Arno Strobel — Magus

ARNO u 
9 | RO E E 


MAGUS 


ARNO STROBEL 


MAGUS 


Original: Magus - Die Bruderschaft (2006) 
Traducere din limba germană: 
ANDREEA PRODAN 


a 


. 

© 
e + - 
e Ă 


N 


virtual-project.eu 


Fo 


"CE 
2008 


Conţinutul acestei cărți este pură ficţiune. 
Organizațiile, numele și caracterele sunt fie 
inventate, fie modificate. 

Orice asemănare cu vreo persoană sau un 
eveniment nu este voită, ci pură coincidenţă. 


Îl văzu pe cardinalul diacon intrând în logia bazilicii de la 
Vatican; aproape instantaneu îi apărură pe frunte broboane de 
sudoare. Trecuseră câteva ore bune de când stătea întins pe 
burtă, pe acoperișul colonadelor și, deodată, vântul ușor de 
septembrie îi păru mai rece. Respiră adânc și, preţ de o 
secundă, închise ochii. 

„Te rog, Doamne, să nu fie el! Oricine, numai el nu!” 

Pleoapele i se ridicară, îndepărtând întunericul plăcut ca pe o 
perdea. O secundă, două, avu în fața ochilor tonuri de gri și alb, 
apoi privirea i se limpezi. Lacrimile își croiau drum pe obrajii lui, 
însă el nici nu le simţea dărele pe faţă. Trase aer adânc în piept, 
apoi se hotărî. 

Omul își lipi patul puștii de umăr; ţeava armei se lăsă peste 
stativ ca un deget arătător amenințător. Cauciucul protector de 
pe buza lunetei i se rezema insistent de conturul ochiului ca un 
parazit care nu mai are de gând să plece. 

O tăcere de plumb îl înconjura ca un clopot. Murmurul acela 
cu care se obișnuise în toate aceste ore de așteptare, amestecul 
miilor de voci de sub el amuţiseră dintr-odată. Nu își dădea bine 
seama dacă mulţimea tăcuse într-adevăr sau dacă larma ei nu 
mai ajungea până la el. Oricum, îi era indiferent. 

„Distanţa dintre umăr și suportul pe care se rotește arma este 
distanța de ţintire. Marja de eroare a unghiului de ţintă rezultă 
din devierea umărului față de această distanţă... Mi-a intrat în 
sânge, și asta de la caftelile lacheilor tăi. Ai fi mândru de mine!” 

Reticulul lumina alburiu o latură a zidului exterior al bazilicii, 
mărindu-i dimensiunile. Putea vedea toate crăpăturile care 
brăzdau zidul. Işi mișcă foarte lent arma spre stânga; totuși, avu 
senzația că impunătoarea clădire îi gonește prin faţa ochilor cu 
viteza luminii. Apoi, îl văzu pe individ drept în vizor. Imaginea 
tremură încă o dată, apoi se fixă. Mușchii braţului i se relaxară 
treptat. Arma nu-și schimba direcţia nici măcar un milimetru 
spre stânga sau dreapta. 

Preţ de o clipă, avu cumplita senzaţie că ochii de pe chipul 
zâmbitor al cardinalului îl fixau. Eminenţa Sa făcu un pas spre 
microfon, iar capul părăsi reticulul. Scăparea fu corectată pe loc. 

Ca și cum mișcarea aceasta ar fi smuls clopotul protector de 
deasupra lui, auzi din nou vocea bătrânului atacându-l parcă din 
toate pârţile, din tot cuprinsul Pieței San Pietro: 


— Annuntio vobis gaudium magnum - Habemus Papam! Vă 
vestesc o mare bucurie: avem un papă. 

— Numele! Spune-i numele, șopti el peste aplauzele 
zgomotoase ale mulțimii. 

Asemenea vagoanelor unui tren lung, cuvintele șuierătoare 
trecură prin dreptul lui; în cele din urmă, această informație 
hotărâtoare îi pătrunse în conștiință. 

Numele noului papă. 

Simţi cum se răscoală pe dinăuntru. Vru să sară în picioare, să 
urle peste întreaga piaţă: „Nerozilor! N-aveţi idee ce ați făcut!” 

Dar nu ar fi schimbat nimic cu asta. Nu ar fi câștigat nimic 
așa. La fel cum nu câștigase nimic nici în trecut. 

„In momentul ăsta ești acasă, în faţa televizorului; te simți 
atât de aproape de împlinirea viselor tale! Viselor voastre. Atât 
de aproape, chiar dacă nu chiar acolo. Eu însă...” 

Chipul pe care îl cunoștea atât de bine apăru lângă cardinalul 
diacon. Nu mai era timp pentru astfel de gânduri. Aclamaţiile 
mulţimii deveneau frenetice. 

Nu mai era timp pentru niciun fel de gând. 

Clipa aceea sosise. Cu o mișcare imaginară șterse orice urmă 
de senzaţii neimportante din minte. Noul papă apăru în faţa 
microfonului, zâmbind plin de demnitate, pentru a adresa 
poporului binecuvântarea papală. 

Reticulul își găsi locul drept pe fruntea brăzdată de riduri. 
Degetul arătător se îndoi, dibuind punctul de rezistență. Expiră 
tot aerul din plămâni și își ţinu respiraţia. 

„O viaţă pentru milioane de alte vieți. Doamne, iartă-mă!” 

Smucitura așteptată urmă scurt, în umărul drept, când reculul 
se opri în patul puștii. Bărbatul în alb din logie se chirci ca o 
marionetă cu firele tăiate brusc. Urmă o clipă nesfârșită de 
tăcere. Apoi, strigătul de groază se ridică din întreaga mulţime 
adunată în Piaţa San Pietro. 

Dădu drumul armei, însă rămase întins pe burtă. 

___Nimerise. N-avea nicio îndoială că fusese o lovitură mortală. 
Işi plecă încet capul, proptindu-l în îndoitura brațului. Trupul îi fu 
zguduit de un plâns convulsiv. 

Apărură și ei, într-un târziu. 

Lacrimile i se zvântaseră, iar el așteptase în tot acest timp, cu 
capul plecat și rezemat cu spatele de un stâlp de piatră. Când 
veniră în goană spre el, pe acoperișul colonadelor, cu armele 


automate îndreptate asupra lui, ridică braţele într-o clipă. Cu un 
efort aproape supraomenesc îndepărtă orice urmă de durere 
legată de fapta comisă și se concentră numai și numai asupra 
clipei de acum. Nu trebuia să-l împuște, în niciun caz. Era foarte 
important să rămână în viaţă. 

Se opriră la vreo doi metri de el, formând un zid și zbierând 
sălbatic, în dezordine. Cel puţin zece ţevi erau îndreptate spre 
el. Indivizii purtau uniforme simple, fără însemne de rang. 

„Atenţie! Poliţia!”, îi șopti memoria. 

Unul dintre bărbaţi reuși să își ridice vocea peste urletele 
celorlalți făcând un gest autoritar cu mâna. Pe loc se făcu 
tăcere. 

Era un tip mic de statură, subţire, cu ochi albaștri, glaciali. 
Sub mânecile suflecate ale cămășii i se vedeau venele groase 
de pe antebraţe. 

Bărbatul spuse, pe un ton tăios, ceva în italiană. 

El însă ridică din umeri și clătină din cap, semn că nu înţelege. 

Bărbatul roti ţeava puștii în jos, indicându-i un loc exact lângă 
el. Înţelese și se întinse pe burtă, ţinându-și în continuare 
braţele întinse deasupra capului. Câteva mâini îl pipăiră brutal 
de sus până jos. Ținea ochii închiși. 

„Numai să nu tragă. Orice, dar să nu mă împuște”. 

Sunetul de pași apropiindu-se în grabă arăta că și alții îi 
găsiseră ascunzătoarea, care de fapt nici nu era o ascunzătoare. 
Câteva brațe puternice îl înșfăcară brutal și îl săltară. 

Din toate acele chipuri se revărsa ură curată, ca un șobolan 
care voia să își înfigă colții în trupul său. 

„Mă urâţi fără să bănuiţi măcar de la ce am reușit să vă 
salvez, își spuse el în gând. Dar cum aţi putea ști...” 

Bărbatul care părea a fi șeful urlă din nou la el, deși știa că 
nu-i înțelege vorbele. Fu luat, în cele din urmă, de doi bărbaţi și 
târât de-acolo. 

e 

— Cum vă numiţi? Și de ce aţi făcut-o? Dar vorbiti odată! 

Stătea pe un scaun, legat cu funie la mâini și la picioare, într- 
un birou cu aer spartanic din apropierea pieţei. Al doilea scaun 
primitiv, din lemn, îndărătul unui birou vechi și un raft scund, 
din tablă maro, în dreptul peretelui de lângă ușă formau restul 
mobilierului din cameră. Prin fereastra mică pătrundea doar 


puţin lumina zilei de afară. Tuburile de neon de pe tavan 
scufundau întregul peisaj într-o lumină rece, neprietenoasă. 

La început, biroul fusese plin de bărbaţi agitaţi, vorbind unul 
peste altul, majoritatea în uniforme ale poliţiei italiene. Fusese 
pipăit, împins, lovit de nenumărate mâini. Între timp, mai 
rămăseseră, în afară de el, doar patru carabinieri și un bărbat 
într-un costum gri. Acesta din urmă vorbea germana foarte bine, 
doar cu o urmă de accent italian. Captivul auzise cum un poliţist 
îl numise Rossi. 

Rossi părea să aibă vreo cincizeci de ani. Trăsăturile 
colțuroase de pe chipul încadrat de păr negru, ondulat emanau 
duritate și neîndurare. 

Rossi se aplecase atât de mult spre el încât feţele lor se aflau 
la doar câţiva centimetri una de cealaltă. Respirația îi era 
amară, de fum stătut de ţigară. Vârful cravatei în carouri negre 
și roșii se legăna între cei doi ca pendula unui ceas. 

— Trebuie să vorbesc întâi cu episcopul Leonardo Corsetti, îi 
spuse el lui Rossi cu un aer stoic. Apoi vă voi spune tot ce vreţi 
să știți. 

Aceasta îi trase a treia palmă arzătoare peste față. Lovitura îi 
sparse buza de jos. Rossi clătină din cap și îi întoarse spatele, 
spunându-i ceva unui carabinier cu o uniformă ce stătea să-i 
plesnească peste burta imensă. Carabinierul îl privi o vreme 
gânditor și apoi părăsi încăperea. Faţa lui Rossi se apropie din 
nou de captiv. 

— V-aş mâna în piaţa San Pietro ca pe-o vită, șuieră Rossi. 
Aveţi idee ce v-ar face lumea acolo, afară? Vă puteţi închipui 
măcar, cu creierul acela bolnav, ce le-aţi făcut acestor oameni, 
ce ne-aţi făcut nouă, tuturor, om nebun? 

— A murit? 

O nouă lovitură peste faţă, de data asta cu pumnul și cu atâta 
forţă, încât se prăbuși cu scaun cu tot pe spate. În timp ce 
cădea, se gândi că omul acela îi spărsese osul nazal. Capul i se 
izbi de podeaua din scânduri din lemn și, preţ de câteva 
secunde, o droaie de puncte negre îi dansară în fața ochilor. 
Incercă din răsputeri să nu-și piardă cunoștința, când cineva îl 
apucă de păr și îl trase un pic în sus. Fața aceea era iarăși la 
doar câţiva centimetri de el. 


— Da! Papa Grigore al XVIl-lea a murit. Chipul lui Rossi era 
schimonosit de furie. Ucis mișelește de un nebun, după nici 
măcar o oră de pontificat. 

Apoi, deodată, capul îi fu eliberat din strânsoare și se izbi din 
nou, cu putere, de podea. Pe fundalul alb al tavanului, puncte 
negre se  învărteau într-o horă nebună. „Nuci pierde 
cunoștința”, se îndemnă pe el însuși. Incercă să se concentreze 
asupra unui lucru, orice, căută ceva de care să-și agațe mintea 
trează, să nu alunece în bezna inconștienţței. 

Deasupra lui, de-a curmezișul, lumina din dreapta tubului de 
neon pâlpâia ca într-o încleștare pe viață și pe moarte. 
Strălucirea aceea îi ardea ochii. Intoarse un pic capul și un fulger 
îi traversă scurt creierul. Ignoră durerea și închise din nou ochii. 
Deși i se confirmase în mod cert că era un criminal, se simţea 
ușurat de o povară imensă. 

Lumea se afla pe marginea prăpastiei și habar n-avea. Nu știa 
dacă fapta sa era de-ajuns pentru a împiedica nenorocirea, însă 
făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. Insă cu ce preţ? 

II lăsară să zacă pe podea și, la un moment dat, cineva intră 
în încăpere. Sângele i se scursese din nasul rupt în urechi și nu 
auzi decât un murmur nedeslușit de voci. Doi bărbaţi ridicară 
scaunul dintr-o singură mișcare. Carabinierul cel gras se 
întorsese și îi vorbea în șoaptă lui Rossi, aruncându-și mereu 
privirea asupra captivului. Călăul acestuia scuipă un cuvânt în 
italiană și clătină din cap, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă ce 
auzise. Se întoarse apoi spre el și îl privi dezgustat în ochi. 

— Excelenţa Sa episcopul Corsetti s-a declarat dispus să 
vorbească cu dumneavoastră, vorbi el. Vine aici în câteva 
minute. Dac-ar fi după mine... 

— Trebuie să-i vorbesc între patru ochi. 

Braţul se ridică pentru o nouă lovitură; fu însă oprit de un 
tânăr poliţist. Rossi se întoarse cu o mișcare sălbatică și cu 
privirea înfuriată pironită asupra acestuia. Carabinierul păli. 
Expresia de pe chipul său tânăr arăta că își dăduse seama de 
faptul că ar putea avea neplăceri. Și totuși îi întoarse privirea lui 
Rossi și clătină încet din cap. Rossi pufăi adânc și își cobori 
brațul. 

Captivul îi aruncă tânărului o privire recunoscătoare, drept 
pentru care acesta privi în altă parte. Părea că nu voia să 
primească recunoștinţa unuia care tocmai îl ucisese pe papă. 


Următoarele minute se scurseră fără ca Rossi să-l mai 
învrednicească cu vreo privire. Acesta se așezase cu spatele la 
el, pe birou, cu privirea fixată pe peretele opus. Fumul albăstrui 
al ţigării i se ridica inegal deasupra capului, se înălța până la 
tuburile de neon, învăluindu-le și apoi risipindu-se. 

Carabinierii din încăpere făceau cu schimbul. Vedea mereu 
chipuri noi, pe care citea același amestec de tristeţe și de ură în 
clipa în care privirile se opreau asupra lui. Un bărbat mai în 
vârstă, tot în uniformă și aproape chel, venise chiar lângă el și îi 
scuipase la picioare. Șoptise și câteva vorbe în italiană pe care 
nu le înțelesese. După cum sunaseră, omul îl blestemase. 

Deodată, se auziră pași alarmaţi de cealaltă parte a ușii; 
episcopul își făcu apariţia în încăpere. Văzându-l pe scaun, 
înaltul prelat rămase împietrit. Ochii i se măriră pentru o clipă. 
Se întoarse apoi spre Rossi și îi spuse în germană: 

— L-aţi brutalizat. Fiţi, vă rog, amabili și spălaţi-l pe față. 

Câteva minute mai târziu, faţa îi fu curățată de sânge cu o 
cârpă umedă, iar polițistul - cel gras, în uniforma prea strâmtă - 
nu rată șansa de a-i apăsa nasul spart, ca din exces de zel. 
Bărbatul resimţi durerea sub formă de fulgere de lumină 
străbătându-i mintea, însă îndură totul fără un cuvânt, cu 
privirea aţintită asupra prelatului. 

Episcopului i se adusese un scaun pe care îl așezaseră în așa 
fel încât cei doi se aflau la aproximativ doi metri unul de altul. 

— Fiule, ai vrut să-mi vorbești, vorbi prelatul, blând. De ce 
tocmai mie? 

Tremurul ușor al vocii sale îi trădă emoția de a se afla faţă în 
faţă cu ucigașul papei. 

— Excelenţă, trebuie să vă vorbesc între patru ochi. Este o 
chestiune importantă. De viaţă și de moarte. 

— În niciun caz, interveni Rossi. 

Episcopul ceru liniște printr-un gest al mâinii și îl privi apoi cu 
niște ochi care, în ciuda marii dureri, emanau o bunătate 
sinceră. 

— Ce motiv ai de vrei să-mi vorbești între patru ochi? 

Acesta se gândi repede și apoi spuse: 

— Vreau să mă spovedesc! 

Episcopul Corsetti aprobă din cap: 

— Acest lucru nu-ţi va fi refuzat. 


— Excelenţă, nu voi permite așa ceva, izbucni Rossi și, 
ridicându-se, începu să se învârtă prin încăpere ca un tigru în 
cușcă. Omul ăsta e nebun. 

Preotul se ridică. 

— Dacă acest copil al Domnului dorește să-și salveze sufletul, 
voi fi alături de el, să îl ajut. Aceasta nu mi-o poate interzice 
niciun judecător lumesc. Lăsaţi-ne deci singuri. 

Rossi strânse din buze cu o asemenea putere încât ele 
apărură ca o linie albă, subţire, ce îi împărțea fața în două părți 
inegale. li spuse ceva unuia dintre polițiști, iar acesta din urmă 
scoase din buzunarul interior alte funii din fibră, cu care începu 
să-l lege pe prizonier și mai strâns de scaun. 

Legăturile îi intrau în carne; se gândi că aveau de gând să-i 
oprească sângele cu ele. Dar mai avea vreo importanţă? 

Când nu mai încăpea îndoială că nu s-ar mai fi putut mișca, 
darămite ridica de pe scaun, bărbaţii în uniformă părăsiră în 
sfârșit biroul. Rossi se mai întoarse o dată, îl fixă cu o privire 
lungă, întunecată și vorbi cu faţa spre episcop: 

— Sunt de cealaltă parte a ușii! Cu asta, se făcu nevăzut. Nici 
nu se închisese bine ușa, că omul izbucni. 

— Excelenţa, priviţi-mă vă rog, îl conjură el. Mă cunoașteţi. Nu 
vă amintiţi? 

Într-o clipă, orice urmă de culoare dispăru de pe chipul 
episcopului. Işi duse mâna la gură și îl privi consternat. 

— Doamne Atotmilostiv! Tu ești... 

Cu ochii măriţi de groază, preotul se prăbuși pe scaun. 

Clătină din cap cu vehemenţă, urmarea fiind un nou junghi de 
durere. 

— Vă rog, nu mă întrebaţi nimic acum, imploră el, 
deznădăjduit. Ascultaţi-mă doar. Nici nu vă închipuiţi cât de 
important este. Știți Via del Falco, în apropierea Pieței San 
Pietro? 

Episcopul aprobă tăcut din cap. 

— Bun! La intersecţia dintre Via del Falco și Borgo Vittorio 
este un magazin mic de alimente. Proprietarul este un domn în 
vârstă. Am lăsat o cutie acolo pentru dumneavoastră. Vorbea 
repede, căci se temea în fiecare clipă de o revenire bruscă a lui 
Rossi. l-am promis omului o recompensă împărătească pentru 
ziua când cutia va fi revendicată. Luaţi, vă rog, cutia și uitaţi-vă 
la conţinutul ei. Rămâne să decideţi singur ce se întâmplă mai 


departe. Singur, da? Numai să vă grăbiţi. Vor observa lipsa 
cutiei și nu se vor da înapoi de la nimic pentru a recupera 
conţinutul ei. Vă rog să mă credeţi, este o chestiune de maximă 
importanţa. Și să aveţi o mașină cu dumneavoastră. Cutia este 
grea. Veţi face lucrul ăsta, Excelenţa? 

Episcopul îl privi îndelung, cu o privire de nedeslușit. 

— Pentru ce ai comis o faptă atât de cumplita? 

— Luaţi cutia la dumneavoastră, iar întrebarea aceasta își va 
găsi răspunsul. O veţi face? 

Din nou privirea aceea stranie. 

— Voiai să te spovedești, fiule. 

a 

Anunţat de clinchetul stingher al unui clopoțel de la intrarea 
în magazinul cel mic, episcopul Corsetti trebui întâi să-și 
obișnuiască ochii cu lumina palidă, care cu greu se strecura în 
încăpere, ca niște pârâiașe subțiri, prin crăpăturile obloanelor 
trase. 

Abia apoi îl zări pe Giuseppe Lazetti, aţipit după tejghea. Cu 
mare efort, bătrânul se ridică de la locul său comod și îl privi 
fără entuziasm pe preotul acesta suplu, cu păr des și cărunt. 
Acești înalţi domni de la Vatican nu se rătăceau niciodată în 
astfel de magazine mici. Era oare vizita aceasta legată de 
atentatul asupra papei, cu o zi înainte? Și ce ar fi avut el de spus 
despre asta? El nu avea nicio treabă cu Biserica. Ultima sa vizită 
într-o Casă a Domnului fusese probabil cu vreo douăzeci de ani 
în urmă. Lipsa aceasta de chef făcu însă pe dată loc zelului, 
când comerciantul băgă de seamă că episcopul nici nu 
pomenește de atentat, ci întreabă de o cutie pe care o lăsase 
cineva pentru el. Gândindu-se la recompensă, Giuseppe aprobă 
repede din cap și își frecă mâinile, își croi drum pe lângă 
rafturile din spatele tejghelei și dispăru pe o ușă joasă într-o 
cameră dosnică. 

Dintr-acolo începură să se audă zgomote de lăzi date la o 
parte, timp în care prelatul aruncă o privire prin magazin. 
Rafturile din lemn, vechi, încărcate cu detergenți, conserve și 
alte asemenea produse de uz zilnic își pierduseră pe alocuri 
culoarea albă, având aspectul unei hărţi și dând privitorului 
senzația unei călătorii în vremuri trecute. Se gândi nostalgic la 
perioada în care fusese preot într-un micuţ sat din Sicilia, când 
principala sa grijă era că Giuletta Corrina, nemăritată, refuza să- 


i confeseze numele tatălui copilului. O altă grijă era de a-l 
convinge pe Paolo Veretto că existau argumente mai bune în 
timpul certurilor cu soția decât să-i învineţească acesteia ochiul. 

Și-acum trecuseră atâţia ani, iar el stătea aici, la câteva ore 
după uciderea Sfântului Părinte, așteptând cheia care avea să-i 
dezvăluie motivele atentatului. 

Icnetul bătrânului îl făcu să tresară. Înaintând cu spatele 
aplecat, Giuseppe trăgea după el o cutie din carton de mărimea 
unui cufăr. 

— lată lada, Excelenţă. Exact așa cum a lăsat-o tânărul neamt 
acum câteva zile. Am avut grijă de ea ca de ochii din cap. 

Pe episcop îl încercară sentimente amestecate privind cutia 
aceea din carton lipită cu multe rânduri de bandă adezivă. 

Avea să găsească răspunsurile acolo? Întrebări pe care și le 
pusese, poate, de ani întregi? 

— Vă mulțumesc mult pentru deranj. Oare mă voi descurca 
singur cu lada? 

— Sigur că da, Excelenţă. E greu doar pentru un bătrân 
bolnav ca mine. Reumatismul, Excelenţa, e ca ciuma. Nu am 
bani pentru medicamentele acelea scumpe. Vi s-a spus ceva 
despre o mică, hmmm, zise răsucindu-se ca un vierme... despre 
o mică recompensă pentru serviciile mele? 

Corsetti aprobă din cap și gândi: „Sfântul Părinte tocmai a fost 
ucis iar aici, afară, lumea oamenilor se învârte în jurul acelorași 
griji mărunte”. 

Îi apăsă în palmă câteva bancnote, pe care acesta le privi 
îndată cu luare-aminte. Ochii i se măriră, iar bătrânul îi aruncă 
episcopului o privire radioasa: 

— Oh, Excelenţă, fiţi binecuvântat! Vă voi pomeni în 
rugăciunea mea de seară. La fel și pe Sfântul Părinte decedat. 
Pentru a întări cele spuse, își făcu semnul crucii de două ori, 
nădăjduind să-l fi făcut corect. Se învârti apoi de câteva ori în 
jurul omului Bisericii, făcând plecăciuni peste plecăciuni, și îi 
deschise în sfârșit ușa, declanșând astfel zăngănitul clopoțelului. 

Lada era grea, însă nu avea să fie o problemă până la taxiul 
care aștepta afară. 

leșind cu povara aceasta în soarele puternic de amiază, 
episcopul Corsetti își închise ochii pentru o clipă, orbit de 
lumină. 


În Vatican ar fi trebuit să înceapă pregătirile funerare, însă 
groaza generală îi paralizase pe toți. Membrii Curiei papale 
aveau un aer deznădăjduit, aproape traumatizat. In ultimul timp 
se întâmplaseră tot felul de lucruri ciudate, iar crima împotriva 
proaspătului papă îi lovise ca un trăsnet din norii negri strânși 
deasupra Vaticanului. Domnul își punea Biserica la grea 
încercare. 

Din toate părțile lumii veneau condoleanţe, dar și întrebări 
curioase privind motivele crimei. 

Ziarele se întreceau în știri primite din „cercuri bine 
informate” și în speculaţii ale redactorilor. Exista oare vreo 
legătură între uciderea conducătorului Bisericii și misterioasele 
evenimente ce avuseseră loc în preajma predecesorilor săi? 
Aparţinea oare atentatorul german vreunei organizaţii fanatice? 
Unul dintre ziarele mari pretindea chiar că omul trecuse la 
religia islamică, acum punând la cale lovitura finală împotriva 
„necredincioșilor”. Cancelarul german organizase chiar un stat- 
major de urgenţă, căci Germania avea o datorie faţă de restul 
lumii, și anume de a rezolva această cumplită situaţie. O trupă 
specială de comando, formată din soldaţi de elită, împreună cu 
membri ai Poliţiei Judiciare Federale fură trimiși la Roma, în 
ajutorul poliţiei italiene. 

Episcopul Corsetti traversa străzile înguste ale Vaticanului, 
trecând pe lângă grupuri mici de prelați care purtau conversații 
în șoaptă, cu feţe serioase. Amuţeau când ajungea în dreptul lor 
și îl salutau stânjeniţi. În drumul său, episcopul își dădea 
încontinuu capul pe spate, purtându-și privirea deasupra 
zidurilor galbene-maronii ale clădirilor vechi. Arătau jalnic aceste 
clădiri, ca și cum ar fi vrut să poarte pe dinafară toată 
deznădejdea și tristeţea ce-i copleșise pe oamenii dinăuntru. 
Viaţa din Vatican părea să se fi oprit în loc, faţă-n faţă cu 
întâmplarea aceasta de neconceput. 

Probabil va putea să ajute în scurt timp la elucidarea acestor 
evenimente îngrozitoare. 

Intră, închise ușa micii sale locuinţe și se rezemă cu spatele 
de ea, ca și cum astfel s-ar fi asigurat că nu-l urmărise nimeni. 

Lada se afla în mijlocul camerei. Părea a fi centrul tăcerii care 
îl înconjura deodată și întreruptă doar din când în când de 
zgomotul ritmic, aparent puternic al propriei respiraţii. 


Un sentiment apăsător îi spunea că această ladă nu-i va 
dezvălui doar circumstanţele uciderii papei. 

Corsetti își simţi bătăile inimii accelerându-se în momentul în 
care, dezlipindu-se de ușă, se îndreptă spre birou. Cu un cuţitaș 
argintiu pentru scrisori în mână, făcu doi pași hotărâți în direcţia 
lăzii, șovăi încă o dată scurt, apoi tăie banda adezivă. 

Cu mișcări încete, deschise cele două clapete și aruncă o 
privire înăuntru. Erau patru cărţi groase, legate în catifea roșie. 
Aveau formatul unui album foto obișnuit, doar că erau o idee 
mai groase. Pe coperta primei cărți era imprimat, cu litere aurii, 
„Proiect S.”. Pe fundul lăzii se putea zări cotorul unei a cincea 
cărţi, de data aceasta neagră. 

Corsetti luă prima carte cu mâna tremurândă, deschise la 
prima pagină și citi semnele mari, scrise de mână. 

„Proiect Simon Ill 74-87”. Cifrele opt și șapte fuseseră scrise 
cu alt stilou. 

Simon! Întoarse pagina, gânditor. De data aceasta, văzu un 
șir de coloane cu cifre, trecute una sub alta. 

e 

Să fi fost în jur de-o sută. Într-o coloana separată era trecută, 
la sfârșitul fiecăreia, câte o cifră. Aici erau exclusiv cifre de la 
unu la cinci, iar doiul și treiul se întâlneau cel mai des. Titlul era: 
„74lactiv”. Răsfoi mai departe. Pe următoarea pagină era tot o 
listă cu cifre înșirate, de data aceasta fără acea coloană în plus. 
Titlul acestei pagini era „74/X”. 

Corsetti deschise cartea pe la mijloc. Era o pagina plină, scrisă 
de mână. La distanţe inegale apărea câte o dată la început de 
rând. Părea să fie vorba de un soi de jurnal. 

Plin de curiozitate, citi primele rânduri. 

2 octombrie 1979 

ZILNICE - discuţie cu colonelul K./condiţiile pentru noile 
achiziţii în cadrul companiei sale - bune. L-am sfătuit pe K. 
să acţioneze cu luare-aminte. Cazul Helge S. este prea 
recent. 

SIMON - victorie pentru Weimann. Va fi uns episcop. Se 
agravează situaţia cu Kinzler. Nu mai poate continua așa. 
Propunem pe X mâine în ședință. 

Impozitul simonic pe luna septembrie: 645.345.65DM. 

20 octombrie 1979 

ZILNICE - nimic important. 


SIMON - propunerea pentru X - în legătură cu Kinzler - a 
fost acceptată cu o voce contra. Misiunea a fost 
încredințată! 

S6 se îndepărtează de țelul stabilit. 

Corsetti închise cartea și rămase pe gânduri. Lucrurile nu îi 
erau clare. Dar poate avea să găsească explicaţia într-una din 
celelalte cărți? Puse cartea pe masa grea din lemn și începu să 
scoată celelalte jurnale din ladă. Scosese deja patru și, 
aplecându-se încă o dată peste ladă, simţi că i se taie 
răsuflarea. 

Rămase împietrit în poziţia aceea, cu privirea fixată asupra 
imaginii ce i se arătă pe fundul lăzii. 

De pe coperta din piele neagră a ultimei cărți din ladă lucea, 
dintr-un metal de culoarea bronzului, o zvastică. Întinse încet 
mâna și apucă volumul legat în piele. Cu aceeași încetineală se 
îndreptă ţinând cartea în mână. Nu-și putea lua privirea de la 
simbolul acela lucind metalic, pe care se răsfrângeau razele 
soarelui de după-amiază. 

Era ceva ciudat cu acest semn. 

Urmărind cu privirea contururile lui, își dădu seama ce era. La 
fiecare colț, unde liniile se îndoiau la nouăzeci de grade, apărea 
câte un cerc negru. De aici senzaţia că aripile laterale ale crucii 
n-ar ţine de aceasta. Dacă priveai restul cu această limitare, 
doar până la cercurile acelea, semnul era o cruce. 

Cu privirea lipită în continuare de coperta cărții, făcu cei trei 
pași care îl despărţeau de fotoliul său comod, din colț, de lângă 
lampadar. 

Se așeza pe pernele moi; gânduri de tot felul îi treceau prin 
cap, însă erau doar frânturi imposibil de sintetizat într-o 
argumentatie. 

Episcopul Corsetti lăsă o clipă cartea și, închizând ochii, își 
sprijini capul de spătarul fotoliului. 

J 

„Tată, ce povară îmi pui în spinare? Orice ar fi să aflu aici, dă- 
mi înțelepciunea și puterea să înţeleg și să intervin spre binele 
tău!” 

Apoi deschise cartea. Exact ca în prima, cartea avea titlul 
„Proiect Simon”, de data aceasta însă fără alte specificări. 


Lipseau de asemenea șirurile de cifre, din paginile următoare. 
In schimb, apăreau chiar de la-nceput notițele prevăzute cu 
date. 


KIMBERLEY, LUNI, 21 IANUARIE 1949 - AZI E ZIUA 


CEA MARE. INCEPE O NOUA ERA... 

„„„Soarele de dimineaţă din Africa de Sud se arăta nemilos 
față de oameni și animale. De câteva zile strălucea cu toată 
forța, ca și cum ar fi luat hotărârea definitivă de a seca 
pământul acela până la ultima picătură de apă, într-o singură 
vară. Părea că pândește mereu cel mai mic semn de abur 
pentru a-l distruge pe loc, înainte să se poată forma un nor de 
ploaie, dătător de viaţă. 

Cei cincizeci de băieţi stăteau, scăldaţi de sudoare, pe 
scaunele simple de lemn dintr-o încăpere mare, pe tavanul 
căreia patru ventilatoare vânturau tihnit aerul fierbinte ca pe un 
aluat de prăjitură. Scaunele fuseseră așezate în două blocuri 
compacte, de câte cinci rânduri a cinci scaune fiecare. La mijloc 
era un spațiu liber, lat de vreun metru. 

Băieţii îl așteptau pe cel ce avea să le povestească despre 
viitorul lor. Știau de la părinţi că aceasta era o mare onoare 
pentru ei și că aici, în Africa de Sud, avea să fie pusă piatra de 
temelie a unei vieţi pline de succese pentru ei toți. 

Deși majorităţii acestor băieți le venise foarte greu să se 
despartă de familie și de prietenii din Germania, pentru ei 
cântărise mai mult perspectiva unei aventuri într-o ţară străină, 
îndepărtată. 

Bărbaţii care se înșiraseră, cu braţele încrucișate la spate, de- 
a lungul pereţilor albi își plimbară privirile printre rândurile 
tinerilor, îndemnându-i să facă liniște. Rezultatul fu doar pe 
jumătate cel dorit. Tinerii șușoteau și râdeau înfundat, 
emoţionați. 

Privirile li se îndreptau iar și iar spre imaginea metalică, 
supradimensională - ce măsura în jur de doi metri - de pe 
partea frontală a aulei, îmbrăcată în lambriuri deschise la 
culoare. Făceau presupuneri în șoaptă, ce anume ar fi putut 
însemna cercurile acelea de la colțurile zvasticii negre. 

Ușa se deschise; în încăpere își făcu apariţia un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, purtând un costum alb din in. Șușotelile 
amuţiră pe dată. Urmărit de cincizeci de perechi de ochi tineri, 
acesta trecu cu pași grăbiţi pe lângă peretele frontal, până 
ajunse într-un loc de unde putea fi văzut de toată lumea. 

Privi la tinerii din fața lui câteva secunde bune, în timp ce 
ventilatoarele din tavan își făceau în continuare treaba inutilă, 


cu un zgomot foșnit. Privirea sa se deosebea în mod vizibil de 
cea a celorlalţi bărbaţi din încăpere. 

Evalua și era curioasă, autoritară și totuși deloc neplăcută. 

Dădu apoi din cap. Părea mulţumit de cele văzute. 

— Bună dimineaţa, tinerii mei domni, vorbi el cu o voce 
puternică, fermă. Sper că aţi avut o călătorie agreabilă. Vă urez 
bun venit pe proprietatea mea și sper să aveţi o ședere plăcută, 
în ciuda arșiţei. 

Cuvântarea aceasta formală îi făcu pe unii să zâmbească 
stânjeniţi. Bărbatul acesta îi trata de la egal la egal, ca pe niște 
adulți. 

— Citesc în privirile dumneavoastră o nerăbdare crescândă. 
Aţi vrea să aflaţi, în sfârșit, de ce vă aflaţi aici, iar eu nu voi 
prelungi suspansul. 

Zâmbetul lui exprima simpatie. 

— Numele meu este Hermann von Settler. Mai multe despre 
mine veţi afla - și sper că fiecare dintre voi o va face - mai 
târziu. 

Aţi fost aleși cu grijă din mii de tineri. Această selecţie este 
obligatorie, căci avem nevoie doar de cei mai buni. Sunteţi cu 
toții tineri germani catolici, în vârstă de treisprezece - 
paisprezece ani proveniţi din familii cu renume impecabile. V-aţi 
remarcat prin trăsături de caracter deosebite și o inteligență 
ieșită din comun. Conform dorinţei părinţilor dumneavoastră, vă 
aflaţi astăzi în faţa mea și aţi lăsat în urma voastră, acasă, 
prieteni și locuri cunoscute pentru a veni în întâmpinarea unui 
viitor care vă este, deocamdată, necunoscut. Eu voi îndepărta 
această necunoscută. 

Expresia feței lui von Settler se schimbase. Zâmbetul 
prietenos dispăruse, făcând loc unei expresii, dacă nu severe, cu 
siguranţă serioase. 

— În cursul următoarelor două zile voi purta câte o discuţie cu 
fiecare dintre voi. După aceasta, îmi veţi spune dacă am ales 
bine sau nu. Dacă ajungeţi la concluzia că nu sunteţi potriviţi 
pentru misiunea importantă pentru care v-am selectat, sunteţi 
liberi să plecaţi imediat și să uitaţi toate acestea. Dacă însă veți 
decide în favoarea cauzei noastre și veţi accepta 
responsabilitatea dumneavoastră fața de tot restul lumii, va fi o 
hotărâre fără întoarcere. Puteţi să priviţi aceasta ca pe 


jurământul întru veșnicie al unui confrate dintr-un ordin 
călugăresc. 

De data aceasta cu chipul din nou zâmbitor, schimbă priviri cu 
bărbaţii înșiraţi la perete, își drese vocea și își vâri mâinile adânc 
în buzunarele pantalonilor de in. 

— În schimb, vi se vor oferi o educaţie excepţională, care vă 
va conduce spre o misiune ce implică o responsabilitate uriașă, 
susținere financiară considerabilă și siguranţa de a face lumii 
întregi un mare serviciu. Există în acest moment cineva în 
rândurile dumneavoastră care dorește să părăsească sala? 

Dintr-odată, toţi băieţii părură extrem de preocupaţi de 
propriii pantofi. Câte unul se mai uita pe furiș în stânga și-n 
dreapta, să vadă dacă ridică cineva mâna. 

Hermann von Settler zâmbi mulțumit: 

— Bun! Atunci, rostiţi vă rog cu toţii: sunt pregătit! 

Urmă un murmur nedeslușit, fapt pentru care ridică uimit din 
sprâncene. g 

— Aşteptam răspunsul a cincizeci de tineri. In schimb, mi-e 
dat să aud susurul dintr-o clasă de cursuri într-un pensionat de 
fete. Domnii mei, ridicați-vă în picioare! Glasul îi devenise brusc 
tăios; în aceeaşi clipă, zgomotul scaunelor împinse umplu 
încăperea. 

— Acum vreau să vă aud spunând din cincizeci de gâtlejuri că 
sunteți pregătiți! 

— Sunt pregătit! 

Nu răsună deodată, însă foarte puternic. 

Zâmbetul se instală din nou pe chipul lui von Settler, care 
spuse: 

— Luaţi loc! Îndată ce se făcu din nou liniște, continuă. 

— Împreună cu câţiva domni influenţi și de mare însemnătate 
am înființat, acum un an, Frăția Simoniștilor. Conceptul de 
simonie provine de la numele magului biblic Simon Magus, care 
a vrut să aibă parte de harul divin al lui Petru contra unei sume 
de bani. 

Simonia denumește vânzarea unei funcţii sfinte, a unei 
ceremonii sau a unui obiect sfânt. Ca și numele frăţiei, titlul pe 
care îl port și pe care-l vor purta toţi viitorii conducători ai 
simoniștilor amintește de mag - Magus! făcu o pauză pentru ca 
sunetul numelui să-și facă efectul. In spatele meu, pe perete, 
puteţi vedea simbolul nostru. În forma sa iniţială, acesta 


amintește de zvastică, la fel cum ideea de bază a celui care este 
asociat irevocabil cu acest simbol este cuprinsă în ideologia 
noastră. Observă cu interes, pentru câteva secunde, reacţia de 
pe feţele tinerilor la menţionarea lui Adolf Hitler; abia apoi 
continuă. Dacă priviţi cu mai mare atenție, veți observa că liniile 
sunt întrerupte la un moment dat și astfel simbolul în totalitatea 
sa este altul. La fel, domnii mei, este și calea noastră alta decât 
cea a lui Adolf Hitler, iar rezultatul nostru va fi altul. Ţelul pe 
care ni l-am propus este acela de a uni toate națiunile din lume 
sub o singură conducere, indiferent dacă sunt negre sau albe, 
sărace sau bogate: aceasta este singura modalitate de a trăi în 
relații de pace unii cu alţii. 

Tinerii se priviră unii pe alţii, iritaţi. O singură conducere? Nu 
eșuase oare, și încă lamentabil, o încercare în această direcţie, 
cu puţin timp în urmă? Se pregătea un nou război? Moarte și 
suferință? Nopti în buncăre înguste, întunecate, cu femei care se 
roagă, cu groaza care te face să te scapi în pantaloni, cu 
incertitudinea propriei vieţi de la un minut la altul? Cu o lume de 
fiecare dată mai îngrozitoare când părăsești buncărul? 

Hermann von Settler păru să intuiască sentimentele tinerilor. 
Ridicând brațele cu un gest împăciuitor, vorbi mai departe, pe 
un ton liniștit. 

— Permiteţi-mi să o iau de la capăt și veţi înţelege despre ce 
este vorba. Fiecare dintre dumneavoastră a trăit grozăviile 
războiului și înfrângerea lamentabilă pe care ne-a adus-o. Eu 
însumi am participat în acest război, am luptat pentru patrie ca 
general al trupelor de asalt SS. Când majoritatea „vechii noastre 
gărzi” a căzut pe Frontul de Est, s-a coborât brusc ștacheta 
standardelor pentru acceptarea în rândul unităţii germane de 
elită. Practic, s-a dat acces liber. În 1944, eram șase sute de mii 
de inși în putere. Luaţi însă aminte la componenţa noastră! Apoi 
scoase un bilet din buzunar și citi: 

— In trupele armate SS au servit olandezi, britanici, elveţieni, 
norvegieni, danezi, finlandezi, suedezi, francezi, letoni, estoni, 
ucraineni, croaţi, flamanzi, valoni, bosniaci, italieni, albanezi, 
turco-tătari, azeri, români, bulgari, caucazieni, ruși, unguri și 
chiar câţiva indieni. Conducerea supremă a fost însă mereu 
germană. 

Biletul dispăru din nou în faldurile largi ale buzunarului de la 
pantaloni. 


— Ce vreau să spun cu asta? Ei bine, pentru niște minţi 
inteligente, așa cum vă și consider, acest trecut permite 
tragerea unor concluzii. Unu: ideea unirii multor naţiuni, chiar a 
tuturor națiunilor, sub o conducere unică este perfect 
realizabilă. Doi - extrem de important: războiul este cea mai 
proastă cale de a o realiza. 

Sentimentul de ușurare resimţit de băieţi în urma acestei 
afirmaţii era aproape palpabil. 

— Domnii mei, ideile inițiale ale lui Adolf Hitler au fost geniale, 
el însă nu a fost, la urma urmei, altceva decât un simplu 
scandalagiu cu suflet meschin. 

Țelul i-a fost măreț, dar, din păcate, nu și l-a atins prin forţă și 
nici nu a fost destul de inteligent să înţeleagă că drumul cel mai 
scurt este prea rar cel bun. Mai există o cale, care însă cere mai 
mult de câțiva ani. In schimb, succesul este ca și garantat. 

Von Settler se întoarse și privi simbolul. Rămase așa, cu 
spatele la băieți, preț de câteva secunde bune, fără cea mai 
mică mișcare, ca și cum s-ar fi rugat reprezentării aceleia 
aducând a zvastică. Tăcerea se așternu în încăperea spațioasă 
ca un văl apăsător. Când se întoarse brusc cu faţa, reluându-și 
totodată vorba cu glas puternic, unii dintre băieţi tresăriră, luaţi 
prin surprindere. 

— În acest punct intră și Biserica în joc. Cum adică Biserica, 
vă veţi întreba? Ei bine, vă voi explica. Churchill, Hitler și cum s- 
or mai fi numind - nume mari. Au dreptul să își spună cuvântul, 
pentru o vreme, dar, până să-și dea seama, sunt uitaţi, dispar 
laolaltă cu cu politica lor. Însă oamenii Curiei Romane, 
conducătorii cu semnul crucii de aur în piept, rămân zeci de ani 
aceiași. Nu sunt schimbaţi prin voturi, nu li se ia puterea. Nicio 
lovitură de stat nu îi afectează. Abia după ce au împlinit o 
anumită vârstă sunt eliberaţi din funcţie de alţii mai tineri, dar și 
aceia sunt din rândurile lor. Aceștia duc aceeași politică de sute 
de ani încoace. Domnesc peste 360 de milioane de „credincioși” 
din toate țările lumii. Acest tezaur de care dispun repartizat în 
întreaga lume e de proporţii uriașe. Domnii mei, trecutul ne-a 
dovedit în mod neîndoielnic că istoria nu se scrie cu războaie. 
Nici cu bani și legi economice; nu, ci cu credinţă. Oamenii cu 
adevărat puternici în această lume nu sunt marionetele care își 
spun președinți sau conducători de stat. Nu, adevărata putere e 
deţinută de oameni în vârstă, îmbrăcaţi în cele mai fine 


mătăsuri. Ei poartă aur și nestemate și, oriunde își fac apariţia, 
poporul îngenunchează, supus ca un câine. Il imploră să le dea 
iertarea păcatelor lor meschine în schimbul unei politici de 
amploare. 

Făcu din nou o scurtă pauză, lăsându-și privirea să alunece 
peste tinerii care ședeau nemișcaţi pe scaune. 

— În trecut, Biserica a strâns o comoară, printre altele, prin 
comerţul cu relicve și negoţul cu indulgente și, în tot acest timp, 
a știut să își sporească necontenit averea. Vom avea grijă ca 
această avere, împreună cu puterea economică și politică ce 
rezultă din ea, să fie folosită cum trebuie. In cazul în care vă veți 
hotărî să rămâneți, veţi începe de săptămâna viitoare cursurile 
în cadrul unui internat german, înfiinţat aici special pentru 
dumneavoastră. Veţi fi educați în vederea unui bacalaureat de 
elită. La final, drumurile vi se vor despărți, însă aveţi cu toții 
unul și același scop. Veţi studia teologia la universități diferite și 
veţi fi pregătiţi în cadrul unui seminar teologic pentru acea parte 
din misiune pe care o veţi reprezenta, în cele din urmă, în 
exterior. În tot acest timp, veţi avea în preajmă persoane de 
contact care vor fi zi și noapte la dispoziţia dumneavoastră și la 
care veţi putea apela cu orice fel de întrebare sau problema. Cu 
o astfel de pregătire și de susţinere nu mai este nimic care să 
stea în calea unei cariere strălucite în cadrul organizaţiei 
bisericești. Cu ajutorul nostru, unii dintre dumneavoastră vor 
ajunge în cele mai înalte secţiuni ale Curiei Romane. Vă 
numărați printre cei aleși să simtă în propriile mâini această 
incredibilă putere. In sfârșit, veți folosi această „putere lăsată de 
Domnul” în scopul reformării Bisericii pentru cauza noastră. 
Susţinuţi de banii și puterea Bisericii Catolice, vom uni 
credincioșii din întreaga lume într-o singură naţiune. Sub 
conducerea noastră. 

Pauza. 

— Cu dumneavoastră în frunte! 

Pauză lungă. 

Când își reluă vorba, glasul îi cobori, deveni mai încet. Și, 
aproape cu venerație, exclamă: 

— Dumneavoastră, domnii mei, veţi stăpâni atunci lumea! 

Ușa se deschise ca la un semn și un șir nesfârșit de bărbaţi în 
pantaloni kaki își făcură apariţia în încăpere. 


— Veţi primi acum câte un însoțitor care vă va conduce acasă 
și vă va ajuta se vă abţineți de la orice discuţie cu alte 
persoane, pentru a reflecta în liniște. Glasul lui Settler deveni 
mai puternic. Motivul este foarte simplu. Pentru discuţia finală 
pe care o voi purta cu fiecare dintre voi, vreau să aud părerile 
voastre individuale, și nu rezultatele unei discuții în grup. Este o 
decizie prea importantă pentru a vă putea permite să vă lăsaţi 
influenţaţi unul de altul. Dacă veţi dori să beţi o bere sau să 
fumațţi o ţigară, adresaţi-vă însoțţitorului dumneavoastră. Acesta 
vă va aduce tot ce doriţi. 

Băieții se uitară unii la alţii cu ochi mari. Bere? Țigări? Dacă i- 
ar fi prins acasă cu așa ceva... 

La scurt timp după acestea, din curtea mare, cu nisip, 
încadrată în formă de U de clădirea principală, de clădirea nouă 
cu aula mare și, vizavi, de clădirea pentru personal, se ridicau 
nori deși de fum albastru de ţigară. 

(J 

Discuțiile cu tinerii urmau toate acelaşi model. După ce afla 
numele respectivului, von Settler îi punea întrebări generale 
privind activitățile din timpul liber, dorințele în legătură cu o 
carieră, relația cu părinții. Apoi dorea să-i afle părerea despre 
războiul ce se încheiase, despre politica nazistă şi despre 
Biserică. În timpul discuţiilor, își lua notițe într-un carnețel maro. 

După vreo cincisprezece minute, adresa întrebarea finală: 

— Peter Federspiel!, sunteţi pregătit să vă alăturaţi nouă și să 
vă angajaţi o dată pentru totdeauna că veţi servi cauza noastră? 

— Da! 

— În cazul acesta, vă voi ruga să vă ridicaţi în picioare. 
Ridicaţi brațul drept și repetaţi după mine. Eu, Peter Federspiel, 
mă angajez prin acest sfânt jurământ să servesc mereu, cu 
toată loialitatea și în mod corespunzător cauza simoniștilor și, în 
calitate de discipol ascultător, să fiu gata în orice moment să 
respect acest jurământ cu propria viaţă. 

După rostirea jurământului trebuia semnat un act care 
spunea, în linii mari, cam același lucru, iar la sfârșit, la un semn 
al lui von Settler, intra însoţitorul, care îl conducea pe noul 
membru al frăţiei în locuinţa sa temporară. 

Discuţiile urmau, fără excepţie, același model. 


1 Federpiel - (germ.) badminton (n.trad.). 


Era deja după-amiază târziu, iar băiatul blond care tocmai 
luase loc pe scaunul din lemn era penultimul din acea primă zi 
de întrevederi. 

Ca de fiecare dată, von Settler se lăsă ușor pe spate, 
scrutându-l timp de câteva secunde pe partenerul său de 
discuţie. Majoritatea băieţilor răspundeau la aceasta privind în 
jos sau inspectând din priviri mobilierul biroului confortabil. 
Acesta era altfel. Privirii examinatoare a ochilor cenușii glaciali 
el îi răspunse cu o privire dârză. 

— Care-i numele dumneavoastră, tinere? îl întrebă von 
Settler. 

Băiatul aruncă o privire scurtă pe birou, unde se afla o mapă 
galbenă pentru documente. Pe copertă era trecut numele lui. 
Arătă cu capul în direcția actelor. 

— Numele meu este von Keipen. 

Von Settler trecu cu vederea această mică provocare. 

— Von Keipen, da. Tatăl dumneavoastră este un om de 
seamă. 

— Este în vârstă și nu pricepe că războiul s-a încheiat, 
răspunse Friedrich cu o voce fermă. 

Ochii lui von Settler se îngustară. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Trăiește în lumea lui construită din lozinci naziste și nu vrea 
să recunoască faptul că cel de-al treilea Reich e istorie. 

— Astea-s vorbe grele, tinere! Vă urâţi tatăl? 

— Nu, îl iubesc, doar este tatăl meu. Dar nu îl respect. 

— Cum ar trebui să fie pentru a vă putea câștiga respectul? 

— Dumneavoastră aveţi cumva vreun fiu? 

Von Settler ridică uimit din sprâncene. 

— Nu, nu am copii, răspunse el. Nu am avut timp pentru 
căsătorie. Războaiele și această organizaţie mi-au cerut toată 
atenţia. Dar ce-are asta de-a face cu întrebarea mea, von 
Keipen? 

— El v-ar respecta cu siguranţă. 

— Ce interesant! Și ce anume la mine v-a făcut să ajungeţi 
într-un timp atât de scurt la concluzia asta? 

— Vă cred în stare să vă atingeţi scopul. 

— Asta înseamnă că vă veţi angaja pentru cauza noastră? 

— Da, o voi face. 


Răspunsul lui Friedrich răsună hotărât, fără umbră de 
îndoială. 

— Ce alte motive mai aveţi pentru acest pas care vă va 
schimba viața? vru să știe von Settler. 

— Viaţa mea a luat o turnură radicală de când am ajuns aici. 

— Hm. La ce anume vă referiți? 

Friedrich reflectă o clipă, apoi spuse: 

— Vreau să rămân în viaţă! 

Von Settler râse mirat. 

— Asta ce vrea să însemne? Ce legătură are supraviețuirea cu 
decizia dumneavoastră de a vă alătura noua? 

De data asta, băiatul plecă privirea. Insă doar pentru o clipă 
scurtă, după care privi adânc în ochii celuilalt. Răspunse cu un 
glas foarte calm și calculat: 

— Tot ce ne-aţi spus azi-dimineaţă se poate realiza doar în 
contextul în care nicio vorbă nu părăsește cercul nostru. Dacă 
ați vorbit serios în legătură cu planurile dumneavoastră, nu vă 
puteţi permite să riscaţi ca un băiat de paisprezece ani să se 
întoarcă la el acasă deţinând aceste informaţii. 

Se priviră câteva secunde bune, ca și cum ar fi încercat să 
vadă care dintre ei va rezista mai mult așa. 

În sfârșit, von Settler zâmbi. 

— Friedrich, sunteţi un tânăr remarcabil. Ceea ce, bineînțeles, 
nu vrea să însemne că aveţi dreptate cu teoriile dumneavoastră. 
La urma urmei, nu suntem o bandă de ucigași de copii. Luă în 
mână dosarul cu acte și îl deschise. Răsfoindu-le, le ţinea în așa 
fel încât Friedrich să nu poată trage cu ochiul. Profesorii din 
Germania vă descriu ca fiind deosebit de inteligent. Tot aici 
scrie că sunteți un tânăr dificil. Un solitar retras, fără prieteni. 
Sunteţi sigur că vă veţi putea adapta aici? 

Băiatul dădu afirmativ din cap, fără să-și schimbe expresia 
feței. 

— Voi lua parte la toate acțiunile. Trebuie să semnez ceva? 

Von Settler dădu gânditor din cap după câteva secunde și 
puse actele înapoi pe birou. 

— Ridicați mâna dreaptă și repetați după mine... 

e 

La scurt timp după aceea, când însoţitorul lui Friedrich apăru 

în încăpere, von Settler spuse: 


— Gata cu discuţiile pe ziua de azi. Continuam mâine, de la 
opt dimineața. 

Când cei doi ieșiră, închizând ușa în urma lor, își luă carnețelul 
maro și pe o pagină albă scrise în centru, cu litere mari: 
„Friedrich von Keipen”, cu trei semne mari de exclamaţie. 
Închise apoi carneţelul, se rezemă cu spatele de spătar și privi 
fix la biroul din faţă. 

„Tu ești acela, Friedrich von Keipen. O știu sigur!” 

Se ridică de pe scaun și, cu un zâmbet satisfăcut pe chip, 
părăsi încăperea. 

e 

Doar unul dintre băieţii cu care purtă discuţia a doua zi spuse 
că își dorea să se întoarcă acasă, la părinţii lui, și, mai încolo, să 
devină veterinar. 

Von Settler se arată înțelegător și promise să se ocupe de 
îndată de călătoria de întoarcere a acestuia. 

Spre sfârșitul celei de-a doua zile, fostul locotenent Johannes 
Gerber, ce se afla în vila sa scăpată din bombardamente, de la 
marginea orașului Köln, primi înștiinţare din Africa de Sud că, 
din păcate, fiul său își pierduse viaţa în urma unui accident 
tragic. 

e 

Băieţii își petrecură dimineaţa de miercuri vizitând imensa 
proprietate unde erau găzduiți. 

Friedrich află de la însoţitorul sau că familia lui von Settler 
adunase o avere uriașă din comerţul cu diamante. 

În 1872, când apăruseră primele zvonuri despre descoperirile 
de diamante, bunicul lui Hermann von Settler își luase soția și 
copilul - tatăl lui Hermann avea pe atunci patru ani - și venise 
din Germania în Kimberley. 

Asemenea altor mii de aventurieri veniți din toate părțile 
lumii, Wilhelm von Settler voise și el felia lui de tort. Însă, spre 
deosebire de majoritatea celorlalţi, el nu se tăvălise pe 
pământul prăfos în speranţa marelui noroc. 

Își construise cortul și așteptase. Când vreunul avea noroc de- 
o piatră prețioasă, era îndată lângă el și i-o cumpăra. 
Majoritatea personajelor triste de pe-acolo n-aveau idee de 
valoarea a ceea ce găsiseră. Astfel, von Settler cumpărase la 
început diamante la prețuri incredibil de avantajoase, vânzându- 
le apoi scump. În câteva luni, el câștigase mai mult decât cei 


care se istoveau câte șaisprezece ore pe zi în mizeria aceea. Și 
astfel a pus fundația acelei averi pe care generaţiile von Settler 
o sporiseră, de atunci, încontinuu. 

Mama lui Hermann murise în timpul lăuziei, iar angajaţii mai 
în vârstă, majoritatea negri, afirmau că tatăl îl învinuise pe fiu 
de această moarte. După o copilărie lipsită de dragoste și 
căldură, acesta fusese trimis, în 1909, în Germania, la unchiul 
din partea mamei. Aici îl prinse începutul primului război 
mondial când, după un bacalaureat timpuriu, susținut la vârsta 
de șaptesprezece ani, se înrolase în armată. 

După încheierea războiului, în 1918, renunţă la gradul de 
comandant și își reluă statutul de civil, începându-și totodată 
studiile la Universitatea Humboldt din Berlin. 

Nimeni nu știa exact ce anume studiase, dar trebuie să fi avut 
legătură cu politica. 

In 1922, la numai cincizeci și patru de ani, tatăl lui decedase 
în urma unui atac de cord. 

Hermann se întorsese în Africa de Sud, unde preluase cârma 
afacerii de familie. Conducea firma cu o mână de fier și era 
temut în rândul angajaţilor. 

In cursul crizei economice din anii '20 și ca urmare a 
descoperirii de zăcăminte de diamante în Australia, India și 
Canada, scăzu din ce în ce mai mult preţul diamantului brut pe 
piața mondială; totuși, averea pe care o adunase bătrânul von 
Settler sporea, în ciuda scăderii profitului. 

In anii '30, când începu să se contureze nazismul în 
Germania, el lăsă afacerea pe mâna surorii sale Hedwig, cu doi 
ani mai în vârstă decât el, și se alătură NSDAP din Germania. 

În 1945, după încheierea războiului, reapăru ca din senin în 
Kimberley, împreună cu alte opt personaje controversate. 

Hedwig, sora lui, murise cu doar câteva săptămâni în urmă de 
aprindere la plămâni într-un lagăr de internare în apropiere de 
Pretoria. Fusese trimisă acolo împreună cu mulți alți germani 
după ce, în 1939, parlamentul sud-african hotărâse, la limita 
voturilor, să renunţe la neutralitatea statului și să intre în război 
de partea Marii Britanii. 

Strălucirea iniţială a proprietăţii familiei von Settler avusese 
de suferit, însă bunurile le rămăseseră neatinse, deoarece, în 
ciuda situaţiei politice, familia se afla în relaţii bune cu cei mai 
importanţi reprezentanţi ai economiei și a politicii sud-africane. 


În lunile următoare, Hermann recrutase în jur de treizeci de 
tineri, cu toții de origine germană. Nimeni din afara echipei nu le 
aflase misiunea. Purtau uniforme de culoare kaki și, în cea mai 
mare parte a zilei, nu erau de găsit. Către seara, când se 
întorceau pe proprietate, erau murdari din cap până-n picioare 
și arătau foarte obosiţi. Cu timpul, ceilalți angajaţi se obișnuiră 
cu apariţiile acestea fantomatice, al căror număr creștea în 
continuare. La câteva luni înainte de venirea celor cincizeci de 
tineri din Germania, aceștia începură să-și petreacă zile întregi 
pe proprietate: pregătiră camere noi în fosta clădire pentru 
personal și ridicară încă o clădire lângă cea principală - o clădire 
cuprinzând doar o sală mare. In această sala băieţii ascultaseră 
discursul lui von Settler. 

e 

În zilele ce urmară, tinerii începură să se mai cunoască unul 
pe altul. Se născură simpatii și, în scurt timp, se formară 
grupuleţe care își petreceau timpul împreună. De aceste 
grupuleţe țineau, în mod automat, și însoțitorii permanenţi ai 
băieţilor. Aceștia erau omniprezenţi, afișau o atitudine relaxată 
și tinerească și aveau acces la orice le-ar fi dorit inima. Plini de 
bunăvoință, ei procurau și împărțeau ţigările mult dorite. 

Totuși, se arătau reţinuţi când era vorba de întrebări legate 
de frăţie. Răspunsul stereotip suna inevitabil: „Profesorii vă vor 
spune în curând tot ce doriți să știți”. 

Din când în când, câte unul dintre ei se făcea nevăzut, pentru 
a se găsi, câteva secunde mai târziu, față-n faţă cu von Settler, 
căruia îi dădea raportul. 

Friedrich era singurul care nu aparţinea nici unuia dintre 
aceste grupuri. lar aceasta nu pentru că nu l-ar fi dorit nimeni în 
vreun grup. Dimpotrivă, aproape toți îl invitaseră la un moment 
dat să facă și el una sau alta cu ei. 

Friedrich însă refuzase de fiecare dată pe un ton prietenos, 
dar hotărât, așa încât, în nu mai mult de două zile, își câștigase 
reputația unui singuratic misterios. 

Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea cu Hans, 
însoțitorul său. Asemenea majorităţii colegilor lui, și acesta 
slujise mai demult în subordinea lui von Settler. Deseori, cei doi 
zăceau ore întregi la umbra unui copac, discutând despre 
Germania și despre războiul ce se încheiase, iar băiatul își dădu 
repede seama că, pe plan intelectual, îi era superior 


partenerului sau de discuţii. Friedrich reușea de fiecare dată să 
obțină informaţii de la acesta prin întrebări indirecte, formulate 
iscusit. 

Așa, de exemplu, într-o seară de vineri, stând ei doi pe 
treptele clădirii principale, cu paharele de suc de portocale 
proaspăt în mână, Friedrich clătină deodată din cap și spuse: 

— Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva zile că îmi voi da 
bacalaureatul pentru a studia apoi teologia, i-aș fi spus fără- 
ndoială că este nebun. Dar este oarecum o nebunie dacă te 
gândești că o mână de tineri cu rezultate bune la școală și, 
poate, studii aprofundate de teologie ar fi de ajuns să clatine 
întreaga instituţie a Bisericii Catolice. 

Hans zâmbi cu un aer de cunoscător. 

— Nu vorbim de o mână de tineri. Sunteţi cincizeci - patruzeci 
și nouă - și, într-o jumătate de an, urmează alţi cincizeci și, după 
încă o jumătate de an, următorii... Amuţi, privind rânjetul de pe 
chipul băiatului. N-ai auzit niciun cuvânt, rosti el, tăios. Dacă ar 
ști domnul von Settler că eu... 

Friedrich îl bătu liniștitor pe umăr. 

— E-n regulă, Hans. Nu voi zice nimic. Așa deci. Vom fi o 
armată întreagă. 

— Chiar așa, tinere curios. Veţi face parte dintr-o armată 
adevărată. Armata Simoniștilor. 

Vocea venea din spatele lor, iar Friedrich știu pe dată a cui 
era. 

Hans sări speriat în picioare și bâigui: 

— Domnule von Settler, nu am vrut, adică... 

— E-n ordine, Hans. Cred că am să port o discuţie cu domnul 
von Keipen. Poate voi reuși eu să-i satisfac setea de cunoaștere. 

Hans luă un aer milităresc. 

— Desigur, domnule von Settler. 

Făcu apoi stânga-mprejur, plin de zel, și o luă în direcţia 
camerelor de locuit. 

Von Settler se așeză pe trepte lângă Friedrich - acesta luă 
liniștit o înghiţitură de suc - și își plimbă privirea peste terenul 
imens care începea cam la cincizeci de metri în spatele 
locuințelor. 

Soarele, un glob portocaliu, aluneca rapid spre orizonturi, 
dând senzaţia unei mișcări palpabile. Razele își pierduseră într- 
atât din intensitate încât te puteai uita cu ochiul liber la lumina 


lor. Culorile păreau să se prelingă în cascade nevăzute spre 
orizont, pictând o fâșie de ceaţă roșiatică în zare. Fără să-și 
abată privirea de la acest spectacol, von Settler vorbi: 

— Copilăria mea e atât de îndepărtată încât nu-mi mai 
amintesc. Tinerii sunt sensibili la frumuseţea naturii? 

Friedrich îl privi dintr-o parte. 

— Și copilăria mea e îndepărtată, domnule von Settler. 

Bărbatul își desprinse privirea din depărtări și întâlni ochii lui 
Friedrich. Se priviră îndelung în tăcere; în cele din urmă, von 
Settler dădu din cap. 

— Friedrich - îmi permiţi să îţi spun așa? 

Băiatul ridică indiferent din umeri. 

— E bine. Am senzaţia că vom petrece mult timp împreună de 
acum încolo și că vom deveni prieteni buni. 

Dacă așteptase vreo reacție la aceste vorbe, fu dezamăgit. 
Friedrich îl privea în continuare cu aceeași expresie neclintită. 

— Mâine-dimineaţă veţi face cunoștință cu profesorii voştri. 
Sunt persoane care, la fel ca și mine, nu pot îndura să trăiască 
într-o Germanie înfrântă, la cheremul aliaţilor și al sovieticilor. 
Acești oameni vă vor ghida spre un bacalaureat reușit și, în 
același timp, vă vor familiariza cu idealurile noastre. Veţi 
înţelege sensul mai profund a ceea ce facem noi aici. După cum 
ţi-a spus deja Hans, vom organiza clase noi la fiecare șase luni. 
Țelul nostru este ca, la sfârșitul a cinci ani de-acum încolo, deci 
când veţi termina voi, să fi ridicat numărul elevilor la trei sute. 

Friedrich reflectă scurt. Cifrele nu se potriveau. 

— Cincizeci pe semestru. Dar asta înseamnă cinci sute în cinci 
ani, nu? întrebă el, vizibil iritat. 

Von Settler clătină din cap. 

— Nu putem porni de la premisa asta. Acum, că s-a încheiat 
războiul, sunt mulţi cei care își trimit copiii la noi. Lucrul acesta 
se va schimba în anii care vor veni. Vechile idealuri și rușinea 
războiului pierdut vor fi date uitării. Putem fi fericiți dacă în trei- 
patru ani mai adunăm câte douăzeci de elevi pe semestru. 

Friedrich fixă cu privirea paharul pe care îl ţinea cu ambele 
mâini. 

— Școala cea nouă, profesorii, tot personalul acesta - astea 
toate costă o avere! Aveţi atât de mulţi bani? 

De data asta von Settler avu nevoie de câteva clipe de 
reflecţie. 


„Oare câte îţi pot dezvălui deja, tinere?” 

— Aceasta este o întrebare foarte personală, răspunse el într- 
un târziu, îţi voi răspunde totuși. Eu unul nu sunt nicidecum 
nevoiaș, există însă de asemenea un rând de finanțatori în 
Germania și în alte țări care ne sprijină financiar. Vei afla în 
curând mai multe în această privință. Deocamdată este însă 
prea devreme. 

— Aveţi de gând să mă urmăriţi cum mă comport și să vă 
decideţi apoi câtă încredere puteţi avea în mine, concluziona 
Friedrich pragmatic. 

Von Settler aprobă din cap. 

— Da, Friedrich, așa este! 

Ciufuli cu mâna dreaptă părul blond al băiatului, apoi se ridică 
și intră în clădire. Friedrich învârti încet paharul cu restul de suc 
rămas și zâmbi. 

e 

Se adunaseră din nou în aulă. Era sâmbătă în zori, iar arşița 
apăsătoare nu învăluise încă împrejurimile. 

În timp ce așteptau cu toţii venirea viitorilor profesori, 
Friedrich era cufundat în cugetări pragmatice. 

Dacă acele persoane erau aici deja de la această oră din zori, 
unde își petrecuseră noaptea? Nimeni nu-i văzuse sosind cu o 
seară înainte. Pentru ce tot misterul acesta? Grupul care intră în 
încăpere îl smulse din aceste gânduri. 

Erau trei bărbați și trei femei. Păreau a fi toţi încă destul de 
tineri și simpatici. Cu excepţia bărbatului palid, slab, cu ochelarii 
mici cu ramă din metal. Acesta îi amintea lui Friedrich de 
indivizii în jachete de piele care împânziseră Germania cu doar 
câţiva ani în urmă. 

Von Settler bătu de două ori din palme, apoi se făcu liniște. 

— Domnii mei, vă voi prezenta acum profesorii și profesoarele 
dumneavoastră. Să începem cu doamnele! 

Îi făcu semn cu mâna unei tinere la vederea căreia inima lui 
Friedrich tresari pe neașteptate. 

Nu cu mult timp în urmă, el privise fetele ca pe cea mai mare 
eroare în sistemul lumii, deoarece considerau tot ce era cu 
adevărat distractiv fie murdar, fie caraghios. De curând totuși 
descoperise cu uimire la reprezentantele sexului feminin 
anumite trăsături care le făceau dintr-odată demne de tot 
interesul. Toate aceste trăsături interesante păreau să se 


regăsească în toată minunăţia lor în această tânără femeie. 
Chipul îngust, încadrat de părul ondulat, castaniu; ochii blânzi, 
căprui, trupul suplu, învolburările acelea de sub bluza albă... 

Işi simţi fruntea umedă la baza bretonului și avu deodată o 
senzaţie nespus de ciudată. 

— Cea mai nouă membră a colegiului de profesori este 
doamna Evelyn Greimers, vorbi Hermann von Settler. Are 
douăzeci și trei de ani și vă va preda germană, artă și muzică. 

Evelyn Greimers zâmbi drăgălaș publicului de băieţi. La 
vederea acestui zâmbet pur, un val de căldură cuprinse trupul 
lui Friedrich. 

„Cât de frumoasă este, gândi el. Cât de incredibil de 
frumoasă!” 

Evelyn Greimers se dădu câţiva pași înapoi pentru a-i face loc 
colegei sale, Hildegard Muller. Profesoara de geografie, plinuţă 
și cu părul blond, avea un aer de mamă, cu obrăjorii ei rotunzi, 
ușor îmbujoraţi. 

In zadar mai încercă Friedrich să-și strecoare privirea pe lângă 
doamna Muller asupra chipului lui Evelyn, în timp ce von Settler 
o prezenta deja pe a treia profesoară. 

Helga Peters, de douăzeci și nouă de ani, ca și doamna Muller, 
le fu prezentată ca profesoară de limba engleză. Latina și religia 
îi reveneau domnului Dieter Kunstwald, un teolog bolnăvicios, 
comun, care, cu o zi înainte, își serbase cea de-a treizeci și opta 
aniversare. La spate, de sub părul subţire, blond-deschis, se 
vedea lucind deja destul de puternic pielea capului. 

Individul antipatic cu ochelarii cu ramă de metal avea treizeci 
și cinci de ani, se numea Josef Gilmeier și avea să le predea 
matematică și politică - desigur, ce altceva? Urmă în sfârșit 
profesorul de fizică și economie, Herbert von Baltenstein, cel 
mai tânăr, la cei douăzeci și șase de ani ai săi. Chipul sau 
adolescentin și șuviţele lungi, de un blond-închis, care îi cădeau 
pe frunte îl făceau să pară și mai tânăr. 

Von Settler le aruncă celor șase profesori o privire mulțumită 
și se întoarse apoi spre elevi. 

— Funcţia de rector al noii școli o va ocupa domnul Gilmeier, 
vorbi el. Potrivit instrucțiunilor mele, va avea grijă să fiți educați 
cu cea mai mare atenţie, însă și cu o doză de severitate. Vreau 
să vă fie clar tuturor că nu tolerez delăsarea de niciun fel. Vă 


veţi respecta profesorii și le veţi urma instrucțiunile. Orice 
abatere va fi pedepsită. 

Expresia de pe chipul său îi convinse pe tineri că vorbea 
foarte serios. 

— Departe de mine orice încercare de intimidare sau 
ameninţare la adresa dumneavoastră, însă succesul sau eșecul 
înaltei noastre cauze depinde în cea mai măsură de 
dumneavoastră. lată de ce este nevoie de o disciplină absolută. 
Ne-am înţeles? 

Din experienţa de luni, băieţii știau deja ce fel de răspuns 
aștepta von Settler; strigară deci aproape într-un glas: 

— Da, înțeles! 

Se întoarse mândru spre profesori. 

— Nu sunt niște minunăţii? Elita germană în inteligență și 
caracter! Doamnelor și domnilor, să faceţi din ei bărbaţi în 
spiritul frăţiei noastre! Herr Gilmeier, vă rog! 

Noul rector păși în faţă și își încrucișă braţele la spate. Pe 
suprafaţa lentilelor rotunde ale ochelarilor să i se reflecta lumina 
neoanelor, așa încât mai mult bănuiai decât îi vedeai ochii mici. 

— Subscriu celor spuse de domnul von Settler, vorbi el cu 
voce subţire, o notă prea sus pentru o voce de bărbat. Mă 
aștept la respect din partea dumneavoastră, la disciplină, 
sârguinţă și supunere totală. Dacă cineva are o problemă cu 
asta, îl poftesc să vină la mine. Voi găsi eu o soluție, fiți siguri. 
Se prea poate să nu fie pe gustul dumneavoastră, dar va avea în 
orice caz rezultatul scontat. Făcu o pauză scurtă. Alte întrebări? 

Băieţii se uitară unii la alţii. Nu ridică nimeni mâna. Niciunul 
nu voia să iasă în evidenţă. 

Gilmeier dădu mulțumit din cap, pregătindu-se să se întoarcă 
cu spatele, când, din rândul elevilor, se auzi o voce amuzată: 

— Ei, asta-i ca în armată! 

Cu o repeziciune la care nu te-ai fi așteptat din partea unui 
bărbat cu constituţia lui, acesta se învârti pe un călcâi și făcu un 
pas mare în direcţia băieților. 

— Cine a fost? 

— Eu! 

Băiatul stătea chiar în fața lui Friedrich. Avea o constituţie 
puternică, arăta de șaisprezece ani, deși nu avea mai mult de 
paisprezece. 


Gilmeier se apropie de el și se opri exact lângă scaunul 
acestuia. 

— Cum vă numiţi? 

— Jurgen Dengelmann. 

— Ridicaţi-vă în picioare când vorbesc cu dumneavoastră! 

Jurgen se ridică mai greu, uitându-se în jur cu un rânjet pe 
faţă. 

Gilmeier îl așteptă calm să se ridice de tot. Apoi, fără nicio 
avertizare, îi dădu o palmă duduitoare, de-i zvârli capul pe 
spate. 

Urma mâinii de pe obraz se înroși pe loc. 

Gilmeier se uită la băiat și îi vorbi calm, cu o voce joasă: 

— Alte remarci amuzante mai aveți, tinere domn? 

Jurgen privi în pământ. 

— Nu, domnule Gilmeier. 

— Ce bine că ne înţelegem! 

Gilmeier își aranjă ochelarii pe nas cu degetul mic de la mâna 
stângă și li se alătură celorlalţi profesori. Privirea întrebătoare 
pe care i-o aruncă pe drum lui Hermann von Settler primi drept 
răspuns un gest de confirmare din cap. 

Friedrich bănuise ce avea să se întâmple încă din momentul 
în care îl văzuse pe Gilmeier pornind spre Jurgen astfel încât, 
spre deosebire de colegii săi, palma aceea nu îl luase chiar prin 
surprindere. lar când profesorii, însoțiți de von Settler, porniră 
spre ușă, Friedrich uitase deja de Jurgen și o urmărea, cu 
privirea strălucitoare, pe Evelyn Greimers. 

Era ceva supranatural în felul în care aceasta se mișca. 
Curbura spatelui evidenţiată de fustă stârnea un vârtej de 
senzaţii în pieptul băiatului. „Cât de frumoasă este!” repeta 
mereu în gând. 

Cineva îl înghionti cu degetul în piept; tresărind, văzu chiar în 
fața lui obrazul înroșit al lui Jurgen Dengelmann. 

— Tu ce zici, von Keipen? 

— Ce? Despre ce? 

— Păi despre cum o să i-o întoarcem mizerabilului ăstuia. O să 
mi-o plătească pentru palma asta, poţi fi sigur de asta! 

— Ai căutat-o cu lumânarea, spuse el, recalcitrant. Ce te mai 
miri? 

Se ridică și ieși în urma profesorilor. Cu un gest furios, Jurgen 
își aranjă o șuviță de păr negru și se uită în jur. 


— Ce-i cu von Keipen ăsta? Lingăul ăsta vrea cumva să se dea 
bine pe lângă profesori? 

Răspunsul consta din murmure aprobatoare, așa încât 
continuă: 

— Tipul ăsta mi s-a părut de la început mai ciudat! 

e 

Luni dimineața la opt fix, băieţii se adunaseră în faţa intrării în 
școală, șoptind și murmurând; erau pentru prima dată în tot 
acest răstimp fără însoțitorii lor nelipsiţi. Distanţa până la 
clădirea principală măsura vreo doi kilometri; totuși se găseau 
încă pe proprietatea lui von Settler. 

După micul dejun, când porniseră în direcţia asta, într-un 
marș de douăzeci de minute pe drumul prăfuit și conduși doar 
de câţiva însoțitori, ar fi putut fi confundați cu o turmă de 
animale care-și vede liniștită de drum. Bărbaţii în uniformă îi 
lăsaseră în faţa internatului și plecaseră imediat. Bagajele 
urmau să fie aduse mai târziu cu un camion și depuse în noile 
camere de locuit. 

Internatul era format din trei clădiri principale așezate, exact 
ca și reședința lui von Settler, în formă de U. Spre deosebire de 
aulă, aceste clădiri nu fuseseră ridicate de curând, ci doar 
renovate. Aici fuseseră, mai demult, reședința unui fost vecin al 
familiei von Settler, clădirea personalului și grajduri. Cu câțiva 
ani în urmă, acesta își vânduse proprietatea lui von Settler și se 
întorsese în Olanda, ţara de baștină a familiei sale. 

Partea de la intrare, unde se găseau ei acum, fusese cu 
siguranţă renovată, însă nu se pusese mare preț pe o decorare 
pompoasă. Pereţii goi erau zugrăviți în alb. Nu existau nicio 
pictură, niciun alt obiect care să mai coloreze atmosfera sterilă. 

Josef Gilmeier apăru în ușă, iar șușotelile elevilor amuţiră pe 
loc. Işi alese o treaptă a scării late din piatră care ducea la etajul 
întâi și își aranjă ochelarii cu degetul mic. Își începu discursul, 
glasul lui subțire reverberând neplăcut în încăpere. 

— În numele colegiului de profesori, vă urez bun venit în noul 
vostru cămin. V-aș putea spune acum că mă bucur să vă văd 
aici, dar aceste vorbe nu ar corespunde cu realitatea. Ce vad eu 
acum este un grup de copii indisciplinaţi. Imaturi și insuficient 
educați. Se schimonosi la faţă, acrit. Nu e o imagine care îmi 
face plăcere. In anii ce vin, vom face tot posibilul să schimbăm 
acest lucru, să facem din dumneavoastră niște tineri germani 


care să fie demni de acest titlu. Dacă vom reuși - și vom reuși -, 
va fi o adevărată bucurie pentru mine să vă salut cu formula 
corespunzătoare. 

Ca și cum ar fi avut voinţă proprie, mâna i se ridica din când 
în când, detașându-și degetul mic și aranjându-și ochelarii pe 
nas. 

— Aici, activitatea dumneavoastră principală va fi să învăţaţi, 
vorbi el mai departe. În afară de asta, există variante de 
activităţi extrașcolare. Insă acestea le vor fi oferite la alegere 
doar acelora de ale căror rezultate sunt mulţumit. Sunt de 
părere că fiecare trebuie să își câștige dreptul la distracție. 
Părea că îi face plăcere să își afișeze puterea în faţa băieţilor. Va 
veni o vreme când mă veți uri, dar, credeți-mă, sentimentele 
dumneavoastră în ceea ce mă privește îmi sunt total 
indiferente. Cred că ne-am înţeles. 

— Nici nu mai e nevoie să mai așteptăm acea vreme... 

Dengelmann se afla la câţiva metri depărtare de Friedrich și 
totuși cel din urmă desluși foarte clar aceste cuvinte șoptite. 
Gilmeier se poticni o clipă și își îndreptă privirea spre grupul 
unde se afla și Dengelmann. Își aranjă ochelarii de câteva ori. 
Părea că nu știe exact cine anume rostise acele cuvinte. Spre 
surprinderea lui Friedrich, el nu întrebă, ci își continuă discursul. 

Băieţii fură împărţiţi în trei clase. Astfel, le explică el, 
profesorii se puteau ocupa mai bine de fiecare elev în parte. 

După aceasta, făcură un tur al internatului, conduși de 
Gilmeier. După ce vizitară clădirea școlii, cuprinzând șapte clase 
noi la parter și încă tot atâtea la etajul întâi, toate lăsând 
aceeași impresie de goliciune ca și intrarea principală, 
traversară curtea interioară și se îndreptară spre clădirea din 
stânga din ansamblul celor trei clădiri. 

Ceea ce servise odată drept locuinţe pentru personal avea să 
le revină acum elevilor. Totuși, plimbându-se prin încăperi, 
Friedrich se întrebă unde avea de gând von Settler să 
găzduiască trei sute de elevi. Din ce putea estima el, la 
momentul respectiv nu ar fi avut loc mai mult de o sută 
cincizeci. Hotări să se intereseze de aceasta cu prima ocazie. 

In dormitoarele spaţioase se găseau câte patru paturi și tot 
atâtea dulapuri simple, din lemn, cu uși duble. În plus, fiecare 
locuitor avea pregătită câte o noptieră cu o veioză. Mobilierul 
era nou. Dulapurile goale și saltelele fără cearceafuri dădeau 


camerelor un aer rece, neprimitor. Însă aceasta avea să se 
schimbe odată cu sosirea lucrurilor personale ale elevilor. 

Pe fiecare palier exista o sală mare de baie cu câte 
cincisprezece dușuri și chiuvete. 

Latura dreaptă a clădirii de vizavi servea drept sală de mese 
și bucătărie. Într-o secţiune separată, în care nu intrară, se 
găseau locuințele profesorilor. Accesul elevilor acolo era interzis 
cu desăvârșire, ţinu Gilmeier să sublinieze de două ori. Profesorii 
locuiau acolo deja de trei luni. În tot acest timp, ei pregătiseră 
totul pentru cursuri. Friedrich înţelegea acum de ce nu-i văzuse 
nimeni venind. 

După turul de recunoaștere, băieţii se împărțiră în cele trei 
clase de la parterul clădirii repartizate lor. 

Primiră mai întâi orarele pentru primul semestru de la 
diriginţi, domnul von Baltenstein, doamna Muller și doamna 
Peters. În mare, aveau trei cursuri de câte două ore, unul după 
altul, începând cu ora opt dimineaţa, cu două pauze de câte 
zece minute. Urma prânzul comun. După-amiaza urmau două 
ore de sport, politică actuală sau religie practică. 

La întrebarea unui coleg din clasa lui Friedrich în legătură cu 
definiția noţiunii de „religie practică”, domnul von Baltenstein 
răspunse zâmbind. 

— Înainte de toate, să vă rugaţi și iar să vă rugaţi. Ca să vă 
intre în obișnuinţă. Pe lângă asta, veţi învăța despre organizarea 
și procesele din cadrul Vaticanului. Și prin aceasta nu mă refer 
la versiunea care se predă de obicei la celelalte școli. Domnul 
Kunstwald vă va explica modul real de funcţionare a Curiei 
Romane. Veţi vedea cât de puţin au toate acestea în comun cu 
versiunea oficială. 

Până să termine de mâncat, bagajele lor fuseseră aduse deja 
și distribuite în camere. Colegii de cameră ai lui Friedrich, Hanno 
von Kerling și Siegfried Pausch, păreau destul de simpatici. 
Christian Gamper, prâslea printre ei, la cei treisprezece ani ai 
săi, fu primul care așeză o fotografie pe noptieră. Era poza unui 
cuplu mai în vârstă, probabil a părinţilor lui, împreună cu o fată. 
Christian își trecu, tandru, un deget peste poză; în clipa aceea, 
Friedrich se întoarse brusc cu spatele. 

„Ce papă-lapte”, își spuse în sinea lui. 


7 MAI 1951 

Von Settler îl învoise de la ora de sport de după-amiază și îl 
chemase la el. Friedrich plecase imediat după masa de prânz. 

In timp ce mergea prin regiunea sărăcăcioasă, ridicând cu 
fiecare pas praful uscat, se gândi pentru prima oară după mult 
timp la Germania și la familia lui. 

Schiţă un zâmbet amar. Familie! Exista o femeie căreia îi 
spunea mamă. In cele mai multe zile i-ar fi putut spune și 
maătușă sau bunică, căci pentru ea ar fi fost totuna. 

După ce, la scurt timp de la izbucnirea războiului, cunoscutul 
colonel Peter von Keipen își luase fiul cel mare în armată, care 
fusese ucis în prima săptămână de război în Polonia, rachiul o 
transpusese pe mama lui într-o permanentă stare de 
binecuvântată uitare. Pe tatăl său, Friedrich îl cunoscuse numai 
ca vizitator ocazional în timpul permisiilor. În scurtul timp pe 
care îl petreceau împreună, colonelul îl așeza pe genunchi și îi 
povestea cât de nobil este să lupţi pentru patria ta și că el, 
Friedrich, va purta cu mândrie uniforma Armatei Germane când 
va fi suficient de mare. Atunci ar fi fost de mult pace și 
Germania atât de mare încât un băiat așa de mic nici nu-și 
putea imagina. 

Când se instaură pacea, aducând cu sine o Germanie 
minusculă și dezbinată, colonelul von Keipen nu pierduse numai 
războiul, ci își pierduse și mințile. 

In timp ce, într-o lume ceţoasă cu un orizont de sticle goale, 
nevasta lui bolborosea nenumărate conversații cu fiul ei ucis, 
viața colonelului von Keipen se derula în pivniţa. Acolo purta de 
unul singur, îmbrăcat în uniformă și cu crucea de fier în jurul 
gâtului, vestite bătălii în numele celui de-al treilea Reich. 

Familie! Ce-o însemna acest cuvânt pentru ceilalţi tineri de 
vârsta lui? Pentru el era ceva rușinos pe care îl lăsase în urmă. 
De când se afla în Africa de Sud, nu primise nici măcar o 
scrisoare de la părinţii lui și nici el nu încercase să ia legătura cu 
ei. Așa trebuia să și rămână. Friedrich încetă să-și mai facă 
gânduri în această privinţă. 

Ajunsese la un tufăriș prin care trecea o potecă îngustă. Când 
trecuseră pe aici prima oară, un însoțitor le povestise că în 
tufișuri ca acesta există un tip periculos de căpușe care pot 
contagia oamenii cu boli grave. Friedrich avu deci grijă să atingă 
cât mai puţine crengi ce atârnau foarte aproape de sol în drumul 


său. Nu îi era teamă de țânțari și totuși fu bucuros când, în 
sfârșit, lăsă în urmă tufișurile acelea. 

Pe la jumătatea potecii din tufișuri, lungă de vreo sută de 
metri, lui Friedrich îi apăru în cale, din direcţia opusă, Jurgen 
Dengelmann. Se opriră amândoi abia când ajunseră la un pas 
unul de celălalt. Jurgen era cu jumătate de cap mai înalt ca 
Friedrich, cu o constituţie mult mai puternică. 

— Salut, von Keipen, îl întâmpină el, iar rânjetul îi era de-a 
dreptul neobrăzat. Ce coincidenţa să te întâlnesc chiar aici! Te-a 
chemat tata von Settler și pe tine? 

Friedrich îl privi calm și dădu afirmativ din cap. 

— Da, domnul von Settler a pus să fiu chemat. Dar nu cred să 
fie ceva important din moment ce și tu ai fost la el. 

Trupul lui Jurgen se încordă, apoi șuieră la el: 

— Von Keipen, n-ai lacăt la gură. Ai grijă să nu te alegi odată 
cu un ochi învineţit! 

Friedrich dădu din cap într-o doară. 

— Am să mă gândesc la asta, Jurgen. 

Cu aceste cuvinte, își reluă mersul pe lângă Dengelmann. 
Ajungând în dreptul lui, acesta îl apucă de braţ și îl opri. 

— Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să încheiem treaba asta 
chiar aici, spuse el, părând deosebit de serios. 

Friedrich se uită întâi la mâna mare care îl ţinea strâns, apoi îl 
privi pe Dengelmann drept în ochi și vorbi, fără cel mai mic 
semn exterior de emoție: 

— Dacă ai avea în cap măcar jumătate din ce ai în braţe, ai fi 
scutit de multe lucruri. Ce crezi că o s-o întâmple cu noi dacă ne 
luăm la bătaie aici? Ai păţit-o odată cu Gilmeier. Pare să-ţi 
lipsească orice urmă de capacitate de a învăţa din greșeli. lar 
acum dă-mi drumul. 

Rostise ultima propoziţie cu glasul scăzut. Chipul lui 
Dengelmann tresări pentru o clipă, afișând nesiguranţă. Totuși, 
rânji din nou. 

— Ți-e teamă, von Keipen? Așa, ca să știi și tu: mi-e absolut 
indiferent ce face Gilmeier. Cred că o să-ţi ard în sfârșit câteva 
acum, pe loc. Am așteptat destula vreme momentul ăsta. 

Îi eliberă braţul lui Friedrich, se dădu un pas în spate și ridică 
brațele, gata de luptă. 

— Ei, hai odată! 


Friedrich nu răspunse gestului provocator. Îl privi un timp, 
calm, pe Jurgen; vorbi apoi cu glas ferm: 

— O dată să mai pui mâna pe mine, Dengelmann, acum sau 
oricând de-acum înainte, și o vei regreta pentru tot restul vieţii 
tale. 

Pe chipul lătăreţ se imprimă din nou nesiguranța. De data 
aceasta însă nu mai dispăru atât de repede. 

— Și ce-o să faci, von Keipen? O să mă spui lui tata von 
Settler? Sau lui Gilmeier? întrebă el, iar din voce îi pierise orice 
urmă de superioritate. 

— Nu, răspunse Friedrich simplu, privindu-l în continuare în 
ochi. 

Vedea pur și simplu lupta interioară a lui Jurgen și își dădu 
seama ce avea să urmeze. 

După câteva secunde, Dengelmann își cobori brațele și 
încercă să afișeze același rânjet dinainte; de data aceasta, reuși 
să facă doar o grimasă. 

— Eh, ce contează, spuse el. 

— Nu merită să-mi mânjesc mâinile pentru tine, von Keipen. 

Spunând acestea, făcu stânga-împrejur și își continuă drumul 
spre internat. 

Friedrich se întoarse și îl privi din urmă până ce dispăru la o 
cotitură a potecii. Dengelmann nu se uită nicio singură dată 
înapoi. 

e 

Faţă în faţă cu von Settler, în biroul acestuia, în uniforma un 
pic prăfuită de pe drum, Friedrich nu se mai gândea la incidentul 
cu Jurgen Dengelmann. 

Imediat după deschiderea anului școlar, băieţii primiseră câte 
trei rânduri de haine. Uniformele - pantaloni scurţi kaki și 
cămăși cu epoleţi și clape duble la buzunarele de la piept - 
semănau foarte bine cu cele ale însoţitorilor lor. 

Intre timp, majoritatea primiseră deja al doilea rând de 
pantaloni și cămăși, deoarece primul le rămăsese mic. 

— Friedrich, a venit vremea să purtam o discuţie, începu 
Hermann von Settler. Te-am observat un timp de la distanţă. 
Deși ne vedem rar, știu totul despre tine până în cele mai mici 
detalii. Ești de departe cel mai bun elev din clasa ta. În catalog 
îți apare un zece după altul și ai fi cel mai bun din această 
școală - care, la urma urmei, numără până acum aproape două 


sute de elevi - dacă nu ar fi acea notă de șapte. Dengelmann 
ăsta din clasa S-1-c are, ce-i drept, câte un nouă la matematică 
și la fizică, însă nu îi apare niciun opt sau șapte în foaia 
matricolă. Astfel încât, după medie, el este cel mai bun. Pentru 
ce ești atât de slab chiar la religie? Doar știi cât de importantă 
este nota la această materie. Care este motivul? 

Friedrich îl privi drept în ochi. 

— La anul voi avea și la religie zece, domnule von Settler. 

— Nu mă îndoiesc nicio clipă că o poţi face, dacă vrei. Dar de 
ce abia la anul? 

— Pentru că nu mă interesează materia, răspunse Friedrich. 

Von Settler se lasă, greoi, înapoi pe scaun, respirând 
zgomotos. Lui Friedrich i se păru că îi ghicește o umbră de 
dezamăgire în privire. 

— Având în vedere că ai să studiezi teologia, acesta nu este 
cel mai bun punct de plecare, observă von Settler. 

— Știu! Tocmai de aceea îmi voi îmbunătăţi rezultatele. Pot 
totuși să fiu foarte sincer cu dumneavoastră? 

Mai-marele frăţiei aprobă tăcut din cap. 

— Nu mă interesează materia. Doar dăţile când nu ne rugăm 
găsesc că e bună de ceva ora de religie practică, cea de după- 
amiază. Consider deosebit de interesant tot ce ne povestește 
domnul Kunstwald despre Vatican. Mișcările strategice pe plan 
politic și economic ale Curiei Romane sunt fantastice. Când mă 
gândesc că unii dintre noi vor ajunge odată acolo sus... 
Posibilităţile ce se deschid sunt de neînchipuit. Tocmai din 
această cauză sunt atât de convins de faptul că planul frăţiei va 
funcţiona. Doar că nu cred că mă voi număra printre cei care o 
să ajungă foarte sus. Detest obiceiul ăsta muieresc de a te ruga. 
Principiile și legile Bisericii Catolice mi se par caraghioase. Pur și 
simplu nu mă regăsesc în ele. Îmi pare foarte rău, însă mă tem 
că vă voi dezamăgi. 

Von Settler privi timp de câteva secunde chipul serios al 
acestui tânăr - un chip care, pe măsură ce se maturiza, căpăta 
trăsături tot mai aspre. 

Dintr-o mișcare, se îndreptă pe scaun. _ 

— Mă bucură faptul că ești sincer cu mine, Friedrich. Iți voi 
face o propunere. Doar de această dată. Vei lua o hotărâre chiar 
acum și, indiferent de aceasta, nu vei vorbi cu nimeni despre ea. 
Nici măcar cu Hans. Îmi dai cuvântul tău? 


Friedrich privi întrebător chipul acela călit de vreme și brăzdat 
de riduri, însă imediat dădu afirmativ din cap. 

— Da, aveţi cuvântul meu. 

— Bine. Am încredere în tine că nu mă vei dezamăgi! 

Deși o spusese pe un ton prietenos, o nuanţă de avertisment 
răzbătu din glasul lui. 

— Vreau să te elimin din cadrul acestui program. 

O tresărire scurtă trecu prin corpul lui Friedrich, dar expresia 
feței nu trădă nimic. 

— Voi avea și eu un trist accident, ca tânărul acela din Köln, 
acum un an și jumătate, sau ca cei doi fraţi din Munchen, acum 
o jumătate de an? lar aceasta din cauză că am fost sincer cu 
dumneavoastră? Ar fi fost mai bine să vă spun că ador ora de 
religie, dar că nu am avut timp să mă ocup de această materie 
din cauza altor cursuri? Ar fi fost mai bine să vă spun că sunt 
sigur că voi ajunge cândva cardinal sau chiar papă și că voi 
mâna istoria Bisericii spre țelul nostru? Aș fi servit ţelului nostru 
dacă aș fi spus această minciună? De când mă aflu aici, am 
învăţat mult despre idealurile, ideile și țelurile frăţiei și le susțin 
cu cea mai mare convingere. Din acest motiv v-am și dezvăluit 
gândurile mele. Doresc să îmi aduc aportul la unificarea lumii 
sub conducerea simoniștilor, totuși nu am vrut să vă faceți 
speranţe false în ceea ce mă privește. Asta-i tot. Pot pleca acum 
sau vine cineva după mine? 

Tonul i se înăsprise simţitor pe parcursul acestui discurs lung. 
Niciun elev nu-i mai vorbise lui von Settler în asemenea 
manieră. Acesta izbi odată cu palma pe suprafaţa biroului. 

— De ajuns, von Keipen! Tine-ți, te rog, gura și ascultă ce am 
să-ți spun! Când spun că te voi elimina din program mă refer la 
studiul teologiei. Vei da bacalaureatul împreună cu ceilalți. După 
aceea însă, ai să ai parte de o educaţie privată din partea mea. 
Succesul final al cauzei noastre nu îl voi apuca, după toate 
probabilitățile. Și nici nu am un fiu care să îmi ia locul în cadrul 
frăţiei. Făcu o pauză, iar privirea lui păru să pătrundă adânc în 
sufletul lui Friedrich. Se aplecă apoi un pic în faţă și spuse: 

— Vreau să te fac succesorul meu. Ce părere ai? 

Friedrich răspunse aproape instantaneu: 

— De acord. 

Von Settler rămase perplex. Se gândise la toate reacțiile 
posibile. Surprindere, bucurie, suspiciune. Totuși, acest răspuns 


prompt, fără măcar o clipă de reflecţie și lipsit de orice fel de 
emoție îl uimise peste măsură. După o tăcere ce părea să nu 
mai ia sfârșit, ticăitul ceasului mare de pe peretele din spatele 
lui Friedrich atrăgându-le atenţia la timpul care trecea, ochii lui 
von Settler se îngustară dintr-odată. 

— Știai, nu-i așa? Ba, mai mult, tu ai pus totul la cale. 

Nu primi răspuns. 

— Acesta este motivul rezultatelor tale slabe chiar la religie. 
Ai urmărit să-mi accelerezi decizia arătându-mi că, deși ești 
foarte bun, nu te interesează câtuși de puţin un studiu în 
domeniul teologiei. Spune-mi dacă am sau nu dreptate, 
Friedrich von Keipen! 

Friedrich își înclină capul ușor într-o parte. 

— Nu este oare prevederea una dintre cele mai importante 
calităţi pentru conducerea frăţiei? 

Von Settler spuse cu glas scăzut: 

— Ești un tânăr periculos, Friedrich! 

Chipul i se deschise dintr-odată într-un râs larg. 

— Am luat decizia bună! 


12 FEBRUARIE 1954 

Soarele se profila la orizont ca o minge uriașă învăpăiată, 
radiind o lumină roșie ireală, ca un reflector pe o scenă imensă 
ce înfățișează un peisaj sărăcăcios. Mii de greieri acompaniau cu 
ţârâitul lor marea piesă de final al zilei. În doar câteva minute, în 
răcoarea ce însoțește lăsarea întunericului, viețuitoarele vor 
putea respira normal. 

Friedrich se așezase sub un baobab bătrân și noduros. 

Aici, la doar câteva minute distanţă de internat, se retrăgea 
oricând simţea nevoia să fie singur. In ziua aceea însă avea să 
încalce regula pentru prima oară. 

Rezemat de trunchiul tare, privea peisajul și o aștepta pe 
Evelyn. 

Era concentrat, gândindu-se la discuţia pe care aveau să o 
poarte. 

Trecuseră cinci ani de când o văzuse pe Evelyn prima oară și 
cam tot atât de când știa că ea era femeia vieții lui. Așteptase 
cu răbdare vremea când ea nu mai avea să-i fie profesoară. In 
tot acest timp nu lăsase să se observe nimic; nu discutase cu 
nimeni despre asta. Acum însă, că terminase școala, era 
momentul unei discuţii sincere. Gura i se destinse într-un 
zâmbet. 

Terminase școala. _ 

Privind înapoi, această perioadă trecuse atât de repede! Işi 
luase bacalaureatul cu nota maximă și îi arătase pe lângă 
aceasta prostului de Dengelmann că îi era superior. 

Dengelmann era foarte ambițios și muncise din greu în toţi 
acești ani de școală pentru a avea note bune. Răsplata nu îi 
fusese pe măsură: fusese al doilea la bacalaureat, cu nota 9,80. 

Friedrich nu fusese aproape niciodată nevoit să înveţe. Orice 
citea îi rămânea întipărit în memorie și la îndemână în orice 
clipă. Acest dar făcuse ca școala să i se pară ca o plimbare în 
parc. Pentru majoritatea profesorilor, printre care și Evelyn, el 
devenise un elev-model ale cărui realizări erau mereu date 
drept exemplu celorlalți. 

În seara aceea, șeful de promoţie avea să-i destăinuie 
profesoarei sale ceea ce simţea și să își facă planuri pentru 
viitorul lor comun. Nu luă în calcul nici măcar pentru o clipă 
posibilitatea că ea l-ar putea respinge. Și ce motiv ar fi avut? 
Diferenţa de nouă ani dintre ei nu însemna nimic pentru el, 


astfel încât nu acordă nici cea mai mică atenţie unui astfel de 
gând. Era inteligent și, în scurt timp, avea să devină bogat și 
influent. Adoptaseră amândoi aceeași ideologie și urmăreau 
unul și același mare țel comun. In afară de asta, el avea să 
preia, odată, conducerea frăţiei, iar ea era doar o profesoară 
neînsemnată. Se putea oare mai bine de atât? 

O mișcare din dreapta îi întrerupse aceste reflecţii. 

Aplecată pe sub crengile joase, Evelyn își croi drum spre el și 
se opri în fața lui, zâmbind prietenos. 

— Buna, Friedrich, iată-mă. Punctuală și nespus de curioasă în 
legătură cu ceea ce aveţi să-mi spuneţi atât de important. 

Friedrich se ridică iute, indicându-i trunchiul de copac. 

— Luaţi loc, doamna Greimers. Stăm mai bine de vorbă așa. 

Zâmbind în continuare, ea dădu din umeri și luă loc, 
rezemându-se de trunchi. Friedrich se așeză turcește față-n fața 
cu ea și o privi. 

După câteva secunde, ea ridică mâinile și își înclină capul într- 
o parte. 

— Ei, domnule von Keipen, sunt ochi și urechi. 

Friedrich trase adânc aer în piept. 

— Mâine dimineaţă are loc festivitatea de absolvire; urmează 
câteva zile în care mai rămânem aici înainte de marea călătorie 
în Germania. Fiecare dintre noi va pleca la noul loc de studiu, se 
va muta în noua locuinţă și va încerca să se adapteze. 

Evelyn dădu din umeri, neînțelegând, și-l privi întrebător. 

— Știu toate acestea, Friedrich. 

Friedrich râse și îi aruncă o privire indulgentă. 

— Dragă doamnă Greimers. Renunţaţi o clipă la mentalitatea 
de profesoară. Nu mai sunt elevul dumneavoastră, pe care 
trebuie să-l atenţionaţi la ora de germană să treacă la subiect. 
Vreau să vă spun ceva ce nu are de-a face cu școala și vă rog să 
mă lăsaţi pe mine să aleg felul în care construiesc tema de 
discuţie. De acord? 

Pentru o clipă, pe chipul ei frumos se contură uimirea; totuși, 
se rezemă înapoi de trunchi, tăcută, privindu-l. 

— Cum am spus, în câteva zile vom dispărea cu toţii de aici. 
Toţi, în afară de mine. Eu rămân, și nu doar câteva zile sau 
săptămâni, ci pentru totdeauna. 

De data aceasta era rămase chiar uimită. 


— Dar cum rămâne cu studiile dumneavoastră? Dacă nu mă 
înșel, trebuia să mergeţi la Munchen, cred? 

Friedrich dădu din cap afirmativ și căzu pe gânduri, mângâind 
cu degetele scoarța unei ramuri mici de pe jos, de lângă el. 

— Chiar dumneavoastră o spuneţi. Așa credeți. Cum, de altfel, 
trebuie să creadă și ceilalţi. Însă mâine-dimineaţă, la festivitatea 
de încheiere, domnul von Settler va anunţa în mod oficial că am 
să rămân aici, ca asistentul dumnealui și ca urmaș al său în 
cadrul frăţiei. 

Ea reflectă o clipă, apoi dădu încet din cap, mai puţin 
surprinsă decât se așteptase el. 

— Da, are sens. Acum înțeleg de ce domnul von Settler se 
interesa de dumneavoastră mai mult și mai des decât de 
ceilalţi. Cred că a făcut o alegere bună. Nu există elev mai 
pătruns de cauza frăţiei. 

Friedrich urmări cu privirea o furnică în efortul ei de a-și face 
drum printre bulgării de pământ uscat, chiar în faţa piciorului 
său drept. Bulgărașii aceia îi păreau, probabil, adevăraţi munți. 
Cu degetul arătător, îi făcu o cărare prin nisip; furnica prefera 
însă urcușul și coborâșul obositor printre bulgarii de nisip. 

Brusc, Friedrich ridică capul și o privi din nou. 

— Acesta nu este însă adevăratul motiv pentru care am vrut 
să vă vorbesc. Voiam să vă pun o întrebare importantă. 

Se priviră în ochi secunde în șir. Nu îl îndemnă să vorbească, îl 
privea răbdătoare, așteptând. 

— Evelyn, te-am chemat aici ca să te întreb dacă vrei să fii 
soția mea. 

Il privi ca și cum nu ar fi înţeles ce îi spusese. Apoi, după 
câteva secunde, încruntă din sprâncene și vorbi sacadat: 

— Friedrich, eu... nu știu ce să zic. Sunt cu aproape zece ani 
mai în vârstă ca tine, sunt profesoara ta... 

O opri cu un gest dezaprobator al mâinii. 

— În primul rând, ești doar cu nouă ani mai mare decât mine 
și, în al doilea rând, nu-mi mai ești profesoară. Gândește-te un 
pic, Evelyn. Avem atâtea lucruri în comun. M-ai fascinat din 
prima clipă în care te-am văzut. Am așteptat cinci ani întregi 
clipa în care nu îţi voi mai fi elev. Eu voi rămâne aici, în 
Kimberley, și voi prelua conducerea frăţiei. Nu vei mai fi o 
simplă profesoară neînsemnată, nu va mai trebui să pleci capul 
în faţa afurisitului ăluia de Gilmeier. Pe viitor, tu îi vei da lui 


ordine. Vei fi puternică și bogată. Și vei avea un tânăr alături de 
tine. La ce să mai stai pe gânduri? 

Clatină din cap, apoi îi luă mâna într-a ei. Expresia ochilor ei 
de căprioară implora înţelegere. 

— Friedrich, tot ce-ai zis e foarte bine, însă ai uitat un lucru 
decisiv. Și iubirea, Friedrich? Căsnicia nu este o comunitate de 
interese și nu se încheie datorită condiţiilor avantajoase. 
Căsnicia vine ca o consecinţă a sentimentului de a nu putea trăi 
fără celălalt. Tu mă iubești, Friedrich? 

— Mă fascinezi, răspunse el. Te găsesc incredibil de frumoasă 
și cred că ești femeia potrivită pentru mine. Cred că meriţi mai 
mult decât ai realizat și decât ai primit până acum. Ce poţi vrea 
mai mult de la un bărbat? iți ofer o șansă unică. 

Ea clătina din nou din cap. 

— Friedrich, îmi pare rău, însă tu nu știi încă ce înseamnă 
acest cuvânt, iubirea. lubirea este un sentiment care nu are-a 
face cu reflecţiile practice. lubirea se opune oricărei rațiuni și nu 
se ghidează după împrejurări propice. Tot ce mi-ai înșirat acum 
ar asigura premisele ideale pentru un parteneriat de afaceri, nu 
pentru o căsnicie. Nu te supăra pe mine, te rog. Îmi placi și îţi 
admir ambiția și inteligenţa. Însă nu te iubesc. Și cred că nici tu 
nu mă iubești. Cândva, când vei trai adevărata iubire, îmi vei da 
dreptate și îmi vei fi, poate, chiar recunoscător că nu ţi-am 
acceptat oferta. Imi pare rău, dar nu pot fi soţia ta. 

Friedrich strivi furnica dintr-o apăsare scurtă cu degetul, se 
ridică fără să spună un cuvânt și se îndepărtă câțiva metri de 
copac. Înăuntrul său ceva stătea să explodeze. Îl refuzase. De 
neconceput. Renunţa la toate în favoarea unor vise romantice 
care nu puteau fi descrise altfel decât ca niște absurdităţi. Ar fi 
vrut să se întoarcă pe loc la ea, să-i dea câteva peste chipul 
acela plin de bunătate și înțelegere, să o readucă pe pământul 
realităţii. Dar așa ceva ar fi avut, probabil, chiar efectul contrar. 
Nu, avea el să găsească altă cale. 

Convins de faptul că Evelyn avea să devină oricum soţia sa, 
făcu stânga-mprejur și se întoarse la ea. 

Se așeză în același loc unde stătuse și înainte și o privi 
zâmbind. 

— Nu sunt supărat pe tine, Evelyn. Dar nici tu să nu te superi 
dacă nu-ţi voi accepta refuzul așa de ușor. Te vei răzgândi. Sunt 
sigur de asta. 


Ea păru deodată că vrea să pună capăt discuţiei. 

— Friedrich, nu pot să-ţi spun eu ce să gândești sau ce să 
crezi. Pot doar să-ţi spun să nu-ţi faci speranțe, deoarece eu una 
sunt ferm convinsă că nu mă voi răzgândi. 

Spunând acestea, se ridică și, în câteva secunde, dispăru 
printre crengile joase. 

„Mai vedem noi, micuță profesoară!” 

(J 

A doua zi de dimineață, cu câteva minute înainte de ora nouă, 
erau cu toţii adunați în aulă. Proaspeţii absolvenţi purtau 
costume negre, ceva între frac și uniformă. Hermann von Settler 
pusese să fie făcute în Kimberley, după gustul său personal. Pe 
fiecare umăr străluceau câte trei nasturi aurii, întocmai ca la 
însemnele de rang ale înalţilor ofițeri. Papioanele negre erau 
fixate perfect pe cămășile albe, apretate. „Însoţitorii” îi 
ajutaseră la îmbrăcat și se ocupaseră cu deosebită grijă ca totul 
să le vina perfect. 

Alături de anii terminali puteau lua parte la festivitate și elevii 
care aveau să înceapă școala în anul ce urma. Aceștia se 
simțeau profund onoraţi de a fi martori la un asemenea 
eveniment istoric. 

Această zi dădea semnalul de demarare a următoarei faze a 
proiectului Simon. 

Primii simoniști erau pregătiți să se împrăștie prin lume, 
pentru a răspândi sămânţa frăţiei. 

Tinerii în costume negre stăteau în grupulețe, râzând sau 
prinși în discuţii serioase. 

In toate acestea se simţea foarte clar atmosfera de 
despărţire, iar râsul prostesc al vreunuia dintre ei nu prea 
reușea să îndepărteze tensiunea și agitația din aer. 

Fu nevoie doar de câteva secunde după apariţia în încăpere a 
lui Hermann von Settler pentru a se face liniște. Toate privirile 
erau îndreptate asupra conducătorului frăţiei, îi urmăreau pașii 
de-a lungul șirurilor de scaune până la podiumul mic, din faţa 
peretelui pe care se vedea însemnul supradimensionat al frăţiei. 
Ajuns acolo, von Settler se întoarse spre sală și îi privi fără un 
cuvânt pe tinerii în costume de sărbătoare. 

Părea mulțumit de ceea ce vedea. 

— Sunt mândru, domnii mei! spuse el într-un târziu și sublinie 
acestea dând din cap. Sunt mândru pentru că astăzi, împreună 


cu dumneavoastră, dau drumul frăţiei din cămăruța pentru 
copii. Începând de astăzi, intervenim activ în mersul lumii. 
Pentru început, fără mare vâlvă. Pe neobservate. Nu însă fără 
rezultate. Dădu din cap de mai multe ori. Da, sunt foarte 
mândru. Dumneavoastră, toţi cei care vă aflaţi aici în costumele 
acestea festive, aţi împlinit primele așteptări în ceea ce vă 
privește. Un pas mic, ce-i drept, dintr-o călătorie foarte lungă, 
dar unul teribil de important. Perioada de pregătire a luat sfârșit, 
în câteva zile veţi părăsi cuibul protector. Veţi merge în 
Germania, în diferitele locuri de studiu, unde, alături de alţi 
tineri care simt chemarea Bisericii Catolice, vă veţi începe 
studiul pentru a deveni clerici. Dar astăzi nu lăsaţi în urmă doar 
perioada de școala. Nu, de-acum înainte nu veţi mai putea juca 
rolul pasiv de elev. Din acest moment, sunteţi cu toţii psihologi, 
deoarece va trebui să vă daţi seama dacă și când anume 
vreunul dintre colegii voştri este pregătit să afle de măreaţța 
noastră cauză. Din acest moment, dumneavoastră sunteți 
profesorii, deoarece, când va veni clipa potrivită, va trebui să 
răspândiţi ideologia noastră. Și tot din acest moment sunteţi 
soldaţi, căci va trebui să luptaţi în primele rânduri pentru cauza 
noastră. Aveţi drept cele mai puternice arme inteligenţa 
dumneavoastră și comunitatea simoniștilor. Işi plimbă privirea 
peste chipurile tinerilor din faţa sa. Ajungând la Friedrich, îi făcu 
un semn din cap aproape imperceptibil și se adresă din nou sălii 
întregi. Am spus că în următoarele zile veţi părăsi Kimberley-ul; 
acest lucru nu este valabil pentru toți. Unul dintre 
dumneavoastră nu va merge în Germania. 

Tinerii schimbară priviri surprinse, ridicară din umeri a 
neînțelegere. Totuși, nimeni nu spuse un cuvânt, lucru pe care 
Hermann von Settler îl observă cu satisfacţie. Işi reluă 
cuvântarea: 

— Există cineva în seria dumneavoastră care m-a 
impresionat, nu numai prin rezultatele sale excelente la 
învățătură. Acest tânăr însumează, după părerea mea, toate 
însușirile pe care le consider necesare în vederea reușitei unei 
misiuni pe care am gândit-o pentru el. Făcu o scurtă pauză, 
părând să guste din plin neiînţelegerea crescândă de pe 
chipurile tinerilor. Domnii mei, unul dintre dumneavoastră va 
rămâne la Kimberley, iar eu îl voi pregăti pentru rolul de 
succesor al meu în conducerea frăției simoniste. Il rog pe 


Friedrich von Keipen să vină în față. Toate privirile se îndreptară 
asupra lui Friedrich, care se desprinse din mijlocul celorlalţi și se 
îndreptă fără grabă spre podium. Friedrich părea relaxat, chiar 
indiferent, însă această impresie era înșelătoare. Parcurgând cei 
câţiva pași spre podium, fusese extrem de concentrat, luând 
aminte la posibilele comentarii ale foștilor să-i colegi. Tăceau 
însă cu toții. 

Ajunse în faţa lui von Settler, iar acesta îl apucă prietenos de 
umăr și îl întoarse cu fața la ceilalți. 

— Domnii mei, viitorul meu reprezentant și, mai încolo, 
succesor: Friedrich von Keipen. 

În afara unui murmur ușor nu se observă nicio reacţie 
deosebită ca urmare a anunţului. Pe parcursul acestor ani, 
învăţaseră cu toţii că deciziile lui Hermann von Settler în cadrul 
frăţiei nu se discutau, nici nu se puneau la îndoială. Erau pur și 
simplu acceptate. 

Tocmai de aceea, când von Settler, aruncându-i o privire plină 
de bunăvoință lui Friedrich, începu să bată din palme, toată sala 
începu să aplaude. 

Friedrich dădu o dată din cap, cu o mină foarte serioasă, și se 
întoarse la locul lui. Colegii care stătuseră lângă el înainte se 
traseră un pic la o parte de data aceasta, iar Friedrich rămase 
singur în mijlocul lor. 

El însă observă toate acestea cu satisfacţie. 

Hermann von Settler își relua discursul, vorbind încă vreo 
zece minute despre viitorul care aparținea Frăției Simoniștilor. 

Urmară câteva propoziţii scurte ale lui Gilmeier adresate 
proaspeţilor absolvenți; apoi, câţiva dintre „însoțitori” împărțiră 
șampanie în pahare înalte și subţiri, formându-se astfel din nou 
grupuleţe în care se vorbea și se dădea noroc. 

În mijlocul conversaţiei sale cu un fost coleg despre studiile 
acestuia din urmă ce aveau să se desfășoare în Hamburg, 
Friedrich se trezi din senin cu Jurgen Dengelmann în faţa lui. 
Jurgen își descheiase nasturele de sus al cămâășii, iar papionul îi 
stătea strâmb. 

— Von Keipen, vreau să-ţi spun ceva. Noi doi nu ne-am plăcut 
niciodată, deși nu-mi explic de ce. Accept însă decizia lui von 
Settler. Am vrut doar să știi lucrul ăsta. 

Se întoarse apoi și dispăru la fel cum apăruse. 

„la te uită, Dengelmann. Incepe deja să facă sluj”. 


Pentru o frântură de secunda, pe chipul lui Friedrich flutură un 
zâmbet. Avea o senzaţie plăcută, de furnicături în vârfurile 
degetelor și era sigur că nu era de la șampanie. 

e 

Cam în același timp, în biroul său, Hermann von Settler avu o 
discuţie scurtă cu profesoara de germană, Evelyn Greimers, pe 
parcursul căreia aceasta află mai multe despre ceea ce se 
obișnuia în Frăția Simoniștilor. Ca urmare directă a acestei 
discuţii ce fusese, de fapt, un monolog al lui von Settler și în 
care fuseseră menţionaţi în repetate rânduri părinţii lui Evelyn, o 
oră mai târziu, aceasta stătea în fața aulei, față-n față cu 
Friedrich. Chipul ei exprima un amestec de furie și de 
resemnare în timp ce îi spuse, pe un ton scăzut, inexpresiv, că 
se mai gândise la oferta lui și că, într-adevăr, refuzul ei pripit 
fusese o prostie. Dacă el nu se răzgândise, ea voia să fie soția 
lui. 

Friedrich o luă în braţe, radiind de fericire. 

— Dar bineînțeles că te mai vreau, Evelyn. 

Gura ei se apropie de urechea lui, șuierând: 

— Nu te voi iubi niciodată, Friedrich, dar cred că îţi este, 
oricum, indiferent. 

Se eliberă apoi din îmbrăţișarea lui și îl lasă singur. 

„Să nu mă iubești niciodată? Cum poţi fi atât de sigură?” 

Duse paharul la gură și îl goli dintr-o înghiţitura. 


12 OCTOMBRIE 1958 

— Este băiat, domnule. Este un băiat și este leit 
dumneavoastră. 

Jasmine, servitoarea casei von Settler, o negresă grasă, cobori 
în grabă treptele de la primul etaj. Rată ultima treaptă și ar fi 
aterizat direct la picioarele lui Friedrich dacă acesta nu ar fi 
prins-o la timp. Greutatea femeii aproape că îl dărâmă și pe el; 
de furie, scoase o înjurătură. Cu ochii mari de groază, Jasmine 
se dădu repede doi pași înapoi și duse mâna la gură. O, 
Doamne, iertaţi-mă, tinere domn! Imi pare rău. Doar că sunt 
atât de emoționată. Vă rog, iertaţi-mă! Nu se va mai repeta. 

Enervarea lui Friedrich faţa de neîndemânarea femeii îi 
dispăru de pe chip când se gândi la vestea pe care aceasta 
tocmai i-o adusese. 

— E-n regulă, Jasmine. Spui că e băiat? Eram sigur. E bine? Ei, 
vorbește odată! 

O apucă nerăbdător de umeri și trebui să se abţină să nu o 
scuture. 

— Da, domnule, e cât se poate de bine și sănătos. 

Friedrich îi dădu drumul și o apucă pe scări în sus, urcând 
două trepte o dată. 

— Și soția dumneavoastră este bine, adăugă Jasmine în 
șoaptă, când tânărul domn dispăruse deja. 

Prin draperiile grele de catifea, trase acum, pătrundea doar o 
fâșie îngustă din lumina soarelui de după-amiază pe podeaua de 
lemn. Era de-ajuns să scufunde camera într-o lumină de amurg 
târziu, cu care ochii lui Friedrich trebuiră să se obișnuiască în 
primele secunde. 

Reuși în sfârșit să deslușească detaliile din încăpere, iar 
privirea cercetă scurt patul mare în care zăcea Evelyn, 
transpirată toată și cu un aer rătăcit, privindu-l. Pe podea, lângă 
pat, era un morman de prosoape însângerate. Exact lângă 
morman stătea servitoarea cea nouă, al cărei nume Friedrich îl 
uitase din nou, cu o legătură albă în brațe. Işi legăna trupul, de 
la mijloc în sus, pe o muzică pe care doar ea o putea auzi. 

Friedrich se apropie încet de fată. Când ajunse în dreptul ei, 
aceasta întoarse copilul în așa fel încât Friedrich să-i vadă 
fețișoara mânjită. 

— Un băiat superb, Friedrich. Felicitări! 


Friedrich tresări la auzul vocii doctorului Fissler, dintr-un colț 
întunecat, undeva în dreapta. Nici nu se mai gândise la el. 

Fără să-și ia privirea de la copil, răspunse: 

— Mulţumesc! E sănătos? 

— Altcumva nu i-aș putea spune. Doctorul cărunt, prieten 
intim al lui Hermann von Settler, venise lângă el și, privind și el 
la copil, își ștergea mâinile și braţele cu un prosop. Totul e cum 
trebuie să fie. Și cum să-l cheme pe băiatul ăsta superb? 

— Hermann. Îl va chema Hermann, ca pe omul căruia îi 
datorez atâtea lucruri. 

— Cineva va fi încântat, în mod sigur. Când urmează să se 
întoarcă din Germania? 

— Săptămâna viitoare, răspunse Friedrich, mângâind ușor 
capul copilului. 

Doctorul dădu afirmativ din cap. 

— Să știi că nevasta ta a fost foarte curajoasă. A fost un caz 
de prezentaţie pelviană, nu a fost ușor pentru Evelyn. A pierdut 
mult sânge, dar a rezistat până la sfârșit. Poţi fi mândru de ea. 

Friedrich își desprinse în sfârșit privirea de la copil și se uită la 
Fissler. 

— Prezentaţie pelviana? Ce înseamnă asta? 

— Ei, fiul tău a preferat să stea în picioare până să se nască. 

La privirea nedumerită a lui Friedrich, doctorul zâmbi 
indulgent. 

— A stat invers, Friedrich. A ieșit cu picioarele. Așa ceva poate 
să se termine rău pentru mamă și copil. 

Friedrich se întoarse cu spatele la doctor și se aplecă 
deasupra patului. Cu mâna stângă, îndepărtă o șuviţă de păr 
udă de transpiraţie de pe chipul palid al soţiei sale și o sărută pe 
frunte, gest pe care aceasta îl primi fără să arate nicio urmă de 
emoție. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai dăruit un fiu sănătos, Evelyn, spuse 
și o mângâie, zâmbind, pe obraz. 

Friedrich se îndreptase deja din spate când ea, făcând mari 
eforturi, reuși să dea din buze, fără ca el să poată înțelege ce 
spunea. 

— Ce spui? Nu te înţeleg. 

Se aplecă din nou peste ea, cu urechea la doar câţiva 
centimetri de gura ei. Reuși de data asta să-i deslușească 
vorbele: 


— Nu ți l-am dăruit. Ți l-ai luat tu singur. 
e 

La cinci zile de la nașterea micului Hermann von Keipen se 
întoarse și von Settler din Germania. Nimeni nu știa motivul 
acestei călătorii, nici măcar Friedrich. 

La doar o oră de la sosirea sa - soarele tocmai dispăruse sub 
linia orizontului, lăsând întunericul să se coboare peste pământ 
ca o cortină de teatru la sfârșitul piesei - von Settler îl chemă pe 
Friedrich în biroul său. 

Intrând în încăperea îmbrăcată în lambriuri din lemn de 
mahon închis la culoare, Friedrich îl găsi pe von Settler șezând, 
picior peste picior, într-unul din cele trei fotolii mari din piele, 
așezate în jurul unei mese mult prea mici. Cu ani în urmă, când 
Friedrich avusese prima oară onoarea de a intra în camera de 
lucru a lui von Settler, prima senzaţie la vederea acelor fotolii 
fusese aceea a unei imagini cu trei elefanţi strânși în jurul unei 
veverițe de pământ, pe care aveau s-o zdrobească în orice clipă. 

Von Settler ţinea în mână un pahar de coniac, pe jumătate 
plin. Ridică paharul, indicând cu el spre vitrina din colţ, care 
servea drept bar și unde se găseau licori nobile. 

— Bună seara, Friedrich. Te felicit pentru băiatul tău și mă 
bucură alegerea ta asupra numelui. la-ţi ceva de băut și aşază- 
te. Trebuie să discut niște chestiuni importante cu tine. 

Era o întâmpinare deloc neobișnuită din partea lui von Settler, 
chiar și după o absenţă mai lungă. Trecea mereu direct la 
subiect, indiferent dacă te văzuse acum cinci minute sau acum 
două săptămâni. 

Și totuși ceva era altfel. 

Von Settler vorbise pe un ton degajat, însă pe Friedrich îl 
cuprinsese un sentiment ciudat în timp ce-și turnă coniacul. 

Era un fel de presentiment că în seara aceea viaţa sa avea să 
ia o turnură decisivă. Se așeză în dreapta lui Magus. 

Fotoliul dădea impresia că vrea să-și protejeze utilizatorul de 
restul lumii, pentru ca, atunci când acesta se va simţi în 
siguranţă, să îl absoarbă în căptușeala groasă și să îl asfixieze. 
Friedrich înclină paharul în semn de noroc și căută un indiciu pe 
chipul brăzdat de riduri al lui von Settler. Orice i-ar fi putut 
confirma acel sentiment. Nu văzu însă nimic. 

După ce luară fiecare câte o înghiţitură din deliciosul coniac, 
von Settler trecu la subiect. 


— Motivul călătoriei mele în Germania, pe lângă unele întâlniri 
cu niște finanţatori ai cauzei noastre, a fost o întâlnire cu un 
vechi prieten de-al meu, fost coleg de școală, care acum este 
medic-șef într-un spital important din Dusseldorf. M-am dus la el 
la analize, din cauza unor dureri mari pe care le-am avut în 
ultimul timp și pe care nu mi le puteam explica. 

Friedrich renunță la poziţia lui comodă și se aplecă un pic în 
faţă. 

— Ai fost deja la doctorul Fissler? 

— Nu! M-am gândit că trebuie să fie ceva grav și nu am vrut 
să se creadă în cadrul frăţiei că, din motive de sănătate, nu mai 
sunt în stare să rămân la conducere. Te rog să nu mă mai 
întrerupi până nu am terminat ce am de zis. 

Friedrich dădu din cap și duse paharul la gură. 

— Pe scurt: am cancer. Nu se poate opera. Faza terminală, să 
spun așa. În opinia doctorului Diedler, mai am o lună-două până 
durerile vor deveni insuportabile. Mai rămâne apoi cam o lună 
până se termină totul: cred că-ţi închipui și că vei înțelege că nu 
am de gând să gust acea ultimă lună până la sfârșit. 

Friedrich așteptă câteva secunde, apoi spuse încet: 

— Imi pare foarte rău. 

Spunând acestea, privi în jos. 

Von Settler râse scurt și clătina din cap. 

— Deși știu foarte bine că la auzul unei asemenea vești 
majoritatea cunoștințelor mele ar fi schiţat cel mult un zâmbet 
de compasiune, îmi permit să cred că, venind din partea ta, este 
o reacţie sinceră. Să ne concentrăm însă asupra lucrurilor 
practice pe care le avem de făcut de acum înainte. Va trebui să- 
ţi preiei sarcinile mai curând decât ne aşteptam. Asta înseamnă 
că avem fix opt săptămâni la dispoziţie, ca să te pregătești 
pentru tot ce te așteaptă în funcţia de conducător al Frăției 
Simoniste. Sunt câteva lucruri pe care le știi deja, însă vei 
vedea, în cursul acestor două luni, că acelea sunt doar vârful 
aisbergului. Noi doi vom petrece de-acum fiecare clipă 
împreună. Vei mânca împreună cu mine și vom dormi cel mult 
patru ore pe noapte în aceeași încăpere. Mai mult de-atât nu ne 
putem permite. Când voi ajunge să nu mă mai pot ridica, ai să 
mă îndopi cu pastile contra durerii până când am să-ţi spun că 
ajunge. Atunci ai să-mi dai pistolul, ai să-ţi iei rămas-bun și ai să 


mă lași singur. Acesta este un ordin și cer supunere totală, fără 
replică. Clar? 

O vreme, Friedrich îl privi în ochi pe mentorul său, apoi dădu 
din cap. Ştia că nu avea rost să mai discute cu omul acesta 
odată ce dăduse niște indicații. 

— Bun! Acum du-te să-ţi petreci ultima noapte din 
următoarea perioadă fără mine. Mâine în zori începem. Te 
aștept la șapte la mine în birou. 

Friedrich goli paharul și se ridică. 

Tocmai voia să părăsească încăperea când îl auzi pe von 
Settler: 

— Friedrich, încă un lucru: ai grija să mai ai încă un fiu. Ai 
nevoie de un urmaș. Dacă se întâmplă ceva cu Hermann, nu te 
poți baza pe faptul că vei avea norocul meu. 

Friedrich vru să spună ceva, însă von Settler dădu nerăbdător 
din mâna. 

— Pleacă acum și fă ce ţi-am spus. Noapte bună. 

e 

Dormeau în camere separate încă de la începutul căsniciei. 
Evelyn insistase asupra acestui lucru, iar el nu se opusese, 
deoarece aceasta îl avantaja. Ideea de fi agasat seara, în pat, de 
problemele meschine ale unei femei nu îi surâdea deloc. Erau 
destule lucruri cu adevărat importante la care prefera să se 
gândească în liniște înainte să adoarmă. Doar uneori, când 
gândul la trupul ei năștea senzaţia aceea de furnicături în zona 
coapselor, bătea la ușa ei și se furișa la ea în pat. Nu deslușise 
nici o singură dată expresia bucuriei pe chipul ei ori de câte ori 
se dusese la ea; dar nici nu îl refuzase vreodată. In fond, era o 
soţie-model. Era reținută și nu vorbea mult. Primea orice voia de 
la ea, fără niciun comentariu. Își dăruia toată dragostea și 
atenţia fiului său, dragostea pe care i-o refuza lui și care l-ar fi 
putut face gelos dacă i-ar fi păsat. Dar nu-i păsa. 

Evelyn funcționa cum trebuie și doar asta conta pentru el. 

e 

După discuția cu Hermann von Settler, se întoarse în camera 
lui mobilată simplu și se așeză pe marginea patului: gândurile îi 
goneau prin minte cu o viteză care nu îi permitea să prindă 
decât frânturi din ele. 

Vestea morții apropiate a mentorului său îl luase prin 
surprindere; trebuia să se obișnuiască în cel mai scurt timp cu 


acest gând și cu tot ce presupunea aceasta. Friedrich nu avea 
nicio îndoială că va reuși cu brio. Își cercetă sufletul, căutând 
ceva care să aducă a tristeţe: nu găsi însă nimic. 

II cuprinsese doar un fel de agitaţie febrilă. Ar fi început să 
lucreze chiar atunci, însă von Settler lăsase totul pe a doua zi, 
nu era nimic de făcut în această privinţă. 

In curând, mai curând decât ar fi îndrăznit să spere în visele 
sale cele mai îndrăznețe, avea să fie cel mai puternic om din 
cadrul frăţiei care, dacă informaţiile pe care le deţinea el erau 
corecte, număra deja aproape o mie de membri. Susţinătorii 
aceștia locuiau în diferite ţări. Erau muncitori neînsemnați, dar și 
politicieni de rang înalt și titani ai economiei. Cu toţii pregătiţi să 
apere măreaţa cauză oricând li s-ar fi cerut aceasta. Ultima 
propoziţie a lui von Settler îi reveni în minte. 

„Ai grija să mai ai încă un fiu!” 

Gândul la Evelyn îi dădu o senzaţie plăcută; îi păru rău că era 
încă prea devreme după naștere ca să se poată furișa din nou în 
patul ei. 

„Data viitoare, Evelyn, te va vizita în pat însuși Marele Magus. 
Să sperăm că ai să-ţi dai seama de onoarea ce ţi se va face”. 

Se dezbrăcă și se întinse în pat. Adormi repede și visă că, în 
domul San Pietro, un papă fără chip îi punea pe cap o coroană 
de aur. 

Timpul le stătea împotrivă. 

După numai cinci săptămâni, Hermann von Settler nu mai fu 
în stare să se ridice din pat. Doza calmantelor trebuia mărită 
zilnic. 

Friedrich aflase între timp numele tuturor personajelor 
importante și tipul relaţiei lor cu frăţia și nu o singură dată 
rămăsese uimit de numărul mare al personalităţilor implicate. 

Și mai surprins fu să afle că Hermann investise o mare parte a 
averii sale în achiziţia unei mici bănci private din Varduz, iar 
aceasta cu doi ani în urmă. După cum îi explicase apoi von 
Settler, în timpul războiului, acea bancă le servise marilor 
conducători naziști drept depozit pentru averile strânse pe căi 
ilegale și avea să mai fie de folos, de data aceasta cauzei frăţiei. 

Află de „taxa simonică”, o sumă deloc neglijabilă pe care 
fiecare dintre finanţatori, în majoritatea lor germani, o depunea 
lună de lună într-un cont al băncii. Astfel, acei domni de rang 
sperau să-și asigure un loc la masa viitoarei conduceri globale. 


Von Settler îi vorbise despre toți membri „activi” și despre 
statutul lor, ca și despre părerea lui personală privind valoarea 
lor, pe o scară comparativă. Deveneai un membru „activ” al 
frăţiei în momentul în care începeai studiile teologice. 

La cinci săptămâni și trei zile după ce aflase de boala fatală, 
Friedrich se afla la capul patului lui Hermann von Settler. 
Bărbatul era pe moarte, avea ochii închiși și respira fornăit. 
Chipul îi era cenușiu și tras și părea să se fi micșorat în ultimele 
ore, ca și restul trupului. Deodată, își ridică pleoapele și îl privi 
pe Friedrich cu niște ochi surprinzător de lucizi. Vorbi cu vocea 
foarte slabă, însă clară: 

— Este un seif în pivniţă unde vei găsi tot ce nu ai aflat până 
acum. Printre altele, și jurnalul „Proiectului Simon”. Ţin acest 
jurnal de când aţi venit aici. E foarte important pentru mine ca 
tu să scrii mai departe în el. Sunt trecuți acolo toți membrii 
activi ai frăţiei, iar valoarea lor este însemnată cu cifre de la unu 
la cinci. Vei mai da peste câte-un nume care este însemnat cu 
un X. Este vorba despre membrii care au făcut greșeli decisive. 
X-ul acela indică faptul că respectivii membri nu mai au cum să 
mai facă greșeli... 

Vei găsi multe notițe despre tine, Friedrich. Poate vei ajunge 
chiar să te cunoști mai bine citindu-le. 

Își umezi încet buzele uscate, umflate, care semănau cu o 
cameră de bicicletă strivită de cauciucul roții. Cu chipul 
deformat de durere, își așeză mâna pe brațul lui Friedrich. 
Acesta rezistă primului impuls și nu-și trase braţul. 

— Ştiu că-i vei duce pe simoniști pe drumul victoriei. Pe latura 
de dedesubt a sertarului ai să găsești codul pentru seif. In sertar 
am pistolul. Adu-mi-l acum. 

Friedrich rămase nemișcat, iar glasul acela își recăpătă pentru 
ultima oară tonul obișnuit să dea comenzi: strânsoarea mâinii pe 
braţ deveni mai puternică: 

— Fă-o! Acum! 

Friedrich se ridică agitat și părăsi încăperea. 

îndreptându-se spre camera de lucru care în curând avea să-i 
aparţină, luă aminte la glasul interior. 

Era pe cale să îl ajute pe omul care făcuse un bărbat 
adevărat, un viitor conducător al sorții întregii lumi dintr-un 
băiețel singuratic și reţinut să își ia propria viaţă. Nu era datoria 
lui să împiedice acest lucru? Nu era dator faţă de omul acesta să 


îl ţină în viaţă cât mai mult timp, indiferent dacă acesta ar fi vrut 
sau nu? 

„Nu, ăsta nu sunt eu. El crede că prin voinţa lui am ajuns 
unde sunt acum. Să creadă ce vrea. Eu știu că am ajuns aici de 
unul singur. Eu am vrut să ajung în fruntea frăţiei, eu voi fi 
urmașul lui. El vrea s-o facă acum, să fie după voia lui”. 

Se uită mai întâi pe partea de dedesubt a sertarului, să vadă 
dacă cifrul se găsea într-adevăr acolo. Găsi fițuica, o luă și o 
puse în buzunar. Aruncă o privire în sertar și văzu o grămadă de 
documente, însă nici urmă de pistol. Ridică vraful de hârtii și 
dădu peste modelul P38. Zăcea, asemenea unei ameninţări 
devenite realitate, peste o scrisoare scrisă de mână. 

„Sau asemenea unei făgăduințe a puterii nelimitate”, gândi 
el, întinzând mâna după armă. Privirea îi căzu pe antetul 
scrisorii. 

Destinatarul era un avocat din Nurnberg, orașul său natal. 
Fără să-și ia privirea de pe scrisoare, puse pistolul pe birou 
lângă maldărul de hârtii și lua hârtia în mână. 

Îi era adresată, iar data din colţul drept de sus era opt aprilie 
o mie nouă sute cincizeci și patru. 

Stimate domn von Keipen, 

Îmi revine trista sarcină de a vă aduce la cunoștință că 
ieri, la data de șapte aprilie, tatăl dumneavoastră, 
comandantul Peter von Keipen, s-a stins din viaţă, în urma 
unui atac de cord. 

Doresc să-mi exprim sincerele condoleanţe și toată 
părerea de rău pentru aceasta. 

Stimata dumneavoastră mamă nu se află în starea 
sufletească necesară pentru a se putea ocupa de 
problemele moștenirii, astfel încât am preluat eu această 
sarcină, ca un prieten vechi de familie. 

Vă rog să luaţi legătura cu mine cât de repede se poate, 
pentru a stabili împreună formalităţile necesare. 

Cu deosebită stimă, 
Dr. Julius Nolter, avocat. 

Friedrich își cobori braţul încet, privind în gol. 

Tatăl lui murise. Era mort de mai bine de patru ani. 

lar el nu știuse nimic! 

De ce? De ce îi ascunsese Hermann von Settler lucrul acesta? 
Un val de mânie se ridică în el. Cu ce drept hotărâse el că 
Friedrich von Keipen nu trebuia să afle nimic de moartea 


propriului tată? Cât de orgolios poţi să fii ca să decizi dacă 
altcineva va avea sau nu șansa de a plânge moartea propriului 
tată? 

Dădu drumul scrisorii și apucă dintr-o mișcare pistolul, în timp 
ce foaia se apropia legănându-se de podea, ca o frunză uriașă 
desprinsă toamna din copac. 

Hermann von Settler zăcea din nou cu ochii închiși când 
Friedrich dădu buzna pe ușă. Ajuns la capul patului, avu pentru 
o clipă impresia că stă la patul unui mort. Insă chipul tras se 
întoarse spre el, iar pleoapele se ridicară. 

Friedrich pufni. 

— De ce mi-ai ascuns moartea tatălui meu? Cum ai putut să 
deschizi o scrisoare care-mi era adresată și să o ţii ascunsă? 

Ridică pistolul și îl îndreptă spre capul muribundului. 

— Vrei să mă împuști, prietenul meu tânăr și iute la mânie, 
spuse von Settler. Fă-o! Mi-ai face o mare favoare. E foarte ușor. 
Trebuie doar să apeși pe trăgaci. 

Timp de câteva secunde, Friedrich rămase nemișcat. 

— Spune-mi de ce ai tăinuit moartea tatălui meu, Hermann. 

Acesta își trecu din nou limba peste buzele umflate. 

— Din mai multe motive. Pentru că era un moment nepotrivit, 
Friedrich. Era chiar înaintea examenului de absolvire și nu am 
vrut să-ți dai examenele împovărat cu astfel de lucruri. Tatăl tău 
ţi-a lăsat o avere frumoasă. Această veste te-ar fi putut distrage. 
Se poate ca, la gândul unei asemenea bogății, să fi fost tentat 
să renunţi la orice altceva. Atunci ar fi trebuit să te ucid. lar 
lucrul acesta am vrut să-l evit cu orice preţ. 

— Chiar m-ai fi ucis dacă aș fi părăsit frăţia? 

— Ai știut lucrul ăsta încă de la vârsta de paisprezece ani. 
Cum te poţi îndoi de asta acum, bărbat în toată firea? Da, aș fi 
pus să fii ucis, la fel cum și tu trebuie, de-acum înainte, să ucizi 
pe oricine reprezintă un pericol pentru simoniști. Dacă nu ești 
pregătit pentru asta, înseamnă că am făcut o greșeală cumplită. 

— Indiferent de ce aș fi ales, trebuia să fie decizia mea, nu a 
ta. M-ai privat de liberul arbitru, m-ai tratat ca pe un prost. Ce s- 
a întâmplat cu mama mea? Ea mai e în viață? Sau mai sunt și 
alte scrisori pe care mi le-ai ascuns, în orgoliul tău imens? 

Friedrich azvârlea cuvintele ca pe niște arme care l-ar fi putut 
răni adânc pe bolnav. 


— Mama ta mai trăiește. Însă se prea poate să nu mai fie ea 
însăși conștientă de acest lucru. M-am ocupat personal să fie 
dusă într-un azil foarte bun, unde să aibă parte de o îngrijire 
deosebită. Totul este plătit din averea ta. Banii sunt pe numele 
tău. Actele le găsești tot în seif. Indiferent de ce crezi tu, 
Friedrich, eu sunt convins că am făcut ce trebuia și aș face-o din 
nou. Încă un lucru, Friedrich: se pare că bolile mintale se 
moștenesc la voi în familie. Ar trebui să fii atent la orice semn în 
ceea ce te privește și să pui un capăt la toate la momentul 
potrivit, înainte să ajungi și tu, asemenea părinţilor tăi, un sac 
de carne inutil, care nu poate fi altceva decât o povară pentru 
cei din jur. Acum dă-mi pistolul și dispari din camera mea. Nu 
mai suport durerile astea. 

Friedrich aruncă o privire scurtă spre arma P38, pe care o 
ţinea încă îndreptată spre capul lui von Settler. În clipa în care 
apăsă pe trăgaci, i se păru că deslușește expresia triumfului în 
trăsăturile acestuia. Impresia aceasta dispăru odată cu pocnetul 
asurzitor, pierzându-se în haosul de sânge și bucăţi de creier 
care țâșniră din ceafa lui Hermann pe perna albă. 

Fascinat de acest spectacol, lui Friedrich îi trebuiră câteva 
secunde până să-și poată întoarce privirea de la bărbatul acela 
mort. 

— Ți-am făcut cu mare plăcere această favoare, mormăi el și, 
neatent, dădu drumul pistolului din mâna. 

Părăsi apoi încăperea cu pași calmi și cu un sentiment ce 
aducea a satisfacţie. 

La scurt timp după aceasta, doctorul Fissler găsi în noptiera 
lui von Settler o scrisoare în care acesta spunea că alesese să se 
sinucidă deoarece nu mai suportase durerile. În același sertar 
găsiră și un plic sigilat ce conţinea testamentul lui von Settler. 

Friedrich von Keipen moștenea întreaga avere și proprietatea 
și era numit, pentru a doua oară în mod oficial, noul conducător 
al Frăției Simoniste. Această parte „secretă” a testamentului 
fusese trecută pe o foaie separată, pentru ca această ultimă 
dorinţă a lui von Settler să poată ajunge la anumite autorităţi, 
dacă ar fi fost cazul. 

e 

În cursul nopţii următoare, Friedrich stătu mult timp treaz în 
pat. Luase o poziţie din care putea vedea pe fereastră 
nemărginitul cer înstelat. Bolta cuprindea pământul ca o uriașă 


umbrelă neagră sub care se strânseseră miliarde de licurici 
pentru a aduce ultimul onor la doi bărbați. 

li pierduse în aceeași zi pe cei doi oameni care îi influențaseră 
întreaga viaţă - care, în rolul lor de tată, respectiv mentor, 
crezuseră că îi influențează întreaga viață. Acum, când acești 
doi bătrâni nu mai erau, era mai convins ca niciodată că, din 
clipa în care fusese în stare să gândească primul gând coerent, 
el singur își determinase cursul vieții. 

Tatăl său murise. Chiar dacă aceasta se întâmplase în urmă 
cu patru ani, pentru Friedrich el murise cu o zi înainte. 
Comandantul Peter von Keipen, care iubise armata mai mult ca 
pe propria familie, trecuse în lumea celor drepți. Nu căzuse, plin 
de glorie, într-o bătălie grea, ca simbol al apărării patriei 
germane. Nu; probabil își dăduse duhul, în timp ce se juca în 
pivniţă cu caraghioșşii să-i soldaţi de plumb. În uniforma unei 
armate care nu mai exista de mult. Cu o bucată de fier în jurul 
gâtului, fără nici cea mai mică valoare. 

Ce mai erou! Și Hermann, cel pe care el, Friedrich von Keipen, 
îl ajutase să treacă dincolo. Il împinsese de-a dreptul peste prag, 
ca să scurteze treaba. Îl scutise de dureri ca pe un cal căruia îi 
dai împușcătura de graţie după ce s-a rănit la un picior în 
mijlocul unei curse și care zace la picioarele tale, tăvălindu-se 
pe jos de durere. Era oare o pierdere? Exista vreun motiv valabil 
pentru care măcar unul din acești doi oameni să mai fi trebuit să 
rămână în viaţă? 

Nu! Osul încheieturii se contura alb pe sub piele când 
Friedrich strânse pumnul pentru a sublinia acest Nu categoric. 
Căci nu exista niciun astfel de motiv! 

Deci nu avea nici el motiv să jelească. 

Ar fi jelit, cuprins de tristeţe - de acest sentiment uman 
absolut egoist - dacă ar fi crezut că vreunul dintre cei doi, viu, i- 
ar mai fi putut aduce vreun beneficiu. 

Friedrich se răsuci pe cealaltă parte, lăsând miliardele de 
licurici de pe umbrela neagră să le poarte singuri de veghe celor 
doi oameni deveniți inutili și care se retrăseseră din luptă la 
momentul potrivit, pentru a-i lăsa lui teren liber. 

Lui, lui Friedrich von Keipen, magul Frăției Simoniste, 
conducătorul unei noi ordini mondiale și viitorul mânuitor al 
sorții Bisericii Catolice. 


12 IANUARIE 1959, KIMBERLEY 

Era după-amiază târziu, Friedrich stătea la biroul lui, de-o 
parte și de alta ridicându-se vrafuri de documente. De 
săptămâni întregi își croia drum prin însemnările personale ale 
lui Hermann von Settler, care începeau cam la un an înainte de 
înființarea oficială a frăţiei. 

Von Settler avusese uimitor de multe legături și contacte 
personale. Unele îi erau cunoscute și lui Friedrich; era însă 
convins că îl așteptau încă multe surprize în hărtiile acelea. 

Zgomotul de motor care pătrunse prin fereastra întredeschisă 
îl trezi la realitate. Trebuia să fie Gerald. 

Gerald von Settler venea de la Berlin, și era un văr al lui 
Hermann. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Hermann 
scrisese o scrisoare lungă, adresată singurei sale rude în viaţă, 
povestindu-i totul despre boala sa. 

Lui Friedrich îi spusese că rupsese de mulţi ani legăturile cu 
acest văr, dar că dorise totuși ca acesta să afle de moartea sa. li 
mai spuse că lăsase un plic în biroul său, cu o mică sumă 
destinată lui Gerald. Friedrich trebuise să-i promită că Gerald 
avea să primească plicul când va veni momentul. 

Friedrich considerase această dorinţă drept un moment 
sentimental al lui Hermann von Settler, ce-i drept mai 
neobișnuit, însă, la urma urmei, destul de explicabil dată fiind 
apropierea morții sale; promisese deci ce i se ceruse. 

La doar trei zile după ce îi telegrafiase lui Gerald despre 
moartea lui Hermann, întrebându-l totodată ce dorea să se 
întâmple cu banii lăsaţi lui, veni și răspunsul lui Gerald: 

Ajung cel mai probabil pe 12 ianuarie în Kimberley. 
Discutăm la faţa locului. 
Gerald von Settler 

Discutăm la faţa locului. 

Această propoziţie trezise în Friedrich certitudinea că pe 12 
ianuarie, odată cu Gerald von Settler, se anunțau o grămadă de 
probleme pentru Kimberley. 

Într-o a doua telegramă, cu câteva zile înainte, Gerald își 
anunţă ora exactă de sosire și ceruse să fie așteptat la gara din 
Kimberley. 

Se părea că ajunsese, în sfârșit; Friedrich se ridică de la birou 
și, cu un amestec de curiozitate și de nerăbdare, se duse la 
fereastră. 


Şoferul jeepului decapotabil condusese mașina într-un nor de 
praf și o parcase exact în faţa verandei. Alături de el se afla un 
bărbat mai în vârstă: acesta trebuia să fie Gerald. Purta o 
cămașă kaki și o cască de tropice, ca și cum ar fi fost în drum 
spre o aventură safari. Chipul palid, crispat, de sub cască 
contrasta de-a dreptul ridicol cu acestea. Din ce se putea 
deduce din poziţia sa șezândă, Gerald von Settler era destul de 
mic de înălţime, și în orice caz, supraponderal. 

Privirea lui Friedrich trecu spre scaunele din spate, unde se 
afla un bărbat evident mai tânăr. Să fi tot avut câţiva ani mai 
mult decât Friedrich, iar chipul său avea niște trăsături ascuţite, 
puternic conturate. Se uită plictisit în jur în timp ce Gerald von 
Settler cobora din mașină. 

Friedrich se întrebă cine putea fi acel tânăr și de ce Gerald 
von Settler nu dăduse de știre că avea să vină însoțit. 

N-avu un sentiment prea bun când, întorcându-se de la 
fereastră, părăsi camera de lucru pentru a le ura bun venit 
oaspeților, chiar dacă, din punctul lui de vedere, nu erau deloc 
bine-veniţi. 

— Bine-aţi venit în Kimberley, vorbi Friedrich și zâmbi, faţă-n 
faţă cu cei doi. 

Vărul lui Hermann era cu un cap mai scund decât Friedrich, 
cântărea însă cel puţin încă o dată și jumătate mai mult decât 
acesta. Sudoarea i se prelingea în râulețe pe obrajii cărnoși. 

— Bună ziua. Domnul von Keipen, dacă nu mă-nșel? Eu sunt 
Gerald von Settler. 

Grăsanul luă o poziţie rigida și dădu scurt din cap. „Mai 
lipsește să-și lovească pintenii”, își zise Friedrich. 

— Aş vrea să vi-l prezint pe tovarășul meu. Îi făcu celuilalt un 
semn din cap, iar acela îi rânji prietenos lui Friedrich. 

— Kurt Scholler, unul dintre cei mai de seamă avocaţi din 
Berlin. Un avocat. Pentru ce aducea von Settler un avocat? 
Sentimentul neplăcut al lui Friedrich se accentua. Dădu mâna cu 
cei doi și îi zâmbi lui Scholler. Sper că nu voi avea totuși nevoie 
de un avocat. 

— Dumneavoastră nu, vorbi von Settler cu un chip umflat, 
nemișcat. 

Friedrich ignoră această remarcă și-i făcu semn unui servitor 
care trebăluia la ușa aulei. 


Acesta veni la semnul lui Friedrich, care îi indică dintr-un gest 
cele două valize și se întoarse apoi din nou spre Gerald von 
Settler. 

— Haideţi să intrăm în casă. E ceva mai răcoare ca aici. Îmi 
permiteți să o iau înainte? Cu aceste vorbe, le întoarse spatele și 
urcă treptele verandei. 

Işi conduse oaspeţii în camera de zi spațioasă și îi rugă să ia 
loc. Abia se așezaseră, când veni și Jasmine cu o tavă cu pahare 
pline. La fiecare pas, pieptul ei imens amenința să se reverse 
peste tavă și să îngroape toate paharele cu băutură. 

După ce luară câte-o înghiţitură de limonada rece, Gerald von 
Settler se ridică și întrebă unde îi duseseră valiza. Părea agitat și 
transpira chiar mai abundent decât la sosire. 

— Medicamentele mele sunt în valiză și e ora la care trebuie 
să le iau, explică el. 

Friedrich afișă o figură îngrijorata. 

— Sper că nu e nimic grav, domnule von Settler. 

Grăsanul făcu un gest cu mâna, însă nu răspunse. 

Friedrich ezită o clipă, apoi se ridică și el. 

— Camera dumneavoastră este la primul etaj. Chiar lângă 
scară, la dreapta. Să vă însoțesc? 

— Nu, răspunse von Settler sec și părăsi încăperea. 

Friedrich se așeză din nou și îl privi pe Kurt Scholler. 

— E grav bolnav? 

Scholler rânji provocator. 

— Toţi bătrânii grași sunt grav bolnavi, domnule von Keipen. 

Răspunsul îl surprinse pe Friedrich. Răspunse: 

— Nu prea păreţi să-l compătimiţi. 

Scholler sorbi cu poftă din pahar. Cu paharul încă în mână, se 
uită în sfârșit la gazda sa. 

— Aveţi răbdare, domnule von Keipen. Când veţi afla motivul 
pentru care este aici, nu o să-l mai compătimiţi nici 
dumneavoastră, de asta sunt convins. 

Friedrich se aplecă un pic în faţă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Rânjetul se lăți. 

— Nu i-o voi lua înainte, înţelegeți și dumneavoastră, dar 
bineînţeles că nu m-a luat cu dânsul pentru a-mi oferi un 
concediu gratuit. Restul îl veţi afla în scurt timp chiar de la 
dânsul. 


Așa deci. Sentimentul acela nu îl înșelase. Gerald von Settler 
venise la Kimberley ca să-i facă necazuri. Știind de la Hermann 
că vărul său nu bănuia nimic despre frăţie, nu putea fi vorba 
decât despre moștenire și despre faptul că, în afara acelei mici 
sume în bani, Friedrich era unicul moștenitor. 

Ca și cum ar fi vrut să-i confirme acest gând, chiar în acel 
moment intră Gerald von Settler și vorbi înainte de a fi ajuns 
lângă ei. 

— Domnule von Keipen, nu îmi place vorba cu înconjur, vă voi 
explica pe dată pentru ce am venit și de ce am un avocat cu 
mine. Întâi vreau să știu cât mi-a lăsat Hermann. Apoi vreau să 
văd testamentul. Găsesc totuși foarte ciudat faptul că v-a lăsat 
dumneavoastră întreaga avere a familiei von Settler. 

Se lăsa, greoi, în fotoliu și îl privi pe Friedrich în ochi. Acesta 
zâmbi forţat. 

— Domnule von Settler, nu știu cât v-a lăsat Hermann. Banii 
se află într-un plic sigilat, pe care am să vi-l aduc chiar acum. 
Bineînțeles că puteţi vedea și testamentul. Este dreptul 
dumneavoastră. Faptul că Hermann mi-a lăsat averea familiei 
nu este chiar atât de ciudat pe cât ar putea părea. Locuiesc aici 
de când aveam paisprezece ani și am luat, în viaţa lui Hermann, 
locul fiului pe care nu l-a avut niciodată. De câţiva ani, conduc 
chiar eu moșia și mă descurc chiar bine, iar pentru Hermann era 
important ca averea familiei să rămână unitară. Chiar dacă îi 
sunteți rudă de sânge, legătura dintre voi nu a fost prea strânsă, 
ca să nu zicem că nu a existat practic deloc. Dacă luăm în 
considerare aceste fapte și le punem la un loc, nu mai e ciudat, 
ci, dimpotrivă, foarte natural ca el să se fi hotărât să mă 
numească pe mine moștenitorul său, nu credeți? 

Von Settler clătină din cap. Obrajii cărnoși îi fluturară într-o 
parte și-n alta. 

— Nu, domnule von Keipen, nu găsesc că-i așa. Mai mult, nici 
nu cred una ca asta. In scrisoarea sa dinainte de moarte, 
Hermann mi-a scris despre dumneavoastră ca despre fiul său 
adoptiv, asta este adevărat. Dar a amintit de asemenea despre 
durerile sale care aproape că-l făceau s-o ia razna uneori. Este o 
scrisoare foarte intimă, pe care sigur nu ar fi scris-o dacă nu și- 
ar fi dorit nicio legătură cu mine. Cine știe, poate l-aţi prins într- 
un moment de slăbiciune și l-aţi convins să vă numească unic 
moștenitor? 


Friedrich vru să protesteze, însă von Settler îl liniști printr-un 
gest. Să-mi daţi întâi plicul și testamentul. Ar fi de asemenea 
potrivit să-mi arătaţi îndată o listă cu averea personală și a 
moșiei. Să fie, vă rog, completă, cu lichidităţi și bunuri 
imobiliare, cu toate firmele care ţin de moșie și cu tot ceea ce 
reprezintă o contravaloare. Apoi mai vedem noi. 

Friedrich simţi un nou val de mânie, care însă, în secunda 
următoare, făcu loc unui calm nemăsurat. Îl privi pe grăsan fără 
vreun semn vizibil de emoție. 

— Plicul și testamentul - da, toate celelalte - nu. Vă rog să 
înțelegeţi că nu-i voi permite nici unui străin accesul la 
documente ce privesc afacerile mele. 

Von Settler sări în sus cu o iuțeală uimitoare, având în vedere 
greutatea sa corporală. 

— Unui străin? Afacerile dumneavoastră? 

Vocea i se subţia pe măsură ce vorbea mai tare. Cum vă 
permiteţi? vorbim de averea familiei von Settler. Am dreptul... 

— Nu, nu aveţi niciun drept, pentru că nu mai e vorba de 
averea unei familii, ci de averea lui Friedrich von Keipen. lar 
acela sunt eu. 

Fără a mai aștepta vreo reacţie din partea grăsanului, 
Friedrich părăsi încăperea și se duse în camera de lucru după 
plic și testament. 

Stătu câteva clipe nemișcat după ce închise seiful la loc. Omul 
nu avea nicio cauză de drept împotriva lui, iar avocatul acela nu 
avea să-i fie de folos, mai ales că ar fi trebuit să depună 
plângere aici, în Kimberley. Testamentul lui Hermann era univoc 
și nu putea fi atacat. Ce îl preocupa pe el era faptul că, dacă von 
Settler ar fi depus plângere, s-ar fi răscolit prin finanțele și 
firmele lui. Cu ocazia asta, ar fi ieșit la iveală niște lucruri pe 
care Friedrich prefera să le știe îngropate. Dacă nu reușea să îl 
convingă pe von Settler că nu are nicio șansă de câștig la 
tribunal, se va vedea nevoit să recurgă la alte mijloace. Se 
înfurie amintindu-și că cedase sentimentalismului lui Hermann și 
că îl înștiințase pe Gerald de moartea acestuia. Părăsi biroul 
înjurând în șoaptă, cu plicul și testamentul în mână. 

Cei doi bărbaţi se așezaseră foarte aproape unul de altul și 
păreau cufundaţi într-o discuţie pe care o întrerupseră în clipa în 
care îl văzură pe Friedrich intrând în încăpere. 


— lată plicul și testamentul, domnule von Settler. Dacă doriţi, 
voi ieși un pic afară, ca să le puteţi citi în liniște, împreună cu 
avocatul dumneavoastră. 

Friedrich ignoră mâna întinsă a lui von Settler și puse cele 
două plicuri pe măsuța de lângă acesta. 

Gerald von Settler aruncă o privire scurtă spre ele și dădu din 
cap. 

— Da, ar fi bine să rămân un moment singur, să mă gândesc 
la vărul meu. Domnul Scholler vă va însoţi. La testament se 
poate uita și mai încolo, dacă o să consider că este necesar. 

Kurt Scholler se ridică și, trecând pe lângă Friedrich, ieși din 
cameră. Friedrich îi mai aruncă grăsanului o privire încărcată de 
dispreț, apoi îl urmă pe avocat. 

Scholler se așezase în unul dintre fotoliile împletite de pe 
verandă și, plin de bunăvoință, îi oferi lui Friedrich locul din fața 
sa. 

Înainte chiar ca Friedrich să se fi așezat, avocatul îl întrebă: 

— Cum aţi ajuns în Africa de Sud, domnule von Keipen? 

Friedrich îl privi în ochi și ajunse la concluzia că acest Kurt 
Scholler îi era simpatic, fără să poată spune exact de ce. Era 
probabil datorită chipului lui deschis. Pe de altă parte, probabil 
că din același motiv avea succes ca avocat. Friedrich decise în 
sinea sa că era mai bine să se pună în gardă faţă de acest om. li 
spuse povestea pe care-o ticluise împreună cu Hermann. 

— Hermann von Settler și tatăl meu se cunoșteau din război. 
Au servit amândoi ca ofițeri. Când am pierdut războiul, tatăl 
meu nu s-a putut obişnui cu gândul. Nu a mai găsit calea spre o 
viață normală și, la scurt timp după sfârșitul războiului, s-a 
spânzurat în pivniţă, în mijlocul unei armate de soldaţi de 
plumb. Mama se retrăsese deja cu ani în urmă într-o lume a ei. 
O lume în care fratele meu nu căzuse în război și în care existau 
doar ei doi. Eu aveam paisprezece ani pe-atunci. Prea tânăr 
pentru a mă putea descurca singur și aș fi ajuns cel mai probabil 
într-un orfelinat dacă nu s-ar fi ivit din senin Hermann von 
Settler. Voise să-i facă o vizită camaradului său și a ajuns la 
timp pentru înmormântarea lui. Hermann mi-a propus să ÎI 
însoțesc la Kimberley, să urmez o școală germană și să lucrez 
apoi pe moșia lui. Era de departe cea mai bună variantă pe care 
o aveam, așa că am acceptat. 


Urmă o pauză, în care cei doi bărbaţi rămaseră cu privirea 
pierdută în gol. Unul părea cufundat în amintiri, celălalt părea că 
încearcă să-și dea seama cât de adevărată putea fi toată 
povestea. 

După un timp, Friedrich își ridică privirea și întrebă: 

— Dar dumneavoastră, domnule Scholler? De unde-l 
cunoașteți pe Gerald von Settler? Și cât de bine îl cunoașteți? 

Rânjetul tipic reapăru pe chipul lui Scholler. 

— Aa, dacă poţi spune asta după câteva săptămâni, atunci îl 
cunosc bine. L-am cunoscut întâmplător, la o petrecere. Când a 
auzit că sunt avocat, a vrut imediat să știe dacă aveam o 
perioadă foarte ocupată, ceea ce nu era cazul. Atunci, mi-a 
propus să îl însoțesc în Africa de Sud, într-o chestiune de 
moștenire. Ne-am mai văzut de vreo trei-patru ori până să 
pornim încoace. 

Friedrich dădu din cap. 

— lată însă ce nu înțeleg, domnule Scholler: cum se poate ca 
unul dintre cei mai de seamă avocaţi din Berlin să nu fie prea 
ocupat într-o anumită perioadă? Nu mai sunt infractori în Berlin? 
Niciun litigiu, nimic? 

Scholler păru să reflecteze un pic, apoi zâmbi. 

— Aceasta, domnule von Keipen, poate avea de-a face cu 
faptul că unul dintre cei mai de seamă avocați din Berlin a avut 
un conflict cu legea din cauza unor afaceri cu bani pe care le-a 
făcut și care, să spunem așa, nu erau chiar nevinovate. 

Friedrich rămase uimit de sinceritatea cu care se expunea 
Scholler. 

— Vă daţi seama, domnule Scholler, că mi-aţi dat un atu 
pentru cazul în care am ajunge la tribunal. 

— Da, domnule von Keipen, îmi dau foarte bine seama de 
aceasta. Și să vă mai spun ceva: nu îl agreez deloc pe grăsanul 
ăsta avid de bani și l-am însoţit dintr-un singur motiv: a fost un 
prilej minunat pentru mine de a dispărea din țară. 

Se priviră câteva secunde lungi în ochi, iar fiecare păru să-l 
cântărească pe celălalt. 

După un timp, Friedrich își smulse privirea din ochii limpezi 
din faţa lui și se ridică. 

— Ei, haideţi să vedem dacă domnul von Settler și-a numărat 
până acum banii moșteniţi. 

Friedrich se hotărî din nou să fie prevăzător. 


Gerald von Settler se afla tot în fotoliu și îi întâmpină pe cei 
doi cu o privire întunecată. Pe masă, lângă el, se afla un teanc 
de bancnote; arătă spre ele. 

— Zece mii de mărci, domnule von Keipen. Zece mii! Dintr-o 
avere de milioane. Ce vă închipuiţi, la urma urmei? 

Friedrich ridică mirat din sprâncene. 

— Zece mii? Enorm. N-aș fi crezut că Hermann va dărui banii 
ăștia unui om cu care, practic, nu a avut de-a face. 

Von Settler trase adânc aer în piept dar nu spuse nimic; ridică 
braţul, aruncând o privire spre ceasul de la mână. 

— Cred că mă voi retrage destul de devreme în seara asta, 
împreună cu domnul Scholler, pentru a discuta pașii următori. 
Vă pot spune însă de pe acum că nu mă voi mulțumi cu 
firimiturile astea. Poate veţi folosi și dumneavoastră seara 
aceasta pentru a vă gândi la o cale de a-i mulțumi pe toţi. Se 
uită din nou la ceas. Cred că voi merge acum să mă 
împrospătez. A fost o călătorie lungă și grea. La ce oră este 
cina? 

Friedrich încercă să schițeze un zâmbet și speră în sinea sa că 
reușise. 

— Propun să cinăm într-o oră, ca să aveţi apoi destul timp să 
discutaţi. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, apelați fără nicio 
problemă la Jasmine. 

Cu acestea, părăsi încăperea. 

Ajuns în biroul său, își turnă un coniac și se așeză în uriașul 
fotoliu de piele. 

Cuvintele lui von Settler îi veniră din nou în minte. 

„Poate folosiți și dumneavoastră seara aceasta pentru a vă 
gândi la o cale de a-i mulțumi pe toţi”. 

Asta avea de gând să și facă. Insă gândurile sale mergeau în 
altă direcție decât se aștepta Gerald von Settler. 

e 

A doua zi de dimineață, Friedrich fu în picioare foarte 
devreme. Cina se desfășurase într-o atmosferă rece, unde toți 
evitaseră să aducă vorba despre testamentul lui Hermann. 
Discutaseră despre lucruri fără importanţă, iar von Settler luase 
parte la conversaţie doar cu câteva vorbe. Singurul care, în 
toată situaţia aceasta, dăduse dovadă de o bună dispoziţie de-a 
dreptul provocatoare era Kurt Scholler. 

Imediat după masă, cei doi se retrăseseră. 


Friedrich se trezise de câteva ori pe parcursul nopţii, iar când 
primele semne ale zorilor începuseră să contureze obiectele din 
camera sa, se ridicase din pat. 

Cu o ceașcă aburindă de cafea în mână, ieși pe verandă și se 
așeză într-un fotoliu împletit. Adora clipele acestea din zori, 
când aproape toţi dormeau încă. Liniștea îi dădea impresia că 
era singur pe lume. Ce utopie fantastică... 

Tresari, luat prin surprindere, când liniștea fu întreruptă de 
zgomotul unei uși deschise brusc, pe verandă făcându-și 
apariţia Kurt Scholler. 

— Ah, bună dimineaţa, domnule von Keipen, vorbi el bine 
dispus și, spre deosebire de acesta, nu păru deloc surprins să îl 
vadă acolo la acea oră de dimineaţă. 

— Bună dimineaţa, domnule avocat. Starea dumneavoastră 
de bună dispoziţie lasă să se înțeleagă că discuţia de aseară cu 
domnul von Settler a dat rezultate bune. V-aţi trezit devreme. 
Doriţi o ceașcă de cafea? 

Scholler clătină din cap și se așeză lângă Friedrich. 

— Nu, mulțumesc. Nu beau cafea. Legat de prima 
dumneavoastră întrebare, am să mă exprim astfel: am găsit azi- 
noapte ceea ce-și dorea domnul von Settler - o soluţie care să 
fie acceptată fără umbră de îndoială de ambele părţi. Mai am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru „șlefuirea detaliilor”, 
dar asta nu va fi o problemă. 

Friedrich puse ceașca pe masă și zâmbi fără bucurie. 

— Fără umbră de îndoială, deci. Mă faceţi curios, domnule 
avocat. 

— Bietul domn von Settler a decedat azi-noapte. 

Spuse aceasta pe un ton degajat, ca și cum și-ar fi dat cu 
părerea despre cum avea să fie vremea săptămâna următoare. 
Corpul lui Friedrich se încordă; îl privi pe Scholler mirat. 

— Ce vorbiţi? Von Settler mort? Cum este posibil? Ce s-a 
întâmplat? 

Rânjetul avocatului se lărgi. 

— Ei bine, mult regretatul s-a sufocat într-o pernă care se 
găsea pe faţa dânsului. Sau poate i-a cedat inima în momentul 
când a intrat în panică. Avea de ceva vreme probleme cu inima, 
știți... Trebuia să ia medicamente în mod regulat. 

— Aţi... 


— Am făcut lucrul pentru care m-a angajat domnul von 
Settler. Am rezolvat chestiunea cu moștenirea. Râse scurt. În 
mod paradoxal, clientul nu-mi va mai putea răsplăti serviciile. 

Ochii lui Friedrich se îngustară. 

— Nu știu sigur dacă să vă admir pentru curajul 
dumneavoastră sau să îmi pară rău de prostia dumneavoastră, 
domnule Scholler. Ce vă face să credeţi că voi accepta o crimă, 
devenind complice? 

Scholler îl privi bine dispus. 

— Două lucruri, domnule von Keipen. Odată, intuiţia mea cu 
privire la oameni, care îmi spune că sunteţi un om deschis la 
rezolvări inovatoare. Și a doua - recunosc - îndrăzneala 
disperării. V-am spus deja că pământul german mă cam frige la 
tălpi. Aș vrea să rămân aici, să lucrez pentru dumneavoastră, 
dacă aveţi ceva pentru mine. Priviţi această „soluție” pe care 
am găsit-o ca pe un CV. 

Se uitară lung unul în ochii celuilalt și încercând să-și 
ghicească gândurile unul altuia. Într-un târziu, Friedrich dădu din 
cap. 

— Aveţi dreptate, îmi plac oamenii care iau decizia potrivită la 
momentul potrivit. Și cred că pot găsi ceva pentru 
dumneavoastră. Mă văd însă nevoit să vă avertizez. Nici eu nu 
dau înapoi când e vorba să găsesc soluţii, când este cazul. Și 
acum spuneţi-mi ce detalii au mai rămas de șlefuit și pentru ce 
aveţi nevoie de ajutorul meu. 

— Ei bine, după cum am spus, se poate să-i fi cedat inima. 
Asta însă trebuie stabilit și parafat de un medic. Poate 
cunoașteţi pe cineva... 

O jumătate de oră mai târziu, doctorul Fissler se afla lângă 
cadavru, completând certificatul de deces, după ce îl consultase 
foarte repede pe von Settler și se uitase la medicamente 
acestuia. 

Potrivit certificatului de deces, Gerald von Settler murise în 
urma unui infarct. 


9 AUGUST 1961, DOMUL DIN TRIER 

Episcopul dr. Gerhard Benning îi privi calm și le adresă 
întrebările privind angajamentul de a-L sluji pe Domnul: 

— Fraţi iubiţi! Înainte să fiţi unși preoţi, trebuie să vă declaraţi 
pregătiţi în faţa întregii comunităţi, să vă asumaţi această 
funcție. De aceea vă întreb pe voi: Sunteţi pregătiţi să vă 
exercitați funcţia de preot ca ajutoare fidele ale episcopului și, 
conduși de Sfântul Duh, să oblăduiţi cu bună-credinţă turma lui 
Cristos? 

Răspunseră într-un glas: 

— Sunt pregătit. 

În sinea lui, Jurgen Dengelmann adăugă: „Sunt pregătit să 
conduc turma lui Cristos spre un viitor sub semnul conducerii 
simoniștilor”. 

— Sunteţi pregătiţi să slujiţi Cuvântului lui Dumnezeu cu 
conștiința responsabilităţii voastre, răspândind Buna-Vestire și 
aplicând credinţa catolică? 

— Sunt pregătit. 

„Sunt pregătit să aplic credinţa catolică într-o manieră la care 
nici nu visați”. 

— Sunteţi pregătiţi să fiţi alături de cei sărmani și bolnavi și 
să-i ajutaţi pe cei nevoiași? 

— Sunt pregătit. 

„Le vom oferi celor sărmani și bolnavi ajutorul de care au cu 
adevărat nevoie”. 

— Sunteţi pregătiţi să aveţi zi de zi o legătură tot mai strânsă 
cu Cristos și să deveniți, împreună cu el, dar de jertfă în cinstea 
Domnului și întru izbăvirea lumii? 

— Cu ajutorul Domnului, sunt pregătit. 

— Juri credinţă și supunere mie și urmașilor mei? 

— Jur. 

„Voi fi cel mai supus elev din câți ai avut. lar în ce privește 
urmașii tăi, am o imagine destul de clară în această chestiune”. 

— Însuși Domnul să împlinească opera pe care a început-o în 
tine. 

După rugăciunea comuna din litaniile tuturor sfinţilor, diaconii 
trebuiră să se întindă pe podea, cu faţa la pământ, în semn de 
adorare și exprimare a propriei slăbiciuni. 

„N-am să uit umilinţa asta!” 


Urmară rugile pentru diferite persoane, apoi trebuiră să 
îngenuncheze, pe rând, la picioarele episcopului. 

Jurgen era al doilea la rând. Când, îngenunchind în fața 
profesorului Benning, acesta îi puse, fără un cuvânt, mâna pe 
creștetul capului, un gest care exprima, încă de pe vremea 
apostolilor, predarea misiunii și împuternicirea absolută pentru 
slujirea Bisericii, Jurgen își desfăcu mâinile din poziţia de 
rugăciune și își puse o mână pe cea a episcopului. Simţi o 
tresărire de surprindere din partea prelatului, însă acesta nu-i 
respinse mâna. 

Când se ridică, Jurgen privi scurt în ochii episcopului și desluși 
o privire întrebătoare, căreia îi rezistă preţ de câteva secunde. 

„Să-mi reţii numele, părinte episcop. Să-l reţii!” 

Li se înmânară stola și veșmintele de slujbă; se îmbrăcară și 
urmă unsul mâinilor. Jurgen privi din nou fix în ochii episcopului, 
de data aceasta încercă însă tehnica pe care o învăţaseră în 
cadrul frăţiei. 

Ochii trebuiau să vorbească! Ochii! 

Se concentră exclusiv asupra episcopului, imaginându-și că 
acest om avea puterea de a-l duce la scopul visat. Işi imagina că 
episcopul tocmai îi spusese că îl va duce la Roma, unde va avea 
grijă ca, în scurt timp, să devină cardinal. Pentru aceasta îl 
admira el pe episcop și, în timp ce mâinile îi erau unse cu mir, îl 
privi adânc în ochi gândind, ba nu, simțind: „Te admir”. 

Cunoștea efectul. La o anumită intensitate a concentrării, 
acest sentiment de admiraţie se putea citi în privire. El însuși 
refuzase să creadă aceasta la început, însă, făcând o încercare 
cu însoțitorul său, simţise pur și simplu simpatia pe care acesta 
o radia spre el. 

Episcopul se opri un moment și îl privi pe Jurgen, fascinat. Îi 
strânse apoi mâinile cu putere, iar Jurgen simţi un val de căldură 
venind de la acest bărbat. 

„Ori cunoaște el însuși trucul, ori a funcţionat mai bine decât 
mă așteptam”. 

După ce primiră cupa, vinul și pâinea, celebrară împreună 
ritualul euharistiei. 

La scurt timp după aceasta - se aflau cu toţii în faţa domului, 
discutând despre ceremonie -, un secretar al episcopului îi 
înmâna lui Jurgen un bileţel. Cu presentimentul victoriei, acesta 
despături hârtia. Citi cum episcopul Benning îl ruga să treacă pe 


la el a doua zi, pentru a discuta împreună despre misiunea lui în 
cadrul Bisericii. 

Condus de secretar în camera de lucru, Jurgen îl găsi pe 
episcop șezând la birou. 

Făcu o plecăciune înaintea acestuia, mimând respect adânc, 
și îi sărută inelul. 

— Excelenţă! 

— Ah, iată-vă, Dengelmann. Luaţi loc. 

li arătă un scaun tapiţat în roșu din faţa biroului, iar Jurgen se 
așeză, ușor mirat de aerul degajat ce se simţea în vorba 
episcopului. 

— V-am chemat deoarece aș vrea să discut cu 
dumneavoastră despre domeniul misiunii care vă revine. Aveţi 
deja o imagine concretă despre unde aţi vrea să fiţi repartizat? 

Jurgen îi aruncă o privire în care se găsea un amestec de 
umilinţă și de „te admir”. 

— Aş vrea să fiu plasat unde pot sluji cel mai bine Biserica și 
pe Dumnezeu. Orice aţi hotărî în numele meu, eu voi îndeplini 
cu dragoste și cu voia Domnului. 

Benning dădu din cap. 

— Dar spuneți-mi, vă rog, unde și cum l-ați întâlnit prima oară 
pe Domnul? 

— E greu de spus, Excelenţă. Copilăria mea nu a fost marcată 
de religie. In timpul războiului, Germania avea, în general, cu 
totul alte idealuri, după cum bine știți. Se prea poate ca tocmai 
această lipsă a religiozităţii din acea perioadă să mă fi îndreptat 
spre Dumnezeu. Am văzut, de la o vârstă fragedă, prea multă 
suferință născută din violență, ură și furie oarbă și în mine a 
crescut un sentiment de vinovăţie ca și cum aș fi fost complice. 
In același timp, a luat naștere în mine dorința de a-l servi 
Domnului și de a face tot ce îmi stă în puteri pentru a 
răscumpăra prin iubire tot ce ura oamenilor a distrus. 

— Cum vă imaginaţi, concret, această „răscumpărare”? 

Jurgen îl privi din nou, de data aceasta cu o porţie mărită de 
umilinţă și ceva mai puţin din „te admir”. 

— Excelenţă, nu pretind că am viziunea de ansamblu care mi- 
ar permite să știu de unde aș putea servi cel mai cu folos. Însă 
am spus-o și mai devreme: daţi-mi o misiune și o voi îndeplini cu 
iubire și dedicare. 


— V-aş putea da o funcţie de capelan aici, în Trier. Pe de altă 
parte, am prevăzut o nouă misiune pentru secretarul meu. Ceea 
ce înseamnă că postul său rămâne liber. Nu vă pot spune prea 
bine de ce, însă ceva îmi spune că aţi fi persoana ideală pentru 
această misiune. Vă puteţi vedea pe post de secretar al meu, 
asistându-mă la munca de zi cu zi? 

Secretarul episcopului imediat după  hirotonisire? Era 
momentul potrivit pentru o doză completă de „te admir”. 

— M-ar umple de bucurie prilejul de a vă putea fi de folos în 
efortul de a vă achita de  responsabilităţile înaltei 
dumneavoastră funcții. 

Benning dădu din cap satisfăcut. 

— Mă bucură decizia dumitale, Dengelmann. Veţi intra în 
funcţie de azi într-o săptămână. 

Episcopul îi indică ușa. Discuţia se încheiase. 


19 SEPTEMBRIE 1961, MAINZ 

Vinul roșu italienesc era delicios, iar Christian Gamper își 
umplu paharul a patra oară. 

Seara aceea era una din multele întâlniri spontane cu foștii săi 
colegi Hans și Joachim. Ca și pe vremuri, în Africa de Sud, 
Christian era și de data aceasta cel mai tânăr dintre ei. 

Işi gătiseră paste și deschiseseră o sticlă de vin roșu. După 
masă, se așezaseră cu toţii în jurul măsuţei din lemn de pin. 
Cele trei lumânări de pe masă, singura sursă de lumină din 
încăperea mică, nășteau monștri ciudaţi din umbre pe pereţii 
cufundaţi în semiîntuneric, pe care pâlpâirea flăcărilor îi trezea 
pentru câteva secunde la viaţă iar și iar. 

Ca de atâtea ori în trecut, se angajaseră într-o discuţie de 
data aceasta aprinsă despre Biblie, impulsionați fiind și de 
consumul alcoolului. Hans nu dădea doi bani pe interpretările 
Bibliei. Era de părere că scripturile se cereau înțelese sensus 
literalis. Cu această părere iscase mereu discuţii zgomotoase în 
aulă, însă nimic nu îl putea face să renunțe la ea. 

Christian luă o înghiţitură zdravănă din paharul de vin. Nu-i 
păsa că simţurile i se înceţoșau tot mai mult. 

Nu obișnuia să bea alcool decât foarte rar, iar efectul se 
vedea imediat. 

Privi umbra ca de gnom care se legăna aiurea peste canapea. 

Avea să fie hirotonisit în câteva zile, ceea ce reprezenta un 
nou pas important și ireversibil în viața lui, pe care nici măcar 
nu îl va fi făcut el însuși. De două ori voise să renunţe la tot în 
perioada studiilor. Alfred, persoana de contact destinată lui din 
cadrul frăţiei, îl convinsese să se răzgândească, arătându-i 
urmările pe care le-ar fi avut un asemenea pas în viaţa sa. 

Acestea l-ar fi lăsat însă indiferent la urma urmei. Poate că a 
nu fi în viață era de preferat unei vieţi reduse la un teatru ieftin. 

Se gândea tot mai des la visele copilăriei sale, în centrul 
cărora se aflau mereu clădiri fastuoase. Încă de la vârsta de opt 
ani, când Köln părea să fie un oraș exclusiv al ruinelor, se 
manifestase în el dorința de deveni, cândva, un mare arhitect. 
Un artist care să construiască clădiri nemaivăzute, monumente 
destinate eternității. Voia să ridice case și poduri cum nu se mai 
văzuseră nicăieri în Germania. Visase la o libertate nemărginită 
a creativităţii unde tabuurile să nu-și aibă locul. Și ce ajunsese 
să facă acum? Modelat de regulile și de prescripţiile frăţiei, 


încătușat de legile Bisericii, ducea viaţa unei marionete dirijate 
în același timp de doi păpușari. 

Avea senzaţia că toate firele acestea încălecate se încurcau 
tot mai mult. La un moment dat, marioneta avea să rămână 
blocată în îmbârligătura asta. 

Cei care îl determinaseră să urmeze această cale fuseseră 
părinţii. 

Catolici severi, ei erau teribil de mândri că din băiatul acela 
timid și închistat care nu avusese nicio treabă cu Biserica pe tot 
parcursul copilăriei, în afară de interesul pentru arhitectura 
caselor Domnului, devenea acum un preot. Știau de existența 
frăţiei fără să știe dedesubturile. Din ce știau ei, băiatul lor 
fusese pregătit într-un internat german de elită pentru misiunea 
de a mări importanţa și, prin aceasta, influenţa prelaților 
germani în cadrul Bisericii Catolice. 

Chiar nu știau prea multe, însă Frăția putea să decidă în orice 
moment că știau prea multe dacă s-ar fi întâmplat ca fiul lor să 
moară din senin. Gândul că părinţii săi ar fi putut avea probleme 
din cauza lui îl îngrozea. 

Cu limba mai grea la fiecare înghiţitură de vin și ca de atâtea 
alte ori în acest stadiu al discuţiei, Christian își puse la bătaie 
argumentele cele mai puternice. 

— Dar Adam și Eva, dragă Hans, cum e cu ei? Tu crezi la 
modul cel mai serios că Dumnezeu l-a făcut pe Adam dintr-un 
boț de lut și că, după un timp, i-a scos o coastă care s-a 
transformat așa, ca prin minune, în mama noastră, a tuturor, 
Eva, cea predispusă ispitelor de tot felul? Crezi tu asta, sincer? 

— Da, asta cred, sincer. 

Christian clatină din cap râzând; știa prea bine că Hans se 
înfuria când îl vedea râzând de el. 

— Probabil că tu crezi că membrii Curiei sunt niște domni în 
vârstă buni la suflet, inimoși, cărora le pasă în primul rând de 
binele omenirii? Popii ăștia elitiști se gândesc doar la interesele 
lor. 

— Christian! 

Tonul lui Joachim era mustrător. 

— Termină. Asta aduce deja a blasfemie. Eşti beat, ar trebui 
să fii mai rezervat. Comportamentul tău este nepotrivit pentru 
un om al Bisericii! 


Parcă pentru a-i face în ciudă, acesta își goli paharul dintr-o 
înghiţitură și îl așeză pe masă. 

— Aiurea, auzi, blasfemie! Acesta este adevărul, dragii mei 
viitori domni preoți. N-aveţi idee ce se petrece în Roma. V-aș 
putea spune niște lucruri care să vă deschidă ochii. Însă voi vreţi 
să credeţi în zâna bună, ca niște copii. Voi închideţi ochii cu 
bună știință în faţa realității. 

Hans își împinse scaunul îndărăt și se ridică iute în picioare. 

— Ajunge. Nu mai stau să ascult din astea, Christian. Dacă 
lucrurile-s atât de rele, de ce te-ai mai decis să devii preot? 
Dacă astea îţi sunt convingerile, ar trebui să renunti încă înainte 
de hirotonisire la calea asta care pare că-ți repugna de-a 
dreptul. Ți-ar fi mai bine și ție și probabil ar fi mai bine pentru 
Biserică dacă nu ai deveni preot. 

Chipul lui Christian deveni brusc serios. Rămase pe gânduri o 
clipă, privind la umbra de gnom de pe perete, ce părea sa stea 
în expectativă. Arătă apoi spre scaunul care se eliberase. 

— Așază-te un pic, Hans, și-am să-ţi povestesc câte ceva 
despre Curia Romană și despre ce va deveni ea prin oameni ca 
mine. Care aparțin unei frăţii! Frăția aceasta va conduce 
Biserica Catolică spre adevărata ei menire! Vom trece cu sabia 
de foc prin rândurile moșnegilor netoţi din Roma și-i vom înlocui 
cu de-ai noștri. Vom... 

— Nu mai vreau să aud din astea, Christian! Joachim se 
ridicase și el atât de brusc încât răsturnase scaunul pe spate. 
Hai, bagă-te-n pat și dormi, să-ţi treacă beţia! Și uită de teoriile 
astea ale conspirației! Hans și cu mine vom pleca acum. 

Cu acestea, cei doi făcură stânga-mprejur și ieșiră. Când se 
închise ușa în urma lor, Christian își ridică din nou privirea spre 
gnomul de umbră și, cu o mișcare a mâinii în dreptul 
lumânărilor, făcu umbra să se cutremure. 

— Noi doi semănăm foarte bine, mormăi el. 

Işi culcă apoi capul pe tăblia mesei și izbucni într-un hohot de 
plâns nestăvilit. 

Hans și Joachim nu uitară ce le povestise Christian. A doua zi 
de dimineaţă, cei doi stăteau faţă-n fața cu episcopul din Mainz, 
Erhard Dittler. Li se spusese la început că Excelenţa Sa nu avea 
timp de întrevederi, însă brusc după ce Hans îi explicase 
secretarului că unul dintre cei care aveau să devină preoţi în 


câteva zile era un posibil membru al unei loji francmasone, 
episcopul îi chemase în audiența. 

Jumătate de oră mai târziu, Christian fu trezit din somnul de 
om mahmur printr-un telefon primit de la episcopul din Mainz. 


22 SEPTEMBRIE 1961, KIMBERLEY 

Cu chipul împietrit, Friedrich citi încă o dată telegrama din 
Mainz. 

Probleme cu Christian G. + a vorbit + episcopul știe 
de S. + 
ce-i de făcut? + Alfred 

Cu mișcări lente, puse hârtia pe birou și, câteva clipe, privi în 
gol. Strânse apoi pumnul și izbi telegrama ca și cum astfel ar fi 
putut distruge știrile pe care i le aducea. Se ridică. 

— Am bănuit de la început că acest Christian Gamper e prea 
moale pentru treaba asta. Din prima zi, când l-am văzut bocind 
în faţa pozei cu familia, am fost sigur ca, într-o bună zi, are să 
ne facă probleme. Totuși, nu m-aș fi așteptat niciodată că va 
pune în pericol toată frăţia, iar asta dintr-o singură lovitură. 

O cută dreaptă se formase între sprâncenele lui Friedrich, 
semn clar că își ieșise din fire. Fostul său „însoţitor”, Hans, se 
dădu fără să vrea un pas înapoi când îl văzu pe Friedrich 
apropiindu-se de el. 

— la chiar acum legătura cu Alfred. Ordon să fie înlăturată de 
îndată această problemă. Orice urmă de ezitare poate periclita 
la modul cel mai serios frăţia. Să fie precaut. Mă bazez pe el și 
aștept să înlăture problema imediat. 

Spuse acestea și făcu stânga-mprejur. 

Deschizând ușa biroului, se trezi față-n faţa cu Evelyn. 

Burta i se vedea clar prin rochia albastră. Pentru o clipă, văzu 
cu ochii minţii conturul vag al chipului lui Hermann von Settler. 

„Ai grijă să ai un al doilea fiu!” 

— Ce cauţi aici, Evelyn? Ar trebui să te odihnești. 

— Am auzit discuţia ta cu Hans, Friedrich. Ce s-a întâmplat? 
Ce-i cu Christian Gamper? Și ce vrea să-nsemne înlăturarea 
imediată a problemei? 

O privi lung preţ de câteva clipe, apoi o împinse ușor într-o 
parte și încercă să treacă pe lângă ea, însă ea îl prinse de braț. 

— Friedrich, răspunde-mi, te rog. Ce se întâmplă? 

Se întoarse dintr-o mișcare și o apucă de umeri. Era ceva 
sălbatic în privirea lui, iar Evelyn simţi o teamă ascunsă faţă de 
soțul ei. 

— Evelyn, ai grijă să te odihnești și nu te gândi la treburi din 
care nu înţelegi nimic. N-am să mă justific față de tine în 
chestiuni care privesc frăţia și nici n-am să discut cu tine 


deciziile pe care le-am luat. Întinde-te și ai grijă ca al doilea copil 
să ni se nască sănătos. Aceasta este misiunea ta și, dacă o 
îndeplinești cum trebuie, e destul. Restul nu te privește. Sper că 
am fost destul de clar, o dată pentru totdeauna. 

Îi dădu drumul, rămase însă drept în faţa ei, fixând-o cu 
privirea. 

Evelyn avu impulsul să-i spună că nu accepta să fie tratată ca 
un mesager. Că avea totuși dreptul să știe ce făcea bărbatul ei 
și că o privea în mod direct dacă acesta dădea ordin să fie ucis 
cineva. l-ar fi spus toate acestea și încă multe altele, bănuia însă 
că nu ar câștiga nimic pe această cale. El s-ar fi mâniat și mai 
tare și Dumnezeu știe de ce-ar mai fi fost în stare. Nu, nu avea 
de gând să stea la discuţii cu el. Avea să îi accepte 
comportamentul fără să comenteze, cum făcuse până atunci, iar 
aceasta nouă experiență avea s-o păstreze adânc în sine, ca 
într-un cufăraș impenetrabil. 

Doar mai târziu, când va rămâne singură, avea să deschidă cu 
grijă ușa cufărașului, eliberând sentimentul umilinţei. Avea să le 
permită tuturor acelor senzaţii să se desfășoare libere, să-și 
confrunte sufletul cu ele. Și, așa cum unui fierar i se îngroașă 
pielea de pe mâini de la munca neîntreruptă cu ciocanul, avea 
să se înfășoare și sufletul ei într-o piele groasă, protectoare. Cu 
cât se îngroșa această piele, cu atât mai puţin ar fi durut o nouă 
umilință. Odată și-odată, acest scut avea să fie atât de gros 
încât Friedrich n-o va mai putea răni. Așa spera ea. 

Îl lăsă singur și, fără să spună o vorbă, merse în camera ei. 


25 SEPTEMBRIE 1961, VATICAN 

În biroul său de la etajul al doilea, din clădirea cea mare de 
lângă domul San Pietro, Eminenţa Sa cardinalul Benino Campisi 
răsuflă înfuriat și puse deoparte documentul peste care tocmai 
se uitase. 

Erau câțiva episcopi care păreau să îl considere, în funcţia sa 
de prefect al Sfântului Oficiu, drept urna tuturor problemelor lor 
meschine. Privi fără chef peste rama ochelarilor de citit la 
silueta înaltă și suplă a tânărului său subsecretar pater 
Leonardo Corsetti. 

— Este datoria Sfântului Oficiu de a proteja adevărata 
învăţătură și bunele moravuri, ca și de a apăra lumea de boala 
comunismului, și nu de a aduce în fața inchiziției un mic preot în 
devenire care spune vrute și nevrute sub influenţa vinului, 
lucruri de care a doua zi nici nu-și mai amintește. Este acest 
tânăr comunist? Nu! A rostit devize comuniste? Nu! Spuneţi-i 
deci acestui episcop Dittler să fie în continuare precaut, dar să 
nu mă mai ţină la curent cu trivialităţi de genul ăsta. Biserica 
are probleme mai grave decât un preot care vrea să facă un pic 
pe grozavul în faţa prietenilor. Bun. Următoarea chestiune. 

La scurt timp după aceasta, pater Corsetti se afla din nou la 
biroul său, cu privirea goală întoarsă-ntr-o parte, spre fereastra 
mare, cu două cercevele. 

Se simţea cuprins de un sentiment straniu. Presimţea într-un 
mod vag, nejustificat, apropierea unor nenorociri. Nu încăpea 
îndoială: Biserica Catolică își găsise în comunism un rival de 
temut. Începând cu Uniunea Sovietică, o superputere formată în 
urma celui de-al Doilea Război Mondial, marxismul și, mergând 
mână în mâna cu el, ateismul câștigaseră teritoriu într-un ritm 
accelerat. 

Cardinalul Campisi făcuse din Sfântul Oficiu un fel de poliţie 
anticomunistă. Prefectul, căruia până nu demult i se spusese 
„Inchizitorul”, se privea pe sine ca pe șeful poliţiei în slujba lui 
Dumnezeu și era obsedat de gândul eradicării comunismului. 

li scăpau oare în felul acesta alte primejdii, poate chiar mai 
mari? Corsetti își propuse să aibă o discuţie mai lungă pe tema 
aceasta cu episcopul Dittler și se întoarse apoi la treburile sale 
zilnice. 


25 SEPTEMBRIE 1961, MAINZ 

Christian fu nevoit să escaladeze munţi de pietre și stinghii 
rupte prin încăperile pe jumătate dărâmate, în depozitul cel 
vechi, până reuși să ajungă în camera unde, pe o ladă din lemn, 
Alfred își fuma ţigara. 

Persoana lui de contact păruse destul de calmă și la obiect în 
convorbirea de la telefon când Christian îi povestise despre 
seara aceea cu Hans și Joachim și despre discuţia avută cu 
episcopul Dittler, în dimineaţa următoare. Spusese că, 
deocamdată, Christian trebuia să stea calm și să nu facă nimic. 
Frăția avea să se ocupe de tot. 

Christian se scuzase plin de umilință în faţa episcopului Dittler 
pentru ceea ce spusese, îi explicase că nu fusese stăpân pe 
propriile simţuri și că așa ceva nu avea să se mai repete 
niciodată. Nu, ceea ce spusese atunci nu erau adevăratele sale 
convingeri și, da, era perfect conștient de faptul că păcătuise 
împotriva Bisericii, și încă în postura de viitor preot... 

„Frăția avea să se ocupe de tot!” 

Aceasta putea însemna orice. Putea, de pildă, să însemne: 
frăţia îţi va astupa gura aia spartă și va avea grija ca pe viitor să 
nu mai ai ocazia de a pălăvrăgi ca prostul despre scopurile 
simoniștilor. 

Sentimente de vină și mai ales de teamă puseseră stăpânire 
pe el de la discuţia din ziua precedentă. Acum, că îl ascultase pe 
Alfred, părăsindu-și mica locuință pentru a veni la întâlnirea 
stabilită în depozitul cel vechi, îl copleșise sentimentul unei 
finalităţi. | se părea că încuiase ușa de la locuinţa pentru ultima 
oară în viață. 

Se așeză lângă Alfred, pe ladă, și îi cercetă acestuia chipul, 
căutând vreun semn după care ar fi putut recunoaște ce îl 
aștepta; nu putu desluși însă nimic. Omul lui de contact se arătă 
pragmatic ca întotdeauna când îi spuse: 

— Am o instrucţiune pentru tine din partea magului. 

Christian tresări. Dacă intervenise însuși magul, însemna că 
frăţia găsea chestiunea foarte gravă. lar faptul că dormise în 
aceeași cameră cu Friedrich în Africa de Sud nu reprezenta 
neapărat un avantaj pentru Christian. Își amintea foarte bine 
disprețul cu care fusese tratat de către acesta. Intr-o seară - ca 
de atâtea alte daţi, Christian avea în pat, alături de el, poza cu 
părinţii săi și cu sora lui mai mică, Christine -, Friedrich îi 


spusese că, dacă n-avea de gând să termine odată cu 
sentimentalismele de familie, nu avea să atingă vreodată 
marele ţel. Pe atunci, nu înţelesese ce i se spusese și nici nu se 
mai gândise la acest lucru. Acum însă întreaga situaţie i se arată 
cu totul altfel; putea vedea amenințarea direct în față, ca pe un 
afiș pe care scria: „Afară cu tine!” 

— Consideră că problema nu a atins un nivel critic. Veţi 
continua ca și până acum. Dacă vi se mai pun întrebări în 
legătură cu seara aceea, din partea episcopului sau a oricui 
altcuiva, veți susține că aţi fost victima alcoolului, iar ceea ce ați 
spus atunci nu corespunde nici pe departe convingerilor 
dumneavoastră. Îi veţi convinge pe toţi că nu există nicio frăţie 
și că tot ce ați vrut a fost să vă șocați colegii, ceea ce, fără 
îndoială, aţi și făcut. 

Un val de ușurare străbătu trupul lui Christian. 

Se uită, năuc, la Alfred. Friedrich von Keipen considera că 
problema nu a atins un nivel critic? Dar asta însemna că nu 
avea să fie pedepsit! Tot ce trebuia să facă era să-i convingă pe 
ceilalți că fusese beat și-și pierduse controlul de sine. Nu era o 
recomandare prea bună pentru un viitor preot, însă avea să-și 
facă singur procese de conștiință. Comparat cu ceea ce se 
așteptase din parte frăţiei, asta era o nimica toată. 

Cuprins de un acces de euforie, își puse mâna pe braţul lui 
Alfred și vorbi: 

— Vă rog să îi transmiteţi domnului von Keipen multe 
multumiri pentru ajutorul și înţelegerea sa. Și spunetți-i, vă rog, 
că ceea ce a fost nu se va mai repeta niciodată. Să aibă 
încredere în mine. 

Alfred își trase brațul de sub mâna lui Christian și îl cuprinse 
prietenos de după umăr. Un gest neobișnuit pentru un bărbat 
pentru care răceala și distanţa însemnau atât de mult. Zâmbi 
chiar. 

— Îi voi transmite. 

Trupul lui Alfred se cutremură dintr-odată, iar Christian, cu 
zâmbetul încă pe chip, văzu cu colţul ochiului că acesta ţinea 
ceva în mână. Ceva cu reflexe metalice. 

Ultimul lucru pe care îl simţi Christian pe lume fu o apăsare 
rece pe frunte. Când răsună pocnetul, murise deja. 


Încet, Alfred dădu drumul trupului fără viaţă lăsându-l să 
alunece la pământ. Cu mișcări relaxate, curăță mânerul 
pistolului cu batista lui curată și puse arma în mâna mortului. 

Câteva minute mai târziu, părăsi depozitul cel vechi și porni 
pe drum, înapoi. Un trecător inofensiv, ce purta cu sine o plasă 
în care se afla un pulover muiat în substanţă roșie. 

Alfred savură soarele călduț de septembrie. 

e 

Clătinând din cap, episcopul Dittler citea pentru a nu știu câta 
oară rândurile scrise de mână pe care - după cum avea să 
reiasă mai târziu din analiza unui specialist - le scrisese, fără 
îndoială, Christian Gamper. 

Excelență, 

Când veţi citi această scrisoare, eu voi fi cu Domnul, 
rugându-l pentru iertarea păcatului meu de moarte. 

Nu sunt demn de sfânta hirotonisire și vă voi scuti 
pe dumneavoastră, Excelenţă, de a ridica un netrebnic 
în funcția de preot. 

Mi-am dat seama că am pornit pe o cale greșită în 
viață. Credința mi-e prea slabă, îndoiala prea 
puternică. 

Împins de beţie, m-am dedat celui mai josnic păcat 
al omului - minciuna. Am vorbit despre o frăţie care ar 
avea ca scop reforma Bisericii, aceasta nefiind altceva 
decât o dorință a sufletului meu slab, care știe că nu 
poate îndeplini cerinţele severe ale Bisericii Catolice, 
acelea ale unei vieţi pline de dedicație, renunţări și 
jertfire de sine. 

lertaţi-mă! Îmi veţi găsi învelișul trecător în clădirea 
vechii tăbăcării. 

Și, vă rog, îndepliniţi, întru amintirea mea, această 
ultimă dorință a părinţilor mei, de a fi înmormântat ca 
un creștin. 

Christian Gamper 


29 OCTOMBRIE 1961, KIMBERLEY 

Franz von Keipen se născu la ora trei și șaisprezece minute. 

Cântărea două mii patru sute de grame și măsura patruzeci și 
șase de centimetri. 

Doctorul Fissler fu nevoit să îl asigure pe Friedrich în repetate 
rânduri că băiatul era cât se poate de sănătos. Totuși, acesta nu 
îl tinu în braţe pe al doilea său copil, ca pe un bebeluș obișnuit. 
Îl purta mai degrabă ca pe o păpușă din porțelan. 

— E fragil ca o fetiţă, îl apostrofă el pe medic și îi întinse 
omulețul înfășat. 

Se apropie tăcut de patul lui Evelyn și o mângâie pe cap, fără 
un cuvânt. Ea nu îl privi, iar el nu simţi nici cea mai vagă nevoie 
să îi vorbească. Cuvintele ei de la nașterea lui Hermann îi 
răsunau încă prea proaspăt în amintire. 

Părăsi, în sfârșit, încăperea. 

Aruncă o privire grăbită în camera lui Hermann, unde o văzu 
pe Ruby pe podea, lângă băiat, răsfoind cărți cu poze. Se 
convinse că totul era în regulă și merse în biroul său. 

Chiar dacă era atât de firav, nașterea lui Franz trebuia 
sărbătorită cu un coniac bun. 

Câteva minute mai târziu, cineva bătu la ușă; prin crăpătura 
ușii apăru capul doctorului Fissler. 

— Ah, Werner, intra, te rog. 

Doctorul închise ușa după el, iar Friedrich îl pofti într-unul din 
fotoliile mari din piele. 

— Așază-te, te rog. Să ciocnim în cinstea celui de-al doilea fiu 
al meu, chiar dacă e mai pricăjit. 

Lăsându-se încet în fotoliul adânc, doctorul Fissler spuse: 

— Ai observat cât de bine seamănă micuțul cu soţia ta? E 
incredibil. 

Friedrich îi întinse paharul de coniac și dădu din cap. 

— Da, e la fel de frumos ca și mama lui. 

Se așeză oftând lângă doctorul încărunţit și se uită cu 
resemnare la lichidul auriu-închis din pahar. 

— Prea frumos, parcă, pentru un băiat. 

Sorbi lung. 

Doctorul Fissler îl privi atent și așteptă până ce acesta își 
așeză paharul pe birou. ă 

— Friedrich, e un lucru pe care vreau să-l discut cu tine. Imi 
vei spune să nu mă amestec în treburile tale, te cunosc însă de 


prea multă vreme și îmi voi lua libertatea de a vorbi deschis cu 
tine. 

Friedrich își ridică capul și cercetă chipul brăzdat de riduri din 
fața sa. Apoi zâmbi. 

— Poţi vorbi liniștit deschis cu mine, însă, tocmai pentru că 
mă cunoști de atâta vreme, știi că nu mă las influențat când e 
vorba de treburile mele. Nici chiar de către tine! Dar, te rog, 
vorbește. 

Bătrânul luă întâi o înghiţitură din pahar și își arătă stima 
pentru nobila băutură printr-un oftat de plăcere. Apoi, chipul îi 
deveni serios. 

— Urmăresc de la o vreme încoace felul în care te porți cu 
Evelyn și trebuie să-ţi spun că nu-ţi înțeleg atitudinea. Este o 
femeie bună, te respectă și are grijă de tine. Este deosebit de 
frumoasă și are un suflet bun. Ţi-a dăruit deja doi fii, dar un al 
treilea nu va mai exista. 

Friedrich își ridică iute, capul. 

— Ce înseamnă asta, „un al treilea nu va mai exista”? întrebă 
el tăios. 

Doctorul reflectă câteva secunde, apoi răspunse: 

— După nașterea plină de greutăţi a lui Hermann, a doua 
sarcină a reprezentat un risc. l-am spus aceasta lui Evelyn, dar 
nici n-a vrut să audă de așa ceva. Ba, mai mult, a trebuit să-i 
promit că nu-ţi voi spune nimic în legătură cu asta. 

Friedrich dădu să sară în sus, însă doctorul îl opri printr-un 
gest al mâinii și vorbi mai departe. 

— A avut mare noroc, Friedrich, însă trebuie să afli că, la oa 
treia naștere, ea ar putea muri din cauza unei hemoragii. 

Friedrich sări în picioare. 

— Și îmi spui asta așa pur și simplu? Ești... 

— Un om care își ține promisiunea faţa de o femeie sau cu 
atât mai mult cu cât este vorba de o femeie, îl întrerupse 
doctorul. 

Friedrich se lăsă din nou în fotoliu și își privi, tăcut, paharul. 

— Să ne întoarcem însă la atitudinea ta, continua doctorul. Te 
porţi cu Evelyn ca și conducător al simoniștilor și nu ca un soț. 
Ea nu merită așa ceva. De ce faci asta? 

Friedrich răsuflă zgomotos și îl privi pe doctor cu chipul 
deschis, sincer. 


— Aceasta nu te privește și totuși îţi voi răspunde. Ar fi putut 
avea totul, Werner. lubirea și tandrețea mea, chiar și respectul 
meu. | le-am oferit. Dar ea nu a vrut nimic. Nu m-a vrut. M-a 
respins! Doar după câteva „vorbe bune” din partea dragului de 
Hermann von Settler și-a călcat pe suflet și a acceptat să se 
mărite cu mine. La ce ar putea să se aștepte din partea mea? 

Bătrânul îl privea mirat. 

— Hermann a obligat-o să se mărite cu tine? Și tu ai 
consimţit? Clătină din cap a neînțelegere. De ce? Cum te-ai 
putut căsători cu ea știind că nu o face de bunăvoie? 

— Pentru că o voiam! Eu primesc ceea ce vreau, Werner, și 
numai datorită acestui lucru mă aflu azi aici, lângă tine, în 
camera asta. 

— Pentru că o voiai? Asta e... asta e... 

— Gândește-te bine la ce-ai să spui și nu uita pe cine ai în 
față, Werner. Amenințarea din tonul lui Friedrich era cât se 
poate de clară. 

Doctorul tăcu și îl privi pe Friedrich nedumerit înainte să sară 
de pe scaun cu o iuţeală neobișnuită pentru vârsta lui. Avea 
chipul roșu de furie. Începu să gesticuleze necontrolat în faţa lui 
Friedrich, mai-mai să răstoarne paharul cu coniac de pe masă. 

— lar tu nu uita pe cine ai tu în față. Nu sunt unul dintre 
lacheii tăi și mi-e absolut indiferent cât de tare tremură ceilalţi 
când ridici tu glasul. Nu mi-e teamă de tine, așa să știi, băiete! 
Știu prea bine că un cuvânt de-al tău e de-ajuns ca să mor, dar 
nu-mi pasă, caci mi-am trăit viața cum se cuvine. Și am 
cunoscut oameni buni. Unul dintre ei a fost Hermann von 
Settler, profesorul și susținătorul tău. Era încăpățânat și 
orgolios. Dar a fost un om de caracter! 

Apoi se întoarse și părăsi încăperea. 

Friedrich rămase cu privirea fixată pe ușă. Era furios. Ce știa 
bătrânul acesta despre căsnicie? Nu fusese niciodată căsătorit. 
Cum își permitea să stabilească reguli pentru un joc pe care îl 
cunoștea doar ca spectator? 

lar aceasta faţă de magul frăţiei! 

Friedrich avu impulsul de a zvârli paharul de coniac de perete 
pentru a se elibera de tensiunea pe care o simţea. 

Așeză însă paharul pe măsuţă și ieși din biroul de lucru. Avea 
nevoie de aer curat. 


leșind pe veranda din lemn, văzu o geană de lumină la 
orizont, anunțând prima zi din viaţa fiului său, Franz. 

Trase adânc în piept aerul răcoros de noapte și, închizând 
ochii, își ţinu respiraţia pentru câteva clipe. Deschise ochii; o 
parte din furie i se mai potolise. Cu mâinile adânc în buzunarele 
pantalonilor, cobori leneș cele trei trepte. Cele două clădiri la 
stânga și la dreapta se ridicau asemenea unor imense umbre 
spre cerul de noapte. Ziduri negre pe fundal întunecat. Păreau 
că veghează liniștea terenului cu nisip. 

Observa, cu coada ochiului, o mișcare. Se opri și își fixă 
atenţia asupra zonei din faţa aulei. Era încă prea întuneric ca să 
poată distinge detaliile, era însă acolo o pată mai întunecată 
decât toată partea din fața zidului din afară al clădirii. 

Friedrich păși înainte, precaut. Când ajunse la vreo doi metri 
distanță, umbra se desprinse de perete, luând forma unui corp 
acoperit de blană care se târî, scâncind, până la picioarele lui 
Friedrich, unde se rostogoli pe spate. 

Era un ciobănesc german. Părea destul de tânăr după statura 
încă mică. 

— Și tu cine ești? 

Friedrich se lăsă încet în genunchi, pentru a nu speria 
animalul, și îl mângâie blând pe burtă. Blana îi era încâlcită. 

„Un câine vagabond”, gândi Friedrich și își trecu mâna, cu 
gesturi lente, peste burta animalului. Câinele își arătă 
recunoștinţa ridicându-și capul și lingându-i braţul. Scotea tot 
timpul sunete scâncite. 

— De unde ai apărut? Ai stăpân? 

Câinele îi răspunse cu un lătrat scurt, vesel. 

Friedrich se ridică iar câinele se rostogoli înapoi și stătu în 
fața lui, cu capul plecat și cu coada între picioare. Friedrich îl 
mai privi câteva secunde, apoi spuse: 

— Ei, acum dispari. 

Își sublinie cuvintele cu un gest al mâinii, însă câinele nu 
reacţionă. Stătea pur și simplu acolo, privindu-l pe omul care 
tocmai îl mângâiase. 

— Hai, pleacă! Văzându-l că tot nu se mișca, Friedrich făcu un 
pas repezit spre el, bătu din palme și striga: Cară-te! 

De data asta, funcţionă! Animalul o lua la goană urlând și, în 
câteva secunde, dispăruse în spatele aulei. Friedrich făcu 
stânga-mprejur, clătinând din cap, și se îndreptă cu pași leneși 


înapoi spre veranda. Se așeză într-unul dintre fotoliile împletite 
și trebui să-și adune gândurile pentru a-și aminti ce anume îl 
purtase afară, când, în sfârșit, își aminti de discuţia avută cu 
doctorul. 

Acesta era un fapt ieșit din comun. 

El nu pierdea niciodată firul când era vorba de ceva 
important. Și când atenţia îi era distrasă, o parte a gândurilor 
rămâneau preocupate de chestiunea respectivă. Era ca un 
pachet pe care îl purta mereu cu sine și a cărui greutate o 
resimțea chiar când existau alte lucruri ce îi rețineau atenţia. Și 
totuși, în ultimele minute se preocupase exclusiv de acel câine 
și uitase complet de supărarea cu Werner Fissler. 

Ca și cum ar fi lansat o parolă prin telepatie, micul vagabond 
își făcu din nou apariţia. 

Stătea în faţa verandei și, lătrând, îi atrăgea atenţia lui 
Friedrich. Coada-i zdrențăroasă se mișca iute dintr-o parte într- 
alta. 

— lată-te din nou. Îţi cam place aici. Friedrich își lovi scurt 
fluierul piciorului. Hai, vino-aici! 

Și iată că animalul depăși dintr-un salt treptele și se opri la 
picioarele lui Friedrich. Nu purta zgardă și nici nu arăta ca și 
cum ar fi fost al cuiva. Privirea îi era umilă. 

Dintr-odată, Friedrich simţi o senzaţie surdă de deșertăciune 
răspândindu-i-se prin trup și, deși nu-și mai amintea să fi simţit 
așa ceva și cu asemenea intensitate, sentimentul îi părea totuși 
foarte cunoscut. 

Se întrebă de ce anume se simţea astfel. Era bogat și 
căsătorit cu o femeie frumoasă, care tocmai îi dăruise al doilea 
fiu, sănătos. La cei douăzeci și șase de ani ai săi, se afla în vârful 
unei organizații titanice, care reprezenta totuși doar o primă 
treaptă din scara care ducea la cer. Și totuși, aici, pe terasă, în 
compania acestui câine vagabond, Friedrich își dădu seama că 
se simţea singur. Ca și cum ar fi trăit pe o altă planetă. 

Puse mâna pe capul câinelui și îl scarpină după ureche. 

— Ce-ai zice tu să rămâi aici? Ti-ar plăcea? Cred că noi doi am 
putea deveni prieteni buni. 

Câinele își trase capul îndărăt și-i linse mâna lui Friedrich. 
Părea să fie de acord. 

Friedrich se ridică și spuse: 

— Vino! 


Deschise ușa și intră în casă, urmat îndeaproape de un 
prieten. 


Crăciun 1961, Kimberley 

Mâncarea fusese absolut delicioasă. 

Bernhard Weirich îl întrebase pe Friedrich în glumă cât ar 
trebui să plătească pentru a o lua pe bucătăreasă acasă cu el. 
La care acesta, cu ochii pe burta uriașă a lui Weirich, remarcase 
că nici bucătăreasa lui nu putea fi prea nepricepută. 

Weirich se numără printre cei cinci nemți care, împreună cu 
soțiile lor, sărbătoreau Crăciunul la familia von Keipen. Făceau 
parte din cercul celor care finanțau frăţia cu sume imense. 
Friedrich îi invitase la sfatul profesorului Glassmanns. Șef al unei 
mari clinici private din Aachen și fost medic nazist, acesta îl 
chemase pe Friedrich și îi împărtășise ideea sa. Era un lucru 
înțelept să menţină contactul personal și intim cu sponsorii 
financiari. Aceasta îi făcea să se simtă importanţi și să-și 
păstreze dispoziţia generoasă. Friedrich nu îl simpatiza pe 
bătrânul medic, ba, mai mult, îl dispreţuia. Profesorul îl 
cunoscuse însă pe Hermann von Settler și fusese încă din prima 
zi membru al frăţiei. Glassmanns avea rădăcini olandeze, dar se 
purta ca un neamţ cu cele mai puternice convingeri patriotice și 
naţionale. 

Probabil că și el se juca acasă, în pivniţa sa, cu soldaţi de 
plumb, înscenând bătălii în amintirea unei armate date uitării. 

Totuși, Friedrich îi ascultase sfatul de a face cunoștință cu 
câţiva dintre cei mai influenţi finanţatori ai frăţiei și cu scopurile 
acestora. 

Friedrich încerca să îl hrănească cu resturi de mâncare pe 
Joss, care se afla, ca întotdeauna, lângă el. Ciobănescul german 
primea orice cu mare plăcere. Din când în când, Friedrich îi 
arunca câte o privire punitiva lui Hermann. Băiatul ședea în 
capul opus al mesei, alături de mama sa, și amesteca cu o 
lingură în resturile din farfurie. Căruciorul în care se afla Franz 
era în partea cealaltă, lângă Evelyn. Aceasta purta o rochie de 
culoare roșu-închis, cu decolteu adânc și se prezenta întru totul 
ca o gazdă perfectă. În momentul acela, tocmai purta o discuţie 
pe ton scăzut cu una dintre femeile care se aflau în apropierea 
ei și zâmbea amabil. 

Purta această rochie numai la ocazii speciale, iar Friedrich se 
gândi, cu mintea clară, că nu ar fi purtat-o niciodată pentru el. 
Și, la urma urmei, de ce-ar face-o? 

Alunga gândul prostesc și izbi cu palma deschisă tăblia mesei. 


— Domnii mei, îmi permiteţi să vă invit la un coniac în biroul 
meu? 

Fără să mai aștepte un răspuns, se ridică și o luă înainte. Joss 
așteptă până când stăpânul își lovi ușor coapsa. Recunoscând 
semnalul, sări ascultător în picioare și fugi după el. 

e 

Stăteau cu toţii în cerc, în mijlocul încăperii, cu paharele de 
coniac în mână, privindu-l pe Friedrich cu interes. Hanno 
Behrend, proprietarul celei mai mari întreprinderi de transport 
din Germania, își aprinsese un trabuc. 

Un fir subţire și alb de fum se înălța șerpuit din capătul aprins, 
ca la cântecul din flaut al unui fachir, și, ajungând la tavan, se 
împrăștia de acolo, topindu-se în aerul din încăpere. Friedrich își 
înălţă paharul și privi cu solemnitate la cei din jur. 

— Domnii mei, să bem pentru succesul cauzei noastre 
mărețe. Mai mult de trei sute de elevi de-ai noștri au fost 
hirotonisiți în tot acest timp. Ei se găsesc pe întreg teritoriul 
Europei și dincolo de aceasta. La unii dintre ei se poate vedea 
deja conturându-se o carieră promițătoare în cadrul Bisericii 
Catolice, Ce-i drept, am avut câteva excepţii, însă, per total, 
putem fi foarte mulțumiți de realizările noastre de până acum. 
lar acestea le datorăm nu în ultimul rând generozităţii 
dumneavoastră. lată de ce închin de asemenea în cinstea 
domniilor voastre. Noroc! 

Ridică paharul la gură, însă, înainte să apuce să soarbă o 
înghiţitură, profesorul Glassmanns rosti următoarele cuvinte: 

— Domnule von Keipen, este un lucru pe care aș dori să-l 
discut cu dumneavoastră. 

Friedrich își cobori mâna și îl privi pe Glassmanns. Condus de 
tendinţa lui spre suspiciune, își lăsă rotiţele din cap să se pună 
pe treaba. Această invitaţie la sărbătoarea de Crăciun fusese 
ideea lui Glassmanns. Clic. Chiar el îi sugerase numele celor pe 
care avea să îi invite. Clic! Domnii aceștia se aflau acum în faţa 
lui și voiau să discute ceva cu el. Clic, clic! 

Mirosea a înscenare. Friedrich se alarma. 

— Vă rog, vorbiţi, spuse el cât de lejer posibil. 

Glassmanns își drese glasul. 

— După cum aţi spus chiar dumneavoastră, sunt deja peste 
trei sute de simoniști care se afla în slujba Bisericii. Sună bine. 
Am vrea însă să aflăm mai multe despre activităţile din cadrul 


frăţiei. Care preot lucrează unde? Ce faceţi, concret, întru 
sprijinirea lor? Ce se întâmplă cu banii pe care noi și alţii ca noi îi 
plătim în mod regulat frăţiei? Cine și ce funcţie deţine în cadrul 
frăţiei? Știm mult prea puţine. 

Asta era deci problema lor! Friedrich își păstră calmul de 
suprafață. 

— Ei bine, vă pot povesti cu cea mai mare plăcere unele 
treburi interne. Pe această cale veţi primi cele mai multe 
răspunsuri. Cel puţin în chestiunile care implică banii 
dumneavoastră. In ceea ce privește funcţiile deţinute de 
simoniști în cadrul frăţiei, veţi înțelege, desigur, că, din motive 
de securitate, va trebui să păstrez tăcerea. Nu consider că ar fi 
potrivit să rostesc nume și funcţii legate de acestea, deoarece 
astfel aș spori riscul ca ele să ajungă în mâinile greșite. 

— Vreţi să spuneţi că nu aveţi încredere în noi? 

Cel ce spusese aceasta, și pe un ton care lui Friedrich îi 
displăcu, era Gunther Krollmann, șeful unui imperiu gigantic în 
domeniul construcţiilor. Atmosfera degajată care se simţea cu 
câteva clipe înainte se schimbă complet. O tensiune ostilă 
plutea în aer, aproape palpabilă. 

— Nu, domnule Krollmann, vreau să spun că sunt capul 
acestei frăţii și că numai eu cunosc toate numele. Vretți 
informaţii în ceea ce privește banii dumneavoastră? Este un 
drept ce vi se cuvine. Restul - și să-mi scuzaţi francheţea - nu 
vă privește nici în cea mai mică măsură. 

Bărbaţii se priviră în tăcere și îi făcură apoi semn din cap lui 
Glassmanns. Acesta se întoarse din nou spre Friedrich, iar figura 
lui semăna acum cu cea a unui jucător de pocher pe cale să-și 
scoată asul din mânecă. 

— Să spunem lucrurilor pe nume, domnule von Keipen. 
Sunteţi încă foarte tânăr. Unii ar spune chiar prea tânăr pentru o 
asemenea misiune importantă. Vrem să avem și noi un cuvânt 
de spus. La ce sume dăm în fiecare an, nu cerem prea mult. 
Vrem să se organizeze un consiliu, după modelul societăților pe 
acţiuni. Acest consiliu se va întruni periodic și va lua toate 
deciziile importante. Vrem ca lucrurile să evolueze mai rapid și 
vă cerem șansa de a avea putere de decizie asupra chestiunilor 
relevante. 

Pe fruntea lui Friedrich se desenă o cută adâncă. 


— Vreti? Cereţi? Nu credeți că vă supraestimaţi importanţa? 
Domnii mei, vă pot asigura de faptul că participarea 
dumneavoastră financiară în această cauză a noastră vă va fi de 
folos. Totuși, dacă asociaţi această participare cu condiţii de 
nerealizat, ne vom atinge scopul și fără domniile voastre. 
Amintiţi-vă, vă rog, că sunteţi doar cinci din cei aproape o sută 
de sponsori ai noștri. 

Profesorul zâmbi ca și cum s-ar fi aflat în prezenţa unui copil 
care nu înțelege. 

— Da, însă cinci care și-au câștigat consimțământul majorităţii 
de a se prezenta în fața dumneavoastră cu această cerinţă. 
Doar nu credeți că nu ne cunoaștem noi între noi. Cei mai mulţi 
eram deja aici pe când Friedrich von Keipen era un băieţel în 
pantaloni scurți, pe băncile școlii. 

ÎI privi pe Friedrich în ochi, cu răceală. 

— Nu este o rugăminte, Friedrich, este o cerere și vrem să 
primim răspunsul chiar acum, pentru ca mâine, la întoarcere, să 
le putem împărtăși și celorlalţi veștile. 

Friedrich se abținu cu greu să nu îi cuprindă gâtul acela plin 
de riduri și să îl strângă până când bătrânul i-ar fi implorat, 
gemând, iertare. In schimb, se lăsă pe vine și își vâri mâna în 
blana lui Joss. Contactul fizic cu acest câine îl calma, indiferent 
cât de agitat ar fi fost. Și de data aceasta simţi cum privirea 
fidelă din ochii aceia căprui de câine îi alina furia. Rațiunea se 
făcu din nou simțită. 

Nu credea că peste jumătate din sponsori conspiraseră 
împotriva lui, însă trebuia să ia în calcul și această posibilitate. 
Blocarea acestor surse de venit nu ar fi însemnat neapărat 
sfârșitul frăţiei, dar reprezenta totuși o tărăgănare a întregii 
situații. 

Și chiar acum, când, pentru susținerea anumitor cariere 
preoțești, mai era nevoie de câte-un cadou în bani pentru unul 
și altul, un astfel de curs al lucrurilor ar fi fost chiar supărător. 

Se ridică având un aer hotărât. 

Își plimbă calm privirea de la unul la altul, fixându-i pe rând 
până când îi făcu să-și plece pleoapele. Doar Glassmanns îi 
rezistă privirii lui. 

— Foarte bine, profesore Glassmanns, să organizăm un 
consiliu. Va fi format din zece persoane. Pe cinci dintre aceștia, 
printre care şi dumneavoastră, îi veţi alege chiar 


dumneavoastră, pe ceilalți patru îi aleg eu. Altă ofertă nu mai 
am pentru dumneavoastră. Acceptaţi sau dispărețţi cu tot cu 
banii dumneavoastră. Totuși, dacă refuzaţi, voi considera că 
reprezentaţi un pericol pentru frăție. 

Observa cu satisfacţie privirile nesigure pe care le schimbară 
ceilalţi între ei. Știau ce ar fi putut însemna un asemenea verdict 
pentru vieţile lor. 

Friedrich își recâștigase întâietatea. 


MAI 1962, AACHEN 

Prima ședință a proaspăt alesului consiliu al simoniștilor avu 
loc pe data de 12 mai 1962, în casa profesorului Glassmanns. 
Proprietatea se afla în centrul unui teren asemănător unui parc, 
undeva la marginea orașului Aachen, și emana acea eleganţă 
exuberantă a unei moșii sud-americane din vremea războiului 
civil. Opt coloane înalte, albe sprijineau acoperișul drept al 
clădirii cu două etaje, care depășea cu câţiva metri zidul din 
față, acoperind astfel veranda pe toată lățimea. 

În faţa intrării principale se afla o terasă spațioasă de la care 
porneau alei înguste, pietruite, ce duceau spre straturile 
impresionante de flori din parc. 

Cei zece bărbaţi se adunară la parter, într-o încăpere mare, cu 
un aspect sobru și nobil impus de lambriurile întunecate. 

Lângă Friedrich, care ocupase capul mesei lungi din lemn de 
mahon, se așezaseră patru bărbaţi din Africa de Sud. Doctorul 
Fissler stătea în dreapta lui Friedrich. În urma discuţiei aprinse 
despre Evelyn, relaţia lor se mai răcise, însă Friedrich nu era 
dispus să renunţe la acest medic, știind că, în orice chestiune 
legată de frăţie, acesta ar fi rămas de partea lui. Vizavi şedea 
Hans, fostul „însoţitor” al lui Friedrich. Pe parcursul anilor, 
acesta îi devenise unul dintre cei mai intimi cunoscuți. 

Asemenea lui Hans, fostul sergent major Dietmar Krămer îl 
urmase, după război, pe Hermann von Settler în călătoria 
acestuia spre Africa de Sud și de atunci răspundea de 
consilierea și supravegherea viitorilor preoţi. Cea de-a patra 
persoana stătea lângă Krămer: era Kurt Scholler. Avocatul se 
dovedise a fi un loz câștigător pentru Friedrich. Se ocupa de 
toate chestiunile juridice ale frăţiei și purta titlul de director al 
băncii private din Vaduz. Pe lângă cunoștințele sale în tot ce 
însemna interpretarea literei legii, Scholler se arăta un adevărat 
geniu când venea vorba de spălarea unor sume mai mari de 
bani. Acesta se aflase prin cercurile potrivite, ceea ce atrăsese 
investiţii din întreaga Europă în banca privată a frăţiei. 

Împreună cu acești patru bărbaţi, Friedrich avea să 
contrabalanseze restul consiliului, iar în situaţiile de criză avea 
să menţină controlul cu ajutorul votului său ce valora odată și 
jumătate față de al celorlalţi, avantaj pe care reușise să și-l 
asigure din partea lor. 

Friedrich luă o poziţie demnă. 


— Domnii mei, în funcţia mea de președinte declar deschisă 
prima ședință a consiliului simonist. Observ că toţi membrii sunt 
prezenți și voi începe prin a da urmare cererii profesorului 
Glassmanns de a primi informaţii complete asupra situației 
actuale. Veţi permite să mă ridic în picioare pentru aceasta. Nu 
aşteptă o confirmare, ci luă în mână vraful de hârtii din faţa sa, 
se ridică și, pășind încet de-a lungul mesei, începu. La momentul 
actual, avem exact trei sute șaptezeci și șapte de preoți 
simoniști. Urmează alți cincizeci-șaizeci, care vor fi hirotonisiți în 
următoarea perioada de un an și jumătate. Am fost nevoiţi să 
închidem internatul din Kimberley acum doi ani, deoarece nu 
mai aveam candidaţi, ceea ce înseamnă că, pe viitor, vom avea 
doar puţini preoţi din rândurile noastre. Cu aceasta însă ne-am 
împlinit scopul. Patru sute treizeci de bărbaţi răspândiţi în 
întreaga Europa și dincolo de graniţele ei vor fi de ajuns ca 
sămânță în rândurile Bisericii pentru a răspândi ideologia 
noastră. 

— Când vor începe aceștia să ne propage cauza în mod activ? 

Întrebarea venise din partea profesorului Glassmanns. 

Friedrich lăsă hârtiile din mâna, dădu ocol mesei și se opri în 
fața bătrânului. 

— Profesore Glassmanns, am să vă răspund îndată la 
întrebare, v-aș fi însă tare recunoscător dacă, pe viitor, nu m-aţi 
mai întrerupe. Puteţi să îmi adresaţi întrebările după ce termin. 
Dacă nu ne ţinem de anumite reguli, acest consiliu va fi de la 
bun început o farsă. 

Fără să-i dea omului ocazia de a răspunde, se întoarse cu 
spatele și-și continua plimbarea în jurul mesei. 

— Oamenii noștri cercetează cu atenţie terenul pe care se 
află și vor decide împreună cu însoțitorii lor când și începând cu 
ce persoană vor face primul pas. Țintele cele mai potrivite sunt 
tinerii reformatori care nu acceptă atitudinea strict 
conservatoare a Bisericii Catolice. Chiar în momentul de față 
putem enumera unele reușite importante în acest sens. Fiecare 
preot „convertit” funcţionează ca un potenţator care ne duce 
ideile mai departe. De la un anumit punct, vom crește cu o 
viteză incredibilă, asemănătoare efectului avalanșelor. Unii 
dintre oamenii noștri s-au mutat în ţări din Lumea a Treia și în 
cele ale Americii de Sud. Sunt locurile cele mai fertile pentru idei 
noi. Oamenii din aceste zone sunt recunoscători dacă au un 


preot care nu apare în faţa lor ameninţându-i cu degetul ridicat, 
ci îi sprijină financiar în lupta lor cu foametea. Chiar și faptul că 
un preot împarte prezervative pe sub mână este, pentru acei 
oameni, o minune ce îi transformă în credincioși recunoscători. 
Și uite-așa omorâm doi iepuri dintr-o împușcătură. Își întrerupse 
o clipă discursul și zâmbi cinic spre ceilalți. Facem din oamenii 
aceștia susținători ai noștri și nici nu îi lăsăm să se înmulțească 
peste măsură. După un scurt moment de amuzament general, 
își reluă firul discursului. În scurt timp, primii simoniști vor 
prelua funcţii importante. Cercul de influenţă și puterea lor de 
decizie vor crește simţitor. Douăzeci și patru de preoţi se găsesc 
în prezent la Roma și studiază la Universitatea Gregoriană. În 
paralel cu aceasta, stabilim contacte cu politicieni din întreaga 
Europă, cei din conducerea italiană fiind cei mai importanţi 
pentru noi. Unii dintre acești onoraţi domni au fost deja 
favorizați de banca mea din Liechtenstein, ceea ce promite un 
grad înalt de recunoștința din partea lor. Avem un mijloc foarte 
simplu și eficient de a atrage noi membri. Aflăm de la cei pe 
care i-am ajutat astfel de numele a cei trei-patru candidaţi cu 
șanse foarte mari la vreunul dintre posturile politice din Italia 
care se eliberează mai mereu. Luam legătura cu fiecare dintre 
aceștia și îi asigurăm că au sprijinul nostru. Concomitent cu 
aceasta, începem să adunăm dovezi împotriva lor. Dacă vreunul 
dintre ei primește funcţia respectivă, avem în el un nou membru 
recunoscător și dispus la orice. De regulă, e o nimica toată să 
adunăm despre fiecare membru destul material compromiţător 
pentru a ne asigura loialitatea lui pe termen lung. Aceste relaţii 
pot fi foarte folositoare pentru fraţii noștri din casta preoțească, 
în cazul în care ar dori să se stabilească în Roma. De asemenea, 
mă aflu în relaţii strânse cu fostul șef al Gestapo din Paris, Klaus 
Barion. La sfârșitul războiului, Hermann von Settler l-a ajutat pe 
acesta să fugă din Germania, câștigându-i astfel recunoștința 
faţă de frăţie. Barion a organizat în Bolivia o trupă armată 
deosebit de eficientă, pe care ne putem baza oricând dacă ar fi 
să avem probleme cu unii politicieni prea zeloși. Vedeţi, așadar, 
că suntem pregătiţi pentru orice situaţie și că am atins un punct 
din care putem privi cu încredere spre viitor. 

În timpul discursului său, Friedrich observase privirile 
admirative pe care le schimbau între ei membrii consiliului. 


Când, în sfârșit, se așeză din nou, atmosfera tensionată de la 
început dispăruse cu desăvârșire. Însuși profesorul părea 
împăcat. 

În restul ședinței, se făcură diverse propuneri asupra cărora 
se votă. Majoritatea nu prea aveau sens și nu fură acceptate. 
Singura idee acceptată în unanimitate fu cea a lui Krollmann, de 
a renunţa pe viitor la referirea la membrii frăţiei pe numele lor 
adevărate, în favoarea unor pseudonime. Se opriră asupra 
variantei literei „S” urmată de o cifră, iar Friedrich își rezervă 
însemnul „S1”. 

Tot în ziua aceea, Friedrich plecă înapoi, însoţit de cei patru 
tovarăși ai săi. Era mulțumit de felul în care se desfășurase 
prima ședință a Consiliului Simonist. 


27 FEBRUARIE 1963, TRIER 

Ideea episcopului său avea să îi deschidă lui Jurgen 
Dengelmann porțile Vaticanului. 

Tânărul preot devenise în primul an și jumătate de activitate 
un intim al profesorului Benning. Rezolva o mare parte din 
treburile acestuia, iar Benning nu putea decât să se mire de 
talentul organizatoric al secretarului său. 

Nivelul încasărilor din episcopia din Trier se triplase în ultimul 
an. Că mare parte din acești bani veneau de la o bancă din 
Liechtenstein, aceasta nu se mai putea deosebi la casele de 
colectare ale episcopiei. 

Astfel, nu este de mirare că episcopul Benning îi împărtăși 
ideea în primul și-n primul rând lui Dengelmann. 

Ca în majoritatea dimineţilor, cei doi stăteau și de data 
aceasta, după micul dejun, în biroul de lucru al episcopului, 
discutând despre chestiunile zilei în curs, când, deodată, 
profesorul cel rotofei se rezemă de speteaza fotoliului, 
cercetându-l pe Jurgen peste tăblia mesei. Observându-i privirea 
insistentă, acesta zâmbi. 

— Excelenţă, văd pe chipul dumneavoastră că vă preocupă 
ceva. Aţi dori să îmi împărtășiți gândurile dumneavoastră? V-aș 
putea fi de folos la rezolvarea acestei probleme? 

Episcopul ezită câteva clipe, ca și cum ar fi reflectat la 
aceasta. Cu un aer absent, își trecu degetele peste crucea mare 
de pe piept. De fapt, luase de mult decizia, căci, dacă era cineva 
care ar fi putut face rost de bani pentru proiectul său, acesta era 
tânărul din faţa lui. Dădu, în sfârșit, din cap, lăsând crucea din 
mână. 

— Există, într-adevăr, un lucru care mă preocupă 
îndeaproape. Am mai vorbit acum câteva săptămâni de starea 
dezolantă a azilurilor pentru bătrâni aflate sub tutela Bisericii, 
din episcopatul nostru. E o rușine să vezi cum trăiesc oamenii 
acolo, din păcate însă nu avem banii necesari pentru a începe 
un proiect amplu de renovare. Pe de altă parte, există azilurile 
noi, private, care s-au tot deschis în ultimii ani. Acestea au cele 
mai moderne dotări tehnice. Nu vezi vopsea cojită sau ţevi de 
încălzire ruginite. Rezultatul este că azilurile Bisericii au tot mai 
puţini nou-veniţi. Eu m-am gândit să lansez o campanie de 
donaţii de mare amploare. Preoţii noștri vor organiza colecte 
speciale, iar noi vom încerca să câștigăm favoarea unor sponsori 


mari. Dengelmann, dumneavoastră aţi dovedit și în trecut că 
reușiţi să apelaţi la latura generoasă a oamenilor. lată de ce aș 
vrea să vă însărcinez cu această misiune la care ţin foarte mult. 

— De ce sumă este nevoie pentru lucrările la care v-aţi 
gândit? 

Benning făcu un gest resemnat cu mâna. 

— Intreaga sumă de care am avea nevoie nu o vom putea 
aduna noi din donații. 

Jurgen îi zâmbi din nou. 

— Totuși, Excelenţă, aţi vrea să îmi spuneţi suma? 

— Aproape două milioane de mărci germane! 

Total neimpresionat, tânărul secretar își notă cifra într-un 
carneţel. 

— Am să văd ce pot face, Excelenţă. În caz că nu aveţi nevoie 
de mine chiar acum, mă apuc imediat de treabă. 

Episcopul nu răspunse, dădu doar din cap. Jurgen se grăbi să 
ajungă în camera sa. Încuie ușa cu grijă în urma lui și zâmbi, 
cufundat în gânduri. Aceasta era șansa lui. O simţea foarte clar. 

Păși grăbit spre birou. Avea de purtat o convorbire importantă 
cu Ulf, omul său de contact din frăţie. 

La două săptămâni după această discuţie, Jurgen se înfăţișă în 
faţa episcopului cu un cec de peste două milioane de mărci. 
Fusese semnat de un Dietmar Krämer, afacerist din Africa de 
Sud și, potrivit lui Jurgen, o rudă de-a sa. 

Cu cecul în mână și privind la suma trecută pe el, episcopul 
Benning clătina întruna din cap. 

— Dengelmann, încep să nu mai înţeleg. Cred că talentul 
dumneavoastră organizatoric vă va duce departe. 

In aceeași zi, episcopul avu o convorbire telefonică mai lungă 
cu episcopul Bernhard Frenzen din Roma, șeful Băncii din 
Vatican. 


4 IUNIE 1968, KIMBERLEY 

Friedrich tocmai terminase o discuţie la telefon cu Kurt 
Scholler, când ușa de la birou fu deschisă dintr-o smucitură. 
Dintr-un salt, Joss ţâșni de sub birou, mârâind înfuriat. 
Gesticulând agitată, Evelyn dădu buzna în cameră. Nu îi dădu 
nicio atenţie câinelui. 

— Nu poţi face asta, Friedrich! Nu voi accepta așa ceva. Are 
doar nouă ani! 

O mișcare vagă, laterală a mâinii era semnul lui Friedrich 
pentru Joss de a se retrage înapoi sub birou. 

Când Evelyn ajunse în dreptul lui, Friedrich se ridică și se uită 
calm la chipul ei înroșit. Crezu, pentru o clipă, că ea îl va plesni. 

— Ce nu pot face, Evelyn? întrebă el inocent, deși știa foarte 
bine la ce se referea. 

— Tocmai a venit Hans să îl ia cu el pe Hermann la „prima oră 
de exerciţii”. Spune că băiatul trebuie să înveţe să umble cu 
arma. L-am dat afară. Doar n-ai vorbit serios! 

Friedrich râse. Nu pentru că i s-ar fi părut amuzant, ci pentru 
că știa că astfel o va umili pe Evelyn. 

— Draga mea Evelyn, după cum ai spus tu însăţi, fiul meu are 
deja nouă ani. Ar fi cazul să înveţe să se apere. 

Ea mai făcu un pas în direcţia lui. Pieptul îi palpita în ritm 
alert, atingându-l ușor pe-al său. El îi simţi respiraţia și, pentru o 
clipă, găsi întreaga situaţie excitantă. 

— E doar un copil. Se poate răni, se poate chiar omori cu 
arma aceea. Vrei să îţi pui propriul copil în primejdie? Nu voi 
permite asta! 

El zâmbi din nou, îi cuprinse ușor umerii, apoi se așeză la loc. 

— Ai mai spus asta, Evelyn. Insă nu mai e copil, e un tânăr și 
are să devină un bărbat. Eu am decis că e vremea să începem 
cu partea asta din educaţia lui. Aceasta ţine de 
responsabilitatea mea în educaţia lui și aș vrea să te limitezi la 
partea ta. Am încheiat discuţia! 

Luă la nimereală un document de pe masă și începu să 
citească, foarte preocupat. 

— Nu voi permite una ca asta, repetă Evelyn cu stoicism. 

Fără să-și ridice privirea de pe hârtii, Friedrich vorbi: 

— Și ce ai de gând să faci? Mergi și ocupă-te de Franz. Mă 
îndoiesc că va fi la același nivel când va avea nouă ani. Prea 
seamănă cu mama lui. 


Evelyn îl privea fix, ca și cum nu ar fi putut crede cele ce se 
întâmplau. Făcu dintr-odată stânga-mprejur și părăsi încăperea, 
furioasă. Friedrich ridică receptorul și vorbi cu Hans. La scurt 
timp după aceasta, auzind din depărtare sunetul înfundat al 
unor Împuşcături, vâri mâna sub birou și se jucă în blana lui Joss. 

e 

Evelyn stătea la fereastra camerei ei de la etajul întâi, cu 
privirea fixată pe terenul nisipos din fața clădirii, însă fără să 
vadă nimic. 

A doua oară când venise Hans după fiul ei, voise să i se pună 
în cale, să îl apere pe Hermann de influenţa tatălui. Hans o 
privise doar trist și-i spusese: 

— Doamnă von Keipen, nu îngreunaţi lucrurile, nu are sens. 
Lui Hermann nu are să i se întâmple nimic, am eu grijă de el. Eu 
trebuie doar să-l duc acolo. Are să-i placă. 

Voise să urle, să sară la el și să-l lovească. Stătuse însă în fața 
lui, adusă de umeri, și-i șoptise: 

— Dar este doar un copil, Hans. E copilul meu. 

Când cei doi părăsiră camera, Hans cu o expresie împietrită 
pe chip, iar Hermann nerăbdător și bucuros că avea să facă 
exerciţii de tir, Evelyn simţise că se prăbușește pe dinăuntru. Un 
pumn rece, de fier îi apucase strâns inima și i-o strângea fără 
pic de milă. 

Ar fi vrut să plângă, însă își vărsase până și ultima lacrimă în 
ultimii ani. 

— Te urăsc, șopti ea, cu faţa la geam. Cât te urăsc! 


18 iulie 1968, Vatican 

Giuseppe Leonardo Varetto, numit, în urma alegerii ca papă, 
Clement al XV-lea, îi privi pe cei trei bărbaţi din faţa mesei sale 
de lucru din biroul mobilat exclusiv pentru serviciu. 

Işi unise mâinile peste burtă în felul acela propriu, vârfurile 
degetelor atingându-se doar. Cei doi cardinali și episcopul 
așteptau cu privirile plecate. Conducătorul Bisericii Catolice 
trecea, la cei șaptezeci și unu de ani ai săi, drept un om foarte 
cugetat, iar cei cu care lucra îndeaproape îi cunoșteau minutele 
acestea de tăcere, care precedau orice discuţie serioasă. Unii 
pretindeau chiar că, în aceste clipe, el purta discuţii cu 
Dumnezeu, cerându-l să-l ghideze. 

Dădu în sfârșit din cap, abia simţit, și își așeză mâinile în 
poală, lejer. Trecu direct la subiect, fără niciun cuvânt de 
introducere - altă trăsătură aparte a sa. 

— Am hotărât să înființăm un nou departament a cărui 
misiune va fi să ne ofere o privire de ansamblu a averii 
Vaticanului, dedusă din fiecare circumscripție în parte. Colegiul 
de înființare îl veţi organiza dumneavoastră. Vă va veni în 
curând un ajutor din Germania, un tânăr preot care ne-a fost 
recomandat de către episcopul Frenzen ca fiind un adevărat 
geniu în chestiuni financiare. Episcopul ar fi vrut să îl pună în 
funcția de secretar al său, cred însă că serviciile sale vor fi mai 
de folos aici, în cadrul noului departament. 

Potrivit tradiţiei, Papa Clement al XV-lea vorbea despre sine 
folosind p/uralis majestatis. 

Cardinalul Ernesto Bertulli aşteptă câteva secunde, pentru a fi 
sigur că Papa nu avea de gând să continue; se aplecă apoi în 
faţă. 

— Părinte Sfânt, nu va fi ușor să-i convingem pe prefecţii 
circumscripţiilor de necesitatea prezentării finanţelor lor. 

Urmă un nou moment de reflecţie înainte ca Papa Clement să 
răspundă: 

— Vă vom asigura împuternicirile necesare și considerăm că, 
în curs de un an, vom putea prezenta primele rezultate. 

Inalții prelați părăsiră camera de lucru pe deplin conștienți că 
Sfântul Părinte le dăduse o misiune grea, dacă nu chiar 
imposibil de îndeplinit. Pe lângă aceasta, erau nerăbdători să-l 
cunoască pe tânărul preot din Germania. 


30 SEPTEMBRIE 1968, REGENSBURG 

Tânăra femeie de la ușa casei parohiale avea un aer 
deznădăjduit. Şuviţe din părul vopsit blond îi cădeau peste chip, 
iar cearcănele adânci din jurul ochilor denotau o lipsă acută de 
somn. Nasturii de sus de la bluza albastră fuseseră închiși greșit, 
ceea ce întregea această imagine dezordonată. 

Preotul Gerhard Thielsen făcu un pas spre ea și o întrebă: 

— Fata mea, ce pot face pentru tine? 

Ea își acoperi ochii cu mâinile și începu să plângă cu sughițuri. 
Spuse ceva îndărătul palmelor, dar preotul nu-i înţelese 
cuvintele. Făcu deci un pas într-o parte și-i indică ușa deschisă. 

— Intră, te rog, și povestește-mi ce necaz ai. 

Ea ezită un moment, apoi, trecând prin faţa preotului, intră în 
casa parohială, suspinând în continuare. 

Thielsen o conduse în biroul său și, cuprinzând-o de umeri, o 
așeză pe unul din scaunele tari, pentru vizitatori. 

Luă loc lângă ea și o privi în ochii înroșiţi de plâns. Părea că 
reflectează dacă era cazul să se destăinuie preotului acestuia de 
statură mare și cu părul blond. Păru să se fi hotărât, căci spuse: 

— Părinte, sunt disperată și sper că mă veți putea ajuta. 

El dădu din cap. 

— Voi încerca, în orice caz, dar mai întâi povestește-mi ce te 
apasă. Cu o mișcare rapidă, scoase o batistă din buzunarul 
pantalonilor și își șterse obrajii. 

— Lucrurile stau în felul următor: am un prieten care este în 
marină, îl văd o dată la două, trei-luni, iar ultima oară am... știți, 
noi ne vedem atât de rar, și am crezut că dacă nu... 

— Ai crezut că îl vei pierde dacă nu te culci cu el? 

ÎI privi surprinsă, apoi dădu încet din cap. 

— Câţi ani ai? 

— Şaptesprezece. 

— Hm, șaptesprezece! Eşti însărcinată? 

Își acoperi din nou faţa cu mâinile și începu să plângă. 
Thielsen așteptă să se calmeze. O mângâie apoi pe mâna în 
care avea încă batista. 

— lar acum ţi-a spus că nu vrea să audă de așa ceva. 

Ea își săltă capul. 

— Nu! Adică ba da! Chiar s-a bucurat. Mi-a spus că vrea să ne 
căsătorim. 

Thielsen își retrase mâna și o privi nedumerit. 


— Dar atunci e totul în ordine. Nu înțeleg motivul disperării 
tale. Și, mai ales, cum aș putea eu să te ajut? 

— Tata nici nu vrea s-audă de căsătorie, pentru că, după 
părerea lui, Daniel - așa îl cheamă pe prietenul meu -nue 
destul de bun pentru mine. Spune că Daniel mă vrea doar 
pentru bani. 

— Tatăl tău știe că aștepți un copil? întrebă el pe un ton calm. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu. Asta nu ar face decât să 
înrăutăţească lucrurile. E atât de nedrept! Nici nu-i pasă dacă 
sunt sau nu fericită. Principalul e ca ginerele lui Rainer Gebhard 
să provină dintr-o familie bună. Dar eu îl iubesc pe Daniel și nu- 
mi pasă că părinţii lui sunt săraci. 

Işi șterse din nou ochii cu batista și nu observă fiorul care îl 
cutremurase pe Thielsen la auzul numelui. 

— Gebhard? De la fabrica de metale? 

— Da, el e tatăl meu. 

Thielsen îi luă mâna într-a lui și o mângâie. 

— Nu-ţi face griji, fata mea, am să discut eu cu tatăl tău. Va fi 
totul bine. Ai încredere în Domnul. 

Citi pur și simplu speranţa pe chipul ei. 

— Serios? Ah, vă mulțumesc. Poate pe dumneavoastră vă va 
asculta. Merge la biserică aproape în toate duminicile! 

e 

Rainer Gebhard nu fu prea surprins când, în după-amiaza 
acelei zile, secretara îi spuse că un preot pe nume Thielsen 
cerea să îi vorbească. Thielsen era nou. Un tânăr preot ale cărui 
predici aveau o notă de-a dreptul progresistă. Era doar o 
chestiune de timp până când acest preot avea să-i bată la ușă, 
cerând vreo donaţie. Gebhard își trecu mâna prin părul 
grizonant, tuns periuţă și puse să-l poftească. 

Preotul păși în încăpere, iar lui Gebhard i se păru că citește 
admiraţie în ochii acestuia la vederea ambientului. Nu cu puţină 
mândrie, patronul de firmă observă că privirea preotului întârzie 
o clipă asupra micii sale colecţii de picturi în ulei care acopereau 
un perete al biroului. 

— Numai maeștri vechi, vorbi el, ridicându-se. Au costat o 
mică avere, însă această colecţie a mea este un moft la care nu 
pot renunţa. Bună ziua, părinte. 

Se apropie de Thielsen cu mâna întinsă, iar acesta i-o strânse 
la fel de puternic. 


— Bună ziua, domnule Gebhard. Mă bucur să vă cunosc 
personal. V-am văzut în repetate rânduri la slujbă. 

— Da, merg la slujba de duminică de fiecare dată când îmi 
permite programul. Dar, vă rog, luați loc. 

Thielsen avu senzaţia că se scufundă în fotoliul moale. Totul 
în acest birou părea nobil și moale. 

Gebhard se întoarse la locul său de la birou și, împreunându-și 
mâinile, îl întrebă: 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Preotul îl privi senin. 

— Ei bine, este vorba despre fiica dumneavoastră. 

Rainer Gebhard rămase surprins. 

— Jessika? Ce anume ar avea un preot de discutat cu mine 
despre fiica mea? 

— A venit să-mi vorbească azi la casa parohială, părea 
deznădăjduită, începu Thielsen, cu grijă. 

Intr-o clipă întreaga expresie de prietenie dispăru de pe chipul 
bărbatului. 

— E cumva vorba de ideea ei fixă de a se mărita cu acel 
coate-goale? Nici nu are rost să discutăm despre asta, nu se 
pune problema de așa ceva. 

Thielsen ridică mâinile, împăciuitor. 

— O clipă, domnule Gebhard. Ar mai fi un amănunt important 
pe care nu îl știți încă. _ 

Gebhard păru să reflecteze un moment. In clipa următoare, 
izbi cu palma de tăblia mesei. 

— Să nu-mi spuneţi că așteaptă un copil de la individul ăla. 

Thielsen dădu din cap. 

— Ba chiar asta voiam să vă spun. 

Gebhard sari de pe scaun. Izbi documentele de pe masă cu 
pumnul. 

— A naibii porcărie! Îi sucesc gâtul! 

Păru să își amintească apoi pe cine avea în față. Se lăsă încet 
pe scaun. 

— Mă scuzaţi, vă rog, dar mi-am ieșit din fire. Vânătorul ăla de 
moșteniri a făcut-o intenţionat! Ridică receptorul, apasă un 
buton și vorbi: 

— Sunaţi la mine acasă. Chemaţi-o pe Jessika la mine chiar 
acum. Am ceva de discutat cu ea. 

Puse receptorul la loc și îl privi pe Thielsen. 


— Parinte, vă mulţumesc pentru informaţie. Știu acum ce am 
de făcut, însă aceasta nu va fi pe placul dumneavoastră. De 
aceea, cred că ar fi mai bine să plecaţi înainte să ajungă Jessika 
aici. 

— Mă subestimatți, domnule Gebhard. Sunt un om deschis și 
sprijin curentul modern din cadrul Bisericii. Îmi permiteţi să vă 
întreb cam cum v-aţi gândi să rezolvati problema? 

Gebhard își rezemă coatele de tăblia mesei și își împreună 
mâinile ca și cum ar fi avut de gând să se roage. Expresia 
chipului său îl făcu pe preot să bănuiască în el un partener 
foarte dur în tratative. 

— Foarte bine, dacă ţineţi neapărat să aflaţi. Voi avea grijă să 
nu mai existe niciun motiv pentru o căsătorie. Și vă rog să mă 
scutiți de orice fel de comentariu. Merg în mod constant la 
biserică și am donat sume deloc neglijabile, dar nu accept să mi 
se spună ce să fac în cazuri din astea. Nici chiar de către un 
slujitor al lui Dumnezeu. 

— Ce ar fi dacă v-aș sfătui să nu vă trimiteţi fiica la un 
mercenar care probabil o va mutila, ci să o lăsaţi pe mâinile 
mele? Am anumite relaţii și pot avea grijă ca intervenţia să aibă 
loc în cele mai bune condiţii medicale, într-o clinică privată. 

Gebhard făcu ochii mari. 

— Să faceţi ce? Vreţi să spuneţi că dumneavoastră, un preot 
catolic, aţi sfătui-o pe fiica mea să avorteze și i-ați oferi și 
condiţiile? Cred că nu v-am înțeles eu bine. 

Thielsen clătină din cap zâmbind și își împreună mâinile. 

— V-am mai spus, eu sunt adeptul unei grupări de preoţi, 
mică, ce-i drept, însă foarte hotărâtă, care abordează 
problemele de zi cu zi într-o manieră modernă și deschisă. După 
părerea noastră, nu poate fi voia Domnului să te încarci cu o 
suferinţă care poate fi evitată. Cu sprijinul necesar, ne vom 
înmulți rapid și le vom putea fi de un real ajutor cât mai multor 
oameni care au necazuri. Aveţi, vă rog, încredere în mine și 
permiteți-mi să-i vorbesc Jessikăi. 

In privirea lui Gebhard se amestecau uimirea și suspiciunea, 
însă, după câteva clipe de tăcere, acesta dădu din cap afirmativ. 

— Dragul meu părinte Thielsen. Vedeţi că sunt mai mult decât 
surprins, dar, dacă veţi reuși să rezolvaţi această problemă fără 
ca la sfârșit fiica mea să mă urască, puteți conta pe sprijinul 
meu în orice. 


După o discuţie de aproximativ o jumătate de oră cu preotul 
Thielsen, Jessika fu de acord că era mai bine pentru toţi dacă se 
evita o căsătorie făcută în pripă, iar tatăl ei avea ocazia să îl 
cunoască mai bine pe Daniel. Se împotrivise la început ideii de 
avort, o convinse însă, în cele din urmă, argumentul că nu poate 
fi ceva rău dacă însuși preotul o sfătuia la aceasta. 

In aceeași seară, omul de legătură al lui Thielsen avu o 
convorbire cu Dietmar Krămer din Africa de Sud, care, la rândul 
său, îl sună pe profesorul Glassmanns din Aachen în legătură cu 
o programare pentru Jessika Gebhard. 

Frăția simoniștilor câștigase un nou membru valoros și, mai 
ales, cu un imens potenţial financiar. 


12 mai 1969, Vatican 

Cu capul dat pe spate, Jurgen Dengelmann se învârtea în jurul 
propriei axe. Urmări marginea uriașului altar din bronz, cu 
baldachin, săltându-și apoi privirea cu treizeci de metri mai sus, 
la cuvintele latinești de pe marginea de jos a cupolei. 

„Tu ești Petru, iar pe această piatră am să-mi clădesc 
biserica. Tu vei primi cheia cerurilor”, traduse el în gând. 

Fiecare literă de aur avea doi metri înălţime, își aminti Jurgen. 
Faptul că îi păreau atât de mici de unde se afla el, în faţa 
altarului Baldini, îl făcu să-și dea seama încă o dată dimensiunile 
incredibile ale bisericii. Clădirea era atât de uriașă încât îl făcuse 
să-și piardă orice simţ al depărtării și al relaţionării. De când 
pusese primul pas în Domul San Pietro, rămăsese la intrare, 
admirând dimensiunile monumentale. Vedea bolțile de pe 
tavanul naosului, la patruzeci și cinci de metri deasupra lui, 
împodobite cu ornamente de o bogăţie de-a dreptul risipitoare și 
totuși avea senzaţia că se află sub cerul liber. 

Se întoarse la stânga și se așeză pe o bancă din lemn, în faţa 
unui altar din aripa laterală. Era agitaţie mare în dimineața 
aceea. Adunați în grupuri mici, oamenii pășeau în urma ghizilor 
și își întorceau capetele la comandă, sincronizat, la stânga și la 
dreapta. Alţii stăteau câte unul sau doi în faţa vreunei statui sau 
picturi, arătau cu degetul la comorile acelea și iscau adevărate 
avalanșe de bliţuri cu aparatele de fotografiat. Printre aceștia 
pășeau, pe podeaua din marmură, bărbaţi în negru, asemenea 
lui, cu figuri înțelepte. Lui Jurgen i se păru că recunoaște pe 
chipurile lor sentimentul apropierii lor de Dumnezeu. 

Se rezemă pe spate și se lăsă copleșit de splendoarea clădirii. 
Spre deosebire de majoritatea preoţilor de acolo, gândurile sale 
nu se îndreptau spre Dumnezeu, ci erau absorbite de 
nepreţuitele opere de artă din jur, cât și de noua sa activitate. 

Făcuse un pas decisiv. Mai erau câţiva membri ai frăţiei care 
ajunseseră înaintea lui la Roma, aceștia ocupau însă funcții 
nesemnificative. El avea să își preia chiar în ziua aceea funcţia 
înaltă în cadrul noului departament. Iniţial, episcopul Frenzen îl 
destinase funcţiei de secretar al Băncii din Vatican, ceea ce 
Jurgen considerase a fi și așa o mare distincţie. Când, la scurt 
timp înainte de plecarea sa la Roma, episcopul Frenzen îl 
chemase să îi spună că însuși papa îi păstrase o funcţie în noua 
secţie de control financiar al Vaticanului, simţise că se pierde cu 


firea de bucurie. Papa Clement al XV-lea avea să îi acorde 
personal împuternicirea de a controla chestiunile financiare ale 
fiecărei circumscripţii în parte. Și chiar aceasta avea de gând să 
facă! 

Se găsea astfel într-o poziţie nespus de avantajoasă pentru 
frăţie. Chiar și dușmanul său de moarte, Friedrich von Keipen, îi 
transmisese felicitări prin omul lui de contact, ceea ce pentru 
Jurgen reprezenta o satisfacție interioară. Aruncă o privire 
scurtă la ceasul de la mână, se ridică și traversă domul în 
direcția ieșirii din spate. Fu nevoit să evite în repetate rânduri 
turiștii care nu băgau de seamă pe unde mergeau, ci înaintau ca 
hipnotizaţi, cu privirile lipite de tavan sau de picturile din jur. 

Ajunse în cele din urmă afară și trecu pe lângă o mulţime de 
oameni care părea că nu se mai termină, împingându-se în 
direcția domului ca un șarpe gigantic, diform și multicolor. 

O luă la dreapta, printr-un gang de coloane, spre o ieșire 
laterală a Vaticanului, aflată la o distanţă de doar câţiva metri 
de Campo Santo Teutonico, cimitirul german încărcat de istorie. 

Tânărul gardian elveţian îl lăsă să treacă după ce acesta îi 
arătă un bilet de la profesorul Reinert, director al Campo Santo, 
care dovedea programarea în ziua respectivă, la ora 
treisprezece. 

Întâlnirea îi fusese stabilită de către episcopul Benning. Dr. 
Reinert era din Trier și avea să-l ajute pe Jurgen în primele sale 
zile în Vatican. 

Un minut mai târziu, Jurgen păși printr-o poartă mică din fier 
forjat în cimitirul care, cu straturi de flori în culori vesele, 
chiparoși și palmieri, aducea mai mult a grădină tropicală decât 
a ultim popas pe această lume. 

De-a lungul secolelor, aici își găsiseră pacea eternă atât 
prelați și aristocrați, cât și artiști și pelerini. Laolaltă cu mica 
biserică, unde grupurile de pelerini își puteau exprima în liniște 
pioșenia, nederanjaţi de râurile de turiști, acest loc, considerat 
zonă extrateritorială, devenise, prin Tratatul de la Laterano din 
1929, un punct de întâlnire pentru artiștii germani care trăiau în 
Roma și pentru vizitatorii veniţi din ţările vorbitoare de limba 
germană. 

Jurgen se opri o clipă, savurând liniștea. După aglomeraţia din 
dom, acest loc îi părea de pe altă lume, neatins de graba și de 
agitația de pe partea cealaltă a zidurilor. 


Își trecu privirea peste plăci de mormânt cu inscripţii în limba 
germană, toate bătute de vreme, se opri asupra tăblițelor 
comemorative, înrămate de plante viu colorate crescute 
luxuriant și se îndreptă, într-un târziu, asupra clădirii de două 
etaje, lipită, în unghi drept, de mica biserică. 

îndărătul unei ferestre de la etajul întâi, Jurgen observă o 
mișcare abia simțită. Făcu doi pași în direcţia clădirii și văzu 
conturul întunecat al cuiva care tocmai dădea să deschidă 
fereastra. 

Un om în vârstă, cu părul argintiu, se aplecă pe fereastra 
deschisă și îi făcu semn cu mâna. 

— O clipă, cobor acum să vă deschid. 

Un minut mai târziu, bărbatul îmbrăcat în negru se apropie de 
Jurgen și îi întinse mâna, zâmbitor. 

— Bine-aţi venit la Roma, domnule Dengelmann. Eu sunt 
Gunther Reinert. Sper că aţi călătorit bine. 

— Da, mulțumesc. Jurgen făcu un gest larg spre cimitir. Aveţi 
un mic paradis aici. 

Dr. Reinert își aplecă capul într-o parte și-i aruncă o privire 
ciudată. 

— Păi doar asta ne așteaptă după moarte. Paradisul, nu? 

Privirea din ochii aceia sobri și cenușii îi dădu lui Jurgen o 
senzaţie neplăcută. O voce interioară neobișnuit de raţională și 
clară îl îndemna să fie foarte atent cu acest bărbat. 

— Da, bineînţeles, răspunse el poate un pic prea repezit. 

Reinert îl mai privi încă vreo două-trei secunde și dădu apoi 
din cap, semn că era mulțumit de răspunsul pe care îl primise. 
Își puse o mână pe braţul lui Jurgen şi îl împinse încet pe lângă 
el, indicând cu cealaltă mână ușa. 

— Dar, vă rog, haideţi înăuntru. 

Ajunseră în biroul de lucru al profesorului, la primul etaj, după 
ce urcaseră o scară uzată, din piatră. Încăperea avea un aspect 
spartan. Unicul element de lux îl constituia raftul ce acoperea un 
perete întreg și pe care stăteau înșirate volume groase, 
majoritatea legate în piele. 

Vizavi de masa de lucru, care părea mult prea mare pentru 
acea cameră, se găseau trei fotolii demodate, așezate în jurul 
unei mese joase din lemn și permițând doar cu greu trecerea. 
Luând loc într-un fotoliu ce-i fusese indicat, Jurgen se gândi că i- 
ar fi imposibil să lucreze într-un spaţiu atât de îngust. Se întrebă 


dacă în toată clădirea aceea nu s-ar fi putut găsi o încăpere mai 
spațioasă pentru un birou. 

Reinert se așeză faţă - n faţă cu Jurgen și își împreună 
mâinile. 

— Mda, domnule Dengelmann, iată că începe o nouă etapă în 
serviciul adus de dumneata Bisericii. Majoritatea preoţilor 
consideră chemarea la Roma drept o deosebită cinste. 
Dumneata ce crezi despre asta? 

Din nou privirea aceea stranie, scrutătoare, aproape 
pândindu-l. Radiind superioritate. Pe Jurgen îl cuprinse din nou 
sentimentul clar că ar trebui să ia seama în faţa acestui om, deși 
n-ar fi putut spune de ce. În ciuda acestei senzaţii ciudate, reuși 
să schițeze un zâmbet. 

— Desigur că este o mare cinste și nu știu dacă merit cu 
adevărat să mă aflu aici. Voi încerca însă, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, să îmi îndeplinesc noile sarcini în spiritul Bisericii. 

Reinert dădu din cap ca și cum chiar acesta ar fi fost 
răspunsul la care se așteptase. 

— În spiritul Bisericii, da. Episcopul Benning a avut grijă să-ți 
ducă faima de expert într-ale finanţelor. De ceva vreme, numele 
dumitale este rostit de fiecare dată când e vorba de probleme 
bănești; era doar o chestiune de timp să ţi se solicite prezenţa 
aici. Trebuie să recunosc că toate cunoștințele mele financiare 
se limitează la funcţia mea de conducere de aici, din Campo 
Santo. După părerea mea, misiunea principală a unui om al 
Bisericii nu este aceea de a face rost de bani și de a-i 
administra. Făcu o pauză scurtă, ca și cum ar fi vrut să-i dea lui 
Jurgen șansa de a spune ceva. Acesta însă îl privea cu ochi care 
se voiau neutri, așa că își reluă firul discursului. Dar, bineînţeles, 
cineva trebuie să se ocupe și de chestiunile financiare ale 
Bisericii. Domnule Dengelmann, dumneata ce părere ai despre 
starea iniţială a Bisericii, când aceasta era „săracă”? 

Întrebarea nu fu atât de surprinzătoare cum, poate, se 
așteptase Reinert, iar aceasta îi dădu lui Jurgen un nou 
sentiment de siguranţă. ÎI citise bine pe omul acesta, se 
așteptase la o asemenea întrebare. Doctorul îi cerceta anumite 
convingeri, iar Jurgen avea să îi facă pe plac. Se lăsă, mai 
relaxat de data aceasta, pe spate și începu: 

— Cred că o Biserică săracă nu se recunoaște prin averea pe 
care o deţine și prin faptele membrilor săi. Câtă vreme nu trăim 


noi înșine în lux, ca membri ai unei asemenea Biserici, ci folosim 
averea în folosul omenirii și al iubirii de aproape, nu acţionam 
contrar poruncilor Domnului, ci, dimpotrivă, chiar în spiritul lor. 
Dacă Biserica din ziua de azi și-ar vinde toate averile și bunurile 
imobiliare și și-ar dona toate mijloacele materiale celor nevoiași 
din lume, foarte multă lume ar primi, dintr-odată, ajutorul de 
care ar avea nevoie. Insă acesta ar fi cel din urmă ajutor și, în 
cel mai scurt timp - și anume după ce acei bani vor fi consumaţi 
-, chiar acelor nevoiași le-ar merge și mai rău ca înainte, 
deoarece noi nu am mai avea posibilitatea de a-i sprijini. Ar 
trebui atunci închise grădiniţe, centre de asistenţă socială și 
spitale, iar mii de oameni din lume și-ar pierde locul de muncă. 
Nu ar mai fi misionari, deoarece nu am mai putea finanța 
misiuni ale Bisericii. Până la urmă, oamenii ne-ar reproşa că i- 
am părăsit la nevoie, că am acţionat necugetat. Ar începe să-și 
pună la îndoială credinţa și, în cele din urmă, ar renega-o, 
pentru că le-ar pieri încrederea în Biserică și, prin aceasta, în 
Dumnezeu. Noi nu am mai fi decât o adunătură de cerșetori 
neputincioși, condamnați la a fi privitori, privaţi de posibilitatea 
de a acţiona. Nu, dr. Reinert, nu cred că o Biserică săracă ar fi 
pe voia Domnului nostru. Cred că ar trebui să ne străduim să 
sporim averea Bisericii și, în felul acesta, să ne menţinem 
poziția din care putem înfăptui binele oriunde este nevoie. Am 
urmat cu bucurie chemării la Roma, căci îmi urmez astfel 
adevăratele convingeri. 

Urmă o pauză lungă, în care dr. Reinert nu îl privi pe Jurgen. 
Omul își plecase capul și stătea așa, cu mâinile împreunate în 
poală. Părea întors în sine, în mijlocul unei rugăciuni, iar Jurgen 
nu îndrăzni să îl deranjeze. 

Brusc, acesta se ridică și se duse la fereastra mică, de unde, 
dincolo de cimitirul cu aer tropical, se putea vedea domul. 

Işi duse mâinile la spate și vorbi, cu faţa spre fereastră: 

— In Vatican există o serie de prelați care nu sunt prea 
încântați de noul departament înființat de papă și de care aparţii 
și dumneata. 

Se întoarse dintr-o mișcare și îi aruncă lui Jurgen zâmbetul 
acela extrem de prietenos care îl făcu pe tânăr să devină din 
nou foarte atent. 


Jurgen îl privi, tensionat. Avea sentimentul acut că Reinert nu 
terminase ce avea de spus. Lipsea mesajul propriu-zis, 
elementul care l-ar fi implicat și pe el. 

Totuși, Reinert îi rămase dator cu acest detaliu - în mod voit 
sau nu. 

Se întoarse la masă și se așeză. 

— Eu, unul, îţi urez succes în noile sarcini care îţi revin. Dar 
acum povestește-mi, te rog, câte ceva despre Trier și despre 
episcopul Benning. Nu am fost de multă vreme acolo. Pot să îţi 
ofer o cafea? 

Era cel puţin neliniștitoare rapiditatea cu care acest bărbat 
trecea de la chestiuni esenţiale la pălăvrăgeli de suprafaţă. 

Jurgen îi povesti despre problemele de stomac ale episcopului 
Benning și despre noile proiecte pe care acesta le avea în 
vedere pentru orașul Trier. În tot acest timp, Reinert punea 
întrebări despre preoţii și politicienii din Trier, pe care îi 
cunoscuse mai demult. Noua activitate a lui Jurgen nu mai fu 
adusă în discuţie, spre mulţumirea acestuia. 

Când își luară rămas-bun, o oră mai târziu, profesorul Reinert 
îl asigură pe Jurgen de sprijinul său oricând ar fi avut nevoie. 

Îi dădu apoi un permis de trecere, care înlesnea accesul liber 
în orice parte a Vaticanului. Reinert îi spuse că, într-o asemenea 
perioadă de răspândire a comunismului, orice chip necunoscut 
care apărea înăuntrul zidurilor orașului era controlat și, de 
asemenea, că avea să mai dureze câteva zile bune până când 
Jurgen avea să-și primească permisul personal. 

Jurgen aruncă o privire pe hârtia bogat ornamentată, o vâri în 
buzunar și îi mulțumi directorului de la Campo Santo. Ignoră 
privirea vigilentă cu care acesta îl scruta. 

Părăsind cimitirul prin poarta de fier forjat, se uită la ceasul de 
la mână și socoti că îi mai rămânea aproape o oră întreagă până 
la vizita de prezentare la șeful departamentului, cardinalul 
Bertulli. 

Jurgen hotărî să facă o plimbare prin Grădinile Vaticanului, de 
a căror splendoare tot auzise vorbindu-se. 

Coti la stânga și, trecând pe lângă zidurile impresionante ale 
domului, se îndreptă spre un mic post de pază, în faţa căruia 
stătea, observându-i apropierea cu un aer grav, un tânăr 
îmbrăcat în cunoscuta uniformă viu colorată a Gărzii Elveţiene. 


Documentul primit de la dr. Reinert îi fu de folos. Tânărul 
soldat aruncă o privire scurtă pe hârtie și, salutând militărește, îl 
lăsă pe Jurgen să treacă. 

La capătul domului drumul se îngusta, purtând trecătorul 
printr-o poartă de piatră boltită. De acolo începeau Grădinile 
Vaticanului. 

Aleea îngustă șerpuia în serpentine alungite pe un deal neted, 
în sus, pe a cărui suprafaţă iarba verde, suculentă fusese 
proaspăt tunsă. Asemenea unor pete de culoare, insulițe de flori 
îi apăreau trecătorului, împrăștiate pe întinderea verde, iar în 
centru se înălțau spre cer palmieri înalţi. Faţă de micul Campo 
Santo, cu flora aceea cu aer sălbatic, aici totul părea ordonat, 
aranjat și gândit cu minuţiozitate - într-un cuvânt, artificial. 
Jurgen își scoase batista și își tamponă fruntea pe care îi 
apăruseră broboane de sudoare. Clima mediteraneană din Roma 
îi dădea soarelui de mai o putere nebănuită, iar îmbrăcămintea 
neagră și urcușul își făcuseră efectul, făcându-l pe tânărul cleric 
să respire mai greu. 

După prima cotitură, în faţa lui Jurgen se ivi o insulă mai mare 
de flori, iar banca umbrită de palmierii nelipsiţi din peisaj se 
prezenta drept o invitaţie bine-venită pentru el de a adăsta. 

Se lăsă, gemând, pe tăblia din scânduri din lemn fin, respiră 
greu și cercetă priveliștea. La stânga avea o perspectivă 
splendidă asupra părţii din spate a domului. În dreapta se înălța, 
dindărătul vârfurilor de copaci, la o distanţă de aproximativ cinci 
sute de metri, turnul de emisie al postului Radio Vaticano. 

Jurgen se lăsă pe spate și privi clădirile lungi de ambele părţi 
ale domului. Nu putu să se abţină să nu râdă. 

Se aflau acolo, jos, toţi cardinalii Curiei și episcopii, toţi preoții 
și consilierii papali. Işi munceau minţile pentru a găsi o cale dea 
împiedica răspândirea comunismului, fără să bănuiască măcar 
că în spatele lor, în Grădinile Vaticanului, se afla chiar unul 
dintre cei care aveau să folosească această Biserică pentru 
fondarea unei conduceri mondiale ateiste! Purta în buzunar un 
permis de trecere și, în mai puţin de o oră, urma să fie numit în 
funcţia care avea să îi deschidă toate ușile ce duceau spre țelul 
său. 

Râsul i se laţi pe chip. Simţise de la bun început că avea să 
joace un rol esenţial în aceasta și, dacă știa să-și joace cărţile, 


chiar și orgoliosul de Friedrich von Keipen avea să-i fie 
recunoscător pe vecie. 

Jurgen închise ochii și avu o viziune cu sine, uns episcop chiar 
de către papă, în domul San Pietro. 

lată următorul ţel în calea sa... 


13 IUNIE 1969, KIMBERLEY 

De câteva zile, ploua fără întrerupere. Era un fapt neobișnuit 
pentru acea perioadă a anului. Astfel de ploi se mai pomeniseră 
doar în lunile de vară. 

Stăteau în camera de zi, în faţa șemineului unde flăcările se 
înfruptau, hămesite, din lemnele uscate. 

Friedrich observa spectacolul cu o privire absentă, sticloasă. 
Părea că uitase de tot ce era în jur, uitase că lângă el ședeau 
Scholler, Krämer, doctorul Fissler și Hans, așteptând cu toţii să li 
se explice motivul întrunirii din acea seară. Brațul stâng îi atârna 
pe lângă corp; își afundase degetele în blana câinelui său, 
mișcându-și-le într-un ritm lent și monoton, aproape mecanic. 

Friedrich privea flăcările învăluind lemnul, ca și cum ar fi vrut 
să-l hipnotizeze cu dansul lor legănat, pentru ca apoi să își 
înceapă opera distructivă. Parcă pentru a face demonstraţia 
unui ultim protest înainte de sfârșitul inevitabil, lemnul pârâi 
puternic și, înfrânt de dogoare, zvârli o bucată din coaja tare în 
încăpere, pe lângă fotoliul lui Friedrich. O încercare de a salva 
măcar o părticică din sine. 

La acest gând, chipul lui Friedrich se schimonosi într-un 
rânjet, care, sub efectul reflexiei roșii a focului pe fața sa și a 
ochilor strălucitori, îi conferi un aspect diabolic. 

Își desprinse, în cele din urmă, privirea, de la imaginea focului 
și se întoarse spre cei din jur. 

— Extrem de interesant focul acesta din șemineu. Arătă cu un 
gest al capului în direcţia focului. Copacul acela s-a înălţat de-a 
lungul a zeci de ani. A ţinut piept furtunilor și arșițelor cumplite, 
a crescut necontenit, a devenit mai puternic. Crescuse în sfârșit 
destul pentru a nu mai trebui să se teamă de intemperiile 
vremii, credea că va dăinui o veșnicie și iată că venim noi, îl 
tăiem și îl folosim pentru nevoile noastre. 

Privirea i se plimbă de la unul la altul; toţi îl ascultau cu 
interes. Se ridică și luă de jos bucată de scoarță. O aruncă 
înapoi în foc și începu să se plimbe prin faţa șemineului. 

— Ne-am adunat astăzi aici pentru că a venit vremea să 
punem tăișul toporului pe trunchiul Bisericii. Ne-am petrecut 
ultimii ani într-o muncă minuțioasă și birocratică, răspândindu- 
ne și ancorându-ne în frunzișul ei. Unii dintre oamenii noștri au 
ajuns chiar la rădăcini, în Roma. Cu doar câteva săptămâni în 


urmă, Dengelmann a ocupat o funcţie importantă în Vatican, 
făcând astfel un pas esenţial pentru planul nostru. 

Tot mai mulți preoţi tineri se lasă convinși de oamenii noștri 
că a venit vremea unui curent de aer proaspăt prin sălile 
prăfuite ale Bisericii. Ni se alătură ferm convinși că o fac pentru 
binele Bisericii. Când vor înțelege cât de mult are să se schimbe 
faţa Bisericii Catolice sub conducerea noastră, va fi deja prea 
târziu pentru a putea face cale întoarsă. Totuși... Friedrich se 
opri și înalță degetul arătător. Trebuie totuși să luăm în 
considerare faptul că se vorbește tot mai des despre preoții 
noștri ca despre niște reformatori nedoriți sau chiar răzvrătiți. 
Acest lucru se va afla și la Roma, vor apărea încercări de 
defensivă. Trebuie să fim pregătiți pentru situaţia în care Curia 
nu va sta deoparte, să privească pur și simplu cum se schimbă 
Biserica tocmai din interior. De aceea am luat legătura cu Klaus 
Barion din Bolivia. El ni-i va trimite, în următoarele zile, pe 
câţiva dintre cei mai buni instructori ai săi. Aceștia ne vor ajuta 
să punem pe picioare o mică trupă de intervenţie, pe care s-o și 
antrenam, astfel încât să fim pregătiţi pentru toate 
eventualităţile. 

— Și care anume va fi misiunea acestei trupe de intervenție? 

Întrebarea o pusese doctorul Fissler. 

Friedrich îl privi zâmbind, ca și cum ar fi așteptat această 
întrebare. 

— Ei bine, după cum am spus, va trebui să fim mai agresivi de 
acum încolo și să ne așteptăm la tot felul de întrebări din partea 
celor care ţin la conservarea tradiţiilor Bisericii. S-ar putea ca 
vreunul să ne pună prea multe întrebări și să ne facă greutăți. 
Pentru astfel de curioși vom avea trupa de intervenţie. 

Se făcu o clipă liniște, timp în care doctorul Fissler privi 
gânditor la flăcările ce dansau în șemineu. Clatină apoi din cap. 

— Tot nu înţeleg, Friedrich. Cum se prezintă această misiune? 
Ce va face trupa într-un asemenea caz? 

Friedrich se lăsă pe vine și-l mângâie pe Joss pe ceafă; câinele 
dădu din coadă, multțumindu-i. 

Fără să-și ridice privirea, Friedrich vorbi: 

— Trupa va avea misiunea de a-i îndepărta pe acești oameni 
din drumul nostru. 

Urmară câteva secunde de liniște, întrerupte doar de pocnetul 
lemnelor din șemineu. 


Vorbi apoi doctorul Fissler, atât de încet de parcă ar fi vorbit 
pentru sine: 

— Crimă! 

— Da, Werner, crimă! Ce credeai că vom face când au să se 
încingă lucrurile? Friedrich îl lăsă pe Joss și se ridică în picioare. 
Se întoarse cu faţa spre bătrânul doctor, al cărui chip exprima 
oripilare. 

— Ce credeai că vom face în momentul inevitabil când ne va 
lua cineva la ochi? Credeai că o să dăm din umeri și o să zicem: 
Eh, păcat, și-au dat seama. Gata, totul a fost în zadar. Ani 
pierduţi, investiţii duse pe apa sâmbetei, dar, na, mai putem 
încerca altă dată? Preluăm și noi așa, ca fapt divers, controlul 
asupra Bisericii Catolice, cu toate averile și toată puterea pe 
care le deține și, dacă are cineva ceva împotrivă, îi întoarcem 
obrazul să ne lovească mai bine? După motto-ul iubește-ti 
dușmanul? Nu, Werner, nu se poate să fi crezut asta. Avem un 
tel măreț. Un ţel incredibil. S-au investit sume imense de bani, 
plus două decenii de muncă intensă pentru acest ţel. Am ajuns 
foarte departe, dar de-acum lucrurile devin serioase. Imposibil 
să fii atât de naiv încât să crezi că ne-am putea atinge țelul fără 
să ne folosim de violenţă. Însăși Biserica convertea în trecut 
oamenii pe calea torturii și a sabiei, tăia capetele în care nu voia 
să intre credinţa ei. Noi nu facem nimic ce nu le-ar fi cunoscut și 
înalţilor prelați, în veșmintele lor preţioase. Suntem o mare 
organizaţie, Werner. Am ajuns mai puternici decât unele state 
mai mici. Avem propriile legi, iar această trupă va funcţiona ca o 
poliţie a noastră, care va avea grijă ca legile să ne fie ascultate. 
Când va fi cazul, nu va fi crimă, ci pedeapsa aplicată aceluia 
care s-a opus legilor noastre. lar acest lucru este la fel de 
legitim ca orice execuţie din Statele Unite sau din Uniunea 
Sovietică. 

— lar tu, Friedrich, ești judecătorul suprem, care hotărăște 
condamnarea la moarte după criteriile lui? Asta încerci să ne 
spui? 

— Da, Werner, asta sunt. Și voi lua astfel de decizii dacă va fi 
nevoie. Față de un dușman sau faţă de oricine din rândurile 
noastre care ne încalcă legile. 

Fiecare dintre cei adunaţi în fața șemineului înțelese 
amenințarea aceasta fațișă. 


Scholler, Krämer și Hans priveau, concentrați, la flăcările din 
șemineu, ușuraţi că nu era vorba de ei și hotărâți să aibă grijă 
ca acest lucru să rămână așa. 

Doar doctorul Fissler îi rezistă privirii lui Friedrich. 

— Fiule, ţi-am mai spus-o odată, am să repet însă cu cea mai 
mare plăcere, în caz că ai uitat: mi-e absolut indiferent cum 
tremură ceilalţi în fața ta, mie nu mi-e teamă de tine. Sunt 
foarte conștient de faptul că trebuie să exercităm presiune 
pentru a atinge țelul simoniștilor. Îmi displace însă gândul că 
vrei să aduni o trupă de oameni care să ucidă după bunul tău 
plac. Îmi dau foarte bine seama că nu te voi putea opri de la 
aceasta, dar nu te voi sprijini, asta în niciun caz. 

Bătrânul se ridică și se îndreptă încet, cu capul plecat, spre 
ușă. Trupul său adus din spate exprima resemnare. Punând 
mâna pe clanţa ușii, se mai întoarse o dată și îl privi pe 
Friedrich. 

— Pentru mine nu ai să ai nevoie de banda ta de ucigași, 
Friedrich. Eu sunt un om bătrân. 

Părăsi apoi încăperea, închizând ușa cu grijă în urma sa. 

leșind pe verandă, se opri un moment. Privi dincolo de terenul 
cu nisip, la clădirea pe care o numeau aulă și se gândi la 
vremurile când Hermann von Settler înființase această frăţie. 
Fusese o cu totul altă conjunctură pe atunci. Hermann acţionase 
de la bun început în direcţia țelului propus. Și acesta avea 
câteva vieţi pe conștiința, totuși, oricât ar fi părut de paradoxal, 
Fissler avea senzaţia că Hermann acţionase mai cugetat și mai 
cu simţul răspunderii decât Friedrich. Dăduse astfel de ordine 
doar când nu mai existase altă cale. Pentru prima oară în viața 
sa, Fissler puse la îndoială fiinţa acestei frăţii, se întrebă dacă nu 
cumva ei toți comiteau o mare nelegiuire. Păși cufundat în 
gânduri până la automobilul său și se lăsă greoi în scaun. 

Parcurse drumul de zece kilometri până acasă ca în transă. 
Ajuns la intrare și oprind motorul, n-ar fi putut spune pe cine 
întâlnise pe drum, dacă făcuse vreo oprire sau ce văzuse la 
marginea drumului. Gândurile sale se învârteau, toate, în jurul 
frăţiei și al lui Friedrich von Keipen. Își aruncă cheia, neglijent, 
pe cufărul de lemn din culoarul de la intrare, se duse direct în 
camera de lucru și se așeză la birou. Își duse mâinile la tâmple 
și închise ochii. 


A: 


În urechi îi răsunau vorbele lui Hermann von Settler, de- 
atunci, când îi povestise prima oară de ideea sa. 

„Vom uni popoarele sub conducerea noastră, Werner. Nu 
printr-un război, ci pe calea inteligenţei. Ne vom folosi de cea 
mai mare organizaţie de pe planeta aceasta, și anume Biserica.” 

lar el, Werner Fissler, îl crezuse. Crezuse că era un plan 
realizabil și îl sprijinise, deși amândoi știau prea bine că nu ar fi 
putut trăi succesul iniţiativei lor. Se prea poate ca tocmai acest 
amănunt să îl fi convins pe Werner că prietenul său nu se 
gândea la puterea pe care ar fi câștigat-o el personal, ci la o 
cale prin care să îi asigure patriei sale rolul firesc de supremație, 
iar lumii întregi o pace de durată. 

Și iată că Hermann murise, iar urmașul său începea să facă 
aceleași greșeli pe care le făcuse cel mai mare comandant 
autodeclarat, cu treizeci de ani în urmă. 

„Imposibil să fii atât de naiv încât să crezi că ne-am putea 
atinge țelul fără să ne folosim de violenţă.” 

Ba da, chiar fusese atât de naiv. Nu chiar fără urmă de 
violenţă, ci folosită raţional, în anumite limite. Lui Hermann von 
Settler nu i-ar fi dat niciodată prin minte să adune o trupă de 
ucigași pe care s-o ațâțe după bunul său plac asupra cuiva care 
îl deranja într-un fel sau altul. 

Werner văzuse de la început că Friedrich von Keipen avea un 
cu totul alt caracter decât Hermann. Totuși, nu ar fi crezut 
niciodată că băiatul acela avea să devină o asemenea bestie. 
Friedrich von Keipen era un om periculos, iar Werner avea o 
bănuială că era chiar mai periculos decât ar fi crezut oricine la 
momentul respectiv. 

Viziunea lui Hermann avea să fie distrusă în clipa în care 
Friedrich va otrăvi pământul destinat noii conduceri mondiale cu 
trupa lui de ucigași. Toţi anii de trudă și muncă vor fi fost atunci 
în zadar. 

Fissler respiră adânc și scoase o coală de hârtie pentru 
scrisori din sertarul biroului. 

e 

— Bunul doctor îmbătrânește, spuse Friedrich, ridicând din 
umeri, ca și cum ar fi vrut să spună: Ei, da, păcat, dar nu-i nicio 
tragedie. 


Era însă răscolit sufletește. Se așteptase la un protest din 
partea lui Fissler, totuși refuzul categoric al acestuia îi 
surprinsese. Însă la aceasta avea să reflecteze mai încolo. 

— Bun, să revenim la treburile noastre. Domnule Krămer, cât 
de repede puteţi organiza o echipă? 

Dietmar Krämer era singurul din încăpere căruia Friedrich i se 
adresa cu „dumneavoastră”. Nu ar fi putut explica prea clar de 
ce. Pur și simplu așa se întâmplase. 

Krämer se lăsă pe spate. 

— Am să reiau niște contacte mai vechi. Sunt niște oameni în 
rândurile armatei naţionale, înalţi ofiţeri, care îmi datorează 
unele lucruri. Am să încep cu ei. Dacă ne recrutam trupa din 
rândurile soldaților, avem avantajul că au deja pregătirea de 
bază. Am să cer o listă cu potenţiali candidaţi. Aceștia vor fi 
testați în Germania, iar eu am să mi-i aleg pe cei mai buni. 
Contactul însă îl voi stabili chiar eu. Mă bazez doar pe intuiţie, 
doar pe intuiţia mea. 

Friedrich dădu din cap aprobator. 

— În regulă. Cât timp vă trebuie? 

Krämer își legănă capul dintr-o parte într-alta. 

— Socotesc că în curs de zece - douăsprezece săptămâni voi 
primi aici primii oameni. 

Friedrich răspunse din nou printr-o aprobare din cap, apoi se 
întoarse către avocat. 

— Kurt, cum stăm cu partea financiară? 

Scholler își ţuguie buza de jos. 

— Deschid un cont separat, în care va curge lunar o parte din 
taxele simoniste. Putem să spunem că este pentru o echipă de 
siguranţă pentru minele pe care le-am cumpărat în ultima 
perioadă. Astfel, îi avem pe listele de plată și tot ce ne mai 
rămâne de făcut este să plătim din acest cont diferenţa până la 
salariul minim oficial trecut în acest cont. Cu asta îndepărtăm 
orice întrebări despre oamenii cei noi. 

— Așa facem. la imediat toate măsurile necesare și anunță- 
mă când sunt gata pregătirile. Se întoarse către Hans. 
Instructorii pe care ni-i trimite Barion vor locui, împreună cu 
echipa, în fostul internat. Oamenii lui Barion în aripa pentru 
profesori, trupa - în fostele săli de clasă. Tu vei avea grijă să fie 
totul pregătit. Vor primi un bucătar al lor și uniforme. Vreau să 
se autoadministreze și să staționeze doar în spaţiul care ţine de 


internat. Cel puţin în primele săptămâni. Vreau să se cunoască 
și să se obișnuiască unii cu alţii. Va fi o trupa de elită, demnă de 
invidiat de către orice armată. 

Friedrich îi privi, pe rând, pe cei trei bărbați. 

— Cine știe, poate se va ivi odată situaţia în care să fiu nevoit 
să renunţ la unii dintre voi pentru siguranţa mea personală. 
Asta-i tot, domnii mei. 

Cei trei se ridicară și părăsiră încăperea. 

leșiră afară, iar Scholler spuse: 

— O trupă proprie de securitate - oare de ce îmi amintește 
asta de un anumit bărbat din istoria recentă a Germaniei? 

Vruse să facă o glumă, însă niciunul dintre ei nu râse. 

Brusc, Scholler se opri și își cuprinse capul cu mâinile. 

— Am uitat ceva. Trebuie să mă întorc la Friedrich. 

Se întoarse și intră înapoi în casă înainte ca ceilalţi doi să aibă 
timp să-i pună vreo întrebare. 

Friedrich stătea cu spatele la el, întors spre fereastră, și se 
întoarse surprins când, după un ciocănit scurt la ușă, celălalt 
intră în birou. 

— Da, ce mai e? 

Avocatul se apropie de Friedrich și încercă să zâmbească. 

— Friedrich, mi-a trecut ceva prin minte și vreau să scap de 
acest gând. Îmi permiţi să te întreb ceva? 

— Cât timp este doar o întrebare, da. Trebuie să mă gândesc 
la treaba cu Fissler. Deci, ce mai e? 

Scholler stătea drept în faţa lui și îl privea fix în ochi. 

— Trupa asta de care ai vorbit înainte. E gândită doar pentru 
situaţii de criză, nu-i așa? Vreau să spun, tu nu ai... 

— Nu aș ce? îl întrerupse Friedrich tăios. Nu aș ucide, după 
bunul plac, pe oricine mă deranjează? Asta îţi trece prin minte, 
Kurt? 

Scholler nu mai putu ţine piept privirii de gheaţa și își întoarse 
capul într-o parte. 

— Da, cam așa ceva. 

ÎI privi din nou. 

Friedrich îl privi gânditor câteva secunde, colțurile gurii îi 
tremurară, apoi dintr-un zâmbet vag se iscă un hohot de râs. 

Kurt Scholler rămase nedumerit. 

— De ce râzi la o asemenea întrebare? 

Lui Friedrich îi luă o vreme până își recăpătă suflarea. 


— Râd pentru că găsesc al naibii de comic că cineva care a 
ucis cu propriile mâini un om, sufocându-l cu perna, își permite 
să aibă conștiință. Râd pentru că ucigașul acesta cu sânge rece 
stă în fața mea ca un licean care a făcut în pantaloni, domnule 
avocat. 

Scholler își plecă ochii și spuse încet: 

— Aia a fost altceva, Friedrich. Am făcut-o pentru că era vorba 
să-mi apăr propria existenţă. 

— Aha! Și ce crezi că fac eu acum? Am grijă să protejez viața 
a mai bine de o mie de oameni. Care dintre noi doi e acum mai 
rău? Cel care ucide pentru a-și apăra propria existenţă sau acela 
care organizează o trupă de securitate, cu misiunea de a proteja 
viaţa a o mie de oameni? Ce vă spune legat de aceasta simţul 
dreptăţii, domnule avocat? 

Scholler dădu din cap afirmativ. Privirile li se întâlniră din nou, 
iar de data aceasta el avu puterea să-l fixeze. Vorbi pe un ton 
ferm: 

— Da, bănuiesc că ai dreptate. Am vrut doar să știu dacă 
acești oameni vor interveni doar în situaţii de extremă urgenţă. 
Și dacă planurile tale sunt în acord cu acea conștiință pe care tu 
mi-o negi. Mai am încă o conștiință. Tocită, poate, dar nu 
moartă. 

Friedrich observă că starea de spirit a lui Scholler se 
schimbase în doar câteva secunde. Cu doar câteva clipe înainte, 
avocatul păruse intimidat; acum, lui Friedrich i se păru că 
citește încăpățânare în ochii acestuia. Mintea îi lucra intens. Îi 
displăcea profund că trebuia să-și discute deciziile cu un 
angajat. Pe de altă parte, nu își putea permite să îl ațâţe și pe 
Scholler împotriva lui, imediat după Fissler. 

Chipul i se schimonosi din nou într-un zâmbet; își puse mâna 
pe umărul lui Scholler. 

— Nu-ţi face griji, Kurt. Trupa va exista numai pentru cazuri 
extreme. Cine știe, poate nu va fi nevoie de nicio intervenţie din 
partea lor. Vreau doar să am siguranţa aceasta. Am ajuns prea 
departe pentru a ne putea permite să riscam. Asta cred că 
înţelegi, nu-i așa? 

Scholler aprobă, încet, din cap. Friedrich îl văzu că nu era încă 
prea convins, dar cel puţin îl mai liniștise. 

— Bine! Atunci, sper că ţi-am putut liniști „conștiinţa” și 
putem continua conform planului. lţi doresc o seară plăcută. 


Spunând acestea, se întoarse din nou cu faţa spre fereastră. 

Scholler plecă, iar Friedrich mai puse câteva lemne în foc, 
scoase din dulapul cu vitrină, de lângă șemineu, o carafă de 
sticlă bogat ornată și își turnă un pahar de vin roșu franțuzesc. 
Se așeză în faţa șemineului și își fixă privirea asupra flăcărilor. 

Gândurile i se învârteau din nou în jurul doctorului Fissler. 

În ultima vreme, doctorul se exprimase în repetate rânduri, și 
foarte deslușit, că nu era mereu de acord cu modul de 
conducere al lui Friedrich. Făcuse comentarii chiar și despre 
căsnicia acestuia. 

lar acum, asta. Îl criticase în prezenţa celor mai intimi 
cunoscuţi ai săi. Și nu doar atât: vulpea asta bătrâna crease un 
precedent prin plecarea aceea teatrală. Dacă Friedrich ar fi 
încercat acum să facă ceva împotriva doctorului, toți cei care 
fuseseră de față ar fi știut cine e de vină. Oamenii aceia îi erau, 
fără îndoială, fideli, însă îndepărtarea unuia din rândurile lor ar fi 
putut crea neplăceri, ar fi putut naște neîncredere. lar de 
aceasta chiar nu avea nevoie în momentul acela. Trupa de 
intervenţie era un subiect delicat, căci, la urma urmei, era chiar 
așa cum spusese Werner: o trupă de comando criminală, supusă 
exclusiv ordinelor lui Friedrich. lar dacă acum... 

Zgomotul ușii care se deschidea și mârâitul instantaneu al lui 
Joss îl treziră pe Friedrich din meditaţie. Se întoarse furios, 
convins că Scholler revenise din nou. 

Era Evelyn. 

— Te deranjez? 

Aruncă o privire scurtă, nesigură, spre câinele care o privea, 
mârâind ușor și cu colții dezveliți. 

Friedrich se ridică și îl cuminţi pe Joss cu o palmă ușoară 
peste bot, drept pentru care animalul amuţi pe loc și, cu coada 
între picioare, se culcă la picioarele stăpânului. 

— Nu, nu, vino, așază-te lângă mine! Se ridică. Vrei un pahar 
de vin? 

Ea se așeză în fotoliul în care, puţin mai înainte, șezuse 
doctorul. 

— Da, te rog. 

Turnând lichidul roșu în pahar, Friedrich își dădu seama că 
resimțea ceva ca o bucurie în legătură cu prezenţa lui Evelyn. 
Se înțelegeau destul de bine în ultima perioadă, lucru care se 
datora, nu în ultimul rând, faptului că ea nu se mai amesteca în 


treburile frăţiei. Nici nu mai încerca să îi dea indicații în legătură 
cu educația copiilor, cel puţin nu în ceea ce îl privea pe 
Hermann. 

Franz avea un caracter prea moale pentru gustul lui Friedrich, 
iar acesta presimţea deja următorul conflict cu Evelyn, când ar fi 
încercat să facă un bărbat adevărat din el. 

— Au fost probleme? 

Puse întrebarea ca fapt divers, ca și cum ar fi întrebat de 
Werner, și privi la flăcările din șemineu. 

Friedrich îi întinse paharul umplut pe jumătate. 

— Probleme? Nu. Cum se face că întrebi? 

— A, mă gândeam doar. Tocmai l-am văzut pe Werner ieșind 
din casă. L-am strigat, dar nu a răspuns. Mi-a părut cufundat în 
gânduri și, în general, altfel decât de obicei. 

— Ei, da, am avut o mică divergență de opinii, nimic 
important. II cunoşti doar, poate fi foarte temperamental. S-a 
enervat și a plecat mai repede din ședință. Pentru a sublinia 
lipsa de importanţă a incidentului și pentru a schimba subiectul, 
Friedrich făcu un gest calm cu mâna. Mâine nu-și va mai aminti 
nimeni de asta. 

Înălță paharul, în semn de sănătate. Evelyn zâmbi și-și ridică 
paharul la nivelul ochilor. Friedrich observă, în sine, că ochii ei 
nu zâmbeau, dar aceasta nici nu conta prea mult. Era 
politicoasă cu el și își îndeplinea - când simţea el nevoia - 
îndatoririle maritale. li creștea fiii și se ocupa de toate treburile 
casei. 

Și, după cum tocmai observă, era încă o femeie atrăgătoare. 

Sorbind din pahar, îi cercetă trupul. Cele două sarcini nu 
lăsaseră urme vizibile. Talia îi rămăsese suplă, iar pielea 
dezvăluită de decolteul ei era netedă, fără riduri. 

Radia o frumusețe rece, iar Friedrich se simţi brusc atras de 
ea. Se dusese nopţile în repetate rânduri la ea în camera după 
ce avusese necazuri cu frăţia. Părea că problemele îl excitau. 
Evelyn nu spusese un cuvânt despre asta, însă el era sigur că, 
exact în acele cazuri, fusese un amant foarte bun. 

Işi așeză paharul pe măsuţa de lângă fotoliu și se ridică. 

— Observ din nou în clipa aceasta ce femeie frumoasă ești, 
Evelyn. 


Se opri în faţa ei și o măsură din priviri; băgă de seamă cum i 
se schimbă expresia feţei. Zâmbetul îi dispăruse, făcând loc 
unei nesiguranţe pe chip. 

Friedrich se lăsă în genunchi și îi luă mâna în palma lui 
deschisă și cu cealaltă mână o mângâie. 

Ea nu îl respinse, însă Friedrich simţi un tremur al degetelor 
ei, ca și cum ar fi încercat să își retragă mâna și nu ar fi putut. 

— Nu ne-am iubit niciodată aici, în camera de zi, Evelyn. În 
faţa focului aprins în șemineu. Nu crezi că-i păcat? 

Rânjetul care îi schimonosea acum chipul îi displăcu lui 
Evelyn. Își retrase mâna dintr-o mișcare și își luă paharul. 

— Friedrich, termină, te rog. Nu îmi place. 

Ca și cum vorbele ei nu ar fi ajuns până la el, o luă din nou de 
mână și o trase ușor spre el, până când feţele lor se aflau la o 
distanţă de câțiva centimetri. Fără să își întoarcă privirea de la 
ea, îi luă paharul din mână și îl puse deoparte. 

— Vreau să îmi dovedești aici și acum că ești soţia mea, 
Evelyn. 

O cuprinse de după talie și o trase și mai aproape de el. 

— Friedrich, nu, eu... 

— Eşti soția mea, o întrerupse el insistent, iar degetele lui 
alunecară spre nasturii de la rochia ei, înșiraţi pe toată lungimea 
spatelui. 

— Friedrich, termină! Nu vreau. Nu acum. Te rog! 

Işi aduse brațele îndoite între ei doi și încercă să îl împingă 
înapoi cu antebraţele, el însă o ţinea ca într-o menghină. 
Rânjetul i se lărgi pe faţă. 

— Eşti la fel de încăpăţânată ca și Werner, draga mea. Și, ca 
și pe Werner, te voi înfrânge din nou și din nou, voi triumfa 
asupra ta. Și am senzaţia că îţi place asta. 

li fu de ajuns un braţ ca să îi lipească trupul de al lui, iar cu 
mâna liberă umbla mai departe la nasturi. 

Ea își strânse pumnii și începu să îl lovească în piept. Nu avea 
însă putere, căci stăteau atât de aproape unul de celălalt încât 
nu avea loc decât câţiva centimetri. Incercă să se răsucească, 
să scape de strânsoarea lui. In zadar. 

— Încetează, Friedrich, mă doare! 

Totul degeaba. Ca și cum nu ar mai fi sesizat cuvintele ei, 
Friedrich continua să tragă de nasturii rochiei. Ea simţi partea 


de sus a rochiei desfăcându-se și alunecându-i pe umărul 
dezgolit. Friedrich îi desfăcuse deja rochia până la jumătate. 

Ea simţi cum o cuprinde dintr-odată panica. Trebuia să scape 
din strânsoarea lui. Chiar în momentul acela. Se răsuci, 
smucindu-se și gemând de efort. Friedrich râse zgomotos. Pe 
fruntea lui apăruseră broboane de sudoare, faţa i se înroșise, nu 
o slăbi însă din mână nici măcar cu un milimetru. 

— Sunt soţul tău, Evelyn, icni el. Am dreptul la asta. 

— Nu, strigă ea la el, mânioasă. Nu ai dreptul. 

Fără să reflecteze, ridică piciorul drept și îl călcă cu toată 
forţa. Îl lovi cu vârful pantofului în fluierul piciorul; strânsoarea 
slăbi pe loc. Friedrich scoase un țipăt de durere și se chirci. 

Evelyn folosi clipa și îi scăpă din mâini. Se dădea încă în 
spate, când văzu o umbră repezindu-se spre ea dintr-o parte. 

Joss! Venea în ajutorul stăpânului. Trupul greu al animalului 
se izbi de ea, făcând-o să se clatine. Întinse braţul într-o parte, 
căutând să se prindă de ceva. Apucă cu mâna un obiect subţire 
și tare. Era unul dintre vătraiele rezemate de șemineu, într-un 
suport. || luă în mână și, clătinându-se, se mai dădu câţiva pași 
îndărăt. Deodată, pulpele i se loviră de ceva moale, iar Evelyn, 
gesticulând din braţul liber, căzu în fotoliu. Ghemuit și gata să 
sară, Joss stătea în faţa ei, mârâind înfundat. Își dezvelise 
complet colții puternici. Ochii întunecaţi o fixau, plini de răutate. 
Evelyn simţi o teamă acută. 

— Friedrich, izbucni ea. la câinele de-aici. Te rog! 

Friedrich stătea încă aplecat, frecându-și fluierul piciorului. 
Ridicând capul, își arătă chipul schimonosit de furie. 

— Mușcă, Joss! 

Scuipă pur și simplu vorbele pe gură, iar Evelyn simţi aproape 
fizic ura care vibra în acea exclamaţie. 

Ea încă încerca să conștientizeze lucrul acesta incredibil când, 
cu coada ochiului, văzu trupul câinelui lăsându-se pentru o clipă 
și mai aproape de podea. În momentul în care acesta își făcu 
vânt să sară, ea ridică vătraiul care se afla lângă ea, pe fotoliu. 
Joss făcu un salt avântat și puternic, cu pieptul înainte. Stinghia 
se opri în speteaza fotoliului. Ca și cum acțiunea s-ar fi derulat 
cu încetinitorul, Evelyn văzu vătraiul împlântându-se în trupul 
câinelui înainte de a-i fi smuls din mână din lateral, rănind-o. Cu 
un zgomot plescăit, neplăcut, Joss căzu lângă fotoliu, pe 
podeaua din piatră și rămase nemișcat, culcat pe o parte. Timp 


de câteva secunde, agită din labe ca și cum ar fi vrut să se 
apere, fără succes, de ceva anume. Apoi, veni sfârșitul. Zăcea 
pe jos, inert, cu limba atârnându-i din gâtlejul deschis larg, cu 
ochii holbaţi de panică. Sub piept se forma, încet, o pată de 
sânge tot mai mare. 

Evelyn se uită la animalul mort, apoi la soţul ei. Respirația îi 
era întretăiată; și-o putea auzi deslușit în liniștea care se lăsa 
deodată. 

Friedrich se ridică încet, cu privirea fixată asupra lui Joss. 
Furia îi dispăruse de pe chip, făcând loc unei uimiri de copil. 
Rămase așa câteva secunde lungi. Apoi, se întâmpla ceva cu 
totul neașteptat pentru Evelyn, ceva ce o surprinse mai mult 
decât comanda dinainte adresată câinelui. 

Din colţurile ochilor lui răsăriră lacrimi, care-i alunecară, cu 
sclipiri, de-a lungul obrajilor și-i picurară pe piept. Friedrich von 
Keipen plângea. 

Plângea și, la început, nu se auzi nimic. Făcu apoi doi pași 
nesiguri, se lăsă în genunchi, se aplecă încet-încet, și își ascunse 
fața în blana câinelui său mort. 

Umerii îi tresăltau și, deodată, scoase un țipăt care, deși 
înfundat, căci răzbătea prin blana câinelui, îi dădu lui Evelyn fiori 
pe șira spinării, făcând-o să-i dea lacrimile chiar și ei. Incercă să- 
și dea seama ce ar face într-o asemenea situaţie și văzu, ca un 
privitor pasiv, că nu ar face nimic. 

Mai mult ca sigur ordinul acela pe care i-l dăduse câinelui îi 
ștersese orice sentiment pe care îl avusese vreodată pentru el. 
Tot ce mai simțea ea era un gol imens. 

Se ridică de pe fotoliu și părăsi încăperea fără să se întoarcă o 
singură dată. 

Inchisese ușa în urma ei, când auzi un nou țipăt dinăuntru. 
Suna ca un „nuuu” disperat, al unui copil maltratat. 

Evelyn se duse direct în camera ei și încuie ușa, fără să fi 
aruncat măcar privirea de rigoare în camera copiilor. 

Abia atunci, ajunsă la ea în cameră, dădu frâu liber lacrimilor. 
Nu plângea pentru Friedrich, care își aţăâţase câinele asupra ei, 
și nici după Joss, pe care, apărându-se, îl ucisese din greșeală. 

Evelyn plângea după Evelyn. 


5 AUGUST 1969, VATICAN 

Leonardo Corsetti privi timbrul colorat din colţul drept de sus 
de pe plicul care tocmai îi fusese adus de mesagerie. Era un 
timbru sud-african, ștampilat în Kimberley cu două săptămâni în 
urmă. 

Două săptămâni! Corsetti clătină din cap. Nu putea înțelege 
cum se putea ca în epoca modernă, cu toate mijloacele de 
transport, să fie nevoie de două săptămâni pentru ca o scrisoare 
să ajungă din Africa de Sud la Roma, în condiţiile în care un 
avion putea parcurge această distanţă în câteva ore. 

Întoarse scrisoarea de câteva ori pe o parte și pe cealaltă, 
însă partea rezervată destinatarului era goală. O scrisoare fără 
destinatar, adresată Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. 

Corsetti se gândi la numărul de scrisori care chiar și acum, la 
patru ani de la încheierea celui de-al doilea Conciliu de la 
Vatican, erau adresate Sfântului Oficiu. Era de necrezut câtă 
lume nu aflase încă de faptul că acesta nu mai exista. 

Corsetti se lăsă pe spate, iar gândurile îi zburară la acea seară 
memorabilă, dinaintea încheierii conciliului. 

Papa Clement al XV-lea anunţase sfârșitul a patru sute de ani 
de inchiziție romană, în forma ei depășită, iar reacţiile 
membrilor Curiei fuseseră foarte diferite. 

Majoritatea cardinalilor și episcopilor își arătaseră pe faţă 
mulțumirea faţă de acest pas, însă unele personaje mai 
conservatoare, în frunte cu șeful lui Corsetti, prefect al 
respectivului oficiu, cardinalul Benino Campisi, se arătară 
revoltați. Oficiul nu mai era „Suprema Congregatio” de care se 
temeau chiar și papii. Fusese degradată la o simplă congregaţie 
și primise o nouă denumire: Congregația pentru Doctrina 
Credinței. 

Pentru cardinalul Campisi, aceasta însemnase sfârșitul 
carierei sale bisericești. Fusese numit din nou prefect al 
congregației, însă nu putea sau nu voia să se adapteze noii 
situaţii. După doar o jumătate de an, îi ceruse papei 
permisiunea să se retragă, iar acesta i-o dăduse. 

De atunci, Corsetti avea un șef nou, care anul trecut îl 
numise, în sfârșit, secretar al congregaţiei. 

Cardinalul Jan de Riemer era un olandez destul de tânăr și 
dinamic, care stabilise noi priorităţi pentru organizația 
continuatoare a inchiziției. Cel mai înalt scop rămăsese acela de 


a lupta împotriva comunismului oricând și oriunde se putea, cu 
deosebirea că de Riemer nu era atât de obsedat precum cei 
dinaintea lui. El lăsa loc unor noi perspective. 

e 

Corsetti luă cuțitaşul pentru deschis scrisori și desfăcu plicul. 
Foaia albă pe care o scoase era scrisă doar pe o parte. Se uită 
prima oară după semnătură, însă aceasta doar spori misterul 
scrisorii. 

La capăt scria „cineva care vrea binele”. Scrisul era tremurat, 
dar lizibil. Corsetti începu să citească. 

Oricine ar fi cel care ajunge să citească rândurile acestea 
să le ia în serios, căci este vorba de o chestiune care va 
decide asupra viitorului Bisericii Catolice și a vieții multor 
membri ai săi. 

În rândurile Bisericii s-a infiltrat o frăție al cărei țel este o 
reformă care va zgudui întreaga structură a Bisericii. Ei vor 
chiar să înlocuiască membrii Curiei cu propriii oameni. Se 
răspândesc rapid și nu se vor da înapoi nici de la porțile 
Romei. Unii dintre ei se află deja chiar în inima Vaticanului. 

Au organizat o trupă de mercenari care au misiunea de a 
ucide pe oricine ar sta în calea organizației. 

Fii foarte atent și amintește-ţi de scrisoarea aceasta dacă 
auzi de morţi suspecte prin cercurile tale! 

Nu pot spune mai multe, căci mi-am dezvăluit deja 
douăzeci și cinci de ani din viaţă. 

Cineva care vrea binele! 

Corsetti lăsă foaia, încet, și se uită gânditor la crucea de lemn 
de deasupra ușii. 

O senzaţie ciudată îl cuprinsese în timpul cititului. Un fel de 
dejâ-vu. Rândurile acestea îi aminteau de ceva, dar nu-și putea 
da seama exact de ce anume. a 

Nu era prima oară când citea ceva de genul acesta. In 
majoritatea cazurilor, astfel de scrisori se dovedeau a fi teoriile 
conspirative ale unor oameni slabi cu duhul; o voce interioară îi 
spunea însă că această scrisoare nu era ca și celelalte. Dacă și- 
ar fi putut aminti măcar ce anume îi părea atât de familiar la 
ea... 
Corsetti împături scrisoarea și se ridică. Trebuia să i-o arate 
cardinalului Riemer. Va vedea după aceea. 

Chiar în acel moment, ușa se deschise fără ca cineva să fi 
ciocănit înainte și intră părintele Simone Allessino, noul 


subsecretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței; chipul îi 
era palid. 

Corsetti știu pe dată că se întâmplase ceva grav. Tânărul și 
energicul italian nu i se arătase niciodată astfel. Stătea în faţa 
lui, cu umerii gârboviţi și cu o privire sticloasa, ca și cum ar fi 
plâns. 

Corsetti se apropie de el și îi puse o mână pe umăr. 

— Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva? Dar vorbește odată! 

Allessino plecă capul și vorbi cu glas scăzut: 

— Sfântul părinte. A avut un atac de cord. E... a murit. 

Scrisoarea căzu la pământ și rămase în faţa biroului. Corsetti 
își duse mâna la frunte și bâjbâi în spate să se sprijine de 
speteaza fotoliului de lângă perete. Găsind sprijinul, se lăsă 
încet în fotoliu. 

— Dar când... cum se poate... cum poate... îngăimă el. 

Simţi o săgeată de foc trecându-i prin inimă. Nici nu observă 
că Allessino părăsise încăperea. 

Papa Clement al XV-lea murise. 

Cu doar două zile în urmă, trecuse pe la el, împreună cu 
cardinalul de Riemer. Vorbiseră despre profesorul Krull, un 
teolog german care se prezentase drept adept al „teologiei 
eliberării”. Sfântul Părinte își exprimase nemulțumirea în 
legătură cu acest Krull și îl rugase pe de Riemer să pornească o 
investigaţie, care cu cinci ani în urmă ar fi atras după sine un 
„proces în faţa inchiziţiei”. 

Clement al XV-lea făcuse multe înnoiri, rămăsese însă 
conservator în chestiunile legate de credinţă și nu tolerase 
reformatori în rândurile preoților. Cea mai mare grijă a sa fusese 
aceea de a păstra imaginea unitară, coerentă a Bisericii. 

lar acum murise. Cine avea să îi ia locul? Ce avea să se 
întâmple acum? 

Leonardo Corsetti își ascunse faţa în mâini. 

Scrisoarea din Africa de Sud îi ieșise pe moment din minte. 


7 AUGUST, AACHEN 

Atmosfera din încăperea mare a casei profesorului 
Glassmanns era tensionată. Urgenţa cu care se convocase 
această ședință a consiliului frăţiei își punea încă amprenta 
asupra stării de spirit a celor prezenți. 

Se vorbea pe șoptite, în grupulețe mici, despre același 
subiect: moartea papei și consecinţele acestui eveniment 
asupra frăţiei. 

Doar Friedrich nu participa la agitația generală. Se așezase la 
locul lui și luase un creion în mână cu care, jucându-l între 
degetul mare și cel arătător, bătea ușor în tăblia mesei. Nu 
părea să îl intereseze nimic din ce se întâmplase. 

În sfârșit apăru și profesorul în încăpere, iar ceilalţi luară loc. 
Locul din dreapta lui Friedrich rămase liber. Dr. Fissler rămăsese 
în Kimberley. Îi transmisese lui Friedrich, prin Hans, că nu se 
simțea prea bine și că nu se încumeta în acel moment să 
pornească la drum. 

Friedrich luase faptul la cunoștință și nu se exprimase în 
legătură cu aceasta. Nu îl interesa prezenţa bătrânului. 

În ultimele săptămâni, arătase prea puţin interes faţă de cele 
din jurul său. Moartea câinelui nu tăiase doar orice cale de 
comunicare între el și Evelyn, ci, mai mult, îl făcuse pe Friedrich 
să înceapă să-și ducă viaţa asemenea unui eremit. Nici măcar 
Hans nu îl putea vedea la față decât dacă reușea să îl convingă 
de urgenţa vreunei chestiuni. 

Murmurul vocilor se potolise; o liniște aproape palpabilă se 
răspândi în încăpere. 

Toate privirile se întoarseră spre Friedrich, care se uita în 
continuare atent la creionul pe care îl juca între degete. Părea 
că nu observă privirile celorlalţi. 

Profesorul Glassmanns își drese glasul. 

— Domnule von Keipen, putem începe? 

Niciun răspuns. 

— Domnule von Keipen? Vă simţiţi bine? Să încep eu ședința? 

Friedrich ridică brusc capul și se uită iritat în jur, ca și cum 
tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis și i-ar fi trebuit câteva momente 
să se dezmeticească înainte să revină la realitate. 

— Ce? 

— Să prezidez eu ședința în locul dumneavoastră? Nu vă 
simţiţi bine? repetă profesorul întrebarea. 


— Nu! Eu prezidez ședința. 

Se ridică și se sprijini cu mâinile de tăblia mesei. Privirea pe 
care le-o aruncă celor din jur îl făcu pe Hans să spere că vechiul 
Friedrich revenise printre ei. 

— Domnii mei, declar deschisă ședința de urgenţă a 
Consiliului Frăției Simoniste. Primul și singurul subiect din 
programul de azi: moartea papei Clement al XV-lea, de acum 
două zile. 

Işi începu apoi plimbarea obișnuită în jurul mesei. 

— Domnul profesor Glassmanns a convocat această ședință 
de urgenţă pentru a discuta urmările pe care le va avea decesul 
papei asupra frăţiei. Inainte de a asculta diversele păreri în 
legătură cu aceasta, permiteţi-mi să spun câteva cuvinte. 
Schimbarea ce se anunţă pe Sfântul Scaun nu va avea niciun fel 
de urmări pentru noi. In perioada următoare, totul va rămâne ca 
înainte. 

Se iscă un murmur de voci. 

— Eu cred totuși... începu profesorul Glassmanns. Fu însă 
oprit pe loc de un gest autoritar al lui Friedrich. 

Hans se abţinu să nu rânjească. Acesta, cel puţin, era vechiul 
Friedrich von Keipen. 

— Am spus deja că vom asculta în continuare toate părerile în 
legătură cu aceasta. După ce-mi termin discursul de deschidere. 

Işi continuă plimbarea, netulburat. Nu avem încă posibilitatea 
de a influenţa alegerea noului papă. Puţinii oameni pe care i-am 
infiltrat la Vatican nu deţin încă nici pe departe influenţa de care 
ar fi nevoie pentru așa ceva. În momentul de faţă, nu putem 
face nimic. Nu ne-a venit încă vremea. 

Cu aceste cuvinte, se întoarse la locul său și se așeză. 

Glassmanns ridică mâna, cerând cuvântul; un gest cu mâna 
din partea lui Friedrich îi dădu aprobarea. 

— Cu voia dumneavoastră, domnule von Keipen, eu văd 
lucrurile un pic altfel. După cum sunt sigur că știți și 
dumneavoastră, odată cu intrarea în vacanţă a Sfântului Scaun 
s-au retras toţi înalții prelați din fruntea dicasteriilor, inclusiv 
cardinalul secretar de stat, cardinalii prefecți, marii episcopi, ca 
și ceilalți membri ai acestor departamente. Ceea ce, cu alte 
cuvinte, înseamnă că, în afara cardinalului camerlengo, a 
cardinalului vicar al Romei și a câtorva, puţini, alţi preoţi, nu mai 
exista practic nimeni în cadrul Curiei care să fie sigur de poziţia 


sa, în contextul în care va fi ales un nou papă. Conclavul poate 
începe abia în a șaisprezecea zi de la moartea Papei. Asta ar fi 
de azi în paisprezece zile. 

Avem deci paisprezece zile pentru a ne ocupa de cardinalii 
fără funcţii. Dacă facem totul cum trebuie și cugetat, cu mită, 
amenințări sau șantaj, am putea reuși să găsim un candidat 
care să corespundă standardelor noastre și, în plus, să avem 
grijă să primească numărul necesar de voturi. Decesul recent al 
papei reprezintă o șansă oferită de soartă. Ar trebui să profităm 
de ocazie și să dăm atacul. Cine știe dacă ni se va mai oferi 
vreodată o asemenea șansă?! 

Se uită în jur, așteptând aplauze, și constată cu mulţumire că 
toţi dădeau din cap aprobator. 

Deodată, Friedrich izbi cu palma în tăblia mesei și se ridică în 
picioare. Pe fruntea lui se desenase o cută adâncă. 

— Gata, m-am săturat de dumneata și de părerile dumitale 
nerealiste, domnule profesor Glassmanns. Ai accepta orice risc 
dacă aceasta ţi-ar oferi cea mai slabă speranţă de a mai apuca 
să vezi cu ochii dumitale preluarea Bisericii de către frăţia 
noastră: iată după ce tânjești dumneata. Putere! Nu îţi pasă de 
frăţie, ci de propria persoană. Chiar crezi că poţi ameninţa 
membrii Curiei? Sau să-i ispitești cu bani? Dumnezeule, nu poți 
fi chiar atât de prost! Vorbim de persoane a căror viaţă se 
învârte exclusiv în jurul Bisericii Catolice, a căror viaţă este chiar 
această Biserica. Acești oameni cred în ceea ce fac, oricât de 
greu ţi-ar fi dumitale să înţelegi acest lucru. Nu ar trece nici 
două zile și s-ar începe o vânătoare pe față împotriva 
simoniștilor. Oricât de dezbinată ar fi Curia în interior, în cazul 
unei ameninţări din afară, membrii săi vor face front comun. 

Nu, nu și nu! În niciun caz nu vom acţiona acum. Este nevoie 
de încă cincisprezece, douăzeci de ani până vom avea oamenii 
noștri în posturile cheie din Vatican. Doar atunci, și nicio zi mai 
devreme, vom putea da lovitura. Obișnuiește-te cu gândul că nu 
vei mai trăi să vezi toate astea, domnule profesor. Ar fi trebuit 
totuși să fie foarte clar, de la bun început, că angajamentul 
dumitale faţă de simoniști îi va răsplăti pe fiii dumitale, nu pe 
dumneata. Nu sunt dispus să mai discut chestiunea aceasta. 

Chipul profesorului se înroșise de furie; se vedea cu ochiul 
liber că lupta să-și păstreze controlul. 


— Domnule von Keipen, aceasta este o ședință de consiliu. 
Deciziile se vor lua pe baza unui acord comun și nu pentru că o 
persoană stabilește ceva. Voi cere acum votul tuturor pentru 
sau împotriva unei acţiuni imediate din partea noastră, iar 
dumneavoastră nu îmi puteți interzice asta. Așa. Totuși, înainte 
să votam, doresc să fac un anunţ de mare interes pentru toți 
membrii consiliului. 

Scoase un bileţel din buzunarul interior al jachetei și îl 
despături. Își puse apoi ochelarii care până atunci stătuseră în 
fața lui, pe masă, și citi. 

Stimate domnule profesor Glassmanns, 

Apelez la dumneavoastră cu rugămintea de a citi aceste 
rânduri în faţa simoniștilor. Membrii frăţiei au dreptul să afle 
conţinutul acestei scrisori. 

Consider că este responsabilitatea mea de a vă informa 
că S1 este pe cale de a organiza o trupă de mercenari care 
să-i ucidă la comanda lui pe toţi aceia care, după părerea 
lui S1, stau în calea frăției. Știu prea bine că, pe viitor, va fi 
nevoie de așa ceva; totuși, o asemenea trupă sub comanda 
unui singur om mi se pare cel puţin suspectă. 

De vreme ce acum consiliul a fost informat de aceasta, 
sper ca intervenţia acestui comando criminal să se petreacă 


doar cu acordul consiliului. 
Dr. Werner Fissler 


Glassmanns cobori mâna în care ţinea hârtia; toate privirile se 
întoarseră spre Friedrich. 

— Aveţi să ne spuneţi ceva în legătura cu asta, domnule von 
Keipen? 

Ochii bătrânului străluceau, triumfători. Mintea lui Friedrich 
începu să lucreze cu o viteză incredibilă și totuși strategic. 

li trebuiră doar câteva secunde să-și dea seama că putea 
reduce presupusa victorie a lui Glassmanns la nivelul unei 
înfrângeri crunte. Ba, mai mult, gândind iute mai departe, văzu 
foarte clar cine avea singurul cuvânt de spus în cadrul frăţiei. 

Se uită rânjind în stânga și în dreapta, le făcu semn din cap 
oamenilor „lui”, lui Krämer, lui Scholler și lui Hans, și se aplecă 
apoi în faţă. 

— Desigur că am ceva de spus, domnule profesor. 

Tot ceea ce v-a scris dr. Fissler este absolut adevărat. 
Aproape totul! Există un amănunt pe care mă văd nevoit să îl 
corectez. Nu sunt pe cale de a organiza această trupă, ci am 


organizat-o deja. Oamenii sunt pregătiţi de intervenţie și pot fi 
folosiți oricând, în orice colț al lumii. lar acum, stimaţi membri ai 
consiliului, luaţi aminte la ce am să vă spun, căci este de mare 
interes pentru toți. Am aprobat, în urmă cu câţiva ani, formarea 
acestui consiliu, deoarece și eu consider că este interesant să 
auzi păreri diferite în legătură cu unele subiecte importante. 
Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte să-mi pun la îndoială 
deciziile prin existența acestui consiliu, ce să mai zic de 
posibilitatea de a mă lăsa convins de consiliu în favoarea unei 
alte păreri. Aveţi, cu toţii, dreptul - în oarecare măsură - de a 
participa la discuţii și am să vă las în continuare acest drept, 
atâta vreme cât argumentele pe care le aud îmi vor părea 
rezonabile. Așa a fost până acum, iar aceasta nu se va schimba. 
În cazul în care cineva din rândurile dumneavoastră consideră 
că nu poate accepta aceste condiţii, soluţia este foarte simplă. 
Cum am spus: oricând și în orice colț al lumii. Pentru binele 
tuturor, sper că m-aţi înţeles și voi repeta afirmaţia făcută mai 
înainte: nu sunt dispus să mai discut chestiunea aceasta. Făcu o 
pauză scurtă, în care se uită, pe rând, la fiecare dintre cei 
prezenţi. Apoi spuse: Să votăm acum. Îi rog să ridice mâna pe 
cei care sunt de părerea profesorului Glassmanns, și anume că 
trebuie să acţionăm imediat și să riscăm fără șanse de succes 
existenţa frăţiei, pentru a satisface dorinţa de glorie a unui 
bătrân avid de putere. 

Nu ridică nimeni mâna. Nici măcar profesorul Glassmanns nu- 
și sustinu propria propunere printr-un vot. 

Friedrich dădu din cap. 

— Votul contra: rog să ridice mâna cei care sunt de părerea 
mea, și anume că este prea devreme pentru o intervenție. 

Ridicară mâna toţi în afară de Glassmanns. 

— Declar că propunerea profesorului Glassmanns a fost 
respinsă în unanimitate, cu o abţinere. Ședinţa s-a încheiat. 


8 AUGUST 1969, ROMA 

Tânăra îi puse lui Jurgen cafeaua espresso în față, iar acesta 
își opri privirea un pic prea mult asupra decolteului ei. Ea 
observă și îl privi vizibil stânjenită. Se întoarse imediat și, 
clătinând din cap, dispăru în cafeneaua micuță. Ce se 
schimbaseră vremurile, dacă acum până și un om al Bisericii se 
uită fără jenă la decolteul unei femei... lar aceasta chiar acum, 
atât de recent după moartea papei. 

Jurgen  blestemă în gând, spunându-și că e un idiot 
neprofesionist. 

În ciuda anilor destul de mulţi de când purta sutană, i se 
întâmpla iar și iar să-și lase privirea ispitită de rotunjimile 
feminine. 

Era un reflex care se împotrivea oricărui talent de disimulare 
și care își reclama dreptul de a se fi născut dintr-un tezaur de 
gânduri lumești. 

Jurgen își puse două cuburi de zahăr în ceașca micuță. 
Lichidul negru dinăuntru nu reuși să acopere complet cuburile. 

Amestecă puţin și luă o înghiţitură. Se lăsă apoi pe spate, în 
scaun, și privi agitația din piaţeta la marginea căreia stătea, la 
masa unui bistro, așteptându-l pe omul său de contact. 

Arșiţa era insuportabilă; Jurgen se bucură că mai găsise un loc 
la umbră. 

Câţiva asiatici pășeau leneș, aproape la unison, în urma unei 
femei care tot învârtea un steguleț colorat deasupra capului. 
Fiecare dintre ei avea cel puţin câte un aparat de fotografiat în 
jurul gâtului. Unora li se încâlceau pe piept, ca un ghem de 
viermi artificiali, șnururile de care atârnau două sau trei aparate. 

— Bună dimineaţa! 

Se răsuci, deranjat în contemplările sale, și văzu lângă el o 
expresie gravă, încadrată de păr blond, tuns scurt. Jurgen îi 
zâmbi forțat omului său de contact și îi întinse mâna. 

— Bună, Guido, ești punctual ca întotdeauna. 

Guido își trase un scaun și se așeză. Expresia îi rămase gravă. 

— E o imagine ciudată, la atât de scurtă vreme după moartea 
papei: un preot stând într-o cafenea și amuzându-se. 

Jurgen fu nevoit să-și recunoască greșeala pentru a doua oară 
în dimineaţa aceea. Trebuia, într-adevăr, să fie mai atent. 

Zâmbetul îi dispăru pe loc. 

— Ai dreptate, scuze. 


Guido nu insistă asupra acestei chestiuni. 

— Să trecem la subiect. Pentru ce ai vrut să mă vezi? 

Jurgen îl blestemă, în gând, pe Krämer, care se afla la 
Kimberley și care i-l repartizase ca om de contact pe acest 
individ arogant. 

— Pentru a discuta situaţia ce s-a creat în urma decesului 
papei, îi explică el. 

Acesta ridică din sprâncene. 

— Și de ce s-ar schimba situaţia odată cu venirea unui nou 
papă? 

În aceeași manieră necontrolată în care, cu câteva minute 
înainte, privirea îi fusese atrasă de decolteul chelneriţei, Jurgen 
strânse pumnul sub masă, iar vocea îi căpătă o nuanţă agresivă. 

— Îţi spun eu de ce. Deoarece Clement al XV-lea este cel care 
a organizat departamentul în care lucrez eu, iar aceasta în ciuda 
opoziției multor cardinali. Niciunul dintre acei domni nu dorește 
să i se umble prin foile care privesc chestiunile financiare din 
cadrul departamentului său. In momentul de faţă, se poartă 
tratative în secret pentru doi posibili succesori: primul este 
președintele consiliului papal Cor Unum, cardinalul Simone 
Benigni, iar al doilea este cardinalul Fernando Rebantos. Acesta 
este prefectul congregaţiei pentru evanghelizarea popoarelor. 
Portughez. 

Amândoi sunt recunoscuţi drept oponenți ai oricărei forme de 
control financiar, iar cardinalul Frentzen pornește de la premisa 
că, în cazul numirii unuia dintre aceștia doi, departamentul 
nostru va fi desfiinţat. 

Îți poţi imagina și tu că nu suntem prea îndrăgiţi în cadrul 
Curiei, ceea ce îmi cam întunecă, în prezent, perspectivele de a 
face carieră. Îţi ajung aceste motive pentru temerile pe care le 
am? 

Înainte ca Guido să fi avut ocazia să răspundă, apăru din nou 
chelneriţa la masa lor. Îi aruncă preotului lasciv o privire lungă, 
dispreţuitoare. Abia după aceea luă comanda clientului nou- 
venit. 

Rămași din nou între patru ochi, Guido se aplecă în faţă. 
Vorbea atât de încet încât Jurgen abia putu să-i înţeleagă 
cuvintele. 

— Nu e vorba de ce-mi ajunge mie ca motiv. S1 așteaptă de 
la fiecare dintre voi să faceţi orice ne-ar aduce și un pas mai 


aproape de țelul final. Până în prezent, este evident că tu ai 
ajuns cel mai departe dintre toţi, ar fi însă eronat să crezi că de- 
acum te poţi bucura liniștit de această reușită. Frăția se 
așteaptă să te încadrezi în orice situaţie și să faci pașii necesari 
pentru a-ţi asigura poziţia. Crezi că știi care sunt candidaţii 
pentru Sfântul Scaun? Perfect! Atunci de ce stai aici și te vaiți în 
loc să faci ceva în direcția asta? 

— Și poate poţi să mă și sfătuiești ce să fac? spuse 
Dengelmann, ațâțat. 

Guido își luă ceașca și o goli dintr-o înghiţitura, apoi se ridică 
și se uită cu răceală în jos, la Jurgen. 

— Nu, dar pot să-i transmit întrebarea lui S1, dacă vrei. 

Jurgen lupta să își păstreze controlul. Impulsul de a-l pocni pe 
celălalt în chipul acela dispreţuitor deveni aproape de nestăvilit. 
Glasul îi suna ca și cum tocmai ar fi depus un efort fizic uriaș. 

— Nu! și, după o pauză scurtă, adăugă pe un ton scăzut: 
Odată și-odată, Guido... 

Guido îl privi nemișcat în ochi, apoi spuse: 

— Nu mă bat cu popi. Poţi să achiţi nota de plată din cutia de 
colectă. 

Acestea fiind spuse, făcu stânga-mprejur și lăsă în urmă un 
bărbat în negru care simţea că se sufocă de furie. 


8 AUGUST 1969, KIMBERLEY 

Dr. Fissler ședea în același fotoliu în care se aflase și în seara 
discuţiei cu Friedrich despre trupa de intervenţie. 

Era același fotoliu în care, la scurt timp după aceea, Evelyn, 
îngrozită, se apărase de Joss. Pe spetează se mai vedea încă 
foarte clar urma lăsată de vâtraiul care adusese moartea 
câinelui. 

Evelyn stătea un pic într-o parte lângă șemineul rece, în faţa 
doctorului. Fără focul aprins, șemineul părea ameninţător, ca o 
gură imensă, întunecată. Ploaia ce se izbea într-un ritm abrupt 
de fereastră sporea atmosfera neplăcută. 

Ea îi povestise doctorului despre seara aceea, despre ordinul 
incredibil pe care Friedrich i-l dăduse câinelui. 

— Trebuie să-l părăsești, Evelyn, spuse doctorul pentru a nu 
știu câta oară. 

Ea plecă pleoapele și clătină din cap. 

— Nu pot, Werner, și știi asta. Unde m-aș duce? Și ce s-ar 
întâmpla cu fiii mei? El nu ar accepta niciodată să îi iau cu mine. 

— Nu trebuie să îi dai ocazia de a te împiedica să faci asta. la- 
ţi copiii și pleacă de-aici. Se întoarce din Germania cel mai 
devreme diseară. Până atunci, puteţi ajunge departe. Te ajut eu! 
mai am relaţii folositoare. 

Ea ridică capul și, deși avea lacrimi în ochi, îl privi fix. Doar 
vocea îi răsună mai întunecat ca de obicei. 

— M-ar găsi indiferent unde m-aș duce. Știi și tu cât de 
ramificată este frăţia. Și, dacă și-ar da seama că m-ai ajutat, s- 
ar răzbuna pe tine. Nu! Nu voi fugi de-acasă. 

Doctorul răsuflă zgomotos și clătină din cap. 

— Dacă ședința din Aachen a decurs așa cum mă aştept eu, 
va vrea oricum să mă omoare. Eu mi-am trăit viața, nu am prea 
multe de pierdut. Însă lucrurile stau altfel pentru tine și copiii 
tăi. Ştii doar că și mama, și tatăl său și-au pierdut minţile. Văd 
din ce în ce mai des la Friedrich semne că și el e pe cale de a-și 
pierde autocontrolul și nu vreau să mai fiți aici în momentul în 
care se declanșează boala. 

— Rămân aici, insistă ea. Nu cred că... 

— Că bărbatul tău își pierde minţile? Nici să nu crezi așa ceva, 
mintea lui e la fel de precisă și lucidă ca întotdeauna. 

Evelyn avu senzaţia că ceva îi stoarce aerul din plămâni. 
Întoarse capul în același moment cu doctorul și rămase cu 


privirea aţintită asupra lui Friedrich, care stătea în prag, rânjind. 
Păru că savurează o clipă imaginea chipurilor uimite, apoi se 
apropie de ei. 

— la te uită! Bătrânul doctor și profesoara cea drăguță. Stau 
și conspiră împotriva soțului nebun. Trecu pe lângă ei și se lăsă 
într-un fotoliu liber. Ai dreptate, Evelyn. Te-aș găsi oriunde. Dar 
mă dezamăgiţi. Asta-i singurul lucru care v-a trecut prin cap? 
Fuga? Nu părea furios, mai degrabă amuzat. Nu v-a trecut prin 
minte că ar fi mult mai bine să mă omorâţi? Nu v-aţi gândit la 
cea mai la îndemână soluţie? Chiar nu sunteţi în stare de nimic 
singuri? 

Clătină din cap râzând și o privi pe Evelyn, iar aceasta se 
gândi instantaneu că Werner avusese dreptate în ceea ce îi 
spusese. În ochii aceia se vedea, într-adevăr, un licăr de 
nebunie. 

Ea nu plecă ochii și observă, surprinsă, că nu îi mai era teamă 
de el. Nu panică, ci un cordon de mânie o strângea de gât, 
îngreunându-i respiraţia. Poate chiar ură. Crezu că va îngăima 
doar un sunet nearticulat, însă vocea îi răsună ferm și precis. 
Rece. 

— Ba da, Friedrich, am avut și gândul ăsta. Dar ne-ai întrerupt 
înainte să-i pot sugera aceasta lui Werner. 

Schimbarea bruscă de pe chipul lui Friedrich îi oferi o 
satisfacție cum nu mai simţise de multă vreme. Jovialitatea 
exagerată dispăruse complet de pe chipul lui, lăsându-l palid. 
Avea în faţă o mască de ceară exprimând perplexitate. 

— Ar fi o nimica toată pentru mine să vă ucid pe amândoi, 
șuieră el. Dar n-o voi face. Se ridică din fotoliu dintr-o singură 
mișcare și păși încet prin faţa lor, privindu-i pe rând. Vă spun eu 
ce-am să fac. Tu, nevastă cu gânduri criminale, îmi vei mai 
vedea fiii o singură dată pe zi. Riscul ca tu să-i întorci împotriva 
mea e mult prea mare. Începând de-acum, se va ocupa de ei o 
bonă pe care o voi alege eu. Și, bineînţeles, mă voi ocupa și eu 
de ei. 

— Nu poţi... încercă Evelyn să izbucnească, însă nu putu 
continua. 

— Ține-ţi gura, leş de gheaţă ce ești! Tu l-ai omorât pe Joss, îi 
strigă Friedrich în față, iar Evelyn simţi că teama nu-i dispăruse; 
se ascunsese doar pentru o clipă îndărătul unui nor întunecat de 
furie care se retrăgea acum din faţa glasului lui Friedrich. 


— Dacă se mai întâmpla vreodată să mă contrazici, nu ai să-i 
mai vezi deloc. Se întoarse apoi către doctor. Ție, dragă Werner, 
am să-ţi mulțumesc. In Aachen, simpatica ta scrisoare a permis 
tranșarea definitivă a relaţiilor dintre mine și consiliu. Toţi 
membrii, ba nu, aproape toţi membrii s-au decis să susţină 
conducerea simonistă. A fost un succes pe toată linia. Vezi deci 
că nu există niciun motiv să fiu supărat pe tine, Mi-ai făcut o 
mare favoare. Totuși, aș vrea să evit alte idei de genul ăsta din 
partea ta de a sabota reușita simoniștilor. De aceea, același 
lucru este valabil pentru tine ca și pentru iubita mea soţie. Dacă 
tu îmi stai în drum, ea nu-și va mai vedea copiii. Astfel, acțiunile 
voastre depind una de alta. Doar asta aţi vrut, nu? 

Rânjetul îi reveni pe chip. 

— Nu e o idee genială, în simplitatea ei? Nimeni nu pățește 
nimic, iar eu pot fi totuși sigur că de-acum înainte vă veți purta 
conform așteptărilor mele. Ce spuneţi? Sună toate astea ca fiind 
concepute de o minte care nu mai funcţionează cum trebuie? 


24 AUGUST 1969, VATICAN 

La ceva mai mult de cincizeci și opt de ore după ce cardinalul 
camerlengo se întâlnise îndărătul ușilor închise ale Capelei 
Sixtine cu înlocuitorul secretariatului de stat, se ridică fum alb 
din spatele capelei. 

În urma a nu mai mult de cinci alegeri, Biserica Catolică avea 
un nou papă. 

Acesta adoptă, pentru pontificat, numele de Clement al XVI- 
lea, semn clar pentru cei din interior că avea de gând să 
conducă Biserica în direcţia urmată de premergătorul său. 

Numele său lumesc era Ernesto Bertulli și, până să moară 
Clement al XV-lea, ocupase funcţia de conducere a proaspătului 
departament de supraveghere financiară a Vaticanului, fiind 
șeful lui Jurgen Dengelmann. 

Cardinalii care până atunci ocupaseră posturi de conducere în 
cadrul diferitelor congregaţii și consilii papale și care nu treceau 
drept prieteni ai lui Bertulli fuseseră în minoritate, fiind astfel 
nevoiţi să se plece în fața deciziei majorităţii. 

La doar câteva zile după ce intrase în funcţie, Clement al XVI- 
lea îi dezvălui lui Jurgen, într-o discuţie privată, că avea de gând 
să îl numească, în curând, episcop. Avea să preia funcţia de 
conducere a noului departament financiar. 

Închizând ușa în urma sa, Jurgen simţi un val de bucurie 
cuprinzându-i trupul, cu o intensitate neobișnuită. 

Avea să fie unul dintre cei mai tineri episcopi ai Bisericii 
Catolice. La douăzeci și unu de ani de la înfiinţare, frăţia 
simoniștilor reușise prin el, Jurgen Dengelmann, să facă primul 
pas în pragul nivelului principal al celei mai puternice organizaţii 
din lume. 


7 FEBRUARIE 1970, KIMBERLEY 

Stând la umbra clădirii cu aula, Friedrich se uită din nou la 
ceasul de mâna. Nouă și patru minute. 

Pe lista lucrurilor pe care le ura, lipsa de punctualitate ocupa, 
fără îndoială, un loc fruntaș. Cu o seară înainte, îi spusese 
doamnei Muller răspicat să aibă grijă ca băieţii să fie gata de 
plecare la nouă fix. 

Tocmai voia să pornească nervos înapoi pentru a vedea de ce 
întârziau, când o văzu pe fosta profesoară pe terasă, 
împingându-i pe cei doi fii de la spate. A 

Cei doi purtau pantaloni scurți kaki și cămașă cu epoleţi. li 
aminteau lui Friedrich de uniforma pe care o purtase el pe 
vremea când era la internat. 

În spate, purtau rucsacii în care bona pusese provizii de toate 
felurile. 

Friedrich observa cu satisfacţie că Hermann semăna cu un 
mic soldat. La numai unsprezece ani, băiatul avea mușchii 
dezvoltați uimitor de bine. Dimpotrivă, fratele său mai mic, 
Franz, dădea impresia unui copil mic și plăpând, cu umerii săi 
înguști care se lăsau pe spate din cauza greutăţii, ca și cum era 
gata să se răstoarne în orice clipă. 

Friedrich recunoștea foarte clar trăsăturile lui Evelyn în 
băiatul acesta. Aveai impresia că faţa aceea de copil era doar o 
mască și că, în cursul vremii, devenea din ce în ce mai 
transparentă, dezvăluind chipul mamei. 

„Te voi pleca și pe tine în faţa mea, fiule”, își spuse el în gând, 
pornind zâmbitor în întâmpinarea celor doi. 

— Sunteţi pregătiţi pentru un marș pe jos? 

— Da, sunt pregătit, răspunse Hermann pe dată și, dintr-un 
singur salt, ateriză cu echipament cu tot de pe verandă pe 
pământul prăfos. Părea să se bucure de ziua aceasta. 

Franz își făcu de lucru la curele și spuse: 

— Da, sigur, sunt pregătit. Dar rucsacul este atât de greu... 
Trebuie să luăm toate lucrurile astea cu noi? Nu le pot duce. 

Friedrich îl cuprinse pe Hermann cu braţul de după umeri și îl 
privi pe Franz, care rămăsese pe veranda, cu colţurile gurii 
lăsate. 

— Nu te mai tot văita ca o fetiţă! Maică-ta ţi-a tolerat prea 
multe. Ai deja aproape zece ani și e timpul să înveţi că viața 


unui bărbat înseamnă mai mult decât niște jocuri caraghioase. 
Vreau să te aduni. la exemplu de la fratele tău! 

— Dar Hermann e mai mare și mai înalt ca mine. În plus, am 
doar opt ani. Nu e drept. 

Avea vocea plângăcioasă, iar Friedrich se simţi cuprins de 
furie. Vorbi mai tare ca înainte: 

— Viaţa nu e dreaptă, Franz. Cu cât înţelegi mai devreme 
lucrul ăsta, cu atât mai bine vei ști să te descurci. Și-acum nu 
mai vreau să aud nimic. Vino odată! 

Făcu stânga-mprejur, trăgându-l pe Hermann după el, spre 
intrarea în aulă. Ajuns acolo, se așeza pe o treaptă și îl așteptă 
pe Franz. Bătu apoi din palme, privindu-și cei doi fii. 

— Așadar, vom porni în curând spre fostul internat. E la o 
distanță scurtă. Știţi că acolo mergeam eu la școala. Acum este 
folosit ca lagăr pentru echipa noastră de securitate. In scurt 
timp, Hermann o să înceapă acolo un antrenament în cursul 
căruia va învăţa tehnici de luptă și mânuirea sigură a tot felul de 
arme. Franz, ţie îţi va veni rândul peste vreo doi-trei ani. O să fie 
dificil, însă ceea ce învăţaţi acolo vă va fi de folos pentru tot 
restul vieţii. Un bărbat adevărat trebuie să știe să se lupte. 

— Dar mama a spus că armele nu sunt bune! Le folosești ca 
să ucizi oamenii cu ele, protestă Franz. 

— Mama ta este femeie, Franz. Femeile nu înțeleg nimic din 
lucrurile astea. lar acum haideţi să pornim. 

Se ridică și o luă înainte fără a se uita măcar o dată în urmă. 
Nu văzu, astfel, că Evelyn stătea la fereastră, la parterul casei. 
Işi pusese mâna pe sticlă, ca și cum și-ar fi putut atinge astfel 
copiii. Privi cu chipul trist în urma lor până dispărură după colţul 
clădirii pentru personal. Hermann mergea în dreptul tatălui său, 
Franz era un pic într-o parte, la câţiva pași în spatele lor. Își tot 
pleca în faţă trupul îngust pentru a-și elibera spatele de povară. 
Lăsară clădirea în urma lor, când deodată, uitându-se la tatăl 
sau dintr-o parte, Hermann îl întrebă: 

— Tată, de ce nu putem sta mai mult cu mama? 

Friedrich aruncă o privire scurtă peste umăr. Franz înaintă 
foarte aplecat în faţă, cu privirea fixată la pământ. La fiecare 
pas pe care îl făcea, lovea cu vârful pantofului bulgari mici de 
nisip, care se destrămau în norișori de praf. Părea prea 
preocupat cu aceasta activitate pentru a-i putea auzi. 

Friedrich îi șopti lui Hermann: 


— Pentru că mama ta este bolnavă. Instabilă. Știi doar că, nu 
demult, l-a omorât pe Joss. E o persoană cu sânge rece. L-a tras 
pe bietul animal în ţeapă. M-am gândit ce se poate întâmpla 
dacă mai are o astfel de criză, iar voi sunteţi în preajma ei. Nu e 
vina ei, dar e un risc prea mare ca să mi-l asum. 

Hermann reflectă câteva clipe, apoi clătină din cap. 

— Dar mereu când suntem cu ea e foarte drăguța cu noi. Nu- 
mi pare deloc bolnavă. 

— Tocmai asta este problema. Dacă aș fi observat dinainte 
ce-i cu ea, nu s-ar fi întâmplat treaba cu Joss. Bietul câine... 

— Dar îi simţim lipsa. 

Friedrich se opri brusc, îl apucă pe Hermann de umeri și îl 
scutură cu putere. 

— E o ucigașă de câini. E bolnavă, ai înţeles? 

Hermann ÎI privi cu ochii mari; Franz se oprise și el și se uita 
cu teamă la tatăl lui. 

Friedrich îi dădu îndată drumul și îi netezi cămașa mototolită. 

— Nu e bună pentru voi, adaugă el pe un ton vizibil mai 
scăzut, apoi își reluă drumul. 

Restul distanței îl parcurseră mai mult în tăcere. Din când în 
când, Friedrich încercă să le explice câte ceva despre cele 
câteva plante din locurile acelea sau despre vreun animal care 
tocmai le trecea pe lângă picioare, însă nu primi drept răspuns 
decât aprobări tăcute din cap, ceea ce îl făcu să renunţe în cele 
din urmă. Fură nevoiţi să se oprească de două ori, deoarece 
Franz spunea că nu mai poate. La prima oprire, Friedrich i se 
adresă explicându-i că trebuia să se adune, altfel avea să-și 
petreacă întreaga viață evitând orice neplăceri. A doua oară 
când se opriră, Franz plângea. Friedrich îi aruncă o privire 
disprețuitoare, îl făcu molâu și, după două minute, porni din 
nou, fără să verifice dacă fiul său cel mic îi urma. 

După o jumătate de oră, aveau în față fostul internat. 
Ajunseseră la vreo două sute de metri distanţă de clădire, când, 
deodată, dintr-un tufiș le răsări în față un om într-o uniformă 
neagră, blocându-le calea. 

Bărbatul ţinea în mână un pistol automat pe care însă îl cobori 
îndată ce văzu pe cine avea în faţă. 

— Mă scuzaţi, vă rog, domnule von Keipen. Nu v-am 
recunoscut imediat. 

Friedrich râse, clătinând din cap. 


— Ei, e-n regulă. Vă faceți treaba și îmi place să văd că 
vegheaţi atent. Tot așa înainte! Atâta vreme cât nu ne 
împușcați... Se uită cu mândrie la fiii săi și vorbi: Vedeţi cât de 
eficient lucrează echipa noastră de securitate? Au pus paznici 
de jur-împrejurul clădirii. Zi și noapte. Niciun străin n-ar putea 
intra în lagăr. 

Hermann îl privi pe bărbatul din negru și, înclinându-și capul 
într-o parte, spuse: 

— Dar ce păzesc oamenii ăștia aici? 

„Gândește analitic, exact ca și mine, gândi Friedrich, mândru. 
Nu ia de bune tot ce aude, ci cercetează tot ce nu i se dezvăluie 
clar de la bun început. Fiul meu! Într-o bună zi, o să fie un 
conducător demn al acestei frăţii”. 

— Nimic, fiule. Se antrenează, pentru a putea fi gata să ne 
ajute dacă este cazul vreodată. 

Văzu pe chipul lui Hermann că acest răspuns nu îl mulțumea, 
însă băiatul fu destul de cuminte să nu mai insiste cu întrebările. 

In lagăr fură întâmpinați de unul dintre cei trimiși de către 
Barion, din Bolivia. Era comandantul trupei încă restrânse ca 
număr: un individ subțire, brunet, cu ochi agili. 

Acesta salută militărește și li se prezentă drept comandantul 
Wolff. li pofti apoi în clădirea unde înainte fuseseră sălile de 
clasă. În ciuda aspectului său mediteranean, părea a fi german. 

Avuseseră loc unele schimbări de la ultima vizită a lui 
Friedrich, cu patru săptămâni în urmă. 

În zona intrării fuseseră aduse câteva dulapuri din fostele 
dormitoare. Ușile erau ferecate cu lacăte mari, grele, iar 
Friedrich se întrebă dacă înăuntru chiar se găseau arme într-un 
loc atât de accesibil oricui. Hotări că avea să-l întrebe pe 
comandant despre acest lucru. Una dintre clasele de la parter 
servea drept un fel de sală de conferinţe. 

În mijlocul încăperii fusese format un dreptunghi din fostele 
bănci școlare, înconjurat de scaune din lemn. 

Deasupra meselor atârna, din tavan, o parașută verde. Unele 
bucăți atârnau pe pereţi, creând senzaţia de cort imens. 

De-a lungul peretelui din fund stăteau înșirate lăzi de culoare 
cafenie. O ladă era deschisă și, cum observă Friedrich, era plină 
de role mari, probabil niște hărți. 


În timp ce bărbaţii se așezau la mese, cei doi băieţi își lăsară 
rucsacurile jos și dădură roată sălii, cu ochii mari. Friedrich se 
uită în direcţia lor și ridică o mână. 

— Nu puneţi mâna pe nimic, s-a înţeles? 

Cei doi dădură din cap că da și priviră fascinaţi la parașuta de 
deasupra lor. Friedrich se întoarse spre bărbatul brunet. 

— Krämer mi-a spus că în două zile vor ajunge aici treizeci și 
cinci de bărbaţi din Germania. S-a pregătit totul pentru 
găzduirea lor? 

Bărbatul dădu aprobator din cap. 

— Încăperile pentru echipă sunt pregătite. Am terminat de 
făcut programul pentru primele săptămâni. Sper că au cu toţii o 
condiţie fizică bună. li așteaptă un program greu. 

— Și cum anume arată programul ăsta? 

— În primele săptămâni o să avem grijă să aibă o condiţie 
fizică bună. De-abia apoi începe antrenamentul în sine. Luptă 
corp la corp, studiul explozibilelor, întrebuinţarea armelor. Vor 
învăţa să suporte durerea și să ucidă fără zgomot. 

Friedrich dădu din cap, apoi întrebă: 

— Și ce se întâmplă dacă unii nu pot face faţă acestui efort? 

— Nu există așa ceva. Au trecut prin controale, au cu toții 
constituţia fizică potrivită. Restul îl vor învăţa aici. Intr-un fel sau 
altul. 

Friedrich insistă să știe precis. 

— Dacă vreunul dintre ei refuză pur și simplu să participe la 
toate acestea? 

Comandantul Wolff aruncă o privire scurtă către cei doi copii. 

— Poate fiii dumneavoastră doresc să iasă, să se uite un pic 
pe-afară? Câtă vreme nu e echipa aici, nu-i nicio problemă. 

Hermann privi întrebător la tatăl său și, primind gestul de 
aprobare din partea acestuia, ieși trăgându-l pe Franz după el. 

Știind copiii la o distanţă de la care nu îi mai puteau auzi 
vorbele, Wolff se relaxă. 

— Au cu toții libertatea de a alege și știu prea bine în ce s-au 
băgat. Krämer a avut grijă ca familiile lor, în măsura în care 
aveau familii, să fie convinse că s-au înrolat într-o legiune. Știu 
cu toţii că legiunile străine sunt folosite peste tot în lume, în 
regiunile de criză. Dacă se răzgândește vreunul după ce a ajuns 
aici, familia sa va primi o scrisoare de la legiune. O scrisoare 


tristă, cu margini negre! Trebuie să te aștepți și la așa ceva 
când e vorba de cineva care se alătură unei legiuni. 

Friedrich dădu din nou din cap, mulțumit. 

— Foarte bine! 

Asta era ce voia să audă. Brusc, își aminti ceva. 

— la spuneţi-mi, am văzut niște dulapuri la intrare. Ce ţineţi 
înăuntru? 

Comandantul își schimonosi faţa într-un rânjet. 

— După părerea dumneavoastră, ce ar putea fi înăuntru? 

Friedrich rămase surprins, nu se așteptase să i se răspundă 
tot cu o întrebare; totuși, se prinse-n joc. 

— După cum sunt securizate dulapurile, aș spune că ascund 
arme. 

Rânjetul se lărgi pe faţa comandantului când îi oferi explicaţii: 

— Dulapurile sunt goale. E prea puţin probabil ca cineva să 
încerce să intre în lagăr prin forţă, însă nu poți fi niciodată destul 
de precaut. Dacă ar fi să ne atace cineva aici, se va gândi, 
probabil, la fel ca și dumneavoastră și va încerca să ajungă la 
arme. Prin aceasta, noi câștigam timp. 

Friedrich consideră ideea unui atac asupra lagărului o prostie, 
însă îi plăceau oamenii care luau în considerare toate 
posibilităţile. 

Părăsiră lagărul după o jumătate de oră și o luară în direcţia 
opusă faţa de cea din care veniseră. Friedrich alesese un drum 
prin care urma să dea un ocol mare fostului internat și să îi ducă 
acasă. Un ocol de aproximativ zece kilometri. 

Când, după o oră bună de mers, Franz se lăsă, plângând, pe 
pământul prăfos, Friedrich se învoi în sfârșit să se oprească 
pentru pauza de prânz. 

Mestecând la o bucată de cârnat din rucsacul lui Hermann, 
Friedrich se gândi că fusese bună ideea aceasta de marș 
susținut cu fiii săi și că ar trebui să facă un obicei din asta. 

Era timpul să-l călească pe Franz. 

Se gândi apoi la Joss și se simţi din nou copleșit de tristețe. O 
tristeţe care se concretiză într-o înțepătură puternică în inimă. 

e 

Privirea lui Evelyn rămase fixată în același loc mult timp după 
ce Franz dispăruse după colţul clădirii. O senzaţie de părăsire 
totală i se răspândise în suflet. Trupul nu îi era decât o simplă 


coajă goală, cu pereţii interiori răsunând înfundat. Îi era dor și 
nu știa de ce. 

Terenul acela cu nisip, clădirile care îl încadrau, însăși 
încăperea din spatele ei - toate acestea îi apăreau ca locuri pe 
care le mai văzuse odată și unde se întorsese acum pentru a 
trage concluzia că totul se schimbase și că nu mai era nimic 
care să-i aducă aminte de ceea ce socotise drept cunoscut. 

Evelyn se desprinse de acea imagine și se duse în bucătărie, 
după un pahar de limonadă. În drum, se întâlni cu Hildegard 
Muller. Fosta profesoară de geografie, actuala bonă a copiilor 
Evelynei, îi zâmbi cu o expresie nesigură pe chip. De când își 
ocupase noul post, fostele colege se evitaseră, ceea ce lui 
Evelyn îi convenea de minune. Înainte, se înţelesese bine cu 
Hildegard, însă situația de față era mult prea dificilă. Ce avea ea 
de discutat cu o femeie care acceptase ideea lui Friedrich și 
preluase rolul de educatoare a copiilor, alături de el? Ce putea 
Hildegard să discute cu ea, fără a risca să-și creeze singură 
probleme? 

— Bună, Hildegard, spuse Evelyn și îi întoarse un zâmbet 
fugar. 

Femeia cea plinuță se uită, rușinată, în pământ și trecu 
repede pe lângă ea, îngăimând totuși un „bună”. 

Evelyn lasă lucrurile așa. La urma urmei, Hildegard îndeplinea 
doar o slujbă pentru care era plătită. Măcar copiii erau în mâini 
bune, iar Evelyn știa asta. Dacă Friedrich ar fi concediat-o pe 
motiv că vorbise prea mult, nu se putea ști cine avea să Îi ia 
locul. 

Tocmai voia să-și toarne limonada din carafa când auzi 
zgomotul unei mașini în fața clădirii. Aruncă o privire pe 
fereastră și recunoscu mașina de teren a lui Kurt Scholler. Ce 
treaba avea avocatul la ora asta? Știa mai mult ca sigur că 
Friedrich era plecat tot timpul zilei. 

Evelyn puse paharul pe masă și ieși. 

Scholler o întâmpină radios pe verandă. 

— Bună ziua, doamnă von Keipen, strigă el, voios. 

— Bună dimineaţa, domnule Scholler. Îmi pare rău, dar soţul 
meu e plecat astăzi toată ziua. 

— Știu, spuse el, iar zâmbetul i se lărgi pe chip. Am liber 
astăzi și nu știam ce să fac în ziua aceasta superbă. Așa că m- 


am gândit că, dacă nu aveți nimic împotrivă, v-aș putea ţine 
companie. Avem prea rar ocazia să discutăm. Mi se pare păcat. 

Pentru prima oară, Evelyn remarcă albul impecabil al dinţilor 
lui. Contrasta puternic cu tenul care, în timp, prinsese o nuanţă 
sănătoasă, de cafea cu lapte. 

Cu un aer voit refractar, vorbi: 

— Nu prea cred că voi fi o parteneră plăcută de conversaţie 
pentru dumneavoastră, domnule Scholler, dar, dacă doriţi, 
puteţi să luaţi loc. Tocmai mi-am turnat o limonadă. Doriţi un 
pahar? 

— Limonada este băutura mea preferată, răspunse Scholler. 
lar în ceea ce privește calităţile dumneavoastră ca parteneră de 
conversaţie... ei, obișnuiesc să nu mă las influenţat de părerile 
altora, ci să mă bazez pe propria experienţă. Accept deci cu 
mare plăcere invitaţia dumneavoastră. 

Spunând acestea, se duse la unul din scaunele împletite, 
așezate în jurul unei măsuţe joase la intrarea pe verandă, și luă 
loc. 

Evelyn îl privi nedumerită, intră apoi în casă și se întoarse 
după două minute cu două pahare pline. Zâmbetul lui Scholler 
se transformase într-un rânjet care lui Evelyn îi păru lasciv. Se 
așeză și ea, privindu-l mustrător. 

— Locuiţi de atâta vreme aici. Cum se face că tocmai acum v- 
a venit ideea de a purta conversații cu mine? 

Chipul bărbatului deveni brusc grav; se uită câteva clipe lungi 
la paharul pe care îl ţinea în mână, apoi îi aruncă lui Evelyn o 
privire în care ei i se păru că citește o nuanţă de tristețe. 

— Pentru că n-am avut niciodată sentimentul acesta atât de 
clar că sunteţi nefericită. 

Răspunsul o luă prin surprindere pe Evelyn. Luă în grabă 
paharul și sorbi lung. Îşi trecu apoi mâna prin părul lung până la 
umeri și se concentră în căutarea unui răspuns. 

În mod curios, gura începu să-i vorbească înainte ca ea să fi 
ajuns la o concluzie. 

— Aveţi un simţ fin al observaţiei, spuse ea pe un ton rece. 
Totuși, nu cred, sincer, că o persoană care mi-e, practic, străină 
și, în plus, se numără printre cunoștințele intime ale soțului meu 
este un partener de conversaţie indicat când e vorba de 
sentimentele mele. Cred că mă veți înţelege dacă vă spun că aș 
prefera să vorbim despre vremea de-afară. 


Avocatul dădu din umeri. 

— Nu-i nevoie de cine știe ce talent deosebit pentru a observa 
atâta lucru. Și nu, nu înțeleg de ce aţi dori să vorbim despre 
vreme. Ce anume vă face atât de nefericită, Evelyn? Căsnicia? 

Ea trase adânc aer în piept la auzul acestei indiscreții, însă 
reuși să răspundă pe un ton calm: 

— Căsnicia mea nu vă privește, domnule Scholler. 

El dădu din cap, înţelegător. 

_ — Da, asta așa este. Căsnicia dumneavoastră nu mă privește. 
Insă sentimentele dumneavoastră da. Am dreptul să îmi doresc 
să vă ajut. 

Evelyn izbucni. 

— Ce aveţi? Un drept? De ce cred toţi bărbaţii că deţin un 
drept pur și simplu pentru că așa vor? l-a trecut oare prin minte 
vreunuia dintre voi că există, poate, lucruri asupra cărora nu are 
niciun drept? Işi ridicase vocea și, când întinse din nou mâna 
după pahar, Scholler observă că tremura. O privi multă vreme în 
ochi, apoi dădu din cap. 

— M-aţi convins. Să vorbim despre vremea de-afară. 

Ceva în expresia gestului și în tonul vocii îi spuneau lui Evelyn 
că nu, nu îl convinsese; era totuși bucuroasă că putea schimba 
subiectul. 

Tăcură o vreme și, într-un târziu, Scholler se bătu cu mâna pe 
picior, ca și cum cu acest gest ar fi pus punct capitolul 
„nefericire”. 

— Ei, se pare că subiectul vreme nu este totuși atât de reușit 
pe cât am crezut amândoi - ce-ar fi să-mi povestiţi câte ceva 
despre trecutul dumneavoastra? Cum de aţi ajuns aici? Unde l- 
aţi cunoscut pe Friedrich și... hopa, iar am ajuns pe teren 
interzis, nu-i așa? 

Evelyn clătină din cap. 

— Eu vă propun altceva: povestiţi-mi ceva despre 
dumneavoastră. lată ce m-ar interesa foarte tare: cum e să ucizi 
cu sânge rece un om doar pentru a obţine un avantaj personal? 

Contrar așteptărilor ei, întrebarea nu păru să îl surprindă chiar 
deloc. 

— Nu știu, răspunse el. 

— Nu știți? Aţi uitat? Nici nu sunt mulţi ani de când aţi ucis o 
rudă a lui Hermann von Settler. 


Scholler se lasă pe spate în scaun și își uni degetele de la 
mâini în faţă. O privea cu un amestec de amuzament și interes. 

— Vă voi dezvălui un secret, Evelyn, un secret care m-ar 
putea costa capul dacă i-l povestiți mai departe lui Friedrich. 
Știu însă, în adâncul inimii mele, că-l veţi păstra pentru 
dumneavoastră. Făcu o pauză și mai luă o înghiţitură de 
limonada; apoi continua. Nu l-am omorât pe individul acela. Am 
mers noaptea la el în cameră pentru că am vrut să îl sfătuiesc 
să adopte o altă atitudine faţa de Friedrich. Văzusem că, în stilul 
lui, nu aveam să obţinem nimic. Stătea întins în pat și nu se 
mișca deloc. Am crezut întâi că doarme, dar murise deja. Mi-am 
dat seama de șansa ce mi se oferea pentru un post lucrativ și 
am inventat povestea cu favoarea pe care i-o făcusem lui 
Friedrich. El a crezut-o, după cum știți. Dar eu nu l-am ucis pe 
individ. Nu am ucis pe nimeni și nu-mi pot imagina că aș face-o 
vreodată. Bău din nou din pahar. Il puse apoi pe masă și dădu 
din umeri. Ei, acum mă aveţi la mână. 

Evelyn îl privi neîncrezătoare. 

— De ce v-aș crede? Cine mă poate asigura că nu-mi povestiţi 
minciuni și că l-aţi ucis totuși pe omul acela? 

— Vă va convinge faptul că o minciună față de 
dumneavoastră nu mi-ar aduce niciun avantaj, pe când una faţa 
de Friedrich, da. 

Ea reflectă un pic la vorbele lui, apoi zise încet: 

— Da, sunt nefericită din cauza căsniciei mele. Din cauza 
bărbatului de la care ați obținut un avantaj ucigând un om. Și 
din cauza grijii pe care o port copiilor mei, de care sunt 
îndepărtată. Și care vor fi crescuţi pentru a deveni niște ființe 
insensibile, asemenea lui. Tot nu știu prea bine dacă să vă cred 
sau nu. Dar, chiar dacă m-aţi minţit, dacă v-a trimis însuși 
Friedrich pentru a mă supraveghea, mi-e indiferent. Nu a rămas 
prea mult rău pe care mi-l mai poate face. După o pauză, 
adăugă cu vocea scăzută: M-a ucis deja, oricum. 

Scholler nu păru surprins de confesiunea ei. 

— Ştiţi ce nu înțeleg eu? Cum se face că o femeie ca 
dumneavoastră, care disprețuiește într-o asemenea măsură 
violenţa, a sprijinit frăţia de la bun început? Aţi fost profesoară, 
aţi contribuit la clădirea fundamentului pe care se va ridica 
reușita frăţiei. Dacă e s-o luăm la bani mărunți, aţi contribuit la 


procesul care l-a făcut pe soţul dumneavoastră ceea ce este azi. 
De ce? 

Evelyn îi zâmbi îngăduitor așa cum îi surăâzi unui copil care 
vrea să știe de ce adulţii încetează să mai creadă în toate 
lucrurile care fac atât de minunat universul unui copil. 

— Pentru că eram o tânără crescută în umbra nazismului. O 
tânără care a crezut în idealul unificării tuturor popoarelor sub o 
conducere unică și în acela al unei lumi fără războaie. Gândeam 
pe atunci că acesta este un țel care merită. 

— Aţi crezut sincer că un astfel de țel poate fi atins fără 
folosirea violenţei? 

Ea ridică sprâncenele; pe frunte i se formară riduri. 

— Și dumneavoastră ați trăit acele vremuri, copil fiind. Nu ați 
învățat că trebuie să crezi în idealuri măreţe și să nu-ţi baţi 
capul pentru tot ce înseamnă restul? Nu m-a interesat calea pe 
care frăţia avea de gând să atingă acest țel. Nu m-am gândit 
nicio clipă la problema asta. Și, dacă nu m-ar fi obligat Friedrich 
să mă căsătoresc cu el, lucrurile probabil nu s-ar fi schimbat cu 
nimic pentru mine. 

Dintr-o singură mișcare, trupul lui Scholler se îndrepta. 
Bărbatul o privi, incredul. 

— Ce? V-a obligat să vă căsătoriți cu el? 

Evelyn păru o clipă ea însăși surprinsă de ceea ce spusese. 
Clatină repede din cap. 

— Uitaţi ce am spus. Se ridică și își netezi rochia. Nu știu ce 
m-a apucat. V-am povestit mai multe decât oricui altcuiva. Vă 
rog să nu mă mai întrebaţi nimic. Adăugă, după o pauză scurta: 
Vă rog! 

Se întoarse repede, se duse în partea opusă a verandei și se 
uită în direcţia în care pornise Friedrich împreună cu băieţii. 
După câteva secunde, două mâini o atinseră ușor pe braţe și o 
întoarseră blând. Se lăsă, ezitând. Chipul lui Scholler era la doar 
câţiva centimetri distanța de al ei, iar lui Evelyn i se păru că 
citește compasiune sinceră în ochii lui negri. 

— Bine. Nu mai întreb nimic. Nu vreau să te chinui, ci să te 
ajut. 

— De ce? întrebă, șoptind doar. 

— Chiar vrei să știi? 

„Nu, nu”, îi strigă raţiunea. „Da”, îi vorbi gura, singură. 


O privi îndelung în ochi. Brusc, îi dădu drumul, clătină din cap 
și făcu stânga-mprejur. 

Un minut mai târziu, porni motorul mașinii și plecă în trombă. 
Lăsă în urma un nor de praf. 


11 FEBRUARIE 1970, VATICAN 

Pater Allessino puse scrisoarea în fața lui Corsetti și, oftând, 
se așeză pe scaunul simplu, din lemn. Işi așeză geanta cu acte 
pe jos, lângă scaun. 

Era ora opt și jumătate într-o dimineaţă de miercuri și, ca în 
fiecare săptămână la această oră, se prezentase în biroul de 
lucru al secretarului Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, 
pentru o scurtă întrevedere. Treceau mereu prin toate punctele 
care aveau să fie discutate în prezenţa cardinalului Riemer, 
începând cu ora nouă. 

Corsetti privi întâi la foaia de hârtie, apoi la Allessino, cu o 
expresie întrebătoare; tânărul făcu un gest din cap, indicând 
foaia, și spuse: 

— Scrisoarea asta a venit azi-dimineaţă. 

Corsetti puse mâna pe bucata de hârtie și aruncă o privire 
peste ea. Scrisul era tremurat și ilizibil; doar cu greu reuși să 
descifreze câte-un cuvânt pe ici, pe colo. După câteva clipe, își 
ridică din nou privirea și puse scrisoarea pe masă, în faţa lui. 

— Imi pare rău, dar nu reușesc să înţeleg scrisul ăsta oricât aș 
vrea. Spuneţi-mi pur și simplu despre ce este vorba. 

— Scrisoarea este de la un episcop din Bavaria. Scrie despre 
un preot care slujește doar de scurt timp în episcopatul lui. 
Acest preot se pare că ţine predici ciudate, în care vorbește 
despre o biserică modernă și despre un creștinism „tolerant”. Se 
spune chiar că ar fi cununat, în biserica sa, un bărbat care 
divorțase o dată. 

Corsetti reflectă o vreme, apoi spuse: 

— Pornesc de la premisa că episcopul a purtat deja o discuţie 
privată cu preotul? 

Allessino dădu din cap. 

— Da, dar, din ce se vede, tânărul nu consideră că ar avea 
vreun motiv pentru care să înceteze un astfel de comportament. 
Aș dori să vă mai arăt ceva. Vâri mâna în geanta cu acte și 
scoase la iveală mai multe hârtii pe care le puse pe masă, 
bătând cu degetul arătător pe ele. Aceasta este o selecţie a 
scrisorilor care ne-au venit în ultimele luni. Sunt de la episcopi și 
înalţi preoți din toate colțurile Europei, cu toţii foarte îngrijorați. 
Avem câteva scrisori chiar și de la membri laici ai comunităţilor 
religioase. Toate scrisorile se rotesc în jurul unuia și aceluiași 
subiect: preoţi care predică despre reforme, care aprobă 


avorturi și care, din strana lor, îi îndeamnă pe membrii Curiei și 
pe însuși Sfântul Părinte să gândească inovator, să se adapteze 
noii epoci. 

Vocea îi era agitată iar mișcarea pe care o făcu, aplecându-se 
mai în față și luând hârtiile din vârful vrafului, păru oarecum 
disperată. 

— Aici, și bătu din nou cu degetul arătător pe hârtie în timp ce 
citea rânduri din prima scrisoare: Nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să apelez la congregație, pentru a pune capăt faptelor de 
necrezut ale acestui preot. Cu o mișcare iute, puse deoparte 
foaia de hârtie și o citi pe următoarea. Întâi în gând, apoi cu 
voce tare: „... i-a spus surorii mele că, la urma urmei, nici nu e 
necesar să își boteze băieţelul. Căci Dumnezeul lui îi iubește pe 
oameni chiar dacă nu le toarnă nimeni apă în cap”. 

A treia foaie de hârtie, același procedeu. O privire fugară 
peste rânduri, apoi citit cu voce tare: 

— Sau aici: Preotul acesta este o rușine pentru Biserică și sper 
că va fi oprit de către congregaţie. Cineva care vrea binele 
Bisericii. 

La auzul acestor vorbe, un fior trecu prin trupul lui Corsetti. Îi 
apăru în minte o imagine. Ca un panou colorat care i-ar fi fost 
arătat doar o sutime de secundă. Prea repede pentru a mai 
putea recunoaște ceva. 

„Cineva care vrea binele!” 

De ce anume îi amintea această formulare? Unde o mai 
citise? 

— Monsignore Corsetti? E totul în regulă? întrebă tânărul 
preot, privindu-l îngrijorat. 

— Da. Doar că... Cuvintele de încheiere din scrisoare. „Cineva 
care vrea binele”. Îmi amintește de ceva și încercam să îmi dau 
seama de ce anume. 

— Cineva care vrea binele Bisericii! îl corectă Allessino. 

Corsetti făcu un gest vag. 

— Da, ai dreptate. Dar nu mă interesează cuvântul acesta în 
special, ci propoziţia în sine. Dacă mi-aș putea aminti... 

Imaginea îi răsări din nou, fulgerător, în minte. Nu, nu era o 
imagine. Era ceva mic, colorat. O poză... o hartă... o... un 
timbru! Asta era! Un timbru colorat din Africa de Sud! 

Scrisoarea aceea ciudată pe care o primise cu un an în urmă. 
Necunoscutul scria despre o frăţie, despre infiltrare în rândurile 


Bisericii și despre un mare pericol. Chiar și acea scrisoare îi 
amintise de ceva, dar, spre deosebire de acel moment, de data 
asta își amintea clar despre ce era vorba. Trebuie să fi trecut 
zece ani de atunci. Congregația se numea pe-atunci „Sfântul 
Oficiu”, iar prefect era Eminenţa Sa cardinalul Benino Campisi. 
Și atunci fusese vorba de o frăţie și de infiltrări în Biserică. 
Exista vreo legătură? După atâta timp? Părea foarte improbabil 
și totuși iată că îi revenise sentimentul acela ciudat. Cu zece ani 
în urmă, își propusese - mânat de acele senzaţii - să dea de cap 
acestei probleme. Rămăsese însă un caz singular și renunţase, 
crezând că se înșelase. Și apoi scrisoarea de anul trecut, din 
Africa de Sud. Vara. Își aminti ziua exactă. Fusese ziua morții 
Papei Clement al XV-lea. lar pater Allessino îi adusese vestea 
morţii Sfântului Părinte chiar în momentul în care ţinea 
scrisoarea în mână. 

Ce făcuse oare cu acea scrisoare? Ce se întâmplase cu ea? 
Existau oare corespondențe și mai clare printre aceste scrisori? 

e 

Biroul de lucru al lui de Riemer radia o nobleţe greoaie. Zeci 
de ani atârnau ca o plapumă groasă peste mobila și rafturi; în 
unele colțuri se adunaseră chiar secole. Totuși, spre deosebire 
de celelalte dăţi, trecutul nu reușea în dimineaţa aceasta să îl 
atragă pe Corsetti cu vraja lui, să îi provoace fiori pe șira spinării 
la gândul că privirea /ui se oprea asupra unor obiecte la care se 
uitaseră personaje istorice, înalţi prelați. 

Ca în fiecare miercuri, de Riemer îi lasă să aștepte câteva 
minute și abia apoi intră în încăpere, salutându-i scurt, dar 
cordial. 

Scaunul de la birou scârţâi sub greutatea cardinalului. Era un 
om care iubea mâncarea bună și vinul. 

Corsetti simţi o neliniște interioară atipică pentru el în timp 
ce-l privea pe cardinal trecând cu privirea peste niște hârtii de 
pe birou și punându-le apoi deoparte, înainte de a-l invita cu 
privirea să ia cuvântul. 

— Eminenţă, înainte de a trece la subiectele de pe ordinea de 
zi, dorim să vă arătăm ceva ce ne-a pus pe gânduri. 

Fără a aștepta reacţia lui de Riemer, Corsetti își vâri mâna în 
geanta cu documente; observă un ușor tremur al mâinii. 

De ce îl afectau scrisorile acelea în asemenea măsură? 
Congregația primea încontinuu scrisori de acest gen. Scrisori ce 


exprimau îngrijorare, descriind un presupus comportament 
nepotrivit din partea unor preoţi. În majoritatea cazurilor, 
temerile erau nefondate. lar destinatarii erau mereu din aceia 
care doreau doar binele Bisericii. 

„Însă nimeni nu scria asta în încheierea scrisorii sale!” 

— Scrisorile pe care le-am primit în ultima vreme, Eminenţă, 
au toate același subiect. Corsetti se ridică și-i întinse cardinalului 
peste birou scrisorile. Vorbesc toate despre comportamentul 
straniu al unor preoți. De cele mai multe ori, sunt preoți tineri, 
abia intraţi în funcţie. De observat asemănările între cazuri. 
Fiecare scrisoare vorbește de o „modernizare a bisericii” 
reclamată de acești preoți. 

Corsetti își dădu seama că rămăsese în picioare. Se așeză 
repede pe scaunul din lemn și îl privi pe cel din faţa lui răsfoind 
iute paginile. Cardinalul aprobă din cap după fiecare pagină ca 
și cum ceea ce citea corespundea așteptărilor sale. 

(J 

— E ciudat cum unele situații se sincronizează uneori atât de 
bine. 

De Riemer puse hârtiile pe masă și își împreună mâinile în 
faţă, ceea ce, luând în considerare dimensiunile deloc neglijabile 
ale trupului său, nu fu prea ușor. Pentru o clipă, privirea îi 
deveni absentă, ca și cum s-ar fi întors spre sine. Apoi păru să 
își aducă aminte de prezenţa lui Corsetti și îl privi deschis în 
ochi. 

— Și totuși nu e ciudat, căci ne arată că Domnul veghează 
mereu asupra noastră și ne cârmuiește istoria. 

Cardinalul observase probabil nedumerirea de pe chipul lui 
Corsetti, căci ochii să-i căprui exprimau simpatie. Era privirea 
îngăduitoare îndreptată către un copil care a pus o întrebare al 
cărei răspuns nu-l poate înţelege încă. 

— Am avut aseară o discuţie lunga cu arhiepiscopul Herrera, 
spuse cardinalul. _ 

Corsetti dădu din cap. Il cunoștea pe arhiepiscopul de 
Santiago și știa că acesta tocmai se afla în Roma. Aproape 
nouăzeci la sută din cei peste zece milioane de locuitori ai 
statului Chile erau catolici. Biserica avea o influență fantastică 
asupra vieţii oamenilor și a politicii din Chile. Responsabilităţile 
preoților de acolo erau pe măsură. 


— Și-a exprimat îngrijorarea faţă de unii tineri preoţi din Chile 
care predică despre reforme și îi îndeamnă pe oameni să 
gândească inovator. A menţionat, de asemenea, că astfel de 
lucruri se aud și din alte ţări sud-americane. 

Cardinalul făcu o scurtă pauză. Voia, poate, să îi ofere șansa 
lui Corsetti să spună ceva. Acesta rămase însă tăcut, simțind 
cum bătăile inimii i se accelerează simţitor. Așadar, intuiţia nu îl 
înșelase. Ceva teribil se întâmpla înăuntrul Bisericii. 

— Monsignore, aș vrea să interveniţi dumneavoastră în 
această chestiune. Vorbiţi cu arhiepiscopul. Cercetaţi istoria 
acestor scrisori. Dacă este necesar, chemaţi-i aici pe preoţii în 
cauza. Fiţi însă precaut în tot ceea ce faceţi, căci n-aș vrea să 
isc o vânătoare de vrăjitoare. Totuși, cifra crescândă a acestor 
cazuri asemănătoare mi se pare mai mult decât bizară. ÎI voi 
informa despre aceasta pe Sfântul Părinte. 

e 

Întrevederea dură o oră. Corsetti pusese hârtiile în biroul său 
şi se dusese apoi la fereastră, fără să se concentreze asupra a 
ceea ce se întâmpla dincolo de geam. Gândurile i se roteau în 
jurul acelor scrisori și al sentimentului neplăcut care îi dădea 
târcoale încă de dimineaţă. 

„Domnul veghează asupra noastră și ne cârmuiește istoria”, 
așa spusese cardinalul. Corsetti însuși se lasă condus de voia 
Domnului, luând aminte la vocea interioară. Vocea aceea, care 
nu avea nevoie de cuvinte pentru a se exprima și despre care 
Corsetti știa sigur că era vocea Lui. 

Se întoarse dintr-o mișcare și părăsi încăperea. O plimbare 
prin Grădinile Vaticanului avea să îi facă bine și să-l ajute să-și 
pună gândurile în ordine. 

Trecând printre straturile splendide de flori și palmierii 
îngrijiţi, căută în gând un mod în care ar fi putut acţiona. În 
primul rând, trebuia să poarte o discuţie cu episcopul Herrera, 
care mai rămânea doar două zile în Roma. Apoi, trebuia să 
studieze mai îndeaproape acele scrisori și să ia legătura cu 
destinatarii lor, în măsura în care era vorba despre preoți. Să 
apeleze, ca membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, 
la părerea unor membri laici ai comunităţilor religioase ar fi 
însemnat să-i condamne din start pe preoţii învinuiți, ceea ce 
Corsetti voia să evite cu orice preţ. Oricare ar fi fost rezultatele 
investigaţiilor, învinuirile se îndreptau asupra unor oameni care 


își dedicaseră viaţa lui Dumnezeu și care aveau astfel dreptul de 
a fi protejaţi de către Biserică, atâta vreme cât nu existau 
dovezi ale unor greșeli grave din partea lor. 

Corsetti resimţi - și nu pentru prima oară - un adânc regret că 
era nevoie de o instituţie precum Congregația pentru Doctrina 
Credinței. El nu se considera „paznic al credinței”, cum erau de 
obicei numiţi membrii acesteia. Pentru Corsetti, misiunea 
însemna să meargă pe firul slăbiciunilor umane și să-i ajute pe 
preoţii care se abăteau de la calea cea bună. Trecutul îi arătase 
că, în cele mai multe cazuri, o discuţie empatică și plină de 
înţelegere era tot ajutorul necesar. De când făcea parte din 
această congregație, se întâmplase o singură dată ca ideile și 
comportamentul unui preot să se îndepărteze într-o asemenea 
măsură de principiile învățăturilor catolice încât să nu-i mai fie 
permis să își exercite funcţia. 

Ceva îi spunea totuși că urma o perioadă dificilă. 

„Domnul veghează asupra noastră și ne cârmuiește istoria.” 

Corsetti știa că așa era, iar această siguranţă îi dădea curaj și 
forță, în ciuda presentimentelor sale. 

Merse pe lângă Campo Santo Teutonico și lăsă în urmă 
sacristia de la San Pietro, casa de oaspeţi a Sfântului Scaun și o 
clădire pentru personal. Trecu, în sfârșit, de gara din Vatican și 
de palatul guvernatorului, iar de-aici înainte drumul urca abrupt 
pe colina Vaticanului, cu grădinile sale artificiale și cu tufișurile 
în formă de steme. 

Mergând pe drumul șerpuit și îngust care trece pe lângă 
zidurile leoniene, unde, în turnul nord-vestic, se află Radio 
Vatican, lui Corsetti îi ieși în cale un episcop foarte tânăr, 
zâmbindu-i încă de la o depărtare de douăzeci de metri. Corsetti 
îi recunoscu chipul și căută să-și amintească unde îl mai văzuse. 
Înainte să-și fi adus aminte, se treziră faţă în faţă, iar Corsetti 
dădu din cap, salutându-l: 

— Bună dimineaţa, Excelenţă. 

— Bună dimineaţa, Monsignore Corsetti. Mă bucur că vă 
întâlnesc în această dimineaţă superbă. Îmi permiteţi să vă 
însoțesc o bucată din drum? 

Corsetti rămase uimit. De unde îi cunoștea acest episcop 
numele? Din ce cauză voia să-l însoțească? Ceva îi spuse să fie 
precaut, însă, contrar obișnuinţei, ignoră acest sentiment. Avea 
în faţă un episcop al Curiei! 


— Cu mare plăcere, Excelenţă, răspunse el după o pauză un 
pic cam lungă și, pentru a-și sublinia cuvintele, indică drumul cu 
brațul ridicat. 

Episcopul se întoarse în direcţia lui și porniră amândoi mai 
departe. 

După câţiva pași făcuţi în tăcere unul lângă altul, Corsetti își 
întoarse privirea spre episcop. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, sunt un pic nedumerit. Eu... 

— Vă miraţi că vă cunosc? îl întrerupse episcopul zâmbind. 
Monsignore, noi doi am avut odată o discuţie despre 
administrarea financiară a Congregaţiei pentru Doctrina 
Credinței. E ceva vreme de atunci, s-a întâmplat înainte de 
numirea mea ca episcop. Nu mă miră faptul că nu vă mai 
amintiți de mine. Discuţii de genul acela nu sunt prea plăcute. 
Numele meu este Dengelmann. 

Corsetti reflectă și își aduse aminte că purtase o asemenea 
discuţie. Totuși, îi era destul de greu să asocieze chipul sau 
numele acestuia cu acel eveniment. Dădu din umeri în chip de 
scuză. 

— Nu am o memorie bună când vine vorba de oameni, 
Excelenţă. Tin minte cifre și fapte, însă când e vorba de chipuri 
nu prea reușesc să le asociez corect. 

Episcopul Dengelmann dădu înțelegător din cap. 

— În munca dumneavoastră, faptele au desigur mai mare 
greutate decât feţele. Lucrurile se comportă la fel și în cazul 
meu, însă am un interes înnăscut pentru oameni, ceea ce mă 
ajută să nu uit nicio persoană cu care am avut vreodată de-a 
face. 

Corsetti se miră de această explicaţie și se întrebă dacă, prin 
raționament invers, aceasta nu însemna cumva că el însuși nu 
era interesat de oameni. Era o zi stranie, mai mult ca sigur. 

— Nu de mult am avut plăcerea să port o discuţie mai lungă 
cu Eminenţa Sa, cardinalul de Riemer, schimba episcopul vorba, 
spre ușurarea lui Corsetti. Trebuie să vă spun că pe mine nu mă 
preocupă doar chestiunile financiare. Sarcinile Congregaţiei 
pentru Doctrina Credinței se numără, fără îndoială, printre cele 
mai importante din cadrul Curiei, iar eu ţin să-i urmăresc 
activitatea de fiecare dată când îmi permite timpul. 

Discuţia aceasta devenea din ce în ce mai ciudată. Ce voia 
episcopul de la el? Ar fi părut că folosea toate remarcile ca 


introducere pentru a obţine informaţii de la el. Care să fi fost 
motivul? În ce scop să se intereseze un episcop ce se ocupa de 
finanţele Curiei despre sarcinile Congregaţiei pentru Doctrina 
Credinței? Probabil scrisorile acelea și rapoartele episcopului 
Herrera îl bulversaseră în asemenea măsură încât acum 
devenise paranoic și se simțea urmărit. Oricum, era ciudat. 

— Așa, Monsignore, de-aici va trebui să vă părăsesc, cu 
părere de rău. Episcopul Dengelmann se opri și-i indică o alee 
care pornea din drumul lor și care ducea înapoi la clădirile 
administrative, printre tufișuri tăiate în formă cubică. Vă 
mulțumesc pentru conversaţia plăcută. Poate se mai ivește 
cândva, în viitorul apropiat, ocazia de a mai face o plimbare 
împreună. M-aș bucura tare mult. 

— Plăcerea ar fi de partea mea, Excelenţă, răspunse Corsetti, 
surprins și, în același timp, ușurat de modul abrupt în care se 
încheiase conversaţia. Episcopul înclină încă o dată din cap și se 
îndepărtă. Câteva secunde mai târziu, se făcu nevăzut în 
spatele tufișurilor verzi. 

Corsetti rămase mult timp privind la tufișurile în spatele 
cărora dispăruse Dengelmann, apoi își continuă drumul. Ca și 
cum ar fi vrut să se convingă pe sine că avea o atitudine 
paranoică în ziua aceea, clatină din cap. Episcopul Dengelmann 
voise pur și simplu să poarte o mică discuţie. Din politețe, se 
interesase de Congregația pentru Doctrina Credinței, asta era 
tot. În plus, acest episcop nemaipomenit de tânăr era un 
personaj extrem de interesant. Corsetti își propuse să repete, 
într-adevăr, acea plimbare și să arate mai mult interes față de 
sarcinile acestui om. 


14 FEBRUARIE 1970, VARȘOVIA 

Preotul Leszek Kamickich privi, pe rând, chipurile celor șapte 
tineri, preoți ca și el, care se adunaseră în jurul unei mese mari, 
rotunde, din lemn, într-un separeu plin de fum dintr-o cafenea. 

— Vă înţeleg temerile, însă nu vom câștiga nimic dacă ne 
ascundem. Doar dacă deschidem gura se va face auzit mesajul 
nostru. lar acesta este următorul: Dumnezeu nu este legat de 
regulile făcute de niște oameni din alte vremuri, cu un orizont 
spiritual limitat și cu disprețul lor față de oameni. Nu poate fi 
voia lui Dumnezeu să numești adevăruri necesare dogme care 
chinuiesc și limitează omul. Dumnezeu este iubire. lar iubirea 
este înțelegere. Acesta este mesajul nostru! Biserica noastră 
Catolică este una tolerantă față de oameni. 


17 FEBRUARIE 1970, INTR-O LOCALITATE MICA 
DE LANGA MADRID 

Preotul Gil-Robles își încheie predica pe un ton calm și blând: 

— lată de ce susţin o Biserică Catolică a oamenilor. Una care 
renunţă la ideea de a chinui oamenii de la care și-ar dori iubire. 
O Biserică alinătoare de necazuri, care le dă oamenilor 
posibilitatea, bunăoară, să aibă grija să nu mai aducă copii pe 
lume, dacă nu îi pot hrăni. 


18 FEBRUARIE 1970, ENNA, SICILIA 

Stăteau cu toții în fața bisericii, iar preotul îl trăsese deoparte 
pe Daniele, un ţăran de vreo cincizeci de ani, din tot șirul de 
credincioși care veneau în fiecare duminică după slujbă și care 
treceau prin faţa preotului să-și ia la revedere. 

După ce dădu mâna și cu ultimii din familiile prezente, preotul 
se întoarse către Daniele, care, emoţionat, se fâțâia de pe un 
picior pe celălalt. 

— Fiule, spune-mi, de ce nu iei parte la împărtășanie? 

Ochii lui Daniele se măriră. 

— Știţi doar că sunt divorţat. Își plecă, rușinat, privirea. 

Preotul clătină din cap și îi puse o mână pe umăr. 

— In Biserica mea nu-ţi va fi refuzat dreptul la împărtășanie. 
lar acum mergi acasă și așteaptă cu nerăbdare următoarea 
slujbă. Am să vă povestesc atunci mai multe despre Biserica 
mea. 


1 MARTIE 1970, KIMBERLEY 

Trecuseră aproape trei săptămâni de la acea zi stranie. De la 
discuţia aceea cu Kurt Scholler, care lăsase urme adânci în 
sufletul lui Evelyn. Mâinile care o atinseseră și a căror apăsare 
ușoară o simţea pe braţe de fiecare dată când își amintea. Zi de 
zi. 

De atunci, se mai întâlniseră doar de câteva ori și de fiecare 
dată în prezenţa lui Friedrich. Evelyn se uită pe furiș la avocat, 
căută să îi întâlnească privirea, pentru a desluși în ea 
răspunsuri. Și totuși ea însăși nu știa prea bine ce dorea să 
descopere. Scholler se comportase ca și cum acea zi nu ar fi 
existat. 

Se salutau politicos, însă atenţia lui se concentră îndată 
exclusiv asupra lui Friedrich. 

Odată - nu trecuseră multe zile de atunci - aproape că îl 
sunase. Voia să-l întrebe ce urmărise cu acea vizită la ea. De ce 
o asigurase de prietenia și simpatia lui dacă, imediat după 
aceea, o ignorase complet. 

Nu îl sunase, deși își dorea acest lucru din toată inima. O 
femeie măritată nu sună un bărbat doar pentru că acesta i-a 
atins braţele și i-a dezvăluit un secret în care ea nici nu mai 
credea. Cu atât mai mult cu cât era măritată cu Friedrich von 
Keipen. 

În dimineaţa aceasta, Friedrich pornise pe neașteptate spre 
Germania, într-o călătorie de două zile al cărei scop nu îl 
dezvălui. Nu putea fi vorba de o ședință a consiliului de vreme 
ce Hans, Krămer și Kurt Scholler rămăseseră în Kimberley. 

Dr. Fissler nu mai participa la ședințe. După ultima discuţie cu 
Friedrich, voise să se retragă de tot și să nu mai știe nimic de 
frăţie. Ca înlocuitor, Friedrich alesese un fost „însoţitor” care, 
asemenea lui Hans, se dedicase de la bun început trup și suflet 
frăţiei și care îl urma pe Friedrich în mod necondiţionat. Numele 
doctorului nu mai putea fi rostit în prezenţa lui Friedrich. Era ca 
și cum dr. Werner Fissler nu ar fi existat niciodată pentru frăţie. 
Bătrânul mai păstrase legătura doar cu Evelyn. Se întâlneau 
regulat și la fiecare dintre întâlnirile acestea secrete Werner 
încerca să o convingă să își ia copiii și să-și părăsească soțul și 
Africa de Sud. La cea mai recentă întâlnire - erau trei zile de- 
atunci - ea îi oferise câteva argumente în plus pentru punctul ei 
de vedere, povestindu-i despre după-amiaza aceea cu Kurt 


Scholler. Trebuia să vorbească cu cineva despre asta, iar 
doctorul era singurul om în care avea încredere. 

Werner o ascultase fără să o întrerupă și dând mulţumit de 
câteva ori din cap pentru a o încuraja să continue când se 
poticnea. La sfârșit, Fissler îi spusese doar atât: 

— Evelyn, mă bucur pentru tine. Apoi se ridicase și plecase 
înainte ca ea să-l fi putut întreba ce voia sa zică. Devenise 
ciudat în ultimele săptămâni. Ciudat și mai bătrân. 

e 

Nu trecuse nicio oră de la plecarea lui Friedrich și sună 
Scholler. Spuse că trebuia să vorbească neapărat cu ea și nu 
accepta nicio încercare de refuz din partea ei. Evelyn îl sfătui să 
o lase în pace - aceasta, în ciuda a ceea ce voia cu adevărat și 
pe un ton mai tăios decât intenţionase. Voi să știe cum de își 
permitea el să o chinuiască punându-i întrebări atât de intime 
pentru ca apoi să se facă săptămâni întregi că nici nu o 
cunoaște. 

Degeaba! După ce îi indică scurt o oră, legătura se întrerupse. 
Kurt Scholler închisese telefonul! 

lar acum ea stătea pe verandă, așteptându-l. Își dădu seama 
că inima îi bătea mai repede ca de obicei, ceea ce o irita. 
Tocmai încerca să se gândească la altceva, când îi văzu mașina 
pe terenul din faţa casei, oprindu-se la doar câţiva metri în fața 
ei, într-un nor de praf. 

Avocatul coborî din mașină și urcă treptele fără să spună un 
cuvânt. Se opri în fața ei și o ridică din fotoliul împletit. O privi 
îndelung și grav în ochi și vorbi, în sfârșit, pe un ton blând: 

— Pentru că te iubesc. 

li trebuiră câteva secunde ca mintea ei să priceapă ceea ce 
tocmai auzise. 

— Ce? șopti ea. 

Nu reuși să spună mai mult. 

— Ce m-ai întrebat, Evelyn. M-ai întrebat de ce vreau să te 
ajut, iar acesta este răspunsul. Pentru că te iubesc. 

Se dezlipi de el dintr-o mișcare și făcu un pas într-o parte. Se 
sprijini cu mâinile de balustrada și privi la terenul cu nisip din 
faţa casei. 

— Sunteţi complet nebun! 

Îi simţi din nou mâinile pe braţe. Întocmai ca atunci, cu trei 
săptămâni în urmă. Și din nou o întoarse cu blândeţe spre el. 


Buzele li se atinseră. Evelyn nu se împotrivi. Acceptă întâi 
pasiv, fără să răspundă la sărut, dar apoi braţele îl cuprinseră de 
după gât, ca și cum ar fi dezvoltat o voinţă proprie. Trupul ei se 
lipi de al lui și un dor necunoscut îi deschise, încet, gura. Evelyn 
von Keipen simţea acest dor arzător pentru prima oară în viaţa 
ei și se lăsă copleșită cu totul. Secunde întregi. Brusc, îl împinse 
pe Kurt la o parte și, cu un gest instinctiv, își trecu mâna prin 
păr, ca și cum i s-ar fi încurcat în timpul sărutului. Se întoarse. 
Răsufla greu. 

— Dacă ne vede cineva... Ar fi sfârșitul. 

— Nu, Evelyn. Nu sfârșitul. Dimpotrivă, este un început. 


1 MARTIE 1970, AACHEN 

Friedrich se întâlni cu profesorul Glassmanns în casa acestuia. 

Motivul întâlnirii era un telefon urgent pe care Friedrich îl 
primise de la Glassmanns. 

Profesorul îi spusese că unele lucruri evoluau în mod 
îngrijorător, într-atât, încât era necesară o discuţie privată, între 
patru ochi. 

Friedrich refuzase întâi, însă Glassmanns îi spusese că primise 
un raport alarmant de la omul său din Vatican, potrivit căruia 
frăţia se afla în mare pericol, iar Friedrich avu senzația 
apăsătoare a unui pumn în stomac. 

Frăția în pericol? Potrivit unui raport al „omului său din 
Vatican”? Cum era posibil ca Glassmanns să aibă un om în 
Vatican? Fără știrea lui Friedrich? Sau poate fusese doar praf în 
ochi din partea bătrânului, pentru a-l convinge pe Friedrich de 
importanţa celor ce voia să-i împărtășească, indiferent despre 
ce ar fi fost vorba? Probabil că asta era, însă Friedrich nu își 
permitea să se bizuie pe presupuneri. Trebuia să cerceteze 
situaţia. 

Se aflau în încăperea unde se ţineau de obicei ședințele, la 
masa mare. Glassmanns desfăcuse o sticlă de vin roșu și, după 
ce ciocniră, Friedrich trecu direct la subiect. 

— Profesore, spuneaţi la telefon ceva despre un om pe care îl 
aveți în Vatican. Ce să înțeleg din asta? 

Doctorul dădu din cap, semn că se așteptase la această 
întrebare. 

— Domnule von Keipen, după cum știți și dumneavoastră, au 
existat în trecut unele - cum să zic - situaţii în care am avut 
păreri divergente. 

Friedrich observă că Glassmanns se aștepta la o reacție din 
parte lui și, savurând momentul, rămase impasibil. După câteva 
secunde, profesorul continuă: 

— Vreau să spun de pe-acum că părerile mele s-au schimbat 
în multe, de fapt, în aproape toate privinţele. lar legat de 
aceasta, trebuie să recunosc că, privind în urmă, aţi avut 
aproape mereu dreptate. 

— Nu doar aproape, mereu, domnule profesor! îl întrerupse 
Friedrich, însă Glassmanns nu se lăsă distras. 

— Unde vreau să ajung cu asta: în trecut, mi se părea 
avantajos să avem un om în plus în Vatican, căruia poate îi 


ajung la urechi lucruri ce le scapă membrilor noștri. Înainte să- 
mi reproșați că am acţionat pe la spate, ţin să subliniez: noi doi 
am avut, legat de unele chestiuni, viziuni radical diferite, ceea 
ce m-a făcut să-mi pun problema siguranţei frăţiei. Am făcut-o 
doar pentru frăţie, domnule von Keipen. Și, după cum veţi 
vedea, bine am făcut. 

Friedrich reflectă o clipă, privindu-l pe cel din faţa lui drept în 
ochi. 

— Foarte bine, profesore. Mai discutăm noi despre acţiunile 
dumneavoastră din proprie iniţiativă. lar acum vă rog să-mi 
spuneţi în ce constă acest mare pericol pentru frăţie. 

Glassmanns păru ușurat de reacţia aceasta a lui Friedrich. 
Răsuflă zgomotos, ca și cum tocmai ar fi scăpat ca prin urechile 
acului de o mare primejdie. 

— Omul nostru - Peter - este elveţian. În plus, este fratele 
comandantului de rezervă al Gărzii Elveţiene. Pierzându-și 
postul într-o întreprindere electrotehnică din Elveţia, fratele său 
l-a ajutat să capete o funcţie de asistent civil la Vatican. Acolo, 
s-a împrietenit cu un tânăr preot care, la rândul său, întreține 
contacte strânse cu subsecretarul Congregaţiei pentru Doctrina 
Credinței, cei doi fiind foști colegi la Universitatea Gregoriană. Ei 
bine, Peter și tânărul preot și-au petrecut deja multe seri plăcute 
împreună. Discuta mereu despre tot ce îi afectează și despre 
cele ce li se întâmpla zi de zi, se întâlnesc adesea să ia masa. 
Una dintre aceste întâlniri a avut loc cu trei zile în urmă. 
Subsecretarul în cauză i-a povestit fostului coleg de facultate 
niște treburi dinăuntrul congregaţiei, pe care acesta, la rândul 
său, i le-a povestit lui Peter. Se pare că șeful subsecretarului, un 
Monsignore nu-știu-cum, a iniţiat un proces complex de 
investigare care, printre altele, se ocupă de niște scrisori 
adresate congregaţiei în ultima vreme. Scrisori în care se 
vorbește despre tineri preoţi care predică în mod public o 
modernizare a Bisericii. Preoţi care acuză Curia și pe papă că se 
cramponează de dogme și principii învechite. Glassmanns făcu o 
scurtă pauză, pentru a sublinia importanţa vorbelor ce urmau. 
Aceste investigaţii, domnule von Keipen, sunt îndreptate 
împotriva Frăției Simoniste! 

În așteptarea reacției la vorbele sale, Glassmanns îl fixă pe 
Friedrich cu o privire scrutătoare. 


Acesta însă nu era cu adevărat surprins de ceea ce auzise. 
Spre deosebire de Glassmanns, se pare că el nu trăise cu iluzia 
că activitatea frăţiei i-ar putea rămâne pe veci necunoscută 
Vaticanului. 

Desigur, sperase și el că avea să mai dureze ceva vreme până 
când dovezile s-ar fi strâns într-o asemenea proporţie la Roma 
încât congregația să decidă că se impunea o intervenţie. Faptul 
că deja se ajunsese la investigaţii oficiale era evident 
dezavantajos, cerând o reconsiderare bruscă a planului iniţial. 
Mai era totuși încă ceva care îl neliniștea pe Friedrich. 

— De unde îl cunoașteţi de fapt pe acest Peter și cum se face 
că vă transmite informații din Vatican? 

Brusc, profesorul dădu senine de nervozitate. Îl ocoli pe 
Friedrich cu privirea, ca și cum undeva în spatele acestuia s-ar fi 
găsit un panou pe care stătea scris răspunsul. 

iși îndreptă în sfârșit privirea asupra lui Friedrich, iar acesta 
avu sentimentul clar că Glassmanns se simţea nesigur pe sine. 

— İl cunosc mai de demult și îmi este dator cu unele lucruri. 
Putem să lăsăm lucrurile cum sunt? Este vorba de ceva personal 
și nu sunt dispus să vorbesc despre asta. 

— Un lucru trebuie să știu, profesore: omul ăsta știe de frăţie? 

Glassmanns dădu dezaprobator din cap, cu vehementa. 

— Nu, nu, în niciun caz. Crede că singurul motiv pentru care 
mă interesează ce se întâmpla la Vatican este pentru că sunt un 
oponent al Bisericii și mă bucur când au loc certuri interne. 

Explicaţia nu îl mulțumi pe Friedrich pe deplin, însă, având în 
vedere situația, nu avea de gând să mai insiste pe moment. 
Dacă era adevărat ceea ce povestea acest Peter din Vatican, 
trebuia să se acţioneze imediat. 

Dădu din cap a aprobare. 

— Prea bine, profesore. Vom mai discuta la momentul potrivit, 
pe tema „încredere”, dar deocamdată vă mulţumesc pentru 
informaţiile acestea importante. A fost bine că m-aţi contactat 
întâi pe mine și nu ați anunţat și restul consiliului. Chiar în 
aceste momente trebuie să evităm orice ar putea crea 
nesiguranţă în interiorul frăției. Următorii pași trebuie gândiţi 
bine. Am să vă contactez în câteva zile să discutăm modul de 
abordare a problemei. 

Cu aceste vorbe, se ridică. Un sfert de oră mai târziu, 
Friedrich părăsea vila lui Glassmanns. 


18 mai 1970, Vatican 

Corsetti se opri din împachetatul valizei și își șterse fruntea. 
Se simţea obosit, aproape bolnav. 

La scurt timp după începerea investigaţiilor, începuse 
coșmarul. 

Seara se trântea în pat total epuizat și adormea pe loc, însă 
foarte curând îl bântuiau imagini rele. 

„Sau erau viziuni?” 

Vedea sfârșitul Bisericii Catolice. Ca într-un film monumental, 
cu imagini uriașe, devenea martor la prigonirea preoţilor în 
întreaga lume, Cârduri-cârduri de diavoli îmbrăcaţi în sutane 
colorate, cu chipurile schimonosite și machiate strident, 
batjocoreau și agresau oamenii Bisericii. Mulţimile vânau 
episcopi pe străzile largi din marile orașe. Preoţii care refuzau să 
se alăture cultului Bisericii moderne erau daţi afară în șuturi din 
comunităţile religioase. 

Cel mai rău era la Vatican. Papa și cardinalii Curiei fuseseră 
închiși în beciuri din catacombele de la Castel Sant' Angelo. În 
locul lor veniseră bărbaţi în costume gri, cu părul sur și chipuri 
cenușii. Erau chipuri fără nas și fără gură, având doar pe post de 
ochi doi nasturi negri cu care cercetau, reci, lucrurile dimprejur. 
Conducătorul oamenilor cenușii purta ca însemn al puterii pe 
care o deținea o tiară sângerie, din carton. 

Interiorul domului San Pietro fusese ornat cu ghirlande 
cenușii, iar sub baldachin cânta o trupă de muzică rock, scoțând 
zgomote asurzitoare. Locurile din biserică erau ocupate până la 
ultimul și, cu fiecare minut petrecut în dom, chipurile 
credincioșilor deveneau tot mai cenușii și își pierdeau 
trăsăturile. 

Lumea era pe cale să se prăbușească, iar el privea toate 
acestea și nu putea face nimic. Deznădejdea îi smulse un strigăt 
prelung. Striga din cauza durerii credincioșilor din dom, a 
preoților și episcopilor care fugeau pe străzi din calea celor care- 
i chinuiau. Strigătul său îi făcu pe oamenii cenușii să-și întoarcă 
capul spre el și chiar și chipul deformat al conducătorului 
cenușiilor se răsuci atât de brusc încât tiara de carton îi căzu de 
pe ţeastă. 

Și deodată începură cu toţii să râdă. 

Intâi bărbaţii în costumele gri, apoi toată lumea din dom. Până 
la urmă, se opriră din goana lor până și preoţii și episcopii 


fugăriţi și luară parte la râsul general al urmăritorilor. Îl arătau 
cu degetul și râdeau de el. Strigătul lui Corsetti deveni tot mai 
subțire și mai puternic. Atât de puternic încât se trezi și, scăldat 
în sudoare și șezând în pat, cu spatele drept, încercă să 
străpungă întunericul din cameră cu privirea. Cel mai adesea, o 
privire la ceas îi arăta, ca de obicei, că nu trecuse de ora două 
sau trei. După aceasta, nu mai reușea să adoarmă la loc. 
e 

Împachetându-și obiectele de toaletă, se gândi la călătoria ce 
îl aștepta. Avea patru opriri doar în Germania. Erau prevăzute 
patru convorbiri cu patru tineri preoţi învinuiți de păcate grave 
faţă de Biserică. Va trebui să-i implice și pe cei din imediata 
apropiere a preoţilor. Să intre în sfere private și să interogheze 
persoanele care îi cunoșteau sau le erau prietene. Pentru prima 
dată de când făcea parte din Congregația pentru Doctrina 
Credinței avea să conducă o investigaţie a cărei rezultat putea 
să influențeze viețile unor tineri preoţi într-un mod care lui îi 
displăcea profund. Nu pentru că ar fi pus la îndoială fiinţa 
acestei instituţii - congregația. Dacă învinuirile se dovedeau 
justificate, urmările pentru tinerii preoţi ar fi fost semnificative 
și, din perspectiva Bisericii, foarte grave. lar el, ca secretar al 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, ar fi fost răspunzător 
pentru toate. 

Cu un oftat ușor, lăsă deoparte trusa cu lucruri personale, 
rămase o clipă nemișcat în faţa valizei deschise, apoi se întoarse 
spre ușa locuinţei. 

Avea nevoie de putere și de aprobare pentru unele lucruri 
care îi stăteau în faţă și știa de unde le putea primi. 

e 

Era singurul vizitator al micuţei capele de la parterul clădirii. 
Lămpile de pe pereţi învăluiau încăperea de nu mai mult de o 
sută de metri pătraţi într-o lumină gălbuie, blândă, ca o 
mângâiere pe suflet. In stânga și în dreapta, despărțite de un 
gang central îngust, erau așezate câte trei bănci de lemn, una în 
faţa celeilalte. 

Preotul păși încet pe lângă bănci, spre blocul din piatră de 
mărimea unei mese de birou care, fiind elementul central din 
încăpere, închipuia altarul. Avu grijă să își estompeze zgomotul 
pașilor pentru a nu destrăma liniștea din jur. În centrul altarului 


fusese așezat un buchet de flori proaspete, flancat în ambele 
părţi de lumânări groase, care ardeau cu flăcări mici, nemișcate. 

Corsetti se înclina adânc în fața crucii din lemn care atârna de 
niște lanţuri deasupra altarului, apoi se lăsă în genunchi înaintea 
blocului din piatră și își împreună mâinile în faţă. 

Plecă cu umilinţa capul. 

Tinu ochii închiși și dădu frâu liber gândurilor, își deschise larg 
poarta spiritului, pentru ca sufletul să își caute singur calea. 
Rămase așa minute întregi. Nemișcat, cu mintea golită de 
gânduri. 

Când se simţi liber de toate cele lumești, iar trupul îi dispăru 
din conștiința, își începu lungul dialog cu Dumnezeu. 


20 MAI 1970, KIMBERLEY 

— Domnii mei, nu văd niciun motiv să intrăm în panică; totuși 
următorii pași trebuie să fie bine gândiţi. 

Friedrich puse ultimul raport în vârful vrafului de hârtii din 
fața sa, însă fără să-și ia privirea de pe foaie. 

Kurt Scholler, Dietmar Krämer și Hans dădură din cap 
aprobator și îl priviră pe Friedrich plini de nerăbdare. Acesta îi 
chemase pe cei trei în biroul său de lucru, iar ei se așteptau ca 
Friedrich să le prezinte un plan de acţiune. Ultimele zile fuseseră 
deosebit de agitate. 

După întoarcerea lui Friedrich din Germania, se întruniseră, 
chiar în aceeași seară, și aflaseră despre legătura lui 
Glassmanns cu Vaticanul și despre activitățile alarmante din 
interiorul Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. Cu toţii se 
arătaseră șocați de această evoluție spontană a lucrurilor, însă 
fiecare se abţinuse de la orice fel de propunere sau comentariu. 
Știau cu toții că Friedrich ura comentariile necugetate pe care le 
taxa cu remarci acide. 

Friedrich le dăduse drumul după numai zece minute, cu 
indicaţia de a lua contact cu toţi oamenii de legătura, cărora 
aveau să le descrie situaţia și să-i pună în stare de alerta. Era o 
chestiune de rapiditate, deoarece în acel moment se numărau 
cam o sută cincizeci de bărbaţi în toate colțurile lumii care îi 
susțineau pe membrii activi ai frăţiei. Majoritatea stăteau la 
dispoziția a câte trei sau patru preoţi în același timp. In plus, 
fiecare trebuiau să întocmească un raport în care să estimeze 
situația, așa cum se prezenta în urma contactării cu oamenii de 
legătură. 

e 

Friedrich își ridică privirea de pe foaie. 

— Din câte văd în rapoartele voastre, nu există încă niciun 
indiciu concret în legătură cu vreun pericol. Nu știm nici cum se 
înfățișează această investigaţie desfășurată de Vatican, nici ce 
informaţii deține Roma. Este absolut necesar să fim pregătiți 
pentru orice eventualitate și să putem reacţiona rapid. Ridică un 
bileţel scris de mână de pe marginea biroului, aruncă o privire 
pe el și îi făcu un semn din cap lui Krämer. Biroul 
dumneavoastră va servi în perioada următoare drept centrală 
de informații. Vă veţi organiza un grup de oameni de încredere, 
pe care îi veţi alege singur. Vreau ca biroul dumneavoastră să 


nu rămână gol la nicio oră din zi sau din noapte. Daţi ordin 
tuturor oamenilor de legătură să vă informeze de îndată cu 
privire la orice lucru neobișnuit, orice lucru mic care dă de 
bănuit. lar ei, la rândul lor, să le comunice preoţilor de care se 
ocupă instrucţiunile necesare. Dacă apare ceva care vă trezește 
suspiciunea, veniţi imediat la mine. La orice oră din zi și din 
noapte. 

Krämer dădu din cap, însă Friedrich văzu gestul doar cu colţul 
ochiului, căci își îndreptase atenţia asupra lui Kurt Scholler. 

— Dumneavoastră, domnule Scholler, să îmi faceți vă rog un 
raport privind actuala situaţie financiară. Mă interesează în 
primul rând toate resursele la care putem apela fără a fi nevoiţi 
să punem pe picioare proiecte-fantomă de lungă durată. 

Friedrich întoarse încet capul, iar Hans își îndreptă brusc 
spatele. 

— Hans, tu iei un avion până la Roma și îl contactezi personal 
pe Dengelmann. Vreau să aflu concret ce face individul ăsta în 
Vatican și cum este posibil ca un mic secretar civil să avertizeze 
frăţia în legătură cu un pericol despre care episcopul habar nu 
are. Explică-i foarte clar că traiul lui de înalt prelat leneș a luat 
sfârșit. Vreau ca în cel mai scurt timp să existe contacte cu 
toate poziţiile importante dinăuntrul Curiei. Dacă nu va fi în 
stare, înseamnă că l-am supraestimat, ceea ce nu înseamnă 
totuși că această greșeală nu ar putea fi corectată. Spune-i că 
vorbesc foarte serios. Se lăsă încet la locul lui și privi în jur. Asta 
a fost pentru azi, domnii mei. Puteţi să vă apucaţi de treabă. Și 
să fiți precauţi în ceea ce faceţi, multe depind de aceasta. 

Bărbaţii se ridicară și părăsiră încăperea cu sentimentul că 
fuseseră încă o dată martori la o demonstraţie impresionantă a 
voinței ferme a lui Friedrich von Keipen de a duce frăţia spre 
telul final. 

Odată ce se închise ușa în urma lor, Friedrich puse mâna pe 
telefon și sună la fostul internat. 

| se făcu legătura în două rânduri și, în sfârșit, îl avea la 
celălalt capăt al firului pe comandantul Wolff. 

— Von Keipen la telefon, se răsti el în receptor. Se obișnuise 
să folosească un ton tăios, milităresc când vorbea cu 
comandantul Wolff. După o formulă scurtă de politețe, trecu la 
subiect. Comandante, vreau să treceţi îndată la codul galben de 
intervenţie. 


La celălalt capăt al firului se făcu o clipă tăcere. Nu mai mult 
de o secundă, suficient pentru ca Wolff să prelucreze în minte 
surpriza provocată de evoluţia neașteptată a lucrurilor. 

— Galben de gradul unu sau doi? întrebă el. 

Lui Friedrich îi tremurară scurt colțurile gurii. 

— Galben unu. Restul, într-o oră, la mine în birou. 

Spunând acestea, puse receptorul în furcă. 

Codul galben de gradul unu sau doi nu exista cu adevărat, 
însă comandantul Wolff insistase să folosească acest cod. 
Galben de gradul doi ar fi însemnat că Friedrich era ameninţat și 
că nu ordonase intervenţia de urgenţa din proprie iniţiativă. 
Comandantul Wolff era un om extrem de precaut și lua în calcul 
toate posibilitățile. O însușire foarte apreciată de Friedrich. 

Adevăratul cod galben însemna că bărbaţi special instruiți 
porneau în cel mai scurt timp către marile orașe din Europa și 
spre câteva locuri din America Latină și de Sud pentru a putea 
interveni mai eficient, în caz de necesitate. Pentru aceasta, 
bărbaţii își asumau identități create special pentru asemenea 
situaţii; în plus, staționaseră de mai multe ori în locurile unde 
erau trimiși. Friedrich aruncă o privire la ceasul de mână și se 
hotărî să mănânce ceva înainte de venirea comandantului Wolff. 

Era mulțumit de sine însuși. Luase toate măsurile necesare. 

Sistemul de securitate din spatele frăţiei fusese activat. 


25 MAI 1970, MUNCHEN 

Corsetti stătea la biroul din încăperea spațioasă pe care i-o 
pusese la dispoziţie arhiepiscopul din Munchen, cardinalul 
Büchler. Îl aștepta pe preotul Kurt Strenzler. Preotul dintr-un sat 
aflat la vreo șaizeci de kilometri depărtare de Munchen fusese 
programat pentru ora zece. 

Pe birou se afla raportul despre acest preot. Cuprindea cursul 
vieţii acestuia și notițe privind discuţiile purtate anterior. Preotul 
Strenzler era descris drept un pastor de suflete care își dedicase 
viaţa slujirii lui Dumnezeu și oamenilor. Avea treizeci și cinci de 
ani, ceea ce îl făcea cu câţiva ani mai în vârstă decât ceilalţi trei 
preoţi cu care discutase Corsetti în ultimele zile. Dar deosebirile 
nu se terminau aici. Preotul Strenzler nu părea să dorească o 
confruntare fățișă cu Biserica. Nici nu predica împotriva 
dogmelor, nici nu vorbea în mod public despre o „noua 
Biserică”. Motivul pentru care preotul Strenzler era supus 
investigaţiei îl constituiau câteva discuţii pe care acesta le 
purtase cu arhiepiscopul său, discuţii pe care el însuși le 
propusese. În cursul acestor întrevederi spusese că, pe măsură 
ce slujea Biserica Catolică, îi venea din ce în ce mai greu să se 
miște în limitele acelor regulamente stricte. Era de părere că ar 
fi putut face mai multe pentru oamenii din jur dacă ar fi fost 
liber să-și urmeze glasul inimii. Aceasta însă ar fi însemnat să 
acţioneze de foarte multe ori într-un mod care contravenea 
principiilor Bisericii. De asemenea - iar acesta fusese factorul 
decisiv pentru venirea lui Corsetti la Munchen - simţea tot mai 
puternic un impuls care îl îngrijora, și anume acela de a se 
alătura noului curent din cadrul Bisericii. Chiar dacă aceasta nu 
era, la urma urmei, ceea ce își dorea cu adevărat, era probabil 
singura șansă de a-și sluji semenii așa cum, după părerea lui, o 
dorea Dumnezeu. 

Corsetti nutrea speranţa că discuţia cu acest preot avea să 
aducă mai multă lumină în această chestiune. 

Aruncă o privire către ceasul simplu de pe perete. Era 
aproape ora zece. Preotul Strenzler avea să sosească în orice 
moment. 

Ticăitul sec care acompania fiecare deplasare a secundarului 
îi păru deodată un zgomot iritant. Cât de ciudat se comportau 
uneori simţurile omului... 


Conștientizase sunetul monoton doar după ce privirea îi 
căzuse pe cadranul alb cu cifre, iar acum se întreba cum de nu 
auzise până atunci acest ticăit puternic. 

Se iveau paralele cu caracter simbolic. Cum putuse să nu 
observe, în ultimele luni, câte se întâmplaseră? Preoţii în cauză 
nu făceau nicio taină din convingerea lor cu privire la 
necesitatea unei schimbări în interiorul Bisericii. Predicau 
lucrurile astea în fiecare duminică, în faţa comunităţii lor. 
Preotul cu care se întâlnise în Kassel mersese și mai departe și 
dăduse interviu unui ziar local, expunându-și pe această cale 
teoriile. 

Și totuși Vaticanul nu luase cunoștință multă vreme de aceste 
lucruri. Era întocmai precum ceasul acesta, care, ticăind, toca 
timpul în porţii infime. Ceasul fusese acolo mereu, iar el, 
Corsetti, trebuise să se uite la el pentru a-i conștientiza ticăitul. 

Cât de tare ticăia! 

Cu puţin timp înainte de plecarea sa din Roma, mai sperase 
că temerile privind o posibilă legătură între cazurile izolate se 
vor dovedi false pe parcursul investigaţiilor. Chiar și în timpul 
primelor întrevederi din Kassel mai luase în calcul posibilitatea 
unor coincidențe. 

Însă ultimele câteva zile îl șocaseră. Preoţii cu care vorbise se 
arătaseră înguști în viziunile lor și refuzaseră cu toţii mâna de 
ajutor pe care le-o oferise. Poate că această discuţie avea să 
decurgă altfel... 

e 

După un ciocănit scurt, ușa se deschise ușor, iar un bărbat cu 
trăsături simetrice își vâri, cu grijă, capul prin deschizătură. 
Tinea mâna pe clanţă ca și cum ar fi vrut să fie sigur că putea să 
se retragă oricând, închizând ușa în urma sa. 

— Monsignore Corsetti? 

— Da, eu sunt. Dar intrați, vă rog, părinte Strenzler. 

Corsetti se ridică și merse în întâmpinarea bărbatului care 
dintr-un pas fu în cameră, închizând ușa. 

— Scuzaţi-mi întârzierea, Monsignore, eu... 

Corsetti aruncă o privire peste umăr la ceasul cel zgomotos și 
făcu un gest vag. 

— Ce întârziere? Este zece și cinci. Nu-i nevoie de nicio scuză. 
Vă rog, luaţi loc. 


Îi indică cu un gest amabil unul din cele două scaune aflate 
lângă o măsuţă pătrată dintr-un colţ. 

Tânărul preot luă loc și îl privi deschis pe cel din fața sa. 

Bărbatul acesta era în mod clar diferit de ceilalți trei preoţi cu 
care secretarul avusese de-a face zilele astea. Din ochii săi radia 
un fel de sinceritate timidă. Și bunătate. Nu se regăsea nici 
urmă de încrâncenare în ei, ci... iubire? 

— Vorbiţi germana foarte bine, Monsignore. 

Corsetti dădu din cap și remarcă faptul că, într-adevăr, acest 
preot nu se asemăna în niciun fel cu ceilalți. Și cu ceilalţi vorbise 
o germană fluentă, însă aceia nu remarcaseră. 

— Am crescut în Sicilia, dar mama mea era de origine 
germană și a insistat să fiu crescut bilingv. Kurt Strenzler zâmbi. 

— Trebuie să mărturisesc că mă simt ușurat; mă temeam că 
discuţia noastră are să aibă loc în prezenţa unui translator. 

Corsetti se hotări să facă primul pas. 

— Această discuţie are într-adevăr un caracter oficial, părinte, 
iar rezultatul ei poate avea urmări semnificative. Va trebui însă 
să vorbim despre unele lucruri destul de personale. lată de ce 
mă bucur că este o discuţie între patru ochi. 

Făcu o scurtă pauză, așteptând reacţia la acest indiciu clar, 
care spunea că era vorba de o întâlnire dintr-un motiv extrem 
de serios. 

Preotul Strenzler dădu tăcut din cap și, cu un chip trist, își 
îndreptă privirea spre masa dintre ei. 

Corsetti cercetă încă o dată chipul acestui preot care emana o 
sinceritate naturală; bărbatul îi stârnea curiozitatea. 

— Părinte, vă este cunoscut contextul care a dus la întâlnirea 
noastră de astăzi, este însă de asemenea foarte important să 
înțelegeţi caracterul convorbirii noastre. Nu mă aflu aici pentru a 
vă judeca. Congregația pentru Doctrina Credinței are datoria de 
a proteja și de a susţine adevărul credinței și al tradiţiilor. Un 
adevăr mai presus de orice îndoială. Mă aflu aici pentru a mă 
ocupa de partea acestei misiuni constând în susținerea 
credinţei, deoarece mi se pare că, în ceea ce vă privește, un văl 
ușor a ajuns să acopere adevărul Bisericii Romano-Catolice. 

Părintele  Strenzler reflectă câteva secunde la vorbele 
acestea, timp în care îl privi pe Corsetti cu un aer grav, dar 
deschis. In cele din urmă, respiră adânc și vorbi pe un ton calm: 


— Monsignore, nu îmi pot închipui viața altfel decât în slujba 
Domnului. Sunt ferm convins de faptul că Dumnezeu i-a 
rezervat fiecărui om câte o misiune. El ne pune la îndemână tot 
ceea ce ne trebuie pentru a ne urma și a ne împlini chemarea. 
Nouă însă ne aparține decizia dacă și cum vom folosi acest dar. 
Biserica se află, pentru mine, în legătură directă și de 
nedespărțit cu Dumnezeu și cu misiunea pe care El a prevăzut-o 
pentru noi. Probabil că se poate ca cineva să creadă în 
Dumnezeu fără să aparţină vreunei Biserici. Acestuia îi va fi însă 
greu să recunoască darurile de la Dumnezeu și să le folosească 
după voia Lui. Pentru a folosi potenţialul care se află în fiecare 
om potrivit voii Domnului, trebuie să ne lăsăm ghidaţi. lar 
aceasta o poate face doar Biserica. 

Corsetti așteptă câteva secunde să vadă dacă preotul avea 
să-și continue cuvântarea, însă acesta își aţintise din nou 
privirea asupra mesei aflate între ei. 

Lui Corsetti i se păru că citește pe faţa acestuia semnele unei 
lupte interioare. Se ridică și merse la birou, în cealaltă parte a 
încăperii. Luă raportul și se întoarse cu el la măsuţă. Luă din nou 
loc și, așezând hârtiile în faţa sa, pe masă, arătă cu degetul spre 
ele. 

— Acestea sunt notițe în legătură cu discuţiile pe care le-aţi 
purtat cu Eminenţa Sa cardinalul Büchler. În ele se regăsesc 
îndoielile care vă chinuiesc. Ceea ce tocmai mi-aţi destăinuit nu 
sună a îndoială, ci a pledoarie pentru Biserica, eu însumi 
aflându-mă în poziţia de a vă susține total punctul de vedere. 
Dar acum vă rog să îmi vorbiţi despre ceea ce stă scris în aceste 
rapoarte. 

După o privire fugară spre coperta raportului, preotul răsufla 
adânc și greu. Dădea din cap într-o parte și-ntr-alta. 

— Trebuie să mărturisesc că îmi vine foarte greu să găsesc 
cuvintele potrivite, Monsignore. lar acestea sunt foarte 
importante pentru ca dumneavoastră să puteți înţelege ceea ce 
mă frământă, deoarece vreau să evit orice neînțelegere. Ceea 
ce am spus mai înainte corespunde întru totul convingerilor 
mele și, în plus, nu sunt eu, ca preot, în măsură să critic Biserica 
Catolică. Totuși, nu sunt numai preot, ci și un om care își 
cercetează propriile sentimente. lar aceste sentimente îmi spun 
în unele situaţii că, pentru a putea face bine unui anumit om, ar 
trebui să acţionez altfel decât îmi este impus de către Biserică. 


Și nu vorbesc aici despre fapte corecte sau greșite, ci despre a 
acţiona într-un context dat. Ceea ce într-un anumit moment 
poate fi bine pentru o persoană, în altă zi poate fi nepotrivit 
pentru altcineva. Eu sunt cleric al Bisericii Catolice și, după cum 
am mai spus, consider că misiunea de preot constă în a-mi 
ghida semenii. Dar oamenii se aseamănă la fel de puţin ca 
necazurile în care intră. Cum să folosești mereu aceeași regulă? 
Misiunile și încercările pe care ni le pregătește Domnul sunt atât 
de individuale încât ajutorul pe care vreau să i-l ofer cuiva nu se 
poate încadra în niște principii strâmte. Înţelegeţi în mare ce 
spun? 

Corsetti dădu din cap. 

— Da, vă înțeleg. Și mai cred că aţi cerut să aveţi acele 
întrevederi cu Eminenţa Sa pentru că aţi vrut să primiţi acea 
ghidare despre care vorbiţi. 

Părintele Strenzler dădu din umeri. 

— Da, se poate. Am nevoie de sfaturi și de ajutor și unde 
altundeva să apelez când am probleme de conștiința? 

— Dar de ce credeţi că aţi putea primi acest ajutor de la 
cardinalul Buchler sau de la mine dacă noi înșine urmam aceste 
reguli „strâmte” și care, după părerea dumneavoastră, nu se 
pretează la nevoile individuale ale oamenilor. 

Se priviră și, pentru prima oară, preotul nu-și plecă ochii. 

— Pentru că mă tem și nutresc speranţa că, pe această cale, 
mă voi elibera de orice îndoieli, spuse Strenzler. 

— De ce anume vă temeţi? se interesă Corsetti. 

— Mi-e teamă că aș ceda slăbiciunii umane, alegând astfel 
calea mai ușoară. Mi-e teamă să nu mă alătur și eu acelora 
dintre preoţi care - deocamdată doar într-un cerc restrâns - 
ignoră pur și simplu unele lucruri. 

Trupul lui Corsetti se cutremură. 

— Vi s-a vorbit concret despre așa ceva? 

Strenzler dădu din cap. 

— În repetate rânduri. Se pare că deocamdată este vorba 
despre un grup relativ restrâns, simt însă, pe propria piele, că 
ideile lor găsesc foarte ușor pământ rodnic. Aceasta ar putea 
duce la o înmulţire rapidă în rândurile lor. 

Corsetti aprobă din cap. Era surprins de modul în care 
decurgea discuţia și resimțea o stare de agitaţie provocată de 
francheţea acestui preot. Avea senzaţia că urma să afle în 


sfârșit, cu ajutorul acestui om, mai multe despre evenimentele 
cărora li se datora călătoria sa în Germania. Nu trebuia însă să 
se pripească. În plus, preotul acesta trecea printr-o criză 
sufletească și avea îndoieli legate de Biserica Catolică. Corsetti 
nu voia și nu putea să treacă cu vederea acest fapt, chiar dacă 
nu era legat concret de motivul călătoriei sale. Era o datorie și o 
nevoie personală pentru el să înlăture acele îndoieli. Și preotul 
acesta îi trezise interesul. 

— Voi vrea să discut mai încolo despre acești preoţi, cum 
desigur veţi putea înţelege. Întâi însă aș dori să încerc să vă dau 
răspunsuri la întrebările care vă preocupă. 

Kurt Stenzler dădu din umeri ca și cum ar fi spus că îi era 
indiferent, că orice era bine atâta vreme cât l-ar fi ajutat: 

— Cu mare plăcere, Monsignore. 

Corsetti împinse raportul într-o parte, cu un gest 
demonstrativ, și își puse mâinile pe masă, în locul unde stătuse 
înainte dosarul. 

— Gândurile dumneavoastră nu sunt într-atât de neobișnuite 
pentru un cleric, pe cât vă închipuiţi. Tocmai teologii care se 
ocupă intensiv și foarte multă vreme cu învăţătura lui Cristos 
vor ajunge inevitabil într-un punct în care vor pune cuvântul 
Domnului sub semnul întrebării. Aţi făcut bine că aţi apelat la 
Eminenţa Sa. Faptul că eu, ca membru al Congregaţiei pentru 
Doctrina Credinței, mă aflu astăzi aici, în faţa dumneavoastră, e 
din voia Domnului. Poate că joacă vreun rol în misiunea pe care 
v-a ales-o El. Vă dau dreptate în teoria potrivit căreia fiecare 
dintre noi are rolul său în planul divin atotcuprinzător. Suntem 
mereu nevoiţi să luăm decizii, iar uneori ajungem la răscruci 
care ne împart viața în două direcţii opuse. Ambele drumuri care 
rezultă sunt cu sens unic. Nu putem alege decât un singur drum 
și, odată ce am luat decizia, nu mai putem face cale întoarsă. 
Îndoielile care vă bântuie înfățișează chiar o asemenea 
răscruce. Într-o parte, drumul este plin de pietre și urcă abrupt. 
Va fi anevoios să înaintați pe această cale, căci va trebui se vă 
opriţi iar și iar pentru a da la o parte pietrele din drum. Cealaltă 
cale pare mult mai ușoară. Este netedă, nu prezintă niciun 
obstacol. Dar puteţi vedea doar o bucată scurtă din ea, 
deoarece imediat după aceea urmează o cotitură și nu puteţi ști 
cum arată mai departe. Poate că, exact după cotitură, drumul 
sfârșește la marginea unei prăpăstii. Priviţi în jur, la viața de zi 


cu zi. Veţi găsi peste tot același model. Mâncarea care ne place 
cel mai mult este nesănătoasă. Starea de inactivitate, adică cel 
mai ușor mod de viaţă, duce la lenevie și la plafonarea spiritului. 
Adesea, drumul care pare mai greu la prima vedere este cel mai 
bun pentru noi, oamenii. Acum, ascultându-vă impulsul cât se 
poate de uman, aţi fi putut foarte ușor să alegeţi a doua cale, 
cea ușoară, și să așteptați să vedeţi unde vă duce. Nu știu exact 
unde aţi fi ajuns, însă știu cu siguranță că această cale ne 
îndepărtează de Biserică și, în cele din urmă, de Dumnezeu. 
Dumneavoastră însă aţi făcut altceva. V-aţi oprit la răscruce, iar 
acum cereţi sfatul înainte de a vă continua drumul. Aceasta 
arată că nu vă interesează să găsiţi calea mai ușoară, ci aveţi 
un ţel precis pe care vreți să-l atingeţi, oricât de dificil ar fi 
drumul până acolo. Acest ţel se numește Dumnezeu. În fond, v- 
aţi răspuns singur la întrebările dumneavoastră toate. Este 
adevărat! Dacă vrem să trăim după voia Domnului, suntem 
legaţi de anumite reguli. Totuși, acestea nu sunt atât de 
închistate cum par și, la o privire mai atentă, se va observa că 
Dumnezeu nu le-a făcut pentru El, ci pentru oameni și pentru 
viață, iar aceasta deoarece El îi iubește pe oameni. Nu putem 
sfătui o tânără să ucidă viaţa ce stă să se nască din trupul ei, 
chiar dacă aceasta ar fi calea mai ușoară pentru ea. Aceasta ar 
contrazice ideea iubirii de oameni. Aveţi încredere în vocea 
Domnului, dacă vreţi să fiți de ajutor. Coborâţi în sinele 
dumneavoastră și luați aminte la ceea ce vă spune El în adâncul 
sufletului când în cale vă apar obstacole. Oamenii care vin la 
dumneavoastră pentru a vă cere sfatul nu înțeleg mereu de ce 
trebuie să aleagă calea mai grea dacă cea ușoară se află acolo, 
chiar în fața lor. Va trebui să jucaţi rolul unui cârmaci pentru 
acești oameni și să-i ajutaţi să facă alegerea bună. 
(J 

Astfel, discuția se lungi, depăşind o oră, iar Corsetti avea la 
sfârșit, pe lângă numele a „trei reformatori”, siguranța că îi 
fusese de ajutor acestui preot. Părintele Strenzler era un tânăr 
interesant și inteligent, iar Corsetti își propuse să păstreze 
legătura cu el. 

Kurt Strenzler închise ușa în urma sa și respiră adânc aerul 
proaspăt și rece. Pomi apoi spre mașina pe care o parcase peo 
străduță laterală. 

Pe buze îi flutură un zâmbet. 


29 mai 1970, Roma 

Toate mesele erau ocupate în micuța cafenea de la strada de 
pe Via della Conciliazione, acel superb bulevard care duce direct 
la dom, când episcopul Jurgen Dengelmann ajunse acolo, la ora 
stabilită pentru întâlnire. Soarele ridicase temperatura aerului la 
treizeci de grade, așa că nu era deloc ciudat că turiștii preferau 
să stea sub o umbrelă de soare, în aer liber. Aerul din cafenea 
trebuie să fi fost înăbușitor. 

Episcopul era îmbrăcat în negru și, în ochii unui turist, nu se 
deosebea cu nimic de cârdurile de preoţi pe care-i întâlnești 
mereu în preajma domului. 

Dengelmann se uită la ceasul de la mână. Era ora patru și 
cinci. Hans întârzia. 

Se întoarse spre stânga; avea perspectivă asupra domului 
aflat la capătul străzii largi. Ochii îi erau aţintiţi asupra uriașei 
biserici, el însă nu conștientiza imaginea clădirii monumentale 
din faţa sa. Gândurile i se învârteau necontenit în jurul aceleiași 
întrebări: de ce îl trimitea von Keipen pe Hans la Roma pentru a- 
| întâlni pe el? Oare Guido, omul său de contact, nu îl împovăra 
destul cu cerințele și instrucţiunile venite din partea sa? Ce se 
întâmplase iar el nu aflase încă? 

Încă o privire la ceas îi arătă că minutarul înaintase cu o 
singură poziţie pe cadran. 

Jurgen tresări speriat când cineva îl bătu pe umăr din spate, 
iar un glas întunecat îi spuse: 

— Bună ziua, Excelenţă. 

Se întoarse și se trezi faţă-n faţă cu Hans. Îmbătrânise, bunul 
Hans. Anii petrecuţi alături de acest von Keipen îi lăsaseră urme 
adânci sub ochi și pe frunte. Jurgen își dădu seama că această 
descoperire îi dădea o anumită satisfacție. 

— Aţi întârziat, remarcă el morocănos și într-un mod 
ostentativ îi vâri lui Hans ceasul de mână sub nas. 

— Știu, Dengelmann, să sperăm totuși, cu toţii, că nu am 
întârziat prea mult. 

Jurgen nu știa ce îl enerva mai tare. Forma trivială în care 
acesta îl abordase - era, la urma urmei, episcop al Bisericii 
Catolice - sau ameninţarea clară care se simţea în vorbele 
celuilalt. Se săturase să fie ameninţat cu fiecare prilej de spionii 
lui Friedrich. 

Făcu un gest din cap spre mesele ocupate. 


— Aici nu am mai găsit niciun loc liber. Propun să mergem 
până la prima străduţă laterală; sunt acolo câteva cafenele mai 
puţin aglomerate, tocmai pentru că sunt mai izolate. 

Hans dădu din cap fără să scoată un cuvânt și porniră. După 
doar câţiva pași, Jurgen nu se mai putu abţine. 

— Poate îmi puteţi dezvălui de pe-acum motivul vizitei 
dumneavoastră la Roma? 

— Dumneavoastră, veni răspunsul concis. Restul va urma 
îndată. Nu îmi place să discut lucruri importante când la fiecare 
doi metri un turist dă peste mine. 

Senzaţia unei mâini care îi apăsa stomacul se intensifică, iar 
mâna aceea se strânse și acum era un pumn. 

Intr-adevăr, după cinci minute de mers pe jos găsiră o masă 
liberă în faţa unei cafenele în apropierea străzii principale. 
Fațadele clădirilor vechi erau, în mare parte, nerenovate, 
emanând strălucirea și șarmul unei epoci trecute, însă 
Dengelmann nu avea ochi pentru frumusețea arhitecturii. 

Comandară cappuccino unui chelner tânăr și priviră un timp la 
oamenii care treceau pe lângă ei. 

După ce chelnerul le așeză în față ceștile aburinde, Hans îl 
privi pe episcop într-un mod straniu și începu, în sfârșit, să-i 
explice totul. 

— Dengelmann, S1 m-a trimis aici deoarece frăția se află într- 
o situaţie extrem de primejdioasă. lar el vă învinovățește măcar 
în parte pentru că s-a ajuns așa departe. 

Jurgen inspiră zgomotos și nici nu apucă să dea un răspuns că 
Hans îl opri printr-un gest al mâinii. 

— Aveţi răbdare să termin; veţi avea apoi ocazia să vă 
exprimaţi pe larg. În ultimele luni, Curia din care faceţi parte 
dumneavoastră a primit niște scrisori al căror conţinut este 
considerat de către Congregația pentru Doctrina Credinței 
suficient de serios și de grav încât să iniţieze o investigaţie 
privind contextul lor. Ultimele informaţii pe care le avem ne 
confirmă că secretarul congregaţiei a fost însărcinat cu asta. În 
momentul de față, el se află în Germania, unde interoghează 
diferiți preoți în legătură cu dorințele lor de reformă. Și este 
extrem de îngrijorat de aceste evenimente. Ce aveţi de spus 
despre toate astea, Excelență? 

Ultimul cuvânt îi răsună ca o batjocură făţișă. 


Jurgen simţi pumnul din stomac strângându-l nemilos, 
reducându-l la dimensiunile unei lămăi. 

— Este... teribil. Nu am știut despre asta, trebuie să mă 
credeţi, Hans. Dacă aș fi aflat ceva, S1 ar fi fost informat 
imediat. 

Hans dădu din cap cu o expresie împietrită pe chip. 

— Tocmai asta este problema, Dengelmann. La ce bun să ai 
un episcop înăuntrul Curiei dacă nu știe nimic? Și, de vreme ce 
văd că nu vă vine în minte următoarea întrebare logică, vă voi 
oferi informaţia fără a mi se fi cerut: avem încă un om în 
Vatican, iar acesta - o micuță scânteie de lumină în comparaţie 
cu rangul pe care îl purtaţi dumneavoastră - este mai bine 
informat. Dacă lucrul ăsta nu vă dă de gândit, aflaţi că pe S1, ca 
și pe toți ceilalți membri ai consiliului, i-a pus pe gânduri. Frăția 
a investit foarte mult în dumneavoastră, Dengelmann. Pe lângă 
educaţia pe care aţi primit-o și pe lângă finanţarea de-a lungul 
anilor, mă gândesc și la darul acela drăguţ pentru episcopul din 
Trier. Dacă toate acestea se vor dovedi a fi fost investitii 
proaste, n-aș vrea să mă aflu în pielea dumneavoastră. 

— Nu e vina mea dacă nu aflu nimic despre evenimentele din 
cadrul Congregației pentru Doctrina Credinței, izbucni 
Dengelmann. Eu mă aflu aproape tot timpul în departamentul 
financiar, iar membrii congregaţiilor, ai oficiilor și ai consiliilor nu 
îmi spun decât strictul necesar. 

Capul îi era roșu de agitaţie. 

— Controlaţi-vă, vă rog, șuieră Hans printre dinți. 

Aruncând o privire fugară împrejur, Jurgen observă că unii 
clienţi deveniseră atenţi la el. 

— Mă scuzaţi, spuse el spășit și, din reflex, își vâri capul între 
umeri. 

Hans lăsă să treacă câteva minute, până când consideră că 
oamenii din jur își pierduseră interesul pentru conversaţia lor 
zgomotoasă. Continuă apoi: 

— Acesta este mesajul lui și pe care vi-l transmite prin mine: 
în decurs de patru săptămâni, vrem să pregătiţi o listă cu 
numele membrilor Curiei. Numele celor cu care ați stabilit 
legături și la care puteţi apela. Este ultima șansă care vi se dă, 
Dengelmann. 


Jurgen simţi ceva rupându-se în sufletul său. Baierele care îi 
ținuseră în frâu furia. Se aplecă în față și scuipă practic aceste 
vorbe în fața lui Hans: 

— Spuneţi-i lui S1 că s-a terminat cu asta! Nu mai permit un 
asemenea comportament faţă de mine. Eu singur am ajuns atât 
de departe dintre toţi. Frăția are nevoie de mine, S1 ar face bine 
să nu uite lucrul acesta. Spuneţi-i că eu cer să se pună capăt 
tuturor amenințărilor asupra mea. Altfel s-ar putea ajunge la 
situaţia în care să decid că frăţia a fost o investiţie proastă 
pentru mine. Asta să îi spuneţi, Hans. Chiar așa să-i spuneţi! 

Ultima propoziţie o rostise pe un ton răgușit, după o scurtă 
pauză, înainte ca Hans să fi putut spune ceva, Jurgen adăugă: 

— Și să-i mai spuneţi că m-am asigurat pentru orice 
eventualitate. N-are decât să tragă singur concluziile. 

Se fixară câteva secunde. Secunde de-a lungul cărora Jurgen 
făcu eforturi mari pentru a nu-și pleca privirea. 

Într-un târziu, Hans dădu din cap a confirmare și vorbi astfel: 

— Îi voi transmite totul cuvânt cu cuvânt. Fiţi așa drăguţ și 
platiți-mi și mie consumația. 

Spunând acestea, se ridică de pe scaun și, în câteva secunde, 
dispăru după colțul clădirii. Lăsă în urmă un episcop care se 
întreba dacă nu cumva făcuse o greșeală iremediabilă. 


31 MAI, KIMBERLEY 

Fruntea lui Friedrich se încruntă ușor, apoi, în clipa următoare, 
acesta își recâștigase controlul de sine. Respiră adânc. 

— E-n regulă, Hans. Să vedem dacă, în patru săptămâni, 
Dengelmann ni se va înfățișa cu niște nume. 

Hans îl privi agitat. 

— Dar ameninţarea sa? 

Chipul lui Friedrich se schimonosi în încercarea de a schița un 
zâmbet. 

— Uită asta. Și nicio vorbă. Nimănui! 

— Dar... 

Friedrich îl opri cu un gest brusc al mâinii. 

— Știu ce vrei să spui. Dar nu vom interveni cu nimic. Are 
dreptate. Până în momentul de faţă, a ajuns cel mai departe 
dintre toţi: ocupă o poziţie-cheie în Vatican. Avem nevoie de el. 
Pleacă acum! 

Când, după o scurtă ezitare, Hans părăsi încăperea, dură doar 
câteva secunde până când autocontrolul lui Friedrich se 
destrămă; era ca și cum aluneca de pe el ca o pelerină prea 
largă. Lovi în tăblia mesei cu pumnul strâns și trase o înjurătură. 

„Dengelmann!” 


12 AUGUST 1970, VATICAN 

Cei patru bărbați priveau chipul îngrijorat al lui Clement al 
XVI-lea. Ochii papei păreau fixaţi asupra unui punct din zare. Era 
evident că raportul despre recentele evenimente alarmante î] 
afectase în mod deosebit. 

Vizavi de cardinalul de Riemer și de Corsetti stăteau, la masa 
mare, ovala, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, 
cardinalul Guillaume Deacon, și secretarul său, episcopul 
Bernadetto Carvallas. Suprafața lustruită a mesei reflecta 
lumina candelabrului greu, agăţat direct deasupra centrului 
mesei. 

Papa părea că se cufundase adânc în fotoliul său. Expresia lui 
trăda vulnerabilitate. 

In toată încăperea aceea de conferinţe domnea o liniște care, 
în alte împrejurări, lui Corsetti i-ar fi părut festivă. Pe moment 
totuși era apăsătoare. Spre deosebire de cardinalul de Riemer, 
Corsetti nu avea des ocazia de a-l vedea pe Sfântul Părinte. ÎI 
cunoscuse pe Clement al XVI-lea destul de superficial înainte de 
alegeri, însă bărbatul din capul mesei, aducea prea puţin cu 
imaginea pe care și-o făcuse despre el anterior. 

Il avea în amintire pe cardinalul Bertulli drept un bărbat înalt 
și deșirat, care, cu francheţea lui, ar fi amintit mai degrabă de 
managerul unei întreprinderi economice decât de un înalt 
membru al Curiei Romane. 

Insă Ernesto Bertulli, astăzi Clement al XVI-lea, părea că, 
odată cu numele său lumesc, renunţase și la spiritul de acţiune. 

De cele câteva ori din trecutul apropiat în care Corsetti 
avusese ocazia de a-l vedea, papa părea vulnerabil și introvertit. 
Ştia că lucrul acesta nu trecuse neobservat, punându-i pe 
gânduri pe membrii Curiei. Ajunseseră să își exprime deja, între 
ei, temerea ca, la cei șaizeci și noua de ani ai săi, Sfântul Părinte 
avea să cedeze sub povara funcţiei sale. 

Papa făcu o mișcare greu perceptibilă a capului; atenţia îi 
revenise în prezent. 

— Îmi fac griji foarte mari. 

Îi privi pe rând pe cei patru bărbaţi, iar Corsetti avu impresia 
că privirea papei se oprise ceva mai mult asupra lui. 

Cardinalul de Riemer așteptă politicos, să fie sigur că nu avea 
să-l întrerupă pe Sfântul Părinte. Când trecură mai multe 


secunde fără ca acesta să mai zică ceva, de Riemer își drese 
vocea și vorbi: 

— Aproape toţi preoţii cu care am discutat până acum s-au 
arătat a fi foarte încăpățânaţi. Vor să se rupă de toate tradiţiile 
care, după părerea lor, nu se potrivesc cu cele mai recente 
rezultate ale exegezei științifice. E de remarcat faptul că toți cei 
cu care am vorbit ne-au spus, în esență, același lucru. Cu toții 
sunt de părere că teologia ar trebui să aplice mereu cele mai 
moderne metode în materie de hermeneutică și că Scriptura nu 
trebuie înțeleasă prin prisma unei tradiții impuse. Cu toţii ridică 
exegeza la rangul unei autorităţi absolute. 

De vreme ce afirmaţiile acestor preoţi contestă bazele 
învăţăturii și ale ființei sacre a Bisericii, va trebui să acţionam 
împotriva lor. 

Se făcu o pauză lunga; în sfârșit, papa dădu din cap, abia 
simțit. 

— Cu toţii trebuie să se supună autorităţii care deţine puterea 
asupra lor. „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu 
este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt de 
Dumnezeu sunt rânduite”. Așa ne învaţă Noul Testament, 
Romani 13.1. 

Vorbea încet, fără a-i privi pe cei prezenţi, ca și cum ar fi 
purtat un monolog. 

— Dar, Sfinte Părinte, în Apocalipsă stă scris: cine are urechi, 
să audă ceea ce spune spiritul comunităţii! Oare tinerii noștri 
preoţi nu sunt, și ei, comunitatea noastră? 

Această replică venise din partea cardinalului Deacon, care, 
cu vocea sa înaltă, aproape feminină, atrase toate privirile 
asupra lui. Era cunoscut drept un partener de discuţii incomod. 
In cercul său intim se exprimase deja părerea că acest cardinal 
intervenea în discuţii doar de dragul de a contrazice și de a 
combate. Deși Deacon i se adresase direct Sfântului Părinte, îi 
răspunse de Riemer. 

— E adevărat, cardinale Deacon, că trebuie ascultat spiritul 
comunităţii. Dar nu pentru a te ghida după el, ci pentru a putea 
recunoaște la timp dacă duce sau este ghidat într-o direcţie care 
se abate de la credința noastră. Și pentru a avea posibilitatea de 
a acţiona la timp. De aceea ne aflăm astăzi aici. 

Papa Clement al XVI-lea ridică mâna încet, ca și cum ar fi 
depus un mare efort. 


— Cardinale de Riemer, vă rog să iniţiaţi acţiunile necesare și 
să mă ţineţi la curent cu evoluţia lor. Domnul să fie cu voi! 
Aceste vorbe indicau că întrevederea luase sfârșit. 


1 OCTOMBRIE 1970, ROMA 

Pentru cei treizeci de kilometri care despărțeau Aeroportul 
Leonardo da Vinci de Piaţa San Pietro, preotul Strenzler se 
hotărâse să ia un taxi, lucru pe care însă îl regretă deja după 
primele minute. 

După ce își pusese geanta în portbagajul încărcat cu tot felul 
de scule din Fiatul ruginit și se așezase pe bancheta jerpelită din 
spate, mașina pornise scrâșnind din cauciucuri, iar prima curbă 
fu luată într-un unghi cel puţin dubios. Şoferul își croia drum cu 
o viteză sinucigașă printre celelalte mașini, schimbând banda la 
fiecare câteva secunde. Stomacul lui Strenzler resimţi acest 
slalom. Arșița înăbușitoare din mașina își făcu și ea efectul. 
Preotul își tampona fruntea îmbrobonată de sudoare cu batista 
pe care, de asemenea, o ţinea pregătită destul de aproape de 
gură, pentru orice eventualitate. 

Pentru a-și distrage atenţia de la stilul sinucigaș al tânărului 
italian de la volan, Strenzler privi pe geam afară. Treceau pe 
lângă fabrici mari și urâte și pe lângă hornuri care suflau nori 
cenușii-închis spre cerul albastru. 

Nu era o regiune frumoasă, iar Strenzler speră că peisajul se 
va schimba odată cu apropierea de Roma. 

Între timp, piciorul șoferului schimba încontinuu pedala, varia 
acceleraţia cu câte-o frână bruscă, urmată imediat de o pornire 
în trombă. Strenzler avu impulsul de a înălța o rugă spontană la 
ceruri; gândul îl făcu însă să zâmbească. 

Când ajunseră la marginea Romei, traficul se blocă. Trebuiau 
să se oprească încontinuu la semafoare, ceea făcu imposibilă 
continuarea cursei în stilul acela razant. Strenzler se simţi foarte 
ușurat. 

După o jumătate de oră de mers cu mașina, preotul din 
Munchen avea în față obeliscul care împodobește Piaţa San 
Pietro. 

Bucuros că supraviețuise cursei, îi dădu șoferului un mic 
bacșiș și se îndreptă spre piața dominată de clădirea uriașă a 
domului. 

Își aminti de ultima sa vizită la Roma, singura, de fapt, în 
afară de aceasta și de la care trecuseră mai bine de zece ani. Pe 
atunci, tânărul preot Kurt Strenzler se plimbase fascinat prin 
dom și prin Vatican, simțind dorinţa arzătoare de a se întoarce 


cândva la Roma, pentru a rămâne o vreme mai lungă în acest 
centru al Bisericii Catolice. 

Se așeză pe o bancă de la marginea pieţei, lângă un individ în 
niște pantaloni jerpeliți și o cămașă peticită, care îl salută cu un 
mormăit de neînțeles, prin barba încâlcită. 

Reușise! 

Secretarul Congregaţiei pentru Doctrina Credintei îl chemase 
personal la Roma. 

Cei doi se mai întâlniseră de două ori în Munchen și purtaseră 
lungi discuţii. Subiectul principal îl constituiseră reformatorii, iar 
Strenzler relatase binevoitor tot ce știa. Afirmațiile sale jucaseră 
și ele un rol la excluderea din Biserică a doi preoţi și la 
suspendarea a patru tineri clerici. 

După cum subliniase și Corsetti, motivul chemării lui Strenzler 
la Roma nu fusese totuși acest ajutor al său, ci felul său înțelept 
de abordare a învățăturii catolice. Se pare că în Curie mai era 
nevoie și de tineri preoţi care reflectau la credința lor, care 
puneau întrebări, fără însă a se îndoi de adevărul absolut, ci, 
dimpotrivă, pentru a se întări în credinţa lor în urma acestui 
conflict interior. 

lată-l din nou aici, după zece ani, stând pe o bancă de la 
marginea Pieței San Pietro și, începând din acea zi, membru al 
influentei Curii Romane. 

Se abţinu cu greu ca în valul de euforie ce îi copleșise trupul 
să nu scoată un strigat de bucurie. 

O privire scurtă la ceasul de mâna îi arătă că era timpul să 
pornească la drum. 

Asemenea unui alt preot german, cu un an și jumătate în 
urmă, prima oprire a lui Kurt Strenzler în Vatican avea să fie la 
dr. Reinert, în Campo Santo. 

Când se ridică de pe bancă, vagabondul de lângă el îi mormăi 
din nou un salut, de data aceasta însă întinse și o palmă 
murdară, însoţită de o privire rugătoare, plângăreaţă. 

Strenzler clatină din cap, spunând „Nu”. 

Făcu stânga-mprejur și porni spre locul de întâlnire cu dr. 
Reinert. 

Traversând de-a curmezișul Piaţa San Pietro, pentru a ajunge 
la intrarea laterală în Vatican, aflată în stânga colonadelor, 
Strenzler își aminti ceea ce citise în ultimele zile despre acel 


locaș german. Memoria sa bună îi permitea să reproducă 
oricând ceea ce citise cândva cu atenţie: 

Termenul generic „Campo Santo” se referă la diversele 
locașuri ale complexului de clădiri dinăuntrul zidurilor 
Vaticanului. „Comunitatea Sfintei Mater Dolorosa din Campo 
Santo pentru germani și flamanzi”, fiinţând din 1540, are, 
printre altele, misiunea de a face posibilă oficial slujba în 
limba germană, de a se ocupa de pelerinii vorbitori de limbă 
germană și de a susține preoţii în timpul studiilor. 

În clădirile acestea a fost găzduit seminarul teologic 
german Collegio Teutonico di Santa Maria în Campo Santo, 
fondat în 1876. 

Institutul Roman al Societăţii Görres, înființat în 1888, tot 
o instituţie ce ţine de Campo Santo, prezintă o dată pe lună 
discursuri în limba germană cu tematici legate de Biserică. 
Institutul deţine o bibliotecă de seamă și se află în strânsă 
legătură cu Colegiul Preoţilor din Campo Santo. 

Paznicul elveţian de la intrarea laterală în Vatican se mulțumi 
cu afirmaţia lui Strenzler că avea o întrevedere în Campo Santo. 
Îi indică un zid, la vreo două sute de metri în spatele său, și 
spuse doar: 

— Acolo, la stânga, și se întoarse din nou către tânărul 
îmbrăcat modern, cu care își reluă conversaţia întreruptă de 
venirea preotului. 

Strenzler trecu pe lângă dom, spre poarta din fier prin care se 
intra în Campo Santo. 

Cinci minute mai târziu, se afla față în faţă cu directorul 
încărunţit, în biroul mic al acestuia. 


4 FEBRUARIE 1971, VATICAN 

Părintele Allessino stătea la dreapta lui Corsetti, iar Kurt 
Strenzler la stânga. Faţă în faţă cu ei, cardinalul de Riemer își 
pusese antebrațele pe masă și își împreunase mâinile ca pentru 
rugăciune. 

Infățișarea cardinalului trăda efortul la care acesta fusese 
supus în cursul ultimelor luni. Obrajii săi, de obicei rozalii, erau 
palizi și trași. 

Fusese nevoit să ia măsuri împotriva unor preoţi din întreaga 
lume. Cardinalul era foarte hotărât să oprească și, pe cât posibil, 
să spulbere acest „val al reformei”, cum îl numea el. Pe lângă 
Corsetti, preotul din Munchen îi fusese de mare ajutor în această 
chestiune. Acesta putuse, pe de-o parte, să se folosească de 
relațiile din trecut cu unii dintre acești „reformatori” pentru a 
aduce indicii valoroase și, pe de altă parte, părea să aibă unele 
surse secrete, care îl ţineau mereu la curent cu starea lucrurilor. 

Spre deosebire de el, Corsetti prelucrase pe parcursul mai 
multor ani și scrisori arhivate și sintetizase ceea ce i se păruse 
relevant. 

Rezultatele erau deja de-a dreptul cumplite. Dăduseră peste 
mai bine de o sută de cazuri ce necesitau intervenţia lor. 

Presa atacase congregația prin prisma unei mentalități tipice. 
Editorialele de pe prima pagină scriau despre o nouă inchiziţie, 
iar caricaturile îl înfățișau pe cardinalul de Riemer traversând 
într-un baldachin o mare de preoţi răstigniți. 

Acesta nu se lăsă abătut din drum. Zelul lui de Riemer îi 
amintea lui Corsetti de vânătoarea de comuniști din care 
precursorii lor, cu zece ani în urmă, își făcuseră un ţel final. 

Cardinalul ridică ușor mâinile și le cobori la loc pe birou. 

— Vă mulţumesc pentru rapoartele făcute. Se pare că am 
descoperit majoritatea reformatorilor activi. 

— E ceva ce nu înțeleg. Eminenta. 

De Riemer ridică din sprâncene și îl privi pe Corsetti. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, Monsignore? 

Se lăsă o pauză de câteva secunde, timp în care Corsetti își 
căută cuvintele potrivite. 

— Mă bucur că am reușit într-un timp atât de scurt să îi găsim 
pe „cei care trag sforile”, să spun așa. Insă aceasta îmi dă și de 
gândit. Ce reformator, ce revoluţionar riscă o confruntare 
deschisă într-un stadiu în care adepţii săi sunt încă complet 


dezorganizați? Dacă într-adevăr urmăreau să obţină ceva prin 
această încercare de reformă, de ce nu au încercat acești tineri 
preoţi mai întâi să acţioneze în secret și să se organizeze înainte 
de a-și proclama sus și tare ideile de la altar? De ce nu au 
încercat să câștige înalți prelați pentru cauza lor? Cred că și-au 
dat și ei seama că n-are să dureze mult până ce îi vom lua în 
vizor și vom reacţiona. Ce oameni sunt aceștia și care este telul 
lor? 

— Țelul lor a fost acela de a distruge unitatea din cadrul 
Bisericii. 

Germanul fu cel care îi răspunse lui Corsetti. 

— Nu cred că avem de-a face cu o „revoluţie” plănuită. Cred 
mai degrabă - iar această impresie mi-au lăsat-o și primele mele 
întâlniri cu acești oameni - că este întocmai ca în povestea cu 
bulgărele de zăpadă pe care l-au aruncat câţiva și care, probabil 
spre uimirea chiar și a  iniţiatorilor, a luat proporții, 
transformându-se într-o avalanșă. Nu, Monsignore, nu cred că 
trebuie să ne facem prea multe gânduri în legătură cu aceasta. 
A fost pură coincidenţă. 

— La fel văd și eu lucrurile, aprobă cardinalul spusele celui 
mai proaspăt membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. 

Corsetti mai păstră în suflet o senzaţie de rău augur, totuși 
dădu și el din cap, spunând: 

— Da, ar fi o variantă. Poate am fost tulburat de teribila 
naturaleţe cu care toţi învinuiţii și-au prezentat propria idee 
despre Biserica Catolică. Mă așteptasem ca măcar unii dintre ei 
să revină la gânduri rezonabile și să se întoarcă la calea cea 
dreaptă. 

— Oricum. Să speram că se va face în curând liniște în 
legătură cu aceasta. 

Cardinalul de Rienier dădu din cap, se ridică și părăsi 
încăperea. 

In timp ce își strângea lucrurile, Corsetti se gândi că și el 
spera același lucru. Totuși, nu putea alunga senzaţia că această 
liniște era peste măsură de înșelătoare. 


19 MARTIE 1971, KIMBERLEY 

— Sunt mulțumit! 

Cei trei bărbaţi care ședeau în fotolii își ridicară privirile spre 
Friedrich von Keipen; acesta stătea în faţa lor cu mâinile la 
spate și cu pieptul bombat, ca o armă în faţa soldaţilor. 

— Permiteţi-mi să fac un scurt rezumat. Acum câteva luni, 
Frăția Simonistă a fost pentru prima și ultima oară în pericol. 
Cauzele pentru aceasta sunt multe și variate. Am știut de la bun 
început că, odată și-odată, Vaticanul ne va lua în vizor. Nu 
puteam estima exact când anume, deoarece efectele 
propagandei desfășurate de către preoţii noștri în cadrul 
Bisericii erau previzibile. Escaladarea aceasta accelerată a 
lucrurilor ne servește totuși drept dovadă că argumentele 
noastre au găsit pământ roditor în acei tineri preoţi. A fost, ca să 
zicem așa, proba generală. Dacă am fi fost deja în situaţia de a 
dirija Curia după voia noastră, ideologia noastră s-ar fi răspândit 
în rândurile preoţilor ca focul, peste tot în lume. In ciuda 
intervenţiei masive a Curiei și în special a Congregaţiei pentru 
Doctrina Credinței, ideologia noastră se va impregna în primul 
rând în mintea tinerilor clerici. Potrivit ultimelor cifre care mi-au 
parvenit, deja în jur de o sută cincizeci de clerici au fost excluși 
sau suspendaţi de la oficierea slujbei. Și, din aceștia, doar 
optsprezece sunt Simoniști! Restul sunt, cu toții, tineri preoți 
care au știut să citească semnele vremurilor. Nu am plănuit ca 
ei să caute imediat confruntarea deschisă, însă am urmărit 
fenomenul cu mare interes și nu am încercat să-l împiedic în 
niciun fel. După cum se poate vedea acum, a fost o mișcare 
bună. Congregația pentru Doctrina Credinței și-a purtat cruciada 
și poate să se laude cu dovezi în acest sens. Dacă oamenii noștri 
vor fi mai reținuți de-acum înainte, înalții prelați de la Roma își 
vor mângâia satisfăcuți burțile mari, în convingerea că i-au 
îndepărtat pe răsculați și au restabilit liniștea și ordinea în sânul 
Bisericii. Chiar asta este situația pe care-o doresc. De-acum știu 
că, atunci când va veni vremea, vom repurta victoria. 

După câteva secunde de tăcere, fostul comandant de trupe 
Dietmar Krämer vorbi astfel: 

— Dar ce e cu cei optsprezece oameni ai noștri? 

Friedrich râniji: 

— Domnul comandant de trupe. Cu gândul la oamenii lui. 
Foarte frumos! Ei bine, s-a avut grijă de ei. Ei și-au adus 


contribuţia la drumul succesului frăţiei și, din punctul acesta de 
vedere, vor fi lăsaţi la vatră înainte de vreme. Vor fi angajaţi în 
cadrul unor întreprinderi care aparţin unor membri ai frăţiei. În 
ziua X, vor redeveni activi și vor fi primiţi în slujba Bisericii 
Catolice moderne. Dacă nu mai sunt alte întrebări, puteţi să 
reveniţi la activităţile voastre. 

Bărbaţii se ridicară, iar Krämer și Scholler părăsiră încăperea. 
Hans așteptă până când zgomotul pașilor se îndepărtă și închise 
ușa. 

Se întoarse și îl privi pe Friedrich, care, între timp, se așezase 
la birou. 

— Mi-este permis să pun o întrebare neplăcută? 

Friedrich îl privi scrutător pe fostul său însoțitor și cel mai 
vechi prieten al său și dădu din cap, cu o expresie gravă pe 
chip. 

— Da, dar nu-ţi pot promite că am să-ţi pot da un răspuns. 

— Ce-i cu Dengelmann? 

Zvâcnetul ușor pe mușchii feţei lui Friedrich ar fi trecut 
neobservat pentru cineva care nu-l cunoștea. Însă Hans îl 
observă și se temu pe loc de un nou acces de furie din partea lui 
Friedrich. 

Spre surprinderea sa, Friedrich răspunse pe un ton liniștit. 

— Dengelmann este un vanitos. De când cu explozia sa fața 
de tine, a lucrat mai bine ca niciodată. Consideră că este un 
semn de slăbiciune faptul că nu am reacţionat la ameninţarea 
lui, și, de asemenea, o dovadă că el însuși este cel mai 
important personaj din cadrul frăţiei. Are de-acum senzația că 
nu depune efort în numele frăţiei, ci doar pentru propria 
persoană. | s-a trezit ambiția de a deveni cel mai puternic om 
din Biserica Catolică. lar noi nu-l vom contrazice în convingerea 
aceasta. 

— Cât timp? 

— Atât cât mai avem nevoie de el. 

— lar după aceea? 

Se priviră timp de câteva secunde în ochi, iar Hans își dădu 
seama că nu va primi un răspuns la întrebarea sa. Salută scurt 
din cap și părăsi încăperea. 

Friedrich se lasă pe spate în fotoliu. 

„lar după aceea Jurgen Dengelmann se va căi cumplit pentru 
că m-a ameninţat!” 


12 MAI 1971, KIMBERLEY 

Evelyn deschise speriată ochii larg și rămase așa secunde 
întregi, pendulând între coșmarul din care nu se smulsese cu 
totul și realitatea care punea treptat stăpânire pe simțurile ei. 
Bezna din jur îi spori teama și sentimentul de dezorientare; 
scoase un țipăt ascuţit. Sunetul propriei voci o readuse în sfârșit 
în lumea reală. 

Era noapte; ea se afla în pat. Imaginile teribile aparțineau 
coșmarului care o urmarea atât de des. Se trezise oare de 
spaimă? Ca și cum ar fi contrazis-o, un trosnet se auzi dinspre 
fereastra. Își trase instinctiv plapuma până sub bărbie, ţinând-o 
acolo, strâns. Din nou zgomotul acela. Ceva bătea în geam. Sau 
ceva se lovea de geam. Pietre, da, asta trebuia să fie. Cineva 
arunca cu pietricele în geamul ei. Dar cine... 

Ezitând, își scoase întâi doar picioarele din pat, rămase un pic 
aplecată și, în final, se ridică. Se apropie cu pași precauţi de 
fereastră și dădu perdeaua la o parte doar atât cât să poată 
arunca o privire afară. Camera ei se afla la etajul întâi, iar 
privirea aruncată pe fereastră nu îi dezvălui decât nenumărate 
stele lucind pe un cer negru. Își lipi fruntea de geamul rece 
pentru a putea privi în jos. La lumina lunii - astrul se afla, 
probabil, deasupra casei -, deosebi silueta unui bărbat care se 
uita în sus, spre fereastra ei. Părea că o zărise, deoarece îi făcea 
semn cu ambele mâini. 

Era Kurt? Ce făcea la ora aceea sub fereastra ei? Dacă l-ar fi 
văzut Friedrich acolo... 

Evelyn trase un pic perdeaua la o parte și deschise un geam. 

— Evelyn, trebuie să vii imediat! 

Era un amestec de șoaptă și de strigăt. 

— În numele lui Dumnezeu, ce cauţi aici în miez de noapte? 
Dacă te vede cineva?! îi răspunse ea, tot șoptit. 

— Te rog, trebuie să vii! Dr. Fissler! E pe moarte! 

Evelyn avu senzaţia că un cristal de gheaţă i se așază drept 
pe inimă. 

— Ce? șopti ea atât de încet, aproape fără glas, astfel că 
Scholler nici nu o auzi. 

— Evelyn, te rog. Nu avem prea mult timp. Te rog, vino cu 
mine. 

Credea că rostește „da”, însă buzele nu îi scoaseră niciun 
sunet. 


Stătu nemișcată în faţa ferestrei până ce, în sfârșit, glasul lui 
Kurt o smulse din starea de șoc. 

— Evelyn, te rog! strigă el încă o dată. 

Se cutremură. Îi striga încă din mers: „Vin” și nu se gândi în 
acel moment dacă nu cumva ar putea-o auzi Friedrich. 

Cinci minute mai târziu, se furișă în vârful picioarelor pe scări 
în jos; afară o aștepta Scholler. 

— Ce s-a întâmplat, Kurt? Cum se poate una ca asta? 

— Nu știu prea bine, Evelyn. Servitoarea lui tocmai m-a sunat 
să-mi spună că dr. Fissler e pe moarte și că vrea să te mai vadă 
o dată. Nu a îndrăznit să sune aici. 

Lacrimile se prelingeau pe chipul lui Evelyn. 

— Și Friedrich? Nu ar trebui să-l trezim? 

Scholler dădu din umeri. 

— Pentru ce? 

Ea ezită puţin, apoi aproba din cap. 

— Ai dreptate. Pentru ce? Hai să mergem. 

Din câţiva pași ajunseră la mașina lui Kurt. 

e 

Anna, fata în casă a doctorului, auzise zgomotul motorului și, 
când cei doi tocmai coborau din mașină, le deschidea deja ușa. 

— Veniţi repede, vă rog, le striga ea, agitată. Nu îi este bine! 
N-am avut voie să vă anunţ decât pe dumneavoastră! 

Evelyn îi murmură un „Mulţumesc” din mers. 

Werner Fissler nu era în pat, ci pe canapea, în camera de zi. 
Un foc imens ardea în șemineu, încălzind puternic încăperea 
spațioasă. Totuși, doctorul se învelise cu o pătură din lână. li 
privi cu ochi sticloși de febră. 

Evelyn se apropie încet de el, îngenunche în fața canapelei și 
se uită la bătrân printr-o perdea de lacrimi. li puse apoi mâna pe 
frunte. Era scăldată în sudoare și totuși Evelyn îi simţea trupul 
tremurând. 

Chipul brăzdat de riduri schiță un zâmbet vag. 

— Ce bine că ai venit, Evelyn. Voiam să am pe cineva drag 
lângă mine când mă duc. 

Se vedea clar că vorbitul îl epuiza; era greu să-l înţelegi. 

— Plămânii, Evelyn. Am aprindere la plămâni, răspunse el la 
întrebarea pe care ea încă nu apucase să i-o pună. 

Evelyn își șterse lacrimile cu dosul mâinii libere. 


— Trebuie să mergi la spital, Werner. Acolo vei putea fi ajutat. 
O aprindere la plămâni... 

El o întrerupse cu un zâmbet blând. 

— Nu, Evelyn, nu la spital. E prea târziu. Mi-a ajuns cât am 
trăit. Dintr-o mișcare, ea își luă mâna de pe fruntea lui și sări în 
picioare. 

Vorbi pe un ton mai ridicat decât intenţionase; 

— Ţi-a ajuns cât ai trăit? Ce vorbeşti acolo? Dar mie nu mi-a 
ajuns prezenţa ta. Nu voi permite una ca asta! Acum sun la 
spitalul din Kimberley. 

Înainte să poată pleca de lângă el, bătrânul își adună toate 
forțele rămase și, ridicând mâna, spuse: 

— Evelyn, încă ceva. 

Ea se opri brusc, apoi se întoarse la el și îngenunche din nou. 
ÎI privea necontenit în ochi. 

EI îi luă mâna cu mișcări tremurânde și vorbi rar, accentuând 
fiecare silabă în parte: 

— Te rog, și adăugă, după o scurtă pauză: Lasă-mă să mă duc 
în liniște! Ceva se rupse în Evelyn, iar firul subţire de care 
atârna stăpânirea de sine se rupse definitiv. Plângând cu 
sughiţuri, se aplecă în faţă, îl îmbrăţișă strâns pe bătrân și își lipi 
faţa de obrazul lui. 

Kurt Scholler, care rămăsese mai într-o parte cu Anna, se 
întoarse cu spatele, iar umerii i se zguduiau ușor. 

— Evelyn. 

Glasul lui Fissler devenea tot mai subţire. Ea ridică încet 
capul. Chipurile lor se aflau foarte aproape unul de celălalt când 
doctorul își reluă vorba. 

— Te-am numit moștenitoarea mea. Anna îţi va da toate 
actele. 

Ea clătina din cap. 

— Nu vreau să aud nimic de genul acesta în momentul ăsta, 
Werner. Nu mai vorbi. Trebuie să te menajezi. 

El continuă, imperturbabil. 

— Banii sunt în Danemarca. Am acolo niște rude. Adresa - în 
acte. Depunea un efort teribil să vorbească; totuși nu se opri. la- 
ţi fiii și du-te în Danemarca, Evelyn. Trebuie să te îndepărtezi de 
el. 

Ea se apleacă din nou spre el și își lipi fața de umerii lui osoși. 


— Werner, nu mă poţi lăsa singură. Ce mă fac eu fără tine? 
Nu renunţa, te rog, mă auzi? 

Vocea ei suna atât de înfundat încât era greu să-i înţelegi 
cuvintele. 

Werner nu răspunse. 

Evelyn își ridică încet capul și privi la prietenul ei drag. 

Nu avea să-i mai răspundă niciodată. 

(J 

Somnul lui Friedrich fu deranjat de un zgomot înfundat. Se 
trezi într-o clipă. 

Cineva bătea puternic în ușa camerei lui. În același moment, 
recunoscu vocea lui Hans strigându-l pe nume. 

Aprinse veioza și aruncă o privire la ceasul de mână, pe care 
nu îl dădea jos nici noaptea. 

Unu și douăzeci. Nu dormise prea mult. 

Hărmălaia reîncepu. 

— Da, da, vin acum! 

Se ridică din pat, își luă halatul de noapte din cuier și și-l puse 
pe el din mers. Descuie ușa din două răsuciri ale cheii. Holul era 
cufundat în beznă, iar becul din camera lui Friedrich imprima pe 
tenul vizitatorului o nuanţă de ceară. Fruntea și obrajii lui Hans 
erau brăzdați de riduri, ca niște șanțuri adânci. 

Friedrich își încrucișă brațele pe piept și întrebă morocănos: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fissler! A murit! 

Friedrich își înclină capul într-o parte. 

— Și pentru asta mă trezești în miez de noapte? 

Hans îl cunoștea pe Friedrich von Keipen de prea multă vreme 
ca să mai fie surprins de reacția acestuia. ` 

— Doamna von Keipen este acolo chiar acum. Impreună cu 
Kurt Scholler. 

Friedrich fu străbătut de un fior. 

— Cum? Cum adică soția mea e acolo? Și ce caută Scholler în 
toată treaba asta? 

Hans dădu din umeri. 

— Nu știu. Tocmai a venit grăjdarul la mine și mi-a spus că l-a 
sunat Anna și i-a spus că tocmai a murit dr. Fissler și că doamna 
von Keipen și Kurt Scholler se află acolo. Mai multe nu știu nici 
eu. 

— Aşteaptă aici! 


Friedrich îi trânti lui Hans ușa în nas și se mișcă agitat prin 
încăpere. 

Se schimbă în câteva clipe și ieși furtunos din cameră. 
Aproape îl dobori din mers pe Hans, care rămăsese în același 
loc, chiar în faţa ușii. 


— Ce faci aici, Evelyn? 

Friedrich stătea în pragul sufrageriei doctorului Fissler, luând 
aminte la imaginea ce i se prezenta înaintea ochilor. Soţia lui și 
Kurt Scholler stăteau îmbrăţișaţi în mijlocul camerei, iar ea își 
culcase capul pe umărul lui. Scholler îi mângâia părul. 

Cei doi tresăriră la auzul vocii lui. Evelyn își ridică capul și se 
uită la el cu ochii măriţi de groază. 

— Friedrich, spuse ea încet. 

El se apropie de cei doi, fixându-l cu privirea pe Kurt Scholler. 

— Scholler, daţi-i imediat drumul soţiei mele. Mi se pare că ați 
uitat pe cine ţineţi în braţe. 

Ezitând, Scholler se dezlipi de Evelyn și făcu un pas în spate. 
Ea rămăsese acolo cu braţele atârnânde, singură, față-n faţă cu 
Friedrich. 

— A murit! 

Pentru a-și sublinia vorbele, arătă spre canapeaua unde se 
afla mortul. Friedrich nu binevoi să arunce nici măcar o privire în 
direcția acestuia. Se uită în schimb la Scholler. 

— lar dumneavoastră ce legătură aveţi cu acestea, Scholler? 

Avocatul își venise în fire și se apropie de Friedrich. 

— Am respectat ultima dorinţă a unui muribund. 

Ochii lui Friedrich fulgerară scurt. 

— Respectaţi atunci și dorinţa unui om foarte viu și mergeţi 
acasă. Și, întorcându-se spre Evelyn: 

— De vreme ce nu am avut plăcerea să te aduc până aici, m- 
ar bucura nespus dacă mi-ai permite să te duc înapoi acasă. 
Friedrich înregistră privirea scurtă pe care cei doi o schimbară 
între ei înainte ca Evelyn să se întoarcă spre mort și să-l 
contemple îndelung. Îi dădu câteva secunde, apoi spuse: 

— Vino odată! 

leșind din casă, Friedrich se hotărî să fie mai atent la 
administratorul său financiar. 


Friedrich își rezervase a doua zi pentru fiii lui. 


Marșurile susţinute pe care el le numea „excursii” deveniseră 
tradiție. O dată pe lună, își petrecea o zi întreagă în aer liber 
alături de băieţii lui. Aveau trei rute pe care le tot alternau. 
Două dintre ele de câte aproximativ douăzeci de kilometri, a 
treia, pe care cu greu și-o putea impune atât lui, cât și celor doi, 
măsura peste treizeci de kilometri. Traversa un peisaj de stepă 
și zone în principal nelocuite, ducând până la marginea orașului 
Kimberley. 

În acea zi, avea să fie ruta cea lungă. 

Friedrich nu mai putuse dormi noaptea. Faptul că Scholler o 
trezise pe soţia lui și o dusese la Fissler fără știrea sa, a lui 
Friedrich, nu-i dădea pace. Friedrich avusese încredere în 
Scholler, cel puţin în limitele în care poţi avea încredere în 
cineva. 

În acea noapte, avocatul pierduse multe. Sentimentele care îl 
chinuiau pe Friedrich nu aveau nimic de-a face cu dezamăgirea. 
Nu, mânia nestăvilită îl împinse să iasă afară din pat la trei 
noaptea, după ce se foise încoace și-ncolo, fără liniște, și-l 
trimise direct în biroul său de lucru, unde rămase până în zori. 
Era furios pe impertinenţa lui Scholler. Cum putea să creadă 
acest avocat că ar putea rămâne nepedepsit după ce o luase 
noaptea din pat pe soția magului? Noaptea în acea casă și 
somnul soției sale îi aparțineau doar lui, lui Friedrich von Keipen. 

Voia să mai reflecteze asupra urmărilor pe care avea să le 
resimtă Scholler, însă pentru așa ceva avea nevoie de o minte 
clară, iar cea mai bună metodă de a-și elibera gândurile putea fi 
doar un marș lung și obositor împreună cu fiii săi. 

Hermann se dezvoltase superb. La cei aproape treisprezece 
ani ai săi, băiatul ajunsese aproape de înălțimea tatălui. 
Antrenamentele regulate în lagărul echipei de securitate îi 
modelaseră un trup atletic. Devenise un ţintaș de excepţie, pe 
care nici măcar cei din echipa lui Wolff nu-l puteau întrece. 
Comandantul îl felicitase pe Friedrich pentru norocul de a avea 
un asemenea fiu. 

Dimpotrivă, Franz părea un caz fără speranţă. Fuseseră 
nevoiţi să renunţe la orele de antrenament pentru băiatul de 
nouă ani după ce acesta, în repetate rânduri, se prăbușise 
plângând. În cursul acestor antrenamente gândite să-i călească 
trupul, vomitase de fiecare dată, o dată leșinase chiar. Era un 
papă-lapte cu pieptul îngust și cu chipul mamei sale. Nu numai 


că semăna izbitor de bine cu ea la înfățișare, nu, mai mult: 
Friedrich descoperea trăsături feminine în caracterul băiatului. 
Cum se mișca, felul în care fugea - ca o muiere. 

Lui Friedrich îi trecu prin minte că nu ar fi fost mirare dacă, în 
noaptea aceea, Evelyn l-ar fi luat pe papă-lapte ăsta cu ea la 
doctor. Acolo ar fi fost liberi să plângă amândoi. 

Dar ea nu îndrăznise așa ceva. Ştia prea bine ce urmări ar fi 
putut să aibă pentru ea faptul de a nu-i respecta instrucțiunile 
stricte în legătură cu băieţii. 

Ca întotdeauna, după o oră, Franz începu să se vaite că vrea 
să facă o pauză. 

Friedrich clatină din cap fără să scoată o vorbă. Speranţa că 
acest marș avea să-i domolească furia în legătură cu noaptea 
precedentă se dovedi a fi înșelătoare. Dimpotrivă, supărarea îi 
creștea cu fiecare privire pe care i-o arunca băiatului epuizat de 
lângă el. Asemănarea cu Evelyn îi sărea în ochi, amintindu-i de 
comportamentul neobrăzat al acesteia. 

În locul unei pauze, avea să îi arate băiatului ce înseamnă să 
fii bărbat. Îndârijit, Friedrich grăbi pasul. Doar câteva minute mai 
târziu, Franz se opri. 

— Tată, nu mai pot, se plânse el. Mă doare pieptul și nu mai 
am aer. Haide să facem o pauză. Te rog! 

Friedrich făcu doi pași înapoi și se opri în faţa băiatului. 

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre pieptul și aerul 
tău. Ți se îngăduie prea multe, fiule. Nu ești obișnuit să rabzi și 
să mergi mai departe când situaţia devine mai dură. 

O mâna îl atinse pe Friedrich pe spate; Hermann, care stătea 
în spatele său, îi spuse pe un ton calm: 

— Tată, lasă-l să se odihnească un pic. E încă mic și nu poate. 

— Hermann, ești un băiat bun, dar nu îmi vorbi de lucruri pe 
care nu le înţelegi. Mergem mai departe. Și fratele tău la fel. 

— Dar Franz se tot plânge în ultima vreme de dureri de piept. 
Poate e ceva în neregulă cu el? 

— Ai dreptate, fiule. Este ceva în neregulă cu Franz. Nu este 
un bărbat și nu va fi niciodată dacă vom continua să fim așa 
îngăduitori cu el. Mergem mai departe și nu vreau să mai discut 
despre asta. 

Se întoarse din nou spre fiul său mai mic. 

— Hai, Franz. Adună-cte! 


Spunând acestea, se întoarse și își reluă drumul. După câţiva 
metri, aruncă o privire în spate, pentru a se asigura că Franz 
venea din urmă. 

Băiatul pășea încet, cu privirea înlăcrimată fixată înainte. 

— Ei, vezi, se poate, observa Friedrich satisfăcut și spori 
viteza, înverșunat. 

Trecuseră aproximativ cincisprezece minute când, deodată, 
fără să spună niciun cuvânt, Franz se prăbuși și rămase 
nemișcat în praful de pe drum. 

Friedrich observă doar când Hermann strigă brusc: „Tată” și 
dispăru de lângă el. 

Friedrich privi înapoi. Hermann îngenunchease lângă fratele 
său mai mic și îl întorcea pe spate. Din doi pași grăbiţi, se 
alătură celor doi fii ai săi. Se uită furios în jos la Franz. 

Se gândea la Joss. La soţia sa, care îl ucisese pe cel mai bun 
prieten al lui. La comportamentul nerușinat al lui Scholler. Acolo, 
pe jos, zăcea imaginea leită a lui Evelyn și se odihnea, în loc să 
îi asculte porunca și să meargă în ritm de marș. Deodată face 
fiecare ce vrea el? Indicaţiile lui Friedrich von Keipen nu mai 
aveau oare nicio valoare? Simţi sângele fierbând în el. 

— Ridică-te imediat, îi striga el băiatului. 

Acesta scânci ușor. lar Friedrich se aplecă și îl trase cu toată 
puterea în sus. Băiatul atârna moale, strânsoarea lui Friedrich 
împiedicându-l să se prăbușească din nou. 

— Tată, termină, striga Hermann. 

— Fii cuminte! Mergem mai departe. 

Hermann trase de braţul care îl ţinea pe Franz în picioare. 

— Tată, te rog. Lasă-l! 

Cu mâna cea liberă, Friedrich îl împinse pe fiul cel mare cu 
atâta putere înapoi încât acesta se clătină și căzu. 

Cu capul roșu de furie, Friedrich ţipă la Franz: 

— Hai! Fă ce ţi-am spus. Acum. Haide, mișcă-te! Nu mi te vei 
împotrivi cum a făcut-o mama ta, îţi jur! 

Dădu drumul copilului, iar Franz reuși să rămână în picioare, 
clătinându-se. Tinea ochii închiși. 

Friedrich îl împinse brutal din spate, iar băiatul făcu câţiva 
pași împleticiţi înainte. 

Hermann se ridicase și voia să îi vină în ajutor fratelui său, 
însă Friedrich îi blocă drumul și spuse pe un ton tăios: 

— Nu îl ajuţi! 


Hermann își dădu seama că nu avea nicio șansă și îi aruncă 
fratelui său o privire deznădăjduită. Vocea îi deveni rugătoare. 

— Te rog, tată, hai să facem o pauză. Franz nu mai poate. Te 
rog! 

Friedrich clătină din cap și îl mai împinse o dată pe Franz de la 
spate. Băiatul de nouă ani se clătină, reuși să se controleze și, 
trăgând cu disperare aer în piept, făcu un pas înainte. Nu 
plângea. Nu mai avea forţa să plângă. 

Înaintă, împleticit, cinci metri. Zece. Se opri apoi o clipă, se 
clătina în spate și în față și căzu la pământ, cât era de lung. 

Fără să ia seama la strigatele tatălui, Hermann fugi la el, îl 
întoarse și împietri la vederea fratelui său. 

Ochii băiatului erau lărgiţi într-un mod nenatural. Strălucirea 
copilăriei dispăruse, privirea lui părea înfrânta. 

— Tată! Vino repede, tată! 

Friedrich simţi instinctiv că depășise o limită și se grăbi să 
ajungă la cei doi. Chiar înainte de a-și lipi capul de pieptul îngust 
al băiatului, ghici ce se întâmplase. 

Franz von Keipen, băiatul în vârstă de nouă ani al magului, 
murise. 

Cu chipul împietrit, Friedrich se lăsă pe jos, în praf, lângă copil 
și rămase cu privirea pierdută în gol. Aerul din jur părea format 
din miliarde de musculițe. De jur-împrejur domnea un zumzet 
subţire. Lumina zilei scăpa, transformându-se iar și iar pentru 
câteva mii și mii de secunde în cea mai adâncă noapte, pentru 
ca apoi să revină, cu o strălucire orbitoare. 

Cum era posibil? Un băiat să moară din cauza unui marș? Nu 
era posibil așa ceva. Ar fi trebuit să facă pauză. Da, asta ar fi 
trebuit să facă. De ce nu îi îngăduise băiatului să se odihnească? 
Pentru că fusese atât de teribil de mânios. Dar care fusese 
cauza mâniei sale? Da, exact, Evelyn! Evelyn, care îl ucisese pe 
prietenul său, Joss. Și mai era și avocatul ăsta. 

Friedrich simți o atingere din stânga. Ceva îl împunse scurt în 
șold, apoi un obiect îl atinse ca în trecere. Ce era... 

— Monstrule! Mi-ai ucis fratele! 

Friedrich tresări și îl privi pe Hermann, fără să înţeleagă. 

Pistolul! Hermann îi scosese din teacă pistolul pe care el îl 
purta mereu la ieșirile lor și, cu obrajii înecați în lacrimi, ţinea 
arma îndreptată spre tatăl său. În mod bizar, Friedrich se miră 


întâi de faptul că Hermann plângea, abia apoi își dădu seama de 
primejdia în care se afla. Băiatul își ieșise din fire. 

— Hermann, nu, stai! Friedrich făcu un gest împăciuitor cu 
mâna și începu să-i vorbească fiului pe un ton scăzut. Hermann, 
dă-mi arma înapoi. Te rog. Lasă-mă să-ţi explic... 

— Ce? Ce vrei să-mi explici? De ce mi-ai ucis fratele? 

— Nu, Hermann, nu l-am ucis pe fratele tău. Cred că era 
bolnav. N-aveam de unde să știu. Dă-mi, te rog, arma. 

Băiatul sughiţa de plâns. Pistolul îi tremură puţin în mână, 
apoi se cobori. Cu o mișcare rapida, Friedrich apucă arma și i-o 
smulse. 

Fără să reflecteze, îndreptă arma asupra băiatului. La început, 
Hermann nici nu reacţionă. Stătea pur și simplu cu umerii lăsaţi 
și plângea, privindu-l pe bărbatul care tocmai provocase 
moartea fratelui său. 

Brusc, se mișcă. Îl privi pe Friedrich în ochi fără niciun semn 
de teamă, ridică apoi capul, încăpățânat, astfel încât arma era 
acum îndreptată spre bărbia lui. 

— Poţi trage liniștit, tată. 

Scuipă pur și simplu cuvântul „tată”. 

Adânc, în sufletul său, Friedrich auzi deodată vocea lui 
Hermann von Settler. „Ai grijă să ai și un al doilea fiu. Ai nevoie 
de un urmaș”. 

Mâna care ţinea arma cobori. 

Friedrich von Keipen îl purtă pe braţe pe fiul său mort. 

Se aflau încă la zece metri depărtare de veranda, când, dintr- 
odată, se deschise ușa, iar Evelyn veni în goană spre ei. 

— Franz, Dumnezeule! Ce-i cu el? E rănit? 

Ajunse lângă ei și se aplecă deasupra trupului fără viaţă al 
copilului; Friedrich se opri din mers. Privirea lui o ocoli pe 
Evelyn, iar vocea îi răsună monoton. 

— Franz a murit. 

Ca și cum ar fi rămas brusc fără niciun os în tot trupul, Evelyn 
se prăbuși. 

Hermann se uită la mama lui care zăcea pe pământul prăfos 
și nu fu în stare să facă niciun gest. Mușchii nu primeau nicio 
comandă din creier. Gândurile îi repetau aceleași și aceleași 
cuvinte care aveau să i se întipărească pentru totdeauna în 
minte. 


3 IUNIE, KIMBERLEY 

Evelyn îl luă de umeri pe fiul ei. 

— Hermann, te rog. Trebuie să vii cu mine! 

Băiatul care se maturizase într-un mod dureros în ultimele trei 
săptămâni o mângâie pe faţă cu un gest tandru. 

— Nu, mamă. De când mă știu, am fost educat cu scopul de a 
lua, la un moment dat, locul tatălui meu în cadrul frăției. Și voi fi 
conducătorul simoniștilor, dacă va fi cazul. Tu pleacă liniștită. Te 
înţeleg. Însă eu un pot veni cu tine. Cu atât mai puţin după cele 
ce s-au întâmplat. Voi rămâne în preajma lui. lar în gând repetă 
aceleași cuvinte obsesive, rostind apoi, cu voce tare: Am o 
misiune! 

Evelyn nu văzu expresia cu care el rosti aceste cuvinte. Astfel, 
atribui ultimelor lui cuvinte un alt sens decât cel vizat de 
Hermann. Își plecă privirea și se uită la propriile mâini, al căror 
contur abia îl putea deosebi în întunericul din încăpere. Era 
aproape miezul nopţii și, chiar dacă probabil nu era necesar, 
voia să evite posibilitatea ca Friedrich să vadă lumină în camera 
ei. 

De la moartea fiului cel mic, aproape nu-l văzuse la faţă pe 
Friedrich. După ce medicul stabilise cauza decesului (inima îi 
cedase, băiatul având din naștere o malformaţie), în aceeași 
seară, Friedrich venise în camera ei, cu certificatul de deces în 
mână. 

— Uite, e scris aici, nu a fost vina mea, acesta fu singurul lui 
comentariu, după care plecase. 

La două zile după înmormântare, își făcuse rost de pe undeva 
de un pui de câine ciobănesc. De atunci, nu se mai despărțţise 
de câine. Ușa biroului său de lucru era mereu încuiată, iar el nu 
răspundea când bătea cineva. Nici măcar Hans nu mai putea 
ajunge la el. 

Evelyn stătea toată ziua cu Hermann. Se consolau unul pe 
altul și își povesteau întâmplări trăite alături de Franz. Uneori nu 
se puteau abţine să nu râdă, însă de cele mai multe ori aveau 
obrajii plini de lacrimi. 

De câteva ori, Evelyn se întâlnise și cu Kurt. Ea însăși nu știa 
prea bine de ce alesese pentru întâlnirile acestea copacul din 
spatele fostului internat unde Friedrich, pe vremurile acelea elev 
în ultimul an, o ceruse în căsătorie. Kurt nu știa de însemnătatea 
acelui loc. 


Încercase o dată să o ia în braţe, dar ea se retrăsese, 
înspăimântată. Nu mai suporta atingerea nimănui, în afară de a 
fiului ei. 

Erau două zile de când Kurt aflase de decizia ei de a pleca în 
Danemarca. Avocatul o întrebase: 

— Când plecăm? 

Intrebarea nu o surprinse. ; 

— Nu există niciun noi, Kurt, nici nu va mai exista vreodată. Il 
iau doar pe fiul meu. Nu mai am iubire în mine decât pentru 
Hermann. Tot ce a fost vreodată, în afara acestui sentiment, 
astăzi nu mai există. 

Îi dăduse o lovitură grea și totuși obținuse promisiunea lui de 
a o ajuta. 

lar acum stătea în întunericul din camera sa, față în față cu 
fiul ei, iar temerile sale deveniseră realitate. Hermann avea să 
rămână în Kimberley. 

El o mângâie din nou pe faţă, simțind sub mâna lui oasele 
bine conturate ale feţei ei. 

— Când pleci? 

Ea își ridică privirea. 

— Mâine-noapte. Mâine-seară ne vedem deci pentru ultima 
oară. După o scurtă pauză, îi luă mâinile într-ale ei. Hermann, nu 
știu exact cum, dar o să iau legătura cu tine. Ai grija să nu afle 
tatăl tău. Ar pune să mă omoare dacă m-ar găsi, știi asta. 

— Atunci eu însumi... izbucni băiatul. Însă Evelyn îl întrerupse. 

— Nu va fi nevoie de așa ceva dacă ești precaut. Tu ești tot 
ceea ce mai dă sens și valoare vieții mele. Și totuși nu pot 
rămâne în preajma ta, deoarece știu că, la un moment dat, s-ar 
întâmpla încă o nenorocire. Fă ceea ce crezi că este bine, dar 
amintește-ți mereu că există un Dumnezeu, chiar dacă tatăl tău 
face abuz de numele și de Biserica Sa în interesul simoniștilor. 
În fundalul frăţiei au stat de la bun început setea de putere și 
teroarea, eu însă nu am văzut lucrul acesta ani întregi. Ca și 
înainte, am îmbrățișat idealuri greșite. Știu ce te învață pe tine 
profesorii și știu bine ce efect au toate acestea asupra unui 
tânăr. Dar te implor, amintește-ţi la fiecare pas, acum și în 
viitor, că singurul adevăr se află cu Dumnezeu și în cuvântul Lui. 
Oricând vei fi deznădăjduit sau de vei pune ceva sub semnul 
întrebării, citește cuvântul lui Dumnezeu. Citește cu atenţie și 


vei găsi răspuns la orice întrebare. Poţi să îmi promiţi că te vei 
gândi mereu la asta, fiule? 

Hermann întoarse capul. 

— Ah, mamă, știi doar ideea simoniștilor despre Dumnezeu și 
Biserică. Nu-ţi contest credinţa, dar, te rog, nu aștepta de la 
mine să cred în aceleași lucruri. 

Evelyn respiră adânc. 

— Hermann, tatăl tău l-a ucis pe Franz prin comportamentul 
său. A fost corect după părerea ta? 

Înspăimântat de această întrebare, Hermann clătină din cap 
cu putere. 

— Nu, bineînțeles că nu. Era să-l... 

Un zâmbet trecu peste fața lui Evelyn, dar băiatul nu-l văzu în 
întuneric. 

— Cel care e răspunzător pentru moartea fratelui tău mai mic 
este totodată conducătorul celor care te-au învăţat ceea ce tu 
iei drept adevăr. 

Se așternu o liniște lungă, timp în care băiatul își simți 
gândurile gonindu-i prin minte. 

— Bine, mamă. Îţi promit că am să citesc Biblia. i 

— Imaginează-ți vocea mea când citeşti, Hermann. Inchipuie- 
ți că eu rostesc cuvintele pe care le citeşti în Biblie. Atât îţi cer. 

El mai ezită o clipă, apoi răspunse scurt: 

— Promit. 

e 

Următoarea noapte, Hermann stătea la fereastra camerei sale 
de la etajul întâi și privea cum pata neagră care era mama sa 
dispărea după colțul aulei. Hermann știa că, la aproximativ un 
kilometru depărtare de casă, aștepta mașina lui Scholler. 

Hermann se întoarse de la fereastră, se aruncă în pat și-și 
dădu frâu liber lacrimilor. După câteva minute, se linişti, își trase 
zgomotos nasul și își șterse obrajii. Apoi, rosti cuvintele și decise 
că tocmai plânsese pentru ultima oară. 

Avea o misiune. 

e 

Stăteau în gară, faţă-n față, într-un ungher. La câţiva metri de 
ei, trenul cu care Evelyn avea să părăsească Kimberley pentru 
totdeauna șuieră ascuţit și puternic. La acea oră erau doar 
puţini oameni pe peroane. Vizavi de ei, un bărbat stătea lângă o 
valiză jerpelită și fuma. O femeie trăgea după ea un copil care 


urla și se zbătea, iar cu cealaltă mână căra o geantă grea. La 
câţiva metri de ei, un bărbat îngrijit, cu părul argintiu, îi cerceta 
cu interes. Scholler se uită la el, iar bărbatul îi zâmbi cu o 
expresie înţelegătoare și dădu ușor din cap. Scholler îi răspunse 
cu același gest și își întoarse privirea înapoi la Evelyn. 

— Spune doar un cuvânt, o conjură el. Un singur cuvânt, și mă 
urc cu tine în trenul ăsta. 

Ea nu răspunse, iar el adăugă, implorând-o: 

— Te rog... 

Ea îl privi îndelung, apoi clătină din cap. 

— Nu pot, Kurt. Nu ar fi corect. 

Ca de atâtea ori pe parcursul acestor ultime zile, el îi văzu 
ochii lucind mai umezi. 

Ea îl luă de mână și îi spuse: 

— Nu mai am iubire în suflet, Kurt. Doar pentru copilul meu. 
Când l-a ucis Friedrich pe Franz, a ucis în mine și acele ultime 
sentimente pe care le mai aveam pentru ceilalţi oameni. Îmi 
pare rău, dar pur și simplu nu merge. 

— Dar a fost un accident, Evelyn, îi răspunse Scholler pe un 
ton mai ridicat decât ar fi vrut. Ai, desigur, dreptate; Friedrich n- 
ar fi trebuit să îl suprasolicite pe Franz. Dar el nu a știut că 
băiatul era bolnav, altfel nu s-ar fi comportat așa, în mod sigur. 
Înteleg că ești mânioasă, dar a fost un accident. 

Își trase mâinile din strânsoarea mâinilor ei, o prinse ușor de 
braţe și îi șopti încă o dată: 

— Te rog, Evelyn. 

Ea se uită adânc în ochii lui, apoi clătină din cap. Spuse pe un 
ton hotărât: 

— Nu, Kurt, te înșeli. Nu a fost un accident. Azi-dimineaţă am 
găsit o hârtie în biroul lui Friedrich. Un act medical de-al lui 
Werner, de acum aproximativ doi ani. Scrie acolo că Werner a 
insistat ca Franz să fie dus la un spital, la control, deoarece el, 
Werner, bănuia că ceva este în neregulă cu inima băiatului. 
Friedrich mi-a tăinuit acest act și nu s-a dus niciodată la spital 
cu Franz. Kurt, el a știut, la fel cum a știut că Franz nu avea voie 
să fie expus în niciun caz eforturilor fizice. A știut foarte bine și 
exact într-acolo a ţintit. A fost totul plănuit de el. 

Chipul lui Scholler împietri pe loc; șopti, neîncrezător: 

— Dar asta nu este posibil, Evelyn. Nu se poate ca pe propriul 
copil... 


Evelyn dădu din cap cu amărăciune. 

— A vrut să-și ucidă fiul pentru că îmi semăna atât de bine. Și, 
după o pauză, adăugă: A fost o crimă rece și premeditată 
împotriva copilului nostru. 

Evelyn observă chipul lui Kurt schimbându-se într-o fracțiune 
de secundă. Oasele obrajilor i se evidenţiară brusc, iar 
trăsăturile feţei îi deveniră dure. Cea mai mare schimbare se 
observă însă în ochii săi. Ochii aceia limpezi, din care bucuria 
vieții și optimismul nu piereau nici în cele mai critice situaţii, 
ochii aceia deveniră deodată opaci, ca și cum cineva ar fi stins 
lumina din fundal. Privea dincolo de Evelyn, când șopti atât de 
încet, încât ea de-abia putu să-i înţeleagă vorbele: 

— Porcul. Și încă o dată: Porc nenorocit! 

Evelyn se aplecă și își luă geanta. Când văzu că Scholler nu 
reacţionează, îl sărută ușor pe obraz, se întoarse pe călcâie și, 
din câţiva pași repezi, ajunse pe treptele de fier ale vagonului. 

În sfârșit, el îi observă mișcările. 

— Evelyn, o strigă el, fără să se miște însă din loc. 

De pe ultima treaptă, ea se mai întoarse o dată spre el, apoi 
dispăru în tren. 

Kurt Scholler era încă în același loc pe peron, nemișcat și cu 
privirea mată, când trenul pus în mișcare se mai văzu doar ca 
un punct negru în depărtare. Gândurile nu i se roteau în jurul lui 
Evelyn, ci în jurul faptului de neconceput că cineva își ucisese 
fiul. 

„Bestie inumană ce ești”, spuse el în gând. Brusc își îndreptă 
trupul, iar ochii își recăpătară sclipirea. Nu mai era scânteierea 
care exprima bucuria de a trăi. Era o flacără sălbatică. Și, odată 
cu acea flacără, îl fulgeră un gând. „E timpul ca cineva să pună 
capăt nebuniilor tale, monstru cu chip de om ce ești!” 

În compartiment, Evelyn şedea faţă-n faţă cu o doamnă mai 
în vârstă cu o pălărie imposibilă, care îi zâmbea neîntrerupt. 
Minute întregi, Evelyn o privi pe bătrână fără să o vadă cu 
adevărat. 

Minţise pentru prima oară în viața ei. Nu exista niciun raport 
al dr. Werner Fissler privind starea de sănătate a micuţului 
Franz. 

(J 

Trecu ziua fără ca Friedrich să remarce lipsa lui Evelyn. 

Probabil că nu ar fi observat-o săptămâni de-a rândul dacă, spre 


seară, Hildegard Muller nu ar fi bătut destul de insistent la ușă 
pentru ca, în sfârșit, Friedrich să îi deschidă, cu cățelul pe un 
braţ, și să o apostrofeze pentru hărmălaia pe care o făcea. 
Hildegard se sperie când simţi duhoarea de excremente de 
câine care năvălea din cameră; încercă totuși să nu arate acest 
lucru. Îi spuse lui Friedrich că i se părea ciudat că nu o văzuse 
toată ziua pe Evelyn. Fără prea mult interes, Friedrich menţionă 
câteva posibilităţi, pe care însă femeia cea plinuţă le desfiinţă 
pe dată. 

Porni deci, refractar, spre camera ei goală. Abia după o oră 
reuși să dea de Hermann, pe care îl luă la întrebări. Era prima 
oară când cei doi se întâlneau după moartea micuţului Franz. 

Hermann făcu faţă situaţiei mai bine decât s-ar fi așteptat, 
convingându-l pe tatăl său că își văzuse mama chiar spre 
amiaza acelei zile. În orice caz, nu i-ar fi putut spune ce făcuse 
ea de atunci. 

Trebuiră să treacă două zile pentru ca Friedrich von Keipen să 
își dea seama că soţia lui îl părăsise. 

O luă razna, îi luă la întrebări pe toți oamenii lui, în frunte cu 
Kurt Scholler, dădu telefoane într-o parte și-ntr-alta. Friedrich își 
puse la bătaie toate resursele pentru a-și găsi soţia. 

După cum avea să se arate, totul era în zadar. Evelyn von 
Keipen sau, mai nou, Daniela Mungerich, dispăruse fără urmă. 

La un moment dat, printre nenumăratele sale apeluri 
telefonice și căutări, acesta se opri o clipă și se gândi că 
dispariţia lui Evelyn avusese măcar un efect bun: Friedrich von 
Keipen își recăpătase energia de odinioară. 

Își propusese ca de-acum încolo să se ocupe din nou cu toate 
forțele de treburile frăţiei. 

Venise momentul să-i iniţieze în planurile sale pe toţi cei 
implicați. 


16 IUNIE 1971, KIMBERLEY 

Friedrich pusese să se aranjeze camera cu șemineu pentru 
întrunirea consiliului frăţiei. Toată mobila fusese scoasă din 
încăpere. În loc, apăruse o masă lungă, care putea găzdui 
douăzeci și șapte de persoane. Focul aprins din șemineu 
răspândea mirosul înţepător de lemne arse în întreaga încăpere. 
Și, sub efectul luminii gălbui, difuze a lămpilor dispuse în 
încăpere, atmosfera devenise caldă și prietenoasă. 

Se prezentaseră cu toţii, fără excepţie. Pe lângă Scholler, 
Krämer și Hans se mai aflau la masa aceea membri ai 
consiliului, ca și oameni de încredere din mai multe ţări 
europene. Unii dintre aceștia erau destul de cunoscuți în țările 
lor de baștină, bucurându-se de o imagine favorabilă ca 
politicieni sau industriași. 

Pentru prima oară de când Friedrich preluase conducerea 
frăţiei, pregătirile pentru o întâlnire duraseră trei săptămâni. 
Altfel decât de obicei, de data aceasta, Friedrich nu se bazase 
pe talentul lui de improvizație, nici pe abilităţile sale retorice, ci 
se pregătise intensiv pentru întrunirea de faţă. Multe depindeau 
de cât de convingător avea să fie în prezentarea argumentelor. 

Friedrich rămase câteva clipe în hol, în faţa ușii deschise, 
așteptând un moment ca murmurul de voci să-și facă efectul 
asupra sa. 

Respiră încă o dată adânc, cu ochii închiși; venise clipa să-și 
facă apariţia. 

Intră în cameră cu pas hotărât și, spre satisfacția sa, observă 
că discuţiile purtate în șoaptă amuţiră pe loc. 

Merse, cu un mic ocol, până la șemineu și privi asistența. 
Înscenase dinainte chiar și acest moment al apariţiei sale și 
pusese ca scaunele să fie așezate în așa fel încât fiecare să-l 
poată vedea de la locul său. Lumina focului îl învăluia într-o aură 
misterioasă. În ziua precedentă, Hans îi servise drept model 
pentru această scenă. 

Deasupra șemineului, simbolul frăţiei domina peretele, lucind 
opac. 

Friedrich își luă timp să studieze chipurile care se 
îndreptaseră, fără excepţie, spre el. í 

Își termină observaţiile; un zâmbet îi flutură pe buze. Își 
îndreptă trupul. 


— Domnii mei, vă mulțumesc că v-aţi asumat efortul unei 
călătorii lungi pentru cei mai mulţi de-aici, pentru a lua parte la 
această întrunire. După cum v-am comunicat anticipat, pentru 
mine contează prezenţa fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru 
că ceea ce vreau să discutăm astăzi împreună este legat de 
nimic altceva decât de reorientarea radicală a Frăției Simoniste. 

În rândurile bărbaţilor se iscă un murmur. Schimbau priviri, 
dădeau din umeri, semn că nu înțelegeau ce se petrece. 
Friedrich se așteptase la această reacție, ba chiar o prevăzuse 
într-o anumită măsură. 

Când zgomotul se mai domoli un pic, își reluă discursul: 

— De mult timp am ajuns să fiu de părere că unele elemente 
de bază ale acestei fraţii necesită o schimbare dacă vrem să ne 
atingem țelul într-o perioadă de timp cât de cât rezonabilă. 
Totuși am ezitat multă vreme, deoarece este vorba de 
instrucţiunile lăsate de fondatorul frăţiei, domnul Hermann von 
Settler; acestea sunt cele care trebuie să fie schimbate. 
Sentimentalismele nu ne aduc nimic, la urma urmei. 
Evenimentele din ultimele luni și situaţiile care au rezultat din 
ele, pentru fraţii simoniști, mi-au întărit hotărârea de a-mi 
împărtăși gândurile celor mai importante persoane din cadrul 
frăţiei - așadar, dumneavoastră. 

Friedrich înregistră cu mulţumire zâmbetele vanitoase care 
apărură pe majoritatea chipurilor ca efect al ultimei propoziţii. 

— Ne confruntam cu o nouă situaţie. Printre altele, ni se 
prezintă aici o problemă: Jurgen Dengelmann. În ciuda agitaţiei 
care se iscă în cameră, Friedrich vorbi în continuare, fără să se 
lase distras. Dengelmann este impulsiv, necontrolat și orgolios. 
Reunește toate însușirile pe care noi, simoniștii, nu le vrem la 
cineva care va trebui să ne reprezinte în fruntea clerului. Dacă, 
împotriva tuturor așteptărilor, reușește să ajungă acolo, riscăm 
cu toţii ca el să uite interesele frăţiei. Am fi nevoiţi să îl 
îndepărtăm și ne-am rata astfel, odată pentru totdeauna, șansa 
de a ne atinge țelul. 

Unii dintre ei dădură din cap aprobator, însă nimeni nu spuse 
un cuvânt. 

— După cum știți cu toţii, Jurgen Dengelmann a fost singurul 
care a reușit să ajungă în Curia Romană. Vă înțeleg dacă vă 
miră cuvântul „a fost”. De ceva vreme, mai avem un om în 
Roma, unul care promite mult. Ocupă o poziţie-cheie, iar 


perspectivele lui pentru o carieră vertiginoasă înăuntrul Curiei 
sunt foarte bune. 

In încăpere domnea o tăcere încordată, întreruptă doar de 
trosnetul lemnelor arzând în șemineu. 

— Dengelmann nu știe nimic despre această persoană și nici 
nu va afla adevărata ei identitate. lar aici am să vă rog să daţi 
dovadă de înțelegere. Nu voi dezvălui numele său. Doar eu îl 
cunosc și vreau ca lucrurile să rămână așa. 

Ritmul inimii lui Friedrich se acceleră pe măsură ce încerca să 
citească expresiile chipurilor din faţa sa. Ajunsese la un punct- 
cheie. La urma urmei, era exclusiv decizia lui cine și ce avea 
voie să știe, însă era important pentru decursul favorabil al 
acestei întâlniri ca atmosfera generală să nu fie răscolită. 

Spre surprinderea lui, nu ceru nimeni cuvântul. Friedrich 
aşteptă calm până se convinse - cel puţin pe moment - că 
nimeni nu insista să-i dezvăluie numele. Apoi continuă: Să ne 
uităm acum la tema principală, mult mai amplă decât persoana 
lui Dengelmann. Permiteţi-mi să fac o scurtă introducere. A fost 
ideea lui Hermann von Settler de a infiltra oameni în Biserica 
Catolică și de a demara, pe parcursul anilor, un fel de „revoluție 
internă”, netezind terenul pentru afirmarea frăţiei. El s-a gândit 
că nemulțumirea din rândul clericilor are să crească într-atât 
încât să-l ridice pe unul dintre-ai noștri în vârful ierarhiei 
ecleziastice. După cum am mai spus, am îndoielile mele în 
legătură cu o asemenea abordare. Totuși, din respect faţă de 
fondatorul nostru, am mai așteptat să văd dacă planul său are o 
șansă de reușită. După cum am văzut acum, nu este cazul. 
Biserica tradiţională este organizată mult prea bine pentru a 
asista pasiv la înstrăinarea puterii. lată de ce vreau să schimb 
radical procedeele noastre. Doresc să renunţăm imediat la 
caracterul nostru expus, public. Gata cu discuţiile purtate cu alți 
preoţi despre schimbări în cadrul Bisericii Catolice! Gata cu 
„reclama”, niciun cuvânt în plus despre frăției Este momentul 
ideal pentru o schimbare de strategie. Curia crede că a pus 
mâna pe preoţii răspunzători pentru neliniștile din ultima 
perioadă și că astfel a îndepărtat primejdia. Dacă ne retragem 
complet chiar în momentul acesta, le vom întări siguranța 
reușitei lor. Avem aproape o mie de oameni în slujba Bisericii. 
Mulţi dintre aceștia au fost educați în școala noastră, alții au 
venit mai târziu. Vreau să-i alegem pe cei mai buni și să-i 


sprijinim cu toate mijloacele care ne stau la dispoziţie. Să 
inovăm, domnii mei! la să nu mai încercăm să pierdem ani și 
zeci de ani atrăgând colegiul cardinalilor de partea noastră, în 
speranţa că, într-o bună zi, își vor alege papă un simonist! N-o 
să funcționeze! Să abordăm deci invers situaţia! Este mult mai 
probabil că vom avea succes dacă oamenii noștri se vor adapta 
și integra atât de bine în tradiţiile Bisericii încât să înceapă să fie 
apreciaţi de către colegii lor pentru loialitatea faţă de Biserică și 
pentru credinţa catolică. ASTA va funcţiona. Apoi, dacă papa sau 
majoritatea membrilor Curiei vor ajunge să provină din rândurile 
noastre -, fiind numiţi de către preoţii fideli tradiţiei - va fi floare 
la ureche să convertim Biserica în spiritul nostru. 

După două secunde de pauză retorică, continuă: De sus, 
schimbările esenţiale pot fi impuse mult mai ușor decât de jos. 
Făcu din nou o pauză scurtă. lar dumneavoastră, domnii mei, vă 
veţi afla sus! 

Liniște! 

Trei secunde, patru secunde. 

lar apoi un bărbat bătu din palme. Era tocmai profesorul 
Glassmanns. Al doilea îi urmă exemplul, apoi al treilea. Scaunele 
fură împinse îndărăt, bărbaţii se ridicară în picioare și, dintr- 
odată, cincizeci și patru de palme aplaudară furtunos. 

Friedrich stătea în fața lor, cu o expresie imperturbabilă pe 
chip, însă deschisese zăgazurile imaginare ale sufletului său, 
dând frâu liber șuvoiului dulce ca mierea al acestui moment de 
glorie. 

Câteva ore mai târziu, Friedrich stătea pe verandă, încă 
exaltat de succesul avut. Unii dintre oaspeţi înnoptau în casa lui, 
dar se culcaseră deja cu toţii. Friedrich își turnase un pahar 
mare de coniac, stinsese toate lămpile și se făcuse comod într- 
un fotoliu împletit, în întunericul mătăsos al nopţii. 

Observă cu satisfacţie că totul mergea din nou spre mai bine. 
Chiar și întâmplările care, la prima vedere, ar fi părut tragice, 
privite de la distanţă se dovedeau a fi fericite. 

În ultima vreme putuse înregistra mai multe reușite de 
seamă. Se eliberase de Evelyn. De când plecase ea, nu îl mai 
enerva nimeni cu tot felul de întrebări. Nu trebuia să dea 
explicaţii pentru ceea ce făcea și își putea educa fiul așa cum 
trebuia. Faptul că Evelyn fusese cea care îl părăsise nu exista în 
mintea lui Friedrich. Și apoi, povestea cu Franz. Da, era păcat că 


băiatul murise, dar fusese de prevăzut. Natura are îndeobște 
grijă, prin selecţia ei, să supravieţuiască doar cei mai puternici și 
mai sănătoși băieţi. Și la animale la fel. Un animal bolnav sau 
rănit avea doar puţine șanse de viață. Nu, oricât de tristă ar fi 
fost moartea băiatului, fusese un lucru cât se poate de natural și 
avantajos pentru frăţie și pentru țelul măreț al lui Friedrich. 

Chiar și problema cu Dengelmann era ca și rezolvată. De- 
acum, ar fi putut să-l îndepărteze pe acest individ bun de nimic 
oricând și nimeni nu i-ar fi pus vreo întrebare. 

Totul era bine. 

Friedrich luă o înghiţitură zdravănă din coniac și savură 
căldura lichidului care-i aluneca pe gât în jos. Se lasă pe spate 
cu un oftat de plăcere și se uită de sub acoperișul verandei la 
bezna cerului pe care, în noaptea aceea, nu străluceau decât 
puţine stele. 

Tresări brusc. De undeva dintr-o parte auzea zgomotul hârșâit 
al unor pași prin nisipul de pe terenul din faţa casei. Se ridică și 
încercă să străpungă întunericul, mijindu-și ochii. In fața aulei 
începu, în sfârșit, să se contureze silueta unui om, iar, câteva 
secunde mai târziu, Friedrich îl recunoscu pe Kurt Scholler. 
Avocatul se apropia încet. Ținea braţul drept ridicat, în poziţie 
orizontală, și avea ceva în mână. Scholler aproape ajunsese în 
fața lui, când Friedrich observa, cu surprindere, că obiectul 
întunecat era o arma. 

Kurt ţinea pistolul îndreptat asupra lui. Cu luciditatea care îl 
caracteriza, Friedrich se întrebă dacă nu cumva avocatul își 
permitea o glumă proastă pe seama lui. Scholler ajunsese la el; 
doar treptele îl mai despărțeau de Friedrich. Se priviră un timp, 
apoi Friedrich ridică dintr-o sprânceană și vorbi calm: 

— Vrei să faci exerciţii de tir la ora asta târzie, Kurt? Nu cred 
că-i o idee prea bună; mi-ai trezi oaspeţii. Doar nu vrem să 
pierdem bunăvoința proaspăt câștigată a acestor oameni. 

Era prea întuneric pentru a distinge trăsăturile feţei lui 
Scholler, însă Friedrich avu senzaţia că omul acela nici nu-i 
auzise vorbele. 

— Nu-s exerciţii de tir, vorbi deodată un glas pe care Friedrich 
nu îl mai recunoscu ca aparținând lui Kurt Scholler. Era un glas 
monoton, lipsit de orice fel de emoție. Vocea adăuga pe același 
ton indiferent: Am venit să te ucid. 


Mintea lui Friedrich se puse în mișcare. Nu era o glumă. Ce 
era cu Scholler? Ce se întâmplase? Să fi fost seara dinainte? Nu, 
n-avea sens. În seara aceea nu se întâmplase nimic care ar fi 
putut să îl răscolească pe avocat în felul acela. In plus, Friedrich 
își dădu seama că erau deja câteva zile de când Scholler îi părea 
cam  monosilabic. El interpretase aceasta drept proastă 
dispoziție și nu dăduse importanţă fenomenului. Dar de când... 
Dintr-odată, îl trecură fiori fierbinţi. Evelyn! Evelyn era motivul, 
mai mult ca sigur. Dar de ce, doar pentru că îl părăsise pe el, pe 
Friedrich? Sau... sau mai degrabă pentru că îl părăsise pe Kurt 
Scholler. Asta trebuia să fie. Scholler voia să îl omoare pe 
Friedrich deoarece, dintr-un motiv sau altul, avea convingerea 
că Evelyn îl părăsise din cauza lui Friedrich. Dar dacă așa 
stăteau lucrurile, însemna că Evelyn și Scholler... 

Furia care izbucni în el ca o fulgerare făcu de îndată loc 
sentimentului de ușurare la gândul că el, Friedrich, cunoștea de- 
acum motivul comportamentului lui Scholler. Să-ţi cunoşti 
adversarul înseamnă să-l înfrângi. 

— Îmi permiţi să mă așez? întrebă Friedrich. 

Fără a aștepta un răspuns, urcă până la treapta de sus a 
scării și se așeză încet pe podeaua verandei. Arma îi urmărea 
mișcările, ţintind mereu spre capul lui Friedrich. Se aflau acum 
la aceeași înălțime, iar chipul lui Scholler se putea desluși mai 
bine. 

Avocatul rămânea în continuare tăcut. 

Friedrich dădu din cap, semn că înţelesese cum stăteau 
lucrurile și spuse: 

— Așa deci, vrei să mă omori, Kurt. Să ne gândim atunci ce va 
fi după aceea. În primul rând, toţi cei din casă vor fi treziţi de 
zgomotul împușcăturii. Te vor prinde și vei muri la rândul tău. 
Dar bănuiesc că ai luat în calcul posibilitatea asta și îţi este 
indiferent. Să ne gândim mai departe. În urma evenimentului, 
comandantul Wolff, care se află chiar la doi pași, în vechiul 
internat, va deschide o scrisoare sigilată pe care i-am dat-o 
acum ceva vreme. Testamentul meu personal, cum ar veni: 
ultimele mele dorințe faţă de toată trupa. In el e scris că, dacă s- 
ar întâmpla să nu mor de moarte bună, să i se dea de urmă lui 
Evelyn și să o ucidă, deoarece ea se află în spatele morții mele. 
Deși chipul lui Scholler se putea vedea doar vag, Friedrich 
observa cum îi tresăriră mușchii feței. Ţintise deci la fix. Vocea îi 


capătă o nuanţă provocatoare. Și știi bine că o vor găsi dacă o 
caută în mod serios. Socotesc că acest lucru nu îţi mai este chiar 
indiferent. 

— Nu o veți găsi niciodată, mârâi Scholler. Poţi ameninţa cât 
vrei, Friedrich von Keipen. Ţi-ai ucis cu sânge rece fiul. Nu ești 
om, ești un monstru. lar pe acest monstru am să-l dobor eu 
acum. 

Friedrich aruncă o privire rapidă în lateral, apoi se uită din nou 
în jos, la Scholler. Descoperi primele semne ale propriei 
nervozităţi. Scholler pași pe treapta de jos; se afla acum atât de 
aproape de Friedrich încât putu să-și lipească ţeava pistolului de 
fruntea lui. Metalul se simțea rece ca gheața pe piele. 

Rămânând nemișcat, Friedrich vorbi: 

— O întrebare aș mai avea să-ți pun înainte să apeşi pe 
trăgaci: l-ai sufocat atunci, demult, pe Gerald Settler? 

Fără să ezite o clipă, Scholler răspunse: 

— Nu, nu am făcut-o. 

Friedrich simţea ţeava armei pe frunte și se abţinu să dea din 
cap. 

— Mă gândeam eu. Chiar și atunci am fost aproape sigur de 
lucrul acesta, totuși te-am primit și ţi-am dat un post bun, iar 
aceasta deoarece am vrut să-ţi dau o șansă, deși m-ai mințit. 
Fără mine, te-ai fi dus probabil la fund. lar în semn de 
mulţumire, vrei să mă omori pe motivul caraghios că eu mi-aș fi 
ucis fiul. Friedrich respiră adânc, apoi continuă, pe un ton plin 
de regret: însă tot ce crezi este greșit, Kurt. În primul rând, eu 
nu l-am ucis pe Franz. A fost un accident pe care îl regret 
nespus. În al doilea rând, știu că ai avut o relaţie cu soţia mea. 
În al treilea rând, am știut în tot acest timp că nu îl omorâseși pe 
von Settler. În al patrulea rând - iar aceasta este, probabil, cea 
mai mare eroare în raţionamentul tău - știu că nu ești în stare 
să ucizi doi oameni. Pe mine și pe Evelyn. Dar, te rog, convinge- 
mă de contrariu. Apasă pe trăgaci și omoară-ne. 

Friedrich simţi o vibraţie ușoară pe frunte. Mâna lui Scholler 
tremura. 

Pentru prima oară de când își mai putea aduce aminte, 
Friedrich simţi spaima. Nu era nici pe departe atât de sigur pe 
sine cum pretindea în faţa avocatului. Scholler nu era chiar 
lângă el - oricare ar fi fost motivul care îl răscolise într-atât 
oamenii devin imprevizibili când se află într-o asemenea stare. 


Scholler duse acest gând la capăt, șuierându-i lui Friedrich: 

— Da, Friedrich von Keipen. Ai dreptate. Oricât mi-aş dori 
acest lucru în momentul de faţă, nu pot ucide pe nimeni. Nici 
măcar când acesta se comporta ca un bou. Dar pot face altceva. 
Voi avea grijă ca tu și tot restul frăţiei să vă duceţi la fund, și 
asta imediat. Imi voi retrage arma de pe fruntea ta și voi face 
câţiva pași înapoi. Tu te ridici încet și vii înspre mine. Nu te voi 
ucide, Friedrich von Keipen, însă te voi scoate din circulație 
pentru ceva vreme, ca să mă asigur că pot pleca liniștit. lar 
acum, vino. 

Arma se smulse dintr-o mișcare de pe fruntea lui Friedrich. În 
secunda aceea, un pocnet asurzitor se împrăștie în noapte. 
Friedrich se aruncă instinctiv pe podeaua verandei. „M-a 
împușcat”, gândi el în cădere și, fără să își dea seama, scoase 
un strigăt prelung de groază care nu sună deloc a glas de om. 
Nu observă pașii care se apropiau grăbit. De-abia când cineva îl 
apucă de umăr, iar o voce îl întrebă îngrijorată: „Domnule von 
Keipen? E totul în regulă?”, mintea începu să înțeleagă că nui 
se întâmplase nimic. 

Se uită năuc la chipul care răsări deasupra lui, părându-i 
neobișnuit de mare. Nu erau ochii lui Kurt Scholler aceia care îl 
priveau acum cu răceală, ci ai unui soldat. Era unul dintre 
soldații lui. 

— Da, totul este în regulă, mulțumesc, răspunse el și prinse 
mâna întinsă spre el, pentru a se ridica. 

Sub el, pe pământul prăfuit din fața treptelor, zăcea Kurt 
Scholler chircit în praf. Un al doilea bărbat în uniformă stătea pe 
vine și umbla la cămașa avocatului. 

— E mort, declară el, pragmatic, aruncându-i o privire lui 
Friedrich și apoi ridicându-se la loc. 

Friedrich cobori încet treptele, „Porcule”, își spuse el în gând, 
cu privirea fixată asupra avocatului. „Mi-a fost teamă! M-ai făcut 
de râs în faţa oamenilor mei”. Întinse mâna și vorbi, fără să se 
uite la soldatul de lângă el: 

— Daţi-mi pistolul dumneavoastră. 

Fără să ezite o clipă, bărbatul își scoase arma și i-o puse lui 
Friedrich în mână. Acesta îi trase siguranţa și îndreptă ţeava 
spre cel mort. 

— Porcule, spuse el cu voce tare. Goli apoi tot cartușul în 
trupul acela fără viaţă. 


12 OCTOMBRIE 1979, KIMBERLEY 

Hermann puse ceașca de cafea pe masă și privi afară, pe 
fereastra din bucătărie, fără să se uite cu adevărat afară. 

Privirea i se odihnea pe dârele de mizerie puse în evidenţă de 
lumina soarelui, ale cărui raze cădeau aproape perpendicular pe 
geam. Ca de atâtea alte ori, gândurile îi zburară înapoi în trecut 
și se opriră câteva clipe asupra băieţelului plăpând care își 
implora tatăl cu glasul înecat în lacrimi. Şi, ca de atâtea alte ori, 
se smulse din fața acestei imagini înainte să... 

Cu ochii umezi, mai sorbi o înghiţitură din ceașca mare și se 
bucură că era singur. 

Friedrich von Keipen dormea doar rareori până după ora 
șapte. Când cobora Hermann, tatăl său era de obicei deja 
plecat. 

De cele câteva ori când luaseră masa împreună, se ajunsese 
imediat la ceartă. Adesea, erau nimicuri, iar Hermann era cel pe 
care îl irita câte-o remarcă nevinovată a lui Friedrich, dând 
naștere conflictelor. 

Fu întrerupt din aceste reflecții de către Hans, care veni în 
bucătărie și-i comunică dorinţa lui Friedrich de a-l vedea în 
biroul său. 

Hermann răspunse pe un ton indiferent: 

— Spune-i că vin imediat. Întâi vreau să iau o gură de aer 
proaspăt. 

— Nu, Hermann, tatăl tău a spus să vii imediat. 

După o scurtă ezitare, Hermann se hotări să dea curs 
îndemnului. La urma urmei, era din nou o zi în care avea să 
primească ori o armă nouă, ori un pistol, ori un cal. 

Friedrich von Keipen ședea la biroul său mare și se ridică 
foarte grăbit când îl văzu pe Hermann intrând în cameră. Se 
apropie de el cu mâna întinsă. 

— Fiule, îţi doresc toate cele bune cu ocazia împlinirii a 
douăzeci și unu de ani. 

Dădură mâna, iar Friedrich îl bătu pe umăr. Expresia serioasă 
pe care o arborase tatăl său nu prea se potrivea cu ocazia. 
Hermann se uită prin încăpere, așteptându-se să vadă pe 
undeva o armă nouă de mare precizie, proaspăt unsă. Insă totul 
era ca de obicei. „Până la urmă tot un cal e”, își spuse el în 
gând. 


Văzând atitudinea oficială a tatălui său, lui Hermann îi trecu 
prin minte că poate anul acesta avea să fie ceva deosebit. Însă 
chipul imperturbabil al lui Friedrich îl făcu să se îndoiască de 
aceasta. 

— Fiule, azi e o azi cu totul speciala, vorbi el solemn. Îți 
serbăm cea de-a douăzeci și una aniversare. A trecut vremea 
cadourilor de copii, au trecut anii de viață boemă. Am hotărât 
ca, începând de azi, să fii pregătit intensiv, de către mine, în 
vederea viitoarei tale misiuni în cadrul frăţiei simoniste. De 
acum înainte, vei fi implicat activ în chestiunile ce privesc 
conducerea. Vei lua parte la toate ședințele și te voi introduce în 
Consiliul Simonist. Lumea trebuie să se obișnuiască cu tine, să 
te poată accepta apoi ca urmaș al meu. Pentru celebrarea zilei 
tale de naștere și, totodată, ca dovadă că acesta este un lucru 
foarte important pentru mine, te voi iniţia astăzi în cele mai mari 
taine ale frăției. 

Cu aceste cuvinte, trecu pe lângă Hermann și părăsi 
încăperea. 

Hermann era uimit, dar îl urmă. Coborâră unul după altul 
treptele uzate ce duceau în pivniţă. 

Cât fuseseră copii, se plimbaseră deseori prin gangurile 
întortocheate și încăperile ascunse, trăind, în imaginaţia lor, cele 
mai uluitoare aventuri. El, împreună cu... fratele său mai mic, 
Franz. 

„Cuvintele!” 

Hermann încercă să-și înfrângă furia pe care o simțea 
crescându-i în suflet. Reuși într-un târziu să își controleze 
tremurul mâinilor și să se uite la spatele tatălui său fără să fie 
cuprins de greață. 

După câteva cotituri, Friedrich se opri în faţa unui raft mare, 
plin cu obiecte vechi, prăfuite, îngrămădite unul peste altul. Un 
bec gol, la fel de prăfuit, își arunca lumina sărăcăcioasă asupra 
obiectelor din jur, învăluindu-le într-o aură distantă. Conserve pe 
jumătate ruginite zăceau lângă hangarale din lemn, cărora 
Hermann nu le cunoștea scopul. De pe o cană cu vârfuri și 
capete de cuie ruginite îndreptându-se în toate direcţiile, un 
păianjen își ţesuse cu măiestrie pânza până la marginea unui 
dulăpior. Friedrich îi aruncă fiului său o privire plină de înţelesuri 
și împinse apoi dulăpiorul cu toată puterea. Acesta se dădu încet 


îndărăt, scoțând la iveală două intrări înguste, de-o parte și de 
alta. 

„O cameră secretă! Exact ceea ce ei, copii fiind...” 

Tatăl se înghesui prin intrarea strâmtă, iar Hermann îi urmă 
exemplul. 

Orice ar fi fost lucrul la care se așteptase, Hermann fu 
dezamăgit. Se aflau într-o cămăruţă îngustă, fără ferestre. În 
mijlocul încăperii se puteau desluși, vag, contururile unei lăzi. La 
peretele opus, Hermann văzu o masă pe care se afla o lampă și 
un scaun de lemn în faţă. Asta era tot. 

Friedrich se apropie de masă și aprinse lampa. Îi indică lada 
cu un gest semnificativ și spuse: 

— Acolo înăuntru, Hermann, se află toate jurnalele 
simoniștilor. Le-a început Hermann von Settler în ziua fondării 
frăţiei și sunt continuate cu minuţiozitate de mine, până în ziua 
victoriei noastre finale. Cam o dată pe lună vin aici și notez cele 
mai importante evenimente care s-au petrecut de la ultimele 
mele însemnări. lnăuntru, vei găsi - și numai aici nicăieri 
altundeva - cheia pentru numele tuturor simoniștilor activi și ale 
finanţatorilor noștri, precum și toate evenimentele importante 
care privesc în mod direct frăţia. Cel care se află în posesia 
acestor jurnale deține puterea asupra Simoniștilor. Sper că ești 
conștient de însemnătatea acestui moment și de încrederea pe 
care ţi-o acord. Te voi lăsa acum singur cu aceste cărți și vreau 
să le citești. 

Cu aceste vorbe, se întoarse și se strecură prin nișa îngustă. 

Hermann scrută lada. 

In sfârșit! In sfârșit avea să afle toate amănuntele importante 
despre frăție. Simţi crescându-i în suflet o satisfacție 
neobișnuită. Odată cu această senzaţie îi reveniră în minte și 
cuvintele, amintindu-i cât de importantă era acea zi pentru el. 


29 AUGUST 1986, ROMA 

Micul restaurant din Via Crescenzio era unul dintre locurile 
preferate ale membrilor Curiei. Și de data aceasta, majoritatea 
meselor acoperite cu feţe de masă în carouri verzi și roșii erau 
ocupate de clerici. 

Episcopii Leonardo Corsetti și Kurt Strenzler stăteau împreună 
la o masuţă dintr-un colț, care, de-a lungul timpului, devenise 
locul lor obișnuit. Se întâlneau acolo la masă o dată pe lună, iar 
proprietarul restaurantului își nota de fiecare dată, din proprie 
inițiativă, și numărul mesei, când le făcea rezervarea. 

Deși se ocupau de câţiva ani buni de domenii diferite, cei doi 
episcopi nu încetaseră să se întâlnească. Mai mult, se stabilise 
între ei o prietenie pe care cei doi bărbaţi o întreţineau, printre 
altele, prin aceste întâlniri repetate la cină. 

Leonardo Corsetti fusese numit episcop în septembrie 1974 
și, la scurt timp după aceea, preluase o nouă misiune în cadrul 
Consiliului Papal pentru Promovarea Unităţii Creștinilor. Kurt 
Strenzler îi luase locul în Congregația pentru Doctrina Credinței 
și, la zece ani după Corsetti, aproape în aceeași zi, primise 
sceptrul și mitra. 

În cercurile avizate ale Curiei trecea drept o certitudine faptul 
că episcopul Strenzler era făcut pentru poziţia de prefect al 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. Se spunea că până și de 
Riemer recunoscuse acest lucru. Însă aceasta avea să dureze 
probabil ceva timp, deoarece cardinalul de Riemer nu era prea 
bătrân și, în plus, era sănătos tun. 

Kurt Strenzler făcea parte dintr-un cerc restrâns de preoţi 
care practic nu aveau rivali în cadrul Curiei. Poseda un talent 
diplomatic demn de invidiat, iar dragostea lui pentru armonie 
devenise proverbială. Faptele sale mergeau mereu direct la 
țintă și reușea să ducă la capăt lucrurile pe care le considera 
importante fără a încurca treburile nimănui. 

Deși se cunoșteau de atâta vreme și știau atâtea lucruri unul 
despre celălalt, peste copilăria lui Strenzler se întindea un văl pe 
care nici măcar episcopul Corsetti nu reușise să îl dea la o parte. 
Odată, în timpul uneia dintre plimbările lor de seară în jurul 
zidurilor exterioare ale Vaticanului, îl întrebase direct despre 
acest lucru. Kurt Strenzler se oprise, ezitase o clipă și îl privise 
apoi drept în ochi. 


— Căile Domnului sunt de multe ori de neînțeles, Leonardo. 
Eu am renunţat la încercările mele de a afla de ce a hotărât 
Dumnezeu să îmi arate calea pe care trebuie să o urmez 
folosindu-se de copilăria mea. Această cale a făcut ca, până la 
urmă, să ajung la El. A avut deci un rost. Își plecase privirea, iar 
glasul îi devenise mai încet. De multe ori mi-am dorit ca el să 
mă fi scutit de unele răni pe care le port până în ziua de azi în 
sufletul meu. Apoi însă mi-am dat seama ce suferințe a luat 
asupra sa lisus Cristos pentru noi. Aceasta m-a umplut de o 
smerenie adâncă. Îl privise apoi pe Corsetti drept în față. Mă 
tem că nu pot vorbi încă despre copilăria mea fără să încep să 
fac reproșuri. Când voi avea forța interioară necesară, îţi voi 
povesti mai multe. 

La aceasta, Corsetti îi pusese mâna pe umăr și dăduse 
aprobator din cap. De atunci, subiectul acesta nu mai apăruse în 
discuţiile lor. 

În seara aceea, Kurt Strenzler dezvălui o parte din taina sa. 

Tocmai făcuseră comanda. Sticla de vin roșu - beau mereu 
același soi de vin - era deja pe masă; aveau paharele pline. 

După ce luară o înghiţitură, Kurt răsuflă adânc și spuse: 

— Leonardo, cred că a venit momentul să îţi povestesc o 
parte din trecutul meu pe care nu mulţi o cunosc. Ai vrea să 
asculţi? 

Corsetti îl privi ca și cum ar fi încercat să îi citească de pe 
acum în ochi cele ce aveau să îi fie povestite și confirmă printr- 
un gest al capului. 

— Mi-ai spus odată că ai nevoie doar de forță interioară 
pentru aceasta. Dacă tu crezi că acum ești suficient de puternic, 
înseamnă că Dumnezeu ţi-a dat acest sentiment și că este voia 
Lui să mi te destăinui. Facă-se voia Lui. 

Episcopul Strenzler mai luă o înghiţitură din vinul roșu tare și, 
punând paharul pe masă, îl ţinu în continuare între două degete. 

— M-am născut în anul 1935, într-o mică comunitate din 
apropierea orașului Hamburg. Tatăl meu a purtat de la bun 
început uniforma SA și a fost un adept înflăcărat al lui Hitler. 
Tânăr fiind, luase parte la puciul eșuat din 1923 și nu avea 
niciun fel de reţineri când era vorba de a impune ideologia 
nazistă. În urma unui atentat al unui evreu, la Paris pe 8 
noiembrie 1938, asupra lui Ernst vom Rath, acesta a murit, după 
cum poate știi, a doua zi, din cauza rănilor suferite. Goebbels s-a 


folosit de acest moment prielnic pentru a ațâța conducătorii 
grupărilor naziste. Goebbels le-a explicat că izbucnirile 
justificate ale furiei poporului nu erau, într-adevăr, ațâțate de 
către partid, însă acesta nici nu le împiedica. Conducătorii 
grupărilor naziste înţeleseră acest îndemn aproape fățiș și, prin 
intermediul subcomandanţilor, îi contactară pe sublocotenenţii 
lor, care implicaseră și SA. Sub acoperirea unui așa-pretins 
acces spontan de furie populară, ei au dat foc în toată ţara la 
sinagogi evreiești, au distrus numeroase firme ale evreilor și au 
maltratat și au ucis cetăţeni evrei. În noaptea care a rămas 
cunoscută sub numele de Noaptea de Cristal, tatăl meu se 
găsea în primele rânduri ale atacatorilor. A doua zi de 
dimineaţă, m-a luat cu el pe stradă și mi-a arătat, mândru, ce 
făcuseră ei cu „haita evreiască”. Eu aveam trei ani, Leonardo, și 
mă uitam la niște scene de nedescris. Ceva teribil. Oameni 
bătuţi până la moarte și care mai zăceau încă pe străzi, scăldaţi 
în propriul sânge. Peste tot numai geamuri sparte, magazine 
devastate, jafuri. lar apoi... 

Strenzler se poticni un moment; păru că încearcă să se 
adune. Corsetti îl privi fără să spună un cuvânt. 

În sfârșit, Strenzler își reluă povestirea: 

— Apoi, de sub ruinele unui magazin prădat, a ieșit, târâș, un 
băieţel. Era cam de vârsta mea; avea cel mult patru ani. Faţa îi 
era năclăită de sânge. Văzându-ne, a venit plângând la tatăl 
meu și și-a întins braţele spre el, căutând protecţie și alinare. 

Rămase din nou fără glas și trebui să înghită de câteva ori. 
Corsetti își puse mâna pe mâna lui Strenzler, care rămăsese pe 
masă, lângă paharul de vin. Văzu o lacrimă, una singură, 
prelingându-se pe obrazul episcopului german. 

— Tatăl meu a așteptat până ce băiatul a ajuns în dreptul 
nostru. Și-a scos apoi pistolul, l-a lipit de capul copilului și a tras. 
Am văzut în cele mai mici detalii ce s-a întâmplat cu capul acelui 
copil, Leonardo. Am vrut să ţip, dar nu am fost în stare. Am vrut 
să fug, dar picioarele nu mă ascultau. lar tatăl meu... Tatăl meu 
s-a uitat zâmbind la mine și mi-a spus: „M-a atacat, hoţomanul 
de evreu, ai văzut doar, fiule, nu-i așa? Un băiat de cel mult 
patru ani îl atacase pe tatăl meu, așa că nu rămânea decât să-l 
omoare. A râs în tot acest timp, Leonardo. Tatăl meu a râs în tot 
acest timp... Apoi l-a lăsat pur și simplu pe băiat în stradă și m-a 
tras după el. Ne-am continuat turul de observaţie. 


— Dumnezeule, exclamă episcopul Corsetti. 

— Din acel moment, nu am mai suportat atingerea tatălui 
meu. În prezenţa lui, mă apucau dureri de stomac și am și 
vomitat de câteva ori când l-am văzut apropiindu-se de mine. 
Când și-a dat seama ce se întâmplase cu mine, tatăl meu a 
început să mă bată. Mă numea „prieten al evreilor” și mă lovea. 
Mă ameninţa că avea să mă trimită într-un lagăr de concentrare 
dacă mă dădeam de partea evreilor. Nu știu câte fracturi de 
oase am avut pe parcursul a doar câteva luni în perioada aceea, 
dar știu că nu exista zi în care să nu mă doară ceva. 

— Dar mama ta? 

— Mama avea un cunoscut care trăia în Africa de Sud. Familia 
lui făcea de sute de ani negoț cu diamante brute. Acest 
cunoscut ne-a vizitat la puţin timp înainte de izbucnirea 
războiului, în august 1933. Abia mai târziu mi-am dat seama că 
mama reușise să îl pună la curent cu situația aceasta și să îi 
ceară ajutorul. 

El a rămas o singură zi și și-a luat la revedere când tata lipsea 
de acasă. Puțin înainte să plece, mama i-a dat o plasă cu haine 
pentru mine și mi-a explicat că voia să plec împreună cu acel 
bărbat. Nu aveam voie să pun întrebări și trebuia să o ascult. 
Spunea că are să vină și ea, în câteva zile. Eu am plecat 
împreună cu bărbatul acela. A doua zi, ne-am îmbarcat în 
Hamburg pe un vapor cu destinaţia Africa de Sud. Nu am mai 
văzut-o niciodată pe mama și nici nu am mai auzit nimic despre 
ea. 

Corsetti așteptă până putu fi sigur că Strenzler nu avea de 
gând să continue, apoi dădu din cap. 

— Înţeleg că trebuie să-ţi fi fost greu să vorbești despre asta. 
Cunoscutul tău s-a comportat bine cu tine? 

Episcopul Strenzler confirmă din cap. 

— Da, s-a comportat bine. Era omul lui Dumnezeu. 

— Preot? 

— Nu, nu ocupa nicio funcţie oficiala, dar ducea o viaţă ce 
urma strict cuvântul lui Dumnezeu și m-a crescut în spiritul 
creștin. 

— Unde mai exact... 

Strenzler făcu un gest de refuz. 

— Nu, înţelege, te rog, că, în momentul de faţă, nu pot 
povesti mai mult. Ți-am povestit astăzi despre mine mai mult 


decât m-aș fi crezut în stare să-i povestesc cuiva. Simt că 
discuţia cu tine îmi face bine. Are efectul purificator al unei 
confesiuni și știu că este plăcut Domnului să mă confesez ţie. 
Totuși, mă epuizează. 

Leonardo Corsetti dădu din cap înțelegător. Povestea se 
așternuse chiar și în sufletul său ca o umbră peste gânduri. Își 
dădea seama cum trebuie să o fi resimţit Kurt Strenzler. 

— În curând, Leonardo, în curând vei afla totul. 

Acest în curând avea să fie abia peste patru săptămâni. 


4 SEPTEMBRIE 1986, ARDEA 

Casa din Via Acqua Solfa aparţinea unui bogat om de afaceri 
din Roma. El se retrăgea aici, la patruzeci de kilometri de Roma, 
când simţea nevoia de a lua o pauză și a se depărta haosul și 
nebunia din capitală. 

La intervale de timp neregulate, în acea casă se întâlneau 
câţiva bărbaţi. Nu ieșeau în evidență, purtau haine lejere, 
pentru timpul liber, și veneau mereu cu mai multe mașini. La 
început, fuseseră doar patru, dar se înmulţiseră cu timpul, 
ajungând acum la treisprezece. Pentru vecini era destul de 
evident faptul că proprietarul casei își invita din când în când 
prieteni de la oraș la el acasă. Probabil că erau parteneri de 
afaceri, cu care discuta despre diferite contracte într-o 
atmosferă mai destinsă. Poate că erau doar întâlniri între 
bărbaţi, unde se juca cărți și se povesteau bancuri fără perdea 
despre femei. În orice caz, vecinii nu aveau motive să se plângă. 

Aceste întâlniri decurgeau liniștit, iar de cele câteva ori când 
vreunul dintre bărbaţi rămăsese destul timp în stradă pentru ca 
vecinii să aibă timp să dea fuga până afară, să îl salute, li se 
răspunsese la salut într-un mod foarte cordial. Singurul lucru 
mai ciudat erau pălăriile înalte pe care bărbaţii le purtau trase 
adânc peste frunte, ceea ce împiedica să poată fi recunoscuți. 
Probabil era vorba de o idee fixă a vreunui club de bărbați. 

Orașele acelea bogate... 

Cei treisprezece bărbaţi ședeau comod în fotoliile și scaunele 
căptușite din spaţioasa cameră de zi, ţinând fiecare în mână un 
pahar de coniac. Omul de afaceri din Roma își făcea datoria de 
gazdă apărând din când în când în încăpere și asigurându-se că 
nu lipseau nici băutura, nici mâncarea. Se retrăgea apoi din nou. 
Nu lua parte la discuţii. g 

Unul dintre bărbaţi se ridicase și luase cuvântul. Il ascultau 
toţi cu mare atenţie. 

— Lucrurile evoluează într-un mod fantastic! S1 a avut 
dreptate în tot ce a zis. Raportul meu trebuie să fi ajuns deja la 
el și sunt convins că va fi foarte multumit de cursul 
evenimentelor. Potrivit ultimelor informaţii pe care le-am primit, 
numărul participanţilor de la următoarea noastră întrunire va fi 
urcat la șaptesprezece. Am iniţiat etapa următoare. 


11 SEPTEMBRIE 1986, VATICAN 

Ca în aproape fiecare săptămâna după slujba oficiată în limba 
germană de către cardinalul Faber în micuța capelă din Campo 
Santo, între orele șapte și cincisprezece și aproximativ șapte și 
patruzeci și cinci, folosiră prilejul pentru a mai discuta între ei. 

Se cunoșteau de multă vreme, însă contactul dintre ei nu 
mersese niciodată mai departe de un schimb de gânduri 
săptămânal, care uneori depășea totuși o oră și putea deveni 
foarte intens. Episcopul Dengelmann făcuse cunoștința cu 
preotul german la scurtă vreme după sosirea lui la Roma. După 
ce luase act de venirea lui Strenzler, nu durase mult până când 
Jurgen aflase unele obiceiuri ale acestuia. Obiceiul lui Strenzler 
care slujea cel mai bine scopurilor lui Dengelmann era mersul 
constant la slujba de dimineața oficiată săptămânal în Campo 
Santo. 

Așa că și Excelența Sa episcopul Dengelmann participa în 
mod regulat la slujbă și, la doar câteva săptămâni, cei doi 
intraseră întâmplător în vorbă la ieșirea din capelă. Discutară, 
captivaţi, o jumătate de oră și se asiguraseră reciproc de dorinţa 
de a continua interesanta discuţie cu prima ocazie. 

Dengelmann avusese sentimentul  deslușit că noul 
subsecretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței resimțea 
o satisfacție deosebită în a discuta cu un episcop. 

Chiar în aceeași zi îi povestise cu mândrie lui Guido despre 
noul său contact și insistase ca această informaţie să-i fie 
transmisă lui S1. 

Friedrich von Keipen reacționase imediat și îi transmisese prin 
omul său de contact că era foarte mulţumit să vadă că în sfârșit 
acesta stabilise o legătură cu Congregația pentru Doctrina 
Credinței. Îl sfătuia să întărească relaţia cu Strenzler și să 
încerce să se întâlnească în mod regulat cu el. Era important să 
strângă cât mai multe informaţii de la acest om, dar totuși 
Jurgen trebuia să acţioneze cu mare precauţie. 

In noile circumstanțe, părea că magul uitase de explozia 
emoţională a lui Jurgen faţă de Hans. 

Când auzi Dengelmann că Strenzler avea perspectivele cele 
mai bune să preia, la un moment, dat conducerea Congregaţiei, 
nu-și mai încăpu în piele de bucurie. Se întreba totodată dacă 
fusese vorba pur și simplu de noroc sau dacă avea el un talent 


deosebit pentru a acţiona adecvat. Nici nu remarcă faptul că 
evoluția carierei lui Strenzler era mult mai rapidă decât a sa. 

Cei doi episcopi schimbară câteva cuvinte în faţa capelei și 
porniră apoi să se plimbe împreună prin grădini. Işi povestiră 
unul altuia despre activităţile lor zilnice. Puteau s-o facă având 
cugetul liniștit de vreme ce erau amândoi episcopi ai Curiei 
Romane. 

În dimineaţa următoare, Friedrich von Keipen primi un raport 
detaliat al acestei discuţii. Fu deosebit de mulțumit. 

Ziua următoare îi mai veni un raport din Roma, la Kimberley. 
Friedrich îl puse deoparte fără să-l citească. Cunoștea deja 
conţinutul. 


26 SEPTEMBRIE 1986, ROMA 

Tot în același local își ţinu Strenzler promisiunea și îi povesti 
lui Corsetti partea a doua a copilăriei sale. 

Cunoscutul mamei sale avea el însuși un băiat cam de vârsta 
lui Kurt; în scurt timp, cei doi se înțelegeau ca fraţii. Viaţa 
palpitantă din Africa de Sud probabil l-ar fi putut ajuta pe Kurt să 
se gândească mai puţin la părinţi și să-și domolească dorul de 
mama lui, însă își aducea aminte aproape zilnic de tatăl său 
când se uita în oglindă. Antebraţul său stâng avea în mijloc, 
unde se află bicepsul, o adâncitură adâncă. Nu era doar o rană, 
mușchiul antebraţului lipsind aproape complet. Într-una din 
teribilele sale accese de furie, tatăl său înșfăcase vătraiul și îl 
lovise cu el. Lovitura ratase spatele băiatului și se înfipsese cu 
vârful în carnea antebraţului lui Kurt. Aceasta îl înfuriase și mai 
tare pe tatăl său. Îi smulsese dintr-o singură mișcare vătraiul din 
braţ, lăsându-i o rană adâncă, provocată de vârful încovoiat al 
obiectului. 

În acest punct al povestirii, Kurt Strenzler se opri și, ignorând 
privirile celor din jur, își suflecă mâneca stângă a sutanei până 
sus. 

După ce Corsetti observă cu ochii măriţi de groază braţul 
acela diform, Strenzler își trase mâneca la loc și își continuă 
povestirea. 

Cunoscutul mamei lui, pe nume Hermann, îi educase pe cei 
doi băieți într-un mod sever, în spiritul creștin. 

Kurt auzise încă din copilărie vocea Domnului în el, spunându- 
i să-și pună viaţa în slujba Bisericii. Când împlinise vârsta 
necesară, se întorsese în Germania, unde studiase teologia. Nu- 
și mai văzuse părinţii niciodată, dar nici nu-i uitase. Se mai 
gândea încă aproape zilnic la iubirea mamei sale, care fusese 
atât de mare încât renunțase la copilul ei pentru a-l apăra. Şi se 
mai gândea și la abuzurile tatălui său. 

Hermann murise la un moment dat de cancer. Fiul său, 
Friedrich, se afla acum la conducerea afacerii de familie. El și 
Strenzler păstraseră legătura. 

Cei doi episcopi se priviră un timp, tăcuţi. În ziua aceasta 
deveniseră mai apropiați. 

Corsetti aflase că Strenzler avea un frate de suflet de care nu 
mai știa aproape nimeni. Cândva, așa îi promisese episcopul 


Strenzler colegului său, avea să îl ia cu el în Africa de Sud, să îl 
cunoască pe Friedrich. 

Prelatul german își îndeplini promisiunea după doisprezece 
ani și jumătate. 


17 FEBRUARIE 1999, KIMBERLEY 

Friedrich von Keipen se plimba neliniștit pe terenul, asfaltat 
de ceva vreme, dintre vechea aula și gardul alb. Gardul se oprea 
în locul în care, demult, se aflase clădirea cu camerele pentru 
personal și unde acum era o grădină splendidă. 

Friedrich reflectă la ce se schimbase în ultimii douăzeci de 
ani. Dărâmaseră clădirea pentru personal, iar vechea aulă 
servea deja de mult drept depozit. Vânduse de ceva vreme 
întregul complex dimprejurul vechiului internat. „Trupa lui de 
securitate” se  risipise, iar bărbații fuseseră recompensați 
regește. Nu mai era nevoie de ei. Probabil că, de-atunci, 
cutreierau lumea, lăsându-se cumpăraţi de oricine plănuia vreun 
război. 

Clătină din cap și își reluă mersul prin faţa clădirii. Din când în 
când, se oprea și strângea puternic din buze. De ceva timp, îl 
chinuiau durerile de spate. Trupul îi era bătrân și veștejit. Însă 
aceasta nu îl deranja prea tare pe Friedrich, deoarece își simţea 
sufletul la fel de tânăr ca și cu patruzeci de ani în urmă. Durerile 
erau suportabile. Atâta vreme cât se mai putea mișca... 

Se gândi la Joss, ca în multe alte daţi. Ideea sa de a-și numi 
câinele nou ca pe primul - pe acela pe care îl omorâse Evelyn - 
se dovedise a fi genială, ca de altfel atâtea lucruri pe care le 
ticluia el. Acum, când se gândea la Joss, nu se gândea la un 
singur câine, ci la simbioza dintre cele două animale. 

Joss murise cu câţiva ani în urmă, de bătrânețe. În ultimul an 
al vieţii sale abia mergea. 

Gura lui Friedrich, brăzdată de riduri adânci, schiță un 
zâmbet. 

Alungă gândurile acestea și se concentră asupra vizitatorului 
care, spera el, avea să apară în curând. 

Acest  Strenzler era nepreţuit. Friedrich era pe veci 
recunoscător sorții care îl împinsese pe Strenzler să ceară o 
întâlnire privată cu magul atunci, demult, când tocmai fusese 
abordat de un fost coleg al lui Friedrich. 

Discuţia cu Kurt Strenzler îi amintise lui Friedrich de 
conversaţia hotărâtoare purtată de el cu Hermann von Settler. 
Bine, el și Strenzler erau aproape de-o seamă, dar, la fel ca von 
Settler în cazul lui, Friedrich observă o inteligenţă ieșită din 
comun la acest om, ca și capacitatea de a o valorifica fără să se 


lase condus de sentimente când era vorba de propriile interese 
și avantaje. 

De la bun început, Strenzler fusese pentru Friedrich asul din 
mâneca. Acesta știuse mereu că Dengelmann n-avea să fie în 
stare să ajungă în vârful Curiei. Îi lipseau inteligenţa și stilul 
necesare. Și la fel de convins fusese de la bun început că 
Strenzler ar fi fost în stare să reușească, dacă împrejurările se 
arătau, măcar în parte, favorabile. 

După cum se dovedise în ultimii ani, împrejurările erau mai 
mult decât ideale. Strenzler tocmai fusese numit cardinal. Era 
prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, aflându-se 
acum în imediata apropiere a papei. 

La moartea, în 1991, a ultimului papă, care fusese permanent 
bolnăvicios pe parcursul exercitării prerogativelor sale papale, 
cardinalul de Riemer fusese ales noul cap al Bisericii Catolice. 
Din cardinal, de Riemer devenise Papa Pius al XIII-lea. Aflând 
aceasta, Friedrich își dăduse pe dată seama că Frăția Simonistă 
se afla la doi pași de reușită. 

Între timp, Strenzler ajunsese să se poată baza pe mai bine 
de cincizeci de oameni din Vatican. Mulţi dintre aceștia dețineau 
cele mai înalte funcţii din cadrul Curiei. El continua să se 
întâlnească în mod regulat cu Hans, în afara Romei. Ceea ce 
majoritatea considerase a fi imposibil, el, Friedrich von Keipen, 
magul, iubitorul de câini, reușise. 

Se infiltraseră în Curia Romană. 

Friedrich fu trezit din aceste gânduri de zgomotul unei mașini 
care se apropia. 

Venea jokerul lui, aducându-l cu el - în afară de Strenzler - pe 
cel mai influent personaj din Vatican, direct în vizuina leului. 
lronia situaţiei era maximă. Tocmai bărbatul care se lăuda că 
înfrânsese reforma venea într-o vizită de curtoazie de trei zile la 
magul simoniștilor. Chiar în locul în care mulţi dintre acești 
„reformatori” fuseseră educați și pregătiţi ideologic. 

Friedrich avu nevoie de mult autocontrol pentru a nu izbucni 
în râs la vederea chipului episcopului Corsetti. 

Bărbaţii se salutară cordial, iar Friedrich merse câţiva pași 
înaintea celor doi înalţi prelați, urcând pe verandă. 

Luară loc în fotoliile din lemn, tapiţate cu perne moi. În clipa 
în care se așezară, o tânără drăguță, cu tenul închis, le aduse 
răcoritoare pe o tavă din lemn. 


Paharele înalte erau aburite pe dinafară. Promiteau răcoare. 
Corsetti și Friedrich priviră cum paharele erau așezate pe masă. 
Episcopul se gândi că tânăra așteptase, probabil, în spatele 
ferestrei pentru a-i vedea venind. Friedrich se gândea la 
noaptea următoare și la pielea ei netedă, tânără. 

Avea să sărbătorească împreună cu ea, din plin, succesul 
acestei zile. 

După ce fata dispăru din nou în casă, Corsetti îi zâmbi gazdei 
sale. 

— Domnule von Keipen, mă bucur foarte mult că am ocazia să 
vă cunosc, în sfârșit. Cardinalul Strenzler mi-a povestit deja 
atâtea despre dumneavoastră încât am senzaţia că vă cunosc la 
fel de bine ca pe dânsul. 

Friedrich îi zâmbi înapoi. 

— lar eu sunt nespus de bucuros să pot primi la mine în vizită 
doi bărbaţi atât de însemnați ai Curiei Romane. Tatăl meu era 
foarte credincios, ne-a crescut pe amândoi în spiritul creștin. 
Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că nu merg prea des la 
slujbe. Am probleme cu spatele, știți... însă încerc să-mi conduc 
viața după voia Domnului. Arătă cu capul spre Strenzler. Ce 
altceva îmi rămâne de făcut dacă-l am pe omul acesta în 
familie? 

Cei trei bărbaţi râseră. Se înțelegeau bine, iar Strenzler, până 
atunci mai reţinut, scăpă încet, încet de încordare. 

La cină, episcopul Corsetti făcu cunoștință cu fiul lui von 
Keipen. Bărbatul în vârstă de treizeci și șase de ani, cu un 
aspect atletic, părea opusul tatălui său. Corsetti avu de la 
început senzaţia că Hermann era un om foarte introvertit. Chipul 
său exprima ceva ce episcopul nu ar fi putut reda în cuvinte. Era 
un amestec de melancolie și de duritate. Hermann von Keipen 
avea un aer simpatic, însă ochii săi spuneau clar că nu trebuia 
să încerci să te apropii de el. Corsetti bănuia că acest bărbat 
suferise odată extrem de mult. Să fi fost vorba de o femeie? Se 
hotărî să caute ocazie să stea de vorbă cu Hermann. 

În timpul mesei, Friedrich povesti anecdote din tinerețea lor. 
Multe dintre poveștile pe care i le servea lui Corsetti aveau la 
bază păţanii petrecute în realitate, dar nu era vorba de 
experiențe comune ale lui cu Strenzler, ci de întâmplări pe care 
Friedrich le auzise cândva de la colegii săi. 


Mai râmaseră câteva ore la un vin roșu, apoi episcopul 
Corsetti le ură noapte bună și se retrase în camera sa. Călătoria 
și evenimentele zilei îl extenuaseră. 

Cardinalul Strenzler comentă și el că avea de gând să se 
retragă în curând. Voia doar să mai discute câte ceva cu 
Friedrich, deoarece nu se mai văzuseră de multă vreme. Mai 
vorbiră vreo zece minute despre lucruri insignifiante, apoi se 
îndreptară spre biroul de lucru al lui Friedrich. Trebuiau să evite 
pe orice cale posibilitatea ca episcopul să coboare din cameră și 
să tragă cu urechea la ce vorbeau ei. 

Se așezară în fotoliile din piele, cu câte-un pahar de coniac în 
mână. 

Fotoliul în care ședea Friedrich avea o urmă adâncă în husa 
din piele. 

Toate piesele de mobilier fuseseră înlocuite de-a lungul 
vremii. Doar la acest fotoliu, care păstra urmele agoniei câinelui 
său, Friedrich nu renunţase. El își înălță paharul. 

— Kurt, ești dat dracului! 

Strenzler privi lichidul maroniu din pahar, apoi zâmbi ca 
pentru sine. 

— Ce denumire perfectă pentru un cardinal al Curiei! Nici nu 
mi-e greu. Ai avut dreptate de la bun început, Friedrich. In 
Roma, cel mai departe ajungi prin tactici abile. lar ideea ta de 
atunci, de a mă da drept preot cuprins de remușcări, pentru a-i 
trăda pe reformatori, a fost pur și simplu genială! 

Von Keipen dădu din cap. 

— Da, cred că ai dreptate. Kurt, nu mai vreau să ne lungim 
prea mult. Nu are sens să așteptăm să moară de Riemer. Este 
încă tânăr și va mai fi în stare să-și exercite funcţia câteva 
decenii de acum încolo. Nu mai dispunem de atâta timp. 
Niciunul dintre noi doi. Bănuiesc că vrei să urci pe „tron” cât mai 
poţi s-o faci singur, fără sprijin. 

Strenzler reflectă îndelung înainte să răspundă. 

— Îți dau dreptate în ceea ce privește faptul că nu putem 
aștepta după de Riemer și nu am nici cea mai mică intenţie de 
a-ți pune la îndoială planul, însă, din punctul meu de vedere, 
este deocamdată prea riscant. Mulţi cardinali au trecut, între 
timp, de partea mea, dar mă îndoiesc că numărul lor ar fi de 
ajuns pentru ca eu să fiu ales. Și nu avem decât o singură 
șansă. 


Friedrich îl privi îndelung în ochi pe Kurt, cu o expresie 
serioasă pe chip. 

— Prea bine, Kurt. Îţi mai dau timp. Dar nu mai aştept oricât. 
Până acum, am fost foarte mulţumit de munca ta. Nu mă 
dezamăgi după toți acești ani. 

Strenzler clătină din cap, spunând: 

— Nu voi face așa ceva, Friedrich. 

Privi din nou la lichidul din pahar. În curând! În curând avea 
să-și împlinească țelul în viaţă. Ultimatumul lui von Keipen 
însemna că trebuia să înceapă cu pregătirile. Lucrurile 
deveneau serioase. 

În sfârșit! 

e 

A doua zi o petrecură în discuţii lungi despre Biserică și 
despre poziţia ei în societatea modernă. De câteva ori pe 
parcursul acestor discuţii, Corsetti rămase uimit de persoana lui 
von Keipen. Se prea poate ca omul să fi fost un creștin 
credincios, dar, printre rânduri, episcopului i se părea că 
observă un ton care nu se potrivea nicidecum cu imaginea pe 
care von Keipen încerca în mod evident să o ofere despre sine. 

Discutară la micul dejun despre organizaţiile de asistenţă 
socială ale Bisericii din întreaga lume. Episcopul Corsetti povesti 
că finanţarea proiectelor era tot mai dificilă. Oamenii nu prea 
mai erau dispuși să își dea banii pentru cei nevoiași. 

Von Keipen îl ascultă o vreme, apoi clatină din cap. 

— Stimate episcop, iertați-mă că va întrerup în mijlocul 
acestor expuneri interesante, însă subiectul acesta mă 
interesează în mod deosebit și trebuie să recunosc că am unele 
dificultăţi legate de el. Pot să afirm, fără urmă de modestie, că 
sunt un om avut. Mi-ar fi foarte ușor să donez regulat o sumă 
mai mare. Dar, când văd în rapoarte la ce sunt folosiți acești 
bani, ajung la concluzia că mai bine îi păstrez eu. Trăiesc în 
Africa de Sud, cunosc mentalitatea celor de aici. Este o lume pe 
jumătate civilizată și autonomă. Dar ia aruncaţi o privire în jur, 
în imediata apropiere! Botswana, Namibia, Angola... Viaţa în 
formă primitivă. Popoare naturale. Un cuvânt de care se 
abuzează. Cu termenul „popor natural”, omul civilizat asociază 
tot ceea ce a pierdut în timp. O viaţă în armonie cu natura, 
jungla, animale, aer curat... Toate astea sunt prostii. Adevărata 
legătură cu natura este alta. Oamenii aceștia trăiesc ca 


strămoșii noștri de acum o sută de mii de ani. Ghidaţi de 
instincte! lar instinctul le spune că nu e nevoie să depună niciun 
fel de efort pentru a-și asigura propria existenţă. Căci, dacă stai 
degeaba destul de mult, la un moment dat vor veni cu siguranţă 
niște bani din partea unor oameni care lucrează din greu, 
ajutându-i să ducă o viaţă minunată. Să nu mă înțelegeți greșit. 
Sunt aici pentru a-i ajuta pe acești oameni, dar este nevoie de o 
abordare mai eficientă. De ce nu se ocupa Biserica de această 
problemă, de ce nu are grijă ca aceste ţări să ajungă într-adevăr 
civilizate? lar cu aceasta nu mă refer la construcţia unei fântâni, 
nu, ci la o civilizaţie politică aptă să oblige aceste popoare să-și 
poarte singure de grijă. Biserica ar avea doar puterea de a-și 
exercita influența și autoritatea necesară asupra conducerilor 
acestor state, obligându-le să adopte reforme în spiritul ei. Ar 
putea face asta sau mă înșel? 

Episcopul Corsetti era vizibil tulburat. Reflectă un timp înainte 
să dea un răspuns. 

— Domnule von Keipen, mă îndoiesc că Biserica ar avea într- 
adevăr această putere despre care tocmai ați vorbit. Știu însă 
cu siguranţa că nu ar încerca niciodată să oblige o conducere, 
un popor sau chiar un singur individ să facă ceva, orice. O 
„civilizaţie politică”, în felul în care v-o  imaginaţi 
dumneavoastră, ar însemna o imixtiune a Bisericii în treburile 
statului, iar aceasta ar contraveni atât spiritului ei, cât și voinţei 
lui Dumnezeu. Vrem să ajutăm oamenii, nu să-i obligăm la ceva. 
În ceea ce privește teoria dumneavoastră despre popoarele 
naturale, mă îndoiesc că o mamă s-ar uita la copilul ei cum 
flămânzește doar pentru că instinctul îi spune că, la un moment 
dat, vor veni și banii. 

Înainte ca Friedrich să poată avea ocazia de a răspunde, 
interveni cardinalul Strenzler. 

— Nu cred că asta a vrut Friedrich să spună. Îl cunosc de 
destul timp ca să știu că și el e dispus să ajute oricând este 
nevoie. Poate ar trebui să schimbăm subiectul înainte să se 
ajungă la neînţelegeri. 

Von Keipen afișă un zâmbet. 

— Da, Kurt, ai, desigur, dreptate. Și, întorcându-se către 
episcop: Mă iertaţi, vă rog, ceea ce spuneți este corect. Am avut 
experienţe urâte cu acești oameni, tânăr fiind. Aceasta mă face 
să fiu uneori nedrept. Să schimbăm subiectul. 


Corsetti dădu din cap și zâmbi la rândul său. 

Devenise gânditor în timp ce cardinalul Strenzler și Friedrich 
von Keipen discutau despre nimicuri. Se gândi mai întâi să-i 
vorbească despre aceasta cardinalului Strenzler. Apoi se 
răzgândi. Cardinalul Strenzler era un apropiat al lui von Keipen, 
iar el nu voia să îl rănească. 

După micul dejun, Strenzler se folosi de un moment în care 
episcopul ieșise din încăpere și îi spuse lui Friedrich: 

— A fost riscant, Friedrich. Ce ai urmărit cu aceasta? Ai vrut 
să îl atragi de partea noastră? A fost una dintre rarele ocazii 
când am observat o urmă de iritare la Corsetti. 

Von Keipen făcu un gest de respingere. 

— Eh, mă calcă pe nervi cu aerul ăsta de sfânt. 

Kurt Strenzler dădu din cap aprobator. 

Von Keipen devenea tot mai ciudat. 

În după-amiaza acelei zile, Friedrich von Keipen fu cât pe ce 
să mai facă o greșeală, însă de data asta una cu urmări grave. 
leșiseră la o scurtă plimbare în jurul casei. In ciuda durerilor 
cumplite de spate, Friedrich insistase să meargă și el. 
Traversând terenul din faţă, Corsetti admiră clădirea mare a 
fostei aule. 

— Dacă s-ar adăuga un turn, ar putea ieși o biserică, glumi el. 
Ce se afla în această clădire? 

Friedrich își plimba privirea pe fațada clădirii și îi explică: 

— Înainte, aceasta era locuinţa personalului. Tatăl meu 
angaja muncitori sezonieri și le amenaja aici o sală mare de 
paturi. 

Corsetti se întrebă la ce-i trebuia unui negustor de diamante 
muncitori cu ziua, dar nu întrebă cu voce tare. Se interesă totuși 
de clădire. 

— Vi s-ar părea nepotrivit dacă v-aș ruga să îmi permiteți să 
arunc o privire înăuntru? Clădirea pare așa de mare dinafară; 
mă interesează cum se vede pe dinăuntru. 

Mintea lui Friedrich începu să lucreze în ritm accelerat. Aula 
nu adăpostea nimic compromiţător. Doar utilaje, mașinării și 
alte asemenea instalaţii care nu mai erau întrebuințate sau se 
foloseau foarte rar. 

— Nu, desigur că puteţi să vă uitaţi în liniște. Cred chiar că 
am cheia în buzunar. 


Scotoci prin buzunarele de la pantaloni și scoase o legătură 
de chei, pe care i-o arătă ostentativ episcopului. Vedeţi, aici 
este. Veniţi, am să descui ușa. 

Friedrich o luă înaintea celor doi clerici și vâri cheia în 
broască. 

Ușa se deschise cu un scârțâit ușor, iar Friedrich avu nevoie 
de câteva clipe până ce ochii i se obișnuiră cu întunericul 
dinăuntru. Observă brusc și ceva simţi că i se taie respiraţia. 
Cum putuse să uite! În fața lui, pieziș, atârna pe perete 
însemnul supradimensionat al simoniștilor. Cu senzaţia de 
mâncărime pe tot capul, se întoarse și închise ușa după sine. 
Episcopul Corsetti, care tocmai voia să treacă pe lângă el pentru 
a intra în aula, se trase speriat înapoi și îl privi întrebător pe 
Friedrich. 

— Mă iertaţi, domnule episcop Corsetti, tocmai ce mi-am dat 
seama că nu vă pot îngădui așa ceva. E o mizerie pe care prefer 
să nu o vadă oaspeţii mei. 

Corsetti zâmbi nesigur. 

— Dar nu e nicio problemă pentru mine. Vreau doar să arunc 
o privire. 

— Nu, zău, nu pot face una ca asta. Ar contraveni principiului 
meu de a le oferi invitaţilor mei doar ce-i mai bun. 

Corsetti găsi deosebit de straniu comportamentul lui von 
Keipen, dar se supuse într-un final dorinței gazdei și făcu 
stânga-mprejur, gânditor. 

Friedrich își spuse că era un dobitoc. Ce era cu el? Din cauza 
vârstei avea accesele astea de senilitate? Inainte nu ar fi făcut 
niciodată asemenea greșeli. 

Episcopul Corsetti nu mai avu ocazia să discute mai pe larg cu 
Hermann. 

Tânărul fusese însărcinat de către tatăl său cu o treabă care 
avea să îl reţină toată ziua în afara casei. 

Mai că părea că Friedrich von Keipen încerca să îl ţină departe 
de vizitatori. 

Oricât de legat ar fi fost cardinalul Strenzler de acest Friedrich 
von Keipen, Corsetti ajunse la concluzia că cei doi erau foarte 
diferiţi. 

În dimineaţa plecării, Hermann era din nou acasă, însă Kurt 
Strenzler dori să folosească timpul scurt care le rămăsese 


înainte de plecare pentru a discuta cu „nepotul” său. Corsetti 
avu înţelegere pentru aceasta. 

Cei doi hotărâră să facă o plimbare pentru a discuta în voie. 
Când se întoarseră, după o oră, Hermann von Keipen avea un 
aer foarte tulburat. Se despărţi cu puţine cuvinte de cei doi 
preoți și de tatăl sau și plecă cu o mașină de teren. 

Când Corsetti se duse la el în cameră pentru a-și face bagajul, 
Friedrich îl trase pe Strenzler după sine, în biroul de lucru. 

— Ce-ai discutat cu Hermann? Părea cam bulversat. 

Strenzler dădu din cap și vorbi astfel: 

— Mi-ai spus în câteva rânduri că ai impresia că băiatul nu se 
implică trup și suflet în misiunea frăţiei. Urmează fază finală și 
este foarte important ca fiecare să-și îndeplinească sarcinile. M- 
am gândit că poate, în calitate de prieten, voi avea mai multă 
influență asupra lui decât tatăl său. L-am scuturat un pic și i-am 
explicat foarte clar ce responsabilităţi îi revin ca urmaș al tău. 

Friedrich îl bătu pe umăr, mulțumit. 

— Asta apreciez eu la tine, Kurt. Îmi urmezi toate 
instrucţiunile și totuși nu ești un executant, ci unul care 
gândește. Foarte bine! 


29 DE ZILE INAINTEA SFARȘITULUI 

Fu contactat seara târziu, pe mobilul pe care cardinalul 
Strenzler îl primise exclusiv în acest scop din partea frăţiei. Era 
deja în pat și răspunse cu o voce somnoroasă. Mesajul lui 
Friedrich fu scurt și la obiect: 

— A venit momentul! 

Atât. 

Strenzler puse telefonul la loc pe noptieră și respiră adânc. 
Știa de săptămâni întregi că avea să urmeze faza finală, și 
totuși, în clipa aceea, inima i-o luă razna. 

Erau multe în joc. Un joc cu multe necunoscute, chiar și până 
în acel moment. 

Zilele care urmau aveau să arate dacă viaţa lui meritase. 

Știind că nu va mai putea adormi la loc, Strenzler se întinse în 
pat și parcurse în gând pașii pe care îi avea de făcut. 


28 DE ZILE INAINTEA SFARȘITULUI 

Nu era ușor să fixezi pe ultima sută de metri o întrevedere cu 
Sfântul Părinte, iar Strenzler obținuse, prin subsecretar, 
confirmarea că papa avea să îl primească după-amiază la el 
datorită faptului că devenise un intim al papei. 

Găsindu-se față în faţă cu conducătorul Bisericii Catolice, 
cardinalul Strenzler începu dificila conversație cu o rugăminte 
mai neobişnuita: 

— Sfinţia Voastră, se poate să purtam această conversaţie 
într-o încăpere neoficială? 

Papa Pius al XIII-lea îl privi surprins. 

— Dar, cardinale Strenzler, de ce nu este potrivit biroul meu 
pentru aceasta? 

— Ceea ce am să vă povestesc este de asemenea natură 
încât vreau să evit orice posibilitate de a fi ascultat de altcineva 
decât de lisus Cristos și de reprezentantul său în această lume. 
Știu prea bine că aceste încăperi sunt controlate în mod regulat 
să nu existe dispozitive de spionare, totuși nu vreau să risc nici 
nu pic. Urmările asupra Bisericii ar putea fi dezastruoase dacă 
ceea ce am să vă spun ar ajunge la urechi străine. 

_ Papa Pius al XIII-lea îl privi cu un amestec de uimire și interes. 
In sfârșit, dădu din cap și se ridică. 

— Veniţi cu mine, cardinale Strenzler. 

Părăsiră biroul și traversară mai multe coridoare până ce 
ajunseră, în sfârșit, într-o încăpere micuță, simplă, fără niciun fel 
de mobilă. Pe latura opusă era o ușă masivă din lemn, iar papa 
o descuie cu o cheie pe care o scoase din sutană. Îndărătul ușii 
se văzu o capelă. 

— Acesta este locul meu de refugiu. Doar puţini oameni știu 
de această încăpere și doar eu am cheia de la intrare. Vin aici 
când am probleme la care mă poate ajuta doar Domnul. Intraţi, 
vă rog. 

Când papa aprinse lumina, Strenzler examina din priviri 
încăperea care era dominată de o cruce mare, aflată pe partea 
opusă. La vreo doi metri în faţa crucii se afla o bancă îngustă din 
lemn. Pereţii din stânga și din dreapta erau împodobiţi cu 
imagini reprezentând scene din viaţa lui Cristos. În ansamblu, 
camera avea un aer spartan și incomod. Nu era un loc în care 
cardinalul Strenzler să se poată simţi în largul lui. 


Papa se apropie de cruce și îngenunche. Cu mâinile 
împreunate, rosti o rugăciune scurtă, apoi se așeză pe bancă și 
îi aruncă însoţitorului său o privire provocatoare. 

Strenzler îi urmă exemplul și se așeză. Banca era exact atât 
de lată încât cei doi să stea foarte aproape unul de altul. 

— Ei bine, cardinale, vorbiţi. Singurul martor aici, ca oriunde 
altundeva, este Domnul Dumnezeul nostru. 

Strenzler reflectă o clipă. În noaptea precedentă, repetase de 
nenumărate ori în gând această conversaţie. Nici nu mai conta 
cum începea. Ceea ce voia, ceea ce trebuia să îi spună Papei 
Pius al XIII-lea era un lucru cumplit, cum nu-i mai fusese dat să 
audă vreunui papa al epocii moderne. 

— Sfinte Părinte, a venit momentul de care m-am temut zeci 
de ani și pe care totuși l-am așteptat. Este o poveste lungă, dar 
nu pot sări peste niciun amănunt. Nu exagerez când spun că 
este de-o importanţa majoră pentru existenţa Bisericii Catolice. 

Bărbatul în sutana albă îl privi cu interes în ochi și vorbi pe un 
ton calm: 

— A fost voia Domnului să găsiţi calea spre Roma. El a schiţat 
căile vieții noastre în așa fel încât să se întâlnească. Și nimeni 
altul decât Cristos a fost Cel care v-a condus azi aici, la mine. Va 
asculta ce aveţi de spus. 

Cardinalul Strenzler respiră adânc. 

— Sfinţia Voastră, în întreaga Biserică Catolică, chiar și în 
Curia Romană, s-au infiltrat membrii unei frăţii care acum 
cincizeci de ani și-a propus drept tel preluarea Bisericii. Eu 
însumi sunt un membru însemnat al acestei frății și am primit 
aseară ordinul de a-l ucide pe Sfântul Părinte. 

Cuvintele fuseseră rostite! lar cardinalul Kurt Strenzler fu 
martor la unul dintre puţinele momente în care pe chipul Papei 
Pius al XIII-lea se putu citi uimirea. 

Se priviră unul pe altul timp de câteva secunde lungi, până 
când Papa își plecă încet capul, împreunându-și mâinile. 
Strenzler aștepta. Trecu un minut și încă unul. Apoi, Papa Pius al 
XIII-lea își îndreptă din nou privirea spre partenerul lui de 
discuţie. Ochii săi aveau un aer obosit. 

— Cardinale, vă cunosc de multă vreme și vreau să cred că vă 
cunosc bine. Nu cred că sunteţi omul care înclină spre reacţii 
extreme. Trebuie să vă spun că nici măcar în clipa asta nu 


înţeleg încă ce mi-aţi spus. De aceea vă rog să îmi povestiţi 
totul. 

Spuse acestea și se rezemă cu spatele de spătarul din lemn, 
închizând ochii. lar Strenzler începu să povestească. 

Povesti despre întâmplarea cu tatăl său când el avea trei ani, 
povesti despre jertfa adusă de mama sa, care își dăduse copilul 
pentru a-l ști în siguranţă. In acest punct, povestea se deosebea 
de varianta mincinoasă pe care i-o relatase episcopului Corsetti. 

Cunoscutul mamei lui nu trăia în Africa de Sud, ci în spațiul 
german. Numele său era Gerhard Grollich și chiar fusese un om 
cu frica lui Dumnezeu. 

Cardinalul menţiona până și acest lucru. 

— l-am povestit episcopului Corsetti o altă variantă a acestui 
episod din viața mea, Sfinte Părinte, însă acest lucru era 
inevitabil, fiind cerința conducătorului frăției, cu scopul de a-l 
cunoaște pe episcop. Nu m-aș fi putut opune fără să dau naștere 
la suspiciuni. Continua apoi: Sfinţia Ta, mi-am urât tatăl pentru 
ceea ce a făcut. Insă această ură s-a îndreptat ani întregi doar 
asupra sa. Doar când am început să mă maturizez am schimbat 
acest lucru. La un moment dat, am început să înțeleg că tatăl 
meu fusese doar o marionetă. Alţii erau adevărații făptași. Erau 
cei care ațâțau ura fără întrerupere și care îi orbeau pe oameni 
cu simboluri idolatrice și cu vorbării despre oameni născuţi 
conducători și oameni născuţi supuși. Care ţineau predici despre 
ura dintre rase. Mi-am jurat atunci să îi combat pe acești 
neoameni. Mi-am propus acest lucru ca ţel în viaţă. Apoi, eram 
încă un tânăr preot, am fost întrebat de un alt preot dacă eram 
mulțumit de Biserică în starea ei actuală. În cursul acestei 
discuţii, a reieșit că există o grupare în sânul Bisericii Catolice 
care susţinea planul unei reforme. Mi-a povestit despre dreptul 
femeii de a alege dacă vrea sau nu să dea viață unui copil, 
despre dreptul preoților catolici de a se însura și altele de acest 
gen. Ar fi fost motivele ideale de a raporta acestea episcopului 
meu, însă acel tânăr preot mi-a spus ceva care mi-a atras 
atenția. Mi-a spus: „Doar nu poate fi misiunea Bisericii aceea de 
a-i hrăni pe negrii din Africa, iar aceștia să n-aibă altă treabă 
decât să facă copii și să se întindă apoi la umbră, așteptând să 
le vină un preot să le servească struguri”. Am fost surprins să 
aud astfel de vorbe din gura unui preot și l-am întrebat cu ce 
anume se ocupa această grupare și care îi erau scopurile. El 


însă nu mi-a dezvăluit nimic, ci m-a invitat la o întrunire. Acolo 
am aflat ceva mai multe despre ideile acestor oameni, deși nu 
se pomeni încă nimic despre vreo frăție. In ciuda modului 
necioplit de a vorbi cu mine, erau foarte precauţi. A durat 
aproape o jumătate de an până când am auzit prima oară de 
existența Frăției Simoniste. M-am arătat încântat și am aderat la 
frăţie. A mai durat un an până să ajung să îl cunosc personal pe 
conducătorul frăţiei, magul, pe nume Friedrich von Keipen. Am 
observat din prima clipă cât este de inteligent, însă și faptul că 
tindea puternic spre grandomanie. In urma acelei discuţii 
hotărâtoare, două lucruri au devenit clare pentru mine: 
reușisem să îl conving pe Friedrich von Keipen în legătură cu 
persoana mea și îmi găsisem misiunea în viață. Frăția întruchipa 
tot ceea ce eu disprețuiam din adâncul sufletului. 

Papa își deschisese din nou ochii și ridică ușor o mână. 

— Imi amintesc foarte bine de „reformatory”, așa cum îi 
numeam între noi. Și îmi amintesc de asemenea că și 
dumneavoastră aţi fost foarte angajat în acţiunea de 
deconspirare a acestor indivizi. De ce nu ne-aţi povestit încă de 
pe-atunci despre frăţie? Ar fi fost de datoria dumneavoastră de 
creștin. 

Conștient de propria vinovăţie, cardinalul Strenzler își plecă 
privirea. 

— În timpul uneia dintre vizitele sale în Germania, am primit 
un telefon de la Friedrich von Keipen. Ne-am întâlnit în Aachen. 
Unde mi-a povestit despre ideea sa ca eu să trădez câţiva 
simoniști Congregaţiei, pentru a putea astfel intra în legătură cu 
episcopul Corsetti și cu dumneavoastră, în funcţia pe care o 
ocupați în acea perioadă. Nu ar fi avut niciun sens să spun ceva 
despre frăţie pe-atunci, Sfinţia Voastră. Lui Friedrich von Keipen 
nu i s-ar fi putut aduce nicio vină. Frăția era foarte bine 
organizată. Simoniștii aveau propriul internat unde își educau 
tinerii adepţi care studiau apoi teologia și ajungeau preoți. In 
acea perioadă, își infiltraseră sute, dacă nu chiar mii de falși 
preoţi în rândurile Bisericii, ce să mai spunem despre cei pe care 
îi „convertiseră”. Cei mai mulți se ţineau însă deoparte și nu ar fi 
putut fi identificaţi. Strenzler se opri o clipă și alunecă de pe 
bancă în genunchi. Spuse, cu capul plecat cu umilinţa: Știu că 
am făcut multe greșeli, Sfinte Părinte, și pentru aceasta implor 
iertarea lui Dumnezeu. A fost o infatuare din partea mea să cred 


că îmi stă în putere să înlătur de unul singur această primejdie. 
Insă nu mi-am dorit altceva întreaga viața decât să apăr Biserica 
de această frăție. 

Pius al XIII-lea îi făcu semn cu mâna să se așeze din nou pe 
bancă. Vorbi apoi, gânditor: 

— De ce îmi povestiţi toate acestea chiar acum, cardinale 
Strenzler? Poate fi învinuită frăția astăzi altcumva decât prin 
afirmaţia pe care aţi fi putut să o exprimați și pe atunci? 

— Nu, Sfinte Părinte. De aceea sunt deznădăjduit. Însă 
situaţia s-a schimbat complet în urma ordinului pe care l-am 
primit aseară. 

Papa închise din nou ochii. De această dată, Strenzler fu 
nevoit să aștepte zece minute până când primi din nou 
îndemnul: 

— Povestiţi-mi tot ce știți despre frăţie și despre organizarea 
ei. 

lar Strenzler povesti. Când, după o jumătate de oră, se 
rezemă în sfârșit pe spate, epuizat, Pius al XIII-lea știa totul 
despre organizarea și ţelurile Frăției Simoniste. Ştia chiar și 
faptul că o mare parte din Curie era formată din simoniști. 

— Cardinale, există vreo listă cu numele tuturor celor care se 
află în slujba Bisericii și aparțin de această organizaţie? 

Strenzler clatină din cap. 

— Nu, Sfinte Părinte. Un singur om deţine această informaţie, 
iar acela este Friedrich von Keipen. Și sunt ferm convins că o 
păstrează în așa fel încât să nu putem ajunge la ea niciodată. 

Papa dădu din cap în semn de înţelegere și se ridică. 

— Cardinale, este o situaţie extrem de dificilă și trebuie să 
recunosc că nu știu încă în ce fel trebuie procedat. V-aţi făcut 
vinovat față de Dumnezeu și faţă de Biserică. Știu însă că 
sunteți un bun creștin și un preot de valoare. V-aţi îndeplinit 
sarcina în cadrul Curiei dând dovada de conștiinciozitate și de 
loialitate față de Domnul și de Biserică. Am să reflectez în 
legătură cu persoana dumneavoastră. Ceea ce tocmai mi-aţi 
dezvăluit apasă greu pe umerii mei. Am să meditez și am să-l 
rog pe Domnul să fie lângă mine în aceste clipe grele. Vă voi 
ruga să plecaţi acum, trebuie să fiu singur în timpul rugăciunii. 

Cardinalul Strenzler îi luă mâna și-i sărută inelul. 

— Mulţumesc, Sfinţia Voastră. 


Se întoarse apoi și se îndreptă spre ușă. Puțin înainte de a fi 
ajuns la ușă, papa îl întrebă: 

— Când și în ce fel se intenţionează să fiu ucis, cardinale? 

Strenzler se întoarse înapoi. 

— În decurs de o săptămână. Eu decid cum. 

Pius al XIII-lea dădu din cap ca și cum s-ar fi așteptat la acest 
răspuns. 

— Cred că sunt destule șanse să îmi luați locul după moartea 
mea. Pe aceasta mizează oare acel om? 

Privirea lui Strenzler rămase fixată pe crucea mare din faţă. 
Spuse, cu vocea scăzută: 

— Doamne, iartă-mă! apoi plecă din nou capul și spuse încet: 
Da, Sfinte Părinte. Astfel, ar pune mâna pe Biserica Catolică. 

Capul Bisericii se așeza pe bancă, gânditor. 

— Și ce s-ar întâmpla, concret, dacă aţi deveni papă? 

— Friedrich von Keipen ar veni la Roma, pentru a trage sforile 
din spatele meu. Prima mea misiune ar fi să introduc în mod 
oficial reforma Bisericii în spiritul frăţiei. Curia și episcopii din 
întreaga lume ar fi înlocuiţi de simoniști și de susținători ai 
acestora. Făcu o pauză scurtă înainte să continue, cu ton scăzut. 
Ar începe o epocă întunecată pentru omenire. 

Pius al XIII-lea se lăsă din nou în genunchi. Vorbi, cu privirea 
aţintită asupra crucii: 

— Reveniţi mâine la ora douăzeci. lar acum plecaţi, vă rog. 

Cardinalul părăsi tulburat capela. 

e 

Ajuns în locuința sa, se așeză pe un scaun și respiră adânc. 

Ce avea să facă papa? Capul Bisericii era un bărbat deosebit 
de inteligent, iar Biserica deţinea legături în întreaga lume. 
Strenzler era convins că Papa Pius al XIII-lea avea să pună în 
mișcare chiar în după-amiaza aceea o întreagă mașinărie, care 
s-ar fi putut lua la întrecere cu orice serviciu secret din lume. 
Aflase doar de puţin timp de existenţa acestei organizații 
secrete, subordonate direct papei. Abia după ce preluase funcţia 
de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței i se 
dezvăluise acest lucru, el jurând să păstreze secretul. 

Era de asemenea convins că până în seara zilei următoare 
papei i se vor confirma unele lucruri în legătură cu propria 
persoană. Întrebarea era cum va reacţiona el. 


Cardinalul Strenzler spera din tot sufletul ca Friedrich von 
Keipen să nu afle nimic din cele ce se întâmplau. 


27 DE ZILE INAINTEA SFARȘITULUI 

Următoarea seară confirmă bănuielile lui Strenzler. 

Ajuns la ora douăzeci fix în capelă, rămase o clipă locului, 
uimit. 

Papa nu era singur. Lângă el se afla cardinalul camerlengo, un 
bărbat uscăţiv, cu un chip plin de riduri și care îl privea cu o 
expresie neclintită. 

Strenzler intră și închise ușa în urma sa. Îngenunche în faţa 
crucii și rosti o rugăciune scurtă. Se întoarse apoi către cei doi 
bărbaţi. 

Papa arătă spre cel de lângă el și spuse: 

— l-am povestit totul cardinalului Viteggio. Era necesar dată 
fiind gravitatea acestui caz. Vă rog, cardinale. 

Trezorierul dădu foarte ușor din cap. 

— Am aflat unele lucruri care confirmă spusele 
dumneavoastră, cardinale Strenzler. Până în seara aceasta, am 
putut urmări viețile a peste cincizeci de clerici activi, și anume 
până la absolvirea aceluiași internat de băieți din Kimberley. Cu 
toții au cam aceeași vârstă, într-o limită de șase-șapte ani 
diferență. lar aceasta doar până acum, aceste observaţii vizând 
preoții și episcopii din Germania. Dacă e să raportăm la scară 
largă, ajungem la cifre ameţitoare. 

Cardinalul Strenzler răsuflă ușurat. 

— Deci veți putea face ceva împotriva lor? 

Pius al XIII-lea și cardinalul camerlengo schimbară o privire 
scurtă, uimită, după care bărbatul cu chipul ridat continuă: 

— Aceasta este din păcate imposibil, cardinale Strenzler. 
Acești bărbaţi nu s-au făcut vinovaţi cu nimic faţă de Biserică. 
Vieţile lor sunt fără pată, cu toții își îndeplinesc sarcinile în mod 
exemplar. Sunt buni creștini și exemple bune pentru oamenii de 
care sunt răspunzători. 

Strenzler dădu din cap aprobator. 

— Da, tocmai asta este problema care mă chinuie de ani 
întregi. Deci suntem neputincioși în fața lor? 

De data aceasta vorbi chiar papa. 

— Dacă o luăm așa, da. Soarta noastră se afla în mâinile 
Domnului și se pare că El ne pune la grea încercare. Cardinale, 
viața mea nu are mare însemnătate în această chestiune. Dacă 
Dumnezeu a hotărât că este clipa potrivită să mă cheme la EI, îi 
voi urma chemarea, plin de recunoștință. Ceea ce mă 


îngrijorează este Biserica. Dacă lucrurile sunt chiar așa cum ni 
se prezintă la momentul actual, nu vom avea nicio șansă să ne 
împotrivim frăţiei. Nu-i putem exclude pe acești oameni din 
cadrul Bisericii fără niciun motiv. Lumea ne-ar acuza de tiranie și 
de revenire la vânătoarea de vrăjitoare de pe vremea inchiziţiei. 
Oamenii ne-ar renega și și-ar pierde credinţa în noi și - cu atât 
mai cumplit - credința în Dumnezeu. Există o singură speranţă, 
și, cu aceasta, las viitorul Bisericii în mâinile Domnului. Făcu o 
pauză, apoi adaugă: Şi în ale dumneavoastră, cardinale 
Strenzler. 

Strenzler ridică uimit din sprâncene. 

— În... în mâinile mele? Ce vreţi să spuneţi cu asta, Sfinte 
Părinte? 

Papa Pius al XIII-lea se întoarse cu spatele și se așeză greoi pe 
banca din lemn. Cardinalul camerlengo interpretă gestul ca pe 
un semn să își reia vorba. 

— Papa Pius al XIII-lea se va retrage din funcţie, cardinale. 

Strenzler se răsuci pe călcâie și ajunse dintr-un singur pas în 
faţa băncii. 

— Nu puteţi face asta, Sfinţia Voastră. Cu ce ar schimba 
aceasta lucrurile? Von Keipen ar pune să fie ucis și următorul 
papă, la fel cum intenţiona cu dumneavoastră. Nu are nevoie de 
mine pentru asta. Sunt destui susținători înflăcăraţi ai frăţiei în 
Curie. l-ar da altcuiva acest ordin. 

Papa întoarse capul spre el și îl privi cu niște ochi plini de 
blândețe. 

— Dar viața dumneavoastră, cardinale? V-aţi gândit o clipă că 
și viaţa dumneavoastră ar fi în pericol dacă s-ar afla că v-aţi 
angajat pentru binele Bisericii și împotriva frăţiei? 

Kurt Strenzler clătină din cap fără un cuvânt, iar Pius al XIII- 
lea făcu un gest înţelegător. 

— lată de ce, dragă cardinale Strenzler, am spus că las 
viitorul Bisericii și în mâinile dumneavoastră. Este 
responsabilitatea noastră de creștini să protejăm Biserica 
Catolică de această catastrofă, indiferent care ar fi urmările 
pentru noi înșine. 

Cu aceste vorbe, se întoarse din nou cu spatele, iar cardinalul 
camerlengo luă cuvântul. 

— După ce papa se va fi retras din funcție, este foarte 
probabil ca dumneavoastră, cardinale, să fiţi ales papă. 


Strenzler vru să spună ceva, însă trezorierul îl opri cu un gest 
al mâinii, continuându-și ideea. 

— După ce veţi fi ales, va veni și acest mag la Roma, unde noi 
îl vom întâmpina. Dumneavoastră, ca suprem conducător al 
Bisericii și, prin aceasta, cel mai important membru al frăţiei, 
veți avea grijă ca simoniștii din întreaga lume să-și dezvăluie 
identitatea. Astfel, vom avea ceva concret de care să ne folosim 
înainte ca ei să poată face prea mult rău. Vom încerca să vă 
apărăm viaţa, însă aceasta se află în mâinile lui Dumnezeu. 

Ca și cum i s-ar fi înmuiat dintr-odată toți mușchii, cardinalul 
Strenzler se lăsă pe bancă, lângă Sfântul Părinte. 

— Eu, papă? Nu știu dacă am forța necesară. 

Papa îl privi înţelegător. 

— Fiule, singur Domnul ne conduce. Sfântul Spirit este cel 
care ghidează și conclavul, acesta fiind instituit de Domnul. 
Avem încredere în aceasta. 


16 ZILE INAINTEA SFARȘITULUI 

Vestea despre retragerea din funcţie a Papei Pius al XIII-lea fu 
primită cu uimire în întreaga lume. 

Pasul acesta, făcut ultima dată de Papa Celestin al V-lea pe 
13 decembrie 1294, luă prin surprindere nu numai publicul, ci, 
în primul rând, pe membrii Curiei. 

Toate întrebările privind posibilul motiv pentru această 
decizie primeau același răspuns standard din partea celor 
avizaţi: „Din motive personale”. 

Însă nici respectivii nu știau mai multe. Ziarele se întreceau în 
supoziții și așa-zise informaţii secrete, primite de la „surse de 
încredere, dinăuntrul Vaticanului”. 

„Papa Pius al XIII-lea și-a pierdut credința.” 

„Papa este învins de intrigile dinăuntrul Curiei.” 

„Sfârșitul papalității?” 

„Capul Bisericii, șantajat de o lojă secretă.” 

Un ziar german pretindea chiar că știa din surse sigure că 
papa primise o ofertă de ordinul milioanelor din economie. 

Nimeni nu putea lua contact cu fostul papă. Chiar și cardinalii 
Curiei știau doar că acesta părăsise deja Vaticanul. Cei doi, în 
afară de Jan de Riemer, care cunoșteau adevăratul motiv pentru 
retragerea papei, ar fi preferat să fie omorâţi cu pietre decât să 
scape vreo vorbă în legătură cu aceasta. 

La scurt timp după publicarea acestei vești, unul din acești 
doi oameni primi un telefon din Africa de Sud. Se așteptase la 
aceasta. 

— Poţi vorbi? 

— Da. 

Kurt Strenzler se afla în locuința sa din Vatican. Lângă el era 
cardinalul Viteggio, camerlengo, iar Strenzler ţinu receptorul la o 
mică distanţa de ureche pentru ca și acesta să poată auzi 
discuţia. 

— Ce se întâmplă acolo, Kurt? 

— Ei bine, Friedrich, papa s-a retras din funcţie. 

Se auzi un răsuflat puternic. 

— Kurt, n-ar trebui să te joci cu nervii mei. Vreau să-mi spui 
imediat de ce s-a retras papa, când trebuia să fie mort. Ai avut 
ordine precise. 


Cardinalul camerlengo tresări. Aceasta era dovada definitivă a 
adevărului celor afirmate de cardinalul Strenzler. Kurt vorbi pe 
un ton calm: 

— Friedrich, mi-ai spus odată, demult, că apreciezi la mine 
faptul că nu sunt un executant încuiat la minte, ci unul care 
gândește. Este exact ce am făcut în acest caz. 

— Mi-ai sfidat instrucţiunile. 

— Ba deloc, Friedrich. 

O clipă nu se mai auzi decât foșnetul ușor care însoțea toate 
conversațiile lor la o asemenea distanţă. 

— Kurt, te avertizez. Nu te juca cu mine, nu am dispoziția 
pentru așa ceva. 

— Papa a dispărut și a lăsat o scrisoare prin care își anunţă 
retragerea. In camerele sale au fost găsite documente din care 
reiese că, înainte să fie ales papă, a fost implicat în niște treburi 
destul de încâlcite cu Banca Vaticanului. Temându-se de un 
scandal la nivel mondial, Vaticanul a anunţat că retragerea s-a 
datorat unor motive personale. Nu se va afla niciodată că 
supremul conducător al Bisericii Catolice a fost un șarlatan. 

Bărbatul de lângă el tresări vizibil. 

Strenzler vorbi pe un ton ferm: 

— Nicio grijă, nu îl vor mai găsi niciodată. 

Observa, cu coada ochiului, că Viteggio se albise la față. Se 
clătina atât de puternic încât Strenzler se temu că avea să se 
prăbușească. _ 

Din nou se auzi doar foșnetul acela în receptor. In sfârșit, 
vorbi Friedrich, cu un glas ușor răgușit: 

— Kurt, mi-e groază de tine. Trebuie să recunosc că mă bucur 
că ești de partea mea. 

Cardinalul Strenzler râse scurt, însă nu răspunse nimic. 

(J 

Era prima oară când se vedeau după retragerea papei. 
Episcopul Corsetti bătu la ușa casei lui și intră, trist. 

Se așezară față-n fața, iar episcopul clatină din cap. 

— Tot nu-mi vine să cred, Kurt. De ce a făcut una ca asta? 
Credeam că nu există om mai potrivit ca Pius al XIII-lea pentru 
Scaunul lui Petru. Știi tu ceva ce nu ni s-a spus? 

Strenzler dădu din umeri cu regret. 

— Nu, îmi pare rău. Comportamentul lui este un mister pentru 
noi toţi. S-a întâmplat fără niciun avertisment. Nimeni nu avea 


habar de asta, până să i se înmâneze cardinalului camerlengo 
acea scrisoare care a fost găsită în dormitorul papei. Tot ce știu 
este că și-a luat o parte din haine. Până și inelul și l-a dat jos și l- 
a lăsat pe o masă. 

— Se fac multe supoziţii. Crezi că este posibil să fie vorba de 
o crimă? 

Strenzler clatină puternic din cap. 

— Găsesc că este foarte puţin probabil. Nimeni nu îl poate 
scoate pe papă din Vatican împotriva voinței lui. Nu, cred că 
există într-adevăr motive personale foarte serioase care l-au 
determinat să se retragă din funcţie. 

Episcopul Corsetti își privi prietenul în ochi, apoi întrebă: 

— Crezi că vei fi ales noul papa? 

Strenzler își trecu cu mâna peste ochi. 

— Eu sunt unul dintre cei o sută cincizeci de cardinali, 
Leonardo. Dintre aceștia, aproximativ o sută douăzeci au vârste 
sub optzeci de ani pot, deci fii aleși. Cum aș putea crede că aș fi 
ales tocmai eu? 

— Ai vrea să fii ales Papă? 

Strenzler privi dincolo de episcop, iar ochii îi deveniră sticloși. 

— Nu știu dacă vreau cu adevărat așa ceva. Știu însă că, dacă 
ar fi să fiu ales papă, ar fi din voia Domnului. lar eu m-aș 
conforma voinței Sale. 

— Eu cred că vei fi ales, Kurt. Îmi și doresc acest lucru, 
deoarece, în afară de cardinalul de Riemer, nu-mi închipui cine 
altcineva ar fi mai potrivit. Și mai știu că mulţi cardinali sunt de 
aceeași părere. 

Kurt Strenzler își legănă capul într-o parte și într-alta. 

— Sunt însă și voci care spun că a venit vremea pentru un 
papă de culoare. 

— Și multe care sunt categoric împotrivă. 

Strenzler se ridică brusc. 

— De ce să facem supoziţii? În curând începe conclavul. 
Domnul ne va arata calea. 


14 ZILE ÎNAINTEA SFÂRȘITULUI - CARDINALUL 
KURT STRENZLER 


Era deja târziu, iar Kurt Strenzler hotărâse să ajungă până la 
Capela Sixtină. 

In ziua aceea avusese loc prima întrunire a Congregaţiei 
Generale. Se adunaseră o sută paisprezece din cei o sută șaizeci 
și cinci de cardinali ai colegiului. Urma să aibă loc o întrunire în 
fiecare zi, până la încheierea pregătirilor pentru alegeri. 

Cardinalul Strenzler intră în Sala Regia, anticamera Capelei 
Sixtine și Pauliene. Nu avea ochi pentru superbele fresce din 
secolul al XV-lea care decorau pereţii, ci merse direct în Capela 
Sixtină, închisă publicului pe perioada vacanței Scaunului Papal. 

Păși încet până ajunse în mijlocul încăperii. In doar câteva 
zile, în acel loc avea să înceapă conclavul în vederea alegerii 
papei. Inchise ochii un moment, încercând să-și amintească 
informaţii legate de capelă. 

Capela Sixtină era creaţia lui Baccio Pontelli și fusese 
inaugurată de Papa Sixtus al IV-lea, în anul 1483. 

Deschise ochii; un zâmbet îi juca în colțul buzelor. Se mai 
putea baza încă pe memoria sa. 

Se învârti încet pe loc și-și lăsă privirea să alunece peste 
picturile de pe pereţi, reprezentând scene din viaţa lui lisus și a 
lui Moise. 

Apoi își dădu capul pe spate și privi spre tavan. Picturile 
înfățișau peste o sută de personaje în mărime naturală, ilustrând 
scene din Geneză. Privirea i se opri pe cea mai cunoscută dintre 
acestea. „Facerea lui Adam”, cea în care Dumnezeu Tatăl, 
întinzându-și degetul, îi insuflă viaţă lui Adam. 

Strenzler simţi un fior trecându-i prin trup. Era un sentiment 
indescriptibil, un amestec ciudat de emoţii multiple, în parte 
contradictorii, care îi inundaseră corpul ca și cum cineva ar fi 
deschis niște zăgazuri. Admiraţie, presentimentul fericirii, o 
fărâmă de nesiguranţă, mândrie... 

Era ca și cum, acolo sus, în pictura purtând numele lui Adam, 
Dumnezeu, cu brațul întins, nu i-ar fi insuflat acestuia viață. Nu, 
ci Dumnezeu arăta chiar spre el, ca și când ar fi vrut să-i spună: 
Tu! Tu ești alesul. Tu vei purta coroana și vei fi reprezentantul 
meu pe pământ. Tu ești reprezentantul lui Dumnezeu. lar 
cardinalul Kurt Strenzler își recunoscu acum foarte clar propriile 
trăsături în chipul lui Adam cel dezgolit. 


10 ZILE INAINTEA SFARȘITULUI - HERMANN VON 
KEIPEN 

Hermann terminase pregătirile. Stabilise de mult timp cu tatăl 
său că, la următoarea sedisvacanţă, avea să plece la Roma. 
Acolo urma să se ocupe de tot ce trebuia și să pregătească 
sosirea lui Friedrich, imediat după alegeri. 

Avea zborul rezervat pentru seară și îi mai rămânea puţin 
timp până ce tatăl său avea să îl conducă la aeroport. 

Deja de câteva zile bune, de când aflaseră la știri de 
retragerea papei din funcţie, el se simţise cuprins de o neliniște 
ciudată, cum nu mai simţise vreodată. De când aștepta clipa 
aceasta? Câţi ani trecuseră de când Franz... 

Goni gândul din minte și sări din pat. Avea de gând să mai 
facă o ultimă plimbare scurtă. Chiar ultima plimbare pe acele 
meleaguri. 

Hermann ieși din casă și, fără să se gândească măcar, o 
apucă spre vechiul internat, care aparţinea demult unui 
austriac. 

Lăsă reședința tatălui său în urmă și o luă pe drumul îngust 
care continua, brusc, cu o porţiune de pământ nisipos, murdar. 
Cu capul plecat, privea la norișorii de praf pe care-i iscau 
vârfurile pantofilor lui. Dintr-odată, pe suprafaţa maro de nisip, îi 
apăru în fața ochilor o imagine. Un băiat care trebuia să facă 
primul său marș împreună cu tatăl și cu fratele mai mare. 
Rucsacul greu îi îndoia spatele. Pe fruntea de copil, sudoarea 
mâzgălise un model bizar peste praful întărit. Băiatul se văita, 
plângea, dar în zadar. Trebuia să meargă înainte, tot înainte. lar 
fratele său mai mare mergea lângă el și nu făcea nimic pentru 
a-l ajuta. 

Imaginea deveni tot mai ștearsă, în locul ei reapărând 
crăpăturile fine care brăzdau pământul acela uscat. 

Nu dură însă mult și imaginea deveni din nou vizibilă pe 
suprafața pământului, întâi destul de vagă, apoi transparentă și, 
într-un final, tot mai conturată... Hermann se forță să-și ridice 
capul și să privească drept înainte. 

„Franz! Franz, iartă-mă! În curând îţi vei găsi liniștea! Doar 
câteva zile, și va plăti pentru moartea ta. Atunci îţi vei găsi în 
sfârșit pacea”. 

Gândurile se opriră din nou la mama sa. Oare cum o ducea? 
Primise odată o veste de la ea. Cam la un an după fuga ei din 


Kimberley. La un moment dat, își făcuse apariţia la ei un străin. 
Un neamt. Spusese că este o rudă îndepărtată a lui dr. Werner 
Fissler. Voia să știe mai multe despre moartea doctorului. 
Friedrich îi răspunsese, din scurt, că, din câte știa el, Fissler 
murise de cancer și că mai mult de atât nu i-ar fi putut spune, 
deoarece lui însuși nu i se dăduseră mai multe informaţii la 
momentul respectiv. Plecase apoi, lăsându-l pe necunoscut să 
se descurce. Când era sigur că Friedrich nu îl mai putea auzi, 
acesta vru să știe dacă cel care rămăsese lângă el era Hermann. 
li șoptise apoi: 

— Mamei tale îi merge bine, băiete. Se află în ţara despre 
care ţi-a povestit. Am fost însărcinat să îţi transmit că te iubește 
și să te întreb dacă ai găsit calea spre Domnul. 

Hermann ar fi vrut să-l îmbrăţișeze pe acest bărbat, într-atât 
se bucurase să audă, în sfârșit, vești despre mama lui. 

— O mai vedeți? 

Străinul confirmase, dând din cap. 

— Spuneţi-i așa: Vechiul Testament, Psalmul 39, Versetul 10. 

Bărbatul repetase mesajul o dată, după care dispăruse. De 
atunci, Hermann nu mai primise nicio veste de la mama sa. 

Îi reveni în minte textul respectiv din Biblie: 

„Să cadă peste ei cărbunii aprinși în foc, aruncă-i pe ei, în 
necazuri, pe care să nu le poată răbda”. 

„lar eu voi fi cel ce va aprinde acest foc”. 

Fără să-și dea seama, ajunse la baobabul noduros despre care 
îi vorbise cândva mama. 

„Deci aici ai înfăptuit prima crimă împotriva mamei mele, 
Friedrich von Keipen”. 

Se lăsă jos, la umbra sărăcăcioasă a copacului și încercă să nu 
se gândească nici la Franz, nici la mama lui. Simţea la spate 
scoarța tare, zgrunţuroasă, cu mii de denivelări, fiecare în parte 
reprezentând o părticică a naturii. 

Simţea apăsarea bolovănoasă a pământului uscat și spart pe 
șezut - erau milioane de fărâme care, în unele locuri, formaseră 
niște munţi microscopici. Apariţii neînsemnate, totuși destul de 
însemnate pentru a fi resimţite de nervii săi. 

Laolaltă cu un sentiment de cucernicie, îl cuprinse 
presentimentul neînchipuitei diversităţi a naturii și a vieţii. 


lar fratele său cel mic, Franz, nu mai avea șansa să trăiască 
toate aceste lucruri, deoarece fusese rupt de viaţă înainte să fi 
avut măcar ocazia să înțeleagă ce este viaţa. 

Hermann avea o misiune grea în faţă. O misiune care avea ori 
să-i pună capăt vieţii, ori să-l bage la închisoare pentru tot restul 
vieţii. 

Merita oare? 

„Cuvintele! Rostește cuvintele!” 

Ochii i se umeziră. Nu de tristeţe. Un alt sentiment îi năștea 
lacrimi care i se prelingeau de-acum pe obraz. Era furie? Nu, 
furia este o emoție trecătoare, care te răscolește vijelios pentru 
o clipă, pentru ca apoi să se domolească, lăsând în urmă o 
senzaţie obscură. Era ceva mai mult, mai durabil. 

Era ură. 

În sfârșit, rosti cuvintele: 

„Am să-mi răzbun fratele.” 

Da, merita cu adevărat! 


7 ZILE ÎNAINTEA SFÂRȘITULUI - FRIEDRICH 


VON KEIPEN 

Friedrich stătea pe verandă, cu un pahar de vin în faţă, pe 
măsuţă. Paharul nu se distingea clar. Întunericul învăluia totul, 
făcând clădirea vechii aule, aflată chiar în faţa lui, să pară un 
munte cubic, întunecat. 

Friedrich luă paharul și sorbi din vinul roșu fin. 

Îi plăcea întunericul. Îi elibera simţurile de toate senzațiile 
nesemnificative și îi deschidea spiritul pentru gânduri clare, 
limpezi. În aceste ultime zile dinaintea marii victorii a vieţii sale, 
Friedrich reflectă foarte mult. 

În curând, urma să intre în rândul celor mai de seamă oameni 
care pășiseră pe acest pământ. EI, Friedrich von Keipen, era pe 
cale să devină un conducător cum nu mai existase până acum. 
El avea să reușească ceea ce nu izbutiseră niciunul dintre eroii 
istoriei, să unească lumea întreagă sub conducerea sa. 

Merita aceasta. Luptase îndârjit o viaţă întreagă, luase asupra 
sa pierderi mari pentru a ajunge la acest ţel. 

„Joss, bravul meu prieten!” 

Văzu în fața ochilor imaginea unei tinere și frumoase 
profesoare care îi refuza, timidă, cererea în căsătorie, deoarece 
nu se putea închipui pe sine alături de conducătorul Frăției 
Simoniste. 

Apoi, contururile imaginii deveniră vagi, transformându-se. 
Era același chip, însă nu mai rămăsese nimic din frumusețea de 
altă dată. Era un chip distorsionat de gelozie, iar ea îi ucidea, cu 
sânge rece, prietenul credincios. 

Da, ea avusese dreptate atunci, sub acel copac. Nu era făcută 
să reziste lângă un bărbat ca el. Sentimentele josnice - gelozia 
și resentimentul - erau prea puternice în ea. 

Îi dăruise un fiu puternic și altul fragil și bolnăvicios. Selecţia 
naturală avusese până la urmă grijă ca doar cel puternic să se 
poată afirma. Darwin avea dreptate. 

Hermann nu evoluase chiar așa cum sperase Friedrich. Avea 
toate înzestrările fizice pe care și le-ar fi putut dori cineva, însă, 
din păcate, demonstrase pe parcursul timpului unele slăbiciuni 
de caracter. 

lar acum era în Roma. Pentru prima oară în viaţa lui, purta 
responsabilitatea frăţiei. Dacă moștenise măcar o urmă din 
genele tatălui său, Hermann avea să fie cuprins, cel mai târziu 


la intrarea triumfală a acestuia în vechea capitală a lumii, de 
orgoliul de a deveni totuși bărbatul demn să îi urmeze la tron lui 
Friedrich von Keipen. 

La tron! 

Având iniţiative geniale, Friedrich își urmase țelul neabătut. 
La urma urmei, era doar meritul său că planul diletant făurit de 
Hermann von Settler devenise o acţiune realizabilă. 

lar acum, „omul său”, Kurt Strenzler, se afla în Roma și 
aștepta să fie proclamat cap al Bisericii Catolice. Friedrich nu se 
îndoi nicio clipă că va fi papă. 

După el, Strenzler era de departe cel mai inteligent din rândul 
simoniștilor. Aceasta îl făcea însă, în același timp, foarte 
periculos. El nu executa ordinele lui Friedrich așa cum le primea, 
ci interpreta, analiza, redefinea și se decidea, într-un final, 
pentru calea care i se părea lui cea mai bună. Uneori acțiunile 
lui se dovedeau juste. La urma urmei, aceasta se datora, fără 
îndoială, faptului că el se afla la fața locului, pe când Friedrich 
era nevoit să facă un efort intelectual imens pentru a vizualiza și 
înţelege scenariul de departe și doar pe calea imaginaţiei. 
Friedrich trebui să recunoască, fără urmă de invidie, că Strenzler 
rezolvase problema Pius al XIII-lea într-o manieră excelentă. 

După alegerea sa ca papă și, potrivit indicaţiilor lui Friedrich, 
Strenzler urma să se ocupe în primul rând de șefii statelor 
majoritar catolice. Sprijinit din spate de popor, își va putea 
impune pretențiile de a deţine o mai mare putere de influenţă 
politică. Astfel, sfera de influenţă a papei se va extinde rapid. 
Apoi, urma să „deschidă” Biserica, să o apropie de cetățeni. 

Religia va juca rolul pe care Karl Marx i-l atribuise pe drept 
cuvânt. Opiul poporului. Îi vor îmbăta pe oameni cu o 
interpretare inedită a creștinismului, iar din orașul Vatican vor 
face un adevărat stat, care apoi să devină axa întregii lumi. 

lar după aceasta... după aceasta, Friedrich von Keipen avea 
să fie încoronat papă lumesc. Și ce soartă îl aștepta atunci pe 
Kurt Strenzler... 

Friedrich rânji pe întuneric și luă paharul în mână. 

Mai erau doar câteva zile! 


5 ZILE ÎNAINTEA SFÂRȘITULUI - LEONARDO 


CORSETTI 

Episcopul Corsetti îngenunche în faţa altarului din micuța 
capelă de-acasă. Imploră iertare Domnului. 

De câteva zile, avea o senzaţie de permanentă neliniște 
inexplicabilă pe cale raţională. Era un sentiment de înstrăinare, 
deși se afla în locurile cunoscute. 

Bineînţeles că îl preocupa în continuare brusca retragere a lui 
Pius al XIII-lea, însă aceasta nu era totul. 

In Vatican fiind, mai trecuse și el de câteva ori prin perioade 
de vacanţă a Scaunului Papal, însă de data aceasta era altfel 
decât de obicei. 

Niciodată nu se mai speculase într-o asemenea măsură, și în 
public, despre succesiune. Insuși Kurt Strenzler părea brusc mai 
puţin familiar. Chiar dacă, în afară, refuza orice fel de aluzii la 
aceasta, părea că se pregătește în interior pentru momentul în 
care avea să își pună sutana albă. În orice clipă în care nu 
participa la întrunirea Congregaţiei Generale, Kurt umbla dintr-o 
parte într-alta și purta discuţii cu cardinalii cu drept de vot. Kurt 
Strenzler se pricepuse dintotdeauna să îi atragă pe cei din jur de 
partea lui, însă, în timpul rarelor întâlniri dintre cei doi din ultima 
vreme, Corsetti avusese senzaţia clară că ochii cardinalului nu îi 
susțineau vorbele. 

Aceeași senzaţie îl încercase și mai demult, în cursul 
întrevederii cu Friedrich von Keipen. 

Işi aminti că fusese uimit, pe-atunci, de cât de diferiţi erau 
acești doi bărbaţi, deși crescuseră împreună și erau apropiaţi. 

Episcopul Corsetti ar fi vrut să aibă ocazia să discute mai pe 
larg cu cardinalul Strenzler, pentru a-i putea împărtăși toate 
aceste gânduri și griji care îl frământau. În câteva zile avea să 
înceapă conclavul, iar Corsetti își dădu seama, cu groază, că își 
dorea în taină să fie ales altcineva decât Strenzler. 

„Doamne, iartă-mi aceste gânduri! Sunt atât de tulburat. Sunt 
oare copleșit de gelozie? Nu ar trebui să fiu cuprins de bucurie 
văzând că acela care mi-este atât de apropiat va deveni 
reprezentantul Tău printre oameni? Doamne, iartă-mi acest 
păcat! Facă-se voia Ta”. 


2 ZILE ÎNAINTEA SFÂRȘITULUI - HERMANN 


VON KEIPEN 

Hermann se plimba agale la marginea Pieței San Pietro, 
uitându-se la colonadele ce se înălțau lângă el întocmai ca un 
turist care se minunează de arta arhitecturală a lui Bernini. 
Trecuse cu mult de miezul nopţii - era o oră foarte târzie pentru 
un turist. Piaţa fusese închisă pe o zonă mare când, în acea 
dimineaţa, începuseră lucrările de amenajare a spaţiului pentru 
prima binecuvântare a noului papă. Hermann nu era interesat 
câtuși de puţin de piesele și utilajele răspândite pe toată 
suprafaţa pieţei. 

Avea privirea concentrată asupra acoperișului colonadelor. 
Trebuia să găsească o modalitate de a ajunge acolo sus, 
deoarece de pe acoperiș avea să aibă vedere liberă asupra 
logiei din mijloc. 

Pregătirile erau pe terminate. În după-amiaza aceea găsise un 
mic magazin în apropierea pieței și, poticnindu-se în italiană, îl 
întrebase pe proprietar, un roman bătrân și osos, dacă putea să 
lase la el ceva pentru un înalt prelat al Curiei. Omul îl privise 
întâi suspicios, aprobase însă de cum i se promisese de o 
răsplată regească. 

Înainte, Hermann pusese între ultimele pagini ale ultimului 
jurnal un bilețel cu codul de descifrare a tuturor numelor 
simoniștilor menţionaţi în aceste jurnale. Misterul care învăluia 
frăţia avea să fie destrămat când Corsetti va fi citit toate 
volumele. 

leșind din magazinaș, își cercetase sufletul, căutând vreo 
urmă de regret. Nu găsi nimic. Ajunse la capătul colonadelor. 
Distanţa nu prezenta nici măcar de aici vreo problemă. 

Tocmai aici, în zona din spate, Hermann descoperi, lângă un 
ecran imens amplasat aici pentru transmiterea festivităților, un 
lucru care i se păru trimis de Domnul. 

Deși își simţi bătăile inimii mai repezi, se strădui să nu 
grăbească pasul. Nu era urmă de om la ora aceea în piaţa cea 
mare, totuși nu-și putea permite nicio greșeală. Prea multe 
lucruri depindeau de asta. Păși de-a lungul gardului de protecţie 
cu toată atenţia de care fu capabil în starea de agitaţie în care 
se afla. 

Ajunse în sfârșit la locul cu pricina, nu-i veni să creadă ce 
șansă i se ivise. La doar cinci metri de marginea exterioară a 


acoperișului colonadelor se afla un vehicul cu scară. Hermann 
socoti că scara extensibilă putea să acopere cu ușurința cei 
nouăsprezece metri până la acoperiș. Ca din întâmplare, se 
rezemă de construcţie și studie mașina. 

În centru se găsea un scaun din plastic, în formă de scoică, 
plasat în faţa unui panou de comandă. In stânga și în dreapta se 
înălţau, din platforma de jos, două leviere din metal. Levierele 
se terminau în câte-o bilă neagră, dând impresia unor buchete 
abstracte de flori ale vreunui artist modern. 

Privirea lui Hermann cercetă panoul și găsi dispozitivul de 
pornire. Bineînţeles, cheia nu se afla înăuntru, ceea ce ar fi fost 
oricum inutil, deoarece ar fi fost imposibil să pornească motorul 
la ora aceea fără să atragă atenţia asupra sa. Hermann reflectă 
intens la cum să procedeze. Sigur exista, în exteriorul 
vehiculului, și o manivelă cu care să poată fi extinsă scara, 
manual. Însă și aceasta ar fi făcut zgomot. În plus, mai erau încă 
două zile până la alegerea papei. Ce să caute acolo sus de pe- 
acum? 

Nu, ceea ce îi păruse la început a fi o întâmplare fericită nu îi 
mai folosea acum la nimic. Trebuia să existe o altă cale. lar 
Hermann o descoperi în timp ce se îndepărta, dezamăgit, de 
vehicul. Fusese atât de concentrat asupra acestei descoperiri 
încât nu observase că soluția se afla chiar lângă el. 

Ecranul imens fusese așezat pe un suport care se ridica la 
vreo doi metri deasupra cantului superior al acoperișului 
colonadelor. Hermann nu putu să vadă prea bine din cauza 
întunericului, însă părea că răngile fuseseră prinse de acoperiș, 
pentru a asigura stabilitate ecranului. 

Clătină din cap, dojenindu-se. Se tot gândise cum ar putea 
aduce un vehicul cu scara în poziţia necesară și cum să extindă 
manual o scară în miez de noapte și stătuse tot acest timp la 
câţiva metri de o scară extrem de comodă, care, sub forma a 
trei Z suprapuși, ducea direct pe acoperiș. 

Privind de jur-împrejur, Hermann se convinse că nu era 
urmărit și puse apoi mâna pe stinghia ce fusese pusă drept 
balustradă lângă scară. 

Se opri câte-un minut pe fiecare din cele două platforme pe 
care le traversă în urcușul său, cercetând împrejurimile. 

Ajunse, în sfârșit, sus, între două din statuile de piatră care 
erau înșirate la o distanţă de aproximativ un metru și jumătate 


una de cealaltă pe toată lungimea colonadelor, pe o terasă din 
piatră. Fără să ezite, se cățără peste obstacolul ce-i ajungea 
până la șolduri și se regăsi pe acoperișul ușor înclinat, cu 
fronton triunghiular. 

Cu mare atenţie, făcu câţiva pași pentru a ieși în spatele 
ecranului. Avea acum vederea liberă asupra Pieței San Pietro de 
o parte și a bazilicii de cealaltă parte. 

Locul era perfect. Chiar și în întunericul care îl învăluia, cu 
ajutorul unui amplificator de lumină ar fi putut ţinti cu precizie în 
orice punct din faţa bisericii. 

Hermann era mulțumit. Crezuse că avea să fie mult mai 
complicat. 

Acum mai trebuia să găsească o modalitate de a se ascunde 
de privirile forțelor de securitate. Se întoarse în direcţia opusă și 
îngenunche pe ţiglele deschise la culoare. 

Dezlipi cu grijă una dintre ţigle, o puse deoparte și își vâri 
braţul cât de adânc putu în gaura obţinută. 

Nu dădu peste niciun obstacol; își scoase brațul afară. 

Dădu apoi încă trei ţigle la o parte, astfel încât gaura să fie 
destul de mare pentru el. Nu putu vedea nimic în bezna de 
dedesubt, însă podeaua mansardei trebuia să fie la vreun metru 
și jumătate sub el. Hermann se așeză pe marginea deschizăturii 
și se lăsă apoi ușor înăuntru. 

Bănuise bine. Avea de ce să-și sprijine picioarele, iar capul îi 
era încă deasupra marginii acoperișului. 

Se cobori încet în mansardă. Aerul mirosea a praf și a stătut și 
era îmbibat de un miros penetrant. Hermann se gândi că acolo 
erau excremente de șoareci. 

Se sforţă să pătrundă bezna cu privirea, însă nu putu desluși 
nimic. Trase o înjurătură în gând și se enervă că nu se gândise 
să ia cu el o lanternă. 

Nu avea niciun rost să încerce să se miște prin mansardă pe 
întunericul acela; cel mult s-ar fi împiedicat de ceva. 

Nu, nu avea rost. Va reveni în seara următoare și va aduce 
cele trebuincioase pentru o ședere de una sau mai multe zile. 
Inclusiv arma de precizie. 

Pe jumătate mulţumit, urcă și acoperi deschizătura din 
acoperiș. 


Cinci minute mai târziu, se afla din nou lângă suport și aruncă 
o ultimă privire în sus; apoi pomi spre micul hotel unde se 
cazase sub numele de Helmut Krein. 


ZIUA DINAINTEA SFARȘITULUI 

Era deja târziu când sunetul telefonului îl făcu pe episcopul 
Dengelmann să tresară, speriat. Tocmai voia să meargă la 
culcare și se uită mirat la ceas, ridicând în același timp 
receptorul și prezentându-se. 

— Bună seara, episcope  Dengelmann. Sunt cardinalul 
Strenzler. Scuzaţi, vă rog, deranjul la ora aceasta târzie, dar se 
poate cumva să ne vedem puţin? Este foarte important. 

Cardinalul Strenzler îl căuta la telefon? La ora asta? 

Nu se văzuseră de multă vreme. Plimbările lor comune 
încetaseră de-o veșnicie, deoarece cardinalul nu mai venea la 
slujba de dimineaţă din Campo Santo. La început, Dengelmann 
încercase de câteva ori să păstreze legătura, dar ajunseseră să 
se întâlnească tot mai rar. În plus, de când devenise prefect al 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, Strenzler era destul de 
greu de găsit. 

Din fericire, temerile lui Dengelmann privind repetarea 
amenințărilor din Africa de Sud nu deveniseră realitate. Von 
Keipen întrebase o singură dată de ce anume nu mai primea 
rapoarte noi despre congregaţie. 

Chiar și omul său de legătură era neobișnuit de liniștit în 
ultima vreme. Date fiind împrejurările, Dengelmann ajunsese la 
o singură concluzie: frăţia înțelesese că nu câștiga nimic făcând 
presiuni asupra lui. 

De câteva ori, în clipele de reculegere, își dădu seama că îi va 
fi imposibil să atingă măreţul ţel. 

Ştia că mai erau câţiva membri ai frăţiei care reușiseră să 
avanseze până în Curie, însă nimeni nu ajunsese atât de 
departe ca el. Aceasta îl liniștea nespus, căci își putea imagina 
reacţia lui von Keipen în cazul în care altul i-ar fi luat-o înainte 
după ce frăţia investise atâţia bani în cariera lui. 

Jurgen Dengelmann se obișnuise să ducă viața unui episcop al 
Curiei Romane. Cam de când își putea aminti, se afla în chip 
mincinos în slujba Bisericii și, deși nu reușise în toţi acești ani să 
câștige nimic din credința catolică tradiţională, s-ar fi putut și 
mai rău. Era deci mulţumit. 

lar acum cardinalul Strenzler îl căuta în seara dinaintea 
conclavului și dorea să-i vorbească urgent. 

Dengelmann nu înțelese nimic, era însă curios să știe ce 
anume voia cardinalul de la el. 


— Eminenţă, este târziu. Despre ce e vorba? 

— Vreau să discut cu dumneavoastră despre S1, domnule 
episcop. 

Involuntar, Dengelmann își ţinu respiraţia. S1? Ce știa 
cardinalul despre Friedrich von Keipen? Dengelmann simți 
furnicături puternice sub pielea capului. 

— lertaţi-mă, Eminenţă, dar nu înțeleg. Despre ce doriţi să-mi 
vorbiți? 

Glasul nu îi fu pe atât de ferm pe cât și-ar fi dorit. Cardinalul 
Strenzler îl taxă, râzând fățiș. 

— Dragă domnule episcop, permiteţi-mi să vă dau câteva 
indicii pentru a mă face înțeles. Termenul de simonie vă spune 
ceva? Aţi fost vreodată în Kimberley? Se spune ca, mai demult, 
exista acolo un internat german, foarte bun. Sper că e destul cât 
v-am ajutat și că de-acum știți despre ce vorbesc. 

Pe fruntea lui Dengelmann se formară broboane de sudoare. 
Cum era posibil așa ceva? De unde știa Strenzler despre frăţie? 
Oare ei - chiar el însuși - subestimaseră Congregația pentru 
Doctrina Credinței și pe prefectul acesteia? 

— Unde să ne întâlnim. Eminenţă? întrebă și nu-i mai păsă că 
avea vocea râgușită. 

— Ei, vedeţi, episcope, știam eu c-aveţi să vă amintiți. 
Așteptaţi-mă acolo, ajung în vreo zece minute. 

Dengelmann puse receptorul în furcă și rămase cu privirea 
aţintită pe telefon. Trebuia să ia imediat legătura cu omul sau 
de contact. Sau mai bine direct cu Friedrich von Keipen. Dar 
cum avea să reacționeze acesta la o asemenea veste? El, Jurgen 
Dengelmann. Primise indicaţia precisă de a-l supraveghea pe 
cardinal și activităţile congregaţiei. Dacă ar afla Keipen că... 

Se lăsă greoi în fotoliul de lângă măsuţa cu telefonul. Nu-i mai 
rămânea decât să aștepte, să vadă ce informaţii deținea 
cardinalul. Putea oare negocia ceva cu el? 

La aproximativ un sfert de oră de la convorbirea telefonică, 
cineva bătu la ușă. 

Zâmbetul cu care cardinalul păși în cameră îl derută și mai 
mult pe Dengelmann. Aflându-se apoi faţă-n faţă în mica 
încăpere, Strenzler trecu direct la subiect. 

— Episcope, vă voi povesti unele lucruri care, cum să zic, vă 
vor lărgi cunoștințele despre simoniști și despre Friedrich von 
Keipen. Apoi vom discuta despre cum au să decurgă lucrurile în 


continuare. Sunt un membru al frăţiei aproape de la începuturi. 
Demult, de când von Keipen a ajuns la convingerea că 
dumneavoastră nu veţi reuși să avansați mai mult de-atât, m-a 
infiltrat pe mine în Curie. La ordinele lui von Keipen, v-am dat 
pe-atunci ocazia să intraţi în legătură cu mine. Știţi deja - la 
Campo Santo. In timp ce dumneavoastră făceaţi, plin de zel, 
rapoarte despre mine, el era mult mai interesat să vadă ce am 
eu de zis despre dumneavoastră. Astfel, vă ţinea sub control, iar 
eu mă puteam pregăti în liniște pentru viitoarea mea misiune. 
Se poate foarte bine ca, în următoarele zile, să fiu ales papă și, 
astfel, țelul frăţiei să fie atins. Acesta ar fi momentul când, în 
mod clar, nu veţi mai servi la nimic. Aţi eșuat pe toate planurile, 
episcope. Este nevoie să vă explic mai amănunţit ce înseamnă 
asta? 

Dengelmann păli. 

— Aţi fost tot timpul... Adică aţi știut...? Își lăsă braţele să-i 
cadă, fără vlagă, de-o parte și de alta a fotoliului. Vorbi mai 
departe, cu glasul subțiat. Nu, nu cred că e nevoie de detalii. 

Strenzler dădu din cap, cu gravitate. 

— Așa mă gândeam și eu. Îl cunoașteţi pe Friedrich von 
Keipen destul de bine pentru a vă putea face o imagine despre 
viitorul care vă așteaptă. 

Dengelmann avu senzaţia unui gol imens care i se răspândea 
prin trup. Ceea ce îi povestise cardinalul nu însemna pur și 
simplu că viaţa lui comodă de episcop era pe sfârșite. Dacă 
Strenzler avea într-adevăr să fie ales papă - ceea ce se va 
întâmpla mai mult ca sigur -, von Keipen va veni și el în decurs 
de câteva zile la Roma, să ţeasă ițele. 

Friedrich von Keipen în Roma, și, probabil, cu un întreg alai de 
simoniști fideli lui. 

Trebuia să facă neapărat ceva sau viaţa sa avea să se 
sfârșească în câteva zile. 

Dar mai întâi trebuia să scape de Strenzler. Se ridică cu o 
expresie cât mai indiferentă și dădu din umeri. 

— Ei bine, Eminenţă, vom vedea. Felicitările mele că aţi reușit 
să aduceţi frăţia la țelul propus! Vă multumesc pentru 
informaţii; cred că mai aveţi câte ceva de făcut până să 
înceapă, mâine, alegerile. 

Se ridică în mod sugestiv și îl privi pe cardinal, sperând să-l 
urmeze. 


Acesta îi arătă, cu un gest degajat, fotoliul și spuse: 

— Așezaţi-vă la loc, episcope. Vă gândiţi să fugiţi din Roma, 
am dreptate? 

Dengelmann rămase cu gura deschisă. Vru să nege, instinctiv, 
însă ceva în privirea cardinalului îi spuse că era mai bine să 
asculte ce avea de zis. 

Strenzler așteptă până ce episcopul se așeză din nou, apoi se 
aplecă un pic în față și, rezemându-și coatele pe genunchi, 
spuse: 

— Dacă doriţi, vă voi face o propunere care vă va da 
posibilitatea să vă salvaţi pielea. Nu printr-o fugă pripită, care 
nu ar ajuta oricum la nimic. Dimpotrivă, pe această cale veți 
ajunge la sfârșit să o duceţi mai bine decât v-aţi putea închipui 
în momentul de faţă. Însă vă avertizez! Dacă vă hotărâți să 
ascultați ce am de spus și vă întoarceţi apoi împotriva mea, veți 
avea mai multe motive să vă temeţi de mine decât de Friedrich 
von Keipen. lar acum spuneţi-mi: este cazul să continui? 

După o clipă de ezitare, Dengelmann dădu din cap aprobator. 

— In regulă. Vă ascult. 

Ca și când nu s-ar fi așteptat la altceva, cardinalul spuse: 

— Propunerea mea este cât se poate de simplă. După ce voi fi 
ales, veți deveni mâna mea dreaptă. 

Pentru a doua oară, Dengelmann rămase cu gura căscată de 
uimire. Se holbă la Strenzler de parcă acesta i-ar fi spus că el, 
Jurgen Dengelmann, avea să fie ales în zilele următoare papă. 
Când putu să vorbească din nou, spuse: 

— Aceasta vă este propunerea? Dar cu Friedrich von Keipen 
cum rămâne? Credeţi că vă va bate pe umăr și vă va felicita 
pentru ideea extraordinară? Sau poate aveţi o influenţă atât de 
mare asupra lui încât v-ar respecta dorinţa? Imi pare rău, 
Eminenţă, însă nu-mi pot închipui așa ceva oricât aș încerca. Și, 
chiar de-ar fi așa, ce ar trebui să fac eu pentru asta? 

Strenzler zâmbi înţelegător. li povesti apoi episcopului ce 
avea de gând și, la fiecare propoziţie, chipul lui Dengelmann 
devenea tot mai palid. 


SFARȘITUL 

După celebrarea mesei Pro eligendo Papa (pentru alegerea 
papei) în Domul San Pietro, cardinalii cu drept de vot din Capella 
Paolina trecură în Capela Sixtină într-o procesiune festivă. 
Depuseră jurământul, maestrul de ceremonii papal porunci 
„Extra omnes” și toţi cei care nu făceau parte din conclav 
trebuiră să părăsească capela. Rămaseră, pe lângă cardinali, 
câţiva preoți de mănăstire vorbitori de limbi diferite pentru 
spovedanie, maestrul de ceremonii papal și, de asemenea, un 
cleric desemnat dinainte, să le expună cardinalilor cu drept de 
vot însemnătatea grea a sarcinii ce le revenea. Pe durata 
conclavului, cardinalii erau izolaţi total de restul lumii. Alegerile 
se desfășurau potrivit unui ceremonial prestabilit. Primele două 
tururi ale alegerilor erau prevăzute pentru după-amiaza aceea. 
Începând cu a doua zi, aveau loc câte două alegeri, în condiţiile 
în care era nevoie de o majoritate de două treimi pentru ca 
alegerea să fie validată. După ce cardinalul diacon le citi în mod 
oficial formula de jurământ, fiecare cardinal rosti jurământul prin 
care se angaja ca, în cazul alegerii lui ca papă, prin voia 
Domnului, să își îndeplinească cu loialitate responsabilităţile de 
păstor al Bisericii Apostolice. 

În continuare cântau și se rugau împreună. Când se împărţiră 
în cele din urmă bilețelele pentru primul tur de alegeri, 
cardinalul Strenzler luă bucata de hârtie cu mâna tremurândă. 

În colţul de sus erau tipărite cuvintele, „Eligo in Summum 
Pontificem” (Aleg drept papă). Jumătatea de jos era liberă, 
pentru a se nota, cu un scris cât mai lizibil, dar fără să fie 
evident cui aparţinea, numele celui votat. 

Diaconul mai atrase încă o dată atenţia asupra faptului că 
bileţelele trebuiau să fie împăturite în două înainte ca fiecare 
cardinal în parte să pășească până la altar, unde se aflau agenţii 
electorali și pe care stătea urna acoperită cu o farfurie, unde se 
strângeau biletele. Cardinalul Strenzler răsuflă adânc, trecu apoi 
pe jumătatea de jos a bileţelul său, cu un scris deformat: KURT, 
CARDINAL, STRENZLER. 

Deja, după primul tur, conducea vizibil; totuși, numărul 
voturilor nu era suficient pentru a forma o majoritate de două 
treimi. Celelalte voturi se împărțeau însă la atâţia alţi cardinali 
încât niciunul dintre ei nu se apropia de Strenzler. 


Bileţelele fură aruncate într-o sobă special prevăzută în acest 
scop, iar la urmă cardinalul diacon mâzgăli hârtia cu un pic de 
cenușă. Fumul care se ridică ieșea astfel negru, iar poporul care 
aștepta afară știa că decizia nu fusese încă luată. 

Kurt Strenzler stătea la locul lui, străduindu-se să emane 
liniște și calm. În sufletul lui însă era mai încordat ca niciodată. 
Își repeta întruna că toate semnele îi indicau victoria. Trebuia 
pur și simplu să aibă răbdare. După câteva tururi, aveau să se 
decidă pentru el, din lipsă de concurenţa serioasă. Aștepta clipa 
aceasta de o viaţă. Ce mai însemnau o zi-două în plus? 

Al doilea tur de alegeri avu loc după-amiaza târziu. 

În urma calculelor și a încă unui control, noul papa fusese 
ales. 

Când îl văzu pe cardinalul diacon venind spre el cu un aer 
oficial, trebui să facă eforturi supraomenești pentru a a rămâne 
liniștit. 

Acesta îl întrebă, grav: 

— Accepţi alegerea canonică prin care devii papă? 

Strenzler dădu din cap. 

— Da, accept această alegere din voia Domnului. 

— Cum te vei numi? 

— Grigore al XVII-lea. 

Diaconul plecă capul. 

— Grigore al XVII-lea, episcop al Bisericii Romane, papă cu 
adevărat și cap al Colegiului Episcopal din voia unicului 
Dumnezeu adevărat. 

Sfinţia Sa, Grigore al XVII-lea, primi dovezile de respect ale 
cardinalilor ca în transă. 

Reușise! Îi înșelase pe toţi. Înșelase frăţia, cât și pe fostul 
papă cu susţinătorii lui. Cu ajutorul unui plan genial, Kurt 
Strenzler ajunsese cel mai puternic om din lume. De când își 
putea aminti, simţise în el dorinţa arzătoare pentru putere. Încă 
din ziua aceea memorabilă. 

Se văzu din nou ţinându-l de mâna pe tatăl sau și cățărându- 
se peste ruine, îl văzu pe băiatul acela târându-se de sub 
resturile magazinului distras și fugind spre ei, în căutare de 
ajutor. Și apoi senzaţia aceea unica, de nedescris, când Kurt cel 
de trei ani luase arma în mână. Și când, condus de mâna tatălui 
său, ţinuse arma lipită de capul băiatului și trăsese. Pe atunci 


nu-și dăduse bine seama ce anume îl fascinase atât de mult. 
Câţiva ani mai târziu, înțelesese: puterea! 

Nimic nu mai reușise de atunci să trezească în el senzaţia 
aceea îmbătătoare. 

lar acum, în sfârșit, reușise. 

Într-o încăpere alăturată își alese o sutană albă dintre cele trei 
pregătite pentru el care părea să fie pe măsura lui. Fu lăsat 
singur în încăpere, ca să se schimbe. În timp ce își punea 
veșmântul, gândurile îi zburară înapoi în trecut. Chiar în seara 
aceea, mama sa se aplecase spre el și, luându-l de mâini, îl 
trăsese foarte aproape de ea. 

— Kurt, mâine-dimineaţă trebuie să pleci cu acest bărbat, îi 
spusese ea pe un ton grav. El te va duce de-aici, de la tatăl tău 
și de la toți acești bărbaţi în uniformă. Vreau să faci asta, auzi, 
Kurt? 

El dăduse din cap fără să scoată o vorbă și se așezase apoi 
lângă soba din bucătărie. După câteva ore, când se întoarse 
tatăl său, îi povestise acestuia totul. 

Apoi, stând sub masa din bucătărie și privind cum mama lui e 
aproape omorâtă în bătaie de soțul ei, fusese convins că, în 
momentele acelea, tatăl său trăia același sentiment de 
nedescris. Abia după ani buni, când tatăl său căzuse pe frontul 
de est, venise Gerhard Gröllich și îl luase, în Bavaria. Acolo, Kurt 
suferise accidentul care îi provocase rana din partea superioară 
a brațului. 

Cardinalul diacon intră în încăpere. 

— Sfinte Părinte, poporul așteaptă binecuvântarea noului 
papă. 

Poporul îl aștepta pe el. Beţia puterii îi străbătu trupul ca un 
curent de aer fierbinte. Aprobă din cap și îl urmă pe diacon. Se 
gândi pe drum la Dengelmann. Cât de grăbit fusese episcopul să 
i se alăture! Asemenea majorităţii simoniștilor care pătrunseseră 
între timp în Curie, înțelesese și el destul de repede noua 
situaţie. 

Papa Grigore al XVil-lea va avea de partea lui un cârd de 
susținători fideli în momentul când îi va elimina pe adepții 
incorigibili ai lui von Keipen. Aceștia aveau să îi fie de ajutor la 
reorganizarea Bisericii conform propriei viziuni și, de asemenea, 
la extinderea puterii sale în întreaga lume. 


Când ajunseră în sfârșit la logie, Papa Grigore al XVII-lea era 
deja pătruns de o adâncă admiraţie faţă de sine însuși. Îl privi pe 
cardinalul diacon apropiindu-se de microfon și rostind cunoscuta 
sintagmă prin care se anunța poporului un nou papă. 

Auzi uralele și știu că, în câteva momente, privirile a milioane 
de oameni de pe tot globul se vor îndrepta asupra lui. II vor 
admira și îl vor idolatriza în cel mai adevărat sens al cuvântului, 
fiind în același timp conștienți că o vorbă de-a sa putea să 
creeze sau să distrugă. Păși plin de demnitate afară și își plimbă 
privirea peste Piaţa San Pietro, împestriţată de trupurile 
nenumărate ale celor ce îl așteptau. 

EI, Kurt Strenzler, cu adevărat unic papă întru adevăr, avea să 
dăruiască lumii favoarea primei sale binecuvântări. Cu un 
zâmbet care dorea să exprime această graţie, păși spre 
microfon. 

Apoi urmă o împușcătură. 


iolin