Honore De Balzac — Vicarul din Tours

Honore de BALZAC 


Vicarul din Tours 


tai Deaiici-SCUlpitor 


Durata operei în fruntea căreia înscnu rumele vostru, de două 
or vesti în acest veac e foarte problematică, în imp ce voi îl 
grivath pe al meu în bronzul ce suprametuieşte nabhurulor, cu 
toate că n-a fast out decăt de obişnuitul ciocan al jăuntorului de 
medalu. Pumisma ti nu vor A, care, încurcat în fata atâtor capete 
încoronate din atelierul vostru, când vor afla, în cenuşa Pansului 
aceste exstente perpetuate de voi dincolo de mata popoarelor şi în 
care el var vrea să desluşeasci dinastii? Vouci, deci, acest din 
pniniegiu: rue, recunoştri bc. 


DE BALEA 


Pe la începutul toamnei anului 1826, abatele Biratteau, 
personajul cel mai de seamă al acestei istorigiri, a fost surprins de 
un ropot de ploaie pe când se întorcea din caza în care îşi petrecuse 
întreaga seară, Străbătea, prin urmare, atât de repede cât 
rotunțimea dolofană a fuinţei sale i-o îngăduia, mica piață pustie 
numită le Cicitreil! care se află în partea de dindărat a bisericu Saint- 
Gahen din Tours, 


Abatele Firatteau, omuleţ scund, stacoţiu şi congestiv, în vărstă 
E | J, A E | J 1 n Li — ] 


—. E i 


Honore de BALZAC 


Vicarul din lours 


Lui David-sculptor 


Durata operei în fruntea căreia înscriu numele 
vostru, de două ori vestit în acest veac, e foarte 
problematică; în timp ce voi îl gravaţi pe al meu în 
bronzul ce supravieţuieşte naţiunilor cu toate că n-a 
fost lovit decât de obişnuitul ciocan al făuritorului de 
medalii. Numismaţii nu vor fi, oare, încurcați în faţa 
atâtor capete încoronate din atelierul vostru, când vor 
afla, în cenuşa Parisului aceste existenţe perpetuate de 
voi dincolo de viața popoarelor şi în care el vor vrea să 
desluşească dinastii? Vouă, deci, acest divin privilegiu: 
mie, recunoştinţa. 


DE BALZAC 


Pe la începutul toamnei anului 18626, abatele Birotteau, 
personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost 
surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa 
în care îşi petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin 
urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a fiinţei 
sale i-o îngăduia, mica piaţă pustie numită le Cloitre!L: care 
se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din 
Tours. 

Abatele Birotteau, omuleţ scund, stacojiu şi congestiv, în 
vârstă de vreo şaizeci de ani, avusese de suferit până acum 


câteva atacuri de gută. Şi iată, dintre toate micile 
neajunsuri ale vieţii omeneşti, cel pe care bunul preot îl ura 
mai îndeosebi, era să-şi stropească pe neaşteptate pantofii 
cu catarame mari de argint şi să-şi ude tălpile. Într-adevăr, 
cu toate că îşi împacheta pe orice vreme picioarele în şoşoni 
de flanelă, cu acea grijă pe care feţele bisericeşti o au 
pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puţintică 
umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greş 
câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieţei le 
Cloitre e totdeauna uscat şi fiindcă abatele Birotteau 
câştigase trei franci şi jumătate la doamna de Listomere la 
jocul de whist'2*, el îndura ploaia cu resemnare, de pe la 
mijlocul Pieţei Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din 
belşug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el îşi dezmierda 
visul lui cel scump, o dorinţă veche de mai bine de 
doisprezece ani, o dorinţă preoțească, o dorinţă care, 
mângâiată seară de seară părea că se apropie de 
îndeplinire; în sfârşit, el se simţea prea bine cu gândul la 
veşmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la 
tulburările văzduhului. Toată seara oaspeţii obişnuiţi ai 
doamnei de Listomere aproape că îi garantaseră numirea 
lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea 
metropolitană de canonici de la  Saint-Gatien, 
încredinţându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale 
cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. 
Dacă ar fi pierdut la cărţi, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, 
concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi 
găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viaţa e rea. 
Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieţii în 
care un simţământ de fericire te face să uiţi de toate. 
Grăbind pasul, se supunea unei mişcări maşinale, şi 
adevărul, atât de esenţial într-o istorie a moravurilor, ne 
sileşte să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la 
gută. 


Pe vremuri, în piaţa le Cloitre, în partea dinspre la 
Grande Rue erau mai multe case unite printr-o 
împrejmuire, toate proprietatea catedralei şi în care locuiau 
câţiva demnitari bisericeşti. De când cu confiscarea 
bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care 
desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette şi prin 
care te puteai duce din piaţa le Cloitre în strada mare - la 
Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo 
sălăşluiau altădată marele cantor, şcolile sale şi acei care 
trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată 
în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt 
străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, 
oare sunt aşezaţi în mica şi îngusta ei grădină într-un fel 
care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte 
sau după această străveche locuinţă. Dar cercetând 
arabescurile şi forma ferestrelor, boltirea porţii şi exteriorul 
acestei case înnegrite de vreme, un arheolog îşi dă seama 
că ea a făcut din capul locului parte din măreţul monument 
cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar 
exista în Tours, unul dintre oraşele cele mai puţin literare 
din Franţa, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din 
piaţă a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia 
odinioară portalul acestor locuinţe ecleziastice şi care fără 
îndoială că se armoniza cu înfăţişarea generală a edificiului. 
Aşezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla 
necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală 
asupra căreia timpul şi-a aruncat mantaua sa întunecată în 
care şi-a întipărit zbârciturile, şi-a semănat frigul său umed, 
muşchiul său şi înaltele ierburi. Astfel că această locuinţă e 
veşnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de 
sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate 
prin pereţii bisericii, sau de ţipătul ciorilor cuibărite în 
vârful clopotniţelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o 
singurătate care are o pronunţată fizionomie proprie şi 
care nu poate fi locuită decât de fiinţe ajunse la o nesimţire 
totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. 


Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte 
un abate şi aparţinea unei fete bătrâne, numită domnişoara 
Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la 
naţiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnişoarei 
Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână 
găzduia în ea numai preoţi, nimeni nu lua în nume de rău, 
sub Restauraţie!3*, ca o dreptcredincioasă să păstreze un 
bun naţional; poate că oamenii evlavioşi bănuiau că avea de 
gând să-l lase moştenire bisericii, iar oamenii de lume nu 
vedeau că i s-a dat o altă destinaţie. 

Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în 
care locuia de doi ani de zile. Aşa cum era pe atunci 
canonicatul, apartamentul său fusese ţinta râvnei sale şi al 
său hoc erat in votisi+! vreme de doisprezece ani. Să fie 
chiriaşul cu masă şi locuinţă al domnişoarei Gamard şi să 
ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieţii sale: 
poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiția unui 
preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veşnicie, nu 
poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă 
bună, veşminte curate, pantofi cu catarame de argint, 
lucruri care îndestulează nevoile trupului şi un canonicat 
pentru mulţumirea amorului-propriu, acest sentiment de 
nedescris oare se zice că ne va însoţi până şi atunci când 
vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă şi sfinţii au o ordine 
ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de 
abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii 
oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o 
patimă plină de piedici şi, întocmai ca şi cele mai criminale 
patimi, plină de speranţe, de plăceri şi de remuşcări. 

Împărţirea încăperilor casei nu era convenabilă şi nu 
îngăduia domnişoarei Gamard să ţină în gazdă mai mult de 
două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de 
ziua în care Birotteau ajunse chiriaşul acestei fete bătrâne, 
ea îşi luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru 
mulţumirea şi sănătatea domnului abate Troubert şi a 
domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viaţă. 


Abatele Chapeloud murise şi Birotteau îi luase neîntârziat 
locul. 

Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieţii sale 
canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui 
Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonici5* în casă, îi 
admirase cu statornicie apartamentul, mobila şi biblioteca. 
Din această admiraţie îi veni într-o bună zi pofta să ia în 
stăpânire toate aceste frumoase lucruri. l-a fost cu 
neputinţă abatelui Birotteau să-şi înăbuşe această dorinţă 
din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când îşi dădea 
seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea 
să-i  îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele 
Chapeloud şi prietenul său Birotteau nu erau oameni 
bogaţi. Amândoi fii de ţărani, nu aveau alt nimic afară de 
lefurile sărăcăcioase  hărăzite preoţilor şi micile lor 
economii au fost folosite ca să străbată vremurile de 
restrişte ale Revoluţiei. Când Napoleon puse din nou cultul 
catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic 
de Saint-Gatien şi Birotteau deveni vicar al catedralei. 
Chapeloud intră atunci în gazdă la domnişoara Gamard. 
Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua lui 
locuinţă, găsi că apartamentul e cât se poate de bine 
împărţit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei 
neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei 
adevărate patimi care, la un tânăr, porneşte câteodată de la 
o admiraţie rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi 
pe veci. 

Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se 
găsea într-o aripă de locuit aşezată înspre miazăzi. Abatele 
Troubert locuia la parter şi domnişoara Gamard la primul 
etaj al clădirii principale cu faţa la stradă. Atunci când 
Chapeloud intră în locuinţa sa, încăperile erau goale şi 
tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, 
destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. 
Drept orice mobilier, bietul canonic şi-a pus mai întâi un 
pat, o masă, câteva scaune şi puţinele cărţi pe care le avea. 


Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrenţe. 
Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă 
două mii de franci moştenire şi abatele Chapeloud cumpără 
cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la 
dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră'S* şi 
impresiona prin nişte sculpturi vrednice de admiraţia 
artiştilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu 
atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârşita potrivire dintre 
dimensiunile mobilei şi acelea ale galeriei. Economiile sale îi 
îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până 
atunci săracă şi lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu 
grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în aşa fel, 
încât să se vadă variaţia de culoare şi nodurile stejarului. 
Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea 
destul gust ca să umble şi să găsească fotolii vechi de lemn 
de nuc sculptat. O masă lungă de abanos şi două dulapuri 
de Boulle!?*+ dădură în cele din urmă acestei galerii o 
înfăţişare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile 
din partea drept-credincioşilor şi câteva moşteniri, deşi 
mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, 
umplură cu cărţi rafturile bibliotecii până atunci pustii. În 
sfârşit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratoriani8*, îi 
lăsă prin testament colecţia lui în in-folio din Părinţii 
Bisericii şi multe alte mari lucrări foarte preţioase pentru 
un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una 
după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse 
treptat şi fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie 
stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea 
moravurilor bisericeşti. Patima aceasta creştea din zi în zi. 
Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i 
preţuiască tihna şi tăcerea, după ce îi admirase la început 
armonioasa împărţire. În anii următori, abatele Chapeloud 
făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale 
credincioase îl înfrumuseţaseră cu drag. Ceva mai târziu, o 
doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată 
pe care o brodase îndelung ea însăşi sub ochii acestui om 


blajin, fără ca el să-i bănuiască destinaţia. Aşa că de atunci 
şi odaia de culcare, ca şi galeria, îl ameţi de încântare pe 
vicar. În sfârşit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud îşi 
completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i 
şi salonul. Deşi tapisată simplu cu catifea roşie de Utrecht, 
mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care 
colegul canonicului văzu perdelele de mătase roşie cu 
desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson:* care 
împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, 
apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei 
monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul 
cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să 
găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca 
Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: 
dincolo, nu mai vedea nimic. lot ceea ce lucrurile 
pământeşti pot stârni ca poftă şi ambiţie în inima celorlalţi 
oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul 
adânc şi tainic cu care dorea un interior asemănător cu 
acela pe care şi-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul 
său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de 
o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului 
său, sau când sta cu el să-i ţină de urât, în fundul sufletului 
său luau naştere, fără voia lui, mii de gânduri a căror 
expresie simplă era întotdeauna: 

„Dacă Chapeloud ar muri, aş putea căpăta locuinţa sa”. 
Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei 
înguste şi o minte mărginită, nu mergea până la a concepe 
mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca şi 
mobilele prietenului său. 

Abatele Chapeloud, un egoist blând şi iertător, ghici 
patima prietenului său, ceea ce nu era greu, şi îl iertă 
pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puţin uşor din 
partea unui preot. Dar şi vicarul, a cărui prietenie a rămas 
mereu aceeaşi, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul 
său pe aceeaşi alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău 
vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei 


preumblări. Birotteau care socotea că dorinţele sale cele 
fără voie sunt nişte greşeli, ar fi fost în stare din căinţă, de 
cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta 
îşi plăti datoria faţă de o frăţie atât de naiv de sinceră, 
spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi 
citea gazeta La Quotidienne.: 

— De data asta, ai să capeţi apartamentul. Simt că totul 
s-a sfârşit pentru mine. 


Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui 
Birotteau biblioteca şi mobilierul său. Stăpânirea acestor 
lucruri, dorite cu atâta patimă şi perspectiva de a fi luat în 
pensiune de câtre domnişoara Gamard, alină foarte mult 
durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului 
său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morţi, dar de 
plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca 
Gargantua care, când îi muri nevasta la naşterea lui 
Pantagruel, nu ştia dacă trebuie să se bucure de naşterea 
fiului său. sau să se întristeze că şi-a înmormântat-o pe 
buna sa Badebeci11+ şi se amăgea bucurându-se de moartea 
nevestei sale şi jeluindu-se de naşterea lui Pantagruel. 
Abatele  Birotteau îşi petrecu primele zile de doliu 
verificând cărţile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele 
sale,  cercetându-le, spunând pe _ un ton care, din 
nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În 
sfârşit, bucuria şi durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu 
simţi nicio durere aflând că locul de canonic, în care 
răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaş pe 
Birotteau, fusese dat altuia. Şi cum domnişoara Gamard îl 
luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din 
clipa aceea la toate fericirile vieţii materiale pe care i-o 
lăuda defunctul canonic. Nepreţuită fericire! Dacă ne-am 
lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul 
dintre toţi preoţii ce locuiau în oraşul Tours, nici chiar 
arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de 
gingaşe, atât de migăloase ca acelea cu care domnişoara 


Gamard îi copleşea pe cei doi găzduiţi ai săi. Aproape 
întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de 
ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelşugată pe 
care o avusese şi rareori i se întâmpla, în timpul celor şapte 
preumblări pe săptămână, să nu spună cel puţin de 
patruzeci de ori: 

— Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă 
grijă de clerici. la gândeşte-te, îi spunea abatele Chapeloud 
lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, 
rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. 
Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr 
îndestulător şi cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt 
frecate regulat şi totdeauna atât de bine şterse, că de multă 
vreme nu mai ştiu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine 
vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt 
bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de 
bune; pe scurt, se pare că domnişoara Gamard e necontenit 
cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două 
ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viaţă! Să n-ai 
nevoie să cauţi nimic, nici măcar papucii. Să găseşti 
totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârşit, foalele mele 
mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâăcsit, dar n-a 
trebuit să mă plâng de două ori. Zis şi făcut, în ziua 
următoare domnişoara mi-a dat nişte foale noi şi două 
vătraie cu care mă vezi scurmând în foc. 

Drept orice răspuns, Birotteau zicea: 

— Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl 
izbea întotdeauna. Cuvintele  canonicului însemnau o 
fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele şi 
stiharele acelea îi luau minţile, pentru că nu era ordonat 
duşi de puţin şi adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale 
mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că 
slujea liturghia, când o zărea pe domnişoara Gamard la 
Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire 
blândă şi binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza 
o arunca spre cer. 


Bunăstarea pe care şi-o doreşte fiecare făptură, şi pe 
care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârşit hărăzită. Dar 
fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al 
său, chiar şi unui preot, de vreun an şi jumătate abatele 
Birotteau îşi înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul 
de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea 
ce trebuie să fie senatoria pe viaţă pentru un ministru 
plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranţele 
care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomere, îi 
învârteau aşa de bine capul, încât nu-şi aduse aminte că şi-a 
uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu 
şi-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea 
şiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care 
îşi repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privinţa 
înaintării sale, oaspeţii doamnei de Listomere, o bătrână 
doamnă la care îşi petrecea seara de miercuri. Vicarul sună 
foarte tare, ca şi cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l 
facă să aştepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât 
mai puţin cu putinţă, dar apa care se scurgea de pe 
acoperiş îi udă tocmai vârful pantofilor şi vântul din când în 
când îi repezi în faţă câteva răbufniri de ploaie, destul de 
asemănătoare unor duşuri. După ce calculase câtă vreme îi 
trebuie cuiva să iasă din bucătărie şi să vină să tragă de 
funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să 
işte un clinchet foarte plin de înţeles. „Se poate să fie 
plecaţi”, îşi zise el, neauzind nicio mişcare înăuntru. Şi 
pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se 
auzi atât de ascuţit în casă şi fu repetat atât de dar de toate 
ecourile catedralei, încât era cu neputinţă să nu se 
trezească cineva de atâta zarvă. Şi nu fără oarecare plăcere 
amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboţii 
servitoarei răsunând pe podeaua de prundiş. Cu toate 
acestea, suferinţa podagrosului nu luă sfârşit atât de 
repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu 


silită să deschidă poarta cu cheia cea mare şi să scoată 
zăvoarele. 

— Cum poţi să mă laşi să sun de trei ori pe o vreme ca 
asta? îi zise el Mariannei. 

— Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată 
lumea s-a culcat de mult şi a sunat de unsprezece fără un 
sfert. Domnişoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă. 

— Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, 
domnişoara ştie că mă duc la doamna de Listomere în 
fiecare miercuri. 

— Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit 
domnişoara, răspunse Marianne închizând poarta. 

Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care 
îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl 
făcuse şi mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie 
ca să-şi ia sfeşnicul pe oare se aştepta să-l găsească la locul 
ştiut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe 
abate în odaia lui, unde vicarul îşi zări sfeşnicul pe o masă 
ce se găsea la uşa salonului roşu, într-o, anticameră formată 
de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un 
geamlăc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu 
zări niciun foc în cămin şi o chemă pe Marianne care nu 
apucase să coboare. 

— Nu mi-ai făcut focul? zise el. 

— Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o 
fi stins. 

Birotteau se uită din nou la cămin şi se încredinţă că nu 
se aprinsese focul în acea zi. 

— Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul. 

Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe 
când îşi căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul 
covoraşului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de 
seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, 
că ea nu ieşise din pat, precum îi spusese. Îşi aminti atunci 
că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate 
acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi 


făcuseră traiul atât de lin. Şi pentru că firea spiritelor 
înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunţiş, el se 
adânci în straşnice gânduri asupra acestor patru 
evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, 
pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într- 
adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a 
papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în 
neobişnuita mutare a sfeşnicului său pe masa din 
anticameră şi în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe 
pragul porţii, în ploaie. 

Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârşit 
aprinsă şi când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca 
altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” - abatele 
Birotteau se lăsă încetişor în frumoasa şi încăpătoarea 
berjeră a răposatului său prieten; dar mişcarea căderii lui 
avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub 
presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale 
alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, 
peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca 
un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta 
Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebruni12:, în sfârşit 
peste toate amănuntele acestei încăperi; şi expresia 
fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun 
pe care şi l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa 
iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiţi de el. 
În clipa aceea vicarul descoperise, niţel cam târziu, ce e 
drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănţuite 
împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnişoara 
Gamard, ale cărei rele intenţii ar fi fost, fără îndoială, mult 
mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele 
bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent 
de a accentua cuvintele şi acţiunile pe care li le inspiră ura? 
Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, 
dar le şi place să rănească şi să arate victimei lor că ele au 
rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi 
lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă 


de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o 
intenţiune răutăcioasă. 

Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să 
pună întrebări, pe care o capătă preoţii obişnuiţi a dirigui 
conştiinţele şi de a studia în toate amănuntele nimicuri în 
adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-şi 
formuleze, ca şi cum ar fi fost vorba de o controversă 
religioasă, problema următoare: dacă aş admite că 
domnişoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la 
doamna de Listomere, că Marianne a uitat să-mi facă focul, 
că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi 
dimineaţă am dus jos eu însumi sfeşnicul meu!!! e imposibil 
ca domnişoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut 
că m-am culcat. Ergoi13*, domnişoara Gamard a vrut să mă 
lase afară în ploaie şi, trimițând sfeşnicul la mine în odaie, a 
avut de gând să-mi dea de ştire... „Ce?” zise el cu glas tare, 
întărâtat de gravitatea împrejurărilor şi ridicându-se ca să- 
şi dezbrace hainele ude, să-şi ia halatul şi să-şi aranjeze 
părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat şi cămin, 
făcând gesturi şi rostind pe diferite tonuri frazele 
următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, 
ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel nişte semne de 
exclamare: 

— Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate 
ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnişoara i-o fi 
spus să nu mi-l facă! Copil să fiu şi tot ar trebui să-mi dau 
seama, după tonul şi purtările ei faţă de mine, că am, avut 
nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat 
una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile 
astea care... la vârsta mea! 

Se culcă cu nădejdea că a doua zi dimineaţa va lămuri 
pricina urii ce nimicea pentru totdeauna această fericire de 
care se bucurase vreme de doi ani, după ce o dorise atât de 
mult. Vai! Motivele tainice ale sentimentului pe care 
domnişoara Gamard îl nutrea pentru el erau sortite să-i 
rămână în veci necunoscute, nu însă pentru că ar fi fost 


greu de ghicit, dar pentru că bietul om era lipsit de acea 
bună-credinţă cu ajutorul căreia cei mari la suflet şi ticăloşii 
deopotrivă ştiu să se stăpânească şi să judece. Numai omul 
de geniu sau intrigantul îşi pot spune: „Am greşit”. Singurii 
sfătuitori conştiincioşi şi limpezi la minte sunt interesul şi 
talentul. Dar abatele Birotteau, a cărui bunătate mergea 
până la prostie, a cărui ştiinţă de carte era ca şi cum i-ar fi 
fost adăugată prin muncă îndărătnică, care n-avea de loc 
experienţa oamenilor nici a moravurilor lor şi care trăia 
între sfânta slujbă şi confesional, cu totul absorbit de 
îndeletnicirea de a hotărî asupra celor mai uşoare cazuri de 
conştiinţă, în calitatea lui de duhovnic al pensioanelor din 
oraş şi al câtorva suflete alese care îl preţuiau, abatele 
Birotteau putea fi socotit ca un copil bătrân, cu totul străin 
de cea mai mare parte a moravurilor lumeşti. Numai că 
egoismul firesc tuturor făpturilor omeneşti, întărit de 
egoismul propriu preoţilor şi de cel al vieţii mărginite ce se 
duce în provincie, se dezvoltase în el pe nesimţite şi fără ca 
să-şi dea seama. Dacă cineva ar fi găsit că merită să 
scormonească în sufletul vicarului pentru a-i dovedi că în 
amănuntele infinit de mici ale existenţei sale şi în datoriile 
cele mai mărunte ale vieţii sale particulare îi lipsea cu totul 
acel devotament de care se credea însufleţit, el şi-ar fi pus 
trupul la cazne în mod sincer. Dar cei pe care îi jignim, 
Chiar fără vrere, ţin prea puţin socoteală de nevinovăția 
noastră şi urmăresc şi ştiu să se răzbune. Aşadar, Birotteau, 
oricât ar fi fost el de slab, trebui să se supună efectelor 
acestei mari justiţii care împarte deopotrivă binele şi răul, 
care necontenit obligă oamenii să-i îndeplinească 
sentinţele, numite de unii prostănaci nenorocirile vieții. 


Între răposatul abate Chapeloud şi vicar a existat 
deosebirea că unul era un egoist îndemânatic şi spiritual, 
iar celălalt un sincer şi neîndemânatic egoist. Atunci când 
abatele Chapeloud a intrat în pensiune la domnişoara 
Gamard, el îşi dăduse foarte bine seama de firea gazdei 


sale. Învăţase din confesional câtă amărăciune toarnă în 
inima unei fete bătrâne nenorocirea de a se afla în afara 
societăţii. Şi a calculat cu multă pricepere purtarea sa în 
casa domnişoarei Gamard. Pe vremea aceea, gazda lui 
nefiind mai în vârstă de treizeci şi opt de ani, mai avea încă 
unele pretenţii, care la aceste discrete fiinţe se preschimbă 
mai târziu într-o înaltă stimă de ele însele. Canonicul 
înţelese că pentru a duce viaţă bună cu domnişoara 
Gamard, trebuia să se poarte cu ea întotdeauna cu aceeaşi 
luare-aminte şi grijă şi să fie mai infailibil decât Papa. 
Pentru a dobândi acest rezultat, a avut grijă să nu se 
stabilească între dânsul şi ea decât punctele de contact 
strict impuse de buna-cuviinţă, cum şi acele negreşit 
necesare între oamenii care trăiesc sub acelaşi acoperiş. 
Astfel, cu toate că abatele Troubert şi el luau masa regulat 
de trei ori pe zi, se abţinu să ia parte la dejunul comun, 
deprinzând pe domnişoara Gamard să-i trimită ceaşca de 
cafea cu lapte în pat. Apoi s-a ferit de plictiseala de la cină, 
luând în fiecare seară ceaiul în casele în care mergea la 
sindrofie. Îşi vedea astfel arareori gazda altcândva decât în 
vremea prânzului; dar sosea totdeauna cu câteva clipe 
înainte de ora hotărâtă. În timpul vizitei astea de politeţă, îi 
adresase de-a lungul celor doisprezece ani pe care îi 
petrecuse sub acoperişul ei aceleaşi întrebări, dobândind 
din partea ei aceleaşi răspunsuri. În ce fel dormise noaptea 
domnişoara Gamard, dejunul ei, micile întâmplări casnice, 
înfăţişarea, igiena ei sufletească, vremea bună sau rea, 
durata rugăciunilor, impresii de la sfânta slujbă, în sfârşit, 
sănătatea cutărui sau cutărui preot - iată subiecte care 
conduceau toată conversaţia aceasta periodică. În timpul 
prânzului, începea totdeauna s-o măgulească pe departe, 
trecând necontenit de la calitatea unui fel de peşte, de la 
bunul-gust al pregătirii mâncărurilor, sau de la calităţile 
unui sos, la însuşirile domnişoarei Gamard şi la meritele ei, 
ca stăpână a casei. Era sigur că-i răsfăţa toate vanităţile ei 
de fată bătrână, când îi lăuda arta cu care erau făcuţi sau 


pregătiţi castraveciorii, conservele, pateurile ei şi alte 
născociri gastronomice. În sfârşit, niciodată vicleanul 
canonic nu părăsise salonul galben al gazdei sale fără a 
spune că în nicio casă din Tours nu se servea o cafea atât de 
bună ca aceea care tocmai fusese savurată. Mulțumită 
acestei desăvârşite cunoaşteri a caracterului domnişoarei 
Gamard şi acestei ştiinţe de a se purta, dovedită de canonic 
vreme de doisprezece ani, n-a iscat niciodată subiect de 
discuţie între ei nici cea mai neînsemnată chestie de 
disciplină casnică. 

Abatele Chapeloud îşi dăduse seama din capul locului cât 
de colţuroasă, de aspră şi de ciufută era fata bătrână şi îşi 
potrivise purtarea, în ceea ce privea atingerile de 
neînlăturat dintre ei doi, în aşa fel încât să poată dobândi de 
la ea toate hatârurile necesare fericirii şi liniştit vieţii sale. 
Ca urmare, domnişoara Gamard spunea că abatele 
Chapeloud era un om foarte plăcut, foarte prietenos şi 
înţelegător şi avea mult spirit. Cât despre abatele Troubert, 
dreptcredincioasa nu spunea chiar nimic. Intrat cu totul în 
mişcarea vieţii ei, ca un satelit în orbita planetei lui, 
Troubert era pentru ea un fel de făptură intermediară între 
indivizii de specie umană şi de specie canină; era aşezat în 
inima ei, drept înainte de locul sortit prietenilor şi câinelui 
mops mare şi astmatic pe care-l iubea cu duioşie; îl 
chivernisea în toate celea şi amestecul de-a valma al 
intereselor lor merse atât de departe, încât foarte multe 
persoane dintre cele ce făceau parte din societatea 
domnişoarei Gamard, credeau că abatele Troubert îşi 
pusese ochii pe averea fetei bătrâne, şi-o apropia cu o 
răbdare necurmată, şi că o conducea cu atât mai bine cu 
cât părea că i se supune, fără să lase să se vadă din partea 
lui nici cea mai mică dorinţă de a o călăuzi. Când abatele 
Chapeloud muri, fata bătrână, care voia să aibă în gazdă un 
chiriaş cumsecade, se gândi fireşte la vicar. Nici nu se 
cunoştea cuprinsul testamentului canonicului şi domnişoara 
Gamard se şi gândea să dea locuinţa celui răposat dragului 


ei abate Troubert care, după părerea ei, stătea foarte prost 
la parter. Dar când abatele Birotteau ajunse să fixeze cu 
fata bătrână învoielile sub semnătura privată ale găzduirii 
sale, ea văzu că era atât de îndrăgostit de apartamentul 
pentru care hrănise un timp atât de îndelungat dorinţe a 
căror violenţă putea fi atunci mărturisită, încât nu îndrăzni 
să-i vorbească de un schimb şi sacrifică sentimentul 
interesului. Pentru a mângâia pe prea iubitul canonic, 
domnişoara înlocui latele cărămizi albe Château-Renaud, ce 
alcătuiau pardoseala de lespezi de piatră a apartamentului 
printr-un parchet de lemn de Ungaria şi îi reconstrui un 
cămin care scotea fum. 


Vreme de doisprezece ani, abatele Birotteau se văzuse cu 
prietenul său Chapeloud, fără ca vreodată să-i fi dat prin 
gând să caute să afle de unde proveneau raporturile atât de 
migălos de grijulii dintre el şi domnişoara Gamard. Când se 
mută la această cucernică fecioară, el se afla în starea unui 
îndrăgostit în pragul fericirii. Chiar şi fără să fi fost din fire 
sărac cu duhul, ochii lui erau prea orbiţi de atâta noroc, ca 
să mai şi poată judeca pe domnişoara Gamard şi să mai 
chibzuiască asupra măsurii pe care trebuia să o păstreze în 
zilnicele lui legături cu ea. Domnişoara Gamard, văzută de 
departe şi prin prisma fericirilor pământeşti pe care vicarul 
visa să le guste pe lângă ea, i se părea o făptură 
desăvârşită, dreptcredincioasă, fără cusur, o fiinţă milostivă 
până în adâncul sufletului, femeia din Evanghelie, fecioara 
înţeleaptă, împodobită cu acele virtuţi umile şi smerite ce 
răspândesc asupra vieţii o mireasmă cerească. Astfel, cu tot 
entuziasmul unui om care-şi atinge o ţintă îndelung dorită, 
cu nevinovăția unui copil, cu zăpăceala neroadă a unui 
bătrân fără experienţă mondenă, el intră în viaţa 
domnişoarei Gamard, întocmai ca o muscă ce se prinde într- 
o pânză de păianjen. Chiar în prima zi când ajunse să ia 
cina şi să doarmă la bătrâna domnişoară, îl reţinu în salonul 
ei dorinţa de a-i face cunoştinţa, ca şi acea emoție 


inexplicabilă pe care o simt bărbaţii sfielnici, stânjeniţi de 
teama de a fi necuviincioşi dacă întrerup o convorbire ca să 
se retragă. Rămase deci acolo toată seara. Mai târziu, sosi 
şi o altă fată bătrână, prietenă cu Birotteau, domnişoara 
Salomon de Villenoix. Domnişoara Gamard avu atunci 
bucuria să aranjeze la ea acasă o partidă de boston. La 
culcare, vicarul se gândi că a petrecut o seară foarte 
plăcută. Deoarece, nu cunoştea încă decât foarte puţin pe 
domnişoara Gamard şi pe abatele Troubert, el nu-l cunoscu 
caracterele lor decât la suprafaţă. Foarte puţine fiinţe îşi 
dau de gol dintru început, cusururile. În genere, fiecare se 
străduieşte să se prezinte cu o înfăţişare atrăgătoare. Deci 
abatele Birotteau îşi făcu minunatul plan de a-şi consacra 
serile domnişoarei Gamard, în loc de a merge să şi le 
petreacă în oraş. De câţiva ani de zile, gazda lui zămislise o 
dorinţă, care se înteţea din ce în ce. Această dorinţă, pe 
care o nutresc deopotrivă bătrânii şi chiar femeile 
frumoase, se  preschimbase la ea într-o pasiune 
asemănătoare aceleia pe care o avea Birotteau pentru 
apartamentul prietenului său Chapeloud şi rodea inima 
fetei bătrâne stăpânită de trufia şi de egoismul, de pizma şi 
de vanitatea cu care se nasc oamenii de lume. Această 
poveste este a tuturor timpurilor: e destul să lărgeşti niţel 
cercul strâmt înăuntrul căruia se vor mişca aceste 
personaje şi vei găsi raţiunea suficientă a întâmplărilor din 
sferele cele mai înalte ale societăţii. Domnişoara Gamard îşi 
petrecea pe rând serile în şase sau opt case deosebite. Fie 
că îi părea rău să se vadă silită să meargă în lume şi că se 
găsea îndrituită, la vârsta ei, de a-i cere acelaşi lucru în 
schimb; fie că amorul ei propriu era jignit că nu avea un 
cerc al ei; fie, în sfârşit, că vanitatea ei râvnea la măgulirile 
îşi avantajele de care vedea că se bucură prietenele, nu 
avea altă ambiţie decât să facă din salonul ei punctul de 
întâlnire către care, în fiecare seară un anumit număr de 
persoane să se îndrepte cu dragă inimă. După ce Birotteau 
şi prietena lui, domnişoara Salomon, petrecuseră câteva 


seri la ea, în tovărăşia credinciosului şi răbdătorului abate 
Troubert, într-o seară, ieşind de la  Saint-Gatien, 
domnişoara Gamard spuse bunelor ei prietene, faţă de care 
până atunci se socotea ca şi o sclavă, că persoanele care 
doresc să o vadă, puteau foarte bine să vină o dată pe 
săptămână la dânsa, unde aduna un număr de prieteni, 
îndestulător ca să facă o partidă de boston; că nu putea lăsa 
singur pe abatele Birotteau, noul ei chiriaş; că domnişoara 
Salomon nu lipsise încă nici într-o seară în cursul 
săptămânii; că era cu totul a prietenilor ei şi că... şi că... 
etc. Cuvintele ei fură cu atât mai smerit semeţe şi din 
belşug dulcege, cu cât domnişoara Salomon de Villenoix 
făcea parte din societatea cea mai aristocratică din Tours. 
Cu toate că domnişoara Salomon venea numai şi numai din 
prietenie pentru vicar, domnişoara 

Gamard era mândră că o primeşte în salonul ei şi, 
mulţumită abatelui Birotteau, îşi văzu aproape îndeplinit 
măreţul ei plan de a alcătui un cerc, care ar putea deveni 
tot atât de numeros, tot atât de plăcut ca şi al doamnei de 
Listomere, al domnişoarei Merlin de la Blottiere şi al altor 
dreptcredincioase, în măsură să primească societatea 
pioasă din Tours. Dar, vai! abatele Birotteau spulberă 
speranţele domnişoarei Gamard. Şi dacă toţi cei ce în viaţa 
lor au ajuns să se bucure de un noroc îndelung dorit, pot 
înţelege bucuria vicarului când s-a culcat în patul lui 
Chapeloud, vor trebui, să priceapă cât de cât durerea 
simțită de domnişoara Gamard, la răsturnarea planului ei 
iubit. După ce, vreme de şase luni, abatele Birotteau îşi 
primise fericirea cu destulă răbdare, el dezertă, luând cu 
sine şi pe domnişoara Salomon. Cu toate sforţările ei 
nemaipomenite, domnişoara Gamard de-abia izbutise să 
recruteze cinci-şase persoane, a căror asiduitate fu destul 
de problematică şi trebuiau cel puţin patru inşi prezenţi 
pentru a alcătui o partidă de boston. Fu deci nevoită să-şi 
mărturisească greşeala şi să se reîntoarcă la vechile ei 
prietene, fiindcă fetele bătrâne prea se simt rău cu ele 


însele, ca să nu caute cu dinadinsul plăcerile puţin 
onorabile ale societăţii. Pricina dezertării acesteia e uşor de 
înţeles. Cu toate că vicarul se număra printre cei sortiţi să 
meargă în rai, în virtutea preceptului: fericiţi cei săraci cu 
duhul, el nu era în stare, ca foarte mulţi proşti, să îndure 
plictiseala pe care i-o pricinuiau alţi proşti. Oamenii lipsiţi 
de spirit se aseamănă cu buruienele care cresc mai cu 
seamă în pământ bun. Le place să petreacă cu atât mai mult 
cu cât se plictisesc singuri cu ei înşişi. Întruparea vie a 
plictiselii, căreia îi sunt victime, adăugată la nevoia pe care 
o simt de a fugi întruna de ei înşişi, naşte într-înşii acea 
poftă de mişcare, acea dorinţă de a se afla mereu acolo 
unde nu sunt, care îi caracterizează; ca de altfel pe toate 
fiinţele lipsite de sensibilitate şi care şi-au greşit viaţa, sau 
care suferă din vina lor. Fără să adâncească prea mult golul, 
nimicnicia domnişoarei Gamard, şi fără să-şi explice 
meschinăria ideilor ei, bietul abate Birotteau îşi dădu 
seama, spre nenorocul său cam târziu, de cusururile pe 
care ea le avea, la fel ca toate fetele bătrâne şi de acelea 
care erau numai şi numai ale ei. Ceea ce e rău la semen, 
iese în evidenţă atât de tare faţă de ceea ce e bun, încât mai 
întotdeauna ne uimeşte înainte de a ne supără. Acest 
fenomen moral ar putea la nevoie să îndreptăţească 
înclinarea noastră, mai mult sau mai puţin puternică spre 
clevetire. Este firesc, vorbind din punct de vedere social, să- 
ţi baţi joc de cusururile aproapelui, încât ar trebui să iertam 
flecăreala ironică pe care metehnele noastre o îndrituiesc şi 
să nu ne uimească decât defăimarea. Dar ochii bunului 
vicar nu aveau niciodată acea agerime care îngăduia 
oamenilor de lume să vadă şi să evite la timp apucăturile 
vecinului. Ca să-şi poată da seama de cusururile gazdei 
sale, fu deci silit să sufere avertismentul pe care natura îl 
dă tuturor făpturilor sale, durerea! Cele mai multe dintre 
fetele bătrâne,  neadaptându-şi caracterul şi viaţa 
caracterelor şi vieţii altora, aşa cum cere soarta femeii, au 
mania de a căuta să supună totul în jurul lor. La domnişoara 


Gamard sentimentul acesta degenera în despotism, dar 
acest despotism nu se putea lega decât de mărunţişuri. 
Astfel, ca să dăm unul dintr-atâtea exemple, panerul cu fise 
şi jetoane, aşezat pe masa de boston pentru abatele 
Birotteau, trebuia să stea pe locul pe care l-a pus ea; şi 
abatele o supără rău de tot când îl mişca de acolo, ceea ce 
se întâmpla aproape în fiecare seară. De unde oare îi venea 
această susceptibilitate neroadă faţă de toate nimicurile şi 
care le era scopul? Nimeni n-ar fi putut-o spune, nici chiar 
domnişoara Gamard. Cu toate că era blând ca un mieluşel, 
noului chiriaş nu-i plăcea totuşi, cum nici oilor nu le place să 
îndure prea adesea bâta ciobănească, mai ales când e 
ghintuită cu ţinte lungi şi subţiri. Fără să-şi poată lămuri 
marea răbdare a abatelui Troubert, Birotteau căuta să 
scape de fericirea pe care domnişoara Gamard pretindea să 
i-o potrivească aşa cum ştia ea, crezând că cu fericirea 
merge ca şi cu dulceţurile; dar nenorocitul a procedat 
destul de neîndemânatic, din pricina firii sale. Această 
despărţire n-a avut loc fără o mulţime de hărţuieli şi de 
înţepături, pe care abatele Birotteau se sili să nu le bage în 
seamă. La sfârşitul primului an care s-a scurs sub 
acoperişul domnişoarei Gamard, vicarul îşi reluase vechile 
obiceiuri, ducându-se să petreacă două seri pe săptămână 
la doamna de Listomere, trei la domnişoara Salomon şi 
celelalte două la domnişoara Merlin de la Blottiere. Aceste 
persoane făceau parte din tagma aristocratică a societăţii 
din Tours, în care domnişoara Gamard nu era primită. Astfel 
gazda fu cât se poate de jignită de a fi fost părăsită de 
abatele Birotteau, care o făcea să simtă cât de puţin 
preţuia: Orice fel de alegere implică un dispreţ pentru 
obiectul refuzat. 

— Domnul Birotteau, nu ne-a găsit pe placul său, zise 
abatele 'Troubert către prietenii domnişoarei Gamard, când 
a fost silită să renunţe la serile de primire. E un om de 
spirit, un om cu gusturi fine, are nevoie de o lume aleasă, 


de lux şi convorbiri scânteietoare de spirit, de cleveteala 
târgului. 

Totdeauna cuvintele acestea îi dădeau domnişoarei 
Gamard prilejul de a dovedi superioritatea caracterului ei, 
pe socoteala lui Birotteau. 

— Nu are chiar atâta spirit, spunea ea. Dacă n-ar fi fost 
abatele Chapeloud, n-ar fi fost niciodată primit la doamna 
de Listomere. Ah! Am pierdut foarte mult, când l-am 
pierdut pe abatele Chapeloud. Ce om plăcut şi de treabă! În 
sfârşit, vreme de doisprezece ani n-am avut cu el nici cea 
mai mică greutate, nici cea mai mică neplăcere. 

Domnişoara Gamard făcu abatelui Birotteau un portret 
atât de puţin măgulitor, încât bietul chiriaş trecu faţă de 
această societate burgheză, care duşmănea în taină 
societatea aristocratică, drept un om din cale-afară de 
cusurgiu şi foarte greu de mulţumit. Apoi, bătrâna 
domnişoară avu timp de câteva săptămâni plăcerea să audă 
cum o căinau prietenele ei care, fără să creadă câtuşi de 
puţin ce spuneau, nu conteneau să-i repete: „Cum, 
dumneata, atât de blândă şi de bună, să insufli scârbă?” 
sau: „Nu te necâji, dragă domnişoară Gamard, eşti aşa de 
bine cunoscută încât...” etc.... 

Dar, încântate că pot să scape o seară pe săptămână de a 
se duce în le Cloitre, locul cel mai pustiu şi cel mai departe 
de centru din câte sunt în Tours, toate, în sinea lor, îl 
binecuvântau pe vicar. 

Între oameni care se află necontenit împreună, ura şi 
iubirea se înteţesc mereu: se găsesc în orice clipe motive de 
a se uri sau a se iubi tot mai mult. Astfel, abatele Birotteau 
se făcu nesuferit în ochii domnişoarei Gamard. După 
optsprezece luni de găzduire, în clipa în care omul nostru 
credea că vede liniştea mulţumirii în ceea ce era o tăcere 
plină de ură şi se bucura În sinea lui că ştiuse să trăiască 
frăţeşte, cum zicea el, cu bătrâna domnişoară, deveni 
pentru ea ţinta unei prigoane tăcute şi ia unei răzbunări 
calculate pe îndelete. 


Cele patru împrejurări principale, cu poarta încuiată, cu 
papucii uitaţi, cu lipsa de foc, cu sfeşnicul pus la el în casă, 
ar fi putut ele singure să-i dezvăluie vrăjmăşia cumplită ale 
cărei ultime consecinţe nu urmau să-l lovească decât în 
clipa când aveau să ajungă de nereparat. În fiecare seară, 
înainte de a adormi de-a binelea, bietul vicar îşi scotocea 
minţile mult, dar zadarnic şi fireşte le dădea foarte repede 
de fund, ca să-şi lămurească pricina purtării ciudat de 
nepoliticoase a domnişoarei Gamard. Într-adevăr, de vreme 
ce altă dată se purtase cu totul conform logicii, supunându- 
se legilor naturale ale egoismului său, îi era cu neputinţă de 
a ghici cu ce greşise faţă de gazda sa. Dacă lucrurile 
măreţe sunt simple şi uşor de înţeles, lesne de exprimat, 
micimile vieţii cer în schimb foarte multe amănunte. 
Întâmplările ce alcătuiesc întrucâtva avanscena acestei 
drame burgheze, dar în care pasiunile se aprind iar tot atât 
de violente de parcă ar fi fost stârnite de interese mari, 
cereau această lungă introducere şi i-ar fi venit greu unui 
cronicar conştiincios să povestească mai pe scurt 
amănunţitele lor desfăşurări. 


A doua zi de dimineaţă, la deşteptare, Birotteau se gândi 
cu atâta putere la canonicatul său, încât uită cu totul de 
cele patru împrejurări în care întrezărise în ajun, semnele 
sinistre ale unui viitor plin de nenorociri. Vicarul nu era un 
om care se poate scula fără să i se fi făcut focul; sună, ca să 
dea de veste Mariannei că s-a trezit şi o chemă la el: pe 
urma ramase, precum îi era obiceiul, cufundat în visările lui 
somnolente, în cursul cărora servitoarea avea obiceiul, 
aprinzându-i căminul, să-l smulgă pe încetul din acest de pe 
urmă somn, prin zbârnâitul întrebărilor şi al mişcărilor ei, 
un fel de muzică plăcută lui. Trecu o jumătate de oră fără ca 
Marianne să apară. Vicarul, pe jumătate canonic, tocmai 
când se pregătea să tragă încă o dată de cordonul soneriei, 
se destinse auzind pe scări un pas bărbătesc. Într-adevăr, 
abatele Troubert după ce bătuse încetişor la uşă, intră, la 


invitaţia lui Birotteau. Această vizită, pe care cei doi preoţi 
şi-o făceau cu destulă regularitate unul altuia, o dată pe 
lună, nu miră de loc pe vicar. Canonicul se arătă uimit 
dintru început că Marianne nu făcuse încă focul celui care îi 
era aproape coleg. Deschise o fereastră. o chemă pe 
Marianne cu o voce aspră, îi spuse să vină la Birotteau. 
Apoi, întorcându-se spre fratele său: 

— Dacă domnişoara ar afla că n-ai foc, ar certa-o pe 
Marianne. 

După aceste cuvinte el se interesă de sănătatea lui 
Birotteau şi îl întrebă cu un glas blând dacă mai avea ceva 
ştiri noi, care să-i dea nădejde că va fi numit canonic. 
Vicarul îi dădu lămuriri asupra demersurilor făcute şi îi 
povesti cu naivitate cine sunt persoanele pe lângă care 
intervenea doamna de Listomere, neştiind că abatele 
Troubert n-o iertase niciodată pe această doamnă că nu-l 
admisese în cercul ei, pe el, abatele Troubert, care fusese 
până acum de două ori propus să fie vicar general al 
eparhiei. 

Era cu neputinţă să întâlneşti două figuri care să arate 
atâtea contraste câte găseai la cei doi preoţi. Troubert, înalt 
şi uscăţiv, avea o pieliţă galbenă-verzuie, pe câtă vreme 
vicarul era ceea ce numim între noi un grăsun. Rumenă şi 
rotundă, faţa lui Birotteau dezvăluia pe omul cumsecade şi 
lipsit de idei. Pe câtă vreme faţa lui Troubert, lungă şi 
brăzdată de cute adânci, căpăta în anumite clipe o expresie 
plină de ironie şi dispreţ. Dar trebuia să o cercetezi cu 
băgare de seamă ca să descoperi în ea aceste două 
sentimente. De obicei, canonicul păstra o linişte 
desăvârşită, cu pleoapele mereu lăsate peste ochii lui 
injectaţi, a căror privire se făcea, la nevoie, limpede şi 
pătrunzătoare. Un păr roşcat întregea această posomorâtă 
fizionomie, necontenit întunecată de vălul pe care gândurile 
în care se adâncea îl aruncau asupra chipului său. La 
început au fost unii care au putut să-şi închipuie că e 
absorbit de o înaltă şi profundă ambiţie. Dar cei care 


pretindeau că-l cunosc mai bine au nimicit în cele din urmă 
această părere, înfăţişându-l ca îndobitocit de despotismul 
domnişoarei Gamard sau slăbit de posturi prea lungi. 
Vorbea rar şi nu râdea niciodată. Pus câteodată în faţa unei 
întâmplări care îi făcea plăcere, un surâs îi mijea şi se 
pierdea în cutele feţei sale. Birotteau era dimpotrivă o fire 
sinceră şi expansivă, îi plăcea să mănânce bine, un nimic îl 
făcea să râdă cu acea simplicitate a omului bun şi fără 
ascunzişuri. La prima vedere, abatele Troubert îţi pricinuia 
fără voia lui un simţământ de groază, pe câtă vreme vicarul 
aducea un zâmbet blând pe chipul tuturor celor ce-l 
vedeau. Când, printre arcadele şi naosurile de la Saint- 
Gatien, măreţul canonic trecea solemn. cu fruntea înclinată, 
cu privirea severă, îţi inspira respect Statura lui încovoiată 
era în armonie cu bolțile galbene ale catedralei, cutele 
veşmântului. său preoţesc aveau în ele ceva monumental, 
vrednic de a fi sculptat. Dar bunul vicar păşea fără 
solemnitate, umbla repede încolo şi încoace, se mişca pe loc 
de parcă se învârtea în jurul său. Aceşti doi oameni aveau 
totuşi ceva asemănător. Aşa cum înfăţişarea plină de 
ambiţie a lui Troubert, făcându-l de temut, izbutise poate 
să-l osândească la locul neînsemnat de simplu canonic, 
caracterul şi înfăţişarea lui Birotteau păreau să-l fi sortit pe 
vecie rolului de vicar al catedralei. Cu toate acestea, 
abatele Troubert, împlinind vârsta de cincizeci de ani, 
spulberase cu desăvârşire, prin purtarea lui plină de 
măsură, prin impresia ce o făcea că era lipsit de orice 
ambiţie şi prin viaţa lui sfântă întru toate, temerile inspirate 
superiorilor săi de cumplita sa înfăţişare, de destoinicia pe 
care i-o bănuiau. Şi pentru că sănătatea sa se zdruncinase 
foarte tare de un an încoace. apropiata sa înălţare la rangul 
de vicar general al catedralei părea foarte cu putinţă. 
Rivalii săi, ei înşişi doreau să i se facă numirea, pentru ca s- 
o poată pregăti mai bine pe a lor, în răstimpul puţinelor zile 
ce-i mai erau hărăzite de o boală devenită cronică. Departe 
de a inspira aceleaşi speranţe, bărbia cu două guşi a lui 


Birotteau prezenta concurenţilor săi la canonicat, semnele 
unei sănătăţi înfloritoare şi podagra lui li se părea că e, 
potrivit zicalei, o chezăşie de viaţă lungă. Abatele 
Chapeloud, un om cu multă judecată şi foarte plăcut, din 
care pricină era foarte căutat de oamenii din lumea bună şi 
de fruntaşii din capitală, se împotrivise totdeauna, dar 
numai în taină şi cu multă dibăcie, la înaintarea abatelui 
Troubert. Îi interzisese, foarte îndemânatic, intrarea în 
toate saloanele în care se aduna cea mai bună societate din 
Tours, deşi în tot timpul vieţii sale Troubert se purtase cu el 
cu un respect deosebit, arătându-i în orice prilej cea mai 
înaltă stima. Această statornică supunere nu izbutise să 
schimbe părerea răposatului canonic, care, chiar în timpul 
ultimei sale plimbări, îi spunea încă o dată lui Birotteau: 

— Nu te încrede în lunganul ăsta costeliv de Troubert. E 
un Sixtus al V-leai1** redus, pe măsura episcopiei. Aşa era 
prietenul, comeseanul domnişoarei Gamard, care, chiar a 
doua zi după ce declarase ea război bietului Birotteau, 
venea să-l vadă şi să-i dea semne de prietenie. 

— Trebuie s-o ierţi pe Marianne, zise canonicul, când o 
văzu intrând. Cred că şi-a început treaba venind întâi la 
mine. Apartamentul meu e foarte igrasios şi am tuşit 
întruna toată noaptea. E foarte sănătos aici la dumneata, 
adăugă el, uitându-se în tavan. 

— Ah, stau aici ca un canonic, răspunse Birotteau 
surâzând. 

— Şi eu ca un vicar, replică smeritul părinte. 

— Da, dar vei locui în curând la Arhiepiscopie, zise 
blândul preot, care dorea ca toată lumea să fie fericită. 

— Sau poate la cimitir. Dar, facă-se voia lui Dumnezeu! 

Şi Troubert îşi ridică ochii la cer, într-o mişcare plină de 
resemnare. 

— Am venit, adăugă el, să te rog să-mi împrumuţi 
catastiful eparhial. În tot oraşul numai dumneata ai această 
lucrare. 


— Ia-l din bibliotecă, răspunse vicarul, pe care ultimele 
cuvinte ale canonicului îl făcură să-şi aducă aminte de toate 
bucuriile vieţii lui. 

Canonicul trecu, înalt, în bibliotecă şi rămase acolo în tot 
răstimpul în care vicarul se îmbrăcă. Curând răsună 
clopotul de prânz şi podagrosul, gândind că dacă Troubert 
n-ar fi venit să-l vadă, el n-ar fi avut foc în sobă, ca să se 
scoale din pat, îşi zise: „E un om de treabă!” 

Cei doi preoţi coborâră împreună, înarmaţi fiecare cu 
câte un uriaş in-folio, pe care le puseră pe una dintre 
consolele din sufragerie. 

— Ce e asta? întrebă cu o voce acră domnişoara Gamard, 
adresându-se lui Birotteau. Nădăjduiesc că n-ai de gând să- 
mi umpli sufrageria cu ceasloavele dumitale. 

— Sunt nişte cărţi de care am nevoie, răspunse abatele 
Troubert, domnul vicar a avut bunătatea să mi le 
împrumute. 

— Ar fi trebuit să ghicesc acest lucru, zise ea, lăsând să-i 
fluture pe buze un zâmbet de dispreţ. Domnul Birotteau nu 
prea obişnuieşte să citească în cărţi groase dintr-astea. 

— Cum mai merge cu sănătatea? reluă chiriaşul cu o voce 
piţigăiată. 

— Nu prea bine, răspunse ea tăios. Dumneata eşti de 
vină că m-am trezit ieri din primul somn şi n-am mai putut 
aţipi toată noaptea. Domnişoara Gamard se aşeză şi 
adăugă: Domnilor, se răceşte laptele. 

Năucit de a fi fost primit cu atâta acreală de gazda sa, de 
la care, dimpotrivă, se aştepta la scuze, dar şi speriat, cum 
sunt toţi cei sfioşi din fire, de perspectiva unei discuţii, mai 
ales când ei înşişi sunt în joc, bietul vicar luă loc în tăcere. 
Apoi, dându-şi seama, după anumite semne de pe chipul 
domnişoarei Gamard, că e vădit în toane rele, el se tot 
hărţui în sinea sa cu propria lui judecată, care îl îndemna să 
nu îndure lipsa de respect a gazdei sale, pe când. 
dimpotrivă, firea lui îl îndemna să se ferească de ceartă. În 
prada acestei nelinişti lăuntrice, Birotteau începu prin a 


cerceta cu luare-aminte dungile mari de pe muşamaua pe 
care dintr-un obicei de când lumea, domnişoara Gamard o 
lăsa la prânz pe masă, fără să se sinchisească nici de 
marginile roase, nici de numeroasele cicatrice ale acestei 
învelitori. Cei doi chiriaşi se aflau aşezaţi fiecare în câte un 
fotoliu de trestie, la fiece capăt al acestei mese pătrate ca o 
masă regească al cărui centru era ocupat de stăpâna casei 
şi pe care o domina din înaltul scaunului ei cu tătici, garnisit 
cu perne şi sprijinit de soba sufrageriei. 


Această încăpere şi salonul comun erau situate la parter, 
sub camera şi salonul abatelui Birotteau. După ce vicarul îşi 
primi de la domnişoara Gamard ceaşca de cafea îndulcită, îl 
îngheţă adânca tăcere în care urma să se îndeplinească 
partea de obicei atât de veselă a dejunului său. Nu 
îndrăznea să se uite nici la chipul uscat al lui Troubert, nici 
la obrazul ameninţător al fetei bătrâne şi se întoarse, ca să 
pară că nu şi-a pierdut cumpătul, spre un câine mops, masiv 
şi gras care, culcat pe o pernă lângă sobă, sta veşnic 
nemişcat, fiindcă totdeauna găsea în stânga lui o farfurioară 
cu dulciuri, iar în dreapta o ceaşcă plină de apă proaspătă. 

— Ehei, micuţule dragă, îţi aştepţi şi tu cafeaua. 

Acest personaj, unul dintre cei mai de seamă ai casei, dar 
nu prea supărător, datorită faptului că nu mai lătra şi dădea 
cuvântul stăpânei sale, îşi ridică spre Birotteau ochii lui 
mici, pierduţi în cutele formate de grăsime pe mutra lui. 
Apoi îi închise cu viclenie. Trebuie spus, pentru a înţelege 
suferinţa bietului vicar, că acesta, înzestrat cu uşurinţă la 
vorbă goală şi sonoră ca sunetul unui buhai, pretindea, fără 
să fi putut da medicilor nici un singur argument în sprijinul 
părerii sale, că vorbele înlesnesc digestia. Domnişoara 
Gamard, care împărtăşea această doctrină igienică, în ciuda 
neînţelegerii dintre ei, nu se abţinuse încă niciodată să stea 
de vorbă în timpul mesei. Dar, în ultimele câteva dimineţi, 
vicarul îşi istovise în zadar minţile punându-i tot felul de 
întrebări şirete, ca să ajungă să-i dezlege limba. Dacă 


spaţiul îngust la care se reduce această istorisire ne-ar fi 
îngăduit să povestim fie şi una singură din aceste convorbiri 
care stârneau aproape totdeauna zâmbetul amar şi 
batjocoritor al abatelui Troubert, ea ar înfăţişa un tablou 
desăvârşit al vieţii tihnite şi îndestulate a provincialilor. 
Poate că nu fără plăcere ar lua cunoştinţă unii oameni de 
spirit de ciudatele dezvoltări. pe care abatele Birotteau şi 
domnişoara Gamard le dădeau părerilor lor personale 
despre politică, religie şi literaturăit:*. Ar fi desigur ceva 
comic să se expună: fie motivele pe care amândoi le aveau 
de a se îndoi de-a binelea, în 1826, de moartea lui 
Napoleon, fie presupunerile care îi făceau să creadă că 
Ludovic al XVII-lea era încă în viaţă, scăpat de la moarte, 
într-o scorbură de buştean. Cine oare n-ar fi râs cu hohote 
auzindu-i cum stabileau, prin argumente numai şi numai ale 
lor, că Regele Franţei dispunea singur de toate birurile, că 
cele două Camere fuseseră convocate pentru a nimici 
clerul, că în timpul Revoluţiei pieriseră pe eşafod un milion 
trei sute de mii de oameni? Pe urmă, vorbeau de presă, fără 
să ştie numărul ziarelor, fără să aibă cea mai vagă noţiune 
despre ceea ce este această unealtă modernă. În sfârşit, 
domnul Birotteau, asculta cu luare aminte pe domnişoara 
Gamard când îi spunea că un ins hrănit în fiecare dimineaţă 
cu câte un ou, trebuie să moară fără greş la finele anului şi 
că acest lucru se mai văzuse; că dacă mănânci timp de 
câteva zile câte o franzeluţă fără să bei apă, te vindeci de 
sciatică; şi că toţi muncitorii care lucrează la dărâmarea 
stăreţiei Saint-Martin muriseră într-un răstimp de şase luni, 
că un anume prefect făcuse tot ce i-a stat în putinţă, sub 
Bonaparte, ca să surpe turnurile catedralei Saint-Gatien, şi 
o mie şi una de alte poveşti fără noimă. 

Dar, în această clipă, lui Birotteau îi pieri graiul. Se 
mulţumi să se ospăteze, fără să mai înceapă vorba. Curând 
însă, găsi că această tăcere îi cade greu la stomac şi zise cu 
îndrăzneală: 

— lată o cafea minunată. 


Această faptă curajoasă fu cu totul zadarnică. După ce se 
mai uită la cer prin micul spaţiu care despărţea, pe 
deasupra grădinii, cei doi stâlpi de susţinere ai catedralei 
Saint-Gatien, vicarul se mai încumetă să spună: 

— Astăzi va fi mai frumos ca ieri... 

La spusele acestea, domnişoara Gamard se mulţumi să-i 
arunce  abatelui Troubert cea mai graţioasă dintre 
ocheadele ei şi-şi aţinti apoi ochii plini de o asprime 
cumplită asupra lui Birotteau care, din fericire, şi-i pironise 
în pământ pe ai săi. 

Nicio făptură omenească nu era în stare ca domnişoara 
Gamard să întruchipeze natura elegiacă a fetei bătrâne; 
dar pentru a zugravi mai bine o fiinţă a cărei fire se 
răsfrânge cu o putere uriaşă în măruntele întâmplări, ale 
acestei drame şi în viaţa lăuntrică a personajelor care sunt 
actorii ei, e poate necesar să dăm aci pe scurt ideile pe care 
le întrupează fata bătrână: obiceiul de fiece zi creează 
sufletul şi sufletul creează fizionomia. Dacă totul în 
societate, ca şi în lume, trebuie să aibă un scop, există însă 
printre noi unele fiinţe al căror rost şi folos sunt cu totul de 
neînțeles. Morala şi economia politică resping deopotrivă pe 
individul care consumă fără să producă, care ocupă un loc 
sub soare, fără să răspândească în jurul său nici bine, nici 
rău: e neîndoios că răul e un bine ale cărui urmări nu se 
arată numaidecât. Rareori fetele bătrâne nu se orânduiesc 
de la sine în clasa acestor făpturi neproductive. Dacă însă 
conştiinţa muncii sale dă fiinţei muncitoare un simţământ 
de mulţumire care o ajută să îndure viaţa, siguranţa de a fi 
o povară cuiva, sau numai nefolositor, trebuie să producă 
un efect contrar şi să inspire făpturii inerte acelaşi dezgust 
pe care-l trezeşte în ceilalţi oameni. Această aspră dojană 
socială e una dintre pricinile care, fără ca fetele bătrâne să- 
şi dea seama, toarnă în sufletele lor tristeţea care li se vede 
pe faţă. O prejudecată în care intră poate şi o parte de 
adevăr împrăştie necontenit şi pretutindeni, iar în Franţa 
mai mult ca în alte ţări, o mare dizgrație asupra femeii cu 


care nimeni n-a vrut nici să împartă plăcerile, nici să îndure 
relele vieţii. Ori, pentru fete, vine o vârstă când lumea, pe 
drept sau pe nedrept, le osândeşte pe însuşi temeiul 
dispreţului căruia îi sunt victime. Urâte, bunătatea lor 
trebuie să răscumpere imperfecţiunile naturii; frumoase, 
desigur că nenorocul lor trebuie să se fi întemeiat pe cauze, 
adânci. Nu se ştie care dintre de sunt mai vrednice de 
lepădat. Dacă celibatul lor a fost o hotărâre bine chibzuită, 
dacă e o dorinţă de neatârnare, nici bărbaţii nici mamele nu 
le iartă că s-au sustras îndatoririlor de femeie, 
împotrivindu-se pasiunilor care le fac atât de atrăgătoare; a 
renunţa la durerile lor înseamnă a abdica şi de la poezia lor 
şi a nu mai merita duioasele consolări la care o mamă. are 
drepturi de netăgăduit. De altfel, sentimentele generoase, 
însuşirile minunate ale femeii nu se dezvoltă decât prin 
statornicul lor exerciţiu. Rămânând fată, o făptură de sex 
feminin nu mai e decât ceva absurd: rece şi egoistă, ea 
inspiră groază. Din nenorocire, această sentinţă 
neînduplecată este prea dreaptă pentru ca fetele bătrâne 
să nu-i cunoască pricinile. Aceste gânduri le încolţesc în 
suflet tot atât de firesc, după cum efectele tristei lor vieţi se 
răsfrâng în trăsăturile feţei lor. Deci, se veştejesc, pentru că 
n-au cunoscut niciodată această împărtăşire continuă a 
sentimentelor sau fericirea ce luminează chipul femeilor şi 
pune atâta moliciune în mişcările lor. Apoi, ele ajung ursuze 
şi rele, pentru că o fiinţă care şi-a greşit menirea e o fiinţă 
nenorocită. Suferă, şi din suferinţă se naşte răutatea. Într- 
adevăr, înainte de a se învinui pe ea însăşi pentru 
însingurarea în care trăieşte, o fată bătrână învinuieşte 
multă vreme lumea. De la învinuire la dorinţa de răzbunare 
nu e decât un pas. În sfârşit, acea silă răspândită pe 
întreaga lor făptură este şi ea un rezultat al vieţii lor. Pentru 
că niciodată n-au simţit nevoia de a place, ele rămân străine 
de tot ce e eleganţă şi bun-gust. Nu se văd decât pe ele, cu 
ele însele. Sentimentul acesta le îndeamnă pe neştiute să 
aleagă totdeauna lucrurile care le sunt prielnice în paguba 


acelora care pot fi plăcute celorlalţi. Fără să-şi dea bine 
seama de deosebirea dintre ele şi celelalte femei, iau 
cunoştinţă de ea în cele din urmă şi suferă din această 
pricină. Gelozia e un sentiment ce nu se poate şterge din 
sufletul femeii. Fetele bătrâne sunt deci geloase de-a surda 
şi nu cunosc decât necazurile singurei pasiuni pe care 
bărbaţii o iartă sexului frumos, fiindcă îi măguleşte. Aşadar, 
chinuite în toate năzuinţele lor, silite să se împotrivească 
dezvoltării propriei lor firi, fetele bătrâne se simt necontenit 
stânjenite în sinea lor, sentiment cu care nu se obişnuiesc 
niciodată. Nu e oare ceva dureros la orice vârstă, mai ales 
pentru o femeie, să citească pe toate chipurile un sentiment 
de silă, când ea, dimpotrivă, e sortită să nu trezească în jur 
decât porniri gingaşe? De aceea privirea unei fete bătrâne 
e totdeauna piezişă, nu atât de sfială cât de frică şi de 
ruşine. Aceste fiinţe nu pot ierta societăţii poziţia falsă în 
care se află, pentru că nu şi-o pot ierta nici lor însele. Şi îi e 
cu neputinţă unei făpturi în veşnică luptă cu sine însăşi, sau 
în vrajbă cu viaţa, să lase pe alţii în pace şi să nu le 
pizmuiască fericirea. Această lume de gânduri triste se 
răsfrângea pe de-a-ntregul în ochii cenuşii şi spălăciţi ai. 
domnişoarei  Gamard, iar cearcănele negre care îi 
mărgineau trădau luptele mari ale vieţii ei stinghere. Toate 
zbârciturile feţei ei erau drepte. Oasele frunţii, ale capului, 
ale obrajilor ei aveau o expresie de asprime şi de uscăciune. 
Lăsa să-i crească în voie, fără să-i pese câtuşi de puţin, 
firele de păr odinioară castanii, ale câtorva aluniţe 
presărate pe bărbie. Buzele ei subţiri de-abia acopereau 
dinţii ei prea lungi şi nu lipsiţi de strălucire. Oacheşă, părul 
ei altădată negru, albise de tot, pe urma unor cumplite 
dureri de cap. Din pricina acestui neajuns, era silită să 
poarte o şuviţă falsă, dar nepricepându-se să o pună în aşa 
fel încât să nu se vadă de unde începe, rămâne adesea mici 
goluri între marginea bonetei şi şiretul negru care susţinea 
acest soi de perucă, destul de prost frizată. Rochia ei, de 
tafta vara, de lână iarna, dar totdeauna de culoare cafenie, 


îi strângea niţel cam prea tare mijlocul ei lipsit de graţie şi 
braţele uscăţive. Guleraşul ei, totdeauna răsfrânt, dădea. la 
iveală un gât a cărui piele roşiatică era tot atât de măiestrit 
brăzdată ca şi o frunză de stejar privită în lumină. Obârşia 
ei putea destul de bine tălmăci cusururile înfăţişării sale. 
Era fiica unui negustor de lemne, un fel de ţăran înstărit. La 
optsprezece ani, trebuie să fi fost destul de fragedă şi de 
împlinită, dar nu-i mai rămăsese nici urmă din strălucirea 
tenului, nici din culorile frumoase pe care se lăuda că le-a 
avut. Pielea ei căpătase acea nuanţă palidă-străvezie, destul 
de obişnuită la femeile evlavioase. Dintre toate trăsăturile 
feţei sale, nasul ei coroiat era acel ce izbutea cel mai bine 
să exprime despotismul ideilor ei, întocmai cum fruntea ei 
teşită îi trăda îngustimea minţii. Mişcările ei repezite şi 
ciudate erau cu totul lipsite de graţie şi era de ajuns să o 
vezi că-şi scoate batista din poşetă ca să-şi sufle nasul cu 
zgomot, ca să-ţi poţi da seama de firea şi de obiceiurile ei. 
De statură destul de înaltă, se ţinea foarte drept şi 
îndreptăţea observaţia unui naturalist care explica din 
punct de vedere fizic mersul tuturor fetelor bătrâne, 
susţinând că articulațiile lor se înţepenesc. Când mergea, 
mişcarea ei nu se împărțea în chip egal în toată făptura, în 
aşa fel încât să poată da naştere acelor mlădieri atât de 
graţioase, atât de atrăgătoare la femei; umbla, ca să zic aşa, 
ca dintr-o bucată, părând la fiecare pas că-şi face apariţia 
întocmai ca statuia Comandorului. Ca toate fetele bătrâne, 
lăsa să se înţeleagă, în clipele ei de voie bună, că ar fi putut 
uşor să se mărite, dar că din fericire şi-a dat seama la timp 
de reaua-credinţă a iubitului ei şi astfel, fără să ştie, aducea 
laude minţii ei socotite în paguba inimii. 

Această tipică figură de fată bătrână era foarte nimerit 
încadrată de năstruşnicele născociri ale unui tapet lăcuit, 
înfăţişând privelişti turceşti, cate împodobea pereţii 
sufrageriei. Domnişoara Gamard stătea de obicei în această 
Încăpere înfrumuseţată cu două console şi un barometru. 
Pe locul ales de fiecare abate se găsea câte o perniţă 


brodată, ale cărei culori erau ieşite de vreme. Salonul în 
care primea musafirii era vrednic de ea. Cititorul va afla în 
curând despre ce e vorba, dacă îi vom spune că se numea 
salonul galben: draperiile erau galbene, mobila şi tapetul 
galben, pe căminul împodobit cu o oglindă cu rama poleită, 
nişte sfeşnice ş o pendulă de cristal răsfrângeau o strălucire 
ce-ţi supăra ochii. Cât despre locuinţa însăşi a domnişoarei 
Gamard, nu-i fusese încă nimănui îngăduit să pătrundă 
acolo. Se poate numai presupune că era plină de toate acele 
petice, de mobilele uzate, de trenţele de tot felul, de care se 
înconjoară fetele bătrâne şi la care ţin ele atât de mult. 

Aceasta era fiinţa sortită să aibă cea mai mare înrâurire 
asupra ultimelor zile ale abatelui Birotteau. Neputând 
îndeplini, conform cerinţelor naturii, activitatea hărăzită 
femeii, şi din nevoia în care se afla de a n-o suprima, 
această fată bătrână o transferase în intrigile mărunte, 
flecărelile provinciale şi combinaţiile egoiste de care, în cele 
din urmă, se ocupă exclusiv toate fetele bătrâne. Spre 
nenorocul său, Birotteau trezise în Sophie Gamard 
singurele sentimente pe care această biată făptură putea să 
le mai încerce, acelea ale urii şi care, mocnite până atunci, 
din cauza tihnei şi monotoniei vieţii de provincie, al cărei 
orizont pentru ea se îngustase şi mai tare, erau sortite a se 
înteţi cu atât mai mult cu cât urmau să se exercite asupra 
unor nimicuri şi în mijlocul unui cerc strâmt. Birotteau era 
dintre oamenii acela sortiţi să îndure totul, deoarece, 
nefiind în stare să vadă nimic, nici nu pot să se ferească de 
nimic; lor li se întâmplă toate neajunsurile. 

— Da, o să avem vreme frumoasă, răspunse peste o clipă 
canonicul, care păru că se trezeşte din visarea lui şi că vrea 
să pună în aplicare legile bunei-cuviinţe. 

Înfricoşat de răstimpul care se scursese între întrebare şi 
răspuns, căci pentru întâia oară în viaţa lui îşi luase cafeaua 
fără să vorbească, Birotteau ieşi din sufragerie, unde îşi 
simţea inima strânsă ca într-o menghină. Cafeaua căzându-i 
greu la stomac, se duse să se plimbe amărât, pe micile alei 


înguste, mărginite cu tufe de merişor, care descriau o stea 
în grădină. Dar întorcându-se după cel dintâi ocol pe care-l 
dădu, zări pe pragul salonului pe domnişoara Gamard şi pe 
abatele 'Troubert, stând tăcuţi în picioare, el cu braţele 
încrucişate şi nemişcat ca o statuie pe un mormânt; ea, 
rezemată de uşa oblonită. Cum se uitau aşa la el, păreau 
amândoi că îi numără paşii... Pentru cineva sfios din fire, 
nimic nu e mai supărător decât să fie ţinta unei cercetări 
pline de curiozitate; dar când aceasta e făcută cu ochii urii, 
suferinţa pe care o pricinuieşte se schimbă într-un chin de 
neîndurat. Pe loc, Birotteau îşi închipui că împiedica pe 
domnişoara Gamard şi pe canonic să se plimbe. Gândul 
acesta, ivit deopotrivă, de frică şi de bunătate, crescu în el 
în aşa chip, încât îl făcu să părăsească grădina. Plecă fără 
măcar să se mai gândească la canonicatul său, până într- 
atâta era de absorbit de cumplita tiranie a bătrânei 
domnişoare. Din întâmplare şi spre norocul lui, găsi mult de 
lucru la  Saint-Gatien, unde avură loc mai multe 
înmormântări, o cununie şi două botezuri. Putu astfel să-şi 
mai uite necazurile. Când însă stomacul îi dădu de veste că 
a sosit vremea prânzului, nu fără un fior de spaimă se uită 
la ceas, văzând că era ora patru şi câteva minute. Cunoştea 
bine punctualitatea domnişoarei Gamard; se grăbi deci să 
ajungă acasă. 

Zări prin uşă, în bucătărie, că primul fel fusese scos de la 
masă. Apoi, când ajunse în sufragerie, bătrâna domnişoară 
îi spuse, cu o voce în care se amestecau deopotrivă acrimea 
unei imputări şi bucuria de a-l fi prins pe chiriaşul său în 
greşeală: 

— E patru şi jumătate, domnule Birotteau. Ştii că nu 
trebuie să ne aşteptăm unii pe alţii. 

Vicarul se uită la ceasornicul din peretele sufrageriei şi, 
după cum stătea învelitoarea de tul sortită să-l ferească de 
praf, îi dovedi că gazda lui îl întorsese în cursul dimineţii, 
făcându-şi plăcerea de a-l da înaintea orologiului de la 
Saint-Gatien. Nu putea spune nimic. Dacă ar fi dat glas 


bănuielii sale, vicarul iar fi pricinuit cea mai cumplită şi mai 
îndreptăţită dintre exploziile de  elocinţă pe care 
domnişoara Gamard ar fi ştiut, ca toate femeile din tagma 
ei, să o facă să izbucnească într-o asemenea împrejurare. 
Cele o mie şi unu de neajunsuri pe care o slugă ştie să le 
facă stăpânului, sau o soţie bărbatului ei în tabieturile vieţii 
casnice, i-au venit în gând domnişoarei Gamard şi le-a 
năpustit asupra chiriaşului său. Felul cum îi plăcea să-şi 
urzească uneltirile împotriva fericirii casnice a bietului 
preot purta pecetea unui spirit cum nu se poate mai 
răutăcios. Potrivea totdeauna lucrurile în aşa chip încât să 
aibă pururea dreptate. 


La opt zile de la începerea povestirii de faţă, şederea în 
această casă şi legăturile pe care abatele Birotteau le avea 
cu domnişoara Gamard îi dezvăluiră un complot urzit 
împotriva lui încă de acum şase luni. Câtă vreme bătrâna 
domnişoară se răzbunase pe sub ascuns, iar vicarul se 
putea înşela de bunăvoie, nevrând să creadă în intenţii 
răutăcioase, suferinţa morală nu izbutise încă să-l 
destrame. Dar de când cu sfeşnicul ce-i fusese trimis sus şi 
de când cu pendula dată înainte, Birotteau era sigur că 
trăieşte sub stăpânirea unei un ale cărei priviri sunt veşnic 
aţintite asupră-i. De atunci căzu repede pradă deznădejdii, 
simțind în orice clipă degetele strâmbe, subţiri şi lungi ale 
domnişoarei Gamard gata să i se înfigă în inimă. Fericită că 
trăieşte sub imboldul unui sentiment atât de rodnic în 
emoţii cum este cel al răzbunării, domnişoarei Gamard îi 
plăcea să dea târcoale amenințătoare în jurul vicarului, aşa 
cum o pasăre de pradă dă târcoale şi se cumpăneşte 
deasupra sobolului înainte de a-l sfâşia. De multă vreme ea 
pusese la cale un plan, pe care preotul buimăcit nu-l putea 
ghici şi pe care ea îl desfăşură fără zăbavă, dând dovadă de 
acea mare iscusinţă în lucrurile mărunte, a oamenilor 
singuratici, al căror suflet incapabil să simtă măreţia 
adevăratei cuceriri se aruncă în nimicurile bigotismului. 


Ultimă, dar cumplită înăsprire a suferinţei! Necazurile lui 
Birotteau, om deschis, căruia îi plăcea să fie plâns şi 
consolat, erau de aşa fel încât nu-i lăsau nici slaba 
mângâiere de a şi le povesti prietenilor. Puţinul tact pe 
care-l datora timidităţii sale li făcea să se teamă să nu pară 
ridicol ocupându-se de asemenea nerozii. Şi totuşi aceste 
nerozii îi alcătuiau întreaga existenţă, prea scumpa lui 
existenţă, plină de treburi deşarte şi de deşertăciunea 
treburilor; o viaţă ştearsă şi cenuşie, în care sentimentele 
prea puternice erau adevărate nenorociri; şi în care lipsa 
oricăror emoţii însemna o fericire. Raiul sărmanului preot 
se preschimbă deci dintr-odată în iad. În sfârşit, suferinţele 
sale ajunseră de neîndurat. Groaza pe care i-o pricinuia 
aşteptarea unei răfuieli cu domnişoara Gamard crescu din 
zi în zi; iar nenorocirea secretă, care îi veştejea ceasurile 
bătrâneţii, îi vătăma sănătatea. Într-o dimineaţă, pe când îşi 
punea ciorapii lui albaştri vărgaţi, băgă de seamă că 
pulpele i s-au subţiat simţitor. Năucit de acest diagnostic de 
netăgăduit, Birotteau se hotări să facă o încercare pe lângă 
abatele Troubert pentru a-l ruga să intervină din partea sa, 
între domnişoara Gamard şi el. 

Când se găsi în faţa impunătorului canonic, care ca să-l 
poată primi într-o cameră goală, ieşi în grabă dintr-o odăiţă 
plină de documente în care lucra fără încetare şi unde 
nimenea nu pătrundea, vicarului îi fu aproape ruşine să 
vorbească de sâcâielile domnişoarei Gamard unui om care 
pare atât de mult ocupat. Dar după ce-i trecuseră toate 
spaimele acestor frământări lăuntrice, pe care le încearcă 
oamenii umili, nehotărâţi sau slabi, chiar pentru lucruri 
lipsite de însemnătate, el se hotări, nu fără cumplite bătăi 
de inimă, să-i împărtăşească abatelui Troubert starea în 
care se găsea. Canonicul îl ascultă nepăsător şi rece, 
încercând în zadar să-şi stăpânească nişte zâmbete care, 
poate, unei priviri pătrunzătoare i-ar fi trădat tulburarea 
unei mulţumiri lăuntrice. Când Birotteau îi zugrăvi, cu 
elocinţa pe care o dau simţirile adevărate, statornica 


amărăciune cu care se adăpa necontenit, o flacără păru că-i 
ţâşneşte de sub pleoape, dar cu un gest destul de obişnuit 
oamenilor care cugetă mult, Troubert îşi duse mâna la ochi 
şi rămase aşa, în nemişcarea lui plină de demnitate. Când 
vicarul îşi sfârşi vorba, el ar fi fost foarte încurcat dacă ar fi 
vrut să desluşească pe chipul lui Troubert, plin pe atunci de 
pete mai galbene chiar decât pielea lui pământie, unele 
urme ale simţămintelor pe care le trezise în sufletul acestui 
preot plin de taine. După ce rămase tăcut o clipă, canonicul 
rosti unul dintre acele răspunsuri ale căror cuvinte 
trebuiau, toate, îndelung studiate, pentru ca tâlcul lor să 
poată fi pătruns pe de-a-ntregul şi care mai târziu ar fi 
dovedit oamenilor  chibzuiţi adâncimea uimitoare a 
sufletului şi puterea spiritului său. În sfârşit, îl copleşi pe 
Birotteau, spunându-i că: „Aceste lucruri l-au uimit cu atât 
mai mult, cu cât niciodată nu şi-ar fi dat seama de ele, fără 
de mărturisirea fratelui său, Această lipsă de pătrundere o 
punea în seama îndeletnicirilor lui serioase, lucrărilor sale 
şi tiraniei anumitor gânduri înalte, ce nu-i îngăduiau să se 
uite la mărunţişurile vieţii.” Îi atrase lui Birotteau luarea- 
aminte, dar fără să pară că vrea să cenzureze purtarea 
unui om, a cărui vârstă şi cultură meritau tot respectul, că: 
„Odinioară sihaştrii se gândeau rareori la hrana, la 
adăpostul lor, în fundul Tebaidelor1*:, unde se dăruiau cu 
totul unor sfinte contemplaţiuni”, şi că „în zilele noastre 
preoţii pot să-şi facă prin gândire o sihăstrie, oriunde ar fi”. 
Apoi, vorbind din nou despre Birotteau, mai spuse „că 
aceste discuţii sunt un lucru cu totul nou pentru el”. Vreme 
de doisprezece ani, nimic asemănător nu avusese loc între 
domnişoara Gamard şi venerabilul abate Chapeloud. Cât 
despre el, fără îndoială, putea foarte bine să se facă 
mijlocitor între vicar şi gazda lor, adăugă el, pentru că 
prietenia pe care i-o purta ei nu depăşea marginile impuse 
de legile bisericii binecredincioşilor săi slujitori; dar că 
dreptatea cerea să o asculte şi pe domnişoara Gamard; că, 
de altfel, el nu găsea nimic schimbat la ea; că întotdeauna o 


văzuse aşa; că el se supusese de bunăvoie la unele toane de 
ale ei, ştiind că această respectabilă domnişoară era 
blândeţea şi bunătatea însăşi; că neînsemnatele schimbări 
din firea ei trebuiesc puse pe seama unei boli de piept de 
care nu vorbea niciodată şi pe care o îndura ca o adevărată 
creştină. Îi spuse în cele din urmă vicarului că „dacă ar mai 
rămâne numai câţiva ani pe lângă domnişoara Gamard, ar 
putea s-o preţuiască mai bine şi să recunoască comorile 
minunatului ei caracter”. 

Abatele Birotteau ieşi de acolo buimăcit. Fiindcă era, din 
nenorocire, nevoit să se sfătuiască numai cu sine însuşi, o 
judecă pe domnişoara Gamard după el. Omul nostru socoti 
că dacă va lipsi câteva zile, ura pe care i-o purta această 
fată bătrână se va stinge, din lipsă de pricină. Se hotărî deci 
să plece ca odinioară să petreacă câteva zile la o moşie 
unde se ducea doamna de Listomere la sfârşitul toamnei, 
când cerul e de obicei senin şi blând în Touraine. Bietul om! 
Făcea tocmai ceea ce dorea în sinea ei duşmanca lui 
neîmpăcată, ale cărei uneltiri nu puteau fi dejucate decât cu 
o răbdare de schivnic; dar cum el nu ghicise nimic, 
nepricepându-se de fel în propriile sale treburi, era sortit să 
fie doborât ca un miel de cea dintâi lovitură a măcelarului. 

Aşezat pe ridicătura aflată între oraşul Tours şi înălțimile 
de la Saint-Georges, cu faţa la miazăzi, înconjurată de 
stânci, proprietatea doamnei de Listomere întrunea toate 
frumuseţile vieţii la ţară şi toate plăcerile oraşului. Într- 
adevăr, nu-ţi trebuia mai mult de zece minute ca să ajungi 
de la podul din Tours la poarta acestei case numite 
„Ciocârlia”; un mare avantaj într-un ţinut unde nimeni nu 
vrea să-şi dea cea mai mică osteneală pentru nimic, nici 
chiar pentru o plăcere. Abatele Birotteau se găsea la 
Ciocârlia de vreo zece zile, când, într-o bună dimineaţă, 
chiar când să înceapă prânzul, portarul veni şi îi spuse că 
domnul Caron vrea să-i vorbească. Domnul Caron era un 
avocat oare avea grijă de treburile domnişoarei Gamard. 
Birotteau, care nu-şi aducea aminte şi nu ştia să fi avut vreo 


pricină cu cineva pe lume, se sculă oarecum neliniştit, 
pentru a-l căuta pe avocat. II găsi şezând sfios pe parapetul 
unei terase. 

— De vreme ce intenţia dumitale de a nu mai locui la 
domnişoara Giamard e vădită... zise omul de afaceri. 

— Vai, domnule, îl întrerupse abatele Birotteau, dar 
niciodată nu m-am gândit să plec de acolo. 

— Cu toate acestea, domnule, reluă avocatul, desigur că 
te-ai înţeles în această privinţă cu domnişoara, de vreme ce 
mă trimite să aflu dacă mai rămâi multă vreme la ţară. 
Eventualitatea unei lipse mai îndelungate nefiind prevăzută 
în convenţia dumneavoastră, poate da naştere unei 
contestaţii. Deci domnişoara Gamard, având în vedere că 
pensiunea dumitale... 

— Domnule, zise Birotteau, mirat şi întrerupându-l din 
nou pe avocat, nu credeam că e nevoie să folosesc nişte căi 
aproape judiciare ca să... 

— Domnişoara Gamard, care doreşte să preîntâmpine 
orice dificultăţi, m-a trimis să mă înţeleg cu dumneata. 

— Ei bine, dacă eşti aşa de bun, să vii şi mâine, să pot să 
mă sfătuiesc şi eu cu cineva. 

— Fie! zise Caron salutându-l. 

Şi clănţăul plecă. 


Sărmanul vicar, îngrozit de stăruința cu care domnişoara 
Gamard îl urmărea, se întoarse în sufrageria doamnei de 
Listomere schimbat cu totul la faţă. La vederea lui, oare mai 
de care îl întrebă: „Ce ţi s-a întâmplat, domnule Birotteau?” 

Deznădăjduit, abatele se aşeză fără să răspundă, până 
într-atât era de copleşit de imaginile nelămurite ale 
nenorocirii sale. Dar după-prânz, când câţiva prieteni de ai 
săi se adunară în salon, în jurul unui foc zdravăn, Birotteau 
le povesti cu nevinovăție amănuntele păţaniei sale. Cei ce-l 
ascultau, care cu toţi începuseră să se plictisească de 
şederea lor la ţară, se interesară nepus de mult de această 


încurcătură, atât de potrivită cu viaţa din provincie. Care 
mai de care luă partea abatelui împotriva fetei bătrâne. 

— Cum asta, îi spuse doamna de Listomere, nu vezi cât 
de colo că abatele Troubert vrea să pună mâna pe locuinţa 
dumitale? 

Aici, istoricul ar fi îndreptăţit să schiţeze portretul acestei 
doamne; dar s-a gândit că şi cei ce nu cunosc sistemul de 
cognomologie al lui Sterne!'1”+ n-ar putea să rostească 
aceste trei cuvinte: DOAMNA DE LISTOMERE, fără ca să şi- 
o zugrăvească în minte, nobilă, demnă, îndulcind asprimea 
cucerniciei cu străvechea eleganţă a obiceiurilor monarhiei 
şi a clasicismului, prin purtarea ei cuviincioasă; bună, dar 
puţin cam ţeapănă, vorbind uşor pe nas, îngăduindu-şi să 
citească La nouvelle Heloise1t:, să meargă să vadă o 
comedie şi să nu poarte pălărie. 

— Nu trebuie ca abatele Birotteau să se supună bătrânei 
acesteia sâcâitoare, exclamă domnul de Listomere, ofiţerul 
de marină venit în concediu la mătuşa lui. Dacă vicarul are 
curaj şi vrea să-mi urmeze sfatul, în curând are să-şi 
recapete liniştea. În sfârşit, fiecare începu să cerceteze 
faptele domnişoarei Gamard, cu acea pătrundere deosebită 
a provincialilor, cărora nu li se poate tăgădui darul de a şti 
să scoată la iveală pricinile cele mai tainice ale faptelor 
omeneşti. 

— N-aţi înţeles bine, spuse un proprietar bătrân care 
cunoştea bine locurile. Aici se ascunde ceva grav, de care 
nu-mi dau încă seama. Abatele Troubert e un om prea 
profund ca să poată fi pătruns atât de repede. Scumpul 
nostru Birotteau e abia la începutul necazurilor lui şi, mai 
întâi, fi-va oare fericit şi liniştit chiar dacă-şi va da locuinţa 
lui Troubert? Mă îndoiesc. Dacă a spus Caron că ai de gând 
să pleci de la domnişoara Gamard, urmă el, întorcându-se 
spre preotul uluit, fără îndoială că domnişoara Gamard are 
de gând să te dea afară din casă. Ei bine, tot ai să ieşi de 
acolo, vrând-nevrând. Oamenii de soiul ăsta nu încearcă 
niciodată nimic la întâmplare, ei nu merg decât la sigur. 


Acest bătrân gentilom, care se numea domnul de 
Bourbonne, întruchipa toate ideile provinciei, tot aşa de 
bine cum a întruchipat Voltaire spiritul veacului său. 
Bătrânul acesta slab şi uscăţiv dădea dovadă, în ceea ce 
priveşte îmbrăcămintea, de toată nepăsarea unui 
proprietar ale cărui moşii întinse sunt bine preţuite în tot 
judeţul. Chipul lui ars de soarele Tourainei nu era atât de 
spiritual, pe cât era de isteţ. Obişnuit să-şi cântărească 
vorbele, să-şi chibzuiască purtările, îşi ascundea adânca lui 
prevedere sub o simplicitate înşelătoare. Chiar după o 
cercetare foarte grăbită, puteai foarte uşor să-ţi dai seama 
că, întocmai ca un ţăran din Normandia, trăgea foloase din 
toate împrejurările. Era foarte tare în oenologie't*:, ştiinţa 
de predilecție a celor din Touraine. Ştiuse să-şi rotunjească 
păşunile uneia dintre moşiile sale, în paguba crângurilor de 
pe Loire, ferindu-se totuşi de orice judecată cu statul. 
Această învârteală i-a făcut o faimă de om iscusit. Dacă, 
fermecat de convorbirea cu domnul de Bourbonne, i-ai fi 
cerut unui băştinaş biografia sa - „O, e un bătrân şiret!” ar 
fi sunat proverbialul răspuns al tuturor celor ce-l pizmuiau, 
şi erau destui. Ca în mai toate provinciile, pizma este şi în 
Touraine temeiul graiului. 

După cele spuse de domnul de Bourbonne, urmă o clipă 
de tăcere, cei care alcătuiau micul sfat părură duşi pe 
gânduri. În răstimp, se vesti sosirea domnişoarei Salomon 
de Villenoix. Mânată de dorinţa ei de a fi de folos lui 
Birotteau, venise de la Tours, şi veştile pe care le aducea 
schimbară cu desăvârşire faţa lucrurilor. În clipa sosirii 
sale, cu toţii, afară de proprietar, îl sfătuiau pe Birotteau să 
se ia la harţă cu TIroubert şi Gamard, sub oblăduirea 
societăţii aristocratice care-l va ocroti. 

Vicarul general, care face numirile... s-a îmbolnăvit şi 
arhiepiscopul său l-a însărcinat pe domnul abate Troubert. 
Deci, numirea unui canonic depinde acuma numai şi numai 
de el. Ieri însă, la domnişoara de la Blottiere, abatele Poirel 
a vorbit de neplăcerile pe care abatele Birotteau le 


pricinuieşte domnişoarei Gamard, într-un chip ce tinde să 
îndreptăţească dizgraţia de care va fi lovit bunul nostru 
abate. „Abatele Birotteau e un om care avea mare nevoie 
de abatele Chapeloud, a spus el, dar de la moartea acestui 
canonic plin de virtute s-a dovedit că...” şi a înşiruit o 
mulţime de presupuneri, de calomnii. Vă daţi seama? 

— 'Troubert va fi numit vicar general, zise pe un ton 
solemn domnul de Bourbonne. 

— Să vedem, exclamă doamna de Listomere, cu ochii la 
Birotteau, dumneata ce preferi: să fii canonic sau să 
locuieşti la domnişoara Gamard? 

— Să fie canonic, strigară cu toţii într-un glas. 

— Atunci, urmă doamna de Listomere, trebuie să dai 
câştig de cauză abatelui Troubert şi domnişoarei Gamard. 
Nu-ţi dai seama că prin vizita lui Caron ţi-a dat a înţelege că 
dacă vrei să te muţi, vei fi numit canonic? Dai, iei! 

Toţi de faţă izbucniră deodată în laude pentru fineţea şi 
isteţimea doamnei de Listomere, afară de baronul de 
Listomere, nepotul său, care îi spuse pe un ton şugubăţ 
domnului de Bourbonne: 

— Aş fi vrut să văd bătălia dintre Gamard şi Birotteau. 

Dar forţele, spre norocul vicarului, nu erau egale între 
oamenii de lume şi bătrâna domnişoară susţinută de 
abatele Troubert. Curând sosi şi clipa în care lupta se 
contură mai precis, se întinse şi luă proporţii nemăsurate. 
Potrivit părerii doamnei de Listomere şi a celor mai mulţi 
dintre partizanii ei, care începuseră să se înflăcăreze 
pentru această vrajbă aruncată în golul vieţii lor de 
provincie, fu trimis un argat la domnul Caron. Omul de 
afaceri sosi cu o iuţeală care nu-l sperie decât pe domnul de 
Bourbonne. 

— Să amânăm orice hotărâre până la noi cercetări, fu 
părerea acestui Fabiust2% în halat şi papuci, ale cărui 
adânci cugetări îi dezvăluiau înaltele combinaţii ale 
eşichierului din Tours. 


Încercă să-l lămurească pe Birotteau asupra primejdiilor 
situaţiei sale. Înţelepciunea şiretului bătrân nu se potrivea 
cu înflăcărarea acelei clipe şi de-abia fu luată în seamă. 
Conferinţa dintre Birotteau şi avocat fu scurtă. Vicarul se 
întoarse zăpăcit de-a binelea, spunând: 

— Îmi cere să-i dau un înscris prin care să constate 
retragerea mea. 

— Ce înseamnă cuvântul acesta groaznic? zise ofiţerul de 
marină. 

— Ce vrea să zică asta? strigă doamna de Listamere. 

— Asta înseamnă pur şi simplu că abatele trebuie să 
declare că vrea să plece din casa domnişoarei Gamard, 
răspunse domnul de Bourbonne, trăgând o priză de tabac. 

— Atâta tot? Iscăleşte! zise doamna de Listomere 
uitându-se la Birotteau. Dacă eşti într-adevăr hotărât să 
pleci de acolo, nu văd niciun neajuns pentru dumneata să se 
constate care ţi-e voinţa. 

Voința lui Birotteau! 

— Asta e adevărat, zise domnul de Bourbonne, 
închizându-şi tabachera cu un gest scurt al cărui înţeles e 
cu neputinţă de redat, deoarece era în el un întreg limbaj. 
Dar e totdeauna primejdios să dai în scris, adăugă el 
punându-şi tabachera pe cămin cu o înfăţişare care îl băgă 
în sperieţi pe vicar. 

Birotteau era atât de îndobitocit de această răsturnare a 
tuturor ideilor sale, de repeziciunea întâmplărilor care îl 
surprindeau lipsit de orice apărare, de uşurinţa cu care 
prietenii săi se ocupau de cele mai scumpe amănunte ale 
vieţii sale stinghere, încât rămânea locului nemişcat, ca şi 
cum ar fi fost pierdut în lună nemaigândindu-se la nimic, 
dar ascultând şi căutând să înţeleagă tâlcul cuvintelor 
repezite pe care le risipeau cu toţii. Luă în mână înscrisul 
domnului Caron şi îl citi, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze cu 
luare-aminte textul avocatului, dar nu fu decât o mişcare 
maşinală. Şi iscăli acest document, prin care recunoştea că 
renunţă de bunăvoie să mai locuiască la domnişoara 


Gamard şi să mai ia mesele la dânsa, potrivit învoielilor 
dintre ei. După ce vicarul îşi puse iscălitura, domnul Caron 
îşi luă actul şi-l întrebă în ce loc anume trebuie să-i predea 
clienta sa lucrurile ce-i aparţin. Birotteau îi spuse că la 
doamna de Listomere acasă. Această doamnă făcu semn că 
se învoieşte să-l primească pe abate câteva zile, nepunând 
la îndoială că în curând va fi numit canonic. Bătrânul 
proprietar voi să vadă acest soi de act de renunțare şi 
domnul Caron i-l aduse. 

— Carevasăzică, îl întrebă el pe vicar după ce-l citise, 
între dumneata şi domnişoara Gamard sunt şi învoieli în 
scris? Unde se află? Ce condiţii cuprind? 

— Actul e la mine acasă, răspunse Birotteau. 

— Îi ştii cuprinsul? întrebă proprietarul pe avocat 

— Nu, domnule, zise domnul Caron întinzându-i mâna ca 
să-şi reia documentul fatal. 

— Ah, îşi zise în sine bătrânul proprietar, tu, avocatule, 
ştii foarte bine ce cuprinde acest act. Dar nu eşti plătit ca să 
ne-o spui nouă. 

Şi domnul de Bourbonne înapoie avocatului actul de 
renunțare. 

— Unde o să-mi duc toate mobilele? exclamă Birotteau, şi 
cărţile mele, frumoasa mea bibliotecă, frumoasele mele 
tablouri, salonul roşu, în sfârşit tot mobilierul meu. 

Şi deznădejdea bietului om, care era dezrădăcinat, ca să 
zicem aşa, avea în ea ceva naiv, zugrăvea atât de bine 
moravurile lui curate, neştiinţa lui în cele lumeşti, încât, ca 
să-l mângâie, doamna de Listomere şi domnişoara Salomon 
îi spuseră, pe tonul unei mame care făgăduieşte copilului o 
jucărie: nu te mai frământa atâta din pricina nimicurilor 
ăstora! Îţi vom găsi noi o casă, nu aşa de friguroasă şi nu 
aşa de întunecată ca a domnişoarei Gamard. Dacă n-om 
dibui o locuinţă care să-ţi fie pe plac, uite, una dintre noi te 
va lua în gazdă. Haide să jucăm mai bine o tablă. Iar mâine 
ai să te duci la abatele Troubert să-i ceri sprijinul şi ai să 
vezi ce bine o să te primească. 


Oamenii slabi, pe cât se sperie de uşor, tot pe atât de 
repede prind iar curaj. Prin urmare, sărmanul Birotteau, 
orbit de perspectiva de a locui la doamna de Listomere, uită 
de prăbuşirea pentru totdeauna a fericirii pe care şi-o 
dorise atâta vreme şi de care se bucurase cu atâta răsfăţ. 
Seara însă, înainte de a adormi şi cu durerea unui om 
pentru care necazurile unui mutat şi schimbarea 
obiceiurilor însemnau sfârşitul lumii, îşi căzni mintea, 
căutând să afle unde ar putea găsi pentru bibliotecă un loc 
atât de comod cum era galeria lui. Văzându-şi cărţile 
răvăşite, mobilele împrăştiate şi gospodăria învălmăşită, se 
întrebă de o mie de ori de ce primul an petrecut la 
domnişoara Gamard a fost atât de bun, iar al doilea atât de 
crud. Şi mereu păţania lui era ca un puț fără fund, în carei 
se pierdea judecata. Canonicatul nu i se mai părea o 
compensație îndestulătoare pentru atâtea nenorociri, îşi 
asemuia viaţa cu un ciorap, din care odată ce scapi un 
singur ochi se destramă toată împletitura. Îi rămânea 
domnişoara Salomon. Pierzându-şi însă toate vechile iluzii, 
bietul preot nu mai cuteza să creadă într-o prietenie nouă. 
În acea citta dolente a fetelor bătrâne!2!* se găsesc multe, 
mai ales în Franţa, a căror viaţă este o jertfă adusă cu 
mărinimie, zi cu zi, unor nobile sentimente. Unele dintre ele 
rămân credincioase cu mândrie unei inimi pe care moartea 
le-a răpit-o prea devreme; martire ale iubirii, ele au 
descoperit taina de a fi femei numai prin suflet. Altele se 
supun unui orgoliu de familie care decade pe zi ce trece, 
spre ruşinea noastră, şi îşi închină viaţa carierei vreunui 
frate sau unor nepoți orfani: acestea se fac mame, 
rămânând totuşi fecioare. Aceste fete bătrâne ating culmea 
eroismului feminin,  închinându-şi toate sentimentele 
femeieşti cultului nenorocirii. Idealizează chipul femeii, 
renunțând la răsplăţile destinului ei şi primindu-i numai 
suferinţele. Trăiesc atunci înconjurate de strălucirea 
devotamentului lor şi bărbaţii îşi înclină cu respect capul în 


faţa trăsăturilor ofilite. Domnişoara de Sombreuil n-a fost 
nici femeie, nici fată; a fost şi va fi întotdeauna 
întruchiparea însufleţită a poeziei. Domnişoara Salomon 
făcea parte dintre aceste făpturi eroice. Devotamentul ei 
era religios şi sublim, prin aceea că era menit să fie lipsit de 
glorie, după ce va fi fost o suferinţă de fiece zi. Tânără, 
frumoasă, a fost iubită, ea a iubit; logodnicul ei îşi pierdu 
minţile. Vreme de cinci ani, cu acel curaj pe care ţi-l dă 
numai iubirea, se închinase fericirii materiale a acestui 
nenorocit, cu a cărui nebunie se contopise atât de bine 
încât nu credea că e nebun. Era de altfel o fiinţă cu purtări 
simple, cu vorbirea deschisă şi al cărei chip nu era lipsit de 
expresie, cu toate trăsăturile lui regulate. Nu vorbea 
niciodată de întâmplările vieţii sale. Numai din când în 
când, felul neaşteptat cum tresărea la auzul vreunei 
nenorociri cumplite dădea pe faţă frumoasele ei însuşiri 
lăuntrice pe care numai marile dureri le dezvoltă. Se 
mutase la 'Tours, după ce îşi pierduse pe tovarăşul ei de 
viaţă. Nu putea fi preţuită la adevărata ei valoare şi trecea 
drept o femeie cumsecade. Făcea mult bine şi, printr-o 
înclinare firească, se alipea de fiinţele slabe. Aşa fiind, 
bietul vicar îi inspirase, fireşte, o grijă deosebită. 

Domnişoara de Villenoix, care se întorcea în oraş dis-de- 
dimineaţă, luă cu sine pe Birotteau, îl lăsă în faţa catedralei 
şi-l văzu îndreptându-se spre le Cloitre, unde dorea să 
ajungă mai repede, ca să-şi salveze măcar canonicatul de la 
înec şi să-şi supravegheze mutarea mobilierului. Nu fără 
puternice bătăi de inimă, sună la poarta acestei case, unde 
se obişnuise să vină de patrusprezece ani încoace, în care 
locuise şi din care se surghiunea pe veci, după ce visase să 
moară acolo în linişte, după pilda prietenului său 
Chapeloud. Văzându-l pe vicar, Marianne fu uimită. El îi 
spuse că se ducea la abatele Troubert şi o luă spre parterul 
în care locuia canonicul. Dar Marianne îi strigă: 

— Domnule vicar, abatele Troubert nu mai stă acolo, e în 
fosta dumitale locuinţă. 


Aceste cuvinte îl făcură să tresară cumplit pe vicar. El 
înţelese în sfârşit caracterul lui Troubert şi adâncimea unei 
răzbunări atât de pe îndelete calculate, când îl găsi în 
biblioteca lui Chapeloud, aşezat în frumosul fotoliu de stil 
gotic al lui Chapeloud, dormind desigur în patul lui 
Chapeloud, folosindu-se de mobilele lui Chapeloud, anulând 
testamentul lui Chapeloud şi dezmoştenind în cele din urmă 
pe prietenul acestui Chapeloud, care vreme atât de 
îndelungată îl înţărcuise la domnişoara Gamard, îl 
împiedicase să înainteze cât de cât şi îi închisese uşile 
saloanelor din Tours. Ce baghetă vrăjită săvârşise această 
metamorfoză? Oare toate aceste lucruri nu-i mai aparţineau 
lui Birotteau? Desigur că, văzând privirea batjocoritoare şi 
răutăcioasă cu care Troubert se uita la această bibliotecă, 
bietul Birotteau socoti că viitorul vicar general era 
încredinţat că e stăpân pe vecie pe rămăşiţele acelora pe 
care îl urâse cu atâta cruzime, pe Chapeloud ca pe un 
duşman, şi pe Birotteau, pentru că într-însul îl regăsea tot 
pe Chapeloud. La vederea lui, un noian de gânduri năpădi 
sufletul lui Birotteau şi îl cufundă într-un fel de visare. 
Rămase nemişcat şi parcă vrăjit de ochiul lui Troubert, care 
îl privea ţintă. 

— Nu cred, domnule, îi spuse în sfârşit Birotteau, că ai 
vrea să mă lipseşti de lucruri care-mi aparţin. Dacă 
domnişoara Gamard a fost dornică să te găzduiască mai 
bine, trebuie totuşi să aibă bunătatea de a-mi da răgaz să- 
mi, strâng cărţile şi să-mi iau mobilele. 

— Domnule, îi zise cu răceală abatele Troubert, fără a 
lăsa să i se vadă pe faţă mici o urmă de emoție, domnişoara 
Gamard mi-a adus ieri la cunoştinţă plecarea dumitale, a 
cărei pricină eu nu o ştiu. M-am mutat aici numai de nevoie. 
Domnul abate Poirel a luat cu chirie apartamentul meu. Nu 
ştiu dacă lucrurile care se află în această locuinţă aparţin 
sau nu domnişoarei Gamard; dar dacă sunt ale dumitale, 
dumneata ştii că e de bună-credinţă; cucernicia vieţii ei este 
o chezăşie a cinstei sale. Cât despre mine, nu se poate să nu 


cunoşti  simplicitatea moravurilor mele. Vreme de 
cincisprezece ani, am dormit într-o cameră goală, fără să 
iau seama la igrasia oare m-a omorât încetul cu încetul. 
Dacă ai dori totuşi să locuieşti din nou în apartamentul 
acesta ţi l-aş ceda bucuros. 

Auzind aceste cuvinte cumplite, Birotteau uită de 
afacerea cu canonicatul, cobori cu o repeziciune tinerească 
să o caute pe domnişoara Gamard şi o găsi la capătul de jos 
al scării pe lespezile încăpătorului palier cu lespezi de 
piatră, care lega cele două aripi ale casei. 

— Domnişoară, rosti el salutând-o, fără a lua în seamă 
nici surâsul acru şi batjocoritor de pe buzele ei, nici 
licărirea neobişnuită, care dădea ochilor ei sclipiri de tigru, 
nu pot înţelege cum de nu aţi aşteptat să-mi ridic mobilele, 
înainte de a... 

— Cum? îl întrerupse ea. Oare nu ţi-au fost duse toate 
lucrurile la doamna de Listomere? 

— Dar mobila mea? 

— Nu ţi-ai citit actul? zise fata bătrână pe un ton care ar 
trebui scris pe note de muzică, ca să se poată înţelege câtă 
mlădiere punea ura în fiece cuvânt rostit. 


Şi domnişoara Gamard păru că se înalţă şi ochii îi 
străluciră iarăşi şi chipul i se înveseli şi toată făptura i se 
înfioră de bucurie. Abatele 'Troubert deschise o fereastră ca 
să citească mai desluşit într-un volum in-folio. Birotteau 
rămase ca trăsnit. Domnişoara Gamard îi trâmbiţă în 
urechi, cu o voce asurzitoare ca sunetul unei goarne, 
următoarele cuvinte: 

— Nu ne-am înţeles oare că, în cazul când pleci de la 
mine, mobila dumitale să-mi rămână mie, ca să mă 
despăgubească pentru diferenţa dintre pensiunea dumitale 
şi aceea pe care a plătit-o preacinstitul abate Chapeloud? 
Deci domnul abate Poirel, fiind numit canonic... 

Când auzi aceste din urmă cuvinte, Birotteau se înclină 
uşor ca pentru a-şi lua rămas bun de la bătrâna 


domnişoară, apoi ieşi în grabă. Se temea să nu-i vină leşin, 
dacă ar mai fi stat acolo, şi astfel izbânda neînduraţilor săi 
duşmani să fie şi mai mare. Mergând ca un om beat, ajunse 
acasă la doamna de Listomere, unde îşi găsi pe o sală de la 
intrare rufăria, hainele şi hârtiile puse într-un cufăr mare. 
La vederea acestor rămăşiţe, bietul preot se aşeză şi-şi 
acoperi faţa cu mâinile ca să nu i se vadă lacrimile. Abatele 
Pairel era canonic! Iar el, Birotteau, era fără adăpost, fără 
avere, fără mobilier! Din fericire, trecu domnişoara 
Salomon într-o trăsură. Portarul casei, care înţelese 
deznădejdea bietului om, făcu un semn vizitiului. Apoi, după 
ce domnişoara bătrână şi portarul schimbară câteva 
cuvinte, vicarul, mai mult mort decât viu, se lăsă dus lângă 
credincioasa lui prietenă, căreia nu-i putu spune decât 
câteva vorbe fără şir. Domnişoara Salomon, înspăimântată 
de tulburarea de o clipă a minţii acesteia care din capul 
locului era slabă, îl luă îndată cu dânsa la Ciocârlia, crezând 
că acest început de nebunie e numai efectul produs asupra 
lui de vestea numirii abatelui Poirel. Ea nu cunoştea învoiala 
preotului cu domnişoara Gamard, din pricina binecuvântată 
că nici el însuşi nu o cunoştea în întregime. Şi cum e în firea 
lucrurilor ca uneori comicul să se împletească cu pateticul, 
răspunsurile ciudate ale lui Birotteau aproape că o făcură 
să zâmbească pe domnişoara Salomon. 

— Chapeloud avea dreptate, zicea el. E un monstru! 

— Cine? întrebă ea. 

— Chapeloud. Mi-a luat; tot. 

— Adică Poirel? 

— Nu, Troubert. 

În sfârşit ajunseră la Ciocârlia, unde prietenii preotului îl 
îngrijiră atât de bine, încât către seară îl liniştiră şi putură 
să afle din gura lui povestirea celor ce se întâmplaseră în 
cursul dimineţii. 

Proprietarul flegmatic îi ceru, fireşte, să vadă actul acela 
care, după cum socotise el încă din ajun, cuprindea cheia 
întregii taine. Birotteau scoase din buzunar fatalul 


document timbrat, îl întinse domnului de Bourbonne care îl 
citi la iuţeală şi dădu îndată peste clauza astfel concepută: 
„Deoarece există o diferenţă de opt sute de franci pe an 
între pensiunea pe care o plătea răposatul domn Chapeloud 
şi aceea pentru care sus-numita Sophie Gamard consimte 
să ia în gazdă în condițiunile mai sus stipulate pe numitul 
Francois Birotteau, ținând seama că subsemnatul Francois 
Birotteau recunoaşte întru totul că nu are mijloace a plăti, 
vreme de câţiva ani, preţul plătit de către chiriaşii 
domnişoarei Gamard şi îndeosebi de către abatele 
Troubert, în sfârşit, ținând seama de diferite avansuri 
făcute de numita Sophie Gamard, mai jos semnată, numitul 
Birotteau se învoieşte să-i lase cu titlu de despăgubire, 
mobilierul pe care il va poseda la moartea sa, sau atunci 
când, din orice pricină ar fi şi în orice vreme, el ar părăsi 
de bunăvoie locuinţa închiriată lui în prezent şi nu ar mai 
profita de inlesnirile stipulate în angajamentele luate de 
domnişoara Gamard faţă de el aici mai sus...” 

— Cristoase, ce mai învoială, şi ce gheare mai are sus- 
numita Sophie Gamard! 

Bietul Birotteau, care în mintea lui de copil nu-şi putuse 
închipui că ar putea ceva să-l despartă vreodată de 
domnişoara Gamard, socotea că are să moară în casa ei. 
Nu-şi amintea de fel de această clauză, ai cărei termeni nici 
nu fuseseră discutaţi odinioară, până într-atât i se păruse 
de întemeiată atuncea când, în dorinţa lui de a aparţine 
bătrânei domnişoare, ar fi iscălit toate hârţoagele ce i s-ar fi 
pus dinainte. Această nevinovăție era atât de vrednică de 
respect şi purtarea domnişoarei Gamard atât de groaznică, 
soarta acestui biet sexagenar avea într-însa ceva atât de 
jalnic şi slăbiciunea lui îl făcea atât de înduioşător, încât 
doamna de Listomere în prima ei clipă de indignare strigă: 

— Eu sunt de vină că ai iscălit actul prin care ai fost 
ruinat, sunt deci datoare să-ţi restitui fericirea de care te- 
am lipsit. 


— Dar, zise bătrânul gentilom, actul acesta constituie un 
doi, o înşelătorie şi e o chestie de judecată. 

— Ei bine! Birotteau se va judeca. Dacă pierde la 
tribunalul din Tours, are să câştige la Orleans. Dacă pierde 
şi la Orleans, are să câştige la Paris! strigă baronul de 
Listomere. 

— Dacă vrea să se judece, reluă cu răceală domnul de 
Bourbonne, îl sfătuiesc să renunţe mai întâi la locul său de 
vicar. 

— O să consultăm nişte avocaţi, reluă doamna de 
Listomere, şi o să ne judecăm, dacă trebuie să ne judecăm. 
Dar afacerea asta e prea ruşinoasă pentru domnişoara 
Gamard şi ar putea să-i strice prea mult şi abatelui 
Troubert, ca să nu ajungem cu ei la o înţelegere. 


După o matură chibzuinţă, fiecare din ei făgădui abatelui 
Birotteau să-l ajute în lupta care sta să înceapă între el şi 
toţi susţinătorii potrivnicilor săi. O presimţire sigură, un 
instinct provincial ce nu poate fi definit, silea pe fiecare în 
parte să facă o legătură între cele două nume de Gamard şi 
Troubert. Dar nimeni dintre cei ce se găseau atunci la 
doamna de Listomere, afară de şiretul de bătrân, nu-şi 
dădea seama de însemnătatea acestei bătălii. Domnul de 
Bourbonne îl atrase într-un ungher pe bietul abate. 

— Peste cincisprezece zile, zise el în şoaptă, din aceşti 
paisprezece inşi câţi sunt aici, n-o să mai fie niciunul de 
partea dumitale. Dacă ai să ai nevoie să chemi pe cineva în 
ajutor, n-ai să mă mai găseşti poate decât pe mine destul de 
curajos ca să îndrăznesc să-ţi iau apărarea, pentru că eu 
ştiu ce e provincia şi cunosc oamenii, lucrurile şi mai cu 
seamă interesele. Dar toţi prietenii dumitale, cu toate că au 
cele mai bune intenţii, te îndrumă pe o cale greşită, din 
care n-ai să mai poţi ieşi. Ascultă-mi sfatul. Dacă vrei să 
trăieşti liniştit, lasă-te de vicariatul de la Saint-Gatien, 
pleacă din Tours. Nu spune unde ai să te duci, caută-ţi 


departe o parohie, unde Troubert nu o să te găsească în 
calea lui. 

— Să plec din Tours? strigă vicarul, în prada unei spaime 
de nedescris. 

Era ca şi moartea pentru el. Nu însemna oare asta să-şi 
smulgă toate rădăcinile prin care se sădise în lume? 
Celibatarii înlocuiesc sentimentele prin obiceiuri. Când un 
caracter slab adoptă sistemul acesta moral, oare: îi ajută nu 
atât să trăiască viaţa, cât s-o străbată, lucrurile dinafară 
capătă asupra lor o putere uimitoare. Şi astfel, Birotteau 
ajunsese asemenea unei plante oarecare; a-l sădi într-altă 
parte însemna să-i primejduieşti nevinovata lui rodire. După 
cum un arbore, ca să poată trăi, trebuie să găsească în fiece 
clipă, aceleaşi sucuri şi să-şi aibă întotdeauna firele în 
acelaşi pământ, Birotteau trebuia să cutreiere tot mereu 
prin Saint-Gatien, să se perinde tot mereu pe aleea de ulmi 
pe care se plimba de obicei, să parcurgă neîncetat străzile 
pe care trecea, să continue a se duce în cele trei saloane 
unde juca, în fiece seară, table sau whist... 

— Ah, la asta nici nu mă gândisem, răspunse domnul de 
Bourbonne, uitându-se cam cu milă la preot. 


În curând, în oraşul Tours toată lumea a aflat că doamna 
baroană de Listomere, văduva unui locotenent-general, a 
luat la dânsa pe abatele Birotteau, vicarul de la Saint- 
Gatien. Faptul acesta, pe care foarte multă lume îl punea la 
îndoială, lămuri lucrurile şi scoase la iveală cele două 
partide, mai ales când domnişoara Salomon îndrăzni, ea cea 
dintâi, să vorbească de înşelăciune şi de judecată. Cu acea 
vanitate subtilă, care li-i proprie îndeosebi fetelor bătrâne, 
şi cu acel fanatism al personalităţii care le caracterizează, 
domnişoara Gamard s-a simţit rănită până în fundul 
sufletului de hotărârea luată de doamna de Listomere. 
Baroana era o femeie din lumea mare, cu purtări alese şi al 
cărui gust, bună-cuviinţă şi evlavie nu puteau fi tăgăduite. 
Adăpostindu-l pe Birotteau, ea dădea cea mai formală 


dezminţire tuturor afirmațiilor domnişoarei Gamard, îi 
cenzura indirect purtările şi părea să consfinţească 
plângerile vicarului împotriva fostei sale gazde. 

Ca să putem înţelege această povestire, trebuie să 
explicăm aici ce mare forţă îi dădeau domnişoarei Gamard 
chibzuinţa şi spiritul de analiză prin care femeile în vârstă 
îşi dau seama de faptele aproapelui lor; să explicăm care 
anume erau mijloacele de luptă ale taberei sale. Însoţită de 
tăcutul abate Troubert, se ducea să-şi petreacă serile în 
patru sau cinci familii, unde se adunau ca la vreo 
doisprezece inşi, legaţi între ei de aceleaşi gusturi şi de 
situaţia lor asemănătoare. Erau unul sau doi bătrâni, care 
îşi însuşeau pasiunile şi pălăvrăgeala slujnicelor lor; cinci 
sau şase fete bătrâne care-şi pierdeau toată ziua cernând 
vorbele auzite şi cercetând cu de-amănuntul apucăturile 
vecinilor şi ale oamenilor mai sus-puşi decât ele; în sfârşit, 
mai erau câteva femei în vârstă, ocupate numai să-şi 
răspândească bârfelile, să ţină o socoteală exactă a tuturor 
averilor sau să critice faptele altora; prevedeau căsătoriile 
şi veştejeau purtarea prietenelor, cu tot atâta acreală ca şi 
pe duşmancele lor. Aceste fiinţe, locuind toate în oraş, erau 
la fel cu vasele capilare ale unei plante, sorbeau cu setea de 
rouă a unei frunze noutăţile şi tainele fiecărei căsnicii, le 
aspirau şi le transmiteau automatic abatelui Troubert, aşa 
cum frunzele împărtăşesc tulpinii toată răcoarea pe care au 
adunat-o. Deci, în fiecare seară a săptămânii, întărâtate de 
această nevoie de emoție pe care o întâlnim la toţi oamenii, 
aceste blânde dreptcredincioase făceau un bilanţ exact al 
situaţiei oraşului, cu o agerime de minte vrednică de 
consiliul celor zece!2: şi alcătuiau o poliţie, având în 
serviciul ei acel spionaj care nu dă greş, pe care-l creează 
pasiunile. Apoi, când ghiceau tâlcul tainic al unei întâmplări, 
amorul propriu le făcea să-şi însuşească înţelepciunea 
sanhedrinuluii23* lor, pentru a da tonul pălăvrăgelii în 
zonele lor respective. Această congregaţie trândavă şi în 
activitate, nevăzută şi care vedea tot, mută şi vorbind fără 


încetare, se bucura pe atunci de o trecere pe care lipsa de 
valori din rândurile ei o făcea să pară prea puţin 
vătămătoare, dar care totuşi devenea cumplit de 
primejdioasă când era însufleţită de un interes de 
căpetenie. Şi de mult nu se prezentase în sfera lor de 
activitate o întâmplare atât de gravă şi la fel de însemnată 
pentru fiecare din ele, cum era lupta lui Birotteau, susţinut 
de doamna de Listomere, împotriva abatelui Troubert şi 
domnişoarei Gamard. În adevăr, cele trei saloane ale 
doamnelor de Listomere, Merlin de la Blottiere şi de 
Villenoix, erau socotite ca vrăjmaşe de către acelea în care 
se ducea domnişoara Gamard, iar această vrajbă provenea 
din spiritul de corp cu toate vanităţile lui. Era bătălia dintre 
poporul şi senatul roman într-o gaură de şoarece, sau o 
furtună într-un pahar cu apă, cum a spus Montesquieu, 
vorbind despre republica San-Marino, ale cărei guverne nu 
dăinuiau decât o zi, atât de uşor fiind de cucerit puterea. 
Dar furtuna aceasta stârnea în suflete tot atâtea patimi câte 
ar fi trebuit pentru a călăuzi cele mai mari interese sociale. 
Nu e oare greşit să crezi că vremea trece repede numai 
pentru sufletele ce sunt pradă unor planuri măreţe care 
tulbură viaţa şi o fac să clocotească? Clipele abatelui 
Troubert se scurgeau tot atât de însufleţite, piereau 
încărcate de gânduri tot atât de îngrijorate, erau 
frământate de deznădejdi şi de speranţe tot atât de adânci 
cât puteau fi şi clipele dureroase ale ambiţiosului, ale 
jucătorului şi ale îndrăgostitului. Numai Dumnezeu ştie câtă 
energie secretă cheltuim pentru izbânzile dobândite pe 
ascuns asupra oamenilor, asupra lucrurilor şi asupra 
noastră înşine. Dacă nu ştim întotdeauna încotro mergem, 
cunoaştem însă din plin oboselile drumului. Atâta numai 
dacă îi e îngăduit cronicarului să lase o clipă deoparte 
drama pe care o povesteşte, ca să-şi însuşească rolul 
criticului, dacă vă îndeamnă să vă aruncaţi ochii asupra 
existenţei acestor fete bătrâne şi a celor doi preoţi, ca să 
căutaţi pricina nenorocului care îi strica până în măduva 


lor, veţi înţelege poate că omul are nevoie să cunoască 
anumite pasiuni, spre a spori într-însul anumite însuşiri 
care dau vieţii lui nobleţe, lărgindu-i sfera, şi adorm pe 
jumătate egoismul firesc tuturor făpturilor. 


Doamna de Listomere se întoarse la oraş, fără să ştie că 
de vreo cinci-şase zile unii prieteni erau siliţi să respingă o 
părere acreditată despre ea, de care ar fi făcut haz dacă ar 
fi cunoscut-o şi care presupunea că dragostea pentru 
nepotul ei avea nişte pricinii aproape criminale. Ea îl duse 
pe abatele Birotteau la avocatul ei, căruia procesul nu i se 
păru treabă uşoară. Prietenii vicarului, însufleţiţi de 
sentimentul pe care ţi-l dă o cauză dreaptă, sau fără nicio 
tragere de inimă pentru acest proces care nu era al lor, 
amânaseră darea în judecată până la data când se vor 
întoarce la Tours. Prietenii domnişoarei Gamard putură deci 
să le-o ia înainte şi reuşiră să înfăţişeze lucrurile într-un fel 
prea puţin prielnic abatelui Birotteau. Prin urmare, omul 
legii, a cărui clientelă era alcătuită numai din drept- 
credincioşii oraşului, o uimi pe doamna de Listomere, 
sfătuind-o să nu se bage într-un astfel de proces şi îşi 
termină expunerea spunând că, de altminteri, el nici nu l-ar 
lua, deoarece, potrivit actului, domnişoara Gamard avea 
câştig de cauză din punct de vedere juridic; ca dreptate, 
adică mai mult decât în justiţie, abatele Birotteau va părea 
în ochii tribunalului şi ai oamenilor cumsecade că e lipsit de 
acel spirit de împăciuire şi de bună învoire, de care se 
credea până atunci că e însufleţit; că domnişoara Gamard, 
cunoscută ca o fiinţă blândă şi de treabă, îl îndatorase pe 
Birotteau, când îi împrumutase banii trebuitori ca să-şi 
plătească taxele de succesiune pentru averea lăsată prin 
testamentul lui Chapeloud, fără să-i fi cerut un înscris; că 
Birotteau, prin vârsta şi firea sa, nu putea să semneze un 
act fără să-i cunoască cuprinsul şi fără să-şi dea seama de 
însemnătatea lui; şi că dacă părăsise casa domnişoarei 
Gamard, după ce o locuise doi ani, pe câtă vreme prietenul 


său Chapeloud stătuse acolo doisprezece ani, iar abatele 
Troubert cincisprezece, nu făcuse asta decât în vederea 
unui plan al lui; că procesul va fi deci socotit drept un act de 
nerecunoştinţă etc.... După ce-l lăsase pe Birotteau să o ia 
înainte spre scară, avocatul o luă deoparte pe doamna de 
Listomere, însoţind-o, şi o îndemnă, dacă ţine la liniştea ei, 
să nu se amestece în afacerea asta. 

Seara, totuşi, bietul vicar, care se chinuia întocmai ca un 
osândit la moarte ce aşteaptă, în carcera de la Bicetre, 
rezultatul recursului său, nu se putu opri să le aducă la 
cunoştinţă prietenilor săi rezultatul vizitei sale, în clipa în 
care, înainte de începerea jocului de cărţi, se adunau în 
cerc în faţa căminului doamnei de Listomere. 

— În afară de avocatul liberalilori2%:, nu cunosc niciun 
chiţibuşar din Tours care să primească acest proces, doar 
dacă are de gând să-l piardă, exclamă domnul de 
Bourbonne, şi nu vă sfătuiesc să începeţi aşa ceva. 

— Ei bine, asta e o mârşăvie! zise ofiţerul de marină. Eu 
m-aş duce cu abatele la avocatul acesta. 

— Du-te când s-o înnopta, îl întrerupse domnul de 
Bourbonne. 

— Şi de ce? 

— Am aflat tocmai că abatele Troubert e numit vicar 
general în locul celui care a murit alaltăieri. 

— Puțin îmi pasă de abatele Troubert. 

Din nenorocire, baronul de Listomere, un bărbat de 
treizeci şi cinci de ani, nu băgă de seamă că domnul de 
Bourbonne i-a făcut semn să-şi cântărească vorbele, 
arătându-i pe un consilier judeţean prieten cu Troubert. 
Deci ofiţerul de marină adăugă: 

— Dacă abatele Troubert e un hoţoman... 

— Ah! exclamă domnul de Bourbonne, întrerupându-l, de 
ce să-l amestecăm pe abatele Troubert într-o afacere de 
care este cu desăvârşire străin? 

— Dar nu se foloseşte oare, urmă baronul, de mobilele 
abatelui Birotteau? Mi-aduc aminte că am fost acasă la 


Chapeloud şi am văzut la el două tablouri de valoare. 
Presupuneţi că fac zece mii de franci. Se poate oare crede 
că domnul Birotteau a avut de gând să dea zece mii de 
franci pentru doi ani de şedere la această Gamard, zece mii 
de franci, când numai biblioteca şi mobilele valorează 
aproape tot atât? 

Abatele Birotteau făcu ochii mari, aflând că fusese 
posesorul unui capital atât de uriaş. 

Şi continuând cu înfocare, baronul adăugă: 

— La naiba! Domnul Salmon, fostul expert al muzeului 
din Paris, a venit aici să-şi vadă soacra. Chiar astă-seară mă 
duc la el cu abatele Birotteau să-l rog să preţuiască 
tablourile. De acolo am să-l duc la avocat. 


După două zile de la convorbirea aceasta procesul se 
înfiripase. Avocatul liberalilor, iar acum al lui Birotteau, 
punea cauza vicarului într-o lumină foarte neprielnică. Cei 
ce tăceau opoziţie guvernului şi cei despre care se ştia că 
nu le plac preoţii sau religia, două lucruri pe care multă 
lume le confundă, puseră mâna pe această afacere şi tot 
oraşul vorbi de ea. Fostul expert al muzeului preţuise la 
unsprezece mii de franci Fecioara lui Valentin şi Christul lui 
Lebrun, lucrări de o frumuseţe desăvârşită; pentru 
bibliotecă şi mobilele gotice, lucruri pe care moda pariziană 
le făcea din zi în zi mai căutate, se oferise deocamdată 
douăsprezece mii de franci. În sfârşit, expertul, după ce 
făcu verificarea, preţui întreg mobilierul la treizeci de mii 
de franci. Era vădit deci că, de vreme ce Birotteau nu 
înţelesese să dea domnişoarei Gamard această sumă uriaşă 
pentru puţinul pe care i l-ar fi datorat, în virtutea rămăşiţei 
stipulate, din punct de vedere juridic, se putea revizui 
întreaga învoială; altminteri, bătrâna domnişoară ar fi fost 
vinovată de înşelăciune cu bună ştiinţă. Avocatul liberal 
intentă numaidecât acţiune, făcând plângere împotriva 
domnişoarei Gamard. Deşi scrisă pe un ton muşcător, 
această plângere, întărită prin tot felul de citate de înalte 


hotărâri judecătoreşti şi sprijinită de câteva articole din 
cod, era totuşi o capodoperă de logică judiciară şi osândea 
cu atâta măiestrie pe bătrâna domnişoară, încât opoziţia 
împărţi cu multă răutate în oraş treizeci, patruzeci de copii. 


La câteva zile după începerea ostilităţilor între bătrâna 
domnişoară şi Birotteau, baronul de Listomere, care 
nădăjduia să fie înaintat căpitan de vas cu cea dintâi 
promoţie anunţată de mai multă vreme de Ministerul 
Marinei, primi o scrisoare prin care unul dintre prietenii săi 
îi aducea la cunoştinţă că se vorbea prin birouri că va fi scos 
din cadrele active. Foarte mirat de această ştire, el plecă 
numaidecât la Paris şi se duse la cea dintâi recepţie a 
ministrului care se arătă el însuşi uimit şi făcu haz de 
temerile baronului de Listomere. A doua zi, în pofida 
asigurărilor ministrului, baronul consultă birourile. Printr-o 
indiscreţie pe care unii şefi o săvârşesc destul de des de 
dragul prietenilor, un secretar îi arătă o lucrare gata 
pregătită, pe care însă boala unui director o împiedicase 
până atunci să fie înaintată ministrului şi care confirma 
ştirea cea fatală. Fără zăbavă, baronul de Listomere se duse 
la un unchi al său care, în calitatea lui de deputat, putea să-l 
vadă numaidecât pe ministru la Cameră şi îl rugă să 
cerceteze intenţiile excelenţei sale, căci era în joc tot 
viitorul său. Astfel că aşteptă cu cea mai mare nelinişte, în 
trăsura unchiului său, sfârşitul şedinţei. Deputatul ieşi mai 
înainte de închidere şi spuse nepotului său, pe drumul pe 
care-l făcură împreună până acasă: 

— Ce dracu ţi-a venit să te iei la harţă cu preoţii? 
Ministrul mi-a spus mai întâi şi întâi că te-ai pus în fruntea 
liberalilor din Tours. Ai nişte păreri foarte deocheate, nu 
cunoşti linia guvernului etc.... Frazele lui erau tot atât de 
întortocheate, ca şi cum ar mai fi vorbit încă în faţa 
Camerei. Atunci i-am spus: „Lasă asta, hai să ne înţelegem!” 
Excelenţa sa a sfârşit prin a-mi mărturisi că te-ai pus rău cu 
feţele bisericeşti. Pe scurt, după ce am cerut câteva 


informaţiuni colegilor mei, am aflat că vorbeşti cu multă 
uşurinţă despre un oarecare abate Troubert, simplu vicar 
general, dar personajul cel mai însemnat din acea 
provincie, unde reprezintă congregația. M-am pus chezaş 
pentru tine în faţa ministrului. Domnule nepot, dacă vrei să- 
ţi croieşti drum prin viaţă, nu-ţi mai crea nicio vrăjmăşie 
bisericească. Du-te repede la Tours, împacă-te cu diavolul 
acesta de vicar general. Află că vicarii generali sunt nişte 
oameni cu care trebuie să te ai totdeauna bine. Drace! când 
ne străduim cu toţii să restaurăm religia e o nerozie din 
partea unui locotenent de marină care vrea să fie căpitan, 
să desconsidere pe preoţi. Dacă nu te. Împaci cu abatele 
Troubert, nu te mai bizui pe mine, mă lepăd de tine. Chiar 
adineauri ministrul Cultelor mi-a vorbit de omul acesta ca 
de un viitor episcop. Dacă Troubert capătă ură pe familia 
noastră poate să mă împiedice să fac parte din viitoarea 
listă de pairi!!2% Înţelegi! 

Cuvintele acestea îl lămuriră pe locotenentul de marină 
în privinţa tainicelor îndeletniciri ale lui Troubert, despre 
care Birotteau spunea prosteşte: „Nu înţeleg la ce-i 
foloseşte să-şi piardă nopţile”. 

Poziţia canonicului în mijlocul senatului de matroane care 
cu atâta dibăcie iscodea viaţa acestei provincii în serviciul 
poliţiei şi capacitatea lui personală făcuseră să fie ales de 
congregaţie, dintre toţi clericii oraşului, drept proconsul 
necunoscut al Turenei. Arhiepiscop, general, prefect şi mari 
şi mici se aflau sub tainica lui stăpânire. Fără zăbavă, 
baronul de Listomere se hotări: 

— Nu vreau, zise el unchiului său, să mai primesc încă o 
salvă ecleziastică mai jos de linia mea de plutire. 


După trei zile de la această conferinţă diplomatică între 
unchi şi nepot, marinarul reîntors pe neaşteptate la Tours 
cu diligenţa, destăinuia mătuşii sale, chiar în seara sosirii, 
primejdiile ce amenințau cele mai sfinte speranţe ale 
familiei de Listomere, dacă se mai încăpăţânau şi unul şi 


altul să mai susţină pe imbecilul ăsta de Birotteau. Baronul 
îl mai oprise niţel pe domnul de Bourbonne, în clipa când 
bătrânul gentilom îşi lua bastonul şi pălăria să plece, după 
partida de whist. Iscusinţa şiretului de bătrân era neapărat 
necesară ca să lumineze impasul în care intrase familia 
Listamere şi bătrânul şmecher nu căutase să-şi ia mai din 
vreme bastonul şi pălăria, decât ca să i se spună la ureche: 
„Mai rămâi, te rog, avem ceva de vorbit”. 

Grabnica întoarcere a baronului, mulţumirea pe care o 
arăta, în contrast cu gravitatea ce-i trecea din când în când 
pe faţă, îi cam dăduse a înţelege domnului de Bourbonne că 
locotenentul suferise câteva mici înfrângeri în cruciada 
împotriva lui Troubert şi Gamard. Nu se arăta de loc mirat 
când îl auzi pe baron proclamând în taină puterea vicarului 
general iezuit. 

— O ştiam, zise el. 

— Dar atunci, exclamă baroana, de ce nu ne-ai înştiinţat? 

— Doamnă, răspunse el repede, cată să uiţi că mi-am dat 
seama de puterea nevăzută a acestui preot şi am să uitcă o 
cunoşti şi dumneata. Dacă nu tăcem, vom trece drept 
complicii lui, vom inspira teamă şi ură. Fă ca mine: prefă-te 
că nu ştii nimic; dar dă-ţi bine seama pe unde calci. Îţi 
spusesem destule. Nu mă înţelegeai şi nu voiam să mă 
compromit. 

— Ce e de făcut acum? zise baronul. 

Nu putea fi vorba de a-l părăsi pe Birotteau şi aceasta 
era totuşi cea dintâi condiţie subînţeleasă de cei trei care se 
sfătuiau. 

— A bate în retragere cu onorurile războiului a fost 
întotdeauna capodopera celor mai iscusiţi generali, 
răspunse domnul de Bourbonne. Pleacă-te în faţa lui 
Troubert şi dacă ura lui e mai slabă decât vanitatea, ai să ţi- 
l faci aliat; dar dacă te pleci prea mult, are să te calce în 
picioare: „Mai bine nimiceşte totul, acesta e spiritul 
Bisericii”, a zis Boileau. Fă aşa încât să se creadă că îţi dai 
demisia şi îi scapi din mâini, domnule baron. Doamnă, nu-l 


mai găzdui pe vicar şi dă câştig de cauză domnişoarei 
Gamard. Întreabă-l pe arhiepiscop dacă abatele Troubert 
ştie să joace whist. Are să răspundă că da. Roagă-l să vină la 
o partidă în salonul acesta, în care vrea să fie primit. Are să 
vină, desigur! Eşti femeie, trebuie să ştii să faci pe preotul 
acesta să fie de partea dumitale. Când baronul are să fie 
căpitan de vas, unchiul său pair de Franţa, Trouibert 
episcop, ai să-l poţi face pe Birotteau canonic în toată voia. 
Până atunci, pleacă-te. Dar pleacă-te cu gingăşie şi 
amenințând. Familia dumitale poate să-l sprijine pe 
Troubert, în aceeaşi măsură în care o poate sprijini şi el; o 
să vă înţelegeţi de minune. Fii însă cu ochii în patru, 
marinarule! 

— Bietul Birotteau! exclamă baroana. 

— Oh, oh, câştigă-l repede, răspunse proprietarul la 
plecare. Dacă vreun liberal dibaci pune stăpânire pe capul 
ăsta sec, v-ar pricinui mari neajunsuri. La urma urmei, 
tribunalul îi va da dreptate, iar lui Troubert, desigur, i-e 
frică de judecată. Poate încă să vă ierte că aţi început lupta! 
Dar după o înfrângere ar fi necruţător. Am zis. 

Îşi pocni tabachera, se duse să-şi pună încălţămintea de 
drum şi plecă. 


A doua zi dimineaţă, după dejun, baroana rămase singură 
cu vicarul. Vădit stingherită îi spuse: 

— Dragă domnule Birotteau, ai să găseşti că-ţi cer lucruri 
foarte nedrepte, foarte nepotrivite; dar pentru binele 
nostru şi al dumitale, trebuie să te laşi de procesul cu 
domnişoara Gamard, să renunţi la pretenţiile dumitale, iar 
apoi să te muţi de la mine. 

La auzul acestor cuvinte, bietul preot păli. 

— Fără să vreau, urmă ea, sunt de vină pentru toate 
nenorocirile dumitale şi ştiu că, de n-ar fi fost nepotul meu, 
n-ai fi intentat acest proces care te necăjeşte acum şi pe 
dumneata şi pe noi. Dar ascultă! 


Îi înfăţişă pe scurt proporţiile uriaşe ale acestei afaceri şi 
îi explică gravitatea urmărilor iei. Îşi dăduse seama, în 
nopţile ei de nesomn, cam ce fel de începuturi avuse 
Troubert; este acum în măsură, fără să se poată înşela, să-l 
lămurească pe Birotteau asupra urzelii în care îl învăluise 
această răzbunare ţesută cu atâta dibăcie, să-i destăinuie 
înalta capacitate şi putere ai vrăjmaşului său, dezvăluindu-i 
ura lui, să-l desluşească asupra pricinilor ei, să i-l arate 
culcat vreme de doisprezece ani la picioarele lui Chapeloud, 
şi stăpânindu-l pe Chapeloud, şi prigonindu-l pe Chapeloud, 
fiindu-i prieten. Nevinovatul de Birotteau îşi împreună 
mâinile ca pentru rugăciune şi începu să plângă de durere, 
aflând de grozăviile omeneşti pe care sufletul său curat nu 
le bănuise niciodată. Înspăimântat, de parcă s-ar fi găsit pe 
o margine de prăpastie, asculta cu ochii aţintiţi şi umezi de 
lacrimi, dar care nu spuneau nimic, vorbele binefăcătoarei 
sale, care îi zise la sfârşit: 

— Îmi dau seama de tot răul pe care îl fac dacă te 
părăsesc dar, dragul meu abate, datoriile de familie sunt 
mai presus de ale prieteniei. Fă ca mine. Cedează în faţa 
acestei furtuni şi îţi voi dovedi toată recunoştinţa mea. Nu-ţi 
mai vorbesc de interesele dumitale, le iau asupră-mi. Ai să 
fii fără grijă toată viaţa. Prin mijlocirea lui Bourbonne, care 
va şti să iasă cu faţa curată, am să fac în aşa fel încât n-ai să 
duci lipsă de nimic. Dă-mi voie, dragă prietene, să te trădez. 
Am să-ţi rămân prietenă şi totodată am să mă supun 
preceptelor lumii noastre. Hotărăşte-te. 

Uluit, bietul abate exclamă: 

— Aşadar avea dreptate Chapeloud când spunea că, dacă 
Troubert ar putea să-l tragă de picioare până şi în 
mormânt, l-ar trage. Doarme în patul lui Chapeloud! 

— Degeaba ne mai văicărim, zise doamna de Listomere, 
nu-i vreme de asta. Haide! 

Birotteau era prea bun la inimă ca să nu se supună în 
minutele hotărâtoare pornirii necugetate spre jertfă, din 
primul moment. De altfel, viaţa lui nu mai era decât o 


agonie.  Afundându-i  binefăcătoarei sale o privire 
deznădăjduita, care o îndureră adânc, zise: 

— Mă las în voia dumitale. Nu mai sunt decât un păiuş de 
pe uliţă. 

Acest cuvânt din 'Touraine nu poate fi tălmăcit altfel decât 
prin fir de pai. Dar sunt fire de paie galbene, drăgălaşe, 
lustruite, strălucitoare de care se bucură copiii; pe câtă 
vreme păiuşul e firul de pai şters, plin de noroi, tăvălit în 
şanţurile cu apă, bătut de vânturi, călcat în picioare şi 
strivit de trecători. 

— Dar nu aş vrea, doamnă, să las abatelui Troubert 
portretul lui Chapeloud; a fost zugrăvit pentru mine, e al 
meu, spune-i să mi-l dea înapoi şi-i las în schimb tot ce e 
acolo. 

— Foarte bine, zise doamna de Listomere, am să mă duc 
la domnişoara Gamard. Cuvintele acestea fură spuse într-un 
fel care destăinuia nemaipomenita sforţare pe care o făcea 
doamna de Listomere, înjosindu-se ca să măgulească trufia 
fetei bătrâne. Şi, adăugă ea, am să încerc să împac 
lucrurile. De-abia mai cutez să sper aşa ceva. Du-te la 
domnul de Bourbonne să redacteze renunţarea dumitale, 
aşa cum trebuie, adu-mi actul în regulă; pe urmă, cu 
ajutorul monseniorului arhiepiscop, poate că o s-o scoatem 
la capăt. 

Birotteau plecă îngrozit, în ochii săi Troubert luase 
dimensiunile unei piramide. Omul acesta era cu mâinile la 
Paris, iar cu coatele în mănăstirea Saint-Gatien. 

— Să fie el în stare, îşi zise Birotteau, să împiedice pe 
marchizul de Listomere să ajungă pair al Franţei? Și poate, 
cu ajutorul monseniorului arhiepiscop, s-o scoatem la 
capăt. 

În faţa unor interese atât de mari, Birotteau se simţea ca 
o musculiţă: îşi dădea seama cât era de slab. 


Ştirea că Birotteau se mută stârni cu atât mai multă 
uimire cu cât pricina era cu totul de nepătruns. Doamna de 


Listomere spunea că nepotul ei, dorind să se însoare şi să-şi 
dea demisia din serviciu, dânsa avea nevoie de locuinţa 
vicarului ca să-şi mărească apartamentul. Nimeni nu ştia 
încă de renunţarea lui Birotteau. În felul acesta, poveţele 
domnului de Bourbonne erau urmate cu sfinţenie. Aceste 
două ştiri ajungând la urechile marelui vicar aveau să-i 
măgulească amorul-propriu, aducându-i la cunoştinţă că 
familia Listomere, cu toate că nu capitula, rămânea cel 
puţin neutră şi recunoştea tacit puterea ocultă a 
congregaţiei; a o recunoaşte nu însemna oare că i se va 
supune? Procesul însă rămânea pe de-a-ntregul sub 
judice!28:. Nu era oare şi supunere şi ameninţare în acelaşi 
timp? 

În această bătălie, familia Listomere luase o atitudine cu 
totul asemănătoare celei luate de marele vicar; se ţineau 
departe şi puteau să conducă totul. Dar se întâmplă ceva, 
grav, care făcu şi mai anevoioasă izbânda celor puse la cale 
de domnul Bourbonne şi de neamul Listomere, pentru a 
potoli clica Gamard-Troubert. În ajun, domnişoara Gamard 
răcise, la ieşirea din catedrală, căzuse la pat şi se credea că 
e rău bolnavă. Tot oraşul vuia de jalea pe care o stârnea o 
milă prefăcută. „Sensibilitatea domnişoarei Gamard nu 
putuse îndura scandalul iscat de acest proces. În ciuda 
dreptului ei, are să moară de supărare. Birotteau îşi ucide 
binefăcătoarea.” Acesta era miezul vorbăriei răspândite ele 
marele sobor al femeilor pe reţeaua sa capilară şi repetată 
bucuros de tot târgul. 

Doamna de Listomere păţi ruşinea de a se fi dus la 
bătrâna domnişoară, fără să fi putut culege roadele vizitei 
sale. Ceru cu mare bună-cuviinţă să stea de vorbă cu 
domnul vicar general. Măgulit poate de faptul că poate 
primi în biblioteca lui Chapeloud şi în faţa căminului 
împodobit cu cele două faimoase tablouri contestate pe 
acea femeie care îl nesocotise, Troubert o făcu pe baroană 
să aştepte o clipă; apoi, consimţi să-i acorde o audienţă. 
Niciodată vreun curtean sau vreun diplomat n-au pus mai 


multă dibăcie, prefăcătorie şi adâncime, în discutarea 
intereselor lor particulare sau în felul cum au dus negocieri 
de interes naţional ca baroana şi abatele Troubert în clipa 
în care s-au aflat faţă în faţă. 

Întocmai ca naşul, care în Evul Mediu îl înarma pe 
cavaler şi îi întărea încrederea prin poveţe folositoare, în 
clipa în care intra în luptă, şiretul de bătrân spusese 
baroanei: „Nu uita care e rolul dumitale, eşti aceea care 
împacă lucrurile, iar nu parte interesată. Troubert este şi el 
un mijlocitor. Cântăreşte-ţi cuvintele! Studiază mlădierile 
glasului vicarului general. Dacă îşi mângâie bărbia, 
înseamnă că l-ai cucerit.” 

Sunt unii desenatori cărora le-a plăcut să arate în 
caricatură contrastul întâlnit adeseori între ce zice şi ce 
gândeşte omul. Aici, ca să nu ne scape interesul ce-l 
înfăţişează duelul de cuvinte care a avut loc între preot şi 
nobila doamnă, este nevoie să dezvăluim gândurile pe care 
şi le-au ascuns unul altuia, sub nişte fraze în aparenţă 
neînsemnate. Doamna de Listomere începu prin a-şi 
exprima părerea de rău pe care i-o pricinuia procesul lui 
Birotteau, pe urmă vorbi de dorinţa ei de a pune capăto 
dată acestei afaceri, spre binele ambelor părţi. 

— E prea târziu, doamnă, zise abatele cu un glas adânc, 
preacinstita domnişoară Gamard e pe moarte... (Îmi pasă 
tot atât de proasta asta de fată bătrână ca de împăratul 
Chinei - gândea el - dar mi-ar conveni să dau vina morții ei 
pe voi şi să aveţi mustrări de cuget, dacă sunteţi destul de 
nerozi ca să vă potriviţi.) 

— Domnule, răspunse baroana, când am aflat că s-a 
îmbolnăvit, i-am cerut domnului vicar o renunțare pe care 
voiam să i-o aduc acestei evlavioase domnişoare... (7e ştiu 
eu, hoțoman ce eşti! - gândea ea - dar nu mai suntem la 
cheremul tău. Și dacă iei renunțarea, ai să te dai de gol ai 
să-ți mărturiseşti complicitatea.) 

Se făcu o clipă de tăcere. 


— Nu mă privesc treburile lumeşti ale domnişoarei 
Gamard, spuse în sfârşit preotul, plecându-şi pleoapele 
mari peste ochii de vultur, ca să-şi ascundă tulburarea. 
(Oho! n-ai să mă învârteşti tu pe mine! Dar Domnul fie 
lăudat! blestemaţii de avocaţi n-au să se mai amestece într- 
o afacere care putea să mă murdărească. Ce-or fi vrând 
însă Listomerii ăştia că se pun astfel în slujba mea?) 

— Domnule, răspunse baroana, treburile domnului 
Birotteau îmi sunt mie tot atât de străine pe cât îţi sunt 
dumitale interesele  domnişoarei  Gamard, dar, din 
nenorocire, o dezbatere în privinţa lor poate să vatăme 
credinţa şi nu văd în dumneata decât un mijlocitor, în clipa 
în care şi eu vin pentru o împăcare... (Să nu ne păcălim 
unul pe altul, domnule Troubert, gândea baroana. Îţi dai 
seama de sensul enigmatic al acestui răspuns?) 

— Să vatăme credinţa, doamnă? zise marele vicar. 
Credinţa e mult prea sus ca oamenii să se poată atinge de 
ea. (Credinţa sunt eu, gândea el.) 

— Dumnezeu are să ne judece fără greşeală, doamnă, 
adăugă el, nu recunosc altă judecată decât a lui. 

— Foarte bine, domnule, răspunse ea, să încercăm să 
împăcăm judecata oamenilor cu judecata lui Dumnezeu. 
(Da, credința eşti tu!) 


Abatele Troubert schimbă tonul: 

— Domnul nepotul dumitale n-a fost la Paris? (Aţi dat şi 
de mine acolo, gândea el. Aş putea să vă strivesc, pe voi 
care m-aţi disprețuit. Aţi venit să vă daţi bătuţi!) 

— Da, domnule, îţi mulţumesc pentru grija pe care i-o 
porţi. Deseară se întoarce la Paris, l-a chemat ministrul care 
a fost foarte bun cu noi şi n-ar vrea să audă că pleacă din 
armată. (Nu o să ne faci praf, iezuitule - îşi spunea - îţi 
înțeleg gluma.) 

O clipă de tăcere. 

— Nu găsesc că s-a purtat cum trebuia în această 
afacere, urmă ea, dar trebuie să-l iertăm pe un marinar că 


nu se pricepe în drept. (Să fim aliați, gândea ea. Nu 
câştigăm nimic războindu-ne.) 

Un zâmbet uşor se pierdu în cutele feţei abatelui: 

— Ne-a făcut serviciul de a afla preţul acestor două 
picturi, zise el uitându-se la tablouri, vor fi o frumoasă 
podoabă pentru capela Maicii Domnului. (Mi-ai făcut o 
epigramă - gândea el - iată două, nu ne mai datorăm nimic, 
doamnă.) 

— Dacă le dăruieşti catedralei Saint-Gatien, te-aş ruga să 
mă laşi să ofer nişte cadre vrednice de locaş şi de operele 
acestea. (Tare aş vrea să te fac să mărturiseşti că râvneai la 
mobilele lui Birotteau, gândea ea.) 

— Nu sunt ale mele, spuse preotul, mereu cu ochii în 
patru. 

— Iată însă, zise doamna de Listomere, un act înscris, 
care înlătură orice discuţie şi le restituie domnişoarei 
Gamard. Zicând acestea puse pe masă scrisoarea cu 
renunţarea. (Vezi, domnul meu - gândea ea - câtă 
încredere am în dumneata.) A împăca pe doi creştini e o 
faptă vrednică de dumneata, vrednică de caracterul 
dumitale ales, adăuga ea; deşi abatele Birotteau mă 
interesează prea puţin în clipa de faţă. 

— Dar e în gazdă la dumneata, zise el, întrerupând-o. 

— Nu, domnule, nu mai stă la mine. (Senatoria 
cumnatului meu şi gradul în armată al nepotului meu mă 
îndeamnă să fac multe mişelii, gândea ea.) 

Abatele rămase nepăsător, dar liniştea lui era semnul 
emoţiilor celor mai violente. Numai domnul de Bourbonne 
pătrunsese taina acestei păci aparente. Preotul izbândise. 

— Dar de ce ai luat asupra dumitale sarcina de a obţine 
actul de renunțare? întrebă el sub îndemnul unui sentiment 
asemănător cu acela care face pe o femeie să insiste să i se 
repete un compliment. 

— Nu am putut să-mi stăpânesc o pornire de 
compătimire. Birotteau, a cărui slăbiciune de caracter 
dumneata desigur că o cunoşti, m-a rugat stăruitor să mă 


văd cu domnişoara Gamard, ca să dobândesc, în schimbul 
renunţării lui la... 

Abalele se încruntă. 

— „la nişte drepturi recunoscute de către avocaţi de 
frunte, portretul... 

Preotul se uită la doamna Listomere. 

— „portretul lui Chapeloud, zise ea mai departe. 
Hotărăşte dumneata. (Ai pierde procesul, dacă te-ai judeca, 
gândea ea.) 

Accentul pe care-l pusese baroana pe cuvintele „avocaţi 
de frunte” îl făcu pe preot să vadă că ea îşi dădea seama şi 
de puterea şi de părţile slabe ale inamicului. Doamna de 
Listomere se arătă atât de iscusită în faţa acestui vechi şi 
încercat cunoscător de oameni, în cursul acestei convorbiri 
care continuă îndelung pe acest ton, încât abatele cobori la 
domnişoara Gamard să-i ceară răspuns la tranzacţia 
propusă. 

Troubert se întoarse numaidecât. 

— Iată, doamnă, cuvintele sărmanei muribunde: „Domnul 
abate Chapeloud mi-a dovedit prea multă prietenie - mi-a 
spus dânsa - ca să mă pot despărţi de portretul său”. Cât 
despre mine, urmă el, dacă ar fi fost al meu, nu l-aş fi dat 
nimănui. Am avut pentru bietul răposat sentimente prea 
statornice, ca să nu mă socot îndrituit să mă bat cu lumea 
întreagă pentru portretul lui. 

— Domnule, să nu ne certâm pentru o pictură proastă. 
(Îmi pasă de ea, tot atât cât şi dumitale, gândea ea.) 
Păstraţi-o, o să facem o copie. Mă felicit că am putut să 
sting acest trist şi nenorocit proces, mulţumită căruia, în 
ceea ce mă priveşte, am avut plăcerea să te cunosc. Am 
aflat din auzite că joci foarte bine whist. Ai să ierţi 
curiozitatea unei femei, zicea ea zâmbind. Dacă ai binevoi 
să vii să joci din când în când la mine, să nu te îndoieşti de 
primirea călduroasă care te aşteaptă. 

Troubert îşi mângâie bărbia. („L-am prins! Bourbonne 
avea dreptate, gândea el, iși are şi el partea lui de 


vanitate. ”) 

Într-adevăr, în clipa aceea vicarul încerca senzaţia 
ameţitoare căreia Mirabeau nu i se putea împotrivi, atunci 
când, în zilele lui de mărire, i se deschise în faţa trăsurii 
porţile unei case mari, altădată închisă pentru el. 

— Doamnă, răspunse el, sunt prea mult ocupat ca să mai 
pot ieşi în lume; dar pentru dumneata ce nu se poate face? 
(Bătrâna domnişoară are să crape, am să-i Câştig pe 
Listomeri şi am să-i servesc, dacă mă servesc şi ei, gândea 
el. E mai bine să-i am de prieteni decât de duşmani.) 


Doamna de Listomere se întoarse acasă cu nădejdea că 
arhiepiscopul va duce la bun sfârşit o împăcare atât de bine 
începută. Dar nu i-a fost dat lui Birotteau nici măcar să 
profite de pe urma renunţării sale... A doua zi, doamna de 
Listomere află de moartea domnişoarei Gamard. Nimeni nu 
se miră, la deschiderea testamentului bătrânei domnişoare, 
că îl făcuse pe abatele Troubert legatar universal. Averea ei 
fu preţuită la o sută de mii de taleri. Vicarul general trimise 
doamnei de Listomere două invitaţii la slujba şi la convoiul 
funebru al prietenei sale, una pentru dânsa, cealaltă pentru 
nepotul ei. 

— Trebuie să mă duc, zise ea. 

— Nici nu se poate altfel, exclamă domnul de Bourbonne. 
Monseniorul 'Troubert vă pune la încercare, ca să vă poată 
judeca. Baroane, du-te până la cimitir, adăugă el, 
întorcându-se către locotenentul de marină care, spre 
nenorocul lui, nu plecase încă din Tours. 

Se făcu slujba religioasă şi fu de o măreție bisericească 
neînchipuită. Un singur om a plâns. Era Birotteau, care 
singur, într-o capelă retrasă şi nevăzut de nimeni, se crezu 
vinovat de această moarte şi se rugă fierbinte pentru 
sufletul răposatei, tânguindu-se amarnic că nu a putut 
dobândi de la ea iertarea greşelilor lui. 

Abatele Troubert însoţi trupul neînsufleţit al prietenei 
sale până la groapă. Pe marginea ei rosti o cuvântare, în 


care, mulţumită talentului său, icoana vieţii meschine duse 
de testatoare luă proporţii monumentale. Cei de faţă 
băgară de seamă aceste cuvinte din peroraţie: 

„Viaţa ei, alcătuită din zile închinate lui Dumnezeu şi 
credinţei întru el, această viaţă împodobită de atâtea fapte 
bune săvârşite în tăcere, de atâtea virtuţi smerite şi 
neştiute, a fost zdrobită de o durere pe care am numi-o 
nemeritată, dacă în pragul veşniciei am putea uita că toate 
restriştile ne sunt trimise de Dumnezeu. Numeroşii prieteni 
ai acestei cuvioase femei, cunoscând noblețea şi curăţia 
sufletului ei, au prevăzut că ar putea îndura totul, afară 
numai de nişte bănuieli care îi veştejeau întreaga viaţă. 
Aşadar, poate că providenţa a adus-o în Sânul lui 
Dumnezeu, ca să o cruţe de mizeriile noastre. Fericiţi cei ce 
se pot odihni pe această lume, împăcaţi cu ei înşişi, aşa cum 
Sophia se odihneşte acum în lumea celor prea fericiţi, în 
veşmântul ei de nevinovăție!” 

— După ce şi-a terminat această cuvântare umflată - 

reluă domnul de Bourbonne, care povesti doamnei de 
Listomere amănuntele înmormântării, în clipa în care, 
isprăvindu-se jocul de cărţi, se găseau singuri cu baronul, 
cu uşile închise - închipuiţi-vă, dacă e cu putinţă, pe acest 
Ludovic al XI-lea în straie preoţeşti!27* scuturându-şi pentru 
ultima oară mătăhuzul plin de agheasmă. Domnul de 
Bourbonne luă cleştele şi imită atât de bine gestul abatelui 
Troubert, încât baronul şi mătuşa sa nu se putură împiedica 
să zâmbească. 

— Numai aici, reluă bătrânul proprietar, a dat greş. Până 
atunci, ţinuta lui a fost desăvârşită, dar i-a fost fără îndoială 
cu neputinţă, în clipa când se cotorosea pentru totdeauna 
de această fată bătrână, pe care o dispreţuia la culme şi o 
ura poate tot atât de mult ca şi pe Chapeloud, să nu-şi 
trădeze bucuria într-un gest. 


A doua zi de dimineaţă, domnişoara Salomon veni să ia 
dejunul la doamna de Listomere şi, foarte tulburată, îi spuse 


la sosire: 

— Bietul nostru abate Birotteau a primit adineauri o 
lovitură groaznică, care dă pe faţă o ură dintre cele mai 
îndelung socotite. A fost numit preot în Saint-Symphorien. 

Saint-Symphorien este un cartier din Iours, aşezat 
dincolo de pod. Podul acesta, unul dintre cele mai frumoase 
monumente ale arhitecturii franceze, are o lungime de o 
mie nouă sute de picioare, iar cele două pieţe de la capetele 
lui sunt cu desăvârşire asemănătoare. 

— Îţi dai seama? urmă ea după un mic răstimp de tăcere 
şi foarte mirată de răceala pe care o arăta doamna de 
Listomere la auzul acestei ştiri. Acolo abatele Birotteau are 
să se simtă ca la o sută de poşte de Tours, de prietenii săi, 
de toţi şi de toate. Nu e oare surghiunul cel mai groaznic să 
fii smuls dintr-un oraş pe care ochii au să-l vadă în fiecare zi 
şi în care nu va putea să mai vină de fel? El care, de când cu 
nenorocirea lui, de-abia mai poate să meargă, va trebui să 
bată cale de o poştă ca să ne vadă. În clipa asta, nenorocitul 
e la pat, are friguri. Prezbiteriul de la Saint-Symphorien e 
umed şi friguros, iar parohia nu are destule mijloace ca să-l 
repare. Bietul bătrân are să fie îngropat acolo ca într-un 
adevărat mormânt. Ce groaznică lucrătură! 


lar acum, ne va fi poate de ajuns ca să încheiem această 
povestire, să facem cunoscute câteva întâmplări şi să 
schiţăm un ultim tablou. 

După cinci luni, vicarul general fu numit episcop. Doamna 
de Listomere murise şi lăsase prin testament o rentă de o 
mie cinci sute de franci abatelui Birotteau. În ziua în care se 
află de testamentul baroanei, monseniorul Hyacinthe, 
episcop de Troies, era gata să plece din Tours ca să meargă 
şi să-şi ia reşedinţa în eparhia sa. Dar îşi amână plecarea. 
Furios că a fost jucăria unei femei cu care dăduse mâna în 
vreme ce ea şi-o întindea în taină pe a ei unui om pe care el 
îl socotea de duşman, Troubert ameninţă din nou viitorul 
baronului şi înălţarea la rangul de pair a marchizului de 


Listomere. În plină adunare, în salonul arhiepiscopului, el 
rosti unul din acele cuvinte bisericeşti, încărcat de 
răzbunare şi plin de mieroasă blândeţe. Ambiţiosul marinar 
se duse la acest preot neînduplecat, care fără îndoială îi 
impuse nişte condiţii foarte aspre, de vreme ce purtarea 
baronului dovedi cel mai deplin devotament faţă de voinţa 
cumplitului iezuit. Printr-un act autentic, noul episcop 
restitui casa domnişoarei Gamard bunurilor catedralei, 
dărui biblioteca şi cărţile lui Chapeloud seminarului şi 
afierosi cele două tablouri contestate capelei Sfintei 
Fecioare, dar îşi păstră portretul lui Chapeloud. Nimeni nu 
şi-a putut tălmăci rostul acestei renunţări aproape totale la 
moştenirea domnişoarei Gamard. Domnul de Bourbonne 
presupunea că episcopul îşi păstrase în taină partea lichidă, 
ca să fie în măsură să-şi ţină cu cinste rangul la Paris, dacă, 
ar fi trimis pe banca episcopilor la Camera înaltă. În sfârşit, 
în ajunul plecării monseniorului Troubert, şiretul bătrân 
ghici, în sfârşit, tâlcul tainic al acestei acţiuni, lovitură de 
graţie dată de cea mai stăruitoare dintre toate răzbunările 
celei mai slabe dintre toate victimele. Moştenirea lăsată 
prin testament de doamna de Listomere lui Birotteau fu 
atacată de baronul de Listomere pe motiv de „captatio”!28%. 
La câteva zile după intentarea acţiunii, baronul fu numit 
căpitan de vas. Printr-o măsură disciplinară, preotul din 
Saint-Symphorien fusese suspendat. Mai-marii bisericii 
judecau procesul de mai înainte. Ucigaşul răposatei Sophie 
Gamard era, prin urmare, un ticălos! Dacă monseniorul 
Troubert şi-ar fi păstrat moştenirea bătrânei domnişoare, 
anevoie ar fi putut să-l cenzureze pe Birotteau. 


În clipa în care monseniorul Hyacinthe, episcop de 
Troies, trecea în trăsura de poştă de-a lungul cheiului Saint- 
Symphorien ducându-se la Paris, bietul abate Birotteau 
fusese scos la soare într-un fotoliu, deasupra unei terase. 
Acest biet preot, lovit de arhiepiscopul său, era palid şi slab. 
Suferinţa întipărită pe trăsăturile feţei lui descompunea tot 


chipul acela care odinioară era atât de blând şi atât de 
vesel. Pe ochii săi, altădată plini de nevinovata plăcere a 
bunului trai şi scutiţi de povara ideilor, boala aşternea un 
văl care aducea a gândire. Nu mai era decât scheletul 
acelui Birotteau care îşi petrecea timpul, anul trecut atât de 
gol dar aşa de mulţumit, prin le Cloitre. Episcopul aruncă 
asupra victimei sale o privire de dispreţ şi de milă, apoi se 
înduplecă să uite de ea, şi trecu mal departe. 

Nu încape îndoială că în alte vremuri, Troubert ar fi fost 
un Hildebrand sau un Alexandru al VI-lea!2%+. Astăzi biserica 
nu mai e o putere politică şi nu mai absoarbe forţele 
oamenilor singuratici. Celibatul, deci, are acest principal 
cusur că însuşirile omului tinzând spre o singură pasiune, 
egoismul, face din celibatar o fiinţă vătămătoare sau 
nefolositoare. Trăim într-o vreme în care vina guvernelor 
este de a fi făcut nu atât Societatea pentru Om, cât Omul 
pentru Societate. Se dă o luptă necurmată între individ şi 
sistemul care vrea să-l exploateze şi pe care încearcă să-l 
exploateze în folosul său; pe câtă vreme odinioară, omul, cu 
adevărat liber. se arăta mai mărinimos faţă de interesul 
obştesc. Cercul în mijlocul căruia se frământă oamenii s-a 
lărgit pe nesimţite: sufletul în stare să îmbrăţişeze sinteza 
nu va fi niciodată decât o măreaţă excepţie; căci, de obicei, 
în morală ca şi în fizică, mişcarea pierde în intensitate ceea 
ce câştigă în întindere? Societatea nu trebuie să se bizuie 
pe excepţii. Mai întâi, omul a fost numai şi numai părinte şi 
inima lui a bătut cu căldură, adunat în raza familiei lui. Mai 
târziu a trăit pentru un clan, sau pentru o mică republică; 
de aci se trag marile jertfiri istorice ale Greciei şi ale Romei. 
Apoi, a devenit omul unei caste sau al unei religii, pentru 
măreţia căreia s-a dovedit adeseori sublim; dar aci, câmpul 
intereselor sale se - întinse peste toate tărâmurile 
spirituale. Astăzi viaţa lui e legată de aceea a unei patrii 
nemărginite; în curând familia lui va fi, se zice, lumea 
întreagă. Acest cosmopolitism moral, speranţa Romei 
creştine, nu e oare o sublimă greşeală? E atât de firesc să 


crezi în înfăptuirea unei nobile himere, în înfrăţirea tuturor 
oamenilor. Dar vai! făptura omenească nu are proporţii atât 
de dumnezeieşti. Sufletele simplilor cetăţeni, ale capilor de 
familie, nu vor, fi destul de largi ca să cuprindă 
sentimentele hărăzite oamenilor mari. Unii fiziologi cred că, 
atunci când creierul se măreşte în acest fel, inima trebuie 
să se micşoreze. Greşeală! Egoismul aparent al oamenilor 
care poartă în sânul lor o ştiinţă, o naţiune sau o lege nu 
este oare cea mai nobilă dintre pasiuni şi, oarecum, 
maternitatea maselor? Pentru a da naştere unor popoare 
noi, sau pentru a produce idei noi, nu trebuie să 
întrunească în minţile lor puternice sânii mamelor şi 
puterea lui Dumnezeu? Istoria unora ca Inocenţiu al III- 
lea!3%, ca Petru cel Mare şi a tuturor conducătorilor de 
secol şi de popoare, ar putea dovedi, la nevoie, într-o ordine 
foarte înaltă, acea uriaşă gândire, pe care Troubert o 
înfăţişa în fundul mănăstirii Saint-Gatien. 


Saint-Firmin, aprilie 1832 


Sfârşit 


(+ Le cloftre - numele înseamnă: „mănăstirea”. 

AZI Jocul de whist - joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se joacă în 
echipe adversare - doi contra doi; whistul şi bostonul se jucau mult în vremea 
Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele 
forme ale „modelor” aduse din Anglia; preoţii, după cum se vede, jucau şi ei. 
13 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu ajutorul 
armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

14 Hoc erat in votis - în limba latină: „Aceasta îmi e dorinţa”; expresia se 
găseşte într-o satiră a poetului latin Horaţiu (II, 6, 1) şi se referă la dorinţa 
cea mai puternică a cuiva. 

15* Vicar... canonic - grade eclesiastice din biserica catolică; vicarul este 
supleantul preotului parohial; „marele vicar” sau „vicarul general” este 
locţiitorul episcopului; canonicul este membru al consiliului episcopal. 

18). Banda neagră - asociaţie de speculanţi constituită după revoluţia din 1789 
—1794; membrii ei cumpărau mai ales castele pentru a le dărâma şi a vinde 
materialele şi mobilierul. 

47) Dulapuri de Boulle - mobilă ce poartă numele sculptorului-tâmplar Andre- 
Charles Boulle (1642—1732), care încrusta în lemn fire de aramă şi de baga. 
18) Un bătrân oratorian - oratorienii erau membrii unei congregaţii religioase 
fundate la Roma în secolul al XVI-lea; printre ei se aflau mulţi erudiţi. 

19: Covorul Aubusson - printre manufacturile franceze cu faimă, unde se 
lucrau covoare şi tapiţerii, era şi cea de la Aubusson, capitala arondismentului 
Creuse. 

110) La Quotidienne - Cotidianul, (sau mai curând Cotidiana) era una dintre 
gazetele cele mai conservatoare din timpul Restauraţiei. 

1 Badebec - în capitolul III al cărţii a Il-a (Pantagruel) din romanul satiric al 
lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, uriaşul Gargantua nu ştie dacă să se 
bucure de naşterea fiului său Pantagruel sau să se întristeze de moartea soţiei 
sale Badebec (al cărei nume însemna în mai multe dialecte din Franţa: gură- 
cască, hahaleră). 

12) O Sfântă Fecioară de Valentin... un Crist de Lebrun - tablouri de pictori 
francezi cunoscuţi. Valentin de Boulogne a trăit între 1591 şi 1634, iar Lebrun 
(Charles) (1619—1690) a decorat palatul din Versailles. 

113. Ergo - în limba latină: „deci” „aşadar”; cuvânt cu care se încheia un 
raţionament. 

114) Un Sixtus al V-lea - Sixtus al V-lea a fost papă între 1585 şi 1590; fusese 
ales de cardinali fiindcă părea bolnav pe moarte; o dată papă, el îşi regăsi 
însă vigoarea, depunând toate strădaniile pentru reorganizarea ordinelor 
religioase. 

415 părerile lor personale despre politică, religie şi literatură - după cum se 
vede mai jos, părerile celor două personaje sunt foarte departe de realităţi: 
Napoleon I a murit în 1821, Ludovic al XVII-lea era mort din 1795, cele două 
Camere (din care una aristocratică) nu amenințau clerul, iar în timpul 
Revoluţiei nu muriseră pe eşafod mai mult de câteva mii de oameni. 


416 În fundul Tebaidelor - Tebaida era o regiune a vechiului Egipt, în care s- 
au retras primii sihaştri creştini. 

7% Sistemul de cognomologie al lui Sterne - scriitorul englez Laurence 
Sterne (1713—1768), autor mult apreciat de Balzac pentru ironia lui, dezvolta 
caracterele personajelor sale pe baza preferințelor, apucăturilor, numelor 
acestora. 

18 La nouvelle H6loise - roman sentimental de ].-]. Rousseau (1761); eroina, 
Julie, e o „nouă Heloiză” prin dragostea ei statornică şi curată pentru tânărul 
Saint-Preux, dragoste care o aminteşte pe cea a Heloizei din secolul al XII-lea 
pentru filosoful Abelard. 

ii Oenologie - ştiinţa care se ocupă cu studiul vinului; în limba greacă, 
Oin0s - vin. 

120) Acest Fabius în halat şi papuci - aluzie la prodictatorul roman Fabius 
Cunctator, zis 'Temporizatorul, care, în secolul al III-lea î.e.n., a ştiut printr-o 
tactică prudentă să oprească înaintarea lui Hanibal. 

121) „Citta dolente” a fetelor bătrâne - în Divina Comedie a lui Dante, poarta 
care duce în Infern, loc de suferinţă („citta dolente”), poartă o inscripţie care 
începe cu cuvintele: „per me si va nella citta dolente” („Prin mine mergi în 
cetatea durerii”) (Infernul, cântul III). 

122) Consiliul celor zece - consiliu secret al vechii Veneţii, compus din zece 
aristocrați care aveau drept de control chiar asupra dogelui. 

123). Sanhedrinul - tribunalul de la Ierusalim al vechilor evrei; prin extensiune: 
adunare în care se deliberează. 

124) Avocatul liberalilor - în Franţa  Restauraţiei, liberalii constituiau 
principalul partid burghez de opoziţie şi erau consideraţi duşmani politici ai 
reprezentanţilor aristocrației: şi clerului de la guvern; de aceea, baronul de 
Listomere nu se putea duce să-l consulte pe avocatul liberalilor decât pe 
ascuns. 

125) Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în timpul Restauraţiei. 
126) Sup judice - în limba latină: în stare de judecată (expresie juridică). 

127) Acest Ludovic al XI-lea în straie preoțeşti - pentru acţiunile lui calculate, 
pentru politica lui vicleană, Troubert e comparat cu Ludovic al XI-lea, rege al 
Franţei între 1461 şi 1483, care a ştiut, prin diverse vicleşuguri, să-şi 
înfrângă adversarii dinafară şi dinăuntrul ţării şi să ajungă la o autoritate 
regală deplină. 

ia „Captatio” - termen juridic latinesc referitor la captarea unei moşteniri 
sau unei donaţii prin manevre perfide; dovedirea unei asemenea situaţii poate 
duce la anularea testamentului respectiv. 

129. Hildebrand sau... Alexandru al VI-lea - Hildebrand, papă între 1073 şi 
1085, sub numele de Grigore al VIl-lea, a făcut temută autoritatea papală, 
umilind la Canosa pe împăratul Germaniei şi luând măsuri de disciplină 
eclesiastică (celibatul preoţilor catolici etc.); Alexandru al VI-lea (Borgia), 
papă între 1492 şi 1503, şi-a întărit şi el autoritatea faţă de marii seniori 
italieni. 


130) Inocenţiu al III-lea - papă între 1198 şi 1216, a fost în conflict cu regele 
Franţei, Filip-August şi cu regele Angliei, loan fără de Ţară; tot el a luat 
iniţiativa cruciadei a IV-a şi a instigat represiunea împotriva albigejizilor 
eretici.