James Patterson — Asasinarea lui Tutankhamon

James Patterson 


The Ultimate Cold Case. 
Re-opened. 


James Patterson si Martin Dugard 


Asasinarea lui 
Tutankhamon 


CUPRINS 


PROLOG orree enia o aa50ae 0 EEE 9503 000 00 LAGE dala 5 
PARTEA INT ate sama nitel acea a 10 
CAPITOLUL aaa eee ladă obste amalia elle dt raita 10 
CAPITOLUL. Zis ee a ete et a a a a iad 22 
CAPITOLUL 3 sine seen a n ta te liane 35 
PAR TEA:A DOUA ca opera asia amiaza LE tt E iata a 50 
CAPITOLUL Asii cati aa ai a a Ri ai ia lt sa Si 50 
CAPITOLU LS d zi ani st e CE Didi alea a e Rae 64 
CAPITOLUL 6; citea a aaa eta a te a 80 
CAPITOLUL “Pacea că oaia oalele aaa 2 d setata aaa ai ll ii 97 
PARȚEAA REA enteen a 00003030 agita 103 
CAPITOLUL 6 saten iat ea ditai a lt n ta 103 
CAPITOLUL “Sisesti o 0 ea at 113 
CAPITOLUL. LO stie ea e ee caiac i a 122 
CAPITOLUL IIt aiani 0 la A aa ata A oa ta aa 130 
CAPITOLUL 12; iiser cea 20 te eu ia 142 
EPILOG cca aie ini at ta a DRE ta ial alti 151 


Oare de ce se ştiu atât de puține despre domnia 
tânărului faraon Tutankamon? De ce mormântul său nu 
este tocmai un mormânt pe măsura unui rege al acelor 
timpuri şi de ce a fost găsit atât de greu? Şi, mai ales, cine 
sau ce l-a ucis? 


PROLOG 
Valea Regilor, 1900 


În seara din ajunul Anului Nou, un explorator arătos şi 
sobru, pe nume Howard Carter, ordona, într-o arabă 
fluentă, începerea săpăturilor. 

Carter stătea într-o încăpere îngustă la peste 90 de metri 
adâncime. Aerul era închis, dar tânjea după o ţigară. Era 
dependent de afurisitele alea de ţigări. Cămaşa lui albă 
avea cercuri de sudoare la subraţ şi ghetele de lucru îi erau 
acoperite de praf. Muncitorii egipteni de lângă el, încălţaţi 
în sandale, au început să sape cu râvnă. 

Erau doi ani de când Carter fusese aruncat de pe calul 
său undeva departe, în deşert. Acea căzătură norocoasă îi 
schimbase viaţa. 

Aterizase pe solul stâncos, dar descoperise cu uimire că 
se uita printr-o crăpătură adâncă din pământ. Părea să fie 
intrarea ascunsă într-o cameră mortuară antică. 

Lucrând cu rapiditate şi în secret, egiptologul de 
douăzeci şi şase de ani a obţinut aprobările oficiale 
necesare, apoi a angajat o echipă pentru începerea 
săpăturilor. 

Acum se aştepta să devină celebru la o vârstă foarte 
fragedă - şi putred de bogat. 

La început, conducătorii egipteni fuseseră îngropaţi în 
interiorul unor piramide de piatră sofisticate, dar secolele 
de jefuire de către hoţii de piramide i-au determinat pe 
faraonii de mai târziu să îşi ascundă mormintele adânc în 
pământ. 

Când murea un faraon, era mumificat şi apoi ferecat într- 
un asemenea mormânt cu toate posesiunile sale lumeşti; 
se depuneau eforturi imense pentru a se ascunde locul. 


Dar nici asta nu a ajutat. Jefuitorii de morminte păreau să 
le găsească pe toate. 

Carter, un bărbat cu umerii drepţi, care prefera 
papioanele, pantalonii de in şi pălăriile tari de fetru, s-a 
gândit că acest mormânt ar putea fi excepţia. Bucăţile de 
calcar aruncate în tuneluri şi în puț de mâna vreunui 
constructor de demult - o metodă simplă şi totuşi 
ingenioasă de a ţine bandiții la distanţă - păreau să fie 
neatinse. 

Carter şi muncitorii săi petrecuseră luni întregi înlăturând 
cioburile. Cu fiecare încărcătură scoasă afară, era şi mai 
sigur că adânc în pământ era îngropată o cameră mortuară 
în care nu se intrase. Dacă avea dreptate, mormântul ar fi 
fost plin de comori nepreţuite şi ar fi conţinut mumia 
faraonului. Howard Carter avea să fie mai bogat decât în 
visurile sale, iar visurile sale erau de-a dreptul 
spectaculoase. 

„Muncitorii au ajuns acum la nouăzeci şi şapte de metri 
adâncime”, îi scrisese Carter lui Lady Amherst, 
finanţatoarea sa de atâta timp, „şi tot nu au dat de capăt”. 
Intr-adevăr, când au lărgit deschizătura îngustă peste care 
dăduse întâmplător, au descoperit o reţea de tuneluri care 
ducea mai adânc în subteran. 

La un moment dat, un tunel s-a ramificat către o cameră 
în care se afla statuia la scară mare a unui faraon egiptean. 
Dar acel tunel se termina într-un puț vertical, plin de pietre 
şi nisip. 

Pe măsură ce lunile treceau, muncitorii săpau tot mai 
adânc, atât de adânc încât oamenii trebuiau să fie coborâţi 
pe frânghie unul câte unul în fiecare zi. Speranţele lui 
Carter erau în plin avânt. A recurs chiar şi la o variantă 
neobişnuită: l-a contactat pe consulul general al Marii 
Britanii la Cairo ca să îl pregătească în vederea momentului 
glorios în care un mormânt „virgin” urma să fie deschis. 


Acum stătea pe fundul puţului. Înaintea sa era o uşă 
sigilată cu ceară şi cu pecetea faraonului pe ea - intrarea 
într-o cameră funerară. 

Carter a ordonat muncitorilor să o doboare. 

Puţul s-a umplut de zgomot şi de un val de praf pe 
măsură ce muncitorii demolau uşa antică. Carter tuşea în 
batista sa, chinuindu-se să vadă ceva prin norul de praf. 

Inima i-a luat-o la galop când a putut în sfârşit să 
îndrepte lanterna către camera funerară. Muncitorii din 
spatele lui priveau incitaţi peste umărul său. 

Acolo nu era nimic. 

Comoara, mumia faraonului, fuseseră deja furate. 

De către altcineva. 


Palm Beach, Florida, prezent 


—james Patterson la telefon. Michael este? Am o poveste 
polițistă pentru el. 

După cum mulţi s-ar aştepta, ador un mister bun şi 
credeam că am dezgropat o adevărată comoară despre 
care să scriu şi de aceea îl sunasem pe Michael Pietsch, 
editorul meu de la Little, Brown. Michael este şi directorul 
editurii. 

Aşteptându-l să vină la telefon, am aruncat o privire prin 
biroul meu de la primul etaj. Sunt complet nebun? m-am 
întrebat. 

Ultimul lucru de care aveam nevoie acum era un alt 
proiect nou de carte. Aveam deja un roman nou de Alex 
Cross de parcurs şi de revăzut Women's Murder Club, plus 
de terminat o carte de Maximum Ride. De fapt, erau 
douăzeci şi patru de manuscrise - niciunul dintre ele 
terminat - care zăceau pe biroul scump ce ocupă cea mai 
mare parte din cameră. Puteam citi unele titluri: Swimsuit, 
Witch & Wizard, Daniel X, Women's Murder Club 9, Worst 
Case... 


— Sunt complet nebun, nu? l-am întrebat pe Pietsch când 
a venit la telefon. 

Michael este o prezenţă calmă şi care te linişteşte, foarte 
inteligent şi un tată minunat, care ştie cum să se poarte cu 
copiii - ca mine - aproape întotdeauna. De-a lungul anilor 
am ajuns să ne potrivim foarte bine şi am scos peste o 
duzină de bestselleruri împreună. 

— Bineînţeles că eşti nebun, dar de ce mă suni? a 
întrebat. De ce nu scrii? 

— Am o idee. 

— Doar una? 

— Asta chiar îmi place, Michael. Lasă-mă să-ţi povestesc 
un minut. De vreme ce tu pari să ştii totul despre toate, 
probabil ştii că este în turneu acum prin lume o colecţie de 
piese ale regelui Tutankhamon. Oamenii stau la coadă 
peste tot; biletele pentru expoziţie se vând de obicei cu 
săptămâni întregi înainte. Chiar am văzut o asemenea 
expoziţie acum câţiva ani la Metropolitan, în New York, şi 
apoi mai recent în Fort Lauderdale. Am văzut cu ochii mei 
cât de incitantă este povestea lui Tutankhamon pentru toţi 
- bărbaţi, femei şi copii, bogaţi şi săraci. 

— E ceva la Tutankhamon care aduce Egiptul la viaţă 
pentru cei mai mulţi dintre noi. Nu doar incredibilele comori 
cu care a fost îngropat, sau arta, sau descoperirea aproape 
miraculoasă a camerei lui mortuare de către Howard 
Carter. Sunt şi toate astea, evident, dar mai e ceva magic 
aici, ceva emblematic. Numele lui Tutankhamon a lipsit din 
cărţile de istorie egiptene mii de ani, iar acum este probabil 
cel mai celebru faraon dintre toţi. Şi totuşi nimeni nu ştie 
prea multe despre el. g 

— Michael, vreau să fac o carte despre Tutankhamon. In 
trei părți: în prezent, cum aflu eu - sper - din ce în ce mai 
multe despre regele-băiat; apoi uluitoarea descoperire a 
mormântului şi a comorilor sale de către Howard Carter, 
care probabil merită o carte întreagă; şi a treia parte 
despre Tutankhamon însuşi. Deci, ce zici? O să încerci să 


8 


mă opreşti? Doar de data asta, o să mă salvezi de mine 
însumi? 

De la celălalt capăt al firului s-a auzit râsul molipsitor al 
lui Michael. 

— Pai, Jim, sunt şi eu fascinat, ca şi restul lumii, de 
Egiptul antic, de piramide, Valea Regilor, Tutankhamon, 
Nefertiti şi de multiplii Ramses. Aşa că trebuie să recunosc, 
îmi place ideea foarte mult. 

Acum era rândul meu să zâmbesc şi să râd uşurat. 

— Chiar mă bucur. Lasă-mă să-ţi spun ce credeam că te 
va convinge, deşi, evident, nu mai e nevoie de asta. 
Michael, am o presimţire că Tutankhamon a fost asasinat. 
Şi sper, cel puţin pe hârtie, să o şi dovedesc. 

Michael a râs din nou. 

— Aici m-ai întrecut în materie de cunoştinţe despre 
Tutankhamon, m-a ironizat el. 


Asasinarea lui Tutankhamon 


PARTEA ÎNTÂI 
CAPITOLUL 1 


Valea Regilor, 1492 î.Cr. 


— E destul de departe! Opriţi-vă aici. 

Peste 500 de prizonieri de război şi-au oprit marşul către 
Teba într-un câmp mare, aflat la patru kilometri distanţă de 
oraş. Un pluton de gărzi ale palatului îi păzeau în zăduful 
după-amiezii. Nu că ar fi fost nevoie. Picioarele vlăguite ale 
prizonierilor erau legate cu un laţ de piele care le permitea 
să meargă doar în pasul broaştei; nu puteau fugi. 

Ineni, respectatul arhitect regal, privea scena tristă. Îi 
cunoştea bine pe aceşti oameni. Tocmai petrecuseră cinci 
ani într-o vale îndepărtată excavând un loc nou pentru 
mormântul lui Tutmes |. Ziua  înduraseră căldura 
copleşitoare a verii şi valurile surprinzătoare de frig din 
deşert care uneori măturau valea. Noaptea dormeau sub 
cerul înstelat. 

Trecuseră mai bine de o mie de ani de când Kheops îşi 
construise marea piramidă pe malul Nilului, în Giseh. Mari şi 
impunătoare cum erau, piramidele s-au dovedit a fi 
tentante pentru toţi tâlharii şi jefuitorii de piramide din 
împrejurimi. Nu mai rămăsese niciuna care să nu fi fost 
jefuită. Nici măcar una. 

Dar  lneni credea că găsise soluţia la problema 
piramidelor. Cu ajutorul sclavilor proveniţi dintre prizonierii 
de război, săpase o încăpere funerară secretă pentru 
Tutmes |. Nefiind tocmai o peşteră improvizată, mormântul 


10 


avea câteva tuneluri, coridoare şi şase camere. Sarcofagul 
din piatră al faraonului urma să stea exact în centru, în cea 
mai mare şi mai luxoasă cameră. 

Sigur, se gândi Ineni, ştergându-şi de pe sprânceană un 
strop de sudoare, un asemenea mormânt subteran nu era 
câtuşi de puţin la fel de măreț ca o piramidă avântată. Dar 
din multe puncte de vedere era mai bine. Pereţii erau 
netezi la atingere şi pictaţi cu scene vii din viaţa faraonului 
- atât cea pe care o trăise, cât şi cea glorioasă care urma 
să vină. 

ŞI, cel mai important, faraonul nu va fi deranjat. 
Niciodată, să sperăm. 

Lui Ineni îi plăcea construcţia atât de mult, încât lucra 
deja la un mormânt asemănător pentru sine. 

„Am supravegheat săpăturile la mormântul de stâncă al 
Maiestăţii Sale”, ar fi scris Ineni pe pereţii propriei sale 
camere funerare. „Singur, fără să vadă sau să audă 
nimeni.” 

Desigur, nu fusese cu totul singur. Prizonierii îşi 
îndepliniseră partea lor. Ajunsese să îi cunoască. Hitiţi şi 
nubieni. Auzise despre soțiile şi copiii lor. Unii dintre 
prizonieri deveniseră prietenii lui. 

După ce mormântul lui Tutmes | fusese închis şi intrarea 
fusese ascunsă de o stâncă, dusese oamenii departe de 
acea zonă - un loc care urma să fie cunoscut cândva ca 
Valea Regilor, pentru că atâţia alţi faraoni aveau să aleagă 
concepţia arhitecturală a lui Ineni ca modalitate de a-şi 
ascunde locul de odihnă veşnică. 

Ineni a scrutat feţele prizonierilor. Cunoşteau amplasarea 
mormântului secret al faraonului şi asta era de neacceptat. 
Arhitectul şi-a întors faţa de la oameni şi a făcut un semn 
gărzilor. 

— Faceţi ce trebuie făcut. Aveţi milă. Să fie rapid. Sunt 
oameni buni. 

Şi astfel a început măcelul sângeros al prizonierilor. 
Ţipetele lor se ridicau către cer şi lneni spera că 

11 


nenumăraţii zei ai Egiptului aprobau decizia lui dificilă, dar 
necesară. 


Teba, 1357 î.Cr. 


Magnificul Amenhotep dădu peste cap o înghiţitură 
zdravănă de vin roşu, în timp ce intra în sala tronului 
luminată de soare. 

Faraonul fusese cândva subţire şi musculos, un războinic 
temut de lumea întreagă. Acum era „prosper”, ceea ce era 
un mod politicos de a spune că burta lui imensă îl preceda 
oriunde ar fi mers. 

— O să te îngraşi de la atâta vin, îi spunea cu drag Tiye, 
regina şi soţia sa favorită - probabil pentru că avea acelaşi 
simţ al umorului ca şi el. 

— Prea târziu, a  bălmăjit Amenhotep. Cel puţin 
doisprezece ani prea târziu. 

Proaspăt întoarsă de la o dimineaţă de navigaţie, Tiye 
intrase din holul principal fară zgomot, picioarele «i 
încălţate în sandale abia atingând podeaua placată. Regina 
avea buze pline, un piept mare, plăcut, şi purta o rochie din 
in alb cu dungi verticale albastre, strânsă pe talia ei subţire. 

Amândoi ştiau de ce venise ea să îl vadă astăzi. 

— Faraon, spuse ea, aplecându-se deasupra lui, trebuie 
să vorbim. De data asta trebuie să asculţi o femeie, 
dragostea mea. Trebuie. 

Amenhotep s-a prefăcut că îşi ignoră regina. Se gândea 
să mestece puţin opiu pe dinţii lui infectați, doar ca să îi 
treacă puţin durerea, şi apoi poate să doarmă puţin înainte 
de cină. Nu. Întâi o vizită la dulcea Resi la harem, pentru o 
hârjoneală de după-amiază, apoi somn. Amenhotep se 
simţea fericit doar când se gândea la ea. 

În Memphis, capitala nordică a imperiului său, birocraţii îl 
vor înnebuni cu rapoarte de recoltă şi cu estimări de 
impozite. Doar şedinţe toată ziua. Da, Egiptul avea nevoie 
de funcţionari ca ei; ţara s-ar duce de râpă fără ei. Dar 

12 


după trei decenii la putere, Amenhotep avea nevoie de o 
pauză. 

Şi de aceea iubea Teba mai mult decât Memphis. 

Teba, la distanţă de doar o săptămână de Memphis, era 
atât de diferită de capitala nordică, încât puteau fi în ţări 
diferite. In Teba un faraon putea să zacă în soarele 
deşertului, să bea cât vin dorea şi să facă dragoste cu 
întregul harem - fără nici măcar o întrerupere a birocraţilor. 
În Teba un faraon avea timp de băut, de visat. În Teba 
faraonul nu răspundea în faţa nimănui - cu excepţia soţiei 
lui. 

Amenhotep şi-a ridicat privirea spre Tiye. 

— Sunt un faraon bătrân şi gras care nu mai este potrivit 
să-şi conducă imperiul. Asta te pregăteai să-mi spui? 
Vorbeşte. ` 

Tiye şi-a muşcat limba. Intr-un fel, ea îl iubea pe bătrânul 
acesta gras, această divinitate. Dar acum Amenhotep era 
pe moarte. Trebuiau luate nişte decizii înainte de a fi prea 
târziu - pentru Egipt şi pentru regina lui. 

— Bine, a suspinat el. Hai să vorbim. Sunt pe moarte. Şi 
ce-i cu asta? 

— Viitorul Egiptului este în joc. Ştii asta. Trebuie să faci 
ceva. 

— Nu voi împărţi niciodată puterea cu acel accident, a 
strigat faraonul. 

Amenhotep îşi revenise oarecum din beţie. Acum pereţii 
palatului se zguduiau sub protestele lui furioase. El şi Tiye 
erau singuri, dar toată lumea, de la gărzile de la uşă până 
la servitoarele care lustruiau plăcile marelui hol, luau parte 
la bătălia dintre ei. Curând aceşti oameni de rând vor bârfi 
cu prietenii şi familiile lor şi detaliile disputei regale se vor 
răspândi prin Teba. 

— Vorbeşti despre un copi/ creat într-un moment de 
pasiune. Poate faraonul ar vrea să detalieze ce a fost 
accidental în asta. 


13 


— Nu regret actul de iubire, doar rezultatul acelui act al 
nostru. Nu va domni ca un coregent. Nu aş suporta. Este un 
mucos smiorcăit. 

Tiye a surâs cu dispreţ. 

— Ştim amândoi că te va urma într-o bună zi. 

— Aşa speri tu, nu? Nu vrea regina mea să recunoască 
motivele ei egoiste pentru a dori acel băiat ridicat la rangul 
de coregent? 

— Regina nu recunoaşte nimic de felul acesta. Regina 
vrea ce este mai bine pentru Egipt. Cu siguranţă vrei ca fiul 
tău să urce la putere - înarmat cu nenumăraţii tăi ani de 
înţelepciune câştigată cu greu, nu? 

Vei pierde totul dacă mă urmează altcineva, gândi cu 
cinism Amenhotep. Așa că nu-mi spune ce e cel mai bine 
pentru Egipt. Ai suportat setea şi deşertul arzător ca să duci 
războiul cu  hitiţii? Ai mirosit pădurile de cedru ale 
Byblosului? Porţi aur şi lapislăzuli primite ca tribut din tările 
pe care le-am cucerit eu, dar nu ştii nimic despre lumea din 
afara Tebei. 

— Braţele îi atârnă până la genunchi şi are faţa lungă ca 
a unui cal, a declarat Amenhotep. Nu are destui muşchi 
pentru a ţine o sabie. Să fii faraon înseamnă să fii zeu 
întrupat. Băiatul ăla e un ciudat. 

— S-a născut ca să ne conducă poporul. Poate conduce 
un car de luptă la fel de bine ca orice alt bărbat, spuse Tiye. 
Este citit şi inteligent. 

Faraonul pufni. 

Simpla imagine a fiului său - numit tot Amenhotep - la 
frâiele unui car de luptă era hilară. Era o minune că 
imbecilul nu murise deja împiedicându-se. 

— Să mergi printr-un câmp de grâne e una. Să ataci în 
mijlocul bătăliei este cu totul altceva, spuse. 

Deodată, Amenhotep se simţi ameţit. Opiul îşi făcea 
efectul, dar durerea era tot insuportabilă. Avea nevoie de 
vin. 


14 


Amenhotep a ignorat pocalul şi a dus la buze întreg 
urciorul. Lichidul rubiniu s-a prelins pe faţa lui, apoi a 
alunecat pe gâtul gros şi pe sub guler către pielea arămie a 
burţii lui. S-a oprit pe pânza albă din jurul taliei, lăsând o 
pată care părea sânge. Faraonul s-a aruncat la loc pe 
perne. Era o retragere şi o ştiau amândoi. 

Tiye s-a aplecat deasupra lui ca să încheie discuţia şi 
razele de temut ale soarelui luminau crocodilii şi cobrele 
pictate pe podeaua de gresie. 

— Trebuie să faci asta, faraon. Curând. 

— Aproape au terminat decorarea camerei mele 
funerare, a murmurat faraonul. 

S-a întins după o farfurie cu pâine cu miere şi curmale, 
fără să ştie că grăunţele de nisip din fiecare înghiţitură erau 
sursa durerii sale. An după an, nisipul din pâine îi măcina 
smalţul dinţilor, făcând loc cariilor şi infecţiei care urma să 
îi ia curând viaţa. 

Tiye i-a dat alt pocal cu vin, apoi a rămas nemişcată cât a 
dat pe gât Amenhotep pâinea cu o înghiţitură lungă. Era 
senină ca Sfinxul aşteptând ca soţul său să se supună 
voinţei ei puternice. 

— Tutmes ar fi fost un mare faraon, a spus el trist. 

— Acel fiu cutreieră acum lumea cealaltă, a replicat Tiye. 

Amenhotep a încuviinţat cu tristeţe. Băiatul lor cel mare, 
iubitul lui, preferatul lui, era mort. Curând şi el avea să-l 
urmeze. Egiptul avea nevoie de un faraon nou. Singurul 
mod de a controla selecţia era să o facă el însuşi. 

— Adu accidentul la mine, a  mârâit Amenhotep. 
Bineînţeles că va fi faraon. Dar ruşine mie că las Egiptul pe 
mâna lui. Ruşine nouă amândurora. 


Didlington Hali, lângă Swaffham, Anglia, 1887 


— Howard, tu eşti? Ce crezi că faci aici? întrebă lordul 
Amherst deschizând uşile bibliotecii. Acele artefacte sunt 


15 


de neînlocuit. i-am mai spus asta. Eşti un băiat 
încăpățânat. 

Un Howard Carter de treisprezece ani întoarse repede 
capul către înălţimea Sa. Fusese prins! Fusese avertizat în 
mod repetat în legătură cu această cameră. Categoric era 
un băiat încăpățânat. 

Era amiază. Tânărul Carter trebuia să îl ajute pe tatăl 
său, care picta un tablou nou pentru înălţimea Sa. Intr-un 
moment de plictiseală, băiatul se strecurase în cea mai 
interzisă şi impunătoare cameră de la Didlington Hali: 
biblioteca. 

Nu se putea abţine. Camera era absolut fascinantă, cu 
tăcerea sa accentuată de statuile masive de piatră, 
uluitoare, aduse direct din nisipurile Egiptului. Dacă se uita 
la ele, Carter putea să privească istoria lumii cunoscute. 
Aceste piese chiar erau de neînlocuit. 

Din fericire, lordul Amherst era un om drăguţ, cu cinci 
fiice; Carter era cel mai aproape de ideea de fiu pentru el. 
Aprecia curiozitatea instinctivă, uneori de neoprit, a 
tânărului slab, cu maxilare puternice şi vedea în el ceva din 
el însuşi. Şi el, şi tânărul Carter voiau - nu, asta ar fi o 
descriere mult prea neclară - pretindeau răspunsuri despre 
cele ce fuseseră în trecutul lor. Erau obsedaţi de 
Antichitate. 

Aşa că în loc să îl dea pe Carter afară din bibliotecă, 
lordul Amherst a început să îl plimbe prin camera cu 
lambriuri de lemn, explicându-i cu răbdare importanţa celor 
mai interesante cărţi. Avea o colecţie nepreţuită de biblii, 
multe tipărite cu secole în urmă. Era o secţiune dedicată 
incunabulelor, cărţi tipărite la puţină vreme după apariţia 
maşinilor de tipărit. Erau cărţi cu legături scumpe, ediţii 
princeps cu autori celebri şi aşa mai departe. 

Şi mai era colecţia egipteană. 

Pe lângă faptul că achiziţionase volum după volum 
despre istoria cunoscută a Egiptului antic, lordul Amherst 
decorase obsesiv biblioteca cu relicve egiptene. Statuile 

16 


mai mari erau mai înalte decât statura unui bărbat şi 
răsăreau ca nişte santinele dintre fotolii arhipline de lucruri 
şi lămpi cu ulei pentru citit. Erau şi zeci de statuete mai 
mici şi texte rare scrise pe papirus care fuseseră închise 
sub sticlă, pentru ca mâinile oamenilor, ale lui Howard, de 
exemplu, să nu le strice. 

Amherst cumpărase colecţia de la un preot german cu 
două decenii în urmă şi o tot îmbogăţise de atunci. 

— Nu este doar cea mai mare colecţie egipteană din 
întreaga Mare Britanie, îi spuse acesta lui Carter, este şi 
bucuria vieţii mele. 

— Şi a mea la fel, i s-a alăturat Carter. 

Turul s-a încheiat cu un anunţ care a schimbat faţa 
istoriei: lordul Amherst i-a dat tânărului acces nelimitat la 
întreaga sa colecţie. Cu toate că doar dacă s-ar fi 
împiedicat de o statuie ar fi cauzat daune de mii de lire - 
Amherst văzuse pasiunea din ochii lui Carter în timp ce îi 
povestea despre misterele culturii egiptene, cu alfabetul ei 
straniu, despre credinţa în lumea de dincolo şi despre 
uluitoarele încăperi funerare. 

Amherst l-a încurajat pe Carter să pătrundă tainele 
egiptologiei. Şi asta este exact ceea ce a făcut Howard 
Carter - până în ziua morţii sale. 


Didlington Hali, 1891 


Era sfârşitul lui mai, aproape iunie. Howard Carter, acum 
în vârstă de şaptesprezece ani, mergea pe Watteau Walk 
spre coloanele albe care marcau intrarea sudică de la 
Didlington Hali. 

Aerul mirosea a iarbă proaspăt tăiată, dar el era obosit. 
Îşi petrecuse ziua ca pe multe altele, desenând animale de 
companie. Îşi câştiga traiul - nu era unul bun şi cu siguranţă 
nu era unul interesant, dar nu avea alte abilităţi şi nicio 
educaţie prea bogată. 


17 


Cu toate că se obişnuise să fie considerat ca fiind parte 
din familia Amherst, adevărul e că, deşi putea să se afişeze 
alături de marea nobilime şi era mereu bine-venit ore 
întregi în biblioteca lordului Amherst, era sortit unei vieţi 
fară prestigiu şi cu venituri foarte modeste. 

Carter a intrat în holul răcoros. Peste tot erau picturi 
scumpe şi alte opere de artă, unele datând chiar din secolul 
al XI-lea. 

Un majordom l-a condus în bibliotecă. Lady Amherst era 
acolo, cu fiica ei cea mai mică, de douăzeci şi cinci de ani, 
Alicia. L-au salutat călduros şi l-au prezentat unui străin 
amabil care flirta evident cu Alicia. 

Străinul era un tânăr slab, de douăzeci de ani, pe nume 
Perky Newberry. Avea faţa şi mâinile foarte bronzate de la 
orele petrecute în aer liber şi o mustață proeminentă. 
Carter a aflat curând că Newberry era egiptolog şi îşi dorea 
inima Aliciei şi portofelul lui lady Amherst. Tocmai se 
întorsese de la nişte lucrări de-a lungul Nilului, cercetarea 
ruinelor dintr-un loc numit Beni Hasan. 

Lady Amherst, care mereu îl iubise pe Carter, dorise 
foarte mult ca ei doi să se întâlnească. Carter a stat şi a 
ascultat cu sufletul la gură cum povestea Newberry diferite 
istorii incredibile despre viaţa pe Nil. Vorbea despre lucrul 
în morminte de la prima rază de lumină până la masa de 
seară, apoi despre cum îşi dedica mare parte din noapte 
pentru studiu şi discuţii. Tonul lui era intens şi era foarte 
pasionat de munca sa. Carter l-a plăcut pe loc. 

Trimisă de British Museum, expediţia lui Newberry îşi 
propusese să creeze copii ale desenelor şi ale hieroglifelor 
colorate din mormintele faraonilor înainte ca acestea să se 
şteargă complet - ceea ce se petrecea adesea când 
desenele antice erau expuse la aer şi la prezenţa umană. 
Sarcina era uriaşă. Erau cam 3 600 de metri pătraţi de 
desene murale de acoperit. 

Şi cu toate că mersese bine la început, relaţia dintre 
Newberry şi artistul care făcea schiţele se stricase. Acum, 


18 


când strângea bani pentru un nou sezon în Egipt, Newberry 
căuta şi un artist nou. Era nevoie de cineva care să 
cunoască bine Egiptul şi să aibă talent la desen şi pictură. 

Acea persoană, a fost curând evident, urma să fie 
Howard Carter. 


Alexanaria, 1891 


Doar faptul extrem de enervant că avea rău de mare l-a 
oprit pe Carter să explodeze de fericire. Doamne, era în 
Alexandria, Egipt. S-a sprijinit de balustrada navei cu abur, 
cercetând docurile în căutarea lui Perky Newberry. 

Carter tocmai ajunsese în portul antic fondat de 
Alexandru cel Mare, omul responsabil pentru căderea 
întregului imperiu egiptean. Se spune că oraşul era poarta 
către Africa; alţii îl numesc răscrucea lumilor. Pentru Carter, 
tânărul de şaptesprezece ani, Alexandria era doar locul 
unde îşi începea viaţa. 

Dar întâi trebuia să îl găsească pe Perky Newberry. 

Newberry îl salvase pe Carter de la plictiseala de a 
desena animale de companie şi îl trimisese să înveţe la 
British Museum, ca să fie pregătit pentru rolul său de 
desenator. 

Perky plecase în Egipt înaintea lui şi acum ar fi trebuit să 
îl aştepte pe țărm. 

Undeva. Dar unde? 

Carter era subţire, cu obrajii traşi şi o umbră de mustață 
pe care o va purta în următoarele patru decenii. Aerul era 
fierbinte ca la gura unui furnal şi simţea fierbinţeala punţii 
prin tălpile pantofilor. Era îmbrăcat pentru luna octombrie 
în Anglia, nu în Egipt. Şi-ar fi dat bucuros costumul şi 
cravata pentru robele albe, simple, ale docherilor. Niciunul 
dintre ei nu părea deranjat de căldură. 

Şi-a mijit ochii în lumina palidă, cercetând docul în 
căutarea lui Newberry. Dar nu era niciun englez în 


19 


amestecul de mauri, turci, nubieni şi egipteni pe jumătate 
dezbrăcaţi. Nicio urmă a pălăriei de pai a lui Newberry. 

Unde naiba eşti, Perky? 

Carter a scrutat orizontul şi a zărit coloana lui Pompei 
ridicată deasupra Alexandriei ca o farsă romană antică. A 
verificat din nou dacă avea tot ce îi trebuia ca să coboare la 
mal. Lista era scurtă: caietul de schiţe, carnetul, valiza. 

Ancorele navei au căzut în Marele Port ca o salvă de tun. 
Imediat, o mulţime de docheri au năvălit ca plaga lângă 
vas. Carter abia a reuşit să nu fie dărâmat pe drumul spre 
puntea ce era lăsată peste vas. A coborât într-o barcă ce 
aştepta şi un localnic l-a dus la țărm. 

Carter a plătit omul şi a urcat pe docul de piatră. 

Şi acolo îl aştepta Perky Newberry, cu pălăria lui 
splendidă de pai, şi cu un zâmbet larg. 

— Unde ai fost? a îndrăznit Carter să îşi întrebe şeful şi 
angajatorul. Eu sunt întotdeauna punctual şi eficient. 

Perky Newberry a râs. 

— Păi, ai face bine să fii, cu atitudinea asta. Bine ai venit 
în Egipt, Carter. 

Aventura egipteană a lui Howard Carter tocmai începea. 
Deşi nu realiza atunci, un băiat venise să îl găsească pe 
regele-băiat. 


Beni Hasan, 1891 


Carter se trezi într-un mormânt. Era nerăbdător să 
înceapă lucrul, deşi era complet întuneric şi cămăruţa 
mirosea, ei bine, a moarte încălzită. 

Podeaua locului funerar era din piatră cioplită acoperită 
cu un strat fin de nisip. 

Liliecii atârnau de tavan, iar freamătul aripilor suna 
precum ceea ce Howard avea să numescă într-o bună zi 
„Spiritele bizare ale morţilor antici”. 

Newberry stătea culcat lângă el. Ca şi Carter, îşi 
petrecuse noaptea în mormânt, pentru că ajunseseră 


20 


imediat după căderea nopţii şi nu aveau unde altundeva să 
doarmă. 

Dacă asta trebuia să fie prima zi a lui Howard Carter ca 
egiptolog - şi era - nu ar fi putut începe într-o atmosferă 
mai bună. 

Din Alexandria, Carter şi Newberry luaseră trenul către 
Cairo, unde îşi petrecuseră o săptămână cu Flinders Petrie, 
pe care lordul Amherst îl numea „maestrul” săpăturilor din 
Egipt, datorită nenumăraţilor ani petrecuţi de acesta în 
morminte. 

Zilele petrecute în capitala egipteană fuseseră 
interesante, dar curând venise timpul să meargă mai 
departe. Din Cairo, Carter şi Newberry au luat-o spre sud. 
Şinele de tren mergeau pe lângă Nil, dar în timp ce peisajul 
de pe drumul din Alexandria fusese luxuriant şi verde 
trecând prin deltă, în afara oraşului Cairo se transformase 
într-unul pustiu şi dezolant. O fâşie subţire de verdeață se 
întindea de fiecare parte a Nilului, datorită revărsărilor 
anuale ale acestuia, dar, cu excepţia acesteia, senzaţia de 
cufundare în deşert era foarte puternică. 

După 300 de kilometri, au coborât la gara Abu Quirgas, 
unde au închiriat măgari - câte unul pentru fiecare şi câte 
unul pentru bagajele fiecăruia. Carter nu avea nicio 
problemă cu animalele sale, mulţumită anilor mulţi în care 
locuise la ţară. 

Argila neagră fertilă de lângă râu s-a uscat şi s-a 
transformat curând în stâncă. Soarele apunea, iar Carter şi 
Newberry ştiau că trebuiau să se grăbească să ajungă la 
morminte înainte de a se lăsa întunericul. 

Nu au reuşit. 

Poteca a devenit din ce în ce mai îngustă şi aspră urcând 
pe versant. Dar au ajuns în sfârşit la morminte, care le-au 
oferit un adăpost acceptabil în faţa vântului şi a frigului 
nopţii. Locul îndepărtat în care se aflau le-a permis celor doi 
bărbaţi să treacă pragul antic de piatră şi să se întindă 
pentru restul nopţii. 

21 


Acum Carter se strecură afară ca să vadă cu ochii lui cum 
arăta deşertul egiptean în lumina zorilor. Nu fu dezamăgit. 

„Peisajul îţi tăia respiraţia”, scria el mai târziu. „Valea 
Nilului strălucea vag în lumina soarelui, întinzându-se până 
departe, iar marginile deşertului roşiatic contrastau plăcut 
cu ogoarele fertile.” 

Era pe un tărâm cât se poate de diferit de păşunile verzi 
din Swaffham. 

Dar Howard Carter se simţea de parcă ar fi ajuns în 
sfârşit acasă. 


CAPITOLUL 2 
Teba, 1347 î.Cr. 


Vuietul nebunesc al mulţimii pătrundea prin zidurile 
groase de piatră, zguduindu-le până în temelii. Era un 
balamuc pe străzile Tebei - un zgomot asurzitor amestecat 
cu spectacolul oferit de bărbaţii şi femeile ce făceau 
dragoste frenetic în aleile dosnice, nepăsători faţă de 
duhoarea urinei uscate, a prafului deşertului şi a alcoolului 
vomat. 

Aşa arăta serbarea Sed din Teba, un moment în care 
întregul Egipt sărbătorea nemurirea faraonului. Dar 
petrecerea era de fapt de cealaltă parte a acestor ziduri 
sacre. 

In templul din Karnak, regina Nefertiti nu auzea zgomotul 
mulţimii. O combinaţie de geniu şi sexualitate frustă, suplă, 
cu capul ras, ea avea darul de a le muia bărbaţilor 
picioarele doar dacă se aflau în prezenţa ei. (Numele ei 
înseamnă „a venit o femeie frumoasă”.) Nefertiti era 
cunoscută şi pentru calmul ei, dar în acest moment tânjea 
să plesnească tare peste faţă pe cineva. Nu se putea 
decide dacă pe nătărăul ei soţ nervos sau pe sculptorul 
stupid cu o barbă ca de ţăran căruia îi lua ore întregi să 
deseneze o simplă schiţă. 


22 


Aşa că Nefertiti s-a aşezat pe tron şi a încercat să îşi 
privească soţul prin ochii sculptorului. Amenhotep al IV-lea 
avea douăzeci de ani şi era la apogeul puterii şi virilităţii 
sale. Cu toate acestea, avea dinţii ieşiţi în afară şi mâini 
lungi şi subţiri. Şi urechile acelea! Puteau fi oare mai mari 
de atât? 

Şi totuşi, îl iubea în felul ei. Soţul ei fusese toată viaţa un 
ciudat. Dar era ciudatul ei şi întâmplător era şi faraon, ceea 
ce o facea pe ea să fie regina. 

Şi încă ce regină urma să fie - conducea ritualuri sacre 
rezervate cândva doar pentru faraoni; purta frecvent 
peruca nubiană pe care o purtaseră înainte doar bărbaţii; îşi 
conducea chiar propriul car de luptă cu abilitatea unui 
bărbat. 

Multe dintre acestea erau posibile fiindcă Egiptul a tratat 
întotdeauna femeile mai bine decât alte civilizaţii. Femeile 
puteau face afaceri, puteau avea proprietăţi, se puteau 
reprezenta în dispute legale şi deveneau doctori. Femeile 
deveniseră chiar şi faraoni, iar reginele puternice ca 
Nefertiti îşi puteau controla soţii mult mai slabi. 

— Arăţi divin, a tors Nefertiti. 

— Sunt divin, a râs Amenhotep al IV-lea. Era mica lor 
glumă. Este chiar atât de greu să mă înfăţişezi aşa cum 
sunt? s-a stropşit el la artist. 

Era proaspăt faraon şi încă nu înţelesese că un ton ridicat 
denota slăbiciune. Tatăl său, Magnificul Amenhotep, murise 
din cauza unei infecţii dureroase a gurii. Amenhotep al IV- 
lea fusese coregent alături de el pentru o scurtă perioadă. 

Nefertiti a văzut că părea prea uman, în ziua în care se 
presupunea că Egiptul se sprijină pe puterea lui de faraon. 

Asta era o problemă: faraonul trebuia să îşi dovedească 
imortalitatea gonind cu un car de luptă prin mulţimea ce 
furnica afară. Chiar şi în cele mai bune condiţii, era o cursă 
îndrăzneață şi nesăbuită care se putea solda cu uşurinţă cu 
un accident, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru tânărul 
faraon. 


23 


După cum prea bine ştiau obişnuiţii palatului, Amenhotep 
al IV-lea era foarte nepriceput la frâiele carului său. Această 
cursă rituală putea fi şi una sinucigaşă pentru el. 

Totuşi, dacă printr-un miracol ar fi reuşit, şi-ar fi asigurat 
tronul Egiptului. Masculinitatea nu i-ar mai fi fost pusă la 
îndoială. Cu o cursă care sfida moartea, Amenhotep al IV- 
lea şi-ar fi demonstrat puterea cât se poate de public. 

Dar dacă ceva mergea prost - dacă Amenhotep al IV-lea 
ar fi fost aruncat din car sau ar fi scăpat frâiele şi se 
zdrobea de mulţime; dacă vreo roată s-ar fi rupt cumva şi 
carul i-ar fi scăpat de sub control - ar fi fost evident că 
bărbatul cu o înfăţişare ciudată care avea pretenţia la titlul 
de faraon nu era zeu. 

Şi dacă faraonul nu era divin, marii preoţi ai templului ar 
fi găsit pe altcineva în locul lui. 

L-ar fi ucis în vreun fel. Şi probabil că şi pe regina lui. 

— Cum te simţi? a întrebat Nefertiti. Am cea mai mare 
încredere în tine, faraon. 

— Minti atât de frumos, a răspuns faraonul. 

— Cât mai durează? a şuierat Nefertiti către sculptor. 

— Cel puţin treizeci de minute. 

Omuleţul a desfăcut o foaie de papirus ca să o ia de la 
început. 

— Ai zece. 

— Dar, regină... 

— Nicio secundă în plus. 

— Voi face tot ce pot, a răspuns sculptorul. 

Nefertiti şi-a desfăcut buzele într-un surâs de crocodil - şi 
şi-a notat în gând să pună să îl ucidă pe aşa-zisul artist la 
terminarea statuii. 

Preoţii, împodobiţi şi murmurând, au umplut camera 
templului când în sfârşit a plecat sculptorul. Erau trufaşi 
precum celebrele pisici ale reginei. Nefertiti le dispreţuia 
puterea şi felul în care se foloseau de religie ca să se 
îmbogăţească. 


24 


— Şi acum încotro? l-a întrebat Amenhotep al IV-lea pe 
bătrânul mare preot, Ptahmes, în timp ce îşi îmbrăca din 
nou mantia ceremonială Sed. 

— Templul Wepwawet aşteaptă, faraon. Trebuie să 
ardem uleiul sacru. 

— Nu recunosc acel zeu, a declarat Amenhotep. 
Wepwawet nu înseamnă nimic pentru mine. 

Preoţii s-au cutremurat în faţa unei asemenea erezii. 
Chiar şi Nefertiti a fost şocată, deşi credea în aceleaşi 
lucruri ca şi soţul său. Egiptul era tărâmul multor zei şi toţi 
trebuiau adoraţi conform legii. 

Inainte ca Nefertiti să poată spune ceva diplomatic, 
Amenhotep a luat-o de mână şi a tras-o către stradă prin 
coridorul de piatră netedă. 

— Ştiu ce fac! i-a spus în timp ce vuietul mulţimii 
crescuse atât de mult încât cei doi nu mai puteau auzi 
nimic altceva. 

Cuplul regal a intrat în lojă prin spatele acesteia şi au 
privit masele fără a putea fi văzuţi. 

Nefertiti a fost copleşită la vederea mulţimii. 

— Sunt aici pentru tine, i-a spus soţului său. Ei te iubesc, 
aşa cum te iubesc şi eu. 

Bogat şi sărac, scrib, doctor, ţăran, veniseră din tot 
Egiptul. Izbucniseră în urale de fericire când faraonul lor 
supraveghease recensământul de dimineaţă al vitelor. Un 
grup încă şi mai mare se înfiorase când el îmbrăcase la 
amiază mantia Sed. Dar asta fusese cu şase ore în urmă. 

Acum mulţimea se număra cu zecile de mii. Prea mult 
soare şi prea multă bere transformaseră entuziasmul în 
nelinişte. Artizani, proprietari de magazin, chiar şi sclavi, 
incantau ca unul, cerând să-şi vadă faraonul în cursa 
primejdioasă. 

Cum ar fi putut să eşueze - dacă era divin? 

Nefertiti şi-a privit soţul, aşteptându-se să îl vadă 
tremurând de frică. În schimb, Amenhotep avea o înfăţişare 
senină. 

25 


— Când termin cu asta, îmi voi lăsa pecetea asupra 
întregului Egipt, îi spuse el. Nu voi mai permite accesul 
acestor bufoni trufaşi în temple... 

— Aşa vorbeşti despre preoţi? a şoptit Nefertiti. 

Nu îi respecta nici ea pe preoţi, dar era prea deşteaptă ca 
să vorbească astfel. Ce se petrecea cu soţul ei? Spunea 
toate astea pentru că se ştia atât de aproape de moarte? 

— Exact. M-ai auzit foarte bine. Nu vor mai avea niciun 
cuvânt de spus în felul în care îmi conduc eu regatul. 
Incepând de mâine, Amon, Ra-Horakhty şi toţi ceilalţi zei 
amărâţi vor fi interzişi. 

— Spui blasfemii, a răspuns Nefertiti. 

Se simţea slăbită. Innebunise Amenhotep? Vorbea groaza 
din el? 

— Îl vom adora pe Aton - şi numai pe Aton. Aton era zeul- 
soare. 

— Preoţii ştiu? Vreunul dintre ei? Ptahmes ştie? 

Surâsul viclean al soţului ei îi răspunse la întrebare. 

— Vor fi furioşi! a spus ea. Vor veni după tine. Și după 
mine. 

— Nu contează. Vrei să ştii de ce? 

De fapt, nu voia. Când era în starea asta, Amenhotep 
putea spune ceva absolut nebunesc. Nu a dezamăgit-o. 

— Construiesc un oraş nou pentru noi. 

— Nu înţeleg, faraon, a răspuns Nefertiti. Ce oraş nou? 
Unde va fi? De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Se va întinde la jumătatea drumului de aici către 
Memphis, a continuat el. Va fi cel mai mare oraş din lume. 
Nu voi mai pleca niciodată de acolo, nici măcar pentru 
război sau ca să strâng tributul. Teba şi Memphis n-au 
decât să se transforme în deşert în ce mă priveşte. 

Mulțimea scanda cu putere numele faraonului, dar 
Nefertiti nu era pregătită să îl lase să plece. S-a agăţat de 
soţul ei şi nu a mai spus nimic. Dar el s-a tras şi a pornit 
către lojă - fără ca măcar să o sărute sau să îşi ia rămas- 
bun. 

26 


— Oh! a exclamat el, întorcându-se către ea. Am lăsat ce 
era mai interesant la sfârşit. Mâine îmi voi schimba numele 
în onoarea zeului nostru. Nimeni nu mă va mai confunda 
vreodată cu tatăl meu. 

— Cum ai să te numeşti? a întrebat regina, ameţită şi cu 
picioarele muiate. 

— Akhenaten. 

Şi apoi, în aplauzele asurzitoare, faraonul a urcat în carul 
său şi şi-a început călătoria spre nemurire. 

Un vuiet şi mai mare s-a auzit în Teba când caii 
faraonului au prins viteză. 

Sus, în lojă, Nefertiti îl privea... pe Akhenaten... şi încerca 
să pară calmă. i 

Intre timp, doi ochi adânci o priveau cu lăcomie. li 
aparţineau scribului regal al soţului său, un bărbat bine 
clădit, de treizeci de ani, numit Ay. 

Poporul era fermecat de faraonul cu faţă de cal care 
gonea în carul său preferat, dar lui Ay nici că îi păsa. Era 
aţâţat de tânăra regină nervoasă. Ea şi-a băgat degetul în 
gură ca să-şi muşte unghia lăcuită, înainte să îşi aducă 
aminte că mii de ochi ar fi putut fi martorii neliniştii ei. 

Scribul regal şi-a lins buzele. Ar fi putut avea aproape 
orice femeie din Egipt, dar pe ea o voia. Ay i-a studiat gâtul 
grațios şi a coborât către legănarea moale a şoldurilor ei. 
Era mult mai deşteaptă decât faraonul, el nu era decât un 
ciudat care nu o merita. După ce îl slujise pe tatăl lui, Ay 
ştia cum ar trebui să arate şi să se poarte un faraon - şi 
Amenhotep nu era un astfel de bărbat. 

Dar dacă nu Amenhotep, atunci cine ar trebui să 
domnească? se întrebă Ay. 

Şi-a răspuns singur la întrebare: Eu. 

Nefertiti s-a întors deodată către el. L-a văzut holbându- 
se, dar s-a prefăcut că nu vede. Niciodată nu părea să îl 
vadă. 


27 


Ay a zâmbit şi a privit în josul străzii. În mod miraculos, 
faraonul supravieţuise primei părţi a cursei sale şi acum se 
întorcea spre casă. 

Chiar atunci i-a zburat o roată, sărind sălbatic spre 
mulţime şi aproape decapitând un spectator. Ţipetele au 
umplut aerul. Privitorii îngroziţi au luat-o la goană, siguri că 
vor fi seceraţi de car şi că vor muri zeci de nevinovaţi. 

Faraonul a fost aruncat din car în coasta calului din faţă. 
A reuşit cumva să se ţină de frâie, dar a căzut cu faţa într-o 
parte a animalului. Echipajul îngrozit a galopat din ce în ce 
mai repede, târând carul, cu faţa faraonului periculos de 
aproape de copite. 

Ay s-a întors către Nefertiti, care îşi acoperise gura cu 
mâinile. Chiar dacă viitorul Egiptului depindea de ce se 
întâmpla în următoarele câteva secunde, Ay nu-şi putea lua 
ochii de la ea. Era extraordinară în toate felurile, cu 
adevărat regină, probabil cea mai impresionantă persoană 
din întregul Egipt. 

Apoi mulţimea a explodat cu un vuiet atât de puternic, 
încât pământul de sub lojă s-a cutremurat. 

Ay şi-a întors privirea înapoi către stradă şi a văzut că 
faraonul reuşise cumva să se îndrepte şi să se tragă pe 
spatele calului. Acum stătea călare pe armăsarul alb de 
luptă, pe care-l controla perfect în galop. Nefertiti a lăsat 
mâinile jos. 

l-a dispărut de pe faţă expresia de groază. Era o femeie 
renăscută, strălucind de mândrie şi iubire. 

Mulțimea a tipat cu adoraţie în timp ce faraonul a oprit 
caii la baza lojii. A privit în sus către Nefertiti, cu ochi 
uşuraţi şi încrezători. A descălecat şi a mers încet către 
central străzii, hrănindu-se cu siguranţa divină că este atât 
conducător, cât şi zeu. 

Şi apoi Nefertiti şi-a lipit buzele de urechea lui Ay. li 
putea simţi parfumul şi îi simţea căldura pielii. Tânjea după 
această femeie frumoasă mai mult ca oricând. 


28 


— Începând de mâine, Ay, i-a spus ea, Egiptul se va 
schimba pentru totdeauna. Ţine minte vorbele mele. Şi, 
Ay... 

— Da, regina mea. 

— Dacă te mai vad vreodată că mă priveşti aşa, o să 
hrănesc crocodilii cu inima ta. 


Amarna, 1345 î.Cr. 


Doar în lumea antică era posibil un asemenea lucru - un 
asemenea miracol de arhitectură. În doar doi ani, oraşul 
Amarna a fost gata. Ay fusese însărcinat cu acea 
construcţie şi acum trimisese vorbă faraonului. Se gândea 
că aveau trei săptămâni, poate patru, până când 
Akhenaten şi alaiul său vor sosi. 

Dar subestimase dorinţa regelui său de a pleca din Teba. 

La o săptămână după ce fusese primit mesajul său, Ay 
bea bere pe terasa noului palat regal. Era plictisit şi singur. 
Soţia sa era tot în Teba. Chiar mai rău, tot acolo erau şi 
fetele din haremul său. 

Privea Nilul, minunându-se la vederea peisajului. Era cu 
adevărat o după-amiază superbă. Cerul era de un albastru 
limpede şi căldura era suportabilă la umbră. 

Apoi vizirul a văzut ceva atât de şocant încât aproape că 
a scăpat cana de lut din mână. 

Pe Nil plutea o armată de nave. Zeci. Nu, sute de vase. 
Pânzele lor triunghiulare puteau fi văzute de la kilometri 
întregi. Ay vedea mii de cetăţeni ai Tebei pe punți, gata să 
îşi înceapă noile vieţi în Amarna. 

Şi la prova celei mai mari nave, primul care vedea ce 
crease, era Akhenaten. Uluitoarea Nefertiti şi cele trei fetiţe 
cochete ale lor erau alături de el. 

Akhenaten ridicase stindardul regal în semn de triumf, 
dar Ay le privea pe Nefertiti şi pe cele trei fete. 

Niciun băiat. Doar fete. 

— Am să îl ucid, şi-a spus Ay într-o sclipire de inspiraţie. 

29 


Desigur. Era soluţia perfectă. 

Aşa magnifică, Nefertiti nu îi făcuse încă un moştenitor 
faraonului. Şi fără un moştenitor băiat, nu avea succesor 
clar. Dacă faraonul ar fi murit - brusc - nimeni nu l-ar fi 
putut opri pe Ay să se declare faraon. 

Nimeni în afară de Nefertiti, regina stupului. 

— O să mă descurc cu ea când va fi timpul, a murmurat 
Ay, planificându-şi deja crima. 

Dar nu îşi putea permite să facă vreo greşeală. Să îi 
omoare pe faraon şi să scape apoi ar fi însemnat crima 
perfectă. Trebuia să fie răbdător, să îşi aleagă momentul şi 
modul de execuţie perfecte. 

Ay îşi strânse buzele. Era răbdător, dacă nu altceva. 
Planul i se înfăţişase într-o clipă, cu fiecare detaliu şi 
întorsătură, dar avea să fie nevoie de ceva timp pentru 
execuţie. 

— Într-o zi, eu voi fi faraon, a spus el cu îndrăzneală. 


Amarna!, 1892 


Howard Carter studie cu atenţie aşezarea locului ca să fie 
sigur că a găsit locul potrivit. Voia un loc cu o vedere care 
să fie şi aproape de morminte. Cercetase deja nisipul în 
căutarea liniilor de scurgere ca să nu fie luat la vale de vreo 
revărsare a Nilului. 

Acum, în sfârşit, s-a stabilit într-un loc. Asta era. 

Întorcând încet capul în toate direcţiile ca să vadă linia 
orizontului, a dat din cap către mica sa armată de 
constructori, care au trecut la treabă - sau cel puţin s-au 
mişcat cât de repede le permitea atitudinea lor oarecum 
relaxată de viaţă şi muncă. 

Imaginaţi-vă - îşi construia un cămin aici, o structură 
simplă făcută din cărămizi de lut, de care foloseau egiptenii 


1 (Era uluitor ) - Amarna n.t. 
30 


antici. Pentru prima dată în viaţă, Howard Carter prindea 
rădăcini, chiar dacă unele superficiale. 

Va lucra în Amarna, fostul cămin al lui Akhenaten şi al lui 
Nefertiti. Oraşul cândva măreț, acum în ruine, era aşezat la 
o cotitură largă a Nilului, pe un platou jos, în spatele unei 
îngrămădiri uluitoare de stânci. Nu prea erau adăposturi în 
oraşul nou redescoperit, de aceea Carter trebuia să-şi 
construiască unul. Şi acesta îi va fi cămin până ce va 
construi mai târziu ceva mai bun în Medinet Habu, la 
kilometri întregi distanţă de această vale. 

Era ianuarie, vârf de sezon pentru săpături. Carter 
plecase din Beni Hasan - şi de lângă Perky Newberry - 
pentru Amarna, datorită încă o dată patronajului lordului 
Amherst. Va lucra aici, ajutându-l pe veteranul Flinders 
Petrie, făcând desene elaborate cu descoperirile mari şi 
mici. 

Imediat după sosirea lui Carter, Petrie a anunţat că vor 
călători mereu doar pe jos. Petrie, un om simplu, nu 
considera necesar să cumpere măgari când mersul pe jos 
era la fel de rapid şi mult mai ieftin. 

Pe lângă asta, Carter a fost anunţat că nu mai era doar 
desenator. Petrie văzuse zeci de englezi educați ca la carte 
care veneau pe teren siguri că erau pregătiţi să facă 
săpături şi majoritatea eşuaseră lamentabil. 

Acum, pentru că nu prea erau oameni disponibili pentru 
săpături şi pentru că Petrie intuia că ar fi fost mult mai 
simplu să îl înveţe pe tânărul Carter decât pe un altul mai în 
vârstă şi mult mai puţin ambițios, l-a informat pe Carter că 
săpăturile vor fi adăugate la lista sa de sarcini zilnice. 

Surprinzător, rezultatele de până acum nu erau chiar 
extraordinare. „Interesul lui Carter este doar pentru pictură 
şi natură”, scrisese Petrie în jurnalul său pe 9 ianuarie, la 
mai puţin de o săptămână de la sosirea acestuia. „Nu îmi 
este de folos ca săpător.” 

O prezentare pripită a omului care avea să facă cea mai 
celebră descoperire din Valea Regilor. 

31 


Amarna, 1345 î.Cr. 


Temutul şi războinicul general Horemheb nu putea crede 
ce auzea de la faraonul acesta prost şi inutil. 

— Nu vom declara război vecinilor noştri, a decretat 
Akhenaten, tolănindu-se în tronul său. 

Generalul nu ar fi trebuit să se sperie de cuvintele 
faraonului, dar îl neliniştea intensitatea cu care acesta Îl 
privea direct în ochi. Unii oameni au putere datorită 
privilegiilor lor. Alţii o au datorită poziţiei. Şi alţii o iau din 
puterea lor fizică. Faraonul pretindea că le are pe toate trei. 
Asta îl asigura că Horemheb era cel puţin deconcertat. 

Aşadar, în timp ce Horemheb tânjea să răstoarne stilul 
greşit de guvernare al faraonului cu o lovitură militară 
măreaţă, trebuia să asculte această declaraţie incredibilă 
făcută de un pămpălău ciudat şi nu putea face nimic în 
privinţa asta. 

— Dar, faraon, cu plecăciune, multe depind de război: 
bogăţia noastră, securitatea, statutul nostru. Asta ar 
însemna sfârşitul pentru noi. Tatăl vostru... 

— Nu vreau să aud de tatăl meu. Tatăl meu este în 
mormânt. Metodele lui şi zeii lui fac parte din trecut. Sunt 
moarte ca şi el. 

— Dar înălţimea Ta, suntem cel mai puternic popor din 
toate zările. Trebuie să apărăm asta, cu siguranţă. 

Lucrurile s-au schimbat în rău de la mutarea la Amarna, îi 
venea lui Horemheb să tipe. Țara își pierde puterile. 
Faraonul nu-şi părăseşte niciodată palatul. Marile oraşe 
Memphis şi Teba sunt în declin. Noi, poporul egiptean, 
suntem în declin. _ 

Dar nu a spus nimic din toate astea. In schimb, l-a 
ascultat pe faraon mormăind prostiile lui idealiste. 

— Şi o s-o facem. Îl vom adora pe Aton, care ne va 
proteja graniţele. Dar nu văd de ce să ducem un război. Ce 
e aşa rău să fim un popor paşnic? 

32 


— Cred în pacea dată de putere, înălţimea Ta. Ştim dintr- 
o lungă experienţă că asta funcţionează. 

— Nici nu m-aş aştepta să gândeşti altfel, generale, asta 
e meseria ta. _ 

— Şi ce este puterea dacă nu este exercitată? Imi puteţi 
spune? 

Faraonul zâmbi condescendent. 

— Generale, când ai petrecut ultima dată o zi doar 
visând? 

Falca lui Horemheb căzu aproape cu totul. 

—Cum? 

— M-ai auzit. Scrii vreodată poezii? Te pierzi vreodată în 
gânduri? Ai pictat vreodată un tablou? 

— Sunt războinic, înălţimea Ta. Nu sunt învăţat să stau şi 
să gândesc; sunt învăţat să fac. 

— Atunci fă asta. 

Akhenaten şi-a închis ochii în meditaţie. 

Horemheb a aşteptat cât a putut. 

— Înălţimea Ta, ce vrei să fac? 

— Relaxează-te. Nu te mai gândi la război. Egiptul nu mai 
are nevoie de conflicte, pentru că suntem protejaţi de 
marele zeu-soare, care ne va da tot ce ne trebuie. 

Şi ne va duce la ruină, s-a gândit furios Horemheb. 

—Poţi pleca, a spus faraonul dând leneş din mână. Du-te 
şi scrie o poezie. 


Amarna, 1341 î.Cr. 


— Tut. Bietul meu Tut. Ce se va alege de tine? 

Nefertiti îşi ţinea în braţe fiul nou-născut şi se temea 
pentru viaţa lui. Biologic, copilul nu era al ei, pentru că nu 
se născuse din pântecele ei. Dar idiotul acela de soţ al său 
cu ochii alunecoşi era tatăl, aşadar copilul putea foarte bine 
să fie fiul reginei. 


33 


Mama biologică se numea Kiya şi faraonul îi dăduse 
drăguţei târfe titlul de soţie multiubită, ceea ce o ridica 
deasupra lui Nefertiti în ochii lui. 

Kiya era - fusese - o prinţesă mitaniană pe nume 
Tadukhepa, trimisă în Egipt de tatăl ei ca semn de pace 
între cele două popoare. Trei ani lungi îndurase Nefertiti 
prezenţa femeii, văzând cum lua tot timpul locul reginei în 
patul faraonului. Bărbatul pe care îl iubise cândva devenise 
un străin, devotat iubitului său Aton şi miresei lui copil. 

Faraonul începuse să le spună oamenilor că el însuşi era 
Aton, că el şi zeul erau unul şi acelaşi. Nefertiti fusese 
singura care avusese curajul să îl corecteze şi pentru asta o 
îndepărtase din patul lui. 

Încă sunt mama copiilor lui, şi-a amintit ea. 

Da, dar toate fete. Acesta, fiul lui, va fi următorul faraon. 
Când faraonul va muri, imperiul îi va reveni acestui copil, 
acestui bebeluş. Și ce se va alege de mine? 

Ce contează? Nu va mai rămâne nimic din marea natiune 
egipteană când va muri soțul meu. Nebunul a avut grijă de 
asta. 

Egiptenii mureau de foame şi se întorceau la modul de 
viaţă nomad, uitând de fermele şi de oraşele lor pentru o 
existenţă grea pe drumuri, totul din cauza neglijenţei lui 
Akhenaten, sau poate din cauza nebuniei lui. Preoţii din 
Teba voiau să îl ucidă pentru că le uzurpase zeii cu al său - 
şi pentru că se vedea pe sine ca zeu. 

Şi cum rămânea cu Horemheb? 

Cu siguranţă generalul se ducea la culcare în fiecare 
noapte visând la o lovitură militară. 

Dar ce îi oprea? Puteau oare să creadă cu adevărat că 
faraonul era zeu? Ce proşti sunt bărbaţii. Sau mincinoşi. 

Copilul a început să plângă. Bietul Tut. Nefertiti ar fi vrut 
să îi şoptească bebeluşului că exact în acel moment mama 
lui era pusă în mormânt. Murise la naştere şi Tut nu va 
simţi niciodată confortul braţelor sale şi nu va suge 
niciodată la sânul ei. 

34 


Dar trecuse timpul pentru astfel de vorbe. 

— Gata, fiul meu, a spus Nefertiti. Eu sunt mama ta acum 
şi te voi creşte să devii faraonul care ar fi trebuit să fie tatăl 
tău. Vei fi rege. Îţi promit. 


CAPITOLUL 3 


Deir el-Bahri, 1894 


Soarele arzător bătea direct pe ceafa lui Howard Carter. 
Era Ramadan, luna sfântă a musulmanilor, ceea ce însemna 
că sezonul de săpături se terminase, de vreme ce oamenii 
posteau toată ziua. Asta îi slăbea şi nu mai puteau săpa sub 
soarele fierbinte. 

Acum Carter, lucrând singur, fotografia şi schiţa camera 
de nord-vest a unui templu nou descoperit de lângă Luxor. 
Avea nouăsprezece ani. 

Era al doilea sezon în care Carter săpa structura dedicată 
lui Hatşepsut, o femeie-faraon aproape la fel de celebră ca 
Nefertiti. Era un loc stâncos, la baza unui deal, la trei 
kilometri de Nil. Temperaturile din timpul zilei se ridicau 
peste patruzeci de grade Celsius şi nu era nicăieri umbră. 

Cu toate astea, Carter lucra din zori până la apus, aşa 
cum învățase de la Petrie, în principal pentru că îi plăcea 
atât de mult ce făcea. Era viaţa lui. Nu avea nimic altceva. 

Şeful lui era acum un francez pe nume Edouard Naville. 
Acesta credea de mult că sub pământul de la Deir el-Bahri 
se întindea un vast complex de temple şi rezultatele muncii 
câtorva sezoane dovedeau că ar fi putut avea dreptate. 
Coloane mari şi ziduri de turnuri apăruseră acum din 
pământ, dezgropate după secole întregi în care fuseseră 
acoperite de alunecări de teren şi de furtuni. 

Naville fusese mulţumit de profesionalismul din ce în ce 
mai mare al lui Carter, dar era îngrijorat că tânărul englez 
era prea încet când venea vorba de schiţe şi fotografii. 


35 


Aceeaşi meticulozitate pe care o încurajase cândva Petrie 
era acum văzută ca defect major. 

Dar exista şi o rază de lumină. Naville ceruse un al doilea 
artist care să îl ajute pe Carter. Cel angajat nu era altul 
decât fratele de treizeci de ani al lui Carter, Vernet. Cei doi 
lucraseră umăr la umăr în primele luni ale anului 1894 şi 
creaseră o serie de schiţe uluitoare care urmau să fie 
strânse într-un volum. Când Naville a închis situl pentru 
Ramadan, le-a cerut fraţilor Carter să continue lucrul. Dar 
Vernet a fost înfrânt de căldură şi lipsuri. A trebuit să se 
întoarcă în Anglia, lăsându-l pe fratele său să termine 
singur treaba pentru Naville. 

Carter se simţise bine cu Vernet, dar nu s-a gândit nicio 
clipă să se întoarcă acasă cu fratele său. Viaţa unui 
egiptolog are lipsurile ei, cu siguranţă. Nu era chiar slujba 
ideală. Dar pentru Howard Carter era paradisul. 

Şi, într-o zi, spera să devină un rege al zilelor noastre - în 
Valea Regilor. Visa să facă cea mai mare descoperire din 
toate, chiar dacă habar nu avea care va fi aceasta. 


Deir el-Bahri, 1899 


Nu găseai niciun pic de umbră în valea de la Deir el- 
Bahri, nici măcar o fărâmă care să apară şi să dispară. Aşa 
că atunci când Carter şi-a instalat şevaletul în vârful 
ruinelor unui templu funerar antic şi spectaculos, nu avea 
prea mult timp. 

Soarele de martie tocmai răsărea la orizont. Într-o oră, 
căldura devenea insuportabilă şi pălăria lui Carter se 
îmbiba cu picături de sudoare. După două ore, acuarelele 
se uscau aproape imediat ce le aplica. lar după trei ore, 
mina creionului său se muia prea tare ca să mai poată 
schiţa măcar o linie. 

Aşa că lucra repede, desenând exteriorul templului, 
asigurându-se că dimensiunile sale spectaculoase erau 


36 


proporţionale cu stânca la fel de mare care ieşea pe după 
acesta ca un zid. 

Carter căpătase reputaţia de artist foarte bun - 
subiectele sale variau de la animalele din grădina zoologică 
din Cairo la interioare complicate de morminte. Dar era 
deja de opt ani în Egipt. Îi era imposibil să picteze o 
acuarelă ca aceea la care lucra acum fără să construiască 
mental istoria din spatele ei. 

Templul pe care îl avea în faţă aparținuse reginei 
Hatşepsut. Fusese nevoie de cincisprezece ani pentru a fi 
construit. Construcţia semăna mai mult cu un palat decât 
cu un mormânt şi era ciudat tocmai pentru că era atât de 
ostentativ. Când fusese construit, în secolul al XV-lea î.Cr., 
faraonii încercau să îşi ascundă locurile de veci, nu să le 
expună ochilor jefuitorilor de morminte. 

Dar aşa cum acesta nu era un templu obişnuit, nici 
Hatşepsut nu fusese un faraon obişnuit. După ce murise 
soţul său (care era şi fratele ei vitreg), ea rupsese secole de 
tradiţie şi condusese ca prima femeie-faraon. Domnia ei 
fusese prosperă, cum fuseseră şi cele ale copiilor şi copiilor 
copiilor ei. 

Carter ştia că Hatşepsut fusese o dată foarte 
îndrăgostită, pentru că fusese regină înainte de a fi faraon. 
Ştia şi de tatăl ei, Tutmes |, primul faraon înmormântat în 
ceea ce a devenit cunoscut mai târziu ca Valea Regilor, în 
loc de o piramidă. 

Piramidele, atât de vizibile şi tentante, fuseseră uşor de 
jefuit, ceea ce însemna că faraonii fuseseră lipsiţi de 
lucrurile lor în timpul călătoriei în lumea de dincolo. Să sapi 
un mormânt într-o vale izolată părea cea mai bună metodă 
de a descuraja hoţii. 

Din nefericire, arhitectul Ineni se înşelase în această 
privinţă. 

Carter a mai întins nişte culori pe hârtie - rapid. Soarele 
era chiar la orizont şi direct în ochii lui. Şi-a ferit privirea ca 
să reducă riscul de oftalmie, sângerarea ochilor care era 


37 


provocată de uitatul în soare. Boala era frecventă printre 
egiptologi şi putea sfârşi o carieră foarte uşor. 

La câteva sute de metri, turiştii şi ghizii lor egipteni 
coborau de pe catâri şi se îndreptau către templu. 

Nu ştiau că unul dintre cei mai promiţători egiptologi ai 
lumii era în mijlocul lor. Carter pornise ca desenator junior 
prost plătit şi acum învăţa metodele marilor arheologi. 

Cheia ca să devii mare arheolog, ştia foarte bine Carter, 
era norocul. Dar cu el veneau banii, foarte mulţi bani. 
Trebuia să găsească un binefăcător bogat care să îi 
acopere cheltuielile. Văzuse asemenea patroni în Luxor, la 
Winter Palace Hotel sau bucurându-se de viaţa de noapte 
de pe iahturile luxoase care pluteau pe Nil. 

Carter nu ştia cum să pătrundă firesc în acel mediu - sau 
în oricare alt mediu, de fapt - dar era momentul să înveţe. 

Cât de greu putea fi să prosteşti o adunătură de proşti? 


Valea Regilor, ianuarie 1900 


— Domnii sunt invitaţi să îşi scoată jachetele, a sfătuit 
Carter grupul de turişti când se apropiau de mormânt. Va fi 
destul de cald înăuntru. Doamnelor, mă tem că va trebui să 
vă mulţumiţi să vă scoateţi doar pălăriile. 

Etica sa profesională şi pasiunea pentru egiptologie îl 
ridicaseră deja pe ambițiosul Carter, în vârstă de douăzeci 
şi cinci de ani, din obscuritatea zilelor de început la puterea 
relativă a noii sale poziţii de inspector-şef pentru 
Departamentul de Antichităţi din Egiptul de Sus. 

Carter câştigase slujba în locul lui Perky Newberry şi 
acum superviza toate excavările din regiune. 

Multe persoane din comunitatea de egiptologi britanici 
considerau că era dezgustător, chiar ridicol. Obiectau faţă 
de lipsa de cunoştinţe a lui Carter, lipsa unei diplome 
universitare şi, poate mai mult decât orice, faţă de lipsa lui 
de maniere. Pentru ei, Carter nu era unul dintre cei mai de 


38 


frunte egiptologi ai lumii, ci doar cel mai abominabil şi lipsit 
de experienţă. 

Chiar şi Gaston Maspero, noul şef al lui Carter, 
recunoştea că era îndărătnic. 

Dar Carter avea şi susţinători şi admiratori, majoritatea 
femei. Lady Amherst încă îl mai primea la Didlington Hali de 
câte ori se întorcea în Anglia. El era un fel de erou pentru 
familia ei, datorită nenumăratelor sale aventuri din deşertul 
egiptean. 

Era cu siguranţă de apreciat, chiar dacă nu ştia ce 
furculiţă se foloseşte la salată. Acum era curatorul muzeului 
pentru întreaga Vale a Regilor. Zona era o amestecătură 
izolată de dealuri, stânci şi albii uscate de râuri aflate la 
cinci kilometri vest de Nil, chiar sub „horn”, cel mai înalt 
punct din dealurile Tebei. 

Nimeni nu ştia exact câţi domnitori egipteni fuseseră 
îngropaţi sub pământul ars de soare. Şi erau şanse destul 
de mari ca nimeni să nu afle vreodată. Timpul şi clima, 
pietrele sfărâmicioase şi nisipul suflat de vânt schimbaseră 
complet suprafaţa văii şi o camuflaseră natural şi mai mult. 

De fapt, să dai de un mormânt ar fi fost chiar proverbialul 
ac în carul cu fân, motiv pentru care orice descoperire era 
atât de prețioasă şi oricine, de la turişti la jefuitorii de 
morminte, tânjea să privească în interiorul fiecărei camere 
funerare. 

De când egiptologul-circar italian Giovanni Belzoni făcuse 
prima excavare serioasă a zonei în 1815, mormintele a mai 
mult de douăzeci şi cinci de faraoni fuseseră descoperite în 
zidurile care se ridicau abrupt către cer. Belzoni se oprise 
din săpat în vale după treisprezece ani, fiindcă el credea că 
nu mai era nimic de găsit. Descoperirea unui mormânt 
după altul de atunci dovedise cât de mult se înşelase. 

În schimbul unei „concesiuni” - permisiunea de a săpa în 
vale - arheologii au acceptat să împartă descoperirile pe 
jumătate cu guvernul egiptean. 


39 


Uneori descoperirea însemna doar să dai la o parte 
câteva pietre împrăştiate. Alteori găsirea unui mormânt 
cerea să razi munţi întregi de nisip şi piatră tasată, până la 
stâncă. 

Atracția era întâi comoara, abia apoi istoria. 

Carter nu-şi permitea să cumpere o concesiune. 

Cu toate acestea, la doar câteva săptămâni de când se 
instalase pe noul post, era foarte ocupat să facă din vale un 
loc al lui. A construit un ţarc pentru măgari, care putea 
adăposti 100 de animale, şi a început să instaleze porţi 
grele de metal la toate intrările mormântului - pentru a ţine 
la distanţă jefuitorii şi vânătorii de comori care colindau 
noaptea după pradă. A introdus şi lumina electrică pentru a 
face mormintele mai atrăgătoare pentru turiştii europeni 
care vizitau valea în timpul zilei. 

Şi pentru motive care nu aveau nimic de-a face cu slujba 
lui şi erau foarte legate de viitorul său succes, Carter a 
început să curteze turiştii străini bogaţi, sperând că îi poate 
convinge să îi finanţeze o concesiune. 

Un asemenea turist era omul de afaceri Theodore Davis. 

Davis era un om scund, foarte încăpățânat, cu o mustață 
deasă şi albă de la o ureche la alta. Vizitator regulat al 
Luxorului (situl Tebei antice), începuse să fie obsedat de 
egiptologie. 

Acum Carter stătea cu Davis şi grupul acestuia la intrarea 
în mormântul lui Amenhotep al II-lea, un loc spectaculos şi 
totodată periculos pentru novici, mai ales pentru cei bogaţi 
şi influenţi, care şi-ar fi putut rupe un picior sau suferi un 
infarct din cauza căldurii. 

Mormântul fusese săpat într-un deal înalt şi urcaseră cu 
toţii o scară lungă şi nesigură până la gura acestuia, 
conduşi de Carter. Aceşti turişti nu erau deloc îmbrăcaţi 
potrivit pentru explorarea mormântului, bărbaţii purtând 
pantofi tari şi cravate, iar femeile pălării largi şi rochii lungi. 
Carter le dăduse câte o lumânare şi îi instruise foarte clar 


40 


să nu rămână în urmă. l-a condus pe un coridor îngust, cu 
tavanul jos, care cobora abrupt în stâncă. 

— Aveţi mare grijă la fiecare pas, vă rog, i-a sfătuit 
Carter, când pământul a dispărut brusc: constructorii 
mormântului săpaseră o groapă adâncă de zece metri şi 
lată de trei metri pentru a-i descuraja - sau a-i prinde în 
capcană ori a-i sfârteca - pe nepoftiţi. Carter pusese 
scânduri peste acel gol şi, unul câte unul, au ajuns toţi 
nevătămaţi pe cealaltă parte. Adevărul este că făcuse 
puţină regie ca să capteze interesul acestor potenţiali 
investitori. 

Tunelul pătrundea adânc în pământ, lăsând la vedere un 
puț cu o scară veche ruptă, care îi obliga pe cei din grup să 
se caţere peste o grămadă de pietre. Aici zidurile erau 
pictate - tablouri murale antice în nuanţe de maro şi 
galben. 

La următoarea scară prăbuşită turiştii au trebuit să 
meargă cu grijă, ţinându-se de mână, peste grămezile de 
pietre, apoi să se strecoare printr-o deschizătură îngustă ca 
să îşi continue călătoria. Majoritatea transpiraseră deja şi 
abia respirau. Unora li se făcuse rău de la aerul închis. Nu 
doar unul îşi arsese degetele şi braţele de la picăturile de 
ceară, în timp ce încercau să ţină lumânările. 

Şi totuşi mergeau înainte veseli, urmându-l pe Carter 
literal în măruntaiele pământului. 

Coridorul a făcut un cot şi grupul s-a găsit deodată într-o 
cameră mare rectangulară, iar această cameră a făcut să 
merite fiecare pas din călătoria dificilă. 

Tavanul era pictat cu stele albastre şi aurii. Şi acolo, în 
mijlocul camerei, se afla un sarcofag de piatră - cu mumia 
încă înăuntrul său. 

— Observaţi şirul de hieroglife din jurul capacului 
sarcofagului, a şoptit Carter. Acela este blestemul mumiei 
şi este singurul lucru care l-a protejat de hoţi. 

Carter şi-a reprimat un surâs în timp ce vizitatorii căscau 
gurile uluiţi. Ce idioţi incredibili puteau să fie! Hieroglifele 

41 


nu spuneau nimic de felul acesta. Minţea cu neruşinare, 
sperând că invențiile lui l-ar putea incita pe Davis să 
cumpere o concesiune. 

Spre încântarea lui, exact asta s-a întâmplat. 


Valea Regilor, 1902 


Patruzeci şi trei. Acesta era numărul din mintea lui 
Carter, în timp ce stătea în vârful hornului teban, privind 
către Valea Regilor. 

Plouase cu o noapte în urmă, un colos violent de furtună 
care formase efectiv râuri şi provocase alunecări de teren. 

Stratul superior de pământ fusese luat la vale, ceea ce 
făcea locul perfect pentru plimbarea lui Carter. Cu ochii în 
pământ şi cu numărul patruzeci şi trei plimbându-i-se prin 
cap, studia pământul proaspăt răscolit în căutarea unei 
fisuri interesante sau a unei fante care ar fi putut ascunde 
intrarea într-un nou mormânt. 

Din nou îi bătea inima cu putere. Carter tot mai simţea o 
putere indescriptibilă în Valea Regilor şi credea că zona 
avea viaţă proprie. | se părea pe rând spirituală şi jucăuşă, 
un pustiu înşelător care continua să îşi bată joc de 
egiptologii care credeau că nu mai este nimic de descoperit 
acolo. lar şi iar, mari exploratori declarau că au găsit tot ce 
era de găsit. Şi apoi valea lăsa descoperit un alt mormânt 
sau o altă groapă cu mumii, iar cheltuielile şi săpăturile 
reîncepeau. 

Carter studiase cu atenție însemnările tuturor 
egiptologilor încă de când Napoleon şi oamenii lui veniseră 
aici la începutul secolului al XIX-lea. Studiase şi liniile de 
succesiune ale faraonilor, comparând numele lor cu lista de 
mumii găsite deja. O simplă comparaţie îi spunea că mai 
erau câţiva faraoni în pământul văii, abia aşteptând să fie 
descoperiţi. 

Aşa că acum privea valea, gândindu-se la patruzeci şi 
trei. 


42 


Patruzeci şi trei nu era numele unei persoane. 
Descoperirile de morminte erau numerotate secvențial, iar 
în ultimii trei ani zece noi morminte uluitoare fuseseră 
localizate de francezul Victor Loret. Dar după ce găsise KV 
42 în 1900 şi îi permisese lui Carter să îl ajute să facă cea 
mai mare parte a săpăturilor, Loret părăsise valea. 

KV 43 era încă acolo, aşteptând să îl descopere cineva. 

Carter bănuia, din nefericire, că nu el va fi acela. Costul 
angajării a câtorva sute de săpători pentru un sezon 
depăşea 5 000 de lire sterline. Dacă adăugai la această 
fantastică cifră costul unei concesiuni pe un an, plus 
adăposturi, mâncare, măgari, sape, târnăcoape şi roabe, 
era evident că egiptologia era o pasiune pentru cei bogaţi. 
Ce şansă avea el, fiul unui simplu portretist, să găsească 
mormântul unui mare faraon? Dar putea să viseze. Şi era 
aici, nu în vechea şi posomorâta Anglie. 

Carter se uita intens la pliurile şi încreţiturile văii, de 
parcă dacă s-ar fi uitat destul de mult ar fi putut zări vreun 
semn obscur al existenţei unei piramide. Într-un târziu s-a 
aşezat pe pământ, stând turceşte pe singurul petic neted 
de argilă galbenă de pe o rază de o sută de metri în jur. A 
deschis caietul de schiţe. Ţinând creionul uşor pe pagină, a 
desenat un contur simplu al văii, cu munţii joşi şi plaţi de la 
vest. Provocarea, ca de obicei, era să surprindă cumva 
pacea şi măreţia care îmbibau locul. Dar cu tot geniul 
artistic al lui Carter, liniile de creion de pe o bucată de 
hârtie nu ar fi putut niciodată să redea pe deplin minunile 
acestui loc magic. 

Era multă istorie aici, numai de ar fi putut găsi el însuşi o 
parte din ea, numai de-ar putea descoperi KV 43! 


Valea Regilor, 1 februarie 1903 


Carter a clipit rapid de câteva ori ieşind în lumina palidă 

a dimineţii în acest loc pe care îl iubea. Un muncitor 
egiptean loial i-a dat imediat apă şi o ţigară. 

43 


Carter a luat o înghiţitură lacomă, în timp ce un alt 
localnic i-a pus pe umeri o haină lungă, la două rânduri. 

Asta i-ar fi putut da tânărului englez un aer de eleganţă 
cotidiană, dar cei care îl priveau ar fi putut jura că arăta ca 
o fantomă. 

Era, de fapt, complet epuizat, pentru că îşi petrecuse cea 
mai mare parte a nopţii dormind afară, pe pământul tare. 

La 4 dimineaţa a lăsat doi oameni de gardă şi a intrat să 
se pregătească pentru marea dezvăluire - întinzând lămpi 
electrice, punând scânduri peste puţurile adânci, atârnând 
scări de frânghie şi balustrade şi construind drumuri de 
lemn pentru a-i împiedica pe cei optsprezece invitaţi ai săi 
să distrugă obiectele arheologice fragile. 

Howard Carter îşi descoperise în sfârşit mormântul. 

Tutmes al IV-lea a fost al optulea monarh al celei de-a 
Optsprezecea Dinastii a Egiptului. A domnit din 1401 până 
în 1391 î.Cr. Şi a fost tatăl lui Amenhotep Magnificul şi 
bunicul lui Akhenaten. 

Corpul său era închis într-un mormânt uluitor din colţul 
de sud-est al Văii Regilor. 

Se depuseseră evident eforturi mari să se ascundă locul 
de înmormântare, inclusiv aşezarea la câteva sute de metri 
de orice alt faraon mort. 

Tutmes al IV-lea alesese special cel mai izolat şi 
îndepărtat loc cu putinţă. Cu toate acestea, la mulţi ani 
după moartea lui, jefuitorii de morminte l-au găsit. 

Şi l-a găsit şi Howard Carter, pe 17 ianuarie 1903. 

Tutmes al IV-lea era KV 43. 

Era prima mare descoperire din cariera lui Carter. 

A trebuit să aştepte două săptămâni pentru ca patronul 
său, Theodore Davis, să se întoarcă dintr-o călătorie cu 
barca pe râu, către Assuan. Acum Carter urma să facă un 
nou tur de prezentare, doar că de data asta urma să fie un 
mormânt descoperit de el. 

Davis achiziţionase o concesiune exclusivă a văii în 1902 
şi imediat l-a angajat pe Carter să conducă săpăturile. Acel 

44 


prim sezon nu fusese relevant, Carter descoperise doar 
mormântul unui nobil mărunt şi o cutie cu două veşminte 
de pânză. 

Pentru sezonul 1903, Carter a ales să sape într-o vale 
mică, uitată, din Valea Regilor. În câteva zile, muncitorii lui 
au scos la iveală intrarea într-un mormânt, plus câteva vase 
prinse în stâncă, despre care egiptenii credeau că au puteri 
magice. 

Acum conducea grupul către acea intrare. 

Poteca se adâncea rapid. Carter era plin de adrenalină 
deja, mândru de descoperirea lui, şi le ţinea un monolog 
scurt despre conţinutul mormântului: despre carul de luptă, 
sarcofag, dărâmăturile presărate prin camera funerară - 
fără îndoială de către jefuitorii de morminte. 

Aerul mirosea urât şi Carter trebuise să aducă 
ventilatoare şi să tragă aer de afară pe măsură ce 
continuau săpăturile. Dar acum era suportabil. Conducând 
grupul satisfăcut prin coridorul abrupt către ieşirea 
principală, ziua de lucru a lui Carter se terminase. Se 
simţea el însuşi ca un zeu. 

li aşteptau ceaiul şi masa de prânz, servite pe feţe de 
masă albe. Oamenii din grup, clar entuziasmați de ce 
văzuseră, i-au sărbătorit pe Carter şi pe Davis. 

Carter a cedat toată gloria şefului său egomaniac, care 
începea să se simtă acum nu doar binefăcător, ci chiar 
egiptolog adevărat. Laudele erau însă destule şi toată 
lumea spunea că sezonul de săpături va avea mare succes. 

— Toate laudele le merită dl Davis! zicea Howard Carter, 
fără să creadă niciun cuvânt din ce spunea. 

Toate laudele mi se cuvin mie şi poate lui Tutmes al IV- 
lea, gândea el. 


Valea Regilor, 12 februarie 1904 


Carter abia mai putea respira şi bietul Perky Newberry 
mai avea puţin şi leşina din cauza aerului stătut, dar nu mai 
45 


era mult până să îşi atingă scopul şi au mers înainte în cea 
mai recent decoperită cameră funerară. 

Motivul acestui măreț moment era că Howard Carter o 
făcuse din nou. Era aproape de necrezut, dar la doar câteva 
săptămâni de la găsirea mormântului lui Tutmes al IV-lea, 
scosese la iveală un alt mormânt în aceeaşi parte a văii. 
Înăuntru se afla o mumie într-un sarcofag. 

Identitatea cadavrului nu era cunoscută încă, dar Carter 
făcuse o descoperire uimitoare. Nu cu mult timp înainte, 
găsise dovezi despre existenţa locului de veci al lui 
Hatşepsut. 

Templul femeii-faraon de pe cealaltă parte a muntelui 
era perfect aliniat cu acest ultim mormânt. În viziunea lui 
Carter, era posibil, chiar probabil, să existe un tunel care să 
le lege. 

„Nu sper să găsesc un mormânt neatins”, îi scrisese el lui 
Edouard Naville, făcând aluzie la visul oricărui egiptolog de 
a găsi o cameră funerară virgină. „Apa de ploaie va fi un 
duşman puternic, dar sper ca va fi bine.” 

Carter avea dreptate. Furtunile care năvăleau peste 
dealuri trimiteau bucăţi de piatră şi nisip în intrările 
mormintelor, unde se întăreau precum cimentul. De la 
mijlocul lui octombrie muncitorii lui dădeau cu târnăcoapele 
pe coridoarele mormântului, scoțând pământul compact. 

Găsiseră bucăţi de ceramică şi alte resturi funerare, 
menţinând aprinsă speranţa lui Carter că mumia de negăsit 
a lui Hatşepsut ar fi putut fi acolo. Să o găsească ar fi fost 
punctul culminant al carierei sale şi l-ar fi făcut celebru în 
toată lumea. 

În sfârşit, după patru luni, muncitorii au ajuns la camera 
funerară. Perky Newberry şi Carter au dat la o parte noroiul 
şi stânca din care era făcută intrarea în cameră. Apoi cei 
doi au intrat. 

Un val de aer stătut şi greţos i-a izbit când au lărgit 
deschizătura. După câţiva paşi înăuntru, Newberry nu a mai 
rezistat. 


46 


L-a rugat pe Carter să îl urmeze, apoi s-a întors către 
lumină. Dar Carter a continuat. Cum ar fi putut să nu o 
facă? Muncise treisprezece ani lungi şi grei pentru această 
zi, pentru această descoperire. 

Căldura şi aerul stătut conspirau împotriva lui. Fiecare 
cusătură a hainelor era îmbibată în sudoare şi se zbătea 
pentru fiecare gură de aer. _ 

Mormântul, aşa cum spusese el, nu era neatins. lnăuntru 
se aflau un sarcofag gol, un vas canopic şi vase sparte cu 
numele lui Hatşepsut şi al tatălui ei. 

Erau obiecte de interes istoric, nimic mai mult. 

Şi el voia mai mult. 

Howard Carter nu mai era satisfăcut doar să găsească 
morminte. Acum voia morminte importante, neatinse de-a 
lungul istoriei şi voia mai ales marile comori îngropate cu 
fiecare faraon. 

Carter „a ieşit din mormânt”, scria un prieten al lui 
Theodore Davis, „oribil, cu apa picurând din el, cu faţa şi 
mâinile pline de praf negru - îi era şi foarte rău şi a trebuit 
să stea întins o vreme.” 

Dar a doua zi Carter era înapoi la lucru, căutând 
mormântul acela virgin de negăsit care l-ar fi făcut celebru. 

Poate va fi Hatşepsut. 

Sau poate un alt faraon şi mai important. 

Vânătoarea de comori continua şi adevărul este că 
devenise întreaga viaţă pentru Howard Carter. 


Amarna, 1335 î.Cr. 


Nefertiti plângea cum nu mai plânsese niciodată. 

— Ay! a ţipat ea. Aduceţi-mi-l pe Ay. Îl vreau în clipa asta. 
Acum! 

Scribul regal a intrat alergând în dormitorul faraonului. 
Nefertiti era prăbuşită la picioarele patului, cu silueta ei 
suplă acoperită de un veşmânt sofisticat. Faraonul zăcea 


47 


întins, dezvelit, acoperit doar de un colţ de cearceaf pe care 
Nefertiti îl pusese pe picioarele lui. 

— E mort, a spus Nefertiti înainte ca Ay să poată scoate 
vreun cuvânt. 

Ochii li s-au întâlnit şi în acel schimb scurt de priviri, în 
vâltoarea ochilor lui Nefertiti, puterea din palatul regal a 
trecut clar de partea proaspetei văduve. 

Nu mai era soţia faraonului, ci conducătoarea întregului 
Egipt. Era sacră. Şi Ay era doar un scrib - asta dacă ea îi 
permitea să trăiască. 

Ay şi-a dres glasul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce crezi că s-a întâmplat, scribule? Nu e evident? Abia 
l-am dat la o parte de pe mine. 

Ay a vizualizat clar imaginea reginei chinuindu-se să îşi 
împingă partenerul după ce acesta căzuse pentru 
totdeauna. 

— Am să mă ocup de înmormântare, regină, a spus el. 
Voi face eu tot. 

— Şi trimite mesagerii, a poruncit Nefertiti, cu buzele 
tremurânde. Trimite-i la Memphis şi la Teba. Anunţă peste 
tot că marele faraon este mort. 

— Regină, crezi că este înţelept? Adică, până ştim cine îi 
va urma lui Akhenaten? 

Scribul regal a privit-o cu insolenţă. Ay era un om 
puternic în regat şi detesta să primească ordine de la o 
femeie. 

Nefertiti l-a privit. 

— Ai uitat că soţul meu are un copil din flori? 

Vocea ei era plină de sarcasm. Şi ea îi dăduse un 
moştenitor lui Akhenaten când sosiseră în Amarna, dar 
copilul murise. 

— Când va veni timpul şi se va transforma în bărbat, îl 
voi pune pe fiul soţului meu pe tron, dar acum eu sunt 
faraon, Ay. Să fii sigur de asta. S-a oprit şi l-a mai privit o 


48 


dată pe Akhenaten. Acum lasă-mă cu soţul meu. Du-te. Fă- 
ţi datoria. 

Ay şi-a coborât privirea şi s-a întors pe călcâie, apoi a 
ieşit furtunos din camera scăldată în lumină. 

Va face cum i s-a spus - cel puţin deocamdată. 

Nefertiti şi-a privit soţul. Apoi s-a aşezat pe pat lângă el, 
mângâindu-l încet pe capul ras. A plimbat un deget pe 
pieptul lui, apoi i-a mângâiat faţa, memorând fiecare 
detaliu. 

Acestea erau ultimele lor momente împreună şi voia să 
îşi amintească omul puternic care fusese cândva, nu 
faraonul slab şi neputincios în care se transformase. 
Nefertiti s-a cutremurat gândindu-se ce se va întâmpla cu 
trupul acesta pe care îl cunoştea atât de bine. 

Şi-a atins degetul arătător de nasul lui. Mumificatorii 
regali vor începe aici, îi vor introduce o sârmă lungă prin 
nări în acel creier minunat şi excentric. Vor învârti sârma 
până când tesutul gelatinos al creierului se va sparge şi va 
ieşi ca un mucus gri din nas. Apoi vor întoarce cadavrul, cu 
capul pe marginea unei mese de alabastru ca să lase 
creierul să curgă într-o găleată poleită cu aur. 

Nefertiti şi-a coborât mâna pe pântecul soţului ei, 
anticipând care va fi locul unde îl vor tăia, vor băga mâna şi 
îi vor scoate organele interne. 

A zâmbit punându-şi mâna pe sternul lui, locul unde îl 
atinsese de atâtea ori şi îi simţise bătăile inimii. Cel puţin îi 
vor lăsa intactă inima. Ca tot poporul ei, credea şi ea că 
inima era sursa întregii cunoaşteri şi  înţelepciuni. 
Akhenaten va avea nevoie de măreţia ei ca să poată spune 
vrăjile care îi vor readuce corpul la viaţă. 

Șaptezeci de zile, s-a gândit ea. De atâta timp era nevoie 
pentru procesul de mumificare. 

Şaptezeci de zile până când îi vor pune soţul în 
mormântul aflat la zece kilometri de locul în care se afla 
acum. 


49 


Ceilalţi faraoni n-aveau decât să se înmormânteze în 
Valea Regilor - Akhenaten alesese un loc chiar lângă iubita 
lui Amarna, o vale glorioasă care era doar a lui, scăldată în 
soare ca să se poată bucura de măreţia sublimă a lui Aton 
pentru totdeauna. 

— Voi veni şi eu cândva, a spus Nefertiti, aplecându-se şi 
sărutând buzele care călătoriseră în sus şi în jos pe fiecare 
centimetru din corpul ei. 

L-a privit pentru ultima dată şi apoi a părăsit camera. 
Soţul ei era mort. Fiul lor i-o luase înainte şi, din toţi copiii 
lui, doar unul era băiat. 

Acum era datoria ei să domnească alături de copil până 
ce acesta devenea bărbat. 

Şi-a găsit servitoarea aşteptând-o. 

— Da, regină? 

— Adu-mi-l pe Tutankhamon. 


PARTEA A DOUA 


CAPITOLUL 4 
Palm Beach, Florida, prezent 


Una dintre cele mai fascinante piese descoperite în 
mormântul regelui Tutankhamon era un manechin fără 
brațe. Se presupune că era folosit pentru a-i ţine hainele. 
Pe el era pictat chipul lui Tutankhamon. Este chipul unui 
băiat şi pare blâna, bun şi atotştiutor. 

Cum fac de multe ori dimineaţa, jucam golf la paradisul 
lui Donald Trump din West Palm, terenul meu favorit. Dar 
eram cu mintea la Tutankhamon. Ce mister incredibil se 
dovedea a fi! Devenisem aproape la fel de obsedat cum 
probabil fusese Howard Carter. 


50 


Cu tot respectul, dr Cross şi Lindsay Boxer, o să mă 
întorc la locul crimei voastre după ce termin cu 
Tutankhamon. 

Pentru mine acesta era un proces de scriere complet 
diferit, mai ales din cauza cercetării pe care o implica. 
Avusesem norocul să mă combin cu Martin Dugard, un 
scriitor şi cercetător talentat şi generos care călătorise deja 
la Londra, apoi în Valea Regilor, ca să mă ajute să fac 
povestea cât mai autentică şi, mai important, ca să strângă 
detalii care ar fi putut rezolva misterul crimei. 

Povestea avea imens de mult potenţial - mult mai mult 
decât majoritatea romanelor polițiste. În fond, era despre 
regi şi regine, comori îngropate, un explorator care-mi 
amintea de un Indiana Jones înfuriat şi despre asasinarea 
unui adolescent şi probabil a iubitei lui. 

Cum am ajuns la birou, am găsit un dosar gros adunat de 
neobosita mea asistentă, Mary Jordan. Dovezile că aceasta 
era într-adevăr o poveste polițistă începeau să se strângă. 

Un comunicat de presă din martie 2005 anunţase 
rezultatele unei  scanări integrale a  mumiei lui 
Tutankhamon de către autorităţile egiptene. Acesta a fost 
studiul care l-a făcut pe Zahi Hawass - secretar general al 
Consiliului Suprem al Antichităţilor - să anunţe că 
Tutankhamon a murit din cauza unei infecţii de la o fractură 
a piciorului. Infecția în sine, în opinia lui, fusese cauzată 
probabil de cangrenă. 

Părea ceva sigur pentru secretarul general, până când 
am citit mai mult: „Femurul stâng rupt nu arată semne de 
calcifiere sau hematoame”, amândouă lucruri care s-ar fi 
întâmplat ca urmare a unui accident. 

De fapt, o parte din echipa de experţi care studiase 
rezultatele scanării a refuzat să accepte că piciorul rupt era 
cauza morţii. Credeau că piciorul a fost rupt accidental 
după ce se descoperise mormântul, când cineva încercase 
să mute cadavrul. Dar într-un interviu din 2007, Hawass a 


51 


declarat din nou că Tutankhamon a murit din cauza 
piciorului rapt. 

Următoarea dovadă pe care am descoperit-o era şi mai 
interesantă: radiografiile arătaseră anterior o îngroşare a 
craniului care indică de obicei o membrană calcifiată, ceea 
ce poate apărea atunci când se formează un cheag de 
sânge în jurul unei zone lovite puternic. Numele pentru asta 
este hematom subdural cronic. Totuşi, tomografia nu 
arătase vreo urmă de lovitură la cap. Poate comisia 
egipteană de investigații petrecuse prea mult timp 
încercând să demonstreze teoria piciorului rupt şi prea 
puţin timp asupra rănii de la baza craniului lui 
Tutankhamon. 

Radiografiile iniţiale fuseseră făcute de R.G. Harrison, un 
cercetător britanic care lucrase mult la mumia lui 
Tutankhamon în anii '60 şi '70. Harrison nu făcuse doar 
radiografii ale scheletului, ci luase şi măsura extremă de a 
separa craniul de celelalte oase şi a-l radiografia separat. 
După ce l-a studiat, Harrison a presupus că fusese omorât. 

Mie mi se părea că are sens. Un hematom subdural poate 
apărea dacă cineva te loveşte foarte puternic în craniu, 
supravieţuieşti loviturii şi mori după câteva săptămâni. 
Intre timp, vânătaia produsă de lovitură formează un cheag 
de sânge şi acesta - hematomul subdural cronic - se 
calcifiază. 

Toate astea m-au făcut să mă întreb de ce ar spune 
cineva că Tutankhamon a murit de la o fractură la picior. Ar 
părea mult mai logică o părere contrară, şi asta m-a incitat. 
Conform raportului din 2005, combinat cu radiografiile din 
1969 şi 1978, se părea că piciorul lui Tutankhamon nu 
fusese rupt în timpul vieţii sale şi că fusese lovit puternic în 
spatele craniului. 

Aşadar, dacă Tutankhamon fusese asasinat, probabil 
omorât de o lovitură, cine o făcuse? 


Valea Regilor, 1907 
52 


Oh, cum decad cei puternici! 

Howard Carter stătea lângă hotelul Winter Palace cu o 
cutie de acuarele sub braţ. Avea o jachetă jerpelită, cu 
petice la mâneci. Pantofii nu erau mult mai buni, aveau 
pielea nelustruită şi uzată. 

Şi-a aşezat şevaletul lângă treptele de marmură care 
duceau la holul hotelului, rugându-se ca vreun prost de 
turist să arunce o privire la una din picturile lui. 

Vânzarea i-ar fi asigurat banii de care avea atâta nevoie 
pentru whisky şi ţigări şi poate chiar un prânz civilizat 
înăuntrul hotelului. 

Howard Carter era strâmtorat, dar încă ţinea la nişte 
standarde. 

Problemele sale începuseră când fusese transferat din 
vale de către Serviciul de Antichităţi. Noul său post, lângă 
Cairo, presupunea că Davis trebuia să găsească un nou 
egiptolog-şef. Mai grav era că mormintele antice din Sahara 
s-au dovedit a fi un coşmar administrativ pentru Carter. 

Când a permis paznicilor egipteni ai mormintelor - destul 
de motivat - să folosească forţa împotriva unui grup de 
turişti francezi beţi, totul s-a transformat într-un incident 
internaţional. După nouă luni de ruşine şi dizgrație în 
continuă creştere, Carter fusese obligat să demisioneze. 

Adevărul este că voia cu disperare să se întoarcă în vale. 
Încă mai spera să găsească mumia lui Hatşepsut - şi poate 
chiar mormântul acela virgin de negăsit. 

Acel mormânt, dacă evenimentele recente din vale 
puteau fi o indicație, ar fi putut aparţine unui faraon de 
mult uitat pe nume Tutankhamon. Regele Tutankhamon 
scăpase cumva prin fisurile istoriei - sau fusese şters din ea 
în mod intenţionat. 

Numele său nu putea fi găsit nicăieri printre numeroasele 
altare şi temple pe care succesiunea de faraoni fusese 
săpată în piatră. În 1837, egiptologul britanic Sir John 
Gardner Wilkinson observase numele pe o statuie. Dar în 

53 


afara acelei unice menţiuni, Tutankhamon era practic 
necunoscut. 

lronia era că tocmai Theodore Davis - omul pe care 
Carter îl convinsese iniţial să finanţeze o concesiune a văii - 
dăduse peste nişte dovezi interesante şi noi despre 
Tutankhamon. 

Incredibila poveste, aşa cum a aflat-o Carter, a început 
cu Theodore Davis şi noul său egiptolog-şef, Edward Ayrton, 
care făceau o pauză de prânz în căldura sufocantă. 

Davis şi Ayrton „deţineau” Valea Regilor, ca să spunem 
aşa. Davis încă mai avea dreptul exclusiv de a săpa acolo 
şi, Carter fiind exilat, ucenicul lui Petrie, Ayrton, era omul 
lui de bază. 

Sezonul fusese bun până atunci, pe 18 decembrie 
descoperindu-se mormântul faraonului  Siptah. Acum, 
soarele de ianuarie îi mânase către un petic de umbră în 
colţul de sud-vest al văii şi cei doi făcuseră o pauză ca să îşi 
planifice următoarele săpături. 

Ayrton fuma tăcut în vreme ce excentricul Davis privea în 
gol - sau aşa părea. 

„Atenţia mi-a fost atrasă de o piatră mare aplecată pe o 
parte”, îşi amintea mai târziu Davis, „şi, fără să ştiu de ce, 
am simţit că mă interesează.” 

Cei doi bărbaţi au ieşit din nou înapoi în lumina soarelui. 
Ayrton cel subţire fusese angajat de Davis abia cu câteva 
luni înainte, dar se obişnuise deja cu temperamentul 
impulsiv al acestuia. Dacă Davis dorea să se uite la piatră, 
atunci trebuiau să se uite la piatră. 

Ayrton a studiat bolovanul din mai multe unghiuri. Apoi, 
observând ceva ciudat, s-a lăsat în genunchi şi a început să 
îndepărteze pământul de la bază. 

Acolo, îngropată de secole, era o descoperire 
spectaculoasă! 

„Atent examinată şi scoasă la iveală de asistentul meu, 
dl Ayrton, cu mâinile lui, a fost descoperită frumoasa cupă 
albastră”, scria mai târziu Davis. 


54 


Cupa era făcută dintr-un material ceramic numit faianţă 
şi, cu excepţia câtorva crăpături, era intactă. Egiptenii 
antici folosiseră asemenea cupe la înmormântări. Aceasta 
avea întipărit numele unui faraon - Tutankhamon. 

Cupa părea să arate că Tutankhamon - oricine ar fi fost 
acesta - fusese îngropat undeva aproape în Valea Regilor. 

Ţinând strâns în mâini „frumoasa cupă albastră”, Davis a 
adăugat numele acestui nou faraon misterios pe lista sa de 
morminte ce trebuiau găsite. Şi era sigur că el va fi acela 
care le va găsi. 

Howard Carter, care trăia din vânzarea de acuarele 
turiştilor, nu putea face nimic în legătură cu asta. A 
înregistrat, pur şi simplu, informaţia. 

Tutankhamon era undeva acolo aşteptând doar să fie 
găsit de cineva. 


Amarna, 1335 î.Cr. 


Soarele dimineții, binevoitor şi  atotştiutor, a 
binecuvântat-o pe Nefertiti cât aştepta sosirea lui 
Tutankhamon în apartamentele ei private. Akhenaten 
murise doar de câteva ore. Selectase deja un grup de 
„bocitoare”, femei care urmau să  jelească la 
înmormântarea soţului său, bătându-se peste piept şi 
rupându-şi părul din cap. 

Venise timpul ca regina şi băiatul ei să aibă o conversaţie 
de adulţi despre viitorul lui şi, de fapt, viitorul întregului 
Egipt. 

Nefertiti îl iubea pe Tutankhamon, băiatul în vârstă de 
şase ani: ochii lui căprui încrezători, pasiunea lui pentru 
jocuri, chiar şi nesfârşitele lui întrebări despre familia regală 
şi motivul pentru care aceasta nu călătorea niciodată în 
oraşe ca Teba sau Memphis. De fapt, Nefertiti adora totul la 
Tutankhamon, cu o singură excepţie iritantă: nu era fiul ei 
prin naştere. 


55 


Femeie practică şi foarte inteligentă a timpului ei, 
Nefertiti înţelegea că un faraon poate avea nevoi care să nu 
îi fie satisfăcute de o singură femeie. Dar se înfuriase când 
Akhenaten se căsătorise şi o lăsase însărcinată pe Kiya. 
Marele zeu Aton fusese drept şi înţelept când luase viaţa 
Kiyei la naşterea lui Tutankhamon. Şi Nefertiti s-a asigurat 
că nu va mai exista o altă soţie la curtea regală. 

Îi împlinea soţului său toate fanteziile şi când nu putea, îi 
direcţiona afecțiunea către fetele din harem, care ştiau 
foarte bine că niciun faraon, nici măcar unul atât de liberal 
ca Akhenaten, nu se va căsători vreodată cu o simplă 
femeie uşoară. 

Şi astfel Nefertiti a început să îl crească pe Tutankhamon 
ca pe fiul ei. 

Băiatul nu şi-a cunoscut niciodată adevărata mamă şi 
deşi i se povestiseră viaţa şi moartea ei tragică, era prea 
tânăr ca să înţeleagă pe deplin că fusese conceput în 
pântecul unei femei şi crescut de mâinile iubitoare ale 
alteia. 

— Ai cerut să mă vezi, mamă? 

Era atât de inocent - şi totuşi atât de plin de viaţă! 
Nefertiti era copleşită de căldura pe care o simţea privindu- 
| pe băiat. 

Îl iubea profund, dar nu toată lumea de la palat simţea la 
fel. Pentru unii, era deja un rival detestat. 

— Da, Tutankhamon. Vino. Stai lângă mine. Aşază-te 
lângă mama ta. 

Tutankhamon a înaintat cu picioarele goale pe podeaua 
placată şi a sărit pe divan, lângă Nefertiti. 

— Am auzit despre faraon, a spus el încet. Îmi pare rău. 

Ea i-a ridicat bărbia până când ochii li s-au întâlnit. 

— Tatăl tău nu se simţea bine de mult timp, i-a spus. 
Tutankhamon, trebuie să discutăm despre ceva. Vreau să fii 
atent la ce am să-ţi spun acum. 

— Da, mamă? 


56 


— Eşti doar un băieţel şi nu ai fost încă educat să fii 
faraon. Dar trebuie să ştii că acesta este destinul tău. 

Băiatul a oprit-o. 

— Nu înţeleg. 

— Vei fi faraon într-o zi, Tutankhamon. 

— Nu vreau să fiu faraon! Nu vreau! De ce nu poţi să fii 
tu faraon, mamă? 

— Nu este potrivit ca o femeie să conducă Egiptul, 
Tutankhamon. Dar pentru că am sânge regal, voi găsi o 
cale să domnesc atât cât trebuie ca să înveţi tu să fii un 
bun faraon. 

— Cât va dura asta, mamă? 

— Doisprezece ani, poate mai puţin, pentru că eşti atât 
de inteligent, Tutankhamon. Nu e nicio grabă. Important 
este să înveţi să fii înţelept, puternic şi plin de compasiune 
pentru oamenii Egiptului, aşa cum a fost tatăl tău. Era un 
om bun, mereu a fost om bun. 

— Smenkare ar fi fost un faraon bun, a spus 
Tutankhamon. Şi el era fiul tău. Cred că ziua asta e tristă 
pentru tine. 

Băiatul era deştept, probabil de asta îl şi iubea ea atât de 
mult. 

— Smenkare e mort, Tutankhamon. 

Nu i-a mai spus că niciodată nu îşi iubise propriul fiu la fel 
de mult pe cât îl iubea pe el. 

Incercase, dar ochii lui Smenkare nu aveau lumină şi nu 
simţise nicio conexiune între ei. Un asemenea om nu ar fi 
trebuit niciodată să conducă Egiptul. 

— Nu, Tutankhamon. Trebuie să fii tu acela. 

Tutankhamon a dat doar din cap. 

— Deci ce trebuie să fac acum? Ajută-mă, mamă. 

— Vezi cum stăm aici, unul lângă celălalt? 

— Da. Sigur că văd. 

— Aşa trebuie să conducem la început Egiptul. Unul 
lângă celălalt, noi amândoi. Deocamdată eu voi lua 
deciziile, pentru că eşti prea tânăr. Dar când vei fi bărbat, 


57 


vei face din ce în ce mai multe şi vei avea cunoştinţele 
necesare ca să iei hotărâri bune. 

— Atunci voi conduce ca faraon? 

— Da, Tutankhamon. Şi ştiu că vei face lucruri măreţe. 
Vei fi un faraon de care oamenii îşi vor aminti mereu. 


Amarna, 1334 î. Cr. 


Acesta era planul pentru băiatul care urma să fie rege, 
deşi nu s-a întâmplat aşa. Nici pe departe. Încă o dată, 
moartea se interpunea - poate chiar crima. 

— Ca să fii faraon, trebuie să devii bărbat, i-a spus 
profesorul de luptă lui Tutankhamon. Într-o zi, vei fi la fel de 
mare şi puternic ca mine. Când îţi termini instruirea, niciun 
bărbat nu-ţi va sta în cale. 

Studiind bicepşii uriaşi şi pieptul masiv al profesorului, 
Tutankhamon nu prea credea că va fi vreodată aşa, dar 
asculta atent fiecare cuvânt. 

Stăteau pe un câmp verde în vestul Nilului. Era februarie 
şi soarele blând săruta pământul. 

Tutankhamon era un copil slab, uşor sâsâit, dar care 
moştenea frumuseţea desăvârşită a mamei sale. Avea 
braţele subţiri şi picioarele încălţate în sandale nu erau 
mult mai impresionante. 

— Eşti gata, rege? a întrebat profesorul. 

Tutankhamon a încercat să răspundă, dar era aşa de 
nervos că buzele i-au scos doar un suspin uşor. 

Profesorul şi-a ascuns un surâs. 

— Atunci hai să vorbim despre tipurile de arcuri pe care 
le vom folosi în antrenamentul nostru. 

Lista era prea lungă pentru ca Tutankhamon să reţină tot 
- deşi profesorul a spus foarte clar că faraonul le va mânui 
perfect pe fiecare, pe lângă scut şi ghioagă, spadă, 
aruncarea suliţei, condusul carului, călărit, lupta corp la 
corp, pumnale, bumeranguri, bâte şi toporişti de luptă. 


58 


Pentru lecţia zilei aveau un arc dublu, unul simplu, suporturi 
de arc şi arcuri scurte. Doar atât trebuia să înveţe el. 

Arcurile erau făcute din mesteacăn învelit în muşchi şi 
scoarță de copac pentru durabilitate. Lemnul curbat al 
arcurilor era decorat cu frunze de aur şi fildeş. Arcul mare 
al profesorului era mai înalt decât Tutankhamon, iar arcul 
băiatului îi ajungea doar puţin peste genunchi când îl aşeza 
pe pământ. 

Profesorul a pus arcul în mânuţele lui Tutankhamon. 

— Acum ascultă-mă. Vrei ca obiectele astea să meargă 
cu tine în lumea de dincolo. În ziua înmormântării tale, 
toate arcurile vor fi îngropate cu tine. Aşa că învaţă să le 
foloseşti perfect, înălţimea Ta. Regulile de luptă pe care ai 
să le înveţi îţi vor fi de mare ajutor pentru totdeauna. 

Tutankhamon a pus o săgeată în arc şi a întins coarda. A 
nimerit ţinta direct de la prima lovitură; e drept, aceasta nu 
era departe. 

— Foarte bine, rege. Ai talent. 


Amarna, 1333 î.Cr. 


— Ai întârziat. Nu voi tolera asta, Tutankhamon. Nu ai 
nicio scuză pentru un asemenea comportament. 

Tutankhamon intrase în fugă în clasa de la şcoala regală 
cu noroiul Nilului acoperindu-i încă tălpile şi cu arcul lui 
preferat în mână. Fusese iarăşi prin stuf să tragă în rațe şi 
îşi dăduse seama prea târziu că era timpul pentru şcoală. 

Nu avusese timp să se curețe şi acum, aproape-faraon 
sau nu, înfrunta mânia profesorului. 

— Profesore, eu... 

— Linişte. Nu vreau să aud niciun cuvânt. Stai jos şi 
repetă hieroglifele. 

Profesoral era un tânăr slab şi nervos, care nu mergea 
prin cameră, ci mai mult tresărea ca o pasăre speriată. Lui 
Tutankhamon îi plăcea să îl imite ca să-şi distreze sora, dar 


59 


acum ea era prea ocupată să chicotească pe seama 
nenorocului lui, ca să mai glumească şi el. 

Pedeapsa obişnuită pentru întârziere era să scrii cele 
douăzeci şi cinci de caractere ale alfabetului hieroglific pe 
un papirus de o sută de ori. Sarcina lua adesea două ore, 
ceea ce profesorul ştia că înseamnă tortură curată pentru 
Tutankhamon. 

Acum avea opt ani şi ultima sa pasiune erau lecţiile de 
condus carul. Două ore de scris însemnau două ore mai 
puţin la frâie, gonind peste deşertul întins. 

Deşi tatăl lui detestase asta, Tutankhamon tânjea după 
ziua în care va conduce războinicii Egiptului în luptă. Se 
vedea în car, cu doi armăsari perfecţi în galop înaintea lui şi 
cu o armată de mii de oameni urmându-i fiecare comandă. 

— Foarte bine, faraon, şopti sora lui, Ankhesenpaaten. 
Era cu câţiva ani mai mare ca el şi era o fată frumoasă, 
chiar mai frumoasă decât Tutankhamon. 

— Într-o zi, spuse profesorul, când vei domni peste Egipt 
ca un adevărat faraon, mă poţi ucide pentru neobrăzare, 
dar până atunci asta este clasa mea şi vei face ce ţi se 
spune - şi asta include să vii la timp. M-ai înteles, 
Tutankhamon? 

Un Tutankhamon furios şi roşu la faţă încuviinţă din cap 
şi băgă în gură o tulpină nouă de stuf, atent să nu o 
privească pe sora lui. Mestecă capătul tulpinii, simțind cum 
se sparg fibrele până ce au format o pensulă moale şi 
subţire. 

Apoi muie noua unealtă de scris într-un vas cu apă şi o 
atinse de o bucată de cerneală solidă. Incepu să deseneze 
pe o bucată de papirus şi mâna închipuia fără efort şoimi, 
bufniţe, picioare şi mii de alte imagini care alcătuiesc 
alfabetul hieroglific. 

Dar curând căldura după-amiezii şi liniştea clasei i-au 
făcut gândurile să cutreiere. li plăcea imens să stea afară, 
şi să fie blocat înăuntru într-o asemenea zi frumoasă îl 
înnebunea. 


60 


Tutankhamon tânjea să înoate în Nil, chiar dacă acolo 
sălăşluiau crocodili. Sau poate să o ia pe Ankhesenpaaten 
în carul său - o adora. Sau poate doar să stea pe vârful unui 
munte, să privească stâncile violacee ale unui deal din 
depărtare, gândindu-se la ideea uluitoare că tot acest 
tărâm, cât vedeai cu ochii, va fi al lui într-o zi. 

Nu era doar visul unui băiat - era real. 

În timp ce îşi desena caracterele, Tutankhamon era atent 
la profesorul său sever, pedeapsa tinereţii sale. Ultimul 
lucru de care avea nevoie era o altă pedeapsă nedreaptă 
pe lângă celelalte strânse. Nefertiti fusese foarte clară când 
îi vorbise despre studii. Dacă pica o materie sau rămânea 
vreodată în urmă, avea să piardă dreptul de a ieşi dincolo 
de zidurile palatului. Tutankhamon nu îşi imagina nicio 
pedeapsă mai oribilă ca asta. 

Apoi, spre amuzamentul şi bucuria lui, aceeaşi lumină 
caldă de după-amiază care îl făcuse pe el să se gândească 
la altele îşi aruncase acum vraja şi asupra profesorului. 
Tutankhamon a privit nerăbdător cum începuseră să i se 
închidă ochii acestuia, aşa cum stătea în scaun. Apoi capul 
profesorului căzu pe spate şi gura i se deschise puţin şi 
începu să sforăie. 

Ankhesenpaaten şi-a pus o mână la gură ca să îşi astupe 
chicotelile. Tutankhamon şi-a lăsat încet pensula pe o 
paletă de fildeş şi a bătut-o pe umăr arătând cu degetul 
spre uşă. 

— Nu, a  mimat Ankhesenpaaten. Nu putem, 
Tutankhamon. Nu trebuie. 

Tutankhamon a insistat în tăcere, cu mâna pe umărul ei. 
S-a ridicat şi ea, aruncând o privire la profesor, care 
începuse să sforăie mai tare. 

Împreună, băiatul şi fata au mers pe vârfuri către uşă şi 
către libertatea lumii râului. Pentru siguranţă, Tutankhamon 
şi-a apucat arcul de vânătoare în drum. 

Deodată, pieptul imens al lui Ay le-a blocat calea. 


61 


— Unde credeţi că mergeţi? a tunat scribul regal, făcând- 
o pe Ankhesenpaaten să tresară de teamă. 

Profesorul s-a trezit şi a sărit în picioare. 

Ay i-a prins strâns pe Tutankhamon şi pe 
Ankhesenpaaten de mâini şi i-a târât înapoi în cameră, cu 
unghiile înfipte în braţul lui Tutankhamon. 

— Lasă-mă, a ţipat Tutankhamon, dar Ay l-a strâns şi mai 
tare. Voi fi faraon într-o zi şi vei fi alungat de la palat. Ţi-o 
promit, scribule. Şi tu, profesore! 

Apoi Tutankhamon şi-a smuls braţul şi a fugit fără oprire 
până când a ajuns pe malul Nilului. Incă şi mai bine era că 
şi Ankhesenpaaten fugise cu el - tot drumul. 

— Ce crezi că ne fac dacă ne prind? a întrebat 
Tutankhamon zâmbind, lăsându-se în jos printre trestii ca 
să nu fie văzuţi de Ay sau de celălalt urmăritor, profesorul. 

De obicei Ankhesenpaaten era cea practică. Decizia ei 
impulsivă de a fugi împreună cu Tutankhamon fusese poate 
cea mai mare surpriză pentru el de când murise tatăl lor. 

Dar fusese o surpriză plăcută, care îl făcea să nu se mai 
simtă atât de singur. Era tare bine să aibă un tovarăş de 
arme - un prieten - chiar dacă doar ca să împartă pedeapsa 
inevitabilă care urma unei asemenea aventuri scandaloase. 

Tutankhamon a privit în ochii surorii sale şi a zâmbit. De 
fapt, ea îi era soră vitregă, din cauza uniunii tatălui său cu 
biata Kiya, şi cu toate că ea şi Tutankhamon erau fructul 
aceluiaşi tată, păreau adesea mai degrabă cei mai buni 
prieteni decât frate şi soră. 

Ea îi semăna şi nu-i semăna. Era greu de explicat. Dar el 
o iubea foarte mult. O iubea atât de mult pe draga lui 
Ankhe. 

—N-or să ne bată ei, a decretat Tutankhamon, 
răspunzându-şi singur. 

— De ce spui „ei”? a întrebat ea. Mama va hotărî 
pedeapsa noastră. 


62 


— Nu funcţionează chiar aşa, a spus răbdător 
Tutankhamon. Ay şi profesorul sunt bărbaţi. Ei cred că au 
putere asupra mamei. 

Ca parte din procesul de învăţare a viitorului faraon, 
Nefertiti se străduise foarte mult să îl includă pe 
Tutankhamon în întâlnirile importante cu consilierii ei. Chiar 
şi un băieţel putea observa că Ay invidia puterea pe care o 
avea Nefertiti. Consilierul regal arunca adesea priviri 
furioase către Tutankhamon, de parcă băiatul îl jignea 
cumva cu simpla lui prezenţă. 

Ay îl înspăimânta pe Tutankhamon şi, stând acolo printre 
trestii gândindu-se la el, a frecat uşor urmele lăsate de 
unghiile groase ale acestuia pe umărul său. 

— Trebuie să te fereşti de Ay, i-a spus Tutankhamon 
surorii sale. Nu am încredere în el. Nici tu nu ar trebui să ai. 
Cred că vrea să se căsătorească cu mama şi să devină 
faraon. 

Ankhesenpaaten a zâmbit. 

— Nu poate face asta, Tutankhamon. Tu eşti faraonul. 

— Nu dacă se căsătoreşte cu regina. Căsătoria cu cineva 
de sânge regal i-ar permite lui Ay să preia tronul. 

Tutankhamon a făcut o pauză, privind o rață care îşi 
întindea aripile în zbor. 

— Nu-mi place asta, a spus încet Ankhesenpaaten, şi nu- 
mi place Ay. Deloc. E furios şi e grosolan cu mama. ŞI 
generalul Horemheb este alunecos. Ai grijă şi la el. 

— Voi fi atent la toţi, a spus Tutankhamon. 

Apoi a făcut ceva la care chiar nu se aştepta. S-a aplecat 
şi a sărutat-o pe Ankhe. Şi poate şi mai surprinzător, ea nu 
a protestat. 

Apoi, siguri că au scăpat, cei doi copii s-au ridicat din 
ascunzătoare şi au fugit râzând către râu. Le era mai puţin 
teamă de crocodilii de acolo decât de oamenii puternici de 
la palat. 


63 


CAPITOLUL 5 
Teba, 1908 


Howard Carter fusese convocat. 

Vechiul său prieten şi şeful Serviciului de Antichităţi, 
Gaston Maspero, vroia să se întâlnească şi să discute 
„viitorul” lui. În cei patru ani de când Carter părăsise postul, 
nu prea avuseseră asemenea discuţii. Aşa că cererea lui 
Gaston Maspero de a se întâlni era mai mult decât bine- 
venită. 

Îi putea salva viaţa. 

Distanţa de la hotelul Winter Palace la Valea Regilor era 
cam de opt kilometri. Dacă stăteai pe treptele mari de 
marmură care duceau la holul hotelului, puteai zări peste 
Nil stâncile îndepărtate din spatele văii. Dacă nu era vânt şi 
aerul nu era plin de praful deşertului, acele stânci păreau 
atât de aproape, că le puteai atinge. 

Asta simţea Howard Carter în fiecare zi a exilului său. Un 
om mai puţin pasionat de egiptologie nu s-ar fi coborât atât 
de mult cum o făcea el, stând pe stradă ca să-şi vândă 
lucrările turiştilor. Ca să-şi suplimenteze venitul modest de 
pictor, vindea şi antichităţi pe piaţa neagră, coborându-se 
astfel la nivelul celor pe care cândva îi persecuta pentru că 
erau jefuitori de morminte. 

Ca totul să fie şi mai rău, cei mai iubiţi binefăcători ai lui, 
lordul şi lady Amherst, fuseseră obligaţi să vândă Didlington 
Hali în 1907 şi lordul Amherst era foarte bolnav. 

La treizeci şi patra de ani, Howard Carter era doar puţin 
mai mult decât un lingău autodidact. 

Intră în scenă, mulţumită lui Maspero, lordul Carnarvon. 

George Edward Stanhope Molyneux Herbert, mai 
cunoscut ca al cincilea duce de Carnarvon - sau, mai 
simplu, înălţimea Sa - era un om subţire, palid, cu o faţă de 
ogar ciupită de vărsat. Fuma fară oprire, participa la curse 
de maşini, avea cai şi se lăfăia într-o viaţă de bon vivant 

64 


bogat şi egocentric. Nici măcar accidentul de maşină din 
1901 care fusese gata să-l ucidă nu l-a oprit pe Carnarvon 
să îşi cheltuiască banii nesăbuit şi să trăiască o viaţă de 
huzur binemeritat, care nu i se cuvenea nimănui - cel puţin 
nu în opinia lui Carter. 

Înălţimea Sa venise prima dată în Egipt în decembrie 
1905; acea vizită şi celelalte câteva care i-au urmat i-au 
deschis apetitul pentru tot ce era egiptean. Puțin câte 
puţin, Carnarvon s-a transformat dintr-un om pasionat de 
aici şi acum într-un om pasionat de trecut - trecutul antic. 

Acum, ca mulţi bogătaşi vrăjiţi de Egipt şi de vânătoarea 
de comori, lordul Carnarvon voia să îşi finanţeze propriile 
săpături. 

Succesele lui Carter şi Theodore Davis erau bine 
cunoscute şi Carnarvon vedea mereu iahtul lui Davis, 
Bedouin, ancorat peste stradă de hotelul lui. Cunoştinţe din 
Anglia aveau de asemenea concesiuni mărunte şi 
Carnarvon se gândea că i-ar plăcea să scoată la iveală o 
parte importantă de istorie. Îşi zicea că l-ar amuza chiar 
foarte tare. 

Din nefericire, rezultatele primului său sezon nu arătau 
prea promiţător. Nici prea amuzant. Arthur Weigall - care îi 
luase locul acum lui Carter ca inspector-şef pentru Egiptul 
de Sus - îl dispreţuia pe Carnarvon pentru că era un biet 
amator. L-a trimis pe Carnarvon într-o râpă amărâtă numită 
Sheikh abd el-Qurna, cu rezultate previzibil de proaste. 
Singura descoperire după şase săptămâni era o pisică 
mumificată într-un sicriu de lemn. 

Carnarvon, deşi dezamăgit, preţuia descoperirea. În fond, 
era prima pentru el. Egiptologia îi intrase acum oficial în 
sânge. 

Se părea că singura problemă era Carnarvon însuşi. În 
loc să angajeze un profesionist cu experienţă, a condus 
personal săpăturile. |n fiecare zi stătea într-o cutie 
acoperită care ţinea muştele la distanţă şi fuma ţigară după 


65 


ţigară, în timp ce oamenii lui, nu chiar cea mai bună echipă, 
lucrau în căldură şi praf. 

Carnarvon avea nevoie - i se tot spunea - de un 
profesonist care să îi ghideze săpăturile. 

lar Howard Carter avea nevoie de un patron bogat cu o 
concesiune care să îl readucă în joc. 

Între sezoane, Carnarvon i-a scris lui Weigall din Anglia, 
cerând „un om învăţat, pentru că nu am timp să învăţ toate 
datele necesare”. 

Firul comun în toate acestea era Maspero, care aranjase 
de fapt concesiunea pentru Carnarvon. 

Aşa s-a întâmplat să fie convocat Carter la Winter Palace, 
ca să discute cu Carnarvon şi Maspero posibilitatea de a 
conduce din nou o concesiune în ansamblu. Hainele lui erau 
aproape terminate, iar portofoliul lui omniprezent era 
îndesat sub braţ, de parcă ar fi fost chemat să deseneze 
momentul, ceea ce i se părea a fi o posibilitate deprimantă. 

Voia să reintre în joc? a fost întrebat Carter. 

Egiptologul căzut în dizgrație, entuziasmat că destinul îi 
dădea o a doua şansă, a răspuns rapid că da. A reuşit chiar 
să-şi mascheze faimoasa aroganță şi temperamentul - cel 
puţin pentru prima întâlnire. 


Amarna, 1333 î.Cr. 


— Ce s-a întâmplat, mamă? întrebă Tutankhamon. 

Frumosul băieţel stătea lângă Nefertiti într-o grădină 
înconjurată de smochini, curmali şi un covor bogat de iarbă. 
Mama lui stătea la umbra unui mic palmier. Faţa ei 
frumoasă purta o mască ermetică. Ştiau amândoi că nu se 
simţea bine şi totuşi ea pretindea că nu este adevărat. 

Să ai opt ani şi să te aştepţi să îţi pierzi mama, atât de 
curând după ce ţi-ai pierdut tatăl, este o situaţie pentru 
care niciun copil nu poate fi pregătit. 

Dar Tutankhamon nu era un copil obişnuit: avea sânge 
regal; era divin. 

66 


Aşa că s-a alăturat mamei sale pe băncuță. A privit cum 
se lăsa încet pe spate şi încerca să se relaxeze, apoi cum a 
tresărit de durere când pielea i-a atins scaunul dur. 

— Sunt pe moarte, Tutankhamon, şi trebuie să îţi cer 
ceva ce ţi s-ar putea părea ciudat. 

— Nu spune asta, mamă. Nu mori. 

— Ba da. Ori sunt otrăvită, ori am o boală pe care Aton 
nu vrea să o înlăture. Am poruncit servitorilor mei să 
grăbească pregătirile pentru camera mea funerară, pentru 
că s-ar putea să nu mai am prea mult timp. 

Nefertiti a închis ochii când corpul i-a fost săgetat de 
durere. Tutankhamon şi-a pus mâinile peste ale ei, dar 
blând, ca să nu o doară. 

Acest mic gest de bunătate şi compasiune a făcut-o pe 
Nefertiti să zâmbească. 

— Vei fi un mare faraon. Sunt sigură. 

— Mulţumesc, mamă. 

S-a oprit, ezitând să spună ce gândea. 

— Ce este? a întrebat Nefertiti. 

— Promiţi că nu te superi? 

Ea a stat o clipă cântărindu-şi răspunsul. 

— Promit. Acum întreabă-mă. Trebuie să spui mereu ce 
gândeşti, Tutankhamon. 

— Ay ţi-a făcut asta? Am văzut cum se uită la tine. E greu 
de spus dacă te iubeşte sau te urăşte. 

— Cred că este puţin din amândouă. Dar nu, nu mă tem 
de Ay - deşi tu ar trebui să o faci. Eşti doar un copil şi 
trebuie să fii apărat de oamenii puternici şi fără scrupule 
care ar putea vrea să îţi facă rău. 

— Crezi că vrea să fie faraon? 

— Da, Tutankhamon, aşa cred. Şi nu este singurul care 
visează să conducă Egiptul. 

— Dar e om de rând. 

— Şi tu eşti, Tutankhamon. Aminteşte-ţi că mama ta 
naturală era de origine comună. Eşti doar pe jumătate rege. 


67 


Sora ta este singurul copil din acest palat care are în 
întregime sânge regal. De aceea am vrut să vii să mă vezi. 

— Cum adică? Ce vrei să spui, mamă? 

— Ankhesenpaaten nu poate conduce ca faraon pentru 
că este femeie. Dar ca tu să fii faraon, şi să ai un 
moştenitor care să asigure succesiunea noastră, trebuie să 
îţi amesteci sângele cu al unei femei din familie regală, 
înţelegi? 

— Dar Ankhesenpaaten este singura astfel de persoană. 

— Exact, Tutankhamon. Nefertiti tresări din nou de 
durere. Ankhe este singura. 

— Deci vrei să spui că... 

Vocea lui se pierdu confuză, aşa că Nefertiti sfârşi 
propoziţia în locul lui. 

— Trebuie să te căsătoreşti cu sora ta. 


Luxor, 1909 


Howard Carter era din nou în lumea pe care o iubea mai 
mult decât orice. Puțin mai în vârstă, ceva mai slab, dar era 
categoric înapoi în joc. 

În timp ce soarele răsărea peste Nil, el privea o mică 
armată de muncitori, aşa cum o făcuse de atâtea ori 
înainte. Adevărat, săpa în ceea ce mulţi numeau „cartierul 
rău” al necropolei tebane, unde putea spera cel mult să 
găsească mormintele nobililor şi ale oamenilor de afaceri 
bogaţi în loc de cele ale faraonilor. Dar după ani de trăit pe 
sponci, lui Carter nu-i păsa deloc. 

Era bine să ai slujbă. Aşadar şi-a aprins o ţigară şi le-a 
dat oamenilor lui ordinul de începere a săpăturilor. 

Lordul Carnarvon stătea lângă el, îmbrăcat elegant cu un 
costum şi cu pălărie de pai. 

Relaţia lor era clar diferită de cea pe care Carter o 
avusese cu lordul Amherst şi chiar cu Theodore Davis. 
Timpurile în care Carter se încăpăţâna în vederile lui erau 


68 


apuse. Acum era angajat şi nu era tratat ca un membru al 
familiei. 

Dar nu-i prea păsa. Avea planuri în cap, planuri de a 
aduce profesionalism şi responsabilitate în stilul jalnic al lui 
Carnarvon de a săpa. Cu experienţa lui Carter şi banii lui 
Carnarvon, aveau o şansă de a găsi ceva important. 

Şi într-o zi, dacă totul mergea bine, se vor muta în Valea 
Regilor şi vor face săpături adevărate, după comori 
adevărate. 


Amarna, 1330 î.Cr. 


Nu fusese nicio ceremonie publică şi nici cuvinte speciale 
spuse de marii preoţi pentru a marca momentul de început 
al căsătoriei lor. 

Ankhesenpaaten îşi mutase pur şi simplu lucrurile în 
partea de palat a lui Tutankhamon, unde-şi culcase cândva 
capul tatăl lor. 

Asta fusese acum trei ani. Dormiseră în camere separate 
de atunci, dar deveniseră prieteni şi mai apropiaţi. Acum, în 
ziua în care o înmormântau pe Nefertiti, Tutankhamon 
urma să domnească singur. 

Ankhesenpaaten îşi aranja veşmântul alb transparent, 
pregătindu-se să împartă patul cu Tutankhamon pentru 
prima dată. El nu era încă adolescent, ca sora şi mireasa 
lui, care era cu câţiva ani mai mare, dar începuse să se 
transforme fizic în bărbat şi asta nu-i scăpase soţiei sale. 

Era timpul să facă un moştenitor - sau cel puţin, având în 
vedere vârsta lor, să înceapă să se antreneze. 

Tutankhamon şi-a dezlegat barba falsă, incomodă, de 
faraon şi a pus-o pe o masă de lângă pat. Nefertiti îi 
instruise pe amândoi, în discuţii individuale, şi 
Tutankhamon crezuse că a înţeles cum funcţionează. Dar 
nu vizitase niciodată un harem şi ce urma să se întâmple 
era nenatural şi ciudat pentru el. 


69 


Ankhesenpaaten s-a întors discret cu spatele şi şi-a dat 
jos de pe umeri rochia. Tutankhamon a privit cum i-a căzut 
peste şoldurile înguste şi a aterizat în linişte pe jos. 

Ankhesenpaaten şi-a acoperit cu o mână sânii feciorelnici 
şi s-a întors să dea acoperământul la o parte, apoi s-a 
strecurat în cearceafurile calde de bumbac. El adulmeca 
uleiurile parfumate cu care se unsese pe păr şi pe trup. 

— Acum tu, faraon. 

Tutankhamon simţea fluturi în stomac şi era nervos 
gândindu-se că se va dezbrăca de faţă cu Ankhe. 

— Ai mai mâncat vreodată aşa mult ca astăzi? a întrebat 
aiurea, referindu-se la banchetul de după înmormântarea 
lui Nefertiti. 

Toţi preoţii lui Aton o celebraseră. Fusese şi Ay acolo, şi 
Tutankhamon observase cum sfetnicul regal băuse zdravăn 
în timp ce stătea în colţ cu generalii lui. 

— Nu cred că am mai văzut vreodată aşa de multă 
mâncare, a fost de acord Ankhesenpaaten. 

— Aş fi vrut să fie mama acolo. 

— Acum poţi cere tronul. Nimeni nu ţi-l poate refuza. 

— Da, a răspuns Tutankhamon încet, simțind pentru 
prima dată povara zdrobitoare de a fi faraon al Egiptului. 
Apăsa asupra lui ca un bloc de calcar. 

— Suntem singuri, Tutankhamon, şopti Ankhesenpaaten, 
conştientă de un alt fel de povară. Doar noi doi în lumea 
asta dificilă şi complicată. Fără părinţi care să ne îndrume. 
Doar noi. 

— Mă sperii când o spui aşa. 

— Da. Dar, Tutankhamon, hai să ne făgăduim că vom 
avea mereu grijă unul de celălalt şi ne vom proteja unul pe 
celălalt de cei care ne vor face rău. 

— Promit, Ankhesenpaaten. Nu voi lăsa pe nimeni să-ţi 
facă rău. 

— Şi eu promit. 

Dormitorul fu învăluit într-o tăcere inconfortabilă. Aerul 
cald al deşertului intra prin fereastra deschisă şi 

70 


Tutankhamon simţea mirosul slab de mosc, minunat de 
familiar, al Nilului. 

Ankhesenpaaten inspiră adânc, apoi trase cearceafurile, 
arătându-se netemătoare soţului său. 

În anii mulţi petrecuţi împreună, Tutankhamon nu îşi 
văzuse niciodată sora vitregă goală şi acum icni văzând cât 
de bine alcătuită şi de frumoasă era. 

— Scoate-ţi veşmântul, Tutankhamon, spuse ea. 

Faraonul se supuse. Şi el era frumos. 


Teba, 1326 î.Cr. 


Tutankhamon îşi mutase acum palatul înapoi la Teba, iar 
nopţile de pasiune nu mai erau decât amintiri pentru 
Ankhesenpaaten. 

Şi totuşi, tânăra regină nu mai fusese niciodată atât de 
încântată - sau de speriată. 

— Mi-a întârziat, a şoptit ea, întorcându-se în pat şi 
punându-şi bărbia pe pieptul lui Tutankhamon. 

— De câte ori am auzit asta? a răspuns el. 

— Tutankhamon, a şoptit Ankhesenpaaten, mi-a întârziat 
trei luni. Vom avea un copil. Sunt sigură. Aşa că gândeşte- 
te la un nume, a spus ea încet. 

— Nefertiti, i-a răspuns el. 

— Şi dacă este băiat? 

— Nefertiti. 

Tutankhamon râdea. 

Ankhesenpaaten l-a privit. 

— Vom avea un copil, a repetat. 

Asta se întâmplase cu cinci luni în urmă. 

Acum, stând pe un scaun regal de naşteri, 
Ankhesenpaaten şi-a încordat muşchii abdominali şi a 
împins pentru ultima dată. Tutankhamon stătea lângă ea, 
ţinând-o de mână şi în sfârşit copilul lor li s-a alăturat, venit 
direct în mâinile medicului regal. 

Era născut mort. 


71 


Bietul bebeluş era evident deformat, cu un umăr mult 
mai sus decât celălalt şi cu coloana sucită, şi la fel de 
evident, mort. 

— Cheamă vraciul regal, a spus doctorul cu compasiune, 
adresându-se unui servitor de lângă Ankhesenpaaten. 

Vraciul regal se ocupa de vindecarea bolii care o făcuse 
pe regină să piardă sarcina, arzând cărbuni încinşi pe 
podea între picioarele ei, în timp ce ea rămăsese pe 
scaunul jos, lăsând fumul să îi intre în pântece şi să curețe 
toate impurităţile. 

— Este băiat sau fată? a întrebat Ankhesenpaaten cu 
vocea slabă. Îi venea să plângă, dar îşi reţinea lacrimile. 

— Nu cred că mai contează, regină, a răspuns medicul. 

— Băiat sau fată? a tunat Tutankhamon cu o voce care 
arăta că nu va tolera o asemenea insolenţă. 

Medicul s-a ridicat, pus la locul lui. 

— Fată, Mărite Faraon. 

Ankhesenpaaten a întins braţele. Cordonul ombilical 
dintre mamă şi fiică era încă intact şi regina şi-a strâns la 
piept copilul mort şi a suspinat îndurerată. Şi-a trecut un 
deget peste capul bebeluşului, atingând năsucul şi 
mângâind smocul moale şi negru de păr. Ochii copilului 
erau închişi, iar ea i-a sărutat pe amândoi. 

Prea curând, ştia, îmbălsămătorul regal va mumifica 
acest nou-născut şi îl va pune în mormântul regal unde va 
aştepta moartea părinţilor săi. 

— Ne vom cunoaşte în viaţa de după moarte, a şoptit 
Ankhesenpaaten. Te iubesc, draga mea Nefertiti. 


Deşertul Egiptean, 1324 î.Cr. 

Acum era timpul, dar era oare pregătit să moară? 
Tutankhamon stătea singur în cortul lui, cu stomacul un 
ghem de nervi şi frică. Adrenalina îi alerga prin trup în timp 
ce încleşta şi descleşta pumnii nervos, apoi se legăna uşor 


72 


pe vârfuri de câteva ori. Avea doar şaptesprezece ani şi se 
ducea la război. 

Afară, auzea săbiile zdrăngănind şi caii nechezând, căci 
marea lui armată se pregătea pentru dimineaţa bătăliei. 
Armata  /ui. Armata Egiptului Tutankhamon  şopti o 
rugăciune tăcută către Amon. Îşi încheie armura de piele 
peste piept, strecură o sabie în teaca de la şold, apoi ieşi în 
lumina dură a deşertului ca să li se alăture soldaţilor săi. 

Spre deosebire de mulţi dintre ei, ale căror soţii urmaseră 
oastea, Tutankhamon călătorise singur. Tristeţea ce urmase 
pierderii copilului lor schimbase lucrurile între Tutankhamon 
şi Ankhesenpaaten. Deşi ea rămăsese din nou însărcinată, 
nimic nu mai era la fel. Ea era mai schimbătoare, mai 
matură. 

Spre deosebire de tatăl său, care stătuse acasă cu 
Nefertiti toată viaţa sa, Tutankhamon a început să 
călătorească. Vâna căprioare cu Ay, în care tot nu avea 
încredere. 

Căzuse şi sub vraja generalului Horemheb, mai ales în ce 
privea războiul. Ca să fie bărbat adevărat, Tutankhamon a 
decis că trebuia să se bată. Trebuia să fie aici cu armata. 

Acum avea şansa de a lupta pentru prima dată. Astăzi îşi 
va testa curajul şi poate va muri. 

Marea armată egipteană îşi aşezase tabăra lângă oraşul 
cananean Megiddo, o fortăreață de deşert înconjurată de 
ziduri şi turnuri din pământ şi calcar. Erau destule şanse ca 
oştenii cananeeni să refuze să iasă la luptă, preferând să 
îndure un asediu egiptean decât să fie măcelăriți în faţa 
femeilor şi copiilor lor. 

Tutankhamon se ruga să nu se întâmple asta. Tânjea 
după gustul primei lui bătălii. 

Sabia strălucitoare îi atârna greu la şold în timp ce 
inspecta echipajul carului de luptă. Asemeni soldaţilor din 
faţa lui, Tutankhamon jurase să fie puternic şi să nu arate 
frică, dar se temea că se va întoarce şi va fugi. 


73 


— Ai talent la desen, faraon. Picturile tale cu zei sunt atât 
de puternice încât simt nevoia să mă plec în faţa lor, a spus 
Horemheb, care venise lângă Tutankhamon. 

Era complimentul unui şarpe, legat de pasiunea lui 
Tutankhamon pentru artă, o insinuare nu prea subtilă că 
băiatul era la fel de timid ca tatăl său. 

— Vrei să spui că ar fi trebuit să rămân în Teba, 
generale? 

Tutankhamon nu se temea să pună întrebări dificile, 
chiar şi celor mult mai în vârstă decât el. _ 

Acum îşi şterse sudoarea de pe sprânceană. Işi privi 
oamenii - infanterie, arcaşi şi luptători pe car adunaţi în 
coloane lungi şi ordonate. Putea vedea o forţă cum puţini 
mai văzuseră până atunci: arcuri puternice, ghioage, 
toporişti foarte ascuţite, sulițe şi pumnale strălucind în 
soare. 

Conştiinţa că are la dispoziţie o asemenea forţă îl incita 
pe Tutankhamon cum nu îşi imaginase vreodată. Nu, nu era 
fiul tatălui său. Era războinic! 

— Era doar un compliment, faraon, răspunse alunecosul 
Horemheb. 

— Atunci îţi accept complimentul. Spune-mi, generale, 
care este strategia noastră astăzi? 

Generalul îşi miji ochii privind fortificațiile din depărtare 
ale oraşului Megiddo. 

— Pot fi sincer, Mărite? 

— Sigur că poţi. Mă ştii destul de bine acum. Trebuie să 
ştiu adevărul - mereu. Spune ce gândeşti. 

— Am mai cucerit oraşul acesta nenorocit. Este un bârlog 
de târfe şi hoţi care nu înţeleg decât dominarea prin forţă. 
Dacă ies la luptă, vom lansa întâi săgețile şi apoi vom 
trimite carele ca să le împrăştie armata. Luptătorii noştri 
vor năvăli şi îi vor măcelări ca pe nişte purcei ce sunt. 
Nisipurile deşertului vor fi scăldate de sângele lor, care li se 
va scurge din trupuri ca apa peste o cascadă urlătoare. 


74 


Horemhen rânji maliţios. În loc să fie linguşitor, îl testa pe 
Tutankhamon ca să vadă semne de laşitate. 

— Când vine acel moment, generale, voi despica 
personal un cananean. Voi unge osia carului meu cu 
măruntaiele lui. 

— Aşa cum trebuie, a spus Horemheb, părând să aprobe 
vorbele faraonului. 

Tutankhamon privi iar Megiddo şi apoi se întoarse către 
Horemheb. 

— Şi dacă nu ies, ce facem? 

— Atunci va fi un asediu. Le vom otrăvi puţurile şi îi vom 
înfometa. S-ar putea să dureze câteva luni, dar vom intra în 
oraş. Asta o garantez. Nu ai trăit până nu ai jefuit un oraş 
ca acesta. Femeile nu te pot refuza. lar bărbaţii ştiu să îşi ia 
ce e mai tânăr şi mai frumos. Tu, desigur, vei alege. 

Horemheb facu o pauză, pentru o sincronizare perfectă. 

— Asta dacă doreşti o femeie matură. Pot fi 
temperamentale, faraon. Mai ales când trebuie să se 
supună unui învingător. 

Tutankhamon se abţinu să scoată sabia şi să zboare de 
pe umeri capul lui Horemheb ca să îl pună la respect. 

— Soţia mea este femeia de care am nevoie. Poţi să iei tu 
partea mea de târfe temperamentale. 

Deodată, Horemheb zări ceva. 

— Ce este, generale? 

Horemheb arătă cu degetul său butucănos. 

— Porţile oraşului. Priveşte. Se deschid! Cananeenii ies la 
luptă. 

— Staţi! urlă Horemheb, şi vocea lui joasă tăie aerul 
uscat al deşertului. 

Forţele egiptene bine antrenate se opriră. Tutankhamon 
se opri şi el. 

Apoi privi uluit scena din faţa sa. 

La doi kilometri distanţă, armata cananeană se revărsa 
prin porţile oraşului. Infanteria avea trei coloane, numărând 


75 


poate 5 000 de oameni. Arcaşii erau pe flancuri, gata să 
tragă la orice mişcare a egiptenilor. 

În fruntea lor, imaginea în oglindă a lui Horemheb, 
Tutankhamon şi a restului comandanților egipteni, luptătorii 
cananeeni atacau în care de luptă. Erau doi oameni în 
fiecare car, un arcaş şi un conducător, lucru care le 
permitea să tragă săgețile în timp ce năvăleau în bătălie. 

Cananeenii veneau rapid, de parcă ar fi vrut să preia 
deodată controlul câmpului de bătălie. Umerii lor musculoşi 
şi bărbile negre care le acopereau piepturile îi făceau să 
arate mai mari şi mai puternici decât egiptenii. 

Spre ruşinea sa, lui Tutankhamon i se blocă instantaneu 
gâtul de groază. Vomitase înăuntrul gurii. Privindu-i pe 
cananeeni, îşi dădu seama că marşul lor nici nu slăbea, nici 
nu îşi încetinea ritmul. Păreau din ce în ce mai 
înspăimântători pe măsură ce se apropiau, la mai puţin de 
500 de metri. 

Dar caii lor! Tutankhamon a realizat că erau prost 
instruiți şi că se luptau să se întoarcă. 

Până şi animalele au bunul-simţ să se sperie de bătălia 
ce urma, se gândi el. Aceştia nu erau caii războinicilor 
victorioşi, ci cai care ştiau ce înseamnă să te întorci şi să 
fugi. 

Acest gând îl întări, dar haosul din stomacul său se 
intensifica. Se aplecă şi vomită în car, ştergându-se repede 
la gură şi ridicându-se ca oamenii săi să nu creadă că 
faraonul era slab. 

Dar nu se putea ascunde de Horemheb. 

— Am făcut-o şi eu de multe ori, faraon, a spus acesta, 
cu vocea înecată de sarcasm. 

Nu, acum nu era un moment bun ca să îi taie braţul lui 
Horemheb. Poate mai târziu. După ce victoria era asigurată. 

— Nu se va mai întâmpla, a lătrat Tutankhamon, cu 
vocea oţelită. 

Instruirea lui indusese cursuri de tactică şi strategie. 
Acum, cu vocea sarcastică a lui Horemheb în urechi, 


76 


faraonul preluă comanda. Îşi luă arcul de pe umeri. Era 
făcut din lemn de cireş şi piele şi decoraţiunile lui 
strălucitoare de fildeş păreau prea frumoase pentru câmpul 
de luptă. 

— Ordonă-le să se aşeze în formaţie de luptă! îi spuse lui 
Horemheb. 

Generalul îl privi, dar la început nu spuse nimic. Nu era 
obişnuit să primească ordine, mai ales de la un băiat. 

— Cum doreşti, regele meu, a răspuns într-un final. 

Apoi Horemheb s-a întors cu faţa la armată. 

— Formaţie de luptă! 

Coloana egipteană s-a împrăştiat până ce au format o 
linie îngustă, umăr la umăr, douăzeci de oameni în 
adâncime, cu faţa la oştenii din Canaan. Luptătorii de care 
bine antrenați au rămas în frunte. Arcaşii au fugit în 
flancurile din dreapta şi din stânga. 

Horemheb şi întreaga armată aşteptau următorul ordin al 
lui Tutankhamon. 

Inţelepciunea veche spune că un câmp de bătălie deschis 
cum este deşertul îl favorizează pe cel atacat, aşa că în 
acest caz era mai bine să aştepte să facă cananeenii prima 
mişcare. 

Dar Tutankhamon ştia că asemenea tactici nu 
funcţionează întotdeauna. Cu adrenalina năvălindu-i în 
vene şi umplându-l de curaj, instinctul îi spunea că în 
această zi egiptenii trebuie să atace primii. 

— Nu vreau să le dau şansa să fugă spre zidurile oraşului, 
a zis el calm. 

— Cum spuneam, îi vom aştepta, a insistat generalul. 

Tutankhamon şi-a umezit buzele. Cu frâiele strânse în 
mână, a coborât din car şi s-a întors cu faţa către trupele 
sale. 

Corpurile le luceau de sudoare şi arătau obosiţi după 
marşul de două săptămâni din Teba, dar erau profesionişti. 
Erau războinici neobosiţi, însetaţi de luptă şi de răsplata 
victoriei. Se antrenaseră şi se instruiseră doar pentru 


77 


dulcea satisfacţie primară de a lupta om la om cu duşmanul 
Egiptului. Şi apoi - jaful. 

Lui Tutankhamon îi bătea inima cu putere. Nu fusese 
niciodată atât de mândru că era egiptean. 

Trapele îl priveau, aşteptând următoarea comandă. 

— Generale Horemheb, ordonă arcaşilor să tragă. 

Acum febra îl cuprinsese chiar şi pe Horemheb şi 
cuvintele lui au răsunat peste deşert la fel de entuziasmate 
ca ale lui Tutankhamon. 

— Arcaşi, ţintiţi. 

Cananeenii au văzut arcaşii egipteni scoțând săgețile din 
tolbe şi întinzând arcurile. Un corn de luptă din depărtare a 
ordonat cananeenilor să atace şi au zburat către egipteni, 
provocându-i pe atacatorii lor să menţină rândurile. 

În acelaşi timp, arcaşii cananeeni au ţintit. 

Acum Tutankhamon a ales o săgeată din tolbă, gată să 
tragă prima lovitură a luptei. A lansat-o către cer cu boltă 
largă, chiar la ţintă. Doar după aceea a strigat la oamenii 
săi. 

— Trageţi! a ordonat el. 

Vocea sa era subţire şi tremurătoare, încă a unui băiat la 
limita pubertăţii. Dar tonul era furios şi netemător şi a fost 
un imbold pentru liniile egiptene. 

Arcaşii lui Tutankhamon au trimis un val de săgeți care 
au înnegrit cerul înainte de a cădea asupra infanteriei şi 
carelor cananeenilor. Sute dintre aceştia au căzut ţipând, 
horcăind în agonie. 

Tutankhamon a văzut panicat cum infanteria egipteană a 
refuzat să atace, preferând să menţină liniile. 

Horemheb i-a spus de ce. 

— Te aşteaptă pe tine, faraon. 

Tutankhamon a înghiţit cu greu. De când lua lecţii de 
luptă cu carul? De şase ani? Şapte? Credea că poate să îl 
conducă la fel de bine ca oricare altul, dar nu era sigur. 

— Fii cu mine, mamă, şopti el. 

Apoi tânărul faraon se urcă din nou în car. 

78 


— Sună chemarea, generale. 

Horemheb a semnalizat mesagerului. S-a auzit cornul de 
luptă. 

Tutankhamon şi-a trecut din nou arcul peste umeri. Şi-a 
scos sabia din teacă. Venise timpul să o boteze cu sângele 
duşmanului. A pocnit tare frâiele şi a gonit drept spre 
cananeeni. 

Ca unul, oştenii egipteni au înaintat. Deasupra lor, s-a 
ridicat un alt val de săgeți care s-au abătut asupra liniilor 
cananeene. 

Horemheb şi ceilalţi luptători pe car egipteni galopau 
lângă tânărul faraon. În câteva secunde au trecut peste 
trupurile multor războinici cananeeni. Tutankhamon auzea 
vâjâitul săbiilor care îl vânau. 

Cu frâiele într-o mână, şi-a repezit înainte sabia şi a văzut 
uluit cum a ras capul unui bărbat. Îşi ucisese prima victimă. 

Cananeenii s-au retras, scăpându-şi scuturile şi uneori 
chiar săbiile în goana de a-şi salva viaţa. 

Dar Tutankhamon vedea că zidurile măreţe de lemn ale 
cetăţii erau bine închise. Nu puteau scăpa. 

Femeile din Canaan aleseseră să îşi jertfească soţii şi fiii 
decât să se supună egiptenilor. Acum oamenii faraonului 
trebuiau să termine măcelul. Trupurile cananeene au 
umplut curând deşertul, majoritatea sfârtecate cumplit. 

Tutankhamon gustase în sfârşit lupta şi devenise bărbat - 
şi un rege adevărat. 


CAPITOLUL 6 
Teba, 1912 
Cartea care cuprindea toate succesele lui Carter se 


numea Cinci ani de explorări la Teba: documentarea 
lucrărilor, 1907-1911. |n ciuda lipsei unei concesiuni în vale, 


79 


parteneriatul dintre Carter şi Carnarvon fusese cu siguranţă 
prolific. 

Carter îşi cizelase tehnicile de excavare, fiind mai precis 
şi mai profesionist. Introdusese fotografia ca metodă de 
documentare pentru descoperiri şi continuase să schiţeze 
desene complicate. Cu echipe de localnici care ajungeau 
uneori aproape de 300 de oameni, el şi Carnarvon au 
descoperit morminte de nobili şi alţi funcţionari de rang 
înalt. 

Dar oricât de bine primită s-a dovedit a fi Cinci ani de 
explorări, ridicând unele sprâncene în Londra şi Cairo 
pentru profunzimea descoperirilor făcute de 
Carter/Carnarvon, americanul Theodore Davis continua să 
le pună în umbră şi asta îl amăra pe Howard Carter. 

Acum, umbla zvonul că Davis găsise nu doar un nou 
mormânt în vale, ci ultimul mormânt. 

Theodore Davis credea că l-a găsit pe misteriosul 
Tutankhamon. 

Totul a început când Davis şi Edward Ayrton au 
descoperit o intrare ascunsă, făcută din cărămizi de lut cu 
pecetea unui şacal care păzeşte nouă prizonieri. Acest 
sigiliu al unui mormânt arăta că înăuntru se afla o mumie. 

Alături era o altă pecete, aceasta reprezentându-l pe 
Tutankhamon. 

Au dărâmat imediat uşa şi au scos cărămizile cu mâinile 
goale, apoi au intrat într-un spaţiu îngust. 

Un coridor ducea la camera funerară. Podeaua era plină 
de pietre. O bucată de lemn decorată cu foiţă de aur 
înfăţişă imaginea reginei Tiye, mama „regelui eretic” 
Akhenaten. 

Fuseseră patru zile extraordinare. Pe 3 ianuarie, 
muncitorii lui Davis găsiseră o groapă de gunoi antică. 
Înăuntru descoperiseră opt vase mari sigilate cu numele lui 
Tutankhamon. S-a dovedit că vasele erau pline cu produse 
de îmbălsămat şi resturi de la un festin de demult, dar şi cu 
ghirlande cusute din fructe şi flori. 


80 


Foarte probabil, acest festin avusese loc după 
înmormântarea lui Tutankhamon. Florile erau o specie care 
înfloreşte între martie şi aprilie, fiind un indiciu pentru 
momentul morţii acestui faraon misterios. 

Şi încă ceva. 

La capătul coridorului era camera principală. Era serios 
afectată de apă, dar sigiliile lui Tutankhamon încă se mai 
puteau vedea peste tot pe pereţi. 

Pe podea zăcea un coşciug. 

Cândva stătuse pe o platformă de lemn, dar timpul o 
făcuse să putrezească şi sicriul căzuse de pe ea. Capacul 
sărise şi când Davis a privit înăuntru, a fost încântat să 
vadă o mumie care îl privea şi ea. Porţiuni din bandaje erau 
desfăcute. Davis putea vedea păr, dinţi şi resturi ale unui 
nas. 

A smuls un fir de păr, apoi un dinte, încercând să 
determine starea mumiei. Deloc surprinzător, au cedat în 
mâinile lui. 

Davis a intrat în panică, dar numai pentru o clipă. Fără să 
aştepte măcar ajutorul lui Ayrton, a ridicat mumia în braţe 
şi a dus-o în soare ca pe un copil mic. 

A rămas acolo, uluit, iar turiştii se holbau la el şocaţi şi 
amuzaţi. 

Întâmplător, pe drumul alăturat trecea un doctor. Davis îl 
cunoştea şi l-a strigat. Doctorul a cercetat mumia - şi a 
determinat că era femeie. 

Davis şi-a făcut socoteala: conform probelor, ţinea în 
braţe rămăşiţele reginei Tiye. Acum era convins că 
mormântul era al lui Tutankhamon. Nu trebuia decât să 
sape mai adânc şi era sigur că îl va găsi chiar pe faraon. 

În centrul Văii Regilor, îmbrăţişând o femeie de 3 300 de 
ani, Theodore Davis era triumfător şi copleşit de succes. 

De asemenea, tot ce credea el era complet greşit. 


Luxor, 1912 


81 


Carter şi Carnarvon nu erau singurii egiptologi care 
publicaseră o carte în acel an. 

Carter  răsfoia paginile cărţii lui Theodore Davis, 
Mormintele lui Harmhabi şi Touatankhamanou, şi era mai 
convins ca niciodată că mormântul invizibil al lui 
Tutankhamon era undeva acolo, în vale. 

Carter scria mai târziu că era „destul de sigur că existau 
zone acoperite de resturile lăsate de foştii arheologi, care 
nu fuseseră examinate cum trebuie”. Aşteptând ziua în 
care Davis îşi va abandona concesiunea, iar el şi Carnarvon 
se vor putea întoarce în vale, Carter adăuga: „Aveam 
speranţe clare că vom găsi un anume rege şi că acel rege 
va fi Tutankhamon.” 

Carter şi-a aprins o ţigară şi a recitit descrierea 
mormântului în care afirmase Davis că îl va găsi pe 
Tutankhamon. În opinia lui, obiectele poleite cu aur şi cele 
de alabastru din acel mormânt erau prea de proastă 
calitate pentru camera funerară a unui faraon. Mai degrabă 
fuseseră puse acolo ani mai târziu, când mormântul fusese 
redeschis. Având în vedere legătura dintre Amarna şi 
mormânt, era plauzibil ca regina Tiye să fi fost mutată din 
Amarna în vale la un moment dat după moartea sa. 

Nu, Tutankhamon nu fusese găsit. Dar alte descoperiri 
din vale - vase cu substanţe de îmbălsămare, cupa de 
faianţă, rămăşiţele unui ultim festin care purtau inscripţii ce 
arătau că făcuseră parte din banchetul de înmormântare a 
lui Tutankhamon, sigilii cu cartuşul lui găsite pe uşi de 
morminte - arătau clar că acesta existase. 

„Ca să explicăm motivele pentru care credeam acest 
lucru, trebuie să ne întoarcem la paginile publicate de dl 
Davis despre săpături”, scria în continuare Carter. „Davis 
pretindea că găsise locul de veci al lui Tutankhamon. Teoria 
era destul de subţire... Aveam deci trei dovezi diferite: cupa 
de faianţă găsită în spatele stâncii, foiţa de aur din 
mormântul din adâncitură şi acest depozit important de 


82 


materiale funerare. Ceea ce părea să facă legătura 
categoric între Tutankhamon şi această zonă din vale.” 
Acum Carter nu avea nevoie decât de o ocazie ca să îl 
găsească. „Cu toate aceste dovezi în faţa noastră, eram 
convinşi că mormântul lui Tutankhamon încă aştepta să fie 
găsit şi că nu putea fi departe de central văii.” 
Dar avea nevoie ca Davis să îşi abandoneze concesiunea. 
După doi ani, americanul exact asta a făcut. 


Valea Regilor, 8 februarie 1915 


Lordul Carnarvon a preluat concesiunea lui Theodore 
Davis fără nici cea mai mică ezitare. Şi uite aşa, după opt 
ani de aşteptare, Carter se întorcea în vale. A început în 
sfârşit să caute în zonă mormântul lui virgin multvisat pe 8 
februarie 1915. 

Când Davis abandonase concesiunea spunând că valea 
era „epuizată”, câţiva membri ai comunităţii egiptologilor 
fuseseră de altă părere. „Ne-am amintit, totuşi, că numai 
cu o sută de ani mai devreme Belzoni spusese acelaşi 
lucru”, scria Carter. 

Carter s-a agăţat de ideea că Davis făcuse presupuneri 
despre identitatea mumiei descoperite care nu puteau fi 
verificate. „Era destul de clar că avem muncă multă în faţă 
şi că mii de tone de pământ vor trebui date la o parte 
înainte de a putea să găsim ceva. Dar exista şansa ca un 
mormânt să ne răsplătească în final şi această şansă era 
tot ce ne trebuia.” 

Aşa că 8 februarie 1915 ar fi trebuit să fie o zi de triumf 
pentru Carter, pentru că tocmai începea panta ascendentă 
a muncii sale de o viaţă. 

Era doar o mică problemă: lumea era în război. 

Toate săpăturile din Valea Regilor au trebuit oprite. Mai 
rău, de la armata britanică a venit ordinul de înrolare 
pentru Carter. 


83 


As 


Cum îndrăznea lumea modernă venală, stridentă, să îi 
deranjeze căutarea unui rege antic! 


Deşertul Egiptean, 1324 î.Cr. 


Focul lumina noaptea, flăcările sale reflectându-se pe 
corturile marii armate egiptene. Faraonul stătea pe tronul 
de călătorie, cu gărzile înarmate de-o parte şi de alta. 

Tutankhamon băuse mai mult vin decât era înţelept, dar 
nu îl simţea prea tare. Aruncându-şi o mantie pe umeri ca 
să alunge frigul nopţii, simţi că oamenii săi îl priveau. 
Detecta un nou tip de respect. Ochii lor spuneau că astăzi, 
pe câmpul de luptă, se purtase ca un adevărat rege. 

Erau şi femei în jurul focului, unele chiar foarte frumoase. 
Multe dintre ele urmaseră armata pe tot drumul lung de la 
Teba. Dar multe erau prizoniere inamice - cele mai 
frumoase - legate la mâini. Feţele lor erau măşti de teroare, 
ruşine şi durere. Îşi văzuseră soţii şi fiii măcelăriți. Acum, 
când se stingea focul, vor trece de la un bărbat la altul - o 
soartă care le făcea să îşi dorească să fi murit şi ele. 
Curând, câtorva li se va împlini dorinţa şi se vor duce în 
lumea de dincolo. 

Tutankhamon a simţit că una dintre ele îl privea. Dincolo 
de foc stătea o fecioară singură cu un păr superb. Fiica 
cuiva, îşi zise el. Era de vârsta lui, poate mai mică. 

Simţea ceva ciudat în stomac, o senzaţie care a crezut 
întâi că este de la vin. Dar acum ştia că era emoție, aceeaşi 
nesiguranţă care ameninţase să îl paralizeze înaintea 
bătăliei. Tutankhamon s-a cutremurat şi şi-a întors faţa de 
la fata care îndrăznea să îl privească. S-a forţat să se 
gândească la Ankhesenpaaten, care era însărcinată cu al 
doilea copil. Regina lui, iubita lui, prietena lui din copilărie. 

Dar apoi s-a trezit din nou că se uită la prizonieră. Fata 
şi-a dat părul la o parte ca să-şi arate mai bine profilul. 
Dacă ar fi trebuit să se supună unui egiptean, era clar că 
prefera să îşi petreacă noaptea cu un faraon. 


84 


A privit-o ridicându-se, cu lumina focului arătând genul 
de siluetă cu pieptul plin pe care o râvnea de mult. Fusta i 
s-a ridicat peste coapse, lăsând imaginaţia lui Tutankhamon 
să cutreiere, ceea ce a şi făcut. Cum ar fi putut să n-o facă? 

Era departe de casă şi tocmai câştigase o mare bătălie. 

Eu sunt faraonul, şi-a amintit Tutankhamon. Ce contează 
ce cred ceilalți? Soţia mea nu are decât să fie furioasă pe 
mine. Tata a avut amante şi la fel şi tatăl lui. Ce contează 
dacă iau femeia asta în pat - sau o iau chiar de soţie, dacă 
vreau? 

S-a aplecat până ce a ajuns pe marginea scaunului. După 
privirea din ochii ei, era clar că fata simţise că era pe cale 
să fie chemată. Faţa ei dură s-a îmblânzit. 

Tutankhamon s-a ridicat şi s-a uitat la ea. Simţea o 
dorinţă profundă şi puternică. A studiat fata - faţa, buzele, 
fiecare rotunjime - şi apoi s-a întors şi a plecat spre cortul 
său. 

Singur. 

l-a rămas credincios lui Ankhe. 


Palatul lui Tutankhamon, 1.324 î.Cr. 


Ankhesenpaaten a năvălit în sala tronului ţinându-şi 
abdomenul umflat cu ambele mâini. Era însărcinată în şase 
luni cu al doilea copil. 

În fiecare dimineaţă spunea o rugăciune tăcută către 
Amon ca de data asta să îi lase bebeluşul să trăiască. Până 
acum rugăciunile ei fuseseră ascultate, dar acum se 
întâmpla ceva, ceva care o îngrozise. 

— Tutankhamon, a şoptit din prag. Tutankhamon, te rog. 

Consilierii lui Tutankhamon stăteau în semicerc în faţa 
tronului său şi erau la jumătatea dimineţii de discuţii despre 
o viitoare invazie a Nubiei. Faraonul purta doar o pânză în 
jurul mijlocului şi un colier decorativ, pentru că în Teba era 
vară şi la jumătatea dimineţii temperatura era deja 


85 


înăbuşitoare. Când hotărâse să mute capitala înapoi la 
Teba, nu anticipase asemenea extreme ale climei. 

Tutankhamon se îndreptă repede către regina lui, fără 
să-i pese de părerea consilierilor. 

— Ce s-a întâmplat, Ankhe? întrebă el. 

După ce se întorsese de la război, cei doi erau mai 
apropiaţi ca niciodată. 

— Tutankhamon, nu simt nimic. 

Tutankhamon privi peste umăr la sfetnicii săi care 
încercau - şi nu reuşeau - să pretindă cumva că nu erau 
curioşi în legătură cu acea conversaţie. 

— Sunt sigur că bebeluşul doarme, spuse Tutankhamon 
cu voce joasă. 

Ankhesenpaaten îşi scutură capul. 

— Aşa a fost toată ziua. De obicei se mişcă tot timpul în 
mine. Uite, spuse ea, luând mâna lui Tutankhamon şi 
punând-o pe abdomenul ei. Simţi? 

Tutankhamon dădu din cap. 

— Este piciorul lui, i-a spus ea. De obicei loveşte întruna, 
dar astăzi nu s-a mişcat deloc. 

Deodată a icnit de durere şi s-a prăbuşit pe podea. 
Consilierii s-au repezit către faraon şi regina lui. 

— Gărzi! a zbierat Ay. Trimiteţi după medicul regal. 

Ankhesenpaaten se făcuse palidă la faţă. A ţipat când un 
val de durere cumplită i-a străbătut corpul. 

— Ce este? a întrebat Tutankhamon, ţinând-o strâns de 
mână. Ce se întâmplă? 

— Vine copilul, Tutankhamon. Chiar acum. 

Şi cu acele cuvinte, Ankhesenpaaten începu să plângă. 
Ştia că niciun copil nu poate trăi dacă se naşte aşa 
devreme. Nu avea cum să supravieţuiască. 

Era de parcă Tutankhamon şi consilierii lui nu mai 
existau. Singură cu bebeluşul ei, se chircise pe podea şi 
plângea amarnic, cu faţa lipită de piatra rece şi netedă. 

— Mi-e aşa de ruşine, şopti ea. 

— Regina mea... spuse Tutankhamon. 

86 


— Nu sunt demnă să fiu regina ta, spuse ea, ridicându-se 
şi uitându-se adânc în ochii lui. Nu îţi pot da un moştenitor. 
Nu vezi? Sunt incapabilă. 

Consilierii nu spuneau nimic, dar toţi credeau la fel. 

— Nu spune prostii, răspunse Tutankhamon cu o voce 
neconvingătoare. 

De asta se temuse încă de când Ankhesenpaaten 
anunţase că era iar însărcinată. 

— Vom pune copilul în camera mea funerară. Este gata în 
mare parte. 

— Nu mă asculţi, spuse Ankhesenpaaten, tocmai când o 
altă contracție îi trimitea un nou val de durere prin corp. 

— Are dreptate, a spus Horemheb. Vede lucrurile clar. 

Tutankhamon se ridică şi îl înfruntă pe general. 

— Îndrăzneşti să îi spui faraonului că greşeşte? 

Horemheb nu cedă complet. 

— Nu, Mărite. Sunt doar de acord cu soţia ta. Ai auzit-o. 
Îţi spune să-ţi iei altă soţie. Ascult-o. 

Tutankhamon se aplecă şi o ridică în braţe pe 
Ankhesenpaaten. lubitor, o sărută pe obraz în timp ce ea îşi 
încolăcea braţele în jurul gâtului lui, şi o duse în dormitorul 
regal. 

— O să mă ocup de tine mai târziu, îi spuse Tutankhamon 
lui Horemheb. Egiptul este o ţară cu mulţi generali. Nu uita. 

Apoi, spuse către Ay: 

— Trimite medicul în dormitor. Şi repede, scribule. 

Tutankhamon se dezbrăcă lângă patul lui, lăsând pânza 
pe podea ca să o ia un servitor dimineaţa. Trecuseră multe 
zile de când Ankhesenpaaten pierduse al doilea copil. 

Îşi şterse vopseaua neagră de la ochi, dusă către tâmple. 
Îşi clăti gura cu apă dintr-un urcior de pe masă, apoi se 
strecură în pat. Perna era rece pentru capul său gol, ras, iar 
cearceafurile de bumbac îi mângâiau blând pieptul. Ca 
majoritatea egiptenilor, era obsedat de igienă şi curăţenie. 
Părul de pe corpul său era înlăturat regulat cu brice şi 
pensete. 


87 


Acum stătea culcat şi se întreba ce se va întâmpla în 
continuare. 

Toată noaptea palatul fremătase din cauza confruntării 
furioase dintre Ay şi faraon. 

— Egiptul este iarăşi puternic şi prosper, răcnise sfetnicul 
regal. Asta mi se datorează mie, faraon. Nu ţie. Nu reginei 
tale. Tatăl tău a dus ţara asta aproape la ruină şi eu am 
construit-o din nou. Acum, pentru că nu ai moştenitor, 
ameninţi tot ce am construit. 

Sfetnicul continuă: 

— Lucrul acesta pe care îl numeşti „iubire” e o 
ameninţare mai mare pentru Egipt decât cananeenii, 
nubienii şi toţi ceilalţi vecini ai noştri. Oamenii aceştia - 
acum Ay arătă cu mâna spre oraş - merită un faraon care 
pune poporul pe primul plan. 

— Sunt faraon. Fac ce vreau să fac. Nu eşti decât un 
simplu om, scribule. 

Tutankhamon intră în dormitor singur, după ce o vizitase 
pe Ankhesenpaaten în camera ei, conştient că toată lumea 
din palat aştepta să vadă ce va urma. 

Se va ţine Ay de promisiunea de a-i aduce lui 
Tutankhamon o fecioară în pat? 

La miezul nopţii, când luna plină intra prin fereastra 
deschisă, Tutankhamon îşi primi răspunsul. Auzi două feluri 
de paşi în holul alăturat. Primii erau grei şi sacadaţi, ceilalţi 
erau uşori. 

Apoi se auzi un freamăt delicat când paşii uşori intrară în 
camera lui. Tutankhamon simţi o ezitare, poate frică, atunci 
când paşii se apropiară tot mai mult de pat. Aproape că 
simţea bătăile inimii fetei. 

Oare ce gândeşte? se întrebă el, întins pe spate, 
încercând încă să îşi obişnuiască ochii cu întunericul. A 
venit să se culce cu faraonul. 

Tutankhamon se răsuci ca să o vadă. Loialitatea lui 
puternică faţă de regină era gata să-l facă s-o alunge pe 
fată, dar se reţinu o clipă, fără să ştie de ce. 

88 


Acum o vedea. 

Fata părea să aibă şaisprezece sau şaptesprezece ani. 
Tutankhamon şi-a amintit că o admirase la o cină de stat şi 
se gândise că trebuie să fie fiica vreunui demnitar local. Nu 
era nicio îndoială că era foarte frumoasă. Stătea lângă pat, 
foarte sfioasă, cu lumina lunii strălucind prin veşmântul ei 
subţire. Tutankhamon era vrăjit: de formele ei, de părul 
lung şi negru, de ochii întunecaţi încă machiaţi. 

— Cum te cheamă? întrebă el încet, surprins să îşi simtă 
inima bătând, surprins că îi păsa ce simţea ea. 

— Tuya, şopti ea. 

— Scoate-ţi veşmântul, Tuya. Nu te teme. Nu ai de ce. Nu 
aici. 

Tuya facu ce i se ceruse, trăgând de pe umeri pânza şi 
lăsând-o să cadă pe jos. 

— Intoarce-te. Incet. Eşti foarte frumoasă. Te rog, nu-ţi 
fie frică. 

Ea se răsuci în cerc, cu umerii drepţi şi capul sus. Apoi 
facu un pas spre el. 

— Stai, spuse Tutankhamon, blocat de imaginea lui 
Ankhesenpaaten. 

Ce facea regina lui acum? Şi ce ar fi spus dacă l-ar fi 
putut vedea? 

Tuya s-a oprit şi şi-a înconjurat timidă pieptul cu braţele. 

Tutankhamon a coborât din pat şi a mers către ea. Ochii 
ei s-au mărit când l-a văzut, ceea ce l-a excitat mai tare. 

Apoi, a sărutat buzele fetei şi erau moi, chiar mai moi 
decât ale lui Ankhe. Respirația ei era proaspătă şi dulce. 
Tânărul faraon nu s-a mai gândit la regina lui tot restul 
acelei nopţi lungi şi Ankhesenpaaten somn. 

Ankhesenpaaten nu putea să doarmă. Doar gândul la ce 
se întâmpla în dormitorul lui Tutankhamon o umplea de 
gelozie şi de nu puţină tristeţe. Din copilărie îl iubise mereu 
pe Tutankhamon. Şi oamenii din palat mereu i se puseseră 
în cale. 


89 


Se ridică şi îşi puse o rochie, apoi merse încet afară, în 
grădini. Aerul era rece şi tremura de frig. Îi treceau multe 
prin minte. Se gândi iar la Tutankhamon şi la fata aceea. 

Nu îi place, se asigura pe sine. 

Oh, ba da, îi place, replica o voce interioară. 

In noaptea aceea la cină îi auzise pe servitori râzând de 
ea, bătându-şi joc de regina incapabilă să aducă pe lume 
copii. 

Ba pot! voia să ţipe. Am adus doi copii frumoşi pe lume. 
Zeii au vrut să îi trimită în lumea de dincolo, dar voi avea 
alții. 

De ce nu arată nimeni cu degetul la Tutankhamon? 

De ce nu îndură el povara naşterii, doar ca să îi moară 
copilul? De ce are voie să își ia în pat o altă femeie ca să îi 
facă un moştenitor şi eu sunt aici singură? Dacă aş vrea şi 
eu să iau un bărbat în patul meu? Ce ar fi? Poate vreau asta 
uneori. 

S-a oprit. Regina era desculţă, iar poteca avea pietricele 
care îi răneau picioarele, facând-o să calce cu grijă. O piatră 
ascuţită a oprit-o de tot. Dar era încă furioasă. Nimic nu e 
ca naşterea, Tutankhamon! Aceea înseamnă durere! 

S-a gândit să fugă în cealaltă parte palatului şi să îi 
confrunte pe amanți, aşa cum erau, încolăciţi şi transpiraţi 
în pat. 

Tu i-ai spus să o facă, şi-a reamintit singură. 

Da, dar nu asta voiam. 

Ar fi mers acolo şi i-ar fi zgâriat fetei faţa cu unghiile 
până ce frumuseţea ei dispărea pentru totdeauna. Şi apoi l- 
ar fi atacat pe Tutankhamon. 

Nu, nu pot face asta. Îl iubesc. Este regele meu, regele 
întregului Egipt. 

Dar te-a abandonat. Chiar acum este în braţele altei 
femei. 

Este faraon şi faraonii au haremuri. Este doar o fată. 

Dar ne-am promis unul altuia. Am promis să fim cinstiți. 
EI m-ar omori dacă aş încălca promisiunea. 


90 


Nu, nu ar face-o. Poate că n-o să te mai atingă niciodată. 
Dar nu te-ar omori. 

Sunt regina. Sunt de stirpe nobilă. Prin căsătoria cu mine 
şi-a căpătat Tutankhamon tronul. Pot face asta cu un altul. 
Pot. 

— Tu eşti, faraon, a rânjit Ay. 

Mergeau unul lângă celălalt la grajdurile regale, iar aerul 
mirosea a bălegar şi a lucerna verde dulce. Tutankhamon 
întârziase la turul de car. 

Tuya îl ţinuse treaz toată noaptea iar şi, decât să doarmă 
toată ziua, era hotărât să se refacă cu un galop serios peste 
deşert în estul Nilului. 

De fapt, era supărat şi confuz în legătură cu Tuya - şi cu 
Ankhesenpaaten. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă el. 

— Tuya nu a rămas grea. Nu ea este problema, faraon, şi 
nici regina ta. Tu eşti motivul pentru care nu ai moştenitor. 
Tu eşti! 

Tutankhamon dădu nervos din mână. 

— Nu se poate! Bărbăţia mea nu poate fi pusă la îndoială. 

Ajunsese la carul său şi acum luă frâiele de la un grăjdar 
tânăr. Caii nechezară nerăbdători. 

— Se pare că nu ai săgeți în tolbă, a continuat Ay. 

Era ultima picătură. 

— Gărzi, a ordonat Tutankhamon. Luați-/. 

Şase gărzi regale au înaintat şi l-au înconjurat pe Ay, dar 
erau reţinuţi, de parcă aşteptau mai degrabă un ordin de la 
Ay decât de la Tutankhamon. 

— Acum! a urlat Tutankhamon, furios şi umilit. 

El era faraonul. Putea lăsa însărcinată orice fecioară din 
Egipt dacă dorea. Nu era vina lui că Tuya nu putea purta un 
copil. Poate Ay o alesese tocmai pentru că ştia că nu e 
fertilă şi era parte din planul lui. 

— Eu sunt faraonul, Ay. Îţi vei aminti asta de acum 
înainte. 

Tutankhamon se urcă în car. 


91 


— Mă duc la plimbare, i-a spus căpitanului gărzilor. Până 
mă întorc, îi veţi administra cincizeci de bice consilierului 
regal. Aţi înţeles? 

Acum Ay nu mai rânjea, spre  încântarea lui 
Tutankhamon. Chiar şi zece bice ar fi fost prea mult. 
Cincizeci i-ar fi lăsat spatele deschis până la os şi cicatrice 
permanente care l-ar fi însemnat cu ruşine tot restul vieţii 
lui. 

Cu o ultimă privire, Tutankhamon pocni frâiele şi goni 
spre deşert. 

Roţile de ulm ale carului erau singurele care puteau 
absorbi şocul, dar terenul era neted şi plimbarea era 
uşoară. 

În depărtare se vedea un om singur pe o cămilă, dar 
Tutankhamon avea în rest tot deşertul numai pentru el, aşa 
cum îi plăcea. 

În doar câteva minute, fruntea îi transpirase şi praful din 
copitele calului îi acoperise pieptul. Asta iubea el, dar astăzi 
nici măcar o cursă rapidă nu ajuta. 

Tutankhamon era aşa de prins gândindu-se la obrăznicia 
lui Ay şi la propria lui incapacitate de a avea moştenitor, 
încât nu a observat că deşertul era din ce în ce mai dur. 

Şi nu a văzut despicătura adâncă creată probabil de un 
potop. Adică nu până ce nu a fost prea târziu ca să o evite. 

Lovind marginea, Tutankhamon a fost aruncat din car cu 
capul înainte. A aterizat dur pe pământ şi a rămas un timp 
inconştient. 

Şi-a revenit încet, gemând şi s-a trezit faţă în faţă cu o... 
cămilă. 

Călărețul era îngenuncheat peste el, cercetând dacă 
avea răni, fără să aibă evident nici cea mai vagă idee că 
omul din faţa lui era faraonul Egiptului. 

În schimb, hoţul - căci asta era, acum realiză 
Tutankhamon - l-a uşurat pe faraon de colierul floral 
costisitor, apoi a căutat trupul regal de bani. 


92 


Tutankhamon i-ar fi spus omului cine este, doar că - bizar 
- nu putea scoate niciun cuvânt. Doar atunci când omul a 
fost sigur că Tutankhamon nu avea buzunare a plecat, dar 
nu înainte de a-i fura sandalele şi veşmântul. 

Se lăsa noaptea, iar Tutankhamon şi-a pierdut iar 
cunoştinţa. 

— Trebuie să vorbim. 

— Ascult. 

Mai era o oră până la răsărit. Întregul palat fierbea. După 
cea mai mare căutare din istoria Egiptului, faraonul fusese 
găsit în deşert, la vest de Teba. Tutankhamon fusese jefuit 
de tot ce avea, cu siguranţă de către un nomad. Tânărul 
faraon era tot inconştient. 

Avea febră mare şi corpul plin de vânătăi şi zgărieturi. 
Acum Ay şi Horemheb stăteau de o parte şi de alta a 
patului său, privind în jos la conducătorul lor, ce se afla în 
comă. Dormitorul cavernos era cufundat în întuneric, 
luminat doar de luna care intra pe fereastră. 

Ay spuse: 

— Ar trebui să purtăm discuţia asta pe coridor. 

Horemheb îşi strânse buzele. O cicatrice lungă şi dreaptă 
îi străbătea faţa în diagonală, rezultatul unei săbii hitite. 
Când era tensionat, se înroşea şi devenea vizibilă. 

— Dacă mergem oriunde în altă parte, vom fi văzuţi. 
Evident, faraonul nu ne poate auzi. E mai bine să vorbim 
aici. 

Ay nu aprecia când era contrazis, dar Horemheb avea 
probabil dreptate. In plus, consilierul regal mai avea încă 
dureri după umilitoarele bice ordonate de Tutankhamon. 
Gărzile fuseseră blânde datorită statutului său, dar câteva 
bice tăiaseră în carne. Acum spatele lui era umflat, 
însângerat şi vărgat de urme de bici. 

— Bine. Atunci aici, spuse el. 

Se uită prin cameră ca să se asigure că nimeni nu îi 
putea auzi. 


93 


— Îmbătrânesc. Mi-am servit poporul de când eram 
adolescent şi învăţam drumurile în serpentină ale curţii 
regale. Amândoi am fost martorii distrugerilor făcute de 
domnia lui Akhenaten şi ştim că Tutankhamon se mişcă 
prea încet ca să repare totul. 

— Vrei să spui... 

— Da, zise Ay direct. Şi dacă mă ajuţi, pot să aranjez să 
îmi fii succesor. Nu voi trăi mult, dar în scurta domnie ca 
faraon pot readuce Egiptul la gloria de altădată. Tu vei duce 
asta la capăt, generale. 

Cicatricea lui Horemheb era acum violet, vibrant vizibilă. 

— Cum facem asta? Uită-te la el. E tânăr. Cu siguranţă îşi 
va reveni după căzătura sa. 

Horemheb suspină. Era nervos, totuşi se legăna cu ideea 
de a fi faraon. 

— Nu m-am gândit niciodată că va veni ziua în care voi 
vorbi deschis... despre asasinarea faraonului. 

Înainte ca Ay să răspundă, auziră sandale păşind pe 
podeaua placată. Se întoarseră către sursa zgomotului. 

— Arată-te, spuse Ay. Haide. Cine-i acolo? Cine? 

Yuye, servitoarea reginei, o fată înaltă cu ochii verzi, ieşi 
din penumbră. Era doar o adolescentă şi la palat se ştia că 
este confidenta lui Ankhesenpaaten. Dacă cineva i-ar fi 
spus reginei despre conversaţia lor, ea ar fi fost aceea. 

Fata era evident îngrozită. 

— Nu am auzit nimic, sfetnice. 

— Problema nu este dacă ai auzit ceva, ci dacă vei spune 
ceva. 

— Nu spun. Promit că nu spun. 

Ay o apucă pe fată de încheietură şi o trase spre el. Faţa 
lui era la doar câţiva centimetri de a ei când îi spuse 
ameninţător: 

— Ştiu. 

Se întoarse către Horemheb. 

— Gândeşte-te la un plan pentru el, spuse, arătând din 
cap către Tutankhamon. Eu mă ocup de fată. 


94 


La început Yuye era sigură că Ay o va omori şi va scăpa 
de trupul ei. O scosese cu forţa din dormitorul lui 
Tutankhamon, ţinând-o atât de strâns, încât credea că i se 
va rupe mâna. 

La două uşi distanţă era un dormitor şi el a dus-o acolo. 
Apoi a aruncat-o pe pat. 

— Ascultă-mă, spuse Ay simplu. Vei fi spionul meu. Vrei 
să faci asta? 

— Nu înţeleg. Ce fel de spion? 

— Îmi vei spune secretele reginei. Acel fel de spion. 

— Va fi suspicioasă. Nu e proastă. 

Ay tăcu pentru o clipă. Muşchii spatelui rănit se încordară 
şi el îşi arcui spinarea. Apoi ridică pumnul şi o lovi pe fată 
puternic în coaste. Yuye nu simţise niciodată o asemenea 
durere. Nici nu putea respira ca să ţipe. 

— Absolut tot ce iese din gura reginei îmi va fi raportat. 
Ai înţeles? 

Yuye dădu din cap. Sigur că înţelesese. 

Trecuse o săptămână de la accidentul faraonului. 
Tutankhamon se simţea destul de bine ca să stea ridicat şi 
să soarbă un pahar de vin cu praf din coji de ouă, despre 
care medicul credea că ajută la vindecarea craniului său. 

Dar în cea mai mare parte a timpului dormea, vegheat la 
fiecare mişcare de Tuya şi de regină. Cele două femei 
faceau cu rândul. Ankhesenpaaten hotărâse că era mai 
bine să fie ele cele care aveau grijă de el. 

Ankhe îi tamponă fruntea cu o pânză înmuiată în apă 
rece, apoi se aplecă să îl sărute tandru. li spusese câteva 
cuvinte mai devreme, dar ştia că nu e încă în afara 
pericolului. 

Rănile se vindecau până la urmă, dar infecțiile se puteau 
agrava. Văzuse asta de multe ori la cei bolnavi. 

L-a sărutat din nou şi apoi a şoptit: 

— Te iert. 


95 


Credea că a facut-o. Tutankhamon fusese necredincios 
pentru binele Egiptului şi doar ca ultimă soluţie. Dar, mai 
important, fusese ideea ei. 

Regina se ridică şi îşi aranjă veşmântul, lăsându-l pe 
Tutankhamon să doarmă. 

Acum el zăcea singur în întuneric, respirând uşor. Îi 
lăsase pânza albă pe frunte, dar în rest avea capul 
descoperit. Se vindeca oare? se întreba regina. 

Se lăsase de mult întunericul când regina s-a întors în 
partea ei de palat. Era ameţită după ce o zi întreagă 
avusese grijă de faraon. 

Deodată, pe coridor se auzi un sunet. 

— Cine-i acolo? a întrebat. Aud pe cineva. 

Nu i-a răspuns nimeni şi regina şi-a continuat drumul 
către camera ei. 

La o clipă după ce a trecut ea, din spatele uneia dintre 
statuile de piatră care decorau coridorul a ieşit o siluetă 
îndesată. 

Rapid, tăcut, omul a intrat în camera lui Tutankhamon şi 
s-a grăbit spre patul faraonului. 

În mână avea o bâtă de şaizeci de centimetri. În inimă, 
crimă. 


CAPITOLUL 7 


Valea Regilor, 1917 


Ca un general la comanda unei mici armate, Carter lătra 
comenzi, punându-şi oamenii în locuri unde urmau să sape, 
să sape şi să tot sape. Aceştia s-au dus la locurile lor şi s-au 
aplecat asupra săpăligilor, ştiind că munca lor nu se va opri 
până ce nu le va spune el. 

La patruzeci şi trei de ani, Howard Carter, fluent în arabă 
şi cu experienţa Egiptului, era considerat o sursă vitală 


96 


pentru armata britanică. Aşa că, în loc să caute faraoni 
uitaţi, îşi petrecuse războiul în Cairo, angajat de 
Departamentul de Spionaj Militar al Ministerului de Război. 

„Războiul mi-a luat cea mai mare parte a timpului în 
următorii ani”, scria el mai târziu, „dar erau şi perioade în 
care puteam face scurte săpături.” 

Acelea erau însă strict campanii de recunoaştere, nu 
căutări adevărate ale lui Tutankhamon sau ale altor faraoni 
pierduţi. Apoi, pe 1 decembrie 1917, în timp ce în Europa 
era încă război, Carter a fost în sfârşit lăsat la vatră şi i s-a 
permis să se întoarcă în iubita lui Vale a Regilor. 

„Problema era unde să încep”, scria el. „l-am sugerat 
lordului Carnarvon să luăm ca punct de plecare triunghiul 
definit de mormintele lui Ramses al Il-lea, Mer-en-Ptah şi 
Ramses al VI-lea.” 

Aşa cum soldaţii din tranşee tânjeau după cei iubiţi, la fel 
îi lipsise lui Carter valea. Să stea acolo, sub cerul albastru 
intens, şi să simtă un strat fin de praf pe piele - era ca şi 
cum s-ar fi îndrăgostit din nou. 

— Începeţi, a strigat el, şi vorbele lui au avut ecou. 

Muncitorii cu piepturile goale şi-au înfipt turii/e în 
pământ. 

Carter avusese intenţia să curețe zona din jurul 
mormintelor lui Ramses al II-lea şi Ramses al VI-lea până la 
stâncă, sarcină care necesita îndepărtarea a zeci de mii de 
tone de piatră şi pământ. Aşternuse deja şine înguste şi 
aranjase să aibă un vagonet care să scoată resturile. 

Planul era ambițios, dar, după un deceniu de aşteptare, 
nimic mai puţin serios nu ar fi fost acceptabil pentru Carter 
sau pentru înălţimea Sa. Era prea multă energie acumulată, 
prea multă ambiţie amânată. 

Dar îşi va găsi el mormântul virgin? Îl va găsi pe regele 
Tutankhamon? 

Davis spusese că valea era epuizată şi, până la 
momentul în care plecase, americanul fusese considerat 
autoritatea supremă în materie. De aceea, experţii luaseră 


97 


de bun cuvântul lui Davis. Dar acum acesta era mort, ucis 
de un atac de inimă la doar şase luni după ce abandonase 
valea. Carter însă era foarte viu şi foarte dornic de muncă. 

Se plimba printre muncitori, veterani cu mâini bătătorite 
şi umeri largi care căraseră atât de mult pământ toată 
viaţa. Credeau oare şi ei că valea era epuizată? Credeau că 
sapă toată ziua în soarele arzător fară speranţa de a găsi 
ceva? Sau credeau în adâncul inimii lor că ar putea ajuta la 
dezvelirea unui mormânt demult îngropat? 

ÎI vor descoperi ei pe invizibilul Tutankhamon? 


Valea Regilor, 1920 


Dar mormântul lui Tutankhamon nu avea să fie găsit în 
1917 - şi nici în 1918 sau 1920. 

Carter privea Valea Regilor cu frustrare din ce în ce mai 
mare şi cu prea puţin din obişnuitul lui entuziasm 
donquijotesc. 

Sute de muncitori lucraseră pentru lordul Carnarvon 
câteva sezoane lungi - şi pentru nimic cu adevărat valoros. 
În Luxor, Carter era oarecum bătaia de joc a celorlalţi, un 
om trist care se luptă cu morile de vânt. 

Găsise morminte începute, dar neterminate, cutii cu 
urcioare de alabastru, câteva locuinţe antice pentru 
muncitori. Şi cu toate că răbdarea lui părea inepuizabilă, a 
lordului Carnarvon nu era. 

„Săpam în vale deja de câteva sezoane cu rezultate 
extrem de slabe”, se lamenta Carter. „Dezbăteam mereu 
dacă trebuia să continuăm sau să încercăm un sit mult mai 
profitabil în altă parte. După aceşti ani goi, mai avea rost să 
continuăm?” 

Privea valea, căutând vreun semn al regelui 
Tutankhamon. Cum spunea Carter, „atât timp cât rămânea 
o singură zonă de pământ neatins, merita să ne asumăm 
riscul”. Raționamentul lui era simplu: „Dacă ai noroc o dată, 


98 


poţi fi recompensat pentru ani şi ani de muncă plicticoasă 
şi neprofitabilă.” 

Privirea îi rămânea agăţată de bolovanii de cremene şi de 
colibele muncitorilor de lângă mormântul lui Ramses al VI- 
lea. 

Acesta va fi punctul lui de interes în anul următor - dacă 
va mai fi un an următor. 


Palatul lui Tutankhamon, 1.324 î.Cr. 


O siluetă solitară mergea ca o fantomă prin dormitorul 
faraonului - o fantomă furioasă, răzbunătoare. 

Era un soldat din armata egipteană, un bărbat pe nume 
Abdul, care fusese recrutat la vârsta de opt ani şi petrecuse 
fiecare zi de atunci în serviciul faraonului. Nu avea soţie, 
copii, iar părinţii săi plecaseră de mult în lumea de dincolo. 
Nu ajunsese niciodată mai sus de soldat. Acest războinic 
era, în esenţă, un nimeni care nu avea nimic. 

Abdul nu era obişnuit cu luxul palatului. Era sigur că va fi 
descoperit la fiecare cotitură a coridorului. Dar o văzuse 
doar pe regină părăsind dormitorul lui Tutankhamon. Era ca 
şi cum gărzilor li se spusese să îşi ia liber. Fusese şi asta 
ceva aranjat? 

Işi lăsase sandalele la cazarmă, ştiind că aşa va fi auzit 
mai greu. Avea în mână o unealtă special pregătită pentru 
el de unul dintre armurierii de frunte ai generalului 
Horemheb. 

O piatră netedă din Nil de mărimea unui grepfrat fusese 
legată cu frânghii de piele la capătul unui băț de abanos 
şlefuit, de şaizeci de centimetri. 

Părea să fie o bâtă atractivă şi foarte potrivită pentru 
război. Abdul ştia însă că această bâtă era prea frumoasă 
pentru luptă. 

Dar avea să fie perfectă pentru a ucide un tânăr faraon. 


Valea Regilor, 26 februarie 1920 
99 


Descoperiseră ceva, dar ce fel de descoperire era? 

Carter s-a aplecat ca să fie primul care o examinează. 
Lordul Carnarvon era aproape lipit de călcâiele lui, şi la fel 
era şi soţia sa, lady Carnarvon. 

Păreau să aibă în faţă o grămadă obişnuită de resturi - 
pietre, nisip, cioburi de cremene şi de ceramică aruncate în 
timpul excavării unui mormânt cu mult timp în urmă. 

Dar printre acestea, netede şi albe, erau nişte urcioare 
de alabastru - zece sau mai multe. 

Și urcioarele erau intacte. 

Carter făcu un pas ca să curețe nişte praf, dar lady 
Carnarvon, care de obicei era mai rezervată, i-o luă înainte. 
Deşi era îmbrăcată sofisticat şi era trecută de prima 
tinereţe, ea se lăsă în genunchi şi săpă cu mâinile în sol. 
Soții Carnarvon investiseră mult timp şi mulţi bani în vale şi 
aceasta era prima comoară semnificativă pe care o găseau. 

Nu i se putea refuza ocazia de a se bucura de 
descoperire la fel de mult cum o faceau bărbaţii. 

Carter şi muncitorii stăteau în spate şi o priveau cum 
înlătură pământul de pe fiecare urcior. 

Când a terminat, au făcut o numărătoare: treisprezece. 
Perfecte şi aproape imaculate, erau aproape sigur legate de 
înmormântarea unui rege numit Mer-en-Ptah şi erau o 
descoperire interesantă. 

Totuşi, nu erau semne care să arate că vasele aveau 
ceva de-a face cu Tutankhamon. Oricât de mică ar fi fost 
descoperirea, era mai bine decât nimic. Şi cum sezonul lui 
1920 se încheia în doar o săptămână, ar fi sfârşit munca 
într-o notă optimistă. 

„Era tot ce putea fi mai apropiat de o adevărată 
descoperire care încă ne aştepta în vale”, scria Carter în 
jurnalul său. 

Incă o dată, era optimistul Don Quijote al Egiptului. 

Castelul Highclere, lângă Newbury, Anglia, 1922 


100 


Ca să spunem adevărul, perioada petrecută de Carter în 
vale fusese costisitoare şi nefructuoasă. Nu găsise nimic 
care să justifice sutele de mii de lire pe care le cheltuise 
lordul Carnarvon în căutarea unui mare faraon pierdut - sau 
măcar a unuia mai mărunt. 

Urcioarele de alabastru sporiseră speranţele după 1920, 
înlăturând pe moment amintirile căutărilor infertile din anii 
trecuţi. 

Dar 1921 nu a mai adus nimic important. Nu aveau 
niciun motiv să creadă că următorul sezon, din 1922, va fi 
diferit. 

Acum cei doi bărbaţi se plimbau pe domeniul întins al 
castelului Highclere, proprietatea familiei Carnarvon din 
Anglia. 

Atmosfera era încărcată şi Carter presimţea că fusese 
chemat pentru veşti foarte proaste. 

De-a lungul anilor, cei doi se împrieteniseră, deşi nu se 
potriveau. Petrecuseră mult timp împreună, cu pumnii 
strânşi, rugându-se ca următorul lor efort să fie cel care va 
dezgropa vreo comoară măreaţă. 

Scoseseră tone de pietre. Dar Howard Carter nu găsise 
nimic important în aproape douăzeci de ani. 

Războiul le stătuse şi el în cale. Sănătatea înălţimii Sale 
avusese de suferit în absenţa iernilor calde egiptene. Şi 
acum era gata să oprească finanţarea săpăturilor 
costisitoare, care nu duceau nicăieri. 

Liniştit, Carter şi-a susţinut totuşi punctul de vedere: 
localizase adăposturi antice pentru muncitori lângă 
mormântul lui Ramses al VI-lea, dar nu putuse să sape mai 
adânc din cauza multitudinii de turişti. Plănuia să înceapă 
săpăturile la începutul lui noiembrie, ca să evite vârful 
sezonului turistic. 

Carnarvon a reacţionat. Era sătul de vale. Nu se vor mai 
face săpături pe banii lui. 

— Imi pare foarte rău, Howard. Sunt la fel de trist ca tine, 
a spus el. 

101 


Veştile l-ar fi zdrobit pe Carter dacă acesta nu ar fi 
anticipat acest moment şi nu ar fi avut următoarea mişcare 
planificată. Şi-a dres glasul. 

— Mai este un ultim mormânt care trebuie găsit, 
domnule. Sunt sigur de asta. Atât de sigur, încât dacă îmi 
permiteţi să folosesc concesiunea dumneavoastră din vale, 
voi finanța chiar eu următorul an de săpături. Desigur, a 
adăugat grăbit, vom împărţi orice aş găsi. 

Carnarvon era uluit. 

— Nu ai banii aceştia, a exclamat el. 

— Voi găsi banii, domnule. 

— Serios? Ca să plăteşti salariile a o sută de muncitori? 
Ca să plăteşti paza? Ca să te hrăneşti? 

Carter zâmbi. 

— Nu sunt chiar atât de flămând, cel puţin de mâncare. 
Presupun că voi avea nevoie de bani de ţigări. 

Carnarvon îşi miji ochii. Era mişcat de acest gest de 
credinţă. 

— Voi mai finanța încă un an. Dar numai unul, Howard. 
Este ultima ta şansă. Găseşte-l pe regele Tutankhamon, sau 
noi doi am terminat. 


PARTEA A TREIA 


CAPITOLUL 8 
Palm Beach, Florida, prezent 
— De ce zâmbeşti, Jim? a întrebat Susan. Soţia mea 
stătea în uşa biroului meu. 


Tocmai închisesem telefonul după convorbirea cu Marty 
Dugard. 


102 


— instinctul meu s-a întărit. Tutankhamon a fost 
asasinat, Sue. Trebuie doar să-mi dau seama cine l-a 
omorât pe bietul amărât. 

— Instinctul nu contează prea mult dacă nu poţi dovedi 
asta, mi-a răspuns ea. 

— Ah, o voi dovedi, am spus rânjind. Şi mulţumesc 
pentru încredere. 

— La dispoziţia ta oricând, a zis ea peste umăr. 

Sue avea dreptate. Cum aveam să dovedesc că 
Tutankhamon nu murise de la rănile suferite în accidentul 
de car? Aceasta era teoria cel mai des vehiculată cu privire 
la moartea lui. 

Cel mai cunoscut personaj al meu, dr Alex Cross, se ia 
după instincte şi indicii, probabil pentru că şi eu fac la fel. In 
acel moment, simţeam că voi şti curând cine era 
responsabil pentru moartea lui Tutankhamon - poate 
cineva la care nici nu ne aşteptam. Asta era ceea ce mă 
entuziasmase. 

Făcusem adnotări pe un manuscris nou cu Alex Cross 
înainte de telefonul de la Marty Dugard. Paginile erau 
aşezate în teanc pe biroul meu, lângă cele ale altor vreo 
zece proiecte în lucru. Am o abilitate, sau un blestem, de a 
mă putea concentra pe mai multe proiecte deodată. Dar 
Tutankhamon mă distrăgea de la alte proiecte. 

Am ignorat manuscrisul cu Alex Cross şi m-am întins 
după lista de faraoni. 

Regatul Nou, aşa cum este cunoscută perioada cu 
Dinastiile Optsprezece până La Douăzeci, durase puţin mai 
mult de 500 de ani. Erau treizeci şi doi de faraoni în acea 
perioadă, dar cei care mă interesau erau Tutankhamon şi 
cel care îi urmase. Părea rezonabil să presupun că 
persoana care ar fi avut cel mai mult de câştigat din 
moartea lui Tutankhamon ar fi fost cel care a ajuns pe tron 
după el. Mergi pe urmele banilor, mergi pe urmele puterii. 

Mi-am plimbat degetul pe listă. Am citit cu voce tare 
succesiunea de regi. 


103 


— Amenhotep al II-lea, Tutmes al IV-lea, Amenhotep al IIl- 
lea, Akhenaten, Nefertiti, Tutankhamon... 

Apoi m-am oprit. 

Nu doar următorul nume mi-a atras atenţia, ci 
următoarele două nume. Mă mai uitasem la listă şi înainte, 
dar abia acum am început să-mi dau seama ce însemna 
asta. Acestea nu erau doar nişte nume - erau piese dintr-un 
puzzle care rămăsese nerezolvat mii de ani. 

Holbându-mă la ele, am început să mă gândesc că nu 
studiam o crimă întâmplătoare, ci o conspirație făcută cu 
sânge rece. Simţeam iar acel instinct al meu - motivul, 
cred, pentru care revista Time mă numise odată „Omul 
care nu poate greşi”. 

Vom afla curând, nu? 


Valea Regilor, 1 noiembrie 1922 


Muncitorii se strânseseră pentru lucru. Carter îi cunoştea 
pe majoritatea după nume sau din vedere după ce lucrase 
cu ei în vale ani de zile. Îşi ţineau uneltele de lucru pe 
umeri şi purtau sandale subţiri şi cămâăşi albe fluide care le 
cădeau până la glezne. 

— Mabrook, salutau ei, iar zâmbetele lor erau un semn 
sigur că erau gata de un sezon nou-nouţ cu şeful lor 
pretenţios. 

Carter încerca să pară încrezător, dar până şi el era ros 
de îndoială. 

„Săpam în vale de câteva sezoane, cu rezultate foarte 
precare”, scria el într-un rar moment de sinceritate. „După 
aceşti ani infertili, mai avea rost să continuăm?” 

Hotărâse că avea rost şi îl convinsese pe lordul 
Carnarvon să mai dea alte câteva mii de lire. Făcându-i 
semn din cap supraveghetorului-şef, Carter a dat ordinul 
oficial de începere. 


104 


începeau cu două luni mai devreme decât de obicei, 
sperând că vor termina înainte de începerea sezonului 
turistic. 

Aproape de el, chiar în faţa deschiderii cavernoase a 
mormântului lui Ramses al VI-lea, se ridica un triunghi de 
ruine scoase la iveală cu cinci ani în urmă - un şir de 
locuinţe ale muncitorilor antici. 

La început, oamenii lui Carter vor înregistra locaţia şi 
dimensiunea precisă a fiecărei colibe. Apoi vor înlătura 
colibele şi vor săpa pământul până la stâncă. Doar când 
dădeau de piatră puteau începe să dea la o parte nisipul 
rămas ca să caute fisura din pământ care putea duce la 
Tutankhamon şi la mormântul acestuia. Un arhitect de 
morminte ar fi tăiat drept prin stâncă pentru a face cel mai 
solid şi durabil loc de înmormântare imaginabil. Ar fi existat 
poate o scară care cobora, sau un pasaj demult îngropat 
care să marcheze intrarea. 

Sau cel puţin aşa spera Carter. 

„Avusesem întotdeauna un fel de presimţire inexplicabilă 
că în acel colţ al văii ar putea fi găsit unul dintre regii 
pierduţi, posibil Tutankhamon”, scria el într-un jurnal. 

Dar nu se baza decât pe un instinct puternic. Desigur, 
aceasta era ultima parte a văii care rămăsese neexplorată. 
Dar cine putea spune dacă sau când va fi descoperită o altă 
comoară? 

Carter avea obiceiul de a-i privi pe oameni la lucru. 
Vorbeau întruna, bârfeau despre prietenii şi soțiile lor în 
timp ce săpau cu turiile în solul stâncos. Uneltele 
zăngăneau când loveau piatra şi lucrul avea o cadență care 
era aproape muzicală pentru Carter. 

In ciuda vorbăriei lor, muncitorii erau hotărâți şi exacţi. 
Anii de trudă în vale îi făcuseră egiptologi în adevăratul 
sens al cuvântului. Ştiau când să aibă grijă şi când să 
arunce pământul cu putere. 

Aşadar Carter nu putea decât să stea, să privească şi să 
spere că acesta va fi anul lui. Indiferent cât de rapidă era 


105 


echipa sa, să sape până la patul stâncos dura zile întregi. S- 
a gândit că ar fi mai bine să se întoarcă acasă, să scape de 
soare şi să despacheteze mâncarea şi vinul care tocmai îi 
sosiseră din Londra. 

Dar a rămas la sit, preferând să îndure ceea ce numea 
cumplitele „îndoieli născute din dezamăgirile anterioare” 
acolo decât acasăl. 

Şi-a aprins o altă ţigară şi a privit cum plutea praful. 


Valea Regilor, 4 noiembrie 1922 


Era răsăritul soarelui, la trei zile după începerea 
sezonului. Optimismul primei zile lăsase deja loc 
mormăielilor şi moralului scăzut. Săpătorii erau tot 
vorbăreţi, dar păreau nemotivaţi şi dezamăgiţi, de parcă ar 
fi renunţat deja. 

Un băiat, fiul unui muncitor, se juca vesel în nisip. Treaba 
lui era să care apă, dar soarele nu era încă destul de sus ca 
oamenilor să le fie sete, aşa că se mulțumea să pretindă că 
este şi el muncitor. 

Băiatul ştia că trebuie să stea departe de locuinţele 
antice ale muncitorilor, unde erau bărbaţii, aşa că săpa în 
pământul de alături cu nişte bețe. Nisipul era fin şi nu prea 
dur. Nu era prea greu pentru el să îşi înfigă beţele în 
pământ. 

Unul dintre bețe a dat de ceva tare. Inima i-a bătut puţin 
mai repede şi s-a întrebat ce ar putea fi. A lăsat băţul din 
mână şi a început să sape cu mâinile. Curând, a apărut un 
obiect tare. Era plat, neted şi din piatră. 

Cu cât îl curăța mai mult, cu atât îşi dădea seama că 
obiectul merita atenţia lui. 

Era o treaptă. 

Aici, nu unde săpau muncitorii. 

Acum mult timp, cineva săpase treapta în stâncă. Timpul 
şi vremea o acoperiseră până când acest băiat, mii de ani 
mai târziu, a scos-o din pământ cu nişte bețe. 

106 


Repede, a turnat nisipul înapoi în gaură şi a marcat locul 
cu atenţie. Apoi a fugit să îi spună domnului Howard Carter 
despre scara misterioasă. 


Deşertul Egiptean, 1324 î.Cr. 


— Opriţi săpăturile! 

Vocea a răsunat pe coridor, acoperind hărmălaia 
târnăcoapelor şi a ciocanelor. 

Supraveghetorul era furios. Nimeni în afară de faraon nu 
putea da o asemenea comandă. 

Şi-a înfipt picioarele în pământ, şi-a pus mâinile în şold şi 
s-a întors să se uite la idiotul acela neobrăzat, oricine ar fi 
fost el. 

A auzit paşi pe coridor, apoi strigătele furioase ale 
muncitorilor care erau împinşi de intrus. 

Un paj regal care venea în fugă se opri drept în faţa 
supraveghetorului. Acesta credea că omul lucra pentru 
sfetnicul regal, deşi nu era sigur. Oricum, era mai bine să 
se liniştească. 

— Cu ce drept dai buzna în construcţia mea şi dai o 
asemenea comandă? întrebă supraveghetorul măsurându- 
şi vorbele. 

— Din ordinul sfetnicului regal, răspunse pajul. 

Supraveghetorul se calmă puţin. 

— Ascult. Din ordinul sfetnicului, ce? 

— Faraonul a murit. 

Pajul se aplecă înainte şi şopti atât de încet, încât doar 
supraveghetorul îl putea auzi. 

— Se zvoneşte că a fost asasinat şi că vor mai urma 
multe morţi. 

Supraveghetorul era evident şocat, ceea ce l-a încântat 
pe pajul bârfâtor. 

— Este secret? întrebă supraveghetorul. 

— Cel mai mare. Dacă aş fi în locul tău, nu l-aş repeta. 

— Tocmai ai facut-o. 


107 


— Tu nu eşti totuna cu mine, săpătorule de morminte. 

S-a lăsat un moment de tăcere tensionată. 
Supraveghetorul era atât de concentrat pe veştile uluitoare, 
că a avut nevoie de o clipă ca să se gândească la 
consecinţe. 

— Nu pot termina mormântul acesta în şaptezeci de zile, 
spuse, făcând aluzie la perioada de jelire, îmbălsămare şi 
mumificare înainte ca un faraon să poată fi închis în 
pământ pentru eternitate. Este imposibil. 

— De aceea am venit. Vom termina acest mormânt mai 
târziu. Faraonul va fi îngropat în mormântul din centrul văii. 

Supraveghetorul era din nou uluit. 

— Acela nu este un mormânt pentru un faraon. Este un 
fleac. Doar patru camere şi cel mai îngust coridor posibil. E 
un dulap! 

— Da, dar este un dulap terminat. 

— Tot trebuie să fie pictat, replică supraveghetorul. Se 
obişnuia să se picteze pe ziduri, în culori aprinse, scene din 
viaţa faraonului şi din călătoria acestuia spre lumea de 
dincolo. 

— Exact. Mai bine ţi-ai pune oamenii să deseneze imagini 
frumoase. 

— Opriţi săpăturile! răcni supraveghetorul. Se opri şi se 
uită curios la paj. Cine va... 

— Moşteni mormântul acesta? răspunse pajul, anticipând 
întrebarea. 

Supraveghetorul aprobă din cap. 

— Sfetnicul regal a fost atât de bun încât s-a oferit să îl 
scape pe faraon de el. 


Valea Regilor, 1324 î.Cr. 


Ankhesenpaaten stătea în capătul scărilor ce duceau la 
mormântul soţului său. Mai erau mai mult de două luni 
până la înmormântare, dar voia să vadă cu ochii ei unde îşi 
va petrece el eternitatea. 


108 


A dat din cap către Yuye, servitoarea ei, ca să îi 
transmită că nu vrea să fie urmată. Apoi regina a coborât 
treptele. 

Acestea duceau la un coridor. A observat dezamăgită 
lipsa de decoraţiuni, pereţii de piatră complet goi. 
Ankhesenpaaten înţelegea că nu fusese timp. Şi totuşi, 
câteva picturi simple ar fi fost mai potrivite. 

S-a întors către lumina de la intrarea în mormânt, 
verificând dacă o urmase cineva. Nu părea să fie nimeni 
acolo. 

Ankhesenpaaten a suspinat uşurată. Mai mult decât 
orice, voia să fie singură acum. Avea multe lucruri la care 
să se gândească. 

Coridorul ducea către o cameră mare şi dincolo de 
aceasta era o cameră ceva mai mică. Drumul era luminat 
de lămpi mici ale căror flăcări fantomatice dansau pe 
pereţi. 

Reginei i s-a încălzit inima când a văzut în sfârşit pe 
pereţi picturi care descriau viaţa lui Tutankhamon. Cel puţin 
aici va fi ţinut minte. 

În centrul cămăruţei era tronul lui Tutankhamon, de 
parcă îl aştepta. A mers către el, plimbându-şi mâna de-a 
lungul lemnului. 

Ankhesenpaaten zâmbi privind spatele scaunului, unde 
erau sculptate scene din viaţa lor împreună. Era una în care 
ea îl ungea cu ulei. Şi o alta cu ei la vânătoare, în care el 
avea arcul întins, iar ea îi dădea o săgeată şi arăta către o 
rață de Nil grasă. Îşi amintea ziua aceea, sau una 
asemănătoare, de parcă ar fi fost ieri. 

Mai era un motiv pentru care se afla aici: 
Ankhesenpaaten se temea pentru viaţa sa. 

Înconjură tronul, speriată de emoţiile care o copleşeau. 
Nu se simţise niciodată atât de singură, niciodată nu 
avusese atât de multă nevoie de vocea liniştitoare a lui 
Tutankhamon. El ar fi ştiut ce să facă. ÎI văzuse din ce în ce 
mai încrezător în prezenţa lui Ay, până la punctul în care Ay 


109 


nu mai avea deloc putere asupra lui, sau avea foarte 
puţină. Lui Tutankhamon îi plăcuse să îi tot amintească 
faptul că Ay şi soţia acestuia nu fuseseră nimic mai mult 
decât nişte servitori pentru părinţii lor. De fapt, soţia lui Ay 
fusese doica lui Nefertiti. Regina nu avea de ce să se teamă 
de ei. 

Ankhesenpaaten respiră adânc, apoi se aşeză pe tron. La 
început stătu dreaptă, apoi se relaxă. Aşa stătea 
Tutankhamon, nu ţeapăn ca un conducător căruia nu i se 
cuvenea tronul, ci relaxat şi sigur pe el. 

Aproape că îi putea auzi vocea aşa cum stătea acolo. Ar 
fi vorbit direct, fară să se teamă să spună adevărul oricui ar 
fi fost nevoie. 

Ankhesenpaaten simţi puterea ridicându-se din ea, de 
parcă Tutankhamon în persoană i-ar fi insuflat încredere. 
Dar era prea mult. Se prăbuşi în lacrimi, suspinând în 
singurătatea mormântului. 

Tutankhamon plecase din această lume: acesta era 
crudul adevăr. Cum ar putea conduce ea fără el? 

Îi auzi vocea, puternică şi sigură: O femeie nu poate fi 
faraon în aceste timpuri. Ai două opțiuni - ori te căsătoreşti 
cu Ay şi îl laşi să conducă, ori găseşti un rege străin care să 
ocupe tronul. Unele dintre surorile ei se măritaseră cu 
asiatici. De ce ar fi ea diferită? 

Pentru că ele erau prințese, iar eu sunt regina - şi acum 
sunt şi faraon. 

Ankhesenpaaten se opri din plâns, dar durerea pe care o 
simţea în inima ei era mare. Nu voia să se mărite cu niciun 
altul şi cu siguranţă nu cu Ay. Dar era regină şi nu avea altă 
variantă. Orice plan ar fi urmat, trebuia să fie spre binele 
Egiptului. 

Regina privi iar pereţii. Trebuia să acţioneze rapid. 

leşi din camera funerară cu paşi mari, spatele drept şi 
capul sus. În mintea sa compunea deja scrisoarea care ar fi 
putut-o elibera. 

Sau ar fi omorât-o - ca pe bietul Tutankhamon. 


110 


Cei mai bogaţi şi importanţi cetăţeni ai Egiptului veniseră 
de departe ca să îl jelească pe tânărul rege. Îşi puseseră 
cele mai colorate veşminte şi colanele de aur. Scena 
vibrantă părea nelalocul ei în pustietatea văii. 

Erau atât de mulţi şi intrarea în mormânt era atât de 
mică, încât doar câtorva oameni de vază li se făcuse 
onoarea de a intra să vadă unde se odihnea faraonul pentru 
eternitate. 

Sarcofagul era greu şi treptele erau abrupte, făcând ca 
drumul către locul de veci al lui Tutankhamon să fie lung şi 
complicat. Sudoarea de pe umerii oamenilor făcea ca 
povara lor să alunece şi era evident că fac eforturi să nu 
scape faraonul. 

Mulţimile de afară priveau cu nerăbdare, neprotejate de 
soare. Chiar şi cele mai bogate femei transpirau şi arătau 
jalnic, cu cărbunele negru gros de la ochi curgându-le pe 
obraji. Unora le făceau sclavii vânt, ceea ce ajuta vag în 
aerul nemişcat şi fierbinte. 

Şi totuşi nimeni nu îndrăznea să plece în căutarea unei 
fâşii de umbră. Asta putea să mai aştepte până ce trupul 
faraonului ar fi fost închis în pământ. 

Era treaba supraveghetorului să asigure conţinutul 
mormântului, pentru că şi cea mai bogată şi mai puternică 
persoană din Teba ar fi putut fi tentată să fure un nimic de 
aur dacă ar fi avut ocazia. Odată ce trupul faraonului a fost 
pus în sicriu, supraveghetorul a trecut repede prin mulţime 
şi a coborât treptele. Oamenii lui erau deja ocupați să 
sigileze camera funerară cu lemn şi mortar. 

Tutankhamon era aşezat acum într-un sicriu din aur solid, 
care era aşezat într-un altul, şi acesta în altul, iar cel din 
urmă pus într-un sarcofag din cuarţ galben, cu margine din 
granit roz. Sarcofagul stătea pe un altar funerar, încastrat 
într-un alt altar şi apoi în altul, toate acestea ascunse de 
altarul exterior decorat cu faianţă albastră şi aur. 

Structura era atât de mare, încât umplea camera 
funerară din perete în perete, fară niciun centimetru liber. 

111 


Când muncitorii au început să lucreze, grupuri de oameni 
au început să care obiectele lui Tutankhamon în camera 
mult mai mare de lângă. Niciunul dintre obiectele lui nu era 
considerat prea mic sau neimportant - de la jocuri din 
copilărie până la paturi de campanie. Au lucrat ore întregi, 
de parcă Tutankhamon ar fi mutat tot ce avea într-o 
locuinţă nouă, ceea ce bineînţeles şi făcea. 

— Am terminat, spuse zidarul, arătându-i 
supraveghetorului că putea inspecta lucrarea. 

Mortarul era umed încă, dar era clar că totul fusese făcut 
perfect. Un jefuitor de morminte ar fi trebuit să aibă extrem 
de multă voinţă - şi muşchi - ca să pătrundă în acea 
încăpere. Ca să ajungă la trupul faraonului ar fi trebuit să 
doboare întregul perete nou, apoi să desfacă fiecare bucată 
din cavoul complicat. 

— Eşti în siguranţă acum, a murmurat supraveghetorul, 
mândru de munca şi de profesionalismul lui. Ai fost un 
faraon bun. 

Nimeni nu-l va mai deranja vreodată pe faraon. 


CAPITOLUL 9 
Valea Regilor, 4 noiembrie 1922 


Carter fuma o ţigară, a cincea sau a şasea pe ziua aceea, 
şi era iarăşi într-o dispoziţie optimistă. Se plimba prin vale 
călare pe catârul lui alb cu maro. Poteca trecea abrupt 
printre stânci şi deasupra ei se vedea cerul albastru- 
deschis. 

Era aceeaşi rută pe care mai mersese de nenumărate ori 
în ultimii treizeci de ani şi ziua părea absolut obişnuită, 
încărcată de aşteptări, dar temperată de disperare. În 
noaptea trecută, înainte de a pleca acasă, ordonase şefului 
de echipă să termine de curăţat pământul până la stâncă. 
Acum fuma şi se întreba cum mergea lucrul. 


112 


Treizeci de ani - o perioadă foarte lungă pentru rezultate 
atât de slabe şi neplăcute. 

Nu-i de mirare că cei din Luxor râdeau pe la spatele lui. 

A observat că era linişte în vale. 

Valea nu era niciodată tăcută în timpul sezonului de 
săpături. 

Din ce în ce mai curios, Carter a descălecat şi a legat 
animalul la umbră. Şeful de echipă l-a găsit aproape 
imediat şi i-a spus noutăţile. 

„Am fost anunţat că găsiseră o treaptă tăiată în stâncă”, 
şi-a amintit Carter mai târziu. „Părea prea frumos ca să fie 
adevărat, dar după ce au mai curăţat puţin, s-a dovedit că 
eram într-adevăr pe o treaptă tăiată în stâncă.” 

Văzuse asemenea scări în multe morminte din vale şi, se 
gândea el, „aproape că am îndrăznit să sper că în sfârşit 
am găsit mormântul”. 

Le-a ordonat oamenilor să sape. Treapta găsită de băiat 
a dat la iveală curând mai multe trepte, care duceau din ce 
în ce mai adânc în stânca dură, cam trei metri sub intrarea 
de la mormântul lui Ramses al VI-lea. 

Carter lucrase destul de mult în vale ca să ştie că aceasta 
era o scară de tipul celor care erau construite în morminte. 
Felul în care era tăiată piatra era un indiciu. 

Oamenilor nu trebuia să li se spună ce să facă. Toate 
celelalte zone ale sitului erau abandonate. Un grup săpa 
adânc, curăţând tot pământul tasat şi calcarul care 
acopereau scara, iar altul lucra în vârf. Treaba lor era să 
dea la o parte pământul din jurul intrării ca să scoată la 
iveală adevăratele formă şi dimensiune a scării. 

Carter a oprit lucrările la miezul nopţii. Dar ritmul frenetic 
a reînceput în zori, odată cu sporovăiala oamenilor. 

În după-amiaza zilei de 5 noiembrie, era clar că găsiseră 
o structură subterană măreaţă. Trebuiau doar să sape până 
apărea intrarea. 


113 


Chiar şi în zăngănitul turi;lor şi cu tot praful înecăcios din 
aer, Carter era din nou pesimist. A început să se gândească 
la starea camerei subterane. 

Era goală? Fusese vreodată folosită? Era doar o cameră 
de depozitare, sau un mormânt adevărat? Şi dacă era un 
mormânt, cum era posibil să fi scăpat de jefuitori? 

Scara era acum un pasaj parţial acoperit, măsurând trei 
metri înălţime şi doi metri lăţime. Opt trepte erau acoperite 
de pământ. 

Apoi nouă. 

Zece. 

Unsprezece trepte. 

La treapta a douăsprezecea au găsit porţiunea 
superioară a unei uşi. In jurnalul său, Carter a descris-o ca 
fiind „blocată, cimentată şi sigilată”. 

Sigilată. Acesta era un semn bun. Carter a început să 
creadă că era posibil să fi găsit un mormânt nedeschis. 

„Orice, absolut orice, putea să se afle dincolo de acel 
pasaj”, scria Carter. „Am avut nevoie de tot autocontrolul 
meu ca să nu sparg uşa şi să nu o cercetez pe loc.” 

Dar terminase cu cercetatul - cel puţin deocamdată. Pe 5 
noiembrie, când soarele apunea peste Valea Regilor, Carter 
a ordonat oprirea săpăturilor. 

In loc de asta, oricât de mult voia el să sape mai adânc, 
oricât de multă nevoie avea să o facă, a ordonat oamenilor 
să umple la loc puţul scării. 


Luxor, 23 noiembrie 1922 


Când trenul din Cairo a intrat în gara Luxor, trecuseră 
aproape trei săptămâni descurajante de la descoperirea 
mormântului. 

Nu se mai făcuseră niciun fel de lucrări de când se 
acoperise scara, pe 5 noiembrie. Gărzile păzeau situl zi şi 
noapte. Ca precauţie suplimentară, se rostogoliseră şi nişte 
bolovani peste deschizătură. 

114 


Aceste măsuri de siguranţă erau vitale. Zvonuri despre 
descoperire aduseseră deja hoarde de turişti în vale, 
făcându-l pe Carter să scrie confuz în jurnalul său că 
„veştile circulă repede într-un oraş mic ca Egiptul”. 

Cu toate acestea, a refuzat să deschidă mormântul. 

„Lordul Carnarvon era în Anglia”, a explicat el. „Era 
corect faţă de el să amân totul până la venirea lui. Aşadar, 
în dimineaţa de 6 noiembrie i-am trimis următoarea 
telegramă: în sfârşit, descoperire minunată în vale; un 
mormânt magnific cu peceţile intacte; acoperit respectivul 
până la venirea dumneavoastră; felicitări.” 

Carnarvon a răspuns printr-o telegramă că va sosi în 
două săptămâni. 

„Aveam deci aproape paisprezece zile de amânare şi le- 
am folosit ca să facem diverse pregătiri, pentru ca la 
deschiderea mormântului să putem să ne descurcăm rapid 
cu orice situaţie care ar putea apărea”, scria Carter. 

Şi-a petrecut cele două săptămâni în perpetuă îndoială 
de sine şi se tot gândea şi răzgândea. Toată viaţa lui era 
legată de acel mormânt. 

„Un lucru mă  încurca, şi acela era  îngustimea 
deschizăturii în comparaţie cu mormintele celelalte din 
vale”, scria el. „Putea fi mormântul unui nobil înmormântat 
acolo cu acordul faraonului? Era oare un cavou regal, un loc 
în care fusese pusă pentru siguranţă o mumie cu tot 
echipamentul? Sau era chiar mormântul regelui pentru care 
petrecusem atâţia ani de căutări?” 

Pe măsură ce zilele treceau încet şi veştile se răspândeau 
cu viteză în jurul lumii, Howard Carter a devenit o figură 
publică. 

Asta îl înspăimânta. Nu că îl supăra celebritatea - după 
ani de eşecuri şi luptă, era plăcut să i se gâdile orgoliul. Dar 
dacă mormântul era gol, s-ar fi făcut de râs peste tot şi 
reputaţia de ratat i-ar fi crescut. 


115 


A încercat cât a putut să-şi vadă de treabă, petrecând 
noapte de noapte fără să doarmă, în aşteptarea lordului 
Carnarvon şi a familiei acestuia. 

In sfârşit, au ajuns! 

La oprirea trenului, lordul spilcuit a coborât din 
compartimentul său de clasa l. Fiica sa Evelyn, o frumuseţe 
de douăzeci de ani, era lângă el. Ea şi Carter se bucuraseră 
de o idilă clandestină cu un sezon în urmă, în ciuda 
diferenţei de vârstă de aproape treizeci de ani, deşi cu 
lordul Carnarvon zi şi noapte alături de Carter în Luxor, era 
imposibil să meargă prea departe cu Evelyn. 

Carter i-a întâmpinat nerăbdător, dându-i lui Evelyn un 
buchet de flori albe. Apoi, cei trei urcară pe măgari pentru 
călătoria de zece kilometri până în Valea Regilor. Drumul i-a 
dus prin câmpurile verzi luxuriante de lângă Luxor. Apoi au 
traversat Nilul cu feribotul şi au continuat coborând poteca 
prăfuită către vale. 

Dar deşi Evelyn era radioasă ca de obicei, lordul 
Carnarvon era slăbit şi obosit. Avea nevoie de odihnă. 

Intrarea în mormânt trebuia să mai aştepte o zi. 

Un Howard Carter dezamăgit şi-a condus oaspeţii către 
casa lui, unde urma să mai petreacă încă o noapte de 
nesomn. 


Valea Regilor, 24 noiembrie 1922 


A doua zi, Carter, lordul Carnarvon şi lady Evelyn au sosit 
la sit. Pentru Carter fusese o aşteptare de treizeci de ani, 
dar chiar şi pentru familia Carnarvon suspansul trebuie să fi 
fost apăsător. 

Bolovanii grei fură rostogoliţi de pe mormânt. Apoi 
oamenii lui Carter au început să curețe treptele. Dar nu era 
atât de simplu ca datul nisipului la o parte de pe o 
deschidere, pentru că pe măsură ce săpau tot mai adânc, 
apăreau artefacte amestecate cu pământul. 


116 


Lady Evelyn era foarte emoţionată de semnificaţia 
istorică a tuturor acestor mişcări, studiind cu afecţiune 
fiecare ciob nou de ceramică sau amuletă - le numeau 
scarabei - care apăreau în muntele de pământ. 

Dar buna dispoziţie a lui Carter a pierit curând. În mintea 
lui, aceste bucățele disparate însemnau că nu găsise un 
mormânt, ci un depozit regal de gunoi. „Toate dovezile 
păreau să indice un depozit mai degrabă decât un 
mormânt”, a recunoscut el, „o colecţie de obiecte diverse 
ale regilor Dinastiei a Optsprezecea.” 

Cioburile aveau întipărite numele regilor pe care îi 
cunoştea bine: Amenhotep Magnificul, Akhenaten, Tutmes. 
Nemulțumit de ce vedea, Carter şi-a petrecut ziua privind în 
jos de pe prima treaptă, gândindu-se că acesta ar putea fi 
sfârşitul carierei sale - şi un capitol final înjositor. 

In sfârşit, „în după-amiaza zilei de 24, întreaga scară era 
curățată, şaisprezece trepte cu totul şi am putut inspecta 
uşa sigilată”, scria el. 

A fost teribil de dezamăgit de ce vedea. 

„Mormântul nu era absolut intact, aşa cum sperasem”, 
scria el. 

Altcineva fusese acolo înaintea lui. 

Cu uşa expusă acum complet la lumina soarelui şi la aer, 
era clar că sigiliile de mortar fuseseră deschise. Jefuitorii 
intraseră în mormânt, apoi stătuseră să resigileze uşa după 
ce îl goliseră. 

Mintea lui Carter era plină numai de gânduri greşite. 
Spargerea fusese făcută în timpuri moderne? Imposibil. 
Locuinţele muncitorilor şi pământul afânat de deasupra 
stâncii plasau mormântul în timpul lui Ramses al VI-lea, cel 
puţin. Asta însemna că oricine îl bântuise o făcuse într-o 
fereastră de 200 de ani dintre domniile lui Akhenaten şi 
Ramses. 

Era ceva ce îi dădea speranţe lui Carter: sigiliul lui 
Tutankhamon era pus pe uşă. 


117 


Asta ducea la şi mai multe întrebări: era sigiliul dovada 
că acel rege misterios, despre care se ştia atât de puţin, 
era îngropat înăuntru? Sau era doar un indiciu că fusese 
prezent sau domnea atunci când fuseseră mutate 
rămăşiţele şi lucrurile altora în acest loc? În fond, acelaşi 
sigiliu fusese găsit şi pe mormântul despre care Davis 
pretinsese cândva că aparţinea lui Tutankhamon. 

Până când s-a înserat şi s-a oprit lucrul pe ziua aceea, 
sigiliul l-a tot chinuit. 

Creierul lui Carter se întorcea mereu la aceeaşi întrebare: 
Putea fi Tutankhamon? 

Dacă da, aceasta ar fi fost cea mai mare descoperire a 
timpurilor moderne. 

Dimineaţa, Carter urma să îşi primească răspunsul. La 
răsărit, plănuia să fie primul om în ultimii 3 000 de ani care 
să dărâme uşa aceea. 


Valea Regilor, 25 noiembrie 1922 


Era timpul. De fapt, aproape. Înainte de a putea fi 
distrusă uşa, pecetea regală trebuia fotografiată pentru 
istorie. 

Această onoare unică i-a revenit lordului Carnarvon, 
preşedintele clubului său local de fotografie din Anglia. 
Lordul stătea acum în capătul scării înguste în lumina 
palidă a zorilor, tot vorbind despre vitezele şi aperturile 
diafragmei, un amator foarte dedicat şi priceput. Ultimul 
lucru pe care voia lordul Carnarvon să îl facă era să facă o 
greşeală care ar fi dus la fotografii proaste sau, şi mai rău, 
la lipsa lor. 

Carter, pe de altă parte, era copleşit de nervozitate. 

Ca să complice şi mai mult lucrurile, un birocrat detestat 
de la Serviciul pentru Antichităţi venise ca să supervizeze 
intrarea. Rex Engelbach, poreclit „păstrăvul” de către 
Carter şi Carnarvon, din cauza chipului său palid, era 


118 


convins că titulatura sa îi dădea dreptul să fie prima 
persoană care intra în mormânt. 

Carter nu îl plăcuse niciodată pe Engelbach, arogant şi 
lipsit de cunoştinţe de egiptologie, dar în această dimineaţă 
refuza să îl lase pe Engelbach să îl supere. După o carieră 
definită de muncă grea şi eşecuri, Carter era în sfârşit gata 
să intre în mormântul lui Tutankhamon. Acum nu era 
momentul să se certe cu funcţionarii publici. Dar nu se 
punea problema ca Engelbach să intre primul în acel 
mormânt. Nici în ruptul capului. 

Carter a coborât treptele cu caietul său de schiţe ca să 
deseneze toate peceţile şi gravurile. Asta ar fi fost o 
rezervă la fotografiile lui Carnarvon şi acum cei doi prieteni 
lucrau umăr lângă umăr la baza scării înghesuite. 

Schiţele lui Carter erau exacte ca scară şi detalii. Nu a 
rămas neînregistrat niciun detaliu al desenelor. 

Abia la jumătatea dimineţii, când terminase desenele, 
Carter a urcat din nou scara cu lordul Carnarvon. 

Era timpul. 

Carter a ordonat oamenilor săi să dărâme uşa. 

„În dimineaţa zilei de 25”, scria Carter, „am înlăturat uşa; 
era construită din pietre aspre clădite atent din podea până 
la pragul de sus şi cu mult mortar pe suprafaţă ca să se 
poată întipări pecetea.” 

Mulțimea s-a adunat la capătul treptelor, nerăbdătoare 
să vadă ce era de partea cealaltă. Umbrele şi resturile 
făceau imposibilă vizibilitatea. 

Carter a coborât treptele ca să arunce o privire. S-a trezit 
privind un coridor lung şi îngust. Podeaua netedă cobora în 
pământ, într-un coridor descendent. 

Coridorul, scria Carter, „era complet umplut cu pietre şi 
cioburi, probabil scoase chiar din excavarea lui. 

Această umplutură, ca şi în cazul uşii, arăta semne clare 
de deschidere şi închidere ulterioară a mormântului, partea 
neatinsă fiind aşchii de piatră albe şi curate, amestecate cu 


119 


praf; în timp ce partea răvăşită era compusă în principal din 
cremene întunecată". 

Cât de adânc ducea coridorul în pământ era imposibil de 
ştiut. Dar un lucru era sigur: mai fusese cineva acolo. 

„Un colţ neregulat fusese tăiat prin umplutura iniţială în 
colţul de sus din stânga”, a observat Carter. Cineva 
scormonise acolo, căutând ce era de partea cealaltă. 

Carnarvon a făcut o poză cu grămada de pietriş. Apoi un 
Carter frânt a ordonat oamenilor săi să îndepărteze aşchiile 
şi praful. Mai devreme sau mai târziu tunelul trebuia să se 
termine. 

Cu puţin noroc, jefuitorii de morminte nu luaseră chiar 
tot. 


Valea Regilor, 26 noiembrie 1922 


Era chiar după prânz, pe care Carter aproape că nu Îl 
atinsese. El şi lady Evelyn scormoneau printr-un coş cu 
pietriş, când un om a urcat scara în fugă cu veştile: 
muncitorii găsiseră o a doua uşă. 

Cu inima bătându-i de emoție, Carter s-a pregătit să 
coboare din nou treptele să arunce o privire şi să evalueze 
noua descoperire. 

Fuseseră douăzeci şi patru de ore tumultuoase şi pline de 
emoţii pentru toţi. Muncitorii lucraseră până noaptea, 
scoțând resturi cu coşurile. Totuşi coridorul era încă un 
depozit aparent nesfârşit de pietriş când s-au oprit în sfârşit 
din muncă. 

Ca să fie şi mai rău, piatra era acoperită cu ceea ce 
Carter a descris ca fiind „ceramică spartă, sigilii de 
urcioare, urcioare de alabastru, întregi şi sparte, vase 
pictate de ceramică, numeroase fragmente mai mici şi vase 
de apă din piele” - semne şi mai clare că acesta putea fi un 
depozit antic de gunoi, nu un mormânt. 

Lucrul a reînceput la prima rază de lumină. Carter şi lady 
Evelyn căutau cu atenţie prin fiecare coş nou de resturi, 


120 


căutând indicii istorice. Carter era egiptolog, înainte de 
toate. Pentru el, această muncă ocrotea şi păstra istoria. In 
loc să arunce pur şi simplu pietrişul, cum ar fi făcut 
Theodore Davis, Carter a catalogat şi a înregistrat 
meticulos fiecare descoperire nouă, indiferent cât de mică 
şi neimportantă părea. 

Pentru privitorii nervoşi - disperaţi să vadă interiorul 
mormântului şi care se coceau efectiv în soarele deşertului 
- înregistrarea era o pierdere monotonă de timp care 
încetinea totul. 

Acum când Carter a coborât treptele, urmat de lordul 
Carnarvon şi de lady Evelyn, entuziasmul a cuprins 
mulţimea. Cei trei şi-au făcut loc printre muncitori în pasajul 
îngust. 

Aerul era plin de praf şi de „febra suspansului”. 

A doua uşă era aproape identică cu prima. Pe suprafaţă 
erau imprimate vag sigilii cu numele lui Tutankhamon. 

Dar şi pe această uşă se intrase în Antichitate. Simbolul 
unei necropole regale era şi el pe uşă, iar Carter nu s-a 
putut abţine să nu fie pesimist. „Era un depozit ce urma să 
deschidem noi, nu un mormânt”, scria el. 

Totuşi, a înaintat şi a început să facă o gaură în colţul din 
stânga sus al pasajului. Mâinile îi tremurau când se întindea 
să dea la o parte bucăţi groase de mortar şi piatră. 

Lordul Carnarvon i-a dat o vergea lungă şi subţire de fier. 
Ţinând-o strâns, Carter a introdus-o în mica deschizătură 
până când a intrat pe cealaltă parte. A mai testat să vadă 
dacă mai întâlnea ceva. Nu mai era nimic - niciun zid de 
calcar, nici cioburi de ceramică, doar aer. 

Trecuse la următorul nivel. 

Carter nu avea idee ce s-ar mai putea întâmpla, dar 
marele moment venise în sfârşit. Era depozit, sau era 
mormânt? Putea afla într-un singur mod. 

„Acolo era uşa sigilată şi în spatele ei era răspunsul la 
întrebare”, îşi amintea el. 


121 


A tras de marginea găurii făcute cu vergeaua. Apoi a 
lucrat cu mâinile goale, săpător solitar. 
Se gândea că merita măcar atât. 


CAPITOLUL 10 


Palatul lui Tutankhamon, 1.324 î.Cr. 


Ochii îi trădau - întotdeauna. 

Aşa că Ankhesenpaaten le privea ochii, de fiecare dată 
când se întâlnea cu un membru al curţii regale în aceste 
vremuri de pericol. Stând singură în camera de lucru, cu 
soarele dimineţii abia luminând camera mare de piatră, şi-a 
adunat forţele pentru o nouă zi. 

Dacă stăteau cu ochii uşor plecaţi, credeau că ea şi-a 
ucis soţul. Acelaşi lucru era valabil şi pentru cei care aveau 
zâmbete fixe pe faţă şi îi evitau privirea. 

Nu putea descrie exact cum arătau cei care o credeau. 
Dar dintre aceştia nu erau mulţi în palat. Era de parcă 
fusese deja judecată şi găsită vinovată. 

— Ai vrut să mă vezi, Mărită Regină? a întrebat Yuye, 
servitoarea ei. 

Fata s-a înclinat când a intrat în apartamentele reginei, 
aşa că lui Ankhesenpaaten i-a fost greu să o studieze. 

Acum că Tutankhamon murise, întregul palat îi aparţinea 
reginei, dar stătea doar în camerele ei. Se simţea mai bine 
aşa. Mai în siguranţă. Singura schimbare pe care o făcuse 
la palat fusese să o îndepărteze pe iubita lui Tutankhamon. 

— Scrie o scrisoare, i-a spus regina. 

A privit peste umărul fetei în timp ce rostea cuvintele, 
temându-se să nu fie auzită sau prinsă cu ceea ce unii ar fi 
numit trădare. 

Yuye a mestecat un fir nou de trestie înainte de a-l 
înmuia în cerneală şi a scos un sul nou de papirus. 


122 


— „Mare rege Suppiluliuma”, a dictat regina, cu vocea 
tremurândă. 

Ankhesenpaaten a cântărit-o pe Yuye înainte de a 
continua. Dacă se putea încrede în cineva, trebuia să fie 
Yuye. Şi totuşi regina nu era sigură că era o idee bună să îi 
trimită o scrisoare regelui hitiţilor. Erau duşmanii Egiptului 
şi secole de bătălii născuseră o neîncredere constantă între 
cele două popoare. 

Dar Ankhesenpaaten avea un plan, o viziune înaintată 
care ar fi avut mari beneficii pentru Egipt acum şi în viitor. 
Hitiţii erau puternici, aveau o armată bună şi conducători 
dârzi. O căsătorie între regină şi unul dintre fiii regelui ar fi 
întărit Egiptul secole de atunci înainte. 

A continuat. 

— „Regele meu a murit şi mi s-a spus că ai fii mari. 
Acesta este un lucru norocos pentru noi amândoi. Trimite- 
mi unul dintre fiii tăi. Îl voi face soţul meu şi va fi regele 
Egiptului.” 

Ankhesenpaaten a făcut o pauză, căutând cuvintele 
potrivite pentru înheierea scrisorii. 

Nu putea decât să se tot gândească la un singur lucru: 

— Mi-e teamă pentru viaţa mea. 

Yuye a ridicat ochii către Ankhesenpaaten, nesigură de 
motivul pentru care regina ar fi spus aşa ceva. 

Şi atunci regina a prins în sfârşit privirea ei. 

Evident, servitoarea credea că ea îşi omorâse soţul. 

Ankhesenpaaten se temuse cumplit exact douăzeci şi opt 
de zile la rând. Le numărase până la ultima. Acum se 
plimba singură prin curtea palatului în timp ce soarele se 
ridica peste cea de-a douăzeci şi noua zi de după moartea 
lui Tutankhamon. 

Sunetul apei care curgea într-o fântână din apropiere îi 
dădea o falsă senzaţie de calm, ca şi vrăbiile care ciripeau 
prin livadă. Dar nu se atinsese de masa de dimineaţă şi era 
atât de nervoasă că nu pusese buzele nici măcar pe un 
strop de apă. 

123 


Astăzi era ziua. Era sigură. Dar nu era sigură de nimic 
altceva la palat. 

Mesagerul avusese nevoie de paisprezece zile să treacă 
de la Teba către regatul hitit. Dacă totul mergea bine, un 
prinţ va veni la palat astăzi şi o va cere în căsătorie. Va 
accepta, desigur. Ay era din ce în ce mai înspăimântător cu 
fiecare oră care trecea, impunându-se la palat ca faraon. 
Dar pretenţia lui nu ar fi avut greutate dacă nu se 
căsătorea cu ea. Cum venea prinţul hitit, totul s-ar fi 
lămurit. Ay va deveni din nou un om de rând, obligat să 
trăiască restul zilelor sale ca sfetnic regal. Dacă ar fi fost şi 
atât. 

Chiar atunci, auzi nişte paşi grei. Cu siguranţă nu era 
servitoarea ei. Ankhesenpaaten se întoarse şi dădu de Ay. 

— Bună dimineaţa, regină, spuse el serios. Dar mai era 
ceva în privirea lui. Îngâmfare. 

— Sfetnice. 

— Ce te supără? a întrebat el. Ea respiră adânc. 

— Nu e treaba ta. 

În timp ce regina s-a ridicat, Ay s-a aşezat pe bancă, 
ignorând protocolul. Aceasta era în sine o insultă. 

— Ridică-te, a spus regina tăios. 

Sfetnicul a zâmbit, apoi s-a ridicat şi a făcut un pas către 
ea. 

— Înălţimea Ta, mai este destul timp până la 
înmormântarea soţului tău. Dar trebuie să discutăm planul 
de succesiune. Ai un plan? 

Ea nu a spus nimic. 

— Regină, ai nevoie de un rege lângă tine cu care să 
conduci Egiptul. Trebuie să înţelegi asta. 

— Şi voi avea unul, a spus ea. 

— Nu este nimeni în ţară mai potrivit ca mine... 

— Am spus că voi avea unul. Te rog, nu discuta acest 
lucru delicat cu mine până ce soţul meu nu va fi lăsat să se 
odihnească. 


124 


Au fost întrerupţi de Yuye, care şi-a încrucişat rapid ochii 
cu ai lui Ay. Regina a observat schimbul de priviri. Putea fi o 
înţelegere între ei? A alungat gândul. Yuye nu ar fi trădat-o 
niciodată. Şi totuşi era sigură că se întâmpla ceva. 

— A venit un mesager pentru înălţimea Ta, a anunţat-o 
Yuye. 

— Cine este? a întrebat Ay. 

— Nu este treaba ta, a spus Ankhesenpaaten. Inima îi 
bătea puternic. Poţi să pleci, sfetnice. 

Un bărbat brunet a fost condus în curte după plecarea lui 
Ay. Vizitatorul lăsase un cortegiu mic la poartă. Regina şi-a 
dat seama la prima privire că acesta nu era un prinţ hitit. 

— Ce înseamnă această vizită? a întrebat regina. 

A privit cu disperare la Yuye. Yuye a dat din umeri, iar 
hititul, evident stânjenit în prezenţa reginei, se chinuia să 
dea o explicaţie. 

— Am un mesaj de la regele meu, a spus el. 

| l-a înmânat reginei şi ea l-a citit rapid. Apoi hititul a 
rostit mesajul: 

— Unde este fiul faraonului dispărut? Ce s-a întâmplat cu 
el? 

Ankhesenpaaten aproape a înnebunit de furie. 

— Vezi vreun băiat plimbându-se printre zidurile 
palatului? Vezi? Vezi vreun prinţ tânăr făcând curse de car 
pe aici? Oh, ce nu aş da pentru un băiat. Crede regele tău 
că vreau să îl păcălesc? Scrisoarea mea către el părea 
nesinceră sau neclară? 

Hititul şi-a mişcat picioarele şi şi-a coborât privirea. 

— Ce să îi spun regelui meu? 

— Spune-i aşa: De ce aş vrea să te înşel? Nu am niciun 
fiu, iar soţul meu este mort. Trimite-mi unul dintre fiii tăi şi 
îl voi face rege al Egiptului. 

Hititul a rămas pe loc, nesigur ce să facă. 

— Ce mai aştepţi? a întrebat regina. Pierdem vremea! Nu 
mai avem timp decât până la înmormântarea soţului meu. 


125 


A 


Cum a plecat hititul din palat, Yuye a zburat să îl 
găsească pe Ay. 
Regina a rămas singură. 


Granița egipteană, 1324 î.Cr. 


Numele prinţului hitit era Zannanza. 

El şi anturajul său călăriseră pe cai albi buni către Egipt. 
El era hitit pur prin naştere, mândria şi bucuria tatălui său. 
La douăzeci şi doi de ani, Zannanza demonstrase deja curaj 
pe câmpul de luptă şi arătase stăpânire de sine şi 
diplomaţie la curtea regală. Căsătoria sa cu regina Egiptului 
ar fi unit cele două popoare şi ar fi făcut istorie. Zannanza 
ar fi fost noul faraon şi ar fi avut o putere chiar mai mare 
decât a tatălui său. 

Acum Zannanza bea apă dintr-un urcior de piele, pe care 
l-a trecut apoi sfetnicului său. 

— Îi vezi? a întrebat sfetnicul. 

— Cum să nu, a răspuns Zannanza. 

Se părea că regina trimisese un alai de întâmpinare. Un 
grup mic de egipteni aşteptau la graniţă, la adăpost de 
soare într-o oază de verdeață. Zannanza îşi imagina că 
aveau ceva de mâncare - fructe, poate. Şi apă proaspătă. 
Călărise mult toată ziua. 

Zannanza, soldaţii şi curtenii săi au galopat către 
egiptenii care îi aşteptau. Când au ajuns, un om mărunt cu 
burtă a înaintat pe calul său ca să îi întâmpine. 

— Bine aţi venit. Eu sunt Horemheb, generalul reginei. Vă 
trimite cele mai bune urări, prinţe. 

— Eu sunt Zannan... 

Cuvintele prinţului hitit s-au curmat brusc. Nu văzuse 
arcaşii din spatele corturilor, nici săgeata care zbura drept 
spre el şi care i-a străpuns fruntea. S-a prăbuşit de pe calul 
său, iar sângele regal s-a strâns într-o baltă pe nisip. 

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu anturajul său. Toţi cei 
care au scăpat de săgeți au fost urmăriţi şi hăcuiţi. 

126 


Ca uliul deasupra prăzii, Horemheb a descălecat şi a 
mers către Zannanza. 

l-a tăiat capul prinţului cu sabia şi l-a ridicat. Oamenii lui 
Horemheb au izbucnit în urale şi apoi s-au grăbit să 
jefuiască celelalte trupuri. 

— Pentru regină, a spus Horemheb rânjind, aruncând 
capul într-o desagă care urma să meargă înapoi la Teba. 


Palatul lui Tutankhamon, 1.324 î.Cr. 


Sala tronului era întunecată şi deprimantă. 
Ankhesenpaaten şi Ay se certau de ore întregi, imediat 
după cină. Acum era miezul nopţii, iar regina şi sfetnicul 
regal vorbeau la lumina lunii. Aceeaşi discuţie dura de 
peste o săptămână, iar în această noapte cuvintele erau 
aceleaşi. 

Protestele reginei erau aprinse şi cu voce ridicată, 
neacoperite de perdele sau de plante. Oricine era încă treaz 
în palat putea auzi vocea ei furioasă şi ea ştia asta. 

— Să fie clar: eu voi fi faraon. Şi tu vei fi regina mea, a 
spus Ay. Gâtul lui fleşcăit şi burdihanul îl faceau să arate 
mai degrabă ca bunicul ei decât ca bărbatul capabil să fie 
tatăl moştenitorului regal. 

— Nu, n-am s-o fac, a strigat ea. 

Ankhesenpaaten se plimba prin cameră, încercând să 
câştige timp. 

Yuye a intrat în cameră, ca la un semnal. 

— Ce este? a întrebat regina. Ai veşti? Spune-mi. 

Ay a izbucnit în râs. 

— Da, are veşti. Spune-i veştile. Spune-i noutăţile 
minunate despre prinţul ei hitit - care soseşte călare să 
salveze regina şi să devină faraon. 

Ankhesenpaaten l-a privit. 

— Ştiai? 


127 


— Bineînţeles că ştiam. A râs din nou, apoi s-a întors spre 
Yuye. Servitoarea ta a fost un spion folositor. Te rog, Yuye. 
Spune-i reginei veştile pe care vrea atât de mult să le audă. 

Ruşinea a copleşit-o pe Yuye şi nu se putea uita în ochii 
reginei. Când a vorbit, era doar un murmur. 

— Hitiţii au primit mesajul tău, regină. Regele lor a trimis 
un fiu în Egipt să se căsătorească cu tine şi să îţi fie rege. 

— Şi? a întrebat Ankhesenpaaten. 

— Şi acest prinţ, Zannanza, a fost întâmpinat la graniţă 
de generalul Horemheb. Prinţul şi oamenii săi au fost 
măcelăriți. Un curier a galopat până aici astăzi cu veştile - 
şi cu asta. 

Yuye a pus pe masă o desagă de piele. Ay a înaintat şi a 
golit-o pe podea. Capul tăiat al prinţului a lovit puternic 
pământul. 

Ankhesenpaaten s-a tras înapoi. Abia mai putea respira 
privind capul, apoi s-a uitat la sfetnic. 

Ay nu i-a arătat niciun respect. Şi-a bătut joc de ea pe 
faţă. 

— Eşti o trădătoare. Eu controlez preoţii, eu controlez 
banii şi eu îl controlez pe Horemheb, a declarat el. Alege 
înţelept, regină. Poţi să te căsătoreşti cu mine şi să trăieşti, 
sau poţi alege să mori, ca soţul tău. 

Ay s-a întors şi a ieşit triumfător din cameră, târându-şi 
uşor sandalele. A luat-o cu el pe Yuye şi în acea noapte, 
pentru orice eventualitate, s-a asigurat că va fi tăcută - 
tăindu-i gâtul. Dacă servitoarea o putuse trăda pe regină, 
putea să îl trădeze şi pe el. Şi mizele erau prea mari. 

Inelul de cununie era făcut din sticlă şi colorat în 
albastru. Pe interior erau gravate numele noilor căsătoriţi: 
Ay şi Ankhesenpaaten. 

Regina şi-a trecut inelul pe deget şi s-a prefăcut că este 
perfect mulţumită. Sala de petrecere era plină de oameni şi 
banchetul a continuat până în noapte. Berea era servită în 
cantităţi imense. Oricât ar fi încercat să fie doar un privitor 
tăcut, Ankhesenpaaten era regina Egiptului. Fiecare 


128 


mişcare îi era urmărită şi locuitorii cei mai cunoscuţi şi mai 
de vază ai ţării erau curioşi dacă ea chiar era îndrăgostită 
de noul său soţ. 

De aici şi importanţa inelului şi a necesităţii de a părea 
radioasă şi fericită pentru ochii tuturor. 

Ay stătea în celălalt capăt al camerei cu Horemheb, 
arătând exact ca faraonul bătrân şi prosper care era acum. 
Era cu patruzeci de veri mai bătrân decât mireasa lui 
adolescentă şi deja avea o soţie posesivă de vârsta lui. 

Cât va mai trăi Ay? Era o întrebare pe care şi-o puneau 
toţi. Şi apoi? Va fi Ankhesenpaaten obligată să se 
căsătorească iar? Şi cine va fi următorul ei soţ? Un străin, 
poate? 

Singura soluţie, a hotărât ea, este să rămână însărcinată 
cu Ay. Nu exista nicio altă cale de a se proteja. 

În timp ce petrecerea era din ce în ce mai zgomotoasă şi 
mai veselă, Ankhesenpaaten a început deodată să se simtă 
ameţită şi cu febră. A străbătut-o un val de greață. In 
câteva secunde, era în genunchi, vomitând pe podea. 

Servitorii au alergat către regina doborâtă. Ay a privit-o 
din capătul celălalt al încăperii, dar nu s-a dus să o ajute. 

Atunci regina şi-a încrucişat ochii cu ai noului ei soţ. A 
văzut privirea lui îngâmfată şi triumfătoare şi a făcut tot ce 
a putut să i-o întoarcă. 

Nereuşind, Ankhesenpaaten a dat la o parte servitorii şi 
s-a ridicat nesigură. Dar s-a prăbuşit din nou la pământ, de 
data asta lovindu-se la cap şi pierzându-şi cunoştinţa. 

Prinţul hitit adusese un virus. Acel virus ajunsese la 
regină. Aceasta a fost povestea pe care avea s-o spună Ay 
şi care avea să rămână în istorie. _ 

După câteva zile, regina a murit. Inclinându-se în faţa 
dorinţei soţiei sale mai vârstnice, Ay a refuzat să o 
înmormânteze pe Ankhesenpaaten în mormântul său - sau 
chiar în cel al lui Tutankhamon. 

În loc de asta, trupul reginei a fost dus la râu şi dat la 
crocodili. 


129 


CAPITOLUL 11 
Valea Regilor, 26 noiembrie 1922 


Carter a săpat din nou cu mâinile, încercând să lărgească 
deschizătura atât cât să poată vedea pe partea cealaltă. 
Era transpirat şi gâfâia, iar degetele sale pătate de tutun 
erau rănite de la mortarul şi bucăţile de piatră zimţate de 
care trăgea. 

In spatele său stătea lady Evelyn, lângă tatăl ei. Mai sus 
pe coridor aşteptau o mână de muncitori, sperând toţi 
răsplata financiară care ar fi apărut dacă astăzi se făcea 
aici o descoperire. 

O absenţă notabilă era Trout Engelbach. Plecase să 
inspecteze un alt sit la câţiva kilometri depărtare. Carter ar 
fi trebuit să îl aştepte înainte de a intra într-o cameră sau 
într-un mormânt. Dar nu avea s-o facă. 

Când s-a curăţat deschizătura din tavan până la nivelul 
ochilor, Carter a aprins o lumânare şi a ridicat-o, verificând 
dacă nu erau acumulări de gaze. Lumânarea a tremurat 
când aerul strâns acolo de mii de ani a ieşit din cameră. 

Când flacăra s-a îndreptat, Carter a strecurat lumânarea 
prin deschizătură. Apoi, şi-a presat faţa de piatră, simțind 
pe piele praful secolelor. Cu un braţ înăuntru, ţinând 
dreaptă lumânarea şi privind acum direct în încăpere, a 
studiat ce se putea zări în întuneric. 

„La început nu am văzut nimic”, scria Carter. „Dar apoi, 
pe măsură ce mi se obişnuiau ochii cu lumina de acolo, 
detalii ale camerei au început să iasă treptat la iveală. 
Animale ciudate, statui şi aur - peste tot, sclipirea aurului. 
Pe moment - care trebuie să le fi părut celorlalţi o 
eternitate - am fost înţepenit de uluire.” 

— Vezi ceva? a întrebat nerăbdător lordul Carnarvon. 

— Da, a răspuns Carter. Lucruri minunate. 


130 


— Lasă-mă să văd, a cerut lordul. E rândul meu. 

Nu prea politicos, Carter l-a ignorat. Aşteptase prea mulţi 
ani acest moment incredibil. Era chiar mai frumos decât şi- 
ar fi putut imagina. În sfârşit reuşise! Lucruri minunate. 

Carter a schimbat lumânarea cu o lanternă. A plimbat 
raza de lumină încet peste conţinutul camerei, vrăjit. 

„Niciodată în întreaga istorie a săpăturilor”, scria Carter 
mai târziu, „nu apăruse o asemenea privelişte uluitoare ca 
aceea pe care ne-o înfăţişă nouă lumina lanternei.” 

Acest mormânt - sau cavou, sau orice ar fi fost - nu avea 
doar câteva piese antice. Era mai degrabă inundat de aur şi 
de alte comori nepreţuite. 

Acum Carter putea distinge forme şi a catalogat în minte 
uimitorul conţinut. În faţa lui erau „trei jilţuri aurite, 
sculptate pe margine în formă de animale monstruoase, 
ciudat îmblânzite la trup, dar cu capete de un realism 
izbitor”. 

„Apoi, la dreapta”, va scrie mai târziu, „două statui în 
mărime naturală ale unui rege în negru, una în faţa 
celeilalte ca două santinele, aurite, cu sandale de aur, 
ţinând însemnele regale şi cu o cobră sacră deasupra 
frunţilor.” 

Erau atâtea altele: coşuri lucrate, vase de alabastru, 
buchete de flori şi frunze aurite şi un tron din aur şi lemn 
delicat sculptat. 

Camera era plină din podea până în tavan cu mobilă, 
statui, vase şi toate posesiunile unui egiptean bogat. 

Carter a simţit două braţe subţiri trăgându-l înapoi. 

Era Carnarvon. 

Cu picioarele bine înfipte în podeaua de piatră, lordul 
surprinzător de puternic l-a apucat de umeri pe Carter şi l-a 
dat la o parte. Lordul nu era foarte sănătos, aşa că acest 
efort i-a tăiat respiraţia. 

Dar a uitat de toate când a luat torţa din mâna lui Carter 
şi şi-a băgat nasul prin deschizătură. 

Din nou, lui Carnarvon i s-a tăiat respiraţia. 

131 


Carter stătea în spatele lui, lipit de perete şi privind-o pe 
lady Evelyn. Ochii ei erau îndreptaţi către Carter, măriţi de 
uimire în faţa marii descoperiri, dar şi mai mult în faţa 
pasiunii lui Carter pentru munca sa. Lady Evelyn era o 
femeie destinată unei vieţi bogate şi unui statut înalt. 
Howard Carter era mult în urma ei pe scara socială. Cu 
toate acestea, atracţia dintre ei devenise intensă. Lordul 
Carnarvon îşi propusese să stea cu ochii pe ei. 

Doar că acum el nu se uita. Aşa că Evelyn şi Carter şi-au 
încrucişat privirile în coridorul umed şi rece, „euforia 
descoperirii” fierbând între ei. S-au luptat să îşi ascundă 
emoţiile. 

Un lord Carnarvon uluit s-a întors în cele din urmă, 
arătând că era rândul lui Evelyn să privească înăuntru. 

— Vino, vino. Este uluitor, draga mea! Trebuie să vezi cu 
ochii tăi. 

Abia atunci s-a putut concentra din nou Carter, punându- 
şi cea mai evidentă întrebare: Dacă acesta este un 
mormânt, atunci unde este mumia? 

Din nefericire, exista o problemă majoră în căutarea 
mumiei. 

Dreptul de concesiune al lordului Carnarvon asupra 
săpăturilor din vale însemna că descoperitorul are dreptul 
de a intra primul. Totuşi, aşa cum le tot spusese Trout 
Engelbach, Serviciul pentru Antichităţi avea altă părere. 

Urmând ordinele date de şeful său, Engelbach cerea 
acum ca un membru al echipei sale să fie de faţă pentru 
deschiderea oricărei încăperi. Pedeapsa pentru încălcarea 
acestei obligaţii era aspră - Carter şi Carnarvon puteau să 
îşi piardă mare parte din drepturile la comoară. 

După toţi acei ani de căutări, nerăbdarea putea să îi 
coste scump. 

Şi, cu toate că Engelbach plecase de la locul săpăturilor 
lui Carter, îl desemnase pe subordonatul său egiptean, 
Ibrahim Effendi, să îi ţină locul. Dar atunci când Carter şi 
grupul său ajunseseră în faţa celei de-a doua uşi, nici 

132 


Effendi nu mai era în vale. Se întorsese la Luxor, unde 
aştepta veşti de la Carter. 

Acum Carter şi grupul lui aveau o dilemă: să trimită după 
Effendi, sau să treacă de cealaltă parte fără el. 

Carter le-a făcut pe amândouă. 

Punându-i pe toţi cei din tunel să jure că vor păstra 
secretul, inclusiv pe muncitorii egipteni, Carter a scris o 
notiţă scurtă informând Serviciul pentru Antichităţi despre 
ce găsise. Apoi a dat nota unuia dintre muncitori şi i-a 
ordonat să aştepte căderea nopţii ca să o înmâneze. 

Apoi, şi-a întors din nou atenţia către zid. A mai lărgit 
puţin deschizătura. 

Intra să caute mumia. 

Lady Evelyn era cea mai subţire din grup şi a fost prima 
care s-a strecurat prin deschizătură. S-a găsit faţă în faţă cu 
vasele fantomatice de alabastru, iar Carter a mai lărgit 
gaura pentru ca şi mai voluminosul lord Carnarvon să poată 
intra. Apoi a intrat în ceea ce va deveni cunoscut ca fiind 
anticamera. 

Camera era un dreptunghi mic, de 3,5 metri adâncime şi 
8 metri lăţime. Tavanele erau joase până la a crea 
claustrofobie, iar pereţii erau nedecoraţi, ceea ce Carter a 
găsit că era ciudat. De ce nu fusese camera terminată cum 
trebuia? 

Aerul nu mirosea doar a praf şi a vechi, ci şi a parfumuri 
şi esențe exotice de lemn. „Chiar aerul pe care îl respirai tu, 
neschimbat de secole”, s-a minunat Carter. 

Carter a fost surprins să fie umilit de lipsa trecerii 
timpului. In praf erau urme de picioare de mii de ani şi un 
container mai avea încă în el mortarul folosit la sigilarea 
uşii. „Lampa înnegrită, urma de deget de pe suprafaţa 
proaspăt pictată, ghirlanda de  rămas-bun atârnată 
deasupra pragului - parcă fuseseră cu o zi în urmă”, medita 
Carter. 


133 


Cei trei intruşi din zilele noastre au plimbat torţa prin 
cameră, dând la o parte toate bunurile istorice ca să 
cuprindă în mâini obiectele de aur. 

Carter a deschis o cutie mică pictată cu imagini ale 
faraonului - Tutankhamon? — care îşi ucidea duşmanii în 
luptă. Înăuntru erau o pereche de sandale antice şi un 
veşmânt brodat cu mărgele viu colorate. 

Lady Evelyn a suspinat de încântare când a dat peste un 
tron de aur cu imagini ale faraonului şi ale reginei sale 
bătute cu lapislazuli. Cei doi fuseseră evident foarte 
îndrăgostiţi, după cum se vedea din felul tandru în care 
regina părea să îşi atingă regele. Pentru Carter, era „cel 
mai frumos lucru găsit vreodată în Egipt”. 

Afară s-a lăsat întunericul. Muncitorii şi orice spectatori 
rămaşi acolo plecaseră acasă. În anticameră, grupul lui 
Carter continua să facă descoperire după descoperire. 

Dar Carter nu era satisfăcut. Un mare mister rămânea 
nerezolvat. A cercetat pereţii, căutând semnele unor alte 
încăperi. 

La un moment dat a dat peste o gaură mică şi şi-a 
îndreptat torţa către ea. De cealaltă parte era o cameră 
foarte mică, la fel de înţesată de comori. Nu era nicio urmă 
de mumie, aşadar Carter a rezistat tentaţiei de a dărâma 
uşa. 

A continuat să caute, plimbându-şi mâinile de-a lungul 
zidurilor netede, căutând semne de deschideri ascunse. În 
sfârşit, a găsit una! Pe peretele cel mai din dreapta, două 
statui străjuiau o altă intrare sigilată. 

Statuile păreau să fie soldaţi care păzeau deschiderea, 
aşa cum o faceau de secole. „Ne aflam în pragul 
descoperirii”, va scrie Carter, încă încercând să cuprindă cu 
mintea dovezile uluitoare. „În spatele uşii păzite erau alte 
încăperi, poate multe, iar într-una dintre ele, fără urmă de 
îndoială, în panoplia sa magnifică mortuară, îl vom vedea 
pe faraon întins.” 


134 


Din nou, Carter s-a confruntat cu dilema de a aştepta sau 
nu înainte de a străpunge zidul. 

Din nou, a ales să ignore posibilele consecinţe politice şi 
să vadă ce este de partea cealaltă. Spera doar că decizia sa 
nu se va dovedi dezastruoasă cândva în viitor. Dar, desigur, 
se va dovedi dezastruoasă. 

În colţul din drepta jos al intrării ascunse, Carter a găsit o 
gaură de un metru sigilată cu mortar cândva în Antichitate. 
Acesta era un semn că jefuitorii de morminte îl 
precedaseră. 

Pentru a treia oară în acea zi, Carter a scos o parte din 
mortarul pus de vreun hoţ de demult, a scos pietrele 
folosite la construcţia unui zid improvizat şi a luminat 
deschizătura. 

La început nu părea cine ştie ce. Un coridor îngust? 

Carter s-a strecurat înaintea celorlalţi. A băgat întâi 
picioarele, lăsându-se să cadă într-o cameră îngropată. A 
plimbat torţa peste zidurile strâmte. 

La început părea că lumina îi joacă feste. 

Apoi a realizat că unul dintre pereţi nu era deloc un 
perete. Era în interiorul unei camere pătrate uluitoare, nu 
într-un coridor îngust. 

Zidul jos care îl încurcase era de fapt un altar. Era 
decorat cu faianţă albastră şi aur. 

Găsise camera funerară. 

În timp ce lady Evelyn şi lordul Carnarvon s-au grăbit să i 
se alăture, Carter a examinat altarul. 

Privea o pereche de uşi de lemn mari, închise cu un piron 
de abanos. Înăuntru, aşa cum ştia foarte bine Carter, se vor 
afla câteva altare mai mici, ca acesta. Doar după ce vor 
deschide toate altarele va putea vedea sarcofagul, sicriele - 
şi mumia. 

La acest gând, pulsul lui Carter s-a accelerat. Categoric 
aici era o mumie. Era imposibil ca jefuitorii de morminte să 
fi furat trupul Ankhesenpaaten fără să distrugă altarele, iar 
acestea erau în perfectă stare. 


135 


Cu ajutorul lui Carnarvon, Carter a tras încet şi atent 
pironul. Uşile s-au deschis alunecând pe balamalele lor. 
Peste următorul altar era drapat un giulgiu din in decorat 
cu rozete de aur. A ridicat giulgiul şi a găsit noi dovezi că 
mumia nu fusese deranjată: pe pironul următoarelor uşi, 
ale altui altar, era un sigiliu regal. Era pecetea funerară 
regală, cu un şacal şi cinci prizonieri legaţi, arătând că 
înăuntru zăcea un faraon. 

Era deja aproape dimineaţă. Grupul a mai explorat puţin, 
dar curând au plecat. Familia Carnarvon avea nevoie de 
odihnă. Nu era obişnuită cu emoţiile sau cu munca 
manuală. Chiar şi Carter avea nevoie de o pauză, deşi lui îi 
ajungea una scurtă. 

Au urcat treptele, ieşind în doar câteva secunde din 
trecutul antic în aerul rece al zorilor prezentului. 

Oamenii lui Carter erau de gardă. L-au ajutat să asigure 
mormântul pentru noapte şi au rămas acolo ca să Îl 
protejeze de posibili invadatori. 

Ziua cea mai frumoasă din viaţa lui Howard Carter se 
terminase. 


Valea Regilor, decembrie 1922 


Întors la „Castelul Carter”, aşa cum l-au numit ştirile 
despre descoperirea sa răspândite prin lume via telegraf şi 
telefon, Carter s-a gândit la ce găsise şi care erau 
consecinţele acelei descoperiri. 

Spectrul morţii lui Tutankhamon atârnase deasupra lui 
cât timp privise valea de unde stătea. Se străduia să 
înţeleagă descoperirile din mormânt - bărcile de jucărie, 
carele, altarele şi figurinele funerare de aur, amuletele 
bătute cu pietre - şi se întreba cum putea să moară un 
bărbat tânăr atât de plin de viaţă. Chiar şi mai misterios era 
pentru el de ce era mormântul acolo unde era? Şi unde era 
îngropată regina? 


136 


„Din punct de vedere politic ne dăm seama că domnia şi 
viaţa regelui trebuie să fi fost foarte dificile. Poate că a fost 
unealta unor forţe politice obscure din spatele tronului.” 

Carter a catalogat mental artefactele valoroase pe care 
le găsise. A scris despre „o cutie de lemn pictată găsită în 
cameră, cu exteriorul complet acoperit cu gips”. A observat 
vase cosmetice sub formă de „tauri, lei, câini, gazele şi 
iepuri”. Cele mai impresionante lucruri, s-a gândit el, erau 
„scenele din viaţa zilnică personală a regelui şi a reginei”. 
Dar unde era sicriul eí? 

A fost izbit de o pictură care îl înfăţişa pe Tutankhamon 
însoţit de un pui de leu, vânând rațe sălbatice cu arcuri şi 
săgeți, „în timp ce, la picioarele lui, stătea ghemuită regina- 
copilă”. 

O altă asemenea scenă o arăta pe tânăra regină 
oferindu-i lui Tutankhamon „libaţii, flori şi ghirlande”. O alta 
îl arăta pe faraon turnând parfum pe regina lui când se 
odihneau împreună. Simţea cât de tineri fuseseră amândoi 
- şi cât de îndrăgostiţi. 

Carter era uluit de aurul şi de bijuteriile găsite în 
mormânt, dar era uluit şi de ceea ce părea să fie un 
arsenal. 

In camera de după cea funerară, cea cu pereţii 
nezugrăviţi pe care Carter o numise tezaurul, şi în camera 
mică de lângă anticameră numită anexă, descoperise o 
grămadă de arme: treisprezece arcuri mari, trei arcuri 
individuale şi două tolbe: 278 de săgeți, multe cu vârfuri de 
bronz; o cutie pentru arcuri foarte complicat sculptată, 
aurită. 

Arcul cel mai mare arăta că Tutankhamon fusese un om 
puternic, pentru că avea mai mult de doi metri lungime. 

Desigur, Tutankhamon nu fusese un rege pacifist. Şi la fel 
de sigur este că îi plăceau şi alte arme, nu doar arcurile. În 
anexă erau şi câteva scuturi; un pieptar de piele care i-ar fi 
protejat pieptul şi umerii, săbii, bumeranguri, bâte şi 
pumnale. 

137 


În mod clar, Tutankhamon nu era fiul tatălui său. 
„Proprietarul arcului putea dobori cel mai rapid animal şi se 
putea apăra de duşman”, scria Carter. 

Într-un colţ, pierdut printre multele arcuri de vânătoare şi 
de război, era unul cu care Tutankhamon ar fi tras în 
copilărie. Avea doar jumătate de metru înălţime şi singura 
lui săgeată avea cincisprezece centimetri lungime. 

Carter s-a întrebat din nou care au fost circumstanţele 
morţii lui Tutankhamon şi a ajuns la concluzia că s-ar fi 
putut să nu fi fost un accident. 

„Mormântul este bântuit de senzaţia de pierdere 
prematură. Tânărul rege, evident plin de viaţă şi capabil să 
se bucure de ea, a început, la o vârstă foarte fragedă - cine 
ştie în ce context tragic? — ultima sa călătorie de sub cerul 
egiptean însorit către mohorâta lume de dincolo”, scria el. 


Valea Regilor, 16 februarie 1923 


Era vremea să deschidă camera funerară. 

Carter nu i-a spus lui Trout Engelbach că intrase deja în 
cameră, aşa că atunci când a venit ziua deschiderii 
„oficiale”, a trebuit să se arate curios de ce ar fi putut fi 
înăuntru. Şi trebuia să fie convingător. Pe măsură ce veştile 
despre măreaţa descoperire se răspândiseră prin lume, în 
Luxor se instalase iadul. Deodată, Howard Carter era 
celebru şi un jucător cu greutate în istorie. 

Dincolo de asta, apăruseră şi unele tulburări, cu birocraţii 
egipteni şi pierde-vară străini care voiau toţi să ia parte la 
eveniment. 

„Telegramele curgeau din toate colţurile globului. Într-o 
săptămână sau două le-au urmat scrisorile, un fluviu de 
corespondenţă care a rămas constant de atunci”, nota 
Carter. 

Scrisorile de felicitare au făcut loc „ofertelor de ajutor; 
cererilor de suvenire - chiar şi câteva grăunţe de nisip ar fi 
fost primite cu recunoştinţă; oferte financiare fantastice, de 


138 


la drepturi de autor pentru filme la acelaşi lucru pentru 
croiala veşmintelor; sfaturi despre păstrarea antichităţilor şi 
cele mai bune metode de a calma spiritele rele”. 

Pentru un om precum Carter, atât de introvertit şi relativ 
tăcut, lucrurile o luaseră complet razna. Nimeni nu ar fi 
putut prevedea asta, mai ales el sau detractorii săi din 
Luxor. 

„La Winter Palace e o nebunie”, scria egiptologul Arthur 
Mace, pe care Carter îl recrutase pentru săpături. „Nimeni 
nu vorbeşte despre altceva; ziariştii colcăie şi nu 
îndrăzneşti să spui un cuvânt fară să te uiţi peste umăr să 
vezi dacă nu te ascultă cineva. Unii dintre ei încearcă să 
creeze zâzanie între Carnarvon şi Serviciul de Antichităţi, şi 
tot Luxorul este împărţit în tabere. Combinația între 
arheologie şi jurnalism e destul de rea, dar când adaugi şi 
politica, devine cam prea mult.” 

Pentru Carter a apărut o problemă neaşteptată din cauza 
unei decizii a lordului Carnarvon. Încercând să scoată din 
Tutankhamon cât mai mulţi bani, acesta a semnat un 
contract de exclusivitate cu The Times din Londra, care îi 
dădea ziarului dreptul exclusiv de a publica toate detaliile 
descoperirii. Acest lucru i-a înfuriat nu numai pe ziariştii 
egipteni, ci şi ziarele şi revistele din toată lumea, care voiau 
o bucată din cea mai mare descoperire a secolului. 

Poate cel mai rău lucru din toate a fost că Serviciul 
pentru Antichităţi şi guvernul egiptean au început să 
încerce să preia controlul asupra mormântului. Asta s-a 
transformat într-o luptă perpetuă, care avea să-l 
urmărească pe Carter ani de zile. 

Şi mai era şi lady Evelyn. Pentru că lordul Carnarvon 
devenea din ce în ce mai suspicios în legătură cu o relaţie 
între Carter şi fiica sa, tensiunile dintre cei doi s-au adâncit. 
Acest lucru, combinat cu noua faimă a lui Carter, a creato 
ruptură între cei doi parteneri şi prieteni vechi. 


139 


Şi totuşi, amândoi erau prezenţi când politicienii şi 
birocraţii din Egipt şi Marea Britanie s-au adunat în jurul 
intrării în mormânt. Carter a condus grupul înăuntru. 

Statuile din anticameră fuseseră împinse la perete ca să 
fie protejate de eventuale coate sau genunchi. De-a lungul 
zidului care separa camera funerară de restul mormântului 
fusese construită o platformă. Arăta ca o scenă, şi în acea 
zi Howard Carter era starul. 

S-a urcat pe platformă, şi-a scos jacheta şi cămaşa, apoi 
a pus o daltă pe perete. 

Cu o lovitură puternică de ciocan, a început să dea jos 
zidul. 

Arthur Mace stătea alături şi pe măsură ce munca 
progresa, Carter îi dădea bucăţile de piatră pe care le 
scotea. Acestea erau apoi trecute unui lanţ de muncitori 
egipteni care le strângeau şi apoi le cărau în afara 
mormântului. 

Încet, gaura se lărgea. După două ore, Carter era 
„murdar, ciufulit şi transpirat” - şi îşi juca perfect rolul. 

S-a strecurat înăuntru şi i-a chemat şi pe ceilalţi. Vasele 
de alabastru, vasele canopice cu figurile celor patru zei 
ocrotitori şi giulgiul înstelat erau acum vizibile. 

Efectul asupra vizitatorilor a fost profund: şi-au ridicat 
mâinile şi au suspinat, uluiţi de imaginea din faţa lor. 

Carter nu putea decât să se dea în spate şi să privească. 
Era deja epuizat, atât de munca fizică, cât şi de povara 
mentală a tracasărilor cu Carnarvon şi presa. Plănuia în 
secret să resigileze mormântul şi să se închidă în casă 
pentru o săptămână de linişte şi solitudine. 

Când turul camerei funerare a lui Tutankhamon s-a 
terminat, Carter şi Carnarvon şi-au luat rămas-bun. Carter 
s-a pregătit să treacă la munca grea de catalogare a 
conţinutului bogat al mormântului, o muncă ce îi lua ani, 
dar una pe care abia aştepta să o înceapă. Credea că va fi 
punctul culminant al muncii sale de o viaţă. 


140 


Carter şi Carnarvon şi-au rezolvat mare parte din 
probleme înainte ca lordul să plece, pe 23 februarie. Dar 
peste doar şase săptămâni, lordul Carnarvon era mort. 
Cauza părea să fie septicemia, pentru că tăiase cu briciul 
locul unei muşcături de ţânţar. 

Carter a rămas să se descurce cu politica şi birocraţia 
egipteană de unul singur. Nu a putut să o facă. La mai puţin 
de un an, a fost evacuat din mormântul lui Tutankhamon şi 
din vale. 

Pentru ultima dată, temperamentul şi încăpăţânarea lui l- 
au înfrânt. 


CAPITOLUL 12 
Cairo, 1931 


Inelul de cununie era făcut din sticlă şi colorat în albastru 
şi încă era foarte frumos. Pe interior erau inscripţionate 
numele Ay şi Ankhesenpaaten. 

In mod ironic, cel care-l răsucea în mână era Perky 
Newberry, acum veteran de patruzeci de ani în Egipt. Era în 
Cairo, la un magazin legendar de suvenire al englezului 
Robert Blanchard. 

In loc să vândă artefacte egiptene de prost-gust, 
Blanchard vindea lucruri reale - cumpărate, desigur, de la 
jefuitorii de morminte. 

Clientela lui favorită erau turiştii europeni, dar şi 
egiptologii se mai opreau din când în când să vadă dacă 
apăruse pe piaţă vreo curiozitate nouă - un semn sigur că 
undeva erau jefuie nişte morminte. Perky avea deja o 
colecţie mare de amulete şi căuta printre rafturi în speranţa 
că va mai găsi vreo comoară. 

Dăduse întâmplător peste inel, dar a înţeles imediat 
importanţa lui. A recitit inscripţia elaborată ca să se asigure 
că văzuse corect numele înainte de a zâmbi satisfăcut. 


141 


Inelul pe care îl ţinea în palmă rezolva un mister care îl 
chinuise pe Howard Carter de când fusese deschis 
mormântul lui Tutankhamon. Şi anume, ce se întâmplase 
cu frumoasa şi tânăra regină a lui Tutankhamon? 

Nu se menţiona nicăieri pe pereţii mormântului numele ei 
sau al altei soţii. Şi mormântul lui Ay, care fusese iniţial al 
lui Tutankhamon, avea o pictură cu prima lui soţie, dar nu 
indica nicăieri că mai existase o alta. 

— Unde ai găsit asta? a întrebat Perky, încercând să nu 
pară prea entuziasmat, ca să nu urce Blanchard preţul 
către o sumă exorbitantă. 

— În delta de est, a răspuns Blanchard dând din umeri 
dezinteresat. 

Perky a fost atent să nu îşi arate surprinderea. 

Cum ajunsese inelul din Teba până în Cairo, prin gura 
Nilului? Era ciudat. Dar trecuseră 3 000 de ani. Orice s-ar fi 
putut întâmpla în atâta timp, nu? 

Perky s-a dus să plătească inelul, dar a descoperit că îşi 
uitase portofelul. Şi-a scos carnetul de buzunar şi a copiat 
atent inscripţia. Apoi a pus inelul în vitrină şi a gonit către 
hotel, ca să se întoarcă repede şi să îl cumpere. 

Mai întâi, a scris rapid o notă către vechiul său prieten, 
care acum era în Anglia. 

„Dragă Carter”, începea scrisoarea, „tocmai am văzut la 
Blanchard un inel pe care este cartuşul lui Ankhesenpaaten 
lângă cel al regelui Ay. Asta nu poate însemna decât că 
regele Ay s-a căsătorit cu Ankhesenpaaten, văduva lui 
Tutankhamon.” 

Perky a trimis scrisoarea, apoi s-a grăbit la Blanchard să 
cumpere inelul. 

A ajuns prea târziu. 

Tocmai fusese vândut. 


Valea Regilor, 1319 î.Cr. 


142 


Generalul Horemheb îşi plângea prietenul şi aliatul, Ay. 
Cei doi se cunoşteau de tineri. In timp ce Ay era pus în 
mormântul care fusese cândva rezervat pentru 
Tutankhamon, inima lui Horemheb se umplu de un val de 
tristeţe. Cicatricea de pe faţa sa devenise roşu aprins. 

„Ce ciudat”, s-a gândit Horemheb, „că pot înjunghia în 
inimă un om şi totuşi îl jelesc.” 

A privit mulţimea adunată în jurul mormântului lui Ay, 
întâlnind privirea câtorva prieteni vechi. Mormântul era într- 
un loc destul de necunoscut, departe de Valea Regilor. 

Horemheb înţelegea de ce Ay dorise să fie îngropat acolo 
- locul era ascuns şi izolat, ceea ce îl ferea de jefuitorii de 
morminte. Dar îl şi blestema pe compatriotul său pentru 
alegerea unui loc aşa de îndepărtat de Teba. Soarele 
cobora şi îl aştepta o călătorie de două ore înapoi către 
oraş, pe întuneric. 

Până la urmă a zâmbit. Era bine să ai asemenea 
probleme. Pentru că în finalul călătoriei, nu se întorcea la 
vechea lui casă ori în cazărmile armatei. Va intra triumfător 
în palat. 

Generalul Horemheb era acum faraon. 

În timp ce servitorii strângeau farfuriile şi urcioarele de 
vin de la ultima masă, Horemheb şi-a ales o potecă 
stâncoasă care îl ducea la grajdul temporar. 

O procesiune lungă de bocitoare se târa în urma lui. 
Putea auzi accente din Memphis şi Amarna în unele voci. 
Marii preoţi conduceau. 

In ciuda morţii lui Ay, atmosfera de astăzi era festivă. 
Poate din cauza vinului sau poate pentru Ay fusese departe 
de a fi iubit. 

Totuşi, Horemheb spera că va fi aşa şi când va muri el, 
cu participanţi din tot Egiptul. li plăceau petrecerile. 

In depărtare, auzea nechezatul cailor şi ştia că servitorul 
îi agăța frâiele la car. Avusese chef să lase jos frâiele pe 
laterale şi să alerge cu viteză înapoi către Teba. 

Ce fel de faraon vei fi? se întrebă singur. 


143 


Magnific. Ca Amenhotep al III-lea. 

Da. Voi fi magnific. Aşa îmi vor spune. 

Horemheb ştia exact ce trebuia să facă în continuare: să 
înceapă o viaţă nouă. 

Atunci şi acolo, temutul general a hotărât să radă de pe 
faţa pământului Amarna, oraşul ridicat de Akhenaten. 

Întregul oraş. 

Tot. 

să dispară. 

Şi oriunde s-ar fi aflat numele lui Tutankhamon şi al lui Ay 
gravate pe pereţii templelor, vor fi şterse. Numai numele lui 
va rămâne. 

Soldaţii săi vor cerceta ţara. Treaba urma să dureze ani 
întregi, dar numele predecesorilor lui Horemheb vor fi 
uitate. 

Faraoni ca Tutankhamon vor putrezi în mormintele lor, 
edictele lor vor fi anulate şi ordinele lor vor fi încălcate. Va 
fi de parcă Tutankhamon şi acea soţie drăgălaşă a lui nu ar 
fi existat nicicând. 

Horemheb era adâncit în gânduri când a luat frâiele 
carului său. 

Acum că era faraon, o procesiune de gărzi călătorea cu 
el, dar nu o băga în seamă. Galopând pe drumul prăfuit 
către Teba, singurul lucru la care se gândea era planul său 
de a şterge istoria. 

Vreme de mai bine de 3 000 de ani, chiar a mers. 


Palm Beach, Florida, prezent 


Stăteam în biroul meu privind Lake Worth, dar mintea îmi 
era pierdută în deşert. Când scriu proiectul unei cărți, 
uneori mâzgălesc cuvintele Fi; Acolo deasupra paginii. Asta 
îmi aminteşte să fac fiecare capitol viu pentru cititor, să mă 
cufund în peisaj. Ştiam că povestea era vie - cel puţin în 
imaginaţia mea. Şi nimic nu putea fi mai uimitor decât ce 
se întâmplase cu bietul Tutankhamon în 1925, la peste doi 

144 


ani după ce fusese descoperit mormântul. Abia puteam 
crede şi eu. 

Desigur, investigația ar fi fost imposibilă fără Howard 
Carter. Avusese nevoie de ani de zile doar ca să scoată 
rămăşiţele lui Tutankhamon din camera funerară. 

Procesul a început în clipa în care a dărâmat peretele de 
mortar care separa anticamera de camera funerară. 
Reporterii erau ciorchine în afara mormântului şi aşteptau 
noutăţile cu sufletul la gură. Suspicioşii din comunitatea de 
egiptologi încă mai credeau că de fapt Carter nu găsise 
nimic mai mult decât un dulap mai complicat. Şi tot nu era 
nici urmă de mumia lui Tutankhamon. 

Bietul Carter! Şi a mers din ce în ce mai rău pentru el. 

Când muncitorii săi au tras de balamale şi au scos 
panourile protectoare de lemn, a fost surprins să vadă un 
alt altar, mai mic. Şi acesta a trebuit să fie dezasamblat, 
bucată cu bucată. 

Dar înăuntru era un alt altar. Şi apoi altul. 

Cu totul, erau patru altare, unul în altul, ca păpuşile 
ruseşti. 

Până la urmă, Carter a ajuns la sarcofag. A văzut că 
marginea era din granit roz şi crăpată în centru, de parcă 
cineva o lovise cu ciocanul sau cu o bâtă de piatră. Dar cine 
ar fi făcut aşa ceva? Şi de ce? 

Cel puţin Carter era destul de sigur că îl găsise pe 
Tutankhamon. Cele două sicrie exterioare au fost deschise. 
Politica a intervenit. Carnarvon murise. Şi egiptenii l-au 
exilat pe Carter timp de un an. 

S-a întors în octombrie 1925 ca să deschidă ultimul sicriu 
din aur. Mumia era acoperită cu un unguent negru. Atunci 
când Tutankhamon a fost văzut prima dată în istoria 
modernă, era acoperit cu răşină neagră, aşa că a rămas tot 
învelit în mister. 

Ce s-a întâmplat apoi a fost la fel de şocant ca tot restul 
poveştii. 


145 


Dr. Douglas Derry de la Universitatea din Cairo a fost 
adus să examineze trapul. Ca profesor de anatomie, era 
considerat mai potrivit pentru asta decât Carter. Asta era 
de discutat. Cu Tutankhamon îndesat în mormânt, Derry a 
recurs la metode cel puţin extreme. Mai întâi a încercat să îl 
cioplească pe Tutankhamon cu dalta. Apoi a folosit cuțite 
încinse ca să topească răşina. Şi apoi Derry a făcut ceva de 
neimaginat: a luat un fierăstrău şi a tăiat trupul lui 
Tutankhamon în două. 


Palatul lui Tutankhamon, 1.324 î.Cr. 


Soldatul, Abdul, s-a strecurat tăcut pe vârfuri în 
dormitorul lui Tutankhamon. Stătuse după o statuie când 
regina îşi părăsise soţul bolnav, chiar la timp. Ştia că are 
doar câteva minute să facă fapta şi să fugă din palat. 

Tânărul faraon arăta atât de inocent şi neajutorat în patul 
său, exact ca un copil. O urmă de remuşcare a încolţit în 
mintea soldatului, dar a fost înlocuită rapid de o hotărâre 
neclintită şi de ideea că el făcea asta pentru binele 
Egiptului. Generalul îi promisese bani şi o promovare. 
Sfetnicul îndulcise afacerea cu o proprietate şi nişte vite. 

Aşa că asasinul cu sânge rece s-a apropiat de patul 
faraonului. Şi-a înfipt picioarele în pământ. Acum echilibrat 
şi stabil, a apucat bâta cu amândouă mâinile şi a ridicat-o 
deasupra capului. 

Putea fi oare atât de uşor să omori un faraon? Se tot 
aştepta să ţâşnească un soldat sau să se ridice 
Tutankhamon şi să îl prindă asupra faptului, ca să 
preîntâmpine crima. 

Soldatul a simţit abanosul neted în mâini şi greutatea 
pietrei părea potrivită pentru ce urma să facă - nu uşoară, 
ca să ricoşeze din capul faraonului, şi nici grea, ca să îl facă 
să îşi piardă echilibrul când îşi lua avânt. 

A fost şocat când faraonul a început să vorbească încet în 
somn. 


146 


— Mamă, a spus Tutankhamon. 

Soldatul a lăsat bâta jos. Nu era corect să îl ucidă pe 
faraon aşa. În schimb, l-a apucat de gât cu mâinile lui 
puternice şi a strâns tare. 

Tutankhamon a deschis larg ochii. A încercat să se 
împotrivească, dar era prea slăbit. Şi apoi era mort. 

Soldatul şi-a luat bâta şi a părăsit camera la fel de 
repede şi de tăcut pe cât intrase. Mai târziu în aceeaşi 
seară, a fost măcelărit. 


Palm Beach, Florida, prezent 


Picturile din mormânt au spus adevărata poveste şi au 
ajutat la rezolvarea crimei. 

Pe pereţii mormântului lui Tutankhamon sunt imagini cu 
Ay privind pe toată lumea care s-ar afla în camera funerară. 
Este înfăţişat în timp ce oficia ceremonia Deschiderii Gurii şi 
purtând coroană de rege. Aceasta era sarcina noului 
faraon. Aşa că nu numai că Ay a oficiat, dar era faraon 
destul de curând după moartea lui Tutankhamon ca să 
plătească un artist să îl picteze pe pereţii mormântului 
acestuia. 

lronia este că aceşti doi bărbaţi, duşmani de moarte în 
viaţă, erau acum legaţi pentru totdeauna în această 
cameră umedă. Tutankhamon nu va mai putea scăpa 
niciodată de ucigaşul său. 

Cercetarea mea a scos la iveală picturi asemănătoare şi 
pe pereţii mormântului lui Ay. Ca şi în cazul camerei 
funerare a lui Tutankhamon, era acolo o pictură în ocru şi 
galben cu doisprezece soldaţi babuini, care reprezintă cele 
douăsprezece ore ale nopţii. Era o pictură cu Ay la 
vânătoare în mlaştini. La moartea lui Tutankhamon, Ay era 
responsabil pentru picturile de pe pereţii mormântului 
tânărului faraon şi, desigur, şi de pe cei ai propriului 
mormânt. 


147 


Mai mult, Ay nu a pus să fie pictată Ankhesenpaaten pe 
pereţii mormântului lui Tutankhamon. Era neobişnuit, 
pentru că faraonii aproape întotdeauna aveau soţia favorită 
pictată pe pereţii mormântului. Ankhesenpaaten era soţia 
favorită a lui Tutankhamon şi singura soţie. Dar Ay o voia 
doar pentru el ca să poată ridica pretenţii la tronul regal. 
Planul său de a o face pe Ankhesenpaaten soţia lui, de 
parcă Tutankhamon nici nu ar fi existat, era evident. 

Deci cine era responsabil pentru crimă? Cine a conspirat 
să îl ucidă pe Tutankhamon? Şi de ce? 

Toţi l-au ucis. Ne amintim că regina a domnit ca faraon 
imediat după asasinarea lui Tutankhamon. În mod clar 
dorea puterea - dovadă este încercarea ei de a se mărita 
cu prinţul hitit. Aceasta este trădare de cea mai joasă 
speţă. Şi pentru ce? Pentru puterea de a domni peste Egipt. 

Toţi trei - Ankhesenpaaten, Ay şi Horemheb - i-au 
succedat lui Tutankhamon la tron. Ay a înşelat-o pe 
Ankhesenpaaten omorându-l pe prinţul hitit. În fond înainta 
în vârstă şi ştia că nu va mai avea altă şansă de a pune 
mâna pe tron. Mai întâi l-a ucis pe prinţul hitit, apoi a ucis-o 
pe Ankhesenpaaten. Regina fusese de acord cu asasinarea 
lui Tutankhamon. Fără îndoială îngrijorată că va muri 
oricum, a crezut că se putea căsători cu prinţul ei hitit, 
putea face un moştenitor şi putea continua să stea pe tron. 

Ankhesenpaaten nu şi-a închipuit că va fi înşelată de Ay 
şi apoi ucisă. 

Nici Ay nu a ştiut că va fi ucis de aliatul său, generalul 
Horemheb, care îl va urma ca faraon. 

Tutankhamon a fost ucis de o conspirație a celor trei 
oameni cei mai apropiaţi de el - Ankhesenpaaten, Ay şi 
Horemheb. Sute de mii de oameni au vizitat exponatele din 
mormântul lui, milioane au crezut că ştiu povestea, dar 
puţini au înţeles tragedia regelui-băiat. 

Caz închis. 

Astăzi, mumia lui Tutankhamon zace într-o tavă simplă 
de lemn făcută de Carter pentru ea. De-a lungul anilor, 

148 


cercetătorii au descoperit că avea glezna dreaptă ruptă şi 
pare să fi fost pusă în ghips; avusese o fractură gravă a 
piciorului drept şi care era posibil să fi fost infectată; 
avusese chiar şi o măsea de minte infectată. 

Dar Tutankhamon a fost asasinat. 


Londra, 2 martie 1839 


Howard Carter a murit singur, privegheat doar de o 
nepoată care urma să moştenească comorile găsite de el 
după ce trudise peste treizeci de sezoane în Valea Regilor. 

Între moartea sa şi înmormântare au trecut patru zile, 
destul timp pentru The Times să îl pomenească drept 
„marele egiptolog... care a devenit celebru pentru rolul 
jucat într-unui dintre cele mai de succes şi interesante 
episoade din analele arheologiei”. 

Elogiile în The Times erau un privilegiu. De obicei numai 
celor bogaţi, celebri, excentrici şi de succes li se făcea 
această onoare. 

Cândva, Carter fusese toate astea la un loc. Dar izul 
romantic al acestui elogiu, scris de prietenul său Perky 
Newberry, acoperea realitatea: celebritatea lui Carter se 
diminuase de mult - şi Perky era singurul lui prieten 
apropiat. De fapt, înmormântarea a fost jenantă din cauza 
aerului său neglijent şi apatic; doar o mână de oameni l-au 
jelit la mormânt; data naşterii gravată pe piatra de 
mormânt a lui Carter era greşită cu un an; şi, cel mai trist, a 
fost înmormântat într-o simplă groapă în pământ. 

Pentru un om care îşi petrecuse toată viaţa explorând 
mormintele faraonilor, părea un mod total nepotrivit de a-şi 
lua adio de la lume. 

Dar era şi ceva frumos. 

La mulţi ani după ce rupsese legătura lor, singura iubire 
din viaţa lui Carter a apărut la mormânt. Lady Evelyn era o 
femeie micuță, îmbrăcată costisitor, cu o pălărie mare 
neagră. Tatăl ei se înfuriase pe Carter când aflase de idila 


149 


lor clandestină. Şi când lordul Carnarvon a murit destul de 
brusc, la doar câteva luni după descoperirea lui 
Tutankhamon, ea făcuse „ce trebuia”. Lady Evelyn, fiica 
celui de-al cincilea lord de Carnarvon, îi întorsese spatele 
lui Carter şi găsise un mire mai potrivit social - şi financiar. 

Se căsătoriseră la doar câteva luni după deschiderea 
publică a mormântului lui Tutankhamon. 

Acum lady Evelyn stătea pe iarba de primăvară, privind 
un sicriu simplu şi o gaură adâncă în pământ, aşa cum 
privise cândva la un alt loc de veci alături de Carter. Poate 
de asta venise. Pentru că indiferent cât de mult se 
îndepărtaseră, niciunul dintre ei nu putuse uita că într-o 
glorioasă dimineaţă de noiembrie, cu şaptesprezece ani în 
urmă, fuseseră primii oameni în 3 000 de ani care priviseră 
mormântul regelui-băiat numit Tutankhamon. 

împreună făcuseră istorie şi fuseseră celebraţi în toată 
lumea. 

„Văd lucruri minunate”, spusese Carter cu respiraţia 
tăiată după prima privire. 

Acum nu mai respira deloc. 

Vicarul din Putney şi-a închis cartea de rugăciuni şi Carter 
a fost coborât în pământ. Lady Evelyn a aruncat un pumn 
de pământ în groapă, apoi a mers încet către poarta 
cimitirului, unde o aşteptau maşina şi şoferul. 

Limfomul Hodgkin l-a ucis pe Carter la şaizeci şi patru de 
ani. Tutankhamon avea abia nouăsprezece ani când a 
murit, iar cauza morţii sale l-a interesat pe Carter până la 
final. Era un mister la care se gândise şi lady Evelyn de-a 
lungul anilor, o bucată mare din puzzle-ul regelui 
Tutankhamon. 

Acum, într-un mormânt mult mai puţin nobil, Carter 
dormea, pentru a nu mai fi deranjat niciodată. 


150 


EPILOG 
Valea Regilor, 1300-500 î.Cr. 


Misterul regelui Tutankamon, regele adolescent, s-a 
adâncit încet, printre furtuni de nisip şi inundaţii. 

La început, vânturile deşertului au adus tone de nisip 
peste Valea Regilor, făcându-i pe jefuitorii de morminte 
care trăiau în peşterile de deasupra văii să se adăpostească 
adânc în aşezările lor. 

Uşa camerei funerare a lui Tutankhamon a fost sigilată şi 
nu a mai fost atinsă sute de ani. 

Şi pe măsură ce nisipul acoperea cea mai de jos treaptă 
care ducea la uşă, apoi alta şi alta, uşa era din ce în ce mai 
de neatins. 

Acum era complet îngropată de piatră şi nisip, ascunsă 
de lume. 

În vale nu ploua des, dar când se întâmpla, apa cădea cu 
o asemenea intensitate, încât bucăţi masive de pământ 
alunecau de pe pereţi în vale. Apa a transformat nisipul şi 
calcarul într-un fel de ciment, aşa că orice era dedesubt era 
prins într-o crustă dură şi pietroasă. 

Astfel, treptele care duceau la mormântul lui 
Tutankhamon au fost acoperite. 

Curând era de parcă nici nu ar fi existat. 

Fiecare furtună de nisip sau torent de apă adăuga un alt 
strat, până când treptele mormântului au ajuns la peste doi 
metri sub suprafața pământului. Locul mormântului nu era 
doar ascuns, ci chiar uitat. 

Adânc sub pământ, Tutankhamon, regele-băiat, se 
odihnea. Pereţii erau rezistenți şi nu se sfărâmau, nici nu 
crăpau de la greutatea de deasupra. 

Nici comorile sale nu sufereau de pe urma ploii sau a 
umidității - de fapt, erau mai protejate acum decât fuseseră 
vreodată. 


151 


Tutankhamon s-a odihnit singur, an după an, secol după 
secol, de parcă aştepta ziua în care vreun explorator va 
scormoni prin straturile acelea de praf şi calcar. 

Şi, poate, va dezgropa secretul vieţii şi al morţii sale 
premature. 

Nimeni nu ar pune la îndoială faptul că autorul american 
James Patterson este un povestitor extraordinar. Este 
deţinătorul recordului de a fi cu patruzeci şi şapte de titluri 
pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărţi, şi 
numai în 2007 vânzările sale au fost mai mari decât cele 
ale lui John Grisham şi Stephen King luate împreună. Gloria 
sa trece şi graniţele Americii, aducându-i milioane de fani. 

Secretul succesului lui Patterson poate fi atribuit parţial 
celor trei serii foarte bine vândute de cărţi polițiste. În 
prima, o prezintă pe Alex Cross în A/ong Came a Spider şi în 
Kiss The Girls, ambele fiind adaptate pentru film şi 
beneficiind de un rol jucat de Morgan Freeman. El este şi 
creatorul seriei Women’s Murder Club, după care a fost 
făcut serialul cu acelaşi nume la postul de televiziune ABC. 
O a treia serie l-a lansat pe detectivul newyorkez Michael 
Bennet. 

De vreme ce Patterson este atât de prolific, nu este 
surprinzător că lucrează în colaborare cu alţi autori la 
aproape toate cărţile. De această dată partenerul lui este 
Martin Dugard, care a publicat multe cărţi non fiction şi 
care scrie pentru reviste ca Esquire şi Sports Illustrated. 
Spunând despre sine că este scriitor, producător şi 
aventurier, Dugard se adânceşte constant în cercetare ca 
să înţeleagă mai bine personajele şi motivațiile lor. A 
navigat din Genova în Spania la bordul unei corăbii, precum 
Cristofor Columb, înainte de a scrie The Last Voyage of 
Columbus şi a înotat în apele pline de rechini tigru din 
Hawaii ca să recreeze moartea lui James Cook din Farther 
Than Any Mari. 

Asasinarea lui Tutankhamon l-a trimis în călătorie în Egipt 
unde a dezvăluit misterul vechi de secole al asasinului lui 

152 


Tutankhamon, legendarul rege adolescent al Egiptului. El şi 
Patteson au săpat printre radiografii, dosarele lui Carter, 
indicii criminalistice şi poveştile spuse secole la rând. 


153