Susanne Dunlap — Sarutul lui Liszt

SUSANNE DUNLAP 


SUSANNE 
DUNLAP 


SĂRUTUL LUI 
LISZT 


Traducere din limba engleză 
GRAAL SOFT 


Editura RAO 


Pentru Bruce Dunlap (1953-2006) 


Fratele meu mai mare, 
cel mai înfocat fan al meu, 
care îmi lipsește atât de mult 


Prolog 
Julie 1830 


Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază 
de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, 
cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și 
Clemenţi, iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce 
Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin. 

— Cânţi mai frumos ca niciodată, spuse marchiza. 

Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi 
de vară. Își privi mâinile subţiri, dar puternice mânată de dorinţa 
de a cânta până i-ar fi căzut degetele. 

— Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine. 

— Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită 
cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. 
Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult 
timp tatăl tău îmi va permite să... începu ea, dar vocea i se 
pierdu încet. 

Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând 
propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori 
înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un 
concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă... în loc să te 
duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie 
de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se 
împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea 
creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină 
de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a 
mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul. 

Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură 
cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe 
când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. 
Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea 
însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama. 

— Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă 
sfârșit. 

— Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i 
cu gingășie o buclă pe după ureche. 

Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârţâitul unor roți de 
trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenţia spre ușa sălii de 


bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol 
și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își 
auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la 
intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce 
ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, 
închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal. 

— Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien. 

Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind 
spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl 
ajute la mers. | se spusese că își rănise piciorul în timpul 
evadării sale în vremea regimului Terorii. 

— Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse  marchizul 
deschizând cu zgomot ușa sălii de bal. 

— Du-te și îmbracă-te pentru cină. 

Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de 
inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe 
lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și 
închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi 
ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind 
parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos. 

În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se 
schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându- 
se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o 
grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinţii ei voiau 
să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe 
oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele 
înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui. 

— Dar, dragă, cu siguranţă că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? 
spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea 
ei. 

— S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orleans 
chiar dinainte să te naști tu. 

— Nu poţi apela la Talleyrand? 

— Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de 
puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost 
primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine 
pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu. 

Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre 
camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu 
ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranţă nu o 


va face. 

În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam 
ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o 
conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat 
vinul fără a scoate o vorbă. 

Anne descoperi ce se întâmplase doar când Therese, 
camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare. 

— Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează 
pe străzi și cer să se facă revoluție. 

— De ce? întrebă Anne. 

— Spun că regele Carol s-a îmbogăţit prea mult ţinând o curte 
foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, 
dobândite deja printr-o revoluţie. 

Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul 
sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, 
în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta 
însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă. 

— Săraca mama, murmură Anne în timp ce Therese îi 
pieptăna părul. 


Unu 


Ferestrele casei erau acoperite cu crep negru. Mirosul de 
camfor și de moarte plutea în aer. Marchiza murise de holeră în 
urmă cu doar câteva ore. Holera era o boală despre care se 
credea că îi afecta pe cei săraci, care trăiau în cocioabe 
mizerabile, îngrămădite și neaerisite, iar nu pe cei bogaţi care 
din conacele din foburgul Saint Germain. Anne se simţea prea 
debusolată ca să poată face altceva în afară de a o privi pe 
Therese de la ferestrele mari ale sălii de bal. Aceasta, cu chipul 
încă brăzdat de lacrimi, ducea un coș plin cu lenjerie de pat într- 
un colţ al curţii și le punea claie peste grămadă pe un rug 
aprins. Nori de fum negru se învârtejeau spre văzduhul plat, 
amestecându-se cu cenușiul lui. Era o precauţie, spusese 
doctorul Magendie. Probabil că nu exista niciun risc pentru 
restul celor din casă dacă beau ceai de mușeţel și purtau asupra 
lor un săculeţ cu camfor. _ 

Anne se forță să plece de la fereastră. In urmă cu doar trei 
zile marchiza stătuse la pianul din colţul camerei cu ochii 
strălucind de entuziasm, în timp ce se gândea la muzica pe care 
o auzise recent. Pianiștii străini aflați în Paris erau cele mai mari 
genii cunoscute vreodată, spunea ea, în special domnul Chopin 
și domnul Liszt. Liszt, mai presus, care era destul de nou în oraș. 
Îi promisese că data viitoare când Liszt urma să dea un concert, 
Anne avea să meargă cu ea, în ciuda regulii impuse de marchiz, 
care interzicea asta. „Când eram de vârsta ta, mergeam la 
concerte în fiecare seară”, îi răsuna încă în urechi vocea mamei 
ei. Totul se întâmplase atât de brusc. Acum era plină de 
sănătate și apoi o văzuseră pălind și ducându-și mâinile la 
stomac, după care căzuse pradă bolii violente. O zi mai târziu, 
Anne văzuse cu ochii ei expresia de pe faţa marchizei 
transformându-se din suferință în pace. Stupefiată fiind, nu îl 
crezuse pe doctor când le spusese că aceasta murise. Era 
convinsă că, de fiecare dată când intra într-o cameră, avea să o 
vadă pe marchiză îndreptându-se spre ea sau stând pe scaunul 
ei preferat și zâmbindu-i cu duioșie. 

— Ce faci aici? 

Anne tresări auzind vocea. Se întoarse și văzu că tatăl ei era 
în cadrul ușii de la sala de bal. 

— Tată! spuse ea fugind spre el. Acesta se retrăsese în 


liniștea bibliotecii, imediat ce plecase doctorul și ea nu-l mai 
văzuse din clipa în care murise marchiza. 

El se îndepărtă de ea întorcându-se astfel încât umărul să nu 
îi permită să îl îmbrăţișeze și își ridică mâna în faţa ochilor, ca și 
cum nu ar fi suportat să o vadă sau să o lase să îl vadă 
plângând. Anne se opri la mică distanţa de el și își strânse 
mâinile întinse, făcându-le pumn. 

— Pleacă imediat din camera asta și nu mai intra niciodată 
aici! 

Deși știa că era durere în spatele mâniei din vocea lui, Anne 
se simţea rănită de tonul pe care îl folosea. 

— Te rog, începu ea, dar el își întoarse capul într-o parte și îi 
indică ușa cu mâna. Prea obosită și uimită ca să se gândească 
măcar să nu-l asculte, Anne plecă aruncând o ultimă privire 
peste umăr la frumosul pian Pleyel, tânjind să fugă spre el și să 
își consume durerea cântând. 


Din acel moment, durerea o cuprinsese pe Anne în valuri, 
lăsând-o apoi liniștită. Nu putea dormi, aţipind doar din când în 
când și zvârcolindu-se prin somn. De fiecare dată când închidea 
ochii, chipul îndurerat al mamei ei apărea din întuneric. Anne își 
dorea să și-o poată închipui fericită și sănătoasă, dar, chiar și 
atunci când reușea să treacă de perioada în care fusese 
bolnavă, marchiza purta acea expresie de tristeţe îngrijorată pe 
chip. Cu toate acestea Anne știa că marchiza fusese veselă și 
vioaie tot timpul atât cât trăise. Atunci de ce nu și-o putea 
închipui astfel? 

Ceva - un eveniment, o explicaţie, un motiv - exista pe 
undeva, ascuns în spatele unei perdele dintr-un colţișor al minţii 
lui Anne la care ea nu putea ajunge. Ştia că era acolo, doar că 
nu se simţea în stare să tragă perdeaua la o parte. Și, chiar 
dacă ar fi făcut asta, care ar fi fost scopul? Mama ei nu mai era 
în viaţă și ea trebuia să găsească un mod prin care să înțeleagă 
această realitate simplă. 


Pierre Talon trase cearșaful peste faţa tinerei femei care cu 
doar câteva ore mai devreme îi povestise despre copilăria ei 
petrecută în Bretagne, înainte de a veni la Paris pentru a căuta 
de lucru, era cusătoreasă. Implorase să i se dea apă la fiecare 
două propoziţii cu o voce piţigăiată și slabă, printre buzele 


crăpate, continuând să vorbească dezlânat și agățându-se de 
viaţă prin firul povestirii. Eforturile ei fuseseră însă inutile, acum 
zăcea moartă asemenea celor încă douăzeci de victime pe care 
le văzuse Pierre numai în seara aceea. Seară? Acum era 
dimineaţă și prin ferestrele înalte de la spitalul Dieu, Pierre 
putea vedea cum cerul căpăta o nuanţă blândă de un gri-închis. 

— Vino, Pierre, nu mai putem face nimic aici, spuse prietenul 
lui, Georges, trăgându-l de lângă mirosul fetid și tânguielile 
pacienţilor aflaţi încă în ghearele holerei. Amândoi erau studenţi 
la Medicină și veniseră la Universitatea din Paris pentru a studia 
chirurgia cu Andral și Louis. Datorita oribilei epidemii declanșate 
fuseseră promovați rapid la gradul de medici, iar alături de 
ceilalți studenţi și doctori făceau tot ce le stătea în putere ca să- 
i ajute pe cei în suferință. Autorităţile organizaseră deja 
cordoane sanitare și officiers  hygi€&niques! supravegheau 
înlăturarea gunoiului și a resturilor de pe străzi. Cu toate 
acestea, holera încă făcea ravagii în rândul populaţiei. 

— Nu cred că mai pot sta vreo clipă aici, spuse Pierre. În trei 
zile reușiseră cu greu să fure câteva ore de somn. 

— Au internat mai puţini azi, spuse Georges luându-l pe după 
umeri. Umblă vorba că epidemia începe să se stingă. 

Pierre dădu din cap și merseră apoi împreună pe străzile 
pustii, spre locuinţa comună de pe strada Bernardins, din 
apropierea universităţii. Erau doar două camere cu o sobă în 
mijloc, pe care o foloseau la încălzit și la gătit. Aveau puţină 
mobila, dar Pierre reușise să cumpere un vechi pian pătrat, la 
care cânta uneori cuplete amuzante pentru a-și distra prietenii. 
Când era singur acasă, alegea însă alte piese: sonate, rondouri 
și aranjamente de arii din opere. Deși nu era prea priceput, îl 
calma să simtă clapele sub degete și să audă cum sunetul 
muzicii umple încăperea. 

Într-o vreme a bolii și a morţii muzica era vitală. 

După ce s-au întors în dimineaţa aceea, Georges s-a aruncat 
în singurul scaun tapiţat din cameră și Pierre s-a așezat la pian 
cântând câteva valsuri de Schubert de pe pagini cu note aflate 
într-o carte pe care o cumpărase cu doi ani în urma, când 
ajunsese pentru prima oară la Paris. 

Amândoi au stat în tăcere și au ascultat melodiile delicate, 
până când Pierre a obosit și nu a mai putut continua. 


1 Ofițerii de igienă (în limba franceză, în original) (n.tr.) 


Anne se simţea cam rigida și deloc în largul ei în rochia 
neagră, grea, de mătase care îi aparținuse mamei ei. Therese o 
modificase ca să i se potrivească, iar rochia foșnea de fiecare 
dată când se mișca, iritând-o grozav. Tatăl ei purta niște haine 
pe care ea nu le mai văzuse de la moartea unui curtean cu un 
an în urmă, pe care îl cunoștea de când era mică. Când urcară în 
trăsură, Anne observă că haina lui de fetru negru era roasă de 
molii și că panglica neagră de pe braţ începea să se deșire. 

Nu era timp pentru o înmormântare deosebită cum i se 
cuvenea unei marchize. Cu o zi înainte, preotul venise la conac 
și le spusese că putea ţine slujba la mormânt. Deși Anne se 
gândea că mai degrabă teama de a nu lua boala și nu altceva ÎI 
făcuse pe preot să nu îi lase să aducă sicriul marchizei la 
biserică; lacrimile vărsate pentru moartea prematură a 
frumoasei sale enoriașe erau sincere. La fel de sincer a fost și 
șocul resimţit în momentul în care a încercat să îl reunească pe 
tată cu fiica sa, acesta a refuzat să îi dea mâna. 

— Domnul este milostiv, v-a lăsat Excelenței Voastre o fiică 
pentru a vă alina lungile ore de suferință, spusese părintele Jean 
cu vocea lui muzicală, atât de familiară lui Anne de la predici. 
Tatăl ei însă nu trebuise să spună nimic, pentru că Anne 
înţelesese deja că prezenţa ei acolo era mai degrabă o insultă 
decât o compensație. 

Marchizul își ţinea mâinile înmănușate în poală. Anne și-ar fi 
dorit ca el să întindă mâna și să o ia în braţe. Un gest atât de 
simplu ar fi adus-o înapoi la realitate în loc să o lase suspendata 
într-un loc ciudat și gol. Anne se întoarse și privi pe fereastra 
cupeului. Stăteau la coadă într-un șir lung de trăsuri care se 
îndreptau spre nord, prin ploaia mohorâtă, spre Pere Lachaise, 
cimitirul la modă în acele vremuri, unde aveau să o depună pe 
marchiză în cripta familiei. Furgonul mortuar mergea în faţă, în 
timp ce Anne și tatăl ei se aflau în trăsura imediat următoare. 
Ori de câte ori treceau de o curbă, Anne putea observa penele 
negre de pe frâiele cailor legănându-se la fiecare pas. 

Ca să ajungă la cimitir, trebuiau să o ia printr-un cartier sărac 
al Parisului. Anne ridică săculeţul de camfor la nas și îl ţinu acolo 
atât pentru a acoperi mirosul copleșitor al grămezilor de 
cadavre de pe stradă, cât și să se protejeze de boala despre 
care se spunea în ziare și mai ales în pamflete că ar putea 


apărea de pe urma miasmelor otrăvite. Niciunul dintre articole 
nu explica ce era de fapt o miasmă. Era invizibilă și suna 
periculos, iar Anne înclina să creadă că o forță misterioasă, 
nevăzută fusese răspunzătoare pentru boala subită a mamei ei. 
In mod cert i se făcuse o mare nedreptate, pentru că marchiza 
era bună la suflet, frumoasă, blândă și cinstită. Numai ea, dintre 
puţinele persoane pe care le cunoscuse Anne până acum, era în 
stare să aducă un zâmbet blând pe chipul tatălui ei. 

Marchizul nu ieșise în oraș prea mult de la moartea soţiei sale. 
Anne îl văzuse pe Julien aducându-i tăvi cu mâncare în 
bibliotecă și luându-le apoi fără ca marchizul să se fi atins prea 
mult de ceva. leșea doar din când în când ea să meargă la 
cimitir. Anne era prea speriata de starea lui taciturnă și nu 
îndrăznea să se apropie de el fără a fi chemată. Ea nu înţelegea 
de ce îi era teamă e tatăl ei. Nu fusese niciodată crud cu ea pe 
faţă. In afară de faptul că își exprima dorinţele prin reguli 
imuabile, în cea mai mare parte a timpului o ignora pur și 
simplu, lăsând în grija lui Therese și a mamei ei necesităţile ei și 
educaţia, dar și alte lucruri pe care o tânără contesă ar trebui să 
le știe. Ea îl săruta de fiecare dată când îi întindea obrazul, 
înainte de a merge la culcare, și el îi accepta gestul în tăcere. La 
ocazii speciale, era îndreptăţită la o mângâiere pe cap atunci 
când marchizul îi dădea un cadou de ziua ei sau de Crăciun. 

Când era mică, tăcerea și neatenţia tatălui faţă de ea o 
provocau să comită mici acte de rebeliune. Odată, Anne îi 
ascunsese bastonul sub un preș pentru că era înspăimântată de 
sunetul pe care acesta îl făcea pe podea. Când s-a aflat despre 
isprava ei și marchiza a pedepsit-o lovind-o ușurel cu bastonul 
peste fund, lacrimile pline de amărăciune și suspinele marchizei 
transformaseră experiența într-una atât de dureroasă încât 
Anne jurase că nu avea să mai facă așa ceva. 

Pe măsura ce crescuse, Anne își invidiase pe ascuns mama 
pentru felul în care o privea marchizul când cobora la cină în 
mătăsuri și catifele somptuoase și împodobită cu bijuterii și 
blănuri. Uneori Therese o lăsa pe Arme să stea pe scări și să își 
spioneze părinţii prin balustradă. Atunci vedea cum și alţi domni 
o priveau pe mama ei cu admiraţie. Marchiza știa că fiica ei 
stătea la pândă pe scări, dar nu o deranja asta. Voia ca Arme să 
audă muzica, iar acele petreceri rămăseseră pentru ea cea mai 
apropiata experienţă de a înţelege ceea ce este de fapt un 


concert. În afară de cântăreții și instrumentiștii faimoși, micile 
orchestre care erau angajate să se producă o introduceau în 
lumea sunetelor instrumentelor cu coarde, a celor de suflat și a 
alămurilor. Anne își amintea în special o anumită petrecere, 
parcă era de ziua mamei ei, când marchizul angajase câţiva 
membri ai Operei din Paris să cânte câteva arii în sala lor de bal. 
Îi fusese permis să își poarte cea mai bună rochie și stătuse în 
poala unei ducese ca să asiste la concert. Fusese încântata de 
costumele somptuoase. Una dintre scene înfăţișă o furtuna și 
sunetul brusc al timpanului o făcuse pe Anne să ţipe. Crezuse că 
în mod inexplicabil tunetele și fulgerele pătrunseseră în casă. 
Spectacolul se întrerupsese, iar Thérèse o dusese pe Anne în 
dormitorul ei. 

Cu toate acestea, în marea parte a timpului, Anne obișnuia să 
asculte și să privească din punctul ei de observaţie de pe scări, 
fără a fi văzută de invitaţi. Își dăduse seama de la o vârstă 
fragedă de modul în care mama ei stârnea admiraţia tuturor 
oriunde mergea și observase cum tatăl ei nu-și pierdea 
niciodată soţia din ochi, căutând motive să o atingă în mod 
constant, fie că o conducea prin sala de bal, fie că îi înmâna un 
pahar cu șampanie, fie că o ruga sa cânte la pian pentru 
oaspeţi. 

— Ho! strigă vizitiul și trăsura se opri atât de brusc că Anne 
mai că fu aruncată de pe scaun. 

— Ce s-a întâmplat? întreba ea, dar marchizul continuă să 
stea la locul lui, fără să clipească. Anne își ridică valurile groase, 
lăsă fereastra în jos și scoase capul. Doamne Dumnezeule! 

Dricuri și cete de rude îndurerate se îndreptau din toate 
direcţiile spre cimitir, aflat la circa un kilometru depărtare. Lui 
Arme i se părea că străzile în sine erau în doliu, așa cum 
apăreau, acoperite de trăsuri negre trase de cai negri și conduse 
de vizitii îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare. Era 
imposibil ca toți să poată intra în cimitir în același timp și 
undeva în față părea că exista un obstacol. Anne se aplecă și 
mai mult pe fereastră. 

Spre groaza ei observă că un dric luase o curbă prea strâns și 
sicriul pe care îl purta se rostogolise. In graba de a-i înmormânta 
pe cei care decedaseră, nu se băteau destule cuie în sicriu; ca și 
în acest caz coșciugul se deschisese când atinsese solul, dând la 
iveală un trup umflat și purpuriu. Un tânăr care stătea lângă 


dric, acum gol, se uita în jur cu tristeţe. Preţ de o clipă, care 
părea să nu se mai termine, nimeni nu se arătă dispus să ÎI 
ajute. Pentru o fracțiune de secundă privirea lui o întâlni pe a lui 
Anne. Ea se retrase și își acoperi gura, făcând eforturi să nu 
vomite. 

Deși Anne nu mai scoase capul ca să vadă ce se mai 
întâmpla, se pare că într-un fel sau altul problema se rezolvase, 
pentru că în cele din urmă începură să se miște din nou încetișor 
spre cimitir. Și-au așteptat rândul și de îndată ce portarul le-a 
dat drumul înăuntru, caii au început să tropăie pe pietriș, printre 
rândurile de cripte și monumente comemorative semănând cu 
un oraș gotic miniatural care se agăța de coasta dealului. La 
fiecare trei sau patru monumente erau urme că acesta fusese 
deschis recent și atât de multe flori proaspete ajunseseră sub 
copitele cailor încât aerul era nefiresc de înmiresmat. 

Slujba de înmormântare a avut loc într-o ceaţă de tămâie arsă 
și plânsete înăbușite. Se adunase o mică mulţime de oameni 
care veniseră să își aducă omagiile marchizei. Fusese singură la 
părinţi, iar ambii muriseră la scurt timp după nașterea lui Anne. 
Din câte știa Anne, nu mai era în viaţă nicio rudă de-a marchizei 
sau de-a marchizului. Singurul frate al tatălui ei murise când ea 
era foarte mică și i se spusese că, la puţin timp după moartea 
lui, soția acestuia murise și ea, dând naștere unui copil care nu 
supravieţuise. Ascultând la masă discuţiile părinţilor ei, Anne își 
dădea seama destul de bine de faptul că declinul lui Carol al X- 
lea atrăsese după sine expulzarea lor din înalta societate. Mai 
rămăseseră doar câţiva prieteni apropiaţi ai mamei care le mai 
aduceau vești de la curte, însă marchizul nu catadicsea să ţină 
legătura cu ei. Astfel micul grup de persoane care se adunase să 
o jelească pe marchiză la cavoul familiei Barbier era format în 
principal din servitori și din câţiva străini, probabil niște rătăciţi 
de la alte înmormântări, sau cerșetori afabili care sperau să fie 
răsplătiți cu câţiva bănuţi pentru lacrimile lor. 

În timp ce preotul îşi ţinea predica monotonă în latină, umbre 
de gânduri și amintiri treceau prin mintea lui Anne asemenea 
unor oaspeţi ocazionali, nereușind a-i trezi conștiința la viaţă. 
Mai târziu avea să își amintească foarte puţine despre 
înmormântare, cu excepţia unui sentiment copleșitor de pustiire 
și pierdere. Cu alte cuvinte, avea să-și amintească puţine 
lucruri, cu excepţia incidentului care avusese loc chiar când se 


pregătea alături de tatăl ei să se urce în trăsură și să parcurgă 
același drum, coborând dealul de această dată, prin cartierele 
mărginașe, spre luxul familiar din foburgul Saint Germain. 

Ușile cavoului Barbier-Chouant se închiseseră cu un zgomot 
greu. Vârful arcuit al acoperișului tremura estompat în faţa 
ochilor înlăcrimaţi ai lui Anne și îi era teamă ca nu cumva să se 
prăbușească. Căută ceva, orice care să o susţină. Privirea i se 
opri asupra unei femei înalte și subţiri care stătea deoparte de 
restul mulţimii. Aceasta purta o pălărie înfășurată în văluri de 
şifon negru care îi ascundeau faţa. Doamna ridică o mână 
înmănușată pentru a-i saluta, apoi se întoarse și se îndepărtă. 

— Cine este? întrebă Anne. 

Marchizul însă închisese ochii. La auzul vocii lui Anne îi 
deschise din nou cu o expresie pierdută care o înspăimântă pe 
Anne. Ea dădu din cap indicându-i silueta femeii care se 
îndepărta. Aceasta tocmai ajunsese la o trăsură oprită lângă un 
alt mormânt și se urca în ea cu ajutorul unui lacheu. Marchizul 
își întoarse încet privirea în direcţia pe care i-o arăta Anne. Când 
o văzu pe doamnă, nările i se mișcară, dar nu dădu niciun 
răspuns. 

Anne lăsă subiectul baltă. Capul cu păr grizonant al tatălui ei 
se plecă sub greutatea jobenului și faţa lui plină de riduri păru 
să o excludă mai mult ca niciodată. Cu o zi înainte această 
excludere căpătase formă concretă atunci când Julien pusese 
lacăte pe ușile sălii de bal și o sigilase, dând ordin ca nimeni, 
nici măcar Anne, să nu pătrundă acolo. Ea nu reușise să 
găsească curajul de a-și întreba tatăl de ce făcuse asta. 

Singura explicaţie pe care o putuse găsi era că sala de bal cu 
frumosul ei pian îi aminteau atât de mult tatălui ei de marchiză 
încât acesta nu putea suporta ca altcineva să îi mai treacă 
pragul. Cu toate acestea nu știa el oare că tot ce trebuia să facă 
era să îi ceară să nu intre acolo? Doar atât, și ea nu ar mai fi 
făcut asta sau cel puţin nu atâta vreme cât se afla el acasă, 
pentru că lui Anne îi era greu să stea departe de pian. Să îi 
interzică însă să mai intre acolo era prea mult, pentru că, odată 
cu soţia lui, marchizul înmormânta muzica. „Or fără muzică, se 
gândi Anne, ar fi putut la fel de bine să mă îngroape și pe mine.” 


Doi 


Eugene Delacroix se ascundea după o statuie din piatră de pe 
domeniul castelului Neuilly-sur-Seine. Cei doi cai pe care el și 
prietenul lui, Franz Liszt, galopaseră prin întuneric spre locul 
unde trăia tânăra prinţesă Clementine îi așteptau chiar lângă 
porțile domeniului ca să îi ducă înapoi la Paris. Ceasul din capelă 
bătu miezul nopţii. „Pe unde o fi?” Eugene începu să creadă că 
toată escapada fusese până la urmă o idee cam proastă. 

Eugene auzi pe cineva alergând din direcţia grădinii 
castelului. 

— Opriţi-l pe ticălos! se auzi la puţin timp, după aceea - vocea 
unei femei strigând, în timp ce la una dintre ferestre se zări 
strălucirea unor lumânări. Câteva clipe mai târziu silueta înaltă 
și subţire a lui Franz se năpusti dintr-o bucată de gard viu și se 
împletici spre Eugene. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, omule, unde sunt caii? 
întrebă el cu răsuflarea întretăiată. 

Eugene îl luă pe Franz de braț și îl târî spre poartă fără să 
scoată o vorbă. Inainte de a ajunge însă la ea dădură cu ochii de 
un paznic care îi căuta cu lanterna, scrutând întunericul. 

— Va trebui să ne căţărăm, spuse Eugene și se îndreptară 
spre un perete de piatră acoperit cu viță-de-vie. 

— Mâinile mele! exclamă Franz șoptit, cu vocea răgușită. 

— Trebuia să te gândești la ele înainte să faci asta! 

Cei doi tineri se căţărară pe perete, rupându-și hainele în 
spinii viței-de-vie, și se lăsară să cadă de partea cealaltă. 

— Pe aici, spuse Eugene conducându-l pe Franz spre castanul 
unde priponiseră caii de o creangă joasă. Cât ai bate din palme 
încălecară și o luară la galop spre Paris chiar în timp ce porţile 
castelului se deschideau. Paznicii traseră câteva focuri de armă 
spre pădure, după ei. 

Galopară fără pauză, oprindu-se direct la atelierul lui Eugene 
din Saint Germain, unde cei doi aventurieri își spălară feţele 
asudate. 

— Sampanie? întrebă Eugene, întrucât nu avea nimic altceva 
prin casă la momentul respectiv. 

— Am fost atât de aproape, prietene, spuse Franz cu suavul 
lui accent maghiar. 

— Aproape de ce, mai precis? întrebă Eugene supărat că îl 


lăsase pe Franz să îl convingă să meargă cu el în aventura 
aceea nebunească. 

— De prinţesă. Voiam pur și simplu să o sărut. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar fata are doar 
cincisprezece ani! 

— Dragostea adevărată nu ţine seama de vârstă, spuse Franz, 
ridicând din umeri. 

— Şi tu crezi că e îndrăgostită de tine pentru simplul fapt că 
ţi-a zâmbit și ţi-a dat o floare când ai cântat la pian la invitaţia 
unchiului ei? Ce vă dau să mâncaţi acolo, în Ungaria? 

— Ne hrănesc cu nectar și ne învaţă înainte de toate despre 
iubire. lubirea este sufletul însuși al artei, zise Franz Liszt cu 
ochii strălucindu-i de entuziasm. 

Eugene pufni dispreţuitor. 


În dimineaţa următoare, cu câteva vânătăi și zgârieturi de pe 
urma escapadei lui nocturne, Franz se pregăti pentru încă o zi 
de cântat la pian și compus în cele două camere întunecoase 
înghesuite sub acoperișul unei clădiri respectabile, deși deloc 
luxoase. De fiecare dată când urca scările și băga cheia în 
broască își amintea de prezentele lui probleme financiare. Era o 
situaţie temporară pe care intenţiona să o remedieze cât mai 
curând posibil. Plănuia să se mute într-un apartament mai mare 
din clădire, astfel încât mama lui, care era plecată la niște rude 
pe o perioadă mai lungă de timp, să poată locui cu el. După un 
mic dejun modest, Franz se așeză la pianul pe care domnul 
Erard i-l dăduse în schimbul promisiunii de a concerta la el 
acasă. Il urcase pe scări cu niște prieteni într-o noapte, după ce 
răseseră câteva sticle cu vin de Bordeaux în atelierul lui Eugene, 
și sărmanul purta încă urmele urcușului bahic. Cu toate acestea 
sunetul era bun, avea o claviatură completă de șase octave și 
jumătate și era îndeajuns de solid cât să-i permită să repete la 
el ore întregi. 

Franz își făcu încălzirea cântând câteva game, trecându-și 
degetele încolo și-ncoace de-a lungul claviaturii, apăsând uneori 
și pedala ajutătoare, astfel încât sunetul se transformă într-un 
vuiet distonant. 

— Tăcere! ţipă o voce din apartamentul de sub el însoţindu-și 
cuvintele și de o izbitură în tavan. 

— Filistin ce ești! ţipă la rândul lui Franz cântând și mai tare 


până când auzi zgomotul îndepărtat al unei uși care se trântește 
cu putere și pași tropăind în jos pe scări și ieșind în cele din 
urmă din clădire. Se opri din cântat și își trecu degetele lungi 
prin părul blond care îi atârna până la guler, o lungime care 
avea să ajungă în curând la modă. Văzu cu coada ochiului un 
teanc nesortat de invitaţii și cărţi de vizită pe care le aruncase 
neglijent pe un taburet de lemn. Sosiseră în acea dimineaţă, așa 
cum veneau și altele în fiecare dimineaţă de când dăduse cel 
mai recent concert la contesa Blavatsky. Franz zâmbi 
amintindu-și de seara aceea. Trei femei leșinaseră din prima și 
cu acea ocazie îi fusese prezentat prinţesei. Aceasta roșise, iar 
gestul ei de a-i da un trandafir îl încurajase să pornească în acea 
aventură  nebunească în noaptea anterioară. |n această 
dimineaţă totuși se hotări că nu merita să riște și mai mult 
pentru a merge mai departe. 

Franz alese cu mâna dreaptă partitura cu „La ei darem la 
mano”, din opera Don Giovanni a lui Mozart. Fragilul Chopin 
folosise aria ca punct de plecare pentru niște variaţiuni 
încântătoare. În loc să interpreteze însă ceea ce scrisese 
compozitorul polonez, Franz devie de capul lui, transformând 
melodia  gingașă și  distorsionând-o până ajunse de 
nerecunoscut. „Cum reușise oare polonezul ăsta delicat?” se 
gândi el. Era în Paris doar de un an și deja avea un atelier bine 
poziționat cu pianiști aspiranţi bogaţi și mai multe creaţii 
publicate. Cele mai noi, studiile, erau publicate în serie limitată. 
Chopin îi spusese că avea să le dedice lui Liszt însuși, ceea ce ÎI 
flata și îl enerva în același timp. 

Franz se sătură repede de joc și începu să își deschidă 
scrisorile, uitându-se pe rând la fiecare și aruncându-le în două 
grămezi separate. Majoritatea începeau cu „Dragă domnule 
Liszt” și continuau cu declaraţii de dragoste veșnică și, în unele 
cazuri, invitaţii pe față la relaţii amoroase. O grămadă era 
formată din invitaţiile pe care nu le considera vrednice de 
interes, iar cealaltă din cele la care avea de gând să răspundă. 
„Nu trebuie să fii niciodată singur în Paris”, se gândi Franz. 

Preocupat de gândurile plăcute care i se învârteau prin minte, 
Franz nu auzi de prima oară bătaia ușoară în ușă. Când aceasta 
se repetă însă însoţita de această dată de un dres delicat al 
vocii, își ridică în cele din urmă privirea de pe corespondenţă. 

— Cine e? strigă el temându-se să nu fie vreun creditor 


neinvitat. 

— Domnul Liszt? se auzi o voce feminină. Franz se ridică de 
pe scaun și din trei pași mari ajunse la ușă deschizând-o. 

O servitoare drăguță, deși cam plinuţă, stătea în prag ţinând 
un plic într-o mână și un trandafir roșu în cealaltă. 

— Stăpâna mea m-a trimis să vi le dau personal, spuse ea 
făcând o reverență și întinzându-i cele două poveri. 

În loc să ia biletul și floarea din mâna fetei, Franz o apucă de 
braţ și o trase în cameră. 

— Ţi-a cerut să mi le înmânezi personal? spuse el. Nu vrei să 
bei ceva înainte să pleci? 

Franz observă cum o ușoară roșeaţă începu să se întindă pe 
gâtul fetei spre faţă, ceea ce îi accentua cenușiul ochilor și o 
făcea să arate și mai drăguță. 

— Nu, nu am voie, chiar trebuie să mă întorc... 

— Cum te cheamă? o întreba Franz. 

— Adele, spuse ea cu vocea gâtuită, după care, amintindu-și 
din nou de îndatorirea ei, îi întinse scrisoarea și floarea. 

— Poate că ar trebui să mă uit la mesajul ăsta important pe 
care mi l-ai adus? spuse Franz râzând zgomotos, după care luă 
plicul, îl rupse la unul dintre capete și scoase scrisoarea. 


Domnule Liszt, 

Aș fi încântată dacă aţi fi de acord să susțineţi un 
concert cu câteva selecții de piese de pian la serata pe 
care o dau poimâine. Vă rog să îmi trimiteţi răspuns 
prin intermediul persoanei care vă aduce acest mesaj. 
Voi considera că viaţa mea s-a îmbogăţit dacă veţi dori 
să cântaţi la noul meu pian Erard. 

Cu prietenie, 
Contesa Marie d'Agoult 


— Așadar stăpâna ta e contesă? Mă gândesc că trebuie să fie 
bătrână și urâtă, altfel ar fi venit în persoană. 

— Unii spun că este cea mai frumoasă doamnă din Paris, zise 
Adele cu mândrie, înăbușindu-și un râset. 

— Spune-i stăpânei tale că, dommage, in acea seară sunt 
ocupat, spuse Franz dând din cap gânditor. 

Fata făcu o plecăciune, iar Franz îi deschise ușa, după care se 


? Din păcate (în limba franceza, în original) (n.tr.) 


aplecă adânc în faţa ei. Aceasta roși din nou și se grăbi să plece. 


— Așadar nu are să vină. Ce păcat! spuse Marie d'Agoult 
rămânând pe scaunul ei de lângă ferestrele înalte ale 
salonașului cu vedere la Sena. 

Nu se îmbrăcase încă și blondele-i bucle rebele îi cădeau pe 
umerii halatului larg de mătase. Işi roase un deget pătat de 
cerneală și împinse cu unul dintre degetele de la picior câteva 
foi de hârtie mototolite care zăceau pe jos. Dacă Liszt nu putea 
veni, putea la fel de bine să amâne petrecerea pentru alta dată. 
Nu spusese tot adevărul în biletul pe care i-l trimisese. Încă nu 
invitase pe nimeni la serată. 

— O să mă duc să-mi văd copiii la Croissy mâine, spuse Marie. 

— Ar fi cel mai bine, doamnă, spuse Adele aplecându-se și 
culegând hârtiile mototolite de pe jos. Se aude că ar mai fi murit 
câţiva de holeră aici în Saint Germain săptămână asta. 

Marie nu spuse nimic și camerista ei se strecură din cameră 
cu mâinile pline de resturile nopţii nedormite a stăpânei ei. 

„Sărmana Sandrine.” Marie îşi șterse o lacrimă cu dosul 
palmei stângi, având grijă să nu se mânjească de cerneală pe 
obraz. Sperase să-i adune pe toţi pianiștii de geniu din Paris la 
serata pe care dorea să o dea în cinstea răposatei ei prietene, 
dar se părea că pentru moment nu reușise să facă asta. 
Sandrine era mai în vârstă, dar, de când venise Marie la Paris, 
în adolescenţă, fusese atrasă de sensibilitatea marchizei și de 
dragostea ei pentru muzică, iar asta le apropiase. Când Marie 
se căsătorise, se îndepărtaseră. Marie devenise una dintre 
doamnele de onoare ale reginei la curtea lui Carol al X-lea, în 
timp ce Sandrine era o burgheză, ceea ce o ţinea oarecum 
departe de înalta societate. Deși soțul ei mult mai în vârstă 
deţinea o funcţie la curte, marchizul se ţinea departe de Marie 
și de-abia dacă o saluta scurt de fiecare dată când se întâlneau. 
Mai târziu aflase de la Sandrine că acesta nu era de acord cu 
cercul de artiști cu care ea se înconjurase. 

Păruse o partidă cel puţin ciudată și nu pentru că nu mai 
existaseră cazuri similare, în care un nobil scăpătat, mult mai în 
vârstă, caută să se căsătorească cu cineva pe o poziţie 
inferioară pentru avere. De ce oare o alesese el pe fiica unor 
negustori  nou-îmbogăţiţi și, la rândul ei, de ce această 
frumuseţe radioasă se mulţumise cu nimic mai mult decât cu un 


titlu nobiliar? în plus căsnicia lor părea să fie diferită de 
obișnuitele mezalianţe realizate pentru bani. Sandrine nu 
încercase niciodată să se impună în societatea aristocratica atât 
de închisă din care făcea parte marchizul, iar acesta nu își 
permisese nicio extravaganţă cu averea soției sale, nefăcând 
nicio schimbare în modul lor de trai. Dimpotrivă acesta devenise 
și mai închis în el, și mai retras decât fusese înainte. Nu duceau 
vieţi separate, după cum se așteptase toată lumea. De fapt 
marchizul nu pleca niciodată de lângă soţia sa atunci când erau 
în public. Apăruseră zvonuri cum că ar fi fost gelos, dar Sandrine 
nu se plânsese niciodată de asta. Cu toate acestea Sandrine și 
Marie nu se mai văzuseră de ani buni. Marie se întorsese la 
Paris la vestea morţii bruște a prietenei ei. 

Când mersese la înmormântare, zărise alături de marchiz o 
tânără doamnă, care trebuie să fi fost fiica lor. Marie nu o 
văzuse de când era mică, iar contesa, Anne pe numele ei, era 
mult prea acoperită de voaluri pentru ca Marie să poată vedea 
dacă semăna cumva cu mama ei. Cu toate acestea, chiar și de 
la distanţă, Marie putuse deduce că tânăra contesă nu mai era 
un copil, ci aproape o femeie acum orfană de o mamă care să o 
îndrume în societate. Sandrine îi spusese că fata ei avea un gust 
special pentru muzică și era o pianistă talentată. Desigur că 
nimeni nu îi cunoștea îndemânarea, pentru că marchizul nu-și 
arătase fata în public. 

Marie trase adânc aer în piept, luă o foaie nouă de hârtie din 
teanc și înmuie pana în călimara cu cerneală. 


Dragă domnișoară contesă, 


Vă rog să acceptaţi condoleanţele mele. Am fost o 
bună prietenă a mamei dumneavoastră. 

Era ca o soră mai mare pentru mine atunci când am 
venit prima oară la Paris. Vă rog să-mi permiteţi să 
răsplătesc această bunătate jucând același rol și eu 
pentru dumneavoastră. Casa mea vă este deschisă 
oricând. Veniţi în Quai Malaquais în orice după-amiază 
la ceai, începând cu vinerea aceasta, pe data de 30. 
Până atunci voi fi plecată la Croissy, să-mi văd copiii. 

Cu multă prietenie, 

Marie d'Agoult 


Marie scrise pe plic, la destinatar, numele Domnișoarei 
Contese Anne de Barbier-Chouant la conacul Barbier și lăsă apoi 
scrisoarea deoparte, pentru a o trimite mai târziu. 


Majoritatea biletelor de condoleanţe de la rudele îndepărtate 
și de la tot felul de străini fuseseră adresate marchizului și nici 
măcar nu o menţionaseră pe Anne în ele. De aceea era cu atât 
mai plăcut surprinsă de singura scrisoare adresată ei, de la 
contesa d'Agoult. Numele acesteia fusese legat de tot ceea ce 
iubise marchiza: muzică, poezie și artă. Ştia că o întâlnise odată 
când era foarte mică pe doamna aceea, dar nu și-o mai aducea 
aminte. Numărul petrecerilor și seratelor pe care le dădeau 
părinţii ei se împuţinaseră cu trecerea anilor, și doamna 
d'Agoult, precum și ceilalţi prieteni ai mamei ei începuseră să îi 
viziteze din ce în ce mai rar. De la Revoluţia din iulie nu mai 
primiseră deloc oaspeţi în afara cunoștințelor marchizului, care 
veneau în interes de afaceri. Nimic din amintirile ei nu îi 
permisese să facă legătura între persoana despre care mama ei 
îi vorbea cu căldură atât de des și silueta înaltă și îndepărtată 
care îi salutase la Père Lachaise. 

— Tată, doamna d'Agoult îmi scrie că i-ar plăcea să îi fac o 
vizită săptămâna viitoare. După cină Anne stătuse în bibliotecă 
vreme de două ore, brodând, în timp ce tatăl ei se uita fix la o 
carte mare de pe un pupitru din faţa lui, fără să îi întoarcă 
paginile. Biblioteca lui, pentru care îl invidiau odinioară mulţi 
oameni învăţaţi, fusese cam golită. Deși nimeni nu suflase o 
vorbă despre asta, Anne observase cum dispăruseră tablourile 
de pe pereţi, cum serviciul din argint pentru ceai nu mai era 
adus după-amiaza, iar mama ei începuse să poarte mai puţine 
bijuterii și rochiile pe care le îmbrăcase și cu un an în urmă. 
Personalul fusese redus: Thérèse, care îndeplinea acum și rolul 
de menajeră, Julien, bucătarul, și Victor, vizitiul. O fată angajată 
cu ziua venea să facă muncile mai neplăcute de prin casă. 
Fuseseră vânduți toţi caii, în afară de doi, și păstraseră doar o 
trăsură mică și cupeul ponosit pe care îl folosiseră la 
înmormântarea mamei ei. 

— Mama ta n-a murit nici de trei zile și tu vrei să te duci să îi 
vizitezi prietenii depravaţi? spuse marchizul ridicându-și încet 
ochii spre ea și fixând-o cu privirea. 


Anne simţi acel nod care i se forma în piept de fiecare dată 
când tatăl ei îi spunea ceva urât, indiferent dacă o făcea 
intenţionat sau nu. Poate că nu se cuvenea să își dorească să 
meargă în vizite atât de curând. Cu toate acestea rutina în care 
își ducea zilele și casa care era atât de părăsită fără mama ei 
prin preajmă o mâniau mai mult decât o întristau. Or această 
mânie nedorită nu îi permitea să verse lacrimile pe care ar fi 
vrut să le lase să curgă libere și scotea în evidenţa 
comportamentul deloc prietenos al tatălui ei. Anne știa că ar fi 
trebuit să stea cuminte lângă tatăl ei taciturn ore în șir, ca și 
cum ar fi așteptat vizite de condoleanţe, ca și cum acesta chiar 
și-ar fi dorit să o vadă acolo, dar, de la înmormântare, devenise 
inexplicabil de agitată. 

Dacă mama ei ar mai fi trăit, ar fi putut să îi explice de ce 
Anne avea aceste sentimente și ar fi intervenit pe lângă 
marchiz. 

— Henri, dragă, e normal ca Anne să își dorească puţină 
companie în asemenea circumstanţe, mai ales că nu mai poate 
cânta la pian... i-ar fi spus ea, iar cuvintele ei blânde l-ar fi alinat 
și l-ar fi făcut să îi îndeplinească fiicei lor orice dorință. Acum 
însă Anne nu știa ce să facă. Așteptă până când tatăl ei ridică 
privirea de pe pagină și începu să fixeze ceva din mijlocul 
camerei, apoi își făcu curaj să încerce din nou. 

— Spune că a fost prietenă foarte bună cu mama și cred că 
vrea să-mi vorbească despre ea. Aș vrea să povestesc cuiva 
despre mama, spuse Anne și, în ciuda eforturilor ei de a le 
înăbuși, lacrimile se adunară la colţurile ochilor și începură să i 
se prelingă pe obraji. Cu toate acestea reuși să își menţină tonul 
vocii constant. 

— Eşti prea tânără ca să mergi în vizite, spuse marchizul. 

— Dar ea este o prietenă specială de-a mamei, așa că n-ar fi 
chiar o vizită. În plus, o să împlinesc curând optsprezece ani. 

— Nu este o companie potrivită pentru tine. Nu am de gând 
să te las să te amesteci cu oamenii aceia, cu artiști și muzicieni. 

Anne nu spuse nimic, dar, în loc să continue cusăturile 
îngrijite la faţa de pernă pe care o broda de luni bune, începu să 
acopere cu cusături mari și urâte modelul delicat la care lucrase 
ore întregi în tăcere. După ce își distruse pe tăcute lucrul de 
mână, se ridică în picioare. 

— Mă duc la culcare acum, tată, spuse ea ieșind din cameră 


fără să depună obișnuitu-i sărut superficial pe obrazul ca de 
hârtie al părintelui ei. 

In ciuda interdicţiei tăcute de a face vreun zgomot, Anne urcă 
scările tropăind și trânti ușa de la dormitor, după care se aruncă 
pe cuvertura de mătase care acoperea patul. La început simţi că 
parcă nu putea respira, iar apoi, când într-un final cedă în faţa 
nevoii de a plânge, lacrimile începură să curgă fără oprire, 
îmbibând perna. 

Când se opri totuși din plâns, își dădu seama că în restul casei 
se așternuse liniștea. O usturau ochii și întregul trup îi era 
scuturat de tremurături ușoare. Deși o durea capul, Anne se 
simţea ciudat de plăpândă și liberă de orice povară. Deschise 
ochii, se ridică în capul oaselor și își suflă nasul în batista 
umedă. Incă avea senzaţia că golul pe care îl simţea în inimă nu 
avea să mai dispară niciodată, dar în același timp își dădea 
seama ca trebuia să își vadă în continuare de viaţa ei. Nu se 
putea ascunde în casa ei care stătea să se năruiască, indiferent 
cât de mult își dorea tatăl ei ca acestui lucru să se întâmple. Se 
întoarse și, când își văzu imaginea în oglinda de deasupra 
măsuţei de toaletă, icni mirata. Preţ de o clipă i se păru că 
oglinda îi întorcea însăși imaginea mamei ei, deși părea mai în 
vârsta din cauza suferinţei îndurate și mai înaltă. Și părul ei de 
un blond-deschis era ca al mamei așa cum îl purta acum, adunat 
într-un coc în vârful capului și cu câteva bucle atârnându-i peste 
urechi, după cum era moda, puţin ciufulite din pricina plânsului 
de adineauri. Deși ochii ei aveau o nuanţă de albastru ceva mai 
închisă decât ai mamei (momentan erau cam roșii), Arme 
înțelese dintr-odată de ce îi făcea atât de rău tatălui ei să o 
privească. Cum el nu avea de gând să o lase să meargă în vizite 
sau să primească oaspeţi și cum sigilase ușa sălii de bal ca ea 
să nu mai poată cânta la pian, reamintindu-i astfel de soţia lui, 
ei bine, se gândi Anne, „va trebui să găsesc o altă modalitate de 
a o vizita pe contesă și să continui repetițiile la pian. Mama mi- 
ar fi dat voie, ar fi vrut să fac asta”. 

Anne se așeză la măsuţa de scris și întocmi un bilet pentru 
Marie d'Agoult, în care îi spunea că avea să o viziteze lunea 
următoare, în caz că ar fi încuviinţat să o primească, sigilă plicul 
și i-l dădu lui Therese ca să-l ducă la destinaţie. Sărmana 
Therese era la fel de tristă ca tot restul lumii și probabil că 
plimbarea de mâine avea să îi facă bine. 


Pentru prima oară de la începutul bolii mamei ei, Anne dormi 
buștean și, în loc să viseze cadavre umflate și morminte 
deschise, o visă pe mama ei care își ducea arătătorul la buze, 
îndemnând-o pe Anne să asculte un mare secret pe care numai 
ea trebuia să îl audă. 


Trei 


— Dar unde crezi că te duci? 

Arme tocmai își așeza pălăria pe cap în acea dimineaţă de 
luni. Nu-și auzise tatăl deschizând ușa bibliotecii, așa că 
prezenţa lui o luă prin surprindere. 

— Mă duc la biserică, la confesiune, răspunse ea arătându-i 
cartea de rugăciuni și mătăniile. 

— Te va conduce Victor. 

— Aș prefera să merg pe jos, aerul proaspăt îmi va face bine. 

Marchizul pufni, bosumflat, dar nu spuse nimic. 

— Ai grijă să te întorci într-o oră, bombăni el, închizând deja 
ușa bibliotecii în urma lui. 

— Da, tată, spuse Anne mai mult pentru ea, căci tatăl einuo 
mai putea auzi. 

Deși știa că atmosfera fusese tensionată în ultima vreme la 
conacul Barbier, Anne nu își dădu seama cât de mult tânjea să 
scape de acasă până nu ieși neînsoţită pe stradă, sub 
mângâierea soarelui blând de aprilie. Marchizul rămăsese 
distant și implacabil. Cu fiecare zi se retrăgea din ce în ce mai 
mult într-o lume din care ea era exclusă. 

Mesele îndeosebi erau niște momente deosebit de neplăcute. 
Respectaseră dintotdeauna vechile obiceiuri, organizând o cină 
formală acasă în fiecare seară atunci când marchizul și marchiza 
nu ieșeau în oraș. Tatăl ei obișnuia să spună că trăise fără asta 
timp de douăzeci de ani, atât în timpul regimului Terorii, cât și 
atunci când Napoleon exilase nobilimea; ori acum nu mai voia 
să o facă. Când marchiza cobora la cină, înveselea chiar și cea 
mai plictisitoare seară cu sporovăială ei și reușea întotdeauna să 
își facă soţul să zâmbească. 

Una dintre poveștile pe care Anne o tot ruga să i le spună era 
cea despre cum îl cunoscuse pe tatăl ei și cum se căsătoriseră. 
Povestea era mereu aceeași. Se pare că marchizul, entuziasmat 
de restauraţia casei dinastice a Bourbonilor din 1814 și 
nerăbdător să aibă un urmaș care să ducă mai departe titlul, era 
„într-o dispoziţie în care se lăsa vrăjit”, după cum spusese 
mama ei, și se îndrăgostise de Sandrine Poitou văzând-o la 
operă. „Nu știa cine eram” obișnuia să spună mama ei, altfel 
poate că și-ar fi lăsat privirea să hoinărească prin alte loje”, 
referindu-se la faptul că nu era de viţă nobilă. Nu îi spusese 


niciodată dacă marchizul fusese dezamăgit de faptul că 
moștenitorul pentru care se presupune că se căsătorise nu 
apăruse. Cu toate acestea marchiza compensase lipsa ei de 
educaţie printr-o avere considerabilă pe care i-o adusese 
soţului. 

Anne se opri puţin ca să se orienteze înainte de a se întoarce 
în direcţia adresei din Quai Malaquais. Doamna d'Agoult îi 
dăduse adresa exactă, dar pe strada aceea toate clădirile, foarte 
bine întreţinute de altfel, arătau cam la fel. Odată ce se asigură 
că mergea în direcţia bună, începu din nou să își rumege 
propriile gânduri. Așadar fusese vorba despre o avere 
considerabila, dar unde dispăruse aceasta? Anne asistase în 
ultimii doi ani la decăderea treptata a casei. La început nu prea 
luase în seamă aceste lucruri, dar treptat începuse să-și dea 
seama de schimbarea situatiei lor sociale. li auzise fără să vrea 
pe părinţii ei vorbind și înţelesese că nu mai erau primiţi la 
curte, punându-le capăt vieţii în înalta societate, dar și 
onorariului generos pe care îl primea marchizul. Totuși, când se 
gândea serios la asta, Anne își dădea seama că dispariţia 
treptată a obiectelor de valoare nu începuse din vremea 
Revoluţiei din iulie, ci doar cu câteva luni în urmă. Tinea minte 
asta, pentru că totul începuse cu un tablou care îi plăcea foarte 
mult, agăţat la un moment dat deasupra policioarei șemineului 
din salonul mic. Doamna din tablou purta o frumoasă rochie 
verde, iar dantela din jurul gulerului de modă veche fusese 
redată cu atâta meticulozitate încât Anne putea observa 
nodurile delicate ale firelor subţiri de borangic. Intr-o bună 
dimineaţă însă portretul dispăruse, iar în ziua respectivă tatăl și 
mama ei păruseră nervoși și tresăriseră de fiecare dată când 
intra vreun servitor sau se auzea vreun zgomot puternic dinspre 
strada. 

„Oare de ce nu am întrebat-o pe mama atunci?” își spusese. 
Acum i se părea totul atât de ciudat și de evident. Apoi 
continuaseră să dispară tot felul de obiecte, fără vreo explicaţie. 
Erau nimicuri, fleacuri pe care Anne le știa din copilărie, care nu 
mai erau pe raftul sau în firida în care își făceau veacul. 
Începuse să nu mai vorbească despre ele cu un an în urmă, 
când, întrebând-o ce se întâmplase cu o mică păstorită din 
porțelan de Sèvres de care se atașase ea, mama ei izbucnise în 
lacrimi. Acum se îndoia că mai rămăsese ceva cu adevărat 


valoros în casă. 

În timp ce se gândea la aceste lucruri, Anne ajunse la casa 
unde locuia doamna d'Agoult. O servitoare tânără și drăguță îi 
deschise ușa când sună din clopoțel. li înmână cartea de 
rugăciuni pe care o luase cu ea ca scuză pentru a ieși din casă, 
pălăria, mânușile și mantaua. 

— Doamna vă așteaptă în salon, spuse servitoarea făcând 
semn spre o ușă întredeschisă. 

Doamna d'Agoult stătea în picioare lângă un pian mare din 
colțul camerei spaţioase și bine aerisite și studia niște partituri. 
Poate că era doar jocul de lumini, dar modul în care își înclina 
capul și se concentra pe partitura pe care o ţinea în mână o 
făcea să semene atât de mult cu mama ei încât Anne de-abia se 
putu abţine să nu se repeadă spre contesă, plină de bucurie, și 
să o îmbrăţișeze. Doamna d'Agoult înlocui partitura de pe 
stativul pianului înainte de a se apropia de Anne cu mâinile 
întinse. 

— Dragă Anne - pot să îți spun Arme?, semeni atât de mult cu 
mama ta. Te-am văzut acolo, la cimitir. 

Așadar pe doamna d'Agoult o văzuse Anne cu o zi înainte. Era 
logic că îi scrisese apoi. Preţ de o clipă niciuna din ele nu putu 
scoate o vorbă. Spre marea oi mirare, Anne simţi cum o 
podidește din nou plânsul, deși credea că îi secase izvorul 
lacrimilor în noaptea dinainte. Anne se gândi că ochii doamnei 
d'Agoult erau mari și trişti, plini de dureri noi și vechi 
deopotrivă. 

— Vino și ia loc, ia niște ceai. Vreau să știu totul despre tine. 
Îţi e tare greu să trăieşti în conacul acela mare cu tatăl tău cel 
arțăgos? 

De când îi murise mama, Anne se simţea de parcă ar fi 
călătorit într-o ţară străină, unde nu cunoștea limba. 
Conversaţia ei din acea după-amiază cu Marie d'Agoult fusese 
primul schimb de cuvinte normal de care avusese parte de zile 
bune. Au vorbit despre marchiză și despre muzică și poezie, 
subiectele ei preferate, mai bine de o oră. 

— Acum ceva vreme mama ta mi-a scris spunându-mi cât de 
bine cânţi la pian, spuse Marie , turnându-i lui Anne încă o 
ceașcă de ceai. Crezi că ai putea să cânţi ceva pentru mine? 
întrebă ea indicându-i pianul cu un gest larg al mâinii. 

— Chiar pot? întrebă Anne, așezându-se la claviatura pianului 


Erard, o firmă de care nu auzise, după ce Marie  încuviinţă. 
încercă apoi câteva acorduri, dezmorțindu-și mâinile din 
picoteala lor impusă din ultima săptămână. Contesa păstra 
pianul perfect acordat, astfel încât simţi clapele familiare și 
sigure sub degete, începu să cânte o sonată în Și bemol major 
de Mozart. Frazele perfect articulate ale compozitorului vienez și 
melodiile după care tânjise erau ca un balsam pentru sufletul ei. 
Închise ochii și preţ de câteva minute cât dură prima parte a 
sonatei totul dispăru în jur, iar ea se lăsă să plutească într-o 
lume a muzicii pure. Când în cele din urmă ridică mâinile de pe 
claviatură, după ce execută cadenţa finală, mai că se aștepta să 
vadă chipul zâmbitor al mamei ei privind-o aprobatoare prin 
capacul ridicat al pianului. În schimb, ce văzu fu faţa lui Marie 
cu capul aplecat. 

— Foarte frumos, spuse doamna d'Agpoult. 

Anne se ridică și îi făcu o reverenţa gazdei înainte de a se 
așeza din nou lângă ea și a mai bea o ceașcă cu ceai. Tocmai 
când se pregătea să se așeze, ceasul bătu ora cinci. 

— Dumnezeule, cât este ceasul? Trebuie să plec de îndată, 
tata trebuie să fie tare neliniștit! 

— Dar de ce? S-a întâmplat ceva? 

Anne începu să-și frângă mâinile, neștiind ce să spună. 

— Nu i-ai spus că vii aici, nu-i așa? 

— Nu prea te înţelegi cu el în ultima vreme. E și mai rău de 
când a murit mama. Nu mă lasă să mă duc nicăieri, doar la 
biserică. În plus nu mă lasă să primesc pe nimeni, spuse Anne 
neîndrăznind să-și ridice privirea spre contesă, având în vedere 
că tocmai mărturisise că minţise. Fără îndoială că doamna 
d'Agoult o invitase pe la ea crezând că nu e deloc genul de fată 
care și-ar păcăli propriul tată. 

— Înţeleg. Ei bine, trebuie să găsim o modalitate de a rezolva 
această situaţie, nu? O domnișoara talentată și drăguță ca tine 
ar trebui să iasă în lume. 

Anne ridică privirea spre contesă. Ochii acesteia, nemișcaţi ca 
o întindere de apă stătătoare, o priveau de deasupra feţei ei 
zâmbitoare. Contesa era aproape la fel de frumoasă ca mama 
ei. 

— Maine-seară este un concert la sala Wauxhall unde vor 
cânta câţiva dintre cei mai mari pianiști, spuse Marie trăgând de 
funia clopoţelului de lângă policioară. Cred că are să-ţi placă. 


Am rezervat o lojă acolo și mi-ar face mare plăcere dacă ai 
putea să mă însoţești, în cazul în care izbutești să ajungi aici la 
ora opt. 

Servitoarea intră aducând lucrurile lui Anne. Un concert! Era 
prea frumos să fie adevărat! Mama ei îi promisese că avea săo 
ducă pe Anne cât de curând să asiste la primul ei concert public. 
În loc de asta iată că prietena mamei ei era o înlocuitoare mult 
mai bună decât putuse spera. 

— Da, o să izbutesc, spuse Anne sperând în sinea ei fie că 
avea să îl convingă pe tatăl ei să îi dea voie să meargă, fie că 
avea să reușească să meargă la concert fără știrea lui. 

Anne merse spre casă cât de repede putea. Işi dorea să fi 
putut să își ridice fustele și să o ia la fugă. Avea să fie greu să 
explice de ce stătuse două ore la biserică să se mărturisească. 
Cât despre a aranja lucrurile pentru seara ce avea să vină, 
poate că Therese ar fi fost în măsură să-i dea ceva sfaturi în 
acest sens. 


Când Anne ajunse la marea ușă de la intrare de la conacul 
Barbier, observa în curte un landou tras de un cal roib bine 
îngrijit. Nu recunoscu trăsura care nu purta niciun blazon. Anne 
intră în casă sperând să nu-i atragă atenţia lui Julien, care i-ar fi 
spus neîndoios tatălui ei la ce oră se întorsese. 

Conacul Barbier era compartimentat pe stil vechi, fără a se 
separa în mod distinct spaţiile publice și cele private, așa cum 
se întâmpla în cazul conacelor mai moderne. Cum intrai, la 
dreapta era sala de bal, care se întindea pe toată lățimea 
clădirii, purtând încă lacătul la ușă. La stânga era biblioteca 
marchizului, unde aceasta își petrecea cea mai mare parte a 
timpului, asta când nu se afla sus în camera sa. In spatele 
bibliotecii se afla spaţioasa sufragerie și chiar sub scară, un 
salonaș. Anne își petrecea timpul în această ultimă cameră 
atunci când nu trebuia să îi ţină companie tatălui ei în 
bibliotecă. Luau și micul dejun, și cina uneori acolo. 

Scara lată, întortocheată ducea la etaj, unde se afla salonul 
protocolar, direct deasupra sălii de bal. Foloseau rar această 
cameră chiar și când trăia marchiza, cu excepţia celor câteva 
ocazii când primeau vizita unui grup numeros de persoane. Era 
prea mare pentru a putea fi încălzită așa cum trebuia, iar 
petrecerile date atunci fuseseră socotite în așa fel încât să 


coincidă cu lunile de vară. Restul etajului era ocupat de șase 
dormitoare mari pentru oaspeţi, suficient de încăpătoare. Ușile 
din capătul fiecărui etaj duceau în aripa în care se aflau 
camerele servitorilor. Aceasta închidea curtea pe o latură, 
cuprindea bucătăria și afumătoarea, prelungindu-se până la 
grajduri. Mansarda era folosită doar pe post de depozit, deși era 
atât de spațioasă încât ar fi putut găzdui câteva familii. Cealaltă 
latură a curții era înconjurată de un perete înalt. 

Intrând în casă, Anne descoperi cu ușurare că Julien nu își 
ocupa locul obișnuit pe taburetul lui de lacheu, era pe punctul 
de a se strecura pe scări spre camera ei când auzi voci în 
spatele ușii de la bibliotecă, așa că se duse tiptil până acolo să 
tragă cu urechea. 

— Cum adică nu pot face nimic? se auzi marchizul ridicând 
vocea. 

— Contractul de căsătorie stipulează asta cât se poate de 
limpede și, vedeți dumneavoastră, testamentul vine să susțină 
același lucru. Aveţi la dispoziţie o rentă care cred că vă permite 
să întreţineţi casa și să aveţi un nivel de viaţă destul de 
confortabil. Apoi, odată ce fiica dumneavoastră... 

Anne tresări auzind zgomotul familiar făcut de bastonul 
tatălui ei pe biroul masiv. Acesta nu se mișca niciodată atât de 
brusc sau cu atâta violenţa, așa că trebuia să fie foarte nervos. 

— Nu vedeţi că asta este o situaţie disperată? spuse 
marchizul în timp ce măsura camera cu pași mici și repezi și 
zgomotul bastonului se amesteca cu sunetul pașilor lui. Nu ești 
bun de nimic! Te rog să ieși din casa mea imediat! 

Oaspetele se îndreptă atât de repede spre ușă încât Anne de- 
abia reuși să se dea la o parte pentru a nu fi lovită când acesta 
deschise ușa. Se ascunse în curba pe care o descria scara. Julien 
apăru din sufragerie, unde așezase paharele de vin pentru cină, 
și îl ajută pe gentilom să își îmbrace mantia și să își pună pălăria 
pe cap. Anne spera să nu o fi văzut cumva ascunzându-se acolo. 

— Julien! se auzi vocea tatălui ei chemându-l pe lacheu în 
bibliotecă, iar Anne răsuflă ușurată. De îndată ce se închise ușa 
în urma acestuia, o luă încetișor la fugă pe scări și ajunse în 
camera ei înainte ca cineva să își dea seama că era acasă. Se 
dezbrăcă și tocmai se pregătea să o caute pe Thérèse când 
Julien bătu la ușă. 

— Stăpânul dorește să mergeţi în bibliotecă, spuse el. 


Anne știa că nu poate evita această întâlnire. Fără îndoială că 
tatăl ei voia să o ia la întrebări în legătură cu motivul pentru 
care stătuse atâta vreme în oraș, așa că își pregătise deja o 
scuză, cum că rămăsese la împărtășanie și că discutase cu un 
preot care avusese timp să o consoleze cu cuvintele lui. 

Marchizul nu ridică privirea spre Anne când intră, dar desigur 
asta nu era nimic nou. Se sprijinea în baston și privea absent 
spre focul care trosnea în cămin. 

— Da, tată? spuse Anne. 

— Ţi-a încredinţat vreodată mama ta niște acte spre păstrare? 
Unele despre care eu nu știu nimic? 

— Nu, tată, răspunse Anne. 

— Ţi-a povestit vreodată mama ta despre existenţa vreunei 
dote? Ţi-a vorbit vreodată despre averea ei? 

— Mi-a povestit doar cum v-aţi întâlnit. 

Marchizul făcu o pauză și apoi se întoarse ca și cum s-ar fi 
pregătit să lase la o parte un gând și să treacă la altul. 

— Cred că ai vârsta potrivită... începu el, apoi se opri și se 
îndreptă spre biroul lui, de unde culese câteva hârtii, doar 
pentru a le lăsa din nou jos. 

— Vârsta potrivită pentru ce, tată? 

Când îl văzu ridicând privirea spre ea, preţ de o clipă, Anne 
crezu că avea să se apropie în sfârșit de ea sufletește. Acum 
chiar o privea, nu își plimba doar privirea pe lângă ea, 
încruntându-se. Anne se îndreptă de mijloc și își ridică bărbia. 
Lucirea unui zâmbet îi flutură pe buze, dispărând apoi la fel de 
repede cum apăruse. 

— Ai vârsta potrivită pentru măritiș. 

— Po... poftim? replică Anne nefiind sigură că auzise bine. 

— Trebuie să îmi fac datoria de tată și să-ţi găsesc un soţ. 

— Da, tată, spuse Anne simțind parcă vorbele uscându-i-se pe 
limbă. Așteptă apoi ca marchizul să mai spună ceva, dar, în loc 
să facă asta, acesta se întoarse cu faţa spre foc, începând din 
nou să fixeze flăcările care trosneau. Anne începu să creadă că 
el uitase că ea se afla acolo, așa că își drese glasul. 

— Ce dorești? spuse marchizul cu o voce devenită din nou 
nervoasă. 

— Vreau să știu doar... doar dacă pot pleca. 

Îi făcu semn cu mâna că da. Anne făcu o scurtă reverență și 
ieși în grabă din cameră. 


Odată ce se regăsi în camera ei, în siguranţă, se așeză la 
măsuţa de toaletă și se privi în oglindă plină de uimire. Cum se 
putea gândi oare la căsătorie? Pentru numele lui Dumnezeu, cu 
cine avea să se căsătorească? Ce îl făcuse să aibă o asemenea 
idee? Nici măcar nu ieșise vreodată în societate, la vreo piesă 
de teatru sau vreun concert, deși, dacă lucrurile mergeau așa 
cum ar fi trebuit, această situaţie avea să se schimbe. „Și când 
te gândești că mă consideră crudă pentru că vreau să merg în 
vizite!” 

Anne se ridică și începu să măsoare neliniștită camera, 
culegând tot felul de nimicuri și mutându-le de colo-colo. „Dacă 
aș putea să cânt la pian”, se gândi ea. Intotdeauna putea gândi 
mai bine când se afla în faţa claviaturii. Modul familiar în care 
erau aranjate notele, formând o anumită schemă, o ajuta să își 
organizeze gândurile. Dacă nu putea cânta la pian, avea nevoie 
cu disperare de cineva cu care să vorbească. Privirea i se opri 
asupra clopoţelului de alamă de pe măsuţa de toaletă. II folosea 
rar, întrucât erau puţine ocaziile în care nu găsea ceva la 
îndemână prin grija mamei sau a lui Therese. După ce ezită 
câteva clipe, înșfăcă repede clopoţelul și sună. 

Câteva clipe mai târziu, Therese bătu la ușă și intră. 

— Da, domnișoară! 

Anne fugi spre menajeră, își aruncă mâinile pe după gâtul ei și 
începu să plângă pe umărul ei. Therese o bătu pe spate şi îi 
mângâie părul, fără să o întrebe ceva, ci murmurând doar 
cuvinte drăgăstoase. 


Patru 


Epidemia de holeră mai făcea încă victime, dar în acele zile 
când nu trebuia să aibă grija de bolnavi sau de muribunzi la 
spitalul Dieu sau la spitalul Carităţii, Pierre își continua viaţa mai 
mult sau mai puţin normal. Se ducea la cursuri în fiecare zi și se 
lupta cu șobolanii, rândunelele și duhoarea insuportabilă în timp 
ce diseca la orele de anatomie cadavre umane. Cu toate 
acestea niciunul dintre acele cadavre nu era victimă a holerei. 
Deși bănuia că nu ar fi fost un lucru prea înţelept să deschidă un 
astfel de cadavru, curiozitatea de a vedea care erau efectele 
bolii risca să îl facă să lase deoparte bunul-simţ. 

Subiectul din acea zi era un tânăr de aceeași vârstă cu el care 
suferise un anevrism de aortă. Acești ucigași tăcuţi îl îngrijorau 
cel mai mult pe Pierre. Printre ei se afla și colica din cauza 
căreia își pierduse viaţa sora lui mai mică, moartă în chinuri în 
câteva zile. Nimeni nu se gândise să recurgă la operaţie pentru 
a calma acest tip de disconfort abdominal, medici pricepuţi 
vindecaseră rapid alte boli mai periculoase prin intervenții 
chirurgicale. In fiecare zi se descopereau noi proceduri care îi 
făceau mai încrezători în viitorul medicinei. 

— Vii în seara asta la cafenea? îl întrebă Georges în timp ce își 
clăteau amândoi mâinile de sânge la cișmeaua din curte. 

— Nu, răspunse el, mă duc la un concert. 

— După o zi de operaţii, tot ce îmi doresc e să mă îmbăt, 
spuse Georges râzând. Nu înţeleg obsesia asta a ta cu muzica. 
Sau, cine știe, poate te duci să te vezi cu vreo doamnă 
misterioasă. 

— E un concert menit să strângă fonduri pentru victimele 
holerei, spuse Pierre stropindu-l cu apă pe faţă pe prietenul lui. 
Vor fi acolo Chopin, Liszt și poate și Kalkbrenner. 

— Ei bine, dacă mai ai chef de distracţie după aceea, știi unde 
să mă găsești, spuse Georges îndreptându-se vesel spre 
cafeneaua preferată a studenţilor. Pierre îi urmări silueta scunda 
și îndesată dispărând în mulţimea de pelerine și pălării 
masculine. Nici că putea avea un prieten mai diferit decât el, 
dar, cu toate acestea, ţinea mult la băiatul acesta pe care îl 
întâlnise în ziua în care își începuse studiile la universitate. 
Georges era un normand mic de statură, oacheș și cu părul 
negru. Pierre era din Toulouse, era înalt și subţire, cu păr nisipiu, 


ochii căprui și ceva urme de barba. Ar fi trebuit să arate exact 
invers, dat fiind locul de baștină al fiecăruia. 

Pierre abia avu timp să mănânce niște pâine cu brânză și să 
îmbrace o ţinută de seară pentru concert, își pusese deoparte 
mica renta pe care i-o dădea tatăl lui, negustor de mărunţișuri, 
și își cumpărase un frac elegant din mătase, o vesta din brocart, 
un joben și mănuși albe din piele de căprioară, după ultima 
modă pariziană. Din ceea ce îi mai rămăsese după ce își plătise 
chiria și mâncase ceva cât mai ieftin, își cumpărase locuri bune 
la operă și prin sălile de concerte. Nu voia să stea în spate sau 
la balcon cu ceilalţi studenţi. „Într-o bună zi, își spuse Pierre, voi 
fi un medic de succes și voi găzdui artiști și muzicieni în propria 
casă.” 

Pierre nu avea destui bani să ia o trăsură până la sala 
Wauxhall, ceea ce însemna că avea de mers destul demult pe 
jos spre vest, traversând apoi râul spre nord, către bulevardul 
Saint Martin, în apropierea pieţei Republicii. Nu îl deranja însă 
asta, pentru că îi plăcea să meargă pe jos. In plus, dacă o lua 
spre capătul vestic din Île du Palais și mergea doar pe străzile 
principale, putea să evite peisajul încă omniprezent oferit de 
victimele holerei. 

Trăsurile blocaseră străzile din apropierea teatrului. Pierre 
stătu o bună bucata de vreme afară privindu-i pe aristocrați în 
ţinutele lor sclipitoare, coborând din cupeurile luxoase. Mai că 
nu îi venea a crede că acești oameni trăiau în același oraș cu 
oamenii săraci și bolnavi pe care îi vedea în fiecare zi în timpul 
vizitelor în care îl însoțea pe Andral la spitalul La Charité sau 
când lucra ca voluntar la spitalul Dieu. Fiecare silueta eleganta 
mirosea a camfor, aceasta buruiana care se gândeau ei, avea sa 
îi protejeze asemenea unui talisman. Și cumva chiar îi proteja, 
întrucât cei bogaţi nu se îmbolnăveau și nu mureau asemenea 
săracilor, sau cel puţin nu în număr atât de mare ca aceștia. 

Pierre intră în teatru și îi înmână biletul plasatorului, care îl 
conduse la un loc din mijlocul rândurilor din stal. De acolo putea 
vedea bine scena și lojele astfel încât să aibă cu ce se distra 
atât în timpul concertului, cât și în pauză. 

Sala era destul de plină. Pierre nici că își putea închipui un 
eveniment mai deosebit. Oamenii păreau chiar mai fericiţi și mai 
joviali decât de obicei, făcând paradă cu sănătatea lor de 
neclintit prin însăși dispoziţia lor plină de veselie. Pierre se 


amuză cercetând chipurile de prin loje și încercând să-și dea 
seama cine era fiecare, ce titlu avea și ce poziție deţinea în 
societate. Una dintre loje era plină până la refuz de cinci 
doamne cu proporții atât de generoase încât ai fi putut crede că 
sunt fiicele unui brutar. Cu toate acestea, având în vedere că 
stăteau într-o lojă și erau bine garnisite cu bijuterii de preţ, 
trebuie să fi fost pe puţin fiicele vreunui bancher bogat. Într-o 
altă lojă se aflau câţiva tineri bine îmbrăcaţi, pe care atitudinea 
relaxată și lipsită de griji îi trăda ca făcând parte din lumea 
aristocraților. Intr-o altă lojă o recunoscu pe marchiza La Vayer, 
apoi pe prefectul poliţiei, Gisquet, care stătea pe un scaun în 
spatele altor persoane pe care Pierre nu le cunoștea. 

Toate lojile erau ocupate, cu excepţia celei din stânga lui, 
situată cel mai aproape de scenă pe partea unde era așezat 
pianul. li venea greu să creadă că o lojă atât de bine poziționată 
nu se vânduse cu mult timp înainte, așa că n-o pierdu din ochi, 
ca să vadă cine avea să intre acolo, gândindu-se că ar putea fi 
vreun membru al familiei regale. 

Ușa de la scenă se deschise și un plasator în livrea se deplasă 
cu pași adormiţi spre pian, ridicând capacul. Murmurul mulţimii 
se liniști, transformându-se în șoapte tăcute în timp ce publicul îl 
aștepta pe primul interpret, domnul Frederic Chopin, să intre pe 
scenă și să își ia locul la pian. Pierre se uită la loja goală și, spre 
uimirea lui, observă că în cele câteva clipe cât își îndreptase 
atenţia spre scenă două doamne își ocupaseră locurile acolo. Pe 
una din ele o cunoștea, era contesa Marie d'Agoult, o 
protectoare a artelor cunoscută în societate pentru seratele 
artistice pe care le găzduia. Putea fi văzută frecvent la concerte 
și la teatru. Pe doamna de lângă ea însă Pierre nu o cunoștea, 
deși aceasta avea un aer care nu îi era deloc străin. Aceasta 
avea părul de un blond-deschis și un gât lung și subţire, iar 
rochia simplă, neagră îi accentua paloarea chipului. Ceva din 
culoarea părului și rochia aceea îi păreau cunoscute lui Pierre. 
Cum femeia privea spre scenă, nu îi putea vedea bine faţa, ci 
doar linia obrazului, bărbia delicată și nasul mic, toate semne 
ale unui chip frumos. 

Un ropot de aplauze îl scoase pe Pierre din starea lui 
contemplativă. Domnul Chopin intrase pe scenă, făcuse o 
reverenţa publicului și se așezase la pian. 


Nereușind a găsi curajul să-i ceară voie tatălui ei să o lase să 
meargă la concert, Anne mai că ratase întâlnirea stabilită cu 
doamna d'Agoult. Pretinsese că o durea capul, scuzându-se 
astfel de la cină, iar Therese, sub pretextul că îi aducea un 
medicament care i-ar fi calmat durerea, o ajutase să își îmbrace 
cea mai bună rochie, care respecta însă regulile impuse de 
doliu. După ce se asigurară că marchizul coborâse la cină și că 
Julien era ocupat să îi servească masa, Therese deschisese cu 
grijă ușa dormitorului și îi făcuse semn să o urmeze. 

Rochia amplă cu crinolină și mai multe straturi de jupoane 
făcea zgomot în timp ce Anne, însoţită de Therese care se tot 
uita peste umăr în urma ei, se strecura pe hol spre aripa în care 
se aflau camerele servitorilor. Tocmai când se pregăteau să 
intre pe ușa care separa cele două aripi ale casei, auziră zgomot 
de pași venind dinspre scara servitorilor către ele și intrară 
repede într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeţi. 

— A spus să mă duc să stau cu contesa în loc să mănânc și 
eu, se auzi o voce. 

Anne o recunoscu ca fiind a fetei în casă tocmită cu ziua după 
ce își concediaseră servitoarea permanentă. 

— Oprește-o, Therese! șopti Anne. 

— E-n regula, Sylvie, du-te și mănâncă, stau eu cu 
domnișoara, spuse Therese ieșind din cameră și pretinzând că 
urcase pe cealaltă scară. 

— Eşti sigură că n-o să intru în belea? 

— Sigur că da. 

Spre ușurarea lui Anne, o auzi pe servitoare întorcându-se pe 
unde venise și coborând pe scări la bucătărie. Câteva clipe mai 
târziu, Thérèse intră din nou în cameră. 

— Hai, repede! 

— Și dacă descoperă că nu-s aici? spuse Anne temătoare. 
Tatăl ei continuase să se poarte ciudat din momentul în care 
adusese vorba despre căsătorie. 

— N-o să descopere nimic. Hai, du-te! 

Therese o împinse pe coridorul întunecat din aripa servitorilor, 
care ducea la ușa dinspre stradă. Odată ce ieși din casă, Anne 
se îndreptă grăbită spre apartamentul doamnei d'Agoult pe 
străzile luminate de felinare, ignorând cât putea de bine 
rânjetele bărbaţilor de prin cafenele și ale celor câţiva cerșetori 
care se luară după ea. 


— Îmi pare rău, mi-a fost greu să scap, spuse ea văzând că 
Marie o aștepta deja în trăsură. 

— Ai venit pe jos? o întrebă Marie zâmbind. Nu contează, o să 
ajungem acolo chiar înainte de a începe concertul. 

Când ajunseră la destinaţie, strada era plină de trăsuri goale 
care așteptau să își culeagă stăpânii din nou după concert. Anne 
și Marie fură luate de un plasator și conduse la locurile lor. 
Spectacolul oferit de toți acei oameni strânși laolaltă o 
impresiona atât de mult pe Anne încât nu îndrăzni să privească 
spre vreunul dintre ei, ţinându-și privirea aţintită spre pianul de 
pe scenă. 

Primul interpret era domnul Chopin. Anne era nerăbdătoare 
să îl vadă pe acest bărbat care, în ciuda vârstei sale fragede, 
compusese muzică atât de înălțătoare și să îl audă 
interpretându-și creaţiile. Cu toate acestea fu surprinsă de cât 
de mic și de fragil era, iar publicul trebui să facă liniște pentru a- 
| putea auzi. Chiar și momentele cele mai pline de forță de-abia 
treceau de un mezzo forte și, în timpul pasajelor interpretate 
pianissimo, Chopin cânta de parcă numai el și îngerii ar fi trebuit 
să le audă. Cu toate acestea muzica - câteva mazurci și valsuri 
pe care Arme nu le știa - o încântă și o făcu să uite curând unde 
se afla. Se aplecă într-o parte și își sprijini coatele de marginea 
lojii. 

Când Chopin încheie, publicul izbucni în aplauze furtunoase, 
alături de Anne. 

— O, doamnă d'Agoult, nu am mai auzit ceva atât de minunat 
până acum! 

— Ai atât de multe lucruri de descoperit în această lume, 
Anne, spuse Marie atingându-i obrazul. Urmează un tânăr 
pianist nou-descoperit, continuă ea uitându-se pe program, care 
își va cânta propriile compoziții. Este vorba despre un anume 
domn Franz Liszt. 

Înainte ca Anne să o poată întreba pe contesă ce știa despre 
acest bărbat al cărui nume i-l menționase mama ei doar cu 
câteva zile înainte de moarte, ușa de la scenă se deschise și o 
siluetă înaltă și osoasă păși în fața publicului, oprindu-se în 
curba descrisă de forma pianului pentru a-și face reverenţa. 

În acel moment timpul stătu în loc pentru Anne. Un val de 
căldură o cuprinse pe sub coaste până în vârful degetelor. De la 
locul ei Anne putea observa profilul nobil al lui Liszt. 


Acesta făcu o reverență plină de graţie, apoi se întoarse și se 
așeză pe scaunul din faţa pianului. Îşi scoase mănușile albe din 
piele de căprioară cu ochii pironiţi în tavan și le așeză pe stativul 
instrumentului. Nu adusese nicio partitură cu el. Cum putea 
cânta cineva fără partitură? se întrebă Anne. 

Işi ţinu respiraţia și în clipa următoare, când Liszt începu să 
cânte, simţi cum se ridică din scaun, imaginându-și că plutește 
asemenea unei ființe fără corp, suspendată în aer de simpla 
cantitate de note care curgeau dinspre pian. Puterea și 
strălucirea metodei folosite de Liszt era cu totul diferită de cea a 
lui Chopin. Dacă polonezul nu făcuse decât să atingă suprafaţa 
clapelor, detașându-se parcă de instrumentul care părea prea 
mare pentru el, Liszt se năpusti asupra lor și le smulse muzica 
cu dibăcie. Pe alocuri degetele i se mișcau atât de repede încât 
Anne abia le putea vedea; în altele își întindea degetele atât de 
mult pe claviatură încât părea să aibă patru mâini în loc de 
două. Anne simţea cum se ridică din ce în ce mai sus în aer cu 
fiecare ropot de arpegii năucitor de rapide, doar pentru a cădea 
apoi vertiginos spre pământ cu fiecare gamă uimitor de lungă și 
cu fiecare salt gargantuesc. Finalul, o trecere încântătoare în 
modul major la un volum de care nu știa că ar putea fi redat de 
vreun pian, o lăsă fără suflare. Când termină compoziţia, Liszt își 
ridică degetele de pe claviatură cu o înfloritura și privi din nou 
spre public, scrutând lojile de această dată. Când privirea îi căzu 
asupra lor și crezu că vede umbra unui surâs pe buzele lui Liszt, 
Anne leșină. 


Pierre mai fusese la concertele fragilului Chopin înainte, dar 
era mai mult decât ușor curios să îl audă pe Franz Liszt, despre 
care circulau o sumedenie de zvonuri prin oraș. Când ungurul 
cel înalt păși pe scenă ca și cum ar fi stăpânit nu numai pianul, 
ci și scena, sala și fiecare membru al publicului, Pierre înţelese 
cât de cât de ce pianistul fascina atâta lume și mai ales femeile. 

Fiecare pereche de ochi din sală se holba la frumosul artist, 
dar Pierre nu se putu abţine să nu își ia privirea de la el pentru a 
o îndrepta spre tânăra pe care o observase mai devreme în loja 
doamnei d'Agoult. O văzuse aplecându-se în față, complet 
concentrată asupra muzicii lui Chopin, observându-i braţele 
suple asemenea unor ramuri în mânecile negre, lungi, care 
porneau de sub umerii voluminoși ai rochiei și continuau până la 


încheieturi și mâinile albe ca doi porumbei agăţaţi de ele. Era 
absorbită de muzică și complet inconștienta de frumuseţea ei 
care, după cum putea observa, atrăgea multe priviri. 

În timp ce Liszt cânta la pian, în loc să își sprijine bărbia în 
palme, visătoare, așa cum făcuse în timpul compozițiilor lui 
Chopin, fata stătea complet dreaptă, strângând în mâini 
balustrada din faţa ei. Chiar și de unde stătea Pierre putea 
observa cum îi străluceau ochii. La rândul ei, și doamna d'Agoult 
se apleca în faţă, însă părea să fie puţin mai impasibilă și mai 
rezervată. 

La sfârșitul minunatului șir de variaţii, publicul aplaudă 
frenetic. Pierre aplaudă din toată inima și strigă Bravo! alături 
de ceilalți. Apoi, dorind să vadă cum aprecia tânăra 
reprezentaţia, își întoarse din nou privirea spre loja ei. 

Tânăra însă nu era acolo sau cel puţin el nu o putea vedea. 
Contesa d'Agoult se ridicase și privea în jur confuza, aplecându- 
se din când în când și încercând să atragă atenţia cuiva când se 
ridica. Dintr-odată, Pierre își dădu seama că tânăra leșinase. 
Dacă s-ar fi agitat și s-ar fi expus în fața publicului, conștienta ca 
era admirată, poate că ar fi râs de ea și ar fi lăsat-o în grija 
sărurilor care ar fi readus-o în simţiri. Însă intensitatea reacției 
ei faţă de reprezentaţie și dedicaţia cu care se lăsase în voia 
muzicii îl convinse că ar putea de fapt să fie în pericol. 

— Vă rog să mă scuzaţi, îmi cer scuze, îmi pare rău, spuse 
Pierre în timp ce se lupta să iasă din mijlocul unui rând din stal 
și publicul îl cerea din nou pe Liszt pe scenă. După ce reuși să 
ajungă pe culoar, se năpusti spre ușa laterală care ducea la loji. 
Se îndreptă spre scenă și bătu la ușa lojii unde presupuse că s- 
ar fi aflat cele două doamne. 

Doamna d'Agoult îi deschise imediat. 

— Slavă Domnului, am crezut că nu mă va auzi nimeni în 
nebunia asta! 

Pierre nu o salută, ci se îndreptă direct spre fata care zăcea 
leșinată pe podeaua lojii, cu faţa palidă și buzele albite. li ridică 
una dintre mâini și îi masă încheietura, bătând-o ușor peste 
obraji. 

— Şi-a pierdut mama de curând, spuse doamna d'Angoult. 

— Din cauza holerei? 

— Din păcate, da. Marchiza îmi era prietenă și cânta la pian. 
De fapt o învăţa pe fiica ei să cânte la pian. Mă gândesc că 


acest concert a fost prea mult pentru ea, spuse pe un ton șoptit 
și agitat doamna d'Agoult care, deși mai în vârstă, era și ea 
foarte frumoasă. Tatăl ei nu știe că se află aici. 

În acel moment fata clipi și deschise ochii, confuză fiind. 
Privind faţa lui Pierre, se încruntă ușor, ca și cum ar fi vrut să 
întrebe ceva, apoi se întoarse către doamna d'Agoult după care 
se ridică brusc în capul oaselor. 

— Vai, ce prostie din partea mea, îmi pare atât de rău, spuse 
ea. 

— Nu vă faceţi griji, contesă, mă bucur doar că sunteţi bine 
acum, spuse contesa d'Agoult, îngenunchind lângă ea. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut să vă reluaţi locul, spuse Pierre 
întârziind să dea drumul mâinii ei moi, atât de diferita de 
mâinile spălătoreselor și nevoiașilor de care avea grijă mai tot 
timpul. 

— Mulţumesc, șopti ea lăsând privirea în jos și roșind ușor. Vă 
mulțumesc pentru ajutor, domnule...? 

Pierre, care nu se gândise să se prezinte doamnei d'Agoult, 
ridică privirea spre aceasta, sperând că avea să îi dea voie să își 
spună numele. 

— Vă suntem profund îndatorate, spuse ea concediindu-l 
printr-un gest al mâinii. El se ridică și se aplecă politicos 
deasupra mâinii întinse, după care ieși din lojă. 

Între timp toate ușile lojelor fuseseră deschise și oameni 
eleganţi se plimbau de colo colo salutându-se și schimbând 
entuziasmați păreri despre minunatul spectacol la care tocmai 
asistaseră. Pierre nu se grăbi deloc să ajungă din nou la locul lui, 
oprind în schimb pe drum un plasator. 

— Cine stă în prima lojă de-acolo? îl întrebă el indicându-i loja. 

— În această seară, doamna d'Agoult, răspunse acesta. 

— Şi tânăra ei prietenă? 

— Nu o cunosc, domnule, spuse plasatorul salutându-l și 
văzându-și de drum. 

Pierre de-abia reuși să fie atent la restul concertului. Deși 
acum loja era goală, mintea lui încă mai derula scena care 
avusese loc acolo mai devreme. Işi dorea să fi aflat numele 
tinerei, dar primise o educaţie prea aleasă pentru a obliga pe 
cineva să facă cunoștință cu el, așa că se resemnă cu gândul că 
va rămâne doar cu o amintire frumoasă. Cu toate acestea ceea 
ce îi spusese doamna d'Agoult în timp ce el se străduia să o 


readucă în simţiri pe fată îi aminti ceva lui Pierre, îi spusese că 
mama acesteia murise recent de holeră. 

Deodată își aminti unde îi mai văzuse chipul. Se aplecase pe 
fereastra unei trăsuri dintr-un convoi funerar atunci când 
cadavrul prietenului său, Estephe, se rostogolise atât de 
dizgraţios din sicriu pe drumul spre cimitirul Père Lachaise. „Cât 
de groaznică trebuie să fi fost pentru ea o asemenea priveliște,” 
se gândi el. Nu era de mirare că fata, respectiv contesa, după 
cum o auzise pe doamna d'Agoult numind-o, era atât de 
susceptibilă. Pierre se hotărî să facă niște cercetări. Putea 
măcar să descopere cine era, chiar dacă nu avea să o mai vadă 
niciodată. 


— Îmi este atât de rușine de criza aceea prostească, spuse 
Arme de îndată ce ajunseră în siguranţă în trăsura doamnei 
d'Agoult și porniră pe drumul spre Saint Germain. Nu îmi stă 
deloc în fire să leșin. 

— Ai fost pur și simplu extenuată, nu trebuie să îţi faci griji. 

Anne își dădea seama însă că Marie era supărată pe ea. 
Contesa insistase să plece înainte de a doua parte a concertului, 
în ciuda faptului că Anne o asigurase că se simţea bine. 

— Aș vrea să îi pot scrie tânărului amabil care m-a ajutat, 
pentru a-i mulțumi, spuse ea. 

— Draga mea, este mai bine să nu te gândești la el, spuse 
Marie întorcându-și privirea senină spre ea. Nu se va aștepta să 
primească mulţumiri, întrucât era în mod evident un gentilom, și 
nu ar fi deloc potrivit ca tu să-i spui ceva fără a ști mai multe 
despre el. 

Anne nu ieșise destul pentru a înţelege subtilităţile etichetei și 
bunei-cuviinţe și i se părea crud și incorect să îl concedieze pe 
tânăr fără măcar un bilet de mulţumire, mai ales că observase 
atâta grijă pentru ea în ochii lui frumoși. Neavând însă o mamă 
care să o sfătuiască în acest sens, se lăsă ghidată de Marie . 

Trăsura se opri la intrarea servitorilor de la conacul Barbier. 
Anne își dorise cu disperare să o mai întrebe ceva pe doamna 
d'Agoult înainte de a se despărţi de ea în seara aceea, așa că 
ezita să coboare. 

— Doamnă, nu vă pot mulţumi destul pentru această seară, 
spuse ea. 

— Nu ai pentru ce, spuse Marie . Mama ta ar fi vrut să vezi 


concertul. 

— Mai este ceva, aș vrea să vă cer o favoare, spuse Anne 
mușcându-și buza de jos. Vedeţi dumneavoastră, tatăl meu a 
ferecat ușile sălii de bal unde se află pianul. Nu vrea să audă 
muzică în casă. 

— A, înţeleg, spuse Marie . Draga mea Anne, poţi veni în 
apartamentul meu oricând vrei să cânţi la pian. Mâine plec în 
străinătate, dar am să las vorbă că poţi veni în lipsa mea. 

Anne o îmbrăţișa pe contesă, fiindu-i atât de recunoscătoare 
acestei doamne care o dusese la primul ei concert și care avea 
să îi permită să continue să cânte la pian, asta dacă avea să 
reușească să iasă din casă. Or, începând din această seară, 
Anne nici că își dorea să facă altceva. Nu conta decât muzica, 
acel fir invizibil care încă o mai lega de amintirea mamei ei mai 
puternic decât orice. 


Cinci 


În ziua de după concert, Pierre nu avu timp să se gândească 
la tânăra drăguță pe care o adusese în simţiri după leșin. 

— Pierre, vino repede! îi strigă Georges dând buzna în 
biblioteca universităţii unde Pierre era cufundat în lectura unui 
tom de referința despre sistemul digestiv care avea să fie 
subiectul cursului din acea după-amiază al lui Magendie. 

— Sssst, spuse Pierre luându-și prietenul de braţ și 
îndreptându-se grăbit alături de el spre piaţeta din fața 
venerabilei clădiri. Ce este? 

— Am auzit că dau vina pe noi sau în orice caz pe medici. Este 
pur și simplu de neconceput. 

De-abia după ce se așezară la cea mai apropiată cafenea și 
dădură fiecare pe gât câte un pahar cu vin de Bordeaux, Pierre 
reuși să îl facă pe Georges să rostească o propoziţie cu cap și 
coadă. 

— Ti-l amintești pe Mordieu, nu? spuse Georges referindu-se 
la un medic foarte respectat care venise la universitate pentru a 
învăţa tehnici chirurgicale mai avansate. Ei bine, se plimba pe 
cheiul Feraille când a fost atacat de o mulţime însetată de 
sânge. 

Lui Pierre nu-i venea să creadă ce îi spunea Georges. 
Asmuţiseră câinii asupra sărmanului medic, care fusese rupt în 
bucăți. Apoi legaseră ce mai rămăsese din el de o scândura și o 
aruncaseră în Sena. 

— Cred că noi, medicii, îi otrăvim, că spitalele nu sunt decât o 
păcăleală ca să-i atragem acolo pe săraci și să scăpăm de ei. 

— Dar cum pot crede asta? spuse Pierre uitându-se fix în 
fundul paharului și dând încetișor din cap. 

— Cred că este din cauza simptomelor, sunt asemănătoare cu 
ale cazurilor de otrăvire, de fapt. 

— Şi săracii se îmbolnăvesc și mor cu cardul, în timp ce 
bogatii... spuse Pierre rămânând puţin pe gânduri. 

— Ar trebui să mă duc mâine la spitalul Dieu ca să dau o 
mână de ajutor, spuse Georges, dar nu sunt sigur că mai vreau 
asta. 

— Nu putem lăsa sufletele astea amărâte pradă bolii, spuse 
Pierre aplecându-se peste masă și punându-și mâna pe umărul 
prietenului său. Mulţi dintre ei își revin, cât despre cei care mor, 


ei bine... continuă el fără a mai termina fraza. Pierre nu se mai 
simţise niciodată atât de neputincios ca în faţa acestei boli care 
punea stăpânire și epuiza trupul atât de repede că nici nu aveai 
timp să zici „holeră”. 

Georges dădu din cap și preţ de câteva clipe fiecare se pierdu 
în lumea lui. Pierre nu se gândea însă la sărmanul medic care 
fusese omorât de mulțime, ci avea în faţa ochilor o viziune 
oribilă a tinerei doamne drăguţe căreia nu îi știa numele, pălind 
și albăstrindu-se la faţă, apoi ofilindu-se în ghearele bolii. 


Perne acoperite cu mătase, în culori vii, erau împrăștiate pe 
podeaua studioului lui Eugene Delacroix. In centrul camerei, pe 
o măsuţă joasă în stil turcesc trona o narghilea, iar în recipientul 
ei de argilă, o bucată moale de opiu de un maroniu-roșcat se 
transforma încet în cenușă. Camera de fum era plină și când 
Eugene trase de muștiucul de la capătul furtunului șerpuit, apa 
din camera de fum începu să bolborosească precum o fântână 
leneșă. Aerul din cameră era plin de fumul expirat de Eugene și 
de cei doi prieteni ai lui, Franz Liszt și poetul Alfred de Musset. 

— Ai văzut-o, Albert? spuse Franz aplecându-se înapoi pe 
perne și întinzându-și braţele deasupra capului. 

— Ceea ce nu înţeleg, spuse Eugene, este în primul rând de 
ce nu i-ai acceptat invitaţia. 

Făcând un efort considerabil, Franz se ridică în capul oaselor. 
Se simţea de parcă mâinile și picioarele i-ar fi fost de cauciuc. 
„Trebuie să îmi amintesc această senzaţie, cred că aș putea să 
o transpun în muzică,” se gândi Liszt. 

— Dar nu știam atunci cine era, răspunse el în cele din urmă. 

— i-ar fi putut spune oricine asta, prostule, zise Alfred 
rostogolindu-se pe-o parte și sprijinindu-și capul într-un cot. 
Toată lumea o știe pe minunata doamnă d'Agoult. 

— Ochii aceia atât de reci și de detașaţi. 

— Cum îţi puteai da seama de asta de pe scena? spuse 
Eugene. Eu unul văd foarte bine și tot ce puteam distinge de la 
locul meu erau coafura și croiala rochiei. 

— Când cânt, sunt nemuritor, spuse Liszt, iar comentariul lui îi 
făcu pe ceilalți să izbucnească într-un hohot puternic de râs. 
Chiar și în starea aceea de confuzie indusă de drog își putea da 
seama cât de prostesc sunase fraza. Ar fi trebuit să li se ierte 
plăcerea de a se lăsa pradă unor astfel de vicii. Vestea că un 


poet faimos murise de holeră chiar în dimineaţa aceea îi făcuse 
să caute mângâierea adusă de opiu. Chiar dacă acesta nu 
fusese decât o cunoștința pentru ei, vestea îi neliniștise oricum. 

Alfred, ale cărui haine elegante erau cam boţite din cauza 
poziției în care stătea lungit, scutură din cap ca să își 
limpezească gândurile. 

— Nu râd niciodată când sunt treaz, spuse el. O știu pe Marie, 
i te-aș putea prezenta dacă vrei. 

— Ai face asta pentru mine? spuse Franz apropiindu-se și mai 
mult de Alfred. Cât de amabil ești, prietene. 

— Problema e că a șters-o din Paris, ca jumătate din lumea 
bună, de altfel. Habar n-am când are să se întoarcă, dar aș 
putea să îi fac o vizită și să aflu. 

— Nu! exclamă Liszt stând ceva mai drept în capul oaselor. O 
voi vizita chiar eu și îmi voi lăsa cartea de vizită. 

— Franz! Acum chiar exagerezi! spuse Eugene lovind puternic 
podeaua cu palma. Am observat că prinţesa Clementine nu a 
fost la concert. 

— Am încheiat orice legătură cu membrii familiei regale, 
spuse Franz. O brută de om a venit la ușa mea și m-a ameninţat 
că îmi rupe mâinile dacă mă mai uit vreodată la prinţesă. Franz 
își aminti cât de stânjenit fusese de vizita aceea, care îi făcuse 
pe toţi vecinii să iasă pe la uși. 

Eugene și Alfred dădură din cap în același timp. 

Încet, încercând pe parcurs să vadă dacă își putea menţine 
echilibrul, Franz se ridică în picioare. 

— O, Doamne, da’ înalt mai ești, spuse Eugene râzând apoi 
până când îl apucă tușea. Unde te duci? 

— La casa contesei d'Agoult. 

— Ştii unde stă? întrebă Alfred. 

Franz se scărpină în cap. 

— Nu te poţi duce acum! spuse Eugene. Este unu sau două 
dimineaţa! Așază-te din nou și Alfred îți va da mâine adresa 
apartamentului ei. 

Franz se prăbuși din nou pe perne și nu peste mult timp cei 
trei artiști alunecară într-o stare de semi somnolenţă, rămânând 
în studioul lui Eugene până când răsări soarele, iar menajera 
italiancă a acestuia intră peste ei și îi dădu afară. 


Trecuse o săptămână de la concert și Anne nu reușise să 


găsească o cale de a ieși din casă și a merge la apartamentul 
contesei d'Agoult pentru a repeta la pian. Dacă spunea că voia 
să meargă la biserică, tatăl ei îl chema pe Julien și îl obliga să îi 
dea instrucţiuni vizitiului să o ducă direct la Saint Germain des 
Prés și înapoi. Dacă pretindea că are nevoie de o rolă de 
panglică de la negustorul de mărunţișuri sau aţă de mătase 
nouă pentru brodat, acesta insista să o trimită pe servitoarea 
tocmită cu ziua să facă asta în locul ei, spunând că era atât de 
precaut din cauza holerei. Pe când trăia mama ei, Anne primea 
întotdeauna o mică sumă de bani pe care o putea cheltui pe ce 
își dorea ea: cărţi, partituri, pălării. Acum însă marchizul nu îi 
mai dădea nimic dacă nu îi spunea suma exacta de care avea 
nevoie pentru a-și cumpăra ce avea nevoie. Se învățase să 
ceară mereu ceva mai mult decât era necesar, pentru a avea 
ceva bănuţi pentru situaţiile de urgenţă. 

— Tată, spuse ea într-o bună dimineaţă, după ce servitoarea 
luă tava de mic dejun din salonaș, nu mai pot suporta să stau 
nicio clipă în această casă. Am nevoie de aer curat. Mi-ar plăcea 
să ies să mă plimb puţin. 

— Nu îţi dai seama ce pericole sunt acolo pe străzi? Nu ai 
ascultat când ţi-am citit câteva pasaje din Quotidienne? 

Anne știa că se referea la reportajele oribile legate de cei 
săraci care se răsculau împotriva medicilor și a oficialităților. Cu 
toate acestea revoltele aveau loc în est, în Saint Antoine, Les 
Halles și Marais. Saint Germain era liniștit și sigur. Agitaţia din 
vocea lui depășea cu mult orice nevoie reală de a-și face griji. 

— Nu sunt revolte în foburg, spuse Anne. Voi fi în siguranţă. 

— Nu, vei rămâne aici, spuse marchizul ridicându-se și 
sprijinindu-se cu putere în baston. În această seară avem un 
oaspete la cină și vreau să te aranjezi și să fii frumoasă. În fine, 
atât de frumoasă cât poate fi o fată în doliu. 

Deși probabil că nu era menită să o rănească, remarca avu 
tocmai acest efect. Anne își încleștă pumnii. Cel puţin astfel 
plictiseala unei alte cine petrecute în compania tatălui ei avea 
să dispară. 

— Cine este oaspetele nostru, tată? întreba ea gândindu-se 
oare cine l-ar vizita pe pustnicul ei de tată, care primise doar 
vizitele de condoleanţe ale câtorva membri foarte în vârstă ai 
curții Bourbonilor. 

— Ţi-am găsit pe cineva cu care să te măriţi, spuse el și, 


înainte ca Anne să poată reacţiona în vreun fel, se ridică și se 
îndreptă spre bibliotecă, unde avea să rămână până când ar fi 
sosit vremea să se îmbrace pentru cină. 

Anne sună după Therese. În timp ce o aștepta pe menajeră, 
mergea încolo și-ncoace cu dinţii încleștaţi și gura strânsă prin 
faţa ferestrelor salonașului care aveau obloanele închise pentru 
a nu permite trecătorilor curioși să privească înăuntru. Servitorii 
știau întotdeauna mai multe decât ea despre ce se întâmpla prin 
casă. Când Therese intră, Anne se opri brusc și se întoarse spre 
ea, încercând să pară calmă și gândindu-se cum obișnuia să 
procedeze mama ei atunci când voia să le certe pe servitoare 
fără a se purta urât cu ele. Marchiza reușea să facă asta în așa 
fel încât cea vinovata pleca apoi cu gândul că fusese și 
pedepsită, dar și lăudată. Anne își dorea să fi fost mai atentă la 
asemenea lucruri. 

— Am fost surprinsă să aflu de la tatăl meu că urmează să 
avem un oaspete la cină în această seară, spuse ea 
îndreptându-se de mijloc și tronând asupra lucrurilor din jur. Am 
fost și mai surprinsă să aflu, în calitate de stăpână a acestei 
case, acum că mama mea nu mai este, că nu am fost informată 
de acest lucru. 

— Imi pare rău, spuse Therese împreunându-și mâinile, dar 
domnul marchiz ne-a lăsat să credem că știți despre vizita 
domnului de Barbier. 

Anne sesiză sarcasmul din tonul lui Therese și își dădu seama 
că își ofensase singurul aliat. 

— Ei bine, nu știu nimic despre acest domn... de Barbier, ai 
spus? Barbier era numele ei de familie și Anne nu mai cunoștea 
pe nimeni din familie. 

— Este un văr îndepărtat al tatălui dumneavoastră. 

— Un văr? Ce vârstă are? Plină de uimire, Anne uită că era 
supărată pe Thérèse. L-ai văzut vreodată? Nu știa dacă să se 
bucure de această veste neașteptată cum că avea o ruda pe 
undeva sau să fie uluită că tatăl ei se aștepta ca ea să se 
căsătorească cu un văr pe care nu îl întâlnise niciodată. 

— Drept să vă spun, domnișoară, nu știam nimic de existenţa 
lui până în această dimineaţă. II cheamă Armand de Barbier. 

Dacă Thérèse nu auzise nimic de el, înseamnă că nici mama 
ei nu îl cunoscuse. Anne descoperise de multă vreme că Therese 
fusese cea mai apropiată confidentă a mamei ei. 


— Îţi mulţumesc, spuse ea încercând să transmită prin tonul 
vocii că își dorea să nu se fi purtat urât cu Therese și că spera 
ca lucrurile să devină așa cum erau înainte. 

— De acum încolo, domnișoară Anne, voi presupune că tatăl 
dumneavoastră nu v-a spus nimic, zise Thérèse zâmbind, și 
Anne își dădu seama că erau din nou prietene. 

Mai târziu Anne se așeză la măsuţa de toaletă în faţa oglinzii 
privindu-se în ea. De la concertul de săptămâna trecută, visurile 
îi erau pline de imagini cu tânărul pianist ungur a cărui 
interpretare reușise să o scoată din starea asta de durere și 
inocenţă. Își dădea seama că atunci când se gândea la el ce 
simţea era mai mult decât admiraţie. Amintirea degetelor lui 
zburând pe clape o făcea să simtă un fior în interiorul ei, într-o 
parte a corpului despre care nici nu știa că există. Măcar dacă ar 
fi putut să stea lângă el în timp ce cânta, dacă el ar lua-o de 
mână și i-ar arăta cum să producă asemenea sunete, Anne 
simţea că poate să și moară, pentru că va fi știut că a trăit cu 
adevărat. 

Anne își așeză mâinile pe marginile măsuţei de toaletă ca și 
cum ar fi fost claviatura unui pian și bătu notele unui vals de 
Schubert. Închise ochii și ascultă notele care se derulau în 
mintea ei, dar nu peste mult timp se opri. Jos, la parter, pianul 
masiv din sala de bal tăcea. Măcar dacă ar pleca tatăl ei de- 
acasă, ar putea să o convingă pe Thérèse să îi dea drumul acolo 
ca să cânte la pian. Mai mult, dacă marchizul nu ar fi atât de 
vigilent, s-ar putea întoarce la apartamentul doamnei d'Agoult și 
ar putea repeta la minunatul ei pian fără a-și face griji că cineva 
i-ar putea spune marchizului ce face. 

Ori, dacă ar reuși să meargă în mod regulat la apartamentul 
doamnei d'Agoult, poate că într-o bună zi ar fi invitată la o 
serată și - cine știe? - poate că l-ar cunoaște pe domnul Liszt. 

Anne oftă. Dar ce rost ar mai avea să îl cunoască pe marele 
Franz Liszt dacă tatăl ei o obliga să se căsătorească cu vreun 
văr bătrân? 

„Probabil că nu suportă să mă privească și vrea să mă vadă 
dispărând din casă,” se gândi ea. In ciuda greutăților recente 
din viaţa ei, Anne avea mult prea multe amintiri frumoase ca să 
își dorească părăsirea conacului Barbier pentru a trăi în altă 
parte. Cel puţin nu voia să facă asta atâta vreme cât fiecare 
colţișor din casă încă îi mai amintea de mama ei. „Cu puţin 


noroc, poate că domnul de Barbier nu va fi de acord să mă ia de 
soţie,” se gândi ea. 

Reflectând ceva mai mult la asta, își spuse că poate nu ar 
trebui să se lase doar la mâna norocului în această privință. Asta 
o mai însenină puţin. „Orice și-ar dori un bărbat de la o soţie, voi 
încerca să par a fi exact opusul.” Modelul ei de soție perfectă 
fusese însăși mama ei. Aceasta era frumoasă, mirosea plăcut 
întotdeauna, zâmbea și îi făcea pe plac tatălui ei și încerca 
întotdeauna ca oamenii din preajma ei să se simtă în largul lor. 
Anne sună după Therese. 

— Da, domnișoară? 

— Ce l-ar face pe un bărbat să mă placă? 

— Nu trebuie să faceţi nimic, domnişoară, doar să staţi 
liniștita și să zâmbiţi, și veţi avea lumea la picioare. 

„Therese ţine atât de mult la mine că exagerează uneori,” se 
gândi Anne. 

— Dar nu există nimic special ce și-ar putea dori un gentilom 
de la o doamnă? 

— Ce mă întrebaţi de fapt, contesă? spuse servitoarea 
țuguindu-și buzele. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Anne oftând. Vreau ca 
vărul tatălui meu să nu mă placă, astfel încât să nu își dorească 
să mă ia de soţie și nu știu cum să procedez. 

Servitoarea își propti mâinile în șolduri, își dădu capul pe 
spate și începu să râdă atât de puternic încât cristalele 
farfurioarelor de la candelabrele de pe policioara căminului 
începură să zăngăne. 

— Ei, asta chiar nu mă aşteptam să aud din partea unei tinere 
domnișoare, spuse ea ștergându-și lacrimile cu dosul palmei. Ce 
are de gând exact bătrânul? 

— Nu îmi spune nimic, doar că acest Barbier este peţitorul pe 
care l-a ales pentru mine. 

— Poate că marchizul comandă aici, dar cu siguranţa nu vă va 
forța să faceţi această alianţă care nu vă este pe plac atâta 
vreme cât mă aflu eu pe-aici. Mama dumneavoastră nu ar fi vrut 
asta, așa că da, domnișoară, cred că vă pot ajuta. 

Din acea clipă, Anne își puse soarta în mâinile lui Therese, a 
cărei loialitate, își dădea ea bine seama, se transferase asupra 
ei în momentul morţii mamei sale. Anne stătu cuminte la 
început, cât servitoarea îi pieptănă părul, desfăcându-i buclele 


atent aranjate. 

— Acum staţi aici cât mă duc după un căţel de usturoi și niște 
ulei de măsline. 

Anne își lungi gâtul, aruncându-i o privire perplexă lui 
Therese. 

— Nimic nu displace mai mult unui bărbat decât o femeie care 
arată și miroase de parcă nu s-ar spăla defel. 

— Și poţi să aduci și vechea mea rochie maronie, spuse Anne 
înțelegând acum planul lui Thérèse, cea pe care voiam să o 
donez școlii de caritate. Rochia aceea nu i se potrivise niciodată 
și era tocmai ceea ce îi trebuia pentru a o face să pară 
neîndemânatică și diformă. 

Anne știa că avea să își mânie tatăl, făcându-l de râs în faţa 
acestui văr în vârstă. Cu toate acestea, deși avea frumuseţea și 
talentul mamei ei, Anne deţinea și o bună parte din 
încăpăţânarea și determinarea marchizului, ceea ce o făcea 
puţin mai îndrăzneață decât ar fi fost potrivit pentru o 
domnișoară de măritat de vârsta ei, iar acum, cu atât mai mult 
prin această alianţă secretă cu Therese. De acum înainte, știa 
că putea conta pe ajutorul lui Thérèse pentru a face lucrurile pe 
care mama ei și-ar fi dorit să le facă, dar cu care tatăl ei s-ar 
putea să nu fie de acord. li venea să strige de bucurie știind că 
își va putea îmbrobodi tatăl și că planul îi va reuși. 


Therese o chemă când sosi oaspetele lor însă, înainte de a 
cobori, Anne așteptă până fu sigură că tatăl ei și domnul de 
Barbier intraseră fie în salonaș, fie în bibliotecă. Ajunsă la baza 
scărilor, Anne îi auzi în bibliotecă. Din spatele ușii, vocea tatălui 
ei răzbătea destul de tare. Mama ei îi spusese cândva că 
bărbatul hărăzit ei era cunoscut ca un bun orator. 

— Așadar, beţi ceai de mușeţel? întrebă marchizul. 

Anne nu putu auzi răspunsul vărului ei, pentru că vocea 
acestuia era prea liniștită pentru a putea răzbate dincolo de ușa 
masivă. Nu era un semn bun. Poate că era atât de bătrân că de- 
abia putea vorbi un pic mai mult decât în șoaptă. „Mai bine să 
nu mai întârzii momentul fatidic,” se gândi Anne bătând la ușă 
încetișor și sperând că tatăl ei nu avea să audă. 

— Intră! ţipă el brusc întrerupându-și discursul în care se 
avântase. 

Dintr-odată teama puse stăpânire pe Anne. Ştia că arăta 


groaznic. Therese se gândise la multe alte lucruri care să 
sporească efectul scontat: o mânjise cu puţin cărbune sub ochi 
ca să o facă să pară obosită, iar Anne se îndoia că va reuși să 
scoată mirosul de usturoi din rochia aceea înainte de a o dona 
săracilor. Deși nu era de obicei slabă de inimă, era prima dată în 
viață când își provocase pe față tatăl și nu știa cum el avea să 
reacționeze. Acum însă nu mai exista drum de întoarcere. Anne 
intră în bibliotecă și făcu o reverență, fără a-și privi tatăl sau 
oaspetele. 

Când se ridică, mai că nu-și putu da seama care dintre ei trei 
era mai șocat sau mai oripilat. Marchizul purta ţinuta lui de la 
curte, o veche haină stacojie decupata în faţă, cu 
brandenburguri și nasturi aurii, ornamente de dantelă la guler și 
pantaloni negri din catifea cu ciorapi albi, care făceau cute pe 
gambele lui slăbănoage. Işi pudrase părul și adăugase puţin 
roșu în obraji. Odinioară îi păruse impozant în acest costum 
ceremonial. Acum însă era mai slab și mai în vârsta și părea un 
papagal năpârlit prins într-o colivie simplă, de lemn. 

Dacă ţinuta tatălui ei o surprinsese, cea a domnului Barbier o 
ului de-a dreptul. Mai întâi de toate, părea mai tânăr decât ea, 
iar fracul negru și pantalonii lungi atârnau jalnic pe silueta lui 
nedezvoltată. Işi purta părul castaniu-deschis drept, după ultima 
modă, și fără îndoială nu se bărbierise niciodată. Și el, și tatăl ei 
se holbau la hainele ei mohorâte, nevenindu-le să creadă ce 
vedeau, iar lui Anne i se păru că îl vede pe vărul tatălui ei 
dându-se înapoi când îi simţi mirosul. 

Marchizul se îndreptă de mijloc aruncând doar o privire severă 
în direcţia lui Anne, în semn de dezaprobare, și făcu 
prezentările. Domnul de Barbier vorbea încet atunci când o 
făcea, iar asta nu se întâmpla prea des, răspunzând doar la 
întrebările care i se adresau în mod direct. 

Cina fu destul de jenantă. Marchizul vorbi mai mult el, punând 
întrebări și răspunzând singur la ele. Therese și Julien serveau 
împreună la masă, aducând fel după fel, fiecare dintre acestea 
constând din patru sau cinci farfurii de mâncare, inclusiv 
aperitive care erau aşezate pe masă între acestea. Bucătăreasa 
se întrecuse pe sine. In ultima vreme, mesele lor fuseseră din ce 
în ce mai simple și mai frugale, așa că un asemenea corn al 
abundenței o surprindea pe Anne. Mâncă cu plăcere, fără a da 
atenţie privirilor înveninate pe care i le arunca marchizul în timp 


ce ea cerea să i se dea farfurie după farfurie, golindu-și și 
paharul de fiecare dată. 

— Trebuie să o ierți pe Anne pentru tăcerea ei, spuse 
marchizul tânărului lor oaspete după o pauză cam lungă care 
interveni în încercările lui de a face conversaţie, dar moartea 
mamei ei a afectat-o foarte mult. 

— Desigur, bombăni domnul de Barbier. 

În cele din urmă, cina luă sfârșit. Înainte ca sărmanul tânăr să 
plece, tatăl lui Anne făcu o ultimă încercare de a-și salva planul 
din seara aceea. 

— Înţeleg că îţi place să mergi la plimbare prin Bois de 
Boulogne, spuse el. 

Vărul lui păru confuz și tocmai când se pregătea să-i 
răspundă, marchizul îl întrerupse. A 

— Poate ai dori să o iei și pe Anne cu tine din când în când. li 
spun adesea că nu ar trebui să stea acasă și să se gândească 
atât la mama ei. O fată drăguță ca ea ar trebui să iasă și să se 
bucure de viaţă. 

Anne își fixă tatăl cu o privire dură și inflexibilă, dar acesta 
refuză să îi întâlnească privirea. 

— Mi-ar... mi-ar face plăcere, bolborosi domnul de Barbier. 

— Mulţumesc, spuse Anne întinzându-i mâna unsă cu usturoi 
ca să i-o sărute. Fu impresionată că acesta reuși să nu pară prea 
grăbit când îndeplini această norma de politeţe. 

— Noapte bună, tată, spuse Anne întorcându-se spre marchiz 
de îndată ce tânărul urcă în șareta lui și dădu bice cailor, 
dispărând în noaptea răcoroasă de primăvară, după care o luă 
grăbită în sus pe scări, spre camera ei. Nu voia să îi dea ocazia 
să o pedepsească. Spre ușurarea ei, acesta nu îl trimise pe 
Julien să o cheme înapoi în bibliotecă. „Poate că și el s-a săturat 
de mirosul de usturoi,” se gândi ea. 


Când Armand descoperi că tutorele pe care nu îl întâlnise 
niciodată insistase ca el să părăsească școala iezuiţilor, pe care 
o considera căminul lui de zece ani, și să locuiască într-un 
apartament din apropierea cartierului Marais, mai că nu îi veni 
să creadă la început. După câteva zile însă, se pomeni instalat 
în noua lui locuinţă, încredinţându-i-se frâiele unei șarete cu doi 
cai frumoși, și beneficiind de serviciile unui servitor. Nu se 
întrebă prea mult cam cum avea să fie plătit tot acest lux, dar 


presupuse că averea pe care știa că o deţine, dar despre care 
nu avea, practic, prea multe informaţii, le făcuse pe toate 
posibile. Averea lui rămânea în mâinile tutorelui său până când 
avea să împlinească douăzeci și unu de ani, iar el presupuse că 
până la acea vârsta va sta printre iezuiţi. 

La început nu avea nici cea mai vagă idee ce să facă. Se 
obișnuise atât de mult ca zilele lui să fie organizate de 
rugăciunile și lecţiile de la iezuiţi încât orele se perindau prin 
faţa lui într-o succesiune neîntrerupta pe care o găsea 
înspăimântătoare. 

— Ce fac tinerii domni cu dare de mână toată ziua? îl întrebă 
el pe Felix, servitorul lui, în a doua zi a nou-dobânditei lui 
libertăţi. 

— Ce fac? răspunse valetul ca și cum nu s-ar fi gândit 
niciodată să-și pună o asemenea întrebare. 

— Da. Se duc la slujbă, au lecţii de făcut? 

— Ah, înţeleg, domnule Armand. Nu, cred că își încep adesea 
ziua printr-o vizită la croitor și o plimbare prin Bois. După aceea, 
iau de cele mai multe ori masa într-o cafenea și merg în vizite. 
Cu toate acestea, cred că vizitele s-au mai rărit în ultima vreme 
din cauza holerei. 

Armand nu voi să pară complet naiv, așa că îi mulţumi lui 
Felix pentru informaţii și își acoperi felia de pâine prăjită cu niște 
murături. 

— Aveţi nevoie de șaretă în dimineaţa asta, domnule? întrebă 
Felix așteptând în mod cât se poate de evident să primească 
niște instrucţiuni înainte de a se retrage în cămăruţa lui, unde 
avea să facă Dumnezeu știe ce atunci când nu îl slujea pe 
Armand. 

— Nu, nu voi avea nevoie de ea, răspunse Armand, cred că 
voi merge să mă plimb de îndată ce mă îmbrac. De fapt tot ceea 
ce voia să facă era să se întoarcă la iezuiţi și să își vadă 
prietenii, cu precădere pe părintele Jaquin, îndrumătorul lui. 
Treaba asta cu independenţa era o afacere cam singuratică. 

De aceea fusese atât de ușurat când primise invitaţia la cină 
la conacul Barbier, unde avea să își întâlnească în sfârșit 
tutorele. Fusese nevoie să facă o vizita la croitor pentru a putea 
onora invitaţia și asta îi ocupase cea mai mare parte a zilei. Se 
pare că negustorii acceptau să plătească pe credit, având 
încredere în el, așa că în scurt timp făcu rost de o ţinută 


potrivită pentru un gentilom parizian. Cu toate acestea, la doar 
șaptesprezece ani nu se simţea deloc un gentilom. Nu fuma pipă 
și bea doar puţin vin la cină. Nu jucase niciodată jocuri de noroc, 
o altă activitate despre care Felix îl informase că era populară 
printre tineri. Armand sperase că va putea să îi pună niscaiva 
întrebări tutorelui lui și să afle câte ceva despre viitorul lui și 
despre ce se aștepta de la el. Tot ce știa era că tatăl lui îi lăsase 
o avere considerabilă de care avea să se poată bucura când 
împlinea douăzeci și unu de ani. De aceea fu cu atât mai 
surprins când viaţa lui de adult începu cu câţiva ani mai 
devreme decât anticipase el. 

În acea seară frumoasă de primăvară, după cina deloc 
plăcută, în timp ce își conducea șareta înapoi la apartamentul 
lui, bătând străzile Parisului, Armand își dădu seama că era mai 
nedumerit ca niciodată în legătură cu toate acestea. Nu avusese 
curajul să îl întrebe nimic pe marchiz, deși tânjea să afle mai 
multe despre părinţii și familia lui. Ştia din cele câteva 
comentarii ale părintelui Jaquin de pe vremea când încă mai era 
la liceu că avusese loc o ruptură, iar o ramură a familiei Barbier 
rămăsese loială regelui în timpul revoluţiei, în timp ce cealaltă 
se lepădase de nobilime și se aliase cu revoluționarii. Ramura 
din care făcea el parte era cea revoluţionară, iar bunicul lui cel 
isteț devenise negustor și strânsese o avere considerabila, însă 
el voia să știe mai mult de-atât. Cum era tatăl lui? Dar mama 
lui? Erau plini de viaţă sau taciturni? Inteligenţi sau plictisitori? 
Frumoși sau comuni? Nu avea nici măcar un portret în miniatura 
care să-l ajute să-și facă o idee despre cum arătau. 

În plus, mai era și contesa Anne, fiica tutorelui sau. Ce 
apariţie! judecând după expresia marchizului, fără îndoială că îl 
provocase, acţionând împotriva dorinţei acestuia prin faptul că 
nu făcuse niciun efort să fie amabilă. Armand se întrebă ce o 
determinase să facă așa ceva. Deși unchiul lui insinuase ceva 
despre căsătorie, el nu luase asta în serios, considerând că erau 
doar niște remarci generale. Oare se poate să-și fi pus în minte 
să îl căsătorească cu contesa? 

În ciuda părului ei gras, a unghiilor murdare și a mirosului 
oribil pe care îl emana, Armand observase că verișoara lui era 
de fapt foarte drăguță. Nu putea face nimic pentru a întuneca 
licărul plin de viaţă din ochii ei albaștri sau pentru a-și face 
mișcările mai puţin graţioase. 


Opri șareta în faţa apartamentului din strada Saint Antoine. 
Felix, care auzise trăsura apropiindu-se, ieși din casă și dădu 
instrucţiuni portarului să ducă șareta și caii prin spate, la 
grajduri. 

— Aţi avut o seară plăcută, domnule? 

Armand nu îi răspunse, mergând direct în garderobă, unde îl 
lăsă pe valet să îl pregătească pentru culcare. „Mâine bănuiesc 
că va trebui să îi fac pe plac tutorelui meu și să o plimb pe 
contesă cu șareta, se gândi el. Poate că are să se spele între 
timp”, zise el, oftând și stingând lumânarea de pe noptieră. 
Clopotul bătu ora rugăciunii de dimineaţă la mănăstirea 
iezuiţilor. Faptul că se aflau atât de aproape de el îl făcea să se 
simtă bine. Îşi aminti de ceva ce îi spusese părintele Jaquin când 
îi mărturisise că ar fi preferat să rămână printre părinţi și să 
devină și el preot. Preotul îi spusese că ar fi fost mai înţelept să 
afle ce înseamnă să împlinești voia Domnului, indiferent care 
avea să fie aceea, ieșind în lume. 

— Ești moștenitorul unei averi. Ar trebui să o iei în stăpânire 
înainte de a renunţa la ea, spusese părintele Jaquin. Dacă nu 
faci asta, tutorele tău va fi liber să dispună de ea în orice fel 
dorește. În plus, continuase el, pentru a putea să te alături 
iezuiţilor, trebuie să afli ce înseamnă să fii bărbat și să fii dispus 
să călătorești și să împrăștii vorba Scripturii, renunțând în 
același timp la bunurile tale materiale. 

Până acum Armand nu învățase ce se întâmplă între bărbat și 
femeie, așa că începu să înţeleagă despre ce vorbea părintele 
Jaquin. Cât despre renunţarea la bunurile materiale, preotul îi 
dăduse de înţeles de mai multe ori cât se poate de limpede că 
părinţii iezuiţi ar primi cu bucurie orice dar sau contribuţie din 
partea lui Armand atunci când acesta va putea dispune de 
moștenirea sa. 

Cu toate acestea, de vreme ce se pomenise aruncat în lume 
din întâmplare și mai repede decât își închipuise, începând chiar 
de a doua zi, avea să facă un efort și să se implice în mod activ 
în făurirea propriului viitor. 

Armand adormi în timp ce compunea invitaţia către verișoara 
lui, întrebându-se dacă avea hârtie suficient de fină pe care să 
scrie. 


Sase 


Deși făcuse baie în noaptea anterioară, înainte de a se duce la 
culcare, în dimineața următoare Anne se spălă din nou și după 
ce se parfumă cu ceea ce mai rămăsese într-o sticluță de apă de 
lavandă, aproape că reuși să alunge mirosul din pielea ei. li luă 
ceva lui Therese până îi scoase uleiul din pâr și îi aranjă buclele 
ca de obicei. Când era aproape gata, servitoarea angajată cu 
ziua intră în cameră aducând două scrisori primite chiar atunci. 

Una dintre ele purta un timbru străin. Anne, care nu mai 
primise niciodată o scrisoare din străinătate, recunoscu cu 
plăcere scrisul doamnei d'Agoult, așa că rupse imediat plicul. 


Mă întorc de la Geneva vineri și mi-ar face mare 
plăcere dacă m-ai putea însoţi la o serată dată de 
baroneasa Duvemoy la vila ei, marţi seara, la ora opt. 
Te rog trimite un bilet de răspuns la adresa din Quai 
Malaquais în care să îmi spui dacă poţi veni. 

Cu prietenie, 
M. D'A. 


Anne strânse scrisoarea în mâini. O serată! își aminti de o 
noapte, acum mai bine de un an, când fusese trezită de sunetul 
muzicii de pian pe care o interpreta mama ei în sala de bal. Işi 
așezase un șal pe umeri și se grăbise pe scări să o salute, 
întrucât știa că marchiza se întorsese de la o serată dată deo 
prinţesă străină cu un nume atât de ciudat și greu de pronunţat 
încât îl uitase demult. 

Deși sala de bal nu era luminată de nicio lumânare, Anne 
putuse vedea bijuteriile mamei ei sclipind slab în lumina care 
intra de pe hol atunci când deschisese ușa. Marchiza se oprise 
atunci când o văzuse și își acoperise ochii cu mâna, poate 
pentru a se apăra de lumină sau poate pentru a-și șterge o 
lacrimă, Anne nu își putuse da seama. Anne fugise spre ea și 
îngenunchease la picioarele ei. Își putea aminti încă atingerea 
delicată a mâinii mamei ei în timp ce marchiza îi mângâia părul 
și îi povestea despre oamenii care fuseseră acolo, ce se cântase, 
interpretase sau recitase. „Da, se gândi Anne, îmi amintesc 
acum: doamna d'Agoult cântase.” 

Tocmai când era pe punctul de a adormi, acolo, în genunchi, 


imaginându-și muzica și compoziţiile pline de spirit, ușa de la 
sala de bal se deschisese violent și marchiza încetase să mai 
povestească. Fuseseră amândouă atât de prinse de conversaţie 
că nu îl auziseră pe marchiz apropiindu-se. 

— Hai în pat, Sandrine, spusese tatăl ei pe un ton poruncitor, 
dur pe care Anne îl știa prea bine. Simţise cum mâna mamei ei 
începe să tremure ușor. 

— Du-te în camera ta, ma fille?, șoptise marchiza. 

Strecurându-se pe lângă tatăl ei încruntat și făcând cât mai 
mult zgomot în timp ce fugea pe scări, Anne se oprise de îndată 
ce dispăruse din raza lor vizuală pe palier, astfel încât să poată 
auzi ce vorbeau. 

— Am mai primit una astăzi, spuse tatăl ei cu vocea scăzută și 
slabă. 

— O, dragule, nu știu ce să spun, eu... 

Exclamaţia mamei ei fusese întreruptă de sunetul puternic al 
unei palme. Anne își acoperise gura cu mâna și își ţinuse 
respiraţia. 

— Sandrine, draga mea! îmi pare atât de rău, nu am vrut... se 
auzise vocea marchizului cu un tremur deloc familiar lui Anne. 
Oare plângea? Nu își mai văzuse tatăl lovindu-i mama și nici nu 
îl mai văzuse vreodată plângând. 

— Să nu mai vorbim despre asta, răspunsese mama ei cu 
același ton pe care îl folosea în mod obișnuit când își lingușea 
soțul ca să îl scoată dintr-o stare posomorâtă. Nu mai rostiseră 
nicio vorbă înainte de a închide ușa sălii de bal. 

In dimineața următoare, totul se petrecuse ca și cum scena 
nu ar fi avut loc. Anne nu putea întreba fără a se da singură de 
gol că nu ascultase, astfel nu mai află nimic în acea privinţă. 

Anne se forță să se întoarcă în prezent. Işi dădu seama că 
uitase cuvintele tatălui ei, meditând doar la faptul că o lovise pe 
mama ei și că nu fusese dojenit pentru asta. Acum întreaga 
scenă i se derula din nou în faţa ochilor. Ce voise să spună cu 
Am mai primit una azi? După aceea marchizul devenise din ce în 
ce mai preocupat și îngrijorat, iar asta cu mult înainte de 
moartea soţiei sale. Acum, fără prezenţa liniștitoare a dragostei 
mamei ei și a atenţiei acesteia care să o distragă, Anne își 
dădea seama de valul de neliniște care le otrăvise zilele. 

Scutură din cap, nedorind să își amintească asemenea lucruri. 


3 Fiica mea (în limba franceza, în original) (n.tr.) 


Acum trebuia să se concentreze pe faptul că tatăl ei intenţiona 
să o mărite cu vărul lui, un peţitor mai mult decât neverosimil. 
„Ce viitor aș avea alături de el? se gândi Anne. Domnul de 
Barbier nu prea este genul de om care să-i atragă pe oamenii 
talentați, frumoși și plini de spirit în jurul lui. Dacă m-aș căsători 
cu el, nu aș avea parte de serate muzicale și nici de povești cu 
amfitrioane elegante și artiști sclipitori.” Anne lăsă deoparte 
scrisoarea doamnei d'Agoult și o luă pe cea de-a doua care 
sosise în dimineaţa aceea. Scrisul de pe plic era mic și cam 
neciteț și, deși nu îl recunoscu, nu fu deloc surprinsă când 
descoperi că venise din partea aceluiași Armand de Barbier la 
care tocmai se gândise. 


Dragă contesă Anne, 
M-aș bucura nespus dacă mi-aţi face onoarea de a 
mă însoţi mâine la o plimbare cu trăsura. 
Dacă ora două după-amiaza vi se pare potrivita, vă 
rog să îmi trimiteţi un bilet de răspuns. 
Cu respect și prietenie, 
Armand de Barbier 


La început Anne se simţi ofensată, dar după câteva momente 
își dădu seama că invitaţia lui Armand nici că putea sosi într-un 
moment mai propice. Aceasta era o coincidenţa pe care tatăl ei 
nu ar fi putut să o prevadă și care avea să îi permită să facă 
exact ce își dorea, fără știrea acestuia. 

Mai întâi Anne îi răspunse vărului ei, acceptând să îl 
însoțească a doua zi, apoi compuse o scurtă scrisoare pentru 
Marie . 


Draga mea doamnă d'Agoult, 

Se pare că sunt liberă în seara în care are loc serata 
la care aţi fost atât de bună să mă invitaţi, așa că 
accept invitația dumneavoastră. Voi sosi la șapte și 
jumătate. 

Cu respect, 
A dumneavoastră Anne de B-C. 


Anne împături scrisorile și luă două plicuri din teancul frumos 
aranjat de pe măsuţa de scris. Unul din ele i-l adresă lui Marie și 


celălalt vărului ei. Ascunse scrisoarea lui Marie sub sugativă și 
luă celălalt bilet în mână. În timp ce cobora scările spre 
bibliotecă, unde avea să își găsească tatăl, își îndreptă bărbia, 
neputându-și ascunde un zâmbet slab. Având în vedere că 
sugerase ieșirea chiar el cu o seară înainte, fără îndoială că 
marchizul nu avea cum să nu fie de acord ca ea să îl însoţească 
pe domnul de Barbier. Anne spera ca tânărul să fie la fel de 
ascultător față de rugăminţile ei cum era faţă de cele ale tatălui 
ei. Avu o mică remușcare la gândul că urma să îl folosească 
astfel, dar își liniști conștiința dând vina pe marchiz, care le 
hărăzise amiciţia și apoi căsătoria. 

După cum se așteptase, tatăl lui Anne nu avu nicio obiecţie 
față de plimbarea cu Armand. Anne se simţi destul de vinovată 
pentru motivul pentru care acceptase invitaţia, așa că avu grijă 
mai mult decât de obicei de felul cum se va îmbrăca. Işi drapa o 
pelerină de olandă scrobită alba, tivita cu dantelă venețiană 
peste rochia neagră de zi din gabardină, își puse cele mai noi 
mânuși din piele de căprioară și își luă cu ea o umbrelă gri, 
împodobită cu dantelă. Deși era legată cu cuvenitele panglici 
negre și avea o voaletă ușoară la spate, pălăria de paie 
permitea buclelor ei moi și parfumate să iasă în evidenţă într-un 
mod tare plăcut. 

Când domnul de Barbier o văzu coborând scara cea mare care 
dădea în holul de la intrare, unde o aștepta alături de tatăl ei, 
roși până la rădăcina pârului și rămase mut de admiraţie în timp 
ce o ajuta să se instaleze în eleganta șaretă trasă de doi cai 
murgi bine țesălați. 

Anne își întoarse privirea spre tatăl ei care stătea în pragul 
ușii urmărindu-i în timp ce dădură roată curții și ieșiră pe poartă. 
Armand struni caii puţin cam brusc și mișcarea o aruncă pe 
Anne într-o parte a trăsurii. Cu coada ochiului, ea observă că 
marchizul își ridicase mâna, alarmat. Se întoarse repede, 
simțind cum o cuprinde remușcarea. Dacă mama ei ar mai fi 
fost în viaţă, Anne nu l-ar mai fi păcălit astfel, deși nici nu ar fi 
avut de ce. 

— Domnule de Barbier, spuse Anne zâmbind dulce de îndată 
ce cotiră pe strada principală, înainte de a începe să ne 
cunoaștem mai bine, ar trebui să știți că tatăl meu plănuiește să 
ne căsătorească. Vărul ei își întoarse privirea uimită spre ea și, 
neatent fiind, era cât pe ce să se ciocnească de o căruţă care 


venea din sens opus. Anne ţipă trăgând și ea de frâie, iar 
împreună reușiră să redreseze șareta care înainta în siguranţă, 
așa că Anne se gândi că își putea relua discuţia. 

— Domnule, spuse ea, nu trebuie să vă închipuiţi nici măcar 
pentru o clipă că am de gând să îi fac tatei pe plac. 

Tânărul trase adânc aer în piept și, spre uimirea lui Anne, 
începu să vorbească atât de repede încât mai că îi fu teamă să 
nu i se blocheze limba. 

— Mă bucur atât de mult să vă aud spunând asta, verișoară! 
zise el. Nu am nici cea mai vagă idee cum trebuie să fie un 
pretendent și sunt sigur că nici nu vreau să fiu așa ceva, cel 
puţin nu încă. Vedeţi dumneavoastră, eu trăiam la liceul iezuit 
când am primit vorbă de la marchiz și, cum tatăl dumneavoastră 
îmi este tutore, trebuie să îl ascult. 

Fu rândul lui Anne să rămână fără grai. 

— Tatăl meu, marchizul adică, este tutorele tău? 

— Păi da, am presupus că știațţi. 

— Domnule, Armand, pot să îţi spun astfel? zise ea. Nici 
măcar nu știam de existenţa ta până m-a anunţat tatăl meu că 
aveai să ne fi oaspete la cină, aseară, continuă ea după ce 
Armand încuviinţă din cap să i se adreseze pe numele de botez. 
Anne era destul de sigură că nici mama ei nu știuse de el, altfel 
ar fi insistat cu siguranţă să o primească la ei pe această unică 
rudă a familiei Barbier rămasă în viaţă. 

— Mi s-a spus că bunicul meu a adunat mulţi bani din 
aprovizionarea armatelor lui Napoleon cu puști și praf de pușcă, 
explică Armand. Tatăl meu a fost văr de gradul doi cu tatăl tău, 
cred, sau ceva similar. A murit când eram în scutece. Aș fi 
preferat să îl am lângă mine și nu să fiu beneficiarul averii lui. 

— Dar mama ta? întreba Anne nerăbdătoare să afle informaţii 
despre o altă persoană care era și o rudă de sânge. 

—A murit la nașterea mea. Am avut o guvernantă și 
obișnuiam să trăiesc într-o casă mare, dar nu aș putea să îţi 
spun unde se întâmpla asta. Am intrat la școala iezuită pe când 
eram foarte mic, acum zece ani, și am rămas acolo până de 
curând. 

Anne își trecu degetul peste pielea roșie, strălucitoare care 
căptușea interiorul trăsurii și preţ de o clipă îl invidie pe Armand 
că avea bani la dispoziţie pe care îi putea cheltui pe echipaje 
elegante și costume noi. 


— Nu ţi-ai pus niciodată întrebări în legătură cu tutorele tău? 

— Părintele Jaquin mi-a spus că tutorele are să îmi fure banii 
dacă îi reușește vreun vicleșug. 

— Nu este adevărat! izbucni Anne. În ciuda sentimentelor 
ambivalenţe pe care le nutrea faţă de tatăl ei, simţi cum se 
zbârlește auzind cum cineva putea vorbi atât de urât despre el. 
Este el puţin mai taciturn, dar nu este lacom. Cel puţin nu în 
ceea ce îl privea. Îi trecu prin cap că ar putea râvni la averea lui 
Armand pentru ea. 

Cum nu simţiseră biciușca pe spinare deloc de când își 
începuseră plimbarea, caii mergeau acum la pas. Armand îi croi 
cu hăţurile lungi, iar aceștia puseră din nou șareta în mișcare, 
zgâlţâind-o iarăși pe Anne astfel că pălăria îi alunecă ușor într-o 
parte. Armand se înroși la față, dar Anne nu își putu da seama 
dacă este urmarea faptului că o jignise cu afirmaţia lui sau 
pentru că demonstrase din nou cât de prost conducea șareta. 

— Nu mi-am dat seama că marchizul dorea să ne 
căsătorească, răspunse el fără să o privească. Vezi tu, eu mă 
gândeam să devin preot. 

Anne zâmbi imaginându-și-l pe acest tânăr neîndemânatic 
îmbrăcat în sutana preoțească și cântând pe la slujbe, 
mărturisind păcătoșii și dând de pomană săracilor. 

— Eu, una, nu mă consider potrivită pentru viaţa monahala, 
spuse ea, dar nu vreau nici să mă mărit înainte de a fi pregătită 
pentru asta. Ai fi dispus să mă ajuţi puţin, continuă ea, aș 
prefera să merg în altă parte decât în Bois de Boulogne. 

— Mă simt ușurat să aud asta, pentru că, vezi tu, nici nu știu 
cum să ajung acolo! 

Înainte, Anne nu observase direcţia în care o luaseră și acum 
își dădea seama că nu aveau cum să ajungă la Bois atâta vreme 
cât greșiseră drumul. Râseră amândoi, apoi Anne îl rugă pe 
Armand să se îndrepte spre Quai Malaquais ca să poată duce 
biletul prin care accepta invitaţia doamnei d'Agoult și să 
petreacă în jur de o oră cântând la magnificul pian Erard al 
contesei. El fu de acord să o lase la ușa apartamentului și să 
vină să o ia mai târziu. 


Făcuse un pas cam îndrăzneţ, își dădu seama Pierre în timp 
ce mergea pe jos de la Pont Neuf spre Quai Malaquais, 
observând că, pe măsură ce se îndrepta spre vest, urmele 


dezastruoase lăsate de holeră începeau să dispară. Se simţea 
cam vinovat că își petrecea atât de mult din preţiosul lui timp 
într-un scop pur personal. Cu toate acestea încă din noaptea 
concertului, cu o săptămână în urmă, nu reușise să își alunge 
din minte imaginea acelei tinere făpturi care leșinase în loja 
contesei d'Agoult. Chipul acesteia îi apărea în momentele cele 
mai nepotrivite: tocmai când despicase un cadavru cu un cuțit 
ascuţit, când se îngrijea de vreun biet amărât care avea să 
moară în noaptea aceea, când își petrecea nopțile râzând și 
bând alături de prietenii lui prin cafenele. incepea să se 
transforme într-o obsesie, așa că se gândi că singurul mod în 
care putea să vindece această boală mentală era să îi fie 
prezentat celei care reprezenta obiectul obsesiei sale. 

Descoperi fără mare greutate unde locuia doamna d'Agoult și 
se convinse că nu ar fi nicio problemă dacă și-ar lăsa cartea de 
vizită la contesă, întrebând cum se mai simţea tânăra ei 
prietenă. Pierre știa și că, dacă adăuga două litere mititele între 
numele de botez și cel de familie, avea mai multe șanse să 
obţină informaţiile pe care le dorea. Cât despre ce avea să facă 
exact cu aceste informaţii odată ce le obținea, ei bine, avea să 
decidă asta la momentul potrivit. 

Era neobișnuit de cald pentru o zi de mijloc de aprilie. Pierre 
simţi cum broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Cele mai 
respectabile haine de zi pe care le avea includeau un frac din 
lână care era mult prea gros pentru o asemenea vreme. și 
dorea să-și fi permis să închirieze un cupeu, ca să nu arate ca 
un muncitor picând neanunţat la apartamentul doamnei 
d'Agoult. Toată lumea se plângea de vremea caldă care sporea 
dificultăţile create de numărul mare de morţi de pe străzile 
murdare și înguste. Întregul Paris, chiar şi acest cartier, unde 
părea că viaţa se derulează în liniște, respirau un ușor aer fetid 
de carne în putrefacție, observă Pierre. 

Își șterse faţa cu batista înainte de a suna din clopoțel. Un 
valet veni să deschidă ușa. 

— Aș dori să îi prezint omagiile mele doamnei d'Agoult, spuse 
Pierre sperând ca valetul să nu observe tremurul din vocea lui, 
și să îi las cartea de vizită. 

Valetul luă cartea de vizită pe care i-o înmână Pierre și scrută 
scrisul de pe ea. 

— Contesa se află în străinătate și nu se întoarce prea curând, 


spuse acesta. 

— Inţeleg, răspunse Pierre. Cu toate acestea v-aș fi 
recunoscător dacă aţi face să-i parvină acest mesaj, spuse el și 
începu să se plece în faţa valetului, oprindu-se însă la timp, 
întrucât își aminti că se presupunea că îi este superior ca rang 
acestuia. 

Pierre simţi cum i se suie sângele în obraz și pulsul i se 
accelerează, în ciuda faptului că nici măcar nu o văzuse pe 
doamna d'Agoult, darămite pe contesă. Plecă în grabă, bucuros 
fiind că se văzuse cu un servitor, și nu cu stăpâna sa. In timp ce 
se pregătea să dea colţul pentru a părăsi Quai Malaquais și a o 
porni înapoi spre Cartierul Latin, o șaretă nouă și elegantă îl 
depăși din direcţia opusă. Se opri și urmări șareta din pură 
curiozitate ca să vadă unde avea să oprească. Spre surpriza lui, 
aceasta trase în faţa locuinţei contesei d'Agoult, așa că așteptă 
încă puţin ca să vadă ce avea să se întâmple. O silueta feminină 
subţire, cu bucle de un blond-deschis care ieșeau de sub o 
pălărie îngustă, împodobita cu panglici negre, cobori din șaretă 
și se îndrepta spre ușă, ceea ce îl făcu pe Pierre să o ia repede 
înapoi în direcţia de unde tocmai plecase. Doamna însă 
dispăruse în spatele ușilor închise ale clădirii înainte ca el să se 
apropie îndeajuns, iar șareta care o adusese o luă la trap, 
îndepărtându-se de el. | se spusese că doamna d'Agoult nu era 
acasă. Atunci cum de tânăra ei prietenă era primită în lipsa ei? 

Pierre simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Nu putea fi 
decât ea. Era acolo, atât de aproape de locul unde se aflase și 
el. De-ar fi ajuns numai cu câteva minute mai târziu, poate că ar 
fi fost obligaţi să se salute. Așa însă nu avea ce face și trebuia 
să fie mulţumit că o zărise pe cea care nu-i mai dădea pace și 
aproape că-l subjugase cu frumuseţea ei. 

„Va trebui să mă bizui pe scrisoare,” se gândi Pierre. 

Deși educaţia pe care o primise îl familiarizase cu diferite 
moduri de a te comporta în societate, Pierre nu știa nimic 
despre arta de a curta o femeie. Fusese atât de preocupat să se 
pregătească pentru universitate încât nu o studiase. Biletul lui 
către contesa d'Agoult era o declaraţie mult prea evidentă a 
interesului său pentru a lăsa vreun dubiu în legătură cu motivul 
pentru care se interesa de sănătatea lui Anne și risca să o facă 
pe contesă să îi împiedice să se întâlnească, în cazul în care 
considera că o asemenea apropiere nu ar fi potrivita. 


Fără să-și dea seama că tocmai crease o prăpastie între el și 
visurile sale, Pierre era bucuros că măcar făcuse ceva pentru a- 
și atinge scopul. In plus faptul că o văzuse pe tânăra doamnă, 
chiar și de la distanţă, era un noroc complet neașteptat. 


Lacheul o lăsă pe Anne fără nicio ezitare să intre în 
apartamentul lui Marie . Aceasta își smulse pălăria și mănusșile și 
le lăsă să cadă alături de umbrela de soare pe podea, lângă ușă, 
grăbindu-se imediat spre salon unde pianul stătea cu capacul 
deschis, șters bine de praf, cu partituri înșirate pe stativ. Poate 
că doamna d'Agoult cântase la el chiar înainte să plece. Anne se 
îndreptă cu admiraţie spre instrument, se așeză pe scaunul 
capitonat și se opri o clipă ca să privească pe îndelete 
claviatura. Chiar și stând singură în acest apartament 
necunoscut pianul o făcea să se simtă în largul ei. Se forță să își 
înceapă repetițiile cu niște game lente, auzind parcă în minte 
dojenile mamei ei, ca și cum aceasta s-ar fi aflat în acea clipă 
lângă ea, îndrumând-o. 

Odată ce își încălzi mâinile, Anne se opri și începu să 
frunzărească printre partiturile așezate pe stativ și depozitate în 
apropiere pe podea, descoperind multe bucăţi muzicale pe care 
nu le cunoștea. Deschise un volum de partituri intitulat 
Beethoven și alese la întâmplare o sonată în sol major pe care 
să o parcurgă. Minunata compoziţie avea o melodie dulce, lirică 
și îi punea destule dificultăţi cât să nu îi permită să cânte la 
prima vedere. In timp ce se bucura de senzaţia satisfăcătoare 
de a-și pune la muncă mușchii mâinilor, braţelor și ai degetelor 
și de a umple aerul cu muzica încântătoare, din când în când își 
lăsa mintea să se întoarcă la concert. Cât de departe era dea 
reuși să cânte precum Liszt! Preţ de o clipă Anne se imagină 
într-o mansarda romantică, unde marele pianist ungur o asculta 
cântând la pian cu bărbia în piept, cu picioarele lungi întinse în 
faţa lui și gleznele încrucișate. Când termina de cântat, îl văzu în 
mintea ei ridicându-se și apropiindu-se de pian cu un trandafir în 
mână. 

— Imi cer scuze, contesă. 

Vocea lacheului o trezi pe Anne din reverie. 

— Un domn se roagă să fie primit în salon, continuă acesta. 

Anne presupuse că era Armand care se întorsese după ea și 
că o oră și jumătate pur și simplu zburase, venind timpul să se 


întoarcă la semi închisoarea pe care o reprezenta casa tatălui ei. 

— Te rog, poftește-l înăuntru. 

Işi lăsă privirea să cadă plină de dragoste asupra claviaturii 
pentru ultima oară înainte de a se forţa să se ridice, astfel că nu 
văzu de la bun început cine era persoana care intrase în 
cameră. 

— Imi cer cu umilință scuze, domnişoară, se auzi o voce 
mătăsoasă, cu accent străin. 

Anne ridică privirea și, spre marea sa uimire, îl văzu stând în 
faţa ei pe Franz Liszt. La început crezu că se înșală, că dorinţa ei 
de a-l întâlni îi zăpăcise mintea și că transformase figura vărului 
ei în obiectul visurilor ei cele mai dragi. Cu toate acestea cu cât 
rămânea mai mult în picioare acolo în mijlocul camerei, cu atât 
începea să creadă că era Liszt cu adevărat. Inima începu să-i 
bată cu putere și simţi cum îi fuge tot sângele de pe chip. Se 
forţă să respire normal. 

— Doamna d'Agoult, nu sunt... începu ea fără să reușească să 
rostească o propoziţie cap-coadă. 

— Da, văd asta, spuse Liszt. Vă rog să mă scuzaţi că v-am 
deranjat, avusesem de gând să îmi las cartea de vizita, dar, 
auzind că cineva cântă la pian, am rugat să fiu primit. 

— O, eu doar... spuse Anne simțind cum începe să roșească, 
după care închise volumul de Beethoven. În timp ce făcea asta, 
dărâmă o altă carte de pe stativ, care la rândul ei antrenă alte 
partituri după ea, și toate căzură pe podea. Liszt se repezi să o 
ajute să culeagă partiturile, dar cum Anne se aplecase să facă 
același lucru, întinseră amândoi mâna spre volumul căzut, care 
se nimeri să fie Metoda lui Kalkbrenner. Liszt îi acoperi mâna cu 
a lui, iar lui Anne i se tăie răsuflarea. 

— Vă rog,  permettez-moi“”, domnişoară, spuse Liszt 
desfăcându-i cu blândeţe degetele de pe carte și ajutând-o să se 
ridice, fără a îi da drumul. Rămaseră acolo în picioare, lângă 
pian. 

Anne își dădu seama ca nu se putea gândi la nimic. Se holba 
la degetul mare, subțire care îi presa dosul mâinii. 

— Vă mulţumesc, spuse ea pe un ton atât de încet încât mai 
ca nu se auzi niciun zgomot ieșind din gâtlejul ei. 

— Nu vă mai deranjez, am greșit când am întrerupt practica 
unei arte, spuse el ducându-i mâna la buze și sărutându-i-o. 


4 Permiteţi-mi (în limba franceză, în original) (n.tr.) 


În cele din urmă, Anne se forţa să își ridice privirea spre Liszt. 
Acesta avea ochii de un verde-închis, precum Sena într-o zi 
însorită de toamna, nasul drept și buze pline. Parul blond care îi 
încadra faţa reflecta lumina și strălucea. Inainte ca ea sa poată 
scoate vreo vorba, Liszt se dădu un pas înapoi, îi făcu o 
reverență politicoasa și ieși din camera. Anne auzi vag 
clopoţelul de la ușa sunând, așa că nu o surprinse că în clipa 
următoare varul ei păși înăuntru. 

— Eşti bolnavă, Anne? o întreba el repezindu-se spre ea. 

— Nu, de fapt mă simt chiar cât se poate de bine, spuse ea 
zâmbind. 

Servitoarea aduse mânușile, pălăria și umbrela lui Anne. 
Uluită, ea se pregăti de plecare și urcă în șaretă de parcă ar fi 
urcat pe un nor. 

— Cine era bărbatul care ieșea când am sosit eu? întrebă 
Armand. 

— Era Franz Liszt, cel mai mare pianist în viaţă. 

Armand nu spuse nimic pentru o bună bucată de vreme, dar 
Anne era atât de absorbită de propriile fantezii că nici nu băgă 
de seamă. Chiar înainte de a ajunge în strada du Barq, unde 
locuia Anne, Armand vorbi. 

— Te-ai dus acolo special ca să-l întâlnești? 

Anne se întoarse spre vărul ei cu ochii mari de mirare și 
observă că fruntea acestuia era încruntată. 

— Sigur că nu! După cum am spus, am mers acolo ca să repet 
la pian. Tatăl meu l-a încuiat pe al nostru de când a murit 
mama, spuse ea puţin jignită de ideea că ar fi putut face ceva 
atât de îndrăzneţ. Reflectând însă mai apoi, își dădu seama că 
întrebarea lui Armand era totuși firească. Atâta vreme cât își 
minţise tatăl, de ce nu ar putea presupune că îl minţea și pe el? 
Chiar nu știu de ce domnul Liszt a sosit în acel moment sau de 
ce i s-a dat voie să intre în salon când doamna d'Agoult nu era 
acasă. 

— Nu era acasă? 

Anne își lăsă mâna pe braţul vărului ei, care era mai încordat 
decât era firesc, atâta vreme cât de-abia dacă îndrumase caii 
docili care, din fericire, aveau nevoie doar să fie puţin struniţi pe 
străzile din Saint Germain. 

— Te rog... nu-i spune tatei. Tot ce îmi doresc este să pot 
cânta la pian și să pot auzi muzică frumoasă. Contesa d'Agoult 


mă ajută în această privinţă. Mi-a spus că pot veni să repet la 
pianul ei Erard cât este plecată și mă va invita pe la serate și 
concerte. 

Când ajunseră la conacul Barbier, Anne își venise în fire și 
simţea că vărul ei era mulţumit că nu făcuse nimic imoral în 
mod deliberat mergând la locuinţa contesei în lipsa ei. Marchizul 
îi întâmpină la ușă. 

— Pe mâine așadar, la aceeași oră? îi spuse Anne lui Armand. 

— Desigur, ma cousine”, spuse el zâmbind. Anne nu se opri să 
stea de vorbă cu tatăl ei, ci urcă direct la ea în dormitor. 


Franz merse la pas pe Pont des Arts și se opri în mijlocul 
podului, privind barjele unduindu-se pe râul murdar. Așteptase 
mai bine de o săptămână pentru a-și pune în aplicare planul de 
a o vizita pe contesa d'Agoult, în speranţa că avea să se 
întoarcă între timp din Elveţia. Când se apropiase de adresa pe 
care i-o dăduse Alfred și auzise pe cineva cântând destul de 
bine la pian, simţise cum i se ridică moralul. Contesa era 
cunoscută drept o muziciană desăvârșită și, în mod evident, 
Franz presupusese că ea era persoana care cânta la pian. De 
aceea, nu e de mirare că lacheul care îi deschisese ușa se 
arătase surprins când el insistase că era așteptat de contesă și 
că ar trebui să îi dea drumul de îndată în salon. De vreme ce 
lacheul nu îl contrazisese, Franz dedusese că tânăra pe care o 
găsise acolo în locul doamnei d'Agoult trebuie să fi fost tot 
contesă. 

Primul lucru pe care îl observase când a intrat în cameră 
fusese că pianul avea un ton excelent, ca de mătase, cu un finiş 
vioi, conferit de amortizoarele de calitate, și că pianistul cânta 
cu multă delicateţe. De-abia pe urmă căutase să vadă cine era 
așezat în fața instrumentului, dându-și seama repede că nu era 
doamna pe care venise să o vadă. Fata părea să fi văzut o 
fantomă atunci când dăduse cu ochii de el, nu-și găsea cuvintele 
și dădea și alte semne cum că ar fi fost complet bouleversée? de 
apariţia lui subită, „în mod evident știa cine sunt,” se gândi 
Franz. 

In timp ce privea încărcăturile de saci de făină și napi 
lunecând pe sub pod, spre chei, dintr-o direcţie, și o barjă plină 


5 Verișoară (în limba franceză, în original) 
* Bulversată (în limba franceză, în original) 


de cadavrele în putrefacție ale săracilor răpuși de holeră, Franz 
se gândi la tânăra pe care o văzuse la locuința doamnei 
d'Agoult. Fără îndoială era o prietenă apropiată de-a acesteia, 
dacă se afla acolo în absenţa ei. In plus era și o artistă talentată, 
deși mai avea destule de învăţat. Poate că doamna d'Agoult 
avea grijă de fată, o scotea în lume, după cum se spune. 

Işi aminti și cum era îmbrăcată tânăra. Deși era în doliu, 
hainele scoteau la iveală o siluetă îngrijită și un aer plin de 
graţie. Incepu să potrivească piesele puzzle-ului și își dădu 
seama că dăduse fără să vrea peste protejata femeii pe care își 
dorea cu disperare să o cucerească. Fără îndoială că era orfană 
și, după cum arăta, făcea parte din rândurile aristocrației. 

O asemenea fiinţă era foarte susceptibilă și impresionabilă. Îi 
venise ceva în minte, ceva la care se tot gândise, în încercarea 
de a o transforma într-o strategie propriu-zisă. Acest gând îl 
îndemnă să facă rost de un aliat în această campanie de 
cucerire a contesei. La început se gândise la drăguţa și tânăra 
Adele, dar servitorii erau întotdeauna niște bărfitori de pomină. 
Pe de altă parte, tânăra prietenă a doamnei d'Agoult s-ar putea 
să fie destul de rafinată cât să îi servească de aliat într-un mod 
mult mai discret, asta în cazul în care ar reuși să facă lucrurile 
să se întâmple așa cum dorea el. Tot ce mai avea de făcut acum 
era să găsească un mod de a face lucrurile să se întâmple. 
Franz fu tare bucuros de planul pe care-l ticluise, ceea ce îl făcu 
să-și continue drumul spre casă, vesel nevoie mare. 


Sapte 


În seara în care era organizată serata doamnei Duvemoy, 
Marie stătea jos în salon, așteptând-o pe Anne. Biletul lăsat de 
domnul de Talon în lipsa ei se afla pe măsuţa de scris. Fără doar 
și poate tânărul era cât se poate de îndrăgostit de Anne și 
modul în care încerca să afle cum se mai simte aceasta nu o 
păcălea deloc pe Marie. Deși numele lui nu îi era cunoscut, își 
aduse aminte că avea un chip plăcut și că se purtase decent și 
rezonabil. Ar putea fi el un pretendent potrivit pentru Anne? 
Avea să afle mai multe despre el dacă îi stătea în puteri și să 
decidă asta mai târziu. Marie era mulţumită că i-ar putea face 
un asemenea serviciu important fiicei lui Sandrine. Fata era 
drăguță, inteligenta și avea talent muzical. În ceea ce privește 
situaţia ei financiară, Marie nu știa ce mai rămăsese din 
zestrea, fără îndoială substanţială, a mamei ei sau dacă se 
făcuseră aranjamentele necesare ca viitorul fiicei să fie asigurat. 
„Cel mai bun serviciu pe care aș putea să i-l fac ar fi să o prezint 
în societate, astfel încât să-și găsească un soț potrivit, care ar 
putea să-i aprecieze cu adevărat calităţile,” se gândi Marie . 
Foarte probabil că Sandrine însăși ar fi plănuit debutul lui Anne 
în societate nu peste mult timp. 

Marie se gândi visătoare la zilele tinereţii ei, în special la acel 
soldat arătos care îi furase inima. Părinţii ei nu fuseseră de 
acord cu alegerea ei și îi despărțiseră, iar când el fusese ucis 
câteva luni mai târziu, ea crezuse că avea să moară de durere. 
Viaţa nu îi mai rezervase nicio bucurie după aceea, așa că 
fusese de acord să se mărite cu primul candidat pe care i-l va 
prezenta tatăl ei, dar care să nu i se pară complet respingător. 
Charles d'Agoult era un om bun, dar căsătoria dintre ei fusese o 
greșeală enormă. Ea și Charles petreceau cât mai puţin timp 
împreună. El mergea la ţară și rămânea acolo perioade lungi de 
timp ori de câte ori se ivea prilejul. Singura ei consolare 
rămăseseră cele două fetițe frumoase pe care se pare că 
Charles se mulțumea să le lase în grija lui Marie sau a mamei 
acesteia la Croissy. 

Marie nu voia ca Anne să facă aceeași greșeală. Dacă se 
dovedea că acest tânăr era potrivit și dacă reușea să-i facă să 
se întâlnească și să se îndrăgostească unul de celălalt, Sandrine 
se putea odihni liniștita în mormânt. 


Marie știa că și Sandrine Poitou făcuse o alegere nepotrivită, 
deși asta avusese loc când Marie era foarte tânăra, așa că nu 
știa detaliile. Totul fusese trecut sub tăcere și ea nu o întrebase 
niciodată pe Sandrine despre asta în mod direct, deși încă mai 
circulau zvonuri în această privinţă prin saloanele din oraș. Cu 
toate că nu vorbeau niciodată despre asta, istoria împărtășită a 
unei iubiri pierdute, alături de pasiunea comună pentru artă și 
muzică le apropiase atunci când Marie venise la Paris cu șapte 
ani în urmă. 

Pierre de Talon lăsase și o adresă pe cartea de vizită. Locuia 
în apropierea universităţii. Fără îndoială era student și venise 
din provincie. Cu toate acestea putea fi de familie bună și nu era 
exclus să-și croiască un viitor strălucit. Ca să te înscrii la 
universitate aveai nevoie de bani și educaţie, iar faptul că 
fusese la concert îl recomanda ca un om cultivat. Cu toate 
acestea era un singur mod în care putea afla asta cu siguranţă. 
Marie luă o foaie de hârtie și scrise repede un bilet domnului de 
Talon în care îl invita sâmbătă la ceai. 

Nici nu împături Marie bine scrisoarea și o introduse în plic, 
că imediat clopoţelul anunţă sosirea lui Anne. Tânăra ei prietenă 
se năpusti în salon și Marie de-abia mai putu recunoaște în ea 
tânăra creatură timida drapată în haine de doliu pe care o 
cunoscuse înainte. Cum trecuse aproape o luna de la moartea 
mamei ei, Anne lăsase deoparte hainele de mare doliu și purta 
acum o rochie de seară gri-porumbel, tivită cu panglici negre. 
Deși nu purta bijuterii, contesa era sclipitoare. Ochii ei, confuzi 
și plini de tristețe ultima oară când se văzuseră, străluceau 
acum plini de o speranţă copleșitoare. 

— Arăţi minunat, Anne! spuse Marie , fără să își poată stăpâni 
un ușor sentiment de invidie, după care își sărută protejata pe 
ambii obraji. 

— Îți sunt atât de recunoscătoare că m-ai lăsat să cânt la 
pianul tău, contesa, spuse Anne. Am venit aici de fiecare dată 
când am avut ocazia cât ai fost plecată și mi s-a întâmplat cel 
mai minunat lucru... 

— Mai povestește-mi după ce urcăm în trăsură, spuse Marie 
luându-și mănușile. Trebuie să plecăm imediat sau îl vom rata 
pe Chopin. 

În timp ce se plimbau cu trăsura prin noaptea caldă de mai, 
Anne îi spuse lui Marie cum marchizul, crezând că tânărul ei 


vâr, care era pupilul lui, o curta pe Anne, devenise mai permisiv 
în ceea ce privește restricţiile pe care i le impunea. 

— Pur și simplu îi spun că Armand m-a rugat să mă întâlnesc 
cu el într-un anumit loc, la o anumită oră și pot să plec chiar cu 
binecuvântarea lui. În plus m-a lăsat să îmi cumpăr și niște 
rochii noi, ceea ce este cu adevărat remarcabil, având în vedere 
cât de strâmtoraţi am devenit de când și-a pierdut poziţia de la 
curte. 

Comportamentul marchizului i se păru ciudat lui Marie . Chiar 
și la curte, fusese cunoscut ca fiind destul de zgârcit. Sandrine 
ce mai reușise să îl convingă să facă vreun un gest de 
binefacere sau să dea dovadă de largheţe; și marchiza i se 
plânsese de câteva ori că soţul ei nu prea vedea necesitatea de 
a-i oferi o educaţie sau alte avantaje fiicei lui. În mod evident 
marchizul avea ceva de câștigat de pe urma căsătoriei dintre 
Anne și acest vâr. 

— Anne, ce crezi că se va întâmpla când tatăl tău va 
descoperi că nici tu, nici vărul tău nu aveţi vreo intenţie să vă 
căsătoriţi? 

— O, nici nu vreau să mă gândesc la asta acum. La urma 
urmei ce ar putea face? 

Marie nu vru să-i strice seara lui Arme spunându-i în câte 
feluri i-ar putea face viaţa un chin tatăl ei dacă ar fi nevoit, mai 
ales atâta vreme cât nu avea încă douăzeci și unu de ani. 

— Ce voiai să-mi spui? întrebă ea amintindu-și brusc ce 
spusese Anne când sosise. 

Trăsura însă se oprise în faţa vilei elegante a baronesei 
Duvemoy, dincolo de poarta Saint Martin, și Anne nu mai avu 
ocazia să-i răspundă. Pentru a sărbători primăvara, tot 
personalul - lacheii și servitoarele deopotrivă - purta flori în păr 
și pe haine. In plus servitoarele erau îmbrăcate à /a bergère’. 
Fiecare doamnă care cobora din trăsură era împodobită cu 
ghirlande de narcise și iarbă-neagră, în timp ce lacheii așezau 
cununi de lauri pe capul fiecărui domn de îndată ce își dădea jos 
pălăria, odată ajuns în casă. 

— Poţi conta pe doamna Duvemoy dacă vrei să întreci 
măsura, bombăni Marie către Anne în timp ce o acompania prin 
camerele de primire și îi făcea cunoștința cu oameni pe care 
Anne îi recunoștea ca fiind intelectuali, artiști și membri ai elitei 


7 În păstoriţe (în limba franceză în original) 


societăţii, burghezi și nobili deopotrivă. Marie observă că 
bărbaţii le urmăreau cu priviri extrem de interesate. 

— Marie! strigă gazda grăbindu-se spre ea. Sper că putem 
conta pe tine ca să faci parte din cvartet, spuse ea în timp ce 
ochii i se plimbau de la ea la Anne și apoi la restul oaspeţilor. Ea 
trebuie să fie tânăra contesă despre care mi-ai scris. 

— Je suis ravie, spuse Anne, dar când își încheie reverenţa 
doamna Duvemoy deja se îndepărtase de ele. A, nu încă! ţipă ea 
și o luă la fugă, reușind să facă doi lachei care purtau o tavă 
încărcată cu un cap de mistreţ fript să-i cam strice aranjamentul 
și să revină în bucătărie. 

Lacheii treceau printre oaspeţi, purtând tăvi cu șampanie, iar 
conversaţia devenea din ce în ce mai animată. Marie o 
supraveghea pe Anne pentru a o ţine departe de grupurile de 
bărbaţi tineri care îi arătau mai mult decât un interes trecător și 
a o face să aleagă grupurile de doamne, de poeţi și de artiști 
mai în vârstă. 

— Doamna d'Agoult. 

Marie se întoarse la sunetul vocii cunoscute a lui Alfred de 
Musset. 

— Alfred! Ce plăcere să te văd. Ai scris vreun poem despre 
mine? îl întrebă ea înclinându-și capul cu un gest plin de 
cochetărie. 

— Fiecare poem pe care-l scriu este, într-un fel sau altul, 
despre dumneavoastră, spuse el înclinându-se galant și 
întorcându-se pentru a-i fi prezentat lui Anne. 

— Contesă, spuse Marie , îmi permiteţi să vi-l prezint pe 
domnul de Musset? Alfred, contesa de Barbier-Chouant. 

— Auzisem că doamna d'Agoult adusese cu ea un înger la 
petrecere, dar am presupus că toată lumea vorbea la modul 
figurat. Văd acum că nu făceau decât să spună adevărul. 

Lui Anne îi străluceau deja ochii de la șampanie și la auzul 
cuvintelor lui Musset, obrazul i se colora ușor. 

— Nu îl lua în seamă, Anne, spuse Marie luând-o de braț și 
îndrumând-o spre sala de muzică. Este poet, așa ca știe să se 
folosească de cuvinte. 

— Touché?! spuse Alfred în timp ce le privea îndepărtându-se. 

— A, ducesă! strigă el spre o doamnă mai în vârsta cu un 


Sunt fascinată (în limba franceză, în original) (n.tr.) 
° Punct ochit (în limba franceza, în original) (n.tr.) 


zâmbet amabil pe chipu-i încreţit de riduri, care stătea pe un 
scaun confortabil și își făcea vânt cu un evantai. Nu vreţi să 
mergeţi în sala de muzică? 

— Pot să aud la fel de bine și de pe acest scaun, zise ducesa 
de Montelimart. 

— Mă întreb de ce nu a început deja spectacolul, spuse Marie 
privind în jur și observând că lumea nu se grăbea să meargă 
spre camera de muzică. 

— Se pare că baroneasa nu a găsit partiturile de Weber, îi 
șopti ducesa lui Marie. 

Ei, asta era într-adevăr ceva grav, pentru că Marie și ceilalţi 
trei interpreţi fuseseră rugaţi în mod special sa cânte și aveau 
să constituie principala atracţie a programului serii. 

— Şi ce va face? 

— Se pare că un tânăr ungur se află momentan în biblioteca și 
le rescrie din memorie, spuse ducesa fluturând rapid din evantai 
după ce dădu la iveala aceasta informaţie surprinzătoare. 

— Liszt! șopti Anne. 

— Așadar îl cunoașteţi? întrebă ducesa. 

Anne tocmai se pregătea să-i spună despre vizita lui Liszt 
neașteptată în Quai Malaquais, dar Marie o luă de braţ oprind-o. 

— Am avut norocul să-l auzim în spectacolul de pe 3, la 
Wauxhall. 


Pentru Anne serata se dovedise a fi deja mai minunată decât 
și-ar fi putut imagina. Alfred de Musset îi făcuse complimente și 
Anne știa că oamenii se uitau după ea oriunde mergea. Deși 
presupunea că unii o făceau doar din curiozitate, era destul de 
matură ca să înţeleagă expresia de pe chipurile domnilor, care o 
măsurau cu privirea de la buclele ei aurii până la picioarele ei 
delicate. 

— Heine se află aici, Marie . Vino să-l auzi citind. 

Gazda lor, care își rezolvase problemele legate de ce se va 
servi și era fără îndoiala nerăbdătoare să debuteze cât mai 
repede concertul întârziat, le trase pe invitate spre un salonaș 
unde erau deja îngrămădiţi vreo douăzeci de oaspeţi. În centrul 
camerei stătea un tânăr bărbierit, cu nasul ușor coroiat și ochii 
mici, depărtaţi, de un căprui-deschis. 

— Cine este? îi șopti Anne lui Marie . 

— Un poet din Germania, unul dintre cei mai buni în ţara lor. 


Anne se pregăti să asculte niște versuri citite cu voce tare în 
germana, fără a putea înţelege o iota din ele. În schimb, tânărul 
domn declama nu o poezie, ci un articol de ziar, în franceză. 

— „Nimic nu este mai oribil decât furia unei mulţimi care cere 
sânge și își strânge de gât prada fără apărare... o mare 
întunecata de fiinţe umane în care, ici-colo, muncitorii, în 
cămășile lor cu mâneci scurte, păreau niște pălării albe pe o 
mare furtunoasă... Pe strada Vaugirard, un grup de femei și-a 
scos saboţii de lemn pentru a-l lovi cu ei în cap pe un amărât pe 
care îl suspectau că le-ar fi otrăvit... L-am văzut pe unul dintre 
nenorociţi pe când se zbătea în ghearele morţii. Era despuiat, 
bătut și plin de vânătăi, iar sângele îi curgea peste tot; îi 
smulseseră nu numai hainele de pe el, ci și părul și îi tăiaseră 
buzele. Un bărbat a legat o funie de picioarele și i-a târât trupul 
pe străzi, urlând: «Voila le cholera-morbus!»* Lovitura finală i-a 
fost dată de o femeie foarte frumoasă, palidă de furie, cu sânii 
dezgoliți și mâinile pline de sânge. A râs spre mine și mi-a cerșit 
câţiva franci pentru treaba gingașă pe care o făcuse, ca să își 
cumpere o rochie de doliu, căci mama ei murise cu câteva ore 
înainte otrăvită.” 

Când poetul termină de citit, oaspeţii se uitară unii la alţii, 
deloc în largul lor, și aplaudară politicos. 

— Ce poveste înspăimântătoare! șopti Anne. 

— Nu este o poveste, se spune că toate astea chiar s-au 
întâmplat, cu nicio săptămână în urmă, îi șopti Marie . 

— Sampanie! Aveţi cu toţii paharele goale. 

Doamna Duvemoy bătu din palme și doi servitori cu tăvile 
pline cu lichidul palid și înţepător intrară, ceea ce îi binedispuse 
pe invitaţi. Baroneasa însăși avea o expresie pe chip de parcă ar 
fi spus Acesta este prețul geniului, vrând să spună în același 
timp că faimosul Heine nu o consultase înainte de a-i gratula 
invitaţii cu asemenea orori. Cu toate acestea pălăvrăgeala și 
râsul nervos reîncepură, iar Anne auzi pe cineva șoptind că, 
poet fiind, domnul Heine trebuie să fi exagerat realitatea. 

Povestea lăsă însă un gol în inima lui Anne. Era mânioasă pe 
Heine că o smulsese din fantezia plăcută în care se scălda, 
amintindu-i de ameninţarea permanentă a bolii care îi luase 
viața mamei ei, și o distrăsese de la uluitoarea perspectivă de a- 
| vedea încă o dată pe domnul Liszt de aproape. Asemenea celor 


1 lată spectrul holerei (în limba franceză, în original) 


din jur, Anne dădu repede pe gât paharul de șampanie și se 
servi cu un altul. Lichidul înţepător i se urcă la cap și ea se 
înveseli foarte repede. 

Anne și Marie se alăturară din nou oaspeţilor care se 
îndreptau spre sala de muzică. Mirosul florilor era atât de 
puternic, încât, combinat cu mireasma omniprezentă a 
camforului și a apei de lavandă sau de trandafiri cu care se 
parfumase din belșug toată lumea, făcea aerul mult prea dulce. 

— Te rog să mă scuzi un moment, îi spuse Anne doamnei 
d'Agoult. 

— Te simţi bine? o întrebă Marie . 

— Am nevoie să iau puţin aer, spuse Anne încuviințând din 
cap. 

Anne își făcu loc printre trupuri care se îngrămădeau, lovindu- 
se de doamne și domni deopotrivă și scuzându-se zâmbind. 
Văzând niște uși care dădeau spre un mic balcon, Anne se 
îndreptă direct spre ele, sperând că puţin aer curat avea să o 
facă mai vioaie și să mai scape de senzaţia de greață. Inainte de 
a ajunge în balcon, se deschise o ușă în apropiere și în cadrul ei 
apăru Liszt, strângând în mâini pagini de partitură scrisă de 
mână. Când o văzu pe Anne, se opri brusc. 

— Îmi cer scuze, domnișoară, spuse el aplecându-se pe cât îi 
permiteau mâinile pline de partituri. După ce se ridică, deschise 
gura să îi spună ceva, dar se răzgândi zâmbindu-i doar. 

Anne uită că mai avea nevoie să respire. 

— Nu face nimic, domnule Liszt, răspunse ea oarecum 
surprinsă că avusese prezenţa de spirit de a rosti ceva coerent. 

— Nu știu cine sunteţi, spuse el mutând partiturile în cealaltă 
mână pentru a le putea ţine mai bine. Dumneavoastră știți cine 
sunt, dar, deși am avut norocul de a vă mai fi văzut, eunu vă 
Cunosc. 

— Sunt... începu Anne, dar se opri imediat. Nu trebuia să-i 
spună cine este. Trebuia să i se facă cunoștință cu un domn de 
către o cunoștință comună. Sunt pur și simplu o admiratoare a 
măiestriei dumneavoastră. 

— Indiferent cine sunteţi, domnișoară, trebuie să vă vorbesc, 
spuse Liszt după ce se asigură că erau singuri. Este vorba 
despre ceva legat de doamna d'Agoult... 

— lată-vă, domnule! îl întrerupse vocea gazdei lor luându-i pe 
amândoi prin surprindere. 


— Mulţumesc că mi-aţi explicat asta, domnule Liszt, spuse 
Anne înclinând ușor din cap, după care se îndepărtă de el și 
trecu în grabă pe lângă doamna Duvemoy, sperând ca roșeaţa 
din obraji să nu fie prea evidentă. 

Când Anne ajunse în sala de muzică, toţi oaspeţii își 
ocupaseră locurile pe scaune și nu mai era niciunul liber. O văzu 
pe Marie și, spre ușurarea ei, observă că aceasta îi păstrase un 
loc lângă ea, deși Anne ar fi preferat să stea lângă pian, unde se 
adunase majoritatea publicului feminin. 

— Te simţi mai bine? șopti Marie . 

Anne voi să o întrebe pe Marie de ce Franz Liszt îi 
menţionase numele cu atâta insistenţă și discreţie, dar, înainte 
să poată face mai mult decât să încuviinţeze din cap, Liszt intră 
în cameră cu partiturile, urmat de doamna Duvemoy. Le așeză 
pe un stativ în faţă și le aranja în ordine, după care, spre marea 
surprindere a lui Anne, luă un taburet delicat și îl așeză lângă ea 
și lângă doamna d'Agoult. Spre iritarea celor care se așezaseră 
cât mai aproape posibil de el, se aplecă pe taburet și îi oferi un 
zâmbet lui Anne, sugerând că ar fi fost vechi prieteni. 

Anne nu știa ce să creadă. Ar fi fost oare la fel de îndrăzneţ 
dacă nu ar fi cunoscut-o pe Marie ? Până la urmă sosise 
neanunţat la apartamentul doamnei d'Agoult. Era surprinsă că 
nu se gândise la asta mai devreme. O privi pe Marie pe furiș, 
care trase aer în piept și se îndrepta ușor în scaun. „Nu, se 
gândi Anne, e la fel de surprinsă ca și mine.” 

O soprană cu o voce minunată umplu camera de muzică cu o 
arie de Rossini, fiind acompaniată la pian de un domn rotunjor 
mai în vârstă care transpira abundent cât cântă partea lui, 
destul de simplă de altfel. Din când în când Anne trăgea cu 
coada ochiului în lateral, la Marie și dincolo de ea, la profilul lui 
Liszt. Ce avusese el atât de important să îi spună? „Să nu mai 
leșini”, continua să își spună, încercând să se concentreze 
asupra sopranei ale cărei înflorituri vocale semănau teribil cu 
trilurile unei păsări în căutarea unui partener. 

La sfârșitul ariei, publicul aplaudă cu entuziasm. 

— Vă alăturaţi nouă ca să interpretăm Weber? spuse Liszt 
întorcându-se spre Marie , dar privind pe lângă ea, spre Anne, 
pe care o viza întrebarea. 

— Tânăra mea prietenă nu cântă, spuse Marie zâmbind. 

— Cu toate acestea cred că tânăra dumneavoastră prietenă - 


bănuiesc că are un nume - cântă la pian, spuse Liszt fixând-o pe 
Anne cu privirea lui incendiară preţ de o clipă și aruncându-i din 
nou o ocheadă întrebătoare, care o făcu să roșească. 


Marie nu era prea sigură de ce se întâmplase. Se întoarse 
repede spre Anne. De unde știa Liszt că ea cânta la pian? 
înainte de a se putea gândi mai mult la asta, Liszt se ridică și îi 
făcu o reverență. 

— Doamnă d'Agoult, vă rog să îmi permiteţi. 

„Așadar știe cine sunt,” se gândi ea neștiind dacă să se simtă 
flatată sau indignată. În ciuda faptului că acţiunile sale 
atrăseseră atenţia tuturor celor prezenţi, îl lăsă să o conducă în 
față, unde ceilalți membri ai ansamblului ad-hoc constituit se 
strânseseră deja ca să interpreteze cvartetul din piesa Oberon 
de Weber. Pianistul scund și asudat care o acompaniase pe 
soprană se făcu mic când îl văzu pe Liszt și se grăbi să îi cedeze 
locul la claviatură. Interpreţii se aranjară într-un semicerc închis. 


Peste apele albastre și-ntunecate 

Peste marea cea mare 

Spune că vei călători cu mine, 

O, tu, cea mai frumoasă fiică a Arabiei! 


În timp ce tenorul și baritonul își cântau versurile, Marie trase 
cu coada ochiului la domnul Liszt. Se aștepta să-l găsească 
concentrat pe partitura din faţa sa, însă de fapt el privea drept 
la ea, reușind să își interpreteze partea fără vreo greșeală, chiar 
mai mult, cu o măiestrie de neegalat. „Are atât de mult talent 
încât nu trebuie să se concentreze deloc pe ceea ce face”, se 
gândi Marie . Oare asta îl făcea să fie atât de îndrăzneţ și 
încrezător? Nu fuseseră prezentaţi unul celuilalt în mod formal și 
totuși el se comporta de parcă ar fi fost o veche cunoștință. „Nu, 
se gândi ea din nou, nu o făcea să se simtă deloc confortabil.” 

Domnișoara de Rouy îi dădu un cot lui Marie . Venise rândul 
versurilor cvartetului care trebuiau interpretate de femei, iar 
Marie tocmai pierduse începutul. Işi găsi însă curând locul și își 
împleti vocea plină de mezzosoprană cu timbrul mai ușor și înalt 
al domnișoarei de Rouy. 


" Traducere liberă 


Chiar de apele n-ar avea zăgaz, 
Nici marea cea mare țărm, 

Tot ar călători cu tine prin viață 
Neiînfricate, fiicele Arabiei." 


În timpul acelei părţi din cvartet când bărbaţii și femeile 
cântau împreună, Marie nu se putu abţine și strecura iarăși din 
când în când câte o ocheadă spre Liszt. Dacă își putea da bine 
seama, acesta nici că își luase ochii de la ea. Se întreba cum 
reușea să cânte atât de bine la pian, temându-se că până și ea, 
care rezistase în faţa admiraţiei exprimate în situaţii chiar și mai 
incomode, ar putea roși sub examinarea lui insistentă. 

Publicul aplaudă cu atâta căldură, încât interpreţii se văzură 
forţaţi să repete piesa muzicală. După ce își reluară locurile în 
public, Liszt rămase la pian în timp ce Marie se așeză lângă 
Anne. 

— Nu știam că ai o voce atât de frumoasă, șopti Anne spre ea. 

— Nici eu nu știam... începu Marie , dar nu mai apucă să 
termine propoziţia, întrucât Liszt începu să interpreteze un 
rondo vioi. De-abia atunci își dădu seama că Chopin, despre 
care i se spusese că avea să fie la serată, nu apăruse. Una peste 
alta serata începuse să o enerveze pe Marie . O luase pe Anne 
sub aripa ei, gândindu-se că astfel avea să îi fie ușor să onoreze 
amintirea lui Sandrine, dar acum se simţea de parcă ar fi 
încălecat pe un cal care, deși păruse a fi docil la început, pe 
măsură ce se îndepărtase de grajduri devenise mai puternic și 
mai încăpățânat. Anne nu făcuse nimic în special pentru a-i crea 
o asemenea impresie, dar modul în care primea admiraţia celor 
care o urmau prin vila și comportamentul ei ciudat de familiar 
faţă de Liszt, despre care Marie știa că nu îi fusese prezentat în 
mod oficial lui Anne, o făceau pe contesă să se simtă ușor 
tulburată. 

De îndată ce frumosul pianist își încheie interpretarea, iar 
doamnele din faţă mai că îl sufocară cu felicitările lor, Marie se 
aplecă spre Anne. 

— Simt că trebuie să ne retragem cu graţie, îi spuse ea încet. 
Dacă, după câte spui, tatăl tău nu știe că ai venit aici, nu ar fi 
deloc bine să rămâi în continuare și să cunoști, căci e posibil așa 
ceva, pe cineva care îţi este inferior. Desigur, draga mea, spuse 


12 Traducere liberă 


Marie cu voce tare ridicându-se și zâmbindu-i lui Anne. Dacă ai 
o migrenă, trebuie să plecăm de îndată. 


Anne își opri cu greutate protestul care îi veni pe buze atunci 
când își dădu seama că doamna d'Agoult intenţiona să plece 
înainte ca toată distracţia să se termine și înainte de a avea 
ocazia de a fi prezentate așa cum se cuvine domnului Liszt. Cu 
toate acestea se ridică și îi zâmbi la rândul ei lui Marie . Dădură 
din cap cu respect către ceilalți oaspeţi în timp ce se îndreptau 
spre ușă. 

Doamna Duvemoy se grăbi spre ele în timp ce își puneau 
mănușile și șalurile. 

— Nu vă simţiţi bine? întrebă ea în mod evident deranjată că 
cineva reușea să părăsească petrecerea ei înainte ca aceasta să 
se termine. 

— Contesa are o ușoară migrenă, răspunse Marie . Este încă 
în doliu după mama ei. 

„Nu am nicio migrenă,” se gândi Anne, strângând din dinţi. 

Tocmai își îmbrăcaseră pelerinele și se pregăteau să iasă pe 
ușă, cu gazda lor protestând neîncetat, când domnul Liszt ieși 
din salon deplasându-se spre ele cu pași mari. Se opri apoi în 
mijlocul holului, dominând totul în jur cu statura lui 
impunătoare. 

— Doamnă, dacă îmi permiteţi această îndrăzneală, aș dori să 
fiu prezentat acestor două doamne! spuse el gazdei sale 
privind-o cu un zâmbet atât de dulce că ar fi putut topi zăpezile 
alpine. 

— Vai, domnule Liszt, m-am gândit că... spuse aceasta 
mutându-și privirea între Liszt, Anne și Marie . Doamnă, 
domnişoară, permiteţi-mi să vi-l prezint pe domnul Franz Liszt. 
Domnule Liszt, contesa d'Agoult și contesa de Barbier-Chouant. 

Liszt le făcu o reverență politicoasă, dar Anne observă că 
Marie nu îi întinsese mâna pentru a fi sărutată. 

— Sper că voi mai avea ocazia de a vă cunoaște mai bine, 
doamnă d'Agoult și pe dumneavoastră, domnişoară, spuse Liszt 
privind-o pe Anne în ochi când i se adresă, cu același aer 
întrebător pe care îl observase și când se întâlniseră mai înainte, 
din întâmplare. 

— Poate altădată, spuse Marie întorcându-se brusc și 
trăgând-o pe Anne după ea spre trăsură. Anne zâmbi în direcţia 


lui Liszt, dar ușa se închisese după ieșirea lor. Se urcară în 
cupeul lui Marie fără să scoată o vorbă și continuară să stea 
tăcute în timp ce caii o luară la trap. Anne se bucură că era 
întuneric, pentru că nu voia ca Marie să îi observe expresia 
feţei. Deși plecaseră ceva mai devreme decât ar fi vrut Anne, 
totuși seara îi depășise cu mult așteptările. „Acum că i-am fost 
prezentată lui Liszt, îi voi putea vorbi când îl voi vedea data 
viitoare, asta dacă o să-l mai văd,” se gândi Anne. Dintr-odată, 
Anne începu să se gândească la modul în care acţionase Marie 
și la proasta ei dispoziţie. Devenise rigida și tăcută atunci când 
Liszt se așezase lângă ele și o luase de la petrecere tocmai când 
aceasta încă nu începuse. Se simţea și ea încurcată de expresia 
ciudată a lui Liszt când îi vorbise pe hol și de faptul că 
menţionase numele lui Marie . În plus nu putea uita reacţia 
distantă a lui Marie când fuseseră prezentaţi unul celuilalt. 
Anne se gândise că relaţia ei cu doamna d'Agoult avea să fie 
mai puţin complicată decât viaţa alături de tatăl ei, dar iată că 
se părea că până și zâmbetul calm și încrezător al dragei 
prietene a mamei ei ascundea ceva secrete și nu era ușor să le 
afle. Anne simţi cum îi vine să plângă. În acea clipă, fără vreun 
motiv special, îi era dor de mama ei mai mult ca niciodată, mai 
mult decât în ziua înmormântării. 

— A fost cel mai bine așa, spuse Marie  atingându-i ușor 
braţul. Nu îţi pot spune acum toate motivele pentru care îmi era 
teamă de a face cunoștință cu domnul Liszt, dar trebuie să ai 
încredere în mine. 

— O, contesă! exclamă Anne cu ochii strălucind în lumina 
slabă a felinarelor de pe stradă și punând capul în poala 
doamnei d'Agoult. 

— Cu toate acestea cred că ar trebui să îmi spui cum se face 
că un domn căruia nu i-ai fost prezentată pare să te cunoască. 

— Cât ai fost plecata, spuse Anne ridicându-se în capul 
oaselor, eu eram la pian, repetând, când lacheul i-a dat drumul 
înăuntru. Vezi tu, a crezut că ești tu și m-a auzit cântând la pian. 

— Franz Liszt... a venit să mă viziteze... 

— O, doamna! strigă Anne. Mi-ar fi plăcut să mă înveţe el să 
cânt la pian! 

Deși nu îi putea vedea bine expresia feţei, Anne simţi cum 
Marie devine din nou ţeapănă. 

— Aș vrea să te ajut în continuare, să îţi fiu, dacă nu o mamă, 


măcar o mătușă binevoitoare, spuse Marie . Cât despre lecţiile 
cu domnul Liszt... o să mă gândesc la asta. 

Anne nu putu să nu se gândească că, de fapt, contesa voise 
să spună cu totul altceva, pentru că aceasta rămase tăcută o 
bună bucată de vreme. 

— Poate că am putea să-ţi găsim un soț potrivit, unul în faţa 
căruia tatăl tău să nu aibă ce obiecta și care îţi va face pe plac. 

„Nu vreau un soţ, își spuse Anne, îl vreau pe Liszt. Gata, am 
spus-o, deși nu cu voce tare.” 

Trăsura se opri în faţa porţilor conacului Barbier. 

— Îi voi spune vărului tău că nu te-ai simţit bine și te-ai întors 
devreme acasă, spuse Marie. 

Anne se simţi puţin vinovată că profitase de bunătatea lui 
Armand. Acesta fusese de acord să o aducă la cheiul Malaquais 
la unsprezece și să o ducă înapoi la conacul Barbier, astfel încât 
păcăleala să fie completă. „Acum el avea să vină degeaba să 
mă ia, dar Marie avea să rezolve situaţia”, se gândi ea. O 
îmbrăţișa pe Marie , ușurată că de fapt aceasta nu era supărată 
pe ea, și traversă curtea, îndreptându-se spre casă. 

Julien îi deschise ușa. 

— Spune-i tatălui meu că m-am dus direct la culcare, mă 
doare capul, spuse ea luând-o la fugă pe scări. 


Franz și Alfred împărţiră o trăsură până la Paris. Alfred băuse 
prea mult și aţipise lângă el sforăind încetișor. Franz se gândi la 
seara care tocmai se încheiase și în mod special la doamna 
d'Agoult și la prietena acesteia și își dădu seama că ceea ce 
începuse ca un flirt poate plăcut devenea repede o obsesie. Cu 
cât se îndepărta de el mai mult contesa d'Agoult, cu atât o 
dorea mai fierbinte. Prezenţa ei fusese ameţitor de seducătoare, 
iar ochii ei, adânci fântâni misterioase aţâţător de lichide și 
înnebunitor de întunecate. Îi era cu neputinţă să judece cum 
evoluaseră lucrurile la petrecerea doamnei Duvemoy. Deși îi 
fusese prezentat lui Marie  d'Agoult și tinerei ei prietene, 
doamna în chestiune reacţionase destul de distant în ceea ce-l 
privește. Se părea că, pentru moment, orice abordare directă 
era de evitat. Cu toate acestea contesa mai tânără nu îl evitase 
nici măcar atunci când încercase să îi vorbească, neînsoţită fiind 
de prietena ei. În mod evident nu era o femeie de lume atât de 
versată precum contesa d'Agoult. Faptul că atenţia pe care i-o 


acordase ar fi putut da naștere la zvonuri îl făcu să se simtă 
vinovat, dar știa și că oriunde s-ar duce lumea avea să 
bârfească, indiferent de cât de circumspect s-ar fi comportat. 

In ciuda faptului că nu reușise să facă niciun progres în ceea 
ce o privește pe Marie , Franz se decise că ideea lui de la 
început, de a o folosi pe tânăra doamnă pentru a ajunge la ceea 
ce îl interesa cu adevărat, ar putea fi încă fi o soluţie. Tot ce mai 
rămânea de făcut era să găsească un mod de a se vedea din 
nou cu contesa pentru a-i putea cere ajutorul. 

Trecuseră prin poarta Saint Martin și își croiau drum prin 
labirintul de străduţe pariziene. Fragmente de conversaţie 
purtată de voci răgușite îl smulse din reverie. Trăsura fusese 
oprită temporar de un zgomot în mijlocul străzii. Se aplecă afară 
pe fereastră pentru a vedea ce se întâmpla. 

— Lasă-mă în pace, nenorocitule! 

O fată, probabil fiica vreunui negustor, se lupta cu o namilă 
de om care se căznea să o îmbrăţișeze. Se pare că bărbatul 
băuse cam mult. 

— Te învăţ eu să mai flirtezi cu alți bărbaţi! urlă el și ridică 
mâna pentru a o lovi. Alţi doi bărbaţi voinici ieșiră din mulţimea 
adunată și îl înșfăcară înainte să o poată lovi, îndepărtându-l de 
fată. Aceasta își netezi fusta, își pipăi buclele și scutură din cap 
înainte de a se întoarce și a intra pe o alee din apropiere. 

Era o scenă destul de obișnuită în ultima vreme. Holera 
dusese de multe ori la evenimente exagerate. Oamenii erau 
disperaţi după vitalitate și sentimente puternice, la orice ar fi 
presupus că încă sunt în viaţă. Poate de aceea tânăra contesa 
cânta la pian cu atâta fervoare. 

Vocea zurbagiului îi răsună lui Franz în urechi. „Te învăţ eu”, 
spusese el. Desigur, cum de nu se gândise la asta mai înainte! 
Se va oferi să îi fie profesor talentatei domnișoare de Barbier- 
Chouant. Până la urmă ar fi un lucru normal. Chopin își avea 
grupul de eleve de gen feminin din rândurile aristocrației, iar ea 
era o candidată pentru propriul studio, în prezent populat cu 
pianiști burghezi aspiranţi care nu prea promiteau însă. Mama 
lui tocmai ce îi scrisese, sfătuindu-l să își caute elevi cu părinţi 
mai influenți. 

Franz râse tare, simțindu-se pur și simplu încântat de 
perspectivă. 

— Ce e? spuse Alfred trezindu-se din aţipeală. 


— Nimic, prietene, mă frământau niște gânduri. 

— Nu mai spune, am băut prea multa șampanie, spuse Alfred 
întorcându-i spatele lui Franz și sprijinindu-se în colţul trăsurii. 

Franz își încrucișa braţele pe piept și până ajunse la 
apartamentul lui compusese deja în minte scrisoarea pe care 
avea să o trimită contesei Marie  d'Agoult în dimineaţa 
următoare. 


Opt 


Anne și tatăl ei stătură în tăcere la măsuţa din salonul pentru 
mic dejun, bând ceai și mâncând pâine cu unt. Anne avea capul 
plin de visuri legate de noaptea precedentă, în timp ce 
marchizul citea ziarul cu destul interes. Anne tocmai se 
pregătea să îi ceară voie tatălui ei să meargă și să se îmbrace în 
ţinuta de zi, când Julien intră cu o scrisoare pe o tavă mică de 
argint, pe care i-o întinse. Anne întinse mâna spre ea, dar tatăl 
ei înșfăca mâna valetului și trase tava mai aproape pentru a 
putea examina plicul. Preţ de o clipă, fruntea i se încruntă 
puternic, însă, după ce citi adresa de pe plic, se relaxă din nou 
în scaunul lui. Anne putea jura că păruse ușurat. 

După ce luă biletul de pe tavă, Julien se înclină și ieși atât de 
ușor încât Anne nici nu-l văzu plecând. Recunoscu imediat 
scrisul vărului ei de pe plic. 

— Mă pot duce în camera mea acum? întrebă Anne. 

— Ah, așadar așa stau lucrurile, nu? 

Anne tocmai se pregătea să-i spună ceva usturător tatălui ei, 
însă, în loc să facă asta, se ridică în picioare și așteptă ca acesta 
să-i dea permisiunea să plece. 

— Da, da, dă-i drumul de-aici, spuse marchizul întorcându-se 
la ziarul lui. 

Odată ce se închise ușa în urma ei, Anne deschise plicul. 
Aranjase cu Armand deja să se întâlnească și în acea după- 
amiază, ca de obicei, și Anne sperase să o poată vizita pe 
contesă și să îi ducă un buchet de flori ca mulţumire că o luase 
cu ea la serată noaptea trecută. Prin urmare, o scrisoare de la 
vărul ei nu putea însemna decât că intervenise ceva care le 
zădărnicise planurile. 


Dragă verișoară, 

Mi-e teamă că nu voi putea să vin să te iau de-acasă 
în această după-amiază. O ușoară durere de stomac mă 
deranjează de ceva vreme și azi mă văd nevoit să 
rămân acasă. Sper că asta nu are să îţi strice planurile. 

Cu prietenie, 
A.DeB. 


Anne mototoli scrisoarea în pumn. Cât de enervant! Tocmai 


când lucrurile se aranjaseră așa de bine! îi păru imediat rău că 
se gândea doar la propria plăcere și scrise repede un bilet în 
care îl întreba pe Armand cum se simte, asigurându-l că singurul 
lucru la care se gândea era ca el să își revină cât mai repede. 
După ce sigilă scrisoarea, sună după Therese ca să o ajute să se 
îmbrace. Poate că servitoarea avea vreo sugestie care i-ar fi 
permis să o viziteze pe doamna d'Agoult și să iasă din 
deprimantul conac Barbier fără ajutorul lui Armand. O, dacă ar 
putea să repete din nou la pianul Pleyel din sala de bal! Asta ar 
reuși să o facă să uite de toanele tatălui ei și Anne de-abia 
aștepta să se așeze iarăși la pian. Amintirile ei se estompau atât 
de repede. Ştia că muzica ar aduce înapoi imaginea mamei ei 
într-o clipă. Poate că ar și întristat-o, dar ar și alina-o. Dacă tatăl 
ei ar ieși în oraș, poate că l-ar putea convinge pe Julien să-i dea 
drumul în sala de bal. 

Menajera intrase și îi întinsese rochia pe pat. 

— Therese, spuse ea, crezi că tata va mai deschide vreodată 
sala de bal? 

— Hmmm, veni răspunsul. L-am auzit de curând spunându-i 
lui Julien că în ziua în care dumneavoastră și domnul de Barbier 
vă veţi anunţa logodna va deschide ușile sălii de bal. 

— Ai cheia? 

— Nu, și nici Julien nu o are. E mai bine să nu vă mai gândiţi la 
asta. 

De ce îi era atât de teamă oare tatălui să o lase să repete la 
pian măcar când nu era acasă? La drept vorbind, de ce nu putea 
să o viziteze pe doamna d'Agoult în mod deschis, fără să 
trebuiască să pretindă că o interesează vărul ei? 

Acestea erau întrebări la care Anne nu spera să găsească 
răspuns și o făcea să fie inexplicabil de supărată pe Therese. 
Nemaiavând astfel niciun plan în după-amiaza aceea, Anne avea 
să trebuiască să-și petreacă ziua acasă, fie în salonaș citind sau 
cosând, fie în propria cameră, gândindu-se la toate lucrurile pe 
care ar fi vrut să le facă. Odinioară nu îi displăcea să-și petreacă 
majoritatea zilelor acasă, atunci când marchiza găsea atâtea 
feluri în care să le facă plăcute. 

Odată ce Thérèse aduse ultimele retușuri coafurii ei, Anne se 
întoarse în salonul pentru micul dejun, unde coșul cu lucrul de 
mână promitea să îi ţină mâinile ocupate și chiar să o distreze. 
Spre uimirea ei, marchizul încă stătea acolo unde îl lăsase ceva 


mai devreme. 

— Așadar, contesă, spuse el împăturindu-și perfect ziarul, te- 
ai supăra dacă mi-ai spune cum merg lucrurile cu domnul de 
Barbier? 

Întrebarea era nepotrivita și ciudată, iar gândul de a discuta 
cu tatăl ei despre orice afacere cu caracter personal o oripila. 

— Din păcate nu sunt un interlocutor prea bun în acest 
moment, spuse ea fără a da detalii. 

— iți înţeleg rezerva, dar simt că este de datoria mea să te 
avertizez că acţiunile tale, faptul că ai mers în trăsura alături de 
un tânăr gentilom și te-ai întâlnit cu el în locuri publice, 
neînsoțită fiind, ţi-au distrus fără îndoială reputaţia într-o 
asemenea măsură încât îţi va fi dificil să îţi găsești un alt 
pretendent. 

Marchizul se uită fix la Anne cu un aer sever, așteptând un 
răspuns. Anne îl privi la rândul ei, nevenindu-i să creadă ce 
auzea. Chiar el o încurajase să se comporte astfel și făcuse tot 
posibilul ca să se întâlnească cu vărul ei. De fapt el le furnizase 
și mijloacele prin care totul devenise posibil, așa îi spusese 
Armand. Anne simţi cum sângele începe să îi circule rapid prin 
corp, provocându-i furnicături în vârfurile degetelor. De-abia 
putea rezista dorinţei de a arunca cu ceva în tatăl ei. Cum 
îndrăznea să facă asta? Când era mică, atunci când o năpădeau 
asemenea sentimente faţă de tatăl ei, își distrugea una dintre 
păpuși. Apoi mai crescuse și învățase să cânte la pian. Anne 
descoperise că își putea învinge momentele proaste cântând la 
pian. Obișnuia să cânte ore întregi. În acel moment chiar nu-și 
dădea seama dacă era mai supărată pentru că observaţia 
tatălui nu era departe de adevăr sau pentru că o învinsese ca 
strateg și propriile mașinaţiuni se dovediseră complet inutile. 

— Inţeleg, spuse ea, și dacă nu dorește să mă ia de soție? 
continuă neputându-și opri tonul panicat, deși nu ar fi vrut să-și 
arate această slăbiciune în faţa tatălui. 

— Cred că pot spune cu certitudine că, după cum stau 
lucrurile în momentul de faţă, se va căsători cu tine. 

Aerul era plin de tensiunea creată de tot ceea ce avea Anne 
de spus, deși nu scotea o vorbă. 

— Ai primit o scrisoare în această dimineaţă. 

Anne știa că el se aștepta ca ea să înţeleagă întrebarea 
implicită din această afirmaţie. Işi dorea să se poată preface că 


nu pricepe ce se aștepta de la ea, dar nu știa din păcate cum să- 
și ducă tatăl cu vorba. 

— Imi scrie că este bolnav și prin urmare nu va putea onora 
întâlnirea noastră, fu tot ce reuși să spună cât putu de repede, 
pe un ton lipsit de orice intonaţie. 

— E bolnav? spuse marchizul încruntându-se astfel încât 
sprâncenele i se îmbinară deasupra nasului și, înainte ca Anne 
să îl poată asigura că Armand nu pomenise nimic despre holeră, 
se îndreptă în grabă spre bibliotecă, lăsând-o pe Anne singură în 
salonaș. 


Mobila fusese scoasă din camera plină până la refuz de 
oameni din toate păturile sociale. Pierre observa că în mulţime 
se aflau primarul celui de-al șaselea arondisment, mai mulţi 
ofițeri în uniforma de la prefectura poliţiei, vreo duzina de 
negustori și cam douăzeci de meșteșugari cu mâinile încă 
murdare de la pieile argăsite sau de la tiparniţa, vopsea sau 
cerneala, în funcţie de meseria pe care o practica fiecare în 
prăvălia sa. Ofiţerul însărcinat cu igiena era cocoţat pe un 
scaun, adresându-li-se. 

— Este de datoria noastră, ca cetăţeni ai Parisului, să oprim 
răspândirea acestei boli. Cea mai puternica arma a noastră în 
faţa efectelor ei nimicitoare este informaţia. 

— Listele și buletinele voastre nu vindecă pe nimeni! urla o 
voce mânioasa din spate. 

— Drept e, nu știm nici care e cauza și nici leacul bolii, dar 
statisticile pe care le veţi culege vor fi studiate cu grijă și vom 
ajunge să înţelegem forma pe care o ia acest ucigaș de temut, îi 
vom putea înțelege mișcările, obiceiurile și tipurile de persoane 
pe care le atacă. De-abia pe urma vom putea să îl lovim decisiv 
și să îl stârpim. 

— Dac-ar fi să mă întrebi pe mine, am putea începe cu 
doctorii, bombăni un măcelar ursuz care stătea în picioare lângă 
Pierre. 

Comentariul său îl descurajă pe student. Deși revoltele legate 
de presupusele otrăviri fuseseră înăbușite, cei săraci încă 
priveau spitalele și pe doctori cu suspiciune. Se alcătuiseră 
aceste comitete locale în încercarea de a implica comunitatea în 
efortul de a se stopa răspândirea bolii. Unii erau însărcinaţi cu 
numărarea cadavrelor, alții cu mersul din casă în casă pentru a 


observa condiţiile de trai și a descoperi alte simptome ale 
holerei care ar fi putut să fi rămas neraportate. Alţii conduceau 
grupuri de oameni care purtau batiste legate la nas și gură și 
încărcau gunoiul în tombereaux!* trase de cai, trimițându-l în 
afara orașului pentru a fi îngropat, deși această măsură era 
privită cu ochi răi de cei care căutau prin gunoaie, care trebuiau 
să ajungă primii la munţii de resturi menajere dacă voiau să 
aibă ce mânca. 

Toţi studenţii fuseseră încurajați să adere la un astfel de 
comitet. La început Pierre se gândise doar la faptul că o astfel 
de muncă ar fi fost de preferat orelor petrecute îngrijind bolnavii 
de holeră din rezervele spitalelor pentru săraci. Când își dăduse 
seama însă că voluntarilor li se furnizau liste detaliate ale 
caselor și apartamentelor, cu ocupanţii lor cu tot, și că putea 
alege în ce cartier să lucreze, se gândi că aceasta ar putea fi 
ocazia potrivita să o găsească pe tânăra lui domniţă 
misterioasă. Cum ultima oară o văzuse intrând în apartamentul 
doamnei d'Agoult din Saint Germain, se dusese în Saint 
Germain. 

— Spre deosebire de alte cartiere, acesta nu a avut parte de 
multe cazuri de holeră, dar în zonele mărginașe, lângă 
Montparnasse și în Cartierul Latin, încep să se facă simţite 
efectele devastatoare ale morbului holerei. 

Un asistent care stătea lângă ofițerul însărcinat cu igiena îi 
înmâna superiorului său o foaie de hârtie. 

— Avem deja șaptesprezece decese astăzi datorate holerei în 
Saint Germain. 

Un murmur plin de îngrijorare se ridică din mulţime. 

— Vă vor fi împărţite tuturor amulete cu camfor și vă sfătuim 
acum să purtaţi mânuși tot timpul. 

„Ar putea la fel de bine să ne recite și o vrajă”, se gândi 
Pierre, pentru că nimeni nu știa cum se răspândea holera. 
Carantina nu funcţiona și nu exista un comportament 
consecvent al bolii. O parte a străzii putea rămâne neatinsă, în 
timp ce cealaltă era nimicită. Într-o casă mureau toţi locatarii, 
iar în următoarea se îmbolnăvea o singură persoană. Singurii 
factori care permiteau o oarecare predicţie erau sărăcia și 
mizeria. Poate că ziarele aveau dreptate și holera era „impozitul 
personal al săracilor”. 


'3 În trecut, căruţe pentru gunoi (n.tr.) 


Întâlnirea se încheie după ce se împărţiră pe grupuri, în 
funcţie de sarcinile fiecăruia dintre ele. Mulțumită educaţiei 
sale, Pierre avea dreptul de a se număra printre cei care luau 
listele de nume și adrese și mergeau pe fiecare stradă pentru a 
inspecta casele și magazinele. Îi fuseseră date instrucţiuni să 
viziteze cât de multe case putea să o facă înainte de lăsarea 
serii, în fiecare zi a săptămânii care avea să vină și, în cazul în 
care ar fi terminat mai devreme, trebuia să se prezinte la 
comisariatul care se ocupa de înregistrări pentru a primi o nouă 
listă. Pierre privi repede hârtia pe care i-o înmână un slujbaș de 
rând și văzu că erau trecute doar numele unor persoane 
oarecare. Fără îndoială că alţii, care aveau relaţii, primiseră 
niște străzi mai salubre, cu oameni cu stare. 

Holera era o molimă tare nenorocită, dar asta nu-l făcu pe 
Pierre să renunţe la hotărârea de a o găsi pe tânăra doamnă 
blondă cu mâini moi și ochi de safir. Ba chiar asta îl făcea să se 
grăbească și mai mult, pentru că totul în jur îi demonstra că 
viaţa e trecătoare, că moartea nu alegea și că lovea cu o iuţeală 
ameţitoare. De unde avea să știe dacă nu cumva el sau - 
Doamne ferește! - ea aveau să fie următoarele victime? 

Pierre luă lista și ieși în stradă în căldura aprinsă a după- 
amiezii, cu săculeţul de camfor legănându-i-se la gât. 

— Strada du Four, citi el și își îndreptă pașii spre acea parte a 
cartierului unde locuiau faianţarii. 


Când Pierre se târî mai târziu în noaptea aceea spre camerele 
pe care le împărțea cu Georges, oboseala i se așezase deja pe 
umeri ca o manta. Era un bărbat tânăr și în putere, așa că, 
odată ce se apucase de sarcina atribuită, nu se oprise până nu 
vizitase toate adresele de pe hârtie. Inspectase case de 
negustori, avocaţi și doctori care locuiau împreună cu servitorii 
și familiile lor bine hrănite în apartamente spaţioase de la etajul 
unu, proprietari de magazine și profesori care trăiau în 
apartamente de la al doilea etaj unde ar fi încăput cu ușurință o 
mică familie și un servitor, și meșteșugari și studenţi care 
ocupau camere mici de la etajul trei, asemănătoare cu cea pe 
care o împărțeau el și Georges. Uneori găsise muncitori și 
lucrători din magazine în mansarde atât de mici că de-abia era 
loc pentru un pat de paie așezat direct pe dușumeaua de 
scânduri, cu copiii mai mari slăbănogi și tăcuţi, în timp ce ţâncii 


urlau de mama focului. Descoperise două cazuri de holeră care 
nu fuseseră declarate, deși bănuia că unul dintre fiii negustorilor 
se îmbolnăvise, dar se făcuse bine. E de la sine înţeles că nu o 
găsise pe tânăra doamnă. „Parcă aș fi mers kilometri întregi și 
aș fi urcat pe munte”, se gândi el, dorindu-și numai să se arunce 
în pat. 

Tocmai se pregătea să și facă asta când observă o scrisoare 
sprijinită de oglinda pentru bărbierit. Scrisul mai puţin estetic 
acoperea aproape întregul plic cu numele și adresa lui. O înșfăcă 
imediat și o deschise, dându-și seama că trebuie să fie din 
partea contesei d'Agoult ca răspuns la scrisoarea pe care i-o 
trimisese. Pierre își ținu respiraţia. Fie avea să fie un bilet scurt 
în care i se spunea că tânăra își revenise foarte bine și că nu 
mai era nevoie să-și mai facă vreodată griji pentru ea, fie avea 
să conţină un cuvinţel de încurajare. De-abia aștepta să 
citească. 


Dragă domnule de Talon, 


Pierre uitase despre păcăleala cu numele și regreta 
imediat că recursese la ea. 

Vă mulţumesc pentru scrisoarea amabilă în care vă 
interesați de sănătatea prietenei mele, contesa Anne de 
Barbier-Chouant. 


Se opri din citit și strânse scrisoarea la piept. Numele ei! Avea 
în sfârșit un nume. 


După adresa dumneavoastră, trebuie că sunteţi 
student, întrucât locuiţi în apropierea facultăţii de 
medicină de la universitate. Dacă aveţi amabilitatea, ați 
putea să veniţi în vizită în această sâmbătă pentru a mă 
liniști în legătură cu câteva aspecte legate de epidemia 
de holeră? 

Vă voi aștepta la ora trei, asta dacă nu cumva vă 
incomodează această oră. 

Cu respect, 

Doamna Marie d'Agoult 


O invitaţie! Era mai mult decât sperase Pierre. Oare avea să o 


invite și pe domnișoara de Barbier-Chouant? 
Pierre se lungi în pat cu scrisoarea în mână. Era epuizat, dar 
agitația inimii îl ţinu treaz până spre dimineaţă. 


Nouă 


Marie ţinea biletul lui Liszt în mână, care îi trezise sentimente 
amestecate de plăcere și mânie. Primise biletul devreme în 
după-amiaza zilei următoare, când o aștepta pe Anne să 
sosească, după cum stabiliseră. Cu toate acestea tânără ei 
prietena nu apăruse și Marie nu știa cum să interpreteze asta. 
Oare spusese ceva în seara dinainte care o supărase pe fată? 
Uitase oare Anne de întâlnire? Niciuna dintre aceste explicaţii nu 
părea plauzibila, așa că Marie se temea ca nu cumva tatăl lui 
Anne să fi descoperit că îl păcălise. Mai era posibil să i se fi 
întâmplat ceva vărului ei cel amabil astfel încât acesta să nu fi 
reușit să o aducă la adresa din Quai Malaquais. 

Şi acum această scrisoare pe care o aștepta cu nerăbdare o 
privea ca pe ceva de care îi era teamă. Scrisoarea se dovedea a 
nu conţine mesajul de care era sigură că avea să îl transmită, 
judecând după ocheadele fierbinţi pe care i le aruncase Liszt la 
serata. După obișnuitele formule respectuoase de salut și după 
ce își exprima plăcerea de a fi cunoscut-o în cele din urmă, 
discursul o pornea într-o direcţie complet diferită. 


Pot îndrăzni, doamnă, să vă cer ajutorul într-o 
anumită problemă oarecum delicată? Se întâmplă că 
am întâlnit-o pe tânăra dumneavoastră prietenă, 
contesa de Barbier-Chouant, atunci când v-am făcut o 
vizită în timp ce erați plecată în străinătate. Sperasem 
să îmi pot cere scuze pentru faptul că nu am putut 
onora amabila dumneavoastră rugăminte de a participa 
la serata organizată în casa proprie. Spre surprinderea 
mea, deși eraţi plecată, casa vă era plină de muzică. 
Domnișoara de B-C cânta la pianul dumneavoastră. Am 
observat că fata are mult talent și aș vrea să o ajut să 
își dezvolte această abilitate. 

Cu toate acestea mi-e teamă că, dacă mă prezint 
direct în fața domnișoarei, motivele mele ar putea fi 
interpretate greșit. Aţi putea acţiona ca intermediar 
pentru a vedea dacă tânăra contesă ar aprecia să o 
îndrum pe plan muzical pentru a-și dezvolta talentul 
care este mult prea valoros pentru a fi ţinut ascuns? 

Cum nu cunosc situaţia tinerei doamne, las la 


latitudinea dumneavoastră modul în care rugămintea 
mea poate fi dusă la îndeplinire, în cazul în care acest 
lucru e posibil. 
Rămân etc. 
Franz Liszt 


Sentimentele lui erau cât se poate de corecte. Dorinţa lui de a 
respecta preceptele bunei-cuviinţe o surprindea puţin pe Marie, 
având în vedere acţiunile lui destul de provocatoare de la 
serată: modul în care ceruse să fie prezentat și expresia 
îndrăzneață din privirea lui. Marie își văzu chipul reflectându-se 
ușor în geamul ferestrei. Părea mai bătrână? O schimbaseră 
căsnicia și nașterile? Era posibil ca ea să fi interpretat interesul 
lui pentru artă drept interes pentru altceva? Sau, mai rău, să nu 
fi fost oare privirile lui înflăcărate menite pentru ea, ci pentru... 

Marie se simţi puţin rușinată pentru ceea ce gândea. Cum 
putea fi geloasă pe o fată care era cu zece ani mai tânără decât 
ea? Și asta în condiţiile în care bărbatul care o făcuse să simtă 
asta era mai apropiat ca vârstă de cea a protejatei ei decât de 
propria vârstă. Şi, în plus, Liszt nu menţiona în scrisoare decât 
că își dorea ca Anne să îi devină elevă. Tânăra contesă nu 
merita o reacţie atât de puţin generoasă. Trebuia să se 
gândească bine la această cerere. Nu avea nicio îndoială că 
Anne avea să accepte bucuroasă ocazia de a-l avea pe Liszt ca 
profesor. Dar oare ce și-ar fi dorit Sandrine pentru fiica ei? 

Marie era sigură că nu și-ar fi dorit ca Anne să se 
căsătorească cu un vâr doar pentru a-i face pe plac tatălui ei. 
Nici Marie nu voia asta, dar ceva o împiedica să se grăbească în 
a-i sări în ajutor oricăruia din cei doi gentilomi care îi scriseseră 
recent în legătură cu Anne. Unul din ei era mânat de motive cât 
se poate de evidente, în timp ce celălalt de unele ceva mai 
ascunse. În cazul în care oricare dintre relaţii s-ar fi dovedit 
nepotrivită sau dacă - Doamne fereşte! - Anne ar fi fugit pe 
ascuns cu vreunul dintre ei, Marie ar fi avut într-adevăr o mare 
povară de dus, pentru că ar fi creat condiţiile pentru același fel 
de tragedie pe care o suferise și mama lui Anne. 

Citi din nou scrisoarea lui Liszt, după care o lăsă deoparte. 
Anne însă nu apăruse și nici nu trimisese vreun semn care să Îi 
explice absenţa. Marie sună din clopoţelul pe care îl păstra pe 
măsuța de scris și câteva clipe mai târziu lacheul intră în 


cameră. 

— Te rog să trimiţi vorbă să îmi pregătească trăsura într-un 
sfert de oră. 

Lacheul făcu o plecăciune și ieși din cameră. 


Marie nu mai fusese niciodată la conacul Barbier. Când 
Sandrine mai era încă în viaţă, se întâlneau la adresa din Quai 
Malaquais, pe la petreceri și serate, sau în ceainării și 
restaurante. Il întâlnise pe marchiz doar la ceremoniile de la 
curte la care mergea și Sandrine. Acesta nu o însoțea prea des 
pe soţia sa pe la serate și concerte. Marie se întrebă repede 
dacă Sandrine trebuia să își mintă soţul cumva pentru a putea 
ieși în oraș neînsoţită. Ori de cât ori îi vedea împreună, acesta 
se comporta cu o mare grijă și era atent să nu vorbească 
aproape deloc cu alţi bărbaţi, pe cât era posibil. „Cel puţin 
Charles mă lasă să fac ce doresc,” se gândi ea. De fapt ei își 
scriau mai des decât se vedeau, așa că erau rare ocaziile când 
puteau fi văzuţi împreuna pe undeva. Soţul ei fugise de 
atmosfera nesănătoasă din Paris mergând în vizita la un văr din 
Normandia și nu erau șanse să se întoarcă până la sfârșitul verii. 
Nu prea îi ducea dorul, însă se gândea mereu la fiicele ei care 
erau în siguranţă la Croissy, la mama ei. 

Când trăsura se opri în faţa porţilor vechiului conac ascuns 
într-un colţ uitat din Saint Germain, Marie rămase cu gura 
căscată, nevenindu-i a-și crede ochilor. Clădirea data cel mai 
probabil de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, cu acoperișul 
mansardat și decoraţiunile din piatră destul de distruse pe 
alocuri. Amorașii care împodobeau coloanele de piatră printre 
care trecea trăsura ei erau de nerecunoscut. Niciunul dintre ei 
nu își mai păstrase nici capul și nici mâinile, și frumuseţea lor de 
odinioară mai era sugerată doar de o aripă la unul din ei și de un 
picior la celălalt. Conacul era construit în formă de L pe partea 
dinspre colţul străzii, în timp ce celelalte două laturi erau unite 
de pereţi înalţi de piatră. Tot ce mai însufleţea curtea erau o 
tufă uitată de liliac și rămășițele unei grădini cu ierburi pentru 
uz casnic, unde se cultivase la un moment dat cimbru, dar care 
acum creștea sălbatic. Se mai zăreau și cârceii unei vițe de 
rochiţa-rândunicii care se împleteau până spre cornișă. Pietrele 
inegale ale pavajului nu erau deranjate nici măcar de o 
buruiană. Mai bine de un secol de murdărie înnegrise fațada, iar 


ferestrele dinspre curte aveau obloanele trase. Dacă nu ar fi 
știut cum arăta altădată, și dacă n-ar fi izbit-o mirosul de 
bălegar care răzbătea dinspre ușile de la grajd, Marie ar fi 
presupus că această clădire nu era locuită, fiind gata de a fi 
demolată, pentru a face loc înălțării unei alte reședințe. 

„Sărmana Sandrine, se gândi Marie . S-ar fi simţit mult mai 
confortabil într-un apartament modern, cu sobe noi pentru 
încălzit iarna și apă curentă. Cum supravieţuise această 
monstruozitate noului curent de demolări și construcţii noi?” 
Fiind loial casei de Bourbon, era puţin probabil ca marchizul să fi 
primit vreun tratament special, care să-i fi permis să își păstreze 
proprietatea familiei, cu atât mai mult cu cât fugise din Paris 
chiar la începutul Revoluţiei. Probabil că altcineva din familia 
marchizului avusese relaţii în rândul autorităţilor pe timpul 
Terorii sau - Doamne ferește! - făcuse chiar parte din ele. Sau 
poate că i se înapoiase proprietatea de către Carol al X-lea și era 
unul dintre cei care beneficiau de pe urma acestei hotărâri, asta 
înainte ca ea să fie interzisă de către Senat. 

Marie cobori din trăsură, își făcu curaj și se îndreptă plină de 
îndrăzneală spre ușa de la intrare, sunând din clopoțel. Câteva 
clipe mai târziu, un lacheu foarte în vârsta, cu fața ovală, 
descărnată, îi deschise ușa. 

— Sunt doamna d'Agoult și vreau să îl văd pe marchiz, spuse 
ea înmânându-i cartea ei de vizită. Lacheul o lăsă să intre în 
holul de la intrare, dispărând pe o ușă care dădea spre stânga. 

De-abia avu vreme să examineze interiorul străvechi că Anne 
ieși fugind de sub scări. 

— Eşti aici! ţipă ea luându-i mâinile în ale ei și coborându-și 
vocea până deveni șoptită. Îmi pare atât de rău că nu am putut 
veni, dar Armand... 

Înainte însă de a reuși să își încheie explicaţia, uşa pe care 
dispăruse  lacheul se deschise și marchizul însuși apăru 
îndreptându-se încet, cu pași măsuraţi, spre centrul holului de la 
intrare și oprindu-se la o oarecare distanţă de Marie . Putea citi 
pe chipul lui un evantai de emoţii contradictorii: surpriza, apoi 
durere, apoi mânie și în cele din urmă suspiciune. Ca un curtean 
desăvârșit ce era, adopta o expresie neutra de ușoară 
curiozitate. 

— Tată, pot să ţi-o prezint pe contesa Marie d'Agoult? 

— Cred că am fost prezentat contesei la curte în urmă cu 


câţiva ani, nu-i așa? spuse el făcând o ușoară reverență. 

— Nu am avut ocazia să vă prezint profundele mele 
condoleanţe pentru moartea soţiei dumneavoastră, la care am 
ţinut foarte mult, spuse Marie cu o reverență adânca, așa cum 
făcea în calitatea ei de doamnă de onoare a reginei. 

Deși marchizul nu spuse nimic, Marie observa că își plecase 
ușor ochii. 

— Din întâmplare, doamna d'Agoult îl cunoaște pe Armand, 
domnul de Barbier, explica Anne. Ne-am întâlnit la o ceainărie 
într-una dintre după-amiezile în care ne vedeam. 

Marie își dădu seama, în trecere, că Anne minţea destul de 
convingător și se întreba dacă procedase astfel în orice ocazie 
sau numai nevoia recentă de a tăinui anumite lucruri o făcuse 
să capete aceasta abilitate. 

— Doriţi să îmi vorbiţi, spuse marchizul fără a da atenţie 
cuvintelor rostite de fiica lui și îi făcu semn lui Marie să o ia 
înainte spre biblioteca, fără a o invita și pe Anne. Adu niște ceai 
pentru contesă, îi porunci lui Julien. 


Camera spațioasă și întunecată era mărginită de pereţi plini 
de cărţi. Marchizul luă loc la biroul masiv din lemn de nuc din 
centru, făcându-i semn lui Marie să se așeze în faţa lui. „Mi-a 
acordat o audienţă,” se gândi ea. 

— Marchize, începu Marie , aș vrea să vă vorbesc deschis 
despre fiica dumneavoastră. 

— Vorbiţi atunci, spuse el și expresia i se schimbă din cea 
protocolară într-una destul de severă, de punere la punct a unei 
afaceri. 

— Am înţeles de la Anne că doriţi să o căsătoriţi cu vărul ei, 
domnul Armand de Barbier. 

— Nu îmi amintesc să-i fi dat fiicei mele permisiunea de a 
discuta problemele noastre de familie cu persoane străine, 
replică marchizul foindu-se în scaun. 

Marie știa că răspunsul grosolan al marchizului era menit să o 
descumpănească, fiind un șiretlic de curtean versat. Deși era 
destul de familiarizata cu asemenea tactici, Maria nu își putea 
opri senzaţia că urca pe un munte de nisip. 

_ — Așa deci, spuse ea negăsind ceva mai potrivit pe moment. 
Işi privi mâinile, câștigând astfel câteva minute ca să se 
gândească. Anne este o ființă inocentă și fără îndoială nu a 


înţeles că v-ar putea displăcea faptul că mi-a făcut confidente. 
Nu acesta este scopul însă. Ea mi-a spus și eu cred că, dacă o 
împingeţi prea mult în direcţia asta, s-ar putea să vă alegeţi 
până la urmă cu o catastrofă la care nici nu v-aţi putea gândi. 
Un ușor spasm al mușchilor feţei fu singurul semn că marchizul 
auzise măcar ceea ce îi spusese. Și eu cred că domnul de 
Barbier ar fi o alegere excelentă pentru fiica dumneavoastră. Cu 
toate acestea ea nu a ieșit prea mult în lume și a avut puţine 
ocazii să se instruiască, pentru a deveni astfel o alegere bună 
pentru cel ce îi este hotărât. 

— E adevărat că nu are rafinamentul mamei ei, spuse 
marchizul fără a-și schimba expresia feţei, deși colţurile gurii i 
se ridicară într-un ușor zâmbet. 

— Exact, spuse Marie dregându-și glasul. Cred că, dacă nu îi 
veţi acorda lui Anne puţină libertate, lăsând-o să-și cultive 
câteva dintre talentele deosebite, va sfârși prin a se revolta de-a 
dreptul și astfel va fi pierdută pentru societate. Îmi imaginez că 
vărul dumneavoastră nu ar fi prea nerăbdător să formeze o 
alianţa cu o asemenea doamnă. 

— Ce vreţi să spuneţi exact, doamna? zise domnul de Barbier- 
Chouant aplecându-se ușor în faţa într-un mod mai degrabă 
ameninţător decât conspirativ. 

— Cunoaștem amândoi anumite evenimente nefericite de 
dinaintea căsătoriei dumneavoastră. Anne este fiica mamei ei. 
Din modestie nu pot spune mai mult de-atât. 

— lar dumneavoastră, contesă, credeţi ca puteţi să o 
împiedicaţi pe fiica mea sa repete faimoasele „evenimente 
nefericite”, așa cum le numiţi? spuse marchizul înnegurându-se 
la faţă. 

— Cred că am o datorie de prietenă față de defuncta 
marchiza să o ajut pe Anne în a ocupa un loc respectabil în 
societate, se zbârli Marie . 

Bătrânul se lăsă pe spate în scaun, închizând pe jumătate 
ochii. „Nu e de mirare că era atât de temut în vremea lui,” se 
gândi Marie . Marchizul reușise cumva să o aducă într-o stare 
defensivă, deși ea fusese cea care făcuse toate șarjele verbale. 
Nu mai avea ce face decât să meargă cu aceeași strategie. Dacă 
se dădea bătuta acum, ar fi însemnat să îi ofere un avantaj 
interlocutorului și astfel nu ar mai putea întoarce situaţia în 
favoarea ei. Vorbi cu grija, oprindu-se pentru a cântări fiecare 


propoziție înainte de a o rosti și măsurând efectele obţinute în 
timp ce vorbea. 

— Sunt sigură că sunteţi conștient că fiica dumneavoastră 
este binecuvântata cu un talent muzical extraordinar. Cred că 
multă energie și multe emoţii ar putea fi canalizate într-o 
direcţie nobilă în a-și cultiva acest talent. Vă propun ca Anne să 
își petreacă mare parte a zilelor cu mine în Quai Malaquais, 
astfel încât să nu vă deranjeze zgomotul permanent făcut de 
pian. Acolo va putea repeta și îi voi face rost de un profesor 
potrivit care să o ajute să progreseze. Marie observa cum 
marchizul începea să strângă din dinţi din ce în ce mai puternic, 
în timp ce respiraţia îi devenea mai greoaie. Deși părea că vrea 
să spună ceva, nu rosti o vorbă. Când Anne va fi pregătită, o voi 
prezenta în cadrul unei serate. Chipul ei drăguţ și degetele ei 
desăvârșite vor atrage atenţia tuturor tinerilor de însurat și 
inclusiv pe a domnului de Barbier. Nimic nu are mai multe șanse 
să creeze un interes romantic decât sentimentul că obiectul 
afecțiunii tale este în pericol de a-ţi fi luat de către altcineva. 

Marchizul deschise ochii și această mișcare subtilă o făcu pe 
Marie să tresară fără să vrea. O nota de amuzament i se citi 
trecător în privire, doar pentru a fi înlocuită apoi cu o expresie 
atât de ascunsă încât nu îi putu citi gândurile. Probabil că 
învățase să ascundă multe secrete de pe vremea când fusese 
nevoit să fugă din Paris în timpul Revoluţiei pentru a scăpa cu 
viaţă. 

— Mă voi gândi cu grijă la ceea ce sugeraţi, spuse marchizul 
reușind să o privească direct în ochi, fără a se da de gol în vreun 
fel. 

— Domnule, mi-e teamă că izolarea în care trăiește Anne are 
să o facă în curând să acţioneze nepotrivit; ar fi recomandabil să 
aibă alături o fiinţă apropiată care să o ghideze. Marie știa că 
era posibil să-l fi presat puţin cam mult, însă cu toate acestea, el 
părea că se gândește la vorbele sale. 

— Nu am motive să cred că Anne s-ar putea comporta într-un 
mod care să-i pună în pericol reputaţia, spuse el. Cu toate 
acestea îmi dau seama că nu poate fi sănătos pentru ea să 
rămână în această casă în doliu în care nimic nu îi poate ușura 
suferința. 

Se ridică în picioare dând semn că discuţia se încheiase. Marie 
se ridica la rândul ei, dar nu se mișcă de pe loc. Trebuia să îl 


forțeze să ia o decizie. Nu își dădea seama exact de ce decisese 
că viitorul lui Anne trebuia hotărât în acea clipă, dar cu cât 
respira mai mult aerul plin de amărăciune și suferință de la 
conacul Barbier, cu atât era mai hotărâtă să se asigure că fiica 
lui Sandrine avea să aibă o șansă la fericire. 

— Așadar pot presupune că aţi fost de acord să îi permiteţi lui 
Anne să vină la mine în fiecare zi? Marie se gândi că știa și ea la 
fel de bine să joace acest joc al diplomaţiei. 

— Văd că nu am ce face. 

Marchizul se lăsă convins fără a ceda teren însă. Ea îi zâmbi 
cu căldură marchizului, neluând în seamă aerul lui de o răceală 
de gheaţă, și făcu din nou o reverență până la pământ. În drum 
spre ușă aruncă o privire spre un teanc de hârtii care păreau 
oficiale de pe biroul marchizului. De vreme ce nu era obișnuită 
să își bage nasul în afacerile personale ale altora, ar fi trecut pe 
lângă ele fără să le dea atenţie dacă nu ar fi observat un scris 
cunoscut pe unul dintre documente. 


Eu, Sandrine de Barbier-Chouant... 


Văzând aceste cuvinte mai că o făcu să își piardă echilibrul în 
timp ce se ridica din reverență. Oare putea fi testamentul lui 
Sandrine? Dar de ce se afla acolo, aruncat alături de hârtii și 
scrisori de rând? Cât de mult își dorea să afle ceea ce hotărâse 
prietena ei! înainte de a-și putea trăda curiozitatea, Marie îi 
întoarse spatele marchizului și îl lăsă în bibliotecă. 

Când ieși, o găsi pe Anne mergând încolo și-ncoace prin holul 
de la baza scărilor. De îndată ce dădu cu ochii de contesă, Anne 
fugi spre ea și își împleti braţul cu al ei pentru a o conduce spre 
un salonaș frumos din partea din spate a casei. Spre deosebire 
de biblioteca sumbră, această cameră era mobilată cu gust și 
eleganţă. Fără îndoială aici se simţea mâna lui Sandrine. Vorbiră 
cu voce scăzută. Marie Îi povesti lui Anne pe scurt despre 
conversaţia ei cu marchizul. 

— Insă trebuie să muncești din greu în ceea ce privește 
studiul pianului și să faci onoare familiei tale, spuse ea. 
„Marchizul nu ascunsese faptul că influenţa lui Marie avea să o 
corupă pe Anne mai degrabă decât să îi servească drept 
model,” se gândi Marie . Trebuie să îţi mai spun ceva, continuă 
ea. Anne era într-o stare de neliniște, a unei fericiri ţinute în 


frâu, după felul în care mergea de colo-colo prin cameră 
atingând spătarele scaunelor și frământându-și mâinile plină de 
entuziasm. Dacă doar faptul că adusese vorba despre lecţiile de 
pian o făcuse să se agite atât, cum avea să reacționeze la 
vestea suplimentara pe care avea să i-o împărtășească Marie ? 
Am primit o scrisoare de la cunoștința noastră, domnul Franz 
Liszt, care s-a arătat interesat să îţi fie profesor. 

Anne păli și strânse spătarul unui fotoliu curbat, tapiţat cu 
brocart, cu mâna care mângâiase până atunci materialul, pentru 
a nu-și pierde echilibrul. 

— Cum se poate așa ceva? Sunteţi sigură? 

— Desigur! spuse Marie râzând. Este pianist și are nevoie de 
elevi pentru a ajunge faimos. Nu mă surprinde că a sugerat 
acest aranjament. Va veni luni. Preţ de o clipă, Marie crezu că 
Anne avea să leșine din nou, dar fata reuși să se controleze. 
Vino la unsprezece, ca să repeţi la pian și să luam prânzul. O să 
transformăm asta în programul nostru zilnic. Dacă nu sunt 
acasă, voi lăsa instrucţiuni servitorilor să te trateze cum se 
cuvine. Acum însă trebuie să plec. 

Interviul cu marchizul o epuizase cu adevărat. Uitase cât de 
dificil era să practice acel gen de mers pe sârmă care 
presupunea să spui atât cât este necesar ca să câștigi disputa, 
fără a oferi însă informaţii care ar putea fi folosite împotriva ta. 

Avea multe lucruri la care să se gândească pe drumul înapoi 
spre Quai Malaquais. Deși era atât de apăsătoare dintr-un 
anumit punct de vedere, casa aceea îi amintea atât de mult de 
Sandrine! în plus era vorba și despre coincidenţa aceea ciudată 
de a-i vedea testamentul. Oare de ce stătea pe birou unde 
putea fi văzut de toată lumea sau de aproape toată lumea? Cu 
siguranţă se înșela. Se gândi că se prea putea ca bătrânul să îl fi 
consultat recent. Deși nu era o fire cercetătoare de obicei, Marie 
tânjea să știe ce scria în document. Averea familiei era 
moștenită pe linie maternă, atâta lucru știa și ea. Mulţi membri 
ai aristocrației își pierduseră toţi banii în perioada Revoluţiei și a 
Imperiului. Se întreba dacă brusca insistență a marchizului în 
privinţa căsătoriei lui Anne nu avea cumva considerente 
mercantile mai degrabă decât dinastice. 

„Ce prostie din partea mea să mă îndoiesc fie și o clipă de 
asta, se gândi Marie . Desigur că mariajul este o afacere.” Spera 
că marchizul nu avea de gând să sacrifice șansa la fericire a 


fiicei lui, așa cum o făcuseră atâtea dintre cunoștințele 
apropiate ale lui Marie. Cel puţin îi putea da lui Anne ocazia de a 
descoperi pe cont propriu ce putea fi dragostea. 

În plus se gândea că era un mare noroc că îl invitase pe 
tânărul doctor să vină în vizită. Acesta ar putea să-i facă un 
serviciu pe care nu l-ar putea cere nimănui care avea legături cu 
lumea în care trăia Sandrine și în care fiica ei trebuia să își 
găsească un loc. Cu siguranţă acesta avea să îi ierte 
îndrăzneala. 


Zece 


Pierre făcu o baie și o vizită la bărbier, pregătindu-se pentru 
întâlnirea cu doamna d'Agoult. Decise să nu poarte săculeţul cu 
camfor, întrucât se îndoia că avea vreun efect de orice fel de a 
te proteja de holeră, în orice caz doar părţi izolate ale foburgului 
Saint Germain fuseseră lovite de boală, după cum o atestau 
buletinele zilnice despre holeră din Moniteur universel. Deși 
trebuia să își îndeplinească îndatoririle care ţineau de comisia 
de sănătate în acea zi, așa cum o făcuse și în cele două zile 
precedente, îl convinse pe Georges să meargă în locul lui, 
promițându-i că avea să preia unul dintre schimburile lui de 
noapte de la spitalul Dieu. 

De această dată Pierre luă o trăsură, deși de-abia își permitea 
să plătească cei treizeci de bănuţi. Voia să facă o impresie 
demnă de Pierre de Talon, ceea ce însemna că trebuia să ajungă 
la destinaţie cu hainele nemototolite și pantofii fără noroi. 

— Sunt încântată să vă cunosc în circumstanțe mai puţin 
stânjenitoare, spuse doamna d'Agoult întinzând mâna spre 
Pierre în timp ce îl primea în elegantul apartament care dădea 
spre Sena. 

— A fost o plăcere să fiu de ajutor, spuse el. Sper că între 
timp contesa și-a revenit complet. 

— Da, și-a revenit. De fapt este posibil ca undeva curând să 
puteţi să confirmaţi cât de bine și-a revenit, înainte însă dea vă 
face cunoștință cu tânăra mea prietenă, sunt sigură că 
înțelegeţi că doresc să aflu mai multe despre dumneavoastră. 

„Ah, așadar așa mergeau lucrurile, se gândi Pierre. Doamna 
d'Agoult era paznicul tinerei.” 

— În acest caz, trebuie să încep prin a vă face o mărturisire. 
Sunt doar Pierre Talon din Toulouse, student la Colegiul de 
medicină al Universităţii din Paris. 

Înainte de a veni, se hotărâse să renunţe la acel subterfugiu 
în cazul în care s-ar fi ivit ocazia. Oricum ar fi putut fi dat de gol 
de cea mai simplă investigaţie. 

— Așa credeam și eu, spuse Marie răsplătindu-l pe Pierre cu 
un surâs fermecător. Dacă ar fi fost alte vremuri, nu v-aș fi 
răspuns la scrisoare chiar în același mod. 

Pierre se foi pe scaun nesimţindu-se deloc în largul lui. Nu se 
putea abţine să nu se uite prin jur așa cum învățase să o facă în 


calitatea sa de comisar de igiena. Mirosul slab al Senei fetide 
invada salonașul, deși camera părea destul de curată. Se opri la 
timp înainte de a întreba câte persoane locuiau în apartament și 
dacă vreunul dintre ocupanţi avusese anumite simptome. Până 
la urmă era o vizită de curtoazie. Își îndreptă atenţia în schimb 
spre pianul mare dintr-un colţ al camerei, un instrument frumos 
cu teancuri de volume de muzică depozitate pe podea, lângă el, 
și partituri deschise pe stativ. Doamna d'Agoult spusese că atât 
contesa, cât și mama ei cântau la pian. Poate că degetele ei 
atinseseră clapele acelea. In ciuda faptului că mintea lui de om 
de știință îi arăta că asta nu îl făcea să creadă că se află mai 
aproape de ființa îndrăgită în vreun fel, inima îi dădea ghes să-și 
facă unele speranţe. 


— Domnule Talon? 

Vocea doamnei d'Agoult îl trezi din reverie și el se înroși ca și 
cum ar fi fost prins fără pantaloni pe el. 

— Văd că aţi citit instructions populaires'*, spuse el când ea Îi 
înmână o ceașcă delicată de porțelan, plină cu ceai de mușeţel 
fierbinte. 

— lar eu văd că mi-aţi observat pianul, răspunse ea. Bănuiesc 
că prezenţa dumneavoastră la concertul de acum câteva 
săptămâni înseamnă că vă pricepeţi la muzică? 

— Cânt la pian mult prea puţin, dar știu să apreciez un pianist 
bun. 

— Vă va face fără îndoială plăcere să aflaţi că tânăra contesă 
este o pianistă desăvârșită și că își va începe peste câteva zile 
studiile cu marele Franz Liszt. 

Pierre își dădu seama că i se aruncase remarca doar ca să 
vadă ce efect va produce asupra lui. 

— Este norocoasa că are talentul și mijloacele financiare care 
o fac să merite o asemenea încurajare, spuse el forțându-se să 
rămână calm și să pară neutru. Domnul Liszt avea o reputaţie 
de aventurier, dar nu avea căderea să ridice obiecţii la un 
asemenea aranjament. 

— Are talent și provine dintr-o familie bună, dar în alte 
privinţe este într-adevăr săracă, spuse Marie sorbind din ceai 
înainte de a continua. Vedeţi dumneavoastră, după cum cred că 
am și menţionat când v-am văzut la concert, mama ei a murit în 


14 Instrucţiunile către populaţie (în limba franceză, în original) 


martie, la începutul epidemiei de holeră. 

— Da, îmi amintesc. Dar tatăl ei? 

— Este în viaţă, spuse doamna d'Agoult înnegurându-se. A 
fost foarte afectat de moartea soției sale, iar fiica lui îi seamănă 
mult prea mult răposatei mele prietene, domnule doctor Talon. 

— Nu sunt doctor încă, dar am mari așteptări că voi reuși să 
îmi câștig un loc respectabil în cadrul acestei profesii. 

— Domnule Talon, marchizul, deși nu mai face parte din 
guvern de când Ludovic-Filip a urcat pe tron, este un gentilom 
formidabil. A fugit în timpul regimului Terorii și s-a întors apoi la 
Paris cam în același timp cu majoritatea dintre noi, pentru a-și 
relua locul de drept în politică. Nu v-am rugat să veniţi aici doar 
pentru a-mi da seama dacă sunteţi vrednic de a fi prezentat 
tinerei mele prietene, spuse Marie aplecându-se spre Pierre. Am 
făcut-o și pentru că, fiind o persoană cu cunoștințe medicale, 
care are acces la arhive și alte asemenea lucruri, aţi putea 
obține informaţii care ar putea fi vitale pentru fericirea lui 
Anne... a contesei. 

Pierre nu își putea închipui ce înregistrări oficiale ar putea să 
afecteze fericirea contesei de Barbier-Chouant, dar nu voia să o 
refuze pe doamna d'Agoult, cu atât mai mult cu cât asta i-ar fi 
crescut șansele de a o întâlni pe Anne. 

— Nu trebuie decât să îmi spuneţi și voi face orice. 

— Ceva s-a întâmplat înainte ca Sandrine de Chouant să se 
căsătorească și cred că aceste evenimente se află la baza 
comportamentului ciudat al marchizului faţă de fiica sa. 

— Comportament ciudat? Este cumva contesa în pericol? 

— Din câte știu în acest moment singurul pericol cu care se 
confruntă este acela de a fi obligata să se căsătorească 
împotriva propriilor dorinţe. Așa ceva se întâmplă destul de des, 
așa că nici nu merita să vorbim despre asta, deși nu îmi este 
deloc ușor să văd asta întâmplându-se. 

— Contesă, ce doriţi exact de la mine? 

— Vreau să îmi aduceţi, dacă se poate, dovada căsătoriei 
răposatei mele prietene și certificatul de naștere al fiicei ei. 

Pierre își termină în liniște ceașca de ceai. Nu era deloc ce se 
așteptase să audă de la contesă. De fapt ea îi cerea să profite 
de privilegiile lui în calitate de medic nu doar pentru a căpăta 
acces la anumite informaţii, ci pentru a sustrage documente 
oficiale. Poate că era un test? 


— Dar nu aţi putea conduce investigaţiile chiar 
dumneavoastră? Nu vreau să spun că nu sunt dispus să fac 
asta, dar este cam ciudat ceea ce îmi cereţi. 

— Nu pot să risc ca marchizul să afle că am căutat informaţii 
despre familia lui. 

— Doriţi ca eu să folosesc poziția mea de comisar de sănătate 
pentru a afla și a vă divulga mai apoi informaţii? întrebă Pierre 
studiind modelul aurit al ceștii de ceai. Dacă aș fi descoperit, mi- 
aș pune în pericol viitorul. 

— Cu siguranţa acestea sunt documente publice pe care le 
poate vedea orice cetățean. 

— Le poate vedea probabil, dar de ce... începu el, dar, înainte 
să termine ce avea de spus, Marie se așeză lângă el pe divan. 

— Da, este adevărat că aș putea face cercetările necesare eu 
însămi și că dacă aș vedea pur și simplu paginile acelea, asta 
mi-ar putea furniza toate informaţiile de care am nevoie, spuse 
ea așezându-i o mână pe genunchi și privindu-l în ochi. Nu mă 
simt în largul meu făcând asta însă. Nu vă pot spune mai multe 
în momentul de faţă. Știu doar că trebuie să am niște probe 
clare privind anumite lucruri legate de contesă înainte de a 
acţiona. 

Deși contesa vorbea cu o pasiune extrem de convingătoare, 
încercând să-l facă să-i aducă dovezile cerute, Pierre Talon nu se 
simţea deloc în largul lui. 

— De ce vă implicaţi atât de mult în aceste probleme? întrebă 
el. 

— În loc să vă răspund direct la întrebare, mai bine vă întreb 
și eu ceva la rândul meu. Oare nu există un premiu sau o 
realizare care ar însemna pentru dumneavoastră mai mult decât 
orice altceva pe lume? spuse ea dându-se înapoi și sprijinindu- 
se de spătar. Cred că Anne este moștenitoarea unei averi 
considerabile. 

Pierre se ridică în picioare și merse la fereastră cu mâinile 
înfipte în buzunare, îndepărtându-se de doamna d'Agoult. Cum 
putea crede așa ceva despre el! 

Aceasta se ridică și îl urmă la fereastră, stând în spatele lui 
atât de aproape de umăr încât îi putea șopti la ureche. 

— Cred, domnule Talon, că, înarmata cu informaţia pe care aţi 
putea sa mi-o procuraţi, l-aș putea convinge pe marchiz să fie 
de acord cu o căsătorie între dumneavoastră și fiica lui. Fără 


hârtiile acestea însă ar putea să-mi spună în faţa că nu sunt 
decât povești. 

Pierre se întoarse și privi în ochii adânci și triști ai contesei 
d'Agoult. Aceasta rămase atât de aproape de el încât putu 
mirosi complicata combinaţie formata din parfum și mireasma 
naturala a corpului ei și putu observa luminiţele căprui din ochii 
ei verzi. Începu să transpire și își dădu seama că roșise. 

— O zi bună, doamnă, spuse el în graba înșfăcându-și apoi 
pălăria de pe divan și ieșind în goana din apartament. 


Marie se convinsese ca Pierre Talon era mai tânăr decât ea, 
era un bărbat destul de chipeș și în mod evident inteligent și 
bine educat. Nu orice doctor aspirant își făcea timp să meargă la 
concerte. În ciuda faptului că nu îi dăduse imediat un răspuns 
pozitiv, Marie era încrezătoare că, mai ales din clipa în care 
începuse să i-o fluture pe Anne prin faţa ochilor, Talon avea să 
îi. Furnizeze până la urmă informaţiile solicitate. Cu cât se 
gândea mai mult la modul în care își trata marchizul fiica și la 
coincidenţa cu testamentul lăsat pe birou, cu atât era mai 
convinsa că la baza tuturor acestor lucruri erau banii. Avea și ea 
ochi și putea vedea locurile mai decolorate unde atârnaseră 
odinioară niște portrete de-a lungul scării și observase că 
salonul era foarte sărac mobilat, doar cu acele nimicuri pe care 
doamnele cu stare le colecţionau. Fusese martora altor 
asemenea renunţări la valori și cunoștea bine semnele 
declinului financiar și social. În plus, nefiind obișnuit să aibă 
oaspeţi, marchizul nu făcuse mari eforturi în a ascunde dovezile 
renunţării la tablouri și multe alte obiecte de valoare. 

Aceleași gânduri îi ocupau mintea lui Marie în cursul zilei de 
luni în timp ce stătea în salonaș și o asculta pe Anne cum 
încerca să își perfecţioneze interpretarea unei sonate de 
Beethoven înainte de prima ei lecţie cu Liszt. Marele pianist 
maghiar trebuia să pice din clipă în clipă. Chiar și Marie era 
puţin nervoasă și își închipuia că Anne nu mai putea de fericire 
să-l întâlnească pe Liszt. 

In scrisoarea în care îl angaja pe Liszt ca profesor al lui Anne, 
îl ruga să fie de acord cu caracterul secret al aranjamentului, 
obţinând aceeași promisiune și din partea lui Anne. Când în cele 
din urmă avea să se afle că Anne studiase cu Liszt, nu trebuia să 
spună nimănui că lecţiile ei avuseseră loc la adresa din Quai 


Malaquais, și nici Liszt nu trebuia să recunoască faptul că a fost 
acolo. Lecţiile urmau să fie programate la ore la care putea și 
Marie să fie acolo. În plus Marie nu se decisese încă dacă avea 
să îl invite și pe Liszt la serata planificata cu ocazia căreia avea 
să o prezinte pe Anne în societate. 

Clopoţelul sună și Anne își ridică mâinile de pe clape de parcă 
ar fi devenit dintr-odată fierbinţi ca lava unui vulcan. Făcuse 
ochii mari și roșea cum se cuvenea. Se ridică destul de 
neîndemânatic de la pian și făcu câţiva pași până în mijlocul 
camerei, unde se opri, așteptând, tensionată și fără suflare. 
Marie rămase la locul ei. 

Liszt intră și făcu o scurtă reverență către Marie înainte de a 
se întoarce spre Anne, pe care o conduse până la pian. Așeză pe 
stativ micul portofoliu de partituri pe care îl adusese cu el, apoi 
își trase un scaun, așezându-se astfel încât să stea lângă Anne 
în timp ce o instruia, rămânând însă vizibil și pentru Marie . „Ştie 
că așa îi stă cel mai bine,” se gândi ea. Îi putea observa profilul 
dăltuit al oaselor pomeţilor și începutul genelor, precum și nasul 
care, luat din profil direct, ar fi putut fi considerat cam mare, dar 
care în acea poziție părea a fi de-a dreptul patrician. Era întors 
destul demult de la ea astfel încât să îl poată studia fără rușine, 
ceea ce și făcu. 

Marie urmări fiecare secundă a lecţiei, fără a reuși să fie 
atentă la scrisoarea pe care se făcea că o scrie. 

Cu cât privea mai mult, cu atât mai convinsă era că, deși Liszt 
se înclina aproape de Anne și îi atingea mâinile pentru a-i arăta 
cum să își îmbunătăţească tehnica, tot ceea ce făcea nu era de 
fapt în beneficiul elevei sale, ci într-un fel era un soi de 
reprezentaţie pentru Marie însăși: modul în care se mișca, felul 
în care își înclina capul, frecvenţa cu care zâmbea sau arunca o 
privire expresivă spre tavanul înalt, fără a se întoarce vreodată 
spre Marie , dar asigurându-se că fiecare gest și fiecare 
comentariu se reflectă în Anne și se răsfrânge asupra ei. 

Anne, pe de altă parte, deveni atât de absorbită de lecţie 
încât Marie se gândi că probabil uitase că însoţitoarea ei se află 
în cameră. La început sărmana fată păli și roși pe rând, dar în 
curând tenul i se coloră în nuanţa lui frumoasă de trandafiriu. Cu 
toate acestea, de fiecare dată când Liszt îi atingea mâinile sau o 
oprea atingându-i degetele cu braţul, Marie observă că Anne 
trăgea aer în piept, deși era un gest infim pe care nu l-ai fi putut 


observa dacă nu stăteai să analizezi în amănunt. 


Pentru Anne ora trecu mult prea repede. Când ceasul de pe 
policioara căminului bătu ora trei, Liszt încheie lecţia dându-i să 
înveţe un studiu de Chopin. Adusese cu el paginile scrise de 
mână și lui Anne nu îi venea să creadă că avea încredere în ea 
să i le lase. 

— Îţi va pune la încercare tehnica mai mult decât orice cânţi 
acum, spuse el luându-i mâna și sărutându-i-o ușor, după ce își 
îmbrăcă haina și se pregăti de plecare. După ce dădu drumul 
degetelor lui Anne, scoase un volum mic, legat în piele, din 
buzunarul de la piept, care purta numele Byron tipărit cu litere 
aurite pe cotor. Făcu o pauză înainte de a i-l înmâna. Avea din 
nou pe chip acea expresie de la serata doamnei Duvemoy, de 
parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu prea știa cum. Vorbi 
înainte ca tăcerea să devină stânjenitoare. 

— Mi s-a spus că este o traducere bună. Citiţi poemele și 
gândiţi-vă la ele mai ales când învăţaţi studiul. Amintiţi-vă ce v- 
am spus... zise el trăgând o ocheadă în direcţia doamnei 
d'Agoult. M-ar interesa foarte mult dacă m-aţi putea ajuta să le 
înţeleg, din propriul dumneavoastră punct de vedere, continuă 
el îndepărtându-se apoi de ea. 

Marie , care se deplasase până la cămin pentru a așeza 
câteva monede pe policioară, privi în direcţia opusă. Anne arătă 
spre carte. Liszt dădu din cap și zâmbi. In acea clipă Marie se 
întoarse din nou spre ei. Liszt se înclină politicos, luă monedele 
cu un gest atât de rapid că de-abia îl observară și plecă. 


Anne își dorea să știe ce îi spusese Marie tatălui ei. Îi era 
foarte greu să creadă că acesta se lăsase convins ca ea să-și 
petreacă mare parte a zilei la apartamentul din Quai Malaquais. 
Deși nu părea a fi chiar entuziasmat de asta, nu obiectase. După 
toate aparențele, marchizul știa că avea să ia lecţii de pian, dar 
nu știa cine îi era profesor. Din fericire pentru Anne tatăl nu o 
întrebă prea multe despre lecţia de pian. 

Într-adevăr părea că uitase complet de vizita lui Marie până 
la finalul zilei sau cel puţin părea că nu îi mai păsa de asta. 
Poate că fusese distras de ceva ce se întâmplase mai târziu în 
cursul după-amiezii, imediat înainte ca Anne să se retragă în 
camera ei pentru a se îmbrăca pentru cină. Poșta venise târziu 


și se întâmplă ca atât Anne, cât și tatăl ei să îl întâlnească pe 
Julien cu scrisorile în mână pe casa scării. Anne urca treptele, iar 
marchizul trecea prin salonaș în drum spre bibliotecă. Fără să 
spună o vorbă, tatăl ei luă cele trei scrisori de la Julien. Se 
pregătea să intre cu ele în bibliotecă, dar se opri la jumătatea 
mișcării cu ochii mari, fixați pe unul dintre plicuri. 

— Ce este, tată? întrebase Anne. 

El se întoarse repede cu faţa spre ea, iar Anne detecta o 
umbră de teamă în privirea lui, ceva ce nu mai văzuse niciodată, 
înainte să își recompună obișnuita expresie încruntată. 

— Nu e nimic, sări el ţâfnos continuând să meargă și 
închizând ușa în urma lui. 

Nu ieși de acolo până când nu fu pusă masa pentru cină. La 
momentul respectiv Anne fusese șocată de faptul că stăpânul 
casei nici măcar nu se deranjase să se schimbe, după cum îi era 
obiceiul. 

Anne se așeză în faţa măsuţei de toaletă, lăsând-o pe Therese 
să îi pieptene părul. În curând amintirea comportamentului 
ciudat al tatălui ei îi dispăru din minte pe măsură ce începu să 
analizeze în detaliu lecţia de pian din acea după-amiază. Când 
trăgea adânc aer în piept, putea invoca mirosul masculin de fum 
de pipă și cărţi mucegăite al lui Liszt și de fiecare dată când 
Therese o atingea la luarea unui alt pieptăn sau la așezarea câte 
unui ac de pâr pe măsuţă, Anne și-l imagina pe Liszt atingând-o 
la indicarea unui marcaj pe partitura sprijinită de stativul 
pianului. 

Cu toate acestea cel mai emoţionant moment fusese când îi 
demonstrase cum își putea îmbunătăţi tehnica. Anne închise 
ochii și retrăi scena pentru a douăzecea oară de când se 
întorsese din apartamentul din Quai Malaquais. 

— Arătaţi-mi cum vă așezați mâinile înainte de a începe, 
spusese el. 

Anne făcuse ce i se ceruse, răsfirându-și degetele drept, de la 
încheieturi, și aplecându-le, astfel încât, privite dintr-o parte, 
păreau niște V-uri răsturnate. 

— Hmmm, nu pare o poziţie prea naturală. Tehnica ar trebui 
să fie naturală și să reiasă din expresie, cam așa, spusese el 
dându-i mâinile la o parte pentru a și le așeza pe ale lui pe 
claviatură. Își mișca însă degetele prea repede ca ea să poată 
vedea ce voia să spună. 


— Acum încercaţi și dumneavoastră. 

Anne făcuse tot posibilul să repete mișcările profesorului ei, 
dar el o oprise imediat. 

— Nu, nu este bine. Nu pot explica. lată cum, spusese Liszt 
ridicându-se și mergând în spatele ei, înconjurând-o cu braţele și 
așezându-și mâinile peste ale ei, după care îi presase ușor 
încheieturile degetelor și îi răsucise degetele astfel încât 
vârfurile degetelor se așezau perpendicular pe clape. Mișcarea i 
se păruse similară unei îmbrăţișări. 

— Vă sugerez să repetaţi încet așa și să petreceţi cel puţin o 
oră cântând arpegii și game în fiecare zi pentru următoarea 
săptămână. Voi presupune că veţi corecta această problemă 
tehnică de una singură, astfel încât să ne putem concentra pe 
problemele muzicale în cadrul orei viitoare pe care o vom avea 
împreună. 

El se îndepărtase de ea și ea încercase să repete poziţia 
degetelor de una singură. 

— Dar ce fac cu pasajele muzicale care presupun cuprinderea 
unui număr mare de clape? Dacă îmi ţin degetele astfel, nu le 
voi mai putea cânta, spusese ea interpretând pasajul pentru 
mâna dreaptă din deschiderea sonatei care debuta printr-un 
interval de o octavă. 

— O să găsiţi un mod. Trebuie să sune natural, de dragul 
muzicii. 

Pentru încă un sfert de oră, Liszt o ajutase pe Anne cu frazele 
subtile ale sonatei, arătându-i cum putea utiliza această tehnică 
diferită nu numai pentru a face pasajele mai ușor de cântat, ci și 
ca să aibă un control mai mare asupra expresiei muzicale. 

Ea deschise ochii și își mișcă degetele susținut, apoi cântă o 
gamă pe marginea măsuţei de toaletă, începând cu bas și 
îndreptându-se spre dreapta până la sopran. 

Anne se opri când zări cu coada ochiului micuța carte legată 
în piele pe care i-o împrumutase Liszt. O luă de pe măsuţa de 
toaletă, își trecu degetele peste pielea zgrunţuroasă, o deschise 
plină de adoraţie și întoarse câteva file. 


Am stat în Veneţia pe Puntea Suspinelor 
Cu un palat și o-nchisoare de fiecare parte: 
Am văzut cum se înălța clădirea din valuri 
Ca fermecată de bagheta unui vrăjitor: 


Aripile lor de nori se-ntind pe mii de ani 

În jurul meu și o Victorie zâmbește 

Departe peste timp, când multe pământuri cucerite 

Priveau spre mormanele de marmură ale Leului 
înaripat, 

Acolo unde Veneţia stătea liberă, încoronată pe 
sutele ei de insule!” 


Liszt îi spusese că poemele aveau să o ajute să înţeleagă 
studiul lui Chopin. Cu toate acestea pentru Anne traducerea 
franceză a cuvintelor în engleză ale lui Byron nu evoca muzica 
lui Chopin. Tot ce își putea imagina atunci când le citea era 
vocea lui Liszt și expresia ciudată de pe chipul lui când îi oferise 
cartea. Tânjea să poată vorbi cu cineva despre ceea ce simţea. 

— Așadar, dacă am înţeles bine, aveţi să vă petreceţi zilele cu 
contesa d'Agoult, spuse Therese mângâind-o ușor pe Anne pe 
cap pentru a-i sugera că terminase să-i pieptene părul. 

Anne tresări. Era atât de adâncită în propriile gânduri încât 
aproape că uitase de Thérèse. 

— Da, spuse Anne luându-i servitoarei mâinile în ale ei. Nue 
minunat? Mă va prezenta în societate. 

Therese însă nu părea atât de fericită pe cât se gândea Anne 
că ar trebui să fie. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Nu te bucuri pentru mine? 

— Ba da, desigur, ma fille!€, răspunse ea. Numai să ai grijă ca 
tot ceea ce face pentru tine să fie cu adevărat în interesul tău. 

— l-a fost mare alinare și ajutor mamei, spuse Anne 
încruntându-se. Cum nu avea niciun alt aliat la conacul Barbier, 
trebuia ca Thérèse să îi împărtășească fericirea. 

— A făcut-o nefericită pe mama ta. Îi amintea de tot ceea ce 
nu era firesc în viaţa ei. 

— Crezi că mama nu știa deja asta? Nu-mi pot imagina că m- 
aș putea căsători cu cineva ca tatăl meu, spuse ea încruntată. 

— Dacă rămâi cu faţa pocită de strâmbătura asta, n-o să te 
măriţi cu nimeni! exclamă Therese ciupind-o de obraz după ce 
așeză peria de cap la loc pe măsuţa de toaletă. Ţi-l mai 
amintești pe bătrânul Bonnard, cizmarul? continuă ea în timp ce 
se deplasa prin cameră ca să scoată cămașa de noapte a lui 


1° Traducere liberă 
16 Fata mea (în limba franceză, în original) 


Anne din garderob. 

— Desigur, spuse Anne. De ce îl menţionase Therese pe 
micuțul cizmar cu fața de nevăstuică, un individ care făcea 
încălțăminte de când se știa pentru toată lumea de la conac? 
Când Anne era copil, întotdeauna de-abia aștepta să-l vadă 
lucrând în micuțul lui atelier de pe o alee din partea mai săracă 
a foburgului. 

— A murit astăzi de holeră. 

larăși holera. Îi părea rău de Bonnard, dar acum nu voia să se 
gândească la moarte. Prefera să se gândească la muzică și la 
dragoste. Marchiza iubise muzica. Anne iubea și ea muzica și 
iubea și... 

— Voi aprinde o lumânare pentru sufletul lui când mă voi 
duce să mă mărturisesc, spuse ea. 

Therese netezi cămașa de noapte și o ţinu astfel încât Anne 
să o poată trage pe cap. 

— Nu îţi spun asta ca să te întristez, ci ca să te previn! Ai 
grijă! Îţi faci tot soiul de cunoștințe și cred că eu, una, aș muri 
dacă te-am pierde și pe tine. 

Anne era supărată pe Thérèse. Holera venise și plecase din 
casa lor cu efecte dezastruoase. Era destul de crud să mai fi în 
viață după o asemenea pierdere, nu era nevoie să i se aducă 
aminte asta atât de des. 

Arme trase cu putere aer în piept ca să-și concentreze din nou 
atenţia asupra zilei minunate ce o cucerise. 

— Îţi faci griji degeaba, spuse ea și o sărută ușor pe Thérèse 
pe ambii obraji. Înainte de a se urca în pat, fugi înapoi la măsuţa 
de toaletă pentru a lua cartea de poezii. Avea să citească până 
când se consuma toată lumânarea. 


Unsprezece 


Pentru a ajunge la Biroul Arhivelor trebuia să treci prin 
birourile oficialilor de la Prefectura Poliţiei. Pierre observă cu 
uimire acest lucru atunci când îi aduse el însuși comisarului-șef 
raportul primei săptămâni. Ar fi putut să își trimită rezultatele 
prin intermediul unui magistrat local, dar cum dosarele la care 
dorea să ajungă se aflau în biroul unde se verificau și îndosariau 
rapoartele de sănătate, se decise că nu era rău să combine cele 
două sarcini. Sperase că avea să fie simplu să ajungă la 
dosarele cu pricina pentru a căuta actul de înregistrare a 
căsătoriei contesei de Barbier-Chouant și actul de naștere al 
contesei, după cum îi ceruse doamna d'Agoult. Dacă totul ar fi 
fost cât se poate de simplu, atunci va purta raporta faptele 
respective contesei și asta avea să însemne că doar comunicase 
date și informaţii pe care orice membru al comunităţii le putea 
afla dacă dorea asta. Dacă însă avea să existe vreo stavilă, 
lucrurile aveau să fie dificile. Pe lângă problema spinoasă legată 
de cum să scoată dovezile din locul unde trebuiau să se 
găsească de drept fără să bage cineva de seamă, de vreme ce 
contesa insistase să îi aducă de fapt hârtiile în original, se 
impunea să lucreze cu atenţie ca nu cumva să dea la iveală 
ceva nepotrivit despre domnișoara de Barbier-Chouant. Poate că 
exista un alt mod de a localiza informaţia de care avea contesa 
nevoie, unul care să nu implice canale oficiale birocratice. O 
voce interioară îi spunea să aibă grijă, dar contesa îl făcuse 
curios și acum nu mai exista cale de întoarcere. Cu fiecare pas 
pe care îl făcea spre biroul unde avea să își expună cererea era 
și mai hotărât să-și ducă la bun sfârșit planul. 

Pierre avu timp berechet să își facă griji despre ceea ce avea 
de gând, în timp urma un funcţionar pe coridoarele șerpuite și 
slab luminate. Pierduse orice sens al direcţiei când s-au oprit 
într-un final în faţa unei uși simple cu o plăcuţă pe care scria 
„Gardive”. Funcţionarul dădu din cap în semn de rămas-bun și 
se îndepărtă în grabă de Pierre, cu sunetul pantofilor săi lustruiţi 
răsunând pe holurile goale. Pierre tuși ca să își dreagă vocea, 
apoi bătu la ușă cam încet, sperând pe jumătate că nu avea să Îi 
răspundă nimeni. 

— Intră! se auzi o voce guturala de cealaltă parte a ușii. 

Pierre deschise ușa împingând-o și păși într-un mic birou 


insuficient luminat de o singură fereastră minusculă, cocoţata 
cam sus, cu pereţii plini de dulapuri cu dosare. Comisarul, 
probabil domnul Gardive în persoană, stătea de o parte a unui 
birou foarte mare, acoperit în întregime de hârtii. Chiar și foaia 
pe care nota era așezată peste celelalte. Pierre dădu din cap în 
chip de salut spre comisar, care ridică privirea spre el de îndată 
ce intră, fără a se opri însă din scris. După câteva clipe în care 
stătu nemișcat fără să scoată o vorbă, Pierre așeză raportul 
primei sale săptămâni în calitate de inspector sanitar zonal 
destul de aproape de comisar ca să îi atragă atenţia. 

Fără vreun efort prea mare, Gardive trase de unul dintre 
colţurile raportului și îl făcu să alunece în așa fel încât în clipa 
următoare stătea sus pe teancul de hârtii. incepu să îl 
examineze fără să scoată un cuvânt. Pierre se prefăcu că se uită 
în altă parte, deși în realitate înregistra numele tuturor 
dulapurilor. Spre deosebire de haosul din evidențe de pe biroul 
lui Gardive, dulapurile erau minunat organizate, fiind împărţite 
în două categorii. Atteintes, care cuprindea listele cu persoane 
care se îmbolnăviseră, ocupau mai multe dulapuri dintr-o latură 
a camerei. Pe cealaltă latură ceva mai puţine dulapuri purtau 
eticheta Deces. In mod evident toate aceste dosare erau ale 
victimelor epidemiei, comisarul fiind așadar înconjurat de boală 
și moarte. Cu toate acestea, acest birou existase și înainte de 
izbucnirea epidemiei, așa că era și locul unde se păstrau 
înregistrările nașterilor, căsătoriilor și deceselor din oraș. Cele 
care nu aveau nimic de-a face cu holera probabil că erau ţinute 
în altă parte și el va trebui să descopere unde. In timp ce 
aștepta ca Gardive să termine de examinat raportul, Pierre 
observă și două uși înguste care dădeau în spatele biroului: una 
în spatele comisarului și cealaltă la dreapta lui. 

— Cum sunt atâţia care mor de holeră, nici că mai e loc 
pentru alte boli, spuse Pierre după ce își drese vocea. 

— Da, deși sunt alţii care cu siguranţă încă mai vor să 
părăsească această viaţă printr-un atac de inimă sau o 
apoplexie, spuse Gardive râzând scurt și ridicându-și privirea de 
la lista lui Pierre. 

— Am putea presupune că nici măcar ucigașii nu se mai 
deranjează, atâta vreme cât holera le face toată treaba. 

Bărbatul, care avea ochii sticloși și roșii de la efortul pe care îl 
depunea în fiecare zi în studierea hârtiilor care îl inundau, 


venind din toate zonele orașului, își lăsă jos pana cu un gest 
emfatic. 

— Voi, oficialii ăștia sanitari care lucraţi cu program redus, 
credeţi că sarcina asta dificilă nu exista înainte de 26 martie? 
întrebă el ridicându-se. Lasă-mă să îţi arăt ceva, continuă el 
întinzându-și braţele deasupra capului. 

Dintr-odată, spre surprinderea lui Pierre,  slujbașul 
necomunicativ și ursuz de adineauri zâmbi larg. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai oferit ocazia de a mă ridica în 
picioare. Este atât de ușor să devii obsedat de munca asta 
vitală, spuse el indicându-i lui Pierre să îl urmeze pe ușa din 
spatele biroului. 

Camera în care dădea micuța ușă era surprinzător de mare, 
mult mai mare decât biroul lui Gardive. Câteva ferestre 
minuscule așezate sus aruncau o lumină mohorâtă în încăperea 
ticsită cu rânduri peste rânduri de dulapuri de lemn care purtau 
etichete scrise de mână, cu date. 

— Uite, aici sunt toţi cei care au murit din alte cauze începând 
cu 1814, spuse Gardive cu o mișcare cuprinzătoare a mâinii. 
Avem aici, îngropată în aceste sertare, și dosare cu informaţii 
care ne-ar putea spune multe despre orașul nostru și care ar fi 
putut evita această epidemie teribilă. 

— Şi cele de-acolo? întrebă Pierre. 

— Nașteri și căsătorii. Dar moartea este mai interesantă, nu 
găsiți? 

— Am un oarecare interes în probleme de igienă publică, 
spuse Pierre încuviințând din cap și recunoscând zelul din vocea 
comisarului de a da răspunsuri. 

— Ei bine, ni se spune să ducem la arhivă toate astea. Nimeni 
nu trebuie să se mai preocupe decât de holeră, iar eu muncesc 
la treaba asta de la şase dimineața până la miezul nopții în 
fiecare zi, spuse el făcându-i semn lui Pierre să îl urmeze, ieșind 
din cameră. Odată reîntorși în birou, bărbatul lipi un timbru 
ștampilat pe lista lui Pierre și o așeză pe o tavă de lemn 
deasupra celorlalte. 

— Bănuiesc că există și înregistrări mai vechi pe-acolo, spuse 
Pierre arătând spre ușa din dreapta comisarului. Nu știa cum să 
procedeze pentru a afla unde ducea aceasta. 

— Cum? Nu, după cum e orânduită acum lumea, nimeni nu s- 
a născut și nici nu a murit înainte de restauraţia monarhiei. 


Pierre îi privi chipul pentru a-și putea da seama din expresia 
lui dacă glumea sau nu. 

— Ușa aceea îmi permite să intru și să ies fără să fiu atacat de 
cetățeni furioși cărora li se pare că a strânge informaţii 
înseamnă să și fiu răspunzător pentru boala asta în vreun fel. 

Deși nu își schimba deloc expresia feţei, Pierre ghici că încă o 
dată Gardive vorbea serios. 

— Ignoranţa este o povară groaznica, spuse el luând din nou 
loc la birou și concentrându-se pe hârtiile din faţa lui, ignorându- 
| pe Pierre. 

— La revedere, spuse Pierre, iar Gardive mormăi la rândul lui 
un răspuns. 


„Ei bine, se gândi Pierre încercând cât putea de bine să 
recreeze traseul care l-ar fi dus înapoi în faţa prefecturii, cel 
puţin am descoperit unde se află arhivele.” Nu avea nici cea mai 
vaga idee cum urma să revină aici pentru a răsfoi documente 
atâta vreme cât locul era atât de bine păzit. In plus Gardive 
însuși era la birou de dimineaţa până noaptea târziu. 

leși în strada, întâmpinat de soarele unei după-amiezi târzii. 
Era o vreme plăcută, ceea ce nu prevestea nimic bun privind 
eradicarea epidemiei de holeră. Mizeria și cadavrele aveau să 
putrezească repede, iar condiţiile de trai deja nesănătoase 
aveau să se înrăutăţească. Dacă dosarele din biroul lui Gardive 
nu erau încă pline, în curând așa urmau să fie. 

În timp ce stătea și încerca să se hotărască în ce direcţie s-o 
ia, dacă pe scurtătură și să treacă pe lângă putregaiul din 
spitalul Dieu, sau să se întoarcă acasă pe drumul mai lung, o 
idee îi încolţi în minte. Deși încerca să o alunge, aceasta se tot 
insinua, cerându-și dreptul de a fi luata în seamă. Se gândi că 
cealaltă ușă, cea pe care o folosea Gardive ca să intre și să iasă 
din birou, dădea probabil pe Quai de l'Horloge. Dacă era cu 
mare băgare de seamă, cineva s-ar putea furișa în clădire pe 
ușa aceea fără a fi observat undeva între miezul nopţii și șase 
dimineaţa, când comisarul nu era acolo, având timp să consulte 
registrele și să plece fără a fi descoperit. 

În loc să se întoarcă imediat la locuinţa lui, Pierre merse spre 
nord, către Quai de l'Horloge, plimbându-se fără vreo ţintă, ca și 
cum s-ar fi bucurat de ultimele raze ale soarelui zgârcit, 
spionând o eventuală intrare alternativă în Prefectură. Spera să 


găsească intrarea pe care o folosea Gardive, care se 
presupunea că nu era păzită de ofiţeri de poliție înarmaţi. Spre 
uimirea lui, fiecare ușă pe care o văzu era flancată de câte doi 
bărbaţi în uniformă, în timp ce grupuri de cetăţeni posomorâţi 
se îngrămădeau în jurul lor, ţipând la toată lumea care intra sau 
ieșea. O bătrână chiar îl scuipa pe Pierre când acesta se apropie 
prea mult de clădire. 

Tocmai se pregătea să se dea bătut când o ușoară 
neregularitate a cărămizilor dinspre capătul unui perete îi atrase 
atenţia. Fără îndoială că lipsea mortarul dintre cărămizi chiar în 
locurile potrivite pentru a delimita o mică ușă. Lui Pierre i se 
păru că vede un inel de fier atașat de-o parte și că, dacă ar fi 
tras de inel, s-ar fi regăsit într-un pasaj secret care l-ar fi condus 
la biroul comisarului. 

Într-un fel Pierre își dorea să nu fi descoperit asta. Ar fi fost 
mult mai ușor să îi spună doamnei d'Agoult că nu putuse face 
rost de informaţiile pe care i le ceruse, cel puţin nu fără a apela 
la metode oficiale și a motiva o asemenea solicitare. Acum însă 
avea cu adevărat de făcut o alegere. Dacă îndrăznea, putea 
intra pe ascuns în Prefectură în miez de noapte și scotoci prin 
arhive sau să încerce să facă doar o vizita. 

Inima îi bătea cu putere la gândul pericolului pe care l-ar 
putea întâlni. Spera și că doamna d'Agoult era pregătită să 
accepte posibilele consecinţe ale unei asemenea întreprinderi. 
Dacă aveau să descopere ceva ilegal sau măcar ceva suspect, 
ar putea fi consideraţi răufăcători întrucât ţinuseră informaţiile 
pentru ei, mai ales dacă asta avea ceva de-a face cu dobândirea 
unei averi. Cine i-ar crede că motivele lor nu au fost de ordin 
bănesc? 


Pierre mai că nu-și dădu seama cum ajunse înapoi la 
apartamentul său, atât era de preocupat de întrebări și îndoieli. 
Îl găsi pe Georges zăcând în pat, cu faţa palida. Prietenul lui 
Pierre fusese cam zelos în ceea ce privește eforturile depuse 
pentru a avea grijă de victimele holerei, iar oboseala și 
tensiunea permanentă începuseră să își spună cuvântul. 

— Cred că ar trebui să rămâi acasă în noaptea asta, mă duc 
eu în locul tău, spuse Pierre, turnându-i o ceașcă de ceai de 
mușeţel lui Georges. 

— Bine, dar te-ai achitat deja de datorie lucrând încă un 


schimb. Nu e nevoie să faci ceva care e de fapt răspunderea 
mea. 

— Da, nu este nevoie, dar vreau eu să fac asta. Crezi că i-ai 
ajuta cu ceva pe cei care au căzut victime holerei dacă te-ai 
îmbolnăvi și tu de ea? spuse Pierre știind că de fapt argumentul 
lui nu era prea trainic. Nu părea să existe vreun motiv pentru 
care s-ar fi justificat transmiterea holerei, iar cei care aveau 
grija de bolnavi se îmbolnăveau rar. 

— Mărturisesc că sunt epuizat, spuse Georges oftând. O 
noapte libera îmi va face bine. 

Pierre se simţi puţin vinovat din cauza motivelor care îl 
împingeau să meargă la spital în locul lui Georges, deși nu 
minţea când spunea ca își dorea ca prietenul lui să se 
odihnească. Îngrijindu-se de bolnavii din saloanele de la spitalul 
Dieu avea să se afle foarte aproape de Prefectura Poliţiei. Pierre 
continua să fie îngrijorat de paloarea lui Georges și hotărârea de 
a-și suplini prietenul la spital era fermă. 

— Vezi să nu o ștergi la cafenea de cum ies pe ușă! îi spuse 
Pierre lui Georges răvășindu-i părul. 

Georges însă nu prea părea că s-ar grăbi undeva, oboseala și 
lipsa de somn îl duceau direct în braţele zeului Morfeu. 


Schimbul lui Georges începea la zece seara, iar Pierre ajunse 
la spital cu puţin timp înainte. La lumina lunii care avea să fie 
plina peste câteva zile străvechile ziduri ale spitalului Dieu 
păreau la fel de palide și bolnăvicioase ca și locatarii lor. Tot 
felul de purtători de pancarte, florari și negustori de fructe își 
strigau mărfurile și ideile, creând o atmosfera de carnaval în 
jurul spitalului. Un șir neîntrerupt de căruţe trăsese acolo ca să 
își deșarte încărcătură de bolnavi în saloanele arhipline, dar 
Pierre se îmbărbătă pentru a da piept cu duhoarea dinăuntru. 
„Dacă altceva nu mă poate ajuta, măcar săculeţul de camfor să- 
mi alunge starea de greață”, se gândi el. 

Înăuntru pereţii spitalului răsunau de strigătele de durere și 
de ajutor ale celor bolnavi. 

— Toţi vor apă, îi spuse o călugăriţă benedictină ale cărei 
veșminte erau murdare de vomă și fecale, punându-i în mâini o 
găleata și un polonic și împingându-l în direcţia unuia dintre 
saloane. 

Pierre se concentra să bage polonicul în găleata cu apă și să îl 


ducă la buzele bolnavilor, încercând să nu verse nicio picătură, 
potolindu-le setea cât mai repede. O găleata cu apă îi ajungea la 
douăsprezece paturi, după care trebuia să fugă afară, să o 
umple de la cișmea. In numai trei ore, dădu roată salonului de 
douăzeci de ori și deșerta treizeci și cinci de găleți cu apă în 
gurile victimelor holerei. În acest interval jumătate din cei care 
ocupau paturile înguste muriră și alte victime le luară locul, în 
timp ce alţii se liniștiră treptat și reușiră să adoarmă. Aceștia din 
urmă aveau să supravieţuiască. Aceia care păreau că nu vor 
deceda peste noapte erau mutaţi după o vreme de către 
călugăriţe, care le făceau baie și le schimbau lenjeria de corp. În 
ziua următoare aveau să plece, pentru a face loc altor bolnavi. 

Clopotele de la Notre Dame bătură ora două înainte ca Pierre 
să-și fi amintit măcar ce mai avea de făcut în continuare. Cum în 
salonul lui nu mai apărură pe moment cazuri grave, își lăsă 
găleata pe podea și se strecură afară, în strada. 

Câţiva cerșetori apatici se sprijineau de pereţi, iar negustorii 
și purtătorii de pancarte dispăruseră. Liniștea contrasta atât de 
puternic cu zgomotul suferinței dinăuntru încât, la început, 
Pierre simţi cum îi ţiuie urechile. Înainte să își piardă curajul, se 
îndreptă spre Quai Desaix și merse pe marginea lui până când 
ajunse în Quai de la Cite și apoi în Quai de l'Horloge, în liniștea 
de acolo, putea auzi cum se spărgeau molcom undele râului de 
mal. In lipsa grupurilor de oameni care vorbeau și se certau, 
ducându-și la bun sfârșit treburile zilnice, insula din centrul 
Parisului era formată doar din monumente moarte și clădiri. Ele 
aminteau de niște morminte, situate alături de biserici 
impozante. Cele două turnuri de la Notre Dame proiectau o 
umbră lungă în lumina lunii și o bufnița parcă își trâmbiţa o 
întrebare la care nimeni nu îi putea răspunde. „Mă va vedea 
cineva,” se gândi Pierre, dar nu era nimeni prin preajmă. 

Tocmai când începuse să creadă că era la fel de puţin vizibil 
precum o fantomă care plutea printre cavouri, un poliţist ieși din 
apropierea uneia dintre ușile Prefecturii și strigă la el. 

— Ei, tu de colo! Ce treaba ai pe-aici? 

— Sunt... doctor, spuse Pierre amintindu-și și lui cu ce se 
ocupă în timp ce îl informa pe poliţist. Am nevoie de puţin aer, 
mă sufoc la spitalul Dieu, continuă el îndreptându-se spre paznic 
pentru a-i dovedi că așa era. Acesta însă îi făcu semn să se 
depărteze. 


Pierre își simțea mâinile și picioarele atât de obosite de la 
ridicatul galeţilor cu apă și de la alergatul la fântână și înapoi 
încât se întrebă dacă avea să fie în stare să deschidă ușa, ca să 
nu mai vorbim despre urcatul treptelor. Era atât de confuz încât 
mai că trecu de intrarea secretă ajungând până aproape de Pont 
Neuf. Se opri însă și, verificând repede dacă era cineva prin 
preajmă, se apropie de cărămizile neregulate. 

Totul era așa cum își amintea. Apucă inelul și trase de el. La 
început nu se întâmplă nimic și Pierre se temu să nu fi citi greșit 
semnele zidului, gândindu-se că de fapt nu era nicio ușă, ci pur 
și simplu un loc de ancorare. Cu toate acestea mai trase o dată, 
dar cu toate puterile. 

Spre groaza, dar și ușurarea lui ușa ascunsă începu să se 
deschidă puţin câte puţin. De îndată ce se întredeschise, Pierre 
observă că nu era făcută din cărămizi propriu-zise, ci doar din 
faţetele acestora, mai subțiri, fixate pe niște scânduri. Era o 
intrare secretă mascată în mod intenţionat. 

Din nefericire panoul de cărămizi false nu dădea imediat în 
clădire, ci ascundea de fapt o alta ușă, înfiptă într-un cadru de 
lemn de nuc înnegrit de vreme. Pierre încercă ușa, dar aceasta 
era închisă. 

Se sprijini cu fruntea de scândurile grosolane. Până la urmă 
cum putea fi sigur că această intrare ducea la biroul lui Gardive? 
Tocmai se hotărâse să renunţe când auzi zgomot de pași și voci 
venind dinspre colţul clădirii. Veneau prea repede pentru a ieși, 
a închide ușa și a fugi, așa că prinse cârligul interior de fier și îl 
trase spre el, îngrămădindu-se în spaţiul dintre cele două uși, în 
care de-abia încăpea. 

— l-am spus că, dacă mai face așa ceva, o să-i dau motive să 
se plângă, spuse un bărbat de rând. 

— Femeile astea! Nu m-aș căsători cu una nici dacă m-ai 
plăti! 

Paznicii râseră, trecând foarte aproape de el, iar mirosul 
înţepător de tutun de pipă se insinua printre crăpăturile ușii, 
făcându-l pe Pierre aproape să strănute. Cum spaţiul era prea 
mic ca să își poată duce degetul la nas, Pierre își ţinu răsuflarea, 
în timp ce inima îi bătea nebunește, până când vocile se 
estompară complet. 

Convins că era din nou singur, Pierre deschise încet ușa 
exterioară și apoi se pomeni cu un mic obiect ce căzuse pe 


podea la picioarele lui cu un clinchet. Deschise larg ușa, ca să 
poată vedea la lumina lunii ce era. 

Era o cheie care fusese probabil atârnată de cârligul interior. 
Repede, înainte ca paznicii să termine de dat roată clădirii, 
potrivi cheia în ușa interioară. Mecanismul se împotrivea, dar 
cedă în cele din urmă, puţin forţat de Pierre care împinse ușa. 

Nu ar fi trebuit să fie surprins de întunericul din interiorul 
clădirii, dar Pierre închise fără mare tragere de inimă ușa 
placată cu cărămizi false, apoi pe cea interioară, plonjând într- 
un întuneric atât de profund încât mai că îi treceau fantome prin 
faţa ochilor. Se frecă la ochi și clipi până când crezu că distinge 
un perete. Ridică mâinile, pipăindu-l și, spre ușurarea lui, dădu 
de piatră rece și umedă. Ţinându-și mâinile pe perete, Pierre 
înainta. După primii doi pași, se lovi de treapta unei scări. Ridică 
piciorul, așezându-l pe aceasta și căutând treapta următoare cu 
celălalt picior. 

Pierre urcă astfel trei șiruri de trepte, până când se pomeni în 
fața unei alte uși. Nu putea ști cu siguranţă dacă această ușă 
avea să-l ducă unde dorea să ajungă, dar nu avea altceva de 
făcut decât să încerce. Se rugă ca domnul comisar sanitar sau 
oricine ocupa acel birou să fi lăsat ceva jăratic pe grătarul 
căminului sau poate niște chibrituri și un recipient pentru 
chibrituri sau orice cu care ar fi putut aprinde o lumânare. În caz 
contrar expediţia lui tainică în noapte n-ar mai fi avut sens. 
Dădu de un mâner, după ce pipăi în jurul lui, și deschise ușa. 

Ochii lui Pierre, care se obișnuiseră cu întunericul atât de mult 
în încercarea de a vedea în beznă, fuseră orbiţi de strălucirea 
luminii unei lumânări de pe biroul lui Gardive. Işi acoperi ochii cu 
mâna. 

— Îți sugerez să nu te mişti, se auzi vocea lui Gardive, precisă 
și severă, alături de zgomotul făcut de un metal care lovește un 
alt metal. Își lăsă mâna în jos și îl văzu pe comisarul sanitar 
înconjurat de hârtii, exact așa cum îl lăsase în acea după- 
amiază, cu excepţia faptului că acum ţinea un pistol aţintit spre 
inima lui Pierre. 

— Vă rog să mă lăsaţi să vă explic, spuse el. „Ce lucru 
prostesc am putut rosti”, se gândi el apoi. Ce explicaţie putea 
oferi cuiva pentru faptul că se strecurase pe o scară secretă și 
intrase pe ascuns într-un birou unde erau păstrate dosarele cu 
victimele holerei? 


— Te-am mai văzut pe undeva, unde? spuse comisarul 
fixându-și mai bine pistolul în mână. 

— Aici, în această după-amiază, spuse Pierre simțind cum 
începe să i se prelingă sudoarea pe șira spinării. Sunt un 
inspector sanitar local. Eu v-am adus rapoartele, domnule 
Gardive. 

— Ce naiba faci aici? întrebă comisarul ridicând sprâncenele și 
încruntându-se. 

— Poate același lucru ca și dumneavoastră, spuse Pierre 
încurajat de posibilitatea în care i-ar fi fost curmată viaţa într-un 
mod atât de violent. Presupuse că, de fapt, comisarul, deși 
autorizat să ocupe acest birou până la miezul nopţii, s-ar fi putut 
strecura pe ascuns, cu un scop necurat. Observă că ușa de la 
camera din spate era întredeschisă. 

Ceea ce intuise avu cel puţin pentru moment efectul scontat, 
căci Gardive dezarmă pistolul și îl așeză pe birou. 

— Întrucât nu e nimic în camera asta care să aibă valoare și 
să intereseze un hoţ, o să te las să-mi explici, după care voi 
suna din clopoţelul ăsta și voi chema un ofiţer de poliţie care să 
te arunce în închisoare. 

— Ar fi păcat să îi faceţi așa ceva unui student la medicină 
care, pe lângă faptul că face servicii în beneficiul Comisiei 
Sanitare, petrece și ore întregi având grijă de pacienţii din 
rezervele cu bolnavi de holeră. 

— Așază-te! îi ordonă comisarul indicându-i scaunul de lemn. 

Pierre se așeză, dându-și seama de-abia atunci cât era de 
epuizat. Stătu cât putea de drept, rezemat fiind de spătar, 
temându-se să nu aţipească. 

— Caut informaţii despre familia unei victime a holerei, spuse 
el direct, întrucât nu era vreme de ocolișuri. 

— Numele? spuse Gardive ridicându-se și îndreptându-se spre 
sertarele cu dosare purtând eticheta Décès. 

— Nu am nevoie să îi examinez certificatul de deces, ce 
doresc să cercetez este istoricul ei mai îndepărtat, spuse Pierre 
indicând camera din spatele biroului. 

— Înţeleg. Și pentru asta a fost nevoie să intri ilegal într-o 
instituție publică? De ce nu m-ai întrebat pur și simplu asta când 
ai venit aici mai devreme? Ai idee că te-ai compromis făcând 
lucrul ăsta... ilegal? 

Pierre înţelese ce prost a putut fi să intre prin efracţie în 


această cameră micuță ca să ajungă la informaţii de care ar fi 
putut face rost printr-o simplă cerere, însă ceva din felul în care 
îi vorbise doamna d'Agoult îl alarmase. Existenţa unui posibil 
mare secret care ar avea legătură cu răposata marchiză și 
interesul lui pentru contesă îl determinau pe Pierre să nu-l 
divulge. 

— Nu v-am întrebat, pentru că-mi era teamă de ce aș putea 
afla. 

— Ei bine, acum m-ai făcut curios. Vrei să aflăm? spuse 
Gardive ridicându-se, luând sfeșnicul de pe birou și întinzând 
mâna după pistol. Înainte de a-l atinge însă, se opri și îl fixă pe 
Pierre cu o privire pătrunzătoare. i-am făcut pe plac până 
acum, deși judecata îmi spune că greșesc, așa că aș putea la fel 
de bine să te întreb direct dacă am motive să mă tem pentru 
siguranţa mea. 

— Vă asigur, comisare, ca nu am nici intenţia și nici puterea în 
acest moment de a reprezenta vreun pericol pentru 
dumneavoastră. De fapt, regret nespus... 

Gardive îl opri din peroraţie și făcându-i semn să îl urmeze în 
camera unde erau ţinute arhivele, lăsând pistolul pe birou. 

— Te rog să rămâi acolo unde te pot vedea tot timpul. Data 
căsătoriei? 

— August 1814. 

— Numele? 

Pierre făcu o pauză, dar, vai, nu întrezărea niciun mod în care 
să nu spună această informaţie comisarului. 

— Marchiza de Barbier-Chouant. 

Gardive începuse deja să scotocească prin sertarul care 
conţinea înregistrările din luna în care avusese loc căsătoria 
marchizei, dar auzind numele se întoarse și privi peste umăr la 
Pierre. 

— Te-au plătit ca să afli această informaţie? 

— Cum puteţi spune...! 

— Ei bine, atunci de ce? 

Poate că era din cauza locului desprins parcă de realitate, 
învăluit în întuneric cu excepţia luminii sfeșnicului care dădea la 
iveală chipul comisarului și câteva dulapuri cu etichetele lor 
scrise îngrijit cu cerneală. Ori poate că era din cauza oboselii lui 
excesive. Orice ar fi fost însă, Pierre nu își putea da seama și 
dintr-odată povestea lui cu fascinația pentru Anne, contesa de 


Barbier-Chouant, începu să se reverse din gura lui. 

— Așadar e o dragoste la mijloc. Întotdeauna e ceva de felul 
ăsta - ori bani, ori dragoste. Uneori sunt amândouă, spuse 
Gardive pe un ton detașat în timp ce căuta prin dosare. Imi poţi 
da data exactă? întrebă el. 

— Ea a spus sfârșitul lui august. 

— Ea a spus? zise Gardive oprindu-se cu mâna în dosare. Cine 
este ea? 

— Eu... nu pot spune. 

— Ei bine, eu nu găsesc nicio căsătorie BarbierChouant pe- 
aici, spuse Gardive întorcându-se și continuând să caute 
metodic prin sertar, după care îl închise, operaţiune aproape în 
întregime silenţioasa datorită glisierei bine cernite, cu excepţia 
declicului final al închizătorii. 

— Este posibil să fi fost așezat documentul la o altă lună? Sau 
poate la un alt an? 

— Eu nu fac asemenea greșeli, rosti Gardive. Poate că ea se 
înșală asupra datei. 

— Nu cred, spuse Pierre privind în jos, confuz. 

— Atunci este credinţa dumneavoastră contra certitudinii 
mele și cum niciuna dintre ele nu face dosarul să iasă la iveală, 
asta poate însemna doar două lucruri. Pierre îl așteptă să 
continue, dar Gardive nu făcu asta decât după ce se întoarseră 
împreună în biroul exterior și după ce închise ușa în urma lor. 
Înseamnă ori că marchiza nu s-a căsătorit, ori că dovada se află 
în altă parte. 

— Dar unde să fie în altă parte, spuse Pierre respingând prima 
sugestie de parcă ar fi fost o glumă și fiind pe punctul de a-și 
pierde răbdarea cu Gardive. 

Apoi își aduse aminte că nu avea niciun drept să se plângă și 
că de fapt ar trebui să fie recunoscător că omul nu îl împușcase 
de îndată ce intrase pe ușă. 

— Data morţii? întrebă comisarul apropiindu-se de dulapul din 
biroul său care conţinea certificatele de deces ale victimelor 
holerei. 

— 26 martie. 

Gardive găsi repede dosarul care corespundea datei la care 
murise Sandrine de Barbier-Chouant și îl răsfoi în mod eficient. 
Era clar că făcea asta nu doar în fiecare zi, ci cel puţin o dată pe 
oră în fiecare zi. 


— Ce ciudat! spuse el făcând o pauză înainte de a răsfoi din 
nou dosarul. Unde a trăit? 

— In Saint Germain, răspunse Pierre, deși nu știa încă strada. 

— Nu există nicio Barbier și nicio Barbier-Chouant din acel 
cartier, e o singură înregistrare care are menţiunea „Anonim”. 

— Pot să mă uit și eu? întrebă Pierre. 

Mai târziu Pierre nu putu spune în ce moment începuse 
Gardive să nu îl mai trateze ca pe un intrus, vorbindu-i 
asemenea unui coleg cu care purta o conversaţie interesantă. 
Rezultatul însă fu că acesta scoase întregul dosar și i-l dădu lui 
Pierre să îl parcurgă. La mijlocul paginii care conţinea lista cu 
numele celor care muriseră în Saint Germain pe 26 martie era o 
singură însemnare, „Anonim”, și apoi adresa, menţionată ca 
fiind Rue du Barq. Însemnarea purta semnătura F.M. 

— Cine este F.M? întrebă Pierre. 

— Trebuie să fie François Magendie, răspunse Gardive ușor 
surprins. 

— Doctorul Magendie este unul dintre profesorii mei de la 
Facultatea de Medicină. Cu siguranţă ar fi semnat cu numele 
întreg, nu? 

— Nu ar fi fost deloc în regulă dacă nu ar fi făcut asta, cu 
excepţia cazului în care era vorba despre un biet amărât pe care 
nu îl revendica nimeni. Or în acel caz stimatul profesor nu cred 
că ar fi fost pe-acolo, spuse Gardive ridicându-și o sprânceană. 

— Poate că certificatul de naștere al lui Anne de Barbier- 
Chouant ar putea rezolva misterul, sugeră Pierre. 

— Când este născută domnișoara? 

— Pe 26 iulie, 1815. 

Gardive dispăru pentru o bucata de vreme în camera 
arhivelor. Pierre îl putea auzi deschizând și închizând sertare și 
scotocind repede prin hârtii. Comisarul reveni nu peste mult 
timp, cu mâinile goale însă. 

— Ori ești prost informat, ori te-au trimis aici ca să mă scoţi 
din răbdări. 

— Nu aţi găsit nicio evidenţă a nașterii contesei? spuse Pierre 
frecându-se la ochi pentru a-și limpezi gândurile. Am 
permisiunea dumneavoastră de a merge în Rue du Barq, pe 
strada unde se presupune că trăia victima fără nume răpusă de 
holeră, și să văd ce găsesc? Vă voi aduce informaţia și astfel 
vom putea completa arhivele. 


— Prea bine, spuse într-un final comisarul după ce stătu o 
vreme în picioare lângă birou, pierdut în gânduri, deși, dacă era 
să fiu corect, ar fi trebuit să te arunc în închisoare ca să te înveţi 
minte. 

— Îmi... Îmi pare nespus de rău, cu adevărat, rosti Pierre cu 
ochii în podea. 

— Du-te, spuse Gardive pe un ton poruncitor, deși mai 
degrabă indulgent decât sever. 

Pierre ieși pe ușa laterală și pipăi drumul înapoi pe scara 
întunecata. Se opri și asculta mișcările paznicilor înainte de a 
ieși pe Quai de l'Horloge. Odată ce se regăsi în siguranţă pe 
caldarâm, își permise să se gândească la ce descoperise în acea 
noapte. Nu exista nicio evidenţă a căsătoriei marchizei sau a 
nașterii lui Anne sau cel puţin nu în datele pe care i le furnizase 
doamna d'Agoult. De asemenea, numele marchizei nu apărea 
nici în înregistrările cu victimele holerei. 

Clopotele de la Notre Dame bătură ora trei. Cum mai avea 
încă ore de făcut din schimbul lui, Pierre se târî înapoi la spital și 
se pregăti sufletește pentru sarcina obositoare de a aduce apă 
celor care nu aveau să își poată potoli niciodată setea. 


Doisprezece 


În timp ce picta Eugène nu își lua ochii de la pensulă, fie că o 
folosea ca să amestece culorile pe paletă, fie ca să le aplice pe 
pânza din faţa lui. În acea frumoasă după-amiază, când Franz 
trecu pe la el după lecţia de pian cu Anne de la apartamentul 
doamnei d'Agoult, Eugene reuși să își primească invitatul cu 
ospitalitate și să poarte o conversaţie cu el fără a-și desprinde 
măcar o dată privirea de pe pânză. 

— Îi simt dorinţa crescând pe zi ce trece, spuse Franz care se 
scălda încă în apele mulţumitoare ale pasiunii neconștientizate, 
simțind fiorul înșelător al bucuriei de a se afla în aceeași cameră 
cu persoana iubită, convins fiind că într-o bună zi avea să fie cu 
aceasta. 

— Şi asta face ca ceea ce faci tu să fie corect? 

Franz se foi pe scaun astfel încât să își poată întinde 
picioarele lungi în faţă. Eugene îl enerva întotdeauna când îi 
ţinea predici. Pentru un artist Delacroix era remarcabil de 
echilibrat în probleme de dragoste. 

— Te porţi de parcă aș încerca să o seduc pe domnișoară, nu 
pe femeia frumoasă și splendidă care este binefăcătoarea ei. 

— Păi îi dai cărți de poezii pline de romantism și suflete 
chinuite și ascunzi bileţele în ele. 

— Dar bileţelele nu sunt pentru ea! 

— Și tu ești sigur că ea știe asta? 

Franz și-ar fi dorit ca Eugene să stea cu faţa la el când se 
certau, dar prietenul lui nu se lașa distras de la pictura lui. 

— Sigur ca da. Mai că i-am spus treaba asta, și încă în două 
rânduri, zise Franz iritat. Deși credea că Anne îi înţelegea 
intenţiile, situaţia lor nu îi permitea să îi spună pe cât de 
limpede și-ar fi dorit ce aștepta exact de la ea. 

— Mai că i-ai spus? În fine, să lăsăm asta la o parte pentru 
moment. Dar despre versurile alea ce mai zici? Nu m-ar 
surprinde dacă l-ai pune pe Alfred să ţi le procure, spuse Eugene 
ridicând pensula de pe pânză și înmuind-o în două dintre culorile 
vâscoase de pe paleta, amestecându-le pentru a crea o a treia, 
de o nuanţa imposibil de descris, pe care o aplică pe pânză. la 
spune-mi, ești chiar sigur că metodele tale vor duce la 
rezultatele dorite? Până la urmă te joci cu sentimentele unei 
femei sperând că va accepta cuminte să te ajute să o seduci pe 


alta. 

— Nu mă interesează copiii! 

— A, așadar te răzbuni pe soarta din cauza afacerii ăleia cu 
Saint-Cricq. 

— Sigur că nu. 

Comentariul lui Eugene legat de contesa cu care Franz 
încercase să fugă când avea doar șaptesprezece ani era mai 
mult decât putea suporta. Îi luase luni bune să își revină de pe 
urma acelei dezamăgiri, dar de atunci trecuseră mai bine de doi 
ani și considera că se vindecase. În plus, în comparaţie cu 
sentimentele pe care le avea pentru contesa d'Agoult, obsesia 
lui pentru domnișoara de Saint-Cricq era o palidă poveste de 
dragoste. 

— Trebuie să am grijă cu doamna d'Agoult, spuse el mergând 
până la fereastră. Nu vreau să fac sufletul ăsta delicat să se 
ascundă înainte să reușesc să îl atrag spre mine. 

— Ai grijă, Franz, rosti Eugene îndepărtându-se de șevalet și 
examinând încruntat pânza. Mintea femeilor este o adevărată 
capcană, iar femeile măritate în special sunt foarte periculoase. 

— Ăsta e portretul lui Paganini, spuse Franz făcând o grimasă 
spre Eugene, după care merse spre el și îl bătu cu mâna pe 
umăr în timp ce studia tabloul. Se simţea oarecum surprins că 
nu observase acest lucru de la început. 

— Mă bucur că îl recunoști, spuse Eugene fluturând pensula 
plină de vopsea în direcţia lui Franz, iar muzicianul se îndepărtă 
repede de el. Am de gând să îl pictez pe Chopin după aceea. 

— De ce nu îmi faci mie portretul? întreba Franz luând o 
postură dramatică. 

— Pentru că nu mă aștept ca Paganini sau Chopin să trăiască 
prea mult, în timp ce tu... dacă nu te omoară vreun soț gelos pe 
stradă... tu mai poţi aștepta, răspunse Eugene ridicând privirea 
de la pânză preţ de o clipă. În plus ești mult prea vanitos pentru 
așa ceva. 

— Eu vanitos? la uite cine vorbește! 

Eugene se îndepărtă și mai mult de pânză, sucindu-și capul în 
fel și chip și întorcându-se în cele din urmă cu spatele la ea. Işi 
cufundă pensula într-o sticlă plina cu diluant, apoi o șterse pe o 
cârpă curată, trasând tuşe maronii dezordonate pe țesătura 
moale de olandă și repetând mișcarea până când acestea 
dispărură complet. După ce termină, își spălă mâinile în lavoar, 


turnă vin în două pahare din carafa pe care menajera o așezase 
pe o tavă înainte de a pleca în seara aceea și îi înmâna unul din 
ele lui Franz. 

— Să știi că nu le poţi avea pe amândouă și că oricare din ele 
îţi va aduce belele. 

— Pe mine nu mă interesează contesa cea tânără! De ce nu 
poţi înţelege asta? Avem o relaţie pur muzicală, te asigur, spuse 
Franz ridicând paharul în cinstea lui Eugene și începând să se 
întrebe oarecum dacă nu cumva nu ar fi trebuit să nu îi spună 
mai bine nimic prietenului său despre planurile lui. 

— Ha! Astea care au și pretenţii de artiste sunt cele mai 
perfide. Le dai ceva în care să creadă, ceva care le face să 
creadă că tu ești diferit. 

— Să înţeleg că tu ai experienţă în treburi de-astea? Atunci ce 
ai face dacă ai fi în locul meu? spuse Franz întinzându-se pe 
divan încă o dată și stropind podeaua cu puţin vin în timp ce 
făcea asta. 

— Mai întâi aș găsi o scuză și aș termina-o cu lecţiile. l-aș da-o 
lui Chopin, e destul de inofensiv și, din câte am auzit, e profesor 
bun. 

Franz respinse sugestia cu un gest al mâinii lui zvelte. 

— Atunci ar trebui fie să îmi dezvălui sentimentele în faţa 
contesei d'Agoult și să încep o aventură cu ea, fie să plec în 
străinătate pentru mai multă vreme până găsesc vreo fată de 
negustor bogat cu care să mă însor și îmi trece atracţia asta 
deloc sănătoasă pentru femei căsătorite și mai în vârstă, spuse 
Eugene golindu-și paharul și turnându-și încă unul. 

— Chiar nu aveam asta în minte. De fapt, Eugene, chiar voiam 
să îţi cer un mic serviciu, spuse Franz ridicându-se și aplecându- 
se spre prietenul lui care se aranjase într-un fotoliu atât de uzat 
că umplutura tapiţeriei stătea să iasă prin țesătura roasă care o 
acoperea. 

— Tu nu ceri niciodată servicii mici, ce vrei de data asta? 

— Când voi reuși să îmi asigur dragostea lui Marie, voi avea 
nevoie de un loc unde să mă întâlnesc cu ea. 

— O, nu, nu, nu, nu aici. Ultima oară când ai mai făcut asta, 
un frate furios mi-a tăiat unul dintre tablouri. Studioul ăsta mă 
ajută să îmi câștig pâinea, înţelege! 

— Promit că nu se va mai întâmpla așa ceva. Am auzit că 
soțului lui Marie nu îi pasă de ea, spuse Franz ridicându-se și 


îndreptându-se spre portretul lui Paganini care se usca pe 
șevalet. Ai prins foarte bine paloarea lui bolnăvicioasă. Arată ca 
vechea noastră prietenă, holera, care duce tot orașul la groapă. 

— Poate că ești infectat de holeră, prietene, numai că în loc 
să îţi distrugă corpul boala ţi-a atacat mintea. 

— O să mă ajuţi, nu-i așa? spuse Franz. 

Eugene trase adânc aer în piept și îl scoase apoi afară cu un 
fluierat, ţuguindu-și buzele. 

— Ai noroc că îţi apreciez talentul. Numai să mă anunţi din 
timp dacă evenimentul ăsta puţin probabil chiar va avea loc 
vreodată. 

Franz sări de la locul lui, îl trase pe Eugene din scaun și 
începu să danseze cu el prin studio. 


— Ce te preocupă, fiule? 

Armand ridică privirea de la mâinile lui împreunate și văzu 
silueta sfrijita a părintelui Jaquin stând deasupra lui, cu 
marginile gurii trase în jos, de parcă s-ar fi încruntat. 

— Nimic, părinte. 

— Te-ai mărturisit de trei ori săptămâna asta. Ce păcate te 
apasă atât de rău după doar o lună petrecută în afara acestor 
ziduri? 

Ar fi trebuit să știe că nu îi putea păcăli pe omul care Îi 
instruise și avusese grijă de el zece ani de zile. Cu toate acestea 
Armand nu voia să îi spună părintelui Jaquin despre 
sentimentele care îi tulburau stomacul și nu îl lăsau să doarmă. 
Fusese avertizat înainte de a părăsi școala că urma să aibă de 
înfruntat tot felul de tentaţii în lumea de afară și el nu luase asta 
în seamă, fiind ferm convins că asemenea lucruri nu-i puteau 
atinge sufletul pur. 

Cu toate acestea, în săptămânile de când își întâlnise 
frumoasa verișoară, începuse să fie cuprins de îndoieli. Mai întâi 
de toate era vorba chiar despre Anne, care îl speriase la început 
cu comportamentul ei sfidător din noaptea aceea când fusese în 
vizită la conacul Barbier la cină. Se gândise să scape de 
obligaţia faţă de tutorele lui scoțând-o o singură dată în oraș și 
încheind povestea. Și totuși, când ea ieșise din casă în acea 
după-amiază, frumuseţea ei îi tăiase respiraţia. Zâmbetul îi 
lumina întreaga faţă și de îndată ce fuseră departe de marchiz, 
îi vorbi cu candoare, pe un ton apropiat, ca și când l-ar fi 


cunoscut de o grămadă de vreme și ar fi avut încredere în el. lar 
el se simțea apropiat de ea, așa cum nu se mai simţise față de 
nicio altă ființă umană. 

Cum putea el să îi explice acestui preot jurat celibatului 
emoţiile care îl tulburau? Armand știa că își petrecuse toată 
viaţa ca într-o gogoaşă de mătase, asemenea fluturilor pe care îi 
studiase cu un an în urmă. Ar fi fost fericit să rămână acolo la 
adăpost încă puţin, dar tutorele lui, marchizul, sfâșiase țesătura 
delicată care îl ţinea în siguranţă, departe de lume, și îl forţase 
să se târască afară, la lumină, fiind nesigur și temându-se să își 
deschidă aripile. Fusese nevoie ca verișoara lui, Anne, să îi arate 
cât de minunat era să fii un om liber. 


Din nefericire, la puţin timp după aceea Armand se lămurise 
că verișoara lui nu resimțea aceeași emoție înălțătoare în 
prezenţa lui. Dacă la început dăduse dovadă de o bunătate 
neobișnuită, acum nu manifesta decât un interes politicos față 
de tânăr. Zâmbetul ei nu mai era atât de spontan și el începuse 
să suspecteze că singurele motive pentru care contesa era 
dispusă să iasă cu el în oraș în fiecare zi erau faptul că avea 
cupeul la dispoziţie și îi furniza o scuză pentru a ieși din conacul 
Barbier. Numai că în ultima vreme, când se interesase de Anne, 
i se spusese că aceasta își petrecea în fiecare zi timpul cu 
contesa d'Agoult, cu binecuvântarea tatălui ei. Ca urmare 
Armand devenise confuz de-a dreptul, nemaiînţelegând de ce 
avusese ea nevoie de un asemenea subterfugiu la început. 

Ori poate că nu înţelegea el femeile, iar Anne era timidă în 
prezenţa lui pentru că era îndrăgostită de el. 

Așa se amestecau gândurile în capul lui Armand, care își 
schimba părerea din oră în oră cum că contesa fie îl ura, fie îl 
iubea. Toată frământarea asta îi provocase aproape și o durere 
de inimă, pe lângă cea de stomac. Durerea de stomac se 
accentuase în săptămânile din urmă și, pe lângă confuzia legată 
de felul cum era lumea de fapt, Armand începu să creadă că 
Dumnezeu îl pedepsea pentru gândurile necurate legate de 
verișoara lui. 

Mâna puternică a părintelui Jaquin îl atinse și îi scutură umărul 
cu un gest plin de afecţiune, aducându-l înapoi în prezent, la 
seninătatea tenebroasă de la școala iezuită și la permanenta 
perdea de fum de tămâie. 


— Poate că ar trebui să îți alini sufletul cu niște muncă de 
caritate, spuse părintele Jaquin. Spitalul Dieu are mare nevoie 
de infirmieri care să îngrijească victimele flagelului holerei. 

— Nu știu ce să zic, rosti Armand deloc sigur că tutorele lui ar 
fi vrut ca el să se expună unor asemenea pericole ori că 
proaspăta lui libertate îi dădea dreptul de a lua asemenea 
decizii privind activităţile lui zilnice. 

— Bun! spuse preotul. Te voi duce eu însumi acolo și te voi 
prezenta surorilor. Să zicem că mergem mâine-dimineaţă. 

Armand zâmbi timid, sperând vag că avea să găsească vreo 
scuză ca să nu poată merge la spital și să dea ochii cu sufletele 
alea sărmane aflate în pragul morţii. Apoi, rămânând în capelă și 
rugându-se, își schimbă treptat părerea despre planul părintelui 
Jaquin. Poate că, dacă ar da dovadă de un asemenea curaj și de 
sensibilitate, asta l-ar face să crească în ochii verișoarei sale 
talentate la muzică mai mult decât o făcuse cupeul elegant și 
banii lui. Avea să îi trimită lui Anne un bilet a doua zi dimineaţă 
în care să-i spună de noul său proiect. Oricum, urma să 
găsească un mod în care să poată crede că toate acestea se 
întâmplau cu un scop. Poate că la spitalul Dieu va găsi un doctor 
care ar fi avut timp să îl examineze și să vadă ce era în neregulă 
cu stomacul lui de îl durea atât de des. 


Volumul de Byron pe care i-l dăduse Liszt lui Anne cu ocazia 
primei lecţii de pian nu o ajută prea mult să înţeleagă muzica pe 
care o interpreta. Îl înapoie profesorului la sfârșitul celei de-a 
doua lecţii, mulțumindu-i. Când își aduna curajul pentru a-l 
întreba de ce ar fi trebuit ca tocmai opera unui poet englez să 
aibă ceva de-a face cu muzica lui Beethoven sau Chopin, acesta 
îi oferi o altă carte de poezii, de aceasta dată de Lamartine. 
Înainte de a putea protesta cum că ar fi vrut să îi explice mai 
întâi ce avea de câștigat din lectură, ceva din expresia lui o opri. 
În timp ce strângea volumul subţire în mâini, Anne ar fi putut 
jura că acesta aruncă o privire în direcţia binefăcătoarei ei, de 
parcă, dacă ar fi fost singuri în cameră, i-ar fi spus ceva 
important ce nu trebuia să fie auzit de doamna d'Agoult. 

Pe drumul spre casă de la Quai Malaquais, întoarse paginile 
volumului de Lamartine absentă, gândindu-se la ce a vrut să îi 
spună Liszt și dându-și frâu liber imaginaţiei în această privinţă. 
Dintr-odată dădu peste o bucată de hârtie ascunsă între două 


pagini unde fusese subliniată o anumită frază: „Durerea 
împletește două inimi, aducându-le mai aproape una de alta 
decât ar putea-o face vreodată fericirea, iar suferințele comune- 
s legături mai trainice decât bucuriile împărtășite.” 

Cum nu mai primise niciodată așa ceva, Anne nu își dădu 
seama la început că era vorba despre un bilet secret, așa că 
desfăcu hârtia și citi cuvintele scrise cu caligrafia ordonată a lui 
Liszt: 


Prietenă secretă a sufletului meu, 

De-abia pot suporta să nu fiu aproape de tine și să nu 
îţi pot spune ce simt. Pot oare să îndrăznesc să sper că, 
în ciuda blândei tale rezerve, îmi împărtășești într-o 
oarecare măsură sentimentele? Dar nu pot spera. Lasă- 
mă doar să îmi exprim propriile dorinţe față de tine și 
voi fi fericit pentru moment. 


Biletul continua în același mod cu câteva propoziţii. Anne era 
uluită și încântată. Cum se putea ca propriile sentimente să fie 
oglindite atât de fervent de cele ale lui Liszt? Nu era de mirare 
că o privise atât de ciudat în timpul lecţiei. 

— Domnișoară, am ajuns. 

Vocea profundă a lui Victor o luă prin surprindere pe Anne și o 
făcu să scape cartea. Reuși apoi să o culeagă de pe podea și să 
introducă biletul împăturit între pagini, înainte ca el să îi 
deschidă ușa trăsurii. 

Încercă să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
deosebit când intră în casă, rugându-se să nu își întâlnească 
tatăl pe drumul spre camera ei. Avea nevoie de timp ca să își 
revină de pe urma șocului de a ști că bărbatul visurilor ei părea 
să aibă aceleași sentimente în ceea ce o privea. Cum nu ceruse 
un răspuns, Anne fu scutită de dificultatea de a hotărî ce să 
spună. Acum însă avea un alt motiv pentru care să aștepte cu 
nerăbdare lecţiile de pian. De-abia îndrăznea să creadă că Liszt 
o respecta atât de mult, sperând totuși că avea să găsească un 
alt mesaj ascuns în paginile oricărei cărţii de poezii pe care avea 
să i-o împrumute. 

După prima scrisoare, urmară încă două și, de fiecare dată 
când îi înmâna cartea cu biletul secret, Liszt făcu sau spuse 
ceva care se referea la doamna d'Agoult. „Dacă îi era teamă să 


nu fie descoperit, se gândi Anne, de ce își asuma asemenea 
riscuri?” Deși știa că Marie s-ar supăra dacă ea și Liszt și-ar 
declara dragostea unul faţă de celălalt, cu siguranţă că nu ar fi 
cea mai proastă alegere pe care o putea face. 

Sau, în fine, poate că ar fi. Nici nu își putea imagina că l-ar 
putea convinge pe marchiz să fie de acord cu căsătoria lor. Nu 
atâta vreme cât el îi antipatiza atât de profund pe artiști, oricât 
ar fi fost ei de faimoși sau de talentaţi. Asta nu conta însă. Anne 
nu voia să se gândească la lucruri practice atât de plictisitoare 
cum e căsătoria. Visurile ei se încheiau mereu cu două mâini 
împreunate, cu priviri lungi, tandre și uneori cu un sărut delicat 
și plin de respect. 

Cea mai recentă scrisoare pe care o primise Anne o făcuse să 
împingă limitele fanteziei pe culmi noi. Visul ei plăcut de 
dragoste, care făcea ca orele când nu se afla la doamna 
d'Agoult să treacă mai repede, nu mai putea rămâne doar în 
propria minte. Această scrisoare avea un ton disperat, 
neexprimând doar sentimentele lui Liszt într-un mod foarte 
direct, ci cerșea chiar un răspuns. 


Draga mea speranţă, 

Trebuie să te întâlnești de una singură cu mine sau 
voi muri. Ţi-ai putea tu dori să fii responsabila de un 
asemenea act? Te implor să îmi trimiţi un cuvânt, un 
semn ca să mai pot trăi. 


Chiar și Anne, cu experienţa ei limitată în asemenea probleme 
de viaţă, știa că trebuie fie să îi răspundă lui Liszt, fie să-i spună 
doamnei d'Agoult de corespondenţă și să-i pună capăt. 

Anne nu se gândi prea mult și nu luă în seamă imaginea 
mamei ei care îi apăru în minte în semn de avertizare în timp ce 
scotea o foaie de hârtie și scria răspunsul la lumina lumânării de 
pe noptieră: 


Spune numai când și unde și voi găsi un mod să ne 
vedem. 


Anne așeză biletul între cele două pagini unde fusese ascuns 
și celălalt bilet. A doua zi avea să îi dea înapoi cartea lui Liszt și 
nu își putea închipui ce avea să se întâmple. 


Treisprezece 


Doar în prezenţa artei adevărate se pot întâlni două 
minţi. Fie ca ale noastre să se împletească egal în 
această seară. Fii lângă clădirea operei înainte de 
spectacol. Poartă o mască, întrucât este Don Giovanni, 
cea mai mare operă a lui Mozart. 


Franz trebui să rescrie de trei ori scrisoarea înainte de ao 
așterne perfect pe pagină. Găsea că îi vine mult mai greu să se 
exprime în cuvinte decât prin muzică. Cu toate acestea, dacă 
cineva îl putea face să aspire să fie poet, aceea era Marie. 

Marie , Marie , Marie ! 

Se întrebă dacă avea să-i permită măcar să-i spună pe 
numele de botez. Incă nu îndrăznea să îl scrie pe niciunul dintre 
biletele pe care i le scria în secret și pe care avea acum dovada 
că eleva lui reușise să i le dea. Eugene îi trezise ceva îndoieli 
indicându-i punctele slabe din metoda lui de seducţie, dar Franz 
se gândise că era cea mai bună de a-și comunica sentimentele 
fără a-l implica pe vreunul dintre servitori care în timp ar fi 
bârfit, făcând să ajungă informaţiile la urechile nepotrivite, sau 
fără a o aborda direct pe Marie , expunând-o astfel unui scandal. 
Tinea prea mult la Marie ca să-i riște reputaţia pentru orice 
altceva decât cea mai trainică probă a iubirii ei nemuritoare. 
Când în cele din urmă primi răspunsul mult-așteptat, îl aruncă în 
focul care ardea în micuța sobă de îndată ce îl citi, în ciuda 
faptului că tânjea să îl păstreze și să îl citească la infinit. 

Acum ţinea în mâini scrisoarea care nu numai că avea să îi 
decidă fericirea pe viitor, dar care trebuia citită înainte de seara 
aceea, de la operă, dacă era să se obţină rezultatul dorit. 
Următoarea lecţie a lui Anne era a doua zi, așa că Franz începu 
să se frământe cum putea să facă să-i parvină mesajul lui 
Marie . Poate acum, că îi răspunsese, ar putea pur și simplu să i- 
o adreseze. Gândul de a-i scrie numele pe plic îl făcea să se 
simtă plin de entuziasm. Se întâmplaseră atâtea de la acea 
primă misivă inocentă în care sugerase lecţiile de pian cu 
domnișoara BarbierChouant încât nu era sigur că avea să 
reușească să mai ţină stiloul în mână pentru a scrie ceva. In plus 
totul mersese de minune până atunci. Cu siguranţă exista o 
șansă să poată continua această seducţie filtrata. O parte din el 


savura mecanismul complicat al întregii afaceri și planul lui 
extrem de șiret care ţinea obiectul dragostei lui la o distanţă 
respectabilă până când vor fi gata să spargă toate tiparele de 
bună-cuviinţă și etichetă. 

— Desigur! exclamă Franz. Anne care, atunci când nu avea 
lecţii de pian cu el, își petrecea zilele repetând la frumosul pian 
al contesei avea să fie acolo chiar și când el nu era. Așadar îi 
putea adresa scrisoarea ei, punând înăuntru un al doilea bilet în 
care să h explice ce trebuia să facă, remarcând cât de important 
era ca mesajul atașat să ajungă în mâinile cui trebuia în cursul 
aceleiași zile. 

Franz procedă repede așa cum se gândise, termină să se 
îmbrace și o luă la fugă în jos pe scări în căutarea unui mic 
zdrenţăros care să îi ducă scrisoarea în schimbul câtorva bănuţi. 

„Ar trebuie să fie Mercur însuși cu aripi de borangic cel care 
zboară pentru a duce la bun sfârșit treburile zeilor.” 

Franz nu se putea gândi decât la seara care avea să urmeze. 
În sfârșit, cu Marie alături! 


În dimineaţa următoare celei în care își ascunsese propriul 
bilet către Liszt printre paginile cărţii, Anne cobori în salonaș 
într-o stare atât de euforică și plină de exaltare încât mai că nu 
observa figura severă a tatălui ei. Deși nu avea lecţii de pian în 
ziua aceea și prin urmare aștepta un răspuns de la profesorul ei, 
Anne era nerăbdătoare să întâmpine o zi plină de bucurie 
petrecută repetând la pianul lui Marie . De aceea fu neplăcut 
surprinsă când marchizul împături brusc ziarul și îi vorbi fără 
măcar să-i spună bună dimineaţa. 

— O să îl vizităm pe domnul de Barbier sâmbătă. Se pare că 
și-a revenit de pe urma bolii, așa mă asigură el. 

„Boală?” se gândi Anne. „Ce boală?” Apoi își aminti că 
întrerupsese plimbările lor zilnice din cauza unei indispoziţii. Îi 
păru imediat rău că fusese atât de preocupată de evenimentele 
recente și nu îi observase absenţa. De îndată ce îi scrisese acel 
scurt bilet în care îi transmitea gânduri de bine, se simţise 
ușurată că boala lui coincisese cu schimbarea survenită în rutina 
ei zilnică și că nu mai avea nevoie să se bazeze pe 
generozitatea lui pentru a putea merge să repete la pian la 
Marie . După aceea el îi scrisese o dată sau de două ori, 
spunându-i despre activităţile lui zilnice, printre care și despre 


faptul că îi ajuta pe bolnavii de la spitalul Dieu, fără a menţiona 
însă dacă îi mai era rău. 

Marchizul flutură o scrisoare prin aer și Anne recunoscu slova 
nesigură a lui Armand. „Era normal să îi scrie tutorelui său, se 
gândi ea, simțindu-se puţin prostuţă pentru că nu își dăduse 
seama mai dinainte de așa ceva și întrebându-se ce spusese 
oare în legătură cu presupusa curte pe care și-o făceau.” 

— Pot să pariez că se va bucura când te va vedea atât de 
veselă. Dacă are pian, vei putea să și cânţi pentru el, spuse 
marchizul ridicându-se în picioare și pregătindu-se să se retragă 
în biblioteca și luând cu el scrisoarea vărului ei. 

— Tată, spuse Anne oprindu-se în ușa salonașului și dorind să 
îl implore să îi transmită lui Armand regretele ei. Nu vrei să mă 
lași să repet aici, la pianul mamei, spuse însă neștiind ce scuză 
să ofere pentru indisponibilitatea ei de a-și vizita vărul. 

Chipul marchizului deveni de piatră preţ de o clipă și Anne se 
dădu înapoi, așteptându-se pe jumătate să ridice mâna la ea și 
să o lovească. 

— Să lăsăm asta la o parte, domnişoară, spuse el în schimb 
mișcându-și nările și privind spre ea. 

Marchizul nu era nevoit să o lovească fizic, pentru că avea 
remarcabila capacitate de a-i arunca o privire plină de răutate, 
lovind-o drept în faţă și făcând-o să resimtă durerea ca o palmă. 
Acum că îi provocase mânia, își ratase ocazia de a-l convinge să 
nu mai insiste cu vizita. Dacă cumva tatăl ei îl determina pe 
Armand să îi răspundă direct la o întrebare care privea 
sentimentele lui pentru ea? O părticică din Anne se simţea cam 
vinovată că îl transformase într-un mincinos, dar, în ciuda 
protestelor ei, ea simţea că Armand era destul de îndrăgostit de 
ea pentru a trece cu vederea posibilele consecinţe ale jocului ei. 
În plus își aminti ce spusese Marie despre acest subiect. Ce avea 
să le facă tatăl ei dacă descoperea că lucrurile dintre ea și 
Armand nu aveau să ducă la căsătorie? 

Cu mintea tulburată de noile ei griji, Anne se urcă în trăsură și 
se îndreptă spre locuinţa lui Marie după cum conveniseră. Deși 
nu își petrecuse prea mult timp cu vărul ei, deveniseră prieteni 
într-o oarecare măsură. Se simţea vinovata mai ales că nu luase 
în seamă aluzia că el nu stătea atât de bine cu sănătatea pe cât 
ar trebui și acum se gândea, în timp ce trăsura o arunca de colo- 
colo pe banchetă, că avea de rezolvat o dilema. Cum putea 


evita această vizită nedorită? Armand îi vorbise din când în când 
despre ambiția lui de a intra în rândurile preoţimii. Dacă tatăl ei 
ar afla despre asta, fragilul echilibru pe care reușise să îl creeze 
între aparenta ei dorință de a respecta dorinţele tatălui ei și a 
face de fapt exact ceea ce își dorea ar putea fi distrus. Deși nu 
spunea acest lucru și nici Marie nu vorbea despre asta, Anne 
bănuia că singurul motiv pentru care marchizul îi permitea 
această libertate și luxul de a-și petrece zilele alături de doamna 
d'Agoult era gândul că poate contesa avea să o ajute în a avea 
realizări care să o facă și mai atrăgătoare în ochii lui Armand. Or 
ultimul lucru pe care îl dorea ea era tocmai acela de a fi mai 
atrăgătoare pentru Armand. Dacă ar fi mers cu marchizul la 
locuinţa lui Armand, îmbrăcată în cele mai bune haine ale ei, i-ar 
fi cântat vreun vals sau vreo mazurcă și nu ar fi făcut altceva 
decât să îi dea impresia că își schimbase părerea în legătură cu 
relaţia lor, iar Anne nu voia să îl chinuie dându-i speranţe false. 

Hotărând că nu mai era vreme pentru un schimb de scrisori în 
această privinţă și că trebuia să găsească o cale de a vorbi cu 
Armand înainte de a descinde la locuinţa lui însoţită de tatăl ei, 
Anne lovi cu vârful umbreluţei de soare în tavanul trăsurii. Victor 
opri caii și se aplecă pentru a auzi instrucţiunile pe care i le 
strigă pe fereastra deschisă. 

— În Marais, pe strada Saint Antoine, spuse ea. 

— Dar... contesă, tatăl dumneavoastră nu îmi dă voie să vă 
conduc în altă parte decât la adresa din Quai Malaquais. 

— Sunt foarte îngrijorată în legătura cu domnul Armand și aș 
vrea să mă asigur că sănătatea lui s-a ameliorat într-adevăr, 
spuse Anne implorându-l din priviri, știind că bătrânul vizitiu nu 
avea să o refuze. 

— Prea bine, domnișoară, spuse el oftând. 


De îndată ce traversară înspre lle du Palais, Anne își duse 
batista parfumata la nas, lăsând-o acolo până ajunseră la 
destinaţie. Mireasma care se simţea vag în spatele fiecărui alt 
miros pe care îl inspirai în Saint Germain o copleși în apropierea 
spitalului Dieu, potolindu-se abia pe partea cealaltă a râului. De- 
a lungul străzii Saint Antoine erau înșirate căruţe care așteptau 
sa îi ducă pe bolnavi și pe sărmanii muribunzi la spital sau la 
cimitir. Până și caii mergeau cu capetele plecate în acest cartier, 
ca și cum i-ar fi jelit și ei pe cei morţi. Spre surpriza și oroarea 


ei, Anne observa nu peste multa vreme silueta școlii iezuiţilor 
ridicându-se la dreapta și bănui că trebuia sa fie foarte aproape 
de apartamentul lui Armand. Oare era posibil ca varul ei să 
trăiască înconjurat de moarte? 

Victor opri trăsura în faţa unei case aflate peste drum de 
biserica iezuită, cobori și bătu la ușă, acoperindu-și nasul și gura 
cu mâna înmănușată. Anne privi pe fereastra, văzând un 
servitor deschizând ușa. Nu putea auzi ce se vorbea, pentru că 
nu voia să deschidă fereastra, dar servitorul intra din nou în 
casă, închizând ușa în urma lui, iar Victor se întoarse la trăsură 
și ciocăni la geam. Anne deschise fereastra puţin, cât să audă ce 
avea să îi spună. 

— Domnul de Barbier nu este acasă și servitorul nu se 
așteaptă să revină acasă înainte de miezul nopţii, își petrece 
toată ziua la spitalul Dieu având grijă de cei bolnavi, spuse 
Victor făcând o pauză înainte de a continua, întrebându-se în 
mod evident dacă să îi spună tot ceea ce îi comunicase valetul. 
A spus că, dacă am merge acolo, l-am putea găsi, dar cu 
siguranţă că... 

În mod evident vizitiul spera că ea va renunţa și se va 
întoarce în cartierul Saint Germain, care era mult mai sigur. 
Contesa trebuie că o aștepta deja și Anne fu foarte tentată să 
uite de faptul că dorea să-i vorbească lui Armand înainte de ziua 
de sâmbătă și să riște, dar ideea de a veni în acest cartier cu 
tatăl ei, de a bea ceai și de a fi politicoasă când de-abia putea 
respira o deranja mai mult decât perspectiva unei vizite la 
spitalul Dieu. 

— Să mergem acolo atunci, ca să îl găsim. Nu voi sta mult 
acolo, spuse ea închizând repede geamul, înainte ca Victor să o 
facă să renunţe. 


În ziua următoare vizitei pe care i-o făcuse lui Gardive, Pierre 
se dusese în strada Barq din Saint Germain pentru a vedea dacă 
putea găsi casa victimei anonime răpuse de holeră. Aceasta era 
o stradă veche și tristă unde, în afară de câteva căsuțe de 
meșteșugari părăsite, se afla doar o clădire care părea a fi o 
fostă mănăstire în ruină sau oricum o relicvă similară care 
aducea aminte de trecut. 

Plănuia să se întoarcă în cartier și să facă cercetări, dar nu 
avea prea mult timp la dispoziţie. În afară de faptul că trebuia 


sa se ţină de cursuri, Pierre se văzu nevoit să lucreze la spitalul 
Dieu noapte de noapte. Epuizat de intensitatea celor mai rele 
săptămâni ale epidemiei, Georges era cam bolnav și Pierre nu 
putea sa îl convingă să stea acasă decât promiţțându-i că avea 
sa îi facă și turele lui. Astfel începuse să intre în ture de noapte 
care ajungeau de multe ori să se întindă până a doua zi 
dimineață. Era norocos dacă reușea să fure vreo oră sau două 
de somn și începuse a se obișnui cu această rutină deloc 
plăcută. 

— Doctore Talon, spuse un călugăr micuţ care era la fel de 
palid ca bolnavii de care avea grija, sunteţi chemat în capelă. 

In mod obișnuit, niciunul dintre doctori sau dintre asistente nu 
avea timp decât să declare pe cineva mort sau să strige după 
căruțele pentru transportul morţilor, așa că, atunci când 
călugărul îl anunţase, înţelese mesajul. Pierre își așeză găleata 
cu apă pe podeaua rezervei și făcu semn unei călugăriţe care 
ștergea podeaua să îi ia locul. După o vreme își dădu seama că 
putea suporta mirosul și își crease un fel de rutină în a fugi la 
cișmea pentru a umple găleata și încercând să potolească setea 
câtor mai mulţi pacienţi. Pierre numără într-o noapte 
șaisprezece oameni care muriseră în același pat, unul după 
altul. 

În acea dimineaţă însă situaţia era puţin mai calmă. De obicei 
momentele de aglomerare și tensionate veneau în valuri. ÎI 
urmă pe călugăr de-a lungul unui coridor. Gemetele pacienţilor 
începură să se audă din ce în ce mai slab pe măsură ce se 
depărtau străbătând străvechea clădire. Călugărul deschise ușa 
capelei și un val de fum de tămâie năvăli spre Pierre, făcându-l 
să tușească și să-l usture ochii. 

— Vă rog, este aici. 

Spaţiul boltit era luminat doar de câteva candele și de o 
lumânare conică lungă. În lumina difuză putu să distingă silueta 
unui bărbat care zăcea pe podeaua de piatră tolănit pe-o parte. 
Respira rapid, în reprize, iar una dintre mâini i se încleștase pe 
dalele de piatră lustruite ale podelei ca și cum ar fi încercat să 
culeagă vălul fin de praf care le acoperea. Pierre îngenunche 
lângă bărbatul care părea foarte tânăr. Avea febră, asta era cât 
se poate de clar, dar simptomele lui nu prea semănau cu cele 
ale pacienţilor din rezervă. 

— A vomitat? 


Călugărul spuse că da. 

— Fără sânge însă ca la holeră. 

Așadar și el observase diferenţa. Pierre îl privi pe gentilom 
mai îndeaproape. Acesta purta o cămașă fină de olandă și 
pantaloni lungi din lână englezească de bună calitate. Nu era un 
vagabond care se adăpostise aici. 

— Cum a ajuns aici? 

— Lucrează în rezervele cu pacienţi, ca și dumneata, numai 
că astăzi a leșinat. L-am adus aici, gândindu-mă că era doar 
obosit, dar pe urmă... 

Tânărul își trăsese genunchiul drept înspre piept și își 
acoperise cu mâna stângă partea din dreapta a abdomenului. 

Pierre îl întoarse cu blândeţe pe tânăr pe spate și acesta 
gemu, ducându-și din nou genunchiul la stomac. Pierre își trecu 
ușor mâna peste locul pe care îl acoperea gentilomul, simțind o 
umflătură pe care nu o putea rata. S armanul om scoase un 
strigăt de durere și se ridică în capul oaselor, vomitând peste 
călugăr. 

„Trebuie să fie hernia inguinalis care îi blochează intestinul,” 
îţi spuse Pierre. judecând după suferinţa lui extremă, Pierre se 
gândi că ar putea foarte bine fi vorba despre o necroză a 
omentului, precum și de o coborâre a intestinelor spre zona 
inghinala. Trecu în revistă simptomele și tratamentele, așa cum 
proceda când încerca să-și amintească răspunsurile la un 
examen. Un curs întreg fusese dedicat herniilor și tratamentului 
lor. Or, când se ajungea la simptome atât de grave, exista o 
singura soluţie. 

Pierre asistase la o operaţie care vizase îndepărtarea 
țesutului necrozat și înlocuirea intestinului. Era periculos, dar, 
dacă ar fi reușit, gentilomul s-ar fi putut vindeca. 

— Va muri dacă nu îl operează cineva, îi spuse Pierre 
călugărului. E vreun chirurg pe-aici? 

— Da, dar sunt toţi ocupați cu pacienţii cu holeră, rosti acesta. 

— Nu puteţi găsi măcar pe cineva care să se uite la el? 
întrebă Pierre mușcându-și buzele. 

— În afara dumitale nu mai este nimeni. 

Dacă nu făcea ceva cât mai repede pentru sârmanul băiat ar 
fi fost prea târziu. Pierre se hotărî că nu avea nimic de pierdut 
dacă acţiona. 

— Ajută-mă să-l duc în sala de operaţie. 


Cu ceva dificultate, Pierre și călugărul îl ridicară pe gentilomul 
care se contorsiona de durere și îl duseră în camera folosită 
pentru operaţii. In centrul ei se afla o masă înaltă și pe unul 
dintre pereţi, un dulap bine echipat cu instrumentar. Pierre 
observă ușurat că spitalul dispunea de un număr suficient de 
bisturie cu marginile rotunjite, foarfeci pentru prelevat probe, 
catetere, gorgete și forcepsuri. Gemetele tânărului creșteau în 
intensitate, devenind din ce în ce mai disperate. Il așezară pe 
masă cu picioarele bălăngănindu-i de la genunchi în jos. Pierre îi 
scoase pantofii din piele moale, așezându-i lângă ușă, și îi 
desfăcu pantalonii pentru a putea vedea hernia. „De-abia dacă-l 
poţi numi bărbat”, se gândi el nedându-i mai mult de 
șaisprezece ani. Călugărul îl legă pe pacient cu niște chingi 
speciale. Lui Pierre nu îi plăcea gândul că avea să îi provoace 
durere tânărului. 

După ce îi scoase haina și îi suflecă mânecile cămășii largi, 
Pierre se opri preţ de o clipă pentru a se reculege. Credea că îl 
putea opera dacă era și călugărul alături de el și să îi aducă 
instrumentele de care avea nevoie. Avea în minte o imagine 
foarte clară a procedurii, dar să taie un om pe viu, care suferea, 
ei bine, își dădea seama că asta avea să fie cu totul altceva 
decât operaţiile pe care le făcuse pe cadavre. 

— Există opiu în spital? întrebă el fără să aștepte să 
primească un răspuns pozitiv. Spre surprinderea lui însă 
călugărul își atinse nasul în lateral cu degetul și dispăru imediat. 
Intre timp Pierre începu să examineze mai de-aproape zona. 
Hernia era foarte inflamată. Se rugă ca nu cumva să se fie 
instalat cangrena la intestine. 

Tânărul avea febră mare și tremura violent. Dacă nu înceta cu 
tremuratul, avea să-i fie dificil să-l taie cu acuratețe. Poate că n- 
ar strica să-l sedeze puţin. Când călugărul se întoarse cu o 
bucăţică maronie de opiu înfășurată în hârtie, Pierre îl trimise să 
aducă un lighean și o cârpă. 

— Inţelegi ce spun? zise Pierre către tânărul, care, deși ţinea 
ochii deschiși, avea privirea rătăcită. Dacă poţi lua puţin din 
asta, o să-ți mai potolească durerea, zise el fărâmiţând puţin 
opiu și introducându-l în gura băiatului. Spre ușurarea lui, acesta 
începu să mestece opiul, înghiţindu-l. Era greu de spus dacă 
opiul urma să aibă un efect suficient de puternic pentru a face 
posibila operaţia, dar în situaţia de faţă nu prea se mai putea 


face altceva. 

De îndată ce călugărul se întoarse cu ligheanul cu apă, Pierre 
se pregăti pentru operaţia care îl aștepta. Spre ușurarea lui, 
tânărul nu mai tremura atât de puternic după ce luase opiu. 

— Mai dă-i dacă începe să urle, spuse Pierre, întinzându-i 
călugărului pachetul. 

Luă bisturiul cu marginile rotunjite, ţinându-l bine, dar fără a-l 
strânge, și, găsind un punct între cercurile de mușchi 
abdominali, făcu o incizie directă, de maestru. 

Cel mai mult îl luă prin surprindere sângele. Sângele unui 
cadavru nu curgea în voie și nu era cald. Pierre începu să strige 
după ajutor dar se opri la timp. Cum nu era nimeni care să-i sară 
în ajutor, nu ar fi făcut decât să-i sperie pe pacient și pe călugăr. 
Incercând să-și oprească tremuratul mâinilor, Pierre șterse 
sângele cum putu mai bine. Din fericire, deși continua să geamă 
de ţi se rupea inima, băiatul nu urla. Nu peste multă vreme 
Pierre fu absorbit de operaţie, cu concentrarea specifică 
rezolvării unei probleme dificile, și deschise peritoneul încet, dar 
sigur. 

După cum bănuia, omentul coborâse și o bucăţică din el se 
necrozase. Luă niște aţă ca să facă o legătură astfel încât 
pacientul să nu aibă hemoragie, legă intestinele, separându-le, 
și tăie carnea necrozată înainte de a atașa din nou organele 
vitale la locul potrivit. Apoi dilata rana folosindu-și degetele și cu 
o sondă neascuţită introduse cu grijă înapoi intestinele. 

— Fire de sutură, te rog, îi spuse Pierre călugărului, care îi 
aduse acul și niște aţă. Respirând adânc și constant și sperând 
să nu îi tremure iarăși mâinile, Pierre cusu rana dilatată astfel 
încât să ţină intestinele înăuntru. Nu găsise urme de cangrenă. 

Ce îi mai rămânea de făcut era să închidă incizia. Călugărul îi 
dădu lui Pierre un alt ac cu aţă și acum, că partea cea mai grea 
a operaţiei se încheiase, se asigură metodic că cosea destul de 
departe de marginile inciziei și că nu avea să se rupă pielea, 
închizând astfel rana pe care o crease bisturiul în partea 
inferioară a abdomenului. Spre marea lui ușurare, încetă și 
sângerarea. 

— A leșinat, doctore, spuse călugărul. 

După ce Pierre spălă incizia, îi luă pulsul. Acesta revenise la 
normal. Il atinse ușor pe obraz, sperând că avea să-și vină în 
simţiri și că stresul de la operaţie nu îl dusese pe lumea 


cealaltă. 

Spre marea ușurare a lui Pierre, tânărul începu să clipească și 
deschise ochii. 

— Te mai doare ceva? 

— Da, dar e alt gen de durere, spuse acesta închizând apoi 
ochii și alunecând încă o dată într-un somn indus de drog. 

Pierre respiră adânc. Făcuse prima lui operaţie. Tânărul 
trebuia supravegheat îndeaproape, pentru că putea face 
infecție, dar, dacă rana se vindeca și nu începea să supureze, 
era sigur că operaţia fusese un succes. Călugărul îi zâmbi; Pierre 
privi sala de operaţii; urmau să facă puţină curăţenie. 

Ridică privirea, iar sonda pe care o ţinea în mână se rostogoli 
cu zgomot pe podeaua de piatră când văzu cine stătea în cadrul 
ușii. 

La început scutură din cap și clipi, fiind convins că din cauza 
neliniștii provocate de operaţie avea vedenii. Cu toate acestea 
persoana care stătea în pragul ușii cu ochii mari și speriaţi și cu 
mâna la gură nu era alta decât contesa de Barbier-Chouant. 


Paisprezece 


Victor opri trăsura pe chei și o ajută pe Anne să coboare, 
conducând-o apoi prin haosul de căruţe care soseau și pacienţi 
care erau căraţi în rezervele unde în multe cazuri aveau să 
împartă patul cu încă doi sau trei bolnavi. Fură nevoiţi să-și 
croiască drum prin camerele aglomerate, căutându-l pe 
administratorul spitalului pentru a obţine informații. 

Victor îl întâlni și îl aborda pe administrator, întinzând mâna, 
dar nevenindu-i să-l atingă. Se hotărî în schimb să își dreagă 
vocea cu putere. 

— Stăpâna mea îl caută pe domnul de Barbier, spuse vizitiul 
când bărbatul se întoarse cu faţa spre el. 

— Nu am timp să citesc toate numele victimelor, uitaţi-vă 
singuri prin saloane, răspunse omul care părea a fi o persoană 
oficială care încerca în mod evident să scape de ei pentru a se 
putea ocupa de treburi mai importante. 

— Dar domnul de Barbier nu este victimă, spuse Anne făcând 
un pas înainte. Ajută prin saloane. E important să-l găsesc. În 
acea clipă Anne se ura pentru că întrerupea pe cineva din 
treaba lui. Era mult mai rău decât să privești furgoanele 
mortuare care curgeau spre cimitir. Una dintre femei ţipă, 
aducându-i aminte de suferinţa propriei mame într-un mod 
dureros de intens. Închise ochii. Mersese însă atât de departe cu 
căutările și simţea că trebuia să continue până când avea să-l 
găsească pe Armand. 

Un doctor se nimeri prin apropiere când Anne pronunţă 
numele vărului ei. 

— ÎI știu pe Barbier, spuse acesta. Vine în fiecare zi ca să dea 
o mână de ajutor. Cred că îl veţi găsi dacă o luaţi pe-aici. 

Doctorul îi conduse de-a lungul unui coridor, intrând apoi într- 
un alt salon. Vorbi încetișor cu cineva de-acolo, care îi indica o 
ușă ce dădea afara din salon, departe de camerele pline de 
paturi unde zăceau victimele holerei. Mirosul dezgustător de 
tămâie arsă plutea în aer, ieșind dintr-o capela pe lângă care 
trecură. În mod obișnuit lui Anne i se făcea greață de la miros, 
dar în acel moment găsi că este o schimbare binevenita faţă de 
celelalte mirosuri urâte care emanau din alte încăperi. 

După ce mai merseră puţin, întâlniră un călugăr care se 
grăbea în direcţia unei uși micuţe de lemn, ducând în mâini un 


lighean cu apă și o cârpă curată. 

— L-ai văzut pe Barbier? 

— E aici, spuse călugărul dând din cap în direcţia ușii prin 
care trecu și închizând-o apoi imediat. 

— Ce se află în camera aia? întreba Anne. 

— Acolo este sala de operaţie, răspunse doctorul. 

În acea clipă o infirmieră scoase capul pe ușă din direcţia în 
care ei veneau. 

— Doctore! strigă ea făcându-i semn bărbatului care o însoțea 
pe Anne. 

Acesta înclină ușor din cap și plecă, grăbindu-se să răspundă 
chemării. 

Oare ce ar putea face Armand într-o sală de operaţie? se 
întrebă Anne. El nu era chirurg. 

Dintr-odată senzația că vărul ei se afla în pericol de moarte o 
făcu pe Anne să i se strângă inima. Toată teama și dezgustul 
pentru locul acela dispărură ca prin farmec și, neluând seama la 
rugăminţile lui Victor de a rămâne unde era, Anne o zbughi și 
deschise ușa sălii de operaţie. 

Lumânările conice dădeau o lumina afumată și sângele picura 
pe masa pe care era întins un tânăr cu picioarele îndoite de la 
genunchi, bălăngănindu-se, formând o mică băltoacă pe podea. 
Partea inferioară a abdomenului îi era acoperită cu un prosop 
pătat de sânge. Călugărul pe care îl văzuseră mai devreme 
storcea o cârpă pe care i-o dădu gentilomului înalt cu mânecile 
suflecate, care o presă pe faţa pacientului, spunându-i încetișor 
ceva. 

Persoana care stătea în picioare era prea înaltă pentru a fi 
Armand, ceea ce lăsa o singură opţiune, își acoperi gura cu 
mâna tocmai când doctorul se întoarse spre ușă. 

La început bărbatul înlemni, lăsând să îi alunece din mână un 
instrument metalic. Apoi făcu câţiva pași spre ea, după care, 
privindu-și mâinile pline de sânge, se opri. 

— Contesă, spuse doctorul care îi părea cunoscut, eu... după 
care se întrerupse privind peste umărul lui Anne, unde ea 
simţea prezenţa protectoare a lui Victor. Vă rog să o duceţi pe 
contesă în capelă. Voi veni și eu în câteva clipe, continua el. 

Anne știa că ar fi trebuit să fie revoltată de scena pe care o 
avea în fața ochilor, dar nu simţea nimic, cu excepţia senzaţiei 
că era un vizitator din ceruri care privea peste umărul cuiva sau 


un spectator la o piesă de teatru. Victor o duse la capelă și ea se 
așeză într-unul dintre scaunele de lemn care dădeau spre altar. 
Nici măcar nu se gândi să se roage. 

În câteva clipe doctorul cel înalt intră, se înclină în faţa ei și se 
prezenta ca fiind Pierre Talon. 

— Cum de îmi știți numele? întrebă Anne. 

— V-am văzut pe 3 aprilie la sala Wauxhall. Stăteaţi în loja 
doamnei d'Agoult și aţi leșinat. 

Desigur! Anne îl recunoscu pe tânărul care fusese atât de bun 
cu ea. Arăta diferit cu cămașa cu mânecile suflecate și în vestă, 
însă aveau lucruri mai importante de discutat decât despre 
această reîntâlnire accidentală. 

— Ce i-aţi făcut vărului meu, domnul de Barbier? 

— Tânărul acela este vărul dumneavoastră? spuse doctorul 
Talon părând șocat. Mărturisesc că a fost o urgenţă și nu l-am 
întrebat cum îl cheamă. 

— Este mort? Acolo, în capelă, departe de scena lugubră din 
sala de operaţie, Anne se trezi din uimire și începu să înţeleagă 
ce văzuse. Armand era cel care zăcea acolo, plin de sânge. Simţi 
cum inima începe să îi bată cu putere. 

— Nu, nu este mort, deși ar fi putut fi dacă... și aici doctorul 
Talon se opri, iar Anne înţelese că nu voia să se laude singur că 
îi salvase viaţa vărului ei. 

— Se pare, doctore Talon, că vă faceţi un obicei din a salva 
persoane care vă sunt străine. Il pot vedea? 

— | se bandajează operaţia și asta ar putea dura ceva vreme. 

Chiar și în lumina difuza din capela, Anne observă cum lui 
Talon îi revine culoarea în obraji și asta îl făcea să pară mult 
prea tânăr ca să poată fi cel care îl operase pe vărul ei. 

— Aștept, spuse ea. Talon se înclină din nou și plecă. 

— Îmi cer scuze, domnişoară, spuse Victor, dar acesta nu este 
un loc în care să stea o doamnă. Vizitiul era în picioare lângă ea, 
mototolindu-și în mâini marginea pălăriei. 

— Trebuie să rămân ca să văd dacă au grija de domnul de 
Barbier. Mi-ai face o mare favoare dacă te-ai duce la 
apartamentul doamnei d'Agoult și i-ai spune că nu pot veni 
astăzi. După aceea întoarce-te aici. Sunt convinsă că voi reuși 
să-l văd pe domnul de Barbier până atunci. 

În mod evident Victor oscila între dorinţa de a părăsi spitalul 
și obligaţia lui de a se asigura că nu i se va întâmpla nimic 


contesei, așa că ezită. 

— Te rog, du-te, voi fi în perfecta siguranţă aici. Toată lumea 
e mult prea ocupată pentru a mă băga în seamă. 

Odată ce Victor ieși din capelă, Anne își sprijini fruntea de 
spatele scaunului din faţă și încercă să se roage. 


La puţin timp după ce vizitiul marchizului îi dăduse vestea că 
Anne nu putea veni să o viziteze în ziua aceea, Marie auzi 
sunând din nou clopoţelul. Câteva clipe mai târziu, Adele intră 
aducând o scrisoare adresată lui Anne. Marie duse scrisoarea pe 
biroul ei preferat de lângă micul balcon care dădea spre râu. 
Scrisoarea era într-un plic nesigilat. Clapeta plicului fusese pur și 
simplu pliată înăuntru astfel încât să nu se piardă conţinutul 
acestuia. Recunoscu imediat scrisul lui Franz Liszt. 

Ridică scrisoarea la lumină. Plicul era de proastă calitate, 
astfel încât putea distinge cele două foi de hârtie împăturite 
dinăuntru. De ce i-ar trimite Liszt lui Anne o scrisoare dacă 
oricum ar fi putut să o vadă a doua zi la lecţia de pian și i-ar fi 
putut da mesajul foarte ușor atunci? Lăsă la o parte scrisoarea și 
reveni la ceea ce avea de făcut, terminând o lungă misivă către 
cumnata ei din Germania. Cu toate acestea Marie era 
permanent distrasă de misteriosul bilet pentru contesă. Dacă 
Anne ar fi venit, conform planului iniţial, l-ar fi deschis până 
acum. Poate că domnul Liszt îi scria ca să anuleze lecţia de a 
doua zi. Cu toate acestea i-ar fi putut comunica acea informaţie 
direct lui Marie. 

Marie nu era obișnuită să-și bage nasul în treburile altora 
dacă nu era neapărat necesar, dar când îl convinsese pe 
marchiz să-i dea voie să-i pregătească fata pentru căsătorie își 
asumase o mare responsabilitate. In orice caz, nu era cuviincios 
ca o domnişoară la vârsta măritișului să primească scrisori de la 
domni, cu atât mai puţin de la unii cu reputaţia de mare crai a 
lui Liszt. Dacă peste cincisprezece ani ar fi primit o asemenea 
scrisoare pentru fiica ei, nu ar fi ezitat să o deschidă, sau cel 
puţin să o determine pe fiica ei sa o deschidă în prezenţa ei și să 
i-o citească cu voce tare. 

Ei bine, da, acela era cel mai bun mod de a proceda. Când 
Anne avea să vină a doua zi, avea să-i ceară să facă asta. 

După ce termină scrisoarea către cumnata ei, mai scrise una 
mamei, la Croissy, incluzând și două bilete pentru copiii ei. 


Marie avea de gând să-i viziteze în curând, dar nu voia ca ei să 
se întoarcă la Paris până când nu era înlăturat pericolul holerei. 
Odată ce toate scrisorile fuseră sigilate și așezate pe masa din 
hol, ca Adele să le ducă la poștă după-amiază, Marie se întoarse 
în salon și luă cartea cu piese de teatru de Shakespeare pe care 
începuse să o citească pentru a-și exersa engleza. Din nou însă 
dădu de scrisoarea adresată lui Anne, care îi distrase atenţia. 
Stătu acolo o bună bucată de vreme privind-o, apoi cu o mișcare 
rapidă luă plicul, desfăcu clapeta și scoase scrisoarea. O floare 
presată care fusese ascunsă într-una dintre foile de hârtie căzu 
la picioarele lui Marie. 


Vino lângă clădirea operei înainte de spectacol. 
Poartă o mască... 


Inima lui Marie începu să bată cu putere de indignare. Liszt îi 
dădea un rendez-vous tinerei lui eleve! Scoase și a doua 
scrisoare din plic și o citi. 


Contesă, 

Vă sugerez să spuneţi că v-am învăţat niște detalii 
legate de tehnica dumneavoastră pe care am uitat să vi 
le spun ieri. In caz contrar, sunt convins că știți ce să 
faceţi cu scrisoarea atașată. 


„Ce decepţie!” se gândi Marie . Amintindu-și de capacitatea 
lui Anne de a-și păcăli tatăl, ea credea acum că fata nu era atât 
de inocenta pe cât părea și că o păcălise până și pe ea. Ce se 
întâmplase de fapt între Anne și Liszt în ziua aceea când el o 
surprinsese chiar în acest salon, în timp ce Marie era plecată în 
străinătate? Marie măsura camera cu pași mari, rozându-și 
unghiile. 

Cu toate acestea se cunoștea mult prea bine pentru a crede 
că mânia era singurul ei motiv de frământare. Deși nu îi erau 
adresate, aceste bilete trezeau ceva în Marie . Nu putea decât 
să-și amintească scrisorile pline de pasiune din tinereţea ei și 
intensitatea cu care trăia fiecare zi în așteptarea altor și altor 
cuvinte de dorinţă și dragoste. Oare câte asemenea bilete 
secrete deschisese ea și citise fără ca părinţii ei să știe? Prin 
comparaţie, din acel moment devenise neliniștită și lipsita de 


vreo împlinire. Doar arta îi oferea o alinare. 

Marie citi din nou prima scrisoare, imaginându-și de aceasta 
dată cum ar fi fost dacă cuvintele pianistului i-ar fi fost adresate 
ei, și nu elevei lui. Acest gând trezi în ea sentimente pe care se 
luptase să le înăbușe încă dinainte de a se căsători, 
deschizându-și încă o dată inima sentimentelor de dor și 
așteptare și mai ales dorinţei, însă nu faţă de un bărbat, ci față 
de dragoste, de acel sentiment mistuitor de a crede că întreaga 
ta fiinţă depinde de cuvintele și atingerea acelei persoane 
speciale, acel el care îţi umple visurile cu fantezii nepermise. 
Când ajunse la sfârșitul scrisorii, respira cu greutate și știa exact 
ce avea de făcut. Anne nu putea părăsi casa tatălui ei ca să se 
întâlnească cu Liszt, așa că ea, Marie d'Agoult, avea să meargă 
în locul ei. El îi spusese să poarte mască, așa că ea se gândi că 
o mască și un văl ar fi perfecte. Marie era puţin mai înaltă decât 
Anne, dar la fel de zveltă și, ascuns sub văl, părul ei ceva mai 
închis la culoare nu avea să se vadă. Făcând acest pas 
îndrăzneţ, avea să împlinească trei obiective: avea să o 
împiedice pe Anne să se compromită, să îl descurajeze pe tânăr 
în a-și urmări țelul și mai mult decât orice să își retrăiască 
tinereţea glorioasă, cu iubirea ei interzisă și tragică. 


Deși Armand își veni în simţiri și Anne putu să schimbe câteva 
cuvinte cu el, acesta făcu din nou febră. 

— Contesă, spuse Talon, nu trebuie să stea aici unde e mult 
prea multă boală și unde doctorii nu vor putea avea grijă de el. 

Anne știa că tânărul doctor avea dreptate, dar cu toate 
acestea nu voia să îl trimită pe Armand înapoi la propriul 
apartament unde avea doar un valet care să se îngrijească de 
el. Nu avea încotro, trebuia să îl ducă la conacul Barbier. Anne 
luă această decizie cu inima grea. Era convinsa că într-o 
oarecare măsură această schimbare avea să pună capăt 
frumoaselor clipe pe care le petrecuse în ultima vreme. Tatăl ei 
va ajunge în cele din urmă să afle adevăratele ei sentimente, iar 
speranţele lui de a o căsători cu vărul ei aveau să se destrame. 
Anne nu știa cum avea să-l afecteze această veste și îi era puțin 
teamă. 

Cu toate acestea nu își putea lăsa vărul, în suferinţă și fără 
ajutor. 

— ÎI voi duce cu trăsura mea la conacul Barbier, spuse ea și 


Talon încuviinţa din cap. 

De îndată ce Victor se întoarse de la doamna d'Agoult, 
doctorul și călugărul îl pregătiră pe Armand pentru a fi 
transportat acasă. 

— Ce trebuie să fac? întrebă ea. Cum să am grijă de domnul 
de Barbier? 


Pierre privi în ochii întrebători și înspăimântați ai lui Anne și 
dorința de a o lua în braţe și a o alina fu atât de puternică încât 
trebui să își ducă mâinile la spate. Cu toate acestea își spuse că 
grija ei profundă trăda ceva mai mult decât niște simple legături 
de familie. Fără îndoială că nutrea sentimente faţa de el, în 
ciuda a ceea ce îi spusese doamna d'Agoult. Deși dezamăgirea 
pe care o simţea era majoră, Pierre încă exulta de pe urma 
sentimentului de succes conferit de operaţie. 

— La început daţi-i doar apă și supă, asta cel puţin o 
săptămână. Apoi, puţin câte puţin, lăsaţi-l să mănânce ce îi 
place. Dacă operaţia se vindeca așa cum trebuie, își va reveni 
cam în opt săptămâni. 

— Şi... rana? Cine are să-i schimbe bandajele? 

„Da, se gândi Pierre, nu se cădea ca mâinile delicate și 
rafinate ale contesei să bandajeze o rană dintr-o zona atât de 
intima, chiar dacă în cele din urmă avea să se mărite cu tânărul 
domn.” își ridică privirea spre vizitiul cel voinic, dar acesta se 
dădu înapoi, ferindu-și privirea. In mod evident acesta nu se 
prea simţea în stare să facă asta. 

— Voi veni eu însumi să-i bandajez rana la o oră care vă 
convine, spuse Pierre înainte să se gândească la implicaţiile 
cuvintelor lui. Voi arăta unuia dintre servitori cum să se 
descurce atunci când nu pot veni eu. Privirea plină de 
recunoștință a contesei îl distrase din nou pe Pierre, făcându-l să 
uite să se gândească doar la bunăstarea pacientului său. 

— Chiar aţi face asta? Ce bun sunteţi! spuse ea. Sunt acasă 
până la ora unsprezece în fiecare dimineaţă. Ar fi bine pentru 
dumneavoastră? 

Chiar dacă n-ar fi fost cea potrivită oră, Pierre tot ar fi găsit un 
mod de a ajunge acolo. 

— Unde este conacul Barbier? întrebă el. 

Anne îi dădu adresa. Era strada du Barq. Lui Pierre nu-i venea 
să creadă. Trecuse pe lângă casă atunci când se dusese să 


caute casa victimei anonime a holerei. Singura clădire pe care o 
văzuse la acea adresă era un ansamblu cam dărăpănat, ascuns 
în spatele unor ziduri înalte, despre care presupusese că ar 
putea adăposti călugăriţe sau că era planificat pentru demolare. 
Probabil că acela era conacul Barbier. 

— Mă puteţi aștepta mâine. 

Reușiră să îl așeze pe Barbier în cupeul contesei într-o poziţie 
cât mai potrivită. După ce își instală pacientul, Pierre se dădu la 
o parte și vizitiul pocni caii cu cravașa. Vehiculul o luă din loc și 
Pierre tresări, închipuindu-și cât de dureroasă trebuie să fi fost 
pentru Barbier o asemenea mișcare. Cu toate acestea era mai 
bine pentru el să plece din spital, unde ar fi putut muri nu atât 
din cauza bolii, cât din neglijenţă. 

Pierre era atât de euforic încât nici măcar urletele bolnavilor 
de holeră nu îl mai puteau deprima. Își mai petrecu două ore 
ajutând la scoaterea morţilor din saloane și aducând apă celor 
care se ţineau cu dinţii de viaţă, apoi se întoarse pe Rue des 
Bernardins pentru a-i ridica moralul lui Georges. 


Cincisprezece 


Therese și fata angajată cu ziua pregătiră repede cea mai 
mare cameră de oaspeţi pentru domnul de Barbier. Victor îl cără 
pe scări și Anne îl urmă, dându-și jos pălăria, șalul și mânușile. 
De îndată ce Armand fu instalat, se duse în camera ei ca să se 
schimbe. Simţea încă toate mirosurile putrede din spital și nu 
putea să și le scoată din nări. Când Thérèse veni ca să o ajute, 
ea stătea deja complet dezbrăcată în centrul camerei, 
tremurând. 

— Trebuie să faci o baie fierbinte, spuse Thérèse, în timp ce îi 
culegea hainele de pe podea. 

— Nu le atinge! sări Anne. Adu un coș, pune-ţi mănuși și arde- 
le. 

— Marchizului nu prea o să-i placă să audă că ai pus pe foc 
tocmai rochia nouă pe care ţi-a comandat-o, spuse Therese 
aruncând o privire îngrijorată în direcţia lui Anne. 

— Vrei să spui mai ales că nu a plătit încă pentru ea? Puțin îmi 
pasă, spuse Anne cu un clănţănit de dinţi. Nu îi era frig, dar 
întreaga situaţie neașteptată prin care trecuse de curând, starea 
nu prea bună a lui Armand și propria îndrăzneală de a-l căuta și 
a-l aduce la conacul Barbier o copleșeau. 

Servitoarea scoase un halat din dulap și îl puse pe umerii lui 
Anne. Odată ce se asigură că fata se încălzise puţin, deschise 
ușa de la camera de baie și tapeta cu prosoape cada de aramă 
care stătea pregătită în mijlocul camerei, ca Anne să nu se 
zgârie când făcea baie. 

— O să trimit fata sus cu apa și cu un coș pentru rufe. 

Anne nu își aminti ce făcuse înainte de a intra complet în apa 
cu miros de lavandă a cărei căldură îi alina simţurile. Inchise 
ochii și mai că adormi în timp ce Therese o spăla pe spate și o 
certa că se dusese la spitalul Dieu, unde ar fi putut să se 
îmbolnăvească și să moară. 

Când ieși din baie, își îmbrăcă cămașa de noapte și se băgă în 
pat. Servitoarea adusese o tavă cu pâine și supă, dar Anne nici 
nu se putea gândi la mâncare. Pur și simplu era atât de epuizata 
încât de-abia își mai ţinea ochii deschişi. 

— Tatăl dumneavoastră mi-a spus că ar dori să vă vadă, 
spuse Thérèse aranjând lenjeria de pat în jurul ei. li voi spune că 
nu vă simţiţi bine, sigur mai poate aștepta până mâine- 


dimineaţă. 

— Therese, spuse Anne oprind-o pe aceasta, te rog vezi dacă 
vărul meu e bine. Anne adormi apoi înainte ca Thérèse să 
închidă ușa după ea. 


Marie nu mai fusese la operă dinaintea începutului epidemiei 
de holeră. Câţiva dintre interpreţi muriseră și la fiecare 
spectacol se făceau înlocuiri de ultim moment. De-abia după ce 
se văzu în trăsură începu să se întrebe dacă avea să fie un 
spectacol bun. 

Ajunse în mod intenţionat mai devreme de ora anunţată astfel 
încât să se poată ascunde pentru a-l pândi pe Liszt. li bătea 
inima de parcă era o școlăriţă și trebui să își aducă aminte că ar 
trebui să fie foarte supărată pe pianist pentru că îi adusese 
protejata într-o asemenea situaţie compromiţătoare. Privindu-i 
pe cei care coborau din trăsuri, îmbrăcaţi în cele mai bune 
haine, observă că mulţi dintre ei aleseseră la rândul lor să 
poarte măști. Părea ceva destul de ciudat, dar, pe măsură ce 
ascultă frânturile de conversaţie ale oamenilor care treceau pe 
lângă ea, Marie începu să înţeleagă. 

— Ce idee interesantă să dai un bal mascat în timpul 
petrecerii spectacolului Don Giovanni. 

— Se presupune că inclusiv interpreţii se vor amesteca printre 
noi. 

„A, se gândi Marie , așadar probabil că Liszt știuse asta și 
Anne ar fi dansat cu el.” Și-ar fi ţinut tânăra elevă în braţe și s-ar 
fi învârtit cu ea printre ceilalţi, împins de curajul pe care i-l 
dădea masca sub care își ascundea chipul. Și ea, acum că știa 
asta, avea să-l întâlnească pe Liszt? Intenţia ei fusese să îi arate 
lui Liszt scrisoarea, pedepsindu-l pentru că pusese în pericol 
reputaţia unei tinere nemăritate. Însă Marie era cuprinsa de 
dorinţa de a vedea cum e să simtă degetele acelea lungi și 
delicate încolăcite pe talia ei și căldura lor când o ţineau de 
mână. Avea oare el să își dea seama că partenera lui nu era 
contesa Anne? Cât de bine cunoștea el contururile corpului 
tinerei lui eleve, cât de bine i se întipăriseră în memorie 
mărimea și forma mâinii ei? Și, încă mai important de atât, oare 
primise el vreo încurajare din partea lui Anne, pentru că fără 
îndoială scrisoarea aceea nu fusese singura trimisă? 

Mulțimea se mai rărise. În afară de câţiva întârziaţi care se 


grăbeau să intre pe ușile teatrului, toată lumea era înăuntru și 
totuși nu era nici urmă de Liszt. Marie începu să se teamă că îl 
judecase complet greșit pe pianistul maghiar și că, pe lângă 
comportamentul lui provocator, avea și o undă de cruzime în el, 
întrucât ademenise o tânără doamnă, făcând-o să se expună 
blamului public și să se simtă abandonată neapărând la întâlnire 
după cum promisese. Tocmai se pregătea să plece, furioasă pe 
ea însăși că se lăsase păcălită, când o trăsură trase la doar 
câteva picioare distanţa de locul unde aștepta ea și văzu bine 
cunoscuta siluetă prelungă și atrăgătoare a lui Franz Liszt 
coborând din ea. Purta și el mască, dar bucata de mătase 
neagră în care fuseseră decupate două găuri pentru ochi nu îi 
putea ascunde deloc prezenţa. 

Liszt se uită în jur încet, încercând în mod evident să nu pară 
că ar fi căutat pe cineva. Oare nu era el convins că eleva lui 
avea să fie acolo? Poate că lucrurile nu merseseră atât de 
departe după cum se gândise ea. Marie se gândi să o șteargă 
fără a-și face prezenţa cunoscută, considerând că nu era prea 
târziu să renunţe la planul iniţial. Ar fi putut să stea în 
continuare în ascunzătoarea ei și Liszt ar fi presupus că lui Anne 
îi fusese teamă sau că nu reușise să vină dintr-un motiv 
oarecare. Oricum ar fi fost genul lui să se ducă la operă de unul 
singur. 

Cu toate acestea, în timp ce pianistul se întorcea, luând-o în 
direcția teatrului, Marie nu putu suporta ideea să nu-l 
examineze pe Liszt îndeaproape fără a-și dezvălui identitatea. 
De aceea ieși din întuneric și își așeză mâna înmănușată pe 
braţul lui, fără a scoate o vorbă. 

— A, contesă! spuse el. Nici nu-mi venea să sper că... 

Marie își duse degetul la buze. Nu trebuia să vorbească sau el 
ar fi descoperit că nu era tânăra contesă. Intrară împreună în 
teatru și ocupară două locuri în primele rânduri din stal. Mirosul 
concentrat de colonie și sudoare, aroma propriului săculeţ cu 
camfor și vălurile cu care era strâns înfășurată o făcură pe Marie 
se simtă ușor ameţită. Intr-o oarecare măsură, nu era deloc în 
apele ei în acea seară. 

Orchestra atacă uvertura. Marie era familiarizată cu opera, 
întrucât cercetase partitura și o interpretase pe baza unei 
transcrieri pentru pian scrise de Mozart însuși, dar nu fusese 
niciodată la o reprezentaţie cu opera respectivă. Puterea 


demonică a acordurilor din deschidere o făcură să freamăte și 
muzica o acapară complet în scurtă vreme, făcând-o aproape să 
uite de prezenţa lui Liszt lângă ea. Se aplecă în faţă, 
transportată de muzica pasionata și chinuită a donnei Anna, 
doar pentru a se lăsa apoi complet în voia iubirii echivoce a 
donnei Elvira. „Acest Don Giovanni care nu vrea deloc să se 
căiască seamănă prea mult cu domnul Liszt”, se gândi ea. Cu 
toate acestea, asemenea celor două femei pe care le 
nedreptăţise Don Giovanni, propriile sentimente faţa de pianist 
erau cât se poate de confuze. 


La început Liszt era sigur că Marie nu avea să vină. Din clipa 
în care scrisoarea plecă din mâinile lui, începu să se gândească 
la toate modurile posibile în care ar fi putut să nu ajungă la 
destinatar sau, în cazul în care ar fi fost primită, la disprețul cu 
care ar fi putut fi tratată. Se putea la fel de bine ca Marie să fie 
ocupată cu altceva. In orice caz, de îndată ce cobori din trăsură 
și nu văzu așteptându-l nicio doamnă mascată care ar fi putut fi 
doamna d'Agoult, Franz fu convins că toate eforturile lui 
fuseseră în van. 

Tocmai când își pierduse orice speranţă, o figură acoperită de 
văluri se apropie de el ieșind din umbră. După silueta zveltă și 
ţinuta graţioasă, chiar și modul în care se ţinea puţin departe la 
început, înainte de a se apropia de el, toate aceste atribute și 
acţiuni construiau o prezenţă inconfundabilă. Când își duse 
degetul la buze ca să îl facă să nu rostească salutul pe care se 
pregătea să i-l ofere, știu că ea era. 

În timp ce își croiau drum prin mulţimea din teatru, ca să își 
găsească locurile, atingerea ușoară a mâinii ei pe braț îl făcu să 
se înfioare. Chiar și prin mânușă își dădea seama că avea mâna 
rece. Cu toate acestea era convins că undeva în interior ardea o 
pasiune nimicitoare. 

Liszt nu voise să atragă atenţia asupra lor luând o lojă, așa că 
optase pentru locuri în centrul stalului. Cum spectacolul stătea 
să înceapă și majoritatea spectatorilor se așezaseră deja, fură 
nevoiţi să traverseze jumătate de rând de privitori care tot 
șopteau și chicoteau. Franz își auzi numele rostit de câteva ori, 
dar niciodată pe cel al lui Marie. Se simţea ușurat, era mai bine 
ca ea să nu fie supusă cenzurii publice. 

Plasatorii stinseră lumânările care luminau sala și muzica 


începu. Preţ de o clipă, Franz se temu că nu va fi un spectacol 
reușit. Interpreţii erau de mâna a doua. Primadona se 
îmbolnăvise de holeră și dublura ei trebuise să intre pe scenă. 
Se zvonea că mult-lăudata Giuditta Pasta trebuia să vină în 
curând să îi ia locul, dar aceasta nu ajunsese încă. Cel mai bun 
tenor fugise în Italia când izbucnise epidemia de holeră, însoțit 
de un mare număr dintre costumieri și repetiteurs!'. Cu toate 
acestea rolul tenorului nu era la fel de important ca al celor doi 
baritoni, așa că spera ca spectacolul să fie cel puţin acceptabil. 
În caz contrar, spectatorii din jurul lor ar fi putut deveni 
neliniștiți și ar fi putut începe să caute să se distreze privind la 
ceea ce se întâmpla în public mai degrabă decât pe scenă, iar 
asta i-ar strica lui planurile. 

Din fericire în curând deveni evident că spectacolul avea să îi 
depășească așteptările. Cu toate acestea Franz fu doar pe 
jumătate atent la drama care se petrecea pe scenă, fiind atent 
cu cealaltă jumătate la fiecare mișcare, la fiecare respiraţie și 
suspin a lui Marie. Dacă nu ar fi fost muzica, Franz se gândi că 
ar fi putut să îi audă până și bătăile inimii. Ea, pe de altă parte, 
părea atât de prinsă de operă încât uitase de el. Franz închise 
ochii încercând să se concentreze asupra magnificei partituri a 
lui Mozart, dar fu în van. 

Cu ochii închiși Franz deveni profund conștient de parfumul lui 
Marie , o aromă delicată pe care nu ar fi reușit să o distingă, dar 
care îi evocă imediat imaginea contesei în salonul ei din Quai 
Malaquais. 

Primele două scene ale operei trecură într-o ceaţă plină de o 
delicioasă speranţă. Când începu scena a treia, se foi în scaun 
astfel încât să o poată vedea pe Marie cu coada ochiului fără a 
fi nevoie să își întoarcă privirea. Urmă scena micului duet atât 
de divin în care Don Giovanni o seduce pe servitoare, Zerlina. 
Chopin utilizase melodia în variaţiunile care îi aduseseră atâta 
succes atunci când sosise la Paris pentru prima oară, în ciuda 
faptului că Liszt le găsea cam cuminţi pentru gustul lui. Mozart 
crease un cântec naiv în frumuseţea lui pentru o scenă șocantă. 
Prin urmare acesta era momentul pe care îl alesese Liszt pentru 
a împinge lucrurile puţin mai mult în ceea ce o privește pe 
contesă. Trebuia să știe dacă avea să îi permită asta. Simţea 
cum îl trece un fior numai când se gândea la asta, așa că trebui 


Y Sufleuri (în limba franceză, în original) (n.tr.) 


să alunge din minte imaginea contesei la care nu avea încă 
dreptul să viseze. După ce se calmă suficient, Franz deveni 
tensionat, anticipând micul lui gest. 


Dă-mi mâna 
Șoptește-mi încetișor da!$ 


Cuvintele marelui seducător începuseră să își facă efectul 
asupra cochetei Zerlina și Franz își deplasă mâna dreapta din 
poală în cea a contesei, atingându-i mâna stângă, încă purtând 
mănușa de seară din piele de căprioară. Simţi un ușor impuls, 
de parcă ea voia să se îndepărteze de el și, ca răspuns, își 
schimbă puţin poziția pe scaun astfel încât, în cazul în care ar fi 
fost nevoit să reacționeze, nimeni nu ar fi observat. După aceea 
însă ea nu se mișcă, așa că încetul cu încetul el îi înconjură 
mâna lui Marie și o trase în poala lui. Fără a mișca vreun mușchi 
și încercând cu disperare să reziste tentaţiei de a privi în jos în 
timp ce făcea asta, Franz își folosi degetele celeilalte mâini ca 
să și le strecoare pe sub mănușă și să i-o dea jos puţin câte 
puţin, tocmai când Zerlina începu să îi dea răspunsul ei tremurat 
lui Don Giovanni. 


Aș vrea și totuși parcă n-aș vrea 
Inima-mi tremură puţin!” 


După ce reuși să-i scoată mânușa, Franz mângâie pielea 
descoperită a contesei: degetele, palma și încheietura. Aceasta 
avea mâna fină, dar nu mai era deloc rece. | se păru că 
respiraţia contesei se precipită. Dacă își trăgea mâna dintr-a lui, 
toată lumea care stătea lângă ei ar fi putut vedea că avea mâna 
dezgolită și ar fi putut ghici restul. 


Să plecăm, să plecăm ca să ne bucurăm de plăcerile 
Unei iubiri inocente? 


Cu ocazia ultimelor acorduri ale duetului, prefăcându-se că se 
întinde după batistă, conduse mâna contesei înapoi în poala ei, 


18 Traducere liberă 
Traducere liberă 
20 Idem 


acoperind-o cu mânușa. 


Marie de-abia dacă mai putea respira. Cum îndrăznea! Era 
convinsă că Liszt credea în continuare că doamna care stătea 
lângă el era tânăra contesă Anne, or un asemenea gest în fața 
publicului de la operă i-ar fi putut crea protejatei ei reputaţia că 
flirtează. Ceea ce era mai îngrijorător însă era cât de mult o 
tulburase gestul lui. Nu voia să își tragă mâna înapoi, ci mai 
degrabă să se aplece spre el, să îl lase să o sărute, să o sărute 
pe ea. Cum a putut fi atât de nesocotită? 

Următoarea scenă conţinea balul, iar plasatorii se strânseseră 
deja la capătul rândurilor pentru a trage la o parte scaunele, 
astfel încât publicul să poată dansa. Marie se hotărî că era 
ocazia potrivită pentru a pleca fără a face vreo scenă. Dacă 
simpla atingere a degetelor lui o putea tulbura astfel, nu se 
încredea în sine într-atât cât să reziste braţelor lui care ar fi 
cuprins-o în timpul dansului. În timp ce toată lumea se ridică în 
picioare și fuseră îndepărtate scaunele, ea se îndepărtă val 
vârtej, croindu-și drum prin marea de spectatori. În timp ce 
ieșea în goană din teatru, putea auzi corul răsunând în urma ei: 
Viva la liberia. 

Marie își trimisese trăsura acasă, spunându-i vizitiului să se 
întoarcă după ce avea să se termine opera, așa că îi ceru 
portarului să o conducă spre cea mai apropiată staţie de trăsuri, 
apoi își ridică fustele și fugi, dând colţul tocmai când o ajunse 
din urmă vocea lui Liszt care o striga: 

— Contesă! 


Anne visă toată noaptea numai sânge și boală și chipurile 
mamei ei, al lui Marie, al lui Liszt și al tânărului doctor, care 
continuau să apară în cele mai neobișnuite locuri: pe cadavre, 
pe ţărani care trăgeau căruțele după ei. Îi transferă chiar capul 
lui Marie pe umerii osoși ai tatălui ei. 

Se trezi când Therese trase perdelele din dormitor pentru a 
lăsa să intre soarele. Deși se simţea ceva mai bine, lui Anne îi 
era groază să se confrunte cu marchizul, așa că își trase 
cearșaful peste cap. 

— Vărul tău întreabă de tine, spuse Therese. 

Armand se trezise! Anne dădu la o parte păturile și se 
îmbrăcă repede. Nici măcar nu își legă șireturile la pantofi, ci o 


zbughi afară pe coridor spre camera de oaspeţi unde zăcea 
vărul ei, în timp ce Thérèse striga după ea că avea cu siguranţă 
să se împiedice. 

ÎI găsi pe Armand sprijinit de perne, arătând cu mult mai bine 
decât în ziua anterioară. 

— Slavă Domnului, spuse ea. 

— Doare groaznic, dar cred că mă voi face bine, spuse 
Armand zâmbind. 

— Va veni doctorul mai târziu să te examineze. 

— De-abia îmi pot aminti ce s-a întâmplat. Mi-a spus Therese. 
Îți mulţumesc, Anne. Eu... m-ai surprins. Credeam că nu ești așa 
de... Cred că te-am judecat greșit. 

Arme cobori privirea. Nu o judecase greșit. Venise să îl vadă 
doar din propriile ei motive egoiste. Restul era pura întâmplare. 
În ziua aceea, în loc să stăruie asupra celor ce se întâmplaseră 
la spital, tot ce își dorea era să uite tot ce se întâmplase și să se 
gândească la Marie și la lecţiile ei cu Liszt. Avea toate intenţiile 
sa își lase vărul de unul singur în următoarea oră și să se 
întoarcă la apartamentul doamnei d'Agoult, deși știa ca ar fi fost 
o cruzime din partea ei să facă așa ceva. 

Deși Armand era cu mult mai bine, în mod evident era încă 
slăbit. Anne își dădu seama după doar câteva minute că îl 
obosea compania ei, așa că, neputând să mai amâne momentul, 
își luă la revedere și cobori la micul dejun. 

Abia avu vreme să observe că tatăl ei se afla la masa rotunda 
de la fereastra din salonaș, ca acesta se și ridică și începu să o 
apostrofeze. 

— Ești bună să-mi explici evenimentele nemaipomenite care 
au avut loc ieri? spuse marchizul pe un ton la fel de tăios ca o 
sabie. Părea a fi un punct îngust și negru. Se aflau într-o camera 
însorită și poziţia tatălui ei parcă împiedica lumina să intre pe 
ferestre, iar umbra lui părea a fi straniu de mare. Nu îl văzuse 
niciodată atât de furios. 

— Te-am trimis în Quai Malaquais în fiecare zi, presupunând 
că te și duceai acolo, pentru că... femeia aia... m-a asigurat că 
era lucrul cel mai bun de făcut. Acum însă descopăr că ieri ai 
ales pur și simplu să nu faci ce ţi s-a spus. Cum pot avea 
încredere în tine? continuă el subţiindu-și buzele cu hotărâre. 

„Probabil ca i-a tăbăcit pielea sărmanului Victor”, se gândi 
repede Anne. 


— Eram îngrijorată în legătură cu varul nostru. Nu îi stătea în 
caracter să fie departe sau să ne ceară să îl vizitam în cartierul 
lui, mai ales când acolo atmosfera este nesănătoasă și ar putea 
să ne afecteze sănătatea. Pe lângă asta nu văd ce s-ar fi putut 
întâmpla rău. 

— Întâmpla rău?... Am motivele mele. 

Anne aștepta să vadă dacă tatăl ei avea să continue, dar 
acesta rămase tăcut. 

— Ei bine, după cum vezi, a fost un noroc că am făcut ce se 
impunea, spuse ea făcând o pauză de efect. Poate că nu ţi-ai 
dat seama, dar eu ţin foarte mult la Armand, la domnul de 
Barbier, spuse Anne încercând să își facă vocea să sune 
tremurat. 

— Bănuiesc ca trebuie să îi dăm de mâncare și să avem grijă 
de el. 

Tonul marchizului era mai puţin sever și Anne răsufla ușurată. 

— Doctorul, Talon pe numele lui, va veni în fiecare zi până 
când Armand va fi în afara oricărui pericol. 

În acel moment, sună clopoţelul de la intrare parcă de undeva 
din măruntaiele conacului. Atât Anne, cât și tatăl ei ascultară 
sunetele fără a schiţa vreun gest, iar Anne nu fu deloc surprinsă 
când Julien îi anunţă că sosise doctorul. Fără a-l mai aștepta pe 
tatăl ei, Anne se grăbi să ajungă în holul de la intrare și să îl 
salute pe tânărul plăcut la înfățișare care îi salvase viața vărului 
ei. 

— Doctore Talon, spuse Anne întinzându-i mâna să o sărute, 
ce bine că ați fost atât de prompt. 

— Mi-e teamă că trebuie să vă corectez, domnișoară, spuse 
el. Încă nu sunt medic, sunt în anul terminal la Facultatea de 
Medicină de la universitate și voi deveni doctor dacă îmi iau 
examenele. 

Pentru moment Anne nu știu ce să spună. Un simplu student 
se obligase să îl opereze pe vărul ei. Deși se pare că totul se 
întâmplase pe neașteptate, cum nu se poate mai bine și că 
tânărul părea de încredere, Anne era totuși șocată. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, dar doctorii sunt atât de rari în ultima 
vreme și era nevoie de o intervenţie rapidă. Văzusem și știam 
procedura ce trebuia făcută, spuse el și vocea i se pierdu. 

— Așadar un doctor fals s-a încumetat să-i salveze viaţa 
varului meu? 


Anne tresări auzind vocea tatălui ei. Fusese atât de prinsă de 
cele spuse de Talon că nici nu îl auzise pe marchiz apropiindu- 
se. 

— Şi foarte bine a făcut, spuse ea, dacă e să mă întrebi pe 
mine. Dorinţa de a i se opune tatălui ei o luă înaintea 
scrupulelor privind situaţia studentului Talon. Acesta îi oferi un 
zâmbet larg și sincer care îi scoase în evidenţă culoarea ochilor. 

Marchizul nu-i mai acordă nicio atenţie domnului Talon înainte 
de a intra în bibliotecă. 

— Vă conduc eu la domnul de Barbier, spuse Anne. 


Dacă pe-afară conacul Barbier era o ruină, nici înăuntru 
situaţia nu era mai acătării. Din clipa în care intra, Pierre își 
dădu seama că acest conac avea nevoie disperată de reparaţii. 
Vopseaua se scorojea pe balustrade și tavanul purta urme de 
mucegai acolo unde acoperișul se deteriorase. Cu toate acestea 
părea de neconceput că doar contesa, tatăl ei și câțiva servitori 
locuiau în ditamai clădirea. Odată ce se încheie neplăcuta scenă 
cu marchizul, Pierre o urmă pe Anne pe scara impunătoare până 
într-unul dintre dormitoarele mari de la etaj. Domnul de Barbier 
dormea când intrară în cameră și fu nevoit să-l trezească, deși îi 
părea rău că trebuie să facă asta. 

— Arată mult mai bine, nu credeţi? șopti contesa. 

Auzindu-i vocea, Barbier se mișcă și deschise ochii. 

— Dumneavoastră trebuie să fiți doctorul, spuse el. 

— Da, așa este, spuse Pierre aruncând o privire plina de 
înțeles spre domnișoara de Barbier-Chouant. Nu se făcea ca 
Armand să afle că doctorul lui nu era calificat pentru a avea 
grijă de el. 

— Vă las cu pacientul, doctore, spuse ea accentuând puţin 
ultimul cuvânt. 

După ce Anne închise ușa, Pierre începu examinarea. 
Operația era încă sensibilă, dar nu se infectase, încercă să-i 
schimbe cu grijă bandajul. 

— Îmi imaginez că te simţi mult mai confortabil aici decât la 
spitalul Dieu, nu? spuse Pierre. 

— Vă rămân dator, spuse Barbier. 

— Nu are niciun rost. 

— Cât este onorariul dumneavoastră pentru o asemenea 
operație? Sunt convins că îmi permit să-l plătesc, spuse Barbier 


respirând cu dificultate în timp ce Pierre îi aplica niște alifie pe 
rană. 

— Nu cer niciun onorariu. Mă aflam la spitalul Dieu și mi-am 
făcut datoria, spuse Pierre terminând de bandajat partea 
inferioară a abdomenului pacientului. 

— Am văzut cum vă uitaţi la ea, spuse Barbier ridicând mâna 
și atingându-i mâneca lui Pierre. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Pierre îndreptându-se de 
mijloc, cu pulsul accelerat. 

— Marchizul vrea să ne căsătorească, spuse Barbier, dar eu, 
unul, cred că Anne nu-și dorește așa ceva. 

Pierre deschise gura pentru a-l chestiona și mai în detaliu pe 
tânăr, dar se opri atunci când auzi zgomotul inimitabil al unui 
baston care se lovea de podeaua de lemn de lângă ușă. Câteva 
clipe mai târziu, marchizul intră în cameră, iar Pierre se întoarse 
spre bătrân, înclinându-se politicos. 

— Uite aici, spuse marchizul apropiindu-se de Pierre cu un 
săculeţ în mână. 

— O, nu, domnule, spuse Pierre îndepărtându-se de el. 

— Aș fi un nerecunoscător dacă nu v-aș răsplăti pentru 
serviciul pe care l-aţi făcut familiei mele. 

Cum nu putea refuza onorariul fără a-l insulta pe marchiz, luă 
săculeţul, care era surprinzător de greu. 

— Mi-ar plăcea să-l consult pe domnul de Barbier... 

— Nu este nevoie, voi avea grijă ca medicul meu să se 
îngrijească de Armand de-acum înainte, spuse marchizul 
ridicând braţul și arătându-i ușa. 

Pierre își mută privirea de la marchiz la Barbier. Acesta din 
urmă închise ochii. Marchizul abia dacă privi în direcţia lui 
Pierre, tratându-l pe acesta de parcă ar fi fost un lacheu sau un 
negustor care îi adusese niște stofă sau o carte rară la care 
trebuia să se uite. Pierre mai făcu o plecăciune și ieși consternat 
din cameră. 


Saisprezece 


Anne ceru să i se aducă trăsura și ieși din casă înainte ca tatăl 
ei să reușească să o oprească. Sari din ea în clipa în care 
ajunseră în Quai Malaquais, nerăbdătoare ca lacheul să îi 
deschidă ușa. Rafinamentul familiar al salonului doamnei 
d'Agoult o linişti. După un scurt salut, se și așeză la pian să 
repete. 

Deși Anne găsise întotdeauna alinare în efortul fizic necesar 
pentru a interpreta piese solicitante, în ziua aceea se simţea de 
parcă tot ce se întâmplase cu o zi în urmă se impregnase în 
mușchii ei, intensificându-i programul de repetiţii. Reușise să 
stăpânească bine sonata de Beethoven și acum se concentra pe 
nuanțele de interpretare astfel încât să poată cânta bucata, la 
nevoie, la serata dată de doamna d'Agoult. Incă nu căzuseră de 
acord asupra programului, dar Anne de-abia aștepta să își 
testeze capacitatea de a se comporta bine în faţa unui public. 
Cu toate acestea o parte din fiinţa ei era îngrozită de eveniment 
și nu pentru că avea emoţii, ci pentru că asta însemna sfârșitul 
perioadei ei de ucenicie cu Marie . Doamna d'Agoult îi spusese 
destule lui Anne despre învoiala pe care o făcuse cu marchizul 
cât să o facă să înțeleagă că acest aranjament era condiționat 
de o dată-limită. 

După o vreme, se întoarse la studiul în Mi major de Chopin pe 
care i-l dăduse Liszt ca temă. Acesta nu fusese publicat încă în 
mod oficial și, dacă reușea să îl cânte destul de bine cât să îl 
poată interpreta și în cadrul seratei, Anne avea să fie cea căreia 
i se oferea întâietatea prezentării studiului. Era o bucată mult 
mai grea decât cea a lui Beethoven, iar Anne se lupta nu doar 
cu aspectele tehnice, ci și cu cele muzicale. Avea o formă atât 
de neobișnuita încât nu reușea să îl înţeleagă. La început păruse 
foarte simplu: două secţiuni similare la început și la sfârșit și una 
contrastantă la mijloc. Insă lucrurile nu erau ceea ce păreau a fi. 
Bucata începea cu o melodie lirică, meditativă, iar apoi, fără 
vreo tranziţie evidentă, dar atât de logică încât părea să sune 
perfect natural, se transforma în ceva complicat și aspru. Odată 
încheiată această parte, revenea melodia meditativă, fără vreo 
legătură între cele două. Bucata era frumoasă în întregime, dar 
o inducea în eroare și o făcea să-și dea seama că profesorul ei 
nu era mulţumit de modul în care progresa. 


Anne își plimba degetele pe clape de două ore întregi când 
Marie își drese politicos vocea, sugerând că sosise vremea să ia 
prânzul. Servitoarea de la bucătărie aduse tava cu pâine și 
carne rece, un aspic și un ceainic. Anne mai că nu voia să își 
întrerupă repetițiile, dar cum mâncase puţin din ziua anterioară, 
își dădu seama că îi era foame. 

— La ce oră va sosi domnul Liszt? întrebă Anne astfel încât să 
își poată calcula timpul de practică rămas înainte de lecţie și să 
se pregătească pentru emoţionanta posibilitate ca el să ascundă 
un bilet în care să îi spună unde s-ar putea întâlni. 

— O, îmi pare rău, am uitat să-ţi spun, zise Marie ștergându- 
se cu șervetul de olandă, am amânat lecţia de azi pentru mâine. 
M-am gândit că, de vreme ce nu ai repetat ieri, s-ar putea să nu 
fii pregătita. In plus este ceva ce aș dori să discut cu tine înainte 
ca domnul Liszt să intre din nou în aceasta casă. 

Anne simţi cum își pierde entuziasmul. De-abia așteptase 
lecţia, iar cuvintele lui Marie îi amintiră că nu îi explicase încă 
de ce lipsise cu o zi înainte. Astfel îi spuse repede doamnei 
d'Agoult toată povestea. 

— Cât de extraordinar, spuse Marie mai mult pentru ea. 

— Cum așa? 

— Vreau să spun cât de extraordinar că tocmai domnul Talon, 
acel gentilom care ne-a ajutat la concert, i-a salvat viaţa vărului 
tău. _ 

— Da, zâmbi Anne fără să vrea. li făcuse plăcere să îl revadă 
pe tânăr. 

— Să înţeleg că ţi-a plăcut la fel demult domnul Talon ca și 
ultima oară. 

Anne tocmai se pregătea să protesteze cum că nu s-a gândit 
prea mult la el, când observa o privire ciudată pe chipul 
doamnei d'Agoult. 

— Despre ce voiai să-mi vorbești? 

— Aș vrea să te întreb ceva și aș vrea să îmi răspunzi cinstit. 

Marie o fixă pe Anne cu o privire egală. „Ştie de scrisori”, se 
gândi Anne. Cum nu putea să facă faţa ochilor severi ai doamnei 
d'Agoult, își privi mâinile. 

— Desigur, răspunse Anne în timp ce zeci de posibile întrebări 
pe care i le-ar putea pune Marie i se învârtejeau prin cap, fiindu- 
i teamă de toate. A 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă să ai încredere în mine. Inţeleg 


că nu știi multe despre lume și mai ales... 

In clipa aceea Adele intră în salon cu o scrisoare pe tavă. 
Marie părea pe punctul de a o certa pe servitoare pentru 
întrerupere, dar când văzu scrisoarea care sosise i-o smulse din 
mâini. 

— Te rog să mă scuzi, spuse ea și cu asta Marie o lăsă pe 
Anne singură în salon fără vreo explicaţie. 

De-abia după plecarea prietenei ei își dădu Anne seama că își 
încleștase atât de puternic pumnii încât una dintre unghii îi 
sculptase semiluni în palma. Își dădu seama și că nu voia să-i 
spună lui Marie despre Liszt, cel puţin nu acum. Inţelese că, 
dacă ar fi făcut asta, ea ar fi pus capăt nu numai lecţiilor, ci și 
plăcutelor ore petrecute visând la profesorul ei. 

Când Marie se întoarse, avea pelerina de călătorie pe braț. 

— Imi pare rău, Anne, dar sunt chemată chiar acum la 
Croissy, mama mea s-a îmbolnăvit. 

Anne se ridica și se pregăti de plecare gândindu-se că putea 
la fel de bine să meargă acasă pe jos. 

— Te rog să rămâi, nu e nevoie să pleci înainte de ora 
stabilită. Mă voi întoarce dis-de-dimineaţă, sunt convinsa sau 
poate chiar în aceasta seară, iar dacă nu voi putea, îţi voi trimite 
vorbă, spuse Marie ieșind în grabă, fără a-și lua măcar rămas- 
bun de la Anne. 

„Sărmana Marie !” se gândi Anne. Dacă mama ei se 
îmbolnăvise de holeră? Această posibilitate îngrozitoare mai 
temperă ușurarea pe care o simţea că Marie nu avusese timp 
să o chestioneze în legătură cu domnul Liszt. În plus erau și 
copiii ei acolo și puteau fi și ei în pericol. 

Anne se întoarse la pian cu inima bătându-i în timp ce imagini 
ale morţii violente a propriei mame îi treceau prin faţa ochilor. 
„Nu, se gândi ea, nu mă pot gândi la asta.” începu să cânte 
prima piesă care îi veni în minte, niște dansuri săltăreţe de 
Schubert, lăsând exuberanța muzicii să risipească toate 
gândurile negre și consecinţele ce ar fi putut urma. Marie avea 
să se întoarcă a doua zi și toate vor reveni la normal. Va avea 
destul timp pentru a-i răspunde la întrebări în legătură cu cele 
întâmplate. 

Fără influenţa limitativă a prezenţei tăcute a lui Marie , Anne 
se simţi liberă să plonjeze în propriile fantezii. Își imagină cum 
Liszt îi atingea mâinile și se întreba dacă a doua zi avea să fie 


momentul în care să îi dea un rendez-vous. Nu era sigură unde 
s-ar fi putut întâlni sau ce s-ar putea întâmpla între ei, dar fără 
îndoială că el știa ce e de făcut. Asta numai dacă Marie nu 
punea punct lecţiilor ei cu Liszt. 


Contesa de Flavigny își închipuia mereu că e la un pas de 
moarte. În scrisoarea către fiica ei abordase cel mai panicat ton 
posibil. O durea stomacul și era convinsă că până a doua zi avea 
să moară de holeră. 

Marie știa că era la fel de probabil ca mama ei să fie bolnavă 
cum ar putea să fie ea însăși, dar nu putea să nu meargă să o 
vadă. În plus de-abia aștepta să își vadă și copiii, care 
rămăseseră la castel din motive de siguranţa. Cei aproape cinci 
kilometri până la Paris păreau a fi o distanță sigura care se 
interpunea ca o stavila între cei dragi și boală, care nu se 
răspândise atât de mult în cartierele din suburbii, concentrându- 
se pe ulițele înguste și murdare ale Parisului. Soţul ei, Charles, 
își prelungise sejurul în nord, așteptând fără îndoiala vești că se 
putea întoarce în siguranţa în Saint Germain. 

Avea de gând să se asigure că mama ei era bine, să petreacă 
puţin timp cu copiii și, cu puţin noroc, să se întoarcă în aceeași 
zi. Cu toate acestea, când ajunse acolo, descoperi că mama ei 
nu era deloc într-o stare prea bună. Nu era ceva foarte serios, 
dar era destul cât să îi înnebunească pe servitori tot sunând din 
clopotel la fiecare câteva minute. 

— Te văd atât de rar și îmi fac griji pentru tine că stai la Paris. 
Nu vrei să stai cu noi aici o vreme? o întrebă contesa de 
Flavigny, care încă vorbea franceza cu o urma de accent 
german. Când se plângea, Marie găsea acest ton de-a dreptul 
enervant. 

— Nu pot, mamă, spuse Marie . Sunt multe de făcut la Paris. 

— Ei bine, măcar rămâi peste noapte și petrece puţin timp cu 
copiii tăi, îţi duc dorul. 

Mama ei spusese singurul lucru care ar fi putut-o convinge pe 
Marie să mai rămână câteva ore. În plus aerul curat de ţară era 
o schimbare binevenită. Se obișnuise într-atât cu mirosul morții 
încât ajunsese să nu-l mai bage în seamă. 

— Prea bine, o să stau peste noapte și o să plec mâine- 
dimineaţă, spuse ea sărutându-și mama, așezându-se apoi și 
citindu-i pentru o vreme și dându-le astfel servitorilor o 


binemeritată pauză. Când mama ei aţipi, începând să sforăie 
încetișor cu gura deschisă, Marie o căută pe doică și stătu apoi 
cu Louise și Claire în timp ce luau masa de seară și îi arătau 
păpușile și desenele pe care le făcuseră. 

Mai târziu contesa d'Agoult și contesa de Flavigny luară masa 
împreună la o măsuţă din dormitor. 

— Când crezi că se întoarce Charles? o întreba mama ei. 

— O să am niște oaspeţi la o serată pe care o voi organiza și 
se prea poate să se întoarcă până atunci. 

Mișcările contelui d'Agoult nu prea afectau conștiința lui Marie 
. Nu îi era deloc dor de el, deși îl găsea îndeajuns de plăcut cât 
să îi accepte compania atunci când acesta alegea să rămână în 
oraș. 

Când se retrase în sfârșit în camera ei pentru a se culca, după 
ce le citise câteva povești fetițelor ei și se asigurase că mama ei 
era bine, Marie nu putu să adoarmă și stătu trează vreme 
îndelungată. Nu știa ce să facă în legătură cu Liszt și Anne. Era o 
partidă cât se poate de nepotrivita pentru contesă și, dacă i s-ar 
fi întâmplat ceva lui Anne cât timp se afla sub protecţia sa, 
marchizul ar fi fost cât se poate de îndreptăţit să fie furios. 

Ceea ce o frământa mai tare era că Marie înţelesese că Anne 
îl venera pe pianistul maghiar. Purtarea ei faţă de el, felul în 
care roșea la cea mai mică atingere accidentală și străduinţa 
exagerată pe care o depunea pentru studiile de pian, până și 
faptul că vorbea rar despre el atunci când acesta nu se afla 
acolo, toate acestea îi arătau lui Marie că Anne era periculos de 
ușor de dus pe un drum greșit. In plus mai exista și acea afacere 
de când era Liszt mai tânăr, cu contesa de Saint-Cricq. Tatăl 
tinerei doamne evitase deznodământul măritând-o cu un moșier 
bogat din provincie. 

Pe lângă asta mai erau și alte sentimente care trebuiau luate 
în considerare. Se convinsese singură că acel rendez-vous la 
care mersese în locul lui Anne fusese o sarcină asumată în 
numele inocentei ei protejate, dar aceasta o tulburase, făcând-o 
să se gândească la posibilităţi despre care nu putea vorbi. In 
plus libertatea pe care și-o permisese Liszt cu ea, crezând că 
mângâia mâna dezgolită a lui Anne, era un alt motiv pentru care 
își făcea griji. Era evident că gestul fusese cauzat de 
sentimentele existente. Ceea ce punea gaz pe foc era că Marie 
era convinsă că pianistul nu avea nicio intenţie să se 


căsătorească cu eleva lui. Cum putea el să aspire la o asemenea 
partidă? Lăsându-l la o parte pe marchiz, ea era cea care nu 
avea să permită așa ceva. 

Or chiar aici era dificultatea cu care se confrunta Marie . Dacă 
punea capăt lecţiilor (pe care le plătea chiar ea) și îi ţinea 
departe unul de celălalt pe Anne și Liszt, atunci nu numai că 
avea să îi îndepărteze pe amândoi, ci avea să îl îndepărteze 
iremediabil de ea. Nu voia deloc să renunţe la plăcerea de a-l 
primi în salonul ei la câteva zile și de a-l studia pe ascuns. Deși 
în timpul lecţiilor se prefăcea că citește sau coase, se trezea 
privindu-i pe amândoi, cu cartea deschisă pe pupitrul din faţa ei. 
Se gândi că, dacă ar fi avut cât de cât talent la desen, ar fi putut 
să redea fiecare detaliu al chipului lui Liszt și un număr nelimitat 
de expresii ale acestuia. Și mâinile lui... Marie încă simțea 
atingerea delicata a degetelor lui pe încheietură și în palmă. In 
noaptea aceea își imaginase de mai multe ori cum acele degete 
o atingeau în alte locuri pe corp. Marie se gândi că nu dorise 
niciodată atât de mult să fie atinsă de un bărbat. 

„Dar nu era vorba despre mine”, își aminti ea. Gestul lui 
tandru nu fusese menit pentru ea, ci pentru o fată cu zece ani 
mai tânără decât ea, care trebuia încă să își descopere pasiunea 
prin suferinţă și iubire adevărată. Durerea din pieptul ei era ca o 
mână invizibilă care se înfășură în jurul inimii ei, presând-o. Îi 
apăru o imagine în faţa ochilor în care Anne se zvârcolea în 
agonie, murind prematur de holeră ca și mama ei, și își făcu 
cruce. „Nu vreau asta”, se gândi ea și totuși cum altfel avea să 
se vindece Liszt de dragostea lui pentru contesă? 

„Sau poate că o putea vindeca pe Anne de adoraţia ei pentru 
Liszt,” se gândi Marie . Acel tânăr student la medicină pe care 
Anne îl întâlnise la spitalul Dieu în circumstanţe atât de 
interesante ar putea fi o alegere mult mai potrivită. Marie își 
dăduse seama că tânărul nu îi era indiferent lui Anne, asta din 
răspunsul ei atunci când discutaseră despre fapta eroică a 
acestuia de a-l salva pe vărul ei. Deși asta nu avea să îi placă 
marchizului, Marie știa că Armand și Anne nu aveau să se 
căsătorească niciodată. În plus în vremurile acelea doctorii 
deveneau din ce în ce mai bine văzuţi, iar domnul Talon avea 
meritul de a fi el însuși un iubitor de muzică. 

Dacă ar vrea, ar putea face în așa fel încât ei să se poată 
întâlni din nou. Poate că nu era cea mai înţeleaptă alegere 


având în vedere că știa atât de puţine despre tânăr, dar din 
acea seară la operă Marie își dădu seama că se îndepărtase din 
ce în ce mai mult de legile comportamentului în societate, 
păsându-i din ce în ce mai puţin cât de jos trebuia să meargă 
pentru a crea un fel de legătură între ea și Liszt. Dacă o făcea 
pe protejata ei să uite de dragostea ei pentru Liszt, avea să 
atingă două țeluri la fel de binevenite: ar salva-o pe Anne de la 
a cădea în dizgrație, iar Marie ar putea câștiga împlinirea la 
care nu îndrăznise decât să viseze până atunci. 


A doua zi după ce Pierre îl operase pe domnul de Barbier, 
Georges se declară destul de întremat cât să-și reia sarcinile la 
spitalul Dieu. 

— Nu vreau să creadă că tu ești eu, spuse el referindu-se la 
faptul că Pierre completase fișele de prezenţă care figurau pe 
numele lui Georges. 

— Pari obosit, spuse Pierre. Observă că, deși Georges 
petrecuse ceva timp în ultima vreme dormind sau stând în pat, 
cearcănele de sub ochi rămăseseră acolo. 

— Prostii! spuse Georges. În plus, acum că știu că aş putea 
avea ocazia de a face ceva cutezător și îndrăzneţ, nu vreau să 
îmi mai preiei sarcinile. 

Pierre știa că prietenul lui nu făcea decât să îl tachineze și că 
se simţea vinovat pentru că nu fusese în stare să își 
îndeplinească obligaţiile, dar Georges insistă și Pierre se simţi 
ușurat că nu mai trebuia să se întoarcă în locul acela oribil cel 
puţin pentru o vreme. 

Odată ce Georges plecă la spital, Pierre se apucă să înveţe, 
întrucât în ultima vreme își cam neglijase studiile. Cu toate 
acestea, oricât încerca să memoreze toate metodele prin care 
se puteau corecta luxaţiile și cum se puteau utiliza cel mai bine 
lipitorile, nu se putea abţine să nu îi fugă gândurile la contesa 
Anne. Își luase niște repere mentale ale zonei în care locuia 
când fusese la domnul de Barbier în dimineaţa aceea și astfel 
aflase lucruri despre ea și situaţia în care se afla care îl tulburau 
profund. Bătrânul marchiz era un personaj destul de 
înspăimântător. După ce fusese tratat de acesta cu atâta dispreţ 
și dezgust, Pierre își putea imagina cu ușurință că tatăl lui Anne 
ar fi putut exercita destula influență astfel încât să modifice 
înregistrările oficiale sau să aibă grija ca acestea să fie 


îndosariate greșit, într-un mod atât de benefic lui. 

Pierre observase și că ușa din dreapta, cum stătea el în holul 
de la intrarea în conac, era închisă cu lacăt și că decoraţiunile 
din alamă purtau semne de uzura. După dimensiunile generoase 
și modul în care era sculptata, părea a da spre o sală de 
recepţie eleganta și nu una folosita pe post de depozit, or el 
găsea ca e cam ciudat ca o asemenea camera să fie sigilata, 
deși nu avusese ocazia să întrebe pe nimeni despre asta. 

Contesa părea că își revenise de minune după stresul din ziua 
anterioară și când ieși din camera din spatele grandioasei scări, 
îi apăru ca o fiinţă de o frumuseţe naturală și delicată. Se purtă 
cu el cu blândeţe, dar Pierre știa că probabil nu îl considera 
decât un angajat, cineva cu mult sub rangul ei, și nu putea citi 
mai mult decât o caldă recunoștință în ochii ei. Apoi își aminti 
comentariul criptic pe care îl făcuse domnul de Barbier despre 
dorința marchizului de a-l căsători cu verișoara lui. Pierre nu 
avusese destul timp la dispoziţie cu pacientul său pentru a 
urmări mai în amănunt chestiunea. 

După ce medită cam vreo doua ore asupra evenimentelor din 
ultimele zile, Pierre decise că nu avea rost să își obosească ochii 
cu cititul. Cum nu putea reţine nimic din acele cărţi, se gândi să 
îi facă mai degrabă o vizită comisarului de la arhive și să 
vorbească cu el despre ultimele evenimente și despre 
observaţiile lui privind casa unde locuise marchiza. 


Gardive arăta de parcă nu se mișcase din loc de când trecuse 
Pierre pe la el în timpul zilei. Singura schimbare era că de 
această dată vraful de hârtii de pe birou era mai mare, iar el, cu 
ochii și mai afundaţi în orbite și mai hotărât decât înainte. 

— Așadar de această dată nu mă vizitezi în puterea nopţii, 
spuse el fără a sugera că glumise. 

— Nu, dar mai am unele informaţii pentru dumneavoastră, 
spuse Pierre simțind cum se înroșește. 

— la loc, spuse Gardive îndulcindu-și tonul, m-am săturat să 
tot număr și să fac tabele. 

Scaunul era de lemn și avea spatele drept, însă camera era 
atât de plina de hârtii, dosare și registre că nu ar fi fost loc 
pentru un altul mai confortabil. 

— M-am dus în această dimineaţă la marchizul de Barbier- 
Chouant, spuse Pierre dregându-și vocea. 


— În calitatea ta de comisar de cartier? întrebă Gardive. 

— Nu, am o legătură oarecum personala acum cu familia, și 
asta dintr-o pura coincidență, răspunse Pierre explicându-i 
comisarului evenimentele din ziua anterioară. 

— Sfântă Marie ! Tânărul este un norocos. Lucrurile ar fi putut 
lua o cu totul altă întorsătură, spuse Gardive referindu-se fără 
îndoială la lipsa de experienţă a lui Pierre. 

— Cu toate acestea, continuă Pierre, se pare că domnul de 
Barbier este în convalescenţă. Este însă ceva ciudat la conacul 
Barbier. 

Din acel moment Pierre încercă să îl descrie pe marchiz, 
precum și vechiul conac cu sala lui de recepţie închisă cu 
lacătul. 

— Marchizul face parte din vechea gardă, remarcă Gardive, o 
categorie care a fost destituită atunci când Ludovic-Filip a ajuns 
pe tron. Da, exista mai multe astfel de relicve prin Paris, care nu 
mai au intrigi de curte cu care să își exerseze inteligenţa și 
istețimea. Gardive părea a fi pe punctul de a-l concedia pe 
Pierre și de a se întoarce la sarcinile lui oficiale însă în loc să 
facă asta, deschise un sertar din apropiere și scoase de acolo un 
plic mare cu niște hârtii și i-l înmână lui Pierre. 

— Și eu am nişte informaţii. 

Pierre deschise plicul și scoase mai multe foi de hârtie care 
păreau a fi un certificat de naștere. 

— Mi-am dat seama de multe ori că dacă se caută doar ce se 
află în imediata ta apropiere, poţi fi indus în eroare. Cei care vor 
să ne păcălească presupun adesea că nu vom mai continua 
căutarea, că nu ne vom arunca plasa dincolo de aspectele de 
suprafaţa. 

Pierre ţinea în mâini o listă cu fetiţe nou-născute acum 
optsprezece ani în Paris, cu ocazia sărbătorii Sfintei Ana, de pe 
26 iulie 1814. Întrucât acela era anul în care avusese loc 
Restauraţia, și atunci era posibil să fii din nou un bun catolic, 
mulți părinţi aleseseră sa își numească fiicele Ana. 

— Priveşte locul marcat cu creionul. 

Pierre cercetă repede lista și văzu că era vorba despre un 
copil născut în Saint Germain, numit Anne. Rândul unde era 
menționat tatăl era lăsat liber, iar numele mamei era Sandrine 
P.... Se vedea doar prima literă a numelui de familie, pentru că 
restul fusese răzuit. 


— Acum uită-te aici, spuse Gardive dându-i lui Pierre un alt 
plic. Acesta conţinea un certificat de botez din Saint Germain de 
l'Auxerrois, privind botezul lui Anne de Barbier-Chouant din 16 
iunie 1815. 

— Te întreb eu cum poate fi botezat un copil care nu s-a 
născut niciodată? spuse Gardive. Mi-a fost oarecum dificil să 
găsesc documentul, căci arhivele cu botezurile sunt în altă 
parte, continuă el dregându-și vocea și ducând mâna spre 
sertar, de unde scoase încă o foaie de hârtie. Și acum, proba 
mea finală. 

Îi dădu hârtia lui Pierre şi acesta se pomeni uitându-se la 
copia unui certificat de căsătorie dintre marchizul Henri de 
Barbier-Chouant și Sandrine Poitou, de pe 26 august 1814. 

— Așa că, vezi tu, cu o călătorie în străinătate și o doică la 
ţară în primii ani de viaţă, un bastard devine un copil legitim și 
lumea respiră ușurată. 

Gardive se așeză din nou în scaunul lui și își încrucișa mâinile 
la ceafă. Deși nu se putea spune că părea chiar mulţumit de el, 
Pierre observă că bărbatul era foarte mulţumit de cercetările lui. 
Cât despre el, Pierre nu știa ce să creadă. Probele sugerau cât 
se poate de clar că Anne nu era de fapt fiica marchizului de 
Barbier-Chouant. Oare ce îi venise omului ca la vârsta de mai 
bine de patruzeci de ani, beneficiind de o poziţie importantă la 
curte, să consimtă la o asemenea căsătorie și la o astfel de 
înșelătorie? 

— Unde le-aţi găsit? spuse Pierre dându-i înapoi hârtiile lui 
Gardive. 

— Asta nu pot spune. Se aflau în această clădire, deși 
fuseseră îndosariate greșit sau mai bine zis puse undeva unde 
ar fi fost mai greu de găsit. 

— Ar fi fost nevoie de multă influenţa sau de mulţi bani, nu-i 
așa, pentru a obţine așa ceva? 

— Cine poate spune asta? dădu Gardive din umeri. Eu îţi pot 
da doar documentele. Dacă vrei explicaţii, îţi sugerez să le cauţi 
în cele două dorinţe umane de bază: dragostea și banii. Acum, 
dacă îmi faci plăcerea... 

Comisarul puse capăt interviului și Pierre ajunse la puţin după 
aceea pe Quai de l'Horioge. Se opri lângă râu și privi barjele. 
Inainte de a se naște el, chiar dinainte de Revoluţie, clădirile 
care îngreunau podurile fuseseră demolate, așa că puteai privi 


Sena de la un capăt la altul de pe oricare din maluri fără a 
întâlni obstacole. De unde stătea el, lângă Prefectură, priveliștea 
includea căruțele care se perindau într-un du-te-vino permanent 
pe podul Notre Dame, purtând cadavre și suferinzi. Nu și-o 
putea închipui pe marchiză, pe mama lui Anne, fiind atinsă de 
boală într-un mod atât de violent. Când se gândea la ea, Pierre 
nu se putea abţine din a-și închipui o versiune puţin mai în 
vârstă a lui Anne însăși. Era o priveliște prea oribilă pentru a o 
putea suporta. 

Gardive vorbise despre dragoste și bani. Poate că doamna 
d'Agoult îi putea povesti despre prima. Cât despre bani, Pierre 
nu știa cum să procedeze pentru a descoperi dacă existau și 
unele motive mai josnice care fuseseră tăinuite alături de 
documente. 

Își îndreptă pașii spre Cartierul Latin. Dacă Georges se 
întorsese, ar fi putut să îl convingă să petreacă împreună seara 
la cafenea. 


Saptesprezece 


Când primi biletul de la Marie prin care amâna lecţia de pian 
a lui Anne cu o zi, Franz nu prea știu cum să interpreteze asta. 
Tonul era rece și formal, nicidecum cel al unei femei care 
acceptase să vină deghizată la o întâlnire și îi permisese să îi 
mângâie mâna. Gestul în sine îi alimentase pasiunea și, dacă nu 
se înșela, o afectase în aceeași măsură și pe Marie. 

De ce dădea înapoi acum? 

Franz interpretă o compoziţie la care lucrase câteva 
săptămâni bune și nu era complet mulţumit de ea. Ajunse la 
cadenţa finală și își lăsă mâinile pe clape și piciorul pe pedala de 
susţinere, astfel încât sunetul pieri încet, în timp ce notele 
înalte, armonioase se topiră într-o mare de nuanţe până când nu 
mai recunoscu acordul pe care își articulase serenada. 

Desigur. Era vorba despre Marie . Nu erau notele 
strălucitoare, vibrante pe care oricine avea cât de cât ureche 
muzicală le putea percepe, ci complexitatea delicată a sunetului 
melodios pe care îl puteai descoperi doar cu multă răbdare. Într- 
o bună zi, avea să compună o bucată care să exprime această 
calitate. Işi imagina cum avea să i-o prezinte celei adorate. Avea 
să fie un loc exotic, în străinătate, poate Veneţia. Își închipuia un 
dormitor și lumina intrând pieziș dimineaţa devreme prin 
perdelele de voal, atingându-i buclele tumultuoase așa cum 
stăteau răsfirate pe perna de mătase. El se va fi trezit devreme 
pentru a o privi și atunci când ea ar fi început să se miște el ar fi 
călcat cu grijă pe podea, s-ar fi așezat la pian și ar fi cântat, 
astfel încât muzica lui să fie primul sunet care să îi ajungă la 
urechi. 

Franz nu-și dădu seama cât timp petrecuse visând cu ochii 
deschiși, dar ce știa era că nu avea să fie bun de nimic dacă nu 
ajungea la o concluzie în privinţa lui Marie . Cu toate acestea nu 
era cazul să forțeze vreo acţiune, căci ea se depărtase deja de 
el. Ori poate că aceasta era pur și simplu o dovadă a propriilor 
frământări? 

A doua zi avea să o vadă din nou și să își dea seama de asta, 
dar până atunci Franz era prea agitat să își continue munca, așa 
că merse să se întâlnească cu Alfred la cafeneaua unde își 
petreceau poeţii mare parte din după-amiezi. 


Spre marea surpriză a lui Anne, tatăl ei începu să se 
intereseze de tratamentul și îngrijirea lui Armand. Insistă să stea 
cu el și să îi dea apă și supă cu lingura, îi citea chiar el cu voce 
tare vărului său în fiecare după-amiază și avea grijă să 
domnească cea mai deplină liniște în casă, astfel încât domnul 
de Barbier să se poată odihni seara. 

„Poate că tata este capabil de afecţiune și faţă de alţi oameni 
în afara mamei”, se gândi Anne. O durea puţin că tocmai acest 
om aparent străin fusese cel care-i trezise puţină solicitudine. 
Poate că îi ușura sufletul să se îngrijească de cineva care avea 
mai multe șanse să își revină decât să stea fără să poată face 
nimic, așa cum se întâmplase atunci când soţia lui murise în 
acel mod groaznic. Anne nu se putea gândi la niciun alt motiv 
care să îi explice comportamentul. 

Deși atenţia pe care o acorda tatăl ei nevoilor lui Armand îi 
cam provoca vanitatea, noua lui preocupare avea și avantaje în 
ceea ce o privea. îi lua ceva timp marchizului să aibă grijă de 
domnul de Barbier, și asta îl împiedică să îi acorde prea multă 
atenţie lui Anne atunci când aceasta se întorsese de la Marie în 
ziua de după operaţia vărului ei. Anne spera ca el să treacă pur 
și simplu peste faptul că îi ieșise din cuvânt, însă speranţa îi fu 
de scurtă durată, căci a doua zi dimineaţă tatăl ei o chemă în 
bibliotecă. De ce? Pentru a o certa, fără îndoială. Îi era groază 
de întâlnire. 

Insă, în loc să înceapă să arunce tot felul de acuzaţii cinice 
asupra ei, de îndată ce intră în cameră, marchizul îi spuse pe un 
ton calm și liniștitor să ia loc în faţa sa, lângă foc. Ea se așeză și 
el continuă să-i vorbească încet, cu grijă, verificând fiecare 
cuvânt nou folosit. 

— Poate că nu am fost tatăl care ar fi trebuit să fiu în aceste 
câteva săptămâni scurse de la moartea mamei tale, spuse el 
privind flăcările care se încolăceau în cămin. La început, Anne 
crezu că nu aude bine. Tocmai își ceruse scuze faţă de ea? Nu 
putea fi sigură. „Uită-te la mine”, se gândi Anne. Sentimentele 
tatălui ei erau cele potrivite și o alina să îl audă exprimându-și- 
le, dar nu avea de unde să știe dacă putea avea încredere în el 
până când nu își ridica privirea și nu îi vedea expresia. Aș vrea 
să știu, dacă vrei să îmi spui asta, dacă crezi că ai putea să te 
căsătorești cu vărul tău odată ce se însănătoșește? 

„A, se gândi Anne, iată de ce.” Tatăl ei era calm, dar de fapt 


încerca să o tragă de limbă și să o facă să îi spună tot. 

— Nu... nu știu, tată. Nu sunt singura care trebuie să decidă, 
nu? Starea domnului de Barbier nu-i permite să se gândească la 
căsătorie. 

Anne văzu cum marchizului începea să i se miște falca, așa 
cum se întâmpla când era nemulţumit. Cu toate acestea, când 
vorbi din nou, cuvintele nu păreau să reflecte agitația de pe 
chipul lui. 

— Dar crezi că ai putea să îl placi? întrebă el. 

Ce putea spune? A minţi ca răspuns la o întrebare directa era 
cu totul altceva decât a nu spune unde și de ce merge unde 
merge și a pretinde că îl place pe vărul ei. 

— Tată, spuse Anne, de ce e important ca eu să mă 
căsătoresc cu Armand? Cu siguranţa îmi voi găsi alt pretendent 
dacă... 

— Răspunde-mi la întrebare! sări el, strângând în mâini 
braţele fotoliului. 

— Mă sperii, tată, spuse Anne clipind și tresărind la auzul 
schimbării de ton. Acesta se lăsă pe spate în fotoliu, fixând din 
nou flăcările cu privirea. Focul era prea puternic pentru acea 
perioadă a anului și Anne începu să nu se simtă în largul ei și să 
îi fie cald. Nu îţi pot da un răspuns pe loc, tată, spuse ea. Nu 
știu, mă încurci. Mama nu m-ar fi forţat astfel, continuă ea 
luptându-se să își țină în frâu lacrimile de mânie. Anne știa din 
experiență că lacrimile nu i-ar fi domolit deloc dispoziția 
marchizului. _ 

— Nu înţelegi cum funcţionează lumea asta. |ţi sugerez să 
discutăm din nou când îmi vei putea da răspunsul potrivit, spuse 
el pe același ton sever pe care îl folosise când îi ceruse să iasă 
din sala de bal în ziua în care murise mama ei. Ne vedem la 
cină. 

Anne ieși în grabă din bibliotecă. În timp ce ieșea, trecu pe 
lângă Julien care tocmai se ducea la marchiz purtând o carte de 
vizită pe o tavă de argint și observă cu coada ochiului doi domni 
îmbrăcaţi în negru care așteptau în hol. Nu se sinchisi să întrebe 
cine erau sau pentru ce se aflau acolo, deși i se păru că îi mai 
văzuse înainte. 

În loc să o șteargă în propria cameră, Anne se întoarse și 
căută compania vărului ei. Trebuia să-l vadă și să se asigure că 
acesta nu avea să răspundă altfel la întrebările tatălui ei și că nu 


avea să facă vreo promisiune dată fiind starea sa de sănătate. 
Anne știa în sufletul ei că nu îl iubea, dar, oricât de îndepărtat ar 
fi ca rudă, făcea parte din familie și împărțeau dureri comune. 

— Armand? șopti ea. În cameră domnea încă întunericul, 
Therese încă nu trăsese la o parte draperiile. 

— Cine e acolo? se auzi vocea slabă a vărului ei. 

Sigură acum că era treaz, Anne trase draperiile înainte de a 
se întoarce spre domnul de Barbier. Ceea ce văzu însă o făcu să 
tresară. 

— Vere, te simţi bine? spuse ea. Așternuturile erau răsucite în 
jurul lui și zona din jurul abdomenului inferior, unde avea 
operaţia, era plină de pete gălbui, în timp ce faţa îi era de 
culoarea pergamentului. 

— Sunt bine, zise el cu o voce stinsă. 

— Nu, nu ești! A avut cineva grijă de tine azi-noapte? Nu a 
stat tatăl meu cu tine sau Thérèse? 

— El a stat până am adormit și mi-a dat niște supă. Ce vise 
groaznice! spuse Armand încercând să se miște puţin și urlând 
de durere. Anne observă că avea lacrimi în colţul ochilor. 

Anne sună din clopoţelul de pe noptiera lui Armand și în scurt 
timp apăru Therese cu o tavă pe care era gata să o scape 
văzând în ce stare deplorabilă era tânărul. 

— Trebuie să chemăm un doctor, spuse Anne. Starea i s-a 
înrăutățit. Anne fugi la ușă atât de hotărâtă să îl găsească pe 
Victor și să-i spună să pregătească trăsura imediat încât 
aproape că se ciocni de tatăl ei, care stătea încruntat în pragul 
ușii. 

— Unde te duci așa grăbita? spuse el. 

— După un doctor, spuse ea gâfâind. Tată, Armand are nevoie 
de un doctor. Ceva din ochii marchizului o făcu pe Anne să se 
oprească. 

— O să trimit după Magendie. Du-te la lecţia de pian. 
Trebuie... și aici vocea i se pierdu. 

Cum marchizului nu prea îi stătea în fire să fie laconic, îi luă 
ceva timp lui Anne până înţelese că nu avea de gând să își 
continue ideea. „De ce Magendie? îi venea să îl întrebe. De ce 
nu Talon, care se descurcase atât de bine și îi salvase viaţa lui 
Armand?” Nu suporta să se gândească la Magendie. Acesta era 
doctorul care pusese diagnosticul în cazul bolii mamei sale și 
declarase că nu mai putea fi ajutată. Anne se uită la Therese, 


apoi la Armand și înapoi la marchiz. Era ceva între ei ce nu 
înţelegea. Tot ce își dorea era ca vărul ei să se facă bine și să se 
întoarcă în apartamentul lui, și ea să meargă la lecţia ei de pian. 
Voia să se întoarcă la rutină. O prefera acestei existențe 
schimbătoare și nesigure căreia trebuise să îi facă faţă în 
ultimele săptămâni. Până și periculosul gând că Liszt avea să îi 
dea întâlnire pe undeva își pierduse puţin din farmec. 

Arme scoase un strigăt de exasperare și ieși în fugă din 
cameră. O auzi pe Therese în urma ei, dar se opri doar pentru a- 
și lua mănușile și mantaua din dormitor, evitând încercarea 
servitoarei de a o opri și cobori în holul de la intrare. Când 
ajunse la ușa de la intrare, Victor o aștepta deja cu trăsura. 
Anne își dorea mult să îi poată spune să o ducă înapoi la spitalul 
Dieu ca să-l caute din nou pe Talon, dar nu îndrăznea să o facă. 
Se lăsă pe spate pe pernele trăsurii cu fiecare mușchi din corp 
încordat. Oare subita schimbare a purtării tatălui se datora 
discuţiei lui de dimineaţă cu cei doi bărbaţi pe care îi văzuse în 
hol? 

Oricare ar fi fost cauza și-ar fi dorit ca el să o ignore pur și 
simplu, să o lase să își vadă de treburile ei. Ce bine ar fi fost 
dacă nu ar fi apărut niciodată Armand să îi schimbe viaţa. Ce 
bine ar fi fost dacă... dar se opri din a termina fraza. Cum se 
putea gândi la o asemenea soartă groaznică pentru tânărul care 
îi era unica rudă în afară de tatăl ei? 

Cu toate acestea gândul acela nenorocit nu îi dădea pace și 
Anne nici că-și putea dori mai mult să îi spună despre asta 
doamnei d'Agoult. Aceasta ar fi putut să o ajute să fie mai calmă 
și mai tolerantă. 

Lacheul care îi deschise ușa în Quai Malaquais o întâmpina cu 
vestea că doamna nu se întorsese de la Croissy, dar că lăsase 
instrucţiuni ca Anne să vină și să exerseze la pian. 

În dimineaţa aceea Anne cântă la pian de parcă viaţa ei ar fi 
depins de instrument și acesta i-ar fi putut sări în ajutor. 
Degetele îi zburau pe clape și ea le urma pur și simplu oriunde o 
duceau, chiar și atunci când o atrăgeau într-o stare de parcă ar 
fi fost o altă lume, în afara corpului. Timpul încetă să mai existe 
altfel decât în ceea ce privește notele care se succedau unele 
altora în combinaţii și durate diferite. Aproape că nu își dădu 
seama când servitoarea de la bucătărie aduse tava cu cina; 
Marie nu sosise încă. Anne cântă fără pauză până când sună 


clopoţelul anunțând că sosise profesorul ei. Preţ de o clipă se 
întrebă dacă se cuvenea să ţină lecţia în condiţiile în care 
doamna d'Agoult nu se afla acolo. Alungă însă imediat acel gând 
și îi spuse lacheului să îl conducă pe domnul Liszt în salon. 


Când ajunse în Quai Malaquais, Liszt era aproape în pragul 
nebuniei. Discuţia lui cu Alfred nu făcuse decât să îl tulbure și 
mai mult. Era hotărât să descopere ce simţea Marie pentru el în 
ziua aceea sau să se arunce în Sena pe drumul spre casă. Chiar 
dacă ea i-ar fi spus că nu exista nicio speranţa, cel puţin asta i- 
ar fi calmat pasiunea ucigătoare care începuse să se insinueze 
în toate gândurile lui. Încrezător, el se repezi în salonul din Quai 
Malaquais, pregătit să o salute pe doamna d'Agoult și să 
citească în ochii ei răspunsul la ce se întâmplase la teatru. Spre 
surpriza lui însă o găsi acolo doar pe Anne, așezată la pian, care 
se ridică pentru a-l întâmpina. Poate că era doar o iluzie, pentru 
că Marie nu se afla acolo ca să poată face comparaţie, dar 
tânăra contesa părea mai înaltă. Aceasta îi întâlni privirea și în 
loc să se arate rușinata parcă distinse o întrebare în ochii ei 
albaștri și limpezi. Sau poate că era doar o urmă de tristețe sau 
de teamă? Franz crezuse mereu că Anne era o fată drăguță, dar 
neatrăgătoare faţă de superba doamnă d'Agoult. De aceea nu 
se uitase niciodată cu mare atenţie la ea. O văzuse drept ființa 
prin care dorinţa lui pentru Marie s-ar putea împlini, 
negândindu-se la ea ca la o persoană în carne și oase. În după- 
amiaza aceea stătea în faţa lui, Liszt așteptând ca el să o înveţe 
ceva, era totuși, o tânără femeie care nu putea fi neglijata. 
Viclean, Liszt își propuse să o facă pe Anne să vorbească, poate 
afla niște răspunsuri pe care le aștepta. 

— Să auzim studiul, dar fără partitură, zise el și Anne își 
întoarse privirea întrebătoare spre profesor. Nu poţi simţi cu 
adevărat muzica dacă ochii îţi sunt pironiţi pe o foaie de hârtie. 
Nu intra în panică. În sufletul tău știi bucata asta, spuse el 
așezându-se apoi în spatele elevei sale și privind peste umărul 
ei în loc să își tragă scaunul în lateral, lângă ea, pentru a-i putea 
privi mâinile și a o putea corecta. Capacul pianului era deschis, 
astfel că el putea vedea ciocănelele mișcându-se în sus și în jos 
în cutia pianului. Acordurile de început ale enigmaticului studiu 
al lui Chopin se revărsară asupra lui de parcă ar fi fost ale lui 
degetele care mângâiau clapele. Fără a se gândi la ce făcea, se 


A 


aplecă până când îi ajunse capul la același nivel cu cel al 
domnișoarei Anne și începu să îi șoptească încet la ureche. 


Lacheul spusese că o aștepta pe contesă să se întoarcă din 
clipă în clipă, astfel că nu i se păru deloc nepotrivit să înceapă 
lecţia înainte ca aceasta să ajungă acasă. În mod ciudat, în ziua 
aceea fii mai puţin agitată avându-l pe Liszt alături decât ca 
atunci când Marie se afla și ea și o urmărea. În acel moment se 
simţea de parcă ea și pianistul maghiar ar fi fost niște copii care 
scăpaseră de doicile lor pentru puţină vreme și prin urmare 
puteau să se joace cât de gălăgios își doreau fără a fi dojeniţi că 
își murdăreau hainele. 

Liszt îi ceru să cânte studiul din memorie. Era într-o stare de 
spirit în care ciudata muzică a lui Chopin i se potrivea perfect, 
așa că începu să cânte notele cu ochii închiși. Liszt avea 
dreptate. Muzica îi venea în întâmpinare ca și cum ar fi citit-o, 
numai că de data asta îi intra direct în suflet și în contextul 
acestei noi relaţii ciudate dintre ei rezultate din corespondenţă 
și această intimitate bruscă, izolată, nu o surprinse faptul că, în 
loc să își tragă scaunul lângă ea, Liszt se așeză direct în spatele 
ei, punându-și degetele puternice, ascuţite ușor pe umerii ei. 
Atingerea lui o făcu să simtă fiori până în vârful degetelor, 
călăuzindu-i cu siguranţă mâinile pe clape. Nu peste multa 
vreme se lăsă complet în voia muzicii. Când Liszt începu sa îi 
șoptească încetișor la ureche, ţinându-și buzele atât de aproape 
încât le simţea atingându-i urechea din când în când, totul i se 
păru perfect natural. 

— Nu te teme, șopti el. Eşti tânără și inocentă. În această 
parte de început, gândurile îţi sunt pure, dar puţin melancolice. 
Ești îndrăgostită, dar încă nu l-ai găsit pe cel care îţi va satisface 
cele mai intime dorinţe. 

Liszt vorbea rar, menţinând cu fiecare frază ritmul muzicii, 
astfel încât lui Anne i se părea că îi comunică propriile gânduri. 

Muzica o divizase în două, astfel încât o parte din ea cânta la 
pian, în timp ce cealaltă îi șoptea încetișor la ureche. 

— İl vezi și inima începe să îți bată mai tare. Vă priviţi în ochi, 
dar tu ești încă speriata și îl lași să plece fără să îi spui că îl 
iubești. 

Prima parte a studiului se încheie în acest punct și Anne se 
lăsă purtată de un val de imagini și fantezii pe jumătate 


recunoscute. Asemenea mâinilor lui, vocea lui Liszt se strecura 
în interiorul ei, amestecându-se cu muzica. Anne începu să 
înţeleagă așa cum nu o mai făcuse înainte. Dintr-odată începea 
să vadă și să audă lucruri care transformau studiul în ceva ce nu 
își putuse imagina înainte, eliberându-l de nevoia de simetrie și 
logică împiedicând-o atât de mult să îl înţeleagă. Avu puţin timp 
la dispoziție să se minuneze de acest fenomen, pentru că 
începuse partea a doua, care conţinea cele mai multe dificultăţi 
din punct de vedere tehnic. 

— ÎI întâlnești din nou și îl tachinezi. Te ascunzi pe ici, pe colo, 
dar el te caută și te găsește, spuse Liszt și ea îi simţi răsuflarea 
caldă pe ureche, ceea ce o făcu să se înfioare. Te ţine în braţe, 
dar tu ești nesigură, zise Liszt, și în acea clipă, la începutul unui 
pasaj în major-minor, mâinile lui Liszt se mutară de pe umerii lui 
Anne pe partea de sus a braţelor. O atingea cu atâta delicateţe 
încât asta nu o împiedica să cânte, deși de fiecare dată când 
apăsa o cheie simțea mângâierea blândă a degetelor prin 
mânecile de muselină ale rochiei. 

— Tu te tragi înapoi, dar el se agaţă de tine. Atât mintea, cât 
și inima ta sunt tulburate. 

Liszt își plimbă degetele de-a lungul braţelor lui Anne și apoi 
pe spatele ei până când se opriră pe coaste. Anne simţi cum o 
scutură un ușor fior de plăcere, dar o voce din interiorul ei îi 
spuse că acest gest nu însemna nimic, permițându-i doar să își 
folosească nestingherită mâinile pentru a se descurca cu acele 
cvarte duble, atât de dificile, din pasajul care urma. 

— ÎI implori să te lase în pace, fiind conştientă în tot acest 
timp că ai o nevoie disperată de a-i simţi buzele pe ale tale. 

Începură cvintele micșorate și cvartele mărite, cu mișcarea lor 
distonantă și insidioasă. Anne începu încet, cu dificultate, 
urcând apoi în intensitate. 

— Simţi cum orice rezistenţă se năruie, clipă de clipă... 

Anne ajunse la acordurile culminante. Mâinile lui Liszt se 
înfășuraseră puţin câte puţin în jurul corsajului, sub sâni, și 
nasul îi adulmeca acum buclele care cădeau peste ureche. Anne 
simţi cum îi atinge blând ceafa cu buzele. 

— Tu cedezi și îi permiţi iubitului tău să te posede și te lași 
complet în voia pasiunii. 

Liszt rosti aceste cuvinte în timp ce Anne executa niște 
septime micșorate duble, pe care se chinuise atât de mult să le 


facă să sune perfect. Acum însă se prăbușea complet pe 
claviatura, neputând deloc să se concentreze, în timp ce 
profesorul ei îi ciugulea delicat gâtul și umerii. 

Când pasajul se încheie, Anne își ridică mâinile de pe 
claviatura, respirând cu greutate. Inainte să-și poată da seama 
ce se întâmpla, simţi cum o înconjoară braţele lui Liszt și buzele 
lui le caută pe ale ei, devorându-le. Simţi ca nu mai are suflare. 
La început rezistă, dar apoi își relaxa corpul și îi cuprinse gâtul 
cu braţele, sărutându-l la rândul ei cu fiecare gram de pasiune 
confuza din inima ei. 

După ce buzele lor se desprinseră, Liszt o întoarse ușurel spre 
claviatură, începând din nou să îi șoptească la ureche. 

— Dar asta nu se poate. Te întorci la singurătatea ta, numai 
că acum melancolia ta este mai profundă, e amestecata cu 
bucurie și disperare, spuse el luând mâna dreapta a lui Anne și 
așezând-o ușor pe clape. 

Liszt se îndrepta de mijloc și se îndepărtă de ea, 
nemaispunând nicio vorba și lăsând-o să termine piesa. Spre 
surpriza lui Anne, își dădu seama că îi curgeau lacrimile pe 
claviatură. Continuă până la final, cu degetele alunecându-i pe 
clape și inima plină de durere și amărăciune legata de mama ei, 
de Armand, de felul ciudat de a se purta al tatălui ei, uneori 
crud, dorinţa ei pentru Liszt și încă ceva ce nu prea știa să 
exprime. Anne apăsă clapele pentru acordul final, lăsând 
sunetele să se stingă încet. Nu voia să se rupă de muzică. 

De îndată ce îndrăzni să își ridice privirea de la pian, îi căută 
ochii lui Liszt. Preţ de o clipă o ridicase undeva în afara vieţii. 
Tânjea să se afle din nou cu el în acea lume diferită unde nimic 
nu mai conta în afara muzicii și a apropierii dintre două fiinţe 
umane. Acum nu mai era nevoie să se întâlnească cu el pe 
ascuns. Fuseseră împreună sub vraja iubirii, dar Anne nu își 
putea închipui ca alte apropieri între ei să poată depăși ceea ce 
se întâmplase cu câteva clipe mai înainte. 

Liszt însă nu se uita la ea, ci avea privirea pironită pe ușa 
salonului, stând drept precum codiţa unei pătrimi. Anne îi urmă 
privirea și observă că acolo era contesa Marie d'Agoult, purtând 
încă pălăria și mănușile, privindu-i întrebător. 

— Ce aţi făcut de aţi supărat-o atât de mult pe contesă? 
întrebă Marie . 

— A fost copleșită de frumuseţea muzicii, spuse Liszt 


înclinându-se plin de graţie, deși lui Anne i se păru că aude o 
oarecare neîncredere în vocea lui. Tocmai am încheiat lecţia. 

Anne era atât de confuză că nu putea scoate nicio vorbă. Își 
strânse lucrurile, îi mulțumi lui Liszt, îi făcu o reverență lui Marie 
și plecă. 


Marie avusese intenţia să ajungă pe Quai Malaquais la timp 
pentru a prinde lecţia de pian a lui Anne. Se simţea puţin 
vinovată în ceea ce o privea pe Anne pentru că amânase deja 
lecţia cu o zi și nu voia să o dezamăgească din nou pe fată. 
Mama ei însă făcuse tot posibilul pentru a-i întârzia cât mai mult 
plecarea. În plus propriile sentimente ambivalenţe legate de 
reîntâlnirea cu Liszt după acel rendez-vous de la operă o 
determinaseră să nu se grăbească prea mult. Așa că, atunci 
când contesa de Flavigny o rugase să îi citească, ea acceptase. 
Marie așteptase până când mama ei terminase de scris biletele 
către prietenii ei, astfel încât să le poată înmâna ea însăși 
destinatarilor la întoarcerea la Paris. In timp ce accepta tacit 
toate micile rugăminţi ale mamei ei, urmărea cu neliniște și 
groaza cum trece timpul. Pur și simplu nu se cădea să îi lase pe 
Anne și Liszt singuri, dar, cu toate acestea, știa că de acum 
încolo nu-l va mai putea privi cu indiferența. 

Lecţia era programată să înceapă la ora două. Marie se urcă 
în trăsură grăbita fiind să ajungă la timp la Paris, dar cerul 
conspira împotriva ei. Chiar la intrarea în oraș, o căruţa cu gunoi 
fusese răsturnată de cerșetorii care insistau să li se dea voie să 
caute prin ea după ceva de-ale gurii. Până când se rezolvă 
disputa, zece trăsuri rămăseseră blocate în strada vreme de 
aproape o oră. Când se puseră din nou în mișcare, Marie își 
dădu seama că nu avea sa poată ajunge înainte să înceapă 
lecţia. „Se întreba vag dacă Anne avea să dea dovadă de 
minimă înțelepciune pentru a-l chema pe Liszt în ziua 
următoare. Însă, fiind în întârziere, Marie se gândi că era mai 
probabil ca să li se alăture nu peste multă vreme. Poate că avea 
să-i fie mai ușor dacă lecţia era în curs de desfășurare la 
întoarcerea ei, căci astfel nu mai era nevoită să îl privească pe 
Liszt în ochi. 

Marie ajunse tocmai când Anne termina de interpretat 
acordurile culminante ale studiului lui Chopin. Așteptă preţ de 
câteva clipe la ușa salonului, nedorind să întrerupă lecţia. După 


ce aprecie că Anne se oprise din cântat, Marie deschise ușa. 

Marie păstrase ascunsă bine într-un cotlon al minţii 
posibilitatea de a se confrunta cu o scenă ca aceea la care era 
martoră în acea clipă, și asta cu atât mai mult după ce avusese 
experiența comportamentului seducător al lui Liszt de la operă 
față de cineva care credea că este Anne. Insă realitatea goală- 
goluţă, imaginea lui Anne și a lui Liszt prinși într-o îmbrăţișare 
pasională, o făcură să îi sară inima din piept. Îi venea să se 
năpustească spre ei și să îi despartă, dar în loc să facă asta 
încremeni. Reacţia ei la acea scenă era cutremurătoare, dar nu 
își lăsa emoţiile să pună complet stăpânire pe ea. Marie se forță 
să își reintre în rolul de doamnă de companie. Ar fi trebuit să fie 
indignată, ba chiar revoltată, nu distrusă și dezamăgită. Era mai 
bine să închidă încetișor ușa, să facă ceva zgomot în hol și de- 
abia apoi să intre. Trebuia să lase lecţia să continue și mai târziu 
să îi scrie lui Liszt, spunându-i că nu mai era nevoie de serviciile 
lui, după care se cuvenea să aibă o discuţie cu Anne. 

Marie nu se mai putea mișca. Nu își putea smulge privirea de 
la spectacolul oferit de acel sărut lung și delicat. Rămase pe loc 
urmărind cum li se îndepărtează buzele și văzu cum Liszt îi dă 
ușor drumul lui Anne, așezând-o înapoi pe scaun și punându-i 
mâinile pe claviatura pentru a continua să interpreteze scurtul 
moment rămas din piesă prin ploaia de lacrimi tăcute. Fiecare 
clipă îi răsucea un cuţit în piept lui Marie . Se luptă cu ea însăși 
pentru a-și putea recompune expresia pe cât posibil înainte ca 
făptașii să ridice privirea și, inevitabil, să o vadă stând în 
picioare. 

După notele finale ale studiului, Liszt ridică privirea și atunci 
când dădu cu ochii de Marie expresia de pe chipul lui se 
schimbă din uimire în șoc și consternare. Păru să dureze o 
veșnicie până când Anne privi spre ea într-un final, cu o expresie 
tristă și visătoare, dar probabil că de fapt nu era decât o 
chestiune de câteva minute. Cei doi nu aveau de unde să știe în 
ce moment Marie deschisese ușa, dar aceasta alese, cel puţin 
pentru o vreme, să pretindă că nu văzuse ce se întâmplase între 
profesor și elevă. 

Fata plecă, dând dovadă demult mai multă demnitate decât 
se aștepta Marie în situaţia dată, iar Marie se trezi faţă în față 
cu bărbatul a cărui imagine îi umpluse inima de plăcere, dar și 
de o durere greu de suportat. 


Cât de mult văzuse? Întrebarea aceasta îi tot frământa mintea 
lui Liszt în timp ce stătea acolo în picioare, fără a se putea 
mișca. Fusese atât de absorbit de scena pe care și-o povestea 
că nu putea spune când încetase să își mai dea seama că erau 
braţele tinerei contesei, și nu ale lui Marie , cele pe care le 
atingea și urechea acesteia la care îi șoptea, precum și buzele 
pe care le săruta cu toată ardoarea unei dorinţe tăinuite. Când o 
văzu pe doamna d'Agoult stând în pragul ușii de la salon, la 
început nu înţelese cum de putea fi în două locuri în același 
timp. Apoi, într-un moment de conștiință chinuitoare, Franz 
înţelese ce făcuse. 

Mai că nu observă când plecase Anne. 

— Credeţi că eleva dumneavoastră este pregătită să cânte în 
cadrul unei serate? Am de gând să invit un număr restrâns de 
persoane joia viitoare, spuse Marie măsurându-și cuvintele și 
trezindu-l astfel din consternarea care îl cuprinsese. 

— A făcut progrese remarcabile, spuse Franz încercând să 
pară cât de calm putea, dar cred că ar mai avea nevoie de 
câteva săptămâni de lecţii. „Poate că intrase după sărut, se 
gândi Franz, și poate că nu își distrusese orice urmă de șansă în 
acel moment prostesc, inconștient.” 

Cu toate acestea expresia de pe chipul lui Marie nu era una 
blândă și deschisă, ca de obicei, așa cum sperase el că avea să 
fie. Contesa se închisese faţă de el. 

— A cam sosit momentul să o prezint în societate. O fată atât 
de drăguță ar fi mai bine să se mărite cât mai curând. Nu mai 
pot aștepta să o ajut în această privinţă. 

„Crede că am planuri legate de contesa de Barbier-Chouant! ” 

„A fost de-ajuns să fie doar cu Anne și să nu aibă bunul-simţ 
să renunţe la lecție și să plece deoarece fata nu era însoţită” se 
gândi Marie , chiar dacă nu ar fi fost martoră la nimic. Dacă 
altceva nu, lacrimile lui Anne erau o dovadă cât se poate de 
grăitoare a idilei lor. 

— Cred că se va descurca de minune să vă impresioneze 
oaspeţii, răspunse Liszt, dorindu-și ca în loc să discute 
asemenea fleacuri să se poată prosterna la picioarele ei, cerșind 
iertare, să îi spună că o iubea și să uite de tânăra talentată 
pentru care ea îl angajase să îi dea lecţii de pian. 

Doamna d'Agoult merse încet până la policioara căminului și 


trase de frânghia de mătase care făcea să sune un clopoțel pe 
undeva prin casă. Lacheul intră înainte ca Liszt să mai aibă 
ocazia să-i spună ceva în particular. 

— Condu-l pe domnul Liszt, ordonă Marie. Vă voi trimite o 
invitaţie la serată, continuă ea întorcându-se spre el. 

Franz își luă mantaua și pălăria de la lacheu și încercă să îi 
prindă privirea, astfel încât să îi poată transmite fără cuvinte tot 
ce rămăsese nespus, dar ea nu îi întâlni privirea. 

„Prostule, prostule ce ești!” își spuse în timp ce se întorcea la 
locuinţa lui de lângă operă. Nimic nu se întâmplase după cum 
plănuise. Contesa nu spusese nimic referitor la faptul că trebuia 
să revină pentru a continua lecţiile cu Anne, or odată ce încetau 
lecţiile, el nu ar mai fi avut niciun motiv să vină în vizită în Quai 
Malaquais fără a fi invitat în mod expres. Trebuia să se bazeze 
pe întâlniri întâmplătoare sau pe dorinţa ei de a-l vedea. 

În loc să se întoarcă acasă, Franz se răzgândi și o porni spre 
studioul lui Eugene. Prietenul lui sigur știa ce era de făcut. 
Delacroix avea să fie furios pe el și să-l certe pentru că 
acţionase atât de nesăbuit, dar, în pofida tuturor greșelilor 
comise, avea să-l ajute. 


Optsprezece 


Când Anne se întoarse de la lecţia de pian, expresia de pe 
chipul lui Therese o readuse cu cruzime la realitate. Nu o mai 
văzuse niciodată pe menajeră atât de neliniștita, cel puţin nu de 
când se îmbolnăvise marchiza. Thérèse o luă pe Anne deoparte, 
ducând-o într-o cameră din aripa servitorilor, de îndată ce 
aceasta intră pe ușă. 

— Marchizul face scandal, ţipă peste tot vorbind despre 
holeră, îi spuse menajera speriată. 

— Nu, nu se poate. A venit doctorul? întrebă Anne luând-o pe 
Therese pe după umeri și privind-o drept în ochi. 

— Da, dar nu a stat mult. În plus a mai fost un vizitator, un 
călugăr. 

— Cine? întrebă Anne. 

— Un iezuit care spunea că își făcea griji pentru Armand și 
care întrebase de el la spitalul Dieu. Voia să îl ia înapoi pe vărul 
tău la liceul iezuiţilor, ca să aibă grijă de el. Din păcate cred că 
s-a certat cu tatăl tău. 

— Unde e tata acum? întrebă Anne. 

— În camera vărului tău, dar să nu intri acolo, nu l-am mai 
văzut niciodată așa, răspunse Therese. 

Anne nu dorea să se confrunte cu tatăl ei, mai ales după 
discuţia din acea dimineaţă, dar trebuia să afle ce se întâmplase 
cu Armand, așa că o lăsă pe Therese fără să spună o vorbă și se 
întoarse în aripa principală, trecând prin sufragerie și apoi prin 
holul de la intrare înspre scări. In timp ce pășea pe prima 
treaptă, privirea îi fu atrasă de ușa de la bibliotecă, ușă care era 
întredeschisă, ca o tentaţie irezistibilă. Anne se îndreptă tiptil 
spre ea privind înăuntru. Camera era goală și oarecum în 
dezordine. Ea se strecură înăuntru, iremediabil atrasă de biroul 
tatălui ei, acel loc misterios unde se efectuau toate afacerile 
ascunse. 

De obicei marchizul își păstra biroul în ordine, deși acesta era 
ocupat în permanenţă de alte și alte teancuri de cărți și 
documente. În acea după-amiază însă acesta era plin de hârtii 
răvășite și o călimară se răsturnase, vărsându-și conţinutul 
peste frumosul blat al biroului și câteva cotoare de cărți. O 
bucata de hârtie pe jumătate boţită, care era așezată deasupra, 
îi atrase atenţia lui Anne, așa că o luă și o netezi pentru a putea 


citi ce scria pe ea. 

Chitanţă 

Şase candelabre de argint 

Un serviciu de masă din argint pentru douăsprezece 
persoane 

Un colier cu diamante și rubine 

Actul de proprietate al conacului Barbier 

Un portret în ulei 

Împreună cu alte obiecte amanetate anterior pentru 
plata datoriilor în sumă de douăzeci și cinci de mii de 
franci pentru servicii prestate. 

Valabil până la 1 iunie 1832, data la care proprietatea 
va fi considerata cedată. 

Fanjoux și Merimaux 

Rue de Temple nr. 16, arondismentul IV 


Așadar iată cum dispăruseră multe dintre decoraţiunile lor. 
Dar actul de proprietate al conacului? Cum a putut tatăl ei să 
facă așa ceva? 1 iunie era peste doar o săptămână! Marchizul 
nu avea cum să strângă o asemenea sumă de bani până atunci. 
În plus cum de reușise să facă asemenea datorii? Cine erau 
domnii Fanjoux și Merimausx și ce servicii îi oferiseră tatălui ei de 
intrase în datorii? La conacul Barbier-Chouant se trăia oricum 
destul de modest, cel puţin în ultimii ani. Or dacă aveau să 
rechiziționeze conacul Barbier pentru plata datoriilor, ei unde 
aveau să trăiască? 

— Nu, o, nu. „Am fost atât de oarbă”, se gândi Anne. Poate 
ăsta era motivul pentru care voia ca ea să se căsătorească cu 
Armand. Dacă ea s-ar căsători cu vărul ei, atunci tatăl ei n-ar 
mai fi trebuit să aibă grija de ea, să îi cumpere haine și să îi dea 
de mâncare, astfel încât costurile implicate de întreţinerea 
conacului Barbier s-ar reduce și mai mult. 

Ar fi asta îndeajuns însă? Anne nu avea nici cea mai mică idee 
cât costau mâncarea, vinurile din pivniţă și hainele ei. Luă în 
considerare și mica trăsura. Tatăl ei ar fi putut să o vândă dacă 
nu ar fi avut ea nevoie pentru a ieși în oraș în fiecare zi. Cu 
toate acestea de unde până unde datoria de douăzeci și cinci de 
mii de franci? 

Anne se holbă la hârtia de pe biroul tatălui ei și un alt gând îi 
trecu prin minte. Poate că mai mult decât a reduce cheltuielile, 


căsătoria cu Armand ar aduce ceva bani și asta le-ar putea 
rezolva dificultăţile financiare. În mod evident vărul ei avea 
avere. Se putea ca propria avere, lăsată de mama ei, care se 
presupunea că avea să îi servească drept zestre, să se fi 
terminat, limitându-i șansele de a se căsători cu cineva de 
rangul ei. Poate că tatăl ei vedea în acest vâr cooperant un fel 
de mană cerească. 

„De ce nu mi-a spus?” Dacă ar fi avut încredere în ea, poate 
că ar fi consimţit să se căsătorească doar ca să rezolve 
problemele lor. Dar cum avea să-și petreacă viaţa lângă Armand 
fără pasiune, mânată doar de simţul datoriei? 

La etajul superior se auzi o ușă deschizându-se și închizându- 
se cu zgomot. Anne ieși în grabă din bibliotecă, rugându-se ca 
tatăl ei să nu coboare pe scări. Când ajunse însă în holul de la 
intrare, nu văzu pe nimeni acolo. Urcă repede spre camera 
vărului ei și bătu ușor la ușă, intenţionând să intre, însă tonul 
repezit al tatălui ei o opri. 

— Cine e? întrebă acesta. 

— Anne. 

El nu spuse nimic preţ de-o clipă, și Anne puse mâna pe 
mânerul ușii, încercând să intre. Era închis. Auzi un zgomot 
nedeslușit de pași în cameră și ceva căzând pe podea și 
spărgându-se. Părea a fi ceva de sticlă. Tatăl ei înjură cu 
jumătate de gură și Anne distinse sunetul familiar făcut de 
bastonul lui pe podea, îndreptându-se în direcţia ei. Deschise 
ușa din interior doar cât să îi vadă faţa, nelăsând-o să privească 
dincolo de el. 

— Numai tu ești? întrebă el scrutând coridorul. 

— Da, tată, doar eu. Credeai că mai e cineva? 

— Intră, spuse el neluând în seamă întrebarea. Ce dorești? 

— Vreau să vorbesc cu Armand. Se simţea atât de rău când 
am plecat azi-dimineaţă, spuse ea implorându-și tatăl din priviri. 

Spre ușurarea ei, acesta deschise larg ușa invitând-o 
înăuntru. Cineva trăsese din nou perdelele, și două lumânări îl 
scăldau pe Armand, care părea să doarmă, într-o baie de 
lumină. Mirosul de vomă persista în ciuda faptului că Thérèse 
scosese probabil din cameră ligheanul urât mirositor, fiind slab 
mascat de o aromă puternică de camfor. 

— A fost deja doctorul pe-aici? întreba Anne. Deși știa 
răspunsul la întrebare, nu voia ca tatăl ei să creadă că ascultase 


pe la uși sau că îi trăsese pe servitori de limbă. 

— Da, Magendie, a venit în această dimineaţă și mi-a dat 
niște medicamente pentru vărul tău. 

— A spus ce are? 

— Poate fi vorba despre holeră. A spus că există cazuri în care 
durează mai mult până la instalarea bolii, dar, dacă sunt îngrijiţi 
adecvat, pacienţii se pot vindeca. 

Armand se mișcă și gemu prin somn. 

Anne încercă să se apropie de patul lui, dar tatăl ei o opri cu 
un semn al brațului. 

— E prea mare riscul, spuse el fără a-i întâlni privirea. 

De unde stătea Anne, Armand părea atât de palid că se 
confunda cu așternuturile. Constată ușurată că i se schimbase 
lenjeria de pat și bănuia că i se schimbaseră și bandajele. Deși 
camforul și mirosul amărui de vomă îi amintea de saloanele cu 
bolnavi de holeră de la spitalul Dieu, nu îi venea a crede că pe 
lângă hernie, sărmanul Armand se îmbolnăvise exact în timpul 
în care avea grijă de oamenii săraci pe care dorea să îi ajute. 

Anne își auzi vărul șoptind ceva nedeslușit. Işi croi drum pe 
lângă tatăl ei pentru a se apropia de el. 

— A-pă, spunea acesta. 

— Vrea apă, trebuie să fie apă pe-aici! spuse Anne privind în 
jur în căutarea unui pahar. Tatăl ei îi arătă podeaua, unde 
observă la lumina lumânării cioburile unei căni mari și o pată de 
apă. Fără a ezita, Anne luă clopoţelul de pe noptieră și sună cu 
putere. Câteva clipe mai târziu, servitoarea era la ușă. 

— Adu un pahar și o cană mare cu apă. Repede! ordonă Anne 
așezându-se apoi pe marginea patului vărului ei. 

— Anne! 

— Cineva trebuie să aibă grija de el, spuse Anne neluând în 
seamă vocea tatălui ei și ignorând ideea că ar putea isca mânia 
acestuia. Îi luă mâna lui Armand, care era fierbinte și uscată ca 
hârtia. Febra se înteţise, dar ea nu credea că era bolnav de 
holeră. 

Marchizul se îndepărtă de pat și se așeză pe un scaun. Faptul 
că nu o pedepsise pentru ieșirea ei obraznică și ca nu încercase 
mai mult să o împiedice să se apropie de patul lui Armand o 
miră pe Anne, așa că îl privi curioasa ca să îi vadă reacţia. 
Acesta stătea cu bărbia în piept, fără a părea însă supărat, 
mânios sau rece, ci mai degrabă gânditor, ca și cum ar fi avut o 


idee în minte, îngropata bine pe undeva, și ar fi încercat cu 
disperare să o scoată la lumină. 

— Tată? spuse ea. 

În acest moment, Thérèse sosi cu un urcior cu apă și un 
pahar. Anne umplu paharul și săltă cu o mână capul varului ei 
de pe pernă, în timp ce cu cealaltă îi duse paharul la gura. 
Buzele lui Armand tremurară la contactul cu apa rece și ea îi 
răsturnă lichidul transparent și rece în gură. Acesta bău apa cu 
lăcomie, vărsând puţin lichid pe bărbie și pe pernă. 

Anne repeta de trei ori mișcarea și în cele din urmă Armand 
se mai calmă, bând cu mai puţină disperare. 

— Îţi mulţumesc, Anne, spuse el deschizând ochii, după care îi 
închise din nou și adormi. 

Anne se ridica. Simţea cum o dor braţele de la efortul de a-i 
sprijini capul varului ei. Se întoarse, așteptându-se să Îl 
găsească acolo pe tatăl ei, dar acesta plecase. 

Casa era atât de tăcută încât Anne adormi pe scaun lângă 
patul lui Armand după ce tatăl ei și servitorii se culcară. Se trezi 
când ceasul bătea ora două noaptea, se ridică și se întinse, după 
care se îndepărta puţin de patul de suferinţa al vărului ei. 
Acesta părea să doarmă liniștit acum și era mai puţin palid 
decât de obicei. Poate că era mai bine și dacă bănuiala ei se 
adeverea, a doua zi avea să fie nevoita să se întoarcă la 
apartamentul doamnei d'Agoult și sa dea ochii cu ea. Nu știa 
exact cam ce văzuse contesa, dar Anne nu își putea scoate din 
minte privirea ei nedumerita și raniţă. Poate că nu avea să fie 
nevoie să se întoarcă acolo chiar atât de curând. Ar putea 
trimite vorba contesei că nu putea să o viziteze din cauza 
sănătății precare a vărului ei, care avea nevoie de îngrijiri. Cu 
toate acestea un asemenea gest ar fi fost o dovada de lașitate, 
așa că la un moment dat avea să trebuiască să se întoarcă la 
apartamentul celei care fusese atât de bună cu ea. 

Sărutul lui Liszt îi stârnise o senzaţie pe care nu o mai 
încercase niciodată și după care tânjea acum ca după un drog. 
Preţ de o clipa Anne își permise să retrăiască scena, amintindu- 
și de acele furnicături care îi cuprinseră trupul. Se simţea 
oarecum vinovata să simtă o asemenea bucurie doar la câteva 
săptămâni de la moartea mamei ei, cu atât mai mult cu cât și 
Armand era în suferinţă, însă tot ce își dorea în acea clipa era să 
cânte la pian și să simtă minunata muzică plină de senzualitate 


a lui Chopin. 

Oare de ce trebuia să ţină tatăl ei sala de bal încuiata? Cu 
siguranța că acum suporta sunetul muzicii. Poate că asta ar 
reuși chiar să îl înveselească. 

Pieptul lui Armand se ridica și se lăsa cu regularitate și când 
Anne îi atinse fruntea, își dădu seama că îi mai scăzuse puţin 
febra. Întreaga casă dormea și doar un scârţâit izolat al vreunei 
scânduri din dușumea întrerupea tăcerea deplina. Anne luă una 
dintre lumânările de pe noptieră și, ridicându-și puţin marginile 
rochiei astfel încât să nu facă zgomot merse până la ușă și ieși 
din camera. Holul era complet în întuneric. Cobori încet pe scări 
cu lumânarea în mână. 

Mai întâi trebuia să ajungă în bibliotecă. Voia să caute prin 
biroul tatălui ei. Cum mai pătrunsese înainte în camera aceea, 
Anne nu se mai temea atât de mult de această mișcare 
îndrăzneață. Ușa era deschisă și balamalele bine unse, astfel că 
nu făcu niciun zgomot când ea pătrunse. Anne se deplasă fără 
zgomot pe podea, pășind cât de mult putea pe covoare. Nu știa 
dacă tatăl ei își ţinea biroul încuiat de obicei, deși nu-l văzuse 
niciodată să umble cu cheile la el. Julien era acela care purta 
mereu un inel mare cu chei, însă acestea includeau doar cheia 
de la pivniţă, de la grajduri și de la ușa de la intrare. 

Anne făcu loc pe birou pentru lumânare, rezemând-o printre 
hârtii, și se așeză pe scaunul pe care-l ocupa tatăl ei în mod 
obișnuit. Era ciudat să se uite prin cameră din poziţia aceea, dar 
asta nu o făcu să ezite în a-și duce planul la îndeplinire. 
Deschise pe rând fiecare sertar, răsuflând ușurată când 
descoperi că glisierele fuseseră cernite pentru a aluneca ușor, 
fără zgomot. În mare parte sertarele erau pline cu tot felul de 
hârtii legate în teancuri: scrisori vechi, facturi, chitanţe. Singurul 
lucru pe care nu se aștepta să îl găsească fu un pistol, înfășurat 
într-o bucată de stofă fină, într-un sertar central, puţin adânc. Il 
ridică, iar greutatea și răceala lui o făcură să tresară. Nu își 
putea imagina arma în mâinile tatălui ei. O așeză la loc acolo 
unde o găsise și își continuă căutările. 

Pe măsură ce nimic din sertarele deschise nu dădea la iveală 
ceea ce sperase să găsească, Anne începu să își piardă buna 
dispoziție. Era obosită și venise vremea să meargă la culcare. 
Mai rămăsese un singur sertar, în dreapta jos. Il deschise și 
atunci când văzu că și acesta conţinea scrisori vechi de afaceri 


și legate de viața de la curte, dădu să-l închidă. Cu toate 
acestea se opri la vederea unui teanc de scrisori îngrămădite 
într-o parte, pe cant, fără a fi împăturite îngrijit așa cum erau 
celelalte, de parcă ar fi fost aruncate în grabă în sertar pentru a 
nu le mai vedea. Puse mâna pe una dintre ele și o trase afară. 


Frate Henri, 

Da, îndrăznesc să pretind asta, deși tu nu vrei să auzi 
de așa ceva. Poate că acum steaua ta strălucește, dar 
într-o bună zi, când se va întoarce din nou roata și nu te 
vei mai putea ascunde în spatele poziţiei tale de la 
curte și a banilor târfei ăleia pe care tu o numești 
soţie... 


Anne rămase cu gura căscata. Cine îndrăznea să o facă târfă 
pe mama ei, cea mai dulce și mai blândă ființă de pe faţa 
pământului? îi venea să rupă în bucăţi scrisoarea aceea plină de 
venin și să o ardă la flacăra lumânării, dar știa că asta nu ar fi 
fost deloc înţelept. Chiar dacă toată lumea din casă era prea 
adormită pentru a simţi mirosul de hârtie arsă, nu ar fi mirat-o 
deloc dacă tatăl ei ar fi știut unde își ţinea fiecare lucrușor din 
birou, astfel încât să își dea seama imediat că cineva îi umblase 
prin sertare. Anne știa că ar fi trebuit să lase scrisoarea la o 
parte, fără a mai citi un singur cuvânt acuzator, dar privirea îi 
era atrasă de cuvântul târfă care urma în epistolă, așa că o citi 
până la capăt fără să vrea. 


„„târfei ăleia pe care tu o numești soţie, voi apărea 
unde te aștepți mai puţin, iar tu și cei dragi ţie nu veţi 
mai fi niciodată în siguranţă. Aștept cu nerăbdare clipa 
când răzbunarea mai va fi completă. 


Scrisoarea era nesemnată, iar hârtia era foarte grosolană, 
aspră și cu pete închise la culoare. Anne o așeză repede la loc în 
ascunzătoarea ei și răsfoi întregul teanc, observând același scris 
pe toate scrisorile. Toate erau redactate pe aceeași hârtie 
ieftină și, citind în fugă câteva cuvinte din fiecare, își dădu 
seama că toate aveau același ton. 

Un vechi ceas bătu în sufragerie, marcând jumătatea de oră și 
amintindu-i că se afla în biblioteca tatălui ei de ceva vreme. Se 


ridică de la birou, gândindu-se să își abandoneze planul iniţial și 
din greșeală se lovi cu genunchiul de un mic mâner pe care nu îl 
băgase în seamă mai înainte în spatele sertarului unde găsise 
pistolul. Auzi zgomotul puternic al unui resort din partea opusă a 
biroului și își ţinu respiraţia, ascultând, pentru a-și da seama 
dacă zgomotul trezise pe cineva din casă. 

Liniște totală. Anne își frecă genunchiul și ocoli biroul masiv. 
Când ajunse în partea opusă, văzu că acolo se deschisese un 
sertar secret micuţ. La lumina lumânării observă că nu conţinea 
nimic altceva în afara unei chei de fier care, după mărime, nu 
părea să fie de la ușa de la intrare. Se rugă încetișor să fie cheia 
pe care o căuta. Dacă nu era aceea, avea să se ducă pur și 
simplu la culcare. 

Anne se împletici puţin din cauza oboselii. Făcu tot posibilul 
să traverseze holul de la intrare fără zgomot, atrasă ca un 
magnet de lacătul de la ușa sălii de bal. Când așeză lumânarea 
pe podea, aceasta mai că se răsturnă și se stinse, dar Anne 
reuși să o echilibreze, după care se ridică și potrivi cheia în 
lacăt. 

Încet, cu un scrâșnet scurt, lacătul se deschise. Anne trase 
inelul de fier din suport și deschise ușa. 

Camera mirosea a vechi și a mucegai, dar o urmă fină a 
parfumului care îi amintea de mama ei încă mai persista în aer, 
un amestec delicat de cuișoare și lavandă. Anne închise ochii și 
trase adânc parfumul în piept. Trecuseră mai puţin de două luni 
de la moartea mamei ei și deja își amintea cu greu detaliile feţei 
ei. Anne deschise din nou ochii oftând și privi în colţul unde avea 
să găsească obiectul pe care îl căuta, pianul Pleyel al mamei. 
Ştia că nu avea cum să apese nicio clapă pentru a-i auzi sunetul 
familiar, dar voia să îl atingă și să își imagineze că stătea acolo 
și îi arăta mamei toate lucrurile minunate pe care le învățase pe 
parcursul lecţiilor ei cu Liszt. Merse înainte, luminând diferite 
părţi ale camerei și se opri la aproape trei metri de colţul opus. 
Lumina lumânării îi permitea să bată până la perete și observă 
că nu mai era niciun pian acolo. Clipi de câteva ori, dar se pare 
că nu o înșela privirea. Cum se putuse întâmpla asta? Oare nu 
ar fi știut și Therese despre asta și nu i-ar fi spus? 

„Singura dată când ieșiseră cu toţii din casă fusese la 
înmormântarea marchizei, dar cu siguranţă asta nu se putuse 
întâmpla atunci, se gândi Anne, chiar înainte să o coboare în 


pământ.” însă tatăl ei se comportase atât de ciudat în ultima 
vreme încât chiar nu știa ce să mai creadă. Pianul urma să îi 
rămână ei, mama ei îi tot spusese asta. El nu avea niciun drept 
să facă ce voia cu el. 

Ceasul de pe policioara căminului bătu trei sferturi de oră și 
Anne își dădu seama că nu trebuia să mai bântuie prin casa 
tăcută, așa că părăsi în grabă sala de bal, puse din nou lacătul, 
așeză cheia în sertarul secret din birou și închise ușa de la 
bibliotecă. În drum spre camera ei, trecu pe la Armand să vadă 
dacă acesta mai dormea. Se gândi că ar fi trebuit să stea cu el, 
dar simţea o nevoie disperată să se întindă. Va dormi doar preţ 
de o oră și după ce se va odihni un pic avea de gând să se 
întoarcă la bolnav și să se roage ca boala de care suferea să nu 
fie holeră, ci doar o febră cauzată de operaţie, și pentru 
însănătoșirea lui. 


Pierre fu destul de surprins când primi o nouă invitaţie la ceai 
din partea lui Marie d'Agoult. Se hotărâse să nu îi spună de 
recentele lui descoperiri, gândindu-se că trebuia mai întâi să 
aibă ceva mai multe certitudini înainte de a-i împărtăși 
informaţiile legate de datele greșite de pe certificatul de naștere 
și de pe cel de căsătorie. Nu prea îi venea să îi spună că Anne ar 
putea fi un copil nelegitim. Deși Marie părea cu adevărat 
interesată de bunăstarea lui Anne, nu știa cum ar fi putut folosi 
acea informaţie. 

De aceasta dată nu vorbiră despre mama lui Anne, fosta 
prietena a doamnei d'Agoult. 

— Îmi fac griji pentru contesa Anne, spuse Marie odată ce ea 
și Pierre se așezară confortabil în salonul ei. Mi-e teamă că lipsa 
unei mame ar putea-o determina să abordeze un comportament 
nu prea potrivit. Să luăm, de exemplu, aceasta vizita recenta la 
spitalul Dieu. 

— Cred că motivele care au împins-o la asta au fost cât se 
poate de dezinteresate și a dat dovada de multa solicitudine în 
ceea ce îl privește pe vărul ei. 

— Ştiaţi că... de fapt nu, de unde aţi putea ști asta... că 
marchizul plănuiește ca Anne să se căsătorească cu Armand? 

Pierre simţea cum ochii doamnei d'Agoult îi urmăreau reacția. 

— Am auzit ceva în acest sens de la domnul de Barbier, 
răspunse el încercând să nu pară deloc dezamăgit. 


— Nu fiţi atât de abătut, domnule Talon, Anne nu are nici cea 
mai mică intenţie să asculte de tatăl ei în aceasta privință. Ce 
mă interesează mai mult însă este cum stau lucrurile la conacul 
Barbier. 

— Nu aţi fost acolo în vizită? 

— Am fost acolo doar o singura dată de la moartea lui 
Sandrine... a marchizei. Marchizul nu era de acord ca soţia lui să 
fie prietena cu mine și nu eram binevenită în casa lor. Mă 
întâlneam cu Sandrine prin cafenele și pe la petreceri. 

— Am înţeles că atât dumneavoastră, cât și marchizul aţi 
deţinut poziţii la curte, spuse Pierre. 

— Da, dar nu prea ne întâlneam. Marchizul era... este... un 
bărbat foarte șiret, fiind mult prea ocupat cu propria carieră 
pentru a da vreo importanţă doamnelor de companie ale 
reginei, spuse Marie . 

— Are un fel de a fi, spuse Pierre în încercarea de a-l descrie 
pe bătrân, puţin bădăran. 

— Cum așa? întreba Marie . 

Pierre îi povesti cum fusese concediat de tatăl lui Anne atunci 
când venise să schimbe pansamentul pacientului. 

— Pare o persoană cam neomenoasă. Nu a manifestat niciun 
sentiment de afecţiune faţă de contesă, nici măcar politeţe, 
spuse Pierre. Desigur, dacă bătrânul ar ști că nu era de fapt fiica 
lui, după cum sugerau documentele, atitudinea lui ar fi ușor de 
înţeles. 

— Deși Anne nu mi-a spus nimic în mod direct, ceea ce îmi 
spuneţi îmi confirmă temerile. Mi-e teamă că această lipsă 
totală de sentimente față de fiica lui a făcut-o destul de 
vulnerabila la influenţe deloc potrivite, spuse Marie aruncându-i 
o privire sugestivă lui Pierre. 

— Nu cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Pierre. 

— Vă amintiţi când ne-am întâlnit pentru prima oară, la 
concert? continuă Marie , explicându-i lui Pierre care credea ea 
că era adevărata cauză a leșinului lui Anne. Recunosc că se prea 
poate să fi comis un act imprudent în a consimţi să ia lecţii cu 
Liszt, dar era atât de oropsită și lăsată în voia sorții, și ea chiar 
că nu-și dorea nimic mai mult pe lume decât asta. 

Era îndrăgostită de bine cunoscutul Franz Liszt? Din ceea ce 
văzuse Pierre la Anne, care, cu excepţia primei lor întâlniri, 
dăduse mereu dovadă de o sensibilitate plină de calm, nu putea 


crede că era atât de slabă. Cu toate acestea se presupunea că 
doamna d'Agoult o cunoștea mai bine decât el. 

— Contesă, spuse Pierre aplecându-se în faţă, nu știu exact 
de ce, pentru că încă nu am suficiente dovezi în acest sens, dar 
mi-e teamă că pe lângă acest pericol moral despre care spuneţi 
că o paşte pe domnișoara Anne ar putea exista și un pericol 
fizic. 

— Pe ce vă bazaţi aceste suspiciuni? întrebă ea. 

— Poate că nu ar fi trebuit să vă spun nimic, întrucât nu am 
dovezi care să îmi susţină bănuiala. Numai că toată lumea din 
casa aceea pare extrem de nervoasă, de parcă s-ar aștepta să 
se întâmple ceva groaznic. In plus este vorba și despre modul în 
care m-a concediat marchizul. Nici măcar nu mi-a fost permis să 
îi explic menajerei cum să aibă grijă de domnul de Barbier. 

Marie rămase tăcută ceva vreme înainte să îi răspundă. 

— Domnule Talon, cred că trebuie să colaborăm pentru a 
asigura siguranţa contesei de Barbier-Chouant. Am un plan, dar 
nu îl pot pune în practică fără ajutorul dumneavoastră, spuse ea 
ridicându-se și îndreptându-se spre fereastră. Sunteţi un om 
onorabil? 

— Poftim? 

— Vedeţi dumneavoastră, dacă aţi fi curtean sau aristocrat, 
aș ști cum să vă fac să păstraţi cel mai adânc secret, dar mi-e 
teamă că nu știu cum se măsoară onoarea în rândul doctorilor, 
spuse ea întorcându-se din nou spre el. Dacă nu ar fi observat 
expresia ei blândă și deschisă, poate că Pierre s-ar fi simţit jignit 
de întrebare și ar fi plecat imediat, cerându-și scuze, în acest 
caz însă se hotărî să creadă că ea nu prea avea experienţa în 
ceea ce privea oamenii din clasa lui socială și că îi punea o 
întrebare sinceră. 

— Provin dintr-un lung șir de negustori din Toulouse. Tatăl 
meu a fost primarul orașului și a primit multe onoruri din partea 
ghildei negustorilor de mărunţișuri. Vă asigur ca onoarea este la 
fel de importantă în afaceri și în medicină cum este și în alte 
împrejurări ale vieţii. 

— Mi-aţi face onoarea, domnule Talon, să veniţi la o serată pe 
care o organizez aici joia viitoare? 

— Desigur, spuse Pierre. In ce consta acest plan însă? 

— Vă voi scrie mai multe detalii în acest sens după ce mă voi 
întâlni cu contesa. La revedere, domnule, spuse ea întinzându-i 


mâna pe care el o sărută politicos, după care plecă. 

Marie se uită spre locul pe care îl ocupase Talon adineauri 
când fusese de acord să continue să o ajute. Deși aparent nu 
găsise nimic concret legat de căsătoria lui Sandrine, obținuse 
informaţia pe care o dorea de la el, aflând care îi erau 
adevăratele sentimente. Doar cineva care era profund 
îndrăgostit de Anne ar fi riscat atât de mult în aceste condiţii și 
ar fi fost dispus să își asume și mai multe riscuri pentru ea, fără 
a primi vreo încurajare din partea doamnei în chestiune. In plus 
provenea în mod evident dintr-o familie bună, chiar dacă nu una 
nobilă. Faptul că era frumos și inteligent ușura și mai mult 
lucrurile. Deși nu avea un semn clar din partea lui Anne cum că 
s-ar gândi măcar la tânăr ca la un potenţial pretendent, aceasta 
roșise când vorbiseră despre el și avea tendinţa de a se exprima 
frumos despre el. Nu putea uita serviciile pe care i le adusese ei 
și familiei. 

„Seara de joi o să aducă o ieșire din această situaţie, oricare 
ar fi ea”, se gândi Marie. Sună după Adele. Trebuia să comande 
florile imediat. Avea să vorbească mai târziu cu bucătarul 
despre gustările pentru serată. 


Nouăsprezece 


Deși intenţionase să doarmă doar o oră, Anne se trezi după ce 
soarele urcase binișor pe cer. Când își dădu seama cât era de 
târziu, își aruncă un şal peste cămașa de noapte și fugi desculţă 
în camera unde zăcea Armand. 

O găsi pe Therese cu el, iar tânărul era treaz. Avea privirea 
mai alertă decât de obicei, dar părea speriat. 

— Așadar te simţi puţin mai bine în această dimineaţă, spuse 
Anne grăbindu-se spre patul lui. 

— Da, dar te rog să nu-l lași pe marchiz să intre, spuse el pe 
un ton imperios și liniștit. 

— Va dori să știe cum te simţi, spuse Anne după un schimb de 
priviri cu Therese. 

— Nu-l lăsa însă singur aici, te rog! spuse el mutându-și 
privirea panicată între cele două femei. 

Lui Anne îi fu teamă că vărul ei avea să sară din pat dacă nu 
consimţea ca fie ea, fie Therese să rămână permanent în 
cameră. Ea îl înţelegea. Marchizul putea fi o persoana groaznică, 
dar ea se obișnuise cu felul lui de a fi și mai degrabă o mânia 
decât o speria acum. Anne o lăsă pe Therese cu Armand, 
întorcându-se în camera ei pentru a se îmbrăca. Nu avea să 
meargă în ziua aceea la adresa din Quai Malaquais. Varul ei 
avea nevoie de ea acasă și oricum nu era o zi în caro avea 
lecţie. Se întrebă repede dacă era în stare sa dea ochii din nou 
cu Liszt, dacă va reacţiona la fel la gândul de a-l avea profesor. 
Pentru moment trebuia sa îi trimită un bilet lui Marie , și chiar 
făcu asta înainte de a se îmbrăca, dându-i-l fetei în casă pentru 
a-l duce când mergea la piaţă în dimineaţa aceea. 

În timp ce Anne trecea pe palier, întorcându-se spre camera 
vărului ei, îl auzi pe tatăl ei spunându-i ceva lui Julien. Se gândi 
că putea să îl oprească de la efortul de a mai urca scările, 
explicându-i că în starea lui febrilă Armand era deranjat de 
prezența marchizului. Coborâse deja o treaptă când cuvintele 
tatălui ei o făcură să se oprească. 

— Du-te la asistentul lui Magendie și spune-i că am nevoie de 
cealaltă pudră, cea despre care am vorbit. E destul de urgent. El 
va ști despre ce e vorba. 

Ce știa oare marchizul în materie de medicina pentru a putea 
sugera ca Armand să fie tratat cu vreun medicament nou, și 


asta cu atât mai mult cu cât acesta părea că începe să se 
însănătoșească? 

O îndoială oribilă începu să se strecoare în mintea lui Anne. 
Cu siguranţă că tatăl ei nu i-ar face rău lui Armand cu bună- 
știință! Dacă dorea ca Armand să se îmbolnăvească, de ce 
insistase atât de mult cu această căsătorie, care bănuia ea că 
avea să le mărească averea? Cu capul plin de gânduri se 
îndreptă spre camera vărului ei, unde lucrurile nu se 
schimbaseră prea mult faţă de vizita ei anterioară. 

— Cred că ne trebuie niște apă proaspătă și rece pentru 
domnul de Barbier, spuse Anne trimițând-o pe Therese din 
cameră pentru a putea vorbi singură cu vărul ei. 

— De ce ești atât de speriat de tatăl meu? îi șopti ea lui 
Armand apropiindu-se de el de îndată ce menajera închise ușa 
în urma ei. 

Deși era vioi, Armand era încă puţin dezorientat, avea faţa 
roșie și îi clănţăneau din când în când dinţii. _ 

— Nu știu, doar că atunci când se află aici mă simt mai rău. |n 
plus părintele Jaquin mi-a spus... Vreau să spun că el mi-a spus 
mereu... 

Așadar asta era adevărata sursă: informaţiile greșite oferite 
de preot. Anne se simţi puţin ușurată. 

— Ştiu că ţi-a spus că tatăl meu este rău, dar nu are dreptate! 
zise ea luându-i mâna între ale ei și strângându-i-o. Era atât de 
subţire că-i putea simţi oasele. Ascultă-mă, tatăl meu este doar 
trist și îngrijorat în ceea ce te privește și... trebuie să îți pun o 
întrebare. E important. Nu îmi vâr nasul de dragul meu, ci 
pentru binele tău. 

El își întoarse privirea sticloasă spre ea și Anne citi în ochii lui 
un sentiment de teamă. 

— Care e situaţia averii tale și ce se întâmplă dacă tu... dacă 
tu... și aici Anne se întrerupse, pentru că nu reușea să rostească 
vorbele potrivite. 

— Dacă mor? întrebă el fluturându-i pe buze un surâs. O vrei 
și tu, Anne? Şi tu? 

— Și eu? Bine, dar cine altcineva? Nu, nu, te rog să nu te 
gândești la așa ceva. Numai că sunt atât de confuză și nimic nu 
mai are sens. ` 

Armand se întinse din nou pe pernă și închise ochii. Inainte ca 
Anne să îl mai poată întreba ceva, Thérèse se întoarse cu un 


pahar curat și o cana mare cu apă proaspătă acoperita cu o 
cârpa de olandă cu mărgele de sticlă la capete. Anne îi turna 
apă varului ei. Acesta avea încă mâinile prea slăbite pentru a 
ţine paharul, așa că ea își încleșta degetele în jurul alor lui și îl 
ajuta să ridice paharul la gura. 

Voia să îl întrebe pe tatăl ei de medicamentul de care îl auzise 
vorbind, dar nu îndrăznea să o facă. Dacă s-ar fi întors domnul 
Talon! Avea încredere în el. Până la urmă acesta îi salvase viața 
lui Armand. Dacă însă nu reușea să se ducă la spitalul Dieu 
pentru a-l aduce, nu avea cum să îl facă să se întoarcă, mai ales 
după ce tatăl ei îl alungase. În plus, dacă printr-o minune ar fi 
reușit să îl convingă pe Talon sa aibă grijă de vărul ei, fără 
îndoiala că marchizul i-ar pune o sumedenie de bețe în roate. 
Speranţa lui Anne de a petrece câteva clipe singura cu Armand 
fu spulberată când marchizul însuși intră în cameră câteva 
minute mai târziu. 

— Cum se simte pacientul astăzi? întreba el evitând privirea 
lui Anne. 

— Cred că și-a revenit puţin, tată, răspunse Anne. 

— Cred că trebuie să pleci în curând la lecţia de pian, nu? 
spuse el făcându-i semn să elibereze scaunul de lângă patul lui 
Armand. 

— A, nu ţi-am spus că i-am trimis vorba doamnei d'Agoult că 
nu pot să plec de lângă vărul meu astăzi? 

— Înţeleg. Mă uimești. Credeam că îţi pasa doar de tine și că 
vei fi mulțumită să mă lași pe mine și pe domnul de Barbier 
singuri, spuse el îndreptându-se de mijloc, surprins fiind de 
răspuns. L-am rugat pe Victor să tragă trăsura la scară. 

Anne simţi cum îi vine să plângă. Cum o putea judeca atât de 
greșit? Oare nu își dădea seama că ţinea foarte mult la 
sănătatea lui Armand și că ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în puteri 
pentru a-i grăbi însănătoșirea? Cu toate acestea, în inima ei știa 
că majoritatea acţiunilor ei recente puteau fi luate ușor ca fiind 
unele egoiste. În plus, în adâncul sufletului își dădea seama că, 
într-un anumit fel, chiar erau egoiste. Chiar și acum, deși își 
făcea griji pentru Armand, nu putea nega că pretextul furnizat 
era binevenit pentru a părăsi conacul Barbier și a se duce la 
adresa din Quai Malaquais, uitând de grijile pentru vărul ei. Până 
la urmă temerile lui Armand legate de tatăl ei nu puteau fi decât 
aiureli ale unei minţi cuprinse de febră. Marchizul părea cât se 


poate de îngrijorat, stând lângă vărul ei și tamponându-i fruntea 
cu o cârpă rece și umedă. Avea să-i vorbească lui Therese 
înainte de a pleca, rugând-o să vegheze asupra lui Armand. 

Anne ieși pe tăcute din cameră și merse să își ia pelerina și 
pălăria. Nu era îmbrăcată adecvat pentru o vizita, însă nu prea îi 
venea să se schimbe de rochia simplă de zi din muselină. 
Doamna d'Agoult va trebui să o accepte astfel. 

Bine, asta dacă mai era încă acasă, pentru că, întrucât îi 
trimisese un bilet în aceeași zi în care îi spusese că nu avea 
lecţie și nu trebuie să vină în vizită. Dacă se dovedea că Marie 
era plecată, Anne avea să se întoarcă imediat la conacul 
Barbier. Era destul de înțeleaptă să nu îi ceară lui Victor să o 
ducă în altă parte, pentru că îi observase privirea după ce tatăl 
ei îl pedepsise aspru în ziua aceea când îl adusese pe Armand la 
conacul Barbier. Și-ar fi pierdut slujba dacă s-ar mai fi întâmplat 
așa ceva. Anne era curioasa să afle când i se plătise salariul 
ultima oară lui Victor. 

Se opri puţin în fața măsuţei de toaletă și, înainte de a-și 
potrivi pălăria peste bucle, își luă capul în mâini. O durea de la 
efortul de a înțelege tot ceea ce auzise și simţise în ultimele zile. 
Deși se tot chinuia să găsească un mod de a rezolva toate 
problemele cu care se confrunta, ajunsese într-un impas. Ce 
putea face fără bani, fără prieteni și fără a înţelege mare lucru 
din situația de faţă? Când mama ei era în viaţă, lucrurile erau 
mult mai ușoare. Acum însă se învârtea printre tot felul de 
intrigi și jumătăţi de adevăr, în timp ce ororile lumii de afară îi 
contaminau circuitul închis al vieţii. Anne căută pachetul de 
scrisori de la Liszt în sertarul măsuţei de toaletă, gândindu-se că 
i-ar putea aduce o alinare, dar amintirea sărutului lui Liszt și 
rolul pe care îl jucase ea însăși parcă aruncaseră un fel de vrajă 
malefica asupra acestui talisman al fanteziilor ei. Desfăcu 
repede panglica pe care o tăiase de la o pălărie veche pentru a 
lega scrisorile într-un teanc și citi câteva dintre ele. Voia să vadă 
dacă într-adevăr conţineau vreo aluzie, vreun indiciu care ar fi 
putut explica ce se întâmplase între ea și ilustrul ei profesor, 
justificând nesiguranța și disconfortul ei. 

In timp ce citea scrisorile redactate în grabă, o bănuială urâtă 
începu să se strecoare în inima lui Anne. În niciuna dintre ele nu 
era menţionat numele ei. Se forță să își amintească de prima 
scrisoare pe care Liszt o ascunsese în cartea de poezii și își 


aduse aminte de expresia din ochii lui și de modul în care tot 
încerca să îi atragă atenţia asupra lui Marie . Era o anumită 
grabă și stăruință în asta, însă nimic nu o asigura de fapt de 
dragostea lui. In plus la serata doamnei Duvemoy îi ceruse 
ajutorul. Ajutor pentru ce? 

Anne se opri dintr-odată. Nu voia să descopere ceva neplăcut 
sau jenant, cel puţin nu în acea clipă. Victor o aștepta. Tocmai 
se pregătea să lege la loc scrisorile în micuțul pachet, cu gândul 
de a le răsfoi mai târziu, când verso-ul uneia dintre ele îi atrase 
atenţia. „F. Liszt, Rue de Provence nr. 61, arondismentul 7”, 
scria pe hârtia aceea. Probabil că Liszt scrisese biletul pe 
spatele a ceva ce îi fusese trimis și acum ea știa unde stă. 

Anne legă în grabă pachetul de scrisori și îl ascunse în partea 
din spate a sertarului, după care aruncă o privire neliniștită spre 
camera varului ei înainte de a cobori scările. „Poate că aș putea 
face ceva”, se gândi ea. Orice era mai bine decât să stea 
deoparte și să aștepte să vadă ce avea să se întâmple. 

Traversase vestibulul și tocmai se pregătea să urce în trăsură, 
când un bărbat cu o haină simplă și sandale de preot iezuit intră 
în curte. Ea se opri, gândindu-se să îi spună că se întorsese la un 
moment dat în direcţia greșită, dar pasul lui hotărât care se 
îndrepta spre ușa principală îi sugeră că avea de gând să vina în 
vizită la conacul Barbier. Ar fi fost nepoliticos din partea ei să 
nu-l salute. 

— Bună dimineaţa, părinte, spuse ea înclinând ușor capul de 
îndată ce acesta se apropie îndeajuns ca privirile să li se 
întâlnească. 

— Dumneavoastră trebuie sa fiţi contesa Anne, spuse preotul 
arborând un zâmbet larg. Am venit ieri să-l văd pe vărul 
dumneavoastră, domnul de Barbier. Am aflat de la servitorul lui 
că era îngrijit aici, în casa tutorelui său, tatăl dumneavoastră. Se 
pare ca toată lumea știa de relaţia de rudenie dintre tatăl ei și 
Armand, mai puţin ea. 

— Da, se află aici și, din păcate, nu este prea bine. Cui am 
plăcerea de a mă adresa? spuse Anne simțind cumva că modul 
de a vorbi cam obraznic și prea prietenos al preotului o enerva. 

— Vă rog să mă iertaţi! spuse acesta înclinându-se 
respectuos. Armand a vorbit despre dumneavoastră însă cu 
atâta căldura încât am simţit că parcă v-aș cunoaște. Sunt 
părintele Jaquin, din ordinul iezuiţilor. Sunt confesorul, 


profesorul și... prietenul lui Armand, spuse el întinzând mâna 
pentru a o așeza pe braţul lui Anne. Aceasta însă se întoarse 
astfel încât să nu poată ajunge la ea fără a fi nevoit sa facă un 
gest stângaci, pretinzând că nu observase gestul lui. Işi amintea 
încă mult prea bine ce îi spusese Armand ca îi relatase preotul 
în legătura cu marchizul. Cum putea Armand să asculte vorbele 
acestui individ enervant? Cu toate acestea ea își dădea seama 
ca, fără prieteni ori familie, viaţa de la colegiu trebuie să fi fost 
una destul de singuratică pentru el. Poate că nu se cădea să îl 
judece atât de aspru pe acest om și poate că s-ar fi cuvenit să îi 
facă plăcerea lui Armand de a permite această vizită de dincolo 
de zidurile pe jumătate năruite ale conacului lor. 

— Vă va conduce Julien în camera vărului meu, spuse ea 
urcându-se în trăsura după ce îl concedie cu un gest ușor din 
cap. 

De îndată ce porniră spre Quai Malaquais, Anne uită de preot 
și își lăsă gândurile să zburde în direcţia pe care o luaseră 
înainte. Nu peste multă vreme îi veni o idee. 

— Victor, oprește trăsura! strigă ea tocmai când dădeau colţul 
pentru a se îndrepta spre chei. Am stat prea mult în casă în 
ultima vreme și am nevoie să iau puţin aer. O să merg pe jos 
restul drumului, nu e departe. Poţi veni să mă iei la ora 
obișnuită. 

Vizitiului nu îi venea prea ușor să facă ceva ieșit din comun, 
mai ales după evenimentele din ultimele zile, căci, în ciuda 
staturii lui generoase, se făcea mic de fiică la gândul că și-ar 
putea atrage furia marchizului. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, Victor, nu va ști nimeni că m-ai 
lăsat aici. Uite, vezi, mă poţi urmări cum merg spre 
apartamentul doamnei d'Agoult, spuse ea coborând din trăsură 
și începând să meargă spre est de-a lungul cheiului. 

Victor oftă și micuța trăsură scârţăi în timp ce el își schimbă 
poziţia pe capră. Anne continuă să meargă până când auzi biciul 
vâjâind prin aer și lovind spinările cailor, însoţit de îndemnul 
vizitiului. De îndată ce crezu că nu o mai putea vedea nimeni, o 
luă repede pe lângă apartamentul lui Marie şi continuă să 
meargă pe chei înspre Pont Neuf. Traversă repede Sena prin 
partea de sus de la Île du Palais, în direcţia arondismentului VI. 
Pe măsură ce se apropia de zona din jurul operei, observă o 
florăreasă care își vindea marfa pe marginea drumului. Cumpără 


un buchet cam ofilit de violete și o întrebă care era direcţia spre 
Rue de Provence. 

Femeia îi indică direcţia și Anne simţi cum inima începe să-i 
bată cu putere. Luase o hotărâre. Nu știa cum să-l abordeze în 
mod direct pe Pierre Talon, așa că avea de gând să îl roage pe 
Liszt să intervină în favoarea ei, în calitate de complice în 
această acţiune temerară. După aceea el avea să poată face 
cercetările necesare pe care ea nu le putea întreprinde, pentru 
a-l aduce pe doctor la căpătâiul lui Armand. Adresa de pe 
reversul biletului era un semn. Așa fusese scris. Și totuși dacă el 
nu era acasă? Și dacă era, ce avea să-i spună exact? 

Când localiză numărul 61, văzu că era vorba despre un bloc 
de apartamente și își dădu seama că nu avea nici cea mai vagă 
idee în ce apartament locuia Liszt. Înţelese acum cât de 
necugetata fusese intenţia sa. Deja se întorsese și plecase când 
dintr-odată aerul de pe stradă începu să vibreze de o muzică 
plină de graţie. Un sunet atât de puternic răzbătea de la ultimul 
etaj încât părea că cineva cânta nu la un singur pian, ci la zece 
în același timp. Toată clădirea tremura. Ei bine, acum știa unde 
stă domnul Liszt. 

Intră pe o ușă din apropierea magazinului de mărunţișuri de la 
parter și urcă încet scările, adunându-și gândurile. Trebuia să fie 
calmă și să nu se lase în voia emoţiilor. Avea să îl roage să facă 
ceva pentru ea întrucât nu se putea descurca de una singură, 
asta era tot. Scările deveneau din ce în ce mai înguste și mai 
simple pe măsură ce urca. Apartamentul lui Liszt era la ultimul 
etaj, înghesuit sub acoperișul mansardat. 

Când ajunse în faţa ușii simple din scânduri îmbinate, Anne 
răsufla cu greutate. Așteptă o pauză în continuumul muzicii 
înainte de a bate la ușă. 


Franz se tortura de unul singur, dorindu-și să poată lua înapoi 
ceea ce făcuse în ziua anterioară. Fusese atât de absorbit de 
propriile dorinţe că adusese o ofensă contesei și ospitalităţii ei, 
distrugând probabil nu numai șansele de a o câștiga, ci și 
șansele de a fi primit în societatea din care ea făcea parte și din 
cadrul căreia avea să-și câștige traiul și în viitorul apropiat. Dacă 
mama lui ar fi aflat despre asta, ar fi fost foarte dezamăgită de 
el. 

În vremuri de suferinţă și durere, Franz nu prea își căuta 


alinarea în muzică, ci mai degrabă muzica găsea o cale de a 
dezamorsa emoţiile în exces care îl animau. Nu se simţise 
niciodată mai inventiv și mai inspirat. Gândurile permanente la 
Marie , care îi ţineau tovărășie atunci când era treaz, și visurile 
referitoare la ea care îl inspirau chiar și în somn îl îmbătaseră pe 
Franz cu creativitate. Chiar în timp ce cânta, simţea noi idei 
dansându-i prin fața ochilor. Uneori crea momente atât de 
frumoase că nu își putea opri degetele, doar pentru a încheia 
îndepărtându-se atât de mult de ideea originală încât nu mai 
reușea să și-o amintească. Cu toate acestea își permitea să-și 
cheltuie ceva din bogata lui caravană de idei fără vreun regret. 
In ziua aceea cânta încontinuu, oprindu-se doar când avea 
vreun gând care prindea o formă finală. Atunci se apleca asupra 
hârtiei pe care o întinsese în grabă, își cufunda pana în călimară 
și scria notele cât de repede putea. 

Făcuse o pauză pentru a scrie o frază când auzi o bătaie 
politicoasă și distinctă la ușă. 

— Intră! strigă fără a se întoarce. 

Un parfum delicat, familiar pătrunse în cameră odată cu 
doamna ale cărei jupoane foșneau ușor la contactul cu rama 
ușii. Franz ridică privirea de la ceea ce făcea și se întoarse. 

— Contesă, spuse el făcând o reverență adâncă. Cu siguranţă 
că nu se așteptase la așa ceva. Nu avea nici cea mai vagă idee 
că ea știa unde stă el. 


Văzându-l pe Liszt cu mânecile suflecate și cămașa 
descheiată la gât și pieptul descoperit, Anne mai că era gata să 
o ia la fugă înapoi pe scări și să ajungă în stradă unde se simţea 
în siguranţă. Dacă ar fi făcut asta însă, el ar fi bănuit că îl 
căutase pentru un cu totul alt motiv decât cel pe care îl avea ea 
în minte. 

— Văd că sunteţi surprins, spuse Anne adunându-și toată 
stăpânirea de sine de care dispunea. Vă asigur că nu am venit 
să vă inoportunez cu rugăminţi necuviincioase. Nu îl putea privi, 
preferând să se concentreze pe o cusătură de pe unul dintre 
degetele mânușii, pe care se chinuia să o îndrepte. 

— Vă rog să luaţi loc, rosti el. 

— Nu, mulţumesc, prefer să stau în picioare, spuse ea 
sperând ca el să nu-i observe ușorul tremur din voce. 

— Domnișoară, eu... 


— Vă rog, să nu amintim evenimentele de ieri. Am o problema 
mult mai urgentă de discutat, ceva care privește sănătatea și 
poate chiar viaţa unei persoane la care ţin, spuse Anne 
mușcându-și buza în timp ce se gândea cât de mult să spună din 
povestea vărului ei. Se hotărî să îi dea cât mai puţine detalii lui 
Liszt, pentru orice eventualitate. Mă voi baza pe prietenia 
dumneavoastră, întrucât nu consider că îmi doriţi râul și am 
nevoie de ajutorul unui gentilom în această chestiune. 

Franz simţi cum se deschide față de această tânără, care 
părea atât de mândră și de speriată stând acolo în picioare. 
„Dacă nu aș fi complet înnebunit după Marie , se gândi el, și 
dacă nu m-aș fi ars deja în urma unei asocieri cu o tânără 
membră a nobilimii, aș putea găsi consolare la această fiinţă.” în 
cele din urmă reuși să o convingă pe Anne să se așeze și să bea 
un pahar mic cu vin de Bordeaux. In jumătatea de oră care 
urmă, ea îi povesti acele evenimente care formau un tablou 
confuz și ameninţător al vieţii pe care o ducea în casa tatălui ei. 
Deși nu era prea logică în ceea ce-i relata despre nevoia de a-l 
scoate pe vărul ei de sub protecţia marchizului, în mod evident 
era totuși ceva ce o tulbura grozav și Liszt fu marcat. 

— Ce l-ar putea determina pe tatăl dumneavoastră să nu îi 
acorde toate îngrijirile necesare vărului dumneavoastră? Cu 
siguranţă nu ar avea nimic de câștigat dacă și-ar păta mâinile 
cu sângele lui. 

Anne își feri privirea și nu îi răspunse. Nu putea scoate mai 
multe de la ea, indiferent ce ar fi întrebat-o. „Poate că e vorba 
despre vreo avere aici”, se gândi Franz. 

— Presupunând că sunt de acord să vă ajut, oare nu are să fie 
tatăl dumneavoastră cât se poate de furios? Nu vă temeţi deloc 
pentru siguranţa dumneavoastră? 

— Vă rog, spuse Anne, nu pot crede că tatăl meu are de gând 
să facă rău cuiva. Nu vă pot explica motivul. Tot ce știu este că 
nu îi permite domnului Talon să aibă grijă de Armand, astfel că 
va trebui să îl aduc pe Armand la domnul Talon. 

— Dar cum credeţi că aţi putea să îl răpiți dacă, din câte 
spuneţi, tatăl dumneavoastră este mereu acasă? 

— Am nevoie de câteva zile să mă gândesc la asta. Nu eram 
sigură că... 

Franz putea înțelege foarte bine că ea nu contase neapărat 
pe ajutorul lui. 


— Peste câteva zile, poate până joi seara voi reuși să 
întocmesc un plan, spuse ea după câteva clipe de gândire. 

— Dar joi veţi fi ocupată, nu-i așa? spuse el. E vorba despre 
serata de la doamna d'Agoult, continuă el văzând după privirea 
ei nedumerită că nu știa la ce se referea. În mod evident veţi 
interpreta studiul, spuse Franz căutând prin vraful de 
manuscrise și cărţi deschise aruncate peste tot pe masa lui și 
pescuind cartea de vizită care sosise cu puţin înaintea contesei, 
pe care i-o înmâna. Ea o citi de mai multe ori, încruntata, apoi i- 
o dădu înapoi. 

— Aceasta ar putea fi o șansă nesperată, spuse ea. Domnule 
Liszt, sunteţi dispus să vă aflaţi la dispoziţia mea în acea seară? 

— Cred că ar fi mai bine să îmi spuneţi exact ce aveţi de gând 
să faceţi înainte să-mi dau acordul. 

Anne spera ca tremurai cât se poate de evident al întregului 
ei corp să nu fi fost observat de Liszt pe parcursul conversaţiei 
în care îi descrisese aleea din apropierea clădirii în care se afla 
apartamentul lui Marie, unde avea sa staţioneze fără a fi văzută 
o trăsură, precum și ușa care știa că duce la ea, pe unde 
observase că fata în casă conducea diverși negustori când 
trecuse prin salon. El fusese de acord sa o ajute, dar în mod 
evident avea suspiciunile lui. Acum trebuia să o viziteze pe 
Marie. Dacă urma sa cânte la pian în mai puţin de o săptămână, 
trebuia sa repete cât mai mult posibil înainte de eveniment. 
Deși știa ca acesta fusese de fapt scopul pentru care luase lecţii 
de pian, avusese un șoc când își văzuse numele scris ca 
interpret la un spectacol care debuta cu o nouă lucrare a 
celebrului domn Frederic Chopin. 

Anne își luă rămas-bun de la Liszt, observând ce moi îi erau 
buzele când îi sărută mâna pe care el i-o luă înainte ca ea să 
reușească să își pună mânușile, nepărând prea dispus să îi dea 
apoi drumul. Gestul îi aminti de modul în care mâinile lui le 
atinseseră pe ale ei în timpul lecţiilor și acel sărut necerut și 
interzis. Ea își feri privirea când el se înclină ca să nu se holbeze 
la cămașa lui desfăcută și la conturul coastelor, și la sfârcurile 
întunecate de pe pieptul lui. După aceea Anne nu își mai 
permise să îl privească în ochi, părăsind repede apartamentul 
fără a privi înapoi. 

Străzile șerpuitoare ale Parisului treceau pe lângă Anne ca 
într-un fel de ceaţă, căci practic pluti până la apartamentul din 


Quai Malaquais. Ştia că ceea ce făcuse era cât se poate de 
nepotrivit, dar cel puţin acum o altă persoană, mai precis un 
bărbat, știa de temerile ei privind sănătatea vărului ei și avea să 
o ajute să îndrepte lucrurile. În mod curios întâlnirea ei 
clandestină cu Liszt o făcuse să fie mai puţin tulburată de 
întâlnirea cu Marie . Se convinsese că nu era posibil ca 
protectoarea ei să nu fi fost martora comportamentului obraznic 
al profesorului ei din ziua dinainte. Dacă ar fi fost așa, cu 
siguranță că domnul Liszt ar fi fost mult mai tulburat și mai 
puţin optimist. 

Anne sună din clopoțel și aşteptă să fie primită în salonul 
doamnei d'Agoult. O găsi pe Marie așezată la biroul ei, privind 
peste râu, înspre Tuileries. 

— Așază-te, Anne, aș vrea să vorbesc ceva cu tine, spuse 
Marie și Anne o ascultă. Ai primit biletul meu în legătură cu 
serata? 

„Desigur, se gândi Anne. Va trebui să mint încă o dată.” 

— Da, spuse ea, de aceea m-am și răzgândit și am hotărât să 
vin astăzi. Aș vrea să repet, dar mai este ceva ce aș vrea sate 
rog. Marie stătea în picioare fără să scoată o vorba, așteptând-o 
pe Anne să continue. Aș vrea sa vina și tatăl meu la serata, 
spuse ea așteptându-se să audă obiecţii din partea doamnei 
d'Agoult. 

În loc să facă asta însă, Marie îşi întoarse din nou privirea 
spre fereastra, de parcă nu ar fi întrebat-o nimic mai interesant 
decât dacă vrea pâine cu unt sau o prăjitură la ceai. 

— Prea bine, spuse ea, dacă reușești sa îl convingi să vină, îl 
voi primi cu braţele deschise. 

— Ce voiai să mă întrebi? spuse Anne. 

— Mă întrebam doar dacă tânărul acela, domnul Talon, nu a 
fost cumva recent să îl vadă pe varul tău. 

— A fost o singura dată, dar tatăl meu nu i-a permis să mai 
vina. Ce n-aș da să mai vină! 

— De dragul tău sau al vărului tău? spuse Marie privind-o din 
nou pe Anne, de aceasta data cu o expresie întrebătoare. 

Ceva din felul în care formulase întrebarea o făcu pe Anne să 
roșească. 

— Nu contează, spuse Marie. 

Anne tânjea să protesteze, spunându-i lui Marie ca înţelesese 
greșit lucrurile și să îi spună totul despre Liszt, Armand și tatăl 


ei, dar nu știa de unde să înceapă. În loc să facă asta însă, se 
îndrepta spre pian și începu să repete cu fervoare și dedicație. 
De îndată ce mâinile îi atinseră clapele, Anne își permise să se 
bucure de emoția pe care o simţea la gândul că avea sa cânte 
prima dată la o serată, chiar dacă era vorba despre un spectacol 
cu un public invitat într-o casă privată. Trebuia să cânte în așa 
fel încât să o facă pe mama ei să fie mândră de ea. Asta o făcea 
din dorința de a nu se gândi la nimic altceva în următoarele 
câteva ore și de a lăsa toate grijile deoparte. 


Douăzeci 


Pierre se uita neîncrezător la scrisoarea pe care tocmai o 
primise de la doamna d'Agoult. Aceasta venise în același plic cu 
invitaţia la serată. 


Dragă domnule Talon, 

Mi-aţi spus că aţi fi dispus să mă ajutaţi în orice fel aș 
fi crezut că ar duce la protecţia și bunăstarea lui Anne. 
După câteva ezitări, am hotărât că înaintea seratei de 
joi trebuie să vă rog să pătrundeţi în conacul Barbier și 
să găsiţi testamentul prietenei mele Sandrine de 
BarbierChouant pe care să mi-l aduceţi. 

Când am fost acolo, l-am zărit din întâmplare în 
bibliotecă, pe care o găsiţi făcând la dreapta de cum 
intraţi în casă. Dacă reusșiţi să duceţi la bun sfârșit 
această sarcină, vă rog să îmi aduceţi documentul în 
mare secret. Nu v-aș cere să faceţi asta dacă n-ar fi 
vital pentru siguranţa lui Anne. Vă mulţumesc că mă 
ajutaţi în această chestiune. 


Pentru numele lui Dumnezeu, cum avea să reușească să ducă 
la bun sfârșit o asemenea sarcină? Nu prea erau șanse să fie 
invitat în casă ca oaspete. Cu toate acestea să intre pe furiș era 
cu totul altceva față de a pătrunde într-o clădire oficiala printr-o 
intrare secretă. Ceea ce complica și mai mult lucrurile era faptul 
că marchizul l-ar recunoaște dacă l-ar vedea și asta i-ar distruge 
cariera medicală înainte de a o începe. Mai rău de-atât, dacă l-ar 
descoperi Anne, nu ar crede niciodată că motivele lui sunt 
adevărate și ar pierde orice speranţă de a-i câștiga favorurile. 

Pierre își făcu un mic memento în minte să nu mai cadă de 
acord să facă ceva vreodată dacă nu știa toate detaliile în acea 
privinţă. Își dăduse cuvântul contesei și acum era obligat să facă 
ceea ce îi cerea ea. Oare putea cere ajutorul unuia dintre 
servitori? Din câte își dădea seama vizitiul era mult prea timid, 
lacheul prea devotat stăpânului său, iar menajera prea atașată 
de Anne. Nici măcar nu le cunoștea numele sau dacă vreunul 
dintre ei știa să citească un eventual mesaj pe care l-ar putea 
trimite. 

Își frecă fruntea. Intrase într-o clădire în puterea nopţii deja, 


poate că nu avea să fie atât de dificil să mai facă asta o dată. 
Conacul Barbier nu părea să fie la fel de bine păzit cum era 
Prefectura. Cu toate acestea putea da greș. Nu știa nimic despre 
cum se pătrunde într-o casă, așa că erau șanse mari să fie prins 
și aruncat în închisoare. Nu, nu, trebuie să refuze sau să 
pretindă că încercase, dar nu a reușit. 

O asemenea acţiune ar fi fost însă lipsita de onoare, în plus 
doamna d'Agoult nu i-ar fi cerut să facă așa ceva dacă nu ar fi 
avut motive cu adevărat întemeiate. Dacă siguranţa lui Anne 
era cu adevărat la mijloc, trebuia să facă tot posibilul și să se 
conformeze. Cu siguranţă însă exista și altă soluţie... 

Desigur! Trebuia să obţină testamentul, dar nu însemna că 
trebuia să facă asta el însuși. Era plin Parisul de oameni 
disperaţi după câţiva bănuţi pe care i-ar putea angaja pentru a 
sparge o casă, neriscând astfel să fie implicat în mod direct. 
Intrebarea era unde putea găsi pe cineva dispus să pătrundă în 
conac și să fure documentul. 

Pierre se schimbă în cel mai uzat rând de haine pe care îl 
avea, o cămașă și o pereche de pantaloni, peste care îmbrăcă 
vechiul lui palton cu buzunarul rupt. Pleca din apartament și, în 
loc să o ia spre universitate sau spre Saint Germain, se îndreptă 
spre arondismentul VIII, situat la nord de Sena și la est de 
ruinele Bastiliei. În inima foburgului Saint Antoine, unul dintre 
cele mai sărace și mai mizere cartiere ale Parisului, se afla un 
loc cunoscut sub numele de Curtea Miracolelor. Acolo, în acel 
loc numit atât de sugestiv, se retrăgeau vagabonzii și hoţii 
Parisului atunci când nu-și făceau meseria. Acolo cerșetorii orbi 
își recăpătau vederea, copiii bolnavi deveneau sănătoși, iar 
epilepticii se vindecau în mod miraculos de acea afecţiune. Asta 
până a doua zi însă, când aveau din nou să se reverse pe 
străzile Parisului cerșind sau furând de la cei bogaţi. Ştia de acel 
loc doar pentru simplul fapt că fusese menţionat în unul dintre 
cursurile lui de igienă civică, cu titlu de exemplu pentru 
urbanismul vechi, murdar și îngrămădit pe care autorităţile 
încercau să îl corecteze mutându-i pe oameni în alte cartiere, 
demolând și reconstruind. La curs li se spusese că niciun 
reprezentant al guvernului nu putea pătrunde în Curtea 
Miracolelor fără a-și risca viaţa. Deci problema nu putea fi 
rezolvată. Pierre hotărî că va trebui să găsească în acest loc 
omul potrivit planului său. Unde în alta parte putea el găsi pe 


cineva pe care să îl poată plăti pentru a se furișa într-o casă și a 
fura ceva, dispărând apoi fără urmă, cineva care să nu aibă 
vreun motiv de a-l mai revedea vreodată. 

Pierre bănuia că numărul locuitorilor din Curtea Miracolelor se 
redusese substanţial din cauza holerei și îi era teamă și că, dacă 
aflau că este doctor, aveau să îi taie gâtul după nici zece pași de 
la intrarea în labirintul de străduţe unde se construiseră acele 
baricade atât de eficiente în timpul Revoluţiei din iulie. Cu toate 
acestea, cum nu avea cunoștințe în rândul lumii suburbane, 
Pierre nu știa la cine să apeleze. Era mai bine să își riște norocul 
într-o zonă unde nu îl cunoștea nimeni și a convinge pe cineva 
decât să rateze o încercare de a pătrunde el în conacul 
domnișoarei Anne. 

Pierre își ridică gulerul și, cu ochii aţintiţi în jos, merse repede 
spre nord, spre cheiul Saint Bernard și traversă Sena pe Podul 
Austerlitz. Pe acolo avea să ajungă direct în arondismentul VIII, 
trecând spre foburgul Saint Antoine prin cartierul Quinze-Vingts. 
Odată ajuns acolo, trebuia să se orienteze pe străduțele 
șerpuitoare și împletite, dintre care multe fuseseră distruse 
când oamenii dezgropaseră pietrele de pavaj pentru a ridica 
baricade. Ţinta lui era râu-famata Rue de Charenton. 

Găsi destul de ușor cartierul și nu peste multa vreme se 
afundă pe trotuarele șerpuite, unde pătrundea foarte puţin 
lumina zilei, în timp ce clădirile dădeau impresia unui amurg 
timpuriu, fals. Mirosul de cadavre și fiere era puternic, însă 
străzile nu erau deloc pline cu grămezi de oameni decedați. 
Străzile erau prea înguste pentru a putea permite trecerea unei 
căruţe. Pierre se gândi că oamenii își ţineau morţii în casă. Când 
se apropia de câte un amărât de copil zdrenţăros ca să-l întrebe 
pe unde trebuia să o ia, acesta dispărea ca prin minune pe câte 
o alee minusculă sau pe o ușă bine ascunsă. Pierre simţea 
flagelul morţii prin acest cartier uitat de Dumnezeu. Vedea 
oamenii, contopindu-se cu zdrenţele lor și cu pietrele pline de 
funingine ale clădirilor și risipindu-se ca șobolanii de sub poduri 
la lumina unei torţe când se apropia el, ascunzându-se în 
bordeiele lor. 

Pierre își zise că fusese o idee prostească. Se gândi de mai 
multe ori să se întoarcă din drum, însă privind repede peste 
umăr, își dădu seama că se adeverise de ce se temuse, adică nu 
avea să îi fie deloc ușor să găsească drumul înapoi prin acel 


cartier complicat. Începu să creadă că nu avea să se mai 
întoarcă niciodată la dărăpănatul, dar mondenul Cartier Latin 
sau să mai viziteze străzile însorite și luxoase din Saint Germain. 
Îl scutura un fior și își strânse haina mai bine în jurul trupului. În 
comparaţie cu căutările sale pe străzile insalubre, ar fi fost cu 
mult mai simplu să intre prin efracţie în conacul Barbier. 

Tocmai când se hotărâse că, indiferent dacă avea să 
regăsească drumul înapoi sau nu, trebuia să-și ia tălpășița din 
cartier, auzi o voce în spatele lui. 

— Domnule! 

Se întoarse și văzu cea mai ciudată creatură pe care își 
aruncase ochii vreodată mișcându-se cu greutate în direcţia lui. 
Avea capul mult prea mare pentru corpul lui minuscul și braţele 
lui scurte se bălăngăneau pe lângă corp în timp ce cioturile lui 
de picioare se grăbeau spre el. Dacă un bărbat de aceeași 
statură cu el l-ar fi urmărit astfel, ar fi luat-o la sănătoasa, ca să 
scape cu viaţă. În loc să fugă însă ceva din creatura aceea îl 
făcu să se oprească și aștepta să se apropie. 

La început Pierre crezu că piticul avea de gând să întindă 
mâna în semn de salut însă, spre groaza lui, în clipa în care era 
deja prea târziu pentru a putea fugi, observă micul pumnal din 
mâna bărbatului. Cu o viteză uluitoare, piticul îi înșfăca piciorul 
drept cu o mână și îi atinse testiculele cu pumnalul din mâna 
cealaltă. 

— lţi sugerez să nu te mişti, spuse piticul, sau vei fi mutilat 
într-un chip groaznic. 

Pierre își ţinu respiraţia. 

— Ce faci aici? spuse piticul cu o voce ciudat de ascuţită. 

— Caut ajutor, spuse Pierre cu dificultate, căci simţea că i se 
urcase inima în gât. 

— Ajutor! Asta chiar că e bună, râse bărbatul. 

— Trebuie să fur ceva și nu știu cum să fac asta, spuse Pierre 
care îl măsurase bine pe pitic și decisese în acea clipă că nu și- 
ar fi dorit vreodată să introducă o asemenea creatură în casa lui 
Anne. Dacă cineva avea să pătrundă în conacul Barbier, acela 
avea să fie el. 

Piticul dădu puţin drumul piciorului lui Pierre, fără a mișca 
însă pumnalul din poziția aceea primejdioasă. 

— Ha, un domn ca tine? Cum decad cei de sus, spuse el. 

Pierre fu surprins de fraza folosită. 


— Ești un om educat? îl întrebă el, însă asta nu îi aduse decât 
o nouă împunsătură de pumnal care îl făcu să se cutremure. 

— Sunt educat după cum mă arată faptele mele. Iți dau juma’ 
de minut să-mi spui povestea ta, după care, dacă nu îmi place, 
încep să tai. 

— Există o fata, o doamnă, care ar putea fi în primejdie. 
Trebuie să fur testamentul mamei ei. Se poate ca tatăl ei să fi 
falsificat niște documente. Mama ei a murit de holeră. Sunt 
dispus să plătesc pentru ajutorul primit, deși nu sunt bogat, 
începu Pierre să vorbească. 

Piticul retrase pumnalul și îl așeză în ascunzătoarea lui, 
înșfăcând însă din nou piciorul lui Pierre. 

— Ești un nesăbuit că ai venit aici. Nu prea ne plac burghezii 
prin cartierul ăsta, spuse el târându-l pe Pierre după el, care se 
văzu nevoit să meargă șontăc-șontăc. Avea acum un mers mai 
caraghios decât al piticului. 

— Cum te cheamă, domnule? îl întrebă individul. 

— Pierre. Dar pe dumneata? 

— Spune-mi Petit, piticania izbucnind într-un râs ascuţit 
asemenea unui nechezat de cal. 

Pierre simţi cum se înnegurează, pe măsură ce răpitorul îl 
conduse din ce în ce mai adânc în interiorul cartierului, 
împingându-l în cele din urma pe o ușă prea mică pentru a-i 
putea trece pragul în picioare. Pipăi pereţii pe care se scurgea 
apa de o parte și de alta a unui hol cufundat complet în 
întuneric și în cele din urmă trecură de o ușă, intrând într-o 
cămăruţă. Umezeala era ţinută la distanţă aici de un foc firav, 
iar o fereastră mică și murdară lăsa să pătrundă doar puţină 
lumină, cât să vezi pe unde mergi. Un bărbat zăcea lat pe un pat 
de paie, întors într-o parte. Chiar și în lumina aceea săracă, era 
evident că era bolnav. 

— Ce mi-ai adus, Petit? spuse bărbatul cu o voce pierdută și 
slabă. 

— O afacere, căpitane, răspunse Petit. 

— la spune. 

— Ei bine... spuse Pierre neștiind dacă bunăoară căpitanul, 
cum îi spunea Petit, voia ca el sau Petit să îi explice despre ce 
era vorba. 

— Liniște! se repezi piticul la Pierre adresându-i-se apoi 
siluetei de pe patul de paie. E vorba despre o spargere. Zice că 


vrea să înveţe cum să o comită chiar el, dar poate că îl putem 
convinge să angajeze pe cineva. 

— Care e miza? 

De data aceasta Pierre tăcu. 

— Ei bine? spuse Petit dându-i un șut dureros în gleznă. Cine 
crezi că ne poate spune asta? 

— Trebuie să găsesc un anumit testament, spuse Pierre 
scuturând din umeri. 

— Un testament? Dar ce valoare are așa ceva? spuse 
căpitanul schimbându-și ușor poziţia pe patul de paie. E vorba 
despre bani? îl întrebă el pe Petit. 

Pierre băgă mâna în buzunar, căutând cei douăzeci de franci 
pe care îi adusese cu el, dar, spre surprinderea lui, punguta lui 
cu bani se afla deja în mâna lui Petit. Piticul îi aruncă punga de 
piele căpitanului. 

— Nu e cine știe ce, dar poate că mai are. 

— Am... am vrut doar să cer niște sfaturi despre cum să intru 
în casă și să nu fiu prins. Nu am... au! 

Un alt șut în gleznă îl făcu pe Pierre să se oprească. 

— Două sute de franci, spuse bărbatul de pe patul de paie, 
dar cum Pierre nu înţelese la ce se referea, se întoarse spre 
Petit. 

— Atât o să te coste ca să te ajutăm cu afacerea. 

— Dar nu am două sute de franci! strigă Pierre. 

— Un om care poarta la el douăzeci de franci trebuie să aibă 
cel puţin încă de zece ori pe-atât. Dacă nu îi ai, fură-i, îţi arătam 
noi cum, se auzi vocea căpitanului, înceată, dar precisă. Când 
termina de vorbit, începu să râdă alături de Petit, dând naștere 
unui zgomot grozav de ciudat. Vocea ascuţita a lui Petit se 
combina cu râsul zgomotos, și gâfâit al bărbatului care zăcea 
bolnav pe patul de paie. Pierre nu îndrăznea să întrebe de ce 
boala suferea. 

— Prea bine. Presupunând că reușesc să fac rost de aceasta 
sumă, de unde știu că mă vei ajuta? 

Piticul dădu în sfârșit drumul piciorului lui Pierre și se 
îndepărtă de el privindu-l de parcă Pierre ar fi fost nebun de 
legat. 

— Nu aveţi de ales, domnule. Nu v-am pus noi să v 
aventuraţi în cartierul nostru, dar acum, că vă aflaţi aici, v 
spun că nu sunteţi într-o poziţie care să vă permită să v 


OV oc Or 


tocmiţi. 

Pierre își dădu seama de cât de mare dreptate avea Petit. 

— Vă rog, nu aţi putea să-mi spuneţi cum să fac ca să intru 
într-un vechi conac, cum să mă mișc cu ușurință ca să nu 
trezesc pe nimeni și să nu fiu auzit? 

Căpitanul începu să îi descrie lui Pierre cum să pătrundă într-o 
casă în puterea nopţii. Îi spuse cum să își înfăşoare pantofii cu 
cârpe astfel încât să nu facă zgomot și să încerce cu orice preţ 
să evite folosirea lumânărilor. De asemenea, trebuia să 
înfășoare în cârpe un drug de fier, în cazul în care ar fi fost 
nevoit să spargă vreo fereastră făcând cât mai puţin zgomot. 

— Dar cum voi ști dacă am documentul pe care îl caut dacă 
nu am lumină? 

— Dacă îți petreci destul timp în întuneric, ţi se vor obişnui 
ochii cu el, spuse Petit zâmbind ca un fel de laudă la adresa 
propriei persoane. În mod evident trecuse printr-o asemenea 
experienţă de mai multe ori. 

Spre surprinderea lui Pierre, sfaturile căpitanului bolnav erau 
cât se poate de logice. 

— Cred că știu ce trebuie să fac. Vă sunt recunoscător pentru 
ajutor. Acum însă trebuie să mă întorc la locuinţa mea sau 
prietenul cu care o împart va da alarma, spuse Pierre făcând o 
reverență politicoasă și pregătindu-se de plecare. Nu ajunse 
însă să facă nici doi pași că Petit se agăţă din nou de piciorul lui. 

— Nu așa repede! Avem nevoie de o garanţie, nu-i așa, 
căpitane? 

Căpitanul scoase un mormăit, dar lui Pierre i se păru că boala 
îl făcuse să aţipească din nou. Dintr-odată aerul se umplu de un 
miros pătrunzător de urină acida și Pierre respira precipitat. 

— Afară! striga Petit. Vă voi găsi eu, domnule Pierre, să nu vă 
îndoiţi de asta! Și când vă voi găsi, ori îmi daţi două sute de 
franci, ori daţi de naiba! continuă piticul împingându-l înapoi pe 
coridorul întunecat și apoi pe ușa scunda. Tocmai se pregătea 
să dispară în bordei când Pierre îl opri. 

— Așteaptă! spuse el. 

Petit se uita urât la Pierre pe sub sprâncenele stufoase. 

— De ce boala suferă căpitanul? Poate aș putea fi de ajutor. 

— Nu e treaba dumitale! spuse piticul scuipând un muc mare 
care se agăţase de tivul hainei lui Pierre. Nu e holeră, căci ar fi 
murit până acum. 


Înainte ca Pierre să îl poată întreba pe unde trebuia să o ia, 
Petit dispăru înapoi în casă. Pierre se uită în susul și în josul 
micuței străzi care se răsucea în așa fel încât nu putea vedea 
prea departe în nicio direcţie. Işi aminti că o luaseră la dreapta 
pentru a ajunge la ușa, așa ca el o lua la stânga. Pe drumul 
înapoi observa că locuitorii murdari și mohorâţi nu se mai 
ascundeau din calea lui, privindu-l acum cu o vie curiozitate. 
Unul sau doi copii se grăbiră spre el cu mâna întinsa, cerșind 
câteva centime. Pierre găsi câteva într-un buzunar pe care nu îl 
scotocise Petit. 

După vreo jumătate de oră de rătăcit spre ceea ce credea el 
că era sudul, Pierre ieși din păienjenișul de străduţe și dădu în 
strada dinspre podul Austerlitz. Nici că fusese mai fericit 
vreodată să vadă Sena cea tulbure și verde șerpuind în faţa lui. 
Cu toate acestea chiar și după ce traversă râul pe podul de fier 
care ducea spre Cartierul Latin continuă să aibă un sentiment 
ciudat, de parcă avea un păianjen care se i plimba pe spinare. Îi 
părea rău că se aflase acolo și că fusese martor la modul de 
viață al acelor oameni. Nu era de mirare că exista holeră. Și 
fărădelegea, care își trăia propria epidemie, înflorea și mai mult. 

Pierre se îndreptă grăbit spre apartament, sperând ca 
Georges să fie acasă pentru a-i alunga dispoziţia sumbră. Avea 
chef să cânte cuplete comice și să bea șampanie, numai că nu 
își putea permite să bea așa ceva. Piticul îl ușurase de tot ceea 
ce reușise să economisească din mica lui rentă. Până a doua zi 
trebuia să se înarmeze cu ceva curaj pentru a pune în practică 
sfaturile căpitanului și să intre în posesia testamentului pe care 
doamna d'Agoult și-l dorea cu atâta disperare. Atunci nu va 
deveni și el un răufăcător? Pierre și-l închipui pe cunoscutul 
detectiv Vidocq ţesând o capcană pentru el și ducându-l într-o 
căruță la închisoare. Trebuia să-și amintească faptul că 
indiferent care ar fi fost acţiunile lui acestea aveau ca scop să 
descopere ceva mai rău și să scoată adevărul la iveală. Cu 
siguranţă nu multă lume l-ar fi învinuit pentru asta. 

Pe la jumătatea podului Pierre își schimbă părerea asupra 
destinaţiei, gândindu-se să se ducă mai degrabă la cafenea. Să 
meargă acolo direct și mai mult ca sigur că îl va găsi pe Georges 
acolo. Prietenul lui avea obiceiul să se distreze puţin înainte de 
a-și lua în primire tura de noapte de la spitalul Dieu. Trecuseră 
săptămâni bune de când nu mai băuse un pahar cu colegii lui de 


facultate. Puţină camaraderie era exact ceea ce avea nevoie și 
spera să găsească pe cineva care să îi facă cinste. 

Pierre ar fi putut să facă la dreapta și să meargă direct pe 
chei pentru a ajunge în Rue des Ecoles, dar nu voia să se vadă 
dincolo de cealaltă parte a sinistrei linii de demarcaţie. Nu putea 
să scape de senzaţia că era urmărit de mii de ochi din spatele 
ferestrelor micuţe din districtul Quinze-Vingts, așa că o luă spre 
Cartierul Latin pe Rue de Buffon, apoi pe străduţele 
întortocheate bine cunoscute, pline de studenţi și artiști. 

— Pierre, aici suntem! 

Sunetul vocii lui Georges nici că putea fi mai binevenit. După 
cum bănuise Pierre, acesta stătea cu un grup de studenţi de la 
medicina la doua mese rotunde de pe stradă. După toate 
aparențele tocmai discutaseră aprins un subiect anume. 

— Avem nevoie de tine ca să ne putem decide în legătura cu 
ceva, spuse Georges târând un scaun de la o masă goală din 
apropiere la masa lor, pentru Pierre. Pe unde ai umblat? întreba 
Georges observând hainele sărăcăcioase ale lui Pierre. Arăţi de 
parcă ai fi văzut o fantoma. 

— Am vizitat niște districte sărace și nu voiam să îi sperii 
arătând prea bine îmbrăcat, spuse Pierre sperând că explicaţia 
asta avea să fie de-ajuns. Oricum erau cu toţii mult prea 
binedispuși ca să continue cu întrebările. 

— Dezbaterea noastră priveşte mintea  răufăcătorului, 
continua Georges fluturându-și paharul gol prin aer. Oare 
înflorește în niște vremuri ca astea, când un trup plin de boala 
devine un simbol pentru depravarea populaţiei? 

Pierre dădu pe gât, plin de recunoștinţa, paharul de vin roșu. 

— De ce nu te duci în foburgul Saint Antoine să îi întrebi pe 
locuitorii lui? 

Răspunsul lui iscă hohote de râs zgomotoase. Pierre se 
mulţumi să zâmbească și mai comandă o sticla de vin. Chiria 
avea s-o plătească săptămână următoare, când putea să 
retragă încă o rata din renta lui de la bancă. 


Douăzeci și unu 

În timp ce Pierre râdea și glumea cu prietenii lui în Cartierul 
Latin, Franz și Eugene stăteau la o masă în interiorul unei 
cafenele de pe Rue des Beaux Arts, o mică strada din foburgul 
Saint Germain, discutând cu voce scăzută. 

— Nu te sfătuiesc deloc să faci asta! Amintește-ţi ce s-a 
întâmplat data trecută, se auzi vocea șoptită a lui Eugene, 
amestecată cu sarcasm. 

— Dar nu este același lucru, spuse Franz încruntându-se la 
lichidul rubiniu din paharul din faţa sa. 

— E drăguță sau nu? E și contesă, n-ai spus asta? Şi e și 
orfană? 

Franz dădu din cap afirmativ la toate întrebările lui Eugene. 

— Atunci, rogu-te, spune-mi cum e diferită treaba asta? 

— Lasă-mă să-ţi explic din nou, spuse Franz făcându-i semn 
ospătarului să mai aducă o sticlă de vin. Ea spune că ne-am 
duce să-i aducem vărul bolnav. 

— Fie! N-am de gând să împart o trăsură cu un bolnav de 
holeră, spuse Eugene. 

— Nu e vorba despre holeră, își revine în urma unei operaţii 
sau cam așa ceva. 

— Şi tu crezi că e mai bine să îl hurduci pe pietre de pavaj 
într-o trăsură mai degrabă decât să îl lași în patul lui cald și 
confortabil? Și ce-o să faci cu el odată ce îl scoţi de-acolo? 

Franz își ţuguie buzele și privi prin mulţimea din cafenea. 
Observă că erau niște doamne foarte frumoase pe-acolo și că 
una dintre ele îl privea cu ceva mai mult decât curiozitate. 
Începea să își dorească să nu se fi amestecat vreodată în viaţa 
tinerei contese. Fusese o idee necugetată aceea că ea ar putea 
reprezenta calea prin care și-ar fi putut face cunoscute 
sentimentele pentru Marie. 

— Problema e, Eugene, că o doamnă mi-a cerut ajutorul. Nu 
voia să îi spună lui Eugene despre sărut, singura acţiune care îl 
obliga într-un fel să îi vină în ajutor lui Anne. 

— Nu, nu te voi ajuta, nu de această dată, spuse Eugene 
înșfăcându-i braţul lui Franz, după care se ridică și își trase 
mănușile peste degetele neliniștite. 

— Unde te duci? îl întrebă Franz șocat. 

— Mă duc să pictez. Ştii, așa fac eu banii cu care se plătește 


tot vinul ăsta, spuse Eugene răsucindu-se pe călcâie și își croi 
drum prin mulţimea elegantă de iubitori de ceai și de vin de 
Bordeaux care făceau schimb de secrete timp de ore bune în 
fiecare zi. 

— Dar n-ai achitat nota de plată! strigă Franz după el. Când 
ospătarul îi aduse o bucăţică de hârtie cu o listă a tuturor 
lucrurilor pe care le consumaseră în acea după-amiază, Franz îi 
spuse să o treacă în contul domnului Delacroix și își urmă 
prietenul în stradă înainte ca ospătarul să aibă ocazia de a 
protesta. 

Îl ajunse din urmă în timp ce artistul dădea colţul spre 
străduţa unde își avea atelierul. 

— Nu trebuie să mergi cu noi, spuse Franz. Vino doar la serată 
și asigură-te că Marie este ocupată preţ de o oră, în timp ce eu 
mă ocup de această problema. 

— Așadar nu vrei să închiriez o trăsură cu cai pentru tine? 

— Păi da, dar îţi promit că asta este tot ce-ţi cer. 

În tot acest timp cei doi prieteni urcaseră scările și intraseră 
în salonul din exteriorul studioului lui Eugene. 

— Uiţi un detaliu, spuse Eugene în timp ce își scotea mănușile 
și pălăria și se debarasă de haină. Nu am fost invitat la această 
serată. 

— Nu contează asta! spuse Franz. Eşti faimos, contesa va fi 
încântată să te primească. Te voi aduce ca invitat al meu. 

Eugene stătea cu mâinile pe șolduri și scutura din cap spre 
prietenul lui. 

— Lasă-mi ceva timp să mă gândesc la asta. Te sfătuiesc să 
îți analizezi și tu sentimentele. 

După ce îl părăsi pe Eugene, Franz avu un sentiment de jenă. 
Părea că, indiferent ce ar fi decis, lucrurile aveau să meargă rău. 
Până la urmă de unde știa el dacă exista cu adevărat acest văr 
bolnav? Poate că tânăra contesă voia să îl prindă în capcană și 
să îl pună într-o situaţie în care ar fi fost nevoit să o ia de soţie. 
Ştiind-o pe Anne, nu părea prea probabil un mariaj, dar 
suspiciunile lui Eugene îi astâmpăraseră binișor dorinţa de a fi 
mai galant cu eleva lui. 


În după-amiaza următoare, Anne stătea în biblioteca tatălui 
ei, ţinând în mână invitaţia la serata contesei d'Agoult. 
— O să vii și tu, tată, nu-i așa? întreba ea. 


Acesta stătea la biroul lui cu privirea fixata undeva în mijlocul 
hârtiilor împrăștiate pe el. 

— Vărul nostru trebuie îngrijit, trebuie să i se dea 
medicamentul. 

— Poate să facă Therese asta, spuse Anne. Asta dacă îi spui 
tu să o facă, adăugă ea. Şi dacă mă lași să trimit după domnul 
Talon... 

— larăși tânărul acela? Nici nu e doctor. 

Anne închise ochii preţ de o clipă. Lucrurile nu mergeau chiar 
cum își dorea. 

— Sunt convinsă că modul în care îl îngrijești tu, cu ajutorul 
doctorului Magendie, este suficient, dar și serata e importantă. 
Doamna d'Agoult a promis că mă va prezenta în societate și, 
dacă tu nu vei fi acolo, lumea va comenta. _ 

— Am treburi importante de care trebuie sa mă ocup. In plus 
această prostie cu serata este un lucru dezonorabil, spuse 
marchizul strâmbând din nas. _ 

— Cu siguranţă că afacerile mai pot aștepta. In ceea ce 
privește aceste serate private, cele mai la modă persoane cântă 
la instrumente și cu vocea acolo. In plus sunt convinsă că vor fi 
oameni pe care îi cunoști deja. Marie are mulţi prieteni de la 
curte, spuse Anne ținându-și respirația până vorbi marchizul. 

— Bănuiesc că va trebui să merg. Insă, contesă, să nu-mi mai 
ceri să fac asta vreodată... Nu știi ce îmi ceri. 

Marchizul se ridică, sprijinindu-se puternic în baston. Anne se 
gândi că tatăl ei arăta mai îmbătrânit de când murise mama ei. 

— In plus, spuse ea, mi-ar plăcea să mă auzi cum cânt la pian. 

Auzind asta, marchizul ridică privirea spre Anne și pentru o 
fracțiune de secunda o umbră de durere se vădi în ochii lui. În 
curând însă acea expresie de amărăciune și mânie atât de 
familiară se instală pe chipul lui. 

— Vom pleca de la petrecere imediat după ce vei termina de 
interpretat piesa. 

Anne simţi privirea sfredelitoare a tatălui ei atunci când se 
întoarse și ieși din biblioteca. Serata urma să i aibă loc în seara 
următoare. Işi petrecuse întreaga ' după-amiază la pianul lui 
Marie , știind că nu avea rost i să îl implore pe tatăl ei să 
deschidă sala de bal, de vreme ce pianul Pleyel nu se mai afla 
acolo. Contesa d'Agoult se comportase ciudat de rezervat de la 
ultima ei lecţie și Anne începuse să creadă din ce în ce mai mult 


că văzuse mult mai mult decât spusese atunci. 

lar acum, dacă tatăl ei plănuia să o ia de acolo imediat după 
spectacol, avea să îi fie mult mai greu să ducă la bun sfârșit 
planul pe care îl făcuse cu Liszt. Dacă nu găsea o cale de a-l 
determina pe tatăl ei să stea la Marie , nu vor reuși niciodată să 
ajungă la conacul 

Barbier suficient de repede pentru a pune la cale răpirea 
înainte de întoarcerea marchizului. 

Armand nu părea să se însănătoșească așa cum se sperase, 
deși Therese spunea că rana din partea inferioară a 
abdomenului se vindecase fără probleme. Numai dacă i-ar 
permite tatăl ei să îl aducă pe domnul Talon! Marchizul nu lăsa 
pe nimeni în afară de el să îi dea medicamentul prescris de 
doctor pentru Armand, așa că Anne nu putea descoperi despre 
ce leac era vorba. Dacă ar fi știut, poate că ar fi reușit să îi 
trimită vorbă lui Talon și să îl întrebe despre medicament. 

Încă din ziua vizitei ei la spitalul Dieu, Anne fusese chinuită de 
vise tulburătoare. li apăruseră cearcăne sub ochi și se simţea 
mereu obosită. Incerca să ascundă cearcănele folosind niște 
pudră albă pe care o confiscase Thérèse de pe masa de toaletă 
a răposatei marchize, dar îi venea greu să nu caște și într-una 
din zile aproape că aţipise la pian. 

Cu toate acestea de îndată ce se culca noaptea ochii îi 
rămâneau deschişi și imagini ale pacienţilor care se 
contorsionau îi apăreau în faţa ochilor. La un moment dat văzu 
un schelet care cânta la pian asemenea lui Liszt, cu degetele lui 
osoase bătând în clape cu mare virtuozitate. Scheletul îi distra 
pe cei aflați pe patul de moarte într-un salon de spital enorm, 
unde pacienţii vomitau doar ca să aplaude în clipa următoare, 
fiind scoși, pe rând, pe măsură ce cedau în faţa bolii. 

Toată lumea lui Arme se schimbase în ultimele săptămâni. 
Toate convingerile ei fuseseră puse sub semnul întrebării. Acum 
era pe cale de a întreprinde ceva atât de îndrăzneţ încât, dacă 
ar fi ales să facă asta, tatăl ei ar fi putut să o închidă la nebuni. 
Ştia ea bine că alţii își trimiseseră fiicele la mănăstire sau la azil 
pentru lucruri mai puţin îndrăzneţe. Anne însă nu putea suporta 
să vadă cum vămi ei se stinge fără ca ea să-l poată ajuta. 

Uneori, când nu putea dormi, Anne își imagina claviatura în 
mintea ei și interpreta piese pe cuvertura de pe pat. Efortul o 
obosea și după o vreme aluneca într-un somn agitat. În noaptea 


aceea reușise în sfârșit să își liniștească mintea destul cât să 
alunece într-o stare de semiconștiență când fu trezită de un 
zgomot. Se ridică în capul oaselor și căută lumânarea de lângă 
pat. Simţi răceala dureroasă a podelei sub picioarele goale, dar 
se deplasă încet, în tăcere spre lumânare, aprinzând-o cu tăciuni 
din sobă. Își trase șalul pe umeri și și-l adună sub bărbie, 
oprindu-se apoi în mijlocul camerei, ascultând și neștiind dacă 
să se ducă înapoi în pat și să încerce să doarmă sau să stea 
trează, în cazul în care chiar ar fi fost trezită de ceva. Deși nu-și 
dădea seama exact de ce, simţea o prezenţă străină în casă. 
Anne își stinse lumânarea și stătu în întuneric. Dacă urma să 
coboare la parter ca să vadă despre ce era vorba, nu avea rost 
să ia o sursă de lumină cu ea, care i-ar fi semnalat prezenţa. 


Pierre îi spuse lui Georges că se angajase să lucreze la spitalul 
Charité, care era localizat în mod convenabil în Saint Germain, 
destul de aproape de conacul Barbier. Își luă şi trusa medicală 
cu el, dar, în loc să o umple cu stetoscopul și cu instrumentele 
medicale, introduse o eșarfă pe care să și-o pună la gură și la 
nas, câteva zdrenţe și niște sfoară cu care să-și lege pantofii, 
precum și bara de metal pe care o adusese în caz că ar fi fost 
nevoit să spargă o fereastra pentru a intra în casă. Se așeză la o 
cafenea până la miezul nopţii, apoi vagabondă prin foburg 
plimbându-se de parcă ar fi avut treabă pe undeva cât se află 
pe străzile mari și ascunzându-se în pragul ușilor când ajunse pe 
aleile mai mici. Când nu mai rămase ţipenie de om pe strada, 
Pierre se întoarse pe strada du Barq, cu inima bătându-i 
nebunește. Se gândi de mai multe ori că trebuie să fie puţin 
nebun. 

Pe măsură ce se apropia de aglomerarea întunecată care 
forma conacul Barbier, Pierre avu din nou acea senzaţie de 
parcă i s-ar fi plimbat un păianjen pe spinare. Se întoarse 
gândindu-se că probabil îl văzuse cineva și acum îl urmărea, dar 
în lumina difuză dată de felinarele de pe stradă nu văzu decât 
pietrele de pavaj și câte un șobolan ocazional. Se întoarse și își 
văzu de drum până când ajunse la porţile de fier care erau 
încuiate. 

Pierre știa în urma vizitei lui din săptămâna dinainte că familia 
locuia în edificiul elegant, dar dărăpănat situat în sens opus 
porților. Prin urmare aripa din stânga lui trebuia să includă 


grajdurile și locuinţele servitorilor. Presupuse că această aripă 
avea o intrare separată prin curte și se întreba dacă ar putea să 
se caţăre pe poartă sau pe zidul de lângă ea pentru a ajunge la 
acea intrare. Însă, fără a se ajuta de umerii cuiva, îi era 
imposibil să ajungă sus, dat fiind modul cum era construită 
proprietatea, așa că Pierre o luă la stânga pentru a vedea dacă 
nu exista cumva o altă ușă care dădea în aleea din apropierea 
casei, permițând servitorilor să intre și sa iasă nestingheriţi din 
conac. 

Parcursese cam jumătate din acel pasaj întunecat când auzi 
un zgomot în spatele lui. De această dată nu mai era vorba 
despre vreun șobolan. Se întoarse și îl j văzu pe Petit stând la 
capătul aleii, blocându-i ieșirea. Pierre stătu nemișcat și aşteptă, 
dându-și seama că era prins în capcana și ca nu îl putea evita pe 
Petit decât luptându-se cu el. Injura la gândul că toate uneltele 
pe care le adusese cu el pentru a-i ușura intrarea în casă erau 
ascunse în trusa medicala, nefiindu-i la îndemână acum. 

Petit fugi în faţă fără a scoate cel mai mic zgomot. După ceea 
ce se întâmplase ultima oară când alergase piticul spre el, Pierre 
se făcu instinctiv ghem cu trusa medicala în braţe. 

Cu toate acestea, spre surpriza lui Pierre, Petit se opri înainte 
de a ajunge la el și își duse un deget la buze, după care se 
aplecă și începu să-i șoptească încetișor la ureche. 

— M-a trimis căpitanul să îi protejez investiția. Nu ești deloc 
greu de urmărit, spuse el după care urma un râs potolit. 

Pierre nu știa dacă să se arate uimit sau ușurat că urma să 
aibă parte de ajutor, și încă de ajutorul unui profesionist, în 
această afacere delicată. Nu îi plăcea ideea de a-i permite 
accesul acestui personaj din Curtea Miracolelor în casa lui Anne, 
dar acum nu prea mai avea ce face. 

Petit îi făcu semn să îl urmeze și în curând ajunseră la o 
fereastră cu obloane încrustată din peretele de piatră al casei. 
Cum era prea înaltă pentru Petit, Pierre încercă să o deschidă, 
dar era închisă. Se uită întrebător la pitic, care îl dădu la o parte 
și ridică un picior, indicându-i lui Pierre să îl ridice. Aceasta își 
făcu palmele căuș sub gheata bătută cu ţinte a piticului, care îi 
zgârie palmele fine chiar și prin mănuși. Pierre observă că Petit 
nu își luase măsurile de siguranţă pe care le învățase Pierre cu o 
zi înainte și că pentru o persoană atât de micuță era 
surprinzător de greu, iar Pierre începu să transpire abundent. 


Piticul își scoase pumnalul de unde îl avea ascuns la curea și îl 
împinse printre cele două obloane, mișcându-l în sus și în jos 
până se lovi de ceva, după care insistă cu blândeţe în acel 
punct. Spre surprinderea lui Pierre, obloanele se deschiseră. 

Fereastra nu avea geam și ducea la un fel de cămară. Mai 
multe bucăţi de vânat atârnau de tavan pe cârlige de fier și 
niște castroane acoperite cu muselină emanau un miros 
înţepător de brânză fermentată. Pierre și Petit se căţărară 
înăuntru pe fereastră și se strecurară în încăpere. Deschiseră 
ușa care ducea în corpul principal de clădire prin intermediul 
unui coridor neluminat. „Pare destul de ușor”, se gândi Pierre. 
Dacă el și piticul puteau intra în casa lui Anne în acest mod, cum 
de nu fusese nicio spargere până acum la conacul Barbier? Nu 
aveau nici câini, observă el ușurat, așa că nu exista nimic care 
ar fi putut da alarma, semnalându-le prezenţa. 

Coridorul întunecat se termina prin cinci trepte care duceau la 
o altă ușă a sufrageriei, dominată de o masă lunga, înconjurată 
de scaune cu spătar înalt. Cantitatea infima de lumină care 
pătrundea prin crăpătura perdelelor dădea la iveală o tapiterie 
roasă care atârna pe un perete și o masă veche pentru servit 
lângă o alta mai mică. Petit se uită în jur. 

— Nu e niciun fel de argintărie! șopti el. 

Pierre își duse un deget la buze înțelegând de ce venise Petit 
cu el. 

Ajunseră în holul de la intrare fără a face niciun zgomot, în 
ciuda faptului că zdrenţele din jurul pantofilor lui Pierre îl făceau 
să alunece pe podelele de lemn lustruit. Spera că nu va fi nevoie 
să alerge prin casă. Pierre observă că piticul se pricepea de 
minune să meargă fără zgomot și fără a avea cârpe care să Îi 
amortizeze pașii. 

La dreapta lui era ușa despre care doamna d'Agoult îi spusese 
că ducea în bibliotecă, diametral opusă celei care era în mod 
inexplicabil închisă cu lacăt. Incercă ușor clanţa ușii de la 
bibliotecă și, găsind-o neîncuiată, o deschise. 

Mirosul ușor de mucegai al cărţilor, ciudat de liniștitor, era 
singura dovadă că intraseră în camera în care trebuia. Probabil 
că ferestrele nu erau doar acoperite de perdele, ci aveau și 
obloanele trase, pentru a proteja cărţile valoroase de lumină. 
Doar lumina celor câţiva tăciuni rămași în cămin îi permitea lui 
Pierre să își facă o idee despre cum arăta de fapt camera. 


— Ei bine, ce mai așteptăm? șopti Petit atât de aproape de 
umărul lui Pierre încât acesta tresări. Timpul ne este dușman, nu 
uita! 

Când deveniseră „ei” oare? se întrebă Pierre. Pipăi cu 
picioarele pe podea până găsi biroul, situat în mijlocul camerei. 
Spre uimirea lui, acesta era acoperit cu mult prea multe hârtii 
pentru a putea distinge vreuna în mod special. l-ar fi luat ceva 
timp să scotocească prin ele în căutarea testamentului și ar fi 
făcut și destul zgomot. Pierre începu să deschidă sertarele, 
sperând să găsească documentul pe care îl căuta ascuns pe 
undeva, așa cum ar fi trebuit să fie într-o situaţie normală. Tot 
ce găsi însă fură facturi, scrisori și hârtii obișnuite, însă nimic 
scris pe hârtie de pergament. 

Între timp Pierre observă că Petit găsise câteva nimicuri din 
argint: o călimară, un suport pentru stilou și o mică statuetă 
chinezeasca pe care le dosi într-un buzunar secret al hainei. 
Pierre se gândi că nu avea cum să îl oprească fără a face 
zgomot. 

Tocmai se pregătea să lase baltă căutarea, plin de frustrare, 
ponegrindu-se că își asumase un asemenea risc fără rost, când 
observă o panglică care atârna pe laterala biroului. O urmă până 
la un document gros și trase încet de panglică, scoțându-l din 
maldărul de hârtii. Era hârtie de pergament în mod cert. O duse 
spre cămin și o examină la lumina slabă dată de jăratic. 


Eu, Sandrine de Barbier-Chouant... 


Acela era testamentul. Îl dosi repede în interiorul hainei și prin 
simpla boţire a hârtiei dure i se păru că face prea mult zgomot, 
după care, cu ochii obișnuiți cu întunericul, îi făcu semn lui Petit 
să îl urmeze afară din bibliotecă. 

Pierre nu știa dacă o văzuse mai întâi pe Anne sau dacă o 
auzise icnind. Aceasta purta o cămașă de noapte albă și stătea 
atât de palidă și nemișcată pe ultima treapta a scării că, dacă 
nu ar fi fost un om de știința, Pierre ar fi putut crede că era o 
fantomă. Anne își duse mâna la gură și Pierre își duse degetul la 
gură pentru a-i spune să tacă. Era prea târziu însă. Petit se 
năpusti dinspre casa scării cu pumnalul ridicat sclipind în lumina 
difuză. Pierre nu își aminti când se mișcase, dar reuși cumva să 
ajungă la Anne înaintea lui Petit și lovitura pe care piticul 


intenţionase să i-o aplice ei îl ajunse din lateral, tăind materialul 
hainei și străpungându-i pielea chiar sub coaste. 

Țipătul lui Anne străpunse tăcerea și în curând începură să se 
audă uși deschizându-se și voci confuze răsunând peste tot prin 
casă. 

— Pe aici, șuieră Petit târându-l pe Pierre care aproape 
leșinase de durere și ai cărui pantofi alunecau pe parchetul 
lustruit. Sunetul picioarelor servitorilor care alergau spre ei îi 
convenise. In loc să se refugieze în micul salon din spatele 
scărilor și înainte ca Pierre să își dea seama ce se întâmpla, Petit 
sparse o fereastră și trecând prin ea o luă la sănătoasa lăsându-l 
să se descurce de unul singur. Era o săritură destul de 
sănătoasă pentru a ajunge până în stradă; sări și la aterizare 
Pierre își luxă glezna. Își apăsă mâna pe gleznă și observă o 
dâră de sânge care i se îmbibase în pantalon. Cu toate acestea 
reuși să ajungă șontăc-șontăc în cea mai apropiată străduţă 
înainte ca cineva din casă să vină la fereastra micului salon. Se 
rugă ca eșarfa să-i fi ascuns bine chipul și Anne să nu-l fi 
recunoscut. Pierre își pipăi buzunarul de la piept. Testamentul 
era acolo. Își dusese sarcina la îndeplinire. Acum tot ce mai avea 
de făcut era să ajungă înapoi la apartamentul lui, unde își lăsase 
ustensilele medicale. Durerea pe care o simţea era puternică, 
dar, din fericire, lama fusese scurtă și pătrunsese prin mai multe 
straturi de haine, așa că nu putea cauza o rană adâncă. 

Acea jumătate de leghe până în Rue des Bernardins fu cea 
mai dureroasă plimbare pe care Pierre o făcuse vreodată. Se târî 
pe scările de la apartament și leșină pe podea înainte să 
reușească să își panseze rana. 


Anne tremura toată. Therese o înfășură într-o pătură și o 
așeză în faţa focului aprins din bibliotecă, pe care reușise să îl 
transforme într-o vâlvătaie respectabilă. Marchizul aprinse 
lumânările. 

— Cam mult deranj pentru câteva nimicuri de argint, reflectă 
el plimbându-și privirea peste biroul în dezordine și prin cameră. 
Probabil că au vrut să ne sperie. Dar de ce... începu el, dar se 
opri în mijlocul frazei frecându-și bărbia gânditor. Anne nu ar fi 
fost deloc surprinsă să descopere că marchizul nici nu își mai 
amintea că stătea în mijlocul bibliotecii în puterea nopţii în 
cămașa de noapte. Era prea tulburată pentru a-i alimenta 


îngrijorarea spunându-i ceea ce văzuse, adică cum că cineva de 
mărimea unui copil, j dar cu un cap foarte mare se năpustise 
spre ea cu un; cuţit și că fără îndoială ar fi omorât-o dacă 
celălalt hoţ nu s-ar fi aruncat în calea lui. | se părea un cornl 
portament ciudat pentru un hoţ. 

— Uite aici, spuse Therese dându-i lui Anne un pahar de 
coniac. 

Băutura tare o ustură pe gât, încălzindu-i sângele. 

— Bate niște scânduri peste fereastra de-acolo, îi j ordonă lui 
Victor marchizul, care se năpustise înăuntru după ce ambii hoţi 
reușiseră să scape. Nu ești rănită, nu-i așa? o întrebă pe Anne. 

— Tată, cu siguranţă ar trebui să chemăm poliţia! spuse ea. 

— Nu, rosti marchizul după care își cobori tonul. Nu, nu este 
bine la ora asta târzie. Mâine-dimineaţă o vom face, spuse el 
oftând de se scutură cu totul, asemenea vântului de toamnă 
care răscolește frunzele. 

Anne simţi cum i se topește inima văzându-și tatăl atât de 
obosit și vulnerabil. Numai de nu ar fi existat acele linii de 
demarcaţie de netrecut, trase cu mulţi ani înainte, poate că ar fi 
putut să îl întrebe ce îl îngrijora și de ce nu putea vedea cât rău 
îi făcea lui Armand nepermițându-i tânărului doctor care îl 
operase să vină și să aibă grijă de el. 

— Mă întorc la culcare, spuse marchizul îndreptându-se de 
mijloc și întorcându-se spre Thérèse. Spuneri lui Victor să îl 
aducă pe Gisquet aici pe la zece. 

După ce tatăl ei plecă și nu se mai auzi nici zgomotul făcut de 
ciocanul lui Victor, Therese o ajută pe Anne să se întoarcă în 
camera ei. 

— Du-te și vezi ce face Armand, șopti Anne în timp ce se băga 
în așternut. 

— Am fost deja. Sărmanul de-abia dacă s-a mișcat, cu toată 
agitația asta. 

Anne simţi cum i se strânge inima. Sperase ca ea și Liszt să 
reușească să îl salveze pe vărul ei înainte de a fi prea târziu, că 
acesta nu avea să piară înainte de a primi ajutorul de care avea 
nevoie în seara următoare. După ce ar fi fost în siguranţă, ea ar 
fi încercat să descopere de ce tatălui ei îi era atât de teamă să 
lase pe oricine să se apropie de vărul ei. Se culcă din nou, 
trăgând cuvertura până la bărbie. Anne se întrebă repede dacă 
exista vreo rugăciune care ar fi putut fi de ajutor într-o 


asemenea situaţie. 


Zgomotul și agitația de la parter îl treziră pe Armand dintr-un 
somn agitat. Deschise ochii, vizualizând încet camera care 
devenise în ultimele zile întregul lui univers. Focul din cămin 
arsese până devenise jăratic și lumânarea de pe noptieră mai 
avea puţin până să se stingă. Se rostogoli într-o parte ca să 
vadă câtă apă mai era în carafă. 

Devenise destul de puternic în ultima vreme cât să ţină în 
mână un pahar cu apă. Nu îi spusese marchizului ca se mai 
însănătoșise, pretinzând că era la fel de bolnav și că sănătatea i 
se înrăutăţea oră de oră. Altfel, în loc să își ia pudra pe care i-o 
prepara ruda lui în vârstă, putea să o lase sa se scurgă încet pe 
la colţurile gurii. Avea un gust tare rău și Armand își dădea 
seama destul de bine că se vindecase și se făcea în fiecare zi 
mai puternic. 

Părintele Jaquin îl vizitase o dată și îi șoptise ceva la ureche, 
dar în ziua aceea avea febra mare și nu înţelesese ce îi spusese 
acesta. Acum că se mai întremase însă își amintea despre ce 
era vorba. 

„Cerul îi va primi cu braţele deschise pe cei generoși”. Ce voia 
să spună cu asta? Cu siguranţa știa că nu putea face nimic în 
legătură cu moștenirea lui până când nu devenea major. 
Armand renunţa însă repede să își mai facă griji privind 
cuvintele profesorului său, căci oboseala și slăbiciunea încă îi 
făceau să alunece intermitent în braţele lui Morfeu. Nu se uitase 
deloc în oglinda de când venise la conacul Barbier, dar simţea 
ca puful din bărbie i se transformase într-o barba lunga, 
crescută la întâmplare. Cu toate acestea nu putea cere să fie 
bărbierit când se presupunea că era la un pas de moarte. Il 
amăra grozav că Anne trebuia să îl vadă astfel, dar ceva îl oprea 
să facă efortul de a-și recupera complet forţele și de aceea nu 
se hrănea așa cum se cuvenea. Nu prea își dădea seama ce îl 
neliniștea în privinţa marchizului. Bătrânul își rezerva în general 
mânia și amărăciunea pentru fiica lui, vorbindu-i mereu pe un 
ton blând și intim lui Armand, deși privirea lui nu era în regulă, îi 
trăda intenţiile. 

Pur și simplu erau prea multe lucruri în casa aceea de care el 
nu știa nimic. Pe tot timpul bolii sale Armand simţi ca era dus de 
curent în mai multe direcţii. Odată îl auzise fără să vrea pe 


marchiz vorbind în șoaptă cu Julien la ușa camerei lui. 

— Spune-le să mai caute, șoptise bătrânul. O să mă aducă la 
sapă de lemn, o să pierd totul. 

Inainte să poată afla mai multe detalii însă marchizul și 
lacheul ieșiseră pe coridor, închizând ușa după ei. Ce căutau și 
cine îl aducea la sapă de lemn? 

Și acum, în puterea nopţii, auzea zgomot de picioare alergând 
și ţipătul alarmat al verișoarei lui, apoi o fereastră spartă care îl 
făcură să își închipuie tot felul de grozăvii. Poate că acea 
persoană care avea să îl aducă pe marchiz la sapă de lemn 
pătrunsese în casă pentru a se răzbuna pentru vreo ofensă din 
trecut. Poate că venise și o omorâse pe Anne în patul ei. 

Nu peste mult timp însă auzi vocea liniștitoare a lui Thérèse, 
murmurând către Anne în timp ce treceau de ușa lui în drum 
spre camera contesei. Armand răsuflă încet, ușurat, dar, din 
păcate, o durere surdă începuse să-l sâcâie în partea inferioară 
a abdomenului. Indiferent ce evenimente ciudate se petrecuseră 
la parter, Arme nu fusese rănită. Închise ochii și se lăsă în voia 
unor gânduri, apoi alunecă în lumea viselor. Poate că a doua zi 
avea să fie suficient de întremat pentru a-i putea vorbi lui Anne 
despre temerile lui. 


Douăzeci și doi 

Pierre rămase leșinat pe podeaua din apartamentul lui până 
când Georges se întoarse din tura de noapte de la spitalul Dieu. 

— Sângerezi! Ce s-a întâmplat? spuse Georges ajutându-l pe 
Pierre să se urce în pat. 

— M-am întâlnit cu un individ care m-a confundat cu 
altcineva, spuse el strâmbându-se de durere în timp ce Georges 
îl dezbrăcă de cămașa distrusa și începea să îi curețe și să îi 
bandajeze rana. Lama pumnalului piticului îi străpunsese carnea 
într-un unghi care îl făcea să sângereze mai mult decât se 
așteptase și își simţea partea laterala pulsând dureros. 

— Trebuie sa chemăm poliția, spuse Georges când văzu 
tăietura. 

— Nu, poliţia nu. Ticălosul a șters-o doar cu douăzeci de 
franci. Sunt vremuri disperate. „lar eu sunt la fel de disperat ca 
oricine altcineva”, se gândi Pierre. Îşi dădu seama că, dacă Petit 
furase acele nimicuri de argint, era într-un fel un noroc, pentru 
că astfel nu avea să se întrebe nimeni de ce pătrunsese cineva 
în conacul Barbier și poate că fără să vrea se achitase de cei 
două sute de franci pe care îi datora hoţilor. 

Georges îi aduse niște apă lui Pierre, apoi se duse să se culce. 

— Strigă-mă dacă ai nevoie de ceva, spuse el. N-o să adorm. 

Însă tura de noapte de la spital îl epuizase pe Georges și în 
scurt timp acesta închise ochii. Pierre așteptă până când 
respiraţia prietenului său deveni profunda și înceată, după care 
se ridică încetișor din pat. Simţi cum îl săgetează durerea de 
cum se ridică. Ţinându-se de mobilă, se îndreptă spre șifonierul 
unde își ţinea umbrela. Ar fi putut s-o folosească pe post de 
baston, sprijinindu-se pe ea în cazul în care durerea ar fi devenit 
prea puternică. Nu avea timp să se odihnească acasă. Trebuia 
să ajungă la doamna d'Agoult cu testamentul înainte de serata 
din acea seară. 

Pierre se ţinea de partea laterală în timp ce pășea încetișor pe 
scări. După ce merse puţin, durerea începu să scadă în 
intensitate. Pierre își limpezi mintea și își dădu seama că, deși 
furase acel document important, nu avusese timp să-l citească. 
La început se gândi că nu ar fi un gest onorabil să facă asta, dar 
apoi își spuse că își câștigase deja acest drept. Riscase totul: 
reputaţia lui, probabil și viaţa și, mai presus de toate, respectul 


unei doamne care, deși nu o cunoștea prea bine, îi inspirase 
acte de curaj nesăbuite. Ori era îndrăgostit, ori era prost ca 
noaptea. Nu își dădea seama exact cum să facă diferenţa între 
cele două, dar, dacă era să continue să o ajute pe doamna 
d'Agoult care voia să o protejeze pe Anne, trebuia să știe ce 
scria în testament. 

Pierre se opri la o cafenea și comandă o ceașcă de cafea, 
după care scoase din buzunarul de la haină documentul, îl 
despături și îl citi. 


Eu, Sandrine de Barbier-Chouant, fiind în deplinătatea 
facultăţilor mintale, îmi  redactez prin prezenta 
testamentul final: 

Fiicei mele, Anne, îi revin patru cincimi din zestrea 
mea, o sumă egală cu o sută douăzeci și cinci de mii de 
franci, pe care i-am adus în cadrul căsătoriei, plus 
venitul acumulat pe lângă aceasta sumă, în momentul 
căsătoriei, sau la împlinirea vârstei de douăzeci și unu 
de ani, indiferent care dintre aceste evenimente are loc 
mai întâi. Până în momentul sus-menţionat, în caz că 
soțul meu îmi supraviețuiește, venitul în sumă de o 
cincime din capital, douăzeci și cinci de mii de franci, va 
fi folosit pentru ceea ce este necesar în vederea 
educaţiei și stării ei de bine. 

La căsătoria fiicei mele, în cazul în care aceasta ar 
avea loc înainte de împlinirea vârstei de douăzeci și unu 
de ani, soţul meu, marchizul, va primi o sumă egală cu 
o cincime din capital. 

În cazul în care fiica mea ar deceda înaintea soţului 
meu, întreaga sumă a zestrei mele, alături de venitul 
acumulat, vor trece în posesia marchizului de Barbier- 
Chouant. In cazul în care marchizul ar deceda înaintea 
fiicei mele, și aceasta a împlinit deja vârsta de 
optsprezece ani, toate fondurile îi vor reveni ei, fără 
drept de apel. 


Testamentul clarifica totul. Marchizul ar fi avut de câștigat de 
pe urma căsătoriei timpurii a lui Anne, iar dacă ea ar fi murit, 
atunci, și tată fiind, chiar și unul vitreg, nu ar putut fi atât de 
hain încât să își dorească să se întâmple așa ceva pentru a se 


îmbogăţi. Pierre nu putea suporta să își imagineze ce s-ar 
întâmpla dacă Anne ar fi silită să se căsătorească cu săracul 
domn de Barbier. În acea clipă decise că mai era ceva ce trebuia 
făcut pe drumul lui spre Quai Malaquais. De îndată ce își 
termină de băut cafeaua, se îndreptă spre prefectură pentru a-i 
face o vizită lui Gardive. 

Îi luă ceva mai mult decât de obicei să parcurgă distanţa până 
în Île du Palais, dar reuşi să ajungă în biroul lui Gardive înainte 
de ora douăsprezece, când comisarul își lua în mod obișnuit 
masa de prânz. 

— Sunteţi rănit, domnule! exclamă Gardive când intră Pierre 
ţinându-se de partea laterală a corpului și mută câteva hârtii 
pentru ca oaspetele lui să se poată așeza. 

— Nimic grav, spuse Pierre. Trebuie să vă arăt ceva, dar, 
înainte de a o face, vă rog să îmi daţi cuvântul dumneavoastră 
că nu veţi investiga cum a ajuns în mâinile mele. 

— De acord, spuse Gardive ezitând puţin, dar dând apoi 
aprobator din cap. 

Pierre scoase testamentul din buzunar și i-l dădu comisarului, 
privind îndeaproape faţa lui Gardive. Ridurile de pe fruntea greu 
încercatului comisar se adânciră în timp ce privirea îi ajunse la 
sfârșitul documentului. 

— Cum... începu el, dar se opri. Dar asta este cât se poate de 
sugestiv. Dacă, după cum bănuim, fata nu este fiica naturală a 
marchizului... și aici vocea i se pierdu. 

— Tocmai asta era și temerea mea, de aceea am venit la 
dumneavoastră înainte să... și aici Pierre se opri, amintindu-și că 
nu ar fi prea înţelept să îi spună despre contesa d'Agoult. 

Gardive își ridică brusc capul de la document, atent fiind la 
fraza evazivă a lui Pierre. 

— De vreme ce așteptați o promisiune din partea mea, nu vă 
voi întreba de unde provine acest document, nici de ce v-aţi dat 
ceva... osteneală... să faceţi rost de el, dar în această dimineaţă 
am primit un mesaj interesant, spuse Gardive amestecând niște 
hârtii și pescuind o epistolă care părea a fi oficială și 
înmânându-i-o lui Pierre. Le-am cerut prietenilor mei de la poliţie 
să mă informeze în caz că primesc vreo informaţie legată de 
afacerile marchizului de Barbier-Chouant. Se pare că azi-noapte 
târziu cineva ar fi furat obiecte de argint de la conacul Barbier și 
marchizul a considerat că e de datoria lui să-l cheme chiar pe 


prefect la faţa locului pentru a începe ancheta, dar această 
dorinţă are să-i fie satisfăcută ceva mai târziu, spuse Gardive 
fixându-l pe Pierre cu o expresie severă. 

— Î... înţeleg, spuse Pierre. Ce nenoroc! 

— Nenoroc pe de-o parte, dar poate că din alt punct de 
vedere este un eveniment fericit. l-am sugerat prefectului 
Gisquet să îl însoțesc, căci asta mi-ar da ocazia să verific 
obiceiurile legate de igienă din casa respectivă fără a-l insulta 
pe marchiz care, din câte am înţeles, este o persoană dificilă. 

— Ca inspector al cartierului, poate că aș putea... spuse Pierre 
dregându-și glasul după ce îi înmână documentul lui Gardive. 

— Da, mă puteţi însoţi dacă dumneavoastră consideraţi că e 
un lucru înţelept, spuse Gardive și privirea îi alunecă spre partea 
laterală a corpului lui Pierre, pe care acesta și-o acoperea 
protector cu mâna. Ne vom întâlni acolo peste o oră. Bănuiesc 
că știți drumul, nu? 

Comisarul îl ajută să se ridice. Pierre nu își făcea iluzii că 
birocratul avea vreo îndoială asupra modului în care pusese 
mâna pe testament și cu siguranţă acesta știa că rana lui nu era 
o pură coincidenţă. Nu era chiar sigur de ce Gardive îl lăsa să 
scape nepedepsit, doar el fusese cel care îi adusese la 
cunoștință întreaga afacere. 

O oră l-ar sili să amâne inevitabila vizită la doamna d'Agoult, 
dacă avea timp să se oprească în strada du Barq, apoi să 
meargă în Quai Malaquais. Spera ca Anne să nu fie acasă când 
ajungea la conac. Dacă nu, urma să afle în curând dacă Anne îl 
recunoscuse noaptea trecută. 


Anne insistase să rămână acasă pentru a vorbi cu poliția. 

— Până la urmă, eu am fost cea care i-a văzut! spuse ea. 

— Îţi vei consuma nervii fără niciun rost. Nu e nevoie să rămâi 
aici. Sunt convins că contesa nu ar obiecta dacă ai ajunge mai 
devreme. 

Marchizul fusese destul de neliniștit când descoperise că Anne 
întrerupsese o spargere în desfășurare. Grija lui o luă puţin prin 
surprindere pe Anne. Acesta insistă ca Therese să îi aducă un 
ceai de mușeţel ca să îi calmeze nervii și, sosind cu ceaiul, 
Therese îi spuse că nu vrusese să meargă la culcare până când 
nu se asigurase că Anne adormise. In clipe ca acelea, se gândea 
că poate ea nu îl deranja chiar atât de mult pe marchiz, însă el 


strica atmosfera în casă deseori poate cu bună-știinţă, ceea ce o 
convinse din nou că el și-ar fi dorit să fi murit fiica și nu mama 
ei. 

În timp ce aștepta sosirea poliţiei, Anne se strecură în camera 
lui Armand. Dormea sau era inconștient, Anne nu își putea da 
seama în ce stare se află, dar se temea că lipsa de apă și 
mâncare avea să-l slăbească și mai mult. 

— Te vom lua de-aici în seara asta. O să-l găsim pe domnul 
Talon, care îţi e prieten, și el te va examina și te va face bine, 
spuse Anne aplecându-se și șoptindu-i la ureche. 

Anne încă nu era dispusă să se gândească la faptul că tatăl ei 
ar putea avea vreun motiv ascuns pentru care nu voia să fie 
tratată așa cum trebuie boala lui Armand. Ar fi fost incalificabil 
un astfel de comportament. Deocamdată nu avea nicio dovadă 
referitoare la medicamentul pe care i-l ceruse lui Magendie și 
nici nu descoperise nimic despre averea reală a lui Armand. Din 
câte știa ea, aceasta avea să fie donata colegiului iezuiţilor în 
eventualitatea morţii lui. 

Anne auzi clopoţelul sunând, ceea ce însemna că venise 
poliţia. Sunetul de voci în bibliotecă ajunse la ea în timp ce 
cobora scările. Deschise ușa încetișor și se strecură înăuntru 
astfel încât aceștia să nu se oprească din discuţie din cauza 
prezenţei ei. 

Când văzu cine se afla acolo, Anne își înăbuși un strigăt de 
bucurie. Tatăl ei, prefectul Gisquet și o altă persoană oficială pe 
care ea nu o cunoștea însoţiţi de domnul Talon. Nu avea nici cea 
mai vagă idee cum de făcea parte și el din acel grup, dar, 
pentru moment, asta nici nu conta. 

Domnii îi auziră mica exclamaţie de plăcere și își întoarseră 
feţele spre ea făcându-i o reverenţa colectivă. Anne fu puțin 
surprinsă că Talon, a cărui poziţie modestă în societate l-ar fi 
obligat să facă cea mai adâncă reverență, își înclină capul în 
direcția ei. Se simţi inexplicabil de iritată de lipsa lui de politeţe 
și se întrebă dacă făcuse cumva ceva care să îl fi ofensat. 

— Contesă, domnul prefect Gisquet, domnul comisar Gardive, 
iar pe domnul Talon bănuiesc că îl știți. 

Anne dădu din cap spre fiecare dintre ei, observând că, în 
mod cât se poate de explicit, tatăl ei nu i se adresa lui Talon cu 
titlul de doctor. Gisquet, cu părul ţinut în frâu de un ulei cu un 
parfum mult prea puternic și cu hainele lui noi, dar prost croite, 


își scoate ceasul din buzunar și se încrunta la el, dorindu-și în 
mod evident să se fi aflat altundeva în acea clipă. Gardive era 
un personaj mai prezentabil, bine îmbrăcat și respectuos. Acesta 
ridică o sprânceană și un colţ al gurii, astfel încât părea că 
zâmbește cu jumătate de faţă, în timp ce cealaltă parte 
rămânea serioasă. Domnul Talon pe de altă parte, care se 
sprijinise de spătarul unui scaun, avea o expresie pe care ea nu 
o putea interpreta, dar care sugera că ar fi vrut să discute 
despre ceva important cu ea. 

— Aceasta mică spargere nu este nici pe departe o ocazie 
care să necesite atenţia atâtor domni care au alte lucruri mai 
importante de făcut, spuse ea. 

— Contesă, îmi puteţi descrie hoţii? întrebă Gisquet cu un 
zâmbet lingușitor, scoțând din buzunar un carneţel și un creion. 

— Unul dintre ei era doar atât de înalt, spuse ea arătând până 
la talia ei, dar avea un cap mare și niște ochi ca de diavol. 

— Şi celălalt? 

— Era mai înalt. Cam de înălţimea domnului Talon aș zice. 
Însă, când cel mic de statură s-a repezit spre mine, cel înalt s-a 
interpus între noi și cred că a fost rănit. 

— Domnule marchiz, spuse Gisquet întorcându-se din nou 
spre tatăl lui Anne, aţi fi atât de bun încât să ne descrieţi în 
detaliu obiectele furate? 

— Câteva nimicuri din argint, atâta tot, spuse el fluturându-și 
nerăbdător mâna spre Gisquet. Dar Anne, spuneai ca ai fost 
atacată? De ce nu mi-ai spus asta azi-noapte? 

— Eu... nu am vrut să îţi faci griji, tată, și în orice caz nu am 
fost rănită. Privirea lui plină de îngrijorare 
O impresiona. Cum putea oare să îl suspecteze că dorea să îi 
facă rău varului ei? înainte însă de a putea adăuga ceva, 
comisarul începu să vorbească. 

— Excusez-mol?!, domnule marchiz, dar sunteţi sigur că 
acestea sunt singurele obiecte care lipsesc din casă? Aţi 
verificat fiecare cameră? 

— Desigur, domnule, spuse marchizul, scuturând înfumurat 
din cap. 

— Doar că mi-e greu să cred că cineva ar face atâta efort să 
pătrundă într-o casă care, dacă îmi permiteţi îndrăzneala, a 
trecut prin vremuri grele, și în consecinţă, nu prezintă o pradă 


21 Scuzaţi-mă, (în limba franceză, în original) (n.tr.) 


prea bogată, spuse Gardive privind în direcţia unui spaţiu gol de 
deasupra căminului care mai păstra încă urma conturului unui 
tablou. Nu aveaţi hârtii sau documente de valoare? Poate unele 
care aveau ceva de-a face cu viața dumneavoastră de la curte? 

Domnul Talon începu să tușească. 

— Cine este ofițerul de serviciu? îl întrebă marchizul pe 
Gisquet. Îți pot vorbi între patru ochi, Gisquet? Nu am de gând 
să mai pierd vremea cu speculaţii de amatori. 

— Regret, dar datoria mă împiedică să vă acord această 
audienţă privată, domnule marchiz, răspunse Gisquet. 

Anne observă că vorbele tatălui ei reușiseră să îl enerveze 
atât pe prefect, cât și pe comisar și bănui că niciunul dintre ei 
nu avea să mai investigheze acum spargerea cu prea mare 
atenţie. 

— Pardonnez-moi??, domnişoară, dar cum se mai simte vărul 
dumneavoastră? întreba Pierre. 

Pierre formulă întrebarea fără a se mișca de unde era și toţi 
domnii se întoarseră spre ea, așteptându-i răspunsul. 

— Se însănătoșește pe zi ce trece, răspunse tatăl lui Anne 
înainte ca ea să aibă timp măcar să își tragă răsuflarea. 

Ea îi aruncă o privire imploratoare lui Talon și i se păru că 
vede o scânteie de înţelegere în ochii lui. Numai dacă l-ar putea 
duce sus să îl vadă pe Armand! 

— Prefectul deţine toate informaţiile de care are nevoie. Du-te 
și pregătește-te pentru... spuse marchizul fluturând mâna prin 
aer. Anne făcu o reverență întregului grup, dar nu se grăbi să se 
retragă. În loc să facă asta, rămase în continuare, sperând că va 
auzi ceva ce i-ar lua o piatră de pe inimă. 

Pierre nu își putea da seama dacă marchizul era cu adevărat 
supărat de experienţa nefericită prin care trecuse Anne și își 
dorea ca Gardive să nu îi mai dea ghes bătrânului. 

— A fost cineva bolnav în această casă în ultima vreme? 
întreba Gardive. 

— Nu a fost nimeni bolnav, dar există un pacient, vărul meu, 
care își revine în urma unei operaţii, spuse marchizul. 

— Chiar așa? Și ce doctor eminent a făcut acea operaţie? 

— Talon, spuse marchizul încruntându-se. Și, dacă e să mă 
întrebi pe mine, a avut noroc. 

— Într-adevăr! spuse Gardive întorcându-se spre Pierre cu o 


* Iertaţi-mă, (în limba franceză în original) 


expresie prefăcuta de surpriză, ceea ce îl făcu pe student să își 
muște buza pentru a nu izbucni în râs. Sunteţi mulţumit de 
modul în care își revine pacientul? îl întrebă Gardive. 

— Da, răspunse acesta. 

Pierre întâlni privirea lui Anne și văzu că dădea imperceptibil 
din cap în semn că nu. 

— Şi marchiza este în oraș? 

Pierre îl admira pe Gardive pentru sângele lui rece. Avea 
curajul unui om a cărui bunăstare nu depindea deloc de 
impresia bună pe care ar fi lăsat-o asupra persoanelor din 
cameră. Nici măcar Gisquet nu avea vreun cuvânt de spus în 
ceea ce privea numirea lui. 

— Soţia mea, Dumnezeu s-o odihnească, se află în cripta 
familiei din cimitirul Père Lachaise, spuse marchizul făcându-și 
semnul crucii. 

— Din ce cauză a murit? 

— De holeră. 

— Şi nu au mai existat și alte victime în casă? Ce neobișnuit! 

Gisquet îi aruncă o privire severă lui Gardive, apoi făcu un pas 
înainte și o plecăciune marchizului. 

— Nu mai este nevoie să vă deranjam. Cred că am cules toate 
informaţiile de care avem nevoie pentru a începe investigația. 

— Domnule prefect, începu marchizul pe un ton care nu mai 
era deloc supărat. Vă rog, aș putea discuta ceva cu 
dumneavoastră? continuă el înclinând din cap către ceilalţi care 
îi făcură câte o plecăciune. 

Pleacă imediat, Anne, spuse marchizul observând că aceasta 
rămăsese. 

Contesa păli vizibil, dar ascultă de ordinul tatălui ei. Pierre 
așteptă până ea plecă pentru a se putea mișca. Nu voia ca fata 
să-și dea seama că fusese rănit, temându-se că ar putea face 
legătura dintre el și al doilea hoţ. 

Pierre și Gardive îl așteptară pe Gisquet în vestibul, în timp ce 
un Julien posac veghea asupra lor. Cât? demult își dorea Pierre 
să poată să își lipească urechea de ușa bibliotecii și să audă ce 
spunea marchizul! 

După puţin timp, reveni și prefectul, făcu o plecăciune 
respectuoasă marchizului și ieși cu însoțitorii în curte. Înainte ca 
lacheul să reușească să închidă ușile în urma lor, bătrânul strigă 
după ei: 


— Aveţi grijă să îi spânzurați pe nelegiuiți când îi prindeţi! 

Preţ de o clipa, Pierre își imagină trupul minuscul al lui Petit 
atârnând de un laţ în piaţa Grève. Dacă i-ar fi scăpat vreo vorbă, 
și el s-ar fi aflat acolo, în piaţă, | atârnând lângă pitic. 

— Avea bătrânul ceva informaţii despre hoţ? îl întreba 
Gardive pe prefect în timp ce acesta urca în trăsură. 

— Marchizul mi-a făcut niște confidente, îl corectă cât se 
poate de evident Gisquet. Poţi lăsa această investigaţie în 
mâinile mele. 

„Ce treabă inteligentă! se gândi Pierre. Dă-i birocratului ăluia 
lăudat motiv să se împăuneze și distrage-le atenţia de la caz 
celor care chiar ar putea fi de ajutor. Marchizul trebuie că 
ascunde ceva.” Nu putea suporta ideea de a o lăsa singura pe 
Anne la conac cu el. 


Servitorii scoseseră în mare parte mobila din salonul doamnei 
d'Agoult și așezaseră rânduri de scaune aurite orientate spre 
pian. Marie îl primi pe Pierre într-un salonaș puţin folosit care 
dădea spre clădirea din spatele apartamentului, lăsând să 
pătrundă destul de puţină lumină înăuntru. Când văzu că Pierre 
se sprijinea puternic pe umbrela și că în mod evident îl durea 
ceva cu fiecare pas pe care îl făcea, fugi spre el și îl sprijini până 
la un scaun tapiţat, confortabil. 

— Vă rog să nu îmi spuneţi că sunteţi rănit, căci... 

Pierre însă nu o lăsă să termine fraza, ci îi înmână imediat 
testamentul. 

— După cum vedeţi, am reușit să fac rost de asta pentru 
dumneavoastră. Nu mă voi preface că nu l-am citit. 

Marie își așeză un pince-nez pe nas și citi repede documentul. 

— Este exact ce bănuiam, spuse ea scoţându-și ochelarii și 
întorcându-și privirea tristă spre Pierre. Trebuie să acţionaţi în 
această seară, de dragul lui Anne. Mi-e teamă de marchiz. 

— Nu sunt sigur că înţeleg, spuse Pierre clipind repede. 

— Domnule Talon, vă rog să nu credeţi că sunt fără inimă sau 
că umblu cu intrigi, dar suspiciunile privind dispoziţiile 
testamentare ale mamei vor fi împrăștiate odată ce Anne se 
căsătorește. Cea mai bună soluţie pentru ea în acest moment ar 
fi să se căsătorească cu cineva care să o poată proteja. Dacă 
face așa ceva, tatăl ei va primi o parte din moștenire, iar dacă i 
se întâmplă ceva lui Anne după aceea, ceea ce mai rămâne din 


bani îi va reveni soțului ei, nu tatălui ei. Or asta ar elimina orice 
tentaţie de a acţiona într-un mod dezonorant. 

Suspiciunile lui Marie veneau să le cimenteze pe cele ale lui 
Pierre, însă el nu era încă dispus să atribuie marchizului astfel 
de motive. 

— Cu siguranţă nu credeţi că marchizul de BarbierChouant ar 
putea să îi facă rău propriei fiice? 

— Nu mi-aţi spus niciodată cu certitudine dacă aţi găsit 
certificatul de naștere, spuse Marie întorcând capul într-o parte. 

— Documentele pe care le-am văzut nu erau concludente, 
spuse Pierre coborând privirea. 

— Neconcludente, dar sugestive? 

In acel moment, Pierre nu își dorea nimic mai mult decât să îi 
spună pur și simplu doamnei d'Agoult tot ce știa, dar îi era 
teamă pentru Anne. 

— Exista niște neconcordante între data de naștere și data de 
botez. 

— Așadar aţi descoperit lucruri care îmi alimentează temerile. 
Bănuiesc de ceva vreme că Anne s-ar putea să nu fie de fapt 
fiica naturală a marchizului, zise Marie . 

Rămaseră amândoi tăcuţi până când bătaia blândă a ceasului 
îi readuse în prezent. 

— Cred că nutriţi niște sentimente pentru contesă, spuse 
Marie . 

Ghicise ea bine. „Nici nu a fost greu să o facă, se gândi Pierre, 
având în vedere în ce măsură s-a implicat în afacerile 
domnișoarei Anne.” Cu toate acestea nu putea uita expresia 
rugătoare din ochii ei când o întrebase cum se simţea vărul ei. 

— Și domnul de Barbier? întrebă el. 

— Nu știu nimic de situaţia lui. Este bolnav și firav, după 
spusele lui Anne, și s-ar putea să moară. Eu însă nu îl pot ajuta. 

In acel moment intră servitoarea cu o tavă cu ceai. Pierre se 
bucură de această pauză pentru că îi dădea timp să analizeze 
cuvintele contesei. Avea de gând să îl facă să fugă cu Anne în 
noaptea aceea? 

Probabil că era evident cât de confuz era Pierre, pentru că 
Marie îi vorbi acestuia de îndată ce ieși servitoarea. 

— Fără îndoială consideraţi că nu îmi pasă de onoarea tinerei 
mele prietene. 

— Mi-ar plăcea să știu exact ce aveţi de gând, spuse el. 


— Cred că sunteţi un om bun, spuse Marie așezându-și mâna 
pe braţul lui Pierre și strângându-l ușor. Anne nu știe încă asta. 
Este tânără și a trecut prin multe. lar dacă ce sugerațţi 
dumneavoastră este adevărat, că s-a născut înainte de 
căsătoria mamei ei cu marchizul, atunci nu are șaptesprezece 
ani, ci optsprezece, o vârstă la care se poate căsători fără 
permisiunea tatălui ei. Poate că mă aștept la lucruri prea mari, 
dar simt că dumneavoastră, cu sensibilitatea și educaţia 
deosebite, aţi putea să o faceţi fericită. 

Pierre își dădu seama că doamna d'Agoult îl flata, însă cu ce 
scop făcea asta? 

— Sunteţi autorizată să aranjaţi o căsătorie pentru contesă? 
întrebă el. Chiar și cu toată povestea pe care o spuneau 
documentele din biroul comisarului, de ce ar fi ea dispusă să 
mijlocească o alianţă între contesă, o tânără a cărei frumuseţe 
și avere i-ar da dreptul la ceva mult mai bun, și cineva inferior ei 
din punct de vedere social? 

— Dacă ea are de gând să se mărite și poate dovedi intenţia 
greșită a tatălui ei, legea va fi de partea ei. 

Pierre nu scoase o vorbă. Noaptea epuizantă, durerea cauzată 
de rană și ciudatele evenimente din ziua aceea, toate acestea 
se îngrămădeau în mintea lui. Doamna d'Agoult îi oferea o 
soartă la care de-abia dacă îndrăznise să spere. Cu toate 
acestea nu o voia pe Anne astfel, pe furiș, fără a obţine măcar 
acordul ei, ca să nu mai vorbim despre cel al tatălui ei care, ; fie 
că era sau nu adevăratul ei tată, o crescuse de mică. 

— Dacă ceea ce îmi cereţi este să o răpesc pe Anne împotriva 
voinţei ei și a tatălui, nu pot fi de acord cu așa ceva. 

Marie se ridică și începu să măsoare camera cu pași repezi. 

— Credeam că, dat fiind interesul dumneavoastră pentru 
contesă, nimic nu vi s-ar părea mai binevenit decât să fiţi legat 
de ea prin mijlocirea legii și a lui Dumnezeu. 

— Aţi bănuit sau presupus corect. Chiar sunt îndrăgostit de 
domnișoara Anne, dar eu nu știu ce crede ea despre mine. Nu 
vreau să o prind în capcană pentru a o lua de soţie... 

— Ah, vă rog, slăbiţi-mă cu scrupulele dumneavoastră! strigă 
Marie. Nu vă daţi seama că viitorul și poate chiar viaţa ei ar 
putea fi în joc? 

Cuvintele ei răsunară în tăcerea absolută care le urmă. 

— Desigur, spuse Pierre după un timp, privindu-și mâinile, 


trebuie doar să îmi spuneţi ce aţi vrea să fac și mă voi 
conforma. 


Marie fu doar puţin surprinsa că Pierre fusese de acord cu 
planul ei. Ea însăși credea ca sunt șanse minime ca acesta să 
reușească și jucase un rol în faţa lui, controlându-și poziţia 
corpului și parând a fi mai îngrijorata de siguranţa lui Anne 
decât era de fapt. O parte din ea își dorea ca el să fi refuzat 
categoric. Tesuse acel plan în noaptea dinainte, când nu reușise 
să doarmă. Nu putea scăpa de imaginea lui Anne și Liszt 
îmbrăţișaţi la pianul ei. Era o mișcare disperata să o plaseze pe 
Anne într-o asemenea poziție încât să fie nevoita să se mărite 
cu Pierre ori să fie etichetata drept femeie ușoară și alungata 
din sânul înaltei societăţi. Marie mai că îl chemă înapoi pe Pierre 
ca să îi spună asta, dar, gândindu-se mai bine, renunţa și găsi 
că era mai bine să aștepte și să vadă ce se întâmplase cu 
marchizul. Ezitând prea mult însă, se trezi că aude ușa 
închizându-se în urma oaspetelui ei. g 

„Sărmanul chiar părea complet epuizat”, se gândi Marie. Il 
trimise acasă cu una dintre trăsurile ei, spunându-i vizitiului să îl 
aştepte și să îl aducă înapoi la serata. Se prea putea să se fi 
rănit în încercarea de a pune mâna pe testament. Nu îl 
întrebase cum reușise să facă asta, nedorind să știe acest lucru. 
Acum că acesta fusese de acord cu planul ei nesăbuit, avea să 
fie forțată să închirieze o trăsură cu care să fugă în noaptea 
aceea alături de Anne. 

Și poate că până la urmă nu avea să se întâmple nimic rău. 
Chiar dacă Anne nu își dădea seama de calităţile domnului 
Talon, Marie simțea că erau făcuți unul pentru celălalt. Cel 
puţin sentimentele lui erau cât se poate de limpezi. In plus i se 
strânsese inima când văzuse din nou scrisul aplecat al lui 
Sandrine, care îi trimisese atâtea scrisori pline de neliniște, în 
care îi povestea despre dragostea pentru altcineva decât soţul 
ei și despre speranţele legate de talentata ei fiică. Nu era deloc 
rău ca Anne să fie cea care deţinea puterea și influenţa în 
căsnicie. Avea să poată alege în ce mod dorea să își trăiască 
viaţa, spre deosebire de viaţa ei din prezent. 

„Fac ce este mai bine pentru Anne”, se gândi Marie . 

Cu toate acestea simţea cum ceva încă îi dă de furcă 
conștiinței ei. Oare cât de mult interes personal se ascundea în 


spatele acestui plan? Dacă lăsa la o parte toate celelalte lucruri, 
oare chiar ar fi crezut că Talon era cea mai bună alegere pentru 
Anne? Era frumoasă și talentată și averea lăsată de mama ei 
avea să îi aducă o zestre considerabila în momentul în care s-ar 
fi căsătorit. 

Condiţiile din testamentul lui Sandrine erau cât se poate de 
ciudate. Părea ciudat că încă mai deţinea controlul asupra 
zestrei ei chiar și după căsătorie. Cu siguranţă, era o practică 
obișnuita ca soţul să intre în posesia averii soției în condiţiile în 
care se „cumpăra” un titlu. De ce nu insistase marchizul în acest 
sens? Asta dacă nu cumva și el avea ceva de ascuns, un secret 
pe care îl știa Sandrine despre el, ceva cel puţin la fel de 
incriminator ca trecutul ei. 

Pe Marie o durea capul. Avea să ia un medicament înainte de 
a se îmbrăca. In acea seară avea să o introducă pe Anne în 
societatea elitei artistice a Parisului și, dacă lucrurile mergeau 
bine, fiica lui Sandrine avea să fie împinsă în braţele unui tânăr 
cât se poate de destoinic. In cel mai rău caz, avea să treacă 
printr-o aventură care s-o purifice, lăsând-o în esenţa neatinsă. 

Marie nu își permitea luxul de a se gândi la cum ar putea 
schimba asta situaţia dintre ea și ademenitorul Franz Liszt. 


Douăzeci și trei 


„Nu mai sunt deloc aceeași persoană”, se gândi Anne 
privindu-se în oglinda de deasupra măsuţei de toaletă în timp ce 
Therese îi aranja părul pentru serată. Când mama ei murise, 
lăsând-o singură cu un tata rece și distant, se gândise că viaţa 
ei nici că putea merge mai rău. Acum însă Anne își dorea să se 
poată întoarce la zilele acelea, când viaţa nu era atât de 
complicată. 

O, îi era recunoscătoare contesei d'Agoult, însă ce ar putea 
ieși de pe urma relaţiei ei ascunse cu Liszt? Odată ce o ajuta în 
seara aceea, avea să îi fie îndatorată. Ea spera să nu se aștepte 
la bani sau favoruri, pentru că nu i le putea oferi, iar acum 
sentimentele ei pentru pianist se schimbaseră întru totul. 
Strălucirea acelui sărut se stinsese în amintirea ei, lăsând în 
urmă doar un sentiment de rușine. 

Dacă ar fi totul la fel de simplu precum cântatul la pian! în 
ciuda a tot ce se întâmplase, Anne începuse să își dea seama că 
fusese binecuvântată cu un talent care trecea dincolo de ceea 
ce bănuia doamna d'Agoult. Ea știa că lecţiile de pian 
debutaseră ca un mod de a o șlefui, asemenea unei pietre 
prețioase care urmează să fie verificata înainte de cumpărare. 
Cu toate acestea Anne era cât se poate de conștientă că pentru 
ea muzica era mai mult decât o simplă realizare. Cântatul la 
pian fusese vreme îndelungată mai mult decât o diversiune care 
îi aducea satisfacţie, dar în săptămânile dinaintea morţii mamei 
ei, devenise cel mai pur element a ceea ce era, propria ei 
definiţie. Nu își putea separa fiinţa de ceea ce cânta sau să 
delimiteze notele și intervalele, acordurile, tonalităţile și 
armoniile de întreaga ei viziune asupra vieţii. 

Fără a i se spune asta direct, Anne înţelesese că majoritatea 
tinerelor doamne bine crescute nu simțeau aceste lucruri legate 
de muzica. Nimeni nu se aștepta ca ele să fie cu adevărat 
devotate artei. Ce s-ar întâmpla cu acest talent dacă s-ar 
căsători cu Armand sau cu oricine altcineva? 

— Ce s-a întâmplat, domnișoară? 

Anne observă în oglindă că îi alunecase o lacrimă în colțul 
ochiului și că arăta nefericită, deși avea să participe la prima ei 
serată, ca interpreta. 

— O, tocmai mă gândeam la mama, răspunse ea. 


— Lasă-mă să te privesc, spuse Therese. 

Se propti în faţa oglinzii oblice înalte de pe ușa șifonierului. 
Rochia ei din mătase de culoarea lavandei, împodobită cu perle 
mici, era superbă. Avea un decolteu decent, la modă. Anne 
purta decolteu pentru prima oară în viaţă. Panglicile din jurul 
mânecilor erau negre, iar în jurul gâtului, rochia avea dantelă 
neagră. „Este cel mai mic semn, se gândi ea, care arată cât de 
puternic resimt pierderea mamei.” Therese însăși îi croise 
rochia, în doar o săptămână. Deși Arme recunoștea multe dintre 
podoabele de la alte rochii ale mamei ei, nu știa cum îl 
convinsese Therese pe marchiz să se despartă de suma 
cheltuită pe mătasea strălucitoare. 

Părul blond al lui Anne era împodobit cu violete și cu o 
crenguţă de liliac, iar mănușile și evantaiul erau în mână. Era 
atât de eleganta încât ai fi zis că merge la bal. 

— Lipsește ceva, spuse Thérèse. 

Menajera se aplecă lângă patul lui Anne și scoase de sub elo 
cutie mică din lemn, bogat ornamentată, pe care i-o aduse. 

— Deschide-o, zise ea. 

Anne desfăcu clema de alama de pe cutia de bijuterii a 
mamei. Până în acea clipa uitase complet de existenţa ei. 

— De unde o ai? 

— Nu a mai rămas mare lucru în ea. Majoritatea bijuteriilor au 
fost vândute în ultimii doi ani. 

— Nu te-a întrebat tata de ea? 

— Ba da, dar m-am prefăcut ca nu știu unde e, spuse Therese 
ridicându-și nasul în vânt. 

— Acum va ști, desigur, spuse Anne zâmbind, dar cel puţin în 
seara asta... Anne căută prin bijuteriile false, imaginându-și 
multe dintre ele pe pielea mamei ei, și după ce le scoase pe 
toate și le înșira pe măsuţa de toaleta, găsi un set frumos de 
cristale format dintr-un colier, cercei mici, două brățări și un 
inel. 

— Dar sunt încă în doliu, spuse ea. 

— Mama nu s-ar supăra. 

Puse doar colierul și cerceii și decise că brăţările și inelul ar fi 
deranjat-o la cântat, așa că le lăsă deoparte. 

— Nu îmi amintesc să o fi văzut pe mama purtându-le, zise 
Anne. 

— Nu le-a purtat niciodată sau cel puţin nu după ce s-a 


căsătorit, spuse Thérèse. 

Anne înţelese că probabil în spatele cuvintelor lui Thérèse se 
ascundea o poveste, dar mintea ei era prea plină pentru a mai 
putea suporta încă o surpriză, așa că nu insistă. In timp ce 
Therese se pregătea să așeze cutia pe măsuţa de toaletă, Anne 
observă un sertăraș de la bază, unde mama ei își ținuse șiragul 
de perle. Nu se aștepta să găsească perlele, acestea erau prea 
valoroase ca să fi supravieţuit în condiţiile în care aveau nevoie 
de bani, însă ceva o împinse să îl deschidă oricum. Anne apucă 
micul mâner de fildeș și trase. 

După cum bănuia, perlele nu mai erau acolo, ci doar niște 
hârtii. Păreau a fi scrisori, adresate marchizei în urmă cu zece 
ani și mai bine, după dată. Anne nu recunoscu scrisul și se uită 
la formula de început de pe una dintre ele. 

„Draga mea Sandrine...” 

— Ştiai despre astea? spuse Anne oprindu-se din citit și 
ridicând privirea spre Therese. 

— Am vrut să-ţi spun, dar nu am putut, zise Therese dând 
afirmativ din cap. 

„Mama mea avea un iubit, se gândi Anne. Oare tata știa?” 

Anne îndesă repede scrisorile în săculeţul ei de mână. Avea să 
se uite mai târziu pe ele. Acum nu mai era vreme, trebuia să se 
gândească la alte lucruri, la spectacol și la ceea ce avea de 
făcut cu Liszt în acea seară. 

— Ar fi putut sa îl părăsească, să știi, dar nu a făcut-o, spuse 
Therese punându-și mâna pe braţul lui Anne. 

Anne își privi condurii de satin și urmări structura podelei de 
lemn cu vârful pantofilor. 

— O să stai cu Armand, după cum te-am rugat? 

— Da, domnișoară. 

În timp ce cobora scările, Anne își aminti că ultima oară când 
mersese undeva în trăsură cu tatăl ei, îmbrăcaţi amândoi în cele 
mai bune haine ale lor, fusese la înmormântarea mamei. Nu 
putea scăpa de sentimentul acela de doliu și-și spunea mereu că 
mergea la o petrecere, că avea să își facă debutul muzical și 
social și că se presupune că trebuiau să se distreze alături de 
oameni inteligenţi și plini de viaţă. 

Marchizul o aștepta în bibliotecă. Când ea intră, se ridică, 
ajutându-se de baston. Imaginea siluetei lui încovoiate în haina 
albastră, marca a vechiului regim, și pantaloni bufanţi albi, până 


la genunchi, o făcu să i se strângă inima. Voia să îl iubească pe 
acest om bătrân, tatăl ei, care făcuse parte din viaţa ei de când 
își putea aminti și pe care era posibil ca mama ei să îl fi 
nedreptăţit. Ştia că va trebui să citească scrisorile acelea, dar 
simţea cum i se aprind obrajii când se gândea la asta. lar dacă 
mama ei acționase nechibzuit, oare marchizul ce făcuse? Era tot 
același om care îi refuzase lui Armand îngrijirea de care avea 
nevoie și insista să îi dea acel medicament care părea că îl face 
să se simtă mai rău? 

— Nu se cade să întârziem, spuse el apropiindu-se de fiica sa 
fără să zâmbească. 

Anne îi făcu o reverență tatălui ei și îl urmă în trăsura mare, 
nu în cupeul cel vechi. Fusese folosită ultima oară în ziua 
înmormântării, ceea ce nu făcea decât să o deprime și mai mult. 
Deși interiorul trăsurii era cam sărăcăcios, din afară, s-ar fi putut 
spune că este într-o stare foarte bună. Victor purta livreaua care 
îi era acum puţin strâmtă. Era un personaj tare comic, așa cum 
stătea pe capră, împodobit tot în satin și fireturi aurite purtând o 
perucă albă care îi stătea pe capul mare și negru ca și cum ar fi 
fost un porumbel care se decisese să își facă acolo cuib. Pe 
lângă cei doi cai ai lor, mai aduseseră doi, închiriindu-i doar 
pentru seara aceea. A 

Parcurseră în tăcere scurta distanţă. In timp ce se legănau 
peste pietrele de pavaj, scrisorile pe care le îndesase în 
săculeţul de mână începură să o chinuie. Dacă înţelesese greșit 
lucrurile? Poate că de fapt totul era exact invers. Mama ei, care 
fusese atât de bună cu ea, se poate să fi fost crudă cu tatăl ei. 
Şi poate că tatăl ei făcea tot ce era posibil pentru a-l salva pe 
vărul ei și, dacă ea și Liszt aveau să îl ia de acolo, poate că avea 
să moară. 

În timp ce își așteptau rândul ca să tragă în faţa clădirii din 
Quai Malaquais, marchizul se întoarse spre Anne. 

— Am jurat că nu voi mai pune piciorul în apartamentul acelei 
femei. Dacă aș fi putut sta acasă în această seară fără a 
dezonora numele familiei, aș fi făcut-o, spuse el, apoi, înainte ca 
Anne să aibă ocazia de a da un răspuns, cobori din trăsură. 


Pierre își schimbă bandajul înainte de a se îmbrăca în hainele 
de seară și adăugă puţină căptușeală, căci nu ar fi dat bine să 
sângereze în cea mai bună vestă pe care o avea. Slavă 


Domnului că doamna d'Agoult îi împrumutase trăsura ei, 
întrucât nu ar mai fi avut puterea să facă drumul pe jos. Zona 
din jurul tăieturii se umflase. Mai târziu va trebui să o străpungă 
din nou pentru a drena lichidul care se adunase sub piele. 

Pentru moment însă avea treburi mai importante. Fusese de 
acord cu planul lui Marie de a fugi cu Anne, dar nu voia să riște 
să își primească pedeapsa - personala sau legală - care în cele 
din urmă le-ar fi făcut amândouă mai mult rău decât bine. 
Singura soluţie ar fi fost să îl implice din nou pe Gardive. Avea 
să se oprească pe la Prefectura în drumul spre apartamentul 
doamnei d'Agoult. 

Acum ofițerii de poliție ajunseseră să îl recunoască, așa că îl 
conduseră imediat în biroul comisarului. 

— Ai de gând să te duci la vreo petrecere? Te-ai vindecat în 
mod miraculos? îl întrebă Gardive pe acel ton sarcastic care îi 
devenise atât de familiar lui Pierre. 

— Dacă aș putea să stau acasă și să mă odihnesc, aș fi mai 
fericit, spuse Pierre. În această seară însă am fost chemat să fac 
ceva pentru care am nevoie de ajutorul și de cooperarea 
dumneavoastră. 

Pierre îi explică totul comisarului, cel puţin cât îndrăzni să îi 
spună. Când își încheie discursul, Gardive se ridică și se retrase 
în camera arhivelor fără a scoate o vorbă. Pierre așteptă o 
vreme, întrebându-se dacă fusese concediat și ar trebui să plece 
sau dacă Gardive căuta ceva documente și trebuia să îl aștepte. 

Când Gardive se întoarse purtând o redingotă și un joben, 
Pierre rămase mut de uimire. 

— Petrec atât de puţin timp în apartamentul meu, explică 
comisarul în timp ce își trăgea una dintre mânușile elegante de 
culoare gri-porumbel, că ţin mereu un rând de haine de schimb 
aici, tocmai pentru astfel de situaţii. Nu aș vrea să lipsesc de la 
această ocazie interesantă. Mergem? 

Plecară împreună de la Prefectură, ca doi vechi prieteni care 
ieșeau noaptea în oraș. Gardive îl ajută pe Pierre să urce în 
trăsură, iar vizitiul doamnei d'Agoult mână caii la trap. 


Dojenile permanente ale lui Eugene începuseră să aibă efect 
asupra lui Liszt. Acesta își dădea seama că ceea ce fusese de 
acord să facă în seara aceea putea fi considerat o infracţiune 
serioasă. Înţelese că, ajutând-o pe Anne, nu făcea decât să 


confirme orice suspiciune ar fi avut Marie în ceea ce privește 
sentimentele față de eleva lui. Se hotărî că trebuia să îi spună 
lui Anne că nu putea participa la aventura aceea îndrăzneață. 
Din moment ce nimeni nu știa de sărutul lui, în cele din urmă, 
nu avea să conteze. 

„În plus, în seara asta, se gândi Liszt, aș putea să-mi arăt 
sentimentele faţă de contesa d'Agoult. Dacă mai aştept, va face 
cele mai negre presupuneri despre relaţia mea cu Anne și risc 
să o pierd pentru totdeauna.” 

Sunetul vocilor pline de viață ajunse la Liszt tocmai din stradă 
unde coborâse din trăsura închiriata. Îl adusese și pe Eugene cu 
el, pe post de conștiință, ca să îl ajute să nu se îndepărteze de 
scopul lui. Apartamentul fusese decorat cu crenguţe de flori de 
primăvară și, de îndată ce intră pe ușă, Marie îi salută cu graţie, 
acceptând ca un dar prezenţa lui Eugene. 

— Veniti în sufragerie, spuse ea. Gustaţi ceva. E și Hector aici, 
și Alfred, și mulţi alţii pe care poate că îi cunoașteţi. 

Calmul rece al contesei îl făcu pe Liszt să înnebunească de 
dorinţa. Voia să ajungă la sentimentele clocotitoare care știa că 
erup dedesubt. Cu toate acestea ea rămase o gazda rezervată, 
făcându-le cunoștință oaspeţilor și fiind atenta la modul în care 
servitorii își făceau treaba. Uneori se implica în conversațiile 
care gravitau în jurul unor subiecte precum arta, muzica și 1 
poezia. Obliga pe oricine să plătească o taxă dacă pomenea de 
Ludovic-Filip sau de holeră. 

— Voi trimite banii la spitalul Dieu mâine, spuse ea cu un 
surâs plin de graţie. 

Eugene se afundă curând în conversaţie cu Hector Berlioz, 
despre care se zvonea că era îndrăgostit de o frumoasă actriţă 
englezoaica. Acesta ar fi trebuit să fie la Roma pentru studii și 
pentru a compune, dar își luase o vacanţă nepermisă pentru a fi 
alături de iubita lui. Franz o căuta pe domnișoara Anne pentru a- 
i spune de schimbarea de planuri, dar în mod evident aceasta 
nu ajunsese încă. Avea să cânte și el în acea seară. Prezenţa lui 
Hector îi dăduse ideea de a le face cadou oaspeţilor un 
fragment din Simfonia fantastică. O auzise pe cea intitulată Un 
ba! la un concert privat și credea că o putea reda destul de bine 
din memorie. Lucrurile astea impresionau publicul de fiecare 
dată. 

Ideea de a cânta la pian ad-hoc nu îl liniștea deloc pe Liszt, 


căci gândul la Marie îl făcea să își simtă stomacul ghem. 

— Domnule Liszt! Ce plăcere să vă revăd! 

Doamna La Vayer se apropie de el cu mâinile întinse. Trebuia 
să o facă pe artistul serios și să le flateze pe toate văduvele și 
burghezele bogate care aveau să participe la serată. Franz știa 
că trebuie să se bazeze pe generozitatea și pe patronajul lor 
pentru a avea succes. 

— Aţi auzit de noile piane ale domnului Erard? îl întrebă 
marchiza. 

— Nu, vă rog, povestiţi-mi, răspunse Franz oferindu-i un 
zâmbet și concentrând asupra ei întreaga fascinaţie a ochilor lui 
verzi, exotici. 

— Ei bine, continuă ea vizibil mișcată de atenţia neașteptată, 
el pretinde că a inventat nu știu ce mecanism care îţi permite să 
devii un virtuoz al pianului. 

Franz asculta politicos această știre veche despre 
escarpamentul dublu, un mecanism care îţi permitea să cânţi 
repede note repetate la pian, și dădu din cap faţă de cunoscuţi, 
acceptând prezentările și adulările prietenilor și străinilor 
deopotrivă, dar în tot acest timp mintea îi zbura departe, 
imaginându-și textura și mirosul pielii albe ale lui Marie sub 
rochia ei de mătase. 


Până acum totul mersese bine. „Știu cum să fac asta”, se 
gândi Marie în timp ce își întâmpina oaspeţii, se asigura că 
paharele sunt pline și că invitaţii știau să ajungă la bufetul cu 
gustări. Pregătise un grup de interpreţi de-a dreptul uimitor. O 
soprană faimoasă de la operă îi promisese că o să treacă în fugă 
pe la serata și să cânte o arie. Hugo să citească, Musset 
consimţise și el să lectureze un poem, iar Liszt avea să cânte de 
asemenea. Marie îl invitase pe Chopin, dar acesta refuzase 
invitația din motive de sănătate. Și desigur nu trebuia să o uite 
pe Anne. În ciuda a tot ce se întâmplase, Marie trebuia să 
recunoască faptul că Anne interpreta minunat studiul. 

Singurul gest răuvoitor pe care și-l permisese Marie fusese să 
organizeze în așa fel programul încât Anne să cânte imediat 
după Liszt. Asta o va determina nu numai să participe la 
întreaga serata într-o stare de anticipare nervoasă, dar și 
publicul să aibă încă în urechi interpretarea celui mai mare 
pianist în viață atunci când ea, o ingenuă, urma să cânte pentru 


prima oară. Nu avea de gând să-i spună vreodată lui Anne sau 
lui Liszt că fusese martoră la acel sărut fatidic, dar o alina faptul 
că reușise să se asigure că aveau să plătească pentru asta 
măcar într-o mică măsură. 

În plus, Marie se întreba dacă marchizul va participa sau nu 
la serată. Dacă avea să apară, lucrurile s-ar fi putut complica. 
Chiar dacă ar fi reușit să o scoată repede pe Anne din casă și să 
o suie în trăsura lui Pierre, s-ar fi dat alarma aproape 
instantaneu, crescând astfel probabilitatea de a fi prinși. Preţ de 
o clipa se întrebă dacă luase decizia potrivită atunci când nu îi 
spusese lui Anne de planurile ei. Deși i se păruse că detectase o 
urmă de interes de fiecare dată când pomenise numele 
tânărului doctor, nu era complet sigură de sentimentele lui Anne 
sau de capacitatea ei de a-și păstra sângele-rece pentru a duce 
la bun sfârșit un asemenea plan chiar sub nasul tatălui ei. 
Ajunse la concluzia că era mai bine să lase lucrurile să se 
desfășoare. Apoi Anne avea să poată decide dacă dorea să 
devină cu adevărat apropiată de domnul Talon. 

— Marchizul de Barbier-Chouant și contesa Anne de Barbier- 
Chouant. 

„Nu m-aș fi gândit vreodată să-l văd aici”, își spuse Marie . 

— Ce bun aţi fost să veniţi, marchize, spuse ea întinzându-i 
mâna, dar acesta o ignoră și salută o veche cunoștință de la 
curte care trecea prin apropiere în acel moment. Marie îşi 
transformă gestul într-un salut general în direcţia sufrageriei, 
unde majoritatea oaspeților mâncau și beau înainte de 
începerea spectacolului. 

Anne se opri lângă ea și îi făcu o reverență. Când se ridică, 
Marie fu alarmată de privirea ei. 

— Ești bine? îi șopti ea la ureche în timp ce o săruta încet pe 
ambii obraji. 

— Da, dar trebuie să vă vorbesc în privat, contesă, j 

Mai mulţi oaspeţi treceau prin vestibul în direcţia salonului. 

— Desigur că vă puteţi destinde puţin, domnișoară, spuse 
Marie cu voce tare, luând-o pe Anne de umăr și întorcând-o 
spre partea din spate a apartamentului, departe de camerele 
deschise publicului, ducând-o în garderoba ei. 

— Ce este, Anne? întrebă ea închizând ușa după ele. 

Tânăra contesă începu să meargă repede prin cameră, 
tremurând toată și oprindu-se doar cât să reușească să scoată 


din săculeţul de mână mai multe foi împăturite, pe care i le 
întinse lui Marie . Păreau a fi scrisori. 

— Nu le-am citit, de-abia dacă pot face asta, dar a făcut ea 
asta? Era mama mea? 

Acum lacrimile curgeau în voie pe obrajii lui Anne. Marie luă 
scrisorile din mâna ei și își aruncă ochii pe ele. Nu trebui să 
citească mai mult de câteva fraze. Deși Sandrine murise, nu o 
privea corespondenţa ei privată, aceasta era doar treaba ei și 
poate a fiicei ei. Cu toate acestea Marie se uită la semnătură. 
Era exact; ce bănuia. Dacă adevărata dragoste a lui Marie 
fusese ucisă, cea a lui Sandrine trăise, ceea ce făcuse ca idila lor 
să ardă înăbușit ani buni de zile. Marchiza nu se mai văzuse cu 
iubitul ei după ce acesta plecase în străinătate, dar 
corespondaseră până când în cele din urmă pasiunea lor din 
tinereţe se stinsese și gentilomul, un pianist renumit care dădea 
concerte peste tot în lume, se căsătorise și se stabilise în Italia. 

— Era și poate că încă este un muzician talentat și un om bun. 
Erau atât de îndrăgostiţi! 

— Dar i-a greșit tatălui meu. Era căsătorita! 

— Sst! spuse Marie aruncând o privire nervoasă spre ușa 
închisă. Nu știa ce să îi spună lui Anne. Mama ta era nefericita, 
așa cum erau multe dintre noi. Cu siguranţă că știi asta, nu-i 
așa? spuse ea luându-i mâinile într-ale ei. Încearcă să nu te mai 
gândești la asta. Nu peste multă vreme ai să cânţi o muzică 
minunată la un pian frumos. Mama ta are să te privească din 
ceruri și are să zâmbească. 

— Sau din iad! spuse Anne oprindu-se din plâns subit și 
smiorcăindu-se, după care ridică bărbia și o săgetă cu privirea 
pe Marie , întinzând mâna pentru a primi înapoi scrisorile. 

— Nu, spuse Marie , ţi le voi înapoia mai târziu, când vom 
avea puţin timp la dispoziţie să vorbim despre asta. Anne părea 
mult mai emoţionată și mai puţin stabilă decât crezuse Marie . 
Poate că planul din acea seară era o greșeală până la urmă. Te 
las să îţi vii în fire, spuse Marie . 

Când reveniră în camerele unde avea loc serata, Marie 
observă că sosise domnul Talon, însoţit de un bărbat cam ursuz, 
cu o mustață subţire. 

— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe domnul Alaric Gardive, spuse 
Pierre. 

— A, domnule Gardive, spuse Marie , munca dumneavoastră 


este bine cunoscută de oaspeţii mei, însă vă avertizez că orice 
cuvânt legat de holeră va fi taxat cu cincizeci de centime! Nu își 
putea da seama de ce îl adusese doctorul cu el pe acest 
birocrat. Poate că avea să servească drept martor? 

După câteva minute, Anne li se alătură celorlalţi. Deși părea 
calmă, din când în când, lui Marie îi tremura mâna în timp ce o 
ducea spre un pahar cu vin sau o prăjitură. În aceste 
circumstanţe, oaspeţii ei aveau să pună tremurul mâinii pe 
seama nervozităţii legate de spectacolul care urma. Peste un 
sfert de oră, Marie trebuia să îi strângă pe toți în salon. Contesa 
d'Agoult, care consuma rar băuturi alcoolice la propriile 
petreceri, luă un pahar de șampanie și îl dădu pe gât dintr-un 
foc. 


Douăzeci și patru 


Pierre se așeză în partea din spate a salonului. Trebuia să fie 
gata să se grăbească de îndată ce Anne își termina 
interpretarea. Marie îi sugerase să iasă din cameră înainte de 
debutul lui Anne, dar el refuzase. Ea spusese că era în regulă, că 
îi venise o altă idee și că avea să găsească o cale de a-i scoate 
din casă pe la intrarea servitorilor, unde îi va aștepta trăsura. 
Gardive fusese de acord să vină și el și să fie martor în cazul în 
care s-ar fi căsătorit cu adevărat sau ca să o acompanieze pe 
Anne la conacul Barbier în cazul în care ar fi rămas nemăritată. 
În acest mod Pierre spera să evite să îi pună în pericol reputaţia, 
în cazul în care, după cum bănuia, ea ar fi obiectat. 

Marchizul se așeză pe partea laterală a unui divan tapiţat și 
începu să vorbească la urechea unei doamne în vârstă, ale cărei 
expresii severe nu se schimbau niciodată. Pierre bănuia că era 
surdă. În orice caz atitudinea ei impasibilă nu părea să conteze 
pentru marchiz, ai cărui ochi șireţi înregistrau tot ce se întâmpla 
în jurul lui, ţinându-și mereu privirea aţintită asupra fiicei lui. 
Gardive chiar vorbise cu tatăl lui Anne, deși Pierre hotărâse că 
ar fi fost mai bine să îl evite. 

Spre surprinderea lui, Anne se apropie de el de față cu 
marchizul și se așeză alături. 

— Domnule Talon, ce plăcere să vă văd aici! îmi pare rău că 
nu am reușit să vorbim ieri când aţi venit pe la conac. 

— Sperasem să am ocazia de a vă cunoaște mai bine cu mult 
înainte de seara aceasta, spuse Pierre, observând din nou 
expresia ei binevoitoare și dorindu-și ca asta să însemne că 
avea aceleași sentimente faţă de el. Se întrebă dacă doamna 
d'Agoult o avertizase pe Anne asupra evenimentelor care urmau 
să aibă loc după serată sau dacă asta avea să fie o surpriză la 
fel de mare atât pentru ea, cât și pentru tatăl ei. V-aţi revenit 
complet de pe urma calvarului îndurat? 

— Domnule Talon, dacă aș reuși să îl aduc pe vărul meu la 
dumneavoastră, ați avea grijă de el? L-aţi face bine? îi șopti 
Anne apropiindu-și chipul drăgălaș de al lui. 

Oare nu îl auzise cu urechile lui pe marchiz protestând doar în 
urmă cu câteva ore cum că domnul de Barbier își revenea cât se 
poate de bine? Pierre nu avu vreme să îi răspundă lui Anne sau 
să ceară explicaţii, căci în acel moment Marie se apropie de 


pian și le ceru oaspeţilor să facă liniște. 

— Îmi face plăcere să anunţ primul interpret din această 
seară, soprana pe care am fost bucuroși să o putem aplauda în 
superbul Don Giovanni de Mozart. Dragi prieteni, vă rog să o 
întâmpinați pe signora Giuditta Pasta, care a fost atât de bună 
să accepte invitaţia mea, deși mâine pleacă spre Italia ei natală. 

Un freamăt sotto-voce scutură audiența la auzul veștii că 
faimoasa Pasta avea să cânte. În orice altă seară, Pierre ar fi 
fost încântat să audă această voce legendară în intimitatea unui 
salon, dar acum era cât se poate de conștient că Anne stătea pe 
scaunul de lângă el, într-o poziţie care spunea că putea oricând 
să ţâșnească într-o direcţie sau alta. Braţele scaunelor lor de- 
abia se atingeau și totuși el o putea simţi tremurând și senzaţia 
îl făcea să se înfioare. Simţea o dorinţă de nestăpânit de ao 
săruta. 

Pierre simţi cum Anne tresări pe scaun și începu să tremure și 
mai tare când Liszt se așeză pe scaunul de lângă ea. Pianistul 
maghiar se tolăni în scaunul delicat, întinzându-și picioarele 
lungi în faţa lui pe cât putea și apropiindu-și bustul și capul puţin 
de Anne. Acesta nu se uita la ea, ci direct la doamna d'Agoult, 
care luase loc într-o parte, în fața camerei, pentru a putea fi 
maestru de ceremonii în seara aceea. Chiar și de unde stătea, 
Pierre își dădea seama că privirea neclintita a lui Liszt o 
neliniștea pe contesă. 

Gardive nu se așeză, rămânând în picioare în partea din spate 
a salonului. Îi spuse lui Pierre că dorea să se poziţioneze în aşa 
fel încât să îl poată urmări pe marchiz fără ca acesta să îl vadă. 

Pe la mijlocul ariei chinuitei donna Elvira, despre dragoste și 
trădare, micul ceas de pe cămin bătu încet. „Cam o oră”, își 
aminti că spusese contesa. Cam atât aveau să ţină toate 
interpretările din concert însumate. Parfumul subtil de mirodenii 
al lui Anne plutea spre el de fiecare dată când schimba poziția 
pe scaun. 

O oră avea să fie o eternitate pentru el. 


Franz încercase de mai multe ori să o prindă singură pe Anne 
preţ de o clipă, pentru a-i spune că nu va putea merge cu ea ca 
să-l răpească pe vărul ei în acea seară și că nu îi va aștepta 
nicio trăsură la intrarea servitorilor. Având în vedere că se afla și 
bătrânul acolo, iar interpretarea lui Anne era programata la 


sfârșitul seratei, era de două ori mai ușurat că Eugene îl 
convinsese să își schimbe părerea. Planul original era să îl ducă 
pe domnul Barbier la spitalul Dieu și să îl caute acolo pe un 
anume domn Talon. Aici intervenea o schimbare în cursul acelei 
seri, căci Marie îl prezentase unui tânăr cu părul blond, doctor în 
devenire, numit Talon. Nu era un nume atât de des întâlnit și, 
judecând după reacţia lui Anne faţă de el și după privirile pline 
de înţeles în direcţia lui Franz, acesta era tocmai cel pe care 
spera să îl găsească la spitalul Dieu. 

Așezându-se lângă Anne, crezuse că va reuși să găsească un 
moment în care să îi vorbească în timp ce interpreţii se 
succedau pe scena și publicul îi aplauda, însă pe celălalt scaun 
de lângă ea era Talon, și Anne însăși era atât de tensionată 
încât părea că avea să explodeze, i se părea lui, dacă ar fi fost 
eliberata din acele care o ţineau momentan pe loc. 

Cu nervii atât de întinși, ar putea da un spectacol fără seamăn 
sau ar putea pur și simplu să îngheţe acolo și să iasă fugind și 
plângând din cameră. 

Cum nu mai putea face altceva pentru moment în ceea ce 
privea planul lor, Franz se cufundă în contemplaţia doamnei 
d'Agoult. Aceasta se mișca încoace și-ncolo ca o dansatoare, ba 
nu, ca un înger, în timp ce prezenta artist după artist, o 
succesiune de muzicieni și poeţi care i-ar fi asigurat succesul 
oricărei patroane a artelor. Cu toate acestea Marie nu dădea 
dovadă de înfumurare, ci mai degrabă avea acea graţie a 
femeilor cu picioare lungi care era cât se poate de naturală, în 
timp ce ochii ei mari și cenușii erau pe cât de încrezători pe atât 
de misterioși. Faptul că nu se uita la el îl făcea să fie îndrăzneț, 
așa că se holba la ea fără jenă, observând că asta le făcea pe 
câteva doamne mai în vârstă să șușotească la adăpostul 
evantaielor. Se gândi că acesta era un alt mod de a putea 
obţine un răspuns de la ea. Să lase ca zvonurile să devină atât 
de evidente încât ea să le infirme sau să le confirme. 

— Domnul Franz Liszt. 

Franz se îndreptă în scaun și apoi se ridică la auzul aplauzelor 
înainte de a-și da complet seama că venise rândul lui. Ce avea 
să cânte? A, da, Un bal. Il văzu pe Hector prăbușit într-un colţ, 
fără îndoială rozându-și unghiile în timp ce se gândea cum avea 
să fie primită ciudata și minunata lui simfonie. Pentru moment 
nicio orchestră nu se încumeta să o pună în scenă, așa că 


acesta era cam tot spectacolul de care putea avea parte 
simfonia lui, cel puţin pentru un timp. 


Anne tremura de nervozitate. Nici măcar ea nu știa dacă era 
speriată sau pur și simplu agitată. Totul depindea de ce avea să 
se întâmple în seara aceasta, mai ales că acum era și domnul 
Talon acolo. Cât își dorea să găsească o ocazie să îi vorbească 
între patru ochi și să îi spună de planul ei de a-l scoate pe vărul 
ei din conacul Barbier! Pierre ar putea veni cu ei și ar avea 
prilejul să înceapă să îl îngrijească imediat pe Armand. Cu toate 
acestea nu îndrăznea să facă asta. Oriunde mergea, Anne 
simţea privirea tatălui ei aţintita asupra ei. 

Mai erau și scrisorile adresate mamei ei. După ce vorbise cu 
Marie , ardea de nerăbdare să le citească, sperând să găsească 
în ele o explicaţie. Își dorea să fi insistat pe lângă Marie să i le 
dea înapoi. Anne știa că mariajul mamei ei fusese aranjat de 
familie, în ciuda imaginii romantice pe care i-o descrisese ea 
mereu atunci când Anne o întrebase despre asta. De obicei 
căsătoriile erau aranjate și adesea tinere fete erau obligate să 
se căsătorească cu bărbaţi mult mai în vârstă de dragul unei 
alianţe. Bărbaţilor le era permis să flirteze cât doreau, ba chiar 
să aibă o amantă „oficială”. In schimb femeile trebuiau să 
rămână fidele sau să plătească un preţ pe măsură. „Oare cum 
ar fi pedepsit-o marchizul pe mama, se întrebă Anne dacă ar fi 
descoperit că ea încă nutrea o asemenea pasiune?” Marie 
spusese că iubitul lui Sandrine era muzician. Anne nu se uitase 
cu atenţie la semnătura de pe scrisori. Cum ar fi fost să afle 
despre cine era vorba? 

Odată ce începu spectacolul, Anne se luptă să rămână calmă. 
Nu se putea însă, mai ales că era flancată de domnii Liszt și 
Talon. Nu se putea gândi decât că erau doi îngeri trimiși să o 
pună la încercare. De o parte se afla arta, senzualitatea, muzica 
și pericolul, întruchipate de Liszt, iar de cealaltă, sănătatea, 
trăinicia, siguranţa și știința, întruchipate de Talon. Se simţea 
atrasă din clipă în clipă când de unul, când de celălalt. văzându-l 
pe tatăl ei, își dori ca domnul Talon să o cuprindă în lumea 
atotștiutoare și capabilă a braţelor lui. Pe de altă parte, văzând- 
o pe Marie , tânjea după îmbrăţișarea plină de emoție și 
îndrăzneală a lui Liszt. Când acesta se ridică, îndreptându-se 
spre pian, Anne simţi cum un curent de aer rece o întâmpină și 


tresări. 

— Vă simţiţi bine, contesă? îi șopti domnul Talon la ureche. 
Respirația lui caldă îi aminti că lângă ea stătea cineva care o 
putea linişti în legătură cu Armand. O înnebunea faptul că nu îi 
putea explica totul. În loc să facă asta, ea îi zâmbi repede, 
întorcându-și apoi privirea și închizând ochii pentru a putea 
asculta ciudatele viziuni ale domnului Berlioz asupra valsului, 
ceva din ceea ce părea a fi o simfonie după toate aparențele. 
Liszt avea felul lui aparte de a face pianul să sune de parcă ar fi 
fost o orchestră întreagă. Anne nu știa cum reușea să facă asta, 
căci erau aceleași ciocănele acoperite cu fetru care loveau 
aceleași coarde metalice și totuși puteai auzi viorile suspinând, 
trompetele sunând și tobele bătând. „Nu aș putea să cânt 
niciodată așa!” se gândi Anne uitând că nu peste multă vreme 
ea însăși avea să stea la pian și să arate acestei elite ce talent 
are. 

Interpretarea lui Liszt fu atât de uluitoare încât oaspeţii cerură 
un bis. Anne se simţi ușurată. Avea să cânte ea acum. „Oare de 
ce organizase astfel programul Marie ?” se întrebă ea. Cu 
siguranţă că ar fi fost mai logic ca ea să cânte înaintea lui, astfel 
încât cel mai bun artist să fie cel care rămânea în memoria 
publicului înainte de a se întoarce la mâncare, vin și 
conversaţie. Asta ar fi făcut și ca seara să treacă mai ușor 
pentru ea. Ar fi putut pretinde că simţea nevoia să se 
odihnească după spectacol și ar fi dispărut într-una dintre 
camerele private ale apartamentului și spre scara din spate 
pentru a pregăti totul pentru fuga lor. 

Liszt improviza o variaţie strălucită pe o temă de Paganini și 
ar fi fost silit să continue cu o alta dacă nu ar fi intervenit Marie . 

— Domnul Liszt a fost cât se poate de generos cu talentul său 
în această seară, dar, dacă mai continuă să cânte, niciunul 
dintre dumneavoastră nu va mai plăti pentru a-l auzi data 
viitoare la sala Wauxhall! Toată lumea râse. lar acum, ca o 
delicatesa pentru gusturile dumneavoastră muzicale, aș dori să 
vă prezint o tânără pianista cu un talent remarcabil. Mulţi dintre 
dumneavoastră și-o amintesc pe draga mea prietenă Sandrine 
de Barbier-Chouant, care era ea însăși o muziciană desăvârșită. 
Remarca ei fu întâmpinată de câteva murmure. Am fost cu 
adevărat norocoasă să veghez asupra evoluţiei artistice a fiicei 
răposatei mele prietene, Anne de Barbier-Chouant, care a 


moștenit talentul mamei ei. Ea a petrecut ultimele două luni 
chiar sub tutela domnului Liszt. 

Anne îi aruncă o privire rapidă tatălui ei. Acesta nu o 
întrebase niciodată cine îi era profesor și nici ea nu-i spusese, 
dar Anne văzu că sub pudra de pe faţă acesta se făcuse 
stacojiu, în timp ce ochii îi aruncau fulgere de mânie. Se rugă să 
nu facă o scenă, care ar fi distrus absolut totul. Nu avu timp să 
se gândească prea mult la asta, căci Marie îi întinse mâna. 
Anne își croi drum printre scaunele deranjate pe măsură ce 
lumea se strângea în grupuri. Își îndreptă privirea spre pian şi 
făcu doar o scurtă reverență cu ochii plecați înainte de a-și 
ocupa locul în faţa claviaturii familiare. 

Pierre fusese atât de preocupat cu evenimentele care aveau 
să urmeze încât uitase că avea să cânte și Anne. Stătea pe 
scaun frământându-și degetele. „Ce groaznic să fii nevoit să 
cânţi după marele Liszt”, se gândi el. De îndată însă ce contesa 
își cobori degetele sensibile pe clape, toată lumea din cameră 
mai că uită să respire. Studiul liric al domnului Chopin aruncă o 
vrajă ușoară asupra publicului. Cel puţin jumătate din oaspeţi 
închiseră ochii și mai mulţi purtau urme de lacrimi în timp ce 
contesa cea blondă își deschidea inima ei tânără în faţa lor. Nu 
uimi, asemenea domnului Liszt, deși notele cădeau peste 
urechile auditoriului asemenea unor perle și chiar și pasajele 
aspre și distonante își aveau căldura și robusteţea lor, de parcă 
pianista nu ar fi fost în stare să scoată un sunet distonant. 

Chipul ei spunea totul căci, în momentul în care începu să 
cânte, Anne se lăsă în voia muzicii. Fiecare nuanţă și emoție 
transpăreau pe chipul ei. Pierre crezu că avea să îi explodeze 
inima și se rugă ca această ființă minunata care întruchipa 
însuși sufletul muzicii să consimtă să fie a lui pe vecie. 

Interpretarea lui Anne nu fu deloc o dezamăgire după cea a 
lui Liszt, ci doar un deznodământ blând, un pasaj final visător. 
Când ultimele note se stinseră, preţ de câteva clipe, nimeni nu 
se mișcă. Anne ridică privirea și Pierre își dădu seama că 
începea să-și dea seama din nou, puţin câte puţin, unde se afla, 
și un sentiment de teama, da, nu era nicio îndoială teamă era, 
se insinua din nou în privirea ei. 

— Bravo, draga mea, bravo! spuse Marie , începând să bată 
din palme. Însă, înainte ca lumea să se fi dezmeticit complet de 
pe urma interpretării vrăjite a lui Anne, marchizul însuși se 


îndreptă hotărât până în central camerei, luându-și fiica de braţ. 
Aceasta se trase înapoi și Pierre sări în picioare. 

— Destul, am spus destul! urlă marchizul cu lacrimi în ochi. 

Marie se ridică și primise cu blândeţe, dar ferm braţul 
marchizului, aruncându-i lui Pierre o privire în semn de 
avertizare. Restul oaspeţilor rămaseră uluiţi, pironiţi pe scaunele 
lor. 

— Domnule marchiz, pot înţelege că sunteţi tulburat de cât de 
mult vă amintește Anne de soția dumneavoastră, dar vă rog să 
luaţi loc. Mai am o surpriză pentru toată lumea. 

Cuvintele ei îl făcură pe bătrânul curtean să își vină în fire, 
așa că îi dădu drumul lui Anne, cerându-și scuze fața de Marie . 
Pierre, care, de unde stătea, putea vedea urmele roșii lăsate pe 
braţul zvelt al lui Anne, voi să se repeadă spre contesă și să o 
liniștească. Anne nu se întoarse pe scaunul de lângă el. Marie o 
luă ușurel de mână și o făcu să stea puţin în picioare în spatele 
ei în timp ce ea vorbea. 

— Doamnelor și domnilor, ar trebui să spun prieteni, îmi face 
mare plăcere să vă ofer un final-surpriză. Fără știrea 
dumneavoastră, în casa mea s-a aflat un artist care astăzi a 
captat atenţia publicului mai mult decât oricare altul. Mulţi 
dintre dumneavoastră au avut ocazia de a-l auzi în cadrul unui 
concert caritabil la sala Wauxhall. 

Așteptând un semnal din partea ei pentru a începe aventura 
pe care o plănuiseră, Pierre îi urmări privirea lui Marie prin 
cameră. Dădu cu ochii de Gardive care ridică o sprânceana și se 
apropie și mai mult de ușă. 

— Doamnelor și domnilor, Paganini! 

Servitorii, care fuseseră adunaţi în jurul lumânărilor și al 
candelabrelor de perete din cameră, le stinseră pe toate la 
semnalul contesei, iar camera rămase complet în întuneric. Din 
apropierea ușii se auziră acordurile unei viori și toată lumea icni 
surprinsă pe măsură ce ciudata muzică răsuna asemenea unei 
fantome. 

— Domnule Talon, veniţi, o auzi Pierre pe Marie șoptindu-i și 
atingându-l ușor cu mâneca. 

Urmă zgomotul făcut de jupoane pe podea ieșind în vestibul, 
care fusese de asemenea lăsat în întuneric, astfel încât nicio 
lumină să nu pătrundă în salon când avea să fie deschisă ușa 
pentru violonist. Inainte de a închide ușa în urma lor, Pierre văzu 


un lacheu aprinzând o lumânare pe stativul pianului și chipul 
spectral al lui Paganini apărând, cu ochii lui înfundaţi în cap și 
obrajii căzuţi, de parcă ar fi fost însuși moartea. 

— Vă rog să mă scuzaţi un moment, contesa, se auzi vocea lui 
Anne. 

— Anne, așteaptă! se auzi șoapta răgușită a lui Marie , 
urmând-o, dar Anne deschisese o ușa și Pierre o văzu dispărând 
într-o clipita pe acolo. 

— Repede! îi spuse Marie împingându-l în direcţia ușii spre 
scările din spate. 

— Gardive? șopti Pierre. 

— Aici sunt, se auzi vocea joasa și calma a comisarului, și 
amândoi o luară la goană după Anne. 

Lumina de pe casa scărilor îl orbi la început pe Pierre și simți 
cum îl săgetează durerea de la rană la fiecare pas, dar nu slabi 
ritmul. De ce fugea? Ştia oare până la urma? 

Ajunseră în scurt timp în aleea din apropierea apartamentului 
lui Marie și reușiră să o vadă pe Anne urcând în trăsură care o 
aștepta. 

— Dă-i bice! urla vizitiul de îndată ce se închise ușa în urma 
ei, și vehiculul se puse în mișcare. 

— Pleacă fără noi! spuse Pierre întorcându-și privirea confuza 
spre Gardive, gata sa o ia la fuga pentru a opri trăsura, când se 
opri la auzul unei voci. 

— Unde e fiica mea? 

Pierre se întoarse și îl văzu stând în cadrul ușii de la intrarea 
servitorilor pe marchizul de Barbier-Chouant. Acesta avea o 
privire criminală și un pistol în mână, pe care îl îndrepta spre 
inima lui Pierre. Arma era remarcabil de stabila în mâna dreapta 
având în vedere că bătrânul se sprijinea cu cealaltă mână în 
baston. Fără îndoială că fusese nevoit în tinereţe să înveţe cum 
să folosească un pistol. 

— Vrei să-mi explici cum te-ai rănit? mârâi el. Ai furat de la 
mine. Argintul a fost praf în ochi, ai luat o bucată de hârtie 
importantă și mai știu și alte lucruri! 

Pierre simţi că inima îi bate nebunește. Teama îl ţintuise pe 
loc. „O să mor”, se gândi el. 


Douăzeci și cinci 


Înainte ca Pierre să poată scoate o vorba, Gardive făcu un pas 
înainte. 

— Marchize, fiica dumneavoastră a fugit cu o trăsură care o 
aștepta aici. Nu avem nicio clipă de pierdut. Trebuie să o 
urmărim sau s-ar putea să nu o mai vedeţi niciodată, spuse el 
întinzând mâna spre braţul cu care marchizul ţinea pistolul. 
Doamna d'Agoult ne-a spus că durerea a făcut-o să își dorească 
să fugă, iar acum se pare că a acţionat din acest impuls 
nesăbuit. 

Marchizul își eliberă braţul și îndreptă pistolul spre Gardive. 

— Te aștepți să cred că contesa ar face ceva atât de 
nesăbuit? E posibil ca voi să complotaţi ceva! spuse marchizul, 
privindu-i furios pe Pierre și pe Gardive cu destul dispreţ. 

— Vă sugerez să lăsaţi deoparte arma. Dacă ne grăbim, am 
putea să o prindem înainte să i se întâmple ceva rău. 

— De ce aș da crezare unui funcţionar? 

— Un funcţionar, domnule marchiz, care are acces la toate 
arhivele privind nașterile, decesele și căsătoriile din oraș, spuse 
Gardive pe un ton egal și calm. 

Marchizul își dilată nările și scrâșni din dinţi, dar, în loc să își 
continue tirada la adresa lor, prefera să lase în jos cocoșul 
armei, pe care Gardive nu ezită să i-o ia din mână, dându-i-o lui 
Pierre. 

— V-aș ruga să fiți atât de bun încât să ne conduceţi la 
trăsura dumneavoastră... 

Toţi trei ieșiră în strada și găsiră cupeul marchizului. Formau 
un grup ciudat. Gardive arăta oficial și pus la punct, ca și cum 
nici măcar un taifun nu i-ar putea da jos pălăria de pe creștet 
sau nu i-ar putea clinti vreun fir de pâr de pe cap. Pierre se afla 
într-un hal fără de hal, cu hainele în dezordine. În plus își lăsase 
pălăria în apartament. În schimb marchizul era impunător, 
subţire și fragil ca un păianjen sub haina lui groasă de brocart. 

Pierre tocmai voia să spună ceva, când fu întrerupt de 
Gardive. 

— Are un avans prea mare pentru a putea să o urmărim. Nu 
putem ști în ce direcţie a luat-o, așa că ne vom întoarce la 
conacul Barbier, domnule marchiz, spuse el. Strada Barq, 
continuă Gardive, scoțând capul pe fereastra. 


Marchizul se lăsă pe spate pe scaunul lui și închise ochii. Un 
vas de sânge i se zbătea la tâmplă și Pierre se temu ca nu 
cumva bătrânul să aibă vreun atac de apoplexie. 

— Ştiam că n-ar fi trebuit să vin. Aveţi vreo idee despre ce s- 
ar putea întâmpla? Pericolul... începu el trecându-și mâna peste 
frunte. 

Despre ce pericol vorbea marchizul? Pierre avusese impresia 
că marchizul însuși era sursa pericolului în ceea ce îi privea pe 
Anne și pe vărul ei. Înainte de a putea formula o întrebare însă, 
ajunseră la conacul Barbier și traseră în curte. Pierre scoase 
capul pe fereastră pregătindu-se să deschidă ușa, dar, spre 
uluirea lui, văzu trăsura care fusese trimisă să îi transporte pe 
el, pe Anne și pe Gardive la notar în fața ușii cu menajera și 
bătrânul valet așezând în ea o siluetă înfășurată în pături. 
Înainte ca Pierre să poată spune ceva, vizitiul lui Anne dădu bice 
cailor și întoarse trăsura în curte. 

În acel moment marchizul sări de pe locul lui și, dacă nu l-ar fi 
oprit Gardive, ar fi sărit și din trăsura în mișcare. 

— Lăsaţi-mă! Nu vedeţi, sunt răpiți! 

Înainte ca Pierre să poată spune ceva, cele două trăsuri se 
intersectară preţ de o clipă în așa fel încât ocupanţii lor se 
puteau vedea. Pierre o putu vedea pe Anne, care se întoarse 
spre ei, pe deasupra capetelor celorlalţi doi domni. 

— Domnișoară! Contesă! Anne! exclamară toţi trei când 
chipul ei plin de teamă se arătă la fereastră. 

Caii fură struniţi și porniră dintr-un trap rapid și, în galop la o 
simplă lovitură de bici de îndată ce ieșiră în stradă. Victor fu 
nevoit să îi ţină în frâu pentru a evita să alunece pe pietrele de 
pavaj. Pierre ţinu fereastra trăsurii deschisă și ieșea pe ea, 
strigând de fiecare dată când trăsura cealaltă cotea în faţa lor. 
Petrecăreţi și proprietari de cafenele îi salutară cu chiote în timp 
ce treceau, gândindu-se că probabil doi tineri făcuseră prinsoare 
și participau la o cursă cu trăsurile pentru a câștiga vreun 
premiu. Pierre voia să îl întrebe pe marchiz ce voise să spună, 
de ce credea că Anne fusese răpită, dar erau mult prea 
concentrați pentru a se putea gândi la altceva. 


Anne se urcase în trăsura care o aștepta gândindu-se că Liszt 
avea să fie acolo. Când se regăsi însă singura în interior, ezită, 
întrebându-se dacă avea să vină după ea. Sunetul mai multor 


perechi de pași grei pe scări în urma ei însă nu îi permise să se 
gândească mult la asta. 

— Dă-i bice! îi strigă ea vizitiului, care se trezise cu un fornăit 
atunci când se zguduise trăsura la urcarea ei. Părea că adormise 
pe capră. În timp ce trăsura se punea în mișcare, auzi zgomot 
mare la ușă și privi pe fereastră. Domnul Talon și domnul 
Gardive ieșiseră pe alee, iar tânărul student arăta spre ea și își 
flutura braţele. Tocmai deschisese gura cu gândul de a-i spune 
vizitiului să oprească, gândindu-se că era într-adevăr un mare 
noroc, că probabil Liszt îi spusese doctorului despre planurile lor 
și îl trimisese în locul lui, dar apoi îl văzu pe tatăl ei apărând în 
spatele lor, așa că bătu în tavan și îi strigă vizitiului să se 
grăbească. 

— Unde mergem, domnișoară? îi strigă acesta. 

— la-o la stânga, spre strada Barq, îi răspunse Anne, 
întrebându-se dacă nu cumva Liszt îl informase din vreme pe 
vizitiu despre destinaţia lor, așa cum plănuiseră. 

Se lăsă pe perne și își duse mâna la inimă, care bătea atât de 
tare că zgomotul i se propaga în urechi. Cum avea să reușească 
să îl ducă pe vărul ei undeva în siguranţă fără ajutorul lui Liszt și 
cu domnul Talon aflat acum în compania tatălui ei? Va trebui să 
se bizuie pe ajutorul lui Julien și al lui Thérèse. Cel puţin aceștia 
îl puteau căra pe Armand până la trăsură. 

Anne sări din trăsură de cum se opri și bătu cu putere din 
lateral cu pumnul pe ușa mare din lemn. Julien o deschise 
precaut, dar destul de larg când o văzu pe Anne. 

— Te rog, trebuie să mă ajuţi! Unde este Thérèse? spuse ea 
împingând ușa și alergând în sus pe scări. 

Fidela cuvântului dat, Therese rămăsese la căpătâiul lui 
Armand. Acesta părea palid și slăbit și zvâcnea prin somn 
neliniștit. 

— Înfășoară-l în pături, Thérèse, ordonă Anne, apoi tu și Julien 
trebuie să îl duceţi până la trăsură. 

Julien ezită. 

— Fă ce-ţi spune stăpâna! se repezi Therese la el. 

După ce aruncă o privire rapidă peste umăr, Julien o ajută pe 
menajeră să strângă păturile. 

Anne ajunse prima la trăsură și tocmai se urcase în ea, când 
văzu cupeul tatălui ei intrând în curte. 

— Repede! strigă ea. 


Julien era în vârstă și se poticni de câteva ori sub greutatea 
poverii, și Anne crezu că avea să îl scape pe vărul ei din braţe. 
„Sărmanul Armand!” se gândi ea. Spera că acesta leșinase și că 
nu simţea nicio durere în acea clipă. 

Reușiră să îl proptească pe Armand pe scaunul trăsurii, iar 
vizitiul, înțelegând acum că trebuiau să evite întâlnirea cu 
ocupanţii celeilalte trăsuri care intrase în curte, pocni puternic 
din bici. Caii scuturară capetele și se ridicară pe picioarele 
dinapoi, după care o luară la trap. In timp ce luau curba, trecând 
direct pe lângă cealaltă trăsura, Anne privi temătoare pe 
fereastră. Spre uimirea ei, văzu profilul domnului Talon la 
fereastra cupeului tatălui ei. Poate că până la urmă tatăl ei nici 
nu se afla înăuntru. Poate că Pierre venise să o ajute. 

— Așteaptă! îi strigă ea vizitiului, care încetini caii. Anne se 
pregătea să deschidă fereastra și să îi spună tânărului doctor ce 
vrea să facă, dar dintr-odată chipul tatălui ei apăru lângă cel al 
domnului Talon. Îl auzi strigându-i numele și ea îndemnă vizitiul 
să o ia înainte. Cu inima bătându-i puternic, Anne căzu epuizata 
pe pernele trăsurii. Cum se făcea că domnul Talon și tatăl ei 
erau împreună? 

— Și acum unde mergem? strigă vizitiul de îndată ce ieșiră în 
stradă. 

Unde? Anne nu avea nici cea mai vagă idee. Salvarea vărului 
ei nu avusese loc așa cum plănuise. Se gândise că avea să se 
bucure de ajutorul unui bărbat în timpul răpirii, dar acum nu mai 
erau decât ea și bolnavul. 

— Rue de Provence! îi strigă ea vizitiului. Nu prea avea de 
ales. Oriunde l-ar fi dus pe Armand ar fi putut fi găsit. Nimeni nu 
s-ar fi gândit să-l caute la adresa modestei garsoniere a lui 
Franz Liszt. Anne parcă era posedată - voia cu orice preţ ca tatăl 
ei să nu îl găsească pe domnul de Barbier până când acesta nu 
ar fi fost în afara oricărui pericol. 

Spre uimirea ei, putea vedea prin mica fereastră din spatele 
trăsurii că cupeul tatălui ei, avantajat de cei doi cai pe care îi 
adăugaseră echipajului, închiriindu-i pentru noaptea aceea, îi 
urmări vreme îndelungată pe străzile aglomerate. Doar atunci 
când o trăsură care traversa de pe un chei pe altul se interpuse 
între trăsura ei și cupeu, aceștia renunţară la urmărire. 

— Cred că ne-au pierdut urma, domnişoară! ţipă vizitiul. Anne 
nu mai avu puterea de a răspunde în vreun fel. 


Când ajunseră într-un sfârșit la apartamentul lui Liszt și Anne 
se asigură că nu fuseseră urmăriţi, își îndreptă atenţia asupra lui 
Armand. Acesta leșinase. Anne nu știa cum avea să îl care 
câteva etaje pe scări până la garsoniera din pod. 

— Vizitiu, am nevoie de ajutorul dumneavoastră, spuse ea 
lăsând fereastra în jos și scoțând capul afară pentru a se face 
auzită. 

Vizitiul cobori fără mare tragere de inimă de pe capră. 

— O să sun după portar în timp ce îl duceţi pe tânărul domn 
până la ușă. 

— Întâi vrea să risc copitele căișorilor mei și acum să mă fac 
hamal, mormăi el. 

— Vă voi răsplăti regește. După ce mă veţi fi ajutat să îl duc 
pe vărul meu până la apartamentul de la etajul trei. 

Vizitiul îi deschise ușa și o ajută să coboare. Anne sună din 
clopoțel pentru a chema portarul, care spera ea că nu dormea 
încă, și se rugă ca banii pe care îi avea în săculeţul de mână - 
tot ceea ce economisise din micile sume pe care i le dăduse 
tatăl ei în săptămânile anterioare - avea să fie suficienţi pentru 
răsplata vizitiului. 

După o scurtă așteptare îi răspunse un bărbat cu mânecile 
suflecate la cămașă, care părea cherchelit. Când Anne îi spuse 
că trebuia să aducă pe cineva bolnav în apartamentul lui Liszt, 
acesta îi închise ușa în faţă. 

— Nu e vorba despre holeră! spuse Anne blocând ușa cu 
vârful condurului, astfel încât portarul să nu o poată închide fără 
a o răni. A suferit o operaţie! 

Portarul o luă fără mare tragere de inimă înaintea lor pe scări 
și le deschise ușa. 

— Unde să îl așez? întrebă vizitiul. 

Salonul lui Liszt era mobilat cu câteva scaune tapiţate, dar nu 
avea divan. 

— Așază-l aici, spuse Anne ajunși în dormitor și arătând spre 
patul lui Liszt. 

Odată ce vizitiul își depuse delicata încărcătură pe pat, Anne 
își goli conţinutul pungii de bani în palma lui și îl concedie. 

— Ce să-i spun domnului Liszt când se întoarce? întrebă 
portarul, care se trezise destul cât să își dea seama că o tânără 
îi ceruse să deschidă ușa apartamentului unui domn necăsătorit 
în puterea nopții. 


— Voi pleca atunci când va veni domnul Liszt. Trebuie să stau 
doar pentru a avea grijă de vărul meu, pe care nu îl pot lăsa 
singur. 

Portarul se scarpină în cap și scutură din umeri, întorcându-se 
apoi la propriul apartament de la parter. 

Anne îngenunche lângă Armand și încercă să îl facă să bea 
niște apă pe care i-o turnă din cana de pe masa de lângă pat. 

— Nu te voi părăsi, îi șopti ea, sperând că vărul ei o putea 
auzi. 

— Anne? 

Deși rostit cu o voce înceată, cuvântul era cât se poate de 
clar. 

— Armand, ești în siguranţă, voi avea eu grijă de tine, spuse 
ea aplecându-se mai aproape de vărul ei. 

— Unde...? 

Vocea lui Armand părea că vine de undeva din adâncurile 
trupului lui. Anne continuă să îl facă să soarbă apă și apoi, când 
Armand păru că adormise din nou, căută în micul dulap din 
salon un ceainic și niște mușeţel. Era niște apă într-un ceainic de 
pe sobă. Avea să facă niște ceai ca să îi poată da să bea la 
trezire. 

Își aruncă privirea prin austerul apartament de burlac. Ce ar 
spune lumea dacă ar vedea-o aici? își alungă însă gândul din 
minte. Tot ce conta pentru moment era vărul ei. „Mai târziu, se 
gândi Anne, voi găsi un mod de a-i explica toate acestea lui 
Marie, tatălui meu și domnului Talon. Când se va întoarce 
domnul Liszt, o să îl rog să îl caute pe domnul Talon dis-de- 
dimineaţă. Va înţelege de ce am făcut asta.” 

Anne era convinsă că acţiunile ei din seara aceea îi salvaseră 
viața vărului ei. 


Pierdură urma trăsurii care îi duceau pe contesă și pe vărul ei 
la Pont Neuf. Fură întârziaţi de o căruţă care trebuia să facă o 
întoarcere completă și care le blocă drumul preţ de cinci minute, 
dar trăsura pe care o urmăriseră se făcuse nevăzută. 

Marchizul începuse să respire greu prin gura deschisă și 
sprâncenele i se acoperiseră cu broboane de sudoare. 

— Trebuie să îl ducem pe domnul marchiz acasă, îi șopti 
Pierre lui Gardive, care îi spuse vizitiului să se întoarcă în strada 
Barq. 


— Duși sunt. Ea nu mi-o va ierta niciodată, șopti marchizul cu 
vocea întretăiată. 

Când sosiră, Gardive îl ajută pe bătrân să coboare din cupeu 
și să intre în casă. Julien aștepta în picioare în vestibul, năucit și 
fiind deloc în largul lui. 

— Domnule marchiz... începu el, dar Pierre îl opri. 

— Trebuie să te asiguri că stăpânul tău merge la culcare 
pentru că nu se simte deloc bine. Recomand coniac cald și apă. 

— Unde este Thérèse? bombăni bătrânul. 

— La etaj, marchize, spuse Julien. 

— Trebuie să știe ea ceva, murmură el. Trebuie să știu dacă 
ea a fost. 

Odată ce Julien îl ajută pe marchiz să urce scările, Pierre îi 
făcu semn lui Gardive să intre în bibliotecă. Necesitatea subită 
de a se așeza depăși orice scrupule că ar abuza astfel de 
ospitalitatea marchizului. Cu siguranţă se simţea mai puţin un 
intrus în acea seară decât în noaptea dinainte, când pătrunsese 
acolo cu Petit și furase testamentul. 

— Poate că, după ce își termina treaba cu bătrânul, valetul 
ne-ar putea aduce niște coniac. 

Cei doi bărbaţi stăteau de o parte și de alta a căminului și se 
lăsară pe spate pe scaune. 

— Din experiența mea îndelungata, spuse Gardive, planurile 
ies foarte rar așa cum ar trebui. 

Pierre dădu din cap afirmativ. Ușa se dădu la o parte și intră 
Julien. 

— Stăpânul mi-a spus să vă servesc cu ce doriţi, rosti Julien 
tușind ca să își dreagă glasul. 

— Poate că ai putea să ne explici ce s-a întâmplat aici în 
această seara, dacă ești bun, spuse Gardive. 

Pierre ascultă absent în timp ce comisarul îl întreba pe 
bătrânul servitor despre ceea ce se întâmplase înainte de a sosi 
ei, dar nimic din toate astea nu îl interesa cu adevărat pe Pierre. 
Singurul lucru de care îi păsa era că Anne fugise Dumnezeu știe 
unde cu vărul ei bolnav. Oare ce o determinase să facă așa 
ceva? Parcă voise să îi spună ceva în seara aceea la doamna 
d'Agoult, dar el fusese atât de prins de ideea planului cu Marie 
încât nu reușise să o înțeleagă. 

— Dacă nu te superi, Gardive, spuse el întrerupând întrebările 
subtile ale comisarului, deoarece chiar nu avea chef de așa 


ceva. 

— Desigur, spuse acesta. Rana dumitale. Trebuie să ajungi și 
dumneata în pat. Cei doi bărbaţi se ridicară, iar Gardive i se 
adresă lui Julien. 

— Te rog să îi spui marchizului că îl voi vizita mâine-dimineaţă 
dacă îi pot aduce vești legate de evenimentele din această 
seară. 

Victor așteptase în holul de la intrare, cu pălăria încă în mâini, 
dar Pierre și Gardive îi refuzară oferta de a fi transportaţi înapoi 
cu trăsura la propriile apartamente. Pierre spuse că voia să ia o 
gură de aer proaspăt, dar, în realitate, nu mai suporta ideea de 
a fi închis în cupeu, care purta mirosul pudrei și al hainelor vechi 
ale bătrânului. 

Luară o trăsură de la o staţie de trăsuri din apropiere. Pe 
drumul spre Prefectură, unde îl asigură el, îl aștepta un pat 
confortabil, Gardive medită cu voce tare. 

— Marchizul s-a comportat tare ciudat în această seară. De ce 
crezi că s-a gândit că atât fiica lui, cât și vărul lui fuseseră 
răpiți? 

— Cu siguranţă încerca doar să ne facă să credem că nu ar fi 
fugit din propria voinţă. 

— Poate, și totuși era cu adevărat neliniștit, îl trăda vocea și 
aproape că și-a făcut singur rău. 

Ajunseseră la Prefectură, iar Gardive cobori. 

— Singurul lucru de care îmi pasă este să mă asigur că 
domnișoara Anne este în siguranţă, spuse Pierre în timp ce 
Gardive aștepta cu mâna întinsă prin fereastra deschisă a ușii 
trăsurii. 

— Bine ar fi să fie așa. Vă doresc un somn bun! Dă-i bice, 
strigă el vizitiului, care îl duse pe Pierre până în strada 
Bernardins. 


Marie o văzuse pe Anne dispărând pe scara servitorilor, 
urmata de Pierre și Gardive. Cum niciunul dintre ei nu se mai 
întoarse la petrecere, presupuse că reușiseră să fugă după cum 
plănuiseră. Absența marchizului însă o îngrijora puţin. Avea deja 
o explicaţie pentru dispariţia lui Anne, care includea o durere de 
cap și trăsura lui Marie pentru a se întoarce acasă, dar nu 
avusese nevoie de ea. Alese să creadă că marchizul, obosit în 
urma emoţiilor cu care nu era obișnuit, plecase imediat după 


interpretarea fiicei sale. Era un om în vârstă și arăta deja obosit 
de când venise la serată. In orice caz rolul ei în acea dramă se 
încheiase și, în plus, mai avea oaspeţi de care trebuia să se 
ocupe. 

Toată lumea era încântată de spectacolul oferit de Paganini și 
de apariţia lui dramatică, așa cum se întâmplase de altfel cu toţi 
interpreţii. Marie primise multe complimente legate de 
interpretarea lui Anne și observase că Liszt fusese cotropit de 
doamne care nu mai conteneau să îi laude atât propria execuţie, 
cât și pe cea a elevei sale. 

Incet-încet apartamentul se golise. Cam pe la miezul nopţii, 
gândindu-se că toată lumea plecase, intră în salonul ei în 
dezordine și începu să își scoată acele de păr care îi fixau 
coafura. 

— Imi cer scuze, contesă. 

Marie dădu un icnet și își duse mâna la inimă. Spre 
surprinderea ei, Franz Liszt se mai afla încă acolo, așezat într-un 
scaun confortabil lângă pian. 

— Domnule Liszt, am crezut că aţi plecat, spuse ea. 

— Aș fi plecat, zise el ridicându-se și venind spre ea în mijlocul 
camerei, dacă mi-aș fi permis să fiu implicat într-un complot pus 
la cale de eleva mea, Anne. 

Nu mai fusese niciodată singură într-o cameră cu Liszt și 
ideea că toate piedicile dintre ei puteau fi date la o parte o 
făcea să se simtă slabă. Dintr-odată Marie își dădu seama că 
picioarele îi erau prea obosite pentru a-i suporta greutatea, așa 
că se lăsă într-unul dintre scaunele aurite din apropiere. 

— Poate că ar fi mai bine să îmi spui despre ce este vorba, 
rosti ea. 

Liszt îi spuse întreaga poveste despre cât de îngrijorată era 
Anne în legătură cu vărul ei și cum îl abordase, cerându-i 
ajutorul de a-l scoate pe tânăr din conacul Barbier. 

— Mi-am dat seama, reflectând, că neliniștea ei trebuie să fi 
fost rezultatul unei imaginaţii potenţate de pierderea recentă a 
mamei. Nu voiam să pun în primejdie reputaţia contesei fiind 
văzut în timp ce fugeam cu ea în puterea nopții. 

— ţi făceai griji pentru reputaţia ei? spuse Marie , neputându- 
se opri să nu fie sarcastică. Cu toate acestea expresia de pe 
chipul pianistului la comentariul ei era atât de plină de durere și 
regret încât îi venea să îi acopere faţa cu sărutări și să îi spună 


ca acel comportament la care fusese martora nu conta pentru 
ea. Însă, din câte știa ea, el încă mai nutrea speranţe serioase în 
ceea ce o privea pe Anne. 

— Nu aveam de gând... nu voiam... o, contesa! izbucni 
îngenunchind în fața ei și luându-i mâinile într-ale lui, 
cercetându-i ochii cu atâta hotărâre încât ea trebui să își 
ferească privirea. 

— Marchizul nu vă va permite niciodată să vă căsătoriţi cu 
Anne, spuse ea. 

— Sa mă căsătoresc? Cu cine? Cu Anne? 

Surpriza din vocea lui era cât se poate de autentică. 

— Dacă aranjaţi să vă întâlniți cu o tânăra doamnă într-un loc 
public, ar fi cazul să aveţi intenţii onorabile în ceea ce o 
privește, spuse Marie privind adânc în ochii lui. 

Marie nu mai văzuse niciodată pe cineva picându-i faţa, dar 
nu putea descrie altfel modul în care se schimba expresia lui 
Liszt în clipa următoare. Îi lasă mâinile și se ridica, mergând de 
colo-colo pe covorul ei chinezesc cu fruntea încreţită de cât de 
perplex rămăsese. 

— Dar, draga mea contesă, spuse el după câteva clipe, 
dumneavoastră eraţi acea tânără doamna! 

Marie simţi că înţelegerea ei în ceea ce privește lumea se 
întoarce în loc. Așadar el știuse! Dar de ce nu spusese nimic? 

— Am crezut... Am vrut să o protejez pe Anne. 

Marie se ridică și Liszt veni să se așeze faţă în faţă cu ea. 

— Cu siguranţa aţi înţeles din biletele mele, spuse el. 

— Ce bilete? 

Tăcerea care se așternu între ei dură destul cât să își dea 
seama Marie că ceasul ticăia pe cămin. 

— Să înţeleg că nu le-aţi primit, spuse Liszt. 

— Cum mi le-aţi trimis? spuse Marie dând din cap dintr-o 
parte în alta. 

— Nu vi le-a trimis, i le-am dat lui Anne în timpul lecţiilor. 

— | le-aţi dat lui Anne, care cu siguranţă nu a înţeles că erau 
pentru mine și nu mi le-a dat! spuse Marie ducându-și mâna la 
gură pentru a înăbuși râsul pe care îl simţea gată să 
izbucnească, deși nu putea spune dacă acesta se datora uimirii, 
sentimentului de ușurare sau celui de plăcere. Dintr-odată totul 
se lămuri: cele două bilete din plicul adresat lui Anne, privirile 
pline de subiînţeles ale lui Liszt. Un singur lucru nu se potrivea 


însă. 

— Contesă... Marie ... cum v-aș putea explica? Credeam că 
mă aflu în Paradis atunci când aţi fost de acord să vă vedeţi cu 
mine. 

— Și cu toate acestea... spuse Marie după care se opri. Putea 
descifra dorinţa din ochii lui Liszt. Marie  recunoscu privirea 
aceea și asta o făcu să simtă cum pielea de pe gât îi ia foc. Cu 
câtă disperare își dorea să poată ceda promisiunii unei astfel de 
pasiuni și a foamei nebune, nestăpânite a tinereţii. Putea 
renunţa la tot pentru acest bărbat extraordinar. La viaţa ei 
îndestulată, la soţ, la prieteni... numai gândul la copiii ei o făcu 
să se oprească preţ de o clipă. Dar pentru a face asta ar avea 
nevoie de mai mult decât de o idilă secretă, despre care să se 
șoptească prin toate saloanele din Paris. 

— Cred că ar fi mai bine să plecaţi acum, spuse ea, chiar în 
timp ce îl lăsa pe Liszt să o tragă mai aproape de el. Nu își dădu 
seama exact cum se întâmplă, dar buzele li se atinseră și câteva 
clipe mai târziu braţele lui lungi se înfășurară în jurul ei, 
strângând-o cu atâta putere că i se păru că barierele dintre ei 
dispărură. Marie închise ochii și preţ de o clipă se lăsă să uite 
cine era, ce era și unde era. 

Cu toate acestea, când sărutul se încheie, îl împinse ușurel la 
o parte. 

— Cred că nu trebuie să ne mai vedem, zise ea. 

— Dar nici măcar nu am început să ne vedem, spuse Liszt cu 
privirea înceţoșată de mirare și confuzie. Nu vedeţi că vă 
iubesc? 

Marie zâmbi trist auzind cuvintele tânărului pianist. Şi ea 
crezuse odinioară că dragostea în forma ei pură era destul 
pentru a depăși orice barieră. 

— Dacă mă iubiţi cu adevărat, dragostea dumneavoastră va 
dăinui. Cred că trebuie să plec într-o călătorie lungă, să stau cu 
niște prieteni în Elveţia. Va fi ca și când nu ne-am fi întâlnit 
niciodată când mă voi întoarce. După aceea, după ce dorinţa 
dumneavoastră arzătoare se va fi stins în timp, dacă încă veţi 
mai dori să îmi fiţi prieten, vom mai vedea. 

Franz întinse mâna spre ea, dar Marie se dădu înapoi. El se 
ridică și Marie își imagină că toate sentimentele și fervoarea pe 
care le lăsase să îi scape se repliau chemate înapoi din motive 
de siguranţă, ca și cum inima lui ar fi fost o fiinţă separată care 


trăia în trupul lui și care, după ce își aruncase undiţele prin 
lume, revenea la loc cât putea de repede. El se înclină în faţa ei, 
se întoarse să plece, dar, înainte de a închide ușa salonului după 
el, se opri. 

— Poate că sunt nebun, dar vă voi aștepta mâine noapte la 
studioul lui Eugene. El nu va fi acolo. 

Marie se îndepărtă de el și ușa se închise cu un zgomot care 
trecu prin fiinţa ei asemenea unui pumnal. Se prăbuși din nou 
pe scaun, își așeză o mână peste faţă și începu să plângă. 


Douăzeci și șase 

După ce Marie îl alungă, Franz vagabondă ore întregi pe străzi 
năucit. La început se dusese la o cafenea unde știa că ar putea 
găsi ceva prieteni și o sticlă de vin în care să își înece amarul, 
dar, în timp ce se apropia de ușă, auzi râsete răgușite, îmbibate 
de alcool purtate în noaptea ceţoasă și trecu mai departe fără 
vreo ezitare. 

Cum putuse fi atât de nesăbuit! Ce îl făcuse să presupună că 
Anne înţelesese ce să facă cu scrisorile lui înfocate către Marie ? 
își verifică memoria, disperat să găsească o motivaţie cât de 
cât, ceva care să îl asigure că nu acţionase față de tânăra 
contesă într-un mod care să o fi indus în eroare. Din nefericire, 
tot ce își amintea mai degrabă îi confirma dreptul lui Anne de a 
presupune că sentimentele lui erau menite ei. Deși încercase în 
mai multe rânduri să îi spună în mod direct despre intenţiile lui, 
că ea nu este aleasa inimii sale nu reușise niciodată să facă mai 
mult de a-i da câteva indicii. 

Speranţele lui se duseseră pe apa Sâmbetei și totuși, în 
același timp, renăscuseră. Acum știa cu siguranţă că Marie îl 
iubea. Din ce alte motive ar fi fost atât de rănită de 
neînţelegerea legată de Anne? Și cu toate acestea nu voia să îi 
cedeze. Cel puţin nu în seara aceea. Dar în următoarea? 

În timp ce se plimba fără ţintă prin diferite arondismente, cu 
gândurile în dezordine, Franz de-abia își dădea seama că putea 
deveni ţinta a numeroși răufăcători la ora aceea târzie din 
noapte. Într-adevăr silueta lui înaltă și zveltă și ochii mari și goi 
erau în sine un spectacol înspăimântător și puţinele ființe care 
băteau străzile în noapte fugeau în toate părţile când îl vedeau 
venind. 

Franz nu fu conștient de nimic altceva în afara amarului 
sufletului său până când ajunse în faţa ușii iezuiţilor. Mirosul de 
tămâie și sunetul cântărilor tăcute pluti spre el. „Osanale”, se 
gândi el. Dintr-odată fu copleșit de dorinţa de a se retrage în 
confortul și liniștea conferite de o slujbă religioasă. Urcă treptele 
și intră în întunericul măreț al străvechiului edificiu, se așeză în 
spatele navei și rămase cu capul plecat și ochii închiși până la 
finalul slujbei. 

Pașii târșâiţi ai iezuiţilor și ai elevilor lor îl treziră pe Franz din 
contemplaţie. Un ajutor de călugăr luă pe rând mucul 


lumânărilor, dar lui Franz îi era groază să plece, nedorind să se 
întoarcă la viaţa lui obișnuită, plină de probleme și dezamăgiri. 
Trase aer în piept și expiră dând naștere unui lung suspin. Când 
începu să se ridice din poziția în care stătuse, în genunchi, simţi 
o mână așezându-se pe umărul său. Își întoarse capul și văzu un 
preot care îl privea. 

— Pot să te mărturisesc dacă asta îți va mai lua din griji. 

Franz nu se mai mărturisise de câteva săptămâni. Ideea de a 
fi capabil să se descarce altcuiva care nu avea nicio legătură cu 
intrigile și mașinaţiunile din jurul lui i se părea foarte 
atrăgătoare. Dădu din cap afirmativ și îl urmă pe preot în 
confesional, după care îngenunche în partea descoperită a 
dulapului bogat decorat din lemn, înnegrit și uzat de secole de 
genunchi care se așezaseră acolo. 

— lartă-mă, părinte, căci am păcătuit. 

Fraza aceea standard îi veni ușor în minte lui Franz. De 
cealaltă parte a grătarului, preotul nu spuse nimic la început, 
punctând doar din când în când cu câte o interjecție sugestivă 
relatarea lui Franz despre încercarea lui de a seduce o femeie 
căsătorită și despre cum se folosise de o tânără fără pată, 
precum și cum toate încercările lui se sfârșiseră atât de rău. 

— Şi pe urmă aceeași fată mi-a cerut ajutorul pentru salvarea 
unui om. Era vorba de un văr bolnav, care își revenea în urma 
unei operaţii, despre care ea spunea că îi era teamă că nu era 
bine îngrijit în casa tatălui ei. 

— Şi ce ţi-a cerut să faci, fiule? 

Întrebarea îl luă pe Franz prin surprindere, căci, în mod 
normal, preoţii doar ascultau sau murmurau încurajator. 

— Să o ajut să îl răpim pe acesta de la ea de acasă. Era 
convinsă că, chit că îi voia sau nu răul, marchizul îi distrugea 
sănătatea vărului său. 

— Marchizul? Cine este acest vâr despre care vorbești? 

— Nu îmi amintesc, dar cred că avea același nume ca și 
contesa, Barbier. 

Franz putea să jure că auzise ceva căzând cu zgomot pe 
podeaua din cealaltă parte a confesionalului. 

— Absolva te, in nomine patris, filius, et spiritus sanctus, 
amen, mormăi preotul, dându-i lui Franz penitenţă atât de 
repede că tânărul se întrebă dacă nu cumva preotul însuși se 
îmbolnăvise subit. Înainte de a se putea ridica, Franz auzi ușa 


confesionalului deschizându-se și închizându-se și, când se 
ridică în picioare și privi în jur, văzu doar sutana preotului 
dispărând în spatele ușii care ducea în camerele private ale 
colegiului. 

Când Franz ieși din biserică, vremea frumoasă se schimbase 
și Parisul se trezise asaltat de o burniţă rece și mohorâtă. Se 
grăbi spre apartamentul lui, tânjind după puţin somn. Când 
ajunse la ușă, lămpașii stinseseră felinarele de pe stradă, în 
timp ce proprietarii de magazine și meșteșugarii începuseră să 
mișune, iar el era ud până la piele și atât de obosit că începuse 
să delireze. 

Își scosese deja cămașa, pregătindu-se să meargă la culcare, 
când intră în dormitor și văzu un străin dormind în patul lui și pe 
contesa de Barbier-Chouant stând pe podea, adormită și ea cu 
capul pe marginea saltelei. 

— Mon Dieu!” exclamă el înainte de a-și putea opri reacţia. 

Anne se trezi sărind din somn, iar bărbatul din pat gemu. 
Desigur, trebuia să fie vărul suferind al lui Anne, domnul de 
Barbier. Așadar ea chiar vorbise serios. Cum reușise oare să îl 
care pe acesta până aici? 

— Domnule Liszt, spuse Anne ridicându-se în picioare și 
netezindu-și rochia de seară boţită. Unde aţi fost? De ce nu m- 
aţi întâmpinat după cum stabilisem? 

— Eu... începu Liszt, dar nu îi putea spune că nu o crezuse, 
presupuse de fapt că grijile contesei legate de vărul ei nu erau 
nimic mai mult decât niște fantezii exagerate menite să îl prindă 
în capcană și să îl determine să facă lucruri nesăbuite. Imi pare 
rău, dar nu puteţi rămâne la mine. 

— Dar nu pot merge acasă. Tatăl meu are să fie furios. 

Chipul sărmanei Anne era stacojiu de rușine, iar Franz, 
amintindu-și că era pe jumătate dezbrăcat, își încrucișa braţele 
peste piept. 

— Dacă aţi fi atât de bună să așteptați în salon, o să mă 
îmbrac și o să vă caut apoi o trăsură. Trebuie să mergeţi în Quai 
Malaquais, doamna d'Agoult va ști ce este de făcut. 


Anne era atât de obosită că nimic nu i se părea că se 
întâmplă cu adevărat. Evenimentele din noaptea anterioară nu 
voiau deloc să se ordoneze rațional în mintea ei. Tot ce știa era 


3 Dumnezeule, (în limba franceză, în original) 


că Armand era în siguranţă. Domnul Liszt avea dreptate, nu 
putea sta acolo. Acesta o asigură că va avea el grijă de Armand 
și că, dacă sănătatea vărului s-ar fi înrăutățit, l-ar fi căutat el 
însuși pe domnul Talon, după care o conduse în siguranţa la o 
trăsură. 

Nu era nici opt dimineaţa când Anne ajunse la apartamentul 
lui Marie . Trebui să aștepte aproape jumătate de oră în salon 
până apăru contesa și când aceasta veni, Anne observă că avea 
ochii roșii, mai degrabă de parcă ar fi plâns decât din cauza 
oboselii survenite în urma seratei. 

— Anne! Unde este domnul Talon? 

— Domnul Talon? 

Cele două doamne se holbară una la cealaltă de parcă ar fi 
venit din două capete opuse ale lumii. 

— Te rog, Anne, nu e vremea să o faci pe misterioasa. leri- 
seară ai plecat cu trăsura cu domnul Talon și cu domnul 
Gardive. Vreau doar să știu ce s-a întâmplat. Nu mă voi enerva, 
indiferent de ce îmi vei spune, spuse Marie sunând servitoarea 
după ce termină de vorbit, și așezându-se apoi lângă Anne pe 
divan. 

Așadar, se gândi Anne, trăsura de pe alee nu era menită 
pentru ea și pentru domnul Liszt. „Probabil de aceea era atât de 
surprins să mă vadă”. 

— Doamnă d'Agoult, mi-e teamă că s-a produs o neînțelegere 
oribilă. 

Anne să pregăti să audă dezaprobarea lui Marie după care îi 
relată întreaga poveste cu planul cu Liszt și evenimentele din 
noaptea anterioară. 

— Vrei să spui că ţi-ai petrecut noaptea în apartamentul 
domnului Liszt fără a fi însoţită? 

— Da, el nu se afla acolo. Nu s-a întors decât acum aproape o 
oră și atunci mi-a găsit imediat o trăsură, ca să pot veni aici. 
Anne devenise disperată să știe ce credea Marie că se 
întâmplase în noaptea anterioară, își dădea seama că trebuia să 
fi existat un alt plan care o implica pe ea. În loc să vorbească 
însă, contesa se opri, își acoperi gura cu mâinile și se duse la 
fereastra. Râmase acolo preţ de câteva minute, nemișcându-se 
până când servitoarea aduse tava cu micul dejun. 

— Vă rog, vorbiţi-mi, doamnă, spuse Anne, la un pas de 
lacrimi de atâta oboseală și confuzie. 


— O, Anne, îmi pare atât de rău, rosti Marie . Nu vezi însă în 
ce poziţie dificilă te afli? Să îţi petreci noaptea singură cu un 
domn în apartamentul unui bărbat necăsătorit, nu singură, ci 
chiar cu tânărul domn pe care tatăl tău plănuiește să îl iei de 
soţ. Ce îi putem spune marchizului? 

— Doamnă, întrebă Anne, de ce aţi spus că eraţi convinsă că 
domnul Talon fugise cu mine cu trăsura în plină noapte? Ce aţi 
crezut că s-a întâmplat? 

— lţi voi spune mai încolo, răspunse Marie , dar pentru 
moment trebuie să facem ceva ca să îţi apărăm reputaţia. Îi voi 
scrie tatălui tău și îi voi spune' că nu ai fugit, ci ai rămas la mine 
pentru că îţi era teamă de mânia lui, și că pur și simplu te-a 
alarmat starea vărului tău pe care l-ai dus la spital. Îi voi cere să 
îţi trimită haine și pe camerista ta, ca să poţi rămâne aici o 
vreme. 

Anne trase adânc aer în piept pentru a-și calma bătăile inimii. 
Se simţea ușurată. Dacă stătea cu Marie pentru câteva zile, 
însemna că nu avea să fie nevoită să dea ochii cu tatăl ei 
imediat. Nu se mai revoltase niciodată atât de direct și nu știa 
ce se putea întâmpla. 

Deși Marie încă nu îi spusese nimic despre domnul Talon, 
Anne era deja prea obosită ca să mai afle intenţiile tânărului 
student. 

— Trebuie să mă ocup imediat de aceste probleme, spuse 
Marie. O să o rog pe Adele să te instaleze în camera pentru 
oaspeţi. Te sfătuiesc să încerci să dormi puţin. După ce te 
odihnești, te rog să vii să iei ceaiul cu mine în salon. Avem multe 
de discutat. 


Când Armand se trezi, nu avea nici cea mai vagă idee unde se 
afla. Işi aminti că Julien și Therese îl ridicaseră din patul lui de la 
conacul Barbier, dar această manevră îl făcuse să simtă dureri 
puternice în zona din preajma rănii, așa că leșinase chiar înainte 
de a fi coborât pe scări. După aceea își revenise din leșin o dată 
sau de două ori, percepea lumea din jur învârtindu-se și sărind 
de colo-colo. Simţise parfumul subtil de lavandă al verișoarei lui 
și asta îl asigurase că nu era singur. Cu toate acestea, nu putea 
înțelege exact ce se întâmplase. 

Primul lucru pe care îl observă când deschise ochii fu cât de 
aproape era tavanul. Preţ de o clipă se gândi că patul îi fusese 


ridicat cumva pe o platformă înaltă, își petrecuse o grămadă de 
vreme uitându-se atent la tencuiala care cădea de deasupra 
capului lui la conacul Barbier, și știa că tavanul era cu mulţi 
metri mai înalt decât părea să fie acum. 

li lua doar o clipa și o ușoară întoarcere a capului pentru a-și 
da seama că se schimbase nu numai înălțimea tavanului. Preţ 
de o clipă se imagină înapoi în dormitorul comun de la colegiul 
iezuiţilor, unde se simţea în siguranţa, atât de modest decorat și 
cu foarte puţina mobila. Apoi observa buclele blonde ale 
verișoarei lui revărsate pe cuvertură chiar lângă braţul lui drept 
și își dădu seama că nu se aflau în dormitorul de la colegiu unde 
își petrecuse el copilăria. Capul lui Anne se mișca încet în timp 
ce respira și îi putea simţi căldură trupului. Armand nu voia să 
se miște, temându-se că ar fi trezit-o și și-ar fi schimbat poziţia 
de somn, îndepărtându-se de el. Era pe punctul de a adormi din 
nou, fără sa îi pese prea mult unde se afla, atâta vreme cât 
Anne se afla în apropiere, când auzi o ușă deschizându-se într-o 
altă cameră și apoi pașii grei ai unui bărbat mergând de colo 
colo. Nici nu avu vreme să bage bine de seamă această 
intruziune că un gentilom înalt, arătos deschise ușa de la 
picioarele lui și mai că dădu cu capul de pragul de sus. Anne își 
mișcă capul de pe pat și apoi se ridica în picioare. Armand simţi 
cum corpul său se răcește. 

Anne și acest străin, un anume domn Liszt se pare, un nume 
care îi suna cunoscut de undeva din trecut, vorbiră într-un mod 
care îl făcu pe Armand să înţeleagă mai multe decât se 
spuneau. În mod evident se aflau în locuinţa lui, ceea ce nu era 
deloc un loc potrivit pentru Anne. Putea distinge un tremolo 
nervos în vocea verișoarei lui. Era o anumită tulburare în modul 
în care se comporta faţa de bărbatul cel înalt. Armand se gândi 
că inima frumoasei lui verișoare trebuie să fi început să bată 
mai repede la vederea domnului Liszt, așa cum i se întâmpla lui 
de fiecare dată când o vedea. Inchise ochii, întoarse capul și 
gemu. 

Cei doi se opriră din discuţie și o auzi mai întâi pe Anne 
ducându-se în cealaltă cameră și, puţin după aceea, după ce 
închise și deschise un număr de sertare și dulapuri, o urmă și 
bărbatul. După aceea nu mai putu auzi decât un murmur de 
conversație. Işi închipui că vorbeau despre el, și anume cum să 
îl scoată de acolo sau cum să plece Anne de acolo fără a-și ruina 


reputaţia. „Mie nu îmi pasă de reputaţia ta, se gândi el, te-aș lua 
așa cum ești, dacă m-ai vrea.” 

Armand aprecie că starea lui de sănătate se îmbunătăţea, 
pentru că acum durerea din inima lui era mai puternică decât 
oricare alta. 

Când se trezi din nou, bărbatul înalt pe nume Liszt se așeză 
lângă el cu picioarele lui lungi întinse pe podeaua goală de 
lemn. Armand își aminti cine era. Era pianistul despre care Anne 
îi vorbise atunci când se întâlniseră pentru prima oară. Domnul 
Liszt era adâncit în gânduri. 

— Mă scuzaţi, spuse Armand. 

— Bună, ești treaz! exclamă Liszt. Vrei să mănânci niște 
supă? 

— Unde este Anne... contesa? întrebă el. 

— Sper că este acasă, în siguranţă. 

— Nu! Dacă se află acasă, nu este în siguranţă! spuse Armand 
încercând să se ridice, însă efortul îi săgetă o durere în 
abdomen, care îl făcu să ţipe. 

— Nu te obosi, omule! zise Liszt, împingându-l ușurel înapoi 
pe perne. Ce te face să spui că domnișoara Anne nu este în 
siguranță? 

— Eu... eu nu știu. Vreau să spun că nu sunt sigur... rosti 
Armand, izbucnind spre surprinderea lui în lacrimi care începură 
să îi curgă pe obraji. Nu am nicio dovadă, de fapt... continuă el, 
după care începu să tușească. 

Liszt sări alarmat de la locul lui și îi aduse un pahar cu apă. 

— Poate ar trebui să chem un doctor, spuse el. 

— Da, domnul doctor Talon, vă rog. 


Franz nu îi fusese prezentat doctorului în noaptea trecută, dar 
Anne spusese că putea fi găsit în apropierea colegiului de 
medicină de la universitate. 

— Veţi fi bine cât timp sunt plecat? spuse Franz înșfăcându-și 
haina de pe spătarul scaunului. 

— Da, în mare parte sunt doar obosit, răspunse Armand. 

„Cu cât reușesc să îl aducă mai repede pe Talon, cu atât mai 
bine,” se gândi Liszt sărind câte două trepte deodată. 


Douăzeci și șapte 


Pierre își dădu seama mai întâi că îl durea ceva atunci când 
Georges începu să îl zgâlţâie pentru a-l trezi pe la ora nouă 
dimineaţa. Deși simţea o durere sub coaste, ea nu mai era la fel 
de intensă. După ce se întorsese noaptea trecură, redeschisese 
rana și o drenase, ceea ce îi provocase un imens sentiment de 
ușurare. Il mai durea ceva însă, ceva ce apăsa cu putere pe 
coapsa lui stângă, și se afla pe saltea. 

— Trezește-te, Pierre! Te caută un tip care arată foarte 
interesant și vorbește cu un accent tare ciudat. 

Georges continuă să îl zgâlțâie, dar orice îi provoca durerea 
aceea pătrundea cu fiecare mișcare și mai puternic în coapsă. 

— Aaaauuuu! Oprește-te! ţipă el, după care se ridică atât de 
repede că se dădu cu capul de peretele de lângă pat. Ce este? 

— Arăţi groaznic, spuse Georges și senzaţia de iritare pe care 
o distinsese pe chipul lui de îndată ce se trezi, dispăru, făcând 
loc unei expresii îngrijorate. Ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să-ţi explic acum. Zici că e cineva aici? 

— Da, e un tip care insistă să mergi cu el undeva. Nu a vrut să 
plece până nu te-am trezit. 

Pierre își duse mâna la coaste și găsi pistolul marchizului pe 
care îl îndesase la curea după ce i-l dăduse Gardive, uitând să îl 
mai scoată în noaptea dinainte. Fără îndoiala că avea o vânătaie 
grozavă. Tocmai se pregătea să așeze pistolul pe noptieră, dar 
se răzgândi. 

— Și-a dat și un nume tipul ăsta? 

— Franz Liszt, spuse Georges. ` 

Pierre se trezi complet în acea clipă. Işi trase haina peste 
cămașă și își pieptăna părul cu degetele. Ce căuta Liszt în 
apartamentul lui? 

Pierre deschise larg ușa de la mica sală de primire și pianistul 
se revărsă de pe scaunul tapiţat jos. Nu mai avea aceeași 
dispoziție încrezătoare ca în noaptea dinainte, părând chiar 
puţin gârbovit, ca și cum problemele pe care le-ar fi purtat pe 
umeri îl opreau să își îndrepte lunga siluetă. 

— Imi pare rău că vă deranjez, dar contesa Anne m-a rugat să 
vă caut și să vă duc la vărul ei, domnul de Barbier. 

— Unde e el și unde e ea? spuse Pierre. Nu își putea imagina 
cum putea acest om să știe ce se întâmplase în noaptea 


precedentă. Nu îl văzuse pe Liszt, ci doar pe Anne scoţându-și 
vărul din conacul Barbier. 

— Domnul Barbier se află în apartamentul meu, este foarte 
bolnav. 

— În apartamentul dumneavoastră? Dar cum... 

— Nu avem timp de explicaţii. Trebuie să veniţi cu mine 
imediat. 

— Şi Anne... contesa... unde se află? întreba Pierre plin de 
bănuieli negre. 

— S-a întors la apartamentul doamnei d'Agoult în această 
dimineaţă devreme... adică ieri-seară târziu. 

Corecţia rapidă nu îi scăpă deloc lui Pierre. 

— Vreţi să spuneţi că... Așa ceva era de neconceput și cu 
toate acestea unde ar fi putut sta contesa peste noapte dacă nu 
fusese nici acasă și nici la doamna d'Agoult? 

— Vă rog să nu credeţi ceea ce pare a fi o situaţie nefericită. 

— Nu văd nicio altă concluzie posibilă, spuse Pierre simțind 
cum îi fierbe sângele în vine. 

Georges ajunse lângă el într-o clipită, sprijinindu-l pe Pierre de 
braţ, întrucât stătuse lângă ușa de la dormitor pentru a putea 
asculta conversaţia. 

— Sunt convins că este doar o simplă neînțelegere. 

— Obiectez cât se poate de serios la această ofensă la 
onoarea mea, spuse Liszt îndreptându-se de la mijloc și 
ridicându-se cât era de lung, privind pe deasupra nasului său de 
vultur la cei doi studenţi din celălalt capăt al camerei. Cu toate 
acestea este mai important ca domnul de Barbier să fie văzut 
imediat de un doctor. Puțin îmi pasă dacă este vorba de 
dumneavoastră sau de altcineva. 

— Sunt convins că prietenul meu este pur și simplu epuizat, 
începu Georges, dar se opri când Pierre îl prinse de braţ. 
Aaaaauuuul! 

— Te rog, condu-l afară pe domnul Liszt, spuse Pierre. 

— Eşti nebun? îi șopti Georges lui Pierre. Vine să îţi ceară 
ajutorul și tu îl tratezi ca pe un răufăcător? 

— Dacă sunt nebun, spuse Pierre, atunci... dar nu mai 
continuă, ci îi întoarse nepoliticos spatele lui Liszt, care 
rămăsese țintuit locului de uimire. 

— Veniti, domnule, spuse Georges, luându-l pe Liszt de braţ și 
întorcându-l în direcția opusă. Sunt cel puţin la fel de calificat ca 


prietenul meu în a practica medicina. Voi veni bucuros să îl 
consult pe domnul din apartamentul dumneavoastră. 

Pierre auzi ușa închizându-se după Georges și pianist. De 
îndată ce rămase singur, bătu cu pumnul în perete și dădu frâu 
liber lacrimilor amare care se adunaseră în el. Doamna d'Agoult 
avea dreptate. Anne se lăsase sedusă de Franz Liszt. 

Dar ce drept avea el să o judece, care consimţise să fugă cu 
Anne probabil chiar împotriva voinţei ei? lar ea nu se afla acum 
în apartamentul pianistului. Liszt îi spusese că Anne era în Quai 
Malaquais. Georges avea să îl examineze pe Barbier. El, Pierre, 
trebuia să o vadă pe Anne, să îi vorbească despre sentimentele 
lui și să descopere dacă era vreo speranţă să găsească vreodată 
o undă de aprobare în ochii ei, indiferent de ce se întâmplase 
între ea și pianistul maghiar. _ 

Anne încercă să se odihnească, dar era mult prea agitată. li 
era groază de clipa când avea să trebuiască să dea ochii cu tatăl 
ei. Nu știa cum să îi spună că acţiunile sale l-ar fi putut ucide pe 
vărul lor. Auzi ceasul bătând ora trei și jumătate și tocmai se 
pregătea să se spele pe ochi când ciocăni Adele la ușă. „Poate 
că mi-au venit hainele și mă pot schimba,” se gândi Anne. Oare 
marchizul consimţise să se despartă și de Thérèse? se întrebă 
ea. 

— Intră, spuse Arme nerăbdătoare să primească vești. 

— Un mesager de la conacul Barbier a adus asta chiar acum, 
spuse Adele înmânându-i lui Anne un bilet împăturit. 


Dragă Anne, 

Te rog să îl ierți pe tatăl tău nesăbuit pentru tot ce te- 
a făcut să suporţi în aceste câteva săptămâni. Pot doar 
să invoc durerea în favoarea mea, pe care știu că o vei 
înţelege. 

Atâta vreme cât domnul de Barbier este sănătos, nu 
poate fi vorba despre o ceartă între noi. Te rog, vino 
înapoi la conacul Barbier și lasă-mă să fiu un tată mai 
bun de-acum încolo și să încerc să te ţin departe de 
orice rău. l-am dat ordine lui Victor să te aștepte. 

Tata 


Anne lăsă scrisoarea pe pat și se holbă la ea. Era posibil ca 
tatăl ei, același om care de-abia se uita la ea când stăteau la 


masă să fi scris cu adevărat acest bilet pe un ton atât de umil? 
Ori poate avea vreun alt motiv pentru care își dorea ca ea să se 
întoarcă? Dacă voia să descopere unde se afla Armand, nu avea 
să îi spună. Cu toate acestea cum mai putea rămâne acum la 
Marie ? O ruga să se întoarcă atât de plin de remușcări. Nu avea 
nicio dovadă că ar fi vrut cu adevărat să îi facă rău. 

— Adele, explică-i, te rog, doamnei d'Agoult că m-am întors la 
conacul Barbier. Nu, de fapt îi voi lăsa un bilet. 

— Să chem o trăsură, domnişoară? 

— Nu e nevoie, mă așteaptă Victor afară. 

Anne scrise repede câteva cuvinte prin care explica situaţia și 
rezemă biletul de policioara căminului din salon. Ar fi trebuit să 
își vadă tatăl în cele din urmă, așa că era mai bine să scape deo 
reîntâlnire dureroasă cât mai grabnic cu putinţă. 


Când ajunse acasă, Anne se aștepta cel puţin să fie 
întâmpinată de marchiz, dar în locul lui îl văzu pe Julien care îi 
spuse că acesta se afla în bibliotecă cu un domn și că nu dorea 
să fie deranjat. Nici nu rosti bine Julien aceste cuvinte, că vocea 
ridicată a marchizului străpunse tăcerea conacului. 

— Gata, îți spun! Nu îmi mai poţi face rău niciodată! Sunt în 
siguranţă și voi lua măsuri... și aici tonul vocii cobori, astfel încât 
Anne nu mai putu distinge cuvintele. Fugi spre bibliotecă, dar 
surprinzând-o cu iuțeala cu care se mișcă, Julien se interpuse 
între ea și ușa închisă, întinzând braţele pentru a nu îi permite 
să intre. 

— Marchizul a interzis accesul! spuse el pe tonul lui neutru, 
obișnuit. A rugat-o pe domnișoara să se retragă în camera ei de 
îndată ce se întoarce. 

Anne nu își putea da seama cine putea fi acolo cu tatăl ei, 
înfuriindu-l. Nu văzuse niciun cupeu străin în curte. Ea sperase 
ca după tot ceea ce se întâmplase recent, să nu mai aibă loc 
asemenea evenimente misterioase, dar era mult prea obosită 
pentru a se mai gândi la glasul iritat al tatălui. Se hotărî să 
meargă la culcare și poate că avea să descopere după odihnă că 
zilele din urmă nu fuseseră altceva decât un vis agitat sau că de 
fapt exista o explicaţie simplă pentru toate misterele și 
suspiciunile din ultima săptămână, iar tatăl ei avea să renunţe la 
felul lui taciturn de a fi, transformându-se în cele din urmă într-o 
sursă de mângâiere, în sfârșit nu mai avea de ce să se teamă 


pentru Armand. Fără să scoată o vorbă, urcă scările. Cămașa de 
noapte fusese întinsă pe pat și cineva făcuse focul. Nu era 
niciun semn că Therese ar fi pe-acolo, dar datoria ei de 
menajeră și de cameristă o făcea să lucreze adesea și prin alte 
părţi ale casei. Anne își lăsă rochia cocoloș pe podea, își trase 
peste cap cămașa de noapte și se urcă în pat. 


De îndată ce Georges și Liszt plecară, Pierre fu doborât de 
oboseală și își dădu seama că data viitoare când avea să 
vorbească cu Anne trebuia să fie cât se poate de conștient. În 
ciuda agitaţiei, căzu într-un somn adânc, fără vise, de îndată ce 
se întinse pe cuvertură. Când se trezi, afară era întuneric. Se 
ridică în capul oaselor atât de repede că ameţi, apoi făcu baie și 
se îmbrăcă, încercând să se calmeze suficient cât să fie 
rezonabil când avea să o interogheze pe Anne. Doar după ce 
termină să se pregătească văzu scrisoarea adresată lui de pe 
măsuţa din micul salon. Nu recunoscu scrisul, dar când observă 
sigiliul oficial de pe spate, rupse imediat plicul. Nu putea veni 
decât din partea lui Gardive. 


„Am pus mâna pe un alt document pe care cred că 
trebuie să îl vedeţi. Vă rog să veniţi pe la mine cât de 
curând puteţi în această dimineaţă.” 


Această dimineaţă și acum era aproape seară. Pierre smulse 
de la locul lor pălăria și pelerina și fără să se gândească, 
ascunse pistolul marchizului la brâu și ieși în fugă din cameră, 
observând în treacăt că rana lui provocata de cuţit nu îl mai 
deranja atât de mult. În timp ce o luase la goană pe scări mai că 
se ciocni de Georges. 

— Unde te duci în așa mare grabă? strigă Georges după el. 
Nu-l vei găsi acasă! 

„Îl? A, se referea la Liszt!” 

— Mă duc la Prefectură, îţi explic mai târziu. 

— Oprește-te o clipă! 

Tonul vocii prietenului său îl făcu pe Pierre să se oprească pe 
scări. Se întoarse și privi în sus spre Georges, care se proțăpise 
câteva trepte mai sus cu mâinile făcute pumn în șold. 

— Ai înţeles totul pe de-andoaselea, prostule! 

În ciuda caracterului urgent al vizitei la Gardive, Pierre se 


simţi obligat să aștepte și să asculte ce-avea de spus Georges. 
Probabil că prietenului său îi fusese teamă că avea să Îl 
provoace pe pianist la duel. Georges ar fi înţeles că i se stinsese 
mânia și că tot ce dorea Pierre să facă în acea clipă era să afle 
ce altceva știa Gardive și să o vadă pe Anne. 

— De fapt nu s-a întâmplat nimic rău. A fost vorba doar 
despre dorinţa domnișoarei de Barbier-Chouant de a-și ajuta 
vărul care, apropo, se odihnește cât se poate de confortabil și 
fără îndoiala că va fi în stare să se întoarcă la locuinţa sa până 
dimineaţa. 

Pierre își plecă rușinat capul, pentru că se gândise imediat la 
ce era mai rău. 

— Nu știu ce să zic, dar am treburi urgente și nu îţi pot explica 
nimic acum, spuse el plecând imediat, fără a-i lăsa ocazia de a 
spune ceva lui Georges. 


Pierre se temu că Gardive nu avea să fie disponibil de vreme 
ce nu reușise să vină la el în cursul dimineţii, după cum îi 
ceruse, însă servitorul îl pofti în biroul comisarului imediat. 

— Mă bucur că vă aflaţi aici, îl salută Gardive. Nu voi pierde 
vremea și vă voi împărtăși de îndată niște informaţii 
suplimentare pe care le-am descoperit, ceva ce a trebuit să 
solicit de la un alt birou. 

Gardive deschise un sertar și scotoci pe sub toate hârtiile din 
el pentru a scoate la iveală un document legat cu o funda 
albastră decolorată. Pierre privi fascinat în timp ce acesta 
desfăcea nodul cu o delicateţe de o eficiență maximă, având 
grija să nu distrugă panglica și despăturind apoi hârtia de 
pergament rigidă, și așezând-o peste hârtiile împrăștiate pe 
birou. 

— Veniţi și uitaţi-vă, spuse Gardive. Marchizul este un bărbat 
foarte isteț. Fără îndoiala că această calitate îi era de folos dat 
fiind poziţia lui la curte, continuă el dându-se la o parte pentru 
a-i permite lui Pierre să citească ce se afla în faţa lui. Am văzut 
certificatul de naștere al domnișoarei Anne, certificatul de 
căsătorie al mamei ei și certificatul de botez și am tras anumite 
concluzii de pe urma acestora. Ceea ce m-a intrigat însă a fost 
această apariţie bruscă a vărului îndepărtat și am căutat 
informaţii legate de relaţia pe care o are cu marchizul. lată aici 
înţelegerea de punere sub tutelă. După cum puteţi vedea, acest 


văr este de fapt nepotul lui, și prin urmare văr de gradul | cu 
domnișoara de Barbier-Chouant. 

Pierre se aplecă mai aproape ca să poată citi documentul. Îl 
parcurse de mai multe ori înainte de a-și ridica privirea. 


Marchizul de  Barbier-Chouant (numit în cele ce 
urmează „tutorele”) va fi răspunzător pentru buna 
administrare a sumei de o sută cincizeci de mii de 
franci. Această sumă, precum și venitul acumulat va fi 
remis lui Armand de Barbier (numit în cele ce urmează 
„pupilul”) la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de 
ani. 

În cazul în care pupilul nu va ajunge la vârsta 
majoratului, tot venitul acumulat din investirea 
adecvată a capitalului va deveni proprietatea 
indivizibilă a tutorelui, iar capitalul va fi distribuit după 
cum este stipulat în testamentul pupilului. 

Dacă pupilul decedează fără a lăsa un testament în 
urmă, atunci tutorele va păstra toate sumele, inclusiv 
capitalul și venitul acumulat. 


— Dar cu siguranţa că nu ar... începu Pierre. 

— Marchizul a dispărut în perioada Terorii și a apărut din nou 
pe neașteptate când a urcat Ludovic-Filip pe tron. Nimeni nu știe 
cu certitudine unde a fost plecat, spuse Gardive scuturând din 
umeri. Au fost zvonuri cum că a fost în exil, dar în niciuna dintre 
enclavele de nobili și aristocrați care au fugit din ţară la 
momentul respectiv nu se știa nimic despre el. Autorităţile l-au 
căutat pentru că lăsase multe datorii în urmă. Însă adevărata 
întrebare este... și aici Gardive făcu o pauză atingându-și nasul 
cu arătătorul, are oare domnul de Barbier deja un testament 
întocmit... dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Şi, în plus, mai e și testamentul mamei... spuse Pierre și 
vocea i se pierdu în timp ce își amintea cuvintele pe care le 
citise în documentul care se afla acum în mâinile doamnei 
d'Agoult. 


În cazul în care fiica mea ar deceda înaintea soţului 
meu, întreaga sumă a zestrei și tot venitul acumulat vor 
trece în posesia marchizului de Barbier-Chouant. 


— Circumstanţele s-ar putea schimba pentru a-i da bătrânului 
toate motivele pentru a se bucura atât de moartea nepotului cât 
și a fiicei vitrege. Poate că a avut de profitat și de pe urma 
morţii soţiei, spuse comisarul scuturând din cap cu o expresie 
gravă pe chip. 

— Trebuie să vorbesc imediat cu Anne. Aţi fost de o 
generozitate incredibilă cu timpul și eforturile dumneavoastră. 
Cum aș putea... 

— Nici măcar să nu aduceţi vorba despre asta. Am fost 
fascinat de toată afacerea de cum am descoperit identitatea 
tinerei doamne. Dumneavoastră însă trebuie să aveţi grijă. Cum 
nu își mai are vărul în puterea lui, marchizul ar putea deveni 
disperat. 

Pierre își luă rămas-bun asigurându-l pe Gardive că, dacă ar fi 
avut vreun motiv de îngrijorare, l-ar fi chemat de îndată pe 
comisar. 


Licărul zorilor se agăţă de cerul de deasupra ei, deși acolo 
unde stătea Marie pe pietrele de pavaj totul era negru ca 
noaptea. O lăsase pe Anne să se odihnească în Quai Malaquais 
și pe servitori să facă curat după petrecerea din noaptea 
trecută. Marie avea de gând să se întoarcă la timp pentru a lua 
cina cu protejata ei și a discuta care trebuia să fie următoarea 
lor mișcare. „Cred că am înnebunit cu totul,” se gândi ea în timp 
ce se înfășură în mantaua de călătorie și își acoperea capul cu 
văluri, cu mâna pregătită să sune din clopoțel pentru a atrage 
atenţia cui se afla în studioul lui Eugene Delacroix că se afla jos 
în stradă. Se ruga ca cineva să îi dea mai repede drumul 
înăuntru sau avea să fie forţată să se întoarcă spre casă spășită 
și nedorita. Poate că Franz nu vorbise serios când îi spusese 
lucrurile acelea în noaptea dinainte. 

Încercase să-și respecte hotărârea pe care o luase și să îi 
întoarcă spatele pentru totdeauna, dar imaginea ochilor lui 
chinuiţi o bântuise toată ziua. Marie își spuse că venise doar 
pentru a se asigura că el înţelesese că ea vorbea serios când îi 
spusese acele lucruri, și anume că trebuiau să fie doi străini unul 
pentru celălalt. Făcuse deja planuri să meargă în vizită cu copiii 
la cumnata ei și Charles avea să se întoarcă și el din nord pentru 
a merge cu ei. 


Marie își ţinu respiraţia auzind zgomot de pași coborând pe 
scări, în spatele ușii. Înainte de a se putea aranja pentru un 
salut formal, ușa se deschise larg și Franz însuși, cu părul în 
dezordine și ochii strălucind de emoție, apăru în cadrul ei. 

— Eşti aici! spuse el pe un ton mult prea puternic. 

— Voiam să îţi spun... începu Marie , dar nu reuși să își ducă 
gândul la capăt, căci el o trăsese deja în casa scării și o 
cuprinsese într-o îmbrăţișare care o lăsă fără suflare. li dădu 
drumul din braţe doar cât să o tragă pe scări cu ambele mâini, 
urcând cu spatele și împiedicându-se, râzând plin de încântare 
în tot acest timp. Când ajunseră sus, Franz dădu un picior ușii 
care se deschise și, înainte să își poată da seama ce se 
întâmpla, Marie se afla din nou în braţele lui, și el îi săruta gura, 
ochii, obrajii direct prin văluri, după care i le scoase pe după cap 
și continuă să o sărute cu buzele lui moi și umede. 

— Nu... nu înţelegi... eu... începu ea, de-abia reușind să 
respire pentru a putea vorbi. Înainte să își dea seama ce se 
întâmpla, el o trase într-o cameră unde căzură pe un divan 
decorat îmbietor cu perne de mătase. 

„Nu am avut de gând să fac asta,” se gândi Marie. 

Dar era o absurditate. Dacă nu avea de gând să se întâmple 
așa ceva, nu ar fi trebuit să vină. Acum era pierdută. Doar 
timpul și distanţa dintre ei ar mai putea să o salveze. 


Douăzeci și opt 


Un zgomot puternic și brusc o trezi violent pe Arme dintr-un 
somn adânc. Deschise larg ochii și ascultă atent, dar totul părea 
cufundat în tăcere. După o vreme, auzi zgomot de pași undeva 
departe, poate în aripa servitorilor sau poate chiar în pivniţă. Nu 
știa de cât timp zăcea acolo, dar afară se întunecase și 
lumânarea de lângă pat arsese pe jumătate. Se ridică în capul 
oaselor. Probabil că Therese intrase în timp ce dormea și îi 
pregătise o rochie de seară curată cu care să se îmbrace când 
avea să se trezească. Periile pentru cap și parfumurile erau 
frumos ordonate pe măsuţa de toaletă, iar cuvertura fusese 
coborâtă și perfect pliată la piciorul patului. 

Somnul o înviorase și Anne se ridică din pat, hotărându-se să 
se îmbrace și să coboare la parter și să îl vadă pe tatăl ei. Sună 
din clopoțel ca să o cheme pe Therese, și își dădu jos cămașa de 
noapte și o lăsă grămadă pe podea, o masă de muselină albă. 
De vreme ce Therese avea nevoie de câteva minute bune 
pentru a ajunge la ea, Anne îmbrăcă o cămășuţă nouă și își puse 
corsetul care se închidea în faţă după care își trase rochia pe 
cap. Și aceasta se închidea în faţă, dar cureaua se închidea la 
spate, așa că o lăsă desfăcută. Se așeză la măsuţa de toaletă 
pentru a vedea ce putea face cu părul ei în timp ce o aștepta pe 
Therese să răspundă chemării. 

Gândurile i se îndreptară imediat spre Armand. Se întrebă 
dacă Liszt reușise să îl găsească pe domnul Talon și dacă în 
sfârșit cineva avea grijă așa cum se cuvenea de vărul ei. 

O cam mustra conștiința când se gândea la tatăl ei. Dacă ar fi 
fost în locul lui ar fi fost înnebunită să afle că cineva îi răpise o 
rudă aflată în suferinţă. Când avea să îl vadă, dacă era cu 
adevărat dispus să ierte și să fie iertat, avea să îi explice cum se 
înșelase. De îndată ce Armand se va fi însănătoșit destul, avea 
să îl aducă înapoi la conacul Barbier. 

„i ia cam mult lui Thérèse să vină”, se gândi Anne, 
supărându-se puţin. Sună din nou din clopoțel, ceva mai tare de 
această dată și începu să se plimbe de colo-colo prin cameră. 
Trecură încă cinci minute, dar Thérèse nu apăru, așa că Anne se 
hotări să meargă să o caute. Deși totul era cu fundul în sus în 
casă, totuși servitorii trebuiau să își facă datoria. Se duse la ușă, 
puse mâna pe mâner și trase. 


Era încuiat. Încercă din nou, dar ușa nu voia să se deschidă. 
Nu o mai încuiase nimeni niciodată în camera ei așa că de ce se 
întâmplase asta tocmai în această seară? „Ce prostie din partea 
mea să cred că m-a iertat,” se gândi ea. Probabil că intenţiona 
să o pedepsească. Anne speră că tatăl ei nu avea să o facă să 
aștepte. Tremură la gândul că ar putea fi alte motive mai 
sinistre pentru care fusese încarcerată astfel. „Poate că îi e 
teamă să nu fug din nou”, se gândi ea. Incercă să își calmeze 
bătăile inimii. În ultima vreme, imaginaţia îi cam juca feste, din 
păcate. 

Ceasul de pe măsuţa de toaletă bătu ora unsprezece și 
imediat, Anne auzi zgomote afară pe strada. Era o oră prea 
târzie ca cineva să se plimbe prin acest colţ îndepărtat din 
Saint-Germain. Ferestrele de la camera ei dădeau deasupra 
străduţei din spatele conacului Barbier într-o parte și în pasajul 
întunecat pe care îl foloseau servitorii în cealaltă parte. Anne 
trase perdelele doar cât să poată vedea ce se întâmpla. 

În lumina difuză a felinarului, siluetele erau puţin conturate și 
cu toate acestea ușor de recunoscut. Anne își stăpâni un strigăt 
de bucurie când văzu forma familiară a pianului mamei ei, 
înfășurat în pături groase, și ridicat cu oarecare dificultate de doi 
bărbaţi voinici și introdus printr-una dintre ferestrele înalte din 
sala de bal de la etajul de dedesubt. 

— Eşti sigur că ne vor plăti pentru asta? se auzi vocea unui 
bărbat. 

— Liniște! șuieră celălalt. Anne ciuli urechile ca să audă 
răspunsul și crezu că distinge ceva gen „ai grijă de moștenitori” 
sau mai degrabă „de moștenitori”, dar asta nu avea niciun sens. 

Voia să redeschidă sala de bal! Această livrare târzie explica 
ușa închisă de la camera ei. Marchizul nu voia ca ea să coboare 
și să vadă cum pianul este adus la locul lui permanent, căci el 
credea că Anne încă nu se sculase. „Poate că fusese doar dat la 
reparat”, se gândi Anne. Mama ei se plângea mereu că 
amortizoarele trebuie înlocuite. li venea să plângă, atât de 
ușurată se simţea. 

Anne se așeză la măsuţa de toaletă din nou și își netezi părul 
într-un coc în vârful capului. Nu avea nevoie de Thérèse pentru 
a se face prezentabilă. Odată ce zgomotul în surdină de afară 
avea să se potolească, avea să sune din nou din clopoțel. Fără 
îndoială că din cauza zgomotelor, prima oară nu o auzise nimeni 


când sunase. 

La un moment dat se auzi un zgomot groaznic de lemn 
despicându-se. Anne speră că era fereastra și nu pianul, dar 
după aproximativ un sfert de oră, se așternu liniștea. Sună din 
clopoțel o bună bucată de vreme pentru a se asigura că avea să 
o audă cineva. 

De această dată auzi pași la ușa ei. Nu era Therese, părea 
mai degrabă a fi Julien. Sunetul metalic al unei chei în broască o 
liniști că avea să fie eliberată în curând din închisoarea ei 
temporară, așa că se ridică în picioare. 

— Marchizul ar vrea să îl acompaniaţi în sala de bal, spuse 
valetul. Anne se gândi că nu arăta prea vesel, dar oricum Julien 
era un tip cam mohorât. 

Anne se grăbi fericită în jos pe scări ajungând la ușa sălii de 
bal înainte ca Julien să i-o poată deschide. Răsuci cu plăcere 
mânerul, observând în trecere că fusese afectat de lacătul 
improvizat, și păși în camera pe care în mare parte o asocia cu 
mama ei, unde nu îi mai fusese permis accesul aproape de la 
moartea marchizei. 

Fiecare candelabru și fiecare lampă de perete fuseseră 
aprinse. Anne își făcu mâna streașină, privind orbită de lumină 
spre tatăl ei. Acesta stătea lângă pian. Acesta avea capacul 
deschis și un scaun era așezat ademenitor în faţa claviaturii. 

— Te-ai odihnit, copila mea, spuse marchizul. El mai purta 
încă hainele de seară cu care fusese îmbrăcat ultima oară când 
îl văzuse, dar expresia lui, de obicei severă și închisă, se 
schimbase subtil. Avea ceva nesigur în privire, chiar temător. 
Anne era tulburată de această schimbare subită. Trebuie să... să 
îţi vorbesc, continuă el. Sunt anumite lucruri pe care ar trebui să 
le știi. Dar avem ceva vreme la dispoziţie, așa că mai întâi mă 
întreb dacă ai fi de acord să faci ceva pentru mine, spuse el. 
Marchizul era palid sub stratul de pudră și mâna îi tremura când 
o ridică să își frece fruntea. 

Anne nu era obișnuită ca tatăl ei să o roage ceva, acesta de 
obicei îi ordona, așa că nu știa ce să spună. 

— Ştii că voi face tot ce dorești, tată. 

— Şi cu toate astea nu mi-ai ascultat toate poruncile în ultima 
vreme și poate că ai avut motive să o faci, spuse el fixând-o cu 
o privire cât se poate de emoţionată. Da, ești o fată bună. Nu 
meritai... Am auzit aseară cât de frumos cânţi, deși ai fost... 


răutăcioasă că nu mi-ai spus numele profesorului tău. 

Anne roși. Nu voia să i se amintească acum de evenimentele 
din seara precedentă. 

— Am vrut să fii mândru de mine. 

Înainte ca tăcerea dintre ei să devină ciudată, marchizul tuși 
pentru a-și drege vocea. 

— Ai putea să cânţi pentru mine acum? Așa cum obișnuia să o 
facă mama ta? întrebă el, făcându-i semn lui Anne să își ocupe 
locul la pian. 

Ochii lui imploratori o făcură să simtă o durere fizică. Oare 
chiar voia să o audă cântând acum? EI, care o tratase mereu ca 
pe o umbră insignifiantă a mamei ei care nu merita să fie luată 
în seamă. Această reprezentaţie la ordin, se gândi Anne, era 
șansa ei de a fi fiica mamei ei așa cum își dorise mereu să fie. 
Sau cel puţin putea să îi arate că putea fi astfel. Făcu o 
reverență, acceptând rugămintea, apoi merse încet spre pian, 
lăsându-și privirea să se plimbe asupra pianului Pleyel, frumos 
lustruit, îi dădu roata, trecând destul de aproape de marchiz 
simţindu-i mirosul săculețului cu camfor din jurul gâtului, după 
care se așeză în faţa pianului. Înainte de a scoate vreun sunet, 
mângâie clapele închizând ochii și bucurându-se de sentimentul 
pe care i-l inducea fildeșul delicat și negrul ușor mai aspru din 
modelul distinctiv al claviaturii. Începu să cânte cu ochii încă 
închiși. Nu era studiul de Chopin pe care îl interpretase în seara 
dinainte, ci o sonatină de Clemenţi pe care o învățase de la 
mama ei și pe care marchizul obișnuia să o roage pe marchiză 
să o cânte. 

Anne uită complet unde se afla, fără a-i păsa măcar de faptul 
că pianul era puţin dezacordat. Sfârși sonatina și imediat după 
aceea cântă un rondou de Mozart, după care urmară niște 
variaţiuni. „In sfârșit, se gândi Anne, aceste vremuri de coșmar 
se vor încheia și totul o să fie bine”. 


Pierre alergă la cea mai apropiată staţie de trăsuri și închirie 
una care să îl ducă în Quai Malaquais. Ştia că era cam târziu 
pentru vizite, dar era prea neliniștit și voia să se asigure că Anne 
se afla în siguranţă, în apartamentul doamnei d'Agoult. 

O găsi pe Marie îmbrăcată pentru a pleca în vizite, scriind la 
biroul din salon. Pălăria și mantia erau drapate pe divan și avea 
obrajii îmbujoraţi. Trebuie că se întorsese de curând de pe 


undeva. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez la această oră târzie, dar 
voiam să mă asigur că domnișoara Anne este în siguranţă, 
spuse Pierre trecându-și pălăria dintr-o mână în alta cu un gest 
nervos. 

— A, da, spuse Marie , s-a întors la mine, fiind o decizie cât se 
poate de înţeleaptă. Îmi pare rău că lucrurile nu s-au întâmplat 
așa cum plănuisem în noaptea trecută. Poate că tot răul a fost 
spre bine, căci se pare că are propriul plan, spuse ea ridicându- 
se și oferindu-i un pahar de coniac. Pierre îl refuză, dar Marie își 
turnă unul pentru ea. Pierre observă că îi tremurau ușor mâinile. 

— Nu am venit ca să vorbesc despre aceste lucruri acum. Aș 
putea schimba două vorbe cu domnișoara Anne? 

— Domnule Talon, nu este deloc ora potrivită pentru a vizita o 
tânără doamnă! spuse ea zâmbind. In situaţia de faţă însă o să 
văd dacă poate veni. Adele, roag-o pe contesă să mă 
acompanieze în salon, îi spuse ea servitoarei după ce sună din 
clopoțel pentru a o chema. 

— Nu este aici, doamnă, spuse servitoarea. Nu i-aţi văzut 
mesajul? 

Adele se duse la policioara căminului și luă o bucată de hârtie 
împăturită care trebuie să fi fost sprijinită acolo, dar alunecase, 
stând acum cu faţa în jos pe cămin, și i-o dădu lui Marie . 

Contesa desfăcu biletul, îl citi repede și i-l înmâna lui Pierre. 

— Se pare că s-a întors la conacul Barbier, spuse Marie . Este 
cât se poate de neașteptat. 

Pierre înlemni. | se părea că până și cuvintele lui erau pline de 
plumb, ca într-un vis teribil în care își dorea să se miște repede 
pentru a scăpa de o ameninţare, însă picioarele refuzau să se 
desprindă de podea, oricât de puternic și-ar fi mișcat braţele. 

— Doamnă, aveţi o bucată de hârtie și o pană? întrebă el. 

La cât de tulburat era, lui Pierre i se păru că trece o oră până 
când Marie găsi o foaie albă de hârtie. In plus se uscase și 
călimara așa că trebui să aștepte până o umplu din nou. Când 
ea îi înmână pana de gâscă, el aproape că i-o smulse din mână 
și rupse hârtia în mai multe locuri în graba cu care scria 
cuvintele. 

— Vă rog să trimiteţi pe cineva să ducă acest mesaj de îndată 
la Prefectură. Spuneţi-i să întrebe de domnul Gardive. 

Pierre nu își mai luă rămas-bun de la Marie , ieșind în fuga din 


apartament de îndată ce ea îi luă biletul din mână. Sări în 
trăsura care aștepta și amestecă repede cuvintele în timp ce îi 
spunea vizitiului unde dorea să meargă. 

— Rue de Barq, repede! reuși el să rostească în cele din urmă. 

Pierre se pomeni bălăngănindu-se înainte și înapoi pe locul lui, 
de parcă asta le-ar fi permis cailor să meargă mai repede. Când 
ajunseră în cele din urmă în apropierea conacului, era atât de 
epuizat de parcă se târâse tot drumul până acolo. Nerăbdător să 
fie pe propriile picioare, îi ceru vizitiului să oprească puţin mai 
devreme. Se gândi că ar fi mai sigur să se apropie de casă pe 
jos. Inainte de a cobori din trăsură, Pierre luă pistolul 
marchizului, pe care îl lăsase pe locul de lângă el pentru a sta 
mai confortabil. Apucă mica ţeavă scurtă de sub patul pistolului 
și bătu în el ca să vadă dacă era încărcat. Spre surprinderea lui, 
era. Armă cocoșul pe jumătate și băgă pistolul la loc, 
strâmbându-se când acesta atinse vânătaia pe care i-o făcuse în 
noaptea anterioară. În mod ciudat, aproape că rana de cuţit nu-l 
mai chinuia. Se gândi că poate durerea, chiar și cea de pe urma 
unei operaţii, putea fi depășită pur și simplu dacă nu te mai 
gândeai la ea. 

Cobori din trăsura făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă, 
rugându-l pe vizitiu să îl aștepte oricât demult ar fi întârziat. 
Spuse o mică rugăciune în gând, sperând ca biletul lui să ajungă 
la Gardive și să primească curând ajutor. 

După cum bănuia, porţile erau închise și încuiate. Fără a ezita 
Pierre merse spre pasajul din partea de lângă intrarea 
servitorilor, unde găsise cu Petit acele obloane care ascundeau 
o fereastră fără geam. Pasajul era întunecat și umed și la fel de 
puţin primitor ca și atunci. Pierre însă nu își făcea griji despre ce 
s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost prins. Singura lui grijă era să 
pătrundă în conacul Barbier fără zgomot și să nu fie descoperit 
înainte de a o găsi pe Anne și a o lua de acolo. 

De data aceasta nu mai putea profita de cuțţitașul piticului 
pentru a putea desface închizătoarea obloanelor, dar era destul 
spaţiu între ele pentru a potrivi acolo ţeava pistolului, și reuși de 
minune să facă asta. Cămara era cufundată în întuneric, ca și 
coridorul exterior. In timp ce se deplasa spre corpul principal de 
clădire, Pierre observă o rază de lumină în faţa lui, care ieșea de 
sub marginile ușii care separa aripa servitorilor de sufragerie. 

Având grijă să facă cât mai puţin zgomot, Pierre scoase 


pistolul de la brâu și trase cocoșul, apoi se apropie de ușă, 
ascultând pentru a putea distinge orice semn de viaţă de 
dincolo de ea. 

Era liniște, ceea ce își dorea. Masa cea mare și tapiţeria 
sărăcăcioasă erau la locurile lor, nemișcate de data trecută, dar 
totul amintea de tăcerea profundă a unei case învăluite în somn, 
Pierre putea jura că se auzeau acordurile slabe ale unui pian. 
Scutură din cap. Cu siguranţă i se părea că aude așa ceva. Era 
încă epuizat de noaptea trecută, când interpretarea lui Anne îl 
impresionase atât de mult. Deschise ușa sufrageriei care dădea 
spre holul de la intrare. Acesta era scăldat de lumina dată de 
lumânările aprinse peste tot, dar nu era nimeni acolo. 

Acum însă Pierre auzea fără doar și poate muzică venind din 
camera opusă bibliotecii, care fusese închisă cu lacăt ultima 
oară când o văzuse. Deși o auzise cântând o singură dată, 
recunoscu modul delicat în care atingea Anne clapele. Ajunsese 
la finalul unei serii de variaţiuni și fără să se oprească prea mult, 
începu o altă bucată. 

In scurta pauză pe care o făcu Anne, Pierre auzi un alt zgomot 
slab venind de undeva din apropiere, își îndepărtă atenţia de la 
sala de bal și ascultă. Auzi din nou zgomotul, care venea din 
direcția casei scărilor. Se strecură după curba descrisă de scara 
răsucită, mișcându-se cât de ușor putea. Sunetul venea din 
spatele unui panou de sub scări. Işi lipi urechea de panoul de 
lemn. Cineva sau ceva era acolo, nu era nicio îndoială în această 
privință. Examină panoul și găsi un locaș unde se potrivea doar 
degetul mic de la mână, așa că își introduse degetul acolo și 
sondă terenul. li luă ceva timp până se dumiri cum funcţiona 
ingeniosul mecanism, dar când reuși să facă asta, panoul se 
dădu la o parte. 

Pierre dădu peste un preot iezuit de vârstă mijlocie, făcut 
ghem pe podea, cu mâinile și picioarele legate și cu un căluș în 
gură. Mai că exclamă cu voce tare, dar expresia speriată din 
ochii bărbatului îl făcu să păstreze tăcerea. În loc de asta lăsă 
pistolul jos și începu să îl dezlege pe preot. 

— Ce... 

Odată ce își văzu mâinile libere, preotul își duse un deget la 
buze și arătă spre sala de bal. Pierre se ridică în picioare 
întinzându-se spre pistolul pe care îl lăsase momentan pe 
podea, dar preotul îl înșfăcă primul și îl ascunse la spatele 


cingătorii de frânghie cu care își legase sutana, aruncându-i lui 
Pierre o privire severă care sugera că nu era de acord cu 
violenţa. Se îndreptară amândoi spre sala de bal. 

Muzica se opri în timp ce ajungeau la ușa închisa și Pierre îi 
lipi urechea de aceasta. 

— Bravo, fiica mea, bravo! se auzi vocea marchizului aproape 
jovială. Cred că ar trebui să sărbătorim renașterea muzicii în 
această casă tristă. 

Cineva din cameră sună din clopoțel. Pierre și preotul se 
ascunseră repede în curba descrisă de scară. Auziră din direcţia 
bibliotecii sunetul unui căruţ pe roţi care era împins de cineva și 
zgomot de pahare lovindu-se unele de altele și în curând apăru 
și căruţul, împins de bătrânul lacheu. Aducea două sticle de vin 
roșu și două pahare de cristal. Julien se opri la ușa sălii de bal, 
bătu în ea și în câteva clipe marchizul veni la ușă, nelăsându-l 
pe servitor să împingă căruciorul înăuntru. 

— Îţi mulţumesc, Julien, spuse marchizul, după care servitorul 
se înclină și dispăru. 

Cei doi bărbaţi îl urmăriră pe marchiz turnând vin în pahare, 
după care acesta băgă mâna în buzunar, scoțând de acolo o 
mică fiolă cu o pulbere albă. O examina puţin și apoi o expresie 
de durere puternică i se așternu pe chip, făcându-l să pălească. 
Închise ochii și trase adânc aer în piept, sprijinindu-se de 
cărucior pentru a-și menţine echilibrul. După câteva clipe, păru 
că își revine din reverie și puse la loc fiola în buzunar, apoi luă 
paharele și se întoarse în cameră. 

— Să bem în cinstea talentului tău deosebit! O întreci chiar și 
pe răposata ta mamă. Şi acum cred că a sosit momentul să afli 
ceva important, draga mea, ceva care ar fi trebuit să îţi spun cu 
multă vreme în urmă. 

Dintr-odată Pierre își dădu seama că trebuia să acţioneze, așa 
că se năpusti în cameră din ascunzătoarea lui, urmat 
îndeaproape de preot. Anne și tatăl ei ţineau fiecare câte un 
pahar de vin în mână. 

— Nu îl crede, Anne! strigă Pierre. 

Privirea inițial surprinsă a marchizului fu urmată de una de 
teamă. 

— Anne, trebuie să faci după cum îţi spun. Treci în spatele 
meu, spuse el pe un ton liniștit, forțându-se să fie calm. 

Anne începu să își plimbe privirea între cei doi bărbaţi și tatăl 


ei. 

— Vrea să te otrăvească, așa cum a făcut și cu vărul tău, 
spuse Pierre. 

— Tată? icni Anne, începând să tremure. Paharul îi alunecă 
din mână și se sparse pe parchetul podelei, iar vinul începu să 
curgă spre picioarele ei, de parcă ar fi fost sânge. 

— Anne! ţipă marchizul, dar ea se îndepărtă de el. 

— Este în regulă, marchize. Îi voiai morţi ca să îţi rămână toţi 
banii dumitale, spuse preotul care făcuse un pas înainte și, spre 
groaza lui Pierre, luase pistolul de la brâu, îndreptându-l spre 
marchiz, armat și gata să tragă. 

— Cum poţi crede că aș putea face așa ceva? spuse marchizul 
pălind, cu ochii rugători îndreptaţi spre Anne, deși nu făcea 
niciun efort să se apropie de ea. Nu îl crede, nu este ceea ce 
pare, e... începu bătrânul făcând o grimasă. Pierre nu își putea 
da seama dacă îl durea ceva sau dacă cuvintele îi displăceau 
atât de mult încât nu le putea rosti. 

— De ce nu le spui? întrebă preotul. 

— Am crezut că ai murit! se lamentă marchizul. Asta nu îţi dă 
dreptul să mă șantajezi în schimbul moștenirii lor. 

Pierre își ținu respiraţia, iar Anne stătea nemișcată ca un vas 
de porțelan, cu lacrimi în ochi. 

— Julien! Victor! strigă marchizul cu vocea răgușită, pârând că 
avea să se prăbușească din clipă în clipă. 

Probabil că ce doi servitori așteptau lângă ușă, pentru că 
intrară de îndată ce își auziră numele. 

— Daţi-vă la o parte, spuse preotul făcând un pas în spate și 
lăsând să se vadă pistolul. 

— Bon pere?*, ce faceţi? întrebă Pierre, după care făcu o 
mișcare spre preot, ai cărui ochi aruncau fulgere de mânie spre 
toți cei de față. Când iezuitul întoarse arma spre el însă, Pierre 
se retrase din nou. 

— Întreabă-l, mârâi preotul, întreabă-l pe fratele meu! 

— Tată! ţipă Anne, în timp ce un mic strigăt sugrumat ieși din 
gâtlejul marchizului. 

— Da, spuse marchizul, închizându-se în el, deși îmi ești frate 
doar pe jumătate, o legătură de care îmi este rușine, continuă el 
trecându-și mâna peste frunte, în timpul Terorii, a dispărut. 
Armand era... fiul celuilalt frate al nostru, cel care a făcut bani. 


24 Bunule părinte (în limba franceză, în original) 


Acesta m-a numit tutorele lui Armand înainte de a muri. 

— Alte minciuni! Mi-ai îngrădit accesul la avere, ai fost lacom. 

— Nu am fost lacom, spuse marchizul domolindu-și tonul vocii 
și întinzând mâna osoasă spre Anne. Am fost doar orb. Am făcut 
ce am crezut mai bine cu banii. Mama ta avea destui. La puțin 
timp după aceea însă, după ce ne-am căsătorit, au început să 
apară tot felul de cereri. Pe atunci nu știam din partea cui 
veneau, dar am plătit pentru a se păstra tăcerea, continuă 
bătrânul fără a-și lua ochii de la Anne. 

— Ca să păstreze tăcerea despre ce, tată? 

— Despre... despre... începu marchizul, dar nu putu sfârși, 
deși Pierre ghicise ce ar fi putut spune. 

— Ştiam că fratele meu vitreg avusese un copil, dar nu erai tu 
copilul acela. Copilul a crescut în sânul comunităţii iezuite în toţi 
acești șaptesprezece ani. Tânărul Armand, draga mea, este un 
bastard, spuse el zâmbind în timp ce rostea cuvintele. 

Pierre sperase să reușească să o facă pe Anne să nu afle 
despre trecutul ei dureros, dar ceea ce dezvăluise preotul îl opri 
pe loc. Aceasta era o informaţie nouă, un alt secret, unul pe 
care el și Gardive nu reușiseră să îl dezgroape. Văzu că și Anne 
începuse să înţeleagă, se vădea asta în ochii ei, și ea deschise 
gura pentru a spune ceva, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— Minciuni, minciuni și iar minciuni, spuse marchizul scuturat 
de un fior, ridicând apoi paharul de vin către mica adunare, 
incluzându-l și pe preot, care ar fi putut în orice moment să 
apese pe trăgaci și să îi împlânte un glonţ în inimă. 

— Să bem în cinstea adevărului. 

In acea clipă Pierre auzi zgomot de fier zăngănind dinspre 
curte, urmat de pași care se apropiau în fugă de ușă. 

— Au nom de la lof, deschideţi! se auzi în timp ce câţiva 
pumni bătură în vechea ușă de stejar. Fără a fi observat de 
preot, Julien se strecură afară din cameră în timp ce acesta 
strânse pistolul în mână atât de tare că i se albiră încheieturile 
degetelor. Pierre era pregătit să se repeadă la el în cazul în care 
ar fi făcut cea mai mică încercare de a apăsa pe trăgaci. 

— lartă-mă, Anne, să știi că am iubit-o pe mama ta, spuse 
marchizul ducând paharul la buze. 

Inainte de a sorbi din vin însă, o altă criză, asemenea celei la 
care asistase Pierre în afara sălii de bal, îl opri să facă mișcarea. 


25 În numele legii (în limba franceză, în original) 


De această dată trăsăturile i se schimbară într-un mod și mai 
surprinzător. Toată culoarea din obraji îi dispăru și se aplecă de 
parcă fusese împușcat în stomac, deși Jaquin nu trăsese. 
Paharul îi alunecă printre degete și lichidul rubiniu din el, ca și 
rămășițele sfărâmate ale paharului se amestecară cu cele ale 
paharului pe care îl scăpase Anne cu câteva clipe înainte. 
Bătrânul căzu într-o rână, contorsionându-se în agonie, iar apoi, 
spre groaza lui Pierre, începu să vomite atât de violent că se 
albăstri la faţă, nemaiputând respira. 

— Ce este? Ce se întâmplă? întrebă Anne, fugind spre Pierre, 
acoperindu-și gura. Fă ceva, e bolnav! 

— Anne, nu te apropia, spuse Pierre, văzând că ea era gata să 
plece de lângă el și să se repeadă spre tatăl ei, care zăcea fără 
cunoștință într-o baltă de vomă. Pierre o luă de braţ, dar ea se 
scutură, eliberându-se din strânsoarea lui și fugind oricum spre 
marchiz. 

— Tu, adu niște pături, îi ordonă Pierre lui Victor, care era 
prea șocat pentru a face altceva decât să îl asculte. Jaquin lăsă 
pistolul jos și se retrase spre ușa sălii de bal. 

— Tată, ce este? șopti Anne. 

— Holeră, spuse Pierre, cu un ochi pe Jaquin, care se pregătea 
să se facă nevăzut pe ușă, amenințând cu pistolul cu piedica 
trasă încă. 

— Vă sugerez să rămâneţi unde sunteţi. 

Pierre spuse un Ave Maria în gând la auzul vocii clare și scurte 
a lui Gardive și la vederea chipului impasibil al acestuia care 
scruta încăperea peste umărul preotului. In spatele comisarului 
se vedea un grup de ofițeri de poliție înarmaţi, care blocau 
drumul. 

— Eu... eu voiam doar să fac rost de un medic pentru... 
pentru marchiz, spuse preotul. 

— Cu o armă în mână? Şi cu un doctor deja aici? zise Gardive 
făcându-i semn ofițerului înalt, care puse mâna pe preot și îi luă 
arma din mână. 

— Cum îndrăznești? O să informez colegiul despre asta! Nu 
aveţi niciun drept! se auziră protestele preotului, care se 
pierdură pe drum în timp ce era condus afară. 

Gardive merse încet spre Pierre și se uită la marchiz. Bătrânul 
gemea încetișor. Cum lucrase atâtea nopţi în saloanele de la 
spitalul Dieu, Pierre putu discerne din sunetele de neînțeles pe 


care le scotea acesta că cerea apă, dându-și seama și de cât de 
inutil era apelul acesta. 

— Îmi pare rău, contesă, spuse Pierre. Aceasta era la fel de 
albă ca pâinea de împărtășanie. 

— O, tată, șopti ea cu o voce uscată și distantă, îngenunchind 
lângă tatăl ei. 

— Otrava e în buzunarul meu, șopti marchizul. 

— Nu contează, îl liniști ea, mângâindu-i părul cenușiu și 
neîngrijit care apăruse de sub peruca ce îi căzuse de pe cap 
atunci când se prăbușise. Știu că trebuie să îţi fi fost greu, spuse 
ea și lacrimile începură să îi curgă pe obraji, căzând apoi pe 
obrajii marchizului desenând linii negre prin pudra albă cu care 
era fardat. 

— Nu am făcut niciodată asta, spuse bătrânul, ridicându-și cu 
dificultate capul. Era... urma să fie... pentru mine, gemu el. 

— Daţi-mi drumul! Sărmana mea domnişoară Anne! ţipă 
Therese, năpustindu-se înăuntru printre bărbaţii care blocau 
ușa. Anne fugi spre ea și izbucni în lacrimi în braţele ei. 

— A fost închisă în pivniţă, spuse un paznic care intră imediat 
după Therese. 

— Preotul acela a năvălit înăuntru proferând tot felul de 
ameninţări și m-a aruncat pe scări înainte de a putea striga 
după ajutor, își începu menajera tirada nervoasă în timp ce o 
conducea pe Anne afară din cameră. 

Gardive se uită la Pierre și dădu din cap în direcţia ușii. Pierre 
își dorea să fugă după Anne, pentru a-și cere scuze pentru 
enorma lui greșeală, pentru că se gândise că acela pe care îl 
cunoștea drept tatăl ei ar fi putut intenţiona să o otrăvească, 
însă nu putea refuza să îl însoţească pe Gardive în curte. 

Afară adierea de vânt îi uscă broboanele de sudoare care i se 
adunaseră pe frunte. 

— Văd că mi-aţi primit biletul, spuse el. 

— Da, dar marchizul își făcuse deja destul de bine treaba. Se 
pare că și-a cheltuit ultimii bani pentru a angaja niște agenţi 
care au descoperit că cel care îl şantaja era preotul, Jaquin, și 
aceștia au dus raportul la prefectul Gisquet. 

Pierre avea atâtea întrebări că nici nu știa de unde să 
înceapă. Cine îl adusese pe Jaquin în seara aceea la conacul 
Barbier? Fusese oare timidul Victor, singurul din casă destul de 
puternic cât să îl poată dovedi și să îl închidă în dulapul de sub 


scări? Și cine era adevăratul copil al marchizului? însă îl durea 
capul și nu mai putea face nimic în noaptea aceea. 

— Mâine, spuse el. 

— Va voi aștepta la prânz, spuse Gardive înclinându-se. 


Epilog 


De această dată un cer de un albastru puternic se arcuia 
peste Paris în timp ce Anne mergea în trăsura din spatele 
furgonului mortuar, care purta trupul marchizului spre Père 
Lachaise. Nu trecuseră mai mult de două luni de la celălalt 
deces și cu toate acestea i se părea că îmbătrânise binișor. 
Câștigase o rudă despre care nici măcar nu știa că exista, doar 
pentru a descoperi că nu aveau deloc același sânge. Crezuse că 
descoperise dragostea, doar pentru a afla că fusese complet 
păcălită. Se transformase dintr-o tânără doamnă protejată și 
izolată într-o persoană singură pe lume al cărei viitor nu putea fi 
descifrat prea bine. Una peste alta, descoperise mai multe din 
misterele vieţii și ale morții decât și-a fi dorit. 

Marchizul mai rezistă doar douăzeci și patru de ore înainte de 
a cădea victimă bolii care îi luase viaţa și soţiei lui și îl scutise de 
gestul de a se otrăvi. Anne nu uitase de scrisoarea pe care o 
găsise Thérèse atunci când făcuse curat pe biroul marchizului, 
care explica cel puţin câteva dintre întâmplările ciudate la care 
fusese ea martoră nu doar de la moartea mamei ei, ci cu câțiva 
ani buni înainte de asta. 


Draga mea Anne, 

Dacă citești aceasta scrisoare, atunci înseamnă că 
într-un fel sau altul am reușit să îmi ating scopul de a te 
izbăvi de povara prezenţei mele pe acest pământ, 
dându-ţi dreptul de a dispune de propria avere. Fără 
îndoială știi deja că nu ești fiica mea. Am iubit-o nespus 
pe mama ta, dar știu că ea nu avea aceleași sentimente 
pentru mine. Îmi era suficient să mă scald în lumina pe 
care o dădea ea. De aceea nu mi-am permis să devin 
prea apropiat de tine, care erai o belle enfante când m- 
am căsătorit cu mama ta. Întotdeauna m-am temut că 
aveaţi să dispăreţi amândouă, asemenea aburului care 
se ridică de pe pământ în pragul dimineţii. 

Cu toate acestea aveam și eu secretul meu, la fel de 
murdar ca al ei, pe care l-am ascuns cum am putut mai 
bine. Armand de Barbier este fiul și moștenitorul meu. 
Fratele meu s-a căsătorit cu femeia pe care am iubit-o 
în tinereţe și într-un moment de pasiune nesăbuită, m- 


am răzbunat pe el, seducând-o. Nici mama ta și nici 
fratele meu nu au știut vreodată de asta, dar fratele 
meu vitreg, omul care își spune Părintele Jaquin, care 
rezultase în urma unei legături dintre tatăl meu și o 
dansatoare de la operă, a intrat în posesia unor scrisori 
care m-ar fi putut distruge. El a fost cel care m-a stors 
de bani și m-a făcut să mă tem pentru siguranţa ta și a 
lui Armand. 

Nu mă așteptam ca Sandrine să moară înaintea mea. 
Sperasem să îi las cea mai mare parte a averii ei la 
moartea mea, de aceea, mai degrabă decât să încerc să 
am acces la zestrea ei, mi-am vândut propriile lucruri 
de valoare. 

Iti cer iertare că am încercat să te fac să te 
căsătorești cu cineva despre care, în cazul în care ar fi 
ajuns să îi cunoști povestea, și nu pe a ta, lumea ar fi 
presupus că era fratele tău vitreg. Am greșit. Mă pot 
scuza doar spunând că eram disperat să găsesc un mod 
de a vă proteja pe amândoi. Am crezut că dacă vă 
căsătoreațţi, aveam să reușesc să îl îndepărtez pe Jaquin 
de averile voastre, păstrându-le astfel în siguranţă. 

Dumnezeu îmi este martor că nu ai suferit prea mult 
fiind alături de mine. Talentul tău pentru muzică mi-a 
dat multe clipe de bucurie, deși tu nu ai știut asta și nu 
pot pretinde că am avut vreo influenţă în acest sens. 

Te implor să nu mă judeci prea aspru. M-am agăţat 
de fericirea pe care am găsit-o la îndemână. Îmi doresc 
să ai parte de mai multă bucurie decât mi-a fost dată 
mie. 

Dieu te protège’, 
Tata 


Armand stătea lângă Anne în trăsură. Deși se simţea încă 
slăbit, după doar o zi de îngrijiri acordate de Pierre Talon și de 
prietenul lui, Georges, el se mai întremase. Îi părea rău acum că 
se înșelase atât de mult în privinţa părintelui Jaquin, care se 
dovedise a fi unchiul lui cel pierdut. Când îi vorbi comisarul 
despre preot și Armand mărturisi că bărbatul pe care îl socotea 
a-i fi prieten încercase odată să îl convingă să semneze o hârtie 


26 Dumnezeu să te aibă în pază (în limba franceză, în original) 


prin care ar fi donat averea lui colegiului iezuiţilor, sub 
administrarea lui Jaquin însuși, avuseseră destule dovezi pentru 
a-l condamna pe preot pentru extorsiune și șantaj. 

Fusese mult prea bolnav pentru a avea vreodată șansa de a-l 
cunoaște pe cel despre care descoperi că îi era de fapt tată. 
Acum însă avea șansa de a-și cunoaște mai bine sora vitregă, 
deși și-ar fi dorit să nu fie rude atât de apropiate. Bătrânul 
acţionase greșit ascunzând adevărul de familie în speranţa de a 
obţine o căsătorie între el și Anne. Lui Armand îi era greu să îl 
ierte pentru asta, însă Anne îl rugase să lase la o pare orice 
mânie, deși refuzase să îi spună de ce. 

Lăsă să îi scape un oftat, fără să vrea, și Anne îl strânse ușurel 
de mână. Oricât demult își dorea asta, Armand de-abia avea 
energie cât să îi întoarcă gestul, așa că închise pur și simplu 
ochii. 


Spre deosebire de ziua în care o înmormântaseră pe mama ei, 
când era în toi epidemia, în dimineaţa înmormântării 
marchizului, doar câteva cortegii urcau dealul din estul Parisului 
unde își așezau bogaţii morţi la odihna veșnică. 

Domnul Gardive, comisarul arhivelor, îi spusese că nu era 
nevoie să facă public faptul că marchizul nu era tatăl ei. Oricum 
banii fuseseră ai mamei ei și erau suficienţi cât să plătească 
datoriile tatălui ei și sa îi permită lui Anne să o ia de la capăt. 

— Ce vei face acum, Anne? întrebă Armand. 

— Nu voi rămâne la conacul Barbier. Plănuiesc să îl vând cât 
mai repede posibil. Era mult prea multa durere în acea casă 
veche. În plus era atât de dărăpănată că nici toată averea ei nu 
ar fi fost de-ajuns pentru a o repara și a o întreţine. Anne se 
miră că nu observase asta înainte. Erau atât de multe lucruri pe 
care nu le văzuse. 

Trebuie să vii în vizită de îndată ce îmi găsesc un apartament, 
spuse Anne. O să dau petreceri și o să te prezint în societate, 
desigur cu ajutorul doamnei d'Agoult. 

Singurele lucruri pe care plănuia Anne să le ia cu ea de acasă 
erau pianul Pleyel și cutia cu bijuterii în care găsise scrisorile pe 
care adevăratul ei tată i le scrisese marchizei după ce aceasta 
se căsătorise. Tot ceea ce iubea se dusese deja. 

În ciuda destinaţiei lor sumbre, Anne simţi un frison de 
plăcere gândindu-se la ceea ce îi scrisese doamna d'Agoult 


despre adevăratul ei tată în ziua de după înmormântarea 
marchizului. Fusese un mare muzician, un mare pianist, așa că 
totul avea un sens acum. În acea clipă Anne avu o idee despre 
ce ar putea face în viitor. Ştia că va trebui să fie curajoasă, dar 
acesta era de fapt destinul ei, pe care și-l revendicase încă 
dinainte să își dea seama. Se va dedica studiilor de pian și se va 
pregăti pentru a susţine un concert. Avea de gând să și predea, 
însă mentorul care avea să o călăuzească pe drumul către visele 
ei nu va fi domnul Liszt, căci Marie făcuse aranjamentele 
necesare ca Anne să devină eleva lui Chopin. 

Anne se simţea atât de prost pentru confuzia cu biletele. Deși 
nu vorbea niciodată cu Marie despre asta, Anne era sigura că 
Marie știa tot. Cât îl privea pe Liszt, Anne roșea doar când se 
gândea la el. 

— Ho! striga vocea familiara a lui Victor. Ajunseseră la cavoul 
familiei Barbier. 

Marie și soţul ei, Charles, erau în trăsura din spatele celei în 
care se aflau Anne și Armand. Charles avea un chip blând și plin 
de empatie, dar Marie nu prea părea să îl placă. Toţi patru, plus 
Therese, Victor și Julien formau un grup mic și sobru în jurul 
mormântului. Ea se simţea ciudat de liniștita să se afle din nou 
acolo, în prezenţa spiritului mamei ei. 

Preotul spuse aceleași cuvinte la înmormântarea marchizului 
ca și la îngropăciunea mamei lui Anne și ea privi cutia lunga de 
lemn dispărând în spatele ușilor micuţe. In ciuda a tot ce se 
întâmplase, Anne se gândise ca ar fi corect să fie îngropaţi 
împreună. 

Anne se uita în jur pentru ultima oară înainte de a se urca în 
cupeu și privirea îi stârni în locul unde văzuse pentru prima oară 
silueta acoperita de valuri a lui Marie cu ceva mai mult de două 
luni în urma. Se aștepta ca locul să nu fie ocupat de nimic, dar 
spre surprinderea ei, acolo se afla un domn, cu mâinile 
împreunate în faţă și capul plecat. Când își ridică mâna pentru a 
o saluta, Anne îl recunoscu pe Pierre Talon. Acesta plecase 
târziu în noaptea precedenta, atunci când devenise cât se poate 
de evident că nu se mai putea face nimic pentru marchiz. După 
aceea, lucrurile se întâmplaseră atât de repede, și ea fusese 
atât de prinsă cu chestiuni de viaţă și de moarte că nu avusese 
timp să îl caute și să își exprime recunoștinţa pentru grija care îl 
făcuse să își asume un asemenea risc, deși presupusese în mod 


greșit că Anne avea motive să se teamă de marchiz. 

— Mă întorc imediat, îi spuse ea lui Armand, îndreptându-se 
spre studentul la medicina. 

În timp ce se apropia de el, văzu că acesta îi cerceta faţa 
îndeaproape și asta o făcu să roșească. 

— Domnule, ce bun aţi fost că aţi venit, spuse Anne 
întâlnindu-i privirea și observând că avea ochi de o culoare 
ciudată, undeva între verde și albastru. Estima că avea cam 
douăzeci și cinci de ani și observa că era înalt și puternic. „De ce 
nu am observat înainte lucrurile acestea?” se întreba Anne. 

— Am simţit că îi datorez asta... tatălui dumneavoastră, 
contesa, după ce am greșit atât de mult. 

— Nu aveaţi de unde să știți. Anne se întreba exact cam câte 
știa domnul Talon. Dacă știa că era un copil nelegitim, era 
evident din expresia lui că asta nu îi diminua respectul pe care i- 
| purta. Anne simţi o senzaţie plăcută în preajma lui Talon. Acest 
bărbat, pe cale de a deveni doctor, era îndrăgostit de ea. In 
plus, își dădea seama că nici ea nu îl putea privi cu indiferența. 
Sentimentul nu era chiar același cu iubirea disperata pe care o 
simţise pentru Liszt și nici cu afecțiunea plină de dragoste pe 
care i-o inspira vărul ei. Roși și își lăsă privirea în jos. ă 

— Mă voi muta într-un apartament cu Therese, spuse ea. Imi 
puteţi da adresa dumneavoastră ca să vă pot invita odată ce mă 
voi instala în noua mea casă? 

— Voiam să v-o dau oricum, rosti Pierre, scoțând o carte de 
vizită din buzunarul de la vestă și înmânându-i-o lui Anne. 

Înainte să poată ascunde cartea de vizită în săculeţul ei negru 
de mână, Pierre îi prinse lui Anne mâna și i-o duse la buze. 

— La revedere, spuse Anne, desenând un arabesc pe piatra 
de pavaj cu vârful pantofului. Pierre nu îi dădu drumul la mână, 
de parcă ar mai fi avut ceva de spus. Anne se temea oarecum 
că el avea să îi declare sentimentele chiar acolo, lângă 
mormântul mamei ei. Spera că nu avea să facă asta, pentru că 
ea nu era încă pregătită. 

— Când voi veni, veţi cânta la pian pentru mine? spuse el. 

— Desigur, spuse Anne, zâmbind ușurată și privindu-l în ochii 
animați acum de o strălucire jucăușă. 

„Așadar așa începe”, se gândi ea. 


Mulţumiri 


Sunt atâţia oameni cărora trebuie să le mulţumesc pentru 
ajutorul dat cu munca de cercetare și de scriere a acestui roman 
încât nici nu știu cu cine să încep mai întâi. 

In primul rând, le sunt recunoscătoare lui Robert Bissell, Rita 
Bleiman, Joan Cenedella, Fran Corriveau, Bill Newman și Victoria 
Zackheim - scriitori minunaţi și cititori devotați care parcurg 
ciorne extrem de lungi și îmi fumizează un feedback foarte 
preţios. 

Mulţumiri lui Kathy Fable pentru că m-a ajutat să rămân 
întreagă pe parcursul acestei trude pline de dragoste și mi-a 
amintit că am o viaţa și în afara universului romanesc. 

Aș vrea de asemenea sa îi mulţumesc lui Tibor Szabo de la 
Music Szalon Pianos pentru ajutorul dat în privinţa anumitor 
aspecte tehnice legate de modelele timpurii de piane Erard. 

Mulţumiri speciale lui Peter Bloom, prieten vechi și mentor și 
unul dintre cei mai cunoscuţi experți pe plan mondial în privinţa 
lui Hector Berlioz, care a avut bunătatea de a-mi împărtăși din 
cunoștințele sale. 

Incă o dată, editorului meu, Amanda Patten, care m-a împins 
ușurel în direcția bună pentru a scoate ce se putea mai bun din 
această carte. Copy editor-ul Peg Haller și-a pus în funcţiune 
stiloul plin de har, iar agentul meu, Adam Chromy, m-a ţinut din 
scurt, ajutându-mă să dau gata o primă versiune a cărții. Îi sunt 
recunoscătoare și echipei de producţie de la Simon Schuster 
pentru tot ce au făcut pentru a îmbunătăţi modul în care arată 
aceasta carte. 

In sfârșit, îţi mulţumesc, Charles, că m-ai ascultat răbdător 
când ţi-am citit mai multe ciorne ale cărţii. Eşti cel mai bun! 


Notă istorică 


Povestea romantică dintre Franz Liszt și Marie d'Agoult a fost 
una dintre cele mai cunoscute din anii de început ai 
Romantismului. Prima lor întâlnire documentată a avut loc în 
decembrie 1832 (nu în aprilie), la o serată organizată de 
marchiza La Vayer. După cum povestește Marie în memoriile 
sale, cu acea ocazie a avut loc faimosul incident legat de părţile 
lipsă din partitura cu cvartetul lui Weber. 

Marie și-a părăsit soţul, pe Charles d'Agoult, pentru a trăi 
liber cu Liszt și din acest motiv, nu i s-a mai permis să își vadă 
fiicele, Louise și Claire. Louise a murit la vârsta de șase ani, în 
1834. Marie a avut trei copii cu Franz Liszt (una dintre fiice, 
Cosima, este faimoasă, căci s-a căsătorit mai târziu cu Richard 
Wagner). Liszt, care o părăsea în mod frecvent pe Marie, 
plecând în turnee îndelungate, a fost subiectul multor bârfe, 
spunându-se despre el că ar fi fost afemeiat. In cele din urmă, 
relaţia dintre ei s-a încheiat în 1844, când principalele ziare au 
pretins că descoperiseră existenţa unei legături între Liszt și 
dansatoarea Lola Montez. Marie a ajuns o ziaristă foarte 
respectată, scriind sub pseudonimul Daniel Stern. Se consideră 
că ea a fost cea care a prezentat publicului francez operele lui 
Ralph Waldo Emerson, Georg Herwegh și Bettina von Amim, iar 
romanul ei, Nelida, publicat în 1846, este o relatare destul de 
evidentă a aventurii ei cu Liszt. Cu toate acestea însă munca de 
ziaristă a lui Marie a constat în mare parte din comentarii 
politice, și în ciuda vederilor ei regaliste, conservatoare, din 
tinereţe, a ajuns să fie asociată cu cei mai mari gânditori liberali 
din vremea ei, printre care Hippolyte Camot, Jules Simon și 
Alexis de Tocqueville. 

În ciuda realizărilor ei personale substanţiale, în zilele noastre, 
Marie este cunoscuta mai mult pentru legătura ei cu Franz 
Liszt. Ea a murit în 1876, la vârsta de șaptezeci și unu de ani. 

După ce aventura cu Marie s-a încheiat, Franz Liszt a plecat 
de la Paris, ducându-se la Weimar, unde a avut o relaţie de 
lungă durată cu Carolyne von Sayn-Wittgenstein. Deși nu au 
avut copii împreună, se spune că ea ar fi de fapt autoarea 
multora dintre scrierile atribuite lui Liszt în timpul vieţii acestuia. 

Liszt a călătorit foarte mult. În 1865, la Roma, s-a înscris în 
rândurile preoţimii de rang inferior (portar, lector, ajutor și 


exorcist) și din acel moment a fost cunoscut sub numele de 
abatele Liszt, deși nu a devenit niciodată preot. 

Ca muzician, Liszt a fost foarte generos cu colegii săi, precum 
și cu tinerii artiști. A transcris de mână partituri de pian ale 
tuturor simfoniilor lui Beethoven, astfel încât acestea să fie 
cunoscute de un public mai larg, precum și ale multora dintre 
piesele lui Schubert. Transcrierea lui a partiturii Simfoniei 
fantastice a lui Berlioz a fost multă vreme singurul mod în care 
publicul a putut veni în contact cu minunata operă a 
compozitorului. 

Generozitatea lui Liszt s-a manifestat și în ceea ce privește 
profesoratul, iar în ultimii ani de viaţă, a dat lecţii fără a percepe 
vreo taxă. De asemenea, accepta orice elev, doar cu condiţia ca 
acesta să fie serios, predând atât amatorilor, cât și aspiranţilor 
profesioniști. Se spune că el ar fi creat termenul de „master 
class”, care a devenit apoi metoda cea mai răspândită de 
predare pentru muzicieni solo. Deși nu și-a dezvoltat niciodată o 
metodă formală, a predat pe parcursul întregii vieţi, chiar și în 
săptămâna dinaintea morţii sale. Liszt a murit la Bayreuth, în 
1886, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani.