Constantin Chirita — Ingerul Alb

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţa 


Îngerul alb 


Cuvânt înainte. 

Acest caz este ultimul din celebra „Trilogie în alb”, pe care 
doctorul Tudor m-a autorizat, până la urmă, s-o aduc la 
cunoştinţa publicului şi cred că este cel mai complicat şi mai 
uluitor prin deznodământul neaşteptat, adică prin 
intervenţia în extremis a eroului meu, care, după o 
fulgerătoare analiză logică, adevărată culme a virtuozităţii, 
a izbutit să prevină o cumplită eroare judiciară, sau, în cel 
mai bun caz, să dea cheia sigură a unei probleme aparent 
insolubilă. 

Profit de această ultimă întâlnire cu cititorii pentru a 
mărturisi, fără falsă modestie, meritul pe care totuşi lam 
avut în publicarea acestui caz, doctorul Tudor rezistând 
multă vreme torturii verbale şi somaţiilor rele la care l-am 
supus. Încuviinţarea i-am smuls-o abia după ce i-am promis 
solemn că nu voi mai relata alte cazuri şi că voi aminti încă 
din prefaţă mulţumirile lui la adresa maegştrilor enigmelor 
detective al căror umil discipol se consideră. 

Doctorul Tudor m-a rugat de asemenea să sfătuiesc 
cititorii să nu facă nici o analogie între personajele care 
participă la elucidarea acestui caz şi eroii unor celebri şi 
foarte preţuiţi autori de romane polițiste. Orice asemănare 
constituie o pură întâmplare şi este însoţită aprioric de 
scuzele de rigoare. Adăugăm la toate acestea urările de 
rămas bun ale eroului şi ale cronicarului său, precum şi 
speranţa că despărţirea noastră se va face cu o lectură 
plăcută 


PERSONAJELE PRINCIPALE: 


Angelo Petti, 38 de ani, om de afaceri, filantrop. 

Margaret Smith, 34 de ani, vedetă etalon a televiziunii 
americane. 

John Sheridan, 55 de ani, om de afaceri american. Peter 
Duffin, 56 de ani, fost director al unei bănci din New York. 

Eva Morelli, 30 de ani, celebră vedetă de cinema. 

James Ladd, 40 de ani, redactor al unei mari reviste din 
New York. 

Bob Stewart, 37 de ani, secretar particular al lui Angelo 
Petti. 

Max Taylor, 46 de ani, director al unei agenţii de reclame 
din New York. 

Tonio Velazza, 43 de ani, căpitanul yachtului 
„CONEFESSION”. 

Achile Pommot, detectiv de faimă mondială. 

Larry L. King, detectiv de faimă mondială. 

Georges Graisset, detectiv de faimă mondială. Dr. 
Alexandru Tudor. 

Nu a putut răspunde invitaţiei, din motive bine întemeiate, 
Boroslav Venceleicic, detectiv de faimă mondială. 

Invitaţia. 

Domnul Angelo Petti, vizitator pasionat al muzeelor şi 
galeriilor de artă: Metropolitan, Victoria and Albert, Louvre, 
Prado, Uffizi, Acropole, etc., vă roagă să luaţi parte la 
lansarea yachtului „CONFESSION”, cel mai rapid yacht din 
lume, care va avea loc, fără nici o ceremonie, în ziua de 
vineri 12 iulie, la şantierul „BON PLAISIR - OSSANIS”, din 
portul Constantinopol. Gazda ar fi onorată să rămâneţi 
oaspetele vasului pe toată durata croazierei inaugurale: 
Constantinopol - Mamaia - Yalta - Suhumi - Batumi - 
Trebizonda - Samsun - Sinop - Scutari - Constantinopol, în 
decursul căreia vi se va face confesiunea unei mari enigme 
contemporane. Veţi fi probabil interesaţi şi bucuroşi să ştiţi 
că printre invitaţii noştri se află actrițele Eva Morelli şi 
Margaret Smith, domnul John Sheridan, editorul şi ziaristul 
James Ladd, renumiţii detectivi: Achile Pommot, Georges 


Graisset şi Larry L. King, precum şi alte personalităţi 
proeminente ale lumii noastre. Alăturăm un cec în valoare 
de 10.000 dolari, pentru pregătirile şi cheltuielile de 
transport, care vi se va onora, pe baza preţioasei 
dumneavoastră semnături, la orice agenţie a băncii Chase 
Manhattan. În cazul că veţi accepta şi confirma invitaţia 
noastră, veţi fi aşteptat în ziua de 12 iulie, ore 20,15 foarte 
precis, la intrarea privată a bazinului de lansare, de către 
căpitanul yachtului, domnul Tonio Velazza. 

Pe deplin încredinţaţi că oricare va fi răspunsul, veţi 
păstra cea mai nobilă şi mai necesară discreţie, vă rugăm să 
primiţi mulţumirile noastre foarte sincere împreună cu 
întreaga noastră stimă. 

Al dumneavoastră, Angelo Petti. 

După ce termină de citit invitaţia, Bob Stewart pocni 
mulţumit din degete: 

— Prin urmare asta i-o trimitem lui... Max Taylor, pentru 
ora opt şi un sfert seara... 

Angelo Petti se uită pe un tabel, apoi răspunse: 

— Pe Max Taylor n-o să-l mai primim noi şi nici pe ceilalţi 
doi: Margaret Smith şi... Peter Duffin. Îi va primi căpitanul 
Velazza. 

— Perfect! O. K.! Se bucură iarăşi Bob Stewart, apoi 
începu să bifeze o listă cu nume. Va să zică: James Ladd, la 
ora 18 fix! John Sheridan, la ora 18,20 fix. 

Achile Pommot, la ora 18,50 foarte precis. Larry L. King, la 
ora 19,10 foarte precis. Eva Morelli, la ora 19,30 fix. 

Comisarul Georges Graisset, la ora 19,50 foarte precis. 
Prin urmare, pe toţi aceştia îi vom primi noi... Ceilalţi: Max 
Taylor, la ora 20,15 foarte precis. Margaret Smith, la ora 
20,30 fix. 

Peter Duffin, la ora 20,50 foarte precis... Vor fi primiţi de 
căpitanul Tonio Velazza... 

— În cât timp ar putea să vină confirmările? Se interesă 
Angelo Petti. 


— După stilul invitaţiei şi după suma de pe cec, cred că a 
doua zi după primire, răspunse Bob Stewart. 

Capitolul 1. 

În după amiaza zilei de 12 iulie, la ora şase fără un minut; 
căpitanul Tonio Velazza, un bărbat înalt şi impunător, cu 
sprâncene negre, stufoase şi cu o faţă prelungă, bronzată şi 
tăiată de riduri, terminându-se cu un barbişon sever, 
deschise uşa de la intrarea privată a şantierului Ossanis 
exact în clipa când dintrun taxi oarecare cobora un bărbat 
oarecare, fără alură, fără proporţii, cu o figură inexpresivă, 
dacă n-ar fi fost încondeiată de o mustață stranie, imitație 
unică după Salvador Dali, poate chiar pictată de marele zeu 
al surrealismului. Oare acest tip să fie unul din cei mai mari 
playboy ai Americii, după cum are reputaţia? Se întrebă 
aproape consternat căpitanul Tonio Velazza, dar imediat îşi 
găsi un zâmbet binevoitor şi făcu un pas în direcţia 
oaspetelui: 

— Domnul James Ladd, dacă nu mă înşel...? 

— În carne şi oase... Dar şi în suprastructura aceasta 
fibro-textilă, răspunse fin mustăciosul. Probabil că am 
cinstea să fiu primit chiar de... 

— Căpitanul Tonio Velazza, se grăbi uriaşul, parcă pentru 
a-şi feri oaspetele de o eroare. Poftiţi! E ora şase fix! 

James Ladd porni primul, în direcţia indicată de căpitan, 
încetinind însă insesizabil pasul, pentru a merge umăr la 
umăr, sau mai bine zis cap la umăr, cu uriaşul. 

— Foarte încântat de cunoştinţă... Îşi aminti James Ladd, 
cu întârziere, complimentul necesar. Dacă nu mă trădează 
memoria, cam cu zece ani în urmă aţi izbutit o foarte 
temerară traversare a Atlanticului, de unul singur, într-o 
vajnică bărcuţă cu pânze. 

— Aveţi o memorie excelentă! Îl şi se gratula căpitanul. 
Dar sunt dator, măcar acum, să fac această mărturisire: nu 
am fost întrutotul singur în acea escapadă, ci într-o 
companie destul de plăcută... Referindu-mă bineînţeles la 
cutezătoarea dumneavoastră revistă. 


— Pe atunci încă nu era revista mea, răspunse James Ladd, 
dar primesc cu plăcere complimentul. Sper însă că nu 
aceasta e confesiunea pentru care am fost invitaţi... 

Căpitanul se mulţumi să ridice din umeri, iar câteva 
secunde mai târziu se despărţi de musafir printr-o înclinare 
corectă a capului. Ajunseseră la o scară albă ca marmura, 
prin care yachtul se unea cu şantierul şi în capul scării se 
aflau doi bărbaţi, pregătiţi, după cum dovedeau gesturile şi 
mai ales zâmbetele lor voluntare, să primească oaspeţi. 
Amândoi păreau să aibă aceeaşi vârstă, parcă şi aceeaşi 
carură şi la prima vedere deosebirea dintre ei era o 
deosebire de culoare. Unul era negricios şi îmbrăcat de sus 
până jos în alb rafinat, strălucitor, de la pălăria turtită cu 
boruri întoarse, care voia probabil să lanseze o modă nouă, 
până la pantofii împletiţi, cu bombeuri încovoiate şi cu 
şnururi bogate. Celălalt părea alb, palid chiar, dar asta 
poate din cauza hainelor de un albastru închis, fosforescent, 
cum e cerneala mării în jurul insulei Capri. Primul purta 
ochelari fumurii cu rame de aur, care nu-i ascundeau însă 
privirile neastâmpărate, celălalt părea mai melancolic, mai 
meditativ. Primul se recomandă Angelo Petti, celălalt Bob 
Stewart. 

— Deci dumneavoastră sunteţi proprietarul acestui yacht 
magnific... Şi autorul celei mai ciudate invitaţii pe care am 
primit-o până acum, spuse James Ladd. 

— Da! Răspunse cu un ton sec Angelo Petti, deşi privirile 
îşi continuau jocul lor neastâmpărat, devenind parcă 
ironice. Fiţi binevenit pe acest yacht al confesiunii şi al 
sincerităţii şi vă rugăm totodată, ca după o foarte necesară 
noapte de odihnă, să-l consideraţi al dumneavoastră, mai 
ales că mâine vă vom sta la dispoziţie cu una din surprizele 
făgăduite. 

— Adică până mâine suntem prizonieri? Descoperi cam 
fără plăcere James Ladd. 

— Oarecum... Răspunse Bob Stewart în locul lui Angelo 
Petti. Cina vi se va servi în cameră, după dorinţă... 


Străbătuseră aproape tot coridorul principal al corpului 
central. James L.add ar fi vrut să spună ceva, dar îl opri 
vocea fără ton a lui Angelo Petti: 

— Camera dumneavoastră, numărul 14! Vom fi fericiţi ca 
mâine dimineaţă să vă întâlnim bine dispus, bine odihnit, în 
stare să suportaţi orice surpriză... 

Era o invitaţie de despărţire, dar James Ladd navea de 
gând s-o accepte cu una cu două. Parcă ghicindu-i 
gândurile, Bob Stewart pătrunse în cameră înaintea lui şi 
începu prezentările: 

— Baia are în permanenţă apă caldă... Dar s-a deghizat 
sub forma unui duş. Frigiderul are în permanenţă gheaţă, 
răcoritoare şi diverse tentaţii şi necesităţi... 

James Ladd era obişnuit cu tot felul de festinuri, văzuse în 
viaţa lui tot felul de baruri simandicoase, dar nu se aştepta 
să găsească, într-un frigider personal, în cabina unui yacht 
o asemenea diversitate de băuturi: zeci de sticle, de la cel 
mai fin scotch până la cel mai fin porto, de la vodcă Smimoff 
la Moscovscaia Osovaia Vodca, de la bere Lowenbrau la 
bere Miller, de la vin de Madera la vin de Cotnari, de la 
Benedictină la Chartreuse, de la Grand fine Napoleon la 
Grand fine Metaxa, de la şliboviţă slovacă la ţuică de Turţ. 

— Hm! Îşi frecă mâinile James Ladd. Vorba căpitanului 
Velazza: cu o asemenea companie plăcută... Mă refer, 
bineînţeles, la cutezătorul şi cuprinzătorul dumneavoastră 
frigider bar, prizonieratul nu va fi foarte dur... 

— Totuşi... Făcu un gest de om care se predă Bob Stewart, 
dacă veţi dori cocktailuri speciale, barul yachtului vă va sta 
la dispoziţie între orele 10 şi 12 noaptea... lar această 
natură moartă cu crizanteme este de fapt uşa mascată a 
unei mici farmacii în care veţi găsi câteva medicamente 
uzuale. Inutil să adăugăm că am dori să nu deschideţi 
niciodată această uşiţă, chiar dacă uşa barului nu s-ar 
închide niciodată. Pentru orice eventualitate însă... 

Tabloul cu crizanteme fu împins, ca o uşă glisantă, până la 
jumătatea lui, descoperind o firidă lăcuită în care se înşirau 


diferite produse farmaceutice renumite: antinevralgice, 
tonifiante, somnifere, mai uşoare, sau mai violente, eteruri, 
calmante, sedative, glutacide şi o gamă de ceaiuri 
medicinale româneşti. 

— Încă odată, fiţi binevenit la bordul yachtului 
„Confession”! Se înclină Angelo Petti din cadrul uşii. 

— Şi totuşi figura dumneavoastră nu-mi este întru totul 
necunoscută! Îi spuse pe neaşteptate James Ladd lui Bob 
Stewart. Aş putea să jur că v-am mai văzut undeva... la New 
York. 

Bob Stewart îi răspunse doar printr-un zâmbet nedefinit. 

James Ladd aşteptă câteva secunde apoi deschise cu 
precauţie uşa cabinei. Ciudatele gazde aproape că 
ajunseseră la celălalt capăt al coridorului principal. Dar nu 
plecă imediat pe urmele lor, aşa cum îşi pusese în gând. Mai 
întâi făcu o trecere în revistă a camerei. Nu semăna deloc 
cu o cabină obişnuită de vas. Prin mobilier, prin confort, 
prin spaţiile generoase era de-a dreptul somptuoasă. Nu-i 
găsea nici un cusur. Dacă nar fi fost avertismentele şi 
îngrădirea mişcării... Dar James Ladd nu era unul din acei 
oameni care abia aşteaptă o vorbă pentru a deveni sfinţi. 
Descoperi repede uşa spre terasă şi mai ales descoperi, 
după ce ieşi pe uşă, că terasa e asemeni coridorului, fără 
nici un obstacol, şi... Fără nici o fiinţă. O preferă coridorului 
şi astfel porni leneş, cu mâinile la spate, pe urmele paralele 
ale gazdelor. Numără uşile şi chiar privi, simulând 
nepăsarea, prin cristalul fiecăreia. Nici ţipenie de om. Când 
numără cea de a şaptea uşă înţelese că a ajuns la capătul 
coridorului. Merse mai departe, dar cu senzaţia că s-a 
prefăcut în umbră. În vârful picioarelor, fără să facă un 
zgomot, apoi alunecându-şi încet capul pe lângă peretele 
final al tribordului. Jos, în capul scării albe ca marmura, se 
zăreau gazdele. Din păcate, prea departe ca să le poată 
auzi vorbele sau să le remarce gesturile. Oare exista o 
terasă şi la babord? Se întrebă el. Nu se poate să nu existe. 
Aici totul trebuie să se bazeze pe legea simetriei. 


Îşi luă inima în dinţi şi pătrunse pe a şaptea uşă în camera 
care trebuia să aibă numărul doi. Încercă uşa spre coridor: 
era descuiată, aşa cum sperase. Privi foarte prudent pe 
coridor, apoi din două salturi ajunse la uşa camerei numărul 
1. Ciocăni de câteva ori, apoi intră. Camera nu era ocupată. 
Fără să mai piardă vreme cu cercetarea ei, mai ales că 
semăna cu celelalte două prin care trecuse, ieşi pe terasă, 
privi în dreapta, în stânga, apoi alunecă iarăşi ca o umbră 
spre capătul final al peretelui de la babord. Cei doi se aflau 
la vreo şapte, opt metri de el, jos, în capul scării. Amândoi 
îşi priveau ceasul. Se uită şi el. Era şase şi douăzeci. Apoi îşi 
reluă pânda. Privea prin grilajul foarte dens al parapetului. 
Era imposibil să-l zărească de acolo de jos, cineva. Dar din 
spate? Şi simţi un zvâcnet prelung în şira spinării. Fu însă 
nevoit să uite, într-o clipă, toţi fiorii posteriori. Pe scara de 
unire urca, gâfâind şi jovial, John Sheridan, unul din 
magnații industriei de avioane. Urarea lui Angelo Petti se 
auzea foarte clar, parcă se repeta un disc: „Fiţi bine venit 
pe acest yacht al confesiunii şi al sincerităţii şi vă rugăm 
totodată ca după o foarte necesară noapte de odihnă, să-l 
consideraţi al dumneavoastră, mai ales că mâine vă vom sta 
la dispoziţie cu una din surprizele făgăduite...” James Ladd 
se aştepta să-şi audă propriile cuvinte: „Adică până mâine 
suntem prizonieri?”, rostite de vocea hârşâită a lui John 
Sheridan, atât de asemănătoare cu a lui Armstrong, dar în 
loc de aceasta îl văzu pe miliardar făcându-i, pe furiş, un 
semn cu cotul lui Bob Stewart... Ceea ce însemna de fapt o 
primă surpriză. Angelo Petti nu observase semnul. El îşi 
conducea oaspetele, imperturbabil şi indiferent, legănându- 
şi în mers umerii ca un atlet. 

James Ladd simţi iarăşi fiori în şira spinării. Trebuia să se 
întoarcă neapărat şi cât mai repede în camera lui. Coridorul 
nu mai putea fi traversat vreme de câteva minute. Risca să 
fie surprins de către amfitrioni. Trebuia să refacă drumul, 
în sens invers, pe terasa pe care se afla, terasa babordului, 
a numerelor fără soţ. Dar dacă John Sheridan va primi o 


cameră cu număr impar? Dilema nu dură mult. Chiar în 
clipa aceea, amfitrionul şi noul musafir treceau pe lângă 
postul lui de observaţie. Auzi vocea lui Bob Stewart: 

— Vi s-a rezervat camera numărul patru... 

Îi aşteptă să treacă, apoi porni şi el, grăbit dar cu un aer 
indiferent, numărând, una după alta, şapte uşi. Se opri în 
dreptul camerei cu numărul 13. Ciocăni în uşa terasei şi 
neprimind nici un răspuns încercă s-o deschidă. Zadarnic. 
Privi înăuntru şi zări pe masă un chipiu albastru cu dungi 
albe. Nu-i trebui mai mult. Camera numărul 13 era ocupată 
de căpitanul Tonio Velazza. Încercă la uşa camerei numărul 
11, uitând bineînţeles să mai bată în ea şi o găsi descuiată. 
Înăuntru, acelaşi confort, aceeaşi somptuozitate, numai 
culoarea mobilierului era alta, iar în frigider, pentru că nu 
rezistase tentaţiei de a-i compara conţinutul, cea mai 
bogată colecţie de răcoritoare pe care şi-o putea dori şi 
imagina cel mai însetat locuitor de la tropice, înconjurând 
câteva butelii de coniac şi porto. De asemenea un tablou, pe 
peretele dinspre proră, o natură moartă cu trandafiri, 
ascunzând o serie identică de produse farmaceutice. 

Şi deodată, cel de al şaselea simţ îl împunse cu toate 
soneriile de alarmă, obligându-l să se strecoare în primul 
ascunziş: cabina de toaletă. Avu senzaţia netă că înalţă 
clanţa în aceeaşi clipă în care cobora clanţa uşii dinspre 
coridor. 

— Şi aici totul e O. K.! Răsună imediat vocea lui Bob 
Stewart. Numai uşa de la terasă a lăsat-o cineva deschisă... 
Şi mi se pare că domnului Achile Pommot nu-i place 
curentul... 

— Mie nu-mi plac mai multe! Se auzi ca un protest glasul 
baritonal al lui Angelo Petti. Şi aş vrea ca totul să se termine 
cât mai repede...! 

— Dar v-am asigurat că vor veni toţi! Îl întrerupse Bob 
Stewart. Numai domnul Boroslav Venceleicic s-a scuzat, cu 
temei, în ultima clipă. Fiţi sigur că totul va decurge după 
dorinţa dumneavoastră şi că va fi foarte simplu să-i 


convingeţi... Dacă veţi folosi acele date despre care vorbiţi, 
dar pe care nu vreţi cu nici un chip să mi le arătaţi... 

Se făcu tăcere, doar câteva clipe, apoi se auzi vocea 
şoptită a lui Angelo Petti: 

— Crezi că a trecut cineva prin camera asta?... Dar cine 
altul poate fi decât individul de la paisprezece? 

Individul de la 14 dârdâia sub duş, deşi nu se abătea 
asupra lui nici un strop din apa rece ca gheaţa care-i 
găurea pielea. Îşi prefăcuse totuşi urechile în pâlnii acustice 
pentru a nu pierde zgomotele plecării binecuvântate. În 
sfârşit, după câteva minute de teroare ajunse în camera lui, 
viu şi nevătămat, dar se repezi sub un duş bun de jumulit o 
găină în timp record, de parcă ar fi străbătut o leprozerie. 

Domnul Achile Pommot, durduliu, mărunţel, cu ochi şi cu 
bărbiţă de ţap, primi urările de bun venit cu zâmbetul lui 
timid şi nesigur, plimbându-şi ca întotdeauna degetele prin 
cele câteva fire de păr care-i dezgoleau superba cutie 
craniană atât de asemănătoare cu un măr domnesc, mai 
ales că şuviţa cea mai bogată, de grosimea unui deget, 
izvora chiar dintr-o adâncitură a creştetului. Ochii îi alergau 
pretutindeni, multiplicându-i-se la infinit. De aceea îşi 
scăpă, cam pe la mijlocul coridorului batista, pentru ca 
odată cu ea să ridice un anumit obiect care dispăru la 
iuţeală în buzunarul din dreapta al surtucului său de modă 
veche, în vreme ce mâna stângă compunea mişcările 
cabalistice ale unei scamatorii. Bineînţeles că nu puteau să 
lipsească vorbele: 

— A, da, sigur că da... Îşi căută el timp de gândire. Sigur 
că da. Vă mulţumesc şi abia aştept surpriza cea mare. Nu e 
nevoie să mă conduceţi în cameră... 

Dar nici nu slobozi bine clanţa, că îşi lipi ca o ventuză 
urechea de suprafaţa rece şi alunecoasă a uşii, tocmai la 
timp pentru a-l auzi pe Angelo Petti: 

— Ăsta într-adevăr are tot ceea ce-i trebuie unui dobitoc: 
craniu, statură, rânjet... 


— Absolut exact! Zgârie vocea secretarului. Un 
deghizament admirabil, ca o hârtie de muşte. Nimic nu 
poate să-i scape. E un tip redutabil cu teoria lui, a 
circumvoluţiunilor cerebrale. 

Şi din nou vocea lui Angelo Petti, şoptită: 

— Crezi că şi ăsta are obiceiul să asculte pe la uşi şi să 
cotrobăiască prin alte camere? 

Achile Pommot nu mai auzi nimic, deşi îşi turti cu 
înverşunare, până la durere, urechea rezistentă de 
suprafaţa dură a uşii. Nu-i fu greu să priceapă că amfitrionii 
îşi luaseră tălpăşiţa. Era atât de convins încât nici nu mai 
crăpă uşa pentru a-i privi din spate. Imediat scoase din 
buzunarul surtucului obiectul pe care-l ridicase şi îl 
escamotase cu ajutorul batistei şi al mâinii stângi, în clipa 
când făcuse mătania, la mijlocul coridorului. Era un 
ghemotoc de vată, cam cât jumătate din falanga degetului 
mic, îmbibat într-o soluţie de culoare închisă: „Aha! 
Tinctură de iod!” îl descifră el, după ce îl supuse unui 
infailibil control olfactiv. Ascunse obiectul într-o cutiuţă de 
metal, care nu lipsea niciodată din buzunarele lui şi ajunse 
foarte repede la concluzia cea mai rezonabilă: „Cine ştie ce 
utilitate, cine ştie ce importanţă, cine ştie ce glorie va avea 
acest sfios obiect!” 

Apoi începu să cerceteze camera, să pipăie mobilierul, 
pereţii, să treacă sub un control riguros fiecare obiect care 
nu respecta anumite legi ale simetriei, inventate ad hoc de 
el. Astfel nu-i fu greu să descopere frigiderul şi conţinutul 
lui generos, care-i activă toate papilele şi-i porunci limbii să 
se plimbe îndelung printre buze, nu-i fu greu să descopere 
cabina de toaletă şi instalaţia de duş cu apă docilă şi 
bineînţeles, după un calcul fulgerător, din care se excludea 
faptul că tabloul cu trandafiri rămăsese cam cu două degete 
în afara ramei, descoperi şi mica trusă farmaceutică, care îl 
cuceri imediat prin ceaiurile medicinale româneşti, mai cu 
seamă prin cele împotriva astmei, gutei, reumatismului, 
colitei, nefritei, insomniei şi constipaţiei. 


În momentul când auzi bătăi în uşă, camera numărul 11 
nu mai avea nici un secret pentru el. 

— Domnul Achile Pommot? Îl întrebă din cadrul uşii un 
bărbat cam de 40 de ani, de statură medie, cu păr de 
culoare medie, adică şaten şi cu un nu ştiu ce foarte bizar 
pe faţă. 

— Domnul James Ladd? Întrebă la rândul lui Achile 
Pommot, descoperind cu un sentiment de deplină satisfacţie 
cauza ciudăţeniei de pe faţa vizitatorului: o mustăcioară 
subţire, ridicându-se arcuit pe obraji şi apoi coborând în 
acolade orizontale pentru a-şi ascunde vârfurile în nări. 
Cred că putem păstra secretul profesional asupra modului 
cum am obţinut fiecare numele celuilalt. 

— Eu am folosit cele mai pure mijloace detective, se scuză 
James Ladd. Pur şi simplu am tras cu urechea! 

— Eu am făcut uz de alte mijloace, zâmbi cu timiditate 
Achile Pommot, mângâindu-şi tenace carapacea craniană. 
— Vă cunosc şi vă admir metoda, îl gratulă James Ladd. 

Aţâţarea circumvoluţiunilor cerebrale. 

— Care la urma urmei înseamnă gânduri, vorbe şi sunete, 
se retrase brusc Achile Pommot în apele secretului 
profesional. Probabil că frigiderul dumneavoastră conţine 
foarte multe... Licori binecuvântate. Al meu s-a conformat 
literaturii: numai răcoritoare din toate ţările lumii. 

— Aşadar şi dumneavoastră l-aţi studiat pe-al meu! Se 
miră James L.add. Dar nu văd când, pentru că de la sosirea 
domnului John Sheridan şi asta s-a întâmplat fix la şase şi 
douăzeci, n-am mai părăsit camera. 

Micuţul Achile Pommot îi răspunse cu acelaşi gest, adică 
plimbându-şi degetele prin părul rar, apoi întrebă: 

— Prin urmare dumneata ai sosit la ora şase fix! 

— Exact! Răspunse tot mai mirat James Ladd. Nu cumva 
aţi venit înaintea mea? Căpitanul m-a asigurat că sunt 
primul... Sau tot strălucirea dinăuntrul craniului? 
Circumvoluţiunile... 


— Ai invitaţia la dumneata? Întrebă subit Achile Pommot. 
Numai pentru două secunde... Sau, dacă vrei, citeşte chiar 
dumneata numele invitaţilor. 

James Ladd alese cea de a doua soluţie: 

— Invitaţii?... Da... Va să zică... Printre invitaţii noştri se 
află renumiţii detectivi... Pardon! Începe cu actrițele Eva 
Morelli şi Margaret Smith şi se termină cu renumiţii 
detectivi: Achile Pommot şi George Graisset. Nici un cuvânt 
despre John Sheridan... 

— În invitaţia mea nu apare acest haotic şi foarte simpatic 
Georges Graisset şi nici artista cealaltă... Margaret Smith, 
mi se pare, probabil un pseudonim... 

— De ce credeţi că e un pseudonim? Îi întrerupse James 
Ladd firul meditaţiilor. 

— Dintrun raţionament foarte simplu, răspunse cam iritat 
Achile Pommot. Inextravaganţa poate deveni, uneori, cea 
mai violentă extravaganţă... În schimb apare un compatriot 
celebru din ţara dumitale: Larry L. King... 

— Imposibil! Strigă James Ladd. Probabil că a refuzat 
invitaţia, altminteri mi-ar fi dat un telefon. Dar chiar dacă ar 
fi refuzat-o trebuia să-mi telefoneze. Imposibil... 

— Dacă-mi este îngăduit, îl privi de sus micuțul detectiv cu 
craniul ca un măr, dumneata i-ai telefonat? 

James Ladd rămase o clipă cu gura căscată, apoi o închise, 
pentru a înghiţi în sec. 

— Va fi foarte grav! Izbuti, în sfârşit, să-şi revină ziaristul. 
Mi-e teamă să nu iasă o explozie. Din universitate ne-am 
jurat să nu avem secrete unul faţă de celălalt. Brrr! Mi-e 
teamă de o explozie... 

— Când se apropie două forţe teribile, zâmbi Achile 
Pommot, rezultatul e mai întotdeauna o neutralizare, ca în 
politică. Când fiecare posedă un sceptru cu fulgere, 
trăsnetele se cuminţesc. Sau poate că e mai bine invers... 

— Şi dacă numai unul dintre noi are sceptrul cu trăsnete? 
Se înfioră James Ladd. 


— Nu cred că e rezonabil să-ţi dispreţuieşti, în lipsă, 
adversarul, sau prietenul... Îl potoli Achile Pommot. Mai 
bine să recapitulăm lista cu invitaţi; ordinea de pe invitaţii 
nu are nici o valoare. Prin urmare: John Sheridan, Eva 
Morelli, Margaret Smith, James Ladd, cu care am avut 
onoarea... 

— Domnul Achile Pommot, renumitul detectiv... Nu se lăsă 
mai prejos James Ladd. 

— Mulţumesc, continuă Achile Pommot. Georges Graisset 
şi Larry L. King. În total şapte persoane. Care sunt celelalte 
personalităţi?... Probabil o simplă figură de stil. Şi dacă 
dumneata ai sosit la şase fix, John Sheridan la şase şi 
douăzeci, umilul dumitale servitor la şase cincizeci... Şi 
dacă în clipa aceasta e ora 19 şi 15 minute... 

— Înseamnă că vă ascult de trei minute! Se auzi o voce 
dinspre terasă. De când aţi hotărât neutralizarea nu ştiu 
căror fulgere şi trăsnete! 

— Larry! Strigă ca un apucat James Ladd. Faimosul Larry 
L.. King! Să nu-mi spui nici un cuvânt. Urăciosule! 

— Nu ştiu care dintre noi! Îl ameninţă Larry, prieteneşte. 
Dar mai întâi lasă-mă să-mi prezint omagiile, cele mai 
sincere, maestrului Achile Pommot. Cred că nu mai este 
cazul să repet cu vorbele că mă voi considera întotdeauna 
umilul dumneavoastră discipol şi că acesta este singurul 
titlu pe care-l revendic. Ştiaţi că Boroslav Venceleieic a 
refuzat invitaţia?... Am vorbit cu el şi mi-a spus că acolo 
unde sunteţi dumneavoastră, el nu are ce căuta. A făcut, 
bineînţeles, câteva insinuări inamicale, dar l-am lăsat în 
pace. A îmbătrânit rău... Şii se pare, ca tuturor bătrânilor, 
că lumea nu trăieşte decât din fructele lor... pe care le vând 
alţii... 

— Şi totuşi aş fi vrut să-l întâlnesc, spuse cu amărăciune în 
voce Achile Pommot. Ca să limpezim anumite lucruri, cu 
orice risc... 

— Mai adineauri aţi spus că atunci când se apropie doua 
forţe teribile... Îi aminti Larry L. King. 


— Nu m-am gândit nici o clipă la aşa ceva... Răspunse cu 
zâmbetul şi mai intimidat Achile Pommot. M-am gândit că l- 
ar fi putut fulgera o criză de inimă, acesta era riscul... Pe 
invitaţia dumitale există şi alt nume? 

— Ca întotdeauna punctul pei! Îl felicită Larry King. Aţi 
intuit perfect! Pe invitaţia mea lipseşte numele fostului meu 
prieten, James Ladd, dar figurează numele unui oarecare 
Max Taylor, care a mai sunat cândva pe la urechile mele, 
sau mi-a fâlfâit prin faţa ochilor... 

— Şi mie mi se pare cunoscută figura cuiva... Interveni 
James Ladd. Însoţitorul lui Angelo Petti, acest Bob Stewart, 
parcă-mi spune ceva. E fără îndoială american şi new 
yorkez... 

— Şi are, sau a avut o agenţie de detectivi: B. S., îl 
completă Larry L. King. 

— B. S.? Sesiză imediat Achile Pommot. Iniţialele 
propriului nume: Bob Stewart... 

— Ca o dovadă a seriozităţii şi discreţiei agenţiei! Reveni 
Larry King. Atât: B. S. Agenţia B. S. 

— Înţeleg... Spuse Achile Pommot. Eu, detectivul, dau 
primul exemplu de discreţie iniţializându-mi numele... 

— Exact! Se bucură Larry King. Aşa şi-a început reclama: 
Agenţia privată B. S. Nu ştiu cine sunteţi, nu ştiţi cine sunt. 
Agenţia privată B. S. Ideea, cel puţin, e straşnică. 

— Şi cum dracu' a ajuns aici! Se înfurie James Ladd. 
Secretar particular al lui Angelo Petti... 

— Şi chiar paznicul lui! Adăugă Larry King. Mi s-a 
destăinuit prin semne. A dus mâna la buzunarul pistolului, 
apoi mi-a făcut semn cu ochiul spre Petti... Apoi şi-a 
îndreptat degetul mare spre piept. Nimic mai simplu... 

— Da... Acceptă Achile Pommot. Aceasta pare a fi soluţia 
rebusului gesticulat. 

— Dar soluţia acestui semn care poate fi? Întrebă cu 
superioritate în glas James Ladd. Când John Sheridan a 
ajuns la capul scărilor i-a dat mâna lui Angelo Petti şi în 
acelaşi timp i-a făcut un semn cu cotul lui Bob Stewart! 


— E ora şapte şi jumătate foarte precis! Anunţă vocea lui 
Achile Pommot. Chiar în clipa aceasta... 

Larry King nici măcar nu se scuză. Picioarele lui ca de 
cocostârc îl aruncară într-o secundă pe terasă. Când Achile 
Pommot şi James Ladd ieşiră la rândul lor pe terasă, nici 
urmă de Larry King. Probabil că-şi luase în primire postul 
de pândă. 

— Nu ştiu cine spunea că ar fi miop, râse Achile Pommot. 
Probabil că e un deghizament oarecare... 

— Eu totuşi nu cred că a mai prins primirea oaspetelui de 
la şapte şi jumătate, spuse James Ladd. 

— Nu se ştie... Răspunse Achile Pommot. Printre cei patru 
care au mai rămas sunt şi două zeițe. Şi nu coboară ele pe 
pământul concret, mai ales când sunt chemate şi aşteptate, 
fără să întârzie măcar zece, douăzeci de secunde... 

Larry L.. King ajunse la timp în ascunzişul de la parapet. 
Eva Morelli tocmai urca scara de unire, învăluită de aureola 
unor lumini nevăzute, dar şi ochii lui Angelo Petti, cât erau 
ei de camuflaţi sub lentilele fumurii, parcă scăpărau. O 
primi cu aceeaşi formulă stereotipă, dar vocea nu-i mai 
rămase inexpresivă. Ba pe la mijlocul frazei chiar se bâlbâi 
şi se grăbi să termine restul într-o suflare, pentru a face 
faţă surâsului cuceritor al vedetei şi mai cu seamă pentru a- 
i oferi braţul care-i fusese cerut cu un gest aproape vulgar. 

„Cât de repede devin îndrăzneţe dacă simt în preajmă 
miros de bani!” reflectă cam întristat Larry L. King. 

Apoi auzi vocea Evei, decretată cândva cea mai frumoasă 
voce vorbită din univers, chiţcăind veselă şi îngânând o 
frază mirată: 

— Vai! Dar aveţi o adevărată mină de oţel în braţele 
dumneavoastră! Ce muşchi formidabili! 

„Bine că măcar e incultă! Se bucură Larry King în sinea 
lui. Mină de oţel! Mai bine spunea mină de oase...” 

Dar îşi aminti că n-a făcut încă duş şi se întoarse în 
cameră. După un minut se lăsă strivit de şuvoaiele de apă. 
Alterna fără încetare, după fiecare cincisprezece secunde: 


rece, cald, fierbinte, foarte rece, rece, cald fierbinte, foarte 
rece. După cinci minute de tortură ieşi din cabinetul de 
toaletă ca un nou născut: fără nici o vlagă, dar cu o poftă de 
mâncare şi cu un gust de harţă de zile mari. Îl aştepta, într- 
un fotoliu, Bob Stewart, învăluit într-un nor de fum. 

— Cum s-ar spune, îl luă în primire Larry L. King, mă 
aştepţi cam de multişor, dacă ţi-ai adus ca martor fumul 
ăsta. 

— Numai călcâiul lui Achile se vedea din dumneata... i 
răspunse Bob Stewart. Dar ai dat atât de repede drumul la 
duş că nu mai m-ai auzit. Am bănuit că n-o să stai mai mult 
de cinci minute. În nici un caz zece... 

— Şi de unde mă rog această bănuială, domnule B. S.? 

— Din cauza culorii grilajului, adică din cauza neînţelegerii 
dintre culoarea hainelor dumitale şi cea a grilajului... Pe 
înserat mai merge, dar când se aprind luminile şantierului, 
se vede totul din afară... Nu-ţi fie teamă că milionarul meu 
n-a văzut nimic. Ochii lui o simţiseră probabil pe Eva încă 
de la hotel şi celelalte culori ale lumii s-au pierdut... 

— Şi ce legătură are aceasta cu durata duşului meu? 
Întrebă sentenţios Larry King. 

— Marele Larry L. King! Oftă Bob Stewart. Nu-mi închipui 
eu că te-a interesat doar sosirea Evei, oricât de mare 
vedetă ar fi ea... 

Larry King îşi desfăcu braţele lungi în semn că se predă, 
apoi se aşeză, sfârşit, într-un fotoliu. 

— Spune-mi tot ce se poate spune! Îl somă el pe Bob 
Stewart. Fără nici o paranteză, fără nici o amânare... 

— Dar n-ar fi o victorie prea uşoară? Întrebă uimit Bob 
Stewart. M-ai decepţionat... Dar nu acesta e motivul. Pur şi 
simplu nu pot să spun nimic. Nu ştiu şi nicinu mă 
interesează dacă toţi pereţii au urechi... Yachtul acesta e 
făcut după comanda şi planurile speciale ale lui Angelo 
Petti. L-a costat aproape un milion de dolari, sau poate că 
exagerează. Eu sunt secretarul şi paznicul lui şi am 
consemnul de a nu scoate nici un cuvânt. Poţi să-ţi 


imaginezi cam cât primesc pe lună pentru vorbele, scrisul şi 
tăcerea mea?... Nu încerca, pentru că n-ai să ghiceşti. Cam 
atât cât primeşte într-un an un ministru din jurul Casei 
Albe... 

— Dar cine e acest Angelo Petti? Se înfurie Larry King. De 
unde a apărut şi de ce ne-a chemat la această croazieră, 
fără publicitate? Sau şi asta face parte din consemn? 

— Mai ales asta! Răspunse Bob Stewart. Sau numai asta! 
Şi eu ştiu foarte puţin, dar bineînţeles din acest puţin pot 
deduce câteva lucruri. Atât. Restul îi aparţine exclusiv lui 
Angelo Petti. Până mâine nu vrea să dea nimic în vileag... 
Deşi gestul lui se datorează aproape în întregime lui B. S. 

— Hopa! Îl prinse Larry King. Ştiu foarte bine în ce condiţii 
ai dispărut din New York. 

— Ştiu că ştii, pentru că am auzit proorocirile dumitale. Mi 
se pare că ai spus cam aşa: Va fi cea mai mare afacere a 
unui privat. Va suge câţiva ani de la trei oi, va simula şi 
câteva primejdii, poate chiar accidente, până ce va ridica 
mâinile şi va spune: am făcut tot ce se poate, dar nu se 
poate!... Mai am doar câteva minute... 

Bob Stewart se pregătea să plece. Mai rămăseseră patru 
minute până la 7 şi 50. Larry King încercă să-i bareze 
drumul: 

— Spune-mi măcar dacă e vorba de afacerea Super? 
Altceva nu mă interesează. 

— Nu-ţi pot spune decât atât: Petti m-a asigurat că va face 
o confesiune absolut senzaţională... Nu ai văzut cum a 
botezat numele yachtului?... Mi-a spus că arc toate datele în 
mâna lui. Şi m-a avertizat să păstrez secretul... Şi mi-a dat a 
înţelege că riscurile unei neghiobii sunt cumplite... În cazul 
când i-ar eşua planurile... Ţi se pare că e un om vesel căruia 
îi place să râdă... Dar, crede-mă că n-am întâlnit până acum 
o fermitate şi o capacitate de a fi crud, feroce, mai mare 
decât a lui. E încă în stadiul de capacitate cruzimea pe care 
i-o simt... Dar dacă se dezlănţuie cred că ar fi în stare să 
facă pulbere din yacht şi din oaspeţii lui... lată de ce trebuie 


să tac. Bineînţeles că această tăcere mă priveşte numai pe 
mine. l-am atras atenţia că alţii nu vor tăcea şi nu vor sta cu 
mâinile în sân, dar mi-a răspuns că asta nu-l interesează... 
La revedere... 

Larry King se lăsase, fără voia lui, impresionat de vorbele 
lui Bob Stewart şi mai ales de tonul cu care le rostise. Nui 
se făcuse nici o destăinuire şi în sinea lui l-ar fi considerat 
neghiob şi l-ar fi disprețuit pe Bob dacă ar fi spus ceva. Şi 
cu toate acestea îi spusese ceva şi încă un lucru foarte 
important. 

Eva Morelli îi făcu semn lui James L.add să intre în salon şi 
înţelese din gesturile lui că uşa de la terasă e încuiată pe 
dinăuntru. O deschise cu un simplu bobârnac, atât de uşor 
aluneca zăvorul, apoi îşi puse mâinile în şolduri şi îl primi ca 
o precupeaţă: 

— Te-am mirosit de la o poştă, neisprăvitule! Cum ţi-am 
văzut numele pe invitaţie, cum m-am gândit că vei asculta 
pe la uşi. O simplă umbră am zărit şi am ştiut că eşti tu. Hai, 
sărută-mă, ce dracu ai înţepenit acolo! 

James Ladd încercă s-o sărute de formă, dar Eva se avântă 
în pieptul lui şi îl încolăci cu braţele şi îi sorbi o răsuflare 
nesfârşită. Când se descolăciră din îmbrăţişare, fotoliile 
deveniseră cele mai acute necesităţi ale vieţii lor. 

— Crezi, neisprăvitule, că te poate uita vreodată o 
femeie?! Mai mult pentru tine am alergat pe yachtul ăsta 
prea luminat şi prea indiscret... 

James Ladd îşi revenise cu totul din urmările îmbrăţişării 
şi mai că-i venea şi lui să-şi proptească mâinile în şolduri şi 
s-o ia la rost, dar gândul i se topi cam pe la jumătate: 

— S-ar putea ca pe mine să nu mă fi uitat, dar după cum 
te-ai unduit şi după cum ţi-ai fluturat părul pe la nasul lui, 
am impresia că i-ai promis şi lui că nul vei uita... 

Eva Morelli pufni în râs: 

— Eşti un imbecil! Şi încă unul uriaş. Cum poţi să te 
compari cu idiotul ăla?! E la fel de brută şi de incult ca 
mine. Nu are ce spune şi îi tot dă cu degetele şi îşi strâmbă 


faţa când îl gădilă un diftong mai complicat. Are ceva 
muşchi, dar ochii dezbracă prea repede, prea repede ca să 
posede calităţile care îmi priesc mie. 

— Dar care pot fi înlocuite... Îndrăzni James Ladd. 

— Arată-mi o singură calitate care să nu poată fi înlocuită! 
Hai! Una singură!... Să ţi-o spun eu. Singura calitate care 
nu poate fi înlocuită este aceea care le poate înlocui pe 
toate celelalte: banii. Şi bani are, idiotul! Şi nu ştie cum să-i 
arunce, încă nu ştie... 

— După câte se pare, vrei să-l iei ucenic în profesiunea 
asta... O ameninţă vesel James Ladd. 

— Sigur că da! Am nevoie de o vilă pe Coasta aia de azur, 
sau cum îi zice, pentru soră-mea... Şi nu mi-ar strica deloc 
să ştiu că yachtul ăsta este proprietatea mea... Celălalt, 
Eva, pare pe lângă ăsta un fel de dărâmătură... 

— Să nu-şi fi băgat toţi banii în yacht râse James Ladd. 
Poate că ne-a chemat aici ca să fim răscumpăraţi. Cine n-ar 
plăti câţiva dolari pentru Eva, pentru Margaret, pentru 
Sheridan, pentru Achile Pommot şi pentru ceilalţi şi chiar 
pentru mine s-ar găsi câteva femei... Din câteva colecte 
publice tot s-ar scoate ceva dolari cu care am fi 
răscumpăraţi... 

— La bancuri ai rămas la fel de idiot precum de straşnic ai 
rămas, se zice şi vom vedea, în celelalte... Eu cred că 
individul e putred de bogat. Tu ştii cât a dat 
Metropolitanului? 

— O sumă mare! Aşa mi s-a răspuns. Dar sumă mare e şi 
două mii de dolari faţă de cenţii, nichelii, quarterii şi 
jumătăţile de dolari care se strâng în fişicuri de la 
susţinătorii muzeului. Cinci mii, zece mii, mare lucru. Getty 
sau nu ştiu care a donat acum trei ani vreo două sute de 
Mii. 

— Nu te-ai interesat la muzeu?! Se miră Eva Morelli. Dar 
atunci cum de-ai avut curajul să vii? Impresarul meu a 
telefonat şi la Londra şi la Paris şi la Florenţa... 


— Şi eu am încercat, dar peste tot mi s-a răspuns că nu au 
voie să dea în vileag suma. Asta e principala condiţie a 
donaţiei. Răspuns stereotip: o sumă foarte mare. Şi 10.000 
de dolari e o sumă foarte mare... 

— Ufff! Imbecilule! Îl zgâlţâi Eva Morelli. Mi s-a răspuns şi 
mie la fel, adică impresarului, care a mirosit ceva deosebit. 
Adică producţia unor filme mamut. Şi am fost obligată să 
aflu. Şi dacă sunt obligată şi bineînţeles interesată să aflu 
ceva, ştii că nu se poate să nu aflu... 

— Şi mai ştiu că şi celălalt află nişte lucruri formidabile pe 
chestia asta, tuşi James Ladd. Descoperiri reciproce... 

— Ei şi! Îl persifla Eva Morelli. Merita să ştiu pe ce lume 
trăiesc? Merita cu vârf şi îndesat... Poate că n-ai să mă 
crezi, dar îţi jur că nu mi-am dat jos ultimul obiect până ce 
nu mi s-a arătat şi până ce n-am pipăit cu mâinile mele 
sigiliile actului de donaţie. Cinci sute de mii de dolari, 
imbecilule! 

— James Ladd scoase un prelung şuierat de uimire: 

— Fiuuuu! Şi nenorocirea e că tu nu te poţi înşela în 
problemele ăstea. Cinci sute de mii! Să nu fi făcut donația în 
pessos! Au exact acelaşi semn şi ar reprezenta numai a 
douăsprezecea parte din sumă... Dar ştiu că singurul om 
care nu se poate înşela în calculul dolarilor şi mai ales în 
mirosul lor, eşti tu. Acum te-aş ruga eu să-mi dai voie să te 
sărut... Tu ştii că eu fac toate acestea numai cu învoire... 

— Nu! Stai acolo! Îl ţintui Eva Morelli. Vrei să ies goală 
prin sticla uşii cu toate cioburile înfipte în mine?... Mai 
târziu şi numai dacă nu primejduiesc viitoarea proprietate a 
yachtului. Pentru asta aş fi în stare să-mi torn picioarele 
într-un soclu de ciment, ca să nu se îndepărteze unul de 
altul nici măcar cu un milimetru. Aşteaptă fără să fii prost. 
Din toată lumea asta, din toată liota bărbaţilor de toate 
culorile, tu eşti primul care mă interesează, când nu mă 
interesează altceva... 

— M-ai cam înfierbântat cu preambulul tău, îi mărturisi 
James Ladd, dar m-ai neutralizat apoi cu discursurile tale... 


— Să numesc asta provocare, idiotule? După ce ţiam 
dăruit dintrun foc cel puţin cincizeci de mii de dolari şi asta 
în perioada debutului... Pe Sheridan l-a costat cinci sute de 
mii. 

— Nu înţeleg... se încruntă James Ladd. Când mi-ai dăruit 
tu cincizeci de mii de dolari? În perioada debutului? Nu 
cumva ai scăpat o frază prea incultă? 

— Ufff!... Am dreptate să te numesc imbecil... 

— Ca pe toţi cei care ţi-au ţinut trena, ripostă imediat 
James Ladd. Cel mai sigur semn de recunoaştere... 

— Ia lasă prostiile! Se apropie ea amenințătoare. Cât te-ar 
fi costat să afli secretul lui Petti de la Metropolitan? 

— Mă predau! Pricepu James Ladd. Dar cine te asigură că 
Angelo Petti e una şi aceeaşi persoană cu proprietarul 
acestui yacht? Poate că ni s-a pregătit o farsă... 

Un fulger parcă trecu prin corpul artistei: 

— Tu ştii? Se transformă ea într-o oarecare pisică. 

— Ştiu! O linişti James Ladd. Mi-a confirmat John 
Sheridan. Şi ăsta nu se poate să cadă în cursă, maialescăe 
aici... 

— Ufff! Dacă ţi-a spus John, gata! Răsuflă Eva Morelli 
uşurată. Prin ce spaime am trecut, doamne! Sărută-mă! 

Îmbrăţişarea îi trânti iar pe fotolii. James Ladd îşi găsi 
totuşi vorbe în explozia care-l mistuia pe dinăuntru: 

— Păcat că nu sunt eu proprietarul yachtului... 

— O să fii peste câteva săptămâni, îi făcu ea din ochi. O 
lună vom petrece împreună... Dar cine-i această Margaret? 

— Acum te trezeşti?! Râse James Ladd. Margaret Smith... 

— Iar ea?! Îşi duse mâinile în şolduri Eva Morelli. Oriunde 
mă învârtesc numai peste ea dau! Fir-ar să fie! Şi dacă ar fi 
făcut măcar un film... Trebuie să mă grăbesc! Ufff! 

John Sheridan intrase pe uşa terasei în camera numărul 2. 
Văzuse lumina, auzise nişte mormăituri şi îşi făcuse curaj. 
Se pomeni în faţa unei matahale obosite, cu umerii căzuţi, 
cu braţele cam nesigure, legănându-se din şolduri. O figură 


tăiată de riduri neregulate, palidă, scurmată de 
nenumărate nopţi de nesomn. 

— Parcă m-aş uita într-o oglindă! Spuse John Sheridan în 
loc de bună ziua. Eşti doar cu câţiva centimetri mai înalt, 
şefule! Încolo identitate totală: şi la expresie şi la oboseală, 
mi se pare şi la amorul pentru băutură şi pipă. Parcă am fi 
fraţi gemeni. Vive la liberte, vive Linegalit€... 

— Dar mai bine să trăiască puşcăria! Îl opri comisarul 
Graisset. Eu abia am avut vreme să beau un păhărel de 
coniac... la, zi! Ce te aduce aici? Vrei să faci vreo 
mărturisire? De ce nu ţi-ai ales, domnule, alt moment? Ai 
văzut ce se află în barul ăsta? Numai apă lipseşte... Zi-i! 

John Sheridan era doar puţin grizat, dar îi plăcea sa 
exagereze, să-şi înjumătăţească echilibrul şi controlul 
vorbelor, închipuindu-se că a ajuns pentru câteva clipe 
acolo de unde a plecat: subsolurile Bronxului sfârtecate de 
țipătul trenului aerian. 

— Voiam să te cunosc, şefule, fiindcă am auzit câte ceva 
despre dumneata, spuse el cu voce înecată. Dar nu mi-aş fi 
închipuit că semeni atât de bine cu mine. Nu cumva te-ai 
născut prin mahalalele Parisului... 

— Nu ştiu dacă la Paris, se lăsă comisarul Graisset furat de 
amintiri vechi, dar ştiu că undeva într-o mahala. Dar vreau 
să te avertizez că nu-mi place să vorbesc prea mult, nici cu 
şefii, nici cu hoţii, nici cu oamenii de treabă. Stai cât vrei, 
unde vrei, chiar dacă ai comis acum o oră un triplu 
asasinat... 

— Mult mai multe, răspunse John Sheridan cu controlul 
aproape pierdut şi cu echilibrul regăsit. Dar nu acum o oră, 
ci vreme de treizeci şi cinci de ani... 

— De ce n-ai căutat alt comisar?... Unul care se pricepe în 
chiţibuşurile legilor. Poate că unele crime sunt prescrise. Ce 
vrei să bei? 

— Dumneata ce bei? Întrebă John Sheridan. Comisarul 
Graisset scoase din frigider câteva sticle de bere. Le 
desfăcu, încet, capacele apoi îşi invită oaspetele să se 


servească. Nu mai turnă în pahar. Bău direct din sticlă şi 
chiar lăsă să i se scurgă pe bărbie câteva şuviţe subţiri. 

— Eşti cineva, şefule! Se bucură John Sheridan. Îmi 
aminteşti toată copilăria. Aşa am băut şi eu şi după ce 
goleam sticla o spărgeam dintr-o singură lovitură, de obicei 
în capul cuiva. Pac! Şi sticla şi capul! Pac! 

— Altceva? Se rezemă cu umerii de fotoliu comisarul şi 
începu să tragă alene din pipă. Altceva... 

— Pe urmă m-am aciuat în Manhattan, pe strada 14... 
Spuse el cu vocea şi mai răguşită. Spre Hudson. Prin 
docuri, prin subsoluri, mereu prin subsoluri, dar uneori şi 
pe acoperişuri. Unii erau criminali, sau poate se lăudau ca 
să ne înspăimânte şi să le plătim regulat cotizaţia: câţiva 
cenți pe zi. Alţii erau numai borfaşi: pungaşi de buzunare, 
hoţi de magazine, escroci de la asigurări. Puneam totul 
laolaltă şi eu eram casierul unei bande. Când am adunat 57 
de dolari am fugit în Texas... Cred c-au pus preţ pe capul 
meu cel puţin douăzeci de dolari... Aveam treisprezece ani. 
N-am mai revăzut nici până astăzi vreunul, nici ei nu m-au 
întâlnit, sau nu ne-am recunoscut... Probabil că au trecut 
dintr-o închisoare în alta... Plecasem cu 57 de dolari, banii 
lor, strânşi în vreo trei luni. Aveam şi eu vreo opt dolari. 

John Sheridan mai goli o sticlă de bere. Comisarul Graisset 
nu-l văzu. Pufăia din pipă cu ochii închişi. Părea că nici nu-l 
auzise. Dar buzele i se mişcară încet: 

— Altceva... 

— Altceva?! Încercă să-şi adune amintirile John Sheridan. 
Da... Altceva... Am început afacerile la treisprezece ani cu 
57 de dolari furaţi de la nişte borfaşi, minus opt care erau ai 
mei... Am plecat cu o roabă acoperită cu o manta 
soldăţească de ploaie. Vindeam medicamente şi tutun la 
ferme. Nu ajungeam întotdeauna într-o singură zi de la una 
la alta. Chiar în a treia lună m-au atacat nişte tâlhari. Mi-au 
luat tot, numai roaba mi-au lăsat-o, goală. Şi m-au bătut trei 
ceasuri ca să le spun unde am ascuns banii. Mă lăsaseră în 
pielea goală şi trăgeau în mine cum nu se trage în nimic în 


lume. Găsiseră prea puţini bani în buzunarele mele şi prea 
puţine mărfuri în roabă. Trăgeau cumplit cu mâinile, cu 
picioarele, cu nuielele. Nu împlinisem paisprezece ani. 
Trăgeau şi îmi spuneam că plătesc pentru cei 57 de dolari 
furaţi, minus opt ai mei. Până la urmă m-au lăsat. Era prima 
mea victorie. Îmi luaseră 23 de dolari, din buzunare, mă 
durea inima după ei şi după mărfuri, dar îmi rămăseseră 
195 de dolari... 

— Da... Mormăi comisarul Graisset, tot cu ochii închişi şi 
tot pufâind din lulea. 

— În clipa când i-am văzut din depărtare am ştiut că mi-a 
sosit ceasul, continuă John Sheridan. Dar îmi făcusem de 
mai multă vreme planul. Am aruncat banii cei mulţi într-un 
tufiş, fără să se fi putut vedea ceva, pentru că exersasem 
multă vreme mişcarea şi am mers spre ei, prefăcându-mă 
că nu-i văd. Mai bine de 100 de paşi am înaintat cu capul în 
pământ şi când au strigat să stau, m-am făcut că-i văd 
pentru prima dată şi am început să tremur. Noroc că-mi 
lăsasem anume, în buzunar, cei 23 de dolari. Altfel m-ar fi 
omorât în bătaie, până n-aş mai fi rezistat şi le-aş fi spus tot. 
Aşa au crezut că mi-au luat tot ce aveam şi m-au bătut mai 
mult de formă. Dar eu ţipam ca din gură de şarpe... Pe 
urmă am plecat din nou pe drumuri neumblate, însoţit de 
un cal şi de un pistol. Trăgeam cumplit şi câştigam pariuri. 
Puneam ţigări între urechile calului şi le ţinteam de la 
douăzeci de metri. Am făcut totul anume, ca să mi se ducă 
faima şi să nu mă mai atace nimeni. Aşa era în Texas, pe 
vremea aceea: cine trăgea cel mai bine era respectat de 
toţi... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Altceva... 

— Am devenit rău, cumplit, feroce, se învolbură John 
Sheridan. Ajunsesem la 13000 de dolari în trei ani de zile. 
Şi a trebuit să pornesc din nou de la patru sute, din ceea ce 
am luat pe lucrurile vândute. Restul mi l-a furat nişte 
escroci, în numai trei ore, cu nişte acţiuni false şi cu alte 
hârţoage. Din păcate, n-am întâlnit niciunul, din cei patru, 


niciodată. I-aş fi făcut ţăndări. Mi-au luat exact 13000 de 
dolari, ba m-au pus să plătesc şi cheful de 82 de dolari, 
pentru că se încheiase cu bine afacerea şi probabil că asta 
m-a indus în eroare... Dacă ar fi fost escroci după o 
asemenea afacere, mi-am zis, ar fi plătit ei. Le-am semnat 
hârţoagele, ne-am îmbătat, cu banii mei şi nu i-am mai 
văzut... Am trecut pierderea tot în contul celor 57 de dolari 
furaţi la treisprezece ani. Dar învăţasem ceva. Şi m-am 
ocupat de hârţoage. Le citeam şi le descântam cum fac alţii 
cu cărţile de rugăciuni. Nu mă mai putea înşela nimeni, aşa 
le dibuisem tainele şi semnele autenticităţii. Dar asta a 
durat vreo treisprezece ani... 

— Hmm! Mormăi iarăşi comisarul Graisset, pufăind din 
luleaua stinsă. Şi ai ajuns milionar... 

— Târziu... Oftă John Sheridan. Când am împlinit 40 de 
ani, mi-am numărat primul milion de dolari. Apoi au început 
durerile, bătăile de inimă şi obligaţia de a fi treaz şi crud, 
chiar în somn. Nu trebuia să mă mai înşele nimeni... La 
patruzeci şi cinci aveam un milion, exact un milion pentru 
fiecare an: patruzeci şi cinci de ani, patruzeci şi cinci de 
milioane de dolari. 

— Şi nu te mai putea înşela nimeni, deschise, în sfârşit 
ochii comisarul Graisset. 

— Hm... Îi preluă John Sheridan mormăitul. În zece ani, 
adică până în clipa aceasta, am mai fost nevoit odată să 
plătesc în contul celor 57 de dolari furaţi la treisprezece 
ani, minus opt ai mei. Şi asta s-a întâmplat nu de mult... Am 
fost obligat să pierd dintrodată cinci milioane de dolari. Am 
fost furat de 5 milioane de dolari... 

— Altceva? Aşteptă comisarul Graisset cu ochii deschişi şi 
cu pipa reaprinsă. 

— De data aceasta însă vor plăti şi cei care m-au furat! 
Tună răguşit John Sheridan. Cinci milioane de dolari se 
cheltuiesc mai greu decât treisprezece mii, mai ales când 
sunt prefăcuţi toţi în bancnote... De data aceasta, gata! 


— Hmmm... Mormăi interesat comisarul Graisset. Până 
atunci nu eşti dispus să ne mai întoarcem odată în Bronx şi 
să bem o bere direct din sticlă? 

La ora 8 şi 10, îmbrăcat într-un costum care nu-şi mai 
arbora culoarea ca un drapel, Larry L. King se instală la 
locul lui de pândă. Lumina era puternică, orbitoare, parcă o 
sută de faruri şi proiectoare se întreceau să lumineze 
şantierul Ossanis şi bazinul în care se afla yachtul. Se 
făcuse 8 şi 11, dar nici Angelo Petti, nici Bob Stewart, nici 
vizitatorul nu-şi făcură apariţia. Doar căpitanul Ionio 
Velazza nu-şi părăsise postul, la intrarea privată a 
şantierului, ceea ce îl îndemnă pe Larry King să mai aştepte 
câteva minute înainte de a se interesa de cauza întârzierii. 
Mai trebuiau să sosească pe yacht cel puţin doi invitaţi: 
artista Margaret Smith şi un oarecare Max Taylor, despre 
care nu izbutise să afle prea multe. Probabil că artista era 
în întârziere şi reuşise să-i anunţe pe amfitrioni. La 8 şi 13 
minute, Larry King îi văzu pe Angelo Petti şi pe Bob Stewart 
discutând ceva în şoaptă în capul scării. Nu putea sa 
culeagă nici o frază, nici măcar un cuvânt din discuţia celor 
doi, oricât îşi lungea urechile. Se mai uită odată la ceas: era 
8 şi 15 minute. Cei doi amfitrioni rămăseseră încă în capul 
scării, iar pe poarta privată pătrundea un bărbat înalt, cu 
capul gol, îmbrăcat într-un costum foarte elegant, de 
culoarea cerului mediteranean, pe care căpitanul Velazza, 
fidel misiunii sale, îl luă în primire. 

Angelo Petti şi Bob Stewart erau sau păreau nervoşi şi 
cum stăteau unul în faţa altuia, nu observaseră probabil 
sosirea oaspetelui. Acesta însă îi observase pe amfitrioni şi 
făcu un gest instinctiv de recul şi de apărare, atât de 
violent, că Larry L. King îl remarcă fără nici o greutate. Mai 
ales că noul venit se retrase imediat în camera de pază de 
la intrarea privata. Amfitrionii înălţară din umeri, apoi 
părăsiră scara de unire, cu direcţia spre corpul central. 
Larry L. King nu le mai dădu nici o atenţie, nici măcar nu-l 
interesa dacă este văzut sau nu. Îl intriga sosirea celui de al 


şaptelea oaspete şi teama care-l cuprinsese în clipa când îşi 
zărise gazdele. Musafirul în cauză nu putea fi altul decât 
acel Max Taylor. Dar de ce întârziase şi de ce şi de cine 
anume se ferea? 

Nu trecuseră nici treizeci de secunde de când oaspetele 
căutase refugiu în camera de pază de la intrarea privată şi 
Larry King îl văzu ieşind, împreună cu căpitanul Velazza şi 
pornind, înaintea acestuia, spre scara de unire. În capul 
scării făcură o scurtă escală. Musafirul avea faţa palidă şi 
toate gesturile lui trădau nervozitate, nelinişte, spaimă. 

— Poate că e o eroare, spuse el. Poate că am fost 
confundat cu un alt Max Taylor... 

— N-aveţi nici o grijă! Îl asigură căpitanul Velazza. Dacă s- 
a făcut o eroare ea va fi reparată pe loc cu cele mai sincere 
şi mai prompte scuze, eventual printr-o invitaţie de a lua 
parte la croazieră... 

— Da... Da! Păru că-şi aminteşte ceva oaspetele. Am uitat 
un pacheţel foarte important în taxi. Dacă-mi permiteţi... 
Mă întorc în jumătate de minut... 

Şi chiar se pregăti să plece, dar căpitanul Velazza nu făcu 
altceva decât să-şi umfle pieptul. Oaspetele cu faţa de cal se 
dădu cu un pas înapoi. 

— Şi spuneţi că domnul cu pălărie albă şi cu ochelari 
fumurii, domnul îmbrăcat în alb, e chiar domnul Angelo 
Petti? 

— Exact! Îi răspunse foarte politicos căpitanul Velazza. 
Domnul Angelo Petti, proprietarul yachtului şi distinsa 
dumneavoastră gazdă... 

— Şi domnul celălalt, cu părul mai deschis... 

— Domnul celălalt, îl întrerupse căpitanul Velazza, e 
bucuros să vă ureze bine aţi venit la bordul yachtului. 

Într-adevăr, Bob Stewart îşi făcu apariţia pe punte, urmat 
la câteva secunde de Angelo Petti. Dar niciunul din cei doi 
nu se opriră în faţa noului oaspete, ci se mulţumiră doar să 
răspundă la salutul lui, înclinânduşi fiecare capul. Nici 
mâna nu i-o întinseră. Trecură mai departe şi căpitanului 


Velazza nu-i fu greu să descopere în mişcarea scurtă din 
cap a lui Angelo Petti îndemnul de a conduce singur 
musafirul. 

— Ceva nu e în regulă aici! Auzi Larry King o voce şoptită 
în spatele lui, care îi umplu şira spinării de fiori. 

Se întoarse şi îl descoperi, la doi paşi de el, ascuns după 
un burlan de aerisire, chiar pe micuțul Achile Pommot. 

— Dumneavoastră! Se miră nespus Larry L.. King. De când 
sunteţi aici? 

Acelaşi zâmbet timid şi nesigur apăru pe faţa lui Achile 
Pommot. Parcă voia să vorbească mai mult cu mâinile, aşa 
îşi sucea degetele. 

— Abia am sosit, mărturisi micuțul Achile Pommot. Doar de 
vreo cinci minute, de când te-ai uitat prima dată la ceas... 

— Asta înseamnă... Asta înseamnă, înţelese repede Larry 
King, că aţi sosit imediat în urma mea. 

Zâmbetul înflori şi mai mult pe faţa lui Achile Pommot, iar 
degetele îşi începură, duioase, plimbarea pe craniu: 

— Exact cu zece secunde... Înaintea dumitale, răspunse el. 
Dar întrucât am ales alt loc de... Supraveghere... 

— Prin urmare aţi asistat la toată scena? Mai mult bâigui 
decât întrebă Larry King. 

— Chiar din avanscenă, se înclină Achile Pommot. Nu ştiu 
dacă ai observat că din locul acesta, din spatele burlanului 
de aerisire se vede totul ca-n palmă... Şi cred că se şi aude 
mai bine... Dacă nu cumva ochii şi urechile îşi dezvoltă 
ascuţimea cu vârsta. Sunt dezolat că n-am schimbat 
locurile, dar erai atât de preocupat cu ceea ce mă preocupa 
şi pe mine... 

Larry L. King era obligat să primească ironia ilustrului 
Achile Pommot, fără să crâcnească. Dealtfel nici nu avea ca 
să-i răspundă. Preferă să-l întrebe: 

— Aţi văzut şi aţi auzit totul? Şi fuga ăluia? 

— Mai bine să intrăm înăuntru, la dumneata, sau la mine, 
propuse Achile Pommot. Prea stăm aici ca doi caraghioşi... 


Intrară amândoi în camera lui Larry King. Tânărul, deşirat 
şi înalt, se întinse pe pat, la orizontală. Capul şi-l îndreptă 
însă pentru a-şi putea privi în voie musafirul. 

— Oare de ce s-a înspăimântat în aşa hal Max Taylor când 
l-a văzut pe Angelo Petti. Pur şi simplu a vrut s-o ia la fugă. 
Cred că dacă n-ar fi fost acolo căpitanul Velazza nu-l mai 
aveam tovarăş de croazieră... 

— Mie mi s-a părut că l-a înfricoşat Bob Stewart, nu 
Angelo Petti, zâmbi Achile Pommot. 

— Imposibil! Ripostă Larry King. Bob Stewart era mascat 
de un alt burlan de aerisire. Max Taylor nu putea să-l vadă. 
Cel mult dacă i-a deosebit contururile. Dealtfel l-a şi 
întrebat pe căpitanul Velazza dacă domnul cu pălărie albă şi 
cu ochelari fumurii este Angelo Petti... 

— A, da, uitasem... Părea că-şi aminteşte Achile Pommot. 
Foarte ciudat, foarte ciudat... 

— Ce anume vi se pare ciudat? Întrebă Larry L. King. 
Faptul că nici Angelo Petti, nici Bob Stewart, când au trecut 
pe lângă el, nu i-au adresat nici un cuvânt şi nici măcar nu i- 
au întins mâna? 

— Daaaa! Făcu plin de uimire Achile Pommot. Deci totul 
devine şi mai ciudat! Da, ştiu, nu i-au întins mâna... Şi i-au 
făcut semn căpitanului să-l conducă el pe domnul Max 
Taylor. 

Larry L. King sări brusc din pat şi din doi paşi ajunse pe 
terasă. Se întoarse după câteva secunde. Faţa i se făcuse 
roşie şi mâinile îi tremurau: 

— Vi s-a părut, spuneaţi, că Max Taylor s-a înfricoşat în 
clipa când l-a văzut pe Bob Stewart? Întrebă rar şi apăsat 
Larry L. King. 

— Acum nu mi se mai pare... Recunoscu fără ezitare Achile 
Pommot. Nu! Domnul Angelo Petti l-a înspăimântat pe Max 
Taylor! Absolut sigur. 

— Cum de v-aţi schimbat atât de repede părerea? Îşi 
continuă Larry L. King seria întrebărilor. 


— Probabil din cauza ultimei dumitale incursiuni pe 
terasă, zâmbi Achile Pommot. Ai observat, îmi închipui, că 
burlanul de aerisire după care mă ascunsesem eu îl masca 
în acelaşi timp şi pe Bob Stewart. E o deducție bineînţeles. 

— Exact! Întări Larry L. King. Dar mai e ceva. Din spatele 
acelui burlan nu se vede nici măcar un centimetru pătrat 
din suprafaţa care înconjoară capătul scării de unire... 

— Adevărat?! Întrebă plin de uimire Achile Pommot. Asta 
n-am ştiut-o... Şi îmi cer scuze sincere pentru 
inadvertenţă... 

Larry L.. King îşi cobori greu gâtul ca o girafă, asupra 
micului Achile Pommot: 

— Cu alte cuvinte... Îl invită el pe Achile Pommot... 

— Cu alte cuvinte... Abia sosisem în spatele dumitale, dar 
văzându-ţi faţa răvăşită, m-am gândit că s-a întâmplat ceva 
şi trebuia neapărat să aflu ce anume s-a întâmplat... Şi 
fiindcă nu se putea să nu te fi uitat măcar o singură dată la 
ceas... 

— Doamne, ce nătâng! Se blasfemă Larry L. King. Şi eu 
care am crezut că dau o interpretare subtilă acelei fraze: 
de când te-ai uitat prima dată la ceas!... De unde ştiai 
dumneata că m-am uitat prima dată, sau a doua oară, sau 
ultima dată la ceas? M-am lăsat dus de nas... 

— De Achile Pommot, schimbă mărunţelul detectiv turnura 
frazei. Trebuia să aflu ce s-a întâmplat. Un mic truc din 
pălăria lui Achile Pommot... Dar de întâmplat s-a întâmplat 
ceva... 

— S-a întâmplat! Îi şopti Larry L. King la urechea lui Achile 
Pommot, douăzeci de minute mai târziu, după ce se 
înghesuiră amândoi în unicul spaţiu posibil de observaţie. 
S-a întâmplat pentru că a sosit chiar acum artista Margaret 
Smith şi nici domnul Angelo Petti, nici secretarul dumnealui 
nu se află pe punte! Achile Pommot se ridică în vârful 
picioarelor pentru a privi mai bine. Femeia care urca 
înaintea căpitanului scara de unire nu era numai o 
frumuseţe tulburătoare, dar avea şi o distincţie care ar fi 


scos-o în evidenţă dintr-o mie. Păşea suplu, elegant, privind 
drept înainte, sever şi duios în acelaşi timp. 

— Încă o dată, auziră cei doi vocea căpitanului Velazza, 
domnul Angelo Petti vă roagă din toată inima să-l scuzaţi. O 
indispoziţie subită, destul de rea, îl obligă să rămână 
nemişcat în cabină, până mâine dimineaţă. A mai avut şi 
altă dată asemenea crize... Dar e prima dată când se 
conjugă şi cu o altă durere: aceea de a nu vă fi putut 
întâmpina. 

Achile Pommot şi Larry King reveniră în camera numărul 
1. Abia atunci îndrăzniră să se privească şi descoperiră 
amândoi cât de uimiţi şi de contrariaţi erau. 

— O indispoziţie subită! Medită Achile Pommot. Poate că ar 
fi mai bine să mă retrag în camera mea. Sunt mai aproape 
de statul major al yachtului şi... Cine ştie...? 

— Poate că ar fi totuşi bine să-l întrebăm pe căpitanul 
Velazza, bineînţeles pe ocolite, ce noutăţi au mai apărut, 
propuse neastâmpăratul Larry L. King. 

Îl găsiră pe căpitan în capul scării de unire. Nici nu mai 
aşteptă întrebarea lor: 

— Domnul Angelo Petti vă roagă din inimă să-l scuzaţi. O 
indispoziţie subită îl obligă să rămână nemişcat în cabină, 
dar până mâine dimineaţă totul se va aranja cu bine, 
sperăm... Peste câteva minute va sosi şi ultimul invitat... 

— Ultimul invitat?! Întrebă Achile Pommot. 

— Domnul Peter Duffin, răspunse căpitanul Velazza. Şi 
trebuie să-l primesc chiar de la poartă... Pentru că e orb... 

Cei doi detectivi reveniră în camera numărul 1. 

— Situaţia se complică şi se clarifică... Spuse Larry L. 
King. Şi cred că ar fi momentul să ne conjugăm eforturile... 

Capitolul II. 

După ce asistase, clandestin, la primirea ultimului oaspete, 
acel Peter Duffin, despre care nu ştia nimic decât ceea ce îi 
scăpase căpitanului Velazza: că e orb şi despre care tânărul 
Larry L.. King nu voia să spună încă nimic, mărunţelul Achile 
Pommot se retrase în camera lui, în acea excelentă breşă 


cum o numea el, înfiptă chiar în statul major al yachtului şi 
al misterului. Câteva clipe zăbovi la masă pentru a completa 
planul corpului central al yachtului, unde se aflau cabinele 
invitaţilor şi ale amfitrionilor. În momentul când începu să-şi 
alinte craniul strălucitor, corpul central nu mai avea nici o 
taină pentru el... Nici o taină în privinţa repartiţiei 
camerelor şi a topografiei lor. La babord se aflau şapte 
camere, numerotate de la 1 la 13, numai numere impare, 
iar la tribord, într-o simetrie perfectă, de asemenea şapte 
camere, numerotate de la 2 la 14, numai numere cu soţ. 
Camerele erau astfel repartizate: La numărul 1: Larry L.. 
King, la numărul 3: Peter Duffin, la numărul 5: Angelo Petti 
sau Bob Stewart, la numărul 7: cameră de primire, salon, la 
numărul 9: Angelo Petti sau Bob Stewart, la numărul 11: 
umilul Achile Pommot, la numărul 13: căpitanul Ionio 
Velazza. Vizavi, la tribord: La numărul 2: hm... Comisarul 
Georges Graisset, care întârzia să se prezinte, să spargă 
gheaţa, la numărul 4: John Sheridan, la numărul 6: Eva 
Morelli sau Margaret Smith, la numărul 8: cameră de 
primire, salon, la numărul 10: Eva Morelli sau Margaret 
Smith, la numărul 12: înfricoşatul Max Taylor, la numărul 
14: ziaristul James Ladd. Îi mai rămânea de rezolvat enigma 
camerelor 5 şi 9 de la babord şi a camerelor 6 şi 10 de la 
tribord. 

Ceasul arăta exact ora 9 şi parcă se întâmpla ceva cu 
yachtul: zgomote neobişnuite, lumini şi umbre, o alunecare 
nesfârşită. Era limpede: lansarea avusese loc, fără nici o 
ceremonie, aşa cum se anunţase în invitaţie. Croaziera 
începuse. 

Dar în loc să se repeadă pe terasă, cum făcuseră alţii, 
probabil, pentru a privi luminile şi mişcările portului, Achile 
Pommot, familiarizat cu meleagurile, cu ocazia altor 
aventuri care-i sporiseră nimbul celebrităţii, preferă să 
rămână la masă, împovărat de alte gânduri. Enigma 
repartizării camerelor nu însemna nimic pe lângă celelalte 
enigme pe care le presimţea. Îl rodeau întrebări, unele 


legitime, altele mai extravagante, atunci când nu-şi putea 
înfrâna fantezia. 

Cine era acest Angelo Petti care uluise prin donațiile lui 
vreo şapte muzee celebre? 

Cine era acest Max Taylor care se ferea de Petti şi care 
văzându-l se ascunsese ca o cârtiţă şi apoi încercase să 
evadeze? 

Achile Pommot îşi trecea întrebările pe carneţelul de care 
nu se despărţea niciodată şi ajungând la întrebarea despre 
Max Taylor nu izbuti să se abţină şi adăugă, cu un scris 
foarte mărunt: bravo Pommot! Un truc care va intra în 
antologie!... Dar mai erau întrebări, din nefericire, după al 
căror semn caracteristic nu putea să adauge nici o 
paranteză măgulitoare... 

Ce urmărea Angelo Petti cu această croazieră, atât de 
generos organizată, dar totodată foarte misterioasă? 

Care era cauza indispoziţiei subite a lui Angelo Petti? După 
ce criteriu se lansaseră invitaţiile? 

Prezenţa unor detectivi... Daaa... Celebri avea oare vreo 
legătură cu confesiunea promisă de proprietarul yachtului? 

Ce căuta, în acest caz, miliardarul John Sheridan pe yacht, 
bineînţeles dacă nu era la mijloc vorba de o mistificare? 

Cine era şi ce căuta acest Peter Duffin pe vas? La ce putea 
să-i folosească această croazieră unui invalid ca el? 

Ce căuta Eva Morelli, ce căuta James Ladd şi la urma 
urmei ce căuta chiar el, Achile Pommot, pe acest yacht? 

Numai întrebări, întrebări, întrebări... Dar Achile Pommot 
îşi aminti de zâmbetul lui faimos, faţa îi înflori şi în clipa 
aceea era sigur că vor exista, cândva şi răspunsuri la toate 
întrebările. Fiecare întrebare va primi răspunsul ei, ca un 
drept legitim, ca o necesitate. 

După această reflecţie care, ştia, îşi va găsi locul cuvenit în 
carneţelul lui, Achile Pommot începu să traverseze camera 
în lung şi-n lat, aşa cum i se întâmpla întotdeauna înaintea 
unui mare eveniment. Se plimba, îşi risipea sutele de paşi, 
parcă la întâmplare, parcă în vânt, aşa putea să-şi închipuie 


oricine l-ar fi văzut de afară. Dar fiecare pas îşi avea rolul şi 
rostul său. Fiecare era legat de o vorbă, de un gând, de o 
secundă de tăcere, de o senzaţie. Păreau sute de paşi 
aruncaţi vântului, dar toţi îl urcau pe coasta abruptă a 
enigmei, pas cu pas, spre vârful care îi va dărui toate 
limpezimile. 

Unul din paşi, unul din sutele de paşi, îl opri în faţa 
tabloului cu trandafiri aşezat pe peretele dinspre proră. 
Îndărătul tabloului glisant se afla farmacia de strictă 
necesitate. Combinația îl înveseli pe Achile Pommot. O firidă 
estetică! Îi găsi el iute denumirea... Sau poate chiar o firidă 
utilă! Descoperi el imediat. Orice scobitură, oricât de 
artistică, subţiază corpul în care este făcută şi o pavăză 
subţire e mai uşor de străbătut decât o pavăză groasă, 
oricare ar fi ideea care o străbate: o armă... Sau undele 
sonore. Prin urmare, urechea lui se putea apropia mai mult 
de sursa sonoră din camera vecină. Dar oare numai din 
camera vecină? 

Achile Pommot răsuflă adânc, apoi făcu cel mai rapid şi 
mai perfect „stânga-mprejur” din viaţa lui: pe peretele 
dinspre pupă era agăţat... ba nu!... Era lipit! Un alt tablou, 
reprezentând o scenă biblică probabil, în care descifră, 
după câteva secunde de concentrare, o reproducere după o 
pânză mai puţin cunoscută din perioada de tinereţe a lui 
Giambologna, foarte asemănătoare, dealtfel, cu o pictură, 
pierdută de multă vreme, a lui Francesco del Cossa. (Ca 
orice detectiv de origină latină stabilit în Anglia, Achile 
Pommot fusese obligat să se specializeze în pictură.) 

Doar opt paşi îl despărţeau pe Achile Pommot de celebrul 
tablou, care-şi depăşea cam de cinci ori, în dimensiuni, 
frăţiorul cu trandafiri de pe peretele dinspre proră. Opt 
paşi, care puteau fi parcurşi în două secunde, sau în două 
minute, sau în două ore. Achile Pommot alese calea de 
mijloc, dar făcu dovadă de o iuţeală de popândău. Se 
asigură mai întâi că nu-l pândeşte nimeni, nici de pe coridor 
şi nici de pe terasă şi abia apoi poposi în faţa tabloului uriaş. 


Îl împinse uşor şi tabloul alunecă, descoperind în perete o 
firidă mult mai mare şi mai adâncă, în care se aflau rafturi, 
pe jumătate goale, pe jumătate cu cărţi. Îi fu necesară o 
singură privire pentru a remarca tematica bibliotecii şi cele 
câteva volume care relatau unele din enigmele dezlegate 
chiar de el, Achile Pommot. Dar nu aceasta îl bucura cel mai 
mult, ci dimensiunea firidei şi mai ales adâncimea ei. Ceea 
ce mai rămăsese din peretele cabinei pe porţiunea unde 
fusese săpată biblioteca nu putea să fie decât un foarte firav 
scut împotriva undelor sonore de dincolo, din camera lui 
Angelo Petti, sau a lui Bob Stewart. Dar mai întâi încuie uşa 
dinspre coridor, apoi şi pe aceea dinspre terasă, trase 
draperia şi abia pe urmă împinse un fotoliu lângă firidă. Luă 
o carte din bibliotecă, una din multele dedicate lui Georges 
Graisset şi se aşeză tacticos în fotoliu. Dar n-apucă să 
deschidă cartea, sau în orice caz nu apucă să citească prea 
multe pagini şi aceasta nu pentru că şi-ar fi disprețuit 
rivalul, ci din cu totul alte motive. De dincolo se auzeau voci, 
mai bine zis se auzeau şoapte, dar atât de distincte, de 
parcă stăteau cu buzele lipite de perete cei care vorbeau. 
Şoaptele deveniră repede voci. Erau două voci: una îi 
aparţinea lui Angelo Petti, baritonală, sacadată, cealaltă lui 
Bob Stewart, mai blândă şi mai limpede. 

— Nu sunt mulţumit! Spunea Angelo Petti. Nu s-au 
respectat câteva indicaţii foarte importante. Nu ne-am 
înţeles să ocupăm camerele de vizavi? 

— Din cauza unei confuzii regretabile, se auzi vocea lui 
Bob Stewart. Cineva a confundat babordul cu tribordul: sau 
eu, sau dumneavoastră. Am avut convingerea că repartiţia 
este exact cea pe care aţi dorit-o dumneavoastră. 
Dispozitive de semnalizare există, din fericire şi în salonul 
şapte şi în salonul opt. Amândouă foarte bine camuflate. 

— Fie şi aşa! Acceptă până la urmă Angelo Petti. Dar de ce 
mi-ai plasat mobilierul în camera cealaltă şi nu în camera 
asta? De ce în camera numărul 5 şi nu în camera numărul 
7.2 


Achile Pommot ar fi vrut să-şi poată lipi ambele urechi de 
peretele megafon. 

— Pur şi simplu pentru că am respectat planul 
dumneavoastră! Răspunse vocea lui Bob Stewart. Cred că 
inversarea direcțiilor, confundarea babordului cu tribordul, 
a dus şi la inversarea camerelor. Dar acest neajuns se poate 
repara imediat. Voi chema câţiva marinari şi vom face 
schimbarea... 

— N-am nici un gust să mă mut, în clipa asta! Spuse 
Angelo Petti. S-o lăsăm dracului pe mâine. Voi rămâne peste 
noapte în camera numărul cinci... Cred că e gata, nu? 

Ultimele vorbe le rosti în şoaptă, dar tot îşi găsiră drum 
spre urechea lui Achile Pommot. 

După câteva secunde de aşteptare, umplute cam vag cu 
exclamaţii şi sâsâituri, Achile Pommot mai prinse o şoaptă, 
care părea a fi a lui Angelo Petti: 

— Bine... Bine... Spunea Angelo Petti, după care oftase 
prelung. 

Se lăsă tăcere: un minut, două, trei, patru. După cinci 
minute zadarnice, mărunţelul detectiv potrivi la loc tabloul 
religios, descuie uşa de la terasă, apoi pe cea dinspre 
coridor, apoi se aşeză la masă pentru a reface şi a trece în 
carneţel, cuvânt cu cuvânt, convorbirea auzită prin peretele 
cumsecade al bibliotecii. 

Peter Duffin fusese rugat de căpitanul Velazza, din partea 
lui Angelo Petti, să nu părăsească nici o clipă cabina şi să nu 
primească nici o vizită până a doua zi dimineaţa. Pentru 
orice necesitate s-ar fi ivit, căpitanul îi stătea la dispoziţie. 
Nu trebuia decât să ridice telefonul de la capul patului care 
comunica direct cu cabina numărul 13. Tot în apropiere de 
pat, în două casete-frigider speciale, se aflau alimente reci, 
preparate şi o gamă întreagă de răcoritoare. Cu multă grijă 
şi răbdare, căpitanul Velazza îşi plimbase oaspetele prin 
cameră familiarizându-l cu mobilierul şi cu obiectele de 
strictă necesitate şi fusese foarte mulţumit văzând cu câtă 
uşurinţă se descurca invalidul. 


— Dacă vreţi să ştiţi care vă sunt vecinii, îi spusese înainte 
de plecare căpitanul Velazza, în direcţia de înaintare a 
vasului se află cabina domnului Angelo Petti, proprietarul şi 
distinsul nostru amfitrion, iar în spate cabina domnului 
Larry L. King, un foarte celebru detectiv american, se 
spune... 

— Larry L. King! Tresărise invalidul. L-am cunoscut, sigur 
că l-am cunoscut, dar în condiţii foarte tragice... 

— Încă o dată, spusese căpitanul, domnul Angelo Petti vă 
roagă să-i scuzaţi indispoziţia neaşteptată... lar eu vă stau 
la dispoziţie în orice clipă. Nu trebuie decât să ridicaţi 
receptorul. Dacă mai aveţi vreo dorinţă... 

— Nimic altceva n-a spus domnul Angelo Petti? Întrebase 
invalidul. N-a lăsat nici o vorbă, nici un... 

— Numai ceea ce v-am spus... Şi consemnul de a nu părăsi 
camera şi de a nu primi vizite până mâine dimineaţă. Doar 
dacă domnul John Sheridan va binevoi să vă viziteze... Mi s- 
a spus că îl veţi recunoaşte după voce... 

— Cine a spus asta? Tresărise invalidul. Domnul Angelo 
Petti? El a spus că-l voi recunoaşte pe domnul Sheridan? 

— Nu domnul Petti, ci domnul Stewart, secretarul 
domnului Petti a spus că îl veţi recunoaşte pe domnul 
Sheridan după voce. Şi pentru că vă văd iarăşi mirat, vă 
informez că domnul Bob Stewart este secretarul particular 
al amfitrionului dumneavoastră. 

— Cred c-am auzit de numele acesta, îşi amintise invalidul. 
De la domnul John Sheridan. Vă mulţumesc... 

Doar la câteva minute de la plecarea căpitanului, chiar în 
clipa când începuse alunecarea vasului, Peter Duffin auzise 
ciocănituri în uşa de la terasă, dar nu se mişcase din fotoliu. 
Ciocăniturile deveniseră şi mai insistente, dar nici aceasta 
nu-l tulburase pe invalid. Rămăsese în acelaşi loc, 
ascultând, în surdină, un concert oarecare la aparatul de 
radio minuscul de care nu se despărţea niciodată. 

După alte câteva minute auzi soneria foarte discretă a 
telefonului. Deşi cele două aparate se aflau la mai puţin de 


un metru distanţă unul de altul, Peter Duffin sesiză fără 
greş că sunetul provine de la telefonul obişnuit, al yachtului 
şi nu de la cel special care-l lega numai de căpitanul vasului. 

Soneria era foarte îndărătnică şi deşi pentru alte urechi 
ţârâitul ar fi fost aproape imperceptibil, lui i se părea că-i 
zgârie creierul. Se sculă din fotoliu şi înaintă prudent, 
concomitent cu înaintarea vasului. După exact opt paşi 
atinse cu gambele marginea patului. Îşi memorase toate 
distanţele în paşi, atunci când exersase deplasările, în 
prezenţa căpitanului Velazza şi condus de căpitan; şi iată că 
ele se dovedeau exacte. Ridică receptorul neobosit, dar îl 
duse la ureche cu o anumită teamă. 

„Alo! Alo!... Chema fără încetare o voce care i se părea 
cunoscută. Alo! Domnul Peter Duffin?... Alo! Vă rog 
răspundeţi, domnule Duffin!” 

Invalidul cobori încet receptorul. Recunoştea vocea, o 
recunoştea fără greş, deşi o auzise o singură dată, la spital. 
Era vocea detectivului Larry L. King. Nu voia săi răspundă, 
pentru că nu avea ce să-i spună, dar când vocea începu să 
implore, nu mai rezistă. Îşi potrivi încet receptorul la 
ureche, apoi şopti în microfon: 

— Alo! Domnul Larry L. King? Eu sunt: Peter Duffin. Dar 
nu cred că am dezlegarea să vă vorbesc. 

— Vă rog! Izbucni iarăşi vocea lui Larry King. Vă rog 
foarte mult. Numai câteva cuvinte. De unde aţi ştiut că sunt 
eu? 

— La asta pot să răspund, spuse Peter Duffin. Vam 
recunoscut după voce. Am discutat odată la spital... 

— Nu, vă mulţumesc, continuă vocea lui Larry King. Nu 
pentru asta v-am deranjat. Aş dori doar câteva lucruri. Şi 
pentru mai multă siguranţă aş prefera să le discut între 
patru ochi, fie la mine în cameră, fie la dumneavoastră... 

— Imposibil! Răspunse Peter Duffin. Mi s-a interzis... Adică 
am promis că nu voi părăsi sub nici un motiv camera, până 
mâine dimineaţă. Şi nici nu voi primi vreo vizită. Voi 
respecta întocmai consemnul, aşa că e inutil să insistaţi... 


— Va trebui să discutăm totuşi la telefon! Se încăpăţână 
Larry L. King. Deşi sunt convins că legătura e interceptată 
iar convorbirea e ascultată şi de alţi indivizi... 

— Îmi pare rău, răspunse Peter Duffin, sincer îmi pare rău, 
dar nu cred că mă voi conforma dorinţei dumneavoastră. 
Până mâine dimineaţă nu veţi putea afla nimic de la mine şi, 
dealtfel, nici nu aveţi ce afla... Pentru că nu ştiu aproape 
nimic despre această croazieră şi despre scopul ei... Doar 
vagi bănuieli pe care nu le voi exprima în nici un caz... 

— Măcar spuneţi-mi cine v-a invitat şi sub ce pretext, se 
rugă Larry L. King. Două vorbe şi mi-ar ajunge... 

Peter Duffin cobori receptorul şi-l aşeză încet în furcă. 
Soneria mai ţârâi de câteva ori, dar fără să-l mai ispitească 
sau să-l neliniştească. Stătea pe pat, cu capul rezemat de 
peretele cabinei şi auzul lui foarte sensibil deosebi zgomote 
şi glasuri în camera vecină, în camera lui Angelo Petti. 
Glasurile deveniseră distincte şi deodată simţi cum îl 
fulgeră ceva rău: un fulger violent, ascuţit, care-i răspândea 
scântei dureroase, ca nişte ghimpi fierbinţi sau reci, în tot 
corpul. Era vocea lui! Nu se putea înşela. Era singura voce 
din lume pe care n-ar fi putut s-o uite niciodată, pe care nu 
avea voie s-o uite vreodată. 

— Nu-mi place deloc camera asta! Spunea vocea. Nu ştiu 
de ce dar nu-mi place, fir-ar să fie! Ţi-am mai spus odată! 
De ce dracu” n-ai ales camerele din partea cealaltă şi de ce 
n-ai pregătit camera numărul nouă! 

— V-am mai spus şi eu: cineva, dumneavoastră sau eu, a 
confundat babordul cu tribordul, răspunse altă voce, 
necunoscută. Dar dacă doriţi cu orice preţ, v-am spus, pot 
să chem câţiva marinari şi facem schimbarea pe loc. 

Şi iarăşi vocea aceea, pe care nu putea şi nu avea voie s-o 
uite niciodată: 

— N-am nici un gust să mă mut în clipa asta! O să rămân 
aici, lângă ăla, la un metru de el... Şi încă nu ştie nimic 
nenorocitul... 


Peter Duffin simţi că îngheaţă. Ultimele vorbe fuseseră 
transformate în şoapte, dar urechea lui nu scăpase nici o 
silabă. 

— Să vă pregătesc somniferul, domnule Petti? Întrebă 
vocea necunoscută. Doza obişnuită, sau cea dublă, pentru 
momentele de criză? 

Angelo Petti! Se cutremură Peter Duffin. El era! ELîl 
invitase. Oare nu căzuse pradă unui coşmar? 

— Nu dublă, triplă! Răspunse vocea lui Angelo Petti. Vreau 
să nu mai ştiu nimic până mâine dimineaţă. Dar până 
atunci, dragă Bob, aş vrea s-o cunosc şi pe cealaltă artistă, 
pe Margaret Smith... Poţi s-o chemi peste un sfert de oră, 
după ce mă mai liniştesc. Somniferul să mi-l laşi în salon... 

— Totuşi nu vă voi face o doză triplă, răspunse vocea lui 
Bob Stewart, vocea necunoscută. Una dublă cred că vă 
ajunge. E un somnifer prea puternic şi cunosc foarte bine 
reacţiile pe care le are asupra dumneavoastră. Până mâine 
dimineaţă nici nu vă veţi întoarce pe partea cealaltă... 

— Bine... Bine... Acceptă vocea lui Angelo Petti. Până 
mâine dimineaţă! De-ar trece mai repede noaptea asta 
blestemată! Peste douăsprezece ore, nu? Ce bombă va 
exploda în lume! 

Vocile se îndepărtară, apoi se pierdură. Se auzea numai 
zgomotul vag al valurilor, un zgomot de fond, care îmblânzi 
auzul invalidului. Peter Duffin tremura însă din toate 
încheieturile, dinţii îi clănţăneau, iar sudoarea îl năpădea în 
valuri reci şi fierbinţi. Îşi înfipse adânc unghiile în frunte şi- 
n obraji ca să-l trezească durerea. Atât de cumplit apăsase 
că începu să-i curgă, în şuviţe subţiri, sânge din câteva răni. 
Dar redevenise lucid. 'Traversă de câteva ori încăperea 
pentru a controla încuietoarele celor două uşi şi pentru a 
apropia de suprafaţa lor câteva obiecte pe care le găsise la 
îndemână. Nu se gândea la o baricadă, ci la un semnal de 
alarmă. Măcar să afle cu o clipă înainte, prin zgomote, prin 
prăbuşirea scaunelor şi a vazelor de pe ele, intrarea cuiva 
în camera lui. Nu se gândea că uşile vor fi forţate, ci că ar 


putea fi descuiate, foarte simplu, cu cheile duble care nu 
puteau să nu fie în posesia proprietarului yachtului, domnul 
Angelo Petti. Domnul Angelo Petti! Oare de ce-l chemase în 
croazieră? 

Max Taylor sărea ca o lăcustă dintr-un loc în altul al 
camerei. Încremenea câteva minute lângă frigider, fără să-l 
atingă, apoi sărea din trei paşi sub tabloul cu mimoze, de 
parcă acolo îl aştepta dezlegarea tuturor enigmelor lumii. 
Dar nici aici nu rămânea mai mult de un minut. Imediat se 
avânta în alt ungher şi se sprijinea cu mâinile de speteaza 
unui fotoliu, tot vreo două, trei minute. Apoi sărea de-a 
dreptul pe pat, dar nu rămânea nici acolo o veşnicie. Parcă 
împuns de tăişul unui pumnal, se arunca în mijlocul 
camerei, pentru a încremeni un minut şi jumătate, apoi 
făcea o escală sub tabloul cu arhangheli, pentru a ajunge 
din nou în faţa frigiderului. Şi mereu aşa, fără să ştie de ce 
şi mai ales fără să ştie. 

Dar mai erau şi frigurile care-l scuturau, cum scutură o 
gospodină vajnică un covor nebătut de doi ani. Precis se 
îmbolnăvise de malarie, dar când şi unde? Îi veni acest gând 
exact în clipa când făcu escală în faţa tabloului cu mimoze. 
Îl împinse şi mai cercetă odată rafturile cu medicamente. 
Oare exista şi vreun antidot al malariei?... Sau putea să se 
mulţumească şi cu un simplu sedativ? Sau poate că era mai 
bun un somnifer... Ce-ar fi să dea pe gât o cutie întreagă?... 
Mâine nu va mai şti nimic. Îl vor arunca în apă şi... Brrr! 
Când se gândi că apa putea să fie rece şi plină de rechini, 
sau de alte dihănii, puse la loc în raft tubul cu somnifere. 

Îşi reluă imediat itinerariul de lăcustă, lăsându-se fulgerat 
de toate gândurile rele. Oare de ce acceptase invitaţia? De 
ce crezuse că va trage un mare folos din croazieră? Numai 
pentru că întâlnise numele lui John Sheridan şi al Evei 
Morelli? Dar celelalte personalităţi cărora nu li se 
dezvăluiseră numele cine erau? Şi mai ales cine era acest 
Angelo Petti care înnebunise întratâta Metropolitanul, că 
nici chiar el, Max Taylor, asul aşilor, nu izbutise să afle 


valoarea donaţiei. Ştia doar atât: că e vorba de o cifră cu cel 
puţin cinci zerouri. 

Înaintarea de lăcustă îl oprise în faţa uşii de la coridor 
exact în momentul când auzi ciocăniturile. Aşa i se întâmpla 
întotdeauna: nu putea să sară în alt loc decât în cel în care 
urma să se întâmple ceva. Era o lege. De aceea folosea 
salturile de lăcustă chiar şi în perioadele nenorocite. Ca să 
nu-i deterioreze puterea şi menirea. 

— Cu cine am onoarea? Întrebă el deschizând pe 
neaşteptate uşa, dar fără voia lui făcu imediat doi paşi 
înapoi. Cred că v-am mai văzut... 

— Da... Îi răspunse Bob Stewart, intrând înăuntru. Ne-am 
văzut, dar prea în treacăt. Unul din noi era cam grăbit şi 
voia să scape cât mai repede de celălalt. 

Max Taylor ridică din umeri, îndurerat: 

— Îmi pare foarte rău... Dar cred că faceţi o eroare. Nu 
am deloc obiceiul să-mi izgonesc clienţii. Toată 
întreprinderea mea se bazează pe o unică relaţie: aceea cât 
mai strânsă cu clienţii. Orice întârziere, orice grabă loveşte 
direct în mine şi în ceilalţi. Promptitudine! Aceasta e legea 
noastră! 

— Dumneata te prefaci, sau chiar nu-ţi aminteşti? Îl privi 
subţire, printre pleoapele întredeschise, Bob Stewart. Nu 
te-am vizitat în calitate de client... 

— Eu nu am decât clienţi, se împotrivi Max Taylor. Nimic 
altceva. Clienţi foşti şi clienţi posibili şi clienţi probabili. Şi 
bineînţeles clienţii prezenţi... 

— Ştiu, ştiu că ambele dumitale întreprinderi se bazează 
numai pe clienţi, exact aşa cum i-ai categorisit, încuviinţă 
Bob Stewart. Şi cea cu firmă şi cealaltă... 

— Iar comiteţi o eroare, zâmbi Max Taylor. Am o singură 
întreprindere şi câteva sucursale. Dar nu văd de ce trebuie 
să vă declar toate acestea! Doar nu sunt la un 
interogatoriu... 

— Nici eu nu văd de ce trebuie să le declari, mai ales că nu 
ţi le-a cerut nimeni, îl trezi Bob Stewart. Despre altceva era 


vorba: despre condiţiile în care neam cunoscut... 

— Poate la un meci de box, sau la o revistă pe Broadway! 
Sugeră Max Taylor. La curse nu particip şi nici ski nu fac. 
Mai doriţi şi altceva? A, da! De fumat, fumez. Numai 
țigarete cu filtru, de obicei Pall Mall sau Camel. Pentru că 
ultimele, probabil că ştiţi, încă n-au ajuns la filtru... 

Bob Stewart îl lăsă până la capăt. Era o ofensivă jalnică şi 
în sinea lui îi plângea de milă. Max Taylor luase însă o 
poziţie superioară, de Marabu, nu mai avea nimic din 
intenţiile de lăcustă de dinainte. 

— Dealtfel, spuse Bob Stewart cam obosit, nici nu am 
vreme de pierdut. Voiam doar să-ţi amintesc un nume, sau 
un pseudonim, ca să mă pronunţ elegant, mi se pare 
îngerul... 

Marabuul deveni într-o fracțiune de secundă cea mai 
ciumată găină. Se făcuse mic, tremura şi sudoarea i se 
prelingea pe toată faţa. Paloarea o avea dinainte, dar 
încercase să şi-o ascundă prin vorbe. 

— Am simţit că e el! Gâfâi Max Taylor. Din prima clipă mi- 
am dat seama. Am căzut în cursă ca un idiot... 

— Nu înţeleg despre ce e vorba, îl strivi cu privirile Bob 
Stewart. La prima întâlnire nu mi-ai spus nici un cuvânt 
despre acest înger! Cum de ţi-ai amintit tocmai acum? 

— Atunci... Atunci n-am bănuit... N-am bănuit nimic, 
începu Max Taylor să se bâlbâie. 

— Şi cum de ţi-ai amintit dintr-odată acest atunci? Îl 
sfredeli iarăşi Bob Stewart. Camelul încă n-a ajuns la filtru 
şi la curse nu participi, iar cu îngerul nu te-ai întâlnit 
niciodată. 

— Cred c-am făcut o prostie... Răspunse Max Taylor. Şi 
atunci şi acum... Atunci, să vă spun drept, nu prea am 
crezut în agenţia dumneavoastră... lar acum... Acum în 
afară de faptul că sunt un mare cretin, nu pot să vă spun 
altceva... 

— Ce ştii dumneata despre înger? Trecu Bob Stewart la 
ofensivă. Totul! 


— Nu ştiu nimic, absolut nimic! Se uimi singur de 
răspunsul dat, Max Taylor. De fapt nu ştiu nimic. Nici măcar 
nu l-am văzut vreodată... 

— Iar începi?! Îl fulgeră Bob Stewart. Atunci cum de l-ai 
recunoscut din prima clipă? De ce ai vrut să te întorci? 

Max Taylor începu să se lovească peste frunte cu pumnii: 

— Cred c-am intrat într-o mare încurcătură... se tângui el. 
Nu ştiu aproape nimic despre înger şi nici el nu ştie 
aproape nimic despre mine. Doar l-am văzut de două ori. 
Atât... Dar mi-e teamă că asta înseamnă moartea... 

— Numai dacă l-ai văzut... Şi puteai să-l fi văzut de o mie 
de ori... Nu poţi să ajungi din cauza asta pe scaunul 
electric, sau în ştreang... Din ce stat anume eşti? 

— Poftim! Răsună ca un geamăt vocea lui Max Taylor. Ce 
am eu cu scaunul electric? Ce am eu cu ştreangul?... 
Credeam că vrea să mă omoare el, cu nu ştiu ce. 

— Văd că e inutil să-mi pierd vremea cu dumneata! Se 
înfurie Bob Stewart. Te-ai înconjurat cu o plasă de minciuni 
din care nu mai eşti capabil să ieşi. Treaba dumitale. Vreau 
să mai ştii un singur lucru: ai fost în corespondenţă cu 
îngerul. Prea multe lucruri despre această corespondenţă 
nu cunosc. Dar scrisorile dumitale se află într-o centură, de 
care îngerul nu se desparte niciodată. Nici în somn, nici în 
baie. Mâine centura aceasta va fi deschisă. N-am venit aici 
ca să te previn asupra acestui lucru. Am venit în interesul 
meu de detectiv angajat cu o anumită misiune. Vrei sau nu 
vrei să vorbeşti, treaba dumitale... 

— Corespondenţa mea... Scrisorile mele... Centura... 
Începu iarăşi să se bâlbâie Max Taylor. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap! Îl privi Bob Stewart cu 
dispreţ. El e bolnav şi trebuie să doarmă, obligatoriu şi 
pentru asta ia somnifere. Dar eu sunt sănătos, domnule 
Taylor şi n-am luat somnifere în viaţa mea şi sunt, nu 
secretarul, ci paznicul lui, paznicul corpului lui, domnule 
Taylor. Ca să ajungi în camera lui trebuie neapărat să 


îndepărtezi cu piciorul un anumit cadavru şi n-am nici o 
poftă să ajung cadavru, domnule Taylor... 

James Ladd şi Larry L.. King ascultaseră aproape întreaga 
convorbire dintre Max Taylor şi Bob Stewart. Detectivul cel 
tânăr, lung şi presupus miop, îl văzuse pe Bob Stewart, nu 
chiar întâmplător, intrând în camera lui Max Taylor şi nu 
aşteptase decât mişcarea de închidere a clanţei pentru a 
alerga, ca într-o cursă decisivă, la terminarea căreia se 
aflau toate cele trei medalii olimpice, de la un capăt la altul 
al coridorului, adică din faţa camerei sale, numărul 1, în 
faţa camerei lui James Ladd, numărul 14. Din nefericire, cel 
mai bun prieten al său era înăuntru. Aşa că se văzuse nevoit 
să-l facă părtaş la convorbirea de dincolo. Asta ar fi 
însemnat încă prea puţin. Dar pentru a nu pierde nici o 
boabă din convorbire, fusese pus în situaţia dureroasă de a- 
i dezvălui secretul bibliotecii megafon, pe care el îl 
descoperise după un adevărat tur de forţă: îl spionase pe 
Achile Pommot. „Să nu-şi mai închipuie naturalizatul englez 
că numai el posedă o pălărie cu trucuri”, se felicitase Larry 
după succes. 

Ascultaseră împreună convorbirea esenţială, cum o 
categorisi pe loc Larry L. King şi simțeau amândoi impulsul 
de a acţiona. Prevedeau enigme extraordinare şi mai ales 
prevedeau un succes extraordinar, care putea fi foarte 
lesne tras pe o albie sau pe alta. Dacă nu succesul măcar 
roadele lui. 

— Individul e prea îngâmfat! Spuse Larry. Cred că până la 
urmă o va păţi... 

— Şi eu cred, îi ţinu James Ladd isonul. Ai auzit cu câtă 
superioritate îi răspundea celuilalt? Până ce a fost pocnit 
drept în moalele capului cu îngerul... 

— Nu la el m-am referit, zâmbi cam nemulţumit Larry L. 
King. La Bob Stewart m-am gândit. Prea l-a luat tare spre 
sfârşit pe domnul Taylor... 

— Şi de ce crezi că n-a făcut bine? Se miră James Ladd. Eu 
parcă l-am simţit pe domnul Taylor cum tremură, zău că 


parcă îi auzeam dinţii clănţănindu.-...ise. 

— L-a înspăimântat, nu zic nu, recunoscu Larry L. King. 
Dar în filipica lui mitralieră i-a şi spus o mulţime de lucruri 
importante domnului Taylor... Şi tare cred că acest domn 
Taylor e un mare vulpoi. Ar trebui să-l supraveghem 
puţintel... 

— Să-l supraveghem? Întrebă James Ladd. Adică revii la 
plural, asta trebuie să înţeleg? 

— Revenim la plural! Hotări Larry L.. King. Amândoi am 
fost întrucâtva vinovaţi; dar acum, gata! Trebuie să 
colaborăm, ca să nu izbândească bătrânii înaintea noastră... 
Sau, ca să fim modeşti, pentru a le dovedi că am învăţat 
ceva de la ei, că profesiunea lor a ajuns pe mâini bune... 

— În cazul acesta îţi voi face o surpriză, se repezi James 
Ladd. Ştii cât a donat domnul Angelo Petti 
Metropolitanului? Nu te mai gândi. Cinci sute... de mii de 
dolari! Cea mai sigură informaţie din lume: Eva Morelli. 

— Atunci e clar! Fiuuufiiiuuu! Făcu Larry L. King. Asta eo 
sumă, nu zic nu!... Şi dacă a ieşit din gura Evei... Ce mai, e 
clar!... Serviciu contra serviciu. Adică: armele pe masă. Ştii 
cine e acest Peter Duffin care ocupă camera numărul trei 
de lângă mine? Directorul băncii New York - New Jersey, 
cel care s-a împuşcat şi a orbit! 

— Cel implicat în afacerea Super? Sări în sus James Ladd. 
Formidabil! Am impresia că se cam înnoadă iţele... Da, 
înţeleg acum cât de necesară devine colaborarea noastră... 
Şi mi-a venit în minte un plan, adică o idee, ca să nu 
exagerez. Eu îi voi face o vizită Margaretei, poate izbutesc 
să aflu şi de la ea ceva. N-a fost ea chemată degeaba în 
croaziera asta... Iar tu te învârteşti câteva minute în 
preajma Evei şi pe urmă intraţi împreună la Margaret... 
Bineînţeles, după ce bateţi în uşă. OK.? 

— Super OK.! Îi răspunse Larry L. King. 

Margaret Smith era îmbrăcată într-o rochie lejeră, de 
cameră şi de seară, îndeajuns de decoltată pentru a i se 
vedea exact atât cât trebuie pentru a te convinge că 


perfecțiunea feminină nu trebuie căutată în altă parte. 
Când îl văzu pe James Ladd fugi repede în cel mai ferit 
ungher al camerei şi abia acolo îşi desfăcu braţele pentru a- 
| primi aşa cum primeşte pământul în secetă ploaia. Parcă-l 
îmbrăca şi se îmbrăca la rândul ei, toată, atât de pasionată 
era îmbrăţişarea. 

— Şi acum fugi repede la masă! Îi porunci ea. Şi aşează-te 
pe un scaun şi nu uita să-ţi încrucişezi braţele. Eu voi sta în 
partea cealaltă, pe fotoliu. Hai! James Ladd se supuse 
poruncii, fără să schiţeze un singur gest de împotrivire, dar 
după ce-şi încrucişă braţele la piept şi după ce o văzu pe 
Margaret aşezată într-un fotoliu ca o doamnă de onoare 
care nu vrea săşi şifoneze rochia cu zece minute înainte de 
ceremonie, îi făcu cu ochiul şi-i şopti: 

— Eşti o mare proastă, Margaret! Cum poate să-ţi fie 
teamă de aia de dincolo... 

— Cât de naiv ai rămas, doamne! Îi răspunse Margaret 
încă îmbujorată. Nu mi-e teamă de aia de dincolo, ci de ăla 
de dincolo... Aia nu m-a interesat niciodată şi fiecare dintre 
noi ştie că tu nu poţi să fii proprietatea cuiva. Nu că n-ai 
mai avea farmec, dar ar însemna o jignire a ideii de femeie. 
Tu eşti al nostru cum este cerul al stelelor. Dar cred că-l 
cunoşti pe Sheridan. E maleabil ca apa, aproape că n-are 
formă, dar aşa cum din apă se formează norii cu tunete şi 
trăsnete, tot aşa şi el, în clipe de fierbinţeală explodează şi 
omoară... 

— "Tot sub tutela lui ai rămas? Sa miră James Ladd. 

— Abia am intrat... Răspunse Margaret cu vocea înecată 
de regrete. Ca iedera căreia i-a venit vremea să se agaţe de 
ceva, sau ca viţa de vie când începe să crească, pentru a fi 
mai aproape de universul tău. Da, James... Nu uita că amo 
vârstă şi că revista ta publică în fiecare lună, pe două 
pagini, nuduri superbe, fiecare cu altă linie, fiecare cu alt 
centru de excitație şi mai ales fiecare cu 15 ani mai tânăr 
decât al meu... Mai am doar câţiva ani, până ce o alta: 
bibliotecară, sau model, sau şefă de raion, sau amanta 


timpurie a altui Sheridan, poate chiar a lui, va învăţa să 
vorbească frumos, sau să cânte frumos, sau să se mişte 
frumos şi în alte spaţii decât în cel de patru metri pătraţi şi 
gata! Voi ajunge o simplă spectatoare la televiziune... 

— Şi tu ai rămas la fel, Margaret!... Aceeaşi sceptică şi mai 
ales aceeaşi lucidă şi extraordinar de plăcută... Cred că nu 
există o alta care să merite acest titlu... 

— Sper că n-ai venit să cucereşti ceea ce ai avut şi ceea ce 
poţi să ai oricând... În condiţii discrete, îi zâmbi Margaret. 
Glumesc, James... Ştiu că în paginile tale nu apare nici 
măcar un rând, nu o fotografie, despre o femeie trecută de 
douăzeci şi doi... Eu am debutat la douăzeci şi după trei ani 
m-ai făcut de şaptesprezece ca să obţin mult râvnitele două 
pagini de la mijloc... Dar ştii foarte bine că pentru mine tu 
exişti în altă parte, nu în revistă. 

James Ladd încercă să se scoale şi să se apropie de ea. 

— Nu! Îl opri Margaret cu şoapte grave. Nu glumesc. Stai 
tot acolo! Şi acum pot să ridic tonul, adică pot să vorbesc 
normal. De Sheridan trebuie să mă feresc ca de ştreang, ţi- 
am spus... Bănuieşte un anumit lucru şi nu-l simt niciodată 
de tot, ca un aluat care poate fi transformat în orice. O 
câtime de duritate îi rămâne în orice situaţie, un fel de 
nucleu rău care-l poate reface şi contamina într-o clipă... O 
singură dată am greşit, James, o singură dată te-am trădat 
şi i-am trădat pe toţi... Şi nu pot să înţeleg cum de am 
supravieţuit... Şi nu pot să înţeleg cum de nu s-a aflat... 
Uită-te bine la mine, James! Eu, da, eu, Margaret Smith, 
despre care se spune a fi una din femeile deştepte ale 
Americii şi în orice caz una din femeile care cunoaşte 
pământul pe care calcă, o superlucidă care cedează din 
când în când câteva minute orizontalei, ei, bine, eu am făcut 
o eroare pe care nici ultima prostituată nu ar fi în stare s-o 
facă... 

— Ţi-a plăcut să te autoflagelezi întotdeauna, încercă 
James Ladd s-o liniştească. Un neajuns al super-lucidităţii. 
Dar la urma urmei pentru ce ai venit în această 


croazieră?... Te-a atras atât de mult necunoscutul şi 
misterul financiar, ca pe Eva? Nu izbutesc să-mi explic... 

— Pentru că aşa se întâmplă cu problemele simple, 
răspunse Margaret. Unu şi cu unu prea fac doi ca să poţi 
crede că e adevărat. Am venit în croazieră pentru că 
aceasta a fost dorinţa lui John Sheridan. Nu e foarte 
simplu? 

— Într-adevăr, e foarte simplu... Recunoscu James Ladd. Şi 
nu ţi-a spus nimic altceva? Un simplu: vino! 

— Ba a mai spus câteva cuvinte, îşi aminti Margaret cu 
amărăciune. A spus: Vino! Pentru că trebuie să vii! Atât... 
Nici măcar n-a spus: Vino! Pentru că am nevoie de tine, ca 
altădată. M-am supus, aşa cum îmi stă mie bine... Stai acolo 
şi încrucişează braţele şi ia o mutră acră... 

Dar la invitaţia de a intra, cu care Margaret răspunsese 
unor ciocănituri firave în uşa dinspre salon, nu pătrunse în 
încăpere John Sheridan, aşa cum se aşteptase ea, ci Eva 
Morelli împreună cu Larry L.. King, aşa cum se aştepta 
James Ladd. 

— Ia uite, imbecilul! Îl luă în primire Eva Morelli pe James 
Ladd. Iocmai tu să joci rolul unui şcolar! Hai, vino şi mă 
îmbrăţişează, măcar să-i arătăm lui Margaret că nu 
mergem unul spre altul pe sârmă. Hai! James Ladd se 
supuse, dar când ajunse în apropierea artistei se pomeni că 
i se suflă în ochi, aşa cum se suflă într-o lumânare ca să se 
stingă, sau cum suflă un copil într-un puf de păpădie ca să-l 
dea gata de prima dată. 

— Stinge-ţi focurile, călăule! Îl mai suflă odată Eva. Crezi 
că nu mi te ştiu eu!... Şicrezică n-o cunosc eu pe asta! Nu 
renunţă ea atât de uşor la Sheridan, oricât ai fi tu de James 
Ladd... Doar dacă ai avea măcar a suta parte din celelalte 
ale lui Sheridan. lar pe nătărăul ăsta de Larry nu-l 
interesează nimic altceva decât misterele extra-feminine. la 
spune, Margaret! Pe tine te-a întâmpinat domnul Angelo 
Petti?... Pentru că exact în clipa când trebuia să vin eu l-a 


apucat o indispoziţie mortală. Şi-o fi închipuit că nu-mi va 
putea rezista până vei sosi tu... 

— Până mâine. Clipi din ochi Larry L.. King. 

— Nu... Răspunse Margaret Smith. Dar mă preocupă cel 
mai puţin lucrul acesta. 

— Pe mine mă preocupă cel mai mult! Replică Eva Morelli. 
Tu măcar eşti asigurată pentru câţiva ani... Şi de fapt nici 
nu ai pentru ce să fii asigurată... Dar eu când le văd pe 
celelalte cât de uşor îşi găsesc producători mă apucă 
ameţeala. Simt că sunt viperă, cobră, crotal şi că mi-e gura 
plină de venin. Când ajungi ca mine, în porcăria asta care 
se cheamă cinema, gata! S-a dus cu liniştea. Orice film şi 
orice artistă care joacă în el ţi se pare o armă care ţinteşte 
drept în ochii tăi. Mă apucă orbirea. Aşa simt invidia: parcă 
orbesc şi doare... 

— Brrr! Se cutremură Margaret Smith. Lasă-mă! Nu pot 
să suport cuvinte şi imagini despre orbi. 

— Va să zică niciuna dintre voi nu l-a văzut pe Angelo Petti! 
Spuse Larry L. King, aplecându-şi capul deasupra celor 
două, ca un preot care vrea să primească spovedanii. Şi nici 
nu aveţi habar cine e... 

— Dar nici noi nu ştim! Interveni James Ladd. 

— Şi trebuia neapărat să le spui asta şi lor? Se enervă 
Larry L. King. Eu de pildă am o teorie... 

— Mi-ai spus-o dincolo... Îi aminti Eva Morelli. În loc să-ţi 
pierzi mâinile prin străinătăţi, ţi-ai pierdut cuvintele. 

— În loc să-mi pierd capul, ai vrea să spui... Preciză Larry 
L.. King. Dar să ştii că nu mă mai gândesc la teoria pe care 
ţi-am spus-o adineauri... 

— Cum?! Protestă Eva Morelli. Îţi retragi pledoaria aia 
despre acest Monte Cristo modern, bla-bla-bla şi iar bla-bla- 
bla? Mi-ai distrus urechile cu ea. Gata! Vreau să fie un 
Monte Cristo modern, obsedat nu de gânduri de răzbunare 
ci de ideea de a face cel mai mare film al lumii! Doamne, 
Doamne! Numai două minute să stau de vorbă cu el între 
patru ochi, hai să zic opt minute şi dacă nu devine cel mai 


mare producător din lume, mă angajez slujnică pe acest 
yacht... Dar dacă nu îl fac eu să-l vândă, ufff! De ce s-a 
refugiat în camera lui, nătărăul! 

— De ce să vândă yachtul? Întrebă James Ladd. Parcă 
spuneai că ai vrea să ne plimbăm împreună... 

— Acum vreau să-l vândă! Se încăpăţână Eva Morelli. Mi- 
am schimbat hotărârea, gata! Numai voi, bărbaţii, să fiţi 
nestatornici în gânduri? La a câta teorie ai ajuns, domnule 
Larry L.. King? Alt Monte Cristo? Cosmic? 

— Nu... Răspunse Larry L. King foarte serios şi naiv. Mă 
gândeam la Nero, sau la Caligula... Dar mai bine la Nero. 
Pentru că a dat foc Romei şi înainte de a se sinucide... 

Dar tocmai în clipa aceea se auzi ţârâitul soneriei. Şi 
fiindcă era chiar lângă telefon, îl lăsă pe Nero în regretele 
lui de poet nerealizat şi ridică prozaicul telefon. Îl ţinu doar 
două secunde la ureche, bâlbâi ceva neinteligibil, ţipă un da 
strident, apoi aşeză năucit telefonul în furcă. 

— Ce s-a întâmplat? Se sperie Eva Morelli. 1 s-a dat foc 
vasului? Spune odată! 

— O, nu! Îşi reveni iute Larry L. King. Domnul Angelo Petti 
o invită la dumnealui în cameră pe domnişoara... Margaret 
Smith... Dacă se poate imediat... 

— Şi mai spui că n-a luat vasul foc! Se îngălbeni Eva 
Morelli. E de o mie de ori mai râu, neghiobule! Dar chestia 
asta n-o mai suport! Gata! 

Peter Duffin nu rezistase asalturilor somnului deşi i se 
împotrivise din răsputeri, repetând chiar de câteva ori 
gestul care-i rănise faţa. Nu voia să doarmă, nu voia să 
adoarmă. Îi era teamă de visuri şi mai ales de coşmaruri. 
Ştia că somnul îl va apropia de moarte. Nu va mai rezista a 
doua oară imaginilor vechi, chiar dacă ele îi vor apare în vis. 
Se gândise, la un moment dat, să ia mai multe somnifere, să 
se transforme într-o clipă în plumb, dar ştia că spre 
dimineaţă îl vor trezi visele şi după şocul prin care trecuse 
mai înainte, visele nu puteau fi altele decât repetarea 
imaginilor groaznice. Ori izbutea să rămână treaz, ori 


trebuia să ia toate somniferele... Dar de ce toate 
somniferele? Nu se despărţea niciodată de capsula de 
cianură. Era aliatul lui cel mai credincios. O păstra pentru 
momente cum putea să fie cel prin care trecuse. Odată 
depăşise momentul. Dar a doua oară va mai rezista? Cu 
gândul că în orice clipă insuportabilă, aducătoare de 
imagini, putea recurge printr-o simplă mişcare la fulgerul 
morţii totale şi fără dureri, adormi totuşi. Simţurile îi 
rămăseseră însă în stare de alarmă şi mai ales simţul care-i 
înlocuise şi văzul. De aceea tresări la primul ţârâit al 
telefonului şi ridică receptorul cu un gest automat. Abia pe 
urmă se trezi de-a binelea. 

— Eu sunt: Larry! 1 se şoptea în receptor. Eu sunt. Sper că 
nu v-aţi culcat. Trebuie neapărat să vă văd, chiar în camera 
dumneavoastră. E o problemă de viaţă şi de moarte... Vă 
rog! 

Peter Duffin asculta ca în vis. Nici nu-i venea să creadă că 
adormise, că fusese trezit de telefon şi că la telefon era 
Larry L. King. 

— Nu înţeleg nimic! Răspunse Peter Duffin, fără voia lui şi 
mai ales nu vreau nimic. De ce mă chinuieşti, domnule 
Larry King? Nu voi deschide nimănui, nici lui Dumnezeu, ca 
să înţelegi odată! De ce nu aştepţi până mâine dimineaţă? 

— Pentru că nu se poate! Răspunse întristată vocea lui 
Larry L. King. Trebuie neapărat să aud ce se discută... 

Dar Peter Duffin aşeză receptorul în furcă înainte ca 
tânărul detectiv să-şi termine fraza. Nici măcar nu era 
furios. Mai bine că-l sculase din somn. Cine ştie? Peste 
câteva minute l-ar fi sugrumat plasa visurilor rele... 

Telefonul începu iarăşi să ţârâie şi parcă din nevoia de a 
mulţumi, Peter Duffin ridică receptorul. Dar nu se auzi 
nimic, adică nu răsună nici o voce, pentru că se auzea parcă 
o răsuflare întârziată. Răsuflă şi el, prelung, apoi spuse: 

— Noapte bună, domnule Larry... 

Aşeză din nou receptorul cu gândul că nu-l va mai ridica 
până a doua zi dimineaţa. Era din nou linişte şi din nou 


răzbătea în cabină zgomotul de fond al valurilor. Apoi 
deodată se sparseră violent câteva zgomote şi mai auzi 
foarte aproape un țipăt. Da! Ţipase cineva în camera de 
alături, în camera lui Angelo Petti. Dar nu era ţipătul unui 
bărbat, ci al unei femei. Peretele îl chemă ca un magnet. Îşi 
lipi urechea de el şi auzi vocea lui Angelo Petti, vocea pe 
care nu putea şi nu trebuia s-o uite niciodată. 

— 'Te rog, implora vocea. Margaret, te rog, stăpâneşte-te! 
Nu-ţi dau drumul la gură până ce nu închizi ochii. Asta 
trebuie să însemne că nu vei ţipa. Atât vreau! Să nu ţipi 
câteva minute. Te rog! Ascultămă numai câteva minute... 

Dar câteva minute nu se mai auzi nici o vorbă, nici măcar o 
şoaptă, doar zgomote ciudate, nedefinite. Apoi vocea unei 
femei, o voce rea, sau poate îngheţată de spaimă: 

— Bine! Te ascult câteva minute. Spune-mi tot ce ai de 
spus, domnule Angelo Petti. Şi, mai ales, spune-mi cum ai 
reuşit să mă aduci aici, cum ai reuşit să-l convingi pe 
Sheridan! Cum? 

— În sfârşit, cred că te-ai trezit puţintel. Dacă John 
Sheridan a răspuns invitaţiei... 

— Ştie pentru ce a fost chemat aici? Se auzi iar vocea 
femeii. Ştie cine l-a chemat aici? Şi tu ştii ce mia spus de o 
mie de ori John Sheridan?... Că vrea să te facă bucăţi, să 
frigă propria-ţi carne în faţa ochilor tăi şi să te oblige să ţi-o 
mănânci. Şi niciodată n-a glumit... 

— Nu despre mine a vorbit aşa! Aproape strigă vocea lui 
Angelo Petti. Despre asasin... 

— Şi nu eşti tu asasinul? Hai, ucide-mă, ce mai aştepţi! 

— Nu sunt eu, Margaret, îţi jur. E cea mai cumplită 
nedreptate care s-a comis cândva. De aceea am fugit. 
Pentru că toate probele erau împotriva mea. 

— Nu era nimic împotriva ta, pentru că nu te cunoştea 
nimeni! Izbucni vocea femeii. 

— Ba da! Se împotrivi iarăşi vocea lui Angelo Petti. Totul 
era împotriva mea, prin tine era totul împotriva mea, faţă 
de tine era totul împotriva mea. Nu mă înţelegi! Tu puteai 


să crezi că eu sunt asasinul, altceva nu mai interesa. Şi a 
trebuit să fug şi să mă apăr şi să culeg dovezi. Acum am 
totul aici, în centura aceasta de care nu mă despart nici o 
clipă, toate dovezile care atestă nevinovăția mea. Nu v-aş fi 
chemat aici, cum îţi închipui că te-aş fi chemat aici, 
împreună cu toţi detectivii ăştia şi cu toţi cei care-o fac pe 
detectivii, dacă aş fi fost câtuşi de puţin vinovat? Vreau să 
dau totul în vileag, Margaret, toată această îngrozitoare 
conspirație, tot complotul, toată murdaăria! Am toate 
dovezile aici! Şi asasinul cel adevărat se află aici, printre 
noi, în yachtul acesta. Atât te rog, Margaret... Aşteaptă 
numai câteva ore, până mâine dimineaţă. Uite, eu iau doza 
aceasta dublă de somnifer, acum în faţa ta. Du-te şi tu şi te 
culcă şi încuie-te în cabină şi nu da drumul la nimeni, te 
implor, Margaret. Trecem amândoi printr-o mare primejdie. 
Asasinul va face probabil o eroare, aceasta e ultima dovadă 
pe care-o mai aştept, eu şi secretarul meu. El va veghea 
toată noaptea. Nu trebuie să vadă decât o singură mişcare, 
atât i-am cerut... Şi chiar dacă nu se va petrece mişcarea, 
vor ajunge dovezile pe care le am aici, în jurul corpului meu 
şi care nu pot dispare decât odată cu mine. 

— Nu ştiu... Nu ştiuu... Sună zguduită vocea femeii. Nu 
ştiu ce să fac. Mi-am pierdut dintr-odată capul. Îmi vine să 
te cred, dar te-am mai crezut odată... 

— Numai până mâine dimineaţă, Margaret... Imploră din 
nou vocea bărbatului. Jură-mi că te duci în camera ta şi te 
încui. la un somnifer, dă-ţi cu ceva în cap, fă ce ştii şi 
aşteaptă până mâine dimineaţă. Numai să nu ieşi din 
cameră şi să nu spui nimănui nici o vorbă. Jură-mi, 
Margaret! 

— Îţi jur, se auzi vocea tremurândă a femeii. Îţi jur, dar te 
rog să nu mă atingi. Îţi jur că mă voi încuia în cameră şi că 
nu voi spune nimănui nici o vorbă. Îmi dau seama că e o 
logică în toată povestea asta, altminteri nu ai fi chemat 
atâta lume. Voi aştepta până mâine dimineaţă... Ai toată 
încrederea în secretarul tău? N-ar fi bine să apelezi şi la... 


— E singurul în care am încredere, Margaret. A venit şi el 
cu gândul să mă ucidă, sau să mă trimită la moarte... Darl- 
am rugat să-mi dea un răgaz, să mă asculte şi apoi să 
hotărască. M-a ascultat şi m-a crezut. A lucrat orb, dar a 
făcut tot ce i-am cerut, mi-a adus totul ca într-un plic sigilat. 
Împreună am hotărât această croazieră, împreună am făcut 
totul. Nu m-a întrebat niciodată nimic... Mâine va fi pentru 
toţi trei ziua cea mare! Şi pentru mine şi pentru tine şi 
pentru el!... Nu te voi atinge. Îmi ajunge jurământul tău. 
Ştiu că mâine va fi frumos. Beau acest pahar numai ca să 
pot rezista până mâine. Dacă nu adorm imediat, mi-e teamă 
că voi înnebuni... Aşa!... Acum du-te! Şi să ştii că mâine va fi 
o zi frumoasă pentru amândoi... 

— Nu ştiu... Răspunse vocea femeii. Am promis şi am jurat 
un singur lucru: că voi aştepta singură şi în tăcere până 
mâine. Noapte bună... 

Peter Duffin mai auzi paşii femeii îndepărtându-se, apoi 
tăcere, câteva minute, apoi zgomote mai apăsate, de paşi 
bărbăteşti, apoi căderea unui corp în pat. Şi abia atunci 
scăpă Peter Duffin de laţul vorbelor auzite şi simţi cum urcă 
în el fiere şi smoală, prin vine, prin nervi, prin plămâni, prin 
priviri. 

Se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace, dar imediat 
înţelese cât de inutil îi este gestul. Renunţă. Începu să se 
plimbe prin cameră. Se familiarizase cu fiecare obiect, cu 
fiecare rută. Simţea întotdeauna unde-l aşteaptă atingeri, 
unde se poate așeza, unde se poate rezema, îşi simţea toate 
obiectele şi toate cărările. Se plimba furios şi îmbibat de 
fiere. 

Vocea îl tăiase cu cuțitul fiecărui cuvânt şi îi răscolea şi mai 
departe carnea, deşi n-o mai auzea. Nici un cuvânt nu era 
adevărat din toate cele pe care le auzise. Niciunul! 

Se aşeză pe un fotoliu, dar parcă pentru a sări imediat din 
el. Îşi reluă plimbarea furioasă cerşind noi valuri de fiere. 
Nici un cuvânt nu era adevărat. Niciunul! 


Se duse spre pat, îl atinse, apoi se lungi pe el, apropiindu- 
se tot mai mult de perete, până ce îl simţi dureros pe 
frunte, pe piept şi pe genunchi. Asasinul era acolo, la câţiva 
centimetri de el. Acesta era tot adevărul. Altul nu exista. 
Asasinul se afla acolo, probabil dormea, poate chiar visa la 
fericirea domnului Angelo Petti. Acolo era asasinul! Alt 
adevăr nu exista. Nu exista!... Voia să scape?... Nu se 
putea! Pentru că îl văzuse, îl văzuse cu ochii lui, omorând, 
da, omorând. 

Achile Pommot şi Larry L. King îşi găsiseră un ungher 
învăluit de umbre groase, pe terasa de la babord, de unde 
puteau supraveghea în voie, fără riscul că ar putea fi văzuţi, 
camera numărul 12, ocupată de Max Taylor. 

— Aici se află toată cheia misterului! Spuse Achile 
Pommot. În camera asta, în salturile de cangur ale 
individului cu numele Max Taylor. Nu e o deducție, pentru 
că îmi lipsesc foarte multe date, ci o presimţire. Una din 
cele câteva presimţiri pe care leam avut în viaţă. Şi 
niciodată nu m-au înşelat. 

— Atunci e perfect! E OK cum spune James Ladd. Pentru 
că şi eu cred acelaşi lucru, dar nu pe baza unei presimţiri, 
ci pe baza unei deducţii, deşi îmi lipsesc o serie de date. Dar 
ce caută oare individul în cutia cu medicamente? 

Cu riscul de a fi văzuţi, cei doi îşi scoaseră pentru un 
moment capetele din umbră. Gâtul de girafă al lui Larry L. 
King se întinse până la limită, aproape că atingea uşa 
terasei, iar Achile Pommot se ghemui ca un pisoi, dar fitilul 
entuziasmului nu se mulţumi numai cu atât, continua să 
urce în corpul lui, deci să-l oblige la o mişcare inversă, adică 
la a-l propti în patru labe. Vedeau încăperea ocupată de 
Max Taylor cu o claritate cu care nu-şi văzuseră niciodată 
palma. 

Cangurul scotocea în cutia cu medicamente. Despacheta 
tuburi şi citea reţetele. Când ajunse pe la al patrulea tub, 
clătină mulţumit din cap. Îşi răsturnă în mână câteva 
tablete, dar nu puse tubul la loc, ci îl băgă într-unul din 


buzunarele pantalonilor. Apoi căută o sticlă în frigider, o goli 
pe trei sferturi, după care scăpă tabletele înăuntru, una 
câte una, vreo douăsprezece, ca pe nişte mătănii. Se mai 
legănă puţintel din trunchi, îşi frecă mâinile a satisfacţie, 
apoi căută altă sticlă în frigider, aidoma cu prima sticlă şi 
repetă întocmai operaţiunea, adică o goli pe trei sferturi. 
Tablete însă nu mai scăpă, cu intenţie în interiorul sticlei, 
nici măcar fără intenţie, din simplul fapt că nu-l preocupa 
finalul de la prima operaţiune. După un minut însă îşi negă 
cu un gest violent tot ceea ce făcuse. Căută alte două sticle, 
mult mai mici şi le goli de tot în aceeaşi chiuvetă de serviciu 
de lângă frigider. Apoi turnă în sticlele goale conţinutul 
celor două sticle golite pe trei sferturi, fără să amestece 
însă licorile, sau să confunde sticlele. Cele două sticle mici 
se umpluseră vârf. Într-una se afla licoarea în care dizolvase 
tabletele, în cealaltă un foarte înstelat Hennessy. 

Achile Pommot şi Larry L. King se retraseră iarăşi în 
umbră, mai ales că nu mai aveau ce să vadă: Max Taylor 
aranjase cele două sticluţe în frigider, reîncepându-şi cursa 
de cangur. 

Două minute mai târziu se văzură în situaţia de a se 
despărţi. Însă pentru a colabora, pentru a realiza prima lor 
colaborare voluntară, conştientă, sinceră şi foarte oportună. 
Max Taylor vorbise cu cineva la telefon şi după toate 
gesturile lui, sau mai bine zis după faptul că nu mai făcea 
nici un gest, părea că aşteaptă o vizită. Pentru a face faţă 
oricărui neprevăzut, cei doi detectivi trebuiau să se 
despartă: Achile Pommot porni spre camera lui James Ladd, 
pe care-l înghiţise brusc pământul, cam în aceeaşi clipă în 
care se stinsese lumina în camerele cu numerele 6, 8 şi 10, 
iar Larry King făcu din nou apel la gâtul lui de girafă, 
pentru a filma toate mişcările camerei. 

Astfel, în vreme ce Larry L. King îl vedea pe Bob Stewart 
pătrunzând şi mişcându-se în camera numărul 12, Achile 
Pommot, lipit de peretele bibliotecii îi auzea vocea, nu prea 
prietenoasă: 


— Nu pot să lipsesc mai mult de cinci minute! Îl avertiză el 
pe Max Taylor. Şi numai pentru lucruri foarte urgente! 

— Poate că mi se va dezlega mai uşor limba la un păhărel, 
propuse Max Taylor. Nu doriţi şi dumneavoastră un coniac? 

— Unul singur, răspunse Bob Stewart şi până îl torni ai tot 
timpul să începi. Aştept... Exact cinci minute... 

— V-aş ruga să întindeţi mâna după pachetul de ţigări Pall 
Mall, spuse Max Taylor. E chiar în spatele dumneavoastră. 
Nu pot să beau coniac fără să fumez o ţigară bună... 
Mulţumesc... 

— Mai sunt patru minute, patru minute şi douăzeci de 
secunde şi nouăsprezece secunde, începu Bob Stewart să 
numere. 

— În cinstea dumneavoastră şi a acestei întâlniri! Închină 
Max Taylor. Şi mai ales a destăinuirii senzaţionale pe care 
vă voi face-o după ce o să terminaţi de băut coniacul... 

— Nu închin cu dumneata! Răspunse sec Bob Stewart. 
Poftim! Ascult! Cât mai repede... 

— M-aţi întrebat ceva despre îngerul, începu Max Taylor. 
Nu pot să vă spun nimic, pentru că nu-l cunosc. L-am văzut 
numai de două ori... Dar pot să vă spun cine m-a pus în 
legătură cu el. Un individ de pe strada 42, care are un 
books acolo, de formă, bineînţeles. Individul se numeşte 
Benjamin şi e în serviciul lui... John Sheridan... 

— Cum?! Se auzi izbucnind neîncrezător glasul lui Bob 
Stewart. Benjamin...?! În serviciul lui John Sheridan”?! 
Dumneata vrei să-ţi baţi joc de mine! 

— Întrebaţi-l pe John Sheridan... Propuse nevinovat Max 
Taylor. Nu direct, bineînţeles. Scăpaţi ca din întâmplare 
numele ăsta şi vă veţi convinge... Mai mult nu pot să vă 
spun... 

— Nu ştiu dacă informaţia asta merita cele cinci minute 
pierdute, sună cam obosită vocea lui Bob Stewart. 

— Poate că le merita coniacul, părea că se gudură Max 
Taylor. V-am spus tot ce am ştiut... 


Imediat ce auzi uşa închizându-se în camera vecină şi 
spionată, Achile Pommot părăsi locul şi alergă spre terasă, 
dar încă înainte de a-i trece pragul se izbi de Larry L. King. 

— Ştiu ce s-a întâmplat! Şopti micuțul Achile Pommot. 

— Eu, în schimb, n-am auzit nimic... Şopti la rândul lui 
Larry L. King. Dar am văzut totul. L-a drogat! I-a dat să bea 
din sticla în care băgase tabletele, dar n-am putut să-l 
opresc, de teamă că neam trăda... 

— Probabil că atunci când i-a cerut ţigările a schimbat 
sticlele, îşi aminti Achile Pommot un anumit amănunt din 
conversaţia care abia se terminase. 

— Exact! Rosti Larry King ca o felicitare. S-a întors să ia 
ţigările şi în clipa aceea domnul Max Taylor a schimbat 
sticlele. Douăsprezece tablete de Somnifort, cel mai 
puternic somnifer! Vreo trei tot au ajuns în păhărelul lui. 
Nu cred că se trezeşte până mâine seară... O singură 
tabletă ajunge pentru 8 ore, aşa scrie în prospect... l-am 
spus lui James că acest B. S., acest domn Bob Stewart e 
puţintel cam arogant... 

— Cred că a sosit vremea să punem noi mâna pe situaţie! 
Propuse Achile Pommot. Să apelăm şi la ceilalţi... Pentru a 
preîntâmpina cine ştie ce evenimente grave... 

— Absolut OK, răspunse Larry L. King. 

Comisarul Graisset şi John Sheridan stăteau în aceleaşi 
fotolii şi parcă în aceleaşi poziţii. Numai numărul sticlelor 
goale de pe masă se schimbase. Din 4 se ridicase la 14 şi se 
mai vedeau câteva pline şi foarte amenințătoare. 

— Hm... Altceva?... Mormăi comisarul Graisset. 

— "Tot misterul stă aici, răspunse John Sheridan. Cum a 
ajuns individul în locuinţa mea privată? Când voi răspunde 
la această întrebare voi cunoaşte şi tâlharul şi asasinul şi voi 
fi în stare să cheltuiesc toată averea pentru a mi se aduce în 
faţă, pentru a-l tăia în bucățele mici... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Pentru a le frige în 
faţa lui şi pentru a i le da să mănânce... Nu merită... 


— Ce nu merită? Se burzului John Sheridan. Bucăţele îl voi 
tăia, bucățele cât unghia... 

— Nu merită atâţia bani, spuse comisarul Graisset. Ştiu 
indivizi de teapa ăstuia care pentru zece mii de dolari ar fi 
în stare să jure că taică-său sau frate-său e asasinul pe 
care-l cauţi dumneata. E păcat să se ducă o asemenea 
avere frumoasă pentru un asasin oarecare... Am întâlnit o 
groază de criminali, care pentru un procent de atât la mie 
din suma furată de la dumneata... Sau, mă rog, pe care ai 
acoperit-o dumneata... au făcut adevărate hecatombe 
omeneşti... Nu merită... Mai bine cumpără câteva femei şi 
momeşte-i... 

— Costă şi femeile, oftă John Sheridan... Şi din păcate 
când costă foarte mult, costă absolut degeaba... Le cumperi 
cu milioane, le cumperi pentru că aşa e legea, trebuie să ai 
şi aşa ceva în preajma ta, cum au ele la gât şi pe umeri 
vizoanele şi nu simţi altceva cu ele alături, nu simţi decât că 
eşti un bărbat caraghios care poartă şi el pe umeri un vizon 
până la şolduri. Şi tot mai cumperi... Poate că plătesc şi 
milioanele astea tot în contul celor 57 de dolari... 

— Minus cei opt care erau ai dumitale... Îl completă 
comisarul Graisset în timp ce desfunda a şaisprezecea sticlă 
de bere. Da... Minus cei opt ai dumitale... Niciodată nu i-ai 
scăzut din cei 57? 

— Niciodată... Răspunse John Sheridan. Nici atunci, nici 
altădată, nici acum. Nu pot să-i scad, domnule, nu înţelegi. 
Nu pot să fac această scădere, nu sunt capabil, domnule, 
pur şi simplu nu sunt capabil. Şi dacă l-aş auzi pe cineva 
făcându-mi-o cred că l-aş ucide cu mâinile mele. Atâta ştiu: 
că plătesc de aproape cincizeci de ani, milioane de dolari în 
contul acestor 57 de dolari furaţi, minus 8 ai mei... 

— Mdaa!... E o chestie şi asta. E bună chiar de un roman. 
Eu zic că tot de la o femeie se trage totul... 

— Încă nu cunoşteam femeile când am fugit cu cei 57 de 
dolari... Adică... Abia acum îmi amintesc, abia acum mi se 
luminează un colţ al minţii... Da, domnule! M-a scuipat una, 


a unuia dintre şefi, a unuia dintre cei cărora le plăteam 
cotizaţii. M-a scuipat, degeaba, drept între ochi şi atunci mi- 
a venit gândul că trebuie să ajung atât de sus ca să scuip 
toate femeile din lume. Trebuia să vină de undeva 
hotărârea... Hai să mai mergem odată prin Bronx, pe sub 
trenul aerian, prin subsolurile cu băuturi clandestine şi mai 
ales cu bere, domnule... 

— Comisarul Graisset privi ca prin ceaţă siluetele care 
pătrundeau pe uşa deschisă de la terasă. Îi aminteau de Pat 
şi de Patachon. 

— Nu mai primesc destăinuiri! Se înfurie el pentru prima 
dată în ziua aceea. S-a terminat şi berea, mi se pare... 

— Tocmai de aceea vă invităm la bar, îndrăzni cel mai înalt. 
Şi mai întâi permiteţi-mi să vi-l prezint pe colegul 
dumneavoastră de peste canal, domnul Achile Pommot şi să 
mă prezint şi eu, tot un coleg, dar de peste ocean: Larry L. 
King. 

— Comisarul Graisset se sculă alene din fotoliu, clătină din 
cap, dar figura îi rămase la fel: obosită şi fără altă expresie. 
Apoi strânse mâinile oaspeţilor: 

— Probabil că vreţi să discutăm afacerea Super... Până 
acum n-am ascultat decât preambulul... Dar cred că-l 
cunoaşteţi pe domnul... John Sheridan... 

Capitolul III. 

Barul era mic, ca o jucărie, învăluit într-o lumină discretă, 
odihnitoare, fără sursă vizibilă şi avea numai două mese, 
două măsuţe scunde, acoperite de un strat poros, pentru a 
absorbi zgomotele şi licorile vărsate, iar de jur împrejur se 
lăfăiau o sumedenie de fotolii ciudate, înguste, moi, cu 
spatele drept, aproape înclinat în faţă, parcă anume pentru 
a aţâţa la discuţie şi a apăra discuţia. Spaţiul barmanului 
părea o celulă căreia i se dărâmase peretele din faţă, sau 
uşa, iar ceilalţi trei pereţi împărţiţi în zeci de rafturi 
conţineau toate licorile pământului. Era de necrezut ca într- 
un spaţiu atât de mic să încapă, nu atâtea sticle, ci toate 
sticlele. Barmanul, mărunt şi abil ca o maimuţă, bineînţeles 


un japonez, nu-şi cunoştea nici propria limbă. În schimb, 
ştia în toate graiurile planetei denumirile tuturor băuturilor, 
ale tuturor cocktailurilor, precum şi cuvintele: da, 
mulţumesc, poftim. Altceva nimic. Despre nu probabil că nu 
auzise şi nici nu ştia că există un asemenea cuvânt. 

O singură măsuţă avea oaspeţi, dar nu trei, aşa cum îşi 
imaginase Achile Pommot şi Larry L. King, ci patru, aşa cum 
sugerase comisarul Graisset. 

— Cred că ar fi bine să-l invităm şi pe dumnealui, spusese 
Graisset, înainte de a-şi părăsi camera. Mai ales că va fi 
vorba de afacerea Super. Fără dumnealui n-ar fi existat 
această afacere... 

— Şi nici noi nu ne-am fi întâlnit, zâmbise Achile Pommot. 

— John Sheridan nu păruse prea entuziast la început, dar 
când înţelese din sprâncenele ridicate ale comisarului 
Graisset că vor mai face câteva incursiuni prin Bronx, prin 
Bronxul cu subsoluri întunecate şi cu bere la sticlă, fără 
pahare, îşi dădu imediat acordul. 

Şi pentru că John Sheridan ceruse bere, fără să specifice 
marca şi pentru că japonezul împinsese ca un scamator 
foarte grăbit un cărucior cu patru etaje şi acoperiş, care 
conţinea vreo patruzeci de sorturi de bere, în dublu 
exemplar, îşi destăinuiseră şi ceilalţi pasiunea ascunsă 
pentru această licoare trufaş europeană. 

Dar înainte de a începe să vorbească despre afacerea 
Super, John Sheridan îşi aminti câteva întâmplări esenţiale 
din biografie, mai toate gravitând în jurul unui singur 
eveniment, mai toate suferind de pe urma ratelor pe care 
milionarul le plătea neregulat dar sigur, în contul acelei 
sume de 57 de dolari, minus 8 câştigaţi de el, cu care îşi 
începuse, la treisprezece ani cariera. 

— Fantoma datoriilor vechi! Îl întrerupse gânditor micuțul 
Achile Pommot. Sunt unii care plătesc chiar pentru datoriile 
strămoşilor... Şi nu rareori cu capul... 

— Numai că eu n-am strămoşi! Îi replică răguşit şi 
butucănos John Sheridan. Despre mama mai ştiu ceva, 


despre ăllalt însă nimic, iar mama n-a ştiut nimic despre ai 
ei. Nu ştiu dacă sunt irlandez, neamţ, arab, evreu, român 
sau unionist. Nu ştiu nimic altceva decât că mama a murit 
când aveam nouă ani şi jumătate şi că o vedeam la două zile 
odată când aducea în coteţul în care stăteam o pâine şi o 
cană cu lapte. 

— Cineva zicea că mulţi din oamenii mari nu şi-au 
cunoscut ambii părinţi, spuse Larry L.. King. Sau dacă şi i-au 
cunoscut pe amândoi, unul era nesigur... Pater semţer 
incertus... Şi asta se referă la oameni foarte mari... 

— Mai bine să nu-l ai pe Pater ăsta, hârşâi Sheridan, decât 
să râdă lumea şi de tine şi de el... 

— Cei mai mulţi criminali pe care i-am întâlnit, interveni 
comisarul Graisset, şi-am întâlnit cu ghiotura, mai toţi erau 
bastarzi, sau semi... Născuţi şi târându-se ca viermii prin 
mahalale şi docuri... 

— Depinde de procentajul general, zâmbi Larry L. King. 
Dacă douăzeci la sută, sau numai zece la sută din bastarzi 
sau din semi-bastarzi ajung oameni mari şi genii... Restul de 
optzeci sau de nouăzeci la sută poate să se transforme în 
criminali... Pentru că dintre oamenii normali, poate unu la 
milion se ridică în vârful scării valorilor... E o remarcă, 
bineînţeles, nu o pledoarie. 

— Eu îmi susţin punctul de vedere! Repetă comisarul 
Graisset. Eu azvârl în discuţie numai ce-am pipăit... 

— Dacă ar fi aşa, spuse Achile Pommot, ar trebui să 
dispară jumătate din literatura polițistă. Cum ar apărea în 
carte un erou bastard, cum ar şti toţi cititorii că ele 
asasinul... 

— Depinde de abilitate, zâmbi iarăşi Larry L. King. În cazul 
când bastardul e destăinuit ca atare abia în final, pe baza 
unor date sau deducţii care erau şi la îndemâna cititorului, 
enigma poate să rămână intactă... E o remarcă particulară, 
se înţelege de la sine. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Asta ar veni cam aşa: 
N-ar mai întreba nimeni cine e asasinul, ci cine e bastardul. 


Ceea ce ar da apă la moară părerii mele... 

— Dar în afacerea asta cine e bastardul? Răsună iarăşi 
vocea răguşită a lui John Sheridan. Şi vă rog să nu vă uitaţi 
cu atâta milă la mine când vorbesc. Ăsta mi-e timbrul. Nu 
sufăr de laringită sau de faringită. Eu şi Armstrong suntem 
probabil cei mai celebri gâjâiţi din lume. De la douăzeci de 
ani, am auzit mereu în urma mea: „săracul! Are cancer...” 
Şi după cum vedeţi trăim amândoi... Şi mai avem şanse la 
cel puţin un sfert de secol, deşi eu mi-aş dori jumătate... E 
ceva să poţi spune în jur: am o sută de ani domnilor! Un 
secol! 

— Hm... Mormăi iar comisarul Graisset. La vârsta asta nu 
cred că mai poţi să spui aşa ceva... Cel mult pot s-o spună 
cei din jur, dar nici de auzit, ăla cu suta, n-o s-o audă... Nu 
se zice: am o sută de ani, cum se zice: am o sută de 
milioane. De pe la vreo şaptezeci, optzeci în sus, anii sunt 
mult mai greu de făcut decât milioanele, nici chiar dacă s-ar 
plăti un milion pentru fiecare an, domnule Sheridan... 

— Înţeleg, înţeleg... se cam întristă milionarul. Mai bine să 
trecem la afacerea aia blestemată. Oare cine i-o fi spus 
pentru prima dată Super? 

— James Ladd! Îşi aminti Larry L. King. După el sau luat 
toţi ceilalţi. Şi radioul şi televiziunea şi ziarele... 

— Parcă trebuia să fie şi el pe yacht... se interesă John 
Sheridan. M-am înşelat eu, sau chiar i-am citit numele pe 
invitaţie? Ăla e cel mai mare pericol al Americii, după 
gangsteri... 

— Mi se pare că s-a culcat! Încercă Larry L. King să sară în 
apărarea prietenului său. Era obosit... 

— Ăla nu doarme decât ziua, răguşi şi mai tare John 
Sheridan. Şi nici atunci nu doarme acasă. Nu înţeleg cum 
de nu l-a călcat până acum nici o maşină, că nu toate sunt 
conduse de femei. 

— Cele care ar putea să-l calce sunt Rolls-uri şi Cadillac- 
uri, spuse Larry L.. King şi toate tipurile ăstea de maşini 
sunt conduse de şoferi adevăraţi, adică surzi şi muţi. 


— James Ladd, James Ladd... Mormăi John Sheridan ca o 
ameninţare. Va să zică el a poreclit astfel afacerea 
Sheridan. 

— Afacerea Duffin... Parcă aşa i s-a spus la început, 
preciză, cu politeţe, Larry L. King. 

— Duffin! Afacerea Duffin! Se revoltă John Sheridan. Nici 
măcar la nenorocire nu se respectă adevărul şi numele 
adevărat! Ce-a avut Duffin cu afacerea asta?... N-a suportat 
decât nişte consecinţe din ălea... Biologice. Eu am suportat 
totul. Şi pe Duffin tot eu l-am suportat. Nu era decât unul 
din cei trei sute de directori de-ai mei... 

John Sheridan destupă furios o sticlă de bere şi începu să 
bea direct din ea, cu gâlgâituri. Ceilalţi îl imitară, neştiind 
că şi milionarul imita pe cineva. Numai micuțul Achile 
Pommot nu izbuti să trădeze bunele maniere englezeşti, 
pentru că, pur şi simplu, nu băuse niciodată din sticlă şi de 
la prima înghiţitură, adică de la prima intenţie de a bea, se 
înecă şi începu să tuşească şi să lăcrimeze. Adevărul era că 
nici nu-l interesa băutura. Abia aştepta să audă povestea lui 
John Sheridan, mai mult pentru a o trece prin sita ideilor 
proprii. 

— Cam aşa a început povestea... se pregăti John Sheridan. 
Adică nu! Mai întâi trebuie să ştiţi că am o slăbiciune şi 
câteva manii. Eva şi Margaret nu intră în treaba asta. Ele se 
cheamă altfel: societate şi orgoliu, adică lucruri fără de care 
nu poţi trăi. Hai să zic că nici fără tablouri nu se poate trăi. 
Cam aşa e moda acum. În fiecare muzeu trebuie să existe o 
colecţie donată de X sau Y, de ăştia care au izbutit să facă 
bani din 57 de dolari minus 8, trăgând din răsputeri la carul 
ăsta plin de neghiobi şi paraziți care se cheamă lume. Am 
donat până acum vreo patru colecţii: la Boston, la cretinii 
ăia din Kansas, care au uitat să-mi treacă numele, la Denver 
şi la San Francisco. Îndeajuns ca să mi se citească numele 
cam prin toată America, să fiu înjurat de jumătate, iar un 
sfert să mă caute pentru a mă escroca. Bogătaş şi 
susţinător aprig al culturii, îmi făcusem datoria către 


America, ba îi mai aţâţasem pe alţii cu câteva milioane în 
plus, ăia fără de care nu pot să apară ziarele, ăia trei sau 
patru, îi aţâţasem să mai doneze şi altor muzee mai sfrijite 
câte ceva. Aşa că îmi luasem grija de la cultură... Dar naiba 
a făcut că tot donând tablouri a trebuit să le cumpăr şi 
cumpărându-le a trebuit să mă uit, măcar de formă la ele. 
Până i-a venit unuia ideea să mă escrocheze. Fiindcă era om 
cu cărţi nici nu m-am uitat la tablouri. Mi-a cerut nu ştiu 
câte sute de mii, adică ştiu eu bine cât şi i-am dat fără să 
clipesc din ochi. Am trimis colecţia muzeului din Detroit, 
aveam eu nişte interese acolo şi m-am pomenit cu custodele 
muzeului, însoţit de vreo şapte specialişti şi de vreo trei 
tablouri: un Canaletto şi alţi doi mai vechi dar mai mici. 
Toate trei tablourile erau copii, foarte reuşite, au 
recunoscut toţi specialiştii, dar copii. M-am înfuriat, am 
chemat şi alţi specialişti, de la Louvre, de la British 
Museum, de la Vatican. Fiecare a spus acelaşi cuvânt: copii. 
Dar după ce le-au studiat vreo două zile. Pe cel care a 
mediat vânzarea şi cumpărarea l-am distrus. Am cumpărat 
doi critici cu misiunea de a-l dovedi hoţ de texte şi impostor, 
ceea ce s-a întâmplat imediat şi doi ziarişti care au 
descoperit în trecutul lui câteva violuri nepedepsite şi o 
escrocherie pe vremea când era student. Cu ultima a fost 
mai greu pentru că neghiobii de ziarişti au confundat 
facultatea la care îşi făcuse ăla studiile cu alta, dar tot s-a 
prins ceva. Pe scurt, escrocul a ajuns lustragiu în faţa unei 
sucursale Sheridan. Pentru că i-am aranjat, cu alţi doi 
angajaţi, un proces de dare de mită care l-a costat în 
cheltuieli şi amenzi mai mult decât luase de la mine. Şi s-a 
întâmplat ca nu la mult timp după prima tentativă reuşită să 
mai încerce unul să-mi vândă nişte tablouri, tot din 
perioada postrenaşterii. S-au ivit neînţelegeri între 
specialişti asupra autenticităţii unui tablou şi abia după trei 
ani de zile, a ieşit la iveală adevărul: tabloul era autentic. 

— Atât de târziu aţi găsit expertul? Se miră Achile 
Pommot. Prietenul meu, sir Malcolm Sidney, de la muzeul 


din Glasgow, ar fi putut în cel mult opt ore... 

— N-ar fi putut, domnule Pommot, pentru că Sir Malcolm 
Sidney e specialist în medievală germană, iar tabloul meu 
era o raritate englezească din secolul şaptesprezece, îi opri 
zelul John Sheridan. Pe scurt: am început să-i suspectez şi 
pe experţi, pe unii de escrocherie deghizată, pe alţii de 
nepricepere şi înfumurare. Şi am făcut ce-am făcut în 
tinereţe când am fost escrocat prima dată cu bonuri, 
bancnote şi acţiuni. M-am specializat în tablouri. Am pornit 
de la A, cu profesori, cu teorii, cu reproduceri, cu manuale, 
cu vizite prin muzee, domnilor... Nu puteam să dorm dacă 
nu simţeam în nări şi în degete, nu numai în priviri, 
deosebirile dintre Ghiberti şi Renni, dacă nu recunoscusem 
de la prima ochire un Renoir, un Sisley sau un Corot. Am 
făcut tot ce face un oarecare pentru a se specializa: fizică, 
chimie, istorie, grafologie, memorie. După trei ani de zile 
am început să descopăr o scamă de fraude prin muzee. 
Acum sunt un fel de consilier al experţilor de la 
Metropolitan şi din alte locuri. Anii de specializare m-au şi 
îmbolnăvit. Unii au cancer, alţii reumatism, alţii sunt beţivi, 
eu le am pe toate la un loc, o singură boală: aceea de a avea 
picturi. Nu de a dona, ci de a poseda. Îmi place să am şi să 
privesc. Foarte puţină lume ştie că pe malul unuia din lacuri 
se află o oarecare vilă. Are şi vreo douăzeci de camere, dar 
de fapt e un acoperiş pentru un subsol blindat în care se 
află cea mai bogată colecţie particulară de picturi din 
America. Vila aceea, subsolul şi mai ales ceea ce se află în 
subsol, sunt toate proprietatea mea. La ora asta face cam 
de douazeci şi patru de ori, dacă nu de douazeci şi cinci de 
ori faţă de cât m-a costat. Dacă m-a costat un milion de 
dolari, galeria, astăzi pot primi pe ea 25 de milioane. Dacă 
m-a costat 10 milioane, pot primi pe ea 250 de milioane... 
Dar m-a costat dublu, domnilor... 

John Sheridan tăcu intenţionat pentru a vedea ce efect 
avusese asupra celorlalţi valoarea financiară a galeriei. 


— Fabulos! Spuse Achile Pommot. Cinci sute de milioane 
de dolari. Parcă ne-am legăna în fantezii. 

— Într-adevăr, domnule Pommot. Parcă ne-am legăna în 
fantezii. Eu am fost primul bogătaş american, primul 
milionar care a înţeles că nu există investiţie mai rentabilă 
şi mai apărată decât pictura. Fără impozite, pentru că e 
operă de artă şi mereu micşorându-se numărul comorilor. 
Da, domnilor. Aurul şi diamantele şi altele sporesc în lume 
cu fiecare an, dar picturile lui Rafael, ale lui Rembrandt, 
Velasquez, Bosch, Van Gogh, Cezanne şi Renoir, nu pot 
decât să scadă, sau în cel mai fericit caz, să rămână exact 
câte sunt. Toate valorile descresc, una singură creşte în 
timp: pictura, mai ales pictura unor anumite epoci trecute. 
Lucrul ăsta l-am simţit şi l-am învăţat în perioada când mă 
specializam. Şi am început să învestesc. Am cutreierat 
licitaţiile, am luat legătură cu anticariatele şi muzeele 
pârlite din provincii şi... de ce să nu mărturisesc? Mai ales 
că ne aflăm pe un vas şi într-o croazieră dominată de acest 
cuvânt: confesiune... Şi am introdus un spirit de afacere în 
tranzacţii. Ar trebui vreme lungă ca să vă fac să înţelegeţi 
ce înseamnă asta. Atât: am cumpărat originale cu preţuri 
care nu se ofereau nici măcar unor copii groteşti şi am 
vândut copii, care, de ruşine că au fost cumpărate ca 
originale, au fost arse sau sunt păstrate, fără să-mi 
reproşeze nimeni nimic. Din această slăbiciune s-au născut 
cele câteva manii la care am făcut aluzie şi ele se cheamă: 
van Gogh, Cezanne, Constable, Holbein şi Bosch. V-am spus: 
sunt manii, din cauza asta nu trebuie explicate, din cauza 
asta nu trebuie căutată o anumită relaţie între ele. 

— Bosch! Se bucură Achile Pommot. Sfântul Hieronimus 
Bosch! E cu adevărat fantastic! 

— Da, domnilor! De la această slăbiciune şi de la aceste 
manii începe afacerea Super, cum a fost botezată de 
absentul nostru, domnul James Ladd... 

— Fostul absent... se auzi vocea mieroasă a lui James 
Ladd. Am făcut un duş, puţină gimnastică... Dar de fapt v- 


am căutat peste tot, până ce mi s-a spus că sunteţi aici... 

— Poate că nu m-ai căutat chiar peste tot! Îl ţinti John 
Sheridan. Sunt câteva locuri în care nu-mi place şi nu 
accept să fiu căutat, nici măcar printr-o întrebare... 

— În locul acela n-am fost! Îl linişti James Ladd. Şi cred că 
e un somn cumplit în locul acela... Parcă nu vă convenea 
denumirea pe care am dat-o afacerii Duffin... 

— Şi dumneata?! Hârşâi iarăşi John Sheridan. Afacerea m- 
a privit de la început şi mă priveşte şi acum! Scurt! E 
afacerea mea! Afacerea Sheridan!... Dumneavoastră nu 
cunoaşteţi decât o faţetă a ei, cea care m-a reprezentat prin 
Duffin. Dar e o altă faţetă, mult mai gravă... 

— Chestia aia, cu slăbiciunea... Îi aminti comisarul 
Graisset în timp ce desfăcea o butelie de bere. 

— Da... Reluă John Sheridan. Toată lumea ştie că 
achiziţionez picturi, numai originale, dar puţini ştiu că am şi 
manii. Mi se cunoaşte slăbiciunea, dar nu şi maniile. Tot din 
spirit de afacere. Mai mult. Când mi se prezintă pentru 
achiziţionare tablouri care îmi îngheaţă inima şi îmi umplu 
plămânii cu jar, nici nu vreau să mă uit la ele... Mai întâi ca 
să-mi apăr nervii şi pe urmă ca să-mi reuşească afacerea. 
Cam peste tot se ştie din cauza gesturilor cu care resping 
anumite picturi şi semnături, că mă dau în vânt după orice, 
dar că mă enervează: Cezanne, Renoir, Van Gogh, Bosch, 
Constable şi Holbein... 

— De Renoir n-aţi amintit, îl întrerupse Achile Pommot. 
Sau l-aţi introdus ca un fel de scut împotriva maniilor, ca un 
fel de nadă inversă şi cu acţiune inversă... 

— Exact, domnule Pommot! Îl privi cu surprindere John 
Sheridan. Renoir îmi spune la fel ca oricare alt pictor mare, 
dar nu-mi bagă stupefiante în sânge cum se întâmplă când 
privesc pânzele celorlalţi... Deci aşa se ştie în lume: că sunt 
şase pictori care, în cel mai bun caz, mă lasă rece şi pe care 
îi achiziţionez foarte rar, numai ca să nu zică lumea nu ştiu 
ce... S-a auzit ceva şi despre galerie, câţiva intimi chiar au 
văzut-o, dar aproape toţi ştiu că e formată din copii foarte 


preţioase. Numai câteva persoane cunosc adevărul: că 
toate piesele sunt autentice. Chiar şi asigurarea, domnilor, 
am făcut-o pe valoare de copii, ca să opresc circulaţia 
adevărului, ca să-mi apăr galeria. Fiecare tablou din ea e 
însă certificat de cei mai mari experţi ai lumii. Fără să fi 
ştiut cui îi aparţine, am avut grijă de asta... Şi dacă mai 
adaug că galeria e blindată şi absolut inexpugnabilă... Veţi 
înţelege foarte lesne de ce o las în paza unui singur om, tot 
ca să nu atragă atenţia... 

— Foarte inteligent! Spuse Larry L. King. E un fel de 
replică modernă a scrisorii furate a lui Poe. Cel mai sigur 
ascunziş e cel mai banal... 

— Mă rog... Acceptă cu jumătate de glas John Sheridan. 
Deci, domnilor, numai câteva persoane cunosc adevărul, 
nici nu ştiu numărul, adică nu vreau să fac adunarea şi nici 
nu cred că aş putea... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Ca în povestea cu cei 
57 de dolari furaţi la treisprezece ani, minus cei 8 ai 
dumitale. Nu! Nu e voie să se facă scăderea... ca să nu ne 
ocupăm de alt caz... În loc de Super... 

— Da, reluă John Sheridan. Foarte puţini oameni ştiu 
adevărul, numai foarte intimi, rude sau altceva şi toţi au fost 
avertizaţi... 

— Există şi o persoană cu numele Benjamin? Întrebă Larry 
L.. King cu un accent de indiferenţă în voce. 

John Sheridan sări din fotoliu ca împins de un pumnal: 

— Cine ţi-a vorbit dumitale despre Benjamin? Întrebă el cu 
pumnii strânşi. Când ţi-a vorbit? 

Larry L.. King îl privi pe John Sheridan cu o mirare naivă, 
îngerească: 

— Nu mi-a spus nimeni... Absolut întâmplător l-am întâlnit 
într-un magazin cu cărţi pornografice de pe strada 42. Nu 
ştiu cum a venit vorba despre dumneavoastră... „Ha! 
Şarpele ăla! Mi-a spus el. Dacă nu-l mai cunosc eu, nimeni 
nu-...l cunoaşte.” A mai adăugat el ceva... Ceva care nu se 
poate reproduce. 


— Mizerabilul! Căzu John Sheridan în fotoliu. I-am spus că 
dacă mai scoate un singur cuvânt despre mine, îi sucesc 
gâtul. De cinci ani tace, tace într-una, cu gândul că voi 
reveni asupra deciziei... L-am încercat cu tot felul de spioni, 
cu tot felul de momeli, dar a rezistat, canalia! Dacă nu mi-ai 
fi spus dumneata l-aş fi băgat din nou în familie... 

— Mi se pare... Interveni candid Achile Pommot, mi se 
pare că povestea s-a întâmplat mai de mult... După cum mi- 
a povestit domnul Larry L. King... 

— Exact! Se agăţă Larry imediat în cârlig. Povestea s-a 
întâmplat cu vreo şase ani în urmă... 

— În books-ul de pe strada 42? Întrebă John Sheridan. 

Din fericire, răspunse Achile Pommot în locul tânărului 
detectiv: 

— Acolo l-a revăzut ultima dată, întâmplător şi mut. 

Degeaba îl apăraţi, domnilor! Îi reteză John Sheridan. A 
vorbit, gata! Dezmoştenit rămâne, netrebnicul!... Niciuna, 
nici alta a încercat să mă escrocheze. Primul şi singurul 
meu fiu, din prima şi ultima mea căsătorie. L-am dat afară 
din casă şi din acte cu 100 de dolari. l-am spus că dacă aflu 
ceva despre el: că s-a împrumutat, că spune cuiva cine e, că 
face vreun alt matrapazlâc, dezmoştenit rămâne toată viaţa. 
Şi l-am avertizat că îl voi înconjura de spioni, că voi afla 
orice gest ar face... l-am dat termen opt ani. Dacă la 28 de 
ani vine la mine şi-mi arată un depozit la bancă de un milion 
de dolari, în aceeaşi clipă, cu mâinile mele, îi mai adaug un 
zero. Netrebnicul! N-a putut să mai aştepte doi ani! Atât îi 
mai trebuia. Doi ani. Un fleac. O bagatelă, după cei şase pe 
care i-a dus, ştiu foarte bine cum... 

John Sheridan nu mai era înfuriat, ci mai degrabă trist, 
îndurerat. Vocea lui fusese dominată de un accent apăsat de 
durere, aproape de deznădejde. 

Larry L. King şi Achile Pommot se priveau şi ei foarte 
abătuţi. Primul ar fi vrut să spună adevărul, dar celălalt îl 
simţise şi-l oprise imperios printr-o încruntătură 
îndelungată a feţei şi printr-un joc de priviri foarte clar. 


Abia după ce comisarul Graisset îi oferi o sticlă de bere 
debuşonată şi ridică din umeri a fatalitate, John Sheridan îşi 
aminti că voia şi trebuia să relateze ceva. Dar durerea încă 
îl mai zgândărea: 

— Va să zică aşa a spus... se adresă el lui Larry L. King. 
Şarpele ăla, dacă nu-l mai cunosc eu... Şarpe... Nu şarpe, 
nu un oarecare şarpe, viperă o să fiu faţă de el! 

— Poate că n-am auzit foarte bine... Încercă s-o dreagă 
Larry L.. King. Poate că a folosit alt cuvânt... Şi în orice caz 
fraza lui nu avea o destinaţie rea... Cum să vă spun?... Ştiţi, 
ca un soldat care-i povesteşte unui oarecare despre 
generalul sub care s-a câştigat o mare bătălie: „A, 
Napoleon, tigrul ăla! Dacă nu-l mai cunosc eu, nimeni nu-l 
mai cunoaşte...” Cam acesta era sensul frazei, direcţia ei. 
Suna ca un fel de mândrie... Pe urmă chiar s-a retras, cam 
stângaci... Şi mai mult această retragere naivă, m-a făcut 
curios... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Aşa îmi place, 
domnule Larry. Trebuia s-o spui de la început... 

— Aşa mi-ar place şi mie! Învie pentru o clipă John 
Sheridan. Şi pentru că mi-ar place foarte mult... Trebuie să 
mai controlez de câteva ori, să-l mai pun la câteva 
încercări... 

— Poate i se reduce pedeapsa, zâmbi Achile Pommot. 

— Poate... Cumpăni John Sheridan. Dacă i-a explodat 
mândria, nu e rău... Dar eu până ce nu am dovezi multe, 
palpabile, nu fac nici un gest grav... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset, considerând că sosise 
momentul potrivit: Numai puţini ştiau, numai câţiva foarte 
intimi cunoşteau adevărul despre galerie... 

— Da... Reluă John Sheridan. Foarte puţini. Câteva 
persoane cunoşteau galeria, dar şi mai puţine cunoşteau 
maniile mele: Constable, Cezanne, Van Gogh, Holbein şi 
Bosch... Achiziţionam pe ascuns, prin intermediari, 
provocam tranzacţii, pentru că ştiam cam pe unde în lume, 
cam pe la ce particulari se află pânze semnate de zeii mei. 


Ani de zile am lucrat cu detectivi şi informatori ca să ajung 
la un catalog secret cu tablourile acestor pictori răspândite 
în diferite colţuri ale lumii. Am adus şi din Africa de sud un 
Constable... Un Câzanne am găsit în insulele Mauritius... În 
România mi s-a primit un Van Gogh, dar era o copie 
nemaipomenită, uluitoare, nici un expert n-a izbutit să-i 
nege autenticitatea şi chiar l-am vândut ca atare unui coleg 
din petrol... 

— Era chiar o reproducere? Întrebă Achile Pommot. După 
ce l-au autentificat atâţia experţi? 

— Şi eu l-aş fi luat drept original, recunoscu John 
Sheridan. Nu mă laud niciodată pe degeaba. L-aş fi luat şi 
eu drept original, dacă originalul nu s-ar fi aflat la mine în 
galerie şi dacă pe original n-ar fi fost lipită o scrisoare 
autentică a lui Theo, prin care îl anunţa pe frate-său, la 
Arles, că atât de mult i-a plăcut tabloul unui oarecare pictor, 
membru al Academiei franceze, încât s-a apucat să-l 
copieze pe furiş... 

— Hm... Catalogul cu răspândirea zeilor... 

— Da... Reveni John Sheridan. Aveam un catalog secret şi 
pe baza lui provocam tranzacţii... Şi într-o bună zi mă 
pomenesc cu o scrisoare confidențială, foarte confidențială 
şi foarte personală. Primesc sute de scrisori pe zi, dintre 
care cel puţin douăzeci de confidenţiale şi anonime prin 
care sunt ameninţat cu moartea. De aceea nu le deschid. 
Dar între f.f. confidenţial şi f.f. personal şi f.f. urgent mai era 
scris ceva: picturi. Unul din secretari mi-a adus-o. Am 
deschis plicul trimis de undeva din Brooklyn. Era o ofertă 
scrisă la maşină şi nesemnată. Mi se propunea să cumpăr o 
suită întreagă de tablouri, în condiţiile celui mai strict 
secret, contra bani peşin, în cele mai tainice condiţii. 
Scrisoarea era semnată von B. iar suma tranzacţiei era: 
cinci milioane de dolari! 

— Cinci milioane de dolari! Fiuuu! Fluieră James Ladd. Aşa 
mi s-a hărăzit, pesemne: să aud în decurs de câteva ore 


numai sume mari... Dar cum de-a avut un asemenea 
curaj...? 

— Asta m-a înnebunit şi pe mine, continuă John Sheridan. 
Numai un nebun, sau un om foarte sănătos şi lucid poate 
cere asemenea sumă. Dacă mi s-ar fi propus „Judecata din 
urmă”, sau „Garda de Noapte”... Mă refer la ceea ce se 
reduce toată pictura lumii, la aceste două piese pe care nu 
le pot iubi pentru că nu le pot poseda... Ei, bine! Dacă mi s- 
ar fi propus „Judecata” şi „Garda”, aş fi râs şi aş fi spus că 
am de-a face cu un nebun. Dar nu numai acestea două, 
orice altceva mi s-ar fi propus, aş fi rupt scrisoarea şi mi-aş 
fi văzut de treburi. Dar printre tablourile care mi se ofereau 
erau: un Holbein, din care eu am doar nişte jocuri, un Van 
Gogh, din care mai posed un „Iurnesol”, un Cezanne şi un 
Bosch, din care posed câteva bucăţi mai puţin valoroase, iar 
din ultimul o pânză nesigură şi care va rămâne nesigură 
până ce va putrezi. 

— Exact idolii! Întrezări Achile Pommot. 

— Ei, asta a fost a doua nadă, al doilea microb. Nu erau 
numai idolii în ofertă, idolii erau amestecați printre alte 
câteva pânze, mai mult sau mai puţin valoroase. Era de 
pildă un Gauguin, care mi-ar fi scos, singur, a zecea parte 
din sumă... Dar din păcate Gauguin nu face parte din idolii 
mei. Asta e ceva cu totul aparte, nu înseamnă cănueun 
zeu. Bineînţeles că l-aş fi achiziţionat, ca să-l păstrez sau să- 
l revând la un preţ exorbitant, colegului din oţel, de pildă, 
care se preface a fi mort după exotismul lui Gauguin. 

— Şi mai era şi o a treia nadă, dacă ţinem seama de 
semnătură, îl privi insinuant micul Achile Pommot. 

— Da, domnule Pommot. Mai era şi o a treia nadă care 
lega semnătura de o realitate foarte particulară. Toate cele 
patru tablouri ale idolilor şi toate celelalte care le 
înconjurau, făceau parte dintr-un catalog cu totul special al 
tablourilor dispărute. Nu un catalog al tablourilor 
dispărute. Sunt sumedenie de asemenea cataloage în lume 
şi circulă unde vrei şi unde nu vrei. E vorba de un catalog 


cu totul special, foarte secret, cunoscut doar în câteva 
exemplare, din care posed şi eu unul, un catalog foarte 
special pentru că relatează condiţiile exacte, sau 
prezumtive, de la caz la caz, în care tablourile au dispărut şi 
pentru că indică uneori, ceea ce e şi mai important, locul 
unde s-ar bănui că se află tablourile dispărute... Ca titlu de 
curiozitate, pot să vă informez, confidenţial, că unele 
tablouri celebre, de multă vreme dispărute şi considerate 
pierdute pentru totdeauna, ar putea fi văzute în colecţii 
private, dacă ar putea fi vizitate colecţiile... 

— Şi de ce nu se ştie lucrul acesta? Întrebă James Ladd. 
De vreme ce au ajuns într-o colecţie... 

— Depinde cum au ajuns... Interveni Larry L. King. 

— Exact! Continuă John Sheridan. Din cauza asta încă nu 
pot fi văzute. Pentru că au ajuns în acele colecţii pe căi 
necunoscute, dubioase... Pentru unii reprobabile. Dar oare 
nu e mai înţelept şi mai în folosul societăţii că eu, John 
Sheridan, cumpăr cu douăzeci de mii de dolari un tablou 
care face două sute de mii decât să-l las să ardă, aşa cum 
mă ameninţă scrisoarea de afaceri? lată de ce pentru mine 
asemenea tranzacţii sunt absolut salutare şi le pot numi 
acte de cultură... Chiar dacă unele îmi vor aduce beneficii 
tot atât de mari cât un tip nou de avion. Pentru că până la 
urmă vor intra toate într-un muzeu, într-o cameră pe care 
va scrie: colecţia şi donația John B. Sheridan! 

— De unde se poate deduce că abia la a treia generaţie 
vor ajunge la Metropolitan... Descoperi Larry L. King. 

— A treia, a patra, nu mai contează. Drumul lor duce tot 
acolo... Ei, bine, domnilor, aproape toate tablourile figurau 
în catalogul meu secret, aproape toate tablourile pe care mi 
le oferea von B. Se istorisea cum dispăruseră tablourile, 
când, ce căi străbătuseră şi în ce colecţii particulare 
ajunseseră. Aproape toate tablourile propuse spre vânzare 
ajunseseră în timpul războiului în Germania, câteva la 
Goering, câteva la Himmler, câteva la mareşalul von B.! Iar 
de la terminarea războiului nu se mai ştia nimic despre ele! 


V-am spus: aproape toate, pentru că figurau şi vreo două 
tablouri, fără prea mare importanţă, care se aflau în mod 
sigur, autentificate, în anumite colecţii. Asta a fost cea de a 
patra nadă şi poate cea mai inteligentă; eu i-aş zice chiar 
genială. Ce voia să însemne asta? Că ofertantul nu era 
colecţionar şi specialist de profesie, că nu arătase tablourile 
nici unui expert şi că prin urmare toate celelalte tablouri 
erau autentice şi mai ales: se aflau în posesia lui. 

— Bine aranjat! Spuse Achile Pommot. Individul trebuie să 
aibă ceva celule şi circumvoluţiuni... 

— Da... Recunoscu John Sheridan la rândul lui. În situaţia 
aceasta cele cinci milioane de dolari nu m-au mai 
înspăimântat; a fost ultimul lucru la care m-am gândit. Mai 
degrabă eram neliniştit şi îngrijorat. Individul îmi dăduse 
răgaz cinci zile. Dacă în cinci zile nu-i răspundeam că 
afacerea mă interesează, mă informa foarte politicos că se 
va adresa altcuiva. Bineînţeles îmi cerea riguros să păstrez 
secretul tranzacţiei, făcând apel, în cazul când oferta nu m- 
ar fi interesat, la onoarea care este necesară în afaceri, de 
la un anumit grad în sus. Pentru o sută de mii de dolari ceri 
asigurări, dar pentru cinci milioane îţi ajunge cuvântul de 
onoare, cam aşa se întâmplă. „Dacă oferta nu vă 
interesează, spunea în final scrisoarea, fac apel la onoarea 
dumneavoastră în ceea ce priveşte secretul tranzacţiei. 
Tablourile nu sunt furate, au fost cumpărate la vremea lor, 
există poate şi documente în acest sens şi dumneavoastră 
ştiţi cel mai bine, că un lucru cumpărat în anumite condiţii 
cu sume derizorii, poate, nu calcă legile nescrise ale 
afacerii, dacă este vândut, în alte condiţii, de o sută sau deo 
mie de ori mai scump. Cât s-a plătit pentru invenţia 
motorului x4b? Şi ce beneficii i-a adus curajosului 
cumpărător? De aceea mă bazez pe cuvântul 
dumneavoastră de onoare, chiar dacă nu-mi răspundeţi, în 
ceea ce priveşte păstrarea secretului acestei afaceri, pentru 
a putea repeta oferta în altă parte. Rămân al 
dumneavoastră sincer admirator, von B.” Aşa se încheia 


scrisoarea. Şi stilul acestui final a constituit cea de a cincea 
şi ultima nadă. Mi se făcea o ofertă, semnată von B. şi 
trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră, de aceea v-am 
redat finalul scrisorii, că era făcută în cel mai caracteristic 
stil nemţesc. 

— Absolut exact! Spuse Larry L. King în numele tuturor. 
Nu ştiu cine ar fi rezistat la o asemenea ofertă... 

— Aia din chimie! Răspunse imediat John Sheridan. Pe ăia 
nu i-a interesat şi nici nu cred că-i va interesa vreodată 
pictura. Doar dacă îl vor agăța pe Benjamin în familia lor... 
Dar dă-i dracului pe ăia! 

— Nu v-aţi gândit să-l urmăriţi? Întrebă James Ladd. 

— Nici o clipă! Răspunse John Sheridan. Acesta a fost 
lucrul cel mai curios în toată povestea. De la început l-am 
crezut. Nu mi-am închipuit că e vorba de farsă, mistificare 
sau tentativă de escrocherie şi asta mă înfurie mai mult 
decât vieţile şi dolarii pierduţi. Lam crezut pe domnul von 
B. de la început. Am încercat să mi-l şi imaginez. Înalt, ras 
în cap, cu mers ţeapăn, cu o cicatrice pe obrazul stâng, cu 
monoclu, nu ştiu de ce mi l-am închipuit aşa. Şi mai mult îl 
vedeam mereu în uniformă, cu pieptul plin de decoraţii... I- 
am răspuns la un post restant oarecare că oferta mă 
interesează. I-am răspuns într-o scrisoare scrisă de mâna 
mea, aşa cum îmi ceruse, într-un plic pe care adresa era de 
asemenea scrisă cu mâna mea. 

— Cea de a şasea nadă... Înţelese Achile Pommot. 

— Probabil... Dar nu mai aveam nevoie de nici o nadă. 
Înghiţisem cârligul până în inimă. Toată ziua şi toată 
noaptea, în orice clipă liberă nu mă gândeam decât la 
pânzele idolilor mei. Le şi agăţasem în subsolul de pe malul 
lacului, într-o încăpere specială, luminată cu totul aparte, 
pentru că, de ce să mint, pânzele care mi se ofereau, mă 
refer mai ales la cele patru, ar fi fost cele mai valoroase din 
colecţie. Boschul şi Holbein-ul şi acel Cezanne despre care 
contemporanii lui spuneau că e o mai mare minune decât 
„înălţarea la cer” şi acel van Gogh care-l făcuse pe Theo să-l 


privească în genunchi, fiecare şi toate la un loc nu pot fi 
preţuite în banii de toate zilele... I-am răspuns deci 
domnului von B, exact aşa cum mă povăţuise şi după câteva 
zile am primit cea de a doua scrisoare de la el. Îmi spunea 
foarte pe scurt că a dat dispoziţii în Europa să fie aduse 
pânzele, dar că operaţiunea va dura câtva timp, pentru că 
nu puteau fi aduse toate odată, ci numai separat şi în 
condiţii de securitate deplină şi îmi mai spunea ca între 
timp să se strângă suma necesară la una din băncile mele, 
numai bancnote de 50 şi 100 de dolari, folosite, cerându-mi, 
la sfârşit, din nou cuvântul de onoare că bancnotele nu vor 
fi numerotate. Bineînţeles, îmi declara chiar la începutul 
scrisorii, că răspunsul meu prompt şi serios la ofertă îi 
dădea încredere în temeinicia tranzacţiei, ceea ce îl obliga 
formal şi de fapt să renunţe la alte oferte, aşa cum se 
hotărâse cândva. Mai exista un post scriptum în care mă 
încredința că nu are nevoie de nici o altă asigurare din 
partea mea şi că îmi va aduce tablourile, chiar el, înainte de 
a primi vreun aconto, pentru a avea vreme să stabilesc 
autenticitatea lor. 

— Afacerea părea încheiată, spuse James Ladd. Şi pentru 
el şi pentru dumneavoastră. 

— Nu v-aţi gândit nici de astă dată la o cursă? Întrebă 
Larry L. King. 

— Dumneata te-ai fi gândit? Mormăi comisarul Graisset. În 
fond domnul von B. n-a cerut nimic. A făcut o simplă ofertă. 
Nici măcar n-a făcut aluzie la vreun aconto, cum încep şi 
cum sfârşesc toate escrocheriile. Pentru că doar la aconto 
se ajunge în materie de escrocherii. 

— Numai eu am păţit-o de câteva ori, spuse John Sheridan. 
În sfârşit. Ofertantul se purta exact ca un mareşal neamţ. 
Nu forţa lucrurile, nu se tocmea şi mai ales se mulțumea 
numai cu cuvântul de onoare, adică trecea toată afacerea 
sub semnul onoarei... Am dat dispoziţie uneia dintre bănci 
să facă, în maximum două luni, un depozit de cinci milioane 
de dolari, disponibil în orice clipă, numai din bancnote de 


50 şi 100 de dolari. Întâmplarea a făcut ca problema asta să 
cadă asupra lui Peter Duffin. El mi se părea cel mai de 
încredere, cel mai discret şi mai activ dintre toţi directorii 
mei. După o lună de zile şi ceva, adică după vreo cinci 
săptămâni, Duffin mi-a telefonat că depozitul a fost realizat, 
cu mare discreţie, pentru a nu se simţi nimic în lumea 
financiară... Cinci milioane de dolari nu e chiar o sumă 
oarecare... 

— Deci Peter Duffin a strâns banii... Spuse Achile Pommot. 
Înseamnă că pe vremea aceea nu era orb... 

— Cred că avea cei mai buni ochi din America, după ai 
mei, continuă John Sheridan. l-am spus să pună banii în 
două valize portabile şi să-i înmagazineze la subsol, în aşa 
fel încât numai el şi casierul să ştie ce se află în cele două 
valize. Altcineva nimeni. Şi Peter Duffin s-a conformat 
întocmai. Cele două valize se aflau în depozitul blindat al 
unei anumite sucursale. Numai trei persoane ştiau lucrul 
acesta: eu, Duffin şi casierul. Exact după două luni de la cea 
de a doua scrisoare a sosit a treia. Era o scrisoare de scuze. 
Tablourile n-au putut fi aduse în America, se scuza von B. 
din motive foarte serioase de securitate. Dar au ajuns în 
Mexic, chiar în capitală, în Ciudad de Mexico, el personal le- 
a luat în primire, sunt toate şi intacte şi au fost transportate 
la Tampico. Propunerea lui von B. era aceasta. Să vin 
personal cu yachtul la Tampico şi să ne întoarcem la New 
York, împreună cu tablourile, tot cu yachtul. Pe drumul de 
înapoiere se putea verifica autenticitatea picturilor, dacă 
mă bizuiam pe discreţia totală a unor experţi. „Dar, zicea el, 
experţii, mai ales când nu trebuie să mintă, ci să facă un 
serviciu pur amical (şi interesat) sunt mult mai uşor de 
cumpărat decât nişte tablouri.” Mă mai întreba dacă s-au 
strâns banii, pentru a fi disponibili la întoarcerea din Mexic, 
după autentificarea picturilor. Dacă totul era în regulă, 
trebuia să-i răspund printr-un simplu OK, iar el urma să-mi 
trimită o ultimă scrisoare în care să-mi indice data la care 
ne vom întâlni în Tampico, pentru că în privinţa hotelurilor, 


unui singur era mai acătării: Camino Real... Asta a fost cea 
mai teribilă nadă, cea mai genială... 

— Adică?... Mormăi comisarul Graisset. 

— Adică... M-a făcut să accept toate propunerile lui, ba 
chiar să supralicitez, oftă John Sheridan. Dacă tablourile au 
fost duse de la Mexico la Tampico, era obligatoriu ca 
domnul von B. să fi fost şi la Mexico şi la Tampico pentru a 
le primi şi a le pune la adăpost. Am luat imediat legătura cu 
Mexicul şi am vorbit personal cu şeful agenţiei mele de- 
acolo. Să se intereseze dacă un anume von B. a fost în 
Mexic, în capitală şi ce s-a întâmplat cu el. Seara am şi 
primit răspunsul. Domnul von Braummel locuise o 
săptămână la hotelul Maria Isabel, iar la plecare ceruse să i 
se reţină un apartament la hotelul Camino Real din 
Tampico! Acolo rămăsese numai două zile, apoi plecase cu 
avionul în direcţia New York! 

— Nu v-aţi mai îndoit nici o clipă! Spuse James Ladd. Cred 
că oricine ar fi făcut la fel... 

— Nu ştiu... Răspunse John Sheridan. Eu însă nu trebuia 
să fac. Eu nu mă gândeam la nimic altceva decât la 
autenticitatea tablourilor. De aceea cumpărasem trei 
experţi, deşi ştiam că nu voi avea nevoie de ei... 

— La un kidnapping nu v-aţi gândit nici o clipă? Întrebă 
Larry L. King. 

— Poate că m-aş fi gândit... Şi poate că chiar m-am 
gândit... Înainte de primirea celei de a treia scrisori. Abia 
aşteptam propunerea lui de predare a banilor şi a 
tablourilor. Şi în clipa când am citit cuvântul Mexic, în cea 
de a treia scrisoare, am crezut că-mi explodează inima. 
Imediat mi s-a aprins cuvântul kidnapping, dar parcă 
pentru a se stinge pentru totdeauna. Mă chema cu yachtul, 
cu experţi, îşi închipuia, cred, că voi veni şi cu câţiva 
detectivi particulari, mai erau şi marinarii de pe yacht... 
Numai un nebun s-ar fi putut gândi la kidnapping în aceste 
condiţii şi numai alt nebun ar fi crezut că se încearcă un 
kidnapping asupra lui. Numai cursa cu yachtul mi s-a părut 


prea lungă. De aceea în loc de OK sau mai bine zis alături 
de OK-ul cerut am adăugat că voi sosi la Tampico cu avionul 
în ziua pe care mi-o va indica el şi care ar trebui să fie 
plasată într-un interval de o săptămână, pentru a da răgaz 
yachtului să ajungă acolo, urmând să ne întoarcem cu 
yachtul, a doua zi, sau când va crede el de cuviinţă. Am 
primit foarte repede cea de a patra scrisoare prin care se 
accepta propunerea mea, înţelegându-se, se zicea, că nu 
pot să lipsesc atâta timp din New York. Urma să sosesc la 
Tampico într-o anumită zi şi să-l aştept până a doua zi, adică 
douăzeci şi patru de ore. Mă ruga să-i înţeleg mica lui 
rezervă, singura dealtfel; era şi el nevoit să ia câteva măsuri 
de prevedere, etc... Am înţeles că domnul von B. vrea să fie 
foarte sigur că eu sunt acela care a sosit la Tampico şi abia 
pe urmă să plece să aducă, de la cine ştie ce haciendă, 
tablourile ascunse. I-am răspuns printr-un OK telegrafic. 

— La acelaşi post restant? Întrebă Achile Pommot. 

— Niciodată nu i-am răspuns la acelaşi post restant şi 
niciodată pe acelaşi nume. Întotdeauna altul. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să-l puneţi sub urmărire? 
Întrebă Larry L. King la rândul lui. 

— Niciodată! Răspunse John Sheridan. Aceasta fusese 
prima lui condiţie: dacă se va simţi urmărit sau spionat, va 
renunţa la afacere imediat. 

— Era şi normal, mormăi comisarul Graisset. Până acum, 
singurul care putea să piardă în afacerea asta era doar von 
B. De aceea apelase, nemţeşte, la onoare... 

— Nu mai era nimeni la curent cu afacerea? Întrebă James 
Ladd. Mă refer la cercul dumneavoastră. 

— Absolut nimeni din cercul meu de afaceri... Iar în 
intimitate mă sfătuisem cu Margaret de câteva ori, foarte 
vag. Adică o întrebasem dacă i-ar place să mai vadă câteva 
tablouri în galeria de pe malul lacului... 

— Prin urmare Margaret vizitase galeria! Se miră James 
Ladd. Probabil că nu există femeie mai discretă... 


— Aici te înşeli, domnule Ladd, se încruntă John Sheridan. 
Şi Eva Morelli a vizitat galeria... 

— Eva! Se plezni peste frunte James Ladd. Imposibil! Nu e 
chiar cea mai tainică femeie din lume... 

— Nu e cea mai tainică... Zâmbi cam amar John Sheridan. 
N-a vorbit pentru că nu şi-a dat seama unde se află şi ce 
valori există acolo. În loc să se uite la picturi, se uita după 
becuri şi spunea mereu că-s grozave... 

— Poate că se prefăcea... Ripostă James Ladd cu jumătate 
de glas. Când simţi prea multă bogăţie în preajma ta, n-o 
mai vezi, sau uiţi s-o mai vezi... 

— Îmi pare bine că eşti cavaler... Îl persiflă John Sheridan. 
Margaret ar fi dormit acolo printre tablouri. Cunoştea 
caracteristicile fiecăruia, de la şcoală, epocă, influenţă, 
până la durabilitate şi preţ. Chiar mi-a slujit de 
intermediară inocentă pentru o gravură de Holbein şi 
pentru o schiţă a lui van Gogh. Era una din puţinele care 
îmi cunoştea maniile... Prin urmare am trimis OKul 
telegrafic şi am pornit în ziua convenită, cu avionul, la 
Tampico... Dar mai întâi să bem o bere ca-n Bronx. 

— Da... Reluă John Sheridan firul povestirii. Am plecat 
spre Tampico într-o miercuri, în ziua când mi sa telefonat că 
yachtul sosise. Era chiar ziua convenită. La prânz am fost 
acolo, dar n-a trebuit să mai aştept douăzeci şi patru de 
ore. La ora şapte mi s-a telefonat, la ora şapte seara. 
Avionul special mi se trimisese cu jumătate de oră mai 
devreme... Am avut puterea să nu mă arunc din avion... Nu 
ştiam sigur ce s-a întâmplat, dacă toate societăţile mele au 
dat faliment, dacă a sărit în aer galeria de pe malul lacului, 
dacă am pierdut un milion sau zece milioane, sau o sută de 
milioane. Totul ar fi fost floare la ureche. Un singur lucru 
înţelesesem din bâlbâiala secretarilor şi preşedinţilor. 
Fusesem tras pe sfoară ca ultimul dintre ultimii imbecili ai 
lumii... 

— A, da, miercuri! Îşi aminti Larry L. King. Atunci s-a 
întâmplat prăpădul, Superul! Cea mai mare lovitură dată 


vreo dată în America! Poate chiar din lume, ca să rămânem 
şi în domeniul acesta neîntrecuţi... 

— Tocmai mie! Se înfurie John Sheridan. Lui John 
Sheridan care a fost dezbrăcat până la piele şi bătut trei 
ore pentru a înşela patru tâlhari! Lui John Sheridan care a 
cumpărat un tablou de Ribera cu 470 de dolari şi l-a vândut 
cu 180.000 de dolari! Lui John Sheridan care a cumpărat 
din facultate trei creiere, cu câte trei mii de dolari pe lună 
şi scoate din ele trei sute de mii! Lui John Sheridan care s-a 
jurat să nu mai fie escrocat de nimeni! 

— Poate tocmai din cauza asta... Mormăi comisarul 
Graisset. Trebuia să se răzbune odată... 

— Dar cât să mai plătesc, domnule, în contul celor 57 de 
dolari fără cei opt ai mei?! Şi de ce să fiu tocmai eu tras pe 
sfoară când există atâţia alţi imbecili...?! Încă o bere!... Ca 
să-mi treacă prăpădul... Ultima...! 

Simţi şi Achile Pommot nevoia să bea, fără să apeleze la 
paharul de pe masă, chiar din faţa lui, care i-ar fi 
transformat berea în cea mai divină licoare a lumii. Îi privi 
pe ceilalţi pe furiş, mai ales pe colegul lui de peste canal, 
apoi îndrăzni. Şi fu atât de bucuros de reuşita primei 
tentative încât bău sticla până la fund, fără să i se prelingă 
un strop pe bărbie cum li se întâmpla celorlalţi. 

— Şi nu pot să înţeleg de la cine a aflat domnul von B. sau 
von A. sau ne von Dracu' toate amănuntele...?! Parcă i le-aş 
fi scris eu, parcă i le-aş fi destăinuit în somn, nici nu ştiu ce 
să mai cred...! 

— Poate că s-o fi informat la vreun maâtre chanteur, opina 
James Ladd. Sunt destui şi din aceştia. 

— De unde a aflat despre locuinţa mea din Palissade, de 
lângă West Point? Nici poştaşul nu ştie, pentru că nu mi-a 
sosit niciodată corespondenţă. Şi cum a făcut rost de chei şi 
de toate celelalte, care i-au dat siguranţa loviturii şi l-au dus 
la reuşită. E aşa de cumplit totul încât uneori mă gândesc 
chiar la Margaret, deşi am mai multă încredere în ea decât 
în mine... Pentru că eu nu ştiu ce pot vorbi în somn... 


— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Femeile... Eu dacă aş 
fi Adam nici în Eva n-aş crede... Ar face ea cear face şi m-ar 
înşela până la urmă chiar cu mine... Mintea lor e destul de 
sucită ca să-şi găsească idei şi situaţii... 

— Margaret e unică! Se împotrivi John Sheridan. E lucidă, 
clară şi când respiră ştie că respiră... Nu vreau s-o jignesc 
pe nedrept... Nu ştiu cum au aflat... 

— Credeţi că au fost mai mulţi? Sesiză imediat Achile 
Pommot. Din păcate, eu nu ştiu prea multe despre Super... 

— Toţi ştim cât ştii şi dumneata... Sau până mai adineauri 
am ştiut cât dumneata, aşa sper cel puţin... În orice caz 
până dimineaţă, sau până la prânz, vom şti totul. Aveţi 
cuvântul lui John Sheridan... 

— Să nu se întâmple aşa cum s-a întâmplat cu tablourile... 
Mormăi sceptic comisarul Graisset. 

— Nu! Îl asigură foarte calm şi net John Sheridan. De un 
an de zile aştept ora cea mare, ora răfuielii... 

— Sau a clarificărilor... Spuse Achile Pommot. 

— Clarificarea nu poate să nu însemne răfuială şi bucăţi de 
carne friptă! Se îndârji John Sheridan. 

— Hm... Făcu comisarul Graisset. lar ne-am poticnit şi mi 
se pare că în apropiere de final... 

— Da... Îşi aminti John Sheridan. Când am sosit cu avionul, 
după mutrele celor care mă aşteptau la aeroport, am ştiut 
că nu se mai poate salva nimic şi că e mai grav decât mă 
aşteptasem. Crimă! Mi-a spus unul din preşedinţi. Dublă 
crimă şi sinucidere! Am îngheţat. Mi-a fost teamă că i s-a 
întâmplat ceva lui Margaret. Unde e? Am întrebat eu. La 
spital, mi-a răspuns alt preşedinte. A făcut un atac de cord. 
Dar va scăpa. Piatra cea mai grea mi se luase de pe inimă. 
Dar durerea şi ruşinea şi ura rămâneau... Mi-au povestit ce 
s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat... Cum vorbeau ei atunci, 
nu înţelegeam nimic. Era ca o mlaştină din care nu se putea 
ieşi. Unul spunea una, altul spunea alta, se contraziceau, 
ţipau, urlau, plângeau, se jurau, parcă se băteau pentru 
moştenirea mea, acolo pe aeroport... Vă spun cum s-au 


petrecut în realitate evenimentele, după ce a trecut timpul, 
după ce s-a făcut un pic de ordine în harababura aceea de 
fapte... La o oră şi jumătate de la plecarea mea, nevasta lui 
Peter Duffin a primit un telefon, chiar de la fiica ei, o copilă 
de unsprezece ani. Fata o ruga să vină imediat la tante 
Margaret, pe Palissade, lângă West Point. Adică la locuinţa 
mea secretă, unde soţii Duffin, împreună cu fata mai 
fuseseră de câteva ori şi unde obişnuia Margaret să stea în 
timpul verii. „Vino imediat, mămico”, i-a spus fata. „Hai, că 
pregătim o surpriză extraordinară. Tante Margaret nici nu 
ştie că ţi telefonez... Trebuie să închid telefonul, pentru că 
vine spre chioşc şi tu nu trebuie să ştii nimic”. Claire Duffin 
l-a căutat imediat pe Peter, dar negăsindu-l i-a lăsat răspuns 
secretarei. I-a repetat cuvânt cu cuvânt ce i-a spus 
Margaret, tot aşa o chema şi pe fetiţă, iar secretara, din 
obişnuinţă, a stenografiat convorbirea, de aceea ştim cum a 
început povestea. Aici se întrerupe însă povestea mamei şi 
fetei... Cum a ajuns fetiţa acolo, ce s-a întâmplat cu Claire 
când a ajuns şi ea, nu mai ştim... 

— Asta ar însemna ceva foarte grav... Spuse Achile 
Pommot. Ar însemna că nu a avut cine să povestească... 

— Exact, domnule Pommot... Dar până a se ajunge acolo a 
mai trecut ceva timp... Peter Duffin s-a întors spre prânz la 
bancă. A găsit mesajul lui Claire şi i s-a părut cam ciudat. A 
telefonat la Palissade. I-a răspuns o voce necunoscută de 
bărbat: „Cine sunteţi dumneavoastră?”. „Peter Duffin, etc.”. 
„Şi ce doriţi dumneavoastră?” a întrebat iarăşi vocea 
necunoscută. „Soţia şi fetiţa mea sunt acolo!” s-a înfuriat 
Peter Duffin. Vocea a tăcut o clipă apoi a întrebat: „O fetiţă 
cam de zece ani, îmbrăcată într-o rochie albastră şi cu un 
colier albastru de scoici la gât?” „Da!” a răspuns Peter 
Duffin. „Şi o doamnă cam de 35 de ani, îmbrăcată într-o 
rochie albă cu dungi galbene şi cu un ceas Patek Philippe la 
mână?” „Da”, a răspuns şi vă închipuiţi în ce hala răspuns, 
Peter Duffin. „Ce culoare are părul fetiţei şi ce culoare are 
părul femeii?” a întrebat din nou vocea. „Aici inspectorul 


Brown de la Specială”. Peter Duffin a răspuns şi după 
câteva secunde de zgomote şi paşi, s-a auzit iar vocea: „Ce 
fel de tip de ceas avea la braţ fetiţa dumneavoastră? Marca 
v-o spun eu: Tissot. Mă interesează tipul.” „Antiacvatic!” a 
răspuns imediat Peter Duffin. „Atunci dumneavoastră 
sunteţi, a reluat vocea şi vă rog să mă iertaţi, dar situaţia ne 
obligă să luăm toate măsurile. Nu! Nu mă întrebaţi nimic, 
nu vă alarmaţi şi nici nu alarmaţi pe altcineva. Nu e nimic 
foarte grav, dar trebuie să veniţi imediat aici. Şi încă o dată, 
ca să nu ne încurcaţi cercetările, nu discutaţi cu nimeni. La 
poartă vă aşteaptă sergentul Richards în uniformă. Îi 
spuneţi că v-a chemat inspectorul Brown, Sincopa. Ca să vă 
dea drumul mai uşor, adăugaţi porecla. Şi v-aş ruga să nu 
mai pierdeţi nici o clipă!” - Extraordinar! Se înfioră Achile 
Pommot. 

— Bineînţeles că Peter Duffin a fugit ca din puşcă. Nu i-a 
spus secretarei decât că se întoarce într-o oră, sau într-o 
oră şi jumătate. Şi chiar s-a întors... 

— Adică?... Mormăi comisarul Graisset. 

— A oprit maşina în faţa locuinţei, a intrat pe poartă şi s-a 
pomenit cu un pistol în coaste. Tipul era mascat, cu un 
ciorap. l-a spus că dacă scoate un sunet s-a terminat şi cu 
fata şi cu nevasta lui. L-a dus apoi spre chioşc şi le-a văzut 
acolo pe amândouă, legate şi cu căluş în gură. Şi a început 
să le tortureze în faţa lui. Nu în joacă, tortură adevărată, cu 
fier roşu şi ace. S-a repezit spre el, dar tipul n-a tras. L-a 
pocnit în ceafă cu un sac de nisip, sau cu o măciucă de 
cauciuc, nu-şi aminteşte prea bine. Când Duffin şi-a revenit 
tipul a reluat tortura şi l-a ameninţat că la cel mai mic gest 
îi împuşcă fata. A şi tras odată spre ea... „Ce vrei?” l-a 
întrebat Duffin. „Să aduci în jumătate de oră cele două 
valize cafenii. Dacă nu le aduci le omor sub ochii dumitale, 
nu cu pistolul. Le tai bucată cu bucată. Pot să încep chiar 
acum.” Şi tipul chiar a început să taie, domnilor. lată de ce 
vreau să-l tai şi eu bucată cu bucată. l-a tăiat degetul cel 
mic al fetei şi i la aruncat în faţă lui Duffin. Fata se zbătea, 


leşinase, dar nu i se auzeau ţipetele. Şi tipul cu pistolul pe 
creştetul ei... Înţeleg foarte bine că nu putea să reziste, 
bietul Duffin. A văzut că ăla nu glumeşte şi nu are pic de 
milă. A simţit că nu va da cu un pas înapoi. Şii-a spus că va 
aduce cele două valize. Tipul i-a dat un alt loc de întâlnire, 
la o cabină de telefon, unde îl va aştepta altcineva, cu 
maşina. Acel altcineva va sta cu telefonul la gură. Dacă va 
spune un anumit cuvânt, sau dacă nu va spune nimic, cele 
două vor fi omorâte. Prin urmare să nu se gândească să 
aducă poliţie sau aşa ceva. „Eu voi sta la acest telefon, i-a 
spus tipul. Voi vorbi cu celălalt tot timpul. În momentul când 
convorbirea va înceta fără să mi se spună un anumit cuvânt, 
ele vor fi împuşcate pe loc. Dumneata vei pune în maşina de 
lângă cabină valizele, apoi vei porni singur, cu maşina 
încoace. Mie mi se va da semnalul convenit şi astfel le vei 
găsi pe amândouă vii. Nici o altă încercare, nici o bâlbâială, 
nici o ezitare. Are domnul Sheridan cu ce să înlocuiască 
cele cinci milioane, dar dumneata nu ai cu ce să le 
înlocuieşti pe ele şi nici nu cred că vrei asta. Cabina la care 
te vei duce cu valizele intacte se află pe o colină. De acolo 
se vede totul ca în palmă, în toate direcţiile. Şi sosirea 
dumitale şi plecarea dumitale. Orice apariţie suspectă va 
însemna moartea lor. Roagă-te lui Dumnezeu să nu treacă 
din întâmplare vreo maşină a poliţiei când ajungi acolo”. 
Aşa i-a spus tipul. Şi Duffin n-a făcut altceva tot timpul 
decât să se roage lui Dumnezeu să nu treacă din întâmplare 
vreo maşină a poliţiei. S-a luat exact după harta care i se 
dăduse şi a ajuns întrun loc izolat, pe o colină, unde se afla 
într-adevăr o cabină telefonică şi alături o maşină deschisă. 
În cabină, un individ, întors pe jumătate, vorbea la telefon. 
Duffin a dus cele două valize în maşina cu portbagajul 
deschis. Le-a pus înăuntru, a tras singur capacul 
portbagajului, apoi l-a simţit pe celălalt alături. Era acelaşi 
tip, fără mască, doar cu nişte ochelari foarte negri care-i 
mascau ochii şi nasul. L-a recunoscut numai după voce. „Am 
schimbat rolurile, ia spus el lui Duffin. A rămas celălalt 


dincolo. Intră în cabină până controlez valizele.” Duffin a 
intrat în cabină şi a putut să vadă printr-o oglindă 
dinăuntru tot ce se petrece. Tipul a deschis valizele şi a 
făcut un control rapid şi foarte competent, cu ţeava 
pistolului îndreptată spre cabină. La un moment dat chiar 
şi-a scos ochelarii, pentru a privi mai bine legăturile cu 
bancnote. Şi câteva secunde Duffin i-a văzut figura. Na 
reţinut nimic, decât că-i era necunoscută şi că era un tip 
destul de tânăr, în jurul lui patruzeci, dar în privinţa asta 
putea să se înşele. La telefon se auzea un tip vorbind. 
Vorbea într-una. Spunea rugăciuni. Duffin şi-a dat seama că 
la capătul firului cineva aştepta semnalul. A tăcut mâlc, n-a 
scos un cuvânt. Tipul cu bancnotele s-a apropiat de cabină 
şi i-a făcut semn să iasă. Tocmai atunci s-a zărit în 
depărtare o maşină şi tipul s-a cam speriat. L-a pocnit pe 
Duffin cu o măciucă în cap... Şi aici se termină povestea 
tipului... 

— Dar nu şi a lui Duffin... Profită James Ladd de 
întrerupere. Bietul de el! 

— Da, reluă John Sheridan. Când s-a trezit, sau mai bine 
zis când a fost trezit de cei din maşina care se zărise în 
depărtare, Duffin a văzut telefonul deschis şi asta l-a 
înspăimântat. I-a rugat pe ceilalţi să anunţe poliţia, iar ela 
fugit spre Palissade. Când a ajuns acolo, amândouă erau 
reci. Avea pistolul la el. Şi-a tras un glonte în tâmplă. Îl 
înţeleg. Din fericire, sau din nefericire n-a murit. Şi-a 
sfărâmat centrul vederii, a rămas orb... 

— Şi celălalt? Mormăi comisarul Graisset. 

— Celălalt rămâne o mare enigmă, răspunse John 
Sheridan. După toate datele, tipul a organizat singur 
lovitura. În orice caz mama şi fiica au fost ucise de el şi asta 
la câteva minute după ce Duffin a plecat să aducă valizele. 
Examenul medical asupra orei decesului e foarte clar în 
privinţa asta... 

— Şi totuşi a existat un celălalt! Spuse Larry L. King. Cei 
care l-au găsit pe Peter Duffin leşinat, lângă cabină, i-au 


ascultat rugămintea şi nu s-au atins de telefon. Au fugit la 
altă cabină şi au anunţat poliţia. Detectivii au lucrat, 
întâmplător, bine şi au reuşit să dea de celălalt capăt al 
firului. Un restaurant mare pe malurile Hudsonului, cu vreo 
opt cabine telefonice, toate dispersate, din nefericire. Au 
lucrat simultan. Unii au plecat spre restaurant, alţii au 
rămas să audă rugăciunile din receptor. Dar după vreo cinci 
minute, rugăciunile au încetat şi s-a auzit declicul 
aparatului. Poliţiştii nu avuseseră timp să ajungă. Dar unul 
din chelneri a observat un individ întârziind prea mult într- 
una din cabine. I-a dat semnalmentele, văzute cam în 
penumbră şi cam din spate, i-a indicat şi culoarea hainelor. 
Indicaţii cam vagi. A fost găsit în împrejurimi un individ 
care părea că ar corespunde semnalmentelor. N-avea alibi 
sigur pentru ora convorbirii cu rugăciuni. A spus că s-a 
plimbat prin parc, etcetera. În schimb avea alibi solid, sau 
aparent solid, pentru celelalte ore. Fusese într-un bar cu 
alţi doi cetăţeni, iar chelnerul care-i servise îşi amintea de 
ei. 

— Se cunoaşte identitatea suspectului evlavios? Întrebă 
comisarul Graisset. 

— Un oarecare Max Taylor, directorul unei obscure agenţii 
de reclame de pe strada 125, răspunse Larry L. King. Şi 
care are o reputaţie tainică, în anumite cercuri foarte 
închise. Se crede că ar fi un temut maâtre chanteur. 

— Asta e ceva nou! Spuse John Sheridan. În timpul 
anchetei îl ştiam numai şef al unei agenţii de reclame. 

— Cea mai bună mască pentru profesiunea asta scârboasă, 
se îngreţoşă comisarul Graisset. 

— E numai un zvon... se retrase James Ladd. Mai ales în 
lumea fetelor circulă zvonul. Dar niciuna nu spune ceva 
sigur... 

— Şi de ce bolborosea ăla rugăciuni în microfon? Întrebă 
comisarul Graisset. De ce nu citea ceva? Şi ce nevoie avea 
ucigaşul de rugăciunile lui? 


— Întuneric total! Spuse Larry L. King. Părerea tuturor e 
asta: ucigaşul a lucrat singur. Un singur complice să fi avut 
şi până astăzi s-ar fi aflat. 

— E şi părerea dumitale? Întrebă Achile Pommot. 

— De bună seamă, răspunse Larry L. King. Mişcarea 
personajelor şi tot cadrul indică o singură persoană. Dacă 
ar fi avut un complice nu l-ar fi pus în spatele lui Peter 
Duffin în momentele când tortura? Riscul lui era cumplit. 
Dacă Peter Duffin nu şi-ar fi pierdut firea, ar fi putut foarte 
simplu să-l împuşte, mai ales că avea pistolul la el. 

— Numai un supraom din imbecilităţile pentru copii, de la 
televiziune, ar fi făcut asta, spuse James Ladd. Cine s-ar mai 
gândi să atace când vede cum îi torturezi copilul? Eu aş fi 
adus şapte valize încărcate cu dolari, nu două. Vorba ăluia: 
dolari se mai pot face, dar copiii aceia, copilul acela nu se 
mai face niciodată! 

— Asta e! Se încrâncenă John Sheridan. Şi pentru asta 
trebuie să-l tai în bucăţi... 

— Şi totuşi care a fost rolul celui care o făcea pe 
evlaviosul? Îşi repetă comisarul Graisset întrebarea. 

— Cred că un rol psihologic, de siguranţă, răspunse Achile 
Pommot. Şi asta dovedeşte că individul a lucrat singur. 
Poate că nu a dat telefon cuiva anume, poate a cerut la 
telefon, la o parohie, la o biserică, să fie lăsat să asculte 
slujba religioasă, prefăcându-se, de pildă, muribund. Şi i s-a 
lăsat telefonul deschis, din mizericordie... 

— Şi pentru ce avea nevoie de slujbă religioasă? Întrebă 
John Sheridan. 

— E vorba aici de psihologia securităţii, zâmbi Achile 
Pommot, cu toată modestia. Ca să se apere... 

— Păi nu putea, de exemplu, să se prefacă tipul că 
vorbeşte fără să audă neapărat rugăciuni? Spuse comisarul 
Graisset. Lua telefonul din furcă fără să formeze vreun 
număr, care în orice caz era periculos, pentru complice... 
Dacă a avut complice. Eu înţeleg ce vrei să spui dumneata, 
dar merge şi fără număr şi fără rugăciuni. Crezi dumneata 


că Duffin, în starea în care era, mai avea chef să controleze 
dacă tipul vorbeşte sau nu la telefon? 

— Duffin, nu! Răspunse Achile Pommot. Dar un altul, mai 
treaz şi mai lucid, care ar fi venit cu Peter Duffin, poate că 
da... Să zicem că ar fi venit însoţit de un poliţist, ascuns 
undeva în maşină şi poliţistului i s-ar fi părut curioasă toată 
situaţia... 

— Nu ar fi putut Duffin să rişte aşa ceva! Spuse John 
Sheridan. Ţi-am spus, domnule Pommot, că-i înţeleg gestul, 
de aceea am luat asupra mea întreaga pagubă materială... 

— Încercaţi să vă puneţi în pielea asasinului, se încăpăţână 
micuțul Achile Pommot. Nu a lui Duffin. Asasinul se putea 
gândi la un poliţist mai ager. Şi chemându-l pe Duffin în 
cabină să asculte legătura nu l-ar fi câştigat pe Duffin de 
partea lui? Aşa i-a zis la chioşc: „Cele două mor, dacă spun 
un anumit cuvânt, sau dacă nu spun nimic. Trăiesc dacă 
spun un alt cuvânt”. Auzind bolboroseala din aparat, Duffin 
şi-ar fi dat seama că nu e vorba de un truc şi ar fi plecat cu 
poliţist cu tot spre Palissade. Dar dacă în telefon n-ar fi 
existat nici o voce, cum ar fi reacţionat Duffin? N-ar fi urlat 
şi ar fi chemat în ajutor polițistul ascuns? Asasinul trebuia 
să se gândească la toate acestea şi să se asigure că îl va 
imobiliza pe Duffin, şi-l va ţine la cheremul lui până va fi în 
siguranţă. Şi asta nu se putea întâmpla decât existând 
cineva la capătul firului şi bolborosind într-una... Cred că 
mă înţelegeţi... Dându-şi seama că nu mai are ce pierde, 
prin faptul că individul nu e în legătură cu alt post şi că deci 
cele două, nevasta şi fata, au fost lichidate, Duffin ar fi 
riscat tot ce-i mai rămăsese, adică viaţa... Asasinul trebuia 
să se gândească la toate acestea şi trucul lui cu telefonul 
face parte din această psihologie a securităţii... Nu susţin 
neapărat că a telefonat la o parohie, dar rugăciunile din 
receptor nu mi le pot explica altfel. Asta e umila mea 
părere... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Asta, da! Asta eo 
părere! Dacă ne punem în pielea asasinului, înţelegem 


foarte limpede, că trebuia să-şi ia anumite precauţiuni... 
Oricum, avem de-a face cu un asasin teribil... Dar a făcut 
totuşi prea multe, pentru a se putea atribui totul unui 
singur creier, chiar genial... 

— Şi mai e ceva! Ridică timid degetele, ca la şcoală, 
micuțul Achile Pommot. Cum a ajuns fetiţa... Mi se pare 
Margaret, cum a ajuns Margaret acolo? 

— Asta e iarăşi o enigmă cumplită! Răspunse John 
Sheridan. Cine a luat-o? Cum a convins-o? Cum a convins-o 
să vorbească la telefon? Chemarea ei, a fetei, e prea 
ciudată... Oare poate să vorbească atât de nepăsător o 
fetiţă la telefon cu mama ei sub ameninţarea morții, a 
torturii? 

— Imposibil! Spuse comisarul Graisset. Ce ştie despre 
moarte şi ameninţare un copil de unsprezece ani? El nu ştie 
decât să ţipe, să ceară ajutor. Doar să fie un copil precoce, 
care-şi dă seama de gravitatea situaţiei. E ciudat... 

— Nu ştiu... Gemu John Sheridan. Şi din cauza asta vreau 
să-l tai în bucăţi. Margaret era fetiţa mea... 

Capitolul IV. 

James Ladd şi John Sheridan părăsiseră împreună barul, 
dar cei trei detectivi rămăseseră la aceeaşi masă, cu acelaşi 
bar mobil, pe rotile, lângă ei. Comisarul Graisset pufăia într- 
una din pipa stinsă, ca şi cum n-ar fi existat plăcere mai 
mare în lume, mărunţelul Achile Pommot îşi încurca şi-şi 
descurca degetele cu nevinovăția care nu-i părăsea 
niciodată gesturile, iar Larry King privea un singur punct 
pe tavanul albastru şi tresărea mereu, ca un spectator care 
urmăreşte un film cu scene palpitante. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Mai bine că ne-au 
lăsat singuri, deşi Sheridan ăsta e un tip al dracului, un 
american sadea, cu vreo alte şapte, opt naţii în el... 

— Uneori mi se pare cam naiv, îndrăzni Achile Pommot... 

— Uneori, da... Admise comisarul Graisset. Dar are o 
groază de şerpi într-însul. Ce mai, domnilor, e o forţă. Să-l 


ferească Dumnezeu pe asasin. Cred că ar fi în stare să 
scornească un nou infern pentru el... 

— Asasinul... Asasinul... Visa Larry L. King. Mereu mă 
înţeapă unul şi acelaşi gând: e un singur asasin?... Deşi 
după toate aparențele... 

— Mai mult după logică, decât după aparenţe... Îl corijă 
prompt micuțul Achile Pommot. Cui i s-ar povesti cazul ăsta, 
fără câteva date, ar putea să jure că a participat o armată la 
săvârşirea lui. Logica însă spune altceva... Numai povestea 
aia cu rugăciunile numi dă pace... 

— Chiar dacă admitem ipoteza dumitale năstruşnică? 
Întrebă comisarul Graisset. Nu e imposibil ca tipul să fi 
telefonat la o biserică, la un templu şi să-i fi rugat pe ăia să 
lase telefonul deschis, ca să suporte mai împăcat intrarea în 
nefiinţă...? 

— În cazul acesta, interveni Larry L. King, ar fi putut să-i 
telefoneze, pur şi simplu, unui preot şi să-l roage să-i 
citească rugăciuni de moarte, ca la ultima spovedanie. În 
orice caz avem de-a face cu o idee... 

— Cam năstruşnică, precum a calificat-o comisarul 
Graisset, îşi etală Achile Pommot modestia. Dar fiindcă nu 
avem alta... Şi fiindcă ţinem cu tot dinadinsul la ideea 
lupului singuratic. 

— Asta e! Se trezi comisarul Graisset. Să nu ne convină 
ideea asta şi de aceea să ne agăţăm de ea... Acum pentru că 
suntem între noi putem să vorbim foarte deschis... E 
absolut imposibil ca asasinul să nu fi avut un complice... 
Poate că nu la înfăptuirea propriu-zisă a crimei, dar la 
organizarea ei... Benjamin ăla al dumneavoastră, adică al 
lui, de fapt, pentru că e vorba de fiu-său, mă cam sâcâie. 
Oare o fi ştiut Benjamin că fata lui Peter Duffin e de fapt 
sora lui? 

— Dar Peter Duffin ştia lucrul acesta? Întrebă Achile 
Pommot. 1 s-a spus vreodată? A bănuit el ceva, dacă nui s-a 
spus? La ajutat oare cineva să afle? 


— Întrebări foarte grele! Spuse uimit Larry L. King. 
Întrebări foarte grele şi foarte noi! Din cauza amănuntului 
de ultimă clipă care n-a fost cunoscut până acum câteva 
minute... 

— Hm... Mormăi ca întotdeauna comisarul Graisset 
scuturându-şi, în sfârşit, pipa. Afacerea poate să ia o 
turnură neaşteptată din cauza acestor întrebări, domnule 
Pommot... Apare un dublu mobil, apar şi alţi interesaţi... 
Trebuie neapărat să aflăm de la Peter Duffin adevărul în 
problema fetiţei... 

— Depinde care adevăr... Tuşi cam confuz Larry L. King. 
Dacă nu ştia nimic, n-avem ce afla... Adică nu putem afla 
decât acest adevăr: că nu ştia nimic... Şi în starea în care se 
află, nu cred că ar mai putea suporta a doua moarte a 
fetiţei... Să nu fim prea cruzi... Înţeleg că trebuie să facem 
ceva... Numai să găsim calea cea bună... 

— Cred că va fi cea mai grea treabă, spuse Achile Pommot. 
Nici nu văd cum am putea să-l întrebăm... 

— Numai brutal! Mormăi comisarul Graisset. Brutal şi pe 
neaşteptate. De la: Ce vin îţi place, domnule Duffin? Fără 
să-i dai răgaz să-ţi răspundă, direct: la spune, domnule 
Duffin, cine e tatăl lui Margaret?... Dacă ştie ceva, îşi va 
duce mâinile la cap, dacă nu ştie, îşi va încrucişa braţele şi 
va zice cam aşa: Adică ce trebuie să înţeleg din întrebarea 
asta?... Şi pe urmă totul e simplu... Îl putem întreba dacă 
soţia lui a mai fost căsătorită, dacă el a mai fost căsătorit, 
etcetera. 

— Excelent! Aplaudă fără palme mărunţelul Achile 
Pommot. E singura cale de a afla adevărul!... Dar mai există 
problema Benjamin. Aici ştim ceva, dar tot ce ştim, ştim de 
la John Sheridan şi doar o oarecare aluzie de la Max 
Taylor... 

— Hm... Făcu comisarul Graisset. Am impresia că am băut 
prea multă bere, pentru că nu prea înţeleg... 

Larry L. King se văzu nevoit să-i povestească, mai pe scurt 
şi dând totul pe seama întâmplării, ceea ce auziseră, el şi 


Achile Pommot, din convorbirea pe care Max Taylor o 
avusese cu Bob Stewart... 

— Aha!... Înţelese comisarul Graisset. Ăsta e un lucru 
foarte important... Şi când mă gândesc că până acum 
câteva minute totul părea foarte limpede: un individ dăduse 
o lovitură în stil de lup singuratic. Acum apar alte mobiluri, 
alte relaţii, poate chiar alte ipoteze... Pentru că nu intră în 
afacerea asta numai John Sheridan, bineînţeles în alt rol, ci 
mai intră şi individul ăsta, maâtre chanteur-ul şi odată cu el 
şi cu ei, se mai afundă puţintel şi fiul dezmoştenit, domnul 
Benjamin. Ai întors-o bine, domnule King; abia acum pricep 
cam ce s-a întâmplat adineauri, când s-a înfuriat Sheridan... 

— Şi pe Margaret Smith o putem oare lăsa imaculată? 
Dădu glas Achile Pommot unui gând care-l rodea de mai 
multă vreme. Nici nu ştim ce s-a întâmplat cu ea. Doar atât: 
că Sheridan o apără orbeşte... 

— Poate că James Ladd ştie mai multe despre Margaret, 
spuse Larry L. King. Adică, în mod sigur ştie mai multe. Se 
cunosc amândoi de multă vreme, înainte ca Sheridan s-o fi 
întâlnit. Câte ceva am aflat şi eu... Margaret l-a lăsat odată 
pe John Sheridan, aşa se spune în anumite cercuri, din 
cauza unor jigniri pe care i le-ar fi adus... Ar fi bănuit-o de... 
Nu ştiu dacă şi în relaţii extraconjugale tot adulter i se 
zice... Ar fi bănuit-o de adulter şi Margaret l-a părăsit 
imediat, înapoindu-i până la cent tot ce primise de la el... 
Atunci a intrat ea la televiziune, cu sprijinul lui James 
Ladd... Sheridan a pescuit-o... Dacă mi se permite 
termenul... Adică s-a lăsat pescuit de Eva Morelli. I-a făcut 
două filme şi pe urmă a dat-o dracului. Asta s-a întâmplat în 
public. Nu se ştie sigur de ce a drăcuit-o Sheridan. James 
era împreună cu ei, ştie mai bine. Eva s-a prefăcut amuzată, 
toţi au crezut că e o simplă scenă de familie, dar chiar a 
doua zi, Eva a primit catrafusele şi un cec fără mulţumiri. 
Lumea zice că la festinul ăla, Eva, încurajată de câteva 
pahare de şampanie ar fi spus despre Margaret anumite 
lucruri... Atât i-a trebuit lui Sheridan. Un an şi jumătate a 


umblat după Margaret. James devenise pe vremea aceea 
confidentul lui, pentru că era şi al ei, iar John Sheridan ştia 
că singurul om care avea o anumită putere asupra lui 
Margaret era el, James Ladd. Până la urmă a convins-o să-l 
întâlnească pe Sheridan... Nu se ştie ce s-a întâmplat la 
întâlnire, dar chiar de a doua zi, vechiul menaj 
extraconjugal s-a refăcut. E de presupus că Margaret i-a 
pus lui Sheridan condiţii foarte precise... 

— Hmm... Cam aşa pare treaba, mormăi comisarul 
Graisset. Cunosc eu tipii de genul lui. Cred că nici în somn 
nu e capabil să-i aducă vreo învinuire... 

— Da... Interveni Achile Pommot. Dar noi nu suntem în 
situaţia lui John Sheridan şi nu putem să închidem ochii. 
Fiindcă este un anumit lucru în povestea kidnapping-ului 
care se referă direct la Margaret Smith... De ce a rostit 
fetiţa numele ei la telefon? Oricât ar fi dăscălit-o un bărbat, 
fetiţa nu putea să fie atât de nepăsătoare şi de... Însufleţită 
cum o trădează convorbirea telefonică pe care a avut-o cu 
maică-sa... lar ipoteza teroarei, a amenințării, trebuie 
îndepărtată, aşa cum a sugerat comisarul Graisset. Ce s-a 
întâmplat cu Margaret cea mică de a putut să-şi convingă 
mama să vină singură după ea...? 

— La asta mă gândesc şi eu, oftă Larry L. King. Numai 
prezenţa lui Margaret poate să explice reacţia fetei. 
Margaret o cunoştea, se cunoşteau amândouă, poate că se 
şi simpatizau. Era foarte simplu pentru Margaret cea mare 
s-o atragă într-o maşină şi s-o ducă la Palissade şi acolo să 
se prefacă amândouă că-i pregătesc o surpriză mamei. Dar 
din păcate... Povestea nu stă în picioare... 

— Dar altfel cum se poate explica? Întrebă comisarul 
Graisset. Nimeni altcineva nu putea să kidnappeze fetiţa şi 
s-o facă să vorbească astfel cu maică-sa decât această 
Margaret... Mai ales că în convorbire, fetiţa s-a referit de 
câteva ori la tante Margaret. Dacă-i spunea şi tante, e cu 
atât mai clar... 


— Da! Acceptă Larry L. King. Am spus şi eu că e singura 
explicaţie, singura ipoteză plauzibilă, dar povestea nu poate 
să stea în picioare din cauza alibiului Margaretei... Ştiţi cu 
cine s-a întâlnit Margaret în orele când fetiţa vorbea la 
telefon cu maică-sa şi când tipul le împuşca pe cele două?... 
Cu Eva Morelli! Care după ce i-a dat alibiul, aflând pentru 
ce îi trebuia, a început să-şi smulgă părul din cap şi să urle 
peste tot: „De ce n-am ştiut, Dumnezeule, pentru ce mă 
întreabă? Am pierdut singura ocazie ca s-o distrug şi să pun 
din nou mâna pe el!” Nici vorbă că a încercat să-şi retragă 
declaraţia, numai că era prea târziu, o făcuse în prezenţa 
unor martori. ba chiar mai indicase numele câtorva 
persoane care asistaseră la convorbirea dintre cele două 
Sheridaniste. 

— Da... Recunoscu Graisset. Cade singura ipoteză logică. 
Dar cum a putut să ajungă fetiţa acolo fără Margaret cea 
mare? 

— Ar mai fi o ipoteză, sugeră cu modestie Achile Pommot. 
Dar mai întâi ar trebui să ştim ora la care Margaret s-a 
întâlnit cu Eva Morelli... 

— S-au făcut toate calculele posibile, îl asigură Larry L.. 
King. Convorbirea dintre mamă şi fetiţă, dacă ne luăm după 
spusele secretarei, care şi-a făcut stenograma la ora 10,30, 
nu putea să aibă loc decât cu un minut două înainte: între 
10,20 şi 10,30. Nu există mamă pe lume care primind o 
veste surprinzătoare, ciudată, în care e vorba despre 
copilul ei, să nu reacționeze imediat. Deci mai devreme nu 
putea să aibă loc convorbirea. 

— Absolut exact! Întări comisarul Graisset. Le cunosc eu 
psihologia. Cum a închis fata telefonul, cum mama şi-a 
căutat bărbatul. Negăsindu.-l... 

— Nu s-a aflat unde era Peter Duffin? Întrebă Achile 
Pommot. Sau n-are nici o importanţă. 

— Era... Era chiar acasă la Eva Morelli, răspunse Larry L. 
King. Trebuia să medieze un anumit conflict financiar între 
cele două femei, o poveste lăsată în suspensie de John 


Sheridan. lată unul din martorii lui Margaret. Pentru că la 
ora 10,30 a avut loc întâlnirea dintre Eva Morelli şi 
Margaret Smith, acasă la Eva, în prezenţa lui Peter Duffin. 
Deci cam în timpul când fetiţa vorbea la telefon cu mama 
ei... Margaret nu putea totuşi să fie în două locuri în acelaşi 
timp... 

— E foarte clar în cazul acesta, spuse Achile Pommot. 
Margaret Smith trebuie scoasă din culpă... 

— Bineînţeles că toate aceste cercetări s-au făcut fără 
ştirea lui Sheridan, adăugă Larry L. King. Dacă Sheridan ar 
fi aflat ceva, i-ar fi prefăcut în bucăţi pe toţi. 

— Halal încredere! Mormăi comisarul Graisset. Cred că e 
unicul în lume care poate să creadă definitiv într-o femeie. 
Numai în cazul când nu s-a înţeles cu ea... 

— Da... Reveni Pommot. Poate că Margaret Smith ia spus 
singură lui John Sheridan unde a fost şi cu cine a fost... 
Da..., Orice e posibil, chiar şi ipoteza la care mă gândesc 
eu... Singura care ar sta în picioare, în clipa când suntem 
obligaţi, formal şi în fapt, s-o scoatem din culpă pe 
Margaret, ceea ce e cazul... Eu aş îndrăzni să afirm că n-a 
avut loc nici o convorbire între Claire şi Margaret Duffin, 
sau dacă a avut loc, ea a decurs cam în felul acesta: fata a 
ţipat câteva cuvinte la telefon, spunându-i printre altele că 
se află legată lângă un om care o păzeşte şi o loveşte cu 
cuțitul. A mai ţipat de câteva ori, de durere, apoi a vorbit 
tipul, cam aşa: dacă vrei să nu moară fata, fă următoarele. 
Şi a învăţat-o ce să facă. Mai întâi să dea un telefon 
bărbatului şi să-i spună că se duce la Palissade unde se află 
fetiţa, sau să-i lase un răspuns ambiguu, cu aceste date, 
apoi să vină imediat la Palissade. Orice ar face în plus, sau 
orice n-ar face ar atrage imediat moartea fetiţei. Probabil 
că asasinul a mai lovit-o de câteva ori pe fetiţă, ca să i se 
audă ţipetele, sau a mai pus-o să vorbească, apoi a spus: 
aştept jumătate de oră, sau trei sferturi de oră. Vino 
singură, fără să anunţi pe altcineva, dacă vrei să găseşti un 


copil viu. Altminteri îi voi tăia beregata, sau o voi împuşca... 
Ce putea să facă în situaţia aceasta Claire Duffin? 

— Nimic altceva decât ce i-a spus asasinul, mormăi 
comisarul Graisset. În clipele acestea nu mai există rațiune, 
ci doar biologie. Instinctul de conservare şi de apărare a 
speciei, instinctul matern, atât. Logica dispare... 

— Ipoteza aceasta o scoate definitiv din culpă pe 
Margaret, spuse Larry L. King. Adică oferă singura 
explicaţie logică evenimentelor de la Palissade. E un model 
de raţionament, domnule Pommot. 

— A, nu... se apără mărunţelul Achile Pommot. E o simplă 
necesitate. Doi plus cât fac trei? Numai plus unu. Asta e 
necesitatea. Trebuia găsit acest unu, n-am făcut nimic 
altceva. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Era întradevăr o 
necesitate. Altminteri am fi tras din pipă zece ani fără 
întrerupere. 

— Şi mai e ceva! Adăugă Larry L. King. Ipoteza asta 
readuce şi mai fortificată ideea lupului singuratic. Pare de 
necrezut ca un singur creier să conceapă toată această 
monstruozitate, pare de necrezut ca un singur braţ să 
acţioneze pe o asemenea rază întinsă... Dar întrucât lipsesc 
indiciile unor complici... 

— Întrucât lipsesc indiciile, interveni comisarul Graisset. 
Poate că ele există undeva dar nu le-am găsit... Un lup, sau 
o haită, nu mai ştiu nici eu ce să cred... Dar ce s-a întâmplat 
acolo la chioşc... Cred că şi lupilor li s-ar face ruşine şi ei s- 
ar îngrozi... 

— Pentru cinci milioane de dolari! Interveni cu luciditate 
Larry L.. King în sentimentalismul comisarului Graisset. 

— Da! Pentru cinci milioane de dolari... Medită cu voce 
tare micuțul Achile Pommot. De aici începe totul, de la 
aceste cinci milioane de dolari... Şi întrebarea cheie tot de 
aici porneşte: Cum s-a ajuns la ideea acestor cinci milioane 
de dolari? Pentru că dacă n-a dat Margaret lovitura, sau 


Benjamin, singurii despre care noi ştim că erau la curent cu 
slăbiciunea şi maniile lui John Sheridan... 

— Sau Eva Morelli... Aminti Larry L. King. 

— Da... Admise după oarecare ezitare Achile Pommot. Şi 
Eva Morelli. Dacă n-a dat unul din aceştia trei lovitura, care 
ştiau totul despre John Sheridan, atunci unul din ei, unul 
din aceştia trei e în mod obligatoriu complicele asasinului... 

— Hm... Să nu ne grăbim cu afirmaţiile... De unde ştim 
noi, în mod absolut sigur, că nu mai erau şi alţii la curent cu 
maniile lui Sheridan?... Oare Peter Duffin, sau nevastă-sa 
nu-i vizitaseră niciodată galeria? Oare cine plătea bani 
pentru achiziţiile lui Sheridan? Nu Peter Duffin? 

— Bine... Admise iarăşi după o scurtă clipă de cumpănă 
Achile Pommot. Şi Peter Duffin şi Claire Duffin... 

— Dar în felul acesta oare nu poate fi lărgit şi mai mult 
cercul? Întrebă Larry L. King. De la doi am ajuns la cinci. 

— Nu ştiu foarte sigur, pentru că nu cunosc toţi intimii lui 
John Sheridan. Dar după cum şi după cât ne-a povestit, nu 
mai văd alţi intimi... 

— Nici eu... Mărturisi comisarul Graisset. 

— Unul din aceştia cinci trebuie să fie complicele 
asasinului, spuse Achile Pommot. 

— Dar oare unul din ei nu are şi şansa de a fi în acelaşi 
timp şi asasin? Întrebă pe neaşteptate Larry L. King. Mă 
gândesc la unul singur. Pentru că nici Margaret, nici Eva, 
nici Peter Duffin... Despre Claire, sărmana... 

— Da... Sesiză imediat comisarul Graisset. Misteriosul fiu 
dezmoştenit... Numai că la ipoteza aceasta mă opun eu. Aici 
folosesc eu dreptul de veto... Benjamin nu putea să fie 
asasinul celor două nenorocite... 

— Nu putea?! Se miră Achile Pommot. 

Comisarul Graisset îl privi la rândul lui surprins: 

— Adică?... Ce vrei să spui cu asta, domnule Achile 
Pommot? Am zis foarte simplu că nu putea... 

— Îl excluzi din principiu? Clarifică micuțul Achile Pommot 
întrebarea. Asta am vrut să spun... 


— Aaaa... Mormăi comisarul Graisset. Nu! Nu-l exclud din 
principiu. Nu am acest obicei. Nici pe Sheridan nu-l exclud 
din principiu. Nici pe mine şi nici pe domnul Larry L. King şi 
nici chiar pe dumneata! Nu exclud niciodată din principiu. 
Ar fi cea mai mare nerozie... Nu putea să fie Benjamin 
asasinul! Asta e o chestie de psihologie, cam ce spuneai 
dumneata, mai înainte, ţine de psihologia păgubaşului, asta 
e toată deosebirea. Eu sunt absolut convins că primul om pe 
care l-a bănuit Sheridan a fost propriul lui fiu... Şi încercaţi 
să vă puneţi în pielea lui Sheridan, cum am încercat mai 
înainte să ne punem în pielea asasinului... Oare n-a făcut tot 
ce e posibil în lumea asta, oare n-a folosit tot ce putea fi 
folosit ca putere, Sheridan pentru a se informa asupra 
mişcărilor lui Benjamin?... Eu cred că i-a controlat şi i-a 
stabilit alibiurile şi i le-a răscontrolat cu o siguranţă de care 
poliţia oficială n-ar fi fost capabilă. De aceea, cred, că 
Benjamin poate fi exclus din rândul suspecţilor. Din rândul 
asasinilor prezumtivi... 

— Dar nu şi din rândul complicilor... Spuse Achile Pommot. 
Am impresia că te-ai gândit şi dumneata la această 
posibilitate, de aceea ai făcut precizarea de la sfârşit... 

— Da... Mormăi comisarul Graisset. Un complice trebuie 
căutat printre intimii lui. Asta e de asemenea o necesitate... 
Fără să-i cunoască maniile, asasinul nu putea concepe 
această fantastică întreprindere... 

— Şi cred că mai sunt şi alte amănunte care reclamă, sau 
care trădează necesitatea unui complice din rândul 
intimilor lui Sheridan, spuse Larry L. King. De unde a ştiut, 
de pildă, asasinul că valizele cu bani se află în depozitul 
băncii lui Peter Duffin şi că pot fi scoase atât de uşor? Fără 
detectivi, fără pază, fără nici o suspiciune... Fără să fi 
cunoscut acest amănunt esenţial: că banii sunt la Duffin şi 
că pot fi foarte uşor scoşi de acolo, asasinul n-ar fi încercat 
lovitura. Un kidnapping e uşor de realizat, dar să scoţi 
dintr-o bancă o sumă de cinci milioane de dolari, asta 
echivalează cu a tenta imposibilul... Numai o situaţie foarte 


specială şi foarte favorabilă, eu aş zice unica, adică exact 
situaţia în care se afla Sheridan, putea să asigure reuşita 
finală a loviturii... Şi pentru asta, asasinul trebuia să fie 
informat precis... Cine altul putea s-o facă decât unul dintre 
intimii cei mai intimi ai lui Sheridan? 

— Femeile! Se încruntă comisarul Graisset. Întotdeauna 
trebuiesc căutate femeile. Şi aici trebuiesc căutate 
femeile... Era de-ajuns să ştie doar soţia lui Duffin... Şi ea 
putea să ştie ceva... Pentru că era nu numai soţia lui Duffin, 
directorul băncii în care se afla depozitul lui Sheridan, ci 
făcea parte şi din intimitatea lui Sheridan... 

Achile Pommot schiţă iarăşi un gest de rezervă: 

— E oarecum mai complicat, dacă mi se îngăduie. Toate 
amănuntele se leagă între ele... Asasinul nu trebuia să 
cunoască numai amănuntul financiar, pe care-l putea afla, 
să spunem, de la nevasta lui Duffin, trebuia să cunoască şi 
altele tot atât de importante în planul şi în reuşita loviturii, 
pe care nu cred că le mai putea afla de la nevasta lui 
Duffin... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Dacă ne gândim că 
fata lui Duffin era de fapt fata lui Sheridan... Cum să spun... 
Claire trebuia neapărat să fie mama fetei, nu?... Şi în cazul 
ăsta, continuă oarecum ironic comisarul Graisset, Claire nu 
rămânea numai soţia lui Duffin, ci şi prietena lui Sheridan, 
prietenă în sensul cel curat al cuvântului, din cauza 
prezenţei lui Margaret dincolo şi o prietenă ştie mult mai 
multe decât soţia unui prieten. Hm... Cred că se înţelege... 
Claire, în situaţia ei de mamă a fetei lui Sheridan, nu mai 
trebuia să afle anumite intimităţi din familia Sheridan de la 
prietenul acestuia, Peter Duffin, adică soţul ei, ci direct de 
la Sheridan... 

— Da... Recunoscu Achile Pommot. Cercul se lărgeşte din 
nou, dar nu prea mult. Şi cu asta cred că putem să tragem 
chiar şi o concluzie, în ipoteza asasinului ca lup singuratic. 
Dacă asasinul nu face parte din cercul foarte intim al lui 


Sheridan, atunci, în mod sigur, a avut un complice în acest 
cerc foarte intim. Şi asta înseamnă totuşi un pas înainte... 

— Absolut de acord! Spuse Larry L. King. Asasinul a avut 
un complice în cercul foarte intim al lui Sheridan. 

— Hmmm... Da! Acceptă comisarul Graisset la rândul lui. 
Eu aş zice chiar mai mult: o femeie... 

— Eu aş mai întârzia puţintel cu precizarea, zâmbi, în stilul 
său naiv, Achile Pommot. Şi cred că abia acum putem să 
trecem la problema numărul unu, la problema misteriosului 
domn von B. autorul scrisorilor... 

— Domnul von Braummel! Preciză Larry L. King. 

— Poate că ar fi mai bine să-l numim von B. cum sa 
intitulat singur, reveni Achile Pommot. Von Braummel cred 
că e şi mai nesigur decât von B. Primul nume care i-a venit 
în minte asasinului, adică viitorului asasin. Fiindcă aici nu 
încape nici o îndoială: von B. este una şi aceeaşi persoană 
cu creierul şi cu braţul acestui caz, cu organizatorul şi 
asasinul... 

— Susţin şi eu ipoteza asta! Spuse comisarul Graisset. 
Adică nu e ipoteză, ci o certitudine... Dar ce indicii ne-a 
lăsat acest von B.? Scrisorile, de pildă? 

Larry L.. King înţelese că întrebarea îi era adresată. El era, 
dealtfel, singurul care cunoştea cazul în aspectul său oficial, 
pentru că ancheta fusese condusă chiar de către tatăl său, 
celebrul inspector King, Larry King. 

— Scrisorile? Începu tânărul detectiv. Absolut nici un 
indiciu. Toate erau scrise la maşină, o maşină cu 
caracteristici particulare, ca orice maşină de scris, numai că 
nimeni nu le-a dat importanţă. Un creier atât de abil, cum 
era cel al lui von B. nu putea să păstreze un asemenea corp 
delict. Dincolo de faptul că în New York există câteva 
milioane de maşini de scris, din care cel puţin câteva zeci 
de mii puteau să aibă aceleaşi particularităţi. Semnătura de 
asemenea era scrisă la maşină. Ştampilele de pe plicuri, 
mereu din alte cartiere ale New Yorkului. Casetele pentru 
post restant au fost detectate, toate, la oficii poştale mamut, 


unde se folosesc ca automate. Şi un câine dacă e dresat 
poate să deschidă caseta şi poate s-o închirieze, 
introducând o simplă monedă într-o crăpătură. Absolut nici 
un indiciu... 

— Măsuri infailibile... Remarcă Achile Pommot. Nu mai 
rămâne decât Mexicul şi Tampico... 

— Aşa a spus şi inspectorul... King, continuă Larry. Şi a 
trimis câţiva copoi la faţa locului. Au dat de urma unui 
anumit von Braummel care a locuit la hotelul Maria Isabel, 
în plin centrul capitalei pe Paseo de la Reforma. Dar au dat 
numai de urma numelui lui, pentru că nimeni nu-şi amintea 
precis de el. A închiriat un apartament pentru o săptămână, 
a plătit dinainte şi a fost văzut de câteva ori. Unii din cei 
care l-au văzut susţin că ar fi semănat mai degrabă a 
mexican, alţii că părea străin... Până la urmă s-a ajuns la 
concluzia că sub acest nume n-a stat la hotel o singură 
persoană, ci cel puţin două, pentru că prea se băteau cap în 
cap semnalmentele. Mexicanul se comporta ca un mexican, 
străinul purta ochelari şi nu prea îşi arăta faţa... 

— Nu putea să fie unul şi acelaşi, numai cu deghizamentul 
schimbat? Întrebă comisarul Graisset. 

— Foarte greu... Răspunse Achile Pommot în locul lui. Din 
cauza tipului de mexican. În străin putea să se deghizeze... 
Un străin, dar în mexican, nu prea... Cel mult, din când în 
când mexicanul se putea deghiza în străin... 

— La asta m-am gândit... Spuse comisarul Graisset. 

— La concluzia aceasta a ajuns şi inspectorul... King, reluă 
Larry. Sau că mexicanul se deghiza din când în când... Sau 
că locuiau doi oameni cu schimbul în aceeaşi cameră... 

— Şi la Tampico? Întrebă Achile Pommot. 

— O simplă farsă, răspunse Larry L. King. Un apartament 
reţinut, pe acelaşi nume ca la Maria Isabel, în care n-a stat 
nimeni niciodată. Nimeni nu şia amintit de vreun von 
Braummel, sau aşa ceva. S-a primit doar un telefon de la 
Maria Isabel prin care se reţinea un apartament. Atât. 
Singura concluzie la care a ajuns ancheta oficială e aceasta: 


individul a fost în mod sigur în Mexic, cu un complice, sau a 
folosit la faţa locului un complice de ocazie, peste care, din 
păcate, nu s-a dat. 

— Asta a fost singura concluzie? Întrebă Achile Pommot. 
Nu s-a reţinut şi o altă ipoteză?... Şi anume aceea că 
asasinul ar putea fi un mexican?... Ştiu că e exagerat, dar 
nu trebuie lăsat nimic afară... Apariţia unui tip de mexican 
sub numele von Braummel, la Maria Isabel, în Ciudad de 
Mexico, într-un apartament reţinut şi plătit sub acest nume, 
este absolut singurul indiciu vizual pe care-l avem până 
acum asupra asasinului. Nimeni nu ne poate spune altceva 
cu privire la înfăţişarea lui... 

— S-ar putea să se fi trecut prea uşor peste acest 
amănunt, recunoscu pe jumătate Larry L. King. Dar dacă ne 
gândim că în capitala Mexicului trăiesc mai bine de cinci 
milioane de mexicani... E foarte greu de găsit cel care s-a 
dat drept von Braummel. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Nu există nici un 
mexican în anturajul lui Sheridan? Sau vreun alt metis 
hispanizat, pentru că nu trebuie să ne gândim neapărat la 
un mexican. Poate să fie şi un argentinian, un guatemalez... 
se poate extinde naționalitatea... 

— Cred că ideea asta nu a apărut în anchetă, răspunse 
Larry L.. King. Dar dacă ar fi existat vreun tip de mexican în 
anturajul intim al lui Sheridan, de bună seamă că s-ar fi 
făcut legătura. De fapt, Sheridan e un individ destul de 
izolat. Nu e unul din bogătaşii sociali ai Americii, nu-i plac 
cercuri, reuniuni, banchete, nu-i place să vorbească, nu-i 
place publicitatea stridentă... Din cauza aceasta s-a şi scris 
foarte puţin despre cazul Super, mai mult ca despre un 
kidnapping nerespectat, ca mai toate kidnapping-urile. La 
rancon-ul nici nu s-a dat publicităţii în tot adevărul ei. S-a 
vorbit de o sumă foarte mare, dar publicul n-o trece dincolo 
de categoria sutelor de mii şi aşa ceva nu e foarte rar la noi. 
Numai în cercuri foarte restrânse se cunoaşte adevărata 
sumă, dar şi acolo unii o consideră ca făcând parte din 


megalomania lui Sheridan... Cred că dacă i s-ar fi cerut 
numai cinci sute de mii de dolari, Sheridan nu sar fi prins... 

— Presiunea şi categoria psihologică a loviturii, întreg 
caracterul psihologic al loviturii, sunt aproape fără cusur, 
recunoscu Achile Pommot. Domnul John Sheridan a fost 
foarte sincer când ne-a relatat cazul... 

— Foarte, hm... Nu prea cred eu, mormăi comisarul 
Graisset. Ceva megalomanie poartă cu el... 

— Dar nu în ceea ce priveşte cifrele, spuse Larry L. King. 
În privinţa cifrelor e foarte exact. Nu adaugă şi nu scade 
nici un cent... 

— Nu m-am gândit la cifre, reveni comisarul Graisset. Ci la 
exploziile lui psihologice... Şi la pledoariile pe care le face 
din când în când... Cum se zice? Da! Îi place să 
supraliciteze! Fiu-său e un oarecare escroc, dar el îl 
transformă în canalie şi ia nişte măsuri cumplite, ajungând 
chiar la dezmoştenire. Numai dacă nu intervine şi aici acel 
pater semper incertus... Hm. O fi aflat ceva despre prima 
lui căsnicie şi nu a aşteptat decât momentul pentru a lovi... 
Ştiu, e exagerat... Dar cam acesta e şi stilul lui de a 
exagera; la urma urmei asta e cea mai răspândită 
meteahnă omenească, atât de răspândită că ar părea 
anormal să n-o ai. Pleacă de la: copilul meu e cel mai 
frumos, sau de la tatăl meu e cel mai puternic, chiar dacă a 
fost reformat la armată din cauza înălţimii şi ajunge la: să 
vezi ce amantă am! Deşi îl bate nevasta cu mătura şi cu 
pantofii făcuţi cadou de amant, sau la: noroc c-am investit în 
petrol şi-n electronică, domnule! Deşi e dator vândut, nici 
singurul obiect electronic din casă, radioul, nu-i mai 
aparţine... Da, m-am cam depărtat, dar despre orice am 
vorbi, despre Sheridan, despre asasin, despre tablouri, tot 
departe suntem de cheia enigmei... Parcă au vrut cu orice 
preţ americanii să rămână cu un record şi în acest domeniu. 
L-a botezat bine domnul James Ladd: super. Supercazul 
Sheridan! 


— Avea dreptate Sheridan! Îşi aminti Achile Pommot. 
Prima dată când l-am auzit, nu mi-a plăcut. Părea prea 
crud. Dar acum îl înţeleg, după ce ne-a mărturisit că 
Margaret e fata lui. Şi după ce a fost obligat să-şi dea 
cuvântul de onoare de atâtea ori... Întradevăr: supercazul 
Sheridan! 

— Hm... se răzvrăti brusc comisarul Graisset. Dar pe vasul 
ăsta cel mai rapid din lume ce căutăm?... Mi se pare, că în 
afara noastră, toţi ceilalţi sunt mai mult sau mai puţin legaţi 
de domnul John Sheridan. 

— Mai mult! Accentuă Larry L. King. Cred că nu lipseşte 
decât unul singur din cercul cel mai intim al lui Sheridan... 
Dacă n-o fi şi ăla ascuns şi deghizat pe undeva pe aici... Cel 
despre care ştim cel mai puţin: Benjamin. Altcineva nu 
lipseşte. Am bănuit de la început, adică nu chiar de la 
început, că toată croaziera asta e legată de supercazul 
Sheridan... Şi dacă Sheridan se află pe yacht, atunci 
povestea e foarte serioasă. 

— Aşa spunea şi el... pe când călătoream prin Bronx, îşi 
aminti comisarul Graisset. Mereu scăpa câte o vorbă despre 
această croazieră... Atât... Fraze întregi, nu! Numai câte o 
aluzie: că mâine va fi ziua zilelor, că nu mai e mult, că totel 
va ieşi victorios până la urmă... Cam ăsta era sensul 
cuvintelor, dacă încerc să le leg şi să le găsesc un sens, 
fiindcă le arunca în fraze confuze... Şi domnul Sheridan e 
ultimul om din lume căruia îi plac confuziile... 

— Probabil că are un consemn, spuse Achile Pommot. Se 
forţează să tacă, ca unul căruia i s-a spus că orice vorbă 
rostită despre un miracol va duce la încetarea miracolului... 

— Ca un Orfeu, zâmbi Larry. L.. King, care o simte în urma 
lui pe Euridice şi căruia i s-a spus că n-are voie s-o 
privească până ce nu ajunge într-un anumit loc, altminteri o 
pierde pentru totdeauna. 

— Numai că domnul Sheridan nu se va întoarce înainte de 
a trece graniţa care-l va elibera de vrajă, adăugă Achile 
Pommot. Va fi mai tare decât Orfeu, se pare... Pentru că în 


clipa aceasta numai în somn mai poate spune ceva... Dar 
cine poate să aibă o asemenea putere asupra lui? 

— Domnul Angelo Petti? Întrebă comisarul Graisset. După 
cele câteva aluzii pe care mi le-a scăpat, se pare că nu l-a 
mai văzut altădată... 

— Nu! Nu cred că e vorba de amfitrionul nostru! Spuse 
Larry L. King. Ci de secretarul lui, de Bob Stewart. A fost 
angajat în secret de Sheridan pentru clarificarea 
supercazului. Cum a ajuns Bob Stewart la acest Angelo 
Petti şi cine e de fapt acest Angelo Petti şi care va fi 
confesiunea senzaţională făgăduită în această croazieră 
misterioasă? Toate sunt deocamdată întrebări. 

— Nu cred că mai este cazul să ne ascundem, sau să ne 
limităm fantezia, în momentul acesta, după atâtea date 
culese, cu sau fără voia noastră, spuse Achile Pommot. E 
clar că am fost chemaţi aici pentru a asista la 
deznodământul supercazului Sheridan. Să dăm şi ultimele 
cărţi pe faţă! 

— E absolut clar! Supralicită Larry L. King. 

— Şi de ce am fost chemaţi tocmai noi? Întrebă cam 
nemulţumit comisarul Graisset. Noi ăştia trei, care hm... 

— Cred că şi în privinţa asta m-am clarificat, răspunse 
Larry L. King. Bob Stewart e totuşi un detectiv, la fel ca noi, 
privat, dar... Cum faci dumneata: hm... Mai puţin cunoscut. 
Ne-a chemat ca să ne dea o lecţie. Nu mă gândesc la 
obrăznicia termenului, ci la setea şi pasiunea unui tânăr 
care crede că a făcut ceva extraordinar. Vrea să ne arate el! 
Cum spun copiii... Numai să n-o păţească la spartul 
târgului... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Încep să-l miros, ca 
pe inspectorii mei când îi apucă zelul... Probabil că tot din 
cauza asta l-a chemat şi pe domnul James Ladd... 

— Cu James împuşcă doi iepuri odată, spuse Larry L. King. 
James e şi unul din cei mai intimi din cercul intim al lui 
Sheridan şi e şi unul din ziariştii care pot să lanseze nu 


numai femei, ci şi bărbaţi... Şi a fost şi unul din comentatorii 
experţi ai cazului... 

— Iar noi... Începu să-şi legene micul Achile Pommot 
umerii... Noi nu putem decât să-i atestăm certificatul... Prin 
intermediul lui James Ladd. Trei... hm... Cum faci 
dumneata... Trei detectivi, cu oarecare reputaţie, care îl 
felicită pe un tânăr necunoscut după ce face lumină într-un 
caz senzaţional... Şi toată povestea asta relatată de un 
mare ziarist... Nu e o combinaţie rea... Dacă, mă rog, 
colegul în cauză nu se înfierbântă prea tare şi nu ajunge, 
fără voie, la erori. Da... Sfânta modestie! 

— Hm... ca să fac şi eu ca mine, spuse comisarul Graisset. 
Am impresia că ştiţi mai multe despre acest detectiv Bob 
Stewart şi despre rolul lui în afacerea asta... 


— Da... se fâstăci Larry L. King pentru un scurt moment. 
Adică nu ştim chiar foarte multe... Doar că sa dus cu mult 
tupeu la John Sheridan şi a izbutit să-i câştige încrederea. A 
fost angajat suplimentar pentru elucidarea supercazului şi 
a luat totul de la capăt... A vorbit şi cu inspectorul Larry 
King... În biroul lui cred că l-am întâlnit prima dată, apoi s-a 
dus peste tot pe unde au cotrobăit poliţiştii bătrânului şi pe 
urmă a dispărut. Până la sosirea pe yachtul acesta n-am mai 
auzit de el şi nici nu l-am văzut... Hm... 

— Hm... Făcu la rândul lui comisarul Graisset. 

— Este un hm, hm... Reluă Larry L. King. Am discutat cu 
el, după ce am urcat pe vas, chiar înaintea sosirii lui Max 
Taylor şi s-a prefăcut de lemn... N-a vrut să-mi spună 
absolut nimic cu privire la supercaz, zicând că nici el nu ştie 
nimic... Ceea ce nu prea îmi vine să cred... Dar câte ceva a 
scăpat şi din ceea ce a scăpat cel mai important lucru e că a 
fost angajat ca secretar particular şi paznic de corp de 
către Angelo Petti, că Angelo Petti e un individ redutabil 
care nu acceptă să se iasă din cuvântul lui, fiind gata de 
orice represalii... Şi că destăinuirea care va avea loc va fi 
absolut senzaţională... Nu mai încape nici o îndoială: se 
referea la supercazul Sheridan. 

— Dar cum vine asta?! Se miră comisarul Graisset. Mai 
întâi e angajat de unul şi pe urmă de altul... Cum vine asta? 
— Dacă mi se îngăduie... Interveni iarăşi încurcându-şi şi 
descurcându-şi degetele mărunţelul Achile Pommot. Poate 

că e şi sunt sigur că e, angajat de amândoi: şi de John 
Sheridan şi de Angelo Petti. Cam aşa fac la debuturile lor 
toţi detectivii privaţi. Îl angajează cucoana ca să-i spună cu 
cine se întâlneşte onorabilul ei soţ şi face în aşa fel ca să fie 
angajat şi de soţ pentru a nu afla nimic cucoana. Fiecare 
dintre noi cred că a început astfel... Eu, hm... Vorba 
dumitale... Am scos-o bine la capăt cu o foarte complicată 
problemă de adulter, la începutul carierei mele... Numai că 
m-a angajat una din amante ca să aflu dacă o înşeală sau nu 
cu soţia... În sfârşit. Aşa se începe... Gloria şi nimbul se ţes 


greu, nu apar dintr-o dată... În cazul lui Bob Stewart, 
lucrurile ajung de-a dreptul morale, dacă ambii patroni 
urmăresc acelaşi scop, cum pare să fie aici: adevărul în 
enigma Super. 

— Da... Tipul e isteţ şi lucid, după cum mi-l aduceţi din 
condei, spuse comisarul Graisset. Numai că fiind angajat de 
două forţe care urmăresc cu tenacitate şi cruzime 
descifrarea cazului nu înseamnă oare că ambele forţe: şi 
domnul John Sheridan şi domnul Angelo Petti trebuiesc 
scoase din cauză?... Chestia asta cu dubla angajare... 

— Angajare declarată pe faţă şi încă vehement! Îşi aminti 
Larry L. King. 

— Tocmai... Reluă comisarul Graisset. Această dublă 
angajare: două forţe care caută unul şi acelaşi adevăr, nu 
complică oare cazul? 

— Poate că niciunul din cei doi interesaţi n-ar trebui scoşi 
din caz, sugeră Achile Pommot. Din caz nu pot fi ei scoşi, 
fiindcă prin interesele lor sunt amândoi implicaţi, dar poate 
că nu trebuie scoşi din cauzele cazului... 

— Amândoi! Fu foarte surprins Larry L. King. 

— Dacă amândoi sunt atât de posedaţi de acest caz şi cu 
toate acestea nu s-au văzut până acum... Spuse Achile 
Pommot, ce altă concluzie se poate trage?... Întradevăr se 
cam complică afacerea... Merde! Pardon! Foarte rar mi se 
întâmplă un asemenea lucru... 

— Nu te sfii, domnule Pommot! Îl încurajă comisarul 
Graisset. Eu port în clipa asta sub limbă un potop de 
înjurături. Nu vezi şi dumneata? Sunt doar câteva persoane 
implicate în afacerea asta: patru, cinci, şase, dacă-l punem 
la socoteală şi pe domnul James Ladd, apare şi 
necunoscutul care salvează toate romanele proaste şi totuşi 
dăm din complicaţie în complicaţie... Cum credem că s-a 
lămurit ceva, hopa! Apare capul altui şoarece care provoacă 
motanul şi dacă apare nu poţi să închizi ochii. 

— Nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt... Sună a tânguire 
vocea lui Larry L. King. 


— De ce s-o scoatem noi la capăt? Se cam răţoi micul 
Achile Pommot. Am fost chemaţi aici şi asta nu poate fi în 
nici un caz altceva decât ideea domnului Bob Stewart, 
pentru a ni se... Hai să nu zic: pentru a ni se da o lecţie, ci 
pentru a ni se face o nemaipomenită demonstraţie... Atunci: 
s-o facă! 

— Dacă va mai fi capabil... Spuse Larry L. King cu un glas 
în care se simţea şi un slab accent de ameninţare şi de 
ironie... 

— Alt mister? Se interesă mormăind comisarul Graisset. 

— Cam aşa ceva... Fu nevoit Achile Pommot să recunoască. 
Domnul Bob Stewart i-a făcut o vizită cam trufaşă lui Max 
Taylor, din care a obţinut el ceva şi noi pe lângă el, v-am 
spus adineauri, dar nu v-am spus totul... Max Taylor, care e 
un vulpoi fără pereche, foarte rapid în reflexe şi în 
combinaţii, l-a drogat în aşa hal pe domnul Bob Stewart, 
încât nu cred că se va putea, sau că va putea fi trezit înainte 
de 24 de ore... 

— Asta e o presupunere, sau chiar aţi văzut când la 
drogat? Întrebă comisarul Graisset. 

— Am văzut şi preparativele de drogare şi actul însuşi! 
Răspunse Larry L. King, cu un zâmbet foarte vag pe faţă. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Nu zic că nu laţi 
ajutat şi dumneavoastră... 

— Nu trebuia să ne trădăm cu nici un chip! Se încăpăţână 
Larry L. King. Şi poate... Poate că avea totuşi nevoie să se 
mai odihnească puţin, după atâtea zile grele şi înaintea unei 
zile hotărâtoare... 

— La care nu va participa, sau va face figura unui boxer 
groggy, completă comisarul Graisset. 

— Nu poate să-l deranjeze prea mult absenţa, sau 
mahmureala, în cazul în care va fi totuşi prezent... Sări 
Achile Pommot în apărarea tânărului detectiv. A spus singur, 
de câteva ori, că nu ştie nimic despre acest... Supercaz, că 
a fost un simplu factor poştal, cam aşa a zis: un fel de 
curier, care nu făcea decât ceea ce i se cerea... Aşa că nici 


pe alţii nu îi va deranja prea mult absenţa sau mahmureala 
lui... În nici un caz pe domnul Angelo Petti, care are în 
mână toate firele şi actele afacerii... 

— Dar pe domnul John Sheridan? Întrebă comisarul 
Graisset cu o nuanţă de provocare în glas. 

— Fiecare răspunde cu capul lui... Deşi în cazul lui nu 
poate fi vorba de cap, reacţionă Larry L. King. Nu cred că e 
singura eroare pe care a făcut-o şi nu va rămâne în nici un 
caz singura. Se va descurca singur în faţa domnului John 
Sheridan... 

— Dar individul care l-a drogat? Întrebă comisarul 
Graisset. Nu! Nu mă interesează dacă e vulpoi sau tigru. 
Altceva mă interesează: de ce l-a drogat? 

— Da... Asta e o întrebare... Recunoscu Achile Pommot. 
Scopul nu poate fi decât necurat. Dar tare nu cred eu că 
înaintea zilei hotărâtoare, înaintea marii confesiuni, domnul 
Angelo Petti şi domnul Bob Stewart nu au luat toate 
măsurile de securitate... Camerele sunt absolut 
inexpugnabile... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Să nu se întâmple ca 
într-unul din cazurile mele. Un tip şi-a comandat cea mai 
sigură casă de fier din lume, şi-a depozitat înăuntru toate 
valorile, apoi şi-a frecat mâinile foarte mulţumit... Dar a 
uitat s-o încuie. A făcut spume la gură de furie... Şi dacă n- 
ar fi uitat cheia de la casa de fier într-o cameră de hotel la 
Nisa, ar fi ieşit o harababură de nedescris... Bineînţeles, cel 
mai ameninţat era singurul tip nevinovat: constructorul 
casei de fier... Noroc că şi-a bănuit amanta şi mergând pe 
urmele ei am ajuns la Nisa, unde am găsit cheia... Chiar în 
pat, pentru că individul o purta în permanenţă asupra lui şi 
nu şi-a dat seama că transformându-se în Adam, fie şi 
pentru câteva minute, putea s-o rătăcească... Dar concluzia 
care m-a îndurerat cel mai mult a fost alta: hotelul era de 
lux şi totuşi nu se făcea curăţenie în fiecare zi, după 
plecarea fiecărui client... 


— Credeţi că nici aici... Tresări micul Achile Pommot, dar 
imediat îşi reveni din teamă: A, nu... Aici n-a mai dormit 
nimeni înaintea noastră... Doar am fost chemaţi la lansarea 
yachtului, la prima lui croazieră... Am fobia paturilor 
dubioase. 

— Poate că n-ar strica totuşi să luăm câteva măsuri de 
prevedere, propuse Larry L. King. Suntem trei... Şi nici nu 
mai sunt multe ore până se face ziuă... Am putea, fiecare, să 
supraveghem câte o cale de acces spre cabine... Un fel de 
santinele discrete. Unul pe coridor, altul pe terasa de la 
tribord, ultimul pe terasa de la babord. 

— Să nu ajungem şi noi în situaţia lui Bob Stewart, fără să 
fim drogaţi, mormăi, cam nemulţumit, comisarul Graisset. 

— O să ne apuce somnul, sau moţăiala, chiar în timpul 
marii confesiuni... Dar ceva trebuie să facem, bineînţeles... 

Japonezul simţi imediat că discuţia se va sfârşi. Apăru ca o 
umbră, bineînţeles cu o sticlă de cognac salutar în mâinile-i 
de scamator. Chiar şi domnul Achile Pommot simţea nevoia 
franţuzescului eau de vie, pentru a rezista corvezii care-l 
aştepta pe una din terase. Fiecare ciocni în sănătatea 
celuilalt. Era ora trei... 

Capitolul V. 

Şase oameni nu se clintiră de la locurile lor, din paturile 
lor în clipa când se produse explozia, la ora 8 fix. Yachtul se 
afla foarte aproape de țărm, în apele teritoriale ale 
României, între Constanţa şi Mamaia. Printre cei şase se 
aflau şi binecunoscuţii detectivi, dar acest lucru nu-l 
interesa pe căpitanul Velazza. El alergă direct la secretarul 
lui Angelo Petti, la domnul Bob Stewart, pe care-l găsi întins 
pe pat şi culmea! Îmbrăcat. Ca să-l trezească făcu uz de o 
sticluţă cu săruri. Abia atunci se mişcă Bot Stewart, dar mai 
mult îşi mişcă buzele, slobozind un torent de înjurături şi îşi 
mişcă şi nările în câteva strănuturi cumplite. Bob Stewart 
era al patrulea din cei şase care nu se clintiseră la zgomotul 
şi la saltul exploziei. 


— Motorul! Îi strigă la ureche căpitanul Velazza. A făcut 
explozie motorul. Nu ne mai putem urni. 

Bob Stewart încă nu înţelegea nimic şi mai primi o doză 
solidă de săruri. În sfârşit, deschise ochii şi privi în jur cu 
oarecare uimire, dar era încă în stadiul de copil nou născut, 
pentru că nu înţelegea nimic. 

— A făcut explozie motorul! Strigă încă odată căpitanul 
Velazza apropiind pentru a treia oară sticluţa cu săruri de 
nasul secretarului. 

Bob Stewart se apără cu disperare. Era singurul lucru pe 
care-l ştia: sticluţa aceea, sau ce vedea el în mâna lui 
Velazza, devenise cel mai mare duşman al lui. Se apără cu 
mişcări încâlcite şi disperate de ameninţarea vag lucitoare 
şi asta îl ajută să-şi mai vină în fire. Începea să se trezească. 

Căpitanul Velazza pricepu că s-a întâmplat ceva necurat cu 
secretarul patronului şi se hotări să nu mai întindă coarda. 
Era mai bine să aştepte câteva minute, până ce Bob 
Stewart îşi va veni cu totul în fire. Câteva minute în plus sau 
în minus nu mai contau. Vasul, oricum, nu se mai putea 
mişca decât tras de un remorcher străin. Motorul suferise 
stricăciuni în compartimentul lui cel mai sensibil. 
Reparaţiile nu se puteau face decât într-un şantier special. 
Lăsă sticluţa în mâinile moarte ale lui Bob Stewart, după ce 
se chinui să încovoaie degetele suferindului în jurul ei, apoi 
îşi făcu curaj şi porni spre camera patronului. În salon nu se 
produsese nici o mişcare în răstimpul pe care-l pierduse cu 
Bob Stewart. 

Înainte de a bate la uşa camerei dinspre pupă, căpitanul 
Velazza îşi aranjă ţinuta, verificându-şi-o cu atenţie într-o 
oglindă. Abia pe urmă ciocăni, încet, de câteva ori. Nu primi 
nici un răspuns. Ciocăni mai tare, dar tot nu-i răspunse 
nimeni. Singurul lucru care-i rămânea de făcut era să ridice 
neputincios din umeri şi să se înapoieze în camera lui Bob 
Stewart. Probabil că şi Angelo Petti era în aceeaşi situaţie 
ca secretarul lui. Luaseră amândoi doze prea mari de 
somnifere. 


Bob Stewart avea licăriri mai vii în priviri, atunci când 
izbutea să nu clipească. Dar parcă asta devenise subit 
profesiunea lui: să mişte într-una din pleoape. Nici vorbă că 
era mahmur, înţelese căpitanul Velazza, dar progresa 
evident spre luciditate, mai ales când îl văzu că-şi duce 
singur sticluţa cu săruri la nas. 

— Capul... se tângui Bob Stewart. Îmi învârteşte cineva 
creierii cu o lingură zimţuită. Şi ochii... Parcă sunt amândoi 
stupi de albine... Şi nasul... Ufff! Ce dracu” s-a întâmplat? 
Parcă am o mină de sulf în nas... 

— Cu dumneavoastră nu ştiu ce s-a întâmplat, răspunse 
căpitanul Velazza foarte serios. Dar pot să vă spun ce s-a 
întâmplat cu vasul... A explodat motorul. Nimic altceva. Nici 
o victimă, nici o rană. Dar nu ne putem urni din loc şi nici 
nu cred că ne vom putea urni, singuri, câteva zile... Ne 
aflăm între Constanţa şi Mamaia, în apele teritoriale 
româneşti, la un kilometru şi ceva de coastă. Trebuia să 
facem chiar în punctul acesta, la ora 8 precis, escală... 

— Şi nu aţi făcut? Întrebă foarte mirat Bob Stewart. 

— V-am spus că a explodat motorul! Răspunse căpitanul 
Velazza cu un ton mai ridicat, dar imediat se stăpâni. Am 
fost obligaţi să facem escală... 

— Înţeleg, deschise ochii Bob Stewart şi rămase câteva 
clipe cu ei mari, fără să mişte pleoapele. A explodat 
motorul? Asta cum vine?... Patronul ce spune? 

— Probabil că aţi luat amândoi aceeaşi doză sporită de 
somnifer. N-a răspuns la bătăile mele în uşă şi nam mai 
insistat. 

— Somnifer?! Încercă Bob Stewart să-şi amintească un 
anumit lucru. Aha! Sigur că a luat. Il l-am preparat eu. Voia 
o doză triplă, dar i-am făcut una dublă, ba chiar ceva mai 
mică... 

— Asta era! Pricepu căpitanul Velazza. Atunci doza triplă 
aţi luat-o dumneavoastră... 

— Eu! Făcu Bob Stewart o mişcare violentă de apărare, 
care-l trezi de-a binelea. Eu nu iau niciodată somnifere, nici 


nu ştiu cum vine asta. Eu când pun capul pe pernă, la 
orizontală, adorm. Dacă-l ţin la verticală, tot pe pernă, 
rămân treaz. Nu ştiu cine m-a obişnuit aşa. Mama? Bunica? 
Dar m-a obişnuit foarte bine... Aşa că nu înţeleg povestea 
cu somniferele. 

— Vă mai amintiţi cât de greu v-aţi trezit? Îl întrebă 
căpitanul Velazza. 

— Nu-mi amintesc decât că mă zbăteam într-o mocirlă cu 
smoală şi raci, se înfioră Bob Stewart. Probabil că erau şi 
câţiva şerpi. Altceva nu ştiu... Dar de ce m-am trezit atât de 
greu şi ce caută sticluţa asta binecuvântată în mâinile mele? 

— La prima întrebare nu vă pot răspunde, ridică din umeri 
căpitanul Velazza. Dar la a doua da: sticluţa v-am pus-o eu 
în mână ca să vă treziţi, după ce v-am trecut-o pe la nas de 
câteva ori. 

— Aha! De aceea mi-a intrat mina de sulf în nări... Oare 
cum de am putut să dorm în aşa hal?... Probabil că s-a 
răzbunat oboseala. Ar fi fost a patra noapte de nesomn şi 
veghe... 

— Ştiu... Spuse căpitanul Velazza. Ar fi fost a patra 
noapte... Dar mai ştiu ceva: că somnul dumneavoastră nu a 
fost un somn de oboseală, ci un somn provocat... 

— Asta e imposibil, absolut imposibil! Se împotrivi Bob 
Stewart. Nu eram atât de beat ca să nu ştiu ce fac... Parcă 
mi-ai spus ceva cu motorul... A explodat? 

— Da... Răspunse căpitanul Velazza. Fără victime şi alte 
pagube. O explozie foarte ciudată. Aşa spune mecanicul şi 
caută să afle care e cauza ei... 

— Cam straniu... Spuse Bob Stewart. Patronul mi-a dat a 
înţelege că se va întâmpla ceva dimineaţă... 

— Ne-a dat tuturor a înţelege... Îl ironiză vag căpitanul 
Velazza. Şi oaspeţilor. Dealtfel se face aluzie şi în invitaţii. 
Dar nimeni nu s-a gândit la o explozie... 

— Nici eu nu mă gândesc la explozie... Rătăci pe undeva 
Bob Stewart. Cred că nu m-am trezit de tot... Nu! Patronul 


mi-a spus ceva aparte, nu se referea la confesiune. Mi-a 
spus să nu mă sperii dacă se va întâmpla ceva dimineaţă... 

— Nici nu v-aţi speriat, zâmbi căpitanul Velazza. Dacă aţi 
şti cât v-am frământat şi cât am strigat la dumneavoastră... 

Bob Stewart sări din pat şi parcă abia atunci descoperi că 
era îmbrăcat. Dar constatarea părea că nu-l interesează. Îl 
privi uluit pe căpitanul Velazza: 

— Prin urmare am dormit... se îngrozi el imediat. Asta 
înseamnă că n-a stat nimeni de pază! Sunt un netrebnic! 

— Eu cred că n-aveţi nici o vină... Încercă să-l calmeze 
căpitanul Velazza. Şi ca să fiţi pe deplin liniştit, pot să vă 
asigur că am găsit uşa de la salon încuiată. Am folosit 
dublura ca să intru... 

— De asta îmi mai amintesc... Clătină Bob Stewart din cap. 
Ştiu că am încuiat-o, ştiu că am controlat uşa de la terasă şi 
pe urmă uşa de la camera patronului. Şi ea era încuiată. Şi 
mai ştiu că am intrat în camera mea... Dar altceva nu-mi 
mai amintesc... Şi cred că e prima dată în viaţa mea că 
dorm îmbrăcat, fără să fi venit de la un chef... Nu e normal! 
S-a întâmplat ceva... Dar de ce...? 

Întrebarea i se pierdu în tăcerea camerei. Se uită la 
căpitanul Velazza, apoi se privi într-o oglindă. Îşi potrivi 
cravata, îşi aranjă hainele, din câteva gesturi grăbite, mai 
mult de circumstanţă, apoi se uită din nou spre căpitanul 
Velazza: 

— Cred că trebuie să-l sculăm pe patron, deşi nu mi-a spus 
nimic despre aşa ceva, nu mi-a dat o oră la care să-l scol... 

— Cum credeţi dumneavoastră... se feri căpitanul. 
Explozia ne-a imobilizat iar reparația nu se poate face decât 
pe un şantier şi va dura câteva zile... 

— Explozia să se ducă dracului! Se înfurie Bob Stewart. 
Dacă n-a fost nimeni rănit, gata! O să se prelungească 
durata croazierei, gata!... Nu ştiu de ce, dar am impresia că 
explozia făcea parte din croazieră... De ce m-a avertizat 
patronul? Parcă am auzit chiar cuvântul explozie, nu ştiu 
precis... Mai mult tăcerea patronului mă intrigă. Doza pe 


care i-am dat-o nu putea să-l ţină adormit mai mult de şase, 
şapte ore. Doar nu e prima doză pe care i-am făcut-o... 

— Să ştiţi că nici alţii nu s-au trezit... Spuse căpitanul 
Velazza. Nici domnul Achile Pommot, nici domnul Larry L. 
King, nici domnul Georges Graisset, nici doamna Margaret 
Smith... Pe ceilalţi i-am văzut scoțând capul pe coridor şi 
fiecare m-a întrebat ce a fost cu zgomotul. Şi domnul James 
Ladd şi doamna Eva Morelli şi domnul John Sheridan şi 
domnul Max Taylor, ba chiar şi domnul Peter Duffin. Le-am 
spus că ne-am pregătit pentru prima escală şi că nu s-a 
întâmplat nimic altceva. Domnul James Ladd chiar a făcut o 
glumă: „O vom duce bine, dacă am fost primiţi cu salve de 
artilerie”, iar doamna Eva Morelli chiar a luat-o în serios, 
dacă n-o fi făcut şi ea o glumă. S-a uitat la mine foarte 
serioasă şi a întrebat: „Numai o salvă...?”. 

— Ar fi totuşi bine să-l anunţăm pe patron! Se hotări Bob 
Stewart. Chiar dacă ne vom alege cu câteva dojeni... 
Fiindcă altceva nu riscăm... 

— V-am spus: cum credeţi dumneavoastră! Îi aminti 
politicos căpitanul Velazza. 

— Cheia cealaltă se află la dumneata? Întrebă Bob 
Stewart. Mie nu mi s-a dat nici o dublură. 

— Nici nu se putea, răspunse 'lonio Velazza. Căpitanul 
vasului e obligat, întotdeauna, să aibă asupra lui o rezervă 
de chei, de la toate cabinele. Întâmplător, cheia de la cabina 
numărul cinci se află în mâna mea... 

— Adică să intrăm pe coridor? Întrebă cam nemulţumit 
Bob Stewart. Să nu li se pară curios celorlalţi, invitaţilor... 

— Din păcate altă cheie nu am, răspunse căpitanul 
Velazza. Numai cheia propriu zisă a camerei... 

— Atunci să batem în uşa care dă spre salon, propuse Bob 
Stewart şi dacă nu răspunde nimeni, intrăm pe uşa de pe 
coridor. 

Bătăile în uşă, deşi puternice şi insistente, nu avură nici un 
efect. Nu răspunse nimeni, nu se auzi nici un zgomot în 
camera lui Angelo Petti. Bob Stewart încercă de câteva ori 


clanţa, dar uşa era încuiată. Îl privi cam speriat pe 
căpitanul Velazza şi se înţeleseră amândoi din priviri. leşiră 
în coridor, străduindu-se să nu facă zgomot, dar nici să pară 
prea preocupaţi de lucrul acesta. Nu era nimeni pe coridor 
şi nici o clanţă nu părea că se mişcă. 

Căpitanul Velazza potrivi cu gest cât mai firesc cheia în 
broască şi răsuci de două ori, apoi îl aşteptă pe Bob Stewart 
şi îl invită să intre ca şi cum ar fi slujit o ceremonie 
obişnuită. Imediat intră şi el, apoi închise uşa, tot fără 
zgomot. Nici nu se mişcară de lângă uşă în prima clipă. 
Angelo Petti era în pat, dar nu dormea. Privirea holbată, 
capul sfărâmat şi perna roşie de sânge, spuneau altceva. 
Bob Stewart se clătină şi-şi căută un fotoliu în care căzu ca 
un butuc. Căpitanul Velazza îşi păstră sângele rece. Înaintă 
prudent în direcţia patului, ferindu-se cu grijă să schimbe 
obiectele pe care le întâlnea în drumul lui. Îşi reveni în 
câteva clipe şi Bob Stewart. Se apropie şi el, imitându-l pe 
căpitanul Velazza, de patul însângerat. 

Angelo Petti nu mai trăia de multă vreme. Era rece şi 
înţepenit. La capătul patului, chiar pe pernă, se afla 
obiectul cu care fusese lovit. O vază de marmură, mânjită 
vag de sânge. Poate de aceea, cei doi priviră mai atenţi rana 
de la frunte. Craniul fusese spart, dar lovitura nu părea 
prea gravă... 

— N-a putut să moară din cauza loviturii... Şopti căpitanul 
Velazza. Cred că a murit asfixiat. Arată ca un om care a fost 
strâns de gât, sau a fost înăbuşit cu o pernă. Lovitura l-a 
ameţit numai... Rana nu e profundă şi nici sânge prea mult 
nu a curs... 

— De ce să-l ameţească?! Se miră în şoaptă Bob Stewart. 
Oare să nu fi luat somniferul? 

Dar în timp ce căpitanul Velazza zări pe pat, pe jumătate 
ascunsă într-o pătură, o pernă pe care urmele de sânge 
erau vizibile, Bob Stewart descoperi pe noptieră un pahar, 
care mai păstra pe fund urme gălbui. 


— Nu mai înţeleg nimic, şopti iarăşi Bob Stewart. A luat 
somniferul. Atunci de ce a mai fost lovit? 

Căpitanul Velazza răspunse printr-un gest. Arătă 
dezordinea patului şi starea în care se afla cadavrul, mai 
bine zis îmbrăcămintea lui. Pijamaua fusese sfâşiată, ruptă 
şi o bucată ciudată de stofă, asemănătoare cu un brâu, 
fusese smulsă din jurul trunchiului. Se vedeau şi urme de 
zgârieturi albe pe piele... 

— Centura! Şopti şi mai înfricoşat Bob Stewart. 

— Probabil că ascundea ceva acolo, răspunse căpitanul 
Velazza tot în şoaptă şi asasinul ştia asta. Oare pe unde o fi 
pătruns în cameră... 

Răspunsul le veni imediat. Draperia de la terasă unduia. 
Uşa spre terasă era deschisă. leşiră amândoi şi parcă 
înţeleşi, porniră împreună, în dreapta spre proră. Şi uşa 
salonului era deschisă şi mascată doar de draperie. 
Pătrunseră prin ea în salon. Încăperea nu prezenta nici o 
urmă de dezordine, parcă nu trecuse nimeni prin ea. Bob 
Stewart se repezi din prima clipă spre uşa care dădea în 
coridorul principal. Era descuiată. 

— V-am spus că am găsit-o încuiată, dar probabil că nu 
eraţi încă treaz. 

— Atunci cine şi pe unde a intrat în camera lui? Întrebă 
năucit Bob Stewart. 

Căpitanul ridică din umeri: 

— Nu pot să răspund... Nu pot să vă spun decât că uşa 
care dă din camera dumneavoastră spre terasă era 
zăvorâtă. Eu am tras zăvorul, ca s-o deschid şi să aerisesc 
camera... Aşa că în privinţa asta... 

Bob Stewart îşi duse mâinile la cap. Părea şi mai 
nenorocit, aproape disperat: 

— Şi o sută de lacăte puteai să găseşti, încuiat în armură şi 
legat cu lanţuri dacă m-ai fi găsit şi tot eu voi fi primul şi cel 
mai serios suspect. Numai eu puteam să trec dincolo la el, 
oricând, aşa va spune oricine... Şi n-am fost eu acela care i- 
am preparat somniferul? 


— Nu vă neliniştiţi! Spuse căpitanul Velazza. Aţi fost 
drogat, asta e clar şi în afară de asta, se află, la bordul 
navei, trei din cei mai iluştri detectivi. Nu vor lăsa ei să 
planeze acuzarea asupra unui inocent... 

— Din păcate şi ei au fost drogaţi... Spuse Bob Stewart cu 
voce sfârşită. Aşa cred, cel puţin şi dacă spui şi dumneata că 
n-au ieşit pe coridor, după explozie, înseamnă că n-au auzit- 
0. 

— De ce credeţi că au fost drogaţi? Întrebă căpitanul 
Velazza, mirat şi bânuitor. 

— Pentru că asta a fost dorinţa lui Angelo Petti... Răspunse 
îndurerat Bob Stewart. L-am auzit cu urechile mele când i-a 
spus barmanului japonez cum să-i drogheze... Nu cum... l-a 
spus numai pe cine să drogheze: Achile Pommot, Larry King 
şi Georges Graisset. „Atât mă interesează, l-a ameninţat 
Angelo Petti. Să-i droghezi, să-i faci să doarmă opt ore ca 
nişte prunci. Cum? Asta te priveşte. Trebuie să doarmă bine 
şi să se scoale cu capul limpede.” Şi i-a mai spus că treaba 
asta nu se va face în contul salariului. Japonezului nici 
măcar nu i-au sticlit ochii. A clătinat din cap... şi după cum 
se vede i-a drogat perfect... 

— Poate că şi dumitale ţi se trage tot de la japonez? 
Sugeră căpitanul Velazza. I-o fi dat pe ascuns dispoziţie... 

— Numai că eu n-am trecut pe la bar, răspunse Bob 
Stewart din ce în ce mai nervos. Dar abia acum fac 
legătura... Probabil că Angelo Petti, cine ştie din ce motive, 
a vrut să ne odihnească şi pe noi, adică pe toţi detectivii de 
pe vas... Pentru că şi eu sunt aşa ceva... Dar de ce nu mi-a 
spus... Şi de ce n-a făcut nici o aluzie?... Oricine m-ar fi 
drogat, Angelo Petti, sau dumneata, sau eu însumi, ca să 
simulez cine ştie ce treabă, bănuiala tot pe mine va cădea... 
Eu îi cunoşteam toate tainele, eu mă bucuram de 
încrederea lui... 

— Eu de pildă nu l-aş fi ucis... Spuse pe neaşteptate 
căpitanul Velazza. Nici nu mă refer la om. Abia l-am 
cunoscut de câteva zile. Nici nu pot să ştiu ce valoare 


omenească avea... Dar nu mi-aş fi ucis un asemenea 
patron... Acum mă înţelegeţi?... Ştiţi cu cât mă plătea 
pentru această croazieră... Adică de ce să nu ştiţi când prin 
dumneavoastră am fost angajat... Şi îmi închipui că pe 
dumneavoastră vă plătea de două, trei ori mai mult... Dacă 
am transforma sumele în salariu lunar... 

— De cinci ori... Oftă Bob Stewart. Exact de cinci ori mai 
mult, dacă am transforma sumele în salariu lunar... 

— Dar asta înseamnă o avere! Fiuuuu! Făcu uluit 
căpitanul. Numai un nebun ar putea să omoare un 
asemenea patron! 

— Dar de ce m-a drogat? Îşi strânse pumnii Bob Stewart. 
Ce a urmărit cu asta? Dacă n-ar fi băut somniferul aş 
înţelege. A vrut să mă îndepărteze pentru o perioadă din 
drumul lui. A vrut, treaba lui, libertate totală de acţiune... 
Dar a băut somniferul! lam văzut şi ai văzut şi dumneata 
paharul gol!... Oricum, chiar dacă m-a drogat el, sunt 
vinovat... Nu eram doar secretarul lui, eram şi paznicul 
vieţii lui... Trebuia să ştiu să mă feresc... 

— Asta e o vinovăţie ideală... Spuse căpitanul Velazza. Nu 
una de fapt. Înţeleg situaţia dumitale şi ştiu că vei deveni 
suspect, ca şi mine dealtfel şi ca şi alte persoane de pe 
yacht. Acum nu mai sunt căpitan de vas, adică nu sunt 
numai căpitan de vas, ci şi ofiţer de poliţie. De aceea am şi 
lungit discuţia cu dumneavoastră; mi se pare că sunteţi 
ultima persoană care l-a văzut în viaţă, cu excepţia 
asasinului, bineînţeles... Nu sunt specialist în materie, de 
aceea voi insista să fiu asistat de oaspeţii noştri, care au 
această profesiune... Şi să vedem cum ne vom descurca, 
sau cum ne vom înţelege şi cu autorităţile româneşti. 
Fiindcă ne aflăm pe teritoriu românesc şi vom fi nevoiţi să 
declarăm crimele... De fapt am şi transmis, prin semnale 
uzuale, o chemare urgentă, pentru situaţie excepţională... 
Nu uitaţi că vasul nu are nici un pavilion... Se află într-un 
aşa numit rodaj... Prin urmare va trebui să ne supunem 
legilor din jur... l-am atras atenţia domnului Angelo Petti, 


adică răposatului Angelo Petti, dar el nici n-a vrut să-mi 
răspundă. Eraţi şi dumneavoastră de faţă... 

Bob Stewart răspunse printr-un oftat care în afară de o 
încuviinţare oarecare nu spunea nimic bun. 

— E cumplit! Îşi strânse el pumnii. După aproape un an 
de... Nici nu ştiu cum să spun... N-am fost om, domnule 
căpitan, am fost orice altceva: copoi, cârtiţă, vierme, 
şoarece, uliu, reptilă, orice am fost... Până când am dat de 
domnul Angelo Petti... Şi să ştii că nam dat de un patron 
care azvârle dolari în dreapta şi-n stânga, am dat de... Am 
dat de fulgerele lui Jupiter, domnule căpitan... lată ce 
puteam să ajung datorită întâlnirii mele căutate cu Angelo 
Petti... Un Jupiter tonans. E cumplit! 

Bătea cineva în uşă. Era James Ladd, palid, nervos, 
tremurând. Abia putea să articuleze cuvintele: 

— În camera numărul zece, reuşi el să îngâne. Margaret 
Smith... E moartă... 

— Nu se poate! Se revoltă căpitanul Velazza. 

— Uşa era descuiată... Continuă James Ladd, mai calm. M- 
a intrigat că nu răspunde şi am intrat. Din păcate i-am luat 
perna de pe gură... ca să văd ce e cu ea... Cred că a fost 
asasinată. A fost sufocată... 

— Şi ea! Se îngrozi Bob Stewart. Tot cu perna? Pentru asta 
ne-a invitat Angelo Petti? 

James Ladd şi Larry L.. King ştiau împreună douăsprezece 
limbi diferite, de aceea se duseră amândoi la japonez. Îl 
găsiră în acelaşi loc în care-l lăsaseră cei trei detectivi după 
ce fuseseră serviţi cu coniacul salutar. Dormea, sau aşa 
dădea impresia. La primul pocnet din degete făcut de James 
Ladd, japonezul sări de pe scaun cu două sticle debuşonate 
în mână: coniac şi vodcă. Cei doi emisari furioşi încercară să 
vorbească, în vreo şapte limbi stâlcite, cu el, până ce li se 
răspunse într-o engleză impecabilă, cu un imperceptibil 
accent american: 

— Nu înţeleg ce băutură doriţi? 


— Mai întâi să ne răspunzi de ce ne-ai drogat? I se vâri 
Larry L.. King în ochi. 

Japonezul desfăcu neputincios braţele: 

— Aşa mi s-a dat ordin... Domnul Angelo Petti mi-a spus să 
fac ce ştiu şi să vă droghez pentru opt ore... M-am rugat 
toată vremea cât dumneavoastră aţi vorbit să mă ajute idolii 
mei şi să-mi acceptaţi coniacul... Şi din fericire pentru 
dumneavoastră l-aţi acceptat, chiar şi domnul cel micuţ, cu 
capul ca un măr imperial, care n-a băut decât o singură 
sticlă de bere. De dumnealui mi-a fost cea mai mare frică. 

— Şi de ce mă rog ai spus: din fericire pentru noi? Îl luă la 
rost James Ladd. 

— Pentru că aş fi fost nevoit să folosesc altă metodă, 
răspunse imperturbabil japonezul. De adormit, trebuia în 
orice caz să vă adorm. Jurasem... S-a nimerit să izbutesc cu 
mijlocul cel mai simplu şi mai elegant... 

— Adică vrei să spui că... Încercă să-l descoase, inutil 
dealtfel, Larry L. King. Dă-i drumul! 

— Nu voiam să spun nimic altceva... Răspunse japonezul, 
alunecând în fotoliul din celula lui ca un kimono jignit şi fără 
trup. Ceea ce trebuia să vă răspund, v-am răspuns. Pentru 
alte întrebări, nu ştiu limba engleză... Şi am obiceiul să uit, 
într-o fracțiune de secundă, chiar limba maternă... Doriţi 
tot un Hennessy sigilat? 

Îşi dădeau seama că nu mai au ce discuta cu el. Se 
întoarseră în biroul căpitanului Velazza, unde îi aşteptau 
ceilalţi: comisarul Graisset, Achile Pommot şi gazda. James 
Ladd se scuză, fără pretext, pentru a-i lăsa singuri. Nimeni 
nu încercă să-l oprească, nici măcar nu se uitară la el. 

Cel mai furios era Achile Pommot. O furie modestă, sfioasă, 
dar tot furie se chema: 

— Nu ştiu de câţi ani n-am mai băut coniac şi tocmai când 
mi se oferă şi tocmai când mi se face poftă... În loc de 
coniac beau stupefiante... 

— Japonezul spunea că oricum ne-ar fi adormit, fiindcă 
ăsta era ordinul dat de Angelo Petti, îi informă Larry L. 


King. Dacă n-am fi băut coniacul pregătit, ar fi fost mai rău, 
aşa a dat a înţelege... 

— Totuşi n-ai dreptate, domnule Pommot, mormăi 
comisarul Graisset. Coniacul a fost excelent! O revelaţie... 
Poate că ar trebui să ne interesăm ce anume somnifer a 
folosit şi ce doză a adăugat în sticla de Hennessy... Dar nu 
la coniac trebuie să ne gândim acum... 

— Trebuia totuşi să ne lămurim şi în privinţa somniferelor, 
spuse Larry L.. King. Acum lucrurile sunt precise: Bob 
Stewart l-a drogat pe Angelo Petti, la cererea acestuia şi se 
pare conform unui obicei statornicit între ei, japonezul ne-a 
drogat pe noi... lar domnul Max Taylor l-a drogat pe Bob 
Stewart... 

— Sunteţi absolut sigur că Max Taylor l-a drogat pe 
domnul Bob Stewart? Întrebă neîncrezător căpitanul 
Velazza. 

— Absolut sigur! Spuse Larry L. King. L-am văzut şi în 
momentul când i-a preparat somniferul şi când i l-a 
administrat. Putem să vă spunem şi marca: Somnifort... 

— Dar asta înseamnă că îl scoate din cauză! Descoperi 
căpitanul Velazza. Eu am crezut că l-a drogat Angelo Petti. 
lar Angelo Petti nu mai poate fi martor... 

— Nu trebuie să ne pripim... Interveni micul Achile 
Pommot. Să nu scoatem aşa de repede suspecţii din cauză... 
De drogat am văzut că a fost drogat, dar de aici până la... 

— Hm... Îl întrerupse comisarul Graisset. Până mai acum 
câteva ore aţi crezut că a făcut o prostie, lăsându-se 
drogat... Dar mi se pare că prostia vine în avantajul lui... El 
e singurul care are martori... Noi ăştialalţi putem să ne 
prefacem, adică am fi putut să ne prefacem drogaţi... 

— Mai rămâne însă cealaltă faţetă a lui Bob Stewart, se 
încăpăţână Achile Pommot. Cine poate să certifice că 
Angelo Petti i-a cerut să-i prepare un somnifer? 

— Există propria lui declaraţie, spuse căpitanul Velazza. 
Dacă i-ar fi dat somniferul cu gânduri rele nu ar mai fi 
declarat lucrul acesta... 


— Şi paharul? Întrebă Larry King. Amprentele de pe 
pahar? Nu puteau să-l trădeze? 

— Hm... Mormăi iarăşi comisarul Graisset. Cum spunea 
dumnealui, căpitanul yachtului: dacă i-ar fi dat somniferul 
cu gânduri rele, ar fi avut grijă să şteargă şi amprentele. Mi 
se pare că paharul se află pe o farfurioară. Mie nu prea îmi 
plac suspecţii ăştia luaţi din oală... 

— Tocmai din cauza aceasta trebuie să-l clarificăm imediat, 
spuse Achile Pommot, pentru că e cel mai simplu de 
clarificat. Aici există mărturiile noastre şi de ele, măcar noi 
nu ne putem îndoi... Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să 
întoarcem obiectul pe toate feţele... Ca să nu mai rămână 
nici o urmă de îndoială, să scăpăm măcar de unul din 
suspecți... Cu cât vom restrânge grupul suspecţilor, cu atât 
ne va fi mai uşor să descoperim asasinul sau asasinii... 

— Asta am spus-o şi eu... Mărturisi căpitanul Velazza. 

— Hm... Şi japonezul ar putea s-o spună... În orice limbă... 
Toţi inspectorii mei pleacă de aici... 

— Şi totuşi e cea mai infailibilă metodă... Ripostă Larry L. 
King. Cea mai terestră, dar cea mai sigură... 

— Da... Interveni împăciuitor Achile Pommot. Ar fi bine să 
începem cu câteva date... După ce am lămurit problema 
somniferelor. Dar de ce a vrut Angelo Petti să ne 
adoarmă...? 

— Pur şi simplu ca să vă odihnească! Răspunse căpitanul 
Velazza. Aşa i-a spus Angelo Petti domnului Bob Stewart... 

— Acum nu vi se pare curios că ora de închidere a barului 
n-a fost respectată? Întrebă Larry L. King. 

— Eu am dat dispoziţii, spuse căpitanul Velazza, în urma 
dispoziţiilor primite de la domnul Bob Stewart în numele lui 
Angelo Petti... 

— Cel mai mult mă impresionează moartea lui Margaret! 
Spuse pe neaşteptate Larry L. King. Era o femeie cu totul 
excepţională, absolut unică... Cine şi de ce a ucis-o?... 
Înţeleg, domnule Achile Pommot, că ancheta se dezlânează, 
dar cred că avem şi noi dreptul la a ofta... Mai ales când 


întâlnim oameni apropiaţi, remarcabili, cum era Margaret 
Smith... 

— Bineînţeles, bineînţeles... Acceptă imediat Achile 
Pommot cu privirile plecate în pământ, pentru a nu i se 
observa roşeaţa emoţiei. Un suspect totuşi există... Acest 
Max Taylor care l-a drogat pe Bob Stewart. Dacă ne gândim 
la prima lui convorbire cu Stewart... 

— Atunci ar exista şi un mobil! Spuse Larry L.. King. Se 
pare că Angelo Petti deţinea anumite documente, dintre 
care unele îl indispuneau grozav pe domnul Max Taylor... 

— Hm... Cum s-ar spune şi-a găsit şi el naşul... 

— Şi vreau să vă atrag atenţia asupra acelei centuri, 
asupra acelui brâu smuls din jurul corpului lui Angelo Petti, 
aminti căpitanul Velazza. Nu s-a găsit absolut nimic în 
centură. Nici o hârtie, nimic. Numai compartimente goale. 
Eu cred că pentru asta a fost omorât! Ca să i se ia hârtiile! 

— E logic... Acceptă Achile Pommot. Asasinul i-a golit 
centura, i-a luat documentele pe baza cărora Angelo Petti 
voia să facă senzaţionala lui confesiune... Şi asta încurcă 
enorm lucrurile. S-ar putea ca Angelo Petti... 

În momentul acela pătrunse în camera căpitanului un 
steward care anunţă că o ambarcaţiune cu pavilion 
românesc se apropie de yacht. Căpitanul Velazza se scuză, 
apoi părăsi în grabă camera. 

Larry L.. King parcă atâta aştepta: 

— Cu el ce facem? În ce categorie îl trecem? Deocamdată 
e judecător de instrucţie, şerif, procuror şi tribunal... Dar în 
ce categorie îl trecem? Printre inocenți, sau printre 
suspecți? Să nu uităm că toate cheile cabinelor se află în 
permanenţă asupra lui. Ce facem? 

— Pentru mine nu există decât suspecți... Mormăi 
comisarul Graisset. Toţi cei de pe coridorul principal, 
inclusiv Eva Morelli şi John Sheridan... ba chiar şi invalidul, 
Peter Duffin... Toţi sunt suspecți până găsesc criminalul... 

— Şi mobilul? Întrebă cu nevinovăție Achile Pommot. Nu 
există crimă fără mobil... 


— Crima asta din urmă, asupra lui Angelo Petti, nu va 
suferi în nici un caz de lipsă de mobil, spuse Larry L. King. 
Mai ciudat e asasinatul Margaretei. Cine şi de ce s-o 
omoare...? 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. V-am mai spus: să nu 
uităm femeile... Adică în momentul ăsta a rămas una 
singură. Totuşi să n-o uităm... 

— Cred că avem câteva probleme foarte urgente de 
clarificat, tuşi discret Achile Pommot. Rolul lui Max Taylor în 
crimele ăstea, pentru că trebuie să fie amestecat cu ceva... 

— Oare nu e prea evidentă participarea lui, ca să 
rămânem cu mâinile în sân? Întrebă Larry L. King. Nu 
vreau să fac pe inspectorul arierat din romanele proaste... 
Dar să ne închipuim că nu l-am fi surprins, din întâmplare... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Întâmplarea asta nu 
se prea potriveşte şi nici n-ar fi frumoasă... Mai bine spuneţi 
că l-aţi surprins prin intuiţie... 

— Da! Acceptă imediat Larry L.. King. Să ne închipuim că 
nu l-am fi surprins în cele două discuţii cu Bob Stewart şi că 
nu l-am fi văzut cum îi prepară şi apoi cum îi administrează 
somniferul. Ce s-ar fi întâmplat? N-ar fi fost oare domnul 
Max Taylor cel mai inocent om de pe suprafaţa pământului? 
Ce legătură se putea face între el şi Angelo Petti... Şi să nu 
uităm că-l cunoaşte şi pe fiul dezmoştenit al lui Sheridan, pe 
Benjamin, ceea ce îl atestă în orice caz drept maâtre 
chanteur... 

— O legătură între el şi Angelo Petti se putea face... 
Interveni Achile Pommot. Prin intermediul lui Bob Stewart 
care totuşi ştia ceva despre Max Taylor... 

— Hm... Interveni comisarul Graisset la rândul lui. Fără să- 
l fi văzut pe Max Taylor ăsta în maşinaţiile lui... hm... Cred 
că domnul Bob Stewart nu mai avea vreme să se mai 
gândească la altceva. L-ar fi preocupat prea mult propria 
lui piele... Şi ne-ar cam fi preocupat şi pe noi pielea lui, mult 
mai mult... 


— Da... Reluă Achile Pommot. Max Taylor e unul din 
suspecți, are şi un mobil, e în general un tip dubios... Dar, 
din păcate nu putea să ajungă în camera lui Angelo Petti! 

— Ăsta e întradevăr un obstacol, spuse Larry L. King, care- 
i cam neutralizează vinovăția. N-avea pe unde să intre în 
camera lui Angelo Petti. Asta e un fapt. Uşa salonului a fost 
găsită încuiată, ca şi uşa de la camera lui Bob Stewart, ca şi 
uşa de la camera lui Angelo Petti... Dacă ar fi putut ajunge 
pe terasă, n-am mai avea bătaie de cap. Dar pe unde putea 
trece?... Dacă ar fi locuit în zona babordului cât de simple 
ar fi lucrurile... Dar în situaţia dată, Max Taylor nu putea, 
pur şi simplu, să ajungă pe terasă... 

— Hm... Interveni iarăşi comisarul Graisset. Aş vrea să vă 
întreb ceva: când aţi venit la bar aţi încuiat uşile la 
camerele dumneavoastră?... Şi după ce v-aţi întors de la 
bar, vă amintiţi precis dacă le-aţi încuiat? 

Şi Achile Pommot şi Larry L. King tresărită violent şi 
încercară să-şi amintească. Îi ajută comisarul Graisset: 

— Eu, de pildă, nu-mi amintesc nici dacă am încuiat-o la 
plecare, nici dacă am încuiat-o la înapoiere. 

— Asta ar însemna că asasinul a trecut prin camerele 
noastre spre terasa de la babord, spuse Larry L. King. 
Probabil înainte de ora trei, când ne-am întors de la bar... 

— Probabil... Răspunse Achile Pommot meditativ. În cazul 
acesta nu numai Max Taylor, dar oricare altul cu cabina 
spre tribord, putea să ajungă, printr-una din camere, pe 
terasa de la babord şi de acolo în camera lui Angelo Petti... 
Cu cât descoperim un indiciu, cu atât se complică situaţia... 

În clipa aceea îşi făcu reintrarea în cameră căpitanul 
Velazza. Îşi luă locul la masă, apoi anunţă: 

— Peste circa un ceas, va veni în anchetă oficială, din 
partea românească, un oarecare doctor Alexandru Tudor... 

Capitolul VI. 

Cei trei faimoşi detectivi nu-l primiseră pe doctorul 
Alexandru 'Tudor cu superioritate, sau cu răceală rezervată, 
ci parcă înţeleşi dinainte, manifestaseră faţă de el o politeţe 


şi o îngăduinţă, aproape servile, aşa cum i se întâmplă unui 
invalid care apare cu sau fără voia lui în societatea unor 
oameni foarte sănătoşi. Dar în decurs de numai jumătate de 
oră se petrecu un adevărat miracol. Bunul simţ, calmul, 
modestia, reflecţiile rare şi întotdeauna însoţite de scuze, 
gesturile cumpătate, complimentele discrete şi reale la 
adresa fiecăruia, engleza impecabilă cu un vag accent 
Oxford şi cele câteva referiri în franceză, pigmentate uneori 
cu expresii argotice, atât de plăcute comisarului Graisset, 
declanşară un adevărat curent de simpatie în favoarea 
doctorului Tudor. 

Larry L. King făcu prima remarcă mai particulară asupra 
supercazului, folosind chiar denumirea dată de James Ladd 
şi imediat discuţia, atât de formală, la început, se 
transformă într-o competiţie în care fiecare parcă voia să-şi 
demonstreze memoria, sinceritatea şi perspicacitatea. 
Avalanşa verbală era atât de bogată şi de entuziastă, încât 
nimeni nu observă apariţia căpitanului Tonio Velazza şi a 
căpitanului Vintilă V. Vintilă, care aveau amândoi misiunea 
să se ocupe de partea formală a evenimentelor petrecute 
pe vas. Dar dovediră ambii o asemenea doză de bun simţ, 
încât nici măcar nu tuşiră pentru a-şi anunţa prezenţa, ci, 
înţelegându-se în tăcere, părăsiră camera retorică pentru 
a-şi continua misiunea lor de fotografi, medici, stenografi şi 
comentatori. 

În câteva ore foarte bogate în minute, secunde şi vorbe, 
reportajul asupra evenimentelor, cu toate implicaţiile şi 
complicațiile lor, fu dus la bun sfârşit. Reuşita se datora 
într-o oarecare măsură şi doctorului Alexandru Tudor care 
prin câteva întrebări, mai ales oportune, dirija bunul mers 
şi exactitatea relatărilor. 

— Acum ştiţi şi dumneavoastră exact cât ştim noi şi mai 
ales tot ceea ce ştim noi, spuse Larry L. King. Şi vam fi 
îndatoraţi dacă v-aţi spune părerea proprie... 

— E foarte greu să mai existe şi altă părere... Răspunse 
doctorul Tudor. Am impresia că tot ce putea să existe ca 


ipoteze, idei şi speculaţii a fost epuizat. Eu nu pot decât să- 
mi exprim un fel de părere terestră: adică să se completeze 
istoria evenimentelor, la trecutul cazului să adăugăm 
ultimele date... 

— Cu alte cuvinte, îl înţelese Achile Pommot, vă gândiţi la 
câteva interogatorii necesare... 

— Exact! Îi mulţumi doctorul Tudor printr-o uşoară 
înclinare a capului. Sunt necesare câteva interogatorii... 
Sau câteva completări... Cum vreţi să le numiţi, pentru a se 
putea deosebi mai lesne faptele... Şi în primul rând, dacă mi 
se îngăduie şi mi se scuză îndrăzneala de profesiune, de 
rutină, ar fi bine să încercăm să aflăm de la autoritatea 
oficială a locului şi momentului, adică de la căpitanul 
yachtului, împrejurările care au făcut ca vasul să eşueze în 
apele româneşti... 

— O explozie a motorului... se grăbi să răspundă tânărul 
Larry L. King. O explozie, premeditată şi cauzată de o 
maşină infernală, ale cărei resturi s-au găsit... 

— Mi s-a spus, înainte de a urca la dumneavoastră, îi 
informă doctorul Tudor. Mă gândeam mai degrabă la 
cauzele iniţiale, la ideea croazierei, la organizarea ei, la 
angajarea căpitanului Velazza pe acest yacht... 

— Da... Interveni Larry L. King. M-am mirat şi eu la 
început. Căpitanul Tonio Velazza e un nume, un fel de 
vedetă în lumea marinarilor amatori. Simpla lui prezenţă pe 
un vas poate da aureolă călătoriei şi vasului, darămite când 
e angajat căpitan pe acel vas, care mai are şi titlul de cel 
mai rapid yacht din lume... 

— S-ar putea ca domnul căpitan 'Ionio Velazza să fie una 
din căile care ne-ar putea duce spre centrul enigmei, adică 
spre Angelo Petti, continuă doctorul Tudor. 

— Hm... Acceptă comisarul Graisset. Nu e rău să începem 
cu el, dacă ne gândim că e şi un om de notorietate publică. 
Sigur că da! Pe urmă putem trece şi la ceilalţi... 

Numai mărunţelul Achile Pommot nu părea întru totul 
convins de necesitatea unui asemenea început, dar pentru 


că nu voia să pară orgolios şi necolegial, acceptă în tăcere. 

— Probabil că vă gândiţi la ceilalţi, îl simţi doctorul Tudor. 
La domnul Bob Stewart, sau la Max Taylor... 

— Da! Spuse Achile Pommot fără ezitare. Aici se afla 
adevăratele chei ale misterului. Dar, dacă-mi este permis să 
folosesc termenul, v-am mirosit şi eu: vreţi să-l atragem şi 
pe căpitanul vasului, adică pe căpitanul care poartă numele 
Tonio Velazza, în responsabilitatea evenimentelor... 

— Cam aşa... Zâmbi doctorul Tudor. Să-l atragem... Sau 
să-i dăm responsabilitatea care i se cuvine, formal. Asta îl va 
face să nu mai aibă nici o rezervă şi ne va spune, adică îşi va 
spune tot ce ştie... Probabil că nu vom obţine mare lucru, 
asta e o simplă impresie... 

— În schimb vom obţine probabil prea multe de la ceilalţi, 
îi prezise Achile Pommot. Bineînţeles e tot o impresie. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. V-am cam mirosit 
metoda, domnule doctor Tudor. Nu vă place să vă puneţi în 
pielea altora, ci să-i simţiţi pe ei cum se freacă şi cum se 
comportă în pielea pe care le-a dat-o Dumnezeu, hm... E 
altceva... 

— Domnilor, începu căpitanul 'Tonio Velazza, l-am văzut 
doar de câteva ori pe Angelo Petti şi numai în discuţii scurte 
şi strict necesare. Mi-a făcut de la început impresia că nu 
vrea să fie văzut. Era retras, izolat, prefera să poarte 
tratative prin domnul Bob Stewart, secretarul lui. Doar 
când era vorba de bani, adică de stabilirea valorii unor 
tranzacţii, apărea, asculta argumentele şi de obicei aproba. 
O singură dată, mi se pare, a făcut observaţii la costul unor 
mărunţişuri, dar nu mi s-a părut curios. Cam aşa se 
întâmplă cu milionarii. Aruncă zeci şi sute de mii de dolari 
în dreapta şi-n stânga, dar când îţi oferă ţigări, au grijă să 
coste cu doi cenți mai puţin... Am întâlnit destui şi în 
privinţa aceasta absolut toţi se aseamănă... 

— Cum a ajuns la dumneata? Întrebă comisarul Graisset. 

— Mi s-a trimis o scrisoare, acasă, prin care mi se cerea să 
fac o ofertă în vederea unei croaziere pe Marea Neagră. 


Bineînţeles că n-am răspuns. Niciodată n-am condus vase 
străine, decât din amiciţie pentru proprietarii lor. Am primit 
a doua scrisoare prin care eram rugat să accept o întâlnire 
foarte importantă cu reprezentantul lui, domnul Bob 
Stewart. M-am interesat în dreapta şi-n stânga, dar nimeni 
nu auzise vreodată de acest nume: Angelo Petti. Poate din 
cauza aceasta am acceptat întâlnirea... Domnul Bob 
Stewart a fost foarte franc, adică aşa mi s-a părut. Mi-a 
spus, din capul locului, că un mare bogătaş care vrea să-şi 
păstreze anonimatul, un extravagant care a îmbogăţit nu 
ştiu câte muzee şi galerii de artă, intenţionează să lanseze 
cel mai rapid yacht din lume şi ţine morţiş ca eu să conduc 
vasul în prima lui croazieră pe Marea Neagră. Am încercat 
să refuz. Domnul Bob Stewart a fost foarte insistent şi 
foarte diplomat în acelaşi timp. Corespunde de minune 
tipului ideal de secretar particular. Mi-a arătat avantajele 
publicitare ale croazierei, mai ales, a adăugat el, că vor 
avea loc şi anumite evenimente senzaţionale, mi-a 
destăinuit numele câtorva invitaţi: Eva Morelli, John 
Sheridan, Achile Pommot, James Ladd... Despre ceilalţi, 
iertaţimă, nu mi-a amintit... Şi, de ce să nu spun adevărul? 
M-a cam incitat. Simţindu-mă interesat, domnul Bob 
Stewart a şi trecut la atac. Mi-a cerut să-i fac o ofertă 
financiară... Şi tocmai asta m-a enervat şi m-a îndemnat să 
dau înapoi. Ca invitat aş fi acceptat imediat să conduc vasul, 
dar ca angajat... Cred că mă înţelegeţi... Şi pentru a face 
imposibilă angajarea, am zvârlit o cifră uriaşă... Domnul 
Bob Stewart nici n-a clipit din ochi. S-a ridicat imediat... Eu 
am crezut că de indignare... Şi mi-a spus că hotărârea nu 
poate s-o ia el, pe loc, din cauza sumei cerute, care depăşea 
puterile lui şi instrucţiunile iniţiale ale patronului. Îmi va da 
răspunsul a doua zi. Ei bine, a doua zi am fost înştiinţat prin 
scris, de către domnul Angelo Petti, că oferta mea a fost 
acceptată exact aşa cum am formulat-o. lertaţi-mă, dar eu 
cred că şi domnul Angelo Petti în faţa unei asemenea sume 
ar fi spus da, chiar dacă ar fi trebuit, pentru a corespunde 


misiunii la care era angajat, să urmeze o şcoală navală. N- 
am putut să dau cu piciorul unei asemenea ocazii, deşi 
simţeam o oarecare ofensă şi deşi trebuia să anulez alte 
invitaţii, amicale. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Alţii ar fi lipsit de la 
propria lor înmormântare pentru mult mai puţin... 

— Am acceptat, zâmbi căpitanul Velazza. Am răspuns în 
scris, pe adresa unui hotel din Florenţa, care-mi fusese 
indicată în scrisoare, acceptând bineînţeles şi întâlnirea de 
prim contact care-mi era propusă de patron... 

— Fără nici o rezervă? Întrebă doctorul Tudor. 

— Cu o singură rezervă! Răspunse puţintel surprins 
căpitanul Velazza. Cu rezerva de a vedea mai întâi yachtul... 
Probabil că la asta v-aţi gândit... Da! Nu puteam să resping 
oferta, dar nici nu puteam să conduc o oarecare epavă, sau 
nu ştiu ce relicvă dacă nu era Santa Maria, sau o alta la fel 
de celebră. În privinţa asta am principii foarte ferme... Am 
plecat cu avionul de la Genova la Florenţa şi la ora fixată 
eram în holul hotelului Cavallieri, chiar lângă Campanilla lui 
Giotto. Mă aştepta domnul Bob Stewart. În drum spre 
apartamentul lui Angelo Petti mi-a spus câteva cuvinte 
despre patronul lui, pentru a mă face să înţeleg, întrun mod 
diplomatic, politicos, cam cum ar trebui să mă port cu 
dânsul. Mi-a spus că e un om care nu are obiceiul să 
pălăvrăgească, foarte franc, uneori chiar brutal în 
sinceritatea lui, nu suportă întrebări şi discuţii marginale, 
nu-i place să fie deranjat, dar în schimb foarte parolist şi de 
o generozitate care iese din comun... Ultima remarcă nu 
mai era necesară... Discuţia a fost extrem de scurtă. M-a 
poftit să iau loc, mi-a oferit ţigări, mi-a arătat barul deschis, 
n-a făcut nici o aluzie la ofertă... Şi înainte de a deschide eu 
vorba, mi-a înmânat o copie foarte detailată a planului după 
care-şi construia yachtul. „în cazul că nu aveţi nici o 
obiecţie, mi-a spus el, vă rog să primiţi acest plic”. Planul 
yachtului era cuceritor... Adică imaginea pe care mi-o 
oferea planul. Viteza nu era chiar a celui mai rapid vas de 


acest tip din lume, pentru că există şi alţi extravaganţi pe 
care nu-i interesează decât viteza, dar în ansamblul lui era 
o minune. Mi-am spus părerea, probabil că eram foarte 
entuziast. Angelo Petti s-a mulţumit să clatine din cap şi să- 
mi adreseze câteva cuvinte convenţionale, adică un fel de 
felicitare. Evident, nu era un guraliv, nu prea era sociabil, 
dar îşi trata semenii cu o încredere uimitoare. În plic se afla 
un cec pentru întreaga sumă, şi, mi se pare că am uitat să 
vă spun, nu am semnat nici un contract şi nici în schimbul 
nostru de scrisori nu se indica suma. Prin urmare a semnat 
în alb. Şi asta mi-a plăcut... 

— Dar din punct de vedere uman, ce impresie v-a făcut? 
Întrebă Larry L. King. 

— M-ar interesa fizionomia şi comportamentul lui în 
întâlnirile cu dumneavoastră... Spuse, la rândul lui, Achile 
Pommot, ciugulind aerul cu degetele. 

— Nu prea am remarcat ceva deosebit... Răspunse 
căpitanul Velazza. Mai ales că eram pregătit de domnul Bob 
Stewart. Dar, dacă mă gândesc în clipa asta, o impresie 
ciudată, nedefinită, făcea el. Nu ne-am uitat ochi în ochi, de 
pildă... Şi asta nu putea să fie din vina mea. Doar aţi văzut 
şi dumneavoastră: eu caut cu dinadinsul privirile 
oamenilor... 

— Făcea impresia unui om timid? Căută o trăsătură mai 
clară Achile Pommot. 

— Hm... Poate că se simţea cam stingherit, cam stângaci... 
Sugeră comisarul Graisset. 

— Da! Parcă se înveseli căpitanul Velazza. Asta era! O 
oarecare stânjeneală se simţea în comportamentul lui... 
Adică exact ce-mi spusese domnul Bob Stewart: nu era un 
om de societate... Aţi văzut şi dumneavoastră la primirea pe 
yacht. Câteva cuvinte: urarea de bun venit, aceeaşi de 
fiecare dată, scurte înclinări din cap, un zâmbet şi gata! 

— V-a făcut impresia că se deghizează? Întrebă Larry L. 
King. Îşi ascundea faţa, ochii? 


— Nu pot să răspund foarte sigur, se gândi căpitanul 
Velazza. Deghizat nu era, în nici un caz. Dar ochii... Parcă 
şi-i ascundea... Dar nu pentru că ar fi vrut să şi-i ascundă... 
ci pentru a nu i se vedea expresia privirilor. L-am surprins 
de câteva ori, cu totul întâmplător. Privirile lui aveau nişte 
sclipiri ciudate. În asemenea momente, dacă nu avea 
ochelarii şi-i punea imediat. De aceea nu cred că-şi 
ascundea privirile ci numai expresia... 

— Aţi putea să definiţi această expresie? Întrebă doctorul 
Alexandru Tudor. 

— Foarte greu... se codi căpitanul Velazza. Ceva între 
ironie, superioritate, persiflare şi umor... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Cu atâţia angajaţi în 
jur, cu atâta putere şi bani, sigur că se simţea deasupra 
tuturor... 

— Despre o superioritate violentă n-aş putea să vă 
vorbesc, spuse căpitanul Velazza. Dacă n-ar fi avut din când 
în când gesturile acelea stângace, poate... 

— Dar acest umor pe care l-aţi sesizat, cam ce destinaţie 
avea? Întrebă iarăşi doctorul Tudor. 

— Probabil că îi lua totuşi peste picior pe cei din jurul lui, 
sări în ajutorul căpitanului micul Achile Pommot. O 
persiflare tăcută, o ironie tăcută, nu? 

— Nici eu n-aş fi găsit o formulare mai apropiată de ceea 
ce am simţit în asemenea momente, răspunse căpitanul 
Velazza. 

— N-aţi avut niciodată vreo neînțelegere cu dânsul? 
Interveni Larry L. King. 

— Cred că ar fi fost imposibil aşa ceva, răspunse net 
căpitanul Velazza. Eu am obiceiul să nu mă transform în 
sursă de neînţelegeri, iar dacă sunt forţat, pur şi simplu 
părăsesc câmpul conflictului, ca să evit durități favorabile 
numai persoanei mele. Cât despre Angelo Petti, nu trebuia 
să se ferească de neînţelegeri pentru că plătea oamenii 
exact pentru asta: ca să-l ferească. Nu se putea ajunge la el, 
fără să se treacă mai întâi pe la domnul Bob Stewart şi 


despre dumnealui v-am vorbit: cel mai tenace şi mai sigur 
cerber, şi, aş putea spune, cel mai plăcut. Lua hotărâri 
rapide, înțelepte, chiar curajoase. Nu-l deranja pe patron 
decât în probleme strict financiare, sau în altele extrem de 
importante, dar şi acestea, dacă mă gândesc bine, ţineau în 
ultimă instanţă tot de domeniul financiar. Din cauza aceasta 
l-am stimat şi l-am apreciat tot mai mult pe domnul Bob 
Stewart. 

— Hm... Făcu comisarul Graisset. Dar mie mi se pare cel 
mai firesc comportament din partea unui secretar... 

— Dar dacă aţi afla că niciodată, chiar dacă a fost vorba de 
câţiva dolari, pentru că şi în asemenea cazuri domnul Bob 
Stewart se consulta cu patronul, sau de zeci de mii de 
dolari, ca să nu zic sute de mii, absolut niciodată, părerile 
secretarului n-au fost infirmate de patron?... Când l-am 
angajat, de pildă, pe japonez... Eu am făcut propunerea, îl 
cunoşteam din alte croaziere... Iar japonezul, în glumă, a 
cerut ca şi mine o sumă care ar fi ajuns pentru întregul 
echipaj, domnul Bob Stewart nici n-a clintit; a spus doar că 
nu poate hotări fără încuviințarea patronului... Deşi, în 
situaţia lui de om cu picioarele pe pământ, putea să-i râdă 
în nas japonezului, sau să-i ofere a zecea parte... Şi ne-am 
pomenit că şi japonezului i s-a acceptat pretenţia... Acum 
cred că înţelegeţi de ce v-a drogat... 

— Hm... cu alte cuvinte făcea tot ce era posibil pentru ca 
patronul lui să fie cât mai bine jumulit... 

— Eu am avut altă impresie, ripostă căpitanul Velazza. 
Făcea tot ce era posibil ca să nu existe, sau să pară că nu 
există, un intermediar între el şi patron. Nu era ca o pavăză 
obscură în faţa patronului, aşa mi-a făcut mie impresia, ci 
ca o simplă sticlă, ca un geam de cristal. Nu se oprea nimic 
la el. Totul ajungea intact la patron, prin el. Toţi oamenii au 
simţit asta. Unii chiar extindeau problema, spunând că dacă 
toţi oamenii mari ar avea asemenea interpuşi necesari, alta 
ar fi situaţia în lume. lată de ce domnul Bob Stewart e 


foarte stimat. Nu e o cenzură ci pare mai mult, adică părea 
o prelungire a patronului... 

— lată un lucru demn de reţinut... Spuse doctorul Tudor 
clătinând admirativ din cap. 

— Dacă aţi şti cu cât era plătit... Îi aminti Larry L. King. 
Mai mult decât un ministru din jurul Casei Albe, dar în 
proporţie de an contra lună: salariul anual al ministrului, 
contra salariului lunar al domnului Bob Stewart... 

— M-am gândit la altceva, îi răspunse doctorul Tudor, 
zâmbind. La calitatea de observator a căpitanului Velazza. 

Căpitanul ridică stângaci din umăr: 

— Din păcate, observaţiile mele se opresc cam aici. Îl 
vedeam foarte rar pe Angelo Petti, nu mi se părea niciodată 
schimbat, dimpotrivă, mereu acelaşi, poate chiar prea 
monoton acelaşi... 

— Nu dădea niciodată impresia că aşteaptă ceva? Întrebă 
doctorul Tudor. 

— 0oo, da!... Răspunse căpitanul Velazza fără să ezite. Nu 
ştiu cum de am uitat să vă spun aceasta. Întotdeauna părea 
în aşteptarea a ceva. De aceea l-am şi simţit nervos uneori, 
deşi făcea eforturi să se stăpânească. Dar asta se întâmpla 
mai ales când era singur, când se plimba pe punte, seara, 
sau când îl întâlneam la hotel, pe neaşteptate, sau în oraş, 
bineînţeles. În prezenţa domnului Bob Stewart era 
întotdeauna calm şi liniştit. Dar singur, nu prea. De multe 
ori l-am prins cu pumnii strânşi, parcă luptându-se cu un 
inamic nevăzut. Dar cum mă simţea în preajmă, cum se 
potolea, adică se străduia să se potolească... De aici deduc 
că aştepta un eveniment oarecare... Aş putea să merg chiar 
mai departe cu impresia... Şi nu cred că greşesc: parcă ar fi 
aşteptat o eliberare, ceva care să-l facă aşa cum era!... 
Parcă îşi căuta umbra, sau mai bine zis parcă era o umbră 
pierdută care voia să-şi găsească, să-şi ia înapoi originea, 
substanţa, corpul... 

— Încă un lucru demn de reţinut, spuse doctorul Tudor. 


Bob Stewart se prăbugşise într-un fotoliu. Părea că nu-l mai 
interesează nimic, deşi râdea din când în când prosteşte, în 
pufnituri scurte, necontrolate. 

— Hm... ÎL luă în primire comisarul Graisset, după două 
minute de compătimire. Cu dumneata va fi mai uşor, pentru 
că faci parte dintr-ai noştri. Ştii ce trebuie şi ce nu trebuie 
să spui, adică ştii cam ce ne interesează. De fapt două 
lucruri: cine e şi ce a vrut acel Angelo Petti. Hm... Parcă nu 
prea ai fi în apele dumitale... Adică nici nu eşti, dar nici noi 
nu suntem. Dar hai să zicem că sunt ape ospitaliere... 

— Să nu crezi că nu înţelegem situaţia dumitale, adăugă 
Larry L. King. 

— Asta nu se poate! Începu cam rebel Bob Stewart. N-o 
veţi înţelege pentru că n-o puteţi înţelege. Şi nici nu e de 
înţeles. Aici simţi sau nu, asta e! Să nu credeţi că mă doare 
până la sinucidere moartea lui Angelo Petti, sau că nu-mi 
voi căuta alt scop în viaţă până nu voi da peste asasinul lui, 
deşi poate ar merita... Moartea lui m-a distrus, asta el... 
Dar nu pentru că mi-a oprit şi mi-a suprimat pentru 
totdeauna o mare demonstraţie, asta ar fi un fleac şi nici n- 
ar fi fost adevărat. Adevăratul autor al demonstraţiei era el, 
Angelo Petti. El avea totul, el adunase toate piesele jocului, 
dar aş fi ştiut eu s-o întorc ca să-mi găsesc merite măcar 
faţă de dumneavoastră. Nu neg această posibilitate, sau ca 
să-i zic pe nume: această dorinţă... Ştiu că aş fi obţinut 
destule avantaje de reputaţie, care până la urmă s-ar fi 
transformat în avantaje materiale, dar întotdeauna în 
asemenea cazuri trebuie să ţii seama şi de hazard... 
Reputația moare repede, mai ales în profesiunea noastră, 
dacă nu e servită de întâmplare. Aşa că prea mare preţ pe 
aureolă nu puneam eu. Era mai mult o chestiune de 
orgoliu... 

— Am simţit de la început... Mărturisi cu un accent de 
cruzime în voce Larry L. King. 

— Dar v-am spus că asta e un fleac, un hârb! Se înfurie 
iarăşi Bob Stewart. Din nenorocirea asta nu pierd decât un 


milion de dolari, asta e! Cel puţin un milion!... Şicuun 
milion de dolari îţi poţi face trei aureole şi poţi angaja cel 
puţin o duzină de oameni isteţi, capabili să le lustruiască şi 
să le coloreze în permanenţă. Asta e! Domnule Larry L. 
King. Asta e! Domnule Achile Pommot. Am pierdut un milion 
de dolari: cinci sute de mii de la domnul John Sheridan, 
pentru că atât i-am cerut: 10 la sută din valoarea pagubei, 
indiferent dacă paguba va fi recuperată sau nu, asta ne-a 
fost convenţia. Eu trebuia să-l găsesc pe asasin... 

— Şi cine îţi spune că nu-l vei găsi, că nu-l vei mai găsi? 
Întrebă insinuant Achile Pommot. 

— Cine?! Se miră Bob Stewart. Dumneavoastră. Sunteţi 
trei aici, poate chiar patru. Aveţi toate libertăţile şi exact 
aceleaşi date pe care le am şi eu, pentru că voi fi nevoit să 
vi le aduc la cunoştinţă... Şi sunt destul de lucid pentru a-mi 
da seama că pornind de la acelaşi start, dumneavoastră veţi 
ajunge mai repede la sosire... Eu sunt un simplu debutant şi 
numai tupeul, râvna, tenacitatea şi suferinţa mă puteau 
scoate la lumină. De aceea m-am băgat până peste cap în 
supercazul Sheridan. Nu trebuia să fi geniu pentru a 
descoperi autorul loviturii, am ştiut asta de la bun început. 
Trebuia să te poţi transforma într-un fel de Cristos pe 
drumul Golgotei, sau într-un fel de Magellan şi mai ales 
trebuia să câştigi interesul cuiva, pentru ca toate 
suferinţele să fie răsplătite, asta era...! 

— Hm... Îl întrerupse comisarul Graisset. Fii sigur că 
recompensa oferită de domnul John Sheridan ne 
interesează în mică măsură. Nu ne este indiferentă, dar... 

— Dealtfel, este o recompensă oficială, publică, nu 
particulară, preciză Larry L. King. Nu s-a făcut o convenţie 
specială între dumneata şi domnul John Sheridan, ci s-a 
anunţat public că se oferă o recompensă de 10 la sută din 
valoarea pagubei pentru cel care va contribui la prinderea 
făptaşului... 

— Şi care era paguba, vă rog? Trecu imediat la contra atac 
Bob Stewart. Toată lumea credea că e vorba de câteva sute 


de mii de dolari, care se vor transforma deci în câteva zeci 
de mii de dolari. Nu zic că nu sunt disperaţi care sunt gata 
să moară, sau să înfrunte moartea pentru zece, douăzeci de 
mii de dolari, dar numai un nebun ar pleca în lume ca să 
găsească un nimeni pentru suma asta. Eu am fost un 
nebun! M-am dus la domnul Sheridan şi i-am spus ce vreau 
să fac. Şi numai după ce l-am zguduit mi-a spus la cât se 
ridică paguba şi într-adevăr, din clipa aceea eram şi am fost 
în stare să mă prefac în orice pentru a o scoate la capăt. Mă 
făceam cetăţean al statului X până la urmă, mă declaram 
asasin şi încasam recompensa. Eram condamnat la 99 de 
ani, iar după 7 ani de bună conduită eram eliberat pe 
cuvânt de onoare... Asta €e!... Cred că îmi daţi voie să 
exagerez în situaţia în care mă aflu, mai ales că am o mare 
ciudă pe mine... 

— Recompensa încă rămâne valabilă, atâta vreme cât 
enigma subzistă, spuse doctorul Tudor. 

— Probabil... Dar sunt foarte sceptic în privinţa reuşitei, 
pentru că sunt lucid, v-am spus, reveni Bob Stewart. 
Jumătate de milion, jumătatea cea mai sigură am pierdut-o 
însă, odată cu moartea lui Angelo Petti, asta e! Angelo Petti 
nu mi-a pus nici o condiţie şi nu mi-a dat nici un dolar şi nu 
i-am cerut nici un dolar. Astă seară însă, după ce-şi făcea 
confesiunea, indiferent dacă reuşea sau nu în ideea lui, 
Angelo Petti trebuia să-mi ofere un cec în valoare de cinci 
sute de mii de dolari... Şi dacă Angelo Petti spunea un 
cuvânt, nu şi-l mai întorcea nici cu preţul vieţii, asta e! Am 
pierdut singura valoare sigură! 

— Oare nu te cam grăbeşti? Îl întrebă Achile Pommot. De 
ce nu încerci să vezi totul din alt unghi?... Dacă Angelo Petti 
nu izbutea în demonstraţia lui?... Dacă nu convingea pe 
nimeni? 

— Sau dacă ar fi demonstrat tocmai contrariul celor ce 
voia să demonstreze? Sări Larry L. King. S-au mai 
întâmplat asemenea evenimente în lume, care au costat de 
o sută sau de o mie, sau de zeci de mii de ori valoarea a 


cinci sute de mii de dolari... Gândeşte-te, de pildă, la unele 
războaie... 

— Sigur că da! Reluă Achile Pommot. Dacă demonstraţia 
nu-i reuşea şi avea consecinţe definitive şi ireversibile 
asupra averii lui Angelo Petti? Ce se mai întâmpla cu foarte 
sigura dumitale recompensă? 

Bob Stewart închise ochii, se încruntă, se încordă, apoi 
spuse cu un calm uluitor: 

— Mă obligaţi să vă spun şi ceea ce n-aş fivrut să vă 
spun... Angelo Petti nu urma să-mi ofere numai un cec, 
după demonstraţie, din cauza asta sunt distrus. Orice s-ar fi 
întâmplat, oricare ar fi fost rezultatul demonstraţiei, Angelo 
Petti îmi jurase că-mi va destăinui un cuvânt... 

— Hm... Cheia enigmelor... Mormăi comisarul Graisset. Ai 
văzut şi dumneata că e cam precară... 

— Nu... se hotări Bob Stewart. Nu cheia enigmelor, ci o 
parolă care adăpostea într-o bancă elveţiană un depozit de 
cinci sute de mii de dolari! Îl depusese special pentru mine. 
Îmi arătase cecul, deşi l-aş fi crezut fără să mi-l arate. Era 
un cec la parolă, în valoare de cinci sute de mii de dolari... 

— Hm... Asta da... Asta înseamnă o pierdere, mormăi cam 
sentimentalizat comisarul Graisset. 

— Şi un mobil! Adăugă cu nevinovăție Achile Pommot. 

Bob Stewart ridică indiferent din umeri: 

— E de-a dreptul stupid, sinucigaş, imbecil să ucizi un om 
care-ţi oferă cinci sute de mii de dolari în cea mai deplină 
securitate. Să admitem că aş cunoaşte parola. De ce să-l 
ucid, riscând totul, pentru a pune mâna pe cec, sau pe suma 
respectivă, când absolut fără nici un risc şi mult mai sigur, 
aş fi obţinut cecul sau suma respectivă din mâna lui vie...? 

— Ce răsplătea de fapt această sumă? Întrebă doctorul 
Alexandru Tudor. 

— Hm... Da! Aprobă comisarul Graisset. Asta trebuia să fie 
întrebarea... 

— Hm... Vorba dumneavoastră, oftă Bob Stewart. 
Răsplătea foarte puţin: o supunere oarbă şi câteva lucruri 


necurate. Dar afacerea Petti nu poate fi înţeleasă fără 
afacerea Sheridan; nici nu putea începe fără afacerea 
Sheridan. Mă refer la aceste afaceri în relaţia pe care o au 
cu o singură persoană: cu mine. Dacă nu mă ocupam de 
afacerea Sheridan, nu aş fi ajuns niciodată la afacerea 
Petti... de fapt eu am provocat această afacere Angelo Petti. 
Este un fel de efect al cazului Sheridan, chiar dacă se va 
dovedi, în ultimă instanţă, că afacerea Petti este cauza 
afacerii Sheridan. Eu discut numai despre raportul meu ca 
aceste cazuri... 

— Deci trebuie pornit de la supercazul Sheridan! Spuse 
Larry L. King. 

— Da... Încuviinţă Bob Stewart. De acolo trebuie să 
pornesc, pentru că de acolo am pornit, pentru a ajunge aici, 
la nenorocirea asta... 

— Hm... Mai rămâne rezerva Sheridan, spuse comisarul 
Graisset, care, chiar în condiţii noi, nu cred că este chiar de 
lepădat... 

— Ooo, nu! Se înfierbântă imediat Bob Stewart. Dacă am 
pierdut într-un loc nu înseamnă că am pierdut şi în celălalt. 
Domnul Sheridan din fericire trăieşte, iar eu nu mă dau 
bătut cu una cu două... Am şi eu intuiţiile mele şi poate 
chiar câteva date. Din păcate, am pierdut ce era mai sigur, 
acolo unde nu mă ameninţa nimeni şi unde deja 
câştigasem... Mi-e teamă ca va fi o poveste cam lungă, dar 
voi face tot ce se poate pentru a o scurta fără să pierd 
detalii importante... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Suntem într-o 
asemenea situaţie tehnică, încât trebuie să facem tot ce se 
poate pentru a pierde timpul... 

Bob Stewart nu căută sensuri subînţelese vorbelor 
aruncate de comisarul Graisset. Rămase câteva clipe cu 
privirile întoarse spre amintiri, apoi reîncepu: 

— Pe domnul John Sheridan l-am convins prin hotărâre şi 
poate şi prin tupeu. Agenţia mea nu era prea celebră 
pentru a-i face impresie. Am rezolvat şi câteva cazuri 


interesante, dar şi multe imbecilităţi, care ne mâncau toată 
vremea, dar care, din nefericire, erau cele mai bine plătite, 
fiind dubioase: cazuri de şantaj în lumea mare, cazuri de 
adulter, suspiciuni în probleme de asigurare, hoţii de 
familie, etcetera. Pentru chestiile ăstea nu trebuia decât 
discreţie şi răbdare. Nici o altă calitate. Deci aureola nu 
pornise încă spre noi. De aceea am sărit pe supercazul 
Sheridan. Am simţit că se poate transforma într-o chestie 
de glorie pentru agenţie... Şi chiar atunci când am bănuit 
că există forţe care cer înăbuşirea cazului, adică taina lui, 
tot ideea gloriei m-a atras la început, ca să fiu sincer. Pentru 
că mi se destăinuise valoarea pagubei şi ştiam că 
procentajul afectat recompensei poate deveni o sursă de 
glorie viitoare... I-am spus domnului Sheridan că sunt gata 
să fac orice, să mă prefac în orice, chiar în propriul meu 
acuzator şi delator, numai să pun un punct afacerii. Nu-mi 
trebuia decât o sumă de plecare şi o convenţie clară între 
dumnealui şi agenţia noastră... 

— Mi-am închipuit... Mărturisi Achile Pommot. Prin urmare 
există şi o convenţie specială... 

— Pur formală, din păcate, răspunse Bob Stewart. Suma e 
derizorie, pe de o parte ca să nu se atragă atenţia, pe de 
altă parte... hm, bună vorbă!... Hm. ca să ne strecurăm pe 
lângă impozitele oficiale... Suma convenției devenea în 
concepţia celor două părţi, în concepţia tainică, nescrisă, 
doar un prim acont, cu care să pornesc la drum... Şin- 
aveam alt start decât cel al autorităţilor oficiale, al poliţiei... 
Inspectorul Larry L. King, în biroul căruia v-am văzut, mi-a 
pus imediat la dispoziţie dosarul, cu o amabilitate... 

— Primise telefon de la John Sheridan... Preciză Larry L. 
King. De obicei e mai morocănos... 

— Nu existau decât două fapte la dosar, continuă Bob 
Stewart. Unul foarte nesigur şi necontrolabil: bănuiala că 
un oarecare Max Taylor ar fi fost la capătul celălalt al firului 
telefonic folosit de asasin. Celălalt mai sigur, dar abandonat: 
apariţia unui oarecare vom Braummel în Ciudad de Mexico, 


la hotelul Maria Isabel... Eu eram mai liber în mişcări decât 
oficialii. Am lichidat agenţia imediat ce am obţinut acordul 
domnului John Sheridan. Ştiam că misiunea în care mă 
băgasem va dura şi mai ştiam că în cazul când voi reuşi, 
problema refacerii agenţiei ar fi fost cea mai naturală 
consecinţă şi cea mai spectaculoasă... Am început cu 
domnul Max Taylor. Nu prin interogatorii, ci pur şi simplu l- 
am urmărit câteva săptămâni, vreo şase, deghizat: în preot, 
în hamal, în şofer, de câteva ori chiar l-am transportat cu 
taxiul, în curier, în, hm... Chiar în agent de poliţie, ca să nu 
mai vorbesc de instalator de telefoane, mecanic de calorifer, 
electrician şi altele... 

— Toată gama... Dar Larry L. King se opri la timp. 

— Toată gama începătorilor, aţi vrut să spuneţi, relua Bob 
Stewart. Da, toată gama! Dar am izbutit să fiu aproape în 
fiecare zi în preajma domnului Max Taylor, fără să 
bănuiască o clipă că are de-a face cu unul şi acelaşi individ 
îndărătnic. În machiaj mă pricep destul de bine, în tinereţe, 
adică în adolescenţă am fost, ca orice tânăr american, artist 
amator. Ba chiar şi în perioada studenţiei, am făcut parte 
dintr-un cerc artistic... Domnul Taylor e un tip foarte tare, 
mam convins. N-am descoperit în primele cinci săptămâni 
nimic dubios în afacerile lui: mediator de reclame, atât. 
Frecventat ca orice individ care se ocupă de reclame în 
America. Oameni de tot soiul. Abia în săptămâna a şasea |- 
am mirosit: mi s-a părut că se întâmplă nişte lucruri 
necurate. Era un personaj care-i făcuse prea multe vizite şi 
inspiraţia mi-a spus să-l las câteva zile pe domnul Max 
Taylor şi să mă ocup de personajul acela: o domnişoară, 
absolut formidabilă ca femeie, cred că orice artistă, inclusiv 
Eva Morelli, ca înfăţişare nu face doi bani pe lângă Alberta, 
aşa o cheamă. Şi totuşi femeia nu-şi exploatase înfăţişarea 
şi contururile, nici măcar în revista domnului James Ladd. 
Servea la un bar din apropierea Central Parkului, în zona 
marilor familii, pe Fifth Avenue. Am izbutit s-o cunosc şi să 


mă plimb cu ea în vecinătate, în Central Park, în orele când 
era liberă, adică ziua... 

— Hm... Cred că nu sub înfăţişarea unui prelat, spuse 
comisarul Graisset. 

— Nu... Răspunse Bob Stewart. Chiar sub înfăţişarea mea, 
fără nici un fard. Prefăcându-mă că o aştept la bar, i-am 
văzut mişcările. Mi-am dat seama, după trei zile de 
declaraţii şi de priviri geloase, mai ales când apărea cineva 
în preajma ei şi se uita în jur, că de fapt profesiunea din 
spatele barului era o mască. Fata nu făcea altceva, sau mai 
ales se ocupa cu strângerea unor date şi informaţii, de la 
nişte tipi pe care imediat i-am detectat: portari, liftieri, 
valeţi din blocurile şi locuinţele marilor familii de pe a 
cincea şi din împrejurimi. Am izbutit chiar să-i culeg un 
bileţel: la doamna X, în ziua N, când soţul era plecat la 
Baltimore, a fost pictorul Y care a rămas câteva ore şi 
sunându-se insistent la uşa apartamentului, n-a răspuns 
nimeni. Era clar!... Dar îmi mai trebuia o dovadă. l-am spus 
că vreau s-o conduc, într-o miercuri după masă, zi în care o 
mai văzusem la agenţia lui Max Taylor. A acceptat greu şi cu 
condiţia s-o aştept undeva, la o cofetărie în apropiere, 
obligându-mă, cu jurământ să nu mă mişc de-acolo. Nu ştiu 
dacă am jurat sau nu, probabil că am jurat, dar de mişcat, 
mam mişcat. Am văzut-o că intră în biroul lui Taylor şi am 
riscat totul. Am ascultat la uşă. Din păcate nu s-a auzit 
nimic, decât paşii ei spre uşă. M-am ascuns, apoi am fugit 
ca un disperat pentru a ajunge înaintea ei la cofetărie şi am 
reuşit. A apărut după un minut, foarte neliniştită şi palidă. 
Mi-a spus că a pierdut ceva şi a început să tremure. l-am 
arătat plicul pe care i-l sustrăsesem, spunându-i că l-am 
văzut când i-a căzut din poşetă, dar pentru că i-am jurat să 
nu părăsesc cofetăria până vine ea, n-am alergat să i-l dau. 

— Bine lucrat! Recunoscu Larry L. King. 

— N-aveam ce să fac. Trebuia să ştiu ce învârte acest Max 
Taylor. Fata mi-a sărit în braţe, era să mă sufoce. Şi iar m-a 
rugat să nu părăsesc cofetăria şi iar am urmărit-o. Pur şi 


simplu fugea spre agenţia lui Iaylor, fără să-i pese de 
oameni, de maşini, fără să se uite înapoi. A intrat şi a ieşit, 
câteva secunde poate că a stat în biroul lui Taylor... 
Continuarea nu mai interesează. Ştiam cine este Max Taylor 
şi care este adevărata lui îndeletnicire. Nu era altceva 
decât un maâtre chanteur, camuflat sub acea firmă de 
reclame. Probabil că jumătate din cei care-l vizitau îşi 
plăteau cotizaţiile... De aceea intra uneori şi lume bună în 
spelunca lui. Eram convins că participase într-un fel sau 
altul la supercazul Sheridan. Îndeletnicirea lui îl confirma. 
Am spus: bine! Apoi am pornit spre celălalt fir. Ştiam că nu 
puteam să fac nimic cu simpla constatare a îndeletnicirii lui 
Taylor şi cu vaga bănuială că ar fi participat la lovitura 
Sheridan. Trebuia să dau neapărat de celălalt fir şi abia 
apoi să fac legătura... 

— Hm... Mexicul... Înţelese comisarul Graisset. 

— Mexicul... Reluă Bob Stewart. Am tras la Maria Isabel şi 
am început investigaţiile. Altul s-ar fi săturat. Eu mereu cu 
întrebările pe liftieri, pe femeile de serviciu, pe portari, pe 
chelneri: dacă l-a mai văzut cineva pe mexicanul de la 
camera 512... Asta era toată şansa mea. Nu să mi-l descrie 
cineva, pentru că nimeni nu poate descrie un mexican 
deosebit de altul, decât doar prin statură şi proporții. 
Descrierea pe care mi-o făcuseră oamenii de la Maria Isabel 
corespundea cel puţin unui milion de mexicani; sprâncene 
negre, ten negru, frumos, vorbăreţ, puternic, statură 
potrivită... 

— Exact... Îşi aminti Larry L. King. Cam aşa este zugrăvit 
şi în dosarul... Inspectorului Larry King. 

— Da... După descriere nu-l puteam găsi, oftă Bob Stewart 
ca sub amintirea unor suferinţe trecute. Toată şansa era ca 
unul din cei pe care îi întrebam să-l vadă, întâmplător, 
undeva. Pentru că eu îi aţâţam mereu, cu o poveste stupidă 
de moştenire, în care numai mexicanii pot să creadă, îi 
aţâţam cu întrebări. Am ajuns să-i întreb şi pe lustragiii din 
faţa hotelului. Şi iată că într-o zi s-a produs minunea! Unul 


din liftieri îl văzuse duminică seara la Acapulco, sus pe 
Quebrada: era unul din cei care săreau, nu de sus pe lângă 
capelă, ci de la jumătate, unul din cei care pregăteau 
săritura cea mare şi care din nefericire participau la cheta 
dinaintea săriturii. De ce spun din nefericire, pentru că 
puştiul, cum l-a văzut, cum s-a repezit la el şi i-a spus să 
vină urgent la Maria Isabel ca să-şi ia în primire o 
moştenire... Povestea se întâmplase duminică. Puştiul, care 
se întorsese cu autobuzul de noapte, mi-a spus-o dis-de- 
dimineaţă, sculându-mă din somn. Îmi venea să-l strâng de 
gât, dar trebuia să râd şi să mă prefac bucuros şi să-i dau 
un bacşiş foarte pretenţios. Nu eram foarte bogat pe 
vremea aceea... Am făcut tot ce se putea pentru a ajunge 
cât mai repede la Acapulco. M-a costat o avere maşina pe 
care-o angajasem, pentru că trebuia să plătesc şi o 
suprataxă psihologică, de urgenţă, plus bacşişul obligatoriu, 
plus drumul înapoi, plus noaptea la hotel, plus, numai 
plusuri... Dar a gonit şoferul ca-n circuitul de la Le Mans. 
Am ajuns, am aşteptat Quebrada, după ce am făcut cea mai 
nesuferită baie din viaţa mea, într-un Pacific ca un borş 
clocotit, după ce am transpirat ca un caş pus la stors şi-am 
spus oricui mă întreba ce cred despre miracolul superbului 
oraş: că drumul spre infern trece prin Acapulco... Mai puţin 
de opt, şapte kilograme nu scăzusem în nici un caz... lar 
seara: pacostea. Ploaia. Quebrada n-a mai avut loc. Am stat 
în hotel, fără vlagă şi fără chef de mişcare, mereu cu faţa 
sau cu spatele la orificiile şi grătarele cu aer condiţionat. 
Era mai acceptabil, adică mai suportabil, poate şi din cauza 
ploii. A doua zi însă, caniculă, deşi acapulcenzii spuneau că 
sezonul cel mai plăcut e în timpul căldurilor, vara, nu 
toamna sau iarna. Am pătimit pentru toate crimele 
săvârşite de alţii. Mă opream pe câte sub un pom şi 
transpiram, aşa cum se opresc unii să fumeze sau să 
vorbească. Mergeam cinci minute, transpiram zece, 
mergeam cinci, transpiram zece, aşa am petrecut în 
minunea de la Acapulco. Dar seara a fost frumoasă, adică n- 


a plouat, fiindcă de caniculă n-am scăpat nici sus pe 
Quebrada. Mai slăbisem vreo opt, şapte kilograme, pur şi 
simplu vedeam cum mi se subţiază braţele, fiindcă nu 
purtam decât un şort pe mine. Au început să se pregătească 
săriturile, să apară cei cu cheta. Toţi aveau tipuri de 
mexicani. Am făcut risipă la chetă ca să dau de Gonzales al 
meu şi după alte bacşişuri şi după ce am repetat povestea 
cu moştenirea, l-am văzut pe unul că tresare. Îmi găsisem 
omul, numai că era singurul care n-avea figură de mexican 
şi era prea tânăr, un adolescent, pentru a fi Gonzales al 
meu. În orice caz aveam un punct de plecare. L-am luat 
deoparte şi i-am spus că sunt un prieten de-al ăluia, noroc 
că bolboroseam ceva spaniolă şi că trebuie neapărat să-l 
anunţ că nu e vorba de nici o moştenire ci de o cursă pe 
care vrea să i-o întindă cineva... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Bine întoarsă... 

— L-am făcut să deschidă şi ochii şi gura. Tipul meu, hai 
să-i zicem Gonzales, pentru că aşa chiar îl cheamă, se 
speriase aseară şi plecase undeva. Adolescentul urma să-i 
încaseze banii şi să i-i trimită acolo unde plecase. „Nu-i 
nevoie să-i mai trimiţi nimic”, i-am spus eu, arătându-i un 
teanc de pesoşi şi aruncându-i şi lui câteva bancnote. „Îi voi 
duce eu banii. Probabil că s-a dus la Tampico...” 
Adolescentul abia atunci m-a crezut. „A renunţat în ultima 
clipă”, mi-a spus el. „A plecat la Coatzacoalcos...” Mai 
rămânea un lucru de aflat. M-am uitat misterios în jur, apoi 
am întrebat: „lot Gonzales îl cheamă?” Şi adolescentul, 
spre surprinderea mea, a răspuns afirmativ. „lot Juan?” am 
întrebat. „Nu! Mi-a răspuns adolescentul. Artemio...” Cel 
puţin îi aflasem numele. Adevărat, neadevărat, era totuşi 
numele sub care circula. Am plecat la Coatzacoalcos, de la 
Pacific, la Atlantic. De la Coatzacoalcos la Minatitlan şi după 
două zile am izbutit să dau de el. Era un oarecare pungaş, 
frumuşel, tânăr, puternic, dar din categoria mărunţeilor. 
Din prima clipă mi-am dat seama că nu putea fi decât un om 
de împrumut, un tip dornic să câştige şi să cheltuiască fără 


să mişte braţele. De aceea am şi izbutit să-i deschid gura. L.- 
am întrebat, pe şleau, cât a primit pentru a sta în camera 
512 de la Maria Isabel şi cât vrea pentru a-mi spune cine şi 
cum l-a angajat. Mi-a cerut o sumă cumplită, probabil 
pentru că fusese foarte bine plătit de celălalt... 

— Sau a mirosit, pur şi simplu, că poate să scoată oricât 
dintr-o afacere care nu-l ameninţa cu nimic, spuse Larry L. 
King. 

— Eu, din păcate, nu puteam să procedez, aşa cum ar fi 
procedat inspectorul Larry L. King, i-o întoarse Bob 
Stewart. Totul era să-l fac pe Artemio să vorbească şi n- 
aveam alt mijloc pentru asta decât banii. I-am dat cât mi-a 
cerut. N-a vrut să lase nici un centavos. I-am dat şi în timp 
ce lua banii s-a jurat că-mi va spune tot adevărul. În clipa 
aceea abia mi-am dat seama că nu voi afla mare lucru. 
Parcă-mi smulgea degetele, nu banii, aşa simţeam. Şi mi-a 
spus că într-o seară, la Quebrada, în timp ce făcea cheta, l-a 
acostat un tip care l-a întrebat, într-o spaniolă cam ciudată, 
dacă nu vrea să trăiască bine o săptămână, la un hotel 
mare, în capitala Mexicului, fără să facă nimic altceva, decât 
să-şi mai aducă din când în când câte un prieten care să-i 
ţină locul. Adică să doarmă cu schimbul: o zi unul, o zi altul. 
Afacerea i s-a părut ciudată, dar tipul a fost foarte limpede: 
Primeşti atâţia bani, îţi cauţi un prieten şi închiriaţi amândoi 
un apartament la hotelul Maria Isabel. Săritorul: Şi dacă 
mă împuşcă cineva? Tipul: N-ai decât să nu stai noaptea în 
apartament. Lasă-l pe celălalt. Săritorul: Şi dacă-l împuşcă 
pe celălalt şi or să spună că l-am împuşcat eu? Tipul: să nu 
stea nici celălalt în apartament. Să faceţi doar din când în 
când figură la hotel. Săritorul: domnule, nu ştiu... Tipul: Ai 
aici cincizeci de mii de pesos! Săritorul: Păi pentru banii 
ăştia mă las împuşcat cu tot cu prieten... A luat banii, dar 
tipul i-a dat un avertisment: Dacă nu vei face exact cum îţi 
voi spune, nu vei fi împuşcat împreună cu prietenul, ci 
singur. După care i-a arătat un pistol. Şi Artemio Gonzales a 
făcut exact ce i-a spus tipul. A luat un apartament, a reţinut 


un altul la Tampico, şi-a găsit un prieten, neamţ getbeget şi 
şi-au petrecut amândoi zilele şi nopţile la Maria Isabel, 
îmbrăcaţi ca nişte miri şi cheltuind banii ca nişte milionari 
veritabili. Când unul era la bar, celălalt dormea şi invers. Ce 
s-a întâmplat cu ei acolo nu interesează şi nici pe mine nu 
m-a interesat. Pe individ l-au văzut o singură dată, dintr-un 
taxi care tocmai pleca din faţa hotelului când au ieşit ei, dar 
a avut grijă ca să le facă semn cu mâna, probabil ca să le 
arate că sunt supravegheați. Asta a fost totul. Artemio mi-a 
redat bineînţeles descrierea tipului: de statură potrivită, 
puternic, sau în orice caz bine făcut, foarte elegant 
îmbrăcat, şaten parcă spre brun, fără nici un semnalment 
vizibil, folosind din când în când, ca un tic, ochelari fumurii 
cu rame de aur. 

— Angelo Petti! Spuse Achile Pommot. 

— Angelo Petti... Repetă Bob Stewart. Dar pe atunci nu-i 
ştiam nici numele, nici naționalitatea, nici domiciliul, nimic 
decât aceste vagi semnalmente, care corespund câtorva 
zeci de milioane de oameni de pe glob... Asta a fost tot ce 
mi-a putut spune Artemio şi am ştiut, fără să-i mai ascult 
jurămintele, că-mi spusese tot. Ce puteam să fac? 
Dumneavoastră ce aţi fi făcut?... Nu, nu vă cer să-mi 
răspundeţi... Îmi venea să-mi dau cu pumnii în cap. 
Risipisem o groază de bani şi nu avansasem cu nimic. Poate 
că m-am şi lovit, nu ştiu. Dar am simţit că mă fulgeră o idee. 
Mam întors imediat la Maria Isabel. Făcusem un calcul: 
dacă individul plecase cu maşina în clipa când cei doi ieşeau 
pe uşa hotelului, bineînţeles pentru a-i speria şi a le arăta 
că sunt sub control, pentru că în instrucţiuni existau şi 
câteva clauze speciale, de pildă: să atragă atenţia asupra 
lor, dar să nu facă scandal, să joace rolul unor oameni din 
lumea bună, să împartă bacşişuri mari, să viziteze în 
permanenţă galeria permanentă de la parterul hotelului, ca 
şi cum i-ar interesa tablourile... Deci dacă individul plecase 
în clipa când ei ieşiseră, înseamnă că-i aşteptase anume, 
nechemându-i, pentru a produce un efect mai mare asupra 


lor, dar nechemându-i nu putea să ştie sigur când vor 
cobori cei doi, deci aşteptase mai multă vreme în taxi, o oră, 
două, poate chiar trei şi chiar dacă nu aşteptase în taxi, 
reţinuse un taxi în faţa hotelului pentru a-i fi la îndemână 
atunci când îi va vedea pe cei doi coborând... 

— Raţionament perfect! Remarcă doctorul Tudor. 

— Ori un fapt ca acesta, continuă şi mai însufleţit Bob 
Stewart, nu e un fapt frecvent şi mai ales nu se uită foarte 
uşor... Îmi apăruse, prin urmare, o mică şansă, dar eu eram 
atât de hotărât încât vedeam în ea toată dezlegarea 
enigmei... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Şi s-ar părea că aşa a 
şi fost... 

— De aici a pornit totul, în orice caz, şi-i mulţumesc 
Domnului pentru momentul acela de fulger. M-am postat 
câteva zile în faţa hotelului Maria Isabel şi am început să-i 
întreb pe toţi şoferii. Din fericire, în Ciudad de Mexico, 
şoferii sunt împărţiţi obligatoriu pe diferite trasee. Cei care 
fac Paseo de la Reforma, nu vor face şi Avenida Juarez, iar 
cei care fac Revolucion, nu vor face şi Constitucion... 
Bineînţeles, nu e o regulă strictă, dar îmi oferea totuşi un 
avantaj. Un şofer care a aşteptat atâta timp în faţa hotelului 
putea să facă parte în mai mare măsură decât altul, din 
categoria celor care deserveau Paseo de la Reforma. Şi 
chiar aşa a fost. Am dat peste el în a patra zi. Am găsit un 
pretext, am manipulat bacşişul şi mi-a spus ce s-a întâmplat: 
a fost reţinut în faţa hotelului, câteva ore, de un cetăţean cu 
ochelari fumurii, care nu făcea altceva decât să cerceteze 
intrarea hotelului. La un moment dat, i-a dat ordin să 
pornească, după ce a salutat pe cineva cu mâna. Clientul s-a 
oprit la muzeul de arheologie din Chapultepec şi a fost 
foarte generos în bacşiş. Mi s-a părut că şoferul face un 
apropo. Am reacţionat. Mi-a adăugat că l-a mai văzut pe 
clientul respectiv, cu totul întâmplător, ieşind de la hotelul 
Sheraton. Aici a intervenit sfânta şi prea sfânta întâmplare. 


— Poate că şoferul l-a dus de la început la Sheraton, dar a 
gradat misterul pentru a spori bacşişul, spuse cu naivitatea- 
i caracteristică Achile Pommot. 

— La asta nu m-am gândit, zâmbi surprins Bob Stewart. S- 
ar putea să fie chiar aşa. Eu am blagoslovit întâmplarea. 
Pentru că m-am dus imediat la Sheraton şi am aflat că în 
perioada care mă interesa a locuit acolo, într-un 
apartament de lux, un domn Angelo Petti. Care avea exact 
descrierea făcută de Artemio şi şofer, un domn foarte 
liniştit, cum mi l-a caracterizat ancheta, pe măsură ce 
înaintam, distins, tăcut... Probabil un pictor, sau aşa ceva, 
mi-a spus unul din portari, fiindcă i-a cerut un tabel cu 
adresa galeriilor din capitala mexicană. Am insistat cât am 
putut cu cercetările şi astfel am aflat că într-una din zile, 
domnul Angelo Petti s-a interesat la un alt portar despre o 
hartă a Mexicului şi despre starea drumului spre 
Cuernavaca. Probabil că s-a gândit să-l viziteze pe David 
Siqueiros, mi-a zâmbit portarul. M-am dus la Cuernavaca. 
Atelierul lui Siqueiros era închis; pictorul plecase de câteva 
luni undeva în sud, dar la galeria din parcul orăşelului am 
dat de urmele lui Angelo Petti. Exact la o lună după lovitură, 
galeria primise o donaţie de două sute cincizeci de mii de 
pesos din partea unui anume Angelo Petti, cu condiţia 
obligatorie ca să nu se afle valoarea sumei donate, ceea ce 
a produs o mare bucurie proprietarilor galeriei, dându-mi şi 
mie totodată posibilitatea să aflu misterul. Pentru că 
proprietarii, sau reprezentanţii galeriei, declaraseră numai 
jumătate de sumă. Eu sosisem la galerie în plină anchetă, 
altminteri, cine ştie? Poate n-aş fi aflat pasiunea lui Angelo 
Petti şi nu i-aş fi putut lua urmele. M-am gândit că autorul 
loviturii Sheridan era un maniac. Nu ştiu cum de mi-a venit 
această idee, falsă, dar fără ea n-aş fi dat de urmele lui atât 
de uşor. Mam gândit că o fi dat lovitura pentru a îmbogăţi 
muzeele. Imediat m-am interesat la muzeul central din 
capitală, apoi la altele, dar fără rezultat... 


Nu te-ai gândit niciodată că ai putea să fii pe o pistă 
greşită? Întrebă Achile Pommot. 

— Uneori, da... Recunoscu Bob Stewart. Mă gândeam mai 
ales că se făcuse o mare farsă cu mine, cineva făcuse o 
farsă, pentru că după Cuernavaca a început marea cursă de 
urmărire. Am dat de urmele lui Angelo Petti la 
Metropolitan, în New York, dar nimeni n-a vrut să-mi spună 
suma... 

— Cinci sute de mii de dolari! Spuse Larry L. King. 

— Am aflat mai târziu, de la domnul Sheridan, continuă 
Bob Stewart şi m-am cutremurat şi eu când am auzit suma. 
Am întrebat la alte muzee din America, la Boston, la 
Washington, la Cleveland, la San Francisco... Dar n-am mai 
dat de numele lui Angelo Petti... Până mi-a venit ideea să 
dau o depeşă la British Museum... Nu, mi s-a răspuns. 
Domnul Angelo Petti nu a făcut nici o donaţie muzeului 
British, în schimb a donat o foarte mare sumă la Victoria 
and Albert Museum... Am alergat imediat la Londra. 
Donaţia fusese făcută cu o lună înainte printr-o scrisoare 
însoţită de un cec solvabil la Banca de Comerţ a Angliei. N- 
am aflat nici suma donată, nici cum şi de unde s-a făcut 
transferul banilor la Banca de Comerţ. S-au uitat englezii la 
mine ca la un căzut din planeta Saturn... 

— Secretul afacerilor e cea de a unsprezecea poruncă 
biblică în Anglia, nu pierdu prilejul Achile Pommot. 

— Am pornit mai departe, direct la Luvru, continuă Bob 
Stewart. Era imposibil ca Luvrul să fie uitat de donatorul 
meu. Şi într-adevăr, sub aceeaşi condiţie a secretului valorii, 
primise şi Luvrul o sumă considerabilă... 

— Ciudat... Murmură doctorul Tudor. Secretul valorii?! De 
ce nu secretul donaţiei?! 

— Aceste întrebări nu mă preocupau pe atunci, recunoscu 
Bob Stewart. Altceva mă întrebam: oare unde va mai face 
donaţii? Oare n-aş putea să ajung înaintea lui acolo?... Tot 
ce am putut obţine de la Victoria and Albert şi de la Luvru 
era acest lucru: scrisorile de donaţie fuseseră expediate, în 


primul caz din Londra, cu ştampila oficiului din Holland 
Park, în al doilea caz, din Paris, cu ştampila unui oficiu de 
lângă Madeleine. Prin urmare, clientul meu vizita oraşele în 
care făcea donaţii, mai bine zis vizita muzeele... Am alergat 
la Madrid, prin februarie şi aici am impresia că i-am simţit 
răsuflarea, ca să zic aşa. Scrisoarea de donaţie pentru 
Prado apăruse cu trei zile înaintea sosirii mele acolo. Am 
umblat pe la o sumedenie de hoteluri, până m-a luat la ochi 
poliţia spaniolă. Mi-a fost imposibil să-l găsesc... Oare unde 
va face viitoarea donaţie? Mă întrebam mereu. Precis în 
Italia, dar unde, în ce oraş, pentru că toată Italia e o ţară a 
muzeelor: Roma, Napoli, Genova, Florenţa, Bologna, Pisa, 
Veneţia, Milano, Verona, Siena, Torino, Ravenna... La 
Roma? La Veneţia? La Napoli? La Florenţa?... Trebuia să fie 
un oraş mai mic, cu hoteluri mai puţine, prin care nu mi-ar 
fi fost prea greu să mă descurc. Eram sigur că nu poate 
trage decât la un hotel mare... Şi mă rugam să aleagă un 
oraş mai mic, nu Roma, sau Napoli, sau Milano, sau Torino, 
oraşe cu peste un milion de locuitori şi pline de hoteluri. 
Oare de ce să nu-şi aleagă Florenţa? M-am întrebat. Şi mam 
gândit atât de mult că îşi va alege acest oraş, încât cred că 
i-am transmis dorinţa, prin telepatie, sau ştiu eu pe ce altă 
cale... 

— La Florenţa se află cea mai mare şi mai bogată galerie a 
Italiei: Uffizi, spuse Larry L. King. 

— Acum ştiu... Răspunse Bob Stewart, dar atunci eram 
încă un începător într-ale picturii. Aşa că m-am dus la 
inspiraţie la Florenţa. Adică nu la inspiraţie, ci pentru că 
aşa voiam, aşa doream, aşa trebuia să fie... Eu acum vă 
redau rezultatele, dar dacă aţi şti în câte dihănii m-am 
prefăcut pentru a culege o informaţie la muzee, sau pentru 
a cuceri cine ştie ce domnişoară de la agenţiile de 
hoteluri... Am ajuns la Florenţa... Am luat un ghid, am citit 
lista hotelurilor de lux şi le-am descoperit într-un perimetru 
redus, în jurul domului. Am început investigaţiile. În al 
doilea hotel mi s-a spus că domnul Angelo Petti, Signor 


Angelo Petti abia a sosit de câteva ore. Apartamentul 303... 
Portarul s-a uitat la mine ca la un om căruia i se ia ştreangul 
de la gât exact în clipa când călăul se pregăteşte să 
deschidă trapa. Am mai avut putere să spun că nu-l caut pe 
domnul Angelo Petti, ci pe signor Albertoletti, nu ştiu cum 
mi-a venit numele ăsta în cap. Portarul s-a scuzat, dar s-a 
uitat atât de curios la mine, încât mam simţit obligat să mai 
adaug ceva: am spus că e vorba de tatăl meu care suferă de 
nervi şi a plecat din Bologna în plină criză... „Sunteţi 
italian?” m-a întrebat portarul. I-am răspuns că sunt născut 
în America, dar bătrânul s-a înapoiat de câţiva ani în Italia, 
la Bologna, acolo unde s-a născut... Cred că am izbutit şi 
aşa a şi fost, precum s-a văzut mai târziu, cred că am izbutit 
să-l fac să uite că mă interesasem de Signor Angelo Petti. 
Acest lucru era esenţial. Nu trebuia să ştie că e urmărit, nu 
trebuia să ştie că se interesase cineva de el... Am scris 
numele Albertoletti pe o foaie de hârtie şi l-am rugat pe 
portar, adică pe funcţionarul de la recepţie, să-l lase şi celui 
care-l va înlocui şi în momentul când va apare un bătrân 
excentric şi am dat nu ştiu ce semnalmente, ce mi-a venit 
atunci în cap, să mă anunţe la un anumit număr de telefon. 
Şi i-am mai spus că voi mai aştepta în hol câtva timp, pentru 
că mania bătrânului erau hotelurile Cavallieri... 

— Hm... Făcu comisarul Graisset. Deci acum urmau să 
intre în joc ochelarii fumurii... 

— Mi-a fost totuşi teamă că ochelarii făceau parte dintr-un 
deghizament, continuă Bob Stewart şi ca să-l ţintesc din 
prima clipă am recurs la o stratagemă ieftină. Am cumpărat 
o revistă oarecare de la un chioşc din faţa hotelului şi i-am 
dat-o unuia din băieţii de pe stradă ca s-o ducă la recepţia 
hotelului spunând că e pentru Signor Angelo Petti. Am 
aranjat în aşa fel ca puştiul s-o dea în timp ce voi fi şi eu în 
hol. Portarul na dat nici o importanţă faptului. A introdus, 
automat, revista în caseta apartamentului 303. Şi după o 
oră, precizia timpului nu mai contează, l-am văzut cum 


scoate revista, agaţă o cheie deasupra casetei, apoi întinde 
revista unei persoane pe care eu o vedeam din spate... 

— În sfârşit! Răsuflă Larry L. King. Angelo Petti... 

— În sfârşit! Răsuflă la rândul lui Bob Stewart, de parcă în 
clipa aceea s-ar fi petrecut faptele: Angelo Petti. Individul i- 
a înapoiat portarului revista, niciunul n-a dat atenţie 
faptului, apoi s-a întors, a aruncat o privire în hol, s-a uitat 
şi la mine, şi-a pus ochelarii fumurii cu rame de aur şia 
pornit direct spre Uffizi cu nenorocitul şi fericitul de Bob 
Stewart după el... Era o după amiază de martie, spre 
sfârşitul lunii, după amiază italiană, frumoasă, de 
primăvară... 

— Hm... Acum începe poezia, de vreme ce ai scăpat de 
obsesie... Spuse comisarul Graisset. 

— Probabil... Râse Bob Stewart. L-am urmărit discret până 
ce a intrat în grădina Boboli şi s-a aşezat pe o bancă izolată. 
Am apărut şi eu şi m-am aşezat lângă el. Nu mi-a dat nici o 
atenţie, cred că nici n-a observat când am sosit. Am început 
direct: „Ştiţi de când vă caut, domnule Angelo Petti? Din 
august anul trecut...” 

S-a uitat la mine ca la o nălucă, dar n-a dus mâna la 
buzunar cum mi-a fost teamă o clipă. M-a cântărit cu 
privirile, l-am cântărit şi eu, a negat din umeri şi tot eu am 
continuat: „Sunt un oarecare Bob Stewart. Ştiu că numele 
nu vă spune nimic. Am fost la Cuernavaca; la New York, la 
Metropolitan; la Londra, la Victoria and Albert Museum; la 
Paris, la Luvru, la Madrid, la Prado; şi am ajuns în sfârşit şi 
la Florenţa... Cred că vă ajung informaţiile pe care vi le-am 
dat până acum...” „Îmi ajung... au fost primele lui cuvinte. 
Dar ce vrei de fapt de la mine?” 

Tot timpul mă uitam la mâinile lui. Eram gata să-i sar în 
gât la prima mişcare. De astă dată a continuat el: „Nu port 
arme şi nici nu-mi place scandalul...” Asta m-a enervat 
cumplit: „Eu în schimb port: şi calibrul mare şi calibrul mic. 
Şi cu silencieux şi fără. Ca să fie clar!... Şi în Palissade tot 
fără arme aţi fost...?” 


N-aveam altă armă la mine decât un cuţitaş oarecare. Dar 
îmi dusesem mâinile la buzunar ca şi cum aş fi posedat o 
mitralieră. Tipul, exact cum mi-l descrisese Gonzales şi cum 
l-aţi văzut şi dumneavoastră, m-a privit foarte calm: „N-am 
fost eu la Palissade...” „Dar prin acest răspuns recunoaşteţi 
că sunteţi implicat în afacerea de la Palissade...” „Nu... Mi-a 
răspuns el cu acelaşi calm care mă făcea să. Pleznesc. Nu 
recunosc nimic, nici o legătură între persoana mea şi 
Palissade... E altceva dacă te referi la John Sheridan.” 

Am rămas năucit. Nu m-am aşteptat să recunoască atât de 
repede: „Poate că acest lucru mă interesează şi mai mult...” 
M-a privit iarăşi, îndelung, apoi m-a întrebat: „Cine te-a 
trimis şi care este rolul dumitale în această poveste? Nu 
discut înainte de a şti ce e cu dumneata...” „Oare n-aş putea 
să chem poliţia?” i-am spus în şoaptă, dar simţeam că-mi ies 
flăcări din ochi. Niciodată n-am avut această senzaţie: că 
poţi să ucizi cu privirile. 

„Nu poţi s-o chemi...” mi-a răspuns el cu o asemenea voce, 
încât, vă jur, mi-am dat seama că spune adevărul. 

Sunt un om cu picioarele pe pământ, nu cred în 
halucinaţii, cunosc toate tainele fachirilor, iar despre 
scamatoriile din bâlciuri să nu mai vorbim. Dar în clipa 
aceea am simţit că nu voi face nici un gest. Nu ştiu ce se 
întâmplase cu mine. Poate că eram prea obosit, prea şocat 
de întâlnire, prea surmenat, nu ştiu. Nici nu ştiu ce-am 
bâlbâit, pentru că i-am răspuns totuşi ceva. 

„Şi nu te-ai întrebat nici un moment, a început el să-mi 
spună, privindu-şi vârfurile picioarelor, nu te-ai întrebat de 
ce fac acest voiaj de unul singur prin muzeele lumii?” 
„Fiindcă sunteţi un maniac...” i-am răspuns. Îmi revenisem 
din starea scurtă de hipnoză, dar îmi dădeam seama, că 
deşi are cam aceeaşi vârstă ca mine, îi vorbesc reverenţios, 
deşi nu eu eram urmărit, cu stigmatele unei îngrozitoare 
crime gata să mi se înfigă în spate. 

„Poate că ai dreptate, într-un fel... Mi-a spus el. Poate că 
într-adevăr sunt un maniac, dar am alte manii decât cele pe 


care ţi le închipui dumneata... Îmi închipui ce crezi... Îmi 
închipui de ce eşti pe urmele mele... Şi cred că ar fi ridicol 
să-mi dau cuvântul de onoare că n-am nici un amestec în 
evenimentele de la Palissade şi că legătura mea cu afacerea 
Sheridan e cu totul alta decât cea pe care ţi-o închipui 
dumneata. Dar dacă s-a ajuns la această situaţie, nu mai pot 
rămâne nici eu nepăsător... Va trebui să trec la 
contramăsuri, adică va trebui să mă apăr, chiar cu riscul că 
va ieşi adevărul la lumină...” 

Vorbea cu un calm absolut năucitor, dar nu atât calmul, cât 
siguranţa cu care vorbea mă paraliza. Totuşi am sesizat 
ceva în frazele lui. L-am întrebat: „Al cui va fi riscul, cine va 
suferi dacă adevărul va ieşi la lumină?” „Nu foarte mulţi, 
mi-a răspuns. Câţiva... Şi ar fi foarte dureros. Probabil că 
voi suferi şi eu...” 

Nu ştiu ce-aţi fi făcut dumneavoastră în locul meu. Eu 
rămâneam mai departe paralizat. 

„Sunt angajat de domnul Sheridan...” i-am spus eu 
negăsind altceva în acea clipă. 

„Mi-am închipuit, m-a cântărit el din nou. Probabil că ţi-a 
oferit acea recompensă de cinci sute de mii de dolari dacă 
vei clarifica supercazul cu numele lui.” Am răspuns cu acel 
semn al afirmației care e comun probabil fiecărui muritor. 
EI a continuat: „Domnule Bob Stewart, dacă ai izbutit să dai 
de mine şi ai venit singur aici, înseamnă că eşti un om 
capabil şi curajos. În situaţia nouă care s-a ivit prin 
întâlnirea noastră şi care mă obligă la contramăsuri, am 
nevoie de un asemenea om ca dumneata. Îţi ofer exact cât 
ţi-a oferit şi John Sheridan, fără nici o condiţie, dacă se 
poate considera ceea ce urmează necondiţie: să mai aştepţi 
câteva luni, până la clarificarea acestor cazuri, deosebite şi 
pe care n-o pot face decât eu. Bineînţeles că am nevoie de 
câteva servicii din partea dumitale: să-mi faci rost de 
anumite lucruri care se află în locuri foarte sigure şi foarte 
bine păzite. Nu valori, ci acte, simple foi de hârtie scrise, 
cărora dumneata nu le vei putea găsi şi interpreta valoarea. 


Vom face un contract mut. Pe baza acelor hârtii, indiferent 
care va fi consecinţa folosirii lor, pozitivă, sau negativă în 
ceea ce mă priveşte, dumneata vei primi suma promisă, 
printr-un cec la parolă. Poate că sunt un Monte Cristo 
modern, care suferă de anumite manii, asta nu trebuie să te 
intereseze. Vreau răspunsul dumitale!” 

Am izbutit până la urmă să scap de vrajă: „Şi care sunt 
garanţiile pe care mi le oferiţi şi care pot să asigure 
respectarea contractului?” l-am întrebat. 

Mi-a răspuns cu acelaşi calm care mă paraliza: „Viaţa 
mea!... Şi nu e un simplu cuvânt. Vei fi secretarul şi paznicul 
corpului meu. Îmi vei prepara dumneata drogurile fără de 
care nu pot să dorm, pentru că sufăr de insomnie perpetuă. 
Deci îmi voi lăsa viaţa în mâinile dumitale, în sensul cel mai 
precis al cuvântului. Oricând vei voi mă vei putea da pe 
mâna autorităţilor. Vei păstra dumneata un plic sigilat cu 
toate actele personale, fără de care totuşi nu mă pot mişca. 
Numai de două lucruri nu te vei atinge: de bani şi de 
dosarul la realizarea căruia vei fi un simplu curier.” 

Era totul prea fascinant, poate de aceea m-am trezit, am 
devenit mai ascuţit; poate de aceea l-am şi întrebat: „În ce 
grad contramăsurile şi dosarul dumneavoastră vor fi în 
conflict cu acţiunea domnului John Sheridan?” „Aparent, 
conflictul e foarte grav, mi-a răspuns. În realitate însă avem 
amândoi acelaşi interes. Nu va mai fi absolut nici un conflict 
între Angelo Petti şi John Sheridan, mai precis între 
persoana mea şi persoana lui John Sheridan, în clipa când 
dosarul va fi gata. Şi pentru clarificarea definitivă a celor 
două cazuri vom alege câţiva arbitri, care în nici un caz, 
măcar dacă ne imaginăm prezenţa lor comună, nu pot să 
greşească. Mă gândesc la domnii: Achile Pommot, Larry L. 
King, la comisarul Georges Graisset şi la domnul Boroslav 
Venceleicic. Vom expune piesele de dosar în faţa lor, vom 
aduna pe toţi cei implicaţi în supercazul Sheridan, dacă 
prin această denumire înţelegem ambele cazuri şi vom 
aştepta verdictul lor... În ceea ce te priveşte: indiferent de 


rezultatul verdictului, la cinci secunde după pronunţarea 
lui, vei primi parola depozitului dumitale...” 

— Hm... Clătină din cap comisarul Graisset. Cred că şi eu 
aş fi primit. Nu numai că era foarte tentantă oferta, dar 
cazul în sine merita... 

— Care era situaţia dumitale faţă de John Sheridan, după 
încheierea acestui contract? Întrebă doctorul Tudor. 

— Într-adevăr, îşi aminti Bob Stewart, a existat o clauză 
particulară, bineînţeles mută. Nu aveam voie să-l informez 
pe John Sheridan despre ceea ce făceam pentru Angelo 
Petti, până în ziua întâlnirii decisive, dar nici nu aveam 
obligaţia sau consemnul să-l informez pe el, pe Angelo Petti, 
despre evoluţia cazului Sheridan. M-a asigurat, pe cuvânt 
de onoare, că nu voi pierde recompensa Sheridan şi pentru 
a mă convinge definitiv, a girat-o pecuniar. Mai aveam 
misiunea să-l asigur pe Sheridan, cu toată convingerea, că 
supercazul lui va fi clarificat... Aveam chiar dezlegarea să 
vorbesc despre el, despre Angelo Petti, despre întreaga 
situaţie, fără să-i amintesc însă despre documente şi fără 
să-i spun unde se află Angelo Petti. Totul trebuia lăsat până 
la tribunalul special pe care-l preconiza el... Între timp s-a 
cumpărat un yacht care se afla în construcţie la şantierele 
lui Ossanis şi pe care urma să aibă loc marea şedinţă... 

— Deci asta a fost cauza chemării noastre pe yacht... 
Spuse Achile Pommot. 

— Şi misiunile dumitale? Întrebă doctorul Tudor. 

— Trebuia să fac rost cu orice preţ, excluzându-se 
bineînţeles mijloacele foarte violente, de câteva plicuri care 
se aflau într-un loc foarte bine păzit: safeul lui Max Taylor. A 
fost îngrozitor, o suită de inferne, dar am reuşit... A făcut 
explozie numai casa de valori. N-a fost nici o victimă. 

— Hm... Şi se poate şti ce era în acele plicuri...? 

— Nişte scrisori semnate „îngerul” şi alte scrisori care 
formau corespondenţa secretă dintre un anume Benjamin şi 
Eva Morelli. 

Capitolul VII. 


L 

— Multe fire duc la acest Max Taylor, cam multe... Spuse 
Achile Pommot la câteva clipe după plecarea lui Bob 
Stewart. 

— Hmm... Mormăi comisarul Graisset. Multe fire duc la el 
şi multe fire pleacă de la el. 

Era rândul lui Larry L.. King să-şi spună părerea: 

— Acum se explică de ce l-a drogat Max Taylor pe Bob 
Stewart... Ca să poată ajunge, nestingherit, în cabina lui 
Angelo Petti... Vedeţi, eu am convingerea că Max Iaylor a 
fost acolo în decursul nopţii şi dacă am putea dovedi asta... 
Dumneavoastră ce credeţi...? 

Întrebarea era adresată doctorului Tudor şi nu avea în ea 
nici o nuanţă de ironie; tonul poate că era cam prea 
politicos, convenţional. 

— S-ar putea ca şi acest drogaj să fi fost prevăzut, 
răspunse doctorul Tudor. Poate că era strict necesar în 
planul de acţiune al criminalului... 

— Absolut sigur! Accentuă Larry L. King. Asasinul nopţii 
trecute trebuia să fie liber în mişcări, să nu întâlnească nici 
un obstacol în calea lui... Şi pentru aceasta a făcut apel la 
droguri... Şi a izbutit să înlăture, dacă mi se iartă 
îndrăzneala, obstacolele principale: pe noi şi pe Bob 
Stewart... 

— Sigur, sigur... Interveni Achile Pommot, foarte grăbit în 
a spune ceva, după cum îl trădau jocul degetelor. Dar să nu 
uităm că noi am fost drogaţi din ordinul lui Angelo Petti, iar 
Bob Stewart a căzut într-o cursă ordinară... Oare există 
cineva deasupra lui Angelo Petti, care i-a comandat acestuia 
drogarea noastră... 

— Hmm... Mormăi comisarul Graisset. Acest cineva ar 
trebui să fie în acelaşi timp şi deasupra lui Max Taylor... 

— Sau deasupra lui Bob Stewart, zâmbi doctorul Tudor. 

— Hmm... Asta cam cum ar veni? 

— Cineva care l-ar fi putut duce pe Bob Stewart spre un 
drogaj voluntar, răspunse doctorul Tudor. Care l-ar fi 


îndemnat să accepte drogajul... Bineînţeles e o simplă 
idee... 

— Dar asta ar însemna că ajungem la acelaşi unul, 
deasupra tuturor, un unul care a organizat sub diferite 
forma drogarea noastră şi a lui Bob Stewart, spuse aproape 
dintr-o suflare micuțul Achile Pommot. Un fel de 
atotputernic, care ţine în mână toate firele supercazului... 

— Asta ar fi singura explicaţie... se înclină doctorul Tudor. 
Un atotputernic invizibil, necunoscut de ceilalţi... 

— Hmm... Asta ar fi cam mult, spuse comisarul Graisset. 
Fără complici nu putea să lucreze în afacerea asta. 

— Absolut exact! Interveni Larry L. King. Fără complici n- 
ar fi reuşit... N-ar fi putut săvârşi toate faptele care s-au 
petrecut pe yacht, în cursul nopţii. Înlăturarea atâtor 
obstacole. 

— Hmm... Numai patru... Preciză comisarul Graisset. 

— Numai patru?! Se miră tânărul Larry L. King, dar 
imediat subînţelese gândul comisarului. Exact! Singur nu 
putea să înlăture atâtea obstacole şi să comită şi două 
asasinate... 

— Numai în cazul când a fost servit de complici... 
Inconştienţi, zâmbi iarăşi doctorul Tudor. Dar 
atotputernicul bucurându-se de faptul că e necunoscut şi 
invizibil... ar putea fi chiar propriul lui complice... 

— Aha! Înţelese Achile Pommot, dar privirile la început 
lucide i se întunecară încetul cu încetul. Atotputernicul 
invizibil e simplu de înţeles. În toate crimele obscure şi în 
toate romanele de enigmă, există un asemenea atotputernic 
invizibil, care abia spre sfârşit e dibuit şi demascat. Dar e 
greu de înţeles cum ar putea să fie în acelaşi timp şi 
propriul lui complice. De vreme ce e atotputernic şi trage 
sforile şi acţionează din umbră, orice mişcare ar face, este 
mişcarea lui, a atotputernicului nevăzut. Deci fiind una, 
rămâne una, chiar dacă omoară sau numai pune simple 
droguri într-un pahar de coniac. Faptele îi aparţin, sunt 
numai ale lui: iată de ce termenii se exclud, rămâne unul 


singur, cel mai important: atotputernicul... Altminteri 
ajungem la metafizică... 

Raționamentul micuţului Achile Pommot făcu o puternică 
impresie asupra celorlalţi. Larry L.. King şi comisarul 
Graisset îl ascultară cu o uimire aprobatoare şi plină de 
admiraţie, iar doctorul Tudor încuviinţase mereu, 
clătinându-şi capul, precum îi era obiceiul. 

— Da... Spusese acesta din urmă. Parcă am fi în plin 
domeniu metafizic... 

— Hmm... Făcu comisarul Graisset. Mie îmi place 
pământul şi fizica lui. Şi din cauza asta mă întorc la faptele 
aceluia, aceluia pe care-l numiţi atotputernic. Oare nu 
putem pleca de la un fapt foarte precis: înlăturarea celor 
patru obstacole? 

— Exact ce voiam să spun şi eu! Se bucură Larry L. King. 
Şi nu e un simplu start... ci mai ales o selecţie. Patru oameni 
sunt scoşi din cauză... ar fi fost oricum scoşi, dar prin 
drogarea lor, dreptul de a fi scoşi se transformă în fapt. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Să ne luăm aşa de 
uşor adio de la domnul Bob Stewart?... E prea înconjurat de 
sute de mii de dolari. Cecul la purtător şi la parolă pe carei 
l-a dat Angelo Petti, hmm... 

— Dacă i-a dat cecul... Şi mai ales dacă i-a dat parola! 
Interveni Larry L. King. După disperarea lui, am impresia 
că nui s-au dat... 

— Dar asta nu înseamnă că nu le poate căuta... Spuse 
Achile Pommot contemplându-şi degetele. Poate că ar fi 
bine să-l întrebăm pe căpitanul Velazza ce rezultat au avut 
cercetările lui în camera victimei... 

— Hm... Îşi dădu imediat acordul comisarul Graisset. La 
asta ar fi trebuit să ne gândim mai de mult... 

Căpitanul Velazza nu prea avea mina exploratorului care 
descoperise pământul căutat. Intrase în cameră cu umerii 
aplecaţi, ceea ce nu scăpă micuţului Achile Pommot, care 
simţise la fiecare întâlnire cu marinarul un fel de presiune 
neplăcută, parcă o încercare de a fi strivit. 


— Tentativă eşuată... Îl luă în primire Achile Pommot, nu 
fără o vagă nuanţă de satisfacţie în voce. 

— Am eşuat pe deplin, mărturisi căpitanul Velazza, cu 
amărăciune. Şi la propriu şi la figurat. N-am găsit aproape 
nimic în camera lui Angelo Petti. Nici un document, nici un 
act care să ne ajute la clarificarea cazului. Un simplu carnet 
de cecuri, fără semnătură, un depozit de bani într-unul din 
safeurile camerei şi un plic, pus la adăpost, în acelaşi safe. 
Un plic sigilat, fără adresă şi foarte subţire. Am impresia că 
e gol... 

— Hmm... Îşi frecă bărbia comisarul Graisset. Ce trebuie 
să înţelegem prin chestia asta: un plic pus la adăpost? Nu 
era la adăpost în safe? 

— Era de două ori la adăpost, răspunse căpitanul Velazza, 
frecându-şi, la rândul lui, bărbia. Mai întâi pentru că l-am 
găsit în căsuţa de fier şi pe urmă... Pentru că l-am găsit într- 
o căsuliţă a căsuţei de fier... 

— Hm... Îşi luă revanşa imediat comisarul Graisset. Mai 
bine zis aţi găsit o casetă în casa de fier şi în casetă: banii şi 
plicul... 

— Numai plicul! Preciză căpitanul Velazza. Banii erau pur 
şi simplu în safe, câteva teancuri de bancnote. În afară de 
asta nimic. Era cât pe-aci să închid la loc safeul. Noroc că a 
intrat întâmplător în cameră domnul John Sheridan. l-am 
spus că n-am găsit nimic altceva decât bani, dar dumnealui 
m-a îndemnat să caut mai bine... Şi astfel am găsit 
ascunzătoarea casetei, nici lateral şi nici sub suprafaţa de 
jos a safeului. 

— Da... Îl întrerupse Achile Pommot. Ascunzătoarea era 
deasupra, în peretele plafonului, dacă se poate spune aşa... 

— Întocmai! Răspunse căpitanul Velazza. O parte a 
plafonului era glisantă, dar asta am descoperit-o în ultima 
clipă. Şi în deschizătura care s-a ivit am găsit caseta şi în ea 
plicul. 

— Caseta era încuiată? Întrebă Larry L. King. 


— Încuiată, răspunse căpitanul. Dar cheia se afla în 
brelocul pe care l-am găsit într-unul din costumele lui 
Angelo Petti. Chiar de aici a plecat ideea domnului John 
Sheridan. Mi-a cerut să-i arăt brelocul şi după ce a văzut 
cheile, mi-a spus că trebuie să mai existe un safe, sau o 
casetă specială, undeva în încăpere. 

Altminteri una din chei nu şi-ar fi avut rostul în brelocul pe 
care i-l dădusem. 

— Hmm... Făcu comisarul Graisset. Al cincilea detectiv. A 
văzut şi dumnealui plicul? 

— L-a văzut... se cam intimidă căpitanul Velazza. S-a uitat 
mai ales la sigiliul lui, dar mi-am dat seama că nu a înţeles 
nimic, că nu a descoperit nimic care iar fi făcut plăcere. Mi 
l-a înapoiat cam nemulţumit. 

— Hm... Auzisem că domnului John Sheridan i-au plăcut în 
tinereţe scamatoriile... Aruncă în treacăt comisarul 
Graisset. 

— Şi mie mi-au plăcut... I-o întoarse, tot în treacăt, 
căpitanul Velazza. Mi-au plăcut atât de mult că pot să vă 
pun plicul în mijlocul mesei, făcându-l să cadă chiar acum, 
din plafon, dintre cele două braţe albastre ale lustrei. 

Toţi se uitară o clipă spre plafon, unde nu se vedea, 
bineînţeles, nici o lustră. Dar când îşi coborâră privirile 
pentru a-l mustra, amical, pe căpitanul Velazza, văzură 
chiar în mijlocul mesei un plic alb sigilat. 

Comisarul Graisset se declară învins şi chiar ridică braţele 
în sus ca unul care se predă pentru un moment, apoi spuse: 

— Aici e un fel de metafizică... hm... Cam ca în povestea 
atotputernicului şi a propriului său complice... 

Plicul şi sigiliul lui făceau însă parte din domeniul cel mai 
concret al fizicii. Un plic alb, obişnuit, foarte subţire, care 
nu părea să conţină nimic, dacă era privit în lumină şi un 
sigiliu, chiar pe vârful triunghiului, reprezentând efigia unei 
monede. 

— Zece centavos... Spuse căpitanul Velazza. A zecea parte 
dintr-un pesos mexican. 


Unul din buzunarele lui Larry L. King conţinea o mică 
trusă, iar trusa un cuţitaş foarte fin cu tăişul subţire ca o 
lamă. I-l întinse căpitanului Velazza, care ca într-o 
ceremonie foarte importantă începu să taie muchia 
superioară a plicului. Înăuntru se afla o singură foiţă de 
hârtie, exact de dimensiunea plicului. 

— Un cec! Descoperi căpitanul Velazza. Un cec în valoare 
de cinci sute de mii de dolari! 

Cecul nu avea nici o semnătură. Numai valoarea şi 
societatea care urma să facă plata. O bancă elveţiană. În loc 
de semnătură era scris, tot cu litere mici de tipar, un singur 
cuvânt: Margaret. 

— Parola! Şopti înfiorat Larry L.. King. 

— Hm... de bună seamă parola, mormăi cam stingherit 
comisarul Graisset. Asta e o surpriză! 

— Din păcate, remarcă imediat, cu candoare şi modestie 
mărunţelul Achile Pommot, plicul nu poartă nici o adresă... 

— Hm... se cruci comisarul Graisset. Doar două cuvinte 
erau necesare... Niciodată nu s-a pierdut mai uşor şi mai 
stupid jumătate de milion de dolari... 

Înainte de a părăsi încăperea în care se căuta cheia unei 
enigme, poate fără comparaţie, căpitanul Velazza mai 
trăsnise odată, revelând un amănunt esenţial: obiectul cu 
care fusese lovit Angelo Petti, acea vază grea de marmură, 
nu făcea parte din mobilierul camerei în care se comisese 
crima. Şi Bob Stewart şi el, căpitanul Velazza şi doi dintre 
stewarzi şi barmanul japonez care-l servise de câteva ori în 
cabină pe Angelo Petti, nu remarcaseră vreodată două vaze 
de marmură identice înăuntru, ci una singură, ca în fiecare 
cabină. Se hotărâse, de comun acord, ca amănuntul să fie 
ţinut secret, pentru a se putea face cercetări discrete în 
fiecare cameră. Abia după plecarea căpitanului Velazza, 
Achile Pommot îşi manifestă scepticismul: 

— Imposibil să fie vaza din camera asasinului! Măcar de 
atâta lucru s-ar fi îngrijit un criminal atât de iscusit ca acest 


atotputernic: să nu lase la locul crimei singurul indiciu 
iremediabil compromiţător: arma crimei... 

— Hmm... Mormăi comisarul Graisset. Să nu lipsească 
tocmai din camerele vreunuia dintre noi vaza... 

— Din fericire drogarea ne scoate din cauză, spuse cam 
ironic Larry L. King. Era mult prea important amănuntul 
pentru a fi şi real... Eu sunt aproape sigur că vaza a fost 
luată din altă cameră, poate chiar din camera mea! Dar nu 
dintr-a asasinului! 

— Eu aş înclina chiar spre certitudine în această privinţă! 
Spuse Achile Pommot. 

Doctorul Tudor tuşi discret: 

— Fiindcă suntem în domeniul ipotezelor... Există cel puţin 
două care s-ar putea opune... hm... Certitudinii 
dumneavoastră. Dacă ne propunem să tratăm problema 
exhaustiv. Una ar fi aceea a criminalului inconştient... A 
doua ar fi aceea a criminalului furios, care nu vrea nimic 
altceva şi nu-l interesează nimic altceva decât moartea unei 
anumite persoane, făcând astfel abstracţie de propria lui 
persoană. În primul caz: o crimă în stare de inconştienţă, 
comisă de un individ drogat. În al doilea caz: o crimă din 
răzbunare, de pildă... 

— Hm... Sesiză cu uimire comisarul Graisset. Acest al 
doilea caz ar putea fi luat în consideraţie... Deşi... 

— Deşi. Continuă Achile Pommot, toată organizarea şi 
înfăptuirea supercazului indică nu un furios, ci un criminal 
de o rară abilitate... Dar ca model de logică, de tratare 
exhaustivă a unei probleme, intervenţia dumneavoastră e 
remarcabilă. 

— Prin urmare am putea proceda la o selecţie, propuse 
Larry L.. King. Sfânta metodă a eliminării... În momentul de 
faţă au mai rămas în cauză... Patru, ba chiar cinci 
persoane... 

— Hm... se împotrivi comisarul Graisset. Eu aş vrea să 
rămână toate. Nu-mi plac inocenţii din principiu. Nici pe 
Bob Stewart nu-l pot exclude de tot. A pierdut cinci sute de 


mii de dolari, e limpede... Dar de unde ştim dacă i-a pierdut 
şi pe ceilalţi cinci sute de mii...? 

— Eu aş înclina spre un răspuns afirmativ... Răspunse 
Larry L. King. Din două motive. Primo: ideea recompensei 
trebuie apărată şi respectată cu sfinţenie. Mă refer la ideea 
recompensei, nu la actul propriu zis. Recompensa aparţine 
şi trebuie să aparţină celui, sau celor, care au clarificat 
cazul, indiferent dacă o parte din ea, sau poate în 
întregime, ar fi dăruită, sub înrâurirea anumitor 
sentimente, sau obligaţii morale, altcuiva. Însuşi Bob 
Stewart şi-a dat seama că în această competiţie, în 
momentul de faţă, nu mai este vioara întâia. Bineînţeles, 
dacă va fi în situaţia de a elucida el misterul, sau de a 
contribui hotărâtor la elucidarea lui, recompensa îi va 
reveni... cu felicitările noastre cu tot... Deşi, mă îndoiesc 
oarecum, pentru că atuul lui principal în acest caz, Angelo 
Petti, a dispărut. Să nu uităm că Bob Stewart a mizat numai 
şi numai pe Angelo Petti, nu dominându-l cum credea el, ci 
subordonându-i-se în întregime. lar Angelo Petti a 
dispărut... Şi odată cu el documentele pe care, ironia sorții! 
Chiar Bob Stewart i le-a procurat. Secundo: supercazul 
Sheridan s-a complicat considerabil, prin ultimele două 
crime, iar recompensa nu poate fi atribuită decât celui, sau 
celor, care oferă cheia dezlegării generale. Iar în momentul 
de faţă, dacă vrem să fim sinceri, nu cruzi, cum s-ar putea 
interpreta, domnul Bob Stewart nu prea se află în postura 
unui atacant, ci mai degrabă a unei victime... Bineînţeles, 
dacă va izbuti să-şi înfrângă starea şi să răzbată el prin 
pâcla acestui mister... 

— Hmm... Încuviinţă până la urmă comisarul Graisset. Îmi 
pare rău, dar se pare că vijeliosul şi tenacele nostru 
confrate s-a cam ars, dacă-mi este îngăduită această 
expresie în argou. 

— Are totuşi meritul de a fi visat foarte sus, care nu se 
răsfrânge asupra tuturor muritorilor, zâmbi Achile Pommot 


cu sinceră compătimire. Şi în plus a străbătut pe gratis 
aproape jumătate din glob... 

— Şi a vizitat atâtea muzee celebre, pe care nici eu nu le- 
am văzut... Puse punct atacului colegial Larry L. King. 

— Ca să tratăm şi această problemă exhaustiv, zâmbi 
discret doctorul Tudor, ar trebui să ne amintim de acel 
proverb care elogiază râsul de la urmă... Bineînţeles, e o 
glumă... 

— Ar rămâne patru persoane, schimbă imediat vorba 
Larry L. King, dar auzind pufăitul potrivnic al pipei 
comisarului Graisset, făcu imediat corectura: cinci 
persoane... 

— Poate totuşi şase... Spuse pe neaşteptate Achile 
Pommot. Şase suspecți... Dar cinci negri mititei... 

— Îl adăugăm iarăşi pe Bob Stewart? Întrebă surprins 
Larry L.. King. Mi se păruse că-l cam curăţasem de 
mobiluri... 

Achile Pommot îşi gâdila craniul strălucitor cu mâinile lui 
mici şi neastâmpărate: 

— Nu m-am gândit la Bob Stewart, spuse el privindu-şi 
bombeurile pantofilor... M-am gândit la alt tip de suspect, în 
această prelungire a cazului Sheridan... M-am gândit. 
Hmmm. la un suspect asasinat... 

— Hm... Îşi făcu imediat datoria comisarul Graisset. După 
câte înţeleg eu cam aşa ar veni: una din victime ar putea să 
fie asasinul celeilalte... Hmm, asta e o idee! Şase suspecți... 
Dar cinci negri mititei! Hm! 

— Şi dacă am renunţa la căpitanul Velazza? Sugeră totuşi 
Larry L. King. În mod sigur el nu are nici un amestec în 
prima parte a cazului Sheridan... Iar în cea de a doua parte, 
oricât m-aş strădui, nu-i pot oferi căpitanului Velazza nici un 
mobil... 

— Poate că ar fi trebuit să ne interesăm cine rămâne 
proprietarul yachtului în situaţia nou ivită, spuse Achile 
Pommot. 


— Hm... Reveni comisarul Graisset la obsesiile lui. De unde 
ştim noi ce se afla în casa de valori? De unde putem să 
aflăm valoarea exactă a sumei pe care o avea asupra lui 
Angelo Petti? Dacă safeul era doldora de bani?... Bob 
Stewart avea toate libertăţile, numai în privinţa banilor era 
paralizat, parcă aşa zicea... hm... Cam grea moştenire ne-a 
lăsat acest Angelo Petti... În situaţia asta putem să-i zicem 
adio căpitanului Velazza? 

Doctorul Tudor tuşi iarăşi discret: 

— Din relatarea pe care mi-aţi făcut-o, am avut impresia 
că Angelo Petti se ferea de o anumită persoană... 

— Nu cred că am făcut nici o aluzie la aşa ceva, încercă să- 
şi amintească Larry L. King. 

— Hm... Tuşi totuşi doctorul Tudor. În momentul când aţi... 
Surprins fără voia dumneavoastră convorbirea dintre 
Angelo Petti şi Bob Stewart, parcă primul se plângea de 
faptul că i se nimerise altă cameră decât cea pe care o voise 
el... 

— Absolut exact! Confirmă Larry L. King, uitânduse cu 
coada ochiului la Achile Pommot. Dar de ce trageţi 
concluzia că Angelo Petti se ferea de o anumită persoană? 

— Pentru că cele două camere, din dreapta şi din stânga 
salonului, sunt absolut identice, după câte miam dat seama, 
răspunse doctorul Tudor. În mare parte şi mobilierul. Doar 
simple deosebiri de culoare... lar căpitanul Velazza ne-a 
informat că toate camerele care încadrează saloanele au 
safeuri... Deci alt motiv de a refuza camera şi de a se 
plânge de ea nu prea văd. Ori pentru că nu voia să se afle în 
vecinătatea unei anumite persoane, ori dintr-un motiv cu 
totul special, care în clipa de faţă ne scapă... 

— Hm... Interveni comisarul Graisset. Maniacii ăştia au 
nişte idei atât de aiurite, că nu pot fi lesne înţelese de o 
minte omenească normală... Am întâlnit unul care n-avea 
plăcere mai mare decât aceea de a-şi face toţi copiii 
boxeuri. Stătea în primele rânduri şi nu mai putea de 
satisfacţie când îşi vedea odraslele tăvălindu-se sub 


lovituri... Cea mai mare bucurie a lui erau meciurile în care 
adversarii purtau acelaşi nume ca el. Şi se băteau fraţii ca 
nebunii, iar el aplauda de parcă avea în faţa ochilor, propriii 
lui asasini... Ceea ce au şi devenit, sărmanii! Până la urmă... 
Hm... 

Achile Pommot îşi descreţi fruntea pentru un moment, apoi 
aderă, pe jumătate, la ideea doctorului Tudor: 

— Da... Presiunea rutinei, înţeleg. Şi mie mi s-a părut 
ciudată opoziţia lui Angelo Petti faţă de camera lui... Adică 
nu ciudată, ci cam neaşteptată. Da... Poate că n-ar strica să 
schimbăm câteva cuvinte cu domnul Peter Duffin... Cred că 
asta aţi vrut să insinuaţi... 

Doctorul Tudor îşi plecă uşor capul, în semn de 
încuviinţare, dar adăugă imediat ca o revanşă terestră: 

— Da, ar fi bine să schimbăm câteva cuvinte cu domnul 
Peter Duffin... Mai ales că fiind vecin, foarte vecin, cu 
Angelo Petti, poate că a auzit vreun zgomot, vreo 
convorbire în camera acestuia, în timpul nopţii... 
Bineînţeles, tot fără să vrea... 

Peter Duffin îşi primi oaspeţii cu o nepăsare fatalistă. Nici 
nu se miră, nici nu se bucură, nici nu-i invită să ia loc, nici 
nu le făcu apropouri că vrea să rămână singur. Cum stătea 
nemişcat, într-un fotoliu, lângă uşa terasei, lăsându-se bătut 
de soarele bogat al zilei, părea că ignoră tot restul lumii. 

Comisarul Graisset tuşi încet de câteva ori, cerând parcă 
aprobarea celorlalţi, apoi începu, fără ocolişuri: 

— Vrem să vă deranjăm o singură dată, hmm... Şi de aceea 
ar fi bine să intrăm direct în ceea ce ne interesează... Ce 
părere aveţi despre pereţii despărțitori ai camerelor? 

— Foarte subţiri, răspunse invalidul. Auzi atât de aproape 
sforăitul încât îţi vine să-l zgâlţâi pe cel de dincolo... 

— Din asta se poate înţelege că Angelo Petti avea obiceiul 
să sforăie... Remarcă Larry L. King. 

— Şi că se auzea absolut orice se petrecea dincolo, 
completă mărunţelul Achile Pommot, înroşindu-se. 


— Cam bănuiesc pentru ce aţi venit la mine... Spuse 
aparent fără ton Peter Duffin. Vreţi să ştiţi dacă am auzit 
ceva în camera vecină... Nu numai că am auzit, domnilor, 
dar am şi ascultat totul... 

Peter Duffin părea că se află în ofensivă şi toţi avură 
impresia că va exploda, împrăştiind fără ţintă, confuz, 
frânturi de gesturi, de fraze, exclamaţii. 

— Hm... Sesiză primejdia comisarul Graisset. Ar fi foarte 
nimerit, tocmai pentru a nu vă deranja decât o singură 
dată, să începeţi cu începutul... 

— Adică să vă spun ce am auzit, nu ce am simţit... Pricepu 
imediat Peter Duffin şi făcu un efort vizibil pentru a se 
calma, pentru a se controla. Dar nu ştiu dacă voi reuşi, nu 
cred că voi reuşi... Puneţi-vă în locul meu! Închipuiţi-vă că 
n-a trecut nici un an de când un individ care îşi ascunsese 
totul în afara vocii ar fi torturat şi ar fi ucis chiar în faţa 
ochilor dumneavoastră persoanele care vă erau cele mai 
apropiate: soţia şi copilul... 

— Ni s-a spus că nu aţi asistat la crimă, ci numai la tortură, 
îl întrerupse Achile Pommot. Pentru noi e foarte important 
să ştim întocmai adevărul... 

— Ce rost mai are acum adevărul, dacă individul şia primit 
pedeapsa? Răspunse Peter Duffin. Nu l-am văzut decât 
torturând, dar mi-a fost de-ajuns. Ori credeţi că un monstru 
care e în stare să-ţi tortureze soţia şi copilul şi să-ţi spună în 
timp ce face asta că îi poate omori în orice clipă, va chema 
pe altul să omoare?... Credeţi că se pot întâlni atât de uşor 
doi monştri în lumea asta?... Nu! Domnilor, nu mai trebuie 
nici o mărturie. Nu mai trebuie nimic. Stiu şi simt că 
asasinul n-a fost altul. Dacă mi-ar putea dovedi cineva 
contrariul, aş fi în stare să fac eu crima în locul asasinului, 
să-mi ucid propriul copil şi nevasta. Nu înţelegeţi că sunt 
lucruri care se simt, că sunt simţiri care nu te pot înşela 
niciodată?... Am ştiut asta chiar în clipa când s-a întors cu 
faţa la mine din cabina telefonică. M-am agăţat ca un nebun 
de un gând absurd, dar cine n-ar fi făcut ca mine?... El, 


acelaşi care a început să-mi taie fata, în faţa ochilor mei, 
acela care băga cuțitul în ceafa mamei fetiţei, ca să vadă 
fetiţa, acela e asasinul... 

Era explozia, dureroasă, groaznică, explozia limită, pe 
care toţi o înțelegeau şi care îi zguduia pe toţi. 

— Da... Încercă să se stăpânească invalidul. Trebuie să 
ştiţi ce s-a întâmplat dincolo... Probabil că n-aş fi ascultat, 
aş fi rămas în fotoliu, ca să nu aud nimic... Nu pot să sufăr 
obiceiul ăsta, dar prea se auzea totul... Şi nici asta n-ar fi 
fost nimic... Dar m-a trăsnit dintr-odată vocea... Era 
aceeaşi. Nu puteam s-o uit, era toată în mine, o cunoşteam 
şi-n câtimea respiraţiilor, şi-n nuanțele ei cele mai ascunse, 
pe care nici o placă, oricât de sensibilă, nu le-ar putea 
înregistra... Am auzit-o şi din clipa aceea nu m-a mai 
interesat altceva... 

— Hm... Pe noi însă ne interesează... Totul, încercă să-l 
readucă în stare de luciditate comisarul Graisset. Trebuie 
să începeţi cu începutul... 

— Poate că veţi avea odată nevoie de această amintire 
precisă, spuse doctorul Tudor. 

— V-am spus că nu mă mai interesează nimic... Răspunse 
Peter Duffin. Dar trebuie să mă stăpânesc. Poate că nu eu 
voi avea nevoie de amintire, ci dumneavoastră... l-am 
recunoscut vocea, fără greş, parcă îl făceam eu să 
vorbească, pentru a-i auzi toate nuanțele, pentru a nu mai 
avea nici o urmă de îndoială... Îi spunea celuilalt, aproape în 
şoaptă, că nu e mulţumit de locul unde stă, că ar fi vrut altă 
cameră... 

— A spus că nu e mulţumit... Sau că a vruto anumită 
cameră? Întrebă Achile Pommot. 

— Ori una, ori alta, nu mai contează, răspunse Peter 
Duffin. El era, ştiam că e el, aşa cum ştiu că sunt eu. 

— Nu puteţi totuşi să vă amintiţi foarte precis ceea ce a 
spus? Îl rugă doctorul Tudor. 

— Dacă vi se pare atât de important... se lăsă convins 
Peter Duffin. Sau poate că vreţi să aibă totul un rost... 


Înţeleg, sunt la un interogatoriu... Trebuie să mă conformez 
tuturor regulilor. Da... Şi vă rog să mă iertaţi pentru 
explozia de adineauri. Fără ea n-aş fi putut să vă mai spun 
nimic... Cum să nu-mi amintesc cuvintele?... De când le 
aşteptam!... Îi spunea celuilalt: „Nu-mi place deloc camera 
asta! Nu ştiu de ce, dar numi place, fir-ar să fie! Ţi-am mai 
spus odată! De ce dracu' n-ai ales camerele din partea 
cealaltă şi de ce n-ai pregătit camera numărul nouă?” 

— Iar Bob Stewart... Îl întrerupse Achile Pommot, ia 
răspuns că s-a confundat babordul cu tribordul şi că dacă 
ţine cu orice preţ, poate să cheme câţiva marinari pentru a 
face pe loc mutarea... 

Invalidul aprobă, obosit, spusele detectivului: 

— Exact aşa... Dar nu vă mai înţeleg... De ce mă chinuiţi 
cu amintirile acestea cumplite, dacă aţi auzit şi 
dumneavoastră convorbirea? 

— N-am auzit convorbirea de aici... Îl lămuri Achile 
Pommot. Am auzit altă convorbire, dincolo, în camera mea, 
care are pereţi la fel de subţiri şi care... hm... ma obligat şi 
pe mine s-o ascult... Şi acolo Angelo Petti sa plâns că nu-i 
place camera... Şi Bob Stewart i-a explicat cum s-au 
încurcat camerele. 

— Numai că acolo nu putea să spună ce-am auzit eu... Îşi 
aminti cu o grimasă de durere Peter Duffin. Dacă aş mai fi 
avut vreo urmă de îndoială, s-ar fi prefăcut şi ea în pulbere, 
în clipa când l-am auzit spunându-i acelui Bob Stewart: O să 
rămân aici, lângă ăla, la un metru de el... Şi încă nu ştie 
nimic nenorocitul... Cine era ăla? Strigă deodată, ca un 
turbat, Peter Duffin. Cine era nenorocitul pe care-l 
compătimea şi lângă care urma să doarmă, la un metru 
depărtare?... Nenorocitul care nu-şi închipuia nimic? Cine 
era? Cine era, domnilor?... Eu eram ăla, eu eram 
nenorocitul, care nu ştia nimic... Dumneavoastră ce-aţi fi 
făcut? N-aţi fi dus mâna prin perete şi l-aţi fi strâns de gât? 
N-aţi fi pus mâna pe ceva... 


Vocea şi vorba invalidului se frânseră brusc. Parcă nu mai 
avea putere, parcă se sleise. Îşi ascunse faţa în palme şi 
tăcu. Părea că plânge, că vrea să-şi ascundă gemetele. Şi 
iarăşi îşi găsi resurse pentru a se stăpâni şi a-şi recâştiga 
controlul: 

— Să vă pregătesc somniferul, domnule Petti? 
Dumneavoastră ce-aţi fi gândit când l-aţi fi auzit pe celălalt 
întrebându-l? Nu aţi fi căutat imediat o otravă, cea mai rea 
care se poate găsi pe faţa pământului ca să i-o puneţi în loc 
de somnifer? Să moară în chinuri rele... 

Şi iar îşi opri vorbele. Părea că se îneacă. Doctorul Tudor 
izbuti să-l calmeze prin câteva cuvinte, apoi îl rugă să-şi 
continue confesiunea: 

— E foarte important... Şi sunt convins că vă va servi şi 
dumneavoastră... 

Peter Duffin negă cu tot trupul şi mai ferm: 

— Nu! Nu vreau să-mi servească la nimic... Dar mă voi 
strădui să mă supun necesităţilor dumneavoastră... Cred că 
m-am şi calmat. Vă stau întru totul la dispoziţie... Vă voi 
relata cuvânt cu cuvânt tot ce s-a întâmplat alături... Până 
la o anumită oră, chiar dacă risc foarte mult: încrederea 
dumneavoastră. Pentru că s-au întâmplat destule dincolo... 
Adică s-au mai întâmplat şi altele, care v-ar putea face să 
credeţi că sunt nebun, sau am avut halucinaţii, că am greşit 
identificând vocea, adică nu... Că am greşit atribuindu-i lui 
Petti crimele din Palissade. Pentru că Angelo Petti a 
recunoscut totul... Numai crimele n-a vrut să le 
recunoască... Pe ea a izbutit s-o convingă, am simţit că a 
convins-o, are o putere, adică avea o putere diabolică, 
monstrul! Dar pe mine nu m-a putut convinge, eu îi 
recunoşteam vocea, cu acea putere de a recunoaşte a 
orbului, care nu se poate înşela niciodată. Oricine se poate 
înşela asupra unei voci, dar un orb nu!... Nu-mi trebuia 
altceva decât să recunosc vocea schingiuitorului. O 
recunoscusem. Călăul nu putea să fie altul, numai acelaşi 
monstru... Şi totuşi ea l-a crezut... Am simţit că o va 


convinge, am ştiut, am simţit că vrea să dea ideea a două 
persoane distincte: una care a plecat cu Margaret a mea 
undeva, spre Palissade, probabil, ca s-o distreze... Şi alta 
care la Palissade a comis torturile şi crimele. Am simţit că 
Margaret, Margaret cea mare, a lui Sheridan, l-a ajutat s-o 
răpească pe Margaret cea mică, fără să ştie ce se va 
întâmpla, fără să-şi închipuie că e în slujba unui monstru, a 
unui vampir... A crezut în el, a crezut că o duce la plimbare, 
a crezut că o va distra pe Margaret cea mică, pe fiica mea... 
Dar de ce Margaret Smith n-a spus nimic după ce a aflat 
despre crime?... De ce a tăcut? De ce l-a ascuns...? 

— Poate că totuşi s-a întâmplat ceva între oraş şi Palissade, 
spuse Larry L.. King. Poate că a apărut adevăratul asasin, 
altul decât cel despre care presupuneţi că ar fi răpit-o pe 
Margaret, fiica dumneavoastră, ajutat inconştient de 
Margaret Smith... 

— Nu ştiu... se îngrozi Peter Duffin. Şi nici nu mă 
interesează. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu ştiu că monstrul cu 
care am vorbit la Palissade era la un metru de mine şi 
încerca s-o convingă pe Margaret Smith că n-are nici un 
amestec în asasinatele de lângă chioşc. Dar era el, îl 
simţeam prin perete... Şi totuşi Margaret Smith l-a crezut... 
I-a promis că aşteaptă până a doua zi... Dar eu nu puteam 
să-l aştept, eu ştiam că el şi numai el e asasinul... Eu nu l-aş 
fi aşteptat... Margaret Smith l-a crezut, cum l-a crezut şi 
atunci, probabil... Probabil că vi se pare totul confuz, 
neguros, înceţoşat... Vă voi spune totul, de la început, până 
la... Până când l-a părăsit Margaret Smith... 

De astă dată, Peter Duffin izbuti să se stăpânească până la 
sfârşit. Povesti întocmai, fără să omită un cuvânt, tot ceea 
ce auzise în camera vecină. 

— Oare cum de-a avut curajul să ne cheme pe toţi? Se 
înfurie iarăşi invalidul, după ce-şi termină relatarea. Şi pe 
ea şi pe mine... Şi pe Sheridan. Chiar dacă mi-ar fi arătat un 
film, în care aş fi văzut pe altul că ucide acolo, la Palissade şi 
tot n-aş fi crezut... Un monstru se simte şi vocea lui nu 


puteam s-o uit niciodată... Oare de ce nu m-a chemat şi pe 
mine în camera lui, de ce a chemat-o numai pe Margaret? 
De ce nu m-a chemat şi pe mine, să-mi spună că nueel 
ucigaşul...? 

— Voia s-o facă astăzi... Îl întrerupse Larry L. King. Dar... 
N-a mai apucat... A apărut alt asasin... 

— De ce spuneţi alt asasin? Strigă Peter Duffin. De ce nu 
spuneţi un judecător? 

— Hm... Pentru că nu l-a lăsat pe seama adevăraţilor 
judecători, răspunse comisarul Graisset. 

— Adevăraţii judecători...?! Vreau să văd adevărații 
judecători! Urlă Peter Duffin. De ce n-au spus acum un an: 
domnule... Nu domnule! Monstrule Angelo Petti, asasinule! 
Eşti condamnat la moarte, prin sfâşiere, prin rupere, prin 
unghii... De ce? 

— Pentru că nu ştiau nimic despre el, răspunse doctorul 
Tudor. Nu puteau să condamne o fantomă... 

Erau din nou, tuspatru, în cabina căpitanului Tonio 
Velazza. Rechizitoriul aspru, pătimaş, obsedant al lui Peter 
Duffin făcuse o impresie puternică asupra tuturor. 

— Hm... Am întâlnit destule cazuri în care sentimentul a 
predominat logica şi a triumfat asupra ei, spuse comisarul 
Graisset. Peter Duffin ăsta nu poate să se înşele... 

— Poate nu vrea să se fi înşelat... Părea că meditează 
mărunţelul Achile Pommot. 

— Aţi remarcat şi dumneavoastră că lipseşte vaza de 
marmură din camera lui? Întrebă Larry L. King. 

— Ceva mai mult, răspunse Achile Pommot. N-am văzut-o 
nicăieri. Şi am căutat-o în toate spaţiile în care ar fi putut să 
încapă... Şi tot căutând-o, am zărit vagi urme de sânge pe 
perna patului... S-ar putea să mă înşel, dar, din păcate, nu 
prea cred. Prea multe s-au adunat în camera aceea... 

Se uitau toţi la doctorul Tudor, care încremenise, cu ochii 
închişi, într-un fotoliu. Părea că doarme. 

— Da... S-au adunat prea multe, repetă el cuvintele lui 
Achile Pommot. Adevărată cameră a infernului. Nu încape 


nici o îndoială că Peter Duffin l-a asasinat pe Angelo Petti A 
şi spus-o de câteva ori... Unele mărturisiri le-a dus numai 
până la jumătate... O adevărată cameră a iadului... Prin ce 
torturi a trecut! 

— Nu-i scuz gestul... Spuse Larry L.. King. Dar fără să fac 
eforturi, i-l înţeleg. În faţa atâtor obstacole, şi-a asumat 
rolul de judecător. 

— L-a acceptat! Apăsă cuvântul doctorul Tudor. Nimeni, 
gândindu-ne bineînţeles la un nimeni care să poarte 
destinul lui cumplit, n-ar fi putut rămâne de lemn în acel 
spaţiu al infernului. Dar judecata lui este oare cea mai 
dreaptă? Aceasta e întrebarea care rămâne! La această 
întrebare trebuie să se răspundă fără greş... Chiar dacă ele 
sigur că a executat pe călăul familiei sale, adică pe ucigaşul 
fiicei şi soţiei lui... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Se bat aici nişte 
lucruri cap în cap. Peter Duffin l-a recunoscut pe Angelo 
Petti numai şi numai în postura de ucigaş, după ce l-a văzut 
doar de două ori într-o jumătate de zi... lar femeia... Vedeţi? 
Întotdeauna apare o femeie care e cheia misterului... 
Femeia, care totuşi îl cunoştea mai bine, l-a crezut pe 
cuvânt şi a promis căi aşteaptă destăinuirea... De partea cui 
e adevărul...? 

— Nu mi se pare un conflict această deosebire, spuse 
Larry L.. King. Femeia l-a văzut în altă postură, probabil că a 
avut anumite legături cu Angelo Petti, l-a văzut numai în 
situaţii plăcute... pe când Peter Duffin, deşi l-a văzut de 
două ori, l-a văzut ca schingiuitor şi călău. Era normal ca 
femeia să se clatine, iar Peter Duffin să rămână ferm în 
ideea lui. Dar oare e posibilă această alcătuire atât de 
diferită în una şi aceeaşi persoană? E prea violentă 
duplicitatea! 

— Hm... Interveni comisarul Graisset. Eu am întâlnit un 
individ, destul de serios în relaţiile lui sociale: era avocat, 
care bătea până la sânge, până la schingiuire, ori de câte 
ori dădea peste un copil care prindea fluturi... lar cât 


despre criminalii care cântă la pian sonate de Bach, sau 
care stau cu orele în faţa icoanelor, sau care întreţin aziluri 
de invalizi... hm... Nu numai romanele sunt pline, ci chiar 
societatea noastră, cea mai bună dintre societăţile 
posibile... 

Şi mărunţelul Achile Pommot dădea semne de nerăbdare: 

— Margaret l-a cunoscut bine pe Angelo Petti, probabil că 
erau relaţii de mare intimitate, ca să zic aşa şi asta se 
întâmpla într-o perioadă în care ea nu era în deplină 
libertate... Când era socotită în societate drept prietena... 
hm... Oficială a lui John Sheridan... Se putea ea preta la un 
asemenea joc dublu şi poate primejdios? 

— Hm... Nu pierdu comisarul Graisset prilejul. O femeie 
nu se pretează la un joc dublu, ci îl joacă, aşa cum o vrabie 
zboară. Asta e menirea ei... Păcat că nu sunteţi căsătorit... 

Lui Achile Pommot îi fură necesare câteva secunde bune 
pentru a scăpa de roşeala care-i invadase faţa. Dar imediat 
continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— Să acceptăm... Să acceptăm jocul ca o fatalitate 
rezervată femeii. Dar se ridică două întrebări... Sau mai 
bine zis o constatare şi o întrebare. În primul rând: 
Margaret Smith şi Angelo Petti erau, în mod obligatoriu şi 
necesar, în relaţii foarte apropiate, foarte intime pentru ca 
femeia să-i încredinţeze bărbatului pe micuța Margaret. 
Altcineva nu putea s-o farmece şi s-o atragă pe micuța 
Margaret decât tante Margaret. Dacă i-a încredinţat-o lui 
Angelo Petti, chiar cu scopul de a aranja o farsă... 

— Mai plauzibil: o surpriză... Spuse doctorul Tudor. 

— E mai corect, acceptă imediat Achile Pommot. Chiar 
dacă i-a încredinţat-o în acest scop, înseamnă că Margaret 
Smith avea o încredere oarbă în Angelo Petti... 

— Hm... Făcu comisarul Graisset. Cred că în cazurile 
acestea nu e vorba de o încredere conştientă... ci pur şi 
simplu de un fapt... Cam aşa: Dragă Margaret, vreau să-i 
fac un cadou fetiţei cu care te-am văzut... Sau: vreau s-o 


duc la mama, care se dă în vânt după nepoţei şi eu, din 
păcate... Etcetera. 

— Cu atât mai mult, cu atât mai mult! Repetă grăbit Achile 
Pommot. Dacă faptul e natural, înseamnă că şi relaţiile 
dintre cei doi erau foarte apropiate... 

— Nu v-a contrazis nimeni! Preciză Larry L. King. 

— Nu m-a contrazis nimeni, admise puţintel iritat micuțul 
Achile Pommot. Dar am şi spus că e vorba de o constatare, 
pe care ar fi bine s-o trecem în faptele stricte ale cazului. 
Dar de la această constatare nu e foarte greu să sărim la 
Angelo Petti în postură de ucigaş?... Cum ar fi putut el să se 
preteze la un asemenea abuz?... Nu era el totuşi o 
identitate, poate chiar o personalitate oarecare în societate, 
într-o anumită societate a New Yorkului? Nu e prea violentă 
dedublarea? 

— O întrebare grea! Spuse doctorul Tudor. Întradevăr o 
dedublare prea violentă. 

— Atunci una din două! Se însufleţi temperamentul latin al 
micului Achile Pommot. Ori avem de-a face cu un caz ieşit 
din comun în ce priveşte persoana lui Angelo Petti... Ori 
Angelo Petti nu este una şi aceeaşi persoană cu ucigaşul de 
la Palissade. Undeva pe drum s-a întâmplat o defecţiune... 

— Hm... se retrase comisarul Graisset. Nu mai putem să 
căutăm femeia care să ne răspundă foarte precis la această 
grea întrebare... În stadiul în care se află acum. 

— De ce i-a cerut Angelo Petti cu atâta insistenţă să nu 
primească pe nimeni şi să nu părăsească deloc camera, să 
se încuie până a doua zi? Întrebă Larry L. King. 

— Ca să ne dea nouă peste cap toate presupunerile în care 
îşi face loc oarecare logică! Răspunse parcă în glumă 
doctorul Tudor. Poate ar fi bine să căutăm câteva adevăruri 
despre remarcabila Margaret Smith... 

— Există o persoană aici, pe yacht, foarte preţuită de hm... 
Sexul slab şi care a cunoscut-o foarte bine pe Margaret, 
spuse Larry L. King. Ziaristul James Ladd, marele idol şi 
confident al tuturor femeilor. 


— Da... se scutură parcă de nişte gânduri rele Achile 
Pommot. Mai avem de făcut câţiva paşi şi în altă direcţie, 
poate cea mai importantă: Max Taylor. 

James Ladd fu găsit la bar, dar trimise vorbă prin unul din 
stewarzi că va întârzia câteva minute. 

— Era în compania vedetei, adăugă stewardul cu o veselă 
indiscreţie. Şi dumneaei l-a săgetat în clipa când a vrut să 
se ridice de la masă spunându-i că are de ales între... Mai 
multe nu am auzit pentru că m-a zărit şi mi-a făcut semn s-o 
şterg... 

Cam acelaşi semn îi făcu şi comisarul Graisset când îl simţi 
că e pus pe vorbă. Apoi se adresă cam acru confraţilor: 

— Cum apare un stârv, cum se prefac toţi în muşte... În 
sfârşit. Tristă poveste cu femeia asta, Margaret Smith... 
Prea repede a fost ucisă. Nici n-am apucat s-o văd mai 
bine... Parcă ne-am feri să discutăm despre ea şi despre 
asasinarea ei... 

— Ideal ar fi fost să nu discutăm deloc despre ea, îi luă 
imediat apărarea Larry L.. King. Rareori am întâlnit o 
femeie mai profundă şi mai sigură de ea. E de necrezut să fi 
ajuns o simplă marionetă în mâna unui oarecare individ... 

În clipa aceea îşi făcu apariţia în cameră ziaristul James 
Ladd. Doctorul Tudor îl vedea pentru prima dată şi nu-i fu 
greu să descopere sub masca trăsăturilor comune ale 
noului venit o forţă şi o tenacitate neobişnuite. 

— Vă stau la dispoziţie, se oferi ziaristul. Şi chiar sunt 
mirat că aţi apelat atât de târziu la mine... Şi mai ales într- 
un moment nu prea favorabil. Şopărla cred că s-a cam 
supărat şi va trebui să pierd de trei ori câte trei minute 
pentru a o aduce la starea dinainte, fără să-şi lese coada în 
mâinile mele... Aţi aflat ceva despre Margaret?... E de 
necrezut... 

— "Tocmai de asta te-am chemat, îl preveni Larry L. King. 
Vrem să aflăm de la tine tot ce se poate şti despre 
Margaret. Altminteri vom sta cu mâinile în sân... 


— Pardon?! Se cruci ziaristul. Am impresia că vă bateţi joc 
de mine. Toată lumea spune că Margaret a fost ucisă de 
Angelo Petti... 

— Hm... ÎL temperă comisarul Graisset. Toată lumea în 
expresia dumitale înseamnă, probabil, femeia... Aia care a 
mai rămas... Şi de ce crede că a ucis-o Angelo Petti? 

— Instinctul, răspunse James Ladd. De două ore mă bate 
la cap: „Ela ucis-o! Ela ucis-o! Aşa îmi spune mie instinctul 
feminin.” Bineînţeles că a inventat şi o istorie. Că Angelo 
Petti ar fi încercat s-o cumpere şi că ea a cerut preţul care i 
se cuvine unui diamant, iar el i-a oferit preţul firesc pentru 
o imitație... Prostii! I-am spus că dacă mai aud odată 
povestea asta îi dau două palme, cât e ea de femeie... 

— Nu se gândeşte nici o clipă că ar fi putut fi ucisă din 
gelozie? Întrebă Achile Pommot. 

— Pardon?! Tresări James Ladd. Şi care e direcţia cuţitului 
pe care-l aruncaţi cu atâta uşurinţă, vă rog? 

Micul Achile Pommot nici nu clipi din ochi: 

— Nu e o singură direcţie, răspunse el. Cel puţin trei. Una 
ar fi Sheridan: gelozie masculină. Alta ar fi Eva Morelli: 
gelozie feminină. A treia ar fi... hm... ai fi chiar dumneata... 

— Gelozie neutră! Îl ironiză James Ladd. Dacă vă preocupă 
numai Margaret Smith, înseamnă că vizavi lucrurile s-au 
clarificat. Măcar cu concluzia asta să mă aleg, dacă mă 
ţineţi cu atâta autoritate deoparte... ba chiar mă amestecați 
cu nevinovăție printre posibilii vinovaţi... Nu vă speriaţi, că 
glumesc... 

— O precizare foarte binevenită! Spuse Larry L. King. Ai 
cam dibuit cum stau lucrurile... Întradevăr, vizavi lucrurile 
s-au limpezit... 

— Sheridan? Se grăbi ziaristul să întrebe. 

— Vă rog! Se grăbi Achile Pommot să răspundă. 
Deocamdată nu e nimic sigur. Probabil că asta e teoria 
domnului Bob Stewart, sau tot gura lumii? 

— Bob e nenorocit de parcă ar fi rămas fără familie... 
Răspunse James Ladd. Şi cred că nu va lipsi mult până îl va 


acuza pe John Sheridan... Dar asta să rămână mai degrabă 
în sarcina dumneavoastră. Eu pot doar să vă avertizez: 
conflictul e iminent... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Cealaltă jumătate de 
milion. Acuma, în sfârşit, ar avea şi el un mobil pentru o 
crimă! Unul moare, iar celălalt îi dă cu piciorul... 

— Încă nu i-a dat cu piciorul, spuse James Ladd. Ia spus 
doar că el nu poate plăti sute de mii de dolari pentru a 
contempla cadavre, că pentru asta ajung şi câţiva cenți... 

— Despre celălalt asasinat ce spune domnul John 
Sheridan? Întrebă doctorul Tudor. 

— Aş prefera să-l întrebaţi dumneavoastră, răspunse 
oarecum contrariat James Ladd. Până în clipa asta nimeni n- 
a avut curajul să-i spună că Margaret a murit. Nici chiar 
Eva... S-ar putea să facă explozie tot yachtul, nu numai 
motorul... 

— Domnule James Ladd... Profită Achile Pommot de pauza 
pe care o stârnise neaşteptata destăinuire a ziaristului. 
Situaţia e mult mai gravă decât vă închipuiţi şi avem nevoie 
de ajutorul tuturor... 

— E cam tardivă declaraţia, îl întrerupse James Ladd. Vreţi 
să aflaţi de la mine tot ce se poate şti despre Margaret. Mi- 
aţi spus-o de la început, dar m-aţi întrebat altceva. Am 
stimat-o... Şi prin asta vă rog să înţelegeţi mult mai mult 
decât o oarecare relaţie, sau decât o anumită relaţie, sau 
chiar decât ceva mai profund, care totuşi trece... Am stimat- 
o mult prea mult pe Margaret pentru a nu dori să particip 
la cea mai rea răzbunare... Aş fi în stare să fac şi eu exact 
ceşi propunea John Sheridan cu ucigaşul de la Palissade, 
dar tare mi-e teamă că l-a cruțat un altul, omorându-l 
religios... 

— Putem să considerăm această remarcă drept începutul 
unei confidenţe? Întrebă doctorul Tudor. 

— Mi se pare că iarăşi insinuaţi ceva... se încruntă James 
Ladd. Încă n-am spus nimic... 

Doctorul Tudor negă încet cu capul: 


— Vi se pare că n-aţi spus. Dar numai cu câteva minute 
înainte aţi ironizat o anumită persoană care brodase un 
mobil pentru asasinarea Margaretei Smith. Mobilul indica 
foarte precis, în ciuda naivităţii lui, cele două direcţii 
obligatorii: asasinul şi victima. Oare dumneavoastră n-aţi 
făcut exact acelaşi lucru, fără nici un pic de autoironie? 
James Ladd ridică neputincios din umeri: 

— Nu ştiu... S-ar putea să se fi întâmplat chiar aşa. S-ar 
putea chiar să fi trădat adineauri o confidenţă, începând-o. 
Moartea Margaretei m-a zăpăcit şi mi-a rupt ceva. Şi din 
păcate nu văd alt asasin posibil. Spun din păcate pentru că 
nu s-a întâlnit viu cu mâinile mele... 

— Ai putea să-ţi imaginezi ceva urât despre Margaret? 
Întrebă Larry L. King. Nu ceva congenital, ci posibilitatea 
unei erori grave... 

— Până acum un an aş fi răspuns NU! Se întristă James 
Ladd. Dar de un an, am, sau am avut, impresia că s-a 
întâmplat ceva foarte grav cu Margaret. Am simţit şi mi-am 
dat seama că numai forţa ei extraordinară o ţine dreaptă. 
Margaret devenise un fel de ax drept, înconjurat, la 
distanţă, de o anumită anvelopă. Nu ştiu cum să fac să-mi 
preluaţi imaginea. Poate e mai bine aşa: un schelet 
îmbrăcat. Lipsa de carne şi de sânge o înlocuia cu logica. 
Asta era impresia pe care mi-o făcea. N-am întrebat-o 
niciodată ce i s-a întâmplat. Poate de aceea mi-a spus din 
când în când câte ceva. Niciodată totul şi niciodată acelaşi 
lucru. Numai frânturi, care respectau însă o ordine, o 
ordine ciudată: ă rebours. N-am căutat niciodată să leg 
frânturile şi să le dau ordinea normală. Dar în clipa când am 
auzit că a murit, asasinată, în clipa aceea, toate frânturile 
din discuţiile noastre s-au aprins şi parcă s-au aşezat 
singure în ordinea normală. Ar fi inutil să vă dau detalii. De 
fapt nici ea n-a vorbit prin detalii, ci prin exclamaţii 
gradate, ca un om care cândva se va sinucide şi vrea să 
construiască o cauză psihică. Cauza ei părea alimentată de 
trei izvoare, trei conducte tragice, cum prefera să le 


numească, dar nu mi le-a precizat niciodată. Spunea că 
distrusese o familie, că se distrusese pe dânsa şi că lucra, 
fatal, la distrugerea sigură a altcuiva. Asta am simţit-o mai 
limpede când mi-a recitat, de câteva ori, întâmplător, la 
intervale nesigure, refrenul lui Wilde din „Balada temniţei 
din Reading”: „Şi toţi ucidem ceea ce ne este drag...” Era 
povestea unei fiinţe care fusese violată, la propriu şi la 
figurat şi care în loc să se revolte, îngenunchease. Ajunsese 
o sclavă, da! Margaret, una din femeile cele mai perfecte 
ale Americii. Ştiu când s-a desprins din consecinţele de 
ciment ale violului, probabil datorită unei cauze mult mai 
tragice decât violul care-o sfărâmase. Dar până atunci nu 
fusese altceva decât o plecare frenetică spre cel mai abject 
noroi. Câteva luni a durat plecarea asta misterioasă, iar 
când s-a desprins din ciment, s-a desprins numai scheletul... 
A fost o permanentă mască, numai şi numai mască şi 
gândire. Eu cred că a jucat un rol, acela al supravieţuirii, cu 
o artă inegalabilă. Lumea n-a cunoscut o artistă mai mare 
decât ea şi nici nu va cunoaşte vreodată... Eva Morelli?... O 
începătoare!... Aceasta ar fi povestea Margaretei. Pe 
această poveste puteţi să brodaţi orice: crimă, mişelie, 
monstruozitate, ură, orice... E cumplit, dar acesta a fost 
adevărul Margaretei timp de câteva luni. Nu v-aş fi spus 
niciodată, chiar dacă s-ar fi sinucis... Numai o crimă putea 
să-mi deschidă ascunzişul... Din păcate, sau din fericire s-a 
săvârşit... 

— După portretul acesta psihologic, în felul lui remarcabil, 
silabele concrete vor suna strident, spuse doctorul Tudor. 
Dar fără silabe nu există cuvinte... De aceea îmi permit să 
vă întreb: în ce categorie poate fi plasat tiranul Margaretei? 
Nu se poate ca ea să nu-l fi urât în frânturile 
dumneavoastră de discuţie, sau în monologurile ei 
fragmentate... 

— Da, l-a urât, răspunse James Ladd. Făcea parte dintr-o 
categorie de fier, e singurul cuvânt prin care mi l-a 
reprezentat. Nu mi-a făcut niciodată o descriere a lui. Doar 


cândva, o subită analogie: „Vezi omul acela? M-a întrebat ea 
arătându-mi un individ absolut oarecare. Ţi-ai putea 
închipui că e numai fier, fier, fier?” Aproape că urla 
cuvintele... Atunci nu m-am gândit, dar acum încerc să-i fac 
portretul individului oarecare: nu reuşesc. Era atât de 
oarecare, încât mi sa şters definitiv din minte... E cea mai 
neverosimilă tragedie... 

— N-a rostit nici un nume? Întrebă Larry L. King. 

— Nu... Şi nici despre culoarea preferată a ciorapilor, sau 
despre pasiunea lui pentru pescuitul de balene nu mi-a 
vorbit! Răspunse mai mult cu dispreţ, decât cu ironie James 
Ladd. 

— Hm... Tuşi comisarul Graisset. Am întâlnit oameni care 
au urcat pe eşafod pentru că au uitat săşi lege şireturile, 
sau pentru că au uitat să spună bună ziua vânzătorului de 
ziare. Drumul spre ştreang nu se face cu paşi, ci cu vorbe şi 
gesturi... 

— E foarte greu să mă controlez, se scuză James Ladd. 
Până acum, în lumea asta erau femei şi Margaret. Acum au 
rămas numai femei. 

— Ai fi acceptat conştient numai scheletul? Întrebă Larry. 

— Cu mine era întreagă! Răspunse James Ladd. 

Max Taylor rezista interogatoriului cu o indignare violentă. 
Parcă fusese luat cu forţa din amvon de unde nu coborâse 
niciodată în viaţa lui, nici măcar pentru aşi bea ceaiul 
Ameninţă cu avocaţi, cu judecători, cu prieteni suspuşi, iar 
la un atac prea dur al comisarului Graisset, rosti chiar 
numele câtorva gangsteri care terorizau Manhattanul. 

— Aha! Bistroni! Îi smulse Larry L. King ultimul nume. Am 
avut ocazia să-l cunosc şi n-a trecut numai odată prin biroul 
inspectorului Larry King... Stupefiante, stabilimente 
clandestine, tripouri mobile... Pentru a-şi salva pielea e în 
stare să-şi crucifice mama, tatăl şi copiii. Ştiu, n-are decât 
tată. Care face de asemenea parte din bandă... 

— Treaba lor! Răspunse Max Taylor după câteva clipe de 
spaimă ascunsă, care nu se trădă decât printr-un tremur 


ciudat al bărbiei. Am spus şi eu numele care mi-a venit în 
minte... Ştiţi cum se cheamă drăcia asta pe care o executaţi 
asupra mea? Schingiuire morală, tortură psihică pentru a 
altera şi a dirija adevărurile spre neadevăruri şi există 
câteva paragrafe în legi care pedepsesc aspru pe cei care o 
practică... 

— Hm... se enervă comisarul Graisset. Mă mir că încă nu 
ai candidat la postul de primar sau de arhiepiscop al New 
Yorkului... Nu ai pozat niciodată pentru tablouri cu îngeri? 

Bărbia lui Max Taylor tremură iarăşi câteva secunde: 

— Refuz să accept această situaţie! Nu faceţi altceva decât 
să vă bateţi joc de mine! 

— Cred că e pe dos... Interveni micul Achile Pommot în 
discuţie. Dumneata îţi închipui că-ţi baţi joc de noi... 

— Hai, domnule Max! Îl invită Larry L. King încă odată. 
Deschide sacul! Deschide mai bine safeul!... A propos! De 
ce n-a fost înregistrată nici o reclamaţie despre spargerea 
şi explozia safeului dumitale? 

— A fost un accident... Răspunse Max Taylor. O neglijenţă 
a unui funcţionar. Şi în primul rând nu a dispărut nimic... 

— Din asta putem deduce că tot ce a dispărut din casa 
dumitale tăinuită a fost găsit aici, în safeul corporal al lui 
Angelo Petti. 

Max Taylor îşi pierdu cumpătul pentru mai multe secunde. 
Bâigui câteva vorbe, strânse din pumni, ameninţă iarăşi, 
apoi se linişti: 

— Asta e ultragiu deschis, la adresa unei persoane... 

— Hm! Îi opri comisarul Graisset fluxul care se pregătea. 
Eşti un imbecil, domnule 'Taylor, dacă îţi închipui că ne poţi 
impresiona cu câteva cuvinte care nici măcar n-au avut 
vreme să-ţi consulte capul. 

— Veţi vedea! Îşi încordă el bărbia. Veţi vedea! 

— Domnule Taylor, interveni doctorul Tudor, omul pe care 
l-ai vizitat noaptea trecută a fost asasinat. Altcineva nu 
putea să-l omoare! 


— Ba nu! Îşi pierdu firea Max Taylor. Nu l-am omorât eu! 
Era plin de sânge... 

Tăcu prea târziu şi înţelese şi el asta. Bărbia îi tremura 
fără încetare, se auzea cum îi clănţănesc dinţii. Şi deodată 
îşi lovi bărbia cu pumnul strâns: o lovitură cumplită, parcă 
destinată altcuiva. Şi se linişti. 

Era marele moment psihologic şi comisarul Graisset voia 
să-l prefacă în moment sfârlează: ameţitor şi dur, ca o 
celulă din care nu se poate ieşi: 

— Hm... Imbecilitatea se plăteşte cu ştreangul. Dacă nu se 
autodenunţă un altul, mergi într-acolo, ca purtat de aripi. Şi 
toţi complicii vor avea grijă să-ţi întărească aripile. 
Începând cu Alberta şi terminând cu. 

Comisarul Graisset pusese punct după cu. Nu lăsase nici o 
suspensie: parcă ar fi numit o duzină de oameni prin acea 
mică prepoziţie. lar Max Taylor îşi scăpă bărbia în vid: 

— Adică?... Se rugă el. 

— Adică... Îşi plecă Achile Pommot privirile în pământ. 
Deocamdată vei fi acuzat numai de asasinarea lui Angelo 
Petiti... 

— Dar nu l-am omorât eu, vă jur şi pentru prima dată în 
viaţa mea, îmi pare rău că n-am copii ca să vă jur pe capul 
lor. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Mereu pe capul 
altora. Poate pentru că nu-l simţi prea bine înşurubat în 
umeri pe al dumitale... 

Max Taylor devenise o zdreanţă. Căuta o sută de mâini ca 
să se roage cu toate, în toate subdiviziunile punctelor 
cardinale. 

— Nu... se contorsiona el. N-am... Nu... N-am... Nu... Era 
mort!... Dar nu mi-am dat seama la început... 

— Nimeni nu te va crede, Max Taylor! Îi dădu Larry L. 
King lovitura de graţie. Probabil că nici nu ţi-ai spălat 
sângele de pe cămaşă... Nimeni nu te va crede... 

— Nu ştiu... Răspunse abia auzit Max Taylor. Şi nici nu mai 
are rost nimic... Ce aş putea să fac? 


— Să scapi de acuzaţia de omucidere... Îl cântări doctorul 
Tudor. Altceva nu există... 

— Dar cum aş putea? Se cutremură Max Taylor. Îmi dau 
seama că m-a văzut cineva intrând sau ieşind din camera lui 
Angelo Petti... Şi pe urmă l-a găsit pe el mort... 

— Există o singură cale de a scăpa de acuzaţie... Continuă 
doctorul Tudor. Aceea de a ne ajuta să descoperim pe 
adevăratul asasin! 

— Adică spunând absolut tot ce ştii! Completă cu vorbe 
apăsate Larry L. King. 

— Hm... Îl avertiză comisarul Graisset. Spunând totul şi de 
la început... Hm... De la începutul cazului, nu de la 
începutul carierii dumitale... Asta deocamdată nu ne 
interesează... 

— Nu cred că voi avea ce să vă spun... se tângui Max 
Taylor. Şi iar îmi pare rău că n-am copii... 

— Hm! Lasă, dom'le, copiii în pace! Se înfurie iarăşi 
comisarul Graisset. Am cunoscut sute de-alde dumneata. 
Ştiu mai bine decât ştii dumneata câţi copii aţi nenorocit cu 
şantajele voastre... Domnule Taylor! Mai scoate un cuvânt 
pe delături şi nu mă mai interesează adevăratul asasin. le 
duc cu mâinile mele, te duc în spatele meu la ştreang! Asta 
ţi-o spune comisarul Graisset! 

Max Taylor era atât de îngrozit încât nici măcar nu mai 
avea curajul să deschidă gura. Îi era teamă că orice ar 
spune nu va fi pe placul comisarului Graisset. 

— Ce ştii despre supercazul John Sheridan? Întrebă Larry 
L. King. 

— Nu ştiu nimic... Răspunse el din obişnuinţă, dar se trezi 
repede. Nu ştiu la ce vă referiţi... 

— Ce s-a întâmplat între Benjamin Sheridan şi Eva 
Morelli? Despărţi Larry L. King întrebările. 

— N-am ştiut nici o clipă că au legătură cu afacerea 
Sheridan. Începu Max Taylor. 

— Hmm... se încruntă comisarul Graisset. Prea teai 
obişnuit cu negaţiile. Nu poţi să răspunzi direct, fără să dai 


din colţ în colţ? Ce ştii despre ăia doi? 

— Se întâlneau pe ascuns în Richmond, la un hotel de 
mâna a doua, răspunse Max Taylor. Hotelul Gloster... 
Probabil o rămăşiţă americanizată a vechii denumiri 
Gloucester... 

Achile Pommot îşi duse involuntar mâinile la urechi, pentru 
a şi le face pâlnie ca să audă mai bine. Parcă vorbise 
altcineva în locul lui Max Taylor... 

— Pardon... Îşi retrase capul între umeri maâtre chanteur- 
ul. Am fost avocat şi... Mă voi strădui să fiu succint... 
Benjamin şi Eva Morelli se întâlneau pe ascuns la hotelul 
Gloster din Richmond... Cred că mecanismul informaţiei nu 
vă interesează. 

Aştepta un semn din partea comisarului Graisset. 

— Hmm... Prin sucursale şi agenţii sistem Alberta... 

— Da... se simţi eliberat Max Taylor. Hotelul fiind de mâna 
a doua nu se puteau întâlni pentru afaceri, sau din 
întâmplare. Fiindcă nu veneau amândoi odată... Întâi el şi 
pe urmă ea... O dată ea n-a venit şi el i-a lăsat o scrisoare, 
altădată el era grăbit şi i-a lăsat o scrisoare, sau invers... 
Am făcut rost de vreo cinci scrisori: dragoste, gelozie, 
ameninţări, jurăminte, adio, reîntoarcere... Erau nebuni 
unul după altul. Cel puţin el, fiindcă ea, putea să şi joace, 
adică să se antreneze pentru vreun rol... Dar spre ultimele 
scrisori părea că ea este cea care tremură. Erau şi 
ameninţări cu sinuciderea... ba şi... Hm... Într-una din 
scrisori ea zicea c-o să-l omoare, în alta spunea că o să-i 
bage furculiţa în ochi cerbului. Aşa îl numeau amândoi pe 
John Sheridan... Într-alta că o să se arunce de pe Verazzano 
în apă... lar el... la sfârşitul fiecărei scrisori cam aceeaşi 
frază: „Mai aşteaptă puţin, iubito, zâna mea, noaptea, 
ploaia, fulgerele şi nebuniile mele...” Cam aşa şi încheia în 
loc de altceva cu trei cuvinte: „Va veni ziua!” 

— S-a referit vreodată la John Sheridan în alt sens... Decât 
în sensul de cerb? Îşi duse cu mare efort micul Achile 
Pommot întrebarea până la capăt. 


— Cum să nu! Răspunse parcă mai încurajat Max Taylor. Îl 
batjocoreau ca pe un clovn, ca pe un măscărici. „Ah! Dac- 
am putea să-i abţiguim, odată, galeria!” spunea Benjamin 
într-o scrisoare. „Ce chestie ar mai ieşi. Cred că şi-ar scoate 
maţele ca să şi le toace, în faţa ochilor şi mi-ar da oricât...” 
Din păcate, n-am ştiut niciodată la ce galerie se referă. Dar 
blesteme şi ameninţări şi batjocuri la adresa cerbului, erau 
cu duiumul în toate scrisorile. fiindcă pe lângă cele cinci cu 
care am fi vrut să începem... hm... Acţiunea au mai apărut 
vreo cinci, şase... 

— Cum aţi făcut rost de ele? Le-aţi fotografiat? Întrebă 
plin de curiozitate Larry L. King. 

— Din păcate, trebuie să vă spun cum... Oftă, oarecum 
degajat, Max Taylor. Sunt mai multe metode... Dar dacă se 
întâmplă să intrăm de la început pe fir, adică de la primul 
schimb de scrisori, folosim o metodă originală... Născocită 
de mine... Păstrăm noi originalele, iar ei primesc copii... 

— Adică?... Se interesă comisarul Graisset. 

— Adică... Ştiind că niciunul nu cunoaşte scrisul celuilalt 
copiem scrisorile originale... la agenţie... Avem câţiva 
specialişti. Ne ghidăm de la caz la caz. Uneori nici nu mai 
imităm scrisul, ci le copiem cu scrisul nostru. Textul, 
punctuaţia, celelalte: hârtia, plicul le respectăm cu 
sfinţenie. Când dăm peste un caz mare, trimitem un 
specialist la faţa locului. La Gloster am avut unul, cel mai 
bun dintre grafologii noştri. În jumătate de oră de la lăsarea 
scrisorii, uneori chiar în câteva minute, dacă textul era 
foarte scurt, copia era gata şi introdusă în locul 
originalului... Trebuia să lucrăm cu cea mai mare grijă, 
fiindcă întâlnisem un caz uriaş... Într-o bună zi am trecut la 
atac. Şi momentul de atac e foarte important. Dacă-i 
prindeam de pildă pe cei doi în cine ştie ce moment de 
ruptură, sau de depresiune... Rezultatul ar fi fost nul pentru 
noi. Am atacat chiar în perioada când se zvonea, în 
cercurile financiare, că tânărul Benjamin... Întotdeauna ne- 
am întrebat de ce i s-a dat numele ăsta, fiindcă a fost primul 


copil al lui Sheridan... Da, se zvonea că tânărul Benjamin va 
fi lansat într-o mare afacere cu chimicale, adică i se aranja 
botezul într-o apă care-l enerva crâncen pe Sheridan, 
pentru că nu pusese încă piciorul în ea. Voia să facă primul 
pas cu odrasla lui, cu moştenitorul... Am atacat puternic. 
Benjamin n-a rezistat, a acceptat întrevederea, undeva în 
Queens, într-o tavernă... Adică l-am luat cu maşina dintr-un 
loc pustiu şi l-am dus unde am vrut noi... Atunci ne-am dat 
seama că e foarte slab şi inabil. Nu luase nici o măsură de 
prevedere. Reacţionase sub imperiul groazei. Nici măcar nu 
se gândise că ar fi vorba de o farsă cu care urmăream să-l 
atragem întrun kidnapping. S-a lăsat cu totul în mâna 
noastră. lam cerut o sumă mare: două sute de mii de dolari 
în schimbul scrisorilor. Ne-a spus că nu va putea face rost 
de o asemenea sumă, dintr-odată, ci că ne-o va da în câteva 
rate rapide. Noi am fost de acord. Am ştiut că va falsifica şi 
va folosi cecurile cerbului şi prin asta va intra şi mai crunt 
în mâinile noastre. A treia zi ne-a dat prima rată... lar a 
cincea zi, în loc să vină cu bani, a venit cu înjurături. Fusese 
descoperit de taică-său... Cum? Nimeni nu poate şti... Dar 
asta n-ar fi însemnat nimic. Nenorocirea noastră era alta: 
fusese dezmoştenit, în două ore! 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Nenorocirea voastră! 

— Da... Răspunse aproape cu aplomb Max Taylor. Eram 
abia la începutul afacerii şi eşecul ne-a demoralizat. 
Mizasem pe cei două sute de mii de dolari, îi simţeam în 
buzunarul nostru şi asta ne-a făcut nesăbuiţi. Am contractat 
împrumuturi în contul agenţiei, împrumuturi mari, pe 
termen scurt... Ca s-o scoatem la capăt am fost supuşi... 
Adică ne-am autosupus... la cazne grele. Abia după ce Eva 
Morelli a ajuns mare, am izbutit s-o abonăm la casa noastră 
cu o cotizaţie mulţumitoare, pentru ambele părţi... Eva nu e 
deloc gâsculiţă în afaceri. N-a tremurat nici o clipă în 
conversațiile cu noi. Ne-a demonstrat că ambele părţi au 
acelaşi interes şi ar fi stupid un conflict... Mai pe şleau, 
aproape că a devenit una din proprietarele agenţiei. 


Bineînţeles în domeniul reclamei, nu al... hm... al exploatării 
naivităţilor şi erorilor omeneşti şi mai ales a exploatării 
prostiei... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Aşa numiţi acum 
afacerile de şantaj?... Hm... Mâine, poimâine o să cereţi 
decoraţii şi legi constituţionale care să recunoască 
moralitatea subtilă a acestei profesiuni. Împotriva erorilor, 
prostiilor, nechibzuinţei. hm... 

— Să nu credeţi ca nu ne gândim, uneori, la rolul nostru 
de ecarisaj moral... Spuse Max Taylor. Dar partea filosofică 
a... a afacerii noastre nu cred că vă interesează... Unde 
rămăsesem? Da... Eva Morelli ne-a dat concesia reclamei 
pentru domnia sa, iar noi am jurat că nu vom folosi 
scrisorile... Fiindcă tot se mai întâlnea pe ascuns cu 
Benjamin Sheridan şi aştepta ziua cea mare... Dar de astă 
dată n-am mai putut s-o prindem ca să ne facem provizii 
pentru vremea când va deveni doamna Benjamin 
Sheridan... Am urmărit-o cu cei mai buni copoi ai agenţiei... 
Niciodată n-am prins-o cu altcineva şi nici măcar cu 
Benjamin n-am izbutit so fotografiem... Mai ales că ne-a 
atras atenţia: dacă se simte urmărită se retrage din 
afacere... Ori prezenţa ei în reclamele noastre, mai ales în 
ultimul an, de când iau crescut acţiunile pe piaţa filmului, 
aproape că a schimbat profilul agenţiei noastre. Tocmai 
eram pe cale de a ne muta în preajma centrului Rockefeller, 
la un etaj elegant şi invidiat, pentru a face faţă noii situaţii, 
când am primit invitaţia asta blestemată... 

— Hm... Îl dibui comisarul Graisset. Ţi-ai spus, probabil, că 
niciodată nu te-a potcovit mai bine şansa. Ai alergat ca la 
Maraton, pentru a ajunge primul aici... 

— Primul a fost domnul James Ladd, răspunse Max Taylor. 
Eu am sosit abia la opt şi un sfert fix, cum mă obliga 
invitaţia. 

— Da... Îşi aminti Larry L. King întreaga scenă. Cine te-a 
îngrozit în clipa când ai intrat pe şantier? Parcă ai vrut să 
fugi... 


Şi iarăşi începu să-i tremure bărbia lui Max Taylor. 

— Nu ştiam cine e, dar l-am recunoscut... Răspunse fostul 
avocat. Abia atunci am avut prima clipire de luciditate. Am 
ştiut că nu e vorba de o croazieră şi de o confesiune 
oarecare, ci că se întinde cuiva o capcană. Poate mai multor. 
Eu în orice caz, m-am gândit, eram candidat la capcană... 
Abia scăpasem prima oară. Scăpasem din cea mai rea 
întâmplare a vieţii mele... 

— Pe cine anume l-ai recunoscut? Întrebă Larry L. King. Pe 
Angelo Petti, sau pe Bob Stewart? 

— Pe Bob Stewart îl cunoşteam, dar nu l-am văzut din 
prima clipă. Pe celălalt l-am recunoscut... Şi am ştiut că nu 
voi mai scăpa. Nu putea să mă cheme degeaba... Căpitanul 
mi-a spus că e chiar domnul Angelo Petti în persoană şi 
imediat am făcut asociaţia... 

— Poate că povestea are un început... Spuse Achile 
Pommot. Din tot ce ştii şi din tot ce ai pe conştiinţă, ne 
interesează cel mai mult... 

Max Taylor privi spre comisarul Graisset, parcă pentru a-i 
cere aprobarea. Tăcerea lui nu putea să însemne altceva. 

— Există un început... Rosti Max Taylor cu mâna la bărbie. 
Cel mai banal dintre toate. Într-o anumită zi am primit o 
scrisoare: personal, confidenţial, urgent, pe numele meu. 
Mi s-a dat şi am deschis-o. Era o scrisoare de contract... Să 
nu vă închipuiţi cumva că în lumea noastră nu există 
contracte; ba cred că ale noastre se respectă mai serios 
decât altele, fiindcă nerespectarea lor nu înseamnă o 
penalizare oarecare, sau o amendă, ci pierderea încrederii, 
care înseamnă şi la propriu şi la figurat: moartea... Era o 
scrisoare de contract, în care mi se oferea o anumită sumă, 
foarte tentantă, contra unor informaţii particulare, 
confidenţiale şi reale despre viaţa unui personaj important. 
Nu mă întreba de unde le voi obţine, nu mi se spunea în ce 
scop îi trebuie... Era vorba de John Sheridan, iar autorul 
scrisorii semna: Îngerul... M-am interesat în pegră, înainte 
de a-i da răspunsul şi mi se cerea un răspuns foarte urgent. 


N-am reuşit să aflu nimic despre Îngerul, fie pentru că nu 
mi s-a lăsat timp pentru cercetări, fie pentru că nu era 
cunoscut. Trebuia să mă întâlnesc personal cu el. I-am 
răspuns că voi fi la întâlnire, într-un bar din Chinatown, la 
ora precisă. Mi-am asigurat spatele cu doi oameni, pentru a 
evita orice cursă, deoarece nefiind cunoscut în pegră, nu 
puteam avea încredere în el şi m-am prezentat la barul 
respectiv. Am aşteptat zadarnic o oră. Apoi am plecat. La 
ieşire, portarul mi-a întins un plic, cu acel zâmbet chinezesc 
care înseamnă muţenie până la mormânt. Nu l-am întrebat 
nimic. Am luat plicul. Conţinea 10 bancnote de câte 100 de 
dolari şi un bileţel scris la maşină: „Am vrut să văd în ce 
măsură te interesează afacerea. lată acontul. Probabil că ai 
venit cu gardă. Poţi să faci ce vrei, pentru că nu ne vom 
întâlni niciodată. Prima scrisoare informativă mi-o trimiţi pe 
următoarea adresă...” Era un număr de post restant, 
probabil un automat de la un mare oficiu poştal. În final mi 
se atrăgea atenţia să nu încerc să-l urmăresc. Dacă simte 
aşa ceva va arunca o bombă în agenţie. Şi semna la fel: 
Îngerul. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Cam ciudată toată 
afacerea. Şi foarte asemănătoare cu povestea lui John 
Sheridan. 

— Nu ştiu... Avu Max Taylor curajul să-l contrazică. Pentru 
agenţia noastră nu era o afacere foarte ciudată. Ne-am 
gândit că poate ar fi mai bine să nu ne interesăm de 
dedesubturile ei. Să ne conformăm, pentru că eram foarte 
bine plătiţi şi cu asta, basta. lam dat primele informaţii. 
Cele mai cunoscute şi mai frecvente amănunte din viaţa lui 
Sheridan, pigmentate ici-colo, cu cancanuri de redusă 
circulaţie. Individul ne-a răspuns imediat, adăugând şi el 
câteva cancanuri în scrisoare şi întrebându-mă dacă m-a 
convins că nu e un dobitoc. Am făcut cunoştinţă, gata! 
Spunea el. Ar fi bine să trec la treabă pentru a nu mai face 
rost de o bombă. Tonul părea pe jumătate în glumă, pe 
jumătate în serios. Îmi cerea date foarte clare şi foarte 


precise: care-i sunt cei mai buni prieteni şi prietene, care-i 
sunt locuinţele de refugiu, care-i sunt subalternii cei mai 
apropiaţi, poate chiar prieteni de familie, care-i sunt 
slăbiciunile, pasiunile, maniile. Parcă se interesa un scriitor 
pentru a-i face biografia. Îmi spunea că de cancanuri nu are 
nevoie. Numai lucruri adevărate care priveau direct viaţa 
lui Sheridan. l-am trimis o primă scrisoare cu informaţii 
privind viaţa lui de familie: fostele lui amante, legătura cu 
Eva Morelli, fidelitatea lui faţă de Margaret Smith, ruptura 
cu fiul lui din cauza unui fals, cele trei locuinţe din New 
York, rezidenţele din Florida, din California şi câteva 
vilişoare neînsemnate, prin păduri, sau pe malul lacurilor. 

— "Totul într-o singură scrisoare! Se miră doctorul 
Alexandru Tudor. 

— Nu într-o singură scrisoare, ci gradat, continuă Max 
Taylor. El mă încuraja mereu. Spunea că afacerile merg 
bine. lar eu nu aveam de ce să mă plâng. Cam vreo trei luni 
a durat corespondenţa, princiar răsplătită. 

— Hm... Şi nu te-ai întrebat niciodată cine e individul şi 
cam ce vrea să învârtească? Întrebă comisarul Graisset. Nu 
te-ai gândit la el, nici o clipă, ca la un viitor client cu 
cotizaţii? 

— M-am gândit, oftă Max Taylor. Mai ales m-am întrebat 
de ce nu-şi culege singur informaţiile, dar nam găsit nici un 
răspuns, sau nu m-am omorât să-l aflu... 

— Ideea că se ferea să fie luat la ochi nu ţi-a trecut nici o 
clipă prin cap? Întrebă Achile Pommot. Asta ar fi însemnat 
că e un om cu o anumită reputaţie, de la care puteai să 
tragi mari foloase, dacă l-ai fi putut identifica... 

— M-am gândit multă vreme la treaba asta, răspunse Max 
Taylor. Dar eram într-o perioadă de relans în afaceri şi nu 
voiam cu nici un chip să încredinţez altuia afacerea, unui 
subaltern. Era prea bine plătită şi gândul că odată şi odată 
îi va sosi şi ei ceasul de a contribui la prosperitatea agenţiei 
nu mă părăsea, M-am deghizat şi m-am postat, adică mi-am 
găsit de lucru în preajma căsuţelor post restant de la oficiul 


la care trebuia să-i dau şi la care-i trimisesem unul din 
răspunsuri. Asta s-a întâmplat spre sfârşitul afacerii... Ştiam 
că nu voi fi recunoscut. Eram un bătrânel oarecare, obosit 
şi neluat de nimeni în seamă. Şi l-am văzut, l-am văzut când 
a luat scrisoarea din căsuţă. Era tot un bătrân, îngheboşat 
şi cam prăpădit, parcă era orb: purta ochelari negri. 

— Hmmm... Îl întrerupse comisarul Graisset. Atunci de ce 
spui: l-am văzut? Poate că era numai un emisar, un 
comisionar oarecare... 

— Nu ştiu de ce m-aţi întrerupt, îi răspunse aproape 
agresiv Max Taylor. Doar n-am terminat... Am luat bătrânul 
la ochi şi l-am urmărit, după un sistem special: observându-i 
numai încălţămintea. Avea pantofi galbeni, cu vârf ascuţit şi 
cu tocuri mai înalte decât cele normale. Nu era încălţăminte 
potrivită pentru un bătrân. Eu îmi pusesem nişte ghete 
vechi în picioare, împrumutate de la portarul agenţiei... 
Bătrânul meu a intrat într-o staţie de metro. Am mai apucat 
să-l văd cum se furişează în cabinele pentru bărbaţi. Era 
îmbrăcat într-un fulgarin gri larg, avea o pălărie obosită, 
era ghebos şi îşi târa greu o servietă scorojită. M-am ascuns 
după un automat cu ciocolată. După două minute am văzut 
ieşind din cabinetul pentru domni un tânăr, îmbrăcat 
elegant, cu o pălărie albă, cu boruri înguste, întoarse, care 
ducea pe braţ un pardesiu maron. Nici nu i-am dat atenţie. 
Nici în clipa când s-a oprit în faţa unui galantar pentru a-şi 
potrivi mai bine pălăria şi a-şi petrece după urechi ramele 
de aur ale unor ochelari fumurii. Doar din întâmplare, când 
a trecut fluierând nepăsător prin faţa mea, i-am privit 
pantofii: purta pantofi galbeni, cu vârful foarte ascuţit şi cu 
tocuri mai înalte decât cele normale. Nu puteam să-mi cred 
ochilor. Era chiar bătrânul metamorfozat. De uimire şi 
teamă nici nu mam mai luat după el. M-am trezit prea 
târziu, după ce l-a înghiţit metroul... La a doua scrisoare, 
după descoperire, nu m-am dus după el, dar la a treia, după 
vreo două săptămâni, m-am prefăcut iarăşi în bătrân, într- 
un pensionar îmbrăcat în haine, odinioară cazone, care-şi 


mai menținea încă ţinuta militară... Povestea se petrecea la 
alt oficiu, în Bronx. M-am învârtit şi m-am camuflat, dar n- 
am aşteptat multă vreme, din întâmplare. Am revăzut 
deodată, furişându-se îngheboşat, spre căsuţele automate, 
acelaşi bătrân, cu aceeaşi pălărie ponosită, cu aceiaşi 
ochelari negri, cu acelaşi fulgarin gri, deşi vremea era 
frumoasă, cu aceeaşi servietă scorojită. Numai pantofii îi 
avea schimbaţi, adică altă culoare, pentru că tipul 
rămăsese: tocuri mai înalte decât cele normale, vârfuri 
ascuţite. Culoarea era roşie, un roşu mai blând şi destul de 
uşor de memorat... A luat imediat scrisoarea din casetă şi, 
fără să se uite înapoi, a pornit pe sub trenul aerian spre una 
din staţii. El a urcat pe o scară, eu pe alta. L-am văzut cum 
se strecoară în saloanele pentru domni. Mi-am făcut curaj şi 
am intrat după el, într-o cabină vecină. Nu m-a simţit. 
Fluiera, dar auzeam cum îşi dezbracă fulgarinul cu două 
feţe, cum îşi deschide servieta, cum îşi înlocuieşte ochelarii, 
cum îşi schimbă pălăria. Am ieşit înaintea lui din cabină, am 
ieşit din salon. Nici nu m-am uitat în urmă. Era o singură 
cale, care abia la vreo zece metri se bifurca: spre metroul 
aerian, sau spre ieşire. Şi m-am lăsat depăşit de un tânăr, 
îmbrăcat elegant, cu pantofi roşii, un roşu blând, în 
picioare, cu pălărie ciudată: cu boruri înguste întoarse. Cu 
o mână îşi potrivea ochelarii fumurii cu rame de aur, 
cealaltă era ocupată de un pardesiu maron, prin îndoiturile 
căruia am zărit totuşi o servietă. El era: bătrânul cel orb, cu 
fulgarinul gri care aproape îi atingea călcâiele. M-am luat 
după el, dar din păcate l-am pierdut. A găsit un taxi şi s-a 
urcat în el. Până să găsesc şi eu unul, a dispărut taxiul 
Îngerului. 

— Hm... Şi te-ai mulţumit cu atât? Întrebă surprins 
comisarul Graisset. 

— Mi-am notat numărul taxiului... Răspunse Max Taylor. 
Unul din subalterni a dat de el, a interogat şoferul. L-a lăsat 
în faţa uneia din intrările grădinii zoologice din Bronx. N-a 
remarcat nimic altceva decât că s-a îndreptat spre o femeie 


care părea că-l aşteaptă. Şi aceste amănunte, şoferul şi le-a 
amintit întâmplător. Clientul îl grăbea, i-a promis bacşişul 
înviorător, care a fost mai mare decât costul cursei. De 
aceea l-a reţinut şi de aceea a fost curios să vadă cine îl 
aşteaptă. Din păcate n-a putut să vadă faţa femeii... 

— Chiar aşa: din păcate! Spuse Larry L. King. Dacă i-ar fi 
văzut faţa, ar fi recunoscut femeia... 

— Credeţi că era chiar Eva Morelli? Deveni brusc foarte 
interesat Max Taylor. 

— Hm... Eşti cam optimist... Îi tăie comisarul Graisset 
entuziasmul. Îţi imaginezi că după cele ce sau întâmplat vei 
mai prospera împreună cu agenţia dumitale de reclame?... 
Nu zic că după cum te prezinţi nu ai şanse să scapi de 
ştreang, dar de altele... 

— Numai de ştreang să scap! Îşi apucă bărbia Max Taylor. 
Restul e ceva care trece şi care se poate comprima... 

— Mai departe? Îl invită Larry L. King. 

— Mai departe?... Se cutremură Max Iaylor. Mai departe 
nu s-a întâmplat nimic. Corespondenţa a încetat brusc. 
Dealtfel nici nu ştiu ce i-aş mai fi putut spune... O storsesem 
pe Eva Morelli, care la rândul ei îl storsese pe Benjamin, 
eram sigur, de tot ce se putea şti despre John Sheridan. Dar 
corespondenţa a încetat atât de brusc încât mi-a fost teamă 
că mă zărise. În fiecare zi, înainte de a ajunge la agenţie, 
mă uitam cu spaima prin ziare. Oare nu scria despre vreun 
atentat cu bombe împotriva cocioabei în care-mi aranjasem 
birourile?... Nu ştiu cât timp a trecut de la încetarea 
corespondenţei. Uitasem de înger şi de ciudatele lui 
preocupări... Până ce m-am pomenit într-o zi cu o scrisoare 
de la el. Îmi cerea să-i dau un telefon într-o anumită zi, la o 
anumită oră... l-am dat telefon, mi-a mormăit ceva, nici n- 
am înţeles bine, apoi mi-a închis. Nu ştiu ce-a vrut... 

— Hm... Îl săgetă comisarul Graisset. Am impresia că iar ţi 
s-a făcut dor de aripi... Nu te-a vizitat nimeni după crimele 
de la Palissade? 


— N-ai făcut nici o legătură între informaţiile pe care i le- 
ai dat îngerului şi crimele de acolo? Întrebă micul Achile 
Pommot la rândul lui. 

— Ai dat un simplu telefon, sau ai citit dintr-o carte de 
rugăciuni? Trecu la atac şi Larry L. King. 

Max Taylor îşi ţinea cu amândouă mâinile bărbia. Abia 
după ce şi-o înţepeni bine începu să vorbească: 

— Trebuie să fac puţină ordine... Trebuie să-mi adun 
gândurile, se rugă el. Nu ştiu cu ce să încep... 

— Hm... Cu adevărul... Îl sfătui comisarul Graisset. 

— Cu adevărul... Dar n-o să mă credeţi, oftă Max Taylor. 
Am primit scrisoarea aceea... Era însoţită de zece bancnote 
a o sută de dolari fiecare. Mi se cerea să fiu la o anumită 
oră într-un bar pe malurile Hudsonului, cu o carte de 
rugăciuni la mine din care să citesc timp de o oră la un 
anumit număr de telefon. Spunea că dacă mi-e teamă pot să 
iau oameni de acoperire cu mine. Numărul de telefon urma 
să mi se comunice, chiar acolo la bar, cu câteva minute 
înainte de a începe rugăciunile. Trebuia să fiu la ora 
unsprezece foarte exact, sau nu mai ţin minte care oră, în 
orice caz dimineaţa, în faţa cabinei telefonice cu numărul 
patru, în spatele barului şi să ridic receptorul de la primul 
ţârâit şi apoi să notez numărul şi să telefonez imediat acolo. 
Indiferent dacă mi se va răspunde sau nu, indiferent dacă 
se va închide sau nu legătura, eu trebuia să citesc timp de o 
oră din cartea de rugăciuni... Am făcut exact ce mi s-a 
cerut... Am notat numărul de telefon... 

— N-ai recunoscut vocea? Întrebă doctorul Tudor. 

— Chiar dacă aş fi auzit-o vreodată nu puteam s-o 
recunosc, răspunse Max Taylor. Mi s-au dictat cifrele cu o 
voce care suna din fundul gâtului. Apoi mi s-a repetat 
numărul cu aceeaşi voce. Apoi s-a închis telefonul. Am dat 
imediat telefon la numărul notat, am auzit o răsuflare... Nici 
n-am strigat alo... Am început să citesc rugăciuni. Cine mă 
vedea îşi închipuia, probabil, că dictez vreo lecţie cuiva... 


— N-ai auzit nimic, n-a intervenit nimeni, nu ţi-a parvenit 
în receptor nici un zgomot? Întrebă Larry L. King. 

— Nu ştiu... se înfricoşă Max Taylor. Vă jur că nu ştiu. Nici 
nu ţineam receptorul la ureche. Citeam întruna în microfon, 
până ce am început chiar să înţeleg sensul rugăciunilor... 
Una zicea să te fereşti de cursele diavolului îmbrăcat cu 
chip de om... Atunci mi s-a făcut frică şi am închis 
telefonul... Trecuseră mai puţin de trei sferturi de oră, vreo 
patruzeci de minute. Am zis atunci că m-am întâlnit prima 
dată cu ceva mare în viaţă şi vă jur că am făcut donaţii la 
câteva biserici... Dar văd că tot s-a aflat până la urmă... 
Cartea de rugăciuni am lăsat-o într-un boschet... Nu ştiu 
cine ma recunoscut... Nu ştiu cine a trimis poliţiştii pe 
urmele mele... Am scăpat însă şi de inspectorul Larry King 
şi de domnul Bob Stewart, care a fost şi mai al dracului... 
Până la ora unsprezece, sau nu ştiu ce oră o fi fost, când am 
dat telefon, aveam alibiuri foarte solide. Care s-au 
controlat... Pe urmă am fost lăsat în pace. Îngerul nu m-a 
mai deranjat, n-am mai auzit de el, nu l-am mai văzut... 
Până ieri când am pătruns pe poarta şantierului. L-am 
recunoscut într-o fracțiune de secundă. Aceeaşi pălărie 
ciudată cu boruri înguste, întoarse, aceiaşi ochelari fumurii, 
cu rame de aur, care-i înlocuiau pe cei negri ai bătrânului şi 
când mam uitat apoi la încălţăminte... Poate aţi remarcat şi 
dumneavoastră: pantofi de comandă, cu vârfuri ascuţite şi 
tocuri mai înalte decât cele normale. Când am trecut pe 
lângă el, am îngheţat. Mai ales că nu mia întins mâna. Nici 
el, nici domnul Bob Stewart... Dar m-am gândit că nu ştie, 
în nici un caz nu ştie că eu lam văzut vreodată, fie sub 
deghizamentul de bătrân, fie aşa cum arăta: elegant, cu 
pălăriuţa lui specială, cu ochelarii fumurii încadraţi în aur, 
cu pantofii lui ciudaţi, neobişnuiţi... De spaimă însă nu 
puteam să scap... Nu ştia că-l cunosc, dar eu îl cunoşteam: 
era cel care îmi ceruse informaţiile despre John Sheridan, 
cel care mă pusese să citesc rugăciuni la telefon, aducându- 
mă la un pas de ştreang... 


— N-ai schimbat niciodată vreun cuvânt cu el, nu lai văzut 
niciodată mai de aproape? Întrebă doctorul Tudor. 

— Nu ştiu de ce nu mă credeţi? Se sperie Max Taylor. V-am 
spus tot ce ştiu despre el. Nu l-am văzut niciodată în altă 
parte, n-am schimbat niciodată vreun cuvânt cu el... 

— Ce s-a întâmplat cu explozia safeului dumitale? Întrebă 
Achile Pommot. Ce-a dispărut din el? 

Max Taylor deveni livid, sudoarea îi inundă faţa: 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat... Încercă el să se 
stăpânească. Am mai multe safeuri la agenţie. Vreo 
paisprezece... Nu mă miră că s-a putut sparge, ci că a fost 
ales exact cel care conţinea corespondenţa dintre Benjamin 
şi Eva Morelli şi scrisorile Îngerului... Am făcut o scurtă 
incursiune în pegră şi am dat de urmele spărgătorului. Am 
aflat şi cine l-a tocmit şi cu cât a fost plătit şi cum a dat 
spargerea... Doar cu câteva zile înainte de a primi invitaţia, 
am detectat identitatea domnului Bob Stewart ca autor 
moral al spargerii... Dar din păcate n-am ştiut că e 
secretarul particular al celui care-mi trimisese invitaţia. Ar 
fi fost ca un semnal de alarmă... 

— Ai făcut vreodată, adică în ultimul timp, pentru că 
înainte nu se putea, ai făcut vreo analogie între cel care 
semnase Îngerul şi autorul invitaţiei: Angelo Petti? Întrebă 
Larry L. King. 

— Pardon?! Tresări Max Taylor. Extraordinar! Abia acum 
îmi apare asemănarea celor două nume! Îngerul... Angelo 
Petti. Nu m-am gândit nici o clipă... 

— Ce ai găsit în safeul corporal al lui Angelo Petti? Se 
interesă Achile Pommot. 

— Care safe? Întrebă livid Max Taylor. 

— Hmm! Ameninţă comisarul Graisset. 

Max Taylor îşi luă iarăşi crucea în spate: 

— Era mort! Vă jur că era mort!... Adică aşa cred. Nu i-am 
făcut nimic. Ştiam că ia somnifere, şi... 

— Avuseseşi grijă să-l droghezi pe Bob Stewart... Îi aminti 
Larry L. King. 


— Da... Recunoscu Max Taylor. Am trecut prin camera 
numărul unsprezece pe terasa de la babord, apoi am intrat 
pe uşa de la terasă în camera lui Angelo Petti. Dacă n-aş fi 
găsit-o deschisă, n-aş fi intrat înăuntru. Făceam o simplă 
încercare. Ştiam că sunteţi la bar, pe domnul James Ladd îl 
văzusem intrând la Eva Morelli, iar pe domnul John 
Sheridan la Margaret Smith... 

— La ce oră? Întrebă Achile Pommot. 

— Cred că era ora două, răspunse Max Taylor. Mam furişat 
chiar prin camera dumneavoastră pe terasă, v-am spus. M- 
am apropiat de pat şi am început să scotocesc. Ştiu foarte 
bine unde se află ascunzătorile corporale. Am tras brâul, 
foarte uşor, parcă se desfăcea singur şi am simţit undeva un 
plic. L-am luat şi am plecat pe unde venisem. Mai întâi mam 
oprit însă pentru două secunde în spatele draperiei. Era 
lună şi voiam să ştiu dacă aveam scrisorile adevărate. Le- 
am recunoscut după pipăit. Îngerul scria pe o hârtie aparte, 
groasă şi poroasă ca o sugativă. Celelalte scrisori mai 
purtau încă miros de parfum. „Guerlain”-ul Evei. De pe 
terasă, de-acolo, leam aruncat în apă. Nici n-am vrut să mă 
mai uit la ele. Ştiam că pierd o avere, dar nu mă mai 
interesa nimic. Îngerul nu trebuia să mă aibă la mână... 

— Altceva n-ai găsit? Întrebă doctorul Tudor. Un singur 
plic, atât? 

— Asta e tot ce-am găsit eu... Spuse Max Taylor. Vă daţi 
seama că n-am nici un interes să ascund ceva. La ce mi-ar 
mai folosi?... Singura mea şansă de indulgență şi răsplată 
ar fi să vă ajut la elucidarea cazului, prin mărturisirea 
întregului adevăr. N-am găsit nimic altceva, dar nici n-aş fi 
luat altceva. Norocul a făcut să dau de la început peste 
plicul meu... Norocul...! 

— Norocul... Îi repetă doctorul Tudor cuvântul. 

— Abia dimineaţă am descoperit pe perne urmele de 
sânge. Eu crezusem că e transpiraţia lui, iar cămaşa o 
lăsasem, la înapoiere, în sacul de spălat, din faţa cabinei, 


fără s-o privesc. Am ştiut că s-a terminat cu mine... Darnul- 
am ucis eu, vă jur! 

— Mai era cineva pe coridor? Întrebă Achile Pommot. 

— Domnul John Sheridan, răspunse Max Taylor. leşea de la 
Margaret Smith. 

Capitolul VIII. 

John Sheridan era complet schimbat. Nu mai era acelaşi 
de la bar, nici în vorbe, nici în gesturi, dar nimeni nu-şi 
dădea seama dacă schimbarea lui e în bine sau în rău, dacă 
pare mai tânăr sau mai bătrân, dacă e vesel sau trist. 
Uneori dădea impresia unui echilibrist, suspendat pe o 
sârmă, la mare înălţime, care şi-a aruncat cumpăna pentru 
a dansa cu frenezie un dans al morţii. Alteori părea afundat 
într-o mocirlă, fără simţuri, fără puteri, numai cu degetele 
afară, agăţându-se de aer şi ceaţă. 

— În fond ce doriţi de la mine? Întrebă el în clipa când 
pătrunse în cabina căpitanului Velazza. Nici nu mă 
interesează cine sunteţi, deşi mi se pare că v-am cunoscut şi 
am băut împreună, nu de mult. Ce doriţi?... Nu vedeţi că 
nimeni nu are curajul să-mi spună ceva ce am aflat 
primul?... Toate declaraţiile pe care le fac se pot întoarce 
împotriva mea!... Hai, spuneţi! Spuneţi formula!... Credeţi 
că există tribunal care ar avea curajul să mă judece?... 
Credeţi că există judecători care ar avea curajul să mă 
condamne?... Credeţi că există călăi care ar avea curajul să 
mă omoare?... Domnilor, totul e o aiureală! O greață! O 
deşertăciune scârboasă!... Nu vă fie teamă, că n-am 
omorât-o eu. Mă uit de dimineaţă în ochii fiecăruia... Mă uit 
şi simt că-mi trece toată ura. Toţi suntem nişte mizerabili, 
nişte târâturi, nişte gelatine scârboase în care s-au băgat 
câteva ciolane... Toţi am făcut crime... Şi ea... Mereu îmi 
spunea, de un an de zile, că toţi ucidem ceea ce iubim... De 
zece ori mi-a spus că ea a ucis-o pe Margaret... Atunci n-am 
crezut-o, acum încep s-o cred... De zece ori mi-a spus... Dar 
ce vă interesează pe dumneavoastră ce mi-a spus 
Margaret?... Mi-a spus că într-o bună zi se va omori... Dar 


ce vă interesează asta?... Dumneavoastră vreţi să ştiţi 
foarte concret: la ce oră am intrat la ea... la ce oră am ieşit 
de la ea... Şi pe urmă, gata! Ce s-a întâmplat acolo pentru 
dumneavoastră sunt vorbe... Vorbe. Vorbe. Nu ştiu... Nu 
ştiu nimic... Poate că asasinul era încă înăuntru... Nu ştiu... 
Am găsit-o jos, goală... Aşa cum îi plăcea ei să doarmă... Am 
ştiut că e moartă, din clipa când a sunat telefonul şi am 
auzit la capătul celălalt un horcăit de plăcere: 
haaaaaaaahcch hccchaaa! Credeţi că sunt nebun?... Aşa m- 
a ţinut la telefon, aproape un minut... Parcă-mi auzeam 
gâjâitul, satisfăcut, triumfător... Am simţit până în unghii că 
i s-a întâmplat ceva lui Margaret... Am ridicat-o pe pat. Am 
văzut perna muşcată de dureri şi convulsii, am văzut 
urmele genunchilor lui pe abdomen, am văzut urmele 
strânsorii lui pe braţe. Probabil că i-a presat perna cu 
capul, pentru că era muşcată pe ambele feţe. Amândoi 
muşcau. El apăsa, ea se zvârcolea. Până ce ea a înţepenit... 
Am ridicat-o pe pat şi am învelit-o, iam făcut semnul crucii şi 
am plecat... Totul se terminase. Margaret plătise... Ştiam de 
un an că va plăti. Într-o clipă de fulger am simţit ceva. Apoi 
am uitat. Când am văzut-o moartă, mi-am amintit clipa 
aceea... Şi ştiu că în curând va veni o clipă, una singură, în 
care voi uita că a existat ea. Pur şi simplu voi uita: într-o 
singură clipă. Va deveni o cifră în contul celor 57 de dolari, 
minus 8 ai mei... Da, în clipa când am văzut-o, jos, moartă, 
am ştiut pentru prima dată în viaţa mea că am furat exact 
49 de dolari... De aceea cred că bătrânul John Sheridan şi-a 
plătit datoria... Aşa o fi fost scris: mai întâi fiica... pe urmă 
soţia... Amândouă asasinate... Hotărâsem amândoi să ne 
căsătorim în timpul croazierei... Nici măcar nu mă 
interesează cine e asasinul, nici de ce a făcut-o. Domnilor, 
consider că mi-am plătit datoria, cei 49 de dolari. Probabil 
că de azi înainte începe cu adevărat viaţa mea... Mi se pare 
că am 55 de ani. Începând din acest moment am un fiu: 
Benjamin Sheridan. În numele lui, vă salut! 


— Hmm... Încercă să-l oprească Georges Graisset. Nu e 
loial, domnule Sheridan. 

— Dar ce e loial, domnule hm? Se înfipse John Sheridan în 
pragul uşii. Ce e loial?... Mi-am început viaţa cu o 
neloialitate. Poate că din cauza celor 49 de dolari furaţi a 
fost omorât cineva... Poftim! Mi-am plătit neloialitatea... Ce 
mai vreţi? 

— Nu e loial! Se încăpăţână comisarul Graisset. Nu ştiu de 
ce, dar aşa simt eu. Am impresia că plecaţi în viaţa aia nouă 
despre care vorbiţi, tot ca un hoţ, furând iarăşi ceva... Poate 
încrederea în oameni, poate altceva, nu ştiu... lar nu plecaţi 
limpede, domnule Sheridan. Nu schimbaţi nimic, ci vă 
continuaţi destinul... Asta voiam să vă spun şi eu, fie numai 
pentru că am băut într-o seară câteva sticle de bere. Vă 
salut şi eu! 

— Hm... Făcu comisarul Graisset după plecarea lui John 
Sheridan. Nu puteam să-l las să plece aşa, salutându-ne 
scurt, ca unul care are în buzunar toate oasele noastre. 
Trebuia să-l salut şi eu. Poate că l-am dus pe nedrept în 
carapacea lui cea veche, pentru care, slavă Domnului! A 
plătit destul, dar nu trebuia să-l las nesalutat. Să simtă şi el 
că nu e stăpân chiar pe toate oasele lui... Hm... Asta a fost! 

— Cu toată criza lui, interveni Larry L. King, ne-a spus 
destule: ora la care a fost asasinată Margaret, felul cum a 
găsit-o, felul cum a fost asasinată... 

— Şi mai ales telefonul... Horcăitul la telefon, adăugă 
doctorul Tudor. Un fel de invitaţie la culpabilitate... 

După câteva clipe pătrunse în încăpere Eva Morelli. Avea 
şi lacrimile necesare în colţul ochilor, avea şi cuvinte de 
durere, avea şi un licăr ciudat în priviri. 

— Hm... O cercetă comisarul Graisset. Probabil că domnul 
Sheridan v-a spus că are, în sfârşit, un fiu. 

— Meritul nu este nici al lui, nici al fiului, ci al meu! 
Răspunse foarte prompt actriţa. Când a căzut în books-ul de 
pe strada 42 puteam să-i zic un adio cu palme. Pentru că 
din cauza lui s-au întâmplat toate. Dar am avut fler şi 


răbdare, ceea ce nu prea au femeile. Îl vom obliga pe 
Sheridan, bătrânul, să se mute la vila lui cu tablouri, iar noi 
vom cumpăra toată presa... Nu ca să mă laude pe mine, 
pentru că oricum mă laudă toţi, ci ca să nu mai laude pe 
nimeni altcineva... Aş fi putut jura că în clipa când Margaret 
nu va mai fi între noi, Sheridan, bătrânul, va avea un fiul... 
Pentru că de fapt e fratele lui, făcut în altă parte şi 
recunoscut târziu. Dar numai noi trei ştim asta... Brrr! 
Numai noi trei o ştiam până acum... Dar îmi închipui că 
dumneavoastră sunteţi foarte secretoşi. Ma luat gura pe 
dinainte... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Acum se explică de ce 
are numele Benjamin... 

— Ne-ar interesa câteva lucruri în legătură cu Margaret 
Smith, profită Larry L. King de pauza neaşteptată. 

— Margaret! Sărmana Margaret. Am ştiut că va sfârşi 
aşa... Prea nu i se potrivea rolul pe care-l juca în viaţă... Să 
ştiţi că ea nu umplea un singur loc. Ea umplea o groază de 
locuri. Acum putem vorbi deschis. Moartea ei eliberează 
toate aceste locuri. Cam peste tot se spunea aşa: Uită-te la 
Margaret! Peste tot se zicea aşa. În dragoste, în familie, în 
societate. Mereu simţeai că eşti tu dar şi Margaret. În 
sfârşit, acum rămâi numai tu. Nimeni nu te va mai compara 
cu Margaret, nimeni nu te va mai săruta cu ochii închişi, 
gândinduse că o sărută pe Margaret... Şi aşa mai departe... 
E o eliberare a femeii, asta e! 

— Ştiţi, probabil, că Margaret a murit asasinată, i se 
adresă cu politeţe timidă Achile Pommot. Într-o cameră 
vecină cu a dumneavoastră. Probabil că aţi fost şi 
prietene... Nu aveţi nici o idee asupra... Asupra celui care 
ar fi putut face gestul? 

— Ca să fiu sinceră cum n-am fost niciodată în viaţa mea, 
se hotări Eva Morelli, vă pot spune două lucruri: eu n-am 
omorât-o! Nu cred că aş putea vreodată să omor oameni, cu 
mâinile mele. Vedeţi cât de sinceră sunt... Şi în al doilea 
rând: nu cred că există bărbat care ar fi putut s-o ucidă pe 


Margaret! Numai un monstru, un nebărbat... Nu ştiu cum 
să vă spun... Ca să ucizi o femeie ca Margaret, trebuie să 
urăşti femeia... Cum să spun... Să urăşti ideea femeii, să nu 
fii făcut de o femeie... Acum sunt foarte sinceră, dar sunt 
atât de proastă că nu pot să vă fac să înţelegeţi. Un bărbat 
nu putea s-o ucidă pe Margaret, imposibil! 

— Nici dintr-o răzbunare cumplită? Întrebă comisarul 
Graisset. 

— S-ar fi dus cu cuțitul spre ea, răspunse Eva Morelli. 
Dacă ar fi găsit-o cu spatele poate că i l-ar fi împlântat. Dar 
dacă s-ar fi întors spre el, ar fi căzut în genunchi. Aceasta 
era puterea lui Margaret. Era prea departe ca s-o atingi... 
Nu! Nu putea fi ucisă de un bărbat! 

— Nici dacă prin aceasta şi-ar fi salvat viaţa? Întrebă 
doctorul Tudor. 

Eva Morelli rămase câtva clipe în cumpănă. Apoi zise: 

— Nu ştiu... N-am trecut prin asemenea situaţii. Am trecut 
prin momente când din răzbunare aş fi putut omori pe 
cineva, sau din ură, sau din gelozie. Momente trecătoare 
dar care îţi dau senzaţia gestului. Uneori simţi cum 
învârteşti cuțitul în carnea celui pe care-l urăşti, sau a celei 
pe care vrei să te răzbuni, dar acest sentiment de care 
vorbeşti dumneata nu l-am simţit... O femeie, da! Putea s-o 
omoare, din dorinţa de a se elibera, nu neapărat din ură, 
sau din invidie, sau din răzbunare, sau din gelozie... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Aşa se întâmplă cu 
femeile. Îşi găsesc întotdeauna merite, nu scuze pentru un 
asemenea act... Hm... Păcat că nu s-a instituit şi un 
premiu... 

— Dumneavoastră nu ne puteţi înţelege... se enervă Eva 
Morelli. Dumneavoastră ce ştiţi altceva? Să culegeţi cele 
mai frumoase femei... 

— Hm... O întrerupse comisarul pentru o clipă. E un fel de 
a culege, cu pasiune, nada undiţei... 

— Mă rog... se mai înveseli Eva Morelli. Fie şi aşa! Ştiţi 
mai bine... Dar fiecare femeie se vrea unică, pentru a şti că 


numai ea poate să fie acolo unde este: pe firmele luminoase, 
sau în patul unui hotel scârbos. Asta făcea Margaret Smith: 
întâi era ea peste tot, sau mereu era ea peste tot. Nu trăiam 
în moda ei, în rochiile pe care le purta ea, cum ni le oferă 
manechinele, ci în înfăţişarea ei. Şi nici o femeie nu poate 
suporta asta... 

— Niciodată n-aţi simţit-o într-o stare de durere, sau de 
disperare, altfel decât era de obicei? Întrebă Larry L. King. 
— Vrei să spui dacă n-am văzut-o ca orice om, înţelese şi 

mai departe Eva Morelli. Am simţit ceva, cu vreun an în 
urmă, în perioada când se discuta peste tot cazul Duffin. Am 
întâlnit-o întâmplător în societate, pentru că de obicei o 
evitam. Şi am întrebat-o ce crede despre dublul asasinat şi 
tripla tragedie... Atunci am simţit-o cum se frânge. Numai o 
clipă. Pentru că a schimbat imediat vorba. M-a întrebat 
dacă mi s-a întâmplat vreodată să mă las acostată de un 
necunoscut, un quidam, era expresia ei şi cum aş reacţiona 
dacă încercând să-l îndepărtez m-aş pomeni că-mi trăsneşte 
două palme adevărate. l-am răspuns că aş sări cu dinţii în 
gâtul lui, iar cu mâinile i-aş scoate ochii. Probabil că 
pregătea o emisiune pentru televiziune. S-a uitat la mine, 
nu ştiu cum şi mi-a spus că zeii pălmuiţi se rostogolesc la 
picioarele celui care a lovit şi că trebuie să se 
rostogolească, de vreme ce au fost loviți. Zeii trebuie să 
oprească intenţia însăşi, zicea ea, iar eu i-am spus că nu mă 
interesează filosofia ci gâtul celui care m-a trăsnit, super 
zeu să fie. Bineînţeles că mi-a întors spatele ca unei 
gâsculiţe vulgare... 

— Ceva, ceva începe să se clarifice... Spuse Larry L. King 
după plecarea artistei. Eu totuşi înclin spre părerea că unul 
din somnifere nu s-a luat imediat... 

— E foarte posibil, încuviinţă doctorul Tudor. 

— Să nu uităm că Bob Stewart nu i-a dat somniferul, ci 
numai i l-a preparat, continuă Larry L. King. După felul cum 
se conturează evenimentele... 


Ţârâitul soneriei aduse tăcere în cameră. Era un ţârâit 
încet, fără stridenţe, abia se auzea, dar foarte activ prin 
timbrul şi neîntreruperea lui. Larry L. King întinse mâna şi 
ridică receptorul. Era vocea lui Peter Duffin. Îi ruga pe toţi 
să vină în camera lui. Imediat. 

Invalidul zăcea în acelaşi fotoliu lipit de geamul terasei, 
stabilind astfel o depărtare netă între el şi musafiri. 

— Am primit până acum cinci telefoane, începu el. Două în 
cursul nopţii trecute, trei în cursul dimineţii. Cineva, mă 
întreabă de departe, parcă din ceruri, dacă mai trăiesc. 
Abia îi aud cuvintele. Nu mă întreabă dacă voi muri, ci dacă 
mai trăiesc... 

— O invitaţie la moarte, înţelese doctorul Tudor. 

— Da. Şopti bătrânul. Am simţit că e o invitaţie la moarte. 
O aşteptam. Nu ştiu din partea cui vine, poate de la cineva 
căruia i-am jefuit actul răzbunării, sau căruia i-am pricinuit 
mari pagube... Aşa cum eu miam asumat rolul de judecător 
şi el poate să-şi asume acest rol şi astfel să-mi indice 
singurul drum pe care-l pot face... Dar mai înainte vreau să 
ştiţi câteva lucruri, de aceea v-am chemat pe toţi: ca să 
existe o declaraţie clară, pentru a nu cădea nenorocirea pe 
capul altcuiva... Da... Eu, cu mâinile mele, l-am ucis pe 
asasinul soţiei şi fiicei mele. Am aşteptat până a adormit... 
Apoi am intrat în camera lui, folosind uşile de la terasă. 
Luasem cu mine o vază de marmură. Nu ştiu ce divinitate 
mi-a condus paşii. Nu m-am lovit de nimic, poate pentru că 
îmi imaginam că sunt în camera mea şi că mobilierul era 
aranjat la fel. Ştiam unde îşi ţine capul, doar îl auzisem 
vorbind mai înainte, îl auzisem sforăind, înainte de a părăsi 
camera. Cu mâna stângă i-am căutat capul, i l-am găsit şi cu 
mâna dreaptă l-am lovit, l-am izbit cu vaza, la câţiva 
centimetri de degetele mele. Am vrut să fiu sigur că nu se 
va scula când îi voi apăsa perna pe faţă. Nu s-a sculat. l-am 
apăsat perna până când am ajuns cu numărătoarea la o 
mie. Nu mai putea să trăiască... Pe urmă m-am întors în 
cameră. N-am regretat şi nu regret nici acum şi nu voi 


regreta niciodată, chiar dacă m-aş mai naşte odată. Am 
făcut exact ceea ce trebuia să fac. Vreau să se ştie că eu 
sunt ucigaşul ucigaşului. Am omorât, fără remuşcări şi 
premeditat, pentru că un invalid ca mine nu poate ucide 
decât premeditat... V-am chemat pentru a auzi această 
declaraţie şi pentru a vă răspunde la orice alte întrebări la 
care vă pot răspunde. Vreau să am conştiinţa împăcată... 

Era un moment de emoție dezlânată, de tăcere ciudată, 
era un moment greu de definit şi mai ales se simţea în aer o 
ameninţare, o primejdie. 

Primul se dezmetici Larry L. King, înaintea micului Achile 
Pommot care-şi încurcase iarăşi degetele. Simţea că trebuie 
să se grăbească şi dădu imediat glas gândului care-l 
obseda: 

— După plecarea Margaretei Smith, după ce a spus că ia, 
sau că a luat somniferul, Angelo Petti s-a culcat imediat? 

— După plecarea Margaretei?! Părea că-şi aminteşte 
invalidul. Dar au mai trecut ore până când l-am auzit 
sforăind, până am ştiut sigur că doarme... 

— De ce atât de târziu această senzaţie de siguranţă? 
Întrebă Achile Pommot. 

— N-a fost o senzaţie, răspunse bătrânul, ci o constatare 
sigură. Am ştiut că a adormit, pentru că iam auzit sforăitul. 

— Numai atât? Îl invită doctorul Tudor să spună totul. 

— Am ascultat mereu la perete, spuse cu oarecare jenă 
Peter Duffin, dar îşi regăsi imediat glasul natural. Am 
ascultat şi am auzit mereu, adică nu mereu, auzeam din 
când în când zgomote... Scârţâit de mobile, paşi, icnituri... 
Erau şi pauze de linişte, dar nu mă grăbeam. Aveam doar 
toată noaptea la dispoziţie. Şi am făcut bine că nu m-am 
grăbit. Pentru că după o pauză, auzeam iar zgomote... 
Angelo Petti nu dormea, nu adormise. De câteva ori am 
auzit şi uşa închizându-se şi deschizându-se, foarte încet, 
dar auzul unui orb e mai ascuţit decât al altuia. Nu puteam 
să mă înşel... Abia după o pauză lungă, de o oră, poate mai 
bine, am auzit sforăitul... 


— Hm... V-aţi putea aminti şi ora... cu aproximaţie... se 
interesă comisarul Graisset. 

— Din păcate, nu... Răspunse Peter Duffin. Ştiu numai că 
era ora cea bună. Poate că trecuseră trei ore de la discuţia 
lui Angelo Petti cu Margaret, de când miai dat dumneata al 
treilea telefon, când n-ai vrut să mai răspunzi... 

— Al treilea telefon?! Se miră Larry L. King căruia i se 
adresase invalidul. A, da! Îmi amintesc: La primul mi-ai 
răspuns, la al doilea nu mi-ai răspuns, la al treilea mi-ai 
răspuns din nou... 

— Nu... Spuse Peter Duffin. După ce am vorbit ultima dată, 
înainte ca Margaret să intre la Angelo Petti, ai mai sunat şi 
când am ridicat receptorul nu miai mai răspuns... 

— Imposibil! Se retrase Larry L. King. Dar asta nu are nici 
o importanţă... 

— Ba s-ar putea să fie foarte important... Interveni 
doctorul Tudor. Înainte de a auzi discuţia dintre Angelo 
Petti şi Margaret Smith, a mai sunat odată telefonul şi n-a 
răspuns nimeni la aparat, domnule Peter Duffin? 

— Da... Răspunse cel întrebat. N-a răspuns nimeni şi am 
închis aparatul. Dar în clipa de faţă nu mai contează nimic. 

— Dumneata, domnule Larry King, nu l-ai sunat niciodată 
pe domnul Peter Duffin numai pentru a-i auzi vocea şi apoi 
a-i închide telefonul? Îşi continuă doctorul Tudor 
întrebarea. 

— Eu eram cel interesat, răspunse Larry L. King. 
Dumnealui mi-a închis telefonul, eu însă nu! Telefonul 
începu deodată să ţârâie. Răspunse Achile Pommot care se 
afla cel mai aproape, dar legătura se închise imediat. 

— Judecătorul! Şopti Peter Duffin ducându-şi ceva spre 
gură. Judecătorul... Nu vă apropiaţi... Am între dinţi 
capsula cu cianură. O port la mine de un an. În câteva 
secunde o voi sparge! Nimeni nu mă poate împiedeca. Mi- 
am făcut datoria, trebuie să mor. 

— Nu! Încercă să-l oprească doctorul Tudor. E o crimă 
ceea ce vrei să faci, mai mare decât cea de la Palissade... 


— Gata... se mai auzi şoapta lui Peter Duffin, apoi trupul i 
se zgâlţâi, apoi totul alunecă. 

— Nimeni nu trebuie să afle că a murit! Spuse doctorul 
Tudor. 

— Dacă toate acestea s-ar întâmpla într-o carte, spuse 
Larry L.. King, abia de acum înainte ar începe speculaţiile 
autorului. Evidenţele ar fi infirmate, declaraţiile ar fi 
contrazise, s-ar căuta legături şi relaţii abile şi ciudate între 
diferite personaje şi ne-am pomeni: bum! Cu un 
deznodământ absolut neaşteptat... De pildă, de ce să nu ne 
închipuim că John Sheridan, atotputernicul John Sheridan, 
a aflat despre legătura Margaretei cu Angelo Petti? Nu i-ar 
fi fost greu să-l convingă pe Peter Duffin să se transforme în 
justiţiar şi să-l omoare pe ucigaşul de la Palissade, în timp 
ce el îi venea de hac complicelui: adică o ucidea prin 
sufocare pe Margaret. Mai ales că lupta dintre ucigaş şi 
victimă ne-a fost descrisă cu atâtea amănunte şi cu atâta 
forţă chiar de John Sheridan... 

— Da... Zâmbi cu naivitate şi modestie mărunţelul Achile 
Pommot. Dar pe mine, mobilurile pasionale nu mă satisfac, 
nu mă mulţumesc... În domeniul acesta se pot încurca atât 
de uşor, atâtea iţe, încât absolut oricine poate fi scos din 
buzunar, adică din cerneală, sau din literele maşinii, pentru 
a fi prefăcut cu câteva ajustări, adăugate pe urmă în carte, 
într-un feroce asasin... Nu! Eu sunt pentru un alt gen de 
mobil, cel mai frecvent, cel mai adevărat, care, la urma 
urmei, a cauzat şi tragedia de la Palissade. Qui prodest? 

— Hmm... Răspunse comisarul Graisset. Muzeelor. Ele au 
profitat de pe urma jafului Sheridan, numai muzeele. 
Singurul care putea să umfle... Scuzaţi-mi expresia... Un 
milion de dolari, domnul... Adică, mă rog, confratele nostru, 
Bob Stewart, a fost dezmoştenit şi de John Sheridan. Atunci 
când i-am arătat cecul lăsat de Angelo Petti, după ce mi-a 
spus că nici ca hârtie de aprins luleaua nu merită să fie 
folosit, tot atunci mi-a spus că întrucât a intervenit justiţia 


divină, va răsplăti, nu cu jumătate de milion, ci cu mai multe 
milioane, toate religiile din America, fără nici o deosebire... 

— Iată mobilul unei crime viitoare! Ţâşni Larry L. King. Un 
mobil multiplu, pentru cel puţin două crime, un mobil în 
care se înghesuie: ura, onoarea, răzbunarea, disprețul, 
trădarea. Sărmanul Bob Stewart! Câte visuri îşi făcuse în 
vreme ce umbla ca o cârtiţă prin pământuri străine! 

— Eu aş repeta întrebarea: qui prodest? Se făcu din nou 
auzită vocea lui Achile Pommot. Mai sunt şi alţii interesaţi în 
afacerea asta... De pildă: cuplul Max Taylor - Eva Morelli... 
Cât de uşor ar fi să se presupună că Max Taylor a găsit ceva 
mult mai preţios în safeul corporal al lui Angelo Petti!... 
Hârtiuţele acelea semnate Îngerul şi scrisorile de care Max 
Taylor nici nu mai avea nevoie nu reprezintă oare prea 
puţin pentru o ascunzătoare atât de tăinuită? 

— Prea puţin! Încuviinţă imediat doctorul Tudor. Era 
singurul loc şi singura şansă, sau mai bine zis: ultima şansă 
de a mai afla ceva despre Îngerul... Sărăcia ascunzătoarei 
ni l-a lăsat cam alb, cam imaculat... Am putea să-l numim: 
Îngerul alb. A apărut şi a dispărut ca un înger, ca o 
vedenie... 

Achile Pommot se străduia să-şi amintească un anumit 
lucru. lar îşi trimisese degetele în recunoaştere. 

— Da... se bucură el. Mă gândeam la un vers... Mi se pare 
dintr-o poezie populară românească, sau cam aşa ceva: „Să 
vrei pân! la mie, să poţi pân” la şase...” Cam aşa s-a 
întâmplat şi cu îngerul nostru alb. A vrut să zboare prea 
sus, prea sus... Fără să-şi fi antrenat aripile, sau chiar fără 
aripi. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Au mai rămas 
inocenţii. Inocenţii. Ei îmi mănâncă zilele şi nopţile, ei nu 
mă lasă să trăiesc... Oare căpitanul Velazza care avea cheia 
tuturor cabinelor, nu-şi aruncase din întâmplare şi altădată 
o privire fugară în casa de fier?... Şi acest individ, care e cu 
totul altul decât cel care pare, acest James Ladd, comun ca 
un perete, dar idol al tuturor femeilor, el nu aflase oare 


nimic de la Margaret, ceva care să-l ducă spre depozitul cu 
cinci milioane de dolari? 

— Începem şi noi să ne aprindem, spuse Larry L. King. 
Exact ca în romanele polițiste. Dar nu-mi închipui nici o 
clipă că am epuizat toate relaţiile şi combinaţiile posibile. 
Mai bine să-l luăm pe fiecare în parte. Fiecăruia să-i 
acordăm un mobil aparent şi să-i descoperim şi condiţiile în 
care ar fi putut ucide. Cred că fiecare se poate bucura de 
aşa ceva. Chiar şi noi... lar după ce glumim îndeajuns cu 
cititorul, îl disculpăm pe fiecare: unu, doi, trei, patru, 
etcetera şi apoi: bum! O nemaipomenită lovitură de teatru! 

— Din păcate, oftă doctorul Tudor, sunt toate 
probabilitățile să se întâmple chiar aşa şi cu acest 
supercaz... 

— Şi mie îmi plac enorm speculaţiile, mărturisi Achile 
Pommot privind o clipă, cu coada ochiului, spre doctorul 
Tudor. Dar cazul acesta prezintă câteva date clare şi sigure. 
Mai întâi ideea lupului singuratic... Sau, dacă ne e poftă de 
niţică ironie englezească, s-o numim a îngerului singuratic. 
Există cineva care se îndoieşte că afacerea Sheridan şi 
crimele de la Palissade nu sunt opera unuia şi aceluiaşi 
individ?... O supun la vot! 

— Îngăduiţi-mi un amendament! Ceru doctorul Tudor. 
Actele concrete aparţin unuia şi aceluiaşi individ, dar 
pregătirea întregii afaceri s-a putut face numai cu ajutorul 
unor complici, mă refer la pregătirea condiţiilor loviturii, nu 
la ideea ei, care, nu încape îndoială, e a unui singur creier. 
În speţă, îngerul s-a folosit de doi complici, amândoi 
inconştienţi, după toate probabilitățile: Max Taylor şi 
Margaret Smith. 

— Hmm... se cam codi comisarul Graisset. Max Taylor 
inconştient...?! Această otreapă a societăţii, această gazetă 
tăinuită a murdăriei şi josniciei...! 

— Şi totuşi a fost un complice inconştient, în ciuda 
destinului său de răufăcător, răspunse doctorul Tudor. N-a 
ştiut nici pentru ce, nici pentru cine lucrează. Ca şi 


Margaret Smith. Cu singura deosebire că Margaret nici n-a 
ştiut că lucrează pentru ceva sau cineva... 

— În schimb l-a cunoscut pe cel care lucra! Se avântă 
Larry L. King. Spre deosebire de Max Taylor care nu l-a 
cunoscut. Deci deosebirile se neutralizează... 

— Nu! Se opuse doctorul Tudor. Margaret n-a ştiut pentru 
cine lucrează... Să ne amintim discuţia pe care a avut-o cu 
Eva Morelli, probabil la câteva zile după lovitură, când Eva 
a simţit-o pentru prima dată că se clatină şi mai ales 
continuarea discuţiei, acea poveste ciudată a tiranului 
necunoscut. Margaret Smith nu l-a cunoscut dinainte pe 
asasin. A fost dintr-o dată, fără nici un preambul, fulgerător, 
subjugată de el. Probabil chiar cu acele palme care ar fi 
făcut-o pe Eva Morelli să sară cu dinţii în beregata 
necunoscutului. Şi a devenit o unealtă inconştientă în 
mâinile şi în gândurile asasinului, una din cele mai de 
seamă în angrenajul supercazului. Probabil că Margaret 
Smith ia furnizat îngerului cele mai intime şi mai 
importante amănunte despre Sheridan: slăbiciunea şi 
obsesiile lui reale, valoarea galeriei de pe marginea 
lacurilor şi altele. Şi pe măsură ce se dezvolta ideea loviturii 
în mintea îngerului, pe măsură ce înaintau preparativele, 
Margaret îl ţinea la curent cu reacţiile lui Sheridan. Prin 
Margaret, asasinul nu putea să greşească. Mai târziu, în 
perioada finală a preparativelor, Margaret i-a destăinuit, 
fără îndoială şi locul depozitului: banca lui Duffin, apoi 
vorbindu-i despre Duffin i-a oferit şi cheia cu care se putea 
deschide şi apropria depozitul: kidnapping-ul fetei şi apoi al 
mamei... Şi tot Margaret i-a dăruit, în ziua cea mare, atuul 
întregii lovituri: fetiţa, crezând, aşa cum probabil se 
înţeleseseră mai de mult, că îngerul îi va face o surpriză 
deosebită... Imediat ce îngerul a obţinut siguranţa primirii 
depozitului, din partea lui Duffin, şi-a lichidat martorii cei 
mai primejdioşi: fiica şi mama şi numai apariţia 
întâmplătoare a unei maşini l-a scăpat atunci pe cel de al 
treilea martor primejdios de la moarte şi ca o consecinţă a 


salvării acestuia a supravieţuit, fără să ştie şi Margaret. 
Îngerul lăsase în viaţă un martor care era obligat să 
vorbească: Duffin şi asta l-a derutat pentru câtva timp. 
Trebuia să dispară şi a dispărut, fără să mai încerce să 
reducă la tăcere, imediat şi ceilalţi doi martori care-i 
scăpaseră în ziua loviturii. A dispărut, transformându-se 
într-un personaj misterios, în acel Angelo Petti, filantrop şi 
susţinător extravagant al celor mai mari muzee ale lumii. 

— Da... Făcu un gest de reverență Achile Pommot. Cam 
acesta ar fi drumul asasinului... Bineînţeles pomindu-se de 
la ideea mea, aceea a lupului singuratic... Dar o putem oare 
accepta cu ochii închişi şi acum în sfera lărgită a altor 
evenimente? Nu! N-o combat, dar... După apariţia lui Bob 
Stewart şi mai ales după odissea lui pe urmele îngerului, 
după întâlnirea lui cu Angelo Petti la Florenţa, după 
pregătirea croazierei pe un yacht botezat „CONFESSION”, 
care trebuia să fie teatrul unei confesiuni senzaţionale, 
după atâtea evenimente, oare nu ne putem gândi, măcar 
din respect pentru logică, hm... Că ar fi putut exista un 
creier şi un călău în acest supercaz Sheridan? Oare nu sunt 
totuşi doi autori? Unul care a comis crimele şi unul care a 
comis jaful?... Altminteri cum se poate explica apariţia şi 
natura acestui Angelo Petti, care a luat cinci milioane de 
dolari de la Sheridan, nu pentru a-i folosi el, ci pur şi simplu 
pentru a-i dona muzeelor! Să se comită o asemenea crimă 
odioasă pentru a se face donaţii?... E de necrezut! 

— Dar nu a omorât şi nici nu a jefuit pentru donaţii, acest 
înger! Spuse doctorul Tudor. Ci pentru a folosi el banii! 


— Îmi pare rău... Interveni Larry L. King. Dar ne puneţi în 
faţa unei contradicții flagrante. Cum ar fi putut să 
folosească pentru el milioanele de dolari pe care le dona 
galeriilor şi muzeelor? 

— Numai aşa putea să folosească milioanele de dolari! 
Răspunse doctorul Tudor. Amintiţi-vă clauza pe care o 
punea la fiecare donaţie: să nu se dea în vileag suma! Nu 
numele donatorului, cum se obişnuieşte, ci suma!... Pentru 
ce? E un singur răspuns: pur şi simplu ca să nu se afle ce 
sume a donat! 

— Se poate... Zâmbi Larry L. King. Numai că Eva Morelli a 
aflat de la Metropolitan valoarea donaţiei: cinci sute de mii 
de dolari! Şi Eva Morelli, în privinţa asta, e o sursă 
infailibilă. Deci valoarea donaţiei e, categoric, cea aflată de 
Eva. 

— Sunt absolut convins! Se înclină doctorul Tudor. Îngerul 
a donat, într-adevăr, cinci sute de mii de dolari la 
Metropolitan, cu dorinţa arzătoare ca să se afle valoarea 
acestei donaţii în ciuda clauzei de a nu se destăinui. Dacă 
nu s-ar fi aflat aceasta prin Eva Morelli, mai devreme sau 
mai târziu, tot s-ar fi aflat. În orice caz în perioada lansării 
invitaţiilor... Mai târziu n ar fi avut valoare... Îngerul 
trebuia să răspândească în jurul lui o aureolă de filantropie 
extravagantă: acest Angelo Petti trebuia să apară sub 
legenda unui Monte Cristo modern, neapărat şi legenda 
chiar începea să se brodeze. Dar de unde ştim noi ce sume 
au fost donate, în numele lui, la Louvre, la Prado, la Victoria 
and Albert, la Uffizi, la Acropole?... Poate că sumele sunt 
doar de ordinul zecilor de mii de dolari. Nici chiar Bob 
Stewart n-a putut să afle cu precizie valoarea vreuneia din 
aceste donaţii. Atât i s-a răspuns, după cât ne-a informat el: 
o donaţie foarte mare!... Dar o donaţie foarte mare este şi 
una de zece, sau douăzeci, sau treizeci de mii de dolari. 
Poate că ar fi fost necesar să rostesc cifrele în 
descrescendo... Numai cei care ştiu că donația de la 
Metropolitan se ridică la cinci sute de mii de dolari, auzind 


un asemenea răspuns: donaţie foarte mare, la Louvre, la 
Prado, la Uffizi, etcetera, vor face automat relaţia cu 
Metropolitan şi îşi vor închipui o sumă de ordinul sutelor de 
mii de dolari... Şi iată cum, aparent, trei din cele cinci 
milioane de dolari ale îngerului au dispărut... Când în 
realitate nu s-au pierdut mai mult de şase, şapte sute de mii 
de dolari... Şi asta e o deosebire esenţială, e un amănunt 
hotărâtor... E cheia întregului supercaz John Sheridan... 
Cam aşa văd eu enigma acestor donaţii misterioase: una 
fantastică, la Metropolitan, acolo unde trebuia să i se afle 
valoarea, iar celelalte mai mult de formă, dar manifeste şi 
ele, pentru a se crea imaginea marelui filantrop, imaginea 
unui nou Monte Cristo... 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset. Şi în ce scop toate 
aceste donaţii? Cloşca aia mare de la Metropolitan şi 
puişorii? 

— Pentru a împrăştia câteva invitaţii, zâmbi cam obosit 
doctorul Tudor. 

— Hm... Ca glumă merge, merge straşnic! 

— Din păcate, nu e o glumă, continuă doctorul Tudor. Ci 
adevărul adevărat... Bineînţeles, în concepţia în care 
încadrez eu cazul... Toate donațiile au avut ca scop lansarea 
invitaţiilor şi mai ales acceptarea lor... Oare cine... şi mă 
refer aproape la toţi cei care se află pe vas... ar fi acceptat 
invitaţia unui oarecare bogătaş, într-o oarecare 
croazieră?... Dar e altceva când invitaţia vine de la un 
filantrop misterios, care după ce a îmbogăţit toate marile 
muzee ale lumii, lansează şi un yacht foarte rapid, poate 
chiar cel mai rapid din lume şi în plus aminteşte şi de o 
confesiune senzaţională... Cine nu s-ar gândi la un bogătaş 
incognito, care vrea să joace rolul unui Monte Cristo 
modern?... Să ne amintim numai reacţia unei mari vedete: 
Eva Morelli. Mai întâi s-a interesat la Metropolitan şi 
imediat ce a aflat suma a şi hotărât să-l transforme pe 
proprietarul yachtului în producător de filme. Cu Eva 
Morelli pe yacht şi alături de ea cu John Sheridan, atras de 


Bob Stewart şi de pledoaria şi credinţa lui pasionată că 
yachtul va fi teatrul pe scena căruia se vor lămuri definitiv 
toate misterele senzaţionalului supercaz, cu aceste două 
personalităţi notorii în croazieră, nu văd cine ar fi respins 
invitaţia. 

Achile Pommot tuşi discret, repetat, pentru a-şi anunţa 
ideea necesară: 

— S-au trimis totuşi prea puţine invitaţii. Sheridan şi Eva 
Morelli nu reprezintă o nadă prea prețioasă pentru 
numărul mic de invitaţii?... Dacă noi, aceştia trei, ne 
excludem... 

— Dar tocmai dumneavoastră vi se adresa nada, zâmbi 
doctorul Tudor. Nu puteţi să vă excludeţi. Una din direcţiile 
nadei, poate chiar cea mai importantă, era îndreptată spre 
dumneavoastră. 

— Hm... Singurul la care nu s-a gândit îngerul aţi rămâne 
dumneavoastră, glumi comisarul Graisset. 

— Îmi permit să vă contrazic şi de astă dată, răspunse 
doctorul Tudor. Nu s-a gândit chiar la mine, ca nume şi 
identitate, ci la mine ca profesiune, ca profesiune 
necesară... 

— N-aş vrea să treceţi prea repede şi prea uşor peste 
primul fapt! Se încăpăţână Larry L.. King. E vorba de bani, 
de donaţii, de costul yachtului, de recompensa făgăduită lui 
Bob Stewart. Dacă adunăm toate sumele, chiar fără 
recompensă, valoarea e considerabilă: peste un milion, 
poate chiar două milioane de dolari... Pentru ce aceste 
cheltuieli? Nu e absurd? 

— Ba e foarte logic, răspunse doctorul Tudor. Îngerul şi-a 
propus, probabil de când calcula lovitura, să renunţe la 
două milioane de dolari, pentru a le putea cheltui, 
nestingherit, pe celelalte trei. Decât să posede un depozit 
nefolosibil, sau folosibil cu mari riscuri, nu era mai înţelept 
să sacrifice o parte din depozit pentru a o consuma social 
pe cea rămasă?... De aici se poate deduce că îngerul nu 
putea să parvină în societate, bogat şi celebru, decât 


renunțând la o parte din suma jefuită... În ceea ce mă 
priveşte, consider acest amănunt de o importanţă 
capitală!... Tipul făcea într-un fel parte din societate, dar 
mai ales avea toate şansele să facă figură celebră în 
societate... 

— Cam bizară această teorie, spuse Larry L. King. Un tip 
de societate şi totuşi un necunoscut! Pentru că nimeni nu l-a 
recunoscut şi aici pe yacht sunt câteva persoane foarte 
răspândite şi cu relaţii în societatea americană: James 
Ladd, Eva Morelli, sărmana Margaret Smith, într-un fel şi 
Max Taylor, care cunoaşte mai bine decât toţi o anumită 
pătură a societăţii şi mai este şi Bob Stewart, care a fost 
câtva timp secretarul lui şi mai sunt şi eu, care mă învârtesc 
prin forţa lucrurilor în societate... 

— Bine, bine... Interveni Achile Pommot, învingându-şi 
timiditatea. Am sesizat teoria dumneavoastră, domnule 
Tudor... Donaţiile formau un fel de chenar regal pe invitaţie 
şi îndemnau la acceptarea ei... Ideea e interesantă şi 
verosimilă. Poate că şi umila mea persoană a fost atrasă de 
zvonurile care circulau în jurul numelui donatorului şi de 
prezenţa câtorva personalităţi marcante, cărora le doream 
compania... hm... Dar care era totuşi rostul acestei 
croaziere?... Pentru că pe yacht şi în croazieră, aşa cum se 
vede, lucrurile s-au încurcat teribil. S-au făcut preparative 
excelente, ireproşabile, îngerul a fost ca şi dincolo, la 
înălţime, dar rezultatul e un fiasco total... Asta e o simplă 
întrebare la o teorie interesantă, la o speculație, pe care, 
din spirit de colegialitate, nu putem să n-o discutăm... 

— Vă mulţumesc pentru sinceritate şi îngăduinţă... Spuse 
doctorul Tudor. Vă pot rezuma teoria şi cred că este nevoie: 
donațiile, yachtul şi celelalte cheltuieli extravagante 
constituiau acele însemne regale, cum bine aţi spus, care 
trebuiau să atragă anumite persoane în croazieră... lar 
croaziera, prin însăşi faptul că se organiza, era o necesitate 
vitală pentru asasin. Ea trebuia să-i prilejuiască intrarea în 
societate îngerului şi odată cu aceasta perspectiva şi 


siguranţa că va putea folosi nestingherit milioanele de 
dolari care-i rămâneau... 

— Bine, bine... se învolbură Achile Pommot. Să acceptăm 
în teorie şi în discuţie, punctul dumitale de vedere. Şi ce 
iese de aici?... Criminalul a făcut totul pentru a ajunge la 
această croazieră, a cheltuit milioane de dolari... hm... Aşa 
spuneţi, era vitală pentru el croaziera, de aceea: donaţii, 
invitaţii, achiziţionarea unui yacht supra modern, confort şi 
mai ales abilitate, subtilitate, geniu, cam asta se subînţelege 
din teoria dumneavoastră... Şi care este rezultatul acestor 
eforturi cu totul originale şi neobişnuite?... Alte trei cadavre 
şi mai ales: moartea neaşteptată a îngerului, a creierului, a 
asasinului! 

— Da... Recunoscu doctorul Tudor. Aici apare un conflict 
foarte grav, imposibil: o concepţie şi o organizare genială a 
întregii lovituri, în care e cuprinsă ca un oarecare fragment 
necesar şi croaziera, soldată însă cu un eşec total! 

— Hm... Eşec, sau justiţie divină... Spuse comisarul 
Graisset. Eu aş înclina spre justiţia divină. Donaţiile au 
rămas donaţii, restul depozitului cine ştie prin ce bancă 
elveţiană va putrezi!... Asasinul şi-a ucis complicele, dar şi-a 
primit şi el pedeapsa... lar cel mai nenorocit dintre toţi şi-a 
pus capăt zilelor... Poate că aceasta a vrut îngerul, în ultimă 
instanţă, să fie confesiunea senzaţională: goana tuturor 
spre iad, tăcere, dispariţia tuturor! 

— Este exact şi opinia mea! Se înclină doctorul Tudor. 

— Şi a noastră! Spuse Achile Pommot după ce obţinu din 
priviri încuviințarea lui Larry L. King. Şi nu vrem deloc să 
ieşim în evidenţă, dacă vom adăuga că am lăsat de la 
început să se subînţeleagă această teorie, expusă atât de 
succint de confratele nostru, comisarul Graisset. De 
asemenea nu facem o simplă formalitate dacă mai adăugăm 
că oricând şi oriunde, în declaraţii oficiale, sau în amintiri, 
ne vom considera tuspatru dezlegătorii acestui mister. 
Fiecare şi toţi la un loc am dus la bun sfârşit un caz cu totul 
neobişnuit... 


— Vă rog să mă iertaţi, se înclină doctorul Tudor, dar nu 
pot să primesc atât de uşor onoarea pe care mio faceţi... 

— Dar trebuie să înţelegeţi că a fost o bucurie pentru noi 
colaborarea cu dumneavoastră, spuse Larry L. King. 

— Hm... E adevărat... Mormăi comisarul Graisset. Toţi 
patru şi pronia cerească! 

— Şi totuşi nu voi putea să primesc onoarea pe care mi-o 
oferiţi, sau mai bine zis: încă nu pot s-o primesc. 

— Cum s-ar putea interpreta acest încă? Întrebă Larry L. 
King. 

— În sensul cel mai uzual, răspunse doctorul Tudor. După 
clarificarea reală a enigmei mă voi declara, cu modestie, 
umilul dumneavoastră discipol şi colaborator. 

Către cititori. 

Autorul e convins că, în momentul când doctorul Tudor şi-a 
dat acordul deplin la opinia comisarului Graisset, 
înclinându-se şi spunându-i: „Este exact şi opinia mea!”, 
cititorii posedau deja cheia enigmei. Dealtfel, dezlegarea 
întregului mister nu are decât aparent efectul unei lovituri 
de teatru, pentru că ea se dezvoltă gradat în decursul 
lecturii, mai ales după apariţia doctorului Alexandru Tudor, 
ale cărui nedumeriri, întrebări şi comentarii nu fac altceva 
decât să atragă atenţia celor trei faimoşi detectivi asupra 
unor aspecte particulare ale cazului. S-ar putea ca un 
singur amănunt să fi scăpat cititorilor, un amănunt care nu 
se putea deduce decât din studierea şi compararea foarte 
atentă a ultimei depoziţii făcută de John Sheridan şi a 
ultimei depoziţii făcută de Peter Duffin: ora prezumtivă a 
crimei din camera numărul 10, care n-a fost sesizată nici de 
cei trei aşi ai enigmelor detective. Pentru a-i scuti pe cititori 
de efort, autorul le destăinuie esenţa amănuntului: 
Margaret Smith a fost sufocată după asasinarea lui Angelo 
Petti. 

Cu aceasta autorul îşi ia rămas bun de la cititori şi totodată 
îndrăzneşte ca, în numele lor, să felicite din toată inima pe 
marele detectiv român. 


Epilog 

— Da... Începu doctorul Tudor. Toţi cei implicaţi în acest 
supercaz au dispărut, au luat calea tăcerii definitive. 
Aceasta a fost ultima hotărâre a îngerului... După cea 
conceput şi a săvârşit o lovitură genială, după ce a presărat- 
o cu atâtea crime, după ce ne-a invitat la o senzaţională 
confesiune, la bordul unui yacht botezat în acest scop, iată- 
ne ajunşi pe neaşteptate şi la deznodământul pe care ni l-a 
pregătit şi care constituie un eşec total... Oare nu e un 
conflict prea grav, un conflict imposibil, între 
concepţieexecuţie şi final?... Acest Înger, această forţă 
diabolică, acest geniu al crimei, care a izbutit să înşele un 
om ca Sheridan, care a fascinat o femeie ca Margaret 
Smith, care a comis cu atâta sânge rece crimele de la 
Palissade, care a reuşit să atragă în această croazieră pe cei 
mai infailibili martori ai epocii: dumneavoastră domnule 
Achile Pommot, dumneavoastră domnule Georges Graisset, 
dumneavoastră domnule Larry L. King, oare această forţă 
rea, diabolică, nu a pierit prea uşor, prea simplu, nu s-a 
depus prea nepăsător în cosciugul justiţiei divine?... Oare 
dispariţia lui nu seamănă a sinucidere, a autodizolvare?... 
Prea multe lucruri ciudate s-au petrecut pe acest vas 
amenajat special pentru această croazieră, prea multe 
lucruri simple, facile. Amintiţi-vă... Mai întâi construcţia 
acustică a vasului. Oricine putea să audă ceea ce se petrece 
şi se vorbeşte în cabina vecină. Apoi drogările: Bob Stewart 
cade într-o cursă pe care şi un copil ar fi evitat-o; mai mult: 
parcă el o provoacă: de asemenea şi Angelo Petti, ia 
somnifere şi are grijă să anunţe aceasta la megafon, apoi 
drogările din bar, la fel de copilăreşti pentru a crea un 
anumit cadru şi o anumită atmosferă, pentru a fi cât mai 
mulţi oameni drogaţi pe yacht, ca să nu se mai ştie când şi 
cum au fost drogaţi. Fără îndoială că unii au simulat 
drogarea, după ce au atras atenţia asupra actului, pentru a 
se bucura de o anumită imunitate şi a ieşi din cauză. 
Domnul Bob Stewart a vrut cu orice preţ să fie coleg de 


drogare cu maeştrii care îl observau cum cade în cursă, în 
camera lui Max Taylor şi el ştia că e văzut, altminteri nu s-ar 
fi lăsat drogat... Apoi provocările celelalte: Peter Duffin a 
fost pur şi simplu provocat să ucidă, prin discuţiile pe care 
le-a auzit. Nu există om în lume care auzind vocea celui 
care i-a ucis, aproape în faţa ochilor, soţia şi fiica şi ştiind că 
acel monstru se află la un metru de el, în camera vecină, să 
nu încerce să se răzbune! Chiar şi un orb ca el!... Apoi 
provocarea la sinucidere, acele telefoane prin care i se 
cerea lui Peter Duffin să se sinucidă... Apoi provocarea care 
i s-a făcut lui Max Taylor. Nu a fost pur şi simplu împins ca 
să fure documentele?... Apoi provocarea de a asculta 
anumite convorbiri din camerele vecine... În care aţi căzut 
şi dumneavoastră victime... Peter Duffin a fost avertizat că 
va avea loc alături o convorbire între Margaret Smith şi 
Angelo Petti prin acel telefon la care nu i s-a răspuns... lar 
dumneavoastră prin descoperirea firidelor bibliotecii eraţi 
de asemenea avertizaţi prin diferite zgomote înainte de 
începerea unor convorbiri de o importanţă deosebită 
pentru asasin... lertaţi-mă că insist asupra acestor 
caracteristici, asupra acestei atmosfere, dar totul, absolut 
totul are un rol în această prelungire a enigmei... 

— Într-adevăr, cam curioasă această acustică a vasului, 
încercă o scuză Achile Pommot. 

— Da... Ea are un rol deosebit în această enigmă, repetă 
doctorul Tudor. Aş avea îndrăzneala să afirm că nu vasul, ci 
acustica lui a fost achiziționată de înger. Deznodământul 
acestei enigme nu se putea hotări decât pe un asemenea 
yacht şi probabil într-o astfel de croazieră, în care şi 
explozia îşi avea rolul ei, altfel nu ar fi fost pregătită. O 
explozie în apele teritoriale ale unei ţări mici, o anchetă 
sumară făcută de un oarecare poliţist, impresionat, pe 
drept, de renumele marilor detectivi care se aflau pe vas, o 
constatare, un proces verbal şi deznodământul era dăruit 
lumii: îngerul îşi primise pedeapsa! Fusese ucis chiar de cel 
căruia îi omorâse, la rândul lui, soţia şi fiica! Şi odată cu el, 


probabil chiar de către el, fusese ucisă şi Margaret Smith, 
fără complicitatea căreia, inconştientă, desigur, lovitura nu 
s-ar fi putut da... Prea simplu! Am spus şi de ce sănu 
adăugăm: prea frumos... Eram obligaţi, în condiţiile 
acestea, să ne ocupăm mai mult de personalitatea Îngerului 
şi de cel sub numele căruia se ascundea... Ce ştiam despre 
Angelo Petti? Numai ceea ce ne spusese Bob Stewart, 
căpitanul Velazza şi ceea ce am văzut cu ochii noştri... 
lertaţi-mă că folosesc persoana întâi plural, dar mă 
consider şi eu în acel tuspatru... Dar părea foarte puţin. Un 
om izolat, retras, repetând doar câteva cuvinte, mult prea 
puţin pentru un geniu al crimei... Da, probabil că se ferea, 
aştepta clipa marii confesiuni, aşa cum spunea invitaţia şi 
cum ne pasionase Bob Stewart... Era oare Angelo Petti una 
şi aceeaşi persoană cu Îngerul? Cine îl cunoştea pe Angelo 
Petti şi cine îl cunoştea pe Înger?... Bob Stewart nu-l 
cunoştea decât pe Angelo Petti, deci mărturia lui e 
subiectivă. Să-i luăm pe ceilalţi. Peter Duffin. Îl cunoscuse 
pe Înger, dar din cauza invalidităţii nu-l putea recunoaşte 
decât după voce. I-a auzit însă vocea şi a ştiut că în camera 
vecină se află ucigaşul! Nu putea să se înşele... Margaret 
Smith îl cunoscuse de asemenea pe Înger. S-a întâlnit cu el 
în aceeaşi cameră numărul cinci şi martorul sonor al 
zguduitoarei întâlniri a fost un om care nu se putea înşela 
asupra vocii sale: iată o nouă identificare a Îngerului în 
persoana lui Angelo Petti... Îngerul mai era cunoscut şi de 
Max Taylor, care-l urmărise în două rânduri, izbutind să-l 
vadă, de fiecare dată fără deghizamentul de moşneag 
îngheboşat, ci ca pe un tânăr cu pălărie ciudată şi ochelari 
fumurii cu rame de aur, pe care l-a descoperit chiar din 
prima clipă când a urcat pe vas, în persoana lui Angelo 
Petti. Purta exact aceeaşi pălărie şi aceiaşi ochelari!... Dar 
oare acesta nu era un deghizament, foarte simplu pentru a- 
i oferi lui Max Taylor o anumită imagine despre înger, care 
să fie recunoscută foarte simplu cândva, de pildă într-o 
croazieră.? Deci nici această identificare nu poate fi luată în 


consideraţie. Din cele patru persoane care puteau să 
identifice în Înger pe Angelo Petti, două nu puteau oferi 
mărturii solide, infailibile: nici Bob Stewart, nici Max Taylor. 
Rămâneau numai Margaret Smith şi Peter Duffin, singurii 
care nu se puteau înşela şi singurii care au identificat în 
Angelo Petti pe Înger. 

— E magistral! Spuse Larry L. King. Am ajuns exact acolo 
de unde am plecat: Îngerul e Angelo Petti şi Angelo Petti a 
fost ucis de cel căruia i-a asasinat soţia şi fiica. 

— Aţi putea să vă imaginaţi următoarea poveste? Întrebă 
doctorul Tudor. Un individ foarte bogat, un anume X, 
întâlneşte un alt individ, foarte sărac, un vagabond, să-i 
spunem Y şi îl incită, pentru că X e foarte generos: „Nu vrei 
să câştigi cincizeci, sau o sută de mii de dolari? Nu trebuie 
decât să participi la o farsă, pe care o jucăm pe un yacht, 
între cunoscuţi şi necunoscuţi. Dumneata vei juca rolul 
proprietarului, vei fi foarte elegant îmbrăcat şi nu te vei 
încurca nici o clipă, pentru că nu vei face decât ceea ce îţi 
voi spune cu. Dealtfel vom fi tot timpul împreună. Totul e să 
înveţi pe dinafară câteva vorbe pe care ţi le voi spune... N- 
ai nici o teamă fiindcă e foarte multă lume invitată, numai 
celebrităţi, chiar şi câţiva detectivi, cei mai celebri din lume, 
poate că vei ajunge şi la o aventură cu una din femei, sunt 
cele mai grozave ale Americii, te vei alege şi cu bani şi cu 
amintiri, ce mai, îţi vei putea aranja viaţa. Vrei mai mult, îţi 
dau mai mult... Prin urmare te numeşti Angelo Petti şi eşti 
proprietarul vasului CONFESSION. Ai grijă să stai retras, 
să nu vorbeşti prea mult. Şi să te porţi foarte distins”... Xe 
pasionat, are o putere de convingere extraordinară, celălalt 
e un oarecare vagabond care întâlneşte subit şansa cea 
mare a vieţii sale. Oare nu s-ar încheia imediat contractul 
dintre X şi Y? 

— Hm... Sigur că da! Spuse comisarul Graisset. Dar nu 
uitaţi că există cele două identificări infailibile. 

— Peter Duffin şi Margaret Smith! Adăugă Larry L. King. 


— Da... Recunoscu doctorul Tudor. Aici se află cheia 
întregii enigme. Restul nu există... 

— Nici măcar problema banilor? Întrebă Achile Pommot. 
Cum se va justifica individul când va apărea în societate 
doldora de dolari...? 

— În privinţa asta, nici o greutate... Continuă doctorul 
Tudor. Va spune pur şi simplu că i s-a trimis totuşi pe adresa 
de acasă un cec de cinci sute de mii de dolari. De la cinci 
sute de mii la un milion şi apoi la mai multe milioane nu e 
prea mare deosebire. Banii se înmulţesc repede, mai ales 
dacă pleci la drum cu o sumă mare. Angelo Petti s-a ţinut de 
cuvânt!... Aşa a fost gândită, probabil, partea financiară a 
problemei: prin explozia câtorva sute de mii de dolari pe 
piaţa newyorkeză, care să-l ferească de întrebări şi să-l 
ridice automat în rândul oamenilor bogaţi, în societate. 

— Hm... Mormăi comisarul Graisset, Tot problema 
identificării. 

— Da... Reluă doctorul Tudor. Aceasta era problema cea 
mai grea, adevăratul tur de forţă. Cadrul fusese aranjat: 
Max Taylor îl recunoaşte pe Înger în persoana lui Angelo 
Petti. De asemenea, Bob Stewart, refăcând drumul în Mexic 
şi în Europa al îngerului şi întâlnindu-l la capătul drumului 
pe Angelo Petti, va întări cadrul... Urma identificarea 
dramatică... 

— Şi odiseea lui Bob Stewart? Întrebă Larry L. King. 

— Probabil reală, răspunse doctorul Tudor. Numai că nu 
era în căutarea nimănui. Povestea chiar peregrinările 
Îngerului, îmbogăţind episoadele necesare cu produse ale 
imaginaţiei, toate urmăririle şi celelalte momente 
dramatice... Aţi observat doar cât de talentat este şi cât de 
pasionat este... Adăugirile necesare în povestirea odiseei lui 
erau de multă vreme născocite şi probabil repetate... 
Singura problemă a îngerului era identificarea dramatică, 
de către cei doi: Peter Duffin şi Margaret Smith... Şi cred că 
din organizarea acestei identificări putem să ne dăm seama 
de ascuţimea inteligenţei lui, de perspicacitatea lui, de 


instinctul şi simţul cu care aprecia şi exploata psihologia 
oamenilor şi momentele psihologice. Nu mai e de mirare că 
a găsit singura cale, singurul mijloc de a o fascina pe 
Margaret Smith... 

— Hm... Cele două palme... Mormăi comisarul Graisset. 

— Mai întăi, continuă doctorul Tudor, a avut grijă să nu fie 
de faţă la sosirea lui Peter Duffin şi a Margaretei Smith. 
Dealtfel, fiecare invitaţie indica o oră care trebuia 
respectată cu sfinţenie. Şi Peter Duffin şi Margaret Smith 
fuseseră invitaţi ultimii. Sub pretextul unei indispoziţii, 
Angelo Petti s-a retras în camera sa, urmat bineînţeles de 
credinciosul lui secretar, rolul primirii ultimilor invitaţi fiind 
lăsat în seama căpitanului Velazza. Deci: Margaret Smith nu 
l-a văzut, Peter Duffin nu l-a auzit... Mai departe... Are loc 
în camera numărul şapte o discuţie între Angelo Petti şi Bob 
Stewart. Primul se plânge că nu-i convine camera, cel de al 
doilea ştia că este ascultat din camera vecină, altminteri nu 
i-ar fi comandat celuilalt deschiderea discuţiei învățată pe 
dinafară. După câtva timp trec în camera numărul cinci şi 
încep aceeaşi discuţie, prevăzută dinainte, ca foarte 
importantă în organizarea farsei, dar de fapt în organizarea 
crimei; Îngerul ştie că va fi ascultat de Peter Duffin şi 
identificat; de aceea rolurile se vor inversa: el se va plânge 
că nu-i convine camera ca şi cum ar fi Angelo Petti, iar 
celălalt va juca rolul secretarului, fără să ştie de ce... Şi 
astfel Peter Duffin află că lângă el, în camera numărul cinci 
locuieşte asasinul sub numele de Angelo Petti... În 
momentul când Peter Duffin ne va relata convorbirea 
auzită, cu povestea camerei şi confuzia babordului cu 
tribordul, vom face şi noi identificarea sigură a lui Angelo 
Petti: e una şi aceeaşi persoană cu Îngerul, pe care îl vom 
descoperi mai târziu ca nume, dar pe care îl ştim ca asasin. 
Dar identificarea nu se va opri numai aici. Va mai avea loc, 
tot cu roluri inversate, o altă discuţie despre somnifere: 
provocarea adresată lui Peter Duffin, apoi marea întâlnire 
dintre Margaret Smith şi Îngerul, pe care martorul sonor îl 


ştie drept Angelo Petti. Probabil că la acea oră, vagabondul 
care juca rolul lui Angelo Petti dormea, cu multe somnifere 
în el, în camera numărul nouă, camera secretarului. Peter 
Duffin asistă la convorbirea pe care ne-o va transmite şi 
nouă şi nu mai are nici o îndoială: Angelo Petti e Îngerul. 
Dacă şi Margaret Smith îl recunoaşte!... Exact cu ochii 
orbului, adică prin auzul lui, facem şi noi identificarea 
Îngerului în persoana lui Angelo Petti. Suntem şi noi nişte 
orbi care îl identificăm prin alţii pe înger. Şi asta cu o 
siguranţă desăvârşită. Prin Bob Stewart şi Max Taylor 
Îngerul are înfăţişarea lui Angelo Petti. Prin Peter Duffin şi 
Margaret Smith Îngerul are vocea lui Angelo Petti, vocea pe 
care a auzit-o prima dată Peter Duffin, când cei doi 
inversaseră în camera numărul cinci rolurile pe care le 
jucaseră în camera numărul nouă. Astfel, la identificarea 
Îngerului în persoana lui Angelo Petti participau şi cei mai 
mari detectivi ai lumii! Era o identificare infailibilă! Angelo 
Petti putea deci să fie transportat în camera numărul cinci 
pentru a fi ucis de Peter Duffin, sau de oricine altcineva, 
adică de îngerul veritabil, pe care nimeni nu l-ar fi bănuit 
de crimă, pentru că-i lipsea mobilul şi în plus fusese drogat 
în prezenţa unor martori definitivi. Bineînţeles înlocuise 
drogul, era o drogare simulată... Mai trebuiau ucişi ultimii 
martori, adică Margaret Smith, care-l putea recunoaşte 
după înfăţişare şi Peter Duffin care-l putea recunoaşte după 
voce. Pe Margaret Smith a asasinat-o, după ce Peter Duffin 
l-a sufocat pe Angelo Petti, iar pe Peter Duffin l-a îndemnat 
la sinucidere, cu acele telefoane misterioase. 

— De aceea aţi cerut să nu se vorbească despre 
sinuciderea lui Peter Duffin! Sări Larry L. King. 

— Da! Spuse doctorul Tudor. Sunt absolut convins că Bob 
Stewart îşi va pierde cumpătul când îi veţi cere să meargă 
pentru identificare în camera lui Peter Duffin. Identificarea 
sonoră. A rămas singura lui spaimă... 

* 


Peste câteva minute pătrunse în cabină căpitanul Velazza. 


— N-a rezistat, spuse el. Cred că a înnebunit chiar în clipa 
când i-am spus să meargă la Peter Duffin pentru 
identificarea vocii. A început să urle, să lovească, să facă 
spume la gură, să se izbească de pereţi... Singura lui 
eroare: a aranjat explozia motorului în apele teritoriale ale 
țarii dumneavoastră. 

Doctorul Tudor îşi plecă încet capul, aşa cum obişnuia în 
anumite momente, dar căpitanului Velazza i se păru că 
răspunde salutului tăcut, aproape firesc, aproape speriat, 
pe care nu izbutiseră să şi-l cenzureze cei trei maeştri. 


SFÂRŞIT