Honore De Balzac — Pierrette

Honore de BALZAC 


PIERRETTE 


Prefață la prima edițien: 
1840 


Starea Celibatarului este o stare potrivnică societăţii. Convenţia? 
s-a gândit la un moment dat să-i supună pe celhbatari la impozite 
duble tață de cele care apăsau asupra oamenilor căsătoriți. Avusese 
astfel cea mai echitabilă dintre ideile fiscale, şi cea mai uzgor de pus 
în aplicare. Vă dați seama cât ar câghea Tezaurul cu un rnic 
amendament conceput în felul următar? 

Contnbutiie directe de once natură vor fi dublate în. cazul cărid 
contribuabil ul ru este sau ru a. fost CĂSCĂtOFIt, 

Dacă există în Franța un rulion de celbatari plătind a cota a cărei 
medie să he de zece franci, bugetul încasărilor ar creşte cu zece 
milioane, 

Şi fetele de măritat n-ar mau putea de râs gândindu-se la această 
cată dublată şi la ale lar, nedublate încă. 

ŞI oamenu căsătoriți ar putru în râs, 

ŞI scolile genoveză zi engleză, care vor să ne moralizeze, si-ar 
întinde buzele subțiri, dezvelindu-gi dințu îngălbeniţi, 

Şi perceptoru nu s-ar putea împiedica să râdă completând rnicile 
lor pătrate de hărhe azurie, galbenă, cenugie, verzuie, roşie, care se 
soldează întotdeauna cu cheltuieli, 


PL] PF (i 


Honore de BALZAC 
PIERREIIE 


Prefaţă la prima edițieu. 
1840 


Starea Celibatarului este o stare potrivnică societăţii. 
Convenţia!2* s-a gândit la un moment dat să-i supună pe 
celibatari la impozite duble faţă de cele care apăsau asupra 
oamenilor căsătoriţi. Avusese astfel cea mai echitabilă 
dintre ideile fiscale, şi cea mai uşor de pus în aplicare. Vă 
daţi seama cât ar câştiga Tezaurul cu un mic amendament 
conceput în felul următor? 

Contribuțiile directe de orice natură vor fi dublate în 
cazul când contribuabilul nu este sau nu a fost căsătorit. 

Dacă există în Franţa un milion de celibatari plătind o 
cota a cărei medie să fie de zece franci, bugetul încasărilor 
ar creşte cu zece milioane. 

Şi fetele de măritat n-ar mai putea de râs gândindu-se la 
această cotă dublată şi la ale lor, nedublate încă. 

Şi oamenii căsătoriţi ar pufni în râs. 

Şi şcolile genoveză şi engleză, care vor să ne moralizeze, 
şi-ar întinde buzele subţiri, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi. 

Şi  perceptorii nu s-ar putea împiedica să râdă 
completând micile lor pătrate de hârtie azurie, galbenă, 
cenuşie, verzuie, roşie, care se soldează întotdeauna cu 
cheltuieli. 


Ar fi un hohot de râs universal. 

Publicarea acestei idei, reluată din dosarele Convenţiei, 
este cu atât mai curajoasă cu cât cel care o pune în discuţie 
este burlac, dar sunt cazuri când interesele sociale trebuie 
să fie mai presus de interesele particulare. 

Aceasta porneşte de la un principiu. Principiul este ura 
profundă a autorului împotriva oricărei fiinţe neproductive, 
împotriva celibatarilor, a fetelor bătrâne şi a flăcăilor 
tomnatici, aceşti trântori ai stupului! 

lată de ce, în lunga şi completa pictură a moravurilor, 
figurilor, acţiunilor şi mişcărilor moderne, el a hotărât să-l 
urmărească fără milă pe celibatar, cruţând totuşi excepţiile 
nobile şi generoase, cum ar fi preotul, soldatul şi unele 
exemple rare de devotament. 

Prima operă în care s-a ocupat de această clasă de 
vertebrate a fost pe nedrept intitulată: Celibatarii; ea se va 
numi de-acum înainte: Abatele Troubert:. În această 
scriere el plasase patru figuri diferite care întruchipează 
destul de bine viciile şi virtuțile celibatarului, dar aceasta 
nu era decât o indicație. Pierrette continuă zugrăvirea 
celibatarului, bogat tezaur de figuri şi care urmează să-i 
ofere autorului mai multe modele. Cavalerul de Valois, în 
Fata bătrână!*!, cavalerul d'Espard, în Punerea sub 
interdicţie!=!, figură mută, ştearsă; de Marsay, în mai multe 
scene şi îndeosebi în Fata cu ochii de aur, Tânărul 
eleganti?+ etc. Chesnel, acel bătrân şi devotat notar din 
Salonul cu vechituri, Poiret şi domnişoara Michonneau, în 
Moş Goriot'**, nu sunt până în prezent decât apariţii 
accidentale, n-au fost figuri principale, tipuri care să poarte 
înscris pe frunte un sens social sau filosofic. 

Unul din cei mai teribili celibatari ai noştri, Maxime de 
Traillesi1:, se căsătoreşte. Această căsătorie este pe cale 
de a se încheia în O alegere în provincieili!, scenă care se 
odihneşte în două din compartimentele de mahon unde se 
află scenele inedite şi care seamănă destul de mult cu 
culisele de teatru. Da, această nuvelă trebuie publicată în 


interesul familiilor care mişună în cele o mic de pagini ale 
acestei lungi opere şi care erau îngrijorate ştiindu-l pe 
Maxime tot nepotolit. — Trebuia! a spus autorul drapându- 
se în halatul lui printr-o frumoasă mişcare asemănătoare cu 
cea a lui d'Odry'12:, care rostind acest cuvânt se ridică la 
măreţia acelui FATUM:13+ al anticilor. 

Tre-bu-ia! Ce vreţi! se aduceau mii de acuzaţii împotriva 
acestor dandies din Studiile de moravuri. O critică imbecilă 
şi laşă se lega de Maxime de Trailles! era hărțuit în ziare, se 
pretindea că e prea imoral, un exemplu primejdios, se 
ajungea până la a i se nega existenţa! Pentru a pune capăt 
la toate acestea, părintele lui a sfârşit prin a-l însura. Se va 
mai vocifera, însă, pentru că în Franţa se vociferează cu 
privire la orice, şi se vociferează mai mult cu privire la bine 
decât cu privire la rău; dar în sfârşit! odată Maxime de 
Trailles însurat, tată a mai mulţi copii, raliat sincer noii 
dinastii'14+, folosit de ea, va avea apărători; de altfel va fi 
bogat, va putea plăti câţiva linguşitori şi se va abona fără 
îndoială la câţiva redactori, ceea ce e mult mai util decât să 
te abonezi la ziare. 

Multe femei au protestat: Cum! îl însori pe acest monstru 
care ne-a făcut atâta rău, care a sedus-o şi a părăsit-o pe 
doamna de Restaud, care a jucat cărţi atâta timp cât Jocul a 
stat în picioare, şi dumneata îl faci fericit, tată de familie? 
Va fi un exemplu oribil, trebuia să sfârşească foarte rău, ca 
Faust, sau ca Don Juan, sau ca burlacii care şi-au făcut de 
cap, în chinuri cumplite, suferind mai mult sau mai puţin de 
pe urma vreunor nevralgii, apoplexii, paralizii. 

„Ce vreţi, diavolul ăsta de Maxime e sănătos, le-a răspuns 
autorul. Şi apoi, unde e primejdia? proverbul? soiul rău nu 
piere!i5:+ să fie oare mincinos? Deci n-aţi vrea ca şi 
catolicismul să aibă uneori dreptate, şi căinţa să fie 
admisă?” 

Aceste femei, care erau femei cu multă judecată, au 
înţeles. Au încuviinţat căsătoria lui Maxime de Trailles. 
Această căsătorie nu costă decât o promisiune în contul 


listei civile, o nimica toată; primul ministru îi dă un post lui 
de Trailles care devine de alt fel un excelent deputat. 

Veţi vedea acest episod al moravurilor noastre politice 
peste câteva luni: căsătoriile şi alegerile mai repede se fac 
decât se povestesc. 

I-a fost iertată autorului figura lui de Marsay%; dar 
numai din cauză că se ştie sigur că acesta a murit. Apoi de 
Marsay s-a dovedit foarte util ţării sale, a fost prim-ministru, 
a făcut lucruri mari, sau cel puţin avea intenţia să le facă: 
drepturile lui la stima ţării, răscumpărarea greşelilor din 
tinereţe, toată viaţa lui frumoasă se află în Scenele din viaţa 
lui politică. Aceste prea celebre scene se află încă, din 
nefericire, în compartimentele de mahon unde dorm atâtea 
marionete nerăbdătoare să se avânte în viaţa cabinetului de 
lectură. 

Rastignaci1”+ a fost subsecretar de stat, este doctrinar, e 
destul de pedant, politica l-a făcut înfumurat; dar a luat 
până la urmă în căsătorie pe domnişoara de Nucingen. 
Gazetele mărunte, Curtea şi oraşulii*: au comentat 
îndelung această căsătorie, s-a vorbit mult despre relaţiile 
lui Rastignac în timpul Restauraţiei cu Delphine de 
Nucingen; dar Rastignac a lăsat lumea să vorbească: e un 
bun gentilom, e spiritual, s-a arătat mare senior în 
împrejurări în care unii burghezi ar fi fost foarte încurcaţi. 
De altminteri, el spune că multe soacre au procedat 
întocmai, şi a avut buna idee să facă astfel ca fratele lui, 
abatele Gabriel de Rastignac, să fie numit episcop, încât 
doamna de Nucingen este primită la Curte. 

Dacă se întâlnesc deci celibatari în lumea Studiilor de 
moravuri, puneţi-i pe seama faptului că a trebuit să trecem 
cu toţii prin vârsta de douăzeci de ani; în ce priveşte însă pe 
celibatarii convinşi, care fură civilizaţia şi nu-i dau nimic în 
schimb, autorul e ferm hotărât să-i stigmatizeze, fixându-i 
cu acul pe vata, sub sticlă, într-un compartiment al 
Muzeului său de istorie naturalăi!**, cum se face cu 


insectele ciudate şi rare. Pierrette a rezultat din acest 
sistem de denunţare socială, politică, religioasă şi literara. 

Nu-l acuzaţi pe autor nici de intenţia preconcepută de a 
muşca oamenii ca un câine turbat: nu este celibatarofob!20:. 
Una din prostiile cele mai duşmănoase, mai invidioase, mai 
ridicole dintre toate cele al căror obiect este, sau la care 
este expus, e de a face să se creadă că are idei absolute, o 
ură statornică şi compactă împotriva anumitor clase ale 
societăţii, împotriva notarilor, negustorilor, cămătarilor, 
burghezilor, proprietarilor, ziariştilor, bancherilor etc. 

Mai întâi, el îi iubeşte aşa cum marchizul de 
Valenciana!2!+ îşi iubeşte probabil preascumpele terenuri 
din care îşi extrage anual lingourile de aur. 

Apoi, cu mâna pe cuget, când desenul frescei literare 
unde se mişcă atâtea personaje va fi terminat, când îl veţi 
putea contempla în întregime, vă veţi mira de sumedenia de 
neghiobii, prostii, judecăţi false, mere putrede şi uneori 
crude care va fi fost aruncată asupra autorului în timp ce 
creionul său alerga de-a lungul zidului, iar el se afla pe 
schelele lui (destul de nesigure) zugrăvind, zugrăvind, 
zugrăvind. 

Căci atunci veţi vedea că dacă era obligat să portretizeze 
neghiobi, ca cei doi Rogron!2, făcea şi portretul 
negustorului de fierărie Pilleraulti2:, că dacă schiţa un 
Claparon:24*, punea alături figura lui Gaudissarti2* şi pe 
cea a  micuţului Popinoti25* (astăzi primarul unui 
arondisment, cavaler al Legiunii de onoare şi în relaţii 
foarte bune cu tronul, înconjurat de instituţii cetăţeneşti). 
Marchizul d'Espard din Punerea sub interdicţie nu 
compensează oare pe du Tilleti27*? Cesar Birotteau!28* nu 
contrastează oare cu baronul de Nucingen!'2:? 

Dar autorul nu vrea să se repete în aceste prefețe cum 
nu se va repeta nici în opera sa. În urmă cu aproape şase 
ani, în prefața la o ediţie a romanului Moş Goriot'2:, el a 
opus unor acuzaţii false, duşmănoase, mincinoase, atroce, 
ilegale, neruşinate, infame, prosteşti, deplasate, grosolane, 


absurde, aduse populaţiei feminine din lumea reprezentată 
în operele sale, o listă exactă a tuturor femeilor, fetelor, 
văduvelor din romanele lui, şi ă dovedit prin această listă că 
suma personajelor virtuoase este cu o treime mai mare 
decât cea a personajelor care au ceva să-şi reproşeze, 
avantaj care desigur nu se întâlneşte în lumea cea 
adevărată. 

De la acea prefaţă s-a pus în gardă, a întărit batalionul 
virtuos, fie printre bărbaţi, fie printre femei; şi totuşi, 
acuzaţiile au continuat. Ce-i de făcut? 

Ştiţi în ce constă imoralitatea noastră, profunda noastră 
corupţie? în a face greşelile seducătoare, în a le scuza! 

Dar dacă greşelile n-ar avea un farmec nespus, lumea le- 
ar mai săvârşi? Apoi, dacă n-ar exista vicii, ar mai exista 
virtuţi? 

N-ar trebui oare să se aştepte, cu toată buna-credinţă, ca 
un autor să-şi declare opera încheiată, înainte de a critica? 
Înainte de a spune dacă el are sau nu o concepţie de viitor, 
sau filosofică, n-ar trebui să se cerceteze dacă a vrut, sau 
dacă a trebuit să aibă o concepţie? Concepţia lui va fi 
concepţia însăşi a acelui mare tot care se mişcă în jurul 
vostru, dacă el a avut fericirea, şansa, acel nu ştiu ce, de a-l 
zugrăvi în întregime şi fidel. În anumite tablouri, este 
imposibil să separi spiritul de formă. 

Dacă, citind această istorie vie a moravurilor moderne, n- 
ai ajunge să preferi, tu, negustoriile, să mori ca Cesar 
Birotteau sau să trăieşti ca Pillerault, decât să fii du Tillet 
sau Roguin! tu, tânără fată, să fii Pierrette mai degrabă 
decât doamna de Restaud, tu, femeie măritată, sa mori ca 
doamna de Mortsaufi3!!, decât să trăieşti ea doamna de 
Nucingen, tu, bărbat, să adori binefacerile civilizaţiei cum o 
face Benassis!32!, decât să vegetezi ca Rogron, să fii preotul 
Bonneti33* în loc să fii Lucien de Rubempre, să răspândeşti 
fericirea ca bătrânul soldat Genastas în loc să trăieşti ca 
Vautrin, asta ar însemna cu siguranţă că autorul nu şi-a 
atins scopul. Aplicațiile individuale ale acestor tipuri, sensul 


miilor de istorii care vor alcătui această istorie a 
moravurilor n-ar fi atunci înţelese. Dar, cum tabloul general 
e gândit într-o concepţie şi mai înaltă, pentru cart; nu a 
sosit încă vremea să fie explicată, n-o să fie mare 
nenorocire dacă o să se întâmple aşa ceva. 

Pierrette este deci al doilea tablou, în care celibatarii 
sunt figurile principale, căci dacă Rogron se însoară, 
căsătoria iu nu trebuie luată ca un deznodământ, el rămâne 
Rogron, nu mai are mult de trăit, căsătoria îl ucide. 

Din păcate, această operă are unele imperfecţiuni de 
detaliu care vor dispărea mai târziu când ea va fi mai 
puternic legată decât este acum de părţile anterioare cu 
care trebuie să se îmbine. Acest defect vine tocmai din 
faptul că autorul se vede obligat să publice separat 
diferitele părţi ale unui mare tot. El a atras şi altădată 
atenţia că nu mai suntem în acele epoci când artiştii puteau 
să se izoleze, să ducă o viaţă liniştita, retrasă, şi sa iasă din 
singurătatea lor înarmaţi cu o operă definitiv încheiată şi 
care se publica în întregime, ca operele unor Gibbon, 
Montesquieu, Humei!34* etc. În loc să trăim pentru ştiinţă, 
pentru artă, pentru literatură, suntem siliţi să facem 
literatură, artă, ştiinţa ca să putem trăi, ceea ce e potrivnic 
producerii unor opere frumoase. Această stare de lucruri 
nu se va schimba sub un guvernământ esențialmente 
duşman literaturii, care nu-şi ascunde antipatia, care refuza 
o subvenție poeţilor ajunşi la nebunie din pricina mizeriei, 
care lasă să se stingă comerţul cel mai înfloritor pe care 
Franţa ar trebui să-l aibă în timp de pace, librăria 
noutăților care încurajează prin pasivitatea lui pirateria cea 
mai ruşinoasă pentru dreptul public al Europei, 
reproducerea frauduloasă!:5!, care distribuie aşa cum ştiţi 
fondurile destinate artelor frumoase, care consacră 
milioane unor pietre, şi refuză câţiva mii de franci 
literaturii. Într-o bună zi, statuia bietului Ludovic al XIV-lea, 
înălţată în curtea palatului Versailles, va ridica braţul, va 
deschide gura şi va spune: „Fie ca pietrele acestea să 


redevină scuzi, şi să-i hrănească pe oamenii voştri de 
talent!” 

Cel mai ciudat este să-i vezi pe aceiaşi oameni, care nu au 
decât simţul lucrurilor materiale, sau organele lor de presă, 
sau ceea îmi pare şi mai bizar, pe unii puritani stupizi, 
acuzând literatura de mercantilism: sălbaticii, sunt mai 
puţin ilogici. Mai bine spus, sunt mai puţin naivi. Punând de 
acord spusa şi fapta, nici că se poate să declari mai limpede 
unei literaturi că nu este dorită. 

Nimeni nu cunoaşte mai bine ca autorul defectele pe care 
le are Pierrette, în unele locuri sunt necesare dezvoltări, şi 
o mână prietenească le indicase: ceva de îndreptat era şi 
boala de care moare eroina; câteva figuri mai cereau unele 
trăsături de penel, dar sunt momente când retuşurile strică 
în loc să desăvârşească o pânză; e mai bine s-o laşi aşa cum 
este, până când gustul, această străfulgerare a judecății, 
intervine din nou. Şi asta în pofida presupunerilor multor 
leneşi şi trândavi, incapabili să scrie o pagină în franceză, 
sau să creeze o dramă, sau să compună un personaj, să 
inventeze o situaţie sau să stoarcă o carte din capul lor sec, 
închipuindu-şi că  fecunditatea exclude  reflecţia şi 
elaborareai!35*, ca şi cum Rafael, Walter Scott, Voltaire, 
Tizian, Shakespeare, Rubens, Buffon, lordul Byron, 
Boccaccio, Le Sage n-ar dezminţi în chip strălucit 
neghioabele lor afirmaţii; ca şi cum spiritul, prin rapiditatea 
căutărilor şi mişcărilor lui, prin larga cuprindere a 
punctului lui de vedere, n-ar da timpului, pentru cei ce 
trudesc, o altă măsură decât cea pe care leneşii şi cei fără 
minte socotesc că o are? Sunt aproape zece ani de când alţi 
descreieraţi îl acuză pe autor că anunţă opere şi nu le 
publică, dar încercaţi să puneţi de acord nişte zevzeci? Veţi 
fi curând siliţi să-i lăsaţi în plata Domnului, ceea ce autorul 
face cu toţi cei despre care este vorba. 

Unchiaşul Rougeti=”+ va fi a treia Scenă din viața de 
provincie în care va încerca să zugrăvească nefericirile 
care-i aşteaptă pe celibatari la bătrâneţe. Subiectul nu va fi 


încă epuizat, dar pentru moment, numărul celibatarilor va fi 
îndeajuns de mare. Sat prata biberunti38+. 

Ah! nu trebuie uitaţi nici acei câţiva neghiobi care-l acuză 
pe autor că are un amor-propriu excesiv; acestora, el e 
încântat să le arate că dovada preapuţinului său amor- 
propriu se află în publicarea operelor sale, care dau loc la 
atâtea critici rezonabile. 


Les Jardiesi3*, iunie 1810. 


DOMNIŞOAREI ANNA DE HANSKA:20: 


Scumpă copilă, tu, bucurie a întregii familii, tu, a cărei 
pelerină, alba sau roză, flutură vara printre boschetele din 
Wierzehownia ca o flăcăruie pe care mama şi tatăl tău o 
urmăresc cu înduioşate priviri, cum oare să-ţi închin O 
poveste plină de melancolie? Cum să-ţi vorbesc de 
nefericiri pe care o fată adorată precum eşti tu nu le va 
cunoaşte nicicând, căci frumoasele-ţi mâini vor putea 
cândva să le aline? E atât de greu, Anna, să descoperi, în 
istoria moravurilor noastre, o aventură vrednică a-ţi fi pusă 
sub ochi, încât autorul nu a avut de ales; poate însă că vei 
afla cât eşti de fericită citind-o pe aceea pe care ţi-o trimite 


Bătrânul tău prieten, 
DE BALZAC 


În octombrie 1827, în zori, un tânăr de vreo şaisprezece 
ani, a cărui ţinută trăda ceea ce frazeologia modernă 
denumeşte, cu atâta insolenţă, un proletari!+, se opri într-o 
piaţetă aflătoare în partea de jos a orăşelului Provins!*2:. La 
ceasul acela, putu cerceta, fără a fi observat, feluritele case 
aşezate în acea piaţă care alcătuieşte un lung pătrat. 
Morile, construite pe râurile din Provins, începuseră să 
lucreze. Uruitul lor, repetat de ecourile din partea de sus a 
oraşului, în acord cu aerul răcoros, cu lumina prietenoasă a 
zorilor, reliefa profunzimea tăcerii care-ţi îngăduia să 
desluşeşti zgomotul unei diligenţe, la o leghe depărtare, pe 
drumul mare. Cele două mai lungi rânduri de case, 
despărțite de o plantație de tei, oferă privirii nişte 
construcţii naive, care trădează existenţa tihnită şi aşezată 
a burghezimii. În locurile acelea, nici urmă de comerţ. Abia 
de se zăreau pe-atunci porţile mari şi luxoase ale 
bogătaşilor! lar acolo unde acestea se aflau, rareori se 
dădeau în lături cu excepţia celei a domnului Martener, un 
medic silit să aibă o cabrioletă şi să se folosească de ea. 
Câteva faţade erau ornate cu un vrej de viţă, altele cu 
trandafiri urcători, care se înălţau până la catul întâi şi ale 
căror flori înmiresmau ferestrele cu tufele lor mari şi 
răsfirate. Un capăt al pieţei ajunge până aproape de strada 
mare a oraşului de jos. Capătul celălalt e închis de o stradă 
paralelă cu strada mare şi ale cărei grădini se întind de-a 
lungul unuia dintre cele două râuri care scaldă valea 
oraşului Provins. 

În capătul acela, cel mai liniştit al pieţei, tânărul lucrător 
recunoscu casa despre care i se vorbise: o faţadă de piatră 
albă, dungată de caneluri menite a figura rândurile de 
zidărie, iar în dreptul ferestrelor, închise cu persiene 
cenuşii, uşoare balconaşe de fier cu ornamente în formă de 


trandafiri, vopsite în galben. În partea de sus a acestei 
faţade, deasupra parterului şi a primului etaj, trei lucarne 
de mansardă străpung acoperişul acoperit cu ardezie, iar 
pe una dintre părţile cele mai înalte ale zidului se roteşte o 
giruetă nouă. O girueta modernă, care înfăţişează un 
vânător luând la ochi un iepure. Trei trepte de piatră duc 
spre poarta cu două canaturi. De o parte a ei, pe gura unei 
ţevi de plumb, se scurg lăturile deasupra unei mici rigole, 
semn că acolo e bucătăria; de partea cealaltă, două 
ferestre, cu grijă închise cu obloane cenuşii, prin ale căror 
deschizături, decupate în formă de inimă, pătrunde slab 
lumina zilei, îi părură a fi ale sufrageriei. La nivelul celor 
trei trepte şi dedesubtul fiecărei ferestre, se zăresc 
răsuflătorile beciurilor, închise de nişte portiţe de tablă 
vopsită şi străpunse de găuri pretenţios decupate. Pe- 
atunci, toate erau noi. În casa aceasta restaurată şi al cărei 
lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor 
celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile 
meschine şi  desăvârşita mulţumire-de-sine a micului 
negustor retras din afaceri. Tânărul cercetă aceste detalii 
cu o expresie de plăcere amestecată cu tristeţe: privirea lui 
se îndreptă mai întâi spre bucătărie, apoi spre mansardă, 
cu o mişcare care arăta că le cântăreşte din ochi. Razele 
trandafirii ale soarelui luminară, la una dintre ferestrele 
podului, o perdeluţă de stambă, ceea ce lipsea la celelalte 
lucarne. Acum, fizionomia tânărului se înveseli deplin, el se 
dădu îndărăt câţiva paşi, se rezemă de un tei şi îngână, în 
tonul tărăgănat al locuitorilor din vestul ţării, o romanţă 
bretonă publicată de Bruguiere!4:*, compozitor căruia îi 
datorăm încântătoare melodii. În Bretania, tinerii de la ţară 
cântă această melodie celor ce se căsătoresc, în ziua nunţii 
lor. 


Venim să vă urăm fericire în căsătorie, 
Domnului soț al tău, 
Precum şi ţie. 


Ai fost legată, doamnă mireasă, 
Cu lanț de aur 
Ce numai moartea îl dezleagă. 


Nu vei mai veni la baluri, la întâlnirile noastre; 
Vei păzi casa, 
In vreme ce noi vom petrece. 


Ai înţeles bine cum trebuie să fii 
Credincioasă omului tău: 
Să-l iubeşti ca pe tine. 


Primeşte buchetul ce mâna îţi întinde. 
Vai! deşartele tale onoruri 
Pieri-vor precum florile acestei. 


Aceasta muzică naţională - la fel de plăcută ca şi aceea 
adaptată de Chateaubriand la fi mai aduci aminte, 
surioară?'2 - cântată în mijlocul unui orăşel din Brie, în 
Champagne, trebuie să fi fost pentru o bretonă prilej de 
amintiri de neînlăturat, atât de fidel înfăţişează ea datinile, 
blajinătatea, locurile acestei străvechi şi nobile provincii. 
Cântecul este străbătut de nu-ştiu-ce melancolie, stârnită 
de înfăţişarea vieţii reale, care emoţionează adânc. Această 
putere de a reînvia o întreaga lume de lucruri grave, 
înduioşătoare şi triste, într-un ritm familiar şi deseori vesel, 
nu e oare proprie cântecelor populare care reprezintă 
superstiţia muzicii, dacă admitem că termenul superstiție 
înseamnă tot ceea ce rămâne după ruina popoarelor şi 
supravieţuieşte revoluțiilor lor? Sfârşind prima strofă, 
lucrătorul, care nu-şi luase ochii de la perdeluţa mansardei, 
nu zări nicio mişcare. În vreme ce cânta strofa a doua, 
stamba se agită. Când cuvintele „Primeşte buchetul” fură 
spuse, apăru chipul unei fete. Cu băgare de seamă, o mână 
albă deschise fereastra şi fata îl salută cu o mişcare a 


capului pe călătorul care, în acea clipă, îşi sfârşea 
melancolicu-i gând, exprimat io aceste două versuri, atât de 
simple: 


Vai! deşartele tale onoruri 
Pieri-vor precum florile-aceste. 


Deodată, lucrătorul îi arătă, scoţând-o de sub vestă, o 
floare galbenă ca aurul, foarte obişnuită în Bretania şi pe 
care, fără îndoială, o culesese pe câmpia din Brie, unde rar 
se găseşte O floare de drobiţă. 

— Domnia-ta eşti, Brigaut? întrebă fata, în şoaptă. 

— Da, Pierrette, da. Locuiesc la Paris, acum însă fac turul 
Franţei!*s:; dar aş fi în stare să mă statornicesc aici, de 
vreme ce şi domnia-ta eşti aici. 

În clipa asta, o cremonă scârţâi în odaia de la etajul întâi, 
dedesubtul odăii Pierrettei. Bretona, viu înspăimântată, îi 
spuse lui Brigaut: „Dispari!” Ca o broscuţă speriată, 
lucrătorul sări spre cotitura pe care uliţa o face după moară 
şi care duce spre strada mare, artera oraşului de jos; dar, 
cu toată sprinteneala tânărului, încălţările sale, cu tălpile 
bătute în ţinte, răsunară pe micul pavaj din Provins, 
producând un zgomot lesne de desluşit în muzica morii şi 
pe care putu să-l audă şi persoana care deschidea 
fereastra. 

Acea persoană era o femeie. Niciun bărbat nu se smulge, 
în zorii zilei, din dulceaţa somnului, spre a asculta un 
trubadur în haine bărbăteşti, ci numai o fată se poate trezi 
la un cântec de dragoste. Era aşadar o fată, o fată bătrână. 
După ce, cu un gest ca de liliac, dădu la o parte persienele, 
privi în toate părţile, dar nu auzi decât nedesluşit paşii lui 
Brigaut, care o luase la sănătoasa. Poate fi pe lume ceva 
mai oribil la vedere decât apariţia, în zori, la fereastra ei, a 
unei fete bătrâne şi urâte? Dintre toate priveliştile groteşti, 
de care fac haz călătorii care străbat orăşelele, există 
vreuna mai neplăcută? Privelişte prea tristă, prea 


respingătoare ca să râdem de ea. Acea fată bătrână, cu 
auzul atât de ager, se înfăţişa despuiată de toate feluritele 
artificii pe care le folosea spre a părea mai frumoasă; nu 
avea nici garnitura de păr fals, nici guleraşul ei. Ci purta un 
oribil săculeţ de tafta neagră, cu care bătrânele îşi acoperă 
ceafa şi care ieşea de sub scufia de noapte, strâmb aşezată 
din pricina mişcărilor din timpul somnului. Atâta dezordine 
dădea capului ei înfăţişarea amenințătoare pe care pictorii 
o dau vrăjitoarelor. Tâmplele, urechile şi ceafa, destul de 
puţin ascunse privirilor, aveau un aspect veşted şi 
respingător;  zbârciturile adânci aveau nuanţe roşii, 
neplăcute la privire, care contrastau cu culoarea cândva 
albă a cămăşii de noapte, înnodată la gât cu nişte şireturi 
răsucite. Deschizăturile cămăşii de noapte căscate scoteau 
la iveală un piept ca al unei ţărănci bătrâne, căreia puţin îi 
pasă de propria-i urâţenie. Braţul ei era atât de descărnat, 
încât părea un băț înfăşurat în stofă. Aşa cum şedea la 
fereastră, această domnişoară părea înaltă, datorită 
obrazului ci mare şi lat, care aducea cu nemaipomenitele 
proporţii ale unor chipuri de soldăţoi. Fizionomia ei, cu 
trăsături care păcătuiau printr-o nepotrivire de ansamblu, 
avea drept principală caracteristică o uscăciune a liniilor, o 
asprime a tonurilor, o insensibilitate de fond care pe un 
fizionomist l-ar fi dezgustat. Această înfăţişare, vizibilă în 
acea clipă, se modifica de obicei graţie unui surâs 
comercial, unei nerozii burgheze care mima atât de bine 
cumsecădenia, încât cei cu care vieţuia această domnişoară 
puteau foarte bine să creadă că are inimă bună. Casa îi 
aparţinea în indiviziune cu fratele ei. Care dormea atât de 
liniştit în odaia lui, încât nu l-ar fi putut trezi nici orchestra 
Operei, deşi diapazonul acestei orchestre este vestit! 
Bătrâna domnişoară îşi scoase capul pe fereastră, îşi ridică 
spre mansardă ochii ei mici, de un albastru spălăcit şi rece, 
cu gene scurte pe marginile mai întotdeauna umflate ale 
pleoapelor; încercă să o zărească pe Pierrette; dar, după 
ce-şi dădu seama de zădărnicia manevrelor ei, se retrase 


din nou în odaie, cu mişcări asemănătoare celor ale unei 
broaşte țestoase care-şi ascunde capul după ce l-a scos din 
carapace. Persienele se închiseră şi liniştea din piaţă nu mai 
fu tulburată decât de ţăranii care soseau sau de trecătorii 
matinali. Casa în care se află o fată bătrână nu are nevoie 
de câini de pază: nu se poate întâmpla nici cel mai mărunt 
eveniment fără ca ea să nu-l vadă, să nu-l comenteze şi să 
nu tragă toate concluziile cu putinţă. Iată de ce întâmplarea 
avea să dea naştere unor grave bănuieli, avea să fie 
începutul uneia dintre acele obscure drame familiale care, 
deşi rămân ascunse, nu sunt mai puţin cumplite, dacă ne 
daţi totuşi voie să folosim cuvântul dramă când e vorba de o 
scenă de interior. 

Pierrette nu se mai culcă. Pentru ea, apariţia lui Brigaut 
era un eveniment extraordinar. În timpul nopţii, acest Eden 
al nefericiţilor, mai scăpa de neplăcerile, de sâcâielile pe 
care trebuia să le îndure ziua. Precum eroului nu mai ştiu 
cărei balade germane sau ruseşti, somnul îi părea a fi o 
viaţă fericită, iar ziua un vis urât. După trei ani, pentru 
prima oară se trezise plăcut din somn. Amintirile din 
copilărie îi legănaseră melodic, sufletul cu poezia lor. Prima 
strofă o auzise ca prin vis, la a doua tresărise brusc, la a 
treia o cuprinsese îndoiala: cei nefericiţi sunt din şcoala 
sfântului Toma. La strofa a patra, alergase la fereastră, 
numai în cămaşă şi desculţă, şi-l recunoscuse pe Brigaut, 
prietenul ei din copilărie. Da, îi recunoscuse vesta pătrată, 
cu poalele ei mici, scurt tăiate, cu pulpanele atârnând peste 
şale, vesta de stofă albastră, clasică în Bretania, jiletca de 
postav ordinar, cămaşa de pânză, închisă cu o agrafă de aur, 
gulerul mare, răsfrânt, cerceii, încălţările grosolane, 
pantalonii de pânză albastră neprelucrată, ţesută din fire 
lungi, inegal decolorate, cu un cuvânt, toate acele lucruri 
modeste şi solide care alcătuiesc portul unui sărman 
breton. Nasturii mari, de corn alb, ai jiletcii şi ai vestei, 
făcură ca Pierrettei să-i bată mai tare inima în piept. La 
vederea buchetului de drobiţă, îi dădură mai întâi lacrimile 


apoi o spaimă cumplită îi strivi în inimă florile, o clipă 
deschise, ale amintirilor. Îşi zise că, poate, vară-sa o auzise 
când s-a dat jos din pat şi a păşit spre fereastră, ghici 
gândul fetei bătrâne şi-i făcu lui Brigaut un semn, dictat de 
teamă, căruia bietul breton se grăbi să i se supună, fără a 
înţelege nimic. Această docilitate instinctivă nu este oare 
dovada unei iubiri nevinovate şi absolute care apare, în 
cursul veacurilor, pe acest pământ, unde înfloreşte precum 
aloele din Isola bella!“?*, de două sau trei ori într-o sută de 
ani? Cel ce l-ar fi văzut pe Brigaut cât de repede dispăruse, 
ar fi admirat eroismul cel mai naiv al celui mai naiv 
sentiment. Jacques Brigaut era vrednic de Pierrette 
Lorrain, care mergea pe cincisprezece ani: doi copii! 
Pierrette nu-şi putu opri plânsul văzându-l cum o ia la 
picior, speriat de gestul ei. Apoi fata se întoarse şi se aşeză 
pe un fotoliu mizerabil, lângă o măsuţă, deasupra căreia se 
afla o oglindă. Se sprijini în coate, îşi luă capul în mâini şi 
rămase astfel, dusă pe gânduri, preţ de un ceas, 
străduindu-se să-şi amintească de Maraisiî8*, de orăşelul 
Pen-Hogl'4%*, de primejdioasele călătorii întreprinse pe un 
eleşteu, într-o barcă pe care, pentru ea, micul Jacques o 
dezlegase de o salcie bătrână, apoi de chipurile bătrâne ale 
bunicii, ale bunicului, de figura suferindă a mamei şi 
înfăţişarea chipeşă a maiorului Brigaut, pe scurt, de o 
întreagă copilărie fără griji! Trăise încă un vis: bucurii 
senine pe un fond cenuşiu. Părul ei frumos, blond, cu 
reflexe întunecate, era în dezordine sub boneţica ce se 
şifonase pe când dormea, o boneţică de percal, cu volănaşe 
plisate, pe care şi-o făcuse cu mâna ei. De cele două părţi 
ale capului, buclele scăpaseră din moaţele de hârtie 
cenuşie. Lia ceafă, o cosiţă groasă, turtită, atârna despletită. 
Tenul, din cale-afară de alb, trăda acea boală de temut a 
fetelor, căreia medicina i-a dat simpatica denumire de 
cloroză!59:* şi care răpeşte trupului culoarea lui naturală, 
taie pofta de mâncare şi prevesteşte mari tulburări ale 
organismului. Tot coloritul pielii era ca ceara. Gâtul şi 


umerii, cu paloarea lor de plantă ofilită, se însoțeau cu 
braţele slăbănoage, aduse înainte şi încrucişate. Picioarele 
Pierrettei păreau că nu o mai pot ţine, subţiate precum 
erau de boală. Cămaşa, care nu ajungea decât până la 
jumătatea pulpelor, lăsa la vedere încheieturile obosite, 
venele  albăstrii, o carnaţie secătuită. Frigul care o 
cuprinsese îi învineţise uşor buzele. Zâmbetul trist pe care-l 
schiţaseră colţurile gurii, îndeajuns de delicate, îi scosese la 
vedere dinţii mici, de sidef fin, frumoşii dinţi transparenţi în 
armonie cu urechile fine, cu nasul cam ascuţit dar elegant, 
cu conturul feţei care, cu toată rotunjimea ei desăvârşită, 
era drăguță. Toată vioiciunea acestui chip fermecător se 
afla în ochii al căror iris, de culoarea tutunului de Spania, 
presărat cu puncte negre, scânteia prin reflexe de aur în 
jurul pupilei adânci şi vii. Pierrette trebuie să fi fost cândva 
o fire veselă, acum însă era tristă. Veselia ei pierdută mai 
dăinuia în vioiciunea privirilor, în graţia nevinovată a frunţii 
şi a liniilor bărbiei scurte. Genele-i lungi se schiţau ca 
pictate pe umerii obrajilor, marcați de suferinţă. De altfel, 
albul, peste măsură de intens, dădea trăsăturilor şi 
detaliilor fizionomiei ei o mare puritate. Urechea era o 
micuță capodoperă a sculpturii: s-ar fi zis că e de marmură. 
Pierrette suferea în fel şi chip. Încât, poate doriţi să-i 
cunoaşteţi povestea? Iat-o. 


Mama Pierrettei era o fostă domnişoară Auffray, din 
Provins, soră după tată a doamnei Rogron, mama actualilor 
proprietari ai acestei case. 

Căsătorit, mai întâi la optsprezece ani, domnul Auffray 
contractase, pe la şaizeci şi nouă de ani, o a doua căsătorie. 
Din prima căsătorie, avusese o singură fiică, destul de 
urâtă, care se măritase, la şaisprezece ani, cu un hangiu din 
Provins, pe nume Rogron. 

Din a doua căsătorie, bătrânul Auffray mai avu o fiică, 
încântătoare însă. Astfel, printr-o întâmplare destul de 
ciudată, între cele două fiice ale domnului Auffray era o 


enormă deosebire de vârstă: cea din prima căsătorie avea 
cincizeci de ani când se născuse a doua. Când bătrânul ei 
tată îi dăruise o surioară, doamna Rogron avea doi copii 
majori. 

La vârsta de optsprezece ani, fiica bătrânului îndrăgostit 
fu măritată, după gustul ei, cu un ofiţer breton, pe nume 
Lorrain, căpitan în Garda imperială. Deseori, dragostea îl 
face pe om ambițios. Căpitanul, care ţinea să fie repede 
avansat la gradul de colonel, trecu la Infanterie. În timp ce 
comandantul de batalion şi nevastă-sa, destul de fericiţi cu 
suma de bani pe care le-o acordaseră domnul şi doamna 
Auffray, făceau furori la Paris sau colindau Germania pe 
urmele bătăliilor sau ale păcilor imperiale, bătrânul Auffray, 
fostul băcan din Provins, închise ochii la vârsta de optzeci şi 
opt de ani, fără a fi avut timp să lase vreo dispoziţie 
testamentară. Succesiunea bătrânelului a fost atât de bine 
manevrată de fostul hangiu şi de nevastă-sa, încât aceştia 
îşi luară partea leului, nelăsând văduvei bătrânului Auffray 
decât casa din piaţă a răposatului şi un petic de pământ. 
Văduva, mama doamnei Lorrain, avea, la moartea 
bărbatului ei, numai treizeci şi opt de ani. Ca multe văduve, 
a avut ideea nefericită de a se recăsători. Vându fiicei sale 
vitrege, bătrânei doamne Rogron, pământul şi casa, pe care 
le dobândise în virtutea actului de căsătorie, spre a se 
putea mărita cu un medic tânăr, pe nume Neraud, care-i 
tocă averea. După doi ani, doamna Auffray se prăpădi de 
inimă rea, în mizerie. 

Aşadar, partea care i-ar fi puiuţ reveni doamnei Lorrain 
la succesiunea Auffray, dispăruse în cea mai mare parte, 
reducându-se la vreo opt mii de franci. Maiorul Lorrain 
căzu pe câmpul de onoare la Montereauttl!, lăsând o 
văduvă de douăzeci şi unu de ani, împovărată cu o copilă de 
un an şi două luni, fără altă avere decât pensia la care avea 
dreptul şi moştenirea ce avea să-i revină după moartea 
soţilor Lorrain, negustori cu bucata la Pen-Ho€l, orăşel în 
Vendee, în regiunea denumită Le Marais. Aceşti Lorrain, 


tatăl şi mama ofițerului dispărut, bunicul şi bunica dinspre 
tată ai Pierrettei Lorrain, vindeau lemn de construcţie, plăci 
de ardezie, olane, şindrilă, burlane şi altele. Negustoria lor, 
fie din nepricepere, fie din lipsă de noroc, mergea 
şchiopătând, încât abia aveau din ce-şi duce zilele. 
Falimentul cunoscutei firme Collineti:2+ din Nantes, din 
pricina evenimentelor din 1814 care au dus la o scădere 
neprevăzută a preţului mărfurilor coloniale, le adusese o 
pagubă de douăzeci şi patru de mii de franci, pe care-i 
avuseseră depuşi. Încât nora lor fu bine primită. Văduva 
maiorului aducea o pensie de opt sute de franci, sumă 
considerată enormă la Pen-Hoel. Cei opt mii de franci, pe 
care cumnatul ei şi soră-sa Rogron îi trimiseră cu preţul a 
mii de formalităţi datorate depărtării, ea îi încredinţă soţilor 
Lorrain, luând totuşi ca Ipotecă o căsuţă pe care aceştia o 
posedau la Nantes, închiriată pe o sută de scuzi şi care nu 
valora mai mult de zece mii de franci. 

Doamna Lorrain-tânăra muri la trei ani după nefericita 
căsătorie de-a doua a mamei sale, în 1819, aproape odată 
cu ea. Copila bătrânului Auffray şi a tinerei sale soţii era 
slăbuţă, plăpândă şi bolnăvicioasă: aerul umed al regiunii 
Marais nu-i pria. Familia soţului ei o convinse, spre ao 
reţine lângă ea, că în niciun colţ de pe lume nu se află 
regiune mai salubră ţi mai plăcută decât Marais, martoră a 
faptelor de arme ale lui Charette!53*. Ea fu atât de răsfăţată, 
de alintată, de linguşită, încât acest deces le aduse cea mai 
mare cinstire bătrânilor Lorrain. Unii susţin ca numai 
datorită lui Brigaut, veteran al răscoalelor din Vendee, 
bărbat tare, ca fierul, care luptase sub comanda lui 
Charette, a lui Mercieri24:, a marchizului de Montauran!55+ 
şi a baronului du Guenici5* în campaniile împotriva 
Republicii, doamna Lorrain-tânăra se resemnase. Dacă aşa 
au stat lucrurile, cu siguranţă că a fost vorba de un suflet 
din cale-afară de iubitor şi de credincios. De altfel, întregul 
Pen-Hoel îl vedea pe Brigaut căruia, în semn de respect, i se 
spunea maiorul, grad pe care-l avusese în armata catolică, 


petrecându-şi zilele şi serile în salon, în preajma văduvei 
maiorului din armata imperială. În vremea din urmă, 
preotul din Pen-Ho€l îşi permisese, în mai multe rânduri, s-o 
dojenească pe bătrână doamna Lorrain: o rugase să o 
convingă pe nora ei să se mărite cu Brigaut, făgăduindu-i că 
va cere sprijin vicontelui de Kergaroueti::, ca maiorul să 
fie numit judecător de pace al cantonului Pen-Hoel. Decesul 
bietei tinere făcu inutilă propunerea. Pierrette rămase la 
bunicii ei, care-i datorau o dobândă de patru sute de frânei 
pe an, folosiţi, desigur, pentru întreţinerea ei. Aceşti 
bătrâni, din ce în ce mai nepricepuţi într-ale negustoriţi, 
avură un concurent activ şi iscusit, pe care-l blestemau, dar 
fără a încerca să se apere împotrivă-i. Maiorul, sfetnicul şi 
prietenul lor, muri la şase luni după prietena lui, poate de 
inimă rea, poate de pe urma rănilor, douăzeci şi şapte la 
număr. Ca bun comerciant ce era, vecinul cel rău plănui să- 
şi ruineze adversarii, spre a scăpa de orice concurenţă. Îi 
convinse pe soţii Lorrain să semneze un împrumut, 
prevăzând că nu vor putea să-l achite şi-i sili ca, la 
bătrâneţe, să se declare în stare de faliment. Ipoteca 
Pierrettei fu înlăturată de ipoteca legală a bunicii ei, care se 
mulţumi cu drepturile pe care le avea, spre a-i asigura 
bărbatului ei bucata de pâine. Casa din Nantes fu vândută 
pe nouă mii cinci sute de franci, iar cheltuielile se ridicară 
la o mie cinci sute de franci. Cei opt mii de franci rămaşi 
reveniră doamnei Lorrain, care-i plasă într-o ipotecă, spre a 
putea trăi la Nantes, într-un fel de mănăstire, numită Saint 
Jacques, de felul azilului Sainte-Perine!58* de la Paris, unde 
cei doi bătrâni, plătind o sumă modestă, aveau casă şi masă. 
Neputând ţine pe lângă ei pe nepoata lor, care era ruinată, 
bătrânii Lorrain îşi aduseră aminte de unchiul şi de mătuşa 
ei, Rogron, cărora le trimiseră scrisoare. Alde Rogron din 
Provins muriseră. 

Scrisoarea soţilor Lorrain către Rogroni părea deci a se fi 
rătăcit. Dar dacă, pe lumea asta, există o Providenţă, aceea 
nu poate fi decât Poşta. Spiritul Poştei, incomparabil mai 


presus decât spiritul public, care de altfel nici nu aduce 
vreun câştig, întrece în inventivitate spiritul celor mai 
iscusiţi romancieri. Când Poşta intră în posesia unei scrisori 
care, pentru ea, are o valoare între cincisprezece şi 
cincizeci de centime şi nu-l poate găsi îndată pe acela sau 
pe aceea cui trebuie să i-o înmâneze, dă dovadă de o 
solicitudine financiară care nu se întâlneşte decât la 
creditorii cei mai neobosiţi. Poşta se agită, scotoceşte toate 
cele 86 de departamente. Dificultăţile înverşunează spiritul 
amploiaţilor ei, care adesea sunt literați şi care pornesc în 
căutarea necunoscutului cu râvna matematicienilor de la 
Observatorul astronomic: explorează întregul regat. La cea 
mai mică rază de speranţa, birourile din Paris se pun din 
nou în mişcare. Deseori, se întâmplă să rămâi uluit văzând 
însemnările ilizibile care brăzdează dosul şi faţa unui plic, 
mărturii glorioase ale perseverenţei administrative cu care 
s-a pus în mişcare Poşta. Dacă un individ ar întreprinde 
ceea ce îndeplineşte Poşta, ar trebui să cheltuiască zece mii 
de franci pe călătorii, să irosească timp, bani, spre a 
recupera şaizeci de centime. Hotărât lucru, Poşta are încă 
mai mult spirit decât transportă. Scrisoarea soţilor Lorrain, 
adresată domnului Rogron din Provins, care-şi dăduse 
sufletul cu un an înainte, Poşta o expedie domnului Rogron, 
fiul celui dintâi, negustor de mercerie pe strada Saint- 
Denis, la Paris, În aceasta străluceşte spiritul Poştei. Un 
moştenitor este mereu mai mult sau mai puţin neliniştit să 
ştie dacă a primit totul dintr-o moştenire, dacă n-a uitat 
vreo creanţă sau niscaiva bulendre. Fiscul le ghiceşte pe 
toate, până şi firea oamenilor. O scrisoare adresată 
bătrânului Rogron din Provins, care murise, nu putea să nu 
trezească curiozitatea lui Rogron-fiul, la Paris, sau a 
domnişoarei Rogron, soră-sa, moştenitorii săi. Încât Fiscul 
îşi recupera cele şaizeci de centime. 

Alde Rogron, spre care bătrânii Lorrain, deznădăjduiţi că 
trebuie să se despartă de nepoata lor, întindeau rugătoare 
mâini, urmau deci să fie arbitrii destinului Pierrettei 


Lorrain. lată de ce este neapărat necesar să înfăţişăm 
antecedentele şi caracterul lor. 

Unchiaşul Rogron, hangiul din Provins, căruia bătrânul 
Auffray i-o dăduse în căsătorie pe fiica sa din prima 
căsătorie, era un personaj roşcovan la faţă, cu nasul 
brăzdat de vinişoare şi pe obrajii căruia Bachus îşi lăsase 
urmele-i înroşite şi bulboase. Deşi greoi, scund şi pântecos, 
cu picioare groase şi mâini grosolane, era înzestrat cu 
fineţea hangiilor elveţieni, cu care semăna. Chipul lui 
aducea vag cu o vie întinsă, bătută de grindină. Desigur, nu 
era frumos, dar nevastă-sa îi semăna. Niciodată n-a existat 
pereche mai potrivită. Lui Rogron îi plăcea să mănânce 
zdravăn şi să fie servit de fete frumoase. Făcea parte din 
secta egoiştilor cu purtări brutale care, căzuţi pradă viciilor 
fac pe faţă tot ce le trece prin minte, în ochii întregii lumi. 
Lacom, meschin, lipsit de orice delicateţe, deprins să-şi 
satisfacă toate gusturile, mâncă tot ce câştigase, până când 
rămase fără dinţi din gură. Dar avariţia şi-o păstră. La 
bătrâneţe îşi vându hanul, puse mâna, după cum s-a văzut, 
pe mai toată moştenirea lui socru-său şi se retrase în căsuţa 
din piaţă, pe care o cumpărase, pe un dărab de pâine, de la 
văduva lui Auffray-tatăl, bunica Pierrettei. Rogron şi 
nevastă-sa aveau o rentă de vreo două mii de franci, care 
provenea din arendarea a douăzeci şi şapte de terenuri 
situate în suburbiile oraşului Provins şi din dobânzile celor 
douăzeci de mii de franci, pe care-i obţinuseră la vânzarea 
hanului lor. Casa bătrânului Auffray, deşi în foarte proastă 
stare, era ocupată, în halul în care se afla, de aceşti foşti 
hangii, care se feriră ca de ciumă să-i aducă vreo 
îmbunătăţire: şobolanilor bătrâni le plac pereţii crăpaţi şi 
ruinele. Fostul hangiu, căruia începuse să-i placă 
grădinăritul, îşi cheltui economiile spre a-şi mări grădina; o 
extinse până la malul gârlei, îi dădu o formă 
dreptunghiulară, o strânse între două ziduri şi o închise cu 
o împietruire, unde natura acvatică, lăsată în voia ei, îşi 
etala bogăţia florei sale. La începutul căsniciei lor, aceşti 


Rogron avuseseră, la intervale de doi ani, o fată şi un băiat: 
cum totul degenerează, copiii lor erau îngrozitori. 
Încredinţaţi unei dădace, la ţară, pe o plată derizorie, aceşti 
nefericiţi copii se întoarseră cu oribila educaţie a satului, 
după ce plânseseră, deseori şi îndelung, după sânul doicii 
lor, care ieşea la munca câmpului şi care, în lipsa ei, îi 
închidea într-o odaie întunecată, umedă şi scundă, de felul 
celor care servesc drept locuinţă ţăranului francez. Astfel 
trataţi, trăsăturile copiilor se înăspriră, glasul li se alteră; 
măguleau destul de puţin amorul-propriu al mamei, care 
încerca să-i dezveţe de relele lor apucături, printr-o 
severitate pe care cea a tatălui lor o transforma în 
dragoste. Erau lăsaţi să se zbenguie prin curţile, grajdurile 
şi acareturile hanului sau să colinde ulițele oraşului; uneori, 
părinţii îi băteau cu biciul; alteori îi expediau la bunicul lor 
Auffray, care nu prea îi iubea. Nedreptatea asta a constituit 
unul dintre motivele care i-au încurajat pe soţii Rogron să 
pună mâna pe cea mâi mare parte a succesiunii acestui 
bătrân nelegiuit. Cu toate astea, taica Rogron îşi ţinu fiul la 
şcoală, îi tocmi un om, unul dintre cărăuşii săi, spre a-l 
scăpa de rechiziţie. De îndată ce fie-sa, Sylvie, împlini 
treisprezece ani, o trimise la Paris ca practicantă la o firmă 
comercială. După doi ani, îl îndrumă şi pe fiul său, JerOme- 
Denis, pe aceeaşi cale. Când prietenii săi, tovarășii săi, 
cărăuşii sau cunoscuţii îl întrebau ce gânduri are cu privire 
la copii, bătrânul Rogron le explica sistemul său, cu o 
conciziune care avea, asupra celor mai mulţi părinţi, 
meritul de a fi sinceră. 

— Când vor ajunge la vârsta de a mă înţelege, le voi trage 
un picior, ştiţi unde? şi le voi spune: „Duceţi-vă de faceţi 
avere!”, le răspundea el, trăgând o duşcă sau ştergându-şi 
buzele cu dosul palmei. Apoi îşi privea interlocutorul, 
clipind cu subînţelesuri: - Haida de! ăştia nu-s mai proşti 
decât mine, adăuga. Tătâne-meu mi-a tras trei picioare, eu 
nu le voi trage decât unul; el mi-a pus un ludovic în palmă, 
eu le voi pune zece: aşa că vor fi mai fericiţi decât am fost 


eu. Asta-i calea cea bună, încât, după mine, ce va rămâne, 
va rămâne; s-or pricepe ei, notarii, să le găsească toate. Că 
nu face să te osteneşti atâta pentru copiii tăi!... Alor mei le- 
am dat viaţă, i-am hrănit şi nu le cer nimica; îmi rămân 
datori, nu-i aşa, vecine? Mai întâi am făcut cărăuşie şi asta 
nu m-a împiedecat să mă însor cu fiica lui moş Auffray, 
nelegiuitul ăla bătrân. 

Sylvie Rogron fu plasată ca practicantă, pentru o plată de 
o sută de scuzi, pe strada Saint-Denisi5%, la nişte negustori 
de fel din Provins. După doi ani, lucra fără a mai plăti niciun 
ban: dacă nu câştiga nimic, în schimb nici părinţii ei nu mai 
plăteau nimic pentru găzduirea şi hrana sa. Pe strada Saint- 
Denis, aceasta se numeşte a lucra pe casă şi masă':. După 
alţi doi ani, în cursul cărora mama ei îi trimisese o sută de 
franci pentru întreţinere, Sylvie primi o simbrie de o sută 
de scuzi. Astfel, încă de la vârsta de nouăsprezece ani, 
domnişoara Sylvie Rogron devenise independenţă. La 
douăzeci, era ajutoare de premieră a prăvăliei Julliard, 
negustor de sculuri de mătase, „La Viermele-de-China”!81+, 
pe strada Saint-Denis. Povestea fratelui fu asemenea celei a 
surorii. Micul JerOme-denis Rogron fu băgat la unul dintre 
cei mai de seamă negustori de mercerie de pe strada Saint- 
Denis, la prăvălia Guepin, „La Trei Fuioare”!%2:. Dacă, la 
douăzeci şi unu de ani, Sylvie era premieră cu un salariu de 
o mie de franci, JerGme-Denis, bucurându-se de împrejurări 
mai prielnice, lucra, la optsprezece ani, ca prim-vânzător la 
Guepin, altă familie din Provins, cu un salariu de o mie două 
sute de franci. Fratele şi sora se întâlneau în fiecare 
duminică şi în zilele de sărbătoare, pe care le petreceau 
distrându-se fără a cheltui mult, luau masa în afara 
oraşului, se duceau să viziteze Saint-Cloud, Meudon, 
Belleville, Vincennes. Către sfârşitul anului 1815, îşi puseră 
la un loc sumele economisite cu sudoarea frunţii, vreo 
douăzeci de mii de franci, şi cumpărară de la doamna 
Guenee cunoscuta firmă „La Sora Familiei”, una dintre cele 
mai solide case de mercerie, care vindea cu bucala. Sora se 


ocupa de încasări, de vânzări şi de registre. Fratele era 
patronul şi, în acelaşi timp, primul-vânzător, după cum 
Sylvie fusese, o bucată de vreme, propria sa premieră. În 
1821, după cinci ani de exploatare, concurenţa deveni atât 
de acerbă şi devie în mercerie, încât fratele şi sora cu greu 
izbutiră să-şi soldeze firma şi să apere vechea ei reputaţie. 
Deşi Sylvie Rogron nu avea pe atunci decât patruzeci de 
ani, urâţenia ei, munca necurmată şi un anume aer 
morocănos, datorat atât trăsăturilor feţei cât şi grijilor, o 
făceau să arate ca o femeie de cincizeci de ani. La treizeci şi 
opt de ani, Jeroine-Denis Rogron avea fizionomia cea mai 
neghioabă pe care o tejghea o poate prezenta unor 
muşterii. Fruntea teşită, îmbătrânită de trudă, era brăzdată 
de trei cute adânci. Părul cărunt, tuns scurt, grăia despre 
nemărginita stupiditate a animalelor cu sânge rece. Privirea 
ochilor de un albastru-spălăcit nu vădea nici sentiment, nici 
gândire. Faţa rotundă şi plată nu trezea nicio simpatie şi nu 
stârnea nici măcar râsul pe buzele celor care obişnuiesc să 
studieze varietățile de parizian, ci întrista, în sfârşit, dacă 
JerGme-Denis era, ca şi tată-său, scund şi spătos, formele 
lui, lipsite de brutalele proporţii ale hangiului, prezentau, 
până în cele mai mici detalii, o gârboveală ridicolă. În locul 
tenului excesiv de colorat al tatălui său, la el se vedea tenul 
pământiu şi fleşcăit, propriu celor ce-şi duc traiul în odăiţele 
neaerisite din fundul dughenelor, în firidele zăbrelite unde- 
şi păstrează câştigurile, veşnic ocupați să înfăşoare şi să 
împacheteze fire de mătase, plătind sau încasând, 
îndemnându-i la treabă pe vânzători sau repetând aceleaşi 
lucruri muşteriilor. Puţina judecată a fratelui şi a surorii se 
consumase, în întregime, pentru buna lor înţelegerea într- 
ale negustoriei, pentru Dare şi Avere, pentru a cunoaşte 
legile speciale şi uzanţele pieţii pariziene. Mosoarele de aţă, 
acele,  panglicele,  andrelele, nasturii, furniturile de 
croitorie, cu un cuvânt, imensa cantitate de articole care 
alcătuiesc  merceria pariziană le  epuizase memoria. 
Scrisorile cu oferte sau cu răspunsuri, facturile, inventarele 


le solicitaseră întreaga energie. În afara ocupaţiei lor, nu 
ştiau absolut nimic, nu cunoşteau nici măcar Parisul. Pentru 
ei, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint 
Denis. Orizontul minţii lor înguste era prăvălia lor. Se 
pricepeau de minune să-şi strunească băieţii de prăvălie şi 
vânzătoarele, să le caute pricină. Erau fericiţi să vadă toate 
mâinile trebăluind pe tejghele, ca nişte furnicuţe, mânuind 
mărfurile sau împachetând articolele. Când auzeau şapte 
sau opt glasuri de vânzătoare sau de băieţi, vânturând 
frazele gata făcute, prin care amploiaţii răspund 
observaţiilor muşteriilor, atunci ziua era frumoasă, vremea 
era radioasă! Când seninul cerului însufleţea Parisul, când 
parizienii se plimbau şi nu-i interesa altă mercerie decât 
cea pe care o purtau pe ei, atunci: „Proastă zi pentru 
vânzări!” zicea imbecilul de patron. Marea ştiinţă a lui 
Rogron, care-i atrăgea admiraţia practicanţilor, consta în 
arta sa de a împacheta, de a lega cu sfoară, de a dezlega 
sfoara, a o lega din nou şi a face un pachet. Rogron putea 
face un pachet în timp ce urmărea ce se întâmplă pe stradă 
sau în timp ce îşi supraveghea prăvăli a în toate colţurile ei; 
văzuse totul în clipa când, prezentând clientei pachetul, 
zicea: „Vă rog, doamnă, mai doriţi şi altceva?” Fără soră-sa, 
acest cretin s-ar fi ruinat. Căci Sylvie avea bun-simţ şi spirit 
comercial. Ea îl dirija pe fratele său când cumpăra de la 
fabrici şi-l mâna fără milă, până în fundul Franţei, spre a 
obţine astfel, la un articol, un beneficiu de cinci centime. 
Agerimea cu care, mai mult sau mai puţin, e înzestrată 
orice femeie, nefiind în slujba inimii sale, ea o canalizase 
spre speculaţii. O firmă de achitat! iată gândul care, ca un 
piston, punea în mişcare această maşină şi o făcea uluitor 
de activă. Rogron rămăsese vânzător-şef, nefiind în stare să 
înţeleagă afacerea în ansamblul ei: interesul personal, cea 
mai mare forţă motrice a inteligenţei, nu-l ajutase să 
înainteze nici măcar un pas. Deseori rămânea uluit când 
soră-sa poruncea ca un articol să fie vândut în pierdere, 
fiindcă prevăzuse că avea să iasă din modă; iar mai târziu, 


prinse s-o admire prosteşte pe soră-sa Sylvie. Nu judeca 
nici bine, nici rău, ci era incapabil să judece; atâta îl ducea 
mintea, să fie supus soru-si, căreia i se subordona dintr-un 
considerent care nu avea nimic a face cu comerţul: „E mai 
în vârstă decât mine, zicea. Poate că traiul lui, veşnic în 
singurătate, redus la satisfacerea necesităţilor, lipsit de 
bani şi de plăceri în tinereţe, ar explica fiziologiştilor şi 
gânditorilor expresia brută a chipului, slăbiciunea 
creierului, atitudinea tembelă a acestui negustor. Soră-sa îl 
oprise întotdeauna să se căsătorească, poate de teamă să 
nu-şi piardă influenţa în casă, văzând un pericol de 
cheltuială şi de ruină într-o femeie, desigur mai tânără şi 
fără îndoială mai puţin urâtă decât ea. Prostia are două 
feluri de a fi: sau tace sau vorbeşte. Prostia tăcută e 
suportabilă, dar prostia lui Rogron era limbută. Acest 
prăvăliaş luase obiceiul să-şi bruftuluiască băieţii de 
prăvălie, să le explice toate chiţibuşurile negustoriei de 
mercerie în mic-gros, presărându-şi spusele cu glumele 
nesărate care alcătuiesc jargonul dughenelor. Vorba asta 
care, odinioară, denumea o vorbire stereotipă, a fost 
detronată de cuvântul soldăţesc șarjă. Rogron, pe care 
oamenii lui de casă îl ascultau de nevoie, Rogron satisfăcut 
de sine, sfârşise prin a-şi făuri o frazeologie proprie. Acest 
flecar se credea orator. Nevoia de a explica muşteriilor ceea 
ce poftesc, de a le sonda gândurile, de a-i face să dorească 
ceea ce nu le trebuie, dezleagă limba prăvăliaşului. Micul 
negustor deprinde, până la urmă, darul de a debita fraze 
făcute din vorbe care nu comunică nicio idee, dar care obţin 
succese. Bunăoară, explică muşteriilor metode puţin 
cunoscute; drept pentru care, i se năzare nu-ştiu-ce 
superioritate de moment asupra clientului; dar odată scos 
din cele o mie şi una de explicaţii cerute de cele o mie şi 
una de articole ale sale, este, din punctul de vedere al 
gândirii, ca un peşte pe uscat şi la soare. Rogron şi Sylvie, 
aceste două mecanisme pe nedrept botezate, nu aveau, nici 
în natura, nici în activitatea lor sentimentele care dau 


sufletului o viaţă proprie. Încât aceste două firi erau din 
cale-afară de sucite şi de uscate, împietrite de atâta trudă, 
de renunţări, de amintirea suferințelor îndurate în timpul 
unei lungi şi aspre ucenicii. Niciunul dintre ei nu se plângea 
de vreo nenorocire. Erau nu numai neîndurători, dar şi 
îndărătnici cu cei la strâmtoare. Pentru ei, virtutea, 
onoarea, buna-credinţă, toate sentimentele omeneşti 
constau în a-ţi achita, cu regularitate, sumele datorate. 
Cicălitori, fără suflet, de o zgârcenie dezgustătoare, fratele 
şi sora aveau o reputaţie oribilă printre comercianții de pe 
strada Saint-Denis. De n-ar fi avut relaţii cu cei din Provins, 
unde se duceau de trei ori pe an, în perioadele când puteau 
să-şi închidă prăvălia pentru două sau trei zile, n-ar fi avut 
băieţi de prăvălie, nici vânzătoare. Dar Rogron bătrânul le 
expedia copiilor săi toţi nenorociţii pe care părinţii lor îi 
sorteau negoţului, trafica spre folosul lor cu ucenici şi 
ucenice din Provins, unde se lăuda, din vanitate, cu norocul 
copiilor lui. Fiecare, sedus de perspectiva de a-şi şti fiica 
sau fiul bine instruit şi bine supravegheat, de şansa de a-l 
vedea cândva păşind pe calea lui Rogron-fiul, îşi trimitea 
odrasla, care acasă îi dădea de furcă, la firma ţinută de cei 
doi celibatari. Dar de îndată ce practicantul sau practicanta 
care-şi plăteau ucenicia cu o sută de scuzi găseau prilej să 
părăsească acea galeră, o ştergeau cu o bucurie care lăţea 
cumplita celebritate a celor doi Rogron. Neobositul hangiu 
descoperea pentru ci mereu alte victime. De la vârsta de 
cincisprezece ani, Sylvie Rogron, deprinsă să-şi compună o 
anumită expresie în vederea vânzărilor, avea două măşti: 
fizionomia amabilă a vânzătoarei şi fizionomia naturală a 
fetelor bătrâne şi sfrijite. Fizionomia pe care o dobândise ca 
vânzătoare înfăţişă o mimică minunată: era toată numai 
zâmbet, glasul, dulce şi vesel, învăluia cu farmec comercial 
clienta. Adevăratul ei chip era cel care se arătase între cele 
două persiene întredeschise şi care l-ar fi putut face s-o ia 
la goană şi pe cel mai viteaz dintre cazacii de la 181518: 
cărora, totuşi, le plăceau franţuzoaicele de orice speţă. 


Când primiră scrisoarea familiei Lorrain, Rogron şi soră- 
sa, care ţineau doliu după tatăl lor, moşteniseră casa 
aproape furată de la bunica Pierrettei, pe lângă terenurile 
dobândite de fostul hangiu; pe deasupra, şi oarecare 
capitaluri provenite din împrumuturi cu camătă, garantate 
prin ipoteci pe achiziţiile făcute de ţărani, pe care bătrânul 
beţivan spera să-i exproprieze. Inventarul lor anual se 
încheiase nu demult. Firma „La Sora Familiei” fusese 
achitată. Rogronii posedau, în prăvălia lor, mărfuri în 
valoare de vreo şaizeci de mii de franci, vreo patruzeci de 
mii de franci în casa de fier sau în efecte şi valoarea firmei 
lor. Aşezaţi pe bancheta acoperită cu catifea verde de 
Utrecht, vărgată, încadrată într-o firidă dreptunghiulară 
îndărătul tejghelei, în faţa căreia se afla o altă tejghea, 
asemănătoare, cea a primei lor vânzătoare, fratele şi sora 
stăteau de vorbă despre proiectele lor. Orice negustor 
năzuieşte spre burghezie. Lichidând fondul de comerţ, 
fratele şi sora urmau să posede aproximativ o sută cincizeci 
de mii de franci, fără a mai pune la socoteală succesiunea 
din partea tatălui lor. Plasând pe  Cartea-Marei&+ 
capitalurile disponibile, fiecare dintre ei ar fi beneficiat de o 
rentă de trei sau patru mii de livre, chiar dacă ar fi destinat 
restaurării casei părinţeşti valoarea capitalurilor care, fără 
îndoială, li s-ar fi achitat la termen. Ar fi putut deci să se 
retragă împreună la Provins, într-o casă a lor. Premiera lor 
era fiica unui fermier bogat din DonnemarieiS:, om 
împovărat cu o casă de nouă copii; trebuise să-i facă 
fiecăruia un rost, fiindcă averea lui, împărţită în nouă părţi, 
reprezenta puţin lucru pentru fiecare dintre ei. În cinci ani, 
fermierul pierduse şapte dintre copiii săi; premiera 
devenise deci o fiinţă atât de interesantă încât Rogron 
încercase, însă zadarnic, s-o ia de soţie. Domnişoara arăta 
patronului ei o aversiune care descuraja orice manevră. De 
altminteri, domnişoara Sylvie nu prea se învoia, ba chiar se 
opunea la căsătoria fratelui ci, neavând de gând să o lase 
succesoarea lor la prăvălie pe acea fată atât de vicleană. Ea 


voia să amâne căsătoria lui Rogron până după stabilirea lor 
la Provins. 

Niciun trecător nu poate pricepe rostul existenţelor 
criptogamice ale unor prăvăliaşi; te uiţi la ei şi te întrebi: 
„Din ce? pentru ce trăiesc? ce viitor au? de unde vin?” te 
pierzi în nimicuri tot încercând să-i înţelegi. Pentru a 
descoperi grăuntele de poezie care încolţeşte în capetele 
lor şi le însufleţeşte existenţa, e necesar să aprofundezi; 
curând însă, afli tuful pe care se reazemă totul. Negustorul 
parizian se hrăneşte cu o speranţă mai mult sau mai puţin 
realizabilă şi fără de care desigur că ar pieri: unul visează 
să construiască sau să administreze un teatru, altul 
năzuieşte la onoarea de a fi primar; cutare are o casă de 
ţară la trei leghe de Paris, un aşa-zis parc în care aşază 
statui de ipsos colorat, jocuri de ape cât firul de aţă şi 
pentru care cheltuieşte sume nebuneşti; cutare altul 
râvneşte comanda superioară a Gărzii naţionaleis:. 
Provins, adevărat rai pământesc, inspira celor doi negustori 
de mercerie fanatismul pe care toate oraşele frumoase ale 
Franţei îl inspiră locuitorilor lor. S-o spunem, spre cinstea 
regiunii Champagne: această dragoste e legitimă. Provins, 
unul dintre cele mai încântătoare oraşe ale Franţei, 
rivalizează cu FrangistanuliS?+* şi cu valea CaşmiruluiiSE; el 
posedă nu numai poezia lui Saadii!5%*, Homerul Persiei, dar, 
mai mult, oferă virtuţi farmaceutice ştiinţei medicale. 
Cruciații au adus trandafirii din lerihon în această 
delicioasă vale!'2* unde, din întâmplare, au dobândit noi 
calităţi, fără a pierde nimic din culorile lor. Provins este nu 
numai Persia franceză, el ar putea să fie Baden, Aachen, 
Bathi71+: are izvoare termale! Iată priveliştea revăzută an 
de an, care, din când în când, apărea celor doi negustori pe 
pavajul plin de noroi al străzii Saint-Denis. După ce străbaţi 
câmpia cenuşie caro se întinde între Ferte-Gaucher şi 
Provins, o adevărată pustietate, dar rodnică, o pustietate de 
grâne, ajungi în dreptul unui deal. Deodată, zăreşti la 
picioarele tale un oraş scăldat de două râuri: la piciorul 


stâncii se întinde o vale verde, cu unduiri armonioase, cu 
orizonturi care se pierd în nori. Dacă vii de la Paris, vei 
străbate de-a lungul orăşelul Provins, pe eternul drum mare 
al Franţei, care trece pe sub poala dealurilor tăind-o în 
două, drum nelipsit de orbul său, de cerşetorii care te 
însoțesc cu glasurile lor jalnice atunci când te opreşti să 
contempli regiunea neaşteptat de pitorească. Dacă vii 
dinspre Troyes, vei intra prin părţile de câmpie. Castelul, 
oraşul vechi şi fostele ziduri de apărare sunt etajate pe 
deal. Oraşul nou se întinde în vale. La Provins, există oraşul 
de sus şi cel de jos; mai întâi, un oraş aerisit, cu străzi 
foarte înclinate, cu locuri frumoase, străbătut de uliţe 
bolovănoase, surpate, mărginite de nuci şi care brăzdează 
cu şanţurile lor întinse colţurile de piatră ale dealului; 
aşezare tihnită,  curăţică, solemnă, dominată de 
impunătoarele ruine ale castelului; apoi o aşezare cu mori, 
scăldată de Voulzie şi de Durteint, cele două râuri ale 
regiunii Brie, cu ape puţine, domoale şi adânci; aşezare de 
hanuri, de prăvălii, de burghezi retraşi din afaceri, 
străbătută de poştalioane, de caleşti, de care cu mărfuri. 
Aceste două oraşe sau acest oraş, cu relicvele lui istorice, 
cu melancolia ruinelor sale, cu valea cea veselă, cu 
drumeaguri încântătoare, pline de tufe sălbatic crescute şi 
de flori, cu gârla presărată cu grădini, stârneşte atât de 
bine dragostea copiilor săi, încât aceştia se poartă ca 
locuitorii din Auvergne, din Savoia sau ca toţi francezii: 
dacă pleacă din Provins pentru a-şi căuta norocul, se întorc 
întotdeauna. Zicala: „Să mori în bârlogul tău”, care se 
potriveşte şi iepurelui, şi omului credincios, pare a fi deviza 
celor din Provins. Nu-i de mirare că cei doi Rogron nu se 
gândeau decât la dragul lor Provins! Tot vânzând la 
mosorele de aţă, fratele parcă revedea oraşul de sus. 
Adunând cartoanele pline cu nasturi, contempla valea, 
înfăşurând sau desfăşurând panglici de mătase, urmărea 
undele argintii ale râurilor. Privindu-şi rafturile, urca 
drumeagurile bolovănoase pe unde odinioară, fugind de 


mânia tătâne-său, culegea nuci, înfuleca mure. Dar mai ales 
mica piaţă din Provins îi stăpânea gândurile: îşi făcea planul 
să-şi înfrumuseţeze casa, vedea ca în vis faţada, pe care 
voia s-o refacă, odăile, salonul, sala de biliard, sufrageria şi 
grădina de legume pe care voia s-o transforme într-o 
grădină englezească, cu straturi de iarbă tunsă, grote 
artificiale, jocuri de ape, statui şi câte şi mai câte. Odăile de 
dormit ale fratelui şi ale surorii, la etajul al doilea al casei cu 
trei ferestre şi şase etaje, casă înaltă şi galbenă, aşa cum 
multe sunt pe strada Saint-Denis, nu aveau alt mobilier 
decât strictul necesar; dar nimeni, la Paris, nu poseda 
mobilier mai bogat decât acest negustor de mărunţişuri. 
Trecând prin oraş, încremenea în atitudinea fumătorilor de 
opiui2! când vedea frumoasele mobile expuse, când 
mângâia cu privirea draperiile cu care-şi umplea casa. 
Întorcându-se acasă, îi spunea soru-si: „În cutare magazin, 
am văzut mobilă de salon care ni s-ar potrivi şi nouă!” A 
doua zi, cumpără alta, şi aşa mai departe! În fiecare lună 
adăuga alte mobile la cele din luna trecută. Bugetul statului 
n-ar fi fost de ajuns pentru modificările sale arhitecturale: 
voia totul şi acorda totdeauna preferinţă ultimelor invenţii! 
Când admira balcoanele caselor nou construite, când 
cerceta timidele încercări de ornamentare exterioară, 
găsea că ciubucele, sculpturile, desenele sunt nelalocul lor. 
„Vai! îşi zicea, toate lucrurile astea frumoase s-ar potrivi 
mai bine la Provins decât aici!” Când îşi rumega prânzul în 
pragul uşii, rezemat de vitrina sa, cu privirea buimaca, 
negustorul vedea o casă fantastică, daurită de soarele 
visurilor sale, se vedea plimbându-se în grădina proprie, cu 
urechea atentă la jocurile de ape care cădeau în perle 
scânteietoare peste o masă rotundă de piatră calcaroasă. 
Va juca biliard, va cultiva flori! Dară soră-sa rămânea cu 
condeiul în mână, dusă pe gânduri şi uitând să-i mai ia la 
rost pe băieţii de prăvălie, ea se vedea primindu-i pe 
burghezii din Provins, admirându-se, gătita cu minunate 
bonete, în oglinzile, salonului ei. Fratele şi sora începeau să 


găsească insalubră atmosfera străzii Saint-Denis; şi mirosul 
băltoacelor din Hale îi făcea să ducă dorul miresmelor de 
trandafiri din Provins. Trăiau o nostalgie şi, în acelaşi timp, 
o monomanie, contrariaţi precum erau de necesitatea de a- 
şi vinde ultimele mosoare de aţă, jurubiţele de mătase şi 
nasturii. Pământul făgăduinţei din valea Provins îi atrăgea 
cu-atât, mai mult pe aceşti iudei cu cât realmente suferiseră 
multă vreme şi străbătuseră, cu sufletul la gură, pustia 
nisipoasă a merceriei. 


Scrisoarea soţilor Lorrain o primiră în timpul unei 
meditații inspirate de acest frumos viitor. Marchitanii abia 
de-o cunoşteau pe vara lor Pierrette Lorrain. Chestiunea 
succesiunii Auffray, pertractată cu multă vreme în urmă de 
bătrânul hangiu, avusese loc în timpul uceniciei lor, iar 
Rogron vorbea foarte puţin despre capitalurile şale. Trimişi 
Paris la o vârstă fragedă, fratele şi sora abia îşi mai aduceau 
aminte de mătuşa lor, Lorrain. Avură nevoie de o oră de 
discuţii genealogice spre a-şi aduce aminte de această 
mătuşă, fiica din a doua căsătorie a bunicului lor Auffray, 
soră după tată a mamei lor. Îşi amintiră şi de mama 
doamnei Lorrain, devenită doamna Neraud, care murise de 
inimă rea. Îşi dădură scama atunci că a doua căsătorie a 
bunicului lor fusese pentru ci funestă; urmarea ei era 
partajul succesiunii Auffray între cele două soţii. De 
altminteri, le ajunseseră la ureche unele proteste ale tatălui 
lor, totdeauna cam zeflemist şi cam hangiu. Cei doi 
comercianţi studiară cu atenţie scrisoarea soţilor Lorrain, 
având în minte aceste amintiri nu prea favorabile cauzei 
Pierrettei. Să te împovărezi cu o orfană, cu o fată, cu o 
verişoară care, oricum, va rămâne moştenitoarea lor dacă 
niciunul dintre ei nu se va căsători, iată un lucru la care 
trebuiau să chibzuiască. Chestiunea fu întoarsă pe toate 
feţele. Mai întâi, pe Pierrette n-o văzuseră niciodată. Apoi, 
nu-i lucru de glumă să porţi de grijă unei fete. N-ar însemna 
oare să-şi ia unele obligaţii faţă de ea? Iar dacă fata nu s-ar 


dovedi pe placul lor, ar fi imposibil să se descotorosească de 
ea; şi-apoi, n-ar trebui s-o şi mărite? lar dacă Rogron şi-ar 
găsi aleasa printre moştenitoarele din Provins, n-ar fi mai 
bine să-şi păstreze întreaga avere pentru copiii lui? După 
opinia Sylviei, potrivită pentru fratele ei ar fi o fată proastă, 
bogată şi urâtă, pe care ea, Sylvie, ar putea s-o manevreze 
după plac. Cei doi asociaţi hotărâră să refuze. Sylvie luă 
asupră-şi obligaţia de a răspunde. Volumul afacerilor era 
însă destul de considerabil şi întârzie scrisoarea de 
răspuns, care nu părea a fi urgentă şi la care fata bătrână 
încetă să mai gândească de îndată ce premiera lor consimţi 
să negocieze fondul „La Sora Familiei”. Sylvie Rogron şi 
fratele ei plecară la Provins, cu patru ani înainte de ziua 
când apariţia lui Brigaut avea să stârnească atâta tulburare 
în viaţa Pierrettei. Dar treburile acestor două persoane 
stabilite în provincie pretind o explicaţie la fel de necesară 
ca şi aceea a traiului lor la Paris, întrucât oraşul Provins 
avea să se dovedească nu mai puţin funest Pierrettei decât 
antecedentele comerciale ale verilor ei. 

Când micul negustor venit din provincie la Paris se 
întoarce de la Paris în provincie, el aduce cu sine 
întotdeauna câteva idei; cu vremea, acestea se pierd în 
deprinderile vieţii provinciale în care se afundă şi unde 
veleităţile de înnoiri se topesc. De aici, micile prefaceri 
lente, succesive, cu care Parisul izbuteşte să modifice la 
suprafaţă oraşele reşedinţă de departament şi care, în mod 
esenţial, marchează transformarea fostului mic-negustor 
într-un provincial până-n măduva oaselor. Această tranziţie 
este curată boală. Niciun negustor cu amănuntul nu trece 
fără urmări de la flecăreala sa neîntreruptă la tăcere, nici 
de la activitatea sa pariziană la imobilitatea provincială. 
Când aceşti oameni de treabă au adunat o brumă de avere, 
cheltuiesc o parte din ea pentru patima lor îndelung 
mocnită, închinându-i ultimele oscilaţii ale unei mişcări ce 
nu poate fi oprită după voinţă. Cei care n-au nutrit nicio 
idee fixă călătoresc sau se aruncă în vâltorile politice ale 


municipalităţii. Unii se duc la vânătoare sau la pescuit, fac 
şicane fermierilor sau chiriaşilor lor. Alţii se fac cămătari, ca 
bătrânul Rogron, sau acţionari, ca atâţia şi atâţia 
necunoscuţi. Ideea fratelui şi a surorii o cunoaşteţi: doreau 
să-şi satisfacă regala fantezie de a mânui mistria, de a-şi 
construi o casă încântătoare. Această idee fixă, dăruise 
pieţei din partea de jos a oraşului Provins faţada pe care 
tocmai o studiase Brigaut, planul interior al acestei case şi 
mobilierul ei luxos. Antreprenorul nu bătuse niciun cui fără 
a-i consulta pe fraţii Rogron, fără a le supune spre semnare 
planurile şi devizele, fără a le explica îndelung, în amănunt, 
natura obiectului în discuţie, locul de fabricaţie şi diferitele 
preţuri. lar pentru cele ieşite din comun, le spunea că ele 
fuseseră folosite la domnul Tiphaine, sau la doamna Julliard- 
tânăra, sau la domnul Garceland!'%*, primarul. O cât de 
mică asemănare cu vreunul dintre burghezii bogaţi din 
Provins încheia lupta întotdeauna spre avantajul 
antreprenorului. 

— De vreme ce şi la domnul Garceland e la fel, ce mai! 
spunea domnişoara Rogron. Pesemne că aşa e frumos, că el 
doar e om de gust. 

— Sylvie, dumnealui ne propune ove în cornişa 
coridorului. 

— Astea se numesc ove? 

— Da, domnişoară. 

— Păi de ce? ce nume curios! n-am auzit niciodată de ove. 

— Dar aţi văzut! 

— Da. 

— Ştiţi latineşte? 

— Nu. 

— Aflaţi că asta înseamnă ouă, ovele sunt ouă. 

— Ciudaţi mai sunteţi voi, arhitecţii! exclama Rogron. 
Sunt sigur că de aceea nu vă arătaţi nimănui schiţele pe 
care le faceţi! 

— Să zugrăvim coridorul? întreba antreprenorul. 


— Nu, ferească Dumnezeu, exclama Sylvie, asta ar 
însemna încă cinci sute de franci! 

— Vai! salonul şi scara sunt prea frumoase ca să nu 
decorăm coridorul, spunea antreprenorul. Anul trecut, 
micuța doamnă Lesourd l-a zugrăvit pe-al ei. 

— Şi asta deşi bărbatu-său, în calitate de procuror regal, 
s-ar putea să nu rămână la Provins. 

— A! într-o bună zi va fi preşedintele tribunalului, spunea 
antrenorul. 

— Aşa! şi-atunci ce se va întâmpla cu domnul Tiphaine? 

— Domnul Tiphaine are o soţie drăguță, nu-mi fac eu griji 
din pricina lui: domnul Tiphaine va pleca la Paris. 

— Zugrăvim coridorul? 

— Da, familia Lesourd va vedea cel puţin că nu suntem 
mai prejos decât ea! spunea Rogron. 

După statornicirea celor doi Rogron la Provins, primul an 
fu ocupat în întregime de aceste deliberări, de plăcerea de 
a vedea muncitorii la lucru, de mirările şi învăţămintele de 
tot felul pe care le trăgeau şi de încercările fratelui şi ale 
surorii de a intra în relaţii cu familiile de vază din Provins. 

Rogronii nu ieşiseră niciodată în lume, nu părăsiseră 
dugheana lor; nu cunoşteau absolut pe nimeni la Paris, erau 
însetaţi de plăcerile relaţiilor mondene. La întoarcerea lor, 
emigraţii îi reîntâlniră mai întâi pe domnul şi doamna 
Julliard de la „Viermele-de-China” cu copiii şi nepoţii lor; 
apoi familia Guepin sau, mai bine zis, clanul Guepin, al cărui 
nepot mai ţinea încă firma „La Trei Fuioare”; în sfârşit, 
doamna Guenee, care le vânduse firma „La Sora Familiei” şi 
ale cărei trei fiice, căsătorite, locuiau la Provins. Aceste trei 
mari seminţii, Julliard, Guepin şi Guenee se extinseseră în 
oraş ca pirul pe pajişte. Primarul, domnul Garceland, era 
ginerele domnului Guepin. Preotul, domnul abate Peroux, 
era însuşi fratele doamnei Julliard, născută Peroux. 
Preşedintele tribunalului, domnul Tiphaine, era fratele 
doamnei Guenee, care se iscălea născută Tiphaine. 


Regina oraşului era frumoasa doamnă Tiphaine-tânăra, 
fiica unică a doamnei Roguin'74:, bogata soţie a unui fost 
notar din Paris, de care nu se vorbea niciodată. Delicată, 
drăguță şi spirituală, căsătorită înadins în provincie de 
către mama ei care nu dorea s-o aibă în preajmă-i şi o 
scosese de la pension numai cu câteva zile înainte de nuntă, 
Melanie Roguin se considera la Provins ca în surghiun şi se 
purta admirabil de frumos. Având zestre bogată, nutrea 
încă frumoase speranţe. Cât despre domnul Tiphaine, 
bătrânul său tată, făcuse fiicei sale mai mari, doamnei 
Guenec, asemenea avansuri din dreptul ei de moştenire 
încât o moşie care aducea o rentă de opt mii de livre, 
situată la cinci leghe de Provins, urma să-i revină 
preşedintelui. Astfel, soţii Tiphaine, căsătoriţi cu o rentă de 
douăzeci de mii de livre fără a mai socoti nici funcţia, nici 
casa preşedintelui, urmau să-şi adauge cândva încă o rentă 
de douăzeci de mii de livre. 

— Nu le plângi de milă, se spunea. Singura, marea grijă a 
frumoasei doamne Tiphaine era să obţină numirea ca 
deputat a domnului Tiphaine. Deputatul urma să devină 
judecător la Paris; iar de la tribunal, ea îşi făcea planul să-l 
salte rapid la Curtea regală. În acest scop, ea menaja toate 
amorurile proprii, făcea totul ca să placă. Şi, lucru mai 
dificil, reuşea! De două ori pe săptămână, doamna Tiphaine 
primea întreaga burghezie din Provins în frumoasa ei casă 
din oraşul de sus. Această femeie tânără de douăzeci şi doi 
de ani nu făcuse încă niciun pas greşit pe terenul alunecos 
pe care se situase. Ci măgulea toate amorurile-proprii, 
menaja ideile fixe ale tuturor: era serioasă cu oamenii 
serioşi, copilă cu copilele, mai presus de orice mamă cu 
mamele, veselă cu femeile tinere şi gata să le servească, 
amabilă cu toată lumea: cu un cuvânt, o perlă, o comoară, 
mândria oraşului. Nu apucase să rostească niciun cuvânt, 
dar toţi alegătorii din Provins aşteptau ca iubitul lor 
preşedinte să împlinească vârsta cerută spre a putea fi 
numit. Fiecare alegător, convins de talentele acestuia, îl 


privea ca pe alesul său, ocrotitorul său. A! domnul Tiphaine 
va răzbi, va fi ministrul Justiţiei, va avea grijă de Provins! 
lată prin ce mijloace fericita doamnă Tiphaine izbutise să 
domnească peste orăşelul numit Provins. Doamna Guenec, 
sora domnului liphaine, după ce o căsătorise pe cea mai 
mare dintre fiicele sale cu domnul Lesourd, procuror regal, 
pe a doua cu domnul Martener, medicul, pe a treia cu 
domnul Auffray, notarul, se recăsătorise cu domnul 
Galardon, administratorul impozitelor. Doamnele Lesourd, 
Martener, Auffray şi mama lor, doamna Galardon, vedeau în 
preşedintele 'Tiphaine bărbatul cel mai bogat şi cel mai 
capabil al familiei. Procurorul regal, nepot prin alianţă al 
domnului Tiphaine, avea tot interesul să-şi împingă unchiul 
la Paris, spre a deveni el preşedinte la Provins. Încât aceste 
patru doamne (doamna Galardon îşi adora fratele) alcătuiră 
curtea doamnei Tiphaine, căreia îi cereau, în toate 
chestiunile, părerea şi sfatul. Domnul Julliard, întâi-născutul 
dintre fii, care luase în căsătorie fiica unică a unui fermier 
bogat, fu cuprins de o frumoasă pasiune, subită, tainică şi 
dezinteresată, pentru doamna preşedintă, acest înger 
coborât din cerurile pariziene. Vicleana Melanie, nefiind în 
stare să se încurce cu un Julliard, foarte în stare să-l 
menţină în situaţia lui Amadisi2+* şi să profite de pe urma 
prostiei lui, îl sfătui sa fondeze un ziar, căruia ea i-ar servi 
drept Egerie!76. În ultimii doi ani, Julliard, copleşit de 
pasiunea lui romantică, întemeiase aşadar o foaie şi se 
sârguise pentru Provins, Ziarul, numit LA RUCHE!7%, 
journal de Provins, publica articole literare, arheologice şi 
medicale redactate în familie. Anunţurile circumscripţiei 
administrative se plăteau. Abonaţii, două sute la număr, 
reprezentau beneficiile. Ziarul mai publica  stanţe 
melancolice, de neînțeles în Brie, şi adresate EI!!!!2: cu 
aceste trei semne de exclamaţie. Deci, tânăra pereche 
Julliard, care slăvea meritele doamnei Tiphaine, reunise 
clanurile Julliard şi Guenee. De atunci, salonul preşedintelui 
devenise, în mod firesc, cel mai de seamă din oraş. Puţina 


aristocrație care se află la Provins alcătuieşte un singur 
salon în oraşul de sus, la bătrâna contesă de Breautcy. 

În timpul celor dintâi şase săptămâni după 
transplantarea lor, favorizați de vechile lor legături cu 
familiile Julliard, Guepin, Guenee şi bizuindu-se pe rudenia 
cu domnul Auffray notarul, strănepot al bunicului lor, 
Rogron şi soră-sa fură primiţi mai întâi de doamna Julliard- 
mama şi de doamna Galardon; apoi ajunseră, cu destulă 
dificultate, în salonul frumoasei doamne Tiphaine. Toţi voiau 
să-i studieze pe Rogroni înainte de a le deschide uşa. Era 
cam anevoie să nu primeşti nişte comercianţi de pe strada 
Saint-Denis, născuţi la Provins şi întorşi acolo ca să-şi 
mănânce veniturile. Cu toate astea, țelul oricărei societăţi 
va fi întotdeauna acela de a-i strânge laolaltă pe cei ce 
posedă avere, educaţie, moralitate, învăţătură şi care au 
caractere asemănătoare. lar alde Guepin, Guenee şi Julliard 
erau persoane mai sus-puse, dintr-o burghezie mai veche 
decât Rogronii, copiii unui hangiu cămătar care când va 
trebuie să fi avut oarecare mustrări de conştiinţă atât 
pentru propria lui purtare cât şi pentru moştenirea lui 
Auffray. Notarul Auffray, ginerele doamnei Galardon, 
născută Tiphaine, ştia el ce ştia: afacerile se încheiaseră la 
predecesorul lui. Aceşti foşti negustori, întorşi acasă de 
doisprezece ani, se puseseră la curent cu instrucţiunea, cu 
bunele maniere şi cu eticheta acestei lumi, căreia doamna 
Tiphaine îi imprima o notă de eleganţă, un oarecare lustru 
parizian; acolo toate erau armonioase: oamenii se 
înțelegeau, fiecare ştia să fie la locul lui şi să vorbească 
astfel încât să fie plăcut tuturor. Fiecare cunoştea firea 
celorlalţi şi se deprinseseră unii cu alţii. Odată primiţi la 
domnul Garceland primarul, Rogronii se felicitară de a fi 
ajuns în scurt timp în cele mai bune relaţii cu cea mai de 
vază societate din oraş. Atunci Sylvie învăţă să joace boston. 
Rogron, incapabil să joace vreun joc de cărţi, îşi pierdea 
vremea şi, după ce spunea totul despre casa lui, îşi înghiţea 
vorbele; dar frazele lui erau ca o doctorie: păreau că-l 


frământă îndelung, se ridica în picioare, dădea să spună 
ceva, se intimida, se aşeza la loc, iar buzele i se frământau 
neîntrerupt în convulsii comice. La joc, Sylvie îşi dezvoltă 
firesc caracterul. Cicălitoare, văitându-se când pierdea, de 
o veselie neruşinată când câştiga, gâlcevitoare, răutăcioasă, 
îşi enerva şi adversari, şi prieteni şi deveni pacostea 
societăţii. Mistuiţi de o invidie neghioabă şi sinceră, Rogron 
şi soră-sa avură pretenţia de a juca un rol în oraşul peste 
care douăsprezece familii încinseseră o plasă cu ochiuri 
dese, unde toate interesele, toate amorurile-proprii 
alcătuiau un fel de parchet pe care noii-veniţi trebuiau să se 
ţină bine spre a nu se lovi de nimic sau a nu aluneca. 
Presupunând că restaurarea casei lor ar fi costat treizeci de 
mii de franci, fratele şi sora posedau împreună o rentă de 
zece mii. Se considerau foarte bogaţi, plictisiră de moarte 
această societate cu luxul pe care aveau de gând să-l facă şi 
astfel se putu măsura toată meschinăria lor, crasa lor 
ignoranță, invidia lor prostească. În seara când fură 
prezentaţi frumoasei doamne liphaine, care avusese şi 
până atunci prilejul de a-i observa la doamna Garceland, la 
cumnată-sa Galardon şi la doamna Julliard-mama, regina 
oraşului îi şopti confidenţial lui Julliard-fiul care, după ce 
toţi plecaseră, rămăsese câteva minute între patru ochi cu 
ea şi cu preşedintele: 

— Vasăzică, vă daţi în vânt cu toţii după aceşti Rogron! 

— În ce mă priveşte, spuse noul Amadis din Provins, ăştia 
o plictisesc pe mama, îmi scot din răbdări soţia; şi încă de 
acum vreo treizeci de ani, când domnişoara Sylvie intrase 
ucenică la tata, el nu o putea suferi. 

— Dar ţin neapărat, spuse frumoasa preşedintă, 
punându-şi picioruşul pe bara grilajului din faţa sobei, să se 
înţeleagă că salonul meu nu-i han. 

Julliard ridică ochii în tavan, vrând parcă să spună: 
„Doamne! cât spirit, câtă fineţe!” 

— Vreau ca cercul meu să fie un cerc ales; iar dacă i-am 
accepta pe Rogroni, desigur că n-ar mai fi. 


— Sunt oameni fără suflet, fără judecată, fără educaţie, 
spuse preşedintele. Când, după ce vreme de douăzeci de 
ani ai vândut aţă, cum bunăoară a făcut soră-mea... 

— Dragul meu, sora domniei-tale n-ar fi nelalocul ei în 
niciun salon, spuse în treacăt doamna Tiphaine. 

— Cine face prostia de a mai rămâne marchitan, continuă 
preşedintele, cine nu se civilizează, cine-l confundă pe 
contele de Champagne cu contul vinurilor care i s-au 
furnizat, precum au făcut astă-seară aceşti Rogron, acela ar 
face mai bine să rămână acasă. 

— Sunt nişte nespălaţi, spuse Julliard. După ei, s-ar zice 
că în Provins există o singură casă. Ar voi să ne facă pe toţi 
să ne simţim umiliţi. Şi, după toate astea, abia dacă au din 
ce trăi. 

— De n-ar fi decât fratele, reluă doamna Tiphaine, l-am 
suporta, nu-i prea supărător. l-am da un joc chinezesc! şi 
ar sta cuminte în colţişorul lui. l-ar trebui o iarnă întreagă 
ca să-şi dea seama ce se poate face cu el. Dar domnişoara 
Sylvie, ce glas de hienă răguşită! ce mâini roşii! Să nu spui 
nimic despre asta, Julliard. 

După ce plecă Julliard, doamna Tiphaine spuse soţului ei: 

— Dragul meu, m-am săturat până-n gât de băştinaşii pe 
care sunt nevoită să-i primesc, aceştia doi care li se adaugă 
ar fi în stare să mă bage-n mormânt; încât dacă n-ai nimic 
împotrivă, o să ne lipsim de ei. 

— În casa ta, tu eşti stăpână, răspunse preşedintele; 
numai că o să ne facem duşmani. Rogronii o să se arunce în 
Opoziţia!% care, la Provins, încă n-a prins rădăcini. Rogron 
a şi început să le dea târcoale baronului Gouraud şi 
avocatului Vinet. 

— A! spuse surâzând Melanie, dacă-i aşa, apoi o să-ţi 
aducă foloase. Unde nu-s duşmani, nu sunt nici victorii. O 
conspirație liberală, o clică ilegală, o luptă oarecare te-ar 
scoate în evidenţă. 

Preşedintele se uită cu un fel de admiraţie amestecată cu 
teamă la tânăra-i soţie. 


A doua zi, la doamna Garceland, toţi îşi şopteau cum că 
Rogronii nu reuşiseră la doamna Tiphaine, a cărei vorbă de 
duh, aceea cu hanul, avu un succes imens. Doamnei 
Tiphaine îi trebui o lună spre a întoarce vizita domnişoarei 
Sylvie. În provincie, atare impertinenţă nu trece neluată în 
seamă. La jocul de boston de la doamna Tiphaine, Sylvie 
avu o scenă neplăcută cu respectabila doamnă Julliard- 
mama, în legătură cu o superbă levată la jocul de cărţi, pe 
care fosta sa patroană o făcuse s-o piardă, după cum 
spunea ea, cu răutate şi cu intenţie. Sylvie, căreia îi plăcea 
să joace altora feste, nu putea cu niciun chip pricepe că alţii 
îi pot plăti cu aceeaşi monedă. Doamna Tiphaine fu prima 
care, înainte de sosirea celor doi Rogron, îşi aşeză invitaţii 
la mesele de joc, aşa încât Sylvie se văzu nevoită să colinde 
de la o masă la alta, privindu-i cum joacă pe ceilalţi, care o 
măsurau pe furiş, cu un aer maliţios. La doamna Julliard- 
mama, începură să joace whist, joc pe care Sylvie nu-l 
cunoştea. Până la urmă, fata bătrână îşi dădu seama că era 
scoasă în afara legii, dar nu pricepu de ce. Îşi închipui că e 
obiectul invidiei tuturor. Curând, Rogronii nu mai fură 
invitaţi nicăieri; dar persistară să-şi petreacă serile în oraş. 
Oamenii de duh îi luau peste picior, fără venin, cu blândeţe, 
făcându-i să le povestească tot felul de enormităţi despre 
ovele casei lor, despre un ştiu ce pivniţă cu băuturi care n- 
avea pereche la Provins. Între timp, construirea casei lor se 
termină. Desigur, dădură câteva dineuri'8!*+ somptuoase, 
atât pentru a răspunde bunăvoinţei care li se arătase, cât şi 
pentru a face paradă de lux. Invitaţii veniră numai din 
curiozitate. Primul dineu fu dat în onoarea principalelor 
personaje, a domnului şi a doamnei Tiphaine, la care totuşi 
Rogronii nu luaseră masa nici o singură dată; a domnului şi 
a doamnei Julliard tatăl şi fiul, mama şi nora; a domnului 
Lesourd, a domnului preot, a domnului şi a doamnei 
Galardon. Fu un dineu provincial unde, după datină, masa 
rămase întinsă de la ora cinci până la ora nouă. Doamna 


Tiphaine adusese la Provins uzanţele la modă ale Parisului, 
după care oamenii din lumea bună părăsesc salonul după 
ce-şi beau cafeaua. Avea serată la ea acasă şi voi să plece 
mai devreme; dar Rogronii urmăriră perechea până-n 
stradă şi după ce se întoarseră, stupefiaţi că nu izbutiseră 
să-i reţină pe domnul preşedinte şi pe doamna preşedintă, 
ceilalţi invitaţi le lămuriră bunul-gust al doamnei Tiphaine 
imitând-o cu o grabă socotită nemiloasă în provincie. 

— Nu vor vedea salonul nostru cu luminile aprinse, spuse 
Sylvie, şi lumina e sulimanul lui. 

Fratele şi sora ar fi dorit să facă o surpriză oaspeţilor lor. 
Nimănui nu i se îngăduise să vadă acea casă, ajunsă de 
pomină, încât toţi cei ce frecventau salonul doamnei 
Tiphaine aşteptau nerăbdători sentinţa ei cu privire la 
minunile palatului Rogron. 

— Aşa, îi spuse mica doamnă Martener, aţi văzut palatul 
Louvre, vreţi să ni le povestiţi şi nouă toate? 

— "Toate, dar ar fi ca dineul, nu mare lucru. 

— Cum adică? 

— Păi bine, uşa aceea din mijloc, căreia de voie, de 
nevoie, a trebuit să-i admirăm absidele de fontă daurită pe 
care le ştii, spuse doamna Tiphaine, dă într-un coridor lung 
care împarte casa în două părţi destul de inegale, pentru că 
în partea dreaptă se află o singură fereastră, care dă în 
stradă, în vreme ce la stânga sunt două. În partea lui 
dinspre grădină, culoarul se termină prin uşa cu geam a 
peronului care coboară spre o peluză împodobită cu un 
soclu pe care se ridică statuia de ipsos a lui Spartacus, de 
culoarea bronzului. În spatele bucătăriei, antreprenorul a 
amenajat, sub casa scării, o cămară, de vizitarea căreia nu 
am fost iertaţi. Scara, vopsită toată în imitație de marmură 
neagră cu vine galbene, constă într-o rampă rotundă, în 
spirală, de tipul celor care, în cafenele, duc de la parter 
către toaletele de la demisol. Acest bibelou, în lemn de nuc, 
primejdios de uşor, cu balustrada împodobită cu aramă, ne- 
a fost prezentat drept una dintre cele şapte noi minuni ale 


lumii. Uşa beciurilor se află dedesubt. De partea cealaltă a 
culoarului, spre stradă, se află sufrageria, care, printr-o uşă 
în două canaturi, dă spre un salon, egal ca dimensiuni, şi ale 
cărui ferestre oferă priveliştea grădinii. 

— Aşadar, fără anticameră? întrebă doamna Auffray. 

— Anticamera este, fără îndoială, culoarul cel lung bătut 
de curent din două părţi, răspunse doamna Tiphaine. Am 
avut ideea eminamente naţională, liberală, constituţională şi 
patriotică de a folosi numai lemn francez, continuă ea. Aşa 
de exemplu, în sufragerie, parchetul este din lemn de nuc 
cu lamele aşezate oblic. Bufetele, masa şi scaunele sunt tot 
de nuc. La ferestre, perdele de şifon alb, încadrate de benzi 
stacojii, prinse cu şnururi roşii, grosolane, de nişte cuie 
prea mari, cu ornamente decupate în formă de stea, de un 
auriu mai, a căror galerie se reliefează pe un fond roşiatic. 
Aceste perdele nemaipomenite glisează pe nişte vergele 
care se termină cu palmete extravagante, fixate cu gheare 
de leu din aramă ştanţată, dispuse în dreptul fiecărei cute. 
Deasupra unuia dintre bufete, se vede un ceasornic de 
cafenea, suspendat de un soi de şervet de bronz daurit, una 
din ideile deosebit de scumpe Rogronilor. Au ţinut să le 
admir această fericită descoperire; nu m-am priceput să le 
spun altceva decât că numai într-o sufragerie ar putea fi 
necesar să se pună un şervet în jurul unui ornic. Pe acel 
bufet se află două lămpi mari, de tipul celor care 
împodobesc barurile restaurantelor celebre. Deasupra 
celuilalt se află un barometru excesiv de împodobit, care 
pare că joacă un mare rol în existenţa lor: Rogron se uită la 
el ca la aleasa inimii lui. Între cele două ferestre, 
decoratorul locuinţei a plasat o sobă de faianţă albă într-o 
nişă oribil de încărcată. Pe pereţi străluceşte un magnific 
tapet de hârtie roşie şi aurie ca în restaurantele de care 
aminteam şi pe care desigur că Rogron şi l-a ales singur. 
Cina ni s-a servit în veselă de porcelan alb şi auriu, iar 
desertul într-un serviciu bleu-pal cu flori verzi; dar ni s-a 
deschis unul dintre bufete ca să putem vedea un alt 


serviciu, de ceramică, de toate zilele. În faţa fiecărui bufet, 
câte un dulap mare, cu feţe de masă şi şervete. Totul este 
lăcuit, curat, nou, într-o abundență de tonuri ţipătoare. 
Sufrageria, treacă-meargă? are stilul ei; oricât ar fi de 
dezagreabil, îl oglindeşte cu fidelitate pe acela al stăpânilor 
casei; insuportabile sunt însă cele cinci gravuri în negru, 
împotriva cărora Ministerul de Interne ar trebui să publice 
o lege, şi care-l înfăţişează pe Poniatowski sărind în râul 
Elsteri82+, Apărarea  barierei  Clichy:t::, Napoleon 
îndreptând spre ţintă ţeava unui tun, alte două înfăţişându-l 
pe Mazeppai8*, toate încadrate cu rame daurite, de o 
vulgaritate egală cu aceea a gravurilor însele, în stare să te 
facă să urăşti toate victoriile! Vai! cu cât mai mult îmi plac 
pastelurile doamnei  Julliard, care reprezintă fructe, 
excelentele pasteluri făcute în timpul lui Ludovic al XV-lea, 
în armonie cu buna şi tradiționala sufragerie, cu lemnăria ei 
cenuşie şi niţeluş roasă de cari, dar care fără îndoială au 
specificul provinciei şi care se potrivesc cu argintăria de 
familie, cu porţelanurile străvechi şi cu tradiţiile noastre. 
Provincia rămâne provincie: e ridicolă când ţine să 
maimuţărească Parisul. Poate că-mi veţi spune: Eşti 
giuvaergiu, domnule Josse!5%*; dar eu, una, prefer acest 
salon al domnului Tiphaine-tatăl, cu draperiile lui grele de 
brocart verde şi alb, cu şemineul Ludovic al XV-lea, cu 
întregolurile lui nesimetrice, cu vechile-i oglinzi perlate şi 
venerabilele-i măsuţe de joc; vechile, mele vaze de Sevres, 
de un bleu străvechi, montate în aramă străveche; pendula 
mea cu flori imposibile, lustra mea rococo şi mobilierul meu 
tapisat, tuturor splendorilor salonului lor. 

— Dar salonul cum este? întrebă domnul Martener, foarte 
fericit de elogiul pe care, cu atâta îndemânare, frumoasa 
pariziană îl adusese provinciei. 

— Salonul este de un roşu frumos, roşul domnişoarei. 
Sylvie când se înfurie că pierde o levată. 

— Roşu-Sylvie, spuse preşedintele, şi vorba asta rămase 
în vocabularul celor din Provins. 


— Draperiile de la ferestre?... roşii! mobilierul?... roşu! 
şemineul?... marmură roşie cu vine galbene! candelabrele 
şi pendula?... marmură roşie cu vine galbene, montate în 
bronz, cu forme vulgare, greoaie; ornamente romane 
imitând fondul lămpilor de biserică sprijinite de ramuri cu 
frunze greceşti. Din înaltul pendulei eşti privit în stil 
Rogron, cu un aer nătâng, de un leu mare şi blând, denumit 
leu-de-ornament şi care multă vreme îi va compromite pe 
adevărații lei; acesta învârte sub una dintre labe o sferă 
mare, care constituie un detaliu al obiceiurilor leilor-de- 
ornament; el îşi petrece viaţa ţinând o sferă mare, neagră, 
întocmai ca un deputat al Stângiit85*. Poate că e un mit 
constituţional. Cadranul acestei pendule este lucrat în mod 
bizar. Oglinda de pe şemineu oferă privirilor o ramă făcută 
din pastă aplicată şi, deşi nouă, are un efect meschin şi 
vulgar. Dar iscusinţa tapiţerului se evidenţiază în cutele 
radiante ale unei stofe roşii care pornesc dintr-o pateră 
aşezată în mijloc, în faţa şemineului, un poem romantic 
creat anume pentru cei doi Rogron care cad în extaz atunci 
când vi-l arată. În mijlocul plafonului atârnă o lustră cu grijă 
învelită într-un linţoliu de percalină verde şi se înţelege de 
ce: este de cel mai prost gust; bronzul, cu tonuri ţipătoare 
are, în chip de podoabe, nişte dantelării de o şi mai mare 
urâţenie, din aur înnegrit. Dedesubtu-i, o masă de ceai, 
rotundă, de marmură mai mult ca oricând învârstată, 
susţine un platou metalic cu reflexe de moar, pe care 
strălucesc ceşti de porcelan pictat - şi ce picturi! grupate în 
jurul unei zaharniţe de cristal cizelat cu atâta stângăcie 
încât nepoţelele noastre ar face ochi mari admirând fie 
cercurile de aramă daurită care o cuprind, fie laturile ei 
crestate ca o vestă din Evul mediu, fie cleştişorul de prins 
cuburile de zahăr, de care probabil că nimeni nu se va servi 
vreodată. Acest salon e tapetat cu hârtie roşie care imită 
catifeaua, cu panourile încadrate în baghete de aramă care, 
la rândul lor, sunt prinse, la cele patru colţuri, de enorme 
palmete. Fiecare panou este supra-împodobit cu o litografie 


în culori încadrată în rame supraîncărcate cu festoane de 
ipsos care imită frumoasele noastre sculpturi în lemn. 
Mobila, tapisată cu stofă subţire de lână şi făcută din 
rădăcină de ulm, se compune, clasic, din două canapele, 
două berjere, şase fotolii şi şase scaune. Scrinul e 
înfrumusețat de o vază de alabastru aşa-numit ă la Medicis, 
păstrată sub un clopot de sticlă, şi de faimosul dulăpior de 
lichioruri, atât de bine cunoscut. Ni se atrăsese îndeajuns 
atenţia că la Provins; nu există altul la fel! în fiecare 
ambrazură de fereastră, unde sunt drapate splendide 
perdele de mătase roşie dublate, de perdele de tul, se află o 
măsuţă de joc. Covorul este de Aubussoni:37+. Rogron şi 
soră-sa n-au ezitat să aleagă trandafiri înfloriţi pe fond roşu, 
cel mai vulgar din desenele obişnuite. Salonul nu pare a fi 
locuit; nu veţi afla, acolo nici cărţi, nici gravuri, niciunul 
dintre acele lucruşoare care se ţin pe mese, spuse ea, 
aruncând o privire spre masa ei încărcată de obiecte la 
modă, de albume, de frumoasele daruri care i se ofereau. 
Nu veţi afla nici flori, nici acele nimicuri mereu reînnoite. 
Încăperea e rece şi veştedă, ca şi domnişoara Sylvie. Buffon 
are dreptate, stilul este omul însuşii2%, şi nu încape îndoială 
că şi saloanele îşi au stilul lor! 

Frumoasa doamnă Lliphaine continuă descrierea ei 
ironică. După această mostră, oricine îşi poate lesne înfăţişa 
apartamentul pe care sora şi fratele îl ocupau la catul întâi 
şi pe care-l arătau tuturor oaspeţilor; dar nimeni nu şi-ar 
putea imagina neroadele zorzoane cu care isteţul 
antreprenor îi atrăsese pe Rogroni: ciubucele uşilor, 
jaluzelele împopoţonate ale interioarelor,  aplicele 
ornamentale ale  cornişelor, frumoasele zugrăveli, 
indicatoarele de aramă aurită, soneriile, interioarele 
şemineelor înzestrate cu sisteme fumivore, invențiile menite 
a evita umezeala, panourile de marchetărie ale scării 
figurate prin zugrăveala în culori, geamurile, lăcătuşeria 
ultrafină; cu un cuvânt, toate artificiile care ridică valoarea 


unei locuinţe şi care plac burghezilor se aflau acolo în 
cantităţi peste măsură. 

Nimeni nu primi să se ducă la seratele Rogronilor ale 
căror pretenţii rămaseră nesatisfăcute. Motivele refuzurilor 
nu lipseau: toate zilele erau acordate doamnei Garceland, 
doamnei Galardon, doamnelor Julliard, doamnei Tiphaine, 
subprefectului şi aşa mai departe. Pentru a-şi face un cerc 
al lor, Rogronii îşi închipuiră că e de ajuns să oferi o cină: 
avură parte de nişte tineri destul de ironici şi de amatorii de 
mese bune care se pot găsi în toate ţările lumii; dar 
persoanele serioase încetară toate să-i mai frecventeze. 
Speriată de pierderea rapidă a celor patruzeci de mii de 
franci pe care-i înghiţise, fără niciun profit, casa, căreia ea îi 
zicea scumpa ei casă, Sylvie încercă să-şi recupereze suma 
făcând economii. Aşa că renunţă îndată la cinele care, fără 
a pune la socoteală vinaţurile, costau între treizeci şi 
patruzeci de franci şi care nu-i realizaseră speranţa de a 
avea un cerc monden, lucru la fel de anevoios în provincie 
ca şi la Paris. Sylvie îşi concedie bucătăreasa, iar pentru 
muncile grele îşi tocmi o fată de la ţară. Se ocupă ea însăşi 
cu bucătăria pentru propria-i plăcere. 


Un an şi două luni după sosirea lor, fratele şi sora 
naufragiaseră deci într-o viaţă singuratică şi fără ocupaţie. 
Ostracizată fiind din înalta societate, în inima Sylviei încolţi 
o ură nestinsă împotriva familiilor Tiphaine, Julliard, 
Auffray, Garceland, cu un cuvânt împotriva societăţii din 
Provins, pe care ea o denumea clica şi cu care se afla în 
legături cât se poate de reci. Sylvie ar fi dorit să le poată 
opune o a doua societate; dar pătura de jos a burgheziei se 
alcătuia în întregimea ei din mici comercianţi, care erau 
liberi numai duminicile şi în zilele de sărbătoare; sau din 
fiinţe cu o reputaţie proastă, ca avocatul Vineti2* şi medicul 
Neraudi%*, din bonapartişti inadmisibili precum colonelul 
baron Gouraud:2!+, cu care de altfel Rogron făcuse marea 
imprudenţă de a lega prieteşug, şi împotriva cărora marea 


burghezie încercase zadarnic să-i atragă atenţia. Aşa încât 
fratele şi sora se văzură nevoiţi să rămână la gura sobei lor, 
în sufrageria lor, să-şi depene amintirile despre afacerile, 
cunoscuţii şi manevrele lor, precum şi alte lucruri tot atât 
de agreabile. A doua iarnă nu luase sfârşit şi plictisul îi 
copleşise înspăimântător. Cât era ziua de lungă, nu ştiau 
cum să-şi mai omoare vremea. Serile, ducându-se la 
culcare, îşi ziceau: „A mai trecut o zi!” Lâncezeau dimineţile 
după ce se trezeau, mai întârziau în pat, se îmbrăcau fără 
grabă. Rogron se bărbierea singur în fiecare zi, îşi cerceta 
atent chipul, o ţinea la curent pe soră-sa cu modificările pe 
care i se părea că le observă; avea discuţii cu slujnica 
despre temperatura apei calde; se ducea în grădină, se uita 
să vadă dacă florile mai crescuseră; se aventura până la 
malul gârlei unde construise un chioşc; controla lemnăria 
casei: nu cumva are joc? nu cumva terenul se lăsase şi se 
fisurase vreun perete? zugrăvelile erau în bună stare? Se 
întorcea pentru ca temerile sale pentru o găină bolnavă sau 
pentru vreun loc unde umezeala lăsase pete să le 
împărtăşească soru-sii, care-şi făcea de lucru punând masa, 
sâcâindu-şi slujnica. Pentru Rogron, mobila cea mai utilă 
era barometrul: îl consulta mereu, îl mângâia familiar ca pe 
un prieten, apoi zicea: „Se strică vremea!” Soră-sa îi 
răspundea* „Aş! ca mai totdeauna în anotimpul ăsta”. Dacă 
venea cineva să-l vadă, lăuda perfecțiunea instrumentului. 
Prânzul le mai lua ceva timp. Cu câtă încetineală aceste 
doua fiinţe mestecau fiecare dumicat! Încât aveau o 
digestie perfectă, n-aveau a se teme de un cancer la 
stomac. Până la nămiezi îşi mai treceau vremea citind La 
Ruche şi Le Constitutionnel*2:. Aveau abonament la ziarul 
parizian pe care-l plăteau în asociere cu avocatul Vinet şi 
colonelul Gouraud, achitând fiecare a treia parte. Rogron în 
persoană ducea ziarele colonelului, care locuia în piaţă, în 
casa domnului Martener, şi ale cărui lungi istorii îi făceau o 
plăcere nespusă. Aşa cu Rogron se întreba întrucât 
colonelul putea fi primejdios. Făcu prostia de a-i vorbi 


despre ostracismul sever la care era osândit, de a-i 
împărtăşi spusele clicii. Dumnezeu ştie cum s-a făcut că 
Gouraud, de temut când punea mâna fie pe pistol, fie pe 
spadă, şi care nu ştia ce-i frica, izbuti să o prezinte pe 
Tiphaine şi pe Julliard al ei, ca şi pe ministeriabilii din oraşul 
de sus, drept oameni vânduți străinătăţii, în stare de orice 
spre a dobândi funcţii, citind la alegeri numele celor votaţi 
după bunul lor plac şi aşa mai departe. Pe la ceasurile două, 
Rogron ieşea să se plimbe puţin. Se arăta foarte fericit 
atunci când un prăvăliaş, care sta în pragul uşii sale, îl 
oprea ca să-l întrebe: „Ce mai faci, taică Rogron?” Vorbea 
şi-l întreba ce mai e nou prin târg, asculta şi vântura mai 
departe bârfelile auzite, micile zvonuri din Provins. Urca 
până în orăşelul de sus şi uneori apuca pe drumurile cele 
bolovănite. Câteodată întâlnea bătrâni care, ca şi el, 
ieşiseră la plimbare. Asemenea întâlniri erau evenimente 
fericite. La Provins se aflau oameni dezamăgiţi de viaţa 
pariziană, învăţaţi modeşti care trăiau în mijlocul curților 
lor. Judecaţi-l pe Rogron ascultând spusele unui jude- 
supleant, pe nume Desfondrilles, mai degrabă arheolog 
decât magistrat, care-i spunea lui Martener-tatăl, bărbat 
cultivat, arătându-i valea: 

— Explicaţi-mi de ce trândavii din Europa se duc la 
Spa!%: mai degrabă decât la Provins, când apele de la 
Provins au o superioritate recunoscută de medicina 
franceză, o acţiune, un conţinut în fier demn de 
proprietăţile medicale ale trandafirilor noştri? 

— De ce vă miraţi? răspundea bărbatul cultivat, asta-i 
unul dintre capriciile Capriciului, inexplicabil ca şi dânsul. 
Acum o sută de ani vinul de Bordeaux era necunoscut: 
mareşalul de Richelieu, una dintre figurile cele mai mari ale 
secolului trecut, Alcibiade al Franţei, e numit guvernator în 
Guyenne; era slab de piept şt omenirea întreagă ştia de ce! 
494. vinul din acea regiune l-a învigorat, l-a însănătoşit. După 
care Bordeaux obţine o rentă de o sută de milioane, iar 
mareşalul extinde teritoriul  Bordeaux-ului până la 


Angouleme, până la Cahors, cu un cuvânt pe o rază de 
patruzeci de leghe! Cine ştie până unde se întind podgoriile 
din Bordeaux? Şi când te gândeşti că mareşalului nu i s-a 
ridicat, la Bordeaux, statuie călare! 

— A! dacă la Provins, într-un secol sau în altul, se va 
întâmpla asemenea eveniment, atunci vom putea vedea, 
continua domnul Desfondrilles, fie în mica piaţă din oraşul 
de jos, fie la castel, în oraşul de sus, vreun basorelief de 
marmură albă reprezentând capul domnului Opoix'%5, 
restauratorul apelor minerale din Provins! 

— Scumpe domn, poate că reabilitarea oraşului nostru e 
cu neputinţă, spunea bătrânul domn Martener-tatăl. 
Provins e în stare de faliment. 

În clipa aceea, Rogron făcea ochii mari şi exclama: 

— Cum? 

— Cândva, a fost o capitală care lupta victorios cu Parisul, 
în secolul al doisprezecelea, când conții de Champagne îşi 
aveau aici curtea lor!%*, după cum regele Rene!%+ îşi avea 
curtea în Provența, răspundea bărbatul cel învăţat. Pe acea 
vreme, civilizaţia, bucuria, poezia, eleganța, femeile, pe 
scurt toate splendorile societăţii nu se întâlneau numai la 
Paris. Oraşele se refac din ruină la fel de anevoie ca şi 
firmele comerciale: din vechiul Provins nu ne-a rămas decât 
parfumul gloriei noastre istorice, acela al trandafirilor 
noştri, plus o subprefectură. 

— Vai! ce-ar fi astăzi Franţa dacă şi-ar fi păstrat toate 
capitalele feudale! spunea Desfondrilles. Pot subprefecţii să 
înlocuiască stirpea poetică, galantă şi marţială a unor 
Thibault care făcuseră din Provins ceea ce Ferrara era în 
Italia, ceea ce Weimarul era în Germania şi ceea ce ar dori 
astăzi să fie Munchenul? 

— A fost Provins o capitală? exclama Rogron. 

— Da' de unde-ai picat domnia-ta? întreba arheologul 
Desfondrilles. 

Judele-supleant izbea atunci cu bastonul pământul 
oraşului de sus şi striga: 


— Da' e posibil să nu ştii că toată partea asta a 
Provinsului e clădită peste cripte? 

— Cripte! 

— Da, desigur, cripte de o înălţime şi de o întindere 
inexplicabile. Cât nava unor catedrale, s-au păstrat şi 
coloanele. 

— Domnul lucrează la un mare studiu arheologic în care 
speră să lămurească aceste stranii construcţii, spunea 
bătrânul Martener, văzând că judele prinde să vorbească de 
ideea lui fixă. 

Rogron se întorcea acasă încântat să ştie că posedă o 
casă construită în vale. Pentru criptele din Provins fură 
necesare cinci-şase zile de explorări şi, timp de câteva seri 
la rând, ele constituiră subiectul de conversaţie al celor doi 
celibatari. Cu aceste prilejuri; Rogron afla mereu câte ceva 
despre vechiul Provins, despre legăturile de familie, sau 
ştiri politice vechi pe care le repovestea soru-sii. Astfel, în 
plimbările sale i se întâmpla să spună de o sută de ori, ba 
câteodată de mai multe ori chiar aceleiaşi persoane: „Ei, ce 
se mai aude? — Ei, ce mai e nou?” Întorcându-se acasă, se 
arunca pe o canapea din salon, în chip de om frânt de 
oboseală, dar istovit numai de greutatea propriului trup. 
Apărea la ora cinci şi se ducea de zeci de ori din salon la 
bucătărie, uitându-se la ceas, tot deschizând şi închizând 
uşile. Cât timp fratele şi sora îşi petrecuseră serile în oraş, 
se întorceau la ora culcării; când însă fură nevoiţi să 
rămână acasă, serile deveniră un calvar. Uneori, cei ce se 
întorceau la casele lor şi treceau prin piaţa cea mică după 
ce-şi petrecuseră scara în oraş, auzeau strigăte în casa 
Rogron, încât ai fi zis că fratele îşi omora sora: se puteau 
recunoaşte  oribilele căscături ale unui negustor de 
mercerie care murea de urât. Aceste două mori n-aveau ce 
măcina între roţile lor ruginite, de aceea strigau aşa. 
Fratele vorbi de căsătorie, dar în disperare de cauză. Se 
simţea îmbătrânit, istovit: o soţie îl speria. Sylvie, care 
înţelesese necesitatea unei a treia persoane în casă, îşi 


aminti atunci de sărmana lor verişoară, despre care nimeni 
nu-i întrebase vreodată, căci la Provins toată lumea era 
încredinţată că doamna Lorrain şi fie-sa muriseră 
amândouă. Sylvie Rogron nu pierdea nimic, era prea 
încrâncenată fată bătrână ca să mai rătăcească ceva! 
pretinse că dăduse de scrisoarea, soţilor Lorrain spre a găsi 
prilej de a-i vorbi, cât mai firesc, despre Pierrette, fratelui 
ei, care se arată aproape fericit de posibilitatea de a avea în 
preajmă-i o fată. Sylvie trimise bătrânilor Lorrain o 
scrisoare pe jumătate comercială, pe jumătate afectuoasă, 
dând vina întârzierii cu care le răspundea pe lichidarea 
comerţului, pe mutarea şi stabilirea ei la Provins. Se arătă 
dispusă s-o primească la ea pe vară-sa, dând a înţelege că 
Pierrette avea să moştenească într-o zi o rentă de 
douăsprezece mii de livre dacă domnul Rogron nu se va 
căsători. Ar trebui să fie cineva, precum Nabucodonosor, un 
fel de fiară sălbatică şi închis într-o cuşcă din Grădina 
botanică!%', fără altă pradă decât carnea de măcelărie pe 
care i-o aduce paznicul, sau să fie un negustor retras din 
afaceri şi nemaiavând niciun practicant pe care să-l ia la 
rost, spre a-şi da seama cu câtă nerăbdare fratele şi sora o 
aşteptară pe vara lor Lorrain. Încât abia trecuseră trei zile 
de la expedierea scrisorii lor, că fratele şi sora se şi întrebau 
când le-ar putea sosi verişoara. Sylvie vedea în prefăcuta sa 
bunăvoință faţă de verişoara ei săracă un mijloc de a 
recâştiga consideraţia societăţii din Provins. Făcu o vizită 
doamnei Tiphaine, care îi rănise cu disprețul ei şi care voia 
să creeze la Provins o primă societate, ca aceea de la 
Geneva, urmărind să bată toba despre sosirea verişoarei lor 
Pierrette, fata colonelului Lorrain, să deplângă nefericirea 
ei şi să pozeze în femeie fericită că poate să scoată în lumea 
bună o moştenitoare frumoasă şi tânără. 

— Aţi descoperit-o cam târziu, îi răspunse ironic doamna 
Tiphaine, care trona pe o sofa, la gura sobei. 

Prin câteva cuvinte spuse în şoaptă în timp ce împărțea 
cărţile de joc, doamna Garceland aminti de istoria 


succesiunii bătrânului Auffray. Notarul lămuri nedreptăţile 
pe care le făcuse hangiul. 

— Unde se află biata tinerică? întrebă politicos 
preşedintele Tiphaine. 

— În Bretania, răspunse Rogron. 

— Dar Bretania e mare, remarcă domnul Lesourd, 
procurorul regal. 

— Bunicul şi bunica ei Lorrian ne-au scris. Îţi mai 
aminteşti când anume, draga mea? făcu Rogron. 

Sylvie, ocupată s-o întrebe pe doamna Garceland de 
unde-şi cumpărase stofa rochiei pe care o purta, nu bănui 
efectul pe care-l va avea răspunsul ei şi spuse: 

— Înainte de a ne vinde firma. 

— Şi i-aţi răspuns acum trei zile, domnişoară? exclamă 
notarul. 

Sylvie roşi ca para cea mai roşie a focului. 

— I-am scris la aşezământul Saint-Jacques, reluă Rogron. 

— Adevărat, există acolo un fel de azil de bătrâni, spuse 
un judecător care fusese supleant la Nantes; dar fata nu 
poate fi acolo, unde nu se primesc decât oameni care au 
trecut de şaizeci de ani. 

— E acolo împreună cu bunică-sa Lorrain, spuse Rogron. 

— Avea ceva avere, cei opt mii de franci pe care tatăl... 
ba nu, voiam să spun bunicul domniei-voastre i-i lăsase, 
spuse notarul care se prefăcuse că se înşală. 

— Ah! exclamă Rogron cu un aer stupid, fără a înţelege 
Ironia. 

—  Vasăzică nu cunoaşteţi nici averea, nici situaţia 
verişoarei dumneavoastră primare? întrebă preşedintele. 

— Dacă domnul le-ar fi cunoscut, n-ar fi lăsat-o într-o 
casă care nu e decât un spital acceptabil, spuse cu 
severitate judecătorul. Acum îmi amintesc că am asistat, la 
Nantes, la vânzarea, prin expropiere, a unui imobil 
aparţinând domnului şi doamnei Lorrain, iar domnişoara 
Lorrain îşi pierduse creanţa, eu fiind pe-atunci comisar al 
Ordinului. 


Notarul vorbi de colonelul Lorrain care, dacă ar trăi, ar fi 
foarte mirat să-şi afle fiica într-un aşezământ ca Saint- 
Jacques. Atunci Rogronii se retraseră spunându-şi că 
oamenii sunt foarte răi. Sylvie îşi dădu seama că noutatea ei 
nu avusese succes: era condamnată în judecata tuturor, pe 
viitor i se interzicea să mai aibă relaţii cu înalta societate 
din Provins, începând din acea zi, Rogronii nu-şi mai 
ascunseră ura împotriva marilor familii burgheze din 
Provins şi a aderenţilor lor. Atunci fratele îi înşiră surorii 
sale toate poveştile liberale pe care colonelul Gouraud şi 
avocatul Vinet i le tot cântaseră pe seama familiilor 
Tiphaine, Guenee, Garceland, Guepin şi Julliard. 

— la spune, Sylvie, eu nu pricep de ce doamna Tiphaine 
se leapădă de prăvălia de pe strada Saint-Denis, că doar de- 
acolo s-a pricopsit. Doamna Roguin, mama ei, era vara 
soţilor Guillaume de la „Motanul-cu-mingea”, care şi-au 
cedat firma lui Joseph Lebas, ginerele lor. Tatăl ei este 
notarul acela, Roguin, care a dat faliment în 1819 şi a 
ruinat firma Birotteau. Aşa că averea doamnei Tiphaine s-a 
făcut din bunuri furate, că doar ce alta este o nevastă de 
notar care se retrage cu îndemânare din afaceri şi-şi lasă 
bărbatul să dea faliment fraudulos? Frumoasă treabă! A! 
înţeleg: şi-a măritat fiica la Provins, graţie relaţiilor ci cu 
bancherul du Tillet?1%: Şi ăştia fac pe nobilii; dar... În 
sfârşit, aşa-i înalta societate. 


În ziua când Denis Rogron şi soră-sa Sylvie începură să 
tune şi să fulgere împotriva clicii, ei deveniră, fără să o 
bănuiască, nişte personalităţi şi fură pe cale să-şi creeze o 
societate: salonul lor avea să devină un centru de interese 
pentru cei ce căutau un teatru. Aici, fostul negustor de 
mercerie luă proporţii istorice şi politice, căci dădu, tot fără 
să bănuiască, energie şi unitate elementelor până atunci 
nehotărâte ale partidei liberale din Provins. Şi iată cum. 
Debutul lui Rogron nu scăpase atenţiei colonelului Gouraud 
şi avocatului Vinet, pe care izolarea şi ideile lor comune îi 


apropiaseră. Aceşti doi bărbaţi profesau acelaşi patriotism 
pentru aceleaşi raţiuni: voiau să devină nişte personalităţi. 
Erau dispuşi să devină conducători, dar nu aveau soldaţi. 
Liberalii din Provins erau: un ostaş bătrân care acum 
vindea limonadă; un hangiu; domnul Cournant, notarul, 
concurentul domnului Autfray; medicul Neraud, opozantul 
domnului Martener; câţiva inşi independenţi, fermieri 
răspândiţi în arondisment şi achizitori de bunuri naţionale. 
Colonelul şi avocatul, fericiţi că au atras de partea lor un 
imbecil a cărui avere putea să le sprijine manevrele, care 
contribuia la subscripţiile lor, care, în unele cazuri, ar lua 
iniţiative şi a cărui casă ar servi de Primărie partidei, se 
folosiră de duşmănia Rogronilor împotriva aristocraților din 
oraş. Colonelul, avocatul şi Rogron aveau o uşoară legătură 
între ei datorită abonamentului lor comun la Le 
Constitutionnel, încât nu i-ar fi venit prea greu colonelului 
Gouraud să faci din fostul negustor de mercerie un liberal, 
deşi Rogron era atât de ignorant într-ale politicii încât 
habar n-avea de faptele de arme ale sergentului 
Mercieri1%:; credea că e un negustor de-al lui. Apropiata 
sosire a Pierrettei grăbi manifestarea intenţiilor hrăpăreţe 
inspirate de ignoranţa şi tembelismul celor doi celibatari. 
Văzând că Sylvie nu mai are nicio şansă de a intra în cercul 
Tiphaine, colonelul nutri un gând ascuns. Bătrânii ostaşi au 
văzut atât de multe orori în atât de multe ţări, atât de multe 
leşuri goale şi desfigurate pe atât de multe câmpuri de 
luptă, încât nicio sintonie nu-i mai poate speria, iar Gouraud 
îşi pusese ochii pe averea fetei bătrâne. Acest colonel, 
bărbat scund şi îndesat, purta cercei enormi în urechile sale 
împodobite cu enorme smocuri de păr. Favoriţii, rari şi 
cărunţi, se numeau în 1799 cotletei101:. Chipul lui, mare, 
blând şi rumen, era cam tăbăcit ca al tuturor veteranilor 
scăpaţi teferi de la Berezina. Pântecele, mare şi ieşit 
înainte, descria în partea sa inferioară acel unghi drept 
caracteristic foştilor ofiţeri de cavalerie. Gouraud 
comandase regimentul doi de husari. Mustăţile cenuşii 


ascundeau o enormă gură mucalită, dacă ne e permis să 
folosim vorba asta cazonă, singura care ar putea denumi 
acel hău: nu mâncase, ci devorase! O lovitură de sabie îi 
ciuntise nasul. Din acea pricină vocea îi devenise stinsă şi 
fonfăită, ca aceea care se atribuie călugărilor capucini. Avea 
mâini mici, scurte şi late, despre care femeile obişnuiesc să 
spună: „Ai mâinile unui straşnic pezevenghi”. Picioarele-i 
păreau slăbănoage sub trunchi. În trupul lui, grosolan dar 
agil, se agita o minte subtilă, cea mai completă experienţă a 
vieţii, ascunsă sub aparenta nepăsare a ostaşilor şi un 
dispreţ total faţă de convențiile sociale. Colonelul Gouraud 
poseda crucea de ofiţer al Legiunii de onoare şi o pensie de 
două mii patru sute de franci, în total, un venit de o mie de 
scuzi. 

Avocatul, lung şi slab, avea, în loc de orice talent, opiniile 
sale liberale, iar în loc de orice alt venit, beneficiul, destul 
de modest, al cabinetului său. La Provins, avocaţii 
însărcinaţi cu procedura îşi pledează ei înşişi cauzele/1%t. 
De altfel, din pricina opiniilor maestrului Vinet, tribunalul 
nu-l asculta cu prea multă bunăvoință. Încât până şi 
fermierii cei mai liberali, dacă aveau vreun proces, preferau 
să se adreseze nu avocatului Vinet, ci unui avocat cu 
procedura care se bucura de încrederea tribunalului. 
Bărbatul acesta, aşa se vorbea, ademenise o fată cu stare 
din regiunea Coulommiers, şi-i silise pe părinţii ei să i-o dea 
în căsătorie. Soţia lui, născută Chargeboeuf'1+*, aparţinea 
unei vechi familii nobile din Brie, al cărei nume se trage de 
pe urma faptelor de arme ale unui dregător în campania 
sfântului Ludovic în Egipti1%4:. Îşi atrăsese dizgraţia tatălui 
şi a mamei ei, care se înţeleseseră, cu ştirea lui Vinet, să-şi 
lase toată averea fiului lor dintâi, desigur cu obligaţia 
acestuia de a vărsa o parte copiilor surorii sale. Astfel, 
primul plan ambițios al acestui bărbat dăduse greş. Nu 
trecu mult timp şi, ameninţat de mizerie şi ruşinat că nu-i 
poate oferi soţiei sale aparenţe avantajoase, avocatul se 
străduise, dar zadarnic, să obţină o funcţie în Procuratură; 


însă ramura bogată a familiei Chargeboeuf refuză să-l 
sprijine. Ca oameni cu principii morale, acei regalişti 
dezaprobau o căsătorie silită; de altminteri, pretinsa lor 
rudă se numea Vinet: cum ar fi putut ei proteja un om de 
rând? Deci, avocatul fu refuzat, pe rând, ori de câte ori 
încerca să se folosească de soţia sa pe lângă rudele ei. 
Doamna Vinet nu găsise înţelegere decât la o membră a 
familiei Chargeboeuf, o sărmană văduvă împovărată cu o 
fiică, trăind amândouă la Troyes. Încât, într-o zi, Vinet îşi 
aduse aminte de primirea pe care această Chargeboeuf o 
făcuse soţiei sale. Respins de toată lumea, plin de ură 
împotriva familiei soţiei, împotriva guvernului care-i 
refuzase o slujbă, împotriva înaltei societăţi din Provins care 
nu voia să-l accepte, Vinet se împăcase cu sărăcia. Deveni 
tot mai înăcrit, tot mai înverşunat în ură. Trecuse de partea 
liberalilor, înțelegând că soarta sa puţea depinde de 
triumful Opoziţiei şi îşi ducea zilele într-o căsuţă din oraşul 
de sus, de unde soţia sa rar ieşea. Acea tânără, menită unui 
destin mai bun, era absolut singură în gospodăria ei, cu un 
copil. Există nefericiri cu nobleţe acceptate şi cu seninătate 
îndurate; dar Vinet, ros de ambiţii, simțindu-se şi vinovat 
faţă de o tânără sedusă, ascundea o furie întunecată: 
conştiinţa lui deveni mai labilă şi, pentru a ajunge, acceptă 
orice mijloace. Chipul lui tânăr i se schimonosi. La tribunal, 
unii se speriau la vederea figurii sale ca de viperă, cu capul 
teşit, a obrazului răvăşit, a buzelor subţiri, a privirii 
iscoditoare dindărătul ochelarilor, ascultându-i glasul slab, 
dar strident, persistent, care le călca pe nervi. lenul 
pământiu, cu pete bolnăvicioase, pe-alocuri galbene şi verzi, 
trăda ambiţiile-i ascunse, neîncetatele-i decepţii şi mizeria-i 
tăinuită. Ştia să argumenteze, să vorbească; nu-i lipseau 
nici ironia, nici imaginaţia; era cultivat, era viclean. Deprins 
să le vadă toate prin prisma dorinţei de a parveni, ar fi 
putut deveni politician. Un om care nu se dă înapoi de la 
nimic, cu condiţia ca totul să fie legal, e foarte puternic: 
puterea lui Vinet de-aici venea. Acest viitor atlet al 


dezbaterilor parlamentare, unul dintre bărbaţii ce aveau să 
proclame regalitatea casei de Orleansi1%:, avu o oribilă 
influenţă asupra destinului Pierrettei. Deocamdată, plănuia 
să-şi făurească o armă scoțând un ziar la Provins. După ce-i 
studiase multă vreme, cu sprijinul colonelului, pe cei doi 
celibatari, avocatul ajunse la încheierea că se poate bizui pe 
Rogron. De data asta conta pe amfitrionul său, iar mizeria 
sa urma să înceteze după şapte ani nefericiţi, când deseori 
nu avusese nici pâine pe masă. În clipa când Gouraud îl 
anunţă pe Vinet, în piaţetă, că Rogronii rupseseră cu 
aristocrația burgheză şi ministerială din oraşul de sus, 
avocatul îl împunsese semnificativ cu cotul în coaste. 

— O soţie sau altă, frumoasă sau urâtă, totuna vă este, 
zise; ar trebui să vă căsătoriţi cu domnişoara Rogron, în 
care caz, am puţea pune ceva la cale aici... 

— M-am gândit şi eu, dar ăştia vor s-o aducă la ei pe fiica 
bietului colonel Lorrain, moştenitoarea lor, spuse colonelul. 

— Veţi face cele necesare spre a obţine, prin testament, 
averea lor. A! veţi avea o casă bine înzestrată. 

— De altminteri, fata cu pricina, ei! o s-o vedem şi noi, 
continuă colonelul pe un ton zeflemist şi profund nelegiuit 
care-i arăta unui individ de ţeapa lui Vinet cât de puţin 
preţuia o fetiţă în ochii acestui soldăţoi. 


De când bunicii ei intraseră în acel soi de azil unde-şi 
sfârşeau trista lor viaţă, Pierrette, tânără şi mândră, 
suferea atât de îngrozitor că trăia din mila altora, încât se 
arătă fericită să ştie că are rude înstărite. Aflând de 
plecarea ei, Brigaut, fiul maiorului, prietenul ei din 
copilărie, devenit calfă de tâmplar la Nantes, veni să-i ofere 
banii de trebuinţă spre a călători cu diligenţa, şaizeci de 
franci, toată comoara bacşişurilor adunate din truda sa de 
ucenic, sumă pe care Pierette o acceptase cu sublima 
nepăsare a adevăratelor prietenii şi care arată că, într-un 
caz asemănător, s-ar fi simţit ofensată dacă i s-ar fi 
mulţumit. Brigaut alergase în toate duminicile la azilul 


Saint-Jacques să se joace cu Pierrette şi s-o aline. Energicul 
lucrător îşi şi încheiase delicioasa ucenicie a ocrotirii totale 
şi devotate pe care o datorăm fiinţei involuntar alese de 
dragostea noastră. Până acum, nu o dală Pierrette şi 
Brigaut, duminicile, aşezaţi într-un colţişor al grădinii, 
brodaseră pe vălul viitorului planurile lor copilăreşti: 
ucenicul tâmplar, călare pe rindea, avea să colinde lumea, 
să strângă avere pentru Pierrette, care îl aştepta. Către 
luna octombrie a anului 1824, când fata încă nu împlinise 
doisprezece ani, cei doi bătrâni şi tânărul lucrător o 
încredinţară, cu nespusă durere în inimi, conductorului 
diligenţei care făcea cursa Nantes—Paris, cu rugămintea 
ca, la Paris, s-o urce în diligenţa de Provins şi să-i poarte de 
grijă. Sărmanul Brigaut! alergase ca un câine după 
diligentă, urmărind-o din ochi pe draga lui Pierrette atâta 
cât îi fusese cu putinţă. Cu toate semnele pe care i le făcea 
micuța bretonă, alergă cam o leghe în afara oraşului; când 
se simţi istovit, ochii lui, înecaţi în lacrimi, aruncară o ultimă 
privire spre Pierrette, care izbucni în plâns după ce elo 
pierdu din vedere. Pierrette scoase capul pe portieră şi-şi 
revăzu prietenul, pironit locului, privind cum se depărtează 
greoaia trăsură. Bătrânii Lorrain, ca şi Brigaut, erau atât de 
neştiutori într-ale vieţii încât Pierrette ajunsese la Paris fără 
o centimă în buzunar. Surugiul, căruia copila îi vorbise de 
rudele ei bogate, îi plăti hotelul la Paris, iar cheltuiala îi fu 
achitată de surugiul diligenţei de Troyes, căruia i-o 
încredinţă pe Pierrette spre a o conduce la familia ei, care 
avea să-i plătească datoria, întocmai ca la transportul 
lăzilor cu mărfuri. Patru zile după ce plecase din Nantes, pe 
la ceasurile nouă, într-o zi de luni, un conductor în vârstă şi 
îndesat de la Mesageriile regale o luă de mână pe Pierrette 
şi, în timp ce se descărcau, pe Strada-Mare, mărfurile şi 
coborau călătorii cu destinaţia Provins, o conduse, ea 
neavând alt bagaj decât două rochii, două perechi de 
ciorapi două cămăşi, la domnişoara Rogron, a cărei adresă 
îi fusese dată de directorul biroului. 


— Bună ziua, domnişoară, bună ziua la toată lumea, 
spuse însoţitorul diligenţei, iaca vă adusei o verişoară de-a 
dumneavoastră, iat-o: este, zău aşa, drăguță foc. Aveţi de 
plată patruzeci şi şapte de franci. Că fata nici bagaje nu 
prea are, aşa că semnaţi-mi dumneavoastră de primire. 

Domnişoara Sylvie şi fratele ei dădură glas bucuriei, dar 
şi tulburării lor. 

— Mă iertaţi, spuse surugiul, trăsura mea aşteaptă, 
semnaţi-mi foaia, daţi-mi patruzeci şi şapte de franci şi 
şaizeci de centime... şi cât veţi mai binevoi pentru 
conductorul diligenţei din Nantes şi pentru mine, că am 
purtat de grijă fetei ca de copilul nostru. l-am plătit eu din 
buzunar şi dormitul, şi mâncarea, şi locul în diligenţă până 
la Provins şi câte alte mărunţişuri. 

— Patruzeci şi şapte de franci şi şaizeci de centime!... 
exclamă Sylvie. 

— Că doar n-o să vă tocmiţi acuma! strigă omul cu 
diligenţa. 

— Da' factura? întrebă Rogron. 

— Factura? iată foaia. 

— Nu mai întreba atâta şi plăteşte odată! spuse Sylvie 
fratelui său, vezi bine că trebuie să plătim. 

Rogron se duse să caute patruzeci şi şapte de franci şi 
şaizeci de centime. 

— Da' nimic pentru noi, pentru tovarăşul meu şi pentru 
mine? întrebă omul cu diligenta. 

Din adâncurile străvechii sale sacoşe de catifea, pline de 
chei, Sylvie scoase doi franci. 

— Mulţumesc, păstraţi-i, spuse conductorul. Să zicem mai 
bine că i-am purtat de grijă fetei de dragul ei. Omul îşi luă 
foaia şi ieşi zicând slujnicei: - Ce mai circ în casa asta! 
Credeam că numai în Egipt se întâlnesc crocodili de-alde 
ăştia! 

— Ce bădăran, spuse Sylvie, care-i auzise spusa. 

— Drace! doar au avut grijă de fată, îi răspunse Adele, 
punându-şi mâinile în şolduri. 


— Parcă ce treabă mai avem noi cu el, spuse Rotrron, 
— Da' fetei unde-i facem culcuş? întrebă slujnica. 


Astfel decurse sosirea şi primirea Pierrettei Lorrain la 
vărul şi la vară-sa care o priveau năuci, cărora le fu predată 
ca un pachet, fără nicio tranziţie între jalnica odaie în care 
trăise la Saint-Jacques în preajma bunicilor şi sufrageria 
verilor ei, care-i părea a fi aceea a unui palat. Rămăsese 
uluită şi ruşinată. Oricine altcineva decât aceşti foşti 
negustori de mărunţişuri ar fi găsit că mica bretonă este 
adorabilă în fusta ei ieftină de stambă bleu, cu şorţul de 
percal roz, cu saboţii ei, ciorapii albaştri, basmaua albă, cu 
mâinile roşii vârâte în mitene de lână roşie tricotată, cu linii 
albe, pe care i le cumpărase surugiul. În adevăr! boneţica 
bretonă, spălată la Paris (se boţise în diligenţa care o 
adusese de la Nantes) părea a fi o aureolă în jurul chipului 
ei vesel. Boneta ei naţională, de batist fin, garnisită cu 
dantelă scrobită şi plisată, cu mari cute călcate, ar merita o 
descriere, atât era de cochetă şi de simplă. Lumina pe care 
o cern pânza şi dantela aruncă o penumbră, un clarobscur 
blând pe obraji; le dă o graţie feciorelnică pe care pictorii o 
caută pe paletele lor şi pe care Leopold Roberti1%: s-a 
priceput s-o găsească spre a înfăţişa chipul rafaelic al femeii 
care ţine în braţe un prunc, în tabloul „Secerătorii”. În 
acest cadru festonat de lumină, strălucea un chip alb- 
trandafiriu, nevinovat, însufleţit de sănătatea cea mai 
deplină. Căldura odăii îi aduse în obraji sângele care îi 
rumeni cele două urechiuşe, buzele, vârful năsucului atât 
de fin şi care, prin contrast, scoase mai mult la iveală 
prospeţimea şi albul tenului. 

— Ei, nu ai să ne spui nimica? întrebă Sylvie. Eu sunt 
vară-ta Rogron, iar el e văru-tău. 

— Vrei să mănânci ceva? o întrebă Rogron. 

— Când ai plecat din Nantes? întrebă Sylvie. 

— Parc-ar fi mută, spuse Rogron. 


— Biata de ea, nu-i defel înţolită, strigă Adele cea 
grăsană, desfăcând legăturica făcută dintr-o batistă a 
bătrânului Lorrain. 

— Haide, sărută-l pe văru-tău, o îndemnă Sylvie. 

Pierrette îl sărută pe Rogron. 

— Acuma sărut-o pe vară-ta, spuse Rogron. 

Pierrette o sărută pe Sylvie. 

— E năucită de drum, sărăcuţa, poate că i-o fi somn, 
spuse Adele. 

Dintr-odată, Pierrette simţi pentru cele două rubedenii 
ale sale o repulsie de neînvins, sentiment pe care nimeni 
până atunci nu i-l trezise, Sylvie şi slujnica ei o conduseră la 
culcare pe mica bretonă în odaia de la etajul al doilea, unde 
Brigaut avea să zărească perdeluţa de stambă albă. Se 
aflau acolo un pat de spital cu spătarul vopsit în bleu, de 
care atârna o perdea de stambă, un scrin din lemn de nuc 
fără placă de marmură, o măsuţă tot de nuc, oglindă, o 
noptieră grosolană fără uşiţă şi trei scaune ca vai de ele. 
Pereţii, mansardaţi în partea dinspre faţadă, erau tapetaţi 
cu hârtie ordinară bleu presăra la cu flori negre. Pardoseala 
de lespezi colorate şi frecate îţi îngheţa picioarele. Singurul 
covor era un preş mic şi mizerabil, făcut din petice şi aşezat 
lângă pat. Şemineul, de marmură ordinară, era împodobit 
cu o oglindă, două sfeşnice de aramă daurită, o cupă de 
alabastru de proastă calitate din care beau doi porumbei 
care serveau drept toarte şi pe care Sylvie o ţinuse în odaia 
ei de la Paris. 

— Îţi place aici, draga mea? o întrebă verişoara. 

— O! e foarte frumos, răspunse copila, cu glasul el 
argintiu. 

— Nu-i mofturoasă, murmură trupeşa ţărancă din Brie. 
Da' n-ar trebui să-i încălzim patul? întrebă tot ea. 

— Da, răspunse Sylvie, poate că aşternutul e cam jilav. 

Adele aduse o scufie a ei şi vasul cu jeratic pentru 
încălzirea palului, iar Pierrette, care până atunci dormise 
numai în aşternut de pânză aspră bretonă rămase 


surprinsă de fineţea şi delicateţea lenjurilor de bumbac. 
După ce fata fu instalată şi culcată, Adele, coborând, nu se 
putu stăpâni să nu exclame: 

— Tot bagajul ei nu face nici trei franci, domnişoară. 

De când adoptase sistemul ei economic, Sylvie ceruse 
slujnicei să locuiască în sufragerie, ca să nu ardă decât o 
singură lumină şi un singur foc. Numai când veneau 
colonelul Gouraud şi Vinei, Adele se retrăgea în bucătărie. 
Sosirea Pierrettei însufleţise tot restul serii. 

— Chiar mâine va trebui să-i facem un trusou, spuse 
Sylvie, că n-are nici de unele. 

— N-are decât saboţii din picioare şi care cântăresc o 
livră, spuse Adele. 

— Aşa poartă lumea prin părţile alea, zise Rogron. 

— Şi cum se mai uita la odaia ei, deşi nu-i îndeajuns de 
frumoasă pentru o verişoară a dumneavoastră, domnişoară! 

— E bună, taci din gură, zise Sylvie, vezi doar că-i 
încântată. 

— Doamne, şi ce cămăşi! cred că-i zgârie pielea; nu-s 
bune de nimica, spuse Adele, desfăcând legăturica 
Pierretitei. 

Seara, stăpânul, stăpâna şi slujnica zăboviră până la 
orele zece spre a hotări ce fel de stambă şi la ce preţe 
necesară pentru cămăşi, câte perechi de ciorapi, ce fel de 
material şi pentru câte jupoane, spre a calcula preţul 
garderobei Pierrettei. 

— Nu vei ieşi la socoteală cu mai puţin de trei sute de 
franci, spuse Rogron soru-sii, care reţinea preţul fiecărui 
articol şi le aduna pe ţoale în gând, după o veche 
deprindere a sa. 

— Trei sute de franci? exclamă Sylvie. 

— Da, trei sute! ia socoteşte şi tu. 

Fratele şi sora luară socotelile de la capăt şi ajunseră tot 
la suma de trei sute, fără mâna de lucru. 

— Trei sute de franci, aşa dintr-un foc! spuse Sylvie, 
ducându-se la culcare cu gândul îndeajuns de ingenios 


exprimat prin această expresie. 

Pierrette era o copilă zămislită din dragoste şi pe care 
dragostea o dăruise cu tandreţe, cu sentimente adânci, cu 
voioşie, cu înălţime morală şi devotament; nimic nu-i 
denaturase, nici nu-i împietrise inima-i de o gingăşie 
aproape sălbatică, dar primirea pe care i-o făcuseră cele 
două rubedenii o impresionase dureros. Pentru ea, Bretania 
însemnase nu numai multă mizerie, ci şi multă dragoste. Iar 
bătrânii Lorrain se dovediseră a fi nu numai negustorii cei 
mai nepricepuţi, ci şi oamenii cei mai iubitori, cei mai 
sinceri, mai blânzi din lume, ca toţi cei dezinteresaţi. La Pen 
Hoel, nepoţica lor nu primise altă educaţie decât cea a 
naturii. Pierrette se plimba în toată voia cu barca pe 
eleştee, colinda prin comună şi peste plaiurile ei însoţită de 
Jacques  Brigaut, camaradul ei, întocmai ca Paul şi 
Virginie1%:. Iubiţi, răsfăţaţi de toată lumea, liberi ca 
păsările cerului, aveau parte de toate bucuriile copilăriei: 
verile, priveau la cei care pescuiau, prindeau fluturi, 
culegeau flori şi grădinăreau; iernile, se dădeau pe gheaţă, 
făceau palate şi oameni de zăpadă sau se băteau cu bulgari. 
Întotdeauna bineveniţi, pretutindeni întâmpinau numai 
zâmbete. Când veni vremea să fie daţi la şcoală, începură 
dezastrele. Rămas fără mijloace după moartea tatălui său, 
Jacques fu dat de rudele sale ca ucenic la un tâmplar, unde 
fu hrănit de milă, aşa cum, mai târziu, avea să fie şi 
Pierrette la Saint-Jacques. Dar până şi în acel aşezământ 
particular, drăgălaşa Pierrette fusese îngrijită cu dragoste, 
răsfăţată şi ocrotită de toată lumea. Micuța, deprinsă cu 
atâta dragoste, nu întâmpinase, la aceste rude atât de 
dorite, la aceste rude atât de bogate, atmosfera, cuvintele, 
privirile, atitudinea pe care toată lumea, până şi străinii şi 
surugiii diligenţelor i-o arătaseră. Încât acum, la foarte 
marea ei surprindere, se adăugase şi schimbarea 
atmosferei morale în care nimerise. Inima se răceşte sau se 
încălzeşte pe neaşteptate, ca şi trupul. Fără a-şi da seama 
de ce, bietei copile îi venea, să plângă: se simţi istovită şi 


adormi. Deprinsă să se trezească în zori, ca toţi copiii 
crescuţi la ţară, Pierrette se trezi a doua zi cu două ceasuri 
mai devreme decât bucătăreasa. Se îmbrăcă, umblă încoace 
şi încolo prin odaia aşezată deasupra celei a verişoarei sale, 
se uită la piaţetă, dădu să se coboare şi rămase uimită de 
frumuseţea scării; o cercetă cu atenţie în toate detaliile, 
aplicele, alămurile, ornamentele, zugrăveala şi aşa mai 
departe. Apoi se cobori dar nu izbuti să deschidă uşa ce da 
spre grădină, se urcă din nou, se cobori iarăşi după ce 
Adele se trezise şi sări în grădină; puse stăpânire pe ea, 
alergă până la malul gârlei, rămase cu gura căscată la 
vederea chioşcului, intră în chioşc; avu ce vedea şi de ce se 
mira de ceea ce vedea, până se trezi şi vară-sa Sylvie. La 
micul dejun, vară-sa îi spuse: 

— Tu erai, puicuţo, de tropăiai pe scări dis-de-dimineaţă 
şi făceai atâta zgomot? M-ai trezit de-a binelea şi n-a fost 
chip să mai aţipesc. Cată să fii liniştită, cuminte şi să te joci 
fără să faci gălăgie. Văru-tău nu suferă zgomotul. 

— Trebuie să-ţi îngrijeşti şi încălţămintea, interveni 
Rogron. Ai păşit în chioşc cu saboţii plini de noroi şi ai lăsat 
urme pe parchet. Verişoara ta ţine mult la curăţenie. O fată 
ca tine, mare, trebuie să fie curată. În Bretania nu erai 
curată? Adevărat, când mă duceam acolo să cumpăr aţă, 
mi-era mai mare mila când îi vedeam pe sălbaticii ăia! Da' 
ştiu că are poftă de mâncare, spuse Rogron privind-o pe 
soră-sa, s-ar zice că-i nemâncată de trei zile. 

Astfel, din prima clipă, Pierrette fu rănită de observaţiile 
verişoarei şi ale vărului ei, rănită fără a-şi da seama de ce. 
Firea ei dreaptă şi sinceră, până atunci lăsată de capul ei, 
nu ştia să judece. În nestare să descopere păcatele verilor 
ei, Pierrette avea să se lămurească treptat prin suferinţă. 
După masa de prânz, vara şi vărul ei, fericiţi că o văd pe 
Pierrette atât de mulţumită şi grăbiţi să nu piardă prilejul, îi 
arătară frumosul lor salon pentru a o învăţa să-i respecte 
luxul. Din pricina singurătăţii lor şi îmboldiţi de trebuinţa 
morală de a se interesa de ceva anume, celibatarii ajung să 


înlocuiască sentimentele naturale cu sentimente factice, 
ajung să iubească pisici, câini, canari, pe slujnica sau pe 
duhovnicul lor. Astfel, Rogron şi Sylvie ajunseseră să-şi 
iubească din cale-afară mobilierul şi casa, pentru care 
cheltuiseră atât de mult. Dimineaţa, văzând că Adele nu 
prea ştie să curețe mobila, Sylvie o ajutase să o şteargă de 
praf încât să arate ca nouă. Curând, această muncă deveni 
pentru ea o adevărată ocupaţie. Încât mobilele, departe de 
a-şi pierde preţul, nu avură decât de câştigat! Să te serveşti 
de ele fără a le uza, fără a le păta, fără a le zgâria lemnul, 
fără a le întuneca lustrul, iată problema. Ocupaţia aceasta 
devenise curând o adevărată manie de fată bătrână. Sylvie 
păstra într-un dulap cârpe de lână, ceară, lacuri, perii şi 
învăţă să le mânuiască la fel de bine ca un ebenist; avea 
pămătufuri de pene mari şi cârpe pentru a da lustru; pe 
scurt, freca fără teama de a se vătăma, era doar atât de 
voinică! Privirea ochilor săi albaştri, rece şi inflexibilă ca 
oţelul, pătrundea în orice clipă pe sub mobile; iată de ce 
mai lesne aţi fi descoperit în inima ei o coardă simţitoare 
decât un ghemotoc de lânică'1%: sub o berjeră. 

După cele ce se spuseseră la doamna Tiphaine, Sylviei îi 
fu cu neputinţă să dea îndărăt în faţa celor trei sute de 
franci. Drept pentru care, în prima săptămână, Sylvie fu tot 
timpul ocupată, iar Pierrette nici nu simţi cum trece timpul 
tot comandându-şi rochii şi probându-le, croind cămăşi şi 
jupoane pe care le coseau lucrătoare tocmite cu ziua. 
Pierrette nu ştia să coasă. 

— Frumos a mai fost crescută! spuse Rogron. Vasăzică, 
nu ştii să faci nimic, puişor? 

Pierrette, care nu ştia decât să iubească, în loc de orice 
răspuns, făcu un gest drăguţ de fetiţă. 

— Şi cum îţi treceai vremea în Bretania? o întrebă 
Rogron. 

— Mă jucam, răspunse ea naiv. loţi se jucau cu mine. 
Bunica şi bunicul, fiecare îmi spunea poveşti. A! mă iubeau 
mult. 


— Aşa! răspundea Rogron. Vasăzică, ardeai lampa ziua 
namiaza marei1%... 

Pierrette, neînţelegând vorba asta de duh care circula pe 
strada Saint-Denis, făcu ochii mari. 

— E proastă ca o cizmă, spuse Sylvie domnişoarei Borain, 
cea mai îndemânatică lucrătoare din Provins. 

— E atât de tinerică! spuse lucrătoarea privind-o pe 
Pierrette, care, cu un aer şiret, îşi îndreptase botişorul spre 
ea. 

Pierrettei îi plăceau mai mult lucrătoarele decât cele 
două rubedenii ale ei; se dichisea pentru ele, le privea cum 
lucrează, le spunea cuvinte frumoase, flori ale copilăriei, pe 
care Rogron şi Sylvie începuseră să le înăbuşe prin teamă, 
căci lor le plăcea să cultive la subordonați o sănătoasă 
teroare. Lucrătoarele erau încântate de Pierrette. Cu toate 
astea, trusoul nu se întregea fără unele teribile reflecţii. 

— Fetiţa asta o să ne coste fi ochii din cap! îi spunea 
Sylvie fratelui ei. 

— Ţine-te dreaptă, fetiţo! Ce dracu' doar e pentru tine, 
nu pentru mine, îi spunea ea Pierrettei când făcea câte o 
probă. 

— Las-o să lucreze pe domnişoara Borain, că doar nu tu îi 
plăteşti ziua! îi spunea, văzând-o că o întreabă ceva pe 
maestra lenjereasă. 

— Domnişoară, întreba domnişoara Borain, doriţi să 
lucrez asta cu tighel? 

— Da, şi solid, că doar n-am de gând să-i fac mâine alt 
trusou. 

Verişoara avu soarta casei. Pierrette trebui să fie 
îmbrăcată la fel de bine ca şi fetiţa doamnei Garceland. Avu 
parte de pantofi la modă, din piele de culoarea bronzului, 
de care purta şi mica Tiphaine. Avu ciorapi de bumbac 
foarte fini, un corset făcut de cea mai bună lucrătoare, o 
rochie de rips bleu, o pelerină frumoasă căptuşită cu tafta 
albă, numai spre a nu fi mai prejos decât fetiţa doamnei 
Julliard tânăra. Lenjeria de corp era în armonie cu 


îmbrăcămintea, atât de mult se temea Sylvie de 
investigaţiile şi de privirile iscoditoare ale mamelor cu fete. 
Pierrette avu deci frumoase căâmăşi de madipolon. 
Domnişoara Borain spunea că fetele doamnei subprefect 
purtau pantalonaşi de percal brodaţi şi garnisiţi, pe scurt, 
după ultima modă. Şi Pierrette avu pantalonaşi cu manşete. 
Se comandă pentru ea o splendidă mantie cu glugă, de 
catifea bleu, căptuşită cu al laz alb, întocmai ca aceea a 
fetei Martener. Astfel, Pierrette deveni fetiţa cea mai 
delicioasă din întregul oraş. Duminicile, la biserică, după 
slujbă, toate cucoanele o sărutau. Doamnele Tiphaine, 
Garceland, Galardon, Auffray, Lesourd, Martener, Guepin, 
Julliard se înnebuneau după încântătoarea bretonă. Această 
năvală de atenţii flată amorul-propriu al bătrânei Sylvie 
care, în binefacerile ei, nu atât pe Pierrette o avea în 
vedere, cât satisfacerea vanităţii proprii. Cu toate astea, era 
firesc ca, până la urmă, Sylvie să se simtă jignită de 
succesele verişoarei ei, şi iată cum s-au petrecut lucrurile: 
Pierrette primise o invitaţie; şi, ca şi în alte dăţi, pentru a-şi 
arăta superioritatea asupra acelor doamne, Sylvie îşi dădu 
consimţământul. Ele trimiseră după Pierrette, care 
participă la jocuri, luă masa eu fetiţele lor. Pierrette reuşi 
infinit mai bine decât Rogronii. Domnişoara Sylvie se 
bosumflă văzând că Pierrette este invitată la alţii fără ca 
acei alţii să vină vreodată spre a o căuta pe Pierrette. Naiva 
copilă nu făcea niciodată un secret din plăcerile pe care le 
gusta la doamnele 'Tiphaine, Martener, Galardon, Julliard, 
Lesourd, Auffray, Garceland, ale căror atenţii contrastau 
ciudat cu cicălelile verişoarei şi ale vărului ei. O mamă ar fi 
fost cât se poate de încântată de fericirea copilului ei, dar 
alde Rogron o luaseră la ei pe Pierrette pentru folosul lor şi 
nu pentru ea: sentimentele lor, departe de a fi părinteşti, 
erau viciate de egoism şi de un fel de exploatare 
negustorească. 

Frumosul trusou, frumoasele rochii de duminică şi rochii 
de toate zilele fură, pentru Pierrette, începutul nefericirii. 


Ca toţi copiii lăsaţi să se joace în libertate şi deprinşi să 
asculte numai de inspiraţia fanteziei lor, Pierrette îşi strica 
îngrozitor de repede pantofii, papucii, rochiile şi mai ales 
pantalonaşii cu manşete. O mamă, atunci când îşi dojeneşte 
copilul, nu se gândeşte decât la el; vorba ei e dulce, îşi 
ridică glasul numai când îşi pierde răbdarea, şi când copilul 
e vinovat; dar în marea chestiune a îmbrăcămintei, banii 
celor doi veri constituiau principalul argument: de asta era 
vorba deci, nu de Pierrette. Copiii posedă flerul rasei canine 
pentru toate greşelile celor care-i conduc: ei simţ admirabil 
dacă sunt iubiţi sau numai toleraţi. Sufletele lor curate sunt 
rănite mai degrabă de nuanţe decât de contraste: un copil 
încă n-a învăţat ce e răul, dar simte când e jignit 
sentimentul frumosului pe care natura l-a sădit în el. 
Sfaturile care i se dădeau Pierrettei cu privire la ţinuta pe 
care trebuie să o aibă feţele binecrescute, la modestie şi la 
simţul economiei erau un corolar al acestei teme principale: 
Pierrette ne  ruinează!  Dojenile, care avură asupra 
Pierrettei urmări funeste, îi readuseră pe cei doi celibatari 
pe vechiul făgaş comercial pe care-l părăsiseră de când cu 
statornicirea lor la Provins şi unde firea lor avea să se 
desfăşoare şi să înflorească. Deprinşi să dicteze, să facă 
observaţii, să poruncească, să-i ia la rost energic pe băieţii 
de prăvălie, Rogron şi soră-sa tânjeau fiindcă le lipseau 
victimele. Firile meschine au nevoie de despotism pentru 
descărcarea nervilor, tot astfel precum firile generoase sunt 
însetate de egalitate pentru a-şi împlini poruncile inimii. 
Însă fiinţele limitate prosperă atât prin prigoniri cât şi prin 
binefaceri; ele pot să-şi arate puterea printr-o stăpânire fie 
crudă, fie caritabilă asupra cuiva, numai că înclină de 
partea spre care-i îmboldeşte temperamentul. Adăugaţi la 
acestea factorul interes şi veţi dezlega enigma celor mai 
multe probleme sociale. Din clipa aceea, Pierrette deveni 
câţ se poate de necesară pentru existenţa verilor ei. De 
când apăruse ea, Rogronii fuseseră foarte ocupați cu 
trusoul, apoi îi preocupă noutatea de a avea un oaspete. 


Orice lucru nou, un sentiment sau chiar o influenţă trebuie 
să ducă la anumite deprinderi. La început, Sylvie îi spunea 
Pierrettei puică, apoi renunţă la puică spre a-i spune, scurt, 
Pierrette.  Mustrările, mai întâi dulci-amare, deveniră 
aprinse şi dure. De îndată ce apucară pe calea asta, fratele 
şi sora făcură rapide progrese: acum nu se mai plictiseau! 
Nu era vorba de complotul unor fiinţe rele şi crude, ci de 
instinctul unei tiranii imbecile. Fratele şi sora îşi închipuiră 
că-i sunt de folos Pierrettei, tot astfel după cum cândva 
crezuseră că sunt de folos ucenicilor lor. Pierrette, a cărei 
simţire adevărată, nobilă, excesivă se afla la antipodul 
uscăciunii Rogronilor, avea oroare de mustrări; se simţea 
atât de adânc rănită încât îndată ochii ei frumoşi şi 
nevinovaţi se umpleau de lacrimi. Trebui să lupte îndelung 
spre a-şi înăbuşi adorabila-i vioiciune care plăcea atât de 
mult străinilor şi căreia-i dădea frâu liber în faţa mamelor 
micilor ei prietene; dar acasă, către finele primei luni, 
începuse să pară abătută, încât Rogron o întrebă dacă nu se 
simte bolnavă. La întrebarea aceasta ciudată, ea o zbughi în 
fundul grădinii spre a izbucni în plâns pe malul gârlei, unde 
lacrimile ei căzură aşa cum ea însăşi avea, într-o zi, să cadă 
în torentul vieţii. Într-o bună zi, cu toate că era grijulie, 
copila îşi agăţă frumoasa-i rochie de rips, pe când se afla la 
doamna Tiphaine, unde se dusese să se joace pe o vreme 
frumoasă. Îndată izbucni în lacrimi, prevăzând asprele 
mustrări caro o aşteptau acasă. Întrebată fiind, îi scăpară 
printre lacrimi câteva vorbe şi despre neîndurătoarea ei 
verişoara. Frumoasa doamnă Tiphaine avea rips de acelaşi 
fel şi repară ea însăşi ruptura. Domnişoara Rogron află 
festa pe care i-o jucase, după cum spunea ea, diavoliţa de 
fată. Din ziua aceea, nu mai acceptă ca Pierrette să se ducă 
la cocoanele alea. 


Viaţa cea nouă pe care Pierrette avea s-o ducă la Provins 
se poate împărţi în trei faze bine distincte. Prima, cea în 
care ea se bucurase de un fel de fericire amestecată cu 


recile mângâieri ale celor doi celibatari şi cu mustrări care 
o puneau pe jeratic, durase trei luni. Interdicţia de a se mai 
duce în vizită la micile ei prietene, sub cuvânt că e necesar 
să înceapă a învăţa tot ceea ce trebuie să ştie o fată 
binecrescută, încheiase prima fază a traiului Pierrettei la 
Provins, singura epocă în care viaţa i se păruse suportabilă. 

Vinet şi colonelul urmăriseră mişcările interioare care 
avuseseră loc în casa Rogron după sosirea Pierrettei cu 
precauţiunea unor vulpi care vor să pătrundă într-un coteţ 
de găini, şi pe care le sperie apariţia unei fiinţe străine. 
Amândoi veneau din când în când, la intervale, ca să n-o 
alarmeze pe domnişoara Sylvie, intrau în vorbă, sub diferite 
pretexte, cu Rogron şi se înstăpâneau cu o discreţie şi cu 
purtări pe care le-ar fi admirat şi marele Tartuffeito:.. 
Colonelul şi avocatul petrecură o seară în casa Rogron, în 
chiar ziua când Sylvie refuzase, în termeni foarte 
usturători, s-o mai trimită pe Pierrette la frumoasa doamnă 
Tiphaine. Aflând de acest refuz, colonelul şi avocatul se 
priviră ca unii ce cunoşteau bine oraşul. 

— Fără îndoială, a vrut să vă insulte, spuse avocatul. Pe 
Rogron l-am avertizat de mult că o să i se întâmple ceea ce 
vi s-a întâmplat. Din partea unor oameni ca ăştia, nu te poţi 
aştepta la nimic bun. 

— Ce să aşteptăm de la partida antinaţională? exclamă 
colonelul răsucindu-şi mustaţa şi întrerupându-l pe avocat. 
Dacă am fi încercat să vă depărtăm de ei, aţi fi putut crede 
că avem ceva împotriva lor, de vreme ce vă vorbim astfel. 
Dar de ce, domnişoară, dacă vă place jocul de cărţi, n-aţi 
juca mai bine boston, serile, la dumneavoastră acasă? E 
oare cu neputinţă să găsiţi alţi parteneri decât cretinii aceia 
de Julliard? Vinet şi cu mine cunoaştem bostonul şi, până la 
urmă, om găsi şi un al patrulea. Vinet poate să v-o prezinte 
pe soţia lui, care e drăguță şi, mai mult, e din familia 
Chargeboeuf. Şi nu veţi avea pretenţiile maimuţelor acelora 
din oraşul de sus, nu veţi cere toalete de ducesă unei 
onorabile gospodine pe care sărăcia familiei sale o sileşte să 


le facă toate cu mâinile ei şi care uneşte curajul leului cu 
blândeţea mielului. 

Sylvie Rogron îşi dezveli dinţii lungi şi galbeni surâzând 
colonelului, care suportă foarte bine oribilul fenomen, ba 
Chiar luă un aer admirativ. 

— Dacă vom fi numai patru, nu vom juca boston în fiece 
seară, răspunse ea. 

— Ce credeţi că poate face un bătrân veteran ca mine 
care n-are altă treabă decât să-şi mănânce pensia? Avocatul 
e liber în toate serile. De altminteri, o să aveţi oaspeţi, vă 
făgăduiesc, adăugă colonelul cu un aer misterios. 

— Ar fi de ajuns, spuse Vinet, să vă împotriviţi cu 
hotărâre ministeriabililor din Provins şi să-i înfruntaţi; veţi 
vedea atunci câţi vă vor iubi şi câtă lume va trece de partea 
dumneavoastră. Alde Tiphaine vor turba când le veţi opune 
salonul dumneavoastră. Aşa! vom râde de alţii, dacă alţii 
râd de noi. De altfel, clica nu se jenează câtuşi de puţin în 
ce vă priveşte! 

— Cum aşa? întrebă Sylvie. 

În provincie există numeroase supape pe unde bârfelile 
scapă şi ajung de la un cerc la altul. Vinet aflase toate 
clevetirile care se vânturaseră pe seama Rogronilor în 
saloanele de unde cei doi negustori de mercerie fuseseră 
definitiv ostracizaţi. Judele-supleant, arheologul 
Desfondrilles nu făcea parte din nicio grupare. Judecătorul, 
ca şi alte persoane independente, povestea toate câte le 
auzise, potrivit cu moravurile provinciale, iar Vinet trăsese 
foloase de pe urma acestor flecăreli. Răutăciosul avocat, 
ducând mai departe glumele doamnei Tiphaine, le mai şi 
învenina. Dând pe faţă înşelătoriile la care se pretaseră 
Rogron şi Sylvie, el aprinse mânia şi trezi spiritul de 
răzbunare al acestor două suflete uscate care doreau hrană 
pentru micile lor patimi. 

După câteva zile, Vinet îşi aduse soţia, o persoană 
binecrescută, sfioasă, nici urâtă, nici frumoasă, foarte 
blândă şi care-şi trăia cu intensitate nefericirea. Doamna 


Vinet era blondă, cam obosită de treburile modestei ei 
gospodării şi îmbrăcată foarte simplu. Nu putea fi femeie 
mai pe placul Sylviei. Doamna Vinet îndură aerele pe care şi 
le dădea Sylvie şi i se arătă supusă, ca femeie deprinsă a se 
supune ce era. Pe fruntea ei înaltă, pe obrajii de un roz 
bengal, în privirea liniştită şi tandră, se puteau zări urmele 
gândurilor adânci, ale observaţiilor pătrunzătoare pe care 
femeile deprinse cu suferinţa le îngroapă într-o tăcere 
deplină. Influenţa colonelului care, pentru Sylvie, părea că 
smulge graţii de curtezan asprimii lui cazone, ca şi aceea a 
abilului Vinet, o atinseră curând pe Pierrette. Ținută în casă 
sau ieşind numai însoţită de bătrâna ei vară, Pierrette, 
încântătoarea veveriţă, era în toată clipa tulburată de: „Nu 
pune mâna, Pierrette!” şi de necurmatele predici despre 
ţinuta pe care trebuia s-o aibă. Pierrette îşi umfla pieptul şi- 
şi dădea înapoi umerii; vară-sa voia s-o vadă dreaptă ca 
dânsa, care aducea cu un ostaş care prezintă arma 
colonelului; uneori o lovea uşor cu palma pe spinare ca să-şi 
îndrepte ţinuta. Fata cea liberă şi veselă din Marais se 
deprinse să-şi controleze mişcările, să se poarte ca un 
automat. 


Într-o seară, care marcă începutul perioadei a doua, 
Pierrette, pe care cei trei obişnuiţi ai casei n-o văzuseră în 
salon în tot timpul serii, veni să-şi sărute rubedeniile şi să 
spună noapte bună celorlalţi înainte de a se duce la culcare. 
Sylvie îşi întinse, cu răceală, obrazul către fermecătoarea 
copilă, ca şi când ar fi vrut să scape cât mai repede de 
sărutarea ei. Gestul i se păru Pierrettei atât de grăitor în 
cruzimea lui, încât îi dădură lacrimile. 

— Te-ai bosumflat, drăguță  Pierrette? o întrebă 
neînduratul Vinet. 

— Da' ce-ţi veni? o întrebă cu asprime Sylvie. 

— Nimic, răspunse biata copilă, îndreptându-se spre 
văru-său ca să-l sărute. 


— Nimic? continuă Sylvie. Nu plânge nimeni pentru 
NIMIC. 

— Ce s-a întâmplat, drăgălaşa mea? o întrebă doamna 
Vinet. 

— Verişoara mea cea bogată nu se poartă cu mine la fel 
de frumos ca bunica cea săracă! 

— Bunica ţi-a luat averea, spuse Sylvie, în timp ce 
verişoara ţi-o va lăsa pe a ei. 

Colonelul şi avocatul se priviră pe furiş. 

— Mai bine să fiu furată, dar şi iubită, spuse Pierrette. 

— Dacă-i aşa, o să te trimitem acolo de unde-ai venit. 

— Da' ce vină are mititica? mai întrebă doamna Vinet. 

Vinet îi aruncă neveste-si o privire cumplită, fixă şi rece, 
de bărbat care exercita o dominație absolută. Biata sclavă, 
veşnic pedepsită pentru că nu avusese singurul lucru care i 
se ceruse, avere, îşi luă din nou în mână cărţile de joc. 

— Ce vină are? strigă Sylvie ridicându-şi capul cu o 
mişcare atât de bruscă încât micsandrele galbene ale 
scufiei ei prinseră să se agite. Nu ştie ce să mai 
născocească spre a ne supăra: mi-a demontat ceasul ca să-i 
vadă mecanismul, a atins rotiţa şi i-a rupt arcul cel mare. 
Domnişoara nu vrea să ţină seama de nimic. Toată ziua o 
povâăţuiesc să fie atentă, da' parcă stau de vorbă cu pereţii. 

Pierrette, ruşinată de a fi certată astfel în prezenţa unor 
străini, ieşi pe nesimţite din odaie. 

— Mă întreb cum aş putea să-l astâmpăr pe copilul ăsta 
atât de gălăgios, spuse Rogron. 

— Da' e destul de mare ca s-o puteţi da la pension, spuse 
doamna Vinet. 

O nouă privire pe care i-o aruncă Vinet impuse tăcere 
neveste-si, căreia avocatul avusese grija de a nu-i împărtăşi 
planurile sale şi ale colonelului în legătură cu cei doi 
celibatari. 

— lată ce înseamnă să te împovărezi cu copii de-ai altora! 
exclamă colonelul. Dar aţi mai putea avea un copil propriu, 


al dumneavoastră sau al fratelui dumneavoastră; de ce nu 
vă căsătoriţi unul sau celălalt? 

Sylvie îl privi cu multă plăcere pe colonel: pentru prima 
oară în viaţă întâlnea un bărbat căruia nu i se părea 
absurdă ideea că ea s-ar putea mărita. 

— Da' doamna Vinet are dreptate, exclamă Rogron, asta 
ar mai ţine-o în frâu pe Pierrette. Un învăţător n-ar costa 
mare lucru! 

Vorbele colonelului o preocupau însă atât de mult pe 
Sylvie, încât nici nu-i răspunse lui Rogron. 

— Atâta doar, dacă aţi binevoi să depuneţi în cauţiune 
suma necesară pentru ziarul de opoziţie de care am vorbit, 
veţi găsi un învăţător pentru mica dumneavoastră verişoară 
în redactorul lui responsabil; l-am angaja pe acel sărman 
dascăl care a căzut victimă uneltirilor clerului. Nevastă-mea 
are dreptate: Pierrette e un diamant brut care trebuie 
şlefuit, îi declară Vinet lui Rogron. 

— Parcă ştiam că aveţi titlul de baron, spuse Sylvie 
colonelului în timp ce împărțea cărţile de joc şi după o 
lungă pauză în timpul căreia toţi jucătorii căzuseră pe 
gânduri. 

— Da; numai că, numit fiind în 1814, după bătălia de la 
Nangisi111+, unde regimentul meu a făcut adevărate minuni, 
cum era să fac rost de banii şi de relaţiile necesare spre a 
pune totul în regulă la cancelarie? Cu baronia mea s-a 
întâmplat ca şi cu gradul de general, pe care-l obţinusem în 
1815, ar fi necesară o revoluţie ca să-l recapăt. 

— Dacă ne-aţi putea garanta cauţiunea printr-o ipotecă, 
răspunse întru târziu Rogron, v-aş putea ajuta. 

— Lucrurile s-ar putea aranja cu Cournant, replică Vinet. 
Ziarul l-ar duce pe colonel la triumf şi ar face ca salonul 
dumneavoastră să devină mai puternic decât cel al familiei 
Tiphaine şi al copărtaşilor ei. 

— Cum aşa? întrebă Sylvie. 

În clipele când soţia sa împărțea cărţile de joc, iar 
avocatul explica prestigiul pe care Rogron, colonelul şi el, 


Vinet, aveau să-l dobândească graţie publicării unei foi 
independente pentru arondismentul Provins, Pierrette 
izbucnise în lacrimi; sufletul şi judecata îi erau la unison; 
găsea că vară-sa este mult mai vinovată decât dânsa. 
Copilul din Marais înţelegea instinctiv că Mila, Binefacerea 
trebuie să fie absolute. Ura rochiile frumoase şi toate câte 
se făcuseră pentru ea. Prea scump i se vindeau binefacerile. 
Plângea de ciudă că se lăsase subjugată şi hotări să se 
poarte astfel încât să-şi reducă rubedeniile la tăcere, biata 
copilă! Îşi amintea astfel cât de generos se dovedise Brigaut 
atunci când îi dăduse toate economiile lui. Se credea în 
culmea nefericirii, neştiind că în clipa aceea, în salon, i se 
hotăra o soartă încă mai nefericită. În adevăr, după câteva 
zile, Pierrette avu un învăţător. Trebui să înveţe să citească, 
să scrie, să socotească. Educaţia Pierrettei produse enorme 
pagube casei Rogron. Pete de cerneală pe mese, pe mobile, 
pe veşminte; apoi caiete, peniţe rătăcite pretutindeni, nisip 
pentru uscat cerneala pe stofa mobilelor, cărţi rupte, cu 
colţurile îndoite, în vreme ce-şi făcea lecţiile. De pe acumi 
se vorbea, şi în ce termeni! de datoria de a-şi câştiga 
singură pâinea, de a nu fi o povară pentru alţii. Ascultând 
aceste oribile poveţe, Pierrette simţea că i se pune un nod 
în gât: o apuca un fel de spasm, inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. Era nevoită să-şi înăbuşe plânsul căci i se cerea 
socoteală pentru lacrimile ei ca pentru o ofensă adusă 
bunătăţii mărinimoaselor ei rude. Rogron descoperise un 
mod de a trăi pe placul lui: o ocăra pe Pierrette aşa cum, pe 
vremuri, îşi ocăra băieţii de prăvălie; o căuta pe când se 
juca spre a o constrânge să înveţe, o punea să-şi repete 
lecţiile, devenise un crâncen supraveghetor al sărmanei 
copile. La rându-i, Sylvie considera că e datoria ei s-o înveţe 
pe Pierrette puţinul pe care-l ştia despre lucrul de mână. 
Nici Rogron, nici soră-sa n-aveau, în firea lor, niciun dram 
de blândeţe. Aceste capete mărginite, care de altminteri 
simțeau o plăcere reală s-o sâcâie pe biata fată, trecură pe 
nesimţite de la blândeţe la asprimea cea mai excesivă. 


Asprimea lor se justifica prin pretinsa rea-voinţă a copilei 
care, dată fiind prea târziu la carte, înţelegea greu. 
Învăţătorii ei n-aveau priceperea de a da lecţiilor o formă 
potrivită cu mintea elevei, ceea ce deosebeşte educaţia în 
familie de educaţia publică. Încât vina era nu atât a 
Pierrettei, cât a rudelor ei. Avu nevoie deci de foarte multă 
vreme ca să deprindă primele noţiuni. Pentru nimica toată, i 
se spunea proastă şi zăpăcită, toantă şi îndărătnică. 
Pierrette, neîncetat maltratată cu vorba, nu întâlnea, la 
rubedeniile ei, decât priviri reci. Căpătă atunci atitudinea 
năucă a ovinelor: nu mai îndrăzni nimic văzând că tot ce 
face e rău văzut, rău primit, rău judecat. În toate, aşteptă 
bunul-plac şi poruncile verişoarei sale, îşi păstră pentru 
sine toate gândurile şi se închise într-o supunere oarbă. 
Frumoşii ei bujori din obraji începură să se ofilească. 
Uneori se plângea de dureri. Când vară-sa o întreba: - 
Unde? copila, pe care toate o dureau, răspundea: - Peste 
tot locul. 

— Cine a mai auzit de dureri peste tot locul? Dacă te-ar 
durea peste tot, ai muri îndată! îi răspundea Sylvie. 

— "Te poate durea pieptul, spunea Rogron ca să încheie 
discuţia, te pot durea dinţii, capul, picioarele, pântecele; 
dar nu s-a pomenit ca pe cineva să-l doară peste tot! Ce 
vorbă-i asta, peste tot locul? Oamenii care zice că-i doare 
peste tot înseamnă că nu-i doare nicăieri. Ştii ce faci tu? 
vorbeşti ca să nu taci din gură. 

Pierrette sfârşi prin a tăcea, văzând ea că naivele-i 
observaţii de copil, florile gândirii ei care înmugureau, sunt 
întâmpinate cu nişte locuri comune pe care bunul ei simţi 
le semnala ca ridicole. 

— Te vaiţi, dar ai o foame de lup! îi spunea Rogron. 

Singurul om care nu răânea niciodată această floare 
scumpă şi delicată era slujnica cea trupeşă, Adele. Adele 
încălzea patul fetiţei, dar în ascuns din seara când, 
surprinzând-o că-i face plăcerea asta tinerei moştenitoare a 
stăpânilor ei, Sylvie o luase la rost. 


— Copiii trebuie să se înveţe cu greul, numai astfel se 
călesc firile puternice. Aşa am fost crescuţi şi noi, eu şi 
frate-meu, şi ne-a fost nouă rău? spunea Sylvie. Vei face din 
Pierrette o sclifosităH2!, vorbă din vocabularul Rogron, 
spre a denumi pe cei bolnăvicioşi şi plângăreţi. 

Expresiile duioase ale acestui înger erau privite ca nişte 
strâmbături. Trandafirii dragostei care se înălţau atât de 
fragezi, de plăpânzi în tânăru-i suflet şi care dădeau să 
înflorească erau striviţi fără milă. Pierrette primea loviturile 
cele mai dure în părţile cele mai simţitoare ale inimii ei. 
Dacă încerca să îmblânzească cele două sălbatice firi prin 
vorbe de răsfăţ, era învinuită că se arată iubitoare din 
interes. 

— Spune repede ce doreşti! exclama cu brutalitate 
Rogron, că doar nu degeaba mă dezmierzi aşa. 

Nici sora, nici fratele nu voiau să audă de dragoste, iar 
Pierrette era numai dragoste. Colonelul Gouraud, dornic să- 
i fie pe plac domnişoarei Rogron, îi dădea întotdeauna 
dreptate când era vorba de Pierrette. Şi Vinet le cânta în 
strună celor două rude ori de câte ori cârteau împotriva 
Pierrettei; toate prelinsele răutăţi ale acestui înger, el le 
punea pe seama firii îndărătnice a bretonilor şi pretindea că 
nicio putere, nicio voinţă nu-i va veni de hac. Rogron şi 
soră-sa erau tămâiaţi eu o viclenie extraordinară de aceşti 
doi curtezani care, până la urmă, obţinuseră de la Rogron 
cauţiunea pentru ziarul Le Courrier de Provins, iar de la 
Sylvie, acţiuni în valoare de cinci mii de franci. Colonelul şi 
avocatul trecură la fapte. Plasară o sută de acţiuni de cinci 
sute de franci printre alegătorii proprietari de bunuri 
naţionale pe care ziarele liberale îi speriaseră; printre 
fermieri şi printre cetăţenii aşa-zişi independenţi din 
departament şi dincolo de marginile acestuia, în câteva 
comune învecinate. Bineînţeles, fiecare acţionar se abonă la 
ziar. Apoi, anunţurile judiciare şi celelalte fura împărţite 
între La Ruche şi Le Courrier. Primul număr al ziarului 
publică un elogiu sforăitor al lui Rogron. Rogron era 


înfăţişat ca un fel de Laffitte!113+ al oraşului Provins. Când 
opinia publică fu lămurită, deveni uşor de prevăzut ca 
alegerile care se apropiau aveau să fie îndârjit disputate. 
Frumoasa doamnă Tiphaine ajunsese la deznădejde. 

— Din păcate, spunea citind un articol îndreptat 
împotriva ei şi împotriva lui Julliard, din păcate, am uitat că 
întotdeauna în preajma unui ins tras pe sfoară se află un 
escroc şi că prostia atrage întotdeauna un om isteţ din 
speța vulpoilor. 

De îndată ce ziarul prinse să se răspândească pe o rază 
de douăzeci de leghe, Vinet se înţoli cu haine noi, ghete, 
vestă şi pantaloni cuviincioşi. Arborase vestita pălărie 
cenuşie a Liberalilor şi se mândrea cu lenjeria sa. Soţia lui 
tocmi o slujnică şi apăru îmbrăcată precum se cuvenea a fi 
soţia unui bărbat cu influenţă; avu pălării frumoase. Din 
calcul, Vinet se arătă recunoscător. Avocatul şi prietenul 
său, Cournant, notarul Liberalilor şi adversarul lui Auffray, 
deveniră sfetnicii lui Rogron, căruia îi făcură două mari 
servicii. Contractele de închiriere semnate de Rogron-tatăl 
în 1815 în împrejurări nefericite se apropiau de termen. 
Horticultura şi culturile de zarzavaturi se dezvoltaseră 
enorm în regiunea Provins. Avocatul şi notarul se făcură 
luntre şi punte să obţină pentru Rogron o creştere a 
veniturilor de o mic patru sute de franci prin noi închirieri. 
Vinet câştigă două procese cu două comune pentru 
plantațiile de arbori, procese în care era vorba de cinci sute 
de plopi. Banii câştigaţi de pe urma plopilor, cu cei din 
economiile Rogronilor, care în ultimii trei ani plasaseră 
anual trei mii de franci cu dobânzi mari, fură cu multă 
pricepere folosiţi pentru a cumpăra mai multe terenuri. În 
cele din urmă, Vinet întreprinse şi duse la bun sfârşit 
exproprierea câtorva ţărani pe care Rogron-tatăl îi 
împrumutase cu bani şi care zadarnic se spetiră muncindu- 
şi şi ameliorându-şi ogoarele spre a putea plăti. Astfel, 
pierderea suferită de capitalul Rogronilor când şi-au 
construit casa fu cu vârf şi îndesat acoperită. Proprietăţile 


lor, situate în jurul oraşului, alese de tatăl lor aşa cum 
numai hangiii ştiu să aleagă, împărţite în loturi, dintre care 
cel mai întins nu avea nici cinci arpeni, arendate unor 
oameni cât se poate de buni platnici, aproape toţi 
proprietari ai unor petice de pământ, şi ipotecate, pentru a 
fi siguri de piaţa arenzilor, proprietăţile acestea le aduseră 
în ziua de Sfântul-Martin, în noiembrie 1826, un venit de 
cinci mii de franci. Impozitele îi priveau pe fermieri şi nu 
era nicio clădire de reparat sau de asigurat împotriva 
focului. Fratele şi sora posedau fiecare patru mii şase sute 
de franci cu o dobânda de cinci la sută şi, cum aceste valori 
depăşeau paritatea, avocatul le propovădui să le transforme 
în terenuri, asigurându-i, cu sprijinul notarului, că nu vor 
pierde niciun bănuţ din dobânda cu ocazia schimbului. 


La sfârşitul acestei a doua perioade, viaţa Pierrettei 
deveni atât de grea, nepăsarea obişnuiţilor casei şi prostia 
cicălitoare, ca şi lipsa de dragoste a rudelor ei deveniră atât 
de nimicitoare, simţi atât de tare suflând asupra-i frigul 
umed al mormântului, încât îşi făuri planul îndrăzneţ de a 
porni pe jos, fără niciun ban, spre Bretania, la bunica şi 
bunicul ei Lorrain. Două întâmplări o împiedecară. 
Bătrânelul Lorrain muri, iar Rogron fu numit tutore al 
verişoarei sale de către un consiliu de familie care se 
întrunise la Provins. Dacă bunica ar fi murit prima, ar fi fost 
de crezut ca Rogron, sfătuit de Vinet, să fi cerut din nou cei 
opt mii de franci ai Pierrettei şi l-ar fi adus pe bunic la sapă 
de lemn. 

— Dar puteţi s-o moşteniţi pe Pierrette, îi spuse Vinet cu 
un rânjet înfiorător. Nu se ştie cine va trăi, nici cine va 
muri! 

Lămurit de vorba asta, Rogron nu-i dădu pace văduvei 
Lorrain, debitoarea nepoatei sale, decât după ce aceasta 
acceptă să-i asigure Pierrettei nuda proprietate a celor opt 
mii de franci printr-o donaţie între persoane în viaţă, ale 
cărei cheltuieli le plăti avocatul. 


Pierrette fu adânc zguduită de acest deces. În clipa când 
primise îngrozitoarea lovitură, tocmai se discuta despre 
prima ei comuniune: alt eveniment ale cărui pregătiri o 
reţinuseră pe Pierrette la Provins. Ceremonia, atât de 
necesară şi atât de simplă, avea să ducă la mari schimbări 
în casa Rogron. Sylvie află că domnul preot Peroux le 
catehiza pe fetele Julliard, Lesourd, Garceland şi altele. Ea 
făcu o chestiune de onoare din a-l avea, pentru instruirea 
Pierrettei, chiar pe vicarul abatelui Peroux, pe domnul 
Habert, bărbat despre care se spunea că e membru al 
Congregaţiei!114+, foarte zelos când era vorba de interesele 
Bisericii, foarte temut în Provins şi care ascundea mari 
ambiţii sub severitatea unor principii absolute. Sora acestui 
preoti115*, o tânără ca de vreo treizeci de ani, ţinea în oraş 
un pension de domnişoare. Fratele şi sora semănau între ei: 
amândoi slabi, palizi, cu părul negru, morocănoşi. Ca 
bretonă ce era, crescută din leagăn în practicile şi poezia 
catolicismului, Pierrette îşi deschisese inima şi-şi plecase 
urechea la vorbele impunătorului preot. Suferinţa te face 
evlavios şi, mai toate fetele, îmboldite de o iubire instinctivă, 
înclină spre misticism, aspectul profund al religiei. Aşa că 
preotul aruncă sămânţa Evangheliei şi dogmele Bisericii pe 
un teren prielnic. El schimbă cu totul starea de spirit a 
Pierrettei. Pierrette îl iubi pe lisus Cristos care, la 
Comuniune, e înfăţişat fetelor ca un mire divin; suferinţele 
sale fizice şi morale căpătară un sens, fata fu învățată să 
vadă în toate voinţa lui Dumnezeu. Sufletul ei, lovit cu atâta 
cruzime în acea casă, fără să-şi poată învinovăţi rudele, îşi 
căută refugiul în sferele unde se înalţă toţi nefericiţii, 
purtaţi pe aripile celor trei Virtuţi teologale. Îşi mută deci 
gândul de a fugi. Sylvie, mirată de prefacerile pe care 
domnul Habert le operase în Pierrette, deveni curioasă. Din 
acea clipă, continuând s-o pregătească pe Pierrette pentru 
prima ei împărtăşanie, domnul Habert cuceri de partea lui 
Dumnezeu sufletul, până atunci rătăcit, al domnişoarei 
Sylvie. Sylvie căzu în misticism. Denis Rogron - pe care 


pretinsul iezuit nu izbutise să-l atragă, deoarece pe vremea 
aceea duhul  Maiestăţii Sale Liberale, răposatul 
Constituţional I-ulS: se bucura de o mai mare influenţă 
asupra unor capete naive decât Biserica - Denis deci 
rămase credincios colonelului Gouraud, lui Vinet şi 
liberalismului. 

Domnişoara  Rogron făcu desigur cunoştinţă cu 
domnişoara Habert cu care se înţelese în mod desăvârşit. 
Cele două fete bătrâne se iubiră ca două surori iubitoare. 
Domnişoara Habert se oferi s-o ia pe Pierrette la ea, spre a-i 
evita Sylviei dificultăţile şi cheltuielile legate de creşterea 
ei; dar fratele şi sora îi răspunseră că absenţa Pierrettei ar 
lăsa un mare gol în casă. Ataşamentul Rogronilor faţă de 
verişoara lor părea excesiv. Văzând intrarea în joc a 
domnişoarei Habert, colonelul Gouraud şi avocatul Vinet 
atribuiră ambiţiosului vicar, în interesul soru-sii, planul 
matrimonial urzit de colonel. 

— Sora domniei-voastre vrea să vă căsătorească, spuse 
avocatul fostului negustor de mărunţişuri. 

— Cu cine? întrebă Rogron. 

— Cu bătrâna sibilă de învăţătoare, exclamă bătrânul 
colonel, mângâindu-şi mustaţa căruntă. 

— Da' nu mi-a spus nimic, răspunse cu naivitate Rogron. 

O desăvârşită fată bătrână precum era Sylvie trebuia să 
progreseze pe calea mântuirii. Influenţa preotului avea să 
crească în acea casă, cu ajutorul Sylviei, care dispunea 
după bunu-i plac de frate-său. Cei doi liberali care aveau de 
ce să se sperie înţeleseră că, dacă preotul hotărâse să-şi 
mărite sora cu Rogron, unire infinit mai potrivită decât 
aceea a Sylviei cu colonelul, o va îmboldi pe Sylvie spre cele 
mai excesive practici ale religiei şi o va convinge s-o trimită 
pe Pierrette la mănăstire. Puteau deci pierde preţul unui an 
şi jumătate de osteneli, de laşităţi şi de linguşeli. Încât fură 
cuprinşi de o ură îngrozitoare şi ascunsă împotriva 
preotului şi a surorii lui; cu toate astea, îşi dădură seama de 
necesitatea de a fi în bune relaţii cu ei spre a nu-i pierde din 


ochi. Domnul şi domnişoara Habert, care ştiau să joace 
whist şi boston, veniră în toate serile. Zelul unora aţâţă 
zelul celorlalţi. Avocatul şi colonelul simțeau că au a face cu 
adversari la fel de puternici ca şi ei, presentiment pe care-l 
împărtăşeau domnul şi domnişoara Habert. Această stare 
reprezenta ea însăşi o luptă. După cum colonelul o făcea pe 
Sylvie să guste deliciile neaşteptate ale unei cereri în 
căsătorie, căci ea sfârşise prin a vedea în Gouraud un 
bărbat vrednic de dânsa, tot astfel domnişoara Habert îl 
învăluia pe fostul negustor de mercerie cu atenţiile, vorbele 
şi privirile ei galeşe. Niciuna dintre cele două părţi nu putea 
rosti acea mare vorbă a înaltei politici: „Împărţim?” Fiecare 
îşi dorea prada. De altminteri, cei doi fini vulpoi ai Opoziţiei 
din Provins, Opoziţie care creştea, făcuseră greşeala de a se 
crede mai puternici decât Clerul: ei, cei dintâi, deschiseră 
focul. Vinet, a cărui recunoştinţă fu trezită de gheara 
nesăţiosului său interes personal, dădu fuga la domnişoara 
de Chargeboeuf şi la mama acesteia. Cele două femei 
posedau o rentă de vreo două mii de livre şi trăiau de azi pe 
mâine la Troyes. Domnişoara Rathilde de Chargeboeuf era 
o splendidă făptură, dintre cele care cred în căsătoriile din 
dragoste şi care, pe la douăzeci şi cinci de ani, trezindu-se 
tot nemăritate, îşi schimbă opinia. Vinet se pricepu s-o 
convingă pe doamna de Chargeboeuf să pună laolaltă cei 
două mii de franci ai ei cu mia de scuzi pe care-i câştiga el 
de când fondase ziarul şi să vină a trăi în familie la Provins 
unde, zicea el, Bathilde se va căsători cu un imbecil, pe 
nume Rogron, şi va puţea, inteligentă precum este, să 
rivalizeze cu frumoasa doamnă  liphaine. Adeziunea 
doamnei şi domnişoarei de Chargeboeuf la menajul şi la 
ideile lui Vinet dădu partidei liberale cea mai mare 
stabilitate. Această alianţă consternă aristocrația din 
Provins şi partida doamnei Tiphaine. Doamna de Breautey, 
deznădăjduită la vederea celor două nobile femei astfel 
înşelate, le rugă să vină la ca. Deplânse greşelile regaliştilor 


şi se înfurie împotriva celor din Troyes aflând starea mamei 
şi a fiicei. 

— Cum aşa? nu s-a găsit niciun nobil de ţară, om mai în 
vârstă, care s-o ceară pe drăgălaşa aceea, născută să 
devină castelană? spunea. Au lăsat să treacă vremea şi 
acum se va arunca de gâtul unui Rogron. 

Răscoli tot departamentul fără a izbuti să găsească un 
singur gentilom dornic să ia în căsătorie o fată a cărei 
mamă n-avea decât o rentă de două mii de livre. Partida 
doamnei Tiphaine şi subprefectul porniră, la rândul lor, dar 
prea târziu, în căutarea acelui necunoscut. Doamna de 
Breautcy aduse grele învinuiri egoismului care submina 
Franţa, rod al materialismului şi al puterii pe care legile o 
acordă banului: nobilimea nu mai însemna nimic! 
frumuseţea nimic! oameni de teapa unor Rogron sau Vinet 
porniseră la război împotriva regilor Franţei! 

Bathilde de Chargeboeuf avea asupra rivalei sale nu 
numai superioritatea de netăgăduit a frumuseţii, dar şi 
aceea a toaletelor. Avea o carnaţie de un alb splendid. La 
douăzeci şi cinci de ani, cu umerii deplin rotunjiţi, 
frumoasele-i forme ajunseseră la o rafinată plenitudine. 
Armonia gâtului, fineţea încheieturilor, bogăţia părului de 
un blond elegant, graţia surâsului, forma distinsă a capului, 
ţinuta şi ovalul figurii, ochii ei frumoşi aşezaţi sub o frunte 
bine desenată, mişcările-i nobile şi frumos ritm aţe precum 
şi mijlocul încă subţire, toate farmecele ei se potriveau. 
Avea mâini frumoase şi piciorul mic. Poate că sănătatea îi 
dădea aspectul unei hangiţe, „dar asta nu poate fi cusur în 
ochii unui Rogron”, spuse frumoasa doamnă Tiphaine. La 
prima ei înfăţişare, domnişoara de Chargeboeuf apăru 
destul de simplu îmbrăcată. Rochia ei de lână merinos 
cafenie cu feston de broderie verde era decoltată; dar un 
voal de tul, bine întins cu nişte şnururi ascunse, îi acoperea 
umerii, spatele şi bustul, lăsând totuşi la vedere o parte a 
acestora, deşi voalul era prins cu o fibulăii”t. Pe sub 
această fină împletire, frumuseţea Bathildei devenea încă 


mai atrăgătoare, mai seducătoare. Intrând, îşi scoase 
pălăria de catifea şi şalul, descoperindu-şi frumoasele-i 
urechi împodobite cu cercei lungi de aur. Purta o cruciuliţă 
prinsă cu o panglică de catifea care se profila pe gâtul ei ca 
inelul negru pe care natura cea plină de fantazie îl aşază pe 
coada unei pisici albe de angora. Poseda toate 
rafinamentele fetelor de măritat: ştia să-şi agite mâinile ca 
să-şi potrivească o buclă care nu era nelalocul ei, să-şi arate 
încheietura mâinii rugându-l pe Rogron să-i prindă o 
manşetă; lucru pe care nefericitul, năucit, îl refuza cu 
brutalitate, ascunzându-şi astfel emoția sub o prefăcută 
nepăsare. Sfiala unicei iubiri din toată viaţa acestui 
negustor avea să ia toate înfăţişările urii. Sylvie, ca şi 
Celeste Habert, nu-şi dădu seama, nu însă şi avocatul, 
singurul bărbat superior al acestui cerc stupid şi care nu-l 
avea drept adversar decât pe preot, colonelul fiindu-i de 
multă vreme aliat. 

De partea sa, colonelul se purtă din acea clipă cu Sylvie 
precum Bathilde cu Rogron. Îşi schimba cămaşa albă în 
fiecare seară, purtă gulere de catifea pe care se detaşa clar 
chipu-i marţial, scos în relief de cele două capete ale 
gulerului alb al cămăşii; adoptă o jiletcă de pichet alb şi-şi 
comandă o redingotă nouă de stofă bleu pe care strălucea 
rozeta-i roşia, toate acestea sub pretextul de a o onora pe 
frumoasa Bathilde. Renunţă să mai fumeze după ora două. 
Îşi pieptăna pe spate părul cărunt care-i acoperea ţeasta 
pământie. În sfârşit, adoptă înfăţişarea şi ţinuta unui şef de 
partidă, a unui bărbat gata să-i trateze cu mare străşnicie 
pe inamicii Franţei, mai bine zis pe Bourboni, şi fără 
întârziere. 

Diabolicul avocat şi vicleanul colonel jucară însă 
domnului şi domnişoarei Habert un renghi încă mai cumplit 
decât fusese prezentarea frumoasei domnişoare de 
Chargeboeuf, pe care atât partida liberală cât şi cei din 
casa Breautey o găsiseră de zece ori mai frumoasă decât 
frumoasa doamnă Tiphaine. Aceşti doi mari politicieni de 


provincie lansară zvonul că domnul Habert era la curent cu 
toate planurile lor. Curând, tot târgul începu a vorbi de el 
ca de un preot liberal. Convocat de urgenţă la episcopie, 
domnul Habert fu constrâns să renunţe la a-şi mai petrece 
serile la Rogroni; soră-sa însă continuă să se ducă la ei. 
Salonul Rogron fu din acea clipă constituit şi deveni o forţă. 


Astfel, către mijlocul anului, în salonul Rogronilor, 
lucrăturile politice se dovediră a fi la fel de intense ca şi 
cele matrimoniale. Dacă interesele oculte, ascunse în inimi, 
se ciocneau cu înverşunare, luptele publice ajunseseră la o 
fatală celebritate. Toată lumea ştie că guvernul Villele a 
căzut în urma alegerilor din 18261118: La colegiul electoral 
din Provins, Vinet, candidat liberal, căruia domnul Cournant 
îi procurase censul legal prin cumpărarea unui domeniu 
pentru a cărui plată se îndatorase, fu cât pe ce să-l întreacă 
pe domnul Tiphaine. Preşedintele obţinu o majoritate de 
numai două voturi. Doamnelor Vinet şi de Chargeboeuf, lui 
Vinet şi colonelului li se alăturară uneori domnul Cournant 
şi soţia lui, apoi medicul Neraud, un bărbat care avusese o 
tinereţe foarte furtunoasă, dar care lua în serios viaţa; se 
spunea că se dedicase studiului şi era dotat, după cum 
susțineau liberalii, cu o înzestrare mult mai apreciabilă 
decât domnul Martener. Rogronii nu puteau găsi nicio 
explicaţie triumfului lor, după cum nu pricepuseră nici de ce 
fuseseră ostracizaţi. 

Frumoasa Bathilde de Chargeboeuf, căreia Vinet i-o 
înfăţişă pe Pierrette drept o inamică a ei, îi arăta acesteia 
un dispreţ ucigător. Interesul general cerea ca biata victimă 
să fie înjosită. Doamna Vinet nu putea face nimic pentru 
copila aceasta, strivită între nişte interese neîndurătoare pe 
care, în cele din urmă, ajunsese să le înţeleagă. De n-ar fi 
fost vrerea poruncitoare a soţului ei, nici n-ar fi păşit în casa 
Rogron, căci îi făcea prea mult rău să vadă cum mica fiinţă 
maltratată se ghemuieşte la pieptul ci, parcă simțind o 
ascunsă protecţie, şi care o ruga să-i arate cutare sau 


cutare împunsătură de ac, s-o înveţe o broderie. Astfel, 
Pierrette arăta că, dacă era tratată cu blândeţe, înţelegea şi 
lucra de minune. Dar doamna Vinet nu mai era de folos, aşa 
că nu mai veni. Sylvie, care mai trăgea nădejde să se 
mărite, văzu în cele din urmă în Pierrette o piedică: 
Pierrette mergea pe paisprezece ani iar tenul ei palid, 
bolnăvicios, ale cărui simptome nu erau luate în seamă de 
ignoranta fată bătrână, o făcea atrăgătoare. Atunci Sylvie 
avu frumoasa idee de a se despăgubi de cheltuielile pe care 
le avea cu Pierrette, făcând din ea o slujnică. Vinet, căruia 
doamna şi domnişoara de Chargeboeuf îi încredinţaseră 
apărarea drepturilor lor, domnişoara Habert, Gouraud, toţi 
obişnuiţii casei care se bucurau de vreo influenţă o 
povăţuiră pe Sylvie s-o concedieze pe trupeşa Adele. Ce, 
Pierrette n-ar putea găti ea şi n-ar putea deretica prin 
casă? Dacă s-ar întâmpla să fie mai mult de lucru, ar putea 
apela la menajera colonelului, o femeie foarte destoinică şi 
una dintre cele mai bune bucătărese din Provins. Pierrette, 
desigur, ştie să gătească, să frece, spuse sinistrul avocat, să 
măture, să ţină casa curată, să facă piaţa, să înveţe preţul 
mărfurilor. Biata micuță, pe cât de generoasă pe-atât de 
devotată, se oferi singură, fericită să-şi poată plăti astfel 
bucata de pâine amară pe care o mânca în casa aceea. 
Adele fu concediată. Astfel, Pierrette pierdu singura fiinţă 
care, poate, ar fi ocrotit-o. Deşi era voinică, din clipa 
aceasta se simţi copleşită fizic şi moral. Cei doi celibatari 
nu-i arătară nici puţina atenţie de care, de obicei, se bucură 
o servitoare; ea le aparţinea! Încât era ocărâtă pentru te- 
miri-ce, pentru o urmă de praf rămas pe marmura 
şemineului sau pe un glob de sticlă. Aceste obiecte de lux, 
pe care atâta le admirase, îi deveniră odioase. Cu toată 
dorinţa ei de a munci câţ mai bine, neîndurata ei verişoara 
găsea întotdeauna pricină să-i ceară să ia lucrul de la capăt. 
Timp de doi ani, Pierrette nu avu parte măcar de o laudă, 
nu auzi o vorbă bună. Pentru ea, a fi fericită însemna a nu fi 
mustrată. Îndura cu îngerească răbdare toanele celor doi 


celibatari care nu ştiau ce înseamnă sentimentele 
binevoitoare şi care, zi de zi, o făceau să simtă că le 
aparţine. Viaţa asta pe care o ducea, între cei doi negustori, 
ca strivită între cele două fălci ale unei menghine, îi agravă 
boala. Simţi tulburări interne atât de violente, simţi 
răbufnirea unor suferinţe ascunse şi neprevăzute, încât 
dezvoltarea ei firească fu iremediabil primejduită. Astfel, 
Pierrette ajunse cu încetul, îndurând dureri cumplite dar 
ascunse, în starea în care o găsise prietenul ei din copilărie 
când o salutase, în piaţetă, cântându-i o romanţă bretonă. 


Înainte de a vă înfăţişa drama familială pe care apariţia 
lui Brigaut a dezlănţuit-o în casa Rogron, este necesar, spre 
a nu întrerupe povestirea, să explicăm statornicirea 
bretonului la Provins, deoarece el a fost, într-un fel, un 
personaj mut al acestei scene. Luând-o la sănătoasa, 
Brigaut era speriat nu numai de semnul Pierrettei, cât de 
schimbarea pe care-o observase la tânăra sa prietenă: n-o 
putuse recunoaşte decât după glas, după priviri şi după 
gesturile care-i amintiră de mica sa prietenă atât de vioaie, 
de veselă şi în acelaşi timp atât de iubitoare. După ce se 
depărtă de casă, nu-l mai ţinură picioarele; un fior îi 
străbătu şira spinării! N-o văzuse pe Pierrette, ci umbra ei. 
Urcă în oraşul de sus, gânditor, tulburat, până într-un loc de 
unde putea zări piaţa şi locuinţa Pierrettei; o privi îndelung 
şi cu durere, cufundat în gânduri fără număr, ea o năpastă 
care nu ştii de unde te-a lovit şi unde te va mâna. Pierrette 
suferea, era nefericită, îi era dor de Bretania! dar ce o 
durea? întrebări care, toate, umblau prin inima lui Brigaut 
sfâşiind-o şi dezvăluindu-i cât de adâncă era dragostea pe 
care o purta surioarei sale adoptive. Foarte rareori se 
întâmplă ca pasiunile între băieţi şi fete să dăinuie. 
Încântătorul roman al lui Paul şi al Virginiei, ca şi cel al 
Pierrettei şi al lui Brigaut, nu lămuresc întrebarea pe care o 
ridică acest atât de straniu fapt moral. Istoria modernă nu 
ne oferă decât vestita excepţie a sublimei marchize de 


Pescaire şi a soţului ei'11*: sortiţi unul altuia de către 
părinţii lor încă de la vârsta de paisprezece ani, s-au adorat 
şi s-au căsătorit; în secolul al şaisprezecelea, legătura lor a 
dat exemplul unei iubiri conjugale fără margini, fără nor. 
Rămasa văduvă la treizeci şi patra de ani, marchiza, 
frumoasă, spirituală, de toţi adorata, respinse propunerile 
unor regi şi se înmormântă într-o mănăstire unde nu văzu, 
nu auzi decât glasurile unor călugăriţe. O asemenea iubire, 
la fel de desăvârşită, încolţise dintr-odată în inima 
sărmanului lucrător breton. Pierrette şi Brigaut se 
ocrotiseră atât de ades unul pe altul, el fusese atât de 
bucuros să-i dea banii pentru călătorie şi fusese cât pe ce 
să-şi dea duhul alergând după diligenţă, ceea ce Pierrette 
nu aflase niciodată! În ultimii trei ani, aceste amintiri nu o 
dată încălziseră ceasurile friguroase ale trudnicei sale vieţi. 
Învăţase meseria de dragul Pierrettei, îşi crease o situaţie 
de dragul Pierrettei, de dragul Pierrettei venise la Paris, cu 
gândul ca pentru ea să reuşească în viaţă. După o şedere de 
două săptămâni, nu mai putuse rezista dorinţei de ao 
vedea şi mersese pe jos de sâmbătă seara până în acea 
dimineaţă de luni, cu gândul de a se întoarce la Paris; dar 
emoţionanta apariţie a micii sale prietene îl ţintuise la 
Provins. Un admirabil magnetism contestat încă, în ciuda 
atâtor dovezi, îl influenţa fără a-şi da seama: avea ochii 
scăldaţi în lacrimi în timp ce privirea Pierrettei era 
înceţoşată de lacrimi. Dacă, pentru ea, Brigaut însemna 
Bretania şi cea mai fericită copilărie, pentru el, Pierrette 
însemna viaţa! La şaisprezece ani, Brigaut nu ştia încă nici 
să deseneze, nici să schiţeze o cornişă, habar n-avea de 
multe; dar cu lucrările lui câştigase patru sau cinci franci 
pe zi. Putea aşadar trăi şi la Provins, unde ar fi în 
apropierea  Pierrettei, şi-ar încheia învăţătura intrând 
ucenic la cel mai bun tâmplar din oraş şi ar ocroti-o pe 
Pierrette. Într-o clipita, Brigaut se hotărâse. Lucrătorul 
dădu fuga la Paris, îşi aranja socotelile, îşi luă livretul de 
muncă, bagajul şi sculele. După trei zile era calfă'1%+ la 


domnul Frappier, cel mai bun tâmplar din Provins. 
Lucrătorii sârguincioşi, aşezaţi, inamici ai gâlcevilor şi ai 
cârciumii sunt îndeajuns de puţini, încât meşterii ţin la 
tinerii ca Brigaut. Spre a încheia povestea bretonului în 
privinţa asta, după două săptămâni deveni meşter, fu 
găzduit şi hrănit de Frappier care-l învăţa calculul şi 
desenul linear. Moşierul tâmplar locuia pe Strada-Mare, la o 
sută de paşi de piaţeta cea lungă la capătul căreia se afla 
casa Rogron. Brigaut îşi zăvori dragostea în suflet şi nu se 
făcu vinovat nici de cea mai mică indiscreţie. Doamna 
Frappier îi spuse povestea celor doi Rogron; îi istorisi ce 
făcuse bătrânul hangiu spre a pune mâna pe moştenirea 
unchiaşului Auffray. Brigaut fu informat asupra caracterului 
negustorului de mercerie Rogron şi al surorii sale. Într-o 
dimineaţă, în piaţa de alimente, o zări pe Pierrette care-şi 
însoțea verişoara şi se cutremură când o văzu că duce un 
coş plin cu provizii. Duminica, se duse s-o revadă la 
biserică, unde bretona venise gătită cu ce avea mai frumos. 
Acolo, pentru prima oară, Brigaut văzu că Pierrette era 
domnişoara Lorrain. Pierrette îşi zări prietenul, dar îi făcu 
un semn misterios spre a-i da de ştire că trebuie să nu se 
dea pe faţă. În acel gest era un întreg univers, ca şi în acela 
prin care, cu două săptămâni mai înainte, îl rugase să 
dispară. Câtă avere trebuia să strângă el timp de zece ani 
spre a se putea căsători cu mica lui prietenă din copilărie, 
căreia Rogronii urmau să-i lase o casă, o sută de arpeni de 
pământ şi o rentă de douăsprezece mii de livre, fără a mai 
pune la socoteală şi economiile! Stăruitorul breton nu voi 
să-şi încerce norocul înainte de a-şi însuşi cunoştinţele care- 
i lipseau. Putea să se instruiască la Provins, la fel de bine ca 
la Paris, atâta timp cât era vorba numai de teorie; preferă 
să rămână aproape de Pierrette, căreia de altfel ţinea să-i 
împărtăşească planurile lui ca şi natura protecţiei pe care 
ea ar puica conta. În sfârşit, nu voia s-o părăsească fără a-şi 
lămuri misterul tristeţii care cuprinsese tocmai acel organ 
pe care cel din urmă îl părăseşte viaţa: ochii; fără a-şi da 


seama de pricina suferințelor care-i dădeau înfăţişarea unei 
fete încovoiate sub coasa morţii şi gata să se prăbuşească. 
Cele două înduioşătoare semne pe care i le făcuse şi care 
nu dezminţeau prietenia lor, dar care-i cereau cea mai 
mare rezervă, îngroziră sufletul bretonului. Era limpede că 
Pierrette îi ceruse să aştepte, să nu încerce s-o întâlnească; 
altminteri, era primejdie, erau riscuri pentru ea. leşind din 
biserică, fata izbuti să-i arunce o privire, iar Brigaut îi văzu 
ochii plini de lacrimi. Bretonul ar fi reuşit mai degrabă să 
rezolve cuadratura cercului decât să ghicească ce se 
petrecuse în casa Rogron de când apăruse el. 

Bătându-i inima să-i spargă pieptul de frică, Pierrette se 
cobori din odaia ei în dimineaţa când Brigaut îi apăruse în 
visul ei matinal ca un alt vis. Ca să se dea jos din pat, ca să 
deschidă fereastra, domnişoara Rogron trebuie să fi auzit 
cântecul şi cuvintele, îndeajuns de scandaloase pentru 
urechea unei fete bătrâne; Pierrette însă habar n-avea de 
ceea ce o făcuse pe vară-sa să se arate atât de sprintenă. 
Sylvie avea puternice motive să se scoale şi să dea fuga la 
fereastră. De vreo săptămână, ciudate întâmplări tainice, 
cumplite sentimente agitau principalele personaje ale 
salonului Rogron. Aceste întâmplări necunoscute, ascunse 
cu grijă şi de unii şi de ceilalţi, aveau să se prăvale cao 
avalanşă rece peste Pierrette. Această lume de întâmplări 
misterioase şi pe care ar trebui poate să le numim 
scârnăviile sufletului omenesc, zac la temelia celor mai mari 
revoluţii politice, sociale sau familiale; dar, dându-le pe faţă, 
poate că ar fi cât se poate de util să precizăm că traducerea 
lor în limbaj algebric, deşi corectă, este infidelă din punctul 
de vedere al formei. Aceste calcule profunde nu sunt la fel 
de brutal grăitoare precât este povestea care le înfăţişează. 
Încercarea de a reda circumlocuţiunile, prudenţa oratorică, 
lungile convorbiri în cursul cărora inteligenţa întunecă 
intenţionat propria-i lumină, iar vorba mieroasă diluează 
veninul anumitor intenţii, ar echivala cu scrierea unei cărţi 
la fel de voluminoase ca magnificul poem intitulat Clarissa 


Harlowe'2!.  Domnişoarele  Habert şi Sylvie erau 
deopotrivă dornice să se mărite; numai că una era cu zece 
ani mai tânără decât cealaltă şi calculul probabilităților îi 
permitea Celestei Habert să spere că progeniturile ei vor 
avea parte de toată averea Rogronilor. Sylvie mergea pe 
patruzeci şi doi de ani, vârstă la care căsătoria poate 
prezenta inconveniente. Spovedindu-se una celeilalte spre 
a-şi cere reciproc încuviințarea, Celeste Habert, îmboldită 
de răzbunătorul abate, o lămurise pe Sylvie asupra 
pretinselor primejdii ale poziţiei ei. Colonelul, bărbat 
violent, sănătos ca orice ostaş, flăcău bine clădit de 
patruzeci şi cinci de ani, avea să practice morala din toate 
basmele: Și-au trăit fericiți şi-au avut o droaie de copii. 
Această fericire o făcu pe Sylvie să tremure, se temu să nu 
moară, idee care-i pustieşte până-n adâncul sufletului pe 
celibatari. Dar guvernul Martignac, această a doua victorie 
a Camerei care răsturnase guvernul Villele, se înscăunase. 
Partida lui Vinet păşea cu capul sus în Provins. Vinet, acum 
cel mai de vază avocat din regiunea Brie, avea, cum spune 
vorba populară, noroc cu carul. Devenise o personalitate. 
Liberalii îi profetizau ascensiunea, va deveni desigur 
deputat, procuror-general. Iar colonelul va deveni primar în 
Provins. A! să tronezi precum trona doamna Garceland, să 
fii soţia primarului, la gândul ăsta Sylvie nu-şi mai încăpea 
în piele şi voi să se arate unui medic, deşi consultaţia ar fi 
putut s-o acopere de ridicol. Cele două fete, una 
învingătoare a celeilalte şi sigură că o va putea duce de nas, 
născociră o capcană dintre cele pe care femeile, sfătuite de 
un preot, se pricep atât de bine să le pună la cale. A-l 
consulta pe domnul Neraud, medicul liberalilor, adversarul 
domnului Martener, ar fi fost o greşeală. Celeste Habert îi 
propuse deci Sylviei s-o ascundă în cabinetul ei de toaletă şi 
să-l consulte pentru ea, în aceeaşi chestiune, pe domnul 
Martener, medicul pensionului ei. Complice sau nu al 
Celestei, Martener îi răspunse pacientei sale că primejdia, 
deşi slabă, era prezenţă la o fată de treizeci de ani. 


— Însă constituţia dumneavoastră, îi spuse încheind, vă 
permite să nu aveţi nicio teamă. 

— Dar pentru o femeie trecută de patruzeci de ani? 
întrebă domnişoara Celeste Habert. 

— O femeie de patruzeci de ani, căsătorită şi care a avut 
copii, nu are a se teme de nimic. 

— Dar o fată cuminte, foarte cuminte, ca domnişoara 
Rogron, de exemplu? 

— Cuminte! nicio îndoială, spuse domnul Martener. O 
naştere fericită e atunci adevărată minune a lui Dumnezeu, 
dar rareori se întâmplă. 

— Şi de ce? întrebă Celeste Habert. 

Medicul răspunse cu o înspăimântătoare descriere 
patologică, explicându-i cum elasticitatea pe care în 
tinereţe natura o conferă musculaturii şi oaselor se pierde 
la o anumită vârstă, mai ales la femeile care, prin ocupațiile 
lor, duc multă vreme o viaţă sedentară, cum e cazul 
domnişoarei Rogron. 

— Aşadar, după patruzeci de ani, o faţă virtuoasă nu se 
mai poate căsători? 

— Sau să mai aştepte, răspunse medicul; dar în cazul 
ăsta nu mai poate fi vorba de căsătorie, ci de o asociaţie de 
interese, ce alta ar putea fi? 

Pe scurt, din această convorbire reieşi limpede, serios, 
ştiinţific şi rezonabil că, după vârsta de patruzeci de ani, o 
fată virtuoasă nu prea mai poate să se căsătorească. După 
ce domnul Martener plecă, domnişoara Celeste Habert o 
găsi pe domnişoara Rogron verde şi galbenă la faţă, cu 
pupilele dilatate, pe scurt, într-o stare îngrozitoare. 

— Îl iubeşti atât de mult pe colonel? o întrebă. 

— Mai trăgeam nădejde, răspunse faţa bătrână. 

— Bine, aşteaptă, strigă perfid domnişoara Habert, care 
ştia că timpul i-o va plăţi colonelului. 

Cu toate astea, moralitatea acestei căsătorii era 
îndoielnici. Sylvie se duse să-şi sondeze conştiinţa în 
adâncul confesionalului. Severul mentor îi explică dogmele 


Bisericii, care nu vede în căsătorie decât înmulţirea speciei 
umane, care condamnă recăsătoririle şi înfierează pasiunile 
care nu au un scop social. Nedumerirea Sylviei Rogron 
ajunse la culme. Lupta ei interioară dădu o forţă ciudată 
pasiunii ei şi-i dărui farmecul inexplicabil pe care, de la Eva 
încoace, fructul oprit îl oferă femeilor. Tulburarea 
domnişoarei Rogron nu putu scăpa ochiului clarvăzător al 
avocatului. 

Într-o seară, după jocul de cărţi, Vinet se apropie de 
scumpa lui prietenă Sylvie, o luă de mână şi se aşeză, 
alături de ea, pe una dintre canapele. 

— Ce ai pe suflet? o întrebă la ureche. 

Sylvie îşi plecă trist capul. Avocatul aşteptă ca Rogron să 
plece, rămase singur cu fata bătrână şi află totul. 

— Bine a mai lucrat abatele! Dar a lucrat pentru mine, îşi 
zise în sine, după ce ascultase istorisirea tuturor 
consultaţiilor secrete ale Sylviei, dintre care ultima fusese şi 
cea mai îngrozitoare. 

Acest viclean vulpoi de avocat se dovedi încă mai teribil, 
în explicaţiile sale, decât medicul; o sfătui să se 
căsătorească, dar abia peste vreo zece ani, pentru mai 
mare siguranţă. Avocatul îşi jură că toată averea Rogronilor 
va aparţine Bathildei. Îşi frecă palmele, zâmbi pe sub 
mustață, în timp ce alerga după doamna şi domnişoara de 
Chargeboeuf pe care le lăsase în drum, dimpreună cu 
slujnica lor, înarmată cu un felinar. Influenţa de care se 
bucura domnul Habert, medic al sufletelor, Vinet, ca medic 
al pungii cu bani, o contrabalansa perfect. Rogron era 
foarte puţin credincios; încât omul Bisericii şi omul Legii, 
sutana neagră şi roba neagră se aflau cot la cot. Aflând de 
victoria pe care o obținuse domnişoara Habert, care trăgea 
nădejde să se mărite cu Rogron, asupra Sylviei, care ezita 
între teama de moarte şi bucuria de a deveni baroneasă, 
avocatul întrevăzu putinţa de a-l îndepărta pe colonel de pe 
câmpul de luptă. Îl cunoştea îndeajuns de bine pe Rogron 
spre a găsi mijlocul de a-l căsători cu frumoasa Bathilde. 


Rogron nu putuse face faţă asalturilor domnişoarei de 
Chargeboeuf. Vinet ştia că de îndată ce Rogron se va afla 
singur cu Bathilde şi cu dânsul, căsătoria lor se va hotări. 
Rogron ajunsese de nu-şi mai lua ochii de la domnişoara 
Habert, atât de mult se temea să se uite la Bathilde. Vinet 
îşi dădea bine seama cât de mult îl iubea Sylvie pe colonel. 
Înţelegea toată profunzimea unei atari pasiuni la o fată 
bătrână, mistuită şi de evlavie; curând, găsi calea de a-i 
duce la pierzanie şi pe Pierrette şi pe colonel, nădăjduind să 
se descotorosească de unul prin celălalt. 


A doua zi, dimineaţa, după orele de consultaţii, îl întâlni 
pe colonel plimbându-se cu Rogron, potrivit cu obiceiul lor 
de toate zilele. 

Ori de câte ori aceşti trei bărbaţi se întâlneau, în oraş se 
stârneau comentarii. Triumviratul lor, pe care subprefectul, 
magistratura, partida familiei Tiphaine îl detestau, 
îndeplinea o funcţie de tribun cu care liberalii din Provins 
se făleau. Vinet redacta de anul singur Le Courrier, el era 
capul partidei; colonelul, administratorul responsabil al 
ziarului, era braţul care executa; Rogron cu banii lui, era 
nervul care făcea legătura între comitetul de conducere din 
Provins şi comitetul de conducere din Paris. După spusele 
soţilor Tiphaine, aceşti trei bărbaţi unelteau în permanenţă 
împotriva guvernului, în timp ce liberalii îi admirau ca pe 
nişte apărători ai poporului. Când avocatul îl văzu pe 
Rogron întorcându-se spre piaţă, la ora cinei care-l mâna 
acasă, îl opri pe colonel, apucându-l de braţ, să-l mai 
însoţească pe fostul negustor de mercerie. 

— Hai, colonele, îi spuse, o să-ţi iau o mare povară de pe 
inimă; nu cu Sylvie te vei căsători, ci cu cineva mult mai 
bine: dacă vei face tot ce e necesar, peste doi ani te vei 
putea căsători cu micuța Pierrette Lorrain. 

Şi-l puse la curent cu rezultatele uneltirilor iezuitului. 

— Ce lovitură, dată pe ascuns şi cu câtă perfidie! spuse 
colonelul. 


— Colonele, continuă cu gravitate Vinet, Pierrette este o 
făptură încântătoare, vei putea fi fericit până la sfârşitul 
zilelor şi, cum te bucuri de o sănătate înfloritoare, căsătoria 
nu va avea obişnuitele neajunsuri ale căsniciilor nepotrivite 
ca vârstă; să nu crezi însă că a trece de la o viaţă 
îngrozitoare la una plăcută e lucru chiar atât de uşor. Să-ţi 
transformi amanta în confidentă este o operaţie la fel de 
periculoasă cum ar fi, în profesiunea domniei-tale, forțarea 
unui râu sub focul inamicului. Subtil ca un ofiţer de 
cavalerie ce te afli, vei studia poziţia şi vei manevra cu 
superioritatea de care ne-am bucurat şi până acum şi 
căreia-i datorăm situaţia noastră actuală. Dacă eu voi 
deveni cândva procuror-general, domnia-ta vei putea 
conduce departamentul. A! de-ai fi fost elector, astăzi am fi 
mult mai departe; aş fi putut cumpăra voturile acelor doi 
slujbaşi, despăgubindu-i de pierderea slujbelor lor, şi am fi 
avut majoritatea. Astăzi aş trona alături de un Dupini122+, de 
un Casimir-Perier!123*, de un... 

De mult, colonelul se gândise la Pierrette dar, cu multă 
prefăcătorie, îşi ascunsese gândul; încât brutalitatea lui faţă 
de Pierrette era numai părelnică. Copila nu putea pricepe 
de ce fostul camarad de oaste al tatălui ei se purta atât de 
rău cu ea în timp ce, atunci când o întâlnea singură, o 
apuca de bărbie şi o mângăia părinteşte. De când Vinet îi 
mărturisise ce spaimă îi provoca domnişoarei Sylvie 
căsătoria, Gouraud căutase prilej s-o întâlnească singură pe 
Pierrette, iar atunci severul colonel devenea blând ca un 
mieluşel: îi povestea fetei cât de viteaz se arătase Lorrain şi 
o câina pentru moartea lui! 

Câteva zile înainte de sosirea lui Brigaut, Sylvie îl 
surprinsese pe Gouraud împreună cu Pierrette. Atunci 
gelozia i se furişă în inimă, cu o violenţă călugărească. 
Gelozia, întotdeauna credulă, bănuitoare, este patima cel 
mai mult influenţată de fantazie; dar ea nu dă nimănui 
minte, ci o întunecă; iar Sylviei, patima asta avea să-i vâre 
în cap nişte ciudate idei. Sylvie îşi închipui că bărbatul care 


nu de mult îi spusese Pierrettei cuvintele doamnă mireasă 
fusese colonelul. Atribuind acea întâlnire colonelului, Sylvie 
credea că nu se înşală întrucât, de o săptămână, purtarea 
colonelului îi părea a fi alta. Acest bărbat fusese singurul 
care, în pustnicia în care trăise ea, îi dăduse atenţie, drept 
pentru care nici ea nu-l slăbea din ochi, nici din inimă; şi tot 
hrănindu-se cu nădejdi, când înfloritoare, când spulberate, 
lucrurile luaseră atari proporţii încât simţea efectele unui 
adevărat miraj moral. După cum spune o frumoasă zicală 
populară, tot privind, ea ajunsese de nu mai vedea nimic. Pe 
rând, Sylvie, când gonea gândul acestei rivalități himerice, 
când lupta cu succes împotriva lui. Neîncetat se compara cu 
Pierrette: ea avea patruzeci de ani şi părul cărunt; iar 
Pierrette era o fetişcană cu faţa delicios de albă, cu ochii 
atât de blânzi încât ar fi putut încălzi şi o inimă moartă. Ştia 
din auzite că bărbaţilor de cincizeci de ani le plac 
fetişcanele de genul Pierrettei. Până ce colonelul să se 
cuminţească şi să înceapă a frecventa casa Rogron, Sylviei îi 
fusese dat să audă, în salonul Tiphaine, ciudate vorbe 
despre Gouraud şi despre apucăturile lui. Fetele bătrâne au 
despre dragoste ideile platonice exagerate ale tinerelor de 
douăzeci de ani, ele au păstrat opinii absolute ca toţi cei 
care nu şi-au trăit viaţa, care n-au simţit pe pielea lor cum 
forţele sociale majore modifică, ştirbesc şi slăbesc aceste 
frumoase şi nobile idei. Gândul că ar putea fi înşelată de 
colonel îi muncea creierii. De cum se trezea din somn spre a 
zăbovi în pat ca orice celibatar leneş, fata bătrână se 
gândea la ea, la Pierrette, la romanţa care o trezise, la 
auzul cuvântului căsătorie. Slabă la minte precum era, în 
loc să-şi privească iubitul printre crăpăturile oblonului, îşi 
deschisese larg fereastra, fără a-şi da seama că Pierrette 
putea s-o audă. Dacă ar fi avut inteligenţa obişnuită a unui 
spion, l-ar fi văzut pe Brigaut, iar fatala dramă care 
începuse atunci n-ar mai fi avut loc. 

Pierrette, cu toată slăbiciunea ei, dădu la o parte barele 
de lemn care sprijineau obloanele bucătăriei, le deschise şi 


le fixă, apoi se duse să deschidă şi uşa coridorului ce da în 
grădină. Luă toate măsurile trebuitoare spre a curăța 
covorul, a deretica sufrageria, coridorul, scările, cu un 
cuvânt spre a face peste tot curăţenie, cu o sârguinţă, cu o 
conştiinciozitate de care nicio slujnică, nici chiar 
olandezele, n-ar putea da dovadă: numai ea ştia cât se 
temea de mustrări! Pentru ea, a fi fericită însemna să vadă 
ochii mici, albaştri, spălăciţi şi reci ai vară-sii nu mulţumiţi, 
niciodată nu păreau astfel, dar barem liniştiţi după ce îşi 
arunca roată pretutindeni privirea ei de stăpână, privirea ei 
nemaipomenită care vedea şi ceea ce scăpa chiar şi ochilor 
celor mai ageri. Pe Pierrette o trecuseră toate năduşelile 
când se întoarse la bucătărie ca să deretice şi acolo, să 
aţâţe focul la maşina de gătit, ca să poată apoi duce, pe 
rând, în odăile verilor ei, jeratic şi după aceea apă calda 
pentru spălat, ea, care niciodată nu se bucurase de aşa 
ceva! Aşeză masa pentru dejun şi aprinse focul în soba din 
sufragerie. Ca să facă toate treburile astea, uneori se 
cobora în pivniţă după surcele, trecea dintr-un loc cu aer 
rece în altul cu aer cald, apoi de la căldură la frig şi 
umezeală. Aceste treceri bruşte, pe care le făcea cu graba 
tinereţii, deseori spre a se cruța de o vorbă aspră, spre a 
îndeplini o poruncă, îi vătămau grav sănătatea. Pierrette nu 
se ştia bolnavă. Cu toate astea, începuse să bolească; avea 
pofte ciudate, pe care nu le mărturisea; îi plăceau legumele 
crude şi le devora pe ascuns. Nevinovata copilă habar n- 
avea ca se îmbolnăvise grav de o boală care cerea cea mai 
mare atenţie. Până la apariţia lui Brigaut, dacă Neraud, pe 
care, ar fi trebuit să-l mustre conştiinţa pentru moartea 
bunicii, i-ar fi arătat nepoatei această primejdie de moarte, 
Pierrette ar fi surâs: găsea că viaţa e prea amară, ca să nu 
surâdă morţii. Dar de câteva clipe ea, în care suferinţele 
trupului se însoțeau cu suferinţele dorului după Bretania, 
boală a sufletului atât de cunoscută încât coloneii acordă 
toată atenţia bretonilor care se află în regimentele lor, era 
îndrăgostită de Provins! Vederea acelei flori de aur, 


cântarea, prezenţa prietenului din copilărie o readuseseră 
la viaţă precum o plantă multă vreme lipsită de apă se 
înviorează după o ploaie bună. Voia să trăiască, i se părea 
că niciodată nu suferise! Se strecură, sfioasă, la verişoara 
sa, îi aprinse locuirii lăsă ceainicul, schimbă câteva cuvinte, 
se duse apoi să-şi trezească din somn tutorele şi se cobori 
să ia laptele, pâinea şi celelalte provizii pe care le 
aduseseră furnizorii. Rămase o bucată de vreme în pragul 
uşii, trăgând nădejde că lui Brigaut îi va trece prin minte să 
se întoarcă; dar Brigaut apucase de mult pe drumul 
Parisului. Ea tocmai dereticase odaia şi trebăluia prin 
bucătărie când o auzi pe vară-sa coborând scara. 
Domnişoara Sylvie Rogron apăru în capotul ei de tafta 
cafeniu-deschis, având pe cap o scufie de tul împodobită cu 
funde, cu peruca aşezată destul de strâmb, cu camizolul 
tras peste rochie şi târşindu-şi papucii din picioare. Trecu 
totul în revistă şi se apropie de vară-sa, care o aştepta ca 
să-i spună ce să pregătească pentru masa de prânz. 

— A! aici erai, domnişoară îndrăgostită? îi spuse 
Pierrettei pe un ton jumătate vesel, jumătate batjocoritor. 

— Ce spui, verişoara? 

— Ai intrat la mine pe ascuns şi tot aşa ai ieşit; cred însă 
că ştiai că doresc să stau de vorbă cu tine. 

— Eu... 

— Azi-dimineaţă ţi s-a cântat o serenadă ca unei prințese, 
şi mai multe nu. 

— O serenadă? exclamă Pierrette. 

— O serenadă? repetă, Sylvie îngânând-o. Vasăzică ai un 
ibovnic. 

— Un ibovnic, ce-i aceea, verişoară? 

Sylvie ocoli răspunsul şi-i spuse: 

— Doar nu vei fi vrând să spui, domnişoară, că la 
ferestrele noastre n-a venit un bărbat să-ţi vorbească de 
căsătorie! 

Persecuţiile o învăţaseră pe Pierrette vicleniile utile 
robilor, încât răspunse fără înconjur: 


— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— O fi fost cățelul meu! spuse cu răutate fata bătrână. 

— Verişoară, reluă smerită Pierrette. 

— Vrei să spui că nu te-ai trezit şi că nu te-ai dus, 
desculţă, la fereastra ţa, ceea ce te va pricopsi cu o răceală 
bună. Aşa! Că bine ţi-ar prinde. Şi zici că n-ai vorbit cu 
ibovnicul tău? 

— Nu, verişoară. 

— Ştiam că ai multe cusururi, da' nu te ştiam şi 
mincinoasă. Gândeşte-te bine, domnişoară! va trebui să ne 
spui şi să ne explici, vărului tău şi mie, scena care s-a 
petrecut azi-dimineaţă, că de nu, tutorele tău va trebui să ia 
nişte măsuri aspre. 

Fata bătrână, mistuită de gelozie şi de curiozitate, 
trecuse la intimidări. Pierrette făcu ceea ce fac oamenii 
care suferă peste puterile lor: tăcu. Tăcerea este, pentru 
toate fiinţele atacate, singurul mijloc de a triumfa: ea 
istoveşte  şarjele căzăceşti ale invidioşilor, sălbaticele 
hărţuieli ale inamicilor: ea duce la o victorie zdrobitoare şi 
desăvârşită. Ce poate fi mai desăvârşit decât tăcerea? Ea e 
absolută, nu este oare una din formele de existenţă ale 
infinitului? Sylvie cătă pe furiş spre Pierrette. Copila roşise, 
dar roşeaţa, în loc de a fi generală, se ivise ca nişte plăci 
inegale, pe umerii obrajilor, pete arzătoare, de o nuanţă 
semnificativă. Văzând aceste semne de boală, o mamă şi-ar 
fi schimbat îndată tonul, ar fi luat copila pe genunchi, ar fi 
întrebat-o, ar fi admirat de mult nenumăratele dovezi ale 
nevinovăţiei desăvârşite şi sublime a Pierrettei; i-ar fi ghicit 
boala şi ar fi înţeles că umorile şi sângele care au apucat pe 
altă cale năvăliseră în plămâni după ce îi tulburaseră 
funcţiile digestive. Acele pete grăitoare i-ar fi dat de ştire că 
o primejdie de moarte o pândeşte. Dar o fată bătrână ale 
cărei sentimente, pe care numai familia le poate hrăni, nu 
fuseseră niciodată trezite, căreia cerinţele copilăriei şi grija 
pe care o pretinde adolescenţa îi rămăseseră necunoscute, 
nu putea avea nici înţelegerea şi nici mila pe care numai 


miile de întâmplări ale vieţii menajere conjugale le pot 
inspira. Mizeria pe care o îndurase, departe de a-i înmuia 
inima, i-o împietrise. 

„Roşeşte, recunoaşte că-i vinovată!” îşi spuse Sylvie. 
Aşadar, tăcerea Pierrettei fu interpretată în sensul cel mai 
rău. 

— Pierrette, spuse ea, până nu se coboară văru-tău, hai 
să stăm de vorbă. Vino, adăugă pe un ton mai blând. Încuie 
poarta spre stradă. Dacă va veni cineva, va suna şi vom 
auzi. 

În ciuda pâclei umede care se ridica deasupra gârlei, 
Sylvie o conduse pe Pierrette pe aleea aşternută cu nisip 
care şerpuia printre straturile de gazon până la marginea 
terasei de stânci colţuroase, țărm pitoresc, presărat cu 
stânjenei şi cu plante acvatice. Bătrână verişoară schimbase 
tactica; voia să încerce s-o descoasă pe Pierrette cu duhul 
blândeţei. Hiena devenea pisicuţă. 

— Pierrette, îi spuse, nu mai eşti un copil, curând vei 
împlini cincisprezece ani şi n-ar fi de mirare să ai un 
ibovnic. 

— Dar, verişoară, spuse Pierrette, ridicând o privire de o 
blândeţe îngerească spre chipul acru şi rece al verişoarei 
sale care-şi reluase înfăţişarea de vânzătoare, ce-i aceea un 
ibovnic? 

Sylviei îi fu cu neputinţă să definească protejatei fratelui 
său, în mod corect şi decent, ce înseamnă un ibovnic. În loc 
să vadă în întrebarea copilei dovada unei nevinovăţii 
adorabile, ea nu văzu decât minciună. 

— Un ibovnic, Pierrette, este un bărbat care te iubeşte şi 
care vrea să te ia în căsătorie. 

— Aşa! spuse Pierrette. În Bretania, când cădem la 
învoială, pe tânăr îl numim pretendent! 

— Bine, să ştii că dacă-ţi mărturiseşti sentimentele pe 
care le ai pentru un bărbat, nu te faci vinovată nici de cel 
mai mic păcat, drăguţa mea. Păcat este să ai secrete. Nu 


cumva, din întâmplare, ai căzut dragă vreunuia dintre 
bărbaţii care vin pe la noi? 

— Nu cred. 

— Nu eşti îndrăgostită de niciunul dintre ei? 

— De niciunul! 

— Sigur? 

— Sigur. 

— Uită-te drept în ochii mei, Pierrette! 

Pierrette se uită la vară-sa. 

— Cu toate astea, un bărbat te-a chemat azi-dimineaţă, în 
piaţă. 

Pierrette îşi plecă genele. 

— 'Te-ai dus la fereastră, ai deschis-o şi aţi vorbit! 

— Nu, verişoară, voiam numai să văd cum e vremea şi am 
văzut în piaţă un ţăran. 

— Pierrette, de când cu prima ta împărtăşanie, ai învăţat 
multe, eşti supusă şi evlavioasă, îţi iubeşti rudele şi pe 
Dumnezeu; sunt mulţumită de ţine, nu ţi-am spus-o până 
acum ca să nu te crezi... 

Această josnică fată bătrână lua tristeţea, supunerea, 
tăcerea mizeriei drept virtuţi! Una dintre cele mai dulci 
mângâieri pentru Suferinzi, pentru Martiri, pentru Artiştii 
în durerile Patimii divine pe care li le impun Invidia şi Ura 
constă în a afla elogii acolo chiar unde întotdeauna nu 
aflaseră decât blamul şi reaua-credinţă. Aşa că Pierrette 
ridică spre vară-sa ochi înduioşaţi şi era gata să-i ierte toate 
durerile pe care i le pricinuise. 

— Dar dacă toate câte mi le spui nu sunt decât făţărnicii, 
dacă nu mi-o fi dat să văd în tine decât o năpârcă pe care 
am încălzit-o la pieptul meu, atunci eşti o ticăloasă, o fiinţă 
dezgustătoare! 

— Nu cred că am vreo vină, răspunse Pierrette, care 
simţea o oribilă strângere de inimă pricinuită de trecerea 
subită de la laudele nesperate la temutele ameninţări ale 
hienei. 

— Ştii doar că minciuna e păcat de moarte? 


— Da, verişoară. 

— Bine, te afli în faţa Domnului! spuse fata bătrână, 
arătându-i, cu un gest solemn, grădina şi bolta cerului, jură 
că nu-l cunoşti pe ţăranul acela. 

— Nu jur, spuse Pierreite. 

— A! deci nu era un ţăran, năpârco! 

Ca o căprioară speriată, Pierrette o zbughi în grădină, 
îngrozită de aceste cazne morale. Cu glas teribil, vară-sa o 
strigă. 

— Sună cineva, răspunse. 

— A! cât e de vicleană, îşi spuse Sylvie, are o minte 
şireată, acum sunt sigură că mica viperă i-a sucit capul 
colonelului. Ne-a auzit spunând că e baron. Vrea să fie 
baroneasă! toanta! O! las' că mă descotorosesc eu de ea,o 
bag ucenică, fără întârziere. 

Sylvie rămase atât de adânc cufundată în gânduri, încât 
nu-l văzu pe fratele ei, care coborâse pe alee şi se uita la 
dezastrul pe care bruma îl pricinuise daliilor. 

— Ei, Sylvie, unde ţi-a gândul? credeam că te uiţi la peşti! 
câteodată unii mai sar din apă. 

— Nu, răspunse Sylvie. 

— Ei, cum ai dormit? Şi prinse a-i povesti ce visase peste 
noapte. Nu crezi că am obrazul ferfeniță? Altă vorbă din 
vocabularul Rogron. 

De când Rogron iubea, dar să nu pângărim acest cuvânt, 
de când o dorea pe domnişoara de Chargeboeuf, devenise 
foarte grijuliu cu înfăţişarea şi persoana lui. În clipa aceea, 
Pierrette ieşi pe terasă şi anunţă, de la distanţă, că micul 
dejun e gata. Văzând-o pe vară-sa, Sylvie se făcu galbenă la 
faţă, cu pete verzi; toată fierea i se răscoli. Se uită la 
coridor şi găsi că Pierrette ar fi trebuit să-l frece. 

— Îl voi freca dacă doreşti, răspunse îngerul, nedându-şi 
scama la ce primejdii munca asta expune o fată tânără. 

Sufrageria era aranjată fără cusur. Sylvie se aşeză şi, cât 
dură micul dejun, pretinse mereu că are nevoie ba de una, 
ba de alta, lucruri care, de-ar fi fost calmă, nici nu i-ar fi 


trecut prin minte, dar pe care le cerea numai ca Pierrette 
să se ridice de la masă şi alegând clipa când biata copilă 
începea din nou să îmbuce. Dar nu se mulţumi cu sâcâielile, 
ci căuta pricină de gâlceavă şi-şi făcea sânge rău că nu 
găseşte. Dacă s-ar fi servit ouă, desigur că s-ar fi plâns că 
ale ei n-au fost fierte cum trebuie. Abia de binevoia să 
răspundă la întrebările neroade ale fratelui său, deşi numai 
la el se uita. Privirea ei o evita pe a Pierrettei. Pierrette era 
cât se poate de sensibilă la aceste manevre. Ea aduse 
cafeaua atât verişoarei cât şi vărului ei într-un vas mare de 
argint în care de obicei încălzea la abur lapte amestecat cu 
frişcă. Fratele şi sora îşi dozau singuri, după placul 
fiecăruia, cafeaua neagră pregătită de Sylvie. După ce îşi 
prepară minuţios băutura preferată, Sylvie observă o 
uşoară pulbere de cafea; o adună cu afectare din fiertura 
galbenă, o privi, se aplecă spre a o cerceta mai bine. 
Furtuna izbucni. 

— Ce ai? spuse Rogron. 

— Am că... domnişoara mi-a pus cenuşă în cafea. Ce 
plăcere, să bei cafea amestecată cu cenuşă!... Ei, da' nu mă 
mir: doar nimeni nu poate face două lucruri în acelaşi timp. 
Că numai la cafea nu i-a stat gândul! Azi-dimineaţă ar fi 
putut zbura o mierlă prin bucătărie şi n-ar fi văzut nimic! 
cum să vadă cenuşa? Dar cafeaua verişoarei ei? A! de asta 
nici că-i pasă. 

Şi continuă pe tonul acesta, în timp ce scotea pe 
marginea farfurioarei pulberea de cafea care trecuse prin 
filtru şi câteva fărâme de zahăr care nu se topiseră. 

— Dar, verişoară, aceea-i cafea, spuse Pierrette. 

— A! vasăzică eu mint? răcni Sylvie, privind-o pe 
Pierrette şi fulgerând-o cu înfricoşătoarele scânteieri pe 
care ochii ei le împroşcau când se mânia. 

Organismele pe care pasiunea nu le-a răvăşit se bucură 
de un foarte bogat fluid vital. Fenomenul excesivei 
luminozităţi a ochiului în clipele de mânie se manifesta la 
domnişoara Rogron cu-atât mai mult cu cât, pe vremuri, în 


dugheana ei, se deprinsese să-şi folosească puterea privirii 
holbându-şi peste măsură ochii spre a-şi intimida 
subalternii printr-o teroare salutară. 

— "Te povăţuiesc să-ţi ceri iertare, continuă Sylvie, tu, 
care ai merita să părăseşti masa şi să te duci să mănânci 
singură la bucătărie. 

— Da' ce-aveţi amândouă? strigă Rogron, sunteţi ca doi 
arici în dimineaţa asta. 

— Domnişoara ştie ce am împotriva ei. Îi las răgazul 
trebuitor ca să se gândească înainte de a-ţi spune, fiindcă 
vreau să-i arăt mai multă bunătate decât merită! 

Pierrette se uita pe geam, spre piaţă, spre a nu Întâlni 
privirea verişoarei sale, care o îngrozea. 

— Nici nu pare că vrea să audă ce-i spun, parcă aş vorbi 
cu pereţii! Cu toate că are auzul ager, că doar vorbeşte de 
la etaj şi răspunde cuiva care se află în stradă... Şi e deo 
perversitate, pupila ţa! de o perversitate nemaipomenită, 
nu te poţi aştepta din parte-i la nimic bun, auzitu-m-ai, 
Rogron? 

— Da' ce poznă gravă a făcut? întrebă fratele. 

— La vârsta ei! a luat-o cam de timpuriu, strigă, ca 
turbată, fata bătrână. 

Pierrette se ridică spre a strânge masa şi a nu-şi pierde 
cumpătul, nepreaştiind ce să facă. Deşi limbajul Sylviei nu 
însemna pentru ea ceva nou, nu se putea deprinde cu el. 
Mânia vară-sii o făcea să se gândească la cine ştie ce crimă. 
Se întreba ce furie ar apuca-o dacă ar afla de aventura lui 
Brigaut. Poate că l-ar lua la goană. În cap i se învălmăşeau 
miile de idei rapide, profunde ale unei fiinţe robite şi hotări 
să opună o tăcere îndărătnică asupra unei fapte pe care 
conştiinţa ei n-o osândea. Trebui să îndure vorbe atât de 
grele, atât de aspre, bănuieli atât de jignitoare încât, 
intrând în bucătărie, fu apucată de nişte spasme 
abdominale şi de vărsături cumplite. Nu îndrăzni să se 
plângă, nu era sigură că se va bucura de vreo îngrijire. Se 
întoarse palidă, pământie, spuse că nu se simte bine şi se 


urcă în odaia ei să se culce, ţinându-se la fiecare treaptă de 
rampă şi gândind că i se apropie ceasul din urmă. „Bietul 
Brigaut!” îşi zicea. 

— E bolnavă! spuse Rogron. 

— Ea şi bolnavă! Face fasoane! răspunse Sylvie cu glas 
tare, aşa ca să poată fi auzită. Azi-dimineaţă nu era deloc 
bolnavă, haida-de! 

Această ultimă lovitură o zdrobi pe Pierrette, care se 
culcă plângând şi rugându-l pe Dumnezeu s-o cheme la el. 


Cam de o lună, Rogron nu mai trebuia să-i ducă lui 
Gouraud Le  Constitutionnel; colonelul venea, foarte 
îndatoritor, să-şi ia ziarul, să mai stea de vorbă, iar când 
vremea era frumoasă, îl lua la plimbare pe Rogron. Sigură 
că-l va vedea pe colonel şi că va putea să-i vorbească, Sylvie 
se îmbrăcă şi se dichisi. Fata bătrână îţi închipuia că e 
cochetă dacă-şi pune o rochie verde şi un mic şal de caşmir 
galben cu bordură roşie, o pălărie albă cu uşoare pene 
cenuşii. Pe la ceasul când colonelul obişnuia să apară, Sylvie 
se aşeză în salon, alături de frate-său, pe care-l silise să 
rămână în papuci şi halat. 

— Ce vreme frumoasă, colonele! spuse Rogron auzind 
paşii grei ai lui Gouraud; numai că nu-s îmbrăcat, soră-mea 
cred că voia să iasă şi mi-a cerut să păzesc eu casa, 
aşteaptă-mă. 

Şi Rogron o lăsă pe Sylvie singură cu colonelul. 

— Unde doreaţi să mergeţi? că văd că v-ai gătit ca o 
zeiţă, întrebă Gouraud căruia nu-i scăpase un oarecare aer 
solemn De faţa lată şi ciupită de vărsat a fetei bătrâne. 

— Voiam să ies, cum însă fetiţa nu prea se simte bine, 
rămân. 

— Da' ce are? 

— Nu ştiu, m-a rugat s-o las să se culce. 

Prudenţa, ca să nu spunem bănuiala lui Gouraud, era 
neîncetat ţinută trează de rezultatele cârdăşiei sale cu 
Vinet Desigur, partea leului o lua avocatul. El redacta ziarul, 


unde domnea ca un suveran, el distribuia plăţile în redacţie; 
în vreme ce colonelul, redactor responsabil, nu se alegea cu 
mare lucru. Vinet şi Cournant le făcuseră enorme servicii 
Rogronilor, colonelul în retragere nu putea face însă nimic 
pentru ei. Cine va fi deputat? Vinet. Cine era marele 
elector? Vinet. Cine era consultat? Vinet! În sfârşit, 
colonelul cunoştea cel puţin la fel de bine ca şi Vinet 
întinderea şi adâncimea pasiunii pe care frumoasa Bathilde 
de Chargeboeuf o aprinsese în inima lui Rogron. Pasiune 
care devenise nesăbuită, precum toate pasiunile târzii ale 
bărbaţilor. Glasul Bathildei îl făcea pe celibatar să se 
cutremure. Stăpânit de dorinţe, Rogron le ascundea, nici nu 
îndrăznea să se gândească la o atare unire. Spre a-l încerca 
pe negustor, colonelul avusese grijă să-i spună că va cere 
mâna Bathildei; Rogron pălise văzând ce rival de temut are, 
devenise rece faţă de Gouraud şi aproape duşmănos. Încât 
Vinet domnea fără rival în casa lui Rogron, pe când el, 
colonelul, n-avea decât legăturile ipotetice ale unui 
sentiment din parte-i mincinos şi la care Sylvie încă nu 
răspunsese. Când avocatul îi dăduse pe faţă uneltirile 
preotului, sfătuindu-l să rupă cu Sylvie şi să se îndrepte 
spre Pierrette, Vinet linguşise înclinațiile lui Gouraud; 
analizând însă sensul intim al acestei mărturisiri, cercetând 
bine terenul din juru-i, colonelului i se păru că observă la 
aliatul său speranţa de a-l pune rău cu Sylvie şi de a trage 
foloase de pe urma fricii pe care o nutrea fata bătrână, 
pentru ca astfel întreaga avuţie a Rogronilor să încapă pe 
mâinile domnişoarei de Chargeboeuf. lată de ce, atunci 
când Rogron îl lăsase singur cu Sylvie, perspicacităţii 
colonelului nu îi scăpaseră uşoarele indicii care trădau că 
Sylvie e neliniştită. Observă planul pe careul urzise ea de a 
se afla gata de luptă şi, o clipă, între patru ochi cu ei. 
Colonelul, caro şi până atunci îl bănuise pe Vinet, convins că 
vrea să-l tragă pe sfoară, atribui această consfătuire nu ştiu 
cărei secrete insinuări a acestui maimuţoi în robă; deveni 
vigilent, ca atunci când făcea o recunoaştere în teritoriu 


inamic, scrutând câmpul, atent la cel mai mic zgomot, cu 
mintea încordată, cu mâna pe trăgaci. Colonelul avea 
cusurul de a nu crede niciun cuvânt din ceea ce spun 
femeile; iar când fata bătrână aduse vorba de Pierrette şi-i 
spuse că se culcase în miez de zi, colonelul îşi zise că Sylvie, 
pur şi simplu, o pedepsise cu arestul în odaia ei, de geloasă 
ce era. 

— S-a făcut frumuşică foc, mititica, spuse cu un aer 
degajat. 

— Va fi drăguță, răspunse domnişoara Rogron. 

— Acum ar trebui s-o trimiteţi la Paris, la vreun magazin, 
adăugă colonelul. Ar face avere. Astăzi, casele de modă sunt 
în căutare de fete foarte frumoase. 

— Asta-i părerea domniei-voastre? întrebă Sylvie cu 
tulburare în glas. 

„Bun! am priceput, îşi zise colonelul. Vinet m-a sfătuit să 
mă căsătoresc cu Pierrette, ca vrăjitoarea asta bătrână să-şi 
mute gândul de la mine”. 

— Dar, spuse acum cu glas tare, ce vreţi să faceţi cu ea? 
Nu vedeţi că o fată de o frumuseţe incomparabilă, Bathilde 
de Chargeboeuf, o fată din nobilime, cu zestre bogată, e 
adusă în starea de a împleti cosiţe cărunte: nimeni n-o vrea. 
Pierrette nu posedă nimic, deci nu se va mărita nicicând. 
Credeţi cumva că tinereţea şi frumuseţea înseamnă mare 
lucru pentru mine, de exemplu; pentru mine care, căpitan 
de cavalerie fiind în regimentul de Gardă Imperială încă din 
ziua când împăratul a avut Garda sa, am mărşăluit cu 
cizmele mele prin toate capitalele şi am cunoscut cele mai 
frumoase femei ale acelor capitale? Tinereţea şi frumuseţea 
sunt lucruri al dracului de obişnuite şi de prosteşti!... să n- 
aud de ele. La patruzeci şi opt de ani, spuse el, făcându-se 
mai bătrân decât ora, când ai trăit dezastrul de la Moscova, 
când ai luat parte la îngrozitoarea campanie din Franţa, ai 
oasele cam muiate, sunt acum bătrân. O femeie ca domnia- 
ta m-ar îngriji, m-ar răsfăţa; iar averea ei, unindu-se cu 
amărâta mea pensie de o mie de scuzi, mi-ar asigura, la 


bătrâneţe, o bunăstare mulţumitoare, încât aş prefera-o de 
o mie de ori unei sclifosite care mi-ar aduce numai 
necazuri, care ar fi de treizeci de ani şi ar avea tot felul de 
patimi atunci când eu voi fi de şaizeci şi voi avea numai 
reumatisme. La vârsta mea, omul e mai socotit. lată, fie 
vorba între noi, dacă m-aş căsători, n-aş vrea să am copii. 

Chipul Sylviei fusese uşor de descifrat pentru colonel în 
timpul tiradei sale, iar exclamaţia ei îl convinse deplin de 
perfidia lui Vinet. 

— Aşadar, spuse ea, n-o iubeşti pe Pierrette? 

— Auzi colea! ai înnebunit, scumpă Sylvie? exclamă 
colonelul. Când nu ai niciun dinte mai încerci să sfărâmi 
alune în gură? Slavă Domnului, nu mi-am pierdut minţile şi 
mă cunosc bine. 

Sylvie nu voi să intre în joc, ci gândi că e mai nimerit să 
aducă vorba de fratele ei. 

— Frate-meu, spuse, se gândea să te însoare. 

— Dar fratele domniei-tale nu cred că ar putea avea o 
idee atât de nelalocul ei. Acum câteva zile, spre a-i afla 
secretul, i-am spus că o iubesc pe Bathilde şi s-a făcut alb ca 
varul la faţă. 

— O iubeşte pe Bathilde, spuse Sylvie. 

— Ca un nebun! Dar fii sigură că Bathilde nu râvneşte 
decât la banii lui. (Na, Vinet! gândi colonelul). Încât cum ar 
fi putut vorbi de Pierrette? Nu, Sylvie, spuse luându-i mâna 
şi strângându-i-o cu subînţeles, de vreme ce ai adus vorba 
de asta... Se dădu mai aproape de Sylvie. Ei!... (îi sărută 
mâna, doar era colonel de cavalerie şi dăduse atâtea dovezi 
de curaj), să ştii, nu vreau pe nimeni de soţie decât pe 
domnia-ta. Deşi căsătoria noastră ar puţea părea o 
căsătorie din calcul, eu, unul, nutresc afecţiune pentru 
domnia-ta. 

— Dar tocmai eu doream să te căsătoresc cu Pierrette. Şi 
dacă i-aş ceda averea mea... Ce-ai zice, colonele? 

— Dar n-aş vrea să fiu nefericit în casa mea, iar peste 
zece ani să văd un tânăr terchea-berchea de teapa lui 


Julliard dând târcoale neveste-mii şi închinându-i versuri 
prin ziare. Din acest punct de vedere, sunt cam prea 
bărbaţi Nu voi contracta niciodată o căsătorie nepotrivită 
sub raportul vârstei. 

— Fie, colonele, vom discuta toate acestea serios, spuse 
Sylvie, aruncându-i o privire care ar fi vrut să fie încărcaţi 
de dragoste, dar care semăna mai degrabă cu aceea a unui 
căpcăun. Buzele ei reci, de un vânăt crud, îi dezveliră dinţii 
galbeni, şi ea îşi zise că surâde. 

— Iată-mă-s, spuse Rogron, luându-l cu sine pe colonel, 
care salută curtenitor către faţa bătrână. 

Gouraud hotărî să grăbească însurătoarea sa cu Sylvie şi 
să devină stăpân în casa lui, făgăduindu-şi ca, prin influenţa 
pe care, în timpul lunii de miere, ar dobândi-o asupra 
Sylviei, să se descotorosească atât de Bathilde cât şi de 
Celeste Habert. Încât, în timpul plimbării îi spuse lui Rogron 
că, în urmă cu câte va zile, glumise pe socoteala lui: n-avea 
nicio pretenţie la inima Bathildei, nu era destul de bogat ca 
să se însoare eu o femeie fără zestre; apoi îi împărtăşi 
planul său, pusese de mult ochii pe soră-sa pentru alesele ei 
calităţi şi în cele din urmă năzuia la onoarea de a-i deveni 
cumnat. 


— Vai! colonele! vai! baroane! dacă nu ceri decât 
consimţământul meu, apoi căsătoria se va încheia în 
termenul cerut de lege, strigă Rogron, fericit că scapă de 
acest temut rival. 


Sylvie îşi petrecu toată dimineaţa în apartamentul ei, 
întrebându-se dacă va fi loc destul pentru o pereche. Hotări 
să construiască pentru fratele său un al doilea etaj şei să 
aranjeze mulţumitor primul etaj pentru ea şi soţul ei; în 
acelaşi timp, îşi făgădui, rod al fanteziei ei de fată foarte 
bătrână, să-l supună pe colonel mai multor încercări spre a- 
i cunoaşte mai bine inima şi apucăturile înainte de a lua o 
hotărâre. Mai avea unele îndoieli şi dorea să se asigure că 
Pierrette n-avea nicio legătură eu colonelul. 

Pierrette se cobori la ora cinei spre a pune masa. Sylvie 
se văzuse nevoita să gătească, îşi pătase rochia şi 
exclamase: „Afurisita de Pierrette!” E de înţeles că dacă 
Pierrette ar fi pregătit cina, Sylvie nu şi-ar fi pătat cu 
untură rochia de mătase. 

— A, ai apărut, frumoaso? Tu eşti ca dulăul fierarului, ăla 
care se trezea numai când auzea zgomot de crătiţi şi care-şi 
făcuse culcuş sub forjă! A! ai vrea să faci pe bolnava, mică 
mincinoasă ce eşti! 

Ideea aceasta: Mi-ai ascuns adevărul despre ceea ce s-a 
petrecut azi-dimineaţă în piaţă, prin urmare, tot ce spui e 
minciună, fu ca un ciocan cu care Sylvie avea să lovească 
necurmat inima şi capul Pierrettei. 

Spre marea mirare a Pierrettei, după cină, Sylvie o 
trimise să se îmbrace ca pentru seară. Cea mai fecundă 
imaginaţie e mai prejos de activitatea pe care bănuiala o 
poate inspira cugetului unei fete bătrâne. Într-un atare caz, 
fata bătrână se dovedeşte mai presus de bărbaţii politici, de 
avocaţi şi de notari, de oamenii de afaceri şi de avari. Sylvie 
îşi făgădui să ceară sfat lui Vinet după ce va examina totul 
în jurul ei. Voi s-o ţină pe Pierrette în preajmă-i spre a afla, 
din purtările micuţei, dacă ceea ce-i spusese colonelul era 


adevărat. Doamnele de Chargeboeuf apărură cele dintâi. 
După povaţa vărului el Vinet, Bathilde se întrecuse în 
eleganţă. Venise îmbrăcată într-o delicioasă rochie bleu de 
catifea de bumbac, tot cu un şal de culoare deschisă, cu 
cercei în chip de ciorchini de grenat şi aur în urechi, cu 
părul pieptănat cu ringlet:2%, cu o fină cruciuliţă la gât, 
pantofiori de satin negru, ciorapi de mătase cenuşii şi 
mănuşi de Suedia; în plus, aere de regină şi cochetării de 
tinerică în stare să sucească minţile tuturor Rogronilor de 
pe pământ. Mama, stăpânită şi demnă, păstra, ca şi fie-sa, 
un fel de aristocratică impertinenţă, cu care cele două 
femei salvau toate aparențele şi care trăda spiritul lor de 
castă Bathilde era înzestrată cu un spirit superior, de care 
numai Vinet se învrednicise să-şi dea seama după ce 
doamnele de Chargeboeuf locuiseră la el timp de două luni. 
După ce fu în stare să măsoare seriozitatea acestei fete 
rănite de zădărnicia tinereţii şi a frumuseţii ei, instruită 
graţie dispreţului pe care i-l inspirau bărbaţii unei epoci în 
care singurul lor idol era banul, Vinet, surprins, exclamă: 

— Dacă m-aş fi căsătorit cu domnia-ta, Bathilde, astăzi aş 
fi pe cale să devin ministru al Justiţiei. Mi-aş fi luat numele 
de Vinet de Chargeboeuf şi aş fi fost deputat de dreapta! 

În dorinţa Bathildei de a se căsători nu intra niciunul din 
gândurile obişnuite, ea nu ţinea să se căsătorească spre a 
deveni mamă, nici spre a avea un soţ, ci spre a fi liberă, 
spre a avea un „redactor responsabil”!125:, spre a se numi 
doamnă şi a putea acţiona aşa cum acţionează bărbaţii. 
Pentru ea, Rogron era un nume, ea gândea că ar puţea 
scoate ceva din acest imbecil, un deputat cu drept de vot pe 
care l-ar putea influenţa; dorea să se răzbune pe familia ei 
care nu se ocupase deloc de o fată săracă. Vinet îi lărgise 
mult ideile, i le fortificase admirându-le şi aprobându-le. 

— Dragă verişoară, îi spunea explicându-i câtă influenţă 
aveau femeile şi precizându-i sfera de acţiune care le este 
proprie, crezi oare că Tiphaine, bărbat cât se poate de 
mediocru, poate ajunge prin propriile-i puteri la tribunalul 


de primă instanţă al Parisului? Numai graţie doamnei 
Tiphaine a fost numit deputat, numai graţie ei va ajunge la 
Paris. Mamă-sa, doamna Roguin, e o cumătră vicleană care 
face ce vrea din vestitul bancher du Tillet, unul dintre 
complicii lui Nucingen, ambii având legături cu familia 
Kelleri125*, iar aceste tustrele case fac servicii fie 
guvernului, fie oamenilor lor celor mai devotați, birourile 
sunt în cele mai bune relaţii cu aceşti rechini ai Băncii şi cu 
toţii cunosc toată lumea bună a Parisului. Există toate 
motivele ca Tiphaine să ajungă preşedinte al uneia dintre 
Curțile regale. Mărită-te cu Rogron şi-l facem noi deputat 
de Provins atunci când eu voi obţine pentru mine un alt 
colegiu din Seine-et-Marne. Atunci veţi avea un post de 
inspector financiar, funcţie în care Rogron nu va avea alia 
de făcut decât să semneze hârtii. Ne vom alătura Opoziţiei 
dacă va triumfa, dar dacă Bourbonii rămân, vai! cât de 
frumuşel vom cârmi spre Centru! De altminteri, Rogron nu 
va trăi cât lumea, încât mai târziu te vei căsători cu un 
bărbat având un titlu. În sfârşit, de vei avea tu o poziţie 
frumoasă, familia Chargeboeuf ne va aduce servicii. Sărăcia 
ta, ca şi a mea, îţi va fi arătat fără îndoială câte parale fac 
bărbaţii; trebuie să ne servim de ei ca de caii de poştă. Un 
bărbat sau o femeie ne transportă de la o etapă la alta. 
Vinet făcuse din Bathilde un fel de Catherine de 
Medicist127:. Îşi lăsa soţia acasă, fericită cu cei doi copii, ca 
să le însoţească pe doamnele de Chargeboeuf la Rogroni. Îşi 
făcea intrarea în plina sa glorie de tribun al provinciei 
Champagne. Purta pe-atunci frumoşi ochelari cu rame de 
aur, vestă de mătase, cravată albă, pantaloni negri, ghete 
fine şi redingotă neagră comandată la Paris, ceas de aur cu 
lanţ. În locul lui Vinet cel de altădată, gălbejit şi slăbănog, 
pus pe gâlceavă şi morocănos, actualul Vinet înfăţişa un 
politician distins; păşea, sigur de starea lui, cu siguranţa de 
sine proprie bărbatului de la Palatul de Justiţie care 
cunoaşte toate subtilităţile dreptului. Căpşorul lui viclean 
atât de bine pieptănat, bărbia-i proaspăt rasă îi dădeau o 


înfăţişare atât de drăgălaşă, deşi rece, încât părea agreabil 
în genul lui Robespierre. Nici vorba că ar fi putut fi un 
admirabil  procuror-general, înzestrat cu o  elocinţă 
mlădioasă, primejdioasă şi ucigaşă, sau un orator distins, în 
genul lui Benjamin Constantii25:. Înăcreala şi ura care-l 
stăpâniseră cândva se prefăcuseră într-o blândeţe perfidă. 
Otrava se transformase în doctorie. 

— Bună ziua, draga mea, ce mai faci? o întrebă doamna 
de Chargeboeuf pe Sylvie. 

Bathilde se duse drept la şemineu, îşi scoase pălăria, se 
privi în oglindă şi ridică frumosu-i picior pe bara grilajului 
din faţa vetrei, ca să-l vadă Rogron. 

— Dar ce ai, domnule? îi spuse privindu-l, nici nu mă 
saluţi? A! perfect, să-mi mai pun eu altădată rochia de 
catifea, pentru domnia ta... 

Trecu pe lângă Pierrette ca să-şi pună pe un fotoliu 
pălăria pe care fata i-o luă din mână şi pe care Bathilde i-o 
întinse ca şi când bretona ar fi fost o cameristă. Bărbaţii se 
spune că ar fi deosebit de cruzi şi tigrii aşijderea; dar nici 
tigrii, nici viperele, nici diplomaţii, nici magistraţii, nici 
călăii, nici regii nu pot, în toată ferocitatea lor, să se 
asemuie cu blândele cruzimi, cu politeţea otrăvită, cu 
barbarul dispreţ al domnişoarelor între ele, atunci când 
unele se cred mai presus decât altele prin naştere, avere, 
frumuseţe şi când e vorba de căsătorie, de rang, cu un 
cuvânt de miile de rivalități feminine. Acel: Mulţumesc, 
domnişoară, pe care Bathilde îl spuse Pierrettei era un 
poem în douăsprezece cânturi. 

Una se numea Bathilde, iar cealaltă Pierrette. Una era o 
Chargeboeuf, cealaltă o Lorrain! Pierrette era scundă şi 
suferindă, Bathilde era înaltă şi plină de viaţă! Pierrette era 
ținută de milă, Bathilde şi mama ei se bucurau de 
independenţă! Pierrette purta o rochie de stofă uşoară şi un 
şal, Bathilde îşi unduia catifeaua bleu a toaletei sale! 
Bathilde avea umerii cei mai rotunzi din tot departamentul 
şi braţe de regină; Pierrette avea omoplaţi şi braţe slăbuţe! 


Pierrette era Cenuşăreasa, Bathilde era zâna din basme! 
Bathilde urma să se căsătorească, Pierrette avea să moară 
fată bătrână! Bathilde era adorată, pe Pierrette nimeni n-o 
iubea! Bathilde avea o coafură încântătoare, avea gust; 
Pierrette îşi ascundea părul sub o scufiţă şi habar n-avea de 
modă! Urmarea: Bathilde însemna totul, Pierrette nu 
însemna nimic. Mândra bretonă înţelegea bine oribilul 
poem. 

— Bună ziua, fetiţo, îi spuse doamna de Chargeboeuf din 
înălţimea măreției sale şi cu accentul pe care i-l dădea nasul 
subţire. 

Vinet întrecu măsura acestui gen de injurii uitându-se la 
Pierrette şi spunându-i, pe trei tonuri: 

— Vai! vai! vai! Ce frumoasă suntem, Pierrette, astă- 
seară! 

— Frumoasă, zise sărmana copilă, vorba asta nu mie, ci 
verişoarei dumneavoastră ar trebui s-o spuneţi. 

— O! vară-mea-i totdeauna frumoasă, răspunse avocatul. 
Nu-i aşa, amice Rogron? spuse întorcându-se spre stăpânul 
casei şi lovindu-l uşor peste mână. 

— Aşa-i, răspunse Rogron. 

— De ce îi pretinzi să spună altceva decât ce gândeşte? 
Nu m-a găsit niciodată pe placul lui, continuă Bathilde 
stând dreaptă în faţa lui Rogron. Nu-i aşa? la uită-te la 
mine. 

Rogron o măsură cu privirea din creştet până-n tălpi şi 
închise încetişor ochii ca un motan pe care-l scarpină cineva 
în creştet. 

— Eşti prea frumoasă, spuse, e primejdios să te privească 
cineva. 

— De ce? 

Rogron privi tăciunii din vatră şi tăcu. În acea clipă intră 
domnişoara Habert urmată de colonel. Celeste Habert, care 
devenise inamicul tuturor, nu se putea bizui decât pe Sylvie; 
cu toate astea, toată lumea avea pentru ea menajamente, 
amabilităţi şi binevoitoare atenţii cu-atât mai mult eu cât cu 


toţii o subminau, încât ajunsese prinsă între aceste dovezi 
de interes care i se arătau şi neîncrederea pe care fratele ei 
i-o povăţuia. Vicarul, deşi se ţinea departe de câmpul de 
luptă, ghicise totul. Astfel, de când înţelese că nădejdile 
soru-si se spulberaseră, devenise unul dintre vrăjmaşii cei 
mai neîmpăcaţi ai Rogronilor. Ne-o putem îndată înfăţişa pe 
domnişoara Habert dacă ne vom gândi că, deşi nu fusese 
vreodată nici învăţătoare, nici profesoară la vreun pension, 
avea totuşi aerul unei dăscăliţe. Învăţătoarele au un fel al 
lor de a-şi purta scufia. După cum englezoaicele bătrâne au 
monopolul turbanelor, tot astfel învăţătoarele au monopolul 
bonetelor; calota bonetei e mai mare decât florile de pe ea, 
iar florile sunt mai mult decât artificiale; păstrată multă 
vreme în dulap, boneta o deopotrivă nouă şi veche, chiar 
din prima zi. Fetele acestea îşi fac un titlu de onoare din a 
imita modelele pictorilor; se aşază parcă pe şoldurile lor, nu 
pe scaune. Când li se vorbeşte, se întorc cu tot bustul, nu 
numai cu capul; iar când rochiile lor foşnesc, ai zice că 
arcurile acestor soiuri de mecanisme s-au deranjat. 
Domnişoara Habert, reprezentarea ideală a acestui gen, 
avea privirea severă, gura fardată, iar pe sub bărbia-i 
vărgată de riduri, bridele bonetei, vechi şi fleşcăite, se 
agitau odată cu mişcările capului. Poseda o mică podoabă, 
doi negi cam măricei, cam negri, cu fire de păr pe care le 
lăsa să crească în voie, ca nişte clematite învoalte. Pe 
deasupra, mai priza tabac şi încă în mod dizgraţios. Se 
aşezară să joace boston. În faţa Sylviei şedea domnişoara 
Habert, iar alături colonelul, dinaintea doamnei 
Chargeboeuf. Bathilde pe lângă mama ei şi pe lângă 
Rogron. Sylvie o aşeză pe Pierrette între ea şi colonel. 
Rogron puse şi cealaltă măsuţă, pentru cazul că ar veni 
domnii Neraud, Cournant şi soţia acestuia. Vinet şi Bathilde 
ştiau să joace whist, ca şi domnul şi doamna Cournant. De 
când doamnele de Chargeboeuf, cum erau ele numite la 
Provins, veneau pe la alde Rogron, cele două lămpi erau 
aprinse pe şemineu între candelabre şi pendulă iar mesele 


erau laminate cu lumânări de doi franci livra, bani pe care 
de altfel şi-i scoteau la jocul de cărţi. 

— Hai, Pierrette, ia-ţi lucrul de mână, fetiţo, zise Sylvie 
către vară-sa cu o perfidă blândeţe, văzând-o că se uită la 
cărţile colonelului. 

Întotdeauna se prefăcea, când erau şi alţii de faţă, că o 
tratează foarte bine pe Pierrette. Această prefăcătorie 
neruşinată o revolta pe sincera bretonă, care ajunsese să-şi 
dispreţuiască verişoara. Pierrette îşi luă lucrul de mână; 
dar, tot împungând cu acul, continua să tragă cu ochiul la 
jocul lui Gouraud. Colonelul părea a nu-şi da seama că 
lângă el şade o fetişcană. Sylvie nu-l slăbea din ochi şi 
începea să creadă că nepăsarea lui e din cale-afară de 
suspectă. În cursul serii, la un moment dat, fata bătrână 
făcu o levată cu o carte de cupă, în timp ce coşuleţul de fise 
era plin şi mai conţinea şi douăzeci şi şapte de monezi de 
cinci centime. Soții Coumant şi domnul Neraud sosiseră şi 
ei. Bătrânul jude-supleant Desfondrilles, căruia Ministerul 
Justiţiei îi recunoştea capacitatea de a fi judecător titular şi- 
i încredinţase atribuţiile unui judecător de instrucţie, dar 
care n-avea niciodată destul talent de îndată ce trebuia să 
judece în instanţă şi care, de două luni, părăsise partida 
soţilor Tiphaine şi se îndreptase spre partida Vinet, stătea 
în picioare lângă vatră, cu spatele la foc şi-şi ţinea ridicate 
poalele redingotei. Privea maghnificul salon în care strălucea 
domnişoara de Chargeboeuf, căci se părea că decorul roşu 
era anume făcut spre a scoate fi mai mult în evidenţă 
frumuseţea acestei seducătoare făpturi. Domnea liniştea, 
Pierrette privea jocul, iar atenţia Sylviei se îndreptase 
asupra cărţii care-i picase. 

— Jucaţi-o, spuse Pierrette colonelului, arătându-i a carte 
de cupă. 

Colonelul încercă o suită de cupe: cupele erau împărţite 
între el şi Sylvie; colonelul aruncă asul, deşi Sylvie avea o 
chintă de cărţi mai mici. 


— Jocul nu-i corect, Pierrette mi-a văzut cărţile iar 
colonelul i-a urmat sfatul. 

— Dar bine, domnişoară, spuse Celeste, colonelul a 
încercat o combinaţie de cupe, numai fiindcă vrea să vă facă 
pe plac. 

Vorba asta îl făcu să surâdă pe domnul Desfondrilles, 
bărbat subtil, pe care în cele din urmă ajunsese să-l amuze 
jocul de interese din Provins, unde el juca rolul lui Rigandin 
din Casa jucată la loterie a lui Picardi'12+. 

— Aşa joacă întotdeauna colonelul, adăugă Cournant, 
care nici nu ştia despre ce e vorba. 

Sylvie îi aruncă domnişoarei Habert o privire ca de la fată 
bătrână la fată bătrână, privire fioroasă şi dulceagă. 

— Pierrette, te-ai uitat în cărţile mele, îi spuse Sylvie 
privindu-şi verişoara drept în ochi. 

— Nu, verişoară. 

— Vă priveam pe toţi, spuse judele arheolog şi pot 
depune mărturie că fetiţa nu se uita decât la colonel. 

— Aşa-i! fetiţele astea, spuse Gouraud înfiorându-se, se 
pricep de minune să tragă cu ochiul. 

— A! făcu Sylvie. 

— Da, continuă Gouraud, se prea poate să fi tras cu 
ochiul la cărţile dumneavoastră ca să vă joace o festă. Nu-i 
aşa, frumoaso? 

— Nicidecum, răspunse cinstita bretonă, nici n-aş fi în 
stare, iar în cazul ăsta m-ar fi interesat mai degrabă jocul 
vară-mii. 

— Ştii bine că eşti o mincinoasă şi pe deasupra şi cam 
slăbuţă la minte, spuse Sylvie. După cele întâmplate azi- 
dimineaţă, cine se mai poate încrede în vorbele tale? Eşti 
0... 

Pierrette n-o lăsă pe vară-sa să-şi termine vorba în 
prezenţa ei. Ştiind că va urma un torent de injurii, se ridică, 
ieşi pe întuneric şi se urcă în odaia ei. De mânie, Sylvie se 
făcu pământie la faţă şi şopti printre dinţi: Las' că mi-o 
plăteşti tu. 


— Onoraţi levata? întrebă doamna de Chargeboeuf. 

În clipa aceea, sărmana Pierrette se lovi cu capul de uşa 
coridorului, pe care judecătorul o lăsase deschisă. 

— Bun, aşa-i trebuie! strigă Sylvie. 

— Da” ce i s-a întâmplat? întrebă Desfondrilles. 

— Ceea ce merită, răspunse Sylvie. 

— Cred că s-a lovit rău, spuse domnişoara Habert. 

Sylvie încercă să nu plătească levata, dând să se ridice 
spre a vedea ce păţise Pierrette, dar doamna de 
Chargeboeuf o opri. 

— Mai întâi plătiţi, îi spuse râzând, fiindcă la întoarcere 
n-o să vă mai aduceţi aminte de nimic. 

Propunerea, care se întemeia pe reaua-credinţă de care 
dădea dovadă fosta negustoreasă la datoriile de joc şi pe 
obiceiul ei de a şicana, se bucură de aprobarea tuturor. 
Sylvie se aşeză din nou, îşi mută gândul de la Pierrette şi 
nepăsarea ei nu miră pe nimeni. Ioată seara, Sylvie avu 
mereu un singur gând. Când partida de boston luă sfârşit, 
pe la ceasurile nouă şi jumătate, ea se adânci într-o berjeră, 
la gura vetrei, de unde nu se mai ridică decât spre a-şi 
saluta oaspeţii şi a-şi lua rămas bun de la ci. Colonelul o 
supusese la adevărate cazne, nu ştia ce să mai creadă 
despre el. 

„Cât de prefăcuţi sunt bărbaţii 
adormi. 

Pierrette se izbise zdravăn de tocul uşii, în care nimerise 
cu capul, în dreptul urechii, în locul unde fetele îşi desfac 
cosiţele ca să le pună pe moaţe. A doua zi avea mari 
vânătăi. 

— "Te-a pedepsit Dumnezeu, îi spuse vară-sa a doua zi, la 
micul dejun, nu m-ai ascultat, nu mi-ai arătat respectul pe 
care mi-l datorezi şi ai plecat în timp ce-ţi vorbeam, ai păţit 
ceea ce ţi se cuvenea. 

— Cu toate astea, spuse Rogron, ar trebui să-i punem o 
compresă cu apă sărată. 

— Lăsaţi! o să-mi treacă, vere, spuse Pierrette. 


LLA 


îşi spuse înainte de a 


Biata copilă ajunsese să vadă o dovadă de bunăvoință în 
observaţia tutorelui ei. 


Săptămâna se încheie aşa cum începuse, în neîncetat 
zbucium. Sylvie, care devenise inventivă, merse cu 
rafinamentele tiraniei sale până la cele mai barbare 
iscodiri. Triburile de ilinoi, de şerokezi, de mohicani ar fi 
putut lua lecţii de la dânsa. Pierrette nici nu îndrăzni să se 
plângă de suferinţa ei nedesluşită, de durerile de cap. 
Pricina nemulțumirii verişoarei sale fusese refuzul ei de a-i 
destăinui ceva în legătură cu Brigaut, şi, încăpăţânată ca 
mai toţi bretonii, Pierrette stăruia în foarte fireasca ei 
muţenie. Încât acum uşor îşi poate da seama oricine cu ce 
ochi îl privise ea pe Brigaut, pe care-l socotise pierdut 
pentru dânsa dacă ar fi fost descoperit şi pe care, din 
instinct, voia să-l aibă în preajmă-i, fericită a-l şti la Provins. 
Ce bucurie fusese să-l zărească pe Brigaut! Înfăţişarea 
prietenului din copilărie s-ar fi putut asemui cu privirea pe 
care un surghiunit o aruncă, de departe, către patria sa, cu 
privirea pe care martirul o ridică spre slava cerului unde 
ochii lui, înzestrați cu o a doua vedere, au puterea de a 
pătrunde, în timp ce el se mistuie în flăcările supliciului. 
Fiul maiorului înţelesese atât de bine ultima privire a 
Pierrettei încât, în timp ce-şi rindeluia scândurile, îşi 
deschidea compasul, îşi măsura şi potrivea lemnul, îşi 
frământa şi mintea în dorinţa de a lua legătura cu Pierrette. 
În cele din urmă, Brigaut se opri la un plan de o simplitate 
extremă. Noaptea, la un anumit ceas, Pierrette va da 
drumul unei sfori, de capătul căreia el va prinde un răvaş. 

În timpul oribilelor suferinţe pe care i le provoca 
Pierrette! dubla sa boală, un abces care i se formase la cap 
şi dezechilibrul întregului organism, se simţea întărită de 
gândul că va putea coresponda cu Brigaut. Aceeaşi dorinţă 
frământa cele două inimi; deşi despărțite, ele se înțelegeau! 
La fiece lovitură în inimă, la fiece junghi în cap, Pierrette îşi 
spunea: „Brigaut e aici!” Astfel, suferea fără a se plânge. 


În prima zi de târg după prima lor întâlnire la biserică, 
Brigaut îşi pândi prietena. Deşi o văzu că tremură şi e 
galbenă ca o frunză care, în noiembrie, e gata să se 
desprindă de pe creanga ei, Brigaut, fără a-şi pierde capul, 
cumpără fructe de la precupeaţa cu care apriga Sylvie se 
tocmea pentru cumpărăturile ei. Brigaut izbuti să-i 
strecoare Pierrettei un răvaş şi-o făcu uşor, în timp ce 
glumea cu precupeaţa, şi cu îndemânarea unui sforar, ca şi 
când toată viaţa cu aceasta s-ar fi ocupat, deşi auzea în 
urechi zvâcnetul sângelui care-i ţâşnea clocotitor din inimă, 
gata să-i rupă venele şi arterele. La vedere, părea a fi 
hotărât ca un vechi ocnaş, dar în sinea lui tremura de 
nevinovat ce era, întocmai ca unele mame în crizele lor de 
moarte când se află încolţite între două primejdii, între 
două abisuri. Pierrette împărtăşi ameţeala lui Brigaut şi 
strânse hârtia în buzunarul şorţului. Petele de pe umerii 
obrajilor ei se înroşiră ca para focului. Cei doi copilandri 
încercau, fiecare în parte şi fără voia lor, simţăminte în 
stare să hrănească zeci de iubiri obişnuite. Clipa aceea le 
rămase în suflete ca un izvor nesecat de emoţii. Sylvie, care 
nu cunoştea sufletul bretonilor, nu putea vedea în Brigaut 
un îndrăgostit, iar Pierrette se întoarse acasă cu comoara 
ei. 

Scrisorile acestor doi sărmani copii aveau să servească 
drept piese de dosar într-o oribilă dezbatere judiciară; căci 
fără aceste nefericite întâmplări, ele n-ar fi ajuns niciodată 
a fi cunoscute. Şi iată ce citi Pierrette, seara, în odaia ei. 


„Draga mea Pierrette, la miezul nopţii, când 
toată lumea doarme, dar când eu voi veghea 
pentru tine, mă voi afla în toate nopțile sub 
fereastra bucătăriei. Pe geamul tău poţi da drumul 
unei sfori destul de lungi ca să ajungă până la 
mine, ceea ce nu va face niciun zgomot şi vei 
prinde de ea ceea ce vei avea să-mi scrii. Iţi voi 


răspunde pe aceeaşi cale. Am aflat că ei te-au 
învățat să citeşti şi să scrii, ticăloasele tale 
rubedenii care ar trebui să-ţi facă numai bine, dar 
care iţi fac atâta rău Tu, Pierrette, fiica unui 
colonel căzut pentru Franţa, să fii silită să 
munceşti pentru ei la bucătărie!... De aceea ţi s-au 
stins culorile din obraji şi ţi s-a şubrezit sănătatea! 
Ce-a ajuns Pierrette a mea? ce-au făcut din ea? Imi 
dau seama că nu te simţi la largul tău. Vai! 
Pierrette, hai să ne întoarcem în Bretania. Pot face 
rost de toate câte ai de trebuinţă: ţi-aş putea da u 
fiecare zi trei franci; eu câştig patru sau cinci 
franci şi un franc şi jumătate îmi ajunge. Vai! 
Pierrette, de când te-am revăzut, cum m-am mai 
rugat bunului Dumnezeu pentru tine! L-am rugat 
să-mi facă parte de toate suferinţele tale şi ţie să-ți 
facă parte de toate bucuriile. Cei ai tu comun cu ei, 
de te rețin? Bunica ta ţi-e mai aproape decât 
dânşii. Alde Rogron sunt veninoşi, ţi-au furat 
voioşia. La Provins nu te mai mişti cum păşeai în 
Bretania! Să ne întoarcem acolo! Pe scurt, mă aflu 
aici spre a te servi, spre a-ţi îndeplini poruncile, nu 
ai decât să-mi spui ce doreşti. Dacă ai nevoie de 
bani, află că avem şaizeci ie scuzi şi voi avea 
durerea de a ţi-i trimite pe sfoară în loc de a săruta 
cu respect scumpele tale mâini când ţi-i voi pune în 
palmă. Vai! mult timp a trecut, biată Pierrette, de 
când seninul cerului s-a întunecat pentru mine. De 
când te-am urcat în acea blestemată diligenţă, nu 
m-am bucurat nici de două ceasuri bune; şi când 
te-am revăzut ca o umbră, afurisita ta de rubedenie 
ne-a tulburat fericirea. Cel puţin duminicile vom 
avea mângâierea de a ne ruga lui Dumnezeu 
împreună, aşa poate că ne va auzi mai bine. Nu-ţi 
spun adio, scumpă Pierrette, pe diseară”. 


Scrisoarea o emoţionă până-ntr-atât pe Pierrette, încât 
zăbovi mai bine de un ceas spre ao tot citi şi a o privi; dar 
îşi zise, nu fără durere, că n-avea cele de trebuinţă pentru a 
scrie. Porni deci la greu drum, de la mansardă până în 
sufragerie, spre a găsi cerneală, o pană, hârtie şi izbuti să 
ajungă fără a o trezi din somn pe temuta ei vară. Cu câteva 
clipe înainte de miezul nopţii sfârşi scrisoarea de mai jos, 
care, de asemenea, fu citată la proces. 


„Prietene al meu, vai! da, prietene; căci numai 
tu, Jacques, şi bunica mă iubiţi. Să mă ierte 
Dumnezeu, dar voi sunteţi singurii oameni pe care 
și eu îi iubesc, pe unul şi pe celălalt, deopotrivă. 
Fram prea mică şi n-am putut-o cunoaşte pe 
mămica mea; dar pe tine, Jacques, şi pe bunica, şi 
pe bunicul, odihnească-se în pace, căci mult a mai 
suferit când s-a ruinat, ceea ce m-a dus şi pe mine 
la ruină, numai pe voi care mi-aţi mai rămas, vă 
iubesc tot atât cât mă simt de nefericită! Incăt, 
spre a şti voi cât vă iubesc ar trebui să ştiţi câte 
îndur; dar nu vreau să ştiţi, v-aţi face prea mult 
sânge rău. Imi vorbesc aşa cum noi n-am vorbi nici 
unui câine! sunt tratată ca ultima dintre fiinţe! şi 
zadarnic mă întreb, ca în faţa lui Dumnezeu, nu-mi 
pot găsi nicio vină faţă de ei. Până mi-ai cântat tu 
cântarea miresei, vedeam în suferinţa mea semnul 
milosteniei lui Dumnezeu; încât tot rugându-l să 
mă cheme la el şi tot simţindu-mă atât de bolnavă, 
îmi spuneam: Dumnezeu mă ascultă! Dar Brigaut, 
fiindcă te afli aici, aş vrea să ne întoarcem în 
Bretania, să o revăd pe bunicuţa care mă iubeşte, 
deşi ei mi-au spus că bunica mi-a furat opt mii de 
franci. Ce crezi, Brigaut, s-ar putea să am eu opt 
mii de franci? Şi dacă i-aş avea, ai putea tu să-i 
obţii? Dar sunt minciuni; dacă am avea noi opt mii 
de franci, bunica n-ar fi la Saint-Jacgues. N-am vrut 
să amărăsc ultimele zile ale acestei femei, bună ca 


o sfântă, povestindu-i durerile mele: ar fi murit 
ascultându-le. Vai! de-ar şti că nepoțica ei e pusă 
să spele vase, ea care mereu îmi spunea: Lasă, 
puicuţo, să nu-ţi strici mânuţele tale frumoase. Vai! 
am unghiile curate, zău! De cele mai multe ori nu 
sunt în stare să duc coşul cu târguieli, îmi rupe 
braţul când mă întorc de la piaţă. Cu toate astea, 
nu cred că văru-meu şi varâ-mea sunt răi; dar aşa 
cred ei, că trebuie mereu să mustre şi se pare că n- 
o să pot pleca de la ei. Văru-meu îmi este tutore. 
Într-o zi, când am vrut să fug de răul lor şi când le- 
am Spus-o, verişoara mea Sylvie mi-a răspuns că 
voi fi căutată cu jandarmii, că legea e de partea 
tutorelui meu şi am înţeles că verii nu-mi pot ţine 
loc de tată şi de mamă, după cum nici Sfinţii nu-l 
pot înlocui pe bunul Dumnezeu. Ce-ai vrea, bietul 
meu Jacques, să fac cu banii tăi? Păstrează-i 
pentru drumul nostru. Vai! câţ m-am gândit la tine 
şi la Pen-Hoel şi la eleşteul cel mare! Acolo pentru 
prima oară am gustat fericirea, acum însă pare-mi- 
se că toate merg spre rău. Sunt tare bolnavă, 
Jacques! Mă doare capul de-mi vine să urlu, mă dor 
şi oasele, şi spatele, apoi nu ştiu ce am la rărunchi 
de-mi vine să mor şi nici poftă de mâncare nu am 
decât pentru lucruri proaste, rădăcini şi frunze; în 
sfârşit, imi place mirosul de hârtie tipărită. Sunt 
clipe când, dac-aş fi singură, aş plânge, căci nu 
sunt lăsată să fac nimic după placul meu, nu mi-e 
îngăduit nici să plâng. Trebuie să mă ascund ca să- 
mi ofer lacrimile aceluia care ne acordă acel har pe 
care-l numim suferinţă. Oare nu tot el ţi-a dat 
gândul cel bun de a veni să cânţi pe sub fereastra 
mea cântecul miresei? Vai, Jacques, vară-mea, care 
te-a auzit, mi-a spus că am un iubit. Dacă vrei să fii 
iubitul meu, iubeşte-mă mult; iţi făgăduiesc că şi 
eu te voi iubi în veci ca şi până acum şi că voi fi 
credincioasa ţa supusă. 


PIERRETIE LORRAIN 
Mă vei iubi întotdeauna, nu-i aşa?” 


Bretona luase din bucătărie o coajă de pâine, pe care o 
găuri ca sa vâre în ea scrisoarea şi să tragă sforicică în jos. 
La miezul nopţii, după ce-şi deschisese cu excesivă băgare 
de seamă fereastra, dădu drumul scrisorii şi bucății de 
pâine care n-ar fi putut face niciun zgomot dacă ar fi atins 
zidul sau obloanele. Simţi că Brigaut trage sfoara, apoi o 
rupe şi se depărtează încet, în vârful picioarelor. Când 
ajunse în mijlocul pieţii, putu să-l zărească nedesluşit în 
lumina stelelor; în timp ce el o privea în cercul luminos 
proiectat de flacăra lumânării. Cei doi copilandri rămaseră 
astfel timp de un ceas, Pierrette făcându-i semn să plece, el 
depărtându-se, ea rămânând şi el întorcându-se la postul 
lui, iar Pierrette cerându-i din nou să părăsească piaţa. 
Aceste manevre avură loc de mai multe ori până ce fata îşi 
închise fereastra, se culcă şi suflă în lumânare. Odată în pat, 
aţipi fericită, deşi se simţea rău: sub căpătâi avea 
scrisoarea lui Brigaut. Dormi, aşa cum dorm cei prigoniţi, 
somn înfrumusețat de îngeri, somn cu viziuni daurite şi 
cereşti, plin de arabescurile divine întrezărite şi înfăţişate 
de Rafael. 


Natura morală pusese într-atâta stăpânire pe gingaşa ei 
natură trupească, încât a doua zi Pierrette se trezi voioasă 
şi uşoară ca o ciocârlie, radioasă şi veselă. O atare 
schimbare nu putu scăpa ochiului verişoarei sale care, de 
data aceasta, în loc s-o dojenească, prinse s-o urmărească, 
atentă ca o coţofană. De ce-o fi ea atât de fericită? gând 
inspirat nu de tiranie, ci de gelozie. Dacă Sylvie nu ar fi fost 
mereu cu gândul la colonel, i-ar fi spus Pierrettei ca de 
atâtea ori: „Pierrette, eşti prea neastâmpărată sau prea 
nepăsătoare când ţi se vorbeşte!” Fata bătrână hotări s-o 


spioneze pe Pierrette aşa cum numai fetele bătrâne ştiu să 
spioneze. Ziua trecu întunecată şi mută, precum clipa care 
prevesteşte o furtună. 

— Deci nu te mai doare nimic, domnişoară? o întrebă 
Sylvie la cină. Nu-ţi spuneam eu că face tot ce poate ca să 
ne necăjească? zise ea către frate-său, fără a mai aştepta 
răspunsul Pierrettei. 

— Ba deloc, verişoară, am un fel de fierbinţeli... 

— Fierbinţeli, de unde? Eşti veselă ca un scatiu. le 
pomeneşti că din nou ai dat ochii cu cineva. 

Pierrette se înfioră şi-şi lăsă privirile în farfurie. 

— Tartuffe! strigă Sylvie. La paisprezece ani! de pe acum! 
ce apucături! Nu-ţi dai seama că te nenoroceşti? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, continuă Pierrette, ridicând 
spre vară-sa frumogşii ei ochi căprui, plini de lumină. 

— Astăzi, spuse ea, vei rămâne în sufragerie şi vei lucra 
la flacăra lumânării. Ai fi de prisos în salon şi nu vreau să te 
uiţi în cărţile mele ca să-i sfătuieşti pe favoriţii tăi. 

Pierrette nici nu clipi. 

— Prefăcuto! strigă Sylvie iezind. 

Rogron, care nu pricepuse nimic din câte zisese soră-sa, 
spuse Pierretitei: 

— Da' ce-aveţi una cu alta? Cată să-i faci pe plac 
verişoarei tale, Pierrette; ea este foarte înţelegătoare, 
foarte blândă şi dacă tu o necăjeşti, sunt sigur că e numai 
vina ta. De ce vă tot ciondăniţi? Mie, unuia, îmi place viaţa 
tihnită. Uită-te la domnişoara Bathilde, ar putea să-ţi 
servească de exemplu. 

Pierrette se simţea în stare să îndure orice de vreme ce 
Brigaut avea să se întoarcă, negreşit, la miezul nopţii, să-i 
aducă răspunsul; şi cu speranţa asta se hrăni toată ziua. 
Dar îşi istovea ultimele puteri! Nu dormi, se ţinu în picioare, 
ascultând la fiece oră bătăile pendulelor, ferindu-se să facă 
zgomot, în sfârşit, când bătu de miezul nopţii, deschise 
binişor fereastra, folosind de data aceasta o funie pe care 
şi-o împletise din mai multe capete de sfoară. Auzise paşii 


lui Brigaut, şi când trase de funie, putu citi următoarea 
scrisoare, care o umplu de bucurie: 


„Scumpă Pierrette, dacă tu înduri atâtea, nu 
trebuie să te oboseşti aşteptându-mă. Mă vei auzi 
strigând cum strigau Şuenii (Şuanii)!1%). Din 
fericire, tata m-a învățat să imit strigătul lor. Aşa 
că voi striga de trei ori ca să-ţi dau de veste că 
sunt aici şi tu să dai drumul funiei; dar nu voi mai 
veni decât peste câteva zile. Sper să-ţi aduc o veste 
bună. Vai! Pierrette, să mori! Se poate să gândeşti 
aşa, Pierrette? Mi-a sărit inima din loc; credeam că 
mor la gândul ăsta. Nu, scumpă Pierrette, nu vei 
muri, ci vei trăi fericită şi vei scăpa curând de 
prigonitorii tăi. Dacă nu voi izbuti în cele ce 
plănuiesc ca să te salvez, mă voi adresa justiției şi 
voi spune în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cum 
se poartă cu tine nevrednicele tale rubedenii. Sunt 
încredințat că nu vei mai suferi decât câteva zile: 
ai răbdare, Pierrette. Brigaut iţi poartă de grijă ca 
pe vremea când ne duceam la eleşteu sa ne dăm pe 
gheaţă şi când te-am scos din copca unde era cât 
pe ce să pierim împreună. Adio, dragă Pierrette, 
peste câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi 
fericiţi. Vai! nu cutez a-ţi vorbi de singura piedică 
ce s-ar putea ivi în calea unirii noastre. Dar 
Dumnezeu e cu noi! Peste câteva zile, voi putea 
deci s-o văd pe scumpa mea Pierrette liberă, fără 
griji, fără să fiu oprit a te privi, căci sunt însetat de 
dorul de a te vedea, o, Pierrette! Pierrette care se 
milostiveşte să mă iubească şi să mi-o şi spună. Da, 
Pierrette, voi li iubitul tău, dar numai atunci când 
voi ajunge la starea pe care o meriţi, iar până 
atunci nu vreau să fiu pentru tine decât servitorul 
tău credincios, de a cărui viață poți dispune. Adio. 


JACQUES BRIGAUI:” 


Dar iată ceea ce fiul maiorului nu-i spusese Pierrettei. 
Brigaut scrisese scrisoarea de mai jos doamnei Lorrain, la 
Nantes: 


„Doamnă Lorrain, nepoata domniei-voastre se va 
prăpădi; istovită de tratamentul îngrozitor la care 
este supusă, dacă nu veţi veni s-o luaţi; anevoie am 
recunoscut-o şi, ca să puteţi judeca singură care e 
situația, vă alăâtur scrisoarea pe care am primit-o 
de la Pierrette. Pe-aici se spune că v-aţi însuşii 
averea nepoatei domniei-voastre, acuzație 
împotriva căreia trebuie să vă apăraţi. Pe scurt, 
dacă puteți, veniţi degrabă, mai putem fi fericiţi, 
dar mai târziu pe Pierrette o veţi găsi moartă. 

Rămân cu respect, a domniei-voastre 
credincioasă slugă, 


JACQUES BRIGAUIT! 


La domnul Frappier tâmplar Strada-Mare, la 
Provins.” 


Brigaut se temea ca bunica Pierrettei să nu fi murit. 

Deşi scrisoarea aceluia pe care, cu toată nevinovăția, îl 
numea iubitul ei, era aproape o enigmă pentru Pierrette, ea 
o privi cu neclintită încredere. Inima ei încerca senzaţia 
care o trăiesc cei ce străbat pustietăţile atunci când, de 
departe, zăresc un pâlc de palmieri în preajma unui izvor. 
Curând, nefericirile ei vor lua sfârşit, doar i-o spusese 
Brigaut; adormi cu gândul la făgăduiala prietenului din 
copilărie; cu toate astea, cântărind cele două scrisori, îi 
trecu prin minte un gând cumplit, cumplit exprimat. 

— Bietul Brigaut, îşi zise, nici nu bănuieşte în ce situaţie 
mă aflu. 


Sylvie o auzise pe Pierrette, îl auzise şi pe Brigaut sub 
fereastra ei; se ridică, dădu fuga să cerceteze locul prin 
deschizăturile persienelor şi văzu, în bătaia lunii, un bărbat 
care se îndrepta spre locuinţa colonelului şi în faţa căreia se 
oprit. Fata bătrână deschise încetişor uşa, se urcă şi rămase 
uluită să vadă lumină în odaia Pierrettei, se uită pe gaura 
cheii dar nu izbuti să vadă nimic. 

— Pierrette, întrebă ea, te simţi rău? 

— Nu, verişoară, răspunse Pierrette surprinsă. 

— Atunci de ce arzi lumina la miezul nopţii? Deschide. 
Trebuie să aflu ce faci acolo. 

Pierrette veni să-i deschisă, desculţă, şi vară-sa văzu 
sfoara făcută ghem, pe care bretona nu avusese grijă s-o 
pună bine, nebănuind că ar putea fi surprinsă. Sylvie se 
repezi la ea. 

— La ce serveşte asta? 

— La nimic, verişoară. 

— La nimic? întrebă. Bine! minte tu mai departe. Că 
oricum n-o să moşteneşti împărăţia cerurilor. Culcă-te, 
tremuri toată. 

N-o mai întrebă nimic şi dispăru lăsând-o pe Pierrette 
înspăimântată de atâta îndurare. În loc să izbucnească, 
Sylvie hotărâse, într-o clipită, să-i surprindă, pe colonel şi 
pe Pierrette, să pună mâna pe scrisori şi să-i demaşte pe cei 
doi îndrăgostiţi care o înşelau. Pierrette, care-şi dădea 
seama de primejdie, îşi ascunse scrisorile în corset, 
înfăşurate într-o bucată de stambă. 

Cu aceasta, idila dintre Pierrette şi Brigaut luă sfârşit. 


Pierrette se simţi cât se poate de fericită de hotărârea 
prietenului ei, căci bănuielile verişoarei aveau să fie 
dejucate din lipsă de dovezi. Şi în adevăr, Sylvie nu închise 
ochii trei nopţi la rând şi trei seri le petrecu spionându-l pe 
nevinovatul colonel fără a observa nici la Pierrette, nici în 
casă, nici afară ceva care ar fi putut dezvălui vreo 
înţelegere între ei. O trimise pe Pierrette să se spovedească 


şi se folosi de lipsa ei spre a-i scotoci prin odaie cu 
îndemânarea şi cu perspicacitatea spionilor şi a vameşilor 
de la barierele Parisului. Dar nu găsi nimic. Furia ei 
ajunsese la culmea simţămintelor omeneşti. Dacă Pierrette 
ar fi fost de faţă, desigur că ar fi lovit-o fără milă. Pentru o 
fată bătrână de soiul ei, gelozia era nu atât un simţământ 
cât o ocupaţie: trăia, îşi simţea inima bătându-i în piept, o 
încercau emoţii necunoscute până atunci: la cea mai uşoară 
mişcare tresărea, asculta zgomotele cele mai slabe, o 
urmărea pe Pierrette cu priviri întunecate. 

— Ticăloasa asta mică mă va ucide! zicea. 

Asprimea cu care Sylvie se purta cu vară-sa se 
transformă în cruzimea cea mai rafinată şi agravă starea de 
plâns în care se afla Pierrette. Biata fetiţă suferea mai tot 
timpul de fierbinţeli şi durerile de cap deveniră de 
neîndurat. După o săptămână, ea oferea obişnuiţilor casei 
Rogron un chip în suferinţă, de care e sigur că s-ar fi 
înduioşat nişte persoane fără interese atât de nemiloase; 
însă medicul Neraud, poate sfătuit de Vinet, nu trecu pe la 
ei timp de mai bine de o săptămână. Colonelul, bănuit de 
Sylvie, se temu să nu scape căsătoria acordând fie şi cel mai 
slab sprijin  Pierrettei. Bathilde explica schimbările 
intervenite în purtarea copilei printr-o criză obişnuită, 
naturală şi fără riscuri. În sfârşit, într-o seară de duminică, 
pe când Pierrette se afla în salonul plin de lume, 
nemaiputând îndura atâtea dureri, leşină pur şi simplu; iar 
colonelul, care cel dintâi observase că leşinase, se duse s-o 
ridice şi o culcă pe o canapea. 

— A făcut-o  înadins, spuse Sylvie, cătând spre 
domnişoara Habert şi către cei care jucau cu ea. 

— Vă încredinţez că verişoara domniei-voastre se simte 
foarte rău, zise colonelul. 

— Ba se simte foarte bine în braţele domniei-tale, îi 
răspunse Sylvie colonelului, cu un zâmbet sinistru. 

— Are dreptate colonelul, spuse doamna de Chargeboeuf, 
ar trebui să aduceţi un medic. Azi-dimineaţă, la ieşirea din 


biserică, toată lumea vorbea despre starea domnişoarei 
Lorrain, care se vede cât de colo. 

— Mor, spuse Pierretie. 

Desfondrilles o chemă pe Sylvie şi-i ceru să descheie 
rochia verişoarei sale. Sylvie veni în grabă, spunând: 

— Face fasoane! 

Îi descheie rochia; când să atingă corsetul, Pierrette, cu 
puteri supraomeneşti, se ridică şi strigă: 

— Nu! nu! mă duc la culcare. 

Sylvie pipăise corsetul şi degetele ei simţiseră hârtia. O 
lăsă pe Pierrette să plece şi spuse tuturor: 

— Ei, ce-aveţi de zis de boala ei? curată prefăcătorie! Nu 
vă puteţi închipui cât de perversă e copila asta. 

La plecarea tuturor, Sylvie îl reţinu pe Vinet, era furioasă, 
voia să se răzbune; se arătă grosolană cu colonelul când 
acesta îşi luă rămas-bun. Colonelul îi aruncă lui Vinet o 
privire cu tâlc, care-l făcu pe acesta să-i simtă ameninţarea 
până-n măruntaiele unde parcă i s-ar fi trimis un glonte. 
Sylvie îl rugă pe Vinet sa mai rămână. Rămaşi singuri, fata 
bătrână îi spusa: 

— Niciodată, câte zile voi mai avea, nu mă voi căsători cu 
colonelul. 

— Acum, că v-aţi hotărât, pot vorbi. Colonelul mi-e 
prieten, dar pe domnia-voastră vă socot şi mai aproape? 
Rogron mi-a adus servicii pe care niciodată nu le voi uita. 
Ştiu să fiu bun prieten, dar şi duşman neîmpăcat. Desigur, 
odată ce voi fi ales în Cameră, se va vedea până unde pot 
ajunge, iar Rogron va fi, datorită mie, perceptor general... 
Vă rog, îmi juraţi că nu veţi împărtăşi nimănui ceea ce 
vorbim noi acum? 

Sylvie făcu un gest afirmativ. 

— Mai întâi, bravul colonel e un împătimit al jocului de 
cărţi. 

— Vai! făcu Sylvie. 

— Fără încurcăturile în care a intrat din pricina patimii 
lui, astăzi poate că ar fi mareşal al Franţei, continuă 


avocatul. Încât averea domniei-voastre ar fi în stare s-o 
pape! dar e un om ascuns. Să nu credeţi cumva că soţii pot 
să aibă sau să nu aibă copii, după cum vor: copiii sunt de la 
Dumnezeu şi ştiţi ce vi s-ar putea întâmpla. Nu, dacă doriţi 
să vă căsătoriţi, aşteptaţi să fiu ales în Cameră şi veţi putea 
să vă măritaţi cu bătrânul Desfrondrilles, care va fi 
preşedintele tribunalului. Spre a vă răzbuna, căsătoriţi-l pe 
fratele dumneavoastră cu domnişoara de Chargeboeuf, eu 
mă oblig să obţin consimţământul ei; ea va avea o rentă de 
două mii de franci şi vă veţi înrudi cu familia Chargeboeuf 
cum mă înrudesc şi eu. Credeţi-mă că, într-o bună zi, familia 
Chargeboeuf ne va socoti verii ei. 

— Gouraud o iubeşte pe Pierrette, atât răspunse Sylvie, 

— E în stare s-o iubească, spuse Vinet, şi e în stare ca, 
după decesul domniei-voastre, s-o ia de soţie. 

— Frumoasă socoteală, spuse ea. 

— V-am mai spus-o, e un bărbat viclean ca un diavol! 
căsătoriţi-vă fratele şi daţi de ştire că doriţi să rămâneţi 
celibatară spre a vă lăsa averea nepoților sau nepoatelor de 
frate, astfel îi veţi dobori, dintr-o singură lovitură, şi pe 
Pierrette, şi pe Gouraud şi veţi vedea ce mutră va face 
colonelul. 

— A! adevărat, strigă fata bătrână, îi am la mână. 
Pierrette va lucra într-o prăvălie şi nu se va alege cu nimic 
de la noi. N-are niciun ban, să facă ce-am făcut noi, să 
muncească! 

Vinet plecă după ce-i vâri planul său în capul Sylviei, pe 
care-o ştia cât e de încăpăţânată. Până la urmă, fata 
bătrână se va convinge că e propriul ei plan. În piaţă, Vinet 
îl întâlni pe colonel, care îl aştepta trăgând dintr-un trabuc. 

— Stai! îi strigă Gouraud. M-ai dărâmat, dar printre 
dărâmături sunt destule pietre sub care să te îngrop. 

— Colonele! 

— Termină cu colonele, să nu pierdem vremea; dar mai 
întâi află că nu vei fi niciodată deputat... 

— Colonele? 


— Dispun de zece voturi, iar alegerea depinde de... 

— Colonele, nu vrei să mă asculţi? Oare numai bătrână 
Sylvie e pe lume? Mai adineauri am încercat să te apăr, eşti 
învinovăţit şi dovedit că-i scrii Pierrettei, Sylvie te-a văzut 
ieşind din casă la miez de noapte spre a te duce sub 
fereastra ei... 

— Nu mai spune! 

— Îl va căsători pe frate-său cu Bathilde, iar averea ei va 
rămâne copiilor lor. 

— Va avea Rogron copii? 

— Da, răspunse Vinet. Dar îţi făgăduiesc să-ţi găsesc o 
persoană tânără şi atrăgătoare cu o sută cincizeci de mii de 
franci Ai înnebunit? să ne certăm noi? Fără voia mea, 
lucrurile au luai o întorsătură împotriva domniei-tale; numai 
că nu mă cunoşti bine. 

— Fie! hai să ne cunoaştem mai bine, reluă colonelul. 
Ajută-mă să pot lua o femeie cu cincizeci de mii de scuzi, 
până la data alegerilor, de nu, salutare. Nu-mi plac 
cârcotaşii, iar domnia ta ţi-ai luat partea leului. Noapte 
bună. 

— Vei vedea, spuse Vinet scuturând prieteneşte mâna 
colonelului. 


Pe la ora unu noaptea, trei ţipete de cucuvaie, scurte şi 
limpezi, admirabil imitate, răsunară în piaţă; Pierrette le 
auzi în somnul ei agitat şi se trezi leoarcă de năduşeală, 
deschise fereastra, îl zări pe Brigaut şi-i aruncă un ghem de 
mătase, de care tânărul prinse un răvaş. Sylvie, tulburată 
de întâmplările serii şi de propriile-i nehotărâri, nu dormea; 
îşi zise că e ţipătul unei cucuvele. 

— Vai! ce pasăre de piază-rea. Da' ia uite! Pierrette s-a 
trezit! Ce-o fi având? 

Auzind că se deschide fereastra mansardei, Sylvie se 
repezi la fereastra ei şi auzi, prin deschizăturile oblonului, 
fâşâitul hârtiei lui Brigaut. Îşi strânse cordonul cămăşii de 


noapte şi se urcă repede la Pierrette, pe care o surprinse 
înfăşurând ghemul şi desprinzând răvaşul. 

— Aha! te-am prins, răcni fata bătrână dând fuga la 
fereastră şi zărindu-l pe Brigaut care fugea câţ îl ţineau 
picioarele, ia dă-ncoace scrisoarea. 

— Nu, verişoară, spuse Pierrette, care, datorită unei 
minunate inspiraţii a tinereţii ei şi tăriei ei de caracter, se 
înălţase până la măreţia împotrivirii pe care o admirăm în 
trecutul unor popoare aduse la deznădejde. 

— Aşa! nu vrei?... strigă Sylvie păşind spre vară-sa şi 
înfăţişându-i o masca oribilă, plină de ură şi schimonosită de 
mânie. 

Pierrette făcu câţiva paşi înapoi spre a avea timp să 
desprindă hârtia, pe care, cu o putere de neînvins, o ţinu 
strâns în mână. Văzând mişcarea, Sylvie apucă cu degetele 
ei ca nişte cleşti de rac mâna albă; fragedă a Pierrettei şi 
încercă să-i desfacă pumnul. Urmă o luptă îngrozitoare; o 
luptă ruşinoasă, ca tot ceea ce râneşte conştiinţa, singura 
comoară pe care Dumnezeu o fereşte de orice silnicie şi o 
apără ca pe o tainică legătură între el şi cei năpăstuiţi. Cele 
două femei, una muribundă, cealaltă plină de vigoare, se 
priveau ţintă. Ochii Pierrettei aruncau spre călăul ei 
privirea Templierului care, în timp ce era lovit cu lancea în 
piept, îl fulgerase pe Filip-cel-Frumosi151+, care era de faţă, 
cu o căutătură atât de teribilă încât acesta, în nestare s-o 
rabde, părăsi din cale-afară de tulburat locul execuţiei. 
Sylvie, femeie şi geloasă, răspundea acestei priviri 
magnetice prin străfulgerări sinistre. Domnea o tăcere 
cumplită. Degetele strânse ale bretonei se împotriveau 
încercărilor verişoarei sale cu tăria unui bloc de oţel. Sylvie 
răsucea braţul Pierrettei, încerca să-i desfacă pumnul; dar 
neizbutind, îşi înfigea zadarnic unghiile în carnea fetei. În 
cele din urmă, cuprinsă de o furie turbată, duse pumnul 
Pierrettei la gură, dând să-i muşte degetele şi s-o învingă 
prin durere.  Pierrette continua s-o sfideze cu 
distrugătoarea privire a nevinovăţiei. Furia fetei bătrâne 


crescu într-atâta încât o orbi; apucă braţul Pierrettei şi 
începu a-i izbi pumnul de tocul ferestrei, de marmura 
şemineului, de-ai fi zis că vrea să spargă o nucă spre a-i 
scoate miezul. 

— Ajutor! ajutor! strigă Pierrette, mă omoară! 

— Aşa? urli, când te prind cu un ibovnic în miez de 
noapte?... 

Şi o lovea fără milă. 

— Ajutor! strigă Pierrette, al cărei pumn sângera. 

În clipa aceasta, bătăi puternice se auziră în uşă. La fel 
de obosite, cele două verişoare stătură locului. 

Rogron, treaz, neliniştit, neştiind ce se întâmplă, se 
sculase şi alergase la soră-sa, pe care n-o găsi; fu cuprins 
de teamă, se cobori, deschise, dar fu cât pe ce să se 
lovească în piept cu Brigaut, urmat de un soi de nălucă. În 
aceeaşi clipă, Sylvie dădu cu ochii de corsetul Pierrettei şi-şi 
aduse aminte că pipăise în el o hârtie; tăbări ca o tigroaică 
pe prada ei, înfăşură corsetul în jurul pumnului şi i-l arătă 
surâzându-i aşa cum un irokez surâde dușmanului înainte 
de a-l scalpa. 

— Vai! mor, se tânguia Pierrette, căzând în genunchi. 
Cine mă va scăpa? 

— Eu, strigă o femeie cu părul alb, care înfăţişă Pierrettei 
o faţă bătrână, ca de pergament, în care luceau doi ochi 
cenuşii. 

— Vai! bunico, prea târziu ai venit, se văită biata copilă, 
izbucnind în plâns. 

Pierrette se prăbuşi pe patul ei, vlăguită de puteri şi 
învinsă de deznădejdea în care o bolnavă cade după o luptă 
atât de violentă. Năluca cea mare şi stafidită o luă pe 
Pierrette în braţe aşa cum dădacele iau copiii şi ieşi cu ea, 
urmată de Brigaut, fără a spune vreun cuvânt Sylviei, 
căreia, cu o privire tragică, îi aruncă cea mai maiestuoasă 
învinuire. Apariţia acestei impunătoare bătrâne în portul ei 
breton, purtându-şi pe cap scufia, care-i un fel de glugă de 
postav negru, însoţită de  neiertătorul Brigaut, o 


înspăimântă pe Sylvie: parcă văzuse moartea cu ochii. Fata 
bătrână se cobori, auzi uşa închizându-se şi se găsi între 
patru ochi cu frate-său care-i spuse: 

— Bine că nu te-au omorât! 

— Du-te la culcare, îi răspunse Sylvie. Mâine dimineaţă 
vom vedea ce-avem de făcut. 


Sylvie se culcă, desfăcu corsetul şi citi cele două scrisori 
ale lui Brigaut, care o uimiră. Aţipi în cea mai ciudată 
nedumerire, fără a bănui teribilele urmări pe care avea să 
le aibă purtarea ei. 

Scrisorile pe care i le trimisese Brigaut o găsiseră pe 
doamna văduvă Lorrain într-o bună dispoziţie de nedescris, 
pe care citirea lor o tulbură. Sărmana septuagenară se 
prăpădea de durerea de a nu o avea pe Pierrette pe lângă 
dânsa; se mângâia însă de pierderea ei la gândul că se 
jertfise pentru binele nepoatei sale. Avea un suflet veşnic 
tânăr, susţinut şi învigorat de ideea de jertfă. Bătrânul ei 
soţ, care nu avusese altă bucurie decât această nepoţică a 
sa, o regretase pe Pierrette; zi de zi o tot căutase prin 
preajmă-i. Era o durere bătrânească, dintre acelea cu care 
bătrânii trăiesc şi cu care până la urmă mor. Poate dar 
oricine să-şi dea seama cât de fericită s-a simţit biata 
bătrână, închisă într-un azil, când a aflat de lucrul cel rar, 
dar care se mai întâmplă încă în Franţa. După dezastrul 
său, Frangqois-Joseph Collinet, şeful casei Collinet, plecase în 
America împreună cu copiii săi. Era prea simţitor spre a 
accepta să trăiască ruinat şi discreditat la Nantes, printre 
nefericitele urmări ale falimentului său. Între 1814 şi 1824, 
acest vrednic comerciant, cu ajutorul copiilor şi al casierului 
său, care-i rămăsese credincios şi care-i procurase primele 
fonduri, îşi refăcuse curajos averea. Datorită muncii sale 
îndârijite, încununate de succes, izbuti, după unsprezece 
ani, să se întoarcă, spre a se reabilita, la Nantes, lăsând 
fiului său mai mare conducerea firmei transatlantice. O găsi 
pe doamna Lorrain de la Pen-Hoel la Saint-Jacques şi fu 


martorul resemnării cu care cea mai nefericită victimă a sa 
îşi îndura mizeria. 

— Dumnezeu să vă ierte! îi spusese bătrână, fiindcă-mi 
daţi, acum, când sunt cu un picior în groapă, mijloacele de a 
o face fericită pe nepoată-mea; numai că eu, una, niciodată 
nu-l voi putea ajuta pe bietul meu soţ să se reabiliteze! 

Domnul Collinet adusese creditoarei sale capitalul şi 
dobânzile comerciale, vreo patruzeci şi două de mii de 
franci. Ceilalţi creditori ai săi, comercianţi activi, bogaţi, 
destoinici, o scoseseră la capăt; în vreme ce nefericirea 
soţilor Lorrain păruse iremediabilă bătrânului Collinet, 
care-i făgădui văduvei că va face totul pentru reabilitarea 
memoriei soţului ei, odată ce nu era vorba decât de vreo 
patruzeci de mii de franci în plus. Când Bursa din Nantes 
află de acest gest de generozitate reparatorie, fu cât pe ce 
să-l reprimească pe Collinet, chiar înainte de decizia Curţii 
regale din Rennes; dar negustorul refuză această onoare şi 
se supuse rigorilor Codului comercial. Aşadar, doamna 
Lorrain primise patruzeci şi două de mii de franci în chiar 
ajunul zilei când poşta îi aduse scrisorile lui Brigaut. 
Semnând de primire, primele ei cuvinte fură: „Deci, voi 
putea trăi cu Pierrette a mea şi s-o dau după bietul Brigaut, 
care cu banii mei îşi va face o situaţie!” Nu-şi putea găsi 
locul, n-avea astâmpăr, voia să plece la Provins. Încât, după 
ce citi fatalele scrisori, se năpusti în oraş ca o apucată, 
interesându-se cum ar putea ajunge iute ca fulgerul la 
Provins. Porni cu Căruţa poştei!1:2*, după ce află de viteza 
guvernamentală a acestui poştalion. La Paris, luă diligenţa 
pentru Troyes şi pe la ceasurile unsprezece şi jumătate sosi 
la Frappier, înde Brigaut, văzând întunecata deznădejde a 
bătrânei bretone, îi făgădui îndată să-i aducă nepoata şi-i 
spuse, în puţine cuvinte, care era starea Pierrettei. Aceste 
puţine cuvinte o speriară în aşa hal pe bunicuţă încât îşi 
pierdu răbdarea şi dădu fuga spre piaţă. Când auzi 
strigătele Pierrettei, bretonei i se strânse inima, ta fel ca şi 
lui Brigaut. Ei doi fără îndoială că i-ar fi trezit din somn pe 


toţi vecinii, dacă Rogron, de teamă, nu le-ar fi deschis. La 
ţipătul fetei în pericol, bunica ei se sperie dar, într-o clipă, 
prinse şi puteri, încât o duse pe braţe pe draga ei Pierrette 
până la Frappier, a cărui soţie pregătise la repezeală odaia 
lui Brigaut pentru bunică. În acea odaie sărăcăcioasă, pe un 
pat făcut în grabă, bolnava fu culcată; ea leşină, ţinând încă 
pumnul strâns, învineţit, sângerând, cu unghiile intrate în 
carne. Brigaut, Frappier, soţia acestuia şi bătrână o priveau 
pe Pierrette în tăcere, uimiţi la culme. 

— De ce-i sângerează mâna? fu primul cuvânt al bunicii. 

Pierrette, învinsă de somnul care urmează prea marilor 
emoţii, ştiindu-se la adăpost de alte violenţe, îşi deschise 
pumnul. Scrisoarea lui Brigaut căzu ca un răspuns. 

— Au vrut să-i ia scrisoarea mea, spuse Brigaut, lăsându- 
se în genunchi ca să ridice răvaşul pe care i-l scrisese micii 
sale prietene spre a-i cere să părăsească pe ascuns casa 
Rogron. Şi sărută cu evlavie mâna martirei. 

Atunci se petrecu ceva care-i cutremură pe tâmplar şi pe 
soţia sa, ei o văzură pe bătrână Lorrain, înălţătoare figură, 
în picioare, la căpătâiul copilei sale. Groaza şi dorinţa de 
răzbunare se citeau în miile de riduri care-i încreţeau faţa 
de culoarea fildeşului îngălbenit. Fruntea-i acoperită de păr 
cărunt, răvăşit, exprima o sfântă mânie. Înţelegea, datorită 
puterii de pătrundere care-i harul bătrânilor aflaţi în pragul 
morţii, toată viaţa Pierrettei, la care, de altminteri, gândise 
în timpul călătoriei. Ghicise că boala adolescentelor 
ameninţă viaţa copilei ei dragi! Două lacrimi mari, anevoie 
ivite în ochii ei albi şi cenuşii, pe care durerile îi lăsaseră 
fără gene şi fără sprâncene, două mărgăritare ale durerii 
apărură şi le dădură o uimitoare prospeţime, apoi crescură 
şi alunecară pe obrajii uscați, fără să lase urme. 

— Mi-au omorât-o, spuse întru târziu, împreunându-şi 
mâinile. 

Căzând în genunchi, cu două izbituri seci pe lespezi, 
începu a se ruga sfintei Anne din Auray, cea mai puternică 
dintre madonele Bretaniei. 


— Un medic de la Paris, îi spuse lui Brigaut, Dă fuga, 
Brigaut, du-te! 

Îl luă de umăr pe meseriaş şi, cu un gest despotic de 
comandă, îl împinse înainte. 

— Voiam să vin, dragă Brigaut, sunt bogată, să ştii! strigă 
ea, rechemându-l. Desfăcu şnurul care lega, pe piept, cele 
două părţi ale scurtei şi scoase o hârtie în care erau 
împăturite patruzeci şi două de bancnote, apoi spuse: Ia cât 
e nevoie! Vino cu cel mai bun medic din Paris. 

— Păstraţi-vă banii, interveni Frappier, în momentul ăsta 
n-o să poată schimba nicio bancnotă, am eu bani, va sosi 
diligenţa şi va găsi uşor un loc; dar mai întâi n-ar fi bine să-l 
consultăm pe domnul Martener, care ne va da adresa unui 
medic din Paris? Diligenţa va opri abia peste un ceas, nu-i 
nicio grabă. 

Brigaut se duse să-l trezească din somn pe domnul 
Martener. Îl aduse pe medic, care se arătă foarte surprins 
s-o vadă pe domnişoara Lorrain la Frappier. Brigaut îi 
descrise scena care avusese loc în casa Rogron. Deşi 
spusele îndrăgostitului deznădăjduit lămuriră medicului 
drama casnică, el nu putea bănui toată urâţenia şi toată 
gravitatea ei. Martener îi dădu adresa vestitului Horace 
Bianchoni:15%* lui Brigaut, care, auzind uruitul diligenţei, 
plecă împreună cu meşterul lui. Domnul Martener se aşeză 
ţi examina mai întâi vânătăile şi rănile mâinii care atârna 
peste marginea patului. 

— Nu şi-a făcut singură rănile astea! spuse. 

— Nu, ci fata aceea îngrozitoare, căreia am avut 
nefericita idee de a i-o încredința, ea o schingiuia, spuse 
bunica. Biata mea Pierrette striga: Ajutor! mor! de-ar fi 
înmuiat şi inima unui gâde. 

— Da' de ce? întrebă medicul în timp ce lua pulsul 
Pierrettei. E bolnavă serios, continuă el apropiind 
lumânarea de pat. Vai! va fi cam anevoie s-o salvăm, spuse, 
după ce-i privi faţa. Cred că a suferit mult şi nu pricep de ce 
a fost lăsată fără îngrijire. 


— Am de gând, spuse bunica, să mă plâng Justiţiei. 
Oamenii ăştia, care mi-au scris cerându-mi să le trimit 
nepoata, spunând că sunt bogaţi, că au un venit de 
douăsprezece mii de livre, aveau ei dreptul s-o facă 
bucătăreasa lor, s-o pună la munci peste puterile ei? 

— Vasăzică, au refuzat să dea atenţie până şi celei mai 
evidente dintre bolile care ating uneori fetele şi care cerea 
cele mai serioase îngrijiri? întrebă domnul Martener. 

Pierrette se trezi din somn atât din pricina lămpii pe care 
o ţinea doamna Frappier spre a-i lumina obrazul, cât şi din 
pricina insuportabilelor dureri de cap, produse de emoţiile 
luptei pe care o dusese. 

— Vai! domnule Martener, cât mi-e de rău, spuse cu 
glasu-i dulce. 

— Unde te doare, drăguță? o întrebă medicul. 

— Aici, răspunse Pierrette, arătând partea de sus a 
capului, deasupra urechii stângi. 

— E un abces! exclamă medicul, după ce-i palpase 
îndelung capul şi-i ceruse să-i vorbească de durerile ei. 
Trebuie să ne spui totul, copilă dragă, ca să te putem 
vindeca. Ce-i cu mâna ta? doar nu te-ai rănit singură aşa. 

Pierrette îi istorisi cu naivitate lupta cu vară-sa Sylvie. 

— Îndemnaţi-o să vă spună totul, ceru medicul bunicii, 
aflaţi totul. Eu aştept sosirea medicului de la Paris şi-l vom 
chema la consult şi pe chirurgul-şef al spitalului: starea ei 
pare a fi destul de gravă. O să vă trimit o poţiune calmantă 
pe care s-o administraţi domnişoarei ca să poată dormi, are 
nevoie de somn. 

Rămasă singură cu nepoată-sa, bătrână bretonă izbuti să 
afle totul folosindu-se de influenţa de care se bucura asupra 
ei, spunându-i că e destul de bogată pentru tustrei şi 
făgăduindu-i că Brigaut va rămâne cu ele. Sărmana copilă 
îşi mărturisi martiriul, fără a bănui că aceasta va da naştere 
unui proces. Monstruozităţile celor două fiinţe incapabile de 
dragoste şi care habar n-aveau ce înseamnă Familia îi 
dezvăluiseră bătrânei o lume a durerii la fel de străină de 


firea ei precum erau moravurile triburilor de sălbatici faţă 
de acelea ale primilor călători care pătrunseră în savanele 
Americii. Venirea bunicii, certitudinea că de-acum încolo va 
trăi împreună cu ea şi că va fi bogată adormiseră gândurile 
Pierrettei precum poţiunea îi adormise trupul. Bătrână 
bretonă îşi veghe nepoata sărutându-i fruntea, părul şi 
mâinile, aşa cum nişte sfinte femei l-au sărutat pe lisus când 
l-au coborât în mormânt. 


La ceasurile nouă dimineaţa, domnul Martener se înfăţişă 
preşedintelui, căruia îi povesti scena care avusese loc 
noaptea între Sylvie şi Pierrette, apoi torturile morale şi 
fizice, maltratările de tot felul la care Rogron şi soră-sa îşi 
supuseseră pupila, ca şi cele două boli mortale!1:*+ cu care 
se alesese ea de pe urma acestor violenţe. Preşedintele 
trimise după notarul Auffray, rudă a Pierrettei din partea 
mamei. 

În zilele acelea, războiul dintre partida Vinet şi partida 
Tiphaine ajunsese la punctul culminant. Vorbele pe care 
Rogronii şi aderenţii lor le răspândeau în Provins despre 
cunoscuta legătură a doamnei Roguin cu bancherul du 
Tillet, despre împrejurările în care dăduse faliment tatăl 
doamnei 'Tiphaine, un falsificator, după câte se spunea, 
răniseră cu-atât mai adânc partida 'Tiphaine cu cât toate 
erau bârfeli, nu calomnii. Acestea răneau până în adâncul 
inimii, loveau în miezul intereselor. Zvonurile, repetate 
partizanilor familiei Tiphaine de aceleaşi guri care 
comunicau Rogronilor glumele frumoasei doamne Tiphaine 
şi ale prietenelor ei, înteţeau urile, care acum se însoțeau 
cu elemente politice. Nemulţumirile pe care, pe-atunci, le 
provoca, în Franţa spiritul partizan, care se făcuse vinovat 
de violenţe excesive, se datorau pretutindeni, ca şi la 
Provins, unor interese amenințate, unor personali taţi 
militante prejudiciate. Fiecare clică urmărea cu înfrigurare 
ceea ce putea face rău clicii rivale. Animozitatea taberelor, 
ca şi amorul-propriu, interveneau până şi în cele mai 


neînsemnate chestiuni, ajungând adesea foarte departe. Un 
oraş se pasiona pentru anumite neînţelegeri şi le dădea 
proporţiile unei lupte politice. Astfel, preşedintele văzu în 
cauza Pierrettei şi a Rogronilor un mijloc de a-i nimici, de a- 
i înjosi şi de a-i dezonora pe stăpânii salonului unde se 
urzeau planuri antimonarhice, unde luase naştere ziarul 
Opoziţiei. Procurorul regal fu sesizat. Domnul Lesourd, 
domnul notar Auffray, locţiitorul de tutore al Pierrettei şi 
preşedintele, examinară deci în cel mai adânc secret, 
împreună cu domnul Martener, calea de urmat. Domnul 
Martener se obligă s-o îndemne pe bunica Pierrettei să 
adreseze o plângere către substitutul de tutore. Acesta 
avea să convoace consiliul de familie şi, înarmat cu 
constatările celor trei medici, să ceară mai întâi destituirea 
tutorelui. Apoi dosarul avea să fie înaintat tribunalului, iar 
domnul Lesourd va avea grijă să fie repartizat secţiei 
penale şi judelui-instructor. Către amiază întregul oraş era 
în fierbere la vestea surprinzătoare despre ceea ce se 
petrecuse noaptea în casa Rogron. Strigătele Pierrettei 
fuseseră vag auzite şi în piaţă, ceea ce însă nu durase mult; 
nimeni nu se ridicase din pat, toţi însă se întrebaseră: „Aţi 
auzit nişte zgomote şi ţipete pe la ceasurile unu? ce s-a 
întâmplat?” Zvonurile şi comentariile amplificaseră atât de 
mult îngrozitoarea dramă, încât puzderie de oameni se 
adunaseră în faţa atelierului lui Frappier, căruia toţi îi 
cereau lămuriri, aşa că tâmplarul, om cumsecade, le istorisi 
cum venise la el fata, cu pumnul însângerai şi cu degetele 
strivite. Către ceasurile unu la amiază, docarul doctorului 
Bianchon, lângă care se afla Brigaut, se opri la casa lui 
Frappier, a cărui soţie se grăbi spre spital ca să-i anunţe pe 
domnul Martener şi pe chirurgul-şef. Astfel, zvonurile care 
se vânturaseră prin oraş se adeveriră. Cei doi Rogron fură 
acuzaţi de a-şi fi maltratat cu premeditare verişoara şi de a- 
i fi pus viaţa în primejdie. Vinet află vestea la tribunal şi lăsă 
totul baltă ca să se ducă la Rogron. Rogron şi soră-sa 
tocmai îşi terminaseră dejunul. Sylvie ezita să-i povestească 


fratelui ei ce păţise noaptea şi la toate insistentele lui 
întrebări nu răspundea decât: „Nu te priveşte”. Ca să evite 
orice discuţie, se ducea şi se întorcea mereu din bucătărie 
în sufragerie. Când apăru Vinet, era singură: 

— Cum, nu ştiţi ce se întâmplă? întrebă avocatul. 

— Nu, spuse Sylvie. 

— După calea pe care au apucat-o lucrurile în legătură cu 
Pierrette, vi se va înainta un proces penal pentru 
maltratări. 

— Proces penal? spuse Rogron care tocmai intrase. De 
ce? cum? 

— Mai întâi, zise avocatul privind-o pe Sylvie, explicaţi-mi 
fără ocol ce s-a întâmplat astă-noapte şi asta ca-n faţa lui 
Dumnezeu, fiindcă lumea spune că Pierrettei i se va amputa 
pumnul. Sylvie păli şi se înfioră. 

— Aşadar, ce s-a întâmplat? întrebă Vinet. 

Domnişoara Rogron povesti incidentul încercând să se 
apere; dar, asaltată de întrebări, mărturisi faptele grave ale 
oribilei lupte. 

— Dacă i-aţi strivit numai degetele, veţi apărea în faţa 
instanţei corecţionale; dar dacă va fi nevoie să i se 
amputeze mâna, apoi veţi fi trimisă la Curtea cu Juri; familia 
Tiphaine va face totul ca să ajungeţi acolo. 

Sylvie, mai mult moartă decât vie, recunoscu că fusese 
geloasă şi, ceea ce îi veni mai greu, cât de mult se înşelase 
în bănuielile ei. 

— Ce proces! spuse Vinet. Dumneavoastră şi fratele 
dumneavoastră s-ar putea să fiţi nimiciţi, mulţi vă vor 
părăsi, chiar dacă aţi obţine câştig de cauză. lar dacă nu 
veţi câştiga, va trebui să vă mutaţi din Provins. 

— Vai! dragă domnule Vinet, domnia-voastră care sunteţi 
un atât de mare avocat, spuse Rogron înspăimântat, 
sfătuiţi-ne, salvaţi-ne! 

Iscusitul Vinet îi Înspăimântă la culme pe cei doi imbecili 
şi le declară pe şleau că doamna şi domnişoara de 
Chargeboeuf vor ezita să mai treacă pe la ei. A fi părăsiţi de 


aceste doamne ar fi însemnat o cumplită pedeapsă. În 
sfârşit, după o oră de măreţe sforării, se ajunse la hotărârea 
ca, spre a-l convinge pe Vinet să-i salveze pe cei doi Rogron, 
el ar trebui să treacă în ochii întregului Provins ca având un 
interes deosebit de a le lua apărarea. Drept pentru care, în 
cursul serii va fi anunţată căsătoria lui Rogron cu 
domnişoara de  Chargeboeuf. Strigările se vor face 
duminică. Actul dotal se va semna cât de curând la 
Cournant, unde domnişoara Rogron, având în vedere 
căsătoria aceasta, se va prezenta spre a renunţa, printr-o 
donaţie între vii, în favoarea fratelui său, la nuda 
proprietate a bunurilor sale. Vinet îi convinsese pe Rogron 
şi pe soră-sa că este necesar să se dateze actul de căsătorie 
cu două sau trei zile înaintea celor întâmplate, spre a nu le 
compromite pe doamna şi pe domnişoara de Chargeboeuf 
în ochii opiniei publice şi a le oferi un motiv de a continua să 
facă vizite în casa Rogron. 

— Semnaţi actul şi mă oblig eu să vă scot din încurcătură, 
spuse avocatul. Fără îndoială, va fi o luptă înverşunată, dar 
voi face imposibilul, iar domnia-voastră îmi veţi datora un 
supliment de recunoştinţă! 

— Vai! da, spuse Rogron. 


La ceasurile unsprezece şi jumătate, avocatul primi 
puteri depline, atât pentru încheierea actului de căsătorie 
cât şi pentru conducerea procesului. La ora douăsprezece, 
Vinet adresă preşedintelui o cerere de sentinţă provizorie 
împotriva lui Brigaut şi a doamnei văduve Lorrain pentru a 
o fi ademenit pe minora Lorrain de la domiciliul tutorelui ei. 
Acum, îndrăzneţul Vinet trecu la atac, prezentându-l pe 
Rogron ca pe un om fără nicio vină. Astfel înfăţişă el 
lucrurile la tribunal. Preşedintele hotări ca la ora patru să 
asculte părţile. De prisos să spunem în ce măsură orăşelul 
Provins fu răscolit de aceste întâmplări. Preşedintele ştia că 
la ora trei consultul medicilor se va încheia; voia ca 
substitutul de tutore, vorbind în numele bunicii, să se 


prezinte înarmat cu concluzia lor. Anunţarea căsătoriei lui 
Rogron cu frumoasa Bathilde de Chargeboeuf şi concesiile 
pe care Sylvie le făcea în folosul fratelui său înstrăinară 
dintr-odată două persoane de Rogroni: pe domnişoara 
Habert şi pe colonel care, amândoi, îşi văzură speranţele 
spulberate. De formă, Celeste Habert şi colonelul rămaseră 
legaţi de Rogron şi de soră-sa, dar numai spre a le putea 
mai uşor face rău. Încât, de îndată ce domnul Martener 
diagnostică un abces cerebral la biata victimă a celor doi 
negustori de mercerie, Celeste şi colonelul începură a vorbi 
de izbitura la cap pe care o suferise Pierrette în seara când 
Sylvie o silise să părăsească salonul şi amintiră tuturor 
ocările nemiloase şi barbare ale domnişoarei Rogron. 
Vorbiră despre dovezile de insensibilitate ale fetei bătrâne 
faţă de pupila ei în suferinţă. Astfel, prietenii casei le 
recunoşteau grele vinovăţii, părând că îi apără pe Sylvie şi 
pe fratele ei. Vinet prevăzuse furtuna; numai că averea 
celor doi Rogron avea să încapă pe mâna domnişoarei de 
Chargeboeuf, pe care o şi vedea, după câteva săptămâni, 
locuind în frumoasa casă din piaţă, iar pe sine se vedea 
domnind, împreună cu ea, în Provins, căci de pe acum 
reflecta la o alianţă cu familia Breautey, în interesul 
ambițiilor sale. De la ora douăsprezece ziua până la patru, 
toate femeile din partida Tiphaine, precum Garceland, 
Guepin, Julliard, Galardon, Guenee, doamna subprefect, 
trimiseră după ştiri despre domnişoara Lorrain. Pierrette 
habar n-avea de zarva care se stârnise în oraş din pricina 
ei. În toiul durerilor ei vii, simţea nespusa fericire de a se 
afla între bunica ei şi Brigaut, pe care atât de mult îi iubea. 
Brigaut avea neîncetat ochii în lacrimi, iar bunica îşi răsfăţa 
nepoţica. Numai Dumnezeu ştie dacă bunica uitase cumva 
să spună celor trei oameni de ştiinţă vreunul dintre detaliile 
pe care le aflase de la Pierrette despre traiul ei în casa 
Rogron. Horace Bianchon îşi exprimă indignarea în termeni 
vehemenţi. Uluit de atâta barbarie, ceru să fie chemaţi şi 
ceilalţi medici din oraş, aşa încât apăru şi domnul Neraud, 


care fu invitat, în calitate de prieten al lui Rogron, să 
dezmintă, dacă ar fi cazul, teribilele concluzii ale 
consultului care, spre nefericirea celor doi Rogron, fură 
redactate în unanimitate. Neraud, despre care se spunea că 
o făcuse sa moară de durere pe bunica Pierrettei, se afla 
într-o încurcătură, de care se folosi isteţul Martener, 
încântat că poate să-i înfunde pe Rogron şi pe soră-sa şi, 
prin aceasta, să-l discrediteze şi pe Neraud, adversarul său. 
De prisos să reproducem textul concluziilor, care constitui 
încă una din piesele la dosarul procesului. Dacă termenii 
medicinii lui Moliere erau barbari, apoi cei ai medicinii 
moderne au avantajul de a fi atât de clari încât denumirea 
bolii Pierrettei, deşi boală firească şi, din nefericire, 
obişnuită, ar înspăimânta auzul. De altminteri, concluziile 
erau inatacabile, susţinute fiind de un nume atât de vestit 
ca acela al lui Horace Bianchon. După audiere, preşedintele 
rămase în jilţul său văzând-o pe bunica Pierrettei însoţită de 
domnul Auffray, de Brigaut şi de o mulţime numeroasă. 
Vinet era singur. Acest contrast surprinse pe cei de faţă, 
cărora li se alăturaseră mulţi curioşi. Vinet, care era tot în 
robă, îşi ridică spre preşedinte faţa rece, îşi potrivi ochelarii 
în dreptul ochilor lui verzi şi apoi, cu glas subţire şi apăsat, 
declară că, în cursul nopţii, nişte persoane străine 
pătrunseseră la domnul şi domnişoara Rogron şi o răpiseră 
pe minora Lorrain. Legea era de partea tutorelui, care-şi 
reclama pupila. Domnul Auffray se ridică, în calitate de 
locţiitor al tutorelui, şi ceru cuvântul. 

— Dacă domnul preşedinte, spuse el, va binevoi să ia act 
de concluziile redactate de unul dintre cei mai învăţaţi 
medici ai Parisului şi de toţi medicii şi chirurgii din Provins, 
va înţelege câţ de neîntemeiată este reclamaţia numitului 
Rogron şi cât de grave erau motivele care au determinat-o 
pe bunica minorei s-o răpească din stăpânirea călăilor săi. 
lată faptele: concluziile semnate în unanimitate de un 
ilustru medic din Paris, chemat în mare grabă, şi de toţi 
medicii din acest oraş atribuie starea aproape mortală în 


care se află minora răului tratament la care au supus-o 
numitul şi domnişoara Rogron. Conform cu legea, consiliul 
de familie va fi convocat de urgenţă spre a fi consultat în 
chestiunea de a se şti dacă tutorele trebuie să fie destituit 
din autoritatea sa. Noi cerem ca minora să nu fie readusă la 
domiciliul tutorelui său şi să fie încredinţată unuia dintre 
membrii familiei sale, pe care domnul preşedinte va binevoi 
să-l desemneze. 

Vinet voi să replice spunând că certificatul medical 
trebuia să-i fie comunicat şi lui spre a-l putea combate. 

— Nu părţii pe care o reprezinţi Vinet, spuse cu asprime 
preşedintele, ci mai degrabă domnului procuror regal 
Şedinţa se ridică. 

În partea de Jos a cererii, preşedintele scrise următoarea 
sentinţă: 


„Având în vedere că, din certificatul medical 
semnai In unanimitate de medicii din acest oraş 
precum fi de doctorul Bianchon, doctor al 
Facultăţii de Medicină din. Paris» rezultă că 
minora Lorrain, cerută de Rogron, tutorele său, se 
află în stare de boală extrem de gravă, stare 
provocată de maltratările şi actele de violenţă la 
care a fost supusă la domiciliul tutorelui de către 
sora acestuia, 

Noi, preşedintele tribunalului de primă instanţă 
din Provins, 

Decizând asupra cererii, hotărâm ca, până la 
concluziile consiliului de familie care, conform 
declaraţiei substitutului de tutore, va fi convocat, 
minora nu se va reintegra domiciliului pupilar şi se 
va transfera în casa substitutului de tutore. 

În subsidiar luând în considerare starea în care 
se află minora şi urmele de violenţă care, conform 
cu concluziile medicilor, se observă pe trupul ei, 
delegâm pe medicul-şef şi pe chirurgul-şef al 


spitalului din Provins să o viziteze; iar în cazul 
când urmele violenţelor vor persista, vom 
recunoaşte ministerului public dreptul de a 
acționa, şi aceasta fără prejudicii pentru acţiunea 
civilă înaintată de Auftray, substitut de tutore.” 


Această teribilă decizie fu pronunţată de preşedintele 
Tiphaine cu glas tare şi răspicat. 

— De ce nu l-a condamnat pe loc la galere? întrebă Vinet. 
Şi câtă zarvă pentru o fetiţă care întreținea o legătură cu o 
calfă de tâmplar. Dacă aşa merg treburile, strigă el cu 
insolenţă, vom apela la alţi judecători pe motiv de legitimă 
suspiciune. 


Vinet părăsi tribunalul şi se duse la principalii membri al 
partidei sale spre a le lămuri situaţia lui Rogron, care în 
viaţa lui nu-şi atinsese verişoara nici măcar cu un bobârnac 
şi în care tribunalul vedea, spunea el, nu atât un tutore al 
Pierrettei cât pe marele elector din Provins. 

După spusa lui, familia Tiphaine făcea mult zgomot 
pentru nimic. Muntele va naşte un şoricel. Sylvie, fată cât se 
poate de cuminte şi de evlavioasă, descoperise o legătură 
sentimentală între pupila fratelui său şi un june lucrător 
tâmplar, un breton pe nume Brigaut. Caraghiosul acela ştia 
foarte bine că mititica va moşteni averea bunicii ei şi voise 
s-o corupă. (Vinet îndrăznea să vorbească de corupţiei) 
Domnişoara Rogon, care se afla în posesia unor scrisori ce 
dovedeau perversitatea acelei fetiţe, nu era atât de 
condamnabilă pe cât voiau alde Tiphaine să se creadă. În 
cazul când ar fi recurs la violenţa pentru a pune mâna pe o 
scrisoare, lucru pe care de altfel îl explica prin iritarea pe 
care i-o produsese Sylviei îndărătnicia bretonă, întrucât 
Rogron era el blamabil? 

Avocatul făcu din acest proces o chestiune de partidă şi 
se pricepu să-i imprime o nuanţă politică. Astfel, începând 
din acea seară, opinia publică se împărţi în două. 


— Cine ascultă numai una dintre părţi nu ştie decât una, 
spuneau oamenii aşezaţi. Aţi ascultat ce spune Vinet? Vinet 
explică bine lucrurile. 

Casa lui Frappier fusese considerată nelocuibilă pentru 
Pierrette din cauza durerilor de cap pe care i le puteau 
pricinui zgomotele. Mutarea ei de acolo la substitutul de 
tutore era deopotrivă necesară din punct de vedere 
medical, cât şi judiciar. Mutarea avu loc cu precauţii 
nemaipomenite şi gândite astfel încât să producă un efect 
cât mai puternic. Pierrette fu culcată pe o brancardă cu 
câteva saltele, cărată de doi oameni, însoţită de o 
călugăriţă-infirmieră care avea în mână o sticluţă cu eter, 
urmată de bunică-sa, de Brigaut, de doamna Auffray şi de 
camerista acesteia. Se strânsese lumea pe la ferestre şi pe 
la porţi, să vadă alaiul. Desigur, starea Pierrette!, paloarea 
ei ca de muribundă, ţoale acestea reprezentau imense 
foloase pentru partida potrivnică Rogronilor. Soții Auffray 
ţinură morţiş să dovedească întregului oraş câtă dreptate 
avusese preşedintele când dăduse sentinţa. Pierrette şi 
bunica ei fura instalate la etajul al doilea al casei domnului 
Auffray. Notarul şi soţia lui le acordară ospitalitatea cea mai 
grijulie; chiar cu un fel de os tenta tic. Pierrette era 
vegheată de bunica, iar domnul Martener o vizită, chiar în 
prima seară, însoţit de chirurg. 


Încă din aceeaşi seară, începură exagerările, de o parte 
şi de cealaltă. Salonul Rogronilor era plin de lume. Vinet 
discutase chestiunea cu partida liberală. Cele două doamne 
de Chargeboeuf cinară la cei doi Rogron, deoarece actul 
urma a fi semnat în chiar acea seară. De dimineaţă, Vinet 
avusese grijă ca strigările să se afişeze la primărie. Cazul 
Pierrettei îl privea ca pe un fleac. Daca tribunalul din 
Provins se dovedise pătimaş, apoi Curtea regală va şti să 
cântărească faptele, zicea el, iar soţii Auffray se vor gândi 
de două ori înainte de a se vâri într-un atare proces. 
Înrudirea dintre Rogron şi doamnele de Chargeboeuf se 


bucurase de o enormă consideraţie în ochii unor anumite 
cercuri. Pentru acestea, Rogron era curat ca neaua, iar 
Pierrette o fetişcană din cale-afară de stricată, o viperă pe 
care-o încălziseră la pieptul lor. În salonul doamnei 
Tiphaine, toţi se răzbunau pentru oribilele bârfeli pe care 
partida le vânturase pe scama lor în ultimii doi ani: Rogron 
şi soră-sa erau adevăraţi monştri, iar tutorele fetei va 
ajunge în faţa Curţii cu Juri. Cei ce locuiau în piaţă spuneau 
că Pierrette e deplin sănătoasă; cei din oraşul de sus, că 
trage să moară; ai lui Rogron, că nu avea decât nişte 
zgârieturi pe mână; ai doamnei Tiphaine, că avea degetele 
strivite şi că i se va amputa unul. A doua zi, Le Courrier de 
Provins publica un articol foarte abil, bine scris, o 
capodoperă de insinuări amestecate cu consideraţii 
judiciare şi care-l scotea basma curată pe Rogron. Ziarul La 
Ruche, care apăruse după două zile, n-avea cum să-i 
răspundă fără a cădea în păcatul calomniei; el replică 
afirmând că, într-un proces ca acesta, e mai bine ca justiţia 
să fie lăsată să-şi spună cuvântul. 

Consiliul de familie fu alcătuit din judecătorul de pace al 
cantonului Provins, ca preşedinte legal; apoi din Rogron şi 
cei doi domni Auffray, în calitatea lor de cele mai apropiate 
rude; pe urmă, din domnul Ciprey, nepot al bunicii după 
mamă a Pierrettei. Se mai adăugau domnul Habert, 
duhovnicul  Pierrettei şi colonelul Gouraud, care 
întotdeauna se prezentase ca un camarad al colonelului 
Lorrain. Fu mult aplaudată imparţialitatea judecătorului de 
pace care-i numise în consiliul de familie pe domnul Habert 
şi pe colonelul Gouraud, pe care întregul Provins îi ştia 
foarte buni prieteni ai Rogronilor. În situaţia gravă în care 
se află, Rogron ceru asistenţa maestrului Vinet în consiliul 
de familie. Prin această manevră care, în mod evident, îi 
fusese sugerată de Vinet, Rogron obţinu ca întrunirea 
consiliului de familie să nu aibă loc decât către sfârşitul lunii 
decembrie. La data aceea preşedintele şi familia lui se 
stabiliseră la Paris la doamna Roguin, cu prilejul convocării 


Camerelor. Astfel, partidul aflător la guvern rămăsese lipsit 
de şef. Vinet izbutise în secret să-l influenţeze pe bătrânul 
Desfondrilles,  judele-instructor, în eventualitatea că 
procesul ar urma să ia caracterul corecţional sau penal pe 
care preşedintele încercase să îl imprime. Vinet îşi pledă 
cauza timp de trei ceasuri înaintea consiliului de familie: 
susţinu că existase o legătură de dragoste între Brigaut şi 
Pierrette spre a justifica severitatea domnişoarei Rogron; 
demonstră că tutorele procedase corect încredinţându-şi 
pupila unei femei; atrase atenţia că clientul său nu 
împărtăşise metodele pe care Sylvie înţelesese să le 
folosească în educarea Pierrettei. Cu toate strădaniile lui 
Vinet, consiliul hotărî, în unanimitate, să i se retragă lui 
Rogron tutela. Ca tutore fu numit domnul Auffray, iar ca 
substitut de tutore, domnul Ciprey. Consiliul de familie o 
audie pe Adele, servitoarea care-i acuză pe foştii ei stăpâni; 
pe domnişoara Habert, care relată verbele pline de cruzime 
ale domnişoarei Rogron, vorbe spuse în seara când 
Pierrette se lovise atât de zdravăn încât toată lumea auzise, 
ca şi observaţiile doamnei de Chargeboeuf despre starea 
sănătăţii Pierrettei. Brigaut prezentă răvaşul Pierrettei care 
dovedea nevinovăția lor, a amândurora. Se dovedi că starea 
de plâns în care se afla minora se datora lipsei de grijă a 
tutorelui, răspunzător de tot ce o privea pe pupila sa. Boala 
Pierrettei impresionase pe toată lumea, până şi pe unii 
locuitori ai oraşului străini de familie. Aşadar, acuzaţia de a 
fi folosit violenţa fu menţinută împotriva lui Rogron. 
Afacerea urma să devină publică. 


Sfătuit de Vinet, Rogron declară că se opune omologării 
hotărârii consiliului de familie de către tribunal. Ministerul 
public interveni, dată fiind gravitatea crescândă a stării 
Pierrettei Lorrain. Acest ciudat proces, deşi repede pus pe 
rol, nu ajunse în instanţă decât în luna martie 1828. 

Cununia lui Rogron cu domnişoara de Chargeboeuf se 
celebrase între timp. Sylvie ocupa catul al doilea al casei 


sale, care fusese amenajat ca să poată fi locuit de ea şi de 
doamna de Chargeboeuf, catul întâi fiind în întregime 
ocupat de doamna Rogron. Frumoasa doamnă Rogron 
deveni de atunci urmaşa frumoasei doamne Liphaine. 
Urmările acestei căsătorii fură uriaşe. Lumea nu mai venea 
în salonul domnişoarei Sylvie, ci începuse a-l frecventa pe 
acela al frumoasei doamne Rogron. 

Susţinut de soacră-sa şi încurajat de bancherii regalişti 
du Tillet şi Nucingen, preşedintele Tiphaine avu prilejul să 
aducă servicii guvernului, fu unul dintre oratorii cei mai 
preţuiţi ai Centrului, deveni judecător al tribunalului de 
primă instanţă al Senei şi sprijini numirea, ca preşedinte al 
tribunalului din Provins, a nepotului său, Lesourd. Această 
numire îl indispuse mult pe judele  Desfondrilles, 
sârguincios arheolog şi mai mult ca oricând tot supleant. 
Ministrul de Justiţie îl trimisese pe unul dintre protejaţii săi 
în locul lui Lesourd. Avansarea domnului Tiphaine nu fu 
deci însoţită de nicio alta la tribunalul din Provins. Vinet se 
folosi cu multă abilitate de aceste împrejurări. De multe ori 
spusese el oamenilor din Provins că servesc ca trambulină 
pentru fumurile viclenei doamne Tiphaine. Preşedintele îşi 
cam lua peste picior amicii. Doamna Liphaine dispreţuia in 
petto oraşul Provins, unde n-avea să se mai întoarcă 
niciodată. Domnul Tiphaine-tatăl muri, fiul său moşteni 
moşia din Fay şi vându domnului Julliard frumoasa lui casă 
din oraşul de sus. Această vânzare dovedi că nici nu se 
gândea să se mai întoarcă la Provins. Vinet nu se înşelase, 
Vinet fusese profet. Aceste întâmplări avură o mare 
influenţă asupra procesului în chestiunea tutelei lui Rogron. 


Astfel, îngrozitorul martiriu la care, cu atâta brutalitate, 
fusese supusă Pierrette de către cei doi tirani imbecili, dale 
fiind şi consecinţele sale medicale, îl pusese pe domnul 
Martener, cu aprobarea domnului Bianchon, în situaţia de a 
decide teribila operaţie a trepanaţiei; această dramă 
oribilă, redusă la proporţiile ci judiciare, se încurcase în 


complicațiile murdare care la Tribunal se numesc 
proceduri. Procesul se tot amâna la mereu alte termene, 
tărăgănându-se în  păienjenişul de  nedescurcat al 
procedurii, ţinut în loc de tertipurile unui avocat josnic; în 
timp ce Pierrette, calomniată, se ofilea şi îndura cele mai 
îngrozitoare dureri pe care le cunoaşte medicina. Nu e oare 
necesar să explicăm aceste ciudate schimbări de atitudine 
ale opiniei publice, ca şi mersul încet al Justiţiei, înainte de 
a ne întoarce în odaia unde Pierrette trăia, unde trăgea să 
moară? 

Domnul Martener!135*, ca şi familia Auffray, fu în puţine 
zile cucerit de firea adorabilă a Pierrettei şi de bătrână 
bretona, ale cărei sentimente, idei, atitudini purtau pecetea 
străvechilor moravuri romane. Această matroană din 
Marais părea a fi una dintre femeile descrise de Plutarh. 
Medicul voi să-i smulgă morţii prada, căci încă din prima zi 
atât medicul din Paris cât şi cel din provincie o 
consideraseră pe Pierrette ca pierdută. Între boală şi 
medic, acesta sprijinit de tinereţea Pierrettei, se dădu o 
luptă pe care numai medicii o cunosc şi a cărei răsplată, în 
caz de succes, nu sălăşluieşte niciodată nici în plata în bani 
a medicului, nici în bolnav; ci se află în plăcuta mulţumire a 
conştiinţei şi în nu-ştiu-ce lauri ideali şi invizibili culeşi de 
adevărații artişti după satisfacția pe care le-o aduce 
certitudinea de a fi făcut o faptă bună. Medicul năzuieşte 
spre bine precum artistul spre frumos, îmboldit de un 
sentiment admirabil pe care noi îl denumim virtute. Această 
luptă de zi cu zi stinsese în cugetul provincialului nostru 
meschinele nemulțumiri produse de lupta care se încinsese 
între partida lui Vinet şi aceea a soţilor Tiphaine, aşa cum se 
întâmplă cu oamenii care dau piept cu o mare năpasta pe 
care trebuie s-o învingă. 

Domnul  Martener  voise mai întâi să-şi exercite 
profesiunea la Paris; însă cumplita activitate din acest oraş, 
insensibilitatea la care ajunge medicul datorită 
înspăimântătorului număr de pacienţi şi marelui număr de 


cazuri grave intimidaseră firea lui blândă, potrivită pentru 
viaţa de provincie. De altminteri, era subjugat de 
frumuseţea locurilor sale natale. Încât se întorsese la 
Provins, unde se căsătorise, se stabilise şi îngrijise aproape 
cu dragoste o populaţie pe care o putea socoti ca o mare 
familie. Îşi impusese ca, atâta cât va dura boala Pierrettei, 
să nu vorbească deloc de pacienta sa. Era atât de vizibilă 
sila cu care răspundea celor ce se interesau de starea bietei 
fete încât toţi încetară a-l mai întreba despre aceasta. 
Pierrette fu pentru el ceea ce trebuia să fie, un poem 
misterios şi adânc, bogat în suferinţe, cum se întâlnesc în 
cumplita viaţă a medicilor. Nutrea pentru plăpânda tânăra 
fiinţă o admiraţie pe care o tăinuia faţă de toată lumea. 
Acest simţământ al medicului faţă de pacienta sa, ca 
toate simţămintele adevărate, se transmisese şi domnului şi 
doamnei Auffray, a căror casă deveni, cât timp locui ea 
acolo, tihnită şi plăcută. Copiii, care odinioară încinseseră 
plăcute, jocuri cu Pierrette, înţeleseră, cu harul copilăriei, 
să nu fie nici zgomotoşi, nici supărători. Îşi dădură toată 
osteneala să fie cuminţi, pentru că Pierrette era bolnavă. 
Casa domnului Auffray e aşezată în oraşul de sus, sub 
ruinele castelului, pe o margine de teren provenită din 
prăbuşirea vechilor întărituri. De acolo, locatarii ei 
îmbrăţişează cu privirea valea atunci când se plimbă prin 
mica livadă împrejmuită cu ziduri groase care domină 
oraşul. Acoperişurile caselor din jur vin până în preajma 
brâului exterior al contrafortului care, susţine livada. De-a 
lungul acestui teren ca o terasă, se întinde o alee care duce 
spre uşa cu geam a biroului domnului Auffray. La capătul ei 
se ridică un umbrar de viţă şi un smochin, dedesubtul 
cărora stau aşezate o masă rotundă, o bancă şi câteva 
scaune vopsite în verde. Pierrettei se dăduse o odaie 
deasupra biroului noului său tutore. Doamna Lorrain 
dormea tot acolo, pe un pat de campanie, alături de 
nepoată-sa. De la fereastra ei, Pierrette putea deci să vadă 
minunata vale din Provins, pe care abia dacă o cunoscuse, 


ieşise doar atât de rar din fatala casă Rogron! Când vremea 
era frumoasă, îi plăcea să se târască, la braţul bunicii, până 
la umbrar. Brigaut, care nu mai lucra, venea să-şi vadă 
prietena de trei ori pe şi, mistuit de o suferinţă care-l 
făcuse, să se lehămetească de viaţă; îl pândea, cu simţul fin 
al unui ogar, pe domnul Martener, îl însoțea ca o umbră şi 
ieşea cu el. Greu de închipuit nebuniile pe care toţi le 
făceau de dragul scumpei lor bolnave. Pradă deznădejdii, 
bunica îşi tăinuia durerea, arătând nepoţelei faţa surâzândă 
pe care o avea la Pen Ho&l. În dorinţa ei de a se amăgi, îi 
punea pe cap şi-i potrivea boneta naţională cu care 
Pierrette sosise la Provins. Il se părea că astfel copila 
bolnavă seamănă mai mult cu ea însăşi: era încântătoare la 
vedere, cu obrazul încadrat de nimbul de batist tivit cu 
dantela scrobită. Faţa albă ca porţelanul, fruntea pe care 
durerile lăsaseră urme ca ale unor gânduri adânci, 
puritatea trăsăturilor slăbite de boală, tristeţea ochilor şi 
privirea uneori parcă pierdută în gol, toate acestea făceau 
din Pierrette o admirabilă capodoperă a melancoliei. Încât 
copila era de toţi servită cu un soi de fanatism. Iloţi o 
găseau atât de blândă, de duioasă, de iubitoare! Doamna 
Martener îşi trimisese pianul la soră-sa, doamna Auffray, cu 
gândul s-o distreze pe Pierrette, pe care muzica o încânta. 
Era un deliciu s-o priveşti ascultând o bucată de Weber, de 
Beethoven sau de Heroldi15:, cu ochii la cer, tăcută, 
regretând fără îndoială viaţa care simţea că o părăseşte. 
Abatele Peroux şi domnul Habert, cei doi mentori religioşi ai 
ei, îi admirau pioasa resemnare. Nu este un fenomen 
vrednic de atenţia, atât a filosofilor cât şi a oamenilor de 
rând, această perfecţiune angelică a adolescentelor şi a 
adolescenților însemnați printre cei mulţi cu pecetea roşie a 
Morţii, precum copacii tineri din pădure? Cine a văzut o 
moarte sublimă nu mai poate să rămână, nici să devină 
necredincios. Aceste fiinţe răspândesc în juru-le un fel de 
mireasma cerească, privirea lor îţi vorbeşte de Dumnezeu, 
glasul lor este elocvent chiar când foloseşte cuvintele cele 


mai obişnuite şi deseori răsună ca un instrument divin, 
împărtăşindu-ne tainele viitorului! Când domnul Martener o 
felicita pe Pierrette pentru că suportase unele tratamente 
neplăcute, acest înger spunea, de faţă cu toţi, şi cu ce 
privire! 

— Aş dori să trăiesc, dragă domnule Martener, nu atât 
pentru mine cât pentru bunica, pentru Brigaut al meu şi 
pentru voi toţi, pe care moartea mea v-ar întrista. 

Prima oară când ieşi la plimbare, în luna noiembrie, sub 
soarele blând al zilei de sfântul Martin, însoţită ele toţi ai 
casei, când doamna Auffray o întrebă dacă nu se simte 
obosită: 

— Acum, răspunse, când nu mai am a îndura decât 
suferinţele care mi le trimite Dumnezeu, nu ama mă 
plânge. În fericirea de a fi iubita aflu puterea de a suferi. 

Acestea fusese singura dată când, cu vorbe ocolite, 
Pierrette făcuse aluzie la îngrozitorul martiriu pe care-l 
îndurase la Rogroni, despre care nu amintea niciodată, iar 
amintirea lor se pare că-i era atât de dureroasă, încât 
nimeni nu-i vorbea de ei. 

— Scumpă doamnă Auffray, îi spuse într-o zi, pe la 
nămiezi, şezând pe terasă şi privind spre valea scăldată de 
un soare blând, colorată în frumoasele nuanţe aurii ale 
toamnei, agonia mea în casa domniei-voastre m-a făcut mai 
fericită decât am fost în aceşti trei ani din urmă. 

Doamna Auffray privi către soră-sa, doamna Martener, şi- 
i şopti la ureche: „Cum ar fi iubit!” În adevăr, tonul, privirea 
Pierrettei dădeau spuselor sale o tărie de nedescris. 


Domnul Martener se afla în corespondenţa cu doctorul 
Bianchon şi nu lua nicio hotărâre mai serioasă fără 
aprobarea acestuia. Spera ca în primul rând să 
restabilească funcţiile naturale, ca apoi să poată drena 
abcesul din cap prin ureche. Cu cât durerile Pierrettei erau 
mai vii, cu atât el spera mai mult. La primul punct, medicul 
obţinu oarecare uşoare rezultate, pe care te privi ca pe un 


adevărat triumf. Timp de câteva zilei Pierrettei îi reveni 
pofta de mâncare şi se ospătă cu alimentele hrănitoare, 
pentru care până atunci, din pricina bolii, avusese o 
repulsie caracteristică; culoarea tenului i se schimbă, dar 
oribilele dureri de cap persistau. Drept pentru care, 
doctorul îl imploră pe vestitul medic să vină la un consult. 
Bianchon veni, zăbovi două zile la Provins şi hotări s-o 
opereze, se arătă la fel de binevoitor ca şi bietul Martener 
şi se duse în persoană să-l caute pe celebrul Despleini1:7+. 
Încât operaţia fu făcută de cel mai de seamă chirurg al 
tuturor timpurilor, antice şi moderne; numai că teribilul 
prezicător, plecând cu Bianchon, elevul său preferat, îi 
spuse lui Martener: 

— Numai printr-o minune o veţi putea salva. După cum v- 
a spus şi Horace, a apărut caria oaselor. La vârsta ei, oasele 
sunt încă atât de fragede! 

Operația avusese loc pe la începutul lunii martie 1828. 
Cât dură această lună, impresionat de durerile înfiorătoare 
ale Pierrettei, domnul Martener făcu mai multe drumuri la 
Paris; îi consulta pe Desplein şi pe Bianchon şi merse până a 
le propune o operaţie în genul celei de litotritie'138*, care 
consta în introducerea în craniu a unui instrument scobit, 
cu ajutorul căruia s-ar fi putut încerca aplicarea unui 
tratament eroic spre a opri progresul cariei. Îndrăzneţul 
Desplein nu avu curajul de a încerca aceasta agresiune 
chirurgicală, pe care numai deznădejdea i-o inspirase lui 
Martener. Încât, atunci când medicul se întoarse din ultimul 
său drum la Paris, lăsă prietenilor săi impresia că este 
posomorât şi abătut. Se văzu nevoit să mărturisească, într-o 
nefericită seară, familiei  Auffray, doamnei Lorrain, 
duhovnicului şi lui Brigaut, adunaţi împreună, că ştiinţa nu 
mai poate face nimic pentru Pierrette, că salvarea ei e 
numai în mâna lui Dumnezeu. Ioţi fură nespus de 
consternaţi. Bunica făcu un legământ şi-l rugă pe preot ca 
în toate dimineţile, înainte de a se trezi Pierrette, să 
slujească o liturghie, la care ea şi Brigaut aveau să ia parte. 


Procesul se judeca. În timp ce victima celor doi Rogron 
trăgea să moară, Vinet o calomnia la tribunal. Tribunalul 
omologă hotărârea consiliului de familie, iar avocatul 
introduse pe loc apel. Noul procuror regal rosti un 
rechizitoriu care avu drept urmare o nouă instrucţie. 
Rogron şi soră-sa fură nevoiţi să depună o cauţiune spre a 
nu fi trimişi la închisoare. Instrucţia cerea ca Pierrettei să i 
se ia un interogatoriu. Când domnul Desfondrilles sosi la 
Auffray, Pierrette era în agonic, cu duhovnicul la căpătâi, 
spre a o împărtăşi. În clipele acelea, ea ruga familia 
adunată să-i ierte pe vărul şi pe verişoara ci, precum însăşi 
îi ierta, spunând, cu admirabil bun-simţ, că numai 
Dumnezeu are dreptul de a judeca asemenea fapte. 

— Bunică, spunea, lasă tot ce ai lui Brigaut (Brigaut 
izbucni în plâns). Şi, spuse Pierrette mai departe, dă-i o mie 
de franci bunei Adele care, pe ascuns, îmi încălzea patul. 
Dacă rămânea la verii mei, rămâneam şi eu în viaţă... 


Pe la ceasurile trei, în marţea Paştelui, pe o vreme 
frumoasă, suferinţele acestui îngeraş încetară. Eroica ei 
bunică dori s-o vegheze cu preoţii peste noapte şi s-o 
înfăşoare, cu mâinile ei bătrâne, în giulgiu. Pe înserat, 
Brigaut părăsi casa Auffray şi o luă la vale, spre Frappier. 

— Nu mai are rost, sărmane flăcău, să te întreb ce mai 
face, îi spuse tâmplarul. 

— Da, nene Frappier, pentru ea totul s-a terminat, nu 
însă şi pentru mine. 

Lucrătorul aruncă o privire peste lemnăria din atelier, 
privire întunecată şi totodată cercetătoare. 

— "Te înţeleg, Brigaut, spuse unchiaşul. Uite, astea ar fi 
potrivite. 

Şi-i arătă câteva bârne de stejar, groase de două degete. 

— Nu-i nevoie să mă ajutaţi, domnule Frappier, spuse 
bretonul; vreau să fac totul cu mâinile mele. 


Brigaut îşi petrecu noaptea rindeluind şi tocmind sicriul 
Pierrettei şi nu o dată, de sub rindea, scotea o aşchie de 
lemn udată de lacrimile lui. Frappier fuma şi se uita la el 
cum lucrează. Când calfa lui încheie cele patru scânduri, îi 
spuse doar atât: 

— Fă-i un capac culisat: să n-audă bietele rude când se 
bat cuiele. 

Dimineaţa, Brigaut se duse după plumbul necesar pentru 
căptuşeala sicriului. Printr-o extraordinară întâmplare, 
tabliile de plumb costau exact suma pe care o dăduse 
Pierrettei pentru călătoria ei de la Nantes la Provins. 
Curajosul breton, care înfruntase cumplita durere de a face 
cu mâinile lui sicriul scumpei lui prietene din copilărie, 
căptuşindu-i scândurile cu toate amintirile lui, nu putu 
rezista la gândul acestei potriviri; îi veni rău şi nu fu în 
stare să ridice plumbul; tinichigiul îl însoţi, oferindu-se să 
meargă cu el spre a lipi placa a patra, odată ce rămăşiţele 
pământeşti ale fetei vor fi aşezate în sicriu. Bretonul zvârli 
în foc rindeaua şi toate sculele de care se folosise, îşi 
încheie socotelile cu Frappier şi-şi lua rămas-bun pentru 
totdeauna. Eroismul de care sărmanul flăcău, ca şi bunica, 
dădea dovadă în strădaniile sale de a-şi îndeplini ultimele 
îndatoriri către Pierrette îl îndemnă să intervină şi în cea 
din urmă scenă, care puse capăt tiraniei Rogronilor. 

Brigaut şi tinichigiul sosiră la domnul Auffray tocmai la 
timp pentru a tranşa prin forţa lor brutală o infamă şi 
josnică dispută juridică. Camera mortuară, plină de lume, 
înfăţişă celor doi lucrători un ciudat spectacol. Cei doi 
Rogron se ţineau, hidoşi precum erau, în preajma 
cadavrului victimei lor, ca s-o tortureze şi după moarte. 
Trupul sărmanei copile, sublim de frumos, zăcea pe patul 
de campanie al bunicii. Pierrette avea ochii închişi, părul 
legat, trupul înfăşurat într-un cearşaf de bumbac. 

În faţa patului, cu părul în dezordine, îngenuncheată, cu 
mâinile întinse, bătrână Lorrain striga: 

— Nu, nu, asta n-o să se întâmple! 


La picioarele patului stăteau tutorele, domnul Auffray, 
abatele Peroux şi domnul Habert. Lumânările mai ardeau 
încă. 

În faţa bunicii se aflau chirurgul spitalului şi domnul 
Neraud, sprijiniți de temutul şi mierosul Vinet. Mai era de 
faţa un portărel. Chirurgul spitalului purta şorţul său de 
autopsie. Unul dintre ajutoarele sale îşi deschisese trusa şi-i 
prezenta un bisturiu de disecţie. 

Scena fu tulburată de zgomotul sicriului, pe care Brigaut 
şt tinichigiul îl scăpară din mâini; căci Brigaut, care păşea 
în frunte, văzând-o plângând pe bătrâna Lorrain, fu cuprins 
de o spaimă cumplită. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Brigaut apropiindu-se de 
bătrână bunică şi strângând convulsiv în mâini o daltă cu 
care venise. 

— S-a-ntâmplat, răspunse bătrâna, s-a-ntâmplat, Brigaut, 
că vor să deschisă trupşorul copilei mele, să-i despice capul, 
să-i strivească inima după ce-a murit, cum i-au strivit-o pe 
când trăia. 

— Cine? întrebă Brigaut, cu un glas care ar fi putut 
sparge urechile judecătorilor. 

— Alde Rogron. 

— Pentru numele lui Dumnezeu!... 

— O clipă, Brigaut, spuse domnul Auffray, văzând că 
bretonul îşi agită dalta. 

— Domnule Auffray, spuse Brigaut, palid ca tânăra 
moartă, vă ascult pentru că sunteţi domnul Auffray; dar în 
clipa asta n-aş vrea să vă ascult... 

— Justiţia! spuse Auffray. 

— Există o Justiţie? strigă bretonul. Iat-o, Justiţia! spuse 
ameninţându-i pe avocat, pe chirurg şi pe portărel cu dalta 
care lucea în bătaia soarelui. 

— Fiule, spuse preotul, Justiţia a fost invocată de avocatul 
domnului Rogron, care e sub povara unei învinuiri grave şi 
nu se poate să se răpească unui inculpat dreptul de a se 
apăra. După opinia avocatului domnului Rogron, dacă 


sărmana copilă care zace aici a decedat ca urmare a 
abcesului cerebral, atunci fostul ei tutore nu are nicio vina; 
fiindcă e un lucru dovedit că Pierrette multă vreme n-a 
suflat o vorbă despre lovitura pe care singură şi-a produs- 
0... 

— Ajunge! răcni Brigaut. 

— Clientul meu, spuse Vinet. 

— Clientul tău, strigă bretonul, va ajunge în iad, iar eu pe 
eşafod; dacă vreunul dintre voi încearcă să se atingă de 
fiinţa pe care clientul tău a ucis-o şi dacă felcerul nu-şi vâră 
sculele în sac, îl omor pe loc. 

— Asta-i rebeliune, spuse Vinet, ne vom adresa 
judecătorului. 

Cei cinci străini se retraseră. 

— Vai, fiule! spuse bătrână ridicându-se şi prinzându-se 
de grumazul lui Brigaut, s-o îngropăm cât mai degrabă, 
ăştia o să se întoarcă!... 

— Odată ce pecetluim tăbliile de plumb, spuse tinichigiul, 
nu mai îndrăznesc ei. 

Domnul Auffray dădu fuga până la cumnatul său, domnul 
Lisourd, spre a încerca să împace lucrurile. Nici Vinet nu 
dorea altceva. Odată ce Pierrette dispăruse, procesul 
tutelei, care nu se judecase, se stinsese fără ca cineva să 
poată argumenta în favoarea sau împotriva Rogronilor: 
cauza rămăsese nehotărâtă. Abilul Vinet prevăzuse efectul 
cererii sale. 


La amiază, domnul Desfondrilles raportă tribunalului cu 
privire la instrucţia lui Rogron, iar tribunalul redactă o 
hotărâre de ne urmărire perfect motivată. 

Rogron nu îndrăzni să apară la înmormântarea Pierrette, 
la care luă parte tot oraşul. Vinet ar fi dorit să-l ia cu sine; 
dar fostul marchitan se temu de ostilitatea generală pe care 
ar fi putut-o stârni. 

După ce văzu acoperită cu pământ groapa în care fusese 
coborâtă Pierrette, Brigaut părăsi Provinsul şi se îndreptă 


spre Paris. Înaintă o petiție principesei moştenitoare!132: 
prin care cerea ca, avându-se în vedere numele tatălui său, 
să fie primit în Garda regală, ceea ce i se aprobă îndată. 
Când avu loc expediţia împotriva Algerului!1%, Brigaut se 
adresă din nou principesei moştenitoare, cerându-i să fie 
trimis pe front. Avea gradul de sergent, iar mareşalul 
Bourmont4!+ îl avansa sublocotenent în Armata de linie. 
Fiul maiorului se purtă ca un. om care caută moartea. Dar 
până astăzi, moartea l-a ocolit pe Jacques Brigaut, care s-a 
distins în toate ultimele campanii fără să se aleagă cu vreo 
rană. Acum e comandant de batalion în Armata de linie. Nu 
se află ofiţer mai taciturn, nici mai destoinic decât el. În 
afara serviciului, e aproape mut, se plimbă singur şi trăieşte 
ca un automat. 'Ioţi îi ghicesc durerea ascunsă şi i-o 
respectă. Posedă cei patruzeci şi şase de mii de franci lăsaţi 
de bătrâna doamnă Lorrain, care a murit la Paris, în 1829. 


La alegerile din 1830:1%2:+, Vinet a devenit deputat, iar 
serviciile aduse noului guvern i-au adus funcţia de procuror 
general. Acum, el este atât de influent încât va fi mereu ales 
deputat. Rogron este perceptor general în chiar oraşul 
unde Vinet, îşi îndeplineşte funcţia; şi, printr-o întâmplare 
surprinzătoare, domnul Tiphaine este, tot acolo, prim 
preşedinte al Curţii regale, căci magistratul n-a stat la 
gânduri şi s-a alăturat dinastiei din iuliei1%5*. Fosta 
frumuseţe, doamna Tiphaine, trăieşte în bună înţelegere cu 
frumoasa doamnă Rogron. Vinet este în cele mai bune 
relaţii cu preşedintele Tiphaine. 


Cât despre imbecilul de Rogron, obişnuieşte să vânture 
vorbe ca: - Ludovie-Filip nu va fi cu-adevărat rege decât 
atunci când va putea face nobili! 

Vorbă care, evident, nu-i aparţine. Sănătatea lui şubredă 
dă doamnei Rogron speranţa că în curând se va putea 
căsători cu generalul marchiz de Montriveaui1**+, pair al 
Franţei, care conduce departamentul şi care-i arată mult 


interes. Vinet cere mereu capetele acuzaților, nu crede 
niciodată că un acuzat poate fi nevinovat. Acest procuror 
general pur-sânge trece drept unul dintre bărbaţii cei mai 
amabili din cercul său şi se bucură de succese la fel de mari 
la Paris şi la Cameră; la Curte, e un fermecător curtean. 

Potrivit făgăduielii lui Vinet, generalul baron Gouraud, 
această nobilă rămăşiţă a glorioaselor noastre armate, s-a 
căsătorit cu o domnişoară Matifat, în vârstă de douăzeci şi 
cinci de ani, fiica unui droghist de pe strada Lombards, care 
avusese o dotă de cincizeci de mii de scuzi. După cum 
profetizase Vinet, generalul conduce un departament nu 
departe de Paris. A fost numit pair al Franţei datorită 
conduitei sale, în timpul răzmeriţei de sub guvernul Casimir 
Perieri1*5:. Baronul Gouraud a fost unul dintre generalii 
care au cucerit biserica Saint-Merry(1485*, fericiţi ca au 
prilejul să dea la cap civililor care-i ofensaseră timp de 
cincisprezece ani, iar zelul i-a fost răsplătit cu marele 
cordon al Legiunii de onoare. 


Niciuna dintre persoanele care au avut partea lor de vină 
pentru moartea Pierrettei nu are nici cea mai mică 
mustrare de conştiinţă. Domnul Desfondrilles e tot 
arheolog; dar, în timpul alegerii sale, procurorul-general 
Vinet a avut grijă să-l numească preşedinte al tribunalului. 
Sylvie are mica ei suită şi administrează averea fratelui ei; 
dă împrumuturi cu dobânzi mari şi nu cheltuieşte nici 
măcar o mie două sute de franci pe an. 

Din când în când, în aceeaşi mică piaţă, dacă un fiu al 
oraşului se întoarce de la Paris spre a se statornici în 
Provins şi iese din casa domnişoarei Rogron, câte unul 
dintre foştii partizani ai soţilor Tiphaine spune: - Cândva, 
Rogronii au avut o întâmplare urâtă în legătură cu o pupilă 
a lor... 

— Asta-i chestiune de clică, răspunde preşedintele 
Desfondrilles. Umblau vorbe despre ceva monstruos. De 
milă, Rogron şi soră-sa au luat-o pe acea Pierrette, o fetiţă 


destul de drăgălaşă şi fără nicio avere; crescând mare, fata 
a avut o legătură cu o calfă de tâmplar, ieşea desculţă la 
fereastră ca să stea de vorbă cu flăcăul care, uite, acolo 
stătea, vedeţi? Cei doi îndrăgostiţi îşi trimiteau răvaşe dulci 
pe care le legau cu o sfoară. Se-nţelege că, în starea ei şi în 
lunile octombrie şi noiembrie, mai mult nu trebuia ca fata 
să cadă bolnavă, unde mai pui că şi aşa era gălbejită la fată. 
Cei doi Rogron au avut o conduită admirabilă, n-au pretins 
partea lor din moştenirea fetei, au cedat totul bunicii ei. 
Morala întâmplării, dragi prieteni, este că diavolul ne 
pedepseşte totdeauna pentru faptele noastre bune. 

— Vai! da' n-a fost aşa, moş Frappier cu totul altfel mi-a 
înfăţişat întâmplările. 

— Moş Frappier apelează mai mult la păhărel decât la 
memoria lui, spuse unul dintre obişnuiţii salonului 
domnişoarei Rogron. 

— Da' bătrânul domn Habert... 

— A! ăla, păi nu ştiţi povestea lui? 

— Nu! 

— Ei bine, voia ca soră-sa să se mărite cu domnul Rogron, 
perceptorul-general. 


Doi bărbaţi îşi amintesc în fiece zi de Pierrette: medicul 
Martener şi maiorul Brigaut care, numai ei, cunosc 
înspăimântătorul adevăr. 

Dacă am voi să dăm întâmplărilor alte proporţii, ar fi de 
ajuns să amintim că, muţind scena în Evul mediu şi pe 
întinsul teatru al Romei, o tânără sublimă, Beatrice 
Cenci!147+, a fost osândită la moarte pentru aproape 
aceleaşi motive şi prin aproape aceleaşi intrigi ca acelea 
care au băgat-o în mormânt pe Pierrette. Beatrice Cenci 
avusese un singur apărător, un artist, un pictor. Astăzi, atât 
istoria cât şi cei care trăiesc încă, încrezându-se în portretul 
lui Guido Reni, îl condamnă pe papă şi văd în Beatrice una 
dintre cele mai înduioşătoare victime ale patimilor infame şi 
ale clicilor. 


Între noi fie vorba, Legalitatea ar fi, pentru nelegiuirile 
sociale, minunat lucru, dacă n-ar exista Dumnezeu. 


Sfârşit 


UL Această prefaţă a apărut în ediţia romanului Pierrette publicat în iunie 
1840 de editorul Hippolyte Souverain, fiind plasată între dedicație şi capitolul 
întâi. 

12). Convenţia (La Convention nationale), adunare constituantă care, în timpul 
Revoluţiei franceze, a urmat (21 septembrie 1792) Adunării legislative, fiind 
alcătuită din 749 deputaţi, aleşi după un sufragiu aproape universal, împărţiţi 
într-o grupare de dreapta (Girondins), una de centru (La Plaine sau Le Marais) 
şi una de stânga (Montagnards). Convenţia a proclamat abolirea monarhiei şi 
a întemeiat prima Republică franceză. A guvernat până la 26 octombrie 1795, 
când, după reacţiunea thermidoriană, a cedat locul Directoratului (Directoire). 
13% Bste vorba de romanul Le Cur6 de Tours, care în primele ediţii (1832, 
1834, 1839) s-a numit Les Celibataires. Balzac s-a mai gândit şi la alte titluri, 
dar s-a oprit la titlul Le Cur6 de Tours în 1843, când romanul a apărut în La 
Comedie humaine. 

14) La Vieille Fille, roman apărut în 1836. 

15% Vinterdiction, roman apărut în 1836 (Vezi Punerea sub interdicţie, în 
Comedia umană, IV). 

18). La Fille aux yeux d'or (al treilea episod din Histoire des Treize) povestire 
apărută în 1834—1835. 

12* La Fleur des pois, titlul romanului care în 1842 se va numi la Contrat de 
mariage (Vezi Contractul de căsătorie, în Comedia umană, IV). Dar La Fleur 
des pois a servit un timp ca titlu pentru o povestire abia schiţată, din care 
unele clemente au fost reluate de Balzac în La Vieille Fille. 

18: Le Cabinet des Antiques, roman scris în 1833 şi apărut în 1836 (prima 
parte), în 1838 (partea a doua) şi în 1839 (în volum). 

19! Le Pere Goriot, roman apărut în 1834—1835 (Vezi Moş Goriot, în Comedia 
umană, IV). 

410). Biografia şi portretul personajului balzacian Maxime de Trailles, cunoscut 
personnage reparaissant, se constituie din apariţiile lui în Gobseck şi Beatrix 
(Vezi Comedia umană, Il), precum şi în numeroase alte romane din La 
Comedie humaine: dandy devenit lion, duelist redutabil, abil jucător de cărţi, 
întreţinut de femei din înalta societate, ca Anastasie de Restaud, una dintre 
fiicele bătrânului Goriot (Gobseck, Le Pere Goriot), sau de curtezane, ca Sarah 
Van Gobseck (Cesar Birottiau), duce o viaţă somptuoasă fără a avea venituri 
cunoscute. Etapele succesive ale vieţii lui pot fi reconstituite din romanele Le 
Cabinet des Antiques, Illusions perdues, Les Employes, Ursule Miroue€t, 
LiInterdiction, La Rabouilleuse, Les Secrets de la princesse de Cadignan, Un 
homme d'affaires (la cincizeci de ani face o pasiune pentru curtezana 
Antonia), La Fausse Maâtresse, La Cousine Bette, Le Depute d'Arcis (în 1839 
se gândeşte la cariera politică, la un post de diplomat şi la o căsătorie 
bogată), Beatrix (se căsătoreşte în 1841, în urma serviciului făcut ducesei de 
Grandlieu, despărţindu-l pe ginerele acesteia Calyste du Guenic de Beatrix de 
Rochefide), Pierrette, Les Comediens sans le savoir (în 1845 este deputat 
ministerial şi pe punctul de a deveni ambasador). 

(1) povestirea care se va numi Le D&put6 d'Arcis (concepută în 1842 şi 
rămasă neterminată) a fost anunţată cu mai multe titluri: Une election en 


province, Le Depute de Paris şi Une election en Champagne. 

42) Audry (1781—1853), actor francez de la Thââtre des Variâtâs, a cărui 
specialitate erau rolurile bufone. 

43) Fatum, destin, soartă (lat.). 

114) Monarhia din Iulie (1830—1848), în timpul căreia „rege al francezilor” a 
fost Ludovic-Filip d'Orleans. 

115 în text: La mauvaise herbe croft toujours (fr.) 

16) Contele Henri de Marsay, cel mai renumit dintre celebrii lions din 
societatea balzaciană, este unul dintre personajele frecvent întâlnite în La 
Comedie humaine, fiind reluat de Balzac în douăzeci şi nouă de romane, fără a 
fi însă personaj principal în vreuna din marile creaţii balzaciene. Născut în 
1792, de o frumuseţe excepţională, seducător şi cinic (La Fille aux yeux d'or), 
vindecat însă de dragoste după aventura cu ducesa Charlotte (Autre 6tude de 
femme), are numeroase legături sentimentale: cu Delphine de Nucingen, una 
dintre fiicele bătrânului Goriot (Cesar Birotteau), Lady Arahcila Dudley (Le Lys 
dans la vallee), loreta Coralie, pe care o cumpără fecioară (Splendeurs et 
miseres des courtisanes), se căsătoreşte fără dragoste cu o englezoaică urâtă 
dar bogată (Le Contrat de mariage). Face o scurtă dar strălucită carieră 
politică, ajungând ministru, apoi preşedinte al Consiliului de miniştri în 
timpul monarhiei din Iulie (Les Secrets de la princesse de Cadignan, La Fausse 
Maâtresse). Ultimele sale apariţii în lume sunt relatate în romanele Une fille 
d'Eve şi Une ten&breuse affaire. Moare în 1833 sau 1831 (Une fille d'Eve). 
4174 Eugene de Rastignac, unul dintre cele mai celebre personaje balzaciene, 
apare în cca. treizeci de romane şi povestiri din La Comedie humaine. După 
cum sugerează Balzac însuşi în prefața romanului Une fille d'Eve, unde 
alcătuieşte o „fişa biografică” model (Vezi Comedia umană, Il, p. 420, 421), 
istoria carierei acestui personaj poate fi reconstituită cronologic din apariţiile 
lui în alte romane: născut în 1709, vine la Paris să urmeze dreptul şi locuieşte 
în pensiunea Vauquer, o iubeşte pe Delphine de Nucingen, una dintre fiicele 
bătrânului  Goriot, pe care îl îngrijeşte împreună cu  Rianehon, 
înmormântându-l pe socoteala lor (Le Pere Goriot), se lansează în viaţa 
mondenă şi devine cel mai spiritual şi mai celebru lion (Illusions perdues); 
este agentul inconştient al celei de a treia lichidări frauduloase a lui 
Nucingen, în urma căreia câştigă patru sute de mii de franci (La Maison 
Nucingen), îşi căsătoreşte pe una dintre surori cu Martial de La Rochc-Il ugon 
(La Cousine Bette), eu sprijinul lui De Marsay ajunge subsecretar de stat (Une 
fille d'Eve), se căsătoreşte cu Augusta de Nucingen (Le Depute d'Arcis), are o 
ascensiune vertiginoasă devenind conte, ministru pentru a doua oară, are un 
frate episcop şi un cumnat ambasador (Le Depute d'Arcis), ajunge pair al 
Franţei, ministru al Justiţiei, are trei sute de mii de livre rentă şi locuieşte 
într-un somptuos palat de pe Rue Bourbon (Les Comâdiens sans le savoir). 
418) Adică nobilimea şi burghezia, după vechiul sens al cuvintelor La Cour şi 
La Ville, care în vechiul regim din Franţa desemnau stări sociale. 

119 în text: Mus6um (Mus6um national d'histoire naturelle), nume dat în 1794 
colecţiilor din Jardin des Plantes din Paris, la origine Jardin du roi (1635), la 


care s-au adăugat ulterior galerii de istorie naturală, numeroase laboratoare 
de studiu şi o menajerie. 


120) în text: celibatairophobe, neologism amuzant creat de Balzac. 

421). Obregon, marchiz de Valenciana, unul dintre cei mai mari proprietari de 
terenuri şi mine argentifere din Mexic. 

1224 Personajele balzaciene Sylvie Rogron şi fratele ei Jerâme-Denis Rogron, 
foşti negustori de mercerie la Paris, retraşi la Provins, nu apar decât în 
povestirea Pierrette. 

123). Personajul balzacian Claude-Joseph Pillerault, negustor de fierărie (fr. 
quincaillier), cinstit şi generos, prieten al familiei Birotteau, căreia îi este 
sprijin şi ajutor (Cesar Birotteau), mai apare în romanul Le Cousin Ponce. 

E Personajul balzacian Charles Claparon, bancher, om de paie al notarului 
Roguin şi al bancherului du Tillet, finalmente condamnat în contumacie 
pentru bancrută frauduloasă, apare în romanele Cesar Birotteau, La 
Rabouilleuse, La Maison Nucingen, Melmoth reconcilie, homme d'affaires. 
425) Personajul balzacian Felix Gaudissart, celebru comis voiajor, volubil, 
descurcăreţ şi plin de optimism, apare în povestirea LIllustre Gaudissart şi în 
alte povestiri sau romane din La Comedie humaine (Cesar Biroticau, Le Cousin 
Pons, Splendeurs et miseres des courtisanes, Honorine, Gaudissart II, La 
Femme auteur). 


126) Contele Anselme Popinot, nepotul judecătorului Jean-Jules Popinot (Vezi 
Punerea sub interdicție, în Comedia umană, IV), la început casier la magazinul 
La Reine des Roses, cumpără drogheria după falimentul lui Cesar Birotteau şi 
se căsătoreşte cu fiica acestuia (Cesar Birotteau), ajunge pair al Franţei, 
deputat şi ministru (al Comerţului) în timpul monarhiei din Iulie. Mai apare 
sau este evocat în romanele La Maison Nueingen, Splendeurs et miseres des 
courtisanes, Le Cousin Pons, Lillustre Gaudissart, Les Petits Bourgeois, La 
Cousine Bette, Illusions perdues etc. 

ii Personajul balzacian Ferdinand du Tillet, bancher lipsit de scrupul, a 
cărui avere are o origine dubioasă, apare în Cesar Birotleau, Un hommoe 
d'affaires şi în numeroase alte romane din La Comedie humaine (Melmoth 
reconcilie, Illusions perdues, Les Petits Bourgeois, LEnvers de Vhistoire 
contemporaine, La Maison Nucingen, Pierrette, Les Employes, La Femme de 
trente ans, La Rabouilleuse, L'Interdiction, Splendeurs et miteres des 
courtisanes, Une fille d'Eve, La Cousine Bette, Le D&pută& d'Arcis, Petites 
miseres de Ia vie conjugale, Les Comediene sans le savoir, La Femme auteur). 
128) Personajul balzacian Cesar Birotteau, negustor de parfumuri la Paris, 
modest şi cinstit, este personaj principal în romanul intitulat Histoire de ia 
grandeur et de la decadence de Cesar Birotteau, figurând şi în alto romane şi 
povestiri din La Comedie humaine (La Maison du chat-qui-pelote, La Cousine 
Bette, Pierrette, Les Petits Bourgeois). 

129. Baronul Frâdâric de Nucingen, bancher la Paris, unul dintre cele mai 
proeminente şi cunoscute personaje balzaciene, a cărui reuşită în afaceri este 
relatată în povestirea La Maison Nucingen, apare în treizeci şi două de 
romane şi povestiri balzaciene, ca reprezentant al marii finanţe (Le Pere 
Goriot, Splendeurs et miseres des courtisanes, Cesar Birotteau, Illusions 


perdues, Gobseck, Ferragus, La Fille aux yeux d'or Melmoth reconcilie, Un 
homme d'affaires, Les Paysans, Les Employes, LInterdiction, Modeste Mignon, 
Sarrasine, La Rabouilleuse, Autre €etude de femme, Les Secrets de la princesse 
de Cadignan, Une fille d'Eve, La Fausse Maâtresse, La Cousine Bette, La Muse 
du departement, Le Cousin Pons etc.). 

AS0) Prefaţa la ediţia originală a romanului Le Pere Goriot, datată din 5 martie 
1835 (Vezi Comedia umană, IV, p. 41—50). 

131) Henriette de Mortsauf, personaj principal în romanul Le Lys dans la 
vallee, iubită cu toată ardoarea tinereţii de Felix de Vandenesse. 

132) Doctorul Benassis şi maiorul Genestas sunt personaje principale în 
romanul utopic Le Medecin de campagne, unde împreună doresc să aducă 
prosperitatea şi fericirea unui sat. 

133) Apatele Bonnet, personaj principal în romanul utopic Le Cure de village, 
o sfătuieşte pe Veronique Graslin să-şi ispăşească adulterul punând în valoare 
domeniul ei Montegnac. 

134) paward Gibbon (1737—1794), istoric englez, a scris în limba franceză 
Essai sur l'6tude de la litterature (1761), apoi Histoire de la decadence et de ia 
chute de l'empire romain (1776), lucrare terminată în 1787. 

Charles de Secondat, baron de la Brede şi de Montesquieu (1684 —1755), 
scriitor francez, autorul scrierilor Lettres persanes (1721), Considerations sur 
les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence (1734) şi LEsprit 
des lois (1748), care a inspirat Constituţia franceză din 1791, fiind la originea 
doctrinelor constituţionale liberale, bazate pe separaţia puterilor legislativă, 
executivă şi judiciară. 

David Hume (1711—1776), filosof şi istoric scoţian, autorul unei teorii 
empiriste a cunoaşterii, unul dintre iniţiatorii agnosticismului modern 
(Cercetare asupra intelectului uman, Tratat despre natura umană). 

135) În text: contrefacon (subl. de Balzac), reproducere frauduloasă a unei 
opere literare, artistice, industriale, în prejudiciul autorului sau inventatorului 
(fr.). Balzac a luptat cu înverşunare împotriva editorilor belgieni care-i 
reproduceau romanele fără autorizaţia lui, cum s-a întâmplat şi cu romanul 
Pierretle, imprimat în Belgia în mai multe ediţii imediat după apariţia în 
revista Le Siecle. 

136) În text: le faire: maniera de a face o operă, execuţia proprie unui artist 
(fr.). 

137. Le Bonhomme Rouget, unul dintre titlurile la care s-a gândit Balzac 
pentru romanul care până la sfârşit se va numi La Rabouilleuse (1841—1842) 
138) Sat prata biberunt (lat.). Pajiştile au băut destul (Vergiliu, Bucolicele, III, 
111). 

Să. Proprietatea numită Les Jardies, la Sevres, lângă Ville-d'Avray, a fost 
cumpărată de Balzac în septembrie 1837 şi mărită până în 1839 prin diferite 
construcţii şi achiziţii, o parte din fondurile necesare fiindu-i împrumutate de 
familia Guidoboni-Visconti. Datorită cheltuielilor exorbitante necesitate de 
amenajarea casei şi construirea unor pavilioane, datoriile lui Balzac au sporit 
considerabil şi domeniul a trebuit să fie vândut În 1841. Balzac a locuit în 
această casă între 1838 şi 1840, când s-a instalat la Paris, pe Rue Basse, în 


Passy. Domeniul Les Jardies a fost locuit mai târziu de Gambetta, care a murit 
acolo în 1882. 


140) Anna Hanska (1828—1915) era unicul copil al soţilor Hanski, fiica 
contesei Kveline Hanska, născută Bzevuska (1805 sau 1806—1882), şi a 
contelui Wenceslas Hanski (1778?—1841). Anna Hanska avea doisprezece ani 
când Balzac i-a dedicat romanul Pierrette, în 1840. Pupa moartea lui 
Wenceslas Hanski (10 noiembrie 1841), Balzac a călătorit mult, începând din 
1845, împreună cu Doamna Hanska, cu Anna şi cu logodnicul acesteia 
Georges (Jerzy Filip Neryniund Andrej Stanislas) Mhniszech (1823—1881), în 
diferite oraşe din Kuropa, iar la 13 octombrie 1846 a fost martor la căsătoria 
dintre Anna Hanska şi Georges Mniszech, la Wiesbaden, în Germania. 
Corespondenţa lui Balzac dezvăluie afecțiunea lui pentru Anna şi pentru 
Georges Mniszech (Cf. Balzac, Corespondenţă. Alcătuirea ediţiei, prefaţă şi 
note de Angela Ion, în româneşte de Sanda Oprescu, Bucureşti, Editura 
Univers, 1978). Balzac s-a căsătorit cu Doamna Hanska, mama Annei, după o 
lungă legătură, la 14 martie 1850, dar a încetat din viaţă după numai cinci 
luni (18 august 1850). 

AL, După cum aminteşte Jean-Louis Tritter, comentatorul romanului în noua 
ediţie Castex din „Bibliotheque de la Pleiade”, cuvântul proletaire (lat. 
proletarius, de la proles, stirpe, progenitură) a căpătat în secolul al XIX-lea un 
pronunţat sens social şi este întâlnit cu această conotaţie încă în 1832 într-un 
text scris de Pierre Leroux (1797—1871), filosof, publicist şi om politic 
francez, unul dintre reprezentanţii socialismului egalitarist. 

142) Provins, capitală de arondisment din departamentul Seine-et-Marne, pe 
râul Voulzie, afluent al Senei, oraş situat la sud-est de Paris, în regiunea 
Champagne, foarte bogat în monumente: donjon medieval (turnul lui Cezar) şi 
fortificaţii din secolele XII—XIV, biserici din secolele XI—XVI, case şi palate 
vechi (palatul cotiţilor de Champagne şi de Brie - secolele XII—XIII) etc. După 
cum se menţionează în nota ediţiei franceze, descrierea lui Balzac evocă 
destul de precis piaţa dreptunghiulară (Balzac scrie „plate qui forme un carre 
long”) care astăzi poartă numele lui Honore de Balzac, dar nimic nu seamănă, 
de departe sau de aproape, cu casa care va fi descrisă şi care a fost probabil 
imaginată după o amintire transpusă. După cum sugerează Anne-Marie 
Meininger, este posibil ca Balzac să fi văzut Provins cu prilejul călătoriei la 
Geneva din 1833, când s-a dus s-o întâlnească pentru a doua oară pe Doamna 
Hanska, deoarece exista un serviciu cotidian de diligenţe Paris-Besangon prin 
Troyes. Dar este îndoielnic că a petrecut un timp la Provins, căci cunoştea 
sumar „oraşul de sus” („la ville haute”), probabil din surse livreşti. 
Dimpotrivă, detaliile despre „oraşul de jos” („la ville basse”) par să fi fost 
văzute de aproape. Sursa s-ar putea afla în anturajul lui Balzac, deoarece 
Provins era oraşul natal al lui Antoine Michelin, ginerele Doamnei de Berny. 
Se. Dominique-Edouard Bruguiere (1793—1863), compozitor de romanțe, 
destul de celebru în vremea sa. Compozițiile sale au fost publicate în Le 
Magasin pittoresque. Se pare că romanţa citată de Balzac nu figurează printre 
compoziţiile lui Bruguigre. În schimb, Gerard de Nerval (1808—1850), în 
cartea sa Chansons et legendes du Valois, citează strofa următoare: „Enfin 
vous voilă donc, / Ma belle mariee, / Enfin vous voilă donc, / A votre 6poux li6e, 


/ Avec un long fil d'or / Qui ne rompt qu'ă la mort!” Astfel, e limpede că 
romanţa citată în Pierrette nu era specific bretonă, mai multe versiuni 
existând în diferite provincii franceze (Nota ed. fr.). 

144) În text: 


„Nous v'nons vous souhaiter bonheur en mariage, 
A m'sieur votre 6poux 
Aussi ben comm 'ă vous. 


On vient de vous lier, madam la marice, 
Avec un lien d'or 
Qui n'delie qu'ă la mort. 


Vous n'irez plus au bal, ă nos jeux d'assemblee, 
Vous gard'rez la maison 
Tandis que nous irons. 


Avez-vous ben compris comm'il vous fallait Etre 
Fidele ă vot'epoux: 
Faut l'aimer comme vous. 


Recevez ce bouquet que ma main vous presente. 
Helas! vos vains honneurs 
Pass'ront comme ces fieurs” 


145! în text: Ma soeur, te souvient-il encore, vers dintr-un cunoscut cântec care 
începe cu cuvintele: Combien j'ai douce souvenance (Nota ed. fr.). Referire la 
scriitorul Francois-Rene de Chateaubriand (1768—1848), născut la Saint- 
Malo, în Bretagne, regiune pe care a evocat-o în Memoires d'Outre-Tombe şi 
în alte scrieri ale sale. 


146). în text: le tour de France (des compagnons). Referire la compagnonnage, 
asociaţia dintre muncitorii de aceeaşi meserie în scopul instruirii profesionale 
şi al asistenţei reciproce. Aceste asociaţii au început să se constituie în Franţa 
în secolul al XV-lea, fără a se deosebi prea bine de confrerii, dar independente 
de corporaţii, manifestându-se din timpul războaielor religioase (de unde 
ritualurile şi poreclele). Organizate în afara religiei şi în afara organizării 
economiei şi a sistemului corporativ, aceste compagnon nagas constituiau 
asociaţii interurbane, naţionale centrale pe practica turului Franţei şi pe 
întrajutorarea reciprocă cea mai largă. Un compagnon mergea din oraş în 
oraş, înzestrat cu un baston simbolic, fiind primit de cei de aceeaşi meserie. 
Astfel s-a stabilit o vastă mişcare de întrajutorare profesională, în afara 
patronatului şi uneori împotriva lui.  Interzise în 1781, aceste 
compagnonnages au obţinut însă din 1783 garanţia unei toleranţe limitate. Au 
avut o mare vigoare în timpul Restauraţiei şi al monarhiei din Iulie, ca urmare 
a suprimării corporațiilor. În 1839, Agricol Perdiguier (1805—1875), dulgher 
şi om politic francez, a scris cartea Livre du compagnonnage, iar în 1840, 
scriitoarea George Sand a publicat romanul Le Compagnon du Tour de France, 
inspirat de doctrinele socialiste şi animat de idei umanitare, celebrând 


solidaritatea tinerilor compagnons care făceau turul Franţei. Naşterea marii 
industrii, ca şi dezvoltarea sindicalismului, au făcut să scadă importanţa 
acestor compagnonnages. În prezent, după numeroase conflicte interne şi 
sciziuni, există în Franţa Association ouvriere des compagnons du Devoir, care 
încearcă să suscite o recrudescenţă a activităţii, construind aşa-numitele 
„maisons du compagnonnage”, unde sunt găzduiţi tineri muncitori călători, 
şcoli de perfecţionare etc. 

147» Isola bella, cea mai cunoscută din cele patru insule Borromee, situate în 
partea occidentală a Lacului Magiore, în Italia de nord, vestite pentru 
blândeţea climei şi culturile florale. 

148) Le Marais breton, regiune de pe litoralul atlantic, din departamentele 
Loire-Atlantique şi Vendee, formată din aluviuni nisipoase pe care lucrări de 
asanare le-au transformat în poldere pentru cultura, cerealelor şi în păşuni. 
Salinele marine (les marais salants), exploatări artizanale pentru extracția 
sării, mai există încă pe marginea litoralului (Vezi romanul balzacian Beatrix, 
în Comedia umană, Il). 

149! în romanul Bâatrix, din care primele două părţi au apărut în 1839, Balzac 
a dat acest nume unui personaj, domnişoara de Pen-Hotl, iar în Pierrette a 
atribuit numele de Pen-Hoe€l unui sat fictiv din regiunea Le Marais breton. 
150. Cloroza este o formă de anemie, întâlnită mai ales la fetele tinere, 
caracterizată prin culoarea palidă-verzuie a pielii şi prin scăderea 
considerabilă a hemoglobinei. In cartea sa Nosographie de l'humanite 
balzacienne (Maloine, 1959), Moise Le Yaouane arată că simptomele bolii de 
care suferă Pierrette sunt cele care l-au ucis pe Francisc al Il-lea (1544— 
1560), rege al Franţei între 1559 şi 1560, fiul cel mare al Catherinei de 
Medicis şi a lui Henric al II-lea, căsătorit cu Maria Stuart, regina Scoției şi 
nepoata familiei Guise. Balzac se referă la boala şi moartea lui Francisc al II- 
lea în romanul Sur Catherine de Medicis (partea întâi, Le Martyr calviniste, 
apărută în martie-aprilie 1841, în Le Siecle, cu titlul Les Lecamus). 

1514 În bătălia de la Montereau, în timpul campaniei din Franţa, Napoleon a 
învins armatele austriece conduse de Schwarzenberg la 18 februarie 1814. 
Sa) Personajul balzacian Frangois-Joseph Collinet, negustor de coloniale la 
Nantes, nu apare decât în romanul Pierrette. 

aa Francois Alhanase de Charette de la Coutrie (1763—1796), ofiţer de 
marină înainte de Revoluţia franceză, unul dintre conducătorii mişcării 
contrarevoluţionare monarhiste şi catolice din Vendee, a condus insurecția de 
la Machecoul (martie 1793), a participat la asediul oraşului Nantes şi a luptat 
în regiunea Marais poitevin. După eşecul debarcării emigranților regalişti la 
Quiberon (iunie 1795), a fost arestat de generalul Hoche, condamnat la 
moarte şi executat la Nantes. 

154) Pierre Mercier, supranumit La Vendee (1774—1800), la ajutat pe 
Georges Cadoudal să organizeze mişcarea contrarevoluţionară monarhistă şi 
catolică din Vendee numită La Chouannerie. A fost arestat în 1794 şi 
încarcerat la Brest, de unde a evadat, luând parte la luptele de la Quiberon şi 
Pluvignon. A murit într-o ambuscadă. 


155) Personajul balzacian marchizul Alphonse de Montauran, zis Le Gars, 
apare în romanul Les Chouans, unde este însărcinat de contele de Lille 
(viitorul rege Ludovic al XVIII-lea) să organizeze în Bretagne o răscoală 
împotriva Republicii. 

156) Personajul balzacian baronul du Gu6nic apare în romanul Bâatrix (Vezi 
Comedia umana, Il). 

ia Personajul balzacian vicontele de Kergarou&t apare în romanul Beatrix. 
După un procedeu de veridicţie şi, verosimilizare deseori folosit, Balzac 
citează în aceeaşi frază personaje reale şi personaje fictive din La Comedie 
humaine. 

158) Sainte-Perine, fundaţie particulară creată în 1801, pe Rue de Chaillot, 
într-o veche mănăstire de călugăriţe, destinată adăpostirii bătrânilor, 
transformată printr-un decret din 1806 într-un azil depinzând de primăria 
Parisului (Nota ed. fr.). 

159. Rue Saint-Denis, stradă din Paris, din cartierul Marais, vechi centru al 
comerţului de mercerie, pânzeturi şi pasmanterie, era locul de origine al 
familiei Sallambier, părinţii Doamnei B.E. Balzac (mama romancierului, 
născută Anne-Charlotte-Laure Sallambier), negustori înstăriți de postav şi 
pasmanterie. 

1680) în text: tre au pair (subl. de Balzac), a lucra pentru găzduire şi hrană, 
fără salariu (fr.). 

181) în text: Au Ver-Chinois. Balzac evocă în povestirea La Maison du chat-qui- 
pelote (Vezi Prăvălia „La Motanul cu mingea” în Comedia umană, 1) strada 
Saint-Denis şi pitorescul unor vechi firme comerciale, pe care le-a putut găsi 
în cartea tipărită de el însuşi, Petit dictionnaire critigue et anecdotique des 
enseignes de Paris, par un batteur de pavet de Brismouticr, carte, care i-a fost 
mult timp atribuită pe nedrept. Detalii despre firmele comerciale se pot găsi 
în lucrări de istorie a Parisului: Dr. Yiemont, Histoire de la rue Saint-Denis; E. 
Fournier, Histoire des enseignes de Paris etc. 

162) în text: Aux Trois-Quenouilles (tradus prin „La Trei Fuioare”) şi Soeur-de- 
Famille (tradus prin „La Sora Familiei”), firme de pe strada Saint-Denis. 

163) Referire la ocuparea Franţei de către „aliaţi” (Prusia, Austria, Rusia, 
Anglia) în 1815, după a doua abdicare a lui Napoleon, în urma înfrângerii de 
la Waterloo. 

164) Le Grand-Livre de la dette publique, instituţie creată de Convenţia 
naţională în 1793, pentru a restabili încrederea populaţiei în finanţele 
Republicii şi a recupera o parte din hârtiile în circulaţie. A înlocuit vechile 
credite asupra statului printr-o anumită cantitate de rente înscrise în Le 
Grand-Livre. 

165) Donnemarie-en-Montois capitală de canton în arondismentul Provins 
(Nota ed. fr.). 

166. jronie a lui Balzac la adresa Gărzii naţionale, cu care a avut numeroase 
neplăceri. 

487| Frangistan, nume dat odinioară Europei occidentale (ţinut al Francilor) 
de către orientali. Balzac îl confundă cu numele unei provincii din Persia 


(Nota ed. fr.). 

As) Caşmir (Kashmir), ţinut situat pe un platou din munţii Himalaia, 
înconjurat de înălţimi care-l feresc de temperaturi excesive, roditor şi bogat. 
169). Saadi (Muslah-al-Din, 1213—1292), unul dintre cei mai mari poeţi 
persani. Opera sa cea mai cunoscuta, Goleslan sau Grădina trandafirilor, 
tradusă în limba franceză încă din 1634, a făcut cunoscută în Franţa poezia 
persană. 

ia După tradiţie, Thibaud IV conte de Champagne (1201—1253), războinic 
şi truver, ar fi adus la Provins trandafirii din Palestina (sau trandafirii din 
Ierihon). Aclimatizaţi în regiunea Brie, au fost numiţi „rose de France” sau 
„rose de Provins” (Nota ed, fr.). 

171  paden, oraş în Austria, la poalele munţilor Wienerwald, staţiune 
balneară. Aachen (Aix-la-Chapelle), oraş în Germania (Renania de Nord - 
Westfalia), staţiune balneo-climaterică. Bath, oraş din Anglia (Somerset), pe 
Avon, staţiune termală cunoscută din epoca romană; la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea a devenit un oraş la modă, frecventat de lumea elegantă. 

172. în text: th&riakis, turci din Constantinopole care fumau opium (Nota ed. 
fr.). 

AZ) Personaje balzaciene: Tiphaine, preşedintele tribunalului din Provins, 
şeful clanului conservator, nu apare decât în romanul Pierrette. Soţia lui, fiica 
unică a notarului Roguin, mai apare în povestirea La Vendetta. Membrii 
familiei Julliard (tatăl negustor la Paris retras la Provins, soţia lui, fiul lor cel 
mare căsătorit cu fata unui fermier foarte bogat, şi fiica acestora) nu apar 
decât în romanul Pierrette, ca şi Garceland, primarul oraşului Provins, care 
are o fiică de vârsta Picrrettei Lorrain. 

474) Personajul balzacian Roguin, notar la Paris, apare episodic în diferite 
romane, dar legătura lui cu Sarah Van Gobseck, frumoasa olandeză, are 
consecinţe importante asupra mai multor intrigi: ruinat de această legătură, 
pune la cale speculaţia asupra terenurilor din cartierul parizian Madeleine şi 
fuge cu banii care i-au fost încredinţaţi. Falimentul său fraudulos din 1819 
antrenează ruina lui Birotteau (Cesar Birotteau) şi a lui Guillaume Grandet 
(Cesar Birotteau, Eugenie Grandet). Acest faliment, despre care Balzac scrie 
că a făcut mare vâlvă la Paris, mai este evocat în La Muse du departement şi 
Les Petits bourgeois. Soţia lui Roguin, fiică de bancher, are o legătură durabilă 
cu bancherul Ferdinand du Tillet (Cesar Birotteau). 

175% Amadis, personaj din romanul cavaleresc spaniol Amadis de Gaula (al 
cărui text este din secolul al XIV-lea, dar care a fost refăcut şi publicat în 1508 
de Montalvo), tipul îndrăgostitului credincios care, după multe aventuri, 
reuşeşte să ia în căsătorie pe iubita sa Oriane. Don Quijote îl ia pe Amadis ca 
model. 

16) Egeria, în mitologia romană, nimfă care-l sfătuia în secret, pe regele 
sabinilor Numa Pompilius (de unde în limba franceză numele comun €gerie, 
sfătuitoare, inspiratoare a unui om politic sau a unui artist). 

121. La ruche (Stupul) a avut probabil ca prototip un ziar cu acelaşi titlu 
întemeiat de Pierre Vingart, ziarist şi scriitor de inspiraţie populară (Histoire 
du travail et des travailleurs, 1845; Le Banquet des sept gourmands, 1853; Les 


Ouvriers de Paris, 1803). La data când Balzac scria Pierrette, ziarul începea să 
fie destul de cunoscut (Nota ed. fr.). 

178 În text: ELLE!!! Acesta era titlul (fără semnele de exclamaţie) poemului 
pe care Lucien de Rubempre îl dedică doamnei de Bargeton în romanul 
Illusions perdues (prima parte, Les Deux Poetes). 

179. în text: casse-tâte chinois (fr.), joc de răbdare, cu combinaţii (cf. engl. 
puzzle). 

180 în timpul Restauraţiei (perioadă din istoria Frânţii când, după abdicarea 
lui Napoleon, monarhia a fost restabilită în favoarea ramurii vârstnice 
Bourbon, prin domnia lui Ludovic al XVIII-lea, 1815—1824, şi a lui Carol al X- 
lea, 1824 —1830) s-a constituit o puternică opoziţie, pe de o parte împotriva 
Cartei constituţionale proclamată în 1814 (opoziţie ultraregalistă), pe de altă 
parte împotriva reacţiunii politice şi ideologice şi a dificultăţilor economice 
(opoziţie liberală). 

181) La vremea când scrie Balzac, cuvântul diner (dineu) îşi schimba sensul. 
Până atunci, dineul era masa de la mijlocul zilei. Începând din prima jumătate 
a secolului al XIX-lea, era vorba de o masă între orele cinci şi şapte seara 
(Nota ed. fr.). 

182) Prinţul Josef Antoni Poniatowski (1763—1813) ofiţer polonez, general 
apoi mareşal în armata franceză, a participat la campania din Rusia (1812) şi 
la bătălia de la Leipzig: (16—19 octombrie 1813), în timpul căreia s-a înecat 
cu calul său în râul Lister (19 octombrie 1813). Acest act de curaj l-a inspirat 
pe piciorul Horace Vernet (1789—1863), celebru pentru picturile sale care 
reprezintă, într-un stil uşor şi plin de strălucire, scene de bătălie. 

183) În 1814, mareşalul Moncey (Bon Adrian Jeannot de Moncey, duce de 
Conegliano, 1754—1842), a participat la apărarea Parisului asaltat de trupele 
austriece (Schwarzenberg) şi prusace (Bliicher), apărând cu înverşunare 
bariera Clichy şi n-a cedat decât când a aflat că Parisul capitulase (30 martie 
1814). Horace Vernet l-a reprezentat pe Moncey călare în tabloul Defense de 
la barriere de Clichy. 

184) rvan Stepanovici Mazeppa (1644—1709), hatman al Ucrainei. A întreţinut 
legături secrete cu Polonia şi Suedia, în vederea separării Ucrainei de Rusia. 
În 1708 a trecut de partea regelui Suediei Carol al XII-lea, împotriva ţarului 
Petru I. După înfrângerea suedezilor la Poltava (1709), s-a refugiat, împreună 
cu Carol al XIl-lea, la Bender, unde a murit. Legenda lui Mazeppa (despre 
care se spunea că a fost surprins în flagrant delict de adulter de către un 
polonez gelos, care l-a legat gol pe un cal sălbatec ce l-ar fi dus în Ucraina) a 
inspirat numeroşi scriitori romantici (Byron, Puşkin, Victor Hugo) şi 
compozitori (Liszt, Ceaikovski). Horace Vernet a expus în 1827 două tablouri, 
Mazeppa aux loups şi Mazeppa aux chevaux. 

185) Aluzie la comedia LAmour mâdecin (1665) de Moliăre (Actul 1, scena 1). 
Domnul Josse, bijutier (fr. orfevre), încearcă să-i vândă bijuteriile sale lui 
Sganarelle a cărui fiică este bolnavă, pretinzând că o frumoasă garnitură de 
diamante, sau de rubine, sau de smaralde, ar fi cel mai bun remediu pentru 
boala ei. Numele acestui personaj a intrat în limbajul curent. 


186). jronie a lui Balzac împotriva deputaţilor de stânga aflaţi mereu în 
opoziţie. Bulele negre şi bulele albe serveau în scrutin pentru a respinge sau 
a aproba o rezoluţie (Nota ed. fr.). 

187. Aubusson, oraş celebru pentru atelierele sale de tapiserie, mai ales 
începând din secolul al XVI-lea. 

188). „Le slyle est l'homme meme”, frază celebră din lucrarea Discours sur le 
style (1753), de Buffon (Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon, 1707—1788), 
naturalist şi scriitor francez (Histoire naturelle, Epoques de la nature), care 
preconiza o perfectă adaptare a expresiei la subiectul tratat. 

ia Personajul balzacian Vinet, avocat, reprezentantul opoziţiei liberale la 
Provins, ales deputat în 1800, ajunge la putere după revoluţia din Iulie 1800, 
fiind numit procuror general, cu perspectiva de a deveni ministru al Justiţiei 
(Le Depute ă'Arcis, Les Petits bourgeois, Illusions perdues, Le Cousin Pons). 
190. Personajul balzacian Neraud, medic la Provins, nu apare decât în 
romanul Pierrette. 

ui Personajul balzacian Eusebe Gouraud, ofiţer în retragere, reprezentant al 
opoziţiei liberale la Provins, se căsătoreşte cu o domnişoară Malifat după 
revoluţia din Iulie 1830 (La Maison Nucingen) îşi recapătă titlul de baron şi 
devine pair al Franţei în 1831, general în 1845 şi acţionar la Compania 
Gautissart (Le Cousin Pons). 

192) pe Constitutionnel, cotidian parizian fondat în timpul celor O Sută de zile 
(20 martie — 22 iunie 1815), apărut la început sub titlul [/Independant. Organ 
al opoziţiei liberale în timpul Restauraţiei, a luat drept program Carta 
constituțională promulgată în 1814. A continuat să apară în timpul monarhiei 
din Iulie şi al celei de a treia Republici, până în 1914. 

1934 Spa, oraş din Belgia, staţiune termală reputată. 

a Mareşalul de Richelieu (Louis-Frangois-Armand de Vignerot du Plessis, 
duce de Fronsac, apoi duce de Richelieu, 1606—1788), abil diplomat şi 
celebru libertin, guvernator al vechii provincii franceze Guyenne (fostă 
provincie engleză, care a revenit definitiv Franţei în 1472, formând, împreună 
cu Gascogne, Saintonge, Limousin şi Bearn un mare ţinut cu capitala la 
Bordeaux). 

495) Christophe Opoix (1745—1840), farmacist, născut la Provins, membru al 
Convenţiei, numit în timpul Restauraţiei inspector al Apelor şi Pădurilor, apoi 
al Apelor minerale. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice despre Provins 
(Analyse des eaux minerales de Provins, suivie d'une dissertation sur l'6tat de 
la selenile des eaux, 1796; Mineralogie de Provins, 1803; L'Ancien Provins, 
antiquites et origines de la haute ville de Provins, 1816; Histoire et description 
de Provins, 1823). Opoix, personajul cel mai celebru din Provins, după contele 
de Champagne, a murit chiar în anul când apărea romanul Pierrette (Nota ed. 
fr.). 

196). Dintre conții de Champagne, cel mai vestit a fost Thibaud IV le 
Chansonnier (Vezi nota 88). 

197. Ren6 1 le Bon (1409—1480), duce d'Anjou, conte de Provence(1434— 
1480), duce de Bar, duce de Lorraine, rege al regatului Napoli (1438—1480), 
rege nominal al lerusalimului. L-a sprijinit pe regele Carol al VII-lea al Franţei 


în luptele împotriva englezilor în timpul războiului de O Sută de Ani. A creat 
noi impozite, a centralizat administraţia în statele sale şi a protejat comerţul. 
După căsătoria cu Jeanne de Laval, a renunţat la politică pentru a se consacra 
activităţilor literare şi artistice, a scris lucrări didactice şi morale şi poezii 
(rondeluri, cantilene), a întreţinut o viaţa, literară şi artistică activă în 
posesiunile sale, la Aix-en-Provence şi la Angers. În 1471 s-a fixat în Provence. 
A păstrat reputaţia unui om bun (fiind supranumit „le Bon Roi Bene”), 
protector al artelor şi literaturii. 

198). în text: Jardin des Plantes, numele grădinii botanice din Paris (Vezi nota 
37). 

199) Acest paragraf se referă la evenimente relatate în La Maison du chat-qui- 
pelote şi Cesar Birotteau. Precizările biografice puse în gura lui Rogron sunt 
explicaţii adăugite tardiv de Balzac şi destinate să lege Pierrette de ansamblul 
romanesc La Comedie humaine (Nota ed. fr.). 

1100) pa 4 martie 1823, sergentul Mercier, însărcinat să expulzeze din Camera 
deputaţilor pe deputatul liberal Jacgques-Antoine Manuel (1775—18271, a 
refuzat să execute acest ordin (Nota ed. fr.). 

1101) în text: nageoires (iht.), înotătoare (fr.). 

1102). Referire la funcţia de avou€, în organizarea judiciară din Franţa avocat 
cu procedura, ofiţer ministerial numit pe lângă tribunalele civile şi curţile de 
apel pentru a reprezenta, părţile şi a întocmi acte de procedură pe durata 
instanţei. Avocatul (avocat) are monopolul pledoariei în faţa jurisdicției civile, 
în timp ce avous este însărcinat cu procedura. 

4103) Personajele balzaciene din familia Chargeboeuf, veche familie nobilă din 
Champagne, mai apar în romanele Une tenebreuse affaire şi Le Deput6 
d'Arcis. 

1104) Ludovic al IX-lea (Saint Louis), rege al Franţei între 1226 şi 1270. A 
organizat a şaptea cruciadă în Egipt (1248—1254). După cum se semnalează 
în nota ediţiei franceze, povestea despre fapta de arme a unui Chargeboeuf în 
Egipt este inventată de Balzac. 

41914, După revoluţia din Iulie 1830, când a fost proclamat rege al francezilor 
Ludovic-Filip d'Orleans. 

1106). Leopold Robert (1794—1835), pictor şi gravor elveţian, elev al pictorilor 
francezi Girardet, David şi Gros, a pictat tablouri reprezentând ţărani italieni. 
Tabloul sau Les Moissonneurs, expus în 1831, a cunoscut un viu succes. După 
cum se arată în nota ediţiei franceze, în inventarul locuinţei sale de pe strada 
Fortunee, Balzac menţionează la rubrica „Salon de râception”, două vase de 
Sevres înalte de 1,27 m reprezentând unul tabloul Les Moissonneurs, celălalt 
tabloul Les Vendangeurs de Leopold Robert, ambele „foarte bogat ornate şi 
aurite”. 

1107) Referire la romanul Paul el Virginie (1787) de scriitorul francez Jacqgues- 
Henri de Bernardin de Saint-Pierre (1737—1814), povestea dragostei idilice 
între doi adolescenţi care ignoră răul, situată în cadrul peisajului măreț din 
insula Maurice, Balzac citează deseori acest roman (Pere Goriot, Le Cabinet 
des Antiques, Illusions perdues, Les Petits bourgeois, Splendeurs et miseres 
des courtisanes, Les Paysans, Le Cure de village etc.). 


1108). în text: un mouton (subl. de Balzac), un ghemotoc de praf sub fotoliul 
numit bergere. Joc de cuvinte al lui Balzac, de la mouton (oaie) şi bergere 
(păstoriţă) 

1109) în text: tu faisais du plus aise (subl. de Balzac), expresie din limbajul 
negustorilor. 

4110. Mare admirator al lui Moligre, Balzac îl citează foarte des în romanele 
sale, referindu-se la autor, la piesele sau la personajele sale. Tartuffe, tipul 
impostorului şi al ipocritului, mai este citat în La Fausse Maitresse, Une fille 
d'Eve, La Messe de lathee, Illusions perdues, Cesar Birotteau, La Maison 
Nueingen, Splendeurs et miseres des courtisanes, La Cousine Bette, Les Petits 
Bourgeois, Les Paysans, Petites Miseres de la vie conjugale, Les Martyrs 
ignores. 

A Nangis, localitate din departamentul Seine-et-Marne, unde armata 
franceză, comandată de Kellermann, a învins trupele austriece în 1814, în 
timpul campaniei din Franţa. 

(1121 în text: picheline (subl. de Balzac). În împrejurimile localităţii Bl6r6, din 
Vend6me, şi în regiunea oraşului Tours, pichelin, picheline înseamnă moale, 
molcuţ; delicat, gingaş; prea simţitor, prea sensibil (fr.). Deşi fraţii Rogron 
erau originari din Brie şi trăiseră la Paris, Balzac foloseşte acest cuvânt 
specific regiunii sale natale Touraine, pe care puţini cititori îl cunoşteau (Nota 
ed. fr.). 

4413) Jacques Laffitte (1707—1874), bancher, deputat al opoziţiei între 1816 
şi 1840 (Vezi Eugenie Grandet). 

1U4. La Congr&gation, asociaţie religioasă întemeiată la Paris în 1801, sub 
numele de Congregation de la Sainte-Merge, de către iezuitul Delpuits. 
Suprimată în timpul Imperiului, în 1809, reconstituită în 1814, avea mai 
multe filiale în provincie şi grupa reprezentanţi ai aristocrației, magistrați 
etc., sprijinind monarhia şi religia. Viu criticată de mediile liberale, care o 
acuzau de a fi un sistem de guvernare ocultă, a fost desfiinţată în 1630, iar 
iezuiţii au fost dispersaţi. 

4115) Personajele balzaciene abatele Habert şi sora sa Celestine nu apar decât 
în romanul Pierrette. 

(16! Referire la ziarul Le Constitutionnel (Vezi nota 110). 

(17. în text: s6vign6 (subl, de Balzac), cuvânt care nu figura în niciun 
dicţionar al epocii, dar era des folosit în ziare, desemnând, după cum a arătat 
A.-]. Greimas (La Mode en 1830, teză dactilografiată), acul de siguranţă) cel 
mai elegant, numit €pingle de Sevgnă, sau pe scurt une sevigne (Nota ed. fr.). 
4118). Neatenţie a lui Balzac: guvernul condus de Villele (Jean-Baptiste 
Guillaume Joseph, conte de Villele, 1773—1854), şeful ultraregaliştilor în 
timpul Restauraţiei, preşedintele Consiliului de miniştri între 1822 şi 1828, 
care a promulgat legi reacționare (miliardul acordat emigranților ca 
despăgubire, legea privind congregaţiile), a fost silit să demisioneze în urma 
victoriei opoziţiei liberale în alegerile din noiembrie 1827. Guvernului Villele 
i-a urmat guvernul centrist condus de Martignac (ianuarie 1828 — august 
1829), înlocuit la rândul lui de guvernul Polignac (noiembrie 1829 — iulie 
1830). 


119) Marchiza de Pescara (Balzac scrie Pescaire), născută Vittoria Colonna 
(1492—1547), fiica lui Fabrizio Colonna, mare conetabil din Napoli, căsătorită 
cu Fernando-Francisco de Avalos, marchiz de Pescara (1489—1515), condotier 
italian de origine spaniolă, care a murit în timpul bătăliei de la Pavia, a 
refuzat să se recăsătorească, deşi era foarte admirată pentru frumuseţea şi 
cultura ei. A compus poeme care au fost deseori reeditate în secolul al XVI-lea 
şi chiar în secolul al XIX-lea. În 1531 s-a retras la mănăstire, unde a murit 
după şaisprezece ani. Balzac se mai referă la povestea de iubire a soţilor 
Pescara în Modeste Mignon, La Cousine Bette şi Les Marana. 

1120) în text: compagnon (Vezi nota 64). 

1121). Referire la romanul epistolar Clarissa Harlowe (1748) de scriitorul 
englez Samuel Richardson (1689—1761). Balzac avea o deosebită admiraţie 
pentru acest roman, pe care îl citează deseori în La Comedie humaine. Victimă 
a familiei, care vrea s-o căsătorească cu nedemnul Solmes, Clarissa caută 
refugiu lângă un libertin, Lovelace, care o violează şi o lasă să moară într-un 
spital din Londra, înainte de a fi ucis în duel. Tradus în limba franceză de 
abatele Prevost şi deseori adaptat pentru teatru, romanul a avut o imensă 
influenţă asupra sensibilităţii literare în Franţa. 

fa atE Andr6-Marie-Jean-]Jacques Dupin, zis Dupin Vuin€ (1783—1865), avocat, 
a căpătat o mare popularitate în timpul Restauraţiei apărând victimele 
reacţiunii regaliste. A luat parte la revoluţia din Iulie 1830 şi a făcut parte din 
primul guvern format de Ludovic-Filip d'Orleans. Între 1832 şi 1839 a fost 
preşedintele Camerei Deputaţilor. 

1123) Casimir Perier (1777—1832), bancher şi om politic, membru al opoziţiei 
constituţionale în timpul Restauraţiei, s-a raliat monarhiei din lulie şi a 
devenit preşedintele Consiliului de miniştri în 1831. A murit de holeră la 
Paris. 

ALZa, Binglet, cuvânt englezesc însemnând buclă de păr. Se mai foloseşte 
grafia ringlet. 

1125) în text: &diteur responsable, expresie curentă, folosită pentru a spune că 
soţul este responsabil de prostiile soţiei lui (Nota ed. fr.). 

AL484 Personajul balzacian Frangois Keller, cel mai mare din cei doi fraţi 
Keller, bancheri la Paris, deputat la Arcis-sur-Aube din 1816 (Le Depute 
d'Arcis), este bancherul multor personaje balzaciene şi apare sau este citat în 
numeroase romane din La Comedie humaine (Modeste Mignon, La Paix du 
menage, Cesar Birotteau, Eugenie Crandot, Les Petits Bourgeois, Le Cabinet 
des Antiques, Les Employes, Splendeurs et miseres des courtisanes, La 
Cousine Bette). 

4127) Catherine de Medicis (1519—1589), regină a Franţei. Fiica lui Lorenzo 
II de Medici, duce de Urbino, soţia regelui Henric al II-lea, mama regilor 
Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, regentă în timpul 
minorităţii lui Carol al IX-lea. Politiciană abilă, dar fără scrupul, a încercat să 
domnească ţinând balanţa egală între protestanți şi catolici în timpul 
războaielor religioase. A fost instigatoarea masacrului din noaptea Sfântului 
Bartolomeu (1572), când au fost ucişi cea 3000 de protestanți, printre care 
amiralul de Coligny, şeful protestanților. Sub titlul Sur Catherine de Medicis, 


Balzac a grupat trei povestiri (Le Martyr calviniste, La Confession de Ruggieri 
şi Les Deux Reves) care evocă figura Catherinei de Medicis. 

IEEE Benjamin Constant (1767—1830), om politic şi scriitor francez, prieten 
cu Doamna de Stael, autorul celebrului roman psihologic Adolphe (1816). 
Ostil lui Napoleon (pentru care a redactat totuşi, în timpul celor O Sută de 
zile, un Acte additionnel, care urma să amelioreze constituţia Imperiului şi s-o 
democratizeze), a devenit şeful partidului liberal în timpul Restauraţiei, 
dobândind o imensă popularitate datorită elocinţei şi talentului său de 
pamfletar. 

(129) La Maison en loterie, piesă într-un act de Louis-Benoit Picard (1769— 
1828) şi Jean-Baptiste Rodet (1751—1830), jucată în 1817. Personajul 
Rigaudin are rolul de a-i învrăjbi între ei pe locuitorii unui oraş (Nota ed. fr.). 
Lant Șuanii (Les Chouans), participanţi la războiul contrarevoluţionar regalist 
care a izbucnit în 1793 în regiunea Vendee, apoi s-a extins în Poitou, Anjou şi 
Bretagne, numit La Chouannerie, după porecla unuia din conducători, Jean 
Cottereau, supranumit Jean Chouan pentru că îşi aduna oamenii în timpul 
nopţii imitând strigătul cucuvelei (chouan, formă regională de la chai-huant, 
cucuvea). Balzac a evocat aceste evenimente în romanul Le Dernier Chouan ou 
la Bretagne en 1800 (publicat în 1829), devenit Les Chouans. 

ae 7; emplierii (Les Templiers), ordin religios militar (Ordre des Chevaliers de 
la milice du Temple), fondat în 1119 de Hugues de Payns şi Godefroi de Saint- 
Amour, pentru apărarea pelerinilor din Palestina. Au dobândit averi imense şi 
au devenit bancherii papei, ai regilor şi prinților. Urmărind să pună mâna pe 
aceste averi şi să desființeze puterea Templierilor, Filip al IV-lea cel Frumos 
(Philippe le Bel), rege al Franţei între 1285 şi 1314, a pus să fie arestaţi în 
1307 o sută treizeci şi opt de călugări templieri care au fost supuşi torturilor 
(1307—1314) şi arşi pe rug, odată cu marele lor maestru Jacques de Molay. 
Incă din 1312, ordinul a fost suspendat de papa Clement al V-lea la instigarea 
regelui Franţei. 

1132) În text: la Malle (malle-poste), serviciu public destinat transportului 
scrisorilor, în care puteau li admişi şi călători (Nota ed. fr.). 

1133) Celebrul medic balzacian Horace Bianchon este unul dintre personajele 
cel mai frecvent întâlnite în La Comedie humaine (unde apare de douăzeci şi 
şapte de ori), peste tot unde boala şi moartea constituie elemente dramatice 
ale romanului (Le Pere Goriot, La Messe de l'athee, La Muse du departement, 
Cesar Birotteau, La Maison Nucingen, La Rabouilleuse, Illusions perdues, 
LInterdiction, Splendeurs et miseres des courtisanes, Une double famille, 
Memoires de doux jeunes marices, La Fausse Maitresse, La Cousine Bette etc.). 
1134) Rana la mână şi, mai ales, abcesul în spatele urechii stângi. Cauzele 
morţii Pierrettei nu sunt simple. Aceasta fată foarte tânără a fost mai întâi 
atinsa de cloroză (Vezi nota 68), boala care risca să degenereze în ftizie (Cf. 
Moise Le Yaouanc, Nosographie de inhumanite balzacienne, Maloine, 1959). 
Acestei boli, gravă pe vremea aceea, i se adaugă cele două răni, rana la 
ureche când Pierrette s-a lovit de canatul uşii şi rana la mână provocată de 
Sylvie; de unde imputarea de crimă). Abcesul din spatele urechii era fără 


îndoială o comoţie cerebrală, boală extrem de gravă şi care necesită o operaţie 
foarte grea (Nota ed. fr.). 

4155) Personajul balzacian Martener, medic la Provins, nu apare decât în 
romanul Pierrette. Balzac face cu o deosebită căldură elogiul calităţilor sale 
morale, comparându-l ca vocaţie cu artistul. 

4138) Louis-Joseph-Ferdinand Herold (1791—1833), compozitor francez, autor 
de opere (Zampa, 1831; Le Pre aux cleres, 1832), balete, muzică de cameră şi 
pentru orchestră. 

Laz Personajul balzacian Desplein, ilustru chirurg, al cărui model real a fost 
chirurgul Guillaume Dupuytren, este deseori întâlnit sau citat în La Comedie 
humaine (La Messe de Vathee, Illusions perdues, La Rabouilleuse, Le Cur6 de 
village, Le Cousin Pons, Ferragus, La Muse du departement, Autre €tude de 
femme, LInterdiction, Splendeurs et miseres des courtisanes, Modeste Mignon, 
Honorine etc.). 

(138. Balzac pare să se înşele asupra cuvântului lithotritie, definit, în cele mai 
multe din dicționarele vremii ca o operaţie în cursul căreia sunt sfărâmaţi 
calculii urinari în interiorul vezicii prin introducerea unor instrumente pe cale 
naturală (. Nota ed. fr.). 

11393 în text: Dauphine, soţia fiului cel mare al regelui Franţei, numit Dauphin. 
Este vorba de Madame Royale, fiica lui Ludovic al XVI-lea şi soţia ducelui 
d'Angouleme, fiul lui Carol al X-lea. 

1140). Expediția militară împotriva Algeriei, ordonată de Carol al X-lea, de 
acord cu primul ministru Polignac, a început la 14 iunie 1830. iar la 5 iulie 
oraşul Alger a fost ocupat de trupele franceze. 

SARE Louis-Auguste-Victor de Ghaisne, conte de Bourmont (1773—1816), 
mareşal al Franţei, ministru de război între 8 august 1829 şi 29 iulie 
comandantul corpului expediționar din Algeria. 

Es După „adresa celor 22 de deputaţi”, Camera deputaţilor a fost 
desfiinţată, şi alegerile de la începutul lunii iulie 1830 au dus la întărirea 
opoziţiei liberale (Vezi şi Ursule Mirou6t). 

4143) După revoluţia din Iulie 1830, rege al Franţei a devenit Ludovic-Filip 
d'Orleans, care a domnit până în 1848. 

1144). Generalul Armand de Montriveau, personaj balzacian care apare 
îndeosebi în La Duchesse de Langeais, mai figurează şi în alte romane din La 
Comedie humaine (Autre €etude de femme, Les Secrets de la princesse de 
Cadignan, Le Contrat de mariage). 

(45! Vezi nota 136. 


(146) La 5 iunie 1832, funeraliile generalului Maximilien Lamarque (1770— 
1832), unul dintre şefii şi principalii oratori ai opoziţiei republicane, au 
provocat prima insurecție republicană din timpul monarhiei din Iulie. Luptele 
au durat, până a doua zi dimineaţă, dar unii combatanți au continuat lupta în 
jurul bisericii Saint-Merry din Paris. 

1147» Beatrice Cenci (1577—1599), tânără romană, fiica lui Francesco Cenci, 
tiranic şi destrăbălat, pe care l-a asasinat în 1598, ajutată de a doua soţie a 
acestuia, şi de fiul lui, deoarece se pare că o necinstise. A fost supusă torturii 


şi executată din ordinul papei Clement ai VIll-lea. Mulţi au socotit-o 
nevinovată. Înfăţişarea sa a fost imortalizată într-un tablou celebru atribuit 
pictorului italian Guido Reni (1575—1642). Viaţa ei a inspirat numeroşi 
scriitori: poetul englez Percy Bysshe Shelley a evocat-o în 1819; marchizul A. 
de Custine, prieten al lui Balzac, a scris piesa Beatrix Cenci, reprezentată în 
1833 la teatrul Porte-Saint-Martin, cu actorii Frederick Lemaiître şi Marie 
Dorval; la 1 iulie 1837, Stendhal a publicat, în Revue des Deux Mondes, 
nuvela Les Cenci, din seria de Chroniques italiennes. După cum se arată în 
nota ediţiei franceze, Balzac însuşi a fost tentat de acest subiect, deoarece în 
albumul Pensees, sujets, fragments, la fila 56, se află nota: „Beatrix Cenci, 
tragedie en 5 actes”.