Dean Koontz — Sotul

DEAN R. KOONTZ 


SOTUL 


Original: The Husband (2006) 


Traducere din limba engleză de: 


LAURA CIBOTARIU 
prin LINGUA CONNEXION 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Curajul este graţie sub presiune. 
Ernest Hemingway 


Tot ce știm despre iubire 
Este că iubirea e totul... 


Emily Dickinson 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


Ce ai fi în stare să faci pentru iubire? 


1. 


Un om începe să moară în momentul în care se naște. Cei mai 
mulţi oameni trăiesc respingând ideea că moartea îi pândește la 
fiecare pas, până când, bătrâni și foarte bolnavi, devin 
conștienți de prezenţa morții la căpătâiul lor. 

În cele din urmă, Mitchell Rafferty avea să-și amintească 
minutul în care a început să accepte că moartea sa era 
inevitabilă: luni, 14 mai, ora 11:43 dimineață - cu vreo trei 
săptămâni înainte de a împlini 28 de ani. 

Până atunci, se gândise rareori la moarte. Un optimist 
înnăscut, fascinat de frumuseţea naturii, pe care oamenii îl 
amuzau, el nu avea niciun motiv și nici nu era genul care să se 
întrebe când și cum avea să-i fie dovedită mortalitatea. 

Când totuși asta s-a întâmplat, el era în genunchi. 

Mai avea de plantat 30 de straturi de sporul casei roșii și 
violet. Florile nu răspândeau niciun parfum, dar mirosul de 
pământ reavăn îl încânta. 

Clienţii lui, toţi niște proprietari pretenţioși, preferau culorile 
vii: roșu, violet, galben intens, roz aprins. Nu acceptau florile 
albe sau foarte deschise la culoare. 

Mitch îi înţelegea. Provenind din familii sărace, își construiseră 
câte o afacere de succes muncind din greu și asumându-și 
riscuri. Pentru ei viața era intensă, iar culorile vii reflectau 
adevărul despre violenţa naturii. 

În dimineaţa aceea aparent obișnuită, dar de fapt 
spectaculoasă, soarele Californiei era ca o minge de unt. Cerul 
avea un luciu de untură topită. Căldura plăcută a zilei, fără a fi 
toridă, îl făcuse totuși să transpire abundent pe Ignatius Barnes. 
Fruntea îi era lucioasă. Din bărbie îi picurau stropi de sudoare. 

Lucrând la același strat de flori, la trei metri de Mitch, Iggy 
părea fiert. Din mai până în iulie, pielea lui nu reacţiona la soare 

VP-4 


prin melanină, ci printr-o roșeaţă groaznică. Timp de două luni 
pe an, înainte să se bronzeze în cele din urmă, el arăta de parcă 
ar fi fost mereu jenat. 

Iggy nu putea înțelege simetria și armonia din designul 
peisagistic, și nu avea prea multă încredere când venea vorba 
să aranjeze corect trandafirii. Cu toate astea, muncea din greu 
și era un tovarăș bun și de nădejde, chiar dacă nu era prea 
inteligent. 

— Ai auzit ce i s-a întâmplat lui Ralph Gandhi? întrebă Iggy. 

— Cine e Ralph Gandhi? 

— Fratele lui Mickey. 

— Mickey Gandhi? Nici pe el nu-l cunosc. 

— ÎI cunoști, sunt sigur, zise Iggy. Mickey, cel care-și pierde 
vremea pe la Rolling Thunder!. 

Rolling Thunder era un bar pentru surferi. 

— N-am mai fost acolo de ani de zile, zise Mitch. 

— Ani? Vorbești serios? 

— Foarte serios. 

— Credeam că mai treci pe acolo din când în când. 

— Deci mi s-a simţit lipsa, nu? 

— Recunosc, nu a scris nimeni numele tău pe vreun scaun de 
la bar. Ce, ai găsit vreun local mai bun decât Rolling Thunder? 

— Îţi amintești când ai venit acum trei ani la nunta mea? 
întrebă Mitch. 

— Desigur. Ai avut niște tacos grozavi, cu fructe de mare, dar 
orchestra era depășită rău. 

— Nu-i adevărat. 

— Omule, aveau tamburine. 

— Ne-am încadrat în buget. Măcar nu aveau acordeon. 

— Pentru că nu știau să cânte la acordeon, ar fi fost prea greu 
pentru ei. 

Mitch astupă o gaură, apoi nivelă cu mistria pământul afânat. 

— Nu aveau nici castaniete. 

Ștergându-și fruntea cu brațul, Iggy începu să se plângă: 

— Probabil că am gene de eschimos. Transpir și la zece grade 
Celsius. 

Mitch spuse: 

— Nu mai frecventez baruri. Sunt căsătorit. 


1 Bubuit de tunet (în Ib. eng., în original). 
VP-5 


— Da, dar nu poţi să fii căsătorit și să mergi și la Rolling 
Thunder? 

— Prefer să stau acasă decât să fiu oriunde în altă parte. 

— O, șefule, e trist, zise Iggy. 

— Nu e trist deloc. Este tot ce poate fi mai bun. 

— Chiar dacă închizi un leu la grădina zoologică trei ani, șase 
ani, el nu va uita niciodată cum era în libertate. 

În timp ce planta sporul casei de culoare violet, Mitch spuse: 

— De unde știi? Ai întrebat vreodată un leu? 

— Nici nu e nevoie să întreb. Eu sunt un leu. 

— Eşti doar un surfer ratat. 

— Și sunt mândru de asta. Mă bucur c-ai găsit-o pe Holly. Este 
o adevărată doamnă. Dar eu ţin la libertatea mea. 

— Bravo ţie, Iggy. Și ce faci cu ea? 

— Cu ce anume? 

— Cu libertatea ta. Ce faci cu libertatea ta? 

— Tot ce vreau. 

— De exemplu? 

— Orice. De exemplu, dacă la cină am chef de pizza cu 
cârnăciori, nu trebuie să mai întreb pe nimeni ce ar vrea de 
mâncare. 

— Corect. 

— Dacă vreau să mă duc la Rolling Thunder pentru câteva 
beri, nu am pe nimeni care să mă cicălească. 

— Holly nu mă cicălește. 

— Pot să mă întorc criță în fiecare noapte, dacă vreau, și 
nimeni nu-mi va cere socoteală când ajung acasă. 

Mitch începu să fluiere Born Free. 

— Dacă una dintre tipele acelea care fac surfing se dă la 
mine, zise Iggy, sunt liber să-mi fac de cap. 

— Se dau la tine mereu - nu-i așa? - toate tipele acelea sexy 
care fac surfing. 

— Femeile au tupeu în ziua de azi, șefule. Dacă văd un lucru 
care le place, pun mâna pe el pur și simplu. 

Mitch spuse: 

— Iggy, ultima dată când ţi-ai petrecut noaptea cu o femeie, 
John Kerry credea că va fi președinte. 

— Nu a trecut chiar atât de multă vreme. 

— Și ce s-a întâmplat cu Ralph? 

— Care Ralph? 


VP-6 


— Fratele lui Mickey Gandhi. 

— A, da. O iguană i-a retezat nasul. 

— Scârbos. 

— Câţiva surferi se opriseră pe la bar, iar Ralph cu câţiva 
băieţi s-au dus cu motocicletele la The Wedge. 

The Wedge era un loc foarte cunoscut la capătul peninsulei 
Balboa, în Newport Beach. 

Iggy zise: 

— Și-au ticsit lăzile frigorifice cu sandvișuri „submarin” și 
bere, iar unul dintre ei l-a adus pe Ming. 

— Ming? 

— Așa se numea iguana. 

— Deci era un animal de companie? 

— Ming fusese întotdeauna atât de dulce înainte. 

— E de așteptat ca iguanele să aibă toane. 

— Nu, sunt prietenoase. Ce s-a întâmplat a fost din cauza unui 
nepriceput, nici măcar nu era surfer, doar unul care se dădea 
mare și se băga peste tot, care i-a strecurat lui Ming puţină 
metamfetamină într-o bucată de salam. 

— Reptilele sub influenţa drogurilor sunt o idee proastă, zise 
Mitch. 

— Ming cel drogat era un animal complet diferit de Ming cel 
normal, recunoscu lggy. 

Lăsând jos săpăliga și sprijinindu-se pe tocurile pantofilor săi 
de lucru, Mitch spuse: 

— Așadar, Ralph Gandhi nu mai are nas? 

— Ming nu i-a mâncat nasul. Doar i l-a retezat și apoi l-a 
scuipat. 

— Poate că nu-i plăcea mâncarea indiană. 

— Ei aveau o ladă frigorifică mare plină cu apă, gheață și 
bere. Au pus nasul în ladă și s-au grăbit să ajungă la spital. 

— L-au luat și pe Ralph cu ei? 

— Au trebuit să-l ia pe Ralph. Era nasul lui. 

— Ei bine, zise Mitch, vorbim despre niște surferi. 

— Au spus că era cam albastru când l-au pescuit din apa cu 
gheață, dar un specialist în chirurgie plastică i l-a cusut la loc, 
iar acum nu mai este albastru. 

— Ce s-a întâmplat cu Ming? 

— S-a prăbușit. A fost complet ameţit o zi întreagă. Acum, e 
din nou ca altă dată. 


VP -7 


— Asta-i bine. Probabil că e greu să găsești un centru de 
dezintoxicare pentru iguane. 

Mitch se ridică în picioare și luă trei duzini de ghivece goale 
din plastic, de culoare neagră, pe care le cără până la 
camioneta lui cu remorcă. Camioneta se afla lângă bordură, în 
umbra unui dafin indian. Deși cartierul se ridicase cu numai cinci 
ani în urmă, copacul crescuse înalt și stricase deja trotuarul. In 
cele din urmă, rădăcinile insistente aveau să blocheze canalele 
de scurgere din peluză și să invadeze sistemul de canalizare. 
Decizia antreprenorului de a economisi o sută de dolari doar ca 
să nu instaleze o barieră de protecție contra rădăcinilor avea să 
ducă de fapt la cheltuieli de zeci de mii cu reparaţiile făcute de 
instalatori, peisagiști și furnizori de beton. 

Când planta un dafin indian, Mitch folosea întotdeauna o 
barieră contra rădăcinilor. Nu era nevoie să-și facă singur de 
lucru mai târziu. Natura veșnic verde și abundentă îl ţinea 
mereu ocupat. 

Strada era pustie, lipsită de trafic. Nici cea mai slabă adiere 
nu clintea frunzele copacilor. Dinspre prima intersecţie din 
capătul străzii se apropia un bărbat cu un câine. Câinele, un 
retriever, petrecea mai puţin timp mergând decât adulmecând 
mesajele lăsate de alţii din aceeași specie. 

Liniștea era atât de adâncă, încât Mitch credea că poate auzi 
gâfâitul câinelui aflat la distanță. 

Aurii - soarele și câinele, aerul și promisiunea acelei zile, 
casele frumoase cu peluze verzi în față. 

Mitch Rafferty nu-și putea permite o casă în cartierul acesta. 
Era mulţumit doar să poată lucra aici. 

Poţi să iubeşti adevărata artă fără să-ţi dorești să trăieşti într- 
un muzeu. 

El observă un cap defect de aspersor între gazon și bordura 
trotuarului. Își luă sculele din mașină și se așeză în genunchi pe 
iarbă, lăsând deocamdată lucrul la straturile de sporul casei. 

Auzi soneria telefonului său mobil. II scoase de la curea și-l 
deschise. Ora era afișată - 11:43 -, dar pe ecran nu apărea 
niciun număr. Răspunse oricum. 

— Big Green, zise el, acesta fiind numele pe care-l alesese 
pentru firma sa cu doi angajaţi, în urmă cu nouă ani, deși nici 
nu-și mai amintea de ce. 

— Mitch, te iubesc, spuse Holly. 


VP-8 


— Bună, scumpo. 

— Orice s-ar întâmpla, te iubesc. 

Țipă de durere. Un zdrăngănit și o bubuitură sugerau o luptă 
la capătul celălalt al firului. 

Alarmat, Mitch se ridică în picioare. 

— Holly? 

Un tip zise ceva, un tip care ţinea acum telefonul. Mitch nu 
reuși să înţeleagă cuvintele pentru că era concentrat asupra 
zgomotului de fundal. 

Holly scoase un țipăt. Nu mai auzise niciodată asemenea 
sunete scoase de ea, atâta groază. 

— Ticălosule, rosti ea și fu redusă la tăcere de un zgomot 
scurt și ascuţit, ca și cum ar fi fost pălmuită. 

Străinul de la telefon zise: 

— Mă auzi, Rafferty? 

— Holly, unde este Holly? 

Acum individul se auzea vorbind mai departe de telefon, dar 
nu cu Mitch: 

— Nu fi proastă. Rămâi pe podea. 

Un alt bărbat se auzi vorbind în fundal, cuvintele fiind greu de 
deslușit. 

Cel de la telefon spuse: 

— Dacă se ridică, trage-i un pumn. Vrei să-ţi pierzi câţiva 
dinți, scumpo? 

Era cu doi bărbaţi. Unul din ei o lovise. O lovise! 

Mitch nu putea să înțeleagă ce se întâmpla. Realitatea părea 
dintr-odată la fel de nesigură ca descrierea unui coșmar. 

O iguană înnebunită de droguri era ceva mult mai verosimil 
decât ce trăia el. 

Lângă casă, Iggy planta flori. Transpirând, roșu din cauza 
soarelui, la fel de solid ca întotdeauna. 

— Așa e mai bine, scumpo. Ce fată cuminte. 

Mitch nu mai putea să respire. Simţea o greutate mare în 
piept. Încercă să vorbească, dar nu-și putea auzi vocea, nu știa 
ce să spună. Aici, în plin soare, se simţea ca într-un sicriu, 
îngropat de viu. 

— O avem pe soţia ta, spuse individul de la telefon. 

Mitch se auzi întrebând: 

— De ce? 

— Tu de ce crezi, tâmpitule? 


VP-9 


Mitch nu știa de ce. Nu voia să știe. Nu voia să se gândească 
la un motiv pentru că orice posibil răspuns l-ar fi îngrozit. 

— Eu mă ocup cu plantatul florilor. 

— Ce-i cu tine, Rafferty? 

— Cu asta mă ocup. Plantez flori. Repar aspersoare. 

— Ești beat sau ce? 

— Sunt doar un grădinar. 

— Soţia ta e la noi. Poţi să ţi-o iei înapoi pentru două milioane, 
bani gheaţă. 

Mitch înţelese că nu era o glumă. Dacă ar fi fost o glumă, 
Holly ar fi trebuit să le fie complice, dar ea nu avea un simţ al 
umorului atât de macabru. 

— Trebuie să fie o greșeală. 

— Ai auzit ce-am spus? Două milioane. 

— Omule, nu înţelegi? Sunt doar un grădinar. 

— Știm asta. 

— Am în bancă în jur de unsprezece mii de dolari. 

— Știm. 

Copleșit de groază și de nedumerire, Mitch nu mai era capabil 
să simtă furie. Silit să clarifice, poate mai mult pentru el însuși 
decât pentru cel de la telefon, zise: 

— Eu am doar o mică firmă cu doi angajaţi. 

— Ai timp până miercuri la miezul nopţii. Șaizeci de ore. O să 
te punem la curent cu detaliile. 

Mitch începu să transpire. 

— E o nebunie. De unde să fac rost de două milioane de 
dolari? 

— O să găsești tu o cale. 

Tonul străinului era dur, implacabil. Într-un film, Moartea ar fi 
vorbit pe acest ton. 

— E imposibil, zise Mitch. 

— Vrei să o auzi din nou ţipând? 

— Nu. Nu vreau. 

— O iubeşti? 

— Da. 

— O iubeşti cu adevărat? 

— E totul pentru mine. 

Cât de ciudat, ar fi trebuit să transpire și totuși îi era atât de 
frig. 


VP - 10 


— Dacă e totul pentru tine, zise străinul, atunci vei găsi tu o 
cale. 

— Nu există nicio cale. 

— Dacă te duci la poliţie, o să-i tăiem degetele unul câte unul 
și o să i le cauterizăm pe rând. O să-i tăiem limba. Și-i vom 
scoate ochii. Apoi, o vom lăsa în pace să moară cum vrea ea, 
repede sau lent. 

Străinul nu vorbea pe un ton ameninţător, ci indiferent, ca și 
cum nu ar fi ameninţat pe cineva, ci mai degrabă ar fi explicat 
doar detaliile planului său de afaceri. 

Mitchell Rafferty nu mai cunoscuse astfel de oameni. Putea la 
fel de bine să fi stat de vorbă cu un vizitator din celălalt capăt al 
galaxiei. 

Nu putea vorbi pentru că i se părea că, foarte ușor și fără să- 
și dea seama, ar fi putut să spună ceva nechibzuit și să 
grăbească moartea lui Holly, în loc să o amâne. 

Răpitorul zise: 

— Și, ca să fii sigur că vorbim serios... 

După un moment de tăcere, Mitch întrebă: 

— Cum? 

— ÎI vezi pe tipul acela de peste drum? 

Mitch se întoarse și văzu un singur trecător, bărbatul care 
plimba câinele acela greoi. Ajunseseră acum la jumătatea 
străzii. 

Ziua însorită avea un luciu de porțelan. Un foc de armă sparse 
tăcerea, iar cel care plimba câinele căzu la pământ, împușcat în 
cap. 

— Miercuri la miezul nopţii, spuse cel de la telefon. Vorbim al 
naibii de serios. 


2. 


Câinele rămase pe loc, împietrit: cu o labă în aer, cu coada 
întinsă, dar ţeapănă, cu nasul în vânt, adulmecând. De fapt, 
retrieverul nu-l văzuse pe cel care trăsese focul, ci se oprise în 
loc, surprins de prăbușirea stăpânului său, încremenit de derută. 

Chiar peste drum, Mitch rămăsese și el paralizat. Răpitorul își 
închisese telefonul, dar Mitch încă îl ţinea pe al său la ureche. 


VP -11 


Parcă superstiția îi spunea că, atâta vreme cât strada ar fi 
rămas la fel de liniștită, atâta vreme cât nici el și nici câinele nu 
s-ar fi mișcat, asasinatul ar fi fost evitat și timpul dat înapoi, 
glonțul întorcându-se în ţeava puștii. 

Mintea îi născocea idei bizare. Traversă strada, la început 
împleticindu-se, apoi în fugă. Dacă bărbatul căzut era rănit, ar fi 
putut face ceva să-l salveze. 

Când Mitch se apropie, câinele îl răsplăti dând o dată din 
coadă. 

O privire aruncată victimei îi nărui orice speranţă că primul 
ajutor l-ar fi putut ţine în viață până la sosirea paramedicilor. O 
mare parte din cap îi lipsea. 

Nefiind deloc obișnuit cu violenţa în stare pură, familiarizat 
doar cu varietatea de știri editate, analizate și periate cu scuzele 
de rigoare difuzate la televizor, și cu actele de violenţă trucate 
din filme, Mitch se simţi neputincios în fața acelei imagini 
terifiante. Mai mult decât groaza, șocul îl paraliză. 

Mai mult decât șocul, o conștientizare bruscă a gravităţii 
situaţiei, pe care nu o realizase mai înainte, îl ţintui locului. Era 
ca un șobolan închis într-un labirint, privind în sus pentru prima 
dată din coridoarele atât de cunoscute, văzând o lume în 
spatele capacului de sticlă, forme și siluete, mișcări ciudate. 
Intins pe trotuar lângă stăpânul său, retrieverul auriu tremura și 
scheuna. 

Mitch înţelese că mai era cineva acolo, în afară de câine, și se 
simţi privit, chiar mai mult decât privit. Studiat. Supravegheat. 
Urmărit. 

Inima lui era o cireadă dezlănțuită, copite pe piatră. 

Se uită în jur, dar nu văzu niciun om înarmat. Era posibil ca 
glonţul să fi fost tras din orice casă, de pe orice acoperiș, de la 
orice fereastră, ori din spatele unei mașini parcate. 

Oricum, prezenţa pe care o simțea el nu era a celui care 
trăsese. Nu se simţea privit de la distanţă, ci dintr-un punct de 
observaţie apropiat. Se simţea ca și cum cineva de proporții 
gigantice s-ar fi ivit ameninţător deasupra lui. 

Abia dacă trecuse jumătate de minut de când bărbatul cu 
câinele fusese omorât. 

Zgomotul unui foc de pușcă nu făcuse pe nimeni să iasă afară 
din vreuna dintre frumoasele case. În acest cartier, un foc de 


VP - 12 


armă ar fi fost perceput ca o ușă trântită, trecut cu vederea 
chiar dacă ar fi avut ecou. 

Peste drum, la casa clientului său, Iggy Barnes se ridicase în 
picioare. 

El nu părea alarmat, doar nedumerit, de parcă și el ar fi auzit 
tot o ușă trântită și nu înțelegea ce era cu omul acela căzut la 
pământ și cu câinele care jelea. 

Miercuri la miezul nopţii. 60 de ore. Timpul ardea, minutele se 
mistuiau. Mitch nu-și putea permite să lase orele să se 
transforme în scrum în timp ce el ar fi fost ţinut în loc de 
investigaţiile poliţiei. 

Pe trotuar, o coloană de furnici în marș își schimbă traiectoria, 
năvălind la ospăţul din capul găurit. 

Pe cerul în general senin, un nor rătăcit acoperi soarele. Ziua 
păli. Umbrele dispărură. 

Înfrigurat, Mitch se întoarse cu spatele la cadavru și păși 
peste bordură, apoi se opri. El și Iggy nu puteau să încarce pur 
și simplu în mașină florile rămase și să plece. Nu puteau face 
asta înainte să vină cineva la faţa locului și să vadă cadavrul. 
Indiferenţa lor față de victimă și plecarea în grabă îl puteau face 
să pară vinovat până și în ochii celui mai credul trecător, și, cu 
siguranţă, ai poliţiei. î 

Telefonul mobil, acum închis, rămăsese în mâna lui Mitch. Il 
privi cu teamă. 

„Dacă te duci la poliție, o să-i tăiem degetele unul câte 
unul...” 

Răpitorii se așteptau probabil să anunţe autorităţile sau să 
tragă de timp până făcea altcineva acest lucru. Oricum, era 
interzisă orice menţiune despre Holly sau despre răpire, sau 
despre faptul că bărbatul care plimba câinele fusese ucis ca 
exemplu pentru Mitch. 

Într-adevăr, adversarii lui necunoscuţi l-ar fi putut pune în 
această situaţie dificilă special ca să-i testeze capacitatea de a- 
și ține gura în momentul în care s-ar fi aflat în cea mai severă 
stare de șoc, atunci fiind cel mai probabil să-și piardă stăpânirea 
de sine. 

Deschise telefonul. Ecranul se lumină, afișând imaginea unui 
pește multicolor într-o apă întunecată. 

După ce tastă 9 și 1, Mitch șovăi, dar tastă apoi și ultima cifră. 

Iggy scăpă săpăliga din mână și se îndreptă spre stradă. 


VP - 13 


Doar când operatorul de la poliţie răspunse după ce telefonul 
sună de două ori, Mitch realiză că, din momentul în care văzuse 
capul zdrobit al bărbatului, respiraţia lui fusese greoaie, aspră, 
neregulată. Pentru o clipă, nu-și găsi cuvintele, apoi acestea se 
revărsară, iar el spuse cu o voce răgușită, pe care abia o 
recunoștea: 

— Un bărbat a fost împușcat. Sunt mort. Adică, e mort. A fost 
împușcat și e mort. 


3. 


Poliția izolase perimetrul cu bandă galbenă, blocând ambele 
capete ale străzii. Mașini de poliție, dubiţe ale criminaliștilor și o 
furgonetă de la morgă erau lăsate la întâmplare de-a lungul 
străzii, cu indiferența celor pentru care regulile de parcare nu se 
aplicau. 

Sub privirea insistentă a soarelui, parbrizele mașinilor 
străluceau, iar metalul sclipea ca oglinda. Niciun nor nu mai era 
pe cer ca să acopere soarele ca un petic ochiul unui pirat, iar 
lumina era necruțătoare. 

Poliţiștii purtau ochelari de soare. În spatele lentilelor 
întunecate, probabil că-i aruncau lui Mitchell Rafferty priviri 
pline de suspiciune, ori poate că prezenţa lui îi lăsa indiferenți. 

În faţa casei clientului său, Mitch stătea așezat pe peluză, cu 
spatele rezemat de tulpina groasă a unui palmier Phoenix. Din 
când în când, auzea zgomotul făcut de ghearele șobolanilor în 
vârful copacului. Le plăcea să-și facă la înălţime cuiburi, în câte 
un palmier Phoenix, între coroană și tulpină. Umbrele franjurate 
ale frunzelor de palmier nu-i asigurau nici cea mai mică 
protecţie, lăsându-l la vedere. Parcă era pe o scenă. 

În două ore fusese chestionat de două ori. Doi detectivi 
îmbrăcaţi civil îl interogaseră prima dată, și doar unul a două 
oară. Se gândea că se descurcase bine. Cu toate astea, nu-i 
spuseseră că poate pleca. 

Până acum, Iggy fusese interogat doar o dată. El nu avea o 
soţie în primejdie, nu avea nimic de ascuns. În afară de asta, 
Iggy se pricepea să mintă mai prost decât un copil normal de 


VP - 14 


șase ani, ceea ce ar fi fost evident pentru niște detectivi cu 
experienţă. 

Poate că interesul deosebit pe care i-l arătau lui Mitch era un 
semn rău. Sau poate că nu însemna nimic. Cu mai mult de o oră 
în urmă, Iggy își reluase munca la stratul de flori. Aproape că 
terminase de sădit florile de sporul casei. 

Mitch ar fi preferat să fie ocupat cu plantatul. Această 
inactivitate îl făcea să simtă mult mai intens trecerea timpului: 
două din cele 60 de ore trecuseră. 

Detectivii hotărâseră ca Iggy și Mitch să nu vorbească unul cu 
celălalt, pentru că, deși erau amândoi nevinovaţi, dacă ar fi 
vorbit despre crimă s-ar fi pus involuntar de acord, rezultatul 
fiind pierderea vreunui indiciu important din mărturiile lor. 

Putea fi adevărat sau doar o minciună. Motivul pentru care îi 
țineau la distanţă unul de celălalt putea fi mult mai sinistru, ca 
să-l izoleze pe Mitch și să-l facă să-și piardă cumpătul. Niciunul 
dintre detectivi nu purta ochelari de soare, dar Mitch nu reușise 
să le citească nimic în ochi. 

Așezat sub palmier, formă trei numere de telefon, primul la el 
acasă. Răspunse robotul. 

După obișnuitul semnal sonor, vorbi: 

— Holly, ești acolo? 

Răpitorii ei nu ar fi riscat să o ţină captivă în propria casă. 

Totuși, Mitch mai spuse: 

— Dacă ești acolo, te rog să răspunzi. 

Era în faza de negare, pentru că situaţia nu avea niciun sens. 
Răpitorii nu își aleg victime soțiile unor bărbați care trebuie să-și 
facă griji în legătură cu prețul benzinei și al cumpărăturilor. 

„Omule, nu înţelegi? Sunt doar un grădinar. 

Știm asta. 

Am în bancă înjur de unsprezece mii de dolari. 

Știm”. 

Probabil că erau nebuni. Demenţi. Planul lor se baza pe vreo 
fantezie absurdă pe care nicio persoană întreagă la minte nu ar 
fi putut să o înțeleagă. 

Sau aveau un plan pe care nu i-l dezvăluiseră încă. Poate că 
voiau să-i ceară să jefuiască o bancă pentru ei. Işi aminti un caz 
pe care-l urmărise la știri, cu doi ani în urmă, un om nevinovat 
care jefuise o bancă purtând la gât un guler plin cu explozibil. 
Criminalii care-i puseseră gulerul încercaseră să-l folosească pe 


VP -15 


post de robot cu telecomandă. Când poliţia l-a încolţit pe bietul 
nenorocit, cei care-l controlau de la distanţă au detonat bomba, 
decapitându-l, ca acesta să nu depună mărturie împotriva lor. 

Dar era o problemă. Nicio bancă nu avea disponibilă o sumă 
de două milioane de dolari bani gheață la ghișeu sau în 
trezorerie, și probabil că nici în seif. 

După ce văzu că nu răspunde nimeni acasă, încercă să o sune 
pe Holly pe mobil, dar nu reuși să o găsească. 

Sună și la biroul agenţiei imobiliare la care lucra Holly ca 
secretară în timp ce studia pentru a obţine autorizaţia de agent 
imobiliar. 

O altă secretară, Nancy Farasand, îi spusese: 

— A sunat să spună că-i este rău, Mitch. Nu știai? 

— Când am plecat de acasă în dimineața asta, avea o 
senzaţie de greață, minţi el, dar credea că o să-i treacă. 

— Nu i-a trecut. Spunea că-i un fel de gripă de vară. Era atât 
de dezamăgită! 

— Mai bine o sun acasă, zise el, dar desigur că încercase deja 
să o găsească acolo. 

Trecuseră mai mult de 90 de minute de când vorbise cu 
Nancy, între cele două conversații cu detectivii. 

Minutele care curgeau detensionau arcul unui ceas, dar se 
înfășurau din ce în ce mai strâns în jurul lui Mitch. Se simţea ca 
și cum ceva în capul lui era pe cale să pocnească. 

Un bondar mare îi dădea târcoale planând, bâzâind tot mai 
aproape, atras probabil de tricoul lui galben. 

Pe cealaltă parte a drumului, aproape de capătul străzii, două 
femei și un bărbat stăteau pe peluza din faţa unei case, 
urmărind acțiunile poliţiei: vecini adunaţi din curiozitate. Erau 
acolo de când sirenele îi făcuseră să iasă afară. 

Nu cu mult timp în urmă, unul dintre ei intrase în casă și 
revenise ţinând o tavă pe care se vedeau niște pahare pline cu 
ceva ce părea a fi ceai cu gheaţă. Paharele scânteiau în lumina 
soarelui. 

Mai devreme, detectivii se deplasaseră până acolo și 
interogaseră acest trio. Vorbiseră cu vecinii doar o singură dată. 

Acum, cei trei stăteau acolo și luau câte o înghiţitură de ceai, 
discutând ca și cum nu i-ar fi îngrijorat faptul că un lunetist 
împușcase pe cineva care se plimba în cartierul lor. Păreau să 
fie foarte încântați de acest răgaz pe care-l considerau o bine- 


VP - 16 


venită pauză în rutina lor zilnică, indiferent dacă preţul ei fusese 
viaţa unui om. 

Lui Mitch i se părea că vecinii își petreceau mai mult timp 
uitându-se la el decât spre oricare dintre polițiști și criminaliști. 
Se întrebă ce anume discutaseră detectivii cu vecinii despre el. 

Niciunul dintre cei trei nu apelase la serviciile firmei Big 
Green. Oricum, aceștia îl mai văzuseră probabil prin cartier, 
pentru că se ocupase de alte patru spaţii verzi de pe acea 
stradă. 

Nu-i putea suferi pe acești băutori de ceai. Nu-i cunoscuse 
niciodată, nu le știa numele, dar îi privea aproape cu o 
aversiune amară. 

Mitch îi dispreţuia nu numai pentru că situaţia părea să-i 
distreze în mod pervers sau pentru ceea ce ar fi putut spune 
poliţiei despre el. Îi dispreţuia pe cei trei - părea să fi dezvoltat o 
adevărată aversiune faţă de ei - pentru că vieţile lor puteau 
continua netulburate, pentru că ei nu trăiau în teroare, sub 
ameninţarea unui act violent îndreptat asupra cuiva drag lor. 

Deși iraţională, antipatia lui avea o anumită importanță. Il 
făcea să nu se mai gândească la frica pe care o simţea pentru 
Holly, la fel cum se întâmplase și cu frământarea lui continuă în 
legătură cu acţiunile polițiștilor. 

Dacă ar fi îndrăznit să se lase copleșit de grijile pe care și le 
făcea pentru soţia lui, i s-ar fi rupt sufletul. Nu era o exagerare. 
Era surprins să vadă cât de neajutorat se simțea, așa cum nu se 
mai simţise niciodată. 

Ori de câte ori chipul ei îi apărea în minte, trebuia să-l alunge, 
pentru că ochii începeau să-i ardă și privirea i se tulbura. Inima 
începea să-i bată într-un ritm ameninţător. 

O manifestare emoţională de proporţii mai mari decât șocul 
suferit la vederea unui bărbat împușcat l-ar fi obligat să dea 
niște explicaţii. Dar nu îndrăznea să spună adevărul și nu se 
credea în stare să inventeze o explicaţie care să-i convingă pe 
polițiști. 

Unul dintre detectivii de la Omucideri - Mortonson - purta 
pantofi clasici, pantaloni largi de culoare neagră și o cămașă 
bleu. Era înalt, solid, și părea foarte profesionist. 

Celălalt - locotenentul Taggart - purta pantofi albi sport, 
pantaloni chino din bumbac și o cămașă hawaiiană cu roșu și 
cafeniu. Acesta era mai puţin impozant decât Mortonson, mai 


VP - 17 


puţin formal. Prudenţa lui Mitch faţă de Taggart depășea 
neliniștea pe care o simțea în fața impunătorului Mortonson. 
Părul perfect aranjat al locotenentului, obrazul ras și neted, 
dinţii strălucitori, pantofii sport de un alb imaculat sugerau că 
acesta prefera stilul casual și că avea un comportament mai 
relaxat pentru a-i induce în eroare și pentru a-i liniști pe 
suspecţii care aveau ghinionul să intre în colimatorul lui. 

Prima dată, detectivii îl interogară pe Mitch în tandem. Mai 
târziu revenise doar Taggart, pretinzând că Mitch trebuia să 
„Clarifice” ceva ce menţionase mai devreme. De fapt, 
locotenentul repetă fiecare întrebare de la primul interogatoriu, 
anticipând probabil contradicţiile dintre noile răspunsuri date de 
Mitch și cele anterioare. În aparenţă, Mitch era un martor. Însă, 
pentru un poliţist, în lipsa unui criminal dovedit, fiecare martor 
era, de asemenea, considerat suspect. 

El nu avea niciun motiv să omoare un străin care plimba un 
câine. Chiar dacă ar fi fost destul de nebuni să-l bănuiască drept 
autor al crimei, ei ar fi trebuit să creadă că Iggy era complicele 
lui, dar, în mod clar, Iggy nu-i interesa deloc. 

Cel mai probabil, deși știau că Mitch nu fusese deloc implicat 
în asasinat, instinctul le spunea că avea ceva de ascuns. 

Taggart apăru din nou, pantofii lui fiind atât de albi, încât 
păreau că strălucesc. 

În timp ce locotenentul se apropia, Mitch se ridică în picioare, 
precaut și tulburat, îngrijorat peste măsură, încercând să pară 
doar obosit și nerăbdător. 


4. 


Detectivul Taggart etala un bronz intens care se potrivea cu 
cămașa lui stil hawaiian. În contrast cu faţa bronzată, dinţii îi 
erau la fel de albi precum un peisaj arctic. 

— Îmi pare rău pentru neplăcerile cauzate, domnule Rafferty. 
Mai am doar câteva întrebări pentru dumneata, apoi sunteţi 
liber. 

Mitch ar fi putut răspunde ridicând din umeri sau încuviințând 
cu un semn din cap. Dar se gândi că tăcerea ar fi părut ciudată, 


VP-18 


că un om care nu are nimic de ascuns ar fi mai prietenos. După 
ce ezită, din păcate destul de mult ca să dea de bănuit, spuse: 

— Nu mă plâng, domnule locotenent. S-ar fi putut întâmpla să 
fiu eu cel împușcat. Sunt recunoscător că am rămas în viaţă. 

Detectivul se străduia să se poarte normal, dar ochii lui erau 
ochii unei păsări de pradă, ochi ageri de șoim, ochi pătrunzători 
de vultur. 

— De ce zici asta? 

— Ei bine, dacă a fost un glonţ tras la întâmplare... 

— Nu știm asta, spuse Taggart. De fapt, dovezile indică o 
acţiune calculată cu sânge rece. Un singur foc tras cu precizie. 

— Un nebun cu o armă nu poate fi un asasin profesionist? 

— Sigur că poate fi. Dar, de obicei, nebunii vor să obțină un 
scor cât mai mare. Un psihopat cu o pușcă te-ar fi împușcat și 
pe dumneata. Acest individ știa exact în cine vrea să tragă. 

In mod irațional, Mitch se simțea cumva responsabil pentru 
moartea bărbatului. Această crimă fusese comisă pentru a-i 
demonstra cât de serios vorbeau răpitorii și pentru ca aceștia să 
fie siguri că el nu avea să ceară ajutorul poliţiei. 

Poate că detectivul adulmecase acest nemeritat, dar 
persistent sentiment de vinovăție. 

Aruncând o privire cadavrului de pe cealaltă parte a străzii, în 
jurul căruia echipa de criminaliști încă lucra, Mitch spuse: 

— Cine este victima? 

— Nu știm deocamdată. Nu avea niciun act de identitate 
asupra lui. Nici portofel. Nu ţi se pare ciudat? 

— Când ieși din casă doar ca să plimbi câinele, nu ai nevoie 
de portofel. 

— E reflexul oricărui om obișnuit, zise Taggart. Chiar dacă își 
spală mașina pe aleea din faţa casei, își ia portofelul la el. 

— Cum îl veţi identifica? 

— Nu scrie nimic pe zgarda câinelui. Dar cred că acesta este 
un retriever auriu cu pedigree, așa că ar putea avea implantat 
un microcip de identificare. Vom verifica de îndată ce facem rost 
de un scaner. 

După ce fusese adus pe această parte a străzii și legat de 
stâlpul unei cutii poștale, retrieverul auriu se așezase la umbră, 
acceptând cu graţie atenţiile unui mare număr de admiratori. 

Taggart zâmbi. 


VP -19 


— Retrieverii aurii sunt cei mai buni. Am avut unul când eram 
copil. Am iubit câinele acela. 

Atenţia lui se îndreptă din nou asupra lui Mitch. Zâmbetul 
rămase la locul lui, se schimbă doar expresia chipului său în 
timp ce zâmbea. 

— Acele întrebări de care vorbeam. Ai fost în armată, 
domnule Rafferty? 

— În armată? Nu. Am fost șofer pe secerătoare pentru o altă 
companie, am urmat niște cursuri de horticultură și am început 
o afacere pe cont propriu la un an după terminarea liceului. 

— Am crezut că ești un fost militar, dacă focul de pușcă nu te- 
a șocat. 

— O, m-a șocat, îl asigură Mitch. 

Privirea directă a lui Taggart era menită să-l intimideze. 

De parcă ochii lui ar fi fost niște lentile clare prin care 
gândurile îi erau dezvăluite precum microbii la microscop, Mitch 
se simţi obligat să evite privirea insistentă a detectivului, dar 
înțelese că nu putea risca. 

— Deci, auzi un foc, zise Taggart, vezi un om împușcat și 
totuși fugi repede peste drum, chiar în bătaia puștii. 

— Nu știam că era mort. M-am gândit că puteam să fac ceva 
pentru el. 

— O faptă lăudabilă. Majoritatea oamenilor ar fi fugit repede 
să se ascundă. 

— Hei, nu sunt un erou. Am acţionat mai degrabă din instinct, 
fără să mai gândesc. 

— Poate că asta înseamnă de fapt un erou - cineva care face 
din instinct o faptă bună. 

Mitch îndrăzni să evite privirea lui Taggart, sperând că acest 
lucru ar fi fost interpretat ca modestie în acest context. 

— Am acţionat prostește, domnule locotenent, nu am dat 
dovadă de curaj. N-am stat să mă gândesc că sunt în pericol. 

— Cum - credeai că a fost împușcat accidental? 

— Nu. Poate. Nu mai știu. Nu credeam nimic. Nu gândeam, 
reacţionam doar. 

— Dar chiar n-ai simţit că ești în primejdie? 

— Nu. 

— Nu ţi-ai dat seama de asta nici atunci când i-ai văzut rana 
de la cap? 

— Poate că da. Mai degrabă, pot spune că mi s-a făcut greață. 


VP - 20 


Întrebările veneau prea repede. Mitch simţea că-și pierde 
cumpătul. Ar fi putut să spună fără să-și dea seama că știa de 
ce fusese ucis bărbatul cu câinele. 

Însoţit de bâzâitul aripilor din care dădea energic, bondarul se 
întoarse. Taggart nu-l interesa deloc, dar zbura pe lângă faţa lui 
Mitch ca un martor venit să sprijine declaraţia acestuia. 

— Ai văzut rana de la cap, continuă Taggart, și totuși nu ai 
fugit să te ascunzi. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Cred că m-am gândit cam așa: dacă nu mă împușcase 
nimeni până atunci, nu aveau de gând să tragă în mine. 

— Deci tot nu te-ai simţit în primejdie. 

— Nu. 

După ce-și deschise carneţelul cu spirală, Taggart zise: 

— Când ai sunat la 911, i-ai spus operatorului că erai mort. 

Surprins, Mitch întâlni din nou privirea detectivului. 

— Că eram mort? 

Taggart citi din însemnările lui din carneţel: 

— „Un bărbat a fost împușcat. Sunt mort. Adică, e mort. A fost 
împușcat și e mort”. 

— Asta am spus eu? 

— Am ascultat înregistrarea. Abia îţi trăgeai sufletul. Păreai 
de-a dreptul îngrozit. 

Mitch uitase că apelurile la 911 se înregistrau. 

— Cred că eram mai speriat decât îmi aduc aminte. 

— Evident, ai recunoscut pericolul care te ameninţa și tot nu 
ai fugit să te ascunzi. 

Chiar dacă Taggart putea sau nu să citească vreo fărâmă din 
gândurile lui Mitch, paginile minţii detectivului erau închise, 
ochii lui albaștri, de un albastru cald, rămânând enigmatici. 

— „Sunt mort”, cită detectivul din nou. 

— Mi se împleticea limba. Eram zăpăcit, panicat. 

Taggart se uită din nou la câine și zâmbi iarăși. Cu o voce mai 
blândă decât înainte, spuse: 

— Mai este ceva ce ar fi trebuit să te întreb? Ai vrea să zici 
ceva anume? 

În mintea lui, Mitch auzi ţipătul îngrozit al lui Holly. 


VP -21 


Răpitorii ameninţă întotdeauna că își vor ucide ostaticul dacă 
intervine poliţia. Ca să câştigi, nu trebuie să joci după regulile 
lor. 

Poliţia ar fi contactat Biroul Federal de Investigații. FBI avea o 
experiență vastă în cazurile de răpire. 

Pentru că Mitch nu avea de unde să facă rost de două 
milioane, la început, poliţia ar fi pus la îndoială povestea lui. 

Oricum, când răpitorul ar fi sunat din nou, i-ar fi convins. 

Dar dacă nu mai primea al doilea telefon? Cum ar fi dacă 
răpitorul, știind că Mitch spusese totul poliţiei, și-ar duce 
ameninţarea la bun sfârșit, Holly ar fi mutilată și apoi ucisă, iar 
pe el nu l-ar mai suna deloc? 

Atunci, poliţia putea crede că Mitch născocise de fapt răpirea 
ca să acopere faptul că Holly era deja moartă, că o omorâse 
chiar el. Soțul este întotdeauna principalul suspect. 

Dacă ar pierde-o, nimic nu ar mai conta. Nimic, niciodată. 
Nicio putere nu ar putea să vindece rana provocată de dispariţia 
ei. 

Dar ca să fie suspectat că i-ar fi făcut rău - asta ar fi ca un 
șrapnel fierbinte în rană, mereu arzând, sfâșiindu-l pentru 
totdeauna. 

După ce închise carneţelul și-l băgă înapoi într-un buzunar de 
la pantaloni, Taggart își luă privirea de la câine, îndreptându-și 
atenţia asupra lui Mitch, apoi întrebă din nou: 

— Altceva, domnule Rafferty? 

Într-un anumit punct al conversaţiei, bondarul zburase mai 
departe. Mitch realiză abia acum că bâăzâitul se oprise. 

Dacă păstra secretă răpirea lui Holly, rămânea singur 
împotriva răpitorilor ei. 

Nu era bun de nimic de unul singur. Crescuse alături de trei 
surori și un frate, toți născuţi la șapte ani distanţă. Fiecare 
dintre ei fusese confidentul, confesorul, sfătuitorul și apărătorul 
celuilalt. 

La un an după terminarea liceului, plecase din casa părinţilor 
săi și se mutase într-o cameră dintr-un apartament pe care-l 
împărțea cu cineva, cu chirie. Mai târziu, își cumpărase o 
locuință în care se simţea izolat. Lucrase câte 60 de ore pe 
săptămână și chiar mai mult, doar ca să nu rămână singur în 
apartament. Doar atunci când Holly apăruse în viaţa lui se 
simţise din nou împlinit, satisfăcut, legat. „Eu” era un cuvânt 


VP - 22 


rece, „noi” avea un sunet mai plăcut. „Nouă” suna mult mai 
dulce decât „mie”. 

Ochii locotenentului Taggart păreau acum mai puţin 
ameninţători decât înainte. Mitch zise: 

— Ei bine... 

Detectivul își trecu limba peste buze. 

Aerul era cald, umiditatea scăzută. Mitch își simţea și el 
buzele uscate. 

Cu toate astea, imaginea de o clipă a limbii roz a lui Taggart îl 
făcu să se gândească la limba unei reptile și sugera că acesta 
savura în minte gustul prăzii mult așteptate. 

Numai unui paranoic i-ar fi trecut prin minte ideea aberantă 
că un detectiv s-ar fi putut alia cu răpitorii lui Holly. Această 
discuţie între patru ochi martor-anchetator ar fi fost de fapt 
pentru Mitch ultimul test care să le confirme răpitorilor că 
acesta le urma instrucțiunile. 

Toate steagurile fricii, raţională și iraţională, erau ridicate în 
mintea lui. Această paradă de ameninţări violente și suspiciuni 
obscure nu erau prielnice gândirii logice. 

Era pe jumătate convins că, dacă i-ar fi spus lui Taggart 
adevărul, detectivul ar fi făcut o grimasă și ar fi zis: „Va trebui 
să o ucidem acum, domnule Rafferty. Nu mai putem avea 
încredere în tine. Dar te vom lăsa să alegi ce-i vom tăia prima 
dată - degetele sau urechile”. 

Ca și mai devreme, când așteptase lângă cadavru, Mitch se 
simţea urmărit, nu numai de Taggart sau de vecinii care beau 
ceai, ci de o prezenţă nevăzută. Urmărit, analizat. 

— Nu, domnule locotenent, spuse el. Nu mai am nimic de 
adăugat. 

Detectivul scoase o pereche de ochelari de soare din 
buzunarul cămășii sale și îi puse la ochi. În lentilele tip oglindă, 
Mitch aproape că nu recunoscu reflexiile gemene ale chipului 
său. Suprafaţa curbată a acestora distorsiona imaginea, 
făcându-l să pară bătrân. 

— Ti-am lăsat cartea mea de vizită, îi reaminti Taggart. 

— Da, domnule. O am. 

— Sună-mă dacă-ţi amintești ceva ce ţi se pare important. 

Sclipirea simetrică și impersonală a lentilelor îi amintea de 
privirea fixă a unei insecte: rece, nerăbdătoare, lacomă. 

Taggart adăugă: 


VP - 23 


— Pari nervos, domnule Rafferty. 

Ridicându-și mâinile ca să-i arate cum tremurau, Mitch zise 
numaidecât: 

— Nu sunt nervos, domnule locotenent. Tremur. Tremur rău 
de tot. 

Taggart își mai trecu o dată limba peste buze. 

Mitch spuse: 

— Nu am mai văzut niciodată un om împușcat. 

— Nu te obișnuiești niciodată cu așa ceva, îl asigură 
detectivul. 

Lăsându-și mâinile în jos, Mitch zise: 

— Cred că nu. 

— E mai rău când e vorba de o femeie. 

Mitch nu știa cum să interpreteze această afirmaţie. Putea fi 
un Simplu adevăr rezultat din experienţa unui detectiv 
criminalist - sau o ameninţare. 

— O femeie sau un copil, spuse Taggart. 

— Nu mi-aș dori să am profesia dumitale. 

— Nu, nu ţi-ai dori. Intorcându-i spatele, detectivul mai zise: 
Ne mai vedem, domnule Rafferty. 

— Ne mai vedem? 

Aruncând o privire în urmă, Taggart spuse: 

— Eu și dumneata - într-o bună zi, vom fi amândoi martori 
într-o sală de judecată. 

— Pare un caz greu de rezolvat. 

— „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ”, 
domnule Rafferty, rosti detectivul, citând parcă pe cineva. 
„Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ”. 

Mitch îl privi pe Taggart îndepărtându-se. 

Apoi, se uită la iarba de sub picioarele lui. 

Soarele își schimbase poziţia, iar umbrele frunzelor de palmier 
se întindeau în spatele lui. Stătea în lumină, dar nu simţea nicio 
căldură. 


5. 


Ceasul de bord era digital, asemenea ceasului de la mâna lui 
Mitch, dar totuşi el putea auzi ticăitul orelor la fel de iute 


VP - 24 


precum clinchetele indicatorului care lovea separatoarele când 
se învârtea roata norocului. 

De la locul crimei, voia să ajungă direct acasă. Logica 
presupunea că Holly fusese răpită când se afla în casă. Einuar 
fi putut s-o înhațe pe drumul spre serviciu sau pe o stradă 
circulată. 

Poate că lăsaseră din greșeală vreo urmă, ceva ce ar fi putut 
sugera identitatea lor. 

Cel mai probabil, îi lăsaseră un mesaj, niște instrucţiuni de 
urmat. 

Ca de obicei, primul lucru pe care-l făcuse în dimineața aceea 
fusese să-l ia pe Iggy de la apartamentul lui din Santa Ana. 
Acum, trebuia să-l ducă înapoi. 

Plecând cu mașina spre nord din legendarele și înstăritele 
cartiere de coastă din Orange County, unde lucrau ei, și 
îndreptându-se spre cartierul lor mai modest, Mitch trecu de pe 
autostrada aglomerată pe șoselele laterale, dar traficul era la 
fel. 

Iggy voia să vorbească despre crimă și despre poliţie. Mitch fu 
nevoit să se prefacă și el naiv emoţionat de noutatea acestei 
experienţe, la fel ca Iggy, în timp ce mintea lui era de fapt 
preocupată de Holly și de grija pentru evenimentele care aveau 
să urmeze. 

Din fericire, ca de obicei, conversaţia cu Iggy începu repede 
să se înnoade, să se abată și să se încâlcească precum un ghem 
de aţă deșirat de o pisicuţă. 

Atent în aparenţă la acest discurs incoerent, Mitch lua mai 
puţin parte la conversaţie decât atunci când subiectul fusese 
bărbatul ucis. 

— Vărul meu Louis avea un prieten pe nume Booger, zise 
Iggy. Același lucru i s-a întâmplat și lui, a fost împușcat în timp 
ce plimba un câine, numai că nu era o pușcă și nu era vorba de 
un câine. 

— Booger? se miră Mitch. 

— Booker, îl corectă Iggy. B-o-o-k-e-r. Avea o pisică pe nume 
Hairball. Îl plimba pe Hairball și a fost împușcat. 

— Oamenii duc pisicile la plimbare? 

— S-a întâmplat în felul următor: Hairball stătea confortabil 
într-o cușcă portabilă, iar Booker îl ducea la cabinetul 
veterinarului. 


VP -25 


Mitch se uită de mai multe ori în oglinda retrovizoare și în 
oglinzile laterale ale mașinii. Un SUV Cadillac părăsise 
autostrada și venea în urma lor. Intersecţie după intersecţie, se 
menţinu în urma lor. 

— Deci Booker nu își plimba de fapt pisica, zise Mitch. 

— El mergea cu pisica, iar acest neastâmpărat de vreo 
doisprezece ani, acest mucos obraznic l-a împușcat pe Booker 
cu o pușcă de paint-ball. 

— Deci nu a fost ucis. 

— Nu a fost rănit, nu, și era o pisică, în loc de câine, dar 
Booker era complet albastru. 

— Albastru? 

— Păr albastru, față albastră. Era furios la culme. 

SUV-ul Cadillac rămăsese cu două sau trei mașini în spatele 
lor, ca să nu atragă atenţia. Probabil că șoferul spera ca Mitch să 
nu-l fi observat. 

— Deci Booker era complet albastru. Ce s-a întâmplat cu 
puștiul? întrebă Mitch. 

— Booker avea de gând să-i rupă mâna micului ticălos, dar 
puştiul l-a împușcat în testicule și a fugit. Hei, Mitch, știai că în 
Pennsylvania există un oraș numit Blue Balls?? 

— Nu știam. 

— E în ţinutul Amish. În aceeași zonă se află și un oraș numit 
Intercourse’. 

— Nu mai spune! 

— Poate că acei Amish nu sunt chiar atât de drepți precum 
biscuiții Cheetz-lt, la urma urmei. 

Mitch acceleră, ca să treacă de intersecție înainte ca lumina 
semaforului să se schimbe în roșu. In urma lui, SUV-ul cel negru 
trecu pe altă bandă, acceleră și reuși să treacă pe galben. 

— Ai mâncat vreodată o plăcintă Amish cu melasă? întrebă 
Iggy. 

— Nu, niciodată. 

— E o plăcintă umplută, mai dulce decât șase filme siropoase. 
Parcă ai mânca melasă. Inșelătoare, amice. 

Cadillacul rămase în urmă și intră din nou pe banda lui Mitch. 
Aveau din nou trei mașini între ei. 


Iggy spuse: 


2 Mingiuțele albastre, sintagmă care poate avea conotații sexuale. (n.red). 
3 Act sexual (în Ib. engleză, în original). 


VP -26 


— Earl Potter și-a pierdut un picior mâncând plăcintă cu 
melasă. 

— Earl Potter? 

— Tatăl lui Tim Potter. Avea diabet, dar nu știa și făcea praf 
câte o găleată de dulciuri în fiecare zi. Ai mâncat vreodată o 
plăcintă Quakertown? 

— Dar ce ziceai de piciorul lui Earl? întrebă Mitch. 

— Incredibil, frăţioare. Într-o bună zi, s-a trezit cu piciorul 
țeapăn, nu mai putea merge cum trebuie. Se pare că sângele 
nu-i mai circula cum trebuie acolo jos din cauza unui diabet 
sever. l-au tăiat cu ferăstrăul piciorul stâng deasupra 
genunchiului. 

— În timp ce mânca plăcintă cu melasă. 

— Nu. Și-a dat seama că trebuia să renunţe la dulciuri. 

— Bravo lui. 

— Așadar, cu o zi înainte de operaţie, a avut parte de ultimul 
lui desert și a ales o plăcintă întreagă cu melasă, cu o tonă de 
frişcă deasupra. Ai văzut vreodată filmul acela Amish tare de 
tot, cu Harrison Ford și fata aceea cu sânii mari? 

Tot vorbind de Hairball, Blue Balls, Intercourse, plăcinta cu 
melasă și Harrison Ford, ajunseră la clădirea în care se afla 
apartamentul lui Iggy. 

Mitch opri mașina lângă bordură, iar SUV-ul negru trecu pe 
lângă ei fără să încetinească. Geamurile acestuia erau fumurii, 
așa că nu reuși să-l vadă nici pe șofer și nici vreun alt pasager. 

După ce deschise portiera, înainte să coboare din mașină, 
Iggy îl întrebă: 

— Te simţi bine, șefule? 

— Da, mă simt bine. 

— Pari terminat. 

— Am văzut un bărbat împușcat, îi reaminti Mitch. 

— Da. Nu a fost tare? Cred că știu cine va fi în centrul atenţiei 
la Rolling Thunder în noaptea asta. Poate că ar trebui să treci pe 
acolo. 

— Nu păstra niciun scaun pentru mine. 

Cadillacul abia se mai zărea spre vest. Soarele după-amiezii 
învălui mașina suspectă în strălucire și lumină orbitoare. Mai 
licări o dată și păru să dispară în gura soarelui. 

Iggy cobori din camionetă, se mai întoarse o dată să-l 
privească pe Mitch și luă o figură tristă. 


VP - 27 


— Lanţ și bilă de fier“. 

— Vântul de sub aripile mele. 

— O! Profund. 

— Du-te să te faci praf! 

— Intenţionez să beau cu măsură, îl asigură Iggy. Doctorul lg 
îți prescrie cel puţin șase beri. Transmite-i doamnei Mitch că e o 
surferiță supersexi. 

Iggy închise portiera și se îndepărtă, mare, și loial, și 
încântător, și neștiutor. 

Cu mâinile tremurând pe volan, Mitch intră din nou în trafic. 

Venind spre nord, fusese nerăbdător să scape de Iggy și să 
ajungă acasă. Acum, stomacul i se întoarse pe dos când se 
gândi ce l-ar putea aștepta acolo. 

Cel mai mult se temea să nu găsească sânge. 


6. 


Mitch conducea cu geamurile deschise pentru că voia să audă 
sunetele străzii, un semn de viață. 

Cadillacul nu-și mai făcu apariția. Niciun alt vehicul nu preluă 
urmărirea. Evident, doar își imaginase că era urmărit. 

Senzaţia că era supravegheat dispăru. Din când în când, 
privirea îi era atrasă de oglinda retrovizoare, dar nu se mai 
aștepta să vadă ceva suspect. 

Se simțea singur și chiar mai mult decât singur. Izolat. 
Aproape că-și dorea ca SUV-ul negru să apară din nou. 

Casa lor se afla într-un cartier mai vechi din Orange, una 
dintre cele mai vechi așezări din ţinut. Când întoarse mașina și 
intră pe strada pe care locuiau, parcă intră în altă epocă, vechiul 
cartier urându-i bun venit în 1945, excepţie făcând doar 
mașinile și camionetele mai noi din faţa caselor. 

Bungaloul - din scânduri de un galben-pal, cu tocurile ușii și 
ale ferestrelor de culoare albă, acoperit cu șindrilă din lemn de 
cedru - se afla în spatele unui gărduț alb pe care erau încolăciţi 
trandafiri. Pe aceeași stradă erau câteva case mai mari și mai 
elegante, dar niciuna nu avea o grădină mai frumos amenajată. 


4 Versurile melodiei My Ressurection, de Yngwie Malmsteen. (n.tr.). 
VP - 28 


Mitch parcă pe aleea de lângă casă, sub un arbore de piper 
mare și bătrân, apoi cobori din mașină întâmpinat de căldura 
înăbușitoare a după-amiezii. _ 

Trotuarele și curţile caselor erau pustii. In acest cartier, cele 
mai multe familii se bazau pe două venituri, așa că toată lumea 
era la lucru. La 3:04, niciun copil nu venise încă de la școală. Nu 
se vedea nicio menajeră, niciun spălător de geamuri, niciun 
grădinar ocupat cu strângerea frunzelor. Acești proprietari își 
curățau singuri covoarele, își tundeau singuri iarba din curte. 

Arborele de piper împletea razele de soare în cascada sa de 
ramuri subţirele, și arunca pe pavajul umbrit fâșii eliptice de 
lumină. 

Mitch deschise o portiţă laterală în gardul alb din faţa casei. 
Traversă peluza și înaintă spre treptele de la intrare. Veranda 
era întunecată și răcoroasă. Scaune albe de răchită cu pernuțe 
verzi erau așezate lângă niște măsuţe de răchită acoperite cu 
sticlă. 

În după-amiezile de duminică, el și Holly stăteau adesea 
acolo, vorbind, citind ziarul, urmărind păsările colibri care 
zburau iute din floare în floare, în plantele agăţătoare cu 
trompeţele stacojii care înfloreau pe stâlpii verandei. 

Câteodată, întindeau câte o masă pliantă între scaunele de 
răchită. Ea îl bătea la Scrabble. El era mai bun la jocurile Trivia”. 

Nu cheltuiau prea mult pe distracţii. Nu mergeau în vacanțe la 
schi, nici nu-și petreceau weekendurile în Baja. Mai ieșeau din 
când în când la un film. Stând împreună pe veranda din faţa 
casei, se simțeau la fel de bine ca la Paris. 

Economiseau bani pentru lucruri cu adevărat importante. Ca 
ea să-și permită să riște o schimbare de carieră, trecând de la 
poziția de secretară la cea de agent imobiliar. Ca el să aibă 
posibilitatea să-și facă oarece publicitate, să-și mai cumpere o 
camionetă și să-și extindă afacerea. 

Și pentru copii. Intenţionau să aibă copii. Doi sau trei. La 
anumite sărbători, când erau mai sentimentali, nici patru nu li 
se păreau prea mulți. 

Nu voiau să cucerească lumea și nici nu voiau să o schimbe. 
Voiau doar să aibă colţișorul lor de lume și șansa să îl umple cu 
o familie și veselie. 


5 Joc educativ de cultură generală, bazat pe întrebări și răspunsuri din mai multe 
domenii. 


VP - 29 


Încercă ușa din faţă. Nu era închisă. O împinse și ezită puţin în 
prag. 

Întoarse capul și se uită spre stradă, așteptându-se parcă să 
vadă SUV-ul negru. Nu era acolo. 

După ce păși în casă, se opri o clipă, ca să-și obișnuiască 
ochii. Lumina din living provenea doar de la razele de soare care 
pătrundeau prin ferestre, filtrate de copaci. 

Totul părea în ordine. Nu reuși să descopere niciun semn de 
luptă. Mitch închise ușa în urma lui. Pentru o clipă, simţi nevoia 
să se sprijine. _ 

Dacă Holly ar fi fost acasă, atunci s-ar fi auzit muzică. li 
plăceau piesele muzicale ale marilor trupe. Miller, Goodman, 
Ellington, Shaw. Spunea că muzica anilor 1940 se potrivea cu 
casa. | se potrivea și ei. Clasică. ă 

O arcadă lega livingul de o sufragerie mică. In această 
cameră nu era nimic deranjat. 

Pe masă se afla un fluture mare, mort. Era un fluture de 
noapte gri, cu niște dungi negre de-a lungul aripilor crestate. 

Fluturele trebuia să fi intrat cu o seară înainte. Petrecuseră 
ceva timp pe verandă, iar ușa rămăsese deschisă. 

Poate că era viu și dormea. Dacă îl lua în mâini și îl ducea 
afară, poate că zbura în vreun colț, pe tavanul verandei, 
așteptând acolo să apară luna. 

Ezită, șovâind să atingă fluturele, de teamă că nu avea să 
simtă mișcarea aripilor plăpânde. La atingerea lui, era posibil ca 
acesta să se dezintegreze într-un fel de praf vâscos și lucios, așa 
cum se întâmpla uneori. 

Mitch nu atinse fluturele de noapte pentru că voia să creadă 
că mai era în viață. 

Ușa dintre sufragerie și bucătărie era întredeschisă. În spatele 
ei se vedea lumină. 

Se simţea un miros de pâine prăjită. Mirosul se simţi mai tare 
când împinse ușa și intră în bucătărie. 

Aici, găsi urme de luptă. Unul dintre scaune era răsturnat. Pe 
podea erau împrăștiate cioburi de farfurii. 

Două felii de pâine înnegrită stăteau în prăjitor. Cineva îl 
scosese din priză. Untul fusese lăsat afară, pe bufet, și se topise 
pe măsură ce căldura de peste zi crescuse. 

Răpitorii intraseră probabil prin faţă, luând-o pe nepregătite în 
timp ce își prăjea pâine. 


VP - 30 


Dulapurile din bucătărie erau vopsite într-un alb lucios. Ușa și 
două sertare erau stropite cu sânge. 

Mitch închise ochii pentru o clipă. În mintea lui, văzu fluturele 
tremurând din aripi și zburând de pe masă. Ceva îi tremura și în 
piept și voia să creadă că era vorba de speranţă. Pe frigiderul 
alb, urma unei mâini însângerate de femeie striga după ajutor la 
fel de tare ca o voce pe care o puteai auzi. O altă mână întreagă 
și o pată întunecau parțial două dulapuri suspendate. 

Sângele pătase dalele de teracotă din pardoseală. Părea a fi 
mult sânge. Părea a fi un ocean. 

Scena îl îngrozi atât de tare pe Mitch, încât voia să închidă din 
nou ochii. Dar îl obseda o idee bizară: dacă închidea ochii de 
două ori în faţa crudei realităţi, avea să rămână orb pentru 
totdeauna. 

Telefonul sună. 


7. 


Nu a fost nevoit să calce în sânge ca să ajungă la aparat. 
Ridică receptorul după ce telefonul sună de trei ori și răspunse 
cu o voce chinuită: 

— Da? 

— Eu sunt, iubitule. 

— Holly. Ce ţi-au făcut? 

— Sunt în regulă, spuse ea, cu voce puternică, dar fără să 
pară, de fapt, în regulă. 

— Sunt în bucătărie, zise el. 

— Știu. 

— Sângele... 

— Știu. Nu te gândi la asta acum. Mitch, mi-au zis că avem un 
minut să vorbim, doar un minut. 

El sesiză aluzia ei: un minut și poate niciodată altul. 

Picioarele nu păreau să-l mai ţină. După ce trase un scaun de 
la masa din bucătărie, se prăbuși în el și spuse: 

— La naiba, îmi pare atât de rău. 

— Nu e vina ta. Nu te da bătut. 

— Cine sunt ciudaţii ăștia, sunt nebuni sau ce? 


VP - 31 


— Sunt niște ticăloși nenorociţi, dar nu sunt nebuni. Par a fi... 
profesioniști. Nu știu. Dar vreau să-mi promiţi ceva. 

— Mor aici. 

— Ascultă, iubitule. Vreau să-mi promiţi. Dacă mi se întâmplă 
ceva... 

— Nu vei păţi nimic. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, insistă ea, promite-mi că vei 
trece peste asta. 

— Nu vreau să mă gândesc la așa ceva. 

— Să treci peste asta, la naiba. Treci peste asta și trăiește-ţi 
viaţa. 

— Tu ești viața mea. 

— Ai să treci peste asta, tăietor de iarbă ce ești, sau o să mă 
enervez rău de tot. 

— Voi face tot ce vor ei. O să te aduc înapoi. 

— Dacă nu vei trece peste asta, te voi bântui, Rafferty. Va fi 
precum în filmul acela 3D, Poltergeist. 

— Doamne, te iubesc, spuse el. 

— Ştiu. Te iubesc. Vreau să te strâng în braţe. 

— Te iubesc atât de mult. 

Ea nu mai răspunse. 

— Holly? 

Tăcerea îl electriză, îl ridică de pe scaun. 

— Holly? Mă auzi? 

— Te aud, tăietor de iarbă, se auzi vocea răpitorului cu care 
mai vorbise înainte. 

— Tu, ticălosule. 

— Îţi înţeleg furia... 

— Gunoi ce ești. 

— ... dar nu am prea multă răbdare. 

— Dacă-i faci vreun rău... 

— l-am făcut deja. Și, dacă nu ai de gând să termini cu asta, o 
voi măcelări pe cățea ca pe o halcă de carne. 

O acută conștientizare a neputinței sale îl făcu pe Mitch să 
treacă de la furie la umilinţă. 

— Te rog! Nu o mai răni. Nu! 

— Calm, Rafferty. Tu calmează-te în timp ce eu îţi explic 
câteva lucruri. 

— Bine. În regulă. Am nevoie de explicaţii. Nu înțeleg nimic 
din ce se întâmplă. 


VP - 32 


Își simţi din nou picioarele moi. În loc să se așeze pe scaun, 
împinse cu piciorul un ciob de farfurie de pe jos și se așeză în 
genunchi pe podea. Dintr-un anumit motiv, se simţea mult mai 
confortabil în genunchi decât pe scaun. 

— În legătură cu sângele, zise răpitorul. l-am tras o palmă 
când a încercat să riposteze, dar nu am tăiat-o. 

— Tot sângele... 

— Asta încerc să-ţi spun. l-am legat braţul cu un garou până 
ce vena a ieșit la iveală, am înţepat-o cu un ac și am umplut 
patru fiole cu sânge de-al ei, la fel cum îţi ia sânge un doctor 
când îţi face analizele. 

Mitch își lăsă capul în jos și își sprijini fruntea de ușa 
cuptorului. Închise ochii și încercă să se concentreze. Răpitorul 
continuă: 

— l-am mânjit mâinile cu sânge și am făcut urmele acelea. 
Am stropit cu sânge bufetul, dulapurile. Am stropit și podeaua. E 
o înscenare, Rafferty. Pare că a fost ucisă acolo. 

Mitch era broasca ţestoasă care tocmai pleca de la linia de 
start, iar tipul de la telefon era iepurele ajuns deja la jumătatea 
cursei de maraton. Mitch nu putea să meargă mai repede. 

— Înscenare? De ce? 

— Dacă-ţi pierzi cumpătul și te duci la poliţie, ei nu o să 
creadă povestea cu răpirea. Vor vedea cum arată bucătăria și 
vor fi siguri că ai omorât-o acolo. 

— Nu le-am spus nimic. 

— Știu asta. 

— Ce i-ai făcut bărbatului care plimba câinele... Știam că nu 
aveţi nimic de pierdut. Știam că nu e o glumă. 

— Aceasta este doar o mică garanţie suplimentară, rosti 
răpitorul. Ne plac garanţiile. De pe un raft din bucătăria ta 
lipsește un cuțit mare de tăiat carne. 

Mitch nu se mai obosi să confirme spusele acestuia. Răpitorul 
continuă: 

— L-am înfășurat în unul dintre tricourile tale și o pereche de 
blugi. Hainele sunt pătate cu sângele lui Holly. 

Erau clar profesioniști, exact cum spusese și ea. 

— Pachetul acela e ascuns pe proprietatea ta, mai spuse 
individul. Nu i-ar fi ușor să-l găsești, în schimb câinii poliţiei l-ar 
dibui imediat. 

— Înţeleg. 


VP - 33 


— Știam că vei înţelege. Nu ești prost. De aceea ne-am luat 
atâtea măsuri de siguranţă. 

— Și acum? Vreau să mă lămurești despre ce-i vorba. 

— Nu încă. Acum, ești foarte agitat, Mitch. Asta nu e bine. 
Atunci când nu ești în stare să-ţi controlezi emoţiile, ai toate 
șansele să faci o greșeală. 

— Sunt în regulă, îl asigură Mitch, deși inima îi bătea 
nebunește, iar sângele îi tuna în urechi. 

— Nu ai voie să faci nicio greșeală, Mitch. Niciuna. Deci vreau 
să te calmezi, cum am mai zis. Când vei avea mintea limpede, 
vom discuta această situaţie. Te voi suna la ora șase. 

Cu toate că rămăsese în genunchi, Mitch deschise ochii și se 
uită la ceas. 

— Asta va fi peste două ore și jumătate. 

— Ești încă îmbrăcat cu hainele de lucru. Ești murdar. Fă un 
duș fierbinte și reconfortant. Te vei simţi mai bine. 

— Cred că îţi baţi joc de mine. 

— Oricum, va trebui să fii mai prezentabil. Fă un duș, 
schimbă-te, apoi ieși din casă, du-te undeva, oriunde. Ai grijă 
doar ca telefonul tău mobil să fie încărcat. 

— Mai bine aştept aici. 

— Asta nu ajută la nimic, Mitch. Casa e plină cu lucruri de-ale 
lui Holly, îţi vei aminti de ea oriunde te vei uita. Nervii tăi vor fi 
tensionațţi la maximum. Trebuie să fii mai relaxat pentru ce va 
urma. 

— Da. Bine. 

— Mai e ceva. Vreau să asculți asta... 

Mitch se gândi că-i vor smulge din nou lui Holly un strigăt de 
durere, ca să-l facă să înţeleagă cât de neputincios era și că nu 
avea cum s-o protejeze. 

— Nu! spuse el. 

Nu o auzi pe Holly, ci două voci înregistrate, clare, cu un 
zgomot slab în fundal, ca un șuierat. Prima voce era alui: 

„Nu am mai văzut niciodată un om împușcat”. 

„Nu te obișnuiești niciodată cu așa ceva”. 

„Cred că nu”. 

„E mai rău când e vorba de o femeie... o femeie sau un copil”. 

A doua voce era a detectivului Taggart. 

Răpitorul zise: 


VP - 34 


— Mitch, dacă îţi dădeai drumul la gură, Holly era moartă 
acum. 

În geamul fumuriu al cuptorului, văzu reflexia unui chip care-l 
privea parcă de la o fereastră din iad. 

— Taggart este unul dintre voi. 

— Poate că da. Poate că nu. Ar trebui să te gândești că oricine 
ar putea fi unul dintre noi, Mitch. Ar fi mai bine pentru siguranța 
ta și mult mai bine pentru Holly. Fiecare om e unul dintre noi. 

Construiseră o cutie în jurul lui. Acum, puneau capacul 
deasupra. 

— Mitch, nu vreau să încheiem discuţia pe un ton atât de 
sumbru. Vreau să te liniștesc în legătură cu ceva. Vreau să știi 
că nu ne vom atinge de ea. 

— Ai lovit-o. 

— Am să o lovesc din nou dacă nu face cum i se spune. Dar 
nu o vom atinge. Nu suntem violatori, Mitch. 

— De ce v-aș crede? 

— Desigur, pentru că eu îţi zic ce ai de făcut, Mitch. Te 
manipulez, te dirijez. Și, evident, sunt multe lucruri pe care nu 
am de gând să ţi le spun... 

— Sunteţi criminali, dar nu și violatori? 

— Important e că tot ce ţi-am zis a fost adevărat. Gândește-te 
puţin la relaţia noastră și ai să-ţi dai seama că am fost sincer și 
mi-am respectat mereu cuvântul. 

Mitch ar fi vrut să-l omoare. Nu mai simţise niciodată impulsul 
de a fi atât de brutal cu un alt om, dar ar fi vrut să-l distrugă pe 
acest bărbat. 

Strângea atât de tare telefonul, încât îl durea mâna. Dar se 
simţea incapabil să slăbească strânsoarea. 

— Am destulă experienţă să lucrez prin înlocuitori, Mitch. Tu 
ești un instrument pentru mine, o unealtă prețioasă, o mașină 
sensibilă. 

— Mașină. 

— Mai rămâi un minut la telefon, bine? Nu are niciun rost să 
abuzezi de o mașină prețioasă și sensibilă. Cum să cumpăr un 
Ferrari și apoi să nu-i mai schimb uleiul, să n-am grijă de el? 

— Măcar sunt un Ferrari. 

— Cât timp te manipulez, Mitch, nu vei fi obligat să faci ceva 
peste puterile tale. M-aș aștepta la performanţe spectaculoase 


VP - 35 


de la un Ferrari, dar nu ţi-aș cere să treci cu el printr-un zid de 
cărămidă. 

— Mă simt de parcă aș fi trecut deja printr-un zid de 
cărămidă. 

— Eşti mai rezistent decât crezi. Dar, având interesul să obțin 
de la tine cele mai bune performanţe, vreau să știi că o vom 
trata pe Holly cu respect. Dacă vei face tot ce vrem noi, se va 
întoarce la tine în viaţă... și neatinsă. 

Holly nu era o femeie slabă. Psihic, nu ar fi cedat foarte ușor 
după un abuz fizic. Dar violul era mai mult decât un abuz fizic. 
Violul mutila mintea, inima, spiritul. 

Cel care o ţinea captivă ar fi putut aborda acest subiect cu 
intenţia sinceră de a liniști câteva din temerile lui Mitch. Dar 
ticălosul menţionase asta și ca avertisment. 

Mitch zise: 

— Cred că încă nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce aș avea 
încredere în tine? 

— Pentru că nu ai încotro. 

Acesta era inevitabilul adevăr. 

— Trebuie, Mitch. Altfel, ai putea să o consideri moartă de pe 
acum. 

Răpitorul întrerupse convorbirea. 

Senzaţia de neputinţă îl făcu să mai rămână un timp în 
genunchi. 

Până la urmă, o voce de femeie cu un ton ușor afectat, ca o 
educatoare de grădiniţă care nu-i putea stăpâni pe copii, îi ceru 
să închidă telefonul. În loc de asta, puse receptorul pe podea, iar 
bipăitul continuu insista să-i ceară să respecte sugestia 
operatoarei. 

Rămânând în genunchi, își sprijini din nou fruntea de ușa 
cuptorului și închise ochii. 

Mintea i se zbuciuma frenetic. Imaginea lui Holly, frânturi de 
amintiri învălmășite îl chinuiau, învârtejindu-se în capul lui, 
amintiri frumoase, dulci, dar care îl torturau, pentru că puteau fi 
ultimele, tot ce-i mai rămânea de la ea. Groază și furie. Păreri de 
rău și durere. El nu pierduse niciodată pe nimeni. Viaţa nu-l 
pregătise pentru asta. 

Se strădui să-și limpezească mintea, pentru că simţea că era 
ceva ce putea să facă pentru Holly chiar în acel moment, în acel 
loc, doar dacă și-ar fi putut domoli frica și ar fi reușit să fie calm, 


VP - 36 


să gândească. Nu trebuia să aștepte ordinele răpitorilor. Putea 
să facă pe loc ceva important pentru ea. Era în interesul ei să 
acționeze. Putea face ceva pentru Holly. 

Stând în poziţia aceea umilă pe dalele dure de teracotă, simţi 
cum genunchii încep să-l doară. Acest disconfort fizic făcu ca 
mintea să i se limpezească treptat. Gândurile nu i se mai 
învălmășeau ca niște aluviuni aduse de torent, ci pluteau ca 
niște frunze aduse de vânt pe apele unui râu liniștit. 

Trebuia să facă totuși ceva semnificativ pentru Holly și 
conştientizarea acestui lucru era chiar aproape de suprafaţă, 
plutind sub gândurile lui, în avidă căutare de răspunsuri. 
Podeaua tare era neînduplecată, iar lui i se părea că stă în 
genunchi pe cioburi de sticlă. Trebuia să facă totuși ceva pentru 
Holly. Răspunsul îl ocolea. Ceva. Genunchii îl dureau. Incercă să 
ignore durerea și se ridică în picioare. Nu mai era nesigur. Puse 
receptorul în furcă. Trebuia să aștepte următorul apel. In viaţa 
lui nu se mai simţise atât de neputincios. 


8. 


Cu toate că mai erau câteva ore până să se întunece, 
apropierea nopţii târâse fiecare umbră către est, departe de 
soarele care se îndrepta spre apus. Umbrele frunzelor de 
palmier regal tânjeau, acoperind curtea întunecată. 

Pentru Mitch, care stătea acum pe veranda din spate, acest 
loc care fusese până de curând o insulă de pace părea acum la 
fel de plin de tensiune ca o rețea de cabluri susținând un pod 
suspendat. 

La capătul curții, dincolo de gardul din spatele casei era o 
alee. Mai departe, aleea trecea pe lângă alte curți și alte case. 
Poate că îl urmărea cineva de la vreo fereastră aflată la primul 
etaj, poate că îl observa chiar în acel moment, cu un binoclu 
foarte performant. 

La telefon, îi spusese lui Holly că se afla în bucătărie, iar ea 
zisese că știa acest lucru. Putea să știe asta doar dacă și 
rapitorii știau. 


VP - 37 


Cadillacul negru nu se dovedise a fi în slujba vreunei rețele 
criminale, reprezentând o amenințare doar în imaginaţia sa. 
Niciun alt vehicul nu-l mai urmărise. 

Se așteptaseră ca el să se ducă acasă, așa că, în loc să se ţină 
după el, îi supravegheau casa. Il urmăreau. 

Una dintre casele pe lângă care trecea aleea putea oferi un 
punct de observaţie destul de bun dacă observatorul ar fi fost 
echipat cu aparate optice de mare precizie care să asigure o 
imagine cât mai detaliată chiar de la distanţă. 

Suspiciunea lui se îndreptă apoi către garajul izolat din 
spatele proprietăţii sale. La acea clădire se putea ajunge fie pe 
alee, fie din strada principală, prin locul de parcare de lângă 
casă. 

Garajul în care Mitch își ţinea camioneta, iar Holly, Honda ei, 
avea ferestre și la parter, și la magazia de la etaj. Unele erau 
întunecate, iar altele sclipeau aurii de la razele soarelui. 

La niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo față fantomatică 
sau vreo mișcare dubioasă. Dacă l-ar fi urmărit cineva din garaj, 
omul nu ar fi fost neglijent. S-ar fi lăsat zărit doar cu scopul de 
a-l intimida. 

Pe trandafiri, gălbenele, clopoței și sporul casei, razele oblice 
ale soarelui aprindeau culori strălucitoare, ca niște bucăţi de 
sticlă viu colorate în niște ferestre cu vitralii. 

Cuţțitul de bucătărie înfășurat în hainele însângerate fusese 
probabil îngropat într-un strat de flori. Dacă ar fi găsit pachetul 
acela și l-ar fi dezgropat, apoi ar fi spălat sângele din bucătărie, 
ar fi recâștigat un oarecare control. Ar fi fost în stare să 
reacționeze cu o flexibilitate mai mare la orice încercări ar fi fost 
supus în următoarele ore. 

Oricum, dacă ar fi fost urmărit, răpitorii nu ar fi privit acţiunile 
sale cu indiferenţă. Îi înscenaseră uciderea soţiei sale doar ca 
să-l aibă la mână și nu voiau ca tot ce plănuiseră ei să se ducă 
de râpă. Puteau să-i facă mult rău lui Holly ca să-l pedepsească. 

Bărbatul cu care vorbise îi promisese că nu va fi atinsă, adică 
violată. Dar omul nu avea mustrări de conștiință când era vorba 
să o lovească. 

Dacă ar fi avut motiv, ar fi lovit-o din nou. l-ar fi tras pumni. Ar 
fi torturat-o. Cu privire la aceste aspecte, nu-i făcuse nicio 
promisiune. 


VP - 38 


Ca să-i însceneze crima, ei îi luaseră sânge fără să o chinuie, 
cu o seringă hipodermică. Oricum, nu promiseseră să o cruțe de 
cuţit pe vecie. 

Ca să-i demonstreze cât de neputincios era în realitate, ei ar fi 
putut să o taie. Orice tortură îndurată de ea i-ar fi retezat fiecare 
ligament al voinţei sale de a rezista. 

Nu ar fi îndrăznit să o omoare. Ca să-l ţină pe Mitch în 
continuare sub control, trebuiau să-l mai lase să stea de vorbă 
cu ea din când în când. 

Dar puteau să o mutileze, apoi să o oblige să-i descrie la 
telefon tot ce îndurase. 

Mitch era surprins de abilitatea sa de a anticipa asemenea 
scenarii înfiorătoare. Până acum câteva ore, nu știuse ce 
însemna de fapt esenţa răului. 

Imaginaţia sa atât de bogată în această privinţă sugera că, la 
nivelul subconștientului sau la un nivel mai profund, știuse 
mereu că răul în stare pură străbătea lumea, lăsând în urmă 
monstruozităţi a căror amintire nu putea să dispară prin analiză 
psihologică sau socială. Răpirea lui Holly îi trezise vigilența 
reprimată până atunci, ridicând-o din obscuritatea sacră a 
conștiinței sale la lumină. 

Umbrele  palmierilor regali se lăţeau spre gardul care 
împrejmuia curtea din spate, atât de întinse de parcă stăteau să 
se rupă, iar florile scăldate în soare păreau fragile ca sticla. In 
acest decor, tensiunea creștea. Nici umbrele alungite nu aveau 
să se rupă, nici florile să se spargă. Oricât ar fi fost de întins 
firul, avea să se rupă în sufletul lui Mitch. Și, cu toate că de 
spaimă i se pusese un nod în stomac și nu-și putea descleșta 
maxilarele, el simțea că această schimbare nu avea să fie un 
lucru rău. 

La garaj, ferestrele întunecate și cele aprinse de soare râdeau 
de el. Mobilierul de pe verandă și din curtea interioară, aranjat 
special pentru delectare în liniștea serilor plăcute de vară, râdea 
de el. Spaţiul verde, luxuriant și sculptat, pentru amenajarea 
căruia pierduse atâtea ore, râdea de el, de asemenea. Toată 
frumusețea născută din munca lui părea acum superficială, iar 
această superficialitate o urâţea. 

Intră înapoi în casă și închise ușa din spate. Nu se mai deranjă 
să o încuie. 


VP - 39 


Cel mai rău lucru care i-ar fi putut invada casa fusese deja aici 
și plecase. Abuzurile care urmau aveau să fie doar înflorituri ale 
scenariului de groază iniţial. 

Traversă bucătăria și intră într-un hol mic, care deservea două 
încăperi, prima dintre acestea fiind o cameră micuță de zi, cu o 
sofa, două scaune și un televizor cu ecran mare. 

În ultima vreme, se uitau foarte rar la televizor. Așa-zisa 
realitate TV domina toate transmisiunile media, precum și 
dramele legale și polițiste, dar toate erau plictisitoare, pentru că 
niciuna nu semăna cu realitatea pe care o știa el - iar acum o 
știa chiar mai bine. 

La capătul holului se afla dormitorul principal. Intră și scoase 
dintr-un sertar al scrinului niște chiloţi curaţi și o pereche de 
șosete. 

Pentru moment, deși i se părea imposibil în aceste 
circumstanţe să-și poată îndeplini oricare dintre îndatoririle 
cotidiene, nu putea face nimic altceva decât ceea ce i se 
spusese să facă. 

Ziua fusese călduroasă, dar era de așteptat ca o noapte în 
mijlocul lunii mai să fie mai rece. Scoase din dulap o pereche 
curată de blugi și luă de pe umeraș o cămașă din flanel. Le puse 
pe pat. 

Se trezi stând în faţa măsuţei de toaletă a lui Holly, acolo 
unde ea se așeza în fiecare zi pe un taburet tapițat ca să-și perie 
părul, ca să se machieze și să-și dea cu ruj pe buze. 

Fără să-și dea seama, luase de pe masă oglinda ei de mână. 
Se uită în ea ca și cum ar fi sperat ca, printr-o minune, să-i 
prezică viitorul, să poată vedea chipul ei frumos și zâmbitor. Nu 
era în stare să se privească în oglindă. 

Se bărbieri, făcu un duș și se îmbrăcă pentru calvarul care 
avea să urmeze. 

Nu avea nicio idee despre ce așteptau de la el, cum ar fi putut 
să adune două milioane de dolari pentru a-și răscumpăra soția, 
dar nu făcu nicio încercare să-și imagineze un posibil scenariu. 
Un om aflat la înălţime nu ar trebui să petreacă prea mult timp 
uitându-se cât de mare e distanţa până jos. 

Cum stătea pe marginea patului, după ce-și legase șireturile 
de la pantofi, auzi soneria de la ușă. Răpitorul îi zisese că va 
primi un telefon la ora 6, nu că va veni să sune la ușă. În afară 
de asta, ceasul de pe noptieră arăta 4:15. 


VP - 40 


Să nu deschidă ușa era exclus. Trebuia să fie ușor de găsit, 
având în vedere că nu știa cum ar fi hotărât să-l contacteze cei 
care o răpiseră pe Holly. 

Dacă vizitatorul nu avea nimic în comun cu răpirea ei, Mitch 
se vedea totuși obligat să deschidă ușa, pentru a menţine un 
aer de normalitate. 

Camioneta din parcare dovedea că era acasă. Dacă era 
cumva un vecin și nu primea niciun răspuns după ce sunase, ar 
fi putut să meargă pe lângă casă până în spate, ca să bată la 
ușa de la bucătărie. 

Ușa cu șase ochiuri de geam de la bucătărie i-ar fi oferit o 
imagine clară a pardoselii din bucătărie pe care erau împrăștiate 
cioburi și urmele de mâini însângerate de pe dulapurile 
suspendate și frigider. 

Ar fi trebuit să tragă jaluzelele. 

Părăsi dormitorul, ieși pe hol și traversă livingul înainte ca 
vizitatorul să aibă vreme să mai sune o dată. Ușa de la intrare 
nu avea geamuri. Deschise și îl văzu pe detectivul Taggart stând 
pe verandă. 


9. 


Privirea fixă amintind de insecta cunoscută drept călugăriţă a 
lentilelor reflectorizante îl sfredelea pe Mitch și-l făcea să simtă 
un nod în gât. 

— Îmi plac cartierele astea vechi, zise Taggart cercetând cu 
privirea veranda din faţă. Așa arăta partea de sud a Californiei 
în anii ei buni, înainte să se taie toate plantațiile de portocali și 
să se construiască, într-un adevărat deșert, case tencuite cu 
stuc. 

Mitch reuși să articuleze cu o voce care suna aproape ca alui, 
deși mai subțire: 

— Locuiești în zonă, locotenente? 

— Nu. Locuiesc într-o zonă fără vegetaţie. E mai convenabil. 
Dar s-a întâmplat să mă aflu în cartierul dumitale. 

Taggart nu era un bărbat care doar se întâmpla să se afle pe 
undeva. Dacă ar fi umblat vreodată prin somn, și atunci ar fi 
avut un scop, un plan, o destinaţie. 


VP - 41 


— S-a ivit ceva, domnule Rafferty. Și, dacă tot eram prin 
apropiere, mi s-a părut mai ușor să trec pe aici decât să-ți 
telefonez. Ai câteva minute? 

Dacă Taggart nu era unul dintre răpitori, dacă discuţia cu 
Mitch fusese înregistrată fără știrea lui, ar fi fost un gest 
nesăbuit să-i permită să treacă pragul casei. În căsuţa aceea 
mică, erau doar câţiva pași între living, o oază de liniște și calm, 
și bucătăria plină de dovezi incriminatoare. 

— Desigur, zise Mitch. Dar soţia mea a sosit acasă cu o 
migrenă. Stă întinsă acum. 

Dacă detectivul era unul dintre ei, dacă știa că Holly era 
ținută în alt loc, nu s-a dat de gol schimbându-și expresia de pe 
chip. 

— Mai bine ne-am așeza aici, pe verandă, spuse Mitch. 

— Aţi aranjat-o foarte frumos. 

Mitch trase ușa după el și se așezară comod în scaunele albe, 
de răchită. 

Taggart ţinea în mână un plic mare, alb. Il puse pe genunchi 
fără să-l deschidă. 

— Familia mea avea o asemenea verandă când eram copil, 
zise el. Obișnuiam să ne uităm la mașinile care treceau - 
stăteam pur și simplu și urmăream traficul. 

Își scoase ochelarii de la ochi și îi băgă în buzunarul cămășii. 
Privirea lui îl sfredelea la fel ca o mașină de găurit. 

— Doamna Rafferty obișnuiește să ia ergotaminăâ? 

— Ce anume? 

— Ergotamină. Pentru migrene. 

Mitch habar n-avea dacă ergotamina era un medicament sau 
doar un cuvânt pe care detectivul îl inventase pe loc. 

— Nu. Îi trece cu aspirină. 

— Cât de des are migrene? 

— De două sau de trei ori pe an, minţi Mitch. 

Holly nu avusese niciodată o migrenă. Se întâmpla rar să aibă 
dureri de cap de orice fel. Un fluture gri cu dungi negre se 
așezase pe stâlpul verandei din dreapta scărilor din faţă, un 
fluture de noapte care adormise la umbră în așteptarea 
asfinţitului de soare. 

— Eu am migrene oculare, zise Taggart. Afectează doar 
vederea. La început, văd o lumină strălucitoare, apoi o pată 
oarbă, timp de vreo douăzeci de minute, dar nu am nicio durere. 


VP - 42 


— Dacă un om ar putea să aleagă ce tip de migrenă să aibă, 
atunci acest tip pare cea mai bună alegere. 

— Probabil că un doctor ar prescrie ergotamină doar dacă ar 
avea migrene în fiecare lună. 

— Se întâmplă doar de două ori pe an. Poate de trei ori, spuse 
Mitch. 

Își dorea să fi inventat o altă minciună. Era un ghinion faptul 
că Taggart știa atât de multe despre migrene. Această discuţie 
banală îl secătui pe Mitch. Își dădea seama că vocea lui era 
încordată, plină de îngrijorare. 

Desigur, Taggart era de mult timp obișnuit ca oamenii să fie 
prudenţi și încordați în preajma lui, chiar și cei nevinovați, chiar 
propria mamă. 

Mitch tot evitase privirea fixă a detectivului. Făcând un efort, 
se uită în ochii lui. 

— Câinele avea un AVID, zise Taggart. 

— Un ce? 

— Un dispozitiv de identificare. Acel microcip pe care l-am 
menţionat mai devreme 

— A, am înţeles acum. 

Înainte ca Mitch să-și dea seama că sentimentul său de vină îl 
sabota din nou, privirea îi alunecă de la Taggart spre o mașină 
care trecea pe stradă. 

— Dispozitivul se injectează în mușchi, între omoplaţii 
câinelui, spuse Taggart. E foarte mic. Am scanat retrieverul și 
am aflat numărul AVID. Casa stăpânului se află la o stradă spre 
est și două străzi la nord de locul unde a fost împușcat bărbatul. 
Numele stăpânului este Okadan. 

— Bobby Okadan? Eu mă ocup de grădina lui. 

— Da, știu. 

— Dar tipul care a fost ucis - acela nu era domnul Okadan. 

— Nu. 

— Cine era? Un membru al familiei, un prieten? 

Evitând întrebarea, Taggart mai zise: 

— Mă surprinde că nu ai recunoscut câinele. 

— Toți retrieverii aurii arată la fel. 

— Nu chiar. Sunt exemplare distincte. 

— Mishiki, își aminti Mitch. 

— Acesta e numele câinelui, confirmă Taggart. 


ê American Veterinary Identification Device. (n.tr.). 
VP - 43 


— Ne ocupăm de proprietatea aceea în fiecare joi, iar dânsul 
are întotdeauna grijă ca Mishiki să rămână închisă în timp ce 
suntem acolo, ca să nu ne stea în cale. De cele mai multe ori, 
am văzut câinele doar prin ușa de la patio. 

— Evident, Mishiki a fost furată din curtea din spate a lui 
Okadan în dimineaţa asta, probabil pe la 11:30. Lesa și zgarda 
pe care le avea nu aparţin familiei Okadan. 

— Vreţi să spuneţi că... individul care a fost împușcat a furat 
câinele? 

— Așa se pare. 

Această revelaţie rezolvă problema lui Mitch în privinţa 
contactului vizual. Acum, nu mai putea să-și ia ochii de la 
detectiv. Taggart nu venise la el doar ca să-i înșire câteva 
noutăţi încâlcite despre caz. Era limpede că felul în care evoluau 
lucrurile trezise în mintea detectivului o întrebare în legătură cu 
ceva ce Mitch afirmase mai devreme - sau, mai degrabă, despre 
ce nu reușise să spună. 

Din casă se auzi soneria înfundată a telefonului. 

Răpitorii nu trebuiau să sune înainte de ora 6. Dar, dacă ar fi 
sunat mai devreme și nu l-ar fi găsit, puteau să se înfurie. Dădu 
să se ridice din scaun, însă Taggart îi spuse: 

— Aș prefera să nu răspunzi la telefon. Probabil că e domnul 
Barnes. Am vorbit cu el acum o jumătate de oră. L-am rugat să 
nu-ți telefoneze înainte să reușesc să stau de vorbă cu 
dumneata. Probabil că se luptă de atunci cu propria conștiință 
și, până la urmă, se vede că a câștigat conștiința. Sau a pierdut, 
depinde cum consideri din punctul dumitale de vedere. 

Rămânând în scaunul său, Mitch zise: 

— Despre ce e vorba? 

Ignorând întrebarea și revenind la subiect, Taggart spuse: 

— Cât de des crezi că sunt furaţi câinii, domnule Rafferty? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Se întâmplă. Nu sunt furaţi la fel de des precum mașinile. 
Zâmbetul lui nu era molipsitor. Nu poţi demonta un câine în 
bucăţi, ca pe un Porsche. Dar sunt furați din când în când. 

— Dacă spui dumneata. 

— Câinii de rasă pot ajunge la mii de dolari. De multe ori, 
hoțul nu intenţionează să vândă animalul. El vrea doar să aibă 
un câine de rasă fără să plătească pentru el. 


VP - 44 


Deși Taggart făcu o pauză, Mitch nu zise nimic. Voia să 
scurteze conversaţia. Era nerăbdător să afle despre ce era vorba 
de fapt. Toată discuţia asta despre câini avea un scop. 

— Anumite rase de câini sunt preferate de hoţi pentru că se 
știe care sunt prietenoși, nefiind în stare să-i reziste unui hot. 
Retrieverii aurii sunt unii dintre cei mai sociabili și mai puţin 
agresivi dintre toate rasele cunoscute. 

Detectivul își aplecă fruntea, își lăsă ochii în jos și rămase 
gânditor un moment, ca și cum ar fi analizat cu atenţie ce voia 
să-i spună în continuare. 

Mitch nu credea că Taggart avea nevoie să-și adune 
gândurile. Gândurile acestui om erau tot atât de precis aranjate 
ca și hainele din dulapul unei persoane suferind de sindrom 
obsesiv-compulsiv. 

— De cele mai multe ori, câinii sunt furaţi din mașinile 
parcate, continuă Taggart. Oamenii lasă câinele singur, fără a 
mai bloca portierele. Când se întorc, Fido nu mai este și cineva îi 
schimbă numele în Duke. 

Realizând că strângea mânerele scaunului de răchită ca și 
cum ar fi fost legat în curele pe scaunul de execuţie, 
așteptându-și călăul să apese pe comutator, Mitch făcu eforturi 
să pară relaxat. 

— Sau proprietarul leagă câinele de un aparat de taxare din 
parcarea unui magazin. Hoţul dezleagă nodul și pleacă mai 
departe cu un nou prieten devotat. 

Urmă o altă pauză. Mitch îi făcu faţă. 

Cu capul încă aplecat, locotenentul Taggart spuse: 

— Se întâmplă rar, domnule Rafferty, ca un câine să fie furat 
din curtea din spate a proprietarului, într-o dimineaţă însorită de 
primăvară. Orice lucru rar, orice lucru neobișnuit mă face curios. 
Orice ciudăţenie inexplicabilă mă scoate din sărite, pur și 
simplu. 

Mitch își duse o mână la ceafă și își masă mușchii, pentru că 
asta îl făcea să pară mai relaxat, un bărbat relaxat și fără griji. 

— E ciudat pentru un hoţ să meargă pe jos prin cartier în 
acest fel și să plece cu un câine furat. E ciudat să nu aibă asupra 
lui niciun act de identitate. E mai mult decât ciudat, e de-a 
dreptul ieșit din comun că este ucis de un foc de armă trei străzi 
mai încolo. Și mai este ciudat că dumneata, domnule Rafferty, 
martorul principal, îl cunoșteai. 


VP - 45 


— Dar nu-l cunoșteam. 
— Mai demult, insistă Taggart, l-ai cunoscut foarte bine. 


10. 


Tavan alb, balustradă albă, parchet alb, scaune albe de 
răchită, toate scoase în evidenţă de fluturele gri cu dungi negre: 
veranda era un spaţiu atât de familiar, deschis și vesel, dar 
totuși, acum, totul îi părea aici întunecat și străin. 

Cu ochii aplecaţi încă, Taggart zise: 

— Un individ prezent la locul crimei s-a uitat cu atenţie la 
victimă și l-a recunoscut. 

— Ce individ? 

— Un agent federal. A zis că l-a arestat pe respectivul om 
pentru posesie ilegală de droguri, după ce l-a oprit pentru 
încălcarea regulilor de circulaţie, cu vreo doi ani în urmă. Tipul 
nu a fost niciodată în armată, dar amprentele lui erau în baza 
noastră de date, așa că a putut fi identificat ușor. Domnul 
Barnes spune că dumneata și victima aţi fost colegi de liceu. 

Mitch își dorea ca polițistul să-i întâlnească privirea. Având în 
vedere cât era de intuitiv și receptiv, Taggart ar fi recunoscut 
imediat surpriza autentică din ochii acestuia. 

— Numele lui era Jason Osteen. 

— Nu am fost doar colegi de liceu, spuse Mitch. Eu și Jason 
am fost colegi de apartament timp de un an. 

Restabilind în cele din urmă contactul vizual, Taggart zise: 

— Știu. 

— Cred că Iggy v-a spus toate astea. 

— Da. 

Dornic să pară foarte deschis, Mitch zise: 

— După liceu, am locuit cu ai mei un an, în timp ce făceam 
niște cursuri... 

— De horticultură. 

— Așa este. Apoi, m-am angajat la o companie de amenajare 
peisagistică și m-am mutat. Voiam un apartament al meu. 
Pentru că nu puteam să-mi permit un apartament, am locuit un 
an împreună cu Jason și am împărțit chiria. 


VP - 46 


Detectivul își aplecă din nou capul, rămânând în acea poziţie 
contemplativă, ca și cum o parte din strategia lui ar fi fost să 
forțeze contactul vizual când Mitch se simțea incomod și să-i 
evite privirea tocmai când acesta dorea să-l privească. 

— Doar nu era Jason cel pe care l-am văzut mort pe trotuar, 
rosti Mitch. 

Deschizând plicul alb pe care-l ţinuse pe genunchi, Taggart 
spuse: 

— Pe lângă faptul că a fost identificat de un agent al poliţiei și 
pe baza amprentelor digitale, am și confirmarea domnului 
Barnes, bazată pe aceste fotografii. 

Scoase o fotografie mare, color, din plic și i-o întinse lui Mitch. 
Fotograful poliţiei schimbase poziția cadavrului, ca să se poată 
vedea mai bine de trei sferturi din față. Capul fusese întors spre 
stânga, în așa fel încât cea mai mare parte a rănii să rămână 
ascunsă. 

Trăsăturile feţei fuseseră puţin deformate de gaura din 
tâmplă pe unde intrase glonţul în mare viteză, trecând apoi prin 
craniu și ieșind pe cealaltă parte. Ochiul stâng era închis, dar cel 
drept era deschis larg, cu o privire uimită, ca de ciclop. 

— Ar putea fi Jason, zise Mitch. 

— El este. 

— La locul crimei, i-am văzut doar o parte a feţei. l-am văzut 
profilul din partea dreaptă, cea mai rea parte, cea cu gaura 
făcută de glonţ. 

— Și probabil că nu l-ai privit de aproape. 

— Nu. Odată ce m-am convins că e mort, nu am vrut să mă 
uit prea atent. 

— Și avea și sânge pe faţă, zise Taggart. Noi l-am șters de 
sânge înainte să facem această poză. 

— Sângele, creierul, de aceea nu m-am uitat prea atent. 

Mitch nu putea să-și ia ochii de la fotografie. Simțea că era 
ceva profetic. Într-o zi, şi chipul lui avea să apară într-o astfel de 
fotografie. Poliția o va arăta părinţilor săi: „Este fiul 
dumneavoastră, domnule și doamnă Rafferty?” 

— E Jason. Nu l-am mai văzut de opt, poate nouă ani. 

— Ai fost coleg de apartament cu el când aveai - cam cât? - 
optsprezece ani? 

— Optsprezece, nouăsprezece. Doar un an. 

— Cam cu zece ani în urmă. 


VP - 47 


— Nu chiar zece ani. 

Jason afișase întotdeauna o atitudine indiferentă, era atât de 
aerian, încât părea că are creierul dat cu ceară, ca o placă de 
surf, dar, în același timp, părea să cunoască toate secretele 
universului. Alţi surferi îi spuneau Breezer și îl admirau, chiar îl 
invidiau. Nimic nu-l deranja și nici nu-l surprindea pe Jason. 

Părea surprins acum, în această poză. Avea un ochi deschis și 
gura căscată. Părea șocat. 

— Aţi mers împreună la școală, aţi locuit împreună. De ce nu 
aţi mai păstrat legătura? 

În vreme ce Mitch privea atent fotografia, Taggart îl urmărea 
cu luare-aminte. Privirea insistentă a detectivului părea să fie la 
fel de pătrunzătoare ca un burghiu. 

— Aveam... idei diferite despre viaţă, zise Mitch. 

— Nu era o căsnicie. Eraţi doar colegi de apartament. Nu 
trebuia să vă doriţi aceleași lucruri. 

— Voiam cam aceleași lucruri, dar aveam idei diferite despre 
cum le-am fi putut obține. 

— Jason dorea să obţină totul mult mai ușor, ghici Taggart. 

— Am bănuit că-l așteptau necazuri mari, iar eu nu voiam să 
am parte de așa ceva. 

— Ești un om cinstit, ai ales calea cea dreaptă, mai spuse 
Taggart. 

— Nu sunt cu nimic mai bun sau mai rău decât alții, dar nu 
fur. Nu sunt hot. 

— Încă nu am aflat prea multe despre el, dar știm că a 
închiriat o casă în Huntington Harbor pentru șapte mii de dolari 
pe lună. 

— Pe lună? 

— Frumoasă casă, pe malul apei. Și se pare că nu a avut nicio 
slujbă până acum. 

— Jason considera că munca era doar pentru cei care trăiesc 
în centrul ţării, monștrii smogului. Mitch văzu că detectivul 
aștepta o explicaţie. Așa li se zice în argoul surferilor celor care 
nu trăiesc pentru plajă și pentru mare. 

— A fost o vreme când și tu trăiai pentru plajă și pentru mare, 
Mitch? 

— Aproape de sfârșitul liceului și un timp după aceea. Dar nu 
era destul pentru mine. 

— Ce îţi lipsea? 


VP - 48 


— Satisfacţia muncii. Stabilitatea. Familia. 

— Ai toate astea acum. Viaţa e perfectă, nu? 

— E bine. Foarte bine. Atât de bine, încât mă cam neliniștește 
uneori. 

— Vrei să zici că nu e perfectă? După părerea ta, ce-ţi lipsește 
acum, Mitch? 

Mitch nu știa. Se mai gândea la asta din când în când, dar nu 
avea niciun răspuns. Așa că spuse: 

— Nimic. Ne-ar plăcea să avem copii. Doar atât, poate. 

— Eu am două fete, spuse detectivul. Una are nouă ani, iar 
cealaltă doisprezece. Copiii îţi schimbă viața. 

— Abia aștept. 

Mitch realiză că îi răspundea lui Taggart mai puţin prudent 
decât înainte. Își propuse să fie mult mai atent cu el. 

— În afară de acuzaţia de posesie ilegală de droguri, zise 
Taggart, Jason a rămas curat toţi anii aceștia. 

— A fost mereu norocos. 

Arătând spre fotografie, detectivul spuse: 

— Nu chiar. 

Mitch nu voia să mai vadă poza. l-o întinse detectivului. 

— Îţi tremură mâinile, zise Taggart. 

— Cred și eu. Jason mi-a fost cândva prieten. Ne-am distrat de 
multe ori. Îmi aduc aminte acum. 

— Deci nu l-ai mai văzut și nici nu ai mai vorbit cu el de zece 
ani? 

— De aproape zece ani. 

Punând fotografia înapoi în plic, Taggart spuse: 

— Dar îl recunoști acum. 

— Fără tot sângele acela și văzându-i mai bine fața, da. 

— Când l-ai văzut plimbând câinele, înainte să fie ucis, nu te- 
ai gândit: „Hei, nu cumva îl cunosc pe tipul ăsta?” 

— Era peste drum. M-am uitat spre el o singură dată, apoi s-a 
auzit împușcătura. 

— lar dumneata vorbeai la telefon, nu erai atent. Domnul 
Barnes a spus că vorbeai la telefon când s-a auzit focul. 

— Așa este. Nu eram atent la tipul cu câinele. L-am privit în 
treacăt. 

— Domnul Barnes mi-a făcut impresia unui om incapabil să 
minta. Dacă a mințit, s-ar putea să-i crească nasul. 


VP - 49 


Mitch bănuia că aceasta era de fapt o aluzie la persoana lui, el 
fiind cel enigmatic și nesigur, spre deosebire de Iggy. Zâmbi și 
zise: 

— lggy e un om bun. 

Privind în jos, spre plic, în timp ce-l închidea și-i fixa clapa cu 
o clemă, Taggart întrebă: 

— Cu cine vorbeai la telefon? 

— Cu Holly. Soţia mea. 

— Te sunase să-ţi spună că are o migrenă? 

— Da. Sunase să-mi spună că pleacă mai devreme de la 
serviciu din cauza migrenei. 

Aruncând o privire spre casă, în spatele lor, Taggart zise: 

— Sper că se simte mai bine. 

— Uneori, durează o zi întreagă. 

— Deci tipul împușcat s-a dovedit a fi fostul tău coleg de 
apartament. Acum înţelegi de ce mi se pare ciudat? 

— Este ciudat, confirmă Mitch. Chiar îmi dă fiori. 

— Nu l-ai văzut de nouă ani. Nu aţi mai vorbit la telefon sau 
ceva de genul ăsta. 

— Iși făcuse prieteni noi, ieșea cu ei, avea alt anturaj. Nu-l 
simpatizam pe niciunul, iar pe el nu l-am mai întâlnit în locurile 
unde obișnuiam să mergem împreună. 

— Uneori, coincidenţele sunt doar coincidenţe. Taggart se 
ridică de pe scaun și se îndreptă spre treptele verandei. 

Ușurat, ștergându-și palmele de blugi, Mitch se ridică și el. 
Oprindu-se înainte de a cobori treptele, cu capul aplecat, 
Taggart spuse: 

— Nu am făcut încă o cercetare amănunţită a casei lui Jason. 
Am început doar. Dar deja am găsit un lucru ciudat. 

In timp ce pământul se rotea tot mai departe de soarele care 
se scufunda ușor, lumina după-amiezii pătrunse printre ramurile 
arborelui de piper. O rază portocalie orbitoare se așternu pe faţa 
lui Mitch și-l făcu să se uite chiorâș. Puțin mai departe de lumina 
neașteptată, în umbră, Taggart zise: 

— In bucătărie, avea un sertar cu suvenire în care ţinea 
mărunţiș, chitanţe, un set de stilouri, chei de rezervă... Am găsit 
doar o carte de vizită acolo. Era a dumitale. 

— A mea? 

— Big Green, cită Taggart. Design peisagistic, instalaţii și 
întreţinere. Mitchell Rafferty. 


VP - 50 


Pentru acest lucru venise detectivul în nord, dinspre coastă. 
Se dusese mai întâi la Iggy, nevinovatul Iggy, de la care aflase 
că exista într-adevăr o legătură între Mitch și Jason. 

— Nu i-ai dat dumneata cartea de vizită? întrebă Taggart. 

— Nu, din câte-mi amintesc. Ce culoare avea cartonul? 

— Era alb. 

— L-am folosit pe cel alb în ultimii patru ani. Înainte, cartonul 
era de un verde pal. 

— Și nu l-ai mai văzut de vreo nouă ani. 

— Nouă ani, poate. 

— Deci, deși i-ai pierdut urma, se pare că Jason a încercat să- 
ţi dea de urmă. Ai idee de ce? 

— Nu. Niciuna. 

După o clipă de tăcere, Taggart spuse: 

— Cred că ai o problemă aici. 

— Trebuie să existe o mie de căi prin care ar fi putut să facă 
rost de cartea mea de vizită, locotenente. Asta nu înseamnă că 
încerca să-mi dea de urmă. 

Cu ochii încă plecaţi, detectivul arătă către balustrada de la 
verandă. 

— Eu vorbesc despre asta. 

Pe balustrada albă de lemn, în liniștea caldă, o pereche de 
insecte înaripate se agitau de parcă ar fi ieșit la o întâlnire. 

— Termite, zise Taggart. 

— Ar putea fi furnici zburătoare. 

— Nu e cumva perioada aceea din an când mișună furnicile? 
Mai bine ai inspecta locul. O casă poate părea în regulă, solidă și 
sigură până și când e scobită de termite chiar sub picioarele 
tale. 

În cele din urmă, detectivul își ridică privirea și întâlni ochii lui 
Mitch. 

— Sunt furnici zburătoare, repetă Mitch. 

— Mai vrei să-mi spui ceva, Mitch? 

— Nu-mi vine nimic în minte. 

— Gândește-te o clipă. Trebuie să fii sigur. 

Dacă Taggart ar fi fost aliat cu răpitorii, s-ar fi comportat 
diferit. Nu ar fi fost atât de insistent și de meticulos. Ar fi dat 
impresia că toate astea erau un joc pentru el, o șaradă. 

„Dacă îţi dădeai drumul la gură, Mitch, Holly ar fi moartă 
acum”. 


VP -51 


Conversaţia lor anterioară ar fi putut fi înregistrată de la 
distanţă. În zilele acelea, microfoanele direcţionale de mare 
fineţe, așa-zisele microfoane „shotgun”, puteau înregistra clar 
orice voce de la zeci de metri distanță. Văzuse asta într-un film. 
Puţine lucruri pe care le văzuse în filme se bazau pe realitate, 
dar el credea totuși că acele microfoane erau adevărate. Poate 
că Taggart nici nu știa că fusese înregistrat, la fel ca Mitch. 

Desigur, ce se întâmplase o dată se putea întâmpla și a doua 
oară. O dubiţă pe care Mitch nu o mai văzuse înainte se afla 
lângă bordură, peste drum. In partea din spate a dubei putea fi 
un specialist care îl supraveghea. 

Taggart cercetă din ochi strada, fiind curios ce-l interesa pe 
Mitch. Și casele erau suspecte. Mitch nu-i cunoștea pe toți 
vecinii. Una dintre case era goală și avea în faţă un panou pe 
care scria că e de vânzare. 

— Nu sunt dușmanul dumitale, Mitch. 

— Nu m-am gândit niciodată că ai fi, minţi el. 

— Toţi cred asta despre mine. 

— Mi-ar plăcea să cred că nu am niciun dușman. 

— Oricine are dușmani. Chiar și un sfânt are dușmani. 

— De ce ar avea un sfânt dușmani? 

— Cei răi îi urăsc pe cei buni doar pentru că sunt buni. 

— Cuvântul „răi” sună atât de... 

— Învechit, sugeră Taggart. 

— Cred că, în meseria dumitale, totul este doar în alb și 
negru. 

— Sub toate nuanțele de gri, totul este alb și negru, Mitch. 

— Nu am fost educat să gândesc așa. 

— O, chiar dacă văd o dovadă în fiecare zi, am ceva probleme 
când e vorba să mă concentrez asupra adevărului. Nuanţe de 
gri, mai puţin contrast, mai puţină siguranţă - așa e mult mai 
confortabil. 

Taggart își scoase ochelarii din buzunarul de la cămașă și și-i 
puse la ochi. Din același buzunar, scoase o carte de vizită. 

— Am deja o carte de vizită de la dumneata, zise Mitch. Am 
pus-o în portofel. 

— Aia are trecut doar numărul de la divizia Omucideri. Pe 
asta, am notat numărul meu de mobil. Nu obișnuiesc să-l dau 
oricui. Mă poţi contacta oricând, la orice oră. 

Acceptând cartea de vizită, Mitch spuse: 


VP - 52 


— Ți-am zis tot ce știu, domnule locotenent. Faptul că Jason a 
fost implicat în așa ceva e chiar... Rămâne un mister pentru 
mine. 

Taggart se uită lung la el din spatele lentilelor reflectorizante 
care îi împrăștiau pe chip nuanţe de gri. Mitch citi numărul de 
telefon. Puse apoi cartea de vizită în buzunarul cămâășii. 

Evident, citând iarăși pe cineva, detectivul spuse: 

— „Memoria e o plasă. Cineva o găsește plină de pește când o 
scoate din râu, dar o cantitate enormă de apă a trecut prin ea 
fără să rămână acolo”. 

Taggart cobori treptele verandei. O luă pe aleea din faţa 
casei, către stradă. Mitch știa că toate vorbele pe care i le 
spusese lui Taggart erau prinse în plasa detectivului, fiecare 
cuvânt și fiecare inflexiune a vocii, fiecare accent și ezitare, 
fiecare expresie a feţei, tic nervos sau gest, nu doar ce spuneau 
acele cuvinte, dar și ceea ce sugerau ele. In acea captură, pe 
care detectivul avea să o interpreteze cu viziunea unei ţigănci 
care cercetează viitorul în frunzele de ceai, putea găsi un semn 
rău sau vreun indiciu care avea să-l aducă înapoi, însoțit de 
avertismente și noi întrebări. 

Taggart ieși pe poarta din faţă și o trase după el. 

Soarele își opri proiecția razelor prin spaţiul gol dintre crengile 
arborelui de piper, iar Mitch rămase în umbră, dar nu simţea 
răcoare pentru că lumina oricum nu-l încălzise nici până atunci. 


11. 


În micuța cameră de zi, televizorul mare era ca un ochi orb. 
Chiar dacă Mitch folosea telecomanda ca să acopere ecranul cu 
niște imagini luminoase și idioate, acest ochi nu-l putea vedea, 
dar totuși se simţea urmărit de o prezenţă care-l privea ironic. 

Robotul telefonic se afla pe o măsuță de colț. Singurul mesaj 
era de la Iggy: 

— Imi pare rău, frăţioare. Ar fi trebuit să te sun imediat după 
ce a plecat de aici. Dar Taggart... te simţi de parcă ai fi pe val, 
făcând un triplu salt spre orizont. Te sperie de-ţi pierzi placa sub 
picioare și te face să-ţi dorești să rămâi cuminte pe plajă și să 
privești cum se sparg monștrii la mal. 


VP - 53 


Mitch se așeză la birou și trase sertarul în care Holly păstra 
carnetul lor de cecuri și extrasele de cont de la bancă. In 
conversaţia sa cu răpitorul, el supraestimase balanţa contului lor 
curent, care era de fapt de 10 346,54 de dolari. 

Cel mai recent extras lunar arăta un cont suplimentar de 
economii, de 27 311,40 de dolari. 

Aveau de plătit facturi. Acestea erau în alt sertar, în același 
birou. Nu se uită la ele. Luă în calcul doar capitalul disponibil. 
Rata lunară a creditului ipotecar era scăzută automat din contul 
lor curent. Extrasul de cont arăta că suma pe care o mai aveau 
de plătit era de 286 770 de dolari. 

Recent, Holly evaluase casa la suma de 425 000 de dolari. Era 
o sumă imensă pentru un mic bungalou dintr-un cartier vechi, 
dar era corectă. Deși vechi, cartierul era căutat, iar cea mai 
mare parte din valoarea proprietăţii se datora mărimii terenului. 

Adăugând la banii lichizi valoarea acțiunilor existente în casă, 
rezulta un total de aproximativ 175 000 de dolari. Asta însemna 
prea puţin faţă de două milioane, iar răpitorul nu păruse un tip 
care intenţiona să negocieze cinstit. 

Oricum, valoarea casei nu putea fi convertită în bani decât 
dacă ar fi luat un nou împrumut sau ar fi vândut proprietatea. 
Pentru că proprietatea era un bun comun, avea nevoie de 
semnătura lui Holly în ambele cazuri. 

Ei nu ar fi avut casa dacă Holly nu ar fi moștenit-o de la 
bunica ei, Dorothy, cea care o crescuse. Ipoteca fusese mai 
mică după moartea lui Dorothy, dar, ca să plătească taxele de 
moștenire și să păstreze casă, fuseseră nevoiţi să facă un 
împrumut mai mare. 

Așa că suma disponibilă pentru răscumpărare era de 
aproximativ 37 000 de dolari. Până acum, Mitch nu se gândise la 
el însuși ca la un ratat. Imaginea despre sine fusese cea a unui 
tânăr responsabil, care-și construia o viaţă. 

Avea 27 de ani. Nimeni nu putea fi un ratat la 27 de ani. 

Un fapt era indiscutabil: deși Holly era centrul vieţii lui și 
neprețuită pentru el, când era obligat să plătească pentru ea, nu 
avea decât 37 000 de dolari. 

ÎI copleși amărăciunea, și știa că numai el era de vină. Asta nu 
era bine deloc. Amărăciunea se putea transforma în milă față de 
propria persoană, dar, dacă ar fi cedat în faţa acestui sentiment, 
rezultatul ar fi fost un eșec total. Și Holly ar fi murit. 


VP - 54 


Chiar dacă nu ar fi existat ipoteca pe casă, chiar dacă ar fi 
avut o jumătate de milion bani gheaţă și o viaţă plină de succes 
pentru niște oameni de vârsta lor, tot nu ar fi avut fondurile 
necesare pentru a-i plăti răscumpărarea. 

Acest adevăr îl făcu să realizeze că nu banii aveau să o 
salveze pe Holly. El era cel care putea să o salveze, dacă putea 
fi salvată: perseverenţa, inteligenţa, curajul, dragostea lui. 

In timp ce punea la loc în sertar extrasul de cont, văzu un plic 
pe care Holly scrisese numele lui. In plic era o felicitare pe care 
ea o cumpărase cu câteva săptămâni înainte de ziua lui de 
naștere. 

Felicitarea era cu poza unui bătrân plin de riduri, cu bărbie 
dublă. Sub poză se aflau câteva cuvinte: 

„Chiar şi când vei fi bătrân, voi avea nevoie de tine, dragul 
meu”. 

Mitch deschise apoi felicitarea și citi în interior: „La vârsta 
aceea, nu-mi va mai rămâne decât să mă bucur de grădinărit, în 
vreme ce tu vei face un îngrășământ natural excelent”. 

incepu să râdă. Putea să-și imagineze râsul lui Holly în 
magazin, când deschisese felicitarea și citise acele cuvinte. 

Apoi, râsul lui se schimbă, nu mai era râs. În ultimele cinci ore 
atât de îngrozitoare, fusese de mai multe ori pe punctul de a 
izbucni în lacrimi, dar se stăpânise. Felicitarea însă îl distruse. 
Sub textul imprimat, ea scrisese: „La mulţi ani! Cu dragoste, 
Holly”. Avea un scris elegant, fără înflorituri, îngrijit. Cu ochii 
minţii, îi văzu mâna ţinând stiloul. Mâinile ei păreau delicate, dar 
erau surprinzător de puternice. 

Își recăpătă liniștea în cele din urmă, amintindu-și forţa 
mâinilor ei delicate. Se duse în bucătărie și găsi cheile de la 
mașina lui Holly pe panou, lângă ușa din spate. Ea conducea o 
Honda veche de patru ani. 

După ce-și scoase mobilul din încărcătorul de lângă aparatul 
de prăjit pâine, ieși afară și își mută camioneta în garajul din 
spate. 

Honda de culoare albă se afla în cea de-a doua boxă a 
garajului și strălucea, pentru că Holly o spălase duminică după- 
amiază. Işi duse camioneta lângă mașină. 

Cobori și închise portiera, apoi rămase între cele două 
autovehicule, cercetând cu privirea toată încăperea. Dacă ar fi 


VP-55 


fost cineva acolo și ar fi auzit sau ar fi văzut camioneta 
apropiindu-se, ar fi avut timp din belșug să fugă. 

In garaj se simţea un vag miros de ulei de motor și lubrifiant, 
și un parfum puternic de la snopii de iarbă înfășuraţi în prelată și 
puși grămadă în partea din spate a camionetei. 

Se uită atent la tavanul jos, care era în același timp podeaua 
etajului de deasupra, ce ocupa două treimi din garaj. Ferestrele 
acelei încăperi dădeau în faţa casei, oferind un punct de 
observaţie excelent. 

Mai devreme, cineva știuse când Mitch ajunsese acasă, știuse 
precis când intrase în bucătărie. Telefonul sunase, iar el 
începuse să stea de vorbă cu Holly la câteva minute după ce 
găsise vasele sparte și urmele de sânge. 

Dacă un observator ar fi fost în garaj mai devreme, și dacă 
mai era încă acolo, Holly nu putea fi cu el. Acesta poate că știa 
unde o ţineau pe Holly sau poate nu știa nimic. 

Dacă observatorul, a cărui existenţă era pur teoretică, știa 
unde putea fi găsită Holly, ar fi fost totuși o nechibzuinţă din 
partea lui Mitch să-l urmărească. Cu siguranţă, acești oameni 
aveau multă experienţă când era vorba de utilizarea forței fizice 
și erau lipsiţi de scrupule. Un grădinar nu s-ar fi putut măsura cu 
niciunul dintre ei. : 

O scândură scârțâi deasupra capului său. Intr-o casă atât de 
veche, scârțâitul putea fi un zgomot de fond obișnuit, îmbinările 
șubrede respectând supuse gravitația. 

Mitch ocoli Honda, ajunse în dreptul portierei șoferului și o 
deschise. Ezită, dar apoi intră în mașină, în spatele volanului, 
lăsând deschisă portiera. 

Fără un scop anume, porni motorul. Ușa garajului era 
deschisă, eliminând orice pericol de intoxicare cu monoxid de 
carbon. 

leși din mașină și închise portiera. Dacă ar fi ascultat cineva, 
ar fi presupus că portiera fusese trasă din interior. Faptul că 
întârzia să iasă din garaj l-ar fi putut deruta pe ascultător. 
Acesta ar fi putut crede că Mitch dădea un telefon. 

Pe un zid lateral erau agăţate într-un rastel o mulţime de 
unelte pentru grădină, pe care le folosea pentru curtea lui. Tot 
felul de clești și foarfece pentru pomi, și toate păreau foarte 
grele. 


VP - 56 


Alese repede o săpăligă mare, formată dintr-o singură bucată 
de oțel prelucrat. Mânerul era din cauciuc. Lama era lată și 
scobită, și nu la fel de tăioasă ca a unui cuțit. Dar suficient de 
ascuţită. 

O scurtă analiză îl convinse că, deși putea fi în stare să 
înjunghie un om, ar fi trebuit să aleagă o armă mai potrivită 
pentru a răni, și nu pentru a ucide. 

Pe zidul opus celui cu unelte de grădină, mai erau aranjate 
unelte și pe rafturi. El alese o combinaţie între o coarbă de roți 
și un levier. 


12. 


Mitch era conștient că un soi de nebunie generată de 
disperare pusese stăpânire pe el. Nu mai putea suporta să stea 
cu mâinile încrucișate. 

Ținând strâns în palma dreaptă mânerul lung al levierului, se 
îndreptă spre partea din spate a garajului, unde niște trepte 
abrupte, fără balustradă, situate în colţul nordic al încăperii, 
continuau cu o scară dreaptă care ducea la etajul de sus. 
Continuând să reacționeze, în loc să acționeze, așteptând docil 
telefonul de la ora 6 - până la care mai avea o oră și șapte 
minute -, el ar fi rămas doar un executant, la fel ca o mașină, 
așa cum doreau răpitorii. Dar până și Ferrari-urile sfârșeau 
câteodată la fiare vechi. 

De ce furase Jason Osteen acel câine și de ce, dintre toţi 
oamenii, tocmai el fusese ucis ca un exemplu pentru Mitch, erau 
mistere la care nu putea găsi niciun răspuns. 

Oricum, intuiţia îi spunea că răpitorii știuseră că Jason urma 
să fie asociat cu el și că această asociere avea să provoace 
suspiciuni poliţiei în legătură cu dânsul. Țeseau o pânză de 
dovezi clare, care, dacă ei ar fi omorât-o pe Holly, l-ar fi trimis 
pe Mitch în faţa judecătorului pentru uciderea ei, urmând a fi 
condamnat la moarte de către orice juriu. 

Poate că făceau asta doar ca să-i fie imposibil să apeleze la 
autorități. Izolat în felul acesta, avea să fie mult mai ușor de 
controlat. 


VP - 57 


Sau, odată ce ar fi făcut rost de cele două milioane de dolari 
prin oricare schemă propusă de ei, poate că nici nu aveau 
intenţia de a o elibera pe soţia lui în schimbul banilor. Dacă ei l- 
ar fi putut folosi pe Mitch ca să jefuiască o bancă sau vreo altă 
instituţie, dacă ar fi omorât-o pe Holly după ce puneau mâna pe 
bani și dacă erau destul de isteţi ca să nu lase urme, Mitch - și 
probabil vreun tap ispăşitor pe care nu-l întâlnise încă - ar fi fost 
condamnat pentru toate crimele. 

Singur, distrus, dispreţuindu-se singur, prins în capcană, nu 
avea să afle niciodată cine fuseseră dușmanii lui. Avea să se 
întrebe mereu de ce îl aleseseră pe el, și nu pe un alt grădinar, 
mecanic sau zidar. 

Disperarea care îl făcuse să urce scările până la etaj îi 
alungase teama care-l paraliza, dar nu-i întunecase mintea. Nu 
urcă scările în fugă, ci cu grijă, ţinând ranga de oţel de capătul 
îndoit, având celălalt capăt ridicat ca pe o crosă. 

Treptele de lemn trebuie să fi scârțâit sau chiar să fi gemut 
sub tălpile lui, dar zgomotul motorului Hondei, care mergea la 
ralanti și răsuna între pereţi, masca zgomotele pașilor săi. 

Având doar trei pereţi, atelierul de la etaj era deschis în 
spate. Din capătul scărilor, pornea o balustradă spre stânga și 
continua apoi până la peretele opus, pe toată lungimea 
garajului, iar din cele trei ziduri, ferestrele permiteau ca lumina 
după-amiezii să pătrundă în spațiul situat la înălțime. 

Vizibile în spatele balustradei și deslușindu-se deasupra ei 
erau grămezi de cutii din carton și alte lucruri care nu puteau fi 
depozitate în bungalou. Lucrurile depozitate erau aranjate pe 
rânduri, unele înalte de vreun metru, altele de doi. Culoarele 
dintre rânduri erau întunecate, capătul din spate al fiecărui 
culoar fiind în beznă. 

La capătul scărilor, Mitch rămase în dreptul primului culoar. O 
pereche de geamuri din peretele nordic primea direct destulă 
lumină ca să îl asigure că nimeni nu stătea la pândă în vreo nișă 
goală, printre cutii. Al doilea culoar se dovedi mai întunecat 
decât primul, deși pasajul transversal din capătul acestuia era 
luminat de niște geamuri care nu erau la vedere, din peretele 
vestic, față în față cu casa. Lumina de acolo ar fi dezvăluit 
silueta oricui ar fi îndrăznit să se ascundă în acel interval. 

Pentru că acele cutii de carton nu aveau aceeași mărime și 
nici nu erau așezate în ordine, și pentru că existau spaţii între 


VP -58 


rânduri din loc în loc, de-a lungul fiecărui culoar existau unghere 
care ofereau destul spaţiu dacă ar fi vrut să se ascundă cineva. 

Mitch urcase tiptil scările. Honda probabil că nu făcuse 
zgomot prea mult timp încât să trezească suspiciuni. Astfel, 
orice santinelă aflată la etaj ar fi fost alertată și ar fi ascultat, 
dar, cel mai probabil, nu ar fi realizat încă necesitatea imediată 
de a evita întâlnirea. 

Al treilea culoar era mai luminos, pentru că avea o fereastră 
chiar în capăt. El verifică al patrulea culoar, apoi pe al cincilea și 
ultimul, care se întindea de-a lungul peretelui sudic, în lumina a 
doua geamuri acoperite de praf. Nu găsi pe nimeni. 

Pasajul transversal paralel cu peretele vestic, în care se 
terminau toate culoarele, de la est la vest, era singura lungime 
a spaţiului de la etaj pe care nu o verificase complet. Fiecare 
rând de cutii ascundea o porțiune a acelui spaţiu. 

Ridicând mai sus levierul, porni încet din partea de sud a 
culoarului spre cea din faţă. Descoperi că întreaga lungime a 
ultimului culoar era la fel de pustie precum cele pe care le 
văzuse din capătul celălalt al încăperii. Totuși, pe podea, la 
capătul unui rând de cutii, erau câteva lucruri care nu ar fi 
trebuit să se afle în acel loc. 

Mai mult de jumătate din lucrurile de la etaj îi aparținuseră lui 
Dorothy, bunica lui Holly. Ea avea câte o colecţie de ornamente 
și decorațiuni pentru fiecare sărbătoare în parte. De Crăciun, 
scotea cincizeci sau șaizeci de oameni de zăpadă din ceramică, 
de diferite feluri și mărimi. Avea mai mult de o sută de Moș 
Crăciuni din ceramică. Reni din ceramică, pomi de Crăciun, 
coronițe, clopoței și sănii din ceramică, grupuri de colindători din 
ceramică, miniaturale căsuțe din ceramică, acestea putând fi 
aranjate ca să formeze un orășel. În bungalou nu încăpuse 
întreaga colecție a lui Dorothy pentru nicio sărbătoare. Cu 
fiecare ocazie, ea scotea și aranja cât mai multe posibil. 

Holly nu voise să vândă niciuna dintre figurine. Continua 
tradiţia. Într-o bună zi, spunea ea, vor avea o casă mai mare, și 
fiecare colecție va putea fi etalată în toată splendoarea sa. 

În sutele de cutii din carton dormeau îndrăgostiţi de 
Valentine's Day, iepurași de Paște, miei și figurine religioase, 
patrioţi pentru 4 lulie, fantome de Halloween și pisici negre, 
pelerini de la Ziua Recunoștinței și puzderie de decoraţiuni de 
Crăciun. 


VP-59 


Ce se afla pe podea în dreptul ultimului culoar nu era nici din 
ceramică, nici decoraţiune, nici vreun aranjament festiv. 
Echipamentul electronic era compus dintr-un aparat de 
radiorecepţie și un dispozitiv de înregistrare, dar nu reuși să 
identifice celelalte trei componente. Acestea erau montate pe 
un panou electronic cu conectori, așezat la rândul lui într-o nișă 
în peretele alăturat. Ledurile indicatoare și afișajul electronic îl 
asigurau că echipamentul era în funcţiune. 

Ei avuseseră tot timpul casa sub control. Camerele și 
telefoanele erau probabil supravegheate cu microfoane. 

Convins că trecuse neobservat și pentru că nu văzuse pe 
nimeni la etaj, după ce descoperi echipamentul, Mitch 
presupuse că nu era monitorizat pentru moment, dispozitivul 
fiind probabil setat automat. Era posibil ca răpitorii să-l fi putut 
accesa și descărca de la distanţă. Simultan cu acest gând, 
algoritmul luminilor indicatoare ale afișajului electronic se 
modifică și pe unul dintre display-urile cu leduri începură să 
apară niște numere. 

Auzi un zgomot diferit de cel al motorului Hondei din garajul 
de sub el, ca un șuierat, apoi vocea detectivului Taggart: 

„Îmi plac cartierele astea vechi. Așa arăta partea de sud a 
Californiei în anii ei buni...” 

Nu doar în camere, ci și pe verandă fuseseră plantate 
microfoane. 

Înţelese că fusese păcălit cu o fracțiune de secundă înainte să 
simtă ţeava pistolului în ceafă. 


13. 


Deși tresări, Mitch nu făcu nicio încercare să se întoarcă 
spre... bărbatul înarmat sau să ridice levierul. Nu ar fi reușit să 
se miște destul de repede ca să-l lovească. In timpul ultimelor 
cinci ore, devenise extrem de conștient de limitele sale, ceea ce 
era un pas înainte, ţinând cont că fusese educat să creadă că 
poate face orice. 

Poate că era, într-adevăr, arhitectul vieţii sale, dar nu se mai 
lăsa păcălit de ideea că era stăpân pe soarta lui. 


VP - 60 


„... înainte să se taie toate plantațiile de portocali și să se 
construiască o mulţime de case tencuite cu ipsos”. 

În spatele lui, bărbatul spuse: 

— Lasă jos levierul. Nu te apleca să-l pui pe podea. Aruncă-l 
doar. 

Vocea nu era a bărbatului de la telefon. Acesta părea mai 
tânăr decât celălalt și glasul lui nu era chiar atât de rece, dar 
vorbea deranjant, pe un ton sec, lungind cuvintele, rostindu-le 
pe toate la fel, fără nicio inflexiune. 

Mitch aruncă levierul. 

„... Mai convenabil. Dar s-a întâmplat să mă aflu în cartierul 
dumitale”. 

Folosind probabil o telecomandă, bărbatul închise aparatul de 
înregistrare. Îi zise lui Mitch: 

— Cred că vrei să o tăiem bucățele și să o lăsăm să moară, 
așa cum ţi-am promis. 

— Nu! 

— Poate că am făcut o greșeală când te-am ales pe tine. 
Poate că ai fi mai fericit să scapi de ea. 

— Nu spune asta. 

Cuvintele erau rostite pe același ton neutru, toate aveau 
aceeași încărcătură emoţională, care era de fapt inexistentă. 

— O sumă mare de încasat din polița de asigurare pe viaţă. O 
altă femeie. Ai putea avea motive. 

— Nu e nimic de genul ăsta. 

— Poate că ai face o treabă mai bună pentru noi dacă, drept 
compensație, ţi-am promite că o vom ucide pentru tine. 

— Nu. O iubesc! Acesta-i adevărul. 

— Încă o cascadorie din asta și e moartă. 

— Înţeleg. 

— Să ne întoarcem pe unde ai venit. 

Mitch se întoarse, la fel și bărbatul cu pistolul, care stătea în 
continuare în spatele lui. Imediat ce începu să se retragă, 
făcând câţiva pași înapoi de-a lungul ultimului culoar, după ce 
trecu de prima fereastră dinspre sud, Mitch auzi levierul zgâriind 
scândurile în momentul în care bărbatul îl ridică de pe podea. 

Ar fi putut să pivoteze, să-l lovească pe bărbat cu piciorul și, 
în cel mai bun caz, să-l imobilizeze dacă se ridica brusc. Se 
temea însă că acesta ar fi putut să-i ghicească intenţiile. 


VP-61 


Până acum, se gândise la acești indivizi pe care nu-i cunoștea 
ca la niște criminali profesioniști. Erau probabil profesioniști, dar 
mai era ceva cu ei. Nu știa ce anume, dar putea fi mai mult 
decât credea el. lInfractori, răpitori, criminali. Nu-și putea 
imagina ceva mai rău decât ceea ce știa deja despre ei. 

Mergând în spatele lui de-a lungul culoarului, necunoscutul 
zise: 

— Urcă în mașină. Du-te la plimbare. 

— Bine. 

— Așteaptă telefonul de la ora șase. 

— In regulă. Așa voi face. 

Când ajunseră aproape de capătul culoarului, acolo unde 
trebuia să o ia spre stânga și să meargă în celălalt capăt al 
magaziei, spre scările din colţul nord-estic, ceva, poate mâna 
destinului, interveni sub forma unui fir de sfoară, un fir înnodat, 
formând un laţ. 

În acel moment, Mitch nu percepu cauza, ci doar efectul. Un 
turn format din cutii de carton se prăbuși. Câteva se răsturnară 
în spaţiul dintre rânduri, iar una sau două căzură peste bărbatul 
înarmat. 

Conform inscripţiilor de pe cutii, acestea conţineau obiecte 
ceramice pentru Halloween. Având în interior mai mult folii cu 
bule de aer și deșeuri de hârtie decât obiecte decorative, cutiile 
nu erau grele, dar avalanșa aproape că-l dărâmă pe bărbat, 
făcându-l să se împiedice. 

Mitch se feri de una dintre cutii și ridică un braţ ca să evite 
alta. 

Primul morman de cutii se nărui într-o clipă. 

Mitch încercă să se întindă spre bărbat ca să-l susțină. Dar 
apoi realiză că orice încercare de a-l ajuta putea fi greșit 
interpretată, ca o tentativă de atac. Ca să nu fie înţeles greșit - 
și împușcat -, se feri din calea inamicului său. 

Lemnul vechi și uscat al balustradei din spatele magaziei 
putea să susţină fără niciun risc greutatea oricui s-ar fi rezemat 
din întâmplare de ea, dar se dovedi prea șubred ca să suporte 
impactul cu bărbatul care se poticnise. Balustrada cedă, cuiele 
scârțâiră ieșind din scânduri și două grinzi care susțineau rampa 
ieșiră din îmbinări. 

Bărbatul înarmat înjură sub asaltul cutiilor. Strigă alarmat 
când balustrada cedă sub greutatea lui. Căzu pe podeaua 


VP - 62 


garajului. Distanţa nu era chiar atât de mare, aproximativ doi 
metri și jumătate, dar totuși căderea lui produse un zgomot 
teribil, însoţit de zdrăngănitul șipcilor din balustrada ruptă, apoi 
pistolul se descărcă. 


14. 


De la prăbușirea primei cutii până la focul de armă din final 
trecuseră doar câteva secunde. Mitch rămase pe loc, stupefiat, 
mai mult decât dură evenimentul în sine. 

Liniştea îl șocă, paralizându-l. Liniştea de dedesubt. 

Se repezi spre scări. Sub picioarele lui, scândurile trosneau 
înfiorător, ca și cum ar fi conservat acest sunet încă din vremea 
furtunilor care, cu mult timp în urmă, doborâseră copacii din 
care fuseseră tăiate. 

În timp ce Mitch trecea dintr-o parte în cealaltă a garajului, 
dincolo de cabina camionetei, dincolo de Honda cu motorul 
pornit, în sufletul lui se dădea o adevărată luptă între exaltare și 
disperare. Nu știa ce avea să găsească și, prin urmare, nu știa 
ce trebuia să simtă. 

Bărbatul zăcea întins cu faţa în jos, o roabă răsturnată 
acoperindu-i capul și umerii. Probabil că se izbise în cădere de 
una dintre marginile roabei, o făcuse să se răstoarne și să se 
prăvălească peste el. 

O cădere de la doi metri și jumătate nu ar fi trebuit să-l lase 
complet nemișcat. 

Respirând greu, dar nu din cauza efortului fizic, Mitch ridică 
roaba și o împinse la o parte. Pe măsură ce trăgea aer în piept, 
simțea tot mai mult mirosul de ulei de motor și de iarbă 
proaspăt cosită, iar când se ghemui lângă bărbatul căzut mai 
simţi și mirosul amar, înțepător al prafului de pușcă, apoi izul 
dulceag al sângelui. 

Întoarse corpul bărbatului cu faţa în sus și, pentru prima dată, 
îi văzu chipul de aproape. Străinul avea vreo 25 de ani, dar 
arăta mai degrabă ca un adolescent, cu ochii de un verde jad și 
gene dese. Nu arăta ca un bărbat care putea vorbi cu sânge 
rece despre mutilarea și uciderea unei femei. Aterizase cu gâtul 
peste una dintre marginile rotunjite ale cuvei de metal a roabei. 


VP - 63 


Probabil că impactul îi zdrobise laringele și-i secționase traheea. 
Își rupsese antebraţul drept, iar degetele de la mâna dreaptă, 
prinse sub el, apăsaseră din reflex pe trăgaci. Arătătorul 
rămăsese înțepenit pe trăgaci. Glonţul îi intrase chiar pe sub 
stern și trecuse prin torace, ieșind pe partea stângă. Sângerarea 
minimă sugera că murise pe loc, împușcat în inimă. Dacă focul 
de armă nu l-ar fi omorât instantaneu, căderea de la înălțime l- 
ar fi ucis rapid. 

Era un noroc prea mare ca să fie doar noroc, pur și simplu. 
Orice ar fi fost - noroc sau ceva mai bun, noroc sau poate ceva 
mai rău -, Mitch nu știa dacă această situaţie îl favoriza sau, 
dimpotrivă, complica totul. 

Numărul inamicilor săi era mai mic cu unul. O veselie în 
zdrenţe, destrămată de tăișul brut al răzbunării, tremura în 
sufletul său și ar fi putut chiar să-i provoace un hohot de râs 
chinuit și banal, dacă nu ar fi fost conștient în același timp că 
moartea bărbatului complicase lucrurile. 

Din moment ce bărbatul nu avea cum să mai comunice cu 
asociaţii lui, aceștia aveau să-l sune. Când aveau să constate că 
nu răspunde la telefon, puteau veni să-l caute. Dacă-l găseau 
mort, ar fi presupus că Mitch îl omorâse, iar la scurtă vreme, 
degetele lui Holly aveau să fie tăiate unul câte unul, fiecare ciot 
fiindu-i cauterizat apoi fără anestezie. 

Mitch se duse repede să oprească motorul Hondei. Folosi apoi 
telecomanda ca să închidă ușa garajului. Imediat ce în garaj se 
făcu întuneric, el aprinse luminile. 

Poate că împușcătura nu fusese auzită de nimeni. Dacă ar fi 
fost auzită, era sigur că nimeni n-ar fi crezut că fusese un foc de 
armă. La ora aceea, vecinii nu veniseră încă de la serviciu. Poate 
că erau câţiva copii care se întorseseră de la școală, dar 
ascultau probabil CD-uri sau erau adânciţi în lumea jocurilor 
video Xbox, iar zgomotul înfundat al împușcăturii fusese 
probabil perceput ca făcând parte din orchestrație sau ca 
sunetul strident al unui instrument de percuție din coloana 
sonoră a unui joc. 

Mitch se întoarse lângă cadavru și rămase pe loc, privindu-l. 
Pentru o clipă, nu se simţi în stare să continue. Știa ce avea de 
făcut, dar nu putea acţiona. 

Trăise aproape 28 de ani fără să asiste la moartea cuiva, iar 
acum văzuse doi bărbaţi împușcați în aceeași zi. Gânduri despre 


VP - 64 


moartea lui îl năpădiră, iar când încercă să le alunge nu reuși. 
Susurul pe care-l auzea nu era nimic altceva decât sunetul 
sângelui său care pulsa antrenat de vâslele inimii, dar 
imaginaţia sa plăsmuise niște aripi negre care se deschideau și 
se închideau apoi la limita închipuirii. Cu toate că simţea 
repulsie la gândul că trebuia să percheziţioneze cadavrul, 
necesitatea îl făcu să se așeze în genunchi alături de acesta. 

Mitch luă pistolul dintr-o mână atât de caldă, încât moartea 
părea doar o amăgire. Puse apoi arma în roaba de lângă el. 

Dacă piciorul drept al mortului nu ar fi fost dezgolit în cădere, 
Mitch nu ar fi văzut al doilea pistol. Bărbatul ţinea revolverul cu 
țeavă scurtă într-un toc prins de gleznă. După ce puse 
revolverul alături de pistol, Mitch se ocupă de toc. Desfăcu 
legăturile cu arici și puse tocul la un loc cu armele. 

Scotoci apoi prin buzunarele sacoului sport cu care era 
îmbrăcat bărbatul și le întoarse pe cele ale pantalonilor. 
Descoperi un set de chei - una de mașină și încă alte trei - la 
care se uită repede și pe care îl puse înapoi în buzunarul în care 
le găsise. După o scurtă ezitare, scoase cheile din nou și le puse 
tot în roabă. 

Nu mai găsi nimic interesant în afară de un portofel și un 
telefon mobil. Primul conţinea probabil informaţii despre 
identitatea bărbatului, iar al doilea putea fi programat pentru a 
apela rapid, printre multe alte numere, pe fiecare dintre 
colaboratorii celui decedat. 

Dacă telefonul ar fi sunat, Mitch nu ar fi îndrăznit să răspundă. 
Chiar dacă ar fi vorbit monosilabic și cel de la telefon l-ar fi 
confundat pentru moment cu bărbatul care murise, cea mai 
mică eroare l-ar fi dat de gol. Activă mesageria vocală a 
telefonului și-l lăsă închis. Aveau să devină suspicioși auzind 
căsuţa vocală, dar nu ar fi acţionat pripit bazându-se doar pe o 
supoziţie. 

Stăpânindu-și curiozitatea, Mitch puse portofelul și telefonul 
alături de celelalte, în roabă. Alte treburi, mult mai urgente, îl 
așteptau. 


VP - 65 


15. 


Din spatele camionetei sale, Mitch luă o prelată de pânză pe 
care o folosea ca să înfășoare crengile tăiate din tufele de 
trandafiri. Spinii nu puteau străpunge materialul prelatei, așa 
cum se întâmpla cu pânza groasă de sac. Mitch nu putea lăsa 
corpul acolo pentru că oricare dintre răpitori ar fi putut veni să-l 
caute pe cel care murise. 

Gândul că trebuia să meargă cu mașina având un cadavru în 
portbagaj îi produse aciditate la stomac. Ar fi trebuit să-și 
cumpere niște medicamente pentru asta. 

Prelata era mai moale pentru că era uzată și arăta la fel de 
crapată ca smalțul unui vas antic. Deși nu era impermeabilă, 
rămăsese destul de rezistentă la apă. 

Pentru că inima bărbatului împușcat se oprise într-o secundă, 
prea puţin sânge se scursese din rană. Mitch nu-și făcea griji din 
cauza petelor de sânge. Nu știa cât timp va trebui să păstreze 
cadavrul în portbagaj. Câteva ore, o zi, două zile? Mai devreme 
sau mai târziu, alte fluide aveau să se scurgă din el. 

intinse prelata pe podea și rostogoli cadavrul pe suprafața 
acesteia. II năpădi un val de repulsie stârnit de zgomotul făcut 
de braţele mortului și de felul în care îi atârna capul. Având în 
vedere că Holly era în pericol, trebuia să facă faţă celor mai 
cumplite lucruri, așa că închise ochii, apoi inspiră încet și adânc 
de mai multe ori. Reuși să-și reprime repulsia. 

Capul care atârna sugera că bărbatul avea gâtul rupt. În acest 
caz, existau mai multe cauze ale morţii acestuia, trei mai precis: 
gâtul rupt, traheea zdrobită și glonţul din inimă. 

Acesta nu putea fi noroc. O moarte atât de înfiorătoare nu 
putea fi un noroc neașteptat pentru el. Era dezgustător să 
privească situaţia în acest fel. 

Era extraordinar, într-adevăr. Un incident extraordinar. Și 
ciudat. Dar nu favorabil. In plus, nici nu se putea hotărî dacă 
acest accident fusese în avantajul lui. Putea la fel de bine să 
distrugă totul. 

După ce înfășură corpul, nu se mai obosi să treacă sfoara prin 
ochiurile de pe marginea prelatei, doar legă strâns corpul 
înfășurat, ca pe un balot. Îngrijorarea sa era ca ticăitul unui 
ceas, ca o clepsidră în care se scurgea nisipul, și se temea să nu 


VP - 66 


fie cumva întrerupt înainte să termine ștergerea urmelor. Trase 
cadavrul înfășurat în prelată până în spatele Hondei. Când 
deschise portbagajul mașinii simţi un fior de groază la gândul 
absurd că avea să găsească un alt cadavru îndesat în acel 
spaţiu, dar, desigur, era gol. 

Nu avea o imaginaţie bolnavă și nici morbidă. Se întrebă dacă 
teama de a găsi un al doilea corp era doar un joc al închipuirii lui 
sau era de fapt un presentiment că un alt mort va fi acolo în 
următoarele ore. 

Să pună corpul în portbagaj se dovedi a fi o treabă dificilă. 
Bărbatul cântărea mai puţin decât Mitch, dar, la urma urmei, era 
vorba de greutatea unui om mort. Dacă Mitch nu ar fi fost 
puternic și dacă slujba pe care o avea nu l-ar fi menţinut într-o 
bună condiţie fizică, trupul s-ar fi dovedit de neclintit pentru el. 
Fruntea îi strălucea de sudoare când închise și încuie ușa 
portbagajului. 

După ce verifică roaba cu grijă, constată că nu avea nicio 
picătură de sânge. Nu găsi nici pe podea vreo urmă de sânge. 
Adună apoi resturile balustradei rupte și bucata de grindă 
desprinsă din rampă, le scoase din garaj și le ascunse într-o 
magazie de lemne aproape goală, care aprovizionase șemineul 
din living pe timpul iernii. 

După ce intră din nou în garaj, urcă scările la etaj și se 
întoarse la locul nefastului incident, la capătul ultimului culoar 
din partea sudică. 

Cauza accidentului ieși imediat la iveală. Multe dintre cutiile 
așezate una peste alta erau sigilate cu bandă adezivă, dar unele 
erau strâns legate cu sfoară. Capătul levierului era încă prins în 
ochiul unui nod. Trăgându-l după el, cumva departe de corpul 
său, bărbatul agăţase cu levierul nodul format de sfoara cu care 
era legată una dintre cutii. Acesta trăsese fără să vrea cutia cu 
ornamente de Halloween, care căzuse peste dânsul. 

Mitch aranjă mai multe dintre cutiile răsturnate așa cum 
fuseseră la început. Formă o nouă stivă mai puţin înaltă din cutii 
puse unele peste altele și acoperi spaţiul gol din balustrada 
ruptă, ca să ascundă toate stricăciunile. Dacă amicii bărbatului 
ar fi venit după acesta, balustrada distrusă și grinda care lipsea 
din rampă le-ar fi sugerat că avusese loc o luptă. 

Aceștia ar fi putut observa spaţiul gol din rampă și resturile 
traverselor din lemn dacă ar fi stat în colţul sudic al garajului. 


VP - 67 


Oricum, scările se aflau în colţul dinspre nord-est, iar din acel loc 
prietenii bărbatului nu aveau cum să vadă toate stricăciunile. Cu 
toate că lui Mitch i-ar fi plăcut să-și descarce furia distrugând 
echipamentul electronic de supraveghere montat pe culoarul 
din dreptul peretelui vestic, nu se atinse de nimic. Când ridică 
levierul de pe podea, i se păru mai greu decât își amintea. In 
liniștea, în neclintirea acelui loc, se simţea înșelat. Se simțea 
urmărit. Se simţea batjocorit. 

În apropiere, păianjeni agăţaţi în pânzele lor probabil că visau 
răbdători cum aveau să sfâșie înfometați prada. O muscă mare 
de primăvară sau chiar două poate că bâzâiau chiar în acel 
moment zburând către capcanele de mătase. 

Mai insistent decât muștele, mai rău decât păianjenii, ceva 
părea să-l amenințe din umbră. Mitch se întoarse, dar nu văzu 
pe nimeni. Un adevăr important se ascundea de dânsul, și nu se 
ascundea în întuneric sau în spatele cutiilor cu ornamente 
pentru sărbători, ci era chiar la vedere. Vedea, dar era orb. 
Auzea, dar era surd. Această percepţie extraordinară se 
intensifică tot mai mult, se umflă până ce deveni apăsătoare, 
până ce căpătă o asemenea dimensiune, încât plămânii lui 
păreau să nu o mai suporte. Apoi, se micșoră imediat și în final 
dispăru. 

Mitch cobori scările și agăţă levierul în rastelul cu unelte din 
care îl luase. Recuperă apoi din roabă telefonul, portofelul, 
cheile, cele două arme și tocul de pistol pentru gleznă. Puse 
toate aceste lucruri pe scaunul din dreapta șoferului, în Honda. 
leși apoi cu mașina din garaj, parcă lângă casă și intră repede 
înăuntru, ca să caute o jachetă. Era îmbrăcat cu o cămașă din 
flanel și, cu toate că noaptea care urma nu avea cum să fie atât 
de rece ca să-i trebuiască o jachetă, el avea nevoie de una. 

Când ieși din casă, crezu că avea să-l găsească pe Taggart 
lângă mașină, așteptându-l. Detectivul nu apăru. Ajuns din nou 
în mașină, își puse haina subțire pe locul din faţă, lângă șofer, 
ca să ascundă toate lucrurile pe care le găsise asupra 
cadavrului. Ceasul de bord arăta aceeași oră ca și ceasul de la 
mâna lui: 5:11. 

leși cu mașina în stradă, apoi întoarse spre dreapta, cu 
cadavrul unui om de trei ori mort în portbagaj și cu mintea 
frământată de cele mai îngrozitoare scenarii. 


VP - 68 


16. 


La două străzi distanţă de casa lui, Mitch parcă mașina lângă 
bordură. Lăsă motorul pornit, geamurile închise și portierele 
blocate. Nu își amintea să mai fi blocat vreodată portierele în 
timp ce se afla în mașină. Stătea cu ochii aţintiţi în oglinda 
retrovizoare, aproape sigur că portbagajul nu era bine închis. Se 
temea că ușa portbagajului se va deschide pe neașteptate, 
lăsând la vedere cadavrul înfășurat în prelată. Portbagajul 
rămase însă închis. 

În portofelul mortului erau niște cărţi de credit și un permis de 
conducere eliberat în California, pe numele John Knox. In poza 
din permis, tânărul infractor afișase un zâmbet la fel de 
cuceritor ca acela al unui star rock, idol al adolescenților. Knox 
avea în portofel 585 dolari, din care cinci bancnote de 100 de 
dolari. Mitch numără banii fără să-i scoată de la locul lor. In 
portofel nu era niciun obiect care să ofere vreun indiciu despre 
profesia bărbatului, despre afacerile sau legăturile personale ale 
acestuia. Nicio carte de vizită, niciun permis pentru bibliotecă, 
niciun card de asigurare medicală. Nici măcar o fotografie cu cei 
dragi sau un bilet cu notițe, vreun card de securitate socială sau 
vreo chitanţă. 

Conform permisului de conducere, Knox locuia în Laguna 
Beach. Mitch se gândi că ar fi putut afla multe lucruri folositoare 
dacă ar fi cercetat locuinţa acestuia. Avea nevoie de timp ca să 
analizeze riscurile la care s-ar fi expus dacă ar fi intrat în 
locuinţa lui Knox. În plus, trebuia să viziteze pe altcineva înainte 
de telefonul pe care-l aștepta la ora 6. Puse portofelul, telefonul 
mobil și cheile mortului în torpedou. Ascunse apoi revolverul și 
tocul pentru gleznă sub scaunul șoferului. Pistolul rămase pe 
scaunul din dreapta lui, sub geacă. Trecând printr-un adevărat 
zigzag de străduţe cu trafic redus dintr-un cartier de locuințe, 
ignorând limitele de viteză și chiar vreo două indicatoare, Mitch 
ajunse la casa părinţilor săi din estul districtului Orange la 5:35. 
Parcă pe aleea din faţa casei și blocă portierele Hondei. 

Casa arătoasă se afla pe un deal terasat, la un nivel superior, 
iar mai sus de casă se vedeau alte dealuri. Pe strada în pantă, 
cu două benzi, nu se vedea nicio mașină în urma lui. O adiere 
ușoară se simțea dinspre est. Pe o mie de voci, cu o mie de 


VP - 69 


frunze verzi-argintii, eucalipţii înalți șușoteau între ei. Mitch privi 
în sus, spre singura fereastră de la camera de studiu. Când avea 
opt ani, petrecuse acolo 20 de zile la rând, cu geamul acoperit 
de un stor bine tras. 

Privarea senzorială sporește capacitatea de concentrare, 
limpezește mintea. Aceasta era de fapt teoria din spatele acelei 
camere de studiu, întunecoasă, goală și liniștită. 

Tatăl lui Mitch, Daniel, deschise ușa. La 61 de ani, încă era un 
bărbat surprinzător de chipeș, aflat în posesia întregii sale 
podoabe capilare, chiar dacă îi albise de tot. Probabil pentru că 
trăsăturile sale erau pronunţate și atât de plăcute - trăsături 
perfecte dacă ar fi vrut să devină actor -, dinţii lui păreau prea 
mici. Erau dinţii lui naturali, toţi. Era un maniac al igienei 
dentare. Albiţi cu laser, aveau o strălucire uimitoare, dar păreau 
mici, ca niște boabe de porumb alb pe un cocean. Clipind mult 
prea teatral din cauza surprizei, acesta exclamă bucuros: 

— Mitch! Katherine nu mi-a spus că ai sunat. 

Katherine era mama lui Mitch. 

— Nu am sunat, recunoscu Mitch. Am crezut că ar fi bine să 
trec puţin pe la voi. 

— De cele mai multe ori, sunt ocupat cu vreo obligaţie 
nenorocită și se putea întâmpla să nu găsești pe nimeni acasă. 
Dar, în seara asta, sunt liber. 

— Bine. 

— Aș fi vrut totuși să citesc ceva câteva ore. 

— Nu pot nici eu să stau prea mult, îl asigură Mitch. 

Copiii lui Daniel și Katherine Rafferty, toți adulţi, înțelegeau 
că, din respect pentru intimitatea părinţilor, trebuiau să-și 
programeze vizitele și să evite apariţiile inopinate la ușa 
acestora. Făcându-i loc să intre, tatăl lui spuse: 

— Intră, atunci. 

În holul cel mare de la intrare, pavat cu marmură albă, Mitch 
se uită în stânga și în dreapta, privind o infinitate de Mitch, 
reflexiile sale multiplicate în cele două oglinzi mari, cu rame din 
oțel inox, aflate faţă în faţă. Întrebă apoi: 

— Kathy este acasă? 

— E seara fetelor, zise tatăl lui. Katherine, Donna Watson și 
femeia aceea, Robinson, au ieșit la un spectacol sau cam așa 
ceva. 

— Speram s-o văd. 


VP - 70 


— O să vină târziu, spuse tatăl lui în timp ce închidea ușa. Ele 
vin întotdeauna târziu. Pălăvrăgesc vrute și nevrute o seară 
întreagă și, când ajung să parcheze mașina, tot mai 
pălăvrăgesc. O cunoști pe femeia aceea, Robinson? 

— Nu. E prima dată când aud de ea. 

— E enervantă rău, spuse tatăl său. Nu înțeleg de ce 
Katherine agreează compania ei. Unde mai pui că este 
matematiciană. 

— Nu știam că matematicienii te enervează. 

— Ei bine, această persoană reprezintă o excepţie. 

Părinţii lui Mitch erau doctori în psihologie comportamentală, 
profesori la Universitatea din California. Din cercul lor de 
cunoștințe făceau parte mai ales persoane din sfera care de 
curând în mediile academice începuse să fie numită a științelor 
umaniste, ca să se evite de fapt termenul de „științe ușoare”. 
Printre toţi acei oameni, un matematician putea fi tot atât de 
enervant ca o pietricică în pantof. 

— Tocmai mi-am preparat un scotch cu sifon, zise tatăl lui. 
Vrei și tu? 

— Nu, mulțumesc, domnule. 

— Mi-ai spus cumva „domnule”? 

— Îmi pare rău, Daniel. 

— Relaţiile biologice... 

— ... nu ar trebui să confere un statut social, îi luă Mitch vorba 


din gură. 
Celor cinci copii Rafferty, la cea de-a treisprezecea lor 
aniversare, li se ceruse să nu li mai adreseze părinţilor cu 


„mamă” și „tată”, ci să înceapă să le zică pe numele lor de 
botez. Mama lui Mitch, Katherine, prefera să i se spună Kathy, 
dar tatăl lui nu ar fi suportat numele Danny, în loc de Daniel. 
Încă din tinereţe, doctorul Daniel Rafferty avusese convingeri 
ferme în legătură cu buna educaţie a copiilor. Kathy nu avea 
opinii ferme în privinţa acestui subiect, dar fusese intrigată de 
teoriile neconvenţionale ale soţului ei și curioasă să vadă dacă 
aveau să se dovedească folositoare. 

Pentru o clipă, Mitch și Daniel rămaseră în hol, iar Daniel, deși 
părea destul de nehotărât, spuse în cele din urmă: 

— Vino să-ţi arăt ultima mea achiziţie. 

Traversară un living spaţios mobilat cu mese din sticlă și oţel 
inoxidabil, canapele gri din piele și scaune de culoare neagră. 


VP -71 


Operele de artă erau în alb-negru, unele cu o singură dungă 
colorată, iar altele în combinaţii de culori: într-un loc, un pătrat 
albastru, în altul, un pătrat turcoaz, dincolo, două rânduri în 
zigzag de culoare galben muștar. 

Pașii lui Daniel Rafferty răsunau pe parchetul din lemn de 
mahon Santos. Mitch îl urmă, la fel de tăcut ca un spirit 
rătăcitor. 

În cabinetul său, Daniel îi arătă un obiect de pe birou. 

— Ăsta e cel mai frumos rahat din colecţia mea, zise el. 


17. 


Mobilierul din biroul lui Daniel era asemănător cu cel din 
living, având în plus un stand de prezentare cu rafturi iluminate 
pe care se afla o colecţie întreagă de sfere lucioase din piatră. 
La loc de cinste pe birou, fixată într-un suport ornamental din 
bronz, sfera cea nouă era ceva mai mare decât o minge de 
baseball. Nervuri stacojii străbăteau în spirală o suprafaţă de un 
arămiu intens, cu puncte galbene din loc în loc. Pentru un 
neștiutor ar fi părut o bucată de granit exotic, o rocă lustruită 
pentru a-i scoate în relief frumuseţea. În realitate, erau 
excremente fosilizate de dinozaur pe care timpul și presiunea le 
pietrificase. 

— Analiza mineralelor confirmă că provine de la un carnivor, 
zise tatăl lui Mitch. 

— Tiranozaur? 

— Mărimea  movilei de excremente sugerează ceva de 
dimensiuni mai mici decât T-rex. 

— Gorgozaur? 

— Dacă ar fi fost găsit în Canada și datat din cretacicul 
superior, atunci ar fi fost poate un gorgozaur. Dar excrementele 
au fost găsite în Colorado. 

— Jurasicul superior? întrebă Mitch. 

— Da. Deci, cred că e vorba de excremente de ceratozaur. 

În timp ce tatăl lui lua un pahar cu scotch și sifon de pe birou, 
Mitch se duse lângă standul de prezentare. Zise: 

— Am sunat-o pe Connie într-o seară. 


VP- 72 


Connie era sora lui cea mai mare, care avea 31 de ani. 
Aceasta locuia în Chicago. 

— Tot la brutăria aceea se irosește? întrebă tatăl lui. 

— Da, dar acum brutăria e proprietatea ei. 

— Vorbești serios? Da, desigur. E tipic. Chiar dacă ar călca 
într-o groapă cu smoală, tot nu ar da înapoi, ar merge agitându- 
se înainte. 

— A spus că-i merge foarte bine. 

— Este exact ce ar spune ea, indiferent de situație. 

Connie își luase masteratul în științe politice înainte să se 
arunce direct în vâltoarea antreprenoriatului. Unii erau induși în 
eroare de această schimbare radicală, dar Mitch o înțelegea 
foarte bine. Colecţia de sfere lucioase din excremente fosilizate 
de dinozaur crescuse de când o văzuse el ultima oară. 

— Câte ai acum, Daniel? 

— Șaptezeci și trei. Am dat lovitura cu patru exemplare 
splendide. 

Unele sfere aveau doar cinci centimetri în diametru. Cea mai 
mare era cât o minge de bowling. Culorile predominante erau 
maro, auriu și arămiu, dintr-un motiv evident; oricum, fiecare 
nuanţă, până și cea albastră, radia în lumina proiectată pe 
rafturi. Cele mai deosebite erau exemplarele pestriţe, cele cu 
nervuri erau rare. 

— Am vorbit și cu Megan în aceeași seară, continuă Mitch. 

Megan, care împlinise 29 de ani, avea cel mai mare IQ dintre 
toți membrii familiei, care aveau cu toţii un nivel de inteligenţă 
ridicat. Fiecare dintre copiii Rafferty fusese testat de trei ori: în 
săptămânile în care împliniseră 9, 13 și 17 ani. După anul doi de 
colegiu, Megan abandonase studiile. Locuia în Atlanta și 
conducea o afacere prosperă oferind servicii de toaletare pentru 
câini atât la sediul firmei, cât și la domiciliul clienţilor. 

— A sunat de Paște și ne-a întrebat câte ouă am vopsit, zise 
tatăl lui Mitch. Bânuiesc că i s-a părut amuzant. Și eu, și 
Katherine ne-am simţit ușuraţi că nu ne-a anunţat că este 
însărcinată. 

Megan se măritase cu Carmine Maffuci, un zidar cu niște 
mâini de mărimea unor lopeţi. Daniel și Katherine considerau că 
Megan alesese un soț sub nivelul ei intelectual. Ei se așteptau 
ca ea să-și fi dat seama de greșeala pe care o făcuse și să 
divorțeze - dacă până atunci nu apărea vreun copil care să 


VP-73 


complice situaţia. Mitch îl simpatiza pe Carmine. Bărbatul avea o 
fire blândă, un râs molipsitor și un tatuaj cu Tweety” pe bicepsul 
drept. 

— Acesta parcă e porfir, zise el indicând un specimen roşu- 
închis cu picăţele, asemănător cu feldspatul. 

Mitch vorbise recent și cu sora lui mai mică, Portia, dar nu o 
menţionă pentru că nu voia să stârnească o ceartă. 
Împrospătându-și scotch-ul cu sifon în barul din biroul său, 
Daniel spuse: 

— Anson ne-a invitat la cină acum două seri. 

Anson, singurul frate al lui Michael, era, la 33 de ani, cel mai 
mare dintre fraţi și cel mai supus fiu al lui Daniel și Kathy. Faţă 
de Mitch și surorile sale, Anson fusese întotdeauna favoritul 
părinţilor și nu i se refuzase niciodată nimic. Era mai ușor să fii 
un copil ascultător atunci când entuziasmul tău nu era analizat 
în căutare de disfuncţionalităţi psihologice și când invitaţiile tale 
nu erau privite cu suspiciune și nerăbdare. 

Corect față de ceilalţi, Anson își câștigase acest statut 
răspunzând așteptărilor părinţilor lui. El dovedise, cum nu 
făcuse niciunul dintre fraţii săi, că teoriile lui Daniel cu privire la 
buna educaţie a copiilor puteau da roade. Cel mai bun din clasă 
în liceu, fundaș strălucit în echipa de fotbal, el refuzase mai 
multe burse sportive. În schimb, le acceptase pe cele care i se 
oferiseră doar din respect pentru mintea sa deosebită. Lumea 
academică era o curte plină cu pui, iar Anson - un vulpoi. El nu 
doar acumula cunoștințe, ci le devora pur și simplu, cu apetitul 
unui carnivor nesăţios. Își luase licenţa în doi ani, masteratul 
într-un an și obținuse titlul de doctor în filosofie la 23 de ani. 

Anson nu era privit cu ură de către fraţii lui și nici nu se 
îndepărtase de ei. Din contră, dacă Mitch și surorile lui ar fi 
trebuit să voteze în secret personajul favorit din familie, toate 
cele patru voturi ar fi fost pentru fratele lor mai mare. Inima lui 
bună și farmecul înnăscut îl ajutaseră pe Anson să-și 
mulţumească părinţii fără să devina ca ei. Această realizare 
părea la fel de impresionantă ca o încercare reușită a savanților 


7 Un canar, personaj de desene animate, creat de Warner Brothers Looney Tunes și 
Merrie Melodies, care a debutat în 1942 în A Tale of Two Kitties (Povestea a două 
pisicute) regizat de Bob Clampett. Chiar dacă Tweety este un canar drăguţ, cu o 
înfățișare inocentă, ochii săi mari și penele galbene ascund inima unui supravieţuitor 
șiret. (n.red.). 


VP - 74 


secolului al XIX-lea de a trimite astronauți pe Lună folosind doar 
puterea aburului și celulele voltaice rudimentare. 

— Anson tocmai a semnat un important contract de 
consultanţă pentru China, zise Daniel. 

Excremente fosilizate de  brontosaurus,  diplodocus, 
brachiosaurus, iguanodon, moschops, stegosaurus, triceratops 
și de diverse alte tipuri erau etichetate, denumirile fiind gravate 
pe fiecare suport din bronz pentru sfere. 

— Va lucra cu ministrul comerţului, adăugă Daniel. 

Mitch nu era sigur că excrementele fosilizate puteau fi 
analizate cu o precizie atât de mare, încât pe baza acestor 
analize să poată fi identificate clasa sau specia fiecărui 
exemplar. Probabil că tatăl lui pusese aceste etichete apelând la 
teorii care nu se bazau decât în foarte mică măsură, sau deloc, 
pe științele exacte. 

In anumite domenii bazate pe cercetare, nu existau dovezi 
incontestabile care să susţină anumite teorii, dar Daniel le 
accepta oricum. 

— Și direct cu ministrul educaţiei, continuă Daniel. 

Succesul lui Anson era folosit de multă vreme pentru a-l 
stimula pe Mitch să se gândească la o carieră mult mai 
ambițioasă decât afacerea pe care o conducea în prezent, dar 
înțepăturile nu reușeau să-l afecteze. Il admira pe Anson, dar 
nu-l invidia. Când Daniel începu să-i vorbească despre încă una 
dintre realizările lui Anson, Mitch se uită la ceas, sigur că trebuia 
să plece în scurt timp, ca să poată vorbi cu răpitorii când era 
singur. Dar ceasul arăta doar 5:42. 

Se simţea de parcă ar fi intrat în casă de cel puţin 20 de 
minute, dar trecuseră abia șapte. 

— Ai vreo întâlnire? întrebă Daniel. 

Mitch sesiză o nuanţă plină de speranţă în vocea tatălui său, 
dar nu-i purtă pică pentru asta. Realizase cu mult timp în urmă 
că un sentiment atât de amar și puternic precum ura era 
nepotrivit în această relație. Autor a 13 cărți de dimensiuni 
impresionante, Daniel se considera o somitate în psihologie, un 
bărbat cu principii de fier și convingeri de oţel care îl 
transformau într-o adevărată stâncă în râul intelectualității 
americane contemporane, în jurul căreia minţile mai puţin 
luminate se scufundau în obscuritate. 


VP -75 


Mitch era însă foarte sigur că acest bătrân nu era o stâncă. 
Daniel era doar o umbră plutitoare pe acel râu, menţinându-se 
la suprafaţă fără să agite sau să calmeze șuvoiul. 

Pentru ca Mitch să simtă ură faţă de un om cu o glorie atât de 
efemeră ar fi trebuit să fie mai nebun decât neobositul căpitan 
Ahab aflat neîncetat pe urmele balenei albe. 

În copilărie, Anson îi sfătuise pe Mitch și pe surorile lui să nu 
urască, să fie răbdători, îi învățase cât de important era simțul 
umorului ca metodă de apărare împotriva cruzimii inconștiente 
a tatălui lor. lar acum Mitch nu simţea în prezenţa lui Daniel 
decât indiferenţă și nerăbdare. În ziua în care Mitch se mutase 
din casa părinţilor ca să împartă un apartament cu Jason 
Osteen, Anson îi spusese că, lăsând la o parte furia, avea să 
simtă la un moment dat compasiune faţă de bătrânul lor tată. 
Nu crezuse atunci acest lucru și, până în acel moment, nu 
făcuse nimic altceva decât să respingă sentimentul de 
compasiune. 

— Da, răspunse el. Am o întâlnire. Trebuie să plec. 

Privindu-l pătrunzător pe fiul său, cu un interes care l-ar fi 
intimidat pe Mitch în urmă cu 20 de ani, Daniel zise: 

— Despre ce era vorba, de fapt? 

Orice intenții ar fi avut cu Mitch răpitorii lui Holly, șansele lui 
de supraviețuire nu erau prea mari. li trecu prin minte că 
aceasta putea fi ultima dată când își vedea părinţii. Știind că nu 
poate să pomenească nimic despre situaţia în care se afla, zise 
doar: 

— Am venit ca să o văd pe Kathy. Poate că o să mai vin și 
mâine. 

— De ce vrei s-o vezi? 

Un copil este capabil să iubească o mamă care nu-i poate 
răspunde cu aceeași dragoste, dar, în timp, el înțelege că nu-și 
revarsă afecțiunea pe un sol fertil, ci o irosește pe o piatră din 
care nu crește nimic. Un copil ar putea atunci să-și petreacă 
viața stăpânit permanent de furie sau de milă faţă de propria 
persoană. Dacă mama lui nu este un monstru, dacă manifestă în 
schimb o detaşare emoţională și e preocupată doar de 
interesele sale, fiind un observator pasiv în familie, și nu un 
călău, copilul ei are o a treia opţiune. El poate alege să o 
compătimească fără să o ierte, și să se înduioșeze de soarta ei, 


VP - 76 


ca o compensație pentru că dezvoltarea ei emoţională 
incompletă o împiedică să se bucure din plin de viață. 

Cu toate realizările ei academice, Kathy nu știa nimic despre 
necesităţile copiilor ei, și nu avea nici sentimente materne. 
Credea în principiul cauză-efect al interacțiunii umane și în 
necesitatea recompensării unui comportament exemplar, dar 
recompensele erau întotdeauna materiale. Mai credea și în 
perfectibilitatea oamenilor. Considera că toţi copiii ar trebui 
educați conform unui sistem de la care nu trebuiau să se abată 
și care ar fi garantat că se vor comporta civilizat. 

Ea nu era specializată în acel domeniu al psihologiei. Prin 
urmare, nu ar fi devenit mamă, dacă nu ar fi întâlnit un bărbat 
cu teorii ferme în educarea și dezvoltarea copiilor, cu un sistem 
potrivit de aplicare a acestor teorii. 

Pentru că Mitch nu ar fi existat fără mama sa și pentru că 
indiferența ei nu însemna răutate, Kathy îi inspira o duioșie care 
nu era iubire, nici măcar afecţiune. Era, în schimb, o constatare 
tristă a incapacității ei congenitale de a avea sentimente. 
Această duioșie aproape că se transformase în compasiunea pe 
care nu o simţise pentru tatăl său. 

— Nu e nimic important, zise Mitch. Rămâne pe altă dată. 

— Pot să-i transmit un mesaj, spuse Daniel străbătând livingul 
în urma lui Mitch. 

— Nu e nevoie. Eram în zonă, așa că am trecut pe aici doar ca 
să vă salut. 

Pentru că nu mai existase niciodată o astfel de încălcare a 
etichetei în familie, Daniel nu păru prea convins. 

— Ai tu ceva. 

Mitch simţi nevoia să spună: „Poate că o săptămână de 
privare senzorială în camera de studiu mă va face să 
mărturisesc totul”. In loc de asta, zâmbi și zise: 

— Sunt în regulă. Totul e în regulă. 

Cu toate că nu se pricepea să citească în inima oamenilor, 
Daniel avea un nas de copoi pentru ameninţări de natură 
financiară. 

— Dacă e vorba de bani, știi care este poziţia noastră referitor 
la această problemă. 

— Nu am venit pentru un împrumut, îl asigură Mitch. 

— În cazul fiecărei specii din regnul animal, obligaţia esenţială 
a părinţilor este să-și înveţe urmașii să fie independenţi. Prada 


VP - 77 


trebuie să înveţe cum să scape, iar prădătorul trebuie să învețe 
cum să vâneze. 

Deschizând ușa, Mitch spuse: 

— Sunt un prădător independent, Daniel. 

— Bine. Mă bucur să aud asta. 

ÎI răsplăti pe Mitch cu un zâmbet, dezvelindu-și dinţii mici și 
mult prea albi, care păreau mai ascuţiţi decât înainte. Cu riscul 
de a confirma suspiciunile tatălui său, de această dată Mitch nu 
reuși nici măcar să schițeze un zâmbet. 

— Parazitismul, zise Daniel, nu este caracteristic nici pentru 
Homo sapiens, nici pentru alte specii de mamifere. 

Beaver Cleaver? nu auzise niciodată această replică de la tatăl 
său. 

leșind pe ușă, Mitch spuse: 

— Zi-i lui Kathy că am trecut pe aici. 

— Va veni târziu. Ele vin mereu târziu când femeia aceea, 
Robinson, se alătură grupului. 

— Matematicienii! rosti Mitch cu dispreț. 

— În special femeia asta. 

Mitch închise ușa. După ce făcu câţiva pași, se opri, se 
întoarse și mai privi o dată casa, poate pentru ultima oară. Nu 
numai că trăise, dar și învățase în casa aceasta, fiind educat la 
domiciliu din clasa întâi până într-a douăsprezecea. Işi petrecuse 
mai multe ore din viaţă în această casă decât în afara ei. Ca 
întotdeauna, privirea lui se îndreptă spre acea fereastră de la 
etajul doi acoperită cu un oblon care se închidea pe dinăuntru. 
Camera de studiu. 

Dacă niciunul dintre copii nu mai locuia acolo, la ce mai 
folosea camera aceea cu tavanul înalt? Pentru că aleea din față 
ocolea colțul casei, în loc să comunice cu strada în linie dreaptă, 
când Mitch cobori privirea de la cel de-al doilea etaj, nu văzu 
ușa, ci gemulețele verticale care flancau ușa. Prin ele, îl zări pe 
tatăl lui. 

Daniel stătea în hol, în faţa uneia dintre oglinzile mari cu ramă 
din oţel inox, analizându-și înfățișarea. Își netezi cu o mână 
părul alb, apoi își șterse colțurile gurii. Deși se simţea ca un 
spion, Mitch nu putu să-și îndepărteze privirea. De mic copil, 


3 Theodore „The Beaver” Cleaver este năstrușnicul personaj principal în vârstă de 
șapte ani al serialului american de televiziune Leave It to Beaver (Las' pe Beaver). 
După fiecare ispravă, tatăl lui îi ţine o predică moralizatoare. (n.red.). 


VP -78 


crezuse că existau anumite secrete despre părinţii lui care 
aveau să-l elibereze dacă ar fi reușit să le afle. Oricum, Daniel și 
Kathy erau o pereche grijulie, amândoi fiind extrem de discreţi. 

Aflat în hol, Daniel își prinse obrazul stâng între degetul mare 
și arătător, apoi făcu la fel cu cel drept, ciupindu-se ca și cum ar 
fi vrut să le dea obrajilor puţină culoare. 

Mitch bănuia că tatăl său uitase aproape complet de vizita lui 
acum, că pericolul unui împrumut nu mai exista. În hol, Daniel 
se întorcea într-o parte și în cealaltă în faţa oglinzii, ca și cum ar 
fi fost mândru de bustul său, de corpul lui suplu. Cât de ușor era 
să-și imagineze că, între oglinzile dispuse faţă în faţă, imaginea 
tatălui său nu era proiectată într-o infinitate de reflexii identice, 
așa cum se văzuse Mitch, și că singura imagine a acestuia avea 
atât de puţină substanţă, încât, pentru oricare alți ochi în afară 
de ai săi, ar fi apărut la fel de transparent ca un spirit. 


18. 


La ora 5:50, după doar 15 minute de când ajunsese la casa lui 
Daniel și Kathy, Mitch plecă din nou cu mașina. Luă o curbă și 
merse cale de o stradă și jumătate. 

Mai erau vreo două ore până ce avea să se întunece. Ar fi 
putut detecta cu ușurință orice mașină dacă ar fi fost urmărit. 

Opri Honda în parcarea goală din faţa bisericii. 

Un zid ameninţător din cărămidă și niște geamuri întunecate 
din sticlă fragmentată, multicoloră, prin care nu se zărea nicio 
lumină din interior, se ridicau până la o turlă care înțepa cerul, 
aruncând pe asfalt o umbră densă. 

Teama tatălui său fusese nejustificată. Mitch nu intenţionase 
să-i ceară bani. Părinţii lui aveau o situaţie financiară bună. 
Firește că ar fi putut contribui cu 100 000 de dolari pentru 
această cauză, fără să fie câtuși de puţin afectaţi. Chiar dacă i- 
ar fi dat lui Mitch de două ori mai mult, luând în considerare și 
resursele sale insuficiente, el tot ar fi avut în mână doar puțin 
mai mult de zece la sută din suma pentru răscumpărare. 

În afară de asta, el nu le-ar fi cerut așa ceva, pentru că știa că 
l-ar fi refuzat, bazându-se pe teoriile lor privind educaţia. 


VP - 79 


De asemenea, ajunsese la concluzia că răpitorii căutau ceva 
mai mult decât bani. Nu avea idee ce își doreau aceștia în plus, 
pe lângă bani, dar să răpească nevasta unui grădinar care avea 
un venit format din cinci cifre nu avea niciun sens, doar dacă nu 
cumva voiau un anumit lucru la care doar el avea acces. Era mai 
mult ca sigur că răpitorii intenționau să comită un jaf de 
proporții folosindu-l pe el ca pe un robot ghidat cu telecomandă. 
Nu putea să excludă acest scenariu, dar începuse să creadă că 
nu era vorba nici de așa ceva. 

Scoase de sub scaunul șoferului revolverul cu ţeavă scurtă și 
tocul de pistol pentru gleznă. Examină cu grijă arma. Din câte își 
dădea seama nu avea o piedică de siguranţă. Când desfăcu 
butoiașul, descoperi că avea cinci gloanţe. Asta îl surprinse, 
pentru că se așteptase să găsească șase. Tot ce știa despre 
arme era ce aflase din cărţi sau filme. În ciuda cuvintelor lui 
Daniel despre independenţa copiilor, nu îl învățase pe Mitch cum 
să-i înfrunte pe cei de teapa lui John Knox. 

Prada trebuie să înveţe cum să scape, iar prădătorul cum să 
vâneze. 

Părinţii lui îl crescuseră ca să fie pradă. Acum, că Holly era în 
mâinile criminalilor, Mitch nu avea unde să fugă. Mai degrabă, 
ar fi murit decât să se ascundă și să o lase la mila lor. Sistemul 
de prindere cu scai al tocului îi permise să-l strângă mult mai 
sus de gleznă, în așa fel încât să evite expunerea lui dacă 
pantalonii i s-ar fi ridicat atunci când ar fi stat jos. Nu agrea 
pantalonii strânși pe gleznă, iar blugii lui mascau perfect pistolul 
compact. 

Își puse jacheta sport. Înainte să coboare din mașină, avea să- 
și ascundă pistolul la spate, sub curea, unde ar fi fost acoperit 
de haină. 

Examină apoi celălalt pistol. larăși nu-și dădu seama care era 
siguranța. 

Mânuind cu stângăcie arma, scoase încărcătorul. Conţinea opt 
cartușe. Trase închizătorul și văzu un al nouălea cartuș lucind pe 
țeavă. După ce vâri la loc încărcătorul și se asigură că era 
montat corect, puse pistolul pe scaunul din dreapta șoferului. 

Îi sună telefonul. Ceasul din bord arăta 5:59. 

Răpitorul spuse: 

— Ţi-a plăcut vizita la părinții tăi? 


VP - 80 


Nu fusese urmărit la casa părinţilor săi și nici în altă zonă, dar 
totuși ei știau unde fusese. Răspunse imediat: 

— Nu le-am zis nimic. 

— Ce ai căutat acolo - lapte și prăjituri? 

— Dacă voi credeţi că aș putea lua banii de la ei, vă înșelațţi. 
Nu sunt chiar atât de bogați. 

— Știm, Mitch. Știm asta. 

— Vreau să vorbesc cu Holly. 

— Nu și de data asta. 

— Vreau să vorbesc cu ea, insistă el. 

— Liniștește-te! Holly e teafără. O să ţi-o dau la telefon data 
viitoare. Aceea e biserica la care mergeai împreună cu părinţii 
tăi? 

Mașina lui era singura din parcare și nu se mai vedea alta 
trecând. Peste drum de biserică, singurele automobile erau cele 
parcate pe alee - nu era niciuna pe șosea, lângă bordură. 

— Aceea e biserica unde obișnuiai să mergi? întrebă din nou 
răpitorul. 

— Nu. 

Cu toate că era închis în mașină, cu portierele blocate, se 
simţea la fel de expus ca un șoarece în câmp deschis, auzind 
dintr-odată fâlfâitul aripilor unui șoim deasupra lui. 

— Ai fost băiat de altar, Mitch? 

— Nu. 

— E adevărat? 

— Se pare că știi totul. Dacă-i așa, ar trebui să știi că-ți spun 
adevărul. 

— Pentru un bărbat care nu a fost niciodată băiat de altar, 
Mitch, ești la fel ca unul dintre ei. 

Mitch nu răspunse imediat, pentru că nu înţelegea ce voia să 
zică răpitorul, dar când văzu că acesta aștepta în tăcere, rosti în 
cele din urmă: 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ei bine, nu vreau să spun că ești evlavios, asta în niciun 
caz. Și nici nu ești atât sincer ca să putem avea încredere în 
tine. Când ai vorbit cu detectivul Taggart, te-ai dovedit a fi un 
mincinos desăvârșit. 

Când vorbiseră ultima dată la telefon, bărbatul i se păruse un 
profesionist, înfiorător chiar. Răutăţile acestea mărunte însă 
păreau complet deplasate, faţă de ultima lor conversație. 


VP - 81 


Oricum, bărbatul se considera un manipulator. Îi spusese lui 
Mitch fără menajamente că era doar un instrument ce trebuia 
manipulat, cizelat. 

Aceste răutăți aveau probabil un scop care deocamdată îi 
scăpa lui Mitch. 

Răpitorul voia să intre în mintea lui și să-l enerveze dintr-un 
motiv mai subtil, ca să obţină un rezultat anume. 

— Mitch, fără supărare, de fapt, e aproape înduioșător - dar tu 
ești la fel de naiv ca un băiat de altar. 

— Dacă spui tu. 

— Așa e. Așa spun eu. 

Aceasta putea fi o tentativă de a-l înfuria, pentru că furia l-ar 
fi împiedicat să gândească limpede, sau poate că scopul 
răpitorului era să-i provoace o asemenea nesiguranţă de sine, 
încât să rămână supus și ascultător. 

Realizase deja cât era de neputincios în fața acelei situații. Ei 
nu puteau să-l umilească mai mult decât era deja. 

— Ochii tăi sunt larg deschişi, Mitch, dar nu poţi vedea. 

Aceste cuvinte îl descurajară mai mult decât orice altceva 
spusese răpitorul înainte. Cu mai puţin de o oră în urmă, în 
magazia de deasupra garajului, exact același gând, exprimat în 
cuvinte asemănătoare, îi trecuse prin minte. 

După ce-l pusese pe John Knox înfășurat în prelată în 
portbagajul mașinii, se întorsese în magazie ca să cerceteze 
cum se întâmplase accidentul. După ce găsise capătul levierului 
prins în laţ, lămurise misterul. 

Dar, chiar în acel moment, se simţise minţit, urmărit, 
disprețuit. Se simţise copleșit de senzaţia instinctivă că un mare 
adevăr aștepta să fie descoperit undeva în întunericul magaziei 
de la etaj. 

Simţea că, deși se ascundea de el, adevărul era undeva la 
vedere. Vedea, dar totuși era orb, auzea, dar totuși era surd. 

Acum, bărbatul care vorbea cu el în zeflemea îi zicea același 
lucru: „Ochii tăi sunt larg deschişi, Mitch, dar nu poţi vedea”. 

„Şocant” nu părea un cuvânt prea dur pentru această situaţie. 
Simţea că răpitorii nu numai că puteau să-l urmărească și să-l 
asculte oriunde s-ar fi aflat, în orice moment, dar și că puteau 
să-i citească gândurile. Intinse mâna și luă pistolul de pe 
scaunul de lângă el. Nu părea să fie în primejdie în acel 
moment, dar se simțea mult mai sigur cu mâna pe pistol. 


VP - 82 


— Mă asculți, Mitch? 

— Te aud. 

— Te voi suna din nou la șapte jumate... 

— lar trebuie să aştept? De ce? Nerăbdarea îl chinuia, iar el 
nu o putea ignora, cu toate că era conștient de pericolul 
transformării acesteia într-o furie necontrolată. Hai să terminăm 
odată cu asta, adăugă el. 

— Ușurel, Mitch. Când m-ai întrerupt, tocmai voiam să-ţi zic ce 
ai de făcut. 

— Atunci, la naiba, spune-mi odată! 

— Un băiat evlavios cunoaște ritualul și toate rugăciunile. Un 
băiat evlavios răspunde, dar nu întrerupe pe nimeni în timp ce 
vorbește. Dacă mă întrerupi din nou, o să te pun să aștepți până 
la opt jumate. 

Mitch simțea că nerăbdarea îl sufoca. Trase adânc aer în 
piept, expiră apoi încetișor și spuse: 

— Înţeleg. 

— Bine. Atunci, după ce închid telefonul, vei porni spre 
Newport Beach, unde locuiește fratele tău. 

Surprins, Mitch zise: 

— Acasă la Anson? 

— O să aștepți împreună cu el telefonul meu de la șapte și 
jumătate. 

— De ce trebuie să-l amestecați pe fratele meu? 

— Nu vei putea face singur ceea ce trebuie, răspunse 
bărbatul. 

— Dar ce trebuie să fac? Nu mi-ai spus încă. 

— O să-ţi spunem. Curând. 

— Dacă e nevoie de doi bărbați pentru asta, cel de-al doilea 
nu trebuie să fie neapărat Anson. Nu vreau să-l amestec în 
treaba asta. 

— Gândește-te puţin, Mitch. Cine ar fi mai potrivit decât 
fratele tău? Ține la tine, nu? Nu ar vrea ca soția ta să fie tăiată 
în bucățele, ca un porc la abator. 

De-a lungul copilăriei lor chinuite, Anson fusese funia 
salvatoare de care se agățase Mitch ca să poată rezista. Anson 
fusese întotdeauna cel care ridica pânzele speranţei atunci când 
lui Mitch i se părea că nu mai era nicio boare de vânt care să le 
umfle. Datorită fratelui său găsise în cele din urmă liniștea și 
fericirea, atunci când se despărţise de părinţii săi, acea lumină a 


VP - 83 


spiritului care îl ajutase să o cucerească pe Holly și să se însoare 
cu ea. 

— Mi-ai înscenat totul, zise Mitch. Dacă treaba pe care mă pui 
s-o fac nu va ieși cum vrei, m-ai aranjat destul de bine ca să 
pară că mi-am ucis soţia. 

— Laţul e chiar mai strâns decât crezi tu, Mitch. 

Poate că se întrebau ce se întâmplase cu John Knox, dar nu 
știau că acesta zăcea mort în portbagajul Hondei. Un conspirator 
mort reprezenta o dovadă în sprijinul versiunii pe care Mitch 
avea să o prezinte autorităților. 

Dar era într-adevăr o dovadă? Nu se gândise cum ar fi 
interpretat poliția moartea lui Knox, dar probabil că majoritatea 
dovezilor l-ar fi incriminat mai degrabă, în loc să-i fi dovedit 
nevinovăția. 

— Eu cred, rosti Mitch, că vrei să procedezi la fel cu Anson. 
Vrei să-l prinzi în plasa unor dovezi incriminatoare, ca să-l obligi 
apoi să coopereze. Așa procedaţi voi de fapt. 

— Nimic din toate astea nu va mai avea importanţă dacă voi 
doi veţi face ce vă spun, iar tu îţi recapeţi nevasta. 

— Dar nu e cinstit, protestă Mitch și, după tonul cu care 
rostise acele cuvinte, înţelese că părea la fel de inocent și de 
credul ca un băiat de altar. 

Răpitorul începu să râdă. 

— Și, până acum, tu consideri că am negociat cinstit cu tine? 
Asta e? 

Ținând pistolul strâns, mâna lui era din ce în ce mai rece și 
mai umedă. 

— Ai prefera cumva să-l cruţăm pe fratele tău și să-l implicăm 
pe Iggy Barnes? 

— Da, zise Mitch și se simţi imediat stânjenit că acceptase 
atât de ușor să sacrifice un prieten nevinovat ca să salveze pe 
cineva atât de drag. 

— Și asta ar fi cinstit faţă de domnul Barnes? 

Tatăl lui Mitch considera că rușinea nu avea nicio utilitate 
socială, că era o caracteristică a celor superstiţioși, și că un om 
rațional, cu bun-simț, nu trebuia să simtă rușine. Mai credea, de 
asemenea, că această capacitate de a simți rușine putea să 
dispară prin educaţie. 

În cazul lui Mitch, bătrânul se înșelase groaznic, cel puţin 
asupra acestui aspect. Cu toate că infractorul de la telefon era 


VP - 84 


singurul martor al intenţiei sale de a salva un frate în 
defavoarea unui prieten, Mitch simţi că faţa i se înroșise de 
rușine. 

— Domnul Barnes, spuse răpitorul, nu e cuțitul cel mai ascuţit 
din sertar. Tocmai din acest motiv, prietenul tău nu ar fi 
persoana potrivită care să-l înlocuiască pe fratele tău. Acum, du- 
te la Anson acasă și așteaptă telefonul nostru. 

Resemnat în fața acestei situaţii, dar înnebunit de disperare la 
gândul că fratele lui ar putea fi în pericol, Mitch întrebă: 

— Ce trebuie să-i zic? 

— Absolut nimic. Îți interzic să-i spui ceva. Eu sunt 
manipulatorul experimentat, nu tu. La următorul telefon, am să-l 
las să o audă pe Holly ţipând, apoi am să-i explic totul. 

Alarmat, Mitch zise: 

— Nu e nevoie de așa ceva, nu trebui să o faci să ţipe. Aţi 
promis că nu o veţi răni. 

— Am promis să nu o violăm, Mitch. Nimic din ce-i vei spune 
fratelui tău nu va fi la fel de convingător ca ţipătul ei. Știu mai 
bine decât tine cum să procedez. 

Mâna transpirată și rece cu care ţinea strâns pistolul era 
nesigură. Când simţi cum încep să-i tremure degetele, puse din 
nou arma pe locul din dreapta șoferului. 

— Și dacă Anson nu este acasă? 

— E acasă. Grăbește-te, Mitch. E o oră de vârf. Nu cred că vrei 
să ajungi târziu la Newport Beach. 

Răpitorul încheie convorbirea. 

Mitch apăsă tasta de închidere a telefonului și acest lucru i se 
păru un semn rău. Își strânse ochii pentru o clipă, încercând să 
se adune și să-și stăpânească nervozitatea, dar îi deschise 
imediat pentru că se simţea vulnerabil cu ochii închiși. 

Când porni motorul mașinii, un stol de ciori speriate se înălță 
în zbor până la turlă, părăsind umbra pe care aceasta o 
așternea pe caldarâm. 


19. 


Faimos pentru portul cu iahturi, clădirile și magia magazinelor 
sale de lux, Newport Beach nu era numai ţinutul celor putred de 


VP - 85 


bogaţi. Anson locuia în districtul Corona del Mar, într-una din 
cele două jumătăţi ale unui duplex, cu vedere la stradă. 

Umbrită de o magnolie enormă, având o cale de acces pavată 
și o arhitectură specifică zonei New England - în opinia unui 
poet romantic -, casa nu era impresionantă, dar avea un farmec 
aparte. Când apăsă butonul soneriei de la intrare auzi câteva 
acorduri din Oda bucuriei de Beethoven. 

Anson deschise ușa înainte ca Mitch să mai sune o dată. 

Deși avea o constituţie atletică, Anson era diferit de Mitch din 
punct de vedere fizic: greoi, cu pieptul lat și gâtul gros. 
Agilitatea și îndemânarea sa erau singurele calități care 
confirmau faptul că fusese un fundaș talentat în liceu și 
căpitanul echipei de fotbal, pentru că arăta mai mult a mijlocaș 
central. 

Chipul său frumos, senin și expresiv părea să caute mereu un 
motiv să zâmbească. La vederea lui Mitch, Anson rânji. 

— Fratello mio! exclamă Anson îmbrăţișându-și fratele și 
trăgându-l în casă. Entrino! Entrino! 

Se simţea un miros vag de usturoi, ceapă și șuncă. 

— Gătești mâncare italiană? îl întrebă Mitch. 

— Bravissimo, fratele meu mai mic! Ai făcut o deducție 
strălucită având ca indicii doar aroma și italiana mea proastă. 
Dă-mi, te rog, haina să o pun pe hol. 

Mitch nu lăsase pistolul în mașină. Arma era ascunsă sub 
curea, la spate. 

— Nu, zise el. E în regulă. Nu vreau să-mi dau jos haina. 

— Vino în bucătărie. Eram cam trist la gândul că voi cina 
singur singurel. 

— Dar tu ești imun la tristeţe, zise Mitch. 

— Nu există anticorpi împotriva tristeţii, frățioare. 

Casa era mobilată într-un stil masculin, dar elegant, peste tot 
predominând decorațiunile nautice. Tablouri cu nave pe mare 
înfățișau corăbii mândre săltând pe valuri în furtună și altele 
care pluteau sub un cer strălucitor. 

Incă din copilărie, Anson considerase că libertatea supremă 
nu putea fi descoperită pe uscat, ci doar pe mare, navigând. 

Fusese întotdeauna un fan al poveștilor cu pirați, al 
legendelor despre bătălii navale și al aventurilor de pe Bounty. |i 
citise multe dintre aceste povești lui Mitch, care stătea ore 
întregi să-l asculte, subjugat de farmecul lecturii. 


VP - 86 


Daniel și Kathy suferiseră de rău de mare când navigaseră 
într-o ambarcaţiune cu vâsle. Aversiunea lor pentru mare fusese 
primul lucru care îi trezise lui Anson interesul pentru viața 
maritimă. 

În bucătăria confortabilă, plină de arome îmbietoare, el îi 
arătă lui Mitch oala de pe aragaz, din care se vedeau ieșind 
aburi. 

— Zuppa massaia. 

— Ce fel de supă e massaia? 

— Supa clasică pe care o pregătesc gospodinele. Cum îmi 
lipsește o nevastă, trebuie să scot la iveală latura mea feminină 
atunci când vreau să o prepar. 

Uneori, lui Mitch îi venea greu să creadă că niște părinţi atât 
de insensibili că ai lor ar fi putut avea un fiu atât de vesel și 
optimist ca Anson. 

Ceasul din bucătărie arăta 7:24. O întrerupere a traficului din 
cauza unui accident îl făcuse să întârzie. 

Pe masă, văzu o sticlă de Chianti clasic și un pahar pe 
jumătate plin. Anson deschise un dulap și mai luă un pahar de 
pe raft. 

Mitch ar fi vrut să refuze vinul. Dar un singur pahar nu i-ar fi 
întunecat judecata și ar fi putut chiar să redea puţină 
elasticitate nervilor săi întinși la maximum. 

În timp ce Anson turna vinul în pahar, rosti imitând perfect 
vocea tatălui lor: 

— Da, sunt încântat să te văd, Mitch, deși nu am văzut 
numele tău pe programul de vizite al progeniturilor mele, și 
plănuisem să-mi petrec seara aceasta chinuind porcușori de 
Guineea într-un labirint electrificat. 

Acceptând paharul de Chianti, Mitch spuse: 

— Tocmai de acolo vin. 

— Așa se explică deci comportamentul tău supus și culoarea 
cenușie a chipului tău. Anson ridică paharul pentru un mic toast: 
La dolce vita! 

— Pentru noul tău contract cu China, zise Mitch. 

— Am fost din nou folosit pe post de ac? 

— Ca întotdeauna. Dar nu mă mai poate înţepa atât de rău. 
Pare o mare ocazie pentru tine. 


VP - 87 


— Contractul cu China? Trebuie să fi exagerat tot ce i-am zis 
eu. Doar nu o să dizolve chinezii Partidul Comunist ca să mă 
pună pe mine împărat. 

Activitatea de consultanţă cu care se ocupa Anson era atât de 
misterioasă, încât Mitch nu reușise niciodată să o înţeleagă. Își 
luase doctoratul în lingvistică, știința limbajului, dar mai avea și 
cunoștințe despre limbajele de programare și tehnologia 
digitală, orice ar fi însemnat acel lucru. 

— De fiecare dată când plec de acolo, zise Mitch, simt nevoia 
să sap în pământ, să fac ceva cu mâinile, orice. 

— Reușesc să trezească în tine dorinţa de a fugi în căutarea 
realității. 

— Exact asta cred și eu. Vinul ăsta e bun. 

— După supă avem /ombo di maiale con castagne. 

— Nu pot mânca nimic ce nu pot pronunţa. 

— Friptură din cotlet de porc cu castane, zise Anson. 

— Sună bine, dar nu vreau să mănânc nimic. 

— Am destul. Rețeta e pentru șase persoane. Nu știu cum să 
o prepar în cantitate mai mică, așa că fac mereu șase porții. 

Mitch aruncă o privire spre geamuri. Bine - jaluzelele erau 
trase. 

De pe dulapul de lângă telefon, luă un pix și un carneţel. 

— Ai mai făcut iahting în ultima vreme? 

Anson visa ca, într-o bună zi, să aibă propriul iaht cu care să 
navigheze. Acesta ar fi trebuit să fie destul de mare ca el să nu 
aibă senzaţia de claustrofobie într-o cursă de durată de-a lungul 
coastei, sau poate chiar într-o călătorie în Hawaii, dar și destul 
de mic ca să poată fi dirijat având la bord un singur însoțitor și 
un sistem sofisticat de propulsie cu pânze și motor. 

Folosea cuvântul „însoţitor” referindu-se la un al doilea 
matelot, dar și la cea cu care împărțea patul. 

In ciuda înfățișării masive și a umorului său acid, Anson era un 
romantic nu numai prin pasiunea pe care o avea pentru mare, ci 
și în relaţiile cu sexul opus. 

Atracția pe care femeile o manifestau pentru el nu era doar 
magnetică. Anson le atrăgea așa cum forţa gravitaţională a Lunii 
atrage masele de apă generând mareele. 

Și totuși, nu era un Don Juan. Cu un farmec deosebit, el le 
părăsea pe cele mai multe femei care îl căutau. Și fiecare 
femeie pe care el o considera marea sa iubire întotdeauna 


VP - 88 


reușea să-i frângă inima, deși el nu ar fi catalogat atât de 
melodramatic acest lucru. 

Mica ambarcaţiune American Sail 18 - cu o lungime de cinci 
metri și jumătate - pe care el o ţinea în prezent ancorată la chei, 
în port, nu era nici pe departe un iaht. Dar, având în vedere 
norocul său în dragoste, ar fi reușit să aibă într-o zi vasul 
visurilor sale, cu mult înainte să găsească pe cineva împreună 
cu care să navigheze. 

Ca răspuns la întrebarea lui Mitch, zise doar: 

— N-am avut timp decât să plutesc prin port ca o rață, să 
navighez cu volta în vânt pe canale. 

Așezat pe un scaun la masa din bucătărie, în timp ce scria 
ceva cu litere mari pe o foaie din carnetțel, Mitch spuse: 

— Ar trebui să am și eu un hobby. Ție, de exemplu, îţi place 
să navighezi, iar bătrânul adună fecale de dinozaur. 

Rupse apoi prima filă din carnețel și o împinse pe masă în faţa 
lui Anson, astfel încât acesta să poată citi, chiar dacă era în 
picioare: E 

„CRED CĂ Al MICROFOANE ÎN CASĂ”. 

Privirea stupefiată a fratelui său îi aminti de expresia aceea 
plină de uimire pe care o avea el atunci când Anson îi citea cu 
voce tare poveștile cu pirați și legendele despre eroicele bătălii 
navale care îl înfioraseră în copilărie. Reacţia sa iniţială păru să 
indice că o aventură ciudată era pe cale de a începe, iar el nu ar 
fi vrut să piardă ocazia de a se implica în vreo acţiune 
periculoasă. 

Ca să acopere tăcerea lui Anson, rămas fără cuvinte, Mitch 
zise: 

— Tocmai a cumpărat un exemplar nou. Spune că e vorba de 
excremente de ceratozaur. Din Colorado, Jurasicul superior. 

Îi întinse fratelui său o nouă filă pe care scrisese: „SUNT 
PERICULOȘI. AM VAZUT CUM AU UCIS UN OM”. 

În vreme ce Anson citea, Mitch își scoase telefonul mobil din 
buzunarul interior al jachetei și îl puse pe masă. 

— Având în vedere istoria familiei noastre, va fi cât se poate 
de potrivit să moștenim o întreagă colecţie de fecale lustruite. 

Anson își trase un scaun și se așeză la masă, expresia sa 
naivă, plină de speranță fiind acum umbrită de grijă. Intră apoi 
în jocul pretinsei conversații, spunând: 

— Câte sfere are acum? 


VP - 89 


— Mi-a zis, dar nu îmi amintesc. Ai putea crede că locuinţa lor 
a devenit o canalizare. 

— Unele sfere sunt chiar drăguţe. 

— Foarte drăguţe, aprobă Mitch, în timp ce scria: „VOR SUNA 
LA 7:30”. 

Contrariat, Anson îl întrebă prin semne, doar mișcând buzele: 
„Cine? Care?” 

Mitch clătină din cap. Făcu un semn spre ceasul de perete: 
7:27. 

Purtară stângaci o stupidă conversaţie pe mutește până ce 
telefonul sună exact la 7:30. Dar nu mobilul lui Mitch sună, ci 
telefonul din bucătărie. 

Anson îl privi, întrebându-l din ochi ce să facă. 

Foarte probabil, putea fi vorba de un alt apel, iar telefonul 
așteptat avea să fie de fapt primit de Mitch, pe mobil. Luând în 
considerare acest lucru, Mitch îi făcu semn fratelui său să 
răspundă. 

Anson răspunse după ce lăsă telefonul să sune de trei ori și se 
lumină la faţă când auzi cu cine vorbea: 

— Holly! 

Mitch închise ochii, lăsă capul în jos și își acoperi faţa cu 
mâinile, iar din reacţia lui Anson, înţelese când Holly ţipă. 


20. 


Mitch se aștepta să fie cerut la telefon, dar răpitorul vorbi 
numai cu Anson, mai bine de trei minute. 

Subiectul primei părți din conversaţie era evident și putea fi 
dedus doar auzind cuvintele fratelui său. Ultimele două minute 
se dovediră însă greu de urmărit, în parte pentru că răspunsurile 
lui Anson erau din ce în ce mai scurte, chiar dacă tonul îi 
devenise mai aspru. 

Când Anson închise telefonul, Mitch îl întrebă: 

— Ce-au spus că trebuie să facem? 

În loc să răspundă, Anson veni lângă masă și puse mâna pe 
sticla de Chianti. Își umplu apoi paharul. _ 

Mitch constată surprins că al lui era gol. Işi amintea că băuse 
doar o înghiţitură sau două. Refuză un al doilea pahar de vin. 


VP - 90 


Turnându-i vin în pahar în ciuda protestelor sale, Anson 
spuse: 

— Dacă inima ta bate la fel de repede ca a mea, ai să dai gata 
două pahare din astea cât ai clipi. 

Mâinile lui Mitch tremurau, dar nu din cauza vinului. Vinul ar fi 
putut să-l liniștească, de fapt. 

— Mickey? îi zise Anson. 

Mickey era numele cu care îl alinta Anson pe fratele lui mai 
mic în momentele grele, atunci când erau copii. Mitch își privi 
mâinile tremurânde, apoi ridică privirea. Anson îi spuse: 

— N-o să i se întâmple nimic. Îţi promit, Mickey! Îţi jur că Holly 
nu va păţi nimic. Nimic! 

De-a lungul anilor în care Mitch se formase, fratele lui fusese 
un cârmaci experimentat, ducându-i curajos prin furtuni, sau un 
pilot zburând cu ei departe de primejdii, dacă era nevoie. Totuși, 
în acel moment, părea depășit de situaţie, pentru că promitea o 
aterizare sigură, deși răpitorii lui Holly erau cei care controlau 
zborul. 

— Ce vor să facem? întrebă din nou Mitch. Măcar e un lucru 
posibil, ceva care poate fi făcut sau e ceva nebunesc, ca atunci 
când l-am auzit prima dată cerând două milioane? 

In loc să răspundă, Anson se așeză pe scaun. Aplecat în față, 
cu capul între umeri și cu brațele vânjoase rezemate de masă, 
aproape acoperind cu mâinile sale mari paharul cu vin, acesta 
avea o prezenţă impunătoare. 

Părea tot atât de masiv, dar nu mai era la fel de simpatic. 
Poate că erau femeile atrase de el ca mareea de câtre Lună, 
dar, dacă l-ar fi văzut în această dispoziţie, ar fi preferat să 
graviteze doar pe orbită în jurul lui, cât mai departe. Obrazul 
crispat al lui Anson, freamătul nărilor, schimbarea care se 
observa în ochii lui, a căror culoare se transformase dintr-un 
verde blând ca apa mării într-o nuanţă de smarald dur, îl 
încurajară pe Mitch. Cunoștea privirea asta. Așa arăta Anson 
când trebuia să înfrunte nedreptatea, care întotdeauna reușea 
să scoată la suprafață rezistența sa încăpăţțânată și eficientă. 

Cu toate că se simţea cumva ușurat având sprijinul fratelui 
său, Mitch se simţea vinovat în același timp. 

— Imi pare rău pentru toate astea. Omule, nu m-am așteptat 
la așa ceva, n-am vrut să te implic și pe tine. Nici nu mi-a trecut 
prin cap. Imi pare rău. 


VP - 91 


— Tu nu ai nicio vină. Nada, absolut niciuna, zero. 

— Dacă aș fi procedat altfel... 

— Dacă ai fi procedat altfel, poate că Holly ar fi fost moartă 
acum. Așa că tot ce ai făcut până acum ai făcut bine. 

Mitch încuviință din cap. Simţea nevoia să creadă tot ce 
spusese fratele său. Oricum, se simţea complet neputincios. 

— Ce vor să facem? întrebă din nou. 

— Mickey, mai întâi, vreau să-mi spui tot ce s-a întâmplat. Ce 
mi-a zis ticălosul acela la telefon nu e decât o mică parte. 
Trebuie să-mi spui totul, tot ce s-a întâmplat de la început și 
până ai sunat la ușa mea. 

Cercetând camera cu privirea, Mitch se întrebă unde puteau fi 
ascunse microfoanele. 

— Poate că suntem ascultați chiar acum sau poate că nu, zise 
Anson. Nu mai contează, Mickey. Ei deja știu tot ce-mi vei 
spune, pentru că ei au început totul. 

Mitch aprobă din cap. Se mai înzdrăveni cu câteva înghiţituri 
de Chianti. Apoi, îi povesti lui Anson tot ce i se întâmplase în 
ziua aceea infernală. 

În caz că erau supravegheați, nu avea de gând să 
pomenească despre întâlnirea cu John Knox din magazia 
garajului. 

Anson îl ascultă cu atenţie și îl întrerupse doar de câteva ori, 
ca să-l întrebe câte ceva. Când Mitch termină de povestit, văzu 
că fratele lui ţinea ochii închiși, gândindu-se la tot ce auzise. 
Megan avea cel mai ridicat IQ dintre copiii Rafferty, dar Anson 
fusese întotdeauna evaluat aproape la fel. Situaţia lui Holly era 
înfiorătoare, la fel cum fusese și cu o jumătate de oră în urmă, 
dar Mitch se consola cu ideea că fratele său era acum alături de 
el în această luptă. 

Și el obținuse un punctaj apropiat de al lui Anson la testele de 
inteligenţă. Se simţea cumva mulţumit, nu numai pentru că o 
inteligenţă mai ridicată decât a lui încerca să rezolve această 
problemă, dar și pentru că nu mai era singur. 

Nu fusese niciodată bun de nimic de unul singur. 

Ridicându-se de pe scaun, Anson zise: 

— Fii calm, Mickey. Mă întorc imediat. 

După aceste vorbe, ieși din bucătărie. Mitch se uită atent la 
telefon. Se întrebă dacă ar putea recunoaște un microfon în caz 
că ar desface telefonul în bucăţi. 


VP - 92 


Aruncă apoi o privire la ceas: 7:48. La început, îi spuseseră că 
are 60 de ore să facă rost de bani, și-i mai rămăseseră 52. 

Asta nu i se părea corect. Evenimentele care îl aduseseră 
acolo îl epuizaseră și se simţea complet stors de puteri, strivit, 
pur și simplu. | se părea că deja trecuseră toate cele 60 de ore. 

Pentru că nu simţea niciun efect al vinului pe care-l băuse 
până atunci, dădu pe gât restul din pahar. 

Anson reveni îmbrăcat într-un sacou sport. 

— Trebuie să mergem în mai multe locuri. O să-ţi spun totul în 
mașină. Aș prefera să conduci tu. 

— Mai lasă-mă o secundă să termin paharul ăsta, îi zise Mitch, 
deși paharul lui era gol. 

Pe o filă din carneţel mai scrise un mesaj: „MAȘINA MEA AR 
PUTEA FI URMĂRITĂ”. 

Cu toate că nu văzuse nicio mașină în urma lui pe drumul spre 
casa părinţilor săi, răpitorii aflaseră că fusese acolo. Și mai 
târziu, în parcarea de la biserică, în timp ce așteptase telefonul 
de la ora 6, ei au știut exact unde se afla. 

„Aceea e biserica la care mergeai împreună cu părinţii tăi?” 

Dacă răpitorii i-ar fi montat pe Honda și pe camionetă 
dispozitive de urmărire, ar fi putut să-l supravegheze de la 
distanţă, fără să fie observați, monitorizându-l electronic oriunde 
s-ar fi aflat. 

Deși Mitch nu cunoștea detaliile concrete de funcţionare ale 
unei astfel de tehnologii, înțelegea prea bine că utilizarea unor 
asemenea dispozitive însemna de fapt că aceia care o luaseră 
pe Holly erau mult mai versaţi decât crezuse el la început. 
Volumul mare de resurse de care dispuneau - adică experienţa 
lor ca infractori și toate informaţiile pe care le aveau - făcea din 
ce în ce mai limpede faptul că orice încercare de rezistenţă ar fi 
avut foarte puţine șanse de reușită. 

Din fericire, profesionalismul răpitorilor îl asigura că, orice ar fi 
trebuit să facă el și Anson, acţiunea era foarte bine gândită, cu 
mari șanse de reușită, fie că ar fi fost vorba de un jaf comandat 
de la distanţă sau de vreun alt delict. Cu puţin noroc, avea să 
obțină suma pentru răscumpărare. 

Ca răspuns la avertismentul din ultimul mesaj, Anson închise 
aragazul pe care se afla oala cu supă și îi arătă cheile SUV-ului 
său. 

— O să mergem cu Fordul meu Expedition. Tu conduci. 


VP - 93 


Mitch prinse cheile care-i fuseseră aruncate, apoi adună 
repede foile rupte din carneţel pe care scrisese mesajele și le 
aruncă la gunoi. 

leșiră împreună pe ușa de la bucătărie. Anson nu stinse 
lumina și nici nu încuie ușa, probabil înțelegând că, în toată 
nebunia aceea, el nu i-ar fi putut ţine la distanţă pe infractori, ci 
doar pe cei care oricum nu doreau să intre. 

Împodobită cu ferigi și nandine* pitice, o curte pavată separa 
locuinţa din față de cea din spate. Cea din spate era mai mică și 
se afla deasupra a doua garaje. ` 

Garajul lui Anson avea două boxe. In prima se afla un Ford 
Expedition, iar în cealaltă, un Buick Super Woody Wagon din 
1947 pe care îl recondiționase chiar el. 

Mitch se urcă la volanul SUV-ului. 

— Dacă au pus dispozitive de urmărire și pe mașina ta? 

În timp ce închidea ușa mașinii, urcându-se pe celălalt loc din 
faţă, Anson zise: 

— N-are importanţă. Am de gând să fac exact ce mi-au cerut. 
Dacă vor reuși să ne urmărească, se vor convinge de acest 
lucru. 

După ce ieși cu mașina din garaj și opri din nou pe alee, Mitch 
întrebă: 

— Și ce vor de fapt, ce trebuie să facem? Spune odată! 

— Vor să transferăm două milioane de dolari într-un cont din 
insulele Grand Cayman. 

— Da, ce să zic, cred că e mai bine decât să trebuiască să le 
plătim lor suma asta în penny, două sute de milioane de penny 
nenorociţi, dar pe cine trebuie să jefuim? 

Orbitoarea lumină roșie a apusului inunda aleea. 

Anson apăsă telecomanda ca să închidă ușa garajului, apoi 
zise: 

— Nu trebuie să jefuim pe nimeni. E vorba de banii mei, 
Mickey. Vor banii mei și, din partea mea, n-au decât să-i ia. 


? Nandina domestica - arbust cu flori albe, denumit popular și bambus-sfânt. (n.tr.). 
VP - 94 


21. 


Cerul în flăcări făcea aleea să strălucească și o lumină 
incandescentă pătrunse prin geamurile SUV-ului. De un roșu 
aprins, ca o reflexie fidelă a soarelui încins, chipul lui Anson 
părea fioros, iar ochii lui pătrunzători scânteiau ca aurul, vocea 
sa blândă fiind singura dovadă a sincerităţii: 

— Tot ce am îţi aparține, Mickey. 

Ca și cum ar fi traversat o stradă aglomerată și apoi, privind 
în urmă, ar fi văzut o pădure amenințătoare pe locul în care cu 
câteva clipe în urmă văzuse un oraș, Mitch rămase mut de 
uimire, apoi întrebă: 

— Tu ai două milioane de dolari? De unde ai tu atâţia bani? 

— Mă pricep la ceea ce fac și am muncit din greu. 

— Sunt sigur că te pricepi, tu ești bun la orice, dar nu trăieşti 
ca un om bogat. 

— Nici nu-mi doresc așa ceva. Averea și statutul social nu mă 
interesează. 

— Știu că sunt oameni cu bani care nu fac paradă cu averea 
lor, dar... 

— Pe mine mă interesează numai ideologiile, zise Anson, și 
sper să cunosc adevărata libertate într-o bună zi, dar nu ţin 
morţiș să-mi apară poza în ziar la rubrica mondenă. 

Mitch rămase pierdut în hățișul noii realități. 

— Vrei să spui că nu glumești de fapt, că ai două milioane la 
bancă? 

— Trebuie să lichidez plasamentele în acţiuni. Pot să fac asta 
la telefon sau pe calculator, prin sistemul de tranzacţionare 
online, în momentul în care bursa deschide mâine o nouă 
ședință. Durează cel mult trei ore. 

Semințele uscate ale speranţei încolțeau și ieșeau la lumină 
udate cu acele uimitoare și surprinzătoare noutăți. 

Mitch întrebă: 

— Câţi... câţi bani ai? Vrea să spun, care este suma totală? 

— Suma asta e cam tot ce am, zise Anson, dar voi rămâne 
totuși în posesia apartamentului. 

— E tot ce ai. Nu pot să-ţi fac asta. 

— Dacă am reușit să câștig suma asta, o pot face din nou. 

— Nu atât de mult. Cu greu, poate. 


VP - 95 


— E treaba mea ce vreau să fac cu banii mei, Mickey. Și ceea 
ce îmi doresc este ca Holly să se întoarcă teafără acasă. 

În lumina stacojie și grea, printre umbrele delicate ale 
amurgului, care se lăţeau cu repeziciune așteptând întunericul, 
pe alee apăru o pisică roșcată. 

Prins în focul încrucișat al emoţiilor, Mitch nu reuși să mai 
articuleze vreun cuvânt, așa că se uită la pisică și inspiră adânc 
de câteva ori. Anson spuse: 

— Pentru că eu nu sunt căsătorit și nu am copii, lepădăturile 
astea v-au urmărit pe tine și pe Holly ca să ajungă de fapt la 
mine. 

Revelația averii lui Anson îl lăsase pe Mitch atât de surprins, 
încât nu reuși să înțeleagă imediat explicaţia logică a 
inexplicabilei răpiri. 

— Dacă ar fi existat cineva în viața mea, continuă Anson, 
dacă aș fi fost mult mai vulnerabil din această cauză, atunci 
soția sau copilul meu ar fi fost răpiți, iar Holly ar fi fost cruțată. 

Strecurându-se în tăcere, pisica roșcată se opri în faţa mașinii 
și îl fixă pe Mitch cu privirea. În decorul străzii scăldate în 
reflexiile luminii solare, doar ochii pisicii aveau o lumină proprie, 
de un verde intens. 

— Puteau să o răpească pe oricare dintre surorile noastre, nu- 
i așa? Megan, Connie, Portia? Nu ar fi fost nicio diferenţă, spuse 
Mitch întrebându-l apoi mirat pe Anson: Și, dacă tu trăieşti ca un 
om din clasa de mijloc, de unde au știut de bani? 

— Poate de la cineva care lucrează la bancă, de la vreun 
broker, vreun măr stricat acolo unde n-ar trebui să existe 
niciunul. 

— Bânuiești pe cineva? 

— N-am avut timp să mă gândesc la asta, Mickey. Întreabă- 
mă mâine. 

Întrerupând încremenirea generală, pisica roșcată se furișă pe 
lângă SUV, apoi dispăru. 

Chiar în aceeași clipă, o pasăre își luă zborul. Era un guguștiuc 
sau porumbel care zăbovise mai mult ciugulind firimiturile 
împrăștiate pe jos, și atinse cu aripile sale geamul portierei din 
dreptul șoferului în vreme ce se îndrepta spre un adăpost. 

Mitch tresări la auzul acestui zgomot și rămase cu senzaţia 
ireală că pisica, dispărând, se prefăcuse în pasăre. Întorcându- 
se din nou spre fratele său, Mitch spuse: 


VP - 96 


— N-am avut cum să mă duc la poliţie. Dar acum e altceva. 
Tu poţi să faci asta. 

Anson clătină din cap. 

— Au împușcat un bărbat chiar în faţa ta ca să te facă să 
înţelegi. 

— Da. 

— lar tu ai înţeles. 

— Da. 

— Ei bine, eu am înțeles. Dacă nu vor obţine ceea ce doresc, 
vor continua să ucidă fără scrupule și vor pune totul pe seama 
ta sau a noastră. Mai întâi, trebuie să o salvăm pe Holly, apoi 
vom spune totul poliţiei. 

— Două milioane de dolari. 

— Sunt doar niște bani, zise Anson. 

Mitch își aminti ce spusese fratele său, că nu râvnea să-i 
apară poza la rubrica mondenă, că era de fapt interesat de 
ideologii și că voia să aibă parte de libertate într-o bună zi. 
Acum, repetă în minte aceste cuvinte și spuse: 

— Știu ce voiai să zici. lahtul cu care visai să navighezi. O 
viaţă pe mare. 

— N-are importanță, Mitch. 

— Sigur că are importanţă. Cu atâţia bani, ești aproape de a-ți 
îndeplini visul, un iaht și o viaţă fără lanţuri. 

Era rândul lui Anson să se uite după pisică sau după altceva 
care să-i distragă atenţia în lumina roșie sau în umbrele tot mai 
dense. 

Mitch vorbi din nou: 

— Știu că obișnuiești să faci planuri, așa ai făcut de când te 
știu. Când ai de gând să lași totul și să faci ce ţi-ai propus? 

— Oricum, e un vis de copil, Mickey. Povești cu pirați și bătălii 
navale. 

— Când? insistă Mitch. 

— În doi ani. Când voi împlini treizeci și cinci de ani. Așa că 
mai este ceva timp până atunci. Și aș putea să adun banii ăștia 
mai repede decât aș fi crezut. Afacerea mea se extinde în ritm 
alert. 

— Contractul cu China. 

— Contractul cu China și altele. Sunt bun la ceea ce fac. 

— N-am de gând să te refuz, zise Mitch. Mi-aș da viața pentru 
Holly, așa că sunt al naibii de sigur că voi accepta să rămâi falit 


VP - 97 


de dragul ei. Dar nu voi accepta ca tu să-ți minimalizezi 
sacrificiul. E un sacrificiu enorm. 

Anson se întinse și-l prinse pe Mitch cu mâna pe după gât, îl 
trase spre el și-și lipi ușor fruntea de a acestuia, astfel că nu se 
priveau în ochi, ci vedeau doar consola schimbătorului de viteze 
de jos, dintre scaune. 

— Să-ţi spun ceva, frăţioare. 

— Spune-mi. 

— În mod normal, nu aș vorbi despre asta. Dar în acest fel nu 
ești în pericol să te dai de ceasul morții din cauza remușcărilor, 
așa cum faci tu de obicei... Ar trebui să știi că nu ești singurul 
care a avut nevoie de ajutor. 

— Ce vrei să zici? 

— Cum crezi că a cumpărat Connie brutăria aceea? 

— Tu? 

— Am structurat un credit astfel încât o sumă de bani să 
poată fi transferată anual direct în contul ei. Nu aștept să mi-i 
ramburseze. E distractiv să faci asta. La fel am procedat cu 
afacerea de toaletare a lui Megan. 

Mitch zise: 

— Și cu restaurantul pe care Portia și Frank doresc să-l 
deschidă? 

— La fel. 

Stând în continuare cu frunţile lipite, Mitch întrebă: 

— Cum de au aflat că ai atâţia bani? 

— Ei nu știu nimic. Am văzut însă ce își doreau. Am încercat 
să-mi dau seama ce ţi-ar trebui și ţie, dar tu ai fost întotdeauna 
atât de... al naibii de încrezător în propriile forțe. 

— Cazul meu e destul de diferit, nu este vorba doar de un 
împrumut ca să cumpăr o brutărie sau să deschid un mic 
restaurant. 

— Nu mai spune, Sherlock. 

Mitch râse cam nesigur. 

— Crescând în labirintul de șobolani al lui Daniel, zise Anson, 
singurul lucru adevărat de care fiecare dintre noi a avut parte a 
fost că eram împreună, uniţi. Singurul lucru important. Asta nu 
se va schimba niciodată, fratello piccolo. Și așa va fi mereu. 

— Nu voi uita niciodată asta, spuse Mitch. 

— E al naibii de adevărat. Îmi ești dator pe vecie. 

Mitch râse din nou, puţin mai sigur pe el. 


VP - 98 


— O să-ţi îngrijesc gratis grădina până la moarte. 

— Hei, frăţioare? 

— Da? 

— Vrei să-ţi curgă nasul pe schimbătorul de viteze? 

— Nu, promise Mitch. 

— Bine, pentru că îmi plac mașinile curate. Te simţi în stare 
să conduci? 

— Da. 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Atunci, să mergem! 


22. 


Doar o rană subţire a zilei care apunea mai sângera de-a 
lungul orizontului, dar, în rest, cerul era întunecat, la fel ca 
marea, iar luna încă nu apăruse ca să învăluie în lumina ei 
argintie plajele pustii. 

Anson spusese că trebuia să se gândească, și se gândi în 
liniște, pe îndelete, în timp ce mașina era în mișcare, pentru că 
se simţea ca și cum ar fi fost într-o barcă pe mare. Îi ceru lui 
Mitch să meargă spre sud. 

La ora aceea erau aprinse toate panourile de semnalizare de 
pe autostrada Pacific Coast, iar Mitch rămase pe banda din 
dreapta, fără să se grăbească. 

— Vor suna mâine, la mine acasă, la prânz, zise Anson, ca să 
vadă ce progrese am făcut cu formalitățile financiare. 

— Nu-mi place acest transfer online în insulele Cayman. 

— Nici mie. Așa vor avea și banii, și pe Holly. 

— Mai bine le cerem să ne întâlnim, zise Mitch. Ei să o aducă 
pe Holly, iar noi să le dăm două valize cu bani gheață. 

— Și varianta asta e discutabilă. Ei ar putea lua banii și apoi 
ne-ar împușca pe toți. 

— Nu și dacă o să le spunem că venim înarmați. 

Anson păru nesigur. 

— Crezi că asta îi va intimida? Te aștepți să creadă că ne 
pricepem la arme? 


VP - 99 


— Probabil că nu. Atunci, putem lua cu noi niște arme pe care 
să le folosim cu ușurință. Cum ar fi niște puști automate. 

— De unde să facem rost de puști automate? întrebă Anson. 

— Le cumpărăm de la un magazin de arme, de la Wal-Mart, 
de undeva. 

— Nu există o perioadă de așteptare? 

— Nu cred. E valabil doar pentru pistoale. 

— Ar trebui să învăţăm să le folosim. 

— Nu ar dura prea mult, zise Mitch, doar să ne obișnuim cu 
ele. 

— Poate că ar fi bine să o luăm pe autostrada Ortega. Odată 
ce vom avea armele, vreau să spun. Mai există o rămășiță de 
deșert pe care nu l-au înţesat cu case. Am putea găsi un loc 
pustiu, ca să exersăm tragerea la ţintă. 

Un timp călătoriră în tăcere, într-o parte cu dealurile estice 
presărate cu luminile unor case luxoase, iar în cealaltă parte, cu 
marea cea neagră și cerul la fel de negru, fără nicio dungă la 
orizont, mare și cer contopindu-se într-un mare vid întunecat. 

După un timp, Mitch spuse: 

— Mi se pare complet ireal. Armele automate. 

— Parcă am fi într-un film, aprobă Anson. 

— Eu sunt grădinar. Tu ești expert în lingvistică. 

— Oricum, zise Anson, nu-i văd pe răpitori prea dispuși să 
accepte condiţii. Cine are puterea stabilește regulile. 

Se grăbeau către sud. Eleganta autostradă urma o traiectorie 
curbă, se ridica în pantă, apoi cobora până în centrul staţiunii 
Laguna Beach. 

În mijlocul lunii mai, sezonul turistic începuse deja. O mulţime 
de oameni se plimbau prin staţiune, ducându-se sau întorcându- 
se de la cină, privind cu interes vitrinele magazinelor sau ale 
galeriilor închise. 

La sugestia fratelui său că ar fi trebuit să oprească undeva să 
mănânce, Mitch spuse că nu-i este foame. 

— Amândoi trebuie să mâncăm, insistă Anson. 

Împotrivindu-se, Mitch zise: 

— Și despre ce vom discuta în timpul cinei? Despre sport? Nu 
cred că vrei să fim ascultați în vreme ce vorbim despre acest 
subiect. 

— Atunci, o să mâncăm în mașină. 


VP - 100 


Mitch parcă în faţa unui restaurant chinezesc. Pe geamurile 
restaurantului era pictat un dragon fioros, cu coama zburlită și 
corpul acoperit de solzi. 

În timp ce Anson rămase să aștepte în mașină, Mitch intră în 
restaurant. Fata care pregătea mâncarea la pachet promise că-i 
va aduce comanda în zece minute. 

Conversaţia animată a celor care luau cina i se păru 
enervantă. Râsul lor lipsit de griji îl irita. 

Aromele de orez și cocos, orez dulce cu chili, chiftele de 
porumb, coriandru, usturoi și acaju prăjit îi stârniră apetitul. Dar 
imediat miresmele deveniră insuportabile pentru el, prea grele - 
își simţi gura uscată, amară. 

Holly se afla în continuare în mâinile răpitorilor. 

Aceștia o loviseră. O făcuseră să ţipe, ca să audă și Anson. 

Să comande mâncare chinezească la pachet, să mănânce ori 
să ia parte la oricare altă activitate cotidiană părea o trădare 
dacă se gândea la Holly. | se părea că privește cu prea multă 
ușurință situaţia disperată în care se afla soţia sa. Dacă ea 
auzise cum fusese ameninţat Mitch la telefon - că degetele ei 
vor fi retezate, iar limba îi va fi tăiată -, probabil că era 
îngrozită, deznădăjduită. 

Când își imagina spaima ei teribilă, când se gândea cum 
stătea legată în întuneric, umilinţa provenită din sentimentul de 
neputinţă începu să se transforme în cele din urmă într-o 
nemulțumire pe care cu greu o mai putea controla, în furie 
oarbă. Faţa i se încinse, ochii îl usturau, gâtul îi era atât de 
încordat, încât simţea că plesnește de furie și nu mai putea 
înghiţi. În mod irațional, îi invidia atât de mult pe clienţii veseli 
care stăteau la masă, încât ar fi vrut să-i trântească pe jos, să le 
stâlcească fețele. 

Interiorul atât de ordonat al restaurantului îl ofensa. Viaţa lui 
se afundase în haos și ardea de dorinţa de a-și îneca suferinţele 
într-o beţie cruntă. 

O latură necunoscută a caracterului său, o latură sălbatică, 
ascunsă, ieșise acum la iveală. Era ca o rană ce supura de multă 
vreme și care pulsa acum roșie, infectată, îndemnându-l să 
distrugă lampioanele colorate, să sfâșie paravanele din hârtie de 
orez, să smulgă de pe pereţi literele chinezești din lemn 
acoperite cu lac roșu și să le folosească pe post de stele ninja, 


VP - 101 


ca să ciopârțească și să distrugă totul în calea lor, să spargă 
toate geamurile. 

Revenind cu două pungi albe de hârtie în care se afla 
comanda, fata de la tejghea simţi furtuna amenințătoare din 
sufletul lui. Ochii ei se făcură mari în timp ce inima începu să-i 
bată mai repede. Cu numai o săptămână în urmă, la o pizzerie, 
un client iritat împușcase mortal un casier și doi chelneri, înainte 
ca un alt client, un poliţist aflat în afara serviciului, să-l doboare 
cu două focuri de armă. Fata probabil că revedea în minte știrile 
televizate despre măcel. 

Realizând că tânăra era speriată, Mitch se dezmetici, furia sa 
oarbă se domoli transformându-se din nou în nemulțumire, apoi 
într-un soi de suferință pasivă care-i scăzu tensiunea și-i liniști 
bătăile nebunești ale inimii. 

leșind din restaurant, simţi aerul proaspăt al nopţii calde de 
primăvară. Văzu că fratele său era tot în mașină și vorbea la 
mobil. 

Când Mitch urcă la volan, Anson închise telefonul. Mitch îl 
întrebă: 

— Erau ei? 

— Nu. Era un tip cu care artrebui să vorbim. 

Întinzându-i lui Anson punga mai mare, Mitch întrebă: 

— Care tip? 

— Suntem într-o apă adâncă plină de rechini. Nu ne putem 
pune cu ei. Avem nevoie de sfaturi din partea cuiva care ne 
poate ajuta în această privinţă, ca să nu fim înghiţiţi ca niște 
pești mici. 

Deși ceva mai devreme chiar el îi sugerase fratelui său să 
meargă la poliţie, Mitch zise: 

— O vor ucide dacă spunem cuiva. 

— S-au referit la polițiști. Noi nu mergem la poliţie. 

— Tot nu sunt prea convins. 

— Mickey, știu care sunt riscurile. Vrem să cântăm cu un 
arcuș de vioară la un dispozitiv primitiv cu sârme. Dar, dacă nu 
vom încerca să scoatem câteva acorduri muzicale, vom fi 
oricum terminati. 

Sătul să se mai simtă neajutorat și convins că supunerea 
oarbă faţă de răpitori avea să fie răsplătită cu dispreț și cruzime, 
Mitch zise: 

— Bine. Dar dacă suntem ascultați chiar în acest moment? 


VP - 102 


— Nu cred. Ca să poată pune microfoane în mașină și să 
reușească să asculte în timp util, ar fi trebuit să planteze mai 
mult decât un singur dispozitiv. Nu ar fi trebuit să-l conecteze la 
un emiţător de înaltă frecvenţă și o sursă de curent? 

— Așa ar fi trebuit? Nu știu. 

— Așa cred. Ar fi vorba de prea mult echipament, prea 
voluminos, mult prea complicat ca să fie ușor de ascuns sau ca 
să poată fi montat rapid. 

Anson mânca folosindu-se de beţișoare carne de vită 
Szechuan dintr-o cutie și orez cu ciuperci din cealaltă cutie. 

— Dar dacă e vorba de microfoane direcţionale? 

— Am văzut aceleași filme ca și tine, spuse Anson. 
Microfoanele direcţionale funcţionează cel mai bine când nu 
bate vântul. Uită-te puţin la copaci. In noaptea asta adie vântul. 

Mitch mânca moo goo gaf? cu o furculiță de plastic. Se simţea 
vinovat că se bucură de gustul delicios al mâncării, ca și cum 
dacă s-ar fi obligat să înghită cu greu o mâncare fără gust s-ar fi 
dovedit a-i fi mult mai credincios lui Holly. 

— In afară de asta, mai zise Anson, microfoanele direcţionale 
nu funcţionează între două vehicule aflate în mișcare. 

— Atunci, mai bine să nu vorbim despre asta înainte de a 
pleca de aici. 

— Mickey, între prudenţa exagerată și paranoia este o linie de 
delimitare foarte subţire. 

— Am trecut acest hotar cu câteva ore în urmă, rosti Mitch, și 
nu există cale de întoarcere pentru mine. 


23. 


Porţia de moo goo gai îi lăsase lui Mitch un gust ciudat în 
gură, de care încercă fără succes să scape bând un Pepsi 
dietetic, în timp ce conducea. 

Se îndreptau spre sud, pe autostrada de pe coastă. Clădiri și 
copaci ascundeau linia mării care se zărea din când în când, ca 
un abis negru. 

Luând o înghiţitură de ceai cu lămâie dintr-un pahar mare de 
carton, Anson spuse: 


10 Pui cu ciuperci și legume. (n.tr.). 
VP - 103 


— Numele lui este Campbell. E un fost agent FBI. 

Alarmat, Mitch zise: 

— Este exact ce trebuie să evităm. 

— Insist asupra cuvântului „fost”, Mickey. FBI. A fost împușcat 
foarte grav când avea douăzeci și opt de ani. Alţii în locul lui ar fi 
trăit pe baza pensiei de invaliditate, dar el și-a construit un mic 
imperiu de afaceri. 

— Dar dacă au un dispozitiv de urmărire pe Expedition și o să- 
și dea seama că mergem la o întâlnire cu un fost agent FBI? 

— Nu vor ști despre cine este vorba. Ar putea afla doar că el 
este cel cu care am făcut mai multe afaceri acum câţiva ani. 
Această întâlnire ar putea fi o încercare de a aduna banii de 
răscumpărare. 

Cauciucurile bâzâiau monoton pe asfalt, dar lui Mitch i se 
părea că autostrada pe care mergeau nu era mai dură decât 
pânza de apă de pe suprafaţa unui lac peste care un ţânţar ar fi 
putut să alunece încrezător până când un pește flămând s-ar fi 
ridicat să-l înhaţe. 

— Eu știu prea bine ce fel de sol îi trebuie unei plante ca 
bougainvillea sau la ce lumină trebuie expus /oropetalum, zise 
el. Dar toate astea sunt un alt univers pentru mine. 

— Și pentru mine, Mickey. Și tocmai de aceea avem nevoie de 
ajutor. Nimeni nu are mai multă experiență de acest fel decât 
Julian Campbell. Aș spune despre el că e uns cu toate alifiile. 

Mitch începuse să simtă că fiecare decizie pe care o lua sau 
nu era un comutator pe dispozitivul de detonare al unei bombe, 
că o singură alegere greșită ar fi aruncat-o pe soţia sa în aer. 

Dacă toată treaba asta avea să continue, simţea că grija îl va 
paraliza în scurt timp. Inacţiunea nu ar fi salvat-o pe Holly. Orice 
șovăială ar fi însemnat moartea ei. 

— In regulă, acceptă el. Unde locuiește acest Campbell? 

— Trebuie să intri pe autostrada interstatală. Mergem spre 
sud, la Rancho Santa Fe. 

La est-nord-est de San Diego, Rancho Santa Fe era o 
comunitate cu stațiuni turistice de patru stele, terenuri de golf și 
proprietăţi de milioane de dolari. 

— Calc-o, zise Anson, și vom fi acolo în nouăzeci de minute. 

Când erau împreună, se simțeau bine în tăcere, poate pentru 
că, încă din copilărie, fuseseră obișnuiți să petreacă mult timp 
stând singuri în camera de studiu. Camera aceea era izolată 


VP - 104 


fonic mai ceva ca un studio de înregistrare. Niciun zgomot din 
lumea exterioară nu ajungea acolo. 

În timpul călătoriei, tăcerea lui Mitch era diferită de cea a 
fratelui său. A lui era tăcerea unui om mișcându-se haotic în vid, 
a unui astronaut mut rostogolindu-se într-un spaţiu fără 
gravitație. 

Tăcerea lui Anson era cea a unui om care gândea înfrigurat, 
dar metodic. Mintea lui gonea făcând tot felul de raționamente 
deductive și inductive, mai repede decât orice computer, însă 
fără bâzâitul care însoțea calculele electronice. 

Se aflau de 20 de minute pe l-5, când Anson îl întrebă: 

— Nu simţi câteodată că ne-am petrecut întreaga copilărie 
ținuți ca niște ostatici pentru răscumpărare? 

— Dacă nu ai fi fost tu, aș fi ajuns să-i urăsc, zise Mitch. 

— Și eu îi urăsc câteodată, spuse Anson. Intens, dar nu pentru 
mult timp. Sunt mult prea patetici ca să fie urâţi mai mult de o 
clipă. E ca și cum ţi-ai irosi viața urându-l pe Moș Crăciun pentru 
că nu există. 

— Iţi amintești când am fost prins cu un exemplar din Pânza 
lui Charlotte? 

— Aveai aproape nouă ani. Ai stat douăzeci de zile în camera 
de studiu. Anson îl cită pe Daniel: „Fantezia este drumul spre 
superstiție”. 

— Animale care vorbesc, un porc blând, un păianjen 
inteligent... 

— „O influenţă nefastă, mai cită Anson. Primul pas spre o 
viaţă lipsită de rațiune și de bun-simţ”. 

Pentru tatăl lor, natura nu avea niciun mister, era doar o 
mașinărie verde. 

Mitch spuse: 

— Poate că ar fi fost mai bine să ne fi bătut. 

— Mult mai bine. Vânătăi, oase rupte - aceste lucruri ar fi 
atras atenția celor de la Protecţia Copilului. 

După o nouă perioadă de tăcere, Mitch zise: 

— Connie se află în Chicago, Megan - în Atlanta, Porţia - în 
Birmingham. De ce noi doi suntem tot aici? 


11 Charlotte's Web - carte pentru copii scrisă de autorul american E.B. White, publicată 
prima dată în 1952 și care a primit numeroase premii. (n.red.). 


VP - 105 


— Poate că ne place clima, spuse Anson. Poate că noi doi nu 
credem că distanţa vindecă. Poate că simţim că mai avem de 
rezolvat anumite chestiuni. 

Ultima explicaţie era ceea ce Mitch simţea de fapt. Se gândise 
de multe ori la ce le-ar zice părinţilor dacă i s-ar ivi ocazia, cum 
i-ar întreba care era diferenţa dintre intenţiile și metodele lor, și 
cum le-a reproșa cruzimea cu care încercaseră să-i lipsească de 
entuziasmul copilăriei. 

Când ieși de pe l-5 și intră pe autostrada următorului stat, 
fluturi de deșert începură să se rotească în lumina farurilor, la 
fel de albi ca niște fulgi de zăpadă lovindu-se de parbriz. 

Locuinţa lui Julian Campbell se afla în spatele unor ziduri de 
piatră, cu o poartă impunătoare din fier forjat având un 
postament masiv din calcar. Din postament se ridicau 
ornamente bogate reprezentând lujeri cu frunze care urcau 
până la traversa superioară a porții, unindu-se într-o coroană 
enormă chiar în centru. 

— Această poartă, zise Mitch, trebuie să fi costat cât casa 
mea. 

Anson îl asigură: 

— De două ori mai mult. 


24. 


În stânga porţii principale, în zidul de piatră al proprietăţii, era 
construit un post de pază. SUV-ul se apropie de poartă și se opri, 
apoi o ușă se deschise și un tânăr înalt în costum negru își făcu 
apariţia. 

Ochii negri și limpezi ai acestuia îl citiră pe Mitch la fel de 
repede ca un scaner de la casa de marcat citind codul de bare 
de pe produs. 

— Bună seara, domnule. Apoi, îl zări pe Anson. Mă bucur să vă 
văd, domnule Rafferty. 

Fără să facă vreun zgomot, porţile ornate de fier se 
deschiseră larg spre interior. În spatele lor se deschidea o alee 
cu două benzi, pavată cu dale de cuarțit. Aleea era flancată de 
palmieri phoenix maiestuoși, fiecare arbore având câte un 


VP - 106 


postament iluminat, coroanele lor bogate formând o adevărată 
cupolă deasupra aleii. 

Mitch intră cu mașina pe alee având senzaţia că, păcatele 
omenirii fiind iertate, Edenul își deschidea din nou porțile. Aleea 
avea vreo 400 de metri lungime. De o parte și de alta, peluze și 
grădini vaste, magic iluminate, rămâneau misterioase în urma 
lor. 

Anson spuse: 

— Șase hectare și jumătate de spaţiu verde amenajat. 

— Trebuie să fie vreo doisprezece lucrători numai în echipa 
care se ocupă de grădinărit. 

— Sunt sigur de asta. 

Incepând cu acoperișul din ţiglă roșie și pereţii din calcar, 

până la ferestrele cu zăbrele verticale radiind o lumină aurie, 
coloane, balustrade și terase, arhitectul reușise să imprime 
construcției un stil plin de grandoare și eleganță. Atât de mare, 
încât ar fi trebuit să intimideze, casa în stil italian părea în 
schimb primitoare. 
_ Aleea se termina descriind un cerc în jurul unui bazin iluminat. 
In mijlocul acestuia era o fântână din care ţâșneau jeturi de apă 
încrucișate, împrăștiind stropi ca niște bănuţi de argint ce 
străluceau în întunericul nopții. 

Mitch parcă lângă bazin. 

— Tipul ăsta are o tiparniță de bani? 

— Lucrează în divertisment. Filme, cazinouri, tot ce vrei. 

Mitch era profund impresionat de atâta splendoare, dar, în 
același timp, se simţea mult mai încrezător știind că Julian 
Campbell ar putea să-l ajute. Dacă fusese în stare să strângă o 
asemenea avere după ce fusese grav rănit și eliberat din funcţia 
de la FBI pentru invaliditate, având o mână atât de proastă și 
jucând totuși la risc, ca să câștige, Campbell trebuia să fie într- 
adevăr uns cu toate alifiile, exact cum spusese Anson. 

Un bărbat cu părul argintiu și cu înfățișare de majordom îi 
întâmpină pe terasă, îi salută, le spuse că se numea Winslow și 
apoi îi conduse înăuntru. 

Îl urmară pe Winslow într-un enorm hol pavat cu marmură 
albă, cu un tavan casetat, omăt cu frunze din aur. După ce 
trecură printr-un living de cel puţin 20 de metri lungime, 
ajunseră în sfârșit într-o bibliotecă având lambriuri din mahon. 


VP - 107 


Ca răspuns la întrebarea lui Mitch, Winslow spuse că biblioteca 
avea o colecție de peste 60 000 de volume. 

— Domnul Campbell va veni numaidecât, zise el, apoi se 
retrase. 

Încăperea, care măsura mai mulţi metri pătraţi decât 
bungaloul lui Mitch, era împărţită în vreo șase separeuri cu 
scaune și canapele. 

Se așezară în două fotolii puse faţă în față, cu o măsuţă de 
cafea la mijloc, iar Anson oftă. 

— Asta e alegerea corectă. 

— Dacă omul e la fel de impresionant precum casă, sau 
măcar pe jumătate... 

— Julian e cel mai bun, Mickey. El este cea mai bună opţiune 
pe care o avem. 

— Cred că te apreciază foarte mult, dacă a acceptat să vă 
întâlniți în atât de scurt timp, mai târziu de ora zece noaptea. 

Anson zâmbi cu tristețe. 

— Ce-ar spune Daniel și Kathy dacă ţi-aș respinge 
complimentul cu câteva cuvinte modeste? 

— „Modestia e rudă cu nehotărârea, cită Mitch. Nehotărârea e 
rudă cu sfiala. Sfiala e sinonimul timidităţii. Timiditatea e 
trăsătura caracteristică a celor umili. Cei umili nu moștenesc 
pământul, ei sunt folosiţi de către cei îndrăzneţi și ambiţioși”. 

— Te iubesc, frăţioare. Ești nemaipomenit. 

— Sunt sigur că poţi și tu să-l citezi cuvânt cu cuvânt. 

— Nu asta voiam să spun. Ai fost crescut în cutia aceea 
experimentală, în acel labirint pentru șobolani, și totuși ești 
poate cel mai modest bărbat pe care îl cunosc. 

— Am rămas cu sechele. Cu o mulţime, de fapt, îl asigură 
Mitch. 

— Vezi? Răspunsul tău atunci când ţi se spune că ești modest 
este autocritica. 

Mitch zâmbi. 

— Cred că nu am învăţat prea multe în camera de studiu. 

— Pentru mine, camera de studiu nu a fost cel mai rău lucru, 
zise Anson. Ceea ce nu am putut să-mi scot niciodată din minte 
a fost jocul rușinii. 

Această amintire îl făcu pe Mitch să roșească. 

— Rușinea nu are nicio utilitate socială. E caracteristica unei 
minţi superstiţioase. 


VP - 108 


— Când te-au pus să joci jocul rușinii prima dată, Mickey? 

— Cred că aveam vreo cinci ani. 

— Cât de des a trebuit să-l joci? 

— Cred că de vreo șase ori de-a lungul anilor. 

— Pe mine m-au pus să-l joc de unsprezece ori, din câte-mi 
amintesc, ultima dată la treisprezece ani. 

Mitch făcu o grimasă. 

— Omule, îmi amintesc. A trebuit să-l joci o săptămână 
întreagă. 

— Să stau dezbrăcat o săptămână întreagă în timp ce toți 
ceilalți din casă erau îmbrăcați. Să ţi se ceară să răspunzi în faţa 
tuturor la cele mai jenante, la cele mai intime întrebări despre 
gândurile tale, despre obiceiuri și dorinţe. Să fii urmărit de alți 
doi membri ai familiei de fiecare dată când mergeai la baie, unul 
dintre ei fiind o soră, fără un singur moment de intimitate... Asta 
te-a vindecat de rușine, Mickey? 

— Priveşte chipul meu, zise Mitch. 

— AȘ putea aprinde o lumânare în roșeaţa aceea. Anson râse 
încet. Avea un râs cald, aproape nefiresc. Să fiu al naibii dacă-i 
cumpăr ceva de Ziua Tatălui. 

— Nici măcar colonie? întrebă Mitch. 

Era un ritual de pe vremea când erau copii. 

— Nici măcar o oliță de noapte în care să facă pipi, zise 
Anson. 

— Ce-ai spune mai degrabă de pipi, fără nicio oliță? 

— Cum aș putea să i-l împachetez? 

— Cu dragoste, zise Mitch și rânjiră unul la altul. 

— Sunt mândru de tine, Mickey. l-ai învins. Ție nu au reușit 
să-ţi facă nimic din ce mi-au făcut mie. 

— Ce vrei să spui? 

— M-au distrus, Mitch. Nu simt nicio rușine, sunt incapabil să 
simt vinovăție. 

De sub sacou, Anson scoase un pistol. 


25. 


Mitch își păstrase zâmbetul pe buze anticipând lovitura de 
teatru, ca și cum pistolul urma să se dovedească a nu fi de fapt 


VP - 109 


o armă, ci o brichetă sau o jucărie care făcea baloane, de la 
magazinul de suvenire. 

Dacă marea cea sărată ar fi putut îngheţa și totuși și-ar fi 
păstrat culoarea, aceea ar fi fost nuanţa ochilor lui Anson. Ochii 
lui erau mai limpezi ca niciodată, la fel de sinceri ca 
întotdeauna, dar mai aveau o nuanţă pe care Mitch nu o mai 
văzuse înainte și pe care nu o putea sau nu voia să o identifice. 

— Două milioane. Adevărul este că, zise Anson aproape trist 
și fără urmă de răutate, nu aș plăti două milioane pentru 
răscumpărare, deci poţi considera că Holly a murit din 
momentul în care a fost răpită. 

Chipul lui Mitch împietri ca marmura, iar în gât avea parcă 
bucăți de piatră spartă care îl împiedicau să vorbească. 

— E vorba despre niște persoane care au beneficiat de 
serviciile mele de consultanţă - câteodată, li se ivește o anumită 
ocazie care pentru ei înseamnă firimituri, dar pentru mine 
înseamnă carne. Nu e ceea ce obișnuiesc să fac, sunt de fapt 
niște activităţi infracţionale. 

Mitch trebui să facă mari eforturi pentru a se putea concentra, 
pentru a auzi vorbele lui Anson, deoarece avea în cap numai 
vuietul convingerilor sale de-o viaţă care se năruiau ca o 
construcție mâncată de termite. 

— Cei care au răpit-o pe Holly fac parte din echipa pe care am 
angajat-o pentru o afacere de acest gen. Au câștigat o sumă 
foarte mare, dar au aflat apoi că partea mea a fost mai mare 
decât le-am spus eu, iar acum s-au lăcomit. 

Deci Holly fusese răpită nu numai pentru că Anson avea 
destui bani pentru răscumpărarea ei, dar și pentru că - în primul 
rând - Anson îi înșelase pe răpitorii ei. 

— Se tem să vină după mine. Eu sunt o sursă importantă de 
bani pentru anumite persoane influente care ar distruge pe 
oricine m-ar distruge pe mine. 

Mitch presupuse că urma să cunoască imediat una dintre 
acele „persoane influente”, dar oricare ar fi fost avertismentul 
pe care l-ar fi primit din partea lor, acesta nu ar fi egalat efectul 
devastator al trădării. 

— La telefon, îi mărturisi Anson, au spus că, dacă nu o 
răscumpăr pe Holly, o vor ucide, iar pe tine te vor împușca pe 
stradă, într-o bună zi, așa cum l-au împușcat pe Jason Osteen. 


VP - 110 


Bieţii micuţi fără minte. Ei cred că mă cunosc, dar nu știu cine 
sunt eu de fapt. Nimeni nu știe. 

Mitch începu să tremure pentru că peisajul său mental 
devenise hibernal, gândurile erau o furtună de zăpadă, un baraj 
de gheaţă se ridica în mintea lui. 

— Fiindcă veni vorba, Jason era unul dintre ei. Un drăguţ de 
Breezer, cel fără minte. El credea că amicii săi aveau de gând să 
împuște câinele ca să se facă înţeleși. Impușcându-l pe el în 
schimb, au arătat că sunt în stare de orice și au mărit partea 
celorlalți parteneri rămași în viață. 

Desigur, Anson îl cunoștea pe Jason de când îl cunoștea și 
Mitch. Dar era evident că Anson păstrase legătura cu Jason și 
după ce Mitch pierduse orice contact cu fostul său coleg de 
apartament. 

— Ai vrea să-mi spui ceva, Mitch? 

Poate că un alt om aflat în situaţia lui ar fi avut o mie de 
întrebări furioase și reproșuri amare, dar Mitch ședea împietrit, 
simțind doar o trecere emoţională și intelectuală de la cald la 
frigul polar, viziunea sa anterioară de tip ecuatorial asupra vieţii 
transformându-se în peisaj arctic într-o clipă. Viziunea acestei 
noi realităţi îi era necunoscută, iar acest bărbat care semăna 
atât de mult cu fratele lui nu era fratele pe care îl știa el, ci un 
străin. Erau niște străini care nu aveau nimic în comun, aflaţi pe 
un câmp pustiu. 

Anson păru să considere tăcerea lui Mitch o provocare sau 
chiar un afront. Aplecându-se în faţă pe scaunul său, căută pe 
chipul lui Mitch o reacţie, deși vorbise pe tonul acela frățesc pe 
care îl folosise întotdeauna, ca și cum limba lui ar fi fost atât de 
obișnuită cu tonul blând al minciunii, încât nu l-ar fi putut înăspri 
cu această ocazie. 

— Și, ca să nu crezi că însemni mai puţin pentru mine decât 
Megan, Connie și Portia, ar trebui să clarific ceva. Nu eu le-am 
dat bani ca să-și înceapă afacerile. Asta a fost o invenţie, 
frăţioare. Te-am manipulat. 

Și, pentru că se aștepta un răspuns de la el, Mitch nu spuse 
nimic. 

Un om cu febră poate avea friguri, dar privirea lui Anson 
rămase îngheţată, deși intensitatea sa dezvăluia o minte febrilă, 
agitată. 


VP - 111 


— Două milioane nu m-ar lăsa lefter, frăţioare. Adevărul este 
că... am aproape opt milioane. 

In spatele acestui bărbat masiv și fermecător, veghea un 
altul, libidinos, iar Mitch, fără să înţeleagă pe deplin ce zisese 
Anson, simţi că el și fratele lui nu erau singuri în cameră. 

— Am cumpărat iahtul în martie, spuse Anson. În septembrie, 
voi conduce afacerea mea de consultanţă de pe mare, cu o 
legătură prin satelit. Libertate. Am câștigat-o, și nimeni nu va 
putea să-mi smulgă nici doi cenți din ea. 

Ușa de la bibliotecă se auzi închizându-se. Cineva sosise - și 
avea nevoie de intimitate pentru ce avea să urmeze. Ridicându- 
se de pe scaunul său cu pistolul pregătit, Anson mai încercă o 
dată să-l facă pe Mitch să reacționeze. 

— Ai putea să te consolezi cu gândul că toate astea se vor 
sfârși pentru Holly acum, și nu miercuri la miezul nopţii. 

Cu o siguranţă și o graţie care sugerau încrucișarea cu o 
panteră undeva în genealogia sa, un bărbat înalt își făcu 
apariţia, ochii lui cenușii ca oţelul strălucind de curiozitate, cu 
nasul ridicat ca și cum ar fi adulmecat un miros vag. 

Anson îi zise lui Mitch: 

— Când vor vedea că nu sunt acasă la prânz și că nu te pot 
contacta pe mobil, vor înțelege că nu o să le dau nimic. Atunci, o 
vor ucide, se vor descotorosi de ea și vor fugi. 

Bărbatul îndrăzneţ purta niște mocasini împodobiţi cu ciucuri, 
pantaloni largi din mătase neagră și o cămașă gri de mătase, la 
fel ca nuanţa ochilor săi. Un Rolex din aur îi strălucea la mâna 
stângă, iar unghiile sale erau atent îngrijite. 

— Nu o vor tortura, continuă Anson. Asta a fost o cacealma. 
Probabil că nici nu o vor viola înainte să o omoare, deși eu aș fi 
făcut asta dacă eram în locul lor. 

Doi bărbaţi voinici se iviră în spatele lui Mitch, care stătea pe 
scaun, și-l flancară. Amândoi aveau pistoale cu amortizoare, iar 
ochii lor erau la fel că ai celor pe care-i puteai vedea doar 
dincolo de gratiile unei cuști. l 

— Are un pistol la spate, sub centură, le spuse Anson. li zise 
apoi lui Mitch: L-am simţit când te-am îmbrățișat, frățioare. 

Gândindu-se la acele momente, Mitch se întrebă de ce nu-i 
spusese lui Anson despre pistol atunci când erau în SUV, în 
mișcare, atunci când nu erau monitorizați. Probabil că, în cele 
mai adânci catacombe ale minții lui, îngropase o anumită 


VP - 112 


suspiciune la adresa fratelui său, pe care nu fusese capabil să o 
accepte. 

Unul dintre bărbaţii înarmaţi avea un aspect dezagreabil. Faţa 
lui era plină de acnee ca o frunză plină de afine. 

Celălalt bărbat îi ridică lui Mitch haina la spate și îi luă pistolul. 

Când i se ceru să se așeze, Mitch se conformă. 

| se adresă în cele din urmă lui Anson, dar numai pentru a-i 
spune: 

— Mi-e milă de tine - ceea ce era adevărat, deși era vorba de 
o milă izvorâtă din suferinţă, un fel de compasiune, dar în niciun 
caz duioșie, o milă secătuită, dar plină de repulsie. 

Orice fel de milă ar fi simţit Mitch, Anson nu avea nevoie de 
ea. Zisese că se simţea mândru de Mickey pentru că nu se 
lăsase modelat de către părinţii săi, că el însuși se simţea 
distrus. 

Acelea erau doar minciuni, uleiul lubrifiant al unui manipulator 
abil. 

El se putea mândri doar cu viclenia și brutalitatea sa. Auzind 
cuvintele lui Mitch, ochii lui Anson se îngustară, iar disprețul 
profund îi înăspri și mai mult chipul, care căpătă o expresie plină 
de cruzime. 

Ca și cum ar fi simţit că Anson era destul de ofensat pentru a 
face ceva nechibzuit, bărbatul îmbrăcat în mătase ridică mâna 
la care se vedea strălucind Rolexul, ca să oprească focul de 
armă. 

— Nu aici! 

După o scurtă ezitare, Anson își puse înapoi pistolul în tocul 
de umăr, sub sacou. 

Deodată, Mitch își aminti cele nouă cuvinte pe care i le 
spusese detectivul Taggart cu opt ore în urmă și, cu toate că nu 
știa unde le mai auzise și nici nu înțelegea pe deplin sensul lor 
în acel context, simţi nevoia să le rostească: 

— „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din 
pământ.”!? 

Pentru o clipă, Anson și asociații lui rămaseră la fel de 
împietriți ca niște imagini într-un tablou, biblioteca se cufundă în 
tăcere, atmosfera se liniști, iar noaptea rămase la pândă în 
spatele ușilor franţuzești. Anson ieși din încăpere, iar cei doi 
bărbaţi înarmaţi se retraseră câţiva pași, rămânând în alertă, 


12 Facerea. 4:10. 
VP - 113 


apoi bărbatul în mătase se așeză pe braţul fotoliului în care 
stătuse Anson. 
— Mitch, rosti acesta, l-ai dezamăgit profund pe fratele tău. 


26. 


Julian Campbell avea acea strălucire arămie care putea fi 
obținută numai dacă avea un dispozitiv de bronzare propriu, un 
corp sculptural, dovada exerciţiilor fizice la domiciliu sub 
îndrumarea unui antrenor personal, și un ten proaspăt care, la 
un bărbat la 50 de ani, sugera un chirurg plastician foarte bine 
plătit. 

Rana care însemnase sfârșitul carierei sale la FBI nu era 
vizibilă, și nu avea niciun alt semn de invaliditate. Triumful său 
asupra rănilor fizice egala probabil succesul financiar. 

— Mitch, sunt curios. 

— În legătură cu ce? 

În loc să răspundă, Campbell spuse: 

— Sunt un om practic. În afacerile mele, fac ceea ce trebuie 
să fac și nu mă aleg cu arsuri la stomac din cauza asta. 

Mitch interpretă aceste cuvinte ca un refuz al lui Campbell de 
a se lăsa pradă remușcărilor, de a se lăsa dominat de 
sentimentul de vinovăție. 

— Cunosc mulţi oameni care fac ce trebuie să facă. Oameni 
practici. 

Peste 13 ore și 30 de minute, răpitorii aveau să sune acasă la 
Anson. Dacă Mitch nu era acolo să primească apelul, Holly urma 
să fie ucisă. 

— Dar asta e prima dată când văd un bărbat care-și trădează 
propriul frate pentru a dovedi faptul că este cel mai dur dintre 
duri. 

— Pentru bani, îl corectă Mitch. 

Campbell clătină din cap. 

— Nu. Anson ar fi putut să-mi ceară să le dau o lecţie acestor 
idioţi. Nu sunt atât de duri pe cât se cred. 

Sub cel mai întunecat prag al nopţii se afla altceva, mult mai 
întunecat. 


VP - 114 


— În douăsprezece ore, am putea să-i facem să ne plătească 
ei pe noi, numai ca soția ta să se întoarcă nevătămată acasă. 

Mitch aștepta. Pentru moment, nu avea altceva de făcut 
decât să aștepte. 

— Tipii ăștia au mame. Puteam să ardem casa uneia dintre 
mamele lor, sau poate să desfigurăm altă femeie în vârstă, caz 
în care ar avea nevoie de o mulţime de operaţii estetice. 

Campbell vorbea despre aceste lucruri ca și cum ar fi explicat 
termenii unei afaceri imobiliare. 

— Unul dintre ei are o fată cu fosta lui nevastă. Trebuie să 
însemne ceva pentru el. O putem opri pe fată când vine acasă 
de la școală, o dezbrăcăm și dăm foc hainelor ei. Îi spunem apoi 
tatălui ei că data viitoare o vom prăji pe micuța Susie cu tot cu 
haine. 

Naiv mai devreme, Mitch ar fi fost în stare să-l implice pe Iggy 
în tot acest coșmar numai ca să-l cruțe pe Anson. Acum, se 
întreba dacă ar fi putut accepta ca alţi oameni nevinovați să fie 
bătuţi, arşi și mutilaţi ca să o salveze pe Holly. Poate că trebuia 
să fie mulțumit că nu lua el deciziile. 

— Ar fi de-ajuns să ne ocupăm de douăsprezece persoane din 
familiile lor în douăsprezece ore și idioţii ăștia ar trimite-o pe 
soţia ta acasă cu scuzele de rigoare și, în plus, cu un card cadou 
de la Nordstrom”, pentru o nouă garderobă. 

Cei doi bărbaţi înarmaţi nu-l scăpau din ochi pe Mitch. 

— Dar Anson, continuă Campbell, vrea să dea un exemplu, 
pentru ca nimeni să nu-l mai subestimeze vreodată. Indirect, 
exemplul este și în beneficiul meu. Și trebuie să spun că... sunt 
impresionat. 

Mitch nu ar fi vrut ca acei trei bărbaţi să-și dea seama cât era 
de îngrozit. Aceștia ar fi presupus că frica sa deznădăjduită îl 
putea determina să acţioneze nechibzuit și l-ar fi urmărit mult 
mai atent ca până atunci. Trebuia să pară fricos și chiar mai 
mult decât fricos, disperat. Un om cuprins de disperare, care 
abandonase orice speranţă, nu ar fi fost dornic să lupte. 

— Sunt curios, repetă Campbell revenind la vorbele sale 
inițiale. Pentru ca fratele tău să fie în stare să-ţi facă asta... tu 
ce i-ai făcut? 

— L-am iubit, zise Mitch. 


13 Nordstrom, Inc. este un lanț de magazine de lux fondat de John W. Nordstrom și 
Carl F. Wallin. (n.red.). 


VP - 115 


Campbell îl privi pe Mitch așa cum un băâtlan privește un 
peștișor înotând în apă, apoi zâmbi. 

— Da, ăsta ar fi un motiv. Și dacă se va schimba într-o zi? 

— El a vrut mereu să ajungă departe, și să ajungă repede. 

— Sentimentul este o povară, spuse Campbell. 

Mitch rosti cu o voce care-i trăda disperarea: 

— Oh, e un lanţ legat de o ancoră. 

Campbell luă în mână pistolul lui Mitch, pe care unul dintre 
bărbaţii înarmaţi îl pusese pe măsuţa de cafea. 

— Ai tras vreodată cu arma asta? 

Mitch era pe punctul de a nega, dar realiză imediat că lipsea 
un glonţ din încărcător, cel cu care John Knox se împușcase 
accidental. 

— O dată. Am tras o singură dată. Ca să văd cum e. 

Amuzat, Campbell îl întrebă: 

— Și ţi-a fost frică? 

— Destul de mult. 

— Fratele tău zice că nu te pricepi la arme. 

— Mă cunoaște mai bine decât îl cunosc eu pe el. 

— De unde ai pistolul? 

— Soţia mea s-a gândit că ar fi bine să avem unul în casă. 

— Câtă dreptate a avut. 

— L-am ţinut în sertarul noptierei de când l-am cumpărat, 
minţi Mitch. 

Campbell se ridică în picioare. Își întinse apoi braţul drept și 
îndreptă pistolul spre faţa lui Mitch. 

— Ridică-te! 


27. 


Faţă în faţă cu gura oarbă a pistolului care-l fixa, Mitch se 
ridică din fotoliu. Cei doi bărbaţi fără nume își ocupară noile 
poziţii, ca și cum intenţiile lor erau să-l doboare pe Mitch în foc 
încrucișat. 

— Scoate-ţi jacheta și pune-o pe masă, spuse Campbell. 

Mitch se conformă, apoi se supuse unei alte solicitări, golindu- 
și buzunarele blugilor. Puse brelocul cu chei, portofelul și două 
șerveţele Kleenex pe măsuţa de cafea. 


VP - 116 


Își aminti de vremea când era doar un băieţel stând tăcut în 
întuneric. În loc să se concentreze zile întregi asupra unei lecţii 
simple pe care ar fi trebuit s-o învețe în vreme ce stătea închis, 
el purta conversații imaginare cu un păianjen pe nume 
Charlotte, porcușorul Wilbur și șobolanul Templeton. Pentru el, 
acela fusese actul cel mai apropiat de nesupunere - atunci și 
întotdeauna. 

Nu credea că bărbaţii aceia intenționau să-l împuște în casă. 
Chiar dacă ar fi fost curățate cu peria și nu s-ar mai fi observat 
la prima vedere, urmele de pe pardoseală ar fi fost descoperite 
cu substanţe chimice sau lumini speciale. Unul dintre bărbaţi luă 
jacheta lui Mitch, îi controlă buzunarele și găsi doar telefonul 
mobil. 

Mitch îi spuse vigilentei sale gazde: 

— Cum de ai coborât atât de jos după ce ai fost un erou FBI? 

Confuzia lui Campbell nu dură mult. 

— Asta e povestea pe care a inventat-o Anson ca să te aducă 
aici? Julian Campbell - erou FBI? 

Cu toate că bărbaţii înarmaţi păreau la fel de lipsiți de umor 
precum niște cărăbuși necrofagi, cel cu pielea fină începu să 
râdă, iar celălalt zâmbi. 

— Probabil că nici banii pe care i-ai făcut nu provin de fapt din 
divertisment. 

— Divertisment? Ar putea fi destul de adevărat, zise 
Campbell, dacă ai avea o definiţie foarte largă pentru acest 
cuvânt. 

Bărbatul cu acnee scoase din buzunar un sac din plastic 
pentru gunoi, împăturit, pe care îl desfăcu. Campbell spuse: 

— Ascultă, Mitch, dacă Anson ţi-a zis cumva că acești doi 
domni vor să se facă preoţi, ar trebui să te avertizez că nu-i 
adevărat. 

Cărăbușii necrofagi se amuzară din nou. 

Bărbatul puse în sac jacheta, telefonul mobil și celelalte 
obiecte pe care i le luaseră lui Mitch. Înainte de a arunca 
portofelul, scoase banii din el și îi înmână lui Campbell. 

Mitch rămase în picioare, așteptând. Cei trei bărbaţi erau mult 
mai relaxaţi în preajma lui. ÎI cunoșteau acum. 

Era fratele lui Anson, dar era numai o legătură de sânge. 
Mitch era un fugar, și nu un vânător. Avea să se supună. Știau 


VP - 117 


că nu va opune rezistenţă. Avea să se retragă în sine. Până la 
urmă, ar fi ajuns să se roage de ei. 

Ei îl știau, îi cunoșteau firea, și, după ce bărbatul termină de 
strâns obiectele în sacul de gunoi, scoase o pereche de cătușe. 
Mitch întinse mâinile înainte să i se ceară acest lucru. Bărbatul 
cu cătușele ezită, iar Campbell ridică din umeri. Bărbatul îi puse 
cătușele lui Mitch. 

— Pari foarte obosit, zise Campbell. 

— E ciudat cât de obosit mă simt, confirmă Mitch. 

Punând jos pistolul pe care i-l confiscaseră, Campbell mai 
spuse: 

— Se întâmplă uneori. 

Mitch nu se mai obosi să verifice cătușele. Erau închise, iar 
lanţul era scurt. În timp ce Campbell număra cei 40 de dolari și 
ceva mărunţiș pe care îi luase din portofelul lui Mitch, îi vorbi 
acestuia cu o voce aproape blândă: 

— Ai putea să aţipești pe drum. 

— Unde mergem? 

— Am cunoscut un tip care a aţipit într-o noapte în mașină, 
într-o călătorie la fel ca aceea pe care ai s-o faci tu. Aproape că 
nu mă înduram să-l trezesc când am ajuns la destinaţie. 

— Vii și tu? întrebă Mitch. 

— O, nu am mai făcut-o de mult. Eu am să rămân aici, cu 
cărţile mele. Nu ai nevoie de mine. Vei fi în regulă. Toată lumea 
e în regulă, în final. 

Mitch se uită în jur, la miile de cărţi ordonate pe rafturi. 

— Ai citit multe? 

— Doar cărţile de istorie. Sunt fascinat de istorie și știu că 
sunt foarte puţini cei care învață ceva din ea. 

— Tu ai învățat ceva? 

— Eu însumi sunt istorie. Sunt ceva ce nimeni nu ar vrea să 
înveţe. 

Cu niște mâini la fel de îndemânatice precum cele ale unui 
magician, Campbell plie banii lui Mitch și-i puse în portofelul său, 
cu mișcări puţine și teatrale. 

— Acest domn te va duce la pavilionul pentru mașini. Nu prin 
casă, ci prin grădină. 

Mitch presupuse că personalul de serviciu - îngrijitoarele din 
tura de noapte, majordomul - ori nu erau la curent cu partea 


VP - 118 


întunecată a afacerilor lui Campbell, ori colaborau cu acesta 
prefăcându-se că nu știau nimic. 

— Cu bine, Mitch. Totul va fi bine. Nu mai ai mult de așteptat. 
Ai putea chiar să tragi un pui de somn pe drum. 

Flancându-l, ţinându-l fiecare de câte un braţ, cei doi bărbaţi îl 
escortară pe Mitch din bibliotecă spre ușile franţuzești. Bărbatul 
cu acnee din dreapta lui îi apăsă ţeava pistolului în coaste, dar 
nu cu brutalitate, doar ca un avertisment. 

Chiar înainte să treacă pragul, Mitch întoarse capul și-l văzu 
pe Campbell studiind titlurile volumelor de pe un raft cu cărți. 
Stătea într-o poziţie graţioasă, de balerin. 

Parcă ar fi vrut să aleagă o carte pe care să o citească în pat, 
înainte de culcare. Sau poate că nu avea de gând să se culce. 
Un păianjen nu doarme. Și nici istoria. 

De pe terasă, niște trepte făceau legătura cu o altă terasă, pe 
unde cei doi bărbaţi înarmaţi îl escortară pe Mitch fără să ezite. 

Luna zăcea înecată în piscină, la fel de palidă și tremurătoare 
ca o nălucire. 

De-a lungul aleilor grădinii erau ascunse broaște care 
orăcăiau. 

După ce traversară o peluză imensă și trecură printr-un crâng 
de copaci înalţi, argintii, cu frunze dantelate care străluceau 
precum solzii unor pești, luând-o apoi pe o alee ocolitoare, 
ajunseră la o clădire mare și elegantă, înconjurată de o loggia 
iluminată discret. Vigilenţa bărbaţilor nu slăbi nicio clipă pe tot 
parcursul plimbării. 

Pe coloanele loggiei erau încolăciți lujeri cu flori de iasomie 
care se deschideau doar noaptea, împodobind streșinile cu 
ghirlande. Mitch inspiră rar și adânc de câteva ori. Parfumul 
puternic al florilor era dulce, aproape narcotic. 

O rădașcă neagră traversa încet pardoseala loggiei. Bărbaţii îl 
ghidară pe Mitch pe lângă insectă. 

Pavilionul conținea mașini rare, din anii '30 și '40, 
recondiţionate - Buick, Lincoln, Packard, Cadillac, Pontiac, Ford, 
Chevrolet, Kaizer, Studebaker, până și un Tucker Torpedo. 
Acestea erau expuse ca niște bijuterii în lumina unor spoturi 
imense. 

Mașinile folosite zilnic nu erau ţinute acolo. Evident, dacă ar fi 
fost dus la garajul principal, ar fi riscat să se întâlnească 
întâmplător cu membri ai personalului de serviciu. 


VP - 119 


Bărbatul cu acnee scoase din buzunar un set de chei și 
deschise portbagajul unui Chrysler Windsor bleumarin, de pe la 
sfârșitul anilor '40. 

— Intră aici! 

Din același motiv pentru care nu-l împușcaseră în bibliotecă, 
nu l-ar fi împușcat nici acolo. În plus, nu ar fi riscat să 
deterioreze mașina. 

Portbagajul era mai spaţios decât al automobilelor 
contemporane. Mitch intră și se așeză pe o parte, ghemuit. 

— Nu-l vei putea deschide din interior, spuse bărbatul cu 
acnee. Nu existau dispozitive de siguranţă pentru copii pe 
vremea aceea. 

Partenerul său zise: 

— Vom merge pe străzi lăturalnice, unde nimeni nu te va auzi. 
Așa că, dacă faci zgomot, n-o să-ţi folosească la nimic. 

Mitch nu spuse nimic. 

Cel cu acnee continuă: 

— Nu vei reuși decât să ne enervezi. Atunci, o să ne purtăm 
mai urât decât ar trebui. 

— Nu-mi doresc așa ceva. 

— Nu, cred și eu că nu-ţi dorești. 

Mitch spuse: 

— Aș vrea să nu trecem prin asta. 

— Ei bine, zise cel cu piele fină, asta e situaţia. 

În lumina spoturilor din spatele lor, feţele celor doi stăteau 
deasupra lui Mitch ca două luni umbrite, una cu o expresie 
indiferentă și plictisită, cealaltă încordată, disprețuitoare și 
acoperită de cratere. 

Trântiră capota, iar întunericul deveni de nepătruns. 


28. 


Holly zace în întuneric, rugându-se ca Mitch să fie în viaţă. Se 
teme mai puţin pentru ea decât pentru el. Cei care au răpit-o 
poartă măști de schi în prezenţa ei, iar ea crede că aceștia nu s- 
ar mai obosi să-și ascundă fețele dacă ar intenţiona să o ucidă. 

Indivizii nu poartă măștile doar de plăcere sau pentru că ar fi 
la modă. Nimeni nu arată bine cu o mască de schi pe faţă. Dacă 


VP - 120 


ai fi hidos, înfiorător la vedere, precum Fantoma de la Operă, 
poate că ai vrea să porți o astfel de mască. Dar era imposibil ca 
toţi acești bărbaţi să aibă chipuri hidoase. 

Desigur, chiar dacă ei nu intenționau să o rănească, planurile 
lor puteau da greș dintr-un motiv sau altul. Intr-un moment de 
criză, putea fi împușcată accidental. Sau anumite evenimente 
puteau schimba intenţiile răpitorilor cu privire la soarta ei. 

Fire optimistă, având încă din copilărie convingerea că fiecare 
viață are un rost, și că viața ei nu se va termina înainte de a-și 
îndeplini menirea, Holly nu se gândește prea mult la ce ar putea 
merge rău, ci își imaginează momentul când va fi din nou liberă 
și nevătămată. 

Ea este de părere că fiecare își poate făuri viitorul așa cum îl 
visează, că uneori este de ajuns să-ţi imaginezi ceva ca acel 
lucru să se îndeplinească. Și asta nu înseamnă că e de ajuns să 
visezi că primești un Oscar ca să ajungi o actriţă celebră. E 
nevoie de muncă serioasă ca să-ți poţi construi o carieră de 
succes. 

Oricum, nici nu își dorește să devină o actriţă celebră. Ar 
trebui să petreacă mult timp în compania unor actori celebri, iar 
cei mai mulţi dintre aceștia sunt niște ciudaţi în opinia ei. 

Când va fi din nou liberă, va mânca îngheţată de ciocolată cu 
marţipan și unt de arahide, și cartofi prăjiţi, până când va simţi 
că plesnește. Nu a mai vomitat din copilărie, dar până și asta eo 
dovadă că ești în viaţă. 

Liberă, va sărbători mergând la cumpărături, la Baby Style, 
magazinul din mall, și va cumpăra ursul acela imens de pluș pe 
care îl văzuse recent în vitrină când trecuse pe acolo. Era pufos, 
și alb, și atât de drăguţ. Și în adolescenţă o încântau ursuleţii de 
pluș. Oricum, avea nevoie de unul acum. 

Liberă din nou, va face dragoste cu Mitch. Când pasiunea lor 
se va consuma, el se va simţi ca lovit de tren. 

Ei bine, asta nu e o imagine tocmai romantică. Nu e genul de 
iubire care face să se vândă milioane din romanele lui Nicholas 
Sparks. 

| se va dărui lui Mitch cu trup și suflet, îl va simţi cu toată 
ființa ei și când, în cele din urmă, pasiunea lor se va fi 
consumat, el se va simți rupt în mii de bucăţi, ca și cum s-ar fi 
aruncat de bunăvoie în faţa unei locomotive. 


VP - 121 


Să-și imagineze că ar putea deveni o scriitoare de succes ar fi 
o pierdere de vreme. Din fericire, țelul ei să devină agent 
imobiliar. 

Așa că se roagă ca frumosul ei soţ să scape cu bine din toată 
această teroare. Soțul ei este frumos nu numai din punct de 
vedere fizic. Cele mai admirabile calităţi ale lui sunt blândețea și 
bunătatea. 

Holly îl iubește din tot sufletul pentru bunătatea lui, pentru 
delicatețea lui, dar o îngrijorează tocmai aceste aspecte ale 
blândeţii sale, cum ar fi tendința de a accepta pasiv și de a se 
supune, ceea ce l-ar putea costa viața. 

El are totuși o voinţă de fier, o rezistenţă tăcută, dar fermă, 
un caracter puternic care se dezvăluie subtil în anumite 
momente. Fără această rezistenţă, ciudaţii lui părinţi ar fi reușit 
să-l distrugă cu mult timp în urmă. Fără această tărie de 
caracter, nu ar fi reușit să o cucerească pe Holly și să se însoare 
cu ea. 

Așa că se roagă acum pentru el să fie tare, să reziste, ca să 
poată supraviețui. 

În vreme ce se roagă, în vreme ce se gândește la măștile 
răpitorilor, la lăcomie, la vomă și la urși mari și pufoși, ea 
lucrează cu îndârjire la cuiul din dușumea. Intotdeauna a reușit 
să facă mai multe lucruri în același timp. 

Dușumeaua din lemn nu e netedă. Ea crede că scândurile 
sunt destul de groase ca să necesite cuie mult mai lungi decât 
cele folosite de obicei pentru dușumele. 

Cuiul care o interesează pe ea are un cap mare, teșit. 
Mărimea sa sugerează că acest cui ar putea fi destul de lung ca 
să poată fi folosit pe post de ţepușă. 

Într-o situaţie de criză, o ţțepușă poate înlocui o armă. 

Capătul plat al cuiului nu este perfect lipit de scândura de 
lemn. Stă ridicat cu un milimetru mai sus de scândură. Această 
distanţă îi permite să miște puţin cuiul, să îl prindă cu degetele 
ca să-l împingă înainte și înapoi. Deși cuiul nu se clintește, una 
dintre calităţile ei este perseverenţa. Va încerca în continuare să 
miște cuiul și își va propune să-l extragă din dușumea, apoi va 
reuși să-l scoată din scândură în cele din urmă. Ar vrea să aibă 
unghii false. Ar arăta foarte drăguţ, iar când va fi agent 
imobiliar, cu siguranță își va pune. 


VP - 122 


Unghiile false de calitate i-ar fi oferit un avantaj la scoaterea 
cuiului. 

Pe de altă parte, acestea s-ar fi putut rupe sau crăpa mult mai 
ușor decât unghiile ei naturale. Dacă ar fi avut unghii false, 
acestea ar fi putut reprezenta un teribil dezavantaj. 

Atunci când fusese răpită, ideal ar fi fost să fi avut unghii false 
numai la mâna stângă și doi dinţi din oţel în faţă, cu un spaţiu 
între ei. 

Piciorul ei drept avea în jurul gleznei un inel metalic de care 
atârna un lanţ prins de un belciug înfipt în podea. Astfel, ambele 
ei mâini erau libere să tragă de cuiul care încă nu se mișca. 

Răpitorii s-au gândit într-o oarecare măsură la confortul ei. |- 
au adus o saltea gonflabilă ca să aibă pe ce să se întindă, un 
bax cu șase sticle de apă și o ploscă. Mai devreme îi aduseseră 
o jumătate de pizza cu brânză și cârnaţi picanți. 

Asta nu înseamnă că sunt oameni buni. Nu sunt oameni buni. 

Când au vrut să o facă să ţipe ca să-l impresioneze pe Mitch, 
au lovit-o. Când au vrut să fie auzită de Anson, au tras-o tare de 
păr, pe neașteptate și cu atâta brutalitate, încât i s-a părut că au 
scalpat-o. 

Cu toate că aceștia nu sunt oameni pe care ai putea să-i 
întâlnești vreodată la biserică, nu sunt cruzi numai de plăcere. 
Sunt răi, dar scopul lor este de fapt o afacere asupra căreia își 
îndreaptă toată atenţia. 

Unul dintre ei este rău și ţicnit pe deasupra. 

El este cel care o îngrijorează. 

Nu i-au spus planurile lor, dar Holly înţelege într-o oarecare 
măsură că o ţin prizonieră cu scopul de a-l folosi pe Mitch ca să-l 
manipuleze pe Anson. 

Nu înțelege cum și de ce cred ei că Anson poate face rost de 
atâţia bani ca să o poată răscumpăra pentru Mitch, dar nu s-ar 
mira ca el să fie cauza tuturor problemelor. Ea a simţit de mult 
că Anson nu e așa cum pare. 

Din când în când, l-a surprins privind-o într-un anumit fel, așa 
cum iubitul frate al soțului ei nu ar fi trebuit să o privească 
niciodată. Când își dă seama că este prins, dorinţa animalică din 
ochii lui și expresia pofticioasă de pe chip dispar, camuflate atât 
de brusc de farmecul lui obișnuit, încât oricine ar putea crede cu 
ușurință că strălucirea sălbatică din ochii lui nu a fost decât o 
iluzie. 


VP - 123 


Uneori, când râde, hohotele sale i se par artificiale, false. Ea 
pare să fie singura care crede asta despre el. Toţi ceilalţi 
consideră râsul lui Anson molipsitor. 

Niciodată nu a împărtășit cuiva îndoielile ei în legătură cu 
Anson. Până să-l fi întâlnit pe Mitch, tot ce avea el mai de preţ 
erau surorile - care dăduseră bir cu fugiţii în alte state, la 
distanţe destul de mari -, fratele său și pasiunea pentru 
grădinărit, pentru solul fertil din care voia să vadă cum crește 
verdeata. Speranţa ei fusese mereu să-i umple viaţa, nu 
urmărise niciodată un scop material. 

Ar sta liniștită dacă viaţa ei ar fi în mâinile puternice ale lui 
Mitch. Atunci s-ar cufunda fără grijă într-un somn lipsit de vise. 
Într-un fel, aceasta e de fapt esenţa căsniciei - a unei căsnicii 
reușite -, o încredere totală în partenerul de viață, să-i poți 
încredința inima, mintea și viața ta întreagă. 

Dar dacă destinul ei ar fi în mâinile lui Anson, nu ar putea 
dormi deloc, iar dacă ar dormi, ar avea numai coșmaruri. 

Se gândește, își face griji, se frământă, chinuindu-se cu acel 
cui până o dor degetele. Apoi, folosește alte două degete. 

Pe măsură ce minutele se scurg în întuneric, Holly încearcă să 
nu se mai frământe gândindu-se la ziua aceea care începuse cu 
atâta bucurie și se terminase în aceste circumstanţe disperate. 
După ce Mitch plecase la serviciu și înainte ca bărbaţii mascaţi 
să dea buzna în bucătăria ei, folosise testul pe care și-l 
cumpărase cu o zi în urmă, dar pe care nu se mai uitase atunci 


fiind prea nervoasă. ÎI verificase abia dimineaţă. Avusese o 
întârziere de nouă zile și, potrivit testului de sarcină, urma să 
aibă un copil. 


De un an întreg, ea și Mitch tot așteptau acest eveniment. 
Acum, iată că a venit tocmai în această zi. Cei care au răpit-o 
habar nu au că două vieţi sunt la mila lor, iar Mitch nu știe că nu 
numai soţia, dar și copilul lui depind de curajul și de priceperea 
sa. Holly e singura care știe. Această noutate este o bucurie și o 
suferință, în același timp. 

Ea și-l imaginează pe unul dintre cei trei copii ai lor - uneori, e 
fetiță, alteori, e băiat - jucându-se în curtea lor din spate, 
râzând. Îl vede mai clar decât orice și-a imaginat înainte, cu 
speranţa că totul se va întâmpla într-o bună zi. 


VP - 124 


Își spune că va fi tare, că nu va plânge. Nu trebuie să suspine 
sau să tulbure liniștea, dar lacrimile o năpădesc din când în 
când. 

Ca să oprească acel șuvoi fierbinte de lacrimi, trage din ce în 
ce mai hotărâtă de cuiul buclucaș, acel cui al naibii de 
încăpățânat, în întunericul de nepătruns. 

După o perioadă îndelungată de liniște deplină, aude un 
zgomot puternic, înfundat, o bufnitură seacă, metalică: tranc. 

Așteaptă alertată, îngrijorată, dar trăncănitul nu se mai 
repetă. Niciun alt zgomot nu se mai aude. 

Sunetul este foarte familiar, dar e chinuitor, pentru că 
încearcă să-l identifice fără niciun succes. Un zgomot cotidian, 
cunoscut - instinctul îi spune că soarta îi atârnă de acel 
trăncănit. 

Își dă seama că poate reproduce în minte acest sunet, dar nu 
reușește să-l asocieze cu o anumită cauză. 

După un timp, Holly începe să creadă că sunetul a fost mai 
degrabă imaginar. Mai precis, crede că l-a auzit doar în mintea 
ei, și nu dincolo de pereţii acelei camere. E ciudat, dar îl aude în 
continuare. 

Apoi, recunoaște sursa zgomotului, e ceva ce a auzit probabil 
de sute de ori, și, cu toate că nu îi pare amenințător, se înfioară. 
Trăncănitul este zgomotul făcut de capota unui portbagaj care 
se închide. 

Doar capota trântită a unui portbagaj, imaginar sau cât se 
poate de real, nu ar trebui să-i provoace fiorii de gheață pe care 
îi simte îngrozită până în măduva oaselor. Rămâne pe loc, 
crispată, uitând pentru moment de cuiul din podea, la început 
fără să mai respire, apoi abia suflând ușurel, în tăcere. 


VP - 125 


PARTEA A DOUA 


Ti-ai da viata din dragoste? Ai ucide? 


29. 


Pe la sfârșitul anilor '40, dacă dețineai un Chrysler Windsor, 
știai cu siguranţă că motorul era mare pentru că făcea un 
zgomot asurzitor. Vibra precum inima unui taur, scotea un 
fornăit fioros și un zgomot sonor de copite. 

Războiul se sfârșise, erai un supraviețuitor, zone întinse din 
Europa erau în ruină, dar ţinutul tău natal rămăsese neatins și 
voiai să simţi că trăieşti. Nu aveai nevoie de un motor cu izolare 
fonică. Nu voiai tehnologie pentru controlul zgomotului. Tot ce 
doreai era putere, o greutate bine echilibrată și viteză. 

Portbagajul întunecos al mașinii răsuna din cauza 
trâncănitului și a bubuitului motorului transferate de-a lungul 
axului cardanic la caroserie și șasiu. Zdrăngănitul și băzâitul de 
pe drum se auzeau când mai tare, când mai încet, în același 
ritm cu roţile autoturismului care se deplasa cu viteză. 

Mitch simţea un miros vag de gaze arse, probabil de la vreo 
scurgere din toba de eșapament, dar nu era în pericol să se 
asfixieze cu monoxid de carbon. Era mai puternic mirosul de 
cauciuc al covorașului pe care stătea, precum și mirosul acid al 
propriei sudori provocate de spaimă. 

Cu toate că era la fel de întunecată precum încăperea din 
casa părinţilor săi, această cameră de studiu mobilă nu reușea 
să determine o privare senzorială. Totuși, simțea că viaţa îi 
dădea acum cea mai importantă lecție și că mașina aceea îl 
apropia kilometru cu kilometru de casa în care crescuse. 

Tatăl său spunea mereu că nu există niciun principiu, nicio 
lege a naturii umane pe care să fim făcuţi să o înțelegem. In 
viziunea sa materialistă, oamenii ar trebui să își controleze 
singuri comportamentul, fără să se conformeze vreunui cod, 
ghidaţi doar de propriile interese. 


VP - 126 


Rațiunea trebuie folosită întotdeauna în interesul personal al 
fiecărui individ, spune Daniel. 

Astfel, orice act raţional e bun, corect și admirabil. 

Răul de fapt nu există în concepţia lui. Furtul, violul, uciderea 
unui om nevinovat - acestea și multe alte crime sunt iraționale 
doar pentru că îi pun pe cei care le comit în pericol să-și piardă 
libertatea. 

Daniel admite că gradul de iraţionalitate depinde de șansele 
criminalului să scape nepedepsit. Prin urmare, acele acte 
iraționale care sunt duse cu succes la îndeplinire și care au doar 
consecinţe pozitive pentru autorul lor pot fi corecte și 
admirabile, chiar dacă nu sunt bune pentru societate. 

Hoţi, violatori, criminali și alţii de teapa lor ar putea avea 
parte de terapie și reabilitare sau nu. In ambele cazuri, zice 
Daniel, aceștia nu sunt elemente negative, ei sunt pe cale să-și 
revină - sau nu mai au nicio cale de întoarcere - acţionând 
irațional, doar atât și nimic mai mult. 

Mitch crezuse că aceste învățăminte nu-l afectaseră, că nu 
fusese atins de flăcările unei teorii educaţionale marca Daniel 
Rafferty. Dar din foc iese fum, iar el fusese atins de fumul 
fanatismului tatălui său atât de mult timp, încât o parte din el îi 
rămăsese adânc întipărită în minte. Putea vedea, dar fusese orb. 
Putea auzi, dar fusese surd. 

În acea zi, în acea noapte, Mitch se aflase față în faţă cu răul. 
Era la fel de real ca o stâncă. Deși un om irațional ar trebui să 
aibă parte de compasiune și de terapie, un om rău nu ar trebui 
să aibă parte decât de respingere și condamnare, de furia unei 
justiţii drepte. În biblioteca lui Julian Campbell, când unul dintre 
bărbaţii înarmaţi scosese cătușele, Mitch întinsese imediat 
mâinile. Nu mai așteptase alte indicații. 

Dacă nu ar fi părut epuizat, blând și resemnat cu soarta lui, 
aceștia ar fi putut să-i lege cătușele la spate. Să ajungă la 
revolverul din tocul de la gleznă ar fi fost mult mai dificil. Să-l fi 
folosit cu precizie ar fi fost practic imposibil. 

Campbell mai și comentase la adresa oboselii lui Mitch, 
referindu-se în primul rând la oboseala minţii și a inimii sale. 

Ei credeau că știau ce fel de om era el și poate că aveau 
dreptate. Dar nu știau ce fel de om putea deveni când viaţa 
soţiei lui era în primejdie. Amuzaţi de lipsa lui de experienţă cu 
pistolul pe care i-l confiscaseră, nu-și imaginaseră că ar putea 


VP - 127 


avea asupra lui încă o armă. Nu numai oamenii buni sunt 
înșelaţi în așteptările lor. 

Mitch își ridică puţin cracul blugilor și scoase revolverul. 
Desfăcu apoi tocul și-l lăsă deoparte. 

Mai devreme, cercetase arma și nu găsise o siguranţă. În 
filme, numai unele pistoale aveau siguranță, însă nu și 
revolverele. Dacă ar supravieţui următoarelor două zile, iar Holly 
s-ar întoarce teafără înapoi, nu și-ar mai îngădui să fie pus într-o 
postură în care să fie nevoit să se bazeze pe ce văzuse în filme 
când erau în joc viața lui sau a familiei sale. 

Când  desfăcuse prima dată  butoiașul  revolverului, 
descoperise cinci gloanţe în cinci locașuri, acolo unde se 
așteptase să găsească șase. 

Trebuia să tragă două focuri din cinci și să nimerească în plin, 
să ucidă, nu doar să provoace răni. 

Probabil că unul din bărbaţi avea să deschidă portbagajul. Ar 
fi fost mai bine ca ei doi să fie unul lângă altul, oferindu-i astfel 
avantajul de a-i lua prin surprindere. 

Amândoi puteau să aibă armele pregătite - sau doar unul din 
ei. Dacă ar fi fost așa, Mitch trebuia să fie destul de rapid ca să 
tragă mai întâi în adversarul său înarmat. 

Un om pașnic plănuind acte de violenţă era chinuit de gânduri 
care nu-l ajutau cu nimic: în adolescenţă, sub blestemul acneei 
care explodase pe chipul său făcându-l să arate ca suprafaţa 
lunii, bărbatul cu urme pe faţă îndurase probabil multe umilinţe. 

să simtă compasiune pentru diavol era un fel de masochism 
în cel mai bun caz sau o ultimă dorinţă în cel mai rău caz. Pentru 
o vreme, zguduit în ritmul impus de motorul cu combustie 
internă și de cauciucuri, Mitch încercă să-și imagineze toate 
modurile în care ar fi putut rata ţinta atunci când capacul 
portbagajului avea să se deschidă. 

Apoi, încercă să nu-și mai imagineze. 

Conform ceasului său luminos, călătoriseră mai mult de o 
jumătate de oră pe o șosea asfaltată, iar acum, încetinind, o 
luaseră pe un drum desfundat. Pietricele mici răpăiau ricoșând 
în scutul șasiului, lovindu-se cu zgomot de tabla portbagajului. 

Mirosea a praf și își trecu limba peste buze simțind gustul 
alcalin al acestuia, dar aerul nu era destul de îmbâcsit ca să se 
sufoce. După douăsprezece minute de mers cu viteză mică pe 
drumul desfundat, mașina încetini, apoi se opri. 


VP - 128 


Motorul merse la ralanti vreo treizeci de secunde, apoi se făcu 
liniște. După 45 de minute de zumzăit și troncănit, liniștea 
bruscă îţi dădea impresia că erai surd. Una dintre portiere se 
deschise, apoi cealaltă. Se apropiau. 

Cu faţa spre partea din spate a mașinii, Mitch își întinse 
picioarele și își propti tălpile în colţurile opuse ale portbagajului. 
Nu putea sta așezat astfel încât să se poată ridica odată cu 
capota, dar aștepta încordat, cu spatele parțial ridicat de pe 
fundul portbagajului, de parcă ar fi fost în toiul unor exerciţii 
abdominale la sala de fitness. Cătușele nu-i permiteau să ţină 
revolverul decât cu ambele mâini odată, ceea ce era oricum un 
avantaj. 

Nu deslușea zgomot de pași, doar bătăile nebunești ale inimii 
sale, dar auzi imediat cheia în yala portbagajului. 

In minte îi apăru brusc imaginea lui Jason Osteen împușcat în 
cap, iar imaginea aceea îi apărea și dispărea din fața ochilor de 
zeci de ori, repetându-se ca o rolă de film defectă, Jason cu 
capul zdrobit de glonţ, cu ţeasta crăpată în urma impactului, 
zdrobit de glonţ, ţeasta crăpată... 

Când capota începu să se ridice, Mitch realiză că portbagajul 
nu avea lumină în interior, așa că încercă să stea în șezut, 
îndreptând revolverul în față. 

Luna plină își revărsă lumina lăptoasă din spatele celor doi 
bărbați. 

Ochii lui Mitch erau obișnuiți cu întunericul absolut, iar ai lor 
nu. El stătea în întuneric, iar ei în lumina lunii. Ei credeau că 
aveau de-a face cu un bărbat supus, epuizat și neajutorat, iar el 
nu era așa. 

Nici nu realiză când apăsă pe trăgaci prima dată, dar simţi 
reculul puternic, văzu gura revolverului fumegând și auzi 
împușcătura, apoi deveni conștient că apăsa pe trăgaci a doua 
oară. Două focuri trase în plin unul după altul puseră la pământ 
una din siluete, care dispăru din lumina generoasă a lunii. A 
doua siluetă se trase înapoi, îndepărtându-se de mașină, iar 
Mitch se ridică în timp ce trăgea încă unul, două, trei gloanțe. 
Un clic metalic și în jur nu rămase decât liniștea lunii, apoi 
percutorul scoase un clic sec și el își aminti. Doar cinci, erau 
doar cinci! 

Trebuia să iasă din portbagaj. Fără muniţie, era ca un pește 
într-un butoi. Afară. Trebuia să iasă din portbagaj. 


VP - 129 


30. 


Ridicându-se prea repede, Mitch se lovi cu capul de capota 
portbagajului, se dezechilibră și aproape căzu, dar reuși să se 
arunce înainte. Sări afară. 

Piciorul lui stâng atinse pământul, dar cel drept nimeri peste 
bărbatul doborât de cele două focuri de armă. Se clătină, călcă 
din nou peste corpul bărbatului, care se răsturnă pe cealaltă 
parte, făcându-l să cadă. 

Se rostogoli, îndepărtându-se de trupul bărbatului, către 
marginea drumului. Se opri apoi într-un tufiș de mesquite!* 
sălbatic, pe care-l identifică după mirosul uleios. 

Pierduse revolverul. Nu conta. Oricum, nu mai avea muniţie. 

În jurul lui, totul parcă îngheţase sub lumina lunii: drumul 
îngust și accidentat, tufișurile răzlețe ale deșertului, solul arid, 
bolovanii. 

Strălucitor, cu formele sale ample, cromate, poleite de razele 
lunii, Chryslerul părea destul de ciudat, o imagine futuristă pe 
acest pământ primitiv, ca o navă ce trebuia să-și ia zborul spre 
stele. Farurile nu mai erau aprinse de când șoferul oprise 
motorul. 

Bărbatul peste care căzu Mitch de două ori atunci când sărise 
din portbagaj nu scosese niciun sunet. Nu se mișcase și nici nu 
încercase să-l apuce pe Mitch. Probabil că era mort. 

Poate că îl ucisese și pe al doilea bărbat. După ce ieșise din 
portbagaj, Mitch îi pierduse urma. 

Dacă unul dintre ultimele trei gloanţe își atinsese ţinta, al 
doilea bărbat ar fi trebuit să ajungă hrană pentru vulturi pe 
drumul desfundat din spatele mașinii. Solul nisipos era bogat în 
silice. Sticla are în compoziţie silice, iar oglinzile sunt făcute din 
sticlă. Drumul îngust era cea mai luminoasă suprafață în 
întunericul nopţii. Trântit pe burtă, una cu pământul, ridicând 
capul cu prudență din când în când, Mitch putea vedea până 
departe de-a lungul fâșiei palide a drumului pe care veniseră și 
care era năpădit pe alocuri de tufișuri strâmbe. Nu se vedea 
niciun corp întins pe drum. 


14 Prosopis glandulosa, plantă de deșert. (n.tr.). 
VP - 130 


Dacă individul nu ar fi fost rănit, cu siguranţă și-ar fi încărcat 
arma și ar fi tras în timp ce Mitch se chinuia să sară din 
portbagajul Chryslerului. 

Dacă era rănit, probabil că se târâse sau șchiopătase până în 
tufișuri sau în spatele unor bolovani. Putea fi oriunde prin 
preajmă, oblojindu-și rana, analizându-și opţiunile. 

Bărbatul era probabil furios, dar în niciun caz speriat. Trăia 
pentru acţiuni de acest gen. Era un sociopat. Nu se speria atât 
de ușor. 

In mod cert, categoric, Mitch se temea de bărbatul care se 
ascundea în noapte. Se temea și de cel care zăcea pe drum, în 
spatele mașinii. 

Tipul de lângă mașină putea fi mort, dar, chiar dacă ajunsese 
mâncare pentru corbi, Mitch se temea oricum de el. Nu voia să 
se apropie de el. 

Până la urmă, nu avea de ales, trebuia să o facă și pe asta, 
deoarece, chiar dacă ticălosul era mort sau doar inconștient, 
avea o armă. Mitch trebuia să facă rost de o armă. Și repede. 

Descoperise că era în stare de violenţă, cel puţin ca să se 
apere, dar nu fusese pregătit pentru rapiditatea cu care se 
desfășuraseră evenimentele după primul foc, pentru viteza cu 
care trebuia să se hotărască, pentru provocările neașteptate ce 
se puteau ivi. 

În capătul drumului, câteva tufișuri răzlețe și niște aglomerări 
de roci erodate ofereau protecţie pentru oricine s-ar fi ascuns în 
spatele lor. 

Dacă ușoara adiere care se simţțise pe coastă ar fi reușit să 
ajungă în acest ţinut îndepărtat, deșertul ar fi înghiţit-o complet. 
Orice mișcare a tufișurilor l-ar fi dat de gol pe inamicul său, căci 
nu ar fi fost provocată de vânt. 

Deocamdată, nimic nu se mișca în întuneric. 

Perfect conștient că mișcările sale l-ar putea deconspira, 
stânjenit în mișcări de cătușele de la mâini, Mitch începu să se 
târască pe burtă în direcția bărbatului din spatele mașinii. Pe 
ochii deschişi și înghețaţi ai acestuia, luna sinistră pusese câte o 
monedă. 

Lângă cadavru se vedea forma bine cunoscută a unui obiect 
metalic care sclipea în lumină. Mitch îl luă imediat de pe jos, 
recunoscător, cât pe ce să-l scape din mâini de nervozitate, dar 
realiză că găsise de fapt revolverul său pe care nu-l mai putea 


VP - 131 


folosi. Înfiorându-se la auzul clinchetului slab scos de lanţul 
dintre cătușe, cercetă corpul bărbatului - și nimeri cu degetele o 
rană plină de sânge. Tremurând scârbit, își șterse mâna de 
hainele mortului. 

Tocmai când era gata să ajungă la concluzia că bărbatul 
ieșise din mașină fără nicio armă, descoperi mânerul pistolului 
sub cadavru. Il luă. 

Se auzi o împușcătură. Mortul păru că se mișcă încasând 
glonţul destinat lui Mitch. Acesta se aruncă spre Chrysler și auzi 
încă un foc de armă, apoi șuieratul glonţului ca un vaiet al morţii 
trecând pe lângă el și ricoșând undeva departe. Mai auzi un 
șuierat, mai aproape de această dată, cu toate că putea să-și fi 
imaginat doar - poate că nu mai auzise de fapt nimic după 
șuieratul ascuțit al glonţului ricoșat. 

Având mașina între el și cel care trăgea, se simţi în siguranţă, 
dar în momentul imediat următor nu se mai simţi deloc în 
siguranţă. 

Bărbatul putea ocoli mașina prin faţă sau prin spate. Acesta 
avea avantajul de a iniţia o nouă acţiune și de a putea alege pe 
care parte să atace. 

Între timp, Mitch era obligat să supravegheze ambele direcţii. 
O misiune imposibilă. 

Celălalt putea fi deja în mișcare. 

Mitch se ridică dintr-odată și începu să fugă îndepărtându-se 
de mașină. Fugea aplecat, departe de drum, printre tufișurile 
sălbatice de mesquite care pârâiau trădându-i poziţia, dar 
avertizându-l în același timp să nu facă zgomot. 

Terenul cobora în pantă de lângă drum, un lucru bun din 
punctul lui de vedere. Dacă ar fi urcat cumva, ar fi fost văzut cu 
ușurință de celălalt bărbat în momentul în care acesta ar fi ocolit 
mașina și ar fi devenit o ţintă ușoară luat din spate. 

Din fericire, nimerise pe un teren dur și nisipos, în loc de unul 
cu pietriș, așa că nu se auzea niciun zgomot pe când alerga. 
Luna îi călăuzea drumul și el se strecura printre tufișurile 
răzlețe, în loc să calce peste acestea, conștient că nu trebuia să- 
și piardă echilibrul, ceea ce era foarte dificil având mâinile 
încătușate. 

Când ajunse la un povârniș de vreo nouă metri, o luă spre 
dreapta. Orientându-se după poziţia lunii, era sigur că se 
îndrepta către vest. 


VP - 132 


Deodată, auzi ceva ca un ţârâit de greier. Ceva și mai ciudat 
se auzi pocnind și șuierând strident. 

Un pâlc de iarbă-de-pampas îi atrase atenţia cu zecile de 
panicule înalte, albe și franjurate, ca niște pene strălucind în 
lumina lunii, amintindu-i de cozile împodobite ale unor cai la 
paradă. Din tufișurile rotunde crescute foarte aproape unul de 
altul țâșneau fire încovoiate și ascuţite de iarbă, cu marginile 
tăioase, lungi de peste un metru. Unele îl întreceau pe Mitch în 
înălţime, altele îi ajungeau până mai sus de mijloc. Când erau 
uscate, aceste frunze zgâriau, înţepau precum acele și chiar 
puteau tăia. 

Fiecare tufiș respecta integritatea teritorială a celuilalt. Putea 
să se strecoare printre ele. 

În mijlocul acestui pâlc de vegetaţie, se simțea ocrotit de 
paniculele albe și franjurate care se ridicau mai sus de capul 
său. Rămase în picioare și începu să cerceteze cu privirea 
printre ierburi drumul pe care venise. 

În lumina fantomatică, nu zări pe nimeni. Mitch își schimbă 
poziția, împinse încetișor un panicul, apoi altul, supraveghind 
marginea drumului de pe care coborâse. Nu văzu pe nimeni 
acolo sus. 

Nu intenţiona să se ascundă prea mult timp în iarba-de- 
pampas. Abandonase poziţia vulnerabilă de lângă mașină doar 
ca să mai câștige puţin timp de gândire. 

Nu-și făcea griji că bărbatul care rămăsese în viaţă putea să 
plece cu mașina. Julian Campbell nu era genul de șef căruia să-i 
raportezi un eșec fără să-ţi fie teamă că ai să-ţi pierzi slujba sau 
capul. 

În plus, pentru tipul care-l hărţuia, acesta era doar un sport, 
iar Mitch era cel mai periculos vânat. Vânătorul voia să-și ia 
revanșa, orgoliul său era în joc, fiind motivat și de gustul său 
pentru acte de violență care-l făcuse să accepte încă de la 
început slujba pe care o avea. 

Chiar dacă ar fi reușit să se ascundă până la ivirea zorilor sau 
ar fi putut să se strecoare și să fugă, Mitch tot nu ar fi procedat 
astfel. Nu ardea de nerăbdare și nici nu-l entuziasma ideea să-l 
înfrunte pe acest criminal profesionist, dar înțelegea prea bine 
care puteau fi consecinţele dacă ar fi evitat confruntarea. Dacă 
bărbatul ar fi supraviețuit și i-ar fi raportat lui Campbell tot ce se 
întâmplase, Anson ar fi aflat mai repede că acel fratello picollo 


VP - 133 


al lui, frăţiorul mai mic, trăia și era liber. Mitch și-ar fi pierdut 
libertatea de mișcare și avantajul de a-i putea lua prin 
surprindere. 

Cel mai probabil, Campbell nu aștepta un raport de la 
perechea de călăi înainte de a se lumina. Poate că nici nu avea 
să-i caute până în după-amiaza zilei următoare. 

Într-adevăr, Campbell putea să aibă nevoie mai degrabă de 
mașină decât de oamenii săi. Asta era discutabil, pentru că nu 
știa nimeni care dintre vehiculele sale erau mai valoroase 
pentru el. 

Mitch voia să-l surprindă pe Anson și trebuia să ajungă în casa 
acestuia până a doua zi la prânz, ca să poată vorbi la telefon cu 
cei care o răpiseră pe Holly. Soţia lui se afla pe marginea 
îngustă a unei prăpăstii amenințătoare, era într-un pericol mai 
mare decât niciodată. 

El nu se putea ascunde și nici inamicul lui nu avea să o facă. 
Pentru vânător și prada sa - indiferent cine ce era -, aceasta 
trebuia să fie o luptă pe viaţă și pe moarte. 


31. 


În mijlocul unor ierburi superbe, albe și franjurate, care îl 
apărau stând în jurul lui precum niște cavaleri cu coifuri pe cap, 
Mitch încerca să-și aducă aminte zgomotul puternic al celor 
două gloanţe care trecuseră atât de aproape de el atunci când 
luase pistolul celui care murise. Dacă arma adversarului său ar fi 
avut un amortizor, la fel ca în bibliotecă, împușcăturile nu s-ar fi 
auzit atât de tare. Poate că nici nu le-ar fi auzit. In locul acesta 
pustiu, bărbatul nu-și făcea griji că ar fi putut atrage atenţia 
cuiva, dar nu demontase amortizorul doar pentru a se bucura de 
zgomotul împușcăturilor. Probabil că avusese un alt motiv. 

Amortizoarele erau ilegale, de asta era sigur. Crimele erau 
înfăptuite în liniște cu un amortizor. Erau folosite doar în 
încăperi închise - ca, de exemplu, într-o casă în care personalul 
de serviciu nu era corupt. 

Logica îl făcu pe Mitch să concluzioneze repede că un 
amortizor era folositor doar din motive de discreţie, pentru că, în 
mod normal, diminua precizia armei. Când stăteai în picioare 


VP - 134 


privindu-l de sus pe cel care se afla în mâinile tale într-o 
bibliotecă sau atunci când îl forțai să îngenuncheze în faţa ta pe 
un drum pustiu din deșert, un pistol cu amortizor putea să-ţi fie 
util. Dar la o distanţă de vreo șase sau zece metri probabil că 
amortizorul afecta precizia cu care trăgea arma în asemenea 
măsură, încât erai mai sigur că vei nimeri ţinta aruncând direct 
cu pistolul în ea, fără să te mai chinui să tragi. 

Pietricele mici se auziră dintr-odată răpăind ca niște zaruri 
agitate. 

Zgomotul părea să fi venit din dreapta lui. Se întoarse în 
direcția aceea. Cu mare grijă, se uită printre ierburile înalte. 

La vreo cinci metri de el, bărbatul mergea aplecat, ca un trol 
cocoșat. Se aștepta ca zgomotul pe care îl făcuse să aibă 
consecinţe. 

Chiar și atunci când stătea nemișcat, bărbatul nu putea fi 
confundat cu vreo piatră sau cu vegetaţia din deșert, pentru că 
atrăsese atenţia asupra lui când încercase să treacă peste o 
întindere aridă cu sol alcalin. Pe bucata aceea de pământ se 
vedea totul ca-n palmă. 

Dacă Mitch nu s-ar fi oprit acolo, dacă ar fi continuat să 
meargă spre vest, s-ar fi întâlnit cu criminalul în câmp deschis, 
față în faţă, ca în confruntările finale din filmele western. 

Mitch se gândi să aștepte neclintit, lăsându-l pe cel care-l 
urmărea să se apropie mai mult, înainte de a deschide focul. 

Apoi, instinctul îi sugeră că tufișurile de iarbă-de-pampas și 
celelalte particularităţi ale zonei aveau să-i trezească suspiciuni 
criminalului. Acesta se aștepta de fapt ca Mitch să se ascundă și 
probabil bănuia că se află printre ierburi. 

Mitch ezită, pentru că această poziţie îl avantaja totuși. Putea 
trage cu arma fără să fie văzut, în timp ce adversarul său se afla 
la vedere. El încă nu apăsase pe trăgaci, iar adversarul său avea 
deja două gloanţe lipsă. 

Sau poate că avea un încărcător de rezervă. Făcând asta 
aproape zilnic, probabil că bărbatul avea la el un încărcător în 
plus, poate chiar două. 

Urma să se apropie precaut de tufișuri. Nu avea de gând să se 
expună, să fie o ţintă ușoară. 

Atunci când Mitch va trage și va rata ţinta din cauza distanţei, 
a unghiului, a luminii slabe sau a lipsei de experienţă, bărbatul 
va trage la rândul lui. Cu înverșunare. 


VP-135 


Tufișurile erau doar un camuflaj, nu ofereau protecţie. Oricine 
ar fi reușit cu greu să supravieţuiască unei rafale de opt gloanţe 
trase unul după altul, urmată imediat de o altă serie. 

Încă aplecată, silueta masivă încercă să facă doi pași înainte. 
Se opri din nou. 

Deodată, lui Mitch îi veni o idee destul de îndrăzneață, la care 
se gândi imediat să renunţe pentru că avea prea puţine șanse 
de reușită, dar pe care o acceptă apoi ca fiind cea mai bună 
opţiune și singura lui șansă. 

Lăsă plantele să revină la poziţia lor iniţială. Se strecură apoi 
printre ierburi și ieși dintre tufișuri, îndepărtându-se de locul 
spre care înainta bărbatul, sperând ca distanța dintre ei să 
devină cât mai mare posibil. 

Însoţit de corul greierilor și de șuieratul mult mai sinistru al 
acelei insecte cântătoare necunoscute, Mitch începu să fugă 
înspre est, pe aceeași rută pe care ajunsese acolo ceva mai 
devreme. Trecu de locul unde începuse să coboare povârnișul; 
în timpul ascensiunii avea să se expună prea mult dacă nu 
reușea să ajungă sus înainte ca bărbatul să termine de ocolit 
tufișurile. 

După vreo cinci metri, ajunse la o zonă mlăștinoasă, largă și 
nu prea adâncă, pe versantul altminteri plat. Depresiunea era 
plină de scaieţi care se întindeau până spre baza pantei. 

Având nevoie de mâinile sale încătușate ca să se caţăre, 
Mitch își puse pistolul sub centură. Ceva mai devreme, lumina 
lunii îi arătase calea, dar acum luna era acoperită de umbre 
înșelătoare. Conștient că liniștea era la fel de importantă ca și 
viteza cu care înainta, se strecură mai sus, printre tufișuri. 

În timp ce se deplasa, simţi un miros de mosc, care trebuie să 
fi provenit de la vreo plantă sau poate că intrase în habitatul 
vreunui animal. Tufișurile erau adevărate capcane, îl zgăriau și-l 
înţepau. Se gândi la șerpi, apoi refuză să-și mai amintească de 
ei. 

Când ajunse pe culme fără să fie nevoit să tragă niciun foc de 
armă, ieși din zona mlăștinoasă și se îndreptă spre marginea 
drumului. Se târî spre mijlocul drumului desfundat înainte să se 
ridice în picioare. 

Dacă ar fi încercat să ocolească zona spre care bănuia că se 
îndreaptă bărbatul înarmat, ar fi putut descoperi între timp că 
acesta i-a anticipat planurile și ar fi schimbat traseul la care se 


VP - 136 


gândise iniţial, sperând să-și surprindă prada pe care o hăituia, 
la fel cum plănuise și prada lui să-l surprindă pe el. Urmărindu- 
se unul pe celălalt, puteau pierde timp preţios rătăcind prin 
sălbăticie, găsind din când în când câte o urmă, până când unul 
din ei ar fi făcut o greșeală. 

Dacă acesta era jocul, greșeala fatală ar fi fost a lui Mitch, 
pentru că el era jucătorul mai puţin experimentat. Așa cum 
reușise și până acum, spera în continuare ca inamicul său să nu- 
i anticipeze mișcările. Pentru că Mitch îi luase prin surprindere 
cu revolverul, bărbatul știa probabil că acesta are un instinct de 
conservare la fel de dezvoltat ca al unui animal încolţit. 
Dovedise de fapt că nu paralizase din cauza fricii, a compătimirii 
și a dezgustului faţă de propria persoană. 

Dar bărbatul poate că nu se aștepta ca un animal încolţit, 
odată ce se văzuse liber, să se întoarcă de bunăvoie în locul din 
care evadase recent. 

Chryslerul recondiționat se afla la mai puţin de 20 de metri în 
dreapta lui, având capacul portbagajului așa cum îl lăsase, pe 
jumătate ridicat. 

Mitch o luă la fugă spre mașină și se opri lângă cadavru. Cu 
ochii larg deschişi spre minunăţiile cerului plin de stele, bărbatul 
cu acnee zăcea cu faţa în sus. 

Ochii aceia erau două stele stinse, două găuri negre 
exercitând o atracţie atât de mare, încât Mitch avu impresia că îl 
puteau distruge dacă i-ar fi privit prea mult. 

De fapt, nu simţea nicio vină. Spre deosebire de tatăl său, el 
credea în bunele intenţii ale oamenilor și în legile naturii, dar 
nicio teorie nu considera ca fiind un păcat uciderea cuiva aflat în 
legitimă apărare. 

Dar nici nu era un prilej de bucurie. Se simţea de parcă ar fi 
fost jefuit, de parcă ar fi pierdut un lucru de preţ. Putea să-i 
spună inocenţă, însă aceasta era doar o parte din tot ce 
pierduse - odată cu inocenţța, pierduse și capacitatea de a simţi 
un fel de duioșie, ceva ce așteptase o viaţă întreagă, o bucurie 
neașteptată, dulce și inefabilă. 

Privind îndărăt, Mitch verifică terenul pe care venise, să nu fi 
lăsat urme de pași. La lumina zilei, pământul bătătorit ar fi putut 
să-l trădeze cu ușurință, dar acum nu se vedea nicio urmă. 

Sub privirea hipnotică a lunii, deșertul părea că doarme și 
visează învăluit în tot felul de culori, argintii și întunecate, 


VP - 137 


culorile viselor, și fiecare umbră părea la fel de dură precum 
fierul, iar fiecare obiect era la fel de imaterial ca fumul. 

Când se uită în portbagaj, acolo unde luna nu mai putea trage 
cu ochiul, forma acestuia îi sugera în întuneric o fioroasă 
creatură cu gura deschisă. Nu putea vedea fundul portbagajului, 
care părea un compartiment magic, oferind un spaţiu de 
depozitare enorm, pentru o infinitate de bagaje. 

Scoase pistolul de sub centură. 

Ridică mai tare capota, se urcă în portbagaj, apoi trase 
capota, dar fără s-o închidă de tot. După ce analiză puţin arma, 
înțelese că amortizorul era montat pe ţeava pistolului. ÎI 
demontă și-l puse deoparte. 

Mai devreme sau mai târziu, când avea să constate că Mitch 
nu se ascundea nici în iarba-de-pampas, nici în tufișurile de 
scaieţi, nici printre stâncile erodate de vreme, bărbatul urma să 
se întoarcă la mașină. Se putea aștepta ca prada sa să revină la 
mașină sperând că va găsi cheile în contact. 

Acest ucigaș profesionist nu ar fi reușit să înțeleagă niciodată 
că un soț devotat nu ar fi plecat liniștit cu mașina, îndepărtându- 
se astfel de jurămintele pe care le făcuse, de soţia lui și de 
singura sa speranţă de a fi iubit într-o lume care oferea atât de 
puţină dragoste. 

Dacă bărbatul ar fi ales să se apropie din spatele mașinii, l-ar 
fi putut vedea traversând drumul în lumina lunii. Criminalul era 
precaut și rapid, dar în același timp putea fi o ţintă sigură pentru 
Mitch. 

Era posibil ca bărbatul să verifice partea din faţă a mașinii. 
Dar dacă vremea trecea fără să se întâmple nimic, la un 
moment dat, ar fi încercat poate să verifice din nou toată zona, 
iar la întoarcere, Mitch l-ar fi văzut. 

Numai șapte sau opt minute trecuseră de când cei doi 
deschiseseră portbagajul ca să fie întâmpinați cu câteva focuri 
de armă. Bărbatul rămas în viaţă avea să fie prudent de această 
dată. Dar, până la urmă, dacă supravegherea și căutările sale 
nu ar fi avut niciun rezultat, putea să strângă tot și să plece, 
oricât de mult s-ar fi temut de șeful său. 

Când ar fi luat această hotărâre, dacă nu chiar mai înainte, ar 
fi trebuit să ajungă în spatele mașinii ca să se ocupe de cadavru. 
Probabil că va dori să-l bage în portbagaj. 


VP - 138 


Acum, Mitch stătea pe jumătate întins în portbagaj, cufundat 
în întuneric, cu capul ridicat doar cât era nevoie ca să poată 
privi pe sub capotă. 

Omorâse un om. 

intenţiona să mai omoare unul. 

Simţea pistolul greu în mâna lui. Își trecu degetele 
tremurătoare pe suprafața armei, căutând un dispozitiv de 
siguranţă, dar nu găsi niciunul. 

În vreme ce privea ţintă drumul pustiu din acel deșert spectral 
scăldat de razele lunii, înţelese că tot ceea ce pierduse - 
inocenţa și acea speranță fundamentală, naivă și neașteptată, 
acea bucurie inefabilă - erau înlocuite treptat de altceva, și nu 
de ceva rău. Golul din sufletul său se umplea cu ceva pe care nu 
putea încă să-l definească. 

Din portbagajul mașinii, avea o imagine destul de restrânsă 
asupra lumii, dar, prin acea deschidere îngustă, putea vedea în 
această noapte mai multe lucruri decât înainte. 

Drumul argintat se îndepărta de el și în același timp se 
apropia, oferindu-i astfel posibilitatea de a alege între două 
orizonturi opuse. Câteva formaţiuni de piatră dură conţineau 
foițe de mică strălucitoare în lumina lunii, iar acolo unde stânca 
se înălța ca o siluetă înaltă, până la cer, stelele de deasupra 
pământului păreau presărate cu sare. 

Zburând dinspre nord spre sud cu aripile întinse, o mare 
bufniță cu coarne, pe cât de imensă, pe atât de palidă, plană în 
tăcere deasupra drumului, apoi bătu de câteva ori din aripi și se 
înălţă, dispărând în noapte, mult mai sus și tot mai departe. 

Mitch simțea că tot ceea ce câștigase, ceea ce vindecase 
repede golul din sufletul său, era de fapt capacitatea de a se 
lăsa impresionat, copleșit, un înţeles mai adânc al misterului 
lucrurilor materiale. Apoi, simţi că acea senzaţie îl părăsește, 
fiind înlocuită de teroare și de o hotărâre încrâncenată, atunci 
când bărbatul reveni cu o intenţie pe care el nu o anticipase. 


32. 


Criminalul reveni atât de încet la mașină, încât Mitch nici nu 
sesiză prezența acestuia decât în momentul în care auzi un clic 


VP - 139 


urmat de un scârțâit foarte slab, semn că una dintre portierele 
mașinii se deschisese. Bărbatul se apropiase din față. Riscând 
să se expună în lumina slabă din interior, intră în mașină și 
închise portiera cu mare atenţie, ca să nu facă vreun zgomot. 

Dacă se urcase la volan, probabil că intenţiona să plece. 

Nu. Nu putea să plece cu portbagajul deschis. Și nici nu 
intenţiona să lase cadavrul acolo. 

Mitch așteptă în tăcere. 

Nici bărbatul nu făcea niciun zgomot. 

Treptat, liniștea deveni stresantă pentru Mitch, care simţea 
presiunea pe piele, în urechi, în ochii care nici nu clipeau, ca și 
cum mașina ar fi coborât într-un abis subacvatic și greutatea din 
ce în ce mai mare a apei din ocean i-ar fi venit de hac. 

Probabil că bărbatul stătea în întuneric, pândind în noapte, 
încercând să afle dacă lumina îl dăduse de gol, dacă fusese 
văzut. Constatând că întoarcerea lui nu e urmată de nicio 
acţiune din partea lui Mitch, ce avea de gând să facă în 
continuare? 

Deșertul era cufundat în tăcere. 

În aceste condiţii, mașina părea la fel de sensibilă la mișcare 
precum o barcă pe apă. Dacă Mitch s-ar fi mișcat, criminalul ar fi 
sesizat imediat. 

Un minut se scurse. Apoi, încă unul. 

Mitch își imagină chipul fin al celui care aștepta în mașină, în 
întuneric, un bărbat de vreo 30 de ani, poate chiar 35, având 
totuși un ten atât de frumos și de neted, fără riduri, ca și cum 
viaţa nici nu-l atinsese măcar și nici nu avea să o facă vreodată. 

Încercă să-și imagineze ce făcea bărbatul, ce plănuia. Mintea 
din spatele acelei măști rămânea inaccesibilă imaginaţiei sale. 
Ar fi reușit mai degrabă să ghicească poate ce credea o șopârlă 
de deșert despre Dumnezeu, despre ploaie și despre buruieni. 

După o lungă perioadă de liniște, bărbatul își schimbă poziţia, 
iar acea mișcare fu o revelaţie pentru Mitch. 

Zgomotul era foarte slab și venea de la o distanță mică. Asta 
însemna că bărbatul nu se afla în spatele volanului. Era pe locul 
din spate. Probabil că se așezase prudent pe banchetă încă de 
când se urcase în mașină. Când se lăsă pe spate, în cele din 
urmă, tapiţeria făcu un zgomot, așa cum fac pielea sau vinilul 
sub presiune, iar arcurile banchetei se văitară în surdină. 


VP - 140 


Spătarul banchetei era de fapt peretele portbagajului. Mitch și 
ucigașul se aflau la câţiva centimetri unul de celălalt. 

Stăteau la fel de aproape unul de altul ca atunci când cei doi îl 
escortaseră pe Mitch din bibliotecă până la pavilionul de mașini. 

Culcat în portbagaj, Mitch își aminti de acele momente. 

Bărbatul scotea niște sunete înfundate, ca și cum tușea sau 
gemea, dar zgomotul era estompat de spătarul banchetei. 

Poate că era rănit. Dar starea lui nu putea fi prea gravă dacă 
nu ștergea urmele și nu pleca, deși probabil că îl durea destul de 
tare dacă nu cutreiera mai mult în căutarea lui Mitch. 

Era evident, se așezase pe bancheta din spate pentru că 
spera ca prada lui, cuprinsă de disperare, să revină la mașină. 
Își închipuia că Mitch avea să se apropie precaut, cercetând cu 
atenţie zona, fără să-i treacă prin cap că moartea avea să-l 
aștepte în întuneric, pe bancheta din spate. 

În acea cameră de studiu improvizată, Mitch reconstitui în 
gând drumul pe care îl făcuse din bibliotecă până la pavilionul 
de mașini: luna ca o frunză de nufăr pe suprafaţa apei din bazin, 
gura pistolului pe care îl simţea în coastă, orăcăitul broaștelor, 
ramurile dantelate ale copăceilor argintii, apoi iarăși pistolul din 
coastă... 

O mașină atât de veche nu putea să aibă un perete sau un 
panou de protecţie între portbagaj și bancheta din spate. 
Spătarul banchetei din spate putea fi separat de portbagaj 
printr-un placaj de lemn de vreo jumătate de centimetru sau 
doar de un material textil. 

Tapiţeria spătarului banchetei avea probabil o umplutură de 
vreo 15 centimetri. Un glonţ ar fi întâmpinat ceva rezistenţă, dar 
materialele nu ofereau protecție antiglonţ. Oricine s-ar ascunde 
în spatele unei perne de pe sofa nu s-ar aștepta să scape viu și 
nevătămat după o rafală de gloanțe. 

Acum, Mitch stătea culcat pe jumătate pe partea stângă, cu 
fața spre întunericul nopţii, privind prin deschiderea 
portbagajului. 

Trebuia să se întoarcă pe partea dreaptă, ca să poată sprijini 
pistolul de partea din spate a spătarului banchetei. 

Mitch avea vreo 77 de kilograme. Nu era nevoie să fii un 
expert în fizică pentru a ști că mașina s-ar fi clătinat la cea mai 
mică mișcare pe care ar fi făcut-o el în încercarea de a-și 
schimba poziţia. 


VP - 141 


Trebuia să se răsucească de pe o parte pe cealaltă într-o 
fracțiune de secundă și apoi să tragă - și poate urma să 
descopere că se înșelase în legătură cu materialul despărțitor 
dintre portbagaj și banchetă. 

Dacă mașina avea un panou de metal, se putea ca glonțul să 
ricoșeze și să-l rănească, și oricum l-ar fi împiedicat să 
nimerească ţinta. 

În acest caz, ar fi fost rănit și ar rămâne fără muniţie, iar 
bărbatul ar ști imediat unde să-l caute. 

Un strop de sudoare i se prelinse pe lângă nas spre colţul 
gurii. 

Era o noapte caldă, nu fierbinte. 

Simţea o dorinţă nestăvilită să acţioneze, iar nervii lui erau 
întinși ca un arc. 


33. 


În timp ce Mitch aștepta nehotărât momentul potrivit să 
acţioneze, auzi în minte ţipătul lui Holly și zgomotul loviturii 
atunci când fusese pălmuită. 

Un nou zgomot, real de această dată, îi atrase atenţia: 
inamicul său tușea înfundat pe bancheta din spate a mașinii. 

Zgomotul era atât de slab, încât nu s-ar fi auzit de afară. 

Ca și mai devreme, tusea dură doar câteva secunde. 

Poate că bărbatul tușea din cauza unei răni. Sau poate era 
alergic la polenul din deșert. 

Mitch se gândi că ocazia cea mai bună să-și schimbe poziţia 
era atunci când bărbatul avea să tușească din nou. 

Dincolo de portbagajul deschis al mașinii, deșertul părea când 
mai întunecat, când mai luminos, apoi din ce în ce mai 
întunecat, dar de fapt acuitatea vederii sale se mărea pentru 
scurt timp, ritmic, cu fiecare bătaie a inimii lui care stătea să-i 
sară din piept. 

Pentru o clipă, i se păru că ninge, și nu era prea departe de 
realitate. Luna poleia cu lumina ei argintie aripile fosforescente 
ale fluturilor ce roiau ca niște fulgi de nea deasupra drumului. 

Mâinile încătușate ale lui Mitch strânseră pistolul atât de tare, 
încât articulațiile degetelor începură să-l doară. Degetul arătător 


VP - 142 


de la mâna dreaptă se încleștă pe trăgaci. Deocamdată, evită 
trăgaciul propriu-zis pentru că se temea să nu-l apese într-un 
moment nepotrivit, din cauza nervozităţii. 

Dinţii îi erau încleștaţi. | se părea că respiră din ce în ce mai 
zgomotos. Deschise gura, ca să respire mai încet. 

Chiar dacă inima îi bătea nebunește, i se părea că timpul nu 
mai curge asemenea unui râu, ci se transformă într-un șuvoi de 
noroi vâscos. 

Instinctul îi dăduse indicii bune în ultimele ore. Dar, la fel de 
bine, un al șaselea simţ l-ar fi putut înștiinţa pe inamicul lui în 
orice moment că nu era singur. 

Secundele se scurgeau ca o mocirlă într-un minut gol și 
reușeau să-l umple, după aceea umpleau încă unul - și apoi al 
treilea acces de tuse înfundată îi oferi lui Mitch șansa de a se 
întoarce pe partea dreaptă fără să fie auzit. Odată terminată 
această manevră, se întinse cu mare grijă cu spatele spre 
deschiderea portbagajului. Tăcerea bărbatului părea să indice 
suspiciune, atenţie sporită. Cu toate cele cinci simţuri în alertă, 
Mitch vedea lumea distorsionat, prin obiectivul unei anxietăți 
extreme. Din ce unghi trebuia să tragă? Cum? 

„Gândește!” 

Bărbatul cu pielea fină nu putea să stea ridicat. Probabil că 
era aplecat, pentru a profita din plin de întunericul din spate. 

În alte circumstanţe, asasinul ar fi preferat probabil un colţ, în 
care s-ar fi asigurat că nu-l vede nimeni. Dar, din cauza capotei 
ridicate, nimeni nu l-ar fi putut vedea prin geamul din spate al 
mașinii, așa că se putea așeza fără grijă la mijloc, chiar între 
scaune, aceasta fiind poziţia ideală, la egală distanţă de 
portierele din față. 

Având grijă să ţină întins lanţul dintre cătușe, Mitch puse 
pistolul jos fără să facă vreun zgomot. Nu voia să riște lovind 
pistolul de ceva în timpul următoarei sale acţiuni. 

Întinzând mâinile în faţă fără să vadă nimic, găsi peretele 
despărțitor al portbagajului. Deși simţea o suprafață dură, 
aceasta era căptușită cu un material textil. 

Chryslerul probabil că nu fusese recondiționat cu cea mai 
mare fidelitate. Campbell poate că făcuse câteva modificări 
uzuale în astfel de situaţii, cum ar fi folosirea unor materiale mai 
sofisticate pentru portbagaj. 


VP - 143 


Mâinile lui Mitch se mișcară încet pe toată suprafața panoului, 
ca niște păianjeni perfect sincronizaţi, de la stânga la dreapta, 
căutând, verificând. 

Apăsă ușor într-un loc, apoi ceva mai tare. 

Sub degetele sale curioase, suprafața se îndoi aproape 
imperceptibil. Doar un placaj de vreo cinci milimetri grosime 
acoperit cu material textil se putea îndoi astfel. Nu părea a fi din 
metal. 

Panoul acceptă presiunea în liniște, dar, atunci când Mitch își 
retrase mâinile, materialul reveni la forma iniţială cu un zgomot 
înfundat. 

De pe bancheta din spate se auzi zgomotul specific al 
tapiţeriei presate, o mișcare scurtă și nimic mai mult. Probabil 
că bărbatul se așezase mai confortabil - dar poate că se 
mișcase doar ca să asculte mai bine. 

Mitch puse mâinile pe fundul portbagajului, căutând pistolul, 
apoi rămase cu ele pe armă. 

Culcat pe o parte, cu genunchii ridicaţi, fără să aibă loc să 
întindă brațele, nu era într-o poziţie bună de tragere. 

Dacă ar fi încercat să se miște înspre deschiderea 
portbagajului înainte să tragă, s-ar fi dat de gol. Erau de ajuns 
două secunde ca experimentatul asasin să se rostogolească de 
pe banchetă pe podeaua mașinii în urma avertismentului sonor. 

Mitch mai repetă o dată în minte tot ce avea de făcut, ca să 
fie sigur că nu scăpase nimic din vedere. Cea mai mică greșeală 
îl putea costa viaţa. 

Ridică pistolul. Avea de gând să tragă de la stânga spre 
dreapta, apoi de la dreapta spre stânga, două rafale a câte cinci 
gloanțe. 

Apăsă pe trăgaci, dar nu se întâmplă nimic. Se auzi doar un 
scurt clic, slab, metalic. Inima lui bătea ca un ciocan pe 
nicovală, iar el încerca să mai audă ceva dincolo de acest 
zgomot infernal, însă era destul de sigur că bărbatul nu se mai 
mișcase și nu percepuse sunetul slab al pistolului încăpățânat. 

Ceva mai devreme, cercetase pistolul și nu descoperise niciun 
dispozitiv de siguranță. 

Lăsă degetul moale pe trăgaci, apoi, după o scurtă ezitare, 
trase din nou. 

Clic. 


VP - 144 


Înainte ca panica să-l paralizeze, altceva îl surprinse: o 
atingere ușoară de aripi pe obraji și apoi în gura lui deschisă, un 
fluture care nu era deloc rece, așa cum i se păruseră toţi acei 
fluturi roind în spirale ca niște fulgi de zăpadă. 

În mod reflex, scuipă insecta, aproape sufocându-se, apoi 
trase din nou. Trăgaciul pistolului avea o piedică - aceasta era 
probabil siguranţa - pe care ar fi trebuit să apese de două ori, 
așa că a doua oară, când apăsă mai tare, pistolul se descărcă. 

Reculul, mai puternic din cauza poziţiei sale, îl zgudui, iar 
zgomotul împușcăturii nu putea fi mai puternic decât zgomotul 
pe care-l făcea ușa iadului care se închidea în spatele lui, iar el 
rămase surprins de ploaia de așchii și de bucăţile de pânză arsă 
amestecate cu praf care-i cădeau pe față. Inchise ochii și 
continuă să tragă de la stânga la dreapta, mai jos și mai sus, 
sălbatic, apoi de la dreapta la stânga, controlând arma, și nu 
trăgând haotic. Cu toate că își propusese să numere fiecare 
împușcătură, le pierdu numărul, golind astfel încărcătorul. 


34. 


Dacă bărbatul nu murise și era doar rănit, putea să-l împuște 
pe Mitch prin spătarul banchetei. 

Portbagajul mașinii era o potenţială capcană a morții. 

Aruncând pistolul, Mitch se ridică și sări din portbagaj, 
lovindu-se la cot și la genunchi de bara de protecție din spate. 
Căzu cu palmele și cu genunchii pe pământ, apoi se ridică în 
picioare. Încovoiat, o luă la fugă și ajunse la vreo 10-15 metri de 
mașină înainte de a se opri și de a privi în urmă. 

Bărbatul nu ieșise din Chrysler. Cele patru portiere erau 
închise. 

Mitch aşteptă simțind cum sudoarea i se prelinge pe nas și pe 
bărbie. 

Fluturașii ca niște fulgi de zăpadă nu se mai vedeau, marea 
bufniţă cu coarne dispăruse. Nu se mai auzea nici ţărâitul 
greierilor, nici șuieratul sinistra al creaturii necunoscute. 

În lumina unei luni mute, în deșertul împietrit, Chryslerul avea 
un aspect ciudat, părea o mașină a timpului care staţionase în 


VP - 145 


mezozoicul inferior, aerodinamic și sclipitor, cu două sute de 
milioane de ani înainte să fie construit. 

Aerul sărat și uscat începu să-i ardă gâtul, așa că încetă să 
mai respire pe gură, iar când transpiraţia începu să i se usuce 
pe faţă, se întrebă cât ar mai fi trebuit să aștepte ca să se 
asigure că bărbatul era mort. Se uită la ceas. Apoi, privi luna. 
Așteptă. 

Avea nevoie de mașină. 

Aproximase călătoria pe drumul desfundat la vreo 
douăsprezece minute. Probabil că viteza mașinii fusese în jur de 
40 de kilometri pe oră în ultima parte a călătoriei. Făcu 
socoteala că șoseaua asfaltată era la vreo opt kilometri. 

Chiar dacă ar fi reușit să meargă pe jos până la șosea, s-ar fi 
putut trezi tot în pustiu, dacă nu era prea mult trafic. In afară de 
asta, așa cum era, murdar, cu hainele rupte și cu privirea 
rătăcită, nimeni nu l-ar fi luat în mașină, poate doar vreun 
psihopat aflat în căutare de noi victime. 

În cele din urmă, se apropie de Chrysler. 

Mai întâi, dădu ocol mașinii, ţinându-se departe de portiere, 
atât cât îi permitea lățimea drumului, așteptând din moment în 
moment ca un chip fin, fantomatic, să se ivească la vreun geam 
al Chryslerului, în întuneric. Când ajunse fără probleme în 
dreptul portbagajului din care reușise să evadeze de două ori, se 
opri și ascultă cu atenţie. 

Holly era în pericol, iar dacă răpitorii ar fi încercat să-l 
contacteze pe Mitch, nu ar fi reușit, pentru că telefonul lui mobil 
era în acel sac alb din plastic, pe domeniul lui Campbell. 
Telefonul pe care trebuia să-l primească la prânz, în casa lui 
Anson, era singura lui șansă ca să reia legătura cu aceștia, 
înainte ca ei să decidă să-și măcelărească victima și să o ia de la 
capăt cu alte afaceri de-ale lor. 

Fără să mai stea pe gânduri, se duse la portiera din spatele 
șoferului și o deschise. 

Întins pe banchetă, cu ochii deschiși, plin de sânge, dar încă 
în viaţă, bărbatul cu chipul fin ţinea pistolul îndreptat spre 
dânsul. Gura pistolului părea o orbită goală, fără ochi, iar 
asasinul rosti ca un învingător: 

— Mori! 

Bărbatul încercă să apese pe trăgaci, dar pistolul i se clătină 
în mână și îl scăpă în cele din urmă. Arma se rostogoli pe 


VP - 146 


podeaua mașinii, iar mâna îi căzu în poală. Acel ultim cuvânt 
ameninţător se dovedi a fi o anticipare a propriului destin, iar el 
rămase întins acolo ca și cum i-ar fi făcut cuiva o propunere 
indecentă. 

Lăsând portiera deschisă, Mitch se duse la marginea drumului 
și se așeză pe un bolovan până ce se dezmetici și se asigură că 
nu voia să vomite. 


35. 


Stând pe bolovan, Mitch încercă să se adune. Se gândi că 
soluția cea mai bună era să meargă la poliţie dacă scăpa cu bine 
din această situaţie. Ar fi putut să transporte cadavrele celor doi 
în portbagajul Chryslerului și să se prezinte cu ele la poliţie, 
unde să spună povestea autoapărării sale disperate. 

lulian Campbell ar fi negat că-i angajase, sau cel puţin ar fi 
respins acuzaţia că le-ar fi cerut acestora să-l omoare pe Mitch. 
Oamenii de teapa celor doi erau de obicei plătiţi cu bani gheaţă; 
în opinia lui Campbell, cu cât era vorba de mai puţine 
documente, cu atât mai bine, iar gorilele lui nu erau genul care 
să se sinchisească de faptul că nu își plăteau asigurările sociale, 
fiind remunerati în bani gheaţă și neavând cum să-și achite 
taxele. 

Probabil că autorităţile nu aflaseră încă de partea întunecată 
a afacerilor lui Campbell, pe baza cărora acesta își construise de 
fapt imperiul. După toate aparentele, era unul dintre cetăţenii 
cei mai de vază ai statului California. 

Pe de altă parte, Mitch era un umil grădinar care avea toate 
șansele să fie acuzat de uciderea soţiei sale în cazul în care nu 
ar fi reușit să o răscumpere. 

lar în Corona del Mar, pe strada din fața casei lui Anson, 
cadavrul lui John Knox zăcea în portbagajul Hondei. 

Deși avea încredere în justiție, Mitch nu credea în ruptul 
capului că investigaţiile la așa-zisul loc al faptei aveau să fie atât 
de meticuloase - sau că tehnicienii de la CSI puteau fi atât de 
infailibili - cum apăreau la televizor. Cu cât s-ar fi ivit mai multe 
dovezi ale crimei sale, chiar dacă fuseseră „plantate”, cu atât 


VP - 147 


aveau să fie mai suspicioși, fiind astfel determinaţi să ignore cu 
ușurință detaliile care l-ar fi putut disculpa. 

Oricum, cel mai important lucru în acel moment era să 
rămână liber până o recupera pe Holly. Era hotărât să o 
răscumpere. Sau să moară încercând să facă acest lucru. 

După ce o cunoscuse pe Holly și se îndrăgostise de ea la 
prima vedere, realizase că până atunci fusese doar pe jumătate 
viu, mai bine spus îngropat de viu încă din copilărie. Ea reușise 
să deschidă acea carapace afectivă în care îl încinseseră părinţii 
lui, iar el se ridicase, crescuse, înflorise. 

Transformarea aceasta îl uimise. Incepuse să trăiască din plin, 
în sfârșit, atunci când se căsătoriseră. 

Oricum, în această noapte, descoperi că o parte din el fusese 
până atunci cufundată într-un somn latent. Se trezise cu o 
imagine clară a realităţii, pe cât de captivantă, pe atât de 
înfiorătoare. 

Descoperise că răul exista și era simplu să recunoască acest 
lucru, spre deosebire de ziua precedentă când ar fi negat 
existenţa răului pentru că așa fusese educat. Acceptarea 
existenţei răului în lume îl determina să fie mult mai vigilent, să 
vadă altfel lucrurile, la altă scară, să descopere frumusețea, 
măreţia și misterul lor. 

Nu era prea sigur ce însemnau toate astea pentru el. Ştia 
doar că zăcuse într-o carapace, iar acum deschisese ochii spre 
adevărata realitate. În spatele nenumăratelor și fascinantelor 
mistere ale acestei lumi noi care-l înconjura, simţea că se 
ascunde un adevăr care avea să i se dezvăluie treptat. 

Aflându-se în acea stare de iluminare, fu amuzat să realizeze 
că trebuia să găsească o soluţie rapidă pentru a scăpa de doi 
morți. 

ÎI pufni râsul, dar se abținu. Faptul că se afla în deșert, la 
miezul nopţii, și râdea la lună, fără nicio altă companie în afară 
de cele două cadavre, nu părea să fie primul pas pe drumul de 
întoarcere în lumea civilizată. 

De sus, dinspre est, un meteorit aluneca în direcţie opusă 
precum cheița unui fermoar, parcă dezvelind cerul întunecat ca 
să scoată la iveală o lumină alburie undeva departe, dar dinţii 
fermoarului se lipiră la loc, la fel de repede cum se despărţiseră, 
menţinând cerul închis - meteoritul se prefăcu în scrum, apoi în 
abur. 


VP - 148 


Considerând că steaua căzătoare era un semn că trebuia să 
ducă la îndeplinire o sarcină atât de neplăcută, Mitch se așeză în 
genunchi lângă bărbatul cu faţa găurită de acnee și îi controlă 
buzunarele. Găsi repede cele două lucruri care îl interesau: 
cheia de la cătușe și cheile Chryslerului. 

După ce-și dădu jos cătușele, le aruncă în portbagajul deschis 
al mașinii și își frecă apoi încheieturile roșii ale mâinilor. 

Trase corpul bărbatului către marginea drumului, spre sud, 
printre tufișurile înalte, și-l lăsă acolo. 

Ca să-l scoată pe al doilea de pe bancheta din spate, trebui să 
facă mari eforturi și asta îi provocă silă, dar, foarte curând, cei 
doi morți zăceau întinși unul lângă altul, cu faţa în sus, admirând 
stelele. 

Ajuns din nou la mașină, Mitch găsi o lanternă pe locul din 
faţă. Se așteptase să găsească o lanternă deoarece cei doi 
intenționau să-l îngroape pe undeva prin apropiere și ar fi avut 
nevoie de lumină. 

Becul slab din plafonul mașinii nu-i permitea să vadă o parte 
mai mare a banchetei din spate, așa cum voia. Examină locul cu 
ajutorul lanternei. 

Pentru că bărbatul nu murise imediat, avusese destul timp să 
sângereze, și sângerase din belșug. 

Mitch numără opt găuri în spătarul banchetei. Erau gloanţele 
care găuriseră placajul din portbagaj. Probabil că alte două 
gloanțe fuseseră deviate sau oprite de structura metalică a 
banchetei. 

În spătarul scaunului din față erau cinci găuri, dar numai un 
glonţ reușise să treacă prin materialul tapiţeriei. O gaură în 
capacul torpedoului indica sfârșitul traiectoriei sale. _ 

Găsi cartușul pe jos, lângă scaunul din dreapta șoferului. ÎI 
ridică și-l aruncă departe, în întuneric. 

Odată ce avea să iasă de pe drumul desfundat, deși trebuia 
să se grăbească, știa că ar fi fost prudent să respecte limitele 
legale de viteză. Dacă vreun ofițer al patrulei de autostradă l-ar 
fi oprit și ar fi văzut cum arăta bancheta din spate, găurită și 
plină de sânge, Mitch urma probabil să mănânce pe cheltuiala 
statului California multă vreme. 

Cei doi bărbați nu aduseseră cu ei nicio lopată. 

Având în vedere că erau niște profesioniști, Mitch se îndoia că 
aceștia ar fi avut intenţia să-i lase trupul să putrezească într-un 


VP - 149 


loc unde putea fi găsit de cei care făceau drumeții sau curse cu 
mașini de teren. Cunoscând bine zona, știau probabil vreun loc 
care putea servi drept mormânt, cu puţine șanse să fie 
descoperit din întâmplare. Lui Mitch nu i se părea o idee bună să 
caute un astfel de loc în toiul nopţii, cu o lanternă. Și nu-l 
încânta nici colecţia de oase pe care ar fi putut-o găsi în acel 
loc. 

Se întoarse la cadavrele celor doi și le luă portofelele, pentru 
ca identificarea lor să fie mai dificilă. Nu-i mai era atât de silă să 
pună mâna pe cadavre - și această nouă atitudine îl tulbură. 

După ce-i trase pe cei doi morţi mai departe de drum, îi 
ascunse într-un desiș de manzanita care-i ajungea până la brâu. 
Un giulgiu gros de frunze îi înfășură, ferindu-i de priviri 
indiscrete. 

Cu toate că deșertul părea ostil vieţii, erau multe vietăţi care 
trăiau în această zonă, printre acestea numărându-se și cele 
necrofage. In mai puţin de o oră, primele creaturi de acest fel 
aveau să apară, atrase de tentaţia porţiei duble de mâncare din 
desișul de manzanita. 

Unele erau insecte, precum cea pe care unul dintre bărbaţi 
avusese grijă să nu o strivească pe pardoseala loggiei de la 
pavilionul de mașini. 

Dimineaţă, căldura deșertului avea să-și facă la rândul ei 
treaba, accelerând semnificativ procesul de descompunere. 

Chiar dacă ar fi fost găsiţi în cele din urmă, nimeni nu ar fi 
știut cine erau. Și nu ar mai fi interesat pe nimeni care dintre ei 
suferise din cauza urmelor teribile lăsate de acnee sau care 
dintre ei avusese un ten perfect, pentru că nu ar mai fi avut 
nicio importanţă. 

În pavilionul de mașini, atunci când îl obligaseră să urce în 
portbagajul Chryslerului, Mitch spusese că ar fi preferat să nu 
treacă prin așa ceva, iar cel cu tenul fin îi răspunsese că nu avea 
ce face, pentru că așa stăteau lucrurile. 

Incă o stea căzătoare îi atrase atenţia lui Mitch pe cerul senin 
și întunecat. O cicatrice luminoasă apăru pentru câteva clipe pe 
bolta cerească, apoi imediat cerul se vindecă. 

Se întoarse la mașină și închise portbagajul. 

Poate că ar fi trebuit să se simtă mândru, puternic și de temut 
pentru că reușise să-i doboare pe doi dintre cei mai 


VP - 150 


experimentați asasini. În schimb, el se simţea în continuare 
umilit. 

Ca să nu mai simtă mirosul insuportabil al sângelui, cobori 
toate geamurile mașinii. 

Motorul porni imediat: un cântec răsunător al puterii. Aprinse 
farurile. Răsuflă ușurat când văzu că indicatorul arăta că 
rezervorul era pe trei sferturi plin. Nu voia să se oprească în 
niciun loc public, nici măcar la o staţie de benzină cu 
autoservire. 

Întoarse mașina și merse vreo șase kilometri pe drumul 
desfundat, când, ajungând pe o culme, în faţa lui se deschise o 
priveliște care îl făcu să frâneze și să oprească. 

Către sud, într-o depresiune mică, se vedea un lac de mercur 
pe care se formau inele concentrice și diamante strălucitoare 
pluteau la suprafaţă, mișcându-se încet din cauza curenților 
unui vârtej leneș, la fel de maiestuos precum o galaxie spirală. 

Pentru o secundă, priveliștea i se păru atât de ireală, încât 
crezu că trebuie să fie vreo halucinație sau o închipuire. Apoi, 
înţelese că era de fapt un câmp de iarbă, probabil coadă-de- 
veveriță, cu spicele ei mătăsoase și inflorescenţele lungi de 
culoarea prunelor. În lumina lunii, inflorescenţele păreau de 
argint, iar spicele strălucitoare aruncau scântei. 

O adiere extrem de ușoară tulbură marea de spice din mica 
depresiune, învăluind-o și legănând-o ritmic cu atâta graţie, 
încât i se părea că ierburile dansau în ritm de vals. Marea de 
spice era plină de mistere, dar duhoarea sângelui îl aduse înapoi 
cu picioarele pe pământ. 

Continuă să meargă pe drumul desfundat până la capătul 
acestuia, apoi întoarse la dreapta, pentru că își amintea că 
mașina o luase spre stânga la venire. Șoselele asfaltate erau 
bine marcate, iar el nu avea intenţia să se întoarcă la domeniul 
lui Campbell - pe care spera să nu-l mai vadă vreodată ci să 
ajungă pe autostrada interstatală. Traficul de după miezul nopţii 
era lejer. O luă spre nord, fără să depășească limita de viteză cu 
mai mult de opt kilometri pe oră, un exces pe care legea ÎI 
pedepsea foarte rar. 

Chryslerul Windsor era o mașină frumoasă. Se întâmpla foarte 
rar ca morţii să se întoarcă și să-i bântuie pe cei vii în felul 
acesta. 


VP - 151 


36. 


Mitch ajunse în Orange la 2:20 a.m. și parcă la o stradă 
distanţă de casa lui. 

Ridică apoi toate geamurile și încuie mașina. 

Avea cămașa scoasă din pantaloni ca să ascundă pistolul de 
sub curea. Arma îi aparținuse bărbatului cu tenul curat, care, în 
timp ce rostea ultimul său cuvânt, „Mori”, nu mai găsise puterea 
necesară să apese pe trăgaci pentru ultima dată. Pistolul avea 
opt cartușe, iar Mitch spera să nu aibă nevoie de niciunul dintre 
acestea. 

Parcase mașina sub un bătrân arbore de jacaranda plin de 
flori, iar când ajunse în lumina felinarului, văzu că pășea pe un 
covor de petale violet. 

Foarte prudent, se apropie de casă mergând pe aleea din 
spate. 

Un huruit puternic îl făcu să aprindă brusc lanterna. Dintre 
două pubele de gunoi scoase pe marginea străzii pentru a fi 
ridicate a doua zi dimineaţă, un oposum adaptat vieţii la oraș, 
ca un șobolan cu faţa mare și albă, își retrase nasul rozaliu. 

Mitch stinse lanterna și înaintă spre garaj. Poarta din colţul 
clădirii nu era niciodată închisă. Intră și ajunse în grădina sa din 
spate. 

Cheile casei, portofelul și alte obiecte personale îi fuseseră 
confiscate în biblioteca lui Campbell, dar el păstra întotdeauna o 
cheie de rezervă într-un mic seif special zăvorât cu un lacăt și 
ascuns de un rând de azalee, undeva în peretele garajului. 

Riscând să aprindă lanterna, dar acoperind-o cu degetele, 
Mitch dădu la o parte azaleele. Formă combinaţia cifrului, 
scoase lacătul și luă cheia din seif, apoi stinse lanterna. 

Fără să facă vreun zgomot, se strecură în garaj, care se 
deschidea tot cu cheia de la casă. Luna se vedea acum spre 
vest, iar din cauza copacilor, prin ferestrele de la garaj nu 
pătrundea prea multă lumină. Rămase în întuneric, ascultând cu 
atenție. 

Poate că liniștea îl convinse că era singur, sau poate că 
întunericul îi amintea prea mult de portbagajul mașinii din care 
scăpase de două ori, așa că aprinse luminile din garaj. 


VP - 152 


Camioneta lui era în același loc în care o lăsase. Boxa în care 
se aflase Honda ceva mai devreme era goală. 

Urcă scările la etaj. Cutiile erau stivuite, așa cum le așezase el 
ca să camufleze balustrada ruptă. 

În partea din faţă a magaziei, descoperi că aparatul de 
înregistrare și dispozitivul electronic de supraveghere 
dispăruseră. Unul dintre răpitori fusese probabil acolo ca să 
recupereze echipamentul. _ 

Oare ce credeau că se întâmplase cu John Knox? |și făcea griji 
ca nu cumva dispariţia acestuia să fi avut deja consecințe 
nefaste pentru Holly. 

Când se simţi cuprins de friguri, se strădui din răsputeri să-și 
ia gândul de la sinistra speculație. Nici el, nici Holly nu erau 
niște mașinării. Vieţile lor aveau un sens, fuseseră uniţi cu un 
anumit scop și aveau să-și împlinească destinul. 

Trebuia să creadă în acest destin. Nu mai avea nimic în afară 
de această credinţă. 

Stinse luminile din garaj și intră apoi în casă pe ușa din spate, 
încrezător că locul nu mai era supravegheat. Scena presupusei 
crime din bucătărie rămăsese la fel. Stropii de sânge se 
uscaseră, la fel și urmele de mâini însângerate de pe dulapuri. 

În anexa în care se afla mașina de spălat, își scoase pantofii și 
îi examină în lumina fluorescentă. Constată surprins că nu 
aveau urme de sânge. _ 

Nici pe șosete nu se vedea nimic. Işi scoase oricum șosetele și 
le aruncă în mașina de spălat. 

Descoperi în schimb câteva pete mici de sânge pe cămașă și 
pe blugi. În buzunarul de la cămașă, găsi cartea de vizită a 
detectivului Taggart. Puse deoparte cartea de vizită, aruncă 
hainele în mașina de spălat, adăugă detergent și apăsă butonul 
de pornire. 

Deasupra chiuvetei din anexă, își spălă mâinile și brațele cu 
săpun și cu o perie nici prea moale, nici prea aspră. Nu 
intenţiona să șteargă urmele. Poate că spera doar ca jetul de 
apă să-i șteargă din amintire anumite lucruri. 

Cu o cârpă udă, se șterse pe faţă și pe gât. 

Se simţea sfârșit. Trebuia să se odihnească, dar nu avea timp 
să doarmă. Oricum, dacă ar fi încercat să adoarmă, mintea lui ar 
fi fost invadată de tot felul de temeri și închipuiri îngrozitoare, 
mai noi sau mai vechi, care ar fi început să se rotească din ce în 


VP - 153 


ce mai iute în mintea lui, urlând până ce ar fi rămas epuizat, cu 
ochii măriţi de groază. 

Doar în chiloţi, cu pantofii în picioare și pistolul în mână, se 
întoarse în bucătărie. Scoase din frigider o doză de Red Bull, o 
băutură energizantă cu multă cofeină, și o bău pe nerăsuflate. 

După ce termină doza, văzu pe bufet geanta deschisă a lui 
Holly. O văzuse și mai devreme acolo, în cursul zilei. 

Oricum, cu câteva ore în urmă nu avusese vreme să observe 
celelalte lucruri de lângă geantă, care stăteau împrăștiate pe 
bufet. Un ambalaj gros de celofan. O cutie mică, desfăcută. Un 
prospect cu instrucțiuni. _ 

Holly cumpărase un test de sarcină. Il deschisese și era 
evident că îl folosise, probabil după ce plecase el la serviciu, 
înainte ca răpitorii să dea buzna în casă și să o ia prin 
surprindere. 

Când ești doar un copil pedepsit în camera de studiu, când nu 
ai vorbit cu nimeni de foarte multă vreme și nici nu ai auzit alte 
voci în afară de propria voce înăbușită, și când mâncarea îţi este 
interzisă - cu excepţia apei de băut - timp de trei zile, când o 
săptămână sau două nu ai văzut lumina, cu excepţia scurtelor 
întreruperi zilnice în care vasele cu urină și oala de noapte sunt 
înlocuite cu vase noi, ajungi la un punct în care liniștea și 
întunericul par că nu mai sunt simple stări, ci obiecte cu masă 
proprie, obiecte care împart camera cu tine, crescând cu fiecare 
oră, având nevoie de tot mai mult spaţiu, până când simţi că 
liniștea și întunericul te sufocă, le simţi grele deasupra ta, 
strivindu-te și reducând spaţiul la un volum minim pe care 
corpul tău îl poate ocupa doar dacă este presat așa cum un 
compactor strivește un automobil la cimitirul de mașini. Cuprins 
de groaza acestei claustrofobii extreme, îți spui că nu mai poţi 
suporta niciun minut în plus, dar suporţi, mai înduri încă un 
minut și încă unul, apoi altul și altul, o oră, o zi, înduri, apoi ușa 
se deschide, izolarea ia sfârșit și vezi lumina - până la urmă 
ajungi întotdeauna să vezi lumina. g 

Holly nu-i zisese nimic de întârzierea ciclului. Işi mai făcuseră 
de două ori speranțe deşarte. Ea voise să fie sigură de această 
dată, înainte să-i spună ceva. 

Mitch nu crezuse niciodată în destin, acum însă credea. Și 
dacă un bărbat crede în destinul său, în definitiv, ar trebui să 
creadă într-unul minunat, înfloritor. Nu avea de gând să aștepte 


VP - 154 


ce i se servea, la naiba cu asta. Își va unge soarta în strat gros 
pe pâine și va mânca toată felia. 

Cu pistolul în mână, se repezi în dormitor. Apăsă 
întrerupătorul de lângă ușă și aprinse una dintre veiozele de pe 
noptieră. 

Cu un singur gând în minte, se duse la dulap. Ușa era 
deschisă. 

Hainele lui erau în dezordine. Două perechi de blugi 
alunecaseră de pe umerașe și stăteau împrăștiate pe jos în 
dulap. 

Nu-și amintea să fi lăsat astfel dulapul, dar puse repede mâna 
pe o pereche de blugi și îi trase pe el. După ce își luă o cămașă 
din bumbac cu mânecă lungă, de culoare bleumarin, se întoarse 
cu spatele la dulap și îi atraseră atenţia hainele aruncate pe pat. 
O pereche de pantaloni kaki, o cămașă galbenă, șosete albe 
sport, un șort alb și un tricou. 

Erau hainele lui. Le recunoștea. 

Erau pătate cu sânge închis la culoare. 

Până acum, văzuse toate dovezile plantate. Probabil că o 
nouă crimă avea să-i fie pusă în cârcă. 

Luă pistolul de pe raftul din dulap unde îl lăsase în timp ce se 
îmbrăca. 

Ușa spre baia cufundată în întuneric era deschisă. 

Ca vergeaua unui detector de apă, pistolul îl ghida în 
întuneric. Trecând pragul, apăsă întrerupătorul și păși cu 
răsuflarea tăiată în lumina puternică din baie. 

Se aștepta să descopere ceva îngrozitor sub duș sau ceva 
cumplit în chiuvetă, dar totul era normal. 

Işi văzu în oglindă chipul crispat de groază, la fel de încordat 
precum un pumn strâns, dar ochii lui erau mai deschiși decât 
niciodată și nu mai putea spune că era orb în faţa vreunui lucru. 

Intorcându-se în dormitor, observă ceva ciudat pe noptiera pe 
care veioza nu era aprinsă. Apăsă pe întrerupător și aprinse 
veioza. 

Două sfere lucioase și colorate din excremente fosilizate de 
dinozaur se aflau acolo, pe niște stative mici din bronz. 

Deși erau opace, îl făcură să se gândească la globuri de cristal 
și la vrăjitoarele sinistre din filmele vechi, prevestind destine 
cumplite. 


VP - 155 


— Anson, șopti Mitch, apoi rosti niște cuvinte cu care nu era 
obișnuit: Dumnezeule! O, Doamne! 


37. 


Vânturile aspre care veneau dinspre munți, din est, se iscau 
de obicei odată cu răsăritul sau cu apusul soarelui. Acum, la 
multe ore după apusul soarelui și cu câteva ore înainte de 
răsărit, se iscă brusc un puternic vânt de primăvară care răscoli 
zonele depresionare ca și cum ar fi năvălit pe o ușă uriașă. De-a 
lungul aleii pe care șuiera vântul, Mitch mergea grăbit, dar 
destul de ezitant spre Chrysler, cu inima unui om aflat pe scurtul 
drum de la celula sa până pe scaunul condamnaților din camera 
de execuţie. 

Nu mai pierdu timpul să deschidă geamurile mașinii. Când 
porni motorul, deschise doar geamul din dreptul lui. 

Simţi pe față o pală de vânt care îi răvăși părul și continuă să 
sufle insistent. 

Oamenii nebuni își pierd controlul. Ei văd conspirații peste tot 
în jurul lor și își dezvăluie nebunia printr-o furie iraţională din 
cauza fricii lor absurde. Nebunii autentici nu știu că sunt alienați 
mintal, așa că nu se ascund intenţionat în spatele unei măști. 

Mitch voia să creadă că fratele său era nebun. Dacă Anson își 
calcula în schimb toate mișcările cu sânge rece, atunci era un 
monstru. Dacă ai admirat sau dacă ai iubit un monstru, trebuia 
să te simţi rușinat de naivitatea ta. Și, mai rău de atât, 
acceptând de bunăvoie să te amăgești singur, îi dai monstrului 
mai multă putere. În cele din urmă, te simţi într-o oarecare 
măsură responsabil pentru crimele acestuia. 

Lui Anson nu-i lipsea autocontrolul. Nu vorbea niciodată de 
conspirații. Nu se temea de nimic. Cât despre masca pe care o 
purta, avea aptitudini deosebite când era vorba de a induce în 
eroare pe cineva, fiind un adevărat talent în arta deghizării și un 
mincinos genial. Nu era nebun. 

În întunericul nopţii, palmierii regali de pe marginea străzilor 
se clătinau în bătaia vântului ca niște femei nebune scuturându- 
și pletele într-o criză de isterie, iar arborii exotici în formă de 


VP - 156 


perii aruncau milioane de ace stacojii care nu erau altceva decât 
petale de flori. 

Drumul începea să urce, dealuri mai înalte luând locul 
platoului. Vântul se înteţi și mai tare, luând pe sus bucățele de 
hârtie, frunze, pagini de ziar care se înălţau în aer ca niște 
zmeie, un sac mare și transparent din plastic care zbura dintr-o 
parte într-alta umflat de vânt ca o meduză. 

Casa părinţilor săi era singura de pe stradă care avea 
ferestrele luminate. 

Poate că ar fi trebuit să fie discret, dar parcă mașina pe aleea 
din faţă. Ridică apoi geamul portierei, lăsă pistolul în mașină și 
luă lanterna. 

Ințesat de vocile haosului, bogat în mireasmă de eucalipt, 
vântul îi așternea parcă în cale umbrele copacilor. 

Nu sună la ușă. Nu-și făcea speranţe deșarte, dar simţea o 
nevoie teribilă să afle. 

Exact așa cum se așteptase, ușa de la intrare nu era încuiată. 
Intră în hol și o închise în urma lui. 

La stânga și la dreapta lui, o mulţime de Mitch se îndepărtau 
de dânsul într-o lume a oglinzilor, palizi ca moartea, cu o 
expresie pierdută. 

Casa nu era cufundată în liniște deplină - ferestrele 
zdrăngăneau din cauza vântului care se văita pe streșini, iar 
crengile eucalipţilor biciuiau pereţii casei. 

In biroul lui Daniel, priveliștea era înfiorătoare: pe pardoseală 
se vedeau sclipind cioburi de sticlă, probabil de la rafturile 
sparte ale standului, și în toate colţurile încăperii stăteau 
aruncate sferele lucioase și colorate, ca și cum un spirit malefic 
le-ar fi folosit ca să joace biliard. 

Mitch verifică toate camerele de la parter, intrând pe rând în 
fiecare și aprinzând luminile acolo unde era întuneric. De fapt, 
se aștepta să nu găsească nimic la parter și chiar așa se 
întâmplă. Işi spuse că nu trebuia să omită nimic. Dar știa că 
aceasta era doar o scuză ca să urce cât mai târziu la etaj. 

Când ajunse la scări, ridică privirea și se auzi rostind nu prea 
tare: 

— Daniel? Kathy? 

Pentru ceea ce îl aștepta pe Mitch, ar fi trebuit să coboare, și 
nu să urce. Părea cu totul greșit să urce. Mormintele nu sunt 
amenajate în vârful turnurilor. 


VP - 157 


Pe măsură ce urca, vântul se întețea, lovind furios în ferestre. 
Geamurile zdrăngăneau, grinzile acoperișului scârțâiau. 

În holul de la etaj, văzu pe podeaua lăcuită un obiect de 
culoare neagră, de forma unui aparat de ras electric, doar că 
puţin mai mare. Aparatul avea la un capăt două tije metalice 
lucioase, cu un spaţiu de vreo zece centimetri între ele. 

Mitch ezită puţin, apoi îl ridică. Pe o parte, aparatul avea un 
comutator electric. Când îl apăsă, între tijele de metal, care erau 
de fapt cei doi poli ai aparatului, se formă un arc electric de 
culoare albă. Era un pistol Taser, un aparat pentru electroșocuri, 
o armă de autoapărare. Erau puţine șanse ca Daniel și Kathy să- 
| fi folosit în apărarea lor. 

Probabil că Anson îl adusese ca să-și atace părinţii. Un singur 
șoc electric putea paraliza pe cineva minute în șir, spasmele 
musculare lăsându-l inert, imobilizat. 

Deși Mitch știa foarte bine unde să caute, întârzie intenţionat 
teribilul moment și se îndreptă în schimb către dormitorul 
principal. 

Aici, toate luminile erau aprinse, cu excepţia unei veioze cu 
becul spart de pe una dintre noptiere, care căzuse pe podea, 
probabil în urma unei lupte. Cearșafurile erau în dezordine, iar 
pernele ajunseseră pe jos. 

Cei care dormeau în pat fuseseră luaţi prin surprindere. 

Daniel avea o colecţie mare de cravate, dintre care vreo 20 
zăceau împrăștiate pe covor. Șerpi lucioși de mătase. 

Aruncând câte o privire în spatele celorlalte uși, dar fără să 
mai intre ca să verifice cu atenție fiecare încăpere, Mitch se 
îndreptă mult mai hotărât spre camera din capătul holului cel 
mic de la etaj. 

Aici, ușa era la fel precum celelalte, dar, când o deschise, în 
spatele acesteia se ivi o alta. Aceasta era capitonată și 
acoperită cu un material textil de culoare neagră. 

Tremurând din ce în ce mai tare, ezită o clipă. Nu se 
așteptase să se mai întoarcă vreodată aici, nu credea că avea să 
mai treacă pragul acestei încăperi. 

Ușa interioară putea fi deschisă numai din hol, nu și din 
interiorul camerei. Întinse mâna și trase zăvorul. Cele două părţi 
ale dispozitivului automat de blocare cu garnitură de cauciuc se 
despărțiră cu zgomot în timp ce el împinse ușa. 


VP - 158 


Înăuntru nu existau corpuri de iluminat, nici în perete, nici pe 
tavan. Mitch aprinse lanterna. 

După ce Daniel avusese grijă să izoleze cu mâna lui podeaua, 
pereţii și tavanul cu un strat gros de vreo 45 de centimetri de 
material izolant fonic, camera se transformase într-o încăpere 
fără geamuri, de vreo opt metri pătraţi. Tavanul se afla la vreo 
doi metri înălțime. 

Materialul negru care capitona fiecare suprafaţă, foarte dens 
și fără pic de luciu, absorbi imediat lumina lanternei. 

Privarea senzorială, inducerea stărilor de conștiință 
modificată. Ei spuseseră că era o metodă de disciplinare, nu o 
pedeapsă, o strategie bazată pe concentrare profundă în scopul 
cunoașterii de sine, o tehnică, nu o tortură. Fuseseră publicate 
numeroase studii în legătură cu rezultatele spectaculoase ale 
diferitelor forme de privare senzorială. 

Daniel și Kathy zăceau unul lângă altul, ea în pijama, iar el în 
chiloţi. Mâinile și gleznele le fuseseră legate cu niște cravate. 
Nodurile fuseseră strânse cu bestialitate, până la sânge. 

Legăturile dintre încheieturi și cele dintre glezne fuseseră 
unite printr-o altă cravată, întinsă la maximum, ca să limiteze 
libertatea de mișcare a victimelor. Cei doi nu aveau câluș. 
Probabil că Anson intenţionase să stea de vorbă cu ei. 

lar ţipetele nu puteau fi auzite din camera de studiu. 

Cu toate că Mitch se oprise chiar în spatele ușii, liniștea 
agresivă din interior începu să-l soarbă, așa cum nisipurile 
mișcătoare sorb tot ce prind în capcană, așa cum gravitația 
atrage un corp în cădere. Respirația sa neregulată, precipitată și 
înăbușită la început, deveni zgomotoasă, șuierătoare. 

Nu mai putea auzi vuietul vântului, dar era sigur că era la fel 
de puternic. 

Îi era mai greu să se uite la Kathy decât la Daniel, deși nu i se 
mai părea atât de dificil. Dacă ar fi putut preveni această crimă, 
s-ar fi pus între părinţii și fratele său. Dar acum, când se 
întâmplase... nu se mai putea face nimic. In loc de silă, simţi 
cum i se strânge inima, iar sufletul îi fu mai degrabă cuprins de 
tristețe decât de disperare. 

Pe chipul lui Daniel, în ochii lui deschiși, se citea teroare și 
nedumerire în același timp. În ultimele sale clipe, probabil că se 
întrebase cum de Anson, singurul său succes, putea să-i fie 
călău. 


VP - 159 


Existau nenumărate metode care se aplicau pentru buna 
educaţie a copiilor, dar nimeni nu murise vreodată din cauza 
acestora, sau cel puţin nu muriseră cei care erau atât de 
devotați conceperii și perfecţionării acestor teorii. 

Electrocutaţi, legaţi, Daniel și Kathy fuseseră înjunghiaţi, 
probabil nu înainte de a fi purtat o conversație cu fiul lor. Mitch 
nu zăbovi cu privirea asupra rănilor. 

Armele cu care fuseseră uciși erau o foarfecă pentru pomi și o 
săpăligă de grădină. 

Mitch le recunoscu imediat, pentru că erau uneltele de pe 
rastelul cu scule din garajul său. 


38. 


Lăsând corpurile așa cum erau, Mitch închise ușa camerei de 
studiu și se așeză în capul scărilor, gândindu-se. Nici teama sau 
șocul și nici doza de Red Bull nu erau suficiente ca să-i 
limpezească gândurile, așa cum ar fi făcut vreo patru ore de 
somn. 

Batalioane de vânturi păreau că se abătuseră asupra casei, 
iar pereţii se cutremurau, rezistând totuși asediului. 

Mitch ar fi putut să plângă dacă ar fi ridicat zăgazurile 
șuvoiului de lacrimi, dar nu știa pentru cine ar fi trebuit să 
plângă. 

Nu-i văzuse niciodată plângând pe Daniel sau pe Kathy. Ei 
credeau în regulile bunului-simț și în „analiza sprijinului 
emoţional reciproc”, nu în emoţiile simple, autentice. 

Cum puteai să plângi pentru cei care nu plânseseră niciodată, 
care vorbeau și își analizau dezamăgirile, nenorocirile lor și chiar 
pierderile? 

Nimeni dintre cei care știau adevărul despre familia sa nu l-ar 
fi învinuit dacă și-ar fi plâns soarta, dar el nu mai plânsese de 
când avea cinci ani, pentru că nu voise ca ei să aibă satisfacția 
lacrimilor sale. 

Nu avea să plângă pentru fratele său. 

Acea milă nenorocită pe care o simţise pentru Anson mai 
devreme dispăruse acum complet. Nu se evaporase acolo, în 
camera de studiu, ci în portbagajul vechiului Chrysler. 


VP - 160 


În timpul călătoriei sale spre nord, din Rancho Santa Fe, cu 
toate cele patru geamuri ale mașinii deschise ca să ventileze 
interiorul, lăsase ca suflarea vântului să spulbere toate iluziile și 
minciunile în care crezuse. Fratele pe care crezuse că-l cunoaște 
și îl iubește nu exista de fapt. Mitch nu iubise o persoană reală, 
ci spectacolul dat de un sociopat, o fantomă. 

Acum, Anson prinsese momentul ca să se răzbune pe Daniel 
și pe Kathy aruncând vina pe fratele lui, crezând că acesta nu va 
mai fi găsit niciodată. 

Dacă nu avea să o răscumpere pe Holly, răpitorii ei urmau să 
o ucidă, apoi să scape de corpul ei, aruncându-l probabil în 
mare. Mitch ar fi fost învinuit pentru moartea ei - și pentru 
moartea lui Jason Osteen. 

Aceste crime în lanţ ar fi îngrozit audiența show-urilor despre 
crime și investigaţii difuzate pe posturile de televiziune prin 
cablu. Dacă el ar fi dispărut - fiind de fapt mort într-un mormânt 
din deșert căutarea lui ar fi fost știrea principală pe toate 
posturile, săptămâni sau poate chiar luni la rând. 

În timp, ar fi ajuns poate o legendă, precum D.B. Cooper, cel 
care deturnase un avion cu câteva decenii înainte și care sărise 
cu parașuta, având asupra sa o adevărată avere în bani gheaţă, 
iar apoi nu se mai auzise nimic de el. 

Mitch se gândi să se întoarcă în camera de studiu ca să 
recupereze foarfeca și săpăliga. Simţi repulsie la gândul că 
trebuia să smulgă lamele metalice din cele două corpuri. Deși 
făcuse lucruri și mai îngrozitoare în ultimele ore, simţea că nu 
poate face asta. 

În plus, inteligentul Anson probabil că mai plantase și alte 
dovezi în afară de uneltele pentru grădinărit. Ca să le găsească, 
ar fi avut nevoie de timp, iar Mitch nu avea nicio clipă de 
pierdut. i 

Ceasul de la mâna sa arăta 3:06 dimineața. In mai puțin de 
nouă ore, răpitorii aveau să-l sune pe Anson pentru noi 
instrucțiuni. Până miercuri la miezul nopții mai erau 45 de ore 
din cele 60 impuse inițial. Toate astea aveau să se termine cu 
mult înainte de termenul stabilit. Noile evenimente cereau noi 
reguli, iar Mitch avea de gând să le stabilească. 

Imitând parcă urletul lupilor, vântul îl chema 
noptii. 


A 


n întunericul 


VP - 161 


După ce stinse luminile de la etaj, cobori în bucătărie. În 
trecut, Daniel ţinea întotdeauna o cutie cu batoane de ciocolată 
Hershey în frigider. Lui Daniel îi plăcea ciocolata rece. Cutia, din 
care lipsea un singur baton de ciocolată, îl aștepta pe raftul de 
jos al frigiderului. Acestea fuseseră întotdeauna dulciurile 
preferate ale lui Daniel, și nimeni nu avea voie să se atingă de 
ele. 

Mitch luă toată cutia. Era mult prea obosit și tulburat din 
cauza anxietăţii ca să mai simtă foame, dar spera ca zahărul să- 
| mai trezească. 

Stinse toate luminile de la parter și ieși repede din casă pe 
ușa din față. 

Frunzele căzute ale palmierilor măturau strada, iar în urma lor 
se rostogolea un container de gunoi care-și revărsa conţinutul. 
Vântul strivea și rupea florile de sporul casei, tufele se scuturau 
ca și cum ar fi vrut să iasă din rădăcini, o copertină ruptă de la o 
fereastră - în realitate, verde, dar de culoare neagră în acea 
lumină - flutura nebunește ca un steag al unei națiuni 
demonice. Eucalipţii șuierau pe mii de voci, cu mii de frunze 
bătute de vânt, și părea că luna va fi suflată de pe cer, 
doborâtă, iar stelele se vor stinge ca niște lumânări. 

În Chryslerul bântuit, Mitch porni în căutarea lui Anson. 


39. 


Holly se chinuie în continuare cu acel cui, chiar dacă nu 
reușește să-l clintească. Dacă nu ar insista să scoată cuiul, nu ar 
avea nimic altceva de făcut, iar dacă nu ar avea nimic de făcut, 
ar înnebuni. 

Dintr-un anumit motiv, își amintește de Glenn Close în rolul de 
femeie obsedată din filmul Atracție fatală. Chiar dacă ar 
înnebuni, Holly nu ar putea să fiarbă iepurașul preferat al cuiva 
într-o oală de supă, excepţie făcând cazul în care familia ei ar 
muri de foame și nu ar avea nimic altceva de mâncare, sau dacă 
iepurașul ar fi posedat de un demon. Atunci ar fi cu totul 
altceva. 


VP - 162 


Dintr-odată, cuiul începe să se miște, iar asta o încântă. Este 
atât de emoţionată, încât aproape că are nevoie să folosească 
plosca pe care răpitorii i-au lăsat-o la dispoziţie. 

Entuziasmul îi dispare în următoarea jumătate de oră, pentru 
că reușește să ridice doar cu vreo șase milimetri cuiul deasupra 
scândurii. Apoi, acesta rămâne înţepenit și nu se mai mișcă. 

Totuși, șase milimetri e mai bine decât nimic. Țepușa ar putea 
să aibă - cât oare? - vreo opt centimetri lungime. Dacă ar socoti 
timpul pierdut - în afară de pauzele pe care le făcuse ca să 
mănânce pizza pe care i-o dăduseră ei, și de cele în care își 
relaxase degetele probabil că se chinuise șapte ore cu acel cui. 
Dacă l-ar putea extrage ceva mai repede, în fiecare zi câte doi 
centimetri și jumătate, până miercuri la miezul nopţii i-ar mai 
rămâne de scos doar vreo trei centimetri. 

Dacă Mitch ar reuși să strângă suma pentru răscumpărare 
până atunci, răpitorii ar trebui să aștepte încă o zi până ceea 
avea să scoată cuiul acela nenorocit. 

Fusese întotdeauna o fire optimistă. Oamenii o descriau ca 
fiind o persoană veselă și prietenoasă, plină de viaţă, 
exuberantă. Enervată de concepţiile ei pozitive despre viaţă, o 
persoană morocănoasă o întrebase odată dacă nu era copilul 
iubit al lui Mickey Mouse și a lui Tinkerbell. 

Ar fi putut să fie răutăcioasă, spunându-i de fapt adevărul, că 
își pierduse tatăl într-un accident de mașină și că mama ei 
murise la naștere, iar ea fusese crescută de o bunică foarte 
drăgăstoasă și veselă. 

În schimb, răspunsul ei fusese: „Da, dar pentru că Tinkerbell 
are șoldurile prea înguste ca să dea naștere unui copil, sarcina a 
fost dusă la termen de Daisy Duck”. 

În acest moment însă nu mai este la fel, i se pare destul de 
greu să-și păstreze cumpătul. Când ești răpit, îţi pierzi simţul 
umorului. 

Acum, are două unghii rupte, iar buricele degetelor îi sunt 
rănite. Dacă nu le-ar fi învelit cu marginea bluzei, ca să le 
protejeze în timp ce lucra la cui, acum probabil că ar fi sângerat. 

Așa cum stau lucrurile, aceste răni sunt nesemnificative. Dacă 
aceia care o răpiseră ar începe să-i taie degetele, așa cum i-au 
promis lui Mitch, asta ar fi într-adevăr ceva deranjant. 

Se oprește puţin. Se întinde pe spate pe salteaua gonflabilă, 
în întuneric. 


VP - 163 


Cu toate că este epuizată, nu se așteaptă să doarmă. Dar 
adoarme până la urmă și visează că se află într-un loc 
întunecos, diferit de încăperea în care au închis-o răpitorii. 

În vis, nu e legată de un belciug prins în podea, ci pășește în 
întuneric ţinând în braţe un pachet. 

Nu se mai află într-o cameră, ci străbate o serie de coridoare. 
Mai multe tuneluri. Un labirint. Pachetul din braţele ei se 
mărește, este din ce în ce mai greu. Brațele o dor. Nu știe ce 
duce în braţe, simte doar că se va întâmpla ceva îngrozitor dacă 
va lăsa jos această povară. 

O licărire slabă o atrage. Ajunge imediat într-o cameră 
luminată de o singură lumânare. 

Mitch este aici. Se bucură atât de mult să-l vadă. Tatăl și 
mama ei, pe care nu i-a văzut niciodată decât în fotografii, sunt 
și ei aici. 

Pachetul din brațele ei este de fapt un copilaș adormit. 
Copilașul ei adormit. 

Zâmbind, mama ei se apropie ca să-i ia copilul în braţe. Pe 
Holly o dor braţele, dar ţine strâns preţioasa povară. 

Mitch îi spune: „Dă-ne nouă copilul, iubito. Ar trebui să fie cu 
noi. Locul tău nu e aici”. 

Părinţii ei sunt morţi, la fel și Mitch, iar ea știe că atunci când 
va lăsa copilul din braţe, acesta nu va fi doar adormit. 

Refuză să le dea copilul - dar îl vede apoi în brațele mamei 
sale. Tatăl ei suflă în lumânare și o stinge. 

Holly se trezește auzind urletul unei bestii, dar își dă seama 
că e doar vântul, care e într-adevăr o bestie, ciocănind pereţii, 
făcând să se cutremure grinzile acoperișului de pe care cade 
praful. 

O lumină slabă, nu o lumânare, ci o lanternă mică, o face să 
se simtă mai ușurată în acel spaţiu întunecat în care a fost 
închisă. Lumina lanternei îi dezvăluie masca tricotată de schi, de 
culoare neagră, buzele crăpate și ochii albaștri ca safirul ai 
unuia dintre răpitori, care stă îngenuncheat în faţa ei - cel care 
o îngrijește. 

— Ti-am adus o ciocolată, îi spune el. 

Îi întinde un baton de ciocolată Mr. Goodbar. 

Degetele lui sunt lungi și albe, iar unghiile îi sunt roase. 

Lui Holly nu-i place să atingă lucrurile pe care le-a atins el. 
Încercând să-și ascundă scârba, acceptă ciocolata. 


VP - 164 


— Ei dorm. E rândul meu să stau de pază. 

Pune în fața ei pe podea o doză rece și aburită de Pepsi, pe 
care se văd picături de apă. 

— Îți place să bei Pepsi? 

— Da. Mulţumesc. 

— Ai fost vreodată în Chamisal, New Mexico? întreabă el. 

Bărbatul are o voce blândă, melodioasă. La fel de bine ar fi 
putut să fie vocea unei femei, dar nu este chiar atât de subţire. 

— Chamisal? întreabă mirată Holly. Nu, n-am fost niciodată 
acolo. 

— Am avut anumite experiențe acolo, spune el. Mi-au 
schimbat viața. 

Vântul bubuie și se aude un zdrăngănit pe acoperiș, iar ea 
folosește zgomotul ca o scuză pentru a privi în sus, sperând să 
vadă un amănunt memorabil în camera în care este ţinută 
captivă, pentru a putea depune mărturie mai târziu. 

A fost adusă până aici legată la ochi. La sfârșit, au urcat niște 
scări înguste. Ea crede că ar putea fi într-un pod. 

Lumina lanternei e prea slabă. Tavanul rămâne nedescoperit, 
în întuneric. Lumina ajunge doar până la o poliţă goală de pe cel 
mai apropiat perete, și toate celelalte lucruri din preajmă se 
pierd în beznă. 

Ei sunt foarte prudenti. 

— Ai fost vreodată în Rio Lucio, New Mexico? întreabă el. 

— Nu, nici acolo n-am fost. 

— În Rio Lucio se află o casă mică, tencuită cu stuc albastru, 
cu tâmplărie de culoare galbenă. De ce nu-ţi mănânci ciocolata? 

— O păstrez pentru mai târziu. 

— Cine știe cât timp mai are fiecare dintre noi? întreabă el. 
Mai bine mănânc-o acum. Îmi face plăcere să te privesc când 
mănânci. 

Fără niciun chef, ea desface ambalajul batonului de ciocolată. 

— O femeie, o adevărată sfântă, pe nume Ermina Lavato, 
trăiește într-o casă tencuită cu stuc albastru, cu tâmplărie de 
culoare galbenă, în Rio Lucio. Are șaptezeci și doi de ani. 

Bărbatul are impresia că, spunând aceste lucruri, face 
conversație. Pauzele sale sugerează că așteaptă răspunsurile lui 
Holly. 

După ce înghite ciocolata, îl întreabă: 

— Ermina este o rudă de-a ta? 


VP - 165 


— Nu. E de origine latino-americană. Prepară o fajitas de pui 
excelentă într-o bucătărie care arată ca din anii 1920. 

— Eu nu prea gătesc, zice Holly neștiind ce altceva să spună. 

Privirea lui este aţintită asupra gurii ei, iar ea mai mușcă o 
bucăţică de ciocolată Mr. Goodbar, având senzaţia că 
săvârșește un act obscen. 

— Ermina este foarte sărmană. Casa e mică, dar foarte 
frumoasă. Fiecare cameră e zugrăvită în câte o nuanţă dulce, 
reconfortantă. 

În timp ce el se uită ţintă la gura ei, Holly îl privește și ea, îl 
analizează atât cât îi permite masca pe care o poartă. Dinţii lui 
sunt galbeni. Incisivii par tăioși, iar caninii sunt ciudat de 
ascuţiţi. 

— Pe pereţii dormitorului ei sunt patruzeci și două de icoane 
cu Maica Domnului. 

Buzele lui arată ca și cum și le-ar fi mușcate mereu. Când nu 
vorbește, bărbatul începe să mestece din când în când câte o 
bucăţică de coajă care i se desprinde de pe buze. 

— In sufragerie, Ermina are treizeci și nouă de icoane cu 
Preasfânta Inimă a lui lisus încoronată cu spini. 

Crăpăturile din buzele lui sunt roșii, lucioase, ca și cum ar fi 
pe punctul de a sângera. 

— În curtea din spate a Erminei Lavato am îngropat o 
comoară, continuă el. 

— Un dar pentru ea? întrebă Holly. 

— Nu. Nu ar fi fost de acord cu ce am îngropat eu acolo. Bea 
pepsi. 

Holly nu prea vrea să bea dintr-un recipient pe care a pus el 
mâna. Deschide totuși doza și soarbe o înghiţitură. 

— Ai auzit de Penasco, New Mexico? 

— Nu prea am călătorit în New Mexico. 

Bărbatul tace o clipă, iar Holly aude vântul care urlă. 

Privirea lui se îndreaptă spre gâtul ei, urmărind-o cum bea, 
cum înghite. 

— Viaţa mea s-a schimbat în Penasco. 

— Parcă ai zis că în Chamisal s-a întâmplat asta. 

— Viaţa mea se schimba foarte des în New Mexico. E un loc al 
schimbării, un loc al marilor mistere. 


VP - 166 


Gândindu-se că doza de pepsi i-ar putea fi de folos, Holly o 
pune deoparte, sperând că bărbatul o va lăsa acolo dacă ea nu- 
și va termina porţia până la plecarea lui. 

— Ți-ar fi plăcut în Chamisal, Penasco sau Rodarte, atâtea 
locuri frumoase și pline de mister. 

Holly se gândește bine înainte să spună: 

— Să sperăm că voi supravieţui ca să le pot vedea. 

El întâlnește privirea ei insistentă. Ochii lui au nuanţa unui cer 
albastru întunecat ce prevestește o furtună iminentă chiar dacă 
nu se vede niciun nor la orizont. 

Cu o voce mai blândă chiar, fără să vorbească în șoaptă, dar 
liniștit și aproape tandru, el o întreabă: 

— Pot să am încredere în tine? Vreau să-ţi spun ceva. 

Dacă o atinge, va ţipa ca din gură de șarpe până va reuși să-i 
trezească pe ceilalţi. 

Interpretând expresia ei ca o încuviinţare, el zice: 

— Am fost cinci la început. Acum, am rămas doar trei. 

Ea nu se așteptase la această mărturisire. ÎI privește 
înfruntându-i privirea, chiar dacă asta o tulbură. El continuă: 

— Ca să mărim partea care ne revenea fiecăruia din câștig, l- 
am omorât pe Jason. 

Holly își îndepărtează privirea, devenind încordată la auzul 
acestui nume. Nu vrea să audă nume sau să vadă fețe. 

— lar acum, John Knox a dispărut, rostește bărbatul. Johnny 
se ocupa de supraveghere și nu a mai luat legătura cu noi. Noi, 
cei trei care am mai rămas, nu ne-am înţeles să scăpăm de el ca 
să mărim câștigul și să împărţim la trei ce era pentru patru. Nu 
s-a pus niciodată această problemă. 

„Mitch”, îi trecu ei prin minte. 

Afară, vântul nu mai bate cu atâta putere. Acum, nu mai urlă, 
se aude doar un șuierat slab, sfătuind-o parcă pe Holly să 
păstreze tăcerea. 

— Ceilalţi doi au ieșit ieri la cumpărături, continuă el să 
vorbească. Au ieșit separat, la ore diferite. Oricare din ei putea 
să-l omoare pe Johnny. 

Ca să-l răsplătească pentru aceste dezvăluiri, Holly mai 
mănâncă o bucăţică de ciocolată. 

Uitându-se din nou la gura ei, el spune: 

— Poate că au hotărât să împartă câștigul la doi. Sau poate că 
unul din ei vrea să ia totul. 


VP - 167 


Nedorind să pară că vrea să semene discordie, ea zice: 

— Nu cred că ar face asta. 

— Ar putea să o facă, spune el. Ai auzit de Vallecito, New 
Mexico? 

Trecându-și limba peste buzele pline de ciocolată, Holly 
răspunde: 

— Nu. 

— Un loc simplu, explică bărbatul. Sunt atât de multe locuri 
simple, dar atât de frumoase. Viaţa mea s-a schimbat în 
Vallecito. 

— Cum s-a schimbat? 

În loc să răspundă, el zise doar: 

— Ar trebui să vezi Las Trampas, New Mexico, iarna, acoperit 
de zăpadă. O mulţime de locuinţe simple, umile, câmpii albe, 
dealuri line pline de tufe sălbatice, și cerul la fel de alb precum 
câmpiile. 

— Eşti un adevărat poet, îi zice ea vorbind serios într-o 
anumită măsură. 

— În New Mexico nu sunt cazinouri. Găsești doar viaţă și 
mister. 

Mâinile sale albe se unesc nu într-un gest de contemplare și 
nu ca pentru o rugăciune, ci ca și cum fiecare mână avea 
vigilenta proprie, ca și cum fiecare era încântată să o simtă pe 
cealaltă. 

— În Rio Lucio, Eloisa Sandoval are un altar al Sfântului Anton 
în bucătăria ei mică din chirpici. Douăsprezece statuete din 
ceramică sunt aranjate pe mai multe rafturi, câte una pentru 
fiecare copil sau nepot. Lumânările stau aprinse în fiecare seară 
la ora vecerniei. 

Holly speră că bărbatul îi va mai dezvălui ceva în legătură cu 
partenerii săi, dar știe că trebuie să pară puţin intrigată de orice 
spune el. 

— Ernest Sandoval conduce un Chevy Impala din 1964, cu un 
volan enorm confecţionat dintr-un lanţ gros din oţel, cu bordul 
vopsit în culori tradiționale și cu tavanul tapiţat cu catifea roșie. 

Degetele lungi și plate se frământă, se freacă unele de altele. 

— Ernest e interesat de sfinţi de care nevasta sa evlavioasă 
nici nu a auzit măcar. Și mai cunoaște și tot felul de locuri... 
uimitoare. 


VP - 168 


Batonul de Mr. Goodbar începe să-i facă silă lui Holly, îi simte 
gustul greţos în gură, i se oprește în gât, dar mai mușcă o dată 
din el. 

Bărbatul continuă: 

— Spirite străvechi sălășluiesc în New Mexico, încă dinainte 
de existența omenirii. Eşti o căutătoare? 

Ea simte că, dacă-l încurajează prea mult, își va da seama că 
nu este sinceră. 

— Nu cred. Câteodată simţim cu toții că... lipsește ceva. Dar 
asta se întâmplă cu toată lumea. Face parte din natura umană. 

— Eu văd un suflet de căutător în tine, Holly Rafferty. O mică 
sămânță de spirit așteptând să încolţească. 

Ochii lui sunt la fel de limpezi ca apa clară de izvor, dar pe 
fundul apei se află un strat de mâl sub care Holly vede niște 
forme ciudate pe care nu le poate identifica. 

Coborându-și privirea, rostește cu sfială: 

— Mă tem că ai o părere prea bună despre mine. Nu gândesc 
chiar atât de profund. 

— Secretul nu stă în gândire. Gândim în cuvinte. Și toate 
minciunile pe care le vedem sub masca realităţii sunt un adevăr 
pe care nu-l putem exprima în cuvinte. Secretul e să simţi. 

— Vezi, pentru tine este un simplu concept, dar chiar și așa, e 
mult prea profund pentru mine, spune ea râzând ușurel. Cel mai 
mare vis al meu este să ajung agent imobiliar. 

— Te subapreciezi, o asigură el. Ai un... potenţial enorm. 

Încheieturile mari ale mâinilor sale și degetele lungi și albe 
sunt lipsite complet de păr, ori din cauze naturale, ori pentru că 
folosește o cremă epilatoare. 


40. 


În timp ce spiridușii vântului se strâmbau la el, ameninţându-l 
prin fereastra deschisă din dreptul șoferului, Mitch trecu cu 
mașina pe lângă casa lui Anson din Corona del Mar. 

La lumina unui felinar, văzu că florile mari de un alb-gălbui 
care se scuturaseră din magnolia uriașă fuseseră duse de vânt 
până la ușa din faţă. 

În casă nu se vedea nicio lumină. 


VP - 169 


Mitch nu putea să creadă că Anson era acum acasă, dormind 
liniștit după ce-și omorâse părinţii. Trebuia să fie în altă parte - 
ocupat să mai pună ceva la cale. 

Honda lui Mitch nu se mai afla lângă bordură, acolo unde o 
lăsase când venise prima dată aici, la indicaţiile răpitorilor. 

Parcă mașina pe strada următoare, termină de mâncat un 
baton de ciocolată Hershey, ridică geamul, apoi încuie 
Chryslerul. Din păcate, mașina atrăgea atenţia, ieșind în 
evidenţă printre celelalte mașini mai noi parcate pe stradă, fiind 
ca o piesă splendidă de muzeu dintr-un joc video Arcade. 

Mitch înaintă pe aleea la care avea acces garajul lui Anson. 
Primul etaj al apartamentului din spate, de deasupra celor două 
garaje, era luminat. Unii oameni aveau probabil treburi care îi 
țineau ocupați chiar și după ora 3:30 dimineaţa. Sau insomnie. 

Luptându-se cu vântul turbat, Mitch se chinuia să meargă pe 
alee, abia ţinându-se pe picioare. Cercetă cu privirea ferestrele 
înalte acoperite de draperii. 

De când fusese în biblioteca lui Campbell, intrase într-o nouă 
realitate. Acum, vedea lucrurile mult mai limpede decât în 
trecut. 

Dacă Anson avea opt milioane de dolari și un iaht deja 
achitat, probabil că ambele apartamente erau ale lui, și nu doar 
unul, așa cum pretindea el. Locuia în apartamentul din faţă și 
folosea probabil apartamentul din spate pe post de birou, ca să 
aibă unde să aplice teoriile sale lingvistice și limbajul de 
programare de web design, sau orice altă activitate nenorocită 
care îl ajutase să se îmbogăţească. 

Omul care muncea noaptea atât de târziu în spatele 
ferestrelor acoperite nu era un vecin. Anson în persoană se afla 
acolo, în fața unui computer. 

Plănuia probabil o cursă cu iahtul spre un port izolat, departe 
de puterea oricărei legi. 

O portiţă de serviciu se deschidea spre o alee îngustă de 
lângă garaj. Mitch intră pe portiţă, merse pe alee și ajunse în 
curtea pavată care separa cele două apartamente. Luminile din 
curte erau stinse. 

Pe margini erau straturi mari de nandine și mai multe soiuri 
de ferigi, Bromelia și Anthurium, punctând grădina cu 
inflorescenţele lor roșii. 


VP - 170 


Ambele apartamente, cel din față și cel din spate, ferestrele 
laterale înalte și casele din vecinătate înghesuindu-se una în 
alta pe parcelele lor înguste serveau drept paravan pentru vânt. 

Deși mai păstra încă rămășițe ale curenților năvalnici 
dinainte, o versiune mult mai blândă a vântului alunecă de pe 
acoperiș și începu să danseze blând cu arbuștii și celelalte 
plante din curte. 

Mitch se strecură pe sub frunzele arcuite ale unui arbore 
ferigă tasmanian care se legăna, tremurând în bătaia vântului. 
Se ghemui acolo, cercetând cu privirea curtea interioară. 

Frunzele dese, mari și dantelate se ridicau și coborau, apoi 
iarăși se ridicau și coborau, dar el putea să vadă curtea în orice 
moment. Dacă era atent, nu avea cum să piardă din vedere pe 
cineva care ar fi trecut din apartamentul din spate în cel din 
față. 

În adăpostul oferit de cupola ferigii, simţi miros de sol gras, 
afânat, fertilizator anorganic și un iz vag de mușchi de pământ. 

La început, mirosul acesta îl liniști, amintindu-i de acele 
momente în care viața lui fusese mai simplă, cu doar 16 ore 
înainte. Oricum, după vreo câteva minute, mirosul acela 
amestecat îi aminti de mirosul sângelui. 

În apartamentul de deasupra garajelor se stinse lumina. 

Probabil ajutată de vânt, o ușă se închise cu zgomot. Vântul 
care urla pe mai multe voci nu acoperea complet zgomotul 
înăbușit al pașilor greoi care coborau repede scările exterioare 
spre curtea interioară. 

Printre frunzele de ferigă, Mitch distinse silueta unui bărbat 
masiv care traversa grăbit curtea pavată. 

Lui Anson nici nu-i trecea prin minte că fratele său era în 
spatele lui, apropiindu-se, și scoase un țipăt gâtuit în momentul 
în care pistolul Taser îl electrocută, paralizându-l. 

Când Anson începu să se clatine, făcând un pas în faţă și 
încercând să se ţină pe picioare, Mitch rămase lângă el. Un nou 
șoc electric și Taserul îl sărută din nou cu 50 000 de volti. 

Anson căzu la pământ și îmbrăţișă pavajul. Se rostogoli și 
rămase pe spate, cu faţa în sus. Corpul lui solid era scuturat de 
spasme. Braţele lui căzură amorțite. Capul i se legăna dintr-o 
parte în alta și scotea niște sunete care anunțau că era în 
pericol să-și înghită limba. 


VP - 171 


Mitch nu voia ca Anson să-și înghită limba, dar nici nu avea de 
gând să intervină în vreun fel ca să prevină acest lucru. 


41. 


Vânturi furibunde bat apocaliptic din aripi izbindu-se de ziduri, 
năpustindu-se asupra acoperișului, și chiar întunericul pare să 
vibreze. 

Mâinile fără niciun fir de păr, albe ca porumbeii, se mângâie 
una pe alta în lumina slabă a lanternei pe jumătate acoperite. 
Vocea lui blândă o răsfaţă: 

— În El Valle, New Mexico, există un cimitir unde iarba e 
rareori tăiată. Unele morminte au câte o piatră funerară, iar 
altele nu. 

Holly a terminat ciocolata. Se simte cam rău. Pe limbă are 
gust de sânge. Mai bea niște pepsi ca să-și clătească gura. 

— Câteva morminte fără piatră funerară sunt împrejmuite de 
garduri mici și albe, confecţionate din șipci de la lăzile folosite 
pentru transportul fructelor și al legumelor. 

Toate aceste mărturisiri probabil că aveau un scop, dar 
gândurile lui urmau niște canale neurale ce puteau fi anticipate 
doar de o minte la fel de întortocheată ca a lui. 

— Toţi cei dragi pictează gărduţul în culori vii: albastru pal, 
verde-deschis, galben, ca petalele ofilite de floarea-soarelui. 

În ciuda enigmelor înfiorătoare ce se ascundeau în spatele 
culorii suave a ochilor săi, aceștia îi provocau acum mai puţină 
repulsie decât mâinile. Bărbatul continuă: 

— Odată, sub cerul slab luminat de lună, la câteva ore după 
ultima înmormântare, noi am deschis sicriul de lemn al unui 
copil. 

— Galben ca petalele ofilite de floarea-soarelui, repetă Holly 
încercând să-și țină mintea ocupată cu această culoare ca să nu- 
și poată imagina un copil în sicriu. 

— Avea opt ani și a murit de cancer. Când au îngropat-o, avea 
în mâna stângă un pandantiv cu Sfântul Christopher, iar în mâna 
dreaptă o figurină de porțelan a Cenușăresei, pentru că îi plăcea 
mult povestea asta. 


VP - 172 


Floarea-soarelui nu mai are niciun efect, iar Holly vede în 
minte mâinile mici ţinându-se strâns de protecţia sfântului și de 
speranţa că fata săracă va deveni o prințesă. 

— Aceste obiecte au stat în mormântul unui copil inocent, 
căpătând o mare putere. Au devenit amulete vindecătoare, care 
alungă moartea și purifică sufletul. 

Cu cât îi întâlnește mai des ochii, cu atât simte mai multă 
repulsie. 

— Am luat din mâinile ei pandantivul și figurina și le-am 
înlocuit cu... alte obiecte. 

Mâna albă a bărbatului dispare într-unul dintre buzunarele 
jachetei sale de culoare neagră. Scoate apoi mâna din buzunar, 
ținând strâns pandantivul cu Sfântul Christopher montat pe un 
lanţ de argint. Îi spune: 

— Poftim, ia-l! 

Faptul că acest obiect provine dintr-un mormânt nu-i 
provoacă repulsie, dar o doare să știe că a fost luat din mâna 
unui copil mort. 

Simte că sunt mai multe lucruri la mijloc. Există un substrat 
pe care Holly nu-l înțelege. 

Simte că, dacă ar refuza pandantivul din orice motiv, asta ar 
avea consecinţe teribile. Așa că întinde mâna dreaptă, iar el îi 
pune pandantivul în palmă. Lanţul se răsucește și se încâlcește 
în mâna ei. 

— Ai auzit de Espanola, New Mexico? 

Ținând strâns pandantivul în palmă, ea răspunde: 

— E încă un loc pe care l-am ratat. 

— Viaţa mea se va schimba acolo, îi mărturisește el în timp ce 
ia lanterna de pe jos și se ridică în picioare. 

O părăsește apoi, lăsând-o în întuneric total, cu o doză de 
pepsi pe jumătate plină, pe care ea se aștepta să o ia cu el. 
Intenţia ei este - sau fusese - să turtească recipientul de 
aluminiu și să facă din el un levier în miniatură cu care să poată 
scoate din dușumea cuiul încăpățânat. 

Pandantivul cu Sfântul Christopher avea să facă însă o treabă 
mai bună. Turnat în bronz și placat cu nichel sau cu argint, este 
mult mai dur decât materialul moale al dozei de aluminiu. 

Vizita  gardianului ei a schimbat într-o anumită măsură 
impresiile lui Holly în legătură cu încăperea întunecată în care 
se află. Până acum, spațiul în care era captivă fusese pustiu, știa 


VP - 173 


că este singură în întuneric. Acum însă, Holly își imaginează că 
locul acela e plin de șobolani, gândaci și tot felul de târâtoare 
scârboase. 


42. 


Anson căzuse brusc în fața ușii de la intrare, iar vântul păru că 
ovațtionează prăbușirea lui. 

La fel ca o creatură obișnuită să trăiască în mediul acvatic 
preluând oxigenul din apă, care eșuează inertă pe o plajă, avea 
convulsii și contracţii musculare. Mâinile îi căzuseră pe lângă 
corp, iar coatele i se loveau zgomotos de pavaj. Se uita 
prostește la Mitch, mișcându-și buzele ca și cum ar fi încercat să 
vorbească, sau poate că voia să strige de durere. Tot ce reuși să 
îngaime fu un scâncet slab, un zgomot abia auzit, ca și cum 
esofagul lui se îngustase, ajungând să aibă diametrul unui ac. 

Mitch încercă ușa. Nu era încuiată. O deschise și intră în 
bucătărie. 

Luminile nu erau aprinse, dar el nu apăsă deocamdată 
întrerupătorul. 

Fără să știe cât avea să dureze efectul electroșocului, sperând 
că va ţine măcar un minut sau două, el puse Taserul pe un bufet 
și se întoarse spre ușa deschisă. 

Prudent, îl apucă pe Anson de glezne, dar fratele său nu putea 
să-l lovească. Mitch îl trase până în casă și tresări când ceafa lui 
Anson se lovi de pragul ieșit în afară al ușii. 

După ce închise ușa, aprinse lumina. Jaluzelele erau trase, așa 
cum fuseseră atunci când el și Anson primiseră telefonul de la 
răpitori. 

Oala cu zuppa massaia era tot pe aragaz, rece acum, dar 
răspândindu-și încă aroma. 

Lângă bucătărie era o anexă în care se afla mașina de spălat 
rufe. O verifică și văzu că era la fel cum și-o amintea: mică și 
fără ferestre. 

La masa din bucătărie, cele patru scaune retro-chic erau din 
oțel inoxidabil și vinil roșu. Luă un scaun și-l duse în anexa de 
lângă bucătărie. 


VP - 174 


Pe podea, strângându-se singur cu brațele ca și cum i-ar fi 
fost frig, dar cel mai probabil pentru că voia să capete din nou 
controlul asupra corpului său, încercând să-și oprească acele 
spasme musculare mai puţin dramatice, dar continui, Anson 
scotea niște sunete jalnice, ca un câine suferind. 

Agonia putea fi reală. Sau putea fi doar simulată. Mitch păstră 
o distanţă sigură. 

Puse deoparte Taserul. Întinse mâna și scoase pistolul pe 
care-l ţinea la spate, sub curea. 

— Anson, vreau să te întorci cu faţa în jos. 

Capul fratelui său se legăna dintr-o parte într-alta, nu în semn 
de refuz, poate doar involuntar. 

Perspectiva răzbunării fusese în felul ei un energizant la fel de 
eficient ca nivelul ridicat de zahăr din sânge. Dar răzbunarea nu 
era dulce. 

— Ascultă, vreau să te întorci pe burtă și să te târăști așa cum 
poți în anexa pentru spălat rufe. 

Lui Anson începu să-i curgă salivă pe la colţul gurii. Avea 
bărbia udă, lucioasă. 

— Îţi ofer șansa de a alege calea cea mai ușoară. 

Anson părea în continuare dezorientat și incapabil să se 
miște. 

Mitch se întrebă dacă acele două șocuri care se succedaseră 
repede, apoi următorul, care durase poate prea mult, ar fi putut 
avea efecte atât de grave, încât să provoace leziuni 
permanente. Anson părea să fi fost mai mult decât șocat. 

Căderea bărbatului masiv ar fi fost gravă dacă s-ar fi produs 
de la o înălţime, dar el se prăbușise de la un nivel redus la altul 
și mai redus. 

Mitch insistă, repetându-i de mai multe ori aceleași comenzi. 
Apoi, îi spuse: 

— La naiba, Anson, mișcă-ţi fundul sau o să te electrocutez 
iarăși dacă nu voi avea încotro, și o să te târăsc acolo cu mâinile 
mele, iar tu vei fi ca o legumă. 

Ușa din spate zdrăngăni, distrăgându-i pentru o clipă atenţia 
lui Mitch. Doar mâna vântului zgâlțâi clanţa ușii, în timp ce o 
rafală puternică mătură totul în spaţiul strâmt din curtea 
interioară. 

Când îl privi din nou pe Anson, descoperi în ochii acestuia o 
vigilenţă acută, o licărire vicleană a unui om foarte rece și 


VP - 175 


calculat, care dispăru imediat în spatele unei priviri rătăcite. O 
secundă mai târziu, Anson își dădea ochii peste cap. 

Mitch mai așteptă câteva secunde. Apoi, se repezi spre fratele 
său. 

Anson îl simţi venind, se gândi că acesta avea de gând să 
folosească din nou aparatul pentru electroșocuri și se ridică să-l 
oprească, să apuce Taserul. 

Mitch trase însă un foc de armă, evitând intenţionat să-l 
împuște pe fratele său, dar nu prea departe de acesta. La auzul 
împușcăturii, Anson tresări surprins și se trase înapoi, iar Mitch îl 
lovi fulgerător cu patul pistolului în tâmplă, destul de tare ca să-l 
rănească - și, după cum se dovedi, destul de tare ca să-l lase 
fără cunoștință. 

Mitch intenţionase de fapt să-l facă pe Anson să coopereze, să 
înțeleagă că nu mai avea de-a face cu Mitch cel de dinainte, cel 
pe care-l știa el. Dar era bine și așa. 


43. 


„Nu e prea greu, e fratele meu, se gândea el. Rahat”. 

Era fratele lui Mitch și era foarte greu. Să-l târâie pe parchetul 
lustruit din bucătărie și să-l bage apoi în anexa pentru spălat 
rufe se dovedi o treabă mult mai anevoioasă decât se 
așteptase. Să-l ridice ca să-l pună pe scaun fu o misiune 
aproape imposibilă, dar Mitch reuși. 

__ Spătarul tapițat al scaunului avea două rame verticale de oțel. 
Intre porțiunea tapiţată a spătarului și ramele verticale care o 
încadrau era câte un spaţiu liber. 

Mitch trecu mâinile lui Anson prin aceste spaţii. Cu cătușele 
pe care le purtase ceva mai devreme, prinse mâinile fratelui său 
în spatele scaunului. 

Printre alte obiecte pe care le văzu într-un sertar din anexă, 
găsi trei cabluri electrice de rezervă. Unul dintre ele, gros și 
portocaliu, avea cam 12 metri. 

După ce trecu cablul printre picioarele scaunului și barele 
orizontale de susţinere, Mitch îl legă strâns în jurul mașinii de 
spălat. Mult mai puţin flexibil decât sfoara, cablul de cauciuc 
permitea numai noduri largi, așa că făcu trei noduri. 


VP - 176 


Chiar dacă Anson ar fi reușit să se ridice pe jumătate, ar fi 
trebuit să se ridice cu tot cu scaun. Dar, dacă era ancorat de 
mașina de spălat, nu se putea deplasa deloc. 

Glonţul tras de Mitch îl rănise pe Anson la ureche. Sângera, 
însă nu abundent. 

Avea pulsul slab, dar regulat. Și-ar fi putut reveni în orice 
moment. 

Lăsând aprinsă lumina din tavan, Mitch urcă repede la etaj și 
intră în dormitor. Văzu exact ceea ce se aștepta să vadă: două 
lămpi mici de veghe puse în priză pe perete, niciuna din ele 
aprinsă. 

Când era copil, Anson dormea întotdeauna cu o mică lampă 
de veghe. În adolescenţă, își montase în cameră o lampă de 
veghe asemănătoare cu cele două de acum. In toate camerele 
din casă, ca o măsură împotriva unei pene de curent, păstra 
câte o lanternă la care punea baterii noi de patru ori pe an. 

Coborând din nou la parter, aruncă o privire în anexă. Anson 
rămăsese inconștient în scaun. 

Mitch începu apoi să caute în sertarele dulapurilor din 
bucătărie și găsi cheile lui Anson. Scoase din sertar cheile de 
rezervă de la casă. Mai găsi și trei chei de mașină, una fiind de 
la Honda lui. leși apoi din casă pe ușa din spate. 

Nu credea că vecinii auziseră împușcătura - iar dacă ar fi 
auzit-o, nu i-ar fi dat mare importanță -, zgomotul ei fiind 
acoperit de vuietul și bubuitul vântului care se războia cu el 
însuși. Oricum, se simţea ușurat că nu se vedea nicio lumină 
aprinsă în niciuna din casele vecine. 

Urcă scările apartamentului de deasupra celor două garaje și 
încercă ușa. Era închisă. Așa cum se așteptase, ușa se 
deschidea cu cheia de la casa lui Anson. În interior, descoperi 
biroul lui Anson, ocupând tot atâta spaţiu cât ar fi ocupat în mod 
normal livingul și sufrageria. Picturile nautice erau realizate cam 
de aceiași artiști ale căror tablouri le văzuse în apartamentul din 
faţă. 

La biroul pe care stăteau patru computere mari se afla un 
singur scaun pe role. Mărimea unităţilor de memorie, mult mai 
impresionante decât altele pentru uz individual, sugera că 
munca lui Anson necesita o capacitate mare de stocare a 
datelor și o viteză mare de lucru a programelor interconectate. 


VP - 177 


Mitch nu era un expert în calculatoare. Nu-și făcea iluzii că ar 
putea folosi aceste mașinării - asta dacă termenul „a folosi” se 
aplică atunci când era vorba de calculatoare - ca să descopere 
ce activitate prestase fratele lui ca să ajungă atât de bogat. 

Oricum, era sigur că Anson avea tot felul de programe de 
securitate, parole și proceduri care-i ţineau la distanță până și 
pe hackerii cei mai experimentați. Anson se arătase întotdeauna 
încântat de codurile elaborate și de simbolurile cifrate ale 
hărților desenate de pirați ca să-și pună la adăpost comorile în 
acele povești care-l fascinaseră în copilărie. 

Mitch ieși din apartament, încuie ușa și cobori în primul garaj. 
Aici se aflau Fordul Expedition pe care-l condusese spre 
domeniul lui Campbell din Rancho Santa Fe și Buickul Super 
Woody Wagon din 1947. 

În celălalt garaj cu două boxe văzu un spaţiu liber și Honda 
lui, pe care o lăsase în stradă. 

Probabil că Anson o băgase în garaj după ce o folosise ca să 
ajungă mai întâi în Orange pentru a lua două dintre uneltele de 
grădinărit ale lui Mitch și câteva haine ale acestuia, apoi ca să 
ajungă acasă la Daniel și Kathy și să-i ucidă, și iarăși înapoi la 
casa lui Mitch, ca să planteze încă o dovadă incriminatoare. 

Mitch deschise portbagajul. Cadavrul lui John Knox era tot 
acolo, învelit în prelata uzată. 

Accidentul din magazia de la etaj a garajului său părea să se 
fi întâmplat cu foarte mult timp în urmă, într-o altă viaţă. 

Se întoarse în primul garaj, porni motorul Fordului și-l mută în 
boxa goală din al doilea garaj. 

După ce duse Honda lângă Buick, închise ușa mare, 
rabatabilă, a primului garaj. 

Se chinui să dea jos cadavrul țeapăn și greoi din portbagajul 
Hondei. După ce-l întinse pe podea, îl scoase din prelată. 

Starea corpului nu se alterase foarte mult. Oricum, mortul 
mirosea sinistru, dulce-acrișor, un miros de care Mitch voia să 
scape cât mai repede. 

Vântul parcă bocea la ferestrele mici și înalte ale garajului, 
ahtiat după imagini macabre, ca și cum străbătuse o lume 
întreagă ca să-l vadă pe Mitch făcând ceva atât de îngrozitor. 

Lui Mitch îi trecu prin minte că toată această bătaie de cap cu 
atâtea cadavre putea fi o farsă, mai ales când se gândea că John 


VP - 178 


Knox era țeapăn, fiind în rigor mortis și umflat peste măsură. 
Dar pentru moment își pierduse simţul umorului. 

După ce-l puse pe Knox în Buick și închise capota din spate a 
acestuia, împături prelata și o puse în portbagajul Hondei. Avea 
de gând să o arunce într-un tomberon sau într-o pubelă de gunoi 
de pe altă stradă. 

Nu mai fusese niciodată atât de obosit: fizic, psihic și 
emoțional. li ardeau ochii în cap și aproape că nu-și mai simţea 
articulațiile, iar mușchii îl dureau și erau atât de sensibili, încât 
avea impresia că aveau să-i cadă de pe oase dintr-un moment 
în altul. 

Poate că zahărul și cofeina din batoanele de ciocolată 
Hershey îi făcuseră motorul să mai funcţioneze. 

Fusese alimentat și de frică, bineînțeles. Dar lucrul decisiv 
care-i pusese roţile în mișcare continuă fusese gândul că Holly 
se afla în mâinile monștrilor. 

„Până când moartea ne va despărți”, așa sunau jurămintele 
de la căsătoria lor. 

Oricum, pentru Mitch, pierderea ei nu ar fi însemnat sfârșitul 
acestei legături, nu l-ar fi eliberat de jurământ. Legământul 
acesta nu ar fi fost încălcat. Tot restul vieții lui ar fi însemnat o 
continuă așteptare. 

O luă pe aleea care ducea în stradă, ajunse din nou la 
Chrysler și-l duse în al doilea garaj al lui Anson. Îl parcă lângă 
Fordul Expedition și închise ușa garajului. Se uită la ceas: 4:09. 

In 90 de minute, poate chiar ceva mai târziu sau mai 
devreme, vântul furios avea să aducă zorii în est. Din cauza 
prafului gros ridicat în atmosferă, prima culoare a răsăritului 
avea să fie roz, apoi aceasta avea să se tulbure rapid în înalt, 
pălind în faţa culorii mai intense a cerului, ca să se lase apoi 
purtată de vânt către mare. 

De când o întâlnise pe Holly, întâmpinase cu entuziasm și 
speranţă fiecare zi. Dar ziua aceasta era altfel. Se întoarse în 
casă și-l găsi pe Anson conștient și nervos. 


VP - 179 


45. 


Rana de la urechea stângă a lui Anson făcuse crustă, iar 
căldura corpului său usca repede sângele care i se scursese pe 
obraz și pe gât. 

Înfăţișarea sa plăcută de bărbat masiv se adaptase condiţiilor 
vitrege devenind aspră, ca și cum, în urma unei boli genetice 
contagioase, chipul său ar fi preluat trăsăturile unui lup. 
Imobilizat, cu fălcile atât de încleștate, încât mușchii lui faciali 
păreau niște noduri, și cu ochii scăpărând din cauza furiei, 
Anson ședea tăcut și agitat. 

Vântul nu se auzea prea tare acolo. O conductă de ventilaţie 
care făcea legătura între uscător și exterior aducea de afară 
suspine și șoapte, de parcă un spirit care nu-și găsea liniștea ar 
fi bântuit uscătorul de rufe. 

Mitch îi spuse lui Anson: 

— Mă vei ajuta să o salvez pe Holly. 

În urma acestei declaraţii, Mitch nu primi nicio aprobare și 
niciun refuz, doar o privire aspră, încrâncenată. Mitch continuă 
impasibil: 

— Ei vor suna peste șapte ore și jumătate ca să ne dea noi 
instrucţiuni. 

Paradoxal, așa cum stătea legat de scaun, Anson părea și mai 
masiv decât înainte. Cătușele de la mâini scoteau parcă în 
evidenţă toată puterea lui și părea că, asemenea unei figuri 
mitice, ar fi putut să-și rupă lanţurile ca pe un fir de aţă în 
momentul în care furia sa ar fi atins punctul culminant. 

În absenţa lui Mitch, Anson încercase cu înverșunare să 
smulgă cablul care lega scaunul de mașina de spălat. Picioarele 
scaunului din oţel zgâriaseră și ciobiseră gresia, lăsând urme 
care dovedeau intensitatea efortului său inutil. De asemenea, 
mașina de spălat fusese trasă cu putere, pentru că se deplasase 
de lângă uscătorul de rufe. 

— Ai spus că ai putea rezolva totul la telefon sau folosind 
computerul, îi aminti Mitch. Ai spus că ar putea dura cel mult 
trei ore. 

Anson scuipă pe jos în faţa lui Mitch. 


VP - 180 


— Dacă ai opt milioane, poţi da două pentru Holly. Când se va 
sfârși totul, noi doi nu ne vom mai vedea niciodată. Vei putea să 
te întorci la stilul mizerabil de viață pe care ţi l-ai ales. 

Dacă Anson ar fi descoperit că Mitch știa că Daniel și Kathy 
zăceau morţi în camera de studiu, nu ar mai fi existat nicio 
șansă să-l facă să coopereze. S-ar fi gândit că Mitch curăţase 
deja locul de dovezile plantate de el, ca să îndrepte atenţia 
autorităților către adevăratul criminal. 

Atât timp cât credea că acele crime nu fuseseră încă 
descoperite, Anson putea spera că această cooperare îi va oferi 
ocazia să-l doboare pe Mitch la prima greșeală tăcută de acesta 
și să preia controlul. 

— Campbell nu cred că te-a lăsat pur și simplu să pleci, zise 
Anson. 

— Așa este, nu m-a lăsat. 

— Atunci... cum? 

— l-am ucis pe cei doi. 

— Tu? 

— Acum, va trebui să trăiesc cu asta pe conștiință. 

— l-ai împușcat pe Vosky și pe Creed? 

— Nu le știu numele. 

— Ei bine, astea erau numele lor. 

— Și totul s-a întâmplat din cauza ta, zise Mitch. 

— Dar Vosky și Creed? Nu pot să cred. 

— Atunci, Campbell mi-a dat drumul. 

— Campbell nu ti-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. 

— Atunci, crezi ce vrei tu. 

Privindu-l urât pe sub sprâncene, Anson îl întrebă: 

— De unde ai Taserul? 

— De la Vosky și Creed, minţi Mitch. 

— L-ai luat de la ei, nu? 

— Așa cum ţi-am mai spus - le-am luat totul. Acum, îţi mai 
dau câteva ore să te mai gândești la ce ţi-am spus. 

— Poţi să iei banii. 

— Nu la asta m-am referit când ţi-am spus să te gândești. 

— Poţi să-i iei, dar am câteva condiţii. 

— Nu ești tu cel care stabilește regulile, zise Mitch. 

— Sunt milioanele mele. 

— Nu. Acum, sunt ale mele. Le-am câștigat. 

— Calmează-te, bine? 


VP - 181 


— Dacă ai fi în locul lor, ai viola-o înainte să o ucizi. 

— Hei, înţelege, e doar un lucru spus la mânie. 

— Dacă ai fi în locul lor, ai ucide-o, dar ai viola-o mai întăi. 

— Am vorbit doar așa. Oricum, eu nu sunt ca ei. 

— Nu, nu ești ca ei. Tu ești cel care i-a provocat. 

— Te înșeli. Se mai întâmplă astfel de lucruri. Se întâmplă pur 
și simplu. 

— Dacă n-ai fi fost tu, nu mi s-ar fi întâmplat tocmai mie. 

— Dacă vrei să privești astfel lucrurile, n-ai decât. 

— La asta trebuie să te gândești acum - cine sunt eu în 
momentul de faţă. 

— Să mă gândesc cine ești tu acum? 

— Gata cu fratello piccolo. Da? Ințelegi? 

— Dar ești frăţiorul meu. 

— Dacă te gândești la mine în acest fel, aș putea crede că 
vrei să mă înșeli făcând vreo mișcare stupidă, dar în momentul 
de faţă nu pot fi înșelat. 

— Dacă putem ajunge la o înţelegere, nu o să fac nicio 
mișcare. 

— Am făcut deja o înţelegere. 

— Trebuie să o lași mai moale, omule. 

— Ca să mă poţi ucide mai ușor? 

— Cum poate să funcţioneze o înțelegere fără pic de 
încredere? 

— Mai bine rămâi aici, pe scaun, și gândește-te cât de repede 
aș putea să te omor. 

Mitch stinse lumina, trecu pragul, apoi ieși. Anexa era 
întunecoasă și nu avea geamuri. Anson îl întrebă: 

— Ce vrei să faci? 

— Îți asigur condiţiile cele mai potrivite pentru studiu, îi 
răspunse Mitch în timp ce închidea ușa. 

— Mickey? strigă Anson. 

Mickey. După toate astea, îi spunea Mickey. 

— Mickey, nu face asta. 

În faţa chiuvetei din bucătărie, Mitch își frecă mâinile cu mult 
săpun și se spălă cu apă fierbinte, încercând să îndepărteze 
amintirea tactilă a cadavrului lui John Knox, care i se imprimase 
parcă adânc în piele. 

Luă din frigider un pachet cu felii de cașcaval și un tub de 
muștar. Găsi o felie de pâine și făcu un sandviș cu caşcaval. 


VP - 182 


— Te aud, strigă Anson din anexa pentru spălat rufe. Ce faci 
acolo, Mickey? 

Mitch puse sandvișul pe o farfurie. Adăugă și un castravete 
murat. Mai scoase din frigider o sticlă de bere. 

— Ce urmărești, Mickey? Avem deja o înţelegere. Nu are rost 
să faci asta. 

Mitch mai propti un scaun sub clanța de la ușa anexei, 
blocând-o. 

— Ce-i asta? se auzi vocea lui Anson. Ce se întâmplă? 

Mitch stinse lumina din bucătărie. Urcă la etaj și intră în 
dormitorul lui Anson. 

După ce puse pe noptieră pistolul și Taserul, se așeză pe pat, 
cu spatele rezemat de tăblia capitonată a acestuia. Nu îndepărtă 
cuvertura matlasată de mătase care acoperea patul. Rămase cu 
pantofii în picioare. 

După ce mâncă sandvișul și castravetele murat și bău berea, 
puse ceasul cu radio să sune la 8:30 a.m. 

Voia să-i dea lui Anson timp să se gândească, dar avea nevoie 
de aceste patru ore mai ales pentru că propria capacitate de 
gândire era încetinită din cauza oboselii. Trebuia să aibă mintea 
limpede pentru tot ce avea să urmeze. 

Urlând cu furie pe acoperiș și izbind în geamuri, vorbind cu 
vocea sălbatică a unei mulţimi dezlănţuite, vântul părea să-și 
bată joc de el, să-i promită că fiecare plan pe care-l făcuse avea 
să sfârșească în haos. 

Acesta era Santa Ana, vântul uscat care sorbea parcă toată 
umezeala din plante, frecvent întâlnit în canioanele în preajma 
cărora fuseseră construite multe așezări din California, 
dovedindu-se astfel că putea exista abundență și în regiuni 
aride. Ar fi fost de ajuns ca un incendiator să arunce o cârpă 
aprinsă sau ca altul să folosească o brichetă, iar altul să aprindă 
un chibrit - și zile la rând ziarele ar fi fost pline de știri despre 
incendii. 

Draperiile erau trase, iar când stinse veioza, mantaua 
întunericului îl acoperi. Nu folosi nici măcar lămpile de veghe ale 
lui Anson. 

Chipul adorabil al soţiei sale îi apăru în minte, făcându-l să 
spună cu voce tare: 

— Doamne, dă-mi, te rog, putere și înţelepciune ca să o pot 
ajuta! 


VP - 183 


Era prima dată în viaţa lui când vorbea cu Dumnezeu. 

Nu promise că va fi milostiv sau evlavios. Nu credea în aceste 
lucruri. Nu poţi face înțelegeri cu Dumnezeu. Nu credea că ar 
putea dormi când cea mai importantă zi din viața lui se 
pregătea să înceapă, dar adormi. 


45. 


Cuiul așteaptă. Holly stă în întuneric și ascultă cum urlă 
vântul, atingând cu degetele pandantivul cu Sfântul Christopher. 

Are lângă ea doza de pepsi pe jumătate plină, dar nu mai bea 
ce a mai rămas. Nu vrea să fie nevoită să folosească din nou 
plosca, în orice caz nu atunci când ticălosul care o păzește este 
cel cu mâini albe și lipsite de păr. 

Numai la gândul că acesta îi va goli plosca simte fiori pe șira 
spinării. Rugându-l să facă asta s-ar crea între ei o intimitate 
inadmisibilă. 

În timp ce învârte medalionul cu degetele de la mâna stângă, 
duce mâna dreaptă către burtă. Talia ei este micuță, abdomenul 
plat. Copilul se dezvoltă în ea, e un secret la fel de intim ca un 
vis. 

Se spune că, dacă asculți muzică clasică în timpul sarcinii, 
copilul tău va avea un IQ mai ridicat. De asemenea, el sau ea va 
plânge mai puţin și va fi mai fericit. 

Poate fi adevarat. Viaţa este complexă și misterioasă. Cauza 
și efectul nu sunt întotdeauna clare. Specialiștii în fizică cuantică 
spun că uneori efectul apare înaintea cauzei. Urmărise timp de o 
oră o emisiune în legătură cu acest subiect pe Discovery 
Channel. Nu înţelesese prea bine despre ce era vorba, iar 
savanții care descriau diversele fenomene recunoșteau că nu le- 
ar fi putut explica, doar le constatau. 

Işi mângâie ușor abdomenul cu mișcări circulare, gândindu-se 
cât va fi de frumos, cât de minunat va fi când va simţi cum 
copilul se mișcă. Desigur, acum nu e decât o aglomerare de 
celule, nu îi poate simţi mișcările. 

Totuși, chiar și în acest stadiu, acolo se află întregul potenţial 
al fătului, o persoană minusculă în corpul ei, ca o perlă care 
crește odată cu stridia în interiorul căreia se dezvoltă, iar tot ce 


VP - 184 


va face ea în continuare îl va afecta pe micul ei pasager. Gata 
cu vinul la cină. Și trebuia să renunţe și la cafea. Avea de gând 
să facă zilnic exerciții fizice ușoare. Și să evite răpirile. 

In timp ce pipăie orbește medalionul cu imaginea acestuia, 
fiind protectorul copiilor, Sfântul Christopher o face să 
regândească planurile legate de acel cui. 

Probabil că e absurd să-și facă atâtea griji în legătură cu 
memoria prenatală și capacitatea de învățare a copiilor încă din 
uterul mamei. 

Și totuși, se pare că, dacă în timp ce este însărcinată înfige 
cuiul în artera carotidă a vreunui individ sau îi străpunge 
acestuia ochiul până la creier, incidentul îl va afecta cu 
siguranţă pe copil. 

Emoţiile deosebit de puternice - din nou, conform 
specialiștilor din emisiunile de pe Discovery Channel - sunt 
recepționate de către creier. Acesta comandă apoi declanșarea 
unei secreţii hormonale care, împreună cu alte chimicale, 
ajunge în sânge. 

O frenezie criminală putea să se încadreze în categoria 
emoţiilor puternice. 

Dacă prea multă cofeină în sânge poate pune în pericol un 
copil aflat în pântecul mamei, o năvală de enzime ale mămicii 
criminale nu puteau fi deloc dezirabile. Ea intenţiona să-i facă 
rău cu acel cui unui individ rău, desigur, un om extrem de rău, 
dar copilul nu are cum să afle că victima nu este un om bun. 
Copilul ei nu se va naște cu tendinţe criminale dacă ea va 
agresa pe cineva fiind în legitimă apărare. Cu toate astea, Holly 
se mai gândește ce vrea să facă totuși cu acel cui. 

Poate că grija ei absurdă este unul dintre simptomele sarcinii, 
precum greţurile din fiecare dimineaţă, pe care ea încă nu le-a 
avut, sau ca pofta de murături și îngheţată cu ciocolată. 

Prudenta joacă de asemenea un rol important în reevaluarea 
planului ei agresiv cu acel cui. Când ai de-a face cu oameni ca 
cei care o răpiseră, ar fi mai bine să nu faci planuri împotriva lor 
dacă nu ești sigur că poţi să-i învingi. 

Dacă încerci să înfigi un cui în ochiul cuiva, dar în schimb îl 
înţepi în nas, ajungi să enervezi la culme un criminal psihopat, 
cu nasul străpuns. Nu e deloc bine. 

Holly încă atinge cu degetele medalionul cu Sfântul 
Christopher, meditând la argumentele pro și contra atacului 


VP-185 


asupra bărbaților înarmaţi și periculoși, având la dispoziție doar 
un cui de vreo opt centimetri, când reprezentantul Ministerului 
de Turism din New Mexico se întoarce. 

Acesta vine în spatele lanternei acoperite, ca și mai devreme, 
cu aceleași mâini de pianist al infernului. Se așază în genunchi 
în fața ei și lasă lanterna pe podea. 

— Văd că îţi place medalionul, spune el părând încântat să o 
vadă cu medalionul în mână, ţinându-l între degete de parcă era 
o boabă dintr-un șirag de mătănii. 

Instinctul o încurajează să-i cânte în strună, intrând în jocul 
ciudățeniilor sale. 

— Îmi provoacă un sentiment... interesant. 

— Fata din sicriu purta o rochie albă, simplă, garnisită la guler 
și la mâneci cu o dantelă ieftină. Părea atât de liniștită! 

Bărbatul își mestecă pielea uscată care i se desprinsese de pe 
buzele crăpate. Acum, buzele lui sunt acoperite de pete roșii și 
par mai sensibile, mai umflate. 

— Avea gardenii albe în păr. Când am dat la o parte capacul 
sicriului, am simţit parfumul puternic al gardeniilor. 

Holly închide ochii ca să evite această imagine. 

— Am dus medalionul și Cenușăreasa într-un loc de lângă 
Angel Fire, New Mexico, unde este un vortex. 

Evident, bărbatul credea că Holly știe ce înseamnă „vortex”. 
Vocea lui blândă devine și mai suavă, aproape tristă, când 
adaugă: 

— l-am ucis pe amândoi în timp ce dormeau. 

Pentru o clipă, ea crede că această mărturisire are legătură 
cu vortexul din Angel Fire, New Mexico, și încearcă să înțeleagă 
ce vrea să spună bărbatul. Când realizează însă despre ce 
vorbește acesta, deschide ochii mari. 

— Au pretins că nu știau ce s-a întâmplat cu John Knox, dar 
sunt sigur că măcar unul din ei, dacă nu amândoi, trebuia să 
știe ceva. 

În una dintre camerele alăturate sunt doi bărbaţi morți. Ea nu 
a auzit niciun foc de armă. Poate că le-a tăiat beregata. Işi poate 
imagina mâinile lui lipsite de păr folosind un briceag cu graţia 
unui magician care răsucește monede cu articulațiile degetelor. 

Holly s-a mai obișnuit cu câtușa de la gleznă și cu lanţul prins 
de belciugul înfipt în podea. Realizează dintr-odată că, pe lângă 


VP - 186 


faptul că se află închisă într-o cameră fără ferestre, are opţiuni 
limitate de mișcare, în funcţie de lungimea lanţului. 

Bărbatul spune: 

— Eu aș fi urmat, iar ei ar fi împărțit totul la doi. 

Cinci oameni puseseră la cale răpirea ei. Doar unul mai 
rămăsese. 

Dacă o atingea, nu mai este nimeni care să audă ţipătul ei. 
Erau singuri. 

— Ce se va întâmpla acum? întreabă ea și își dorește imediat 
să nu fi pus această întrebare. 

— Am să vorbesc la prânz cu soțul tău, așa cum am stabilit. 
Anson va trebui să-i dea banii până atunci. Apoi, totul depinde 
de tine. 

Holly se străduiește să înțeleagă a treia propoziţie, dar 
cuvintele lui sunt ca o lămâie uscată din care nu curge niciun pic 
de suc când o stoarce. 

— Ce vrei să spui? 

In loc să-i răspundă, el zice: 

— După procesiunea religioasă din august, în Penasco, New 
Mexico, se organizează un mic carnaval. 

Holly are senzaţia bizară că, dacă i-ar smulge de pe faţă 
masca tricotată de schi, nu ar vedea decât ochii albaștri ca 
safirul și gura cu dinţi galbeni și buze uscate. Nu ar fi nici 
sprâncene, nas sau urechi, ci doar o piele netedă și lipsită de 
proeminențe, albă și inexpresivă ca vinilinul. 

— Doar o roată mare și câteva jocuri și atracţii - iar anul 
trecut, și o ghicitoare. 

Mâinile sale se ridicară brusc pentru a descrie forma unei roți 
mari, imaginare, dar imediat se adăpostiră cuminţi pe coapsele 
lui. Bărbatul adăugă: 

— Ghicitoarea zice că se numește Madame Tiresias, dar 
bineînţeles că nu acesta e numele ei adevărat. 

Holly strânge atât de tare medalionul în mână, încât o dor 
articulațiile degetelor, iar imaginea în relief a sfântului este fără 
îndoială imprimată în palma ei. 

— Madame Tiresias e o escroacă, dar lucrul cel mai amuzant 
este că are anumite puteri de care nici nu e conștientă. 

Bărbatul se oprește după fiecare frază, ca și cum ceea cea 
spus este atât de profund, încât vrea ca Holly să aibă timp să 
asimileze totul. 


VP - 187 


— N-ar trebui să fie o escroacă dacă ar putea să-și dea seama 
ce e ea de fapt, iar eu intenţionez să-i demonstrez ce este anul 
acesta. 

Încercând să-și stăpânească tremurul vocii, Holly puse din nou 
întrebarea la care bărbatul nu voise să răspundă: 

— Ce ai vrut să spui mai devreme - că depinde de mine? 

Când zâmbește, o parte a gurii îi dispare sub deschizătura 
orizontală a măștii. Asta face ca zâmbetul lui să pară viclean și 
atotștiutor, ca și cum nimeni nu ar putea avea secrete faţă de 
el. 

— Ştii ce vreau să spun, zice el. Nu ești Madame Tiresias. Tu 
știi foarte bine cine ești. 

Ea simte că nu e bine să-l contrazică, pentru că-i va pune 
răbdarea la încercare și poate că-l va înfuria. Vocea liniștită și 
blândeţea lui sunt doar aparenţe, iar ea nu ar vrea să-l 
descopere pe lupul ascuns sub blana de oaie. 

— M-ai făcut să mă gândesc la atât de multe lucruri, mai zice 
Holly. 

— Sunt conștient de asta. Ai trăit în spatele unei ferestre 
acoperite, iar acum știi că dincolo de perdea nu este doar o 
fereastră, ci o întreagă lume. 

Temându-se că un singur cuvânt greșit ar fi putut rupe vraja 
pe care criminalul o aruncase asupra lui însuși, Holly răspunse 
doar: 

— Da. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Mai ai câteva ore ca să te hotărăști. Ai nevoie de ceva? 

„De un pistol”, îi trecu ei prin minte, dar zise numai: 

— Nu. 

— Știu care va fi decizia ta, dar trebuie să ajungi la ea 
singură. Ai fost vreodată în Guadalupita, New Mexico? 

— Nu. 

Zâmbetul lui îi face colțurile gurii să dispară sub gaura din 
masca neagră. 

— Vei ajunge acolo și vei fi uluită. 

Pleacă apoi urmărind lumina lanternei, lăsând-o singură în 
întuneric. 

Treptat, Holly își dă seama că vântul încă se aude suflând cu 
putere. Din momentul în care îl auzise pe bărbat spunându-i că 
i-a ucis pe ceilalţi doi, vântul dispăruse din mintea ei. 


VP - 188 


Pentru un timp, auzise doar vocea lui. Vocea lui insinuantă și 
prefăcută. 

Nu-și mai auzise nici măcar inima, dar o aude acum și o simte 
zguduindu-i toracele în care se zbate nebună. 

Copilul, mica aglomerare de celule, este acum scăldat în 
chimicalele agresive pe care creierul ei le-a comandat și care 
vor trece în sânge. Poate că nu e chiar atât de grav, ci 
dimpotrivă, această stare îi face bine copilului. Poate că baia în 
abundența de chimicale îl va face pe micul Rafferty, fie el băiat 
sau fetiță, mult mai rezistent. Este o lume în care oamenii buni 
trebuie să fie din ce în ce mai puternici, mai duri. 

Ajutându-se de medalionul Sfântului Christopher, Holly se 
pune sârguincioasă pe treabă, încercând din nou să scoată cuiul 
încăpățânat. 


VP - 189 


PARTEA A TREIA 


Până când moartea ne va despărți 


46. 


Alarma ceasului îl trezi pe Mitch la 8:30, iar vântul care îi 
bântuise visele încă se mai auzea suflând afară. 

Se ridică și rămase așezat o clipă pe marginea patului, 
căscând, apoi își privi mâinile, palmele. Mâinile lui ar fi trebuit să 
arate altfel după tot ce făcuseră noaptea trecută, dar el nu 
sesiză nicio diferenţă. 

Trecând prin fața oglinzilor de pe ușile dulapului, văzu că 
hainele sale nu erau foarte boţite. Se trezise în aceeași poziție în 
care adormise și probabil că nu se mișcase deloc în cele patru 
ore de somn. 

In baie, după ce căută prin sertare, găsi câteva periuţe de 
dinți ambalate. Alese una și-i rupse ambalajul, se spălă pe dinţi, 
apoi se bărbieri cu aparatul electric de ras al lui Anson. 

Cu pistolul și Taserul în mână, cobori scările și intră în 
bucătărie. 

Scaunul era încă proptit sub clanța ușii de la anexă. Nu se 
auzea niciun zgomot din interior. 

Mitch sparse trei ouă, le condimentă cu sos Tabasco, le bătu 
bine și făcu omletă. Presără deasupra puţin parmezan, apoi 
mâncă omleta cu două felii de pâine prăjită unse cu unt și bău 
un pahar cu suc de portocale. 

Din obișnuinţă, începu să strângă vasele ca să le spele, dar 
apoi înţelese absurditatea gestului, pentru că nu avea rost să se 
poarte ca un oaspete grijuliu în acele circumstanțe. Lăsă vasele 
murdare pe masă. Când deschise ușa anexei și aprinse lumina, 
îl găsi pe Anson legat cu cătușe, așa cum îl lăsase, scăldat în 
sudoare. In cameră nu era totuși chiar atât de cald. 

— Te-ai mai gândit cine sunt eu? 


VP - 190 


Anson nu mai părea furios. Zăcea prăbușit în scaun, iar capul 
mare îi atârna în piept. Fizic, nu arăta mai mic, dar într-un fel 
parcă se micșorase. 

Când văzu că fratele său nu-i dă niciun răspuns, Mitch repetă 
întrebarea: 

— Te-ai mai gândit cine sunt? 

Anson își înălță capul. Ochii lui erau injectaţi, dar avea buzele 
aproape albe. Broboane de transpiraţie îi străluceau în barba 
nerasă. 

— Nu stau deloc bine aici, se plânse el cu o voce pe care 
Mitch nu o mai auzise până atunci, o smiorcăială vădit ofensată, 
care sugera că acesta se simțea persecutat. 

— Te mai întreb o dată, te-ai gândit cine sunt eu? 

— Ești Mitch, dar nu cel pe care-l știu eu. 

— E un început. 

— O parte din tine acum... nu știu ce ești. 

— Sunt un soț. Cultiv. Păstrez. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu mă aștept să înţelegi ce vreau să spun. 

— Trebuie să mă duc urgent la baie. 

— Dă-i drumul. 

— Nu pot să mai rezist. Trebuie să urinez. 

— N-o să mă simt jignit. 

— Vrei să spui că trebuie să urinez aici? 

— E destul de supărător, dar altfel comod. 

— Nu poţi să-mi faci asta, frăţioare. 

— Nu-mi mai spune „frăţioare”. 

Anson zise: 

— Ești totuși fratele meu. 

— Doar biologic. 

— Omule, nu e corect. 

— Ai dreptate, nu e corect. 

Picioarele scaunului zgâriaseră mai tare gresia căreia îi sărise 
smalțul în mai multe locuri. Două plăci erau crăpate. 

— Unde ţii banii? întrebă Mitch. 

— Eu nuţi-aș terfeli astfel demnitatea. 

— M-ai lăsat pe mâinile a doi criminali. 

— Dar nu te-am umilit înainte de a face asta. 

— Ai spus că ai viola-o pe soţia mea și apoi ai ucide-o. 

— Continui cu asta? Ți-am explicat o dată. 


VP-191 


Se zbătuse atât de înverșunat ca să desprindă scaunul de 
mașina de spălat, încât cablul gros de culoare portocalie lăsase 
o urmă în cadrul metalic al mașinii automate. 

— Am vreo, nu știu exact, câteva sute de dolari în portofel. 

— Nu sunt chiar atât de prost. Și să nu crezi că mă poți 
manipula. 

Vocea lui Anson se stinse brusc. 

— Doare ca naiba. 

— Ce doare? 

— Braţele mă dor. Simt că-mi ard umerii. Lasă-mă să-mi 
schimb poziţia. Leagă-mi cătușele în faţă. Asta e tortură. 

Aproape bosumflat, Anson părea un băieţel mare. Un băieţel 
rece și calculat, cu o minte de reptilă. 

— Să vorbim mai întâi despre bani, zise Mitch. 

— Crezi că am bani gheaţă, adică un morman? Nici vorbă de 
așa ceva. 

— Dacă fac transferul de bani online, nu o voi mai vedea pe 
Holly niciodată. 

— S-ar putea. Ei nu vor să anunţi poliţia. 

— Nu-și vor permite riscul ca ea să-i recunoască în instanţă. 

— Campbell îi poate convinge să renunte. 

— Cum, bătându-le măr mamele, violându-le surorile? 

— Vrei sau nu ca Holly să se întoarcă teafără? 

— l-am ucis pe doi dintre oamenii lui. Crezi că m-ar mai ajuta 
acum? 

— Poate. Acum, ar fi o chestie de respect. 

— Da, dar respectul nu ar fi reciproc. 

— Trebuie să fii mai îngăduitor cu oamenii. 

— Am să le spun răpitorilor că trebuie să le înmânăm banii 
personal. 

— Asta nu se va întâmpla. 

— Trebuie să ai bani gheaţă pe undeva, insistă Mitch. 

— Banii pe care îi am sunt sub formă de dobânzi și dividende. 
Că doar nu ţin banii la saltea. 

— Mi-ai citit toate poveștile acelea cu pirați. 

— Și? 

— Te identificai cu piraţii, considerai că erau grozavi. 

Strâmbându-se de parcă l-ar fi durut ceva, Anson zise: 

— Te implor, omule, lasă-mă să mă duc la baie. Chiar nu pot 
să mai rezist. 


VP - 192 


— Acum ești și tu un pirat. Ai propria ta ambarcaţiune, vrei 
să-ți administrezi afacerile de pe mare, în timp ce navighezi. 
Piraţii nu își ţin banii în bănci. Lor le place să-i atingă, să-i 
privească. Piraţii îngroapă banii în mai multe locuri la care să 
poată ajunge cu ușurință, în caz că data viitoare nu le mai 
surâde norocul. 

— Mitch, haide omule, te rog, simt că-mi explodează vezica! 

— Banii pe care îi scoţi din afacerea de consultanţă - da, sunt 
de acord - merg în bancă. Dar banii din afaceri - cum le spui tu? 
- murdare, obţinuţi direct din infracţiuni, ca afacerea pe care o 
aveai cu tipii ăștia pe care i-ai înșelat după aceea cu o parte din 
pradă, banii ăștia nu merg la bancă. Nu plătești taxe pentru ei. 

Anson nu spuse nimic. 

— N-am de gând să merg cu tine la birou și să te supraveghez 
în timp ce folosești computerul ca să transferi fonduri și să faci 
tranzacţia online. Eşti mai puternic decât mine și ești disperat. 
Nu vreau să-ţi dau ocazia să mă ataci ca să preiei controlul. Vei 
sta în scaunul ăsta până când se va sfârși totul. 

Cu un ton acuzator, Anson îi zise: 

— Am fost întotdeauna alături de tine. 

— Nu chiar întotdeauna. 

— Când eram copii, la asta m-am referit. Am fost mereu 
alături de tine când eram copii. 

— De fapt, spuse Mitch, eram amândoi unul alături de celălalt. 

— Eram, așa este. Fraţi buni. Putem să fim din nou așa. 

— Da? Și cum putem face asta? 

— Nu zic că va fi ușor. Poate ar fi bine să începem cu niște 
mărturisiri sincere. Am făcut o prostie, Mitch. A fost oribil ce ți- 
am facut. Luasem niște medicamente, omule, și ele m-au făcut 
să-mi pierd minţile. 

— N-ai luat niciun medicament. Nu mai da vina pe asta. Unde 
sunt banii? 

— Frăţioare, îţi jur. Banii murdari trebuie spălaţi. Și aceia 
ajung tot la bancă. 

— Nu cred. 

— Poţi să mă faci bucățele, dar acesta e adevărul. 

— De ce nu vrei să te mai gândești? îl sfătui Mitch. 

— Nu am la ce să mă mai gândesc. Așa stau lucrurile. 

Mitch stinse lumina. 

— Hei, nu! mai spuse Anson cu o voce jalnică. 


VP - 193 


Mitch trecu pragul încăperii și trase ușa după el, lăsându-l pe 
fratele lui închis în întuneric. 


47. 


Mitch începu cu podul. Accesul se făcea printr-un chepeng 
aflat în tavanul debaralei din dormitorul principal, și printr-o 
scară retractabilă care pornea de la gura chepengului. 

Două becuri slabe iluminau insuficient spaţiul până la tavanul 
înalt, dezvăluind o mulţime de pânze de păianjen între grinzi. 

Câte o respiraţie precipitată, un șuierat sau un gâfâit 
nerăbdător se auzea prin fiecare canal de ventilaţie de sub 
streașină, ca și cum podul ar fi fost o colivie pentru canari, iar 
vântul o pisică lacomă. 

Atât de neliniștit era vântul Santa Ana, încât până și păianjenii 
erau agitaţi. Se mișcau neobosiţi pe pânzele lor. 

In pod nu era depozitat nimic. Mitch era pe punctul de a 
renunţa să mai caute, dar o suspiciune, o bănuială îl ţinu pe loc. 

Tot acest spaţiu gol era pardosit cu placaj. Probabil că Anson 
nu ar fi ascuns o asemenea avere sub un strat de placaj fixat de 
podea prin 16 cuie. Nu ar fi avut cum să ajungă repede la bani 
în vreo situaţie de urgenţă. 

Totuși, aplecându-și capul ca să evite grinzile mai joase, Mitch 
păși de mai multe ori înainte și înapoi, ascultând zgomotul 
pașilor săi pentru a vedea dacă nu sunt spaţii goale în podea. 
Avea o presimţire stranie, puternică, avea senzaţia că se află în 
pragul unei mari descoperiri. 

Atenţia îi fu atrasă de un cui. Toate cuiele bătute în podea 
erau intrate perfect în placaj, doar unul dintre ele ieșea cu vreo 
șase milimetri deasupra. Se așeză în genunchi și se uită mai 
bine la cui. 

Floarea cuiului era mare și plată. judecând după mărimea sa 
și după grosimea părții care ieșea în afară, cuiul avea cel puţin 
opt centimetri. 

Când îl apucă între degetul mare și arătător și încercă să-l 
miște, descoperi că era înfipt bine în podea. 

Un sentiment extraordinar îl copleși, un sentiment 
asemănător - și în același timp diferit - cu ceea ce simţise când 


VP - 194 


văzuse prima dată câmpul de coada-veveriței transformându-se 
într-un vârtej argintiu sub adierea vântului, în lumina lunii. 

Brusc, se simţi atât de aproape de Holly, încât se uită peste 
umăr, de parcă s-ar fi așteptat ca ea să fie acolo. Senzaţia nu 
dispăru, ci se intensifică, până ce începu să simtă fiori reci pe 
ceafă. A 

Cobori apoi din pod și merse din nou la parter, în bucătărie. In 
sertarul în care descoperise cheile mașinilor era o colecţie de 
scule obișnuite, întâlnite în orice casă. Mitch alese o șurubelniţă 
și un ciocan de scos cuie. 

Din anexa de lângă bucătărie, Anson întrebă: 

— Ce se întâmplă acolo? 

Mitch nu spuse nimic. 

Urcând din nou în pod, trase cuiul ieșit în afară cu un capăt al 
ciocanului de scos cuie. Folosind șurubelniţa ca pe o pană și 
bătând în mânerul acesteia cu ciocanul, reuși să scoată și 
următorul cui în afară cu vreo șase milimetri, apoi îl scoase de 
tot din placaj cu ciocanul de scos cuie. 

Păianjeni agitaţi scoteau acorduri silenţioase la harpele lor de 
mătase, iar vântul nu se mai oprea din urlat. 

Fiorii de răceală de pe ceafă se intensificau cu fiecare cui pe 
care îl clintea. Când și ultimul cui fu scos, Mitch ridică 
nerăbdător stratul de placaj. 

Dedesubt, văzu doar niște scânduri groase de dușumea. 
Spațiile dintre scânduri erau umplute cu straturi de izolaţie din 
fibră de sticlă. 

Ridică apoi stratul izolator. Nicio cutie de valori sau teancuri 
de bancnote învelite în plastic nu erau ascunse sub izolaţie. 

Presimţirea lui dispăruse, la fel ca și senzaţia că fusese cumva 
aproape de Holly. Se înșelase. 

Ce naiba însemnau toate astea? 

Cercetând podul, nu mai consideră necesar să se uite și sub 
celelalte bucăţi de placaj. 

Presupunerea lui iniţială fusese corectă. De frica unui 
incendiu, dacă nu din alt motiv, Anson nu ar fi ascuns o 
asemenea avere într-un loc în care nu ar fi putut ajunge repede. 

Mitch lăsă păianjenii în întuneric, în compania vântului 
neobosit. 

În debaraua din dormitor, după ce ridică scara și închise 
chepengul, își continuă căutările. Se uită în spatele hainelor 


VP-195 


agăţate pe umerașe, verifică toate sertarele ca să vadă care 
dintre ele are fund dublu, căută sub fiecare raft și atinse fiecare 
proeminenţă ca să găsească vreo manetă ascunsă, care ar fi 
putut deschide vreun perete fals. 

In dormitor, se uită în spatele fiecărui tablou, sperând să 
găsească vreun seif încastrat în perete, deși se îndoia că Anson 
putea fi atât ce superficial. Mută chiar patul enorm în alt loc, dar 
nu găsi niciun covor care să ascundă un tezaur în podea. 

Mitch luă apoi la rând cele două băi, dulapul din hol și două 
dormitoare care nu fuseseră încă mobilate. Nimic. 

La parter, cercetă biroul cu lambriuri din lemn de mahon și 
rafturile cu cărți. Erau atâtea locuri în care Anson ar fi putut 
ascunde banii, încât abia terminase de verificat jumătate din 
acea cameră și văzu că era 11:33. Răpitorii urmau să sune în 27 
de minute. 

Luă pistolul din bucătărie și se duse în anexă. Când deschise 
ușa îl izbi un miros înțepător de urină. Aprinse lumina și-l găsi pe 
Anson în mizerie. 

O mare parte din umezeală fusese absorbită de materialul 
pantalonilor acestuia, de șosete, pantofi, iar o mică baltă de 
culoare galbenă se formase pe plăcile de gresie de sub 
picioarele scaunului. 

incapabili să simtă emoţii adevărate în afară de furie, 
sociopaţii pot simţi totuși dragoste și milă faţă de propria 
persoană, singurul tip de dragoste și de milă de care sunt 
capabili. Dragostea exagerată pentru propria persoană este mai 
mult decât egolatrie. 

Egolatria unui caracter psihotic nu include nimic mai 
important decât respectul de sine, dar acest respect conţine 
într-o oarecare măsură și un fel de aroganță. Anson nu putea 
simţi rușine, dar mândria lui căzuse de undeva de sus într-o 
mocirlă de autocompasiune. 

Bronzul său nu-i putea ascunde paloarea cadaverică. Faţa lui 
părea spongioasă, ca un burete. Ochii lui injectaţi erau 
încețoșați de suferință. 

— Uite ce mi-ai făcut, zise el. 

— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

Dacă mila pentru propria persoană lăsase loc furiei în sufletul 
lui, atunci reușea să ascundă foarte bine acest lucru. 

— Asta-i o porcărie, omule. 


VP - 196 


— O mare porcărie, recunoscu Mitch. 

— Ai de ce să râzi. 

— Nu. Nu văd nimic de râs aici. 

— Râzi în sinea ta. 

— Urăsc asta. 

— Dacă nu-ți place asta, unde este rușinea ta acum? 

Mitch nu răspunse. 

— Unde sunt obrajii tăi roșii? Unde e fratele meu rușinos? 

— Nu mai avem timp, Anson. Vor suna în curând. Vreau banii. 

— Și eu cu ce mă aleg? Ce-mi rămâne mie din afacerea asta? 
De ce se presupune că trebuie să dau iarăși și iarăși? 

Cu brațul întins într-o poziţie asemănătoare cu cea a lui 
Campbell când îl ameninţase, Mitch îndreptă pistolul spre faţa 
fratelui său. 

— Tu îmi dai banii, iar eu te las în viață. 

— Ce fel de viaţă voi avea? 

— Vei păstra tot ce ai. Plătesc răscumpărarea și mă ocup de 
asta fără ca poliţia să afle măcar că a avut loc o răpire, astfel ca 
nimeni să nu te întrebe nimic. 

Fără îndoială, Anson se gândea la Daniel și la Kathy. 

— Vei continua să trăiești la fel ca înainte, minţi Mitch, vei 
putea să-ţi alegi orice stil de viaţă vrei. 

Anson ar fi fost în stare să dea cu ușurință vina pe Mitch 
pentru moartea părinţilor lor, dacă Mitch ar fi fost mort și 
îngropat într-o groapă din deșert, fără șanse să mai fie găsit 
vreodată. Acum, nu mai era tot atât de simplu. 

— Îți dau banii, dar îmi dai drumul, zise Anson. 

— De acord. 

Nesigur, mai întrebă: 

— Cum? 

— Înainte de a pleca să negociez răscumpărarea, am să te 
ating din nou cu Taserul, apoi am să-ți scot cătușele. Voi pleca 
în timp ce tu vei avea spasme. 

Anson căzu pe gânduri. 

— Haide, piratule. Renunţă la comoară. Dacă nu-mi spui unde 
sunt banii înainte ca telefonul să sune, s-a terminat. 

Anson îi întâlni privirea. 

Mitch se uită în ochii lui fără să șovăie. 

— Am s-o fac. 

— Ești la fel ca mine, zise Anson. 


VP - 197 


— Dacă asta vrei să crezi... 

Anson îl privea ca un om stăpân pe situaţie. Ochii lui erau 
îndrăzneţi, direcţi și cercetători. 

Era încătușat și legat de un scaun. Umerii și brațele îl dureau. 
Își udase pantalonii. Se uita fix la gura pistolului. 

Totuși, ochii lui erau calmi și plini de hotărâre, ochii unui om 
calculat. Capul acesta viu părea acum posedat de un șobolan de 
cimitir care săpase tunele sub pământ ca să-și facă sălaș în 
cranii omenești, un șobolan care se ițea acum trăgând cu ochiul 
afară, iute și viclean. 

— Este un seif în podeaua bucătăriei, zise Anson. 


48. 


Dulapul de jos, din dreapta chiuvetei, avea două rafturi cu 
sertare glisante. Acestea conţineau oale și tigăi. 

Mitch goli sertarele și le scoase apoi de pe șinele de glisare, 
dând la iveală fundul dulapului în mai puţin de un minut. 

În fiecare dintre cele patru colţuri se vedea câte un mic suport 
de colț din lemn. Erau de fapt niște dibluri pentru fixarea 
fundului fals de dulap, singurele care îl susțineau. 

Le scoase, ridică fundul fals al dulapului și văzu sub acesta o 
parte din structura de beton pe care fusese ridicată casa. In 
beton era încastrat un seif. 

Folosind combinaţia pe care i-o spusese Anson, deschise 
seiful de la prima încercare. Săltă capacul greu, care rămase 
atârnat în balamale. 

Caseta ignifugă măsura aproape 60 de centimetri lungime, 45 
în lăţime și 30 în adâncime. În interior erau pachete groase de 
bancnote de o sută de dolari înfășurate în folie de plastic lipită 
cu bandă adezivă transparentă. 

Seiful mai conţinea și un plic mare cu documente. Anson 
spusese că acesta conţinea obligaţiuni emise de o bancă 
elveţiană. Erau aproape la fel de valoroase ca bancnotele de o 
sută de dolari, dar mai compacte și mai ușor de transportat 
peste graniță. 

Mitch puse comoara pe masa din bucătărie și cercetă 
conținutul plicului. Numără șase obligaţiuni evaluate în dolari 


VP - 198 


americani, fiecare în valoare de o sută de mii de dolari, plătibile 
la purtător fără a se ţine cont de cine fusese cumpărătorul. 

Cu doar o zi înainte, lui nici nu-i trecuse prin minte că avea să 
intre în posesia unei asemenea averi; și se îndoia că avea să 
mai vadă vreodată atâţia bani. Totuși, nu simţea nici cea mai 
mică surprindere sau plăcere la vederea unei asemenea bogății. 

Aceasta era răscumpărarea lui Holly, iar el era mulțumit să o 
aibă. Acești bani erau, de asemenea, motivul pentru care fusese 
răpită, iar pentru acest motiv el îi privea cu antipatie și nu-i 
făcea nicio plăcere să-i atingă. 

Ceasul din bucătărie arăta 11:54. 

Mai erau șase minute până la apelul telefonic. 

Se întoarse în anexă, unde lăsase lumina aprinsă și ușa 
deschisă. Tot atât de implicat, pe cât era de sătul, Anson stătea 
pe scaunul ud, dar era cu gândul în altă parte. Nu dădu niciun 
semn că ar fi auzit ceva până ce Mitch nu îi vorbi. 

— Șase sute de mii în obligaţiuni. Și câţi bani gheață? 

— Restul, zise Anson. 

— Restul până la două milioane? Deci ai un milion și patru 
sute de mii bani gheaţă? 

— Asta am spus. N-am spus asta? 

— Am să-i număr. 

— N-ai decât. 

— Dacă nu sunt toţi, înţelegerea cade. N-o să-ţi dau drumul 
după ce voi pleca. 

Frustrat, Anson se smuci izbind cătușele de spătarul 
scaunului. 

— Ce naiba încerci să-mi faci? 

— Eu îţi spun doar cum stă situaţia. Ca să respect înțelegerea, 
trebuie să o respecţi tu mai întâi. O să încep acum să număr. 

Mitch se retrase de la ușă, îndreptându-se spre masa din 
bucătărie, iar Anson îi zise: 

— Sunt opt sute de mii în bani gheaţă. 

— Nu un milion și patru sute de mii? 

— Totalul, în obligaţiuni și bani gheaţă, este de un milion și 
patru sute de mii. A fost o confuzie. 

— Mda. Confuzie. Am nevoie de încă șase sute de mii de 
dolari. 

— Asta e tot. N-am mai mulţi bani. 

— Nici de aceștia nu ai spus nimic la început. 


VP - 199 


— Bine, dar nu mint tot timpul, zise Anson. 

— Piraţii nu-și ascund toată avuţia într-un singur loc. 

— Vrei să termini odată cu prostia asta cu piraţii? 

— De ce? Pentru că te face să te simţi imatur? 

Ceasul arăta 11:55. 

Lui Mitch îi veni brusc o idee. 

— Am să termin cu prostiile despre pirați. Dacă mă gândesc 
mai bine, aș prefera să vorbim despre iaht. Ţi-ai cumpărat un 
iaht cu care să navighezi. Cât de mulţi bani ai ascuns acolo? 

— Nimic. Nu am nimic la bordul vasului. Nici nu aș fi avut 
vreme să-i depozitez într-un seif. 

— Dacă o vor omori pe Holly, am să caut prin toate dosarele 
tale, zise Mitch. Am să aflu numele ambarcațiunii și unde este 
ancorată. Am să mă duc în port cu un topor și o mașină de 
găurit. 

— Fă ce trebuie să faci. 

— Am s-o fac bucățele de la prora la pupa și, când voi găsi 
banii, am să știu că m-ai minţit. Atunci am să vin înapoi aici și 
am să-ţi închid gura cu bandă adezivă, ca să nu mă mai minţi. 

— Îţi spun adevărul. 

— Am să te închid aici, în întuneric, fără apă, fără mâncare, 
am să te închid aici ca să mori de deshidratare, în propria 
mizerie. Eu am să aștept chiar acolo, în bucătărie, la masa ta, 
mâncând din mâncarea ta, ascultând cum mori în întuneric. 

Mitch nu credea că ar fi putut ucide pe cineva într-un 
asemenea mod sângeros, dar vocea lui sunase destul de 
convingător, plină de răceală și de duritate. 

Dacă ar fi pierdut-o pe Holly, orice ar fi fost posibil. Datorită 
ei, simţise că trăiește din plin. Fără ea, o parte din el ar fi murit, 
iar el nu ar mai fi rămas un om întreg. 

Anson păru să urmeze același șir de raționamente, pentru că 
zise: 

— Bine. În regulă. Patru sute de mii. 

— Ce? 

— La bordul vasului. Am să-ţi spun unde-i găsești. 

— Tot mai lipsesc două sute de mii. 

— Nu mai am alţii. Nu în bani gheaţă. Va trebui să lichidez 
niște acţiuni. 

Mitch se întoarse ca să vadă cât arăta ceasul din bucătărie. 
11:56. 


VP - 200 


— Patru minute. Nu mai avem timp de minciuni, Anson. 

— Vrei să mă crezi, măcar o singură dată? Doar de data asta. 
Nu am mai mult în bani gheață. 

— Deja trebuie să modific condiţiile schimbului, se îngrijoră 
Mitch, fiindcă nu accept un transfer online. Acum, mai trebuie și 
să negociez cu ei ca să le dau mai puţin cu două sute de mii. 

— Vor accepta, îl asigură Anson. li cunosc pe acești porci. 
Crezi că vor refuza un milion opt sute? Nici gând. Nu porcii ăștia. 

— Ar fi bine să ai dreptate. 

— Ascultă, suntem în relaţii bune acum, nu? Ce zici? Nu mă 
lăsa în întuneric. 

Mitch deja se îndepărtase de el. Nu stinsese lumina în anexă 
și lăsase ușa deschisă. 

Lângă masă, se uită la bani și la obligaţiuni. Puse mâna pe 
stilou și pe carneţel, apoi se duse lângă telefon. 

Nu putea suporta imaginea aparatului telefonic. Telefoanele 
nu-i aduseseră vești bune în ultima vreme. 

Închise ochii. 

Cu trei ani în urmă, se căsătoriseră fără ca vreun membru al 
familiei să asiste la cununie. Dorothy, bunica lui Holly, cea care 
o crescuse, murise pe neașteptate cu cinci luni înainte de nunta 
lor. O mătușă și doi veri ţinuseră locul tatălui miresei. Ea nici 
măcar nu-i cunoștea. Lor nu le păsa. Mitch nu ar fi putut să-și 
invite fratele și pe cele trei surori fără să-i invite și pe părinţii lui. 
Dar el nu dorise ca Daniel și Kathy să fie acolo. 

Și asta nu pentru că era copleșit de amărăciune. Nu-i 
excludea ca pedeapsă sau pentru că era furios pe ei. l-ar fi fost 
însă frică dacă ei ar fi fost prezenți. 

Știuse că această căsătorie era a doua lui șansă de a avea o 
familie, și dacă aceasta ar fi dat greș, nu ar fi avut curajul să 
mai încerce a treia oară. Daniel și Kathy erau ca o maladie 
generalizată pentru toate familiile, o maladie care, odată ce ar fi 
afectat rădăcinile, ar fi deformat cu siguranță toată planta și i-ar 
fi uscat fructul. 

Mai târziu, le spuseseră celor din familie că fugiseră ca să se 
căsătorească pe ascuns, dar în realitate fusese doar o 
ceremonie mică și o petrecere organizată acasă la ei pentru un 
număr limitat de prieteni. Iggy avusese dreptate: trupa cântase 
melodii cam învechite. Prea multe cântece cu tamburine. Și un 


VP - 201 


solist care avea impresia că se pricepe cel mai bine la notele 
prelungi în falset. 

După ce toată lumea plecase, iar muzica formaţiei nu mai era 
decât o amintire amuzantă, el și Holly dansaseră singuri, după 
muzica de la radio, pe ringul portabil de dans, montat în curtea 
din spate special pentru acest eveniment. Holly fusese 
fermecătoare în lumina lunii, ca o ființă de pe altă lume, încât 
inconștient el o strânsese prea tare, ca și cum ar fi putut 
dispărea ca o fantasmă, până ce ea îi spusese: 

— Sunt destul de fragilă, știi? 

El se relaxase, apoi ea își pusese capul pe umărul lui. Deși era 
de obicei un dansator stângaci, nu greșise pașii nici măcar o 
dată, iar în jurul lor se învârtea grădina superbă pe care el însuși 
o amenajase cu atâta răbdare. Deasupra lor străluceau stelele 
pe care el nu i le oferise niciodată, fiindcă nu era un bărbat făcut 
pentru declarații siropoase, dar stelele oricum erau deja ale ei, 
iar luna îi făcea și ea plecăciuni, la fel cerul și noaptea. 

Telefonul sună. 


49. 


Mitch lăsă telefonul să sune de două ori, apoi răspunse: 

— Mitch la telefon. 

— Bună, Mitch. Astăzi ești mai optimist? 

Această voce dulceagă nu era aceeași pe care o auzise de 
fiecare dată când vorbise cu răpitorii, iar schimbarea îl neliniști 
pe Mitch. 

— Da, sunt optimist, zise el. 

— Bine. Nu putem ajunge nicăieri fără speranţă. Speranţa a 
fost cea care m-a adus din Angel Fire până aici, și speranţa va fi 
cea care îmi va călăuzi pașii înapoi. 

In orice caz, schimbarea nu-l deranja pe Mitch atât de mult pe 
cât îl deranja vocea aceea. Bărbatul vorbea cu o blândeţe care 
părea mai mult decât sinistră. 

— Vreau să vorbesc cu Holly. 

— Sigur că vrei. Ea este femeia zilei - și se descurcă foarte 
bine în această postură. Este o doamnă deosebit de puternică. 


VP - 202 


Mitch nu știa cum să interpreteze asta. Ce spusese individul 
acela despre Holly era adevărat, dar cuvintele sunau ciudat 
când le rostea el. O auzi pe Holly: 

— Ești în regulă, Mitch? 

— Sunt în regulă. Simt că înnebunesc, dar sunt în regulă. Te 
iubesc! 

— Și eu sunt în regulă. N-am fost rănită. Nu chiar. 

— O să terminăm odată cu asta, o asigură dânsul. N-am de 
gând să te dezamăgesc. 

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte așa ceva. Niciodată. 

— Te iubesc, Holly! 

— Vrea telefonul, mai zise ea înmânându-i telefonul 
gardianului ei. 

Păruse constrânsă. El îi spusese de două ori că o iubește, dar 
ea nu zisese nimic. Ceva nu era în regulă. Vocea blândă se auzi 
din nou: 

— A avut loc o schimbare în planul iniţial, Mitch, o schimbare 
importantă. În comparaţie cu un transfer online, banul e rege. 

Mitch fusese îngrijorat că nu-i va putea convinge să renunte la 
transferul online. Ar fi trebuit să se simtă ușurat de această 
răsturnare de situaţie. În schimb, era neliniștit. Era de fapt încă 
un indiciu că se întâmplase ceva care îi scosese din joc pe 
răpitori. O voce nouă la telefon, apoi Holly care părea foarte 
prudentă, iar acum o preferinţă subită pentru bani gheață. 

— Mai ești la telefon, Mitch? 

— Da. Doar că nu mă așteptam la asta. Ar trebui să știi... 
Anson nu și-a făcut pentru mine atât de multe griji, așa cum 
poate credeai. 

Bărbatul de la telefon părea amuzat. 

— Ceilalţi așa au crezut. Eu nu am fost sigur nicio clipă. Nu 
mă așteptam să văd lacrimi adevărate la un crocodil. 

— Sunt stăpân pe situaţie, îl asigură Mitch. 

— Ai fost luat prin surprindere de fratele tău? 

— De nenumărate ori. Ascultă, în acest moment, pot să-ți 
garantez opt sute de mii de dolari bani gheață și șase sute de 
mii în obligaţiuni. 

Înainte ca Mitch să apuce să menţioneze restul de patru sute 
de mii de dolari care se presupunea că erau la bordul navei lui 
Anson, răpitorul spuse: 


VP - 203 


— E o dezamăgire, desigur. Celelalte șase sute de mii ar 
însemna o mulţime de timp în care să cauţi. 

Mitch nu înțelese ultimul cuvânt. 

— Ce să caut? 

— Eşti un căutător, Mitch? 

— Ce să caut? 

— Dacă am cunoaște răspunsul, n-ar mai fi nevoie să căutăm. 
Un milion și patru sute de mii sunt în regulă. O să consider că ți- 
am făcut un discount pentru că ai plătit cu bani gheaţă. 

Surprins de ușurința cu care fusese acceptată suma aceea 
mult mai mică, Mitch mai spuse: 

— Vorbești în numele tuturor, al tău, dar și al partenerilor tăi? 

— Da. Dacă nu aș vorbi eu pentru ei, cine ar putea să o facă? 

— Atunci... ce trebuie să fac? 

— O să vii singur. 

— În regulă. 

— Neînarmat. 

— Bine. 

— Pune banii și obligaţiunile într-un sac de plastic. Să nu-l legi 
la gură. Știi unde este Turnbridge House? 

— Toată lumea din acest ţinut știe unde este. 

— Vino acolo la ora trei. Să fii cuminte și să nu cumva săvii 
mai devreme ca să stai la pândă. Tot ce ai putea obţine arfio 
nevastă moartă. 

— Voi fi acolo la ora trei. Niciun minut mai devreme. Cum o să 
intru? 

— Poarta va fi în aparenţă legată cu un lanţ, dar acesta va fi 
pus doar de formă. După ce intri cu mașina pe șantier, trebuie 
să pui lanţul la loc, așa cum a fost. Cu ce mașină ai de gând să 
vii? 

— Cu Honda mea. 

— Vei opri chiar în faţa casei. O să vezi un SUV. Să parchezi 
mașina departe de el. Să tragi cu partea din spate a mașinii spre 
casă și să deschizi portbagajul. Vreau să mă asigur că nu e 
nimeni în el. 

— Bine. 

— După ce ai să faci toate astea, te voi suna pe mobil pentru 
noi instrucțiuni. 

— Aşteaptă. Telefonul meu mobil e mort. 

De fapt, era pe undeva prin Rancho Santa Fe. 


VP - 204 


— Pot să-l folosesc pe al lui Anson? 

— Care este numărul? 

Telefonul lui Anson era pe masa din bucătărie, lângă bani și 
obligaţiuni. Mitch puse imediat mâna pe el. 

— Nu știu numărul. Trebuie să-l deschid ca să mă uit. Durează 
un minut. 

În timp ce Mitch aștepta ca logoul companiei de telefonie să 
dispară de pe ecran, bărbatul cu voce blândă zise: 

— Spune-mi, Anson este în viață? 

Surprins de această întrebare, Mitch spuse doar: 

— Da. 

Amuzat, bărbatul zise: 

— Un răspuns simplu îmi spune atât de multe! 

— Și ce îţi spune? 

— Te-a subapreciat. 

— Vezi prea multe dincolo de un singur cuvânt. lată numărul 
de mobil. 

După ce Mitch citi numărul și apoi îl repetă, bărbatul mai 
spuse: 

— Noi vrem să facem un târg simplu, cinstit, Mitch. Cea mai 
bună afacere este cea în urma căreia fiecare are de câștigat. 

Mitch sesiză că era prima dată când bărbatul cu voce blândă 
zisese „noi”, în loc de „eu”. 

— La ora trei, mai repetă bărbatul, apoi închise. 


50. 


Totul era alb în anexa pentru spălat rufe, totul cu excepţia 
scaunului roșu pe care stătea Anson și a micii băltoace de 
culoare galbenă de sub scaun. 

Duhnind, foindu-se neliniștit pe scaun dintr-o parte în alta, 
Anson acceptase resemnat să coopereze. 

— Da, este unul dintre ei care vorbește așa. Se numește 
Jimmy Null. E un profesionist, dar nu se bagă niciodată în faţă. 
Dacă el a vorbit cu tine la telefon înseamnă că toţi ceilalţi sunt 
morți. 

— De ce? 


VP - 205 


— Ceva a mers rău, probabil au avut vreo neînțelegere cu 
privire la ceva, iar el a hotărât să rămână cu toţi banii. 

— Deci tu crezi că a mai rămas doar unul? 

— Asta face totul mai greu pentru tine, nu mai ușor. 

— De ce mai greu? 

— Odată ce i-a ucis pe ceilalţi, intenţia lui va fi să înlăture tot 
ce-l incriminează, ca să-și șteargă urmele. 

— Eu și Holly. 

— Doar după ce obţine banii. Deși era copleșit de propria 
suferință, Anson reuși să schiţeze un zâmbet ofilit. Vrei să știi 
cum am făcut bani, frăţioare? Vrei să știi ce fac pentru a-mi 
câștiga existenţa? 

Anson nu i-ar fi dat această informaţie decât dacă ar fi 
considerat că aceasta i-ar face rău fratelui său. 

Mitch știa că sclipirea vicioasă și încântată din ochii lui Anson 
era un argument pentru a continua să ignore acest aspect, dar 
curiozitatea era mai mare decât prudenţa. 

Înainte ca vreunul din ei să poată spune ceva, telefonul sună. 

Mitch se întoarse în bucătărie gândindu-se în treacăt să nu 
răspundă, dar era îngrijorat că Jimmy Null ar fi putut suna din 
nou ca să-i dea instrucţiuni suplimentare. 

— Alo? 

— Anson? 

— Nu e aici. 

— Cine e la telefon? 

Nu era vocea lui Jimmy Null. 

— Sunt un prieten de-al lui Anson, zise Mitch. 

Acum, că răspunsese la telefon, cea mai bună soluţie era să 
ducă la bun sfârșit conversaţia ca și cum totul ar fi fost normal. 

— Când se va întoarce? întrebă bărbatul. 

— Mâine. 

— Să-l sun pe mobil? 

Lui Mitch, vocea i se părea cunoscută. Ridicând telefonul 
mobil al lui Anson de pe bufet, Mitch zise: 

— L-a uitat acasă. 

— Poţi să-i transmiţi un mesaj? 

— Sigur. Te ascult. 

— Spune-i că l-a căutat Julian Campbell. 

Strălucirea ochilor cenușii, sclipirea Rolexului de aur. 

— Altceva? întrebă Mitch. 


VP - 206 


— Asta-i tot. Totuși, este ceva care mă neliniștește, prietene 
al lui Anson. 

Mitch nu spuse nimic. 

— Prietene al lui Anson, ești acolo? 

— Da. 

— Sper că ai grijă de Chryslerul meu. lubesc mașina aceea. Pe 
curând. 


51. 


Mitch găsi în bucătărie sertarul în care Anson păstra două 
suluri cu saci din plastic pentru gunoi. Alese sulul cu sacii cei 
mai mici, albi, de 60 de litri. 

Puse teancurile de bancnote și plicul cu obligaţiuni într-un 
sac. Răsuci sacul la capăt, dar nu-l legă. 

La ora aceea, în traficul normal, nu făceai mai mult de două 
ore de la Rancho Santa Fe la Corona del Mar. Chiar dacă Julian 
Campbell ar fi avut parteneri care lucrau în Orange, aceștia nu 
ar fi ajuns imediat acolo. Când Mitch reveni în anexă, Anson îl 
întrebă: 

— Cine a sunat? 

— Un tip care vindea ceva. 

Verzi ca marea și injectaţi, ochii lui Anson erau niște oceane 
întunecate în care forfoteau rechini. 

— Nu mi s-a părut ceva de genul ăsta. 

— Parcă voiai să-mi spui cum îţi câștigi existenţa. 

Sclipirea jucăușă și răutăcioasă apăru din nou în ochii lui 
Anson. Voia să-i împărtășească triumful său mai degrabă decât 
să se mândrească în faţa lui, pentru că noutăţile l-ar fi rănit într- 
un fel pe Mitch. 

— Imaginează-ţi că trimiţi date unui client pe internet, iar pe 
chitanţă par a fi materiale inofensive - fotografii sau un text 
despre istoria Irlandei. 

— Para fi. 

— Nu e ca transmiterea de date codificate din care nu poți 
înțelege nimic fără un cod. Informaţia apare în acest caz 
întreagă și nu are nimic ieșit din comun, trece neobservată. Dar, 
după ce este procesată utilizând un program special, fotografiile 


VP - 207 


și textul se combină și se reformulează, alcătuind un material cu 
totul diferit, un adevăr ascuns. 

— Și care e acest adevăr? 

— Așteaptă. Mai întâi... clientul descarcă fișierele și nu are 
nicio copie pe hard disk. Dacă poliţia îi cercetează computerul și 
încearcă să copieze sau să analizeze sistemul operaţional, 
programul se autodistruge și nu mai poate fi reconstituit. La fel 
și documentele din memoria internă a calculatorului, în formă 
originală sau convertite. 

Deși se străduise în timp să acumuleze cunoștințele minime 
necesare despre calculatoare, o necesitate a lumii moderne, 
Mitch nu era sigur că putea să înțeleagă care era cea mai 
importantă utilitate a acestui lucru, dar se gândi totuși la una. 

— Deci teroriștii pot comunica folosind internetul și oricine ar 
vedea mesajele pe care și le trimit ar crede că e vorba doar de 
istoria Irlandei. 

— Sau despre istoria Franţei, despre Tahiti sau vreo cronică 
amplă a filmelor cu John Wayne. Nu ar vedea materiale sinistre 
și nici texte criptate ca să trezească suspiciuni. Dar teroriștii nu 
reprezintă o piaţă profitabilă și stabilă. 

— Cine atunci? 

— Sunt mulţi alţi clienţi. Dar vreau să afli că lucrez mai ales 
pentru Julian Campbell. 

— Antreprenorul cu afaceri în divertisment, zise Mitch. 

— E adevărat că deţine mai multe cazinouri în diferite ţări. În 
parte, le folosește ca acoperire ca să poată spăla banii proveniţi 
din alte activități. 

Mitch credea că-l cunoaște acum pe adevăratul Anson, un 
bărbat foarte diferit de cel care călătorise cu dânsul spre sud, în 
Rancho Santa Fe. Gata cu iluziile. Gata cu orbirea pe care singur 
și-o impunea. Totuși, în acest moment crucial, o a treia imagine 
înfiorătoare a fratelui său i se dezvăluia, aproape la fel de 
străină pentru Mitch ca și cea de-a doua, când Anson își arătase 
adevărata fire în biblioteca lui Campbell. 

Chipul său părea că dobândise un nou locatar care umbla 
greoi prin camerele capului său, întunecând și mai mult cele 
două ferestre verzi atât de familiare. Și corpul său se 
schimbase. Un străin mătăhălos, mai primitiv decât cel pe care-l 
știuse cu un minut mai devreme, părea să ocupe acum scaunul, 
un alt om în care animalul era mult mai evident. 


VP - 208 


Această imagine i se înfăţișase lui Mitch înainte ca fratele lui 
să înceapă să vorbească despre afacerile cu Campbell. Nu putea 
pretinde că efectul era psihologic, că dezvăluirile lui Anson îl 
transformaseră pe acesta în ochii lui Mitch, pentru că 
schimbarea se petrecuse înainte de aceste dezvăluiri. 

— O jumătate de procent din bărbaţi sunt pedofili, zise Anson. 
Numai în Statele Unite se află un milion și jumătate de pedofili. 
Și milioane în alte colțuri ale lumii. 

În acea cameră albă și luminoasă, Mitch simţi că se află în 
pragul întunericului, în faţa unei porți terifiante care se 
deschidea înaintea lui, ademenindu-l să pășească pe un drum 
fără cale de întoarcere. 

— Pedofilii sunt consumatori înrăiţi de pornografie infantilă, 
continuă Anson. Deși ar putea să cadă în plasa unor polițiști sub 
acoperire care ar putea să-i distrugă, aceștia riscă orice ca să 
cumpere asemenea materiale. 

Cine-i făcuse treaba lui Hitler, Stalin sau Mao Zedung? Vecinii, 
prietenii, mamele și taţii o făcuseră, și frații. 

— Dacă materialele ajung în formatul unui text plictisitor 
despre istoria teatrului englezesc și sunt convertite în fotografii 
îndrăzneţe și chiar clipuri video, dacă ei își pot satisface 
nestingheriţi dorințele, apetitul lor devine nemăsurat. 

Mitch lăsase pistolul pe masa din bucătărie. Probabil că se 
așteptase în mod inconștient la astfel de orori și nu fusese sigur 
că se va putea controla dacă ar fi avut arma în mână. 

— Campbell are două sute de mii de clienţi. În doi ani, se 
așteaptă la un milion în toată lumea și, ca urmare, la un profit 
de cinci miliarde de dolari. 

Mitch își aminti de omleta și pâinea prăjită pe care le 
mâncase în bucătăria acestei creaturi, iar stomacul lui se 
strânse la gândul că folosise farfuriile și tacâmurile atinse de 
acele mâini. 

— Profitul brut din vânzări este de șaizeci la sută. Angajaţii 
adulţi filmează de plăcere. Tinerele staruri nu primesc bani 
pentru asta. De ce ar avea nevoie de bani la vârsta lor? lar eu 
am obţinut o mică parte din afacerea lui Julian. Ti-am spus că 
am opt milioane, dar am de trei ori mai mult. 

Mica încăpere se aglomerase dintr-odată peste măsură. Mitch 
simţea că, în afară de el și de fratele lui, întregi legiuni nevăzute 
intraseră acolo. 


VP - 209 


— Frăţioare, am vrut doar să înţelegi cât de murdari sunt 
banii cu care o vei cumpăra pe Holly. Tot restul vieţii tale de 
acum încolo, când o vei săruta sau o vei atinge, te vei gândi la 
sursa acestor bani atât de murdari. 

Așezat pe scaun, legat, în propria urină, scăldat în sudoare din 
cauza fricii de întuneric care îl copleșise ceva mai devreme, 
Anson își ridică obraznic capul, își scoase pieptul în afară, iar 
ochii îi străluceau triumfători, ca și cum, făcând toate acele 
orori, facilitându-i lui Campbell afacerea josnică, se simţea deja 
răsplătit, ca și cum, având ocazia să satisfacă apetitul celor 
depravaţi în detrimentul inocenților, era tot ce avea nevoie ca 
răsplată, ca să poată suporta umilințele actuale și ruina 
personală ce avea să urmeze. 

Unii ar fi putut numi atitudinea lui nebunie, dar Mitch știa cum 
se numea de fapt. 

— Plec, îl anunţă Mitch pe Anson, pentru că nu mai era nimic 
important de spus. 

— Poţi să mă electrocutezi cu Taserul, îi zise Anson, de parcă 
ar fi vrut să se convingă că Mitch nu avea puterea să-l mai 
rănească pentru mult timp, în niciun fel. 

— Te referi la înţelegerea noastră? întrebă Mitch. La naiba cu 
ea. 

Mitch stinse lumina și trase ușa după el. Pentru că există forțe 
împotriva cărora este indicat să îţi iei măsuri de precauţie în 
plus - măsuri absurde chiar -, înțepeni ușa închisă cu un scaun. 
Ar fi putut să o bată și în cuie dacă ar fi avut vreme. 

Se întrebă dacă avea să se mai simtă vreodată curat. 

Fu cuprins de friguri. Simţea că-i vine rău. Se duse la chiuvetă 
și se stropi cu apă rece pe faţă. 

Atunci auzi soneria de la ușă. 


52. 


Se auziră câteva acorduri din Oda bucuriei. Doar câteva 
minute trecuseră de când telefonase Julian Campbell. Cinci 
miliarde pe an profit era o comoară pentru care acesta ar fi 
făcut orice, dar totuși nu ar fi putut să trimită niște oameni 
înarmaţi la casa lui Anson atât de repede. 


VP - 210 


Mitch închise robinetul de apă rece și, cu faţa udă, încercă să 
se gândească dacă exista vreun motiv pentru care ar fi trebuit 
să riște să verifice identitatea vizitatorului pe fereastra 
livingului. Imaginaţia nu-l ajuta însă deloc. 

Trebuia să iasă imediat din casă. 

Puse mâna pe sacul cu bani și apucă grăbit pistolul de pe 
masă. Se îndreptă apoi spre ușa din spate. 

Taserul. II lăsase pe un dulap, lângă aragaz. Se întoarse ca să- 
lia. 

Din nou, vizitatorul necunoscut sună la ușă. 

— Cine e? întrebă Anson din anexă. 

— Poștașul. Acum, taci din gură! 

Apropiindu-se din nou de ușa din spate, Mitch își aminti de 
telefonul mobil al fratelui său. Ultima dată, îl văzuse pe masă, 
lângă sacul cu bani și, în grabă, luase sacul și uitase de mobil. 

Telefonul lui Julian Campbell, odioasele destăinuiri ale lui 
Anson și soneria de la ușă, toate la un loc îl făcuseră să-și piardă 
cumpătul. 

După ce luă telefonul de pe masă, Mitch se uită cu atenţie 
peste tot prin bucătărie. Din câte își dădea seama, nu uitase 
nimic altceva. 

Stinse lumina, ieși din casă și încuie ușa. Vântul neobosit se 
juca singur de-a v-aţi ascunselea printre ferigi și bambuși. 
Frunze tari și uscate de smochin indian zburau aduse de vânt de 
pe altă proprietate, se așterneau în calea lui și prin toată curtea 
interioară, foșnind pe pavaj. 

Mitch intră în primul dintre cele două garaje, trecând prin 
curtea interioară. Aici așteptau Honda lui și John Knox, care 
putrezea în remorca Buick-ului. 

Avusese un plan destul de neclar de a pune pe seama lui 
Anson moartea lui John Knox și, în același timp, de a scăpa de 
acuzaţiile pentru moartea lui Daniel și a lui Kathy. Dar revenirea 
lui Campbell în scenă îi provocase o puternică nesiguranţă, 
simțindu-se de parcă ar fi mers cu rolele pe gheaţă, iar planul 
șubred la care se gândise nici nu mai exista acum. 

Oricum, nimic nu mai conta. Dacă Holly se întorcea teafără 
acasă, John Knox și cadavrele din camera de studiu, plus Anson 
încătușat și legat de scaun, aveau să-l intereseze din nou și 
aveau să conteze timp îndelungat, dar acum acestea erau 


VP - 211 


aspecte minore în comparaţie cu marea problemă pe care o 
avea el. 

Rămăseseră mai mult de două ore și jumătate până la plata 
răscumpărării lui Holly. Mitch deschise portbagajul Hondei și 
băgă sacul cu bani în spaţiul pentru roata de rezerva. 

Pe scaunul din faţă al Buick-ului, găsi o telecomandă pentru 
ușa garajului. O agăţă de parasolarul Hondei, ca să poată 
închide ușa rulantă de pe alee. 

Puse pistolul și Taserul în buzunarul din portiera mașinii. 
Stând în spatele volanului, putea să vadă imediat armele dacă 
privea în jos, acolo fiindu-i mult mai ușor să ajungă la ele decât 
dacă le-ar fi pus sub scaun. 

Acţionând telecomanda, privi în oglinda retrovizoare cum se 
ridica ușa mare a garajului. 

leșind cu spatele mașinii din garaj, aruncă o privire în 
dreapta, văzu că aleea era pustie, dar călcă surprins frâna când 
auzi în geamul mașinii o bătaie insistentă. Întorcând brusc capul 
spre stânga, descoperi că se afla faţă în faţă cu detectivul 
Taggart. 


53. 


— Bună, domnule Rafferty, auzi Mitch destul de neclar prin 
geamul închis. 

Mitch se uită lung la detectiv, întârziind parcă prea mult să 
lase geamul portierei în jos. Probabil că detectivul se așteptase 
ca el să pară surprins; oricum, chipul său trebuie să fi părut 
îngrozit, șocat. 

Vântul cald scutura sacoul lui Taggart și făcea să-i fluture 
gulerul cămășii galbene cu dungi maro stil Hawaiian, în vreme 
ce se apleca spre geamul mașinii. 

— Ai puţin timp pentru mine? 

— Ei bine, am o programare la medic, zise Mitch. 

— İn regulă. N-o să te rețin prea mult. Nu vrei să vorbim în 
garaj, ca să ne adăpostim de vânt? 

Cadavrul lui John Knox zăcea la vedere în partea din spate a 
Buick-ului. Detectivul criminalist l-ar fi putut descoperi 


VP - 212 


ghidându-se după mirosul de putrefacție sau dacă ar fi dat ocol 
vechiului Buick, plin de admiraţie în fața frumuseţii acestuia. 

— Mai bine, urcă în mașină, zise Mitch, apoi ridică geamul 
după ce reuși să iasă complet din garaj. 

Apăsă butonul telecomenzii ca să închidă ușa rulantă și parcă 
mașina paralel cu aceasta, dincolo de mijlocul aleii. Așezându-se 
pe scaunul de lângă șofer, Taggart îl întrebă: 

— Ai chemat un exterminator ca să se ocupe de termitele 
acelea? 

— Nu încă. 

— Nu trebuie să amâni prea mult. 

— Nu voi amâna. 

Mitch privea în față, spre alee, hotărât să nu-l privească pe 
Taggart decât din când în când, pentru că își amintea puterea 
privirii pătrunzătoare a poliţistului. 

— Dacă pesticidele sunt cele care te îngrijorează, poţi să le 
spui exterminatorilor că nu trebuie să le mai folosească. 

— Știu. Ar putea îngheţa insectele în pereţi. 

— Sau și mai bine, ar putea folosi extract condensat de 
portocale, care le omoară direct după contact. Totul e natural, 
iar casa miroase grozav. 

— Portocale. Trebuie să cercetez varianta asta. 

— Cred că ai fost prea ocupat ca să te mai ocupi de termite. 

Un om nevinovat s-ar fi întrebat despre ce era vorba și ar fi 
fost nerăbdător să-și continue activităţile zilnice, așa că Mitch 
riscă o întrebare: 

— De ce ai venit aici, locotenente? 

— Am venit să-l văd pe fratele dumitale, dar se pare că nu 
este acasă. 

— Este plecat din localitate până mâine. 

— Unde e plecat? 

— In Las Vegas. 

— Ştii la ce hotel stă? 

— Nu mi-a spus. 

— N-ai auzit soneria? întrebă Taggart. 

— Trebuie să fi ieșit înainte să fi sunat dumneata. Am avut 
ceva treabă în garaj. 

— Ai grijă de locuinţă când fratele dumitale este plecat? 

— Exact. De ce vrei să discuţi cu el? 


VP - 213 


Detectivul ridică un genunchi și se răsuci în scaun spre Mitch, 
așezându-se cu fața spre el, parcă pentru a-l obliga pe acesta 
să-l privească în ochi. 

— Numerele de telefon ale fratelui dumitale erau în agenda 
lui Jason Osteen. 

Bucuros că nu trebuia să mintă, Mitch îi spuse: 

— S-au cunoscut când eu și Jason împărțeam același 
apartament. 

— Dar, spre deosebire de dumneata, fratele dumitale a ţinut 
legătura cu Jason. 

— Nu știu. Poate. Se înțelegeau bine. 

În timpul nopţii și spre dimineaţă, toate frunzele căzute, 
gunoaiele și praful fuseseră purtate de vânt spre mare. Acum, 
nevăzut, vântul nu mai căra cu el tot felul de resturi care să-i 
trădeze forma. La fel de invizibile ca undele de șoc, mase de aer 
cristalin măturau aleea, zguduind Honda. 

Taggart spuse: 

— Jason era încurcat cu fata aceea, Leelee Morheim. O 
cunoști? 

— Nu. 

— Leelee zice că Jason îl ura pe fratele tău. Spune că fratele 
tău l-a înșelat pe Jason într-o afacere. 

— Ce afacere? 

— Leelee nu știe. Dar un lucru e clar în legătură cu Jason - nu 
face bani muncind cinstit. 

Această declaraţie îl forță pe Mitch să privească în ochii 
detectivului și să se încrunte cu o nedumerire convingătoare: 

— Vrei să zici că Anson a fost implicat în ceva ilegal? 

— Crezi că este posibil? 

— Are un doctorat în filosofie, altul în lingvistică și este 
obsedat de calculatoare. 

— Știu un profesor de fizică acuzat că și-a ucis nevasta și un 
ministru care a ucis un copil. 

Gândindu-se la ultimele evenimente, Mitch era sigur că 
Taggart nu era unul dintre răpitori. 

„Dacă i-ai fi spus ceva, Mitch, Holly ar fi fost moartă acum”. 

Mitch nu-și mai făcea griji că răpitorii l-ar fi putut supraveghea 
sau i-ar fi putut înregistra conversațiile. Honda putea fi echipată 
cu un dispozitiv de emisie-recepţie care să permită a fi 
identificată ușor în trafic, dar nici asta nu-l mai îngrijora acum. 


VP - 214 


Dacă Anson avea dreptate, Jimmy Null - cel cu vocea blândă, 
a cărui grijă era ca Mitch să rămână optimist - își omorâse 
partenerii. El dirija spectacolul acum. În ultimele ore ale 
operaţiunii, Null avea să se concentreze probabil asupra 
pregătirilor pentru obţinerea răscumpărării ostaticei sale, și nu 
asupra lui Mitch. 

Asta nu însemna că Mitch ar fi trebuit să apeleze la detectiv 
cerându-i ajutorul. Accidentul lui John Knox, cel care zăcea în 
remorca Buick-ului ca într-un dric, mort din trei cauze diferite: 
gât rupt, esofag zdrobit și o rană de pistol, ar fi impus unele 
explicaţii. Niciun detectiv criminalist nu ar fi acceptat prea 
repede explicaţia că Knox își găsise sfârșitul în urma unui 
accident, în cădere. 

Nici uciderea lui Daniel și a lui Kathy nu ar fi fost mai ușor de 
explicat decât moartea lui Knox. 

Dacă Anson ar fi fost descoperit în asemenea condiţii 
mizerabile în anexa bucătăriei legat de mașina de spălat, ar fi 
părut o victimă, nu un călău. Dat fiind talentul său în arta 
înșelătoriei, avea să joace rolul unui inocent foarte convingător, 
spre nedumerirea autorităţilor. 

Mai erau doar două ore și jumătate până la plata 
răscumpărării. 

Mitch nu prea credea că poliţia, la fel de birocratică precum 
orice instituţie guvernamentală, ar fi reușit să proceseze tot ce 
se întâmplase până în acel moment și să facă așa cum era mai 
bine pentru Holly. 

În afară de asta, John Knox murise într-o anumită jurisdicție, 
Daniel și Kathy în alta, iar Jason Osteen în a treia. Era deci vorba 
de trei rânduri de birocraţi. 

Pentru că aveau de-a face cu o răpire, probabil că FBI ar fi 
fost de asemenea implicat. 

Din momentul în care Mitch ar fi mărturisit tot ce i se 
întâmplase și ar fi cerut ajutor, nu ar mai fi avut libertate de 
mișcare. Responsabilitatea pentru viața lui Holly ar fi revenit 
unor străini. 

Se îngrozi la gândul că putea fi obligat să stea neajutorat să 
aștepte în vreme ce minutele s-ar fi scurs zadarnic, în vreme ce 
autorităţile, chiar dacă erau bine intenţionate, ar fi încercat să 
rezolve situaţia și să înțeleagă evenimentele care o 
provocaseră. 


VP - 215 


Taggart îl întrebă: 

— Cum se mai simte doamna Rafferty? 

Mitch simţi că-i fuge pământul de sub picioare; i se părea că 
detectivul dezlegase deja mai multe noduri în cazul acela 
încâlcit, și folosea acum frânghia ca să-l prindă în laţ. 

În faţa expresiei nedumerite a lui Mitch, Taggart adăugă: 

— Se simte mai bine după migrena aceea? 

— A, da. Mitch aproape că nu reuși să-și ascundă ușurarea 
când auzi că sursa interesului detectivului pentru Holly nu era 
decât migrena aceea imaginară. Se simte mai bine, adăugă el. 

— Totuși, nu cred că e într-o stare atât de bună. De fapt, 
aspirina nu e chiar tratamentul ideal pentru migrene. 

Mitch simţi că în faţa lui era o capcană, dar nu-și putea da 
seama de care - o capcană de urs, un laţ sau o groapă acoperită 
cu frunze - și nu știa cum să o evite. 

— Ei bine, aspirina e medicamentul care îi face bine. 

— Dar astăzi lipsește din nou de la serviciu, zise Taggart. 

Detectivul putea să fi aflat unde lucra Holly de la Iggy Barnes. 
Acest lucru nu-l surprinse pe Mitch, dar faptul că acesta o ţinea 
întruna cu migrena aceea îl alarma. 

— Nancy Farasand spune că nu e ceva obișnuit ca doamna 
Rafferty să lipsească pe motiv de boală. 

Nancy Farasand era o altă secretară de la biroul agenţiei 
imobiliare la care era angajată Holly. Chiar Mitch vorbise cu ea 
în după-amiaza zilei trecute. 

— O cunoști pe domnișoara Farasand, Mitch? 

— Da. 

— Mi se pare o persoană foarte eficientă. O place foarte mult 
pe soţia dumitale, are numai cuvinte de laudă despre ea. 

— Și Holly o place pe Nancy. 

— lar domnișoara Farasand zice că soţia dumitale nu lipsește 
niciodată de la serviciu fără să anunţe dinainte. 

În dimineaţa aceea, Mitch ar fi trebuit să anunţe la birou că 
Holly nu se simţea bine. Uitase să facă asta. 

De asemenea, uitase să-l sune pe lggy ca să anuleze 
programările din ziua aceea. 

După ce triumfase în lupta cu doi criminali profesioniști, 
fusese prins cu mâţa-n sac pentru că nu fusese atent la una sau 
două dintre activităţile cotidiene. 


VP - 216 


— leri, zise detectivul, mi-ai spus că, atunci când ai văzut cum 
a fost împușcat Jason Osteen, vorbeai la telefon cu soţia ta. 

Mitch simţea că nu mai are aer. Ar fi vrut să deschidă geamul, 
să primească vântul în față. 

Locotenentul Taggart era cam de talia lui Mitch, dar acum 
părea mai mare decât Anson. Mitch se simţea încolțit, fără nicio 
cale de scăpare. 

— Îți amintești, Mitch, vorbeai la telefon cu soţia ta? 

De fapt, vorbise la telefon cu unul dintre răpitori. Ceea ce 
păruse o minciună sigură, inventată cu ușurință pe moment, 
putea deveni acum o capcană, un laţ în care era invitat să-și 
bage gâtul, dar nu vedea nicio cale să abandoneze acest 
neadevăr fără a găsi o variantă mai bună în loc. 

— Da. Vorbeam la telefon cu Holly. 

— Ai zis că te-a sunat să te anunţe că pleca de la serviciu din 
cauza unei migrene. 

— Așa este. 

— Deci vorbeai cu ea la telefon când a fost împușcat domnul 
Osteen. 

— Da. 

— Asta s-a întâmplat la 11:43 a.m. Ai spus că era 11:43. 

— M-am uitat la ceas chiar după împușcătură. 

— Dar Nancy Farasand îmi spune că doamna Rafferty a sunat- 
o ieri destul de devreme pentru că nu se simţea bine, și că nu a 
fost deloc la birou. 

Mitch nu răspunse. Putea simţi cum atârnă un ciocan 
deasupra capului său. 

— Și domnișoara Farasand mai spune că ai sunat-o între 
12:15 și 12:30, ieri după-amiază. 

Interiorul Hondei părea din ce în ce mai strâmt, mai strâmt 
chiar decât portbagajul Chryslerului Windsor. 

Taggart continuă: 

— Erai încă la locul crimei la ora aceea. Mă așteptai să-ți mai 
pun o serie de întrebări. Ajutorul dumitale, domnul Barnes, 
continua să planteze flori. Îţi amintești? 

Când detectivul se opri, așteptând ca el să răspundă, Mitch 
zise: 

— Ce să-mi amintesc? 

— Când ai fost la locul crimei, spuse sec Taggart. 

— Desigur. Bineînțeles. 


VP - 217 


— Domnișoara Farasand spune că, atunci când ai sunat-o 
între 12:15 și 12:.30, ai vrut să vorbești cu soţia dumitale. 

— E într-adevăr foarte eficientă. 

— Eu nu înţeleg, zise Taggart, de ce ai fi sunat la birou ca să 
vorbeşti cu soţia atât timp cât înainte cu patruzeci și cinci de 
minute, așa cum ai declarat, soţia te sunase deja ca să-ţi spună 
că pleca de acolo cu o migrenă teribilă. 

Mase turbulente de aer curat și transparent inundară aleea. 
Privirea lui Mitch se opri pe ceasul de bord, iar atunci se simţi 
neajutorat, copleșit de durere, ca și cum inima i s-ar fi scufundat 
dintr-odată în abis. 

— Mitch? 

— Da. 

— Uită-te la mine. 

Șovăind, Mitch întâlni privirea detectivului. 

Acei ochi de copoi nu-l străpunseră acum, nu-l sfredeliră ca 
înainte. În schimb, mai grav, erau plini de compasiune și 
înţelegere, spuneau că putea avea încredere. 

Taggart îl întrebă: 

— Mitch... unde este soția dumitale? 


54. 


Mitch își amintea aleea așa cum o văzuse cu o seară înainte, 
inundată în lumina stacojie a apusului, și pisica aceea roșcată 
furișându-se dintr-o umbră în alta, cu ochii ei de un verde 
intens, și cum crezuse el că pisica se transformase în pasăre. 

Atunci își îngăduise să spere. Speranţa lui, Anson, fusese de 
fapt o minciună. 

Acum, cerul părea greu, lustruit de vânt, de un albastru 
glacial, ca un dom de gheaţă ce împrumutase culoarea sa 
oceanului, care se întindea nu prea departe, spre vest. 

Pisica roșcată dispăruse, la fel și pasărea, și nu se vedea nicio 
altă ființă mișcându-se prin preajmă. Lumina puternică era un 
cuțit ascuţit care destrăma umbrele de pe alee. 

— Unde este soţia dumitale? întrebă din nou Taggart. 

Banii erau în portbagajul mașinii. Timpul și locul schimbului 
erau stabilite. Începuse numărătoarea inversă. Ajunsese până 


VP - 218 


aici, suportase atât de multe, se apropiase atât de mult. 
Descoperise Răul, cu majusculă, dar în același timp înţelesese 
că lumea avea și ceva mai bun decât știuse el până atunci, ceva 
pur și adevărat. Descoperise sensul tainic al naturii acolo unde 
văzuse mai demult doar o mașinărie verde. 

Dacă lucrurile se întâmplau cu un scop, atunci poate că nu 
trebuia să ignore faptul că se întâlnise cu perseverentul 
detectiv. 

„La bine și la rău, la boală și în sănătate. Să te iubesc, să te 
respect și să te preţuiesc. Până ce moartea ne va despărți”. 

Erau cuvintele lui. El făcuse aceste jurăminte. Nimeni altul nu 
i le rostise lui Holly. Numai el îi jurase aceste lucruri. El era soțul. 

Nimeni în afară de el nu ar fi atât de hotărât să ucidă pentru 
ea, să moară pentru ea. Să preţuiești înseamnă să sustii 
persoana iubită și să o tratezi cu mult drag. Să prețuiești 
înseamnă să faci tot ce poţi pentru fericirea și bunăstarea celei 
pe care o iubești, să o ajuţi și să o protejezi. 

Poate că motivul pentru care se întâlnise acolo cu Taggart era 
ca el să fie avertizat că ajunsese la limitele posibilităţilor sale și 
că nu ar fi putut să o protejeze pe Holly fără un ajutor, să-l facă 
să înţeleagă că nu putea merge mai departe singur. 

— Mitch, unde e soţia ta? 

— Ce crezi despre mine? 

— În ce sens? întrebă Taggart. 

— În oricare sens. Ce părere ai despre mine? 

— Oamenii par să creadă că ești un tip cinstit. 

— Te-am întrebat ce gândești dumneata. 

— Nu te-am cunoscut până acum. Dar în interiorul tău văd 
numai arcuri de oțel și ceasuri care ticăie. 

— N-am fost întotdeauna așa. 

— Nimeni n-ar putea fi. Ai izbucnit în cursul acestei 
săptămâni. Și te-ai schimbat. 

— A trecut doar o zi de când ne-am întâlnit. 

— Și te-ai schimbat. 

— Nu sunt un om rău. Cred că toţi oamenii răi spun asta, de 
fapt. 

— Nu atât de direct. 

Pe cer, poate destul de sus ca să se menţină deasupra 
vântului și mult prea sus ca să arunce vreo umbră pe alee, un 
avion poleit cu argint în lumina soarelui îi atrase atenţia în timp 


VP - 219 


ce se îndepărta spre nord. Lumea părea mai mică acum, din 
această mașină, în acest moment de cumpănă, dar lumea nu se 
micșorase, iar posibilităţile de a ajunge dintr-un loc în altul erau 
aproape infinite. 

— Inainte de a-ţi spune unde este Holly, vreau să-mi promiţi 
ceva. 

— Sunt doar un poliţist. Nu pot să fac înțelegeri sau excepţii 
de la regulă. 

— Deci crezi că i-am făcut vreun rău? 

— Nu. Sunt doar cinstit. 

— Problema este că... nu avem mult timp la dispoziţie. Vreau 
să-mi promiţi că, atunci când vei auzi totul, vei acţiona repede și 
nu vei pierde vremea agăţându-te de detalii. 

— Diavolul se ascunde printre aceste detalii, Mitch. 

— Când ai să auzi asta, vei ști unde să-l cauţi pe diavol. Dar, 
cu atât de puţin timp la dispoziţie, nu vreau să mă poticnesc de 
formalităţi birocratice ale poliţiei. 

— Sunt doar un poliţist. Tot ce pot să-ți promit este că... am 
să fac tot ce-mi stă în putință. 

Mitch inspiră adânc. Apoi, expiră. 

— Holly a fost răpită. Este ţinută ostatică pentru 
răscumpărare. 

Taggart se uită lung la el. 

— Vrei să repeți? 

— Ei vor două milioane de dolari, altfel o vor ucide. 

— Eşti doar un grădinar. 

— Spune-mi ceva ce nu știu. 

— De unde ai putea lua două milioane? 

— Au zis că voi găsi eu o cale. Apoi, l-au împușcat pe Jason 
Osteen ca să mă facă să înţeleg cât sunt de serioși. Eu am 
crezut că era vorba doar de un tip care plimbă un câine, am 
crezut că împușcaseră un trecător oarecare ca să-mi 
demonstreze ceva. 

Ochii detectivului erau mult prea pătrunzători ca Mitch să-și 
poată da seama ce exprimau. Privirea lui diseca. 

— Jason credea că urmau să împuște câinele. Deci m-au 
speriat, obligându-mă astfel să le ascult orbește instrucţiunile și, 
în același timp, au stabilit să împartă prada la patru, în loc de 
cinci oameni. 

— Continuă, zise Taggart. 


VP - 220 


— Odată ce am ajuns acasă și am văzut ce-mi înscenaseră 
acolo, odată ce m-au prins în laţ, m-au trimis la fratele meu 
după bani. 

— Știau că are atât de mulţi bani? 

— Anson a făcut mai demult niște afaceri murdare cu Jason 
Osteen, John Knox, Jimmy Null și cu alţi doi bărbaţi ale căror 
nume nu le cunosc. 

— Despre ce fel de afaceri era vorba? 

— Nu știu asta. N-am fost implicat. N-am știut că Anson e 
băgat în asemenea porcării. Și, chiar dacă aș fi știut, acesta ar fi 
unul dintre detaliile pe care nu ar fi nevoie să le afli. 

— În regulă. 

— Ce este esenţial... Anson i-a tras pe sfoară la împărţirea 
profitului, iar ei au aflat mult mai târziu despre ce sumă era 
vorba. 

— Dar de ce au răpit-o pe soţia ta? întrebă Taggart. De ce nu 
s-au dus după el? 

— Le-a fost frică să se atingă de el. Este mult prea valoros 
pentru anumite persoane sus-puse, foarte importante. Așa că au 
decis să-l atace prin intermediul fratelui său mai mic. Adică eu. 
Și-au închipuit că Anson nu m-ar fi lăsat de izbeliște și mi-ar fi 
dat bani ca să-mi răscumpăr soţia. 

Mitch credea că declaraţia lui fusese destul de sumară, dar 
Taggart înţelese imediat ce se ascundea în spatele acestei 
declaraţii. El spuse doar: 

— Nu ţi-a dat banii. 

— Mai rău. M-a dat pe mâna unor anumite persoane. 

— Anumite persoane? 

— Ca să fiu omorât. 

— Fratele tău a făcut asta? 

— Fratele meu. 

— Și cum de nu te-au ucis? 

Mitch îl privi pe detectiv. Totul era clar acum, așa că era prea 
târziu să mai dea înapoi și să aștepte ca detectivul să 
coopereze. Zise: 

— Să spunem că nu le-a mers prea bine. 

— Dumnezeule, Mitch! 

— Așa că m-am întors aici să-l văd pe fratele meu. 

— Trebuie să fi fost o adevărată surpriză. 

— N-am avut șampanie, dar l-am convins să mă ajute. 


VP - 221 


— Ţi-a dat banii? 

— Da. 

— Unde este fratele tău acum? 

— Trăiește, dar e imobilizat. Schimbul trebuie să aibă loc la 
ora trei, și am motive să cred că unul dintre răpitori le-a făcut 
felul celorlalţi. Jimmy Null. Acum doar el o ţine captivă pe Holly. 

— Cât de multe ai omis să-mi spui? 

— Destul de multe, zise Mitch cu sinceritate. 

Detectivul rămase cu privirea pironită în parbriz, uitându-se în 
faţă. La alee. 

Scoase dintr-un buzunar al sacoului un tub cu bomboane 
caramel. Rupse ambalajul din capătul tubului și scoase o 
bomboană. Rămase cu bomboana rotundă între dinţi în timp ce 
închidea tubul. Pe când băga tubul înapoi în buzunar, luă cu 
limba bomboana dintre dinţi. Părea un adevărat ritual. 

— Deci? făcu Mitch. Mă crezi? 

— Am un nenorocit de detector de minciuni mai mare chiar 
decât prostata mea, spuse Taggart. Și nu bipăie. 

Mitch nu știa dacă trebuia sau nu să se simtă ușurat. Dacă ar 
fi plecat singur să o răscumpere pe Holly și dacă ar fi fost 
amândoi uciși, cel puţin nu ar fi trebuit să trăiască având 
moartea ei pe conștiință. 

Dacă autorităţile ar fi preluat cazul și apoi Holly ar fi fost 
oricum ucisă, iar el ar fi rămas în viaţă, responsabilitatea morţii 
ei ar fi fost pentru el o povară extrem de grea. 

Trebuia să accepte că niciun scenariu posibil nu l-ar fi 
avantajat, că soarta inevitabilă era singurul lui partener în acest 
impas. Trebuia să aleagă soluţia cea mai bună pentru Holly, și 
să spere că avea să se dovedească a fi și alegerea corectă. 

— Și acum? întrebă Mitch. 

— Mitch, răpirea este un delict federal. Va trebui să-i anunţăm 
pe cei de la FBI. 

— Mă tem să nu ne complicăm. 

— Sunt profesioniști. Nimeni nu se pricepe mai bine la astfel 
de infracţiuni. Oricum, pentru că avem la dispoziţie doar două 
ore, nu vor putea să trimită atât de repede o echipă de 
specialiști. Probabil că ne vor pune pe noi să preluăm cazul. 

— Ce-ar trebui să cred despre asta? 

— Suntem buni. Avem o echipă SWAT excelentă și un 
negociator de ostatici experimentat. 


VP - 222 


— E vorba de atâţia oameni, se îngrijoră Mitch. 

— Eu mă voi ocupa de toate astea. Crezi că sunt un 
iresponsabil care stă mereu cu degetul pe trăgaci? 

— Nu. 

— Nu crezi că sunt doar un amărât care se pierde în detalii? 
întrebă Taggart. 

— Cred că ești poate mai bun decât vrei să pari. 

Detectivul rânji. 

— În regulă. Să o recuperăm pe soţia ta atunci. 

Taggart întinse mâna și scoase cheile mașinii din contact. 

Surprins, Mitch întrebă: 

— De ce faci asta? 

— Nu vreau să te răzgândești și să te arunci singur în gura 
lupului. Nu e cea mai bună soluţie pentru ea, Mitch. 

— Am luat o hotărâre. Am nevoie de ajutorul dumitale. Poţi 
avea încredere că nu voi folosi cheile. 

— Mai târziu. Acum, încerc să fac ce e mai bine pentru tine și 
pentru Holly. Și eu am o soţie pe care o iubesc, și două fiice - ți- 
am povestit despre fetele mele - și înțeleg cum gândești, știu că 
ai dreptate. Știu ce simţi. Crede-mă! 

Cheile mașinii dispărură într-un buzunar al sacoului. Din alt 
buzunar, detectivul scoase un telefon mobil. 

În vreme ce deschidea telefonul, Taggart ronţăi ce-i mai 
rămăsese din bomboană. O aromă dulceagă de caramel se 
răspândi în aer. 

Mitch îl urmări pe detectiv în timp ce acesta forma un număr. 
O parte din el simţea că fiecare mișcare a degetului pe tastatura 
telefonului pecetluia soarta lui Holly, fără cale de întoarcere. 

Pe când Taggart transmitea codul de intervenţie operatorului 
de la dispeceratul poliţiei și îi spunea adresa lui Anson, Mitch 
ridică ochii spre cer, căutând cu privirea încă un avion poleit cu 
argint în lumina soarelui. Pe cer însă nu se vedea nimic. 

După ce termină convorbirea și puse telefonul în buzunar, 
Taggart îl întrebă: 

— Deci fratele tău e acum în casă? 

Mitch nu mai putea pretinde că fratele lui era în Las Vegas. 

— Da. 

— Unde? 

— În anexa de spălat rufe. 

— Să mergem să vorbim cu el. 


VP - 223 


— De ce? 

— Ai spus că acest Jimmy Null a lucrat pentru el, nu-i așa? 

— Da. 

— Înseamnă că-l cunoaște destul de bine. Dacă vrem să o 
scoatem pe Holly din mâinile lui Null repede și ușor, sigur și fără 
probleme, trebuie să aflăm orice amănunt nenorocit despre 
individ, tot ce are legătură cu el. 

Când Taggart deschise portiera ca să iasă din mașină, o rafală 
invizibilă de vânt luă cu asalt Honda, fără să aducă praf sau 
gunoaie, ci doar promisiunea haosului. 

Fără să știe încă dacă avea să fie mai bine sau mai rău pentru 
el, Mitch simţea că situaţia îi scapă de sub control. Nu credea că 
lucrurile evoluau în cea mai bună direcţie. 

Taggart închise portiera, dar Mitch mai rămase la volan, în 
timp ce gândurile tulburi i se învălmășeau în cap căutând febril 
o soluţie. După câteva clipe, cobori din mașină, iar vântul îl 
întâmpină învăluindu-l. 


55. 


Cerul era lucios, lumina, orbitoare și vântul, aspru, iar dinspre 
liniile de înaltă tensiune de deasupra lor se auzea un vaiet 
prelung, ca al unui animal în suferinţă. 

Mitch îl conduse pe detectiv spre poarta de serviciu din lemn 
vopsit. Vântul i-o smulse din mână după ce trase zăvorul și o 
trânti cu zgomot de peretele garajului. 

Fără îndoială, Julian Campbell își trimisese deja oamenii acolo, 
dar aceștia nu mai reprezentau acum o ameninţare, pentru că 
nu aveau cum să ajungă înaintea poliţiei. Cei de la poliţie aveau 
să apară în câteva minute. Mergând pe aleea îngustă cu dale, la 
adăpost de furia vântului, lui Mitch îi atraseră atenţia câţiva 
cărăbuși morți de pe pavaj. Doi dintre aceștia erau la fel de mari 
ca niște monede de 25 de cenți, iar unul - cât o monedă de 10 
cenți. Aveau abdomenul galben și picioarele negre și ţepene. 
Zăceau pe spate, balansându-se în carapacele lor semisferice, 
iar o boare de vânt îi învârtea încet pe alee. 


VP - 224 


Legat cu cătușele de scaun, stând în urină, Anson avea să 
apară ca o figură patetică, jucând convingător rolul victimei, cu 
talentul de maestru al unui sociopat viclean. 

Chiar dacă Taggart părea convins de adevărul din povestea 
lui Mitch, ar fi fost poate surprins de tratamentul dur la care îl 
supusese pe Anson. Fără să știe ce fel de om era Anson și 
auzind doar versiunea prescurtată a evenimentelor, detectivul 
putea crede că tratamentul fusese mai mult decât dur, că 
fusese plin de cruzime. 

Traversând curtea interioară, unde vântul începu din nou să-i 
necăjească, Mitch era sigur că detectivul îl urma la mică 
distanţă. Deși erau afară, se simţea împresurat, sufocat din 
cauza claustrofobiei. 

Parcă auzea în minte vocea lui Anson: „Mi-a spus că el i-a 
omorât pe mama și pe tatăl nostru. l-a înjunghiat cu niște unelte 
de grădină. A zis că s-a întors aici ca să mă omoare și pe mine”. 

Când ajunse la ușa din spate, mâinile lui Mitch tremurau atât 
de tare, încât nu reuși să bage cheia în broască. 

„A omorât-o pe Holly, domnule detectiv Taggart. A inventat o 
poveste, că soţia lui ar fi fost răpită, și a venit la mine după 
bani, dar până la urmă a recunoscut că ela ucis-o”. 

Taggart știa că Jason Osteen nu-și câștigase existenţa 
muncind cinstit. Aflase de la Leelee Morheim că Jason lucrase 
pentru Anson și că fusese înșelat. Deci știa că Anson era 
implicat în niște afaceri murdare. 

Totuși, dacă Anson avea să spună altă poveste, care s-ar fi 
bătut cap în cap cu ce-i zisese Mitch, l-ar fi pus pe gânduri pe 
Taggart.  Poliţiștii se confruntau mereu cu declarații 
contradictorii. Cu siguranţă, adevărul era de cele mai multe ori 
undeva la mijloc. 

Mai era ceva timp până la aflarea adevărului, iar timpul era 
un șobolan care rodea înverșunat nervii lui Mitch. Timpul era o 
trapă sub picioarele lui Holly, și tot timpul era un ștreang care 
se strângea în jurul gâtului ei. 

Cheia nimeri în sfârșit broasca. După un clic, ușa se deschise. 

Mitch păși pragul și aprinse lumina. Îi sări imediat în ochi o 
dâră lungă de sânge, care nu-l îngrijorase ceva mai devreme, 
dar care îl alarmă acum. 


VP - 225 


Când Anson fusese atins de glonţul ce-i trecuse pe lângă cap, 
urechea îi sângerase. Când îl târâse apoi până în anexa de 
spălat rufe, lăsase pe pardoseală o dâră de sânge. 

Rana fusese minoră. Petele de sânge sugerau însă ceva mai 
grav decât o rană la ureche. 

Era inevitabil ca aceste dovezi înșelătoare să trezească 
îndoieli și suspiciuni. 

Trapă, ștreang și șobolan rozându-i nervii, timpul era precum 
spirala unui arc încordat în sufletul lui Mitch și, în vreme ce intra 
în bucătărie, își descheie un nasture de la cămașă și scoase 
Taserul pe care îl ţinuse sub curea, lipit de abdomen. Atunci 
când zăbovise în Honda, reușise să pună mâna pe arma din 
buzunarul portierei. 

— Anexa e pe aici, zise Mitch conducându-l pe Taggart încă 
vreo câţiva pași în față, înainte să se întoarcă brusc cu Taserul. 

Detectivul nu era chiar în spatele lui, așa cum crezuse. 
Păstrase o distanţă prudentă de doi pași între ei. 

Din Taser țâșniră câteva descărcări electrice, care provocară 
un șoc de la distanţă. Pentru eficienţă, arma ar fi trebuit apăsată 
direct pe ţintă, de la o distanţă asemănătoare cu cea în cazul 
atacului cu un cuțit. 

Acesta era un alt model de Taser și Mitch trebuia să-l 
folosească iute, de aproape. În momentul în care Mitch îndreptă 
spre el Taserul cu mâna dreaptă, Taggart pară cu stânga. Mitch 
aproape că scăpă Taserul din mână. 

Făcând un pas înapoi, detectivul întinse repede mâna dreaptă 
sub sacou, cu siguranţă după un pistol pe care îl ţinea în tocul 
de sub braț. 

Taggart mai făcu un pas înapoi până la bufet, Mitch simulă un 
pas spre stânga, făcu o fandare la dreapta și văzu mâna 
detectivului ieșind cu pistolul de sub haină. Mitch trebuia să 
atingă cu Taserul o porțiune de piele pentru un contact direct, 
nu voia să riște un electroșoc prin material textil care să 
provoace doar o imobilizare parţială, așa că puse repede Taserul 
pe gâtul detectivului. 

Dându-și ochii peste cap, cu gura căscată, Taggart trase un 
foc de armă, căzu în genunchi, apoi se prăbuși pe podea. 

Împușcătura se auzi nefiresc de tare. Zgomotul zgudui 
încăperea. 


VP - 226 


56. 


Mitch nu era rănit, dar își aminti accidentul lui John Knox care 
se împușcase singur în cădere, în magazia garajului, așa că 
îngenunche îngrijorat lângă detectiv. 

Pe podea, lângă Taggart rămăsese pistolul acestuia. Mitch îl 
aruncă mai departe. 

Taggart tremura de parcă i-ar fi îngheţat măduva în oase de 
frig, cu mâinile lipite de dalele de gresie și cu spume la gură. 

Un fuior de fum iute, abia simţit, ieșea din sacoul detectivului. 
Glonţul lăsase o gaură în țesătură. 

Mitch dădu haina la o parte, căutând cu privirea urme de 
sânge. Nu găsi nicio rană. Ușurarea pe care o simţi nu îl încurajă 
prea mult. Era vinovat de atacarea unui ofițer de poliţie. Era 
prima dată când rănea o persoană nevinovată. Descoperi că 
remușcarea avea de fapt un gust: o amărăciune pe care o 
simţea ca pe un nod în gât. 

Atingându-l cu palma pe braţ pe Mitch, detectivul nu putea 
strânge mâna ca să-l apuce. Incerca să spună ceva, dar gâtul lui 
era înţepenit, avea limba grea și buzele amorțite. Mitch nu ar fi 
vrut să-l mai electrocuteze o dată. 

— Îmi pare rău, zise Mitch, apoi se puse pe treabă. 

Cheia de la mașină dispăruse în buzunarul lui Taggart. Mitch o 
găsi în al doilea buzunar în care o căută. 

În anexa de spălat rufe, după ce auzise focul de armă și 
făcuse mai multe presupuneri în legătură cu ce s-ar fi putut 
întâmpla, Anson începu să strige. Mitch îl ignoră. 

Apucându-l pe Taggart de picioare, Mitch începu să-l târască 
și îl scoase afară, în curtea interioară pavată. Lăsă pistolul 
detectivului în bucătărie. 

În timp ce închidea ușa din spate auzi soneria de la ușa din 
față. Poliţia se afla deja la intrare. 

În timp ce Mitch se chinuia să încuie ușa ca să întârzie 
întâlnirea poliției cu Anson și cu minciunile lui, el îi mai zise lui 
Taggart: 

— O iubesc prea mult ca să am încredere în oricine altcineva 
în situația de faţă. Îmi pare rău. 


VP - 227 


O luă la fugă prin curtea interioară, pe lângă garaj, și trecu de 
poarta din spate care rămăsese deschisă, apoi ieși pe aleea 
măturată de vânt. 

Când aveau să constate că nu le deschide nimeni, polițiștii vor 
veni pe lângă casă, până la curtea din spate, și îl vor găsi pe 
Taggart întins pe pavaj. Câteva secunde mai târziu, aveau să 
apară pe alee. 

Aruncă Taserul pe scaunul de lângă șofer în timp ce se urcă la 
volan. Băgă cheia în contact și porni motorul. 

În buzunarul portierei se afla pistolul care îi aparținuse unuia 
dintre criminalii lui Campbell. În încărcătorul armei mai erau 
șapte gloanţe. 

Nu avea de gând să tragă în polițiști. Singura lui opţiune era 
să plece naibii de acolo. 

Porni spre est, foarte sigur că, dintr-un moment în altul, o 
mașină a poliţiei avea să apară din capătul aleii, urmărindu-l cu 
sirena pornită, ca să-l oprească. 

Panica este frica exprimată de un număr de oameni simultan, 
de o adunare sau de un grup. Dar Mitch simţea spaimă cât 
pentru o întreagă mulţime, iar panica îl copleși. 

La capătul aleii, făcu dreapta și ieși în stradă. La următoarea 
intersecție, făcu la stânga și se îndreptă din nou spre est. 
Această zonă din Corona del Mar, făcând parte din Newport 
Beach, era numită Village. O reţea de străzi care puteau fi 
blocate cu vreo trei baraje rutiere. 

Trebuia să treacă de punctele în care puteau fi instalate 
aceste blocaje. Și repede. 

În biblioteca lui Julian Campbell, în portbagajul Chryslerului și 
în același portbagaj așezat pentru a doua oară, simţise frica, dar 
nu atât de intens ca acum. Atunci, se temuse pentru el însuși; 
acum, îi era frică pentru Holly. 

Ce i se putea întâmpla mai rău era să fie capturat sau 
împușcat de poliție. Cântărise bine toate opţiunile pe care le 
avea și alesese varianta cea mai bună dintre toate. Acum, nu-i 
mai păsa de ceea ce i se putea întâmpla decât în măsura în care 
asta ar fi afectat-o pe Holly. Nu trebuia să iasă din joc, pentru că 
atunci Holly ar fi rămas singură. 

În Village, unele străzi erau foarte înguste. Mitch tocmai se 
afla pe una dintre acestea. Pe ambele părţi ale străzii erau 


VP - 228 


parcate autoturisme. Dacă mergea cu viteză mare, risca să ia pe 
sus vreo portieră dacă ieșea cineva în acel moment din mașină. 

Taggart ar fi putut descrie Honda lui Mitch poliţiei. În câteva 
minute, ei ar fi putut face rost de numărul de înmatriculare de la 
Departamentul de autovehicule rutiere. Nu-și putea permite să 
provoace stricăciuni caroseriei, care ar fi făcut ca mașina să fie 
și mai ușor de identificat în trafic. 

Ajunse la un semafor de pe autostrada Pacific Coast. Era roșu. 

Traficul era aglomerat, mașinile curgând în valuri spre nord 
sau spre sud, pe mai multe benzi de circulaţie de pe autostradă. 

Nu putea trece pe roșu ca să se amestece în puhoiul de 
mașini fără a provoca o coliziune în lanţ, mașina lui putând 
cauza un mare blocaj în trafic. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. O combinaţie între un 
camion și o furgonetă se zărea apropiindu-se, dar încă nu 
trecuse de ultima intersecție. Partea de sus a mașinii părea a fi 
dotată cu o mulţime de lumini de urgenţă, ca niște girofare de 
pe mașinile poliţiei. 

Se afla pe o stradă mărginită de copaci bătrâni. Umbrele 
pestrițe și luminile dantelate se unduiau învăluind mașina din 
spate aflată în mișcare, făcând-o astfel și mai greu de 
identificat. 

Departe, pe benzile de circulaţie dinspre nord ale autostrăzii 
Pacific Coast, se văzu trecând o mașină a poliţiei, care își făcu 
loc în trafic având luminile aprinse, dar nu și sirena. 

In spatele Hondei, vehiculul care-l îngrijorase se apropiase 
destul de mult, iar Mitch reuși să descifreze cuvântul 
„Ambulanţă” deasupra parbrizului acesteia. Cei din ambulanţă 
nu se grăbeau. Probabil că-și terminaseră tura sau transportau 
cadavre. 

Expiră, stăpânindu-și cu greu emoţiile. Ambulanţa frână în 
spatele Hondei la stop, dar starea lui de ușurare nu dură mult 
atunci când realiză că paramedicii ar fi putut să asculte 
frecvenţa poliţiei. 

Culoarea semaforului se schimbă în verde. Trecu peste 
benzile de circulaţie cu sens unic de la nord la sud, și întoarse la 
stânga, spre nord, pe autostrada de coastă. 

Picături de sudoare i se scurgeau una câte una pe ceafă, pe 
sub guler și apoi în jos, pe șira spinării. 


VP - 229 


Apucase să treacă de o singură intersecţie pe autostrada de 
coastă când auzi sunetul strident al sirenei în spatele lui: de 
data asta, văzu în oglinda retrovizoare o mașină de poliție. 

Doar nebunii măresc viteza și nu opresc la avertisment, 
lăsându-se urmăriți de mașinile poliţiei. Poliţia avea oricum și 
elicoptere, și forțe terestre care l-ar fi prins imediat. 

Resemnat, Mitch încetini și trase lângă trotuar. Imediat, 
mașina poliţiei trecu rapid pe lângă el și se îndepărtă. 

De lângă trotuar, Mitch așteptă până ce aceasta trecu de a 
doua intersecție și părăsi autostrada. Făcu apoi spre stânga și o 
luă spre nord la ieșirea din Village. 

Era evident că Taggart nu-și revenise încă destul de bine ca 
să le poată da o descriere a Hondei. ` 

Mitch trase adânc aer în piept. Apoi, mai inspiră o dată. Işi 
șterse cu palma sudoarea de pe ceafă, apoi își frecă mâinile de 
blugi. 

Atacase un ofițer de poliție. 

Încetinind ca să se strecoare cu Honda printre mașinile care 
mergeau spre nord, se întrebă dacă nu cumva își pierduse 
minţile. Era hotărât și probabil necugetat, dar într-un sens 
cutezător - nu-și dorea să acţioneze orbește sau să facă vreo 
prostie. Desigur, un dement nu ar fi reușit să recunoască 
nebunia de acolo, din lumea lui. 


57. 


Holly reușește să extragă cuiul din scândură, apoi îl întoarce 
pe toate părțile cu degetele ei înțepenite, ca să-și dea seama 
dacă este sau nu atât de letal cum își imaginase ea când era 
înfipt în podea. 

Drept, mai lung de șapte centimetri, dar mai scurt de zece, 
destul de gros, poate fi considerat o ţepușă, într-adevăr. Vârful 
cuiului nu este la fel de ascuțit ca vârful periculos al unei ţepușe 
metalice pentru frigărui, dar e destul de ascuţit pentru ce-i 
trebuie ei. 

În timp ce vântul cântă despre violenţă, ea își petrece vremea 
imaginându-și modurile în care ar putea folosi ţepușa ca armă 


VP - 230 


împotriva ticălosului. Imaginaţia ei e atât de roditoare, încât o 
tulbură. 

După ce alungă repede din minte toate acele gânduri 
dezgustătoare, nu se mai gândește cum să-l utilizeze, ci unde ar 
putea ascunde cuiul. Elementul-surpriză este cel mai important. 

Cu toate că va putea să-l ascundă într-un buzunar de la blugi 
și probabil că nici nu se va observa, ea își face griji că nu va 
reuși să-l scoată destul de repede în cazul unei situații-limită. 
Atunci când o transportaseră de acasă până aici, îi legaseră 
strâns mâinile la încheieturi cu o eșarfă. Dacă bărbatul 
intenţiona să procedeze la fel atunci când avea să o scoată de 
acolo, ea nu ar fi în stare să-și elibereze mâinile și, prin urmare, 
nu ar fi reușit să-și bage degetele prea ușor în buzunarul în care 
avea cuiul. 

Cureaua nu îi oferea o bună ascunzătoare, dar în întuneric, 
pipăindu-și pantofii sport, se gândește că aceștia ar fi locul 
potrivit. Dar nu poate băga cuiul în interiorul unui pantof - s-ar fi 
frecat de piciorul ei provocându-i bășici, în cel mai fericit caz. 
Poate că ar fi bine să-l ascundă în afara pantofului. 

Holly își dezleagă șireturile de la pantoful stâng, introduce cu 
grijă cuiul între limba pantofului și una dintre clape, apoi leagă 
din nou șireturile. Când se ridică în picioare și face câţiva pași în 
jurul belciugului înfipt în podeaua de care este fixată, descoperă 
repede că acel cui rigid o împiedică să îndoaie piciorul când 
merge. Nu poate pâși fără să șchiopăteze. 

In cele din urmă, își ridică puţin puloverul și ascunde cuiul în 
sutien. Nu e atât de dotată ca femeile acelea care se luptă în 
noroi, dar Mama Natură a fost mai mult decât generoasă cu ea. 
Ca să împiedice cuiul să alunece printre cupe, ea îi înfipse vârful 
prin căptușeala elastică a sutienului, fixându-l astfel într-un loc 
sigur. 

Se înarmase. 

După ce termină cu asta, pregătirile i se părură lamentabile. 

Neliniștită, se întoarce și se uită la belciug, întrebându-se 
dacă ar putea totuși să se elibereze sau cum ar putea să se 
înarmeze mai bine. 

Ceva mai devreme dibuise placa de oțel de care este sudat 
belciugul. Aceasta are latura de vreo 20 de centimetri și o 
grosime de un centimetru. Placa e fixată pe podea cu patru 
şuruburi, sau cel puţin așa are impresia. 


VP - 231 


Nu poate să fie sigură că sunt șuruburi, pentru că simte o 
mâzgă vâscoasă în jurul fiecărei proeminențe, probabil de la 
lubrifiantul turnat deasupra. Asta o împiedică să ajungă la 
orificiul din capul fiecărui șurub, dacă e într-adevăr vorba de 
şuruburi. 

Descurajată, se întinde pe spate pe salteaua gonflabilă, cu 
capul mai ridicat în zona pernei. 

Mai devreme, dormise cu întreruperi. Epuizarea emoțională îi 
generează oboseală fizică, și este perfect conștientă că s-ar 
putea să adoarmă din nou. Dar nu vrea să aţipească. 

Se teme că se va trezi când el o va ataca. 

Stă întinsă cu ochii deschiși, cu toate că întunericul acesta 
este mai adânc decât cel din spatele pleoapelor ei, și ascultă 
vântul, deși nu găsește nicio alinare în vuietul lui. 

Ceva mai târziu, când se trezește, e tot în întuneric absolut, 
dar simte că nu este singură. Un al șaselea simţ o pune în 
alertă, sau poate intuiţia că îi invadase cineva intimitatea. 

Se ridică deodată în șezut, în timp ce salteaua gonflabilă 
protestează zgomotos sub ea, iar lanţul dintre cătușe și belciug 
zornăie când se izbește de podea. 

— Sunt eu, îi spune el. 

Ochii lui Holly se străduiesc să distingă ceva în întuneric, 
pentru că i se pare că gravitatea nebuniei bărbatului ar trebui să 
facă mai dens întunericul din jurul lui, să-l facă mai profund 
chiar, dar nu reușește să vadă nimic. 

— Te priveam în vreme ce dormeai, spuse el, apoi, după un 
timp, mi-a fost frică să nu te trezească lumina lanternei. 

Să-și dea seama după voce de locul unde se află nu era atât 
de ușor pe cât se așteptase. 

— E plăcut, spune el, să fiu singur cu tine în acest întuneric 
divin. 

Era în dreapta ei. Cam la un metru distanţă. Poate că stătea 
în genunchi sau în picioare. 

— Ţi-e frică? o întreabă el. 

— Nu, minte ea fără să șovăie. 

— M-ai dezamăgi dacă ţi-ar fi teamă. Cred că te-ai trezit plină 
de energie, iar cel cu spiritul treaz trebuie să fie neînfricat. 

În vreme ce vorbește, pare să se miște în altă direcţie și 
ajunge în spatele ei. Holly întoarce capul, ascultând cu mare 
atenţie. 


VP - 232 


— În EI Valle, New Mexico, a nins într-o noapte și totul a fost 
acoperit de un strat gros de zăpadă, așa cum nu am mai văzut 
niciodată - nicăieri. 

Dacă presupune bine, el s-a deplasat din dreapta și stă acum 
în picioare deasupra ei, fără să scoată vreun sunet pe care 
vântul să nu i-l camufleze. 

— Întreaga vale a fost acoperită de un strat de cincisprezece 
centimetri de zăpadă în doar patru ore, iar pământul arăta 
sinistru acoperit de tot omătul acela, de atât alb... 

Lui Holly îi tremură și ultimul fir de păr de pe cap, simte fiori 
pe ceafă la gândul că el se mișcă atât de sigur în întunericul 
acela absolut. Nu poate să-i distingă nici măcar strălucirea 
ochilor, așa cum ar putea zări ochii unei pisici în întuneric. 

— ... un loc sinistru într-un fel unic, ca nicăieri în lume. 
Câmpiile line fac loc dealurilor ca și cum ar fi doar câmpii de 
aburi și ziduri de ceaţă, iluzii de forme și dimensiuni, reflexii ale 
reflexiilor, iar acele reflexii sunt doar imagini dintr-un vis. 

Vocea blândă e acum chiar în faţa ei, iar Holly tinde să creadă 
că de fapt nu s-a mișcat deloc, că a fost mereu în faţa ei. 

Abia trezită din somn, probabil că simţurile îi sunt amorțite. O 
asemenea beznă dezorientează, în întuneric sunetul pare 
deviat. 

El mai spune: 

— Ninsoarea nu a fost însoţită de vânt în zonele joase, dar pe 
dealuri bătea un vânt aspru, iar atunci când furtuna s-a mai 
domolit, majoritatea norilor s-au destrămat repede și au 
dispărut. Printre norii rămași, se zărea un cer negru, împodobit 
cu salbe de stele. 

Holly poate simţi cuiul între sâni, încălzit de căldura ei, și 
încearcă să găsească alinare știind că îl are la îndemână. 

— Meșterul sticlar avea niște artificii care-i rămăseseră din 
luna iulie a anului trecut, iar femeia care visa cai morți s-a oferit 
să-l ajute să le monteze, apoi să le lanseze. 

Poveștile lui duceau întotdeauna undeva, deși Holly știa că va 
fi îngrozită să le afle destinația. 

— Erau artificii în formă de stea, cercuri rotitoare, „cochete”, 
girandole, crizanteme duble și palmieri de aur... 

Vocea lui devine din ce în ce mai șoptită, până se stinge. 
Poate că se apleca exact acum spre ea, faţa lui fiind doar la vreo 
30 de centimetri de a ei. 


VP - 233 


— Explozii roșii și verzi, albastre ca safirul și aurii au luminat 
cerul întunecat, iar imaginea lor se oglindea în câmpiile 
acoperite de zăpadă, mii de culori suave împrăștiate pe 
întinderea imensă de omăt pulsau pline de viață. 

În timp ce criminalul vorbește, Holly are senzaţia că acesta o 
va săruta acolo, în întuneric. Se întreabă care va fi reacția 
acestuia când, inevitabil, ea îl va respinge plină de repulsie. 

— Și ningea chiar atunci, ultimii fulgi de nea fiind la fel de 
mari ca niște dolari de argint. Cădeau pe pământ după ce 
pluteau leneși prin aer, în spirale mari. Și fulgii de nea păreau 
colorați din cauza artificiilor. 

Holly se lasă pe spate și întoarce capul într-o parte, 
anticipând îngrozită sărutul. Apoi, se gândește că buzele 
bărbatului nu i-ar atinge astfel gura, ci ceafa. 

— Strălucind în nuanţe de foc roșu, albastru și auriu, fulgii de 
zăpadă cădeau încet la pământ, plini de lumină, ca și cum ceva 
magic ardea în noapte, un palat măreț în flăcări, de cealaltă 
parte a paradisului, aruncând tăciuni care se prefăceau în 
nestemate scânteietoare. 

Bărbatul se oprește, așteptând în mod clar un răspuns. Atât 
timp cât vorbea, nu avea să o sărute. 

Holly îi zice: 

— Pare atât de minunat, atât de frumos. Mi-aș fi dorit să fiu 
acolo. 

— Și eu mi-aș fi dorit asta, răspunde el. 

Realizând că spusele ei ar fi putut suna ca o invitaţie, ea se 
grăbește să-l roage să mai vorbească: 

— Trebuie să fi fost ceva mai mult. Ce s-a mai întâmplat în El 
Valle în noaptea aceea? Mai spune-mi. 

— Femeia care visa cai morţi avea o prietenă care pretindea 
că e o contesă de undeva dintr-o țară din estul Europei. Ai 
cunoscut vreodată o contesă? 

— Nu. 

— Contesa avea o problemă cu depresia. Reușea să treacă 
peste această problemă luând ecstasy. A consumat prea mult 
ecstasy și a ajuns pe câmpul acela de zăpadă transfigurată din 
cauza artificiilor. Mai fericită decât fusese vreodată în viaţa ei, s- 
a sinucis. 

Bărbatul s-a oprit din nou, așteptând un răspuns, dar Holly nu 
îndrăznește să rostească nimic altceva decât: 


VP - 234 


— Ce trist. 

— Ştiam că ai să spui asta. Trist, într-adevăr. Trist și stupid în 
același timp. El Valle e un portal care face posibilă o călătorie 
spre marea schimbare. În noaptea aceea, chiar în acel moment 
special, transcendenţa le-a fost oferită tuturor celor prezenți. 
Totuși, există unii care nu pot vedea mai departe de atât. 

— Contesa. 

— Da. Contesa. 

Întunericul ermetic pare să fiarbă și să se intensifice, pare să 
se transforme într-o beznă și mai grea. 

Ea simte respiraţia lui fierbinte pe frunte, pe ochi. Nu are 
niciun miros. Apoi, dispare. 

Poate că nici nu era respiraţia lui, de fapt. Poate că era doar 
un curent de aer. Își dorește să creadă că a fost un curent, și se 
gândește la alte lucruri, mai curate, ca soțul și copilul ei, și 
soarele strălucitor. 

Bărbatul mai spune: 

— Crezi în semne, Holly Rafferty? 

— Da, cred. 

— Prevestiri. Presimţiri. Preziceri, bufniţe oracol, păsările 
furtunii, pisici negre și oglinzi sparte, luminile misterioase care 
se văd pe cer. Ai văzut vreodată un astfel de semn, Holly 
Rafferty? 

— Nu cred. 

— Speri să vezi vreodată un semn? 

Ea știe ce vrea bărbatul să audă și se grăbeşte să o spună: 

— Da, sper să văd un astfel de semn. 

Simte respiraţia fierbinte pe obrazul stâng, apoi pe buze. 
Dacă e într-adevăr respiraţia lui - și în inima ei e sigură de acest 
lucru -, el rămâne contopit cu întunericul, deși se află doar la 
câţiva centimetri de ea. _ 

Bezna din încăpere îi întunecă gândurile. Işi imaginează că 
bărbatul stă în genunchi în faţa ei, gol în întuneric, trupul lui 
palid fiind decorat cu simboluri oculte, pictate cu sângele celor 
pe care i-a ucis. 

Străduindu-se să-și stăpânească frica din voce, Holly îi zice: 

— Ai văzut multe semne, nu-i așa? 

Respirația, respiraţia, simte respirația pe buzele ei, dar niciun 
sărut, apoi nu mai simte nici respiraţia, pentru că el se 
îndepărtează spunând: 


VP - 235 


— Am văzut zeci. Am ochiul format pentru semne. 

— Te rog, povestește-mi despre unul. 

El tace. Tăcerea lui este o greutate apăsătoare, 
amenințătoare, atârnă deasupra capului ei ca o sabie. 

Probabil că a început să se întrebe dacă nu cumva ea îl face 
să vorbească anume pentru a evita sărutul. Trebuie să facă tot 
posibilul ca el să nu se simtă ofensat. Este important să 
părăsească acest loc înainte de a fi violată, dar la fel de 
important este și să încerce să plece fără a-l trezi din fantezia 
ciudată și romantică provocată de întuneric, care pare să-l fi luat 
în stăpânire. Părea să creadă că ea va decide în cele din urmă 
să meargă cu el în Guadalupita, New Mexico, și că în 
Guadalupita ea „va fi fascinată”. Atât timp cât el crede acest 
lucru, pe care ea a încercat subtil să-l sugereze fără a-i trezi 
suspiciuni, poate că va reuși să găsească vreun avantaj asupra 
lui atunci când va conta cel mai mult, în momentul cel mai 
important al vreunei crize. 

Când tăcerea lui pare să se fi prelungit îngrijorător, el zice: 

— S-a întâmplat chiar la sfârșitul acelei veri, în primele zile de 
toamnă, când toţi spuneau că păsările plecaseră prea devreme 
spre sud, iar lupii începuseră să apară în locuri în care nu mai 
fuseseră văzuţi de zece ani. 

Foarte atentă în întuneric, Holly stă încordată, cu braţele 
încrucișate peste piept. 

— Cerul era straniu. Simţeai că l-ai putea sparge cu o piatră. 
Ai fost vreodată în Eagle Nest, New Mexico? 

— Nu. 

— Plecasem din Eagle Nest și mergeam cu mașina spre sud, 
pe o șosea cu două benzi pe sens, la vreo treizeci de kilometri 
est de Taos. Și cele două fete erau pe cealaltă parte a 
autostrăzii, făceau semne mașinilor care mergeau spre nord. 

Sus, pe acoperiș, vântul a găsit o nouă firidă prin care se 
strecoară, descoperindu-și o nouă voce, și imită acum urletul 
tânguitor al coioților ieșiți la vânătoare. 

— Păreau niște adolescente, de vârsta colegiului, dar nu erau 
la colegiu. Erau niște adevărate căutătoare, puteai să-ţi dai 
seama dintr-o privire, și aveau deplină încredere în bocancii lor 
de munte și în rucsacurile pe care le ţineau în spate, în 
bastoanele lor de călătorie și în toată experienţa lor. 


VP - 236 


Face o pauză, probabil pentru a spori misterul sau pentru a 
savura aceste amintiri. 

— Am văzut semnul și am înţeles pe loc că era un semn. 
Deasupra lor zbura o pasăre neagră, cu aripile larg deschise, și 
nu fâlfâia, ci zbura atât de ușor, plana fără niciun efort, purtată 
în aer pe aripi de vânt, dar mișcându-se cu precizie, nici mai 
repede și nici mai încet decât cele două fete. 

Holly regretă că l-a făcut să povestească această întâmplare. 
Închide ochii, fiindu-i groază de imaginile pe care le-ar putea 
descrie bărbatul. 

— Doar la vreo doi metri deasupra capetelor celor două fete și 
la vreo jumătate de metru în spatele lor, pasărea plana, dar 
fetele habar n-aveau de ea. Ele nu simțeau pasărea, iar eu 
știam ce înseamnă asta. 

Holly se teme prea mult de întunericul din jurul ei ca să mai 
rămână cu ochii închiși. Deschide ochii, chiar dacă nu poate 
vedea nimic. 

— Ştii ce semn era pasărea aceea, Holly Rafferty? 

— Semnul morţii, spuse ea. 

— Da, chiar așa. Spiritul tău se înalţă. Am văzut pasărea și am 
înțeles că moartea le era sortită celor două fete, că ele nu mai 
aparțineau acestei lumi. 

— ȘI... așa era? 

— larna a venit foarte devreme în acel an. A nins zile întregi și 
era un frig aspru. Dezgheţul din primăvară s-a amânat până în 
vară, iar când s-a topit zăpada, au fost găsite cadavrele lor, pe 
la sfârșitul lunii iunie, aruncate pe un câmp de lângă Arroyo 
Hondo, în zona muntelui Wheeler Peak, pe unde le zărisem 
trecând. Le-am recunoscut pozele din ziar. 

Holly se rugă în gând pentru familiile fetelor necunoscute. 

— Cine știe ce s-o fi întâmplat cu ele? continuă el. Au fost 
găsite goale, așa că ne putem imagina ce trebuie să fi îndurat. 
Dar cu toate că ni se pare o moarte oribilă și tragică, pentru că 
erau atât de tinere, există întotdeauna o cale de iluminare, chiar 
și în cele mai grele situaţii. Dacă suntem căutători, învăţăm din 
orice și evoluăm. Poate că orice moarte include atât momente 
de splendidă iluminare, cât și posibilitatea transcenderii. 

Spunând aceste lucruri, bărbatul aprinde lanterna și are grijă 
să rămână în spatele ei, așezat pe podea, cu picioarele 
încrucișate. 


VP - 237 


Dacă ar fi aprins lanterna ceva mai devreme în timpul 
conversaţiei lor, ea ar fi tresărit. Acum, ea nu mai tresare atât 
de ușor, și nu ar mai avea niciun motiv să o facă, lumina este 
bine-venită pentru ea. 

Bărbatul poartă masca de schi, în care sunt vizibile doar 
buzele sale mușcate și inflamate și ochii albaștri. Nu e nici gol și 
nici pictat cu sângele celor pe care i-a ucis. 

— E timpul să plecăm, mai zice el. Voi primi pentru tine o 
răscumpărare de un milion patru sute de mii de dolari, iar când 
voi avea banii, va veni timpul să iei o decizie. 

Cifra pe care a menţionat-o bărbatul o lasă cu gura căscată. 
Ar putea fi o minciună. 

Holly a pierdut orice noţiune a timpului, dar e năucită și 
uimită de ceea ce implică aceste cuvinte. 

— Este deja... miercuri, e miezul nopții? 

În spatele măștii tricotate, el zâmbește. 

— Nu, e marți și e trecut de ora unu după-amiaza, îi zice 
bărbatul. Soţul tău a dovedit o mare putere de convingere 
încurajându-l pe fratele lui să-i dea până la urmă banii, mai 
repede decât ar fi părut posibil. Toată această afacere a mers 
atât de bine, încât sunt sigur că e mâna destinului. 

Ridicându-se în picioare, îi face semn și ei să se ridice, iar 
Holly se supune. 

În spatele ei, bărbatul îi leagă mâinile cu o eșarfă albastră de 
mătase, ca și înainte. Venind apoi în faţa ei, îi aranjează cu 
tandreţe părul care-i căzuse pe frunte și care-i acoperea faţa și 
i-l netezește ușor peste cap. În vreme ce o aranjează, cu mâinile 
la fel de reci pe cât sunt de albe, bărbatul o privește fix în ochi, 
înflăcărat parcă de romantism. Ea nu îndrăznește să privească 
în altă parte, și închide ochii doar când el îi acoperă cu niște 
pernute groase de pânză care au fost mai întâi umezite ca să 
devină lipicioase. El pune deasupra pernuţelor o bucată lungă 
de mătase, pe care o înfășoară de trei ori în jurul capului ei și pe 
care i-o leagă strâns mai sus de ceafă. 

Mâinile lui îi ating glezna dreaptă, apoi el desface cătușele, 
eliberând-o de lanţ și de belciug. Pune apoi lumina lanternei 
direct pe legătura care-i acoperă ochii lui Holly, iar ea zărește o 
lumină slabă, care trece prin țesătura de pânză și prin mătase. 
Satisfăcut în mod evident de treaba pe care o făcuse, bărbatul 
lasă lanterna în jos. 


VP - 238 


— Când vom ajunge la locul unde trebuie să facem schimbul, 
îi promite dânsul, o să-ţi dau jos legăturile de la ochi. Ti-am 
acoperit ochii doar ca să nu vezi nimic în timpul drumului. 

Pentru că nu el este cel care a lovit-o sau care a tras-o de păr 
ca să o facă să ţipe, ea poate părea sinceră atunci când îi 
spune: 

— Tu nu ai fost niciodată crud cu mine. 

El o studiază în tăcere. Ea presupune că o privește și, pentru 
că simte cum o dezbracă din priviri, se simte goală în faţa lui. 

Vântul și din nou întunericul, presupunerile respingătoare, 
toate îi fac inima să sară ca un iepure care se zbate chinuindu- 
se să se cațere pe pereţii electrificaţi ai cuștii în care este 
captiv. 

Holly simte respiraţia bărbatului mângâindu-i buzele, și 
suportă. 

După ce expiră de patru ori atât de aproape de ea, șoptește: 

— Noaptea, în Guadalupita, cerul e atât de vast, încât luna 
pare că se contractă, făcându-se mică de tot, iar stelele pe care 
le poţi vedea dintr-un capăt în altul al orizontului sunt mai multe 
la număr decât toți oamenii morți din istorie. Acum, trebuie să 
plecăm. 

Bărbatul o ia pe Holly de un braţ, iar ea nu se retrage, nu-i 
respinge atingerea, ci se mișcă împreună cu el, traversând 
camera, și ies amândoi pe o ușă deschisă. 

Nimerește din nou treptele, aceleași pe care le urcase când o 
aduseseră acolo cu o zi în urmă. El îi ghidează răbdător pașii în 
timp ce coboară, dar ea nu se poate ţine de balustradă, și de 
aceea pășește cu mare grijă. Din pod coboară până la etajul al 
doilea, apoi la primul etaj și în final în garaj. El o încurajează: 

— Și acum, aterizarea. Foarte bine. Apleacă puţin capul. 
Acum, la stânga. Ai grijă aici. Acum, pășește peste prag. 

In garaj, ea îl aude cum deschide portiera unei mașini. 

— Aceasta e duba cu care ai fost adusă aici, spune el și o 
ajută să urce prin spate, în spaţiul destinat încărcăturii. 

Podeaua mochetată a dubei miroase tot atât de scârbos ca și 
în prima zi. 

— Întinde-te pe o parte, îi mai zice. 

Bărbatul coboară din mașină și închide portiera. Sunetul 
metalic al unei chei în broască elimină orice gând că ar putea să 


VP - 239 


sară din mașină undeva pe drum. Portiera șoferului se deschide, 
iar el urcă la volan. 

— Aceasta e o dubă cu două locuri. Scaunele au o deschidere 
spre zona încărcăturii, de aceea mă auzi atât de clar. Mă auzi 
destul de clar? 

— Da. 

EI își închide portiera. 

— Dacă mă întorc în scaun, te pot vedea. Când am venit aici, 
te-au supravegheat niște bărbaţi, ca să fie siguri că te porţi cum 
trebuie. Eu sunt singur acum. Așa că... undeva pe drum, dacă 
oprim la vreun semafor și te gândești să tipi sperând să te audă 
cineva, va trebui să mă port cu tine mult mai aspru decât mi-ar 
plăcea. 

— N-o să tip. 

— Bine. Dar, te rog, lasă-mă să-ți explic. Pe locul de lângă 
mine e un pistol cu amortizor. În clipa în care ai început să tipi, 
pun mâna pe pistol, mă întorc în scaun și te împușc. Chiar dacă 
ai să fii moartă sau vie, eu oricum o să pun mâna pe 
răscumpărare. Ințelegi cum stă treaba? 

— Da. 

— A fost un răspuns glacial, nu-i așa? întrebă el. 

— Eu îţi înțeleg... poziţia. 

— Fii sinceră acum. Ai vorbit destul de rece cu mine. 

— Da. 

— Pune altfel problema, în acest caz: aș fi putut să îți pun un 
căluș, dar nu am făcut-o. Aș fi putut să-ți bag o minge de 
cauciuc în gura aceea frumoasă și să-ți lipesc buzele cu o bandă 
adezivă. Nu crezi că mi-ar fi fost mai ușor? 

— Ba da. 

— De ce crezi că n-am făcut-o? 

— Pentru că știi că poţi avea încredere în mine, spune ea. 

— Sper să pot avea încredere în tine. Și, pentru că sunt un 
bărbat care speră, care își trăiește viaţa hrănindu-se cu 
speranţă, nu ţi-am pus câăluș, Holly. Un căluș de tipul celui pe 
care ți l-am descris este eficient, dar extrem de neplăcut. N-am 
vrut ca o astfel de neplăcere să stea între noi în cazul în care... 
mă gândesc la Guadalupita. 

Mintea ei lucrează mult mai ușor ca să scornească minciuni, 
mai ușor decât ar fi crezut cu o zi în urmă. Cu o voce deloc 
seducătoare, dar solemnă și plină de respect, ea îi reproduce 


VP - 240 


detalii care sugerează că a fost fascinată, vrăjită chiar de 
vorbele lui: 

— Guadalupita, Rodarte, Rio Lucio, Penasco, locuri în care 
viaţa ta s-a schimbat și, de asemenea, Chamisal, Vallecito, Las 
Trampas și Espanola, unde viaţa ta se va schimba din nou. 

El tace o clipă. Apoi, spune: 

— Imi pare rău pentru aceste neplăceri, Holly. Totul se va 
sfârși curând, iar apoi, transcendenţa... dacă vei dori. 


58. 


Arhitectura magazinului de arme era inspirată de construcţia 
magazinelor din numeroasele filme western. Un acoperiș cu 
balustradă, pereţi acoperiţi cu șindrilă, o platformă din scânduri 
acoperită, pe toată lungimea clădirii, și un stâlp pentru legat caii 
ar fi făcut pe oricine să creadă că, dintr-un moment în altul, John 
Wayne avea să iasă pe ușa din faţă, îmbrăcat ca în filmul 
Căutătorii. 

Simţindu-se mai puţin ca John Wayne și mai degrabă ca unul 
dintre personajele secundare care este împușcat deja în cel de- 
al doilea act, Mitch aștepta în Honda lui, în parcarea magazinului 
de arme, examinând pistolul pe care îl adusese cu el din Rancho 
Santa Fe. 

În oţel erau gravate mai multe lucruri, dacă într-adevăr 
pistolul era din oţel. Unele erau cifre și litere care nu-i spuneau 
nimic. Altele ofereau informaţii utile pentru cineva care nu știa 
nimic despre arme. 

Lângă gura pistolului, era o inscripţie: Super Tuned. Pe partea 
superioară, mobilă a armei, cuvântul „CHAMPION” cu majuscule 
arăta ca și cum ar fi fost gravat cu laserul, și chiar sub aceste 
litere era inscripţionat „cal. 45”. 

Mitch prefera să nu ducă banii de răscumpărare având doar 
șapte cartușe în încărcător. Acum, știa că trebuia să cumpere 
gloanţe de calibrul 45. 

Șapte gloanţe erau probabil mai mult decât suficiente. 
Confruntările cu arme de foc durau atât de mult doar în filme. În 
realitate, cineva trăgea primul foc, altcineva răspundea și, după 
vreo patru focuri, unul din cei doi era rănit sau mort. 


VP - 241 


Să cumpere mai multă muniţie nu însemna pentru el să își 
satisfacă o necesitate arzătoare, era o necesitate psihologică. 
Nu-i păsa. Mai multă muniţie l-ar fi făcut să se simtă mai bine 
pregătit. 

Pe cealaltă parte a părţii mobile de la pistol descoperi 
cuvântul „Springfield”. Probabil că acesta era producătorul. 
Cuvântul „Champion” se referea probabil la modelul pistolului. 
Avea deci un pistol Springfield Champion de calibrul 45. Asta 
suna mai bine decât Champion Springfield de calibrul 45. Nu ar 
fi vrut să atragă atenţia în magazin. Spera să pară un 
cunoscător în acest domeniu, care știe despre ce vorbește. 

După ce scoase încărcătorul din armă, se uită la un glonț. Pe 
cămașa acestuia era trecut „.45 ACP”, dar nu știa ce 
semnificație aveau literele. 

Puse glonţul la loc în încărcător, apoi băgă încărcătorul într-un 
buzunar de la blugi. Ascunse pistolul sub scaunul său. 

Scoase din torpedou portofelul lui John Knox. Avea remușcări 
la gândul că folosea banii unui mort, dar nu avea de ales. 
Portofelul îi fusese luat în biblioteca lui Campbell. Luă toți banii 
din portofel, toţi cei 585 de dolari, și puse portofelul înapoi în 
torpedou. leşi apoi din mașină și se trezi îmbrățișat de vânt. 
Inchise mașina și intră în magazinul cu arme. Cuvântul magazin 
părea inadecvat pentru un spaţiu comercial atât de mare. Cât 
vedeai cu ochii erau o mulţime de rafturi și rastele cu accesorii 
pentru arme. 

La casă, în spatele unei tejghele lungi, văzu un bărbat masiv, 
cu o mustață pleoștită, pe care îl rugă să-l ajute. Pe ecusonul 
acestuia era scris numele Roland. 

— Un Springfield Champion, zise Roland. Aceasta e o versiune 
din oțel inoxidabil a vechiului Colt Commander, nu-i așa? 

Mitch habar n-avea dacă era sau nu adevărat, dar bănuia că 
Roland era un cunoscător. 

— Așa e. 

— Incărcător reglabil, în regulă, ţeavă lărgită, sistem de 
ejecţie a tuburilor, orificiu inferior lărgit, toate de calitate. 

— E o armă prețioasă, zise Mitch sperând că oamenii vorbeau 
de obicei în acest mod referindu-se la arme. Vreau trei 
încărcătoare de rezervă. Pentru a exersa trasul la ţintă. 

Adăugă ultimele cuvinte deoarece era evident că majoritatea 
oamenilor n-ar fi avut de ce să cumpere încărcătoare în plus 


VP - 242 


decât dacă ar fi plănuit să jefuiască o bancă sau să atace la 
întâmplare trecătorii din vârful unui turn cu ceas. 

Roland nu părea câtuși de puţin surprins. 

— Doriţi cumva tot pachetul Super Tuned pentru Springfield? 

Amintindu-și cuvintele gravate lângă gura ţevii pistolului, 
Mitch spuse: 

— Da. Tot pachetul. 

— E vorba de o armă personalizată? 

— Nu, ghici Mitch. 

— N-aţi adus arma? Aș fi mai sigur dacă aș putea să o văd. 

Mitch se înșelase crezând că ar fi părut un hoț, un infractor 
sau ceva de genul ăsta dacă ar fi intrat cu pistolul în magazin. 

— Am doar asta, zise el punând încărcătorul pe tejghea. 

— Aș prefera pistolul, dar să vedem dacă ne putem să 
descurca. 

Cinci minute mai târziu, Mitch achitase trei încărcătoare și o 
cutie cu 100 de cartușe de calibrul 45. 

Pe tot parcursul tranzacţiei, așteptase cu sufletul la gură să se 
declanșeze vreo alarmă. Se simţea urmărit, privit cu suspiciune, 
și cunoscut de toată lumea. Cu siguranţă, nervii lui nu aveau 
tăria și rezistența unui evadat urmărit de poliţie. 

Chiar în momentul în care se pregătea să iasă din magazin, se 
uită prin ușa de sticlă și văzu o mașină de poliţie în parcare, 
blocându-i Honda. Un poliţist era deja lângă mașina încuiată, 
uitându-se pe geamul de la portiera șoferului. 


59. 


Când se uită mai bine, Mitch realiză că pe mașina care-i bloca 
Honda nu era stema orașului, ci scria doar „Grup special de 
protecţie și intervenţie” alături de un logo mai sofisticat al unei 
firme private de securitate. Bărbatul în uniformă de lângă 
mașină era probabil un gardian, și nu un ofițer de poliţie. 

Cu toate astea, Honda nu i-ar fi trezit interesul decât dacă ar 
fi știut că mașina fusese dată în urmărire. Era limpede că acest 
gardian recepționa frecvența poliţiei. 

Gardianul își lăsă mașina de-a curmezișul în spatele Hondei și 
se îndreptă spre magazin. Părea foarte hotărât. 


VP - 243 


Probabil că se oprise pentru vreo treabă personală și, printr-o 
fericită întâmplare, descoperise Honda. Acum era însufleţit de 
posibilitatea unei arestări și voia să simtă gustul gloriei. 

Un poliţist adevărat ar fi sunat să ceară întăriri înainte de a 
intra în magazin. Mitch presupuse că ar fi trebuit să se simtă 
recunoscător pentru o asemenea șansă. 

In parcarea din faţa magazinului se putea ajunge atât pe ușa 
din față, cât și printr-o ușă laterală a clădirii. Mitch se retrase de 
lângă ușa din faţă și se îndreptă repede către ușa laterală. 

leși din clădire și alergă în parcare. Gardianul intrase deja în 
magazin pe ușa din față. 

Mitch era singur în bătaia vântului, dar nu pentru mult timp. 
Alergă spre Honda. 

Mașina firmei de securitate îl bloca. Zona din spatele parcării 
era prevăzută cu o barieră de siguranţă din oţel fixată deasupra 
unei borduri din beton de vreo 15 centimetri, pentru că în 
spatele parcării era o pantă abruptă care cobora doi metri până 
la trotuar. 

Nu era bine. Nu avea nicio cale de ieșire. Trebuia să 
abandoneze Honda. 

Deblocă portiera și scoase pistolul Springfield Champion .45 
de sub scaun. În timp ce închidea portiera mașinii, prezenţa unei 
persoane care tocmai ieșea din magazinul de arme îi atrase 
atenţia. Nu era gardianul. 

Deschise portbagajul și scoase din spaţiul pentru roata de 
rezervă sacul alb de plastic. Puse pistolul și muniţia cumpărată 
de la magazin peste bani, strânse gâtul sacului, închise 
portbagajul și se îndepărtă. 

După ce trecu prin spatele a șase mașini parcate, se opri între 
două SUV-uri. Se uită pe geam în fiecare, sperând ca vreunul din 
șoferi să fi uitat cheile în contact, dar nu avu noroc. Merse grăbit 
străbătând parcarea în diagonală - dar nu o luă la fugă - către 
ușa laterală a clădirii pe care ieșise ceva mai devreme. 

Când ajunse în colţul clădirii, vederea lui periferică surprinse 
mișcare la ușa din faţă a magazinului. Când se uită de-a lungul 
platformei de la intrare, îl zări pe gardianul care tocmai ieșea 
din magazin. 

Fără să mai aștepte confirmarea că gardianul îl văzuse, 
dispăru repede după colţul clădirii. 


VP - 244 


Parcarea avea într-o parte un zid de beton nu prea înalt. Mitch 
sări peste zid și ajunse în faţa unui fast-food. Având grijă să nu 
alerge ca un fugar, traversă parcarea, depăși un rând de mașini 
care așteptau mâncarea comandată la pachet, apoi, în miros de 
grăsime, fum și cartofi prăjiţi, ocoli restaurantul prin spate, și 
ajungând la un alt zid, îl escaladă și pe acesta. 

Văzu în fața lui un mic centru comercial cu șase sau opt 
magazine. Încetini pasul, privind în vitrinele magazinelor în timp 
ce trecea, ca un om interesat să cumpere ceva, cu un milion și 
patru sute de mii de dolari de cheltuit. Când ajunse în capătul 
străzii, văzu trecând o mașină de poliţie care se îndrepta spre 
bulevardul principal, în direcţia magazinului de arme, cu 
girofarul pornit, luminile roșii alternând cu cele albastre, roșu- 
albastru, roșu-albastru. Și imediat după prima mașină mai apăru 
încă una în viteză. 

Mitch o luă spre stânga la o mică intersecţie, îndepărtându-se 
de bulevard. Mergea din nou fără să se grăbească. 

Zona comercială nu era prea mare, fiind amplasată cu fața 
spre bulevard. În spatele zonei comerciale era un cartier de 
locuințe. 

Pe prima stradă erau blocuri și case cu mai multe 
apartamente. Mai departe descoperi case individuale, 
majoritatea cu două niveluri și din loc în loc câte un bungalou. 
Copacii de pe marginea străzii erau niște pini Podocarpus foarte 
înalţi, bătrâni și umbroși. Majoritatea peluzelor erau verzi, 
îngrijite, cu arbuști bine întreţinuţi. Dar fiecare comunitate are 
bălăriile și buruienile ei dornice să se extindă și să-și exercite 
drepturile la fel ca niște vecini răi. 

Atunci când poliţia îl va căuta și nu-l va găsi la magazinul de 
arme, aveau să-l caute în împrejurimi. În câteva minute, puteau 
să apară vreo șase sau chiar mai multe mașini de poliţie care să 
cerceteze zona în care se afla. 

Atacase un ofițer de poliţie. Era o infracţiune gravă, de 
maximă prioritate. 

Majoritatea autoturismelor parcate pe acea stradă erau SUV- 
uri. Încetini pasul, privind pe geamurile acestora, sperând să 
zărească vreo cheie uitată în contact. Când se uită la ceas, văzu 
că era ora 13:14. Schimbul fusese stabilit pentru ora 15:00, iar 
acum era și fără mașină. 


VP - 245 


60. 


Drumul cu mașina durează cam 15 minute, iar Holly, cu 
mâinile legate și cu ochii acoperiţi, este prea ocupată cu 
planurile de evadare ca să se mai gândească să ţipe. 

De această dată, când dementul ei șofer oprește mașina, ea îl 
aude cum parchează duba și trage frâna de mână. El se dă apoi 
jos din mașină și lasă portiera deschisă. 

În Rio Lucio, New Mexico, o femeie sfântă pe nume Ermina 
Nu-știu-cum trăiește într-o casă tencuită cu stuc albastru și 
tâmplărie verde, sau poate cu stuc albastru și tâmplărie 
galbenă. Ea are 72 de ani. 

Criminalul se urcă din nou în dubă, pornește motorul și mută 
mașina vreo șase metri mai în față. Apoi, se dă jos din nou. 

În sufrageria Erminei Nu-știu-cum sunt 42 sau poate 39 de 
icoane cu Preasfânta Inimă a lui lisus încoronată cu spini. 

Lui Holly îi vine o idee. O idee îndrăzneață. Și înfricoșătoare. 
Dar i se pare cea mai bună soluţie. 

Când criminalul se întoarce, Holly bănuiește că acesta a 
coborât ca să închidă o poartă pe care o deschisese ca să poată 
intra cu duba într-un anumit loc. 

În curtea din spate a Erminei Nu-știu-cum, criminalul a 
îngropat o „comoară”, lucru cu care bătrâna n-ar fi fost de 
acord. Holly se întreabă ce putea fi acea comoară, dar speră să 
nu afle niciodată. 

Duba înaintează în pantă poate încă vreo 18 metri, pe un 
teren desfundat. Sub roţi se aud zornăind pietricele. 

Mașina se oprește din nou și, de această, dată bărbatul 
oprește motorul. 

— Am ajuns. 

— Bine, îi răspunde ea, pentru că încearcă să nu apară în 
ochii lui ca o ostatică înspăimântată, ci ca o femeie al cărei spirit 
se înălţase ajungând la desăvârșire. 

Bărbatul deblochează ușa din spate și o ajută să coboare din 
dubă. 

Vântul călduț aduce un miros vag de lemn ars. Poate 
canioanele sunt în flăcări, departe, spre est. Pentru prima dată 
în 24 de ore, ea simte pe faţă căldura soarelui. Este o senzaţie 
atât de plăcută, încât îi vine să plângă. 


VP - 246 


Ținând-o de braţul drept, escortând-o într-o manieră aproape 
politicoasă, el o conduce pe terenul accidentat, prin bălării. 
Apoi, ea simte sub picioare o suprafaţă dură și un vag miros de 
var. Când se opresc, un sunet înăbușit și ciudat se aude de trei 
ori - dup, dup, dup - acompaniat de așchii de lemn și de un 
hârșâit metalic. 

— Ce-i asta? întreabă ea. 

— Am deschis ușa. 

Acum, ea știe cum sună un pistol cu amortizor: dup, dup, dup. 
Trei focuri de armă. Bărbatul o conduce peste pragul ușii pe 
care a deschis-o și intră amândoi într-o încăpere. 

— Nu mai avem mult. 

Pașii lor rari răsună în încăpere. Holly are senzaţia că se află 
într-o peșteră. 

— Parcă am fi într-o biserică. 

— Într-un fel, ai dreptate, spune dânsul. Ne aflăm în catedrala 
excesivei exuberanţe. 

Holly simte miros de mortar și rumeguș. Vântul încă se mai 
aude, dar pereţii sunt probabil foarte bine izolaţi, iar ferestrele 
trebuie să aibă trei straturi, pentru că vuietul de afară abia se 
distinge. 

Până la urmă, intră în altă încăpere care, după zgomotul 
pașilor, pare mai mică decât cea anterioară și nu la fel de înaltă. 

După ce o oprește și îi dă drumul la braţ, criminalul îi zice: 

— Așteaptă aici. 

Ea aude un sunet familiar care îi strânge inima: un zăngănit 
de lanţ. 

Aici, mirosul de mortar și rumeguș nu este atât de puternic ca 
în cealaltă încăpere, dar când își amintește ameninţarea lor că îi 
vor tăia degetele, se întreabă dacă nu cumva în încăpere se află 
vreo masă de tortură sau vreun ferăstrău. 

— Un milion patru sute de mii de dolari, spune ea pe un ton 
apreciativ. Cu suma asta, poţi cumpăra tot ceea ce vrei și cauţi. 
— Cu suma asta, poţi cumpăra aproape orice, îi răspunde el. 

Bărbatul îi atinge din nou braţul, iar ea nu se fereşte. El îi 
leagă un lanţ în jurul încheieturii de la mâna dreaptă și prinde 
apoi lanţul de ceva. 

— Când este atâta nevoie de muncă, nu ai niciodată timp să 
cauţi, spune Holly. 


VP - 247 


Deși vorbele ei pot fi interpretate greșit, ea speră ca bărbatul 
să înţeleagă ceea ce trebuie. 

— Munca este o broască râioasă care intră nepoftită în viața 
noastră, zice el, iar ea știe că a atins o coardă sensibilă în 
sufletul lui. 

Bărbatul îi dezleagă eșarfa care-i lega mâinile, iar ea îi 
mulțumește. 

Când îi dă jos bucata de mătase de pe ochi, ea mijește ochii și 
clipește de mai multe ori, pentru a se obişnui cu lumina. 
Descoperă că se află într-o casă în construcţie. 

După ce au intrat în această casă, el și-a pus din nou masca 
de schi pe faţă. Măcar astfel poate pretinde că îi oferă șansa de 
a-l alege pe soţul ei în defavoarea lui și că îi va lăsa în viaţă pe 
amândoi. 

— Aici trebuie să fi fost bucătăria, spune el. 

Spaţiul este enorm pentru o bucătărie, are vreo 9 metri lăţime 
și 15 lungime, o încăpere foarte potrivită pentru petreceri mari 
cu servicii de catering. Pardoseala din piatră decorativă este 
acoperită de praf și moloz. Pereţii sunt tencuiți, dar încă nu au 
fost montate dulapurile sau alte instalații. 

O ţeavă de metal cu diametrul cam de cinci centimetri, 
probabil o conductă de gaz, intră prin perete în partea de jos. 
Celălalt capăt al lanţului cu care este legată a fost prins cu un 
lacăt de această conductă. Manșonul metalic din capătul 
conductei, mai mare cu vreo doi centimetri în diametru decât 
conducta, este cel care împiedică lanţul să alunece și să iasă de 
pe conductă. Lanţul are doi metri și jumătate. 

Ea poate să stea jos, în picioare și chiar să se deplaseze puţin 
prin încăpere. 

— Unde ne aflăm? întreabă Holly. 

— La Turnbridge House. 

— A. Dar de ce? Te leagă ceva de acest loc? 

— Am mai fost aici de câteva ori, spune el, cu toate că am 
intrat mult mai discret, nu am spulberat încuietoarea cu un foc 
de armă, ca acum. El mă atrage. El este încă aici. 

— Cine? 

— Turnbridge. Nu a plecat de aici. Spiritul lui e încă aici, 
ghemuit și încordat, închis ermetic în propria carapace, la fel ca 
oricare dintre miile de păduchi morţi, de lemn, care murdăresc 
acest loc. 


VP - 248 


Holly zice: 

— Mă gândeam la Ermina din Rio Lucio. 

— Ermina Lavato. 

— Da, spune Holly ca și cum nu i-ar fi uitat numele de familie. 
Aproape că pot vedea camerele din casa ei, fiecare zugrăvită 
diferit, într-o nuanță reconfortantă. Nu ştiu de ce mă tot 
gândesc la ea. 

Sub masca tricotată, ochii lui albaştri o privesc cu o 
intensitate febrilă. 

După ce închide ochii și rămâne cu brațele atârnându-i pe 
lângă corp și cu fața spre tavan, ea începe să murmure: 

— Pot vedea dormitorul ei cu pereții acoperiți de icoane cu 
Maica Domnului. 

— Patruzeci și două, completează el. 

— Are și lumânări aprinse, nu-i așa? ghicește ea. 

— Da. Candele. 

— Este o cameră încântătoare. Ea e fericită acolo. 

— E foarte săracă, spune el, dar mai fericită decât oricare om 
bogat. 

— Și bucătăria ei demodată care arată ca în anii 1920, aroma 
de fajitas de pui. 

Ea inspiră adânc, ca și cum ar fi simţit o aromă, apoi expiră. 

El nu zice nimic. 

După ce deschide iarăși ochii, Holly continuă: 

— N-am fost niciodată acolo, nu am cunoscut-o pe această 
femeie. De ce nu mi-o pot scoate din minte, pe ea și casa ei? 

Tăcerea lui prelungită începe s-o îngrijoreze. li este frică să nu 
fi exagerat, să nu o fi dat de gol vreo inflexiune a vocii. 

In cele din urmă, el spune: 

— Uneori, persoane care nu s-au cunoscut niciodată pot 
comunica unele cu altele prin rezonanţă. 

Ea repetă acest cuvânt: 

— Rezonanţă. 

— Pe de o parte, tu trăieşti departe de ea, dar pe de altă 
parte, aţi putea fi vecine. 

Dacă Holly înțelege bine ce vrea să spună bărbatul, mai 
degrabă i-a stârnit interesul decât suspiciunea. Desigur, ar fi o 
greșeală fatală din partea ei să creadă că-l poate înțelege cum 
trebuie. 

— Ciudat, mai zice ea și abandonează subiectul. 


VP - 249 


Bărbatul își trece limba peste buzele cojite, ca să le 
umezească apoi iarăși și iarăși. După asta, îi spune: 

— Am de făcut niște pregătiri. Îmi pare rău că te-am legat cu 
lanțul. Nu mai este mult și o să scapi de el. 

După ce iese din bucătărie, ea îi ascultă pașii care se pierd în 
încăperile mari și pustii. O apucă dintr-odată un acces de friguri. 
Nu poate să le ţină sub control, iar zalele lanţului zornăie când 
se ating unele de altele. 


61. 


În umbra tremurătoare a pinilor Podocarpus scuturaţi de vânt, 
tot uitându-se pe geamurile mașinilor, Mitch începu în cele din 
urmă să verifice portierele autoturismelor parcate lângă 
bordură. Când găsea câte o portieră care nu era încuiată, o 
deschidea și intra în mașină. 

In cazul în care cheile nu erau în contact, puteau fi în suportul 

pentru pahare sau ascunse după parasolar. De fiecare dată când 
nu găsea cheile nici în aceste locuri, închidea la loc portiera și 
căuta mai departe. 
__ Născută din disperare, îndrăzneala lui nu îl surprindea deloc. 
In orice caz, pentru că una dintre mașinile poliţiei ar fi putut 
apărea oricând de după un colț sau altul, mai degrabă prudenţa 
decât încrederea în sine părea să fie punctul său slab. 

El spera ca locuitorii acestui cartier să nu fie oameni prea 
devotați comunităţii, care să fi făcut parte din Programul de 
Supraveghere a Cartierului. Polițistul care s-ar fi ocupat de 
această zonă i-ar fi instruit să observe și să raporteze 
persoanele suspecte, așa cum era el, de exemplu. 

Spre deosebire de oamenii înstăriți din sudul Californiei și de 
cei din Newport Beach, unde se înregistra o rată scăzută a 
criminalităţii, un procent deprimant din numărul acestor oameni 
își încuiau mașinile parcate. Paranoia lor începea să-l scoată din 
sărite. 

După ce merse așa un timp, trecând de a doua intersecţie, 
văzu un Lexus parcat pe aleea din fața unei case, cu motorul 
pornit și cu portiera deschisă. Nu se vedea nimeni la volan. 


VP - 250 


Ușa de la garaj era, de asemenea, deschisă. Mitch se apropie 
prudent de mașină, dar nici în garaj nu văzu pe nimeni. Probabil 
că șoferul intrase din nou în casă pentru că uitase ceva. 

Furtul Lexusului urma să fie declarat în câteva minute, dar 
polițiștii nu l-ar fi dat imediat în urmărire. Exista o anumită 
procedură pentru a raporta furtul unei mașini, o procedură ce 
făcea parte dintr-un sistem, un sistem ce depindea de 
birocraţie, iar birocraţia întârzia orice proces. 

Ar fi avut la dispoziţie vreo două ore înainte ca numărul de 
înmatriculare al mașinii să apară pe lista neagră. lar el nu avea 
nevoie decât de două ore. 

Pentru că mașina era cu faţa spre stradă, Mitch se strecură la 
volan, puse sacul cu bani pe celălalt scaun din faţă, închise 
portiera și demară în trombă. leși în stradă, făcu dreapta și o luă 
cu viteză tot înainte, departe de bulevard și de magazinul de 
arme. 

La colțul străzii, fără să se oprească la stop, mai făcu o dată 
dreapta și mai merse o bucată de drum înainte să audă o voce 
subţire și tremurătoare de pe bancheta din spate: 

— Cum te numești tu, dragă? 

Un bărbat în vârstă stătea prăbușit într-un colț pe bancheta 
din spate. Avea niște ochelari cu lentile foarte groase, gen „fund 
de sticlă”, un aparat auditiv și niște pantaloni care-i ajungeau 
până la piept. Părea să aibă o sută de ani. Timpul îl micșorase 
parcă, doar unele părți ale corpului său mai păreau normale în 
comparaţie cu altele. 

— A, tu ești Debbie, spuse bătrânul. Unde mergem, Debbie? 

O infracţiune determina inevitabil comiterea altei infracţiuni, 
iar aceasta era cireașa de pe tort: un dezastru total. Mitch 
devenise la rândul său un răpitor. 

— Mergem să cumpărăm plăcintă? întrebă bătrânul cu o notă 
de speranţă în vocea sa nesigură. 

Poate că suferea de Alzheimer. 

— Da, îi zise Mitch, mergem să luăm plăcintă, apoi făcu din 
nou la dreapta. 

— Îmi place plăcinta. 

— Tuturor ne place plăcinta, fu Mitch de acord. 

Dacă inima lui nu ar fi bătut atât de tare, încât să-l doară, 
dacă viaţa soţiei sale nu ar fi depins atât de mult de libertatea 
lui, dacă nu s-ar fi așteptat ca, dintr-un moment în altul, să 


VP - 251 


întâlnească vreo patrulă de poliţie, iar ei să tragă primii ca să-i 
citească apoi drepturile, această situaţie i s-ar fi părut chiar 
amuzantă. Dar nu era amuzantă, era chiar incredibilă. 

— Tu nu ești Debbie, spuse bătrânul. Eu sunt Norman, dar tu 
nu ești Debbie. 

— Nu. Ai dreptate, nu sunt Debbie. 

— Cine ești? 

— Sunt doar un om care a făcut o greșeală. 

Răspunsul îl puse pe gânduri pe Norman, în vreme ce Mitch 
întoarse spre dreapta la a treia intersecţie, apoi îl auzi din nou 
pe bătrân: 

— Vrei să-mi faci rău. Asta ai de gând. 

Frica din vocea bătrânului îi provocă milă. 

— Nu, nu. Nimeni n-o să-ţi facă rău. 

— Vrei să-mi faci rău, ești un om rău. 

— Nu, am greșit, atât tot. Te duc acum înapoi acasă, îl asigură 
Mitch. 

— Unde suntem? Nu suntem acasă. Nu suntem nici măcar 
aproape de casă. 

Vocea bătrânului, subţire până în acel moment, prinse 
deodată volum și deveni stridentă. 

— Ești un ticălos nenorocit! 

— Nu te agita așa. Te rog, nu. Lui Mitch îi părea rău pentru 
bătrân, se simțea responsabil pentru soarta lui. Aproape am 
ajuns. Vei fi acasă într-un minut. 

— Ești un ticălos nenorocit! Ești un ticălos nenorocit! 

La a patra intersecţie, Mitch viră la dreapta și intră pe 
străduța de unde furase mașina. 

— EȘTI UN TICĂLOS NENOROCIT! 

Din străfundul plămânilor să-i deshidratați, din acest corp 
devastat de timp, Norman găsi puterea să strige ca un tânăr plin 
de energie. 

— EȘTI UN TICĂLOS NENOROCIT! 

— Te rog, Norman. Ai să-ţi provoci un atac de cord. 

Mitch sperase să tragă mașina pe aleea din față și să o lase în 
același loc din care o luase, fără să-l vadă nimeni. Dar o femeie 
ieșise din casă și se îndrepta spre stradă. Îl zărise venind 
dinspre capătul străzii. 

Femeia părea îngrozită. Probabil că se gândea că Norman 
plecase singur cu mașina. 


VP - 252 


— EȘTI UN TICĂLOS NENOROCIT, UN MARE, MARE TICĂLOS! 

Mitch opri mașina în stradă, lângă femeie, băgă maneta 
schimbătorului de viteze în neutral, trase frâna de mână, luă 
sacul cu banii și ieși din mașină, lăsând portiera deschisă în 
urma lui. 

La vreo 40 și ceva de ani, femeia era bine făcută și destul de 
atrăgătoare, cu părul ca al lui Rod Stewart, aranjat cu migală de 
un stilist și vopsit în șuvițe blonde. Era îmbrăcată într-un costum 
clasic și avea tocuri cam prea înalte ca să poată merge să 
cumpere plăcintă. 

— Tu ești Debbie? întrebă Mitch. 

Tulburată, femeia întrebă la rândul ei: 

— Eu, Debbie? 

Poate că nu exista nicio Debbie de fapt. Norman încă ţipa în 
mașină ca din gură de șarpe, iar Mitch îi spuse femeii: 

— Îmi pare rău. Am făcut o mare greșeală. 

Se îndepărtă apoi de ea, luând-o spre primul colț al străzii 
după care virase când furase mașina și o auzi pe femeie 
întrebându-l pe bătrân: 

— Bunicule? Eşti teafăr, bunicule? 

Când ajunse la stop, întoarse capul și o văzu pe femeie 
aplecându-se ca să intre în mașină și liniștindu-l pe bătrân. 

Mitch o luă după colț și se grăbi să dispară din câmpul ei 
vizual. Nu fugea. Mergea cu pași mari. 

O stradă mai încolo, după ce ajunse la următoarea intersecţie, 
auzi în spatele lui un claxon. Femeia îl urmărea în Lexus. 

Putea să o vadă prin parbriz: ţinea o mână pe volan, iar în 
cealaltă mână avea un telefon mobil. Nu o suna pe sora ei din 
Omaha și nu suna nici pentru a verifica ora exactă. Suna la 911. 


62. 


Clătinându-se în faţa vântului încăpățânat, Mitch mergea 
repede pe trotuar și scăpă ca prin minune de înțepături când o 
rafală puternică de vânt stârni un roi de albine care aveau 
probabil cuib într-un copac. 

Femeia hotărâtă din Lexus se menținea destul de departe ca 
să întoarcă mașina în timp util și să-l ocolească în caz că el și-ar 


VP - 253 


fi schimbat direcţia și s-ar fi îndreptat în fugă spre ea, dar nu 
voia probabil să-i piardă urma. El începu atunci să fugă, iar ea 
acceleră ca să păstreze aceeași distanţă. 

Era evident că femeia intenţiona să-l ţină sub observaţie până 
la sosirea poliției. Mitch îi admira curajul, chiar dacă ar fi vrut să- 
i dezumfle cauciucurile. 

Poliţia avea să sosească în curând. După ce îi găsiseră Honda, 
știau că se află în zonă. Tentativa de a fura Lexusul doar la 
câteva străzi distanță de magazinul de arme avea să-i pună pe 
toți în alertă. 

Claxonul mașinii se auzi din nou, iarăși și iarăși, apoi sună fără 
întrerupere. Femeia spera să-i alerteze pe toţi vecinii în legătură 
cu prezenţa unui infractor în cartierul lor. Insistenţa ieșită din 
comun cu care apăsa claxonul dădea impresia că însuși Osama 
bin Laden era liber pe stradă. 

Mitch părăsi trotuarul, traversă o curte, deschise o poartă și 
ocoli în fugă o casă, sperând să nu dea peste vreun pitbull în 
curtea din spate. Fără îndoială că majoritatea pitbullilor erau la 
fel de drăgălași ca niște călugărițe, dar, având în vedere cât era 
de ghinionist, nu ar fi dat peste vreun cățelandru, ci s-ar fi 
întâlnit cu un câine fioros. 

Curtea din spate se dovedi a fi într-o zonă plană, îngrădită de 
un gard din lemn de cedru de vreo doi metri, cu ornamente 
ascuțite. Nu văzu nicio poartă. După ce prinse bine sacul la 
cureaua lui, se căţără într-un arbore, trecu peste gard ţinându- 
se de o creangă și se lăsă în jos pe o alee. Poliţia se aștepta ca 
el să meargă prin spatele caselor, și nu pe stradă, așa că nu era 
în siguranţă pe alee. 

Trecu printr-o zonă pustie, la adăpostul ramurilor unor arbori 
de piper care atârnau lungi și neîngrijite, învârtindu-se, apoi 
ridicându-se brusc, la fel ca numeroasele jupoane cu volane ale 
dansatoarelor din secolul al XVIII-lea în acordurile unui vals. 

In timp ce se afla pe mijlocul străzii, o mașină de poliţie apăru 
deodată în intersecţie îndreptându-se spre est. Scrâșnetul 
frânelor îl făcu să înţeleagă că fusese văzut. 

O luă din nou de-a curmezișul printr-o curte, sări un gard, 
traversă o alee, ieși pe o poartă, traversă o curte, apoi o altă 
stradă, acum foarte repede, în timp ce sacul de plastic i se lovea 
de picior. Işi făcea griji că sacul s-ar putea rupe, iar bancnotele 
de o sută de dolari s-ar împrăștia pe asfalt. 


VP - 254 


După ultimul rând de case era un mic canion, adânc de vreo 
60 de metri și lat de 30. Escaladă un gard din fier forjat și se 
trezi pe marginea canionului cu sol erodat, nisipos. Gravitaţia și 
pământul instabil îl făcură să alunece în râpă. 

La fel ca un surfer dornic de adrenalină, alunecând pe 
suprafața înșelătoare a unui monolit enorm, încercă să rămână 
în picioare, dar pământul nisipos nu se dovedi la fel de 
îngăduitor ca marea. Se dezechilibră și căzu pe spate, alunecă 
în această poziţie pe ultimii zece metri ai râpei și stârni în 
cădere un nor de praf alb, apoi ajunse cu picioarele într-un strat 
gros de iarbă și buruieni înalte, care se ivi deodată în fața lui. Se 
opri la umbra deasă a unor ramuri. De sus, de unde căzuse, 
fundul canionului părea acoperit cu vegetație, dar Mitch nu se 
așteptase să vadă și copaci înalţi. Și totuși, în comparaţie cu 
arborii pitici și tufișurile pe care și le imaginase, pădurea 
aceasta era o minunăţie. 

Castani porcești de California erau împodobiţi cu ghirlande de 
flori albe și parfumate. Palmieri-morișcă având coroane țepoase 
creșteau alături de dafini de California și de pruni mirobalan cu 
fructe negre. Mulţi copaci erau noduroși, contorsionatți, cu tulpini 
rugoase, unii uscați de tot, ca și cum solul canionului urban le-ar 
fi provocat mutații hrănindu-le rădăcinile, dar mai erau acolo și 
niște arțari japonezi și o specie de eucalipt-de-zăpadă 
tasmanian, pe care ar fi fost încântat să îi folosească pentru 
orice aranjament mai sofisticat de grădină. 

Câţiva șobolani se împrăștiară în toate direcţiile la aterizarea 
lui, iar un șarpe dispăru imediat printre umbre. Poate un șarpe 
cu clopoței. Nu era prea sigur. 

Atât timp cât rămânea la adăpostul copacilor, nimeni nu l-ar fi 
putut zări de pe marginea canionului. Nu aveau cum să-l 
aresteze prea curând. 

Atât de multe ramuri de copaci diferiți se împleteau deasupra 
lui, încât nici măcar vântul acela puternic nu ar fi putut clinti 
cupola de frunze, ca să facă loc soarelui să pătrundă. Lumina 
care ajungea acolo era verde, palidă. Umbrele tremurau, se 
clătinau ca niște anemone de mare. 

Un pârâu se strecura pe fundul canionului, lucru firesc după 
anotimpul ploios. Izvorul părea aici atât de aproape de 
suprafață, încât o mică fântână putea fi alimentată încontinuu 
un an întreg. 


VP - 255 


Mitch dezlegă sacul de plastic pe care-l legase de cureaua sa, 
și îl examină. Sacul fusese spart în trei locuri și avea o gaură de 
vreo doi centimetri, dar se părea că nu căzuse nimic din el. 
Mitch făcu un nod larg la gura sacului și îl puse sub braţul stâng 
pe care-l ţinea îndoit, lipit de corp. 

Din câte-și amintea el despre această zonă, canionul se 
îngusta, iar fundul văii se ridica brusc spre vest. Pârâul care 
susura pe fundul văii își încetinea leneș cursul în direcţia aceea, 
iar Mitch mări pasul într-acolo, deplasându-se paralel cu albia 
pârâului. 

Un covor umed de frunze moarte îi înăbușea zgomotul pașilor. 
Amestecul plăcut de pământ ud, frunze jilave și ciuperci 
otrăvitoare făcea ca aerul să pară greu. 

Cu toate că populaţia din Orange depășea trei milioane de 
oameni, fundul canionului era atât de îndepărtat de civilizaţie, 
încât i se părea că mai are de mers kilometri întregi. Până ce 
auzi elicopterul. 

Era foarte surprins că riscaseră să se ridice de la sol pe un 
asemenea vânt. 

judecând după zgomot, elicopterul era deasupra canionului, 
chiar deasupra capului său. Se îndrepta spre nord și verifica de 
sus cartierul, rotindu-se deasupra zonei din care venise Mitch, 
iar zgomotul elicei elicopterului se auzea tot mai tare, apoi iar 
dispărea, și iar se auzea mai tare. 

Îl căutau, dar nu acolo unde ar fi trebuit să-l caute. Nu știau 
că alunecase în canion. 

Nu se opri din mers - dar strigă surprins și rămase pe loc în 
momentul în care telefonul lui Anson începu să sune. Scoase 
telefonul din buzunar, ușurat că nu-l pierduse pe drum și că nu 
se stricase. 

— Mitch la telefon. 

Jimmy Null îl întrebă: 

— Te simţi optimist? 

— Da. Vreau să vorbesc cu Holly. 

— Nu și de această dată. O vei vedea curând. Vreau să mut 
întâlnirea de la ora trei la ora două. 

— Nu poţi face asta. 

— Tocmai am făcut-o. 

— Cât e ceasul acum? 

— Unu și jumătate, zise Jimmy Null. 


VP - 256 


— A, nu. Nu pot ajunge până la două. 

— De ce nu? Locuinţa lui Anson e doar la câteva minute de 
Turnbridge House. 

— Nu sunt acolo. 

— Unde ești și ce faci? întrebă Null. 

Cu picioarele înfipte în frunzele ude, Mitch îi spuse: 

— Merg cu mașina ca să mai treacă timpul. 

— Asta e o prostie. Trebuia să fi rămas acolo, să fii gata 
pentru orice. 

— Fixează atunci întâlnirea la două și jumătate. Am banii la 
mine. Un milion și patru sute de mii. Îi am chiar aici. 

— Vreau să-ţi zic ceva. 

Mitch așteptă, apoi, când văzu că Null nu mai continuă, 
întrebă: 

— Ce? Ce vrei să-mi spui? 

— Despre bani. Vreau să-ţi spun ceva despre bani. 

— Bine. 

— Eu nu trăiesc pentru bani. Am eu ceva bani. Sunt lucruri 
care înseamnă mai mult pentru mine decât banii. 

Ceva nu era în regulă. Mitch mai simţise asta și înainte, când 
vorbise cu Holly, atunci când păruse constrânsă și nu-i mai 
spusese că-l iubește. 

— Ascultă, am ajuns până aici, amândoi am ajuns până aici, 
ar fi corect să terminăm odată cu asta. 

— Ora două, mai zise Null. Aceasta e noua oră pe care am 
stabilit-o. Dacă nu ești unde trebuie să fii la ora două fix, atunci 
s-a terminat. Nu mai poate fi vorba de o altă șansă. 

— Bine, am înțeles. 

— Ora două. 

— În regulă. 

Jimmy Null închise telefonul. Mitch o luă la fugă. 


63. 


Legată cu lanţul de conducta de gaz, Holly știe ce trebuie să 
facă, știe ce va face, deci putea să-și petreacă timpul care mai 
rămăsese gândindu-se cum vor decurge lucrurile în caz că 


VP - 257 


planul ei va da greș sau minunându-se în fața oricărui detaliu 
descoperit în această casă neterminată. 

Thomas Turnbridge ar fi avut o bucătărie fantastică dacă ar 
mai fi trăit. Dacă toate echipamentele ar fi fost instalate, o firmă 
specializată în servicii de catering ar fi trimis acolo o armată de 
chelneri și bucătari de înaltă clasă pentru a găti și a servi cina la 
mesele aranjate pe terasă pentru vreo șase sute de oameni. 

Turnbridge fusese un miliardar care câștigase bani din afaceri 
pe internet. Compania pe care o fondase - și care îl făcuse 
bogat - nu producea bunuri, dar adusese mai multe inovaţii, 
remarcându-se prin aplicaţiile de publicitate folosite pe internet. 

Până la momentul în care revista Forbes a estimat averea lui 
Turnbridge la trei miliarde, acesta a cumpărat mai multe case 
într-un cartier cunoscut, într-o zonă superbă cu vedere directă la 
Oceanul Pacific. A cumpărat nouă case, una lângă alta, plătind 
de două ori mai mult decât preţul lor de piaţă. A cheltuit peste 
60 000 000 de dolari pe aceste case, apoi le-a demolat, ca să 
unească parcelele într-un singur domeniu de peste 12 000 de 
metri pătraţi, o suprafaţă fără egal pe coasta de sud a 
Californiei. 

O firmă importantă de arhitectură a trimis o echipă de 30 de 
oameni ca să proiecteze o casă cu trei niveluri, în total 85 000 
de metri pătraţi de construcţie, o suprafaţă care nu cuprindea și 
enormele garaje subterane sau spaţiile destinate anexelor. 
Construcţia era proiectată în stilul unei reședințe Alberto Pinto 
din Brazilia. 

Elemente precum fântâni arteziene, atât de interior, cât și de 
exterior, o sală de tir la subsol, și un patinoar artificial interior 
impuneau o muncă titanică din partea inginerilor constructori, a 
electroniștilor și a specialiștilor în geotehnică și fundații. 
Planurile casei au fost făcute în doi ani de zile. În timpul primilor 
doi ani de construcție au fost terminate doar fundația și spaţiile 
subterane. 

Nu conta bugetul. Turnbridge ar fi plătit oricât pentru orice ar 
fi considerat necesar. 

Granit și marmură de cea mai bună calitate au fost 
achiziționate în cantităţi impresionante. Exteriorul casei urma să 
fie finisat cu piatră naturală franţuzească; 60 de coloane din 
marmură, de la bază până la capitel, fuseseră executate contra 
sumei de 70 000 de dolari pe bucată. 


VP - 258 


Turnbridge fusese devotat atât companiei pe care o înființase, 
cât și casei pe care o construia. El credea că avea să devină una 
dintre primele zece mari corporații din lume. 

A crezut acest lucru chiar și atunci când, după o evoluţie 
rapidă a internetului, afacerile sale au început să înregistreze 
pierderi. La început, și-a vândut acțiunile, încrezător în 
tranzacțiile financiare, fără să încerce să-și extindă investiţiile. 
Atunci când prețul de piață al acţiunilor companiei sale a căzut, 
s-a împrumutat ca să cumpere mai multe acțiuni de pe piaţă. 
Prețul a scăzut în continuare, iar el a făcut în continuare 
achiziţii. 

Când preţul acțiunilor nu și-a mai revenit, iar compania a dat 
faliment, Turnbridge era ruinat. Construcţia casei a fost sistată. 

Urmărit de creditori, investitori și de o fostă soţie furioasă, 
Thomas Turnbridge a sosit într-o zi în casa lui încă neterminată, 
s-a așezat într-un fotoliu din balconul dormitorului și, cuprinzând 
cu privirea arcul superb format de luminile orașului și ţărmul 
udat de apele oceanului, panoramă menită să-l încânte, și-a 
dizolvat o supradoză de barbiturice într-o sticlă rece de 
șampanie Dom Perignon. Păsările de pradă l-au găsit înaintea 
fostei sale soţii. Deși proprietatea care se întinde pe 12 000 de 
metri pătraţi este o adevărată comoară, nu a mai fost vândută 
după moartea lui Turnbridge. O serie de litigii judecătorești face 
imposibilă vânzarea imobilului. Valoarea actuală a terenului este 
estimată la 60 000 000 de dolari, banii pe care Turnbridge îi 
plătise la început pentru case, o sumă care nu avea cum să 
atragă prea mulţi cumpărători. 

Ca să respecte planurile construcţiei, un potenţial cumpărător 
ar fi trebuit să cheltuiască vreo 50 000 000 pe finisaje, așa că ar 
fi fost ideal să-i placă stilul ales. Dacă ar fi demolat construcţia 
deja existentă și ar fi luat-o de la capăt, ar fi trebuit să aibă la 
dispoziție 5 000 000 de dolari, pe lângă cele 60 000 000 pentru 
teren, pentru că ar fi avut de construit din oţel și beton o clădire 
menită să reziste chiar și la un cutremur de 8,2 grade. 

Ca viitor agent imobiliar, Holly nu visa să obţină comisionul 
pentru vânzarea casei Turnbridge. Ea ar fi fericită să vândă 
proprietăţi din cartierele celor din clasa de mijloc unor oameni 
emoționaţi la gândul că vor avea propria locuință. 

De fapt, dacă și-ar putea negocia visul modest de a fi agent 
imobiliar cu garanţia că ea și Mitch aveau să rămână în viaţă 


VP - 259 


după plata răscumpărării, s-ar simţi fericită să rămână o simplă 
secretară. Este o secretară eficientă și o soție bună; se va 
strădui să fie și o mamă bună și va fi fericită să fie mamă, să fie 
în viaţă, să fie iubită. 

Dar nu putea face o asemenea înţelegere. Soarta ei rămâne în 
propriile mâini, atât la propriu, cât și la figurat. Va trebui să 
acţioneze când va veni vremea. Are un plan. Este gata să riște, 
e gata să suporte durerea și sângele. 

Ciudatul revine. Este îmbrăcat cu un hanorac gri și are niște 
mănuși subțiri și elastice. Holly stă pe podea când intră 
bărbatul, dar se ridică în picioare când acesta se apropie de ea. 

Incălcând regulile elementare de păstrare a unei anumite 
distanţe, el stă atât de aproape de Holly, încât parcă ar vrea să 
o cuprindă în braţe pentru un dans. 

— In casa lui Duvijio și Eloisa Pacheco din Rio Lucio sunt două 
scaune roșii de lemn, în sufragerie, niște scaune al căror spătar 
are un cadru sculptat și zăbrele verticale. 

Bărbatul își pune mâna dreaptă pe umărul ei stâng, iar ea se 
bucură că poartă mănuși. 

— Pe unul din scaunele roșii, continuă el, este o figurină 
ieftină din ceramică înfăţișându-l pe Sfântul Anton. Pe celălalt 
scaun stă o figurină ce reprezintă un băiat îmbrăcat special 
pentru biserică. 

— Cine este băiatul? 

— Figurina îl reprezenta pe fiul lor, care se numea tot Anton și 
care a fost omorât de un șofer beat pe când avea șase ani. Asta 
s-a întâmplat acum cincizeci de ani, când Duwvijio și Eloisa aveau 
douăzeci de ani. 

Fără a fi încă mamă, dar având speranţa că o să devină, ea 
nu-și poate imagina durerea simțită în cazul unei astfel de 
pierderi, toată groaza provocată de tragedia neașteptată. Ea 
spune repede: 

— Un altar. 

— Da, un altar din scaune roșii. Nimeni nu a stat pe scaunele 
acelea de cincizeci de ani. Scaunele sunt doar pentru cele două 
figurine. 

— Pentru cei doi Anton, îl corectează ea. 

El poate nu consideră că-l corectează. 

— Imaginează-ţi, zice el, toată suferinţa și speranţa, și 
dragostea, și disperarea îndreptate spre cele două figurine. O 


VP - 260 


jumătate de secol în care oamenii aceia au tânjit de dor au făcut 
ca acele două obiecte să se încarce cu o energie nemaivăzută. 

Holly își aduce aminte de fetița îmbrăcată în rochia cu guleraș 
de dantelă, cea care fusese îngropată cu medalionul Sfântului 
Christopher în mână, și cu Cenușăreasa. 

— Am să-i vizitez pe Duwvijio și pe Eloisa într-o zi când nu sunt 
acasă, și am să iau figurina care-l reprezintă pe băiat. 

Acest bărbat are mai multe fețe, inclusiv cea a unui miner 
care caută neobosit și care le fură celorlalți credinţele și 
speranţele, și cele mai preţioase amintiri. 

— Celălalt Anton, sfântul, nu mă interesează, dar băiatul e un 
totem cu potenţial magic. Am să duc băiatul în Espanola. 

— Acolo unde viaţa ta se va schimba din nou. 

— Profund, zise dânsul. Și poate că nu se va schimba doar 
viaţa mea. 

Ea închide ochii și îi șoptește, ca și cum ar vedea aievea 
scena descrisă de el. 

— Scaune roșii... 

Asta pare să-l încurajeze destul pentru moment, pentru că, 
după o clipă de tăcere, zice: 

— Mitch va fi aici în vreo douăzeci de minute. 

Inima ei o ia razna la aflarea acestei vești, dar speranţa e la 
fel de mare ca frica pe care o simte, și nu deschide ochii. 

— Am să mă duc acum să-l aștept. Va aduce banii în camera 
asta - apoi va veni vremea unei decizii. 

— Există în Espanola o femeie care are doi câini albi? 

— Asta e ceea ce vezi? 

— Câini care par să dispară în zăpadă. 

— Nu știu. Dar, dacă asta vezi, atunci sunt sigur că trebuie să 
fie în Espanola. 

— Văd că eu sunt acolo, râd împreună cu dânsa, iar câinii ei 
sunt extrem de albi. Holly deschide ochii și-i întâlnește privirea. 
Mai bine te-ai duce să-l aștepți. 

— Douăzeci de minute, promite el și iese apoi din bucătărie. 

Holly rămâne singură, destul de calmă pe moment, uimită de 
prestaţia ei. 

Câini albi, aiurea! De unde mai scornise și asta? Câini albi și o 
femeie care râde. Aproape că-i vine să râdă când vede cât e de 
credul, dar nu este nimic de râs în faptul că ea a pătruns 
profund în mintea lui și poate ghici ce imagini ar părea 


VP - 261 


verosimile pentru el. Faptul că poate călători în lumea lui 
sinistră nu i se pare deloc admirabil. 

Se simte cuprinsă de friguri și se așază. Mâinile ei sunt reci și 
are un gol în stomac. Bagă mâna sub pulover, între sâni, și 
scoate cuiul prins în sutien. Cu toate că acesta e ascuţit, ea își 
dorește să fi fost și mai ascuţit. Nu are cu ce să-l pilească la 
vârf. Folosind capul cuiului, ea zgârie silitoare în tencuială până 
ce face o moviliţă din praf de ipsos. 

A venit vremea. 

Când Holly era doar o fetiță, se temea de o mulţime de 
monștri nocturni născuţi din imaginaţia ei bogată și pe care-i 
vedea peste tot: în dulap, sub pat, la fereastră. 

Bunica ei, buna Dorothy, o învățase o poezie care, pretindea 
ea, avea să sperie și să distrugă fiecare monstru în parte: poezia 
avea puterea să-i prefacă în fum pe cei din dulap, să-i 
transforme în praf pe cei de sub pat și să-i trimită pe cei de la 
fereastră înapoi în mlaștinile și peșterile de unde veniseră. 

După mai mulţi ani, Holly a aflat că această poezie care i-a 
vindecat frica de monștri se intitula Rugăciunea unui soldat. 
Scrisă de un soldat britanic necunoscut pe o bucată de hârtie, 
poezia fusese descoperită în tranșeele din Tunisia, în timpul 
bătăliei de la El Agheila. 

Holly recită acum calmă, cu voce tare: 


Stai cu mine, Doamne! 

Noaptea e întunecată, 

Noaptea e rece: 

Mica mea scânteie de curaj se stinge. 
Noaptea e lungă. 

Nu mă părăsi, Doamne, și dă-mi putere. 


Ezită apoi, dar numai pentru o clipă. Era timpul. 


64. 


Cu pantofii căptușiți cu noroi și frunze ude, cu hainele 
mototolite și murdare, strângând la piept un sac alb de gunoi ca 
și cum ar fi fost un copil iubit, cu ochii strălucind de disperare, 


VP - 262 


încât păreau două lămpi care îi luminau calea pe timp de 
noapte, Mitch mergea grăbit pe marginea autostrăzii. 

Niciun poliţist care ar fi trecut cu mașina pe lângă el nu ar fi 
ratat ocazia să-l cerceteze cu atenţie. Mitch avea privirea unui 
evadat, a unui nebun sau a unui nebun evadat. 

La vreo 50 de metri în faţă se vedea o benzinărie care avea în 
incintă și un magazin mixt. Făcând reclamă la anvelope, zeci de 
stegulețe colorate fluturau în vânt. Se întrebă dacă zece mii de 
dolari bani gheaţă ar fi fost de ajuns pentru un drum cu mașina 
la Turnbridge House. Probabil că nu. In halul în care arăta, 
majoritatea oamenilor s-ar fi temut să-l ia cu mașina, ca să nu-i 
ucidă pe drum. Un individ care arăta ca un vagabond și care ar 
fi fluturat încoace și-ncolo zece mii de dolari încercând să 
cumpere un drum cu mașina l-ar fi îngrijorat pe managerul 
magazinului. Acesta ar fi putut chema poliţia. 

Și totuși, să plătească un drum cu mașina părea singura lui 
opţiune, în afară de a fura mașina cuiva sub ameninţarea 
pistolului, ceea ce nu avea de gând să facă. Proprietarul mașinii 
ar fi putut apuca prostește pistolul și s-ar fi putut împușca 
accidental. 

În timp ce se apropia de staţia de benzină, un Cadillac 
Escalade venind de pe autostradă viră și opri lângă primele 
pompe. O blondă înaltă ieși din mașină, își luă geanta în mână și 
se îndreptă cu pași mari spre magazin, lăsând portiera din față 
deschisă. 

Cele două rânduri de pompe erau cu autoservire. Nu se vedea 
niciun operator pe afară. 

Un alt client alimenta un Ford Explorer. Acesta își curăța 
geamurile mașinii cu o racletă. 

Mitch se îndreptă spre Escalade târându-și picioarele și 
aruncă o privire prin portiera deschisă. Cheile erau în contact. 

Aplecându-se, verifică bancheta din spate. Nu era niciun 
bunic, ori vreun copil în scaun de siguranţă, niciun pitbull. 

Se urcă la volan, închise portiera, porni motorul, și intră pe 
autostradă. 

Cu toate că se aștepta să vadă oameni fugind în urma 
mașinii, fluturând din mâini și strigând după dânsul, nu văzu 
nimic în oglinda retrovizoare. Autostrada era divizată. El se 
gândi să treacă peste banda ce separa cele două sensuri de 
mers. Cadillac-ul putea să facă faţă. Nu știa ce-i rezervase 


VP - 263 


soarta de această dată, dar se putea întâmpla ca o mașină de 
poliţie să treacă pe acolo în orice moment. Acceleră și merse 
spre nord vreo câteva sute de metri până ce ajunse la un rond, 
apoi o luă spre sud. 

Când trecu de benzinărie, nicio blondă înaltă și furioasă nu-i 
atrase atenţia. Merse mai departe, dar avu grijă să nu 
depășească viteza legală. 

In mod normal, el nu era un șofer nerăbdător, care să se 
enerveze din cauza altor șoferi care mergeau mai încet sau care 
nu se pricepeau să conducă. In timpul acestei călătorii însă ar fi 
vrut să cadă asupra lor tot felul de pedepse și nenorociri 
nemaivăzute. 

La ora 13:56, ajunse în cartierul în care construcţia stranie a 
lui Turnbridge rămăsese neterminată. Inainte să ajungă în faţa 
casei, trase lângă trotuar. 

Blestemând nasturii încăpăţânaţi, se dezbrăcă de cămașă. 
Jimmy Null i-ar fi cerut oricum să se dezbrace de cămașă, ca nu 
cumva să ascundă vreo armă sub ea. 

| se spusese să vină neînarmat. El voia să se conformeze 
acestei cereri. 

Luă din sacul de gunoi cutia cu cartușele de calibrul 45, iar 
dintr-un buzunar al blugilor scoase încărcătorul original al 
pistolului Springfield Champion. Mai puse trei cartușe în 
încărcător, completându-le pe cele șapte existente. Işi mai 
aducea aminte din filme ce trebuia să facă. Trase partea 
culisantă a pistolului și mai introduse un al unsprezecelea cartuș 
pe ţeavă. Cartușele îi alunecau printre degetele tremurătoare și 
umede de sudoare, așa că reuși să încarce doar două din cele 
trei încărcătoare de rezervă. Ascunse apoi cutia cu cartușe și 
încărcătorul de rezervă sub scaunul șoferului. 

Un minut până la ora două. 

Işi îndesă cele două încărcătoare pline în buzunarele blugilor, 
puse pistolul încărcat în sacul cu bani, răsuci capătul sacului, 
dar nu-i făcu nod, și porni cu mașina spre casa lui Turnbridge. 

Un gard lung din plasă împletită din sârmă fixată între niște 
panouri din plastic verde separa strada de vasta proprietate 
Turnbridge. Locuitorii din împrejurimi, care se obișnuiseră cu 
această urâțenie de atâţia ani, probabil că își doreau ca 
antreprenorul să nu se fi sinucis, ca să-l poată hărţui acum cu 
tot felul de avocaţi și insulte, ca între vecini. 


VP - 264 


Poarta era închisă și legată cu un lanţ. Așa cum promisese 
Jimmy Null, nu era încuiată. Mitch intră cu mașina pe proprietate 
și parcă SUV-ul cu spatele spre casă. leși din mașină și deschise 
toate cele cinci portiere, sperând ca acest gest să exprime 
dorința lui de a respecta termenii acordului așa cum putea mai 
bine. 

Închise poarta de la intrare și puse lanţul la loc. Ținând sacul 
cu bani la piept, se opri între Escalade și casă și așteptă. 

Ziua era călduroasă, dar nu fierbinte, deși soarele ardea cu 
intensitate. Lumina îi agresa ochii, la fel și vântul. _ 

Telefonul lui Anson se auzi sunând. Mitch deschise telefonul. Il 
auzi pe Jimmy Null: 

— E trecut cu un minut de ora două. A, acum e trecut cu două 
minute. Ai întârziat. 


65. 


Casa neterminată părea la fel de mare ca un hotel. Jimmy Null 
ar fi putut să-l supravegheze pe Mitch de la oricare dintre zecile 
de ferestre ale casei. 

— Parcă trebuia să vii cu Honda, spuse el. 

— S-a stricat. 

— De unde ai acest Escalade? 

— L-am furat. 

— Vorbești serios? 

— Bineînţeles. 

— Parchează-l paralel cu casa, ca să pot vedea direct 
scaunele din faţă și din spate. 

Mitch făcu așa cum i se spusese, lăsând portierele deschise în 
timp ce parca altfel mașina. Se îndepărtă apoi de SUV și rămase 
pe loc, așteptând, cu sacul la piept și cu telefonul la ureche. 

Se întrebă dacă Null nu avea cumva de gând să-l împuște de 
la distanţă și apoi să ia banii. 

Se întrebă ce motive ar fi avut ca să nu facă asta. 

— Mă neliniștește faptul că nu ai venit cu Honda ta. 

— Ți-am mai zis, s-a stricat. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 265 


— O pană de cauciuc. Ai schimbat ora de întâlnire, m-ai 
chemat mai devreme cu o oră, așa că nu am avut timp să 
schimb cauciucul. 

— O mașină furată - polițiștii te-ar fi putut urmări până aici. 

— Nu m-a văzut nimeni când am furat-o. 

— Unde ai învăţat să pornești o mașină unind firele de 
contact? 

— Cheile erau în mașină. 

Null se gândi o clipă. Apoi, spuse: 

— Intră în casă pe ușa din faţă. Rămâi la telefon. 

Mitch văzu că ușa de la intrare fusese deschisă. Intră în casă. 

Holul de primire era imens. Chiar dacă nu fuseseră făcute 
niciun fel de finisaje, până și Julian Campbell ar fi fost 
impresionat. 

După ce îl mai lăsă pe Mitch să fiarbă puţin, Jimmy Null îi 
spuse: 

— Treci de coloane și intră în living, este chiar în fața ta. 

Mitch intră în living, acolo unde ferestrele ce dădeau spre vest 
uneau podeaua cu tavanul. Chiar și prin geamul acoperit de 
praf, priveliștea era atât de uimitoare, încât putea înţelege de ce 
Turnbridge își dorise să moară contemplând-o. 

— Bine. Sunt aici. 

— Întoarce-te spre dreapta și traversează camera, îl dirijă 
Null. O intrare mare, boltită, duce într-un salon. 

Niciuna dintre uși nu era montată. Ușile dintre cele două 
camere ar fi trebuit să aibă aproape trei metri ca să acopere o 
asemenea deschidere. 

Când Mitch intră în salonul care oferea o panoramă la fel de 
spectaculoasă, Null îi zise: 

— Ai să vezi încă o intrare spațioasă în capătul celălalt al 
încăperii în care te afli, și o singură ușă în stânga ta. 

— Da. 

— Ușa din stânga duce într-un hol. Aici ai să vezi mai multe 
intrări, dar holul duce spre bucătărie. Ea este în bucătărie. Dar 
să nu te apropii de dânsa. 

Traversând salonul spre intrarea menţionată de Null, Mitch 
întrebă: 

— De ce nu? 


VP - 266 


— Pentru că doar eu fac regulile deocamdată. Este legată de 
o conductă cu un lanţ. Eu am cheia de la lacăt. Ai să rămâi pe 
loc imediat ce intri în bucătărie. 

Pe măsură ce înainta pe holul acela, i se părea că acesta se 
lungește, că nu mai are capăt, dar știa că totul se petrecea doar 
în mintea lui, din cauza efectului telescopic. Era înnebunit să o 
vadă pe Holly. 

Nu se uită în niciuna dintre camerele pe lângă care trecea. 
Null putea să-l urmărească din oricare. Nu avea importanţă. 

Când intră în bucătărie, Mitch o văzu pe Holly și inima i se 
umplu de bucurie, iar gura i se uscă de emoție. Tot ceea ce 
îndurase, toate încercările prin care trecuse, fiecare durere 
simțită, fiecare lucru îngrozitor pe care-l făcuse nu mai avea 
sens în acest moment. 


66. 


Pentru că nebunul apare în bucătărie ca să stea alături de ea 
în timpul ultimei sale conversații telefonice, Holly îl aude cum dă 
ultimele indicaţii. 

Ea își ţine respirația, ascultând atentă zgomotul pașilor. Când 
îl aude pe Mitch apropiindu-se, lacrimi fierbinţi ameninţă să-i 
țâșnească din ochi, dar clipește des și nu le dă voie să curgă. 

O clipă mai târziu, Mitch intră în încăpere. El îi rostește 
numele cu atâta dragoste. Soţul ei. 

A stat cu braţele încrucișate peste piept ţinând pumnii strânși, 
ascunși sub braţe. Acum, își lasă braţele pe lângă corp și 
rămâne cu pumnii strânși. 

Ciudatul, care a scos un pistol sofisticat al cărei aspect o 
înfioară, e foarte atent la mișcările lui Mitch. 

— Întinde mâinile în părţi, ca o pasăre. 

Mitch se supune, iar Holly vede că are în mâna dreaptă un sac 
alb de plastic. Hainele lui sunt murdare. Părul îi este răvășit de 
vânt. Faţa lui nu mai are nicio culoare. E minunat. 

Criminalul spune: 

— Fă câţiva pași în faţă. Încetișor. 


VP - 267 


Așa cum i s-a cerut, Mitch se apropie, iar ciudatul îi zice să se 
oprească la vreo cinci metri distanță. Când Mitch rămâne pe loc, 
criminalul îi spune: 

— Pune sacul jos. 

Mitch lasă sacul pe pardoseala plină de praf. Sacul se apleacă 
într-o parte, dar nu se deschide. 

Ameninţându-l pe Mitch cu pistolul, criminalul îi zice: 

— Vreau să văd banii. Pune-te în genunchi lângă sac. 

Lui Holly nu-i place să-l vadă pe Mitch în genunchi. Aceasta 
este poziția impusă de călăi victimelor, pentru a le da lovitura 
de graţie. Ea simte că trebuie să acţioneze, dar acum nu este 
momentul cel mai potrivit. Dacă o face prea devreme, planul ei 
ar putea eșua. Instinctul îi spune să aștepte, cu toate că 
așteptarea e atât de grea văzându-l pe Mitch în genunchi. 

— Arată-mi banii, zice criminalul și, spunând asta, ţine pistolul 
cu ambele mâini și degetul încordat pe trăgaci. 

Mitch deschide sacul și scoate un pachet cu bani înveliți în 
folie. Rupe la un capăt folia cu care este înfășurat un pachet și 
își trece degetul mare peste bancnote, foiletându-le. 

— Și obligaţiunile la purtător? întreabă criminalul. 

Mitch aruncă pachetul de bancnote înapoi în sac. 

Ciudatul se  încordează, ridicând mai mult pistolul în 
momentul în care Mitch întinde din nou mâna spre sac, și nu se 
relaxează nici când îl vede pe Mitch cu un plic mare în mână. 

Din plic, Mitch scoate șase certificate cu aspect oficial. Alege 
unul și îl ridică în sus, ca bărbatul să-l poată vedea mai bine. 

— În regulă. Pune-le înapoi în plic. 

Mitch se conformează, rămânând în genunchi. 

Ciudatul îi spune: 

— Mitch, dacă soţia ta ar avea o șansă la care nici nu a visat 
înainte, o șansă de împlinire personală, o șansă de a găsi calea 
spre iluminare, spre transcendență, cu siguranţă ai fi de acord 
ca ea să aleagă acest nou destin. 

Zăpăcit de această întorsătură, Mitch nu știe ce să zică, dar 
Holly știe perfect. A sosit timpul. 

Ea spune: 

— Mi-a fost trimis un semn, viitorul meu este în New Mexico. 

Ridicând mâinile în părţi și deschizându-și pumnii, își arată 
rănile sângerânde din palme. 


VP - 268 


Mitch scoate un strigăt involuntar, criminalul o privește prostit 
pe Holly, iar găurile din palmele ei sângerează, impresionându-l 
peste măsură pe bărbatul copleșit de uimire. 

Găurile făcute de cui nu sunt superficiale, cu toate că ea nu 
și-a străpuns de tot mâna. S-a rănit singură și și-a făcut aceste 
răni cu toată înverșunarea. 

Cel mai greu fusese să-și înăbușe strigătele de durere. Dacă 
bărbatul ar fi auzit-o strigând, ar fi venit imediat să vadă ce 
făcea. 

La început, rănile sângeraseră din abundență. Ea le acoperise 
cu praf de ipsos ca să oprească sângerarea. Inainte ca ipsosul 
să-și facă efectul, câteva picături de sânge căzuseră pe podea, 
dar ea le acoperise repede cu un strat gros de moloz. Cu pumnii 
ascunși sub brațe când Mitch intrase în încăpere, Holly 
îndepărtase  plasturii de ipsos de pe răni, făcându-le să 
sângereze din nou. 

Sângele curge acum spre fascinația criminalului, iar Holly 
spune: 

— In Espanola, acolo unde viaţa ta se va schimba, trăiește o 
femeie pe nume Rosa Gonzales, care are doi câini albi. 

Cu mâna stângă, își trage în jos gulerul puloverului, lăsând să 
i se vadă pielea decolteului. 

Privirea bărbatului se ridică de la sâni spre ochi. 

Ea își strecoară mâna dreaptă între sâni, ia cuiul în palmă și 
se teme că nu-l va putea ţine bine cu degetele ei umede. 

Criminalul se uită la Mitch. 

Ea apucă destul de bine cuiul cu degetele, iar acum îl scoate 
și se repede să-l înfigă în faţa criminalului, intenţionând să-l 
nimerească în ochi, dar îl înţeapă în partea acoperită de mască, 
perforându-i și crestându-i obrazul. 

Țipând, cu limba zgâriată de cui, el face câţiva pași înapoi, 
împleticindu-se, iar pistolul lui se descarcă de mai multe ori, 
gloanţele găurind zgomotos pereții. 

Ea îl vede pe Mitch sărind în picioare, cu un pistol în mână. 


67. 


Mitch strigă: 


VP - 269 


— Holly, ferește-te, iar ea se îndepărtează de Jimmy Null atât 
cât îi permite lanţul. 

Direct la ţintă, trase în abdomen, îl nimeri în piept, simţi 
reculul puternic, trase din nou, simţi iarăși reculul și mai trase 
de două ori. Se gândi că două gloanţe fuseseră trase în gol, dar 
văzuse trei sau patru care nimeriseră ţinta, sfâșiind hanoracul 
criminalului, fiecare foc de armă bubuind asurzitor în casa aceea 
mare. Null făcu câţiva pași înapoi, clătinându-se, încercând să 
rămână în picioare. Pistolul său avea un încărcător dublu. Părea 
un pistol automat. Gloanţele găuriră un perete și o parte din 
tavan. 

Poate pentru că ţinea acum pistolul cu o singură mână, poate 
din cauza reculului sau pentru că își pierduse toată energia, 
oricare ar fi fost motivul, pistolul sări din mâna bărbatului, atinse 
peretele, apoi căzu zgomotos pe pardoseală. 

Aruncat în spate din cauza impactului cu gloanţele de calibrul 
45, balansându-se pe călcâie, Null se împletici, căzu pe o parte 
și se rostogoli apoi pe burtă. 

Când ecourile ecoului împușcăturilor se stinseră, Mitch îl auzi 
pe Jimmy Null horcăind. Poate că așa respira cineva împușcat 
mortal în piept. Mitch nu era mândru de ceea ce voia să facă în 
continuare și nici nu simţea vreo plăcere sadică pentru așa 
ceva. De fapt, se putea considera vinovat doar pe jumătate de 
fapta pe care voia să o comită, dar știa că nu putea fi iertat „pe 
jumătate” atunci când avea să dea socoteală pentru felul în care 
își trăise viața. 

Mitch păși peste bărbatul care horcăia și îl împușcă de două 
ori în spate. Ar fi vrut să-i mai tragă un glonţ, dar consumase 
toate cele 11 gloanţe din pistol. 

Holly se ghemuise prudentă în timpul schimbului de focuri, 
dar acum se ridică în picioare și se trezi în fața lui Mitch, care 
tocmai se întorcea spre dânsa. 

— Mai este cineva? întrebă el. 

— Doar el, e doar el. 

Sări deodată la pieptul lui și îl cuprinse în brațe ca o nebună. 
El nu mai simţise niciodată o îmbrăţișare atât de sălbatică, 
dureros de dulce. 

— Mâinile tale. 

— Sunt în regulă. 

— Mâinile tale, insistă el. 


VP - 270 


— Sunt în regulă, tu ești în viaţă, mâinile mele sunt în regulă. 

EIl îi sărută fiecare părticică a feţei. Gura, ochii, fruntea, din 
nou ochii, săraţi acum din cauza lacrimilor, și iarăși gura. 

Camera duhnea a praf de pușcă, un om mort zăcea pe 
pardoseală, Holly sângera, iar Mitch simțea că nu-l mai ţin 
picioarele. Avea nevoie de aer curat, de vânt proaspăt care să-l 
învioreze, voia să o sărute pe Holly în lumina plăcută a soarelui. 

— Să ieșim de aici, spuse el. 

— Lanţul. 

Un lacăt micuț din oţel inox ţinea laolaltă zalele lanţului din 
jurul încheieturii ei. 

— Cheia e la el, zise dânsa. 

Privind corpul întins pe jos, Mitch scoase din buzunarul 
blugilor un încărcător de rezervă pentru pistol. Demontă apoi 
încărcătorul consumat și îl introduse pe cel nou. 

Punându-i gura pistolului în ceafă, Mitch îi spuse bărbatului: 

— O singură mișcare și îţi zbor creierii, dar, desigur, nu primi 
niciun răspuns. 

Apăsă totuși arma pe ceafa bărbatului, iar cu mâna liberă 
reuși să-i controleze buzunarele laterale ale hanoracului. Găsi 
cheia. Lanţul căzu de pe mâna ei, la fel și lacătul, care zdrăngăni 
la impactul cu pardoseala. 

— Mâinile tale, spuse el, frumoasele tale mâini. 

La vederea sângelui ei, se simţi răscolit și se gândi la urmele 
de mâini însângerate din bucătăria lor, dar asta era mai rău, era 
mult mai rău să o vadă sângerând. 

— Ce s-a întâmplat cu mâinile tale? 

— New Mexico. Nu e atât de grav cum pare. O să-ţi explic mai 
târziu. Să mergem. Să ieșim de aici. 

El se aplecă și luă de pe jos sacul cu banii pentru 
răscumpărare. 

Ea porni spre una dintre intrări, dar el îi făcu semn spre 
intrarea din hol, singura rută pe care o cunoștea. 

Trecură pe lângă camerele goale, bântuite sau nu: ea cu 
braţul drept petrecut pe după umerii lui, iar el susținând-o, cu 
braţul stâng pe după mijlocul ei, iar inima lui nu bătea nici mai 
rar și nici mai încet decât atunci când fusese în bătaia 
gloanțelor. Poate că avea să bată la fel de nebunește pentru tot 
restul vieţii sale. 


VP - 271 


Holul era lung, iar când ajunseră în salon nu reușiră să admire 
vasta panoramă acoperită de un strat de praf. 

În timp ce pășeau prin living, se auzi pornind un motor, în altă 
parte a casei. Zgomotul puternic ca de rachetă se auzea în toate 
camerele și pe hol, făcând tavanele înalte să vibreze. Nu puteau 
să identifice sursa zgomotului. 

— O motocicletă, spuse Holly. 

— Vestă antiglonţ, zise Mitch. Avea o vestă sub hanorac. 

Impactul gloanţelor, în special cele două trase în spate, 
scuturându-i coloana, trebuie să-l fi lăsat pe Jimmy Null 
inconștient pentru o vreme. Nu intenţionase să plece cu duba cu 
care venise. Având ascunsă lângă bucătărie o motocicletă, 
probabil în camera de mese, el fusese pregătit să fugă - dacă 
lucrurile nu mergeau bine - prin oricare aripă a casei, pe orice 
ușă. Odată ce ar fi ieșit din casă, putea fugi nu numai pe poarta 
din faţă, care dădea în stradă, dar și în direcţia opusă, luând-o 
pe mal în jos, sau poate chiar pe altă rută. 

Când auzi răgetul motorului tot mai aproape, Mitch înţelese 
că Jimmy nu avea deloc intenţia să fugă. Dar nu răscumpărarea 
era cea care-l atrăgea de fapt. Orice s-ar fi întâmplat între el și 
Holly - New Mexico și Rosa Gonzales, și cei doi câini albi, și 
stigmatele - toate astea îl atrăgeau acolo, și mai era atras și de 
umilinţa pe care o suportase fiind înțepat în obraz cu acel cui. 
Din cauza cuiului, o voia mai mult pe Holly decât banii, voia să o 
vadă moartă. 

Logica sugera că bărbatul se afla în spatele lor și că avea să 
apară din salon. 

Mitch o ajută pe Holly să treacă repede prin livingul enorm, 
către holul uriaș de la intrare, ca să ajungă la ușa principală care 
dădea în curte. 

Logica însă era adormită. Reușiseră să parcurgă mai puţin de 
jumătate din living când Jimmy Null, pe o motocicletă Kawasaki, 
țâșni deodată de nicăieri trăgând cu arma în coloanele care îi 
separau de holul de la intrare. 

Mitch o trase pe Holly în spatele unei coloane, în vreme ce 
Null conducea motocicleta printre coloane până în holul cel 
mare. Făcu apoi un viraj larg în hol și se îndreptă apoi drept spre 
ei, traversând camera pe culoarul dintre coloane, cu viteză din 
ce în ce mai mare. 


VP - 272 


Null nu avea acum niciun pistol. Rămăsese fără muniţie. Sau, 
turbat de furie, uitase pistolul. 

Punându-se în fața lui Holly, Mitch ridică arma cu ambele 
mâini, amintindu-și că trebuia să ochească urmărind un punct 
alb, apoi deschise focul în timp ce Null trecea pe culoarul dintre 
coloane. 

Țintind pieptul de această dată, spera să-l nimerească în cap. 
Cincisprezece metri și se apropia, iar pereţii păreau că se 
prăbușesc în zgomot de trăsnet. 

Trase primul foc, apăsă pe trăgaci, al doilea, apăsă din nou, 
Null era la zece metri de el și se apropia, al treilea foc. „APASA 
PE TRĂGACI!” Al patrulea glonț intră atât de brusc în creierul lui 
Jimmy Null, încât mâinile sale săriră instantaneu de pe ghidonul 
motocicletei. 

Bărbatul mort se opri, dar motocicleta nu. Ridicându-se pe 
roata din spate, parcă mârâind și urlând infernal în vreme ce 
scotea fum, motocicleta se năpusti înainte, apoi se răsturnă, 
rostogolindu-se de mai multe ori în direcţia lor, apoi trecu de ei, 
făcu ţăândări una dintre ferestrele cele mari și ieși prin geam, 
dispărând pentru totdeauna. 

Trebuie să fii sigur. Răul are rezistenţa unui gândac de 
bucătărie. Fii sigur, fii sigur. Ținând Championul cu ambele 
mâini, se apropie încet de bărbatul căzut și, fără să se 
grăbească, făcu câţiva pași în jurul lui. Pășea cu grijă pe lângă 
urmele de pe pardoseală. Resturi umane, pete gri și roz, bucăţi 
de os și fire de păr. Nu putea fi în viaţă. Totuși, nu putea fi sigur 
de nimic. 

Mitch scoase masca de pe capul bărbatului ca să-i vadă faţa, 
dar acesta nu mai avea faţă, așa că se sfârșise acum. Se 
sfârşise. 


68. 


În vara în care Anthony împlinește trei ani, ei sărbătoresc a 
treizeci și două aniversare a lui Mitch în curtea din spate. 

Big Green are acum trei camionete și cinci angajaţi noi, pe 
lângă Iggy Barnes. Au venit toți la petrecere cu soțiile și copiii 


VP - 273 


lor, iar Iggy a adus cu el o surferiță pe care o cheamă 
Madelaine. 

Holly și-a făcut mulţi prieteni - pentru că ea a avut 
întotdeauna mulți prieteni buni - la agenţia imobiliară la care 
lucrează și unde a ieșit a doua ca număr de vânzări anul acesta. 

Cu toate că Dorothy s-a născut la doar un an după nașterea 
lui Anthony, ei nu s-au mutat într-o casă mai mare. Holly a 
crescut aici, casa asta e viața ei. In afară de asta, au atâtea 
amintiri împreună în legătură cu acest loc. 

Vor mai construi un etaj dacă vor mai avea un al treilea copil. 
Și vor avea. Răul a fost aici, a călcat acest prag, dar amintirea 
lui nu îi va face să părăsească acest loc. Dragostea reușește să 
șteargă și cele mai persistente pete. Oricum, nu poate fi vorba 
de capitulare în faţa răului, ci doar de rezistenţă. Și devotament. 

Sandy Taggart vine și el la petrecere împreună cu soţia sa, 
Jennifer, și cu fetele lor. El aduce ziarul, întrebându-se dacă 
Mitch a văzut articolul, dar acesta îi spune că nu: Julian 
Campbell, între pronunţarea sentinţei și apel, a fost ucis în 
pușcărie, cineva i-a tăiat gâtul - se bănuia că motivul ar fi fost 
un contract nerespectat -, dar nu fusese încă identificat niciun 
deținut ca autor al crimei. 

Deși Anson se află într-o altfel de închisoare decât cea în care 
a fost trimis Campbell, probabil că va auzi de acest caz, care i-ar 
da o temă de gândire în timp ce avocații lui ar munci din greu ca 
să-i amâne injecţia letală. 

Sora mai mică a lui Mitch, Portia, vine la petrecere tocmai din 
Birmingham, Alabama, împreună cu soţul ei, Frank, care este 
acum patron de restaurant, și cu cei cinci copii ai lor. Megan și 
Connie au rămas la distanţă în mai multe sensuri, dar Mitch și cu 
Portia s-au apropiat mult în ultima vreme, iar el speră să 
găsească o cale să se apropie în timp și de celelalte două surori. 

Daniel și Kathy au făcut cinci copii din convingerea că 
perpetuarea speciei nu putea fi lăsată pe seama celor iraţionali. 
Materialiștii trebuiau să se înmulțească la fel de viguroși ca și 
credincioșii, sau lumea avea să ajungă în iad urmând calea 
Domnului. 

Portia echilibrase balanţa făcând cinci copii, la fel ca tatăl ei, 
și îi crescuse după metodele tradiționale, care nu includeau și o 
cameră de studiu. 


VP - 274 


În această seară în care-și sărbătorea ziua de naștere, ei 
chefuiesc la mesele din patio și de pe peluză, iar Anthony stă 
mândru în scaunul său special. Mitch l-a construit anume pentru 
el după o schiţă de-a lui Holly, iar ea l-a vopsit într-o nuanţă 
caldă de roșu. 

— Acest scaun, îi spusese ea lui Anthony, este în amintirea 
unui băieţel de șase ani care a fost foarte iubit vreme de mai 
bine de cincizeci de ani. Dacă ai să crezi vreodată că nu ești 
iubit, atunci vreau să te așezi în acest scaun și ai să-ţi dai seama 
că ești la fel de iubit ca și celălalt Anthony, la fel de mult ca 
oricare alt băiețel iubit o viață întreagă. 

Anthony, care abia împlinise trei ani, întrebase atunci: 

— Pot să mănânc o îngheţată? 

După cină, avea să fie instalat pe peluză un ring portabil de 
dans, dar formaţia nu mai este atât de învechită precum cea de 
la nunta lor. Nu au nici tamburine, și nici acordeon. 

Târziu, mult mai târziu, după ce formaţia a plecat, la fel și toţi 
oaspeții, când Anthony și Dorothy par că au adormit în leagănul 
de pe veranda din spate, Mitch o invită pe Holly la dans pe 
muzica de la radio, acum că au tot ringul la dispoziţie. El o trage 
mai aproape de el, dar nu o strânge tare, pentru că e destul de 
fragilă. În timp ce dansează, soț și soţie, ea își pune mâna pe 
faţa lui, ca și cum, după atâta timp, ea tot se mai miră că a 
reușit să o aducă înapoi acasă, lângă dânsul. El sărută cicatricea 
din palma ei, apoi pe cea de la cealaltă mână. Sub cerul 
nemărginit, acoperit de stele, în lumina lunii, ea este atât de 
fermecătoare, încât îl lasă fără cuvinte, așa cum s-a mai 
întâmplat de atâtea ori. Deși el o cunoaște la fel de bine cum se 
cunoaște pe sine, ea este tot atât de misterioasă pe cât e de 
frumoasă. În ochii ei, vede aceeași profunzime dintotdeauna, 
dar nu este mai misterioasă decât stelele și luna, și toate 
lucrurile pământești. 


VP - 275 


© 
es, UA 


virtual-project.eu 


VP - 276