacă aţi şti mai multe lucruri? Oare nu a 
fost crimă, noaptea trecută, când un om destul de în vârstă, 
a fost bătut până la sânge? Dacă asta nu e crimă, cum altfel 
poate fi numită? 

— Unii spuneau că e vorba doar de o răfuială, replică Mac 
Murdo. O răfuială între două categorii de oameni: fiecare se 
foloseşte de armele sale şi loveşte cât se poate de tare. 

— V-aţi gândit oare la acest lucru când, la Chicago, aţi 
intrat în Societatea Oamenilor Liberi? 

— Mărturisesc că nu. 

— Nici eu, când am fost primit, la Philadelphia. Aici se 
formase un cere de binefacere unde ne adunam ca între 
prieteni. Atunci am auzit vorbindu-se de Vermissa. 
Blestemată fie clipa în oare am auzit acest nume! Am venit 
aici în speranţa că-mi voi îmbunătăţi situaţia. Dumnezeule! 
Când mă gândesc! Soţia mea şi cei trei copii m-au însoţit. 
Tocmai mergeam spre Bulevardul Marche, un fel de piaţă 


cu noutăţi de tot felul, prospere. Nu am întârziat ca să pot 
afla că sunt un Om Liber. A trebuit să mă afiliez lojei locale, 
astfel precum ai făcut dumneata noaptea trecută. Mi-a fost 
imprimat pe braţ semnul infamiei, iar în inimă, un stigmat şi 
mai ruşinos. Mi-am dat seama că mă aflu în subordinea unui 
pungaş bătrân şi prins în lanţul crimei. Ce era să fac? Dacă 
pronunţam un cuvânt moderat pentru conciliere, se 
manifestau, aşa cum i-ai văzut noaptea trecută, 
considerându-mă trădător. Nici vorbă să fugi, pentru că nu 
am alte mijloace: tot ce posed, am investit în comerţ. Dacă îi 
părăsesc, mă vor ucide; şi ce vor face soţia mea şi copiii? 
Ah! E îngrozitor, vedeţi, e îngrozitor! 

Morris îşi luă capul în mâini, în timp ce suspinele îi 
scuturau corpul. 

— Aveam, zise el, o conştiinţă, o religie; dar au făcut din 
mine un criminal. M-au numit într-o expediţie. Ştiam ce se 
va întâmpla cu mine, dacă voi da înapoi. Poate că sunt laşi... 
poate că, gândindu-mă la soţie şi copii, mă voi hotărî. Ei m- 
au făcut să mă hotărăsc. Ne-am întâlnit la 25 de mile de 
aici, pe munte, la o căsuţă singuratică. Am fost cum ai fost şi 
dumneata ieri, însărcinat să păzesc uşa. Nu aveau 
încredere în mine pentru o acţiune mai activă. Ceilalţi au 
intrat. Când au ieşit, aveau mâinile pline de sânge până la 
coate. În clipa în care ne-am regrupat, un copil ţipa cât 
putea în casă. Era un copil de cinci ani care-şi văzuse tatăl 
asasinat. Am crezut că leşin de atâta cruzime ce am văzut, 
şi totuşi a trebuit să fac pe grozavul, să râd dacă nu vroiam 
ca la expediţia următoare ucigaşii să nu iasă din casa mea 
cu mâinile înroşite în timp ce micul meu Fred ar plânge pe 
cadavrul meu. De ce! Şi eu sunt un criminal, complicele 
altor criminali, pierdut şi în lumea asta şi în cealaltă. 
Aparţin credinţei catolice; dar preotul va refuza să mă 
asculte când va şti că am făcut parte din banda ucigaşilor. 
Sunt un excomunicat. lată! Eşti tocmai pe panta pe care am 
coborât eu; te întreb, unde vrei să ajungi? Eşti pregătit să 


devii un asasin? Nu mai există nimic şi nimeni care să te 
mai reţină? 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Mac Murdo brusc. 
Să ne denunţaţi? 

— Ferească Dumnezeu! M-ar costa viaţa! 

— Bine. Cred de altfel că sunteţi un om slab din fire şi că 
exageraţi. 

— Exagerez?! Aşteaptă să mai treacă timpul. Priveşte 
această vale. Vezi nenumăratele cărări întunecate de fum? 
Îţi spun că vaporii de sânge sunt grei şi plutesc mai jos pe 
deasupra capetelor noastre. Aceasta este Valea Groazei, 
Valea Morţii. Groaza stăpâneşte sufletele încă de la căderea 
serii şi până în zori. Răbdare, tinere, mai ai multe de 
învăţat. 

— Fie! Când voi învăţa mai multe, vom mai vorbi despre 
asta, zise nepăsător Mac Mudro. Ceea ce văd este foarte 
clar: în prezent, locul dumitale nu este aici. Vinde, tot ce ai 
investit în comerţ, la orice preţ şi cu cât veţi pleca mai 
repede, cu atât mai bine! Nu voi profita de cele ce mi-ai 
spus; dar dacă aflu că eşti o lichea... 

— Nu, nu! zise Morris cu o voce care implora. 

— Atunci, să ne oprim aici. Am reţinut cele ce mi-ai spus şi 
poate că într-o zi îmi voi aminti. Fără îndoială, aţi crezut că 
e în interesul meu dacă îmi vorbiţi astfel. Acum, însă, mă 
întorc acasă. 

— Un ultim cuvânt. Poate că am fost văzuţi împreună. 
Poate că ei află că noi am vorbit. 

— Într-adevăr. 

— Îţi ofer o slujbă la mine. 

— Refuz. Faptul că ne-am întâlnit este treaba mea şi a 
dumitale. La revedere, Frate Morris. În viilor, poate, vei fi 
mai fericit. 

În după-amiaza aceleaşi zile, Mac Murdo stătea în cameră, 
în faţa sobei şi fuma dus pe gânduri, când uşa se deschise şi 
apăru în cadrul uşii silueta enormă a patronului Mac Ginty. 
Cei doi se salutară în semn de recunoaştere. Stăpânul se 


aşeză în faţa tânărului şi-i aruncă o privire pe care Mac 
Murdo o susţinu fără să mişte. 

— Frate Murdo, zise el în sfârşit, nu obişnuiesc să fac 
vizite; sunt foarte ocupat şi nu-i primesc decât pe cei care 
trebuie. Dar am o problemă pe care vreau să o tratez cu 
dumneata, şi mi-a trecut prin cap, să te iau prin 
surprindere. 

— Sunt mândru de acest lucru, domnule consilier, 
răspunse cordial Mac Murdo; merse la dulap, luă o sticlă de 
whisky şi două pahare. Este o onoare la care nu m-am 
aşteptat. 

— Ce-ţi mai face mâna? 

Mac Murdo se strâmbă. 

— Pe legea mea, nu te lasă să uiţi, zise el. Dar la urma 
urmei este o mică zgârietură. 

— Da, spuse celălalt. Prea mică pentru un om loial care 
trebuie să suporte şi să servească loja. Despre ce mi-ai 
vorbit în dimineaţa asta cu fratele Morris, pe Miller Hill? 

Întrebarea venea pe neaşteptate: din fericire Mac Murdo 
avea răspunsul pregătit, aşa că începu să râdă: 

— Morris se îndoieşte că eu am mijloacele mele de a-mi 
duce viaţa lucrând la domiciliu. lar eu m-am ferit să-l 
informez, căci pentru oameni ca mine, el are prea multă 
conştiinţă. De altfel e un bărbat curajos şi puternic. 1 se 
părea că n-am resurse şi se gândea că-i obligat să-mi ofere 
o slujbă la magazinul lui. 

— Aşa, pur şi simplu! 

— Aşa, pur şi simplu! 

— Şi l-ai refuzat? 

— Bineînţeles. Oare nu câştig de zece ori mai mult lucrând 
numai patru ore în camera mea? 

— Fără îndoială... Şi în plus, dacă aş fi în locul dumitale, 
nici nu l-aş mai băga în seamă pe acest Morris. 

— De ce? 

— Aşa. Răspunsul ăsta îţi ajunge; altfel poate înţelegi mai 
multe... 


— Multe, se prea poate, dar nu mă privesc, domnule 
consilier, răspunse Mac Murdo cu dârzenie; poate vă 
privesc pe dvS. Ca să vă fuduliţi că-i judecaţi pe ceilalţi! 

Uriaşul tuciuriu îl privi şi laba lui împăroşată strânse 
paharul ca şi cum ar fi vrut să i-l arunce în cap. Apoi, avu un 
acces de râs tot atât de zgomotos pe cât de sincer era. 

— Eşti un tip dat dracului, zise el. Dacă vrei explicaţii, îţi 
voi da. Morris nu ţi-a spus nimic împotriva lojei? 

— Nu. 

— Nici împotriva mea? 

— Nu. 

— Dovadă că nu-i inspiri încredere. Este un Frate prea 
puţin loial. Noi îl cunoaştem, îl supraveghem, nu aşteptăm 
decât momentul când îl vom executa. Cred că această clipă 
se apropie. Nu avem nevoie de fricoşi în turma noastră. lar 
tu, dacă vei frecventa un om ca el, nu crezi că vei fi 
suspectat la rândul tău? 

— Nu-ţi face griji, nu-l voi vizita. Nu am pentru el decât o 
simpatie obişnuită. Oricum nu cred că vă îndoiţi de 
luciditatea mea. 

— Bine, bine! Nu vroiam decât să te previn la timp, mi-am 
făcut datoria. 

Şi Mac Ginty îşi goli paharul. 

— Aş fi curios să aflu, reluă Mac Murdo, cum aţi aflat de 
conversaţia mea cu Morris? 

Mac Ginty începu să râdă. 

— Nimic din ceea ce se petrece în oraşul ăsta nu-mi scapă. 
În privinţa asta, contează pe mine. Dar, trebuie să plec... În 
concluzie, ştii... 

Însă nu apucă să-şi termine fraza că uşa se deschise cu 
zgomot şi în prag apăru căpitanul Marwin urmat de câteva 
figuri ciudate, acoperite de o cască a poliţiei. Mac Murdo îşi 
îndreptă trupul, scoase pe jumătate pistolul din centură, 
dar se opri imediat la vederea celor trei Winchester care se 
aflau îndreptate spre capul lui. Unul din ei înaintă cu 
revolverul întins spre el. Era chiar el, nu se înşela, căpitanul 


Marwin. Demult inspector în Chicago, şi care trecuse acum 
în poliţia minelor. Se îndreptă spre Mac Murdo zâmbindu-i 
vag. 

— M-am gândit eu că ne vei aduce neplăceri, domnule Mac 
Murdo din Chicago. De data asta însă, nu ne vei mai scăpa! 
Hai, fă-ţi pălăria şi urmează-ne. 

Mac Ginty interveni: 

— Căpitane Marwin, asta ar putea să te coste scump. Cine 
ţi-a dai dreptul să violezi domiciliul acestui om şi să 
molestezi doi cetăţeni cinstiţi care respectă legea? 

— Nu ştii despre ce e vorba, domnule Consilier Mac Ginty, 
răspunse căpitanul. Nu pe dumneata te căutam, ci pe acest 
om. Şi nu trebuie să ne împiedici ci să ne ajuţi în 
îndeplinirea misiunii noastre. 

— Mac Murdo este unul din prietenii mei, răspund pentru 
conduita sa. 

— După cum vorbeşte lumea, cine ştie dacă nu vei 
răspunde într-o zi pentru faptele dumitale? Acest Mac 
Murdo, înainte de a ajunge aici era un răufăcător; şi aşa a 
rămas... Poliţişti, nu-l scăpaţi din ochi în timp ce-l dezarmez. 

— lată pistolul meu, spuse Mac Murdo rece. Aşa, poate nu 
te vei mai îndoi de mine, căpitane Marwin! Când vom fi 
singuri faţă în faţă, vom mai vedea... 

Mac Ginty protestă din nou:. 

— Unde îţi este mandatul? zise el. Pe toţi dracii! Parcă am 
trăi în Rusia, şi nu în Vermissa din moment ce poliţia e 
formată din indivizi de teapa voastră! Veţi avea de-a face cu 
mine, vă promit! 

— De ce mă acuzaţi? întrebă Mac Murdo. 

— De a fi participat la agresiunea îndreptată împotriva 
bătrânului Stranger, în birourile ziarului Herald. Puțin a 
lipsit să nu fi acuzat de crimă. 

— Ei bine, dacă nu aveţi nimic împotriva lui decât acest 
lucru, spuse Mac Ginty, aţi face mai bine să renunţaţi. 
Faceţi o mare gafă. Omul ăsta a stat în locuinţa mea până la 


miezul nopţii, să joace poker. Am o mulţime de martori 
pentru a vă furniza proba. 

— Veţi stabili mâine cu judecătorul. Până atunci, Mac 
Murdo, te rog să ne urmezi! Şi stai liniştit, Sau va fi vai de 
oasele tale! Hai, dă-te la o parte, domnule Mac Ginty; vă 
avertizez că sunt în exerciţiul funcţiunii şi nu admit nici un 
fel de rezistenţă. Hotărârea căpitanului era atât de evidentă 
încât Mac Murdo şi Stăpânul se resemnară. Acesta din 
urmă a reuşit, de altfel, să schimbe câteva cuvinte încet cu 
prizonierul înainte de a fi luat. 

— Unde le-ai...? murmură el. 

Vroia să spună, maşinăria de fabricat bani; şi degetul său 
făcea un gest suficient de explicit în timp ce vorbea. 

— În siguranţă, răspunse Mac Murdo, care îşi făcuse o 
ascunzătoare sub podea. 

— La revedere! îi spuse atunci cu glas tare Mac Ginty, 
strângându-i mâinile. Merg chiar acum să-l regăsesc pe 
Reilly, avocatul. Îmi iau răspunderea să te apăr şi-ţi 
garantez că vei fi eliberat imediat. 

— Eu n-aş paria pentru asta, replică Marwin. Păziţi bine 
prizonierul! Şi la prima tentativă de a fugi, trageţi asupra 
lui! Înainte de a pleca, vreau să percheziţionez casa. 

Marwin trecu la percheziţionarea casei, dar bineînţeles, 
nu găsi nici urmă de maşinărie. Apoi, plecă împreună cu 
oamenii săi, luându-l şi pe Mac Murdo. 

Se lăsase noaptea; din cauza furtunii de zăpadă, străzile 
erau aproape pustii. Totuşi, câţiva trecători urmăriră micul 
grup şi lipsa de vizibilitate dându-le curaj îl înjurau pe 
prizonier cu cele mai cumplite vorbe. 

— Să fie linşat. Ucigaşul! strigau ei. Să fie linşat! 

În mijlocul injuriilor şi râsetelor, Mac Murdo fu împins la 
poliţie. Inspectorul de serviciu îi luă un interogatoriu de 
formă, apoi fu aruncat într-o celulă comună. Aici îl găsi pe 
Baldwin şi pe camarazii lui din ziua trecută, toţi arestaţi în 
cursul zilei şi care trebuiau judecaţi a doua zi dimineaţă. 


Dar nu exista nici o fortăreață a legii unde să nu pătrundă 
braţul lung al Oamenilor Liberi. 

În timpul serii, unul dintre gardieni venind cu un cui 
pentru a destupa două sticle de whisky, le aduse pahare şi 
cărţi de joc, aşa încât deţinuţii petrecuseră o noapte veselă, 
fără cea mai mică teamă pentru a doua zi. Ceea ce se 
petrecu a doua zi le dădu dreptul de a nu se fi sinchisit de 
nimic. Pe de altă parte, este adevărat că cei care lucrau la 
matriţeria şi imprimeria ziarului Herald nu reuşiră să-i 
identifice pe agresori, căci nu văzuseră bine lumina fiind 
slabă şi confuzia generală; interogaţi de abilul avocat 
angajat de Mac Ginty faptele fură şi mai confuze. Însuşi 
rănitul a declarat că surprins de atacul neaşteptat, nu 
observase nimic, ci doar că primul dintre indivizii care-l 
lovise, purta mustață; de altfel, nu se îndoia că acei ucigaşi 
care l-au brutalizat erau singurii duşmani care-l cunoşteau 
şi-i citiseră articolele ameninţându-l de mai multe ori. Pe de 
altă parte, datorită mărturiilor asemănătoare şi categorice 
depuse de vreo douăzeci de cetăţeni, printre care şi 
Consilierul Mac Ginty, se stabilise că acuzaţii îşi petrecuseră 
seara la Casa Uniunii unde au jucat cărţi toată noaptea, 
plecând acasă spre ziuă. În aceste condiţii nu numai că erau 
găsiţi nevinovaţi, dar puţin a lipsit ca să nu-şi ceară scuze 
pentru că i-au deranjat. Nn a lipsit mult ca însuşi căpitanul 
Marwin şi toată poliţia să fie pedepsiţi pentru exces de zel. 
Verdictul stârni aplauzele unei mulţimi în mijlocul căreia 
Mac Ginty zărea nenumărate figuri familiare. 

Fraţii lojei se agitau râzând. Totuşi, printre cei care asistau 
unii îşi muşcau buzele şi-şi deschideau ochii a mirare, în 
momentul în care acuzaţii ieşiră liberi din sală. Văzându-i 
trecând prin faţa lui, un omuleţ cu barbă neagră care părea 
a fi foarte energic şi întreprinzător, dădu glas gândului său 
şi al celorlalţi oameni din mulţime: 

— Bandă de tâlhari! O să vă venim noi de hac până la 
urmă! 

V, 


CLIPA BLESTEMATĂ. 

Dacă John Mac Murdo a crescut în ochii membrilor lojei, 
aceasta s-a datorat arestării şi achitării sale imediate. Nu se 
mai întâmplase niciodată până acum, ca un om. Să fie 
eliberat imediat a doua zi după ce a apărut în faţa justiţiei. 
Mac Murdo avea reputaţia unui bun camarad, chefliu, şi în 
plus, un om de caracter, incapabil să suporte o insultă, chiar 
din partea patronului însuşi. Era clar că acum, nimeni au se 
impusese până la el şi nu reuşise prin inteligenţa lui să 
pună la cale o incursiune criminală, hotărât să o ducă până 
la capăt. „Îndeplineşte toate condiţiile”, îşi spuneau cei mai 
bătrâni şi aşteptau clipa să-l folosească ca să scape de el. 
Până acum, Mac Ginty se folosise de toate şiretlicurile, şi-i 
recunoştea acestuia valoarea excepţională. Era ca un 
vânător care ţine în lesă un copoi în rezervă; va veni ziua 
însă când îi va da drumul; avea momeala lui pentru vânatul 
obişnuit. Totuşi, câţiva membri ai lojei, şi în special Ted 
Baldwin, nu vedeau ascensiunea rapidă a străinului fără 
furie şi ură. Îl evitau, însă, ştiindu-l iute la mânie, gata să 
sară la bătaie şi să râdă în acelaşi timp. Din nefericire, în 
timp ce căuta să câştige favoarea camarazilor, Mac Murdo 
pierdea teren într-un punct unde acum începuse să devină 
din ce în ce mai prins. 

Tatăl lui Ettie Shafter încetase definitiv să-l mai vadă şi-i 
interzisese să mai intre în casă. Chiar şi Ettie, profund 
marcată de cele întâmplate, nu se gândea decât cu groază 
la căsătoria ei cu un bărbat pe care-l considera criminal. 

Într-o dimineaţă, după o noapte de nesomn, ea se hotărî 
să-l vadă, poate pentru ultima oară şi să facă un ultim efort 
pentru a-l smulge influențelor nefaste. Ea se duse la el 
acasă, aşa cum o rugase el deseori, şi intră chiar în camera 
lui unde stătea de obicei. Stătea pe un scaun în faţa mesei şi 
scria o scrisoare. Ettie nu avea decât 19 ani. Şi-i trecu prin 
minte gândul copilăresc de a-l speria. Mac Murdo nu o 
auzise deschizând uşa; ea înaintă în vârful picioarelor şi-i 
atinse umerii. Dacă a vrut să-l sperie, atunci a reuşit, căci el 


a făcut un salt înainte care pe ea o înfricoşă, căci se 
întoarse gata de atac. Ca un tigru, căutându-şi pistolul cu 
mâna dreaptă, în timp ce stânga ascundea scrisoarea din 
faţa lui, mototolind-o. Apoi, după o clipă el o privi cu ochii 
înflăcăraţi, dar uimirea şi bucuria dispăruseră de pe chipul 
fetei în faţa figurii feroce a acestuia şi se retrase ca şi cum 
s-ar fi aflat în faţa unei orori nemaiîntâlnite. 

— Tu! strigă el tamponându-şi faţa transpirată. Nu-mi vine 
să cred că ai venit la mine, inima inimii mele. Şi că eu nu 
găsesc altceva mai bun de făcut decât să caut să te sugrum! 

Chemând-o în braţele lui, spuse: 

— Vino în braţele mele... să-ţi explic... 

Dar ea rămăsese impresionată de transformarea chipului 
său straniu, suspect. Instinctul el de familie îi spunea că nu 
surpriza fusese reacţia lui ci teama care-l cuprinsese. 

— Ce se întâmplă cu tine, Jack? zise ea. Oare te-am speriat 
atât de mult? Sau nu cumva e din cauză că ai ceva pe 
conştiinţă? 

— Mă gândeam la altceva şi venind tiptil, alunecând ca o 
zână... 

— Nu. Nu Jack altceva te-a speriat. 

Deodată, în inimă îi încolţi o bănuială. 

— Arată-mi scrisoarea pe care o scriai! 

— Nu pot Ettie. 

Bănuiala deveni certitudine. 

— Înţeleg zise ea. Îl scriai unei femei. Poate soţiei tale. 
Căci la urma urmei, aici nu te cunoaşte nimeni şi de unde 
ştiu eu că nu eşti căsătorit? 

— Nu, Ettie, nu sunt căsătorit. Îţi jur... îţi jur pe tot ce am 
mai sfânt, că nu există nici o femeie în viaţa mea, în afară de 
tine! 

Vorbea cu atâta înflăcărare. Era atât de palid încât în cele 
din urmă ei îi dădu crezare. 

— Atunci de ce refuzi să-mi dai scrisoarea? 

— Scumpa mea, am jurat să nu o arăt nimănui. Nu vreau 
să-mi trădez jurământul; n-aş vrea să-mi calc cuvântul dat. 


Este secretul lojii. Nu înţelegi că s-ar putea să fiu urmărit 
de vreun detectiv? 

Părea că spune adevărul. O strânsese pe Ettie ia pieptul 
sau şi-i redă calmul şi încrederea prin zeci de sărutări. 

— Aşează-te aici. Lângă mine. Oh! Ai merita tronul unei 
regine! Sper că va veni o zi când îţi voi putea oferi tot ce 
meriţi. Acum eşti liniştită, ai încredere în mine? 

— Cum să fiu liniştită Jack, când ştiu că te-ai asociat cu alţi 
criminali? Când dintr-o clipă în alta, poţi fi arestat pentru 
crimă? Mac Murdo asasinul... lată cum te caracteriza astăzi 
unul din cei aflaţi la noi în pensiune. Am primit cuvintele în 
plină faţă ca o lovitură de pumnal. 

— Cuvintele n-au nici o importanţă. 

— Omul acela avea dreptate! 

— Exagerezi, draga mea. Nu suntem decât nişte bieţi 
oameni, care încearcă, aşa cum pot, să-şi obţină drepturile. 

Ettie îşi încolăci braţele în jurul gâtului iubitului său. 

— Retrage-te, Jack! Pentru Dumnezeu, fi propriul tău 
stăpân. Am venit să te rog să faci acest lucru. Priveşte! Sunt 
la picioarele tale! În genunchi te rog şi te implor! 

EI o ridică, o apropie şi-i strânse capul blond la pieptul lui. 

— Nu-ţi dai seama ce-mi ceri, draga mea. Cum aş putea să 
mă retrag când am depus un jurământ? Tu-mi ceri asta, 
care cunoşti mai bine situaţia?! Şi chiar dacă aş vrea, crezi 
că s-ar putea? Doar nu crezi că cei din lojă vor permite 
cuiva să plece ducând cu el secretele? 

— Oh! M-am gândit şi la asta, Jack. Am aranjat totul. Tatăl 
meu are puşi de-o parte ceva bani. Viaţa lui e un infern în 
acest oraş în care domneşte groaza. Va pleca de bună voie. 
Vom fugi împreună la Philadelphia sau New York. Vei scăpa 
de aceşti oameni. 

Mac Murdo începu să râdă. 

— Loja are braţul lung. Crezi că nu poate ajunge la New 
York sau Philadelphia? 

— Atunci vom merge în Vest, în Anglia sau în Suedia, de 
unde a venit tata; nu are importanţă unde ci trebuie să 


plecăm cât mai repede din Valea Groazei. 

Aceste cuvinte treziră deodată în Mac Murdo amintirea 
întrevederii cu bătrânul Morris. 

— lată! zise el. Este pentru a doua oară că aud 
pronunţându-se numele acestei văi. Pare că asupra unora 
are efect negativ. 

— Este o umbră care apasă greu asupra noastră. Îţl. 
Închipui cumva că Ted Baldwin ne-a uitat? Se teme de tine, 
altfel ce-am putea face noi împotriva lui? Dacă l-ai fi văzut 
cu o zi înainte cu ce ochi mu privea! 

— La dracu! Dacă face pe nebunul, o să-l învăţ eu să se 
poarte! Ascultă-mă, scumpo! Nu pot pleca de aici. Îţi spun 
odată pentru totdeauna. Dar dă-mi puţin timp, şi voi găsi o 
cale de a mă debarasa de toţi. Dă-mi un răgaz de şase luni 
şi îmi voi pregăti plecarea în aşa fel încât să nu-mi fie 
ruşine. 

Ettie sări în sus de bucurie. 

— Şase luni! ... îmi promiţi? 

— Hai să zicem şase sau opt luni. Dacă vrei. De acum într- 
un an. Nu mai mult. Vom pleca din această vale. 

Asia şi vroia sa obţină Ettie, dar acum altfel stăteau 
lucrurile: o luminiţă se zărea în viitor. 

Simţea o bucurie pe care nu o mai cunoscuse de mult, de 
când îi întâlnise prima dată pe Mac Murdo. Puteai crede că 
acest om nu ştia nimic despre faptele celor din societatea al 
cărui membru era; totuşi, el nu întârzie să afle că loja făcea 
parte dintr-o organizaţie mai vastă şi mai complexă. 
Anumite lucruri îi scăpau lui Mac Ginty însuşi căci acesta 
avea un superior, un fel de delegat al comitetului care 
locuia la Robson Pateh. Localitate situată mai jos, în 
apropiere de calea ferată. Acest om comanda mai multe loji 
diferite cu o autoritate totală. Mac Murdo îl zări odată; era 
mic de statură, subţire, cu părul cenuşiu şi cu aspect de om 
viclean cu priviri răutăcioase şi piezişe. Se numea Evans 
Pott şi patronului din Vermissa îi producea un fel de 


repulsie pe care trebuia s-o fi resimţit celebrul Danton în 
faţa perversului şi periculosului Rebospierre. 

Într-o zi, Scanlan, care locuia de obicei cu Mac Murdo, 
primi un bilet de la Mac Ginty, transmiţându-i o scrisoare de 
la Evans Pott în care acesta anunţa că trimite doi oameni 
pentru operaţiuni în vecinătate. 

Îl ruga pe Patron, să le asigure casă şi masă până în 
momentul acţiunii, întrucât Casa Uniunii nu putea ascunde 
oaspeţi secreţi. Mac Ginty însuşi îl rugă pe Mac Murdo şi pe 
Scanlan să-i cazeze pe străini. Cei doi sosiră chiar în seara 
aceea, fiecare având câte o valiză. Unul dintre ei Lawler, 
era un bărbat de vârstă mijlocie, circumspect, taciturn, 
îmbrăcat cu o redingotă neagră, care, împreună cu pălăria 
neagră de fetru şi barbă stufoasă, cenuşie dădeau aspectul 
unui predicator nomad. 

Celălalt, Andrews părea un copil: era un tip deschis vesel, 
cu alura unui adolescent venit în vacanţă şi care vrea să 
profite de fiecare minut. Amândoi, foarte sobri, cu o 
conduită exemplară, făcuseră dovada unor buni executanţi 
deci asasini, instrumente redutabile ale unei asociaţii de 
criminali. Andrews, participase deja la trei astfel de misiuni, 
iar Lawler, la cinci. Erau dispuşi să vorbească despre 
trecutul lor, cu modestia unor oameni obişnuiţi să pună zel 
dezinteresat în serviciul comunităţii. Mac Murdo era, 
dimpotrivă, cât se poate de discret mai ales în cazul de fată. 

— Am fost aleşi, explică Lawer, pentru că nici eu nici 
colegul meu nu obişnuim să bem. Excelentă precauţie 
pentru a nu trăncăni. Seara, în timpul cinei, cei trei se aflau 
strânşi în jurul mesei. 

— Noi amândoi nu vorbim nici cât pentru unul zise 
Scanlan. 

— Fără îndoială, îi răspunse Lawler. Noi putem vorbi cât 
doriţi despre moartea lui Charlie Williams, sau despre cea a 
lui Simon Bird, sau a oricui. Dar despre misiunea pentru 
care am fost pregătiţi şi trebuie să o îndeplinim astăzi, nu 
vom vorbi. 


— Sunt aici o grămadă de indivizi cărora le-aş spune eu 
una, zise Mac Murdo înjurând. Cel pe care-l vizaţi nu este 
Jack Knox, din Ivon Hill? V-aş însoţi cu plăcere ca să-l văd 
atunci când îi e bine. 

— Nu, încă nu i-a venit rândul. 

— Mici Hermann Strauss? 

— Nici el. 

— Evident, eu insist zadarnic dacă v-aţi hotărât să nu 
vorbiţi. Mi-ar fi plăcut să ştiu... 

Lawler dădu din cap zâmbind. Nu va scoate nici un cuvânt 
de la el. În ciuda reţinerii celor doi, Scanlan şi Mac Murdo 
erau de acum încolo hotărâți să asiste, la ceea ce numeau 
ceilalţi doi, „farsă”. Deci, într-o dimineaţă foarte devreme, 
auzindu-i cum coboară tiptil pe scară, se îmbrăcară în 
grabă. Când coborâră însă, ceilalţi ieşiseră deja lăsând uşa 
deschisă în urma lor. Încă nu se luminase de ziuă, când în 
semiintuneric îi zăriră pe Lawler şi Andrews, la distanţă de 
câţiva paşi pe stradă. Îi urmăriră de departe cu prudenţă. 
Zăpada le amortiza zgomotul paşilor. Casa în care locuiau 
se afla aproape la marginea oraşului; curând, ajunseră la 
un fel de răscruce unde îi aşteptau trei bărbaţi care 
începură să discute cu Lawler şi Andrews, după care banda 
se puse în mişcare. Trebuie să fi fost un caz foarte 
important, dacă necesita un grup atât de numeros. Din 
acest loc se bifurcau mai multe drumuri spre diverse mine. 
Străinii merseră pe cel care ducea la Crow Hill. Era un 
centru de exploatare deosebit şi care cunoscuse o mare 
dezvoltare deoarece se afla pe mâini bune; acum, când 
pretutindeni în regiune domnea dezordinea şi teroarea, un 
director american deosebit de energic, Josiah - H. Denn, 
reuşea însă să menţină stabilitatea. Se lumina de ziuă, iar 
muncitorii se îndreptau spre locurile de muncă. De-a lungul 
drumului întunecat, ei înaintau în şir singuri sau grupaţi. 

Amestecându-se cu ei, Mac Murdo şi Scanlan nu-i slăbeau 
din priviri. Deasupra lor plutea o ceaţă deasă, care fu 
străbătută deodată de strigătul unei sirene: era semnalul 


care anunţa că zece minute mai târziu, porţile de fier vor fi 
închise şi că ziua de lucru începuse. În momentul în care 
ajunseră în apropierea puţurilor, un număr de mineri 
aşteptau suflând în mâini pentru a se încălzi, căci se lăsase 
ger. Străinii se ţineau la distanţă, discreţi, în apropierea 
clădirii unde se aflau maşinile. Scanlan şi Mac Murdo se 
strecurară în spatele unei grămezi de zgură, de unde 
puteau observa tot ce se întâmplă. 

Îl văzură pe inginer, un scoţian mare şi bărbos, pe nume 
Manzies, ieşind din clădire şi sunând din fluier pentru ca 
toţi cei de faţă să se pregătească pentru coborâre. În 
aceeaşi clipă, un tânăr înalt, ras şi roşu la faţă, care se 
legăna în timp ce vorbea, se apropie de puțuri. Privirile lui 
întâlniră micul grup tăcut şi nemişcat. Cei cinci îşi înfundară 
pălăriile şi-şi ridicară reverele hainei pentru a nu putea fi 
recunoscuţi. Directorul fu deodată scuturat de un 
presentiment al morţii. El se ridică şi neascultând decât de 
glasul interior îi abordă pe intruşi: 

— Cine sunteţi? îi întrebă el, şi ce faceţi aici? 

În loc de răspuns unul dintre ei înaintă şi îl împuşcă în 
piept. Stupefiaţi, minerii nici nu mişcară: păreau paralizaţi. 
Directorul îşi duse mâna la rană şi dându-şi seama de ce se 
întâmplă se îndreptă clătinându-se când răsună a doua 
împuşcătură trasă de unul din grup; atunci se aplecă într-o 
parte, şi se vedea că se încovoiase de durere şi în cădere, 
unghiile zgâriau zgura în faţa acestui spectacol, Manzies, 
scoţianul, scoase un răcnet, apucă o cheie de oţel şi se 
năpusti asupra asasinilor: două gloanţe primite în plină faţă 
îl făcut să se întindă la picioarele lor. Unii dintre mineri se 
pregăteau să-i împresoare; un strigăt surd străbătu 
mulţimea, un strigăt de mânie şi oroare. Doi dintre străini 
începură să descarce armele asupra mulţimii care se 
împrăştie fugind pe unde apucau, iar unii nu se opriră decât 
la Vermissa, închizându-se în casă. Totuşi, cei mai curajoşi 
se regrupară şi reveniră în mină; banda însă dispăruse în 
ceața dimineţii. Nici un martor nu putea să-i identifice pe 


aceşti oameni care, sub privirile a o sută de muncitori, au 
comis o dublă crimă Scanlan şi Mac Murdo se întoarseră 
acasă. Scanlan era atât de abătut, căci era primul asasinat 
care îl văzuse: i se păruse mult mai rău decât îşi închipuise, 
iar urletele văduvei directorului îl urmăriseră până departe, 
în oraş. Mac Murdo, cufundat în gânduri, tăcea, fără să-i 
arate acestuia nici cea mai mică simpatie pentru ceea ce 
simţea. 

— E război, repetă el din când în când, război între 
Companii şi noi. Fiecare loveşte cât poate de tare şi cu toate 
forţele. În noaptea aceea, fu o petrecere de pomină la Casa 
Uniunii, în localul membrilor lojei. Nu se sărbătorea numai 
moartea directorului şi a inginerului de la Crow Hill; 
membrii lojei celebrau şi un succes obţinut în afara 
graniţelor teritoriului. 

Se ştia că delegatul comitetului în timp ce-şi expediase 
cinci din oamenii săi pentru a da lovitura la Vermissa, a 
cerut trei oameni din Vermissa aleşi în secret şi trimişi să-i 
ucidă pe William Hales de la Royal Stokes. William Hales 
era unul din proprietarii de mine cei mai cunoscuţi şi mai 
populari din districtul Gilmerton. Nimeni nu ar fi crezut că 
ar avea vreun duşman în lume căci era un patron model. Nu 
cerea decât un singur lucru: conştiinciozitate în muncă; din 
această cauză concedie anumiţi funcţionari leneşi sau beţivi 
care erau membri ai acestei societăţi atotputernice. Fusese 
de multe ori avizat asupra pericolului ce plana asupra lui 
astfel că într-o ţară liberă şi civilizată se trezi dintr-o dată 
condamnat la moarte: execuţia avusese loc fiind prezidată 
de Ted Baldwin. Stând lângă patron la loc de onoare, era 
plin de importanţă. Faţa roşie, ochii sticloşi şi injectaţi 
arătau că petrecuse toată noaptea. Împreună cu doi dintre 
camarazii săi fusese noaptea în munţi. Toţi trei aveau părul 
în dezordine şi hainele şifonate; fură primiţi cu multă 
căldură ca şi cum ar fi venit dintr-o expediţie. Printre 
strigăte de entuziasm şi râsete zgomotoase povesteau cum 
au petrecut noaptea măcelului, cum îşi aşteptaseră victima 


la ora când acesta îşi ducea calul în grajd. Deşi îi auzise, 
William Hales nu apucase să pună mâna pe pistol din cauza 
frigului; l-au doborât şi toţi trei şi-au descărcat armele 
asupra lui. 

De altfel, niciunul dintre cei trei nu-l cunoşteau personal. 
Aşadar, cei trei demonstrară asasinilor din Gilmerton că şi 
cei din Vermissa erau demni de încredere. Într-adevăr, în 
timp ce ei îşi descărcau revolverele asupra cadavrului, o 
femeie şi un bărbat apărură în vârful dealului. Primul gând 
a fost să-i împuşte; erau însă inofensivi, străini de mineri, 
aşa că au fost invitaţi să-şi ia tălpăşiţa şi să-şi ţină gura că 
altfel îi aşteaptă aceeaşi soartă. După asta, au lăsat pe loc 
corpul însângerat al victimei pentru a servi drept exemplu 
patronilor neînţelegători. Apoi, cei trei nobili justiţiari au 
fugit în munţi, în sălbăticie, pentru a li se pierde urma. 
Pentru asasini, ziua aceea va rămâne de neuitat. Niciodată 
întunericul nu a plutit mai întunecat asupra văii. Însă 
pentru a-şi redubla eforturile, şi cum nimic nu-i stătea în 
cale, asemeni unui general care pândeşte momentul pentru 
noi dezastre, Mac Ginty se pregătea să organizeze un nou 
atac împotriva celor care formau opoziţia. În aceeaşi 
noapte, odată petrecerea terminată, camarazii se 
despărţiră pe jumătate beţi, când Patronul îl luă pe Mac 
Murdo de braţ şi-l conduse într-o cameră, aceeaşi unde se 
întâlniseră ei prima dată. 

— Hei, prietene! îi zise el, am o afacere pe placul tău. 
Trebuie să acţionezi singur. 

— Mă bucur, răspunse Mac Murdo. 

— Vel lua cu tine doi oameni: pe Manders şi pe Reilly. 
Amândoi ştiu despre ce este vorba. Nu vom avea linişte în 
district până nu terminăm cu Chester Wilcox. Scapă-ne de 
el; toţi minerii din lojă îţi vor fi recunoscători. 

— O să fac tot posibilul. Dar cine este Chester Wilcox, şi 
unde îl găsesc? 

Mac Ginty îşi scoase din colţul gurii veşnica ţigară pe 
jumătate umedă jumătate fumată şi începu să-i facă un fel 


de plan pe o foaie ruptă dintr-un calendar. 

— Chester Wilcox, zise el, este principalul contramaistru la 
Iron Dyke: un cetăţean incomod, fost sergent în timpul 
războiului, astăzi ciuruit şi plin de cicatrice. Am încercat de 
două ori să scăpăm de el, dar norocul a fost de partea lui. 
Jim Carnway s-a sacrificat pentru el. Este rândul tău să 
acţionezi. lată casa, complet izolată la bifurcația spre Iron 
Dyke, aşa cum îţi desenez pe hartă. Ziua e periculos să 
acţionezi; netrebnicul este înarmat, trage repede şi bine, şi 
nu întreabă nimic. Ar fi mai bine să acţionezi noaptea. 
Locuieşte cu soţia, trei copii şi o servitoare. Nu ai de ales 
între ei şi ceilalţi. Totul sau nimic. Dacă poţi să plasezi la uşa 
de la intrare un sac eu praf de puşcă prevăzut cu un fir 
subţire... 

— Ce-i reproşezi acestui om? 

— Nu ţi-am spus că l-a ucis pe Jim Carnway? 

— De ce l-a ucis? 

— Pe toţi dracii! Ce te priveşte? Carnway se plimba într-o 
zi prin faţa casei lui şi l-a ucis. Asta mi-e de ajuns şi 
dumitale la fel. Trebuie să rezolvi problema. 

— Sunt două femei şi trei copii. Să explodeze toată casa? 

— Bineînţeles, altfel degeaba acţionăm, şi alegeam alt 
mijloc... 

— Mi se pare prea mult pentru ei; nu ne-au făcut nici un 
rău. 

— Ce înseamnă asta? Nu eşti de acord cu mine? 

— Fii calm, domnule Consilier, fii calm. Nu am făcut nimic, 
nici n-am spus ceva care să vă pună pe gânduri. Dumneata 
decizi ce e bine şi ce e rău. 

— Deci, te pregăteşti? 

— Da. 

— Când? 

— Lasă-mă 0 zi, două, ca să studiez casa şi să-mi iau 
masurile de precauţie... apoi... 

— Foarte bine, zise Patronul, strângând mâna lui Mac 
Murdo. Am încredere în tine. Aştept ziua în care voi primi 


vestea cea mare! Va fi lovitura de graţie când toate 
Companiile vor fi la picioarele noastre. 

Mac Murdo reflectă mult timp şi profund asupra misiunii 
ce o avea de îndeplinit. Casa pe care trebuia să o distrugă 
se afla la peste cinci mile depărtare în valea vecină. Plecă 
singur, chiar în aceeaşi noapte pentru a-şi pregăti lovitura; 
nu se luminase încă, atunci când se întoarse din 
recunoaştere. A doua zi, se întreţinu cu cei aflaţi în 
subordinea sa, Manders şi Reilly, doi băieţi nerăbdători, 
fericiţi, ca şi cum ar fi aflat că merg la vânătoare. În sfârşit, 
a treia zi, se întâlniră în afara oraşului, toţi trei înarmaţi, şi 
unul dintre el purtând un sac voluminos cu praf din carieră. 
Către orele două, ajunseră la casa singuratică. Vântul 
bătea, în timp ce nori deşiraţi alergau pe faţa lunii, care se 
afla în ultimul pătrar. Fuseseră preveniţi să se ferească de 
câini. Aşadar, înaintau cu pistolul în mână, şi cu degetul 
pregătit pe trăgaci. Nu se auzea nici un fel de zgomot în 
afară de troznetul crengilor. Mac Murdo îşi lipi urechea de 
uşă; în interior era linişte. Atunci, apucă sacul cu praf de 
puşcă, făcu o gaură cu cuțitul şi conectă un fir. Dădu foc, în 
timp ce ceilalţi doi camarazi ai lui fugeau cât îi ţineau 
picioarele pentru a se ascunde într-un tufiş. Se auzi o 
explozie şi zgomotul unei case care se prăbuşeşte. Asta îi 
făcu să înţeleagă că misiunea lor a fost îndeplinită. 

Analele însângerate ale societăţii, nu mai înregistraseră 
încă o astfel de acţiune expeditivă. Avertizat însă de multele 
exemple ce i-a fost dat să vadă, şi ştiindu-se vânat, Chester 
Wilcox fugise, cu două zile înainte împreună cu familia, 
pentru a căuta un loc sigur mai puţin cunoscut unde să se 
pună sub protecţia poliţiei. Nu făcuseră deci decât să 
explodeze o casă! 

— Orice ar face, omul ăsta, nu-mi scapă! Chiar dacă ar fi 
să-l aştept un an, tot îl aranjez. 

Membrii lojei, printr-un vot unanim, îi acordară încrederea 
şi gratitudinea. Lucrurile păreau să se oprească aici. loată 
lumea însă ştia că Mac Murdo era hotărât să meargă până 


la capăt. Câteva zile mai târziu Wilcox fu ucis într-o 
ambuscadă, prin împuşcare. 

Acestea erau procedeele folosite de Oamenii Liberi. Astfel 
că Ucigaşii stăpâneau prin groază şi teroare districtul bogat 
şi întins, infestat ani de zile de prezenţa lor. Crimele lor au 
rămas în istorie: există documente oficiale din care se pot 
extrage amănunte. Sunt înregistrate asasinate comise 
asupra poliţiştilor Hunt şi Evans, ucişi pentru a fi îndrăznit 
prindă doi dintre membrii lojei din Vermissa, fiindcă aceştia 
nu ezitaseră să execute doi nenorociţi neînarmaţi. 

Se poate constatat de asemenea: moartea doamnei Larbey 
în timp ce îşi îngrijea soţul zdrobit în bătaie din ordinul lui 
Mac Ginty, bătrânul Jenkins asasinat împreună cu fratele 
său, Jones Murdoch mutilat şi ucis familia Stendals şi atâtea 
alte victime care au urmat la scurt interval în cursul acelei 
ierni. Niciodată Valea Groazei nu a cunoscut o perioadă mai 
neagră. Veni apoi primăvara când râurile s-au umflat şi 
pomii au început să înflorească: natura eliberată dintr-o 
lungă perioadă de secătuire revenea la viaţă, trezind din 
nou speranţa. Dar pentru femeile şi bărbaţii supuşi unui jug 
atât de înspăimântător nu mai exista speranţă. Vara care a 
urmat anului 1975 a fost perioada cea mai lipsită de 
perspective din istoria acestui ţinut. 

VI. 

AMENINŢAREA. 

În Valea Vermissei, teroarea atinsese apogeul. Mac Murdo 
promovat în funcţia de Diacon, spera ca într-o zi să urmeze 
a fi Stăpân în locul lui Mac Ginty. Devenise atât de 
indispensabil în luarea hotărârilor, încât nu se făcea nimic 
fără înştiinţarea şi aprobarea lui. Totuşi, cu cât îi creştea 
popularitatea în rândul Oamenilor Liberi, cu atât mai mult 
oamenii îşi întorceau privirile încruntaţi, la trecerea lui pe 
străzile Vermissei. Cetăţenii, stăpâniţi de teamă, începuseră 
să se unească împotriva agresorilor. 

În birourile ziarului Herald, avuseseră loc şedinţe secrete, 
unde se tuna şi se fulgera împotriva membrilor lojei. Şi se 


distribuiseră arme celor care vroiau să lupte împotriva lor. 
Mac Ginty şi oamenii săi, însă, nu se sinchiseau. Erau 
numeroşi, hotărâți, puternici; adversarii lor nu erau nici 
uniţi, nu aveau nici mijloace, deci, toate acestea vor sfârşi, 
ca şi în trecut, printr-o vorbărie inutilă, ponte chiar cu 
importante arestări. Aceasta era părerea lui Mac Ginty, Mac 
Murdo, şi altor viteji al bandei. Conducerea lojei ţinea 
şedinţă în fiecare sâmbătă. Într-o sâmbătă din luna mai, 
Mac Murdo tocmai se pregătea să plece, când Morris veni 
în vizită. Sărmanul om era desfigurat la faţă de grijă şi 
teamă. 

— Pot discuta liber cu dumneata, domnule Mac Murdo? 

— Bineînţeles. 

— Nu uit că odată v-am spus adevărul şi că nu aţi spus 
nimănui, chiar când aţi fost interogat în mod subit de 
Patron. 

— Dumneata te-ai confesat; aş fi putut face altceva decât 
să tac? Nu, pentru că aş fi fost de acord cu dumneata... 

— Ştiu, dar numai în dumneata pot să am încredere. Am 
aici 0... 

Şi Morris se lovi în piept. 

— ... un secret care mă arde, care mă ucide. Ah! Dacă 
vorbesc, se va întâmpla o crimă; dacă nu vorbesc, înseamnă 
să accept sfârşitul nostru. Dumnezeu să mă albă în pază! 
Cred că-mi voi pierde raţiunea. 

Mac Murdo îl privi, se duse spre dulap şi luă o sticlă de 
whisky din care-i turnă într-un pahar pe care i-l întinse. 

— Pentru bărbaţi ca dumneata, zise el, acesta este 
remediul. Acum, poţi să vorbeşti. 

Morris bău. Obrajii i se colorară. 

— Vă voi spune totul în două cuvinte, reluă el. Un detectiv 
se află pe urmele noastre. 

Mac Murdo deschise ochii mari. 

— De asta îţi faci probleme? Nu ştii că toată regiunea 
mişună de poliţişti şi detectivi? Ce rău ne-au făcut? 


— Detectivul despre care vorbesc eu nu este din ţinut. Pe 
cei de aici îi cunosc; într-adevăr, nu sunt de temut. Aţi auzit 
vorbindu-se de agenţii Pinkerton? 

— Am citit pe undeva numele ăsta. 

— Ei bine! Află că nu trebuie să fii atât de nepăsător ştiind 
că sunt pe urmele noastre. Asta nu este o instituţie de stat 
care acţionează pentru binefaceri. Este o firmă serioasă cu 
rezultate bune. Dacă Pinkerton şi-a pus în gând ceva 
reuşeşte, iar noi suntem pierduţi! 

— Să-l împuşcăm! 

— La dracu! Ce idei ai! Loja decide! Nu ţi-am spus că se va 
sfârşi cu o crimă? 

— Unul mai mult sau mai puţin, ce contează? Mai are vreo 
importanţă asta aici? 

— Bineînţeles că nu. Dar n-aş mai avea somn dacă eu aş 
alege victima. Şi totuşi va trebui să ne hotărâm. Ce ne 
facem, pentru Dumnezeu? 

În disperarea lui, Morris se plimba de la un capăt la altul 
al camerei cu paşi mari. Cuvintele sale însă, nu-l 
impresionară pe Mac Murdo. El simţea pericolul şi în 
acelaşi timp necesitatea de a-i face faţă îl luă pe Morris de 
umeri, şi-l scutură. 

— Ce dracu, zise el eu voce vibrândă. Nu câştigi nimic 
dacă te lamentezi ca o babă. De fapt, cine este acest om? 
Unde este? Cine te-a Informat despre el? Şi ce vrei de la 
mine? 

— Vin la dumneata fiindcă ştiu că poţi să-mi dai un sfat. Ţi- 
am spus că înainte de a veni aici am făcut comerţ în Est. Mi- 
am lăsat acolo cei mai buni prieteni. Unul din ei este 
funcţionar la telegraf. lată scrisoarea pe care mi-a trimis-o. 
Am primit-o ieri. Citeşte chiar dumneata. 

Şi Mac Murdo citi: 

— Ce mai fac Ucigaşii? Presa se ocupă mult de ei. Cred că 
nu peste mult timp vom avea noutăţi. Cinci mari corporaţii 
şi două mari companii ale căilor ferate au luat hotărârea să 
rezolve problema lor. Sunt foarte hotărâți să nu dea înapoi. 


Pinkerton duce tot greul. Cel mai bun agent al său, Birdy 
Edwards, se află deja în cercetări. Ar fi bine să-ţi iei 
precauţii!” 

— Citeşte post-scriptum-ul! 

— Tot ce ţi-am scris, am aflat de la serviciu, şi bineînţeles, 
asta nu trebuie să afle nimeni. În fiecare zi ne trec prin 
mâini numeroase telegrame, cifrate, din care este imposibil 
să înţelegi ceva”. 

Mac Murdo tăcu. Mâinile îi tremurau în timp ce ţinea 
scrisoarea Privirea i se înceţoşă şi în fata tul se deschise 
dintr-o dată abisul. 

— I-ai vorbit cuiva despre asta? întrebă el. 

— Nu. 

— Dar poate prietenul dumitale mai are şi alţi 
corespondenţi? 

— Unu sau doi. 

— Membrii lojei? 

— Bineînţeles. 

— Te întreb deoarece poate ne va da semnalmentele lui 
Birdy Bdwards, şi cu acestea, poate vom reuşi să-l 
depistăm. 

— Nu cred că-l cunoaşte. Mi-a spus că a putut afla chiar el 
de la serviciu, altfel cum să-l cunoască el pe detectivul de la 
Pinkerton? 

Deodată Mac Murdo îşi reveni. 

— La naiba! zise el, îl cunosc! Ce prost am fost că nu mi- 
am dat seama mai devreme! Avem noroc, aşa că nu-i vom 
lăsa să ne sugrume. Hai, Morris, mă laşi pe mine să 
acţionez? 

— Din toată inima; abia aştept să scap de asta. Răspunzi 
aşadar? 

— În întregime. Îmi raportezi tot ce afli, iar eu nu-ţi voi 
pronunţa numele sub nici o formă. Voi lua totul asupra mea 
ca şi cum aş fi primit eu scrisoarea. Eşti de acord? 

— Altceva nici n-am cerut! 


— Atunci nu te mai gândi şi nu mai vorbi. Mă duc la Casa 
Uniunii. O să vadă Pinkerton cu cine are de-a face! 

— Le vei ucide agentul? 

— Cu cât vei şti mai puţin, prietene Morris, cu atât 
conştiinţa ta va fi mai liniştită şi vei dormi mai bine. Nu mai 
pune întrebări, aşteaptă desfăşurarea evenimentelor. Acum 
mă ocup eu de asta. 

Morris dădu din cap în timp ce ieşea. 

— Mi se pare că am degetele înmuiate în sânge, gemu el. 
— Bah! răspunse Mac Murdo cu un zâmbet echivoc. Asta 
nu înseamnă că ai asasinat, ci că te-ai apărat. Ori el, ori noi. 
Omul ăsta o să ne facă de petrecanie dacă va mai sta mult 

timp în vale. Frate Morris, într-o zi vei fi Patronul nostru, 
căci ai salvat Asociaţia. 

Dacă Mac Murdo nu părea să ia incidentul în serios, 
faptele sale nu dovedeau acest lucru. 

Simţindu-se răspunzător de tot ce urma să se întâmple, 
exponentul puterii, reprezentat printr-un organism cum ar 
fi agenţia Pinkerton, se comportă ca un om care punea în 
balanţă tot ce putea fi mai rău. Înainte de a ieşi, el arse 
toate hârtiile care puteau să-l compromită şi când văzu 
cenuşa lor, scoase un oftat de uşurare. Acum era foarte 
sigur pe el, căci, ducându-se la şedinţa Uniunii, el se opri 
mai întâi în faţa casei bătrânului Shafter. Casa îi rămăsese 
interzisă; dar nu trebui decât să bată în fereastră pentru ca 
Ettie să apară. Aerul grav al iubitului său o impresionă. Mac 
Murdo nu mai avea în priviri acea flacără irlandeză jucăuşă 
şi răutăcioasă pe care o vedea apărând uneori. 

— Se întâmplă ceva, Jack, zise ea. Jack, eşti în pericol! 

— Nu sunt în pericol, draga mea, poate ar fi mai bine să 
plecăm înainte de a fi în pericol. 

— Ai spus să plecăm?! 

— 'Ţi-am promis că într-o zi vom pleca; cred că a sosit 
timpul. Am veşti rele, prevăd o nenorocire. 

— Poliţia? 


— Un detectiv de la Pinkerton. Nu încerca să înţelegi, 
iubito. Sunt într-o situaţie din care vreau să ies cât mai 
repede posibil. Mi-ai promis că vei veni cu mine dacă voi 
pleca? 

— Ah! Jack, ar fi minunat să plecăm. 

— Ettie, eu îmi respect cuvântul dat. N-aş vrea pentru 
bogăţiile lumii să-ţi fie atins nici un fir de păr din cap, nici să 
cobori din locul unde te-am aşezat, printre prințese. Ai 
încredere în mine? 

Ea îi întinse mâna fără a-i spune vreun cuvânt. 

— Atunci, ascultă-mă, şi urmează-mi instrucţiunile, căci eu 
nu văd decât o singură cale de urmat. În această vale, cred 
că se vor produce multe evenimente. O presimt. Mulţi 
dintre camarazi, nu mi-ar dori binele. Dacă voi pleca, ziua 
sau noaptea, va trebui să mă însoţeşti. 

— Voi veni după tine, Jack! 

— Nu, nu după mine., ci cu mine. Cum te-aş putea lăsa în 
această vale care mi-ar fi interzisă şi unde aş risca să-mi las 
pielea? Forţat poate să mă ascund pentru a scăpa de poliţie, 
nu voi avea nici un mijloc de a primi veşti de la tine. Trebuie 
să vii cu mine. În ţinutul de unde vin cunosc o femeie 
curajoasă: vei locui la ea, până ce ne vom căsători. Eşti de 
acord? 

— Da. Jack. Sunt de acord. 

— Fii binecuvântată că ai avut încredere în mine, aş fi fost 
un demon altfel dacă aş fi profilat. Deci la primul semnal vei 
lăsa totul şi vei merge la gară aşteptându-mă să vin. 

— Am înţeles, Jack. La primul semnal, voi veni. Chiar dacă- 
i zi sau noapte. Pregătirile pentru a fugi fiind puse la oale, 
Mac Murdo se îndreptă liniştit spre Casa Uniunii. 

Fraţii se aflau deja în şedinţă şi au trebuit o mulţime de 
formalităţi, de parole şi contraparole, pentru a putea depăşi 
cordonul de gardă care împiedica accesul în sală. Un 
murmur de satisfacţie se auzi la intrarea sa. Sala era plină. 
Prin fumul des ca ceața, el zări costumul comic al 
Patronului, trăsăturile feroce şi ostile ale lui Baldwin, capul 


pleşuv al secretarului Harraway şi încă douăzeci de 
asistenţi care constituiau prezidiul lojei; el se bucură că 
erau toţi prezenţi pentru a le transmite vestea cea nouă. 

— Suntem bucuroşi să te vedem, Frate, strigă 
Preşedintele. Avem de rezolvat o problemă pe care n-ar 
reuşi s-o dezlege decât judecătorul lui Salomon. 

— Este vorba de Lander şi Egon, îi explică vecinul lui în 
timp ce se aşeza. Amândoi cer să fie primii aleşi în lojă 
pentru a primi recompensa, disputându-şi crima asupra 
bătrânului Crable din Stylestown; care dintre cei doi l-a 
nimerit? 

Mac Murdo se îndreptă cu mâna ridicată, asta fiind 
metoda lor de a întrerupe vorbitorul; întreaga adunare îşi 
îndreptă privirile asupra lui. Se lăsă o linişte adâncă. 

— Venerabile Stăpâne, zise el, am o veste urgentă. 

— Fratele Mac Murdo are o problemă urgentă, zise Mac 
Ginty. După regulament, are dreptul să ia cuvântul. Frate, 
ai cuvântul! 

Mac Murdo scoase scrisoarea din buzunar. 

— Venerabile Stăpâne, şi voi Fraţi, zise el. Vă aduc astăzi 
veşti proaste, dar mai bine să le cunoaşteţi şi să le discutăm 
imediat, decât să primim vreo lovitură pe neaşteptate, din 
care să nu ne mai revenim. Am fost informat că cele mai 
bogate şi cele mai puternice organizaţii ale acestui district, 
s-au coalizat împotriva noastră pentru a ne distruge. Chiar 
la ora asta un detectiv de la Pinkerton acţionează în Vale, 
strângând mărturii care, pentru mulţi dintre noi înseamnă 
ştreangul iar pentru alţii, închisoarea. Aceasta este 
problema pentru care am cerut cuvântul de urgentă. 

Din nou, în sală se lăsă o linişte adâncă. 

— Frate Mac Murdo, zise Preşedintele, unde se află 
dovada veştii pe care ne-ai adus-o? 

— În această scrisoare, zise Mac Murdo. 

EI citi cu glas tare pasajul, denunţând altfel intenţiile 
Companiilor apoi adăugă: 


— Mi-am dat cuvântul de onoare că nu voi da niciun 
amănunt asupra acestei scrisori; dar pot să vă spun, că 
după ce am citit-o, ea nu prezintă nimic interesant pentru 
lojă. Aşa am primit informaţia, aşa v-am transmis-o. 

— Domnule Preşedinte, spuse un vechi membru al lojei, 
am auzit vorbindu-se de acest Birdy Edwards; este cel mai 
bun detectiv pe care Pinkerton l-a angajat în serviciul său. 

— Îl cunoaşte cineva din vedere? întrebă Mac Ginty. 

— Eu, răspunse Mac Murdo. 

Un murmur de mirare străbătu mulţimea. 

— Am impresia că îi avem la degetul mic, continuă el cu un 
zâmbet triumfător. Să acţionezi bine şi repede, iată un 
mijloc de a preveni toate neplăcerile. Încrede-te în mine, 
ajută-mă, şi n-o să te mai temi de nimic! 

— În orice caz, de ce ne-am putea noi teme? Ce poate şti 
acest individ despre afacerile noastre? 

— Aţi avea dreptul de a vorbi astfel, dacă toată lumea ar fi 
la fel de sigură ca dumneata, Consiliere! Dar individul ăsta 
are în spatele lui milioanele capitaliştilor. Credeţi că în toate 
lojile nu se va găsi un Frate, capabil de defăimare şi de a se 
lăsa cumpărat? Birdy Edwards va afla cu siguranţă 
secretele noastre, dacă nu le-o fi şi aflat. 

— Asta nu va ieşi niciodată din Vale! răspunse Baldwin. 

Mac Murdo făcu un semn de aprobare. 

— Pe curând, Frate Baldwin, zise el. Tu şi eu s-ar putea să 
nu fim de aceeaşi părere mereu; însă în această seară ai 
pus degetul pe rană. 

— Oare unde e omul ăsta? Cum îl vom recunoaşte? 

— Venerabile Stăpâne, continuă Mac Murdo, lăsaţi-mă să 
vă spun că această afacere este de o importanţă 
extraordinară, motiv pentru care vom discuta în plen. 
Dumnezeu să mă păzească de a nu arunca suspiciunea 
asupra unora din Fraţii noştri prezenţi aici! Însă ar fi 
suficientă cea mai mică indiscreţie pentru a ne micşora 
şansele reuşitei: cer lojei să se constituie o comisie formată 


din cinci membri. Atunci, voi spune liber tot ceea ce ştiu şi 
care este sfatul meu. 

Propunerea a fost acceptată, şedinţa s-a ţinut şi comisia a 
fost numită. În afară de preşedinte şi Baldwin, mai fură 
numiţi printre alţii, Harraway, secretarul pleşuv, Tigru 
Cormac, tânără brută setoasă de sânge, Carter, trezorierul, 
şi Fraţii Willaby, doi criminali înrăiţi şi fără scrupule care nu 
se temeau de nimic. 

Mica petrecere care încheia de obicei reuniunile lojei fu 
scurtă şi lipsită de antren. Toţi erau trişti şi îngânduraţi. 
Pentru prima dată aceşti oameni vedeau ridicându-se pe un 
cer mult timp senin norul ameninţător al legii. Trăiau într-o 
stare de vegetaţie, în care gândul că ar putea fi pedepsiţi 
era absolut exclus, sau pur şi simplu fantezist. Plecară la 
casele lor devreme pentru a-i lăsa pe cei din conducere să 
judece în locul lor. 

— Vorbeşte, Mac Murdo, spuse Mac Ginty. Cei şapte 
bărbaţi aşezaţi pe scaunele lor păreau statui de piatră. 

— V-am spus că l-am cunoscut pe Birdy Edwards, explică 
Mar Murdo, este inutil să spun că se află aici sub un nume 
fals. Fără îndoială că este un băiat foarte curajos şi nu un 
prost. Acum răspunde la numele de Steve Wilson şi 
locuieşte la Hobson Patch. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am vorbit cu el din întâmplare. Nu mi-ar fi trecut prin 
minte dar nu aş fi făcut legătura cu ce scrie în scrisoare. 
Acum, însă, nu mai am nici o îndoială. Pur şi simplu, din 
întâmplare, l-am întâlnit miercuri cu ocazia unei mici 
incursiuni. Mi-a spus că e ziarist şi l-am crezut. Dorea să se 
informeze pentru New York Press, despre ceea ce se 
întâmplă aici şi despre excesele ucigaşilor. Mi-a pus tot felul 
de întrebări, ca şi cum s-ar fi informat pentru ziarul său. Îţi 
închipui ce s-ar fi întâmplat dară aş fi scos un singur cuvânt. 
„Voi plăti oricât pentru ca directorul meu să fie mulţumit. Îi 
voi relata tot ce se poate pentru a-l satisface”. După 
poveştile pe care i le-am spus, mi-a dat o bancnotă de 


douăzeci de dolari promiţându-mi de douăzeci de ori suma 
asta dacă i-aş furniza informaţiile de care avea nevoie. 

— Ei, şi? 

— Păi, i-am spus tot felul de povesti. 

— Şi rum ai aflat că nu e ziarist? 

— Iată cum. Cobora pe Hobson Patch în acelaşi timp cu 
mine. Eu intram la biroul de telegraf, iar el, ieşea. „Într- 
adevăr, mi-a spus funcţionarul, o astfel de telegramă ar 
trebui să vă coste dublu. Adevărul este că textul nu mai 
încăpea în spaţiu şi dacă l-am fi restrâns ar fi trebuit să-l 
scriem în chineză”. În fiecare zi se întâmplă la fel, adăugă 
funcţionarul. Da, am răspuns eu, trimite informaţii speciale 
ziarului său şi se teme să nu ile fure. Şi eu şi funcţionarul 
ne-am gândit la acelaşi lucru. Astăzi însă gândesc altfel. 

— La naiba! S-ar putea să ai dreptate, îi zise Mac Ginty, 
dar ce trebuie să facem? 

— Să scăpăm de el, propuse unul. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— N-aş sta pe gânduri nici o clipă, dacă aş şti unde îl pot 
găsi, zise Mac Murdo. Locuieşte la Hobson Patch, dar nu 
ştiu unde stă. De altfel, mi-am şi făcut un plan, dacă îmi daţi 
voie să acţionez. 

— Explică-te! 

— Voi merge mâine la Hobson Patch; graţie funcţionarului 
de la telegraf care îl cunoaşte, cred că voi descoperi adresa 
individului. Îi voi spune că fac parte din Organizaţia 
Oamenilor Liberi. 

Îi voi oferi, contra unei sume mari de bani, secretele lojei. 
El este încântat de propunerea-mea. Îl voi asigura că am 
toate hârtiile la mine, dar nu voi risca nimic, aşa că mă voi 
duce la o oră când străzile sunt pustii. Mă va crede pe 
cuvânt. Îl voi ruga să vină seara la orele zece şi-i promit că 
va vedea tot. Va veni, fiţi liniştiţi! 

— Bine, dar ce va urma? 

— Urmarea e simplă. Locuiesc într-o casă mai singuratică. 
Propunerea mea, văduva Mac Namara este o persoană de 


încredere şi mai e şi surdă. În încăpere nu se află decât 
Scanlan şi cu mine. Dacă Birdy Edwards acceptă să vină, 
veţi afla şi veţi veni cu toţii între orele şapte şi nouă. Va fi al 
nostru. Ori el, ori noi. 

— Dacă nu mă înşel, este vorba de un funcţionar de la 
Pinkerton. Fii atent. Mac Murdo: mâine seară la orele nouă, 
suntem la tine. De îndată ce intră individul, încui uşa. De 
rest ne vom ocupa noi. 

VII. 

CAPCANA 

— Aşa cum spusese şi Mac Murdo, locuinţa lui situată la o 
oarecare distanţă de şosea, într-un loc mai ferit, era un loc 
favorabil crimei. În orice altă împrejurare, bandiții fură 
mulţumiţi să-şi atragă victimele şi să-şi descarce pistoalele 
asupra lor; în cazul de faţă îi interesa mai ales să afle ce 
informaţii a putut transmite Birdy Edwards. Dacă ar 
interveni însă prea târziu, dacă răul s-ar produce, cu atât 
mai mult vor avea satisfacția răzbunării. Ei sperau ca să nu 
fi intervenit nimic grav înainte de a se întâlni cu acesta. 
Bine informat, nu a încetat să noteze şi să telegrafieze 
balivernele povestite de Mac Murdo. În plus, ei aflaseră 
acest lucru, şi când îl vor avea în mâna lor, îl vor face să 
vorbească. N-ar fi pentru prima dată că prinzând un martor 
recalcitrant, să fie redus la tăcere prin tăierea limbii. Aşa 
cum se înţeleseseră, Mac Murdo se duse la Hobson Patch. 
Se pare că în dimineaţa asta, poliţia se interesa de el într- 
un mod deosebit. Căpitanul Marwin încercă să-l abordeze în 
sala de aşteptare a gării însă el îi întoarse spatele. La 
reîntoarcerea sa din misiune, în timpul zilei, îl văzu pe Mac 
Ginty la Casa Uniunii. 

— Omul nostru va veni, zise el. 

— Bine! răspunse Mac Ginty. 

Gigantul se afla în cămaşă, iar pe vesta sa imensă sclipeau 
lanţuri şi brelocuri din aur masiv; un diamant arunca mii de 
flăcări printre firele de păr din barbă. Politica şi comerţul 
cu băutura, i-au adus puterea şi bogăţia deodată, şi găsea la 


fel de stupidă ideea închisorii sau a sărăciei, brusc apărută 
în ochii lui cu o seară înainte. 

— Crezi că ştie multe despre noi? întreabă el angoasat. 

Mac Murdo scutură trist din cap. 

— Se află aici de mult timp, de cel puţin şase săptămâni. 
Cu banii Companiei probabil că a obţinut rezultate bune şi 
nu le va păstra doar pentru el. 

— În loja noastră, nu cred să avem vreun om slab. Poate 
doar, în afară de fricosul de Morris. Dacă cineva ne-o coace, 
numai el poate fi. 

Am de gând să-i trimit în seara asta doi dintre băieţii 
noştri, care facă să mărturisească cu orice preţ. 

— Nu văd de ce, răspunse Mac Murdo. Vă mărturisesc că 
am o oarecare stimă pentru Morris şi că mi-ar părea rău 
dacă i s-ar întâmpla ceva. O dată sau de două ori am 
discutat cu el afacerile din lojă şi deşi nu împărtăşeşte întru 
totul ideile noastre, nu mi s-a părut a fi un trădător. Dar nu 
mă voi interpune între dvS. Şi el. 

— Vreau să sfârşesc cu diavolul acesta bătrân, strigă Mac 
Ginty într-o criză de nervi. De un an îl pândesc. 

— Ştiţi mai bine decât mine ce aveţi de făcut, reluă Mac 
Murdo. Totuşi, orice aţi face, va trebui să aveţi răbdare 
până mâine. De vreme ce problema referitoare la Pinkerton 
nu s-a rezolvat, să-l păzim ca să nu ridice capul. Nu ne 
putem permite astăzi să fim în atenţia poliţiei. 

— Aveţi dreptate, ar trebui să-l tăiem în bucăţi ca să aflăm 
numele informatorului său. Nu cumva a mirosit că-l atragi 
în capcană? 

Mac Murdo începu să râdă. 

— l-am simţit punctul slab. I-am promis că îl voi pune în 
legătură cu banda ucigaşilor. Va face tot ce vom dori. Am 
acceptat suma dată de el. 

Mac Murdo râdea în timp ce scoase un teanc de bancnote 
şi îl răsfoi. 

— Şi eu voi primi tot atât când îi voi arăta documentele! 

— Care documente? 


— Documente fictive, la naiba. Statutul, regulament, lista 
membrilor. Şi nu va pleca decât atunci când va afla sfârşitul 
întâmplării. 

— Crezi cumva că e fraier? zise Mac Ginty pe un ton 
sinistru. Nu te-a întrebat de ce nu i-ai adus hârtiile? 

— Aveţi impresia că mă crede capabil de o astfel de 
imprudenţă, eu, suspectat tot timpul şi pe care căpitanul 
Marwin l-a filat toată ziua? 

— Într-adevăr, am aflat asta, zise Mac Ginty. Şi mi-e teamă 
pentru tine, pentru ce va urma. Mă gândesc să-l aruncăm 
într-un puț de mină, după ce vom fi terminat cu omul 
nostru, dar orice am face nu-l vom împiedica să locuiască la 
Hobson Patch. 

Mac Murdo ridică din umeri. 

— Dacă vom reuşi să fim destul de abili, zise el, niciodată 
nu se va putea dovedi că l-am ucis noi. Nimeni nu trebuie 
să-l vadă intrând în casă la căderea nopţii, şi voi avea grijă 
să nu-l vadă nimeni ieşind. Ascultă-mă, domnule Consilier, 
îţi voi explica întâi planul meu, apoi mi-l vei explica pe al 
dumitale. Veţi veni la ora stabilită. Soseşte aici pe la orele 
zece; bate de trei ori, iar eu îi voi deschide, îi las să intre, şi 
închid uşa la loc. Iată-l în mâinile noastre. 

— Este simplu şi clar. Pentru ceea ce va urma” va trebui să 
ne gândim. Este înarmat, şi oricât ar fi de îmbrobodit, tot îşi 
va lua măsuri de prevedere. Închipuiţi-vă că-l fac să intre 
dintr-o dată într-o cameră unde se află şapte bărbaţi în 
vreme ce el se aştepta să mă găsească singur. Se poate 
servi de arma sa şi să rănească pe careva. 

— Ai dreptate. Zgomotul poate atrage toţi sticleţii din 
zonă. 

— Într-adevăr. 

— Iată deci cum voi proceda: veţi sta în sufragerie, cea în 
care v-am primit în prima zi, îl voi duce cu vorba până 
ajungem la uşă, şi-l voi lăsa sub pretext că trebuie să-mi 
caut hârtiile. Astfel îmi voi permite libertatea de a veni să vă 
spun cum stau lucrurile. Apoi mă întorc şi aduc documente 


false. În clipa în care va fi cufundat în lectură, eu voi sări 
asupra lui şi îi voi lua pistolul. La apelul meu, voi trebuie să 
fiţi gata. Cu cât veţi veni mai repede, cu atât mai bine va fi 
căci este la fel de puternic ca şi mine, şi-mi va fi greu să-l ţin 
până veţi sosi voi. Dar cred că voi reuşi. Sper. 

— Planul tău mi se pare excelent, spuse Mac Ginty. Loja îţi 
va rămâne îndatorată. Presupun că în ziua în care voi părăsi 
scaunul, voi şti pe cine să las în locul meu. 

— Evident. Nu sunt constrâns de nimic, spuse Mac Murdo 
cu glas liniştit, dar nu fără a lăsa să se vadă faptul că elogia. 

Întors acasă îşi luă măsuri de precauţie în vederea tragicei 
seri care-l aştepta. Mai întâi scoase cele două revolvere ale 
lui de tip Dantah şi Wesson, le curăţă şi le şterse, apoi 
controla camera care urma să-i servească pentru urmărire. 
Era o cameră mare, în al cărei mijloc se afla o masă mare, 
albă, din lemn, iar la margine o sobă. Era luminată de două 
ferestre fără perdele, prevăzute cu simple jaluzele. Mac 
Murdo observa aceste lucruri. Bineînţeles că părea prea 
expusă vederii pentru o afacere atât de secretă, dar ţinând 
cont de faptul că avea să se întâmple undeva departe de 
drum, inconvenientul avea mai puţină gravitate. În sfârşit, 
Mac Murdo avu o scurtă conversaţie cu unul dintre 
pensionari. În ciuda faptului că făcea parte din bandă, 
Scanlan era un omuleţ inofensiv, prea înţelept pentru a se 
opune camarazilor săi şi care în adâncul sufletului său, avea 
oroare de scenele însângerate. Mac Murdo îi relată pe scurt 
ceea ce urma să se întâmple. 

— Foarte curând, aici va muri un om. În locul tău, eu aş 
şterge-o. Mike Scanlan, aş înnopta în altă parte. 

— Pe legea mea, Mac, nu voinţa, ci energia îmi lipseşte. 
Când i-am văzut zilele trecute ucigându-l pe Dunn, 
directorul, mi-a trebuit multă voinţă ca să nu mi se facă rău. 
Eu nu sunt la fel ca tine sau Mac Ginty. Dacă aş şti că 
membrii lojei nu mi-ar reproşa acest lucru, aş urma sfatul 
tău: aş pleca. 


Cei şapte bărbaţi, veniră la ora fixată. Erau îmbrăcaţi în 
ţinută decentă, ca nişte cetăţeni respectabili. Însă privirile 
lor erau nemiloase, gurile strâmbe de ferocitate. Pe figurile 
lor se putea citi condamnarea lui Birdy Edwards. Nu exista 
nici măcar unul din ei care să nu-şi fi pătat mâinile de sânge 
de cel puţin douăzeci de ori; comiteau crima cu lipsa de 
sensibilitate asemănătoare cu cea a măcelarului. Cel mai 
redutabil, în aparenţă şi în faptă, era bineînţeles, Patronul. 

Harraway, secretarul, era un bărbat pricăjit, funfăit, care 
avea gâtul lung şi descărnat, picioarele agitate, aflate într-o 
continuă mişcare şi care nu ţinea cont nici de lege, nici de 
credinţă, neavând nici un scrupul în gestiunea financiară a 
Ordinului. Trezorierul Carter, un tip imposibil mai degrabă 
urâcios, de vârstă mijlocie şi cu ceva talente de organizator, 
nu a scăpat nici o crimă fără să nu se fi implicat adânc în ea. 
Fraţii Willaby, tineri, înalţi, subţiri, aveau privirile unor 
oameni de acţiune. În ceea ce-l priveşte pe Tigre Gormao, 
tânăr şi el, un bărbat puternic şi de a cărui ferocitate se 
temeau proprii camarazi. Mac Murdo pusese sticla de 
whisky pe masă, iar toţi ceilalţi se grăbeau s-o golească 
pentru a căpăta curaj. Baldwin şi Cormac erau de pe acum 
pe jumătate beţi, lăsându-se pradă instinctelor sălbatice. 
Cormac, cu mâinile întinse spre soba care emana căldură, 
căci nopţile erau încă răcoroase, înjură destul de tare: 

— Asta înseamnă să-i faci omului bine. 

— Da, zise Baldwin aprobându-l cu subînţeles. Să-l 
prindem pe Birdv Edwards şi pariez că va vorbi. 

— Va vorbi, fiţi liniştiţi, zise Mac Murdo ai cărui nervi erau 
întinşi până la limita extremă, deşi ducând tot greul 
afacerii, părea de o detaşare extremă astfel încât ceilalţi 
erau încântați. 

— Îl lăsăm pe mâna dumitale să faci ce vrei cu el. Nu se va 
îndoi de nimic până în clipa în care îi vei pune mâna în gât. 
Păcat că nu aveţi jaluzele la ferestre. 

Mac Murdo trecu pe la toate ferestrele şi trase toate 
perdelele. 


— Nimeni nu ne mai poate vedea la ora asta. 

— Şi dacă nu va veni? Dacă a mirosit capcana? zise 
secretarul. 

— Vă garantez că va veni, răspunse Mac Murdo. Nu numai 
voi sunteţi nerăbdători. Atenţie! 

Se auziră trei bătăi în uşă. Cei şapte bărbaţi încremeniră 
cu paharul în mână părând nişte figuri de ceară. 

— Sââât! 

Mac Murdo le făcu semn să tacă. Schimbară între ei priviri 
exultante în timp ce pe ascuns îşi pipăiau armele. 

— Pe viaţa voastră, nici un cuvânt! şopti Mac Murdo ieşind 
din camera a cărei uşă fu închisă cu grijă. Cu urechea 
ciulită, se forţau să aibă răbdare. Numărară paşii 
camaradului lor care se depărta pe coridor. Auziră uşa de la 
intrare deschizându-se şi-l primiră pe vizitator. Paşii străini 
răsunau pe scări în timp ce o voce necunoscută pronunţa 
câteva cuvinte. Apoi uşa se închise cu zgomot, cheia fu 
răsucită în uşă: nu vor scăpa prada. Şi Tigre Cormao începu 
să râdă atât de înspăimântător încât Mac Ginty se văzu silit 
să-i astupe gura cu mâna. 

— Calmează-te, nebunule! murmură el. Poţi să ratezi totul. 

Din camera vecină răzbătu o conversaţie zgomotoasă, care 
părea să nu se mai oprească. Deodată, uşa se deschise şi 
apăru Mac Murdo, ducându-şi un deget la buze. Se apropie 
de un capăt al mesei, îşi privi complicii, unul câte unul. Se 
produse atunci în el o schimbare bruscă. Avea aerul unui 
om care se pregăteşte să îndeplinească o mare operă. 
Figura lui avea duritatea granitului. Ochii îi străluceau în 
cap ca două scântei. Toţi îl priveau neclintiţi, avizi, fără să 
scoată vreun cuvânt. Şi continua să-i ţintuiască pe fiecare 
cu priviri stranii. 

— Ei bine, zise în sfârşit Mac Ginty, a venit? Birdy Edwards 
e acolo? 

— Da, răspunse Mac Murdo încet. Birdy Edwards a venit: 
eu sunt Birdy Edwards! După ce pronunţă aceste cuvinte, 
se scurseră cam zece secunde, timp în care camera părea 


complet goală, atât de adâncă era liniştea. Un vas cu apă 
aflat pe sobă se vărsă. Şapte figuri palide se ridicară 
deodată; şapte bărbaţi îl priveau cu groază pe cel care-i 
privea de sus în jos. Se auzi un zgomot mare de sticlă 
spartă. Împuşcături de arme răsunau şi străluceau în cadrul 
ferestrelor, perdelele cădeau zdrenţuite. 

Scoţând un urlet de urs rănit, Mac Ginty se îndreptă spre 
uşa întredeschisă: ameninţarea unui revolver şi ochii 
albaştri ai căpitanului Marwin care-l ţintuiau cu severitate îl 
făcură să se aşeze la locul lui. 

— Mai bine stai pe loc, domnule Consilier, zise cel, care 
până atunci se numise Mac Murdo. lar dumneata. Baldwin 
lasă revolverul în pace, altfel mă obligi să trag. Hai, supune- 
te, pentru Dumnezeu! Aşa, e bine! În casă se mai află 
patruzeci de băieţi bine înarmaţi: calculaţi-vă şansele! Fii 
cu ochii pe ei, Marwin! În faţa depunerii armelor, nu mai 
era posibilă nici un fel de rezistenţă. Asasinii fură 
dezarmaţi. Posomoriţi, confuzi, stupizi, se aflau cu toţii 
aşezaţi în jurul mesei. 

— Înainte de a ne despărţi” trebuie să vă spun câteva 
cuvinte, spuse cel ce îi prinsese în capcană. Probabil că nu 
ne vom mai revedea decât în faţa judecătorului şi, v-aş 
sfătui să vă gândiţi la anumite lucruri. Acum aţi aflat cine 
sunt cu adevărat. În sfârşit, pot să spun că mi-am atins 
scopul. Eu sunt Birdy Edwards, trimis de agenţia Pinkerton. 
Am fost ales pentru a vă distruge pe voi şi clica voastră, am 
avut de jucat un rol dificil şi periculos. Nici cel mai apropiat 
părinte al meu, nici cel mai scump prieten al meu, nimeni 
nu a bănuit nimic, nimeni, cu excepţia căpitanului Marwin şi 
a şefilor mei. În seara asta, mulţumesc lui Dumnezeu, 
partida s-a sfârşit. Şi eu sunt cel care câştigă! 

Şapte figuri palide şi rigide se aflau aţintite asupra sa; ele 
exprimau o ură şi o ameninţare de neclintit. 

— Poate veţi crede că jocul va continua? Fie! Vă avertizez 
în orice caz, cunosc pe mulţi dintre voi care nu vor mai 
pune mâna niciodată pe vreo armă, nu mai vorbesc de 60 


dintre acoliţii voştri care, în seara asta, vor dormi în 
închisoare. Vă mărturisesc, că atunci când mi s-a 
încredinţat acest caz, am refuzat să cred că există o 
societate ca a voastră. „Închipuiri de ziarist”, îmi ziceam eu 
şi mă îndoiam că aceea era realitatea. Mi s-a spus că faceţi 
parte din Ordinul Oamenilor Liberi; m-am dus la Chicago, 
unde am fost primit în societatea lor şi nu credeam că în 
afara unei imaginaţii de ziarist, voi găsi o societate nu 
numai în ofensivă, dar ocupându-se cu afacerile. Totuşi, 
trebuia să-mi îndeplinesc misiunea: aşa că veneam din tara 
cărbunelui. De îndată ce am ajuns, mi-am dat seama de 
eroarea mea, am înţeles că ziarele nu inventaseră nimic. 
Prin urmare am rămas şi m-am înhămat la un nou caz. Nu 
am comis nici o crimă la Chicago. N-am fabricat niciodată 
un dolar fals. 'Toţi aceia pe care vi i-am dat erau la fel de 
valoroşi ca toţi ceilalţi, deci este cea mai bună afacere pe 
care am făcut-o în viaţa mea. Ştiam că mijlocul prin care 
trebuia să vă intru în graţii erau banii, şi am obţinut 
rezultatul sperat. Aşadar m-am afiliat lojei voastre 
infernale, am intrat în consiliul vostru. Veţi spune poate că 
m-am arătat demn de a fi intrat în turma voastră? Spuneţi 
ce vreţi, acum v-am prins. De altfel, vreţi să ştiţi adevărul? 
Am făcut parte din banda care l-a pedepsit pe bătrânul 
Stranger; nu am avut timp să-l previn, dar am putut să-ţi 
opresc mâna, Baldwin, în clipa în care ai vrut să-l ucizi. 
Dacă, pentru a-mi păstra poziţia în mijlocul vostru v-am 
sugerat anumite lucruri, acesta a fost numai pentru a vă 
putea împiedica să le duceţi la îndeplinire. Din lipsa unor 
informaţii suficiente, nu i-am putut salva pe Dunn şi 
Manzies; dar dacă criminalii au scăpat justiţiei nu mai este 
vina mea. Am avut grijă să-l previn pe Chester Wilcox, 
înainte de a-i exploda casa; când aceasta a explodat, el se 
afla la adăpost împreună cu familia. În ciuda a tot ceea ce 
am făcut s-au comis o mulţime de crime, dar gândiţi-vă de 
câte ori sa întâmplat ca un om pe care îl aşteptaţi să vină pe 
un anumit drum, acesta a mers pe altul, sau când era plecat 


în oraş, în timp ce voi îl căutaţi acasă, el cine ştie pe unde se 
afla. Toate acestea au fost opera mea. 

— Trădătorule! zise Mac Ginty strângându-şi dinţii şi 
şuierând. 

— Da, da, John Mac Ginty, numeşte-mă cum vrei, dacă asta 
te satisface. Dumneata şi acoliţii dumitale v-aţi purtat ca 
nişte duşmani ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor şi a sosit 
vremea ca cineva să se interpună între dumneata şi cei pe 
care îl strângeai cu uşa. 

Nu exista decât un singur mijloc de a reuşi, şi l-am obţinut. 
Eu, trădător, îmi închipui că mulţi oameni vor vorbi despre 
mine ca despre un eliberator când vor afla că pentru a-i 
salva a trebuit să cobor în infern. Am petrecut aici trei luni 
şi nu mai vroiam să mai treacă nici o zi, cu toate că, 
trezoreria statului îmi oferea oricât. Eram forţat să rămân 
până în clipa în care voi fi sigur că aţi picat în capcană cu 
toate misterele voastre. Aş mai fi aşteptat încă puţin dacă n- 
aş fi aflat că secretul meu se află în pericol; o scrisoare 
primită în oraş ameninţa să aflaţi totul. Trebuia să acţionez, 
aşa că am acţionat imediat. Nu mai am nimic de spus, în 
afara faptului că, în ziua morţii mele mă voi gândi că am 
reuşit să fac ceva pentru valea asta. Să-mi fie strânse 
lucrurile, şi la drum! 

La căderea serii, Scanlan, rugat să ducă o scrisoare 
domnişoarei Ettie Seafter, a acceptat misiunea cu multă 
bucurie, şi înţelepciune, şi începând cu prima oră a 
dimineţii, un tren special trimis de Compania de căi ferate 
ducea doi călători dintre care unul era o femeie deosebit de 
frumoasă, iar celălalt un bărbat care era vizibil preocupat 
să-şi ia precauţii pentru a nu fi recunoscut. Călătoria lor se 
îndeplini fără oprire şi fără neplăceri. Ettie şi iubitul ei nu 
trebuiau să mai calce în Valea Groazei. Zece zile mai târziu 
se căsătoriră la Chicago, iar bătrânul Iacob Shafter asistă la 
nunta lor. Procesul asasinilor se desfăşură departe de 
locurile unde adepţii lor ar fi putut să-şi exercite influenţa. 
Încercau în van să lupte; în van îşi aruncau membrii lojei 


râuri de bani pentru a-i salva; nici o declaraţie a vreunui 
apărător nu i-ar fi fost de folos împotriva declaraţiilor 
exacte, sigure, fără mânie, a unui om care studiase în cel 
mai mic amănunt viaţa lor, organizaţia şi crimele lor. După 
atâţia ani, fură în sfârşit, zdrobiţi şi dezbinaţi. Valea putea 
în sfârşit să vadă ridicându-se norul negru, care apăsase 
atâta timp asupra sa. Spânzurătoarea pusese capăt zilelor 
lui Mac Ginty, care devenise umil şi plângăreţ în ultima sa 
clipă de viaţă. Opt dintre complicii lui îi împărtăşiseră 
soarta, alţii cincizeci fură condamnaţi la închisoare pe timp 
mai lung sau mai scurt. Opera lui Birdy Edwards era 
completă. Totuşi, led Baldwin scăpase justiţiei; la fel şi fraţii 
Willaby şi alţii câţiva dintre cei mai răi din bandă. Dispărură 
timp de zece ani, apoi, într-o zi se regăsiră liberi: şi în ziua 
aceea Edwards înţelese că liniştea lui era pierdută. Ei 
juraseră să răzbune moartea camarazilor lor şi încercau să 
o facă pe toate căile şi, cu toate mijloacele. Îl vânară prin tot 
oraşul Chicago; două tentative de asasinat lipsiseră puţin să 
nu-şi atingă ţinta. Refugiat sub un nume nou în California, 
mult timp fu întunecat din cauza morţii soţiei sale. Încă o 
dată le scăpă asasinilor şi plecă sub un nume fals, Douglas, 
lucrând într-un ţinut singuratic, în inima muntelui, unde, 
asociindu-se cu un englez numit Barker, se îmbogăţi. În 
sfârşit, avertizat că urmăritorii lui i-au aflat drumul, fugi 
imediat în Anglia. Aici se căsători cu o femeie demnă de el; 
şi astfel John Douglas duse timp de cinci ani în Sussex o 
existenţă de gentilom de ţară, care trebuia să se întrerupă 
datorită straniilor evenimente de la conacul din Birlstone. 

EPILOG. 

Curtea juraţilor poliţiei îşi încheie dezbaterea, deferindu-l 
pe John Douglas curţii cu juraţi, care îl achită pentru că 
acţionase în legitimă apărare. „Scoate-l din Anglia, cu orice 
preţ”, „Fă-l să plece”, îi scrisese Holmes soţiei sale. „Aici nu 
se află în siguranţă. Un pericol mai mare îl ameninţă acum”. 
Trecuseră două luni de atunci şi amintirea acelui caz 
începea să se şteargă din minţi când într-o dimineaţă, un 


bilet enigmatic fu strecurat în cutia noastră de scrisori. „Ah! 
Dumnezeule! Dumnezeule! Domnule Holmes, spusei eu 
deodată. Nici adresă, nici semnătură. Îmi vine să râd când 
văd mesajul ăsta baroc”. Dar Holmes îl luă cu o gravitate 
puţin obişnuită. 

— lar vreo poveste infernală, Watson, zise el. Şi cu fruntea 
încreţită se tolăni în fotoliul său. 

Întrucât noaptea se lăsa, camerista noastră, doamna 
Hudson veni să ne anunţe deodată că un gentleman cerea 
să-i vorbească domnului Holmes pentru un caz de cea mai 
mare importanţă! În aceeaşi clipă apăru în spatele ei 
domnul Cecil Barker, prietenul nostru de la conac. Părea 
obosit şi tras la faţă. 

— Am veşti groaznice domnule Holmes, zise el. 

— Mă temeam că aşa va fi, zise Holmes. 

— Presupun că aţi primit o telegramă? 

— Nu, dar iată un bilet al cărui autor trebuie să fi avut o 
veste. 

— Este vorba de sărmanul Douglas. Mi s-a spus că în 
realitate se numea Edwards, dar pentru mine, el va rămâne 
pentru totdeauna Jack Douglas din Benito Canon. Vă aduc 
la cunoştinţă că în urmă cu trei săptămâni s-a îmbarcat 
împreună cu soţia sa la bordul vasului Palmyrya care 
mergea spre Africa de Sud. 

— Într-adevăr? 

— Pachebotul sosi la Cap noaptea trecută, şi în dimineaţa 
asta, am primit cablograma următoare de la Ivy Douglas” 
„Jack a dispărut în largul insulelor Sfânta Elena aruncat 
peste bordul navei de o rafală de vânt. Nu se ştie cum s-a 
întâmplat acest accident”. 

Ivy Douglas. 

— Aşadar, s-a întâmplat! zise Holmes gânditor. Ei bine, nu 
mă îndoiam că acest accident n-ar fi fost o maşinaţie bine 
manevrată. 

— Prin urmare nu credeţi că a fost accident? 

— Nu. 


— O crimă? 

— Bineînţeles. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Aceşti asasini blestemaţi, 
monştri dezumanizaţi de răzbunare... 

— Nu, nu dragă domnule, nu, zise Holmes. Aici a fost o 
mână magistrală. Nici împuşcătură de la distanţă mică, nici 
revolver pierdut de cineva. Se poate recunoaşte mâna 
maestrului şi când, undeva se află Moriarty, nu mă înşel 
asupra lui. De data asta lovitura a plecat nu din America, ci 
din Londra. 

— Ce vă face să credeţi acest lucru? 

— Faptul că a fost comis de un om care nu are dreptul să 
nu fie infailibil întrucât situaţia sa. Care este unică, obligă 
asupra faptului că trebuie să reuşească în tot ceea ce 
întreprinde. O inteligentă deosebită, şi o putere de 
organizare s-au concentrat într-un singur om. Fără îndoială, 
că dacă iei un ciocan pentru a sparge o alună înseamnă să 
foloseşti energia în mod absurd, într-un fel cu totul 
extravagant: dar în sfârşit, aluna e spartă. 

— Oare cum s-a putut amesteca în această afacere 
individul despre care vorbiţi? 

— Ştiu doar un singur lucru, acela că primul cuvânt al lui a 
fost adresat de unul din locotenenţii săi. Americanii noştri s- 
au comportat ca nişte oameni avizaţi; transportându-şi 
operaţiile lor în Anglia, au făcut ceea ce putea face orice alt 
criminal; au alipit cauzei lor acest oracol al crimei. 

Mai întâi se mulţumiră să-şi studieze victima, apoi să pună 
în aplicare un program de execuţie. În sfârşit, aflând din 
ziare insuccesul tentativei lui Baldwin, a intervenit personal 
cu puterea lui de stăpânire obişnuită. M-aţi auzit, la 
Birlstone, punându-l pe prietenul dumitale în gardă, ştiind 
că un mare pericol pluteşte deasupra lui. M-am înşelat, 
oare? 

Barker îşi ţinea capul în mâini, şi cu mânie în glas zise: 

— Atunci va trebui să ne oprim aici? Acest personaj 
demonic nu-şi va găsi niciodată naşul? 


— N-aş spune asta, zise Holmes care părea să privească 
undeva departe; nu cred că nu-l vom putea învinge. Dar 
lasă-mi timp! Şi rămaseră tăcuţi câteva minute în timp ce 
ochii lui divini încercau să pătrundă viitorul... 


SFÂRŞIT 


1 Geniul locului. Anticii numeau „geniu” divinitatea 
proprie naturii fiecărui loc, lucru sau om. (Nota trad.)