Hortensia Papadat Bengescu — Drumul ascuns

Hortensia Papadat- 
Bengescu 


Hortensia Papadat- 
Bengescu 


DRUMUL ASCUNS 


PARTEA ÎNTÂI. 

Testele prezentului volum au fost reproduse după ediţia: 
Hortensia Papadat-Bengescu; Drumul ascuns, Buc., E.P L 
„1966, ediţie îngrijită de Gheorghe Radu. 

Căsătoria doctorului Waâte'r şi prezenţa Lenorei, soţia lui, 
nu adusese nici o tulburare sanatoriului Waster. Totul 
funcţiona în ordinea desăvârşită de mai înainte. Privit de 
aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie 
măreaţă. Corpul de casă, vizibil de pe şosea, la stânga 
rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare 
a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel 
bavarez, era numai centrala instituţiei; trei pavilioane 
impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în 
mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi 
coridoare; pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel 
de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a 
teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de 
adevărat pavilion de vânătoare. 

De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite 
de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab. 
Cumpărat tle bătrâna F.fraim, cunoscuta banchereasă, 
atunci când Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv 
la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în 
pantoful de lac al tânărului doctor Walter. Era o poveste 
veche şi acum aproape uitată că văduva Efraim plătise 
scump amorul tânărului Walter. Câţiva bucureşteni îşi 
aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor 
caselor vechi din Calea Victoriei, pe banchereasa Efraim, 
grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu 


trei rânduri de guşi, separate de trei rânduri de smaragde, 
pe care părea că le poartă şi noaptea, încarnate fiind acolo 
în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine ştie când 
şi cum micului Efraim, temutul stăpân al marii finanţe 
neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la 
apariţia frumosului Walter şi-l înscrisese cu înţelepciune la 
rubrica cheltuielilor necesare. Palatul Barodin îi fusese 
dăruit însă lui Walter abia după moartea soţului ci. Salema 
Efraim avusese scrupule conjugale şi un respect relativ faţă 
de Efraim, aşa că îşi îngăduise unele lucruri, şi pe altele, nu. 
Efraim avusese şi el îngăduinţele lui cu igiena uriaşei sale 
soţii şi unele scrupule negustoreşti faţă de dânsa. 

La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o 
dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, 
atârnată cu un şnur de gât, o tablă cu smochine, stafide şi 
alte fructe de Orient. Primele câştiguri Efraim le dase pe 
din două: jumătate lui şi jumătate Salemei - şi tot aşa mai 
pe urmă; în felul ăsta, la vârsta de 50 de ani, când 
fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era 
însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui 
Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, 
dovedind că douăzeci de ani de credinţă la tinereţe 
însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la 
vârsta periculoasă; restul averii mersese la familie şi la 
unele instituţii susţinute de Efraim care, fără a fi filantrop, 
vroia totuşi să-şi supravieţuiască. N-aveau copii. Un băieţel 
murise de mult, născut şi acela prea curând după căsătorie. 

Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. 
Edrept că murise la 70 de ani cu o sută douăzeci de chile şi 
cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai 
ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se 
întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; 
refuză să cerceteze întunecimile sufletului şi obscurele 
vedenii trupeşti. Doctorul Walter părea, de altfel, a fi dorit 
puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putinţă; avea o 
mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, 


bibelou, mobilă, tapiserie, pasiune ce-l apropiase mult de 
bancherul Efraim, colecţionar ei însuşi, şi care anume 
lăsase Salemei obiectele lui de preţ, ştiind că astfel vor fi 
stăpâoite cu dragoste de către Walter. Pentru Efraim 
obiectele de artă reprezentau satisfacția de a plasa totuşi 
capitalul în chip sigur, deşi fără de dobxndă. Lui Walter 
rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensație prin stări 
pur contemplative către făpturi neînsufleţite. Încă de la 
început tânărui Walter se arătase dispreţuitor cu banii 
astfel câştigaţi: era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de 
mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un 
sipet cizelat. Bătrâna Efraim plătea totul cu mare bucurie. 
O mulțumea risipa talarului estet, după lunga trudă de 
agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o 
mulțumea prin enumerarea ei liniştitoare: 25.000, pocalul 
Lalique; 18.000, caseta venețiană; 125.000, un Van Beers 
autentic... Femeile ar fi costat poate mai puţin, dar ar fi 
trezit gelozia uriaşei voluptoase. 

Intrau, oare, totuşi în colecţia de artă a lui Walter şi femei 
frumoase? Foarte puţine şi trecător. Walter căpătase pentru 
femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-l are 
către cea mai fină gustare cineva nevoit să suporte mereu 
un banchet. 

Intern în clinica particulară a marelui chirurg Proda, 
Walter muncea ca un rob când Salema Efraim, atunci în 
vârsta de 50 de ani, suferise o operaţie, Walter pe atunci 
era un tânăr zvelt, cu o bărbiţă castanie în jurul unui obraz 
de Crist de ivoriu, cu ochi albaştri, deschişi extatic şi 
prelung spre tâmplele transparente, cu buze roşii ca de 
Vopsea şi cu părul castaniu-roşiatic, ondulat uşor în jurul 
unei frunţi mate, fizic fără de nici un raport cu moralul 
uscat al tânărului ambițios, fizic de care nu-şi dăduse până 
atunci seama, deoarece în preocuparea lui ambițioasă 
îndepărtase, fără aproape să le observe, avansurile 
studentelor amorezate. 


Salema Efraim, de cum se putuse rezema între perine, 
după operaţie, îi propusese afacerea în cifre clare: zece ani 
de medicină robotnică şi norocoasă nu i-ar fi putut aduce de 
atunci încolo un sfert măcar din ce-i oferea banchereasa. 
Waiter primise; avusese însă precauţiunea să pună condiţia 
că nu-şi va părăsi cariera. El năzuise şi se trudise până 
atunci pentru gloria ştiinţifică; acum, când se vindea, vrea 
cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputaţia. 
Era primul dezgust de el şi prima înşelăciune de sine. 
Salema n-avea nici un interes deosebit în privinţa asta. 
Atunci când Walter primise târgul nu-şi dase seama deodată 
de ceea ce a primit, decât cel mult în cifre; abia pe urmă 
avea să înţeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema 
Efraim avea despre iubire o concepţie potrivită cu originile 
ei levantine şi cu făptura ei; lenea ei orientală avea nevoie 
de plăcere drept orice activitate, iar viţiul la dânsa, vechi cu 
mult dinainte de Efraim, se jntinil... I.numi pe suprafeţe 
mari. Cei douăzeci de ani de fidelitate ti, în iluzi. 1 lui 
Efraim, deşi Salema până atunci nu avusese deiîi. Ivenluri 
obscure, al căror josnic pomelnic ea singură îl cu no) tea. 

După ce Walter aflase ce târg a primit, rămăsese tot de fil- 
„ri; Cu ochii de topază, dar îşi dase seama de frumuseţea 
sa în aceeaşi clipă în care se şi dezgusta de ea. 

Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru 
de bancă. În afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese 
angajat medic cu anul al băncii, cum şi al familiei Efraim. 

I, a recepţiile de miercurea, el era nevoit să şeadă trei ore 
în, jir pe un scaun empire, la o apropiată distanţă de fotoliul 
vast al patroanei. Tot Bucureştiul financiar şi monden 
defilase astfel pe dinaintea figurii lui impasibile de martir 
frumos. 

Anume bărbaţi care cunoşteau scaunul, din scurte treceri 
pe la budoarul şi banca Efraim, stabilise de la început 
situaţia 

— De altfel, cu totul neascunsă - a tânărului, tot atât. De 
rigid ca şi stilul empire. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter 


avea să fie suprema patimă a lacomei Salema. 

Cifra pe care medicul Walter o cheltuia cu un fel de 
disperare rece n-o cunoştea decât Salema. Meticulos în 
cheltuieli mici, din deprinderea sărăciei ordonate, Walter 
licita un obiect de preţ prin intermediari, pe toate pieţele 
mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru 
cumpărătură. Când apartamentul lui nu mai încăpuse 
achiziţiile preţioase, Salema îl mustrase de formă şi îi 
dăruise casa Barodin, ce se vindea de ocazie cu opt 
milioane, cu întreg parcul de două hectare. 

O adevărată afacere şi o bună prevedere, căci Walter, care 
nu capitaliza, ar fi riscat să rămână pe drumuri cu felul lui 
de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. 
Salema însăşi destinase casa unui sanatoriu Walter, aşa 
încât darul era nu numai nimerit, ci şi poetic, dat fiind că 
perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecţia lui Walter 
avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecţia 
era numai o grămădire de troace şi de ţoale, preţioase prin 
costul lor, dar mai ales reprezentau amorul ei concretizat şi 
garanţia fidelității amantului. 

Pentru Walter posedarea' unui sanatoriu propriu era o 
măgulire şi o compensație, era totodată şi o asigurare 
împotriva ruinei. Când, trei ani după moartea bătrânei 
Efraim, doctorul Walter se însurase cu Lenora Hallipa, era 
un om cu o frumoasă situaţie bănească, datorită în mare 
parte sanatoriului prosper, fără a li şi multimilionarul ce-ar 
fi putut îi. Cheâtuise şi cheltuia încă mult şi cu patima cuiva 
care vrea parcă să scape de bani; era felul lui de a fi cinstit. 
Un ciur cu ochiuri largi prin care se scurgea aurul impur 
părea mâna pală a martirului, condamnat de el singur la un 
amor venal şi odios. 

Cheltuielile nu însumau de fel binefaceri. Înăsprit de 
lipsurile primei tinereţi, Walter nu înţelegea să îndulcească 
traiul altora. 

Săracii, Walter îi cunoştea printr-însul: trebuiau să rabde 
sau sa reuşească. 


Sanatoriul, în schimb, înghiţea toate dărniciile lui. Când 
Salema i-l făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubeşte, 
îşi închipuise aproape că el sau ea aveau şi suflet. Palatul 
devenise astfel un sanatoriu şi un muzeu totodată. 
Birourile, chiar de administraţie, din corpul principal, nu 
numai apartamentele particulare, erau încărcate de 
covoare de preţ, ornate cu bronzuri, împovărate de 
tablouri; o dată avuţia lui aşezată, doctorul Walter mai 
colecţionase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era 
acum dedicată sanatoriului propriu-zis. După activitatea 
construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. 
Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum 
călătorii anume pentru a-şi procura aparatele, era cel mai 
bun client al tuturor noutăţilor în materie de mobilier 
medical, dorea adesea imposibilul şi adesea era păcălit; 
urmărea însă o instalaţie unică şi reuşise aproape să-şi 
satisfacă ambiția. 

Sanatoriul Walter avea totuşi reputaţia de a fi foarte 
costisitor. În adevăr, păsuirea bănească nu se practica 
acolo. Era un sanatoriu pentru oameni bogaţi, care trebuiau 
să plătească scump un tratament de lux, să plătească 
scump ambiția în sfârşit izbăvită a doctorului Walter. Cel 
care plătise mai scump acel lăcaş rămânea însă mereu tot 
el. 

În sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un 
practician reputat. Walter personal nu făcea nici chirurgie 
şi nici boli interne; era şeful: ceva mai mare ca toţi, dar şi 
mai mic, de aceea chiar îşi rezervase domeniul vast şi 
necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi; 
citise mult în această direcţie şi acum putea experimenta. 
Avusese unele rezultate bune şi cum clientela de lux e şi 
clientela de reclamă, reputaţia lui depăşise zidurile 
sanatoriului şi devenise chiar un fel de celebritate pe care 
el o purta cu desfătare subt aere nepăsătoare. Nu mai avea 
faţă de Crist, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici 
cununa de spini. În război - pe care-l făcuse corect la un 


spital de etapă - îşi răsese barba mică ce-i încadra paloarea 
şi tenul i se bronzase; albastrul ochilor se oţelise, iar figura, 
fără semne vizibile, luase ceva matur şi sever. Popasul 
acesta al războiului ce-i schimbase preocupările convenise; 
nimeni nu mai sta să se gândească atunci la Salema Efraim, 
nici chiar dânsul. În armată Walter nu dase de bănuit; de 
origină germană, dar născut şi crescut în ţară, 

—-avea pasiunea naţionalităţii şi se însumase cetăţeniei 
fără şovăire. Norocul îl repartizase la etapă şi nu la oraş; 
veştile din Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau 
până la dânsul, şi nici un porneau de la dânsul într-acolo, 
stare de lucruri ce-i convenea ca un repaus nou şi minunat, 
pe lângă care greutăţile campamentului păreau nimicuri. 
Asprimea noii sale vieţi era pentru dânsul o refacere 
trupească. 

Abia târziu, la Bârlad, aflase de moartea Salemei 
întâmplată la Odesa; la Bârlad, garnizoana compusă din 
rezervişti provinciali nu-i cunoştea povestea. Făcut încă de 
mult şi cunoscut de Walter, deoarece banchereasa ţinuse 
să-şi exploateze sentimental încă din viaţă dărnicia 
postumă, Walter n-avea nici o grijă cu privire la testamentul 
Salemei. Se simţea acum liber, dar fără avânt pentru a se 
bucura de libertate; căuta să elimine toxinele lungii sale 
existenţe ruşinoase, nu să 

3c înlocuiască cu altele; greutatea femeii grase ridicată, 
nu i se ridicase şi greutatea trecutului. Doctorul Walter era 
un om lucid; cunoştea valoarea exactă a faptelor şi a 
moralității lor: din confruntarea moralei cu ambițiile lui, îi 
rezultase atitudinea rece şi hotărâtă, compromis între 
dezgusturile de sine şi gusturile sale. 

A Bucureşti, comandamentul statului-major german insta- 

— E în casa Barodin o anexă, cum şi un spital în 
pavilioanele sanatoriului. Crezuse însă de cuviinţă să cruţe 
operele de artă ut; I instalaţiile, hotărâre la care ajutase şi. 
Origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic 
stricat. Întoarcerea Iul Walter se făcuse, astfel, în condiţii 


satisfăcătoare. După regimul campaniei îşi regăsise 
tezaurele cu o mulţumire şi mai mare; regăsise şi sanatoriul 
cu dorinţe noi de transformări şi de perfecţionări - era 
singurul domeniu în care reuşea şi se încălzească. 

Sanatoriul cunoscuse după război o epocă de mare 
prosperitate, deodată cu valul de lux ce copleşea totul. 
Clientela noilor îmbogăţiţi găsea în el confortul dorit; 
numele lui Waâter creştea tot mai mult în opinia publică, iar 
sforţările lui reale în domeniul neurologiei aveau acum 
câmp larg de cercetare în neurastenia generaţiei. Atenţia 
femeilor pentru Walter 

— Medicul la modă - ca şi cea a studentelor de odinioară, 
era nevoită să se resemneze. 

În chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul 
feminin; sănătos, bogat şi liber, femeia era totuşi un sex 
desfiinţat de o experienţă necruțătoare. Continua astfel să-i 
fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o 
femeie iubită şi iubitoare poate nu l-ar fi dobândit. Doctorul 
Walter na credea de cuviinţă nici să se însoare; printr-un 
scrupul desigur absurd nu cuteza să-şi ofere reputaţia şi 
averea; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se 
întipărise, pesemne, sentimentul decăderii lui, mai puternic 
ca în opinia celorlalţi. 

În faţa primului cadavru, în sala de autopsie, studentul 
Walter simţise slăbiciunea ce precede leşinul, dar nu-şi 
astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase; tot 
aşa cu Salema Efraim; prin acest eroism se deosebise de 
toţi cei ce ar fi putut fi în locul lui; din acea energie 
devenise acum atât de scrupulos, şi din delicateţa unei 
conştiinţe încărcate nu cuteza să se însoare, deşi căsătoria 
îi sta la îndemână; orice femeie ar fi fost gata să-l 
reabiliteze; numai el nu vroia să se reabiliteze,. 

Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. 
Doctorul Walter vrea să rămână celibatar - ziceau femeile - 
probabil pentru că sanatoriul îi mistuia tot amorul şi pentru 
că doctorul călătorea prea mult în Italia şi la Paris. În 


realitate, Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, 
iar de suflet acurn nu putea fi vorba, aşa că femeile care 
totuşi vor fi trecut prin viaţa lui Walter erau neînsemnate şi 
rămâneau necunoscute |, 

Avea sau nu legături cu vreo clientă sau infirmieră? cu 
vreo curtezană sau vreo vânzătoare de tablouri? Probabil 
că nu, deoarece niciuna dintr-însele nu se lăuda sau nu 
trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, 
căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de 
sentimente şi cu dezgustul viţiului, doctorul Walter trăia 
acum, biologic, animal superior conştient de igiena ce-i 
pria; fără cerinţi sufleteşti, îşi trata totuşi moralul cu 
îngrijiri rafinate de purificare. 

Personagiu atât de cunoscut, ducea un trai foarte retras şi 
era discret în apucături; pe vremea Salemei apărea în 
salonul ei fiindcă nu putea face altfel; în clinica Proda nu 
fraterniza nici atunci cu nimeni. Tot pe vremea Salemei 
intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruţă, simplu 
mobilată, a casei Efraim privind răbdător cum Salema şi 
Efraim jucau o partidă de panţă. Cărţile erau cam sleioase 
în mâinile curmate de cărnuri ale Salemei, dar zburau 
îndemânatec; ceştile de cafea neagră erau mari ca filigene 
şi se reînnoiau; ţigările aveau un miros tare ce îneca: 
tabieturi orientate păstrate neschimbat, aşa cum va fi fost şi 
fondul real al firii lor. Din acea cămăruţă doctorul Walter nu 
pleca la cluburi şi cafenele; nu cunoscuse, ocolise deci 
glumele ce-l priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip 
obraznic cărţi de vizită în chestii de onoare pentru Salema 
Efraim nu-l ispitise. Amitiri de iatac levantin îl ţineau şi 
acum departe de reuniunile mondene, de mişcare şi de 
lume. 

Magazinele de artă sunt locuri puţin umblate; automobilul 
îi era, vara ca şi iarna, închis; înapoia geamurilor, bârfeala 
trecea prin reflexul refractar al cristalului. Doctorul Walter 
ura ostentaţia. De când nu mai avea duşmani, el singur 
îşirămăsese duşman. Părând că se interesează în cel mai 


înalt grad de opinia publică, ea nu-l interesa decât în raport 
cu propria lui opinie de sine; hotărât să împingă cinismul 
până la capăt, se trudea totuşi să îmblânzească judecata 
oamenilor, cărora le făcca acuma concesiile pe care nu le 
făcuse la timp virtuţii; lesne satisfăcuţi în curiozitate şi 
lesne obosiţi de calomnie, oamenii l-ar fi lăsat în pace dacă 
el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se ruşina şi de a ispăşi. 

Îşi. Încercase puterile pentru rău, dar se dispreţuia; 
semne ale unei sensibilităţi maladive, trecută însă prin 
acelaşi frigorifer unde totul îşi pierdea culoarea, căldura, 
savoarea. Diiusârguinţcic studentului ambițios de altădată îi 
rămăsese gustul de a citi mult; acum, când ambiția îşi 
atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atât de dar 
cu sine, atât de hotărât şi de rece, atât de potrivit pentru 
chirurgie, era psihoterapia, adică partea cea mai puţin 
pozitivă a medicinii. Devenit psihiatru pentru a se studia pe 
sine, doctorul Walter vindeca acum pe alţii; aşa cunoscuse 
şi îngrijise pe soţia neurastenică a moşierului Hallipa şi apoi 
se căsătorise cu ea. 

Îi. 

Căsătoria doctorului Walter fusese deci un eveniment 
neaşteptat şi socotit drept absurd. După ce se arătasea H 
un celibatar hotărât, după ce refuzase orice propuneri şi 
uneori propuneri atât de avantajoase, Walter se însurase cu 
o femeie care nu justifica prin nimic decizia aceasta 
excepţionala. Dacă ar li fost vorba de vreun amor nou sau 
de vreo legătură veche, lucrul şi-ar fi putut găsi o explicare. 
Nu era însă nici amor, nici legătură: Walter cunoscuse abia 
de câteva luni acea văduvă, în calitate de clientă şi fără ca 
miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei 
publice era deci bine motivată. 

Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi şi al 
văduviei, se azvirhşe de gâtul lui Walter, fie printr-un gest 
instinctiv de apărare împotriva boalei şi a văduviei, fie 
printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu 
premeditase. Era felul ei de a-şi lecui saţiu! ca şi nevoia de 


bărbaţi, tot printr-unui din ei. Aşa se aruncase de gâtul 
ofițerului, primul ei bărbat, tot aşa de al moşierului Hallipa; 
instinctul o îndruma mereu cu simplitate spre vocaţia ei. 
Era din acele femei care se mărită şi gestul de capturare a 
treia oara cercat avea s-o ducă la a treia căsătorie. 

Când Lenora se azvârlise de gâtul lui Walter, negreşit nu 
era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter 
însă ie salva din astfel de agresiuni destul de lesne: păstra 
atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în 
nume de bine, feluritele emoţii ale bolnavilor şi ale femeilor; 
atitudinea cuiva care nu înţelege şi înţelege totodată. Nu- 
i'trebui a încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei 
plana încă asupră-i. 

Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere şi, probabil, 
într-un moment când armura lui era vulnerabilă. În acel 
moment de uitare de sine nu apucase a refuza, ba chiar 
pronunţase cuvinte de angajament. Duşmanul conştiinţei 
dormea când Lenora îl atacase; dormea întâmplător sau 
poate că dinadins. Walter profitase pentru a-şi pune 
conştiinţa în faţa unui fapt împlinit; era o victorie asupra 
acelei conştiinţe sau poate era tot opera ei subterană. Cât 
despre servitute, în acel accident care-l lega, Walter 
avusese impresia de servitute a femeii, impresie justă şi 
totuşi era aservit el însuşi. 

La confortul supei cotidiane nu aspirase, deaorece 
sanatoriul lui era mai bine organizat ca cel mai bun menaj; 
nostalgia unei prezenţe feminine n-o avea, fiind un egoist 
fără slăbiciune, nici tandreţă, care cultiva încă singurătatea 
ca pe o purificare; se afla însă la o anumită fază din evoluţia 
acelui proces de conştiinţă; îşi da acum seama că refuză 
căsătoria pentru anumite motive penibile, ştia dar acum că 
dacă nu vroia o femeie aproape de el era din pricina 
toleranţelor lui trecute; dovedise deci care îi erau 
scrupulele şi ar fi dorit ca de să dispară. Se considera 
nedemn şi se vroia demn. Până atunci acele motive stăruise 
numai în adânc, lucrase acolo surd, mut; acum privea 


motivele în faţă, le confrunta, le înfrunta. Aspiraţia fui spre 
o reabilitare prin căsătorie se dospea deci încă neformulată 
când gestul Lenorei îi dase decizia. 

O dată căsătoria făcută, opinia publică se arătase 
indulgentă şi resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa 
de doctorul Walter, Lenora era o necunoscută, o câtime 
neutră, care nu alimenta invidia şi comentariul. Ga şi opinia 
publică, Walter era mulţumit de neutralitatea nevestei lui - 
destul de frumoasă pentru a-i satisface simţul estetic, nu 
era frumoasă într-atât încât să stârnească oroarea lui de 
frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul uşor 
împovărat şi Lenorei era zvelt faţă de al Salemei, fără însă a 
contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici 
desful de cinstită, nici destul de mândră, nici destul de 
săracă pentru ca prezenţa ei să constituie un reproş 
concesiilor de odinioară. Văzându-i alături, lumea nu putea 
avea porniri spre comparații supărătoaţp. Faţă de Walter, 
ca şi faţă de lume, Lenora îndeplinea deci condiţiile cerute 
şi ocupa un loc care cerea a fi ocupat. 

Ultimele luni ale divorţului Lenorei de Hallipa fusese 
timpul logodnei celei. Noi. Walter se reculesese lesne din 
momentul de uitare de sine pe care Lenora ştiuse să-i 
provoace şi se alesese cu beneficiul de a se fi decis la 
căsătorie. Trata acum iarăşi pe Lenora ca pe o 
convalescentă şi, când sosea ca logodnic, vizitele lui 
semănau cu cele medicale, cu diferenţa unei sărutări 
distrate şi convenţionale. Perfect lămurit cu sine, Walter îşi 
da acum seama că vroia să treacă în rândul celor ce au un 
trai familial şi că Lenora era partenera trebuitoare. 

Lenora însă, care nu putea şti acel scop, avea inegalităţi, 
încercări neizbutite de alintare amoroasă, o nedumerire 
care, încâlcindu-se cu ultimele reziduri ale neurasteniei, o 
buimăcea. 

Altfel cunoscuse ea pe bărbaţi decât era Walter şi totuşi el 
o luase de nevastă. Simţea însă că partenerul ei. De acum 
se deosebea de ceilalţi şi asta o făcea să ia o atitudine de 


bolnavă pe care medicul cât şi omul o aserveşte şi o 
intimidează. 

Tupeul ei de altădată neapucând a se valorifica, nu-şi 
regăsea firea obraznică de mai înainte; părea că boala ei 
fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc 
transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit. 

Căsătoria fusese făcută pe la sfârşit de noiembrie, la 
Predeal, cu singura asistenţă a celor întârziaţi încă în 
localitate. 

O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină; nici 
rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimee, fata a 
doua Lenorei - pe care, încă din timpul boalei, Walter o 
chemase de la Viena, unde studia - ca un derivat pentru 
neurastenia mamei ei. 

Prezenţa fetei motivase şi înlesnise eticheta dintre Waker 
şi Lenora. 

În chiar seara căsătoriei, Lenora pornise cu soţul ei să-şi ia 
locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie 
dezorientată, o sclavă căreia nici cel puţin nu-i cerea să fie 
amantă, ceea ce lua Lenorei singurele arme de egalitate, o 
paraliza total. 

E drept că Lenora reuşise să-şi refacă viaţa; avea 
conştiinţa primejdiilor prin care trecuse divorţând, avea 
respect pentru condiţia ei nouă, mai presus de tot însă avea 
o nelămurire, o constrângere care o înmărmureau. 

Însănătoşită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux al 
cărui stăpân era şi stăpânul ei; era un fel de boală nouă. De 
la început nu putuse socoti sanatoriul Walter ca pe o casă 
proprie, cum nici pe doctor ca pe un soţ. 

Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil, 
se'trezise ca de când lumea moşiereasă şi domnise prin 
capriciu asupra tuturor: aci era strânsă în chingile unei 
stânjeniri permanente: „De ce m-a luat?... Ce e cu mine?... 
erau întrebări care circulau în ea nelămurit fără a se 
cristaliza. 


V 


De şi le-ar fi pus limpede, ar fi fost un fel de a se. Lămuri, i- 
ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasa, nici bolnavă, 
circula liber într-un sanatoriu, locuia cu strâmtoare un palat 
ca pe un adăpost străin, provizoriu. 

Firea ei fără şleau şi neruşinarea amoroasă - calităţile ei 
unice - erau nimicite de atitudinea rece a lui Waker şi 
speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de 
artă, de forme de trup şi de amor care o umileau, pentru că 
nu le înţelegea şi nu-i semănau. lar dincolo de muzeu erau 
sălile cu paturi albe, cu instrumente ciudate şi miros 
antiseptic, localul de suferinţă şi datorie, asupra căruia 
veghea pasiunea glacială a lui Walter. Când Lenora cercase 
a se aventura pe acolo, Walter îi făcuse un semn vag de 
politeţă sau de concedicre, absorbit de alte preocupări. 
Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu 
preşuri imaculate, prin holurile cu rogojini sau linoleum 
ornate cu plante a căror frunze erau reci şi lustruite şi unde 
pe scaune de trestie se odihnea vreun convalescent, care, 
îmbrăcat cu halatul dungat al casei, o impresiona ca un 
ocnaş. 

În apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi 
cu mobile fără de întrebuințare, Lenora rătăcea fără rose şi 
se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nici o 
schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime 
o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de 
nimic, zimţii adaptării lipseau resortului ei. 

Se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gândea, era singură, 
nu mai avea distracţia de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atâţia 
ani înapoi? Ceva de care nu-şi mai amintea bine ce se 
dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei 
n-o mai avea. Walter hotărâse că e vindecată şi prezenţa lui 
era pentru nervii ei totodată spaimă şi antiseptic. 

Raporturile dintre cei doi soţi erau monotone. Walter 
dorise o tovarăşă neutră, avea una calpă. Cu cât treceau 
zilele, cu atât Lenora era mai stânjenită. Chema pe bărbatul 
ei cu un glas scăzut: „Walter” - ea care altădată alintase cu 


tot felul de diminutive pe locotenent şi pe moşierul Hallipa. 
Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema 
Marcel; nimeni însă nu mai pronunţase acel nume din 
timpul depărtat al copilăriei şi lui însuşi i-ar fi părut străin. 
Salema îi spunea tot Walter, pe vremuri, cu glasul ei gutural 
şi stăpânitor. Acel „Walter” decolorat acum pe buzele 
Lenorei se adapta bine neutralității noului menaj. 

Urâtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în 
comun cu internii sanatoriului, în sufrageria din pavilionul 
de boli interne. Era o cameră mare, dreptunghiulară, cu o 
lumină implacabilă, venită prin geamurile largi, fără 
perdele; o singură masă mare de nuc în mijloc, iar serviciul 
făcut de personalul de refectoriu al sanatoriului. 

Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea 
doctorii îşi păstrau halatele de lucru şi conversațiile lor 
profesionale la care nu se putea asocia o lăsau în părăsire. 
Conversaţii ce-i erau nu numai antipatice, dar se şi temea la 
orice moment de „gafele” ce ar fi făcut de ar fi fost silită să 
ia parte la de. 

Strânsă în corset încă de dimineaţă, Lenora îşi stăpânea 
respiraţia cam anevoioasă; refuza unele mâncări 
vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el de la altele 
mai suculente; Sfârşitul meselor era o uşurare. Singur 
medicul secund, doctorul Pejan, mai jovial şi prietenos, îi 
era simpatic. În camera ci avea destulă linişte restul zilei, 
căci Walter intra rar la ea şi numai un moment. 

Un salonaş mic despărţea camera ei de culcare de a lui şi 
chiar pasul i-] auzea apropiindu-se cu un fel de stânjenire. 
Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar 
şi contribuise mult la atitudinea ei constrâ'nsă; nu şi-ar fi 
putut însă închipui un pat comun cu Walter. 

Era o stare de lucruri a cărei soluţie nu se putea prevede, 
aşa cum se uita Lenora de lung la bazinul din fundul 
parcului. 

Din indolenţă, n-ar fi ajuns totuşi să se plimbe până la 
dânsul şi nici la ideea unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, 


dar toropi rea ei sporea mereu. 

De altfel, în fiecare zi la ora 6, Lenora şi Walter ieşeau 
împreună în automobilul închis. Prin geamuri, noua situaţie 
a lui Walter se străvedea fără ostentaţie; tot aşa de puţin 
supărătoare era noua situaţie şi înapoia geamurilor. Walter, 
care se odihnea de muncă, sta scufundat în vreo meditare 
tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideea că 
poate ar fi trebuit să spună ceva şi, în căutarea zadarnică a 
unui subiect, termâna plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri, 
era vorbăreaţa şi vorbăria ei prelungită încă de tonul alintat 
provoca pe atunci dezbateri în cari sopranul ei se ascuţea 
învingător. Vorbe şi glas ce nu se mai potriveau acum; ton 
ce nu apucase a-l lua faţă de Walter, iar tonul luat de el 
înlătura astfel de zădărnicii. 

Aceste plimbări monotone aveau un itinerarul neschimbat: 
Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de 
ortopedie şi la diverse iaboratorii, apoi prin cele două 
bulevarde viteză liberă până spre aerodrom cu întoarcere 
înceată spre sanatoriu. 

Zilnic, Lenora urmărea descreşterea luminii: „Azi s-a 
întunecat mai devreme”, gândea şi uneori chiar spunea. 
Walter aproba şi adăuga câte un cuvânt banal provocat de 
aspectele uliţii. Tăcerea Lenorei îi convenea şi o socotea 
drept „tact”; numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la 
ea bunul-simţ care întreţine cordialitatea. 

O credea proastă, dar primea lucrul prin contract, fără 
vreo obiecţie cu sine şi fără s-o jignească vreodată. Era 
mulţumit de căsătoria lui; lipsa de personalitate a Lenorei 
nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că 
totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, 
dar totodată că Lenora l-a ajutat să scuture lanţuri pe cari - 
deşi dezlegate prin moarte - nu cuteza să le rupă. Se 
simţea, deci, obligatul soţiei sale inofensive. 

De când era însurat i se întâmpla să se gândească fără 
ezitare la bătrâna banchereasa. Portretul ei, pus în salonul 
cel mare, la locul de onoare, ca o ispăşire, Walter îl privea 


acum aproape liniştit, fără ca prezenţa lui să-i mai întunece 
strălucirea celorlalte obiecte. 1 se dezvoltase un sentiment 
nou şi prielnic: îngăduinţa de sine care îi da o dezinvoltură 
până deunăzi cu neputinţă. Era opera neînsemnatei sale 
tovarăşe, de aceea Walter, alături de Lenora, dar fără de 
raport cu fiinţa ei, se simţea fericit; teren defrişat de 
buruieni, capabil poate cu timpul să primească o plantație 
nouă. 

Lenora, în schimb, n-ar fi putut prevede sfârşitul înşiruirii 
de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună de la 
căsătorie. 

Foarte exact la ziua de aniversare, florile fusese 
împrospătate în vase prin grija lui Walter, care, după dejun, 
venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau 
acum aduce pe Coca-Aimee. 

Coca-Aimee! Scumpa ei Coca-Aimce! Da! Aimee trebuia să 
vină! O uitase! Cum de putuse uita?! Pe ce lume fusese? 

Se trezea ca din somn! 

Lenora, care acum întrevedea o salvare, se repezise spre 
Walter cu braţele întinse. Walter îi oprise elanul luându-i 
manile şi bătându-le protector. În faţa expansiunii, doctorul 
îşi închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimee şi-i 
fusese îndatorat că a păstrat totuşi o tăcere răbdătoare. 
Plină de curaj, Lenora îl chiar rugase să aducă el însuşi pe 
Aimee de la Predeal. Deşi o lipsă de două zile din sanatoriu 
îl nemulţumea în acel moment, nu crezuse că se poate 
sustrage de la obligaţia familială. 

Acum, Lenora nu-şi mai lua gândul de la Aimee. Fără a-şi 
da seama bine de starea de prostraţie în care fusese, nu 
contenea a se uimi că o putuse uita. Îi scrisese de două ori 
în aceeaşi zi, ea care nu era prietenă cu sensul şi o aştepta, 
deşi abia sâmbătă Walter pleca s-o aducă. 

Lenora începuse chiar a prinde ceva grai, şi ia masă 
întrerupea discuţiile celorlalţi cu vreun proiect de instalare 
pentru musafiră: Unde avea să fie locul lui Aimee la 


masă?... Ce cameră îi va fi pregătită?... La ce oră pleca şi 
sosea trenul de Predeal?... 

Acele întreruperi stângace îi dau totuşi o mai mare 
prezenţă ca tăcerile stângace şi mai ales evocau 
perspectiva unei alte prezenţe. 

Numai o prea mare descumpănire şi dezrădăcinare putuse 
face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar 
convenit că Aimee nu se va mai înapoia la pension după 
nunta lor, ci va mai rămâne o lună în aceeaşi pensiune din 
Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei. 

Walter era destul de mulţumit că indiferența Lenorei 
pentru ceilalţi copii ai ei îl scutea de neplăceri şi nu uitase 
în socotelile lui pe fata vitregă. Conform acelei hotărâri bine 
cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a 
unei prezenţe suplimentare abia acum i se clarifica; nu era 
alarmai, dimpotrivă, mulţumirea arătată de Lenora îl 
satisfăcea, îi uşura unele scrupule de soţ „corect, dar 
indiferent. 

La Predeal, Coca-Aimee nici ea nu se alarmase de tăcerea 
lungă a Lenorei şi aşteptase cu răbdare veşti care, într-un 
fel sau altul, trebuiau să sosească; ea nu scrisese. 

În adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină 
de ţipete de dragoste şi urmată de alta cu ceva date asupra 
plecării spre Bucureşti. Walter găsise deci la Predeal o 
domnişoară gata la punct pentru călătorie, o domnişoară 
care nu-i pusese întrebări de prisos şi nu-l incomodase cu 
nimic, cruţându-i chiar unele osteneli prevăzute. O 
domnişoară care sta confortabil pe locul ei în vagonul 
Pulmann, cu o experienţă a călătoriei şi autonomie datorite 
probabil educaţiei căpătate în şcolile din străinătate. Fata 
vitregă părea tot atât de descurcată cât era mama ei de 
încâlcită, tot aşa de calmă pe cât de intemperată era 
Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calităţile musafirei dacă 
nu le-ar fi însoţit o încredere de sine şi o îngâmfare care ar 
fi fost insolente de un erau glaciale. 


Trufia lui Aimee venea îţi cea mai mare parte de la 
convingerea că era frumoasă, convingere statornicită în 
faţa oglinzii şi întreţinută de admiraţia camaradelor de 
pension; cu rădăcini, de altfel, mai adânci încă, prinse din 
copilărie. 

Decepţiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai 
ales că Aimee, închisă ermetic în autoidolatrie, nu da prilej 
experienţelor care decepţionează. Prea frumoasă şi prea 
mândră pentru a-şi apleca privirea asupra simplilor 
muritori, ei n-o puteau mâhni cu nimic; admiraţia lor era o 
datorie, iar cei ce se abţineau de la admiraţie, nu existau 
pentru ea. 

Înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea 
frumuseţii ce-i da atâta orgoliu. În vizitele sale medicale ca 
şi în cele de logodnic o văzuse puţin şi o privise distrat. În 
răgazul călătoriei însă, având-o în faţă, o examina cu ochiul 
expert şi lucid al diletantului: piele albă abia rozată, ca de 
porțelan, gura colorată palid cu un roz de majolică; ochi 
mari ca pe portrete litografice, albaştri ca unele faianţe; 
sprincene blonde, trase' subţire ca din pensulă pe o frunte 
dreaptă; oval admirabil. O păpuşă fără de caracter, nici 
expresie în frumuseţe, dar perfectă şi mai ales deosebită 
prin materialul întrebuințat de natură: mătase, culoare, 
totul de prima calitate, nici un defect de țesătură. 

Corpul porporţionat ca înălţime şi ca dezvoltare n-avea 
nici voluptate a formelor, nici nubilitate - o statuetă pe care 
ochiul se oprea fără impresii, numai cu singura însufleţire a 
enervării provocată de imobilitatea unei fiinţe totuşi vii. 

Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică şi chiar 
mai frumoasă prin pateticul expresiei şi că, slava Domnului, 
nu era înfumurată. 

Deşi nu cunoştea situaţia exactă a lui Walter, Coca-Aimee 
socotise căsătoria Lenorei ca o soluţie satisfăcătoare. A fi 
fata unei văduve, mai ales divorţate, nu i-ar fi fost pe plac. 
Pentru ea Walter era deci „domnul” care se însurase cu 
mama ei. 


Mama ei era un personaj însemnat, deoarece adora pe 
CocaAimee; bărbatul datora mamei ei cea mai mare atenţie, 
iar lui Coca-Aimee, fireşte, o atenţie necondiționată. În ce 
privea frumuseţea ei, doctorul, ca toată lumea, întrucât 
avea ochi, nu putea decât să o constate, lucru subînţeles şi 
fără de imporCu astfel de idei fata nu-şi da osteneală a se 
face plăcută tatălui vitreg şi intra sub tutela lui fără grijă, ca 
şi fără cordialitate. Îngăduise Lenorei a se căsători, pe 
Walter îl socotea totuşi ca pe un soi de soţ morganatic. 

N-avea idei precise despre vreo nobleţă a familiei Hallipa, 
dar se trezise pe moşia Prundeni ca o mică prinţesă 
latifundiară şi tot astfel fusese socotită la pensionul vienez 
unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Ştia că 
latifundiile erau oarecât compromise, nu însă cu precizie, 
de aceea n-o impresiona averea şi renumele lui Walter; de 
altfel, nu le cunoştea destul de exact. 

Prundenii fusese un fief plin de abundență, pensionul, un 
local de lux. Aimee socotea, deci, averea ca ceva normal şi 
nici un putea închipui alt fel de viaţă. Ar fi mirat-o cine i-ar 
fi spus că situaţia lui Walter era ceva excepţional şi că 
mama ei se căsătorise norocos, cât şi oportun. Îi părea 
firesc ca tot ce privea pe Lenora ca şi pe ea să fie frumos şi 
bun. Avea chiar un sentiment pronunţat de grabă spre „mai 
bine, mai frumos încă”, fără preciziune însă. Ideile despre 
aristocrație şi democraţie erau încă cele din şcoală, la fel cu 
ale camaradelor şi adoptate din romanele nemţeşti la preţ 
în pension; romane în care contese fugeau cu lăutari şi 
şoferi se sinucideau pentru fere nobile, totul într-un tempo 
nici deplin realist, nici cu totul romantic; idei destul de 
inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot 
destul de inofensiv asupra portarului şcolii şi profesorului 
de gimnastică. 

În ce privea „viitorul”, deci căsătoria, pensionarele erau 
adevărate burgheze moderne, concepeau trei feluri de 
candidaţi: camaradul de tenis, fabricantul miliardar şi 
nobilul scăpătat. Există pentru de o singură supremație 


neîndoioasă, aceea a frumuseţii feminine, în virtutea căreia 
toate admirau pe Aimee. Convinsă'de frumuseţea ei, de 
noblețea familiei Hallipa, convinsă că era simplu şi normal a 
fi fata vitregă a doctorului Walter şi a locui în palatul 
Barodin, Coca-Aimee sta înfumurată în faţa lui Walter, 
vorbindu-i din politeţă despre luxul şi eleganța pensionului 
de la Viena, cu a cărui experienţă se pregătea calm şi 
prielnic să înfrunte noua ei existenţă. 

În ce privea inteligenţa, Aimee avea mediocritatea cerută 
de un fizic care nu trebuia alterat de multe gi Îl duri: ideile 
ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceea ce le da 
oarecare consistenţă şi le valorifica. Frumuseţea nu-i 
îngăduia frivolitate, ci o silea să fie gravă ca un idol. Arăta 
mai mare ca cei 20 de ani, dar avea norocul ca multă vreme 
să-şi păstreze aparenţa de păpuşă. Nu-şi tăiase părul şi 
purta bucle aurii ce-i încadrau faţa de icoană; era un port 
care avea acum noutate, în ce privea hainele, credea că 
simplicitatea e meschină şi-i plăcea să fie îmbrăcată în 
mătasă cât mai mult. 

Doctorul Walter aducea, deci, eu el o creatură de porțelan 
şi de mătasă, bibelou totodată mai fragil şi mai rezistent ca 
cele ale palatului Barodin; obiect de artă pe care nu-l puteai 
molesta şi care te ţinea în respect. 

Musafira avea însă o educaţie îngrijită, o instrucţie 
superficială dar suficientă şi exerciţiul vieţii de salon. 
Apropiindu-se de casă, Walter îşi zicea că fata vitregă se 
prezintă destul de satisfăcător şi că tutela ca şi căsătoria se 
arătau inofensive. 

[ii. 

Activitatea Lenorei cu privire la sosirea lui Coca-Aimee se 
redusese la puţin lucru. Pregătirile rămăsese pe seama 
intendentului. 

— Nu trebuie să te osteneşti cu nimic! îi spusese Walter 
care n-avea încredere în priceperea ei. 

Intendentul şi cu infirmiera-şef aşezase, deci, după 
instrucţii date de Walter, camera largă şi luminoasă, cu 


vedere pe parcul din faţă, mobilată în stil de artă modernă. 
Împreună cu cabinetul de toaletă şi cu un mic salonaş forma 
un apartament juvenil, pe care Lenora, încântată, îl vizita 
da zece ori pe zi. Restul zilei umbla neastâmpărată prin 
camera ei, părându-i timpul lung, dar fără a mai privi pe 
fereastră la bazinul din parc. 

Lenora ar fi mers la gară, dar atât de mult se gândise şi se 
răzgândise, că se apropiase ora sosirii fără să se fi decis. La 
scara, cu pas sigur, Coca-Aimee coborâse în braţele 
materne descinse patetic, Până atunci prezenţa Lenorei 
fusese puţin resimţită şi nu schimbase cu un singur tact 
mişcarea de orologiu a sanatoriului; de la sosirea lui Aimee 
însă, începuse a se observa că erau acolo două noi câtimi de 
care să se ţină seamă. 

Felul cum era organizat serviciul casei, adică un acelaşi 
personal de serviciu pentru familie ca şi pentru sanatoriu, 
nemulţumise pe Lenora, care în faţa servitoarei în costum 
de infirmieră uita ce avea de spus; nu cuteza totuşi să 
pretindă nici o schimbare. Coca-Aimee avea asupra acestui 
capitol unele idei precise ce o 'făcuse să observe defectul de 
la prima vedere. De a doua zi chiar spuse Lenorei în faţa lui 
Walter: 

— Am să te rog, maniile, să dai ordin ca fata din casă care 
mă serveşte să poarte rochie neagră, şorţ mic şi bonetă de 
flanelă. 

Tăcerea celor doi nu păruse a o impresiona de fel, Lenora 
îşi căuta încă răspunsul când Walter sunase cerând să vie 
intendentul pentru a lua de la domnişoara uncie ordine cu 
privire la apartamentul particular. 

— Ce bine îmi pare! declarase naiv Lenora, Walter ţinuse 
să satisfacă prima cerere a musafirei, dar era jignit că 
serviciul păruse imperfect „domnişoarei”; incidentul mai 
pusese în relief faptul că Lenora, fără să-şi fi arătat dorinţa, 
era de aceeaşi părere cu fata, lucru care iarăşi îl 
nemulţumea. Ţinea să fie un soţ corect, ţinea să aibă o viaţă 
de familie, era iritat contra Lenorei care n-avea nici un fel 


de iniţiativă, era stânjenit de propria lui stângăcie, în 
schimb, siguranţa calmă a pretențiilor Aimeei, îl 
impresionase; o socotea foarte competinte, cu un fel de 
consideraţie ostilă. Acele nimicuri erau ca nişte mingii mici 
care însă se aşezau în cercuri mult mai mari, decât ar fi fost 
nevoie, ale preocupărilor lut Walter. 

Coca-Aimee crezuse sau voise să creadă că procura dată 
de doctor intendentului era generală şi permanentă şi 
urmase a i se adresa pentru orice nevoi. Avea de cerut 
foarte multe lucruri, dar nu se observa prea mult din 
pricina aerului ei indiferent, a vocii egale, a politeţii reci. 

Intendentul socotise şi el că cererile domnişoarei erau 
autorizate şi le satisfăcea. Se întâmpla totuşi, uneori, ca 
vreuna din dorinţele fetei să fie în contradicţie vădită cu 
vreun ordin precedent al doctorului; atunci, prudent, 
intendentul cerea avizul. Walter, după o scurtă ezitare, 
aproba; între două perturbări i se părea mai mare aceea a 
unui refuz; nu suferea discutarea voinţei lui, fie chiar 
pentru a şi-o confirma. Intervenirea fetei în autoritatea lui, 
până atunri arbitrară, îl irita, aaâncea oarecare dungă între 
sprâncene, pricinuită de o încruntare a gândului. Făcea 
apel la rațiune. Se însurase cu o femeie foarte docilă care 
adusese* în căsătorie o fată! Situaţia trebuia primită ca 
atare! Era satisfăcut de raţionament, şi în cute ascunse ale 
conştiinţei lui, chiar neplăcerile întâmpinate dau naştere la 
o satisfacţie specială, venită de la planul acum schimbat al 
existenţei, de la perspectivele înnoite ce-l depărtau de un 
anumit trecut. 

O mare parte din cererile fetei priveau pe Lenora. 
Observase situaţia ei inferioară în noul menaj şi, din 
afecţiune, din ambiţie mai ales, cât şi din interesul lor 
comun, dorea să-i ridice prestigiul. De aci veneau dese 
ciocniri cu tatăl vitreg, căruia nu-i plăcea să i se dovedească 
că nevasta lui nu fusese până atunci destul de bine 
menajată. Ciocniri fără gest, fără sunet, netraduse nici în 
cuvinte, nici în atitudini, un fel de şah la rege plin de 


diplomaţie, întreprins de Aimec care găsea că domnul 
consorte e prea autoritar; un mic război de precădere, 
protocolar şi precaut, în care fata se substituia Lenorei, 
ceea ce-i constituia o distracţie şi un exerciţiu. 

Pe de altă parte, Aimee arăta o mare admiraţie - deşi tot 
glacială - pentru sanatoriu cât şi pentru saloanele pline de 
opere de artă. Prin contrast cu Lenora, fata circulase în tot 
sanatoriul, luând cunoştinţă de el ca de un teren sportiv, 
ceea ce măgulise pe Walter. În ce privea muzeul casei 
Walter, Aimee îl preţuia din vanitate şi snobism. 

Sanatoriul şi muzeul îi păruse a fi titluri de mare 
originalitate, cât şi de bogăţie neaşteptată, a noii căsnicii 
materne. 

Pentru motive personale era deci de acord cu cele două 
pasiuni ale stăpânului şi pe astfel de subiecte Aimee era de 
o părere cu Walter, dar cu aceeaşi răceală. În schimb, 
Lenora, chiar atunci când era dezaprobată de fetiţa ei, 
primea de la Aimee dezmierdări menite să sublinieze 
acordul lor sentimental. Se realiza o coaliţie feminină în 
care Lenora aducea prestigiul titlului de soţie, iar Aimee o 
activitate bine dozată. 

Aimee, care nu putea suferi ştofele de culori închise şi 
clarobscurul, era foarte mulţumită de camera ei. Lacul şi 
cretonul, mătasea şi cristalul, lumina şi confortul îi plăceau 
şi formau un cadru net şi strălucitor, potrivit cu frumuseţea 
ei pe care o contempla îndelung în toate oglinzile, în toate 
pozele. Un număr mare de fotografii fusese singurul adaos 
personal. 

Aimee nu-şi manifesta însă mulţumirea acolo în casă; îvea 
un alt debuşeu: erau camaradele de pension, de pe cele 
doua continente care primeau o dare de seamă, poate chiar 
exagerată, a instalării luxoase. 

Pe unele din schimbările făcute în casa lui, Walter le găsea 
totuşi bune. Când întâlnea acum silueta de cinematograf a 
cameristei noi, recunoştea că unificarea de altădată a 
serviciului fusese o greşeală. Chema pe Aimee în glumă - 


atât cât ştia el glumi - ministrul palatului. Aceeaşi denumire 
i-o dăruia cu ton mai acid atunci când vreo inovaţie îi 
displăcea, cum de pildă fusese schimbarea grădinarului, un 
bătrân tipicar a rondurilor de frunze colorate, înlocuit de 
Aimee cu un june horticultor plin de fantezii costisitoare. Pe 
tema grădinarului avusese chiar loc ceea ce - mai ales la 
oameni aşa de moderați - se putea chema o altercaţie. 
Waker, cu ceva oţel în glas şi privire, spuse Lenorei: 

— Domnişoara ministru îşi depăşeşte atribuţiile; pune 
acum şi diagnoze. A dovedit că bătrânul Franz e beţiv, ceea 
ce cu un ştiam. [in să spui că figura de cabaret a 
protejatului dumneaei nu-mi convine. 

Lenora, emoţionată, se uitase cu disperare la Aimee care 
era de faţă. Protejatul fusese găsit în adevăr de Aimee prin 
„mica publicitate” şi ales tocmai pentru figura lui de 
cabaret. 

Enervarea lui Waker era vădită şi Aimee nu vrea totuşi să 
abdice. 

Se aşezase la dejun ca şi cum n-ar fi auzit şi deschisese 
Lenorei un subiect despre croitoreasă. Walter nu ştia dacă 
fata a cedat, sau dacă e ofensată, dacă n-a răspuns nimic 
din supunere, sau poate din jignire. Chestia rămăsese 
nelimpezita şi horticultorul, fesch1, cum scria Aimee unei 
prietene la Viena, păstrase postul, pe când bătrânul Franz 
primise o pensiune şi locuinţă după o ultimă decizie a lui 
Waker. 

— De nu-şi face datoria puteţi schimba oricând grădinarul, 
spusese Aimee într-o zi, colectiv, soţilor Waker, fără a se 
putea şti dacă se solidarizează sau se leapădă de el. 

Walter ridicase din umeri şi Lenora cercase a intimida pe 
Aimee cu priviri rugătoare. 

Lenora era nevinovată pentru acele inovări. Aimee se 
slujea de numele ei, fără măcar s-o pună la curent, ştiind-o 
fricoasă. Când se iscau conflicte, Lenora avea o atitudine da 
victimă, gata totodată la toate renunţările. Era ca unul 


căruia s-a strecurat contrabandă şi care se predă fără 
rezistenţă. 

De starea de asediu din jurul lui, Walter nu-şi da seama; 
era însă silit să constate că prezenţa fetei nu era o sinecură, 
ceva ca boala agresivă a unui client, faţă de care trebuie să 
stai mereu în defensivă, să te ocupi deci mereu de el. În 
accSduel, Walter era mereu învins, silit a capitula tocmai 
din pricină că nu putea admite ca voinţa lui să fie cumva 
pusă în chestie. 

Cea mai mare concesie obţinută de Aimee fusese 
schimbarea meselor, la cari, de când Aimee sta ţeapănă 
alături de, mama ei, servindu-se şi mâncând, fără o privire 
sau un cuvânt pentru ceilalţi, conversaţia între doctori îşi 
rupsese cu totul legătura. Lenora se arătase cu dânşii 
stângace, Aimee le era făţiş ostilă. 

Walter era deosebit de nemulţumit, fireşte, dar nu apucase 
a lua măsuri când Aimee, luându-i înainte, declarase că 
astfel de mese sunt cu totul nepotrivite cu un trai familial: 

— Nu ne simţim la noi acasă!... Avem oaspeţi cu sau fără 
de voie?... Sau atunci ce sunt? 

Întrebări pe care Aimee le adresase Lenorei, adică 
neantului, dar în prezenţa lui Waker. Faţă de cutezanţa 
fetei, Lenora ieşise din neant izbucnind într-un plâns 
nervos, apoi, de teamă că plânsul e neoportun, îl schimbase 
într-o mică criză de nervi. 

Culcată pe un divan în camera ei, Lenora ţinea ochii 
închişi, pe când Aimee se străduia în jurul ei ca pentru o 
catastrofă. 

Toate gesturile fetei proclamau: mama mea sufere! Walter 
venise acolo după de un prea ştia bine de ce, crezând poate 
că aşa era obligat să facă. Toată scena îl irita nespus şi 
totodată îi părea un fel de teatru ce-l făcea curios. Situaţia 
era nouă şi-i amintea că aparţine acum unui regim nou, cel 
conjugal; totodată era enervat că prin prostia descleştării 
de nervi fusese pus în rolul de tiran. 


A doua zi, venise în camera Lenorei când femeile luau 
ceaiul de dimineaţă şi spusese nevestei lui că are a-i vorbi. 
Aimee se mutase cu ceaşca de ceai la o măsuţă ceva mai 
departe, ceea ce silise pe Walter să vorbească în faţa ei. 

Cam ce dorea Lenora în privinţa meselor? Să-şi arate 
pretenţiile. 

Propunerea era binevoitoare, dar tonul uscat. 

— Nu vreau să-ţi schimbi obiceiurile! suspinase oportun 
Lenora. 

Răspunsul silise pe Walter să-i afirme cu oarecare 
nervozitate că se căsătorise pentru a-şi schimba obiceiurile. 
Surâsul ironic al lui Aimee se risipise deasupra ceştii de 
ceai. Walter nu amesteca de fel pe Aimee, ca şi cum fata ar 
fi exprimat numai o dorinţă a Lenorei, dovadă chiar criza de 
nervi a vinovatei; versiunea îi convenea pentru ca concesia 
lui să poată privi tot numai pe Lenora. Cum însă nu putuse 
scoate nici un alt răspuns de la nevastă-sa şi cum Aimee 
tăcea ostentativ, Walter, după ce fumase două ţigări, 
plecase spunând că va trimite intendentul să ia noile 
dispoziţii. După plecarea lui, Lenora cercase a mustra pe 
Aimee, care nu luase în scamă, preocupată acum de 
schimbările ce se pregăteau. 

Când aruncase cuvântul de provocare, Aimee avea gata în 
minte planul renovării apartamentului de sus; ştia anume 
ce cameră de bibliotecă - erau trei biblioteci - ar fi fost 
bună pentru sufragerie şi cu ce anume modificări. 
Răsturnări la care Walter nu se gândea; prevăzuse că 
mesele aveau să fie de acum servite sus, pentru ei, separat; 
atrăsese Lenorei atenţia că el va rămâne să cineze în 
sanatoriu oricând va crede şi va fi nevoie - ca un blam. 

Înainte deci ca Walter să fi prins de veste, Aimee pornise 
grăbit reparaţiile; i se deschiseseră o mulţime de gusturi 
arhitectonice, nu lipsite de oarecare pricepere. 

Deocamdată, mesele erau servite în anticamera 
dormitorului Lenorei. În faţa cameristei gătită ca de 
operetă şi a profuziunii de cristale, porţelanuri şi dantele, 


Walter surâsese batjocoritor; treptat se lăsase ademenit de 
un lux nou. 

Prima lovitură de ciocan îi picase însă din senin, iar 
prelungirea lucrărilor de reparaţie îl înfuriase. Diferendul 
fiind prea important, lupta se da încă în dosul tranşeelor. 
Aimee inspecta şi da ordine dimineaţa când Walter era 
prins la sanatoriu, după-amiază sosea doctorul la faţa 
locului, unde protesta şi dezaproba, fără însă a acuza pe 
nimeni, nici a decomanda nimic, deoarece era presupus, şi 
trebuia să rămână socotit, că totul acolo se făcea din 
ordinul sau cu asentimentul lui. 

Se întâmpla uneori ca Aimee şi Walter să se întâlnească pe 
terenul luptei. Aimee, venită să pună în aplicare vreo nouă 
idee, Walter, să-şi mai alimenteze nemulţumirea. 

Într-una din zile, Aimee - care în capriciul ei arăta vădit 
pricepere - venise să măsoare pentru a treia oară panourile 
ce-i păreau inegale. Walter picase şi el neaşteptat, dar fata 
nu păruse îngrijată, nici surprinsă; îi ceruse numai avizul. 
În adevăr, panoul din dreapta era ceva mai mic... 

În chimono japonez, verde, brodat cu papagali de fir, 
Aimee părea tot atât de gătită ca în rochie de oraş; felul ei 
de frumuseţe nu sugera intimitate; nudul ei, probabil, ar fi 
fost tot atât de corect. Avea însă din instinct priceperea de a 
specula o situaţie. 

— Mă scuzi! zisese strângându-şi în jur chimonoul. 

Walter se simţise încurcat; scuza lui Aimee îi atrăsese 
atenţia asupra ţinutei ei. Era un cerebral care lua impresii 
din sugestia cuvintelor, nu din senzaţii. Nu mai crezuse de 
cuviinţă să rămână acolo, nici să discute ceva. Aimee 
avusese sentimentul unei victorii prea lesnicioase. 

„Monotonie! Monotonie între zidurile unui palat! Sunt o 
mică regină căreia i se fac toate voile. Am venii şi am învins! 

Dar n-am destul de lucru! Am totuşi ceva de lucru pentru 
mama mea frumoasă, care e prea idealistă...” scria Aimee 
prietenei Hilda la Viena, prezintând totul în cea mai 
prielnică lumină pentru ea, cu sinceritate de altfel, 


deoarece ea însăşi nu privea totul decât în raport cu 
măgulirea ce-i putea aduce. 

După acel incident, doctorul Walter se depărtase cu o 
impresie nelămurită, care nu privea reparaţiile sufrageriei, 
ci forma cu aspecte mereu noi a vieţii familiale. Făcuse sau 
nu făcuse o indiscreţie?... Se aflase sau nu, într-o situaţie 
delicată?... în pete nedesluşite, în silabe răzlețe, sufrageria, 
chimonoul, cuviinţa, neprevăzutul se compuneau şi se 
descompuneau, iar litigiul grav al uzurpării camerei de 
bibliotecă şi al reparațiilor arbitrare era abandonat. 

Luptele acelea se dau în interior; de îndată ce era vorba să 
apară în public, Aimee îşi relua atitudinea decorativă. 

Obişnuitele plimbări cu automobilul se făceau acum în trei, 
dar tot în tăcere. Vorba, gesturile, strică linia frumuseţii. 

Buclele ci trebuiau să rămână neclintite la o aceeaşi 
distanţă a profilului... Plimbarea era numai o exhibiţie, şi 
Buickul prelung forma o minunată vitrină. Aimee stăruise 
pentru a sta pe strapontin; strălucea astfel între cristale, pe 
când cei doi stăteau retraşi în penumbră. 

Fata avea un fel cam portretistic de a se îmbrăca, care 
atrăgea atenţia, o atenţie ce l-ar fi stânjenit pe Walter de ar 
fi fost adresată direct lui şi Lenorei; venită pe cale indirectă, 
îl mulțumea; îşi ascundea voi luxul, dar era bucuros să-l 
poată pune fără riscuri subt ochii oamenilor. O dată ce 
persoana lui se afla la adăpostul maliţiei, curiozitatea şi. 
Invidia lumii îl satisfăceau. 

Deviat asupra fetei şi în chip măgulitor, interesul 
semenilor îi era plăcut. Sentiment nou care precumpănea 
favorabil nemulţumirile ce-i da Aimee şi ţinea deci pe 
Walter într-un tempo de simţiri contradictorii, într-un fel de 
echilibru şi totodată într-o ruptură de echilibru. 

În loc de a staţiona în faţa laboratoriilor, Buickul era acum 
adesea oprit în faţa cofetăriei la modă. Walter, corect, ajuta 
pe Aimee să coboare. Se şoptea respectuos numele marelui 
neurolog, pe când Aimee intra să-şi facă comanda, urmărită 
de priviri admirative. 


Impasibil, Walter se urca alături de Lenora pentru o 
aşteptare adeseori lungă şi plictisitoare, dar cu sentimentul 
de a fi alt om, pe un alt continent: femeia de Inigă el, fata 
străină care atrăgea privirile, atmosferă de preţuire mai 
ales, căreia Walter i se încorpora prin toţi zimţii. Impresii 
ce-l aşezau pe un plan cam fabulos, fără ca totuşi să piardă 
controlul realităţii. 

— Nu întârzie cam mult domnişoara Aimee? întreba pe 
Lenora cu ceva nerăbdare. 

Lenora îşi lipea atunci faţa de geamul automobilului, ca şi 
cum putea astfel grăbi sosirea fetei. 

„Domnişoara Aimee”, cu ton glumeţ sau ironic, după 
împrejurări, era termenul ce găsise Walter pentru a o numi 
într-un fel, el fiind - ca şi Aimee, de altfel - cu totul lipsit de 
genul simplicităţii. 

Aimee se întorcea fără de grabă atunci când termina. De 
băga cumva de seamă că Lenora şi doctorul au un cap 
lungit, nu arăta cu nimic. Spunea cuvinte fără însemnătate, 
însoţite de surâsul perpetuu, necesar exhibiţiei: un surâs 
mic, estompat aşa fel ca să nu devieze gura de la tiparul ei. 
Perfect, sau un alt surâs cu buzele întredeschise egal în sus 
şi în jos pe dintâi mici. Surâsul nu era în legătură cu nimic 
din ce vorbeau sau gândeau cei trei, ci numai cu exigenţele 
probabile ale publicului privitor. Deşi studiat în oglindă, 
surâsul, printr-o intuiţie a cochetăriii, reuşea să fie grațios 
şi nesilit. 

În plimbările lor, Aimee, pe când sta ca o poză, reflecta 
serios la programul vieţii de societate al familiei Walter, 
program pe care trebuia să-l realizeze în întregime ea 
singură, cei doi arătându-se refractari. Deoarece acolo 
fusese destinat ca Aimee să trăiască, trebuia deci acolo să 
se desfăşoare destinul ei - fără îndoială, strălucit. 

Locul era destul de bun, rămânea să se folosească bine de 
el. Ar fi avut nevoie de un ajutor şi nu vedea altul cu putinţă 
decât al sorii ei mai mari, Elena Drăgănescu. La un concert 
în casa sorii ei îşi dase seama de rolul însemnat pe care 


Elena îl avea în societate. O admirase şi se simţea capabilă 
s-o imite; credea că se vor putea lesne înţelege: sora ei era 
brună, cu tip clasic - ea, blondă, rafaelică. Elena avea 
pasiunea muzicii - Aimee avea un mic surâs despre această 
pasiune. Ea va alege altceva ca specialitate, va servi de 
modei angelic pictorilor şi de amfitrioană muzeului Walter. 

Planurile erau deocamdată zădărnicite de lipsa de 
raporturi dintre Walter şi Drăgăneşti. La concert, e drept, 
Elena se arătase foarte drăguță cu ea; va începe să o 
cultive, se va duce la dânsa într-o dimineaţă, cu 
familiaritate, va proceda totodată cu precauţiune, purtând 
grijă să nu turbure 'şedinţele muzicale. Deocamdată 
sălbăticia Lenorei o dispera; trebuia s-o deprindă a trăi cu 
oamenii. Ce va zice însă Walter de proiectele ei? 

— Cred, maniile, că ar fi bine să invităm la masă pe foştii 
noştri camarazi de refectoriu - pe domnii doctori - 
corectase, văzând că Walter s-a încruntat la cuvântul 
refectoriu. 

Lenora se uitase la ea, speriată ca de un accident. 

— Îi vom invita, de pildă, o dată pentru totdeauna joia 
fiecărei săptămâni! urmase Aimee neturburată. 

Walter aprobase printr-un: 

— Foarte frumos! 

„Fata asta are idei, dar n-are destul tact!” gândise. 

Lenora încă era nedumerită când Aimee venise în seara, 
aceca în camera ei cu un mic carneţel: 

— Aş vrea să ştiu dacă avem ceva al nostru?... Vreo 
avere?... Şi cât?... Pe mine cu ce mă întreţii?... Nu-ini 
convine să mă îmbrace intendentul! 

Lenora pusese mâna pe frunte ca pentru o salvare prin 
migrenă, dar Aimee nu clintise. 

— Ai ceva de la tatăl tău!... Eu nu ştiu nimic... avocatul! 

Suspinase Lenora. 

— Nu sunt încă majoră! Trebuie deci să am un tutore. 

Vom vorbi cu doctorul Walter. El este acum cel mai indicat 
să-mi fie tutore! 


LLA 


Durerea de cap cuprinsese cie-a binelea pe Lenora. 

— Nu uita, maniile, să spui intendentului că în fiecare joi 
avem la dejun pe doctori... şi doctorului Walter să-i spui că 
are a se ocupa de tutela mea... Banchereasa Efraim avea 
destule parale! 

La această replică trăsnitoare Lenora se roşise. Ştia 
romanul lui Walter. Îl va fi găsit supărător sau poate o 
speria numai cutezanţa lui Aimee. 

— Pomenesc de banchereasa Efraim fiindcă e vorba de 
socoteli pe care tu nu eşti în stare să le faci! limpezise 
Aimde fără nici o emoție. 

Gazda pensiunii din Predeal o informase despre 
antecedentele lui Walter. 

Lenora se culcase pe canapea, erau discuţii peste puterile 
ei. Aimee, de altfel, nici un se bizuia pe ea. Seara, la desert, 
fata întrerupsese cu glas limpede tăcerea. Lenora 
îngălbenise dinainte. 

— Te rog, maniile, să-mi dai ceva bani de buzunar! 

Walter se uitase fulgerător la nevastă-sa. În casa lui era, 
aşadar, cineva în lipsa banilor de buzunar?! 

Aimee socotise chestia bănească rezolvată în principiu. 

Doctorul Walter luase astfel în primire o tutela fictivă, care 
pentru Aimee era fructuoasă. 

Nici Walter, nici Aimee, mai puţin încă Lenora, n-aveau 
intenţia să descurce succesiunea Hallipa. Cum zicea bine 
fata: „Banchereasa Efraim avusese destule parale!” 

Identificată repede cu noua ei existenţă, Aimee începuse a 
se plictisi cu programul ei prea limitat. Se distra făcând 
neobosit planuri. Nu pierdea din vedere că mariajul 
Lenorei, care pusese aşa de bun sfârşit vieţii ei de pension, 
trebuia bine speculat. Lenora nu se arăta capabilă. 

În adevăr, voinţa lipsită de expresie a lui Walter nimicise 
pe a Lenorei. Deprinsă să dicteze prin simţuri şi lipsită cu 
totul de alte mijloace, pentru ea Walter rămăsese o 
problemă fără dezlegare... Răceala lui pentru „amor” şi 
„femeie”, pe înţelesul ei, o mira şi o ţinea în respect. 


Altădată pretențioasă cu bărbaţii în vederea ofrandei 
amoroase, aci unde ofranda ei n-avea preţ, nu mai cuteza să 
pretindă nimic. Se întreba mereu de ce va fi luat-o Walter 
de nevastă şi nu putea să dovedească motivul simplu şi 
complicat totodată, că moştenitorul Salemei avusese nevoie 
de faţada onorabilă a căsniciei. 

Aimee constata cu nemulţumire anihilarea mamei ei. 
Păstra Lenorei o afecţiune din obicinuinţă şi mai ales din 
solidaritate” dar o şi dispreţuia puţin şi o excludea de la 
confidenţa planurilor ei de viitor, Având oarecum cont 
deschis la banca Walter - cum numea averea noului său tată 
- Aimee se folosea cât mai mult: rochii, pălării, bibelouri... 
Nu era însă de ajuns, îi trebuia pentru ambiția ci un scop 
mai mare. 

Unul din obiectele ambiţiei ei era negreşit supunerea 
doctorului Walter. Graţie acelor mici exerciţii de cochetărie 
pe care le făcea mai mult pentru a-şi dezvolta şi eântări 
puterea seducţiei, rezultatele începeau a se simţi 
mulţumitoare. Faptul că întâmpina unele obstacole era şi el 
satisfăcător - nu i-ar fi plăcut un adversar prea lesne de 
supus. De reuşită, orgoliul ei nu-i permitea să se îndoiască: 
Ea! Aimee... nu putea să nu reuşească. 

Supunerea lui Walter era însă numai un capitol - 
însemnat, desigur - al unui proiect mai larg, elaborat de 
imaginaţia ei încă copilărească, dar şi foarte prevăzătoare. 
Prin 'căsătoria cu Walter, Lenora făcuse un sfârşit de 
carieră glorioasă, ea însă abia îşi începea cariera şi, 
desigur, era vorba mai ales de ea. Ideea de „viitor” chema şi 
ideea de „lume”; Aimee credea că familia Walter, aşa cum 
era acum constituită, trebuia să-şi facă loc în „lume” - adică 
în cercul celor douătrei sute de persoane care formează 
societatea cea mai aleasă... 

Nu admitea izolarea în care stau deocamdată, decât ca 
provizorie. 

Înapoia cristalelor strălucitoare ale Buickului, albă, 
diafană, cu bucle aurii, Aimee cerceta neobosit putinţele de 


a se introduce în lumea de snobi care pentru ea era 
„lumea”, Calcula atuurile: lumea artelor se putea eâştiga 
prin muzeul casei Walter, lumea ştiinţei era la îndemână 
prin sanatoriu, finanţelor prin bani, dar era vorba de acei 
câţiva din toate aceste categorii şi din altele, care formau o 
anumită echipă mondenă, mai anevoie de mobilizat. 

AX 

Aimee se gândea atunci iarăşi cu invidie şi admiraţie la 
succesul surorii ei, Elena Drăgănescu, care stăpânea acea 
lume, Fata cu tâmple castanii, simplă şi tăcută, pe care. Şi-o 
amintea de acasă, dicta acum întregului Bucureşti. Casa ei 
era un tabernacol modern, bărbatul ei ministeriabil şi 
amantul ei celebru. Coca-Aimee, curata ca porţelanul, 
primea fără sfida, de-a gata, unele noţiuni necurate şi 
anticipa liniştit asupra sentimentelor aşa de stilizate dintre 
Elena Drăgănescu şi violonistul Marcian. 

„..„ Şi cine era Drăgănescu? Lin om de rând, parvenit şi 
fără calităţi - după părerea ei. Marcian era celebru, deci nu 
suferea discuţie, cât despre Elena, nu i se puteau contesta 
meritele, dar cu cât ea, Aimee, era mai frumoasă şi mai 
demnă de idolatrie! Cucerirea Bucureştiului apărea 
obligatorie, dar şi anevoioasă, de aceea, în calculul ei, 
Walter era socotit personaj foarte însemnat. 

În timp ce făcea astfel de calcule, surâsul diafan pe faţa 
transparentă şi ochii limpezi nu oglindeau nimic din 
preocupările ei. 

În faţa acelei seninătăţi permanente, un fel de impacienţă 
cuprindea pe Walter; i se părea că are mereu 'dinainte o 
păpuşă. Hotărât, prefera faţa mai răvăşită a Lenorei, 
credea totuşi că amtndouă seamănă. Îl agasa oarecât acel 
dublu exemplar care-l însoțea acum pretutindeni, totuşi 1)- 
âr mai fi conceput să fie singur în cutia de cristal a 
Buickului. Uneori scruta chipul de păpuşă al fetei pentru a-l 
diferenţia de celălalt, cu ochiul perspicace şi impasibil al 
expertului de artă. 


Subt privirea lui cercetătoare, Aime, deprinsă cu inenirea 
ei de portret, nu se turbura. Explicaţia pe cart i-o da era 
cea pe care o da tuturor privirilor: „Mă admiră!” se părea 
firesc, dar nu-i era indiferent, dat fiind că admiratorul era 
un as, compliment ce se adresa mai puţin lui Walter - 
cunoscător de artă, decât lui Walter - bancher şi mare 
doctor. Când, întrerupându-şi tăcerea, Airne deschidea 
buzele cu desen perfect, în loc de fraze serafice pronunţa 
cuvinte simple despre lucruri pline de bun-simţ comun j 

— Şoferul frânează prea brusc!... Provizia de cafea, cacao 
şi ciocolata, făcută în cantitate prea mare, nu era destul de 
proaspătă. 

Aimee se adresa Lenorei care nu se ocupa de nimic dra 
toate acelea. Nulitatea nevestei lui enerva pe Walter, 
făcându-l să creadă că poate el nu i-a dat în menaj locul 
cuvenit 

— Căci avea pe tema asta o susceptibilitate mereu gata să 
IV cama te. Totodată era mulţumit că Aimee pune lucrurile 
la punct şi mirat de spiritul practic al acelui „înger În opinia 
lui, Aimee sta pe un talger care oscila mereu între cer şi 
pământ. Cât despre Lenora, de câte ori se deschidea vreo 
„chestie*, avea o palpitaţie nervoasă din grijă că nu e destul 
de destoinică şi găsea salvarea şi refugiul numai în Aimee. 

Fata îşi da seama bine de tot, şi scria prietenei Hikla, la 
Sals am Thale, printre altele: „... Nn fi îngrijată de situaţia 
mea delicatei - cum zici tu, preadelicata mea Hilda - într-un 
menaj nou. De la teorie la practică e mare distanţă, scumpă 
idealistă. Sunt indispensabilă noului menaj. Mica mea 
mamă şi-ar uita fără mine toate atribuţiile, nu mai puţin şi 
„Herr Profesor” - cum îl chemi tu cam comic - Hilda teme i. 
De altfel, sper că vet veni curând să te convingi la faţa 
locului de tot ce-ţi spun. 

Te vei recrea puţin de atâtea griji de acasă. Regret că aţi 
fost silite să vă mutaţi din Viena. E aşa de umilitor să fi 
provincial. 


Sals am Thale, cu castelul lui medieval, podul cu acoperiş 
şi seminaristul tău nu mă consolează că nu mai eşti vieneză. 
/' preferabil un loc mic pe o scenă mare, dar Hilda mea e 
prea vh tuoasă, prea poetică şi prea puţin ambițioasă. 

Ocupă-te harnic de voiajul tău încoace. Restul mă priveşte. 
N-am încă destule fonduri secrete pentru a te dispensa de 
cheltuiala dramului, dar Frâu Cert are totdeauna ceva 
deoparte. Sper că nu va fi egoistă. Spune-i multă dragoste 
din parte-mi. N-am ni-ai întâlnit pe nimeni să cânte la fel de 
frumos ca ea din Grieg, nici să facă aşa delicioase gogoşi cu 
ciocolată”... 

La Sals am Thale, Hilda citea cu amestec de bucurie şi 
mândrie scrisorile. Se bucura de dragostea ce-i arăta Aimee 
şi se mâhnea de disprețul ei pentru noua lor reşedinţă. În 
sentimentele Hildei, Aimee stase totdeauna pe un tron şi 
avea deci dreptul s-o privească de ia înălţime. Hilda socotea 
pe Aim ca pe o superioară, încă de pe când risipea banii 
moşierului Hallipa; acum îi apărea ca o prinţesă. La 
respectul ce se da la Viena unui şef de clinică ca Walter, se 
adăogase legenda palatului şi muzeului, în mintea ei se 
clădise un Burg fabulos la a cărui edificare ajuta imaginaţia 
ei lirică şi modestia traiului propriu. La pension, unde era 
ţinută cu preţ redus fiindcă tatăl ei fusese efor, Hilda era 
considerată superioară celorlalte eleve prin cultură, ea însă 
nu se credea social egala lor. locmai pentru acea 
superioritate şi acea inferioritate, Aimee, vanitoasă, o 
alesese ca cea mai intimă prietenă” 

Doamna Cert, fostă cântăreaţă de operetă, era acum o 
văduvă pensionară şi Fliida se identifica cu acel trai inferior, 
fără umilinţă, dar şi fără confuzii. Mâhnirea ei pentru 
disprețul manifestat de Aim5e modestului orăşel era pur 
sentimentală. 

Invitaţia lui Aimee o ademenea. Era pentru ea un ideal să- 
şi revadă prietena în cadrul acelei poveşti. Frau Gert ar fi 
vrut să-i satisfacă dorinţa, mai ales fiindcă o călătorie de e?: 


periment stase în programul de educaţie al răposatului 
consilier tehnic Gert. Era tocmai prilejul. 

În răspunsurile ci, Flilda comunica lui Aimee combinaţiile 
ce se făceau cu privire la venirea ei în România, cât şi 
iluziile despre feeria casei Walter. Aimee întreținea mereu 
pe Hilda în căldura unui stil epistolar fără de echivalență cu 
starea ei sufletească. Hilda reprezintă pentru Aimee 
publicul spectator, bunul public care se entuziasmează şi 
care aplaudă. 

— Salută, mami! 

O enervare în glasui lui Aimee. Lenora se întorsese 
stângaci şi căutase pe cine trebuie să salute. Pentru a-şi 
corecta asprimea de adineauri, Aimee râsese ca un baby. 

— Cine vrei să ne salute din partea ceea, mami?! 

În loc de a privi spre automobile, Lenora, în adevăr, se 
uitase spre aleea pietonilor. 

— Am răspuns eu! Era Vidianu, ministrul, cu doamna! 

Spusese Walter. 

Cum Aimee păruse interesată, explicase: 

— Doamna Vidianu e cea mai elegantă clientă a mea! 

Născută prinţesă Xanti... din cei domnitori. „Par les veines 
et les arteres capitales! 1” cum spunea ea. 

Atentă, Aimee se aplecase uşor înainte. 

— De. Altfel nu e vanitoasă. Ceea ce o interesează mai 
mult în această transmisie de sânge, sunt anume 
particularităţi: unele viţii congenitale. 

La cuvântul „viţii”, Lenora vroise parcă să întrebe ceva” pe 
când ochii albaştri ai lui Aimee se acoperise cu pleoapele 
mari. Se întorsese spre geamul autoului cu nepăsare. N- 
avea interes să familiarizeze pe Walter cu unele subiecte 
care sunt mai rentabile când rămân subînţelese. 

Walter fusese nedumerit; el nu vroise să spună nimic 
necuviincios. 

Pe Calea Victoriei şoferul oprise în faţa unui optician. 

Cum Walter se uitase întrebător: 

— Lornionul tău, mami! Era pe lista curselor de azi! 


Walter surâsese. Îl amuza îngerul cu calităţi de secretar. 

— Lornionul tău! repetase Aimee cu puţină supărare, ca şi 
cum surâsul lui Walter ar fi tachinat-o. 

— Nu răspunzi? zisese sever Waker Lenorei. 

— Iar ne coborâm? se văitase Lenora. 

Deşi nu se jngrăşase, timpul din urmă era foarte leneşă şi 
orice mişcare îi era neplăcută. 

— Cobor eu î Ştiu ce vrea mami mea! spusese Aimee, 
dulce şi alintat ca şi cum dorea să dea Lenorei o 
compensație pentru asprimea doctorului, deşi asprimea lui 
venise din zel către dânsa. 

Walter se roşise puţin. Era o deprindere nouă în circulaţia 
sângelui pe care Aimee ştia să i-o provoace prin micile lecţii 
ce-i da. Necâeprins a roşi, simţea o jenă senzuală, iar 
sentimentul de afront dispărea, risipit de înfăţişarea fragilă 
a inimicului; rămânea numai voluptatea efortului sanguin. 

Fata nu pricepea mecanismul, dar trăgea concluzii 
precise: „... Mă întrebi ce mai face Patronul? Te interesează 
cam mult, Hilda mea cuminte şi romantică. Patronul se 
poartă bine. S-a domesticit. Nu mai e nici insolent, nici 
pedant, nici flegmatic. Îi dau emoţii...” 

Hilda traducea acele informaţii în sensul lor cel mai bun. 

Aşadar, tatăl vitreg începea să aibă pentru scumpa ei 
Aimee sentimentele frumoase ce se cuveneau. Stilul lui 
Aim6e o scandaliza simpatic. 

Aimee era un înger - aşa cum se şi vedea. A iubi pe Amice 
nu era pentru nimeni un păcat - credea Hilda - căci era un 
privilegiu al ei a se face iubită. Jocul de cochetărie, pe care 
Aim nu i-l ascundea, îl socotea ca pe o distracţie 
copilărească, fără teici o atingere cu morala, ceea ce nu era 
prea greşit, căci Aimee avea o grijă sinceră pentru buna 
căsnicie a Lenorei; nu permitea însă doctorului Walter, cum 
nu permitea nimănui, să n-o admire. Odată acea obligaţie 
stabilită, mai credea că poate folosi admiraţia pentru 
interesele comune ale ei şi Lenorei. În aceste socoteli 
precise, nici un substrat, nimic îndoios, nimic turbure. 


Aimee coborâse la optician. Pe când alegea lentile 
arătându-se ca de obicei pretențioasă, două mâini mici îi 
astupase ochii. Cine-şi putea îngădui? 

Era Minetta Persu, o colegă din anul întâi de pension îa 
Viena. Deşi cam schimbată, Aimee, care avea bună 
memorie, şi-o amintise. 

Minetta părea încântată de întâlnire. Cum Aimee întrebase 
amabil de sora ci mai mică, Minetta intrase în sute de 
amănunte; făcuse apoi proiecte şi invitaţii stăruitoare, care 
coincideau cu dorinţa de sociabilitate a lui Aimee. 

Timpul păruse foarte lung celor doi din auto şi Walter 
coborâse. Minetta îl cunoştea: „Aşadar, Aimee era fiica 
doamnei Walter!” Cât se bucura de mult! 

Doctorul se arătase corect, dar rece, ceea ce nemulţumise 
pe Aimee. Intrarea doamnei Vidianu în magazinul de optică 
adusese o diversiune. 

Se apropiase de grupul lor; ochii ei japonezi şi gura lată 
surâdeau lui Walter. Era de o slăbiciune celebră. Nasul, 
caracteristic al neamului Xanti, îi slujea de blazon. Doamna 
Vidianu întinsese familiar nuna Minettei, aşteptând ea 
Aimee să-i fie prezintată. Deşi încântată de împrejurarea 
cunoştinţei, Aimee, foarte distinsă. 

Se vorbise de căderea probabilă a ministerului, pe care ca 
totdeauna o provoca Vidianu după voia lui. Se vorbise apoi 
de alegerile de la Huşi, unde doamna Vidianu avea moşii de 
zestre. 

— Candidase şi consortele prinţesei Ada, dar mai căzuse o 
dată! ironizase doamna Vidianu. 

— E fratele nevestei mele, unchiul domnişoarei! 
completase flegmatic Walter... 

— Charmant! Dar n-are încă experienţă politică! corectase 
doamna Vidianu, iuând îmâânire cu Minetta Ia Sport Club 
pe a doua zi... 

Aimee găsea pe doamna Vidianu foarte interesantă şi 
Walter îi păruse a fi avut o bună atitudine în incidentul cu 
unchiul ei. 


După plecarea doamnei Vidianu, Minetta reîncepuse a se 
mira de coincidențe: 

— Aşadar, Aimee era... 

Dorise să salute pe doamna Walter. Lenora fusese 
măgulită. 

În drum spre casă, Aimee vorbise cu plăcere de colega 
regăsită. Walter, care avea de făcut rezerve asupra acestei 
camaraderii, îşi îndulcise pe cât posibil aprecierea: 

— Domnişoarele Persu aveau reputaţia de a fi prea 
mondene. Nu se potriveau în gusturi cu Aimee. În viaţă 
lucrurile nu rătnân ca în şcoala. 

Se simţea pătruns de rolul lui de pedagog. Aimee 
pricepuse. Observase, de altfel, ea însăşi ceva cam laibărat 
în vorba şi ţinuta Minettei. Cumpănea însă; fetele Persu 
erau, după cum se vedea, în lumea cea mai bună, deci n-o 
puteau compromite şi, dimpotrivă, o puteau ajuta. 

În ce privea influenţa lor rea asupra ei, era ceva care ce! 

Mult putea preocupa pe doctorul Walter, ea nu se credea 
influenţabilă. Se îngrijora numai, nu cumva doctorul din 
prea mult zel să se opună amiciţiei. 

— Fiecare rămâne cu firea şi gusturile sale! zisese suav. 

Walter, de altfel, credea şi el că porţelanul din care era 
făcută Aimee nu se putea mânji. 

— Aş fi mulţumită să văd din când în când fete de vârsta 
mea! A venit aşa de drăguţ spre tine, mami! Le datorez o 
vizită! 

Lenora aprobase şi Walter tăcuse. Se simţea parcă bătrân 
şi vinovat. Nu avea drepturi asupra fetei. 

Aimee credea că în acea zi şi-a asigurat portiţa de intrare 
în lumea snob pe care era ferm decisă s-o aducă cândva în 
saloanele palatului Barodin. 

Acasă, Aimee declarase Lenorei, care se întinsese pe un 
divan, obosită ca. Şi cum ar fi urcat munţi, că are nevoie de 
rochii noi pentru vizite. De câte ori era vorba de cerut bani 
lui Walter, Lenora trecea prin friguri. 


Aimee, care întrevedea cheltuieli mari în viitor, nu se 
putea bizui pe Lenora şi o liniştise: se va ocupa ea singură! 

Îi venise ideea că ar putea la nevoie uza de numele Walter 
pentru a face datorii. Un credit larg, ce se va acoperi mai 
apoi. Era mulţumită, i se deschisese mult de lucru... Aşadar, 
avea şi un unchi deputat sau ca şi deputat. Ea nu şi-l 
amintea pe unchiul Lică de fel. Luase Lenorei interogatoriul 
asupra lui. Lenora vorbea fără plăcere de frateâe ei; îl 
maltratase toată viaţa şi acum, când apele îl ridicase 
deasupra, se simţea stânjenită. De altfel, nici un se vedeau. 

Aimee fusese contrariată şi-i făcuse un discurs asupra 
obligaţiilor de familie, deşi ea era cea care, de obicei, o 
împiedica să-şi cerceteze „neamurile”. 

Interveni rea lui Walter în favoarea unchiului necunoscut îi 
deşteptase ideea că de două singure nu erau poate de 
ajuns, că le trebuia un contingent de întărire în lupta de 
cucerire a domeniului Efraim. Se gândise iar la Elena. În 
seara aceea doctorul Walter primise o revărsare 
neobicinuită de graţii naive şi un asalt de capricii juvenile. 
Aimee dorise să vadă aspectul de seară al muzeului. Se 
făcuse pentru „efect” lumină în toate saloanele, perdelele 
lunecase pe inele, storurile deschisese pleoape pe vitraliuri. 

— Sublim, dar rece! declarase Aimee cu un fior pe umerii 
goi subt voalul rochiei. Îmi dai voie să aşez fiori şi plante? 

Walter o secundă rămăsese nedumerit că acea domnişoară 
elegantă îi cere o permisiune. Cum Aimee aştepta cam 
încordată un răspuns, îi mulţumise ca pentru o favoare. 

În faţa portretului uriaş al Salemei Efraim, care ocupa 
centrul unui perete, fusese un moment de tragi-comedie. 
Walter îşi pierduse cumpătul, ceea ce nu păruse însă a fi 
observat. Cu paşi fluturaţi Aimee se apropia, se depărta, 
contempla îndelung, pe când Walter avea un zbârnâit în 
creier şi urechi. 

— Admirabilă carnaţia! Ce pictor? zisese fata fără sfială. 

Walter îngăimase un nume. 


— Mare colorist! apoi, ca şi cum rezolvase abia partea 
artistică a problemei, Aimee întârziase, cu mâinile grațios 
împreunate într-o poză de contemplaţie: Donatoarea! 
zisese, destul de cristalin ca să arate lipsa oricărei jene şi 
totuşi cu un văl uşor de pietate pe voce. 

Apoi, luptând cu o portieră, trecuse cu inspecția alături, în 
realitate pentru a face socoteala calităţilor şi defectelor 
apartamentului, în vederea recepţiilor viitoare. Luminatul 
era insuficient, însă cadrul, deşi cam demodat, apărea 
somptuos. 

„Seamănă cu Schonbrunn!” gândise cu îngâmfare, Walter 
rămăsese pe loc încă nelimpezit, atâta de brusc trecutul 
întreg fusese scos la suprafaţă, confruntat cu prezentai şi 
aşezat la loc. Era mulţumit că un subiect anevoios a fost 
lămurit satisfăcător. Calificativul lui Aimee, „donatoarea”, 
pusese totul la punct. Walter avusese chiar o umbră de 
surâs pentru naivitatea fetei. Admirase totodată tactul ei 
inconştient. 

Luase el însuşi atitudinea ce-i fusese sugerată: respectul 
către donatoare! Lumina care invada camerele acum nu-l 
mai supăra; i se ridicase de pe conştiinţă o cortină grea, pe 
când se elabora în subconştient un travaliu de recunoştinţă 
către Aimee. 

A fi împăcat cu sine era tot ce putea fi mai prielnic 
doctorului Walter. 

Arivistul Walter provocase când va, fără riscuri, codul 
moral pentru scopurile lui; avusese a se socoti numai cu 
conştiinţa lui pe care o biruise. Dispreţuise oamenii şi codul 
lor, dar înfruntarea îi era voluptate. După luptă şi victorie 
rămăsese sterp. Acum însă, de un timp, de când Molohul 
ispitei murise” toată lupta lui se reducea la uitare; să fie 
uitat trecutul de ceilalţi şi de el! 

În seara aceea se iscase prin surprindere un conflict nou, 
îl invadase deodată teama şi uşurarea. Aşadar, nu trebuia 
uitare!... De ce uitare?... Donatoarea î Prin stepa lui 
sufletească circulase o înviorare. Privise ca pe ceva nou un 


panou cu arhangheli. Avea pe creier un abur uşor de sânge. 
Din treacăt dezmierdase forma şerpuitoare a unei baiadere 
de onix, apoi îşi privise mâinile subţiri, lungi, cu piele 
netedă şi dură ca de şarpe şi le lăsase în jos de-a lungul 
vestonului cenuşiu, inerte ca pe instrumente de fericire şi 
ruşine. 

Aimee se întorsese din inspecția făcută; Walter se uitase la 
ea cu o privire piezişă şi ceţoasă, ca a cuiva abia ieşit pe uşa 
unui local de opium. Pe colţul unei mese masive cu 
incrustaţii de bronz, Aimee, liniştită, scria pe un carnet mic, 
Walter fusese mirat de ocupaţia şi de calmul ei în acele 
momente. Îşi strunise glasul pentru a-şi găsi diapazonul 
normal. 

— Ce scrii? întrebase. 

— Notez tablourile şi obiectele cele mai frumoase pentru a 
le descrie amicei mele Hilda pe care o iubesc mult şi care 
are pasiune pentru lucruri de artă! 

Răspunsul acela îi venise în grabă şi oportun. 

— De ce nu inviţi pe amica dumitale la noi? spusese Walter 
oarecât la întâmplare, apoi culesese din drum ideea, ca 
foarte salutară, pentru ca fetele Persu să fie înlocuite. 

— Ce fericită sunt! Ce fericită are să fie Hilda! 

Cu un sunet mic, Aimee îşi bătuse palmele una de alta, 
copilăros, fals de copilăros, dezarmonic cu înfăţişarea şi 
caracterul ei. Dar Walter nu observase. 

„Ce copil!” îşi zisese, cu indulgență pentru ea, pentru mai 
cine. Pentru omul cu opium şi cu mâini de ruşine, poate. 

Adunând carnetul pe care-şi însemnase numărul şi locul 
becurilor electrice de adăugat, Aimee trecuse pe lângă 
Walter cu un „mersi” grăbit, pornind către un scop 
necunoscut şi de aceea enigmatic. 

— Se duce să scrie nemţoaicei! vorbise, în sfârşit, Lenora. 

— A, da! Ce copil! zisese Walter, surprins de prezenţa 
nevestei lui. 

„Ce copil!” repetase în gând, cu severitate acum, către 
feeva sau cineva neprecis. O impresie nelimpezită oscila în 


el ca o mişcare de leagăn între două noţiuni: puerilitate. Şi 
pubertate. 

Fixa în covorul imens un singur punct de lină multicoloră, 
care avea forma bizară a unui proteu. 

„Ce copil!” cugeta matur despre preocupările minore. El, 
Walter, nu se putea ocupa decât de cauze majore, sau care 
deveneau majore, deodată ce se ocupa de de. 

Lenora şi intendentul aşteptau deoparte pe un acelaşi. 
Plan al timidităţii. Walter se uitase spre ei cu o subită 
nemulţumire, ceea ce-i speriase în parte pe fiecare, dar 
deopotrivă. Doctorul făcuse un gest de concediere, apoi, 
politicos, spusese Lenorei: 

— Ai obosit! Vedem restul altă dată. 

Cei doi plecaseră, intendentul conducând respectuos pe 
Lenora. Walter aştepta acum să-şi poată regăsi echilibrul 
perfect. lemperamentul lui cerebral suporta anevoie 
intervenţiile rare ale senzaţiei, care erau pentru el un 
nidaise1. Invazia senzaţiei în armătura ideilor era ca o 
ciocnire, ca un circuit. 

Aimee reuşise, prin neprevăzutul, acelei scene, să-i dea o 
comoţie din cele mari. 

Treptat îşi relua liniştea, mulţumit că o redştigă, mulţumit 
că o pierduse. Repeta cuvântul „donatoarea”, în minte, cu 
emfaza. Hotări că totul e bine: recunoştinţa către Salema 
era un statut care convenea. Salema înceta a mai fi păcatul 
amplu, pierdea calitatea ei clandestină. Lenora era şi ea 
nevasta care-i convenea şi, odată astfel clasată, o trecea 
deoparte. De pe fruntea perfect netedă a lut Walter se 
ridica p placă metalică, purtătoare a unor clişee cândva 
obsedante, acum înlăturate, pe când fire metalice subţiri 
aşezau altă placă netedă. Totul era bine. Walter stinsese 
singur luminile, închisese una după alta uşile, trecuse în 
biroul lui de lucru. 

Acolo rămăsese o jumătate de ceas, un ceas, poate mai 
mult, neocupat, fără vreun gând precis, ca într-un tipar nou 
a cărui formă trebuia să se consolideze. În tâmplă, în 


artere, când şi când, subsista o zvâcnire. 1 se lămurea 
treptat o infatuare pentru acea sensibilitate. Statornicit în 
voinţa lui sceptică, poseda, aşadar, şi cellalt material, cel din 
care oamenii slabi fac atâta pricină. Era uimit de luxul 
persoanei lui, îşi drămuia cu îngâmfare sensibilitatea; 
simţirea lui puţină era mult mai valoroasă ca a celor care o 
vântură din belşug: doctorul Walter era capabil de emoție. 
Lucrul avea o însemnătate deosebită, în seceta lui 
admirabilă, confundând senzaţia cu simţirea, Walter se 
contempla în picătura acelei emoţii, ca un calif al Saharei 
într-un miraj de lacuri. 

Aimee trecuse mai târziu prin camera Lenorei, o sărutase 
distrat pe frunte şi-i spusese sumar că saloanele, în curând, 
vor suferi îmbunătăţiri mari şi, în curând, va veni Hilda, ca 
şi cum Lenora nu fusese de faţă. Lenora, buimăcită de atâta 
îndrăzneală, nu obiectase. 

Aimee scrisese apoi câteva rânduri numai Hildei, dar 
imperative, prin care îi fixa chiar data plecării cum şi 
termenul de trei săptămâni al invitaţiei. Totul dezbătut şi 
hotărât de ea În raport eu feluritele consideraţiuni. Timpul 
scrisorilor lungi cu basme era trecut. 

IV Doctorul Walter observase, ultimul timp, absenţa lui 
Aimee din camera Lenorei la orele când alteori o găsea 
acolo. Vroise să întrebe, dar mereu ezitase, până când, într- 
o zi, aprinzându-şi ţigara, făcuse observaţia. Lenora se 
văetase ca Aimee s-a făcut o ingrată şi de câte ori trimite s- 
o cheme spune că are de scris. Despre Aimee, Lenora 
reuşea să vorbească mai abundent. 

Doctorul nu ascultase vorbăria nevestei, ocupat a se 
întreba care putea fi cauza lipsei lui Aimee, ca şi cum ar fi 
avut de dezlegat o enigmă. Spiritul lui avea, în genere, 
gustul şaradelor şi fata vitregă da aliment acelui gust. 
leşind de la Lenora întâlnise la uşă pe Aimee cu pălăria pe 
cap şi cu o scrisoare în mână. Crezuse că scrisoarea era 
cheia enigmei şi, printr-un gest necontrolat, arătase cu 


severitate spre plicul ţinut în mâna fin mănuşată. Aimee 
întinsese scrisoarea. 

Walter, corectându-şi mişcarea de curiozitate, refuzase, 
după ce însă dintr-o privire citise pe plic adresa Hildei Gert. 
— Credeam că e vreo scrisoare pentru mine! se scuzase. 

Duplicitatea la care fusese silit îi da însă o perturbare. 

Conştiinţa lui era un domeniu plin de variaţii de teren, 
unde se cultivau felurite sporturi şi se înregistrau accidente 
mai mici sau mai mari. 

Subt imboldul totuşi al aceleiaşi curiozităţi, spusese lui Ai 
mec: 

— Lenora tocmai se mira că n-ai venit! 

Calmă pe chestia scrisorii, Aimee păruse acum deodată 
foarte încurcată: 

— Nu ştiam dacă mama e singură!... Veneam tocmai să-i 
dau bună ziua! 

Walter adâncise mica dungă între sprâncene ca cineva 
care nu înţelege bine: 

— Dar nu e nevoie cred să fie singură ca să-i dai bună ziua, 
spusese cu susceptibilitate. 

— Ai dreptate să-mi atragi atenţia! Până acum am fost 
prea indiscretă... Nu mi-am dat seama! Eram deprinsă ca 
mama săfie numai a mea!... Nu vreau să-i strâmtorez 
fericirea... 

Glasul fetei era pripit. Se întorsese brusc şi plecase în 
oraş. 

De vreo zece zile Aimee făcea curse numeroase prin 
magazine, unde conturile se adunau. 

Walter îşi trecuse mâna subţire peste bărbie, cu un gest pe 
care-l avea altădată, pe când purta o barbă mică, roşiatică. 

Acoperise astfel o muşcătură a buzei de jos, apoi un surâs. 

„Auzi! auzi!... Ce idei avea înapoia frunţii virginale 
domnişoara Aimee? i... La ce se gândea madona, subt 
bereta ei de catifea? î... Ce griji purta?!... Aşadar, de aceea 
lipsea!... 


Ce copilărie!... Ce copilărie îndrăzneaţă!... Se credea 
indiscretă!...” 

O secundă Walter înrăise ochii pali: „Să se fi plâns cumva 
Lenora?... Nu! Era exclus! O idee cu totul personală a 
domnişoarei Aimee, printre altele!...” 

Walter trecuse în biroul de consultaţii cu un surâs încă 
frământat în colţul gurii. 

A doua zi dimineaţa, urcând de pe coridorul camerelor de 
bolnavi spre apartament, doctorul se oprise în faţa odăii de 
lenjerie, unde auzise conversaţie, ceea ce era riguros 
interzis,. 

Patronul nu glumea cu disciplina. Regulamentul era 
aplicat, chiar dacă abaterea avea cele mai serioase scuze. 
Cu un surâs răutăcios, Walter pregătea în minte pedeapsa 
ce va aplica doamnei Bidu, de care era de altfel foarte 
mulţumit. Era sever, cu un fel de voluptate, în amintirea 
rigorilor primilor lui ani de tinereţe, cei dinaintea Salemei 
Efraim, Vocea doamhei Bidu tăcuse şi se auzise sopranul 
cristalin al lui Coca-Aimee. Walter rămăsese pe loc mirat, 
aseultând ceva despre ace de gămălie şi dantele 
valenciennes. Aşadar, domnişoara ministru îi demoralizează 
personalul... „O copilă în fond!... gândise, izbit de timbrul 
uniform al glasului fetei, glas cu sonorități de coarde vocale, 
dar fără nici o inflexiune de arcuşuri!... O copilă!” 

Intrase în biroul de sus cu o impresie de mulţumire. Totul 
era bine! Ca şi cum purtase grijă că totul nu este destul de 
bine! Aşadar, voinţa şi capriciul domnişoarei Aimee, cu care 
avea del lucru, erau numai copilării. Walter surâse 
condescendent, ca cineva care constată că pata de pe 
manşetă e numai un fulg care se poate scutura cu o suflare. 

Aşezat la birou, doctorul avusese un moment de ezitare: 
„Ce va face cu doamna Bidu şi cu pedeapsa ei?” Apucase 
apoi telefonul cu un gest precis, care închisese ferm mâna 
pe receptor. Degetele alăturate şi încordate în perfecta lor 
netezime desenase o mână de. Ceară la care se uita cu 
satisfacţie. 


— A se aplica amenda minimă doamnei Bidu pentru con - 
travenire! 

Nu vroise să cedeze. Avea o mulţumire jumătate glumeaţă, 
jumătate răutăcioasă, ca şi cum amenda ar fi fost aplicată 
chiar lui Aimee. Luând o revistă medicală trecuse în camera 
Lenorei, care răvăşea o cutie cu panglici şi dantele. Lenora 
rămăsese surprinsă. 

— Ce tot cauţi acolo? o întrebase Walter glumeţ şi cu 
familiaritate neobicinuită, Ca şi cum i s-ar fi piis diapazonul, 
Lenora regăsise vocea ci cam guturală de vampă, voce care 
odinioară plăcea bărbaţilor. 

— Bricheta! răspunsese cu un mic râs în gâtlej, râsul ei de 
porumbea. 

Walter îşi amintise scena din ajun cu Aimde: pretenţia fetei 
de a nu fi indiscretă în menajul mamă-si. Întinsese Lenorei 
bricheta lui, care, cu un gest îndemânatec, deschisese cutia 
cu ţigări, apucase una între două degete albe, o dusese la 
gură, întinzând spre mâna bărbatului buzele umezite... 

Walter consultase pendula de marmoră de pe etajeră şi 
văzuse că mai are şapte minute libere. Se aşezase într-un 
fotoliu dând la o parte un jupon detul. 

— Domnişoara Coca! zisese rupând tacticos banda unei 
reviste şi privindu-şi unghia migdalată, cu teama să nu se fi 
rupt. Domnişoara Coca are un ştiu ce necazuri de dantele şi 
în loc să ţi le spună, le discută cu doamna Bidu, în 
sanatoriu, ceea ce e interzis. 

Glasul lui Walter era mereu glumeţ şi Lenora, încă 
răsturnată pe divan, pufăia altă ţigară, surâzxnd din ochii 
jumătate închişi care luceau subt rotocoalele de fum. 

— Smaranda Bidu a căpătat amendă şi domnişoara Coca 
nu va avea prăjitură la prânz. 

Lenora râsese, un râs suspect, care şerpuise cum şerpuie 
coapsa unei dansatoare sub fâşiile desprinse ale unui 
costum de music-hol. 

V Coca-Aimee către Llilda Gert, la Sals am Thale: „Despre 
prietenele de care te temi atât, Hilda liebe, îţi amintesc câte 


înţelesuri are cuvântid „prietenă”!... Tu eşti şi rămâi 
singura prietenă adevărată. Fetele Persu sunt foste colege 
ale noastre. Nu ştiu de-ţi mai aminteşti pe Cor a şi Minette 
din clasele mici, sau poate tu încă un veniseşi la pension pe 
atunci; amândouă sunt, pare-se, cât se poate de *modernes 

Eu rămân la perceptul meu: frumuseţe şi neînduplecate. 
Nm abdic decât pentru un tron. Tronul încă un mi s-a oferit. 
Nu vorbesc de cel pe care mi-l pune la dispoziţie tatăl meu 
vitreg În faimosul său palat. Nu înţelege cine ştie ce, 
scumpă Hilda. 

Doctorul Walter se poartă cu mine cu tot respectul 
cuvenit. 

De altfel, ilustrul doctor e un om cu principii austere. 
Mama mea frumoasă pare chiar puţin melancolică din 
pricina asta. 

Ea e din femeile care dau multă importanţă unora lucruri. 

Noi suntem din altă generaţie. În tot cazul eu mă silesc 
săameliorez regimul. Nu te scandaliza, Hilda liebe: pune 
tonul. 

Tu ştii cum chit eu astfel de romanțe: „din cap”. Am şi 
planuri mai importante; păcat că nu ţi le pot scrie. „Scripta 
manet” 1, cum avea mania să zică Frâu Gordius. Când vei 
veni, vei cunoaşte planurile mele în toată mărimea lor. 

Altfel, nimic nou. Junele Paul „va bene” 2. E tot nostim şi 
tot la favoare în rolul lui secundar de „grădinar înamorai”. 

Primele roluri sunt vacante. 

Despre virtutea doctorului Walter!... Se spune că provine 
din unele cauze puţin virtuoase. E un întreg roman... 
Despre cei de aproape e bine să te informezi de departe. Şi 
asta rămâne tot pe când vii, Cât despre *Arzterei”, 
personaliil tot de aci face acum sluj frumos în faţa mea, ca 
Pik al lui Frai* 

Rektorin. 

Lucruri de bagaielă, lucruri cu igliţă. Îţi vom arăta, Hilda 
liebe, şi măiestrii mai mari. Vino cât mai repede lângă 


Aimee a ta*. 

Această atmosferă nu durase mult. O scurtă furtună se 
iscase aducând unele schimbări. 

Aimee vizita des sera unde se înţelegea bine cu Paul, 
horticultorul feseb, cu privire la luxul decorativ al florilor. 
Grădinarul se arăta aşa de iscusit şi devotat, că Aimee nu 
întârziase a-l întrebuința şi în afară de resortul lui. Vedea în 
el un ora 

*' Scrisul rămâne (lat.). 

O duce bine fit... de încredere al ei, personal. Credea, 
fireşte, că admiraţiapentru frumuseţea ei e lanţul acestui 
Ruy-Blas, pe care-l trata cu condescendenţă. Paul credea ia 
rândul lui că favoarea domnişoarei e provenită din simpatie 
şi din afinități binevenite. Inteligent, nu înfrunta cu nimic 
orgoliul fetei, dar îl specula cu abilitate. După multe ocoluri 
o rugase a-i permite să iasă ca şoferul pentru a învăţa să 
conducă. Avea o patimă pentru volan şi la nevoie putea fi de 
ajutor. Fireşte, lucrul nu se putea pune în practică decât 
atunci când ieşea Aimee. De aceea se putea vedea adesea 
însoţind-o în cursele ei acest aghiotant de şofer. Paul arăta 
aptitudini de care protectoarea lui era vanitoasă. 

Doctorul Pejan întorsese adesea capul după automobil. 

Deşi Aimee îl socotea cam spion, nu se alarmase. Lucrurile 
ar fi putut merge înainte, dacă nu intervenea abuzul, 
Aimee, privind un altoi nou de trandafir care-i purta 
numele, se lăsase amăgită de nevoia confidenţei şi vorbise 
lui Paul despre petrecerile ce se vor da în palatul Walter. 
Cum într-una din zile fata din casă se tăiase adânc la un 
deget şi se plângea că nu poate servi, Paul oferise cu 
modestie şi fervoare să servească în locul ei. Aimee găsise 
că e un semn de adoraţie, oficiul de fecior fiind subaltern 
acelui de horticultor. Primise însă dovada de idolatrie, 
calculând că Paul ar putea fi pentru mai jtârziu un foarte 
chipeş mahre d'hotel. Acelaşi calcul îi făcea probabil şi Paul, 
dacă nu vreunul mai ambițios. 


' Abia pe la mijlocul dejunului - după ce fata servise cum 
putuse cu mâna stângă - gătit cu smoc, ras fresc, cu 
cărarea perfectă şi urme de fier în părul brun, Paul apăruse 
cu vinul dulce. O secundă, Walter se întrebase cine e băiatul 
acela fratnos; fusese tocmai ceea ce descleştase furtuna. 
Reeunoscând grădinarul, pe care abia îl tolera acolo la 
serviciul lui, Walter izbucnise: 

— Ce înseamnă?... Cum îndrăzneşte?... 

Un vârtej neaşteptat care nu mai îngăduise explicări. 

Paul, în loc să dispară de la primul cuvânt, răspunse 
Cutezător: 

— Servesc din ordinul domnişoarei! 

Urmase un: 

— leşi I care nu mai îngăduise întârziere. 

Apoi Lenora primise o scuturătură de reproşuri şi de 
ordine, de pomină şi. Nemaipomenită. Aimee, drept orice 
manifestaţie, se retrăsese. 

A doua zi, degetul servitoarei părea ca prin farmec 
vindecat. Dejunul trecuse în linişte macabră. Intendentul 
însă ceruse audienţă pentru a întreba ce se face cu sera, 
deoarece Paul predase serviciul, plecând grabnic din 
ordinul domnişoarei. 

Aşadar, domnişoara da încă ordine - de rândul acesta însă 
satisfăcătoare. Walter întorsese jumătate capul spre Aimee, 
fără o atitudine precisă. 

— Am crezut că astfel de obrăznicie cerea pedeapsă 
imediată! 

Pedeapsă nu exista, Paul primind leafa pe toată luna şi o 
recomandaţia câtre Bubi Panu de la Sport, care conducea 
un garaj. 

Fără a examina de ce natură era sacrificiul, Walter credea 
că Aimee a făcut un sacrificiu pentru el şi nările subţiri se 
dilatase în gestul lor de satisfacţie. 

Aimee şi Paul socoteau la un fel - deşi separat - că 
doctorul Walter făcuse în.'-jun o scenă de gelozie, fără a 
examina de ce natură. 


Vi Aimee nu întârziase prea mult, nici un se grăbise prea 
tare cu vizita promisă Minettei Persu. Găsise pe fete 
singure acasă, reparmdu-şi rochiile de seară. Tonul intim 
fusese lesne de luat. 

Aimee se arătase cu atât mai amabilă cu cât totul îi 
amintea situaţia ei favorizată de soartă. Ipolit Persu, 
membru în numeroase comisii ştiinţifice, autor al unor 
însemnate lucrări de erudiție, ocupa cu doamna Persu un 
apartament modest de trei camere, la al treilea etaj al unei 
case, pe o strada depărtată. Mobilierul era şi el foarte 
modest: ceva mai îngrijit în biroul ilustrului, unde mirosea a 
vernis proaspăt; în holul mic lipsurile se ascundeau anevoie 
subt covoare roase; în camera fetelor însă, domnea făţiş 
sărăcia şi dezordinea. Ele nu păreau de fel stânjeriite de 
cadru: ca şi cum n-aveau a se îngriji de ambianţă. E drept 
că locul luxului îi ţinea conversaţia: fusese vorba de ceaiul 
din ajun la doamna Mavromati, nevasta unui fost preşedinte 
de consiliu, care avea cea mai frumoasă casă din Bucureşti; 
de dineul de la doamna de onoare Vardali; apoi de partida 
de tenis cu englezii de la legaţie; în fine, de o întâlnire cu 
doamna Vidianu, ratată din cauza Lidiei, fata unui ministru 
plenipotenţiar, care venise să facă o scenă de gelozie Corei 
Persu pentru că o aşteptase-în ajun zadarnic şi nu dormise 
toată noaptea. 

Ceartă mică se iscase între Minette şi Cora pe tema 
aceasta. Minettc credea că râu a făcut Cora că a lăsat pe 
amica ei s-o aştepte zadarnic: 

— Nu te durea nimic să-i dai un telefon! 

Cora pretindea că Minette nu înţelege niciodată rien de 
rien Mică, delicată, cu figura cam şifonată, cu părul scurt, 
ondulat şi oxigenat, Minette era lipsită de autoritate, deşi 
cerca să ia un ton de superioritate a vârstei, fiind aproape 
cu cinci ani mai mare decât Cora. 

Înaltă, cu forme zvelte, dar desenate ferm, cu un oval 
superb, masculinizată prin ţinuta rigidă şi costumul taior, 
cât şi prin tunsoarea băieţească, Cora părea a fi din de 


două cea măre. Glasul era şi el imperativ eu timbru de alto. 
Răspundea Minettei cu nepăsare şi impertinenţă. 

— Până la urmă te priveşte! cedase Minette, care era din 
fire molatecă. 

Deşi nu cunoştea nici persoanele, nici moravurile, Aimee 
avea totuşi o intuiţie justă a lucrurilor auzite. Fetele 
puseseră apoi lui Aimee numeroase întrebări asupra 
interiorului casei Walter despre care auzise minuni. Aimee 
fusese sobră în descriere, dar stăruise ca fetele să-şi fixeze 
vizita pentru a controla prin de singure minunile. Minette şi 
Cora se arătară grăbite şi curioase; deşi contrastau între de 
amândouă, erau deopotrivă sociabile, cu o simplitate şi o 
îndemânare care surprindea pe Aimee. În afară chiar de 
interesul ce avea de de, îe găsea nespus de plăcute. 

Câteva bomboane vechi, rămase într-o cutie, fusese puse 
ia mijloc. După oarecari demersuri, Minette declară că nu 
se poate fierbe ceai, nefiind nici foc, nici spirt, şi servitoarea 
fiind iar plecată. Fusese o nouă altercaţie pe un diapazon 
destul de înalt, care părea a fi însă cel obicinuit. Cora 
opiniase sever că servitoarea, o beţivă şi o haimana, 
clevetea pe socoteala lor şi merita să fie gonită. Minette, 
mai tolerantă şi mai gospodină, explicase că e dusă după un 
sac cu cartofi la doamna Sabetay a bancherului. 
Servitoarea avea defecte, dar era greu de înlocuit, 
deoarece gătea bucate, spăla, călca, cosea, scutura de bine, 
de rău, în plus mofturile lui Ticuşor, răutăţile mamaiei şi 
capriciile domnişoarei Cora, care trimetea bilete în cele 
patru colţuri ale oraşului şi i-ar fi trebuit un curier special. 

Cora spusese tăios: că unii sunt făcuţi să comande şi alţii 
să slugărească. Minette ridicase din umeri şi sfătuise pe 
Cora să mai frâneze cu flirturile cucoanelor fi 
domnişoarelor, fiindcă la 19 ani era cam prea de tot şi 
Ticuşor avea dreptate când se lua de gânduri. Violentă, 
Cora bătuse cu pumnul în divanul din care praful ţâşnise 
subţire. 


— Ajunge, că ne asfixiem! se ruga Minette şi, micuță cum 
era, cerca să ajungă geamul şi să-l deschidă. 

— Nu ştii că e desprins şi cade! spusese Cora acum calm. 

Efortul Minettei speriase numai din colţul ferestrei o 
pânză de păienjen care, destrămată, zburase în largul odăii. 

Deprinsă cu acurateţă, Aimee se gândise la camera ei cu o 
desfătare împrospătată. 

— Şi logodna? întrebase pentru a schimba cursul ideilor, 
amintindu-şi că Minette, la optician, îi vorbise de logodna 
surorii ci. 

Fetele râsese cu poftă. 

— Logodna e o satisfacţie pe care a trebuit s-o dau lui 
Ticuşor, explicase Cora. 

Logodnicul era un tânăr doctor în chimie plecat la Paris 
pentru studii mai departe. 

— De altfel nimeni n-o ia în serios, nici chiar ei! Sunt prea 
tânără ca să mă mărit. 

Minette, rozând ultima bomboană cu dintâi ei de şoricel, 
lisase în cascade mici. 

— Prea tânără ca să se mărite, dar pentru altele nu e prea 
tânără! 

Cora ridicase cu mândrie capul, ceea ce-i umflase 
grumazul neted. 

— Ar trebui să mai slăbesc două kilograme î zisese 
sculându-se şi privindu-se în unica oglindă a şifonierului. 

Era subţire, fără crupă, fără şolduri, rară bust, dar 
desenată desluşit ca în piatră, subt taiorul precis de caşa 
negru. 

— Negreşit că trebuie să mai slăbeşti ca să fi băiat! 

Ca fată însă, nu! râsese Minette. 

— Nu mai iau de acum nici dejunul zece zile! hotărâse 
Cora. 

Minette păruse deodată desperata. 

— Ba ai să mănânci!... ai să mămnei! repeta cu vocea ei 
mică care cerca să fie autoritară. 


— Îţi convine! Tu ai genul tău, mignoneâte. Eu trebuie să- 
mi îngrijesc stilul. 

— Ăi să dejunezi! insistase Minette cu glas lăcrămat. 

— Bine! Am să dejunez!' Cine se poate înţelege cu tine?! 

Cedase Cora. 

Era evident că surorile se iubeau în felul lor. În ce privea 
chestia stilului., Aimee credea că cele două fete Persu aveau 
fiecare în felul ei destul stil, dar că ceea ce lipsea cu totul 
casei şi oamenilor din ea laolaltă era tocmai stilul. Se 
sculase să plece. 

— Ssssst! Nu putem ieşi acum! Ticuşor dejunează! zise 
Minette. 

Era 5 şi un sfert. Cora explicase că tatăl lor intra adesea 
foarte târzâu de la laboratoriu şi mai de obicei uita să 
dejuneze, Aimee ştia doar bine cum sunt oamenii de ştiinţă. 

Aimee se gândise la punctualitatea lui Walter. Dar unde va 
fi fost sufrageria? Poate după perdeaua aceea din fundul 
holului. Şi ce dejun putea fi acela? Fără foc, fără servitori! 

Îşi închipuia pe domnul Ipolit Persu, ai cărui cap de artist 
cu bucle negre îi era cunoscut de prin ziare unde avea 
reclamă frecventă, luându-şi singur, din dulapul de curând 
ripolinat, o aripă de pui rece cu salată veştejită. Casa Walter 
îi părea măreaţă prin ordine şi bogăţie: „La noi! La noi!” 
gândea cu satisfacţie despre palatul Barodin. 

Trebuise să respecte dejunul ilustrului. Pentru a o distra, 
fetele începură o recenzie a tot ce compunea actualitatea 
mondenă a Bucureştiului. Fusese un defileu de oameni şi de 
fapte mărunte, un anuar de aventuri. Minette povestea 
totul cu inconştienţă şi simplicitate; mai inteligentă şi mai 
ironică, Cora comenta faptele. De altfel, ea dispreţuia toate 
acele intrigi amoroase şi socotea cu mult superior stilul pe 
care şi-l alesese. 

Din acea abundență de informaţii, Aimee reţinuse nume şi 
întâmplări, dar mai ales îşi formase o impresie de asamblu. 

Cu spiritul ei ordonat, pusese la punct, înlăturase, 
păstrase totul în vederea recepţiilor viitoare, fără vreun alt 


scrupul. 

Frecventarea fetelor Persu se arăta necesară, de 
aparţitiând acelei lumi pe care Aimee vrea s-o cucerească, 
indiferent de planul pe care se aflau. Deocamdată erau 
chiar cheia de introducere. Decisese deci că va reveni în 
casa Persu cu toate defectele ei. 

Infiltrarea fetelor însă în casa Walter trebuia făcută ca 
precauţiune, dar mai aveau pentru a se întâini şi terenul 
neutru al plimbărilor în comun. 

Când Cora, întinzând urechea, anunţase că Ticuşor a 
terminat, Aimee se sculase pentru plecare şi fetele 
propusese chiar pe a doua zi o întâlnire la Sport Club, unde 
se ţine un meci de box pentru amatori. 

— Înţelegi bine că noi în timpul meciului dansăm sus. 

Aimee nu era încă membră la Sport. Se va înscrie a doua 
zi, recomandată de fetele Persu. 

— O simplă formalitate. Domnişoara Walter nu putea fi 
decât binevenită. 

Aimee nu corectase greşeala de nume; primea confuzia, 
daca-i putea aduce beneficii: fata lui Walter! Atât eticheta 
cât şi jocul dintre ei, erau departe de forma părintească. 
Strânsese apoi uşor sprincenele; nu-i convenea totuşi să 
treacă drept fata lui Walter. Va face rectificarea după ce 
însă se va fi înscris în toate cluburile elegante. 

Fusese decis că Aimee va veni a doua zi la 4 cu 
automobiiul să ia fetele. Minette arătase o bucurie naivă; 
era un amănunt penibil al existenţei lor faptul că adesea, în 
toaletă elegantă, erau silite sa ia tramvaiul. 

Aimee era pentru de o achiziţie de preţ, avea reputaţia 
intactă şi averea Walter. Împrietenindu-se, amândouă 
părţile aveau de câştigat. 

Va Aimee era acum în plină activitate. Mai întâi trebuise să 
modifice programul plimbărilor. Începuse prin a refuza să 
însoţească pe Lenora şi Walter, subt pretexte felurite. 
Amândoi au rămas surprinşi şi nemulţumiţi, dar n-au făcut 
obiecţii. 


Lenora, stânjenită de când nu mai avea pe Aimee între ea 
şi Walter, preferase să renunţe asemeni. Jignit în bunele lui 
intenţii familiale de defecţia lor, Walter decisese că îi e 
indiferent, ba chiar mai comod astfel. În el totuşi opera o 
decepţie pe care n-o admitea, nici n-o controla şi de aceea 
tocmai n-o putea suprima. 

Un timp, Aimee mai ieşise cu Lenora după târguieli, ceea 
ce însă plictisea pe mama ei, care prefera să! se aducă totul 
de-a gata şi ceruse grațiere. 

Totdeauna Lenora fusese indolentă, acum avea permanent 
o croitoreasă în casă care îi da destulă ocupaţie. Vechea ei 
pasiune de rochii de casă elegante se putea satisface cu 
prisos; Între sertarele cu dantele şi camera unde lucra 
uvriera, drumul era destui de lung pentru inerția ei. Restul 
timpului citea foiletoane. Temându-se de dezaprobarea tui 
Walter şi a lut Aimee, Lenora avea tresăriri când intra 
cineva pe neaşteptate şi ascunzători care-i dau impresia că 
trăia complicat. Secretul ci fusese dovedit de Aimee, ce 
găsise teancul misterios ai Fantomei negre pe care-l 
repusese la loc - viciul matern părându-i inofensiv. 

După pregătirile preliminare ale unei libertăţi de acţiune, 
Aimee începuse programul ci monden prin Clubul Sport. 
Era un program care cerea frecvenţă; orice membru, mai 
ales nou, ce neglija reuniunile devenea celorlalţi suspect. 
Trebuia ca aderenţii să-şi facă stagiul conştiincios; abia 
după ce căpătau încrederea puteau să-şi organizeze timpul 
aşa cum le place. 

De altfel, orele fixe de sport presupuneau înainte şi după 
de alte ore de libertate, iar zilele fixe de întâlniri şi 
festivități lesne deveneau alibiuri. O reţea bine organizată 
înlesnea încrucişările şi prevenea accidentele. Telefonul 
funcţiona la nevoie de la etaj la etaj, salvator. Ceea ce mai 
ales făcea tăria Clubului Sport şi alibiul lui era faptul că se 
fundase ca anexă a unei puternice şi valoroase societăţi de 
asistenţă publică, excrescenţă a unui pom sănătos, şi pe altă 
parte cultiva cu seriozitate sporturile propriu-zise. 


La Clubul Sport impersonalitatea lui Aimee făcuse 
impresie bună, luase locul vacant de „icoană”. 
Caracterizată prin frumuseţe, nu i se ceruse deocamdată 
nici un fel de alte dovezi. Fără nici un flirt oficial, primea un 
tribut de admiraţie colectivă, îngăduit de celelalte. Cum 
toată lumea era împerecheată o dată sau de mai multe ori, 
fiecare tânăr avea unui sau mai mulţi tirani feminini care 
vegheau asupră-i cu gelozie. 

Aimee inspirase însă tuturor femeilor aceeaşi idee şi 
anume: a distrage amanţii lor de la alte ispite printr-un flirt 
platonic cu păpuşă. Aimee primise acel rol pasiv care 
convenea ambiţiei ca şi indiferenţei ei: x -Le petit ebose 
vous adore 1, îi spunea zilnic vreuna din noile prietene, 
despre titularul ei. 

Un surâs de doi milimetri era răspunsul condescendent al 
lui Aimee. 

Trecuse o lună de când Aimee întâlnea regulat pe fetele 
Persu fie la de acasă, fie la Club, şi de câteva ori venise de s- 
o vadă; atunci abia Aimee crezuse că e timpul să vorbească 
ceva de acele vizite. Walter tăcuse; nu aproba contactul cu 
fetele Persu despre care avea opinie statornicită: ştia că 
Minette recursese la doctorul Pejan care era prieten cu 
„tipul” ei şi că cea mică avea apucături excentrice; nu le 
putea însă blama făţiş, deoarece cu Persu avea raporturi de 
stimă reciprocă, raporturi ce datau din timpuri critice 
pentru Walter, când nu-l stimau mulţi. Fiecare din ei credea 
de cellalt că e cineva, apoi mai aveau şi unele afinități: erau 
amândoi luptători. Ai aceluiaşi război de arivism. Walter 
luase de gât convențiile sociale şi le sugrumase reuşind să 
triumfe; Persu parvenise prin mijloace oneste, dar se 
clătina, subminat acum de concesii felurite. Îi solidariza o 
invidie şi o înduioşare reciprocă. 

De aceea Walter tăcuse; avea, de altfel, încredere în 
Aixr.ee; fără a cunoaşte nimic din gândurile ei, moralul îi 
părea a îi curat ca şi porţelanul din care era făcută. 
Aprecierea lui nu era greşită, abia dacă era puţin 


exagerată. Aimee avea, în adevăr, idei precise ce înlăturau 
aventura ca fiind neoportună şi fără agrement şi se ferea de 
murdărie ca de ceva care alterează frumuseţea; erau 
garanţii, dacă nu de ordin superior, dar îndestulătoare. 

Lenora era, fireşte, la curent cu amiciţia fetelor Persu; 
păstra însă secretul, atât din dragoste pentru Aime cât şi 
din lipsă de confidenţă faţă de Walter; apoi fetele Persu, 
care o măguleau, îi erau simpatice. 

Se întâmplase de câteva ori chiar ca o bandă întreagă de 
la Sport să ia ceaiul la Aimee. Lucrul trecuse neobservat. 

Aimee le spusese dinainte că sunt musafirii ei personali, 
deoarece părinţii ei nu şi-au început încă primirile. Erau toţi 
oameni care înțelegeau şi care nu se simțeau jigniţi să intre 
deocamdată clandestin în acel palat, care mai pe urmă avea 
să-i primească pe scara grandioasă a oaspeţilor oficiali. 

Pentru mai bună siguranţă, lunch-ul se servea în salonaşul 
lui Aimee. Blazaţi de alte distracţii, aceste partide inocente, 
cu mâncare şi băutură fină, le plăceau. Cunoşteau toţi 
legenda averii Walter şi le inspira un respect pervers, 
purificat de tânăra gazdă. 

O singură dată Bubi Panu, în căutare de chibrituri, se 
aventurase în hol. 'Tocmai trecea doctorul Walter. Unul şi 
altul se înclinară uşor. Un moment Walter se oprise la uşă 
privind inchizitor pe Bubi, care, intimidat, se întorsese în 
salonaşul fetei, fără a pomeni de acea întâlnire. Aimee 
fusese deci surprinsă când Walter o întrebase: 

— Un tânăr? 

— A!... Trebuie să fi fost fratele fetelor Persu. Le conduce 
uneori şi n-a ştiut pe unde să iasă. 

Graţie lipsei de nervozitate, minciuna sunase firesc; teama 
se vădise numai în improvizare. Aimee însă nu era 
amatoare de minciună, preferind să-şi impună capriciul. 
Întrebuinţa minciuna numai la mare nevoie, dar atunci cu 
hotărâre. 

— Fetele Persu au un frate? insistase Walter. 

— Da i Chiar doi fraţi! informase scurt Aimee. 


Cu atât mai scurt ai cât dezvoltările ar fi stânjenit-o. Era, 
de altfel, acoperită: familia Persu număra, în adevăr, şi doi 
băieţi: unul, fugit de mic de acasă, fără urmă, sau cu urme 
de vagabondaj care-l făceau ca şi mort pentru ai săi, şi altul 
cam tâmp, care nu se vedea. 

Walter se rezumase, de altfel, la acea întrebare; nu era în 
firea lui să descoase, nici să discute. Avea îndoieli, dar 
simţea că Aimee e gata să-şi apere afirmaţia şi nu dorea 
dovada că l-a minţit; decisese deci că Aimee a spus 
adevărul. Aimee însă decisese că e timpul să înceapă a face 
în casa Walter ceea ce crede bun. 

În mijlocul acelui nou program, Aim primise de la Hilda o 
scrisoare prin care-şi anunţa vizita; entuziasmul ei faţă de 
sosirea Fâildei era însă acum scăzut. Ce era să facă la Sport 
cu nemţoicuţa ei de prietenă? Dacă ar fi trebuit din cauza ei 
să renunţe, ar fi fost foarte nemulțumită, iar dacă trebuia s- 
o însoţească, se temea ca Flilda să nu fie intrusă. 

Aimee era încă prea proaspătă membră a clubului pentru 
a aduce cu ea o invitată, apoi nici un credea că mediul ar fi 
convenit Fâildei. 

Decisese că va sta cu Flilda tot timpul pe care i-l vor lăsa 
liber celelalte ocupaţii, iar pentru rest o va lăsa în tovărăşia 
Lenorei. Soluţia o liniştise; se bucura totuşi să revadă pe 
mica ei Hilda şi s-o uimească cu atâtea şi atâtea lucruri; din 
ce în ce vizita apropiată relua aspecte plăcute. Aimee făcea 
acum socoteala că prezenţa Hildei era bun prilej de a-şi 
justifica ieşirile dese, ce nu puteau mai departe trece 
neobservate, cât şi pentru a obţine ca Walter şi Lenora. Să 
dea vreun dâner. 

Nu-i convenea să duca mai departe rolul de fată care 
petrece numai în cercul tineretului. Făcuse, desigur, un pas 
mare înainte, dar întronarea familiei Walter în miezul, ba 
chiar în fruntea societăţii, era încă departe. Lenora era aşa 
de sălba-” tecă, şi Walter sobru peste măsură; banii, palatul 
Barodin 1 muzeul de artă erau, desigur, atuuri mari, 


trebuia însă mult tact pentru a nu face de la început vreun 
fiasco care ar fi fost hotărâtor. 

Capul de păpuşă al lui Aimee lucra neobosit. În aşteptare 
făcea un triaj în cercul actualilor cunoscuţi; încă de la 
început sugerase fetelor Persu pe cine anume să aducă la 
ea; exclusese unele perechi depreciate chiar la club, cât şi 
pe cei care n-aveau nici un fel de valoare socială. E drept că 
Minette era ea însăşi din cele mai compromise printr-un fel 
de naivitate care o făcea să nu salveze aparențele. 

— N-are şansă! spunea Cora, care încă îşi păstra tot 
prestigiul. 

Cora nu iubea bărbaţii, iar admiraţia pentru femei 
deocamdată îi da numai stil. Apoi era şi logodită şi 
logodnicul apărea din când în când. Aşa cum erau, fetele 
Persu nu puteau fi însă omise, fie din interes, fie din 
simpatie. În orice fel, Aimee îşi luase munca în serios. 

Aimee ajunsese la ziua sosirii Hildei fără să bage de 
seamă, îşi amintise exact cincisprezece minute înainte de 
sosirea trenului, consultând carnetul cu însemnări 
săptămânale. Fusese totuşi la gară la timp pentru a 
îmbrăţişa pe prietena ei cu efuziune. Era un gen de mult 
adoptat de Aimee, acel de a se arăta foarte expansivă cu 
Hilda, prin contrast cu răceala şi înfumurarea ei obicinuite. 
Slujea drept dovadă ca are suflet tandru, acelor ce s-ar fi 
îndoit, şi punea mai mult în evidenţă distanţa la care ţinea 
pe alţii. 

Aimee îmbrăţişase pe Hilda cu atât mai multă plăcere cu 
cât amica ei se înfăţişa foarte bine. Într-un costum de voiaj 
corect, cu geamantan şi geantă de mână de piele noi-nouţe, 
Flilda coborâse din. Vagon-lits ca o musafiră demnă de casa 
Walter. Înapoia acelor aparenţe se ascundea o mică dramă: 
economiile, pe care doamna Gert le agonisise prin 
privaţiuni pentru alte destinaţii, fusese sacrificate, iar Hilda 
lucrase zi şi noapte pentru a-şi confecţiona rochiile după 
tipare comandate chiar la Paris (ingratitudine către scumpa 
Vienă), din consideraţie pentru luxul deosebit al lui Aimee. 


Două rochiţe de mătase - una de ziuă şi una de seară - şi 
un taior elegant însoțeau costumul de voiaj, şi împreună cu 
două pălării, blana de gât, poşeta... istovise prin cheltuială 
şi muncă pe cele două. Câteva bijuterii vechi fusese scoase 
din caseta fostei primadone pentru a împodobi pe Hilda; 
erau, din fericire, cic modă, tocmai prin vechime. 

Cele două geamantane însă fuseseră închiriate de la 
prietenii Faâl, care aveau magazin de articole de piele; 
orice avarie era, deci, funestă şi Hilda le ocrotea ca şi cum 
ar fi conţinut o comoară. 

În poşeta cu iniţiale de argint erau banii numărați ai 
cheltuielilor prevăzute şi foarte puţin prisos pentru 
neprevăzut. Sacrificiul făcut pentru călătoria în România 
era pus de doamna Gert la dobânzi: Hilda putea găsi acolo 
un bărbat bun şi bogat. Numai vărul tradiţional, 
seminaristul, nu fusese mulţumit de călătorie. Doamna Gert 
păstra seminaristul ca pe o rezervă onorabilă pentru cazul 
când nu s-ar fi ivit alt pretendent. Fără a fi o partidă ideală, 
un pastor era o însoţire de elită. Mediul din care purccdeau 
cele două prietene era, deci, foarte deosebit, iar acel în 
care se întâlneau acum era străin Hildei cu totul, ea avea 
însă acea sumă de noţiuni ale educaţiei şi instrucției care 
unifică şi netezeşte. 

Din primul moment Aimee observase cu plăcere, dar şi cu 
ceva îngrijorare, că Hilda era foarte frumuşică. Nu-i 
plăceau comparaţiile şi competiţia, liors-concours era 
formula ei. Se liniştise însă în automobil, unde oglinda 
reflectase amândouă chipurile alăturate: ovalul prelung şi 
grațios al Hildei, tenul ei mai, ochii verzi-cenuşii cam miopi, 
totul se stingea alături de strălucirea blondă a lui Aimee. 
Amica ei era aşa fel, încât oricine să poată spune: „Ce 
drăguță şi distinsă e domnişoara Gert!” ceea ce se impunea, 
dar totodată modestia întregii ei înfăţişări să pună pe Aimee 
într-o admirabilă evidenţă. 

Sărutase din nou pe Hilda, ceea ce inspirase şoferului 
consideraţie pentru musafiră. 


Se orânduise ca Hilda să ocupe salonaşul alături de 
camera lui Aimee; e drept că la pension aveau o cameră 
comună, acum însă Aimee căpătase gustul de a fi absolut 
stăpână pe sine. 

Înaintea dejunului, Hilda făcuse cunoştinţa Lenorei, care 
păruse bună şi amabilă. Aimee îi vorbise totdeauna de 
mama ei ca de o frumuseţe. Hilda o găsea destul de 
frumoasă încă, dar cu un aer suferind. Pentru a face plăcere 
lui Aimee, pe care o socotea o fiică înamorată, îşi arătase 
admiraţia, cu sinceritatea ei obicinuită; făcuse însă şi 
remarca acelui aer de suferinţă. 

— Dar e foarte sănătoasă! Cine ştie ce mână obosită va fi 
avut azi! zisese Aimee surprinsă. 

În sala de mâncare erau sosiți dinainte şi stăteau de vorbă: 
doctorul Walter; Pejan, secundul; Vrana, asistentul şi 
domnişoara Leonescu, laboranta. Aimee combinase în 
grabă un dejun intim, dar nu exclusiv de familie; dacă 
cumva nu seproduc ea afinitate, erau acolo astfel factori de 
amortizare. Prezintările fusese simple; Walter, ca de obicei 
sobru, spusese Hildei în franţuzeşte un bun venit. Nu luase 
mult seama la ea, având despre nemţoicuţa lui Ai mie o idee 
preconcepută căreia prezenţa Hildei nu-i aducea nici o 
perturbare. 

Hilda vorbea corect franţuzeşte şi se conversase atât cât 
trebuia; între de, fetele, aşezate alături, vorbeau nemţeşte. 
Lenora, care nu cunoştea limbile străine, surâdea plăcut 
Hildei din timp în timp. Era bucuroasă că Aimee va avea o 
tovarăşă ce o va reţine mai mult acasă. 

— Acum o să staţi toată ziua de vorbă! spusese pe limba ei 
românească, convinsă că trebuie să fie înţeleasă. 

Hilda, de altfel, în contact cu camaradele românce, şi mai 
ales în prietenia ei cu Aimee, deprinsese pe timpuri binişor 
româneşte; acum avea numai a-şi împrospăta. 

Prin schimbarea locurilor, Aimee, care se găsea aşezată la 
masă în faţa Lenorei, recunoscuse că avea în adevăr petiie 
mine 1 şi făcuse mamei ei o mică scenă de alintare: 


— Mama ei mică vrea s-o ţină acasă şi s-o îngraşe ca pe un 
baby... Mai bine însă ar fi îngrijit de propria-i anemie! 

Walter tresărise nemulţumit. Starea de prosperitate a 
nevestei lui îl privea, cu atât mai mult cu cât îl interesa mai 
puţin, apoi mai era şi doctor. Socotise observaţia lui Aimee 
maliţioasă; se uitase fix la Lenora care roşise, ceea ce-i dase 
o mână mai bună, cu care însă nu putea amăgi pe Walter. 
Acum când o vedea - căci de obicei se uita la ea fără s-o 
vadă - observa şi el că exista, în adevăr, o debilitate. 

— Mama dumitale e certată cu medicina! replicase 
totodată ca o scuză şi ca un reproş. 

Hilda fusese mirată de acel „mama dumitale”. 

În general însă, acel prim dejun decursese bine. Walter 
întrebase pe Llilda despre Viena, oraş care-i plăcea; Hilda 
cunoştea din nume pe marii clinicieni vienezi şi cu 
profesorul Wilding aveau raporturi de prietenie. 

În voiaj, Walter se servea de limba germană; acum nu 
cuteza însă să duca o conversaţie; ciripitul celor două fete îi 
da totuşi reminiscenţe' ciudate. Pe mama lui româncă, o 
Dumitrescu, o pierduse la 16 ani, de tatăl lui era orfan de la 
9 ani şi-l uitase aproape cu totul. Acei nouă ani existau însă 
acolo în trecut, şi asonanţele limbii auzite acum îi aminteau 
acea copilărie, născându-i şi unele imagini: figura uitată a 
tatălui. 

Probabil tatăl lui, născut în România, dar de origină 
austriacă, vorbea uneori în casă nemţegşte, în orice caz 
Walter făcea deducţia că există o muncă ciudată a celulelor 
memoriei, care foloseşte anumite fire bune conducătoare în 
anumite împrejurări. Niciodată încă până atunci acele 
asonanţe nu i 52 iscaseră în melodia memoriei şi încă 
ilustrate cu imagini respective. 

Pejan, care era vesel şi dezgheţat, tachinase apoi pe 
domnişoara Leonescu şi pe Vrana, împerechere 
neprevăzută şi nefuncâată, ce uluise pe ceitdoi nevinovaţi şi 
înveselise conmesenii - chiar şi pe Walter. Pejan tradusese 
totodată glumele Hildei în cea mai bizară nemţească, ceea 


ce accelerase veselia. La sfârşitul mesei, Walter sfătuise pe 
Aime să arate musafirei cât mai curând frumuseţile 
Bucureştiului. Aimee profitase pentru a face amicei sale o 
manifestaţie de tandreţă, Pejan, totdeauna cam sceptic cu 
farmecul domnişoarei Hallipa, zâmbise ironic; era un 
intuitiv şi un muzical şf sunetul nu se oprea pentru auzul lui 
la un anumit nivel, ci la rezonanţe mai profunde. 
Dimpotrivă, Walter era un cerebral şi un vizual; primea 
cuvântul şi imaginea aşa cum i se ofereau şt le transforma 
în valori reale. Aimee, din lipsă de expresie, oferea vorbe şi 
atitudini drept valori sensibile. 

Walter era, deci, convins că asistă la o scenă de tandreţă, 
aşa cuni îi fusese sugerată. Îi păruse că are în faţă un grup 
al graţiei amicale. Pe cât îl nemulţumea camaraderia fetelor 
Persu, pe atât îl mulțumea aceea a Hildei Gert, de aceea se 
arăta cordial cât ştia el să fie. 

Aimee îi observase buna dispoziţie şi decisese că va cere în 
numele Hildei cât mai multe avantaje. Mai întâi Roâlsul, pe 
care Walter îl cruța sub pretext că şoferul nu ştie să-l 
conducă, în realitate din oarecare conservatism. 

A doua zi chiar, gătită în asamblu de caşa alb cu polo alb 
pe capul de păpuşă, Aimee, după un ciocănit uşor, intrase în 
biroul lui Walter şi debitase grăbit: 

— Putem lua azi llollsul?... Hilda n-a rulat cu un Rolls 
niciodată!... 

Dintr-o permisiune excepţională făcuse apoi obicei. 
Întotdeauna însă reuşea să surprindă pe Walter cu 
procedările ei: la început cu îngâmfarea, pe urmă cu 
ostilitățile şi acum cu o graţiozitate pe care Walter o 
atribuia prezenţei Hildei. 

Într-un fel sau altul, prezenţa lui Aimee îi da o comoţie, un 
fel de bătaie de aripă interioară, o emoție artificială care 
împodobea firea lui aridă. Deşi îşi explica schimbarea fetei 
prin prezenţa Hildei, Walter era totuşi descumpănit de 
transformarea ei. Complicaţie care rezulta din socoteli 
foarte simple ale lui Aimee: „Voi profita de prezenţa Hildei 


pentru a cere tot felul de lucruri. Voi fi graţioasă pentru că 
Hilda mă admiră şi nu vreau s-o decepţionez. Totul va folosi 
scopurilor mele.” g - Drumul ascuns Foarte adesea, cererile 
amabile ale fetei aveau de obiect lucruri neplăcute lui 
Walter. Nu le refuza însă şi nici un făcea pe Flilda 
răspunzătoare. Era destul de bun observator pentru a 
preţui caracterul cuviincios al musafirei; nu făcea însă 
răspunzătoare nici. Pe Aimee; îşi amortiza nemulţumirea 
socotind că avantajele erau mai mari ca pagubele. Nu 
manifestase oare Aimee nevoia unei tovărăşii căuiând-o la 
fetele Persu? Walter nu putea suferi ca cineva sau ceva din 
apropierea lui să aibă un defect de funcţionare. Cu toate 
precauţiunile luate, un ecou al mediului zgomotos în care 
Aimee intrase ajunsese până la el. Nu-şi crezuse dreptul să 
intervină şi nu-i. Plăcea să fie cenzor, spera însă că prezenţa 
Hildei să remedieze totul. 

La început, Aimee avusese zile de tete-â-tetc cu amica ei, 
pe care o pusese la curent cu totul. Hilda cunoscuse astfel 
viaţa familiei Walter în amănunt, cât şi secretele clubului - 
totul, negreşit, în versiunea lui Aimee. Oarecari nedumeriri 
pricinuite de confidenţe Flilda le tăcuse; ştia că şi la Viena 
există o clasă selectă de acelaşi fel, numai că aci avea prin 
Aimee un contact mai direct. 

Aimee nu putuse ocoli de a duce pe Hilda o dată la club şi 
Hilda nu putuse refuza. Făcuse o descindere scurtă între 
două plimbări. Toată banda făcuse fetei ovaţii şi reproşuri 
de dezertare. Bubi Panu, funambul ca de obicei, îi căzuse la 
genunchi conjurând-o să nu-l mai părăsească; Oreste 
Mihail, care pentru originalitate purta barbă, simulase 
sinucidere prin otravă, cu bomboane acidulate. Aimee 
primise omagiile, surâzătoare şi superbă. În jurul rochiei ci 
de tafta se făcuse apoi cerc de doamne. 

Fetele Persu, drăguţe, se ocupau de Hilda: „les arnis îe 
nas amis... 2” Ele vorbeau nemţeşte bine şi făcuse Hildei 
impresie plăcută. În genere nu se simţise prea 
descumpănită, pregătită fiind de tabloul făcut de Aimee, pe 


care chiar îl găsea puţin exagerat. Totuşi fusese încântată 
când Aimee, salvându-şi rochia din mâinile idolatrilor, care 
amenințau să rupă volanele drept fetişe, plecase spre casă. 
Hilda spusese că toată lumea i-a părut foarte drăguță, şi 
Aimee, satisfăcută, îi dase latitudine: 

— Eu am obligaţii, dar tu mă însoţeşti numai când ai 
plăcere, spre marea uşurare a Fâildei. 

Timpul de tete-â-tete fusese astfel încheiat şi Aim.ee îşi 
reluase obiceiurile. leşea încă uneori cu Hilda, dar în drum 
se separau, luând ora de întâlnire pentru întoarcere; cum 
însă se întâmpla ca Hilda să aştepte cam mult, decisese să 
se înapoieze singură de la micile ei curse şi să trimită lui 
Aimee maşina. 

— Poate eu întârzii puţin! Treci tu la maniile şi spune-i că 
sunt intactă!... Nu poate sta o oră fără mine! 

Lenora era bucuroasă de prezenţa Fâildei şi o confisca cât 
mai mult; se înțelegeau destul de bine în româneasca 
stricată a Hildei, tot aşa de bine fără vorbă. 

Aimee le găsea mai adesea împreună. Ea intra acasă 
totdeauna întârziată, dar ca cineva care a dat peste cap ca 
să se grăbească. 

— Am lăsat acolo toată lumea încă! zicea. 

Mulțumită că le vede înţelese şi voioase, începea a povesti 
noutăţile. Totul lua în tonul ei de vorbire nespusă 
importanţă: ceaiul doamnei Mavromati, conferinţa doamnei 
Caligari... 

; Aimee nu neglija pe Flilda fără de motive serioase; 
începuse a-şi extinde relaţiile. De la întâlnirile de dans, în 
loc să treacă la cele clandestine, trecuse la invitaţiile de 
familie. Din. 

Acel grup de tineri, puţini erau pe marginea societăţii, cei 
mai mulţi aveau o familie bine situată. Aimee cultiva acum 
cu deosebire pe părinţii lor. Pregătea momentul când va 
spune Lui Walter: „S-ar cuveni să dăm o serbare în cinstea 
Hildei!” 


Pentru a pune lui Walter o astfel de chestiune aştepta 
numai să găsească felul de a stabili raporturi între noii ei 
cunoscuţi şi Walteri. Ea singură parvenise a pătrunde în 
casele Caligari, Dexeanu, Mavromati; cum însă să-i aducă 
pe ei toţi în palatul Barodin? Micul cap al fetei avea mult de 
socotit. 

În căutarea formulei care să deschidă casa Walter 
vizitatorilor, Aimee iarăşi se gândea la sora ei Elena 
Drăgănescu. 

Ar fi fost firesc ca Elena să-i împrumute publicul ales, 
întâlnit la concertul ei; ar fi trebuit pentru asta ca cele două 
surori să fie foarte legate. Intimitatea lor însă nu exista. 
Elena Drăgănescu nu aprobase divorţul marnei ei şi judeca 
Cu seve- 

* ritate trecutul doctorului Walter. În ce privea pe Aimee, 
făcea o excepţie; în copilărie iubise păpuşa asta blondă: 

— Mi-ar face plăcere să te mai văd! spusese lui Aimee 
afectuos; nu dase mai departe nici un semn. 

Aimee decisese că va face ea primele demersuri. Paralel cu 
lumea de la Sport, vrea să cultive şi cercul mai sobru al 
Elenei. Hilda era, fireşte, la curent, uşa dintre camerele 
fetelor fiind permanent deschisă, ceea ce îngăduia lui 
Aimee să fie comunicativă după voie. Hilda sprijinea mult 
ideea unei apropieri de Elena şi de lumea ce o înconjura. 
Atunci, pentru a apăra celălalt front, Aimee ironiza pe sora 
ei şi pasiunea ei muzicală, reprezintată de violonistul 
Marcian. Până la urmă însă declara că n-are preferinţe. Ea 
plutea deasupra şi aspira numai la o viaţă cât mai înaltă. 
Liniştită de astfel de principii, Hilda surâdea amicei ei 
ambiţioase. 

După trecerea celor trei. Săptămâni a invitaţiei, Hilda 
vorbise de plecare; Aimee însă hotărâse că va rămâne cel 
puţin două luni şi încă cu drept de prelungire. Experienţa 
dovedise că prezenţa prietenei era folositoare. 

Doamna Gert primise deci o solicitare imperativă, care 
fiind contrasemnată de Hilda, fusese aprobată. 


Hilda rămăsese bucuros, dar ceruse schimbare de regim: 
nu mai era musafira care trebuia distrată, îi trebuia de 
lucru. 

Va supraveghea brodeza căreia Aimee îi dase o comandă 
mare; va îngriji de seră - florile fiihd pasiunea ei; va ţine de 
urât doamnei Lenora şi se va plimba numai oând va vrea. 

Aimee de mult neglija pe Lenora, comanda broderii mai 
bucuros decât le controla şi părăsise sera de când cu noul 
grădinar, un sas morocănos. Cedase deci, cu anevoinţă 
numai aparentă, acelor pretenţii ale Fâildei, găsind în forul 
ei că prietena da dovada de tact. Se stabilise astfel libertate 
reciprocă de acţiune. 

Aimee căuta cu punctualitate pe Hilda la plecare, iar la 
întoarcere cu pălăria încă pe cap, o căuta iar. O găsea, de 
obicei, la Lenora, care uza şi chiar abuza de tovărăşia fetei. 

Numeroase panglici, tuluri, dantele, prin îndemânarea 
Hildei fusese scoase din sertarele Lenorei şi transfomate în 
păpuşi, abajururi şi. Alte frivolităţi. 

În odaia astfel pestriţată de cârpe şi culori, Lenora 
regăsea ceva din existenţa ei trecută şi din personalitatea 
nimicită. 

Hilda se ostenea să-i capete încrederea şi în privinţa 
sănătăţii, căci adesea Lenora gemea fără a vroi să spună de 
ce. Figura ei arăta suferinţă, dar tăgăduinţa ei 
descumpănea pe Hilda; surprinsese şedinţe lungi în camera 
de baie cu concursul uneia din femeile de serviri, dar îşi 
închipuise că acele îngrijiri sunt prescrisc de Walter pentru 
cine ştie ce accidente de sănătate de ordin intim. 

Hilda acum se deprinsese cu ciudata etichetă dintre soţi. 

Walter era meticulos cu unele obligaţii ce-şi impusese: la 
ora 

5 venea eu punctualitate în camera Lenorei pentru ceai. 
Era o pauză de o jumătate de oră în activitatea lui 
profesională. 

La început, Hilda cercase să se retragă, dar stăruise cu 
atâta sinceritate să rămână, încât pricepuse că sunt 


bucuroşi să aibă între ei o terță persoană. Cruţaţi de 
monotonia de a fi singuri, se osteneau amândoi să fie veseli 
şi amabili în prezenţa Hildei. 

Waker îşi confirmase prima lui impresie despre Hilda şi 
anume că e un preţios termen neutru. Observa lipsa lui 
Aimee, dar nu întreba; adesea Hilda, din proprie iniţiativă, 
da o explicare. Uneori Walter îşi închipuia că Aimee lipsea 
dinadins pentru a nu-l întâlni; circula atunci în el un gust de 
ofensă ca o revărsare de bilă. Gentileţea fetei, când se aflau 
împreună, dizolva acea amărăciune. 

Pentru a rămâne acum mereu graţioasă, Aimee făcea o 
sforţare cerută de interese. Era nevoie de diplomaţie; altfel 
şicanele pe care le făcea înainte lui Walter o distrau mai 
mult ca politeţa. Se întâmpla şi acum ca armonia să fie 
turburată. 

Aimee îşi începuse campania de propagandă prin 
conversații dese la ora dejunului despre noile ei cunoştinţe. 
Era un subiect asupra căruia se iscau lesne ciocniri între ea 
şi Walter, ciocniri neplăcute, pentru că pe o parte Aimee 
simţea că e necesar să cedeze, iar pe altă parte nu-i plăcea 
să se aşeze între ei obiceiul concesiei. 

Prezenţa Hildei se arătase şi aci salutară, acţiunea ei 
conciliantă adesea salvând situaţia. De îndată ce spiritele se 
iritau, Hilda se intercala ca izolator. 

— Domnişoara Gert e o stovaină perfecționată! râdea 
Pejan. 

Despre prietenii de la Sport, Aimee şi Waker aveau de-a 
dreptul păreri opuse. De obicei sobru în aprecieri, asupra 
acelora însă doctorul se pronunţa categoric defavorabil. 
Adesea nesocotea şi persoane pe care Aimee le preţuia. 
Frecventând mult comitetele diverselor societăţi, Aimee 
spunea de pildă cu emfază şi. Competinţă: 

— Frumoasă iniţiativă a luat ministerul să subvenţioneze 
atelierele particulare. 

Era vorba de atelierele de broderie organizate de 
doamnele Mavromati sau Caligari. 


— Nu e de fel părerea mea! tăia Walter. 

Aimee pălea de contrarietate. Repede, Flilda pornea o 
lungă descriere a felului cum sunt organizate acele ateliere 
în Austria. Pe la mijloc, pentru înlesnire, începea a vorbi 
nemţeşte. Pejan - „impertinentul”, cum îl califica Aimee - cu 
un metru imaginar lua măsura frazelor Hildei. Totul se 
sfârşea în glumă. 

Când avea prilej, Aimee nu cruța nici ea pe Walter şi 
adesea săgeata era veninoasă. Walter şi Pejan discutau 
asupra declarării de „persoană morală” a sanatoriilor 
particulare, discuţie iscată cu prilejul unui proces dintre un 
client şi directorul unui sanatoriu. 

— Rău a fost citat directorul, pretindea specios advocatul. 
Direcţia trebuia citată. 

— Aşadar, vom fi „persoană morală”, punctase Walter cu 
ceva infatuare. 

— Eu cred că sanatoriul Walter le-a sugerat ideea asta! 

Strecurase Aimee, cu un aer cât mai candid. 

Walter se roşise ca un om atacat brusc. Atunci Hilda 
întrebase ce înseamnă „deputaţi majoritari” şi doctorul 
Pejan îi explicase într-o nemţească de tot hazul, în care timp 
roşeaţa lui Walter se resorbise, aşa de tare însă, că 
rămăsese prea palid. Totuşi Walter nu era absolut sigur 
dacă lovitura fusese sau nu intenţionată. 

Retrase în camera lor, Flilda făcuse mustrări lui Aimee, 
care, nepăsătoare, se interesa numai dacă Waker a fost 
mult t impresionat. Era bucuroasă să-l fi ofensat cât de tare, 
dar se temea de vreo sancţiune împotriva fetelor Persu. 
Minette făcuse de curând un mic scandal ca şi public: la 2 
noaptea, în auto cu amicul ei, tipul - beat fiind - bătuse 
şoferul, care de la Herăstrău îi oprise drept la Prefectura de 
Poliţie. 

Proces-verbal şi publicitate subt iniţiale transparente. 

Aimee luase parte activă ia discuţiile din casa Persu, 
suspendase însă reuniunile la ea subt pretext că Hilda e 
indispusă. Acum era împărţită între plăcerea de a fi pus 


ceva usturime în raporturile ei cu Walter - prea banale de 
un timp - şi între ceva grijă. Spera totuşi că lucrul va trece 
fără consecinţe, Walter nevroind, în genere, a se arăta 
răzbunător. Începuse a-l cunoaşte foarte bine. 

Walter, după astfel de agresiuni, rămânea cu pulsaţia 
dezordonată, îi părea că a suferit o violenţă fizică nu lipsită 
de un element de plăcere. Raționamentul îi arăta că a fost 
atacat de un infirm, deci de un iresponsabil. Sfâr'şea printr- 
o indulgență dispreţuitoare pentru păpuşa insolentă cu 
care îl gratificase căsătoria şi se întorcea asupra Lenorei cu 
o trecătoare înrăire. 

Contrastul dintre acele ciocniri şi manierele mai adesea 
acum blânde ale fetei, îl lăsa însă pe doctorul Walter într-o 
nesiguranţă care se traducea printr-o impresie absurdă de 
primejdie. Calmul acum statornicit, al existenţei lui, aveau 
astfel o nouă vâlvă: averea, numele, cinstea lui îi păreau din 
nou a fi precare. Era o ciudată deviere care-i da un interes 
mai viu pentru tot ce-l privea, o recrudescenţă a energiilor 
înmărmurite în egoismul pe care agresiunile fetei îl 
înfrunta, îl biciuia iarăşi. 

Meritul cumpenei îl trecea inconştient asupra lui Aimee; 
incidentul însuşi se ştergea şi rămâneau numai un fel de 
stări complimentare de la el la ea. Apoi urma ca de obicei 
faza în care totul era subjugat orgoliului. Atunci Walter se 
admira iarăşi pentru controlul, stăpânirea de sine, se 
desfăta de jocul de floretă al vrăjmăşiei şi de cavalerismul 
lui şi îşi lepăda armura numai pentru a face observarea că 
Hilda e înadevăr o fată bună şi dacă ar fi avut ceva bani s-ar 
fi putut mărita cu Pejan, excelent băiat. 

Spiritul ei de împăciuire, Hilda avea uneori a-l întrebuința 
între Lenora şi Aimee. Aimee stabilise odată pentru 
totdeauna că ea şi mama ei se adoră; era subinţeles că 
Lenora nu putea avea altă voinţă ca a ei. Aşa chiar se şi 
petrecea de obicei; se întâmpla totuşi, uneori, ca Lenora să 
se încăpăţâneze 111 vreun mic capriciu. De pildă acum 
stăruia în dorinţa sa vadă pe o vară a ei, doctoriţa Lina Rim, 


şi pe Nory Baldovin, o prietenă a ietei ei, Elena Drăgănescu. 
Aimee nu aproba şi Hilda cerca s-o convingă. 

— Nu-mi plac ţaţele! obiecta Aimee despre mătuşa ei Rim. 
Şi nu pot suferi femeile sufragete ca Nory Baldovin. 

Nu ştiu ce i-a abătut mamei! 

Cuvântul „abătut” era şi el o abatere de la distincţia 
supremă a fetei. Cum însă Lenorei îi abătuse cu adevărat, 
Hilda se silea să înduplece pe Aimee. Supunerea Lenorei îi 
părea mişcătoare şi găsea că Aimee e prea dârză. Chiar i-o 
spusese: 

— Te găsesc prea aspră cu mama ta! 

Argumentul slujise bine. Aimee nu vroia să scadă în 
prețuirea Hildei. 

— Fiindcă nu cunoşti bine cazul şi nu înţelegi că apăr chiar 
interesul mamei, fie! Cedez acum ca totdeauna. Mama e 
adorabilă, dar prea capricioasă; să i se facă şi acum 
capriciul! 

Hilda rămăsese perplexă. Cuvintele lui Aimee păreau 
însăşi înţelepciunea. Dusese totuşi rezultatul bun Lenorei 
care o sărutase de bucurie. Hilda începuse a prinde afecţie 
de femeia ceea inofensivă. Nu cunoscuse pe Lenora subit 
alte aspecte şi nu şi-ar fi putut-o închipui altfel. 

Aimee, văzând că va invada familia, hotărâse să meargă 
neîntârziat la sora ei, Drăgănescu; de acolo, cel puţin, putea 
veni folos. O întâmpinase însă feciorul cu informaţia că: 
„Doamna e plecată în străinătate pe mai mult tinip.” 

Decepţionată, avusese un moment de slăbiciune. O trecuse 
lacrimile, se simţea nefericită: nimic nu-i reuşea! 

Abia pe urmă regretase că n-a cerut cel puţin adresa 
Elenei. O corespondenţă putea fi un bun început de 
intimitate. În ziua aceea Hilda fusese obiectul unor mari 
expansiuni: numai pe ea o mai avea Aimee, şi pe mami! Dar 
maniile era un copil alintat! 

Hilda ar fi vroit tocmai să atragă atenţia lui Aimee asupra 
sănătăţii Lenorei care gemuse toată după-amiaza; ardoarea 
cu care amica ei vorbea de proiectele ei, compromise prin 


lipsa Elenei, îi înturnase atenţia. Nu mai cutezase să adaoge 
la necazurile ei. 

În acea seară chiar era o întrunire şi Aimee vroise ca Hilda 
s-o însoţească: Se simţea aşa de singură! apoi îşi schimbase 
părerea: Nu î Hilda să rămână cu Lenora, ea se va întoarce 
lângă de peste cel mult un ceas! 

La sediul societăţii „Stupul” întrunirea fusese numeroasă 
şi Aimee îşi regăsise buna dispoziţie. Se începuse prin citire 
de raporturi, apoi se pusese chestiunea unei mari serbări. 
Discuţia lungă nu dusese la nici un rezultat. Doamna 
Calomfir refuzase pe rând ideea unui bal, a vânzării unei 
flori - ca fiind banale sau compromise. Decizia se amânase 
şi tineretul fusese rugat să iscodească ceva rentabil şi 
frumos. Doamnele din comitet plecase şi câţiva rămăsese 
încă pentru dans. Aimee refuzase să danseze şi sta 
deoparte cu Cora Persu. Conversaţia Corei era totdeauna 
interesantă; discutase unele aliniate ale statutului societăţii, 
ca şi cum ar fi cunoscut dreptul, apoi făcuse o teorie a 
dansului: Ea personal dansa rar, fiindcă nu-i plăcea să aibă 
un partener, ci numai o parteneră, ceea ce era anevoie atât 
de găsit, cât şi pentru că părea încă ceva singular, deşi 
aceea era adevărată armonie dublă a mişcărilor şi similare 
şi dedublate. 

Aimee găsea tot ce spune Cora abmirabil, cu toate că nu 
înţelesese bine nici chestia juridică, nici pe cea armonică. 
Îşi zicea totodată că unele şoapte despre ceea ce Cora 
chema „stilul-' ei erau confirmate de ea cu linişte; dar 
şoaptele acelea, neplăcute în gura altora, îndată ce le 
confruntai cu persoana şi cu ideile Corei deveneau 
acceptabile. Aimee nu se gândea însă de fel că partenera 
ideală de armonii descompuse şi recompuse ar fi putut - în 
intenţia Corei Persu - fi ca însăşi. 

„Şi Hilda o găseşte bine! conchise Aimee în favoarea şi 
uneia şi celeilalte prietene. Păcat numai că Minette e o 
zăpăcită!” 


La întoarcerea ei întârziată povestise Hildei, care era 
culcată, că doamnele n-au putut cădea de acord asupra 
serbării. 

Reluase un ton plângător şi decepţionat de victimă a nu 
ştiu căror nenorociri, şi Hilda adormise subt impresia 
lamentării. 

Se deşteptase în mijlocul nopţii, insomnie din care se 
alesese cu o idee ce-i păruse minunată. Nu putuse aştepta 
ziua: aprinsese şi trecuse în camera lui Aimee, care se 
dezmeticea anevoie dinsomnul ei perfect şi era gata să 
sesupere. Fusese repede consolată: ideea găsită de Hilda 
era chiar minunată: serbarea mare a societăţii „Stupul” 
trebuia să fie un garden-party, sau o licitaţie de binefacere 
în interiorul palatului Barodin, după cum va îngădui timpul. 
Astfel comitetul, deci inima acelei societăţi alese la care 
aspira Aimee, se va afla permanent îţi casa Walter pentru a 
organiza serbarea. Relaţiile vor fi înnodate, ba încă subt 
forma de obligaţii, către Walteri. Hilda fusese, în adevăr, 
genială. Aprobarea „Stupului” Aimee o credea sigură, iar 
aceea a lui Walter se încumeta s-o obţină. 

Entuziasmată de acea idee, a doua zi chiar, când Walter 
abia trecuse după dejun în biroul lui, Aimee, fără să mai 
stea la gând, îl urmase. În picioare încă în faţa biroului, 
doctorul tăia cu atenţie vârful unei havane; intrarea 
neaşteptată a fetei îl surprinsese şi mica comoţie în fibre se 
produsese. 

Aimee era aşa de pătrunsă de importanţa cererii că nu-şi 
avea calmul obicinuit. Faţa îi era mai îmbujorată, ochii mai 
puţin limpezi, gesturile mai vii, vorba mai spontană. Înainte 
ca Walter să fi avut timp s-o întrebe ce vrea, îşi formulase 
grăbit cererea. 

— Am o rugăminte mare! fusese introducţia scurtă, dar 
neobicinuită. 

Surprins, Walter aprobase, fără aproape a fi înţeles: 

— Desigur! Desigur! 

— Eşti foarte drăguţ! mulţumise Aimee, tot neobicinuit. 


— Zici dar o chermesă?... cercase doctorul să se 
lămurească despre ceea ce consimţise. 

Aimee îl pusese la curent cu esenţialul: societatea „Stupul* 
ruga pe doctorul Walter să cedeze frumosul parc al 
sanatoriului pentru serbarea ei anuală. 

Deşi oarecât emoţionată, Aimee avusese prudenţa a vorbi 
deocamdată numai de parcul sanatoriului şi se grăbise să 
plece pentru a nu fi nevoie de explicaţii. Totuşi mai 
deschisese o dată uşa, aruncând încă un neprevăzut: 

— Mulţumesc frumos! care speriase pe Walter prin noi 
vibrări din stupefacţia plăcută pe care o savura. 

Bătaie uşoară în piept, un fel de zumzet prin fibre, în 
palme o zvâcnire, un moment de anestezie a creierului. 
Luase acum deprinderea ca acea voluptate fizică să şi-o 
prelungească prin exerciţii. Cauza iniţială atunci dispărea, 
rămânea numai senzaţia. Treptat apoi, memoria se înapoia 
proiecnndu-se cu o lumină prielnică asupra lui Aimee, 
provocatoarea. În ultimă instanţă venea iarăşi judecata, 
clasificând totul 111 chip favorabil egoismului. 

În fond, această cerere a lui Aimee era rezonabilă şi nu s- 
ar fi putut refuza nimănui!... Era chiar bine-venit pentru 
sanatoriul Walter faptul de a da concurs unei binecunoscute 
societăţi de binefacere... Aimee îşi exagerase mulţumirile!... 

Acea exagerare nu-l nemulţumea. Observa că fata a făcut 
progrese în ce privea caracterul. În societate era de 
netăgăduit că ştia să se poarte admirabil. Împlinea astfel 
lipsurile Lenorei. Concluzii care toate erau avantajoase 
pentru buna lui dispoziţie faţă de ea. Îi plăcea să aibă 
argumente care să-i justifice orice atitudine. Totodată şi 
avocat, şi procuror zelos al conştiinţei lui, aduna dovezi pro 
şi contra, le confrunta, le revizuia şi, prin abilităţi 
nemărturisite, îşi stabilea dreptatea oricând şi dreptul la 
orice. 

Negregşit că o casă, o avere şi un nume ca ale lui trebuiau 
să aibă o cât mai largă expansiune. Acum din nou nu mai 
era în el nici o urmă de nesiguranţă pentru proprietatea 


casei, pentru valoarea numelui. Consultase ceasul: mai erau 
zece minute de repaos. De obicei, după ţigara de foi, pe 
care şi plăcea s-o fumeze singur, trecea prin camera 
Lenorei înainte de a-şi relua ocupațiile. De la venirea Hildei, 
aceste vizite erau înveselite de prezenţa celor două fete. 
Probabil în ziua aceea ciripitul trebuie să fi fost mai vioi ca 
de obicei din pricina consimţământului său. Avea un 
sitnţământ protector care-l satisfăcea; cu tot aerul său 
indiferent, rolul de binefăcător îi plăcea. 

Totuşi rămăsese în birou. Sosirea lui ar fi întrerupt 
conversațiile frivole, li plăcea mai bine să guste deoparte 
agrementul incidentului... Aşadar, Aimee căutase a-l găsi 
singur pentru rugămintea ei... Chennesa va face reclamă 
sanatoriului... Hotărât, căsătoria lui fusese un act reuşit, 
deoarece, departe de a-l înturna de la interesele 
profesionale, dimpotrivă, le seconda... 

Pentru a fi pe placul conştiinţei, Walter nu separa de fel 
pe. Aimee de Lenora în socoteli, mariajul forma astfel un tot 
satisfăcător. 

O chemare la telefon întrerupsese bilanţul. Era casa 
Drăgănescu: 

— Feciorul avea onoarea să salute respectuos pe domnul 
profesor... Nu vroia să supere pe domnul profesor... 
„Domnişoara” căutase pe „doamna” şi domnul Drăgănescu 
dorea să dea domnişoarei adresa doamnei: Vevey Suisse, 
Hotel da Lac... Domnul Drăgănescu mai dorea să ştie orele 
de consultaţii particulare ale domnului profesor... Aşadar, 
5-6... şi pentru domnul Drăgănescu la orice oră!... Avea 
onoarea să mulţumească respectuos domnului profesor... 

Ce va fi voit Drăgănescu? Nu-l ştia bolnav! Walter îşi notă 
cererea pe carnet, aşa cum obicinuia. Bolnavul nu-i stârnea 
prea mare interes. Se oprise cu atenţia mai mult asupra 
felului de a se exprima al feciorului. Îl găsea mai deosebit. 

Plin de protocol... cam comic, poate... totuşi de fel ridicol... 

Ar fi vrut să vadă ce mutră are... Căuta a şi-l închipui... cu 
livrea sau fără?'... Stăruia în distracţia asta, ca un fel de 


capriciu pe care mecanismul cugetării lui îl avea 
adeseapentru lucruri secundare... Un bătrân... un bătrân 
de casă... corect în ţinută... cam demodat în vorbire... 

O stânjenire îl străbătu din amintirea lui Paul, acela 
modern, prea modern... pe care Aimee îl concediase 
energic... 

Stânjenirea se risipi la amintirea pedepsei. 

Severitatea aspectului casei Drăgănescu, aşa cum o 
constatase la concert, îi revenea în minte. Elena 
Drăgănescu i se păruse orgolioasă. N-o asocia de fel în 
minte cu rudenia ce exista între ei. Walter nu ajunsese încă 
cu deprinderea familiala până la progresul „cumetriei”. 
Compara totuşi pe doamna Drăgănescu cu Aimee, în 
favoarea fetei. Faptul că Aimee se dusese la Drăgănescu şi 
dorea adresa Elenei nu-i atrăgea atenţia. În raporturile lui 
cu Aimee se produsese o destindere simţitoare. Bunăvoinţa 
lui, până atunci ţinută în suspensie de capriciile fetei 
vitregi, se putea acum satisface. 

Walter nu putea suferi situaţiile precare, deşi avea 
totodată pasiunea lor. Se instala acum cu o grabă arbitrară 
în acea armonie. Totul era bine! 

PARTEA A DOUA vra Aimee aflase de la Pa vel, Feciorul, 
exactul adevăr. Sora ei Elena era, în adevăr, plecata de trei 
luni în Elveţia cu copilul şi guvernanta. 

O lună după concertul din Bach, ce avusese loc 111 casa 
Drăgănescu, Elena intrase într-o dimineaţă în biroul 
bărbatului ei. Deşi nu era ceva neobicinuit, deşi avea ţinuta 
şi vocea ei de totdeauna - adică din timpul de acum din 
urmă - Drăgănescu fusese cuprins de panică. Se turburase, 
bâlbâise, o întrebase speriat ce s-a întâmplat, aşa fel că 
trebuise întâi să-l liniştească. Îi spusese apoi că are a-i vorbi 
ceva cu totul personal. 

Era tocmai ceea ce-l putea speria mai mult. 

— Faci aşa cum crezi! De ce să mă întrebi? Faci ce vrei, ca 
totdeauna, şi e bine făcut! 


Elena cercase să-l. Convingă că era vorba de lucruri care 
trebuiau neapărat înţelese între ei doi. 

De ce să discute, din moment ce el aproba tot! 

Nu fusese cu putinţă să-l scoată din acel refren. Elena se 
nemulţumise; când avea ceva de vorbit îi plăcea să fie 
ascultată. Spusese totuşi ceva despre căsătorie, despre 
unele răscruci, despre libertatea fiecăruia, despre bună 
înţelegere reciprocă. 

Părea că bărbatul ei n-o aude bine şi că se simte rău. În 
faţa indispoziţiei lui vădite, nu mai stăruise şi amânase 
explicarea, contrariată, nedând totuşi o atenţie deosebită 
indispoziţiei. 

Din spusele ei, Drăgănescu păruse a reţine numai că era 
vorba de plecare în străinătate şi de copil. Pe punctele 
acestea, în orice caz, voise memoria lui să se oprească. 
Ocolise cu grijă orice prilej de discuţie şi numai atunci când 
Elena păruse decisă să reia vorba, îi luase înainte: 

— M-am ocupat de tot cu privire la plecare: de schimb, de 
paşaport!... Cât mai repede, mai bine. Te simţi obosită, 
slăbită. Faci foarte bine că iei şi copilul. Vei putea sta fără 
grijă şi va profita şi el de aer. De mine să nu te îngrijeşti. 
Sunt sănătos şi am mult de lucru. 

Consimţind astfel la tot, Drăgănescu înlătura motivul 
adevărat al plecării, da la o parte cu încăpățânare ceea ce 
era mai principal. 

De cum Elena dovedise că ceea ce simţea pentru 
violonistul Marcian era iubire, crezuse că e bine să 
limpezească situaţia. 

Firea ei nu suferea concesii: nimeni nu e legat decât prin 
voinţa lui. A ei era categorică. După multă chibzuite venise 
deci decisă a spune bărbatului ei că nu mai are pentru el 
sentimentele necesare unei bune căsnicii şi crede că e bine 
să se despartă. 

Prin procedarea lui supusă şi zeloasă, Drăgănescu se 
pusese la adăpost de adevărul pe care Elena ţinea să i-l 
spună. Buna lui sănătate, de care pomenise, amintise Elenei 


indispoziţia de deunăzi. Caracterul ei ferm se împiedicase 
de slăbiciunea lui bine înarmată... După plecarea ei, 
Drăgănescu luase atitudinea unui om care are, în fine, timp 
liber pentru uncie ocupaţii pe care obligaţiile căsniciei nu i 
le îngăduiau înainte. Sănătatea nevestei şi a copilului 
cerând ca ei să plece în străinătate, putea, în sfârşit, pune 
la cale unele proiecte de clădiri şi reparaţii pe care le 
întârziase. Nu numai altora, ci sieşi cerca a-şi da această 
convingere. Începuse chiar o construcţie mare la Prundeni 
pentru o rafinărie de alcool, şi la Dânga făcuse o 
cărămidărie pentru a avea material bun. Alerga de la un loc 
la altul în adevăr foarte ocupat. 

La început urca adesea pe schele, dar o dată rămăsese la 
jumătate fără suflare, cu un cârcel mare la inimă; de atunci 
mai încetinise. În oraş se întorcea numai seara; îşi găsea 
corespondenţa şi se culca citind ziare. Elena îi scria o dată 
pe săptămână; un scurt buletin despre sănătatea copilului 
şidespre deplasările ei felurite. Cunoştea deci ceea ce un 
soţ trebuie neapărat să cunoască. 

La acele scrisori sumare, Drăgănescu răspundea prin 
întrebări pline de interes despre sănătatea ei, prin sfaturi 
de îngrijire şi odihnă şi prin detalii asupra afacerilor, ca şi 
cum Elena s-ar fi interesat de afaceri acum ca şi altădată. 

Cum într-una din scrisorile Elenei sta scris că violonistul 
Marcian se găseşte în Elveţia, Drăgănescu îi trimitea acum 
regulat salutul lui, deşi Elveţia nu însemna numaidecât 
însăşi localitatea unde se afla Elena. Era chiar nedumerit de 
n-ar trebui să scrie lui Marcian pentru a-l ruga să stea la 
dispoziţia Elenei când ar avea cumva vreo dificultate acolo 
între străini. Nu ştia totuşi dacă Elena n-ar fi fost 
nemulţumită-de o astfel de scrisoare, de aceea renunţase. 
Atitudinea ce lua câtre Marcian era a unor bune relaţii 
amicale, celelalte aspecte ale chestiunii le rezolva cu 
simplicitate: o admiraţie artistică! Un capriciu pentru 
muzică! Femeile sunt făpturi delicate şi ciudate! Elena însă 
era cea mai cinstită femeie din lume! 


La Vevey, unde se instalase după o cură la Bex, Elena, 
primind scrisorile în care Drăgănescu nu uita cuvin tul 
amical pentru Marcian, se nemulţumise nespus. Ce însenina 
oare? Era prea prost sau se prefăcea? Şi una şi alta o 
jigneau. Sau poate cumva era ironic? Asta nu era de crezut. 
Din bun-simţ sau din delicateţă ar fi trebuit să evite numele 
lui Marcian sau să-i pună desluşit chestiunea. Ea îi scrisese 
că Marcian e în Elveţia pentru a fi corectă, cât şi pentru a-l 
face tocmai sa se convingă de un. Ele intenţii ce nu putuse fi 
explicate între ei înaintea plecării. Sperase chiar că 
Drăgănescu va obiecta ceva cu privire la Marcian, dându-i 
prilej să se explice. La o astfel de concepţie a lui 
Drăgănescu nu se gândise. Se lovea acum de ea ca de un 
obstacol neprevăzut. Omul pe care se ostenise să-l stimeze 
se manifesta într-un fel de neînțeles care o irita. Ce vroia?... 
Să tolereze?... Să fie victimă?... Să o întoarcă de la 
planurile ei? Oricare din ipoteze o indigna. Ce prilejuri îi 
dase pentru astfel de procedări? îl iubise vreodată? Îl 
amăgise vreodată asupra sentimentelor ei? 

Elena îşi amintea că pentru a o lua în căsătorie, 
Drăgănescu avusese o tactică la fel, iar după ce o luase 
păruse a nu-şi mai aminti niciodată refuzul ei, deşi fără a-i 
pretinde aite sentimente decât cele pe care i le da. Spera 
poate! să reuşească acum ca şi atunci prin aceeaşi tactică, 
care putea fi numai servitute, dar putea fi tiranie şi laşitate. 
Plecase din ţară fără o explicaţie între ei, de nevoie, dar 
decisă a-i scrie de acolo hotărârea ei. Erau. De atunci trei 
luni şi Drăgănescu reuşise să prevină şi să amine orice 
lămurire chiar prin scris. 

Probabil spera astfel s-o constrângă. De acolo, de la 
distanţă, Drăgănescu se înfăţişa Elenei ca un bărbat capabil 
de urâciuni pentru a-şi păstra o nevastă dobândită tot prin 
manopere; bunele lui procedări semănau mult a metode 
piezişe de silnicire. 

În ţară, înainte de plecare, nu vorbise lui Marcian nimic de 
intenţiile ei. Deocamdată se dezbătea procesul ei moral cu 


ea însăşi şi cu mariajul. Contractase cândva o căsătorie fără 
dragoste; o respectase şi se devotase intereselor comune: 
nu iubise pe Di.; Inescu, dar nici pe un altul; acum însă nu 
mai era la fel şi vrea să rupă contractul. Legea i-o permitea; 
era convinsă că e şi dreptul şi datoria ci. 

Când decisese plecarea în Elveţia, unde ştia că va regăsi 
pe Marcian, credea că va sosi acolo cu libertatea asigurată. 

Văzând însă că nu şi-a putut încă pune la punct situaţia, se 
gândise să evite deocamdată prezenţa lui Marcian. Faţă 
însă de atitudinea arbitrară în care persevera bărbatul ei, 
atitudinea cu scop de constrângere, Elena nu se mai 
opusese ca Marcian, pentru a lucra la simfonia lui, 
Sezoanele, să se instaleze la Territet, deci la zece minute de 
Vevey. Totuşi nu-i vorbise încă nimic de proiectele ei, de 
divorţ şi de opunere pasivă a bărbatului ei. 

Se simţea umilită să facă astfel de mărturisire. Raporturile 
cu Marcian le reluase în tonul amical, cel dinainte de criza 
lor sentimentală. Aşa credea că e bine. Se vedeau în 
prezenţa guvernantei şi a copilului; erau conversații, 
muzică, plimbări cu martori. Pe cât posibil, Elena evita să 
rămână singuri, iar când rămâneau evita subiectul 
primejdios. 

Deşi o socotea venită acolo pentru el, Marcian, nedumerit, 
credea că Elena nu vrea să-şi strice căsnicia; nu provoca 
însă nici o explicaţie, temându-se să nu-i fie în defavoare şi 
se mulțumea. Cu ce-i era îngăduit. Din acele rezerve, din 
tocmai subiectul pe care-l ocoleau, raporturile lor aveau 
ceva echivoc, între cele două faze - cea de la început şi cea 
de acum - sta amintirea momentului pasionat al concertului 
Bach. 

Elena îşi amintea permanent motivele şi speranţele care o 
adusese acolo, cum şi obstacolele pe care le ascundea lui 
Marcian. Existenţa lor, în aparenţă calmă, avea şi un 
substrat mai turbure. Deşi mulţumit cu ceea ce i se acorda, 
Marcian nu putea nici el uita mărturisirea de dragoste şi 
zilele de tandreţe ce-i urmase la epoca concertului Bach. 


Amândoi prevăzuse acecaşi soluţie şi amândoi sufereau de 
întârzierea ei. 

Marcian nu-şi credea totuşi dreptul a cere lămuriri, mai 
ales că-i era teamă de de. Elena socotea că i le datoreşte şi 
era nemulțumită că e nevoită a i ie ascunde. Îşi dase termen 
încă o lună, după care se va reîntoarce şi, indiferent de 
obstacole, va aviza. Ceea ce-i da răbdare era, fireşte, 
prezenţa lui Marcian. 

Cu toate nemulţumirile, starea de lucruri avea destul 
farmec şi. 

Destule avantaje, dacă nu chiar pe cele dorite. 

IX Când Drăgănescu coborâse acasă în Lascăr Caitargiu, 
în* acea vineri, intrase, ca de obicei de când era singur, pe 
o uşă laterală în holul întunecos din cauza obloanelor toate 
închise. Feciorul Pavel îi dase cu glas domol relaţie despre 
vizita. Domnişoarei de la doctor Walter, sora doamnei. 

Vestea asta neînsemnată prilejuise lui Drăgănescu un 
acces la inimă. Se sufocase, făcuse semn să-i. Aducă apă şi, 
aşa îmbrăcat încă cu pardesiul cum intrase, se proptise cu 
amândoi pumnii pe o măsuţă, în aşteptare să se calmeze. 
Pavel adusese apa zaharată, fără a face vreo legătură între 
ceea ce spusese stăpânului despre Aimee şi. Acel rău. 

Fie că boala se afirmase, fie că altă dată prezenţa Elenei îl 
făcea să se stăpânească, de la plecarea ei Drăgănescu avea 
crize mai dese. Le constata fără a lua vreo măsură mai 
serioasă, îi lipsea iniţiativa cât şi curajul de a se informa. 

Mai nainte credea că bătăile ce-i astupau pieptul erau 
pricinuite fie de timiditatea lui, fie de emoție faţă de 
nevastă-sa. 

Se mustra pentru astfel de slăbiciune, dar nu se îngrijora. 

Acum încă acele stări erau tot legate de Elena, dar nu le 
mai putea lua drept emoţii; îşi da seama că răul ce simte eo 
boală. 

În ziua aceea, dunga unui junghi în latul spatelui şi 
pieptului era aşa de tăioasă, că la început nu simţise 
palpitaţiile, iar sufocarea aşa de mare, că îi pusese 


broboane de sudoare pe fruntea rece. Mâinile erau moi şi 
picioarele ţepene; abia după ce se aşezase pe scaunul de la 
biurou îşi reluase puţin respiraţia şi începuse a simţi bătăile 
de inimă; i se părea că tăcăie acolo pendulă şi în urechi 
avea un pocnet. 

Feciorul rămăsese lângă uşă îngrijat; Drăgănescu, 
amintindu-şi ce i-a spus Pavel, se gândise că ar putea 
consulta pe doctorul Walter. Nu ştia însă dacă rudenia lui cu 
Elena era sau nu o piedică. Avizul ei îi lipsea; cerca să-şi 
adune voinţa, să se deprindă a decide singur; poruncise 
feciorului să comunice la sanatoriu adresa Elenei şi 
totodată să ceară orele de consultaţie. Băuse apoi ceaşca cu 
lapte cu care înlocuia de cele mai multe ori prânzul de 
seară. Căuta să nu se turbure, dar nu se putea împiedica a 
fi preocupat de vizita cumnatei lui: Ce va îi fost?... Poate că 
avea să mai vină?... Ce avea el de făcut dacă mai venea?... 
Ce ar fi dorit Elena ca el să facă?... Avea vreo obligaţie?... Şi 
ce să spună dacă cumva îl va întreba de lipsa Elenei? Iată 
mai ales ce-! rodea. Luase un creion în mână, pe care încă o 
simţea grea, pe când prin picioare îi trecea un fluierat 
parcă de vânt, şi cu creionul făcuse câteva cifre pe o 
sugativă. 

Erau trei luni de când Elena plecase şi până atunci nu se 
pusese problema de a da cuiva explicaţii. Cele trei luni: 
iulie, august, septembrie, fusese luni de absenţă şi de 
vilegiaturăpentru toată lumea. El nu vedea pe nimeni din 
cunoştinţele lor; de altfel, stase mai mult la ţară, iar la oraş 
se mărginea la ocupațiile lui industriale; treburile politice 
erau suspendate şi de. 

Vizita fetei părea a inaugura pentru el demersul unei 
curiozităţi publice faţă de care era nepregătit... Ce să 
spună? Ar fi vroit să răspundă foarte limpede, foarte 
hotărât, ceva însă bun, prielnic; şi de altfel el singur nu ştia 
nimic desluşit. 

Îl irita ideea ca cineva s-ar fi putut mira de lipsa Elenei; se 
părea că o armată de curioşi vine asupra-i şi ar fi vrut să-i 


doboare. Căuta explicaţia care l-ar fi putut mai bine sluji şi 
care totodată să fi fest mai aproape de adevăr. l-ar fi fost 
penibil să mintă, să invente şi nici Elena n-ar fi suferit. Ce ar 
fi vrut oare Elena ca el să spună în astfel de cazuri se 
culcase, dar nu putuse dormi. Probabil că Aimee, după ce 
obținea adresa Elenei, avea să-i scrie. Ce va răspunde 
Elena? 

Cum să coincidă el în spusele lui către curioşi cu acel 
răspuns pe care nu putea, pe care nici un vrea a-l şti? 

Trei luni stase în singurătate şi monotonie, dar liniştit; 
evitase lămurirea cu sine, cum evitase lămurirea cu Elena; 
nu discutase nimic cu nimeni, nici cu el singur. Lăsase 
lucrurile să Fie; ştia că orice cercetare nu-l putea duce la 
rezultat bun; totuşi ceea ce evita exista undeva la adâncul 
preocupării lui, şi îşi aducea mereu aminte de ceea ce 
refuza să-şi amintească. 

Elena fusese totdeauna prea devotată casei şi nu-şi 
îngrijise destul sănătatea, apoi ea avea nevoie să 
călătorească şi el nu vrea s-o împiedice de la ce-i place, de 
la ce-i e necesar sănătăţii! Era sincer cu sine, sau căta să se 
amăgească?... Sau poate un amestec din amândouă? 

Numai atunci când avea bătăile acelea dezordonate în 
piept, atunci se dezordonaţi şi ideile lui despre tot, şi toate 
împrejurările din urmă se loveau unele de altele într-un joc 
de nelinişte, la fel cu neliniştea din organism. Apoi cădea 
într-o toropeală morală, deodată cu o amorţeală a trupului; 
criza trecea însă repede şi accesele, cu care se deprinsese 
acum, erau ca un iei de tovărăşie: „A venit... Pe urmă 
trece|...” 

După vizita lui Aimee, rămăsese cu preocuparea de ce 
crede lumea şi de ce trebuie el să spună lumii. Cel mai 
simplu lucru era să spună adevărul; acel adevăr însă când 
vrea să-l afirme nu-i mai părea aşa de simplu: simţea că e 
nevoie să-l măsluâască şi era neîndemânatic în alcătuiri. Un 
lucru aşa de lesne - o minciună convenţională - îl punea în 
încurcătură. 


Va cere doctorului Walter o întrevedere. Se ducea la el 
pentru sănătate, sau pentru a afla ce vroia cumnata lui? 
Nici el nu ştia bine. În orice fel era un demers care ieşea 
din drumurile bătătorite, ceva ca un şanţ de sărit. Despre 
boala lui el nu credea nici rău, nici bine. Trăia cu ea 
laolaltă; se temea acum nu atât de boală, cât nu cumva 
doctorul să-i strice cu ceva planul. Planul lui era să 
convingă pe Elena a-şi prelungi cât mai mult şederea acolo 
unde îi pria. Motivele pentru care credea că-i prieşte în 
Elveţia nu le-ar fi putut explica bine şi nici aprehensiunea 
ce avea de întoarcerea ei: Ce să facă la Bucureşti? El 
tocmai vroia să înceapă reparaţii la casa din oraş! Pe Elena 
ar fi obosit-o, fiindcă desigur ar fi vroit să le supravegheze 
singură! îşi exagera zelul ei pentru casă, cât şi datoria lui s- 
o cruţe pe ea. Fără a şti ce gândeşte acolo Elena despre el, 
căuta a pune mereu obstacol nou dorinţei ei de lămurire - 
adică tocmai de ce se temea şi de ce îl acuza Elena. 

Niciodată cei doi soţi nu avusese aşa de mult de-a face 
unul cu altul ca acum de la distanţă, de când femeia vrea o 
despărţenie pe care bărbatul o refuza. 

În stagnarea lui, pe care o credea şi a lucrurilor, 
intervenirea lui Aimee fusese pentru Drăgănescu o mare 
alarmă. Nevoia unui sprijin îl dusese la sora lui, Tana. 
Bătrâna Tana, mai mare cu zece ani ca el, văduvă, singura 
rămasă din ai lui, locuia o aripă de casă, în curtea fostului 
depozit din Apolodor. 

Drăgănescu rămăsese surprins când îi deschisese uşa 
Mika-Le, cea de a doua soră a Elenei - cea mai mică şi 
numai de mamă 

— Fata Lenorei cu un altui, nu cu bărbatul ei, Hallipa. 
Copil de pripas şi de prisos. Se uitase la ea ca la o stafie, 
uitase că el chiar îi orânduise să locuiască la Tana; o scotea 
greu la iveală din memorie, ca şi cum o îngropase adânc 
subt cine ştie ce supărare de gânduri: 

— Eşti aici î Unde e ţaţa Tana? zise fetei nedumerit şi 
parcă şi plictisit că o vede. 


Mika-Le fugise să anunţe Tanei pe vizitator cu graba cuiva 
care anunţă că a sosit poliţia; era de fel sperioasă, ca toţi 
cei care trăiesc clandestin în sufletul lor şi cărora orice 
mişcare dinafară pare a le deschide ivărul unei conştiinţe 
mereu turburi. 

Mika-Le nu uitase că a cercat cândva să facă o intrigă 
între sora ei şi Drăgănescu şi că de aceea a fost depărtată 
din casa lor, acolo la bătrâna Tana. Elena - duşmana ei, cum 
o socotea - era plecată, dar ce mai vroia oare şi cumnatul? 

Bătrâna Tana se grăbise a veni înaintea fratelui. Cu rochia 
ei. De alpaga cafenie, ţesută de maici, lungă şi croită în. 
Clin, legată la cap cu o basma tot cafenie, Tana era mica, 
uscată, dar voinică şi vicaie încă. 

Ca şi cum ar fi ghicit că fratele are ceva să-i spună, zisese 
lui Mika-Le: 

— Du-te, fată! 

Trăsese apoi un scaun de partea cealaltă a mesei rotunde 
şi aşteptase cu mâinile împăluite, rezemate pe genunchi. 

Drăgănescu însă nu-i spusese alt nimic decât povestea cu 
zidarii, dulgherii, cărămidarii, epopeea unui clădit de casă. 

— Nu rămâi să mănânci? propusese Tana la urmă. 

— Dar fata? întrebase Drăgănescu ca de un obstacol. 

— Fata a plecat în oraş după ale ei. 

Drăgănescu rămăsese la masă. 

— Mai vino, Ghiţă! 

Numele ăsta, pe care nimeni nu i-l mai spunea, îi schimba 
parcă drumul ideilor, teama de Walter, de Aimee, de lume. 

Pentru toţi aceia, el era Iorgu sau George, nu era Ghiţă din 
Apolodor. 

Revenise des la Tana, fără a mai întâlni pe Mika-Le, ca şi 
cum bătrâna o dosea dinadins. Tana ţinea acolo fata ceea 
doar pentru că aşa rânduise fratele, pentru că era - de 
bine, de rău - sora cumnatei Elena! Ştia că pe acolo, pe la 
curte 

— Cum chema ea casa Drăgănescu - iscoada mică nu se 
purtase pe placul „boierilor”, aşa numea ea către slugi şi 


prieteni pe cei din Lascăr Catargiu, cu un respect simplu 
pentru superioritatea lor. Tana mai ştia că cumnata lipseşte 
de mult în străinătate pentru sănătate. Era un lucru aşa 
cum era el, bun. Şi frumos deoarece îl socoteau ei frumos şi 
bine; ea trăise altfel în casa ei, dar asta era iarăşi altceva. 
Pe vremile de acum oameni mai buni ca fratele şi cumnata 
nu erau alţii! 

Mika-Le ea însăşi, iscoada mică, nu găsise nici o crăpătură 
prin care să strecoare îndoială în piatra tare a acelei 
credinţe. 

Când venea Drăgănescu, Mika-Le sta deoparte, de teamă 
ca un cumva, fiind în divorţ cu sora ei, s-o dea afară şi de 
acolo. 

Se găsea bine la Tana; avea gazdă şi libertate. 

Drăgănescu nu se gânclea la ea, avea propriile lui griji ce-l 
copleşeau şi de care totuşi nu vorbea Ianei. Nici criza lui 
casnică, nici boala nu erau cristalizate în convingerea lui 
pentru a le exprima Tanei cu simplicitatea cuvenită: Elena 
plecase acum din Vevey la Montreux, unde era clima mal 
dulce; băiatul începuse a citi pe abecedar francez; 
guvernanta îşi smintise piciorul la o excursie, dar nu era 
nimic* serios; el avea sa consulte pe doctorul Walter; 
Aimee, sora Elenei a doua, era o fată foarte distinsă care 
vroia şi ea să meargă în Elveţia, deducție pe care îi plăcuse 
lui s-o tragă din cercetările lui Aimee despre Elena. 

— Prea bine face, hotărâse Tana despre plecare în Elveţia. 

Da ce, cumva dumneata nu te simţi bine? întrebase despre 
doctor. 

Drăgănescu nu răspunsese şi Tana, cu mâinile împăluite, 
tăcuse cu el laolaltă. 

Deşi nu răspunsese Tanei, Drăgănescu luase hotărârea să 
se ducă la Walter. Nu se simţea mai râii, nici mai bine; mai 
mult, vroia să se apropie de rudele Elenei ca de o 
confirmare a căsătoriei lui; mai dorea încă să afle exact ce 
însemnau demersurile lui Aimee. 


Neliniştit până acum că nu se dusese la Walter, acum era 
neliniştit că se duce, ceea ce venea din timiditate şi din 
faptul că făcea demersul fără ştirea şi voia Elenei. 

Cum nu se anunţase în chip special, intrase în sala de 
aşteptare, unde mai erau vreo trei persoane. Perspectiva 
aşteptării îi da sufocaţie şi se strunea să respire pentru a nu 
se înfăţişa doctorului în stare rea. Era enervat şi nu mai ştia 
bine ce caută acolo. 

Deschizând uşa cabinetului, Walter îl zărise şi trimise 
asistentul să-l invite, discret, pe altă intrare, Drăgănescu, 
care începuse a se pregăti pentru aşteptare lungă, luat 
prinsurprind ere, se emoţionase încă mai mult. 

Walter îl primise cu deferenţă de rudă, dar şi cu 
seriozitate de medic. Ifosul pe care odinioară studentul 
medicinist Walter îl cultivase, devenise acum o prestanţă 
profesională reală. 

După prima cercetare, Walter avusese gestul cuiva. Care a 
găsit de lucru mai mult decât se aştepta. Începuse un nou 
examen amănunţit, ajutat de felurite aparate care 
impresionau pe Drăgănescu. 

Sta acum acolo nimicit, ca un inculpat în faţa judecății, 
doborât de dovezi neprevăzute. 

După examinare, doctorul, aşezat în scaunul lui, păruse a 
fi uitat pe Drăgănescu care, privind cu teamă figura aceea 
imperativă de medalie, îşi zicea că Walter e un om mai 
însemnat decât îşi închipuise. 

Cu glas grav, dar cordial şi firesc, Walter îi spusese că 
efectiv are o boală de inimă destul de veche al cărei început 
putea să se urce la opt, nouă ani. Îl întrebase dacă nu-şi 
aminteşte de vreo criză iniţială. Drăgănescu cercase să-şi 
aducă aminte, fără să reuşească, şi bâlbâise fără siguranţă 
un „da”, apoiun „nu”. 

— Ca toate boalele de inimă, şi a lui îl va fi tovarăş pe toată 
viaţa - explica Walter - un tovarăş care cerea cruţare de 
oboseli şi un tratament auxiliar pe care i-l va prescrie în 


amănunt, trimiţându-l a doua zi prin asistentul care-i va da 
şi orice lămuriri în raport cu tratamentul. 

Walter îl mai invitase stăruitor să vină din lună în lună 
pentru control şi să-l cheme, fără ezitare, la orice nevoie. 

Amabil, doctorul îl condusese până la uşa vestibulul. 
Trecând cu el prin sala de aşteptare, unde ceilalţi stau 
răbdători, Drăgănescu se uitase la ei cu simpatia cuiva 
pentru nişte tovarăşi de lanţ, îşi crease din ei camarazi, 
socotindu-i ca şi ei bolnavi de inimă. 

Se simţea mai obosit ca după o zi trecută pe schele şi 
coborâse scările ca unul care s-ar fi aflat subt sentinţa de 
amânare a unei pricini grave şi oculte, Avea în trup un 
tremur ca după un lung interogatoriu de culpabilitate; 
uitase complet că judecătorul era tatăl vitreg al Elenei şi că 
venise acolo şi după unele informaţii; uitase să întrebe de 
Lenora şi de Aimee. 

Drăgănescu, ieşind pe poarta sanatoriului să-şi regăsească 
birja, cu capul în jos şi umerii grebănaţi, birjarul dintru întâi 
nu-l recunoscuse. În aceeaşi birjă cu care se dusese la 
Walter, mai mult subt pretextul de boală, se întorcea acum 
cu un moral deprimat, de bolnav. Boala lui, aceeaşi dinainte, 
ba încă ameliorată de îngrijirile ce-şi asigurase - pentru că 
acum luase cunoştinţă de ca - i se afirma abia cu dezastrul 
ei fizic şi moral. 

Nu-şi da bine seama de gravitatea boalei, îi lipseau 
cunoştinţele medicale care să-l fi putut alarma, era dintr-o 
bucată, simplu, tăiat din lemn ca vanele din Dealul Spirii; 
ştia însă acuma că e un bolnav, un om care nu mai e bun de 
NIMIC. 

Cuvântul miocarditi nu-i lămurise nimic, ignora că la 
vârsta maturității - la a lui, deci - boala era mai gravă decât 
la bătrâneţe, mai activă, mai primejdioasă; ştia mereu 
numai atât: că e bolnav. Noţiune simplă pe care cu un ceas 
înainte n-o avusese şi care-i punea o îngroşare pe minte, 
parcă ar fi fost închis într-un budan. 


Revenise simţul altor realităţi, zărind pe birou o scrisoare 
a Elenei. Era scrisoarea de explicaţii. Feciorul, care venise 
să întrebe cât trebuie plătită birja, îl găsise într-o criză: 
ochii bolboşaţi, pieptul astupat, mâinile îngheţate şi 
amorţite. Îl frecase, adusese apă şi eter. 

— Mi-a trecut! spusese Drăgănescu, cu cearcăne vinete, 
trase ca un şanţ, subt ochi. 

Strânsese scrisoarea Elenei în casa de bani. 

A doua zi, asistentul sosise cu exactitate, aducând 
prescrierea amănunţită şi. Complectând-o cu explicările 
necesare. Drăgănescu îl ascultase fără obiecţie, fără 
aprobare. Îl rugase numai a transmite doctorului Walter 
mulţumiri pe care în ajun nu i le spusese îndestul. Fără a 
avea uzul cabinetelor medicale, pricepuse că Walter s-a 
purtat cu el excepţional. 

Se dusese la Tana ca de obicei şi nu spusese nimic nici 
despre boală, nici despre scrisoarea Elenei. Numai cu ei 
însuşi îşi făcuse o socoteală: Era un om bolnav... bolnav încă 
de opt ani... Elena se măritase cu un om bol nav!... x În 
Elveţia, Elena aştepta răspunsul - fireşte, aprobativ - al 
bărbatului ei pentru a începe demersurile judecătoreşti 
care să-i limpezească situaţia. Cu ea însăşi era deplin 
limpezită; atitudinea din urmă a lui Drăgănescu îi întărea 
tot mai mult hotărârea. 

Îi era neplăcut să fie socotită acolo, în ţară, drept o femeie 
care şi-a părăsit căminul, iar aici să pară a duce o viaţă 
suspectabilă, ca care ţinea tocmai să respecte convențiile: 
să se desfacă făţiş de Drăgănescu, ca să se poată căsători 
cu Marcian. 

În afară de motive precise, mai erau şi celelalte nedefinite 
care îi dau nerăbdare pentru acel răspuns; ar fi dorit să 
poată vedea pe Marcian fără constrângere. Nu se îndoia de 
el, dar i se părea că rezervele pe care ea i le impune îl pot 
jigni. Alături de judecata ei calmă avea şi ceva nerăbdare. 

Negreşit, pasiunea ei era filtrată la rece de o fire grăduită 
după tot felul de calcule ale virtuţii şi ale cuviinţei, dar era 


totuşi pasiune. 

Marcian fusese nevoit să plece pe un timp la Geneva 
pentru a-şi rândui cu impresarul ciclul de concerte. 
Telefona des, sau trimitea câte un cuvânt scris de 
reamintire privitoare la mersul tratativelor muzicale. 
Corespondenţa sentimentală îi era interzisă de atitudinea 
Elenei, care, nemulțumită de acele rigori pe care totuşi le 
credea obligatorii, aştepta cu nerăbdare răspunsul lui 
Drăgănescu, ce nu venea însă. 

În adevăr, Drăgănescu lăsase scrisoarea Elenei închisă în 
casa de bani unde apucase a o pune şi tot aşa de ermetic o 
închisese în mintea lui. O dorea şi o socotea neavenită. 
Elena, timpul din urmă, se arătase cam nervoasă... Nevoită 
să lipsească mai mult de acasă şi mândră cum era, nu vroia 
să pară în neregulă... Credea poate că el e nemulţumit... 
Avea scrupule pe care el era dator să i le risipească... De 
altfel, ea nu ştia că e bolnav, căci s-ar fi întors numaidecât. 

Va lăsa să treacă faza de enervare, apoi îi va scrie pentru 
a-i da autorizaţia lui să-şi prelungească absenţa fără de 
grijă. 

Nu-i va spune că e bolnav. Era stânjenit de boală. 

Drăgănescu ocolea astfel adevărul şi amâna mereu 
unrăspuns care nici un era aşa de lesnicios. Nu se oprea 
însă de fel la dreptul Elenei de a divorța sau la motivul 
acelui divorţ şi nici la datoria lui faţă de acel drept sau de 
acele motive. 

La Vevey tăcerea lui era socotită ca o necuviinţă; pe zice 
trecea, Elena se irita mai mult şi caracterul lui î se 
denatura. Li retrăgea stima care constituise singura lor 
legătură „, devenea un om care stăruie cu orice preţ - fie cu 
cel al cuviinţei şi demnităţii - într-o căsătorie avantajoasă. 
Ce fel de procedare era aceea? Tăcerea lui faţă de o 
scrisoare ca a ei era nepermisă! Atât era de revoltată, încât 
începea a căuta şi a găsi în el pe omul de la mahala şi nu 
numai la moral, ci şi la fizic. 


Se credea acum speculată într-o căsnicie umilitoare, în 
lumina şi interpretarea aceea, şi de la distanţă, Drăgănescu 
devenea un personaj odios. 

Elena privea pe băieţel cu mai multă severitate. Avea în 
principiu, despre educaţia băieţilor, idei spartane. Acum 
făcea copilului şi alte reproşuri: îşi amintea de tiradele 
feministe ale prietenei ei, Nory Baldovin, cu privire la 
„selectarea tatălui”. 

„Eu n-aş consimţi să mă mărit decât dacă logodnicul ar 
trece cu succes câteva examene, dar nu de drept, ci de 
ereditate!” 

Elena îşi însuşea acum paradoxele amicei Nory, gândind că 
e o crimă să dai naştere unui copil care să poarte în el 
vulgaritatea şi şiretenia paternă, căci socotea pe 
Drăgănescu vulgar şi şiret. Nu era îngăduit ca cineva să nu 
răspundă într-o chestiune atât de serioasă! 

Se vedea deschizând procesul de divorţ din iniţiativă 
proprie, fără bun acord, şicanată luni, poate ani de 
Drăgănescu. 

lată care erau urmările unui mariaj de complezenţă! Se 
măritase de hatârul tatălui ei, care şi el o decepţionase. 
Rezultatele se puteau vedea! 

În astfel de dispoziţii, prezenţa copilului o indispunea; 
devenea mereu mai aspră cu băieţelul palid, cu cap mare, 
care nu satisfăcea nici exigenţele ci estetice. Se ocupa însă 
cu atât mai amănunţit de sănătatea şi de educaţia lui, cu cât 
îl socotea mai ameninţat de degradări fizice şi morale. În 
starea asta de spirit, se lăsase împinsă de nevoia 
confidenţei şi scrisese lui Marcian o scrisoare lungă, în care 
îşi spunea nemulţumirile. la 3 

Marcian aflase acum abia, şi cu mulţumire, că Elena dorea 
divorţul. Se bucurase totodată că raporturile lor sunt astfel 
repuse pe o temă sentimentală. 

lpar Deşi el nu socotea pe Drăgănescu nici ofensiv, nici 
perfid, indignarea Elenei împotriva lui nu-i displăcea. În 
răspunsul lui îşi arătase împărtăşirea pentru toate 


necazurile ei, cercase o slabă scuzare a lui Drăgănescu şi 
lăsase să se străvadă speranţe de viitor. Urmase el însuşi de 
aproape scrisoarea, lăsând pe impresariu şi concertele în 
suspensie şi alergând înapoi la Vevey-Montreux. 

Elena, încântată de zelul lui Marcian, pentru a nu fi mai 
prejos de aceste sacrificii, decisese să-şi schimbe reşedinţa 
la Geneva. De altfel, guvernanta era mereu bolnavă şi se 
vedea nevoită să caute alta, dacă nu chiar să instaleze 
băieţelulântruna din acele instituţii. Pentru cei mici. Chiar 
aşa şi făcuse. 

Institutul situat la marginea Genevei, într-un parc 
minunat, era prevăzut cu tot confortul şi nu se putea face 
nici un reproş acelei instalări, care coincidea totuşi aşa de 
bine cu noua fază a raporturilor Elenei cu Marcian. 

De trei ori pe săptămână Elena vizita pe copil la Parc aux 
Peupliers şi de două ori joia şi duminica îl lua dupăamiază 
cu ea la Geneva, unde închiriase un mic apartament. 

Mereu la pânda datoriei, Elena ar fi reluat acasă băieţelul 
dacă ar fi dat vreun semn de jinduire; dimpotrivă însă, 
micuțul era încântat de noua lui reşedinţă: dezmorţise 
parcă limba şi picioarele şi se înţelegea cu micii lui 
camarazi şi cu îngrijitorii lui, mai bine decât cu maman şi cu 
mademoiselle. 

Faţă de Marcian, Elena trecuse acum de la preceptul 
rezervei la acel al unei mari confidenţc, ca şi cum numai de 
răspunsul sau de tăcerea lui Drăgănescu depinsese 
dezlegarea. 

Intrat în consiliul de familie, Marcian aprobase internarea 
băieţelului, nu chiar din calcul egoist, ci socotind că Elena 
va avea drumuri de făcut pentru afacerile ei, şi copilul ar fi 
încurcat-o. 

Deprinsă din copilărie a decide despre tot singură, Elena 
dovedea acum bucuria nouă de a primi sfaturi. Le controla 
încă, dar de se arătau fără greşeală. 

Nemaistingherită de prezenţa copilului, uşurată de 
scrupule, în oraşul mare şi. Străin, Elena îngăduise lui 


Marcian intrare liberă. Prânzeau fie la Elena, fie în oraş, 
ieşeau împreună la teatre, concerte, plimbări, afişau o 
intimitate mai mare decât era în realitate. Niciunul, nici 
altul nu găsise încă prilejul expansiunilor de tandreţe; îşi 
împodobeau stângăcia cu pretexte rafinate şi se consolau 
cu ideea că deoarece se. Vor căsători, nimic nu grăbea. 

La Vevey, pus la index, Marcian fusese un fel de amant în 
surdină, şi plimbările pe lac semănau a romanțe fără de 
cuvinte; acum se instalase un fel de logodnă în surdina între 
doi logodnici cuminţi care aşteptau răbdători îndeplinirile 
legale - nu însă fără de unele imponderabile ale dorinţei. 

Elena, la curent cu amănuntele turneului de concerte, 
slujea adesea de secretară lui Marcian, care nu era amator 
de scris şi prefera să piardă un angajament pentru a se 
scuti de o epistolă. Turneul prevedea douăzeci mari 
concerte în curs de patru luni: în Germania, Elveţia, Olanda 
şi Danemarca. O altă ofertă, deşi însemnată, rămânea 
suspensă. Elena n-o punea în evidenţă şi Marcian o socotea 
nerealizabilă, cel puţin deocamdată: era faimosul turneu în 
America, scop al tuturor marilor artişti, fie că sunt avizi de 
bani şi de glorie, fie că vor numai o consacrare mai mult, 
cum era cazul lui Marcian. 

În unele accese de conştiinciozitate, Elena căutase a-l 
sfătui să primească; Marcian se apărase glumind: 

— În America! Pentru nimic în lume! Americanii n-au 
timpan! Dovadă jazul! Afară numai dacă ne îmbarcăm 
împreună î Elena surâdea: 

— Mai târziu!... poate!... 

Perspectiva acelui „mai târziu” îi lăsa melancolici, amestec 
de bucurii viitoare şi de obstacole prezente. Marcian se 
simţea ceva mai nerăbdător şi Elena mai nervoasă ceva. 
Păstrau totuşi pudoare asupra acelor fericiri viitoare. Elena, 
din rezerva firească; Marcian, discret şi păsuitor. 

După vreo patru săptămâni de îa trimiterea scrisorii fără 
răspuns, pe când Marcian intrase în campania de studiu, 
care prevedea şase-şapte ore de exerciţiu intensiv pe zi, cu 


suprimarea chiar a lucrului de compoziţie, Elena decisese 
să plece fti ţară pentru a vedea ce se petrece şi se urzeşte 
acolo împotriva ei. Primise tocmai atunci o scrisoare cu un 
conţinut neaşteptat, pricină de noi neajunsuri. 

D răgănescu, pe două pagini, vorbea cu complezenţă de 
boala lui; arăta că doctorul Walter l-a găsit atins ia inimă, 
ceea ce de altfel el credea a fi o exageraţie cloctoricească. 
Pe site două pagini stăruia, ba chiar pretindea, ca un cumva 
Elena să se întoarcă din pricina lui, ceea ce l-ar fi supărat. 
Pe (c) pagină de apendice sta un referat de toate afacerile 
în curs, cu stadiul lor satisfăcător: construcţii, moşie etc. 
Despre cele cuprinse în scrisoarea Elenei sau cel puţin de 
primirea ei, nici mii cuvânt. 

Cu toată firea ei cumpătată, Elena avusese o criză de 
nervi. 

Nu se oprise la boala pe care de altfel singur Drăgănescu 
o lua cu uşurinţă; constatase numai intervenirea acelui nou 
obstacol, faţa de care plecarea ei era amânată şi deci toate 
planurile împiedicate. Se întorcea în ţară să reguleze un 
divorţ, nu să audă pretexte de boală! 

Nu avusese răbdarea să aştepte până la amiază când 
venea Marcian şi decisese la 10 dimineaţa să se ducă întâia 
oară la el acasă. 

Madame Baudot, gazda, nu ştiuse ce are de făcut. 
Consemnul era strict: A nu primi pe nimeni! Dar aspectul 
Elenei îi convenea; apoi dacă era mulţumită că nu vin femei 
la chiriaşul ei, lipsa lor totală o stingherea în cine ştie ce 
păreri. Ca rezultat al acelor socoteli, lăsase pe Elena să 
urce, apoi alergase pe scări în urma ei. La bătaia şi vocea 
Elenei, uşa se deschisese cu repeziciune. Maman Baudot 
rămăsese în vârful scării, uimită întâi, apoi felicitându-se. 

În graba surprinderii, Marcian luase mâinile Elenei şi le 
sărutase, apoi îi luse capul în mâini şi o sărutase, după care 
moment de spontaneitate, rămăsese un moment zăpăcit. 
Elena întinsese scrisoarea în tăcere; îi tremura uşor mâna 
şi colţul gurii. Acea turburate predispusese pe Marcian rău 


cu privire îa scrisoare şi o citise cu enervare. Rămăsese mut 
ca şi Elena. 

Amândoi dospeau o aceeaşi decepţie şi indignare, amândoi 
vedeau în cele scrise acolo numai manevra unui om care se 
doseşte pe timp nelimitat la adăpostul pretextului 
constrângător al unei boale. 

Strângând dintâi, Marcian îşi amintea statura masivă şi 
trainică a lui Drăgănescu. Aşadar, recursese la un certificat 
de boală de la o rudă eomplezantă şi veroasă - astfel 
clasifica necruţător Marcian pe doctorul Walter. 

Elena nu-şi amintea să fi auzit mai înainte pe Drăgănescu 
p. Lângându-se de ceva. Acea indispoziţie, care o silise a 
pleca fără explicaţiile dorite, o atribuia aceluiaşi plan de 
constrângere şi prefăcătorie. Iritarea ei culmina la ideea că 
se adresase tocmai lui Walter, bărbatul ponosit al unei 
mame nechibzuite; se părea că au amestecat-o într-un 
complot repulsiv. 

Omul cu boala lui de comandă le apărea amândoura 
înjosit, iar piedica cu atât mai supărătoare cu cât mai 
valabilă: soţia plimbându-se în străinătate când soţul era 
bolnav! Erau aparențele! lar soţia denaturată era tocmai 
Elena, aşa de scrupuloasă cu canoanele sociale. 

O revoltă uscată ardea ochii plânşi ai Elenei; Marcian îşi 
uita toată simpatia de odinioară, cât şi toată rezerva către 
Drăgănescu. Îl vedea ca pe un mocofan care recurge la 
trucuri pentru a păstra giuvaerul posedat nemeritat. Un 
negustor şi un politician care nu se da în lături de la 
tocmeală şi minciună! 

Abia se oprea de a-l califica tare în faţa Elenei. Pe Elena, 
ruşinea că e soţia aceluia o oprea de a spune ce gândeşte 
de el. 

Trecuse deci amândoi de-a dreptul la discutarea 
consecinţelor scrisorii, ca şi cum procedarea era o dată 
pentru totdeauna înfierată. Amândoi se simțeau cu totul 
liberaţi de prejudecăţi. 


— Nu mai pleci, deocamdată! decisese Marcian cu 
autoritate. 

Elena făcuse semn că, desigur, nu va mai pleca. Era 
deprimată; pentru întâia oară împrejurările se arătau mai 
tari ca voinţa ei. Văzând-o abătută, Marcian avusese o idee. 
Elena va veni să asiste la concertele care nu erau prea 
depărtate ca localitate; va cunoaşte astfel oraşe noi şi se va 
distra. Când nu va vroi să se deplaseze, Aa alerga el îa 
Geneva. Era entuziasmai de ideea lui şi Elena se mai 
înviorase. Cercetau planul concertelor pentru a stabili 
posibilităţile; Marcian lua note ca pentru ceva sigur, Elena, 
cu oarecare îndoieli nemărturisite. 

Deplasările reclamau sume importante de bani care 
trebuiau cerute în ţară. Erau banii ei, manipulaţi însă de 
Drăgănescu. 

Îi va trimite sigur, dar va vedea o aprobare tacită a 
raporturilor mai departe dintre ei. Se gândea câe nu era 
bine să dea unui advocat sarcina de a porni totuşi acţiunea 
de divorţ, li trebuia un motiv. O dată ce lucrul nu era prin 
buna înţelegere, aşa cum sperase, care motiv? Bolnav, cum 
Drăgănescu se pretindea, şi ea fiind lipsă de acasă, se găsea 
mai mult în situaţia de vinovată. La ideea acestei inversiuni 
de roluri, necazul i. Se mărea. 

Marcian era mai optimist. Nu ghicea preocupările de bani 
şi de amor-propriu ale Elenei şi credea că, din moment ce 
sunt perfect înţeleşi, nu se poate să nu găsească curând 
mijlocul de a spulbera obstacolele. 

Aveau deocamdată perspectiva concertelor. Când intra' în 
ciclul concertelor, arta punea stăpânire precumpănitoare 
pe Marcian. Se adăogase acum şi preocuparea amorului. 
Pentru a le salva de orice conflicte trebuiau strâns asociate. 

Pregătirea concertelor era o epocă de tensiune şi de 
convergenţă care excludea diversiunile. De aceea Marcian 
simţea nevoie să înlăture pentru moment grijile celelalte. 
Credea că, fiind împreunaţi în acel itinerariu muzical şi 
gravitând în jurul aceleiaşi axe, problema era deocamdată 


rezolvată. El nu putea atunci depăşi cu nici o altă aspirație 
termenul sacru al concertelor, iar la marginea lor îi plăcea 
să-şi închipuie că iubirea lor va putea fi înfăptuită. Grijilor 
Elenei le opunea buna lui dispoziţie, atât pentru a o 
converti la optimism cât şi pentru nevoia lui artistică 
egoistă. 

De altfel, Elena căuta şi ea să nu-l turbure, pentru a nu-i 
compromite cumva concertele. În felul acesta, ea însăşi se 
înturna de la necazurile ei casnice către grijile muzicale, 
înfăptuind unisonul dorit de Marcian. 

Mai înainte arta şi succesele lui Marcian erau pentru 
Elena ceva firesc şi necontestat, primit de-a gata; acum 
însă, când participa la elaborarea lor, avea emoţii mai 
conştiente ca cele de pe timpul concertului Bach şi mai avea 
şi emulaţia unei asociate. 

Stăpân pe sine şi deprins cu fluctuațiile publicului, 
Marcian era mai calm. Exigenţa cât şi discordia le avea cu 
sine însuşi. Acel scrupul era, probabil, motivul pentru care 
îşi asigurase prețuirea tuturor şi acea dezinteresare a 
oricărei vanităţi îl ajuta a domina publicul şi a câştiga 
favoarea unanimă a presei. 

Viaţa lui artistică avea două faze alternative: compoziţia şi 
execuţia. Atunci când compunea se simţea stăpân absolut 
pe averea ca şi pe risipa inspiraţiei; lucra liber, arbitrar, 
fara grija opiniei, fără grija răspunderii, fără scopuri 
determinate şi fără termen. Când era vorba de execuţie, îşi 
crea scrupule absurde, tindea spre scopuri de perfecţie 
aproape imposibile, simţea nevoia unui control şi de aceea 
opinia îl interesa enorm. 

Căuta cu aviditate în cronicile muzicale indicii despre 
propriile lui îndoieli, soluţii cu privire la sensul unui text, 
valorificarea vreunui procedeu tehnic. Era decepţionat 
când nu găsea decât lauda sau blamul superficial, care nu-l 
satisfăceau şi nu erau echivalente cu munca ce le oferea. 
Îngăduia oricui o observaţie, spera chiar de la oricine o 
apreciere folositoare, de aceea teama şi agitația Elenei cu 


privire la un succes în accepţia simplă a cuvântului îl 
măguleau fără a-l contamina. 

Acele sticcese îi erau de mult asigurate. 

Marcian rugase pe Elena să vie cât mai des să-l asculte 
studiind. Îl găsea la orice oră, în pijama de catifea, cu vioara 
în mâini. În camera totdeauna bine ordonată nimic n-o jena 
îts pudoarea, nici în gusturile ei. Ca om, Marcian era 
aproape antiartistic, atât de lipsit de spiritul „boem”, ceea 
ce nu putea decât conveni unui temperament puritan şi 
burghez ca ai Elenei. 

În zelul ei, Elena nu consimţea la nici o recreaţie, totuşi 
Marcian, pentru a o distra, lăsa uneori deoparte vioara şi se 
aşeza la pian, ştiind că e una din marile ei plăceri. În 
adevăr, la pian Marcian părea un copil-minune; un tuşeu 
delicat, feminin, alterna cu virtuozităţi, aproape cu 
acrobaţii; interpretarea îi era originală până la fantezie, cu 
latitudini pe care disciplina nu i le permitea dincoace, la 
vioară. În acel joc, uneori absurd, se evidenția admirabil ce 
bogată imaginaţie era, strunită în rigorile artei, atunci când 
avea răspunderi. La pian, orice temă era transfigurată de 
variaţii şi de variante aproape neverosimile, sau redusă la o 
ingenuitate care atingea peifecţia. 

Expresiei simple. 

Elena, încântată, îi certa totuşi că părăseşte studiul, şi 
pentru a o convinge îi spunea că el însuşi are nevoie să-şi 
dozeze antrenamentul. Subt acelaşi pretext al odihnei 
reuşea să obţină vreo mică plimbare şi uneori chiar vreun 
pelerinaj sentimental pe lacul de Geneva. Duminecă 
Marcian nu vroise cu nici un preţ să cedeze rolul de 
guvernantă a micului Ghighi; ştia că băieţelul se simte mai 
bine când e acolo şi grand anii Vie. 

Timpul trecea şi Marcian găsea că e cea mai frumoasă 
epocă a concertelor ce-şi aminteşte a fi petrecut. 

Elena nu răspunsese scrisorii lui Drăgănescu, deoarece 
credea că astfel de scrisoare n-are răspuns. Se ostenea să 
uite scrisoarea, iar pe om îl îngropa destul de lesne, în 


memorie, în formă de şantajist. Ca pe pânza unui film, casa 
din Lascăr Catargiu se depărta, mişcorându-se până la 
dispariţie, pe când tot ce o împresura laolaltă cu Marcian îi 
captiva mereu mai mult interesul. 

Progresele manifestărilor sentimentale erau însă mai puţin 
repezi. Marcian păstrase, e drept, deprinderea de a săruta 
pe Elena când venea la el, nu însă şi când se ducea elia ea; 
de aci un scurt moment de ezitare şi la unul şi la altul, 
fiecare observând numai ezitarea celuilalt. Gânduri 
amoroase mai cutezătoare li se strecurau acum, cu ipocrizie 
încă şi fără termen; de frângeau însă linia dreaptă a 
atitudinii lor, care căpăta un fel de nesiguranţă. Existenţa 
lor, aşa de bine ordonată, avea un plan subconştient mult 
mai dezordonat. Până deunăzi proiectele de viitor aveau un 
termen prevăzut; al divorţului; după scrisoarea lui 
Drăgănescu, termenul era strămutat în irnpreciziune, ceea 
ce le zdruncina răbdarea, deci seninătatea, înlocuindu-le cu 
o enervare care cuprindea şi simţurile. 

Elena se întreba ce va fi crezut Marcian de acea 
prelungire fără termen; îl admira că o primeşte aşa de 
voios, dar îi părea că ar fi putut fi mai impresionat. Marcian 
îşi zicea că acum, când termenul e depărtat fără precizie, 
legătura dintre ei ar putea să se precizeze. 

Timpul, de altfel, le era foarte lung şi foarte scurt; sosise 
fără aproape să bage de seamă data concertelor. Deşi Elena 
se arăta un cenzor neînduplecat, amintind lui Marcian 
datele, ideea plecării lui îi da o langoare, cum şi lui o 
încetinire a veseliei. 

Dintr-un rest de prejudecată, Elena nu se amestecase la 
facerea valizelor, dar recapitulase lista obiectelor pe care 
avea a le rândui Maman Baudet. Acele pregătiri aşa de 
intime dădeau Elenei ceva febrilitate. Marcian îşi privea 
valizele cu nădejdea că peste câteva zile Elena va veni la 
Ziirich să-i asculte; pentru prima oară în noua lor situaţie, îl 
va auzi executând în public; era un fel de iniţiere care 
tulbura în adâncimi alte gânduri de iniţiere. 


În gară, la 8 seara, pe o ploaie măruntă, Marcian, după ce 
sărutase tandru amândouă mâinile Elenei, îi sărutase - deşi 
în public - şi obrazul rece. Ea îi făcuse mult timp semn eu 
mănuşa, avea lacrimi în ochi, se simţea singură. 

Marcian, în vagonul lui, se mustra tardiv că a părăsit-o, fie 
chiar pe puţin timp. Erau fericiţi şi. Necăjiţi. 

La Ziirich, fusese deci prima iniţiere a Elenei cu viaţa de 
ilustru vagabond a lui Marcian. Nimeni în acea sală imensă 
şi străină, aglomerată de un public meloman, nu observa pe 
Elena, modest aşezată în fotoliul ei, sobru îmbrăcată şi a 
cărei frumuseţe nu se remarca decât de aproape. 

Ea era turburată de înstrăinare, de aşteptare, de grijă. 
Succesul foarte accentuat şi mereu crescând, aplauzele, 
rechemările, ovaţiile slujise de pretext nervilor pentru a-şi 
urca diapazonul la cele mai mari măsuri, cele necesare unei 
confuzii totale, de loc, timp, împrejurări. 

Când ultimii admiratori, critici muzicali, confraţi „se 
depărtase, Marcian şi Elena rămăsese, în sfârşit, singuri. 
Mairămăsese cu ci supraexcitarea acelei, seri care 
învinsese protocolul şi stângăcia. În micul hotel Kron, fusese 
amanți. 

XI Sezonul serbărilor începuse la Walţeri de timpuriu. 
Aimee îşi ajunsese scopul. Chermesa de binefacere dată în 
parcul palatului Barodin rezolvase problema. Comitelui. Se 
simţise obligat către familia Walter şi numeroase cărţi de 
vizită fusese depuse. Lenora şi doctorul Walter depusese pe 
ale lor; urmase numeroase invitaţii, Lenora speriată se 
agăţase de pretextul sănătăţii pentru a le refuza; repeta 
neobosit că e anemică şi nu poate merge nicăieri. Walter se 
văzuse nevoit să conducă singur pe Coca-Aimee la unele 
recepții, care, după părerea ei, „nu se puteau refuza”. Se 
făcuse astfel o depriti' dere de care Lenora era foarte 
mulţumită. 

În Rollsul de gală, alături cu Aimee, care în lame argintiu 
strălucea ca o stea de film, Walter simţea o ciudată impresie 
de irealitate, impresia pe care o poate da unui spirit lucid o 


feerie. Sclipirea de fir, de perle şi strasuri, în umbra 
albăstrie a Rollsului, ilumina ca un peisaj polar, dând 
ochiului un fel de hipnoză care se comunica imaginaţiei. 
Walter luneca pe un teren de fantasmagorie. 

Feerie care era un nou capitol ai operei întreprinse cândva 
de obscurul student Walter; strălucirea mantalei de seară a 
fetei era un punct de reper pe drumul ambiţiei lui 
victorioase; o dovadă - şi de rândul acesta o dovadă 
neprihănită 

— A încă unei partide câştigate. 

O dată ajuns acolo, la serbări, Walter nu simţea nici o 
mulţumire; a fi un invitat printre alţii nu-l putea satisface; 
locui, oamenii, serbarea nu erau dedicate ambiţiei lui, pe 
când sanatoriul îl închidea permanent în citadela propriei 
lui opere magnanime. Sta deoparte fără interes, legând o 
scurtă discuţie cu vreun cunoscut şi nu rămânea decât 
timpul de a face act de prezenţă. La ceasul 1 cel mai târziu, 
se apropia de Aimee spunându-i că i-a lăsat la dispoziţie 
maşina şi dispărea. Nici ea nu va întârzia prea mult, îl 
asigura Aimee, care, însoţită de prieteni, se întorcea spre 
dimineaţă. 

Walter trăise prea intensiv în izolarea cerută de existenţa 
lui trecută, pentru a mai putea să se încorporeze unui trai 
convenţional. Aimee, dimpotrivă, îşi făcea noviciatul 
monden cu o satisfacţie neobosită; era fericită atât cât ştia 
ea să fie. De la începutul la sfârşitul serbării figura în rolul 
de „frumuseţe inaccesibilă”, pe care şi-l alesese. Prin toate 
fazele petrecerii, în monotonia cuviincioasă a începutului ca 
şi în pierderea echilibrului de la sfârşit, rămânea aceeaşi, 
adică de porțelan alb şi race, în această atitudine era 
cu'atât mai apreciată de femei cu cât mai puţin imitată; 
părea că-i sunt recunoscătoare că a luat asupră-şi rolul 
ingrat. 

Bărbaţii îi făceau pe rând curte, de probă şi cu un 
sentiment de uşurare că proba nu merge mai departe, deci 
fără rancună. 


Un timp trecuse astfel pentru Aimee, cu mulţumirea de a 
purta rochii frumoase şi de a fi primită şi admirată de lumea 
cea mai aleasă; aspira acum ca ea să primească la rândul ei 
lumea aceea în mod cât mai strălucit; îşi punea astfel 
vanitatea în slujba unui precept de viaţă. 

Dorinţa ei nu mai era anevoie de realizat, toţi aceia, 
blazaţi cu distracţiile obicinuite, nu cereau decât să capete 
altele noi. Aimee n-avea însă de gând să le ofere desfătări 
noi; se preocupa numai să găsească o formulă a casei 
Walter pe care s-o Impună musafirilor. În programul ei casa 
Barodin avea un rol de templu şi ea de idol. Snobismul şi 
autoidolatria ei se amalgamau cu unele infatuări de artă 
sugerate de bogăţiile muzeului Efraim. De la început visul 
ei fusese să primească toate notabilităţile artistice, 
ştiinţifice, politice şi mondene. 

Vroia ca asistenţa să fie la înălţimea decorului şi gazdelor: 
ambiţie destul de nobilă. În criteriul ei de alegere nu ţinea 
totuşi seama decât de valoarea exterioară a oamenilor; 
aleşii erau acei care ocupau un loc de seamă şi, cum cei 
care reuşesc mai adesea sunt cei care nu şi-au ales 
„Mijloacele”, publicul pe care Aimee îl pregătea palatului 
Efraim era cam de aceeaşi esenţa cu locul şi cu stăpânuJ 
locului. Aveau să se adune învingătorii în templul Victoriei. 

Pentru a putea împăca pe Lenora cu ideea acelor recepții, 
Aimee o asigurase că era vorba de viitorul ei, că n-o privea 
nici o pregătire, mai mult chiar, că atunci când se va simţi 
indispusă se va putea abţine; argumente care avusese darul 
să convingă pe Lenora; de altfel, nici n-ar fi putut rezista 
voinţei fetei. 

În ce privea pe Walter, de când întrebuinţase metoda 
rugăminţii graţioase, Aimee îi conducea după voia ei, totuşi 
cu mari precauţiuni. Avea ideea că Walter are un caracter 
despotic şi bizar, de care se temea cu oarecare admiraţie. 
Fiecare din ei doi preţuia în cellalt un duşman rebel pe 
care-l putuse înfrânge. 


Aimee începuse prin a refuza acum la rând invitaţiile 
primite. În naivitatea ei, Lenora stăruia ca Aimee să se 
distreze sau să spună ce nemulţumire are. Doctorul Walter 
se ocupa şi ei de acele refuzuri cu o curiozitate ce-ar fi 
părut demnă de cauze mai însemnate. Aimee stăruia însă şi 
în refuz, şi în tăcere. 

Abia după un timp se decisese a-şi dezvălui secretul şi 
Walter simţise un fel de dezlegare. Învârtind în mână una 
din acele invitaţii refuzate, Aimee spusese cu o deziluzie în 
glas; 

— Nu credeţi că ar trebui să dăm o revanşă acestor 
persoane?... Mai ales că avem o casă care pretinde şi care 
merită să fie pusă în evidenţă. Oriunde merg nu aud decât: 
„Dac-am avea un palat ca al doctorului Walter! * 

Walter se roşise brusc, reflex care străvezea subt paloarea 
lui obicinuită ca un incendiu văzut prin geamuri. Se roşise 
de plăcerea de a fi stăpânul invidiat al unui astfel de 
domiciliu, cât şi de stânjenirea de a nu fi fost la curent cu 
îndatoririle ce avea către societate. Vexat şi măgulit, 
reproşase Lenorei: 

— E de resortul dumitale! 

Aimee venise în ajutorul nevinovatei: 

— Nu era nevoie să ne grăbim! Abia acum începem a fi 
datori î... Ea refuzase pentru că în realitate îi plăcea mai 
bine să primească decât să se ducă. Avea pasiunea bome 
1*ului! 

Ca de obicei, Hilda o secondase: 

— Aşa erai tu şi la pension! Ne adunai pe toate în camera 
ta! 

Într-un elan de tandreţe, Aimee o îmbrăţişase: 

— Ce păcat că pleci tocmai acum! 

Hilda, în adevăr, se pregătea de plecare. În fiecare 
scrisoare doamna Gert stăruia să se întoarcă. O lăsase cam 
mult singură şi avea nevoie de „cancelarul” ei. Acelei 
chemări Hilda nu-i opunea refuz. Avea impresia de a se fi 
învechit ca musafiră şi de a fi într-o situaţie oarecum 


inferioară, deşi nimeni n-o ofensa. Aimee lipsind mult, 
Lenora nu se putea lipsi de tovărăşia ei. Caracterul ei 
îndatoritor şi priceperea ei făcea ca toată lumea, începând 
de la Lenora şi sfârşind cu personalul de serviciu, să o 
consulte. Era, desigur, o suplinire a lui Aimee, dar era şi un 
sub-rol; modestă, dar mândră, Hilda se simţea un fel de 
damă de companie şi nu era mulţumită. Nimeni nu era de 
vină, decât poate caracterul ei şi împrejurările, dar ambiția 
îi era umilită. Poate că şi amiciţia mare dintre Aimee şi Cora 
Persu o durea fără să-şi mărturisească. 

Aimee o reţinea totuşi cu argumente tiranice şi 
drăgăstoase: 

— Credeam că vei sta mereu cu mine!... Cui mă laşi?... 

Mama e un copil mare şi frumos şi doctorul Walter e totuşi 
un străin pentru mine!... Tu eşti familia mea!... 

Erau declaraţii nu tocmai conforme cu faptele, dar care 
înfrumuseţau momentele despărțirii. Hilda putea astfel 
regreta pe cei de acolo: pe Aimee ca pe o prietenă încă tot 
perfectă, pe doctorul Walter mereu mai cordial şi cu 
deosebire pe Lenora, de care” se afecţionase şi care o 
interesa prin izolare. O credea şi bolnavă. E drept că nu se 
plângea de nimic, dar sta mereu culcată, ceea ce nu era 
normal. 

Când cerca s-o cerceteze, Lenora spunea că o dor 
picioarele din pricina pantofilor şi de aceea nu poate umbla. 
În adevăr, după ce sta zece minute în sus, se trântea iar pe 
divan. Din confidenţele ce-i făcuse Lenora asupra 
trecutului, Hi! da ar fi putut deduce că acel trai oriental era 
propriu firii ei, totuşi masca lividă care răzbătea de subt 
fard şi adesea o schemă de durere, acelea ce puteau 
însemna? Pe de altă parte, de ce Lenora n-ar fi spus 
bărbatului ei? Părea, dimpotrivă, a se arăta cât mai voinică 
în prezenţa lui, totodată evitând cât mai mult a rămâne 
singură cu el. 

Hilda se gândise iar să atragă atenţia prietenei sale, dar 
M-avusese curajul. Aimee se străduia doar aşa de mult să 


înlocuiască pe mama ci în îndatoririle mondene! Acele 
zădărnicii mondene păreau Hildei, care era o mică 
burgheză, datorii sacre, şi credea sincer că luându-şi 
asupră corvezile, Aimee, într-un fel, se sacrifica. În ochii 
Hildei, Aimee era încă admirabilă. 

Plecarea Hildei se făcuse cu solemnitate. Aimee îi dăruise 
o zi întreagă de tovărăşie şi o condusese îa gară împreună 
cu Walter şi Lenora. 

Lacrimile le furnizase Lenora care, printr-un plâns 
exploziv neaşteptat, emoţionase pe toţi. În faţa acelei 
demonstraţii, Walter stăruise ca Hilda să revină cât mai 
curând: 

— O să te mărităm aici la noi ca să te păstrăm! zisese. 

Hilda decisese că în ultimul moment va spune doctorului 
Walter ceva despre sănătatea Lenorei; când venise 
momentul, nu mai îndrăznise: ar fi fost ridicol şi absurd să 
atragă ea atenţia lui Walter. Profitase numai de 
expansiunea Lerforei pentru a-i şopti: 

— Mă întorc curând dacă-mi promiţi că te vei îngriji. 

Acele cuvinte pricinuise Lenorei o nouă criză de plâns, 
Walter, impresionat de starea nervoasă a nevestei lui, îi 
căuta pricina. Avea mai demult bănuiala că Lenora a intrat 
în criza menopauzei. Scena asta îi confirma presupunerea 
şi hotărâse să ia forţat un interogatoriu Lenorei, pentru a o 
putea supune unui tratament raţional al epocii critice. 
Luată pe neaşteptate, Lenora răspunsese evaziv, aruncând 
la întâmplare un „da”, sau un „nu”, cu singura idee de a 
minţi. Walter nu putuse afla nimic precis, dar nu stăruise 
mai mult, fiindcă, pe o parte, stângăcia Lenorei îl enerva, pe 
de alta starea ei de panică îi făcea un fel de milă. Nu se 
credea însă achitat şi decisese să delege pe Aimee să afle 
de la mama ei adevărul. 

Aimee deschisese ochii care nu înțelegeau şi întrebase cu 
teamă: 

— Nu e nimic grav? în toată sinceritatea. 


Deprins să trateze chestiunea medical, Walter, în faţa 
ignoranței, simţise iarăşi acea izbitură interioară, acel 
moment de surprindere şi emoție pe care Aimee reuşea ai-l 
da. Se socotise stângaci şi grosolan şi îl cuprinsese laolaltă 
un sentiment de pudoare şi ideea că o fost impudic. 

Odinioară viţiul nu-i turbura luciditatea, ci dimpotrivă, i-o 
ascuţea. Practicase viţiul ca un chirurg care opereazăcalm 
şi conştient asupra sa; el singur prepara cuțitul şi urmărea 
tăişul lamei; o anestezie totală îi opre” atunci toată 
vitalitatea; n-avea nici o urmă de beţie sau desfătare, ceea 
ce era Scuza lui. 

Dimpotrivă, acum contactul cu virtutea îi da o 
neorânduială în simţiri, un amestec de plăcere şi 
remuşcare. 

Aimee, ce e drept, nu era la curent cu chestia menopauzei; 
decisese însă să se informeze, căci ţinea să fie pusă la punct 
în orice privinţă. Discuţia începută la Sport cu Cora Persu 
devenise generală. Fetele tachinase pe Aimee pentru 
ignoranţa ei, ea însă căuta cu gravitate a se instrui. 
Conchise că nu putea fi vorba de aşa ceva pentru mama ei 
mică, dar că e bine încă să prevezi totul. În forul ei era 
convinsă că de acolo vin toate indispoziţiile Lenorei şi era 
bucuroasă că nu e vorba de nimic serios, tocmai când erau 
atâtea lucruri însemnate în curs. Se felicitase că a consimţit 
ca Lenora să reia raporturi cu doctoriţa Rim şi cu Nory 
Baldovin, ce-i puteau fi de folos.' 

E drept că doctoriţa nu se arăta de fel şi nici Nory chiar nu 
se grăbea prea mult, cum şi-ar fi închipuit. Acum de erau 
necesare, căci doctorul Walter îimai atrăsese o dată atenţia 
asupra mamei ei. Negreşit, Walter o făcea din egoism 
pentru a o împiedica de la distracţiile ei. Cum n-avea gând 
să se supună nici tiraniei lui, nici capriciilor Lenorei, 
frecventarea rudelor ar fi fost binevenită. Cât despre 
neplăcerea de a le vedea, o putea lesne evita. Deplin 
satisfăcută, Aimee gândise cu alintare: „Mămica mea!” 


Aimee era, în adevăr, mai mult ca oricând satisfăcută. Tot 
ce lucrase rodea; muncise mult, dar era o muncă care-i 
plăcea şi care-i da beneficii. Casa Walter devenise punctul 
de atracţie al lumii şic şi ea era stăpâna adevărată a casei 
Walter. Spiritul ei organizator era recunoscut şi prețuit de 
toţi. Aimee, care era sincer uimită de palatul Walter, ţinuse 
ca asistenţa să nu fie prin nimic distrată de la admiraţia 
pentru tezaurele ce conţinea şi decisese curajos ca 
recepţiile să fie solemne şi monotone, astfel ca lumea să tie 
nevoită a-şi dedica atenţia „templului'*. 

Nu se va dansa ca pretutindeni şi nu vor fi deschise decât 
apartamentele de primire, unde nu putea fi organizată 
intimitatea şi izolarea. O bucată de muzică clasică cu 
executanţi de primul rang, o prelegere cu subiect grav 
ţinută de vreo vedetă, slujeau de intermezzo obligaţiei de a 
se plictisi respectuos şi în toaletă de mare gală. 

— Se dansează peste tot şi, afară de asta, tatăi meu vitreg 
ar crede că e un sacrilegiu! explica Aimee prietenelor. 

Îi plăcea în public să ridice prestigiul lui Walter şi ai 
întregului aşezământ. În adevăr, lumea se plictisea acolo, 
dar cu convingerea măgulitoare că face un act de snobism. 

Invitaţiile în casa Walter erau socotite ca o favoare şi ca un 
brevet de cinste. Cel însă care simţea la cea mai mare 
măsură farmecul cinstei era doctorul Walter. 

La început, avea la acele recepții o teamă ascunsă sieşi şt 
ascunsă altora sub masca lui glacială. Pe pragul saloanelor 
sta încordat, iar lumina şi zgomotul îi izbeau în faţă ca o 
hulă; apoi, în atmosfera prielnică a oaspeţilor măgulitori, se 
desiindea. Se refugia în vreun colţ, mai totdeauna acelaşi, 
şi, rezemat pe un piedestal de marmoră roz pe care sta 
bustul cel mai reuşit al lui Aimee, discuta cu vreun confrate, 
pe când în el curgea un şuvoi de căldură la fel cu cele care 
răzbat printre banchize. 

Fără a-şi întrerupe convorbirea, Walter vedea poligonul 
unei muchi de salon vecin, cu tapete bronzate şi grupuri ale 
invitaţilor care evoluau în hainele lor de mare aparat. Un 


aflux de sânge la creier îi împăienjenea vederea cu 
congestia voluptuoasă a triumfului. Toată viaţa fusese 
pătimaş de armonie şi cuviinţă, ca de lucruri inaccesibile. 
Adesea silueta fetei apărea şi dispărea în pervazul acelei 
privelişti: gazda mică era la postul ei şi întărea realitatea 
lucrurilor, alimentând totodată feeria existenţei. 


Croitoreasa lui Aimee hotărâse că silueta ei cam rigidă şi 
cu mişcări măsurate trebuia seara la bal să poarce rochii de 
brocarturi, de fir, croite după forme de stil, lungi până în 
pământ, şi că părul ei de un blond ca şi artificial cernea 
diademe de cinematograf. Astfel, unele modele greu de 
lansat găsise în ea manechin, şi cumpărătoare. În căutare 
de originalitate, Aimee purta curajos faldurile a zece metri 
de stofe scumpe. 

La prima apariţie rochia fetei alimentase discuţiile serii. 

Cu glasul ei de contralto, Cora Persu explicase chelului 
Fiiodor că misterul feminin nu rezidă, nici un dispare cu 
faldurile rochiilor - acel mister se refugiază, oriunde, fie în 
valul transparent al lui Dafne, fie numai în cingătoarea 
metalică a baiaderei goale. Cora lăsa pe alţii să gândească 
sau să simtă că acel mister poate fi şi în jiletca masculină a 
unui costum prea sobru de femeie. La acele baluri Cora 
purta o rochie strâmtă, neagră, de catifea, mai mult lungă, 
decoltată larg, pe un bust perfect, dar fără nici o viaţă. 

Mai departe ceva, Pangali, deputatul cu reputaţie de 
inteligenţa, demonstra că misterul feminin nu e în funcţie 
de modă şi nici chiar de femeie, deoarece el e numai una 
din fazele dorinţei masculine. Orişicare port ca şi orişicare 
femeie pot satisface acel moment: fie rochiile lungi şi largi 
care ascund femeia, deci obiectul dorinţei, şi care rătăcesc 
cercetarea dând astfel aspiraţiei termen şi nerăbdare, fie 
cele scurte care, înfăţişând pericolul, provoacă un 
maximum de elan ascendent al dorinţei. 

Pe astfel de subiecte neserioase, musafirii se exercitau cu 
seriozitate, pe când de-a lungul saloanelor cu pereţi de 
moar şi de oglinzi, rochia de stil a fetei circula în sus şi în 
jos, alăturată mai totdeauna de fracul celui mai însemnat 
personaj al adunării. 

Deşi Aimee făcea caz mare de artă şi ştiinţă, avea o 
preferinţă pentru măririle oficiale. Cel mai asiduu ministru 
în casa Walter era Anestin, privilegiat printr-o înfloritoare 


caricatură şi prin injuriile neobosite şi disperate ale 
ziarelor. 

Chipul lui de panoptic şi hainele exagerat de ajustate pe 
trupul lemnos slujeau de minune caricatura, păreau însă a 
dezminţi, prin acel ridicol, defăimările aduse cinstei lui. 
Părea astfel onest când îl confruntai cu reputaţia ce avea şi 
părea frumos când îl opuneai caricaturii lui scabroase. 

Răbdătoare, Aimee asculta pentru a nu ştiu câta oară 

— -vestea circuitului mondial făcut în sleeping şi vagoane 
de de domnul ministru pentru studii tehnice. Avea un glas 

: v/.al, strâmtorat încă de dantura rău angrenată în 
maxilele fugare. Vorba lui îţi da impresia, de trotuar rulant, 
care te aduce mereu înapoi la locul de unde ai plecat 
pentru a te proiecta din nou la distanţă. 

Devotată slujbei sacre de gazdă, Aimee repeta neobosit că 
adoră călătoriile lungi, şi Amedeu Anestin, cu un vâjâit de 
suspin printre caninii agresivi, se declara gata să-i slujească 
de respectuoasă călăuză. 

La momentul acelei ipoteze, o grijă separată şi simultană îi 
făcea să se separe. Lui Amedeu, care avea undeva, la moşii, 
o nevastă foarte vulgară, ideea de a fi însoţit de o rochie aşa 
de somptuoasă îi da o panică, fie chiar pentru un voiaj 
imaginar. Atunci, timp de o secundă, faţa şi sunetul unei 
silabe arătau o urâţenie rea de bestie, care realiza 
asemănarea. Reputaţiei şi caricaturii totodată. 

Aimee nu observa această secundă, speriată dinainte de 
acele perspective călătoare, dintr-o repulsie pentru dintâi 
de porțelan, care culmina. Atunci, de lângă Amedeu, Aimee 
pleca spre noi îndatoriri. Nu uita pe mama ei, căutând să-i 
asigure tovărăşia necesară pentru a nu fi izolată. Lenora, 
de altfel, subt pretext de oboseală, se retrăgea devreme. 

Aimee observa şi pe Walter, căruia atitudinea aceea 
rezervată îi asigura prestigiu şi distinţiune. De obicei, 
recepţiile nu durau mai târziu de ora 2. Mai mult ar fi fost 
plictisitor, şi mai puţin blamabil pentru reuşita serii. Ioată 


lumea se felicita că s-a retras la ora cuviincioasă, fiecare 
zicând că la el acasă se petrece până la ziuă. 

Nimeni nu tăgăduia însă un fel de superioritate recepţiilor 
din casa Barodin, din pricina cadrului unic cât şi disciplinei 
arbitrare. Când ora 2 era ajunsă, Amedeu Anestin, 
somnoros, într-o supremă mişcare de galanterie, săltând cu 
un gest elegant manşeta fină, se apropia de Aimee şi, 
sărutându-i mâna, îi oferea să o conducă în Congo. Obosită, 
dar intactă, Aimee, cu glasul vag, îşi arăta regretul că viaţa 
e atât de strâmtă. Era semnalul plecării generale. 

Aimee privea defileul cu satisfacţie. Se gândea cu necaz că 
sora ei Elena nu era acolo ca să vadă cum şi-a ajuns scopul 
fără de ajutorul ei. 

După ce totul era sfârşit, Aimee simţea o mulţumire 
nespusă că rămâne pe loc; nu numai că nu pleacă cu 
Amedeu în Congo, dar nici chiar pe o altă stradă, la o altă 
casă. 

Osteneala i se risipea cu totul, înlocuită de satisfacția de' 
a-şi fi găsit locul şi cu dorinţa să-l păstreze cât mai mult. 

Avea pentru acel palat o dragoste de proprietar egoist, cât 
şi grijă, teamă, pentru vreo împrejurare care i l-ar putea 
înstrăina. Nu concepea că ar fi putut vreodată locui aiurea 
sau avea altă existenţă. 

Îndepărta problema căsătoriei ca inoportună, cu un fel de 
dispreţ, de indignare chiar, pentru oamenii cari ar fi putut 
avea pretenţia să-i schimbe numele şi traiul; ca şi cum acei 
candidaţi temerari ar fi pretins la succesiunea unui tron. 

Aimee se indentifica cu averea, cu faima, cu numele lui 
Walter, exagerând valoarea lor. În nevoia ei de dominație şi 
confort nu se amesteca nici un alt sentiment, afară de 
vanitatea ei imperativă, aşa de bine satisfăcută. Căuta să se 
consolideze în acea feudă; toate drumurile, pe care ieşea 
din citadelă, erau pentru ea numai drumuri pentru a se 
întoarce înapoi acolo, mai bine înarmată. 

La început, se distrase să înfrunte voinţa lui Walter pentru 
a-şi crea puterea; acum, îi plăcea să respecte legile care 


guvernau, legi făcute de ea şi care o cuprindeau în 
neştirbirea lor. 

Firea ei încrezută şi indiferenta o slujea pentru a nu fi 
geloasă de celelalte femei. Supraveghea însă cu grijă orice 
schimbare de infirmieră sau de intendent al sanatoriului, nu 
cumva să vină elemente primejdioase pentru influenţa ei 
exclusivă. 

Avea aceeaşi aprehensiune pentru oaspeţi; un timp, după 
plecarea lor, sta încă de vigila singură în marile saloane, ca 
şi cum astfel ar fi purificat locul de orice miasme care-i 
puteau primejdui liniştea. Abia apoi, în camera ei albă, 
adormea adânc, fără vise, un somn odihnitor, deplin, 
mecanic. 

XII Drăgănescu credea că va primi din Elveţia un răspuns 
imediat, de care era oarecât îngrijorat. După un timp, 
începuse a se îngrijora de lipsa oricărui răspuns; îşi zicea 
totuşi că cele scrise de el Elenei erau aşa cum putea ea dori 
mai bine şi că deci tăcerea ei însemna aprobare; urma însă 
a fi nedumerit de faptul că nu sosea măcar buletinul de 
sănătatea copilului, pe care până atunci îl primise cu 
exactitate. Să nu fi fost Elena bolnavă? îşi fixase ideea asta 
în minte şi deriva toată neliniştea asupra ei. 

Ţaţa 'Tana, care-l auzea spunând mereu: „Să nu fie cumva 
Elena bolnavă!” credea că fratele ei are cumva vreo 
informaţie. 

— Dac-ar fi ceva râu te-ar anunţa!... Acolo sunt doctorii 
buni! opinia cu timiditate. 

Mika-Le, care acum nu se mai ascundea, plictisea pe 
Drăgănescu repetând ca un papagal: 

— Ce face sora mea Elena? 

Îl plictisea cu atât mai mult cu cât îşi amintise că Elena 
depărtase pe acea soră, pe care nu o suferea. 

De când cu deschiderea Camerei mai avea şi alte 
neplăceri: Întâlnea mereu cunoscuţi care întrebau, ca şi 
Mika-Le, cu persistenţă de Elena. Unii se arătau chiar 
indiscreţi: 


— Unde?... Cum?... De ce?... 

Întrebările lor erau pentru eî motiv de enervare; h iţă de 
ancheta acelora, lucrurile, mai mult sau mai puţin 
statornicâte cu eî însuşi, redeveneau nesigure. Răspundea 
la întâmplare şi felurit, după impresia momentului, 
contraziceri care apoi îl preocupau tot pe el. 

Începuse a se teme de orice cunoscuţi şi trecea pe lângă 
oameni grăbit, cu capul în jos şi cu spaima de a fi oprit. 
Drept culme, într-una din zile, o doamnă oprise automobilul 
în dreptul lui pe bulevard, făcându-i semne insistente cu 
mâna. 

La început nu o recunoscuse, ceea ce îl zăpăcise încă mai 
tare; când se apropiase de maşină, văzuse că era prinţesa 
Ada şi se turburase că n-a fost destul de grăbit cu o 
persoană atât de pretențioasă. 

Cum se şi temea, Ada îl oprise anume pentru a cere 
noutăţi de îa Elena. Îi vorbise franţuzeşte, ceea ce iar îl 
stânjenise; el îi dase pe româneşte răspunsuri evazive de 
bună petrecere a Elenei, amestecate cu preocupări de 
sănătatea ei. Tot româneşte şi cu lipsa ei de jenă, Ada îl 
întrebase apoi dacă e adevărat că divorţează: aşa se vorbea 
pretutindeni, dar ea dezminţea. Deoarece, ca rudă, ar fi 
ştiut cea dintâu Lovit în creştet de acea versiune 
neaşteptată, Drăgănescu se mai chinuia întrebându-se cum 
şi ce fel era rudă cu Ada. Deşi apoi se arăâtase uimit de o 
presupunere aşa de falsă, păruse Adei prea zăpăcit ca să fie 
sincer; socotise deci că zvonul era exact şi că-l tăgăduia 
pentru că nu-i convenea. 

După întâltiirea cu Ada, Drăgănescu rămăsese obsedat de 
acel zvon: Cum, ce fel, de ce ieşise astfel de vorbă De fapt 
versiunea născuse de la sine, din absenţa prelungita a 
Elenei, alimentată de cancanuri, de altfel motivate. 

Drăgănescu însă deprimat, ei socotea zvonul drept o 
calomnie; nedeprins cu calomnia, îi părea că se urzeşte 
împotriva lui un complot; în reţeaua lui imaginară se zbătea 
fără scăpare şi cu respiraţia tot mai anevoioasă. 


Nu găsise alt remediu decât să nu se mai arate nicăieri. 

Lipsise de la Cameră, dar, telefonul chemându-l insistent 
pentru nevoia unei comisii, sfârşise prin a se duce la data 
convocării. Din neşansă, pe culoare se lovise de un domn cu 
veston strâmt şi cu monoclu, care-l întrebase: 

— Ce mai face frumoasa nepoţică? 

Gata să creadă că a fost o confuzie, se lămurise absa când 
colegul jipa îi spusese: 

— Ce secătură şi Lică Petrescu ăsta. Nu s-a putut alege, 
dar nu dă două de pe sălile Camerei! Se ţine de 
samsarlâcuri! 

Aşadar, fusese Lică sau Basile Petrescu, bărbatul nou-nouţ 
căsătorit ai prinţesei Ada, unchiul Elenei, şi, desigur, 
întrebarea lui fusese întemeiată. 

După întâlnirea cu Lică, Drăgănescu ceruse un concediu 
parlamentar motivat de boală. Comuuicând cu sanatoriul 
pentru certificat, Walter opinase că concediul era foarte 
indicat. Preocupat numai de complotul ce se urzea contra 
căsniciei lui, Drăgănescu nu dase atenţie acelui avertisment 
medical. 

Cu toată izolarea, nu putea să-şi asigure linişte deplină; de 
trei ori Aimee cercetase despre Elena pe care dorea s-o 
invite la unele serbări; scrisese chiar lui Drăgănescu pentru 
a întreba dacă întoarcerea surorii ei era apropiată. Aimee 
acum cerceta numai din vanitatea de a avea pe Elena la 
primirile pe care le organizase fără de concursul ei. 
Drăgănescu însă suspecta insistența cumnatei în raport cu 
obsesia lui; răspunsese că Elena va mai lipsi un timp destul 
de lung, sporând astfel să curme demersurile. Abia însă 
acel răspuns trimis, se temuse să nu fie greşit înţeles de 
Aimee: dacă Aimee era la curent cu zvonul divorţului va 
vedea în spusele lui o confirmare!... Sau Aimee va scrie 
cumva Elenei despre întârzierea de care el o informase 
arbitrar şi atunci Elena ar putea socoti acea informaţie ca 
pe o acceptare a despărțirii lor!... 


O mare neînțelegere, o intrigă se putea isca de acolo, de 
care el era de vină fiindcă nu ştia să se comporte. Acum nu 
mai dorea întârzierea Elenei ca până deunăzi: Să se 
întoarcă pentru a spulbera zvonurile! Ca şi cum nu şi-ar mai 
fi dat seama de dorinţa de despărţenie, precis exprimată, a 
Elenei. 

Călca mereu pe un teren care-i fugea parcă de subit 
picioare, iar pe pămâiu călca din ce în ce mai greoi. Îi 
vâjâiau urechile, un ceasornic îi bătea în piept, dar nu lua în 
seamă. Zilnic pleca acum la Tana, cu graba cuiva care acolo 
ar găsi un sfat bun. O dată ajuns acolo, el tăcea şi bătrâna 
n-avea nimic de spus. Mika-Le sau întreba: 

— Vine curând sora mea Elena? 

Sau afirma: 

— Sora mea Elena vine în curând! 

Drăgănescu avea o tresărire interioară: „Oare şi asta 
bănuia ceva?” Se calma zicându-şi că poate ela lăsat să-i 
scape vreo speranţă de întoarcerea Elenei faţă de Tana şi 
de fată. 

Dar, într-o zi, cu glasul jumătate, Tana îi spusese că fata a 
auzit în oraş zvon despre despărţenia lor: 

— Gura lumii proastă! cercase bătrâna, aşteptând a îi 
lămurită. 

Drăgănescu însă tăcuse, încă mai asuprit de ideea că un 
complot îl împresoară de pretutindeni; cum însă Tana nu 
mai pomenea nimic, el o iscodise: 

— Spuneai că s-aud prostii! 

— Ba ce prostii!... Au şi măritat-o cu altul! râdea bătrâna, 
bucuroasă că-s toate minciuni. 

Drăgănescu avea acum impresia că e vorba de chiar 
reputaţia Elenei, de care el era responsabil. Pe el avea să-l 
apuce Elena pentru acele ponoase! Avea să creadă că el le- 
a pricinuit prin vreun cuvânt imprudent, că n-a ştiut să 
chibzuiască lucrurile. 

Îşi amintea tonul, gesturile ei din momentele de 
nemulţumire, mândria ei necruțătoare şi avea mâinile reci. 


Scobora atunci într-o tăcere până în temelii, căutând acolo, 
înăuntru, ceva care să fi putut întări clădirea clătinată a 
căsniciei şi nu găsea, şi pentru că nu găsea, avea un soi de 
ghem în spate între omoplaţi, iar pentru că avea acel ghem 
i se îngreuna suferinţa. 

— Vine! Vine înapoi curând! răspundea acum lui Mika-Le 
care-l privea fix fără a-l crede. Ar trebui să astupăm gura 
nesocotiţilor, spunea pe altă parte Drăgănescu Ianei, cu 
nădejdea absurdă a unui ajutor. 

— Fireşte că trebuie! răspundea Tana strângând pe ea 
broboada din neputinţa de a-l ajuta. Avea să găsească 
dumnealui ceva, un ac bun de cojocul lor! căci fratele ei 
putea tot ce vrea, el care numai să fi primit îl făceau 
ministru... 

Numai că dumnealui acum o întreba pe ea, care nu era 
vrednică de nimic! 

Bietei Tana i se zbârcea mintea, ca şi obrazul, căutând 
leacul zadarnic; nu bănuia însă ce biet om necăjit stă în faţa 
ei; credea mereu că fratele ei e un om tare, un om 
neînfrânt, la trup ca şi la suflet. Vizita la doctorul Walter, de 
care dealtfel Drăgănescu îi spusese puţin lucru, cât şi 
schimbarea lui destul de vădită, nu-i clătise credinţa în 
puterile lui: 

— Munceşte prea mult! spunea cu ceva mândrie. 

De aceea îngheţase toată şi nu fusese bună de nimic, când, 
într-o după-amiază, abia sosit, Drăgănescu avusese o criză 
de inimă, urmată de o mică sincopă. Alături de bătrâna 
înmărmurită, Mika-Le păruse infirmieră îndemânatecă. 

— Ce-i asta de la Dumnezeu? se întrebase biata Tana. 

Se înfipsese acum ideea că fratele, din multă trudă cu 
trebiie politicii, căpătase un leşin cu năduf, din care putea 
muri dacă-l găsea singur în casă, şi de care putea fi lecuit 
dacă era bine frecat cu oţet. Dar cum să facă să nu fie 
singur? Nu se gândea la Elena din respect pentru trebile 
casnice ale fratelui. 


Drăgănescu părea a nu lua în seamă crizele acelea, în 
schimb, pentru boala de care suferea căsnicia lui şi pe care 
o tăgăduia de altfel altora şi chiar sieşi, avea un fel de 
încăpățânare. Voința fermă şi clară a Elenei nu izbutise să-l 
convingă: un cerc gol la mijloc, prin care mintea lui trecea 
dincolo, pe când bine înfiptă sta în el convingerea că zvonul 
divorţului e mincinos, că el şi Elena sunt perfect uniţi. 

Când, într-una din zile, Tana, mestecându-şi vorbele, 
cercase a-i spune că ar fi mai bine să nu stea singur şi ar 
putea sau ea... sau fata ceea, să se mute în Lascăr Catargiu, 
Drăgănescu se agăţase de propunere ca de o salvare. Tana? 
Nu! 

Nu era bine! Să se mute cu sora lui, nu!... Dar fata, sora 
Elenei! Stând cu Mika-Le, cumnata lui, la un loc, cine se mai 
putea îndoi de pacea căminului?... Supărarea Elenei pe 
fată, lucru mic, lucru vechi!... pe când folosul prezenţei 
ei!... Da! 

Să se mute cu el Mika-Le... Nu-i era plăcută, dar ce avea 
de-a face! Apoi, cum avea să scrie Elenei să se întoarcă ce! 
puţin pe un timp scurt, pentru a îndeplini unele formalităţi 
judecătoreşti cu privire la noile instalaţii făcute pe 
proprietăţile ei... Aceste două perspective, din care una 
imediată, îl liniştiseră oarecât. 

Mika-Le primise bucuros strămutarea. Baba o cam 
plictisea, casa era mai frumoasă dincolo şi avea automobil. 

Elena, care ar fi fost pata neagră, lipsea şi dorea să 
lipsească cât mai mult. Drăgănescu era, ce-i drept, ursuz, 
dar era şi îngăduitor. 

Teama de Elena stăruia chiar de la distanţă, de aceea se 
instalase cu precauţiune şi subt protecţia Tanei. Cum corpul 
principal al casei, în afară de camera şi biroul lui 
Drăgănescu, sta închis, Tana alesese pentru o fată o cameră 
pe dependinţe, alături cu a secretarului. Mai departe ceva 
era a lui Pavel, feciorul. Pavel era fără bunăvoință pentru 
MikalLe, încă de când locuise acolo rândul cellalt. O 
considera ca pe o rudă de pripas a doamnei, şi disprețul 


conţinut al Elenei pentru sora adulterină avea ecou în 
purtarea lui Pavel. Era corect, dar silnic. 

Cu firea ei de gunoi mic, care duce la tăvăleală, Mika-Le 
nu se turbura de atât şi se aclimatiza. Pe Drăgănescu îl 
vedea rar, mereu posac şi distrat... La dejun, Mika-Le se 
credea obligată a plasa o formulă nouă despre Elena: 

— Sora mea Elena poate acum să lipsească cât de mult. 

Fără grijă! 

Drăgănescu părea a nu auzi. 

Când Mika-Le vrea să facă escapade cu pseudologodnicui 
ei pretexta că se duce la Tana. Pretextul slujea mai mult 
pentru Pavel. Cu automobilul nu cutezase încă a se plimba, 
nici a cere voie. Într-o zi spusese cumnatului, când era gata 
de plecare: 

— Vrei să mă duci şi pe mine în oraş? 

Un moment Drăgănescu stase la îndoială, apoi ideea îi 
păruse luminoasă: îl putea vedea lumea cu sora Elenei! De 
atunci, mai adesea Mika-Le traversa alături de cumnatul 
său străzile pline de lume, iar uneori se xntâmpla să se 
întoarcă ea singură cu maşina. 

Într-una din zile, Mika-Le, cu timiditate, spusese 
cumnatului că n-a fost îa Cameră niciodată şi ceruse două 
bilete: pentru ea şi o prietenă! Prietena era amantul de la 
care pornise cererea. 

Drăgănescu nu ştia dacă trebuie să o conducă: până la 
urma o luase cu el, ceea ce-i îngăduise să spună colegilor: 

— Am adus pe cumnata mea! dar nu păruse a le face nici o 
impresie. 

Vâlva divorţului trecuse. Strecurat în public la un moment 
când opinia n-avea alt subiect de clevetire, balonul de 
spumă, pesemne, se înălţase şi se spărsese. Drăgănescu 
însă lucra mereu pentru ceea ce credea întărirea căsniciei 
lui. 

De Ia Elena n-avea nici o veste, deşi trecuse timp. Uneori 
se mira, în faţa lui Mika-Le, de lipsa acelor veşti. Fata avea 
răspunsuri inofensive: 


— Poate s-a pierdut scrisoarea!... Vine poate ceva azi Se 
întoarce poate chiar dumneaei!... 

Din acest schimb de idei, Mika-Le trăsese însă concluzia că 
e bine să supravegheze corespondenţa. Venise în conflict cu 
Pavel: 

— Lăsaţi, domnişoară, că e treaba mea! 

Fata urmase pe ascuns a-şi păstra interesul pentru ora 
factorului, cu intenţia de a ascunde scrisorile Elenei, ca 
fiind mai bine pentru liniştea ei. Scrisori de acolo însă nu 
veneau. 

După dejun, Drăgănescu citea ziarele în biroul lui. MikalLe 
lua şi ea un ziar şi-l frunzărea; era mai frumos şi mai cald în 
birou ca în camera ei de pe coridor. Crezând că fata se 
crede obligată a sta acolo, Drăgănescu îi spusese: 

— N-ai nevoie să rămâi! 

— Dacă nu te superi, stau şi eu aici, n-am altă treabă, 
răspunsese. 

Cu cât trecea timpul fără veşti, cu atât Drăgănescu 
pierdea noţiunea clară a legăturii lui cu Elena; nici figura ei 
parcă n-o mai avea în minte desluşit. Uneori, acum i se 
părea că nu s-a căsătorit niciodată, că Elena l-a refuzat 
până îa urmă. Tresărea dintr-un fel de amorţeală, se 
scutura ca din vis şi, văzând pe Mika-Le acolo pe un colţ de 
canapea, îi revenea realitatea lucrurilor. 

Chiar gândurile lui aveau acum către Elena stânjenire mai 
multă: Să-i scrie!... Cum să-i scrie? Prezenţa lui Mikale, 
dovadă a drepturilor lui de soţ, îl mai înviora. 

Crize mari nu mai avusese, dar simţea adesea amorţeala 
care le era premergătoare: o pânză cenuşie îi sta un 
moment pe vedere, clipea atunci de mai multe ori până să 
vadă iar limpede; întâlnea ochii rotunzi, miraţi ai lui Mika- 
Le şi se silea să pară voios, ca şi cum Elena însăşi l-ar fi 
surprins astfel descalificat. Îşi. Zicea că fata ceea stă acolo 
cu el numai pentru a-l veghea şi, că i se va fi urând; era 
gata să creadă că e o fată de treabă, uitând că el singur 
dovedise cândva contrariul. 


Mika-Le, tot frunzărind ziare, găsise - reproduse după 
cele străine - unele ecouri despre concertele lui Marcian. 

Cum, fără să fie inteligentă, nu era de fel proastă pentru 
intrigi, făcuse un: „A!” după care comunicase îui 
Drăgănescu că: 

— Prietenul dumneavoastră, artistul cel mare, cântă acum 
în toate ţările! 

Peste două minute insinuase fără fineţă: 

— Poate sora mea Elena lipseşte din Geneva, în plimbare! 

Argumentul făcuse efect asupra lui Drăgănescu: Dacă, în 
adevăr, Elena lipsea? Era un motiv care putea explica 
tăcerea ei! Acum era convins că nevasta lui e, în adevăr, 
dusă pentru acele concerte şi se simţea mai liniştit. Dar, 
într-o dimineaţă, la sculare, avusese o criză mare, abia 
putuse suna pe Pavel. Chemată în grabă, Tana alergase, ] 
pe doctor, Drăgănescu nu dase voie să-l cheme: avea 
doctorii şi va sta în pat liniştit până se va face bine. 

Mika-Le se instalase de gardă cu o igliţă şi un ghem de 
coton perle, pentru un eventual şal de gât lui Adolfal ei. 

Nemişcată pe colţul canapelei, se gândea la soarta ei 
vitregă: cumnatul părea că nu vrea să se mai scoale din pat, 
deşi acum îi va fi trecut! Nu putea să se ducă cu Adolf la 
plimbare! 

Câţiva colegi deputaţi, care prinsese de veste, venise să 
vadă pe Drăgănescu. Le deschisese uşa Mika-Le. Aceste 
mici osteneli îi devenise nesuferite. Până când o să facă pe 
infirmiera? 

Drăgănescu convins că Elena lipsea din Geneva şi de 
aceea nu-i scria, nu mai scria acum nici el. Întreruperea de 
raporturi îl. Întuneca însă şi era mereu mai ursuz. După o 
săptămână de pat se sculase şi decisese să plece la ţară. 
MikalLe, în ajun, se certase cu Adolf, pe de altă parte credea 
că merită de la cumnat o recompensă: 

— Aş merge şi eu cu dumneata! cerşise. N-am fost de mică 
la Prundeni. 


Drăgănescu n-avea gust de tovărăşie, dar nu cutezase să 
refuze. Numai Pavel obiectase: 

— Domnişoara are să vă încurce la treburi. 

Tana însă, pentru a nu fi fratele ei singur în drum, luase 
partea fetei. 

— Merge de rândul ăsta şi dumneaei! împăcase 
Drăgănescu. 

Pe drum nu scosese nici un cuvânt şi la Prundeni oprise şi 
coborâse fata, lăsând-o acolo, iar el trecuse la moşia de 
alături unde avea treburi. 

— Ursu! Ursu! bombănise Mika-Le, trecând-o lacrimile îa 
ideea că va rămâne câteva ceasuri singură cu îngrijitoarea., 
Ursu dracului! 

Câteva zile mai înainte, când se certase cu Adolf, îl făcuse 
atent asupra viitorului ce poate aştepta pe cumnăţica unui 
milionar prost şi părăsit de nevastă. Acel viitor îi părea 
acum periclitat. Ce! Sora ei n-avea de gând să vie o dată 
înapoi să scape ea de acolo? 

Peste câteva zile, pe scara Ministerului de Finanţe, 
prinţesa Ada oprise pe Drăgănescu. Îl felicitase că arăta 
bine - ceea ce era prima obrăznicie - apoi îl întrebase ce 
comision îi dă pentru Elena, deoarece pleacă în Elveţia cu 
bărbatul ei. Cum Drăgănescu, luat prin surprindere, tăcea, 
Ada, râzând, îl asigurase că va fi discretă în ce priveşte 
purtarea lui de văduv. Auzise că şi-a găsit o consolatoare 
chiar în familie, ceea ce era comod. 

Cum Drăgănescu sta înaintea ei mut, cu un cap stupid de 
uimire: 

— Ce? Credeai că nu se ştie? şi plecând, Ada îl asigurase 
facă o dată de discreţia ei. 

Scările ministerului lunecau subt ochii lui Drăgănescu ca 
un tobogan. Acuzaţia cădea pe capul lui din cer, din ceru! 

Oamenilor fără greşeală şi cădea mai greu încă pe inima 
prinsă rău în nituri, cu suspensie proastă, săltată la orice 
hop. 


Fapt era că ultimul timp se strecurase în public firul 
subţire al glumei proaste că Drăgănescu trăieşte cu 
cumnata lui. 

Ar fi putut fi aprobat şi nu fusese; din acea vâlvă nu ieşise 
fanfaron cum ar fi ieşit alţii; n-avea fizicul cerut de rol. 

Dimpotrivă, acţiunile publice ale Elenei se ridicase: Cu un 
astfel de bărbat! Capriciu al opiniei, platforma de cinstire a 
lui Drăgănescu cobora, pe când aventura Elenei îşi găsea 
scuză. Înapoia cortinei nalte a lui Mont-Blanc, în ignoranţa 
de tot ce se petrecea în ţară, Elena. Îşi relua ascendentul 
faţă de mahalaua bucureşteană, acum însă în domeniul 
complezenţelor şi ai abaterilor obicinuite. 

La gândul că ar putea veni o scrisoare din străinătate, 
Drăgănescu acum se înnegrea la faţă, ca şi cum acea 
defăimare ajunsese îa Elena. Îşi închipuia cu ruşine ce 
trebuie sa gândească ea de eî. Avea cu privire la sfinţenia 
rudeniei cele mai burgheze prejudecăţi şi zvonul ticălos îl 
lovea nu numai în interesele lui casnice, ci şi în cinstea lui 
de om. Deasupra a tot sta însă opinia Elenei. Îşi amintea 
acum cu spaimă cum Elena îndepărtase cu supărare pe 
sora ei şi acum o adusese eî înapoi în casă ca şi cum ar fi 
făcut-o anume pentru a o jigni, îşi făurea singur acuzări cu 
care se pălmuia. 

Cel dintâi lucru de făcut era să depărteze fata. Dar subt 
care pretext? El doar o ceruse Ianei i ce explicaţie putea da 
Tanei, ce explicaţie fetei? O roşeaţă îi umfla parcă capul şi 
gâtul îa ideea că Tana şi fata ar fi putut cumva afla ponosul. 

Pe Mika-Le n-o mai putea suferi, dar nu era în stare s-o 
gonească. 

Lipsea acum mai în fiecare zi îa ţară, ceea ce însă nu 
dregea nimic. Roţile uzinei celei noi, încă nestrunite în 
angrenaje, nu se învârteau mai strident ca maşinăria din 
pieptul îui. La el gândurile păreau a se frământa în piept; în 
spaţiul strâmt dintre stern şi coloana vertebrală încăpea un 
fel de moară cu aripi care fluierau, zgâriau acolo roţi cu 


zimţi şi sirene subţiri filtrau usturos suflarea parcă deodată 
cu sufletul. 

Cu acel mecanism defect ajunsese a se deprinde, cu 
necazurile morale însă nu se putea învăţa. Despre boală îşi 
amintea că Walter a vorbit de un defect organic. „Aşa era el 
de când era!” gândea când se sufoca ca un strangulat, şi nu 
vrea să recunoască agravarea; îl dispera însă ideea că 
Elena e nevasta unui bolnav şi unui defăimat... Aşadar, 
scrisoarea ei de despărţenie, închisă în casa de fier, era 
justificată. Nu era vrednic să-i fie soţ... Totuşi, ceea ce stă 
scris în scrisoare nu trebuia să se întâmple!... 

De câte ori se întorcea în oraş de la moşie, Drăgănescu 
trecea pe la Tana, ca şi cum aştepta să-i ceară înapoi pe 
Mika-Le. Fiind însănătoşit, ar fi fost simplu să propună el, 
dar calomnia, deşi cunoscută numai de ei, îl oprea de la 
orice iniţiativă. 

Pavel fusese cel care găsise soluţia... Sătul să tot facă 
comisioanele fetei, pe care n-o î nghiţea, şi socotind-o de 
prisos în casă, spuse bătrânei, cu care îşi îngăduia oarecare 
familiaritate, că: 

— Acum, când domnul şedea mai mult la ţară, era mai bine 
ca domnişoara să se întoarcă la dumneaei... Nu era nici o 
femeie în casă... Poate că doamnei nici un i-ar fi plăcut s-o 
ştie acolo... 

Bătrânul fecior vorbise fără precugetare; Astfel de 
cutezanţă nici un i-ar fi dat în minte. Ideea lui pornise mai 
mult de la o ceartă între Mika-Le şi secretar. Ceartă 
degenerată în calificative pe care Pavel nu le credea în 
tonul casei. Sa pârască nu-i plăcea şi credea că domnul e cu 
mult prea îngăduitor în toate şi cu toţi; cucoanei Tanei, însă, 
îi spusese. 

Tana zisese numai: 

— Ai dreptate, Pavel! şi, încrucişând mâinile peste şal! 

Se pocăise. 

Cum de un s-a gândit ca mai nainte că nu e locul fetei, 
acolo, singură cu trei bărbaţi - cuprinzând într-o singură 


formulă simplistă pe Drăgănescu, pe secretar şi pe Pavel - 
fără nici un gând rău, numai pentru cuviinţă. 

Însemnat fusese pentru Tana şi argumentul lui 
Paveldespre nemulţumirea probabilă a Elenei. Tana avea 
pentru cumnata ei mare luare-aminte. 

A doua zi chiar, spusese lui Drăgănescu că dacă fata nu-t 
mai e de folos, i-ar fi de folos ei. Respirația de satisfacţie x 
lui Drăgănescu se scufundase în piept, în haosul unui vid 
prielnic. N-avea totuşi linişte deplină. Mişelia putuse ajunge 
îa urechile Elenei; Ada şi Lică Petrescu erau acum ajunşi în 
Elveţia şi, desigur, vorbise. Înclina capul ca un vinovat. 

Elena va avea acum motiv de divorţ. Din nou, tăcerea ei 
nu-i mai nemulţumea; ar fi vrut să dureze la infinit; nici de 
întoarcerea ei nu mai avea interes. Deşi starea actuală 
echivala eu divorţul, singurul lucru de care se temea şi pe 
care nu-l vroia, era divorţul. 

Îi trecea timpul cu punerea îa punct a uzinei noi, cu lupta 
răsuflării subt osul pieptului şi cu grija veştilor ce nu 
veneau şi mai ales a celor ce puteau dintr-o zi în alta veni. 
Vreo patru invitaţii succesive: chermesă, ceai, serată 
artistică, toate de îa casa Waker, îi dase emoţii. Nu se 
gândise, fireşte, să se ducă, nici un se scuzase; îi părea 
numai că iscodesc liniştea lui şi că pot aţâţa ceva din ceea 
ce el se silea să potolească. 

Era invitat, ce-i drept, în calitate de cumnat. Aşadar, îl 
socoteau tot ca pe cumnatul lor? Dar acolo era lumea, 
lumea care vorbea mişelii! Mişelii pe care Eâena acum, 
poate, le aflase! Ce avea să facă Elena?... în acel ceas chiar, 
poate ci Walterii nu-l mai socoteau ruda îor! 

Ca într-un ochi de baltă, gândurile i se învârteau, i se 
încreţeau, stagnante şi paludice. 

PARTEA A TREIA XIII Cu o carte în mână, în salonul 
Lenorei, CocaAimee cercase în mai multe rânduri să facă pe 
mamă-sa să-i vorbească de unchiul Lică. Cincisprezece zile 
după balul la care-l cunoscuse, curiozitatea ci era încă vie. 


Dar Lenora nu-i răspundea, ci se frământa pe canapea când 
pe o parte, când pe alta. 

Răsfoind distrat cartea, Aimee îşi amintea surprinderea ei 
când aflase că acel domn îi este unchi, apoi mulţumirea ca 
unchiul e bărbatul prinţesei Ada, căreia îi lăsa acum 
bucuros titlul uzurpat. 

Conversaţia cu Lică luase imediat un ton amuzant, pe care 
nu-l mai întâlnise la nimeni. Ea, aşa de protocolară, 
suportase familiaritatea, ba chiar o căutase repeţit în cursul 
serii. O impresiona contrastul dintre profilul cizelat, silueta 
corectă şi vorba aceea nejenată. La stabilimentele balneare, 
după salutul reverenţios al personalului, mâinile nesfiite ale 
masorului îi dau o impresie la fel. 

! n seara balului ascultase de la oaspeţi toate variantele de 
'stil şi de ton: fraze de politeţă, complimente mai 
îndemânatece sau mai stângace, discuţii, greoaie sau 
uşuratece, cancanuri, glume - unele chiar de mult spirit - 
cât şi jargonul junilor: juni amici ciubişti. 

Debitul începuse a-i pare obositor. Singure cuvintele rare 
ale lui Walter îşi aveau încă preţul, un preţ în aur şi pus la 
dobândă; pe dânsele le supraveghea şi le colecţiona cu 
îngrijire pentru a nu fi cumva. Rătăcite de la destinaţia 
unică a profitului ei. 

Lică, cu limbajul lui inedit, picase la timp. Ca sunet, glasul 
unchiului era cam vulgar, dar, aşezat într-o octavă de falset 
simpatic, vorbele erau spontane şi le puteai desprinde una 
de alta sau înşira după voie; nu simţeai că s-au legat ca o 
funie care ţi se va împleti în auz în toată lungimea ei, dar 
nici un te lăsau atârnat ca unele stacate, în aşteptarea 
nedumerită a ce va urma. Dacă cineva îl întrerupea, silaba 
se risipea uşor pe buzele lui Lică înlocuită de ţigară, şi un 
alt cuvânt, care niciodată nu părea întâiul, „solemnul cel 
întâi”, se scutura cu scrumul în momentul următor. 

Ce spunea? Nimicuri pe care nici el nu le lua în serios, 
ceea ce le da o scuză şi o calitate, dar care erau exprimate 
cât mai pitoresc. Aimee nu era familiarizată nici cu vorba de 


la mahala, nici cu stilul foiţelor umoristice sau al cupletelor 
de vodevil, ca să-i poată indentifica limbajul. 

Alternând printr-un joc abil cu ţigara, vorbele fluturau 
înaintea ei de pe buzele râse, ca batistele de mătase 
colorată scoase din pălăria unui scamator; le complecta 
surâsul complice şi privirea şireată a farsorului. Era ediţia 
de prinţ-consorte a vorbirii trubadurului Lică. 

Dacă Aimee ar fi întâlnit unchişorul în alte împrejurări, ar 
fi ezitat poate să-i admită formula, şi-ar fi înfrânat pornirea 
de simpatie, aşa cum îşi refuza uneori gustul de a suge 
seminţe sărate. Încadrat însă în familie, încorporat în 
convoiul balului, Lică fusese absorbit ca grăuntele de sare. 

Lică era cam strâmtorat în saloane, numai prezenţa Adei 
slujea de paraşută încercărilor periculoase ale zborului lui 
monden. Mulțimea totuşi, în orice fel, era elementul lui, îl 
excita, îi da un fel de beţie colectivă, uşoară ca un fum mic 
de vin cu sifon, care îl prindea. Se deprinsese, de altfel, cu 
boierii; numai tinerii snobi cu aroganţa lor sinistră îl cam 
plictiseau, dar îi socotea confraţi de manopere felurite; ei 
însă nu-l recunoşteau. 

De temei era cu neputinţă ca Lică să se sperie, fie în orice 
saloane şi subt orice model de rochii. Le dezbrăca 
numaidecât. 

Nu era nici lubric, nici imaginativ; femeia nu însemna 
pentru el amănunte plastice, ci numai instinctul feminin 
elementar, trimis sau primit din treacăt printr-o privire, un 
cuvânt, un semn. În lumea aceea incomodă, tot cu femeile 
se acomoda mai bine. De aceea, când Coca-Aimee se 
apropiase măreaţă în faldurile de lame ale rochiei de stil, cu 
bucle aurii ca de perucă, îşi zisese neturburat: „Frumoasă 
păpuşă!” Iar când Ada - Dolmelsch3 fidel - intervenise 
spunându-i: 

— Cum? Nu cunoşti pe domnişoara Hallipa, nepoata 
dumitale? 

Împrejurarea neprevăzută care-l înrudea cu păpuşa de lux 
îl înveselise nespus. 


Aşadar icoana asta bine poleită era fata soră-si Lenora! 

Care dracu din de?... Aia mijlocie de la pension - Coca!... 

Căreia, când era mică, abia îi venea de hac purtând-o pa 
umăr, atâta era de mutroasă. 

— Mă bucur! zisese fără complicaţie. Gândise tot 
necomplicat: „Cum se face din pui vrabie!... Asta nu 
seamănă cu soră-mea, nici cu grecu; cu cine Dumnezeu 
seamănă?...” 

Îi lipsea simţul familial; nepoata i se păruse prea picată din 
cer, fără să simtă către această rudă strălucita vreo 
obligaţie alta decât aceea către o femeie care îţi surâde. 

Era mulţumit numai că rudenia 51 scutise de mofturile 
etichetei. La început, palatul Walter, tablourile, 
ceremonialul serbării - pe care-l dsfaia „regularea 
circulaţiei” - îl cam intimidase. Îi venea deci numai bine 
faptul că graţiozitatea nepoatei îl făcea acolo „de gazda”. 

Aimee, dimpotrivă, îşi confrunta mereu impresiile despre 
el cu noţiunea de rudenie, de aceea, fizicul ca şi felul de a 
se purta, ca fi vorba lui, o surprindeau şi se perverteau în 
aprecierea ei. 

Nu parvenea de fel să-şi închipuie cum acel bărbat nostim 
era fratele mamei ei; se ostenea zadarnic să-l încorporeze 
amintirilor trecutului, nu şi-l amintea de fel, aşa că rămânea 
mereu proaspăt. 

Când Lică spusese Adei: 

— Uite, domnişoara asta nu se purta bine decât dacă o 
luam călare pe după gât! i se păruse că aude un cuplet 
îndrăzneţ, autorizat de cenzură. 

Clipirea din ochi de care Lică nu se putuse dezvăţa şi care 
ia faţa lui rasă lua acum formă de „tic” - un fel de 
monoclare fără sticla - apoi un freamăt al buzelor care 
înlocuia fluieratul anevoie dezbărat, trupul subţire care 
subtiliza ceea ce aveau mişcările cam comune, un gest vag 
al mâinii substituit pocnetului din degete, glasul susurat cu 
nepăsare aproape de obraz, suflând un vânt uşor peste gât, 


totul făcea pe CocaAimee să-i primească, ba chiar să-i 
placă, promiscuitatea lui. 

În seara aceea de bal, Aimee făcuse cu un zel nou circuitul 
saloanelor, culegând din treacăt frânturile de vorllu355? ce- 
i azvârlea Lică, interpelări simpliste ce-i păreau savuroase. 
Numai pentru el urechile ei nu mai erau de porțelan, şi 
vechiul fante, cu glumele lui calpe, dar îndrăzneţe, 
săvârşise un fel de viol al timpanului. 

Când balul luase sfârşit, Aimee purta, în decoltajul larg al 
rochiei de stil, amintirea unchiului ca pe un fir de busuioc 
ascuns, care zgârie puţin pielea şi miroase iute. Tot ce 
neamul arhivarului Pană din Mizil şi al arendaşului Hallipa 
distilase pentru a compune noblețea fetei îşi regăsea în acel 
gest sucul indigen, pe care suc Lică îl păstrase intact. 

La 4 dimineaţa, în rochia de bal încă, Aimee scrisese 
câteva rânduri Hildei, din nevoia de a-şi împărtăşi şi 
prelungi impresiile. De obicei îi scria franţuzeşte, ca 
exerciţiu de stil şi ortografie - acum, plecată peste hârtie cu 
diadema perlată pe frunte - găsise în chiar starea ei de 
spirit, familiaritatea acelui Wianerisch, obicinuit între de la 
pension. 

„... Vin klein Onkel! Meh. R sag'icb dir nicht! Echt Bruder 
mâner Multer wenn es dir gejâllig ist?... Aber wa' fur a* 

Kerl!...” 1 

De la un timp, Lenora devenise capricioasă. 

După plecarea Hildei, din alintare sau de urât, se plângea 
mereu de migrene şi cerca să oprească pe Aimee lângă ea. 
Aimee, nevrând să se facă obicei rău, nu-i ceda, dar o 
sfătuia s-o însoţească sau să iasă singură; atunci, speriată 
că traiul ei sedentar e ameninţat, Lenora înceta a se mai 
plânge. Aimee totuşi purta oarecare grijă Lenorei şi, la o 
întrunire de comitet, se apropiase de Nory Baldovin, care 
era casiera societăţii şi-i spusese că mama ei ar fi fericită s- 
o vadă fără etichetă, ca între rude. 

În mintea fetei, Nory era un fel de nepoată a Lenorei, nu 
ştiu cum şi ce fel. 


— Am să viu! Am să viu să văd pe coana Lenora, 
răspunsese feminista, fără intenţii serioase. 

Într-una din zile însă, Aimee îi telefonase o invitare 
precisă, care suna aşa: 

— Mama şi cu mine suntem singure şi te aşteptăm la ceai. 

Am trimis autoul! 

Nory nu putuse refuza şi sosise cu gura mare ca de obicei: 

— Uite, dragă, cum seamănă Aimee, fără pălărie, cu 
bunicu-su Eriste! 

Lui Aimee îi plăcea să aibă strămoşi; prelinsese Lenorei să 
caute fotografia acelui bunic, care trebuie să fi fost un om 
admirabil. Se stabilise astfel intimitate; Nory Baldovin 
totdeauna plăcuse Lenorei, de pe timpul când venea la 
Prundeni la moşie să treacă vacanţa cu Elena. Pe atunci 
Lenora era în apogeu şi Aimee era o păpuşă frumoasă şi 
micuță. 

Aimee la acea întrevedere se arătase drăguță, iar Lenora 
nu se mulţumise până când Nory nu-i fixase ziua când mai 
vine s-o vadă. 

De la plecarea Hildei îi era, în adevăr, urât Lenorei şi cum 
nici un se simţea tocmai bine, dorea să aibă pe cineva lângă 
ea; uneori îi era chiar teamă să nu fie cumva rău bolnavă şi 
ar fi vroit să aibă cu cine se consulta. Pe Aimee o cruța şi n- 
avea de confidentă decât pe Maria servitoarea. Pentru 
nimâc în lume n-ar fi spus lui Walter ceva şi se bucura că 
regimul camerelor separate îi îngăduie să ascundă. Îndată 
însă ce Nory o cerceta mai de aproape, tăgăduia, ca şi faţă 
da Hilda. 

Nory însă nu se da lesne învinsă: 

— Ce ai, femeie? Arăţi azi de pe altă lume î... Mai ieşi îa 
aer! Stai aci închisă! M-aş lipsi de palat! 

„La ai ei de acasă, când o întrebau, Nory spunea: 

— Lenora acum? Parcă e îmbălsămată!... Cu bărbat doctor 
mare şi nu se caută. Aimee aia ori e proastă, ori e secătură! 

Uneori, plictisită, Nory refuza invitaţiile Lenorei. 

— Să mai vadă de alta! 


După un timp îi telefona însă chiar doctorul Walter şi 
atunci n-avea încotro. 

Walter simpatiza pe Nory Baldovin pentru firea ei 
deschisă, pentru francheţea brutală, pentru contrastul cu 
propriul lui caracter şi cu al celor două femei din casa lui. 

Lipsa lui de mlădiere, rezerva rigidă, cuvântul calculat, 
acele calităţi sau defecte ce-i erau proprii, făceau pe Walter 
să găsească mulţumiri complimentare în libertatea de idei, 
de gesturi, de cuvânt a feministei. Nory era ca un hol cu 
geamuri larg deschise în a cărui lumină trecea oricine şi 
chiar el, Walter, fără stânjenire. A putea sta nestânjenit în 
plină lumână era ceva mereu de mare preţ pentru doctorul 
Walter, Nory îi strângea mâna ferm, îl chema „doctore 
mare* cu ton de convingere şi de familiaritate, despre 
sanatoriu zicca cu tărie: „Bravo!” şi despre palat: „Halal!” 
fără nici un plan dinapoia gândului, căci credea pe fiecare 
liber să-şi facă viaţa aşa cum înţelege şi, în adevăr, socotea 
sanatoriul ca pe o operă mare. 

Apoi Nory era inteligentă, calitate pe care Walter o preţuia 
cu deosebire, deoarece era calitatea pe care el însuşi o 
pusese în slujba binelui şi a răului şi de care era mândru ca 
de o avere pe care o putea opune celorlalte averi. Nory mai 
era şi rudă - credea şi el - fixa deci o dată mai mult pe 
Walter în noua lui existenţă, dincoace de perdeaua trasă, a 
unui trecut prescris; înlocuia şi pe Hilda, deci sublinia 
lipsurile, ce nu trebuiau subliniate, ale lui Aimee. 

Ca şi Hilda, Nory se slujea acum de Walter ea să speri: pe 
Lenora, cu diferenţă numai de procedare: 

— Dacă nu-i spui că ţi-e rău, îi spui eu îndată! 

Lenora jura că a doua zi va spune, şi la ziua viitoare 
asigura pe Nory că s-a restabilit complect. 

Nory, de altfel, nu venea prea des. După o pauză cam 
lungă, având de vizitat un bolnav recomandat de ea 
sanatoriului, trecuse pe la Lenora. Cunoscută de personal, 
circula oarecum în voie pe coridoare; la uşa camerei 


Lenorei întâlnise pe Maria care ieşea cu un teanc de rufe 
ghemuite. Nory se trăsese înapoi: duhneaui 

— Ce e asta? 

— Am premenit pe coniţa! Nu e aşa bine azi! răspunse 
Maria cu ezitare, privind bănuitor pe Nory. 

Culcată cu faţa în jos, pe un maldăr de perne ghemuite 
subt pântece, Lenora gemea şi se crispa ca un boierie. Nu 
auzise pe Nory intrând; o simţise abia când îi pusese mâna 
pe frunte. 

Cercase să se salte, dar nu putuse. 

— Ce ai?... Ai crampe? anticipase Nory. 

— Da! Crampe mari! N-am mai avut până acum! 

Avea o biată voce. 

— Nu-i nimic! Un ceai, un termotor şi Davila! Ce face 
toanta de Maria de nu-ţi dă ce-ţi trebuie?... Unde e 
Aimee?... 

Doctorul ştiu că e la operaţie! 

— Să nu cumva să-l chemi! gemuse Lenora. 

Nory atribuise teama ei la respectul către ocupațiile 
ilustrului. „Biata Lenora arată cam speriată în noua ei 
căsătorie!” gândise. Se apucase să îngrijească pe bolnavă; 
reuşise să-i facă un culcuş confortabil pe sofa, căci Lenora 
se apăra de pat ca de moarte. O înconjurase cu sticle calde 
şi o îndesase cu ceaiuri, nu fără să bruftuie pe Maria care 
se uita la amândouă cu ochi holbaţi. 

Lenora luase apărarea slujnicei: 

— Maria mă îngrijeşte bine! 

Când venise rândul picăturilor, refuzase, zicând ca i-a 
trecut. Se scuzase că poartă un capot de flanelă şi ceruse o 
pijama. Abia ajunsă acasă, Nory îşi amintise de rufele 
duhnitoare: 

— Nu era bine femeia, şi eu am îndesat-o cu călduri! 

Peste vreo zece zile, Mana chemase la telefon pe 
domnişoara Nory, invitând-o din partea Lenorei pentru 
după-amiază negreşit. 


Lenora, cercuită cu vânătăi la ocin, care semănau cu doua 
pansele negre cu miez albastru, şedea pe divan culcată. Era 
coafată, fardată, dar cu buzele pârlite. În pijama de satin 
negru, brodat cu dalii, şi cu blană de urs alb pe picioare, 
părea bine dispusă şi reproşa lui Nory că n-a venit în ajua s- 
o felicite de ziua ei. De altfel, ea singură ar fi uitat, dar nu 
uitase mica ei Aimee: pijamaua era darul fetei; ursul şi un 
colier de perle, darul lui Walter. Nory admirase perlele, na 
mari, dar care totuşi reprezentau o sumă destul de 
frumoasă; văzuse însă un gât subţire pe care două dungi 
mari făceau colier. O izbise cu atât mai mult cu cât mai 
demult admira la Lenora o guşă albă şi umflată. 

Lenora povestise cum fusese sărbătorită: Pejan, care 
fusese singurul oaspe, trimisese un coş cu flori minunate; 
personalul sanatoriului, un lămâi înflorit care încânta pe 
Lenora ca o jucărie; seara jucase cărţi în patru în biroul lui 
Walter, apoi Aimee manevrase un Maşteri's X'oice de acaju, 
ultim model, pe care Walter i-l lăsase tot ei în cameră. 

— Sunt grozav de răsfăţată! suspinase Lenora, ca pe 
vremea lui Hallipa. 

Îi păruse rău că Nory a lipsit şi o chemase să bea 
şampanie. Faţă de astfel de stare de spirit, Nory nu-i mai 
pusese nici o întrebare; cercetase numai despre Aimee, 
decisă să vorbească de sănătate cu fata, care era de treabă 
altfel, dar tânără şi ameţită de noroc. 

Nory băuse şampanie bucuros şi învârtise cu intermitenţă 
vreo două ceasuri gramofonul, pentru a face Lenorei 
plăcere. 

Refuzase numai pe Caruso, spre decepţia Lenorei, care 
pronunţa numele tenorului ca pe al unei catedrale. Nory 
motiva că: prea rage! Deşi însăşi cu clanţă mare, avea auzul 
delicat. 

Pe Seim a Kurz o admitea, pentru că nu mai auzise pe 
nimeni făcuid astfel de gargare. 

De şampanie, de lichior, de mulţumire, Lenora prinsese 
ceva faţă şi, probabil, se încălzise, zvârlind ursul de pe 


picioare. Nory, care sta pe marginea aceluiaşi divan, la 
mişcărei Lenorei se trăsese fără voie înapoi, simțind că o 
taie peste faţă aceeaşi duhoare de deunăzi. 

Zdruncinată de pe ioc, Lenora îşi muşcase buzele ca de un 
junghi undeva înăuntru. Lăsase picioarele jos pe blana 
căzută, strânsesc încordat genunchi lângă genunchi în 
faldul pantalonilor de satin negru. Cum Nory o fixa de ia 
mijloc jn jos, acolo unde era ascunsă buba, Lenora zisese cu 
o voce ce scârţâia de durere reţinută: 

— N-am vrut pantalonii pijamalei să fie strimţi, deşi e 
moda. 

La plecare, Nory o felicitase, urându-i pentru îa anul 
cadouri şi mai frumoase. 

— Da să-mi faci şi mie un cadou, cucoană Lenora! 

Lenora se arătase voioasă. 

— Uite ce el Eşti azi mai bine ca totdeauna, nostimă cu 
picăţele, dar te doare undeva. Mie nu vrei să-mi spui, dar 
fă-mi plăcerea şi spune boierului Waâter, bărbăţelui 
dumitale, ţi eî o să te arate doctorului Waâter, care are să te 
facă bine! 

Şi Nory râsese cu haz de spiritul ei ieftin. 

— E drept că mă doare puţin înăuntru... da numai acum, 
de o zi! Am să-i spun sigur doctorului! 

Lenora avea glasul cu care Nory îşi amintea că minţea pe 
vremuri. De aceea, ia o nouă întrunire a comitetului pentru 
orfani, Nory căutase pe Aimee şi, punându-i pe la spate 
mâna pe umăr, o chemase pe nume. Aimee se întorsese să 
vadă cine a cutezat, dar luase o expresie agreabilă dând cu 
ochii de Nor”. 

— Aimee! Mama ta are o infecţie! Cum Dumnezeu n-aţi 
băgat nimeni de seamă? azvârlise Nory, apoi se depărtase 
ocupată aiurea, lăsând pe Aimee roşie de surprindere, de 
grijă şi ofensă. 

Cuvântul „infecţie” despre Lenora o jignise. „Ce originală”, 
gândise despre Nory, în sens nefavorabil. Plecase înainte de 
sfârşit, renunțând la ceaiul pe care trebuia să-i ia la fetele 


Persu. Pentru mama ei făcea orice sacrificiu! Avusese chiar 
o mică enervare. Dusese batista la ochii puţin umezi. 

Acasă se repezise de îa uşă spre Lenora, luând-o de gât, cu 
sughiţuri mici în glasul de copil. 

— Ce ai, mamiâe? Ce ai? 

Lenora, surprinsă, speriată de propria ei stare, fără a şti 
cum şi de unde vine alarma, avusese un junghi mare, urmat 
de ceva ca o surpare pe tampoanele de vată. Secată de 
durere, se stăpân isc totuşi şi mângâiase pe mica ei Aimee, 
pe frumoasa ei Aimee, pe care o adora şi de care era 
adorată. 

Lucrul rămăsese la atât, deoarece în aceeaşi seară era la 
Waâteri mare dineu urmat de muzică. Lenora, negreşit, 
fusese cruţată. Aimee, ocupată, abia avusese timp să spună 
lui Walter în treacăt: 

— Mama nu e aşa bine, nu vine la masă. 

Nu era un caz excepţional şi Walter nu se neliniştise. Mai 
gravă fusese problema unui tacâm rămas gol în ultimul 
moment. Aimee era foarte indispusă şi se simţise o mică 
stânjenire înaintea aperitivului - un vermut cu savoare 
maladivă. 

Eticheta obişnuită meselor din casa Walter în seara aceea 
păruse mai monotonă. Aimee, aşezată lângă Amedeu 
Anestin, era enervată de răsuflarea lui sforăitoare, probabil 
pricinuită de ceva polipi; avea impresia că acel zgomot 
predomină masa, de aceea dase ordin ca primul număr 
muzical al serii, un duo de negri, să cânte în timp ce se 
serveau fructele. 

Fusese o diversiune, totul se destinsese. Walter, încordat şi 
el, desfăcuse cuta dintre sprincene, o dungă tăiată fin şi 
oblic ca un accent grav în pielea netedă. Era micul semn, 
gravat acolo de bisturiul conştiinţei; un semn de care un 
amor de femeie s-ar fi putut agăța cu obşti nare, dacă 
doctorul Waâter ar fi fost menit să cunoască amorul 
sufletesc ai unei femei. Acea linie, asemeni tatuajului unei 
cifre chineze, o observase Hilda Gert. Efigia perfectă a 


doctorului Walter ar fi fost monotonă dacă n-ar fi avut acel 
mic semn, bizar ca o dorinţă faustiană. 

Înviorat de exordul exotic, concertul de după dineu 
decursese bine. Se aplaudase, se comentase şi se făcuse 
cerc în jurul artiştilor. Aimee îşi regăsise calmul, şi Walter 
satisfacția. 

Nory fusese printre invitaţii de după dineu; avusese tactul 
să nu spună nimic în timpul serii; abia îa plecare, în 
vestibul, întrebase pe Waâter: 

— Şi Lenora? 

Drumul ascuns 

— Bine! răspunsese mecanic Walter, pe când îşi amintea 
cu un fel de grijă că Lenora a lios.it indispusă. 

— Mie nu-mi miroase a bine! adăogase Nory, dând fuga pe 
scara de marmoră, după doamna Caramfil, care o lua cu 
maşina ei. 

La acea replică, Walter rămăsese de bronz ca purtătorul 
'de lampadar din hol. Apoi, sângele urcat la cap păruse a-i 
da pumni şi palme, împins de conştiinţa pe care cuvântul lui 
Nory o brutalizase. 

Circula acum în el, cu o repeziciune de invazie, evidenţa 
unei boale mai grave. Auzul fără greş al lui Walter izolase 
cuvântul „miroase”, dintre celelalte, ca pe o diagnoză şi ca 
pe vm blam. Pumnul stâng pe care îl ţinea închis îi tremura 
de enervare. O mare nerăbdare îl cuprindea, făcută din 
curiozitate şi alarmă; simţea parcă viteza unei armii de 
microbi care-i luase înainte. Era totuşi prea târziu pentru a 
deştepta pe Lenora din somn. Walter nu era un impulsiv. N- 
ar fi zguduit fără de vreun folos real uşa bolnavei, numai 
pentru a o inculpa sau a se disculpa pe sine. 

Walter dormise, ca de obicei, un somn scurt, dar destul de 
liniştit. Conştiinţa lui, care întotdeauna era activă, părea 
exercitată la odihna reglementată a somnului. 

A două zi dimineaţă nu mai avusese timp a-şi relua 
dezbaterile conştiinţei. Când se pregătea tocmai a 
surprinde pe Lenora în izul matinal al boalei, Pejan bătuse 


la uşă şi cu un aer grav ceruse să-i comunice ceva urgent: 
în ajun, seara, la timpul prânzului, doamna Waker îl 
chemase discret şi grabnic. 

Lui Walter numele îi sunase străin şi ciudat în acel 
moment. 

Ori, doamna Walter, după examenul ce-i făcuse, avea - 
aproape fără îndoială - un adenom uterin care cerea o 
intervenţie imediată. Spera să nu fie tardivă, dar negreşit 
era întârziată. 

QO* 

Ceva ca o undă depărtată de ură pentru femeia care-i 
ascunsese răul străbătuse pe Walter; apoi, imediat o altă 
undă de milă pentru femeia care din sfială şi cochetărie 
tăinuise astfel de suferinţă. Walter îşi scuturase repede 
impresiile, dase la o parte tot ce nu se făcuse din vreme şi la 
Vreme, îşi aşezase conştiinţa ca acul ceasornicului la ora şi 
minutul de atunci; de acolo înainte începea datoria pe care 
era, deci, s-o îndeplinească riguros. Nu alergase spre 
nevastă-sa; trecuse cu Pejan în birou şi-i pusese toate 
întrebările, îi ceruse toate amănuntele. Îl însărcinase apoi 
să pregătească o cameră pentru Lenora în sanatoriu şi tot 
ce era cerut de operaţia iminentă. 

Înainte de a se duce Ia Lenora, făcuse şi ancheta celor 
două femei care o serveau: fata din casă şi Maria, care ea 
făcea parte dintre infirmiere. Maria fusese concediată: o 
compiezanţă şi o ignoranță îngăduite unei servitoare, 
obicinuite nu puteau fi şi unei infirmiere. 

Întrevederea cu Lenora decursese destul de bine, Walter o 
cruţase de reproşuri şi nu insistase s-o examineze din nou, 
ceea ce ar fi turburat-o. Ştia că Pejan nu s-a putut înşela, că 
peste câteva ore examenul lui Corvin chirurgul avea s-o 
obosească şi, ce-i drept, simţea o aprehensiune a se ocupa 
el însuşi de ea medical. 

În faţa acelei biete femei ce-l privea cu ochi sfâşiaţi de 
frică, Walter simţise nevoia pe o parte să-i cruţe adevărul, 


pa de alta s-o convingă de necesitatea operaţiei, ceea ce 
numai el putea obţine. 

— Dacă te operezi imediat, eşti vindecată i îi spusese ferm 
şi blând. 

Lenora, tremurând ca de friguri, bâiguise consimţământul. 

Spaima de cuţit lupta cu dorinţa vindecării, predominate 
de autoritatea lui Waker. Fusese o criză jalnică de nervi, 
bietul trup cutreierat de curenţii zadarnici ai emoţiei, pe 
când cuibarul fatal îşi dura în adâncimi opera harnică. 

Prevenită de servitoare, Aimee fusese cea care făcuse 
scena mare de reproşuri. Conştiinţa ei trecuse lesne vina 
întreagă asupra victimei: 

— Ingrată!... Răutăcioasă!... Să nu spună! Să ascundă de 
ea!... 

Excesele nu prindeau bine pe Aimee. Gestul suna strident, 
plictisind pe doctorul Pejan. Deşi linia suavă era alterată, 
Waker nu observase; intervenise numai în surdinăpentru 
linişte. Aimee încetase ca prin farmec. * 

Fusese o suspensie aşa de subită, că doctorul Walter 
simţise iarăşi acca emoție prin surprindere al cărei 
traumatism i-l da Aimee. Walter stăruise ca Aimee să se 
retragă. Nu erau lucruri făcute pentru privirea ei. 

Aimee nu ştia de ce fel de boală e vorba, dar se speriase 
de cuvântul „operaţie”. Împotriva stăruinţei lui Walter se 
aşezase lângă patul bolnavei, ca şi cum nimeni şi nimic n-ar 
mai fi putut-o depărta. Era o statornicire pe zece minute. 

A doua zi, la deşteptare, Aimee era limpezită. Nu alergase 
la Lenora, îşi zisese că de atunci încolo avea destui timp şi 
prilej să stea lângă ea. Calcula ce anume turburarc de 
program aducea operaţia Lenorei. Erau animări de dineuri 
fără mare însemnătate şi pe care le ceda fără regret pentru 
mama ei. Gravitatea boalei n-o aprecia, necunoscând-o, 
totuşi se îndreptase către birou! lui Walter dintr-o nevoie de 
a şti. 

Walter nu dormise de fel, şi din vreme sculat, sta de câteva 
ore la birou, asaltat de gânduri iscate de boala Lenorei. 


Ipotezele toate provocate de acea împrejurare, cât şi toate 
consecinţele acelor ipoteze, duceau în gândul lui un duel 
aprig, îşi încrucişau fierul când agresiv şi făţiş, când dosnic, 
pieziş. 

Cu fruntea crispată de ascuţişul unor anticipări 
turburătoare, Walter tresărise când intrase Aimee, ca şi 
cum ar fi apărut acolo fantoma conştiinţei lui. 

Se sculase şi mersese grăbit spre uşă, nu ca o 
întâmpinare, ci parcă doritor s-o îndepărteze. Aimee, care 
nu-şi purtase încă închipuirea atâta de departe ca ei şi nu-şi 
da seama dar de situaţie, neştiind ce atitudine să ia în faţa 
turburării lui Waker, alesese pe aceea de a se simţi 
intimidată şi murmurase oarecum sfios: 

— Eşti ocupat? 

Acuzat de impoliteţă, Walter se crezuse dator să-i 
dovedească contrariul şi, apueând-o de mâini cu un elan 
neobicinuit, o condusese lângă birou. Coca-Aimee 
nedumerită, se lăsase aşezată pe scaunul lui, pe când el, 
ţinându-i încă mâinile, prelungea acum cu voinţă acel gest 
spontan. Erau împrejurări excepţionale care îngăduiau 
dezordinea acelui moment. 

Aime, având aerul a nu băga de seamă, se întreba ce 
înseamnă acea expansiune. Waker n-o preocupase prea 
mult timpul din urmă, interesele şi le credea destul de bine 
aşezate; n-ar fi vrut totuşi să piardă o ocazie aşa de bună. 
Era însă surprinsă nepregătit, ceea ce o lăsa fără iniţiativă, 
în schimb îi înlesnea un aer de naivitate firesc şi oportun. 

Intrarea fetei hotărâse soarta duelului de gânduri pe care 
boala Lenorei i ie provocase. 

Pornită în chinuri ale conştiinţei, chestiunea „succesiunii” 
se rezolvase aproape fără precugetare: doctorul Walter se 
descoperise pe sine în chiar momentul acţiunii, de aceea 
era foarte turburat şi Aimee îi simţea cu satisfacţie pulsul 
agitat, dar-şi cu necazul că nu ştie ce arc de făcut. 

Waker ar fi dorit ca de rândul ăsta să fie mai puţin 
inocentă; era prilej unic de a se face între ei doi un pact; un 


pact pentru care trebuia tocmai atmosfera confuză de 
acum, dar trebuia şi complicitate. 

O dată pactul făcut în emoția propice a momentului, 
lucrurile ar fi urmat mai lesne cursul lor. Obstacolul 
iniţiativei astel înlăturat, drumul nepermis ar fi fost 
descurcat. 

— Aimee! zisese Waker, cu glas aproape străin. Nu ştiu 
dacă-ţi dai seama! Pierdem pe Lenora! 

— A! 

Aimee dase un țipăt mic, ca şi cum ar fi înţepat-o o albină. 

Deşi vestea era neaşteptată, îşi consumase emoția în ajun 
şi, preocupată de scena dintre ea şi Walter, cuvintele nu-şi 
aveau înţelesul lor deplin. 

Waker nu se asculta decât pe el, astfel că nota ascuţită, 
dar falsă a exclamaării nu-l izbise. 

— O pierdem! urmase, ca şi cum nu vrea să scape firul aşa 
de greu prins... 

Făcuse apoi o pauză în care înnoda ochiul de plasă în care 
trebuia să apuce pe Aimee. 

— O pierdem!... Dar nu vei fi singură!... Vei rămâne aici 
pentru totdeauna, dacă vei vroi... Aşa cum vei vroi!... 

— A! repetase Aimee ca şi cum ar fi stat pe un ac. 

Înţelegea că Waker profita de boala Lenorei şi era 
plictisită fiindcă nu-şi găsea atitudinea. Waker nu băga de 
scamă; vedea ca prin ceaţă; în creier i se lăptuia cu violenţă 
cutezanţa acelui proiect. Faţă de lupta lui cu sine, 
victorioasă, capitularea lui Aimee era secundară, Aimee se 
sculase zicând numai: 

— Îţi mulţumesc! în lipsă de inspiraţie, dar bine inspirată. 

Rezultatul acela care sosea nepreparat de ea, nu-l putea 
destul aprecia. Cât despre boala gravă a Lenorei nu ştia 
dacă nu e un pretext de care se slujeşte Walter. 

Îşi trăsese mâinile din ale lui, cu un scâncet uşor de durere 
care era sincer; ceea ce Walter strângea aşa de tare nu 
erau mâinile ei moi, ci voinţa lui puternică care trebuia 
strunită. 


— Pe când? întrebase Aimee. 

Walter, buimăcit, nu ştia ce vroia să spună. 

— Pe când operaţia? repetase cu un tremolo în glas. 

Walter îşi revenise: 

— Mai stai un moment, zisese cu ton normal. 

Îi explicase că Lenora va fi preparată cât mai iute şi apoi 
operată. Operaţie care va reuşi fără a o vindeca. Cancerul 
seva reforma şi o soluţie fatală nu va putea fi înlăturată - 
după un timp mai lung sau mai scurt. Nu se putea exact 
prevede ce prelungiri vor da îngrijirile, nici ce surprinderi 
putea aduce boala... Cum putuse avea imprudenţa să 
ascundă atâta timp! 

Aimee acum desluşea mai bine: Cancer! Primejdie! 
Impresia ei se concentra într-un fel de necaz pe Walter. Se 
uita lung la ei cu ochii ei limpezi. Privire fără de expresie, 
căreia îi puteai da deopotrivă sensul unei întrebări, unui 
reproş, unei curiozităţi sau pe care o puteai lăsa fără 
interpretare, numai cu enigma stânjenitoare a ochilor 
limpezi. 

— Ea singură e vinovată! hotărâse Waâter fără a se putea 
justifica cu argumente ce-ar fi fost scabroase pentru 
urechile îui Aimee. 

El se supuse pasiv rolului de soţ; Lenora, după voia ei, 
limitase acel rol, totodată Lenora stânjenită, Lenora 
bolnavă, se ferise de Walter, era exact. Exactă asemeni 
pasivitatea lui. 

Vina era a amândoura sau a nici unuia. 

Răul localizat aparţinea însă numai bolnavei, care-l 
ascunsese cu şiretenie şi încăpăţânate: din pudoare, din 
ignoranță, din cochetărie, din ruşine pentru acea anume 
infirmitate de care se credea dezonorată. Din fosta ei 
şiretenie îi rămăsese atât cât să nu trădeze secretul 
descalificării ei de femeie. 

— Mama dumitale - zisese Walter, înlocuind titlul de soţie 
cu cellalt, ca pentru un divorţ prematur sau postum - mama 
dumitale poartă răspunderea nenorocirii... până ia un 


punct... deoarece chiar îngrijită din timp, vindecarea era 
poate exclusă! S-ar fi câştigat numai timp!... 

— Maria ştia! adăogase Aimee cu rancună, căutând un 
vinovat. 

— Ce putem cei-e şi ce putem face Mariei? 

Glasul lui Walter era scăzut, dar aspru. 

— Mama e singură? 

Aimee căuta o ieşire. 

— Va trece chiar acum în sanatoriu, o poţi pregăti! 

Liberată, Aimee se dusese Ia Lenora care nu îşi iuase în 
serios atât boala cât rolul de bolnavă. Ceruse aşternuturi 
dantelate şi cutiuţele umpleau patul încărcat ca un trofeu. 
Văzând pe Aimee se bucurase; nu-i făcuse nici o întrebare 
care s-o pună în încurcătură. Vorbise de camera ce va 
ocupa - cea mai frumoasă; de serbările ce vor ti amânate 
din cauza ei; de voiajul la Viena pentru raze, mai. Târziu, 
amintindu-şi numele magazinelor unde târguise altădată. 
Chiar numele lui Flailipa, nemaipronunţat atâta timp, 
revenise cu aceeaşi indiferenţă, ca cel al furnizorilor. 

Auzind numele tatălui ei, Aimee se întrebase de cumva 
protocolul cerea să fie anunţat. Socotise mai prudent să nu 
amestece pe nimeni dinafară în destinele palatului Walter, 
mai ales, aşa cum de se anunțau. 

Lenora părea acum că adormise; doborâtă de osteneala 
boalei, îndelung ascunsă, simţea nevoia patului. Din când în 
când deschidea ochii, din nevoia de a se supraveghea. 

— Sunt aici, mamile! 

Mulțumită, Lenora adormea iarăşi. Aimee se uita la ea cu 
grijă şi cu frică. Numele boalei şi ghidul operaţiei îi dădea 
acum o teroare ce se substituia aâtor sentimente. Traiul 
cuteza să aducă turburări proiectelor ei. Se liniştea 
amintindu-şi scena de adineaurea cu Walter. Cât era de 
emoţionat!... Şi cu ce grabă profitase de prilej! Nu mai 
fusese necesară nici. O man operă!... Atâta facilitate 
aproape o decepţiona... Dacă n-ar h fost curiozitatea pentru 


Lică, n-ar mai fi avut acum nimic de lucru... Cât de mult îi 
da de lucru acum mama e€ei!... 

Gânduri care se succedau fără logică aparentă şi fără 
convingere absolută. 

Cum Lenora se uita la ca printre gene, vroise s-o întrebe 
iar de Lică ca de ceva urgent, dar bolnava închisese iarăşi 
ochii. De altfel, nici n-ar fi aflat lucru mare. Surprinsă de 
întrebările fetei, nu reuşea să-şi adune amintirile asupra 
unui timp cu totul părăsit. Pentru a fi fetei pe plac, cerca să- 
şi reabiliteze sentimentele frăţeşti, dar sărăcia inteligenţei 
o împotmolea. 

Aimee nu putuse obţine decât episodul incomplect al 
pasiunii prinţesei Ada, în versiune poetizată şi amănuntul 
interesant că Lică îi era frate Lenorei numai de mamă. 

„Numai de mamă! îşi zicea Aimee, reducând bucuros la 
neant rudenia pe care totodată o menținea prin obsesie. 

E fratele maniei! Ce amuzant!” 

Pasiunea Adei pentru Lică o interesa. Imaginaţia ei nu se 
oprea la nimic realist în acel amor; pasiune, voluptate, toate 
erau din porțelan şi din emailuri. Afară totuşi de vocea şi 
vorbele lui Lică, care o făceau să dea din umeri, cu o uşoară 
părăsire de sine, cu o mică deplasare a pozei, cu o alterare 
a liniei perfecte. 

Se auzise o bătaie uşoară la uşă; intrase infirmiera-şc-f. 

Lenora se săltase cu ochii speriaţi care întâlnise o targa 
ultim model. Aimee îşi astupase cu mâna pe buze o 
exclamare. 

Pejan apăruse cordial: 

— Nici o oboseală în vederea operaţiei! Atâţia paşi câţi 
cruţaţi azi, îi câştigaţi după! Domnul doctor aşteaptă sa vă 
instaleze el singur! Pe urmă rămâneţi musafira mea! 

Pejan avusese totdeauna câtre Lenora un ton de respect 
galant care-i câşrigaşe simpatia. La început urmărise chiar 
un mic gând galant şi nerespectuos, pe urmă o cultivase în 
vederea păpuşii Aimee; renunţase apoi la amândouă 
aspiraţiile şi rămăsese numai cu simpatia pentru femeia 


care „şi-a greşit domiciliul”, zicea el la început, şi acum 
pentru bolnava „fără părinţi”, cum o caracteriza. Lenora 
avea încredere instinctivă în el. 

— Eu nu pot vedea! îmi face rău, şoptise Aimee şi se 
strecurase în camera de toaletă. 

Un minut, două, cât stase acolo, îi bătuse inima tare. Când 
zgomotul uşor al convoiului păruse a se fi depărtat, 
deschisese uşa, dar o închisese brusc la loc. 

Penumbra perdelelor şi patul goi o impresionase. Fugise 
apoi în camera ei şi, pentru a nu se simţi singură, luase 
telefonul. Glasul mai al lui Walter o liniştise. „Atât timp cât 
Walter veghea!...” Ideea că boala slujea bine pe Walter îi 
adusese un surâs echivoc. Trecuse brusc la gândul că poate 
Walter dorise acea boală, apoi, mai departe, la cel 
paradoxal că a provocat-o. Se întorsese la reproşul moderat 
că n-a observat-o îa timp. Sunase iar cu o ardoare 
imperioasă. 

— Ce face mama? ca şi cum ar fi vorbit de la depărtări. 

Walter, ecou bun, insistase să fie calmă, să n-aibă nici o 
grijă. Aimee se complăcuse în alarma ei: 

— Te rog! Te rog!... Tot ce se poate... Voi fi rezonabilă? 

Suspinase ca de pe un alt continent. 

— Nici o grijă! repetase Waker. 

Dialog absurd şi consecvent totodată. Waker vrea să 
păstreze pe Aimee neatinsă, iar egoismul ei caută în elun 
ajutor zelos. Era felul lor de a se împerechea. 

Niciunul nu se gândise să prevină pe Elena. Înlăturau tacit 
martorii supărători. De altfel, Elena şi mama ei aveau 
raporturi şi sentimente împuţinate. 

Xv În Elveţia nu se cunoştea nimic din dramele - făţişe 
unele, ascunse altele - care agitau pe cei din casa Waker. 
Elena n-avea legătură cu nimeni de acolo şi nimeni nu se 
gândise s-o pună la curent. Preocupată de propriile 
dezbateri conjugale, uitase aproape pe Lenora şi Aimee. 

Nu putea fi acuzată. Mama ei n-o iubise niciodată şi, acum 
în urmă chiar, nu manifestase nici o dorinţă de apropiere. 


Elena, nici ea n-o iubea. Îşi făcuse însă totdeauna datoria 
şi ar fi făcut-o încă, dacă i s-ar fi cerut. Poate totuşi că în 
momentele de acum s-ar fi dezinteresat şi de acea datorie, 
atât era de turburată. Unui apel însă mai grav nu i-ar fi 
putut rezista. 

]N-o chemase însă nimeni şi nu se gândea de fel îfitr-acolo. 

Drăgănescu şi Marcian erau cele două poluri exclusive ale 
interesului ei. 

Domol şi sunzator, Marcian intrase în camera luminoasă 
care slujea Elenei de birou şi de salonaş. În picioare, în faţa 
mesei de scris, ţinând o foaie de hârtie în mână, Elena, deşi 
preocupată îi simţise prezenţa şi întorsese spre el o faţă 
descompusă, cercând totuşi un surâs. Marcian înţelesese că 
se petrecea ceva neobicinuit; deşi sensibil, aparențele lui 
însă nu trădau emoţiile interioare, păstra mereu înfăţişarea 
cam placidă pe care o popularizase numeroase fotografii. 

Înaintase tot cu pasul lui lat, dar cu o strânsoare în gât, 
care-i întârziase întrebarea; se uita cu grijă la Elena, care 
avea o mişcare nervoasă a buzei, ce o împiedica parcă de a 
vorbi, îi întinsese în tăcere foiţa ghemuită a unei scrisori. 
Plicii! rămas pe birou arăta după timbre că scrisoarea 
venea din ţară. Marcian citise, recitise, lăsase foaia pe masă 
şi se aşezase pe fotoliu, ca şi cum ceea ce aflase l-ar fi 
obosit. 

— Aşadar, trebuie să pleci! zisese după un timp. 

Elena lăsase să-i curgă două-trei lacrimi, apoi trăsese un 
scaun alături de Marcian, îi luase mâna şi începuse a 
discuta împrejurarea care le schimba planurile. Scrisoarea 
era de la bătrâna Tana şi în adevăr neaşteptată. Atât stilul 
cât şi caligrafia erau mărturie că bătrâna scrisese chiar cu 
mâna ei şi neajutată; dacă o cunoşteai, puteai lesne închipui 
câtă osteneală şi câtă stânjenire o costa acea scrisoare. Cu 
bunul ei simţ, Tana niciodată nu încetase a se socoti 
inferioară Elenei, dar atitudinea ei modestă rămânea 
respectabilă prin vârsta şi demnitate. Elena o stima. Era 
lucru de la sine înţeles că niciodată Tana n-ar fi cutezat să 


se amestece cu ceva în căsnicia fratelui ei; trebuise deci o 
mare disperare pentru a o hotări să scrie cele câteva fraze 
încââcke de sfială şi mâhnire. 

Bătrâna, care avea judecata ca şi cuvântul, simple dar 
lucide, reuşise acum să fie obscură şi cu atât mai 
îngrijorătoare. 

Începea prin a cere iertare Elenei: ea era de vină că se 
zvonise acele prostii despre fata Lenorei (cum chema ea pe 
Mika-L.e). Apoi, anunţa pe Elena, „cât mai era vreme”, că 
starea bietului ei frate era rea, la suflet şi la trup. Doctorul 
spusese la fel, dar ei încă mai mult îi spunea inima. Aştepta 
de ia Elena bunătatea şi dreptatea ei de totdeauna. 

Elena şi Marcian reconstituiră înţelesul celor privitoare îa 
Mika-Le. Era vorba de un reportaj al prinţesei Ada, căruia 
Elena nu-i dase nici o importanţă. O nemulţumise numai că 
Drăgănescu primise iar în casă pe Mika-Le, pe care ea o 
depărtase, nemulţumire pe care o adăogase cu satisfacţie îa 
celelalte motive ce avea pentru divorţ. Se agăţase de 
prezenţa lui Mika-Le în Lascăr Catargiu, ca de un bun 
pretext. 

Deunăzi, când era decisă a pleca în ţară pentru a începe 
formalităţile divorţului, anunţase pe Drăgănescu că va 
descinde de-a dreptul la moşie, fără alte explicaţii. Călătoria 
ei având de scop unic despărţirea, devotamentul lui 
Drăgănescu ar fi fost plictisitor, pe când o greşeală a lui de 
cuviinţă, către ea, slujea bine. Nici un akfel de resentiment 
sau de suspiciune n-o incomodase. 

Bătrâna Tana însă şi Drăgănescu îşi închipuise, pesemne 
că în ceâe scrise de Elena intra vreo vexaţie conjugală; 
aveau amândoi încă iluzia ca Drăgănescu mai ocupă vreun 
ioc în sentimentele ei. 

În prunul moment, Elena avusese pornirea să se indigneze 
pe 'Tana, socotind scrisoarea ei ca o cercare de împăciuire; 
îşi amintise însă repede că bătrâna cumnată avea tot atâtea 
zbârcituri câte răbdări şi că era cinstită îa suflet şi la vorbă. 
Numai o primejdie reală o putuse hotări să trimită atât de 


departe un astfel de apel. Aci chiar sta marea însemnătate a 
acelei veşti turburătoare. 

Elena trecuse uşor asupra celor privitoare la starea 
morală a lui Drăgănescu, cruzime firească a sentimentelor 
ei de acum. 

Dacă dezbaterile sufleteşti ale lui Drăgănescu n-o 
interesau, cellalt capitol - al sănătăţii - îi crea îndatoriri. 

Din îndeplinirea datoriei, Elena îşi făcuse un precept de 
viaţă, care venea acum în conflict cu idealul ei nou de 
fericire. Pmă la sosirea lui Marcian se frământase 
nehotărâtă, aşteptând poate ca Marcian să găsească un 
argument care să le vie în favoare; când el constatase 
necesitatea plecării, simţise o decepţie, dar şi o linişte, o 
împăcare cu sine. 

Nu se îndoia ca sfătuind-o să plece în împrejurarea de 
acum, Marcian făcea un sacrificiu. Avea încredere în 
sentimentele lui. Fără şovăire în dragoste ca şi în muzică, 
Marcian da în adevăr o impresie prielnică de siguranţă; un 
finit perfect al sunetului de suflet ca şi de vioară. Toate 
substraturile la el erau limpezite de armonie. Ca artist, 
poseda formula unei arte deplin stăpânite; ca om, era o 
ecuaţie simplă. Sobru prin temperament şi precept, 
singuratec prin gust şi calcul, nu era nici excentric, nici 
capricios. Suprafaţa plană a caracterului îngăduia aterizări 
fără accidente. Elena, pentru a doua oară, îşi încredința 
mândria în mani bune, acum însă deodată cu iubirea. 

Marcian sta pe fotoliu aşa de amărât că Elena se ostenea 
să-l încurajeze; alături de acel aliat sigur, tot atât de mâlmit 
ca şi ea, se simţea mai îmbărbătată. Un elan de admiraţie 
pentru virtuțile prietenului îi da o uşoară exaltare care-o 
lăcea să privească împrejurările vitrege cu mai puţină 
descurajare. La mâhnirea ei se adăoga un soi de bucurie; 
sărea peste timp şi obstacole pentru a se gândi la ceea ce 
avea să fie „după”. Acel „după” nu era de fel lămurit, dar 
aspira spre el cu pasiune; mi se gândea precis că viitorul 
era condiţionat de însănătoşirea sau de moartea lui 


Drăgănescu, simţea numai nerăbdarea de a atinge un 
termen. Graba ei scurta timpul şi distanţele; era cuprinsă 
de o frenezie neobicinuită care precipita fapta destinului 
prin obsesie şi exaltare. 

Totul avea să fie numai provizoriu. Amândoi consimţiră să 
satisfacă apelul Tanei, mai mult nu li se putea cere! În. Loc 
să plece pentru a îngriji de divorţ, pleca pentru a îngriji 
sănătatea bărbatului ci; era un sacrificiu care o scutea de 
orice alte obligaţii! Marcian era acum cel oropsit, cel 
părăsit; era firesc deci ca toată mila ei să fie pentru dânsul. 
Îşi făcea datoria, era destui! 

Marcian judeca lucrurile mai calm şi mai îngrijorat. 
Prevedea o despărţire lungă, pricinuită de o boala fără 
termen, boala de inimă. 

Elena va fi confiscată şi divorţul suspendat; n-avea nici o 
îndoială cu privire la statornicia botărârii ei de a divorța, 
dar obstacolele dinafară se agravau. Dorea însănătoşirea lui 
Drăgănescu pentru liberarea Elenei, iar ipoteza morţii lui 
nu şi-o punea înainte, ca fiind prea satisfăcătoare. Închipuia 
acea posibilitate cu fatalism, fără cruzime. Drăgănescu nu-i 
păruse până atunci un obstacol serios; respectase căsătoria 
Elenei fără a o crede servitute; i se părea firesc şi nu faeea 
melodramă din desfacerea unui contract, obstacolele însă în 
viaţă ca şi în muzică îi dau o impresie dublă: îi erau 
asupritoare şi trebuiau învinse. 

Deocamdată era deprimat şi nu-şi regăsea timbrul normal 
al vocii, de aceea tăcea; Elena, în schimb, vorbea cu o 
animaţie nefirească. Buna lor înţelegere micşora pentru ea 
fatalităţile, şi fericirea, deşi cu gust amar, punea în relief 
conştiinţa de a se iubi deodată cu conştiinţa obstacolului. 

Comentând scrisoarea Tanei, la un moment Elena râsese 
chiar la ideea trudei ce va fi pus biata bătrână ca să scrie. 

După acel moment copilăros trecuse la severitate, 
dezaprobând consultarea medicală a lui Walter. 
Întotdeauna Drăgănescu făcea greşeli. În ce privea pe 
Mika-Le, nici vorbă că nu va mai găsi acolo pe acea 


nesocotită. Totuşi prefera să meargă la ţară... Afară dacă 
boala... Dar ce boală? Tana omisese tocmai principalul: o 
boală de inimă! Acele indispoziţii ale lui Drăgănescu?... Dar 
anume ce boală? Boalele de inimă apăreau Elenei, mai ales, 
foarte lungi. 

— Am sa stau atât cât va fi strictă nevoie, iar dacă se 
prelungeşte, atunci faci aşa ca să vii în i 

— Desigur, aşa! răspunsese Marcian preocupat. 

Amândoi doreau tot ce-i putea apropia, dar viitorul părea 
umbrit şi îndoielnic. 

Un concert la Bale scurtase cu trei zile timpul ce aveau a 
mai sta împreună. Deşi chemarea Tanei nu avea un caracter 
precis de urgenţă, plecarea Elenei nu putea fi prea mult 
întâmată. O data decizia luată, li se parca la amândoi ca 
totul se va rezolva mai lesne dacă pleacă mai curând. În 
orice caz, puteau fi informaţi mai exact asupra stării de 
lucruri. 

Elena avea să-şi înceapă de îndată preparativele, iar după 
întoarcerea lui Marcian de la Bâle va pleca. Dezbătuse dacă 
apartamentul din Geneva trebuia liberat; găsise că e 
preferabil să-l păstreze. 

Elena condusese acasă pe Marcian şi-l ajutase să-şi facă 
micul bagaj. Maman Baudin nu mai avea rol. Emoţia lor se 
manifesta acum printr-o mare tandreţă. Elena dorise să-l 
conducă la gară, şi pe parcurs se ocupase numai de 
amănuntele concertului, lăsând deoparte celelalte griji. 
Marcian răspundea printr-o strângere de mână, cu gândul 
dus mai departe ca împrejurările imediate. 

Abia după ce trenul plecase, Elena îşi amintise că n-au 
stabilit nimic cu privire îa copil. N-avea parcă răbdare să 
aştepte până se întoarce. Ce face cu băiatul? îl ia sau îl 
lasă? 

Cum oare cerea datoria? Ce aşteptau cei de acolo? 

Altădată cu iniţiativa proprie, sta acum în dilemă 
aşteptând soluţia de la Marcian. Greşea crezând că 
Drăgănescu are vreo pretenţie cu privire la copil. Obsesia 


lui era unilaterală şi o privea exclusiv. Desigur însă că 
prezenţa copilului i-ar fi garantat mai mult pe a ei. Ea făcea 
însă socoteala că pentru copil ar fi fost mai bine să rămână 
pe loc. Boala nu putea fi chiar aşa de gravă încât să ceară 
prezenţa copilului! Un copii aşa de mic! Nu se oprea să 
cerceteze desluşit în ce ar fi putut sta gravitatea şi ce cauze 
puteau cere ca băieţelul să fie acolo. 

Dorinţa ei intimă era să lase copilul la Geneva pentru 
a'avea un motiv puternic de a se reîntoarce... Dacă totuşi 
era mai firesc să-l ia? Plecarea ei ar fi fost astfel mai 
definitivă. Un vid i se făcea în trup ca pe puntea unui vas la 
pornire. Ce oare avea să decidă Marcian? 

Începuse a se prepara de plecare, dar avea în ea mereu o 
frenezie asemuitor cu aceea a unei nunţi pe care ar fi 
melancoâizat-o plecarea unuia din soţi pentru a aduce de 
peste un râu preotul. Incidentul de acum scotea în evidenţă 
legătura ei cu Marcian în chip mai deosebit; până atunci îi 
părea e-a fost o taină a lor între străini; acum, fără nici o 
schimbare către alţii, avea impresia unui fel de strigare 
publică care o umplea de zgomotul şi de ruşinea fericirii. 

Către cei cate silnic o reluau simţea un refuz sufletesc 
violent şi un gust violent al vinovăţiei către cei care ar fi 
vrut s-o acuze. Erau stări exaltate care contrastau cu 
gesturile ordonate ale împachetării. Chiar feluritele 
demersuri, cumpărăturile, le făcea cu acelaşi ciudat a-vânt 
nepotrivit cu împrejurarea, 'Toată mişcarea ei lua forma 
unei fericiri dureroase sau a unei dureri încântătoare. De îa 
concertul din muzică de Bach nu mai avusese astfel de 
stare. 

Uneori se trezea din acea beţie cu un fel de superstiție. 

„Să nu fie cumva „câhtccul lebedei”? să nu fie arău! KA 
rău pentru ea şi Marcian, fireşte. 

Vizita la copil pusese pedală acelui brio absurd. Vorbise cu 
directorul şi cu superioara de lipsa ei probabilă şi făcuse 
recomandările necesare unei absenţe. Băieţelul, docil de 
obicei, începuse neaşteptat a pâânge - un plâns închis, 


temător, de copil care se sileşte a fi cuminte, un plâns jalnic 
şi sfiicios care-l făcea urât şi mişcător. 

Elenei i se făcuse milă; căuta acum motive de a-l lua. 

Poate cei de acolo aveau chiar pretenţia! Poate tatăl lui era 
grav bolnav! Ca şi cum era vorba de lucruri poruncitoare, 
dar de oameni străini. Febra ei scădea; totul îi părea 
obositor şi anevoios; o greutate îi trăgea gândurile la 
pământ. 

De îa 7 dimineaţa, în ziua întoarcerii, aşteptase pe 
Marcian, care în adevăr sosise la ora ceea, dar temându-se 
a nu fi prea matinal nu venise îa ea decât la 10. Elena îl 
primise ursuz, ca pe cineva care a întârziat. Ar fi vrut să-l 
întrebe îndată despre copil, dar nu-i veneau cuvintele. Îşi 
închipuia că va zice poate că trebuie să-l ia şi asta o agasa. 
Declarase că are migrenă şi vrea să dejuneze undeva în 
oraş. 

Marcian constata cu drag şi mâhnire cât de mult o turbură 
despărţirea lor. Turburarea ei altera şi calmul lui şi îi 
răscolea simţirile. Îl îngreuna o voluptate pe care nu vrea s- 
o recunoască. 

Propusese să dejuneze la o grădină din marginea oraşului; 
lacul, munţii, decorul vechi le provoca o admiraţie 
proaspătă. 

Elena, care încă se plângea de migrenă, mâncase puţin şi 
tăcuse mult, cu un fel de îndârjire care era şi plăcere şi 
tristeţe amoroasă. Marcian avea o bucurie în simţiri care-l 
punea în încurcătură şi pe care o agrava tăcerea Elenei. 
După ce lăsase un timp ca frumuseţea piesajului, clevetirea 
onestă a chelneriţei despre o chermesă, sa umple vidul 
primejdios, Marcian pornise povestirea concertului de la 
Bale. Elena tresărise ca cineva deşteptat din somn şi, plină 
de remuşcare, ceruse amănunte. Marcian, cuibărit în 
fotoliul de trestie, îşi savura beatitudinea. Braubier 1 sau 
emoția îi roşeau puţin faţa de obicei sarbădă şi dau ceva 
lumini turburi ochilor cu albăsfrimi de obicei clare. 


Pe la 4 Elena propusese o plimbare pe jos până la portul 
de vapoare şi o vizită la copil. Marcian găsise pretexte 
pentru a se veseli copilăreşte. Cu băieţelul se înţelegea de 
minune. 

Dimpotrivă, de câte ori avea 111 faţă copilul debil, Elena 
nu-şi putea ascunde decepţia; l-ar fi vrut mai robust şi mai 
vioi; marea prietenie a lui Marcian cu micul Ghighi corecta 
însă vina inocentă a copilului. Când erau toţi trei laolaltă, 
rolul Elenei era mai plăcut; privea pe cei doi cum se joacă 
înfocat; uitau aproape prezenţa ei şi-şi aminteau amândoi 
de ea cu acelaşi aer de şiretenie şi de vinovăţie că au lăsat-o 
singură. Prestigiul copilului astfel creştea. 

Pe bancheta de pe puntea vaporaşului, Elena şi Marcian 
stase aromiţi de aceeaşi lâncezime. Abia la câţiva metri de 
poarta institutului, Elena întrebase brusc pe Marcian: 

— Ce fac cu copilul? 

— Rămâne! strigase Marcian, aşa de vioi, că un ecou de 
undeva reprodusese ultima silabă. 

Cu braţele subţiri încărcate de mingi şi de cercuri, după o 
goană cu Ami vie prin parcul pensionului, băieţelul 
declarase autoritar Elenei din proprie iniţiativă: 

— Tu te duci la papa de Bucarest. Eu rămân aci cu Anii 
Vie! 

Elena se uitase la amândoi cu mirare, crezuse în vreo 
conivenţă; cei doi însă erau iar prinşi într-o pasă de box. 
Subt formă de joacă, Ami vie căuta a împuternici muşchii 
firavi | Berea neagră (germ.). 

Ai mititelului, urcându-i acţiunile faţă de Elena, iar ei 
dându-i iluzia unei maternităţi fără umilire. 

Cele câteva zile din urmă, Elena şi Marcian părură a fi 
resemnaţi la noua stare de lucruri. Nu mai discutau asupra 
împrejurării, Drăgănescu era acum acoperit de argumentul 
boalei şi resentimentul lor se îmbunase în faţa acelei forţe 
majore. Se abţineau de a-l mai dispreţui şi acuza. În reacţia 
lor nouă era poate O nădejde nouă. 

„Bietul om!” gândea Marcian cu o compătimire iezuită. 


Ceva molcom îi învăluia pe amândoi; tristeţea părea 
aromită, îmbălsămată ca subt înţepătura unor calmante. 
Erau prelucraţi în adâncuri de tandreţă şi nervii, până 
atunci dtircroşi, erau amorţiţi. 

Se vedeau la toate orele şi se plimbau mult, înnodaţi de 
mână sau prinşi de talie prin aleile bulevardelor mărginaşe, 
ca doi amanți sau logodnici oarecari. lăceau mult, deoarece 
nu mai aveau un program al prezentului, iar viitorul 
rămânea suspendat. Tăceau şi din acea lene blajină care-i 
cuprinsese laolaltă, făcându-le prin asemănare de senzaţii 
un trup parca unic. Simţeau, fără a-şi fi spus-o, fără a o fi 
gândit chiar, că înaintea plecării îşi vor reînnoi bucuria 
posesiei - noaptea unică de la Ziirich. 

Singura activitate fusese o scrisoare a Elenei către 
Drăgănescu prin care-şi anunţa ziua sosirii. Îi spunea că 
vine să-l îngrijească aflând că e serios bolnav, că nu ia 
copilul pentru a nu-l obosi cu călătoria, ca doreşte să stea la 
Prundeni. Adaogă că poate se vor reîntoarce curând 
împreună în Elveţia, unde climatul şi repausul îi putea ajuta 
însănătoşirea. 

Marcian, care peste umăr citea pe măsură ce ea scria, se 
roşise de mulţumire şi surprindere ia ideea bună a venirii în 
Elveţia, care putea scurta mult despărţirea. Cum nu le 
venise mai demult în minte, de pe când se trudeau în 
nedumerire asupra devenirilor şi putinţelor? Faptul că 
Elena va locui la Prundeni părea o delicateţă către el. 

În preziua plecării, Marcian venise de la 8 dimineaţa şi 
rămăsese acolo toată ziua. Dejunase amândoi improvizat, 
printre geamantane. 

— Diseară mergem undeva în oraş! propusese Elena. 

Aleseră împreuna o grădină-varieteu. Spectacolul, deşi 
frivol, în atmosfera Genevei lua aere tot oneste. Ei. Asistau 
totodată amuzanţi şi neatenţi. 

Pentru Marcian un cuplet libertin sau un nud feminin erau 
aspecte auditive şi vizuale fără alte reacţii. Spectacolul 
acela excitant nici un stimula, nici un frustra cu nimic 


sentimentul lui pentru Elena. Alături de el, ea sta fără grijă. 
Când Marcian, la un refren mai bătăios, râdea în hohot, 
Elena îi privea surâzând şi când aplauda voios vreo 
fetişcană mai talentată, Elena aplauda şi ea discret. Avea în 
el ceva salubru, care se respira prielnic ca şi aerul Elveţiei. 
Pe la Îl, Marcian începuse a da semne de nerăbdare, 
scoțând din cinci în cinci minute ceasul printr-un gest 
instinctiv. Elena consulta şi ea des programul încă lung. 
Amorul circula în ei după legi simpla şi acceptate. 

— Sa mergem! zisese Marcian când un cuc ieşise dintre 
frunzele de lemn ale unei pendule elveţiene pentru a bate 
1.25 

Pe trotuar amândoi au avut un moment de ezitare, apoi 
araândoi deodată chemară o birjă ce trecea goală. 

— La tine! spusese Elena. 

„Aşadar, la el!” gândise cu graba cu care se asimilează 
bucuria. 

XVI Waker luase parte activă la instalarea Lenorel. 
Mecanismul perfect al sanatoriului, subt ochii stăpânului, îi 
dase toată măsura. Trebuise un cancer şi o operaţie 
iminentă pentru ca Lenora să fie alături de Walter 
„stăpâna”. 

O stăpână specioasă, încă mai nimicită de parada ceea 
îngrijorătoare. Waker, în neputinţa de a-i fi dat până atunci 
un loc n. Interesul lui, acum o compensa. Mai inofensivă 
încă decât înainte, i se puteau fără riscuri proclama 
drepturile de soţie, Pmă atunci, ceea ce făcea pe Lenora 
inofensivă era îngheţul pe care i-l da vecinătatea lui "Walter, 
fără de acel baraj al lui, poate că firea ei s-ar fi vădit totuşi. 
Acum însă zidul rece şi lustruit al indiferenţei lui Walter era 
înlocuit de boală, nu mai avea nevoie să se apere, se simţea 
liber, destins, şi îşi oferea solicitudinea de medic-soţ. 

O dată însă instalarea terminată, personalul se trăsese 
deoparte şi Waker se găsise izolat la o distanţă oarecare de 
patul Lenorei, iarăşi fără atitudine către ea. Devenea din 


nou amenințătoare, cerându-i alte îndatoriri decât ale 
medicului. 

Waker se apropiase de pat, luase mâna bolnavei şi-i 
spusese: 

— Acum ai să te simţi mult mai bine! 

Lenora, neştiind ce să zică şi să facă, închisese ochii ca şi 
cum ar fi dorit să doarmă. Waker, uşurat, lăsase delicat 
mâna jos din a lui. 

Îşi amintise deodată că Aimee lipseşte, că a plecat brusc 
de acolo, atunci anume când el, printre celelalte dispoziţii 
luate, decisese că Aimee va dormi acolo în sanatoriu, în 
camera alături de cea a Lenorei. 

Măsura îi păruse firească şi necesară; acum abia îşi zicea 
că Aimee putuse fi jignită. Trebuia s-o fi lăsat sa decidă 
singură; el n-avea dreptul să dispună de ea, fie chiar în 
acea. 

Împrejurare. 

Walter simţise iar nemulţumirea de sine, sentiment ce-i 
era intolerabil şi pe care Aimee ştia să-l provoace adesea; 
jenă, plăcere a expiaţiei, nevoie de a se absolvi. Dezbătea 
acum în. 

Nesiguranţă - oare ce avea de făcut faţă de supărarea 
fetei. 

Spusese cu ton aspru doctorandului şi infirmierei: 

— Eu sunt aici! ca o ameninţare a oricărei indiscipline, 
cum şi ca un gest suprem de protecţie conjugală, apoi 
urcase spre biroul lui de sus, care îi era refugiul în orice 
împrejurări. 

În birou se plimbase cu paşi regulaţi de-a lungul aceleiaşi 
poteci ruginii a covorului. Era un mers totodată asurzit şi 
nichelat, ca şi cum tălpi metalice pierzându-şi sunetul ar fi 
păstrat însă sonoritate. Se oprise apoi brusc, parvenit 
probabil la statornicirea soluţiei pe care astfel o urmărise. 

Sta acum rezemat cu cotul de acel babnt Empire. 
Sarcofagul masiv încrustat de bronzuri şi de sidefuri, una 
din bucăţile cele mai însemnate ale colecţiei. Ridicase capul 


şi întâlnise cu privirea portretul Salemei. Salema 
priveghea; prezenţa ei acolo îi era prielnică; avea impresia 
că-l poate ajuta să rezolve conflictul dintre el şi Aimee. 
Acelei nedumeriri subtile a lui, în viaţă Salema i-ar fi adus 
fie o ignorare grosolană, fie o indulgență iscusită. Walter îşi 
muşca uşor buza de jos, ceea ce da gurii desenul unei dungi 
bizare unduiate. 

Nu! El n-avea căderea să intervină în sentimentele fetei 
către Lenora! Cele două se iubeau pe un plan unde el era 
„strâinul”. El n-avea rolul de a lua măsuri părinteşti faţă de 
Aimee. Fata, pe bun drept, se ofensase de amestecul lui în 
ceva aşa de intim. Îi da acum dreptate cu o complezenţă 
care o scotea faţă de el din rosturile familiale şi chiar de 
aceea se acuza aşa de bucuros. Drumul prieteniei lor îi 
părea întrerupt de micul incident enervant. Acordul lor bun 
din ajun se măcina şi ar fi vrut să-l consolideze. Îi va cere 
scuze. Imaginea glacială şi perfectă a fetei părea a luneca 
departe în fundul pupilei lui fosforescente. În punctele aurii 
ale ochilor, doi licurici se aprindeau şi se stingeau din 
inconştient pe ecranul conştiinţei, ca două lanterne oarbe. 

Se aşezase la birou. Lenora avea deci un adenom uterin 
înaintat cu aderenţe, mai curând ori mai târziu funest. 

Cu un creion trăsese pe o hârtie o bară fermă, apoi un 
semn grafic oblic, care reproduceau ideea aproape 
pasionată a morţii unei soţii. Lenoras 'Toii!' pe sunete 
solemne ca şi Azes 'Iod. Punctase cu creionul cercuri mici, 
perfect egale, cifre precise, socoteli fără greş asupra 
sfârşitului femeii de acolo, din salonul opt, cărui i se luase 
tabliţa pentru a-l diferenţia de celelalte camere; un punct şi 
o linie fixase apoi soluţia implacabilă. Aproape cenuşii 
acum, ochii lui Walter aveau un polei de ghețar ceţos. 

Dincolo de acest traseu care ducea la moartea Lenorei, nu 
formulase nimic; nu depăşise cu nici un gând evenimentul 
fatal. 

Se auzise o bătaie timidă la uşă şi chipul blajin al 
dactilografei apăruse: 


— Domnişoara Aimee întreba dacă i se poate aduce îu 
camera de jos telefonul. 

Walter o concediase fără de răspuns, cu un semn liniştitor 
al niâinii. Era un lux al lui acela dexa nu avea cu femeile ce-i 
împresurau nici un fel de conivenţe galante. Nu se 
bagateliza, în atmosfera lui boreală putea astfel răzbate mai 
pur prin filonul de otravă şi, subt ghețari, zigzagul scânteii 
reci a pasiunii tăia drumuri netede de hartă. 

Un telefon alături de bolnavă nu era permis, totuşi era 
vorba de Aimee şi de mama ei. Nu va refuza. Coborâse 
iarăşi la Lenora şi găsise pe Aimee aşezată pe un scaun, cu 
o carte în mână lângă patul bolnavei. Părea enigmatică. 

Aimee în primul moment fusese furioasă că e obligată a-şi 
părăsi camera şi plânsese; pe măsură însă ce disperarea ei 
egoista îmbrăţişa cuibul de lux de care trebuia să se 
despartă, i se dezvolta ideea că interiorul preţios era strâns 
legat de voinţa lui Walter. Acelaşi plâns îşi deviase atunci 
mobilul şi Aimee suspinase: 

— Maniile! 

Drept consecinţă a confundării egoismului cu sentimentele 
filiale, decisese că se va strămuta, devotându-se. Când însă 
coborâse lângă Lenora, elanul se încetinise. Somnul curmat 
de gemete ale Lenorei o impresiona; îi fusese frig în acrul 
curat al camerei cu temperatura grăduită strict, iar în 
apropierea patului îi păruse a simţi un halo impur răspândit 
de trupul canceros. Îi era silă şi frică; trăsese totuşi un 
scaun şi sta acolo ca în drum. 

Când intrase Walter, Aimee se sculase grăbit şi, luându-l 
deoparte, cercetase despre boală şi operaţie. Era un cancer 
înaintat, totuşi de natura cea mai lesne de operat... 

Tonul grav impresionase pe Aimee şi umpluse cu apă 
limpede de lacrămi, ochii ei largi. Nimic 1111 cursese însă 
pe de lături. Înduioşarea estetică încântase pe Waâter. 

— N-ai nevoie să dormi aici. În primul moment crezusem... 

Fata protestase. 

— Nu! Nu va pleca de lângă mama ei... 


Waâter insistase... 

— Era chiar mai bine pentru bolnavă, care nu trebuia să 
aibă nici un fel de emoție. 

— Cancerul era contagios? întrebase neaşteptat Aimee. 

Cum Waker rămăsese perplex, Aimee se corectase: 
Ereditar? vroise să zică şi cuvântul schiţase parcă drama 
acelei frumuseți intacte, pândite de o tragică moştenire. 

— Ce idee! Ce idee! Walter o mustrase aproape tandru, 
schiţând uii gest protector, împotriva unui duşman 
imaginar. 

Subt forma amânării de pe o zi pe alta, de la am ceas îa 
altul, Aimee rămăsese deci încă în camera ei. Asista la 
consulturile medicale, era mereu, ce-i drept, în preajma 
Lenorei, îşi rezervase însă toate cursele în oraş. După- 
amiază îmbrăca un taior simplu şi pleca să caute consolare 
la fetele Persu, sau să previe pe Nory Baldovin. Uneori 
fetele Persu o luau cu de în treacăt la club, sau intrau numai 
pentru un minut la vreun comitet. 

Aimee pretutindeni vorbea de supărările ei filiale. Graţie 
ei, Lenora se bucura de o reclamă deosebită. Cancerul eî 
uterin devenise un eveniment monden. Sanatoriul Walter 
fusese nevoit să deschidă un registru de înscrieri şi o 
rubrică de informaţii, şi limuzinele descriau în faţa 
peronului curbe nenumărate. În camera ei ce da spre parc, 
Lenora era la adăpost de acel zgomot şi se lăsa acum în voia 
boalei şi a unei frici dezordonate. Laşitatea ei dezlâănţuită 
complica răul, şi Waâter se văzuse nevoit să intervină. 
Totodată sever şi generos, îi poruncise să se cuminţească şi 
îi promisese să o vindece. Trebuia să fie toarte liniştită în 
vederea apropiată a operaţiei: un mic raclaj în urma căruia 
se va simţi bine. 

Asprimea şi minciuna laolaltă îşi făcuse efectul şi Lenora 
se domolise; numai din când în când, din rădăcinile adânc; 
ale trupului se ridica în ea iarăşi spaima şi rebeliunea. Avea 
acum un facies ca de absint, de o frumuseţe specială, pe 
care-l admira doctorul Pejan care o îngrijea cu mult zel, atât 


pentru patron, pe care-l judeca dar pe care-l stima, cât şi 
anume pentru ea, pentru femeia rătăcită acolo, care-i 
păruse totdeauna ridicolă şi mişcătoare. Acel facies pe 
Aimee o speria; clipea de teamă şi se uita împrejur căutând 
ajutor. Bucuroasă că nu e singură, surâdea aproape grațios 
lui Pejan. 

Uneori, când Aimee arăta ceva simplicitate şi bun-simţ, 
Pejan îşi zicea că fără de vanitatea ei nesuferită ar fi putut fi 
o fată bună. De obicei însă o dezghioca de învelitoarea ei 
frumoasă, conteniplând sâmburele prodigios al egoismului, 
apoi o învăluia la loc cu îngrijire în formele ei armonioase, 
tratând-o cu un amestec bine dozat de respect şi de ironie. 
Când Aimee rămânea singură cu Lenora, atitudinea ei avea 
ceva brusc şi constrâns; respingea braţele ce i le întindea 
Lenora cu alintare, mustrând pe mama ei că face mişcări 
nepermise. 

Lenora se întrista; din regiuni obscure i se urca. O intuiţie 
sinistră asupra boalei; se întorcea spre perete, strângind pe 
lângă ea plapoma ca pe un giulgiu şi închidea ochii privind 
în întunericul pleoapelor ceva spăimântător. Se simţea 
descalificată faţă de Walter, de Pejan, de toţi bărbaţii de pe 
lume, pentru că nu mai era intactă ca femeie. 

De îndată ce Lenora adormea sau părea adormită, Aimee 
pleca în oraş. Dintre cursele ce avea de făcut, una singură 
avea mereu insucces: aceea la casa Drăgănescu. Aimee se 
enerva; găsea că defecţiunea era de neiertat. Pe când ei se 
zbuciumau, Elena şi bărbatul ei nici un binevoiau a fi puşi la 
curent. Fiecare ar fi vrut bucuros să se plimbe în 
străinătate în duo muzical, dar erau pe lume şi alte datorii. 

Aimee era bucuroasă să macine puţin din statuia mândră a 
Elenei, dar nu se grăbea de fel a o anunţa. 

După mai multe demersuri zadarnice, se hotărâse să 
cheme la telefon; răspunsese feciorul că domnul lipsea. 
Aimee ar fi putut lăsa un răspuns, tăcuse însă, vroind să 
vadă până când acea fortăreață îi va rămâne închisă. Nory 


Baldovin lipsea în provincie; pe doctorul Rim nu se putea 
pune mâna. 

Nu te puteai bizui pe nimeni dinafară. Palatul Waâter 
apărea iarăşi fetei ca o citadelă prielnică; atât numai că 
acum se juca în interiorul ei tragedia vieţii şi a morţii. O 
scutura un fior; rămânea atunci în camera ei cea frumoasă 
şi se odihnea 

— Lenora trebuia să trăiască! Aimee îşi repeta dezideratul 
ca şi cum n-ar fi fost cel mai firesc cu putinţă. Foşnetul 
îndemânatec al cameristei în jurul ei o mulțumea. Familia 
Walter în palatul Waker! Lenora, Walter şi ea! Atât! Ei trei! 
Ceaşca de porțelan de China o încălzea mai mult ca ceaiul 
fierbinte; luxul circula în ea ca o seva. Lenora trebuia să 
trăiască! Se încăpăţâna într-o voinţă pe care nimeni nu i-o 
disputa. A doua zi era să fie operată: Lenora va scăpa! 

O ştia totuşi dinainte. 

Când Aimee, în dimineaţa aceea, pe la 10, coborâse în 
sanatoriu, totul era liniştit. Îi ieşise înainte Walter cu un aer 
tainic. Operația s-a făcut în condiţii bune! apoi grăbit se 
dusese spre patul Lenorei şi o dezmierdase pe mani şi pe 
par, ridicând peste piept cuvertura lunecată. Foarte palidă, 
Lenora nu se deşteptase încă. Cum Aimee consternată nu 
spunea nimic, Walter o luase de umăr şi o trăsese deoparte. 
Aimee se supusese; avea un singur şi acelaşi gând: casa şi 
familia Walter î 

— Uite ce sunt eu de părere, spusese Walter. Ar fi bine ca 
pentru zilele ce rămân până la restabilire, să vie la noi 
domnişoara Flilda. Bolnava noastră o iubeşte mult. 

Walter totdeauna evita să dea Lenorei în faţa lui Aimee un 
nume definit. Înainte era: „mama dumitale”, acum: 
„bolnava noastră”. 

— Numai să vrea să vie! răspunse Aimee, căreia 
propunerea i se părea avantajoasă. 

— Va vroi! Domnişoara Hilda se sperie mai lesne de 
petreceri decât de suferinţă. 


Remarca lui Waâter displăcuse fetei. Alesese din ea 
cuvântul suferinţă. Avusese o destindere nervoasă care 
adusese lacrimile. Ochii albaştri se acoperise cu o pânză 
subţire, care acum însă lunecase pe obrazul de porțelan. 
Batista fină acoperise rictusul mic al gurii; glasul avea o 
disperare sinceră: 

— Am fost la cumnatul meu... Nu e vizibil! Sora mea 
lipseşte şi nici nu-i ştiu adresa... Nory Baldovin nu dă nici 
un semn... Sunt singură!... Starea mamei e rea şi mi se 
ascunde i... Nu vreau pe nimeni. N-am nevoie de nimeni!... 

— Dar nu e de fel aşa î Lenora e acum mai bine de o sută 
de ori ca înainte!... Nu eşti singură! Mă ai pe mine! 

Walter sublinia unul câte unul cuvintele, emoţionate de 
acel strigăt orfan al fetei. 

Aimee se calmase ca printr-un resort. La nesfârşita repeţi 
re a ghidului: „Casa şi familia Walter!” Walter dase acum un 
răspuns. 

PARTEA A PATRA XVII Hilda primise de la Aimee o 
scrisoare prin care. O punea la curent cu boala şi operaţia 
Lenorei; fără altă aluzie, Aimee, făcând socoteala serviciilor 
ce-i putea face Hilda şi incomodităţii ce-i putea aduce ei 
personal, decisese să n-ocheme. 

Venise însă drept răspuns o scrisoare prin care Flilda 
dădea curs sentimentelor ei bune, anunțând totodată că va 
veni lângă scumpa ei amică în momentele de supărare, ea 
care fusese invitata lor fericită, în timpuri de bucurie. În 
nemţeşte frazele se lungeau lirice şi oarecât bombastice. 
Impresionată de nenorocirea ce se abătuse asupra 
prietenilor, Hilda uitase atmosfera cam neplăcută care 
încheiase petrecerea ci la Walteri. 

Bunele intenţii ale Hildei erau prea evidente pentru ca 
Aimee să poată obiecta ceva. Se mulţumise sa gândească că 
dicse arme 1 Hilda” avea un stil cam exaltat. 

Pe Hilda o primise la gară de rândul acesta domnul 
intendent şi domnişoara secretară. Aimee fusese mulţumită 
că se poate dispensa, deoarece amiciţia ei pentru Hilda era 


mereu mai micşorată nemţoicuţa trecând pe un plan lateral 
şi inferior al preocupărilor ei. 

Flilda, care-şi închipuise că va cădea acolo în plină dramă 
familială, fusese descumpănită de aspectul norma al 
lucrurilor. Lipsa de efuziune a lui Aimee către ca o pusese 
totuşi pe socoteala mâhuirii; „Sunt atâtea feluri de a 
reacţiona hi supărare”. 

Dată venită, Aimee profitase de prezenţa Hildei pentru a-şi 
uşura sarcina pe lângă Lenora care, deocamdată, era 
salvată; cât despre pericolul prevăzut pentru viitor îi părea 
acum ceva depărtat şi poate chiar exagerat. Îşi zicea uneori 
că acel pericol putuse fi numai un pretext pentru Walter de 
a se declara. 

Din neglijenţa lui Aimee, şi din neprevederea celorlalţi, 
camera Hildei nu fusese din timp pregătită, de aci o mică 
indecizie asupra instalării ei. Hilda declarase că ar dori să 
fie cât mai aproape de doamna Lenora, deoarece a venit 
anume pentru dânsa. Aimee îi cedase, deci, locul ei 111 
camera de lângă bolnavă, loc pe care nu-l ocupase nici un 
moment efectiv. Prin acel aranjament, fetele se vedeau 
destul de rar şi mai niciodată singure. 

În afară de Aimee, toţi ceilalţi arătase Hildei multă 
recunoştinţă pentru venirea ei. 

— Îţi mulţumesc, kleine Freundin! 4 îi spusese îa sosire 
Walter şi urmase a o trata prieteneşte. 

— Lenora, fireşte, o primise cu lacrimi de emoție şi 
bucurie. 

Pejan îşi arătase mulţumirea prin glume: 

— Acum am cu cine să mă cert! 

Personalul se învoia admirabil cu nemţoicuţa. Uneori 
Aimee, agasată de acele demonstraţii, cerea fără de rost 
„linişte” pentru bolnavă. Circula atunci un vânt rece. Mai 
adesea însă Aimee arăta destulă bună dispoziţie. Era 
mulţumită de însănătoşirea Lenorei asupra căreia îi 
convenea să anticipeze. Sentimentele triste şi grave, ca şi 
stofele de culori închise, 11-0 prindeau. Dezorientată faţă 


de necazuri, suportase rău boala Lenorei. Acum, când boala 
era înlăturată, având pentru viitor, în orice caz, asigurările 
lui Walter, Aimee redevenise păpuşa graţioasă de altădată. 

Păstrase totuşi obicciuri mai matinale, era punctuală la ora 
dejunului Lenorei şi aproape zilnic punctuală la ora 4, luând 
mai din vreme ceaiul, cu Hilda, Walter şi Pejan, pentru a 
putea după aceea lipsi până seara, când asista la culcarea 
bolnavei. Lenora era fericită de atenţiile fetei ei scumpe. 
Ceilalţi, de asemeni, n-aveau a se plânge de ea. Regimul 
bunelor sentimente îa ore fixe convenea lui Aimee. 
Devotamentul ei ocupa cel mult trei-patru orc cin zi, restul 
timpului îi aparţinea. 

Cum pentru moment nu se puteau primi vizite, Aimee 
ieşea mult. Şoferul staţiona mereu în aşteptarea ei în faţa 
peronului mare, acum nefrecventat. 

În rochiţă de ziuă - negreşit elegantă, subt haina de casa 
cu guler simplu de lutru, cu pălăriuţă neagra, discretă - 

Aimee cobora cu precauţiune scara pustie de marmoră, ca 
şi cum vroia încă la acea distanţă să respecte liniştea 
bolnavei. 

Împingea cu o sforţare uşa masivă a cărei cheie o luase la 
ea şi, cu o privire împrejur, dintr-o impresie obscură de 
mister, alerga spre Buickul discret în eleganţă ca şi ea. 
Urmau felurite curse însemnate pe agendă şi complectate, 
zilnic aproape, cu o staţie mai lungă sau mai scurtă la fetele 
Persu. Se simţea acolo mai bine ca oriunde Minette era 
atentă şi inofensivă, şi amiciţia admirativă, dar rezervată a 
Corei o măgulea din ce în ce mai mult. Omagiul acelei 
pretenţioase estete îi părea mai de preţ chiar ca al lui 
Walter. Cu toată afecțiunea ce-i arăta, Cora nu-şi lua 
privilegiul de familiaritate obicinuită între prietene, ci 
persevera întru-un fel de cochetărie amicală. 

Aimee auzise adesea preceptul Corei: „Nu se pot 
complecta în frumuseţea lor decât două fiinţe de acelaşi 
fel!” dar nu se alarmase de el, căci nimic în atitudinea Corei 
nu îngăduia alarmă. 


Inocent acceptată, prietenia ei era prielnică lui Aimee, pe 
care avansurile bărbaţilor o ofensau în gustul ei de 
acurateţa, insinuările şi complimentele lor dându-i impresia 
a-i deflora rochia sau a-i mânji porţelanul. Deşi ca însăşi 
rece, Aimee poate că totuşi ar fi dorit pe Cora mai 
drăgăstoasă. Totdeauna alături de ea, fumând o havană 
opiată, Cora spunea lui Aimee cu glas limpede şi calm ca ea 
e singurul ei idol. 

Aimee se simţea stânjenită şi ar fi preferat mici gingăşii ca 
ale Hildei, pe care totodată le dispreţuia. 

— Cette ţauvrel Hilda! se exprima Aimee în faţa Corei, din 
grija ca un cumva să fie îndoială asupra preferințelor ei. 

Teamă neîntemeiată, căci Cora nu cunoştea competiţie, şi 
Hilda îi era perfect indiferentă. 

Singurul semn mai vizibil al amiciţiei Corei Persu era 
dorinţa de a se găsi cât mai mult cu Aimee. De la o cursă în 
oraş făcută împreună, trecuse la deprinderea de a le face 
pe toate; de la coincidenţa unei vizite luau acum înţelegere 
pentru toate vizitele. Aimee nu accepta încă nici o invitaţie 
la petreceri, dar împreună cu Cora se ducea la unele 
reuniuni intime de comitete a societăţilor de binefacere, de 
la care întruniri tineretul se abţinea în genere. Cele două 
fete strânsese astfel raporturile cu persoane mature şi 
importante. În camerele de locuit şi în ţinută de casă, acele 
doamne pierdeau din prestigiul lor; conversaţia se nivela, 
fetele se simțeau mai austere şi doamnele patroane mai 
frivole; se vorbea de treburi, dar şi de cancanuri. Doamna 
Caliga avea totdeauna băuturi excelente. Cora aprecia un 
lichior sec autentic şi Aimee bea bucuroasă două păhăruţe 
de Malaga. Doamna Caliga mărturisea că găseşte în alcool 
un mare auxiliar activităţii ci neobosite. Împreună cu 
secretarul, un tânăr licenţiat în Drept foarte agreabil, stau 
în patru plăcut şi intim, după plecarea celorlalţi. Aimee nu 
era de felul ei „flirt”, şi Cora era Cora, atmosfera nu era 
deci. Turburată, cei patru de acolo formau ca şi două 
perechi, şi doamna Caliga aprecia mereu mai mult pe cele 


două prietene, chiar dacă despre prietenia lor avea de tăcut 
vreun comentariu. 

Uneori cele două se duceau şi la Clubul Sport, dar numai 
la orele când nu era lume multă. Erau acolo zece- 
cincisprezece clubişti care cercau paşi noi de dans sau 
imitau numere de ia Mu sic Ilall a s'y meprendre. Cora şi 
Aimee stau deoparte. 

Când uneori tonul petrecerii era mai ridicat, Cora păreri 
interesată de impresiile lui Aimee. S-ar fi zis că aşteaptă să 
se producă un fenomen a cărui întârziere o dezamăgea. 
Cum Aimee rămânea impasibilă, dar îşi exprima mirarea 
pentru acele „nebunii” Cora propunea să plece şi, făcându- 
şi drum printre „nebuni”, ducea după ea pe Aimee docilă. 

Întoarsă acasă, Aimee se urca de-a dreptul în camera ei Ş” 
recapitula întrebuinţarea zilei, totdeauna rezumată în 
tovărăşia Corei. Prietenia Corei îi devenea tot mai necesară, 
deşi o preocupa uneori obstacolul întâlnit în caracterul 
amicei. Era îngrijorată că nu mulţumeşte îndestul pe Cora, 
fără urma vreunui gând echivoc. 

Lenora mergea repede spre bine. Dimineaţa, la 
pansament şi scara, îa culcare era încă bolnava fricoasă şi 
capricioasă, restul timpului, mereu mai înviorată, părea a 
renaşte. 

Sta acum câteva ore pe şezlong şi aştepta cu nerăbdare 
permisia de a face primii paşi. Graţie tonicelor avea o mână 
bună, şi tenul îi era mai frumos ca oricând. Îşi regăsise 
cochetăria. Walter se arăta acum soţul perfect al unei soţii 
incurabil bolnave. Prezenţa aproape permanentă a lui 
Waâter şi cordialitatea lui nouă, redase oarecât Lenorei 
aplombul. 

Nu mai era faţă de bărbatul ei atâta de încremenită şi 
adesea, la glumele lui Pejan, râdea cu râsul ei pe care Nory 
Baldovin îl chema „sexual”. Avea chiar o stare de 
nelimpczire, un gând latent, un tors în gâtlej, o nădejde 
senzuală, care-istrăluc ea în ochii verzi de pisică, cu 


pleoape îngreunate de arsenicul tonicelor; mutilată cum era 
acum, imboldul ei devenea tragic, sau numai ironic. 

Tratamentul era din ce în ce mai abreviat şi progresele 
mai accentuate. Coaforul şi manichiura fusese admişi. 
Lenora se gândea acum la rochii. Printr-o manevră şireată 
ruga pe Aimee să treacă pe ia casele de modă în faţa lui 
Walter, ştiind că fata astfel n-o va putea refuza, iar de 
consimţământul lui Walter fiind asigurată. Conspirase cu 
Hilda să se tundă pentru a face surpriză lui Waker şi lui 
Aimee. Walter se arătase încântat, dar Aimee se supărase 
până îa lacrimi. 

— De ce te-ai masacrat aşa, maniile, fără să mă întrebi? 

Nu mai eşti maniile a mea! 

Nemulțumirea fetei se descărease asupra Hildei; 
cândrămăsese singure îi spusese tăios: 

— Nu ţi se pare că-ţi depăşeşti atribuţiile? 

Era telul în care o putea mai mult jigni. Hilda rămăsese 
rău dispusă câteva zile; glumele lui Pejan nu reuşeau s-o 
înveselească; Lenora o îmbulzea zadarnic cu întrebările şi 
Walter se arata îngrijorat. 

Îycptat, Hiida se înseninase, ceea ce fusese subliniat de 
Pejan cu: 

— Aşa da! Eşti iar drăguță! 

Aimee, cu glas melodios, opinase că poate Hildei îi era dor 
de logodnic. Hilda protestase: Nu era logodită. 

Pejan a doua zi o întrebase: 

— Ce e cu logodna, domnişoară Hilda? 

Hilda îi explicase că Aimee probabil făcuse o glumă despre 
un văr al ei seminarist, cu care părinţii în copilărie o 
logodeau, tot în glumă. 

Aceeaşi întrebare i-o pusese apoi şi Walter: 

— Aşadar, eşti logodită, kleinc Freundin? 

Un: 

— Nein! accentuat atrăsese atenţia tuturor. 

Se vorbise atunci de Viena, şi Walter declarase că de 
îndată ce lucrul va fi posibil, va duce pe Lenora la Viena 


pentru un tratament cu radiu. 

— Domnişoara Hilda va putea rămâne cu amica ei sau 
pleca cu ei la verişor, aşa cum va dori, glumise Walter. 

Hilda se grăbise să spună că a venit anume pentru 
doamna Walter, deci va pleca cu ei o dată până la Viena, 
unde cu regret îi va părăsi - dar nu pentru logodnic. 

Lenora se bucurase de voiaj ca de o petrecere. Avea acum 
uncie aere misterioase din faptul că pregătea lui Aimee 
ceea ce *;. Ea 3 * mare surpriză. O vor lua cu ei. Credea că 
o călătorie cu Hilda şi vizitarea Vienei şi a pensionului o vor 
menita. Într-o zi, nemaiavând răbdare, mărturisise lui 
Aimee proiectul: rămânea consimţămmtul lui Walter, care... 

Aimee o pironise cu privirea: Smt obosită! De aceea nu pot 
şi nu vreau să merg. Cât despre consimţămmtul lui 
Waâter... 

Lenora nu putuse pricepe de ce intenţia ci frumoasă 
fusese primită de Aimee cu iritare şi dispreţ. 

În aceeaşi zi Aimee spusese lui Walter în faţa celorlalţi: 

— Trebuie să rămână cineva aci cu casa şi ţin să mă 
sacrific eu! 

Walter se roşise fără a spune un cuvânt. El nu se gândise 
că Aimee ar dori să meargă. Evita de fapt pe Aimee, de 
când avusese cu ea acea explicaţie care angaja viitorul. De 
îa capitalul pe care i-l oferise, dobânzile le înturna asupra 
Lenorei. 

Când timpul plecării sosise, Walter orânduise totul cu 
privire la sanatoriu, factor responsabil rămânând doctorul 
Pejan. 

Cu privire la casă nu orânduise nimic, Aimee fiind stăpâna. 

Walter îşi recapitulase şi tot ce mai putea avea de făcut la 
Viena ca aprovizionare medicală. De la căsătorie nu mai 
trecuse frontiera. 1 se părea mult de atunci şi socotise cu 
mirare că în realitate nu erau nici trei ani deplini. Numai 
trei ani şi era ajuns îa acel epilog funebru! Constatase 
lucrul cu un fet de cruzime, cum priveşti opera acelui 
valoros căpcăun ce e Natura. Îşi făcea totodată socoteala că 


îa Viena va avea el singur toată grija Lenorei şi că-şi va face 
toată datoria. Hilda îi părăsea; era o pierdere regretabilă, 
dar de neînlăturat. Nu puteau sechestra fata. 

Lenora suportase bine drumul, încântată de fiece lucru în 
voiaj. Walter regăsise cu plăcere decorul familiar al 
călătorului pasionat ce fusese altădată. Despărțirea de 
Hilda se făcuse la o staţie mică de bifurcare. Lenora era 
gata sa facă o mică scenă, dar o oprise Walter, ca fiind 
inoportun pentru sănătate. 

Arătase el o recunoştinţă mai expansivă de cum îi era 
obiceiul, pentru a o compensa. Fata aceea era de treabă şi 
în voiaj fusese chiar agreabilă, ca şi cura îşi regăsise 
personalitatea o dată cu patria, sau poate era dintre femeile 
cărora le şade bine cu drumul. 

Viena era unul din marile amoruri de tinereţe ale 
doctorului Walter. Puţina lui sensibilitate fusese totdeauna 
rezervată locurilor şi lucrurilor, nu oamenilor. Îşi alcătuise 
un program ordonat al împărţirii timpului. Lenora era 
instalată într-un sanatoriu pentru înlesnirea tratamentului, 
dar în pauzele tratamentului circula în voie. La ore fixe 
deci, Waâter se ocupa de ea. Îi rămânea timp pentru vizitele 
la confraţi, la felurite îaboratorii, îa furnizori şi chiar la 
anticari, unde proceda cu precauţiune, ca unul care şi-a 
făcut suma achiziţiilor. 

Lenora nu se putea obosi şi se plimba pretutindeni cu 
autorul. 

EI, în schimb, făcea curse lungi cu piciorul pe Ring sau ia 
Prater, ca un simplu muritor, fericit că e în concediu. În 
Prater, Walter se surprinsese fluierând. Îşi amintise zilele 
petrecute cândva, demult, acolo cu Salema şi bancherul 
Efraim, care la Viena era baronul Efraim. 

Pe când Efraim urmărea bursa, el avea cinstea să plimbe 
pe bancheriţa care avea o predilecție pentru Luna-Park. 
Timpul anulase mânia de atunci a tânărului Walter, pus în 
solda şi la capriciul femeii elefantiaze şi lăsase intactă 
numai plăcerea studentului de a cunoaşte frumosul oraş 


vienez. Walter fluiera acum un refren de vals, asemeni 
acelor finale de operetă în care cortina căzută a acoperit 
viziunea tenorului scund ce înlănţuie talia grasă a duegnei, 
lăsând numai melodia în surdină a viorilor. 

În fiecare seară aproape, Walter conducea pe Lenora în 
vreunul din acele teatre a căror spectacol e sfărşit la ora 
10. 

În pragul sanatoriului o săruta pe frunte - gest atunci 
inovat - apoi pleca la una din cafenelele mari, unde 
rămânea până spre 1 din noapte, înlocuind rar cafeneaua 
vieneză cu vreun alt local mai dubios. 

Din ţară, Walter primea buletine aproape zilnice de la 
Pejan şi de la administrator. Aimee trimisese o singură 
scrisoare cu tonalitate cam sarbădă, vorbind de misiunea ei 
acolo în ţară şi de petrecerea lor nevoită departe de cămin. 

Rămasă singură, Aimee avea timpul întreg la dispoziţie. 

Se întorsese deci cu totul spre viaţa dinafară. Restabilirea 
Lenorei îi îngăduia să ia parte la petreceri: asistase chiar la 
o reduta costumată a Sportivului, peste tot însoţită de Cora 
Persu. 

Aimee era acum ca şi mutată în casa Persu. Ilustrul Persu 
era plecat la un congres în America şi doamna Persu mereu 
pe drumuri pentru agonisirea coşniţei. Aimee avea, desigur, 
grijă să nu fie pricină de cheltuieli pentru prietenele ei, 
aducea însă în dărnicia ei multă delicateţă. Faţă de 
generozitatea prietenei, Cora avea atitudinea cuiva care nu 
băgă de seamă; Minette, dimpotrivă, arăta o recunoştinţă 
expansivă. 

Ţi Drumul ascuns Când fetele rămâneau acasă, se puneau 
în discuţie chestiile de familie şi îndeosebi neajunsurile 
pricinuite de amorul Minettei pentru acel escroc, acel 
Marcoff plin de toate viţiile, Sa care, fără. Îndoială, asocia 
pe biata Minette. Voința dârză a Corei nu putea nimic 
împotriva feminităţii depravate a celeilalte. 

— Atunci, să te ia de nevastă! poruncea cu glas vibrant 
Cora. 


— Nu vrea să mă ia! se văieta Minette. 

O luptă cu atât mai dureroasă cu cât mariajul atât de dorit 
era o unire degradatoare. 

Alteori Minette declara că ea nu vrea să se mărite pentru 
că pe urmă n-are s-o mai iubească. 

— Trebuie!... Dacă nu, ţi-liau eu! 

Cora, evident, nu vrea decât să amenințe. Aimee se 
îngrozea de situaţie, dar nu observ a cinismul Corei. 
Dureroasă însă era robia aceea a simţurilor la fragila 
gospodină cu chip delicat şi prematur veştejit, care-i cerea 
lui Aimee ajutor. 

În afară de mondenităţi şi de intimitatea amicală, Cora era 
un preţios Cicerone intelectual pentru Aimee. O conducea 
la conferinţe interesante trecându-i de-a gata opiniile ei. 
Cora iscodea încă şi tot felul de plimbări noi şi amuzante. 

leşeau adesea pe jos, simplu îmbrăcate, ducând după de 
de-a lungul vreunui bulevard sau pe străzi întortocheate 
vreun domn matur şi galant; urcau apoi brusc în vreun taxi 
sau tramvai, lăsând donjuanul perplex şi furios. Aimee, cu 
seriozitatea ci suavă şi Cora, cu gravitatea ei arogantă nu 
ieşeau niciodată umilite din acele experienţe. 

Nu repetau acelaşi număr; ar fi fost banal şi 
compromiţător. Mai interesant erau oamenii din popor: 
vreunbătrân libidinos cu haine sleioase, în care cutezanţa 
se aprindea corosivă şi defăimată. Obsedat şi excitat, 
stânjenit totodată cu un fel de ură, trăgându-şi buzunarele 
rupte şi basmaua de gât murdară şi cu aceeaşi furie privind 
hainele luxoase ale fetelor, ca şi cum numai acele vestminte 
ar fi fost obstacolul, apoi copleşit şi cu o indicibilă expresie 
de milogenie şi servitute, fetele îl duceau în dâra 
parfumului lor ca pe un vânat duhnav, până unde, la vreo 
traversare, încetineau şi victima le venea aproape, încălzită. 
Aimee atunci se înfiora de dezgust, pe când Cora, 
necruțătoare, îl sfida: 

— La o parte, cerşetoriile! 


O serpentină electrică trecea prin bruta pe care instincte 
ce n-au clasă socială o făcuse un moment să niveleze 
distanţele. Era atunci o prăbuşire dublă: bărbătească şi 
socială, care delecta o secundă pe Cora. Lui Aimee un 
moment îi era încă frică, apoi amândouă râdeau. 

În schimb, haimanalele tinere răzbunau pe cele bătrâne. 

Fără să mărturisească, dar ghicită de amica ei, Aimee era 
oarecât impresionată când vreun tânăr lucrător sau apaş 
avea subt caschetă ochi frumoşi, cămaşă descheiată pe 
pieptul tânăr şi mâneci suflecate pe braţe musculoase. Cora 
găsea şi ea pe aceia mai puţin ignobili ca pe restul 
bărbaţilor, erau însă experimentele care se arătau mai 
primejdioase. O dată asmuţiţi, lupii tineri nu se lăsau lesne 
păcăliţi, nici un se intimidau uşor, ceea ce da Corei lucru 
mai anevoios. Decisese că acele experimente trebuiau 
rezumate la un obiect definit şi asupra căruia să existe o 
putere de coerciţie. Alesese deci pe Paul şoferul, cu care 
ştia că Aimee făcuse eseuri de cochetărie. 

— De vreo câteva ori Paul le ieşise în cale şi Cora decisese 
că Aimee va avea aerul că nu-l vede sau nu-l recunoaşte. 
Nedumerirea tipului, care nu ştia dacă trebuie sau nu să se 
divulge, păruse Corei lucru savuros. Aimee nu înţelesese ce- 
a voit amica ei cu acel incognito. Într-o altă zi, prin contrast, 
Cora spusese lui Aimee să-l strige pe nume şi Paul, surprins, 
frânase aşa de brusc că autoul săltase. Fetele se urcase şi 
se plimbase până la Băneasa, fără alt semn de 
recunoaştere. Paul rămăsese cu banii în mână cu un aer 
stupid. La prima ocazie însă, fetele îi vorbise mult cu ton 
glumeţ şi familiar. Erau etapele unui plan subtil, elaborat de 
Cora. Paul nu înţelegea dacă atitudinea lor era 
provocatoare sau firească, oscilând între cele două ipoteze, 
dar vădit prelucrat de ideea fixă. 

Cum fetele, într-una din plimbări, nu-i dase indicație. Paul 
enervat întrebase: 

— Unde? 

— Unde vrei! răspunse Aimee, stilată de Cora. 


Ii în 

Fusese o cursă dezordonată pe bulevarde, până când Paul 
apucase prin mahalalele mărginaşe, cotind mereu cu un fel 
de furie prin. Acele cartiere pe care Cora le găsea 
„interesânte”. Se înserase când autoul oprise brusc pe un 
fel de teren vag, care se înfunda în nişte magazii vechi. 

Abia după somaţii repetate şi pipăind în poşetă revolverul 
mic ca o jucărie, Cora reuşise să facă pe Paul să întoarcă 
spre casă, întoarcere care pentru Aimee fusese un calvar al 
fricii. 

Ajunse, Cora concediase pe Paul fără de plată şi cu 
ameninţarea poliţiei. În camera fetelor, Aimee avusese un 
acces de lacrimi şi Minette îi adusese apă zaharată. 

— N-a fost lesne! zisese Cora, ca un campion după o 
victorie care a trecut foarte aproape de înfrângere, 
turnându-şi un păhăruţ de coniac. 

— Şi unde pui că nici un era încărcat browningul! De acum 
înainte, orice-ar zice Ticuşor şi oricât ar scânci Minette, îl 
încarc. 

— Ţi-a fost frica? îngăimase Aimee care încă nu-şi 
revenise. 

— Mie, frică? N-ai văzut c-am intervenit abia în ultimul 
moment? 

Făcând acele escapade, Aimee se credea tot ireproşabilă, 
socotind onoarea ca pe ceva material şi având numai 
scrupulul făpturii ei de mătase şi de porțelan. Cora era 
amorală cu gravitate şi convingere. 

Ea, de altfel, urmărea numai impresiile lui Aimee; o 
interesa mingea perversă astfel aruncată de la ea la acei 
bărbaţi şi de la ei la Aimee: triunghiul acela subversiv al 
senzaţiilor. 

Partenera însă se arata insuficientă. Aime, după spaima cu 
Paul, reacţionase, spunând Corei că-i e frică şi e mai bine să 
renunţe. Cora răspunsese rece: 

— Negreşit! 


Fusese între de o nemulţumire. Aimee avusese impresia că 
de atunci Cora îi arată mai puţină admiraţie; ofensată, nu 
venise câteva zile la casa Persu. După cele câteva zile 
revenise, nerăbdătoare să vadă care e starea de suflet a 
Corei. N-o găsise acasă şi trebuise să asculte doleanţele de 
amor şi de gospodărie ale Minettei. Plictisită de aşteptare, 
cercetase unde e Cora. 

— Cine ştie? Aşa e ea, cu toane! râsese Minette. 

De atunci întâlnise pe Cofa tot cam grăbită, subt pretextul 
a felurite curse, asupra cărora nu-i da explicaţii. Aimee era 
dezamăgită. Profitase de acele viduri pentru a scrie misive 
lungi şi tandre Lenorei, pe care-şi da seama abia acum că a 
neglijat-o. Cu aceeaşi ocazie împrospăta şi admiraţia - 
desigur neştirbită - a lui Walter. 

În afară de efuziunile familiale, vroise a da şi buletinul 
casei. Trebuia 'să-şi ia în serios rolul de custode, inspectând 
totul. Descoperise defectarea unui aparat în laboratoriu şi 
un mic furt în provizia de lemne. Făcuse observaţii arogante 
care jignise personalul. 

Cercase a se amesteca şi în domeniu! medical, dar Pejan o 
înlăturase: 

— Nu te osteni, domnişoară! Vezi-ţi de plimbări! Aici e 
răspunderea mea. 

Li păriise obraznic şi decisese ca la întoarcerea lui Walter 
să se plângă. Întoarcerea o aştepta acum cu nerăbdare. 
Veştile primite de la Lenora vorbeau de târguielile făcute în 
vederea unei apropiate reveniri. „Walter e foarte drăguţ!” 
spunea Lenora. Calificativul, deşi nepotrivit, era îndreptăţit 
desupleţea doctorului Walter, care-şi însoțea nevasta în 
magazine dându-şi chiar şi avizul. Erau fenomene pe care le 
producea în chip precis desexuarea Lenorei prin boală şi, în 
chip vag şi latent, perspectiva văduviei, ca şi cum Walter 
era recunoscător Lenorei că a venit oportun în existenţa lui, 
pentru ca, tot oportun, să plece. 

La întoarcerea de la Viena, Lenora era de nerecunoscut: 
frumoasă, siluetată, vioaie, elegantă. Personalul nu-şi 


credea ochilor şi Pejan îşi declarase amorul, cerând 
profesorului voie. 

Aimee se arăta foarte voioasă. Lenora venise, de altfel, 
încărcată de cadouri pentru toţi şi fireşte că Aimee fusese 
tratată princiar. Drept revanşă, Coca-Aimee anunţase 
Lenorei o mulţime de serbări proiectate pentru întoarcerea 
ei. Fusese o nouă epocă de mondenităţi în casa Waâter îa 
care Lenora luase parte activă: flirta, dansa, era neobosită 
şi avea mult succes. 

Fusese de ajuns ca Aimee, la curent cu dorinţa nouă a 
Lenorei, să spună unui dansator care se înclina în faţa ei: 
„Invită pe mama!” cu un ton de reproş, pentru ca 
normalizarea Lenorei cu mediu! să se facă. Doamnele 
recunoscută în ea o semenă şi Lenora se încorporase acelui 
angrenaj, până atunci rămas străin de ea şi care atâta timp 
o speriase, pentru că nu ştiuse să observe că era vorba 
numai de „mode” ale vorbirii şi ţinutei, că numai „reţetele” 
îi erau neobicinuite, dar că altfe! 

Era de a lor şierau de aiei. 

Lenora nu era de fel îngrijată acum de sănătatea ei; se 
credea vindecată. Avea ideea naivă că nimic rău nu o poate 
ameninţa, fiind soţia lui Waker şi având medicina la 
dispoziţie. E drept că consemnul riguros respectat făcuse 
să nu-i ajungă la auz cuvântul funest de cancer, care i-ar fi 
risipit încrederea şi iluziile. Îi plăcea deci să vorbească de 
boala ei ca de un lux şi se enerva când i se amintea să nu se 
obosească. 

— Vedeţi ce frumoasă s-a făcut măicuţa mea! Dar ce 
spaimă ne-a dat! era noul refren al lui Aimee. 

Graţie acelor recepții, Cora şi Aimee se vedeau iarăşi des. 

Pe tărâmul neutru al petrecerilor fusese o reluare de 
raporturi cu formă nouă de cochetărie amicală. Cora 
trimitea lui Aimee de ia distanţă surâsul ei şi Aimee o căuta 
mereu cu privirea. Din când în când se opreau pentru a 
schimba cuvinte fără importanţă, dar cu subînţelesul unei 
solicitudini reciproce. 


Când, după aceea, Aimee se dusese la fetele Persu acasă, 
întâânirea ei cu Cora avusese un caracter savuros de 
plăcere şi constrângere. Minette era culcată pe o canapea, 
biată peticuţă palidă, învelită în pleduri roase. Cora pusese 
pe Aimee Ia curent: 

— Iarăşi mica operaţie. Debilă cum e, o va omori! 

Dintru întâi Aimee nu înţelesese, apoi se lămurise. Trecuse 
cu Cora alături în biroul ilustrului. Era un moment prielnic 
de intimităţi şi confesiune; Cora tăcea aşteptând, Aimee se 
simţea însă stânjenită şi nu găsea cuvintele cuvenite pentru 
împăcarea lor tandră. În loc de tandreţea ce aştepta, Cora 
întrerupse tăcerea cu aprecieri directe asupra 
sentimentelor, aşa cum le concepea: 

— Cu cât era mai frumos amorul între două femei! 

Deşi într-o chestie, ce socotea încă de principiu şi care 
deci îi era indiferentă, Aimee nu găsise un răspuns, 
dezamăgită că prietena nu-i vorbea de neînţelegerea şi de 
împăcarea lor două. 

După un timp de tăcere, Cora se sculase ca cineva care 
renunţă definitiv şi provocase plecarea cam grăbită a lui 
Aimee. 

Acasă, Aimee, nespus de agasată, mai găsise şi un conflict 
familial; îl pricinuise Pejan, atrăgând atenţia lui Walter că 
Lenora se oboseşte prea mult. Walter făcuse reproşuri 
Lenorei, ceea ce dase drumul unei crize de nervi; Aimee 
luase partea Lenorei care după boala avea dreptul la 
compensaţii. 

Walter o privise lung, ca şi cum făcea o cercetare 
minuțioasă a conştiinţei fetei; întâlnise numai inconştienţa 
ei arbitrară. 

Căzură toţi de acord ca Lenora să fie mai moderată. 

În aceeaşi seară, Aimee fusese foarte contrariată, primind 
pe o carte de vizită şi în termeni convenţionali scuza Coreţ 
de a nu putea participa la recepţie. Pe la Îl, Walter 
adăogase la iritarea ei, venind s-o roage să intervină ca 
Lenora să se retragă: 


— Nu pot da lumea afară i răspunsese cam arogant fata. 

Din mijlocul unui grup vesel, cineva o chemase pe Aimee. 

O mână îi astupase ochii şi alta îi apucase ca un cleşte 
subţire pumnul. Se auzise un râs pe note de alto şi vocea 
răguşită a prinţesei Ada. 

— Noi! Unchiul şi mătuşica! 

Aimee revenise la lumină şi la libertate cu un fel de 
plăcere sperioasă. Erau chiar Ada şi Lică; rămăsese acolo la 
vorbă şi la râs, cu un fel de ardoare împotriva Corei şi a lui 
Walter. Privind pe riad pe Ada şi pe Lică se întreba cine-i 
astupase ochii. Ada învârtea în mâini un lornion; mâinile lui 
Lică, libere, erau albe - deşi obrazul îi era oacheş - cam 
scurte, agile şi plebeiene: mâinile cu care-i astupase ochii. 

XVIII Când Coca-Aimee, pentru a treia oară în aceeaşi 
săptămână, cercetase la casa Drăgănescu despre sora ei, 
feciorul, care nu avusese ordine precise, răspunsese că 
„boScrii'1 sunt la ţară. În felul acesta el era acoperit; nici 
un ascunsese, nici un denunţase sosirea Elenei. 

Coca-Aimee nu băgase de seamă pluralul şi plecase cu 
decepţia că Elena tot nu s-a întors. Era nerăbdătoare s-o 
vadă; acum însă pentru alte motive ca cele dinainte. Scopul 
ei monden şi-l ajunsese fără de Elena, dar ar fi vroit să 
implice pe sora ei în existenţa pe care şi-o făcuse, iar dacă 
Elena ar fi avut ceva de zis împotriva felului ei de a fi şi de a 
face, ar fi vroit să poată preveni acele obiecţii. Aimâe nu 
mai avea acum siguranţa absolută că tot ce face e bine şi 
vroia să-şi consoleze atitudinea. Riscurile nu-i plăceau şi 
dacă trecuse dincolo de unele limite ale prudenţei fusese 
din ambiţie faţă de Cora, care totuşi o trata ca pe cineva 
care nu e de calitatea ei, indiferent că acea calitate era 
blamabilă. Indiferenţa uşor dispreţuitoare a Corei durea pe 
Aimee. 

Aimee mai avea necazuri şi cu lumea de la club, care, după 
ce-i făcuse avansuri mari, îşi oprise acum parcă favoarea pe 
loc şi n-o lăsa să pătrundă mai departe în intimitatea ei. 


Îşi da seama că aşteptau de la ea o dovadă, un act de 
legământ şi de garanţie reciprocă. Fusese admisă acolo 
pentru reputaţia ei de virtute cu condiţia subînţeleasă de a 
o pierde. 

Ca tuturor celorlalţi, i se cerea să rămână investită cu 
îngâmfări exterioare, abdicând însă pe cele intime. Făcuse 
dovadă că ştie să strălucească în saloane, să sfideze, să-şi 
proclame bunul plac, să pretindă şi să umilească; mai 
trebuia acum să-şi aibă, ca fiecare, „cazierul”, să achite 
dijma de compromisuri cerută de corporaţia celor o sută 
care reprezintau câteva mii, dar cari, pentru Aimee, erau 
lumea. 

Idiferent dacă temperamentul ei nu se potrivea cu astfel 
de compromisuri, era acolo vorba de un ritual, de o 
solidaritate. Dovada din urmă Aimee întârzia s-o facă şi 
simţea că începe a fi suspectată, că i se închid nesimţit 
barierele mediului din care - deşi unele obligaţii îi 
repugnau - vrea cu orice preţ să facă parte. 

Respingerea ei nu venea numaidecât din virtute, din 
absenţă totală a viţiului şi mai ales din cochetărie care 
cerea, pentru riturile ei, toată persoana lui Aimee: tenul, 
talia, toată fiinţă ei avea nevoie, pentru a-şi menţine 
formula de icoană, să fie neatinsă. La virginitate se gândea 
ca la un ermetism necesar frumuseţii pe care ar fi preferat 
să-l păstreze pentru a-i valorifica în mariaj; de aceea, dintre 
toate probele, cea care ar fi displăcut mai mult lui Aimee 
era macularea; mai tare însă o speria primejdia de a 
rămâne pe frontierele vieţii mondene şi mai ales o durea 
disprețul glacial al Corei Persu a cărei atitudine din urmă 
era vexatorie şi enigmatică: un mălăise care nu lua formă 
definită pentru a-i arăta desluşit ce avea de făcut. 

La club, Aimee vedea cum se lac şi se desfac împerecherile 
subt ochii ei, şi simţea că i-a venit rândul; decisă să'trişeze 
pe cât posibil, era decisă şi la unele sacrificii, nu era însă de 
fel ajutată; deprinşi să fie solicitaţi, tinerii stau într-o 
rezervă care avea acum o-nuanţă ostilă. Cochetăria ei 


incestuoasă către Walter o slujise bine un timp, jocul însă 
nu se putea duce mai departe, din atâtea pricini. De altfel, 
Aimee simţea că printr-o ciudăţenie, lumea aceea cinică, în 
ochii căreia incestul avea încă valoare excitantă, n-ar fi 
admis lucrul între ea şi Walter. 

În astfel de impasuri, Aimee căuta pe Elena pentru a o 
face să admită anticipat ceea ce nu cutezase încă, dar care 
trebuia cutezat. Mai avea şi altă grijă: daca capriciul ei 
pentru Lică ar fi fost ştiut de clubişti, putea fi compromisă. 
Un flirt cu „fratele mamei” era în principiu socotit foarte şic 
de banda ei de prieteni, dar Lică personal era abia tolerat 
de hatârul prinţesei Ada. Printr-un mister al adaptării, Ada 
fusese deplin adoptată de lumea aceea; i se acorda scuza 
valabilă a amorului senzual. O delimitare arbitrară făcea ca 
vulgaritatea Adei să intre în cadrul snobismului, şi aceea a 
lui Lică, nu. Llainele de la croitorul mare şi mustaţa rasă - 
care un moment îi dase aerul unui „domn bine” - nu putuse 
acoperi apucăturile lui de fante de mahala maturit. 

Vorbind de el, fiecare suspina şi recurgea la freudism 
pentru a scuza pe Ada. Ada însăşi nu mai avea pentru el 
admiraţia care dădea lui Lică aplomb, şi personalitatea lui 
în acel mediu se decolora. Numai simţurile mai susțineau 
căsătoria, iar certurile mari şi mici nu conteneau. Ada nu 
cruța lui Lică reproşurile usturătoare care porneau de la 
gelozie şi ajungeau h insulte asupra insuficienţelor lui 
sociale. Lică, care nu era suferitor, nu se da în lături de la 
argumentul ultim al unei palme sau unui picior: 

— Na, prinţesă î Rămânea însă jignit şi de aceea ocolea 
lumea sau era provocator. Singura lui reputaţie bună era 
cea de obrăznicie. 

Nu numai o dată avusese „chestii*; se aplanase pentru că: 
„Von ne pouvait pas se risquer avec ce sabretacbe”5. Îl 
credeau spadasin. 

Aimee nu cunoştea amănuntele acelui dispreţ, simţea însă 
că unchiul nu era la preţ şi că nici chiar ea n-ar fi, avut 
destul prestigiu să-l reabiliteze. Pete de familie avea fiecare, 


dar erau cât mai bine ascunse sau zgomotos renegate. În 
adevăr, epoca de acum era rea pentru Aimee, cea mai rea 
pe care o trecuse. Epoca turbure din pricina Ivii Lică, a 
boalei Lenorei, din pricina răcirii de Cora, cât şi din rezerva 
enervantă a clubijtilor. 

N-avea nici confident, nici sfătuitor. Către Hilda nu mai 
avea nici aceeaşi libertate, nici aceleaşi sentimente 
dinainte, între de două sta Cora, fără ca Hilda şi Cora să-şi 
fie duşmănoase. Răul sta, mai ales, în Aimee; nu mai era 
indiferentă la tot: obrăzniciile lui Lică o iritau, părăsirea 
Corei o mâhnea şi umilea, rezerva clubiştilor o neliniştea, se 
adăogit boala Lenorei. Pe Waker aproape că-l lăsa deoparte, 
pe el îi avea cel mai bine asigurat, era succesul ei cel mai 
lămurit. 

Uneori i se părea că şi Waker e mai puţin subjugat, 
atribuia lucrul egoismului lui care ar fi vrut s-o vadă mereu 
acolo în sanatoriu, s-o priveze de orice libertate. 

Aimee avea acum o tendinţă de rebeliune; îi trebuiau 
distracţii, muncise destul: captarea lui Waker era săvârşită, 
cucerirea Bucureştiului în suspensie, prietenia Corei în 
eclipsă 

— La gândul defecţiei Corei Persu, o enervare, un mic 
spasm în gâtlej, asemeni unui plâns ce sta gata, turbura pe 
Aimee. 

Se socotea o victimă, n-ar fi putut bine spune a căror 
împrejurări. 

Către Lenora îşi îndeplinea datoriile: intra tic câteva ori pe 
zi în camera ei, îi punea întrebări cu glasul ei obicinuit 'de 
alintare, fără a auzi bine răspunsul. Cu Walter avea 
atitudinea obicinuită: surâs angelic, gest fragil, glas delicat, 
privire albastră transparentă, aşa fel că, dacă chiar ar fi 
pregătit Walter vreun reproş, n-avea prilej să-l facă. Totuşi 
purta grijă de părerea lui Walter: ştia că nu aprobă pe 
Cora, iar pe Lică l-ar fi dezaprobat încă mai mult. Nu-şi 
lămurea ce Impresie exactă face Lică lui Walter, dar simţea 


o strâmtoare, ceva de ordin inferior, diferit de cazul lui Paul, 
grădinarul-şofer. 

Ininte de a pleca la hipodrom să vadă pe Lică, Aimee 
trecca pe la Lenora, deschidea încet uşa, rămânea un 
moment în expectativă, apoi tot încet se întorcea pe coridor 
şi nu pleca definitiv decât un sfert de ceas mai târziu, când 
se asigura că n-o recheamă nimeni. De acele vizite nu 
spunea nici Lenorei nimic, căci credea că mama ei n-ar fi 
înţeles; de altfel, ea singură nu-şi lămurea desluşit rostul 
lor. Se ducea poate tocmai pentru că n-ar fi aprobat-o 
nimeni; mergea pentru a se răzbuna de afronturi 
nedesluşite prin afronturi vădite? - cu spaima totuşi să nu 
afle nimeni. În mare parte, desigur, dintr-o impulsie care 
era misterul idolilor de porțelan. 

XiX Lenora, culcată pe divan lângă geamul deschis, deşi 
timpul era rece, citea viaţa şi aventurile lui Rudoâf 
Valentino. La. Un moment se întrerupsese şi zisese cu o 
jumătate de glas: 

— Coca! 

Aimee ridicase capul de pe registrul unde studia cu 
gravitate cifrele diferitelor cheltuieli prilejuite de ultima 
serbare, întreruptă, nu se enervase ca alteori, ci aşteptase 
ceea ce Lenora avea să-i spună. E drept că Lenora striga 
adesea: „Coca 1” pentru cine ştie ce lucru de nimic, însă nu 
în felul de acum. Totuşi nimic nu urmase. 

Aimee se uitase la ea atent. De câteva zile observase iarăşi 
o schimbare: faţa trasă şi tenul galben subt pudră şi fard. 

Din nou arăta rău. Lenora îşi plimba cu oboseală lornionul 
pe carte; se aplecase şi trăsese o banchetă mică, pe care 
urcase picioarele cu precauţiune, ca şi cum ar fi avut vreo 
durere. Simţind privirea lui Aimee, care o stânjenea, 
ridicase cartea în dreptul ochilor. 

— M-ai chemat, mamile? 

— Nu!... Nimic... Am uitat... Despre Valentino! 

Aimee urmărise mai departe coloana de cifre: Artificii... 


Fluturi... Baloane!... Se uita din când în când cu grijă la 
Lenora. Îşi amintise că timpul din urmă Waker o întreba 
mereu dacă nu se simte bine, ceea ce părea a o plictisi. 

— Coca! auzi Aimee, cu aceeaşi ezitare în glasul Le* norei. 

— Da „mamile! T'-a? dus aminte? 

— Uite ce-aş vrea! Să aranjezi tu cu Pejan ca să mă 
examineze fără ştirea lui Walter. Sunt niţel răcită. 

Aimee se sculase şi venise spre ea cu o grabă îngrijorată. 

Lenora îi surâdea, fără însă s-o privească. 

— De ce nu întrebi pe Waker? 

— Nu, nu vreau! Să nu faci cumva asta! Furioasă, 
arunca'se cartea şi la tot ce cercase Aimee a-i spune, 
repetase cu nervozitate: Lasă-mă! Lasă-mă! 

Atitudinea ei neobicinuită impresionase pe Aimee. leşise, 
ducându-se drept spre biroul lui Waker care însă lipsea în 
oraş la vizite medicale. Negăsindu-l, îşi zisese că era poate 
mai bine să nu treacă peste voinţa Lenorei. Era poate 
numai o răceală, aşa cum spunea, ceea ce Pejan avea să 
dovedească. 

Cu rezerva Lenorei faţă de bărbatul ei era desprinsă, nu 
observa că acum în urmă era o pudoare a cochetăriei. 
Coborâse în sanatoriu cu dunga sprâncenelor ridicată, ca 
pentru o grijă mare. Pejan era ocupat cu pansamentele; 
cum accesul sălii era complect interzis, auzind uşa, doctorul 
strigase: 

— Afară! 

Când dase cu ochii de Aimee rămăsese surprins. De ce 
putea fi vorba? Aimee obicinuia a-şi chema subalternii îa 
telefon; aşadar, caz excepţional. Cu o simplicitate 
neobicinuită, Aimee îi 'făcuse semn şi-l trase deoparte, 
explicându-i că Lenora are nevoie erabnică de el, dar în 
secret de Waker. 

— Urgenţă mare? 

— Zice că e răcită! 

— Bun! 'Termin îndată şi vin 5 


Aimee găsise pe Lenora calmă, dar aşezată în pat, cu tot 
decorul de dantele. Aproape imediat sosise şi Pejan. Pentru 
a nu stânjeni consultaţia, Aimee trecuse în salon, dar foarte 
repede Pejan ieşise cie la Lenora. Vrea să-l întrebe, când 
auzise glasul alintat al mamei ei care o chema: 

— Pejan zice că trebuie iar im mic raclaj. Aş vrea să nii-l 
facă fără să ştie Walter. 

Aimee vroise să obiecteze, dar pentru a nu o contraria. Se 
dusese la Pejan: 

— Te roagă mult să nu ştie Walter! 

Pejan se uitase la ea lung: 

— Cu neputinţă! E recidiva care era de temut! 

Alarmată, Aimee sunase pe rând servitorii, apoi, neştiind 
de ce i-a chemat, ceruse să vină doamna Bidu, infirmiera- 
şef. 

Trecuse apoi la secretariat, întrebând unde poate fi găsit 
doctorul Walter. I se părea că fiecare moment ce trece e un 
moment pierdut. 

Secretarul cercase a spune că domnul doctor va fi înapoi 
peste un ceas. 

— Nu se poate aştepta un ceas! tăiase Aimee şi îi ceruse să 
telefoneze la domiciliul pacienţilor. 

Se supusese pe orice riscuri. A doua încercare reuşise. 

Walter tocmai pleca de la un client de pe Calea 
Dorobanţilor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase aspru. 

Răspunsese Aimee: 

— Pejan crede că mama trebuie iarăşi operată. 

— A!... se auzise. Apoi: Vin îndată! 

Mai liniştită, Aimee se dusese lângă Lenora, care începuse 
a discuta amorurile lui Rudi. Ea prefera pe Pola Negri. 

Aimee era atentă la orice zgomot dinafară; auzind, în 
sfârşit, paşii lui Waâter, îi ieşise înainte. Walter se şi 
informase de la Pejan. 

— Cancerul! răspunsese întunecat întrebării mute a Sui 
Aimee. 


Fusese minutul culminant de îngrijorare pe care amândoi 
Îl dăruise Lenorei. Gata să intre la bolnavă, Walter, cu un 
deget pe buze, dase lui Aimee consemnpl de discreţie: 

— Lenora nu trebuie să ştie! 

Fără preciziuni absolute, cuvântul „cancer” consternase 
pe Aimee; deşi era acum o consecinţă ce se putea prevede, 
lui Aimee îi părea o a doua nenorocire neaşteptată, ivită în 
plină desfăşurare a existenţei. Cu o migrenă cumplită, care 
o cruţase de orice alte gânduri,. Se retrăsese în camera ci 
ca într-un adăpost. Cu încetul începuse a se reculege. Făcea 
socoteala consecinţelor. Petrecerile în curs aveau să fie 
întrerupte, tocmai când Lenora era aşa dispusă să se 
amuze. 

Probabil ca a doua zi Aimee nu se va putea duce nici la 
hipodrom, cum avea de gând... 1 se păruse că doctorul 
Walter adineauri nu fusese destul de atent cu ea... Cerceta 
atitudinile recente ale lui Walter, pentru a le compara, dar 
nu-i veneau în minte, ca şi cum ultimul timp nu se petrecuse 
nimic. În adevăr, ce fusese oare timpul din urmă? Lipsa lui 
Walter cu Lenora la Viena! Ea rămăsese cu prietenele... cu 
Cora Persu! 

Apoi întoarcerea şi toana de petreceri a Lenorei... Intre 
Cora şi ca deodată o răcire fără de motive... Proiectul de a 
lua lecţii de călărie cu Lică... proiect secret şi asupra căruia 
trecea tu un fel de jenă... Aşadar, cu Walter nimic! Linişte! 

Ceva indiferenţă a ei, e drept, de aceea poate nu-şi da 
seama de atitudinea lui, tot bună, ' tot perfectă, neîndoios... 
Telefonul î La telefon Walter, ca şi cum erau peste lume. 
Walter îi spunea că el nu era de părerea lui Pejan cu privire 
îa operaţie. 

Căzuse de acord pentru plecarea din nou la Viena, cât mai 
curând. Vocea lui Walter părea a veni în auzul lui Aimee 
dintr-un ioc depărtat şi străin: „Viena! Viena!” 

Dacă Aimee vrea cumva să-t însoţească! Propunerea o 
gaşca nepregătită la un răspuns: Nu! Nu credea să. 
Meargă.! Afară dacă era nevoie de ea! 


Absolut nici o nevoie! 

„Absolut”! Ce antipatic ştia Walter uneori să se exprime!. 
Fireşte, Walter ar fi ţinut s-o ia cu ei la Viena! 

Egoismul lui obicinuit! Proiectul sufense însă schimbări. 

Nici operaţie, nici transport la. Peiiculoase amândouă. 

Îngrijire cât mai bună cu putinţă, fără altă nădejde decât o 
prelungire a cărei durată nu se putea prevede. Dar într-o 
acalmie a răului şi faţă de dorinţa stăruitoare a Lenorei, 
fusese totuşi condusă ia Viena. Călătorie fără rezultate şi 
prescurtată de voinţa Lenorei de a se întoarce acum, 
curând acasă. 

La Viena, nervoasă, mohorâtă de data asta, Lenora 
exprimase dorinţa să cheme lângă ea pe Hilda de la Sals am 
Thale. Walter ar fi fost bucuros, dar lucrul era delicat; pe 
lângă deranj mai era cheltuiala pe care era greu s-o 
pretinzi, greu s-o suplineşti. Totuşi Waâter scrisese câteva 
rânduri prin cari anunţase prezenţa lor la Viena, starea de 
indispoziţie, a Lenorei şi plăcerea ce ar fi avut s-o vadă... În 
loc de răspuns, peste patru zile, Hilda sosise la Viena şi 
Walter simţise folosul prezenţei ei poate mai mult ca 
Lenora, căreia nu se simţea în stare să-i ţină de urât. 

Când femeile se învoicsc între de au metoda lor de a se 
înţelege; Lenora reuşise să convingă pe Hilda să-i 
însoţească la Bucureşti. Era să fie o mare surpriză pentru 
Aimee cu care în scurtul timp aproape nu corespondase. 

Xx Capriciul lui Aimee pentru unchiul Lică nu era, din 
fericire, cunoscut de nimeni şi mai ales de Cora. În lume 
atenţiile ei pentru el erau socotite ca o amabilitate 
pentruAda, sau o concesie pentru Lenora. Nimănui nu i-ar fi 
dat în minte că Aimee făcea unchişorului unele vizite 
matinale la hipodrom - de altfel, inofensive. Totuşi Aimee 
purta în ea o teamă. 

Cu tot felul de griji personale, Aimee era nevoită să 
participe la boala Lenorei, ce părea fără sfârşit, şi 
atmosfera de boală era fetei nesuferită. Pe lângă toate 
necazurile, era şi Reocupată; aşa cum ea înţelegea. Pentru 


recepții era sezon mort; raporturile cu fetele Persu erau 
rărite fără motive precise; singura ocupaţie era Lică, şi Lică 
era un capriciu anevoios, nu numai pentru că nu era bine 
văzut, ci prin chiar apucăturile lui. De când îl vedea mai des 
şi aiurea decât în saloane, gesturile, vorbele lui o jigneau, 
niratit din pudoare, cât din estetism. Totuşi Lică îi plăcea şi 
i! căuta, ca şi cum în acel gust atavismele materne îşi 
cereau drepturile de care fuseseră deposedate, Lică n-o 
plăcea. O impresie ca a unui cărbunar care umblă cu o 
păpuşă de ceară: dacă n-ar atinge-o ar fi umilit, dacă o 
atinge şi o murdăreşte, mai umilit încă. Departe de a-şi da 
vreo osteneală, simţea plăcere să sperie pe nepoţica cea 
râioasă. Din libertinaj şi din necaz pe boierie, îi plăcea să 
dea drumul în faţa fetei la vorbe „tari”, sau la anecdote 
„iuţi” şi să ciupească obrazul de porțelan neatins. Era 
momentul când, indignată, Aimee pleca; era şi momentul 
când prezenţa ei începea a-l plictisi. La fiecare dată, Aimee 
jura că nu va mai veni, dar nu se ţinea de cuvin t. Lică, csnd 
o vedea plecând, zicea: 

— Las să se care! Se-ntoarce ea! 

Iar când, după o pauză, revenea, Lică simţea o satisfacţie 
dispreţuitoare. Pretextul căiăriei, Lică nu-l luase în serios; Îi 
convenea mai bine ca vizitele să n-aibă alt motiv decât 
persoana lui. Li reamintea conchistele din trecut şi îl 
răzbuna de Ada. Că era vorba de nepoata lui de sora, nu se 
turbura. 

Pe vremuri, Lenora era pentru el cucoana Hallipa; subt 
forma de doamna Walter, încă mai înstrăinată. 

Doctorul Walter însă îi inspira un mare respect; drept 
semn al acelui respect nu-l dăruia, în intima lui cugetare, cu 
nici un adjectiv calificativ din repertoriul lui bogat, 
Persoana lui Walter, palatul Waâter erau pentru el un 
continent temut, dar respectat; cârdăşia nepoţicăi 
înfumurate îl compensa de intimidarea pe care i-o da 
doctorul. Aimee, nici ea nu mai avea impresia pe care i-o 
dase îa început Lică, totuşi era o contravenire necesară firii 


ei, dozajul unor toxine complimentare necesare 
puritanismului ei, aşa cum puritatea ei fusese un aport 
turburător şi necesar pentru Walter. 

Vizitele la Lică, ultimul timp, erau stricate de prezenţa lui 
Mika-Le. Cu instinctul ei de lene şi de apărare, Mika-Le, 
primejduită în interesele ei: domiciliul şi popota pe care le 
avea asigurate la Tana şi Drăgănescu, descoperise pe 
unchiul Lică care se trezise cu acea creatură pitică, cu ochi 
ciudaţi şi ficşi, venind la el fără altă explicaţie decât; 

— Am venit, nene, la dumneata! 

Lică se temea să provoace vreo explicare, se temea, 
asemeni, de ce ar fi zis Ada despre solicitudinea nepoatelor. 

Mika-Le îl amuza cu nemişcarea şi tăcerea ei de 
animal'primejdios. O prefera domnişoarei Aimee, o simţea 
mai rudimentară şi perversă. Sta totuşi în defensivă; îşi 
închipuia că poate ca şi Aimee, mititica îl place, dar nu-i 
lipsea bănuiala că şireata i-ar putea cere ceva: N-avea bani 
de dat; abia îi era de ajuns ceea ce zgârcenia Adei îi 
îngăduia. 

Oricât era de şiret, nu bănuia că Mika-Le tot aşa de 
regulat şi de tacticos făcea vizite doamnei prințese şi că 
aerele ei de căţeluş linguşitor plăcuse Adei care o tolera şi 
care îi da icico'o o sută de lei bacşiş. Mika-Le specula 
pretutindeni misterioasa şi nociva putere inertă a tăcerii şi 
nemişcării. Pe Aimee prezenţa ei o plictisea în multe feluri. 
Lenora, de când era doamna Walter mai ales, nu suferea sa 
i se pomenească de acea fată. Aimee avea aceeaşi indignare 
pentru „pata” aceea de familie. Apoi aci, la Lică, ce caută 
această mironosiţă? Chiar ceea ce ea, Aimee, căuta acolo 
devenea mai neexplicabil şi jenant faţă de această martoră 
cu ochi largi şi gura închisă. 

Ca şi apa, viaţa are cercuri; o dată inelele formate se 
repetă. Emoţia plăcută de la prima ei întâlnire cu Lică 
devenise acum o emoție stânjenitoare: o emoție totuşi - 
adică ceva care pentru o păpuşă de porțelan era de. 
Oarecare preţ. Acasă, boala Lenorei o dezgusta şi o speria; 


la Lică, obrăznicia lui plebeiană o irita. Părăsirea Corei o 
umilea, iar rezerva din ce în ce mai mare a elanului monden 
o neliniştea. Deşi credea că lipsele ei dese sunt 
neobservate, i se părea că doctorul Walter e mai puţin sclav 
al frumuseţii ei ca înainte. Totuşi nu putea sta ui mirosul 
medicamentelor de gustul lui. Romanul epistolar cu Hilda 
era încheiat; o altă ocupaţie îi era necesară. 

Avea grijă, înainte de a pleca, să coboare în fugă treptele 
spre camera Lenorei; deschidea uşa, se apropia cu paşi 
plutitori, pleca cu mers catifelat, rămânea un moment în 
uşă cu meditaţie tristă, se târa melancolic pe coridor şi nu 
ieşea în oraş decât după un sfert de oră dacă nu o chema 
nimeni. Mai mult nu putea face. 

Câteva zile după ultima ei vizită la Lică, Aimee era încă 
aiurită şi se învârtea locul cu ea. Mişca, vorbea fără să vadă, 
fără să audă bine, subjugată de necaz, de ruşine, de 
indignare. Nu putea crede c-a fost astfel ofensata; ar fi vrut 
ca lucrurile să înceapă de îa capăt pentru a se petrece 
altfel: fiinţele care-o jignise le-ar fi vrut pedepsite, nu putea 
admite existenţa lor liniştită după afrontul ce-i făcuse. 

Lică şi Mika-Le nu erau la fe! de turburaţi, nici de 
învrăjbiţi. După ce gonise pe Aimee, Lică avusese oarecare 
remuşcare: „Am fost cam prea-prea!...” 

Apoi, pentru a se scuti de plictiseală: „Ce-a fost a fost!... 

Las că vine ea iar!” gândise fără multă convingere totuşi. 

„Dusă să fie!” condusese, nu fără grija de Ada, de Lenora 
şi mai ales de doctorul Walter, pentru cazul când fata s-ar fi 
plâns cuiva de tentativele şi de grosolănia lui. 

Ca de obicei, încheiase cu o înjurătură. 

Adică, până îa urmă, ce se întâmpâase: Aimee întâlnise 
acolo pe soră-sa a mică şi făcuse mutre... ca s-o împace o 
luase pe genunchi şi cercase s-o dezmierde... Aimee, 
smulgându-se ca o apucată, el luase în loc pe Mika-Le care 
înţelegea de glumă. 

Boieroaica de nepoată-sa se făcuse foc şi ceruse să 
gonească pe a din flori. Plictisit de ifose, îi spusese „vreo 


două” şi-i arătase uşa... Domnişoara plecase c-o falcă-n sus 
şi una-n pământ! 

Nu erau cine ştie ce lucruri grozave. Pân-la urmă, ce tot 
cată la el acolo-?... Ce cătase, găsise. 

Cât despre Mika-Le, ea nu se gândea la sora ei de la 
palatul Walter cu disprețul ce-şi închipuia Aimee şi care-i da 
un fel de turbare. Mika-Le era numai plictisită pentru că, 
după plecarea disperată a lui Aimee, nenea Lică o zvârlise 
cât colo după genunchi şi, când venise ca o pisică să-i 
toarcă iar pe lângă picioare, luase un „Cară-te!” care ar fi 
dat satisfacţie îui Aimee. 

Aimee însă nu ştia decât afrontul întâmpinat; era prima 
ruşine, ruptura barierei de orgoliu pe care Cora cea întâi o 
clătinase cu disprețul ei politicos cu o indiferenţă ce nu i-o 
putea nici măcar reproşa şi care era pentru Aimee 
usturătoare. 

Fără defecţiunea Corei, poate că nu i se întâmpla lui Aimee 
ce i se întâmplase cu Lică, iar dacă Cora ar fi cunoscut 
vizitele ei la Lică, ar fi dispreţuit-o încă mai mult. Era un 
cerc viţios care o împresura cu gândurile ruşinii şi umilirii. 

Nu putea nici sta în camera ei şi nici lângă Lenora; nu 
putea suferi nici să fie singură, nici prezenţa celorlalţi; tot şi 
toţi o agasau: Walter o crispa cu faţa lui palidă de meditaţie 
şi cu muţenia care conţinea, pesemne, tristeţă, reculegere, 
preocupare pentru Lenora, poate însă şi reproşuri pentru 
ea, lucruri destul de însemnate de care însă nu se putea 
interesa. 

Totul pentru ea se oprea acum în pragul acelui necaz 
ruşinat, unit cu dorinţa neputincioasă a răzbunării. 
Preocupările e; n-aveau raport cu ceea ce se petrecea în 
apropierea imediată 

— Vedea prin ceaţă ochii cu pleoape vinete şi priviri 
cerşetoare a Lenorei; când bolnava îi lua mâna şi i-o 
strângea, aştepta un minut, două, trăgându-şi mâna. Lângă 
acea mamă care o alintase atât, ar fi vrut să dea drumul 
unei crize de nervi, aşa cum făcea uneori în copilărie, 


pentru ca Lenora, punându-se în stări exaltate din pricina 
ei, prin ţipete şi dezmierdări s-o consoleze acum ca şi 
atunci. Vedea, fireşte, că starea Lenorei cere cruţare şi se 
credea persecutată de împrejurări. Nu putea face proporţia 
lucrurilor: între suferinţa femeii care-şi trăia ultimele zile şi 
suferinţa ei de orgoliu nu era în stare să deosebească. 

„Mama e bolnavă rău!” îşi repeta maşinal fără a pipăi 
sensul exact al cuvintelor şi sta în picioare lângă patul 
Lenorei un timp ce-i părea neisprăvit; apoi, când ochii 
Lenorei încetau a o privi cu cerşetorie, Aimee, subt un 
pretext pe care nu i-l cerea nimeni, se depărta. Prezenţa 
permanentă a Hildei acolo la bolnavă o agasa nespus, abia 
oprindu-se să i-o manifeste. 

Se îmbrăca şi pleca în oraş fără scop precis, cu un fel de 
patimă de a face „ceva“; ceva rău ei sau altora, nu ştia nici 
ea ce. Intra în magazine, se ducea de două-trei ori pe zi la 
club, un minut numai ca şi cum căuta acolo pe cineva. Voise 
să întrebe de Cora, dar se oprise din mândrie şi în grabă 
nimerise numele lui Bubi Panu. Când Bubi venise la club, 
băieţii îl asaltaseră cu noutatea: 1? * 

— Te caută prinţesa Aimee! 

Era un nume pe care i-l dase ei de un timp, jumătate în 
derâdere. 

Bubi rămăsese mirat: 

— Pe mine? Sunteţi siguri? Nu ştiu să aibă ceva cu mine! 

Aimee, care se slujise de numele lui Bubi la întâmplare, ar 
fi dorit de fapt să aibă o explicaţie cu Cora, explicaţie care 
credea că-i va da sigur o satisfacţie de amor-propriu. 
Revenirea Corei la sentimentele bune dinainte ar fi fost o 
revanşă de care avea nevoie. Cora însă ultimul timp nu mai 
venise la club, iar Aimee părea a nu-şi da seama că vizitele 
ei nemotivate acolo păreau suspecte. 

De vreo două-trei ori, Aimee luase de la Ateneu Chryslerul 
lui Paul şi ocolise Bucureştiul tot, fără rost, trecând pe la 
casa Persu şi sfârşind cu o plimbare îa şosea, unde câţiva 


cunoscuţi se mirase văzând-o singură într-o maşină de 
piaţă. 

Ea nu-i văzuse; se simţea mai bine acoâo, îa aer. Paul 
văzând că nu e amatoare de vorbă, conducea după ideea lui 
şi văzând o pălărie moale ce se apleca ritmic şi repetat, se 
oprise. Îşi închipuise că era vorba de un rândez-vous, de 
mult căutat, acuma izbutit. 

Era Bubi Panu în a cărui minte tachineriile băieţilor făcuse 
drum şi care credea că Aimee „vrea ceva” cu el. 

— Coborâţi? întrebase galant Bubi, şi Aimee maşinal 
coborâse. 

Se plimbase cu Bubi fără să ştie bine de ce; se credea 
poate obligată de faptul că a întrebat de el la club. Cu asta 
chiar începuse conversaţia lor. 

— M-ai căutat, domnişoară Aimee, şi nenorocitul de mine 
nu eram acoâo! 

Aimee nu găsise pe loc nimic pentru a explica de ce ti-a 
căutat. 

— Da! zisese evaziv. 

Bubi, cu o oarecare dreptate, socotise lipsa de motive ca 
pe un motiv de a se îngâmfa. Pentru a se arăta abil şi 
delicat, conversase despre altele cu verva lui obicinuită şi 
cu atâta curtenire de câtă era capabil. Se despărţise tot 
fără lămurire, nici asupra plimbării, nici asupra acelei 
„Ccăutări”. 

Câteva zile în şir, Bubi venise la aceeaşi oră 3a şosea, 
crezând că va întâlni pe Aimee. Fusese decepţionat şi îi 
spusese în gând un: „Va te fairc...” 1 când, a patra zi de 
plimbare inutilă, văzuse pe Aimee trecând şi cu semne 
disperate oprise maşnia. Grăbindu-se ca un cumva şoferul 
să pornească şi să-l lase mofluz, Bubi era într-o dispoziţie 
de chien - pentru păpuşa care-l sucea de pomană - pe el 
tocmai. 

„îţi arăt eu ţie... pe urmă!” îşi zicea pipăindu-şi gulerul 
puţin năduşit. 


Aimee n-ar fi vrut să oprească, dar nici un cutezase a porni 
fără să-l aştepte. Sta ţeapănă, aşteptând. Bubi 'luase însă 
un ton de adoraţie exuberantă ce n-avea legătură cu nimic, 
dar care se potrivea cu răsuflarea lui scurtată şi cu părul 
deranjat de vânt. 

Luată prin surprindere, Aimee nu ştiuse ce să zică şi să 
facă: 

— Coboară-te sau mă urc, se ruga Bubi intrat în rolul de 
nebun din amor, pe când în forul lui era înrăit din ideea de a 
reuşi, ca şi cum ar fi fost vorba de un pariu de pierdut sau 
de câştigat. 

Când, în sfârşit, Aimee coborâse, Bubi respirase adânc ca 
cineva care a trecut pe lângă o ofensă. 

Paul dase maşina înapoi, oprindu-se la zece metri mai 
departe, ca pentru o aşteptare lungă. 

Cum tonul de exaltare nu putea sluji mai departe, Bubi 
redevenise normal, adică începuse provocări şi echivociiri 
care descumpăneau pe Aimee. Un Bubi obraznic era lucru 
obicinuit, dar nu obraznic cu ea. Îşi amintise totuşi de 
indiferența Corci ca de un cuţit care te taie şi vroise să se 
pună la diapazonul celorlalte clubiste. Căutase a râde a face 
spirit la prostiile ce-i debita Bubi. Plimbarea în plin aer 
uşura situaţia şi trecerea maşinilor acoperea oarecât cu 
zgomotul necuviinţele. 

Totuşi insolenţele şic păreau lui Aimee o revanşă asupra 
vulgarităţii lui Lică: „Aşa vorbeau tinerii snobi cu părtenel 
Dit-te de te... (fr.). 

Câine (fr.). 

Rele lor!” idee care o ajuta să suporte măgăriile lui Bubi. 

„EI sau altul!” îşi zicea gândindu-se la tributul monden ce 
avea de plătit şi gândindu-se cu necaz la Cora. De altfel, 
faptul că era undeva cu cineva o distrăgea de la cancerul 
obsedant al Lenorei, de la prezenţa rigidă a lui Walter, de la 
aceea agasantă a Hildei, de la amintirea ruşinată despre 
Lică şi Mika-Le. Avea o rupere de echilibru în care Lică şi 
Cora avea rolul cel mare. Cora va vedea că Aimee se poate 


lipsi de ea!... Că are un copain 1 ca celelalte... Va vedea că 
Aimee nu e totuna cu fetele Persu!... Gânduri de 
resentiment, inegale, contradictorii. Şi Lică!... La amintirea 
grosolăniei îndurate, o treceau lacrimi. 

Bubi se plictisise înşirându-şi repertoriul la urechea acelei 
neroade şi ar fi vrut să scape; Aimee nu ştia cum să se 
despartă mai iute de el, fără însă ca „flirtul” să fie 
compromis. 

Amândoi căutau cu ochii maşina şi pornise într-acolo. 
Aimee acum grăbea pasul; văzând-o mulţumită că pleacă, 
Bubi, iarăşi stimulat, îi sărutase mâinile cu meşteşuguri de 
cinematograf şi se urcase neaşteptat alături de ea: 

— la-mă! la-mă! făcea din nou pe nebunul. 

Aimee însă pălise, cu un gest spre şofer; trecea lume. 

— Te conduc până acasă, scumpă prinţesă! zisese Bubi cu 
glas uscat. Cred că suntem destul de buni prieteni ca să nu 
mă laşi pe jos la ora mesei! 

Se simţea în voce un fel de ameninţare, amestecată cu 
ironie şi ranchiună, cât şi o afirmare de drepturi. 

Aimee s-ar fi răzvrătit, dar făcea socoteala că asta era 
doar ceea ce dorea, că aşa fel probabil se făceau legăturile 
pe care le invidia, pentru a dobândi încrederea acelor 
mondeni; numai aşa va putea da o lecţie Corei Persul!... 
Numai aşa Lică!... 

În drum, Aimee nu schimbase un cuvânt cu Bubi. Ajunsă îa 
sanatoriu, pusese grațios mâna în a lui Bubi care, ţâfnos, o 
ajuta să coboare. Bubi ridicase pălăria în silă şi se pregătea 
să-i întoarcă spatele, când auzise glasul melodios al lui 
Aimee: 

— Paui! Conduci pe domnul Panu până acasă! 

Bubi se uitase la Aimee şi văzuse un surâs frumos pe iată 
frumoasă. Aproape cu stângăcie se urcase înapoi în maşina. 

„Ei!... Ei! îşi zisese în nedumerire: Ei i Ce-i cu ea?” 

Rafinat şi cinic cum era, se lăsase totuşi un moment 
amăgit. Îşi revenise repede: „Nu cumva mă joacă păpuşica 
asta?” Rămânea de văzut, Când coborâse la hotel Bulevard 


se uitase la Paul şi-i întinsese o ţigară drept bacşiş. Făcuse 
spre şofer cu ochiul 

— De piaţa? 

— Da! răspunsese Paul cu un surâs complice. 

— Cum, ce fel? cercetase Bubi, curios să afle ce raporturi 
erau între şofer şi mândra Aimee. 

Paul stase cu capul plecat pe motor, ca unul care n-avea 
nimic de adăogat. 

— De unde o cunoşti? insistase Panu. 

După o pauză Paul spusese cu ton indiferent: 

— Am fost grădinar-şef la palatul Walter. 

Bubi clipise ochiul semnificativ, dar Paul nu păruse a 
vedea. Tipul era un „macher” şi n-avea să vorbească fără să 
fie „eclerat” 2. Bubi îşi pipăise de formă buzunarele. Ce, era 
prost să „casqueze” 3? Nu-l interesa peste măsură. Putea 
apriori hotări că Aimee şi şoferul... 

Făcuse un semn vag spre maşină şi intrase în hol la 
Bulevard. „Cu atât mai bine dacă păpuşa Aimee „mar şa 4. 

Aimee, zilele următoare, arătase zel mare pentru mama ei. 
Se instalase îndelung în camera bolnavei, ceea ce îngăduise 
Hildei puţină odihnă. Aimee ceruse tuturor nesfârşite 
lămuriri şi ostenise pe Lenora cu întrebările. 

Îi trebuia o platformă de consolidare faţă de terenul 
nesigur pe care umbla de câtva timp afară din casă. Simţea 
nevoie să-şi pună în evidenţă virtuțile filiale ca pe o asigul 
Şmecher (fr.). 

Fără să i se dea bani (fr.). 

8 Să plătească (fr.). 

4 Consimţea (fr.). 

Rare împotriva accidentelor posibile. Acolo, lângă bolnavă, 
putuse constata ceea ce era bine ştiut de toţi, adică starea 
gravă a Lenorei. Prezenţa ei nu reuşea să învioreze pe 
Lenora care sta mai mult cu ochii închişi şi întoarsă spre 
perete. 

— Te doare, mamile? întreba Aimee cu alintare. 

— Nu! răspundea silnic. 


Pentru câteva ceasuri grija cuprindea pe Aimee: „Ce se 
putea oare întâmpla? Se putea oare întâmpla o 
nenorocire?” 

Se oprea îa întrebare fără a cuteza să tragă concluzii. 
Opreocupa atunci situaţia ei de care demult nu se mai 
preocupase; se socotea, e drept, asigurată, fără preciziuni 
însă. | se părea că ar fi trebuit noi întăriri... Dar cum să ie 
obţină? 

Să vorbească lui Waâter nu-i era îa îndemână. Deşi Walter 
n-avea de unde şti ceva de Lică şi de Bubi, totuşi se temea 
să nu-i pună vreo întrebare neplăcută. Simţea însă nevoie 
să vorbească cuiva de ea, de viitorul ei. Cu Fliâda nu mai 
avea nici o confidenţă amicală. 1 se părea stupid să fie 
prietena Fliâdei, când nu mai era prietena Corei. De îa 
Hilda îa Cora fusese un progres... şi acum să se reîntoarcă! 
Un necaz aproape, pe nemţoicuţă, ca şi cum ea strica ceva. 

Avea şi o urcare a egoismului pe care o revărsa asupra 
Lenorei. Mama ei mică era bolnavă şi nu se ocupa de fel de 
ea! Lenora se uita fără să înţeleagă şi fără să cerceteze. 

Aimee o socotea egoistă. Lenora nu ştia, fireşte, că Waâter 
o asigurase în chestia viitorului; de ce atunci nu se 
preocvpa de fata ei pe care pretindea c-o adoră? Avea 
momente sie necaz către fiinţa ceea mohorâtă. 

Infirmiera explicase lui Aimee că bolnaval ar fi avut dureri 
mari, dar doctorii combăteau durerile cu felurite injecții. 
Oprită astfel de la ravagii violente, distrugerea se făcea 
latent, chinurile erau suprimate, dar ie înlocuiau o 
indispoziţie morbidă care încarcera tot organismul. 

Trupul acela condamnat nu simţea astfel nici energiile 
unor dureri care-l puteau uşura prin moarte şi nici 
nădejdea unei vindecări. Peripeţiile luptei dintre organism 
şi flagel erau împiedicate, puterile de atac erau reduse la 
neputinţă, cele de rezistenţă însă nu existau nici de. 

Aimee cerca mereu a vorbi Lenorei de viitorul ei. 

— Fă-te iute bine, mamile, ca să mă mărit! 


Lenora tresărise. Niciodată încă Aimee nu-i vorbise de 
căsătorie. Cu a ne voinţăse întorsese cu faţa spre cameră. 

— Vrei să te măriţi cu cineva? întrebase îngrijorată. 

— Nu! Dar vreau să te gândeşti la fetiţa ta! 

Lenora păruse nemulțumită ca de o sarcină peste puterile 
şi prevederile ei. Poate că frământase chestia în sufletul ei, 
căci vreo două seri avusese febră, ceea ce tratamentul nu 
îngăduia. Doctorii nedumeriţi se consultase: local, totul 
părea a fi aşa cum trebuie. Acel „aşa cum trebuie” însemna 
amorţirea virusului care, în loc de a lucra aprig, dibuia ca în 
somn. Mai însemna o lună sau chiar mai mult de viaţă, adică 
tot ce se putea ambiţiona. 

Febra - de altfel mică - încetase iarăşi. Lenora, într-o zi, 
după pansament, se săltase pe cele câteva perne şi ca o 
mare ispravă întrebase pe Aimee dacă i-ar place să se 
mărite cu Pejan. Fra tot ce putuse găsi în truda ci. 

Aimee se roşise de contrarietate. Atât credea mama ei bun 
pentru viitorul ei! Să treacă din palatul Walter în căsuţa 
doctorului Pejan! Noroc că ea avea de sine mai bună opinie 
şi mai bună grijă. Răspunsese acru: 

— Să nu te apuci să spui doctorului Walter astfel de 
lucruri! 

Reîncepuse totuşi în altă zi litania: Se gândea Lenora ia 
fetiţa ei? 

Pe la 5, Lenora era totdeauna cuprinsă de un mălăise mai 
mare. Era ceasul când durerile ar fi trebuit să fie mai 
active, poate chiar culminante şi asuprirea medicala făcea 
atunci conflictul mai dârz. Bolnava era agitată şi doctorii 
împrejurul ei o. Supravegheau. La un moment, Lenora 
depărtase cu mâna pe Pejan şi spusese lui Walter şoptit şi 
febril: 

— Aimee! Trebuie să porţi grija lui Aimee. 

Walter pălise. S-ar fi zis că acea îndatorire îl lua prin 
surprindere. Aprobase din cap numai, întrebându-se ce 
însemna grija subită a Lenorei. Nu cumva, împotriva 
prevederilor, faza ultimă a boalei sosise? 


— Nu te agita! Nu te gândi la nimic! răspunsese, ca şi cum 
în adevăr nimic nu-l interesa decât linştea ei. 

Ce alt putea spune Lenorei? Angajamentul ce-şi luase 
către Aimee păruse intolerabil în acel moment. 

A doua zi dimineaţă, după o noapte de duel al lui Pejan cu 
rebeliunea boalei, Lenora, mai calmă, pusese mâna ci încă 
frumoasă pe a lui Walter: 

— Eu m-am gândit la Pejan, dar Aimee, să ştii, nu vrea cu 
nici un preţ. 

Waâter se roşise şi nu găsise nimic de răspuns, deşi 
Lenora părea că aşteaptă. 

Seară, deşi termometrul nu se mai urcase, Lenora fusese 
neliniştită. Hilda sta lângă ea, Walter şi Pejan, retraşi 
alături, discutau în şoaptă asupra unei comunicări medicale 
ce trebuia făcută. La un moment, Pejan se întrerupsese: 

— Poate că ar trebui prevenită domnişoara Aimee! 

— Nu e î-ncă urgenţă absolută! obiectase Walter cam 
nervos. 

Ştia că Pejan are dreptate, dar nu-i plăcea ca un străin să 
găsească pe Aimee în greşeală. 

Timpul din urmă, prin dezordinea programului, prin 
dezechilibrul atitudinilor, Aimee începuse a se clătina pe 
piedestalul ei în opinia lui Walter. Aceleaşi lucruri poate altă 
dată le-ar fi acoperit pentru a nu le vedea; acum era însă 
foarte lucid. 

— Nu e încă sfârşitul! repetase după un timp Walter lui 
Pejan. 

— Nu... Chestie de... zile! 

Walter tresărise ca şi cum n-ar fi ştiut tot atât de bine. 

Starea aceea specială a medicului către un bolnav al 
familiei exista şi la el, deşi mai puţin accentuată. Morbul 
familial prinsese totuşi prea puţin asupra lui, fiindcă n-avea 
în ei greierul acela din coşul sobei al cărui cuibar nevăzut 
stăruie, Însoţind cu ţârâitul lui6 monoton toată simfonia 
vieţii celor mai mulţi; totuşi se resimțea oarecât. La Aimee 
se gândea cu severitate. Devotamentul Hildei, ce-l avea sub 


ochi, făcea contrast cu purtarea lui Aimee. Era un contrast 
care agasa pe Walter, fără să ştie bine împotriva căreia din 
două. Se ferea totuşi să atragă atenţia lui Aimee, ca şi cum 
dinadins ar fi vroit să prelungească greşeala ei, dacă nu 
chiar s-o încurajeze. Nu lăuda niciodată pe Hilda în faţa lui 
Aimee, ba împiedica şi pe Lenora; nu ştia însă desluşit dacă 
o face din dorinţa de a nu micşora pe Aimee în faţa Hildei, 
sau din aceea de a o lăsa în inferioritate mai departe. De 
altfel, faţă de Aimee avea aceeaşi atenţie ca mai nainte. 

Aceeaşi curiozitate şi aceeaşi enervare îl stăpânea 
şipentru devotamentul Hildei, dar nici ei nu-i da semnal, 
aşteptfnd parcă s-o vadă pierzându-şi răbdarea şi egalitatea 
de caracter, supunând-o le un examen pentru a dovedi până 
unde poate duce perfecţia conduitei. Se arăta cu ea 
prietenos totodată. Împrejurările suprimau distanţele şi 
Waâter era mult mai cordial ca înainte cu Hilda şi cu Pejan, 
cei doi auxiliari. 

Uneori, când Lenora se simţea mai bine, cerea să joace 
room. Partenerii erau Hilda, Pejan şi doamna Bidu; Walter 
rămânea adesea şi el ca privitor; era una din ocaziile bune 
de a lua atitudine de soţ alături de nevasta bolnavă. 
Urmărea cu atenţie îndemânările Hildei, care aşeza cât mai 
comod pe Lenora, apoi abilitatea de a-i da cărţile şi fişele, 
aşa ca să-i înlesnească jocul. Acele dexterităţi îl interesau şi 
prin intenţii şi prin armonia mişcărilor; o bizarerie a firii lui 
concentsrându-i adesea atenţia asupra unor lucruri 
secundare. 

Între Hilda şi Pejan era o complicitate cu scop de a Li ce pe 
Lenora să câştige partida, fără însă a observa că i se fac 
concesii. Walter studia perversitatea caritabilă a celor doi. 

Pentru scopul lor onest, cei doi oameni oneşti ştiau totuşi 
să mintă cu îndemânare. Cerceta resorturile acelei 
perversităţi: un ceasornic fără defect pe care dinadins îl 
aşezau să sune altă oră. Acele observaţii îl ajutau să stea 
răbdător în spatele jucătorilor. 


La un moment, Hilda se scula - Walter nu ştia pentru ce - 
trăgea un scaun şi invita pe doctor să ia loc cu un semn mic 
însoţit de un surâs; abia cu un moment înainte Lenora 
ridicase capul de pe cărţi uitându-se spre Walter cu grijă, 
nu cumva să se plictisească. Pentru el sau pentru ea se 
ostenea Hilda? Walter avea o sucitură a voinţii; va mai sta 
acoâo sau va pleca? dar Hilda îi arăta scaunul cu un semn 
mai autoritar şi cu aceiaşi surâs care-l corecta. Se aşeza. 

La un timp, Pejan declara că: 

— E destul pentru azi! şi Lenora se lăsa culcată ca cineva 
care, în adevăr, a ostenit; aţipea aproape îndată pentru 
puţin timp. 

O infirmieră lua locul celor trei care treceau alături în 
odăiţa ocupată acum de Hilda şi luau ceaiul. Pejan era 
coproprietar al odăii - zicea el - din pricina unui dulap cu 
cărţi şi registre; după ceai îşi mai găsea, deci, de lucru, iar 
Waâter îl aştepta să termine, ca şi cum erau obligaţi a ieşi 
Laolaltă. Walter se întreba dacă Pejan are, în adevăr, de 
lucra sau stă acolo pentru Hilda. O simpatie între cei doi nu 
s-ar fi putut dezaproba: era o fată admirabilă şi Pejan un 
băiat excelent. Poate totuşi că nici un se gândeau; nu era 
obligatoriu, se înțelegeau bine şi atâta tot. Cine nu se 
înţelegea bine cu Hiida! chiar Walter devenea mai kamerad, 
deşi faţă de el Hilda avea o nuanţă de deferenţă. Walter îşi 
amintea atunci că Aimee a refuzat net ideea unei căsătorii 
cu Pejan; l-ar fi putut refuza şi Hilda îa fel. 

— Să lăsăm fata asta la treburile ei! hotăra Walter. 

Pejan strângea hârtiile şi ieşea o dată cu patronul, adesea 
se reîntorcea, fie că, în adevăr, avea de lucru, fie numai 
pentru a mai vorbi cu Hilda. De când Lenora era din nou 
bolnavă, Pejan îşi trecea mai tot timpul în sanatoriu, 
împărţit între serviciul obligatoriu şi cei suplimentar la care 
se obligase singur. Nu era oare Lenora simpatia lui încă de 
când sosise acoâo ca o oaie rătăcită de turmă? „Biata 
femeie!” zicea de pe atunci de ea, deşi înclinarea lui poate 
că nu era numai de compătimire. Încă acum, în starea în 


care era, Lenora mai păstra atracţia ei de femeie, aşa de 
accentuată altădată. 

Seara, discutarea boalei se făcea tot la Hilda, prelungită 
cu un sfert de oră de conversaţie. Hilda şi Pejan de 
predilecție se certau pe chestia literaturii: Hilda susţinea pe 
cea germană şi Pejan iubea ruşii. Walter punea ici-colo o 
întrebare; pe el îl interesau numai cărţile ştiinţifice, dar 
întârzia bucuros cu ei, fiindu-i urât de când viaţa 
apartamentului de familie fusese întreruptă. Aimee sta în 
camera ei sau lipsea, apoi prefera să aibă pe Lenora cât mai 
mult subt ochi; biroul lui vast sus, îi părea rece şi posomorit. 
De îndată ce nu mai avea în jur atmosfera boalei, Lenora 
devenea pentru el, ciudat, absentă - nici vie, nici moartă - o 
impresie neplăcută, interpunerea unei stafii în conştiinţa 
unui sceptic. 

Se întâmpla uneori seara ca Aimee să deschidă larg uşa 
camerei unde cei trei stau de vijilă; rămânea în prag 
înstrăinată, luând însă aerul unei persoane îndurerate, faţă 
de altele ce nu sunt. Hilda îi făcea semnul tăcerii, căci isonul 
lor acolo făcea parte din murmurul neschimbat ce însoțea 
suferinţa bolnavei, pe când o uşă deschisă dinafară era un 
zgomot străin care strica odihna Lenorei. 

Aimee întreba cu glas normal ce mai e nou, luând Hildei 
un interogatoriu care chiar adresat doamnei Bidu ar îi iost 
uscat. Pejan se zbârlea şi lua asupră-şi interogatoriul: 

— Dumneaei e numai l'ange gardien?. 

Aimee nu-l fulgera cu privirea pentru ca să nu cuprindă în 
disprețul ei planul unde se afla şi W'alter. Puțin iritat de 
zgomot, Walter, cu un fel de curiozitate, aştepta ca Aimee să 
i se adreseze, dar fata, o dată interogatoriul luat de îa 
subalterni, cu mâna pe clanţă, se întorcea grațios, cu un aer 
mâhnit, spre Walter care o însoțea atunci la patul Lenorei. 

Bolnava deschidea puţin ochii foarte turburi ce păreau a-şi 
trage anevoie vederea spre lumină din tenebrele confuze 
ale suferinţei. Aimee o săruta uşor pe frunte, îşi muşca buza 
şi, pe vârful pantofilor, ieşea condusă până la uşă sau până 


îa marginea coridorului de Walter cu care nu schimba decât 
un bună seara, grațios şi melancolic. 

Ajunsă în camera ei, se spăla pe mâini, se uda cu colonie, 
îşi stropea rochia sau o schimba: „Cancer! Cancer!” îşi 
repeta cu o frică ce creştea, scuturată de un tremur, 
persecutată de ideea eredității, a contagiunii. Spaima îi 
strica momentul culcării pe care îl credea astfel sacrificat 
durerii filiale. Spaima înlocuia acum celelalte griji ce avea, 
supărătoare: Cora, Lică... şi umplea vidul ceasului de seară, 
aşa de pustiu de când mondenităţile erau suspendate. 

„Mami a mea! Mami a mea!” până adormea. 

Raporturile fetei cu Hilda, încetinite epistolar încă de mult 
timp, cu sentimentele împuţinate de când Aimee 
contractase alte prietenii, acum erau foarte reci. 

De cum Walter şi Lenora se întorsese de la Viena 
împreună cu Hilda, Aimee rămăsese neplăcut surprinsă, 
ceca ce fusese observat de Hilda. Aimee nu concepea ca 
Hilda să fie oaspele casei Walter altfel decât după dorinţa 
ei. Ceilalţi o cunoscuse prin ea, era prietena ci, în funcţie 
exclusiv de iniţiativa ei. Walter nu putea îi răspunzător, căci 
nu putuse refuza Lenorei acel gust, Lenora iarăşi, ca 
bolnavă nu putea îi învinuită de un capriciu mai mult; 
rămânea vinovată Hilda, care n-ar fi trebuit să primească o 
invitaţie neconfirmată de ea. Tratase înainte pe Hilda cu 
oarecare condescendenţă, acum o trata aproape ca pe o 
inferioară, cu intenţia ca Hilda să-i simtă nemulţumirea. 

Hilda nu putea admite o astfel de atitudine; jiu cerea 
recunoştinţă, deşi ar fi fost poate cazul, dar răceala şi 
indiferența vădite a lui Aimee o jigneau. Nu cătase să aibă 
nici o explicaţie, deşi nu ghicise motivul de vanitate; tot ce 
putea face pentru trecutul prieteniei fusese să nu se 
indigneze, să nu aprofundeze. Situaţia ei era oarecum 
dificilă; nu putea pleca fără a mâhni pe Lenora şi a provoca 
oarecare senzaţie, Rămâiiând, era iarăşi anevoios, 
atitudinea lui Aimee fiind, pe o parte, un blam indirect 
pentru Lenora, căreia Hilda i se devotase exclusiv, pe altă 


parte neglijenţa lui Aimee faţă de mama ei punând pe Hilda 
în situaţie delicată. Păstra deci, cât mai multă neutralitate, 
evitând a pune în relief ciudăţeniile de conduită ale lui 
Aimee. Hilda observase schimbarea ci de fire şi de 
apucături cu o îngrijorare pricinuită de vechea afecţiune. Ar 
fi fost gata să-i asculte confidenţele şi să o sfătuiască, dar 
Aimee nu-i da prilej. 

Aimee simţea dezaprobarea tăcută a Hildei şi era încă mai 
nemulțumită. O plictisea un martor de prisos şi pe nedrept 
o chema în gând: spioana. 

În primele zile după sosire, mai mlădioasă, acum însă era 
din ce în ce mai ostiiă şi uneori chiar duşmănoasă. 

În prezenţa altora, Aimee era însă oarecât cuviincioasă, 
când însă rămmeau uneori singure lângă bolnavă, lua brusc 
din mâna Hildei vreun obiect sau îi da vreo replică, 
agresivă. 

Hilda era pe punctul de a reacţiona, dar mâna bolnavei se 
înfigea disperată în a ei. Era singura manifestare a Lenorei, 
care nu scuza pe Aimee faţă de Hilda, nici un lua apărarea 
fetei. De altfel, starea Lenorei era aşa de rea că nu i se 
putea cere nimic, de aceea, o plecare - la care Hilda se 
gândea mereu - ar fi părut un gest urât, oricât ar fi fost de 
motivată. 

În afară însă de Aimee, toţi acolo înconjurau pe Hilda cu 
mare simpatie şi Walter se arăta din ce în ce mai prietenos. 

Sta deci răbdătoare, în defensivă faţă de Aimee a cărei 
purtare meschină măcina admiraţia ce-i purtase altădată. 
Acum se simţea superioară lui Aimee şi excludea pe fosta ei 
prietenă de la orice apreciere pentru a nu fi silită s-o 
aprecieze rău. Voioasă cu toţi, în prezenţa lui Aimee era 
ceva mai trufaşă ca înainte, singura reacţie. 

Împrejurările, de altfel, erau favorabile Hildei; puneau în 
evidenţă calităţile ei şi îi acopereau lipsurile. Fizicul ci, 
chiar, se potrivea cu ţinuta simplă de infirmieră; îi sta bine 
cu şorţul alb şi cu coroana de coade împletite pe cap. 
Caracterul ca şi drăgălăşia ei - căci nu era frumoasă - erau 


făcute pentru intimitate; ceea ce în firea ei era prea 
serviabil şi obedient căpăta prestigiu acum. 

Aimee simţea acele avantaje şi le socotea nepermise. Le-ar 
fi spulberat, dar ar fi trebuit să ia locul Fâildei lângă 
bolnavă, acum tocmai când era implicată în conflicte 
anevoioase. 

La atâtea motive de iritaţie venite dinafară - de la Cora, de 
la Lică, de la acel joc suspect şi neplăcut cu Bubi - se 
adăoga şi iritarea împotriva Hildei, sau poate că trecea 
asupra Fâildei necazurile celelalte; avea oarecât conştiinţa 
serviciilor aduse, totuşi ar fi fost bucuroasă ca Hilda să-şi 
anunţe plecarea. De aceea cercetase pe doctorul Pejan 
despre Lenora. Pejan avea pe Aimee un fel de pică din 
felurite motive: un minut, cândva, se gândise poate la o 
căsătorie cu pupila doctorului Walter; renunţase repede şi 
deplin, dar îl şicana încă ideea ca Aimee l-ar fi putut refuza; 
acum, cu ocazia boalei Lenorei, blama atitudinea 
insuficientă a lui Aimee; apoi Pejan simpatiza pe Hilda, cu 
care era foarte bun camarad, şi atitudinile dispreţuitoare 
ale lui Aimee îl înfuriaţi: „Pe ce!” îşi zicea cu ironie, 
deoarece avea unele presupuneri asupra purtărilor - nu 
chiar aşa de acurate - ale domnişoarei Plallipa. Pejan avea 
defectul mahalagismului pe care-l vopsea drept „spirit de 
observaţie”. Din curiozitate, pândise pe Aimee de câteva 
ori, bucuros s-o prindă în greşeală. 

Fusese oarecât slujit de împrejurări; de vreo două ori o 
zărise stând de vorbă în oraş cu Paul, şoferul-grădinar. Ce 
putea avea de conversat nobila domnişoară cu un ex- 
servitor? Mai bine slujit încă fusese de curând, în drum spre 
un client la şosea, zărind pe Aimee cu Bubi Panu în duo, pe 
alee, Pejan căutase să afle mai mult, dar nu reuşise, nefiind 
din aceeaşi lume cu Bubi Panu. Îşi formase însă un cazier de 
suspiciuni, întărit de amiciţia lui Aimee cu fetele Persu, 
compromise şi compromiţătoare. 

De aceea, când Aimee îl interogase cu tonul ei superior 
asupra Lenorei, îi dase o lungă explicaţie profesională, 


exactă, dar în termeni tehnici, râzând în sine că nu-l 
înţelege şi dovedind-o incultă cu plăcere. 

Aimee revenise cu întrebarea: dacă, în sfârşit, boala va 
dura mult timp. Pejan se uimise. Întrebarea era sau prea 
cinică sau prea naivă. 

— Negreşit! răspunsese, cu un ton ce păruse fetei echivoc. 

Nu putuse bănui că Pejan i-ar fi putut da un răspuns 
inexact sau batjocoritor. Împotriva evidenţei, deci, dar 
potrivit cu interesul ei, Aimee crezuse că Lenora va mai 
putea totuşi du ra. 

Era, de altfel, prinsă într-un cerc de obsesii ce-i stricau 
limpezimea. Până atunci unitară în scopul ei - şi de aceea 
chiar reuşind - acum nu mai aducea lucrurilor şi oamenilor 
din casa Walter decât optimi de interes, dăruind restul unor 
scopuri dezbinate. Se ocupa deci de Lenora şi de Walter cu 
o parte numai din atenţia ei deconcentrată. Cea dintâi 
consecinţă ce-i plăcuse să tragă din răspunsul lui Pejan 
fusese putinţa ca-Hilda să plece; iar dacă n-ar fi plecat de 
voia ei, dreptul de a orândui ea însăşi acea plecare. De fapt 
- credea Aimee - fie că s-ar fi aflat în stare mai bună, fie că 
în stare mai gravă, era bine ca Lenora să fie lipsită de Hilda, 
ca de o deprindere rea, avârfd în jurul ei destule infirmiere 
şi pe ea, Aimee. O contraria lipsa din Bucureşti, tocmai 
atunci, a lui Nory Baldovin şi o indigna defecţia 
Drăgăneştilor, deşi persevera a nu-i anunţa şi, în adânc, nu 
era de fel sigură că ar fi dorit prezenţa lor. Îşi înstrăinase 
interesul de casa Walter, fără însă ca pretenţia asupra 
integrităţii acelui fief să fi scăzut. 

Deocamdată prezenţa Hildei îi era nesuferită; decisă a o 
îndepărta, avea totuşi unele ezitări, fie din vreun scrupul, 
fie numai din prudenţă. 

Pentru a fi acoperită în ce privea cuviinţa, făcuse planul 
ipocrit de a insista ca Hilda să nu se sacrifice mai departe şi 
ei să nu abuzeze mai mult de bunătatea ei. Mai găsise şi 
ideea bună de a cere lui Walter ca el să descarce pe Hilda 
de povara acelui rol. Era un abuz!... Ce putea zice doamna 


Gert? se pregătea să insinuieze, sigură că la ideea de abuz 
Walter va reacţiona în sensul dorinţei ei şi totuşi avea o 
aprehensiune nelămurită. 

Cu astfel de intenţii. Într-o după-amiază, la ora când ştia 
că Walter e singur în biroul de sus, Aimee intrase cu pas 
uşor şi cu faţa cât mai graţioasă şi se trezise în faţa Hildei, 
care, aşezată la un capăt al biroului, scria, pe când, în 
picioare lângă ea, Walter dicta. 

Aimee n-avusese timp să-şi explice lucrul în nici un fel. 

Acoâo, în palatul ei, unde ea poruncea, prezenţa Hildei în 
sanctuarul unde ea însăşi pătrundea cu grijă - lucrul o 
izbise ca o palmă. Rămăsese la doi metri de uşă, fără 
atitudine. 

Din surprindere uitase diplomaţia şi prudenţa, şi necazul îi 
transformase brutal cuvintele. 

— Venisem tocmai să-ţi spui că deoarece domnişoara Gert 
ne părăseşte, trebuie să căutăm pentru mama altă damă de 
companie! S-a întâmplat bine că e de faţă! 

Înfuriată, Aimee regăsise tupeul cu ajutorul căruia de 
atâtea ori riscase şi câştigase. Deşi în acelaşi cadru şi faţă 
de acelaşi om, avea totuşi acum o grijă nedesluşită pe care 
o înfrunta. Orice-ar fi! 

Surprins de intrarea ei, Walter nu băgase de seamă 
insolenţa abia conținută a tonului şi a cuvintelor. Se uita pe 
rând la cele două fete ca cineva care nu înţelegea, ceea ce 
enerva pe Aimee. 

Hilda se ridicase în picioare cu un gest de servitor 
concediat şi, fără a răspunde, se uita şi ea uimită, când la 
Aimee, când la Walter. Văzând-o aşa de turburată, Walter, 
care-i reproşa în minte că a ţinut secrete intenţiile ei de 
plecare, cerca a-i căuta scuze; niciunul însă din ei trei nu 
vorbea. 

Simţind ca mânia îi alterează frumuseţea, Aimee ieşise 
brusc din birou; îndată după ea ieşise şi Hilda. Walter le 
credea împreună, pe când fiecare se dusese spre camera ei. 


Aimee n-ar fi putut suferi în faţa ei pe acea ipocrită: 
aşadar, se insinuase ca infirmieră, apoi ca secretară a lui 
Walter, pentru a se pricopsi! Urmărea poate să se mărite cu 
Pejan! 

Observase între ei mare înţelegere şi, negreşit, pentru 
asta avea nevoie de protecţia lui Walter! Ea nu putea 
permite; nu admitea ca Llilda sa aibă vreun rol în sanatoriu, 
să facă parte din aceeaşi societate cu ea. Pejan se putea 
însura cu oricine, afară de Hilda! Prin bunele ei procedări, 
Hilda, aşadar, nu-şi urmărea decât interesul!... Foarte la 
timp decisese să dea afară pe acea intrigantă! Avusese 
scrupule; nu le mai avea; o va goni! 

Un curaj nou, energii noi îi veneau care o făceau să spere 
că va realiza tot ce avea de realizat. Acel acces de violenţă 
părea c-a uşurat-o de alte poveri. 

Doctorul Walter fusese cel care exprimase în faţa Hildei 
dezideratul de a face unele comunicări Asociaţiei medicale 
din Viena şi Hilda se oferise bucuros ca traducătoare. Erau 
zece zile de când lucra cu Walter. 

Nici un moment Walter nu bănuise exactitatea spuselor lui 
Aimee. Era convins că Hilda intenţiona în adevăr să plece şi 
că Aimee era confidenta ei. De ce totuşi nu le spusese şi lor: 
lui şi doctorului Pejan? Probabil se temuse să nu fie 
reţinută. Totuşi Hilda - aşa cum o cunoştea - n-ar fi părăsit 
pe Lenora tocmai atunci, fără de motive serioase. Î, şi lăsase 
atâta timp familia! O chema, desigur, ceva important! 

Un logodnic poate? Ce ştia el de gândurile ei, deşi ar fi 
crezut că nu le ascunde. O fată aşa de bună şi de frumuşică 
era firesc să fie iubită. Ei toţi de acolo o iubeau... Nu numai 
Lehora păgubea prin plecarea ei, ci şi el. Acele comunicări 
şi traduceri îi păreau foarte importante. Nu putea însă avea 
nici o pretenţie. Hilda se purtase admirabil: colaborase cu 
el la îngrijirea Lenorei, îl ajutase în munca lui intelectuală... 

Nu-i putea cere mai mult şi nu-i putea da nimic în schimb. 

Tonul de agresiune şi insolenţă al lui Aimee nu-l observase, 
îl izbise numai cuvântul „damă de companie” în chip 


neplăcut. Cum de întrebuinţase Aimee o expresie aşa de 
improprie şi de vulgară? Cuvântul acela necugetat 
descalifica pe Aimee, dar Waker nu i-o va spune, căci 
prefera să treacă lucrul neobservat, nediscutat. Lăsa 
decepţia lui nedescărcată sa surpe numai în interior. Faţă 
de Hilda nu ştia bine ce are de făcut: să-i reproşeze că nu 
le-a spus intenţia sau să accepte tacit. 

Pe Hilda ofensa lui Aimee o lovise în plin. Nu se mai putea 
gâncti la Lenora, la nimeni şi la nimic. Căuta numai o 
retragere onorabilă; se mulțumea ca nimeni să nu ştie 
adevărul. Scrisese îndată doamnei Gert s-o recheme 
telegrafic din România. Nu-i dase nici o explicaţie. Chiar 
faţă de mama ei şi venea greu. Walter, Lenora, Pejan nu 
trebuiau cu nici un preţ să bănuiască. Aşa cum bine spusese 
Aimee: ea era cea care vroia să plece şi aveau a-şi căuta 
acolo altă damă de companie. Copleşită de umilinţă, nu 
sublinia batjocura cuvântului, ci îl primea. Aproape era 
recunoscătoare lui Aimee că n-a gonit-o făţiş; dar oamenii, 
casa, tot îi da o înfiorare de dezgust şi de teamă. 

Spera că în apatia ei de acum, din urmă, Lenora nu va 
avea nici o reacţie. Ar fi agasat-o nespus rugăminţi sau 
reproşuri. 

Walter, a doua zi când o revăzuse, nu-i vorbise nimic, dar 
accentuase atitudinea amicală şi găsise formule de 
recunoştinţă ce până atunci erau subînţelese. Hilda făcea o 
sforţare enormă ca să nu izbucnească în lacrimi. Pejan o 
întrebase: 

— Dar ce e? Ce ai? 

„Aşadar, nici Pejan nu ştiuse nimic”, gândise Walter cu un 
fel de satisfacţie. 

Pe Hilda, un fel de antipatie nouă, de înstrăinare o oprea 
de la orice comunicativitate, chiar de la vorbele strict 
necesare. Numai să aibă răbdare până la sosirea 
telegramei! 

Numai să scape de acoâo cu faţa curată! Fără să se 
îmbolnăvească de supărare! Fară să-şi piardă stăpânirea de 


sine! 

Se silea să nu se gândească la Îimle pentru a nu-şi altera 
ideea de dreptate divină, preceptul ei de morală şi credinţă 
protestantă pe care cu atâta căldură cerca să-l facă admirat 
şi admis de Walter şi de Pejan în convorbirile ce aveau acolo 
alături de bolnava pe care Hilda o iubea tot după act.4 
precept. Se credea pusă la cercare de providenţă şi nu era 
destul de virtuoasă pentru a primi cercarea fără durere, 
dar nici cumva nu vroia să blesteme; de aceea închidea pe 
Aimee într-un cerc de izolare a gândului, ca pe cineva 
contaminat de un rău fără nume. Cum pentru fapta lui 
Aimee nu putea exista judecată fără asprime, n-o judeca. 

Pejan era singurul care-i crea dificultăţi tot întrebând-o: 

— Ce e? stăruind din răsputeri ca Hilda să rămână, de cum 
aflase de plecarea ei. 

Abia dacă în zelul lui se abţinea să facă apel Ia Lenora. 

În faţa tăcerii ei neclintite şi a lipsei de ecou ta Walter şi la 
Aimee, simţise că se petrece ceva şi încetase a mai stărui. 
Regreta plecarea acelei fete simpatice cu care se 
deprinsese. 

„Ce ar fi să găsesc eu un mijloc de a o face să rămână? 
gândise, ba chiar spusese. 

Walter ridicase o sprinceană, căutând care puteau fi 
mijloacele aşa de puternice ale lui Pejan. Hilda surâsese 
maşinal, fără a fi auzit bine, mereu subt efortul de a nu-şi 
pierde cumpătul. 

Mijlocul la care se gândea Pejan era simplu şi radical: s-o 
ia de nevastă. „Adică de ce nu?” îşi zisese încă a doua zi 
dimineaţa, îmbrăcând halatul şi decis. Seara, când 
dezbrăcase halatul, era mai sceptic. Doctorul Pejan însurat! 
A treia zi părăsise ideea, nu însă fără de regret şi Hilda nu 
avusese a se mai teme de stăruinţele lui; devenise taciturn 
ca cineva care şi-a refuzat o satisfacţie şi e îmbufnat pe 
sine. Seara, Pejan pretinsese Hildei să joace împreună table 
pentru că avea presimţire că va câştiga. Walter prinsese 


aluzia, decepţia lui Pejan părea a-i face plăcere şi se 
aşezase ca privitor al partidei. 

Pe la mijlocul partidei sosise Aimee; deşi nu era nimic 
neobicinuit, cei trei avusese o mişcare de surprindere, ca şi 
cum fusese deranjaţi; de aceea Walter crezuse bine să 
întrerupă tăcerea cu ceva de seamă: 

— Nu putem dovedi îndestul domnişoarei Hilda cât ţinem 
cu toţii la ea! zisese, aruncând vorbele ca aurul pe talger, 
convins că repară astfel cu delicateţă unele greşeli şt că are 
asentimentul subînţeles al tuturor. 

— E drept că de aci înainte nu-i vom mai putea dovedi cât 
o iubim, deoarece, cu tot regretul nostru, pleacă chiar 
mâine dimineaţă. 

Şi în tăcerea consternată a celor trei, care aflau iarăşi un 
lucru nou, întinsese liildei carnetul complicat al unui bilet 
de drum clasa I cu vagon-Hts. 

Hilda înmărmurise cu mâna pe zar şi zisese în minte: 
Domine ie!... ca şi în ceasul când murise subit tatăl ei. 

Un țipăt scurt se auzise de alături. Aimee, Walter, Pejan se 
grămădiseră spre Lenora. 

— Seringa! poruncise Walter cu nervozitate, ca şi cum 
rebeliunea boalei îi era' insuportabilă. 

Lenora se zvârcolea gemând: 

— Mă doare! Mă doare! Nu vreau să mă doară î Aimee o 
clezmierda, Pejan, îndemânatec, pregătise injecţia şi 
luasabraţul care zvâcnea dureros. Walter sta încordat, cu 
ceva cald în tâmple şi urechi. Nu! Nu trebuia s-o doară! 

Aşa vroia şi el, aşa îi promisese, atâta putea face pentru 
ca! 

Rămasă singură, Hilda se dezmeticise şi, cu un gest 
violent, zvârlise biletul de călătorie. Dezbrăcase apoi şorţul, 
îşi luase haina pe-o mână, pălăria în alta şi ieşise, trecând 
prin camera bolnavei fără a vedea nimic şi neobservată de 
nimeni. 

Se întorsese peste vreun ceas. Lângă Lenora, aromită, 
veghea doamna Bidu, care, prea disciplinată pentru a se 


amesteca, n-o întrebase nimic. 

Fără a se. Interesa de Lenora, Flilda trecuse alături, unde, 
încuind cu cheia cele două uşi, începuse a-şi face bagajul cu 
grabă, ca şi cum ar fi plecat pe moment. Găsise un tren îa 
cinci dimineaţa care o ducea până la Braşov, unde după 
patru ore prindea coincidenţa acceleratului de Viena. 

Să plece oare fără nici un rămas bun de la Walter? Sta îa 
îndoială. De ceilalţi toţi nici un era vorba, dar pe Walter îl 
punea încă deoparte, ca pe o fiinţă de excepţie. Legenda 
necurată a averii şi carierei lui, spusă demult de Aimee, nu 
prinsese în memoria ei. În opinia ei, Walter era înzestrat 
după merit cu tot ce viaţa poate da mai bun şi mai mult unui 
om. 

Luase o cartă de corespondenţă şi scrisese două-trei 
rânduri de concediere, corecte şi cam solemne. Îşi 
schimbase apoi rochia cu cea de voiaj, nevroind să doarmă 
noaptea ceea altfel decât îmbrăcată pe canapea, ca şi cum 
astfel refuza ultima ospitalitate a acelei case. 

Pe la 10 ieşise însă din cameră. Lenora dormea, o privise 
un moment; urcase coridoarele spre apartament şi bătuse 
îa uşa biroului lui Walter. Walter era acoâo chiar îa birou, cu 
singura lumină a lămpii de masă şi cu un volum dinainte pe 
care, probabil, îl consulta. 

Rămăsese perplex îa intrarea Hildei, care şi ea era acum 
jenată de acel demers. Înaintase totuşi cu o carte în mână: 

— Vreau să-ţi înapoiez volmul împrumutat: Les grands 
inities 1!... 

— Ne mai vedem, domnişoară Hilda! răspunsese Walter, 
apoi se indispusese de acei. Răspuns care putea face pe 
Hilda să creadă că l-a importunat cumva. 

Nu se corectase însă, preocupat abia atunci unde 
dispăruse Hilda în timpul crizei Lenorei; dar n-o întrebase, 
nici nu-i spusese că acea carte el înţelesese să i-o ofere. 

Hilda nu luase în rău cuvintele: „ne mai vedem”, deoarece 
vocea doctorului vibrase asurzit şi afectuos. Era, din toţi cei 
de acolo, acel pe care oroarea ei momentană de loc şi 


oameni punea deoparte. Plecase din biroul lui, zicându-i un: 
„Bună seara, domnule profesor! „cam solemn. Walter îi 
strânsese afectuos amândouă mâinile. Hilda era mulţumită 
că n-a plecat fără cuviinţă din casa unui om aşa de bun şi 
distins... Era prima oară că cineva clasifica pe Waâter 
„bun”. Walter se întreba iar de ce Llilda nu le spusese mai 
dinainte decizia şi nici data plecării. Ce o chema atât de 
imperios? Se temuse, desigur, că o vor reţine. N-avea nici o 
altă bănuială. În faţa celor două cărţi, cea pe care o 
consulta şi cea adusă de Hilda, se mai întreba fără a 
înţelege şi care fusese rostul vizitei ei târzii. 

De ce nu-i trimisese cartea?... sau de ce nu aşteptase să i-o 
dea a doua zi?... Plecarea ei în faptul zilei, fuga aceea 
înainte de ora izgonirii ruşinoase fixată de Aimee, nu-i 
putea da în minte şi era un lucru pe care n-avea să-l afle 
niciodată. 

A doua zi dimineaţa Pejan culesese în camera Hildei, de pe 
jos, carnetul de tren şi, după ce-l întorsese pe dos şi pe faţă, 
bombănise ceva ce nu i-ar fi plăcut lui Aimee să audă; dar 
presupunerea lui nici el n-avea s-o spună nimănui. Fiecare 
din ei gândea, lucra pentru sine, moleculă ce se 
dezagregase din conglomerat, păstrând subţiată şi 
dureroasă un timp partea cu care aderase... 

Încă de la 8 dimineaţa, în chip excepţional, Aimee 
coborâse. Aflase de la intendent că Flilda a plecat la ora 5 
dimineaţa în bună regula. Fusese surprinsă, dar nu arătase. 
Nu vroia să dea nici o importanţă lucrului, nici faţă de alţii, 
nici faţă de ea însăşi. În orice fel, bine că plecase! Avea de 
rezolvat chestii mai de seamă şi ar fi fost bucuroasă să le 
poată lichida la fel de bine. 

Se instalase lângă Lenora pentru a suplini pe Flilda şi a 
curma orice presupuneri şi comploturi. Sărutase pe frunte 
eroic pe Lenora, spunându-i că Hilda e cam bolnavă. Lenora 
nu obiectase şi Aimee îşi zisese că putea să fi făcut lucrul 
mai demult. Mai pe urmă abia, Lenora întrebase dacă Flilda 
era bolnavă rău. 


— Nimic grav, dar trebuia să stea în pat şi pe urmă să 
plece acasă. 

Lenora, care nu mai avea putere să reacționeze, îşi luase 
nădejdea. Poate că nici un mai înţelegea prea bine lucrurile, 
sau se dezinteresa de orice. Părea preocupată numai de 
criza avută în ajun. 

— Am avut şi dureri! repeta. 

Cu toate că starea ei mohorâtă venea din oarecare 
conştiinţă a boalei, credea totuşi că lipsa durerilor fusese 
un simptom bun şi, dimpotrivă, criza din ajun o socotea ca 
pe un accident de rău augur. Ţinea mereu ochii închişi şi nu 
mişca o fibră, pentru a nu mai avea dureri. Îşi amintea din 
când în când că Aimee e acoâo şi că o cinsteşte cu îngrijirile 
ei şi atunci cerca a spune un cuvânt care să-i fie pe plac. 

— Ce să fac eu pentru păpuşa mea? 

Fie că era o grijă rămasă acolo în slaba circulaţie de viaţă 
ce se mai strecura prin stagnarea silnică a boalei. Era, biata 
de ea, pe jumătate putredă, pe jumătate bălsămită. 

— Nimic, mamile! Să stai liniştită ca să te faci iute bine. 

Lenora avea o slabă mulţumire. Peste puţin, Aimee însă 
adăoga: 

— Ce mă fac eu, dacă tu nu eşti bine? 

Lenora se întuneca. Aşadar, credea că nu se mai poate 
vindeca. 

În dimineaţa următoare, Lenora, de cum văzuse pe Aimee 
îi spusese: 

— Vreau să mă ocup de tine! 

Avea glasul dar, nu aşa de îngroşat, încleiat, ca în ajun. 

Aimee se grăbise a crede că îi merge mai bine, acoâo unde 
era numai un moment mai limpede şi o sforţare. 

Waâter aflase şi el de la Pejan despre plecarea matinală a 
Hildei şi cercase să lege acea plecare de vâzita ei din ajun 
seara, fără a putea fi sigur că fusese un adio, deoarece 
intendentul îi adusese şi biletul ei de concediu. 

Piecarea Hildei nu-i părea destul de satisfăcătoare, dar nu 
acuza pe nimeni de nimic. Deşi curios, nu întreba pe Aimee, 


din teama că răspunsul ei să nu micşoreze cumva serviciile 
aduse de Hilda. 

Sosise şi telegrama doamnei Gert, pe care Aimee o 
întinsese lui Walter oarecum ostentativ, ca pentru o 
justificare. 

Walter făcu socoteala că Aimee e cea mai încercată de 
plecarea Hildei de lângă Lenora, căci bolnava, în faza 
disperată în care se găsea, trebuia să aibă pe Aimee 
aproape de ea, deoarece murea. 

Walter gândea cuvântul „a muri” fără sonoritate crudă, cu 
glas sufletesc învăluit în milă, dar limpede şi inexorabil, 
profesional. 

Aimee se uita însă cu îngrijorare la seringile care se 
succedau şi la flaconul pe care sta scris: „la nevoie”. 
Întrebase pe doamna Bidu la ce servea acea doctorie. 

— Ca să nu sufere! îi răspunsese sumar. 

Lui Aimee îi displăcea să vorbească mult cu inferiorii în 
chestii ce nu erau avantajoase şi în acest fel boala Lenorei 
mereu o umilise, rămăsese deci nelămurită şi neliniştită, 
dar fără precizie şi termen. Cum însă Lenora sta toată ziua 
aproape nemişcată, cum avea medicamente pentru cazul 
când ar suferi, Aimee se gândise că s-ar putea ocupa puţin 
şi de ceâe începute afară din casă, căci altfel tot ce făcuse 
până atunci rămânea fără folos. Abia parvenise să înjghebe 
flirtul cu Bubi şi dacă mai persevera puţin credea că va fi 
destul pentru a satisface clubul. Vrea de asemeni să poată, 
prinde o dată pe Cora şi s-o întrebe, s-o judece. Avea un 
rechizitoriu pregătit: Ce făcuse şi ce nu făcuse ea pentru 
Cora! De fapt n-ar fi putut spune ce făcuse, dar avea 
conştiinţa că a făcut mult. Acel mult era locul mare ce i-l 
dase şi încă i-l da în prețuirea ei. Cora, desigur, nu aştepta, 
poate, decât ca Aimee să facă primul pas. 

Mai era şi Lică!... Dacă i-ar fi făcut favoarea să se clucă pe 
acolo, trebuia ca cealaltă să fie gonită. Era singura condiţie. 

Aimee începuse deci o traiectorie obositoare între bolnavă 
şi oraş. Cum sta destul de mult lângă Lenora, nu se mai 


ascundea ca înainte când lipsea, dar lipsa ei era acum mult 
mai vizibilă. 

Walter observase acea nouă agitaţie, fără a se osteni să 
înţeleagă; era cam distras de la interesul capital al faptelor 
lui Aimee. Îl obseda mult problema morţii care se pregătea 
acolo. Până atunci moartea clienţilor fusese un episod sau 
un incident care ocupase în preocuparea lui numai 
momentul medical al decesului. Acum problema morţii îl 
preocupa di - nainte cu o privelişte mai omenească. Salema 
nu murise, dispăruse. Îi fusese recunoscător; Lenora îl silea 
la o obligaţie nouă cum îl silise la căsătorie şi iarăşi căpăta 
un prestigiu în ochii lui. 

Cortina ceţoasă ce învăluia atmosfera de acolo din 
preajma muribundei da lui Walter o păienjenire pe care o 
socotea drept emoție, cu acel fast ce-l acorda impresiilor 
lui. 

Se stima într-o nouă formă a existenţei. De aceea privea 
vag la trepidaţiile neorânduite ale Aimeei, ca la un zgomot 
inoportun. Pejan însă se uita curios după ea când pleca, 
venea, iar pleca şi venea, zicându-şi abia, dacă nu tare: „Ce- 
o fi cu asta? Curat lucru nu el” 

La club, lucrurile nu mergeau chiar aşa lesne cum crezuse 
Aimee. Şiretenia ei nu era în stare să înşele rafinarea 
celorlalţi. 

— Ce e cu tine, Bubi? le plimbă păpuşa „a Vocil „? 

— Sezon mort i răspundea Bubi râzând, dar tachinarea 
prindea. 

Adică, în adevăr, ce era eî?... Fantoşa domnişoarei?... Ova 
lăsa odată paf! Păcat că atunci când o să-i întoarcă spatele 
n-o să-i vadă mutra!... Va arăta ei Icoanei o probă de Bubi! 

Prietenii însă descoperise altceva nou şi aşteptau pe Bubi 
cu nuvela. Zossima văzuse săptămâna trecută pe Aimee 
ieşind îa 10 dimineaţa de îa hipodrom. Nu putuse dovedi ce 
căta acolo, dar era ceva. 

„Icoana” avea deci un cazier! Bubi era berne Bubi era 
manta de ploaie... Alibi!... 


Bubi aflase acel fapt din zece guri şi cu o sută de epitete 
măgulitoare. Îl mânca palma, dar n-avea în cine da. Băieţii îi 
deschideau doar ochii! 

— Bubi Panu chibiţ!... Bubi Panu mofluz!... 

— Avea să se vadă! Avea să se vadă! Atât răspunsese şi toţi 
tăcură, satisfăcuţi în pretenţie. 

Bubi nu ştia de fel cam ce avea să se vadă, dar se simţea 
obligat. Deocamdată nu mai putea fi vorba să planteze pe 
domnişoara. Din contra! Oscila între două planuri: Să afle 
care-i buba... şi pe urmă a se vedea! Sau mai expeditiv, să 
se asigure el că nu e mofluz şi pe urmă: basta cu ea. 

Aimee simţea că se petrece ceva nou cu Bubi, dar nu-şi 
închipuia ce să fie şi se gândea că poate e amorezat de-a 
bineîea. La el ub, asemeni, îi părea în jurul ei o mişcare, dar 
nu putea ghici care şi ce fel; timpul ca şi atenţia îi erau aşa 
de împărţite. Era foarte obosită; programul ei de igienă a 
frumuseţii era zdruncinat. Abia dacă o restaurau cele opt 
ore de somn liniştit. Pe pantofii mici, deprinşi cu paşi 
lunecaţi şi uşori, călca scâlciat şi armonia ei exterioară ca şi 
interioară era scâlciată. Se uita la Lenora cu ochi aproape 
tot atât de păienjeniţi şi absenţi ca ai bolnavei. 

În ziua aceea Aimee ar fi vrut să se ducă la hipodrom pe la 
3. Lică venea şi după-amiază, dar ea nu fusese decât 
dimineaţa, din prudenţă. Era curioasă să-l surprindă, mai 
ales că dimineaţa nici n-ar fi fost chip să lipsească de lângă 
bolnavă. 

Lenora se deşteptase gemând, refuzase să se lase atinsă, 
nu primise doctoriile, abia cu mare greutate putuse fi 
pansată, şi după pansament se liniştise puţin. Aimee o 
zorise cu alintări, cu stăruinţe. Nu se controla însă şi lăsa 
să-i scape cuvinte absurde, nedelicate: 

— De ce nu vrei tu să te scoli?... De ce vrei să fi mereu 
bolnavă? Scoală-te să ajuţi fetiţa ta care nu poate nimic fără 
mama €ei!... Nici un ştiu măcar ce e al meu! 

— Rea, mami a mea! Rea! Nu iubeşte pe fetiţa ei! 


Distrată, Aimee nu-şi da seama că exprima în chip crud 
travaliul secret, făcut în mintea ei şi concluziile lui funebre. 

O irita tăcerea Lenorei, o irita starea rea a boalei şi se 
simţea încă mai zorită să termine cu Lică, cu Bubi, cu Cora. 

Pe la 2 şi jumătate, văzând că e stagnare complectă la 
bolnavă, plecase decisă să se întoarcă peste o jumătate de 
oră. 

Îndată după plecarea ei, Lenora avusese o criză. Pejan, cu 
o răbdare admirabilă, ajutat de stăruința blândă, dar 
imperativă totuşi a lui Walter, o putuse ajuta puţin. Lenora 
deschisese ochii, privind în jur ca întoarsă de pe altă lume. 
Fixase lung pe Walter, întinzând spre el mâna, apoi din ochi, 
cu o schiţă de surâs pe buzele decolorate, mulţumise lui 
Pejan, care, cu glas muiat, cercase a glumi: 

— Eu sunt amorul dumitale. Nu se supără domnul 
profesor! şi se trăsese deoparte. 

Lenora accentuase surâsul ei sărăcăcios şi ofilit. Răvăşirea 
grozavă, masca canceroasă, antidesenul mortuar, tot nu 
reuşise a o urâţi complect. 

Walter se aşezase pe marginea patului, luându-i mâna pe 
care Lenora i-o strânsese prin crispaţii mici. Nu înţelegea 
dacă dinadins, sau dacă era un reflex. 

— Te mai doare ceva, Lenora? Ai vreo jenă? Sau poate 
doreşti ceva? îi spusese cu dulceaţă neobişnuită. 

Mai mult din mişcarea buzelor'ânţelesese: 

— Mai pe urmă... Vreau să-ţi spun ceva!... 

Waâter vroise să zică: „De ce nu acum? „ Un scrupui îl 
oprise. 

— Oricând vrei şi orice vrei! 

Rămăsese aşa câteva minute, până când Lenora, obosită, 
scăpase mâna din a lui şi încetase a-l privi închizând ochii. 

Walter trecuse alături unde era Pejan. Se abţinea abia de 
ia nevoia stupidă de a-l întreba, deşi ştia tot aşa de bine: 
uremia, pulsaţiile încetinite... 

Pejan, ocupat cu un dozaj de eprubetă, se temea să se uite 
spre Walter, care, întunecat, îmbrăcase alt halat pentru a 


trece la vizite, făcând lui Pejan un semn spre patul Lenorei. 

— Fără grijă! îl asigurase respectuos şi aproape afectuos 
Pejan. 

De la vizite, Walter se urcase sus în birou şi ceruse acolo 
un bulion şi o fructă. Simţea un vid care era sufletesc, dar 
pe care restaurarea trupească îl ajuta. Ezita să coboare cu 
o aprehensiune pentru patul acela de agonie. Rupând un 
moment continuitatea, îi părea acum că are a înfrunta ceva 
nou şi aprig. Cu mâini reci, care tremurau puţin, netezise 
pe fruntea lui o mică sudoare. Se aşezase la birou, trecând 
pe registru unele fişe de observaţie ale bolnavilor şi pe cea 
a Lenorei. 

Printr-o dedublare, acolo pe hârtie păstra toată luciditatea 
şi recăpăta aplombul. 

Pe la 5 şi jumătate, Aimee apăruse deşteptând pe doctorul 
Pejan dintr-un simulacru de siestă pe un fotoliu şi-l 
întrebase şoptit ce mai e nou. 

— Nimic nou! răspunsese Pejan sumar. 

Era tot ranchiunos cu Aimee. 

După o mică ezitare, Aimee se retrăsese în vârful 
picioarelor, dar Lenora care o simţise o chemase prin 
semne făcute doamnei Bidu, care sta neclintită lângă pat. 
Aimee se apropiase cu grabă şi o sărutase pe păr. Tot prin 
semne, Lenora o oprise să vorbească, apoi, printr-o sforţare 
care-i da glas de ventriloc, pronunţase: 

— Ce vrei, tu? Spime! Ce vrei? cu ceva disperat şi 
imperativ care nu suferea opunere. 

Aimee, emoţionată, începuse a tremura şi spusese îa 
întâmplare: 

— Am pe doctorul Walter! Eî poate tot! Nu te turbura! 

Lenora închisese ochii. 

Aimee rămăsese acolo încă un moment, uitându-se când îa 
doamna Bidu, care sta placidă, când spre Pejan a cărui 
privire n-o întâlnea. Nu cutezase să mai întrebe nimic, nici 
pe unul, nici pe altul. leşise încet, muşcându-şi buza cu 


gândul turbure că toate merg rău. Întrebase pe o infirmieră 
care trecea: 

— Ce crezi? 

— Nu te speria, domnişoară! o încurajase. 

Aşadar, poate că încă un!... N-ar mai fi vrut să iasă... 

Îşi zicea însă că spaima ei e cobitoare... Ilotărâse să dea o 
fugă până la club şi înapoi. 

După ce terminase fişele, Walter coborâse grăbit acum, ca 
şi cum cineva îl mâna din spate. Intrase aproape fără 
răsuflare şi fără a cuteza să se uite. 

„Dacă cumva!...” 

Era imposibil, fireşte, ar fi fost prevenit. Se uitase întâi la 
pendulă; era şase fără un sfert. Abia apoi mutase ochii încet 
şi văzuse pe doamna Bidu, pe Pejan la locul lor. Răsuflase. 

Abia apoi se uitase spre Lenora şi faţa i se crispase. 

— Unde e Aimee? întrebase încet şi răguşit. 

— Pe aici, pe undeva!... A fost adinioarea aici! informase 
Pejan. 

Waâter nu mai cercetase nimic, nici un mai putuse mişca 
de lângă Lenora. Era acum de lucru cu ea. Se ocupase de 
respiraţia îngreunată şi şuierătoare care lovea sternul de 
cămaşă, pe când mâinile căutau răsfirate sprijin. Walter 
şoptise: 

— Oxigen! 

Lenora refuzase cu o mişcare slabă a mâinii, cu un semn 
violent din cap, Waâter, care din obicinuiaţă o îngrijea fără 
s-o mai vadă, o privise atunci cu ochi care văd şi, pentru că 
cu privea încă un cadavru, i se păruse că a înviat-o şi j se 
udase ochii brusc. Un fel de fluierat venea dinspre buzeâe 
Lenorei. Walter se concentrase pentru a înţelege ce spune. 
Pejan se trăsese îa o parte. 

— Pentru Aimee!... Să aibi grijă!... Numai dumneata! 

Dumneata singur! 

Îi spunea iarăşi dumneata, acum când nu mai avea 
conştiinţa limpede pentru sforţarea de a-l tutui. 


Walter nu răspunsese îndată, fiindcă nu-l slujise glasul, şi 
buzele lui aveau o mică convulsie. 

— Aimee!... Numai dumneata! sonor, ca printr-o ruptoare 
a laringelui, deşi vrea să fie confidențială. 

Între şoapta afonă însă şi acel diapazon, Lenora nu mai 
avrea registru de voce. 

Walter se trezise ca din somn, tresărind, şi tot tare 
promisese, asigurase, abia putându-se opri de la cuvântul: 
„Jur! K 

— Da! şoptise aproape normal Lenora... 

Apoi: 

— Nu vreau balon! 

„„. La 7, la 7 şi jumătate, apoi pe fiecare minut care trecea, 
Aimee era aşteptată, după ce fusese căutată... Din ce în ce 
mai aşteptată, nu sosea însă... 

La 8 fără un sfert, printr-o embolie, cu un țipăt mare, 
Lenora murise, accident care nu era nici prevăzut, nici 
exclus. 

Scutise astfel o agonie care mai putea dura zece, 
douăsprezece ore. 

Era S şi jumătate seara, când, pe vânt şi ploaie torențială, 
cu pantofi şi ciorapi uzi, pentru că umblase pe Dorobanţiloi 
câţiva metri pe potop până la un auto care sta oprit, Aimee 
coborâse la sanatoriu. Vroind să plătească, observase lipsa 
poşetei şi prin viforniţă, ca printr-un vis ciudat, observase 
subt gluguşul pelerinei de ploaie pe Paul, şoferul, la volan. 

Prin ce bizară întâmplare tocmai el! Poate că dinadins, 
chemai sau spionând pe cont propriu. 

Paul, cu ochii fixaţi pe geamul cutremurat de vârtejul ploii, 
avea aerul că nu ştie pe cine a condus, nici unde a oprit. 

Aimee căuta poşeta febril, privindu-şi mereu mâinile, ca şi 
cum vederea şi pipăitul nu i-ar mai fi fost sigure. Poşeta nu 
era nicăieri; o lăsase deci aiurea... acolo... Sta în vânt şi 
ploaie, fără a şti ce să facă, deşi ar fi fost simplu să se urce 
şi să trimită pe cineva să achite taxiul. 


Prin vârtejul ud, o umbră zorea spre taxi. Cu pardesiul 
săltat de vânt, subt o pălărie trasă pe ochi, era doctorul 
Pejan. Ajuns lângă Aimee, zisese cu glas răguşit şi alterat: 

— Folosesc eu taxiul! 

Răzbită de viforniţă, Aimee alergase spre peron, ca şi cum 
astfel se rezolvase problema taxiului şi poşetei. Din cauza 
timpului acela oribil, a frigului ce-o tremura şi a capului ce- 
o durea cumplit, trecerea lui Pejan pe lângă ea fusese 
fantomatică. Ajunsă în hol, trecuse mâna rece pe frunte ca 
pentru a-şi aduce aminte de ceva. Intrase în camera ei şi se 
schimbase în fugă; n-avea conştiinţă exactă de ora, ci numai 
de o mare grabă. Deşi se simţea împovărată, ca şi cum 
trupul i-ar fi fost umplut cu toată apa ploii, dar cu apă 
fierbinte parcă, tot în fugă alergase la camera Lenorei. 

Ce văzuse? Ce auzise? Ce se petrecuse?... Criza grozavă 
care o apucase acolo pe covoraşul de la patul alb şi 
monoton al moartei... Toată răscoala conştientului şi 
inconştientului în spasmul trupului!... Tragedia acelei morţi, 
tragedia acelor ore de lipsă, pricinile vădite cum şi cele 
secrete ale disperării, sfărâmate acolo în acel acces a cărui 
violenţă scuza ceea ce n-avea scuză, rezolva ceea ce ar fi 
fost fără soluţie!... Împrejurul ei toţi se străduiau acum 
îngrijoraţi în loc de ostili!... 

Disperare a cărei putere de adevăr şi de zbucium era la 
măsura împrejurărilor ştiute şi celor neştiute... Criza gravă 
fusese urmată de o lungă şi îngrijorătoare sincopă... Toată 
spaima de acolo şi de aiurea se refugiase în Aimee, liberând 
pe ceilalţi de ambianța sinistră a morţii prin spectacolul viu 
ce-l da fata. Walter regăsise echilibru, o atitudine. 
Reglementul putea acum înconjura cu protocolul lui rece pe 
Lenora... Ca două cortegii, preocupări reci şi mecanice 
orânduiau moartea, pe când într-o parte o trepidaţie purta 
un curent invers spre camera unde exasperarea nervilor, 
temperatura urcată, pulsul violent al lui Aimee, accelerau o 
vitalitate primejdioasă. 


Când Aimee se gândea mai apoi la groaza din acea seară, 
spaima morţii Lenorei lupta în ea cu spaima cealaltă şi o 
ajuta sa se împace cu sine. 

Acolo în Dorobanţi, în odaia care semăna cu a fetelor 
Persu, se dusese cu voia ei, o voie pentru care îşi înfrânase 
silnicia: trebuie! Datorie ciudată pe care n-o controlase, nici 
n-o confirmase cu nimic pentru a o înlătura. 

La îndeplinirea acelei obligaţii o ajutase mai mult ca toţi şi 
ca tot, Lică. Când, la 3 ziua, atunci dase fuga la hipodrom, 
se spusese lui Aimee că Lică nu e acolo, îl zărise trecând în 
fund şi se dusese spre eî. Un grăjdar îi tăiase drumul 
spunând că domnul nu primeşte pe nimeni. Era ordinul lui 
Lică, care nu mai vrea plictiseli. Aimee trecuse pe lângă 
grăjdar şi intrase după Lică în hangar. Fără să se întoarcă 
măcar, Lică îi spusese ca n-are timp de ea... Zăpăcită, 
Aimee nu ştiuse pe unde să mai iasă şi Lică, crezând că nu 
vrea să plece, răcnise la un jocheu s-o ducă la ieşire... 
Atunci Aimee se întorsese la sanatoriu şi văzuse pe Lenora 
încă în viaţă... O sărutase... Şi-o amintea ca pe un lucru 
satisfăcător pentru amorul ei filial, pentru datoriile filiale... 

Ajutase mult şi Cora evenimentele de atunci. Pentru ea 
Aimee dase apoi fuga la club. Ştia că la ora aceea trebuia să 
fie acolo. Cum Cora o evitase iarăşi, Aimee i se pusese în 
cale. 

Cora se oprise cu aerul însă de a nu o vedea. Atunci Aimee, 
cu un nod de lacrimi în gât, îi spusese afectuos, confidenţial: 

— Ai auzit versiunea?... Eu şi Bubi Panu! 

Vrea să vadă ce va zice Cora! Ce impresie îi va face! 

— N-am auzit!... Şi dac-aş auzi, n-aş crede! şi trecuse spre 
altcineva, cu o mişcare pe care n-o puteai chema 
necuviincioasă, dar al cărei dispreţ îl simţise Aimee dureros. 

„N-ar crede!... De ce?... De ce n-ar crede?... Va trebui 
totuşi sa creadă!...” în momentul acela nimeni şi nimic alt 
nu putea însemna ceva pentru Aimee, decât Cora şi 
revanşa. Era obsesie, era hotărâre. Dacă ar fi aflat atunci că 


a murit Lenora, ar fi cerut un răgaz absurd, pentru ceva 
mai însemnat de făcut. 

O ajutase apoi Bubi Panu cu ambiția lui înrăită. O mai 
ajutase furtuna. Vântul mătura afară ploaia. Se dusese la 
Bubi şi-i ceruse s-o conducă acasă... În drum, îi spusese c-ar 
vrea să se plimbe puţin pe furtună... Bubi dase, fireşte, 
şoferului adresa lui din Dorobanţi şi puzderia care izbea în 
geamuri ajutase pe Aimee să nu obiecteze. Vrea să meargă, 
pentru Lică şi pentru Cora, care-i erau odioşi. Odios era şi 
Bubi, dar el era revanşa. 

Furtuna o ajutase să se întoarcă acasă şi acasă o ajutase 
Lenora, o salvase... Atunci şi mereu în urmă, de câte ori îşi 
aducea aminte... De câte ori îi revenea scena penibilă din 
Dorobanţi - pe care luptase s-o suporte până la capăt - 
mizerabila ei silinţă... silinţa mizerabilă a celuilalt... graba 
de a pleca de acolo după... grosolănia tipului ofensat şi 
neînţelegând... şi când înţelesese, poate, aversiunea şi ţinta 
cuvintelor lui care o urmăreau şi care o împingeau pe scară 
spre furtuna, de afară... Pe toate le salvase Lenora cu 
imaginea ei oribilă de moartă. 

— Mama! striga şi acum Aimee, şi veneau lacrimi care 
spălau tot. 

O ajutase apoi mult boala. Congestia pulmonară gravă 
care pusese chestia superlativă a conservării. 

Convalescenţa punea acum tampoanele de amortizare. 

Aimee frământa în minte cuvintele schimbate atunci, în 
seara cumplita, cu Walter. Când se” trezise din sincopă, 
Waâter îi spusese: 

— Am promis mamei dumitale! 

Atât!... 'Ţinea bine minte că i-a spus asta... dar numai atât. 


Pe pragul holului, în ziua înmormântării - se sculase numai 
pentru a asista la pornire, deşi îi era interzis - îi spusese 
atunci iarăşi: 

— Am promis Lenorei! 

Tot numai atât!... Acele asigurări Aimee acum le lua, îe 
combina cu ceea ce-i dase ei mai demult, le unifica... 
trebuia să aştepte realizarea lor. În ce formă?... Nu ştia!... 
Nu putea provoca o explicare în plin doliu... Cât mai iute, 
mai bine!... 

Dar cum? 

Abia restabilită, spusese lui Walter: 

— Eu acum ce rol am aici? 

— Ca şi mai înainte! răspunsese. 

Răspuns poate că satisfăcător, poate că insuficient. 

Se sculase acum, începuse a părăsi camera şi umbla de ici- 
colo, umbră mică, subţiată de boala şi de rochia neagră, cu 
figura modelată mai prelung, mai palid. N-avea răbdare. 

— Eu acum ce rol am în casa asta? Poate ar îi mai bine să 
mă mărit! 

Cercare periculoasă. Walter tăcuse! Ce va fi gândit în 
tăcere? 

Chiar a doua zi, Walter făcuse lui Pejan propunerea. 

Aimee dorea să se mărite şi el se ocupa deci cu grabă de 
dorinţa ei. Pejan era acolo, la îndemână, candidat 
satisfăcător. 

Pejan însă refuzase categoric: 

— Era o mare cinste, dar... 

Walter îl oprise cu un gest de la orice explicaţie. 
Explicaţiile le căuta totuşi. De ce oare refuzase Pejan, 
precis, fără termen de gândire, fără cel puţin să se arate 
încurcat de refuz? 

Ca cineva bine motivat, bine hotărât! 

Pejan făcea încă vizite medicale lui Aimee, deşi era 
vindecată. Îl întrebase peste câteva zile: 

— Nu e complect restabilită domnişoara Hallipa? Văd că 
încă o cercetezi? Mai are şi altceva? fără a se gândi că 


întrebările veneau ciudat. 

— Absolut nimic decât convalescenţa cu înemierea eî! 

Răspunsese precis, dar cu tonul cuiva care refuză orice 
dezvoltare a discuţiei. 

Walter întrebase atunci pe Aimee, fără alt preambul, dacă 
are pe cineva în vedere pentru mariaj, deoarece doctorul 
Pfcjan nu era dispus să se căsătorească. 

Aimee nu se ofensase, dar răspunsese tot desluşit: 

— Nu! Pe nimeni n-am în vedere... Cu doctorul Pejan nu m- 
aş ti măritat în nici un caz. 

— A! 

Walter păruse a dospi o decepţie. Aşadar, sarcina lui faţă 
de ea rămânea întreagă... El trebuia să aibă grijă!... Aşa 
promisese Lenorei. 

Nu era curios şi nici nu-l pasiona. Secretul vădit al lui 
Aimee, dar avea acum o certitudine... fără dovezi, pentru el 
însă deplină... Era sigur că Aimee... Amănuntele nu-l 
interesau... Era numai sigur... Cine?... nu importa. 

Constata indiferența lui. Privea acea indiferenţă pe Aimee' 
anume - sau era un principiu, o dezinteresare de 
medicpentru diferenţa infimă de ordin fizic dintre fecioară 
şi femeie? 

Nu-şi răspundea. Lăsa, nedecis cu sine, acum ca şi 
altădată, dacă acea dezinteresare ar fi avut-o cumva faţă de 
orice femeie. 

Îşi amintise între timp că lunga telegramă primită din 
Elveţia de îa soţii Drăgănescu cuprindea un discret reproş 
pentru întârzierea cu carefusese anunţaţi şi care nu le 
îngăduise participarea. Atribuise acel reproş Elenei, care 
era mai direct în cauză şi pe care o ştia pretențioasă şi 
protocolară. 

Pretenţie în cazul de faţă justificată. 

Scuze erau de invocat. În tumultul de atunci, cine se 
putuse gândi la altceva decât la cele imediate. Ceea ce nu 
avea scuză era mediul de care Aimee se înconjurase, pe 


când neglijase pe sora ei, care avea ţinută şi disciplină şi 
îndepărtase pe Hilda, fiinţă exemplară. 

Starea de sănătate a lui Aimee cerea încă menajamente; 
de Hilda, Walter nu-i vorbise, de Elena totuşi da. Mustrase 
pe Aimee, care primise observaţia fără nici o protestare. În 
forul ei protestase însă: Elena, care nu-i dase nici un ajutor 
din câte ar fi vrut să-i ceară! Elena, căreia tot îi reuşea aşa 
PARTEA A CIN CEA XXII Ajunsă în ţară şi luând contact cu 
starea de lucruri de acolo, Elena constatase că boala lui 
Drăgănescu era o realitate. Acum ar fi preferat să fi fost un 
pretext. Faţă însă de acel obstacol serios, nu găsise nici un 
mijloc altul de a aşeza lucrurile prielnic, decât acel de a 
propune bărbatului ci ca după o lună petrecută la moşie să 
o însoţească în Elveţia. 

El putea primi sau refuza, după voie; ştia doar bine că în 
Elveţia se află Marcian şi că e cuprins în propunerea ei; mai 
erau acolo însă şi climatul şi convieţuirea lor - în locul 
divorţului - avantaje pe care avea a le cumpăni. Târgul era 
loial. 

Drăgănescu primise cu grabă şi cu o mulţumire umila, fără 
nici un fel de precizări. De îndată. Elena anunţase lui 
Marcian acel aranjament fericit, faţă de împrejurările 
nefericite. 

La sosirea Elenei cu Drăgănescu la Geneva, Marcian lipsea 
la Ziirich, unde îşi avea în adevăr editorul şi unde motivase 
că are de supravegheat tipăritul ultimei lui simfonii. De 
fapt, alesese dinadins acca epocă. Prima lui impresie când 
aflase de întoarcerea Elenei cu bărbatul ei fusese de 
bucurie, a doua însă, şi cea mai durabilă, de regret după 
libertatea lor dinainte. 

Desigur era o fericire neaşteptată s-o revadă după aşa 
scurt timp şi îşi da seama că acea întoarcere era operă 
săvârşită pentru el, totuşi un alt egoism îl făcea să murmure 
împotriva noii situaţii. Noutate! Era gelos pe Drăgănescu; 
de aceea dezertase. Mai înainte nu cunoscuse urma măcar 
a unui astfel de sentiment, ba chiar se mira de simpatia 


nelogică ce avea pentru soţul Elenei; nu era nici acum 
vorba de o gelozie pasională; ştia pe Elena complect 
înstrăinată de Drăgănescu, suflet ca şi trup; se deprinsese 
însă ca existenţa ei să-i aparţină exclusiv. Prezenţa, timpul, 
ocupațiile, plimbările, totul să le fie în comun. Cumpărase 
împreună abajurul cu umbre chinezeşti şi perinele de divan, 
fiecare obiect avea acolo un istoric al lor doi, la un loc. Ce 
căuta acum cellalt între ci? 

Mai era gelos şi din pricina băieţelului. Duminicile la copil 
aveau ceva conjugal care-l mulțumea. În apa limpede a 
caracterului lui erau acum unde turburi: decepţia 
însănătoşirii probabile a lui Drăgănescu, reluarea traiului 
comun, răpirea copilului şi excluderea deplină, un moment 
sperată poate, prin moartea posibilă a lui Drăgănescu - 
erau atâtea copci. De apă în care i se îneca ici-colo 
conştiinţa. 

Deoparte, neamestecată în acca descumpănire, sta numai 
voluptatea cu suvenirile ci. Amorul lor consumat, cele două 
nopţi, constituia o aventură secretă, despărțită de cealaltă 
iubire, cea care sta la dispoziţia împrejurărilor. 

În viaţa lui de până atunci, Marcian se ferise de primejdia 
pasiunilor. Acum avea o pasiune: pe Elena în ascuns de 
Elena, în firea lui bizuită pe claritate, voluptatea era o uşă 
dosnică nou deschisă de care se apropia cu desfătare şi cu 
precauţiune ca un profanator. 

În acel domeniu privilegiat, Drăgănescu n-avea nici un 
amestec, era totuşi obstacolul inform care putea încurca 
mrejele unui nou ceas predestinat pentru compunerea şi 
descompunerea fabuloasă a gesturilor senzuale. 

Elena, care nu bănuia ultimele complicaţii sentimentale 
ale amicului ei, fusese decepţionată de absenţa lui la Ziirich. 

Marcian îi scrisese, e drept, a fi luat acea decizie înainte 
de a fi cunoscut vestea întoarcerii - ceea ce era o minciună. 
Oasigurase că de îndată ce o va şti sosită, se va înapoia şi el 
la Geneva, fie oficial, fie discret, după cum ea va crede bine. 


Deprinsă cu un program mai precis şi cu reacţii mai 
simple, Elena era nedumerită oarecât. Ea orânduise 
întoarcerea în Elveţia după o logică simplă, care avea a 
satisface toate interesele; nu putea ghici criza subită prin 
care trecea Marcian. În Geneva, deocamdată pustie, îşi 
îndeplinea lângă bărbatul ei corvada, cu exactitate, dar cu 
nemulţumire. 

Drăgănescu, care la început primise prezenţa Elenei ca pe 
o favoare nesigură, cu timiditate, începuse acum a se 
deprinde, şi lipsa lui Marcian în primul moment al sosirii lor 
îl făcuse să spere că reluarea vieţii comune, fără de condiţii, 
era lucru posibil. 

Când acceptase să însoţească pe Elena nu se gândise de 
fel îa boala lui, ci numai la mijlocul de a se împăca. Acum se 
gândea la boală şi însănătoşire cu o urcare a egoismului. 

„De ce nu?” îşi zicea. 

Călătoria decursese monoton, dar satisfăcător. Elena se 
ocupase de tot în chip mecanic, ceea ce îi păruse prielnic. 
Ea. 

Însă. Avea o stare de depresiune din pricina acelei brusce 
întorsături a lucrurilor; abia când ajunsese în gara Geneva 
se întrebase unde vor locui. Înlăturase, fireşte, ideea de a 
descinde în micul ei apartament. Îşi amintise de un Palace 
oarecare, pe care, după două zile de repaus, îl schimbase 
cu un altul situat în marginea oraşului şi care, cu parcul său 
imens, realiza un fel de sanatoriu. Aci apartamentul de 
două camere, despărțite de un salonaş, era comod. 
Instalaţia astfel făcută, ocolea felurite neplăceri şi îngăduia 
ca prezenţa apropiată a lui Marcian să rămână oarecât 
separată - dacă el ar fi dorit-o astfel - căci Elena nu mai ştia 
bine acum ce vrea Marcian. 

Odată aşezaţi, anunţase pe Marcian. Era enervată de a nu 
fi luat toate acele decizii cu el împreună. 

Primind la Ziirich vestea, Marcian fusese uşurat de grijă, 
repede însă începuse a se trudi pe chestia felului cum aveau 
a se vedea şi pe aceea a băieţaşului, pe care Elena îi scria 


că l-a luat cu ca, socotind că astfel lucrurile sunt rezolvate 
mai bine. Marcian crezuse întâi la fel, un nou talaz însă se 
urcase din funduri la ideea că Drăgănescu orânduise astfel 
dinadins pentru a-l împiedica să vadă liber copilul. Avea 
mereu o tendinţă spre deformarea faptelor ce nu-i era 
înainte obicinuită şi acele exagerări se transformau în 
ostilitate pentru bărbatul intrus. Căuta apoi a se struni: 
„Absurdităţi!” îşi zicea, dar reîncepea. 

Întâlnirea lui cu Elena în oraş se resimţise de acel mălăise. 

O întrebase cu grabă: 

— E mai bine? despre sănătatea lui Drăgănescu. 

Stânjenită ca de o veste rea ce avea a-i da şi cu un ton de 
scuză îi confirmase decepţia. 

— Da! mai bine mult. 

Neomenia lui Marcian n-o nemulţumea. Avea nevoie de 
confirmarea afecțiunii lui, iar boala celuilalt ştia bine că are 
mersul ei neschimbat şi că ea făcuse sacrificii din pricina 
acelei boale. 

— Şi fata ceea? fusese a doua întrebare nepotrivită a lui 
Marcian. 

— Care fată? 

Elena se ostenise să priceapă. 

— Sora dumitale î explicase, strâmtorat de a fi amintit 
Elenei acea calomnie care poate o jignea. 

— N-am văzut-o de fel! 

Elena, în adevăr, se simţise jignită, nu de calomnia uitată, 
ci de faptul că Marcian nu găsise alt subiect decât pe Mika- 
Le. 

Niciunul, nici altul nu erau prea teferi la inimă. O vrajbă 
din dragoste, neobicinuită, pe care se sileau s-o împace, 
dar care totuşi îi necăjea. 

Marcian nu cutezase a-i mărturisi că în lipsa ei reîncepuse 
unele tratative pentru turneul american. Mai pe urmă îi va 
vorbi ca de un proiect înlăturat şi va vedea ce va zice. Îşi 
constata nesinceritatea şi acuza de ea pe Drăgănescu. 
Hotărât lucru, îi sta aceluia mai bine sănătos decât bolnav... 


şi mai bine încă mort - complectau unele ecouri din 
adâncimi. Ca pe Mont-Cenis, unde călăuza te învaţă să te 
apleci peste abis pentru a auzi cuvântul tău descompus de 
ecouri, Marcian asculta acele ecouri ale unei conştiinţe de 
abis. Era indignat de cruzimea lui. 

„Sunt un imbecil!” se preţuia, dar era crud mai departe. 

De altfel, raporturile comune se stabilise destul de lesne şi 
comod. Dintr-un fel de curiozitate, Drăgănescu întrebase de 
muzicant şi Marcian venise oficial la Beau-Site. Găsise pe 
Drăgănescu mult schimbat la fizic şi la moral; mai ursuz, 
deşi politicos, mai urât şi îmbătrânit. Schimbări ce se 
puteau atribui boalei şi de care Marcian profitase pentru a 
nu mai recunoaşte în el pe omul simpatic şi inofensiv de 
altădată. 

La Geneva întâlnirile cu Elena aveau un caracter oarecât 
secret, care-l agasa cu o nevoie absurdă de a provoca 
confruntări supărătoare, nevoie izgonită acolo în adâncimile 
nevrozei. 

Elena fusese foarte mirată aflând ca şi-a concediat 
apartamentul din Geneva la plecarea lui spre Ziirich. 
Stăruise să locuiască în apartamentul ei. Marcian ar fi 
refuzat dacă nu s-ar fi simţit vinovat şi bănuit de dezertare. 
Acum, în acel apartament, amândoi erau la ei acasă şi 
amândoi oaspeţi, şi de aceea descumpăniţi în bucuria ca şi 
în deprinderile lor. 

Micul Ghighi nu părea nici el mulţumit de acele schimbări 
şi cerea cu energie să se plimbe cu Ami Vie. Marcian îl lua 
din când în când cu el, dar lipsa Elenei îi micşora buna 
dispoziţie. Copilul era totuşi mulţumit şi-l ţinea strâns de 
mână, fără a pretinde joc, ca şi cum în capul lui mic 
înţelegea că nu mai e timpul de joacă. 

Totul decurgea relativ satisfăcător, dar era destul o 
neînțelegere de oră, o întârziere, un refuz de invitaţie la 
Beau-Site, pentru a le da amândoura prilej de enervare. 

Drăgănescu adesea pricinuia cu voinţă acele intemperii. 


Pornit de acasă cu hotărârea de a fi cât mai puţin 
supărător pentru Elena şi de a menaja pe muzicant - căruia 
se credea îndatorat pentru revenirea ei - treptat, subt 
influenţa corupătoare a binelui, începuse a nu mai da curs 
zelului pregătit, ba chiar avea unele capricii. 

Se întâmplase, pe când băieţelul se juca cu Marcian, să 
intervină nervos: 

— Ai să plictiseşti pe domnul! ceea ce ofensase pe 
Marcian, gata de susceptibilităţi. 

Dacă starea de lucruri s-ar fi prelungit mult, poate s-ar fi 
provocat vreun conflict care n-ar fi fost soluţionat în 
favoarea lui Drăgănescu. 

Sosise însă, oportună, o telegramă a administratorului, 
anunțând un început de incendiu la una din fabrici şi 
cerând instrucţiuni numeroase. 

Fie din interes pentru afacerile lui, fie din vreo intuiţie 
care-l îndruma, Drăgănescu decisese să se întoarcă în ţară. 

Provizoriu însă şi cu dorinţa de a reveni în Elveţia, unde gă 
- sea că îi prieşte foarte bine şi unde plănuia să se 
stabilească. 

Elena nu opinase în nici un fel; propusese numai o vizită la 
doctor înainte de plecare. Risca, fireşte, ca Drăgănescu să 
fie oprit de la călătorie, dar îşi punea la adăpost conştiinţa. 

Marcian avusese o reacţie identică: 

— Nu e imprudent să plece? zisese, încântat de acea 
plecare. 

Numai băieţelul bătuse din palme repetând: 

— Papa de B acare st s'en va!... Papa de Bucârest s'en va! 
8 

Elena, enervată, îl mustrase: 

— E nerod copilul ăsta! 

Ghighi avea logica lui, lipsită de aprofundări: iubea pe 
papa, fiindcă aşa trebuia; iubea mult pe maman Helene, 
deşi îl intimida; erau datoriile lui filiale pe care le 
îndeplinea. Dar el, mică vietate spontană, iubea 
necondiţionat pe gr and Ami Vie. 


Medicii consultaţi permiseră voiajul. Diagnosticul lor era 
acelaşi cu al lui Walter: miocardită înaintată, supusă 
evoluţiei ca şi accidentelor inerente. Nimic însă iminent. 
Climatul, odihna, starea morală îmbunase starea generală 
pentru moment. 

Drăgănescu părea acum a regreta decizia luată; gândea 
c'ă poate plecarea lui nu era atât de necesară, ar fi dorit să 
rămână, dar în ţară îşi 'anunţase sosirea şi aci stăruinţele 
pe care le aştepta din partea Elenei nu-i venise în ajutor. 
Din pricina acelor oscilări de voinţă era indispus şi avusese 
insomnii. 

La plecare, soţii se despărţise în gara Geneva ca cea mai 
burgheză pereche. Elena ridicase băieţelul în braţe ca să 
fluture bereta după papa, ea fluturase puţin batista şi 
trenul pornise. 

Se întorsese cu băieţelul la hotel, căci nu putea fi vorba să 
părăsească Beau-Site, atât cât nu ştia când se va reîntoarce 
Drăgănescu. Avea însă sentimentul că abia acum e cu 
adevărat în Geneva şi abia acum revede pe Marcian. 

Ghighi îşi luase pe Ami vie în primire şi nu ţinea seamă de 
mustrările Elenei care-i interzicea să cheme pe tatăl lui: 
papa de Buearest. 

În mintea copilului nu era totuşi în acel nume o 
diferenţiere echivocă între Marcian şi Drăgănescu. Găsise 
nuanţa aceasta geografică pentru a se desluşi la pension cu 
micii lui camarazi, nuanţa care ar fi slujit bine gurile rele de 
Buearest. 

Pentru a dezobişnui pe Ghighi, Elena căutase sprijin la 
Marcian, povestindu-i cu. Indignare că băieţelul a întrebat- 
O: 

— Acum pleci şi tu maman şi eu rămân cu Ami Vie: Drept 
răspuns culesese de la Marcian un mic surâs viclean de 
satisfacţie. 

Pe drumuri crucişe, acel surâs era semnul iubirii lui pentru 
ea, pe care îl primise surâzând. 


XXIII În vagonul care-l ducea spre ţară, Drăgănescu 
frământa planuri de viitor. Acum, când căsnicia lui se 
îndreptase atât de bine, acel muzicant, acel prieten al 
nevestei lui, era de prisos. Numai din deprindere Elena nu-l 
îndepărta, dar era sigur că n-ar fi costat-o de fel să nu-l mai 
vadă. Observase că atunci când Marcian lipsea, Elena era 
foarte calmă şi se ocupa numai de el şi de copil. 

Drăgănescu avusese un pufuit de nemulţumire la 
amintirea ataşamentului ce-l avea copilul pentru acei 
Marcian. Asta se făcuse numai din pricină că el, „tatăl”, 
lipsise. Nu-şi aducea aminte cât de reduse fusese totdeauna 
iniţiativele lui paterne, cât de sărac în manifestări şi de 
subordonat celui conjugal, sentimentul lui pentru copil. 

Tot felul de revendicări, încurajate de atitudinea 
conciliantă a Elenei, ieşeau acum la iveală; părea a nu avea 
de fel conştiinţă de motivele care de un timp dictau Elenei 
acea atitudine faţă de eî. Îşi purta satisfacția ca pe o tiară 
ce i-ar fi rost pusă pe cap şi din al cărei cerc de mândrie 
ieşeau vârfurile pretenţiei. Trecerea neaşteptată de la 
temerile lui de a-şi pierde nevasta - temeri ce-l găseau până 
deunăzi gata a face orice concesi pentru a o păstra - 
trecerea ceea norocoasă la pacea conjugală de acum îl 
îngâmfase. Îşi începea acum planurile şi privirea lucrurilor 
de la acea împăcăciune, ştergând din socoteală tot ce 
fusese până deunăzi şi care încă era realitatea. 

După aste noi socoteli, Drăgănescu, în vagonul care-l 
legăna, îşi zicea că până acum a lăsat pe Elena să-şi facă 
toate gusturile, dar că de aci înainte era dator a o pune la 
adăpost de critica lumii. 

Sforţarea acestor gânduri neobicinuite şi dificultatea 
respirației dau feţei lui buhăite de tonice o expresie comică 
de urâţenie, strâmbându-i puţin linia gurii şi profilul. 
Semănaastfel mai mult a un bancher veros, care meditează 
o infamie, decât a „domnul cumsecade” ce era de fapt. 

De altfel, în ultimul timp, subminat de boală, se schimbase 
mult în rău, schimbare care contribuise la purtarea 


conciliantă a Elenei cu el. 

Drăgănescu se simţea aşa de nerăbdător, încât se gândea 
să scrie chiar din drum Elenei, sfătuind-o să curme, cum va 
şti ea mai bine, cu acel muzicant. Odinioară aşa de 
respectuos cu Marcian, îl trata acum în minte cu uşurinţă şi 
dispreţ. 

Respirația ieşea de pe buzele lui întredeschise cu un 
zgomot regulat ca al cuiva adormit. 

Va face lesne pe Elena să înţeleagă că prietenia 
muzicantului era cam îmbulzită şi că alintările lui 
nepotrivite stricau creşterea copilului... Elena, negreşit, se 
va conforma. 

lată unde o dusese pasiunea pentru muzică!... 

Declamatoriu, discursul lui mintal fusese întărit cu un gest 
larg, lovind uşor pe doamna ce-i era vecină în vagon. 

Se scuzase abia. 

La afacerile care-l rechemau se gândea ca la ceva 
plicticos. Prea se ocupa de multe i va începe a le lăsa pe 
seama altora şi îşi va vedea de sănătate şi de familie. Putea 
de aci înainte locui mai mult în Elveţia, unde-i plăcea şi 
unde-i pria aşa de bine. Se simţea mult restabilit... Numai 
osteneala drumului de un l-ar da înapoi!... Avea o greutate 
în spate, jos în stânga, ca un fel de ghiulea, pe care nu-şi 
amintea s-o mai fi simţit. Respira acum pe nas anevoie, cu 
gura închisă şi botoşită. 

Doamna, observând ca se congestionase la faţă, î) fixa. 

Privirea ei îl supăra. Ar fi vrut să fie singur. Tot felul de 
lume voiaja. El, aşa de modest, aşa de democrat, avea acum 
o grandomanie ca un actoraş chemat pe neaşteptate sa 
joace rolul regelui şi care începe a crede că e chiar vodă. 
Nemulțumit ieşise pe culoar şi dase drumul geamului. 

Noaptea următoare, în cabina de wagon-lits, nu putuse 
dormi tot din pricina acelui bulgăr care-i atârna greu în 
stânga. Trebuise să stea mai mult în sus şi dimineaţa îl 
găsise obosit şi cu aceeaşi greutate care plutea în spaţiul 
parcă acum golit, al coastelor. Ideile, în dimineaţa aceea, îi 


erau oarecum schimbate. Dacă cumva Elena va refuza să se 
despartă de Marcian? 

Pe măsură ce trenul îl depărta de Elena, apropiindu-l de 
casă, firea de totdeauna a nevestei lui îşi relua consistenţă. 
Firea ei fermă şi mândra. 

Dacă Elena refuza, situaţia era nemulţumitoare. Sforăia 
mai tare din piept. 

Avea încă unele urcări ale voinţei. Îi va scrie negreşit 
Elenei... Poate însă ar fi fost mai cuminte să avizeze pe 
Marcian... Astfel, Elena n-ar mai fi avut nimic de primit, 
nimic de refuzat. 

Subt ideea asta piezişă sta acum ca subt o boltă de beci, 
clipind ochii mici, în întunericul gândurilor. 

La Predeal ploua. Era rebegit şi somnoros; îi cădeau parcă 
şalele în călcâie, de oboseală, dar nu se culca pentru a nu 
dovedi iar că nu poate nici respira, nici adormi. Nu-i pria 
voiajul! Se va potoli după drumuri! Gândul îi mergea acum 
mai mult spre Prundeni, spre soră-sa, Iana, adică spre 
haltele cele mai apropiate. 

Cum la. Predeal oprirea era mai lungă din cauza unei 
manevre, îşi amintise că Elena l-a rugat să-i scrie din drum. 

Se gândea acum la ea cu respectul lui cel vechi. Figurantul 
depunea la vestiar coroana şi. Ţoalele domneşti, 
împrumutate vremelnic. 

Dorinţa de a elimina pe Marcian subsista totuşi dosnică. 

Cumpărase de la un ambulant o ilustrată şi, cu. 
Sprintenele ridicate, cumpănea ce trebuie să scrie. Va scrie 
că a ajuns bine la Predeal. De altfel chiar era bine - afară de 
oboseală!... Dacă însă cu acel prilej ar scăpa şi de sfatul ce 
vroia să-l dea Elenei, strecurându-l acolo într-un cuvânt! 
Olaşitate îl împingea şi îl oprea totodată. Adăogase în fugă: 
„AT fi bine să răreşti pe maestrul Marcian din pricina 
băiatului pe care-l strică cu jocurile”. 

Pe carta imprimată cu: „Salutări din popasul Carpaţilor” şi 
ilustrată cu munţi albi, reflecţia pica din pod. El însă era 


bucuros că a lichidat. Va vedea mai apoi ce are de făcut cu 
privire la vreun demers direct către Marcian. 

Gândul îi cobora iarăşi în hrube, dar acum pe dibuite, 
'purtând o lumânărică veştedă, ce abia da zare treptelor pe 
care pasul poticnea. 

După o a doua noapte nedormită, era ca o petică. La 
ducere spre Elveţia nu se simţise aşa obosit. E drept că 
Elena îl îngrijise bine. Îl trecuse lacrimi fără rost. Lipsa de 
somn! 

Asta era la el! Nu putuse de fel sa doarmă! 

Scosese ceasul pentru a socoti ora sosirii şi a-şi combina 
aterizarea. Sosirea la Bucureşti era la douăzeci şi patru şi 
cinci... Cum oare nu observase Elena ora cea târzie pentru 
ca să fi anunţat la timp acasă? Un minut se îmbufnase; 
Pavel era doar mereu acasă, şi-i va deschide. Se liniştise. 

„.. Ar fi preferat ca Pavel să fie deştept, să fie lumină. 

„„. Avea 0 respingere parcă pentru sosirea ceea de noapte 
la uşa casei întunecoase, în camerele până atunci goale. S- 
ar fi zis ca îi e frică... Vroise apoi să noteze ceva pe carnet 
cu privire la fabrica incendiată pentru care se întorcea. Dar 
curios lucru, ideea focului îi da un fel de spaimă, şi închisese 
carnetul... De altfel avea tresăriri fără' rost, abia ţinea 
creionul în mâna care tremura, deşi o înţepenea - dar 
atunci îi amorţea. Să fi avut friguri!... Nedormirea! 

În cabină sus, un domn sforăia încă. El însă se ferea să nu 
adoarmă cumva, chiar aşa stând în sus. Dorea somnul, dar 
se temea totuşi de el ca de o primejdie. Nu era conştient de 
teama asta; nu şi-o mărturisea; îşi căuta pretexte: avea să 
se odihnească bine acasă. Gândul casei iarăşi îi era prielnic. 
Acasă! Locurile străine de unde se întorcea se îndepărtau 
ca într-un panoptic; obiceiul îşi relua stăpânirea. 

Omul vechi se înapoia la cuibul şi la nevoile vechi. 

Totuşi în apropiere de Bucureşti adormise şi conductorul 
trezindu-l îl făcuse să sară din somn ca dintr-o capcană. Se 
deşteptase cu trupul greoi şi se reculesese anevoie la viaţă. 


Nu pusese de fel mâna pe bagaje, nici chiar pe sacul de 
voiaj sau pe mapă, simțind că i s-ar rupe parca ceva 
înăuntru la cea mai mică sforţare. Pentru a urma pasul zorit 
al hamalului fusese însă silit să-şi oţerească mersul. 
Respirația îi fluiera iarăşi pe nas pentru că strângea dintâi 
şi vinele i se încordau în tâmple şi în tălpi de silinţa pasului. 
Peronul i se legăna dinaintea ochilor. Nesomnul! A treia 
noapte! După ce aşezase bagajul, hamalul grăbit să plece, 
văzând că „domnul” stă pe loc, îl poftise să se urce de vreo 
trei ori până să-l audă. 

Drăgănescu îşi căutase câteva minute punga prin toate 
buzunarele, deşi era la locul ei obicinuit. Dase, în sfârşit, 
trei hârtii de douăzeci hamalului, care acum aştepta să-i 
ceară restul. Şoferul aştepta şi el adresa. 

Urcat în automobil, Drăgănescu n-avea habar de ei; îşi 
scosese carnetul şi nota ceva pe o foiţă; o rupea apoi şi 
însemna pe alta; foiţele le vâra în buzunar. Şoferul dase 
drumul maşinii, drept înainte şi hamalul rămăsese pe loc, 
privind uluit după automobil. Deşi era „berechet”, pusese 
fără bucurie hârtiile în buzunarul bluzei şi dăduse din cap, 
ca omul căruia nu-i place ceva - te miri ce! 

În bulevard, şoferul nemaiştiind încotro, se întorsese spre 
client. Drăgănescu sta drept, cu ochii spre el, dar nu-i da 
nici un semn. Ciocănise în geam, dar tot nimic. Era surd, 
pesemne! Oprise şi deschizând uşa ţipase: 

— Unde mergem, domnule? 

Domnul mişcase buzele, dar prin de un ieşise decât o 
sforăială. 

— Sunteţi bolnav, domnule? 

Lui Drăgănescu i se spărsese o băşică în ureche: auzise 
sonor şi parcă sfârâind cuvântul „bolnav”. Până atunci îi 
vuia în cap un zgomot ca de cataractă. Acum deodată capul 
i se limpezise de ceaţă. Era deci sosit la Bucureşti şi şoferul 
întreba unde să-l ducă. Scosese ceasul, şi se uitase: unu 
fără douăzeci şi cinci. 


„Bolnav? Da! Nu era bine de fel! Ar fi poate mai nimerit să 
meargă de-a dreptul ia sanatoriul Walter. Acolo era deschis 
la orice ora şi putea fi imediat îngrijit”. 

Spusese limpede adresa: 

— Sanatoriul Walter - Şoseaua Kissclef - Aleea 4-a, la 
poarta laterală... 

Scosese din buzunarul hainei foiţele scrise adinioari, se 
uitase la de şi le pusese La loc. 

Fusese o insulă de lumină, după care iar i se 
împăienjenise: 

„„„ Când oare murise marna Elenei?... Acum de curând... 
sau mai demult?... 

Pe urmă nimic. Horcăitul respirației se amesteca cu al 
motorului, dar uneori era auzibil şi şoferul se întorcea pe 
jumătate, apoi da viteză. 

La poarta laterală şoferul sărise jos şi, fără să mai întrebe, 
sunase violent şi repetat. Îi deschisese destul de repede 
doctorandul de serviciu. 

Drăgănescu nu-şi dase seama că e coborât, cine-l conduce, 
nu văzuse pe unde trece şi dacă i se vorbise nu auzise. 

Drept trup avea un balon impermeabil de cauciuc, pe locul 
capului o vastă cameră cu aer comprimat. 

În făptura asta ciudată locuia încă un singur gând: acela 
teafăr, proptit, omenos: „Bine că Elena are lângă ea un 
prieten care iubeşte copilul”. 

X Întoarsă la Beau-Site, Elena, în apartamentul liberat 
parcă prin plecarea lui Drăgănescu, se gândea că bărbatul 
ei se va întoarce în curând şi pentru multă vreme. Atunci 
abia îşi da seama de teascul subt care stase prinsă voinţa ei 
timpul din urma. A menaja pe Drăgănescu, a menaja pe 
Marcian - sub acel dublu teasc voinţa ei se strivise. În ajun, 
când se urnise trenul, figura lui Drăgănescu la fereastra 
vagonului îi apăruse surpată. 

— Ce bătrân e papa de Buearest! spusese băieţelul. 

Atunci îi ridicase Elena în braţe, ca să mai salute pe tatăl 
lui. Dă, boala era serioasă! Totuşi doctorul spunea că eo 


fază normală şi îi permisese să plece. Dinboală devenise aşa 
de ciudat; avea capricii, bosumflări, era iritabil, uneori 
aproape violent. Elena tolerase totul pentru a evita discuţia, 
dar începuse a găsi că abuzează. Îşi amintea cu ruşine de 
numeroasele „pişcături” adresate de Drăgănescu lui 
Marcian, care le suportase destul de bine, afară de data 
când fusese vorba de băieţel; atunci Marcian se roşise şi 
plecase fără concediere, aşa fel încât Elena nu mai ştiuse 
cum o să se rezolve lucrul. Marcian însă revenise fără nici o 
explicare, tocmai în ziua când venise telegrama care 
rechema pe Drăgănescu. Ce avea să fie însă în viitor? 

Oricât ar fi vrut să evite discuţia cu bărbatul ei, Elena va 
trebui să caute un moment în care să-i spună - cât mai 
blajin, fireşte - că ea bucuros îi ţine mai departe tovărăşie, 
dar îl roagă să-i respecte prietenii cât şi capitolul creşterii 
copilului. 

Va înţelege!... Dar dacă cumva nu vrea să înţeleagă?... 

Va fi atunci nevoită a-şi sublinia dorinţa. Îi revenea în 
minte faciesul acela surpat şi îmbătrânit... Nu putea totuşi 
suferi ca omul pe care-l cruța din generozitate s-o 
tiranizeze. Cu o panică retrospectivă îşi închipuia că 
Drăgănescu ar fi putut fi de la începutul căsătoriei aşa 
nesuferit. Panică era însă şi pentru viitor! Va fugi! Va fugi de 
toţi: de Drăgănescu, de Marcian, de copil!... Va fugi în 
lumea toată! 

A doua zi se sculase mai liniştită şi decisă să profite de 
libertatea ei provizorie. Ca după un coşmar era dornică să 
respire larg, liber. Timpul din urmă o stupefiase 
promiscuitatea boalei şi voinţa nouă ce-i năzărise lui 
Drăgănescu, care şicana traiul zilnic. O voinţă ca o fiară 
fără dinţi ce se învârte într-o colivie. 

].5 - Drumul ascuns Dase drumul la geamuri, la uşi, la 
suflet. Fusese timp de două zile o sărbătoare permanentă în 
tovărăşia lui Marcian, cu băieţelul prins la mijloc de mână, 
ca pentru o revanşă. 

A treia zi sosise carta poştală bizară din Predeal! 


„Sosit cu bine în Predeal. Ar fi bine să răreşti pe maestrul 
Marcian care strică copilul...” 

Era oare în firea lui? Mai sigur că nu. Cele scrise acoâo 
erau totuşi în concordanţă cu unele atitudini... Dar 
nesocotinţa de a scrie astfel de lucruri pe o cartă poştală, a 
cărui fel de om era? O strângea în gât un fel de spasm, din 
necazul de a nu putea califica, cum merită, pe omul bolnav. 

„„. Aşadar, ea de două luni slujea de soră de caritate unui 
bădăran!... Şi de opt ani, era nevasta lui... şi cât avea să mai 
fie!... 

Avea obrajii fierbinţi şi faţa aşa de alterată că băieţelul 
țipase: 

— N-am făcut nimic, maman! 

— Chat! 9 şuierase Elena, bătând în masă. 

Ar fi vrut sa sfarme ceva. Nu putea să-i treacă! Nu putea 
pune lucrul la punct!... Omul se arătase, e drept, mai 
urâcios ca înainte... ca un bolnav... dar atât!... Pe când 
carta ceea! în gară, deunăzi, tot de un bolnav îşi luase 
rămas bun, aproape afectuos!... Şi douăzeci şi patru de ore 
mai târziu acelaşi scrisese astfel de cartă!... Era un alt om 
dinăuntru pe care abia îl descoperise de când lipsea de 
acasă, pe care în urmă îl iertase, cu care se purtase 
admirabil şi care, drept mulţumire!... Omul avea să se 
întoarcă curând şi. Va trebui iar să-i sufere alături, să-l 
cruţe!... Nu cumva îşi închipuia cu adevărat că se va 
supune, că va „rări” pe Marcian şi că va urma preceptele lui 
de educaţie? 

— Malade, maman f se văietă băieţelul. 

— Chat! îl înlemnise Elena. 

Mânia ei se întorcea asupra copilului. Nu mai era prietenul 
mic al lui grand Ami Vie, era băiatul omului bolnav şi 
nebun... Va fugi înainte de a se întoarce tiranul acela 
imunizat de boală. Deoarece nu ştia să trăiască cu oamenii, 
să-şi caute unde şi cum va şti de sănătate singur!... Nu mai 
vrea să fie soră de caritate! Pe copil avea să-l ducă într-un 
institut sever, unde să-i corecte/e moştenirile rele! 


lar Marcian avea să facă şi el ce vrea! 

Deocamdată va duce chiar atunci băiatul înapoi la 
Peupliers. Lui Marcian nu-i va spune nimic de acea inepţie! 

La întoarcere de la pension îi săgetase prin minte nu 
cumva Drăgănescu ar putea... scrie ceva... lui Marcian. Cu 
neputinţă!... Dar daca?... Ce-ar face Marcian?...” Şi ea ce-ar 
face?... Amândoi ce-ar putea face omului neînţelegător... 
bolnav şi fără socoteală?... Dacă ar scrie ea un cuvânt 
Tanei? Era oare bătrâna la curent cu năzbătiile fratelui ei? 
Bolnav!... îi plăcea să atribuie tot boalei; dorea o scuză: 
pentru demnitatea ci, pentru soarta ei legată de a lui; 
pentru omul pe care îl stimase, chiar dacă nu-l iubise; 
pentru bolnavul cu faţa surpată... Boala putea dura mult - 
spusese doctorul - dar putea să nu dureze. Din atâta 
enervare o apucase un plâns. 

Scrisese Tanei fără a mai sta la gând: „Cumnată Tana! Vei 
fi primit eu bine pe Jorj, care nu e cu sănătatea mai rău ca 
înainte, dar nici mult mai bine după părerea celor mai mari 
doctori. 

Eu ma cred datoare să-ţi spui că între mine şi Jorj, atunci 
când mi-ăi scris că e bolnav, era deschis un proces de 
divorţ. Am socotit bine să nu-i dau urmare şi să-mi fac mai 
departe datoria de soră, dacă nu de soţie. Fireşte câ nui- 
am putut spune motivul pentru care am rămas, dar poate îl 
va fi înţeles, sau atunci e bine ca dumneata să-l faci să 
înţeleagă cum stau lucrurile între noi. Te îmbrăţişează, 
Elena”. 

Dintr-o dată. Stau ca două baloane dezumflate în faţa 
telegramei, plutind ca într-un haos: „Domnul Drăgănescu 
decedat 111 sanatoriu ora 2 noapte, sincopă cardiacă. 
Condoleanţe. Walter.” 

XXV Coca-Aimee observase că doctorul Walter n-a vorbit 
de loc tot timpul prânzului, prânz pe care el îl pretinsese şi 
se sculase aşa în halul în care era: indispusă, slăbită, abia 
ţinându-se pe picioare; îşi făcea slujba de gazdă fără 
cruţare, pe când Walter sta mut. Îl ura. 


Acei patru oaspeţi, dacă-i scăpau din mână, dacă nu-i ţinea 
legaţi la boxa respectivă a conversaţiei convenţionale, dacă 
nu-i dai la coardă în manejul comun al banalităţilor, puteau 
lesne deveni bestii răufăcătoare de a căror copită sau 
muşcătură să te vindeci anevoie, şi Aimee nu se simţea 
imună. 

Rotundul şi amabilul Cazanti, arheologul, ştia să fie feroce 
când nu-i întindeai bucăţica de zahăr; Balota, marele 
chirurg, era rău şi mojic când nu-i deviai mojicia în 
exuberanţă şi răutatea în spirit muşcător; Pejan singur era 
un fel de aliat, dar ce aliat primejdios! Pejan urmărea cu 
privirea pe Aimee din grija profesională de a nu se obosi, 
dar cât pericol cuprindea solicitudinea lui î Cât despre 
ilustrul gramofon Orghidan, oratorul cunoscut la bară, la 
catedră şi în saloane, el se acrea şi fermenta drojdii, atunci 
când nu-i întorceai manivela ca să-şi cânte partitura. 

Aimee, pentru a se putea odihni, îi dase drumul; se 
acoperea astfel tăcerea fără scuze a lui Walter, care 
niciodată nu vorbea prea mult, dar nu tăcea necuviincios ca 
acum niciodată. Necuviincios şi primejdios poate! Cu necaz 
şi cu grijă, Aimee îşi repeta că Walter n-a scos la masă un 
cuvânt; adică cel mult unul ca să blameze serviciul de i 
băuturi, ca şi cum n-ar fi fost el stăpânul acolo, ' responsabil 
de băuturile servite; ca şi cum ea ar fi lost... ce?... 
intendenta pivniţelor Walter? 

La cafea, Walter fumase ţigară după ţigara, tot mur; 
schimbase apoi trei locuri fără rost şi încremenise cu cotul 
stâng pe căminul de marmoră, pe când de partea cealaltă, 
rezemat cu cotul drept, Orghidan debita cursiv paracâoxe, 
cu legături şi stacaturi savante. 

Dacă n-ar fi fost decât necuviinţă către ceilalţi şi mai ales 
către ca, încă! Dar Coca-Aimee nu ştia ce ascunde o astfel 
de atitudine; abia îi smulsese un consimţământ destul de 
vag, şa acum, când atâtea lucruri nepuse încă în discuţie 
puteau deveni periculoase dacă luau chip de nume, de ce. 
Tăcea Walter? 


În stare de slăbiciune, ea sta acolo printr-o sforţare eroică, 
cu faţa decolorată, subţiată, hieratică şi frumoasă în rochia 
de tafta albfăj volantă, rochie parcă de porțelan ca şi tenul 
ei, pe când emoragia îi macula taimipoanelc. Sângde 
nebănuit de nimeni, lipsind total înfăţişării ei diafane şi care 
se scurgea tainic, era odios lui Aimee... Şi ce putea rumega 
în tăcerea lui revoltătoare şi suspectă omul de care ea 
depindea? Adunându-şi puterile, Aimee reconstituise o 
frază asupra valorilor economice, auzită în timpul 
prânzului. Fără a înţelege de ce e vorba, dar fără o 
greşeală, o propusese lui Orghidan. Orghidan culesese 
mingea din zbor şi luase atitudinea lui de şampion: piciorul 
drept întins, cei stâng puţin încovoiat înapoi, trupul când 
arcuit şi piccat înainte, când redresat, juca singur cu 
dexteritate de cele două părţi ale reţelei ideilor. Înregistra 
punctele, se prigonea cu argumente adverse, revenea 
victorios cu altele precumpănitoare. 

— Cuvântul îi era sau degajat ca gâtul unui jucător în 
cămaşa moale, sati du-r, elastic ca mingea de cauciuc. 
Perora cu verva lui cam uscată dar bine şlefuită, 
menţmându-se totuşi în tonul discursului de salon - de 
salgn superior totuşi şi unde se afla o femeie frumoasă. 

Strecura astfel în subiect cotituri galante. 

Cu toată grija ei încordată, Coca-Aimee resimțea valoarea 
socială a oaspeţilor, performanţă aleasă ce fusese orânduită 
de ea şi gravita în jurul ei. Vanitatea lupta cu îngrijorarea. O 
undă scursă din ea lin „dar abundent îi învăluise un minut 
vederea şi auzul; când îşi revenise, Orghidan lovea 
cuvintele în serie, cu sacadări mici şi dese, care totuşi în 
saltul lor egal se îmbinau, prevestind apropierea finalului, 
dar Walter nu mai era acolo lângă cămin. Cu precauţiune, 
pentru a nu atrage atenţia nici a distrage, Aimee se uitase 
în jur; nu era nicăieri! îşi trecuse degetele peste pleoape ca 
şi cura nu vedea bine, întâlnise privirea fixă a lui Pejan - dar 
Walter, în adevăr, lipsea. 


Încetinit, dar fără oboseală, cuvântul lui Orghidan, după 
jocul elegant al partidei câştigate, se clătinase abil, apoi set 
imobilizase. Pejan îşi exprimase admiraţia, iar ceilalţi 
aplaudase discret şi măgulitor. Încântat în fond, Orghidan 
făcea protestări de falsă modestie, atribuind apoi inspiraţia 
şi succesul lui frumoasei gazde, Domnița de zăpadă. Nu 
părea niciunul a fi observat lipsa lui Walter. 

Oportun, Pejan propusese o partidă de bridge. Coca-Aimee 
îi fusese sincer recunoscătoare; un moment cumpănise 
sacrificiul ce făcea lui Walter refuzând pe Pejan, ca şi cum 
în adevăr ea ar fi fost cea care refuză sau acceptă. Se 
gândise apoi cât era de singură, cum Lina Rim nu putuse fi 
găsită, cura trebuise a face din Pejan confidentul ei, şi iarăşi 
în gând suspinase: „Maniile!” fără lacrimi, negreşit, acolo 
între oamenii ce vreau să se distreze. 

Partida fusese repede înjghebată, în jurul mesei de joc din 
pitchpin încrustat din lamele divers nuanţate. Portretul en 
pieds10 al lui Darwin îi priveghea. Era o bucată celebră a 
colecţiei Walter, prin istoricul ei mai mult decât prin 
valoarea picturală. Portretul era celebru prin procesul de 
refuz intentat pictorului de către Municipiul din Edinburg 
care-l comandase. Municipiul câştigase cauza, făcxnd 
dovada lipsei de asemănare şi portretul cunoscuse diverse 
peripeții, până când Walter îl achiziţionase tocmai pentru 
defăimarea lui: 

— La ce bună asemănarea? Cine se cunoaşte, sau cine se 
recunoaşte? Cine s-a realizat pe sine deplin, în dubla sa 
înfăţişare fizică şi morală? La distanţă de atâta timp cine 
mai putea logic face acum garanţia sau contestarea unei 
asemănări? Amintirea exactă a chipului era ştearsă; pe 
chiar spectrul luminii solare ultimele imagini ce le va fi 
proiectat făptura avusese timp a se dizolva şi a se 
descompune, fotografiile veştede refuzau şi de adevărul. 
Atunci? 

Rămăsese de la Darwin drept portret adevărat numai 
încercarea lui cutezătoare de a pune pe om în faţa grimasei 


ancestrale; de atunci fiecare om nu se mai sfia în oglinda 
conştiinţei de a fi bestie. Era una din pânzele care interesa 
mal mult pe Walter. 

Neasemănător şi impasibil, Darwin priveghea deci partida 
de bridge venită la timp, căci Orghidan, după ce perora, 
rămânea ca o coajă de fruct stors, dar mirat încă de propria 
elocvenţă cerea celorlalţi să păstreze şi ei un timp de 
mirare şi de reculegere, neadmiţând conversații. Se 
întâmplase deci bine ca toţi să fie absorbiți în fapta jocului. 

Aimee sunase pentru lichioruri; trecând pe lângă o oglindă 
controlase silueta ei albă, imaculată, cu reflexe reci ale 
taftalei şi simţise că ameţeşte. Deşi foarte zorită, decisese 
că va mai aştepta totuşi, înainte de a porni în căutarea lui 
Walter a cărui absenţă lua acum în mintea ei gravitatea 
unei fugi. 

Părea chiar mai lesne de închipuit că Walter a fugit de tot, 
decât că a avut atâta uitare de sine încât să-şi părăsească 
nemotivat oaspeţii. Avusese răbdarea să nu întrebe pe 
fecior; servise singură maraschinul fin şi maestrul elocinţei, 
luând păhăruţul, pusese pe brăţara ei buzele subţiri, 
omagiul familiarităţii lui măgulitoare şi hâde. Cu un surâs, 
Aimee trăsese înapoia fotoliului lui Orghidan un scaun şi 
chinuind în mâini batista mică se întreba unde va fi fugit 
Walter. Îşi zicea în batjocoră că poate a fugit la Viena şi 
gândul ridicol isca în ea o răutate care strivea pe Hilda ca 
pe o muscă. 

În birou, cu capul plecat tare peste hârtie, doctorul Walter 
scria. Nu-şi da seama de fel de existenţa celor rămaşi 
dincolo, nici de timpul ce trecuse. Suportase prânzui cu 
impacienţă, ca pe un termen ce trebuia să treacă la 
ceasornic, după care termen decisese că se va duce să scrie 
Hildei Gert. Când şi cum se făcuse în el infiltrarea acelei 
idei nu se întreba. Vrea să-i scrie, trebuia să-i scrie, şi 
alesese ceasul acela. 

În birou era aproape întuneric cu singurul bec de lângă 
buvard, pe masa de scris; Walter însă vedea cu o claritate 


perfectă conturul gândului lui, o imagină de femeie şi foaia 
albă. Totuşi părea că acele lucruri limpezi sunt foarte 
anevoie de însemnat pe hârtie, deoarece pe una din foile 
înlăturate erau numai două-trei cuvinte şterse, tăiate, şi pe 
cealaltă abia câteva rânduri. 

„... liebe Freundin... beide... zusammengefiihit lar pe cea 
ce avea dinainte: „Doamnişoară Hilda. Sunt câteva 
săptămâni de când doresc să-ţi scriu. Scrisoarea de azi nu e 
însă aceea... 

Pe cealaltă poate n-o vei citi niciodată şi nu voi şti 
răspunsul ce l-ai fi dat... poate totuşi...” 

Timpul trecea fără ca meditarea lui să înceteze. Dase 
deoparte şi a doua foaie. De la plecare, Hilda nu dase nici 
cel mai mic semn! Motivul plecării destul de enigmatice, el 
nu-l cunoştea! Cine ştie cât de deplasat, de ridicol, va pica 
acoâo scrisoarea lui! El, omul serios şi rezervat! Totuşi ar fi 
vrut să ştie... ea să ştie. 

Luase altă foaie şi mâna pornise cursiv: „Scumpă 
domnişoară Gert! 

Sănătatea lui Coca-Aimee, zdruncinată mult după moartea 
mamei ei, îmi creează unele îndatoriri de care aş dori ca 
dumneata mai ales să nu te miri când le vei afla, ci să le 
cumpăneşti cu frumoasa dumitale judecată. 

Ar fi trebuit puţin lucru pentru ca acele îndatoriri să ia alt 
curs. 

Nădăjduiesc că vei păstra o bună amintire de ţara şi casa 
noastră, deşi pari a ne fi uitat. De casa noastră în care am fi 
dorit să te păstrăm. 

Regret că nu cunosc destul de bine limba germană pentru 
a-ţi scrie în graiul dumitale. Dacă aş fi avut norocul să cred 
în ceva, m-aş fi convertit la religia de care-mi vorbeai cu 
atâta persuasiune. Îţi trimitem salutul nostru cel mai 
scump, Dr. M. Walter.” 

Walter recitea scrisoarea; examina cuvânt cu cuvânt textul 
pe care era hotărât să-l trimeată. Se întreba dacă Hilda va 
înţelege şi ce va răspunde! Şi dacă n-ar înţelege! Ce va zice 


când va afla mai târziu de el şi de Aimee? Va avea vreo 
mâhnire? Ar fi fost grozav ca o neînțelegere... li era caid; 
dunga mică între sprincene era adâncită - „casa noastră în 
care am fi vrut să te păstrăm”. Pluralul era fireşte o formă,. 

Cum va citi Hilda acele cuvinte? Calmă sau emoţionată?... 

Îşi ştersese iar fruntea umezită; îl înfiora şi avea parcă şi 
ceva intermitenţă. Poate era bolnav!... „salutul nostru 
scump!” Cuvintele ardeau acoâo hârtia, mari, roşii ca un 
incendiu, Uimit de pasiune, Walter sta în faţa hârtiei 
aprinse. 

Se părea că acele cuvinte vor fi citite în flăcări, aşa cum se 
vedea el acum. 

Îi era foarte cald. Nu se gândea nici un moment că 
scrisoarea ar putea fi socotită banală sau diplomatică. 
Numai la ce va crede Hilda de sentimentele şi de faptele lui, 
dezbinate, se gândea. Dacă cumva Hilda îl va crede laş!... 
Către care legături şi angajamente? Legături şi 
angajamente, care numai pentru el sau pentru ca existau? 
Le călca, silit de împrejurări 

— Dar Hilda cu trupul ei de lise, îi apărea ca o fiinţă 
perfectă care va ierta. 

Ar fi vrut să ştie că va suferi. Căuta sensuri subtile şi 
scruta fapte inconsistente. Dacă Liilda va suferi? îşi trecuse 
mâna iar rece pe frunte... Nu trebuia să sufere, deoarece 
poseda sufletul doctorului Walter!... Scrisese acolo că ar fi 
vrut să adopte limba, religia ei! Scrisese lucruri destui de 
limpezi. 

Simţea că i se strânge grumazul. Îl durea în gât. Vreo 
anghina poate! Erau cazuri chiar în sanatoriu. Novice faţă 
de puterea impresiilor, medicul se putea înşela asupra 
naturii acelui spasm. 

Rezemase mâinile de marginea biroului masiv, biroului de 
potentat, pentru a se odihni. Scrisoarea îi sta dinainte. Era 
mai calm acum, ca cineva care a săvârşit un act solemn. 
Pentru acele sentimente pure, pentru acele intenţii nobile, 
se credea un om admirabil. 


Simţi parcă o prezenţă. De partea cealaltă a biroului sta 
Aimee care intrase fără s-o simtă. Aimee se uita fix ia 
hârtiixe ce stau în faţa lui Walter. Ce erau aceie hârtii?... Ce 
primejdie conţineau?... Ce ştia Walter şi ce vrea?... O 
scrisoare! Pentru ea, desigur! Ce era în scrisoare? Ce 
hotărâre? Ar fi vrut să afle atunci îndată şi nu se putea. 
Walter îmbinase sprincenele şi pusese mâna pe foile scrise 
cu un gest definitiv. Totuşi Aimee trebuia să ştie cu orice 
preţ. Ce să facă? Să se prefacă a glumi şi să le ia, la nevoie 
să le smulgă. Atitudini nepotrivite şi cu momentul şi cu felul 
ei de a fi. Nici n-ar fi putut juca comedia... Atunci, ce? Să 
ceară, să pretindă! Era hazardat şi dacă Walter o refuza se 
stabilea un precedent rău. Simţindu-şi ochii aspri, îi lăsase 
în jos şi sta acolo imobilă, marmoreeană. 

În suflet însă ruşinea de a fi neputincioasă şi temătoare o 
făcea să urască pe Walter, ceea ce era totuşi un sentiment 
mai accentuat ca cel pe care îl avea de obicei pentru ei. Îi 
zise încet: 

— Invitaţii noştri! 

— Foarte bine! răspunse Walter, excluzând orice deranj. 

Aşadar, ea nu aflase nimic şi el nu se reîntorcea lângă 
oaspeţi! De necaz şi de slăbiciune se clătinase, sprijinise 
mâna ce birou, strânsese gura care se subţia mai mult; ar fi 
înfipt unghiile în fruntea netedă a. Aceluia. Un sentiment de 
ofensă, neiertător, se aşeza în ea ca un program de viitor. 
Deocamdată, de abia se ţinea pe picioare. Un diamant 
strălucise pe degetul ei mic - lumină împăciuitoare. 

Walter observase efortul fizic şi faciesul hemoragie. 
Crezuse că femeia suferă în trupul ei rănit, scurs. 
Dispreţuise pe Aimee prin milă. 

— Ar trebui să te retragi, Aimee! 

Subt privirea pătrunzătoare, Aimee, speriată, crezuse că e 
un diagnostic, de două ori deci primejdie. Se decisese a-şi 
concedia singură musafirii; ieşind, îngrijise însă retragerea: 
braţul se sprijinise de uşă, apoi lunecase molcom de-a 
lungul şi căzuse învins pe cutele faiului alb; cealaltă mână 


prinsese dolen. T ivărul, apoi prin spaţiul îngust al uşii 
dispăruse ca un joc de lumină. 

Walter preţuise mişcarea; obiectul acela de artă era deci 
nevoit a-l aşeza definitiv în colecţia lui. Privise scrisoarea; 
aceea era sufletul doctorului Walter! Doctorul Walter avea 
suflet! Scrisese adresa cu atenţia cu care ar fi făcut o 
operaţie capitală. Puisui îi era accelerat şi mâna rigidă ca în 
faţa unui corp deschis; condeiul părea un cuţit care nu 
trebuie să greşească nici o fibră. 

„Frăulein Hilda Gert - Johannes Strasse - Sals ara Thale. , 

Se sculase, stinsese becul unic, dar nu plecase, se dusese 
numai în fundul camerei şi se rezemase în ungherul unei 
draperii, lângă coloana de onix, zveltă, fragilă, pe care sta 
un bust de copil orb. Lucrată în contururi libere, sculptura 
arăta un cap de băiat urât şi vulgar, studiat după natură. 
Avea nasul turtit, pântecul proeminent, ochii erau goi. 
Încercarea modernistă de a vulgariza un simbol! în afară de 
orice intenţii, studiul era însă perfect. Walter, în întuneric şi 
preocupat, nu-l vedea; plimba numai distrat şi cu plăcere 
degetele calde pe luciul rece al coloanei fine care susţinea 
capul brut al Amorului. Nu mai avea gânduri, le scursese pe 
toate pe foaia de hârtie. Scosese o ţigară şi o aprinsese; o 
mică scânteie lumina acoâo, la doi centimetri de buzele lui. 
Ceva alb i se aşezase atunci iar subt pleoapele 
întredeschise care urmăreau fumul subţire. 

Coca-Aimee tişor, dar fără a se tupila, intrase. Credea că 
nu mai e acolo nimeni. Doctorul lăsase în jos mâna care 
ţinea ţigara şi aşteptase. Fata se dusese drept ia birou şi cu 
un gest decis aprinsese becul. Fără a se uita împrejur, luase 
întâi foile, apoi scrisoarea şi ţinându-le subt lampă le citise. 

Din impresie nu i se reflecta nimic pe faţă, numai fruntea 
ridicată schimba oarecât expresia obicinuită. În acea 
situaţie echivocă, ţinuta ei încă era bună. Deodată, mâna 
care ţinea bârtia avusese un gest brusc în vid. Ochii lui 
Walter se goiise ca şi ai capului de marmoră; se aplecase 


VW 


puţin înainte: „Dacă rupe scrisoarea o ucid 
dar în gând, cu o exaltare rece. 

Mişcase braţul care ţinea ţigara printr-un spasm muscular. 

Ca şi cum gestul ar fi făcut zgomot, Aimee se întorsese 
într-acoio, ţinând în mână scrisoarea intactă. Walter acum 
dorea cu furie ca Aimee să facă gestul nechibzuit care să-l 
libereze. 

De ea. Ochii lui Aimee, care îl descoperise acolo în fundul 
biroului, stau fixaţi pe tata lui dăltuită fin, care avea o 
expresie crudă. Fetei îi fusese frică şi iarăşi îi urâse, dar nu 
clipise, nu fugise, nu mişcase măcar. Numai mâna care 
ţinea scrisoarea se clătinase puţin subt bătaia de vânt a 
ezitării. O va rupe sau nu? Socoteala asta îi ridica iarăşi 
fruntea neobicinuit. N-avea nimic de câştigat rupând-o. 
Walter va scrie alta care va fi mai puţin stupidă. Lăsase din 
mână scrisoarea pe birou, ca pe o foiţă neînsemnată. Faţa îi 
era tot placidă şi în gesturi nici o panică. Stinsese becul şi 
pornise spre uşă, unde, fără voie, se întorsese spre colţui 
unde era Walter. Ochii ei albaştri de faianţă, pe care 
expresia nu prindea, larg deschişi din emoție, întâlnise în 
întuneric ochii aurii ai lui Walter, mai metalici ca oricând. 

Trecuse în fumoar şi comunicase celor patru jucători că 
doctorul Walter se scuză fiind chemat în sanatoriu la un caz 
grav. Fusese dezlegarea. 'Toţi exclamau asupra orei târzii şi 
asupra exigenţelor profesionale. Balota, chirurgul, 
suspinase: 

— Asta e partea noastră! 

Cazanti era bucuros să suspende jocul, fiindcă câştiga şi 
era meschin în chestii de bani. Orghidan se gândea la seara 
bine petrecută şi la ocara care-l aştepta acasă de la 
nevastă. 

Manechinul elocvent şi rigid în public îşi regăsea între 
culise făptura sa de cârpă. Pejan singur nu crezuse 
inprovizaţia lui Aimee şi se uita ia ea cercetător, dar fata îi 
dase bună seara cu naturaleţe. 


pronunţase 


Aimee se dusese în camera ei şi cu grabă se culcase. 
Întinsă, nemişcată, cu spaima unei hemofiiice, închisese 
ochii pentru mai deplină odihnă; ovalul feţei, alb, curat sta 
desenat pe pernă ca al unei păpuşi. Nu dormea însă şi se 
gândea. Pe Hilda o ura necruţător, ucigaş; scrisoarea lui 
Walter era o înfrângere pentru ea de care însă nu va ţine 
scama. Va ţine seama numai de victoria ei statornicită acolo 
în aceeaşi scrisoare. Captaţia era săvârşită; omul care 
încetase de a o idolatra n-avea nici o importanţă; uita faţa 
lui contractată şi ochii metalici pentru a şi-l închipui ca pe 
un erou ridicol de romanțe nemţeşti adresate unei 
guvernante. Ce stupid! 

Râsese şi râsul îi provocase o mică pierdere de sânge; se 
imobilizase încă mai mult. Gândul ei se întorsese spre 
Lenora. 

Lenora, mama ei scumpă şi admirabilă, îi hotărî. Se acel 
loc! 

Loc bun şi care va fi bine ocupat. N-o turbura nici un 
scrupul; legătura Lenorei cu Walter fusese un contract bun 
care trecea asupra ei ca moştenitoare. Sentimentele ei erau 
calme şi limpezi, analiza lor chimică n-ar fi dovedit nimic 
dubios; numai etichetele lipite pe flacoanele convențiilor 
sociale erau acolo supărătoare şi cereau precauţiuni. 
Socotise că era timpul să adoarmă. 

În birou, Walter rămăsese pe loc decepţionat, nedumerit. 

Se întreba în nesiguranţă care era acum atitudinea ce va 
lua lată de Aimee. Îl văzuse?... O văzuse Ieşirea ei aşa de 
naiv însăilată încurca totuşi firele. Ce avea de zis şi de făcut 
a doua zi. 

Până a doua zii se părea timpul lung, deşi era târziu şi mi 
ştia ce măsuri va trebui să ia. Trecuse la birou, aprinsese, 
luase scrisoarea şi o pusese în portofoliu, apoi iar o pusese 
pe biroilL. Ca s-o găsească acolo neclintită. Cu nădejdea că 
n-o va găsi şi va reacţiona. Dar poate că scrisoarea 
convenise lui Aimee. Era chiar în avantajul ei!... Atunci... 


Se auzise soneria sanatorului prelung. Luase telefonul 
silnic. Ce putea fi?... Aimee gândise cu răceală. Că Aimee 
poate... o ipoteză însă absurdă. Dase din umeri. Îşi cunoştea 
doar bine acum idolul! Nu va renunţa. Se auzise glasul 
alarmat al doctorului Cociu: 

— Sun de mult în camera dumneavoastră de culcare!... 

Apoi ceva ce nu auzise sau nu înţelesese şi ceruse să-i 
repete. Cociu bâlbâia, dar desluşise: 

— Adinioarea... A sosit domnul Drăgănescu bolnav... 

I-am dat ajutor... dar a... sucombat într-o sincopă... 

Walter îşi zisese că geniul răului, pe care-l socotea istovit 
de orice noutate, avea încă resurse noi. Celălalt bătea 
nerăbdător aparatul. 

— lată un om, în sfârşit, liberat! zisese Walter. 

Cociu crezuse că n-a auzit bine: 

— Vă rog?... Ce-aţi zis?... 

— Vin! tăiase doctorul. 

Pe coridoarele slab luminate la intervale, Walter mergea în 
penumbră, privind prin geamuri o turtă de lună albă şi 
grădina care sticlea ca de polei. Avea un moment de 
confuzie a timpului, a spaţiului şi un iei de gânduri 
primordiale, informe... 

În dreptul uşii deschise în lături a anticamerei de 
farmacie, se oprise. Acolo era! îşi trecuse mâna între guler 
şi grumaz, ca şi cum l-ar fi strâns. Uşa camerei de farmacie 
era crăpată; se oprise şi îşi trecuse mâna pe obraz, mâna 
era umezită. 

— Apă! murmurase tot absurd, apoi scosese cu grijă 
batista fină şi se ştersese încet pe faţă. A Cociu apăruse în 
uşă, răvăşit, cu părulân dezordine, în grabă, Walter 
resorbise acea umezeală şi când Cociu, trudit de 
responsabilităţi, cutezase a se uita la patron, îi văzuse faţa 
uscată, numai ochii plutind într-o ceaţă. Obrazul grăsuţ „vi 
lui Cociu luase expresia unei mirări naive şi respectuoase. 

„Patronul era mişcat de moartea tragică a rudei sale? 


Aşadar, avea suflet?” întrebare pusă tocmai în momentul 
fugar când Walter lăcrăma după sufletul lui imolat. Cociu se 
lipise de uşă pentru a face loc lui Walter să treacă. 

Cald încă, lăsat în poza în care sucombase pentru a înlesni 
constatările, numai haina desfăcută, cu gulerul smuls şt cu 
mâneca sumeasă pentru injecţia în braţul păros, 
Drăgănescu părea un om pe care beţia l-a toropit într-un 
colţ. 

Walter se aplecase şi îl privise. Cociu aştepta examenul, 
dar Walter încheiase haina şi trăsese mâneca cu gestul 
simplu şi afectuos al cuiva care se teme ca un prieten 
adormit în frig să nu răcească. 

XX vt Urmase o activitate febrilă în sanatoriu. Sălile 
pierduse aspectul lor nocturn; cu precauţiuni pentru a nu 
supăra bolnavii, agitația cuprinsese tot personalul. Walter 
luase personal toate măsurile şi, graţie ordinelor lui netezi, 
totul se desfăşurase bine şi repede. La 4 dimineaţa corpul 
lui Drăgănescu primise toate îngrijirile şi sta întins în sala 
mortuară a sanatoriului, acoperit cu un cearceaf imaculat; 
în decorul alb al pereţilor goi, un bec îi lumina la căpătâi, 
nimic 

* nu altera corectitudinea rece şi simplă pe care ştiinţa o 
dedica fenomenului simplu al morţii. 

După ce inspectase acel protocol, Walter trecuse în birou 
şi el singur lucrase la telefon, deşi secretarul, deşteptat în 
grabă, era la post. 

Walter începuse prin a chema la aparat depozitul din 
Apolodor, anunțând acolo nenorocirea. Surprinderea 
îndurerară a personalului îi dovedise cât era de iubit 
Drăgănescu de inferiorii lui. Ceruse apoi să vorbească cu 
bătrâna soră a lui Drăgănescu al cărei devotament pentru 
fratele ei îi era cunoscut. I se răspunsese că locuieşte 
provizoriu în Lascăr Catar* giu, aşadar, 111 casa chiar a lui 
Drăgănescu. Răspunsese de acolo bătrânul Pavel. Walter cu 
răbdare căutase să se lămurească cu acel biet servitor al 
cărui glas tremurat îl impresiona. 


Vedea parcă pe sărmanul om atacat în plina noapte de 
duşmanul veştii rele, aiurit, ofilit, zburlit la păr, cu emoția 
lui umilă şi căuta să-l ajute. Treptat, glasul sughiţat se mai 
limpezise. Walter aflase că bătrâna dormea într-o aripă 
laterală a locuinţei şi se scula obicinuit ia 5 dimineaţa. 
Consultând ceasul văzuse că e 4 şi un sfert. Un reflex fad, 
alburiu, se amesteca cu lumina becului electric; erau zorile 
undeva departe încă. 

Spusese lui Pavel să comunice la deşteptare vestea 
bătrânei doamne. La ideea acelei misiuni, glasul lui Pavel 
iarăşi se muiase, se fărâmiţase; atunci Walter propusese ca 
la ora 5, când bătrâna se scula, Pavel să-i anunţe că e 
cerută îa telefon pentru a-i face eî însuşi comunicarea. În 
cuvintele tipicare: 

— Prea bine, domnule doctor! simţise în ureche răsuflarea 
de uşurarea a servitorului. 

Un fel de frenezie a umanitarismului stăpânea pe Walter. 

Se gândise apoi la Elena Drăgănescu, soţia rămasă la 
Geneva după o împăcare oficială a bărbatului ei. 

Chiar loviturile brusce ale destinului slujeau armonios pe 
acea Elenă. Totul pentru ea, în orice împrejurări, era 
totodată corect şi favorabil. Profilul neted şi auster al 
văduvei se desenase în minte avantajos. Scruta cuvânt cu 
cuvânt telegrama ce avea să-i trimită şi care trebuia să aibă 
ţinută protocolară cât şi tact familial. Calcula meticulos 
timpul necesar telegramei ca să parvină la Geneva, cât şi 
data sosirii probabile a Elenei, în vederea cărei date corpul 
urma a fi preparat să aştepte. Avea o grijă deosebită ca 
totul să fie bine în acea împrejurare ca şi cum ar fi fost 
vorba să dea o revanşă armoniei ce văzuse acolo la Elena cu 
prilejul concertului din Bach. Pregătise apoi cu prevedere 
comunicatul pentru ziare: „Marele industriaş G. 
Drăgănescu, deputat, fost vicepreşedinte al Camerei, a 
cărui boală cronică de inimă păruse a fi ameliorată în cursul 
şederii sale în Elveţia, a sucombat brusc miercuri noaptea 
la ora 1, în sanatoriul doctorului Walter”. 


Mai dictase un comunicat al sanatoriului către Parchetul 
General şi altul către birourile Camerei. Procedări care 
răspundeau unor necesităţi, dar şi diletantismului de care 
era cuprins. 

Mai limpezite acum, mai puţin leşioase, zorile invadase 
camera. Walter stinsese becurile controlând dacă lumina de 
zi e suficientă; reaprinsese, stinsese iar, constatase 
combinaţia rea a luminii solare cu verdele abajurului de la 
birou, închisese becul acela, menţinuse unul în plafon, 
aducând acelei operaţii minime un interes minuţios. 

La lovitura seacă' a pendulei, Waâter constatase că e 5 şi 
un sfert; bătrânul Pavel deci aştepta; se complăcea 
închipuind pe bietul servitor, purtându-şi ca un criminal 
secretul în jurul bătrânei. Căutase a-şi aminti cumva figura 
lui Pavel. 

Acum Walter se pregătea să comită asupra altuia fapta 
durerii; pe faţa lui imobilă, ochi: erau puţini piezişi subt 
pleoape netezi şi umeri fugari - complex al compătimirii, al 
cruţării, al cruzimii. Apăsase cu preciziune ramura 
telefonului; i se păruse că aude trilul dar care trebuie să fi 
sunat dincolo în biroul lui Drăgănescu. Aşteptase. 

Nu mai era acum vorba ca adinioarea de a răspândi 
panica în lumina leşuită a nopţii destrămate, nici de a 
dizolva conştiinţa slabă a unui servitor. Pe bătrâna Tana, 
Walter o văzuse o dată la patul lui Drăgănescu. Ca 
sâmburele uscat sta ea în miezul durerii ce avea acum a fi 
stors de ultima lui zeamă. 

Sufletul acela era vrednic a fi pipăit în vârful lăncii: 

— Aci doctorul Walter! 

În secunda de tăcere, Walter avusese conştiinţa 
imperativului pe care numele lui îl reprezintă. O rază. De 
soare săgetase oblic prin geam. 

— Ce poftiţi? răspunsese simplu, aspru, stângaci, femeia. 

Walter înţelesese că Pavel, laş, n-o pregătise nici chiar cu o 
bănuială. Îşi calcula lovitura. Vroia să arate măiestrie; 


alegea cuvintele aşa cum îţi ascuţi lama cuţitului cu care vei 
tăia. Era ambițios faţă de ţaţa Iana şi îi era nespus de milă. 

De aceea chiar nu putuse tăia decât adânc, fără sânge, 
dintr-o dată. 

Fusese o pauză desigur grozavă; un ţârâit firav al 
aparatului mărturisise durerea umilă. Acum Walter, pus 
iarăşi în faţa omenescului, se silea să ajute sufletului care se 
clătina în marginea de prăpastie a telefonului. 

— Întăriţi-vă, doamnă! N-a suferit de fel şi se odihneşte de 
toate suferinţele! 

Aparatul tremurase, ecou al tremurului pe care îl dădea 
receptorului mâna zbârcită. 

— Vă aştept aci în orice moment. 

Mai sta încă cu capul plecat pe aparat, ca şi peste acea 
durere. 

Tăcere. Apoi. Un semn scurt al aparatului şi glasul 
bătrânei, acum firfiriu, istovit: 

— Vă mulţumesc î Waâter scăpase receptorul; izbit de 
masa masivă, lemnul fragil plesnise. Doctorul strânsese 
peste gura strânsă pumnul. 

Milă! 

Sunase şi dase ordin ca un automobil să meargă îndată să 
aducă pe doamna Drăgănescu, sora mortului. Nu fusese 
mulţumit cu atât şi dispusese ca domnişoara Soiu, 
infirmiera, să se ducă s-o ia. Fusese momentul culminant al 
milei. Se reculesese; auzise bătând ora 6 şi avusese 
sentimentul că a trecut cu succes printr-o noapte 
anevoioasă. Îşi destinsese gândul, aşa cum destinzi trupul 
după o încordare, pentru a-i constata elasticitatea şi a-l 
repune în formă. Era mulţumit de sine ca după o ispravă de 
care s-ar fi îndoit că e capabil. Înduioşarea de adinioarea îl 
satisfăcea; se adresa în gând unor adversari fictivi şi 
sfidători: „Am putut ceea ce voi credeţi mai de seamă şi am 
putut ceea ce voi nu sunteţi în stare. Am putut binele şi răul 
şi vei trece mai departe pe un drum asemuitor cu şoselele 
care şerpuiesc pe suişuri, întoarnă unghiuri, taie peste 


prăpăstii pentru a sparge în tenebrele vreunei stânci un 
tunel dăltuit/1 

Walter auzi sunând acum telefonul interior al casei. 
Circulaţia matinală deşteptase pe Aimee care întreba ce s-a 
întâmplat. Se uimise auzind că acel care-i răspunde e chiar 
Walter: 

— Dumneata! 

Walter o pusese în câteva cuvinte la curent. Nu se temea 
că va fi impresionată. Aimee totuşi arătase o turburare 
sinceră, care venea din marea ei anemiere. 

— Nu purta nici o grijă. Am luat toate măsurile; sper că 
sora dumitale va fi mulţumită. 

Aimee ar mai fi vroit detalii, dar aparatul se închisese, încă 
de la moartea Lenorei, avea impresia că ocupă un loc deal 
doilea plan în casa ceea. Rămăsese între perine, pe gânduri. 
Nevoia repaosului învingea totuşi preocupările: patul, 
camera ei, palatul, parcul, totul o împresura cu garanţia 
liniştii, dacă nu şi cu a dominaţiunii. Se gândea la destinul 
altor fete: 

— Mamă! murmurase cu un elan de recunoştinţă pentru 
Lenora, care îi pregătise acel destin. 

Sentimentul că existenţa ei e asigurată o emoţiona şi 
profita pentru a se crede mişcată de amintirea Lenorei, de 
doliul Elenei. 

La Elena se gândea cu ceva necaz: liberă şi bogată! Un 
moment ura iarăşi pe Walter, îl ucise în minte, apoi îl 
reînvia. Simţea nevoie să vorbească cuiva de planurile ei, de 
viitor, deşi premature. Avu un imbold nou de ură către 
Hilda, apoi se gândi că ar putea anunţa lui Nory Baldovin 
evenimentul trist şi cu acel prilej strecura ceva despre 
perspectivele ei viitoare. E drept că deocamdată, după 
decizia lui Walter, Aimee se pregătea să plece în Italia 
pentru a se întrema, însoţită de o guvernantă engleză şi de 
domnişoara Soiu 

— Doi spioni. Totuşi, voiaj princiar de convalescenţă şi de 
tranziţie. Iar la întoarcere... sau poate Walter avea să vie 


după ea!... Era un lucru decis, era testamentul matern... Ar 
fi vroit însă ca Nory să afle cât de curând; era mijlocul să 
afle cât mai multă lume. În vâlva morţii lui Drăgănescu, 
scandalul acelei căsătorii se putea mai lesne risipi, apoi 
îneca în vidul absenței ei din ţară. Durata absenței, data 
celuilalt evenimeni, Walter singur le ştia. Avu o nouă urcare 
de răutate împotriva lui... Aşadar, va anunţa pe Nory... Cum 
oare va primi noutăţile? Ideea că sora ei va trebui şi ea 
cândva să afle că ea şi Walter... o stânjenea. Norocoasă 
Elena! Moarte subită!... şi cât se chinuise Lenora! ca şi cum 
avea vreun raport. La 10 chemase pe Nory. Căutase tonul 
emoţionat, poate chiar lăcrămat ce se cuvenea. 

— Dragă Nory, am o veste grozavă!... Bietul Jorj! (îi zisese 
oare vreodată pe nume cumnatului?) Da! S-a sfârşit! 

Cumplit!... Sărmana Elena!... O rudă atât de bună... 
Waâter şi cu mine... Walter şi cu mine am fi dorit (ce-ar fi 
dorit?)... să-l avem de sfătuitor pentru proiectele noastre, 
pe care le aproba (ce costa minciuna?)... pentru acel 
proiect care era scump şi mamei!... 

Nory răspunsese în monosilabe. Aimee era totuşi 
mulţumită. Cum de i se păruse greu? Se slobozise iar pe 
perine. 

Se gândea acum la Salema Efraim. Delicata Aimee stirha 
pe diforma divinitate de aur şi de senzualitate. Preţuire din 
recunoştinţă, sau poate numai piatră spongioasă prin care 
se filtrau unele depozite sufleteşti. 

După vizita de dimineaţă în sanatoriu, Walter se 
reîntorsese în biroul de sus. Acolo îi era adăpostul în 
ceasurile grave... Se încruntase privind într-un colţ al 
peretelui. Nu era cumva acoâo firul unei pânze de paienjen 
pe cadrul portretului Salemei? îl zguduise o scurtă 
indignare. Gazda casei era bolnavă, avea deci o scuză. 
Aprinsese o ţigară, în fumul ei şi puţin obosit de insomnie 
avea o uşoară legănare a gândurilor: Ce frumos instinct pur 
îl înclinase spre Hilda! O intuiţie bună îl cârmuise în 


alegerea Lenorei cu Aimee indivizile, iar patroana - Salema 
era patroana - admirabilă femeie! 

Prin ochii jumătate închişi, dimensiunile îi apăreau solide, 
mari, aşa cum şi trebuia, pentru a-i fi deschis lui drum peste 
orice obstacole. O secundă piroti. Se, apoi, punând mucul 
de ţigară cu precauţiune în cupa mică de Argy-Roussean, se 
apucase de lucru. 

XXVII Când la 8 şi jumătate dimineaţa, abia sosită, deci cu 
cea mai corectă grabă, Elena coborâse la sanatoriu, 
învăluită în doliu de rigoare, pe care de altfel îl păstra de la 
moartea Lenorei, fusese primită la uşa de jos a palatului de 
însuşi doctorul Walter, care, cu o deosebită îngrijire, 
îmbrăcase un complet cenuşiu închis, aproape negru şi 
purta cravată neagră pe cămaşa fin dungată cu negru. 

Ţinuta admirabilă a Elenei, gravitatea simplă a expresiei, 
desenul neted al siluetei sumbre, linia pură a profilului, 
măsura gesturilor, încântaseră cu deosebire în această 
împrejurare pe Walter. 

„lată exemplarul cel mai reuşit al familiei!” gândise. 

Ceva invidie se amesteca admiraţiei pentru un destin aşa 
de bine proporţionat. Aci natura şi viaţa îşi luase asupra lor 
atât realizarea armoniilor estetice, cât şi comiterea 
crimelor necesare. 

Walter condusese în tăcere pe Elena până în holul mare 
unde îi dase explicaţiile triste, spunându-i că după dorinţa 
bătrânei surori şi în lipsă de alte indicaţii, corpul se afla 
încă depus în capela din parc. Era capela boierească a 
proprietăţii mult timp dezafectată şi pe care Walter o 
pusese acum iarăşi în stare a sluji. 

— Aţi făcut foarte bine ascultând dorinţa cumnatei mele. 

Elena se roşise puţin şi păruse apoi mai palidă. Câteva 
lacrimi fuseseră şterse discret cu degetele fin mănuşate cu 
căprioară neagră. , 

— Vom respecta mai departe programul dorit de cumnata 
Tana, adăogase cu o melancolie nespus de binevenită. 


Walter îşi da seama cu un fel de necaz binevoitor că 
aranjamentul dorit de Tana evita doliul în casa Lascăr 
Catargiu; de la capela sanatoriului, corpul avea a fi de-a 
dreptul transportat ia cimitirul Sfânta Vineri, unde familia 
Drăgănescu îşi avea cavoul. Se săvârşea astfel mai departe 
şi fără ostentaţie despărţenia soţilor. 

Trecuse apoi de-a lungul coridoarelor din sanatoriu, 
printre personalul care circula după nevoi. Fusese calvarul 
văduvei pe care o priveau toţi cu atâta curiozitate câtă 
îngăduia prezenţa lui Walter. 

Elena înainta fără şovăire, fără grabă, cu un pas uşor şi 
automat şi cu ochii în dunga pi'eşurilor, aplecând uşor 
capul, drept răspuns înclinărilor respectuoase. În parc 
nisipul era umed şi Walter, care rămânea cu un pas înapoi 
pentru a evita conversaţia în clipele acelea oarecum 
solemne, se distra privind urmele mici şi ferme lăsate de 
pantofii Elenei. 

Uşa capelei era întredeschisă şi se zărea reflexul trist al 
lumânărilor. Elena se oprise un moment, apoi, cu un mic 
gest eroic, urcase treptele. Pe prag se oprise iarăşi; mumia 
neagră, mică, grebănată, a cucoanei Tana, sta nemişcată 
într-o strană. 

Bătrâna era de un ceas acolo, lângă trupul fratelui, cu 
ochii uscați, neclintiţi de pe chipul mortului, care, 
îmbălsămai, sta galben subt geamul de cosciug. Plânsul 
bătea neîntrerupt în pieptul slab al Tanei, care, cu mâini 
zbârcite şi harnice, ajutase la îndeplinirea tuturor riturilor 
creştine. Ise pusese la dispoziţie personalul sanatoriului 
pentru orice nevoi. Bătrâna părea istovită de durere. 

Elena nu se uitase spre Tana, pironise ochii pe lespezile 
capelei, apoi îi ridicase drept pe catafalcul tapetat cu flori. 

După momentul lung de reculegere, Walter înapoia ci 
şoptise: 

— Coca-Aimee vă aşteaptă oricând, şi se retrăsese încet, 
ca un om care, deşi diletant, ştie să renunţe oportun la 
unele spectacole. 


Întorcând totuşi capul, văzuse pe Elena coborând treptele 
catafalcului şi trecând în strană, alături de bătrână. 

„Fără de greşeală.” 

Aşadar cele două pete negre alăturate acolo reprezentau 
pentru Drăgănescu în chip invers: dragostea şi datoria. 
Destul pentru un om. 

Walter grăbise puţin pasul pentru a preveni pe Aimee să 
fie gata a primi pe sora ei. Se distra privind acum urmele lui 
pe nisip. Fişa antropometrică îi părea satisfăcătoare: picior 
lung, îngust, încălţat elegant. 

„„„ Aşadar, după confruntarea soţilor astfel săvârşită în 
strictă intimitate, va urma parada oficială, apoi retragerea 
probabilă a văduvei pe timpul protocolar al doliului, mai 
apoi reîntoarcerea firească în Elveţia lângă copil, şi mai 
apoi, tot în limitele convenienţelor, orice alte planuri de 
viitor. 

Mereu armonios şi prielnic... El, Walter, va trebui iarăşi să 
siluiască împrejurările; acea sfidare permanentă a 
destinului care-l purta i se înfăţişa însă ca o formulă 
superioară şi pe măsura lui; tot aşa de frumoasă în felul ei, 
ca şi armonia, destinului Elenei. Pe un fel de scară a 
gradaţiei, Walter socotea că ei sunt două exemplare 
culminante ale vieţii. 

Coca-Aimee, sculată în pripă, răvăşise şifonierele fără a 
găsi cu ce să se îmbrace potrivit. Se decisese pentru un 
chimono lung, alb, de mătase, brodat cu păsări negre, nu 
însă fără a purta de grijă ce va crede Walter despre acea 
ţinută poate că nu destul de cernită. O plictisea perspectiva 
condoleanţelor. Elena o intimida; trecuse în salonaş, 
neştiind dacă sora ei e ia curent cu convalescenţa ei 
prelungită. 

Când Walter introdusese pe Elena cu un: 

— Coca-Aimee! imperativ, fata tresărise. 

Elena o îmbrăţişase cu simplicitate şi stabilise atmosfera 
de intimitate cerând un ceai, pe când ruga pe Walter să 
aibă disponibil pentru ea un automobil. Gesturile ei 


decurgeau logic şi exact, ca cifrele unei probleme bine 
aşezate. 

Aimee - după ce sunase cu grabă pentru ceai - pusese 
amândouă mâinile, cu aspecte de aripi albe, din cauza 
minerilor, pe umerii Elenei, cu o mişcare de tandreţă. 
Ridicase ochii la Walter, care o încurajase cu un mic surâs. 
Albul acela fluid al hainei spăla din privirea lui petele negre 
de adinioarea. Surorile, alăturate astfel, compuneau o nouă 
frescă funebră, sculptând pe stela un contrast fericit. Îi 
părea că un basorelief de artă se adăoga colecţiei lui, ca 
recompensă pentru ostenelile rafinate ale nopţii în câre 
murise Drăgănescu. 

Sentimentul cu care Elena se depărta de sanatoriul Walter 
era al unei gravităţi mereu mai mare. Cu acel sentiment 
pornise din Geneva, cu el descinsese, şi acum o stăpânea 
drept orice durere. 

În adevăr, tot ce ar fi putut fi pricină de înduioşare îi 
fusese cruțat; nu asistase la moartea sărmanului ei soţ, 
sosise dintr-un loc străin şi găsise un sicriu de metal într-o 
capelă necunoscută, ca şi cum ar fi vizitat cu pietate un 
mausoleu, tot străin. 

Prin geamul sicriului nu se uitase. O oprise o îndoită 
pudoare: nu vroia cumva chipul legat de amintirea unei 
vieţi de antipatie să turbure efigia corectă pe care simţul ei 
de măsură o compunea acum acelui care devenise „soţul ei 
defunct” - o persoană respectabilă pentru toţi şi pentru 
totdeauna; nu vroia ca priveliştea mizeriei. Fizice, închise 
acolo, să altereze cu un fior de respingere reculegerea care 
era omagiul ci pentru cel dus. 

În lunecarea maşinii de-a lungul bulevardului, Elena zări 
fosta ei casă, casa ei totuşi. Îşi aminti că n-a spus şoferului 
unde s-o conducă. Descinsese la Athenee Palace. Divorțul ei 
de Drăgănescu, ce nu avea nevoie de lege pentru a fi fapt, o 
oprise să coboare în Lascăr Catargiu; un alt scrupul o 
reţinuse a trage la cumnata Tana. 


Descinderea la hotel era cu totul provizorie; după vizita ia 
sanatoriu, decisese, că va pleca la Prundeni. Mogşia era în 
marginea Bucureştiului şi comunicarea prin telefon 
permanentă. Avu un gând de dragoste pentru adăpostul 
Prundenilor; se va simţi acolo mai mult ca oricând la ea 
acasă. 

Coborând în faţa hotelului se gândi că ar trebui totuşi să 
lase lui Walter adresa ei. Totul pentru înmormântare era 
hotărât graţie măsurilor luate de Walter şi avea a decurge 
cu 0 precizie ce-i era pe plac; dar pentru unele aparenţe 
care fusese păstrate, nu putea rămâne numai o musafiră la. 

Ore fixe. Scrisese pe o cartă de vizită câteva cuvinte 
pentru doctorul Walter, pentru orice nevoie s-ar ivi. Ştia că 
nu se va ivi nimic; mecanismul sanatoriului îi păruse solid, 
fără confuzii, nici accidente. 

În aşteptarea plecării la moşie vroi să scrie lui Marcian, 
căruia îi trimisese numai o telegramă din gară. Nu se sfii de 
acest gând. Amintirea lui Drăgănescu, rămăşiţele lui, nu-i 
separau, nu erau ostile. Legitimarea legăturilor ei cu 
Marcian, care până atunci o preocupase, acum îi apărea ca 
o soluţie căreia nimic nu se opunea, nu numai dinafară, dar 
nici din conştiinţă. Elena nu cunoştea încă cele câteva 
cuvinte scrise de bărbatul ei, dar avea un sentiment de 
securitate, venit din înlăturarea subită a obstacolelor, ca şi 
cum Drăgănescu de bună voie le îngăduia să intre în 
legalitate. 

Pe canapeluţa camerei de hotel, pe când se odihnea de 
ostenelile drumului, dar mai ales de încordarea morală a 
ultimelor ceasuri, îi povestea mintal lui Marcian cele 
petrecute şi mai ales impresia ei despre sanatoriul Walter. 
Impresie care risipise de îndată îndoielile cu care sosise. 

La Geneva vestea că corpul lui Drăgănescu se afla depus 
în sanatoriul Walter o contrariase. Socotise căsătoria mamei 
ei ca pe o nebunie, pe Walter îl cunoscuse puţin şi îl 
dispreţuise mult pentru originea necurată a averii lui, 
refuzase orice legătură cu ei, nici chiar interesul pentru 


Coca-Aimee n-o clintise. Nu regretase că n-a fost chemată 
la moartea Lenorei, deşi imputa lui Walter această lipsă de 
cuviinţă şi era nespus de plictisită de a fi acum obligată faţă 
de Walter, căci spiritul ei drept nu ocolea acele obligaţii. 

În astfel de dispoziţii coborâse la sanatoriu şi sanatoriul o 
cuprinsese de îndată în atmosfera lui de calm, de ordine, de 
forţa, iar omul care de la intrare o primise se arătase a fi 
creatorul acelei atmosfere prielnice. 

Elena înţelesese ce adăpost avusese acolo nenorocitul care 
ar fi murit în drum. Ideea că popasul casei Walter ar fi putut 
lipsi lui Drăgănescu îi da pentru întâia oară o slăbiciune, o 
deznodare a simţirii care era milă, dar şi afecţiune. 

Tactul perfect al lui Walter către ea nu se dezminţise o 
secundă. Unde, în ce profunzimi se ascundea cellalt Walter, 
profitorul netăgăduit al unei situaţii infame? Din acel fund 
nimic nu se ridica la suprafaţă. 

Acum n-o mai supărau obligaţiile contractate. Pe când în 
parc Walter admira ţinuta Elenei şi urma piciorului fin, ea 
se simţise, graţie acestui om, liberată de toate neplăcerile şi 
o lucrare se săvârşea care măcina disprețul şi se oprea la 
un loc de unde ar fi putut începe stima. 

În apartamentul particular al casei Walter impresia fusese 
mai primejdioasă: acolo locul şi luxul aminteau fără nici o 
altă scuză origina lor. Mai era şi Coca-Aimee. Care era 
acum situaţia ei în casa aceea? Elena nu-şi pusese desluşit o 
întrebare care-i putea isca obligaţii de soră protectoare ce 
ar fi încurcat-o. Îi fusese de la sine cruțat orice neajuns: 
Aimee, instalată trainic ca gazdă, părea că nu are de fel 
nevoie de ca. Observase ce grijă purta surioara pentru 
stăpânul casei. Ochiului ei înstrăinat îi apăruse dintr-o 'dată 
ceea ce era încă ascuns: că acei doi erau o pereche. Deşi 
Aimee arăta mai copilăroasă ca oricând, Elena observase că 
sora ei era acum femeie. 

Necunoscând isprava lui Aimee, atribuise acelei prefaceri 
şi aerelor de gazdă o aceeaşi origină. Nu putea bănui 
accidentul cu Bubi Panu. Pusă în faţa unei probleme de 


cinste mai imediate, care înlătura pe cea de imoralitate, 
gândise: „O va lua poate de nevastă!” Ca un apel către 
Walter, nu ca o revoltă faţă de amintirea Lenorei. Elena se 
dispensase de îndatoririle filiale către Lenora, pe care tot 
Walter o culesese, o îngrijise, o adăpostise. Toate valorile se 
răsturnau... Dacă Coca-Aimee, febrilă, se trădase, Walter 
însă, în acel apartament care cuprindea laolaltă pe Salema, 
pe mama şi pe sora ei, rămăsese tot atât de corect, de 
desprins de faptele care-i acuzau. 

Coborând scara holului somptuos, condusă de Walter* 

Elena, împotriva situaţiei echivoce ce dovedise, reflecta că 
locul era bun pentru Coca-Aimee, impresie ce trecea peste 
orice argumente contrarii. Fără a cunoaşte comanda 
imperioasă care punea stăpânire pe Walter la momentele 
decisive, graţie cărei comenzi acceptase pe Salema, se 
slujise de Lenora şi acum păstra pe Aimee, simţea că pe 
acel om îl purta înainte, biruitor, o vocaţiune. Treptele casei 
somptuoase erau treptele u'nui drum ascuns, mai puternic 
ca orice rațiune. 

Elena căuta în minte cuvintele prin care va explica” lui 
Marcian cum căsătoria senzaţională a lui Aimee, ce se 
întrevedea, putea totuşi să nu fie odioasă. Nu numai pentru 
că era o necesitate, dar într-un fel ciudat ce nu se putea 
înţelege decât când te aflai în prezenţa lor. Ştia că Marcian 
socoteşte pe Walter „un cinic foarte ornamentat” şi, adăoga 
el: asemenea „subiecte” se pot întâlni adesea şi în partitura 
muzicală, ce se cheamă o falsă partitură. 

Îşi dădea seama că noul proiect al lui Walter nu era de fel 
de natură a corecta calificarea aplicată de Marcian şi îi 
repeta: „... Vei înţelege când vei vedea... l-impui întoarcerii 
lui Marcian era însă departe. 

În graba şi turburarea plecării, Marcian întrebase pe 
Elena ce crede de turneul lui în America. Cu o privire tristă 
şi o strângere de mână expresivă, Elena aprobase exilul 
provizoriu. Înainte de plecare, Elena se va duce în Elveţia 


să-i vadă; îl va aştepta apoi acolo cu copilul. Nu grăbea în 
ea nimic. Timpul îi părea egal, prielnic, definitiv. 

Câteva zile după înmormântare, Aimee stătea întinsă pe 
un scaun de odihnă cu o blană de urs pe picioare. Walter, în 
picioare, lângă uşa terasei, îi vorbea cu pauze, privind spre 
aleea parcului. 

— Te-am scuzat faţă de Elena... A înţeles că n-ai putut 
asista la ceremonie fiind încă prea slabă... E o femeie care 
înţelege tot... Mi-a spus câteva cuvinte numai de mulţumire, 
dar cuvinte de preţ... Acum să cauţi ca în cinci-şase zile să fi 
destul de restabilită pentru a putea lua expresul spre 
Italia... La Trieste vei găsi pe Miss Clayr, o persoană 
superioară, pe cât sunt aisgurat, şi vei căuta să profiţi de 
societatea ci... Cred că nu e nevoie să te sfătuiesc să fi 
extrem de prudentă de aci înainte... Păcat că nu poţi fi cu 
sora dumitale la un loc. 

Aimee asculta în tăcere, cu un aer de atenţie şi supunere. 
Aştepta ce avea să urmeze, dar Walter aprinsese o ţigară, 
apoi plecase fără vreun alt cuvânt. 

Aimee ar mai fi vrut să-l întrebe ceva, dar nu cutezase. 

După vreo zece minute, pierduse răbdarea şi se dusese 
după el în birou. 

— Mi s-a părut că aud zgomot şi vorbit! 

— Da! Ghiceşte cine a fost?... Numai un minut şi numai ca 
să vadă portretul lui Darwin! 

Aimee nu ghicea şi era agasată de enigmă. 

— Domnişoara Cora Persu, foarte nostimă, cu logodnicul 
ei, un băiat şarmant! Se scuza că fiind foarte grăbiţi nu te 
poate vedea... Spera că vei fi primit la timp condoleanţele 
ei... Păreau foarte amorezaţi... cu distincţie, fireşte, şi... 
modern... 

Vizita Corei agasase pe Aimee, cât şi logodna ei cu un 
băiat tânăr şi drăguţ... Venise la muzeul Walter şi pentru ea 
n-avusese timp. Nu găsise 'ânsă nimic să răspundă lui V/alte 
Tr; căuta numai să vadă dacă în cuvintele lui fusese ironie: 


sta nedumerită, siluetă fină, neagră, cu faţa desenată mai 
delicat după boală, cu un aer de copil fragil îndoliat. 

Walter preţuise înfăţişarea juvenilă. Ai fi zis că e mai copilă 
ca înainte... Avusese un mic fior de repulsiune la ideea 
virginităţii... Niciodată, până atunci nu se gândise ia acel 
obstacol; acum însă, când era înlăturat, îi apărea ca o 
sforţare vulgară, de care el, oportun, fusese cruțat. 

Tăcerea prelungită a lui Walter nemulţumea şi îngrijora pe 
Aimee. Căuta un subiect de vorbă. 

— Unde o să aşezăm portretul mamei? zisese văzând 
cadrul mare încă acoperit cu o pânză, rezemat de perete. 

— Asta o voi decide după avizul Elenei... încă de mult ar fi 
trebuit să avem raporturi mai strânse... 

— Mama era care... 

— Lenora n-avea nici o vină. Dumneata ar fi trebuit să le 
împaci... N-aveai decât de câştigat! 

Aimee simţise că îi vin lacrimi de necaz şi ieşise grăbit. 

Walter nu păruse a fi observat şi măsura din ochi pereţii. 

Elena va găsi desigur o idee bună. Era o atenţie pe care 
Walter i-o rezerva. 

În zarva de atunci, cu boala lui Aimee, Elena nu fusese 
avizată îa timp şi nu luase parte la înmormântarea Lenorei. 

Păcat!... Fusese o lipsă de neiertat pe care însă o va 
repara. 

Privirile lui Walter se oprise asupra portretului Salemei. 

Aceluia nu i se va schimba locul, era prea anevoie de 
strămutat. Salema sta acolo plină de carne şi de bijuterii 
încă stăpânitoare. Avusese în viaţă un precept pe care-l 
dăruise lui Wââter şi care slujea multora: „Nimic nu se 
poate face fără compromisuri, când vrei să ajungi unele 
scopuri ,. 

Însăşi Aimee trebuise să-şi piardă tăria şi puritatea de 
porțelan, pentru a putea sluji vieţii... Walter trebuise să, 
tieacă prin Salema, prin Lenora, prin Aimee încă, ca prin 
terenuri insalubre, spre regiunile superioare... acele care-i 
aparţineau acum - credea el. Erau gânduri, aci vagi, 


însoţite de un surâs precis... aci un surâs vag pentru 
gânduri precise. 

Înăuntru! lui unele planuri lunecau din cadrul lor şi ceva 
se lichefia parcă în el în forma înduioşării. Un soi de 
invocare trimisă în sus. Nu crease el, Walter, o mare operă, 
nu era el un binefăcător? Invocarea chema ca pe un martor 
capital pe Drăgănescu a cărui moarte acolo era o 
consacrare. În acea impresie înmuiată, Salema sta pe tronul 
divinității, Lenora era o înduioşătoare martiră... Da! va lua 
pe Aimee! S-ar fi zis că în adevăr face o concesie Lenorei. 

Un moment deplasate, planurile reintrau în cadrul rigid şi 
moliciunea se congela. O va lua pe Aimee pentru a o pune în 
serviciul cauzei, zidită ca şi celelalte două, în mânăstirea 
ambiţiei lui. Nu-i trebuiau oameni dinafară, îi trebuiau 
tovarăşi, complici. Implicase acum şi pe Drăgănescu şi pe 
Elena... Fără ascendenți, fără descendenţi, acelui om îi 
trebuia nu numai o faţadă, ci chiar un aşezământ. Va lua pe 
Aimee! Dar ce va zice lumea? Gândul obstacolului stâmca în 
ei îndârjirea caro la orice rezistenţă se scula aprigă şi 
biruitoare. Lumea va accepta cum mai acceptase. 

Walter ocoâea amintirea Fâildei cu o impresie de ruşine, 
de îngenunchere. Ştia că singură Flilda nu va accepta. Ea 
era critica care-i precumpănea succesul şi totodată i-l 
întărea... 

Mai sus!... 'Tot mai sus!... Dorea parcă o stimă mereu mai 
anevoioasă ce nu i se mai putea oferi. 

În camera ei, pe marginea unei canapeluţe, Aimee se 
frământa. Deşi sigură a-şi fi atins scopul, nu avea răbdare. 

Lunile de doliu o importunau, se întorcea spre Lenora ca 
spre un sprijin, pentru a-i cere s-o scutească de doliu... 
Oricare femeie: Cora, Elena, Nory chiar, putea fi o rivală, 
deoarece putea distrage ceva din puterea ei asupra lui 
Waâter. O preocupa autoritatea ei. De pe acum zdruncinată. 

Hilda fusese - credea - un capriciu, dar capricii puteau 
veni şi de aci înainte şi chiar în intervalul primejdios al lipsei 
ei. Fără legătură sufletească cu el n-avea nici o conivenţă... 


Şi după ce îşi va fi asigurat numele şi stăpânirea dorite, va fi 
lupta pentru a le păstra, o luptă permanentă cu omul ciudat 
lângă care avea a-şi trece viaţa. Îl ura din pricina acelei 
perspective umilitoare, dar nici un moment nu întrevedea 
altă posibilitate de viaţă. Ideea că s-ar putea despărţi de 
palatul Barodin nu i. Se isca. Cu simţirea ei superficială se 
simţea nenorocită, dar iremediabil, cum iremediabilă era 
ambiția ce-o îega de scopul ce nu înceta a-l crede însemnat. 

Cerca să înlăture pe Walter din aspiraţia ei obsedantă spre 
avere, îl ucidea o secundă pentru a-l învia cu grabă. 

Stăpânirea, din care-şi făcea idol, nu se putea concepe 
fără de el. Îl ura mai mult pentru că era indispensabil, ură 
fără adxncime, care aducea un fel de echilibru iubirii 
absente... 

Ea îl va înşela... cu prudenţă, fireşte, cu precauţiuni... 

Perspectiva de a trăda tiranul o înviora, apoi o azvârlea în 
zona de frig şi de umbră a fricii. Îi era frică de el, frică mai 
ales să nu piardă fieful dobândit anevoie. Nu putea trăi în 
zona de frig şi de umbră şi, renunțând la dorinţa răzbunării, 
se întorcea la gândul de a grăbi timpul care o despărţea de 
contract... şi iarăşi întâlnea programul ferm ce-i prescrisese 
Walter... Aşadar, acolo porunceau acuma toţi?... şi ea 
trebuia să se supună... Mai subjugată, mai puţin mulţumită 
ca oricând!... Şi mereu va fi aşa de aci înainte... lată traiul 
ei. Orfană! Era orfană!... Sughiţase un scâncet mic de 
plâns: 

— Mamile!... Mamile a mea! 

APRECIERI CRITICE 

„Prin Concert din muzică de Bach, d-na Papadat- 
'Bengescu smulge biruinţa geometriei în spaţiu proprii 
romanului. 

Personajele episodice, reluate în ciclu din Fecioarele 
despletite şi trecute aci pe primul plan, îşi trăiesc viaţa 
proprie, independent, în contururi, pline şi în fapte 
împlântate în pământul asupru al realităţii.” 


„.. Deşi la antipozi, prin esenţa sufletească, prin creaţie şt 
definitiva replică adusă disputei sămănătoriste, această 
lucidă scriitoare, fără umbră de sentimentalitate şi cu un 
şti! de o vigoare virilă, păşeşte, împreună cu dl. Liviu 
Rebreanu, în fruntea romanului contemporan.” 


(Pompiâiu Constantineseu, Opere şi autori., Ed. 

Ancora-Benvenisti, 1928, p. 127, 129.) „De rasa 
stenchaliană a analiştilor, ea îşi măreşte viaţa sentimentală 
prin colaboraţia analizei, prin care, o dată cu atitudinea 
sinceră până la cinism faţă de fenomenul sufletesc, şi în 
specie faţă de feminitate, iese din romantismul şi 
subiectivismul obişnuit al literaturii feminine. Deşi 
materialul este excluziv feminin, atitudinea scriitoarei e 
virilă, fără sentimentalism, fără duioşie, fără simpatie chiar, 
pornită din setea cunoştinţii pure şi realizată, cu eliminarea 
dulcegăriei, prin procedee riguros ştiinţifice.” 

„.. "Prin Concertul din muzică de Bach o nouă literatură 
română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri 
se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate 
straturile sociale sunt reprezentate, de ta acel Lică 
Trubadurul, crai de mahala, în care germinează 
virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul 
Maxenţiu, floarea de seră a unei râse istovite... 

„„. în faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în 
primul plan. 

Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa 
intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar 
ordonanța compoziţiei, literatura romană n-are ce-i pune 
deasupra.” 


(Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române 
contemporane, 1900-1937, Ed. Librăriei Socec Comp., Buc., 
1937, p. 302, 304.) „Literatura autoarei Drumului ascuns, 
fără să fie hermetică, nici chiar dificilă, nu este una facilă, 
de amuzament, de passe-temps... literatura aceasta toată 


de incisivă observaţie, de adâncă pogorâre interioară, de 
cerebralitate savantă distilată, de reconstituire miraculoasă 
pe calea passelor psihologice este desigur o literatură 
pentru care se cere o iniţiere, nu atât tehnică şi de 
specializare ca pentru străbaterea unor ţinuturi interzise, 
cât o iniţiere strict literară, o pasiune a lecturii, ceea ce, de 
ce ne-am reri a spune, nu se întâlneşte chiar aşa de des.” 


(Perpessicius, Menţiuni critice, voi. IV, Ed. Fundațiilor, 
193S, p. 416.) „întreaga literatura d-nei Hortensia Papadat- 
Bengescu provine din stăpânirea resorturilor nedesluşite 
ale structurii psihologice nouă şi se integrează strălucit în 
preocuparea generală a culturii moderne, de a limpezi 
actele conştiinţei, la lumina iraţionalului şi 
subconştientului.” „Istoriceşte deci, considerând progresul 
realizat de d-na H. PapadatBengescu de la Fecioarele 
despletite la romanele următoare, ciclul d-sale se 
înfăţişează ca cea mai serioasă realizare de frescă, în 
romanul nostru.” 

„.."Din cetirea printre rânduri, se desprinde aceeaşi 
privire lucidă asupra vieţii, care recunoaşte destinul 
singurătăţii, fragilitatea relaţiilor dintre oameni, 
învecinarea nebuniei cu cuminţenia, sensul relativist al 
adevărului, atotstăpânirea minciunii”... „Marea romancieră 
dispune de o luciditate care refuză întunericul, precum şi 
falsele lumini ale convențiilor.” 


(Şerban Cioculescu, Romanul d-nei Hortensia Papadat- 
Bengescu - studiu apărut în Revista Fundațiilor, nr. Îl, 
noiembrie 1938.) 

„.."Căci, deşi semnând, la începutul carierei, mici proze 
lirice, d-na Papadat-Bengescu a ajuns în scurt timp la acel 
Concert din muzică de Bach, în care totul, accent, energie, 
putere de a sugera - dar şi de a disocia, refrigerenta 
intelectuală şi dominare a materiei epice, indica un autor, 
iar nu o autoare.” „Păstrez încă despre acest roman, citit la 


Sbttratorul, o puternică impresie, îmi amintesc cu 
deosebire modalitatea oarecum psihistă a dialogului; 
personajele conversau în fragmente de întrebări şi 
răspunsuri, ba de multe ori prin simple gesturi sau chiar 
semne; cartea se dezvolta din neîntrerupte emisiuni de 
unde psihice, telepatice, care spre a se comunica nu aveau 
nevoie de serviciile cuvântului rostit. Roman de vibrânde 
intenţionalităţi, de resorturi morale demontate analitic 
până la cea mai crudă precizie, Concert din muzică de 
Bach, reuşea să inspecteze toate dedesubturi.' sufleteşti.” 


(Vlachnir Streinu, Pagini de critică literară, Ed. 
Fundațiilor, 1938, p. 143.) „S-a întâmplat acest lucru curios, 
în romanul românesc, că O femeie a fost adesea mai 
aproape de formula genului decât un bărbat, fără a fi, cum 
se pretinde, obiectivă. Romancierul român, lipsit de o 
suficientă experienţă a fost împins să idealizeze aceasta 
lume. Hortensia Papadat-Bengescu însă, luând-o în serios, 
trăind în mijlocul ci, a adus acea iluzie de adevăr pe care o 
dau romanelor lui Bal/ac tocmai admiraţia burgheză a 
valorilor terestre.” 

„.. Oricare ar fi impresiunea estetică a cititorului, pentru 
omul atent la substanţe nu poate să scape condiţia 
fundamentală a romanului. Cartea nu porneşte de la teme 
arbitrare, ci evocă structura socială în toată complexitatea 
ei. E atâta siguranţă în relaţiunile scriitoarei despre cele 
trei familii, încât simţim că aceste familii „xistă. 

Nemulțumirea poate veni numai din insuficienţa sau 
încetineala comunicărilor.” 

(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până 
în prezent, Ed. Fundațiilor, 1941, p. 653, 656.) „împreună 
cu LI viu Rebreanu, d-na Hortensia Papadat-Bengescu este, 
fără îndoială, scriitorul care a exercitat o înrâurire mai 
adâncă asupra dezvoltării romanului nou. Motivele pe care 
le-a introdus în circulaţie, adâncimea analizelor, arta 
caracterizărilor sale, procedeiele întrebuințate se regăsesc 


din belşug în producţia ultimilor ani, încât numele 
scriitoarei, care a dăruit literaturii noastre o seamă de 
pagini viguroase şi profunde, trebuie trecut printre acelea 
ale ctitorilor, oricât opera sa densă şi greu practicabilă, prin 
însăşi tensiunea intelectuală pe care o impune, nu a putut 
cuceri popularitatea.” t 

..."Lăa izvoarele noii literaturi psihologice stă astfel 
contribuţia unei femei, dezvoltând datele proprii ale 
condiţiei sale, dar depăşind prin incisivitate şi robusteţe 
intelectuală, caracterele atribuite îndeobşte literaturii 
femeieşti.” 

(Tudor Vianu, Afla prozatorilor români, Ed. Contemporană, 
1941, p. 334, 335.) k 
1 Simpatic (genn.), 

2 Prietenii prietenilor noştri... (fr.). (Maxima este: Prietenii 
prietenilor noştri sunt prietenii noştri.) 

3 Un mic unchi. Mai mult nu-ţi spun! Frate bun ai maniei 
mele, dac4 vrei?... Dar ce om grozav!... (germ.). 

4 Mică prietenă! (germ.). 

5 Nu puteai risca cu acest spadasin (fr.). 

6 In ediţia din 1932: ei. 

7 îngerul păzitor (fr.). 

8 Tatăl dc la Bucureşti pleacă!... Iacă! de la Bucureşti 
pleacă!... (fr.). 

9 Taci! (fr). 

10 se luase c marc povară. N-ar fi vrut să fie nevoie de 
vreo încordare cu bolnavul şi totuşi ar fi trebuit. Era ora 
când trebuia să vie Marcian; totuşi vrea să se ducă în grabă 
să expedieze ea singură scrisoarea-recomandată. - 

Marcian venise chiar în urma ei. Servitoarea îi dase o 
telegramă atunci sosită. Când ElenA. Grăbită se întorsese, 
Marcian ţinea încă în mâini telegrama de la doctorul Walter. 

Amândoi simţise un gol subt picioare, în jur, pretutindeni. 
Era balastul ce le umpluse existenţa care dispărea. 


SFÂRŞIT