Christian Jacq — Afacerea Tutankhamon

JACQ 


CHRISTIAN 


AFACEREA 
TUTANKHAMON 


CHRISTIAN JACQ 
AFACEREA TUTANKHAMON 


E Tunah el-Gebel e 
s 

s 
Egrifra 


Farafra 


| Kawm Umbu 


DEŞERTUL a omu M 
LIBIEI Barajul Înalt 


Abu-Simbele 
Uodi Alfa 


VESTUL TEBEI 
(după Lexicon der Ägyptologie) 


Templul din Karnak 

Tempiul din Luxor 

Templul lui Sethi I 

Templul din Deir el-Bahari 

. Templul lui Ramses al II-lea (Ramsseum) 

. Templul lui Amenhotep al III-lea (din care mai există doar „Coloanele 
. Medin Habu (Templul lui Ramses al III-lea) lui Memnon“ 
Valea Regilor 

Sheik Abd el-Gurnah (morminte de nobili) 

Gourmat Mourai (morminte de nobili) 

. Deir el-Medineh 

. Valea Reginelor 


ooaauaunr 


pi m. 
Neo 


VALEA REGILOR 


Amplasarea principalelor morminte 
(dupa Erik Hornoug, The Valley of the Kings, 
New York, 1990) 


1. Ramses al VII-lea 
2. Ramses al IV-lea 
4. Ramses al XI-lea 

. Ramses al IX-lea 

. Ramses al II-lea 

. Merenptah 

. Ramses al VI-lea 

. Amenmes 

. Ramses al III-lea 

. Tausert şi Sethnakht 


15. 
16. 
17. 
18. 
20. 
34. 
35. 
36. 
38. 
42. 


Sethi al II-lea 
Ramses I 

Sethi I 

Ramses al X-lea 
Hatchepsut 

Tutmes al III-lea 
Amenhotep al II-lea 
Maiherpra 

Tutmes I 

Tutmes al II-lea 


43. Tutmes al IV-lea 
45. Userhat 

46. Yuya şi Tuya 
55. Siptah 

57. Horemheb 


62. TUTANKHAMON 


PREFAŢĂ 


MISTERUL DIN VALEA REGILOR 

În pofida rănilor, a primejdiilor ce o ameninţă, 
a droaiei de turiști care îl făceau pe Howard 
Carter să roșească, Valea Regilor și-a păstrat 
misterul intact. Cu fiecare dintre călătoriile mele 
îl simt tot mai intens. Aici, cum observa 
Champollion, vorbește glasul strămoșilor. Pentru 
a-l asculta, nu rareori i se întâmpla să stea 
închis într-un mormânt, îmbibându-se de texte 
și reprezentări al căror mesaj rămâne mereu 
esenţial. 

La prima vedere, Valea Regilor, „marea 
preerie”, înseamnă ţărmuri tăiate cu precizie, 
piatră arsă de soare, o insulă de stâncă aridă, 
cu desăvârșire lipsită de vegetaţie. 

O primă vedere, prea sumară însă. 
Superficialul, ca și efemerul nu-și găsesc locul 
aici; persistă, în schimb, ceva din spiritul 
faraonilor celor trei dinastii ale Noului Regat. Tot 
aici se găsesc și sălașele de pe urmă ale celor 
care i-au slujit cu credinţă: vreun mare preot, un 
vizir, un argat sau o doică, fără a uita de câini, 
maimute, ibiși, mumificaţi cu toţii, după tradiţie, 
având asupra lor cele de trebuinţă pentru 
călătoria în lumea de dincolo. Doar mormintele 
faraonilor sunt împodobite și au pereţii acoperiţi 
cu texte. 


În timpul unicei sale călătorii în Egipt, la scurtă 
vreme după ce  descifrase  hieroglifele, 
Champollion a înţeles caracterul spiritual al 
puterii monarhice a faraonului și rolul esenţial 
pe care Valea Regilor îl avea în păstrarea 
acestuia, dincolo de moarte și de timp: 


În timpul vieţii sale, asemenea soarelui în 
mersul său de la răsărit la apus, regele trebuia 
să fie dătătorul de viaţa și lumina al Egiptului, 
izvorul tuturor îndestulărilor materiale și morale 
de trebuinţă locuitorilor săi. Mort, faraonul a 
fost, prin urmare, comparat cu soarele la 
asfinţit, coborând spre întunecata Emisfera 
Sudica, pe care trebuia să o parcurgă pentru a 
renaște apoi la răsărit și a readuce lumina și 
viaţa în lumea de sus (în care trăim), tot astfel 
cum regele defunct avea și el a renaște, fie 
pentru a-și urma reîncarnările, fie pentru a 
rămâne să trăiască în ceruri și a se contopi cu 
Amon, Părintele Universal. 

(scrisoare din 26 mai 1829) 


Amon și Amonet, Cel Ascuns și Cea Ascunsă, 
reprezintă misterul pe care Valea Regilor, 
depozitară a regalității reînviate la nesfârșit, îl 
semnifică și îl transmite. Dacă soarele nu ar 
reapărea în zori, orice forma de viaţă ar 
dispărea; dacă faraonul nu este înălţat pe tronul 
său, societatea devine haos, violența, 


nedreptate. Lumea nu are nevoie a fi salvată de 
religii deţinătoare de adevăruri absolute și 
aflate la originea tuturor conflictelor aducătoare 
de moarte; are nevoie, în schimb, sa fie diriguita 
cu dreptate, ca o uriașă corabie a cărei cârmă 
este ţinuta cu mâna fermă la trecerea ei prin 
timp. 

Să construieşti temple, să aduci ofrande, sa 
instaurezi ordinea în locul dezordinii astfel încât 
omul să nu devină șacal pentru om, să-l 
ocrotești pe cel slab în faţa celui puternic - iată 
îndatoririle de căpătâi ale faraonului, în fiinţa 
căruia se înmănunchează toate forțele Creaţiei. 
Abia după aceea și numai după aceea, își 
vădesc virtuțile aceste forţe. Trecut prin 
persoana faraonului, soarele nu va fi 
distrugător, ci dătător de viaţa. 

Pentru ca această comuniune să fie cu 
putinţă, trebuie luate anumite măsuri. Primul 
imperativ: găsirea unui punct de legătura între 
lumea de aici și cea de dincolo, un „loc de 
putere“ cum spun indienii, o zonă în care să se 
deschidă în chip natural o cale spre invizibil și 
spre cealaltă faţa a realului. Aflata pe latura 
vestică a Tebei, „bătrâna noastră maică”, după 
expresia lui Champollion, Valea Regilor 
îndeplinea ideal aceste criterii, cu atât mai mult 
cu cât era dominata de o piramidă naturală, 
evocare a monumentelor Vechiului Regat și 
expresie a luminii începuturilor. 


Nu exista religie egipteană, în accepțiunea 
actuală a termenului, care să facă apel la 
dogme, revelaţie, cărţi sacre, locuri sfinte 
accesibile practicanţilor și crezuri obligatorii. 

Un singur „preot” ori, mai exact, un „slujitor al 
lui Dumnezeu”: faraonul. Lui nu i se cere să 
propovăduiască, nici să convertească, ci „să 
îndeplinească riturile”, în scopul de a reţine pe 
pământ forţele creatoare din care purced 
ordinea, armonia și unitatea. În templele 
egiptene nu găsim credincioși, nu găsim mulţimi 
adâncite în rugăciune, ci numai un număr 
restrâns de inițiați, apți să-și îndeplinească rolul 
ritual, aplicând arta regală fără a o denatura. 

În Egiptul faraonic, nu de credinţă era vorba, 
ci de cunoaștere. lar această cunoaștere se 
întemeia pe utilizarea hieroglifelor, meau neter, 
„Cuvintele lui Dumnezeu”, a căror principala 
caracteristică era aceea de-a nu încremeni 
vreodată într-un text dogmatic, de repetat la 
nesfârșit. 

În Vechiul Regat, Textele Piramidelor erau 
purtătoare de cunoaştere; alegând Valea 
Regilor ca sălaș al spiritului regalității, înţelepţii 
Regatului de Mijloc au creat o nouă formulare: 
Amduat, „ceea ce se afla în spaţiul de mutație”. 
Duat este totodată și spaţiul de trecere de la 
viaţa muritoare la nemurire, un spaţiu de 
încercări, o matrice din care se nasc lumina și 
stelele,  tainița, „încăperea ascunsă” a 


alchimiștilor. Textele Piramidelor fac posibila 
cunoașterea îndeletnicirilor zeilor și a puterilor 
misterioase. De îndată ce cuvintele se fac 
înţelese, cel inițiat poate urma „Cărările Marelui 
Zeu”. 

Textul acesta fabulos nu este singurul 
descoperit în mormintele din Valea Regilor. Mai 
sunt Cartea Portilor și Cartea Cavernelor, care 
arată etapele transmutației, Ritualul Deschiderii 
Gurii, ce permitea aducerea la o nouă viaţă a 
fiinţei transfigurate, Cartea Zilei și a Nopții, 
precum și alte texte care, ca abordare și viziune 
asupra misterului, sunt  necontradictorii și 
complementare. 

Mormântul lui Tutmes Ill pare un imens 
papirus desfășurat, pereţii îi sunt acoperiţi de 
capitole întregi din Amduat. Ca și în încăperea 
reînvierii din piramida faraonului Unas de la 
Saqqara, și aici pătrundem în interiorul unei 
câlți în care, cunoscându-i conţinutul, putem 
deveni o literă însufleţită. Nu mai este vorba de 
o raportare din exterior, făcută de un 
observator obiectiv sau subiectiv ori de un 
cititor, ci de o participare la opera ce nu 
contenește să se elaboreze ea însăși și față de 
care cel care o cunoaște devine un aspect alei, 
precum un copăcel într-o pădure imensă. 

Moartea este, evident, o realitate. Astăzi, 
subiect tabu, este un adevăr cumplit, oricât ar fi 
de amânat pe un pat de spital. Egiptenii priveau 


moartea în faţă și îndrăzneau să-i vorbească. 
Este un dar pe care noi l-am respins, l-am uitat 
ori, pur și simplu, l-am pierdut. Fără îndoială, 
acesta este motivul pentru care moartea ne 
invadează și ne strică viaţa. Dar numai „cea de- 
a doua moarte”, cea a spiritului, este cu 
adevărat neant. Moartea cea dintâi, a trupului, 
face parte din viaţă, este o încercare și ne duce 
la judecată. 

Miza este limpede: în faţa instanţei divine, 
omul este răspunzător de faptele sale. Oare 
dreptatea, în felul său neabătut, ne apasă inima 
ori ne face s-o simţim ușoară ca un fulg, precum 
cea a lui Maat? Inima - a nu se confunda cu 
mușchiul cardiac - este centrul ființei noastre, 
un potir pe care-l umplem după fapte. 

Marele judecător, Osiris, nu este zeul tuturor 
celor defuncţi, ci protectorul și îndrumătorul 
celor „drept grăitori”, a căror inimă este ușoară, 
în acord cu dreptatea lui Maat și recunoscută ca 
atare de Thot, maestrul cunoașterii. „Drept 
grăitorul” este recunoscut demn de o viaţă întru 
eternitate, adică de o capacitate de a călători în 
toate  universurile, transformându-se fără 
încetare. Îndeplinirea îndatoririlor către Osiris 
înseamnă a aduce laolaltă ceea ce este răzleț, a 
reuni ceea ce este dezbinat, a deosebi ce este 
esenţial de ceea ce este deșertăciune pentru a 
recupera, peste moarte, sensurile fiinţei. Numim 
„mumie” această ființă reconstituită, corpul ca 


suport al unei lumini supranaturale. Nu individul 
reînvie, ci Osiris, alcătuit din metale, minerale și 
vegetale, expresie a unei tainice realităţi pe 
care omenescul nu are cum să o denatureze. 
Faraonul devine un Osiris, un corp de lumina 
nesupus stricăciunii. Această idee s-a păstrat 
cumva în conceptul european de regalitate, 
când se vorbește despre două trupuri ale 
regelui, primul, natural și muritor, iar cel de-al 
doilea, supranatural și nemuritor. 

Nimic mai  stânjenitor decât cuvinte 
nepotrivite și înșelătoare precum „mormânt” și 
„sarcofag”. În ziua de azi, un mormânt nu este 
decât o cavitate săpată în pământ pentru a 
adăposti un cadavru. În Egipt vorbim despre 
„Sălașe pentru vecie”, ridicate nu întru 
pomenirea unor indivizi, fie ei faraoni, ci pentru 
a face familiar un proces de reînviere în, cu și 
prin lumina. Numeroși arheologi constata cu 
părere de rău că „mormintele” din Valea Regilor 
nu le spun nimic despre psihologia și despre 
viaţa privată ale faraonilor. Nici o urmă de 
anecdota ori de fapte istorice. Un sălaș pentru 
vecie este un atanor alchimic, destinat să 
producă  veșnicia, creuzet al unei vieţi 
transfigurate, acumulator de puteri creatoare. 
Hieroglifele vorbesc, riturile sunt celebrate, 
ofrandele îndeplinite şi sălașul de veci 
funcţionează de la sine. 

Cuvântul grecesc  „sarcofag” înseamnă 


„mâncătorul de carne moartă”, altfel spus, 
„lada cu cadavru”. Cuvântul egiptean exprima 
chiar inversul: „cel care are viaţă”. In 
„sarcofagele” egiptene nu există nici un 
cadavru, nici o carne moarta, ci osiriene corpuri 
de lumină. Piatră primordiala ieșita din oceanul 
originilor în timpul când se năștea lumea, 
sarcofagul este o corabie ce îngăduie spiritului 
regalității să urmeze calea misterului și să 
devină soarele de mâine. 

Depus în inima Locașului Aurului, „cel care are 
viață” se află la sânul mumei sale: Cerul, zeița 
Nut, care îl așază printre stelele nepieritoare. 
Gravat pe interiorul capacului sarcofagului, 
acest cer feminin se întinde deasupra lui Osiris, 
se unește cu el pentru a transforma moartea în 
viaţă. 

Element decisiv: barca solară. Ea plutește, 
cum observa Champollion, „pe fluviul ceresc, pe 
fluidul primordial sau eterul”. Purtată de intuiţia 
creatoare, ea vine în întâmpinarea forţelor 
divine și destramă tenebrele. Mersul ei nu este 
lipsit de dificultăţi, căci în faţa ei se ridică un 
șarpe uriaș, Apofis, care bea apa fluviului pentru 
a opri înaintarea bărcii. Cei aflaţi la cârmă 
trebuie să încerce să ţintuiască monstrul și să-l 
împiedice să facă râu. Această redutabila 
îndatorire trebuie luată mereu de la capăt. 
Lupta cu balaurul care se împotrivește renașterii 
luminii trebuie dusă noapte de noapte. 


Supravieţuirea creaţiei depinde de salvarea 
soarelui.  Învingând moartea, Soarele se 
recompune  luminând tenebrele, face să 
redevină limpede ceea ce era întunecat. 
Locașele pentru vecie din Valea Regilor oferă o 
surprinzătoare învăţătură despre chiar natura 
acestei lumini prezente în fiecare dintre 
manifestările vieţii, de la piatră și până la stea. 
Cum se spune în Litaniile Soarelui, această 
lumină trece prin șaptezeci și cinci de 
transformări; iar, potrivit primei încăperi a 
mormântului lui Tutmes al lIll-lea, șapte sute 
șaptezeci și cinci de forţe creatoare dau naștere 
fiecărui soare nou în „cavernele secrete ale 
totalităţii reîntregite”. Atunci faraonul îi poate 
spune lui Ra, lumina creatoare: „Eu sunt tu, tu 
ești eu”. 

Cel înviat călătorește pentru totdeauna în 
imensitatea lui Nun, oceanul de energie din care 
toate purced și în care toate se vor întoarce la 
sfârșitul timpurilor. 

Opus concepţiilor moderne, Egiptul faraonic 
nu datează creaţia. Dacă Big Bang a fost, atunci 
el nu s-a produs o dată pentru totdeauna. 
„Prima dată” se celebrează cu fiecare zori noi, 
căci începuturile creaţiei, mutație perpetuă, se 
revelează la nesfârșit. 

Neajungerea la capăt, lipsa încheierii este o 
altă dimensiune remarcabila a spiritualităţii 
Egiptului faraonic, cum o spune arhitectura: nici 


unul dintre mormintele din Valea Regilor nu 
pare să fi fost terminat. Dincolo de Locașul 
Aurului începe un culoar înfundat în stâncă, ca 
și cum totul ar reîncepe. Chiar atunci când 
exprimă transcendenţa, lucrarea omenească 
are limite; lucrarea misterului, în schimb, nu 
este niciodată încheiată. 

Închistată în sine, orice credință devine 
dogmă periculoasă; spiritualitatea Egiptului 
faraonic însă a fost neîncetat reformulată de-a 
lungul dinastiilor. Și acest culoar lăsat 
neterminat dincolo de locaşul pentru vecie, aflat 
în inima pietrei, este un îndemn la a nu lăsa 
gândirea să încremenească. 

În vremurile de orbire și regres pe care le 
trăim astăzi, mai este oare cu putinţă să ajungă 
până la noi mesajul Văii Regilor? Multe dintre 
căile ce duceau spre zonele de spirit 
descoperite de vechii egipteni s-au șters de pe 
hărţile noastre. Vom avea oare dorinţa și 
puterea de a le redescoperi și de a regăsi astfel 
vastul târâm al domniei luminii? 

Fabuloasa aventură a lui Carter rămâne un 
exemplu și naște o speranţă. Provenind dintr-o 
familie modestă, el, ca om de teren, fără 
diplome și referinţe universitare, își duce la 
îndeplinire idealul. În pofida piedicilor, a 
invidiilor și a intrigilor nedemne, el a devenit 
autorul celei mai mari descoperiri arheologice a 
tuturor timpurilor. 


1822: Champollion descifrează hieroglifele și 
reînvie Egiptul faraonic. 1922, o sută de ani mai 
târziu, Howard Carter îl readuce la lumină pe 
Tutankhamon și ne dăruiește comoara prin 
excelență, revelaţia veșniciei și a victoriei 
asupra morții. 

Ch. J., 2004. 


CAPITOLUL 01 


George Edward Stanhope Molyneux Herbert, 
viconte de Porchester, supranumit „Porchey“ de 
către puţinii săi apropiaţi și considerat de 
invidioși viitor lord Carnarvon, îi trânti un pumn 
în plină figură marinarului grec care refuza să se 
supună ordinelor sale. La bordul iahtului său, 
Afrodita, el era unicul stăpân și nu înţelegea să i 
se opună, chiar dacă o furtună puternică 
semăna panică în rândul echipajului. 

Grecul se ridică ameţit. 

— Bucătarul dumneavoastră e terminat... Aţi 
face bine să vă ţineţi de bară. 

— O criză de apendicită nu este o condamnare 
la moarte. Ar trebui să știi, prietene, că Afrodita 
este o zeiță a mării. În timpul operaţiei, ei îi 
încredinţez și vasul, și echipajul. 

Arătând dispreţ celui neîncrezător, Porchey 
cobori în cabină, unde îl instalase pe bolnav; 
ținea mult la bucătarul brazilian pe care-l 
angajase în timpul ultimei sale călătorii în jurul 
lumii. 

Acesta se chircea de durere. 

Pe punte, cei mai mulţi dintre marinari se 
rugau, în genunchi, lui Dumnezeu. Pentru 
Porchey, asemenea manifestare era lipsă de 
stăpânire de sine. De când învățase să 
navigheze pe Mediterana, în faţa vilei tatălui 
său de la Porto Fino, pe riviera italiană, 


vicontele Porchester n-a cerut niciodată ajutorul 
Celui de Sus. Că plutea ori că se îneca, o făcea 
de unul singur, fără să stingherească divina 
adunare, ce avea lucruri mai bune de făcut 
decât să se ocupe de un navigator în primejdie. 

Îi dădu bucătarului să bea jumătate dintr-o 
sticlă de whisky de cea mai bună calitate, apoi 
se așeză la pian și cântă /mprovizații pe două 
voci de Johann Sebastian Bach. Amestecul de 
alcool și muzică ar fi trebuit să-l domolească pe 
pacient; în caz că n-ar fi supravieţuit, avea cel 
puţin parte de câteva ultime senzaţii de 
calitate. 

Înainte să moară, mama lui Porchey îi ceruse 
în modul cel mai ferm ca, potrivit educaţiei 
primite la castelul Highclere, să nu accepte și să 
nu tolereze vreodată ceva comun ori abject. 
Pregătindu-se acum să deschidă abdomenul 
brazilianului, care sigur avea pe conștiință una 
sau două crime, vicontele se scuza în faţa 
sufletului răposatei sale mame. 

Bolnavul, cu ochii injectaţi de febră, îndrăzni 
să-l întrebe: 

— Aţi... aţi mai operat până acum? 

— De vreo zece ori, prietene, și mereu cu 
succes. Relaxează-te și totul va decurge cum 
trebuie. 

Mare iubitor de lectură, vorbind engleza de la 
Trinity College din Cambridge, germana, 
franceza, greaca, latina și stăpânind câteva 


idiomuri rare din bazinul Mediteranei, Porchey 
chiar citise manuale de chirurgie și refăcuse în 
minte o operaţie de apendicită, coșmarul 
navigatorilor plecaţi în călătorii lungi. Își luase 
cu el o trusă chirurgicală demnă de un medic 
adevărat. 

— Închide ochii și gândeşte-te la o masă 
gustoasă sau la o damă bine. 

Un zâmbet deșănţat apăru pe buzele 
bucătarului. Profitând de acest moment de 
slăbiciune, Porchey îl lovi în cap cu un ciocan. 
Câteva încăierări prin barurile dubioase din 
insulele Capului Verde și din Antile îi 
perfecţionaseră tehnica anesteziei. 

Operă cu mână sigură și cu gândul la 
epidemia de rujeolă care nu izbutise să-l 
răpună; pentru a-i scădea febra, îl stropiseră cu 
apă rece ca gheaţa. Nici la Eton nu fusese mai 
bine tratat; din primele momente, vicontele 
simţise însă dispreț pentru dascălii pretenţioși, 
burdușiți cu inutile cunoștințe. El muncea în 
felul său, în ritmul său, indiferent la note și 
sancţiuni; era, de aceea, considerat leneș, 
tocmai el, care beneficia de o extraordinară 
putere de concentrare și de o totală libertate de 
gândire. Colecţiona timbre, cești de porțelan, 
gravuri franţuzești și șerpi la borcan; lectura din 
clasici îi producea un plictis abisal, fie că era 
vorba despre Demostene cel pisălog, de 
Seneca, meșter la tăiatul chefului, ori de 


umflatul de Cicero; la Trinity College își găsise 
totuși o preocupare care să-l pasioneze: 
restaurarea prin efort propriu a lambriurilor. 
Revoltat, directorul se plânsese tatălui acestuia 
despre atitudinea intolerabila a unui 
reprezentant al vechii nobilimi, păstrătoarea 
tradiţiei și a valorilor pe care Porchey le 
nesocotea cu atâta dezinvoltura. 

Sportiv desăvârșit, tânărului aristocrat nu-i 
mai rămăsese decât să străbată lumea în lung 
și-n lat, să descopere Africa de Sud, Australia și 
Japonia, să parcurgă continentele, în căutarea 
unui ideal care îi scăpa neîncetat. Când viaţa pe 
care-o ducea i se părea prea searbădă, se 
cufunda în cărţile de istorie; cu grandoarea ei, 
atât de opusă mentalităţii mic-burgheze în care 
se complăcea Europa, Antichitatea îl atrăgea. 

Egiptul i se părea fascinant; acolo, prin 
integrarea lui în dimensiuni colosale, prin 
ridicarea de temple la scara universului, omul 
fusese depășit. Evitase totuși să calce pe 
pământul faraonilor ca și cum o teamă plină de 
respect, neobișnuită la el, l-ar fi împiedicat să 
pătrundă în necunoscut. 

Vicontele măsură cu satisfacţie rezultatul 
muncii sale. 

— Nu-i rău... nu-i rău deloc. Nu bag mâna în 
foc că va scăpa, dar manualul e corect; cu 
siguranţă, nimic nu-i mai de preţ decât o carte 
bună. 


Venea vremea prânzului. Vicontele se schimbă 
pentru masă, alegând o vestă albă și niște 
pantaloni gri din jerseu. Nu uită să-și pună 
chipiul de căpitan și urcă pe punte, unde 
echipajul continua să se roage, în plină furtună. 

— Dumnezeu e milostiv, găsi aristocratul. 
Afrodita a traversat doar un centimetru pe hartă 
și nimeni nu a căzut în apă. 

Mai mulţi marinari se repeziră către el. 

— Fiţi calmi, domnilor. Bucătarul nostru a 
scăpat de incomodul său apendice. Nu va fi, 
probabil, în stare să ne pregătească masa așa 
că, până la următoarea escală, va trebui să ne 
mulţumim cu ce-o fi. Întâmplarea aceasta nu 
este un motiv să nu vă întoarceţi la posturile 
voastre. 

Agăţat de bara iahtului, moștenitorul familiei 
Carnarvon avea o ţinută mândră. Cu fruntea 
mare și înaltă, mărginită de un par aproape 
roșu, cu nasul său ferm, cu mustaţa perfecta, cu 
bărbia proeminentă, avea înfățișarea unui 
cuceritor care se avânta spre infinit. 

Numai  Porchey știa ca imaginea era 
înșelătoare. Pentru a da un sens vieţii sale, ar fi 
șterpelit cu mare plăcere o parte din moștenirea 
ce-i revenea. Inteligența, cultura, norocul, 
posibilitatea de-a face tot ce-i trăsnea prin 
minte... toate acestea nu-i alungau sentimentul 
de a fi singur și inutil. 

Grecul urla: 


— Bucătarul trăiește! L-am văzut, a deschis 
ochii! 

Vicontele înălţă din umeri. 

— Eu îmi respect cuvântul, băiete. Nu v-am 
promis că-l salvez? 


CAPITOLUL 02 


Bărbatul îl observa pe Howard Carter cam de 
vreo jumătate de ora. 

Elegant, fin, avea un chip sever și o privire 
necruțătoare. 

Profitând de o zi așa frumoasă, Howard își 
instalase șevaletul într-un câmp, unde o iapa își 
alăpta mânzul. Ţinutul Norfolk se bucura de un 
excelent sfârșit de vara și, în sute de feluri, te 
îmbia să-l pictezi. La șaptesprezece ani, băiatul 
mergea pe urmele tatălui său, convins că va 
deveni, ca și el, pictor animalier. În loc să-l 
trimită la școala din oraș, tatăl său îl învățase el 
însuși să citească, să scrie, să deseneze și să 
picteze; caii și câinii erau principalele sale 
modele. Astfel că, deși avea opt fraţi și surori, 
se simţea copil unic, singur în stare să 
primească mesajul artistului; avea să-i fie 
continuator, dovedind că poate trăi din arta sa. 
Așa că muncea cu sârg, străduindu-se pentru 
cel mai mic detaliu. 

Deși se născuse la Londra, în cartierul 
Kensington, la 9 mai 1874, Howard Carter își 
petrecuse copilăria la Swaffham, un sătuc pe 


care-l iubea mult pentru calmul său molipsitor. 

Aproape de înserare, se petrecu un fel de 
miracol: pentru întâia oară, una dintre picturile 
sale aproape că-i dădea satisfacţie. Calul 
tropăia, era viu; e adevărat, picioarele nu erau 
chiar atât de fine, iar capul trebuia refăcut. Dar 
mâna lui dovedea siguranţă: începuse să înveţe 
meserie. 

Bărbatul culese o brândușă pe care și-o prinse 
la butonieră, apoi, din câţiva pași, veni mai 
aproape de adolescentul care se ridica și îl privi, 
contrar educaţiei primite, fără a-și pleca ochii. 

El își continuă mersul domol prin iarbă, fără 
teama că-și pătează cu verde frumosul costum 
de aristocrat, și se opri în faţa acuarelei, pe care 
o cercetă întinzându-și gâtul ca o pasăre de 
pradă. 

— Interesant, zise. Așa-i că te numești Howard 
Carter? 

Băiatul detesta felul de-a se purta al celor 
bogaţi: între ei, câte preliminarii, până să 
ajungă să-și vorbească! Unui inferior era însă 
destul să i se dea ordine pe un ton dispreţuitor. 

— Nu vă cunosc. Nu sunteţi de pe-aici. 

— În lipsa cuiva care să ne prezinte, afară de 
această iapă superbă ocupată însă cu ale ei, 
află că mă numesc Percy E. Newberry și că 
avem o prietenă comună. Ai putea fi atât de 
amabil încât să-mi desenezi un răţoi? 

Și îi întinse o foaie de hârtie. 


— Dar... de ce? 

— Prietena noastră comună, /ady Amherst, 
care locuiește în castelul învecinat, mi-a vorbit 
despre tine ca despre un pictor talentat. Ea a 
cumpărat trei dintre pânzele tale. lapa aproape 
că ţi-a reușit, dar un răţoi este cu totul altceva... 

Furios, Howard luă hârtia și, în mai puţin de 
cinci minute, termină schița unei rațe sălbatice 
de toată frumuseţea. 

— Lady Amherst nu s-a înșelat. Ai fi de acord 
să desenezi și să colorezi pentru mine pisici, 
câini, păsări și multe alte animale? 

Neîncrederea artistului rămase neclintită. 

— Sunteţi colecţionar? 

— Profesor de egiptologie la Universitatea din 
Cairo, în Egipt. 

— E departe, nu-i așa? 

— Foarte departe. Dar Londra este mult mai 
aproape. 

— De ce Londra? 

— Pentru că în frumoasa noastră capitală se 
găsește British Museum. Mi-ar plăcea să te iau 
acolo cu mine. 

Cel mai mare muzeu din lume... Tatăl său îi 
vorbise adesea despre el. Într-o zi, poate că 
unul dintre tablourile sale va fi expus acolo! 

— Nu-mi pot permite. Călătoria, cazarea... 

— Problema e ca și rezolvată. Ești de acord să- 
ti părăsești familia și satul pentru cel puţin trei 
luni? 


Pe cer zburdau rândunele; la liziera pădurii, o 
ciocănitoare verde ciugulea scoarţa unui stejar. 
Să plece din Norfolk, să se despartă de părinţi, 
să-și frângă copilăria... Răsturnă, cu un gest, 
șevaletul. 

— Când e plecarea? 


Mai multe luni de muncă neîntreruptă, aplecat 
asupra tăbliței de reprodus hieroglife, în care 
figurau nu doar animale, ci și fiinţe umane, 
obiecte, clădiri, semne geometrice și multe 
dintre elementele acestei limbi considerate de 
egipteni sacră: ca un scrib, Howard Carter se 
deprindea să deseneze semnele înainte de a le 
înţelege; trasarea pe tăbliță a acestor indicii de 
putere îi transforma și mâna, și gândirea. Urma 
cu strictețe modelele pe care i le aducea 
profesorul Newberry; puţin câte puţin, începuse 
să scrie asemenea vechilor egipteni. 

Retras în vreun birou, izolat în vreo cămăruţă, 
nu vorbea cu nimeni. British Museum cu 
gentlemenii lui impozanţi îl intimidau; prefera 
tovărășia hieroglifelor. 

O ploaie rece cădea peste oraș. Profesorul 
Newberry îl chemă la el; avea pe birou desenele 
lui Howard Carter. 

— Sunt foarte mulţumit de munca ta. Ti-ar 
plăcea să devii cel mai tânăr dintre membrii 
Egypt Exploration Fund? 

— Ce obligaţii implică această calitate? 


Percy E. Newberry zâmbi. 

— Ca să fiu sincer, Howard, ești personajul cel 
mai sălbatic și mai liber pe care Creatorul mi l-a 
scos în cale. 

— Consideraţi că sunt defecte? 

— Soarta va hotărî. În ce privește fundaţia 
științifică privată, care ar fi fericită sa te 
primească, aceasta se ocupă cu studiul artelor 
din Egiptul antic, având în vedere o mai bună 
cunoaștere a civilizaţiei sale. 

Deși Howard Carter își propusese să nu 
trădeze nici o emoție, se simţi luat de un val de 
entuziasm. 

— Este... este minunat! Prin urmare, voi 
rămâne aici și voi continua să desenez 
hieroglife! 

— Mi-e teamă că nu. 

Brusc, Newberry i se păru un demon ieșit din 
infern ca să-l chinuie. O călimară se afla în raza 
mâinii sale. Profesorul îi pricepu intenţia. 

— Nu face un gest necugetat, Howard. 
Situaţia e complicata. 

— Am greșit ceva? De ce să mă trimiteţi 
înapoi? 

— Te repezi; agitația asta ţi-ar putea aduce 
multe necazuri. 

— Sfaturile, după. Adevărul mai întâi! 

Percy E. Newberry, cu mâinile încrucișate la 
spate, întors către fereastra biroului său, privea 
cum plouă. 


— Rața din hieroglife este o fiara veninoasa, 
Howard; odată ce te-a mușcat, așa rămâi pe 
viaţă. 

— Accept să desenez mii și mii de rațe. 

— Accepţi, oare, să sacrifici totul acestor 
zburătoare? 

Prevenit în acest fel, nu simţi teamă. 

— Când ai șansa de-a întâlni prieteni 
adevăraţi, îi păstrezi. 

Profesoral Newberry se întoarse din nou spre 
adolescent. 

— Ei bine, domnule Carter, iată-vă arheolog! 
Un singur amănunt mai rămâne de fixat. 

— Care? 

— Bagajele. Mâine ne îmbarcăm pentru Egipt. 


CAPITOLUL 03 


Howard Carter nu apucă să vadă nimic din 
Alexandria; profesoral Newberry era grăbit să 
prindă trenul de Cairo. De la primii pași pe 
pământ egiptean, tânărul se simţi eliberat de 
povara celor șaptesprezece ani petrecuţi în 
Anglia și a unei descendente rătăcite în ceţurile 
uitării. Brusc ameţit de vechimea multimilenară 
a unei civilizaţii nepieritoare, băiatul începuse 
să trăiască pentru el. 

Cărând cele două preţioase valize ale 
profesorului, pline de material științific, nu avu 
nici un moment răgazul să guste dintr-un Orient 
pitoresc și parfumat. 


Calea ferata, liniile de telegraf, un serviciu 
poștal, o gară aglomerata... Nu mai prididea 
minunându-se. 

— A, desigur, Egiptul se modernizează. Din 
păcate, tocmai a fost adoptată limba arabă ca 
limbă oficială în administraţie și a fost 
autorizată O publicaţie care predică 
independenţa. Ce nebunie! Fără noi, ţara asta 
ar fi condamnata la ruina și la mizerie. Și când 
te gândești că blestemata asta de gazeta se 
numește A/-Ahrim, „piramida”! Ce profanare... 
Din fericire, extremiștii n-au nici un viitor. Vor 
sfârși în temniţă, asta e sigur! 

Lăsându-l pe profesor prada accesului său 
vindicativ, Howard admira peisajele deltei, 
căsătoria apei cu pământul: satele, construite 
pe ridicături de pământ, dormeau la soare. 
Cohorte de păsări albe zburau peste întinderile 
verzi înţesate de trestii; cămile purtând poveri 
grele înaintau cu pas maiestuos pe coama 
digurilor ce se profilau peste câmpurile de grâu. 
Cu nasul lipit de fereastra compartimentului, 
Carter nu mai înceta să se minuneze. 

— Vezi că uiţi să-ţi notezi impresiile. 

Rușinat, își scoase carnetul de schiţe și trecu 
la treabă. 

— Munca, Howard! Munca e tot ce contează. 
Acum ești om de știința, chiar dacă nu știi nimic. 
Mulţumește-te să-ţi notezi și să analizezi; dacă 
te vei lăsa furat de magia acestei ţări, îţi vei 


pierde sufletul. 
x 

Zece seminţii, o sută de limbi, turbane într-o 
mie de culori, o mulţime compactă de egipteni, 
sirieni, armeni, persani, turci, beduini, evrei și 
europeni, femei înfășurate în văluri negre, 
măgari încărcaţi cu lucernă sau cu vase de lut, 
acoperișurile caselor în ruină, înecate prin 
gunoaie, mirosuri pestilenţiale amestecate cu 
parfum de mirodenii, pământuri noroioase, 
prăvălii deschise într-o bucată de zid, fumul 
cuptoarelor în aer liber în care se cocea carne și 
pâine, gaiţe lacome ce furau hrană din coșurile 
purtate de ţărani pe creștetul capului, un vis 
smintit, grandios, inuman: așa a văzut el Cairo, 
centrul lumii. 

Traseră la un hotel ce semăna leit cu unul 
londonez; profesorul comandă supă și porridge 
pentru prânz. 

Plin de încântare și ostenit din cale-afară, 
Howard adormi ascultând neiîntreruptele glasuri 
ale marelui oraș. 

La orele cinci de dimineaţă, Newberry trase de 
el fără menajamente. 

— Sus, Howard! Avem întâlnire. 

— Așa devreme? 

Funcţionarul pe care trebuie să-l atragem de 
partea noastră lucrează numai în zilele de luni, 
între orele șase și unsprezece. Dacă ratăm 
ocazia, pierdem o săptămână întreagă. 


Se deschideau deja primele cafenele; pe 
străzile aproape pustii, câţiva trecători zgribuliţi. 
Vântul mătura norii dând la iveală un soare 
anemic, ce își lăsa primele raze peste 
nenumăratele minarete. În faţa marii moschei a 
lui Mehmet Ali se schimba garda. 

Percy E. Newberry apucă pe o străduţă 
murdară, plină de ambalaje de alimente, de 
resturi de orătănii și de grămezi întregi de 
deșeuri; pe jumătate prăbușite, casele se 
înclinau unele spre altele astfel încât 
balconașele lor închise cu grilaj aproape că se 
atingeau, îngăduind femeilor să tăifăsuiască 
fără a ieşi din locuință. Trecură în grabă prin 
cartierul mizer, prin fața prăvăliilor negustorilor 
de portocale și de trestie de zahăr; în spatele 
unui sicomor se deschidea intrarea într-un palat 
aflat în ruină, păzit de doi bărbaţi în vârstă. 
Aceștia îl salutară pe profesor, care le răspunse 
printr-o înclinare a capului și dispăru coborând o 
scară de marmură, somptuoasă până nu 
demult. 

Un nubian cu veșmânt lung, de culoare roșie, 
îi însoţi până la ușa unui birou supravegheat de 
unul dintre compatrioţii săi, la fel de musculos 
ca și el. 

— Sunt profesorul Newberry. Comunicaţi-i 
Excelenței Sale că sunt aici. 

„Excelenţa Sa”, un mic tiran mustăcios, cu 
figura  scuturată de ticuri, binevoi să-i 


primească. În mijlocul bârlogului plin de vrafuri 
de dosare și de note administrative, personajul 
trona ca un pașă. Având în vedere dimensiunile 
reduse ale încăperii, era imposibil să mai încapă 
acolo și scaune; au rămas, așadar, în picioare 
dinaintea funcţionarului. 

— Încântat să vă revăd, profesore. Vă pot fi de 
folos? 

— Excelenţa Voastră are cheia salvării mele. 

— Allah fie cu noi. Cine este tânărul? 

— Howard Carter, noul meu asistent. 

— Bine aţi venit în Egipt. 

Howard se înclină cu stângăcie. Să pronunţe 
„Excelenţa Voastră” era însă peste puterile lui; 
oare de ce un savant ca Newberry își pierdea 
timpul său preţios cu omuleţul acesta? 

— Familia Excelenței Voastre e bine, sper? 

— Mai mult decât bine, profesore. Vă văd așa 
de înfloritor! 

— Nu atât de mult ca Excelenţa Voastră. 

— Mă flataţi. Vă gândiţi să vă întoarceţi în 
Egiptul de Mijloc? 

— Dacă Excelenţa Voastră binevoiește. 

— Aș  binevoi, profesore, aș  binevoi! 
Autorizaţiile de ședere sunt deasupra 
maldărului din stânga dumneavoastră. Tare mi- 
ar plăcea să le semnez și să vi le înmânez... 

Percy E. Newberry se schimbă la faţă. 

— Tulburări în regiune? 

— Nu, nu... Populaţiile locale sunt liniștite. 


— Să fie nesigure drumurile? 

— Nu se cunosc incidente. 

— Excelenţa Voastră, ajutaţi-mă să înţeleg. 

— Cheltuielile administrative... Au crescut 
foarte mult în ultimele luni și, din păcate, suma 
prestabilită nu mai corespunde realităţii. 

Profesorul păru că răsuflă ușurat. 

— Ar putea accepta Excelenţa Voastră să 
precizeze nivelul acestei creșteri? 


— S-a dublat. 
Percy E. Newberry scoase din buzunarul vestei 
sale un teanc de lire sterline și i-l oferi 


Excelenței Sale, care mulţumi foarte mult, 
deschise un seif zidit în perete și depuse banii 
cu grijă. Odată seiful închis, catadicsi să le 
elibereze autorizaţiile. 

Nubianul aduse cafea turcească; în timpul 
degustării, schimbară diverse banalităţi. La 
ieșirea din această întrevedere, Howard se 
arătă furios. 

— Asta e corupţie! 

— E un ceremonial, Howard. 

— Niciodată nu voi ceda la un asemenea 
șantaj. 

— În Europa, corupţia e disimulată sub 
pulpana politicii și a justiţiei; aici, este o 
instituţie. Fiece lucru are preţul său; trebuie 
numai să cunoști preţul corect. Dacă nu, vei 
trece drept un imbecil și îţi vei pierde locul, 
adică totul. 


Un râs sarcastic făcu pieptul profesorului să 
tresalte. 
— Luând în considerare comoara pe care 
urmează s-o descoperi, n-am plătit deloc 
scump. 


CAPITOLUL 04 


— O comoară, spuneţi? întrebă Porchey 
neîncrezător. Bucătarul brazilian își reluă 
afirmaţia, într-un amestec de portugheză și de 
engleză foarte neplăcută auzului. 

— O comoară uriașă! 

— Bijuterii? 

— Inele, coliere, diamante, smaralde... Au fost 
ascunse de pirați. 

Viitorul lord Carnarvon privi harta. 

— Pe care insulă? 

— Lanzarote. 

— Nu merg într-acolo. 

— Nu lăsaţi să vă scape acest prilej, domnule! 

Lanzarote... Numele acestei insule din Canare 
avea o ciudată rezonanță în memoria 
aristocratului. Se  concentră puţin asupra 
trecutului său de școlar și își aminti; acolo, 
departe, la unul din capetele lumii, își alesese 
să se retragă un nobil scoţian ruinat, pasionat 
de astrologie, de femei exotice și de vin alb. 

Adică la o mie de kilometri de sudul Europei și 
la o sută de coasta Africii, unde oamenii 
Antichității credeau că se află Câmpiile Elizee - 


tărâmul unde preafericiţii se bucurau de un 
soare veșnic - și unde iubitorii de miraculos 
localizau Atlantida! 

„Insulele cu Noroc“ - astfel erau numite 
Canarele printre marinarii de cursă lungă; iar 
ciudatei și asprei Lanzarote, un imens câmp de 
lavă punctat cu vulcani având marginile 
surpate, i se spunea „Insula de purpură”. 

Afrodita acostă la Arrecife cu preţul a 
numeroase dificultăţi: ploaia izbea din toate 
părţile, vântul sufla cu putere; curenţi periculoși 
și un șenal îngust îngreunară manevrele de 
acostare. Porchey se apucase zdravân de bară 
și, încă o dată, reuși să evite naufragiul. 
Bucătarul brazilian se refugiase într-o litanie în 
care Fecioara Maria mai că lua trăsăturile unui 
demon vodoo. 

Pustie şi  neprimitoare, Lanzarote nu 
corespundea deloc ideii pe care un englez bine- 
crescut ar fi putut-o avea despre paradis. Odată 
ancora aruncată, Porchey împrumută o barcă 
locală pentru a ajunge într-un port mizerabil, 
unde putrezea un bric folosit cândva de pirați: 
un turn întărit veghea peste neantul unei mări 
părăsite și tunuri mâncate de rugină păreau 
gata să lanseze inutile ghiulele asupra unor 
fantome de corsari. 

— Unde ţi-este comoara? 

— In capitală, la Teguise, răspunse bucătarul 
brazilian. 


Porchey închirie la un preţ exorbitant o brișcă 
condusă de un mago, ţăran local cu pălărie de 
paie cu boruri largi și tot atât de vorbăreţ ca o 
bucată rece de lavă. 

Cei din insule nu inventaseră încă drumurile; 
așa încât vehiculele, trase de câte un catâr și o 
cămilă, care se împăcau bine împreuna, 
înaintau fără grabă pe o fâșie pietroasă 
traversând un ţinut pustiit în care nici un arbore 
nu reușea să crească. 

Aristocratul băgă de seamă că bucătarul 
devenea tot mai agitat. 

— Ești un ingrat: eu te-am operat cu succes, 
iar tu vrei să-mi găurești pielea. 

— Eu! De ce... 

— Mă tem că punga mea te interesează mai 
mult decât studiul meu inedit despre vasele 
etrusce. 

— Domnule, mă bănuiţi de gânduri... 

— Mai pe scurt, prietenii tăi mă aşteaptă după 
vreun cactus, ferm hotărâți să-mi ia viața și 
banii. 

Chipul brazilianului se făcu verde. 

— Un gentleman te-ar face să vorbești înainte 
de-a te ucide. 

— Dar dumneavoastră, milord, sunteţi un 
gentleman! 

— Îmi place uneori să fac ticăloșii. 

Bucătarul sări din brișcă și se făcu nevazut. 
Nepăsător la certurile străinilor, vizitiul nu 


încetini. Cum Porchey nu putea totuși să-și 
pregătească singur masa, a fost nevoit să 
angajeze un alt ajutor de bucătar, cu speranţa 
că acesta nu-și va ascunde nepriceperea 
folosind condimente. 

Capitala, Teguise, era un târgușor mizerabil cu 
case albe, joase, căzută pradă unui somn 
milenar. Cu siguranţă, nu aici și-ar fi găsit 
Porchey acea pasiune în stare să-i alunge 
plictisul. 

Casa guvernatorului, cu balcoane din lemn, 
trona în piaţa principala, unde ţărani bătrâni 
moţăiau sub pălăriile lor. Un bărbat îmbrăcat în 
alb stătea de vorbă cu podgorenii, care lăudau 
calitatea vinurilor lor. În ciuda faptului că luase 
proporții și avea o barba prost tunsă, Porchey își 
recunoscu un fost coleg. 

— Sunt fericit să te revăd, Abbott. 

— Porchey! Ai supravieţuit anilor de școală? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Vii să te stabilești aici? Fetele sunt puţin 
cam sălbatice, dar vinul alb este excelent! 
Butucii de viţa cresc din lavă... Un gust 
incomparabil! Încearcă! 

Lichidul era de un galben strălucitor. 

— Bunicel, zise Porchey; nu se poate compara 
cu vinul de Burgundia, dar e bun în lipsă de 
altceva. 

— Mereu  pretenţios, cum te știu... Te 
găzduiesc, bineînţeles! 


Seara a decurs plăcut; Abbott a pregătit o 
friptură de vită și o prăjitură de orez. 

— Nu sunt nefericit, aici. Cum nimic nu se 
întâmplă vreodată, eu îmi văd liniștit de trai. 

— Ai noroc, Abbott. 

— Mă știu bine: nu sunt bun de nimic și îmi 
cultiv această aptitudine. Cu tine e altceva... O 
clipă, ţi-am calculat cândva tema astrală, îţi 
amintești? 

Abbott se întoarse cu un teanc de chenare 
pătrate, pe care așezase planete. 

— Soarele şi Mercur în Rac, Jupiter în 
Vărsător... Trecutul și viitorul, tradiţia și 
noutatea. N-ai încetat să ne uimești, Porchey. 

— Fie-ţi glasul auzit în cer! 

Ușor ameţit de vinul alb de Malvasia, viitorul 
lord Carnarvon n-a putut adormi ușor. Când 
patul prinse a se mișca, crezu că abuzase de 
acest soi delicios; când pereţii odăii începură să 
tremure, puse mai întâi la îndoială priceperea 
arhitectului, apoi ieși în balcon. Luna plină 
răspândea o lumina argintie. În depărtare, o 
trombă de fum ieșea dintr-un vulcan. 

Abbott se ivi și el în balconul din stânga. 

— O erupție, dădu el de știre cu poftă. 

Pământul continua să se scuture; din muntele 
în flăcări ţâșni o limba roșie de foc și, curând, o 
scurgere de lavă acoperi versantul. 

— Splendid, hotărî Abbott. Ce poate fi mai 
interesant decăt să trăiești la porţile infernului? 


— Să treci dincolo de ele, răspunse Porchey. 


CAPITOLUL 05 


Howard Carter trăi prima sa noapte cu 
adevărat egipteană la Beni-Hassan. Asupra 
acestei așezări uitate de lume, se mai simţea 
încă adierea sufletelor de nobili din vremea 
Regatului de Mijloc, ale căror morminte săpate 
pe creasta unei faleze dominau Nilul. Jos, la 
malul fluviului, un cimitir musulman și câteva 
mici grădini; în ostroave pline de iarbă, se 
auzeau egrete cântând. Aerul era limpede; 
asfinţitul îl surprinse în timp ce copia o 
inscripţie. 

Așezat pe o pantă abruptă, privi discul de 
roșeaţă ce dispărea repede la orizont; aur, 
purpură și violet își disputau supremaţia înainte 
ca lumina descărnată a stelelor să le învingă. 

O liniște ca din altă lume puse stăpânire pe el. 
Nu mai erau păcla, burniţa, macadamul umed, 
fumul, nici cortegiile triste de oameni gravi, siliţi 
să-și câștige viața pentru a o pierde mai cu 
spor. Aici se bucura de lumină, de fluviul sfânt și 
de timpul oprit în loc. 

Işi găsise locul pe pământ; soarta era în 
mâinile sale. 

x 

— Ţi-amintești, Howard, ce le reproşa 
Pescennius Niger soldaților săi: „Aveţi apa 
Nilului și cereți vin!” Deși n-ar fi pe placul 


acestui redutabil luptător roman, îți propun să 
degustăm acest vin extraordinar. 

— Mulţumesc, profesore! 

Percy E. Newberry își cercetă cu neliniște 
colaboratorul. 

— Ce-i cu figura asta? Te macină ceva? 

— Cine a băut din apa Nilului, va mai bea, 
spune un proverb; nici nu cer altceva. 

Profesorul umplu cu multă autoritate 
paharele. Pe şantierul arheologic din Beni- 
Hassan era zi de odihnă; astfel că se ivi prilejul 
de a aduce o îmbunătățire traiului obişnuit. 
Condițiile erau dure, dar, dacă dormi în șantier, 
ai avantajul de-a fi gata de lucru odată cu 
răsăritul soarelui și de-a putea desena în voie 
fără altă preocupare decât căutarea 
perfecțiunii. Aparent simplă, scrierea egipteană 
se dovedea extrem de elaborată şi de o 
extraordinară măiestrie, însă Howard Carter nu 
depunea armele înainte de a-și fi epuizat toate 
resursele. 

— Muncești prea mult, Howard. 

— Esenţial e să muncești, nu-i așa, profesore? 

— Nu mă lua drept un idiot. Când ziua ta de 
lucru s-a încheiat, tu începi una nouă; nu-ți 
ajunge că desenezi și pictezi, îţi mai petreci și 
nopţile citind. 

— Mă pasionează istoria Egiptului antic; e o 
crimă? Dacă m-ajută memoria, dumneavoastră 
mi-aţi transmis acest microb. 


— Oare cine te-ar putea disciplina pe tine? 

Howard ridică pânza de la intrarea cortului în 
care luau masa. 

— S-ar zice că peisajul acesta ne contemplă 
pe noi, și nu invers; mă absoarbe tot mai mult, 
cu fiece minut, mă hrănește, mă face să simt că 
moartea este un fruct al eternității. Sunt vii 
mormintele astea, profesore; îi venerez pe toţi 
acești morţi zâmbitori reprezentaţi pe ziduri. 
Ochii lor nu se vor închide în veci. 

— Ai grijă, Howard, ești pe cale să devii un 
bătrân egiptean. Or, este o infamie să 
abandonezi naționalitatea britanică. 

Cineva urca spre șantier, căci se auziră 
pietricele rostogolindu-se sub încălțări. 
Îngrijorat, Newberry ieși din cort. 

— A îndrăznit, șopti el, a îndrăznit... 

Bărbatul urca cu pas măsurat. Așa, cu chipul 
aproape acoperit de barba albă foarte deasă, i- 
ai fi dat cincizeci sau, la fel de bine, o sută de 
ani. Uscat, aproape descărnat, cu pielea foarte 
bronzată, omul înainta pe un teren cucerit. 

— Bucuros de revedere, Percy? 

Profesorul îi răspunse cu răceală. 

— Cine n-ar fi încântat să-l revadă pe sir 
William Flinders Petrie, cel mai mare dintre 
egiptologi? 

— Ei bine, de astă dată nu te înșeli. Acest 
tânăr cu chip sălbatic este Howard Carter? 

Petrie îl privea ameninţător, ca pe un animal 


destinat tăierii. 

— Este asistentul meu. 

— A fost. Din aceasta clipă, el intra în serviciul 
meu. 

Howard strângea din pumni. 

— Dar eu nu sunt o marfa. Oricine aţi fi, eu 
sunt un om liber, iar mentorul meu este 
profesorul Newberry. 

Sir William se așeză pe o piatră cu faţa spre 
fluviu și spre ţarinile de la Beni-Hassan. 

— Băiete, libertatea este o iluzie modernă; în 
aceasta lume există o singură realitate: unii 
conduc și alţii se supun. Astăzi, eu fac parte din 
prima categorie, iar tu din cea de-a doua. Am de 
gând să te învăţ meserie; nu mai ai de ce să 
irosești timpul pe aici. 

— Şi dacă va trimit la dracu? 

— N-ai fi primul. Dacă refuzi, prietenul 
Newberry va fi obligat să se întoarcă în Anglia 
cu tine și cu frumoasele tale desene cu tot. 

Profesorul turba, dar nu îndrăznea să scoată o 
vorba. 

— Este un șantaj odios. 

— M-așteaptă o munca uriașa și am nevoie de 
colaboratori, chiar lipsiți de caracter, dar 
entuziaști și competenţi; nu spera că ţi se va 
lăsa timp de gândire; trebuie să mă întorc de 
îndată pe vapor. Mă urmezi ori părăsești 
Egiptul. 

Petrie cobori panta cu agilitatea unei capre 


sălbatice. Curând, nu se mai văzu. 

— N-ai de ales, Howard. Du-te după el. 

— Dar aţi... 

— Petrie este cel mai bun. Mulțumită lui vei 
deveni un arheolog adevărat. 

Un englez nu plânge niciodată. Pentru a-și 
ascunde lacrimile, Howard Carter, având drept 
bagaj numai blocul său de desen și cutia cu 
acuarele, își dădu drumul cu viteză la vale, cu 
riscul de a-și rupe gâtul. 


CAPITOLUL 06 


Puțin înainte de asfinţit, cerul avea tonuri de 
sepia; la orizont, uriași nori pământii formau o 
boltă amenințătoare. 

— Să dăm fuga înăuntru și să blocăm toate 
zonele de acces! ordonă Petrie. 

Vântul fu însă mai rapid decât arheologii; 
suflând apocaliptic, antrena o ploaie de nisip ce 
pătrundea și în cele mai mici orificii. Deși erau 
la adăpost, ochii lor scânteiau a teamă. Sir 
William îl obligă pe Carter să-și acopere capul 
cu o cuvertură și să rămână acolo ghemuit. 
Cabina bătrânei ambarcaţiuni era atât de slab 
izolată, încât nisipul se așternea pe paturi, pe 
mobilier, pe fiecare piesă de veselă. 

După zece ore de furie, vântul se domoli, 
lăsând un strat albicios pe deasupra caselor din 
satul în apropierea căruia acostaseră. 

În ziua următoare, vântul deșertic formă 


vârtejuri, împiedicând soarele să se arate. 

— Cât va mai dura pacostea asta? 

— Trei zile, trei săptămâni sau trei luni, 
Howard; dar să profitam pentru a-ţi testa 
cunoștințele. 

Sir William îl supuse unui interogatoriu pe 
teme de egiptologie, care îi scoase în evidenţă 
lipsurile. 

— Băiete, atâta ignoranță... Parcă ar fi o 
glumă proastă. 

— N-am avut șansa să merg la universitate. 

— Puțin îmi pasă. Şansa ta e că te afli aici; 
cum nu știi chiar nimic înseamnă că n-ai învăţat 
nimic până acum. 

ÎI învăţă regulile gramaticale, îl puse să 
traducă fraze simple și să memoreze liste de 
cuvinte; îi arătă apoi rapoartele sale de 
săpături. 

— Egiptologii sunt fluturi sau cârtiţe, Howard; 
fie zboară de la un șantier la altul fără să vadă 
nimic, fie sunt atât de limitați încât sunt în stare 
să zăbovească zece ani asupra unui ciob de lut. 
Eu mă străduiesc să pun ordine în harababura 
asta adunată de secole. 

Carter simţi brusc un enorm respect pentru sir 
William, pentru interesul acordat de el 
vestigiilor, dar și pentru voinţa de a-și transmite 
știința. Firile lor nu se puteau împăca vreodată, 
însă dragostea lor comună pentru Egipt făcea 
posibil un dialog ce se prelungi până în acea zi 


de primăvară în care maestrul îi dezvălui 
discipolului său Tell el-Amarna. 

Pe întinsul arid dintre Nil și faleză, fusese 
ridicată Cetatea Soarelui, efemera capitală a lui 
Akhnaton, faraonul eretic. Petrie nu-l aprecia și-l 
considera decadent. 

Necuprinsul acela pustiit avea să devină 
sufletul lui Howard. | se păru dintr-odată că 
vede aievea marele templu sub cerul liber, 
palatul alb cu balustradele împodobite cu 
fresce, fântânile cu apă proaspătă, colivia plină 
de păsări exotice, că-l vede chiar pe faraon și pe 
soaţa sa divină Nefertiti, în carul lor de argint, 
aclamaţi de supuși, pe ambasadorul Asiei și pe 
cel al Nubiei prezentându-se cu daruri în faţa 
cuplului regal. 

— Visul cu ochii deschiși e pierdere de timp, 
Howard. Realitatea nu ne lasă să ne odihnim. 

Supunându-se în tăcere, Carter trecu la 
măsurarea ruinelor caselor distruse până la 
fundaţii; folosind metodele riguroase ale lui sir 
William, nu încetă totuși să viseze la faraonul 
blestemat a cărui operă fusese distrusă cu atâta 
înverșunare. În ciuda luptei pentru supravieţuire 
a salcâmilor și a sicomorilor, și în pofida 
canalelor de irigație, deșertul ieșise învingător; 
îi lăsa fluviului doar o fâșie îngustă, dar 
roditoare, de pământ, lua însă cu asalt 
pământurile imediat ce se făceau văzute 
așezările oamenilor. 


— Faci progrese, Howard, fu de acord Petrie, 
dar ia seama la această moarte luminoasă, cum 
este numit deșertul. Arabii se tem de el; îl cred 
locuit de monștri, de duhuri rele și de forţe 
incontrolabile. Ar fi bine să-i asculţi. 

x 

Petrie dormea. Howard plecă singur în deșert, 
spre vest; avea nevoie să între în dialog cu 
acest spaţiu sălbatic, să-i smulgă secretul. 
Curând, căldura avea să devină de nesuportat, 
dar el nu se temea de ea; acolo, în nisipul 
nemărginit, în albia unui torent secat, îl aștepta 
fantoma lui Akhnaton. 

Soarele era la zenit. La capătul a patru ore de 
mers, zări o tabără. Un beduin înarmat cu pușcă 
îl obligă să între în cortul căpeteniei. 

— Cine ești? 

— Howard Carter. Lucrez pe șantierul de la el- 
Amarna. 

— Cu Petrie? 

— Exact. 

Căpetenia vorbea excelent engleza. 

— Petrie... Un savant meticulos care nu va 
înţelege niciodată nimic din Egipt. Pentru el, 
totul se reduce la cifre, măsurători, calcule, 
inventare... Tu ești foarte tânăr. Ce cauţi? 

— Mormântul lui Akhnaton. 

— Descalţă-te, slujitorii mei îţi vor spăla 
picioarele. Vom împarţi apoi curmalele, friptura 
de miel și vom bea lapte de capră. 


| se acorda o mare favoare; șase copii veniră 
să-și salute tatăl și, fără o vorbă, se așezară de 
o parte și de alta a bărbatului, așteptând mai 
întâi ca acesta să ia prima înghiţitură. În vârstă 
de vreo șaizeci de ani, căpetenia se așeză în 
poziţia scribului. 

— Howard Carter, nu te repezi așa! Alege un 
drum mai ocolit, învaţă să-ţi iei un răgaz, 
înarmează-te cu tenacitatea celor înţelepţi, treci 
prin toate fazele răbdării și așa îţi vei atinge 
scopul. 

— ÎI cunoști? 

— N-o fi Akhnaton, al cărui mormânt e 
aproape de aici... 

— Mă conduci acolo? 

— Degeaba; a fost prădat de hoţi. Tu caută-l 
pe urmașul său în duh, pe cel ce i-a urmat și 
căruia oamenii i-au pierdut urma. lată care îţi e 
destinul, Howard Carter: să descoperi o 
comoară, mai fabuloasă decât toate de până 
acum. Dar cine ar avea curajul să înfrunte 
atâtea primejdii? 

Căpetenia își ridică privirile spre un viitor pe 
care numai el îl vedea. 

— Mai spune, se rugă Carter. 

— Intoarce-te la cetatea năruită și începe-ţi 
căutările, fără grabă, dar și fără amânare. 
Incearcă să ridici vălul și ţine minte: blestemată 
fie ziua ce trece fără ca tu să fi-nvăţat ceva care 
să te aducă mai aproape de Dumnezeu. Cine 


alege această înţelepciune este mai iubit de 
Dumnezeu decât cel mai mare dintre eroii 
Războiului Sfânt. 
x 

Enervat, Carter împinse la o parte manualele 
de istorie egipteană pe care i le dăduse Petrie. 
Sir William îl surprinse în toiul noptii. 

— lată-te înapoi... Unde ai stat ascuns? 

— Cine este fiul lui Akhnaton? 

— N-a avut decât fiice. 

— Dar urmaşul lui? Cărțile astea sunt confuze! 

— Perioada este încă prea puțin cunoscută. Aş 
paria pe un regişor cu totul obscur: 
Tutankhamon. 

— Mormântul lui a fost descoperit? 

— Încă nu. 

— Ar putea fi săpat lângă cel al lui Akhnaton? 

— Mai curând în Valea Regilor; există indicii 
serioase ce ne dau motive să credem că 
Tutankhamon a revenit la Teba când s-a pus 
capăt ereziei. Însuși numele lui, care înseamnă 
„Simbol viu al lui Amon”, arată că atotputernicul 
Amon era din nou venerat. Dar nu știu în ce 
măsură te-ar interesa aceste străvechi dispute 
teologice. 
— Vreau să descopăr mormântul lui 
Tutankhamon. 
— Cine ţi-a vârât așa ceva în cap? 
— O căpetenie a beduinilor din deșert mi-a citi 
destinul. 


— Ah, bătrânul nebun care pretinde că știe unde 
se află mormântul lui Akhnaton... Se crede 
ghicitor. Crede-mă: nici una dintre predicțiile 
sale nu s-a adeverit. Uită-i profeția și stabileşte- 
ți scopuri mai realiste; toate mormintele din 
Valea Regilor au fost jefuite cu sute de ani în 
urmă. Pentru un arheolog, zona nu mai prezintă 
nici cel mai mic interes. 

Înțelegându-i disperarea, Petrie crezu de 
cuviinţă să-l consoleze. 

— Mi-ar plăcea să-ţi încredinţez o misiune 
delicată, Howard; colegul meu elveţian, Naville, 
va veni să lucreze la Deir el-Bahari și are nevoie 
de colaborarea unui pictor pentru a reproduce 
picturile și basoreliefurile din templul reginei 
Hatshepsut. 

Carter acceptă fără a-și arăta entuziasmul, deși 
îi venea să strige de bucurie: Deir el-Bahari se 
găsea pe malul vestic al Tebei, foarte aproape 
de Valea Regilor. 


CAPITOLUL 07 


Când se întoarse, Porchey își văzu urma 
pașilor pe nisipul imaculat din golful Baie 
d'Orient. Insula Saint-Martin, refugiu al piraţilor 
și al traficanţilor, își dădea la iveală plajele 
întinse, pe deasupra cărora treceau în zbor 
pelicani. Apă verde și limpede, vânt constant, 
soare călduţ... Viitorul lord Carnarvon însă nu 
venise la cură. Nu pentru a se bălăci alesese el 


să facă escală tocmai aici, la capătul lumii, în 
punctul de întâlnire al Antilelor Mari și Mici, ci 
pentru a mai adăuga o piesă la colecţia sa de 
personalităţi: ultimul dintre Arawaks, primii 
indieni care trăiseră pe aceste locuri. 

Descoperită în 1493 de Columb, insula Saint- 
Martin recăzuse în uitare înainte să fi fost 
ocupată de francezi, în 1629, urmaţi apoi, în 
1631, de olandezi și, în 1633, de către spanioli, 
împotriva cărora zadarnic a luptat Peter 
Stuyvesant. Insula fusese în proprietatea unora 
sau a altora, după cum decurgeau conflictele și 
războaiele. Englezii și-au îndeplinit bine rolul 
până la cedarea către olandezi a celei mai mari 
părţi din insulă și către francezi a părţii celei 
mai puţin bogate. 

Porchey căuta să-și amintească ruta pe care i- 
o recomandase un băștinaș aflat în exil în 
Canare: plecând de pe plajă, se îndreptă în 
direcţia muntelui Venon și trecu pe lângă o casă 
aflata în ruină, roasă de termite. Uragane și 
bătălii sângeroase  distruseseră sistematic 
zidurile fortăreţelor și ale celor mai frumoase 
case, ca și cum niciodată n-ar fi avut parte de 
liniște acest părelnic paradis. 

Aristocratul citise cu interes relatările fratelui 
Ramon Pane, călugăr din ordinul Sfântului 
leronim și însoțitor al lui Columb în călătoriile 
sale; acesta povestea cum, după ce înghiţeau 
cohoba, un drog halucinogen, indienii Arawaks 


intrau în contact cu divinităţile și cu demonii, pe 
care apoi îi sculptau în piatră sau în lemn. 
Sculpturile deveneau fiinţe periculoase; sub 
ameninţarea blestemelor și a bolilor, autorii lor 
trebuiau să le aducă zilnic manioc. Or, ultimul 
dintre Arawaks susţinea că l-ar fi văzut pe 
Marele Zeu și că l-ar fi închis într-o forma mai 
potrivită cu adevărata lui natura. Lectura îl 
învioră pe Porchey: pentru ca un britanic 
cumpănit și mai degrabă sceptic, așa cum era 
el, să-l poată contempla pe Creator, hotări că 
merita ocolul. 

Pe timpul triburilor Arawaks, crima era ceva 
necunoscut pe insulă; băștinașii trăiau goi și 
pescuiau. Invazia  caribilor din  junglele 
Amazoniei a pus capăt acestei epoci senine din 
viaţa lor. Violenţi și cruzi, aceștia i-au 
exterminat pe indienii Arawaks și s-au hrănit cu 
carnea lor. Un procedeu șocant, în opinia lui 
Porchey, care deplângea lipsa de eleganţă a 
acestor caribi al căror nume, transformat în 
caraibi, nu însemna altceva decât canibali. 
Atunci când ai șansa să descoperi o populaţie 
fericită, e oare neapărat nevoie s-o devorezi? 

Potrivit părerii unanime, triburile Arawaks 
fuseseră nimicite; faptul că mai exista un 
supravieţuitor era un adevărat miracol. 
Miracolul... Acesta era singurul fenomen care-l 
interesa pe Porchey. După ce l-a urmărit prin 
toate colţurile lumii, să-i fie oare dat să-l 


întâlnească acum? 

Porchey o luă pe o potecă îngustă, merse pe 
lângă poalele muntelui Vernon, apoi se afunda 
într-o pădurice de cocotieri. La locul stabilit, 
lângă un copac uscat, acoperit de liane, văzu o 
colibă acoperită cu ramuri de palmier; la intrare, 
o negresă gătea orez într-un vas de pământ. 
Gospodăria era ascunsă de un pâlc de arbori 
exotici cu frunziș viu colorat; câţiva pași mai 
încolo, erau straturi de cartofi dulci și de varză. 

Fiindcă nu era nimeni care să facă 
prezentările, Porchey fu nevoit să-și dezvăluie 
doar parţial identitatea, căci i se păru de prisos 
să enumere toate titlurile pe care le deţinea. 

— Pe mine, zise bătrâna, mă cheamă Mammy. 

— Dumneata ești ultima dintre indienii 
Arawaks? 

— Am fost crescută cu supă de mazăre și 
nimeni nu m-a jignit vreodată. 

— Nu asta am vrut să fac; nu ești cumva în 
posesia unei sculpturi? 

Mammy zâmbi. 

— Şi tu ai căzut în plasă! Legenda aduce pe 
aici câte doi, trei vizitatori pe an... Cine ar putea 
să-L închidă pe Dumnezeu într-un idol? 

— Indienii Arawaks au încercat. 

— S-au dus... lar mie mi-ar plăcea să mănânc 
în liniște. 

Porchey fu nevoit să recunoască legitimitatea 
acestei dorinţe; o lăsă pe Mammy și se îndreptă 


spre Marigot, capitala franceză. Cu ajutorul unui 
măgar și al proprietarului acestuia, reuși să 
ajungă înainte de lăsarea nopții. 

Locul acela nu aducea nici cu Londra, nici cu 
Roma. Strada principala, singura de altfel, era 
mărginită de case din lemn vopsit, a căror 
soliditate lăsa de dorit. La capătul ei, oceanul; la 
stânga, primăria, la dreapta, școala și 
comisariatul. Cineva dintre notabilităţile orașului 
ocupa întreg etajul întâi, prevăzut cu galerie. 

Porchey făcu o cercetare amănunţită, consultă 
arhive și întrebă autorităţile, dar căutarea 
ultimului supravieţuitor al indienilor Arawaks se 
dovedi un eșec; fusese iar victima unei 
minciuni. 

A doua zi, participa la un bal unde tinerele 
fete împrăștiau ovăz pe jos pentru a putea 
aluneca în timpul dansului; fermecat o clipa, 
aristocratul se  plictisi însă curând, părăsi 
adunarea și se duse să stea la malul oceanului. 
Cocotierii se aplecau în bătaia puternică a 
vântului. 

— Aștepţi pe cineva? întrebă o fetiță 
zâmbitoare, cu o floare de hibiscus în păr. 

— Poate. 

— Cum se numește? 

— Nu știu. 

— Un prieten? 

— Un prieten... Așa-i, ai găsit cuvântul potrivit. 
Un prieten în care aș avea încredere, un bărbat 


adevărat în stare să se sacrifice pentru idealul 
său. 

Fetița plecă în fugă. 

Urmărind-o cu privirea, Porchey se întreba 
dacă prietenul fără nume va veni din cer, din 
ocean ori de pe uscat, dacă se născuse într-un 
ținut apropiat ori mai îndepărtat și de va fi în 
stare, doar cu o privire plină de înţelegere, să 
pună capăt rătăcirilor sale. 


CAPITOLUL 08 


Cu un zgomot infernal, trenul plecă din gara 
Cairo exact la orele opt seara; călătorii urlau, 
râdeau, se apostrofau și alergau dintr-un 
compartiment în altul. Strivit între un obez 
distins, rezemat în baston, și o matroană cu văl, 
îmbrăcată în negru, Carter se gândea la felul 
destul de rece în care Petrie își luase la 
revedere de la el. Sir William îl învățase bazele 
arheologiei așa cum ar trebui să fie ea 
practicată; înarmat cu solide cunoștințe de 
istorie, capabil să descifreze unele texte 
hieroglifice, tânărul putea acum, credea sir 
William, să înceapă o carieră strălucită, în care 
Deir el-Bahari urma să fie o etapă hotărâtoare. 

Dar Carter se simţea singur pe lume. După ce- 
| pierduse pe Newberry, era acum abandonat de 
Petrie. Oare destinul îl condamna la 
singurătate? Totuşi, la capătul acestei călătorii îl 


aștepta Teba. Teba și Valea Regilor, pe care o 
va răscoli până când îi va smulge secretele. 

O familie își lua masa de prânz; pe banchete, 
în recipiente care se goleau rapid, deși toţi 
continuau să vorbească tare și piţigăiat, erau 
întinse frunze de salată, castraveți și ouă fierte. 
Ghiftuit, tatăl își scoase papucii, se propti de un 
sac și izbuti să adoarmă, în pofida larmei de 
piuituri. Când însă trei mici funcţionari hotărâră 
să ocupe compartimentul pentru a sta la taifas, 
trăgând din ţigări, Carter se văzu silit sa se 
retragă; atâta fum l-ar fi condamnat la asfixiere. 
Din fericire, răzbi până pe platforma trenului. 

Singur în fața nopţii înstelate, trai cea mai 
frumoasă călătorie cu trenul din viaţa sa. Viteza 
nu era mare, așa că vântul adia blând; era o 
plăcere să respiri. Savura fiecare kilometru ca 
pe o ofrandă cereasca. Orele păreau clipe. 

Dintr-odată, la răsărit, cerul se coloră în roșu. 
În miezul unei insule de foc, soarele tânăr ieșea 
învingător din lupta cu întunericul; în frunzișul 
verde al palmierilor pătrundea aurul zilei, 
grânele se aplecau sub briza dimineţii, iar Nilul 
își ieșea din toropeală. 

Urma gara Luxor, prăfuită și strivită de 
lumină; trenul opri sub o pasarela metalică. 
Grăbiţi, călătorii țâșniră din vagoane 
gesticulând; prins în mulțime, Carter se lăsă în 
voia valului.  Pietoni, negustori ambulanți, 
măgari și trasuri se amestecau într-un vârtej 


haotic. Obișnuindu-se cu vacarmul, Carter se 
furișa în oraș, învăluit într-un nor de nisip și, 
fără îndoială, de eternitate, a pietrelor, a 
templelor sau a mormintelor. Scăpat din 
îmbulzeală, se opri în faţa unei bucătării în aer 
liber și mâncă niște năut cald, amestecat cu 
orez. Această masă consistentă îi va da energia 
necesară pentru întreaga zi. 

Ar fi trebuit să ia legătura cu servitorul trimis 
pentru a-l conduce la Naville și care îl aștepta 
pe peronul gării, ţinând o pancartă cu numele 
lui; nu avea însă chef să discute cu un 
necunoscut. Avea nevoie mai întâi să între în 
dialog cu aceste locuri, cu acest cer, cu această 
lumină blândă și violenta în același timp. 
Privirile nu i se puteau dezlipi de muntele ce 
domina partea de vest a Tebei. La acest 
moment al zilei, apărea colorat în roz și 
albastru. 

La debarcader, strigă după un barcagiu și, 
odată stabilit preţul, după o îndelungata 
tocmeală în care Carter își folosi puţinele 
cunoștințe de limbă arabă, ambarcaţiunea se 
avântă pe apele Nilului. Trecu pe lângă un bac 
plin de oameni de la ţara și de animale, se lăsă 
purtată de curent și ajunse foarte rapid pe malul 
opus. Această scurtă traversare însemnă pentru 
Carter bucuria de a participa la un rimai repetat 
de mii de ori, timp de mii de ani, pe care el îl 
retrăia cu _ înfiorarea unui discipol care, în 


suflarea vântului ce umfla pânza albă a 
barcazului, putea desluși mesajul unui maestru 
invizibil. 

Pe malul stâng, într-o piaţă, agitația era în toi; 
se vindeau grâu, orz, bob, fistic, pui vii în cuști, 
țesături. O mulțime de gură-cască se înghesuia 
în jurul unui ghicitor care desena pe nisip niște 
semne ciudate. Mai mulţi indivizi care mâncau 
niște măgari îl asaltară pe Carter, oferindu-și 
serviciile; în cele din urmă, el alese un măgar cu 
ochi șireţi și blană îngrijită. 

— Unde vrei să mergi? îl întrebă stăpânul 
măgarului. 

— În Valea Regilor. 

— E departe. Va costa mult. 

— Cunosc exact distanţa și preţul; dacă vrei 
să fim prieteni, nu încerca să mă duci. 

După un dialog strâns cu propria conștiință, 
omul fu de acord cu băiatul. Porniră agale spre 
valea minunilor, traversară câmpuri însorite pe 
care creșteau grâu, lucerna, trifoi, cafeluţă și 
bumbac; bivoli și dromaderi le tăiau, cu 
nepăsare, calea. 

Localnicul s-a oprit în fața coloșilor lui 
Memnon, două statui imense, foarte deteriorate. 

— Mare mister, mormăi el; sunt duhuri de 
temut. Uneori, cântă. 

— Eu știu că sunt muţi de când i-au reparat 
romanii. 

— Ba nu! Lipsește urechea care să-i audă. 


Carter își însuși lecţia. Cu Petrie, studiase o 
învăţătură din vremea Vechiului Regat, în care 
bătrânul scrib spune că a ști să asculţi este 
cheia inteligenţei. lar egiptenii numeau urechile 
„însufleţitele”. 

Urmându-și drumul, străbătură satul Gurnah. 
În faţa unor case de pământ, se jucau copii 
murdari, pe jumătate goi; unii le-au aruncat 
zâmbete, alţii au fugit. Carter simţi că, dincolo 
de chipurile prietenoase ale felahilor, se 
ascundeau secrete adânc îngropate în bezna 
grotelor sau în măruntaiele muntelui. Munca lui 
era totuși să le dezgroape, să sape, să 
scormonească în pământ. Lăsând în urmă 
templul lui Sethi |, invadat de turme de capre și 
năpădit de buruieni, pormiră urcușul către 
morminte. 

Destul de brusc, dispăru orice urmă de 
civilizaţie; la fel de brusc, fără nici o tranziţie, 
începea deșertul. Nisip, căldură, uscăciune - 
orice prezenţă a vieţii era respinsă. Celebrându- 
și nunta grandioasă cu soarele, doar regnul 
mineral era aici stăpân absolut. Nimic din ce 
văzuse Carter până atunci nu se compara cu 
acest târâm aflat sub culmea vestică a 
muntelui, asemănătoare unei piramide. Intr-o 
clipă înţelese că aici avea să-și petreacă totuși 
cei mai frumoși ani din viaţă. 

Lumina îi frigea ochii; domolind pasul, 
măgarul înainta printre pereții de calcar. 


Pătrundea într-un ţinut straniu, în care părea să 
se fi concentrat întreaga materie de la facerea 
lumii. Cu fiecare pas, se afunda într-un defileu 
fierbinte; de o parte și de cealaltă, râpe abrupte 
și urme de ploi violente. Fiecare dintre pietre 
era atinsă de istorie, martoră atâtor procesiuni 
funerare care trecuseră cândva pe acest drum. 

Descălecă de pe măgar; bietul animal îl 
suportase destulă vreme. Sosise clipa să treacă 
de gura văii, să între în acea falie de timp și de 
spaţiu unde, prin cea mai enigmatică dintre 
puteri, se păstra neștirbită gloria zeilor. 

Deșert al deșerturilor, singurătate absolută, 
nesfârșită liniște... Cum să descrii acest locaș al 
adevărului, în care prezența omului pare de 
neconceput? Carter simţi că sufletele regilor 
morţi vegheau asupra locașurilor lor. 

Se spunea că nici măcar un mormânt nu le 
scăpase hotilor; neîncrezător însă, merse de la 
un mormânt la altul. Din păcate, toate fuseseră 
jefuite, golite de mobilele și de comorile lor. 

Transformate la începuturile creștinismului în 
chilii de pustnici, privite mai apoi cu indiferența 
de invadatorii musulmani, mormintele părăsite 
fuseseră asaltate de șacali și de lilieci. Abia de 
curând în locul lor se vedeau turiști buimaci și 
grăbiţi. 

Intrând în farmecul magic al Văii Regilor, 
Carter vizită monumentele cu admirabilele lor 
reliefuri şi picturi, cobori în adâncurile 


pământului și reveni la lumină, urcă pieptiș, 
merse pe poteci înguste, își încărcă privirile cu 
această viziune a lumii de dincolo, tăiată în 
piatră de mâna omului. 

Scăldat în lumina asfinţitului, oboseala i se 
risipi. Muntele de Vest deveni ușor, uriașele 
blocuri de piatră își pierdură greutatea, 
scânteierile de aur ale zilei ce se sfârșea 
întâlneau pământul, cu limpezimile sale argintii. 
Sări pe o creastă ce domina întreaga vale, se 
așeză pe o lespede de piatră și, în minte, îi 
veniră cuvintele pe care aceste locuri i le 
inspiraseră cândva lui Volney: 

Totul în jurul meu îmi spunea că omul nu este 
om decât prin sufletul său: rege prin gândirea 
sa, atom plăpând prin învelișul său. Numai 
speranţa într-o viață de apoi îl poate face 
victorios în permanenta lui luptă cu mizeriile 
vieţii. lar sentimentul originii sale cerești, aceste 
hieroglife, aceste desene, sunt toată istoria 
cunoașterii omenești: preoţii Egiptului nu le-au 
încredinţat tenebrelor decât pentru a le salva de 
tulburările de pe pământ. Părea că fusesem 
călăuzit de lumina lămpii fermecate și că urma 
să fiu inițiat într-un mare mister. 


CAPITOLUL 09 


Silueta i se contura în lumina unei raze de 
lună; având pe cap un turban și fiind îmbrăcat 
cu o galabieh, era mare de statura și bine făcut. 


La brâu avea un pistol. 

— N-aveţi dreptul să vă petreceţi noaptea aici, 
îi spuse acesta în engleză. 

— Numele meu este Howard Carter; sunt 
arheolog. 

— lar al meu, Ahmed Girigar. Lucrez în 
serviciile de securitate. 

— Dar nu sunt un hoţ. 

— Pe dumneavoastră vă apar, domnule 
Carter. Ori nu vă daţi seama de pericol? 

— Afara de prostie și de rea-voinţă, nu văd 
altul. 

Ahmed Girigar se așeză lângă el. 

— B'ism'-illah-ma'sha'Ilah, Ferește-ne, 
Doamne, de rău, rosti el grav; pericolele despre 
care vorbiţi sunt, desigur, redutabile, dar n-ar 
trebui să neglijați bandele de jefuitori care s-au 
aciuat pe colinele de la Gurnah. Îi storc de bani 
pe ţărani și-i tâlhăresc pe străini. 

— Eu nu mă simt străin; această vale îmi 


aparţine. 
— Aveţi drept de concesiune? 
Concesiune... Un cuvânt magic, care 


înseamnă dobândirea dreptului de a săpa aici și 
oriunde ar dori. 

— Nu sunt decât asistentul lui Naville. 

— Elveţianul care lucrează la Deir el-Bahari? 

Carter fu uimit. 

— Păreţi un perfect cunoscător al castei 
arheologilor. 


— Tatăl meu a fost reis. Eu îi calc pe urme și 
vreau, ca și el, să conduc echipe de muncitori în 
căutare de comori. Aștept să-l întâlnesc pe cel 
care va iubi destul de mult valea, pentru a-i 
consacra întreaga viaţă; valea îi va vorbi doar 
aceluia care va ști s-o îmblânzească. 

— Am citit rapoartele lui Belzoni. 

Ahmed Girigar zâmbi. 

— Ciudat căutător... Un uriaș mânat de o 
pasiune copleșitoare! Visa la isprăvi cât mai 
zgomotoase și forța intrările mormintelor cu 
lovituri de baros. Nu s-ar fi dat înapoi nici să 
folosească dinamita. 

— E cel care, după Champollion, a cercetat 
valea în profunzime. Concluzia i-o știu pe 
dinafară: „Am ferma convingere că, pe unde am 
trecut eu, nu mai este nici un mormânt de scos 
la iveală”. 

În speranţa unor cuvinte de încurajare, Carter 
făcu pe avocatul diavolului. lar Ahmed Girigar 
nu îl dezamăgi. 

— Era totuși o părere pripită, de european 
grăbit. 

— Un deschizător de drumuri ca el n-ar fi dat 
totuși certitudinea pe o speranţă. 

— Desigur... Dar era prea nerăbdător. Valea a 
fost rănită, umilită; în prezent, ea rămâne 
ascunsă și tăcuta. Numai cineva dăruit și 
meticulos, încrâncenat până la obstinaţie, va 
mai putea ridica vălul de timp și de nisip ce 


acoperă misterul văii. Şi nimeni nu-i ia în seama 
pe localnici, bieţi oameni fără educaţie, cu toate 
că străbat zilnic aceste poteci și știu să asculte 
graiul pietrelor. Acum, domnule Carter, trebuie 
să plecaţi. Dacă nu, voi fi obligat să vă fac un 
proces-verbal pentru vizita neautorizată. 

— Ne vom mai vedea. 

— Cu voia lui Alah. 

Ahmed Girigar îl privi pe tânărul englez 
îndepărtându-se. Se ridică și, înclinându-se, 
duse mâna la buze și la frunte; saluta astfel un 
personaj important, care încă nu-și descoperise 
măreţia propriei vocaţii. 

x 

Templul din Deir el-Bahari, supranumit 
„Minunea minunilor”, era pitit îndărătul unei 
faleze cotropite de soare; în fața edificiului 
construit în terase, deşertul arzător luase locul 
livezilor, al bazinelor cu apă proaspătă și al 
plantaţiei de arbori de tămâie, pe care regina 
Hatshepsut îi adusese din minunatele ţinuturi 
ale Pontului. Carter se îndreptă spre porticul lui 
Anubis, zeul menit să-i câlăuzească pe cei morți 
pe cărările lumii de dincolo. Acolo lucra noul său 
șef. 

Primirea pe care i-o făcu Eduard Naville nu se 
dovedi dintre cele mai călduroase; scorţos în 
costumul său colonial, îl primi mai curând cu 
răceala. 

— Aţi pierdut trenul? 


— Nu, domnule. 

— Ah... Servitorul meu n-a ţinut poate destul 
de sus pancarta cu numele dumneavoastră? 

— Ba da, domnule. 

— Atunci, de ce nu v-aţi prezentat? 

— O urgenţă. M-aș putea apuca de lucru? 

Naville desena basoreliefuri. 

— Capodopere unice în lume, gravate de un 
artist cu mână atât de fină și de ușoară, încât 
timpul le va șterge în curând... Pentru a le 
păstra în memoria omenirii, trebuie să le 
publicăm. Va fi nevoie să desenam și să pictăm 
totul, Carter; muncă de sclav. 

— De egiptean mai degrabă, nu credeţi? 

Îi zâmbi și gheaţa se sparse. 

— Vom prefera acuarela. Vei reproduce însă și 
textele. 

— Cu condiția să le descifrăm împreună. 
Vreau să învăţ. 

Își strânseră mâinile. Pentru un englez și un 
elveţian, această ieșire plină de însufleţire era 
aproape o indecenţă. 

x 

Asupra Luxorului se lăsa noaptea. Se auzeau 
cântece melancolice, acompaniate de clarinete, 
ultimul vapor trăgea la țărm și se aprindeau 
opaiţele cafenelelor. Pe terasă la Winter Place, 
Carter stătea la o bere cu Naville. 

— Ești atât de bun să-mi explici ce era cu 
„urgenţa” despre care spuneai că te-ar fi 


întârziat la sosire? 

Arheologul elveţian i se părea om de onoare. 
Mai puţin sever decât Newberry, mai puţin 
maiestuos decât Petrie, n-avea totuși o 
rigiditate  profesorala. Lui Carter îi inspira 
încredere. 

— De mai multe luni, iau notițe despre Valea 
Regilor. Am umplut deja două caiete groase. 
Inregistrez fiecare descoperire, fie că este un 
mormânt, o mumie sau un simplu vas. Sunt încă 
departe de a-mi fi atins scopul, dar vreau să 
cunosc totul despre rezultatele săpăturilor. 

— In ce sens? Belzoni a răscolit peste tot. Nu 
sunt de acord cu metodele sale: să surpi o 
străveche intrare cu lovituri de târnăcop sau să 
tragi cu pușca în concurenţa științifică nu sunt 
măsuri savante de cea mai bună inspiraţie. Dar, 
în sfârșit... într-o epoca în care nimeni nu ezita 
să ucidă pentru a fura un simplu scarabeu, el a 
făcut totuși ceva bun. 

— Și eu îl admir. Era, ca și mine, un om de 
condiție modestă și a închinat totul pasiunii 
sale. A dat însă dovada de o oarecare rigiditate, 
căci a mers după semnele mari, fără a lua în 
seamă detaliile ce l-ar fi putut duce la 
descoperirea altor morminte. 

— Trebuie să te dezamăgesc, Howard. Opinia 
lui Belzoni a fost confirmată de savanţi metodici 
și ponderaţi, cum este germanul Lepsius. Abia 
de a mai putut scoate la lumină câteva vestigii 


sumare, astfel că săpăturile din vale au fost 
definitiv abandonate. 

— Dar e absurd! Ești de acord că toţi faraonii 
dinastiilor a XVIll-a și a XIX-a sunt îngropaţi 
acolo? 

— E probabil. 

— Recunoaște că mai lipsesc destui la apel. 

— Argumentul este tulburător. La care regi te 
gândești? 

— Cred că ar fi vreo zece, dar mai ales la 
Tutankhamon. 

Pe fața lui Naville se citi o expresie de 
dezamăgire. 

— Cum, regele ăsta lipsit de importanţă? 
Domnia lui a fost atât de scurtă și de săracă în 
evenimente... După mine, ar trebui să fi fost 
înmormântat în altă parte ori incinerat ca și 
Akhnaton. Micul suveran era mult prea legat de 
erezie. 

— Dar n-a fost încoronat la Karnak, asemenea 
celor mai mari dintre faraonii Egiptului? 
întrebarea îl puse în încurcătură pe elveţian. 

— Posibil... 

— A domnit aproape zece ani, adăugă Carter cu 
însufleţire, și nu știm nimic despre el, ca și cum 
ar trebui să rămână cel mai misterios faraon din 
istorie. Pe piaţa de antichităţi n-am văzut să 
circule până acum vreun obiect de pe vremea 
domniei lui. 


— Presimt că te grăbești să tragi o concluzie: 
mormânt intact. 

În loc de răspuns, ochii lui Carter prinseră să 
scapere. 
— Tinereţea e nesăbuită, ăsta e farmecul ei... 
Dar trebuie să-ţi construieşti o carieră solidă, 
Howard. Gândește-te, mai întâi, la reputaţia 
dumitale. Nu ești un savant dintr-o familie 
notorie, nici un aristocrat suficient de bogat 
pentru a obţine concesionarea Văii Regilor; ia-ţi 
gândul! 


CAPITOLUL 10 


La capătul câtorva ani de călătorii, vicontele 
Porchester, viitor conte Carnarvon, depăna 
amintiri cu un fost jocheu, ieșit de două ori pe 
locul al treilea la derby-ul de la Epsom. Discuţia 
se purta în încăperea din fund a unei taverne 
sordide din Constantinopol, la adăpost de urechi 
indiscrete. Foarte agitat, jocheul nu înceta să se 
tot uite în spate. 

— Cine v-a trimis aici? 

— Un pirat din Genova. Mi-a spus că 
dumneata ai fi omul pe care-l caut. 

— Îmi păreţi... un aristocrat! 

— Atât cât se poate, băiete. Asta e viaţa și 
nimeni nu poate schimba lucrurile. 

— Vă voi cere o plată foarte mare. 

— Îmi sta în obicei; îţi pretind, în schimb, să 
actionezi impecabil. 


În costum de căpitan de iaht, Porchey sorbea 
dintr-o cafea turcească; fostul jocheu își calma 
nervozitatea cu lichior de trandafir. 

— Când vreţi să va întâlniți cu Abdul cel 
Blestemat? 

— Cât mai curând posibil. 

— E în oraș săptămâna asta, dar e foarte 
ocupat. În ce scop doriţi să-l vedeţi? 

— Ca să-l vad. 

— Poftim? 

— Nu vorbim despre cel mai mare bandit al 
Bosforului, un hoţ genial și un strateg de prim 
rang? 

— Ba da, dar... 

— Ei bine, află că sunt colecționar de întâlniri 
cu indivizi ieșiţi din comun din cele mai diferite 
puncte de vedere. După cât am colindat, cunosc 
mai bine ca oricine bătrâna noastră planetă. Am 
petrecut în Africa de Sud câteva zile, în Japonia 
o săptămână, în Franţa o singura seară, iar în 
Statele Unite o lună întreagă. Sunt sătul acum 
de geografie. Caut tovărășia unor oameni cât 
mai străini de condiţia mea, cum ești bunăoară 
dumneata; nici nu-ţi dai seama cât de aroganţi 
și de plictisitori sunt aristocrații. lar în privinţa 
mai-marilor lumii, pe care răposata mea mamă 
și-ar fi dorit să-i frecventez, aceștia nu știu 
decât să mintă. Ca și dumitale, bagă bine de 
seamă. 

— De ce... 


— Pentru că dumneata nici nu-l cunoști pe 
Abdul cel Blestemat și încerci numai să-mi furi 
niște bani, într-un fel pe care l-aș numi lipsit de 
onestitate. 

— Fals! Eu sunt agentul de legătură al lui 
Abdul. 

— În acest caz, transmite-i că-l voi întâlni 
mâine, la miezul nopţii, în colţul de sud al 
vechiului port, pentru a-mi completa cu el 
galeria de portrete. 

Moștenitorul familiei Carnarvon se ridică, 
omise să-l salute pe interlocutorul său și părăsi 
taverna, fluierând ușor un vechi refren galez. 

x 

La ora și în locul stabilit, Porchey văzu 
apropiindu-se o barcă în care doi bărbaţi 
vâsleau ritmic și fără zgomot. Îi veni în gând 
tatăl său, care-l aștepta să se întoarcă la 
castelul Highclere; bătrânul lord îi reproşa fiului 
său nesfârșitele plecări și veniri, atașamentul 
excesiv pentru călătorii, precum și îngrozitorul 
obicei de a apărea și dispărea pe nepusă masă. 
Porchey recunoștea cu plăcere că acest fel de a 
se purta nu era prea demn de un viitor conte, 
stăpân peste una dintre cele mai respectabile 
moșii din Anglia; dar cum să-și fi potolit altfel 
nerăbdarea de a trăi și plictisul ce-i măcina 
sufletul? Devorând spaţiile, trăgea nădejde că-și 
va domoli foamea, dar nu reușise decât să-și 
accentueze melancolia. O existență găunoasă și 


inutilă: iată ce nu putuseră umple nici mările și 
oceanele. O singură fiinţă omeneasca îi va alina, 
poate,  deznădejdea,  deschizându-i o cale 
neașteptată. Acest Mesia, să fie oare Abdul cel 
Blestemat? 

După mutră, cei doi vâslaşi erau numai buni 
de spânzurătoare; bărboși, nerași, cu părul 
slinos și cu veșmintele duhnind a pește, aceștia 
îl poftiră să urce în amărâta lor ambarcaţiune. 
Un om cu capul pe umeri ar fi ezitat, Porchey 
însă își asumă riscul. 

Un miros fetid urca din apele verzi-albăstrui. 
Ţinând strâns ramele, cei doi turci văsleau cu 
viteză. 

— Unde mergem? 

— Acolo unde mergem, răspunse, într-o 
engleză stâlcită, cel mai vârstnic. 

— ÎI voi vedea deci pe Abdul cel Blestemat. 

Bărbosul rânji. 

— Tare m-aș mira. 

— De ce te îndoiești? 

— Pentru că Abdul este departe de aici. Până 
la urmă a fost prins; i-a venit rândul să cadă 
pradă uneltitorilor. 

— incontestabil, iată ceva nou care schimbă 
total situaţia. Cea mai buna soluţie este să ne 
întoarcem în port. 

Barca se opri. 

— Nici vorbă! 

— Te înșeli, amice. 


— Nu suntem amicii dumitale. 

— Într-un fel, asta mă bucură. 

— Sunteţi un om bogat... 

— Așa-i. 

— Aveţi la dumneavoastră o însemnată sumă 
de bani. 

— Mi-ar ajunge să vă cumpăr vaporul ăsta 
frumos. 

— Din păcate, prinţul meu, avem cu totul alte 
planuri. 

— Poţi să-mi spui viconte. 

— Averea nu-i cumva în sacul de la picioare? 

— Ba da. 

— Daţi-mi sacul. 

— Şi dacă refuz? 

— Veţi pieri înecat. 

— Pentru un marinar încercat, ar fi un destin 
cumplit... Dar dacă primesc? 

— Vă veţi întoarce înot și veți scăpa astfel cu 
o baie. 

— Uiţi, dragul meu, că un bun căpitan nu știe 
să înoate și că rămâne la bord până în ultimul 
moment. 

Hoţul se enervă. 

— Deschideţi sacul! 

— jefuirea unui călător cinstit este o faptă 
condamnabila; în locul vostru, aș renunţa. 

— Faceţi ce vi se cere. 

Vicontele scoase din sac un pistol superb, din 
argint, pe care-l îndreptă spre agresorii săi. 


— Va previn însă că mă număr printre primii 
șase trăgători ai Regatului Unit. Cu ceva mai 
mult antrenament, aș fi ajuns pe locul întâi. 

Cei doi turci dispărură îndată în apa tulbure. 

— Păcat, regretă aristocratul. Am ratat încă o 
ocazie de a mă perfecționa. 


CAPITOLUL 11 


Carter visa în fiecare zi la Valea Regilor, de 
care era atât de aproape și atât de departe în 
același timp. Deir el-Bahari nu-i lăsa nici un 
moment de răgaz. Nu-și putea lăsa cu totul 
liberă imaginaţia: fiecare acuarela trebuia să fie 
o reproducere fidelă, fie a unei scene rituale ori 
a unei bărci pe Nil, fie a unei coloane de 
hieroglife. Pigulea răbdător, nu atât pentru 
plăcerea sa, cât pentru a face înţeleasă 
generaţiilor viitoare splendoarea pierdută a 
templului în care trona zeița Hathor, cea cu 
surâsul fermecat. Faptul că făcuse să renască 
pe hârtie chipul zeiţei îi dădu o emoție atât de 
puternică, încât, atunci când își încheie 
reconstituirea, simţi cum îi tremura mâna. 
Trebuia să își întrerupă munca și îi ceru lui 
Naville permisiunea să plece pentru câteva ore. 

Și unde să-și găsească odihna, dacă nu în 
templul de la Luxor, acolo unde coloanele, cele 
mai înalte rămase în picioare din tot Egiptul, 
purtau sufletul în slava cerurilor? Luă bacul 
folosit de localnici la traversări, în care domnea, 


ca de obicei, o atmosferă vie și veselă. 

Era de neînțeles cum, într-un spaţiu atât de 
mic, se puteau înghesui atâţia oameni, atâtea 
animale și mărfuri. Femeile profitau de drum 
pentru a se aduna și a sporovăi între ele. Ştiau, 
oare, aceste musulmane de treabă că, în 
primele secole ale erei noastre, tocmai o 
creștină din Egipt lansase moda veșmintelor 
lungi și negre, pe care și le fluturau în tot locul 
în semn de jale pentru moartea lui Hristos? 

După ce atât fiinţele vii, cât și obiectele 
neînsufleţite își ocupară locurile astfel că nu mai 
puteai mișca un deget, bacul se urni clătinându- 
se. Mergea cu viteză potrivită; după Scriptură, 
graba nu putea veni decât de la diavol. 

Pe la jumătatea fluviului, o văzu. 

În vârstă de vreo douăzeci de ani, fata purta o 
rochie lungă, roșie, avea gâtul împodobit de un 
colier de lapislazuli și o brățară de aur la 
încheietura mâinii drepte, un chip cu trăsături 
fine, părul negru, lung și ochii verzi ca apa. 
Marginea pleoapelor era subliniata cu o linie 
trasată cu fard de culoare neagră; avea unghiile 
de la mâini și de la picioarele vârâte în sandale 
colorate cu henna. 

Grăbit să ajungă pe mal pentru a-și vinde 
încărcătura de ceapă și năut, un ţăran burtos 
trecu printre ei, despărţindu-i. 

— Mă numesc Howard Carter, dădu el de știre 
cu Oo voce pe care și-o dorea fermă. lertaţi-mă 


că vă abordez într-un fel atât de îndrăzneţ, dar 
găsesc că semănaţi cu zeița Hathor, pe care 
tocmai am pictat-o la Deir el-Bahari. Este... este 
tulburător să întâlneşti o zeiţă vie. 

Puternic contrariata, ea catadicsi totuși să-i 
răspundă: 

— Niciodată nu se fac unei femei complimente 
în termeni atât de exageraţi, domnule Carter. li 
puteţi atrage clevetiri și chiar jigni soţul. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Încă nu. Sunteţi arheolog? 

— Pregătesc publicarea de reproduceri ale 
templului de la Deir el-Bahari. 

— E splendid. Mereu le spun asta elevilor mei. 

— Sunteţi profesoară? 

— Sunt învăţătoare voluntară în satul meu, 
uneori infirmiera și, când se ivește ocazia, ghid 
pentru turiști. 

— Așa se explică engleza dumneavoastră 
frumoasă. 

— Vorbiţi araba? 

El se strădui să spună câteva fraze de politeţe, 
începând cu inevitabilul „în numele lui 
Dumnezeu cel îndurător și milostiv”, care 
trebuia să preceadă orice discurs. Surâsul ei îl 
cuceri pe loc. 

— Nu-i rău deloc... Dar trebuie să mai 
exersațţi. 

— Aţi accepta să vă fiu elev? 

Bacul încetini. Mulțimea se puse în mișcare. 


Fiecare se pregătea să debarce cu o nerăbdare 
prea puţin orientală. Disperat să n-o piardă, 
dădu din coate și reuși să fie printre primii care 
coborâră pe chei. Imediat ce o zări, merse 
alături de ea. 

— Vă pot însoţi? 

— Mă duc acasă. 

— Ce-ar fi să luăm o trăsură? Mi-aţi putea 
arăta satul dumneavoastră. De dragul faimei pe 
care-o are ospitalitatea egipteană, nu veţi 
refuza, nu-i așa? 

Prinsă în capcană, ea primi să urce într-o 
trăsură strălucitoare. El alese un cal sănătos și 
bine îngrijit, care galopă fără efort. leșiră repede 
din micul orășel, pătrunzând în universul 
încremenit al câmpurilor și al canalelor de 
irigație, aceleași de milenii. Cât ţinu drumul, ea 
rămase tăcută. 

La intrarea în sat, tânăra îi ceru vizitiului să 
oprească. 

— Numele meu e Raifa. Aţi dori un ceai, 
domnule Carter, ori vă întoarceţi în oraș? 

— Vă las să hotărâți pentru mine. 

Merse după ea. Trecură printre ocolul în care 
era adunată recolta și cuptorul public, în care 
niște femei coceau pâini rotunde, în timp ce 
altele cărau apă de la un puț din apropiere. Erau 
urmăriţi de câini fără stăpân, mai curând 
agresivi. Aflat într-un loc împrejmuit cu palmieri, 
satul Raifei era format din case joase de 


chirpici, fără curent electric și fără apă. În loc de 
acoperișuri, pe case erau împletituri din crengi 
de palmier; drept combustibil se folosea bălegar 
de vacă, uscat. Străbătură un adevărat labirint 
de străduţe înguste și prăfuite. Lângă mica 
moschee, al cărei minaret se înălța deasupra 
masei compacte de case, bărbaţi ghemuiţi își 
cerneau în palmă șiragul de mătănii. 

Raifa locuia în cea mai drăguță dintre case, 
lângă cea a primarului. Deasupra ușii vopsite în 
albastru, o potcoavă și o mână de-a Fatimei 
îndepărtau spiritele rele. Se treziră în mijlocul a 
vreo douăzeci de copii; fetiţele se jucau cu 
păpuși din cârpe, iar băieţeii se îmbrânceau. 
Atrase de această agitaţie, câteva capre 
cerșeau de mâncare. După ce izbuti să 
restabilească ordinea în acest mic univers, Raifa 
deschise ușa ce dădea spre domeniul sau. 

In prima încăpere, pe podeaua de pământ 
bătătorit, dormea un măgăruș. O bătrână fără 
dinţi, îmbrăcată într-o rochie neagra, cam ruptă, 
frământa un aluat. Inspăimântată la vederea 
unui occidental, își trase pe cap valul tradițional, 
lăsându-și la vedere numai licărul ochilor. Raifa 
îi porunci sa facă un ceai și îl pofti pe Carter 
într-o a doua încăpere, destul de mare, 
pardosită cu lespezi pătrate. De-a lungul 
pereţilor, perne și banchete viu colorate. 

— Luaţi loc, domnule Carter. 

— Locuiţi singură? 


— Cu fratele meu, Gamal. E proprietar agricol 
și perceptor. 

— Când i-aţi pronunţat numele, v-am simţit 
vocea schimbată. 

— Tin foarte mult la el, dar... e violent uneori. 
E nevoit să se arate sever și să-i biciuiască pe 
rău-platnici. Gamal este foarte legat de tradiţii 
și nu va aprecia prezenţa dumitale aici. In sat, 
eu sunt considerată o femeie prea liberă; mă 
bucur însă, din fericire, de sprijinul primarului, 
pe care l-am vindecat cândva de o infecţie. La 
câţi necăjiţi și bolnavi sunt... este nevoie de o 
femeie care să le facă viaţa mai ușoară. 

Bătrâna servitoare aduse ceaiul și prăjiturile 
cu miere. Un tânăr vânjos, cu pielea foarte 
tuciurie, cu sprâncene negre, stufoase, apăru 
dintr-odată, gata de lupta cu un obstacol 
îngrijorător. În mâna dreapta ţinea un bici. 

— leșiţi de-aici! Nu aveţi dreptul sa fiţi aici, 
singur cu sora mea. 

— Să-i refuz invitaţia ar fi fost o insulta. 
Numele meu este Carter și vreau să vă salut. 
Permiteţi-mi să mă retrag. 

Indiferent la mânia lui Gamal, Carter lăsă 
paharul cu ceai de menta, se ridica și părăsi 
încăperea. 

O cobra dresată, întinsă pe prag, îi bară 
trecerea. 

— Nu vă fie teamă, îl încurajă Raifa. Locuiește 
la noi și vine să ceară lapte. 


Ea se întoarse către fratele său. 

— Şarpele nostru nu se arata decât faţă de 
prietenii adevăraţi; ar trebui să fii convins, 
Gamal. 

La ieșirea lui Carter din sat, pentru a-și 
exprima satisfacția, femeile acoperite cu văluri 
scoaseră un șir lung de chiuituri, lovindu-și cerul 
gurii cu limba. 

x 

Câteva zile mai târziu, paşii îl purtară spre 
Ramesseum, milenarul templu al lui Ramses al 
II-lea. Edificiul suferise mari stricăciuni; în curtea 
dinaintea sălii coloanelor, se afla cea mai mare 
statuie sculptata vreodată. La început, intactă și 
semeaţă, cântarea mai bine de o mie de tone. 
Ignoranţa și fanatismul nu izbutiseră s-o 
nimicească, ci doar s-o răstoarne; chipul ei, 
atins de aurul roșiatic al asfinţitului, continua să 
emane o forţă senina. 

Apăru o turmă de capre negre și albe. Carter 
se strecură printre blocurile de piatra risipite 
peste tot și printre tufele de tamarin; avu grijă 
să se ferească de buruienile înțepătoare, apoi 
se așeză sub frunzișul unui salcâm ce înflorise 
printre ruine. 

De când o întâlnise pe Raifa, aruncase la 
gunoi mai multe acuarele nereușite. N-o putea 
uita, era descumpănit și nu cunoștea pe nimeni 
căruia să i se destăinuie. Jinduia s-o revadă însă, 
dacă fratele ei ar fi depus plângere împotriva 


lui, Naville ar fi fost silit să-l alunge. Ura 
conflictele și nu se gândea decât la publicarea 
imaginilor templului „său”. Totuși, se hotărî să 
riște. 

Paznicul măreţelor ruine se apropie cu un băț 
în mâna. 

— Aveţi grija! Pe aici, șerpii nu sunt tocmai 
rari. 

Fără vârstă, cu fața brăzdată de riduri și 
mișcându-se domol, localnicul se așeza pe un 
bloc de piatră acoperit de hieroglife și privi spre 
asfinţit. 

— Nu-i așa că sunteţi în căutarea mormântului 
unui rege necunoscut? 

— De unde știi? 

— Vântul suflă tare și eu am auzul fin. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de obiecte 
purtând numele lui Tutankhamon? 

— Nici negustorii, nici hoţii nu au așa ceva. 
Dar e și normal... Marele Ramses i-a distrus 
templul și i-a jefuit mormântul, pentru a șterge 
toate urmele acelei blestemate epoci. 

Spusele paznicului îl consternară. Părerea 
acestui gaffir conta brusc mai mult decât a 
tuturor egiptologilor. 

— Mergeţi pe calea dumneavoastră, domnule 
Carter, nu vă luaţi după unii și alţii; nu fiţi nici 
plagiator, nici suflet sterp. De n-aţi fi fost 
englez, v-aș fi dăruit un talisman să vă apere de 
dușmanii care, din umbră, sunt gata să vă facă 


rău. Englezii nu cred însă în Dumnezeu. 


CAPITOLUL 12 


— Dumnezeu să te ocrotească, fiule. Cei doi 
bandiți te-ar fi putut ucide. 

— E prudent să crezi în El din când în când, 
recunoscu Porchey. 

— De unde vii de data asta? 

— Din Constantinopol. 

— Ai întâlnit acolo pe cineva important? 

— Trebuia să am o discuţie cu Abdul cel 
Blestemat, dar s-a amânat. 

Bătrânul conte Carnarvon își ridică ochii spre 
cer. 

— Porchey, Porchey! Când vei înceta oare să 
vânturi lumea? 

— Când ea va înceta să se mai învârtă în 
oricare dintre sensuri. Odihnește-te, tată; simt 
că ești obosit. 

Porchey îl chemă pe majordom să înteţească 
focul în căminul din salonul mare. Apoi, îi oferi 
el însuși tatălui său un pahar de whisky și avu 
grijă ca acesta să se instaleze cât mai comod 
într-un fotoliu din piele, deosebit de preţios. 

— De când a murit maică-ta, îmi fac multe griji 
pentru viitorul tău. Ce cauţi, de fapt, fiule? 

— Nu știu. 

— Atâtea călătorii nu te-au ajutat să afli 
răspuns? 

— Simple aventuri, nimic serios. Oricine poate 


călători pe oceane și traversa continente; deși 
poate părea o adevărată ispravă, nu este decât 
o banalitate ca oricare alta. Ai mai primit cărţi 
noi de istorie? 

— Doar manuale anoste de la British Museum. 
Ti le-am făcut teanc pe birou. 

— Ești un tată minunat. 

— N-ai vrea să jucăm o partidă de șah? 

— După ce-ţi faci siesta, cu plăcere. 

Când ploaia încetă pentru câteva minute, 
Porchey făcu o plimbare prin parcul imens de la 
Highclere. Castelul era auster; porţile masive, 
unghiurile drepte și crenelurile îi dădeau 
aspectul unei fortărețe medievale, închise în 
trecutul și în tradiţiile sale. Vicontele iubea stilul 
acesta grandios și, mai mult încă, era încântat 
de perfecțiunea peluzelor, la întreţinerea cărora 
lucra o armata de grădinari. Un corp numeros 
de servitori devotați veghea asupra integrităţii 
domeniului. În regiune, era o onoare să slujești 
familiei Carnarvon din tată în fiu și să contribui 
la propășirea uneia dintre cele mai frumoase 
proprietăţi din Anglia. 

Porchey găsea odihnitor să meargă ore întregi 
pe pământurile sale, însoţit de câinii săi de 
vânătoare. Se abandona visării sub cedrii de 
Liban, colinda pe malul lacului, spre care dădea 
o terasă din marmură albă, se aventura prin 
tufele de măceș în căutarea vreunui iepure, 
urca pe dealurile acoperite de păduri de stejari 


și de fagi. Highclere era la adăpost de 
tulburările vremii și ale vieţii de societate. În 
aristocrația britanică, nu era nimeni să 
înţeleagă de ce viitorul conte Carnarvon nu-și 
petrecea zilele acasă, fericit, în propriul paradis. 

Porchey reveni la castel abia la căderea nopţii, 
porunci să-i fie hrăniţi câinii și se refugie în 
bibliotecă, una dintre cele mai vaste și mai 
valoroase din Regatul Unit; tot ce se scrisese 
despre istoria antică era adunat aici. Aruncând 
un ochi distrat pe două stranii relicve, biroul și 
fotoliul folosite de împăratul Napoleon | în 
timpul exilului său pe insula Elba, vicontele 
ezită să se așeze. Din respect pentru adversar, 
se mulţumi cu un scaun obișnuit și se aplecă 
asupra unui studiu consacrat ceramicii 
orientale. 

Tatăl său deschise ușa bibliotecii. 

— Ai uitat de mine? 

— lartă-mă. 

— Aș fi mai bucuros să văd că studiezi 
finanţele și investiţiile. 

— Cum aș putea să fiu la fel de bun ca tine în 
această privinţa? 

— Fiule, curând nu voi mai fi aici. 

— Prostii! Ești la fel de puternic ca un stejar. 

— Imbătrânesc, Porchey, ar trebui să ţii 
seama. 

Partida de șah avu loc în faţa căminului din 
salonul cel mare. Turnurile castelului dispărură 


într-o ceaţă deasă. 

Lordul Carnarvon, tatăl, oferi o sticlă de Dom 
Pérignon și pâine prăjită cu caviar, cadou din 
partea unui ministru rus. Carnarvon fiul se 
străduia să facă faţă unei deschideri siciliene 
dintre cele mai clasice. 

— Faci progrese. 

— În timpul peregrinărilor mele am avut tot 
timpul să studiez tratatele cele mai bune. 

— Ar fi timpul să discutăm serios. 

— Îţi stau la dispoziţie. 

Nu fără o oarecare neliniște, Porchey observă 
că tatăl său dădea semne de slăbiciune. 
Altădată, ar fi ieșit la atac cu nebunii. 

— Cât vei rămâne la Highclere? 

— La astfel de întrebări nu sunt în stare să 
răspund. Depinde de umiditate, de atmosferă, 
de dispoziţie, de un gând fugar... 

— Dă-mi voie să-ţi cer mai mult. Ti-ai făcut un 
plan exact? 

— M-am gândit. 

— Cum? 

— Nu-mi place deloc să mă destăinui. 

— Insist, Porchey. 

— Ei bine... Te vei mira, dar nu prea cunosc 
ltalia, sudul mai ales. Neapole este un oraș 
foarte atrăgător. 

— Neapole! Un cuib de hoţi și criminali. 

— Așa este... Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe 
șeful mafiei. 


— Porchey! îţi dai seama de... 

— Desigur, tată. Chiar dacă e vorba de 
colecţia mea de personaje, nu trebuie să mă 
expun nici unui pericol. Și nu-mi propun să am 
de-a face cu un astfel de ins. 

Bătrânul lord își răsturnă regele pe tabla de 
șah. 

— Renunţ să te mai înţeleg și nu-ţi cer decât o 
favoare: inițiază-te în bunul mers al acestui 
domeniu. Pentru un bătrân ca mine, ar fi cea 
mai mare bucurie. 

— Îţi jur, tată:  Highclere va rămâne 
proprietatea familiei Carnarvon și cel mai 
frumos domeniu din această ţară. 

— Dumnezeu să te audă, fiule! 

După ce tatăl său adormi, Porchey se uită pe 
documentele administrative și financiare ce se 
adunaseră pe biroul său. O singură noapte îi fu 
de-ajuns pentru a înţelege câteva lucruri mai 
importante și pentru a-și da seama că averea 
familiei era gestionată cât se poate de serios. 
Drept care plecă spre Neapole, chiar a doua zi. 


CAPITOLUL 13 


Dincolo de faţada coșcovita a casei din 
Gurnah, se afla o curte interioara cu pavaj de 
calcar; la mijloc, un puț. Pe-o latură și pe 
cealaltă erau așezate banchete din lemn și 
cufere acoperite cu ţesături. Dintr-un fotoliu cu 
spătarul jos, stăpânul locului, cu o galabieh de 


un alb strălucitor, îl privi pe Carter cu o 
curiozitate amestecată cu cruzime. Jumătate din 
frunte îi dispăruse sub turban; avea buze 
subţiri, în contrast cu bărbia puternică. Howard 
simţi că personajul era obișnuit ca poruncile să-i 
fie ascultate fără crâcnire. 

Naville îl sfătuise să renunţe la această 
întrevedere cu șeful clanului Abd el-Rassul, o 
puternică rețea tebană care, de zeci de ani, 
jefuia morminte, lua sume de răscumpărare de 
la călătorii imprudenţi și n-avea nici o ezitare 
să-i elimine pe cei mai incomozi dintre 
adversari. Dar arheologul elveţian se afla 
oarecum la originile acestui demers, căci îi 
stârnise curiozitatea relatându-i pe larg un 
eveniment petrecut în 1881 la Deir el-Bahari: 
patruzeci de mumii regale descoperite în centrul 
unui cavou săpat în coasta muntelui! Atunci, 
„arheologii” au fost membri ai clanului Abd el- 
Rassul. Aceștia intraseră în ascunzătoare câțiva 
ani mai înainte, hotărâți să vândă tot ce găseau, 
cu maximum de profit. Pe piaţa de antichităţi au 
circulat atunci amulete și bijuterii, în număr mic 
mai întâi, apoi însă într-o cantitate atât de mare 
încât au atras atenţia poliţiei. 

Supus unui strâns interogatoriu de către 
eruditul francez Maspero, unul dintre membrii 
clanului a mărturisit. Salvate în cele din urmă, 
mumiile regale au luat drumul spre Cairo, în 
aclamaţiile felahilor adunaţi pe cele doua maluri 


ale fluviului. 

O ipoteza nu-i dădea însă pace tânărului 
cercetător. Era motivul pentru care venise să-l 
înfrunte pe cel mai temut bandit din Egipt. 

— Patruzeci de mumii regale din dinastiile a 
XVIII-a și a XIX-a... Asta a fost comoara? 

— Abd el-Rassul dădu afirmativ din cap. 

— Timp de șase ani n-aţi pomenit nimic. 

— Eram sub jurământ, domnule Carter și eram 
sprijiniți. Mustafa Aga Ayat, agent consular al 
Angliei, Rusiei și Belgiei, ne garantase protecţie 
din partea sa. S-a dovedit însă un mincinos și un 
impostor. Am pierdut foarte mulţi bani din 
cauza lui. Când au scos mumiile, am vrut să 
atac cortegiul, dar erau prea mulţi polițiști și 
mulţi dintre ei știau să și tragă. Malech! 

Malech poate fi tradus: „astfel stau lucrurile, 
așa trebuia să se întâmple și nimeni nu poate 
face nimic”; cuvântul era folosit de egipteni ca 
un adevărat talisman care rezolva cele mai 
delicate probleme, fără alte eforturi. 

— Mai trebuie să vă întreb ceva. 

Abd el-Rassul se încruntă. 

— Sunteţi poliţist? 

— Arheolog. 

— Așa am auzit și eu, dar asta nu-mi place 
deloc. Cine vă trimite? 

— Nimeni. 

— Un european este întotdeauna angajatul 
cuiva. 


— Șeful meu este Eduard Naville. 

— De el n-am nici o teamă, el ocolește 
nisipurile. Dar dumneavoastră? 

— Eu desenez și pictez. 

Hoţul păru să-l creadă. 

— Când aţi găsit mumiile acelea, nu v-aţi 
gândit să le vindeţi? 

— Carnea de mumie e mai puţin cerută ca 
altădată; de la întemeierea dinastiei Abd el- 
Rassul, acum șapte sute de ani, preferăm aurul. 

— Patruzeci de mumii în 1875, cu prilejul 
descoperirii pe care aţi făcut-o, și tot patruzeci 
în 1881, la sosirea lui Maspero la fața locului. E 
prea frumos. Nici una dispărută între timp... 

— Nici una. 

După aerul lui înciudat, ca și cum și-ar fi 
reproșat că nu fusese un hoţ mai de ispravă, 
Carter pricepu că spunea adevărul. Brusc, 
privirea îi deveni feroce. 

— Luaţi aminte, domnule Carter, nu cumva să 
vă schimbaţi activitatea. Şi, mai ales, nu faceţi 
pe căutătorul de comori. O astfel de imprudenţă 
vă va aduce necazuri mari. 

Amenințarea nu-l impresionă însă pe Carter, 
căzut pradă unei minunate speranţe: oare 
mumia lui Tutankhamon nu dormea în 
mormântul ei încă neprofanat? 

x 

Poteci întortocheate dădeau ocol pajiştilor de 

trifoi și întunecatelor câmpuri de năut; câteva 


roți hidraulice scârţâiau ritmic și razele soarelui 
se cerneau prin împletitura firelor de iasomie. 
La umbra palmierilor, măgarii aveau parte de 
puţină răcoare. Într-un desiș de sicomori, Raifa 
și Howard Carter ședeau la adăpost de razele 
năucitoare ale amiezii și contemplau verdele 
aurit al ţarinilor. 

Gamal fusese chemat la Qena de șeful său 
ierarhic. Profitând de absenţa fratelui ei, tânăra 
femeie traversase Nilul pentru a-l întâlni pe 
Howard la Deir el-Bahari. Naville fiind plecat la 
Cairo cu treburi administrative, se puteau 
plimba în voie. 

Ea îi vorbi despre sărăcia compatrioţilor ei, 
despre epidemiile cărora copiii mai debili le 
cădeau victimă, despre  b;/harziasis, boala 
endemică de care mureau la ţară atâţia oameni; 
se arătă apoi împotriva modului în care își 
petreceau ziua băieţii: școală coranică, muncă 
la câmp, turmele duse la pășune, mese grăbite 
și sărace alcătuite din brânză și turte de făină, 
iar somn, mai totdeauna, pe apucate. Raifa visa 
la copii fericiţi și la clădiri albe pentru școli. 
Carter îi spuse că Anglia e departe de așa ceva. 

Ea trăi dezamăgirea să afle că puști de numai 
zece ani mureau de epuizare în minele de 
cărbune. 

Carter îi mărturisi plăcerea dobândită pentru 
viaţa calmă în mijlocul acestei naturi 
neschimbătoare, în care lumina era stăpână 


absolută. Se obișnuise cu penelurile sale, cu 
pescărușii ce apucau peștele din zbor, cu 
turmele de bivoli cu coamele lor răsucite, ce 
traversau alene drumurile pline de praf printre 
femeile unduitoare, purtând în perfect echilibru 
urcioare pe cap. Bufniţele negre și cucuvelele 
cu aripi largi puteau fi văzute încă din timpul 
zilei. 

Raifa îl convinse să vorbească în arabă, pentru 
a-i corecta greșelile. În săptămâna ce li se păru 
scurtă, după fiecare zi astfel petrecută, luau 
ceaiul la o fermă unde unul dintre prietenii ei își 
încerca talentul în arta acuarelei. Maiestuos în 
veșmântul său lung și alb, cu un toiag în mână, 
acesta venea, însoţit de doi câini, să-i 
întâlnească la marginea deșertului. Îi primea în 
casa lui de pământ, în apropierea căreia își 
amenajase atelierul, într-o împrejmuire de 
trestie. 

Pe plita din bucătăria în aer liber, ceainicul era 
mereu plin, iar soţia localnicului făcea prăjituri 
cu miere, la care câinii râvneau întotdeauna. 
Pictorul îl prezentă pe Carter nenumăraţilor săi 
prieteni, oameni de la ţară, paznici de 
morminte, negustori ambulanți, funcţionari, 
polițiști. El se văzu repede integrat în viaţa 
socială din Gurnah, era aproape de cei simpli, 
de tristeţile și de bucuriile lor. 

x 


Orizontul deveni portocaliu şi violet. Nilul 


sclipea argintiu. Un stol de rațe sălbatice se 
tinea în preajma barcagiilor ce acostau la mal. 
Era primul asfințit de soare pe care tinerii îl 
petreceau împreună. 

Peste Valea Regilor, muntele sfânt se 
împodobea cu falduri roz și albastre, în care 
urma să rămână învelit până în zori. Un vânticel 
adia blând prin ramurile palmierilor. Paznicii 
câmpurilor își începeau veghea de la înălțimea 
prepeleacului pe care se cocoţau. 

Pe malul fluviului, cei doi urmăreau răsăritul 
stelelor. Carter reuși să vadă primul Ursa Mare. 

— Vorbești bine araba, Howard. Acum te poţi 
descurca fără mine. 

— Imposibil! Sunt multe nuanţe care-mi 
scapă. 

— Gamal se întoarce în seara asta. 

Nu îndrăzni să o reţină; cuvintele îi părură de 
prisos. Îi sărută mâinile, iar ea roși toată și 
plecă. 

În timp ce barca o purta pe Raifa spre lumea 
celor vii, el rămase pe ţărmul celor morți. 
Căldura îl învăluia așa de plăcut, încât se hotări 
să doarmă afară, chiar sub zidurile templului din 
Deir el-Bahari, pentru a se apuca de lucru chiar 
de la răsăritul soarelui. În inima colinei aride 
înţesate de peșteri, un mormânt jefuit îi servi 
drept odaie. 

Departe de lume, Carter visă la fericire. 


CAPITOLUL 14 


Telegrama îl ajunse pe Porchey la Neapole, a 
doua zi după ce întrevederea cu șeful mafiei îi 
adusese numai dezamăgire. 


Veniţi degrabă la Highclere. Tatal 
dumneavoastră e pe moarte. 
Intendentul. 


Gata cu aventurile italiene... Fără a pierde un 
moment, Porchey se întoarse în Anglia. 

Asupra castelului cădea o ploaie abundenta. 
Încotoșmănat într-un impermeabil căptușit cu 
blana, pătrunse în holul neogotic, unde se 
adunaseră servitorii. 

Intendentul îi ieși înainte. 

— Domnule conte... Cum să vă spun... 

— Când s-a întâmplat? 

— Tatăl dumneavoastră a murit noaptea 
trecută, în somn. Primise ultima împărtășanie și 
își revăzuse testamentul. În numele întregului 
personal, vă prezint condoleanţele noastre cele 
mai sincere și vă asiguram de întreaga noastră 
fidelitate față de familia dumneavoastră. 

— El unde este? 

— In camera sa. 

Porchey își petrecu noaptea la căpătâiul 
tatălui său. Fusese nevoie de moartea lui pentru 
a se vedea adunat de pe drumuri și obligat să 
se stabilească la Highclere, de care trebuia să 


se îngrijească de acum înainte. Se simţea orfan, 
lipsit de sfatul pe care nu l-ar fi urmat, dar care 
îi dădea totuși siguranţa; începu să plângă. Nu 
pentru nepăsarea lui, nu pentru câte prilejuri 
irosise de-a fi învăţat mai mult de la un părinte 
cu experienţa, ci pentru acele rare momente în 
care tatăl și fiul simt că aparţin aceluiași neam, 
că sunt tăiaţi din același lemn. 

Porchey simţi cum tocmai murea și el. 

x 

Funeralii, înmormântare, veșminte și gesturi 
de circumstanţă, trista defilare de rude și 
prieteni... Cel de-al cincilea conte de Carnarvon 
se supuse cu demnitate constrângerilor 
ceremoniale. În pofida vârstei sale tinere, clasa 
socială căreia îi aparţinea îl considera apt să-și 
preia îndatoririle. 

La douăzeci și trei de ani, George Herbert 
devenea un aristocrat britanic mai mult decât 
înstărit, cu o moșie de aproape cincisprezece 
mii de hectare. 

Mai îndurerat decât lăsa să se vadă, el se izola 
acolo o luna întreagă, în compania câinilor și a 
cailor săi, făcu lungi expediţii în șa, împușca o 
vulpe și parcurse cu atenţie documentele 
financiare și administrative ale tatălui său. Abia 
acum înţelese ce rol de seamă jucase bătrânul 
lord în politica ţării sale. Nu se miră când primi o 
cerere în audienţă de la cabinetul prim- 
ministrului. 


Trimisul oficial era un personaj sobru, la vreo 
patruzeci de ani, cu un costum de culoare 
închisa, în dungi, cu favoriţi mai mult cărunţi și 
chipul împietrit; avea o expresie impenetrabilă 
și un aer de respectabilitate absolut necesar 
unei cariere fără cusur. 

— În aceste grele împrejurări, lord Carnarvon, 
aflaţi că guvernul și eu personal preţuim 
bunăvoință pe care ne-o arătaţi. Ne-am fi putut 
aștepta și la un refuz. 

— V-aţi fi reînnoit de zece ori atacul... Mai bine 
să-i dam drumul menajeriei de prefăcătorii. 

Expresia folosita îl surprinse pe emisar, dar, cu 
simţul său înnăscut pentru diplomaţie, prefera 
să nu bage de seamă. 

— Tatăl dumneavoastră a făcut parte din 
cabinetul Disraeli, unde și-a creat o imagine de 
politician integru. Scrupulos, nu s-a abătut o 
iotă de la calea datoriei. 

— E într-adevăr extraordinar, s-o spunem. In 
plus, e chiar adevărat. Sunt extrem de măgulit 
că Imperiul recunoaște meritele unuia dintre cei 
mai loiali fii ai săi. 

— Din păcate, acest mare slujitor al ţării nu 
mai este. Ţara însă continua să existe. 

— Nu pun la îndoială. 

— Vă mulțumesc pentru înţelegere, lord 
Carnarvon. Atâta maturitate mă umple de 
admiraţie. 

— Şi pe mine. Datorez asta, fără îndoială, 


călătoriilor mele. 

Emisarul se scărpină la baza gâtului, cu multă 
distincţie. 

— Aţi pomenit unul dintre motivele vizitei 
mele. Date fiind noua dumneavoastră poziţie și 
responsabilităţile pe care le veţi îndeplini la 
vremea cuvenită, ar fi mai bine... 

— Să fiu sedentar? Nu vă bizuiţi prea tare pe 
asta. 

— Nimeni nu vă cere acest lucru. 

Intrigat,  aristocratul deveni interesat de 
urmarea unei astfel de discuţii. 

— Tatăl dumneavoastră era unul dintre stâlpii 
societăţii. Adept al ordinii și al moralei, el 
încuraja iniţiativele guvernului și participa în 
chipul cel mai hotărât la desăvârșirea destinului 
țării. Nădăjduiesc că nu-i veţi trăda memoria și 
că-i veţi continua opera. 

— Dacă guvernul nu-mi trădează încrederea, 
ce motiv aș avea, ca urmaș al familiei 
Carnarvon, să schimb direcţia? 

Emisarul își reţinu un suspin de ușurare. 

— Sunteţi foarte diferit de tatăl 
dumneavoastră, lordul Carnarvon. El nu-și iubea 
decât domeniul, viaţa de ţară din Anglia și 
Londra. Dumneavoastră aveţi, în schimb, un 
gust accentuat pentru tot ce este exotic. După 
informaţiile pe care le deţinem, aţi făcut de mai 
multe ori ocolul lumii și aţi întâlnit 
personalităţi... diverse. 


— Am fost oare urmărit? 

— Observat, când și când, ca orice om de 
rangul dumneavoastră. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? 

— Că sunteţi un om curajos, lucid și capabil să 
ieșiți din situaţiile cele mai scabroase. 

— Prea multe complimente anunță un 
dezastru. 

— De vreme ce plănuiți să plecaţi din nou în 
tinuturi îndepărtate, aşa cum, de altfel, ne 
aşteptam, ați accepta să aduceți servicii 
Angliei? 

— Ciudată propunere, într-adevăr. 

— Destinația o puteți alege după plac; nu 
avem intenția să v-o impunem noi. Autoritățile 
ar fi măgulite să vă cunoască părerea despre 
tările pe care le străbateți. Prețioasele 
dumneavoastră informaţii le-ar putea ajuta în 
menținerea păcii. Opinii ca ale dumneavoastră 
sunt de neocolit. 

— Sub acest aspect, sunt de acord cu 
dumneavoastră. Cât despre celelalte, sunt oare 
liber să hotărăsc? 

Emisarul îşi drese glasul. 

— Bineînţeles, lord Carnarvon, bineînţeles... 
Cum am putea să vă punem la îndoială 
patriotismul? 

— Aveţi un tact impecabil. Să vă conduc! 

— Imperiul Britanic poate conta pe 
dumneavoastră? 


— „Măsură pentru măsură”, spunea 
Shakespeare. 


CAPITOLUL 15 


O bănuială îngrozitoare puse stăpânire pe 
Carter: oare mumia lui Tutankhamon nu se 
pierduse printre cele din „lotul” Abd el-Rassul? îl 
tot întrebă pe Naville, până scoase de la el 
adevărul. Ascunzătoarea regală nu era decât un 
cavou modest, cu plafonul jos. Mumiile, ascunse 
la repezeală, fuseseră înfășurate fără prea mare 
grijă. Unele dintre ele și-au schimbat de mai 
multe ori locul. Adevărat că strădania 
salvatorilor a fost încununata de un real succes: 
cei mai iluștri dintre faraoni au scăpat de la 
distrugere. Dar relatarea așa-zisei descoperiri 
arheologice îi dăduse fiori. În numai două zile, 
funcţionarii Agenţiei pentru Antichităţi goliseră 
mormântul fără să fi făcut măsurători, fără să fi 
notat poziția în care au fost găsite preţioasele 
rămășițe, duse în prea mare grabă pe un vapor. 
Poate că, pe parcursul acestei manevre greu de 
înţeles, unele însemne s-au pierdut, poate că 
identitățile s-au încurcat între ele. 

Dar Naville înţelese că încăpăţânarea lui 
Carter avea să iasă învingătoare: îi îngădui să 
stea o săptămână la Cairo și-i dădu o scrisoare 
de recomandare. 

x 


Cei care porecleau Muzeul Național din Cairo” 


Peștera lui Ali-Baba“ nu se înșelau. Aici erau 
adunate toate comorile scoase din pământul 
Egiptului, sarcofage, statui, figurine funerare, 
pietre de mormânt și atâtea alte obiecte ce ar fi 
meritat, fiecare, un studiu amănunțit. 
Străbătând galeriile înțesate de praf, Carter 
putu admira capodoperă după capodoperă. De 
câţi ani ar fi nevoie pentru a fi puse în valoare, 
pentru a fi se oferi un loc demn de frumuseţea 
lor? Desigur, arheologi străini ca Mariette, care 
se sufoca în micul său muzeu din Boulaqg, ar fi 
fost fericiţi să dispună de atâta spaţiu; patru 
milenii de istorie meritau însă ceva mai măreț. 

Spirit înflăcărat, Carter reuși totuși să-și ţină 
limba când se prezentă singurului administrator 
de serviciu din dimineaţa aceea. Fu primit cu 
amabilitate după ce aduse la cunoștință 
recomandarea pe care i-o dăduse Naville, șeful 
său. 

— Doriţi să cercetaţi mumiile descoperite la 
Deir el-Bahari... Nimic mai ușor. Sunt într-o sală 
deschisă publicului. 

— Mi-ar plăcea să fiu singur. 

— Ah... Vă pot autoriza să rămâneţi după 
închidere. Să spunem... o oră? 

— E prea puţin. 

— Aș putea cunoaște și eu motivul demersului 
dumneavoastră? 

— Mă tem să nu se fi produs confuzii și 
încurcături. 


Funcţionarul înălţă braţele spre cer. 

— Nu sunteţi primul! împrejurările în care au 
fost găsite au fost cam... agitate. Mumiile au 
fost atent cercetate de numeroși savanți 
cuprinși de aceeași grijă. Puteţi fi sigur însă că 
toate au fost identificate cu cea mai mare 
certitudine. 

— Tutankhamon se număra oare printre cei 
salvaţi? 

— Nu cunosc nici un faraon cu acest nume. 

— Aveţi la îndemână rapoartele despre 
săpăturile din Valea Regilor? 

— Carnete și jurnale ţinute de arheologi, din 
secolul al XVIII-lea... Au fost peste cincizeci. 
Valea nu mai are nici un secret - faptul e 
dincolo de orice îndoială. 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră. 

— Atunci vă înșelaţi. Uitaţi că hoţii de meserie 
din Gurnah au fost o concurenţă dură pentru 
săpători și savanţi. Nici una dintre comori nu le- 
a scăpat. Totuși, dacă doriţi să vedeţi arhivele 
noastre... 

— Chiar asta doresc. 

x 

Carter devoră arhivele muzeului și luă notițe 
din rapoartele despre săpaturi, fără a obţine nici 
cel mai mic indiciu despre faraonul „său“ ori 
despre locul unde ar fi odihnit acesta. Nici o 
știre, nici un zvon, ca și cum n-ar fi existat 
niciodată. Această tăcere îl cam neliniștea; dar 


îl și încuraja să spere. 

Colegi aflaţi în trecere prin Cairo erau miraţi 
să-l vadă la lucru în muzeu zi și noapte. Invitat 
la cină, refuză scurt propunerea; apă, o turtă de 
făină și câteva fructe îi erau de-ajuns. Descoperi 
adevărata hrană: cercetarea documentelor 
cărora nimeni nu le dăduse atenţia cuvenită. 

Și, în dimineaţa ultimei zile a stagiului său la 
Cairo, eforturile îi fură răsplătite: un arheolog 
necunoscut lăsase în manuscris un studiu 
despre un sigiliu de necropolă regală pe care 
era reprezentat șacalul Anubis, deasupra a nouă 
personaje îngenuncheate și legate de picioare. 
În Egiptul faraonic era astfel simbolizat triumful 
cunoașterii asupra forțelor Râului. Legate 
fedeleș, în neputinţă de-a se mișca, cele nouă 
personaje mulţumeau pentru iertare zeului 
menit să le deschidă porţile spre lumea de 
dincolo și să-i îndrume pe iniţiaţi către lumină. 
Sigiliul era aplicat la intrarea mormintelor din 
Valea Regilor și niciunde în altă parte. Va avea 
vreodată norocul să-l atingă cu mâna sa? 

Cu imaginea  sigiliului  întipărită pentru 
totdeauna în memorie, Carter își continuă 
lectura, punându-și întrebări despre un fenomen 
curios: intrarea în anumite morminte rămăsese 
la vedere, marcată de un portal impresionant; în 
alte cazuri, pentru a nu fi accesibila, intrarea în 
cavouri era îngropată sub movile ori rambleuri. 
Din această ultimă categorie, dacă ar exista, ar 


putea face parte și mormântul pierdut al lui 
Tutankhamon; fără doar și poate că, pentru a-l 
scoate la iveală, ar fi trebuit urnite tone de 
nisip. 

Studiul mai avea o anexă: un capăt de papirus 
relata atacul lui Seth asupra fratelui său Osiris, 
după care urma o sinistră serie de blesteme la 
adresa profanatorilor de morminte regale. 

Carter traduse și retraduse  hieroglifele; 
temându-se să nu-și facă iluzii deșarte, el ceru 
părerea a doi restauratori și a unui atașat 
științific german, aflaţi într-un stagiu la muzeu. 
Toţi trei îi confirmară interpretarea. După cota 
papirusului, era foarte posibil să găsească un alt 
fragment şi să obţină astfel continuarea 
textului. 

Carter trebuia să se întoarcă la Teba pentru a- 
și relua munca, dar era prea stârnit. Obţinu 
autorizaţia de a-și continua cercetările în 
arhivele muzeului, acolo unde zăceau în 
adormire atâtea opere admirabile, din care 
unele nu aveau să mai iasă vreodată din bezna 
uitării. 

Dar, binecuvântat iarăși de zeii Egiptului, după 
mai multe încercări nereușite, găsi cea de-a 
doua parte a papirusului, notată cu aceeași cotă 
la care fusese adăugat un „bis”. Faptul că cele 
două fragmente fuseseră separate putea părea 
destul de ciudat; de fapt, acest gen de incident 
era frecvent în muzeu. În mijlocul atâtor comori, 


cine ar da atenţie unor asemenea modeste 
vestigii? Textul se putea descifra fără prea mare 
bătaie de cap: 

Eu singur am supravegheat construirea 
mormăitului Majestății Sale, departe de privirile 
și de urechile oamenilor. Nimeni n-a văzut, 
nimeni n-a știut. Am vegheat cu grija la 
împlinirea celei mai perfecte dintre lucrări, mai 
presus de cele ale strămoșilor și despre care se 
va vorbi multă vreme după ce eu nu voi mai fi. 

Exaltarea lui Carter ajunsese la culme. Poate 
că era vorba chiar despre actul oficial referitor 
la construirea mormăitului lui Tutankhamon, în 
așa fel încât, printr-o îngrămădire de blocuri de 
piatră, dar, mai ales, prin păstrarea timp de 
secole a secretului, el să nu poată fi găsit. 

Mai rămăseseră doar câteva hieroglife de 
descifrat: numele regelui și al maestrului 
constructor. 

Tremurând, cu fruntea plină de sudoare, 
Carter închise ochii și încercă să-și controleze 
respiraţia. Emoţia pe care o resimțea i se păru 
nedemnă de un savant. Supărat pe sine, 
înfrunta realitatea. 

Dezamăgirea fu sfâșietoare. 

Maestrul constructor se numea lneni, iar 
faraonul, Tutmes |, primul monarh care a ales 
Valea Regilor pentru a-și feri locașul pentru 
vecie de jefuitori. Suveranul inaugurase astfel o 
tradiţie continuată de urmașii săi din dinastiile a 


XVIII-a, a XIX-a și a XX-a. Datorită lui Tutmes, 
locul acela sălbatic de pe malul vestic era 
chemat la o faimă universală. 

Tutankhamon însă rămânea inaccesibil. 


CAPITOLUL 16 

— Englezii sunt niște monștri! strigă Raifa cu 
ochii plini de mânie. 

Howard Carter îi luă cu blândeţe mâinile. 

— Nu toți. 

— Ba da, toţi! 

— Și eu? 

— Tu nu mai ești decât pe jumătate englez. Eu 
cu jumătatea ta egipteană vorbesc. 

Așezaţi pe marginea canalului, priveau cum se 
scăldau bivolii; alături de ei, copii dezbrăcaţi 
înotau și se distrau sărind în apă de pe spinarea 
lor. 

Abas al Il-lea Hilmi tocmai venise la putere în 
Egipt, urmând în fruntea ţării tatălui său, Cadiul, 
khedive-ul Tawfic. Acest prăpădit de conţopist 
îndatorase Egiptul în așa grad, încât îl pusese 
sub controlul puterilor străine și, în mod special, 
al Angliei care, fără nici o dificultate, 
îndepărtase Franţa, mereu pregătită de discuţii, 
dar incapabilă să acţioneze.  Favorabil 
naționaliștilor, Abas al II-lea Hilmi o pornise pe 
calea emancipării; consulul general al Angliei se 
grăbi să frângă din rădăcină aceste veleităţi, 
spre marea pagubă a Raifei și a egiptenilor 


convinși că pământul lor trebuia eliberat de 
jugul străin. 

— Egiptul are nevoie de noi, Raifa. Tu știi bine 
asta. 

— Refuz să înțeleg așa ceva și îţi interzic să 
susţii o astfel de poziţie. 

indignarea îi şedea bine. Howard n-avea, 
desigur, chef să discute politică. Dar era 
încântat să o privească, fie blândă, fie furioasă. 
La o lună după reîntoarcerea sa la Deir el- 
Bahari, când Naville îl  ameninţase cu 
concedierea dacă mai pleca de pe șantier, Raifa 
evadase din satul său, profitând de absenţa 
fratelui ei, ocupat să strângă impozite în zone 
aflate la mai mare depărtare. Timp de o 
săptămână, s-au întâlnit și dimineaţa, și seara, 
la umbra unui palmier ascuns într-un desiș de 
sicomori sau într-o coliba din trestie de la 
marginea câmpului. În tot acest timp, Raifa nu 
înceta să-i arate ce ar fi fost dacă Khedive-ul 
Tawfic n-ar fi avut nefericita idee de-a muri. 

— Englezii trebuie alungaţi. Acești invadatori 
sunt vinovaţi de sărăcia poporului meu. 

— Turcii au ruinat Egiptul, îi aminti Carter 
iritat. 

— Europa ne-a schimbat felul de viaţă. N-ar fi 
trebuit sa acceptam niciodată săparea Canalului 
Suez. 

— Anglia s-a opus. 

— Din teama de-a nu pierde controlul asupra 


drumului spre Indii. Puțin îi pasa ei de un popor 
la ananghie... Numai interesele ei economice 
contau. 

— Exagerezi, Raifa. Deschis spre Europa, 
Egiptul a început o revoluție agricola; 
supraviețuirea ţării nu mai depinde de recoltă 
pentru ca, iată, are un sistem de irigaţii 
permanent. 

— A-i sili pe ţărani la o muncă fără încetare, a- 
i transforma în sclavi... Acesta e progresul? Din 
cauza acestui nemaipomenit sistem de irigaţii, 
parazitul care transmite bi;/harziasis-ul, febra 
melcilor, a proliferat în canalele în care cei de la 
țara se scaldă, își spală rufele și vasele. 
Altădată, apa asta era curată; azi, e aducătoare 
de moarte! Viermele ataca ficatul și splina, 
sleiește tot trupul; apoi, victima urinează sânge 
și urmează agonia. De ce ar trebui să-i iubim pe 
cei care ne-au inoculat otrava? 

— De ce mă iubești? 

Brutalitatea acestei întrebări o înspăimântă; el 
o regretă imediat. O și vedea ridicându-se, 
fugind şi dispărând pentru totdeauna. 
Newberry, Petrie și Naville îi atrăseseră atenţia 
că e prea impulsiv, fără a reuși însă să-l 
schimbe. 

Dar Raifa nu-și retrase mâinile. 

— lartă-mă. 

— Ce greșeala ai făcut tu, Howard? 

— N-ar fi trebuit să fiu așa de agresiv. 


— Regretele și părerile de rău nu prea ţi se 
potrivesc. Ești cumva nesincer cu mine? 

Era să greșească din nou, dar zâmbetul ei îl 
dezarma. 

— Nimeni nu m-a bulversat în felul ăsta până 
acum. 

— Nimeni nu a fost îndrăgostit de tine în felul 
ăsta, până acum. 

Degetele li se încrucișară; el nu știu ce să zică, 
nici ce să facă. Cum să-și declare dragostea 
unei tinere femei arabe, ce trebuia să facă? In 
faţa unei /ady, instinctul i-ar fi dictat poate 
comportamentul potrivit. Aici, la malul Nilului, 
sub soarele de toamnă, la o zvâărlitură de băț de 
o pereche de bivoli ce se scălda, știința sa de 
arheolog nu-i era de nici un ajutor. 

— Mi-ar plăcea să-ţi desenez portretul. 

— Coranul interzice asta. Ar trebui să port 
vălul. Păstrează-mă în inima, dar nu-mi fura 
trăsăturile într-o copie ţeapănă. 

— Ar fi doar o imagine ata. 

— Nu vreau. Ar fi un duh râu. 

S-au plimbat toată după-amiaza. Raifa evoca 
neîncetat memoria tatălui său, un cultivator 
mort foarte de tânăr. Howard îi descrise cum e 
la ţară în Norfolk. 

Când soarele cobori la asfinţit, se opriră lângă 
un puț. Raifa își turna pe tălpile picioarelor pline 
de praf un borcan cu apă și văzu că urma de 
henna începuse să se șteargă. De teamă să nu- 


și piardă puritatea și să devină prada spiritelor 
rătăcitoare, l-a dus cu ea la un pâlc de case, 
unde chema o bătrână să-i aducă preţioasa 
pasta. Printre frunzele ovale de henna, un 
copăcel înrudit cu lemnul-câinesc, creșteau 
inflorescențe asemenea celor de liliac. Pentru a 
înfrumuseţa și a oferi protecţie magică, 
inflorescenţele acestui arbust erau zdrobite și 
transformate într-o pudră fina. 

Stând ghemuită, cu pulpele aduse spre ea, 
Raifa își vopsi unghiile de la picioare. Privind-o, 
Howard avu sentimentul că fură câteva clipe din 
intimitatea ei. 

Își îndrepta privirile aiurea. 

Speriata, ea se ridică și se lipi de peretele 
casei de chirpici. Într-un nor de praf și în 
zgomotul încălțărilor din lemn, Gamal își opri 
calul între ea și Carter. Avea la brâu un bici din 
piele de hipopotam. 

— V-am interzis s-o revedeţi pe sora mea. 

— Raifa este o femeie libera. 

— Câine de englez! Chiar crezi că ţi-e permis 
s-o compromiţi? 

Calul se cabră; Carter nu se mișcă din loc. 

— O respect pe sora ta. Ne face plăcere să 
stăm de vorbă. 

Gamal apucă biciul și izbi cu el de câteva ori. 

— După corecţia pe care ţi-o voi aplica, îți va 
pieri cheful să vorbești. 

— Doar un laș biciuiește un om dezarmat. Hai 


să ne luptăm cu braţele goale, dacă ai curaj. 

Gamal aruncă biciul și sări de pe cal. 

Mai înalt și mai spătos decât Carter, arabul n- 
avea habar că un micut provincial englez se 
perfecţionează în arta boxului chiar de la vârsta 
la care începe să facă primii pași. Howard 
învățase regulile pe pielea lui și exersase 
destule lovituri, chiar dintre cele mai puţin 
permise. Gamal îl atacă doar cu puterea 
disprețului său; greșeala sa. O înfruntare bine 
condusă nu durează prea mult: doua upercuturi, 
unul în bărbie, altul în capul pieptului, îl lăsară 
ameţit, cu un genunchi în pământ. 

Carter îi întinse mâna. 

— Cearta asta este stupida. Hai să fim 
prieteni. 

Gamal scuipă. 

— Ura Profetului să cada asupra ta! 

Incovoiat de durere, Gamal încălecă pe cal și o 
luă la sănătoasa. 

Raifa izbucni în hohote de plâns. 


CAPITOLUL 17 


Carnarvon citi din nou articolul din Times 
dedicat Sudanului. Observatori mai bine 
informaţi preziceau grave tulburări și aminteau 
de incursiunile fulger ale lui Kitchener, unicul 
militar britanic capabil să restabilească acolo o 
pace durabilă. Contele n-ar fi putut explica de 
ce acest zvon de cizme îl deranja acum mai 


mult decât de obicei. Deși se apăra, era pradă 
unor viziuni premonitorii. „Sudan“ și „sânge“ nu 
mai puteau fi înţelese independent. 

La începutul minunatei veri a anului 1895, 
asemenea gânduri erau de-a dreptul indecente. 
Peste câteva ore, un bogat aristocrat de 
douăzeci și nouă de ani își va sărbători ziua de 
naștere luând de soţie pe Almina Wombwell, 
tânără și delicată ca un model de Greuze. Ziua 
de 26 iunie avea să rămână, într-adevăr, 
memorabilă, care, după o  somptuoasă 
ceremonie la biserica St. Margaret's și apoi la 
catedrala Westminster, urma un banchet dintre 
cele mai convenţionale, la Lansdowne House. 
Almina, frageda și graţioasa în vaporoasa ei 
rochie roz, împodobită cu smaralde și diamante, 
părea tuturor o jertfa oferită aventurierului în 
sfârșit cuminţit. 

„lată vârsta raţiunii” - se șoptea în anturajul 
lui Carnarvon, deși nu toţi erau încântați de 
această uniune. El, nobil, bogat și cultivat; ea, 
inteligenta, blândă și frumoasă. O pereche 
ideală destinata unei reușite sigure, încununate 
cu vreo doi-trei copii, care să-i facă fericiţi pe 
părinţii lor. 

Pe de-o parte, contele preţuia această 
situație; pe de alta parte, însă, o detesta. Lipsit 
de grija zilei de mâine, spre deosebire de mulţi 
alţi bărbaţi, ar fi trebuit să simtă gustul unei 
fericiri fără cusur. Pornirea pe care-o avea către 


nemărginit nu-i dădea însă pace. Almina nu 
avea nici o atracţie pentru călătorii. Castelul din 
Highclere era un univers ce putea umple o viaţă 
întreagă. Își dorea o fată și un băiat, să-i 
crească în liniște, să le dea o educaţie 
tradiţională și să îngrijească de soţul ei, un om 
cu totul ieșit din comun. 

Fără ca ea să-i fi mărturisit, Carnarvon știa că 
logodnica sa avea intenţia să-i schimbe firea, 
să-l elibereze de senzaţia de gol și de inutilitate 
care îl deprima adesea, aruncându-l în fundul 
iadului; să devină tată de familie ar fi fost 
momentul decisiv al acestei eliberări. 

Rămăsese cu nostalgia timpului în care 
Porchey se lăsa în voia fanteziei sale, petrecea 
două-trei luni pe mare în așteptarea unei 
furtuni, stătea de vorbă cu tâlhari într-un bar 
deocheat de la capătul lumii și se pierdea în 
necunoscut. A alege să rătăcești prin lume nu 
era oare ceva de la sine înțeles? Având însă în 
vedere circumstanțele,  Porchey dispăruse, 
lăsându-i locul lui George Herbert, cel de-al 
cincilea conte de Carnarvon. 

Valetul îi aduse un smoching. 

— Domnul conte ar trebui să aibă grijă de oră. 
Ar fi regretabil ca domnul conte să întârzie. 

— Regretabil pentru cine? 

Valetul făcu o plecăciune și se retrase. 

— Regretabil, repetă Carnarvon visător. Și 
dacă nu sunt făcut pentru căsătorie? 


Momentele de tandreţe petrecute alături de 
Almina îi reveneau în memorie. Era sincer 
îndrăgostit de ea și nu se însura din obligaţie. Îi 
venea totuși să fugă, să sară pe puntea primului 
vas ce i-ar fi ieșit în cale și să-și ia adio de la 
Anglia. 

Sufletul tatălui său prinse a-i vorbi. 

Fuga aceasta, tipică pentru Porchey, era 
nedemna de un Carnarvon. Deznădejdea pe 
care-o încerca nu era oare o consecinţă a 
egoismului său, a atașamentului său exclusiv 
faţă de propria persoană, de propriile frici și 
plăceri? O soţie și copii: iată ce anume îl va 
scoate din neantul în care se scufunda cu atâta 
nesat. 

lată cum, obligat să se ocupe de soarta altora 
şi de prosperitatea moşiei sale, lordul Carnarvon 
nimerise pe calea cea bună. 

Ceea ce urma, e drept, nu presupunea nimic 
spectaculos; ar fi preferat nunta cu Almina pe 
creasta unui val, pe înălțimile unui vulcan sau în 
Lumea Nouă, pe fundul unei văi pierdute, cu 
indieni despuiaţi ca martori. 

Supus tuturor acestor dorințe, contele ducea o 
bătălie de onoare. Astfel că, în cele din urmă, 
lăsă de-o parte smochingul, se vårî într-o vestă 
albastră, din jerseu, și își puse pe cap o pălărie 
de pai. 

In pragul odăii, stupefiat, valetul mormăi 
câteva cuvinte neclare. 


— Ce-i prietene, ţi-ai pierdut graiul? Dacă ţi se 
pare ceva nelalocul său, fii sincer! 

— Pă... pălăria domnului conte stă strâmb. 

Carnarvon se cercetă într-o oglindă. 

— Aşa e. Mă faci să mă gândesc să-ți măresc 
leafa. Fără observaţia ta de bun-simţ, aș fi 
provocat un scandal. 

x 

Toți ai casei aşteptau cu nerăbdare fericitul 
eveniment; soția lordului Carnarvon va naște cu 
siguranță un băiat. De la primele dureri, 
medicul şi moașele veniră într-un suflet la 
castelul Highclere. 

Aflat în bibliotecă, contele citea o lucrare de 
Andre Chevrillon intitulata Pământuri moarte. 
Întors dintr-o călătorie în Egipt, iată ce scria 
acesta despre Valea Regilor: „Alţi faraoni dorm 
încă în măruntaiele muntelui, în adâncul 
templelor-cavouri care, din ziua când porţile le- 
au fost ferecate, n-au mai fost tulburate de 
mână de om. Ei își dorm somnul în paza zeilor”. 
Un efect literar remarcabil, dar o absurditate din 
punct de vedere arheologic. Se știa de mult că 
acest sinistru loc își dăduse la iveală toate 
mumiile și toate comorile, găsite fie de hoţi, fie 
de egiptologi. Acest Chevrillon, ca atâţia alţi 
francezi, are un suflet prea romantic. 

Pașii medicului răsunară pe culoar. 

Carnarvon se opri din lectură. 

Felicitări, domnule conte: aveţi un băiat. 


Se va numi Henry, va avea o viaţă lungă și 
va fi cel de-al șaselea conte Carnarvon. 
să v-audă Dumnezeu! 

Imediat ce își îmbrăţișă soţia și fiul, Carnarvon 
plecă la Londra. Era așteptat la Foreign Office, 
la banca sa și în alte două locuri din capitală. 
Lăsând la o parte aceste întâlniri de o dezolantă 
banalitate, petrecu mai multe ore într-un hangar 
de la marginea de nord a orașului, în compania 
unei echipe de mecanici. Abia se putea auzi 
vorbind, atât de asurzitor era zgomotul 
motorului. 

Dar neajunsul nu-l atinse câtuși de puţin pe 
contele care tocmai descoperea o nouă pasiune: 
automobilul. 


CAPITOLUL 18 


În timp ce generalul Kitchener, după ce-l 
bătuse la Ondurman pe califul Abdullah, reușea 
să recucerească Sudanul,  silindu-l pe 
comandantul francez Marchand să-l cedeze 
Angliei, Carter reflecta asupra planurilor 
mormintelor din Valea Regilor. Ce aveau ele 
comun? O poartă de acces, un culoar ce se 
afunda în pământ, o anticameră și sala 
sarcofagului; uneori, mai era un puț în care se 
strângea apa de ploaie, pentru a simboliza 
oceanul primordial și mormântul lui Osiris. Pe 
pereţi, reliefuri și picturi evocau etapele 
revenirii la viaţă a faraonului și metamorfoza 


sufletului acestuia. 

Din păcate, dimensiunile acestor morminte 
erau foarte diferite, mergând de la câţiva metri 
până la mai bine de o sută, așa că era imposibil 
să  prevezi dimensiunile mormântului lui 
Tutankhamon. În plus, se ştia că două erau 
elementele ce asigurau nemurirea faraonului: 
un templu şi un mormânt; iar templul lui 
Tutankhamon dispăruse. 

Vinerea era zi de odihnă în Egipt, nu și pentru 
Howard Carter. Eliberat pentru câteva ore de 
munca lui de la Deir el-Bahari, folosea acest 
prea scurt răstimp la completarea arhivelor Văii 
Regilor, hotărât să parcurgă și să arhiveze tot 
ceea ce fusese scris ori declarat. 

Primăvara dădea în mugur.  Portocalii, 
caprifoiul și iasomia se deschideau, ca și 
câmpurile de lucernă și năut. Era mai cald, 
umbra scădea, pulberile își reluau stăpânirea 
asupra locului. Cam fără chef, Carter lăsă 
hârtiile și făcu o plimbare de-a lungul Nilului. 

N-o revăzuse pe Raifa de cinci luni; ar fi pus-o 
în pericol dacă ar fi încercat să-i vorbească. Cu 
gândul necontenit la ea, abia reușea să-și 
alunge din minte ideea de a o răpi de sub 
autoritatea fratelui ei. 

Deodată, ea apăru lângă el. N-o recunoscu 
imediat, căci purta o rochie de un albastru-viu și 
avea parul prins într-un văl alb, ce-i acoperea 
fruntea. Gesturile o trădară, înainte de a fi rostit 


un cuvânt. 

— Raifa... De ce-ai riscat atât? 

— Fratele meu a fost avansat; a fost numit la 
Assuan. Howard, astăzi este întâia zi de 
primăvara și sărbătoarea de Cham en-nessim, 
„parfumul brizei”. Nici că se putea moment mai 
potrivit pentru a ne revedea; dacă accepţi să 
uiţi de munca ta. 

— La un subiect atât de serios trebuie să mă 
gândesc bine. 

Zâmbetul ei îi însenină sufletul. 

— Ti-am adus un turban și o galabieh. 

— Portul acesta mi se pare prea puţin britanic. 

— Ne va fi mai ușor să ne amestecam în 
mulţime și să trecem neobservaţi. Și apoi... 
vreau să știu dacă un anume Howard Carter ar 
dori să-și schimbe înfățișarea pentru a-mi 
dovedi sentimentele sale. 

Din fericire, pe țărm nu era nici o oglindă și el 
n-avu cum să se vadă așa împopoţonat. 

De Cham  en-nessim tot orașul era în 
sărbătoare; oamenii invadau câmpurile, familii 
întregi o porneau la drum și prânzeau la malul 
Nilului. Copiii purtau cu mândrie costumașe noi, 
în culori vii; intrau în case cu porţile larg 
deschise și, împărțind ouă colorate, primeau în 
schimb porumbei, pește sărat sau portocale. 
Vânzătorii de iasomie și de trandafiri erau 
asaltaţi; în aer plutea un parfum de logodna. 

Raifa era o zână. Aproape că-l făcu să uite de 


Valea Regilor. Pierdut în mulţimea aceea 
voioasa, fericit ca un copil, Howard Carter 
renunţa la neîncrederea lui obișnuita și se lăsă 
purtat de cel mai fermecător dintre ghizi. Ea îi 
aminti că această ţară fusese, într-un trecut 
îndepărtat, un loc de sărbătoare și bucurie, 
unde fiecare își putea găsi plăcerea de-a trăi 
după plac. 

Când orășenii începură să se întoarcă pe la 
casele lor, Raifa nu-i dădu voie să plece și îl 
duse cu ea în satul său unde, prin întunericul ce 
tocmai se lăsa, se vedea răzbătând lumina 
câtorva felinare. Sfârșiţi de oboseală, copiii 
dormeau. Intrară în casa inundată de liniște. 

— Aşteaptă-mă aici, îi ceru ea, lăsându-l 
singur într-o încăpere cochet amenajată, cu 
pereţi albi și verzi. 

Carter simţi deodată un nod în gât. Îl adusese 
la ea acasă, ceea ce, în lumea ei, însemna o 
gravă abatere de la morală. Cum să iasă din 
această capcană? Neputând găsi o ieșire, 
continuă să aștepte. 

Ea îl luă prin surprindere. 

Fără văl, cu picioarele goale, îmbrăcată cu o 
fustă ce-i ajungea la glezne și cu un bolero auriu 
ce-i lăsa pântecul dezvelit, ea ţinea în mâna 
dreapta o tamburină, darabouka, în formă de 
vază, cu fundul îmbrăcat în piele. Mirosind a 
iasomie, aprinsă de o dorinţă stăpânită, ea își 
lăsa tinereţea și frumuseţea să vorbească, 


arătându-i lui Howard un dans din buric, 
moștenire a unei arte rafinate venite, cândva, 
pe drumul mătăsii. Cu mișcări foarte lente, 
aproape imperceptibile la început, ea se mișca 
în cerc, în jurul unei axe invizibile; avântat și 
suplu, corpul Raifei interpreta subtile variaţiuni. 
Gleznele accelerau ritmul, sânii se trezeau la 
viaţă, șoldurile fremătau. 

In timp ce el nu mai știa încotro să privească, 

privirile ei nu-l părăseau nici o clipă. Aţâţat de 
ceea ce vedea, nu reuși totuși să-şi 
mărturisească patima.  Raifa îşi  desfăcu 
boleroul, lăsă să-i cadă bucăţica de stofa și se 
apropie de el cu mers ispititor. Dădu drumul 
tamburinei, îi apucă mâna și îl trase spre ea. 
Ar fi trebuit s-o respingă, să-i arate că era o 
nebunie, că nu accepta această aventură fără 
viitor... Dar Raifa, cu pielea ei parfumata, cu 
dorinţa ei mistuitoare, îl subjuga. Mâinile lui îi 
făcură fusta să lunece de pe șolduri; stângaci, el 
se crispă un moment. Cu o răsucire a corpului, 
ea îi veni în ajutor. Goală, continua să danseze 
și să-l atragă în miezul unui vârtej de sărutări și 
de mângăieri. înecat în pletele ei negre, îmbătat 
de apa ochilor ei, îi dărui o dragoste ca apele 
crescătoare ale Nilului luând cu asalt malurile. 


CAPITOLUL 19 


În dimineaţa zilei de 9 martie 1898, Howard 
Carter fu smuls din braţele Raifei de o veste ce 


făcu zarvă prin fiece sat străbătut, până 
ajunsese pe buzele tuturor. Cu voce agitată, 
vestitorul satului explica mulţimii de gură-cască 
cum un arheolog francez, Victor Loret, tocmai 
descoperise în Valea Regilor un mormânt intact, 
conţinând sarcofagul unui rege necunoscut. 

Prin fereastra deschisă peste care cădea o 
perdea, Carter nu pierdea un cuvânt. 
Zâmbitoare în lumina soarelui, tânăra sa iubită 
avea gânduri curajoase. 

— Unde pleci, Howard? Abia s-a făcut ziuă. 

— Soarele e deja sus, Raifa. Am dormit mult. 

— Dormit? 

El o sărută cu tandrete. 

— Îmi dai voie să vizitez o mumie? 

x 

Departe de Raifa, jovialitatea îl părăsi pe 
Carter. Ştirea îl tulburase puternic; când același 
Loret dăduse, la 12 februarie, peste sarcofagul 
gol al lui Tutmes al Ill-lea, un Napoleon al 
Egiptului, Carter avusese un presentiment. 
După ce dobândise dreptul să facă săpături în 
Valea Regilor, acest francez părea să aibă 
norocul de partea sa... Nu pusese cumva Loret 
mâna pe mormântul lui Tutankhamon? 

Când Carter ajunse la locul descoperirii, unde 
vreo zece dintre paznici ridicau garda, Loret 
plecase deja spre Luxor. 

Englezul ar fi dorit să-l întrebe despre natura 
exactă a minunăţiilor pe care le scosese din 


adâncuri; în absenţa acestuia, n-avea decât să-i 
convingă pe cerberi să-l lase în peștera cu 
comori. 

Cum era cunoscut de fiecare dintre ei, sarcina 
se dovedi ușoară și obţinu repede permisiunea 
acestora. Trecând printr-o deschizătură făcută 
în ușa zidită, cale de acces spre un mormânt 
regal, înaintă luminându-și drumul cu o torţă. 
Fără puţina lumină pe care o dădea aceasta, ar 
fi căzut într-un puț larg și adânc. Fu nevoit să 
urce din nou la suprafaţă și să ceară o scară; 
aruncând-o de-a curmezișul hăului ce se căsca 
acolo, obţinu o punte, noroc ce-i permise să 
treacă de obstacol. Cu pași grăbiţi, se îndreptă 
nerăbdător spre sala sarcofagului. 

Acesta era la locul său. 

Se apropie de el cu respect, temător la 
întâlnirea cu faraonul care-l obseda din ziua în 
care pusese piciorul pe pământul zeilor. 

lnăuntrul sarcofagului odihnea un rege. Avea 
pe cap un buchet de flori; la picioare, o cunună 
de frunze. Era prima oară când un cercetător 
readucea privirii muritorilor un monarh egiptean 
în chiar locul în care, graţie ritualurilor, acesta 
își trăia eternitatea. 

Și acest cercetător era altcineva decât 
Howard Carter. 

Cu ochii închiși, cu respiraţia scurtă, căuta să 
se concentreze; inutil să mai amâne clipa în 
care ar trebui să descifreze inscripţiile și să afle 


numele faraonului. Niciodată nu dăduse înapoi 
în faţa realităţii; pentru că visul i se spulbera, 
vru, cel puţin, să-i aducă un omagiu lui 
Tutankhamon. 

Apropie torţa de hieroglife pentru a citi 
cartușele ce conţineau cuvântul fatal, ca pe o 


sentință. Citi însă  „Amon”... și nu 
„Tutankhamon”! Această mumie, acest 
sarcofag, acest mormânt aparţineau deci lui 
Amenhotep al lIl-lea suveran care își datora 


celebritatea performanţelor sale la tragerea cu 
arcul și la canotaj. 

Înseninat, vesel ca un puști care câștigase la 
jocuri, Carter rămase minute îndelungi așezat 
pe jos în mormântul acela prăfuit; înfrângerea 
sa se transforma în victorie. Descoperirea lui 
Loret dovedea că în măruntaiele văii se mai 
ascundeau încă morminte intacte. Carter 
simţea, știa că, printre ele, era și mormântul lui 
Tutankhamon. 

Torța îi arătă intrarea unei încăperi; înăuntru, 
nouă mumii regale. Neliniștea puse iarăși 
stăpânire pe el. Să fi fost, oare, regele căutat de 
el, unul dintre ocupanţii acestei noi ascunzători? 

Citi numele fiecăreia dintre aceste venerabile 
mumii. Din fericire, Tutankhamon lipsea la apel. 

x 

Pentru că munca sa la Deir el-Bahari avansase 
mult, Carter își ocupa timpul liber cercetând 
neobosit șantierul de la Deir el-Medineh, 


aproape de Valea Regilor. Acolo, într-un sătuc, 
trăiseră meșterii care, în cea mai mare taină, 
construiseră și  împodobiseră în vechime 
mormintele regale. Comunitatea lor se bucurase 
de un sistem juridic special, prin care depindea 
direct de vizir, prim-ministrul faraonului. 

Ce mai rămăsese din Deir el-Medineh? Un 
templu, fundaţiile caselor cu  încrengătura 
străzilor și mormintele pietrarilor, ale pictorilor 
și ale desenatorilor. Dintr-o groapă enormă, 
fuseseră aduse la lumină mii de fragmente din 
tăblițe de lut folosite cândva de ucenici drept 
ciorne la învăţarea scrisului. 

Traversând piaţa centrală a satului, aproape 
de fântâna unde veneau femeile să caute apă, 
Carter se duse cu gândul la agitația care 
domnise în aceste locuri cu trei mii cinci sute de 
ani în urmă, când meșteșugarii plecau pe 
drumul de creastă ce ducea în Valea Regilor, din 
această oază de linişte,  înconjurata de 
pustietate și întinsuri aride în care mișunau 
șacalii. La jumătatea drumului, lucrători în 
cariere de piatră, cioplitori, pictori, sculptori și 
desenatori făceau un popas în colibe 
rudimentare, înainte de-a se întoarce acasă, 
aici, la Deir el-Medineh, în arabă” locul 
adevărului”. 

In locul de popas din vechime, faleze verticale 
foarte înalte, stânci, nisip, un amfiteatru de 
linişte făceau ca totul să pară solemn, auster. În 


aerul călduţ parcă plutea încă entuziasmul 
constructorilor de odinioară. Departe de 
oamenii timpului său, Carter se simţea mai 
apropiat de aceste fiinţe ale trecutului, al căror 
suflet supravieţuia în perfecțiunea operelor lor. 
Unul dintre ei lucrase și mormântul lui 
Tutankhamon. Era oare posibil să fi gravat și un 
text ori să fi lăsat vreun indiciu care să-i arate 
drumul? lată de ce, de mai multe luni, Carter 
examina fiecare perete și fiecare piatră din 
vechiul sălaș de constructori. 

In timp ce ieșea din cavoul meșterului 
Sennedjem care, pe peretele pictat, se afla 
împreună cu soţia sa, la seceriș, în paradisul de 
dincolo, se ciocni de un omuleţ corpolent, chel 
și mustăcios, cu mâinile durdulii și cu privirea 
aspră, îndărătul ochelarilor cu lentile rotunde. 
Imbrăcat după moda europeană, avea distincţia 
unui om de vază. 

— Howard Carter? 

— Nu am onoarea să vă cunosc. 

— Gaston Maspero, directorul noii Agenţii 
pentru Antichităţi. 

Carter lăsă creionul și caietul de desen. ÎI 
cunoscu astfel, pe neașteptate, pe acest papă al 
egiptologiei, descoperitorul Textelor 
Piramidelor, cercetătorul de la Abydos, Saqqara, 
de la Karnak și Edfu, detectivul care adusese la 
lumină tainiţele de la Deir el-Bahari, autorul 
cărţii Istoria veche a popoarelor din Orientul 


clasic. Mai pe scurt, acest profesor la College de 
France era, încă de la vârsta de douăzeci și 
șapte de ani, eruditul în fața căruia se înclinau 
egiptologii din lumea întreagă. 

După ce condusese timp îndelungat o misiune 
permanenta la Cairo, Maspero părăsise o vreme 
Egiptul, pentru a-și desăvârși cariera. In ce-l 
privea, Carter n-ar fi plecat niciodată. 

— V-aţi întors, așadar... Pentru multă vreme? 

— Avantajul celor cincizeci și trei de ani ai 
mei, domnule Carter, și al celor patruzeci de ani 
de egiptologie, constă în cunoașterea oamenilor 
și a terenului. Am astăzi puteri care, altădată, 
îmi erau refuzate. Dar nu pe ele m-aș bizui... 

— Felicitări pentru numire, domnule director. 

Cu mâinile încrucișate la spate, bine proptit pe 
picioare, Carter aducea probabil cu un învățăcel 
gata să primească verdictul juriului. 

Maspero îşi scoase ochelarii și le șterse 
lentilele cu o batistă moale. 

— Cu toate acestea, situaţia nu este deloc 
ușoară: Kitchener și Anglia au pus mâna pe 
Sudan, în timp ce Mustafa Kamil și Partidul 
Naţional cereau plecarea englezilor. 

— O simplă provocare fără viitor. 

— Egiptul numără astăzi șapte milioane de 
locuitori faţă de numai trei milioane în 1820. 
Femeile nasc tot mai mulţi copii pentru a-i 
trimite să muncească pe plantațiile de bumbac. 
Mâine vor deveni patrioţi, militanţi pentru 


independenţă. 

— Sunteţi supărat pe Anglia? 

— Dimpotrivă! Ca să nu-ţi ascund nimic, 
consulul general britanic, lordul Cromer, este 
cel care mi-a oferit un sprijin puternic pentru a 
obține nominalizarea. 

— Asta înseamnă că Loret... 

— Predecesorul meu, deși francez, era doar 
arheolog. Sigur, s-a agitat mult și a făcut unele 
descoperiri demne de interes. 

— N-a descoperit el, de curând, mormântul lui 
Tutmes |, cel mai vechi din Valea Regilor? 

Maspero respinse ideea cu o mișcare a mâinii. 

— Loret sapă de mântuială, nu face niciodată 
fotografii și abia de măzgălește câteva notițe 
indescifrabile. Dar mai grav este, Carter, că 
„mormintele Loret“ sunt deschise oricui. Se 
circulă prea mult pe acolo... Prea mult. Anumite 
obiecte ar fi dispărut prin tranzacţii ilicite; 
arheologi englezi și germani au pomenit deja de 
„trafic” și l-au criticat aspru pe Loret în faţa 
autorităţilor. lată de ce am fost chemat eu. Fiind 
recunoscută starea mea morală și financiară, 
iau din nou situaţia în mâinile mele chiar dacă 
Loret este, cu siguranţă, acuzat pe nedrept. 


— „Situaţia”...  Vreţi să spuneţi... toate 
șantierele, toate siturile? 
— Toate. Impărţite în cinci districte 


administrative, vor fi gestionate cu cea mai 
mare grijă de cinci inspectori generali, care-i vor 


sprijini pe inspectorii locali și pe paznicii al căror 
număr este deja în creștere. Societăţile 
științifice, institutele și particularii înstăriți vor 
obține permise de săpături dacă le dau eu 
aprobare, de comun acord cu un comitet 
consultativ internaţional. 

— Consultativ... 

— Ai simţ pentru nuanţe. Puterea executiva, 
singura care contează, sunt eu. A venit timpul 
sa fie restabilita ordinea în această harababura. 
Ce vârstă ai, Carter? 

— Douăzeci și șase de ani. 

— De cât timp ești în Egipt? 

— Curând se împlinesc nouă ani. 

— Vorbești araba? 

— Mai multe dialecte. 

Maspero, satisfăcut în sfârșit de luciul 
lentilelor sale, își puse din nou ochelarii. 

— Informaţiile pe care le am sunt deci 
întemeiate. Se mai spune și că zona Tebei nu ar 
mai avea secrete pentru dumneata. 

— In această privință, zvonurile sunt 
exagerate. Mi-ar fi plăcut să fie aşa. 

— Pe deasupra, și modest... O să te vindeci... 
Domnule Carter, eşti numit inspector general 
pentru Egiptul de Sus și Nubia, cu sarcina de a 
te ocupa de monumente. Vei avea sediul 
administrativ la Luxor. Bineînțeles, aştept de la 
dumneata rapoarte periodice. 

Gaston Maspero dădu să plece, dar se opri și 


se întoarse. 

— Ah, era să uit... Un om de însemnătatea 
dumitale trebuie să umble mult mai bine 
îmbrăcat. Ai neplăcuta tendinţa de a-ţi însuși 
portul local. Indreaptă-ţi degrabă ţinuta, căci vei 
prelua funcţia chiar de astăzi. 


CAPITOLUL 20 


Lordul Carnarvon era cel mai fericit dintre 
bărbaţi. La treizeci și patru de ani, era un 
aristocrat cu stare, sărbătorit și răsfăţat, în 
curând, tatăl unui al doilea copil. Priceput în 
plasamente financiare, își vedea conturile 
bancare crescând încontinuu și nu avea grija 
vieţii de zi cu zi. Cui voia să-l asculte, îi spunea 
că viaţa era un sport în care cel mai descurcăreţ 
câștiga dacă știa să privească un tablou de 
maestru ca pe un cal de curse; a scoate un 
bronz antic din bârlogul unui anticar i se părea o 
provocare asemenea unei vânători de vulpi, 
organizate după cerinţele tradiţiei. 

Membru al Jockey Club, Carnarvon petrecea 
zile întregi ocupându-se de unul dintre 
grajdurile cele mai  dichisite din Anglia; 
câștigător al multor curse, începuse să se sature 
de atâta succes. Conștiinţa sa își reintra în 
drepturi: căci era fericit doar pe dinafară. | se 
mai întâmpla să alunece în câte o pasiune, dar 
imediat ce aceasta slăbea în intensitate ori 
pierdea din substanţă, era din nou invadat de 


plictis. 

Automobilul, viteza, aerul tare  biciuindu-i 
obrajii, kilometrii înghiţiţi sub roţi, frumoasele 
linii drepte după care apăsa pe acceleraţie, 
curbele în care se vedea toată măiestria 
pilotului... acestea erau noile sale pasiuni. 
Primele mașini de mare putere și le cumpărase 
din Franţa, înainte ca interesul pentru ele să fi 
apărut în Anglia. În timpul primei sale călătorii 
cu automobilul, pusese un om cu un drapel roșu 
să meargă pe jos înaintea lui. In acest an, 
primul din secolul al XX-lea mecanica progresa 
rapid și proprietarul de la Highclere se vedea 
silit să-și schimbe des mașina. Plăcându-i să 
riște, dar fără a face vreodată imprudente, 
contele se folosea de serviciile unui șofer 
profesionist, Edward Trotman, împărțind cu el 
conducerea vehiculelor, când se simţea obosit, 
Carnarvon evita să se afle la volan. 

În dimineaţa aceea, mergând pe drumul spre 
Schwalbach, în Germania, unde urma să-și 
întâlnească soţia, aristocratul se simţea în 
formă. Așezat lângă el, șoferul său era chinuit 
de o puternică durere de cap. 

— Aerul bun te va vindeca, Edward. Nici un 
microb nu-i rezista. 

— Să v-audă Dumnezeu, domnule conte! îmi 
curg ochii și nu mă simţeam în stare să conduc. 
Dar și dumneavoastră v-aţi culcat totuși foarte 
târziu. 


— Recepţia a fost un calvar. Un profesor 
vienez a prezentat teoriile unui anume Freud, 
autorul unei cărţi recent apărute, despre 
interpretarea viselor. Nu e doar o aiureală, ci e 
de-a dreptul periculoasă; dacă, din prostie ori 
din naivitate, sunt și universitari care dau apă la 
moară unor astfel de teorii, ele vor răspândi o 
ciumă de care lumea nu va scăpa prea ușor. 
Acest Freud este cel mai îngrozitor coșmar. 

— Aveţi grijă, domnule conte! Drumul e plin 
de curbe. 

— Că bine zici, Edward, mi-e teamă de viraje. 
Din cauza lor s-au întâmplat toate accidentele 
anunţate astăzi. Ştii ce mi-a propus un miliardar 
turc? Să cumpăr plantaţii de bumbac în Egipt! 
Se pare că proprietarii de terenuri fac avere, 
formând domenii întinse, în detrimentul micilor 
producători rurali, reduși la mizerie sau obligaţi 
să-și părăsească micul petic de pământ și să se 
îngrămădească la Cairo. Epoca asta își cam 
pierde capul, trăim deasupra unui cazan cu 
fierturi vrăjitorești. Până la urmă, capacul ne va 
sări în figură. 

Edward Trotman strănută. Răceala îl împiedica 
să gândească, astfel că nu reușea să aibă nici o 
viziune planetară. Carnarvon se concentra la 
volan; din cauza ceţii și a averselor, șoseaua era 
alunecoasa. Nu-și putea abate gândul de la o 
recentă discuţie cu noul trimis al guvernului 
britanic: nu i s-a mai cerut să fie agent voluntar 


de informaţii, ci, nici mai mult, nici mai puţin 
decât un specialist oficial în problemele 
Orientului - început al unei cariere politice care 
l-ar fi dus foarte departe; diplomaţia avea 
nevoie de personalităţi de talia sa. lată o nouă 
pasiune pentru ziua când automobilul va începe 
să i se pară plicticos. 

Carnarvon trecu în prea mare viteză pe lângă 
coada unui măgar. Edward Trotman zbură de pe 
locul său și se agăţă de braţul contelui, pentru 
a-și regăsi echilibrul. 

— lertaţi-mă, domnule conte. 

— Eu trebuie să-ţi cer iertare, Edward. O las 
mai încet. 

O succesiune de curbe îl obligă pe șofer să fie 
mai prudent. În sfârșit, drumul continua în linie 
dreaptă, permițându-i să se folosească de toată 
forța motorului. 

— Mașina asta se târăște. Ar trebui... 

Carnarvon nu-și termină fraza. Două căruţe 
trase de boi ieșiseră de pe un drum de ţară și-i 
tăiară calea, fără să ia seama la vehiculul care 
venea spre ele. Nemaiavând timp să frâneze, 
contele trase brusc de volan, ieși de pe șosea și 
urcă pe un tăpșan. Un cauciuc explodă. Trotman 
avu norocul să fie aruncat din mașină, în timp 
ce aceasta, căzând pieziș într-o groapă cu noroi, 
se răsturnă peste Carnarvon. 

Edward Trotman scăpă datorita paltonului 
gros ce amortiză șocul căderii; fără a se mai 


gândi la eventuale răni, sări în ajutorul 
stăpânului său. Văzu cu disperare că acesta 
avea capul înfundat în noroi; el singur nu avea 
destulă putere să miște mașina și să-l salveze 
pe conte de la moartea prin sufocare în măzga 
aceea. 

Trotman o luă la fugă urlând. Cei vinovaţi de 
producerea accidentului rămăseseră împietriţi 
în mijlocul drumului. 

— Veniţi repede! Am nevoie de ajutor. 

Dezmeticindu-se, doi dintre ei o luară la 
sănătoasa. 

— Dacă plecați, veți fi acuzați de ucidere! 

Nemţii nu înțelegeau ce spune, dar tonul 
amenințător al englezului îi convinse să-l 
urmeze. 

Chipul lui Carnarvon era greu de recunoscut. 
Luând o găleată din mâinile unui ţăran, Trotman 
vărsă puţină apă pe nasul și pe buzele rănitului, 
îndepărtând noroiul. Îi puse apoi pe nemți să 
împingă mașina la o parte. Aceștia cam 
strâmbau din nas; Trotman se înfurie, îl apucă 
pe unul dintre ei de guler și-l sili să-l ajute. Cel 
de-al doilea rămase să privească în timp ce al 
treilea, dându-și seama de gravitatea situaţiei, 
plecă să caute ajutor. 

Vehiculul era greu; mai întâi, nici nu se clinti. 
Sub amenințările englezului dezlânţuit, nemţii 
își adunară forţele și, în sfârșit, carcasa metalică 
se mișcă din loc. 


— Împingeţi, pe toţi sfinţii! 

Carnarvon fusese scos, în sfârșit, dar nu mai 
respira. Apucându-l de subsuori, Trotman fl 
scoase de sub linţoliu. 

— Spuneţi ceva, domnule conte... Spuneţi 
ceva, vă implor! 

Şoferul îl așeza pe conte întins pe tăpșan. 

— Mai daţi-mi apă... Wasser, bitte! 

Trotman turna conţinutul galeţii peste faţa lui 
Carnarvon. Lichidul rece îi provoca o reacţie: 
pleoapele i se deschiseră, buzele îi tremurară și 
contele își recăpătă cunoștința. 

— Sunteţi în viaţă, în viaţa! 

Privirea părea pierdută. Cu o voce stinsa, 
Carnarvon izbuti să-i pună o întrebare care îl 
uimi din cale-afară pe șoferul sau. 

— Am omorât pe cineva? 

Trotman n-avu când să-i răspundă: contele 
intrase în comă. 


CAPITOLUL 21 


Costum în dungi la două rânduri, papion la 
gât, batistă albă la piept, pălărie cu boruri largi 
și panglica neagra, ţigareta, pantofi din piele 
albă: Howard Carter intrase în pielea unui 
adevărat inspector de antichităţi, răspunzând 
exigenţelor de ţinută exterioara ale celei mai 
bune tradiţii britanice, dar și pretențiilor mereu 
elegantului Gaston Maspero. 

Cu o astfel de ţinuta, își impunea ușor 


autoritatea pe șantierele aflate în răspunderea 
sa. 

Promovarea îi adusese numai bucurii. Alergă 
de la Edfu la Kawm Umbu, de la Abu Simbel la 
Luxor, de la El-Kab la Hermonthis. Cum să nu 
rămâi fermecat având acces neîngrădit într-un 
număr nesfârșit de temple, pline de 
basoreliefuri și de statui ce trebuiau conservate, 
cum să nu-ţi vină sa dai la o parte chiar mâine 
tone de nisip pentru a scoate la lumină noi 
monumente? Dar gândul îi zbura mereu în Valea 
Regilor, ce intrase de-acum sub controlul său. 
Nu-i putea dedica, din păcate, cea mai mare 
parte a timpului; Maspero, pe care Valea nu-l 
interesa deloc, considerând că nu mai ascunde 
nimic, n-ar fi acceptat niciodată acolo noi 
săpături. 

Aducând ca argument descoperirile lui Loret, 
Carter reuși totuși să-și convingă șeful să 
întreprindă o vizită de rutină la faţa locului. 

— Mormântul reginei Hatshepsut: așa că-i 
pasionant? 

— Interesant, dar gol. Un mormânt fără 
obiecte și făra comori... ca o fostă frumuseţe, 
ofilita și fără nuri. 

— Sunt convins că încă se mai ascund aici 
multe minunăţii. 

— Visuri, Carter! Valea nu mai este decât un 
loc secătuit. 

— Mi-ar plăcea să iniţiez o mare campanie de 


săpături. 

— Agenţia pentru Antichităţi este săracă, 
obiectă Maspero. Bugetul meu e restrâns. 
Sumele disponibile sunt destinate întreţinerii 
monumentelor deja descoperite. 

— Sunt sigur... 

— Destul. Dacă ai chef să faci săpături, 
îmbogăţește-te mai întâi. Angajează vreo sută 
de muncitori și cheltuie mai multe mii de lire 
sterline. Îţi poţi permite? 

lritat, Carter își mușcă buzele. 

— Singura mea avere este leafa pe care mi-o 
daţi. 

— Atunci, învaţă cel puţin s-o drămuiești și 
uită de locul ăsta sinistru. Valea a murit, Carter; 
nu te îngropa acolo. 

x 

La Luxor, dimineţile au parfum de cafea și de 
iasomie. Muntele roz de pe malul vestic și 
lumea zeilor se amestecă, într-o liniște plină de 
lumină, cu făpturile omenești. 

Când se mai ridică, soarele zilei îl găsi pe 
Carter lângă o mică moschee, în jurul căreia 
creștea trestie și hibiscus. Înăuntrul ei, un 
bătrân citea din Coran. Păsărele sorbeau apă 
dintr-o troacă așezată lângă intrarea împodobită 
cu marmură și mozaicuri. 

Îmbrăcată ca o europeancă, Raifa se opri la un 
metru de iubitul său. 

— De ce mi-ai dat întâlnire aici? 


— Sunteţi foarte impunător, domnule 
inspector. V-aș fi preferat într-o ţinută mai 
modestă, dar mă voi obişnui și așa. 

— Nu depinde de mine. 

— Ai de când să mă sacrifici noilor tale 
însărcinări? 

— Raifa... 

S-o prindă și s-o strângă în braţe... în plină 
stradă, nu se putea. 

— E nevoie să mă chinui așa? 

— Nu meriţi? Fratele meu trăiește la Qena, tu 
ai fost promovat... lată că, deși suntem liberi, și 
tu, și eu nu ne mai întâlnim. Dacă munca este 
pentru tine o amantă, Howard, o voi alunga. Eu 
te iubesc și vreau să ne căsătorim. 

Cererea nu-l luă prin surprindere. Se temuse 
de ea, dar o și aștepta, în același timp. 

— Tu aparţii Egiptului, eu sunt englez... 

— Ar fi o soluţie: convertește-te la islam. 
Privește această moschee: aici găsești liniște și 
seninătate. 

— E adevărat, dar... 

— Nu vei avea decât cinci obligaţii de 
îndeplinit: jurământul de credință în Dumnezeul 
UNIC, rugăciunile zilnice, milostenia, postul și 
pelerinajul la Mecca. Vrei, Howard? 

Ochii ei străluceau de o speranţă nebunească. 

— Trebuie să mă gândesc. 

— Înţeleg, Howard. Dumnezeu e mare, slăvită 
să-l fie desăvârșirea, că El te va lumina. 


— Îmi doresc mult. 

x 

Gaston Maspero izbi cu pumnul în biroul său. 

— Este un adevărat scandal, domnule Carter! 
Vreau adevărul. 

— Nu sunteți multumit de rapoartele mele, 
domnule director? 

— Sunt foarte exacte, concise și din ce în ce 
mai valoroase. În ritmul ăsta, vei ajunge curând 
cel mai bun dintre inspectorii mei. 

— Nu vă voi dezamăgi. 

— Cu condiția să pui capăt năzbâtiilor pe care 
le faci! 

— Mi-am închinat viața muncii mele. 

— Sper să fie aşa, Carter! Eşti un tânăr plin de 
ardoare... Viața în singurătate ar fi o greşeală. 
La Luxor poți găsi europence încântătoare. 

— Munca mea... 

Maspero se înroși la față. 

— Nu te împiedică să o frecventezi pe o 
anume Raifa! 

La fel de îmbujorat ca și interlocutorul său, 
Carter nu dădu înapoi din faţa acestui asalt. 

— Cine m-a trădat? 

— Toată lumea știe, Carter! în micuța lume 
europeană de la Luxor, ai ajuns de râs și de 
rușine... Cu atât mai mult cu cât nefastul 
dumitale proiect te va duce direct în braţele 
pierzaniei. 

— La ce vă referiţi? 


— Nu te face că nu știi! „Logodnica” dumitale 
spune peste tot că te-ai hotărât să te 
convertești la islam. 

Drept, privindu-l fix, Carter îi ţinu piept. 

— Numai așa este posibilă căsătoria. 

— Nu va fi nici o căsătorie. Convertirea ar fi 
cea mai mare greșeală. Musulmanii nu te vor 
accepta, iar europenii te vor respinge și ei. 
Femeia aceasta va fi silită să te părăsească, iar 
dumneata îţi vei pierde slujba, dar, mai ales, 
vocaţia. Ascultă-mă, Howard: religiile fac omul 
să putrezească. Am fost alungat din Şcoala 
Normală Superioară pentru că luasem poziţie în 
favoarea lui Sainte-Beuve, a libertăţii de gândire 
și de conștiință. Ulterior, am fost reintegrat, dar 
n-am abandonat lupta pentru emanciparea 
cunoașterii de povara sufocantă a prejudecăţilor 
de tot felul. Nu te lăsa pradă unei nebunii de 
tinereţe! 

— Raifa dorește să ne oficializăm legătura. Ea 
m-a iniţiat în cunoașterea acestei ţări, a limbii 
sale, a obiceiurilor. În mare parte, îi datorez 
reușita mea. 

— Romantic incorigibil! Reușita cuiva nu se 
datorează decât talentului și capacităţii sale de- 
a folosi eficient împrejurările. Încep acum să te 
cunosc, băiete. Nimeni nu-ţi va fi vreodată 
recunoscător că ai reușit în viaţă. Pentru 
caracterul integru și gustul dumitale supărător 
pentru dreptate, vei fi doar invidiat și dușmănit. 


— Mektoub. 

Aceasta dovadă de asimilare a fatalismului 
musulman nu-l amuză pe Maspero. 

— Aventura s-a terminat. 

— Nu cred, domnule director. A trăda iubirea 
unei femei e o lașitate pe care nu mi-aș putea-o 
asuma. 

Prin lentilele sale rotunde, Maspero îl privi cu 
răceală. 

— Prima calitate a unui om de știință este să 
se încline în faţa realității. Dumneata nu știi un 
lucru important: fratele Raifei s-a întors la 
Luxor. Sora lui a făcut să-mi parvină o scrisoare 
în care îmi cere să intervin într-o privinţă cât se 
poate de clară: să încetezi de-a o mai căuta. 
Altminteri, fratele ei va depune plângere. 

— Vreau să văd acest document. 

Maspero i-l întinse. 

— Textul acesta a fost scris sub ameninţare... 
E limpede! 

— Puțin îmi pasă, de vreme ce pune capăt 
acestei legături nepotrivite. Și acum, inspectore 
Carter, întoarce-te pe șantier. Monumentele au 
nevoie de dumneata. Ele vor dăinui mult mai 
mult decât egipteanca. 


CAPITOLUL 22 
— Vreau adevărul, ceru lordul Carnarvon. 
Chirurgul avu o ezitare. 
— Sunteţi salvat, domnule conte, asta 


contează! 

— Nu. Nu cred să-mi fi pierdut sângele rece și- 
ti recomand și dumitale să ţi-l păstrezi. 

Carnarvon retrăia clipa în care, în hanul cel 
mai apropiat de locul accidentului, deschisese 
din nou ochii. Erau de faţă soţia sa, șoferul și 
mai mulţi medici. Avea, din păcate, probleme cu 
vederea; câteva minute mai târziu, a simţit un 
văl negru acoperindu-i ochii. 

— Am orbit definitiv? 

— Nu cred, domnule conte. 

— Rănile? 

— Arsuri la picioare, fracturi de maxilar, 
toracele înfundat, diferite comoţii și contuzii. 

— E grav? 

— Destul. 

— Când voi putea merge din nou? 

— În trei, patra luni, dar... cu ajutorul unui 
baston. 

— De alergat? 

— N-o să mai fiţi în stare. 

Carnarvon nu va mai naviga, nu se va mai 
avânta pe oceane în căutarea unei libertăţi 
imposibile. 

— Simt o durere îngrozitoare în braţe. 

— Sunt dislocate. Le veţi putea folosi din nou, 
totuși... 

— Mai departe? 

— Vor fi necesare mai multe operaţii. Veţi 
avea nevoie de curaj și de multă răbdare, 


domnule conte. 
x 

Parcul de la Highclere înverzea în soarele palid 
de primăvară. Carnarvon încerca să joace golf și 
prelungea în fiecare zi durata plimbărilor. De 
când își recăpătase vederea, se simțea mult mai 
în stare să-și înfrunte chinurile. Enervat de 
propria slăbiciune, se întoarse spre castel. 

Almina îl aștepta în prag. 

— Nu te da bătut, dragul meu! Trebuie să 
trăiești. Pentru mine, pentru fiul tău și pentru 
fiica ta, care tocmai a venit pe lume. 

— M-am saturat. 

— Restabilirea va fi de durată. Doctorul a... 

— Un mincinos, ca toţi doctorii. Restabilirea 
mea nu se va încheia niciodată; voi suferi până 
la sfârșitul zilelor mele. 

Almina își privi cu tandreţe soţul și-i sărută 
mâinile. 

— Fără îndoiala că ai dreptate. Pentru mine, 
asta nu schimba nimic. 

— Să iubeşti un infirm... este, oare, cu 
putinţa? 

— Tu nu ești un infirm. 

— Afecţiunea ta nu poate schimba realitatea. 
Mă deplasez cu dificultate, efortul mă obosește 
peste măsură. Viaţa mea din trecut îmi pare un 
întreg șir de absurdităţi, iar viitor nu mai am. Nu 
ţi se pare cam trist bilanţul? 

— Un bilanţ greșit, domnule conte. Experienţa 


pe care ai dobândit-o este de neînlocuit, familia 
ta te adoră, iar primele fotografii făcute 
dovedesc un real talent. 

Carnarvon se înveseli. 

— Chiar sunt reușite? 

— Vino să vezi cu ochii tăi. 

Cât putu de repede, Carnarvon se duse în 
încăperea obscurizată, amenajată într-o aripă a 
castelului. Fotografia, noua sa pasiune, cerea o 
migală de care se credea incapabil; după câteva 
încercări mediocre, nu prea-i mai venise să 
continue. Ultima serie i se păru însă reușită: 
claritate, încadrare, selecție, totul era menit sa 
imortalizeze parcul de la Highclere. 

— Vom face deci fotografii, șopti el. 

x 


Sumedenie de scrisori veneau din toată 
lumea; organisme oficiale și cercuri de amatori 
îl felicitau pentru fotografiile făcute și-i duceau 
faima în întreaga Anglie; nu va trece multă 
vreme și Carnarvon va fi recunoscut ca un 
fotograf de talent. 

— Aveţi o vizită, domnule conte. 

Carnarvon avu un moment de șovăire; n-ar fi 
trebuit să accepte aceasta întâlnire. Așezat pe 
scaunul lui Napoleon |, își primi vizitatorul în 
biblioteca. Bărbatul în costum negru îl salută pe 
castelan. 

— Mai găsește timp Londra să se gândească la 
un aristocrat infirm? 


— Va însănătoșiţi văzând cu ochii, domnule 
conte, necazurile dumneavoastră ţin de trecut. 
Mulţi dintre membrii guvernului așteaptă să vă 
faceţi intrarea în politica. 

Carnarvon se ridică și începu să recite vreo 
cincizeci de versuri din Macbeth. Interlocutorul 
său nu schiţa nici un gest. 

— İl preţuiesc pe Shakespeare, dar... 

— M-aţi ascultat cu atenţie? 


— Sper că da. 

— In acest caz, v-aţi dat seama. 

— Nu înţeleg. 

Carnarvon întoarse spatele  emisarului 
guvernamental. 


— Discreţia de care daţi dovadă va face 
cinste, dar nu servește la nimic. Sechelele rănii 
pe care am suferit-o la maxilar îmi provoacă un 
defect de vorbire pe care numai apropiații mei îl 
pot suporta. Va închipuiţi cum ar fi ca, rostind 
un discurs, să stârnesc râsete? Zeflemiștii n-ar 
pierde ocazia să facă glume pe seama mea, iar 
cariera mea ar înceta înainte să înceapă. 

— Va înșelaţi, domnule conte. Defectul de 
vorbire nu e decât rodul  închipuirii 
dumneavoastră. 

— Un om debil nu trebuie flatat. 

— Dumneavoastră nu sunteţi un om debil. 
Curajul de care aţi dat dovada a stârnit 
admiraţia tuturor. Cu experienţa 
dumneavoastră, aţi putea deveni un lider de 


primă mărime. 

— Cu adversitatea mă împac, nu însă și cu 
ridicolul. 

— Daţi-mi voie să vă prezint planul pe care 
prietenii mei și cu mine l-am pregătit în vederea 
alegerii dumneavoastră. 

— Degeaba: nu doresc nici un mandat. 

— E absurd! Doar n-aveţi de gând să vă 
îngropaţi aici și... 

— Soarta mea nu privește guvernul Majestății 
Sale. Întâlnirea noastră a luat sfârșit. 

x 

A fost inutil și a devenit încă și mai inutil... Pe 
Carnarvon îl obseda acest gând, pe care nici 
sentimentele sale pentru copii, nici dragostea 
soției sale, nici devotamentul crinilor și al 
servitorilor nu i-l puteau alunga. Suferind de 
dureri de cap insuportabile, n-avea parte de 
liniște decât în crângul din mijlocul domeniului 
său, sub cedrii de Liban. Îi venea atât de greu 
să se concentreze, încât trebuia să se întrerupă 
de multe ori din citit sau din fotografiat. În 
timpul meselor, interminabile  tăceri... Se 
pierdea în gânduri și nu se angaja în discuţie cu 
nimeni. 

La treizeci și patru de ani, strălucitorul conte 
Carnarvon era un om sfârșit. Orice ajutor primit 
îi mărea disprețul de sine. Sa depindă de 
tandreţea alor săi sau de o simpla cârjă, îl 
omora cu zile; dacă n-ar fi fost de părere că 


sinuciderea e dovada unei îngrozitoare lipse de 
gust, ar fi făcut-o de mult. 

Cei mai buni terapeuţi i-au fost totuși câinii 
săi. Fideli fără limite în orice moment, prieteni 
încercaţi pe termen lung, atenţi la cele mai mici 
gesturi ale sale, ei n-aveau nevoie decât de 
prezenţa lui și de lungile plimbări alături de el; 
pentru ei învăţă lordul Carnarvon să-și îndure 
suferinţele și să nu mai simtă păreri de rău 
pentru sănătatea pierdută. Viaţa îi deveni mai 
puţin cenușie, iar disperarea, tot mai 
inconsistentă. Că orizontul i se îngustase, nu 
putea nega. Dar aventurierul din el simţea că o 
nouă poartă se va deschide din ceruri, că 
drumuri noi i se vor aşterne la picioare. De el 
depindea ca momentul să-l prindă pregătit. 


CAPITOLUL 23 


La Gurnah, biroul lui Carter nu era nici mare, 
nici luxos, dar pentru el însemna o reușită 
remarcabilă, precum și posibilitatea de a 
întocmi un plan de cercetare pe mai mulţi ani, 
în care era inclusă și scumpa sa vale. 

instalat în capătul unei încăperi pătrate, în 
care tronau două ventilatoare, primea puţină 
lume căci, nesuportându-i pe cei care ar fi venit 
să se milogească, prefera compania lucrărilor 
de erudiție. Cei trei subordonați ai săi, 
provenind din satul alăturat, aveau misiunea de 
a-i ţine departe pe oaspeţii nedoriți. Așa se 


făcea că banchetele dispuse de-a lungul a doi 
pereţi rămâneau, cel mai adesea, neocupate. 

Cu o hartă și un creion, era atât de ușor să 
sapi în Valea Regilor! Carter se gândea să 
încerce în zece locuri diferite și vedea deja cum 
sute de muncitori, îngânând cântece vesele, 
anunțau parcă marea descoperire. li lipseau 
însă miile de lire sterline, fără de care n-ar fi 
putut deschide nici un șantier. 

— Doi dintre compatrioţii dumneavoastră 
doresc să vă vadă, domnule inspector. 

— Cum se numesc? 

— Refuza să-și dea numele și pretind că deţin 
informaţii ce v-ar putea interesa în cel mai înalt 
grad. 

Împins de curiozitate, fu de acord să-i 
primească. Cei doi englezi erau oameni în 
floarea vârstei, cu trăsăturile feţei foarte 
asemănătoare și cam lipsite de fineţe: ar fi jurat 
că erau fraţi. 

— Locuim la Luxor, vorbi cel dintâi, iar valea 
ne stârnește interesul, drept pentru care vă 
cerem autorizaţie să facem săpaturi. 

— Vorbeaţi despre ceva informaţii... 

— Autorizaţia, mai întăi. 

— Sunteţi arheologi? 

Celălalt făcu un pas înainte. 

— Am lucrat amândoi cu Loret; ar trebui să vă 
fie de-ajuns. 

— Nu vă gândiţi cumva la un trafic cu 


antichităţi? 

— Nu este împotriva legii. 

— În prezent, este. Ca inspector al acestei 
regiuni, nu voi tolera, iar cei care se vor deda la 
asemenea practici vor fi deferiţi justiţiei. 

Cei doi bărbaţi se priviră scurt și dădură să 
plece. 

— Nu vă grăbiţi așa, domnilor! Informaţiile? 

— Ne-am înșelat, noi nu... 

— Ori vorbiţi, ori veţi fi acuzaţi. 

Amenințarea îi făcu să stea locului. 

— Vă ajut eu, domnilor: îmi închipui că, din 
moment ce doriţi permis pentru săpături, 
cunoașteţi deja locul primei lovituri de târnăcop. 
Presupun că Loret a depistat intrarea unui 
mormânt. Aflând însă că este destituit, a 
preferat s-o mascheze. 

Nici unul, nici celălalt nu negă. Carter ghicise 
totul. 

— lată o hartă a văii. Arătaţi-mi locul și 
dispăreţi. 

x 

Aduși de o oarecare presimțire, numeroși 
muncitori se adunaseră la intrarea în vale; 
printr-un instinct ancestral, se mobilizau de 
fiecare dată la apropierea unui eveniment. 

— Cine e șeful pazei? întreba Carter. 

Tăind rândurile, reis-ul ieși în față. 

— Ahmed Girigar! Ai avansat în grad. 

— Ca și dumneavoastră, domnule Carter. Sunt 


bucuros că pot lucra cu dumneavoastră. 

— Şi eu. 

— Când începem? 

— Imediat. Am nevoie de oameni cu 
experienţă. 

Ahmed Girigar îi alese pe cei mai buni; împărți 
calm ordine și fu ascultat pe loc. 

Se îndreptară amândoi spre faleză. Carter o 
luase înainte, grăbit să ajungă la mormântul 
nou descoperit. 

Munca decursese rapid și ușor; câteva blocuri 
mari, pietriș, nisip... și cavitatea propriu-zisă! 
Avea, la intrare, o scară destul de largă, 
excelent păstrată. Nici o inscripţie nu menţiona 
numele proprietarului. De îndată ce, urmat de 
Ahmed Girigar, făcu primii pași pe coridorul 
drept și înalt, pricepu că mormântul fusese 
profanat. De forma ovală, încăperea funerară 
era o operă remarcabilă, deși sarcofagul, lipsit 
de texte, nu era terminat. 

Se așeză în genunchi și culese o rozetă. 

— Priveşte, Ahmed! Provine dintr-un 
pandantiv din aur, încrustat cu pietre prețioase: 
zeițele pe care le-am pictat la Deir el-Bahari 
purtau unele la fel. 

Ca atâtea altele, acest mormânt conținuse 
poate averi fabuloase; acum nu mai erau decât 
câteva rămășițe, cu numele unui dregător al 
Tebei, Sennefer și al soţiei acestuia. Carter dădu 
ultimei lor locuinţe numărul 42. 


x 

Cei doi erudiți degustau porumbei fripţi, într- 
un restaurant tipic din Luxor; unul era francez, 
celălalt, englez. Pentru amândoi, egiptologia pe 
teren nu era decât o etapă; cariera lor mergea 
către un post de profesor la Paris şi altul la 
Londra, departe de ţara aceasta, pe care n-o 
iubeau. 

— Aţi citit ultimul număr din revista Agenţiei 
pentru Antichităţi? întrebă francezul. 

— Acest Carter, deși este compatriotul meu, 
începe să mă exaspereze. 

— Nu numai pe dumneavoastră. Supără 
întreaga comunitate științifică. Ce idee... Să 
publici monografia mormântului 42, unde nu-i 
nici urmă de tezaur! 

— Dacă nu-l oprește nimeni, va ajunge să 
scrie rapoarte despre mormintele profanate și 
despre fiecare găvan din Valea Regilor: îi face 
de râs pe înaintașii săi și își trimite colegii pe căi 
greșite. Planuri, relevee, schiţe! Ca și cum n-am 
avea alte preocupări... Acest Carter ar vrea să 
ne strivească sub povara unei munci inutile. 
Ambiţia, caracterul lui răzbunător și excesiv 
sunt consecinţe ale originii sale modeste. 

— Nu-i vom permite s-o ia razna, dragă 
colega. 

— Sunt fericit să lansez acest pact dintre doi 
oameni de bine ca noi: Carter ori va renunţa, ori 
va pleca. 


x 


Carter își dădu seama că stânjenea tabieturile 
unei cete de leneși și de incapabili, pentru care 
Egiptul și egiptologia nu erau decât un fel, cam 
snob, de petrecere a timpului. Dar cine căuta 
adevărul timpurilor trecute trebuia să se 
consacre acestei activităţi atât cât se consacra 
observațiilor legate de prezent, cât și modului 
de a prefigura viitorul. 

La o lună după ce fusese descoperit 
mormântul 42, Ahmed Girigar îi solicită o 
întrevedere, departe de urechile curioșilor. 
După ce își încuie biroul, Carter îl ajunse din 
urmă într-o vale arida unde, în timpul ploilor, pe 
furtună, se forma un torent. 

— Patru muncitori care lucrau pentru Loret au 
recunoscut o tentativa de furt. 

— Din ce mormânt? 

— Dintr-unul necunoscut, pe care francezul l-a 
închis la loc, dar și din cel cu numărul 42. Cei 
patru încercau să pătrundă acolo, când au fost 


întâmpinați de un affrit - un spirit foarte 
agresiv, care-i înșfăca de gât, împiedicându-i să 
respire. 


— Au spus unde se afla mormântul? 

— Vă conduc acolo. 

Reis-ul îl conduse pe Carter la mica văgăună 
ce adăpostea mormântul lui Ramses al XI-lea; îi 
arată o surpătura în nisip în care se adunase 
spărtura de piatră. 


— Adu muncitori și hai să ne-apucăm de 
săpat. 

La mai mult de patru metri sub ruine, ieși la 
iveală gura un puț; în adâncul său, o ușă 
neatinsă! 

Ahmed Girigar văzu entuziasmul lui Howard 
Carter. 

— Nu vă bucuraţi prea repede. Loret a intrat 
deja aici. 

Intrigat, Carter se lăsă să alunece înăuntru; pe 
plafon, cuiburi subterane de viespi, cum apar 
numai în morminte tebane de multă vreme 
profanate. 

Două sicrie din lemn, acoperite cu rășină albă, 
și un al treilea, tot alb, având în interior câte o 
mumie, aparţineau unor cântăreţi din templul 
din Karnak. În rest, câteva fâșii de pânză, frunze 
de mimoza, de lotus și  persea. De 
Tutankhamon, nici urmă! 


CAPITOLUL 24 


— Domnule inspector, veniţi repede! E ceva 
foarte grav! 

Gaffir-ul era năucit; în mormântul lui Sethi |, 
cel mai frumos și mai mare din toată valea, 
tocmai se prăbușise o coloană. Carter se duse la 
faţa locului să constate pagubele și să ia măsuri 
de urgenţă. Încă o dată, fu orbit de frumuseţea 
acestei  Capele Sixtine a Egiptului antic: 
splendide picturi ce păreau recente, hieroglife 


perfect executate, care povesteau la nesfârșit 
primejdioasa călătorie a soarelui în lumea 
subpământeană, divinităţi care îl ajutau pe 
faraon să renască. Carter venea deseori să se 
reculeagă în faţa reprezentării lui Nut, zeiţa 
Cerului, înfățișată ca o femeie uriașă, având 
corpul acoperit cu stele; ea înghiţea, seara, 
astrul zilei, pe care îl aducea, apoi, pe lume, în 
fiecare dimineaţa. 

Carter n-avu timp să examineze aceste 
inegalabile fresce. Trebui să sprijine partea 
surpată a bolţii mormântului cu pari de lemn, să 
oprească accesul publicului și să-l alarmeze în 
mare grabă pe Maspero. 

Sătul de oraș, directorul agenţiei își instalase 
cartierul general pe un vapor cu numele Miriam. 
Putea, astfel, să se deplaseze cu ușurința de la 
un sit la altul, pe Nil, cum făcuseră și oamenii 
Antichității. Maspero, al cărui mic birou era 
sufocat de un morman de dosare, era negru de 
supărare. 

— Ce se petrece în vale, Carter? Se aude că 
mormântul lui Sethi | este pe jumătate distrus. 

— Asta e o exagerare, dar pagubele au fost 
totuși însemnate: o coloană s-a prăbușit. 
Lucrările de restaurare au început deja. 

— Și turiștii? 

— Nu mai au acces. 

Tolănit, Maspero se legăna în fotoliul său. 

— Ah, turiștii! Ce specie... Două mii de 


persoane pe an în vale, o adevărată invazie. Dar 
ce zic eu? O întreagă colonie instalata la Luxor, 
din decembrie până în aprilie: toţi flecari și 
agitaţi, veniţi aici să stea la soare și să distrugă 
monumentele! 

Directorul agenţiei lua o atitudine mai falnică 
și își privi cu superioritate colaboratorul. 

Asta e părerea dumitale, Carter? Îţi apartin, 
oare, aceste cuvinte? 

— În literă, ca și în spirit. Acești oameni nu 
sunt buni decât să se fudulească prin hoteluri 
de lux, să flirteze și să schimbe cărţi de vizita; 
merg din recepţie în recepţie, joacă tenis și 
bridge, inventează mereu noi distracţii. Și, din 
păcate, în programul lor, figurează obligatoriu 
un picnic. Unde? În Valea Regilor, după o 
binemeritată vizită la morminte. E clar că nu le 
acordă, de fapt, nici cel mai mic interes, iar 
respect, cu atât mai puţin. Ghizii lor ignoranţi 
înnegresc pereţii cu fumul torţelor ieftine. Și, 
mai ales, fiecare găsește amuzant să atingă 
reliefurile. Dacă vreţi să salvați aceste 
nepreţuite comori, se impun masuri drastice, 
domnule director. 

— Doar nu pui la îndoiala intenţiile mele? 

— Trebuie acţionat fără compromis! 

— „Trebuie acţionat”... Uşor de zis! Îţi închipui 
că poate fi interzis accesul turiștilor în vale? 

— De ce nu, pe durata săpăturilor? 


— Săpăturile s-au încheiat deja, Carter. 

— Descoperirea mormântului 42 și a celui al 
cântăreților templului lui Amon, ce va purta 
numărul 44 pe lista mea, nu dovedește oare 
contrariul? 

Argumentul îl făcu pe Maspero să șovăie; își 
regăsi însă repede siguranţa. 

— Cavouri profanate, refolosite, lipsite de 
mobilier și de obiecte de valori... Sunt rezultate 
prea modeste, ce nu mai pot stârni decât pe 
cineva pasionat ca dumneata! Văâră-ţi în cap că 
sute de jefuitori au trecut pe acolo și că n-au 
lăsat decât firimituri. Ce-mi propui, în legătură 
cu cele mai vizitate morminte din vale? 

— Să construim pereţi, pentru a feri intrările 
de căderile de piatră și de apele torențiale, să 
trasăm drumuri pentru a dirija valurile de 
vizitatori, iar, pentru a-i împiedica să atingă 
pereţii, să montăm în morminte balustrade. 

Maspero deschise un dosar. 

— Da... Se poate. Bugetul ne permite. 

— Dar asta nu e tot; rămâne esenţialul. 

— Esenţialul va mai aștepta: nu am alţi bani. 

— Cu toate acestea, trebuie luptat cu negrul 
de fum. 

— Cum? 

— Folosind curent electric pentru iluminat în 
mormintele principale. 

— Curent electric! Din ce sursă? 

— Un generator instalat în vale. 


Nervos, Maspero își rupse creionul. 

— Ești prea revoluţionar, Carter. Lasă-mă să 
lucrez în liniște. 

— Îmi veţi aproba cererile, domnule director? 

— Nu insista, nu insista! 

x 

De cum se răspândi vestea, sosiră turişti cu 
duiumul: datorită iluminatului electric, puteau fi, 
în sfârșit, admirate toate basoreliefurile. Carter 
nu ţinuse departe masa de curioși, dar 
eliminarea torțelor și montarea de balustrade 
asigurau conservarea monumentelor. Pentru 
câteva ceasuri, fu nevoit să se transforme într- 
un paznic de temniţă și să-i calmeze pe câţiva 
compatrioți exaltaţi care urlau de satisfacţie 
văzând cu ochii lor progresul în Valea Regilor. 

Odată cu lăsarea nopţii, în vale cobora și 
liniștea. Așezat pe o movila ce domina 
mormintele regale, Carter se bucura, în sfârșit, 
de singurătate și de momente de graţie, trăind 
impresia că intră în legătură cu sufletele 
faraonilor triumfători în faţa morţii. 

Paznicii nu se aventurau în beznele văii locuite 
de demoni. Forţele Răului le suceau minţile și îi 
lăsau orbi și muţi. Oameni simpli, gardienii 
mormintelor tocmiţi de Carter nu cunoșteau 
formulele hieroglifice cu ajutorul cărora ar fi 
putut înfrunta lighioanele malefice. Uneori, o 
bufniţă ori un liliac îl atingea ușor pe Carter; o 
vulpe cobora cu repeziciune un povârniș al văii 


în căutarea prăzii. 

Speranţele de a găsi un nou mormânt 
creșteau. În absenţa inscripţiilor, Carter știa că 
nici un călător grec sau roman nu vizitase 
mormintele 42 și 44, sigilate încă din 
Antichitate; în consecinţă, era posibil ca sub 
nisipuri să se mai ascundă încă importante 
vestigii. Se făcuseră săpături în grabă, se 
obținuseră rezultate spectaculoase, ca apoi să 
se considere, fără vreun temei, că valea nu mai 
avea nimic de spus umanităţii. 

Privind cu atenţie peisajul plin de măreție, 
englezul își dădu seama că aproape totul fusese 
schimbat: metri întregi de vase de lut ciobite, 
stânci răsturnate și drumuri amenajate de 
constructori, enorme movile de pământ 
rezultate în urma săpăturilor moderne... Și 
aceste faleze imense, această piramidă ce 
domina totul, oare nu mâna omului le tăiase în 
piatră? 

Câte tone ar fi trebuit mutate din loc pentru a 
aduce la lumină portalul unui mormânt regal 
neprofanat, care nu exista, poate, decât în 
imaginaţia sa? Această îndoială îl făcea pe 
Carter să sufere. Nu era încă demn de Valea 
Regilor. 


CAPITOLUL 25 
Golf, fotografii, plimbari cu soţia și copiii, lungi 
sieste și după-amieze de lectură în biblioteca de 


la Highclere... Viaţa la castel a lordului 
Carnarvon era mai apăsătoare cu fiecare zi. 
Contrar afirmațiilor medicilor, sechelele de pe 
urma accidentului nu dispăreau. Avea dureri de 
maxilar și de spate, târa un picior și avea parte 
de multe nopţi albe. 

Lady Almina rămânea blândă și răbdătoare, 
deși starea de spirit a soţului său se înrăutăţea 
vădit; nu mai făcea glume, nu se mai juca cu fiul 
și cu fiica sa, rămânea tăcut ore în șir. 

Tânăra femeie profita de o rază de soare ce 
străbătea prin parc, pentru a-și deschide inima 
în faţa iubitului ei soţ. 

— Ești într-o închisoare, dragul meu. 

— Încep să mă urăsc, Almina. 

— Din cauza rănilor? 

— Un bărbat debil nu mai merită să trăiască. 

— Spui absurdităţi. 

— Sunt infirm. 

— Eşti încăpățânat. 

— Să fim serioşi... Ai putea să spui că mai sunt 
în stare să comand un iaht, să conduc o mașină 
de curse sau măcar să dobor un luptător de 
bâlci? 

— Acest gen de isprăvi nu prezintă nici un 
interes; se găsesc atâţia, mai mult sau mai 
puţin mediocri, să le facă. A fi al cincilea conte 
de Carnarvon este, în schimb, o misiune 
fascinantă pe lume, nu crezi? 

Carnarvon privi la soare până când, aproape, 


orbi. 

— Ţi-ai restabilit complet vederea, iar această 
vindecare ar trebui să te încurajeze să lupţi. Și 
apoi, cei din familia Carnarvon au înfruntat 
mereu obstacolele cu un curaj remarcabil și 
apreciat ca atare. Faci, oare, excepţie de la 
regulă? 

George Herbert lăsă capul în jos. Emoţionată, 
soţia lui veni lângă el. 

— Te-am rănit, dragule, iartă-mă! 

— Nu, ai dreptate: mă port ca un laș. 

— Nu fi nedrept cu tine și află că te admir. 

Lordul Carnarvon se întoarse spre soţia lui. 

— Fără tine, aș fi renunţat de mult. 

— Dacă prezenţa mea îți poate grăbi 
vindecarea, nu ezita să te folosești de ea. 

— Am nevoie de singurătate, Almina; așa îmi 
găsesc forța. 

— Voi ţine seama de asta, dragule, numai 
dacă-mi promiţi că-ți vei îmbunătăţi scorul la 
golf. 

x 

În pofida durerilor, prea puternice câteodată, 
Carnarvon își impuse să ducă el crosele de golf 
și să parcurgă distanțele lungi de pe teren. 
Urmând cu rigurozitate această penitență, reuși 
să-și alunge gândurile negre. Dobândirea chiar 
și a celui mai neînsemnat progres în felul de a 
se mișca, i se părea un scop înălţător; plăcerea 
pe care i-o oferea jocul și performanţele 


obținute dădură savoare efortului la care se 
supunea. 

Când îl văzu pe emisarul guvernamental 
venind către el, nu își putu stăpâni surpriza. 

— Felicitări, lord Carnarvon!  Încet-încet, 
deveniți un excelent jucător de golf. 

— Prea multa nervozitate în angajare și lipsa 
de precizie în aruncare. Nu disper, însă. 

— O zi atât de agreabilă îndeamnă negreșit la 
proiecte de viitor. 

— Eu am renunţat la ale mele. 

— Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord cu 
dumneavoastră. Chiar dacă renunţaţi la o 
carieră politică strălucitoare, există și alte 
mijloace de-a vă servi ţara. N-am putea evoca 
amintirile pe care le aveţi din Orient? 

— Cred că mai mult v-ar conveni analizele 
mele politice. 

— Înainte de-a lua decizii, Ministerul de 
Externe își consultă cei mai buni experţi. Însuși 
ministrul ar dori să ia masa cu dumneavoastră. 

Înainte de accident, Carnarvon ar fi răspuns 
cu o remarcă ironică; acum însă, această 
invitaţie îl amuza. 

x 

Când soțul său fu de acord să conducă o 
vânătoare de vulpi şi o autoriză să organizeze 
un mare dejun la Highclere, Almina ştiu că al 
cincilea conte de Carnarvon își regăsise vocația 
și dorința de-a trăi în înalta societate a timpului 


său. Deși se încăpăţână să nu poarte smoching 
și apăru în vesta lui preferată din jerseu 
albastru, lord Carnarvon își alese cu abilitate 
cele mai potrivite cuvinte, deși, cu năravul său 
cunoscut, făcu o groază de observații 
usturătoare. 

— Dacă n-aţi fi fost unul dintre aristocrații cei 
mai bogaţi din regat, îl întreba o baroană, cine 
v-ar fi plăcut să fiţi? 

Carnarvon nu stătu mult pe gânduri. 

— Cineva ca Schliemann. 

— Pictor sau jocheu? 

— Nici una, nici alta. Arheolog. 

— Ce meserie grosolană! Praf, căldura și 
sudoare... Ce a descoperit la urma urmei acest 
Schliemann de care vorbiţi? 


— Troia, 
— Orașul lui Homer, așa-i? 
— Dacă vreţi... 


— Aţi fi în stare să daţi la iveală un oraș 
întreg, plin de aur și ascuns în nisipuri? 

— Cu riscul de a vă dezamâăgi, baroană, mă 
tem că nu. Întrebarea dumneavoastră n-a fost 
decât un joc, iar răspunsul meu, un vis. 

x 


Soțul său întârzia la masa. După un răstimp, 
lady Almina se neliniști. Şi, pentru că valetul de 
cameră al lordului Carnarvon avea seara sa 
liberă, trebui să se ducă ea însăși la bibliotecă. 

— Ai uitat de masă? 


— Mă tem că da. 

— Cine-i de vină pentru asta? 

— Voluminoasa carte a unui francez despre 
Egiptul antic. 

— Cum se numește acest intrus? 

— Gaston Maspero. 

— Te gândești să-l inviţi la Highclere? 

— Trăiește în Egipt. 

— Ce îngrozitor! Trebuie să fie insuportabil... 
larna, mai e cum mai e, dar celelalte anotimpuri 
sunt caniculare. Ce constituţie trebuie, oare, să 
ai, ca să poţi îndura o astfel de climă inumana? 

— Nu știu, Almina. Nu cunosc Egiptul. 

— Bine, dar ai făcut de mai multe ori 
înconjurul lumii. 

Carnarvon închise volumul și se ridică. 

— Un duh râu m-a ţinut departe de ţara asta 
magică. 

— „Duh rău“ „, magie"... Devii, oare, 
superstițios? 

Contele îi oferi soţiei sale braţul. Porniră fără 
grabă către sufragerie. 

— Lumea aceasta e mai tenebroasă decât 
pare; e străbătută de forțe misterioase pe care 
ochii noștri nu le pot vedea. Egiptenii le luau în 
serios cum fac astăzi oamenii de știința. 

— Lucrarea asta e o calamitate! Nu doar că te- 
a făcut să întârzii, dar îţi mai dă și gânduri 
ciudate. Uită-l pe acest Maspero, lasă Egiptul și 
duhurile sale și vino să gustăm somonul pregătit 


de bucătarul tău. 
Contele își îndeplini obligațiile, dar mintea lui 
era în altă parte. 


CAPITOLUL 26 


— Carter, spuse hotărât Maspero, avem de 
făcut o importantă operaţiune, ce-i va aduce 
Agenţiei de Antichităţi o binemeritată reputaţie. 
Noul muzeu din Cairo va aduna toate colecţiile 
existente în Egipt; pentru realizarea unui 
catalog general, trebuie să facem inventarul 
tuturor obiectelor, de la cea mai mică figurină, 
până la cea mai mare. 

— Un program ambițios, magistral. 

— Sunt fericit că recunoști. Catalogul, iată 
esențţialul! 

In fond însă, Carter nu împărtășea aceasta 
părere; într-o ţară ca Egiptul, cel mai important 
era să sapi și să descoperi. Gaston Maspero 
ținea însă cu dinţii de crezul său... contabil. 

— Ca inspector al regiunii Tebei, îţi încredinţez 
două misiuni prioritare: prima va consta în 
aducerea la muzeul din Cairo a mumiilor regale 
găsite în mormântul lui Amenhotep Il. 

— Vor face deci parte din colecţie. 

Remarca îl irită pe director... 

— Cum adică... Te nemulţumește decizia 
mea? 

— A doua misiune? 

— Un rege autentic are, pe piaţa de 


antichităţi, o valoare inestimabilă; pentru că 
Amenhotep al II-lea odihnea în sarcofagul său 
original, vei avea grijă să-l așezi la loc. Turiștii 
vor putea admira astfel un adevărat faraon, în 
adevăratul său mormânt. 

Luat pe nepregătite, Carter bălmăji: 

— Dar... îmi oferiţi o imensă bucurie! 

Mai degrabă morocănos, Maspero se cufundă 
într-unul din dosare. 

— Grăbește-te! Chiar și mumiile urâse să 
aștepte. 

x 

Înhumarea lui Amenhotep al Il-lea, regele cu 
braţ viguros și de o vitejie incomparabilă, fu un 
moment de fericire pentru tânărul arheolog 
Howard Carter. Afară, cerul de un albastru 
delicat era străbătut de o lumină blândă, ce 
îndemna la o pioasă reculegere. Ajutat de 
Ahmed Girigar și de câţiva paznici, Carter se 
deplasă în tăcere pe drumul străbătut de alaiul 
mortuar al acestui faraon, acum trei mii cinci 
sute de ani. 

Oamenii locului purtau cu precauţie și cu 
respect pe unul dintre strămoșii lor, o ființă 
apropiată și totuși depărtată, om și zeu în 
același timp. În mersul lor, făceau să se ridice 
un praf subţire, pe care vântul dinspre nord îl 
lua cu sine. Până ajunseră în fața mormântului, 
nu rostiră nici un cuvânt; poate că paznicii 
rosteau în gând rugăciunile musulmane. Carter 


se gândea la ritualul deschiderii gurii, menit să-l 
readucă la viaţa pe cel mort, redându-i 
exercițiul cuvântului. 

Rămânând tăcută, procesiunea dispăru în 
noaptea mormântului; toţi încetiniră mersul, iar 
ochii li se obișnuiră treptat cu întunericul. Carter 
îngăduise folosirea unei singure torţe, fabricate, 
după modelul antic, dintr-o țesătură îmbibată cu 
ulei de susan, astfel încât să nu afume. 

La depunerea sicriului în sarcofagul ce-i 
aparţinea, Carter își reținu cu greu lacrimile; 
celebrarea acestor funeralii în afara timpului îi 
dădu sentimentul că săvârșea un act de 
dreptate. 

Târziu după încheierea ceremoniei, singur, în 
penumbră, visă la măreţia unor timpuri în care 
moartea era aducătoare de lumină. 

La mică distanţă de templul din Luxor, o 
reședință de prestigiu adăpostea unul dintre 
ultimele haremuri ale Egiptului. 

Locuit altădată de femei lascive, obiect al 
întregii atenţii a potentatului local, stabilimentul 
se deteriora văzând cu ochii; picturile din logii 
se cojeau și stucaturile erau coșcovite. 

Howard împinse poarta cu ferecături ruginite, 
convins că se va lovi de un eunuc înarmat cu un 
retevei în loc de hanger. Înăuntru însă, erau 
tolăniţi vreo zece nefericiţi care fumau haşiş. Un 
miros îngrozitor de ceapă prăjită era dovada că 
aceste gazde de ocazie se ocupau și cu gătitul. 


De ce Raifa îi dăduse întâlnire în acest loc 
deplorabil? Citi din nou biletul pe care i-l 
adusese un puști: nu încăpea nici o îndoială. 
încercă să-i ia la întrebări pe locatari. 
Îndobitociți de drogul impur, localnicii nu-i 
răspunseră.  Neplăcut impresionat, Carter 
tocmai făcea cale-ntoarsă când, în ușă, apăru 
Raifa. 

Ochii verzi ca apa, blândeţea chipului și 
eleganța staturii îl prinseră iar în plasa 
farmecelor pe care ea știa atât de bine s-o 
întindă. Haremul decăzut se transformă pe dată 
într-un palat fermecat, poleit cu fir de aur. 

— Vino, spuse ea, apucându-l de mână. 

Urcară aproape în fugă la primul etaj. 

ÎI duse într-o încăpere drapată cu catifea roșie, 
în care trona un pat cu baldachin, luminat de o 
rază de soare ce trecea prin grilajul balconului. 

— Aici nu ne va deranja nimeni. Gamal nu 
cunoaște locul asta. 

— Te iubesc, Raifa. 

— Dovedește-o, Howard. 

Provocarea ei cerea o replică imediată și Raifa 
nu avu mult de așteptat. 

x 

La ordinul lui Maspero, Carter fu silit să 
inspecteze sudul regiunii Tebei, pentru a găsi 
acolo cu tot dinadinsul vestigii arheologice. 
Munca aceasta meticuloasă îl ţinu o vreme 
departe de vale și de Raifa. 


Dar, la numai o lună de când fusese însărcinat 
cu această misiune, Carter primi la fel de 
neașteptat o telegramă: directorul agenţiei îi 
cerea să lase totul baltă și să se întoarcă la 
Luxor. 

Maspero îl primi pe vaporul său, uitând să-l 
salute ca de obicei. 

— Situaţia e gravă: mormântul lui Amenhotep 
a fost profanat, intrarea a fost spartă și mumia - 
martirizată. 

Pe Carter, indignarea îl lăsă fără grai. 

— Primele jafuri ale secolului al douăzecilea... 
E absurd! Cine să fi fost atât de nemernic să 
profaneze rămășițe atât de venerabile? Am 
chemat poliţia, bineînţeles. Ancheta a fost tot 
atât de rapidă pe cât de dezamăgitoare: 
paznicul n-a văzut nimic; nici un martor, nici un 
Zvon, nici o pistă. Ocupă-te de mumie, Howard, 
și vezi ce mai poţi îndrepta. 

— Vinovatul... 

— Uită-l pe vinovat, nu-l vom identifica 
niciodată. Suntem și așa îndeajuns de ridicoli. 

Acest episod absurd și dramatic îi permitea lui 
Carter să se reîntoarcă în vale. Înainte chiar de 
a se întoarce, luă decizia să facă o noua 
ancheta. 

Venirea primăverii îi alunga pe turiștii care se 
temeau de căldura ce invada cu repeziciune 
centrul zonei muntoase. Rarii vizitatori se 
înghesuiau la intrarea în mormântul prădat, ca 


și cum s-ar fi așteptat să vadă o piesă de teatru. 
Ajutat de Ahmed Girigar, Carter îi îndepărtă 
pentru a cerceta în voie locul faptei. 

Poarta de fier ridicată acolo de agenţie fusese 
forţată cu un instrument ușor de identificat: un 
șperaclu. 

— Cine are așa ceva, la Gurnah? 

— Fierarul, răspunse re/;s-ul. 

L-au luat la întrebări pe meșterul care afirma 
că fusese victima unui furt, dar care minţea, 
pretinzând că nu știe cine este vinovatul. Carter 
se întoarse la mormânt și, sub privirile mirate 
ale lui Ahmed Girigar, luă mulaje în ipsos de pe 
urmele de pași considerate suspecte. 

— Cunoști pe cineva care le-ar putea 
identifica? 

— Știu un proprietar de cămile care bate din 
tinereţe drumurile deșertului și care, între două 
călătorii, face popas la Gurnah; urmele, fie de 
animal, fie de om, sunt distracţia sa preferată. 

Expertul arab nu-l dezamăgi. Diagnosticul era 
categoric: dacă voia să-l verifice, era de-ajuns 
să treacă prin faţa casei unde locuiau membrii 
clanului Abd el-Rassul. Carter nu se sfii, iar 
investigaţiile lui semănară neliniște printre 
membrii temutului clan de jefuitori. Fu invitat 
înăuntru, să-i arate mulajele șefului bandei. 

— Ce vrea să însemne asta, domnule Carter? 

— Asta e dovada că erai în fruntea bandei de 
hoţi care a profanat mormântul lui Amenhotep 


al lIl-lea. De aceea tac toţi martorii localnici, 
inclusiv complicele vostru, unul dintre paznicii 
egipteni. 

Chipul lui Abd el-Rassul se crispa. 

— Nu insistaţi. Nu veţi ajunge nicăieri. 

Chiar în acea zi, după rugăciunea de seară, 
Carter veni din nou cu o ceată de polițiști care 
făcu o percheziţie minuțioasă, al cărei rezultat îi 
depăși toate aşteptările: coliere, figurine 
funerare, faşe de mumii, fragmente de 
basorelief decupate cu  fierăstrăul, toate 
provenind din mai multe morminte, dovedeau 
vinovăția membrilor clanului. 

Abd el-Rassul nu negă. 

x 

Procesul avu loc câteva zile mai târziu. Curtea 
de Justiție din Luxor era plină ochi. Carter se 
înfătişă ca martor. Președintele completului îi 
adresă numeroase întrebări, iar el făcu o 
descriere amănunţită a etapelor anchetei prin 
care-i descoperise pe vinovaţi. 

— Unde sunt dovezile, domnule Carter? 

— În mâinile poliţiei, domnule președinte. 

— Vă înșelaţi. 

— Am fost martor, domnule președinte... în 
pivniţa lui Abd el-Rassul s-au găsit o mulţime de 
piese arheologice. 

— lnexact. Procesul-verbal nu pomenește de 
așa ceva. 

— Domnule președinte... 


— Din cauza lipsei de probe, Curtea îl declară 

pe Abd el-Rassul nevinovat. 
x 

Maspero și Carter hotărâră să reașeze corpul 
lui Amenhotep al II-lea în sarcofagul său; privind 
de deasupra, vizitatorii vor putea să-l vadă pe 
faraon în postura sa hieratica, gata de călătoria 
în lumea cealaltă. 

— Nu fi dezamăgit, Carter! Nimeni n-a putut 
aduce clanul după gratii și nici nu va putea 
vreodată. 

— Nu pot suporta nedreptatea. 

— Adoptă o strategie mai bună. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Când nu poţi dobori un dușman, e mai bine 
să te aliezi cu el. 


CAPITOLUL 27 


Highclere devenea unul dintre centrele vieţii 
culturale britanice. În 1902, când Pelléas de 
Claude Debussy revoluţiona muzica, de ciudă că 
nu se vindeca mai repede și incapabil de a mai 
porni în lumea largă, lordul Carnarvon invita la 
masa sa artiști, scriitori și istorici. Soţia sa 
insista să ofere ospitalitate unor oameni politici, 
specialiști în finanţe și altor oameni importanţi, 
dornici să ţină piept spiritului incisiv al 
stăpânului locului. La un astfel de prilej, un 
colonel în retragere, mare amator de iepuri și 
expert militar, se porni să facă apologia 


cuceririlor britanice. 

— Noi, englezii, suntem garanţii păcii 
mondiale. Când nu ne batem pentru păstrarea 
ei, construim. În Egipt... 

— Am ridicat o piramidă nouă? se informa 
Carnarvon. 

— Mai mult decât atât. Un baraj. 

— La Assuan, nu-i așa? 

— Datorita acestei lucrări de artă, fericirea 
populaţiei este asigurată. 

— Nu sunt atât de sigur, colonele. 

Indignat, colonelul lasă furculița din mână. 

— Cum puteţi pune la îndoială? 

— integrând Egiptul în ritmul natural al 
inundaţiilor, cu sistem permanent de irigaţii, nu 
facem decât să modificăm brusc obiceiuri 
străvechi, înlocuindu-le cu tehnici insuficient 
înţelese și prost folosite. 

— Progresul, lord Carnarvon, progresul! 

— Credeţi, într-adevăr, că specia umană e pe 
cale de-a progresa? Vă închipuiţi, oare, că 
sordidele cartiere londoneze sunt mai presus de 
templele lumii antice sau că ar exista, în ziua de 
azi, gânditori superiori lui Platon, Lao-Tzi, 
Buddha ori maestrului iniţiat căruia i se 
datorează marea piramidă? 

Colonelul își aranjă gulerul scrobit al cămăși. 

— Aveţi păreri cam... revoluţionare. 

Lady Almina schimba subiectul conversaţiei, 
aducând vorba despre ultima reprezentaţie a 


spectacolului Visul unei nopți de vară. Desigur, 
nici o surpriză: Royal Shakespeare Company se 
dovedise la înălțimea reputației sale. 

După plecarea oaspeţilor, rămasă singură cu 
soțul ei în fața căminului din salonul mare, /ady 
Almina crezu de cuviinţă să intervină. 

— N-ai mers, oare, prea departe? 

— Lumea este absurdă, draga mea. Şi Anglia 
e în delir. 

— Oare nu se află ea în inima unui 
extraordinar imperiu, care garantează echilibrul 
popoarelor? 

— Nu pe termen lung. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Viitorul mă interesează tot atât cât și 
trecutul. Pe parcursul  nesfârșitei mele 
convalescenţe, am avut tot timpul să citesc 
presa și studiile specialiștilor. Imperiul se 
dezbina, Almina; ca mâine, nu va mai exista. 
Coloniile își vor cere independenţa. 

— Armata noastră îi va reduce la tăcere pe cei 
care vor instiga la nesupunere. 

— Va încerca, vai, din păcate. 

— Din păcate... 

— Ar fi o prostie să te opui unui fluviu care 
crește oră de oră, când mai bine ar fi să-l 
canalizezi. Dar oamenii politici britanici nu se 
gândesc decăt la interesul lor de moment. Şi, ca 
de obicei, își vor da seama de realitate când va 
fi prea târziu. 


Carnarvon puse un buștean pe foc. Flăcările 
din cămin își urmau neobosite baletul. 

— Ce gânduri negre îţi trec prin minte, dragul 
meu! Cred că te deprima. 

— Dimpotrivă. 

— Doar... n-ai de gând să devii liderul vreunui 
partid de opoziţie? 

Contele își îmbrăţișă soţia cu duioșie. 

— Anglia este o insuliță care se crede 
continent. Cunoști foarte bine repulsia pe care 
mi-o inspira lucrurile mici și știi că nu m-aș agita 
fără motiv. 

— Nu-mi dai deloc motive să cred asta. Ai 
vreun plan... 

— ...Nebunesc? Încă nu. Starea mea fizică nu- 
mi permite să mă gândesc la ocolul lumii de 
unul singur, dar nici nu pot rămâne imobil ca o 
apă stătătoare. 

— De ce vorbești așa? Gândește-te la copii, la 
moșie, la mine. 

— Sunt fericit și nefericit, Almina, asta-i drama 
mea. Te iubesc, îmi iubesc fiul și fiica, iubesc 
acest pământ strămoșesc, dar mai trăiește în 
mine o dragoste pe care n-o pot numi și care 
mă va sufoca dacă nu-i voi putea da glas. 

— Ești atât de greu de mulțumit, dragul meu! 

— Ai dreptate. Și pentru mine e o sarcină 
supraomenească. 

Almina se strânse la pieptul soțului ei, cu 
toată căldura. 


— Jură-mi că nu vei părăsi Highcilere. 

— Niciodată un Carnarvon nu s-a făcut vinovat 
de sperjur. 

Almina își reţinu lacrimile. Împotriva unui 
dușman declarat putea lupta, fie că era o 
amantă ori o ambiţie oarecare, dar nu și 
împotriva prezenței invizibile care-i rodea 
sufletul lui George Herbert. Simţea, ca și el, că 
evenimente imprevizibile urmau să le tulbure 
existenţa pașnică de care ea se legase din toate 
puterile. 

Îi adormi într-un târziu, în braţe. 

Lordul Carnarvon rămase treaz, cu gândul la 
orizonturile de neatins pe care blestematul de 
accident îl făcuse să le piardă pentru totdeauna. 
Se lăsase purtat de confortul vieţii de familie, 
fără gânduri ascunse, cu dorinţa de a da lao 
parte aventura; lucid, își dădea acum seama că 
greșise. Calea cea adevărată, singurul răspuns 
pe care-l aștepta de la viaţă, continua să-i 
scape: oare ce destin îl aștepta? 


CAPITOLUL 28 

— Refuz. 

Maspero se înroși de furie. 

— N-ai cum să refuzi, Carter! Eu conduc 
această agenţie, eu hotărăsc! 

— În calitate de inspector al regiunii Tebei, 
cred că am și eu un cuvânt de spus. 

— Tu trebuie să-mi execuţi ordinele și nimic 


altceva. 

Cu vestă de tweed, pantalon din jerseu, 
cămașă scrobită și papion în picăţele, Carter 
avea destulă prestanţă pentru a-i rezista lui 
Maspero, chiar într-o conversaţie particulară. La 
douăzeci și nouă de ani, Carter era deja o 
personalitate în Luxor și nu-și mai putea îngădui 
să reacționeze ca un puști speriat. 

— Chiar și atunci când nu aveţi dreptate, 
maestre? 

Cu răceală, directorul agenţiei se ridică, dădu 
roată biroului și se opri în faţa lui. 

— Fă-te înţeles, Carter! 

— Ca om de știință, sunteţi de părere că a mai 
săpa în Valea Regilor nu are nici un rost. 

— Da. 

— De ce i-aţi acordat, atunci, autorizaţie lui 
Theodore Davis, un amator fără experienţă? 

— Pentru că acest domn are o importanta 
calitate: e bogat. Agenţia nu va cheltui nimic; 
dimpotrivă, ea va primi în schimb o sumă de 
bani, plus partea sa din eventualele descoperiri. 

— Banii... banii sunt, prin urmare, singurul 
criteriu? Dacă acest individ ar scormoni până ar 
distruge situl și l-ar face impropriu oricăror 
cercetări științifice, unde ar fi câștigul? 

— N-ai nici un temei pentru astfel de 
presupoziţii. Ceea ce te supără, de fapt, Carter, 
este că vorbim despre un american: ca orice 
englez, și dumneata urăşti Statele Unite. Eu am 


însă urgentă nevoie să asigur finanţarea 
agenţiei. 

— Cu preţul distrugerii văii? 

— Nu, desigur. Doar ești inspector, iar valea 
se află în răspunderea dumitale. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că veţi participa la săpăturile lui Davis. 

— Nici vorbă! 

— Lasă prostiile, Carter. 

— Un profesionist nu se poate lăsa la voia 
unui amator, nu-i așa? 

— Nu despre asta este vorba, ci despre 
colaborare. 

— Și mai râu. Eu, unul, nu sunt dispus să 
colaborez cu dușmanul văii. Permiteţi să mă 
retrag. 

x 

Închis în biroul său, Carter plânse de furie. Nu 
numai că pierdea valea, dar ea mai și cădea în 
mâinile unui avocat american gata să-şi bucure 
bătrâneţile sâcâind umbrele faraonilor. Carter 
avea experiență, se simțea pregătit să 
cerceteze cu dragoste și grijă acest pământ 
sacru și iată că un intrus îi fura idealul, chiar cu 
sprijinul autorităților! 

Nici Raifa nu izbutise să-i aducă alinare. 
Incapabil să-și uite de necaz, ca iubit fusese 
jalnic. Cu un gest de neiertat, trântise ușa 
camerei și, fără îndoială că, abandonând-o 
goală și hohotind de plâns, în haremul părăsit, 


rupsese relaţia dintre ei. 

Viaţa lui se ducea de râpă. 

Doar Ahmed Girigar mai putea intra la el. Îi 
aducea apă, fructe și turte de făină, din care 
stăpânul deposedat al văii ciugulea, fără poftă. 

Un vizitator reuși, cu toate acestea, să forțeze 
intrarea. 

— Profesore Newberry! 

— Sunt fericit să te revăd, Howard. 

— Să lăsăm amabilităţile: Maspero vă trimite 
la mine? 

— E ridicol să te încăpăţânezi așa, Howard. 
Egiptul are nevoie de tine. 

— Agenția are însă nevoie de Davis. 

— Eu îl cunosc și aş dori să vă întâlniți. 
Trebuie doar să ştii că nu este un om prea 
comunicativ. Fă-mi onoarea de a accepta. 
Controlându-i activitățile, vei putea salva valea. 
De dragul acestui ideal, în zilele noastre merită 
să-ți calci pe mândrie. 

— Merit, oare, această nedreptate? 

— Nu mai contează. Luptă cu armele tale. 

x 

Educația proastă a americanilor nu era chiar o 
poveste; Theodore Davis îi strânse lui Carter 
mâna cu destulă brutalitate, plin de trufia 
vânătorului hotărât să-şi doboare prada de la 
primul foc de armă. 

— Dumneata trebuie să fii savantul. Cel puțin, 
așa arăţi. 


Om de talie mijlocie, Theodore Davis lăsa o 
impresie de fragilitate. Nu pleca nicăieri fără 
baston. Gâtul și-l acoperea cu un fular alb și 
purta mereu o pălărie cu boruri largi. Pantalonii 
săi de călărie în stilul polo, cu panglicile de la 
moletieră desfăcute, îl făceau să semene cu un 
călăreț în dificultate de a mai încăleca. O 
mustață stufoasă, în furculiță, îi ascundea 
partea de jos a feţei; în spatele lentilelor 
rotunde ale ochelarilor săi de mici dimensiuni, 
privirea îi era agresivă. 

— Am şaizeci și cinci de ani și nu doresc să 
devin arheolog, domnule Carter. 

— În acest caz, nu văd cum v-aţi putea atașa 
prea mult de Valea Regilor. 

— Dreptul mă plictisește. Îmi plac, în schimb, 
săpăturile. Am de gând să aduc la lumină cât 
mai multe morminte pline de statui, sarcofage, 
mumii și tot felul de obiecte nemaivăzute. Voi 
avea nevoie de ajutorul dumitale. Află că 
obișnuiesc să fiu ascultat și că urăsc să stau de 
vorbă cu subordonații. 

Lui Newberry i se păru că este momentul să 
intervină. 

— Howard Carter nu este tocmai subordonatul 
dumitale, dragă Davis. Termenul de asistent ar 
fi mai potrivit. Agenţia pentru Antichităţi ţine să 
se alăture generoasei dumitale iniţiative. 

— Generoasă, nu și risipitoare! Am vărsat deja 
contribuţia și vreau să văd rezultatul. E rândul 


dumitale, Carter. Cât voi locui într-un vapor pe 
Nil pune să mi se ridice o casă chiar lângă sit. 
Astfel voi avea parte de răcoare și voi face 
plimbări după plac. 

— Aveţi un plan de săpături, domnule? 

— Plan? La ce bun! Descurcă-te... Până la 
primele rezultate, voi merge să mă odihnesc la 
Assuan. Am auzit că orașul este o atracţie. 

x 

La sfârşitul iernii lui 1902, Carter era în 
fruntea unei echipe de vreo şaizeci de oameni 
care săpau pentru Theodore Davis. Profitând de 
abundența mâinii de lucru, Carter lărgi de 
ambele părți drumul ce ducea în Valea Regilor, 
prea îngust până atunci în raport cu numărul tot 
mai mare de turiști. Howard începu apoi 
propriile săpături pe o distanţă de vreo sută de 
metri, între mormintele lui Ramses al IV-lea și 
Ramses al Il-lea. 

Şansa îi surâse; descoperi acolo, deteriorat de 
infiltrarea apei, mormântul unui cuplu. Găsi pe 
fundul acestuia vase funerare și o casetă pictată 
în galben, conţinând un veșmânt de război, din 
piele. Anunţat, potrivit înţelegerii, concesionarul 
Davis, întors de la Assuan, dădu peste Maspero. 
Directorul agenției îi cerea obiectele 
descoperite pentru a le trimite la Cairo. Davis 
refuză. Considera că, după reguli, acestea 
reveneau celui care plătise pentru săpături și 
intenţiona să le doneze unui muzeu american. 


Maspero tună și fulgeră, Davis umblă la 
portofel. Nu avea, oare, agenţia nevoie de bani? 

Odihnit, americanul făcu un plan de săpături 
aberant, cu desăvârșire lipsit de metodă; 
încercă să conducă personal lucrul echipei, 
dădu ordine fără nici o noimă, se agită în toate 
felurile, reușind numai să-și înnegrească de praf 
costumul. Ca o umbră protectoare și discretă, 
Carter era în preajma lui; nici el și nici reis-ul, 
Ahmed Girigar, nu-i arătară împotrivire. Davis 
acționa prost, dar inofensiv. Cu temperaturile ei 
ridicate, primăvara îi spulberă însă tot 
entuziasmul. 

x 

Maspero nu-și crezu ochilor. Reciti pentru a 
treia oară raportul confidențial întocmit de 
Carter, legat de vara pe care acesta tocmai o 
petrecuse în Anglia. 

— E un vis, Carter? 

— Nu, domnule director. Doamna Goff ne 
alocă fonduri pentru restaurarea mormântului 
lui Sethi al Il-lea, iar industriașul Robert Mond, 
pentru cel al lui Sethi I. 

— Doi îndrăgostiți de arta egipteana? 

— Am reuşit să-i conving de valoarea muncii 
pe care o facem. 

— lată-te și diplomat! Eu ţi-am adus curent 
electric la Abu-Simbel. 

x 


Dezamăgit de rezultatele obținute - un mic 


mormânt cu două mumii de femeie și câteva 
rate mumificate - Davis își stabili cartierul de 
iarnă la Assuan. 

La începutul lunii ianuarie 1903, Carter 
întreprinse o lungă plimbare călare în zona 
sitului de la Deir el-Bahari. Deodată, picioarele 
de dinainte ale calului său se înfundară în nisip 
și călăreţul se rostogoli din șa. Nici calul, nici 
arheologul nu păţiră nimic; cel din urmă, însă, 
nu avea ochi decât pentru adâncitura aceea 
miraculoasă care, imediat, fu lărgită de echipa 
de săpători. 

Cam la o sută cincizeci de metri de intrarea în 
coridor, o ușă sigilata. În partea opusă, un 
cavou conţinând doar un sicriu gol, din lemn, și 
un bloc de piatră învelit într-o pânză. Carter 
îndepărtă cu grijă țesătura care acoperea o 
statuie de dimensiuni mari a lui Montuhotep al 
II-lea, având un veșmânt alb și purtând coroana 
roșie. Locașul de veci al faraonului cu chip sever 
primi imediat numele de Bab  el-Hosan, 
„mormântul calului”. 

În absenţa lui Davis, Carter încercă o 
stratagemă. 

Ahmed Girigar îi semnalase existenţa a două 
puțuri pline cu lucruri fără mare valoare, unelte 
și obiecte de veselă pe care era gravat numele 
lui Tutmes al IV-lea. Prezenţa acestui depozit de 
fundaţie era o dovadă că mormântul regelui 
trebuia să fie pe-aproape, deși nu figura în 


releveul său, singurul complet întocmit 
vreodată. O  decopertare sistematică a 
împrejurimilor trebuia să dea rezultate. 

Pe 18 ianuarie 1903, săpătorii dădură la iveală 
marginile largi și o intrare. În ciuda pornirii de a 
merge mai departe, Carter respectă dreptul 
concesionarului: americanul trebuia să între 
primul. În zadar încercă să-l găsească; plecat în 
excursie, acesta parcă intrase în pământ. 
Nimeni nu știa unde acostase vaporul lui Davis. 
Considerând că-şi respectase obligațiile 
contractuale, Carter cobori să vadă mormântul. 

Lărgimea coridorului tăiat în piatră cu mare 
meșteșug prevestea minuni. Calitatea picturilor 
confirmă această primă impresie care, vai!, se 
transformă curând în dezamăgire: mii de 
fragmente zăceau împrăștiate pe jos. Printre 
bucăţi de porțelan albastru se zărea o coarda 
folosită de hoţi. Carter trecu de puț, înaintă în 
masa aceea de resturi și se opri îngrozit în faţa 
unui copil cu carnea întunecată, stând, ţeapăn, 
în picioare. Nu se smulsese din somnul său de 
veci; nu era un spectru răzbunător, ci o 
nefericita mumie, desfăcută din bandajele sale 
și aruncată de perete. Tulburat, Carter avu un 
sentiment de ură împotriva profanatorilor care îl 
martirizaseră pe micul prinţ. 

x 

Deschiderea oficială a mormântului lui Tutmes 

al IV-lea avu loc pe 3 februarie 1903, în 


prezenţa lui Maspero; muncitorii lui Carter 
tinură în frâu o mulţime de curioși. Davis se 
umfla în pene. 

— lată primul mormânt descoperit de mine, 
domnule Maspero. 

— Felicitări! 

— Încrederea dumitale era justificata; eram 
sigur că voi obţine rezultate. Apropo... unde 
este Carter? 

— Chiar în spatele dumitale. 

— Bine, bine... E totul pregătit pentru vizită? 

— Am cerut să fie așezate scânduri pe 
deasupra puzderiei de fragmente de obiecte, 
dar înaintarea riscă sa fie dificila din cauza 
prafului. 

— Asta e neplăcut. Alte probleme? 

— Sufletul rătăcitor al unui mic prinţ, căruia 
jefuitorii i-au tulburat somnul de pe urma. 

Davis păru încurcat. 

— Carter glumește, spuse Maspero. Mumiile 
nu au nici o putere malefica. 

Americanul îi aruncă englezului o privire 
ucigașă. 


CAPITOLUL 29 

— E oare înțelept? Așa o călătorie lungă! 

— Obligatoriu, /ady Almina. Contele de 
Carnarvon se va restabili mai repede dacă își va 
petrece iernile într-un climat cald şi uscat. 
Egiptul va însemna pentru el o adevărată cura 


de reîntinerire. Trebuie sa evite orice risc de 
bronșită. Altfel, problemele respiratorii se vor 
agrava și nu voi mai fi răspunzător de starea 
sănătății sale. 

Lady Almina se lăsă convinsa. Până atunci, ea 
reușise să reprime dorinţa de a călători a soţului 
ei. Dar pentru că în joc era însăși supraviețuirea 
lui, nu avea să-l împiedice să plece. 

O ploaie rece cădea peste Highclere; pe 
ramurile înalte ale cedrilor, se așternuse, din 
ajun, zăpada. În holul castelului, lordul 
Carnarvon îşi numără bagajele.  Constata 
amuzat că soţia sa îl echipase ca pentru o 
expediţie ce ar fi urmat să dureze ani de zile. 

Ascunsă după o draperie, /ady Almina își privi 
soţul. In contrast cu mustaţa impecabila, părul 
de un blond roșiatic era nepieptănat. Deși 
tinereţea îi părăsise chipul semeţ, lăsase totuși 
lumina unei anume bucurii. Aventura, amanta 
lordului, își făcea iar apariţia, împodobita cu mii 
de atracţii pe care nu le aveau nici soţia cea 
mai iubitoare, nici doi copii mici, nici cel mai 
frumos domeniu din Anglia. 

Carnarvon își strânse cordonul paltonului. 
Când își îmbrăţișă soţia, ea simţi că sufletul 
contelui era deja pe pământul faraonilor. 

x 


Inaugurat în 1895, Bristol era una dintre cele 
mai frumoase reședințe din Cairo pentru străini. 
Rezultat al unui amestec de stiluri, hotelul avea 


intrare  somptuoasa,  colonada și toate 
înfloriturile victoriene pentru a corespunde 
exigenţelor britanice de confort și eleganța. De 
la începutul sejurului său, Carnarvon trăia un vis 
demn de O mie și una de nopţi; durerile îi 
cedaseră, vederea i se îmbunătăţea, forţele îi 
creșteau considerabil. Gusta aerul și soarele ca 
pe niște delicatese, se plimba ore întregi pe 
străzile din Cairo, fie pe jos, fie în trăsură. 

Total împotriva firii sale, contele ţinea 
Ramadanul de când răsărea soarele, până când 
apunea. Pentru amuzament, se abţinea de la 
mâncare, de la fumat, nu se certa, nu ocăra pe 
nimeni, nu minţea și nu invidia pe aproapele 
sau. Această asceză îi desprindea sufletul de 
materie, înălțându-l. După o practică mai lungă, 
contele nu fu dezamăgit: începu să simtă din 
nou poftă de viaţă. Aștepta cu nerăbdare /ftar- 
ul, momentul de ridicare a postului, când 
magazinele închideau foarte devreme și străzile 
se goleau, timp în care se aprindeau lumânările 
în sutele de moschei ale orașului. Pe cupole și 
minarete erau lumini în forma de triunghi, de 
romb sau de semilună. 

Carnarvon se opri în fața unei bucătării în aer 
liber, aprinse o ţigară, bău un suc de caise și se 
delectă cu orez cu bucăți de carne, salată și 
turte de făină umplute cu năut. Pe la orele doua 
dimineaţa, înainte de-a se întoarce la hotel, 
unde dormea până foarte târziu, ignorându-i pe 


toboșarii care trezeau populaţia pentru ca 
aceasta să se hrănească înainte de ivirea 
zorilor, contele nu-și refuza nici vata de zahăr și 
nici produsele de patiserie cu fistic. 

Cu două zile înainte de sfârșitul Ramadanului, 
o englezoaica în vârsta îl aborda pe conte în 
holul hotelului Bristol. 

— Nu cumva sunteţi al cincilea conte de 
Carnarvon? 

— Am aceasta onoare. 

— Ah! Am încă o memorie buna... L-am 
cunoscut foarte bine pe tatăl dumneavoastră și 
găsesc că-i semănaţi foarte mult. Ce ţară 
ciudata, nu-i așa? Peluze foarte puţine, 
amenințate de uscăciune, o dramatică lipsă de 
ploaie și nici urma de ceața. Cunoașteţi Cairo? 

— Sunt pentru prima dată aici. 

— Veţi reveni an de an. Orașul acesta, dragul 
meu, este un drog. Bineînţeles, s-a schimbat 
mult și găzduiește prea mulţi turiști... Dar de ce 
vă petreceţi iarna aici? 

— Pentru a mă vindeca și pentru a da un sens 
vieţii mele. 

— Faceţi, atunci,  săpaturi! Se pare că 
pământul ascunde minunaţii. Un bărbat tânăr 
trebuie să-și fixeze și să urmărească un scop, 
chiar și în timpul său liber. Un englez care nu 
face nimic e un trădător de ţară. 

x 


Sa sapi, să scormonești pământul, să aduci la 


lumină comori uitate... Ideea îi trecuse prin cap 
lui Carnarvon încă din copilărie, dar nu reușise 
s-o formuleze clar. Bătrâna doamna nu era, 
oare, o deghizare a însuși destinului său? 
Cuvintele ei îl obsedau. Abandona străzile în 
veșnica sărbătoare, alergă prin ministere și 
administrații pentru a se informa despre regimul 
săpăturilor. Îşi dădu iute seama că doar banul 
conta; de pildă, un american bogat, Theodore 
Davis obținuse concesionarea Văii Regilor, deși 
nu avea nici un fel de experienţa arheologică. 

În restaurantul hotelului Bristol, contele 
tocmai degusta un păstrăv de NII, când un 
bărbos uriaș se așeză în faţa lui, fără a-i cere 
permisiunea. Redingota neagra, pantalonul de 
culoare roșie și cizmele cu pinteni îi dădeau un 
aer agresiv. 

— Mă tem că faci o greșeală, îl preveni 
contele. 

— Sunteţi lordul Carnarvon, iar eu mă numesc 
Demostene. Astăzi, cel puţin. În meseria mea, e 
mai prudent să-ţi schimbi numele. 

— Ai avea ceva împotrivă dacă aș pune să fii 
dat afară? 

— Vreţi să faceţi săpături? Asta nu ajută la 
nimic. 

Demostene avea o față galbenă și flască; 
mâinile îi tremurau, iar privirile i se pierdeau 
câteodată în gol. Carnarvon cunoştea aceste 
simptome, căci le văzuse prin barurile râu 


famate: omul se droga cu hașiș. 

— Dacă doriţi să achiziţionaţi rarităţi, adresaţi- 
vă lui Demostene. 

— Eşti expert în arheologie? 

Uriașul își reprimă un râs gros. 

— Am fost preot anglican la Cairo, vânzător de 
vin de contrabandă la Alexandria... Acum vând 
mumii. Exemplare în stare bună, provenind din 
morminte autentice. Scump, dar merită... 

— Poate. De unde le „pescuiești”? 

— Ușurel,  prinţule! Sursele mele nu se 
discută. Am putea însă discuta preţuri. 

— Sigur că da, dar nu aici. 

— Unde? 

— La cel mai apropiat post de poliţie. 

Cu buzele devenite  dintr-odată palide, 
Demostene se ridică. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată. Nu încercaţi să- 
mi faceţi necazuri. Aici suntem în Egipt, nu în 
Anglia. Viaţa nu are același preţ. 

— Mumii autentice... se mai găsesc? 

Cu paşi mari, uriașul traversă sala 
restaurantului. În trecere, îl îmbrânci pe șeful 
ospătarilor, care tocmai îi aducea lui Carnarvon 
o budincă. 

— Dacă-mi permiteţi un sfat, milord: ar fi bine 
să vă feriți de acest personaj. E un grec corupt, 
hoţ și, totodată, informator al poliţiei, poate 
chiar și criminal. 

— Al doilea semn al destinului pe ziua de azi. 


Ca și bătrâna englezoaică, grecul merită totuși 
eterna mea recunoștinţa. 

Șeful ospătarilor îi servi budinca. Existau 
împrejurări când era mai bine să te limitezi la a- 
ţi respecta cu stricteţe îndatoririle. 

Lordul Carnarvon respinse desertul, dar 
rămase la masă, până după miezul nopţii, 
privind fix în flacăra unei lumânări... Îl îmbătă 
gândul că viaţa lui ieșea din neant, pentru a 
dobândi, în sfârșit, un sens. 


CAPITOLUL 30 

În anul 1903, atât specialiștii, cât și turiștii nu 
vorbeau decât despre descoperirea unei tainiţe 
într-una din curţile templului din Karnak. 
Arhitectul francez Legrain aprecia că i-ar fi 
trebuit mai mulţi ani să aducă la suprafaţă miile 
de obiecte de cult ascunse cu atâta pioșenie. 
Acest succes îi întări lui Davis ideea că o 
descoperire spectaculoasă era iminentă. 

II chemă pe Carter pe vaporul său, aflat la 
Luxor. Enervat, mergea de colo-colo, ciocănind 
în podea cu tocurile cizmelor. 

— Importante, Carter, sunt reginele Egiptului. 
Dacă mormintele faraonilor au fost jefuite, 
poate că mormintele soțiilor lor au fost cruţate. 

— Cereţi atunci concesionarea Văii Reginelor. 

— E prea decăzută. Eu vorbesc despre soțiile 
de faraoni îngropate în Valea Regilor. Există, 
nu? 


Carter dădu din cap. 

— Sunt fascinat de falnica Hatshepsut. Se 
spune că mormântul ei nu a fost niciodată 
cercetat cu atenţie. Adevărat? 

Englezul încuviinţă din nou. 

— Intră acolo, Carter! Sunt sigur că vei afla o 
comoară. 

Americanul subestimase dificultatea acestei 
lucrări; cu echipa lui de muncitori, Carter cobori 
o suta nouăzeci de metri sub stâncă și străbătu, 
prin praf și întuneric, un culoar interminabil. Prin 
cantitatea mare de resturi ce înfundau drumul 
îngust, răzbiră ajutându-se de teslă. Efortul se 
dovedi egal cu dezamăgirea: în încăperea 
funerară devastată îl așteptau două sarcofage 
goale, unul destinat reginei, celălalt, tatălui 
acesteia, Tutmes |. 

Datorită punerii în funcţiune a unei pompe de 
aer, Davis putu să coboare în mormântul 
prădat. Îl reîntâlni pe Carter, care picta o 
acuarelă pentru a imortaliza întocmai aspectul 
de ruină al acelui loc sacru. 

— Este totuşi o performanţă frumoasă, 
remarcă Davis. Voi publica imagini din mormânt 
și voi arăta cât aţi fost de curajos. 

Își strânseră mâinile în stil american. 

Esenţialul era, pentru Carter, să aibă la 
dispoziție o echipă din ce în ce mai calificată și 
pe care s-o alcătuiască după criteriile sale. Chiar 
dacă Tutankhamon continua să-i scape. 


x 


— Vreau să mă mărit, zise Raifa. După 
nesfârșite discuţii cu fratele meu, l-am dat pe 
brazdă; nimeni nu poate lupta împotriva 
dragostei. 

— Mi-e teamă că da, obiectă Carter. 

— Am muncit și am tot ce-mi trebuie ca dotă: 
mobile, obiecte de menaj și așternuturi; n-ai 
avea de ce să-ţi fie rușine cu mine. Dacă ai fi 
fost sărac, mi-ai fi oferit o dotă de douăzeci și 
cinci de piaștri, dar tu ești o persoană 
respectata, Howard! îmi poţi oferi o dotă 
substanţială. 

— Cât despre asta... 

Ea îi puse un deget la gură. 

— În ajunul căsătoriei noastre, fratele meu, 
care va juca rolul tatălui, îți va cere protecţia. 
După ce faci jurământ, el mă va încredința ţie, 
viitorul meu soţ, și vom sta așezați pe două 
tronuri. În faţa noastră, o grădină întreagă de 
flori, gustări, carne friptă, mirodenii... Vreau o 
mulțime de cântăreţi și de dansatori! Va fi cea 
mai frumoasă căsătorie celebrată vreodată la 
Luxor, despre care se va mai vorbi și peste o 
mie de ani. 

Se ghemui la pieptul lui. Odaia din haremul 
dezafectat părea un palat în care doi iubiţi se 
lăsau purtaţi de visul lor nebunesc, într-un pat 
de trandafiri. 

— Eşti sigură că l-ai convins pe Gamal? 


— Ce contează Gamal? 

— Adu-ţi aminte că va juca rolul tatălui tău. 

— İl va juca. Nimeni nu poate rezista unei 
femei îndrăgostite. Nici chiar tu, Howard Carter. 

— Bine cântărit... 

Nedumerirea de pe figura lui o înfurie. 

— Vreau să fii sincer cu mine. 

— Totul e bine cântărit, ai dreptate. 

x 

La Mena House, un fost pavilion de vânătoare 
al khedivului Ismail, transformat în hotel de lux 
la festivitățile de inaugurare a Canalului Suez în 
1869, trăgeau cele mai bogate familii din Cairo, 
precum și alţi oaspeţi de marcă. Dar britanicii îl 
ridicaseră la rang de colonie, căci supușii 
Majestății Sale aveau la dispoziţie chiar în hotel 
un medic, un duhovnic, o dădacă, toți britanici, 
fără a mai socoti o bibliotecă însumând șase 
sute de volume. 

In acea seară de primăvară, Carter fusese 
invitat la Mena House pentru a-și sărbători 
triumful. Faima inspectorului ajunsese la Cairo, 
unde înalta societate organiza un dineu în 
onoarea sa; micul desenator din Norfolk 
devenea un arheolog recunoscut și invidiat, 
dorit la masa lor de oamenii cei mai de vază. 
Făcută tot atât de rapid pe cât de riguros 
științific,  excavarea mormântului reginei 
Hatshepsut și a celui al faraonului Merenptah 
făceau din Carter cel mai bun cercetător în 


activitate. 

Era mândru și trist în același timp. Mândru de 
rezultatele obţinute în munca sa și de etapele 
parcurse, mândru de-a se dedica meseriei pe 
care-o adora; trist însă în fața timpului irosit cu 
mondenităţi într-un moment magic, când 
dialogul său cu valea abia se înfiripa și toate 
eforturile sale erau îndreptate spre căutarea lui 
Tutankhamon. 

Înainte de-a ajunge la Mena House, care se 
afla chiar la poalele platoului de la Giseh, Carter 
urcă spre marea piramida. Cu câteva fraze 
scurte îi alungă pe negustorii de false antichităţi 
și pe beduinii care năpădeau să-și închirieze 
măgărușii ori cămilele. Ridicându-și privirile spre 
vârful fabulosului monument, îi reveni în minte 
pagina pe care Newberry i-o citise din 
Chateaubriand: 

Nu conștiința propriei nimicnicii l-a determinat 
pe om să ridice un asemenea mormânt, ci 
instinctul nemuririi: mormântul acesta nu este o 
graniţă la capătul unei vieţi trecătoare, ci 
semnul care marchează intrarea într-o viaţă 
fără de sfârșit; este un fel de poartă ridicată la 
hotarele veșniciei. 

Călcându-și pe inimă, părăsi marea piramidă 
pentru un dineu monden. Fu rugat toată seara 
să-și povestească  peripeţiile și compătimit 
pentru cât praf de istorie a înghiţit. 

Un avocat britanic ridică un pahar de 


șampanie. 

— În cinstea noului nostru Arhimede! Dar ai 
cunoștință, oare, despre cea mai fabuloasă 
dintre descoperiri? 

— Nu... în ce loc? 

— La Luxor, dragul meu... În absența 
dumitale! 

Deși se simţea îngrijorat, Carter își luă o mină 
liniștită. 

— Ei bine, nu sunt atât de nemilos încât să te 
las să te perpelești. E vorba despre un 
mormânt. 

Carter își mototoli nervos șervetul în mână. 

— În Valea Regilor? 

— Exact. 

La masă, toţi amuţiră dintr-odată. 

— Să fie vorba despre un mormânt regal? 
articulă Carter. 

— Asta nu știu, dar e cert că n-a fost niciodată 
deschis. 

— Se știe... ce-i înăuntru? 

— Se știe. 

Avocatul continuă cu afectare. 

— Se știe, datorita celor trei cămile albe care 
au ieșit de acolo încărcate cu grămezi de aur și 
de bijuterii. 

Aici, asistenţa izbucni în râs. 

Palid la faţă, Carter lăsă din mâini tacâmurile 
și se ridică. 

— lertaţi-mă că plec atât de devreme. Prostia 


îmi taie cheful. 
x 
Somnoroasă, Raifa se trezi lângă Carter, care 
îi mângâia părul și o săruta pe gât. 
— Când ne vom căsători, Howard? 


— Curând. 

— Mâine? 

— Mai sunt unele amănunte de pus la punct. 
— Şi dota? 

— Maspero. Trebuie să-i vorbesc. 


x 


Gaston Maspero era binedispus; sorbea dintr-o 
ceașcă de cafea și mânca o turtă caldă, umplută 
cu fasole și ceapă. 

— Mă bucur să te văd, Carter. N-am dormit din 
pricina dumitale. 

— Pot afla și eu motivul? 

— Calitatea muncii dumitale. Eşti cel mai 
strălucit dintre inspectorii mei și tot ceea ce 
dăruiești dumneata agenţiei este într-adevăr 
remarcabil. Reușita aceasta o datorezi muncii 
încordate și excelentei dumitale pregătiri: buna 
cunoaștere a terenului, utilizarea limbii arabe, 
harul de a conduce echipele de muncitori, un 
ascuțit simţ artistic. 

— Atâtea complimente chiar că-mi dau de 
gândit. 

— Ce ascund ele? O promovare, dragul meu 
Howard! La treizeci de ani, ai toate atuurile să 
ocupi un post-cheie: inspector-șef pentru Egiptul 


de Jos și Egiptul Mijlociu. Ale tale sunt 
piramidele! 


CAPITOLUL 31 


După șase luni de muncă susţinută în situl 
piramidei în trepte de la Saqgquara, Carter își 
îngădui, în sfârșit, o seară de odihnă. Oare câte 
hectare mai avea de răscolit în imensa 
necropola unde Maspero descoperise primele 
piramide cu încăperi secrete acoperite cu 
hieroglife? 

Din modesta clădire a Inspectoratului pentru 
Antichităţi, unde se instalase, Howard Carter se 
bucura de o priveliște fără egal; de-o parte, 
deșertul și monumentele ridicate eternității; de 
cealaltă, plantaţia de palmieri a vechiului 
Memfis. Adeseori, îi venea greu să se smulgă 
din visare pentru a înfrunta din nou 
complicațiile vieţii cotidiene; era însă conștient 
de misiunea sa și ţinea să o îndeplinească fără 
ezitare, chiar dacă acum suferea, departe de 
draga sa vale. 

În preziua plecării sale spre nord, Raifa i se 
aruncase de gât, plângând. Nu încercase să o 
consoleze.  Ştiau, și unul, și celalalt, că 
despărţirea lor avea să dureze; bineînţeles, în 
timpul zilelor sale libere, Carter se întorcea la 
Luxor, dar nu-i putea promite că se vor căsători. 
La capătul puterilor, ea îi jură credinţa; el îi 
refuza jurământul, dar ea nu consimţi sa revină 


asupra lui. 

La Saqquara, un sit dominat de piramida în 
trepte a lui Djeser, primul monument în piatră 
ridicat veșniciei pe pământ egiptean, îi prindea 
bine sa fie singur. De mai bine de cinci milenii, 
faraoni și nobili se odihneau aici, formând o 
comunitate nevăzută, dar a cărei prezenţă se 
făcea simțită, clipă de clipă. 

Așezat pe un scaun la adăpost de bătaia 
vântului, Carter se gândea la Raifa, la felul ei 
blând de a i se dărui, când văzu un paznic 
venind în fugă. 

— Trebuie să veniți numaidecât, domnule 
inspector. 

— Ce se întâmplă? 

— Francezii... vor să viziteze Serapeum. 

— Amintește-le că situl este închis. 

— Refuză. 

— Cum refuza? 

— Cred că... și-au ieșit din fire. 

Intrigat, grăbi pasul spre Serapeum, un 
ansamblu de galerii subterane, în care se aflau 
enormele sarcofage ale taurilor sacri. La intrare, 
doi paznici se certau cu un grup de turiști cam 
piliți. Unul dintre aceștia, un bărbat la vreo 
cincizeci de ani, își jignea interlocutorul, 
numindu-l „arab murdar” și „fiu de căţea”. Un 
paznic îl împinse cât colo, înainte să poată 
interveni cineva. Urmă o încăierare generală, 
căreia Carter îi puse capăt cu mari eforturi. 


— Cine ești dumneata? îl întrebă o brunetă 
agresivă, cu părul despletit. 

— Howard Carter, inspector al Agenţiei pentru 
Antichităţi. 

— Mă bucur că întâlnesc, în sfârșit, pe unul 
dintre responsabili! Voiam sa vizitam Serapeum, 
când maimuţele astea au sărit pe noi. Ne-au 
cerut chiar să le plătim bilete la intrare. 

— Doamna, vă rog să fiți corecta. Acești 
paznici sunt subordonații mei și îmi urmează 
instrucţiunile. La această oră, nu aveţi ce căuta 
aici. 

— De cine-ţi baţi tu joc? Suntem europeni, iar 
prietenul nostru a fost atacat cu sălbăticie! 
Cerem să fie arestaţi acești sălbatici! 

Un mustăcios, roșu de furie, lătră ca o potaie: 

— Eu am plătit și-mi vreau banii înapoi! Acolo, 
jos, e întuneric beznă și nici măcar nu ni s-a dat 
lumină! 

— Mergeţi acasă și faceţi toţi câte un duș 
rece. 

— Nu vei scăpa așa ușor, Carter! Vom depune 
plângere. 

x 

Maspero păru foarte jenat. 

— Au depus plângere împotriva dumitale, 
Carter. Au fost loviți și răniți... E grav. 

— E, mai ales, neadevărat. Unul dintre paznicii 
mei, insultat într-un mod incalificabil, a 
reacționat firesc. 


— Firesc? Să ia la pumni un turist francez? 

— Un beţiv periculos, care abia dacă a fost 
împins. Voi depune mărturie în apărarea echipei 
mele. 

— E total inutil. Dușmanii dumitale au obţinut 
deja sprijinul consulului general al Franţei, care 
cere rezolvarea de urgenţă a situaţiei. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg. 

— E simplu, Carter. Mulțumită intervenţiei 
mele, nu vom avea proces. Va fi suficient să 
prezinţi scuze consulului și grupului de turiști și 
să-l concediezi pe paznic. 

— Nici nu se pune problema. Drept ar fi ca 
beţivanii aceia să-i ceară paznicului scuze. 

— Nu despre dreptate este vorba, ci despre 
diplomaţie! Nu te încăpăţâna și nu-mi îngreuna 
situaţia. 

— N-am de gând să mă înjosesc în fața unor 
mincinoși. 

— N-o lua și dumneata așa, pentru 
Dumnezeu! îţi cer doar câteva cuvinte, nimic 
altceva. 

— Îmi cereţi prea mult, domnule director. 

— Nu fi căpos! Lucrurile s-ar putea complica. 

— Nu greșesc cu nimic. Dreptatea va triumfa. 

x 

Pentru că Maspero nu reuşise să-l facă pe 
Howard Carter să cedeze, turiştii care făcuseră 
plângere cerură o audiență la înaltul comisar 
britanic, lordul Cromerum, un om foarte 


puternic în Egipt. Acesta dădu crezare 
minciunilor și luă atitudine împotriva lui Carter. 
Tânărul arheolog nu era deloc bine văzut în 
clasa de sus a societăţii. 

Când Maspero îl chemă din nou, era foarte 
întunecat. 

— Am primit instrucţiuni categorice: 
concedierea imediata a paznicului și scuzele 
dumitale. În câteva minute, lordul Cromer va fi 
aici pentru a le primi. 

— Îi voi putea spune adevărul. 

— Nu va fi dispus să te asculte; are o părere 
deja formată. 

— Atunci e un imbecil. 

— Carter! Dumneata nu realizezi gravitatea 
situaţiei. Trebuie sa cedezi, altfel... 

— Altfel? 

— Voi fi silit să-ţi primesc demisia. 

Carter era năucit. 

— Dumneavoastră, Gaston Maspero, nu veţi fi 
în stare de o asemenea ticăloșie! 

— Câteva fraze, Howard, doar câteva fraze de 
împăcare și toată această situaţie absurdă va fi 
dată uitării. 

Lordul Cromer năvăli în biroul directorului 
agenţiei. Fără a-i arunca cea mai mică privire lui 
Carter, îl lua la întrebări pe Maspero. 

— E-n regula? 

— Aproape, domnule înalt comisar. 

— Carter să-și formuleze imediat scuzele în 


scris pentru a fi trimise persoanelor în cauză. 

În birou, se lăsă o liniște grea. Lordul Cromer o 
suporta doar treizeci și șapte de secunde. 

— Vă bateţi joc de autoritatea pe care o 
reprezint, domnule Maspero? 

— Howard Carter este gata să-și recunoască 
greșelile, dar nedreptatea... 

— Opinia mea se bazează pe fapte, nu pe 
sentimente. Orice discuţie e de prisos. lar Carter 
ori cedează, ori renunţa la slujba. 

Lordul Cromer nu auzi însă glasul lui Howard 
Carter; când ușa de deschise, tresări. 


CAPITOLUL 32 


Odată cu gerul iernii, dispoziţia lui Carnarvon 
suferea o schimbare. De obicei morocănos, 
începea acum sa fluiere ușor, citind ori 
plimbându-se, să facă glume la masă, să se 
joace mai mult cu copiii. Ceaţa încărcata de 
chiciură și ploaia îl bucurau în cel mai înalt grad. 
Durerile îi dispărură și, în pofida sfaturilor 
medicului său, practica mersul pe jos prin parcul 
castelului mai multe ore pe zi. 

La întoarcerea sa dintr-o astfel de escapada, 
soţia sa nu-și mai putu ascunde îngrijorarea. 

— Baia e fierbinte. Grăbește-te, să nu se 
răcească. 

— Mulţumesc pentru grijă, draga mea. 
Localnicii spun că va fi o iarnă aspră. 

— De ce atâta risc? Frigul și umezeala nu-ţi 


fac bine. 

Contele își plecă ochii. 

— Am să-ţi fac o mărturisire foarte delicată, 
Almina. 

— De obicei, nu ești așa prudent. 

— Am motive serioase să procedez cu 
precauţie. 

— Nici nu îndrăznesc să pricep... 

Carnarvon se întoarse cu spatele. 

— M-am îndrăgostit. Nebunește. 

Lady Almina închise ochii. 

— Dumnezeu mă supune la o teribila 
încercare. Fie. Cum o cheamă? 

— Nu mai este chiar tânără. 

— E, măcar, dintr-o familie nobilă? 

— Regală. 

— Dar... Cum o cheamă? 

— Egiptul faraonic. 

— N-aveai dreptul să glumești astfel! 

— E foarte serios, draga mea. La sfatul 
excelentului meu medic, mâine plec la Cairo. 

x 

La acest sfârșit de an 1904, lordul Carnarvon 
regăsi cu drag străduțele aglomerate și plăcut 
mirositoare din Cairo. Aşteptase cu mare 
nerăbdare să întâmpine zile care să-i lumineze 
existența. Depărtarea îi îngăduia să se sustragă 
nenumăratelor manifestări ale sezonului 
monden de la Londra și, de asemenea, să evite 
reprezentațiile cu Madame Butterfly de Puccini, 


un muzician lacrimogen și flecar, pe care nu-l 
stima defel. 

Contele ar fi dorit să fixeze un termen 
programului de săpături, dar îi lipsea experienţa 
în domeniu; avu deci nevoie de serviciile 
înaltului comisar. Datorită înţelegerii dintre 
Franţa și Anglia, ce se puseseră de acord asupra 
împărțirii Africii de Nord și a Orientului Apropiat, 
un înalt comisar englez devenise adevăratul 
stăpân al Egiptului (Franţei, îi revenea, mai ales, 
Marocul, pe care-l ocupa nestingherită, iar 
Angliei, Egiptul). Atâta doar, că postul de 
director al Agenţiei pentru Antichităţi urma să 
aparţină, ca și până acum, unui francez. 

Așa că lordul Carnarvon își stabili o întâlnire 
cu Gaston Maspero. 

— Mi-aș dori să capăt autorizaţie pentru 
săpături. 

Maspero își șterse ochelarii rotunzi; coșmarul 
reîncepea. 

Trebuia să se încline, încă o dată, în faţa unui 
amator bogat, al cărui principal argument 
științific era dimensiunea contului său bancar. 

— Nimic mai simplu. Trebuie doar să semnaţi 
un formular. 

— Ce obligaţii îmi revin? 

— Să faceţi săpături pe un teren aparţinând 
statului egiptean, unde nu se află construcţii, la 
distanță de câmpurile cultivate, liber de impozit, 
care să nu aparţină unei zone militare și să nu 


fie de utilitate publică. Dacă faceţi o descoperire 
importantă, cum ar fi un mormânt, aveţi 
obligaţia să anunţaţi agenţia. 

— Îmi este permis să pătrund acolo primul? 

— Cu condiţia să fiţi însoţit de un inspector. 
Aveţi la dispoziţie doi ani pentru întocmirea unui 
raport de activitate. 

— Cu mumiile ce se întâmplă? 

— Ele rămân proprietatea statului egiptean, ca 
și sarcofagele. Cât privește celelalte obiecte, se 
procedează la o justă împărţire. 

— Ce înţelegeţi prin „justă”? 

Maspero își reținu cu greu o izbucnire de 
mânie. Sigur, o clauză din contract menţiona că 
obiectele găsite într-un mormânt neprofanat nu 
se vor împărţi între autorul săpăturilor și Stat; 
cum nu se mai descoperiseră însă morminte 
intacte, în caz de miracol, clauza ar fi fost 
inaplicabilă. 

— Ei bine... Ţinând cont de însemnătatea și 
valoarea obiectelor, se va proceda la o 
înţelegere ca între gentlemeni. 

— Nimic mai just, fu de acord Carnarvon. 

— Uitam esenţialul: săpăturile se vor face pe 
cheltuiala dumneavoastră, cu asumarea tuturor 
riscurilor și a pericolelor. 

— Perfect. 

— Încă un amănunt: ce loc aţi ales? 

Contele fu luat pe nepregătite. 

— N-o să mă credeţi, dar nu m-am gândit 


niciodată la asta. Este a doua mea iarnă în Egipt 
și nu cunosc decât Cairo. Aţi putea să-mi 
recomandaţi un loc corespunzător? 

Maspero era consternat. j 

— Peste tot, domnule conte. In ţara aceasta ar 
trebui săpat peste tot... Luxor este o zonă 
atrăgătoare și mult apreciată de compatrioții 
dumneavoastră; mai sunt însă și zone 
necercetate până cum. 

x 

Carnarvon găsi de bun-simț să urmeze sfatul 
lui Maspero. Hoinări prin vechea Teba, se lăsă, 
ca fiecare vizitator, redus la dimensiuni de 
liliputan în sala cu uriașe coloane a templului 
din Karnak, gustă din lumina de la Luxor, se 
plimba pe Nil cu barca, medită sub salcâmul de 
la Ramesseum, își făcu, la Medinet-Habu, o idee 
despre măreţia faraonilor, se minună de sute de 
ori admirând picturile mormintelor. Egiptul 
pătrundea în el, îi modela sufletul, îi trezea o 
nouă sensibilitate. Inainte să deschidă un 
șantier anume, vru să se îmbibe de toată 
această frumuseţe omniprezentă, care înfrunta 
timpul și oferea spiritului o hrană neasemuită. 

Tocmai sorbea dintr-un ceai cu mentă într-o 
cafenea de pe malul de vest al Nilului, când un 
bărbos uriaș îl salută, scoțându-și pălăria albă. 

— Domnul Demostene... Ce surpriză! 

— Pot să iau loc? 

— Văd c-ai învăţat să te porți. 


Cu vesta lui neagră, cu pantalonii de culoare 
roșie și cizmele înalte, traficantul de antichităţi 
nu putea trece neobservat. 

— Sunteţi un om de cuvânt, domnule conte, 
de vreme ce nu mi-aţi făcut necazuri. 

— Am o datorie la tine. 

— Dar nu v-am împrumutat nici un ban. 

— O datorie morală. 

— Ah... Mă lipsesc. Vreţi să cumpăraţi mumii? 

— Să le găsesc. 

— Unde? 

— În adâncurile pământului. 

— Să săpaţi? Ce glumă! Bani pierduţi. Am tot 
ce vă trebuie și încă la un preţ bun; ţara asta e 
putredă. 

— Anglia o va însănătoși. 

— Ba deloc. După noua lege, localurile 
insalubre și periculoase trebuie închise... Altfel 
spus, faliment general! Manufacturile locale și 
atelierele meșteșugărești sunt terminate; 
pătrunderea  trusturilor internaționale va 
provoca în rândul egiptenilor o nemulţumire 
care nu va duce la nimic bun. Traficul, 
Excelenţă, iată viitorul! Profitaţi de vacanţă cum 
se cuvine; Egiptul nu va aparţine mereu Angliei. 
lertaţi-mă: sunt așteptat. 

Demostene, din ce în ce mai gras, se ridică 
greu ca un pahiderm și se îndepărta mergând 
legănat. Nebun? Vizionar? Oricum, nimeni, la 
Foreign Office, nu-i împărtășea punctul de 


vedere; diplomaţii de carieră nu-și petreceau, 
oare, timpul, amăgindu-se? 


CAPITOLUL 33 


Abătut, stând printre  cerșetori adormiţi, 
Howard Carter nu mai era inspector al Agenţiei 
pentru Antichităţi. Lordul Cromer îi ceruse capul 
și îl obținuse, silindu-l pe Maspero să-l 
concedieze. După cincisprezece ani de muncă 
asiduă, dintr-odată, era dat afară. Fără slujbă, 
fără leafa, fără economii, incapabil să-și caute 
altceva de lucru, Carter era răvășit. Pierderea 
postului îl îndepărta pentru totdeauna de Valea 
Regilor și de Tutankhamon. Visul i se spulbera și 
viaţa lui nu mai avea nici un rost. Nu regreta 
totuși atitudinea pe care o avusese; 
nedreptatea era cel mai mare dintre rele și n-ar 
fi tolerat-o niciodată. 

Un bărbat de talie mijlocie, îmbrăcat 
occidental, cu faţa rotundă, împodobită de o 
mustață mică, se opri în faţa lui. 

— Nu sunteţi Howard Carter? 

— Nu mai sunt nimic. 

— Numele meu e Ahmed Ziuar... Mi-aţi fost 
îndrumător la Saqqara. Imi cunoașteţi ţara mai 
bine decât mine, ca și cum ați iubi-o mai mult. 
Sunt la curent cu cele petrecute. Ingăduiţi-mi să 
vă admir, domnule Carter. 

Neîncrezător, englezul privi în sus. 

— Unde vă gândiţi să locuiţi, la Cairo? 


— Nu știu. 

— Nu sunt decât un mic funcţionar, dar am o 
cămăruţă liberă; mi-ar face o mare plăcere să v- 
o ofer. V-aţi putea odihni, v-aţi reface forţele și 
v-aţi pregăti pentru viitor. Când Dumnezeu 
închide o ușă, deschide alta nouă. 

Carter se ridică. În faţa unui om deosebit, n- 
avea dreptul să se poarte nedemn. 

x 

Instalat în colțul unei străduțe, Carter privea la 
forfota din oraș: sacagiul, vânzătorul de turte de 
făină, o mamă de familie cu un coş aşezat pe 
creștet și cu un copil mic în brațe, măgărușul 
încărcat cu lucernă. Încercând să uite de sine, 
așeza pe pânză aceste scene fără importanţă, 
preţioase mărturii ale unei existenţe monotone 
și asigurate. Copii și o mulţime de gură-cască se 
îmbulzeau în jurul lui, privindu-l cum pictează; 
un european îi oferi ceva bani. Reticent mai 
întâi, acceptă, în cele din urmă. Devenit pictor 
peisagist, câștiga suma necesară chiriei pentru 
cămăruţa pe care-o ocupa într-un cartier sărac; 
după o zi petrecută în vuietul necurmat al 
orașului, odăiţa aflată la ultimul etaj al unui 
imobil în paragină era pentru el o oază de 
liniște. Trezit deseori, noaptea, de lătratul 
câinilor, ședea întins pe pat, cu ochii deschiși, 
cu gândul la timpul minunat cât lucrase pe cele 
mai mari situri arheologice. 

Învins de nostalgie, se reîntoarse la Saqqara, 


pictă piramida în trepte, deșertul, cele mai 
frumoase scene din mormintele Vechiului 
Regat; turiștii îi apreciau tablourile și acuarelele. 
Nemulțumit doar cu vânzarea acestor lucrări 
neînsemnate, el îi îndruma pe vizitatori să vadă 
locuri aflate altădată sub protecţia sa. Reputația 
lui crescu și deveni curând un mentor apreciat 
al celor mai pretenţioși cumpărători. 

Din artă și ciubuc, nu deveni, firește, milionar; 
învăţa să se mulţumească cu puţin și își 
ascundea sărăcia sub o aparenţă fără cusur. 
Adesea, îi scria Raifei scrisori pe care le rupea, 
nesuportând ideea de a-i mărturisi adevărul. 
Voia ca ea să păstreze în minte imaginea unui 
Carter fericit și respectat. 

Pe măsură ce treceau lunile, o nouă activitate 
prindea contur. Cumpărători mai mult sau mai 
puţin naivi îi cereau să expertizeze statuete sau 
fragmente de basoreliefuri procurate din bazar, 
cele mai multe erau falsuri, dar se găseau și din 
cele autentice. 

Faima lui Carter se extinse; ajunsese să fie 
consultat chiar în timpul tocmelilor. 

Își petrecu o bună parte din timpul său liber la 
poalele piramidei în trepte, fascinat de 
austeritatea acestei mume a întregii arhitecturi 
egiptene. Numeroasele schițe făcute nu-l 
mulțumeau însă pe deplin. Cum să redea elanul 
acelor enorme trepte din piatră, care urcau 
luând cu asalt cerul? 


Auzi pași pe nisip. Un turist se apropie și 
rămase nemișcat în spatele lui. 

— Talentul dumitale e nedezminţit, Howard. 

Vocea lui Gaston Maspero îl înfioră. 

— Ce mai faceţi, domnule director? 

— Am auzit că supravieţuiești cu succes. 

— Aţi fost bine informat. Agenţia cum se 
descurcă? 

— Fără dumneata, bate pasul pe loc. E la 
cheremul amatorilor. 

— Ca, de pildă, Theodore Davis? 

— Echipa lui e mândră de ultima descoperire: 
un mormânt intact. 

Penelul îi tremură în mână. 

— Vreo comoară? 

— Un foarte frumos mobilier funerar: sipete, 
scaune, vase și două sicrie destul de mari, 
conţinând mumiile bine păstrate ale părinţilor 
reginei Tiyi. 

Regina Tiyi, soţia lui Amenhotep al Ill-lea și 
mamă a regelui eretic, Akhenaton... Toţi aceștia 
îl cunoscuseră pe tânărul Tutankhamon, a cărui 
umbră îi dădea iar târcoale. Tiyi era, poate, 
mama acestui rege. 

— Davis vrea să publice, dar nu se pricepe 
deloc. De aceea, mi-a cerut să-l ajut. Am 
acceptat, dar am nevoie de un desenator. Ai fi 
de acord să faci tu asta, Howard? 

x 


Davis și echipa lui, din care făcea parte, mai 


cu seamă, un tânăr arheolog pe nume Burton, 
locuiau într-o căsuţă la capătul de vest al Văii 
Regilor. Construită din lemn și din piatră, la 
adăpostul falezei, casa scăpa vederii 
vizitatorilor. Patru cămăruţe, o sufragerie, un 
depozit pentru obiectele descoperite, o cameră 
obscura, un birou și o bucătărie alcătuiau 
această locuința vegheată în permanenţă de un 
paznic. Americanul îl primi pe Carter într-una 
din cămăruţele ca o chilie de călugăr, lipsită de 
apă și de curent electric; îmbrăcat în negru, 
acesta îi păru un înger exterminator. 

— Revenirea dumitale la Luxor mi se 
datorează. Îţi cer, în schimb, cea mai deplină 
discreţie. Vei realiza desenele, firește, însă nu 
vei avea nici un fel de amestec în săpături. Nu 
mai ești inspector, iar eu am format o echipă 
competentă, care nu mai are nevoie de nici un 
sfat. In plus, nu vreau nici o bătaie de cap; 
autorităţile britanice n-ar încuviinţa prezenţa 
dumitale aici. Închide-te în biroul pe care 
Maspero ţi-l pune la dispoziţie și mulţumește-te 
să reproduci cu fidelitate obiectele pe care ţi le 
vor aduce colaboratorii mei. Comentarii? 

— Nici unul. 

x 

larna lui 1906 fu asemenea celorlalte: blândă, 
liniștita și însorită. Carter nu câștiga cine știe ce; 
câteva expertize în tranzacţii cu obiecte, mai 
mult sau mai puţin licite, îi aduceau un venit 


suficient. Principala sa activitate, neplătită, era 
să deseneze somptuoasele mobile din lemn pe 
care Davis le descoperise în mormântul socrilor 
lui Amenhotep Ill. Nu se așteptase ca acești 
mari demnitari, de origine modesta, să fie 
prezenţi în valea destinata faraonilor. Această 
anomalie îl încuraja să creadă că egiptenii 
dăduseră o mare importanţă epocii de dinaintea 
venirii la putere a lui Tutankhamon. Oare de ce 
îi ascunseseră domnia și îi mascaseră cu atâta 
grija mormântul? 

Când nopţile deveniră răcoroase, învelit într-o 
pătură de lână, citea din scrierile științifice pe 
care Maspero i le lăsase la dispoziţie. Adeseori, 
îi venea să turbeze: arheologii lucrau prost, iar 
istoricii își verificau rar sursele, mulțumindu-se 
sa copieze alte scrieri, pentru dobândirea de 
posturi universitare, împărţite pe criteriul 
kilogramelor de hârtie tipărită și al relaţiilor. 
Competența, curajul, cinstea? Virtuţi prostești, 
care nu duceau decât la mediocritate, pe scara 
socială. 

Cineva bătu la ușă. 

— E deschis. 

Incântătoare, ea își făcu apariţia. Cu ochii 
fardaţi, cu buzele strălucind, rujate ușor, cu 
părul negru căzându-i pe umeri în falduri, 
rămase nemișcată în prag. 

— Mă primești? 

— Raifa... 


Fu incapabil să facă o mișcare. Fără a înceta 
să-l privească în ochi, ea păși în încăpere. 

— Așa-i că arăt bine? 

El o prinse în braţe și o strânse mai-mai să-i 
taie răsuflarea. 

— Nu mai sunt nimic, Raifa. Mi-am pierdut 
postul de inspector și sunt sărac. 

— Puțin îmi pasă... De-ai ști ce puţin îmi pasă! 

— Gamal n-ar accepta niciodată un cerșetor 
ca soţ al surorii sale. 

— Mă voi mulţumi să-ţi fiu iubită... Te iubesc, 
Howard. 

Mângâierile luară locul cuvintelor. Din cauza 
vanităţii lui, câte ore de dragoste nu 
pierduseră? 

x 

Muncitorul se aplecă, smulse o piatră 
voluminoasă, desprinse o grămada de pietricele 
şi scobi uşor cu mâna. La poalele unei stânci, 
într-o adâncitura, zărise parcă lumina unui 
fulger. Razele soarelui se reflectau într-o 
suprafață lucioasă. Aplecându-se, i se păru că 
vede, între două fragmente de calcar, o dungă 
albastră; dezgropând-o, văzu că era buza unei 
cupe lăcuite, odinioară acoperite cu aur. 

Muncitorul își chemă șeful, care îi dădu de 
veste lui Theodore Davis. Americanul privi 
obiectul cu dispreţ. 

— Asta nu merită o fotografie. Duceţi-i-o lui 
Carter; îi va face el un desen, după care o vom 


trimite muzeului din Cairo. Trebuie sa le oferim 
și lor câte ceva, din când în când. 
x 

Părăsind grupul de turişti în care se 
amestecase, Carter se opri să cerceteze locul în 
care cupa de porțelan albastru ieşise din 
pământ. După el, cupa trebuie să fi conținut 
cocoloașe de natron, folosite ca substanță de 
purificare în timpul ritualului de deschidere a 
gurii, menit să readucă o mumie la viaţă; altfel 
spus, era folosită la funeraliile regale. Din primul 
moment, avu convingerea ca se găsea în faţa 
unei tainiţe. Un preot avusese grijă să ferească 
sub o stâncă preţiosul obiect. 

De trei zile, încerca în zadar s-o deseneze; 
prea tare îi tremurau mâinile. Pe cupa, era un 
text: „Zeul cel perfect e dătător de viaţa”; adică 
soarele, coșul și scarabeul urmat de trei semne 
de plural, se citeau astfel: „Lumina divină este 
stăpâna absolută a transformărilor”. Aceste 
câteva semne, fără importanţa în ochii lui Davis, 
îl tulburară pe Carter atât de mult, încât îi pieri 
somnul: nu alcătuiau ele numele de încoronare 
al lui Tutankhamon? 

În acest moment, convingerea lui devenea un 
adevăr științific. Obiectul acesta micut dovedea 
ca funeraliile misteriosului faraon avuseseră loc 
în vale și că mumia sa era undeva acolo, 
învelită de nisipuri. 


CAPITOLUL 34 


Lordul Carnarvon luă parte la cocktailul de 
inaugurare a noului hotel din Luxor, Winter 
Palace. Construit în inima orășelului, lângă NII, 
acesta își înălță semet fațada galbena, care 
separa culoarea verde a palmierilor de albul 
moscheilor și al caselor din vecinătate; contelui 
nu-i plăcu aceasta îngrămădire de stuc și ipsos 
într-o carcasa metalică. Luxorul cădea prada 
negustorilor și hoardelor năuce; cu ghidul 
Baedeker în mână, turiștii invadaseră prăvăliile 
pline de scarabei falși, de evantaie și de pălării. 
Grupuri întregi debarcau în viteză din vapoare 
navlosite de Agenţia Cook, parcurgeau templele 
la pas forţat și, la un sunet de fluier ori de 
clopot, urcau din nou la bord, unde se îmbrăcau 
pentru masa. 

Carnarvon, poreclit Lordy, își puse o vesta de 
căpitan de iaht, cu nasturi de arama care-i 
dădea un aspect belicos în contradicţie cu 
bunăvoință pe care le-o arăta localnicilor. 
Ocolindu-i pe europeni, el fu, în schimb, invitatul 
tuturor autorităţilor locale. 

Invăţă să cunoască Egiptul din interior și să se 
descurce repede în arabă; înainte de a-și începe 
săpăturile în toată regula, aceste preliminarii i 
se părură obligatorii. 

— Dacă totuși mai doriţi o concesionare, îi 
spuse Maspero, am eu una să vă propun: un sit 
neexplorat, pe înălțimile colinei de la Sheikh 


Abd el-Gurnah. Cu puţin noroc, aţi putea 
descoperi un mic mormânt; nu uitaţi însă să-mi 
daţi imediat de știre. 

— Noroc aș avea, îi răspunse Carnarvon. Când 
pot începe? 

— De săptămâna viitoare, dacă doriţi. 

— E clar. Contramandez o întâlnire și plec pe 
malul de vest al Nilului. 

x 

Funcţionarul de la Foreign Office care lucra la 
Luxor „sub acoperire”, ca negustor de grâne, nu 
trăgea nici un folos din asta, ba mai avu și prilej 
să se mânie, întrucât contele, deși nu refuzase 
să-i transmită impresiile sale despre Egipt, nu 
acceptase, cu nici un chip, să între în solda sa. 

Sheikh Abd el-Gurnah nu se străduia să-i placă 
lui Lordy: soarele înțepător, praful, vântul slab și 
zâmbetele amuzate ale sătenilor n-aveau cum 
să-l încânte prea mult. Când să înceapă 
săpăturile, aristocratul descoperi că nu era ușor 
s-o facă pe arheologul. De ce acest loc mai 
degrabă decât altul? Luându-se după instinct, 
ordonă celor doi muncitori ai săi să dea la o 
parte o piatră mare și plată și să înfigă hărleţul 
în povârnișul coastei. Când aceștia obosiră, îi 
înlocui el. Folosind unealta aceea, își cam rupea 
spatele; își atrăgea, în schimb, simpatia celor 
doi. După ce împărţiră pâinea, ceapa și roşiile, 
începură să lucreze mai cu spor. 

In plus, Lordy mai avea un aliat de valoare: o 


femela foxterier, Susie, care nu acceptase să-și 
părăsească stăpânul; pentru a nu-i trăda 
sentimentele, Carnarvon o luase cu el în Egipt, 
bizuindu-se, mai mult sau mai puţin, pe flerul ei, 
pe capacitatea acesteia de-a lua urma prăzii, 
până la vizuină. Cu urechile pleoștite pe lângă 
fălci, Susie își pierduse însă orice agresivitate și 
nu-i plăcea nimic mai mult decât să stea lipită 
de picioarele lui Lordy, pe când acesta se 
odihnea, la adăpost de praf, într-un şezlong. 
Foarte geloasa, nu permitea nimănui să se 
apropie fără consimțământul ei. 

Puțin înainte de apusul soarelui, felahii dădură 
peste ceva ce părea să fie gura unui puț 
funerar. La fel de porniţi ca și contele, rezistară 
cu greu pornirii de-a cobori mai în adâncime. 
Incepând cu dimineaţa zilei următoare, la faţa 
locului sosi un delegat al Agenţiei pentru 
Antichităţi; ca și Carnarvon, acesta constată cu 
tristețe că puţul, neterminat, nu era decât o 
adâncitura goala. 

Cum însă destinul îi făcuse cu ochiul, contele 
nu se descurajă; timp de șase săptămâni căută 
insistent în locul în care avusese primul succes. 
Puţul era legat de un mormânt și, în ciuda 
norilor de nisip, a transpiraţiei abundente și a 
unei oarecare lipse de supleţe, contele se lăsă 
să alunece în deschizătura. Un muncitor îi dădu 
o făclie la lumina căreia apăru un sicriu: 
înăuntru era o mumie de pisică. Susie își 


manifesta cu moderație dezaprobarea. 

Carnarvon fu nevoit să accepte că isprava sa 
era prea măruntă; sute de feline mumificate 
zăceau înghesuite în depozitele muzeelor. Deși 
nespectaculoase, aceste începuturi îl 
ambiţionară totuși să-și continue cercetările, pe 
platoul ce se întindea în faţa templului de la 
Deir el-Bahari: săpături ici-colo, o căldură tot 
mai copleșitoare și nici un rezultat. 

x 

— lată şi cea de-a patra iarnă pe care o 
petreci în Egipt, dragul meu... Nu te-ai săturat? 

— Dimpotrivă, Almina. 

— Ce te atrage acolo? 

— O muncă de cea mai mare importanță. 

— Săpăturile astea de amator? 

— Amator... Ai dreptate. Trebuie să se 
sfârșească odată cu acest obicei ridicol. 

Soția lordului Carnarvon îl prinse de brat. 

— Să însemne asta că renunți la călătorie și 
rămâi cu noi la Highclere? 

— inseamnă că voi deveni un profesionist. 

x 

— Sunteţi mulţumit de ce faceți ca arheolog, 
domnule conte? 

— Câtuși de puţin, domnule Maspero. 

Directorul Agenţiei pentru Antichităţi încruntă 
din sprâncene. De câteva luni, se tot adunau 
necazuri; inspectorii cei noi nu se puteau 
compara cu Carter, iar traficul cu antichităţi era 


pe cale să înflorească din nou. 

— Cred că m-aţi supraestimat. Cât sunt eu de 
conte de Carnarvon, nu am pregătirea și, cu 
atât mai puţin, tehnica necesară pentru a obţine 
rezultate. Să dezgrop mumii de pisici nu mi-e 
de-ajuns; vreau neapărat să lucrez în modul cel 
mai serios. 

— Echipa de muncitori... 

— Sunt ascultat, nimic de zis. Cum însă 
ordinele mele nu se bizuie pe cunoștințe, 
eforturile echipei nu duc la nimic. Încercaţi să 
nu vă gândiţi la titlurile și la averea mea și 
oferiți-mi sprijinul de care am nevoie. 

Maspero își scoase ochelarii, îi șterse fără 
grabă și măzgăli un nume pe sugativa de care 
tocmai se folosise. Avea o reţinere să-l 
pronunţe. Carnarvon căzuse, oare, într-o patimă 
reala sau nu era decât un fluture agitându-se în 
căutarea unei distracţii noi? 

— Cunosc un egiptolog care v-ar putea fi de 
folos. 

— Un om cu experienţă? 

— Peste cincisprezece ani de munca în Egipt. 
Vorbește araba, știe să conducă echipa și 
cunoaște bine obiceiurile locului. 

— Cum se numește această perlă rară? 

— Howard Carter. 

— Sunt totuși intrigat: de ce un băiat de talent 
ca el nu este colaborator direct al agenţiei? 

— A fost și m-am felicitat pentru asta. Pe 


Carter îl aștepta o carieră mare, dar caracterul 
său integru și lipsa de diplomaţie l-au condus la 
excese regretabile. 

— A fost concediat? 

— Din constrângere, sub presiunea 
împrejurărilor, căci refuza să se supună unei 
obligaţii administrative. 

— De ce fel? 

— Să prezinte scuze unor turiști francezi care 
i-au bruscat pe paznicii unui mormânt, dar au 
beneficiat de sprijinul înaltului comisar britanic. 

— Acest Carter al dumitale mi se pare mai 
curând simpatic. Am vreo șansă să-i fiu pe plac? 

— Nu vă pot garanta. 

— Cum trăieşte? 

— Rău. Vinde ceva pânze, face expertize și 
colaborează la gloria muncii științifice. Să nu-l 
consideraţi, cu toate acestea, o pradă ușoară. 

— Unde locuiește? 

— La Luxor. Doriţi să-l întâlniți? 

— Chiar astăzi. 


CAPITOLUL 35 


Puțin după orele optsprezece, Carter intră în 
holul hotelului Luxor. Maspero insistase mult să- 
| determine să iasă din bărlogul său și să 
răspundă invitaţiei unui anume lord Carnarvon. 
După spusele directorului agenției, acest 
aristocrat bogat avea nevoie de ajutorul lui; 
Carter nu credea o vorbă. Încă unul dintre acei 


amatori cu pretenţii, lacomi să strângă statuete 
și mumii, dornici să obţină avizul unui specialist 
în legătură cu ultimele lor achiziţii. Carnarvon 
nu făcea, probabil, mai multe parale decât 
Theodore Davis, care se dovedea tot mai 
incompetent, de vreme ce persevera să 
scormonească în Valea Regilor fără pic de 
logică. 

Un bărbat fragil, aproape descărnat, îmbrăcat 
într-un costum albastru, veni în întâmpinarea 
arheologului. 

— Domnul Carter, presupun? Sunt contele de 
Carnarvon. 

Alături de aristocrat, un terier alb cu negru, 
mai degrabă ostil. 

Carter înclină puţin capul. Cu un aer obosit, 
interlocutorul său ședea rezemat în baston; 
avea mâna dreaptă în buzunarul vestei boţite și 
vorbea cu oarecare dificultate. În partea de jos 
a feţei se vedea urma unei răni mai vechi. 

— Nu doriţi să ne-așezăm undeva? 

— Îmi face plăcere să mă aflu compania 
dumneavoastră, dar aș dori ca discuţia noastră 
să fie cât mai scurtă cu putinţă. Am mult de 
lucru. 

— Mulţumesc pentru minutele sacrificate din 
preţiosul dumitale timp, domnule Carter. 
Nădăjduiesc că nu vă voi dezamăgi. 

Hotelul Luxor era o enclavă englezească în 
care turiștii aveau medic și infirmieră de la 


Londra și unde puteau juca biliard după ce, cu 
fundul lipit de o șa, evident britanică, făceau un 
tur cu bicicleta. 

Servitorul aduse două pahare cu vin de Porto 
și un bol cu apă pentru Susie. 

— Ești cel mai bun arheolog al generaţiei 
dumitale, domnule Carter, și cunoști cel mai 
bine Egiptul. Mi se pare o nedreptate să te văd 
privat de munca de teren. 

— Oare nu nedreptatea conduce lumea? 

— Ești prea pesimist. 

— Cred că Maspero v-a spus povestea mea. 

— Talentul trebuie răsplătit. Ai fi de acord să 
lucrezi cu mine? 

— Nu cred. 

Carnarvon își păstră calmul. 

— Să-ţi mărturisesc, mai bine, că sunt infirm, 
domnule Carter. Înainte de accidentul de 
automobil, străbăteam mările și nu dădeam 
înapoi din faţa nici unei provocări. Acum însă, 
sunt incapabil să mă descurc singur. ; 

— V-ar trebui cineva să vă ducă valiza? In 
acest caz, nu cred că sunt cel mai potrivit. 

— Eşti cam prea rigid. 

— Din ce în ce mai mult. 

— Vrei totuși să m-asculţi? 

— Nu fac expertize gratuit. 

— Eu nu sunt un turist. Egiptul a devenit 
pentru mine o pasiune care îmi luminează viaţa. 
Vin aici în fiecare iarnă și, de fiecare dată, sunt 


tot mai îndrăgostit de ţara asta. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră. 

— Nu-i destul. Am convingerea că multe 
comori zac încă sub pământ. 

— Asta era... V-ar amuza să săpăm gropi? 

— Am făcut și săpături, dar îmi trebuie un 
profesionist. Am nevoie de dumneata, Howard 
Carter. 

— Ce scop aveţi, mai exact? 

— Să am cea mai frumoasa colecţie personală 
de antichităţi egiptene. Castelul meu de la 
Highclere este demn să ofere adăpost unor 
capodopere ieșite din pământul ăsta fără egal. 
Vreau tot ce e mai bun și mai frumos. 

— Ar trebui o investiţie enormă. 

— E mai ușor să obţii bani decât o statuie 
autentică. l-am luat la periat pe toţi negustorii și 
n-am găsit decât falsuri sau nimicuri. Și, cum 
este împotriva principiilor mele să jefuiesc 
muzeul din Cairo, nu-mi rămâne decât să obţin 
o concesiune. 

— În ce loc? 

— Pe malul vestic. Sheikh Abd el-Gurnah, Deir 
el-Bahari... un fiasco. 

Carter zâmbi. 

— Doar o simpla lipsa de tehnica, domnule 
conte. Malul pe care sălășluiesc morţii este 
sălbatic, nemilos. Trebuie să-l îmblânzești, să-i 
vorbeşti pe limba sa și să nu-i tulburi 
seninătatea. 


— lată-te mistic de-a binelea! 

— Dacă nu înţelegeţi atâta lucru, reîntoarceţi- 
vă în Anglia. Egiptul e o lume veche și ascunsă. 
Noi suntem intruși, prea grăbiţi și prea 
neștiutori. Cât despre colecţie, mai bine 
renunţaţi. 

Carter se ridică. 

— Nu guști un pic de porto? E un soi excelent. 

— Viaţa pe șantier nu e chiar un răsfăț. M-am 
ales cu o boală de stomac și nu beau alcool 
înainte de masă. 

— În această privinţa, semănăm. Și mie mi-a 
interzis medicul să beau. Ai vrea să stăm de 
vorba pe malul Nilului? O sa mă ierţi ca mă 
deplasez atât de încet, dar am un picior mai 
leneș. 

Lordul Carnarvon deja se ridicase, iar Susie 
încuviinţa plimbarea. 

Merseră de-a lungul fluviului-zeu. 

— Iţi cunosc pasiunea, domnule Carter. 

Asaltul îl luă pe neașteptate. 

— Aţi făcut cercetări în privinţa mea? 

— Nu angajez prea ușor un colaborator. 
Colegul dumitale, Georges Legrain, tocmai a 
scos la lumina un document care ar trebui sa te 
intereseze: o piatră funerara al cărei text se 
datorează regelui Tutankhamon. Acest monarh 
necunoscut spune că, după erezie, s-a întors la 
Teba unde, pentru a readuce fericirea și 
prosperitatea, a restabilit cultele tradiţionale. 


Se lăsă o lunga tăcere. Descoperirea lui 
Legrain venea să confirme definitiv existenţa 
faraonului. Tutankhamon, pe care mulţi 
egiptologi continuau sa o nege. Fusese totuși un 
monarh puternic, capabil să conducă și să se 
facă ascultat. 

— Mormântul lui Tutankhamon... este obsesia 
dumitale, domnule Carter. La Luxor, toată 
lumea știe, dar toţi te iau în râs. 

— Și dumneavoastră le ţineţi isonul? 

— Primește să lucrezi cu mine: vei putea 
căuta astfel mormântul la care visezi, dar și 
obiecte frumoase pentru colecţia mea. 

— Un plan nerealist. 

— De ce? 

— Pentru că mormântul pe care-l caut stă 
ascuns în Valea Regilor, iar concesiunea i-a fost 
acordata lui Theodore Davis. 

— O simplă ipoteza, dragul meu. 
Tutankhamon al dumitale se ascunde, poate, 
altundeva. Fără îndoiala că din acest motiv nu s- 
a dat, până acum, de urma ultimului lui sălaș. 

Carter se temu să audă aceste cuvinte. 

— Viaţa n-are sens decât dacă e orientată 
spre imposibil. Dumneata cauţi un rege 
dispărut; eu, capodopere adânc îngropate. Dacă 
ne-am uni fanteziile, am deveni, poate, în 
sfârșit, rezonabili. 

Fluviul dormita; în întunericul de pe malul 
vestic, culmea de vest a muntelui veghea 


asupra întregii văi. 

— Mă întorc la pictura mea. Altceva nu mă 
mai interesează. 

— Ce mai omuleţ caraghios ești și dumneata, 
Carter! 

Theodore Davis este un american pretenţios și 
autoritar. Crezi că sunt ca el, dar te înșeli. 

— Dumneavoastră sunteţi bogat, iar eu, sărac. 

— Dumneata ești savant, iar eu, un 
necunoscător. Eu mă voi ocupa de costuri, 
dumneata, de săpături. 

— Davis a angajat un tânăr arheolog, care 
trebuie să asculte de capriciile patronului său. 

— E absurd să compari un miliardar din Lumea 
Nouă și un conte britanic crescut în cea mai 
pură tradiţie. Îţi repet: dumneata, și nimeni 
altcineva, vei fi cel care va conduce întreaga 
echipă. La rândul meu, pretind rezultate. 

Carter clătină din cap. 

— Nu mai cred în miracole. Acuarelele mele 
îmi sunt de-ajuns. 

Carnarvon își înfipse bastonul în calea lui 
Carter, împiedicându-l să facă vreun pas. Susie 
se așeză între ei doi. 

— Refuzul dumitale e semn că n-ai nici o 
încredere în propriile mijloace. 

Arheologul roși puternic. 

— Cunosc malul vestic mai bine ca oricine; a 
devenit patria mea. 

— Dovedește-o! 


Pe vremea când se jucau la ţară, Carter și 
micii lui prieteni de atunci vedeau în aristocrați 
niște mincinoși și niște exploatatori. Își jurase să 
nu devină niciodată sluga vreunui mare senior. 

— Îmi staţi în cale, lord Carnarvon. 

— Te rog să te întrerupi din stupidul dumitale 
dialog interior și să-ţi împlinești vocaţia. 

„Te rog”... Stăpânul domeniului de la 
Highclere îl ruga, pe el, Howard Carter, pictor și 
arheolog licenţiat, exilat și fără avere! 

— Cu o fire ca a dumitale, viaţa trebuie să fie 
în fiecare zi o luptă. Îmi place asta, domnule 
Carter. Continuă să fii intransigent cu propria 
persoană și fără concesii; altfel, mă plictisești. 
Director al operaţiunii Carnarvon: îţi place titlul 
asta? 

Să sape iar, să nu mai fie copleșit de povara 
grijilor materiale, să demonstreze că metodele 
sale erau cele bune, să pornească în căutarea 
lui Tutankhamon... Tentat să dea un răspuns, 
Carter își mușcă buzele. Susie se îndepărtă o 
clipă de stăpânul ei și adulmecă pulpa dreaptă a 
lui Carter. Contele zâmbi. 

— Ar mai fi o chestiune, cu adevărat esenţială, 
continuă Carnarvon. Dispun de o armă care 
lipsește multora. Fără ea, ești condamnat la 
disperare. Sunt gata să ţi-o ofer. 

— Ce armă? 

— Norocul. 


CAPITOLUL 36 


Plafoanele de cedru erau împodobite cu sute 
de motive ce transpuneau pe lemn versete din 
Coran; la munca de o fineţe deosebită 
participaseră vreo zece sculptori, îngropaţi la 
datorie mai bine de cincizeci de ani. 

— Iţi place locuinţa mea, domnule Carter? 

— O admir. 

Bucuros de compliment, Ahmed Bey Kamal își 
lipi ochiul drept de luneta astronomică ce-i 
permitea să observe îndeaproape răsăritul lunii, 
de Ramadan. 

— Casa asta veche e un loc prielnic meditaţiei. 
De aceea am adunat aici cărți și documente 
moștenite din familie. 

Ahmed Bey Kamal era un mare erudit, cu 
purtări modeste însă. Își petrecea timpul cu 
studierea unor documente rare; puţin vorbăreţ, 
cu greu ti-ar fi deschis ușa casei sale. 

— De ce-ai venit în mijlocul singurătăţii mele, 
domnule Carter? 

Britanicul avu o ezitare; erau situaţii în care 
sinceritatea se confunda lesne cu grosolănia. 
Dar el nu știa să mintă. 

— Gura lumii spune că sunteţi pe punctul de-a 
publica o lucrare extraordinară. 

— Care se va numi: Cartea perlelor ascunse în 
pământ și a prețiosului secret despre indicii, 
tainițe, descoperiri și comori. Gura lumii mi-ar 
spune că ești jefuitor de morminte. 


Carter se ridică, jignit. 

— Sunt arheolog și năzuiesc să-l readuc la 
viaţă pe un faraon uitat: e o crima? 

Tonul lui Ahmed Bey Kamal se mai îndulci. 

— Ce vrei să afli? 

— Dacă în carte se vorbește despre existenţa 
unui mormânt regal care să fi fost ascuns cu 
multă grijă. 

Eruditul își consulta manuscrisul. 

— Tradiţia pomenește despre un mormânt 
ascuns în munţi. Cine va ajunge în locurile 
acelea va trebui să facă fumigaţii și să caute în 
pământ. Va descoperi acolo o placă de care sta 
prins un mâner rotund din bronz; ridicându-l, va 
cobori într-un tunel subteran, unde va trece prin 
trei uși. Ultima dintre ele îi va deschide o 
încăpere mare, cu douăsprezece dulapuri pline 
cu piese de argint, arme și obiecte de preţ. În 
faţa dulapului celui mai înalt e așezată o piatra 
preţioasa, limpede ca lumina unei lămpi; lângă 
ea se află o cheie. Cine o va folosi pentru a 
deschide dulapul, va simţi o bucurie cerească: 
în faţa lui va apărea un rege întins pe un pat de 
abanos, împodobit cu aur și incrustat cu 
mărgele și al cărui corp se va arăta înconjurat 
de toate bogăţiile Egiptului. 

Lui Carter începură să-i tremure mâinile. 

— Manuscrisul e și mai precis? 

— Mă tem că nu. 

— Nici un indiciu geografic? Nici un nume de 


faraon? 
Ahmed Bey Kamal dădu din cap câ nu. 
x 


Carter îşi instală cartierul general pe un loc 
plan, situat la o răscruce de dramuri, la 
douăzeci de minute de mers de Valea Regilor. 
Construita din cărămidă, în formă pătrată, 
modesta locuință se deschidea spre situl de la 
Dra Abul el-Naga. Morminte și temple construite 
în deșert păstrau încă memoria serbărilor 
dispărute; ţăranii aveau grijă de linia de 
demarcație a ogoarelor lor ca de o graniță 
sacră. 

Arheologul se trezi devreme. Dând uşa la o 
parte, o piesă autentică provenind dintr-un 
conac englezesc și înzestrată cu o broască de 
Suffolk, în care avea deplină încredere, ieși din 
camera cu plafonul boltit în formă de cupola. 
După ce se hrăni cu fructe uscate, cu ceai, cu 
pâine și cu un răsărit de soare de care nu se 
mai sătura, Carter se duse până la Deir el- 
Bahari, locul ales pentru primele „săpături 
Carnarvon”. 

În dimineaţa celei de-a zecea zile de muncă, 
iată că începea din nou litania molcomă a 
cărăușilor de moloz. Din ordinul lui Carter, ei 
săpau și degajau locul, apoi duceau resturile la 
oarecare distanţă de șantier. Carnarvon sosi pe 
la mijlocul dimineţii; rezemat în baston, cu 
mâna dreaptă în buzunarul costumului său gri, 


rămase o vreme să privească la forfota de pe 
șantier. Cu o rigoare militară, Carter îi prezentă 
pe scurt rezultatele zilei precedente. 

— Ţara asta nu va duce niciodată lipsă de 
praf. 

— Nici de morminte, lord Carnarvon. Cred că 
ne apropiem. 

— Un mormânt, deja? 

— Doar așteptați rezultate. 

— Am învăţat să am răbdare, dar, recunosc, 
sunt foarte uimit. 

— Nu fiţi prea optimist. Intrarea tocmai a fost 
degajată. Vă pot ruga să intraţi, ca proprietar, 
într-un mormânt neatins? 

În cavou erau mai multe sarcofage; unul 
dintre ele, de un alb strălucitor, era acoperit cu 
un văl. La picioare, o cunună de flori. Carnarvon 
o ridică emoţionat. 

— Asta înseamnă că mortului i-a reuşit 
reînvierea, lămuri Carter. 

— Încep și eu s-o reușesc pe a mea. 

x 

Călare pe măgar, Carter intră în Valea Regilor, 
în galop. Anul 1907 începea destul de râu, căci 
echipa lui Theodore Davis se lăuda că ar fi adus 
la lumină un mormânt cu totul deosebit. De câte 
ori circulau astfel de noutăţi, Carter alerga 
imediat la faţa locului. 

În hainele sale pline de praf, Davis îl aștepta în 
faţa intrării. Înfipt pe picioarele sale scurte, cu 


mustăţile lui irezistibile, îl apostrofa cu năduf pe 
intrus. 

— De la mic la mare, toată lumea știe, Carter, 
că dumneata nu mai ești inspector al agenţiei. 
Prezenţa dumitale aici nu este necesară. Ori nu 
știi că Weigall ţi-a luat locul? 

— E un incapabil. Cui îi aparţine acest cavou? 

Chipul rotund al americanului se lumină de un 
zâmbet. 

— lubesc reginele, iar ele mă iubesc pe mine. 
Privește, dragă prietene! 

Cam agitat, fostul avocat îndepărtă resturile 
de piatră și se aplecă să între într-un coridor 
unde zăceau panouri din lemn, învelite în aur 
fin. 

— Piesele aceste sunt foarte deteriorate; ar 
trebui imediat restaurate. Altminteri, se va 
alege praful de ele. 

— Să mergem înainte, Carter. E tot mai 
interesant. 

Pe jos, în camera funerară, se găsea un sicriu 
de aur. Incrustat cu pietre semiprețioase, nu 
mai lăsa să se deslușească nici un chip. Cineva, 
demult, avusese grijă să nu poată fi 
recunoscută identitatea defunctului. 

— Este regina Tiyi, soţia regală a lui 
Amenhotep al Ill-lea și mama lui Akhenaton cel 
eretic! Cea mai frumoasă descoperire făcută 
vreodată în vale! 

— Nu te pripi, domnule Davis! Trebuie notată 


poziția obiectelor, trebuie fotografiat totul, fără 
a se neglija nici un detaliu... 

— Eu sunt patronul, iar acest mormânt îmi 
aparţine. Pleacă! 

x 

Carter atribui mormântului numărul 55. În 
pofida sfaturilor sale, Davis conduse săpăturile 
într-un chip dezastruos. Nici un raport 
arheologic, nici o încercare de restaurare și, 
culmea culmilor, înainte de-a fotografia, se făcu 
și o oarecare „curăţenie”! Un vandalism oficial, 
pe care împăciuitorul Maspero și inspectorii său 
uitară să-l sancţioneze. 

Când un mic hoţ de la Gurnah îi propuse un 
vas plin cu foiţe de aur și o parte a colierului din 
aur al mumiei, Carter înţelese că își luase o 
revanșă satisfăcătoare. El cumpără obiectele la 
un preţ bun și se duse la Davis, care tocmai își 
făcea siesta. 

— Mă scoţi din sărite, Carter! 

Englezul depuse  preţioasele relicve la 
picioarele americanului. 

— Sunt de vânzare. 

— De unde le scoţi? 

— Oameni din echipa dumitale te fură și 
sustrag obiecte din morminte. Am adus înapoi 
astfel de bunuri furate. 

Davis aprinse o ţigară și se arse la degetul 
arătător, uitând să sufle în chibrit. 

— Ţi le... răscumpăr! 


— Nu îndrăzneam să sper. Contribuţia e 
binevenită. 

Când se întoarse să plece, americanul încercă 
să-l reţină. 

— Contez pe discreţia dumitale. 

— De ce? 

— Reputația mea... a echipei mele... 

Carter se întoarse și își privi interlocutorul 
drept în ochi. 

— Vreau adevărul. Cine se află în sarcofag? 

Davis strânse din pumni. 

— Experții se contrazic. După unii, e vorba de 
un corp de bărbat, după alţii, de femeie... Eu 
sunt sigur că este regina Tiyi. 

Carter îl prinse pe Davis de reverele vestei 
sale. 

— Există vreo dovadă, una singură, că ar fi 
vorba despre Tutankhamon? 

— Dă-mi drumul, pentru Dumnezeu! Nu, îţi jur 
că nu! 

Carter slăbi strânsoarea. 

— Vei păstra tăcere? îl întreba americanul cu 
o voce spartă. 

— Te dispreţuiesc, Davis. 

x 

Carnarvon își scutură de praf costumul și luă o 
atitudine afectată. 

— Arăt cum trebuie? 

— Perfect, domnule conte, aprecie Carter. 
Când va începe să vă fie prea cald, să-mi daţi 


de știre. 

— Se prea poate să nu apuc. Dacă mă 
prabușesc, să știi că am leșinat. Susie va da 
alarma. 

instalat la șevalet, englezul schiţa portretul 
patronului său, la situl de la Deir el-Bahari, 
alături de cel de-al doilea mormânt pe care 
tocmai îl descoperise pentru castelan. Nu era, 
după părerea lui Carnarvon, decât un staul, 
unde un mic proprietar de pământ își ţinea 
măgărușul la umbră. Începutul era însă 
promiţător. 


CAPITOLUL 37 


Carnarvon și Carter cinau împreună la hotelul 
Luxor. Toamna lui 1907 era blândă și 
luminoasă. 

— Friptura de porumbel e cam tare, dragul 
meu Howard, iar tu n-ai poftă de mâncare. 
Valea Regilor îți cade greu la stomac? 

— Davis este un iconoclast. 

— Reputația lui e tot mai mare. Câte un 
mormânt nou în fiecare an e un rezultat bun. 

Carter își înfipse cuțitul în porumbelul fript din 
farfurie. În ritmul ăsta, se temea ca nu cumva 
americanul să dea, din întâmplare, peste 
mormântul lui Tutankhamon și să-l masacreze 
cu obișnuita sa dezinvoltură. 

— Davis strânge tot felul de nimicuri și nu are 
nici un respect pentru arta egipteană; dacă va 


merge tot așa, va sfârși prin a distruge situl. 

— De ce nu cerem pentru noi concesiunea 
văii? 

— Maspero nu va fi niciodată de acord. Davis 
plătește prea bine și obţine rezultate excelente. 

— Mereu obsesia acestui Tutankhamon... Ce 
înseamnă, de fapt, numele lui? 

— „Simbol viu al zeului ascuns.” 

— „Viu”, asta dă curaj; „ascuns” nu sună prea 
bine. Cât a domnit? 

— Nouă sau zece ani. 

— A fost căsătorit? 

— Da, cu o fiică a lui Akhenaton. 

— Copii a avut? 

— Probabil că nu. 

— Fapte mai importante? 

— Nimic cunoscut, cu excepţia stelei 
descoperite de Legrain anul acesta. 
Tutankhamon se prezintă ca un monarh 
puternic, drept și marinimos. 

— Clasicele laude... De ce a dispărut din 
istorie? 

Carter se poticni în această problemă fără 
soluţie. 

— Sunt sigur că odihnește în Valea Regilor. 

— Fără să te abat de la idealul tău, dragul 
meu Howard, mi-ar plăcea să te gândești mai 
mult la cercetările noastre comune. Sunt 
nerăbdător să văd câteva statui frumoase pe 
culoarele de la Highcilere. 


x 


În timp ce arheologul său conducea lucrările, 
contele de Carnarvon se întâlnea, într-un salon 
de la Winter Palace, cu un personaj tacticos, 
venit de la Londra ca turist. Apartenenta sa la 
Foreign Office, atât de ostentativ afișată de 
obicei, nu-i era cunoscută de această dată decât 
interlocutorului său. Întrevederea îi fusese 
solicitata din motive întemeiate: într-un sat din 
deltă, ofiţeri englezi veniţi să tragă după 
porumbei se  înșelaseră asupra țintei și 
împușcaseră o localnică în vârstă. Incidentul 
provocase o răzmeriţă, urmată de o aspră 
represiune. De obicei, calmul se reinstala cu 
repeziciune; de astă dată însă, reacţiile 
populare erau mai vehemente, iar relaţiile 
dintre guvernul egiptean și administraţia 
britanică se  înveninau. Mustafa Kamil, un 
jurnalist de formaţie franceză, deci anarhist, se 
înhămase la reorganizarea unui Partid Naţional 
ce predica evacuarea trupelor engleze. Murise 
însă înainte să provoace o nouă agitaţie. 

Evocarea acestor evenimente nu-l lăsa 
indiferent pe Carnarvon. Cât despre Susie, ea își 
arata colții. 

— Drame ca aceasta anunţă tulburări mai 
grave, profeţi el. 

— Lord Cromer, înaltul nostru comisar a 
restabilit, cu toate acestea, ordinea. 

— Cu o violenţă de neacceptat, care va naște 


violenţă. 

— Sunteţi de părere că intervenţia lui... 

— Cromer e un om mărginit și nu înţelege 
nimic din progresul acestei ţări. Plecarea lui ar fi 
o veste excelentă. 

— Ipoteza a fost deja discutată mai sus. Ca 
expert... 

— O susţin cu căldură. 

— Şi ce credeţi că e bine să urmeze? 

— S-o lăsăm mai moale. 

— Indulgenţa nu e o politică bună. 

— Represiunea, nici atât. 

Tulburat, emisarul își scurtă vacanţa. Situaţia 
se dovedea mai periculoasă decât își imaginase. 

x 

Colaboratorii lui Theodore Davis îl chemară pe 
patronul lor. Dezgropând o criptă plină ochi cu 
noroi uscat de pe urma ploilor torențiale ce se 
abăteau uneori peste vale, scoseseră din tunelul 
săpat o figurină lipsită de inscripții și un sipet 
din lemn spart, din care se cuvenea ca 
americanul să scoată foițele de aur pe care le 
conținea. 

Davis cam făcu nazuri. Un mormânt minuscul, 
un tezaur modest... Punând laolaltă bucăți din 
foitele de aur, văzu cum se recompune 
imaginea unui faraon în carul său, apoi acelaşi 
rege care, încurajat de soția sa, zdrobea cu 
măciuca țeasta unui libian. 

— Mediocru, hotărî el. Hieroglifele ce spun? 


Nimeni nu era în stare să le descifreze. 

— l-am putea cere ajutor lui Carter, propuse 
unul dintre colaboratori. 

Davis n-avu ezitări și cum, păstrând bune 
raporturi cu el, îi promisese englezului să-l 
informeze despre cele mai importante 
descoperiri, socoti că trebuie să-l anunţe fără 
întârziere. În plus, acesta îi va traduce textul. 

Howard Carter veni în fugă. Cercetând foiţele 
de aur, văzu imediat că era o lucrare din timpul 
dinastiei a XVIll-a. Când citi numele faraonului 
războinic și vânător, vocea i se sugrumă. 

— Tutankhamon... 

x 

Pentru a zecea oară, Carter îi explică lui 
Carnarvon că statueta, sipetul din lemn și 
foițele de aur fuseseră furate din mormântul lui 
Tutankhamon, înainte de-a fi fost depuse într-o 
criptă dezafectată, căreia arheologul îi dădu 
numărul 58. 

— Tutankhamon și soţia sa, sub ochii mei, în 
toată splendoarea, strălucitori... De data asta, 
nu am nici o îndoială! Regele este în vale. lar 
Davis, acest incapabil, este tot mai aproape de 
a-l descoperi! 

— Nu vreau să te clintesc din convingerile tale 
Howard, dar aceste mici obiecte de aur suit 
dovada că un mormânt regal a fost mai curând 
jefuit decât păstrat intact. După mine, acest 
semn anunţă un dezastru. 


— Dumneavoastră... înclinați să credeţi asta? 

— Mă tem că am dreptate. 

— Eu refuz să gândesc așa. 

În zilele ce au urmat acestei discuţii brusc 
întrerupte, Carter lucră cu atâta ardoare, încât 
își epuiză muncitorii. Încărcau și descărcau 
moloz, în zadar. După un început promiţător, 
operațiunea se împotmolea. Pe când se apucase 
să sape la baza unei coline, unde grămezi de 
resturi de calcar lăsau speranţa că s-ar ascunde 
un mormânt, Carter dădu nas în nas cu un 
Theodore Davis zeflemitor. Cu pălăria îndesată 
pe cap, cu fularul alb, în contrast cu hainele 
negre, americanul se clătina pe picioare de 
parcă ar fi fost beat. Carter își potrivi cravata, 
pregătit să-l înfrunte. Davis se amuza să 
deseneze cu bastonul cercuri pe nisip. 

— Eşti un tip șic, Howard. Fiindcă ţi-ai ţinut 
gura, îmi ţin și eu angajamentele. 

— Un mormânt nou? 

Americanul rânji sarcastic. 

— Excelentă intuiţie. 

Pe fruntea lui Carter se prelinse un strop de 
sudoare. 

— Intact? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Un rege? 

— Chiar el. 

Davis scoase din buzunar o bucată de material 
pe care era scris: „Tutankhamon, an 6“. Puțin 


câte puţin, faraonul misterios ieșea din umbră. 

— De unde ai bucata asta de țesătură? 

Americanul își ţinea bastonul ridicat, de parcă 
ar fi fost un dirijor cu bagheta lui. 

— Tot n-ai înţeles? Din mormântul lui 
Tutankhamon, evident! 

— Imposibil, urlă Carter străpuns până în 
suflet. 

— Vino, dragă colega! Trebuie să vii să vezi cu 
ochii tăi. Vino, vino să vizităm faimosul dumitale 
mormânt. Merg eu înainte. 


CAPITOLUL 38 


Vioi dintr-odată, ca în vremea tinereţii sale, 
Davis îl conduse pe Carter până la colina de sub 
mormântul lui Sethi I. La intrarea noii „sale“ 
descoperiri, lucrătorii asigurau paza. 

La fel de nervos pe cât de intrigat, englezul 
abia se abţinea să nu plângă de disperare. 

— Intră, Howard, să vezi și tu. 

Carter înaintă. Acceptând invitaţia 
americanului, el devenea un garant al 
succesului acestuia. Ce văzu însă acolo îl făcu 
să se îndoiască. 

— Dar... este o simplă ascunzătoare! 

— Aparent, replică Davis. Procedează mai 
științific, dragă colega! 

Carter păși în micuța încăpere săpată în 
stâncă; n-avea mai mult de un metru lățime, iar 
înălţimea abia dacă ajungea la doi metri. Pe jos, 


vase de ceramică și câţiva saci printre ele. 

— Nu este un mormânt regal, zise Carter 
ușurat. 

— Bineînţeles că este! Uită-te la dopul acestui 
urcior. 

Englezul citi hieroglifele: pe modestul obiect 
era înscris numele lui Tutankhamon. 

— Să tragem împreună concluzia, propuse 
Davis: am descoperit mormântul acestui rege 
neînsemnat și am rezolvat astfel o veche 
enigmă. 

Carter se aprinse. 

— E stupid să crezi așa ceva! E doar o 
ascunzătoare, Davis, și nimic mai mult. Nici un 
mormânt regal nu arată așa. 

— Calmează-te și recunoaște-te înfrânt. Nu e 
fairplay-ul o specialitate britanică? 

— Unde vezi tu sigiliul necropolei regale? 
Unde e sarcofagul? Dacă o ţii întruna cu 
prostiile astea, și cei mai inculţi egiptologi îţi vor 
râde în nas. Lasă-mă să cercetez conţinutul 
acestor urcioare. 

Davis nu-i dădu voie să le atingă. 

— Nici vorbă! Vino mâine la recepţia pe care o 
organizez la cartierul meu general și vei putea, 
în sfârșit, admira tezaurul lui Tutankhamon. 

De douăzeci de ani nu mai râsese Davis cu 
atâta bună dispoziţie. 

x 
În încăperile cartierului general al lui Davis, 


mare curăţenie! Se făcuse ordine în birou, în 
magazinul de antichităţi, bucătăria și sufrageria 
fuseseră spălate cu multă apă, căci preţiosul 
lichid nu fusese defel precupeţit. Echipa lui 
Davis, din care nu lipsea nimeni, se strânsese 
ciopor în fața gheretei paznicului. 

Americanul fuma ţigară după ţigară, fâţâindu- 
se încoace și încolo. Cu un bobârnac, îndepărta 
mereu scrumul care cădea pe costumul său 
negru. Succesorul lordului Cromer, sir Eldon 
Gorst, consul general al Angliei, întârziase deja 
o jumătate de oră. 

Howard Carter rămase retras; zări primul 
trăsura care urca încet drumul. Theodore Davis 
se repezi în întâmpinarea stăpânului oficial al 
Egiptului. Cu sprijinul acestuia, avea să devină 
arheologul cel mai celebru și va putea să ducă 
în Statele Unite cele mai frumoase piese din 
câte smulsese el deșertului. 

Davis îi prezentă ilustrului vizitator pe membrii 
echipei sale și, evitându-l pe Carter, trecu la 
elogiul unui personaj pe care britanicul îl 
întâlnea acum întâia oară. 

Herbert E. Winlock, restaurator adjunct la 
departamentul de egiptologie de la Metropolitan 
Museum of Art din New York, nu făcea nici un 
secret din faptul că venise în Egipt pentru a 
negocia cumpărarea de antichităţi. Aproape 
chel, mic de înălţime, cu privirea foarte vie, era 
într-o permanentă mișcare; unii dintre colegii 


săi îl comparau cu un gnom și se temeau de 
spiritul lui critic și de replicile lui usturătoare. 
Binedispus, Winlock avu cuvinte de laudă 
pentru excelentele relaţii dintre ţara sa și Anglia 
și își exprimă speranţa ca dejunul pregătit să fie 
pe placul oaspetelui. 

Discutând subiecte dintre cele mai banale, 
Davis, Winlock și consulul general fură așezați 
la masa de onoare amenajată în exteriorul 
casei, în timp ce Carter, fără poftă de mâncare, 
ronţăia ceva alături de membrii echipei 
americane. De cum se sfârși agapa, Davis puse 
să fie aduse urcioarele și sacii găsiţi printre ele 
în mormăitul lui Tutankhamon, despre care îi 
vorbise lui sir Eldon Gorst în termeni care să-i 
dea de înţeles că era o descoperire de tot 
interesul. 

Americanul se lansă într-un discurs încâlcit, în 
care se lăuda că el era cel dintâi care dezvăluia 
un tezaur antic în faţa unei personalităţi oficiale 
care, prin cultura sa, va ști să aprecieze 
evenimentul la justa lui valoare. 

Davis scoase dopul primului urcior, sigilat cu 
nămol uscat și cu bucăţi de papirus; scoase din 
el o mască micuță, care fusese vopsită în 
galben pentru a imita aurul. Se auziră câteva 
aplauze. Încurajat, Davis goli un al doilea urcior; 
acesta nu conţinea decât fâșii de pânză. 
Americanul trecu repede la un al treilea, din 
care scoase fragmente de oase de păsări și de 


alte animale mici. Continuă să caute, jenat, 
accelerându-și ritmul. Dar prada se dovedi 
săracă: resturi vegetale, bucăţi de ceramică, 
șiraguri de flori, cârpe și natron. Nici o bijuterie 
din aur. 

— Arheologia este o artă, aprecie consulul 
general. Ea duce uneori la succes, alteori la 
nereușită. Fără îndoială că veţi fi mai norocos 
altă dată, domnule Davis. Din această vizită, voi 
reţine totuși un lucru: a fost o masă bună. 

Trăsura dispăruse deja într-un nor de praf, 
când americanul își aruncă pe jos pălăria și o 
călcă în picioare. 

x 

Soarele apunea deasupra cartierului general 
din care Davis și echipa sa dezertaseră. Herbert 
E. Winlock studia neînsemnata comoară față de 
care sir Eldon Gorst se arătase, de altfel, 
dispreţuitor. 

— Va gândiţi să cumpăraţi aceste resturi? 
întrebă Carter. 

— Eu nu-ţi sunt dușman și îţi apreciez munca. 
Lui Davis îi place să fie în centrul atenţiei. 
Totuși, aceste biete obiecte ne spun o poveste. 
Dumneata chiar o poţi înţelege. 

Mirat, Carter se așeză în genunchi alături de 
Winlock. 

— Priveşte cu atenție... Aceste bandaje 
trebuie că au fost tăiate în timpul împachetării 
mumiei regale. Cu aceste cârpe, un preot a 


șters corpul. Natronul era folosit la mumificare. 
In timpul ceremoniei, pentru alungarea prin 
magie a forțelor întunericului, era obiceiul să se 
spargă vase. 

— Înmormântarea lui Tutankhamon... iată 
dovada. 

— Asta e și părerea mea. Inscripţiile păstrate 
fac posibilă identificarea. 

— Şi restul? 

Winlock se gândi puţin și cântări în palmă 
câteva oase. 

— N-ar putea fi vorba de urmele unui festin? 
în timpul banchetului funebru, participanţii 
mâncau carne de pasăre. 

Carter privi cu atenţie gulerașele de flori, 
ramurile de salcâm și albăstrelele. 

— Ritualul prevedea obligatoriu folosirea de 
ornamente vegetale... 

— Vad aici și ultimul dintre obiectele 
necesare. 

Winlock îi arătă o măturică din trestie. 

— La încheierea banchetului funebra, un preot 
a folosit acest obiect pentru a șterge urma 
pașilor celor invitaţi, lăsând mormântul în 
seama liniștii eterne. 

Apusul picta pe creștetul colinelor din Valea 
Regilor nimburi roșii-portocalii. 

— Carter, suntem în fața unei descoperiri 
unice: resturile ultimului festin dat în onoarea 
acestui Tutankhamon al dumitale. 


Le voi duce cu mine la New York și voi face 
dovada că ipoteza noastră se susţine. 

— Aţi spus... „a noastră”? 

— Bătrâne, rămâi pe poziţii! Acum știm sigur 
că Tutankhamon a fost îngropat în Valea 
Regilor. 


CAPITOLUL 39 


Howard Carter răsfoi lucrarea lui Davis, 
izbucni în râs și o zvârli pe fereastra camerei din 
hotelul în care lordul Carnarvon îl invitase la 
ceai. 

— Nu sunt de acord cu gestul tău, Howard: 
poţi lovi o persoană nevinovată. În plus, o carte 
merită mai mult respect. 

— Asta nu e carte, ci o însăilătură de idioţenii! 
l-aţi văzut titlul? Mormântul lui Tutankhamon! 
Americanul ăsta imbecil se încăpăţânează! Și 
asta nu e tot: a obţinut și colaborarea lui 
Maspero! 

Carnarvon mușcă dintr-o brioșă bunicică. 

— Directorul agenției s-a mulţumit să 
redacteze o însemnare despre viaţa lui 
Tutankhamon, adică ceva despre care nu se știe 
nimic. 

— Vreau totuși să-l întâlnesc și să-i spun cum 
gândesc eu. 

— Ti s-a răcit ceaiul. 

— Minciuna este insuportabilă. 

— Omenirea așijderea, Howard. Ar trebui să 


mai lași de la tine, ca să nu ieși chiar în 
pierdere. Dușmanul dumitale este în culmea 
gloriei. Maspero trebuie să aprecieze că, din 
1903, Davis a descoperit cincisprezece 
morminte. 

— Era acesta un motiv suficient pentru a 
deschide la Muzeul din Cairo o sală „Theodore 
Davis”? 

— Trebuia să expună undeva obiectele 
descoperite. În loc să-l supărăm pe bunul nostru 
Maspero și să trântim uși, n-ar fi mai bine să ne 
gândim la viitorul campaniei noastre de 
săpături? 

Carter își duse la gură ceașca de ceai. 

— Trebuie să înţelegi, Howard, ca Davis este 
un uriaș cu picioare de lut. Gorst nu i-a apreciat 
câtuși de puţin acea neizbutita punere în scenă. 
Nu pui în mișcare un consul general ca să-i arăţi 
o mască de ipsos și câteva cârpe vechi. Dacă 
americanul nu continuă să scoată la iveală 
măcar un mormânt pe an, riscă să-și piardă tot 
creditul. 

x 

În mediile științifice, Carter nu era luat în 
seamă, iar Davis era detestat. Acestuia din 
urmă i se reproșau, printre altele, caracterul 
pripit al publicaţiilor sale, precum și ridicolul 
ultimei sale cărţi; era evident că nu putea fi 
vorba despre un mormânt regal, nici măcar al 
misteriosului Tutankhamon. Potrivit opiniei 


generale, americanul întrecuse măsura. 

Carter își conducea cu entuziasm propria 
echipă. Nici un rezultat de marcă nu-i răsplătea 
însă eforturile. Dezgropase doar o tabletă din 
lemn, pe care se afla un text ce relata despre 
războiul de eliberare dus de regele Kamose 
împotriva hicsoșilor, invadatori asiatici care, la 
sfârșitul perioadei Regatului Mijlociu, ocupaseră 
Egiptul. Valoarea istorică a acestei modeste 
relicve pe care Carter o numi „tableta 
Carnarvon” îl alină o vreme pe stăpânul de la 
Highclere. Acesta își împărțea timpul între 
scurte șederi pe șantier și întrevederi mai lungi 
cu personalităţi egiptene. Puțin câte puţin, 
Lordy devenea un personaj cheie al ţării; toţi îi 
apreciau simţul pentru diplomaţie, capacitatea 
de a asculta și cunoașterea temeinica a 
dosarelor. Foreign Office, care incomoda 
altădată independenţa de gândire al celui de-al 
cincilea conte de Carnarvon, beneficia acum de 
luciditatea și de felul său deschis de a fi. 

Faptul că un observator de calitatea sa păstra 
un ochi aţintit asupra activităţilor consulului 
general era privit cu satisfacţie de unii dintre 
membrii guvernului Majestății Sale; înalții 
funcționari activi în străinătate se comportau 
deseori ca nişte despoti. 

Rețeaua de iscoade a lui Carter funcționa de 
minune. Mai toți paznicii din Valea Regilor pe 
care-i cunoștea, fără excepţie, de multă vreme, 


îl ajutară să urmărească pas cu pas săpăturile 
unui Davis din ce în ce mai agitat. Americanul 
nu-și revenea de pe urma dezastruoasei sale 
prestații; concediase, ca represalii, mai mulţi 
dintre membrii echipei sale și săpa cu 
încrâncenare, lângă orice ridicătură de pământ. 
Putea dovedi, o dată în plus, că era cel mai bun 
și că numai el era capabil să descopere noi 
morminte. 

Era sfârșit de februarie 1908, când un gaffir, 
abia mai răsuflând de cât alergase, îl anunţă pe 
Carter că echipa lui Davis era pe punctul de a 
intra într-un mormânt neprofanat. Părăsindu-și 
în mare grabă propriul șantier, englezul ajunse 
repede în vale. 

Cu ţigara în gură, Davis îl privi dispreţuitor. 

— Ai și apărut, Carter! Fii mulţumit: de data 
asta, e chiar blestematul de regișor pe care-l 
cauţi. 

Americanul ceru să fie aduse foiţele de aur 
descoperite în mormânt. Carter putu să citească 
numele lui Tutankhamon și al urmașului 
acestuia, Ay, ale cărui rămășițe fuseseră 
identificate. 

— Asta nu dovedește nimic. 

— Vom vedea! 

A fost nevoie de trei zile pentru a îndepărta 
resturile de piatră ce umpleau încăperea largă a 
mormântului, la care se ajungea printr-o scară. 
Pe măsură ce muncitorii evacuau molozul, Davis 


scotea la lumina zilei picturi murale în culori 
perfect păstrate; strălucirea și prospeţimea lor 
te făceau să crezi că abia fuseseră terminate. 
Dar americanul avea ochi pentru un singur 
lucru: numele faraonului căruia îi aparţinea 
locul, fără a adăposti însă vreun tezaur. Nu 
despre Tutankhamon era vorba, ci despre 
Horemheb. 
x 

Carter nu-și mai încăpea în piele de bucurie. 

Horemheb, comandantul șef al armatei în 
timpul domniei lui Akhenaton, continuase să 
deţină acest post și după venirea la putere a lui 
Tutankhamon. Păstrându-și puterea și în timpul 
scurtei domnii, de doi ani, a bătrânului nobil de 
curte Ay, stăpânitor peste Cele Două Regate, 
Horemheb a urcat, în cele din urmă, pe tron. El 
nu a distrus nici mormăitul lui Ay, nici pe cel al 
lui Akhenaton, numerotat cu 55. De ce să se fi 
răzbunat, atunci, orbește, pe Tutankhamon? 
Numai dacă tânărul rege nu se făcuse cumva 
vinovat de vreo nelegiuire care să justifice 
ștergerea numelui său și distrugerea 
monumentelor sale. 

Davis îi dădea întruna cu minciunile lui 
gogonate. Pe lângă faptul că nu scria niciodată 
un raport științific despre săpăturile sale, nu le 
permitea nici colaboratorilor săi să publice așa 
ceva. Tot mai multe voci se ridicau împotriva 
metodelor hazardate folosite de american. 


larna lui 1909 începuse rău pentru Carnarvon. 
Cedând cererilor lui Carter, convins că situl de 
la Deir el-Bahari este deja epuizat, acceptase să 
deschidă un șantier în delta Nilului de unde, 
câteodată, apăreau la lumină statui splendide. 
Eșec dureros și zile pierdute, pe o vreme rece și 
umedă, în ţinuturi în care templele fuseseră 
demontate piatră cu piatră; când veni timpul 
frumos, echipa încercase să lucreze lângă Sais, 
dar o invazie de cobre o făcu să renunţe. 

Pe când Carnarvon, după numeroase 
întrevederi cu oameni politici din Cairo și din 
Alexandria, se  reîntorcea în Anglia, Carter 
revenea la Luxor. Nu primise nici un mesaj de la 
Davis, semn că, pentru prima oară, americanul 
avusese un sezon de săpături fără rezultate. 
Părăsind centrul Văii Regilor, Davis cercetase în 
zadar prin râpele și falezele de la marginea ei 
vestică, pentru a se pierde apoi în văi și vâlcele 
la fel de sterile. 

Înciudat, cu o mină sumbră, Theodore Davis 
spunea anturajului său că Valea Regilor nu mai 
ascundea decât gorgane de nisip. 

x 


Lady Carnarvon privea cu teamă apropierea 
sfârşitului de toamnă 1910. Curând, George 
Herbert va pune să i se strângă bagajele. 

— Ti-a plăcut concertul? 

— Groaznic! Cu a sa Pasăre de foc, acest 
domn Stravinski face o gălăgie care nu are nici 


o legătură cu muzica. Și acum mai simt cum îmi 
țiuie urechile. 

— Pari obosit. 

— Umezeala mă șubrezește. Ar fi timpul să 
plec iar în Egipt. 

— Fiica ta se va plânge din nou că lipsești atât 
de mult. 

— Evelyn este sensibila și inteligenta. Ea 
înţelege motivele mele profunde. 

— Nu sunt atât de sigura. 

— Ai să vezi... într-o zi, ea va împărtăși 
dragostea mea pentru Egipt. 

Lady Carnarvon abandonă lupta. Nimeni nu 
era atât de încăpățânat ca soțul său. 

x 

Carter își aștepta patronul pe peronul gării din 
Luxor. După licărul ochilor, contele știu că 
arheologul sau obținuse un mare succes. De 
multă vreme, cei doi bărbaţi învățaseră să 
ocolească banalităţile și să se înțeleagă dintr-o 
privire. Susie își arăta bucuria, lingând mâinile 
lui Carter. 

— Un mormânt? 

— Al întemeietorului Văii Regilor, domnule 
conte. M-am adâncit în studiul papirusului 
Abbott și am certitudinea că mormântul lui 
Amenhotep | este în mâinile noastre. Ar fi o 
descoperire extraordinară. 

— Pe Tutankhamon l-ai uitat? 

— Vom pătrunde în două morminte 


neprofanate. 

— Eşti optimist! Dar ce te ţine-n loc? 

— Am legături cu iscoade... greu de controlat. 

Carnarvon ridică din sprâncene. 

— Jefuitori, cu alte cuvinte. Ai grijă de tine, 
Howard. Susie s-a obișnuit în compania ta și nu 
i-ar plăcea să te piardă. 


CAPITOLUL 40 


Încăperea din fund a cafenelei era plină de 
fum și duhnea a usturoi. Carnarvon se așeză la 
o masă pe care doi clienţi își abandonaseră 
ceștile de cafea. Cu vesta sa din jerseu albastru 
și cu pantalonii șifonaţi, nu prea semăna a turist 
plin de bani. Comandă un ceai cu mentă, pe 
care n-avea nici un gând să-l bea, și așteptă să 
apară Demostene. 

Uriașul bărbos purta aceeași pălărie albă, 
aceeași redingotă neagră și aceiași pantaloni de 
culoare roșie. Un chelner îi aduse numaidecât 
un lichior din seminţe de cânepă și blocă 
separeul cu un rând de scaune. 

— lată-ne liniștiți, lord Carnarvon. 

— De ce vrei să mă vezi așa urgent? 

Demostene trase un gât din leacul său favorit; 
mâinile îi tremurau. Pleoapele umflate îi 
accentuau aspectul bolnăvicios. 

— Pentru că sunteţi în pericol de moarte. 

— Neplăcută veste! E o bănuială sau o 
certitudine? 


— Incomodaţi, domnule conte. Sunt persoane 
de vază în Egipt care nu vă apreciază 
intervenţiile, iar englezii cu interese financiare 
aici, încă și mai puţin. 

— Mereu suntem trădaţi de-ai noștri, dragul 
meu Demostene. Ai mirosit ceva intenţii mai... 
clare? 

— Nu, nimic decât zvonuri. Pentru asta, merit 
un bacșiș. 

— Fără îndoială. 

Un teanc de lire sterline trecu dintr-o mână în 
alta. 

— Dacă îmi aduci informaţii complete, 
comisionul tău va fi mai consistent. 

— Cu neputinţă, domnule conte. Ţin prea mult 
la pârlita mea de piele. V-am avertizat pentru 
că-mi sunteți simpatic. Acum, e rândul 
dumneavoastră să aveţi grijă. 

Demostene își goli paharul și ieși din cafenea 
împleticindu-se. 

x 

La aceeaşi oră, într-o casă de pământ din 
Gurnah, Howard Carter își lua cafeaua cu unul 
dintre gaffir-ii din Valea Regilor pe care Davis îi 
angajase pentru supravegherea ultimului 
şantier. 

În vârstă de vreo cincizeci de ani, bărbatul era 
unul dintre cei mai redutabili hoți, iar clanul său, 
Abd el-Rassul, îi oferea o protecție eficientă. 
Datorită acestui sprijin, gaffir-ul putea să scoată 


la vânzare piese frumușele, trecute cu vederea 
de arheologi. 

— Unde să fie Davis? 

— Caută zone încă necercetate în vale. 

— Cu succes? 

— Parcă turbează pe zi ce trece. Zice că 
Dumnezeu i-a luat norocul. V-ar interesa aceste 
pietre? 

Gaffir-ul despături o batistă mare. Erau camee 
de sardonix și cornalină; pe una se vedea o 
scenă de jubileu înfățișându-i pe Amenhotep al 
III-lea, tatăl sau bunicul lui Tutankhamon, și pe 
soţia lui, Tiyi, sub forma unui sfinx înaripat. 

Pentru Carter, asta era partea cea mai grea: 
tocmeala ar fi putut dura ceasuri întregi. 

x 

Carnarvon examină micul tezaur adus de 
Carter; avea o adevărată plăcere să țină în 
palmă aceste giuvaiere străvechi, să le 
cântărească, să le atingă încetișor cu vârful 
degetelor. 

— Felicitări, Howard! Din tezaurul lui 
Amenhotep 1? 

— Din păcate, nu. Dar tot de undeva din vale. 

Contele încruntă din sprâncene. 

— Mi se pare că nu avem dreptul de-a săpa 
acolo. 

— Dar nu e interzis să cumperi. 

— Davis îngăduie așa ceva? 

— Davis e foarte deprimat: de doi ani, nici o 


descoperire, publicaţii proaste, plus o echipă 
care se destramă. Cred că e pe punctul de-a 
abandona. 

Carnarvon își răsuci mustaţa. 

— Dacă  te-nţeleg eu bine, a început 
operaţiunea „Valea Regilor”? 

Carter zâmbi. 

— Idealul este singurul foc ce nu se stinge 
vreodată. Daţi-mi mijloacele de a-l atinge și voi 
face din dumneavoastră un om împlinit. 

— Ciudate cuvinte, Howard. Miliardarul, nu 
sunt cumva eu? 

— Uitaţi că Tutankhamon și comorile sale vor 
fi curând în mâinile mele. 

— Dar faimosul mormânt al lui Amenhotep 1? 

— Sunt pe urmele lui. 

x 

Theodore Davis năvăli în biroul în care 
Maspero stătea de vorbă cu lordul Carnarvon. 
Egiptologul francez se ridică în picioare. 

— Ce înseamnă asta, domnule Davis? 

— De ce se află aici contele de Carnarvon? 

— Întâlnirile mele mă privesc doar pe mine. 

— Ascultă, Maspero: Carnarvon vrea să obțină 
concesionarea Văii Regilor și să-mi ia șantierul! 

— Şi dacă ar fi așa? Sunteţi un om avansat în 
vârstă și obosit, domnule Davis. După atâţia ani 
petrecuţi în vale, entuziasmul v-a abandonat. 

Chipul rotund al lui Theodore Davis se făcu 
roșu de mânie. 


— Prin intermediarul dumneavoastră 
acționează de fapt blestematul de Carter... El 
vrea valea, dar nu e destul de bogat s-o 
cumpere. Vă asigur că n-o va obţine. 

Maspero încercă să fie împăciuitor. 

— Ce importanţa mai are? Tot nu mai e nimic 
de găsit acolo. Săpăturile dumneavoastră au 
dovedit-o o dată pentru totdeauna. 

— Nu contează. Carter tot nu se va atinge de 
nici o pietricică din vale. 

— De ce atâta ură? întrebă Carnarvon. 

Pe Davis, întrebarea îl luă prin surprindere. Își 
aprinse o ţigară, pășind neliniștit de-a lungul și 
de-a latul încăperii. 

— Pentru că... Pentru că e Howard Carter! 

— Nu-i suficient, fu de părere Maspero. 

— Încrâncenat să meargă pe urmele unui rege 
neînsemnat, să caute un mormânt inexistent, 
Carter strică sistemul, încalcă obiceiurile. Tipul 
ăsta e imposibil... își închipuie că valea este a 
lui dintotdeauna. Ar trebui să consulte un 
psihiatru. 

— Și dacă ar avea dreptate?  sugeră 
Carnarvon. 

Descumpănit, americanul lovi cu pumnul în 
biroul lui Maspero. 

— Cât trăiesc eu, Carter nu va da nici măcar o 
lovitură de târnăcop în vale! Nu aveţi dreptul 
să-mi retrageţi concesiunea, domnule Maspero. 

— Așa e, dar... 


— Nici unul dintre mormintele descoperite de 
mine nu a fost definitiv cercetat. Deci, o iau de 
la capăt. Doriţi știință? Veţi avea știință! Voi 
studia mormintele mele, metru cu metru. In 
felul acesta, Carter va înţelege că nu voi pleca 
niciodată de pe aceste locuri. 

Davis ieși din birou, trântind ușa. 

— Regret sincer, zise Maspero. Mă așteptam 
la mai multă înţelegere. 

— Ce-i de făcut? 

— Nimic, din păcate. Valea îi aparţine lui 
Davis. 


CAPITOLUL 41 


Carnarvon se privi în oglinda enormă. Așezat 
într-un fotoliu confortabil, cu pieptul acoperit de 
un şervet mare, alb, îl văzu pe bărbier 
aplecându-se spre obrazul său stâng, 
acoperindu-i-l cu spumă și ridicând un brici 
englezesc pe care-l ascuţise frecându-l de o 
bucată groasă de piele. 

— Ibrahim e bolnav? 

— O răceală, domnule conte. Eu îi ţin locul. 

Bărbierul avea mână sigură. Lama lunecă pe 
obraz și spuma fu aruncată într-un recipient, și 
el de fabricaţie englezească. 

— Aerul e puţin cam rece în această 
dimineaţă. 

— Dar nu ești obligat să faci conversaţie, 
prietene. 


Bărbierul întinse spuma pe obrazul drept. 

— Nu sunt sigur că egiptenilor le convine 
numirea lordului Kitchener în funcţia de consul 
general. E un om dur, care nu va înţelege 
aspiraţiile poporului nostru. 

— Eşti specialist în politica internaţională? 

Lama se opri pe gât. 

— Ar fi bine să mă ascultați, domnule conte. 

— De ce? 

— Pentru că acest brici este o armă de temut, 
iar dumneavoastră sunteţi fără apărare. 

— Pistolul pe care-l ţin îndreptat spre 
abdomenul tău, dovedește contrariul. 

— Voi fi mai rapid decât dumneavoastră. 

— Rămâne de văzut. Te ascult. 

Lama nu se urni. Bărbierul își cobori vocea. 

— Pentru că sunteţi un prieten al Egiptului, 
domnule conte, sfătuiţi-l pe Kitchener să nu ia 
măsuri de represiune împotriva luptătorilor 
pentru independenţa. 

— Dumneata îmi atribui puteri pe care nu le 
am. 

— Cu toate acestea, încercaţi. Vă bucuraţi de 
o influenţa considerabila. Dacă luptaţi alături de 
noi, vom evita o baie de sânge. Dacă nu... 

Lama îi cresta pielea. 

— Ai grija, prietene. O iei razna. 

Egipteanul ridică lama. 

— Cine te trimite? 

— Poporul, domnule conte. Nu uitaţi asta. 


Falsul bărbier plecă. 

Carnarvon își smulse șervetul de la gât și își 
trecu palma peste obrajii perfect bărbieriţi. 
Dacă astfel de patrioţi vor continua să-l 
deranjeze, chiar că va trebui să facă rost de o 
armă de foc pe care, de data asta, doar o 
simulase cu degetul mare și cu arătătorul mâinii 
drepte. 

x 

În 1912, anul în care a naufragiat Titanicul, 
Egiptul devenea colonie engleza. Vechiul 
pământ al faraonilor aparținea, de acum, Marii 
Britanii. Operațiunea avusese loc fără crize 
aparente, mulțumită câtorva oameni de dialog, 
printre care și al cincilea conte de Carnarvon. 

Howard Carter avea alte preocupări. Era în 
faza de finisare a unei cărți pe care o semna 
împreună cu patronul său, Cinci ani de cercetări 
la Teba. Această carte le arăta specialiştilor că 
din colaborarea sa cu miliardarul britanic a 
rezultat o lucrare serioasa, deşi poate puțin 
spectaculoasă. Carter îi oferi volumul lui 
Maspero cu o legitimă mândrie. 

— Excelent, Howard! Sunt fericit sa te vad din 
nou pe poziții. Îmi lipsești. 

— Din cauza furturilor? 

— Exact. 

— Mormintele sunt jefuite, hoţii 
dezmembrează basoreliefuri, desfac statui în 
bucăţi pentru a fi transportate mai ușor... 


Bandele sunt tot mai active și mai organizate, 
iată jalnica realitate! Clienţii sunt mulţi și 
bogaţi. 

— Știu! tuna Maspero. Dumneata, dumneata 
ai fi putut fi o piedică în calea acestui trafic! În 
jurul meu nu e decât corupţie și delăsare. De 
aceea m-am hotărât sa impun o lege împotriva 
săpăturilor clandestine. 

— Credeţi în eficienţa unei astfel de legi? 

— Voi pune să fie păzite siturile şi 
supravegheate lucrările pe șantiere. Măsurile 
cele mai simple dau adeseori rezultatele cele 
mai bune. 

— Puteţi conta pe ajutorul meu. 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

x 

Pradă unei violente mânii, Theodore Davis își 
jigni colaboratorii, după care se izola în odaia 
sa. Nimeni nu îndrăzni să între în clădirea 
cartierului său general, unde, de vreo doi ani, 
domnea o atmosferă de priveghi. 

Davis nu mai reuşise să descopere morminte 
noi. Trebuia să se mulțumească să curețe 
cavouri de mult cunoscute și să se ocupe de 
chestiuni minore de arheologie. El, ilustrul 
comanditar, ajunsese de râsul adversarilor și al 
colegilor săi; chiar membrii echipei sale 
începuseră să-l critice. În fiecare zi, izbucneau 
certuri despre tot și din nimic; epoca marilor 
succese trecuse de mult. 


Ar fi putut însă cineva ca Theodore Davis să 
renunțe? 

x 

De vreo cincisprezece zile, Carter nu mai avea 
nici o ştire despre vale. Numai turiştii mai 
bântuiau prin celebrele ei situri, în care orice 
activitate arheologica părea să se fi stins. 
Iscoadele tăceau; el nu mai avea nici un contact 
cu gaffir-ii care pretindeau că sunt în temă cu 
locul în care s-ar afla mormântul lui Amenhotep 
l. 

Carter lua masa cu Raifa la prietenul lor pictor. 
În pofida insistențelor sale, tânăra femeie refuza 
mereu să-i pozeze; a fi închisă în propriul 
portret i se părea ceva mai râu decât moartea. 
Raifa nu mai vorbea despre căsătorie. Se 
mulțumea cu fidelitatea iubitului ei, cu 
momentele de tandrețe pe care le fura din 
munca și din visul lui, cu o dragoste adevărată 
pe care timpul nu o schimba. larna, nici nu 
încerca să-l întâlnească; Carter îi era dedicat lui 
Carnarvon și muncea cu o îndârjire și o 
constanţă care îi cam speriau pe colegii săi. 
Când devenea insuportabil de cald, cercetările 
din teren trebuiau întrerupte în favoarea unor 
lucrări de inventariere și arhivare; devenea 
atunci mai accesibil, era din nou gata s-o 
întâlnească, să uite puţin de cărţi, documente și 
rapoarte. Ea reușea să-l ducă în lungi plimbări în 
care, încet-încet, el ajungea să-și mărturisească 


amarul, îndoiala și speranţa. 

Astfel, existenţa lor se scurgea în ritmul apelor 
Nilului, pasiunea lor se împletea tot mai strâns 
sub oblăduirea duhurilor de pe malul de vest. 

— Pari neliniștit. 

— Oarecum obosit, Raifa. 

— Nu te cred. 

— Ai dreptate, sunt neliniștit. 

— De ce te temi? 

— Valea mă sfidează. Este aici, la îndemâna 
mea și, cu toate astea, mă refuză. Ea știe totuși 
că o cunosc mai bine ca oricine. E, oare, 
moartă, Raifa? Să nu mai aibă chiar nici un 
secret? 

Stăpânul casei îi întrerupse. 

— Un bărbat întreabă de tine, Howard. Spune 
că e ceva urgent și important. 

— Vreun localnic din Guma? 

— Nu, un european. 

Carter se scuză față de Raifa. Vizitatorul 
neașteptat nu era altul decât Theodore Davis; 
cu pălăria trasă până la jumătatea frunţii, cu un 
sacou negru, uzat, cu veșnicii pantaloni de 
călărie și cu panglicile de la moletieră pline de 
praf, aproape că inspira milă. 

— lartă-mă că te deranjez... Aș vrea să-ţi 
vorbesc. 

Carter nu era obișnuit cu astfel de 
menajamente. 

— Să mergem spre colină. Acolo nu vom fi 


deranjaţi. 

Soarele era sus pe cer; aerul tare le îmbujora 
obrajii. Nisipul, pietrișul și resturile de calcar se 
auzeau scârțâind sub pașii lor. 

— Am șaptezeci și cinci de ani, sunt bolnav, 
Carter, bolnav și obosit. Valea m-a stors. Poate 
că se răzbună pentru că i-am dezvăluit toate 
tainele. 

— Ştii bine că nu-i așa. 

— Ştii bine că așa e, Carter. Au fost 
descoperite toate mormintele regale. 

— Nu și cel al lui Tutankhamon. 

— O simplă tainiţă de rege neînsemnat... Cum 
o dovedesc foițele de aur. În ciuda rivalități 
noastre, te stimez și pot să-ţi spun, fără nici un 
gând ascuns, că nu am motive să-mi revizuiesc 
convingerile. Tutankhamon a fost înhumat în 
chiar modestul cavou pe care l-am descoperit 
eu. Jefuitorii vor fi distrus ulterior sarcofagul și 
mumia. Nu are rost să persiști într-o căutare 
absurdă; talentul dumitale merită ceva mai 
mult. Sunt cincizeci de situri necercetate care te 
așteaptă - oriunde, dar nu în vale! 

— Am o întâlnire cu Tutankhamon și mă voi 
tine de cuvânt. 

— Cum vrei. Eu... eu mă retrag. 

Carter se opri în loc, uluit. 

— Am luat hotărârea să părăsesc Egiptul și să 
renunţ la concesiune. La vârsta mea, e mai 
potrivit să mă odihnesc. 


Carter își reţinea cu greu bucuria. 

— Valea... valea e liberă? 

— Ai puţină răbdare. Sunt de îndeplinit câteva 
formalităţi. Dar, în curând, va fi liberă. 

Englezul închise ochii. 

— E... e fabulos! 

— Nu te bucura prea repede. E posibil, pe deo 
parte, să nu fii dumneata la rând, iar, pe de altă 
parte, nu veţi găsi acolo decât o carcasă golită. 
Valea și-a epuizat toate comorile. 

— Imposibil! 

— Consideră-te prevenit. 


CAPITOLUL 42 


— Lordul Carnarvon nu vă poate primi, spuse 
infirmiera englezoaică plină de ţâfnă. 

— E bolnav? întrebă Carter. 

— Vă rog, domnule! Cu ce drept... 

— Cu dreptul principalului său colaborator. 

Infirmiera ridică din umeri. 

— Vizitele sunt interzise. 

— Nu și pentru mine. Fii bună și anunţă-mă. 

— Nici nu poate fi vorba. 

Exasperat, Carter împinse la o parte cerberul, 
deschise ușa camerei și se fixă în faţa patului în 
care  odihnea Carnarvon. Susie veghea la 
căpătâiul său. 

— leșiţi imediat! urlă infirmiera. 

Arzând de febra, cu faţa descompusă, contele 
se ridică. 


— Calmează-te, domnișoară. Doctorul Carter 
era așteptat. Inţepată, ea renunţă să se mai 
opună. 

— Am o știre formidabila! 

— Mormântul lui Amenhotep |, în sfârșit? 

— Și mai bine. Toată Valea Regilor! Davis 
renunţă. Acum e a noastră! 

Cu braţele atârnându-i, Carnarvon își lăsă 
capul pe spate. 

— Mă tem că și eu trebuie sa renunţ. 

— Ce aveţi? 

— O infecţie ciudată. Medicii nu înţeleg nimic. 

— Lasă-mă pe mine. 

Două ore mai târziu, Carter era înapoi, însoţit 
de  Raifa. lInfirmiera le arunca o privire 
neîncrezătoare, dar nu mai îndrăzni să 
intervină. 

Carnarvon se simţea prea slăbit pentru a se 
opune. Raifa îi dădu să bea apa peste care 
suflase un derviş, îi frecă fruntea cu ierburi 
plăcut mirositoare și îi puse pe piept o amuletă 
pe care era înscris un verset din Coran. Ea 
închise apoi obloanele, trase perdelele și, fără 
un cuvânt, ieși din odaie. 

x 

După al doilea chebap mâncat cu poftă, 
Contele goli o halbă de bere neagra. Susie 
savura și ea o friptura de oaie. 

— Imi revine pofta de mâncare, dragă 
Howard. Vindecătoarea dumitale e într-adevăr 


remarcabilă. 

— lertaţi-mi nerăbdarea... Ce aţi rezolvat la 
întrevederea dumneavoastră cu Maspero? 

— Nimic. 

— Cum nimic? 

— Dorinţele lui Davis nu s-au împlinit. Oficial, 
el păstrează concesiunea, chiar fără intenţia de- 
a mai face săpături în vale. 

— Şi totuși, să-i fi făcut Davis mărturisiri lui 
Maspero? 

— Dumitale și numai dumitale. Directorul 
agenţiei este convins că ai visat. 

— Vă jur că... 

— N-are rost, Howard. Davis ţi-a dat false 
speranţe. 

— Mi s-a părut sincer. 

— Dumneata ești un mare arheolog, dar nu te 
pricepi la natura umană. Adversarul dumitale ți- 
a întins o momeală. 

— Sunt convins de contrariu. Davis e epuizat. 
Nu mai e dispus să lupte cu valea. 

— Să sperăm că ai dreptate. 

x 

În perioada 1913-1914, Carnarvon a fost 
ocupat cu treburi la Cairo; urmărea îndeaproape 
evoluția politică a Egiptului, care, printr-o lege 
organica, dispunea de o adunare legislativa 
formată din şaizeci de membri aleşi şi douăzeci 
și trei numiți de guvern. Sigur, aceasta avea o 
singură putere: să creeze noi impozite directe. 


Era un pas către independenţa al cărei campion, 
Zaghlul, nu se ferea să-și afirme convingerile. 
Dorind să evite confruntările directe, Carnarvon 
își sporise legăturile confidenţiale și încuraja 
contactele între responsabilii celor două părți. 
La început, Anglia s-a arătat înţelegătoare și 
concilianta, dar, în 1914, situaţia s-a degradat. 
Autorităţile britanice și-au înăsprit atitudinea. 
Prezenţei militare străine i s-au adăugat mai 
multe contingente de soldaţi; cazarmele au fost 
modernizate. 

Populaţia a început să protesteze. Conflictele 
dintre naţiunile europene nu o interesau, dar 
soldaţii străini înarmaţi până-n dinţi erau 
prezenţi în instituţiile publice din marile orașe și 
defilau într-o ţara supusă. 

Carter rămânea indiferent la tulburările ce se 
anunțau. În primăvara lui 1914, se duse la 
cartierul general al lui Theodore Davis, pentru a- 
| întâlni pe singurul dintre asistenții acestuia 
care mai era acolo. 

Henry Burton era un englez de treizeci și cinci 
de ani. Îmbrăcat impecabil, în costume pe care 
croitorul său din Londra i le expedia pe adresa 
„H. Burton, Mormintele regale, Luxor”, avea o 
figură severa; nimeni nu-l auzise râzând ori 
glumind. Meticulos, chiar maniac, ţinea foarte 
mult ca părul să-i stea bine lipit de cap, iar 
batista de la veston să fie mereu de un alb 
imaculat. 


Se prezentară unul altuia cu răceală. 

— Howard Carter, arheologul lordului 
Carnarvon. 

— Henry Burton, fotograful lui Theodore Davis. 
Încercaţi să veniţi înăuntru. 

Pe pereţi, fotografii cu sfinxul, cu piramide, cu 
morminte și cu peisaje englezești, în care se 
vedeau peluze verzi hrănite de o ploaie 
abundenta. 

— Casa e cam în dezordine. N-am avut timp 
pentru menaj. 

— lertaţi-mă că vă vizitez așa, pe neașteptate. 
Am acţionat la primul impuls. 

— Vă înţeleg. Doriţi să vă arăt atelierul meu 
fotografic? 

— Cu plăcere. 

Carter admiră materialul expus acolo. Burton 
era, fără nici o îndoială, cel mai bun profesionist 
care lucra în Egipt. 

— Vă pot invita la dejun, domnule Carter? 
Tocmai am primit cârnaţi de Oxford, un iepure 
cu ciuperci și bere nemţeasca. 

În timpul mesei, atmosfera fu mai cordiala. 

Nu fără mândrie, Burton îl informă că 
fotografiile sale fuseseră publicate în ///ustrated 
London News și că aștepta să însoţească 
expediția organizata de Metropolitan Museum 
din New York la Deir el-Bahari. 

— Se va întoarce Davis în Egipt? 

— Nu. S-a retras la reședința sa din Newport. 


De acolo mi-a trimis instrucţiuni: să fac săpaturi 
în zona dintre mormântul lui Merenptah și cel al 
lui Ramses al Vl-lea. Am lucrat o vreme în 
pierdere; nu dispun de oameni și nici de 
materialul necesar. Lupt în ariergarda... 
Operaţiunea Davis s-a încheiat. 

Carter îşi stăpâni cu mare greutate 
entuziasmul. Davis nu-l minţise. 

— Aţi citit ultimele numere din Daily Mail și 
Westminster Gazette? Se anunţa un dezastru, 
dragă prietene. În bătrâna noastră Europa, 
tensiunile sunt în creștere. Sper ca guvernele să 
dovedească atâta înțelepciune, încât să se evite 
conflictele sângeroase. 

— Mesajul lui Davis... era ultimul? 

— Fără îndoială. 

Atenţia celor doi fu atrasă de un zgomot 
ciudat. La început, crezură că li s-a părut; apoi, 
și-au dat seama ce se întâmpla: ploaia, o ploaie 
torenţiala, în rafale, se abătea asupra Văii 
Regilor cu o violența nemaivăzută. Curând se 
formară viituri puternice, antrenând noroaie și 
pietrișuri. În mai puţin de o ora, mormântul lui 
Ramses al II-lea și cel al lui Ramses al Ill-lea fură 
inundate. 

— Nu voi mai avea timp să le curăț, spuse 
Burton, abătut. Locul ăsta e blestemat. 

x 

Carter stătea la intrarea în vale, dus pe 

gânduri, când apărură doi bărbați cu un aer 


întunecat. Unul din ei, Mohamed Abd el-Gaffir, 
era o iscoadă care pretindea a cunoaște locul 
unde s-ar afla mormântul lui Amenhotep l. Se 
opri la un metru de arheolog și îi arătă într-o 
lădiţă fragmente dintr-un vas de alabastru. 

— Vând, spuse el cu voce gravă. 

— De unde ai comoara asta? 

Jefuitorul se încruntă; Carter avea să-i vină în 
ajutor. 

— Mormântul pe care mi l-ai promis? 

Abd el-Gaffir lăsă ochii în jos. 

— E vreun puț pe-acolo? 

— Da, în mijloc. 

— Adânc? 

— Foarte adânc. 

Carter simţi o mare bucurie: nu putea fi vorba 
decât despre un mormânt regal! 

— Du-mă acolo! 

— Trebuie să plătești. 

— Vei fi răsplătit. 

—O sumă pentru vase și alta pentru 
mormânt. 

— Ne-am înţeles. 

După o scurtă negociere, preţurile fură 
stabilite, apoi Abd el-Gaffir îl duse pe Carter pe 
o potecă abruptă, în spate la Dra Abul el-Naga. 
Cavoul fusese săpat într-o vâlcea întunecoasă și 
izolată, ceva mai retrasă decât Valea Regilor. 
Intrarea era mascată de un bloc de piatră; cu 
mare dificultate, arheologul și însoţitorul său o 


mișcară totuși din loc. Efortul îl mai calmă pe 
Carter, înfierbântat la ideea de a pătrunde în 
mormântul neatins al lui Amenhotep |, 
întemeietorul Văii Regilor. 

Îndată ce văzu mormântul la lumina torţei, 
Carter își reproșă naivitatea. Pe jos zăceau mii 
de fragmente de vase din ceramica și alabastru; 
până să facă bani de pe urma mumiei, Abd el- 
Gaffir și acoliţii săi se dedaseră la un jaf în toată 
regula. Rapacitatea acestor vulturi nu-l iertase 
nici pe Amenhotep |. 

Înciudat, Carter cumpără pentru Carnarvon 
cele mai frumoase piese pe care Abd el-Gaffir le 
avea asupra lui și-i trimise patronului sau un 
raport în care insistă asupra importanţei arheo- 
logice a descoperirii. Apoi anunţa că lordul 
Carnarvon descoperise locul secret al 
mormântului unui ilustru faraon. 


CAPITOLUL 43 


În întregime chel, cu mustaţa alba, mătăhălos, 
cu privirea aspră și cu mâinile sale durdulii, 
Maspero nu-și ascundea lehamitea. 

— După aproape șaizeci și opt de ani de când 
se ţin în aer, aripile mele încep să obosească, 
dragul meu Howard. Vad apropiindu-se clipa în 
care voi fi nevoit să mi le strâng. Cu acest 
sentiment al sfârșitului inevitabil, mă străduiesc 
să închei, dacă nu tot ce am avut în gând să fac, 
măcar aproape tot ce-am început cândva. Zilele 


au, din nefericire, numai câte douăzeci și patru 
de ore, iar povara administrativă mi le 
scurtează într-atât încât mi-e foarte greu să 
găsesc, când și când, cele câteva ore de care aș 
avea nevoie pentru a duce totul la bun sfârșit. 
Cu multe dintre proiectele mele se va întâmpla 
probabil ceea ce e omenesc să se întâmple; 
osteneala multa și prea puţin folos. Mă pot 
mângâia cu gândul că niciodată n-am 
descurajat o vocaţie adevărată printr-o 
rigiditate pedantă, vanitoasă ori nelalocul ei. 

— In acest caz, încurajaţi-mi și mie vocaţia. 

— Ce mai dorești, Carter? 

— Valea. 

— Valea, mereu valea! 

Maspero se ridică și privi pe fereastra 
vaporului sau tras la mal în apropiere de muzeu; 
adunase pe el cărţi, documente administrative 
și însemnări făcute în anii când se aflase, ca 
stăpân necontestat, în fruntea Agenţiei pentru 
Antichităţi. Era biroul lui preferat; îi dădea 
impresia ca e mereu în călătorie, că nu este 
captivul respectabilei sale condiţii de erudit 
copleșit de onoruri. 

— Davis este deţinătorul concesiunii. 

— El renunţă, eu mi-o doresc. 

— De ce, Carter? 

— Pentru că e viaţa mea. Cred în ea. 

— Ei poftim... Credinţa, acum! Eu mi-am 
pierdut-o... La început, am crezut cu-adevărat în 


unitatea dumnezeului egiptean, în caracterul 
său imaterial, în perfecțiunea învăţăturii pe care 
o dădeau preoţii săi: totul era soare pentru 
mine. Acum, am devenit sceptic: fapte și numai 
fapte, iar religiile, pe picior de egalitate! 

— Regret că nu vă împărtășesc dezamăgirea: 
credinţa mea în Egipt e neschimbată. 

— Sunteţi încă tânăr. Veţi renunţa, cu timpul, 
la iluzii. 

— Nu voi scăpa niciodată de chemarea văii. 

Maspero luă un caiet și i-l flutură lui Carter în 
faţă. 

— Însemnările mele sunt foarte clare! 
Nisipurile văii au fost răscolite în toate direcţiile. 
Nici un singur mormânt regal nu lipsește. 

— Mormântul lui Tutankhamon... 

— O închipuire! 

— Chiar de-ar fi să dau la o parte tone de 
pământ și moloz, tot îl voi găsi. 

— N-ai nici o dovadă că există. 

— Bineînţeles că am: o cupă de porțelan cu 
numele regelui, o foiţă de aur cu efigia sa și o 
bucată din pânza sa funerară. 

— Reluarea săpăturilor în vale ar fi o pierdere 
de timp și de bani; Carnarvon te-a scos din 
infern, sunt de acord, dar oferta dumitale de 
colaborare e lipsită de obiect. 

— Este prietenul meu. El are nevoie de mine, 
și eu, de el. Mai multe zone ale văii, îngropate 
sub straturi mai vechi sau mai noi, nu au fost 


cercetate până acum. 

— Acolo nu vei descoperi decât mici obiecte 
fără valoare, ce nu vor corespunde exigenţelor 
lui Carnarvon. Concluzia lui Davis e categorică: 
valea nu mai are nici un secret. 

— Doar un absent: Tutankhamon. De ce să 
negăm un lucru evident? În succesiunea regilor, 
el este singura verigă lipsă. 

— Un rege neînsemnat, fără putere și fără 
mormânt... lată adevărul. 

— Dar chiar dumneavoastră aţi scris 
contrariul. Dați-mi concesiunea și nu veți 
regreta. 

— Regret deja. Ai fi meritat mai mult decât o 
simplă obsesie. Hârtiile sunt pe birou, la stânga 
dumitale. 

Carter strânse la piept prețioasele documente; 
el devenea, în această lună de iunie 1914, 
proprietarul oficial al Văii Regilor. La patruzeci și 
unu de ani, își realiza cel mai nebunesc vis. 

— Mă întorc în Franţa, spuse Maspero. Nu ne 
vom mai revedea. 

x 

Carter intră în clădirea cartierului general al 
lui Theodore Davis, rămasă nelocuită de ceva 
vreme, căci Burton intrase în echipa americană 
de la Deir el-Bahari: dormitoarele, biroul, 
sufrageria... totul era pustiu. Fotograful, care-și 
luase clișeele, lăsând pereții goi, nu uitase aici 
decât un calendar. Până la sfârșitul lunii iunie, 


fiecare zi era încercuită. 

Vara fierbinte nu-l incomoda pe Carter. 
Bineînţeles, trebuia să aștepte câteva 
săptămâni până la primirea autorizaţiei oficiale 
de a săpa oriunde ar fi dorit; printre gaffiri însă, 
numele noului stăpân al acelor locuri era deja 
cunoscut. 

O seară de iulie; lumina amurgului mângâia 
fruntea Raifei, rezemată de umărul lui Carter. 
Se iubiseră cu ardoarea unei pasiuni mereu 
renăscute, împotriva căreia în zadar lupta 
fratele egiptencei. 

— Aș vrea un copil, Howard. 

— Mă așteaptă valea. 

— Cum poţi să compari acest morman de 
pietre moarte cu fiinţa care se va naște din 
dragostea noastră? 

— Pietrele acestea nu sunt moarte... Ele 
freamătă de o altfel de viaţă, căreia timpul nu-i 
poate veni de hac. 

— Situl ăsta te aduce la nebunie. 

— Aici e destinul meu. Nu am dreptul să fug. 

— Nu iubești decât aceste morminte, acești 
regi dispăruți, această liniște care mă- 
nspăimântă... 

O strânse mai tare în braţe; se înfierbântară și 
unul, și altul. Raifa nu se mai opunea, nu-i mai 
cerea lui Carter altceva decât pe el însuși. Ar fi 
trebuit să-l părăsească, să ia de soţ un bărbat 
de un neam cu ea și să-i nască mai mulţi fii. Dar 


acest englez, venit de pe altă planetă, continua 
s-o fascineze. La fel de pretenţios cu sine ca și 
cu alţii, respingând orice compromisuri sau 
josnicii, pornit, cu preţul vieţii, în urmărirea celui 
mai fără de noimă dintre idealuri, iubitul ei era 
un predestinat, una dintre acele ființe chemate 
să îndeplinească pe acest pământ un rol peste 
puterile lor. Carter nu putea să nu urmeze ce-i 
fusese scris dinainte; dacă s-ar fi abătut, fie și 
cu un singur pas, s-ar fi sfărâmat ca o floare 
uscată. Asta era viaţa lui și nu putea fi altfel. 
Cum să lupte ea, Raifa, împotriva unei amante 
tinere ca soarele în zorii zilei, numită Valea 
Regilor și a cărei măreție dura de trei milenii? 
x 

Consilierii militari britanici  priviră cu 
subințeles. Colonelul care prezida adunarea le 
ghici gândurile. 

— Domnilor! Contele de Carnarvon este un 
consilier voluntar. Nu are alt ţel decât măreţia 
Angliei. 

— In acest caz, protestă un tânăr ofiţer, de ce 
să ne îngroape în rapoarte atât de deplasate? 
Parcă am citi profeţiile unui iluminat! 

Contele nu-și pierdu nici un moment calmul. 

— Se-mplinește un an de când vă tot previn. 
Războiul va izbucni, iar Egiptul nu va rămâne pe 
dinafară. leri, moștenitorul tronului Austriei a 
fost asasinat la Sarajevo. Mă așteptam la un 
astfel de incident. Balcanii vor lua foc și va veni 


apoi rândul marilor puteri. 

Izbucniră proteste, însoțite de strigăte: 
„Ridicol!”, „Rușinos!”, „Stupid!”. Colonelul crezu 
de cuviință să pună capăt acestor manifestări 
lipsite de nuanţe. 

— Pesimismul e un sfetnic rău, lord 
Carnarvon. Vă mulţumim totuși pentru 
colaborare. 

x 

La 28 iulie 1914, Austria declara război 
Serbiei. 

Nemaiavând răbdare, Carter luă trenul de 
Cairo. Carnarvon îl putu primi abia pe 1 august, 
ziua în care Germania declara război Rusiei. 
Deși contele părea foarte îngrijorat, Carter reuși 
să-l convingă să se întâlnească cu Maspero și 
să-i smulgă ultimul formular care le-ar fi permis, 
în sfârșit, să sape nestingheriţi. Entuziasmul său 
îl făcu pe Carnarvon să se hotărască. Valea 
Regilor avea cu totul alt farmec decât fronturile 
de luptă unde tinerii Europei aveau să se 
măcelărească din cauza politicienilor orbiţi de 
vanitate și de prostie. 

Maspero era de o paloare cadaverică. 

— Sunt bolnav, domnilor. Franţa mă va 
însănătoși. Şi eu, care credeam cu tărie că nu 
ne voi mai revedea, Carter. Mâine voi părăsi 
acest birou, precum și Agenţia pentru Antichităţi 
a Egiptului. 

— Vă vom duce dorul, spuse Carnarvon 


mișcat. Înainte de-a pleca, ne-aţi putea semna 
și ultimul document de care mai avem nevoie? 

Gaston Maspero se așeză la biroul său. 

— La capătul a patruzeci de ani petrecuţi la 
conducerea acestei agenţii, în timpul celui de-al 
doilea mandat al meu, am pus capăt rivalităţii 
franco-britanice în ce privește antichităţile. Cum 
să refuz încoronarea acestei minunate opere? 
Prin urmare, vă rog să intraţi în posesia 
ultimului act oficial emis de mâna mea. 

Savantul redactă, pe o coală albă, un contract 
între agenţie și lordul Carnarvon; timp de zece 
ani, aristocratul, care îi încredința lui Carter 
rolul de conducător științific al șantierelor, 
putea să facă cercetări în Valea Regilor după 
cum credea de cuviință. În caz că s-ar fi 
descoperit morminte regale intacte, ele ar fi 
rămas proprietatea statului egiptean. Contele ar 
fi putut păstra totuși opere a căror valoare s-ar 
fi ridicat la nivelul sumelor cheltuite în scopul 
descoperii lor. 

x 

În seara zilei de 13 august, Carnarvon întâlni 
un Carter înfocat, care tocmai sfârșise de 
redactat planul său de lucru. Pentru a curăța 
grămezile de nisip, de pietre și de resturi risipite 
prin toate părțile neumblate ale văii, avea 
nevoie de cel puţin trei sute de oameni. 

Contele citi cu atenție. 

— Prea târziu, Howard. 


Carter se făcu palid la faţă. 

— Dar nici măcar n-am început... 

— Prietene, nenorocirea se abate asupra 
lumii. Anglia a declarat astăzi război Austriei. 


CAPITOLUL 44 


Carnarvon urmase sfaturile lui Kitchener, care 
îl rugase să plece cât mai repede din Egipt și să 
se întoarcă la Highclere, pentru a-și transforma 
castelul într-un spital de campanie. Întors pe 
pământurile sale, contele înțelese că două sute 
cincizeci și trei de persoane depindeau, mai 
mult sau mai puţin, direct de el; prima lui 
datorie era să le asigure existenţa. Lady Almina, 
fericită să-și regăsească soţul, dar plina de 
neliniști pentru viitor, se temea de o posibilă 
lipsă a hranei, motiv pentru care contele 
porunci să nu se culeagă recolta de cartofi, să 
se lase grâul în hambare, iar pajiștile să fie 
arate. Întocmi el însuși un plan de raţionalizare 
și le vorbi solemn oamenilor, astfel încât să 
prevină orice hoţie, sub pedeapsa de excludere 
definitivă de pe domeniu. 

La sosirea primilor ofiţeri răniţi pe câmpul de 
lupta, Highclere era pregătit să-i primească. 
Carnarvon se gândea însă la Egipt, la visul 
nebunesc al lui Carter, la valea care iar le 
scăpa, pentru a câta oară? Dar își alungă aceste 
trăiri pentru a se concentra asupra unui singur 
obiectiv: lupta împotriva barbariei germane, 


care ameninţa întreaga Europă. 

Taxiul opri la peronul conacului Highclere. 
Lady Almina făcu o încercare de a-și reține 
soţul. 

— E curata nebunie, dragul meu. Renunţă la 
plecare, te implor! 

— Vreau să lupt. 

— Te afli într-o stare fizica proastă și-n plus ai 
depășit vârsta la care puteai fi recrutat. Armata 
nu poate accepta serviciile tale. 

— Am întâlnire la Ministerul de Război. Pentru 
că știu limba franceză, voi fi un excelent ofiţer 
de legătură. Prietenul meu, generalul Maxwell, 
mă va duce pe front. 

— Uiţi oare de fiul și de fiica ta? 

— Nici un moment. Ei n-ar admite niciodată ca 
tatăl lor să fi refuzat sa lupte. 

Carnarvon își sărută soţia și lua loc pe 
bancheta din spate a automobilului. 

Nu departe de Londra, simţi o durere violentă 
în abdomen. Cu fruntea plină de sudoare și 
buzele crispate, încercă să-i ţină piept. Durerea 
fu însă mai puternică. Înciudat, furios pe el 
însuși, îi ceru șoferului să-l ducă înapoi la 
Highclere, unde soţia îl primi cu cea mai 
profundă tandreţe. Hotărât să plece din nou, cât 
mai repede, contele se resemnă la câteva zile 
de odihnă. 

O săptămâna mai târziu, simţi din nou aceeași 
durere, dar mult mai violenta. Pentru că soldaţii 


răniţi fuseseră transferați, castelul era pustiu. 
După simptome, Almina recunoștea o criza de 
apendicită acută. Reuși să obţină o mașină și, 
cu ajutorul unui servitor, merse împreună cu 
soțul său în capitală. La spital, se stabili că era 
peritonită. Aproape inconștient, Carnarvon fu 
imediat dus în sala de operaţie. 

— Nu știu dacă soţul dumneavoastră va 
supravieţui, îi spuse chirurgul. 

x 


— Vă numiți Howard Carter? 

— Exact. 

Ofiţerul superior nu prea înghiţi atitudinea 
mândră a acestui personaj îmbrăcat într-un 
pardesiu și niște pantaloni de jerseu. Avea alura 
unui aristocrat prea obişnuit să trăiască departe 
de lume. 

— Nu mai aveți vârsta la care să plecați pe 
front și sa luptaţi, domnule Carter, totuși puteți 
să vă serviţi țara. 

— La ordinele dumneavoastră. 

— Sunteţi numit mesager al regelui pentru 
Orientul Mijlociu. Foreign Office o să vă 
încredințeze diverse misiuni. 

— Cum doriţi. 

— Nu aşa răspunde un soldat. 

— Sunt arheolog. 

Ofiţerul superior făcu o menţiune pe coloana 
rezervata administraţiei militare: „Spirit 
independent; înclinaţie spre indisciplină. De 


supravegheat”. 
x 

La 18 decembrie 1914, Anglia decretă că 
Egiptul nu mai era un stat vasal Turciei, aliata 
Germaniei, ci protectorat britanic. Pe 19, kedivul 
Abbas al Il-lea Hilmi, cu tendințe naționaliste 
prea pronunţate, fu demis și înlocuit cu Husayn, 
care, în pofida titlului sforăitor de sultan, se 
supunea ordinelor înaltului comisar britanic. 
Cairo devenea o importantă bază operaţională 
pentru Antanta, iar efortul de război avea să fie 
impus fără menajamente populaţiei. În caz de 
nevoie, avea să fie aplicată legea marţiala. 

Convocat la orele opt și jumătate, Carter sosi 
puţin după unsprezece. Ofiţerul superior îl 
apostrofă cu asprime. 

— Este intolerabil, domnule Carter! Nu v-aţi 
îndeplinit nici una dintre misiunile care v-au fost 
încredințate și vă bateţi joc de autorităţi! 

— Instrucţiunile pe care le primesc sunt 
absurde. 

— Cum îndrăzniţi... 

— Funcţionarii care le distribuie stau închiși în 
birourile lor și uită să-și scoată nasul pe 
fereastră. 

— Disciplina și supunerea sunt cele mai 
importante virtuţi ale unui soldat. Ordinele nu 
se comentează; Aștept scuze. 

— Asumaţi-vă, mai degrabă, greșelile. Abia 
după aceea, îmi voi îndeplini misiunea așa cum 


trebuie și cum înţeleg. 

Ofiţerul superior se ridică. 

— Carter, ești revocat. 

x 

După câteva luni de la începutul conflictului, 
nu se întrevedea încă un învingător. În Europa, 
începea un război de tranșee, în care soldaţii 
mureau în condiţii absolut cumplite. În Orient, 
turcii închiseseră strâmtorile. 

Recâștigându-și libertatea de mișcare, Carter 
se întorsese la Luxor, unde își împărțea timpul 
între Raifa și mormintele regale. Veselul Egipt 
căzuse în tristeţe și neliniște; majoritatea 
șantierelor erau închise, mulţi dintre arheologii 
tineri cădeau pe câmpul de onoare, departe de 
soarele Egiptului de Sus și de pietrele sale 
luminoase. 

Carter petrecea în vale ore întregi de 
singurătate, această vale care era a lui, dar pe 
care n-o putea săpa cu mâinile goale. 
Descurajarea puse stăpânire pe el. Fără sprijinul 
lui Carnarvon, fără entuziasmul lui contagios, 
Carter se simţea părăsit. De ce destinul se arăta 
atât de crud? Când să guste din fructul râvnit 
atâta amar de ani, acesta îi era refuzat dintr- 
odată. 

Unii ziceau că războiul va dura zece ani, poate 
mai mult, că Egiptul va fi cotropit de hoarde de 
turci și de nemți, că monumentele vor fi 
distruse, iar mormintele vor servi de antrepozite 


pentru muniţie. 

Intr-o dimineaţă rece de decembrie, Carter se 
gândi să renunţe. Îi scrisese o lungă scrisoare 
lui Carnarvon, pentru a-l face să înţeleagă că 
valea îi respingea în continuare. Cu inima 
strânsă ca într-o menghină, intră pentru a mia 
oară în mormântul imens al lui Sethi | și se lăsă 
captivat de scenele rituale și de textele 
ezoterice de pe pereţi. Pe măsură ce privirile i 
se așterneau pe șirurile de hieroglife, zei și zeițe 
îl întâmpinau, rostind cuvintele vieţii. Carter se 
asemăna soarelui ce cobora în lumea cealaltă și 
înfrunta misterele  plaiurilor ascunse, ale 
camerelor secrete, cu speranţa de a renaște. În 
drumul sau spre apus, soarele traversa 
douăsprezece ţinuturi înspăimântătoare, în care 
domneau întunericul, duhurile rele și șarpele cel 
hotărât sa distrugă lumina. Călătorul trecea de 
porţi și ajungea deasupra unor puțuri adânci, 
din care urca energia primelor vârste. Citi pe 
pereţi Cartea zilei și Cartea nopții, și rosti 
formulele sacre pentru deschiderea gurii. 

Pătrunse apoi în sala aurita în care, reînviate 
în sarcofag, tronau sufletul soarelui și spiritul 
faraonului, trimisul său. Din păcate, sarcofagul 
lui Sethi | fusese mutat. Aflat acum în Anglia, 
lăsase în urmă un gol dureros. Carter jură să nu 
strice niciodată vreun mormânt, furându-i inima, 
această piatră de regenerare pe care Egiptul o 
numise nu sicriu, ci „dătător de viaţă”. 


Ridicându-și privirile, Carter admira 
reprezentările zeiței cerului, a astrelor, a 
planetelor și a decanilor. Cine învingea moartea 
revenea în lumina din care se iscase și se 
confunda cu începuturile universului. 

Tulburat, Carter îi scrise lui Carnarvon: 


Un studiu superficial al mitologiei și religiei 
egiptene ne-ar putea da impresia că am făcut 
progrese. Dar, având capacitatea de-a le admira 
și de a le înțelege arta, ne pierdem sentimentul 
de superioritate. Nici o persoană înzestrată cu 
sensibilitate nu va nega ca arta egipteana a 
întrupat esența pe care, cu tot progresul, 
rămânem incapabili de a o regăsi. Egiptul este 
orizontul eternității, iar valea îi deţine secretul. 
De aceea, trebuie să continuam. Rămân aici și 
va aştept. 


CAPITOLUL 45 


Lordul Carnarvon devora ziare și telegrame. 
Situaţia evolua spre rău. Submarinele germane 
izolaseră Anglia.  Ofensivele aliaților, prost 
organizate, nu duceau la nici o reușita de 
proporţii. In noianul de vești proaste, scrisoarea 
lui Howard Carter adusese puţina lumina. 
Valea... Contele visa la ea. Era un paradis acum 
inaccesibil, dar numai ea putea stinge 
deșertăciunile, nebunia muritorilor, prin simpla 
atingere a atâtor recipiente pline de eternitate. 


— Dragul meu! Mi-ai promis că nu te ridici din 
pat. 

Supărată, /ady Almina își rugă soţul să rămână 
culcat. 

— Mi-ar prinde bine să-mi fac de lucru. 

— Cine suferă de pleurezie are nevoie, mai 
ales, de odihna și de căldură. 

— Eu nu sunt bolnav. 

— De ce nu vrei să înţelegi că trebuie să te- 
ngrijești? 

Valetul de cameră le întrerupse discuţia. 

— Un mesaj urgent, domnule conte. 

— De unde? 

— De la minister. 

Carnarvon citi documentul. Doborăt, se lăsă 
moale într-un fotoliu. 

— Ce se petrece? întrebă soția. 

— Turcii și nemţii au atacat Canalul Suez. 
Mâine, vor invada Egiptul. 

Howard Carter făcu inventarul obiectelor 
descoperite în mormântul lui Amenhotep al IIl- 
lea și curăță în întregime interiorul acestuia. 
Aici, ca de altfel peste tot, Davis lucrase de 
mântuială. Sistematic și meticulos, Carter găsi 
în faţa mormântului cinci depozite de fundaţie 
neatinse. În gropi săpate în calcar, erau 
îngrămădite sute de unelte în miniatura, 
amestecate cu nisip și acoperite cu pietre. 
Inscripţiile nu-l menţionau pe Amenhotep al Ill- 
lea, ci pe tatăl acestuia, Tutmes al IV-lea, 


transformat în prag și fundaţie pentru 
mormântul fiului său. 

Bubuiturile atacului germano-turc împotriva 
Canalului Suez abia de-i ajungeau la urechi. 
Nedând crezare unei victorii a acestora, nu fu 
mirat să afle ca trupele britanice respinseseră 
atacul invadatorului și continuau luptele în Sinai 
și în Palestina. 

Comunicaţiile maritime fuseseră întrerupte, 
vânzările în pierdere și scăderea preţului 
bumbacului înglodau Egiptul în mizerie, dar 
Carter se izola cu totul în Valea Regilor. 
Hotărâse că aceasta era, de-acum înainte, 
singura lui preocupare și rațiune de a fi. 

La sfârșitul lui februarie 1915, dezgropă 
puţinele rămășițe ale mobilierului funerar al 
reginei Tiyi, ilustra soţie a lui Amenhotep al IIl- 
lea, poate și mama lui Tutankhamon. Pe când 
tinea în mâinile sale doua figurine de alabastru 
cu efigia reginei, Carter primi vestea morţii lui 
Theodore Davis, mai vechi admirator al falnicei 
suverane. Americanul nu a mai trăit mult după 
plecarea sa din vale. Mai tiranică decât cea mai 
geloasa dintre amante, Valea Regilor le cerea 
iubiţilor săi o fidelitate absolută. 

Howard Carter absenta din lumea 
înconjurătoare. În timp ce ţările Europei se 
asmuţeau unele împotriva altora, el le scria 
tuturor custozilor de muzee în scopul de a 
întocmi un catalog al obiectelor descoperite în 


mormintele regale, aduna lucrări și articole 
dedicate vôri, citea impresiile de călătorie ale 
primilor exploratori și studia hărţi vechi. 

Nu se mai sătura să afle despre tot ce se 
întâmplase vreodată pe acest sit; punea 
întrebări locuitorilor din Gurnah, stătea de vorbă 
cu hoţii, citea cu aviditate maldăre de rapoarte 
despre săpături. Completa zilnic o enorma hartă 
a Văii Regilor pe care erau marcate toate 
mormintele descoperite. Respira deja în ritmul 
văii, intrase în rezonanţă cu cele mai 
neînsemnate vibrații ale pietrelor ei sacre, le 
vorbea și le asculta glasul. 

Carter era mort pentru el însuși; căsătorit din 
dragoste cu misterul, se oferise pe sine ca 
ofrandă. 

x 

La începutul primăverii lui 1916, lordul 
Carnarvon, ales preşedinte la Clubul Fotografilor 
Britanici, nutrea o nouă speranță: aceea de-a 
merge în sfârșit pe front, în funcția de consilier 
la statul-major al Aviației Regale, în cadrul 
departamentului de fotografiere aeriana. 
Desigur, n-avea să lupte cu arma în mână, dar, 
semnalând prezența duşmanului în teritoriu, 
putea sprijini înaintarea aliaților în timpul 
cumplitei bătălii de la Verdun, prin care 
francezii, cu prețul a zeci de mii de morți, 
reușeau să oprească ofensiva germană. 

Deşi populația suferea tot mai mult de 


privaţiuni, Egiptul, a cărui monedă fusese legată 
de lira sterlină, părea să fie ocolit de haos. 
Razboiul mondial, cel mai barbar și mai 
distrugător purtat vreodată în istoria omenirii, 
trebuia scurtat cu orice preţ. Carnarvon era 
gata să-și dea viaţa pentru a salva miile de 
tineri trimiși la moarte. 

Insa, din nou, sănătatea i se dovedi prea 
șubreda. După numai trei zile de front, fu nevoit 
să se întoarcă la Highclere. Deprimat, pe 
marginea disperării, fu înconjurat de dragostea 
soţiei și a copiilor săi. O nouă scrisoare de la 
Carter îl consola cu adevărat: prietenul său din 
depărtări tocmai făcuse o descoperire. 

x 

În Luxorul pustiit, golit de turişti şi de 
oficialități, cel mai neînsemnat eveniment lua 
proporţii uriaşe. Zvonuri puneau pe jar 
imaginația tuturor. Se auzise despre 
descoperirea unui fabulos tezaur într-o zona 
aridă din apropierea văii. Dacă amatorii se 
mulțumeau cu închipuiri, jefuitorii de meserie 
voiau certitudini şi, mai ales, voiau să pună 
mâna pe bogații. 

După ce, sub amenințarea torturii, le-au făcut 
pe iscoade să vorbească, două bande rivale 
sosiră în acelaşi timp la locul cu pricina. 
Crâncenă, încăierarea se lăsă cu vărsare de 
sânge. De spaima ca acest conflict să nu 
degenereze și să se extindă pe malul vestic, 


oficialităţile îl alertară pe Carter. Fără a șovăi 
nici un moment, englezul înrolă vreo zece 
muncitori care scăpaseră de recrutare și, cu 
toate că se înnopta, nu amână expediţia. 
Trebuiră să înainteze pe un teren dificil pentru a 
ajunge într-o râpă, pe fundul unei mici văi, la 
mai bine de o suta de metri altitudine, între doi 
pereţi abrupți. 

Carter se căţără pe o frânghie ce spânzura în 
deschizătura râpei. Încordându-și auzul, desluși 
niște zgomote ușor de interpretat; hoţii erau la 
treabă. Englezul hotărî să nu pună în pericol 
viaţa însoţitorilor săi, tăie frânghia de care se 
folosiseră jefuitorii, punând în locul ei alta, cu 
ajutorul căreia cobori în rapel. Ajuns pe fundul 
cavoului, la șaptezeci de metri sub intrare, 
merse pe un culoar ce cobora și se ciocni de opt 
bărbaţi înarmaţi, care-l priviră înmărmuriţi. 

— Aveţi de ales, le vorbi el în araba. Sau urcați 
pe frânghia pe care am venit eu și dispăreţi 
imediat, sau rămâneţi și muriţi aici. 

După un moment de ezitare, jefuitorii, 
cunoscând reputaţia lui Carter și știindu-i că nu 
dădea înapoi din faţa nimănui, urcară, unul 
după altul, fără a-și mai lua torţele. 

Rămas singur, arheologul avu în fine timp să 
mediteze la surprinzătoarea așezare a acestui 
mormânt atât de bine ascuns; fără îndoială că 
avea să ducă la aflarea comorii atât de râvnite 
de hoţii din Gurnah. Carter înaintă pe un coridor 


lung de șaisprezece metri, care ducea într-o 
încăpere pătrată. Se întoarse în unghi drept și-o 
luă pe un al doilea coridor, abrupt, care ducea la 
o încăpere funerara plina de moloz. Jefuitorii 
săpaseră un tunel spre ea, în care Carter 
pătrunse printr-o săritură. 

Tutankhamon... Să fie oare aceasta numele 
înscris pe sarcofag, cum sperase de-atâtea ori? 

x 

Pentru curățarea mormântului a fost nevoie 
de douăzeci de zile. Carter pusese să se 
monteze un sistem de scripeți și un cablu pe 
care coborî până în cavou. Nici un tezaur, nici 
un obiect de preţ, ci doar un sarcofag din gresie 
dedicat lui „Hatshepsut, stăpânitoare peste tot 
tinutul, fiică de rege, sora regelui, soția Zeului, 
mare soață a regelui, stăpâna celor două tari“. 
Tocmai descoperise un alt mormânt al reginei 
Hatshepsut, pregătit pentru falnica doamnă, 
înainte ca ea să fi devenit faraon. 

Tutankhamon rămânea inaccesibil, dar valea 
continua să vorbească. 


CAPITOLUL 46 


La 13 iunie 1916, la doi ani după plecarea sa 
din Egipt, Gaston Maspero prezida ședința 
Academiei pentru Inscripții și Literatură, al cărei 
secretar permanent era. Dar ghidul său era la 
anii minunați petrecuți în Egipt, la monumente, 
la reorganizarea Agenției pentru Antichități. 


Bântuit de amintirea fiului său căzut pe câmpul 
de luptă, Maspero își amintea și de cel mai 
independent dintre arheologi, de acel Howard 
Carter, obsedat încă din adolescenţă de un vis 
imposibil. De câte ori însă nu-și dezvâluise 
Egiptul misterele în fața unor supraviețuitori 
făcuţi din asemenea aluat? 

Brusc, îl părăsiră puterile. 

— Dragii mei confraţi, spuse el cu voce 
tremurătoare, vă rog să mă scuzaţi... Nu mă 
simt prea bine... 

Câteva clipe mai târziu, Gaston Maspero era 
mort. 

x 

În toamna lui 1917, lordul Carnarvon se 
întrema cât să facă din nou plimbări prin parcul 
de la Highclere. Citind ziarele la poala cedrilor 
săi de Liban, lordul avu intuiţia că aliații vor 
câștiga războiul acesta interminabil. La sfârșitul 
lui 1916, ofensiva germana se soldase cu un 
eșec la Verdun. Trei sute șaizeci de mii de 
oameni muriseră pe frontul francez și aproape 
tot atâţia de partea adversă. 

Când, la 6 aprilie 1917, Statele Unite 
declaraseră război Germaniei, contele nu se mai 
îndoia de victoria lor finală. 

Deși scăpase de sub ameninţarea dușmanului, 
Egiptul era în suferință. La scurt timp după 
aceea, forțele englezești  cantonate pe 
străvechiul pământ al faraonilor au pornit 


ofensiva și au cucerit lerusalimul și Bagdadul. 
Economia de război aducea însă poporul de jos 
la disperare; o inflaţie enorma îl silea să îndure 
privaţiuni tot mai mari. Pentru a o militariza, 
englezii puseseră mâna pe producţie, 
provocând un sentiment de revolta pe care 
militarii nu-l apreciară la justa măsura; din 
cauza războiului și a sărăciei, trebuiau să se 
aștepte la cele mai violente mișcări, în această 
tară în care decesele erau mai numeroase decât 
nașterile. A 

Totuși, hotărârea lui Carnarvon era luată. In 
pofida sfaturilor și a avertismentelor, contele îl 
încuraja pe Carter să înceapă campania de 
săpaturi al cărei plan i-l propusese încă din 
august 1914. 

x 

În timp ce Europa, îngrijorata și fascinată, 
asista la prăbuşirea imperiului țarist şi la 
revoluția bolşevică, Howard Carter, nepăsător la 
tot ce se-ntâmpla altundeva decât în Valea 
Regilor, traversa Nilul și debarca pe malul de 
vest. La adăpostul culmilor - de culoare roz la 
răsărit, albastru-aurii la amiază, ezitând între 
portocaliu și roșu în amurg - Carter se lansa în 
aventura pe care-o aşteptase cu o dorința 
necontenit mai arzătoare: inaugurarea primei 
sale campanii de săpături. 

Arheologul urcă spre locuința de şantier 
amenajata în vârful unei coline care domina 


Nilul, pe direcţia văii. În apropiere se afla o 
fântână dezafectată. După ce sui treptele unei 
scări placate cu marmura locului, deschise ușa 
cu o cheie de lemn. Înăuntru se vedeau o 
pendula englezească, un pian, o mulţime de 
perne, rogojini, covoare, o lampa cu petrol, un 
cuptor de pământ pentru copt pâine și o cadă 
de baie din metal; pe scurt, confortul necesar 
unui gentleman aflat departe de casă. Toate 
trebuiau reparate desigur; cel mai urgent, 
câteva găuri în acoperiș. Era însă ceva care lui 
Carter îi făcea trebuinţă înainte de toate: un 
reis, un șef de echipă curajos și priceput. 

La auzul unei bătăi în ușă, Carter deschise. 

— Tu... Ahmed Girigar, prietenul meu! 

— Am supravieţuit și sunt gata sa lucrez cu 
dumneavoastră. 

— Norocul îmi surâde din nou. 

— Viaţa aici trebuie bine organizata. Veţi avea 
nevoie de un secretar, de un rândaș, de un 
bucătar, de un ușier, de un om care să care 
apa, de un... 

— Nu, Ahmed. Nu am nevoie de ajutor. 

— Nu e bine deloc. Dacă nu voi reuși să vă 
schimb părerea, voi avea eu grijă de 
dumneavoastră. Ar fi zadarnic să mă 
descurajaţi: sunt tot atât de încăpățânat ca 
dumneavoastră. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţișară. 

— Începând din această seară, aranjaţi-vă 


hainele cu grijă și, mai ales, nu le puneţi pe dos! 
Duhurile nopţii ar putea intra în ele și v-ar 
împiedica sa va treziţi. 

x 

— E'shams, effendi! Soarele, domnule! 

Ahmed Girigar îi aduse lui Carter cafeaua și 
pipa, pentru a-l face să înceapă ziua cu bine. 
Arheologul era atât de nerăbdător, încât își 
înghiţi în mare viteză micul dejun. După ce se 
dichisi la repezeală, plecă în vale călare pe un 
măgar. La prima sa apariţie în faţa muncitorilor, 
noul stăpân al sitului avusese grijă la ţinută: 
costum de lână la două rânduri, papion cu 
picăţele, batistă alba la veston, pălărie cu boruri 
largi și ţigaretă. Ahmed Girigar se arăta la 
înălțimea faimei sale; o lunga procesiune de 
cărăuși de coșuri aștepta ordine la intrarea în 
vale. Cântau și vorbeau tare, și încă nu-și 
scoseseră cămășile lungi. 

— M-am înţeles cu ei pentru șase zile de lucru 
pe săptămână, spuse reis-u/. Vineri, odihna. 
Unde doriţi să săpăm? 

Carter se gândea la planul abandonat pe care- 
| găsise în clădirea cartierului general al lui 
Davis, transformată în depozit de antichităţi; 
datorită însemnărilor făcute de echipa condusă 
de american, el putu aduce îmbunătățiri 
planului său, îndelung gândit, și luă o hotărâre: 
să deschidă un șantier acolo unde Davis se 
oprise cu cercetările, adică în triunghiul format 


de mormintele faraonilor Ramses al ll-lea, 
Merenptah și Ramses al VI-lea. Era convins că, 
în munții de resturi adunate în timpul 
săpăturilor anterioare, va găsi multe obiecte 
pentru colecţia privată a lui Carnarvon și poate 
și indicii despre mormântul lui Tutankhamon. 

Atras de argumentele lui Carter, lordul 
Carnarvon îi dădu încuviințarea. Faptul ca cea 
mai frumoasă și cea mai nebunească aventură 
a vieţii lui putea începe aici, pe aceste 
pământuri îndepărtate, sub privirea solară a 
zeilor, îl făcea pe Carnarvon să se simtă iarăși 
puternic. În toată furtuna suferințelor lui, 
orizontul se limpezea. 

O emoție puternică puse stăpânire pe Carter 
când văzu urnindu-se șirul acela lung de 
muncitori, acum aproape dezbrăcaţi, unii 
umplând coșurile cu moloz, iar alții golindu-le. 
Un cărăuș de apă mergea din om în om, cu 
burduful pe umăr. În ritmul încet al lucrului, sub 
supravegherea rei;s-ul din cuvântul căruia nu 
ieșea nimeni, se auzeau cântece. Cu picioarele 
goale și transpirând din tot corpul, acești 
oameni câștigau abia câţiva bănuţi pe zi și se 
credeau bine plătiţi; cei mai experimentați 
dintre ei se ajutau cu târnăcoapele la urcușurile 
mai grele. Din partea Agenției pentru 
Antichităţi, încă orfane după moartea lui 
Maspero, Carter obținuse un vagonet deschis cu 
basculă, asemănător celor de mână; utilajul era 


împins de muncitori pe șine demontabile. 
Minuscula cale ferată putea fi ușor deplasată, 
după cum o cereau săpăturile, și înlesnea 
evacuarea resturilor în afara zonei de interes, 
într-un teritoriu deja cercetat. Resturi, deșeuri, 
bucăţi mari de piatră... iată ce îl înspăimânta pe 
Carter. Predecesorii săi nu făcuseră decât să 
sape orbește și în grabă, fără a se îngriji să 
curețe valea, acoperită acum de mormane de 
pământ și pietriș. 

În prima lună, munca decurse în condiţii grele: 
frig pătrunzător în zorii zilei, căldură sufocanta 
la amiază, praf lipit de veșminte și de piele. Un 
calcul aproximativ n-avu însă darul de a-l 
descuraja pe Carter. Mai multe sute de mii de 
metri cubi de nisip și moloz trebuiau deplasate, 
pentru a reuși ceva ce nici un arheolog nu 
încercase până atunci: să dea de stâncă, de 
planșeul mineral al văii, pentru a fi astfel sigur 
că nu i-a scăpat nici o intrare de mormăit. 

Imediat ce vreun obiect vechi se vedea ieșind 
din nisip, Carter îi nota descrierea pe cea dintâi 
listă de inventar pe care un arheolog s-a gândit 
vreodată să o întocmească într-un fel atât de 
exact. Bucăţile de calcar sau lut, folosite drept 
ciorne de către cei care se pregăteau să devină 
scribi ori pietrari de inscripţii, nu conţineau însă 
vreun indiciu despre Tutankhamon. 

La începutul lui 1918, șantierul arăta perfect 
organizat; lui Ahmed Girigar i se citea însă pe 


figură o anume îngrijorare. Carter ceru să-i 
explice. 

— Unii muncitori vor să întrerupă lucrul. 

— De ce? 

— Prea sunteţi mereu prezent... De obicei, 
arheologii nu vin atât de des și nu stau atâta 
timp pe teren. 

— Se vor obișnui cu asta. Altceva? 

— Obiectele... în mod obișnuit, iau și ei o parte 
pentru a o vinde. Colegii dumneavoastră 
închideau ochii. 

— Eu n-o să-i închid. Să se lase de furat. 

— Va trebui să cădem la-nvoială. 

— Imposibil, Ahmed. 

— În acest caz, oferiţi-le o plată mai bună. 

— Stabilește tu o sumă și dă-le vestea cea 
bună. 


CAPITOLUL 47 


Carter cerceta emoţionat planul străvechi al 
unui mormânt, trasat chiar de mâna maestrului 
constructor.  Hieroglifele vorbeau despre 
„locașul de aur“ unde odihnea corpul de lumina 
al faraonului; însufleţită de culorile frescelor și 
de prezenţa eneadei divine, camera mortuară 
adăpostea un sarcofag protejat de mai multe 
racle. Ce comori fuseseră cândva acolo era greu 
de imaginat, căci toate mormintele din vale 
fuseseră profanate. 

Toate, cu excepţia unuia singur. 


Carter îi întrebase pe toţi vânzătorii de 
antichităţi, de la hoţii mărunți din Gurnah, până 
la anticarii cu prăvăliile la stradă. Nu era pusă în 
circulaţie nici o piesă de inventar funerar legată 
de Tutankhamon; prin urmare, mormântul 
acestui faraon nu fusese jefuit. 

Arheologul dormea tot mai puţin. Se gândea 
mereu la munca din ziua următoare, la o mai 
bună amplasare a ţărușilor și a corzilor, încerca 
să înțeleagă cum se proceda în Antichitate, 
când dimensiunile monumentelor și distanțele 
dintre ele respectau proporţii sacre. In fiecare zi 
trebuia să înveţe să gândească aidoma unui 
arhitect egiptean, să trăiască asemenea lui, prin 
sufletul pietrei. 

De pe terasa locuinţei sale de șantier, Carter 
observă, pe când soarele scăpăta, un personaj 
ciudat urcând poteca. Pentru uriașul bărbos, era 
un efort vădit. Ultimele raze făceau culoarea 
roșie a pantalonilor săi mai strălucitoare. Cu 
sinistra sa redingotă neagra, arăta ca un 
prădător în urmărirea victimei sale. Gâfâind, se 
opri la câţiva metri de Carter. 

— Aş dori să vă vorbesc. 

— Te-am întâlnit cândva la Luxor... Cine ești 
dumneata? 

— Demostene, negustor de antichităţi. 

Carter îl invită pe vizitator să ia loc. 

— De băut? 

— O tărie. 


— Regret, nu am decât apă. 

— Păcat. 

— Am treabă, domnule Demostene. Mi-ai 
putea spune motivul pentru care mă vizitezi? 

— E atâta liniște și pace aici... Nu s-ar zice că 
sunteţi în primejdie. 

Carter își aranjă la gât papionul. 

— Ameninţări? 

Uriașul negă rezervat. 

— Mai degrabă informaţii  confidenţiale. 
Dumneavoastră n-aveţi decât prieteni. 

— Mă miră ce aud. 

— Eu vă sunt prieten. Puteţi avea încredere în 
mine. 

— Despre ce primejdie vorbești dumneata? 

Demostene păru cam încurcat. 

— Sunteţi o piedică în calea comercianților 
mai mici sau mai mari. Echipa dumneavoastră 
de muncitori devine incoruptibilă, re;s-ul aprobă 
tot ce faceţi, iar valea e interzisă negoţului. E o 
situație cam complicată, domnule Carter. Dacă 
am cădea de acord, aţi fi scutit de multe 
neplăceri. 

— Nu înţeleg poziţia dumitale... Vrei cumva să 
fii angajat la curăţarea monumentelor? 

Sprâncenele lui Demostene se încruntară. 

— Nu-mi veţi scăpa așa, cu una, cu două, 
domnule Carter. Trebuie să-mi vindeţi obiecte. 
În schimb, voi reduce concurenţa la tăcere. 

— Etica profesională îmi interzice asta. 


— În arheologie nu a existat niciodată etică. 
Totul se vinde și se cumpără. 

— În afară de mine, dragă domnule. Fiţi bun și 
faceţi cale-ntoarsă cât mai repede. Deși nu 
boxăm în aceeași categorie, aș miza, mai 
degrabă, pe rapiditatea și precizia loviturilor 
mele. 

Demostene se dădu înapoi. 

— Greșiţi, domnule Carter. În ziua de azi, cu 
integritatea nu ajungi niciunde. 

— Nu e nevoie să speri pentru a acţiona, nici 
să reușești pentru a fi perseverent. 

— Veţi fi strivit. 

x 

Muncitorii se  prosternau spre Mecca, 
plecându-și chipul la pământ şi pronunțând 
cuvintele rituale: „Dumnezeu e mare, lăudată 
fie-i perfecțiunea”. Aruncară apoi o privire peste 
umăr pentru a-i venera pe îngerii căzuți. 

Un bărbat bine făcut, fin și elegant, cu chipul 
de o frumuseţe clasică, pe care părul îl încadra 
de minune, cu mustaţa și barba albe, aștepta 
încheierea rugăciunii pentru ca, traversând 
șantierul, să meargă să-l salute pe Howard 
Carter. 

— Te felicit pentru toleranța dumitale. 

— Mă tem că nu ne-am cunoscut. 

— Eu te cunosc bine, domnule Carter. llustrul 
meu predecesor, Gaston Maspero, mi-a vorbit 
adesea despre dumneata. 


Carter își adună gândurile. Bărbatul acesta cu 
ochi vii, înfundaţi în orbite, era deci noul 
director al Agenţiei pentru Antichităţi, Pierre 
Lacau, despre care știa că fusese numit recent. 
Circulau deja multe pe seama lui: suflet 
condamnat de iezuiți, îndrăgostit de 
administraţie și de reglementări, erudit cu o 
memorie de excepţie, el citea textele cele mai 
pretenţioase cu o ușurința dezarmantă. Molcom 
și meticulos, de un calm iremediabil, nu semăna 
deloc cu Maspero care, ţinând cont de 
experienţa și de cunoștințele lui, l-a desemnat 
totuși succesor al său. 

După răceala pe care i-o arăta încă de pe 
acum, Carter înţelese totodată că Lacau va fi 
pentru el un adversar de temut. 

— Am aflat că v-aţi lansat într-o mare 
campanie. 

— După cum puteţi vedea, domnule director. 

— Ce v-aţi propus? 

— Să fac valea să vorbească. 

— Sunteţi convins de existenţa unui mormânt 
neprofanat? 

— Ar fi unele indicii. 

— În caz că apare ceva, trebuie să mă 
anunţaţi imediat. 

— O elementară politeţe. 

— Obligaţie profesională, dragă colega. Poziţia 
mea este... foarte delicată. 

— De ce? 


— Maspero era un om generos, prea 
generos... Nu vă contest autorizaţia, dar 
vremurile se schimbă și am datoria să veghez 
asupra bogățiilor provenite din pământ 
egiptean. 

— Fiți mai exact. 

— Ei bine... mi se pare o erezie ca piesele 
istorice să fie împărţite. Obiectele găsite într-un 
mormânt regal, intact ori devastat, n-ar fi 
normal să revină agenţiei? 

— Lordul Carnarvon a investit foarte mulţi 
bani în săpăturile pe care le conduc. l-au fost 
promise opere de artă, drept compensație. 

— Desigur, desigur... Dar aceste penibile 
obiceiuri trebuie să înceteze. Chiar și piesele la 
dublu vor rămâne în Egipt. 

— Şi ce intenţionaţi să-i oferiţi contelui? 

— Ei bine... faima, domnule Carter, faima 
înseamnă deja foarte mult. 

— Mă tem că nu va fi deloc mulţumit de 
asemenea reglementări. 

— Da, dar ele vor intra curând în vigoare. Am 
încredere că le veţi aplica întocmai. 

— Şi dacă nu? 

Pierre Lacau îl străpunse cu privirile. 

— Egiptologii n-au o părere prea bună despre 
dumneata, domnule Carter. Cred că ești prea 
independent, chiar revoluţionar... lar felul în 
care evoluezi dumneata e mai degrabă haotic. 

Nimeni nu-ţi pune la îndoială competenţa, deși 


proiectele dumitale par cam... extravagante. 

— E ceva în cariera mea care să vă pună pe 
gânduri? 

— Deţin liste și redactez fişe, foarte multe liste 
și foarte multe fişe. E singura metoda științifică 
ce permite să fii informat. 

— Nu mi-aţi fi acordat niciodată concesiunea, 
nu-i așa? 

— Gaston Maspero s-a arătat prea îngăduitor 
cu arheologii străini. Asta e... Acum însă, vor 
trebui impuse cu toata fermitatea reglementari 
noi. Sunt convins că vom avea o colaborare 
fructuoasă. Pe curând, domnule Carter. 


CAPITOLUL 48 


Carnarvon reacţiona foarte atent la rapoartele 
pe care i le trimitea Carter. Având în vedere că 
Agenţia pentru Antichităţi, condusă obligatoriu 
de un francez, încerca sa revină asupra unui 
lucru deja stabilit, era momentul să găsească un 
sprijin. Astfel că se întâlni la Londra cu 
directorul de la Metropolitan Museum și discuta 
cu el despre viitorul colecţiei sale private. 
Datorita averii, a cunoștințelor despre Egipt și a 
marilor sale proiecte, contele trecea drept unul 
dintre cei mai mari colecționari ai veacului. li 
destăinui americanului că el și Carter 
începuseră să adune un adevărat tezaur, 
provenind din săpăturile deja făcute și din 
negocierile cu negustorii de antichităţi din zona 


Tebei. Ei nu doreau câtuși de puţin să-și 
însușească aceste extraordinare obiecte dintre 
care, cele mai frumoase, nu proveneau de la 
faraoni, ci aparținuseră unor prințese de la 
curte. Făcu, de asemenea, propunerea ca, în 
cea mai deplina discreţie, Metropolitan Museum 
să-i devină cumpărător. Mai trebuia convins 
Carter, dar exista cineva parcă menit să 
îndeplinească o astfel de sarcina: Herbert 
Winlock. 
x 

La sfârșitul lunii ianuarie 1918, ca și cum 
războiul s-ar fi încheiat, un număr destul de 
mare de turiști vizitau din nou vechea Tebă. Cu 
toate acestea, armata germana nu se lasa și 
erau voci care prevesteau noi ofensive 
distrugătoare. 

Howard Carter făcuse progrese. La est de 
mormântul lui Ramses al Vl-lea, o săpătură 
adâncă de vreo nouă metri era dovada 
nestăvilitei activități a echipei sale care, cu 
preţul unor eforturi considerabile, atinsese, în 
fine, patul de stâncă. Pentru prima oară, solul 
văii putea fi văzut așa cum fusese la origini. 
Tunând și fulgerând la adresa curioșilor care se 
plecau acolo cu riscul de a-și frânge gâtul, 
Carter puse să fie construite în jurul gropii mici 
panouri de protecţie. La trei metri și jumătate 
sub nivelul intrării în mormântul lui Ramses al 
VI-lea, urma o misterioasa descoperire: dale de 


piatra acoperite cu trestie și ramuri de palmier 
dintre cele care proveneau, fără nici o îndoială, 
de la casele meșterilor, sumar construite pe 
stânci în incinta şantierului.  Arheologul 
dezgropă câteva fragmente de inscripţii, dintre 
care unul data din timpul domniei lui Ramses al 
II-lea, mărgele de sticlă, fragmente de foiţe de 
aur și un vas conţinând corpul deshidratat al 
unui șarpe, considerat protector al căminului. 

Toate acestea dovedeau ca meșterii de 
odinioară lucraseră la construirea unui 
mormânt, care neapărat se ascundea undeva 
mai jos, și că, odată cercetate locuințele lor, 
săpăturile meritau continuate. 

Pe când se pregăteau să înceapă noua etapă a 
acestei aventuri, Carter primi vizita unui 
funcționar al Agenţiei pentru Antichități. Având 
în vedere afluența turiștilor şi  regresul 
economic, era rugat să nu oprească accesul la 
mormântul lui Ramses al VI-lea, unul dintre cele 
mai frumoase și mai vizitate din toată valea. 

Cum se apropia anotimpul cald, iar muncitorii 
erau sleiți... Carter fu de acord să întrerupă 
săpăturile. 

x 

— Sunt fericit să te revăd, Howard. 

— Şi eu la fel, Herbert. 

Winlock și Carter dejunară în locuința de pe 
malul de vest, de unde englezul privea cu o 
bucurie nesfârșită siturile văii. | se păreau 


magice, căzuse sub farmecul lor pentru 
totdeauna. 

— Îţi convine propunerea mea, Howard? 

— Am primit instrucţiunile lordului Carnarvon 
și mă voi conforma. 

— Ei, iată-te ascultător... Am impresia că 
personalitatea lui Lacau nu ţi-a plăcut cine știe 
ce și ca între Anglia și Franţa un conflict e pe 
care de-a reîncepe. 

— Nu se va întâmpla din vina mea. 

— Metropolitan Museum este hotărât să 
cumpere cele mai frumoase obiecte din colecţia 
pe care o strângi pentru lordul Carnarvon. 

— Toate sunt uluitor de frumoase. 

— Atunci le cumpărăm pe toate. Contele a 
vorbit despre coliere, brățări, cupe, scarabei, 
oglinzi... 

— Le vei putea cerceta în voie. 

— Până când aceste obiecte vor fi expuse la 
Metropolitan Museum, am ordin să negociez 
direct cu dumneata și să păstrez secretul. 

Cei doi bărbaţi își pecetluiră înţelegerea 
închinând un pahar. 

— Și Tutankhamon? 

— Nici o pistă serioasă, din păcate! Intuiesc 
însă că e undeva foarte aproape. 

x 


La 21 martie 1918, germanii lansară o 
formidabilă ofensivă în Picardia. Mulţumit că, 
prin vânzarea treptata către americani a 


colecţiei sale, îi asigurase lui Carter finanţarea 
săpăturilor, Carnarvon putu să-și pună la 
îndoială optimismul când văzu cum inamicul 
înainta rapid în Flandra și pe râul Marna. Era în 
joc soarta războiului. 

x 

În locuinţa sa de șantier, păzită zi și noapte de 
oameni de încredere pentru care Ahmed Girigar 
garantase, Carter desfășurase la vedere harta 
Văii Regilor. O privea ore în șir, își verifica iar și 
iar însemnările, se asigura că marcase corect 
locurile unde avuseseră loc săpături oricât de 
neînsemnate. Cum să eviţi crunta realitate? 
Trebuia să sape până și în cel mai mic colț, să 
nu lase nici un centimetru de pământ 
necercetat, adică să împartă valea pe zone și să 
nu treacă nici una cu vederea. 

Pentru a evita prădăciunile, Carter veghea 
asupra văii cu dragostea unui tată. Venind în 
control pe neașteptate, se asigura personal că 
paznicii își făceau datoria. Tocmai fusese 
expulzat un american care, cu un vas de gudron 
în mână, își scria de zor numele pe pereţii unui 
mormânt. Vandalul, și toţi cei ca el, ar fi meritat 
închisoarea; deteriorarea unui monument sacru 
era altădată socotită cea mai gravă dintre 
crime. 

Primăvara își făcu apariţia, iar blânda Raifa, cu 
răbdarea femeilor orientale, încerca să-şi 
recâștige iubitul. Chiar dacă pasiunea acestuia 


nu i se părea cu nimic știrbită, îl găsea mai 
îndepărtat ca niciodată, aproape inaccesibil. 
Femeia începuse să se îndoiască de frumuseţea 
ei; avea mai multă grijă să se fardeze, aplica 
toate artificiile seducţiei, drăgăstoasă ca o 
logodnica eternă, ca paradisul. Carter o adora, 
dar mintea lui zbura în altă parte. Ea își dădu 
seama că valea, rivala ei cea mai de temut, 
furase inima iubitului ei și jură că nu se va lăsa 
până nu-l va scăpa de mrejele ei absurde. Cum 
ar fi putut un bărbat să fie îndrăgostit de pietre, 
de nisip ori de morminte? 

x 

Carter căuta un loc pentru noi săpături, când îl 
văzu venind în fugă pe Ahmed Girigar. De 
obicei, reis-ul era ponderat; probabil că se- 
ntâmplase însă ceva grav. 

— Veniți repede. 

— Ce-i? 

— Un necaz, la dumneavoastră... Nu cunosc 
amănunte. 

Alergară amândoi până la locuința de şantier. 
În prag, unul din cei doi paznici ştergea sângele 
care curgea din capul colegului său. 

— Am surprins un hoţ, spuse acesta. Intrase 
prin spate. Ne-am bătut, dar a reuşit să fugă. 

— L-ai recunoscut? întrebă Carter. 

— Nu. 

— Unde era? 

— În camera mare. Începuse să înfășoare 


harta. 

— Iţi mulţumesc pentru curaj. 

— Malech, răspunse, fatalist, paznicul. Fie ca 
Dumnezeu să ne apere de râu. 

Incordat, Carter inventarie pagubele. Nu 
fusese furat nimic, iar harta era neatinsă. 

— Plătesc eu îngrijirile necesare celui rănit și 
vreau un paznic în plus în spatele casei, îi spuse 
el reis-ului. 

— Cine să fie făptașul? 

— E ușor de ghicit. Acest document nu-i poate 
interesa decât pe scumpii mei colegi. Vor să mă 
intimideze și să mă împiedice să continui. 

— De ce sălășluiește ura în inimile oamenilor? 

— Malech, fu răspunsul lui Carter. 


CAPITOLUL 49 


La Gurnah, clanurile și familiile se ţineau 
reciproc sub observaţie. Satul avea propriile legi 
și propria ierarhie. Când își primea fiecare 
partea, domnea calmul. În caz de conflict, șefii 
bandelor procedau la o justiție sumară. Astfel 
că, în mod obișnuit, nimănui nu-i dădea prin 
gând să miște-n front. Or, bătrânul Mahmud, 
care abia de-și putea hrăni soţia, tocmai își 
luase o a doua sau, altfel spus, făcuse avere și 
nimeni nu știa cum. Unul dintre informatorii 
poliției, amintindu-și că Mahmud lucrase într-o 
echipa de muncitori din Valea Regilor, crezu de 
cuviinţă să-și anunţe superiorii care, la rândul 


lor, îl informară pe Carter. Sursa bogăției lui 
Mahmud nu putea fi decât jaful și, ceea ce era 
mai de neiertat, un jaf de care profitase de unul 
singur. 

Însoţit de un poliţist, Carter îi făcu bătrânului o 
vizita. Și, cum acesta refuza să răspundă la 
întrebări, anchetatorii hotărâră s-o supună unui 
interogatoriu pe noua lui soţie, care lucra la 
câmp. Îngrozită, aceasta fugi, dar, pe când 
încerca să ajungă la debarcader, funcţionarul 
puse mâna pe ea. Timp de douăzeci de minute, 
ea urlă isteric; când se mai calmă, Carter îi vorbi 
cu blândeţe. 

— Eşti soţia lui Mahmud? 

— Da, da. 

— De ce nu lași jos coșul ăsta? 

— E al meu. 

— Aş vrea să văd ce ai în el. 

— Nu, e al meu! 

Obligat să intervină, polițistul îi smulse 
preţiosul obiect. În el găsi o mică figurina 
funerara din lemn. Carter o cercetă cu atenţie. 

— E autentică. Cine ţi-a dat-o? 

— Mahmud. 

— "Ţi-a cerut s-o vinzi? 

— Da. 

— Unde a găsit-o Mahmud? 

— Nu știu. 

Carter și polițistul o duseră pe femeie înapoi la 
Gurnah; soţul ei se închisese într-o muţenie din 


care părea că nu mai iese. Arheologul recurse la 
cea din urmă armă: avea să-l ducă în faţa 
mudirului, guvernatorul provinciei. Reputația 
magistratului îi teroriza pe toți locuitorii. Nu se 
spunea oare că, pentru a stârpi bandele de hoţi, 
punea să se astupe cu vreascuri grotele în care 
se ascundeau și le punea foc? Decât tortura, 
mulţi dintre ei preferau să moară sufocați. 

Când intră la guvernator, Mahmud tremura 
tot. Crezu, mai întâi, că teribilul personaj nu se 
afla acolo. In capătul acelei încăperi mari, trona 
o cadă de baie din care ieșeau rotocoale de 
abur. Brusc, ieși la suprafaţă un cap șiroind de 
apă. 

Când ochii negri se fixară asupra lui Mahmud, 
bătrânul dădu un țipăt de groază. 

— Eşti un hoţ, spuse mudirul, și voi pune să ţi 
se taie mâinile. 

Mahmud se aruncă în genunchi. 

— Nu, fie-vă milă! 

— Dacă vrei să scapi de pedeapsă, spune-mi 
unde se află mormântul pe care l-ai jefuit! 

Cu capul plecat, bătrânul începu să turuie cu 
nemiluita. 

x 

Carter și Ahmed Girigar urcară spre valea 
aceea pierduta. „Mormânt neprofanat, le 
dezvăluise mudirul, plin de bogaţii.” De aceea, 
arheologul se gândi să nu anunţe pe nimeni 
înainte de-a verifica personal. La timp de 


noapte, înarmaţi cu frânghii, cei doi escaladară 
stânca aceea șerpuită, pe care o recunoscură 
după descrierea foarte exactă făcută de bătrân. 

Observară o lespede ce acoperea o 
deschizătură în stâncă; Girigar o dădu la o 
parte. Carter apuca frânghia și începu să 
coboare; tunelul îngust, cioplit cam grosolan, 
dădea într-o încăpere minusculă din care țâșniră 
lilieci. Pe pereţii abia dezveliţi, nici o urmă de 
inscripţie sau de pictură; sărmana scobitura nu 
adăpostise niciodată vestigii antice. Furios, 
Carter urca înapoi. 

— Mahmud și-a bătut joc de noi. 

Ahmed Girigar părea îngrijorat. 

— Se văd umbre, pe aici... Să nu ne întoarcem 
pe același drum. 

Un zgomot de armă răbufni și glonţul îi trecu 
lui Carter pe lângă urechea dreaptă. Scoțându- 
și pistolul din poala cămășii, reis-ul trase în 
presupusul agresor, acoperind retragerea lui 
Carter. 

x 

Arheologul îi cunoștea pe vinovați. Greșise 
când nu luase în seamă avertismentul lui 
Demostene și căzuse într-o cursă întinsă cu 
multă dibăcie; bătrânul Mahmud îşi jucase 
perfect rolul. Cum să nu-i fi crezut mărturisirile? 
Era clar: jefuitorii de meserie erau în stare să 
pună la cale un atentat și mai diabolic ori și mai 
brutal. Pentru a pune capăt amenințărilor, nu 


era decât o soluţie: să ia legătură cu șeful 
bandei. Carter ceru audienţă la mai-marele 
clanului Abd el-Rassul. 

Acesta îl primi la fel de solemn ca și prima 
oară; redutabilul personaj îi oferi friptura de 
oaie, curmale și lapte proaspăt. In timpul mesei, 
Carter se limită la subiecte nevinovate, ca 
pescuitul în apele Nilului ori greutățile 
întâmpinate de milenii, la irigaţii. Ştia că era 
politicos sa aștepte ca, trăgând din narghilea, 
gazda să facă primul pas. 

— Prezenţa dumneavoastră mă  onorează, 
domnule Carter. Doar sunteţi, acum, stăpânul 
văii. 

— Un loc care atrage atenţia multora. 

— Familia mea îl frecventează de mai multe 
generaţii. Avem un drept de proprietate. 

— Trecutul e trecut. 

— Cine nu respectă trecutul se arata nedemn 
de prezent. 

— Rolul meu este sa apăr valea de jefuitori. 

— Vi-I îndepliniţi foarte bine. 

— Prea bine, după gustul dumitale? 

— Imi cunoașteţi bine gusturile. 

— N-am devenit, oare... supărător? 

— După unii, da. 

— Şi nu sunt, oare, ei de părere că ar fi cazul 
să scape de cel care le-aduce supărare? 

— Se prea poate. 

— Dumneata n-ai fi prea mirat să dispar. 


— Viaţa și moartea sunt în mâinile lui Allah. 

— Adeseori, mâinile oamenilor iau locul 
mâinilor lui Dumnezeu. 

— Când vrea soarta. 

— Ar fi cam neplăcut să te întreb dacă 
dumneata ești adevăratul autor al tentativei de 
asasinat la adresa mea. 

— Într-adevăr. 

— Afla că mai bine mor decât să renunt. 

— De ce atâta încăpățânare, domnule Carter? 

— Pentru că Valea Regilor este destinul meu. 
Acolo m-a atins mâna lui Dumnezeu. S-o 
părăsesc, aș deveni un nimeni. 

Abd el-Rassul păru zguduit de atâta hotărâre. 

— Dacă mă împiedicaţi să cumpăr și să vând, 
domnule Carter, cum să-mi hrănesc familia? 

— După cum cred cei mai mulţi, pământul văii 
este de-acum secătuit de comori. lar cu vestigii 
arheologice nu vei câștiga cine știe ce. 

— Vă întreb direct: aveţi de gând să vă 
extindeţi pe tot malul de vest? 

— De acum înainte, mă interesează numai 
valea. 

— Să cădem la înţelegere: oamenii mei nu se 
vor amesteca și nimeni nu va îndrăzni să vă 
atace. În schimb, dumneavoastră nu veţi 
acţiona în afara zonei stabilite și nu veţi mai 
chema poliţia. 

— Așa sa fie. 

— Martor să ne fie Dumnezeu. 


CAPITOLUL 50 


În ultima săptămâna de septembrie 1918, 
aliaţii lansară ofensive în același timp în 
Champagne, Argonne, pe Somme și în Flandra. 
De astă dată, Carnarvon era convins că trupele 
germane nu vor mai face faţa și că războiul 
îngrozitor, în timpul căruia muriseră mai bine de 
opt milioane de oameni, se va sfârși curând. 

Din nefericire, sănătatea contelui nu se 
îmbunătăţea; nu se simţea în stare sa îndure 
vicisitudinile unei călătorii lungi. Ce departe era 
Egiptul! Carnarvon urmarea zilnic mersul 
evenimentelor din acea societate rurală, slăbită 
și înfometata, pierduta pe harta lumii. Când, la 
30 octombrie 1918, Turcia capitulă, mişcarea 
naționalistă începu să se organizeze. In 
discuțiile sale cu emisarul de la Foreign Office, 
care nu prididea să-l consulte, contele atrase 
atenția asupra puterii acestei mişcări; cu 
prudența, Londra începu să se dezică de câțiva 
înalți funcţionari britanici cam inflexibili. Vechii 
rezidenți cu mână de fier aveau șira spinării 
prea ţeapănă pentru a pregăti viitorul. 

După armistițiul semnat la 11 noiembrie la 
Rethondes, Egiptul puse mare accent pe 
fidelitatea dovedită faţă de aliaţi. Sultanul Fuad 
nu-și ascunse ambiția ca, în urma unor 
negocieri cu Anglia, să obţină rapid 
independenţa ţării sale. Saad Zaghlul luă 
conducerea unei delegaţii a mișcării patrioţilor, 


Wadf, care-i ceru înaltului comisar britanic 
aprobarea să plece la Londra pentru a cere 
eliberarea Egiptului. În loc de răspuns, Zaghlul 
fu deportat în Malta. 

Carnarvon, care se angajase și în lupta 
împotriva epidemiei mondiale de gripă, critică 
această decizie și își înmulţi avertismentele. 
Marele Război stricase o ordine internaţională 
pe care unii o crezuseră de nezdruncinat și 
schimbase în profunzime mentalitatea 
oamenilor. Ce avea să se întâmple, oare, cu 
Egiptul? 

x 

— Trebuie să cădem la-nvoială, zise Ahmed 
Girigar. 

Carter nu-și ascunse furia. 

— Învoială... în ce sens? Muncitorii mei sunt 
cel mai bine plătiți din Egipt! 

— Nu este doar o chestiune de bani. 

— Eu Îi respect pe aceşti oameni, Ahmed. Mă 
port, oare, ca un tiran față de ei? 

— Sunteţi exigent, însă drept. 

— Atunci, de ce să întrerupă lucrul? 

— Tara e pradă tulburărilor de tot felul. 
Compatrioţii mei vor independenţa. 

— Eu nu fac politică... iar valea, nici atât. 

— Represiunea n-a făcut să dispară aspiraţiile 
poporului, le-a separat, numai. Au izbucnit 
revolte ici-colo, s-a dat curs unei campanii de 
nesupunere civila. 


— Dar ce legătură are cu mine toată această 
agitaţie? 

— Uitaţi că sunteţi străin și englez. 

— Ce mă sfătuiești? 

— Opriţi-vă câtva timp. Când situaţia se va 
liniști, vom pune iarăși echipa la lucru. 

— Şi dacă nu se linişteşte? 

— Dumnezeu știe. 

x 

Haşişul abia de-l mai potoli pe Demostene. 
Cum de nu-i reuşise planul? Fără stângăcia 
trăgătorilor, Carter n-ar mai fi fost în viață, iar 
traficul ar fi fost reluat, ca în vremurile bune. 
Negustorul n-ar fi renunțat aşa de uşor să-l 
ucidă pe englez, dar ordinele clanului Abd el- 
Rassul erau categorice: Valea Regilor devenea 
un domeniu rezervat acestuia. Nu-i interzicea 
însă nimeni să încerce să-i strice reputația. 

Demostene nu i se va adresa direct lui Lacau, 
directorul agenţiei, care ar fi refuzat să aibă de- 
a face cu un individ atât de dubios. Plănuia să 
se infiltreze şi să câștige încrederea 
subalternilor acestuia. Umbriți de personalitatea 
lui Carter, inspectorii locali erau cei mai 
vulnerabili; să-l vadă lăsând totul baltă ar fi fost 
o mare satisfacţie, împărtășită și de egiptologii, 
nu puţini, complexaţi de independenţa și 
puterea de muncă a colegului lor. Oare, nu din 
cauza unor astfel de posedaţi erau adevărații 
savanţi învinuiți că rămân șoareci de bibliotecă, 


în loc să guste munca de teren? 

Demostene își alese ca armă veninul invidiei. 
Luni de-a rândul va răspândi zvonuri false, mai 
întâi fără prea mare importanţă, apoi din ce în 
ce mai compromiţătoare. Primul care i-a căzut 
în plasă a fost un inspector egiptean între două 
vârste, a cărui carieră stagna de multă vreme 
într-o zonă nesemnificativă din Egiptul de Sus. 

Grecul îi strecură funcţionarului în buzunar un 
plic plin de bancnote. 

— De ce faceţi asta? 

— Documentaţia dumneavoastră despre 
mumii mi-a fost de mare preţ. 

— Simple articole... 

— În Luxor suntem, în general, prost 
informaţi... 

— E totuși faimosul Carter! 

— Curios arheolog, într-adevăr. 

— Curios? Imposibil, vrei să spui! Exigenţele 
lui științifice sunt de nesuportat. Dacă ar trebui 
înregistrată oficial și cea mai măruntă piesă 
ieșită din nisip, unde am ajunge? 

— El mai are și alte preocupări. 

— Ce fel? 

— Nu sunt decât zvonuri, șopti grecul, dar se 
spune că vinde obiecte în folosul său, fără știrea 
lui Carnarvon. 

— Aveţi dovezi? 

— Nu sunt decât zvonuri, repetă grecul. 

x 


Raifa nu se lăsa prada iluziilor. Howard o 
însoțea în atâtea plimbări la ţară, numai pentru 
că amenințările de revoltă populară îl 
determinaseră sa oprească lucrările în vale; 
când tulburările se vor stinge, el se va întoarce 
la adevărata lui dragoste. 

Deportarea lui Saad Zaghlul calmase în bună 
parte spiritele naţionaliste. Demonstrația de 
forță arata clar că, de îndată ce veleităţile de 
independenţa ar deveni prea vizibile, Anglia va 
reacționa cu cea mai mare fermitate. Nu la 
Cairo se năștea noua ordine mondială, ci la 
Washington, la Londra și la Paris. Așa că Egiptul 
avea să se supună unor hotărâri ce i se 
impuneau din afară, chiar dacă asta dobora și 
cele mai înflăcărate inimi, cum era inima Raifei. 

Vara lui 1919 îi potoli cu fierbinţeala sa și pe 
ultimii protestatari; a scăpa de povara 
dominaţiei valorilor europene și de sub 
administraţia engleză părea mai mult ca 
niciodată o utopie. Desigur, continuau cârtelile, 
tentaţia de a ţese comploturi nu dispăruse, dar 
revoluţia era amânată pentru o vreme. 

— Când vei relua săpăturile? 

— La toamnă. Toată agitația asta m-a făcut să 
pierd timp preţios. 

— E vorba de furia unui popor, Howard! 

— Raifa, nu sunt orb. Știu asta. Înţelege și tu 
lupta mea, cum și eu o înţeleg pe a ta. 
Concesiunea mea nu durează la nesfârșit și 


trebuie să fac valea să vorbească. 

— De ce, Howard? 

— E în adâncul meu un foc, o porunca pe care 
n-o pot nesocoti. Valea mă cheamă fără 
încetare, iar eu nu reușesc încă să-i tălmăcesc 
graiul. 

— Mă sperii. 

— Suntem, oare, vreodată liberi să ne alegem 
cursul vieţii? 

— Unii, da. Tu ești însă în slujba unei forţe 
căreia nimic nu-i poate sta împotrivă. 

Se așezară la umbra palmierilor, lângă o 
fântână. 

— Nu-mi refuza ajutorul, Howard. Uneori, te 
simt atât de singur! Dacă lupţi cu nevăzutul, îți 
poţi risipi forţele în zadar... 

— Un faraon doarme în negurile uitării. Mi se 
pare, câteodată, că-i aud vocea. Nevăzutul... 
Da, ai dreptate, nevăzutul mă atrage, mă 
cheamă dincolo de ruine, în inima ascunsa a 
muntelui. Voi răzbi prin întuneric, îţi promit. 

Raifei nu-i trebuia nicidecum această 
promisiune. Dar se strânse învinsă de gâtul lui 
Carter, gustând alături de el dulceaţa sfârșitului 
zilei. 

CAPITOLUL 51 


Potrivit dorinței soțului ei, /ady Almina 
organizase un dejun cu treisprezece invitaţi. 
Sufrageria era luminată doar cu flacără de 


lumânare. Ea nu cunoștea pe nici unul dintre 
oaspeţii despre care credea că au o înfățișare 
mai curând bizară: femei în vârstă, cu veșminte 
împodobite cu broderii, și bărbaţi solemni, cu 
barbă. Unul purta turban. Când se așezară, 
ocupându-și fiecare locul la masa, după cum 
stabilise chiar contele, /ady Almina îndrăzni să-și 
întrebe soţul, cu voce joasa: 

— Cine sunt aceste... persoane? 

— Cei mai buni clarvăzători din Londra, 
Almina. 

— Vizionari, la Highclere? Dar pentru ce... 

Carnarvon apasă cu degetul arătător pe 
buzele soţiei sale. 

— Să ne reculegem, draga mea. Începe o 
treabă serioasă. 

In timpul mesei, elita clarvăzătorilor britanici 
se comporta binișor; contele observă chiar o 
înclinaţie spre gurmanderie la aproape toţi cei 
prezenţi. Obișnuit să-i citească pe oameni din 
priviri, urmărind simple gesturi și atitudini 
necenzurate, contele identifică imediat doi 
șarlatani, mai mulţi dezechilibraţi și un nebun. ÎI 
intrigă însă o femeiușcă brunetă, care nu se 
sfiise să-și ia o asemănare cu regina Victoria și 
care mânca puţin, vorbea și mai puţin și privea 
încontinuu în flacăra unei lumânări, pe punctul 
de-a se hipnotiza. 

După ce masa fu strânsă, lordul Carnarvon 
întinse pe ea un plan al Văii Regilor și o coală pe 


care Carter notase cu hieroglife toate numele lui 
Tutankhamon. 

— Concentraţi-vă, prieteni, și chemaţi 
spiritele! Regele ale cărui nume le vedeţi scrise 
aici este îngropat în acest sit? Dacă da, puteţi 
preciza locul? 

O liniște apăsătoare se lăsă peste întreaga 
adunare. Câţiva închiseră ochii, unii făcură 
gestul rugăciunii, pe când alţii meditau asupra 
unui glob de cristal sau asupra cărţilor de tarot. 
Sosia reginei Victoria continua să fixeze flacăra 
lumânării. 

— Acest monarh e un atlant, vorbi bărbatul cu 
turban. Corpul său e dispărut sub ape. 

Contele Carnarvon îl situase deja în categoria 
șarlatanilor, așa că viziunea acestuia nu-l 
deranjă prea mult; urmară și alte revelații de 
același soi, fără nici o legătură cu valea ori cu 
domnia lui Tutankhamon. 

Deodată, luă cuvântul femeiușca aceea brună; 
avea o voce gravă, care-i urca de undeva din 


pântec. 
— Un faraon... un faraon mort de tânăr... E 
numai strălucire în jurul lui... Sufletul i se 


ascunde, ne scapă... O ușă sigilată... Nimeni nu 
trebuie s-o deschidă, nimeni nu trebuie să între! 
Acolo e secretul, marele secret! 

Clarvăzătoarea leșină și căzu pe parchet. În 
aceeași clipă,  majordomul pătrunse în 
sufragerie. 


— Domnule conte... Un furt tocmai a avut loc 
în bibliotecă! 

Carnarvon lăsă clarvăzătorii și se grăbi spre 
locul tărășeniei. 

Văzu imediat ca răufăcătorul vizase colecţia 
sa de obiecte egiptene. Ocolindu-le pe cele mai 
de preţ, nu luase decât o foita de aur care 
pomenea despre Tutankhamon. 

Lady Almina se strânse înspăimântată lângă 
soţul ei. 

— Un furt la noi, e groaznic! Dar cine... 

— Ori e spiritul faraonului, ori un specialist 
sadea. 

După informaţii de ultima oră, o oarecare 
indiscreţie ar fi făcut ca British Museum să ia 
cunoștința de înțelegerea secretă dintre conte și 
americani. Furia egiptologilor care dispreţuiau 
munca lui Carnarvon și a lui Carter, taxat de 
fanatic și visător, să fi luat, oare, această forma 
brutală? Obișnuit cu perfidia Albionului și cu 
nenumăratele ei manifestări, stăpânul de la 
Highclere vedea aici o ipoteza plauzibilă. 
Preferă totuși să creadă că sufletul lui 
Tutankhamon se revolta la ideea de-a fi tulburat 
din somnul său și, în felul acesta, îi trimitea un 
serios avertisment. 

Ce putea fi mai incitant? 

x 

Emisarul de la Foreign Office laudă calitatea 

vinului de Porto. 


— Un soi aparte, ţinu să precizeze lordul 
Carnarvon. 

— Remarcabil. 

— Vizita dumitale, prietene, înseamnă că 
ultimele mele analize au fost luate în 
considerare. 

— Chiar au făcut ceva vâlvă. 

— Plăcută sau neplăcută? 

— Câţiva dintre responsabilii serviciilor 
noastre secrete au fost auziți scrâșnind din 
dinți. Pentru ei, Egiptul e departe de a-şi 
dobândi independenta. 

— Ca de obicei, se înșală. Dacă n-ar fi fost 
mereu aşa, Anglia ar fi păstrat stăpânirea 
asupra lumii. 

— lată o părere aproape subversivă. Oare știți 
că aveți foarte mulți dușmani? 

— Foarte mulţi dușmani englezi, dar foarte 
mulţi prieteni egipteni, și aceștia vor avea 
ultimul cuvânt, crede-mă. 

— Nu uitaţi, cu toate acestea, că sunteţi de 
naţionalitate engleza, lord Carnarvon, și că 
trebuie să apăraţi interesele propriei ţări 
înaintea celor ale unui popor îndepărtat, cu 
tradiții atât de diferite de ale noastre. 

— E o ameninţare voalată? 

— Noi vă preţuim spiritul critic, precum și 
sinceritatea, dar nu dorim să depășiți limita 
rezonabilului. 

— Unde s-ar situa aceasta? 


— Pentru dumneavoastră, e de-ajuns să fiți 
doar prudent. 

— Zis și făcut: găsește-mi imediat un mijloc de 
transport pentru Egipt. 

Emisarul se cutremura. 

— Plecaţi din nou? 

— Războiul s-a sfârșit și sănătatea mea e ceva 
mai bună. Uiţi oare că am obţinut concesiunea 
Văii Regilor? 

— Excelentă acoperire, ce vă va permite 
reluarea legăturilor cu numeroase personalităţi 
egiptene. 

— Acoperire? Nu, dragul meu, mai mult decât 
atât... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cine s-ar încumeta să vorbească despre 
vocaţie cu un înalt funcţionar? 

x 

Carter se fàțâia încoace și-ncolo pe cheiul 
portului din Alexandria. Vaporul ce venea din 
Anglia tocmai fusese anunţat; la bordul său, 
lordul Carnarvon revenea, după atâția ani de 
absență, pe pământul faraonilor. Din cauza 
veștilor proaste transmise prin radio, Carter era 
mai nervos decât de obicei. Nava nu semăna 
deloc cu un pachebot de croazieră; era un vapor 
pentru transportul trupelor, dotat cu un 
dispozitiv de depistare a minelor, dar lipsit de 
orice confort. Cabine înguste fuseseră 
amenajate în grabă, fără să fi fost timp pentru o 


curăţenie în toată regula ori pentru o 
indispensabilă dezinfecţie. În timpul traversării 
Mediteranei, mulți dintre călători se 
îmbolnăviseră grav și se vorbea chiar despre 
două decese. Cunoscând starea precară a 
sănătăţii contelui, Carter avea deci toate 
motivele să cadă pradă neliniștii. 

Din cauza vremii îngrozitoare de pe 
Mediterana, vaporul avusese întârziere și, o zi 
întreagă, autorităţile portuare se temuseră chiar 
de un naufragiu. Cântecul sirenelor de pe toate 
ambarcaţiunile din radă anunţa acum, în sfârșit, 
sosirea! Remorcherul intră în acţiune și, curând, 
primii pasageri debarcară. 

In îmbulzeală, Carter îl căută zadarnic pe 
Carnarvon. Familiile se regăseau laolaltă, 
părinţii îşi  îmbrăţișau copiii, femeile își 
întâmpinau soții; bucuria  izbucnea de 
pretutindeni, nestăvilit. Trecuse aproape o oră; 
expresie a speranţei suspendate peste neant, 
pasarela oferea cea mai tristă priveliște. Prin 
urmare, contele nu supravieţuise, iar nava asta 
mică și deteriorată era cel mai sinistru dintre 
sicrie. Ori, poate, prietenul său zăcea în cabina, 
incapabil să se ridice la viaţa mântuitoare? în 
clipa în care Carter se hotărî să urce la bord, îl 
zări pe lordul Carnarvon. 

Foarte fragil, cu mersul nesigur, purta pe chip 
urmele unei oboseli profunde. Cu mâna dreaptă, 
își ridică pălăria cu boruri largi de sub care părul 


blond-roșcat flutură o clipă în aer. Lordul 
Carnarvon avea întotdeauna o eleganţă 
naturală, care făcea din el un personaj unic; sub 
carapacea de aristocrat  scorţos,  pulsau 
generozitatea și pasiunea. Susie alergă spre 
Carter, care o mângâie cu duioșie. 

în afara bucuriei pe care i-o provoca această 
revedere, un alt sentiment puse stăpânire pe 
Carter. 

Carnarvon nu era singur. 

La braţul său pășea o tânără splendidă. 


CAPITOLUL 52 


Perechea cobori ușor pasarela pachebotului 
improvizat. O pălărie neagră în formă de clopot 
ascundea părul tinerei cu un chip radios, abia 
ieșit din copilărie; taiorul ei gri, cu revere mari, 
sobru și greu, avea totuși un decolteu ce lăsa să 
se ghicească forme încântătoare. Fusta ei lungă 
și ciorapii negri contribuiau la o nota generală 
excesiv de serioasă. 

— Încântat să te revăd, Howard. Iat-o pe fiica 
mea, /ady Evelyn. 

Carter o privi, atras de ochii ei mari și negri. 
Cum de putea o femeie să fie în același timp 
atât de frumoasă, de proaspătă, de timidă și de 
atrăgătoare? 

— Ei bine, Howard, nu cumva valea te-a făcut 
să-ţi pierzi graiul? 

— lertaţi-mă... Emoţia. 


— Încântată să te cunosc, domnule Carter. La 
Highclere, tatăl meu nu vorbește decât despre 
dumneata și despre regele acela misterios al 
cărui nume l-am și uitat. 

— Pentru o bună cunoaștere a acestei 
omeniri, călătoriile sunt absolut necesare. De 
aceea m-am hotărât s-o iau pe Eve cu mine, iar 
Susie a fost de acord. 

— Nu eu am fost aceea care a insistat, punând 
serios la încercare  proverbiala dumitale 
răbdare? 

— E o chestiune prea delicată pentru a o 
lămuri acum, pe loc. 

Între tată și fiică era o veselă complicitate. 
Carter se simţea puţin cam stingherit, nu găsea 
nimic de spus. În timp ce hamalii se ocupau de 
bagaje, el se grăbi să dea amănunte despre 
ultimele sale lucrări în vale. 

— Lady Evelyn ar dori să vadă siturile cele mai 
frumoase din ţinut? 

— Mi-e cald, mărturisi ea, dar cum altfel să mă 
îmbrac? Am citit că femeile poarta veșminte 
care le acoperă cu totul și un văl care le 
ascunde chipul. 

— Doar femeile de la ţară, din cine știe ce 
colțuri mai retrase, procedează astfel. La oraș, 
îmbrăcămintea de stil european nu mai 
șochează pe nimeni. 

— Minunat! Am făcut bine atunci că mi-am 
ticsit bagajele. 


— Eu am avut cu totul alte opţiuni, mărturisi 
contele. După toţi acești ani de privaţiune, m- 
am gândit că nici măcar un arheolog exigent 
precum Howard Carter nu s-ar arăta dispreţuitor 
faţă de câteva simple plăceri. Locuinţa noastră 
de pe șantier va fi, în curând, dotată cu vin 
franțuzesc, coniac, bere englezească, tabac și 
cafea din cea mai bună. Pentru a înfrunta 
misterul trebuie să prinzi puteri. 

x 

De la Cairo la Medinet el-Fayyum, lordul 
Carnarvon și fiica sa au beneficiat de un 
automobil condus de un șofer când șovăitor, 
când îndrăzneţ. Apoi, contele a ales o trăsură în 
bună stare, având cai bine îngrijiţi. 

— Unde mă duci? întrebă ea, pierdută într-o 
mulțime asurzitoare. 

— In paradis. 

De îndată ce ieși din oraș, unde canalele, 
devenite cloacă de dejecţii, răspândeau un 
miros pestilenţial, trăsura o apucă pe un drum 
de ţară mărginit de mici grădini. Tânăra era 
uimită de bogăţia peisajului în care defilau 
lămâi, curmali, leandri; surpriza îi fu încă și mai 
mare la vederea lacului Karun, o imensă rezervă 
de apă amenajată de faraoni și căreia oaza de 
la Fayyum îi datora fertilitatea solului ei. 

— Odinioară, spuse lordul Carnarvon, lacul era 
de două ori mai mare, iar vegetaţia, cu mult mai 
bogată; în anumite perioade ale anului, nobilii 


veneau aici să vâneze într-o rezervaţie. 

— Paradisul... ai dreptate, tată, trebuie să 
semene acestui colț de lume. 

Luară masa de prânz la malul lacului, în care 
se pescuiau pești miraculoși. Cu vădită plăcere, 
Susie gustă și ea dintr-un păstrăv. Brusc, /aay 
Evelyn încetă să mestece. 

— Acolo, lângă bărcuţă, e un bărbat care se 
scaldă! 

Carnarvon privi într-acolo. 

— Aşa e. 

— Bine, dar e gol! 

— N-am ce să-i dau să se acopere. Ori îți 
schimbi locul, ori înfrunți această fatalitate. 

— Credeam că musulmanii interzic nuditatea, 
chiar și atunci când e vorba de scăldat. 

— Pentru femei, da, nu și pentru bărbaţi. Mai 
ales în această zonă unde persistă vechi 
obiceiuri păgâne. Pe vremea faraonilor, oamenii 
înotau goi și, pe câmp, lucrau la fel. 

— A constata cum dăinuie tradiţia face parte 
din pregătirea unui viitor arheolog, nu-i așa? 
Atunci, nu-mi voi schimba locul, tată. 

Contele îşi duse fiica să vadă situri 
nefrecventate de turiști, precum templul de la 
Medinet Maadi, admirabil vestigiu al unei mari 
cetăţi  înghiţite de nisipuri, ori sanctuarul 
ptolemaic de la Kasr Karun, cu piatra caldă și 
aurie. Hoinăriră pe malul lacului Fayyum, se 
odihniră la umbra palmierilor și mai mulţi săteni 


îi primiră în locuinţele lor, oferindu-le turte și 
ceai cu mentă. 

— Domnul Carter părea supărat să te vadă 
plecând, spuse ea. 

— E bună observaţia. El dorea să-ţi arate cât 
mai repede valea. De fapt... valea lui. 

— Când plecăm? 

— Imediat. Am vrut doar să te pregătesc 
pentru acest șoc, făcându-te să guști din 
minunăţiile acestei ţări. Valea este însă o altfel 
de lume, ostilă, feroce, dar plină de măreție. 

— S-ar zice că-ţi inspiră teamă. 

— Puțin, recunosc. Valea nu vorbește decât 
despre moarte și veșnicie, în cuvinte atât de 
puternice, încât îţi poate lua sufletul prizonier. 

La câţiva kilometri nord de Medinet el- 
Fayyum, trăsura le fu oprită de ţărani înarmați 
cu furci; începură un dialog aprins cu vizitiul. 
Carnarvon, care vorbea prost araba, dar 
înţelegea multe cuvinte, pricepu despre ce era 
vorba. 

— O revoltă. Militanţii pentru independenţă au 
molestat polițiști și plănuiesc să-i atace și pe 
străini. 

Lady Evelyn se apucă strâns de braţul tatălui 
ei. 

Vizitiul îi propuse contelui să continue drumul 
pe altă ruta, chiar să meargă mai departe pe 
jos, de va fi nevoie; mânia populară se făcea 
simțită în mai multe locuri dens populate. 


Paradisul se colora în sânge. 
x 

Lordul Carnarvon fu primit de un colaborator 
apropiat al mareșalului Allenby, înaltul comisar 
ce guverna, de fapt, în Egipt. 

— Nu veţi mai putea ţine multă vreme sub 
control mișcările populaţiei, avertiză contele. 

— Nu fiți atât de pesimist. 

— Luaţi-o mai încet sau ţara întreagă va fi 
luată de pârjol. 

— Ce propuneţi? 

— Eliberaţi-l pe Zaghlul. 

— Nici să nu vă gândiţi. 

— Aţi facut din el un martir. Discursurile 
adepților săi sunt tot mai virulente. 

— Dacă iese din închisoare, nu-l vom mai 
putea opri. 

— Dimpotrivă, se va epuiza între ai săi. 

— Un pariu periculos. 

— E singura ieșire. Zaghlul e mult mai de 
temut în închisoare. Și nu e asta singura 
noastră grijă. 

Deja contrariat, funcţionarul deveni și mai 
rezervat. 

— Fiţi mai explicit. 

— Datoria de război a Egiptului rămâne 
considerabilă. Ţările care au pierdut războiul - 
Germania, Austria și Ungaria - nu mai contribuie 
cu garanţii. Din cauza revoluţiei, Rusia, și ea, s- 
a retras. N-au mai rămas decât italienii, 


francezii și cu noi să finanţam efortul de 
reconstrucţie. Dacă nu mă înșel, nici acest trio 
nu va dura prea mult. Se va alege un învingător. 

— Secret de stat, lord Carnarvon. 

— Secretul lui Polichinelle. Dacă Anglia nu 
vrea să se acopere de ridicol, trebuie să 
restabilească mai întâi pacea. 

x 

Cam dezumflat și fără chef, Carter se simțea 
singur. Cu treburi la Cairo, Carnarvon și fiica lui 
nu arătau nici un interes muncii sale. Calmul 
precar aşternut peste Egiptul de Sus făcuse 
totuşi posibila reluarea săpăturilor în jurul 
mormântului lui Ramses al IV-lea și, ulterior, în 
faţa celui al lui Tutmes al Ill-lea. Primele 
încercări nu  oferiseră însă nici o pistă 
interesantă. 

După o săptămâna ce-i adusese numai 
dezamăgiri, Carter se plimba la Luxor, de-a 
lungul Nilului, când fu abordat de unul dintre cei 
mai cunoscuţi negustori de pe malul de vest, 
unul dintre aceia implicaţi în traficul cu 
antichităţi. Era un tânăr manierat, membru al 
clanului Abd el-Rassul. 

— V-am promis un lot de scarabei. 

— Așa-i. 

— Acum nu-mi mai este frică să fiu denunţat, 
căci aţi promis că nu chemaţi poliţia. 

— Cu condiţia ca nici un obiect să nu provină 
din Valea Regilor. 


— Blestemat fie acela care nu-și ţine cuvântul 
dat. 

— Unde-ţi sunt scarabeii? 

— Nu-i mai am. Un alt cumpărător mi-a propus 
un preţ mai bun. Ca să-i cumpăraţi, va trebui 
să-mi plătiţi dublu. 

— Cine și-a permis... 

— Nu vă supăraţi, domnule Carter, așa e 
comerțul. Aștept răspuns până mâine. 

Uluit, Carter merse pe urmele negustorului, 
ținându-se la ceva distanţă. Cine oare se distra 
făcând să crească astfel preţurile și intervenea 
în relaţii de mult stabilite, singurele prin care 
puteau fi salvate anumite obiecte? 

Negustorul intra în Winter Palace de unde, 
câteva minute mai târziu, ieși însoţit de un 
american pe care Carter îl recunoscu imediat: 
Herbert Winlock! Englezul continua să spioneze 
și aștepta momentul potrivit pentru a-şi 
interpela prietenul. 

— lartă-mi  impoliteţea, Herbert, dar e 
adevărat că acest individ ţi-a oferit un lot de 
scarabei? 

— Da, dar... 

— Ei aparţin lordului Carnarvon. 

Amuzat, americanul stătu puţin pe gânduri. 

— Altfel spus, găinarul ăsta încearcă să 
întrerupă circuitul stabilit și să ne ridice unul 
împotriva celuilalt. 

— Mă tem că da. 


— ÎI voi trimite înapoi la dumneata. 
Metropolitan Museum s-a obligat să nu intervină 
cu nimic în tranzacțiile patronului dumitale, cu 
condiţia ca partea cea mai mare a colecţiei să 
ne revină nouă. Cred că n-ai de ce te plânge, 
nu? 

— Comisionul pe care-l primește Carnarvon 
îmi asigură și mie, pentru o vreme, traiul. 

— Cu atât mai bine. N-ai nici o grijă. Regula 
jocului nu se schimba. De la dumneata la mine, 
mi se pare amuzant să-i bat pe englezi pe teren 
propriu și să las în umbră British Museum. 

Winlock avu un acces de pudoare. 

— Scuză-mă... am uitat ca ești englez. 

Carter nu obiectă. Oare, mai era englez? 

x 


Carnarvon nu-și savura triumful cum s-ar fi 
cuvenit. Punerea în libertate a liderului militant 
pentru independență mai domolise spiritele; 
Zaghlul era din nou liber să-şi rostească 
discursurile vehemente, iar vorbele lui treceau 
înaintea faptelor. La ieşirea sa din biroul 
înaltului comisar, unde fusese energic încurajat 
să continue să-şi facă datoria de a consilia, 
contele simţi cum îl părăseau picioarele. Inima 
își accelerase bătăile și respira cu greutate. 
Soldatul de planton îi veni în ajutor. Susie lătră. 

— Chemaţi-o pe fiica mea, repede... 

x 


Pe vaporul ce-avea să-i ducă înapoi, Evelyn își 


îngrijea tatăl care urma să fie supus, în Anglia, 
unei intervenţii chirurgicale. Lupta cu 
deznădejdea ce ameninţa să pună stăpânire pe 
lordul Carnarvon. 

— Carter trebuie să fie descumpănit, rosti el. 
Veneam să-i aduc sprijinul meu, și noi nici 
măcar n-am ajuns la Luxor. 

— Partida s-a încheiat cu remiză. Imediat ce te 
pui pe picioare, venim înapoi. Și pentru mine 
Egiptul este la fel de fascinant. 


CAPITOLUL 53 


Toată luna ianuarie 1920, Carter dădu la o 
parte grămezile de resturi ce acopereau 
împrejurimile mormântului lui Merenptah, fiul și 
urmașul lui Ramses al II-lea. Datorita utilajului 
cu vagoneţi pe șine deplasabile, munca pe 
șantier înainta repede. În faţa intrării 
mormântului lui Ramses al IV-lea, Carter 
descoperi cinci depozite de fundaţie ce 
conţineau unelte în miniatura, mărgele, bucăţi 
de porțelan și patru gropi mari, astupate. După 
aspect, s-ar fi zis că erau tainiţe dar, din păcate, 
erau goale. 

Carter bătea pasul pe loc. Nu-i lipseau nici 
mâna de lucru, nici materialele, așa că nu putea 
decât să se învinovăţească pe sine. Atâtea 
eforturi depuse doar pentru a reînnoi speranţa... 
Cu toată perseverenţa și cu spiritul său metodic, 
era încă departe de performanţele lui Theodore 


Davis. Când și când, se lăsa cuprins de 
deznădejde. Oare n-ar fi trebuit să ajungă și el 
la părerea mai tuturor colegilor săi egiptologi, 
că valea era secătuită de averile ei? 

Agravarea stării de sănătate a contelui îi 
amplifica lui Carter sentimentul eșecului; parcă 
totul se coaliza împotriva lui. Oare Carnarvon 
însuși mai credea într-o mare izbândă? Nici 
măcar nu se ostenise s-o aducă la Luxor pe fiica 
sa. 

O telegramă primită pe 24 ianuarie îl făcu pe 
Howard Carter să regrete că s-a îndoit de 
patronul său: Carnarvon își anunţa sosirea la 
jumătatea lunii februarie. Arheologul îl chemă 
imediat pe Ahmed Girigar și-i ceru să dubleze 
ritmul de lucru; pentru degajarea intrărilor în 
mormântul lui Ramses al II-lea, unde se puteau 
ascunde obiecte de preţ, li se promitea 
muncitorilor o primă specială. In felul acesta, 
Carter nu l-ar fi așteptat pe conte cu mâinile 
goale. 

x 

De cum pași pe pământul faraonilor, /ady 
Almina simţi repulsie pentru Egipt. „Cea mai 
frumoasă ţară din lume”, după cum se exprima 
soțul său, nu i se părea decât o uriașă 
aglomerare de muște, sub soarele părjolitor, 
unde vântul, dacă sufla vreodată, nu făcea 
decât să ridice nori de praf și să provoace 
migrene. Ce farmec puteau să aibă aceste 


întinderi nesfârșite, în care palmieri subţiratici 
luptau cu uscăciunea, aceste pustiuri de foc atât 
de neprielnice, grădinițele sărăcăcioase și prost 
întreţinute, și ce era de înţeles la oamenii 
aceștia murdari și leneși, care își petreceau 
timpul culcaţi și trăgând din narghilea? 

Pe măsură ce cobora spre sudul ţării, /ady 
Almina se adâncea în depresie, își lua gândul de 
la ploaie ori vâlcele pline de verdeaţa. Strânsă 
în taiorul ei de lână, nu mai contenea să se 
plângă. 

— Trebuie neapărat să ajungem la Luxor? 

— Din fericire, da. 

— Din fericire! Şi tu, și fiica ta ce aţi găsit la 
colțul acesta de lume și la sălbaticii care trăiesc 
aici? 

— Ştiai că ei ne consideră pe noi analfabeți? 

Lady Almina tresări. 

— Doamne, cu ce drept? 

— După ei, noi facem totul pe dos: păşim 
încălţaţi prin locurile sfinte, ne scoatem pălăriile 
înăuntrul casei și, mai ales, scriem în sensul râu, 
de la stânga la dreapta, când orice om învăţat 
scrie de la dreapta la stânga. 

— Îmi par atât de absurde toate încât prefer 
să tac, 

x 

Zona de intrare în Valea Regilor o înspăimântă 
pe soţia lordului Carnarvon. Haosul stâncilor, 
abruptul necruţător al falezelor strivite de 


lumină, precum și liniștea aceea minerală o 
făcură să creadă că ieșea din lumea celor vii 
pentru a pătrunde pe un tărâm fără doar și 
poate ostil, unde nu era loc pentru ea. 

Când Howard Carter îi veni în întâmpinare, se 
gândi că e un demon apărut dintr-unul din 
mormintele săpate în stâncă; se linişti la 
vederea costumului impecabil, la două rânduri, 
a  papionului cu  picățele și a staturii 
personajului. În sfârșit, un compatriot, o 
picătură de civilizaţie britanica în toată aceasta 
pustietate apăsătoare. 

După obicei, avură loc, mai întâi, saluturile și 
prezentările. Lady Evelyn păstra o atitudine ușor 
rezervata. Apoi, cu Susie înaintea lui, Carter îi 
conduse pe cei trei Carnarvon la mormântul lui 
Sethi |. O sfătui pe /ady Almina să împrumute de 
la un muncitor casca greoaie, colonială, 
prevăzută și cu un văl, dar ea refuză sec. 
Îmbrăcată într-un costum elegant din piele 
lăcuită și plina de bijuterii, ea mergea greu din 
cauza tocurilor înalte. Lady Evelyn, care își 
prevenise mama ca era vorba despre o excursie 
în deșert, și nu o petrecere la iarbă verde, purta 
un pulover decoltat, o fustă cadrilată și o 
umbrelă. 

Carter le vorbi cu entuziasm despre călătoria 
soarelui în lumea cealaltă și despre 
transformările lui succesive de la o moarte 
aparentă la o nouă viaţă. Uluită și contrariată, 


lady Almina rămânea în defensivă. O buna 
creștina și o aristocrata născută în ţara celui 
mai desăvârșit rafinament nu putea simţi 
admiraţie pentru operele barbare ale unei religii 
de mult apuse. 

Locuinţa de șantier o contrarie. 

— Cum de puteţi trăi în acest decor 
respingător, domnule Carter? Locuinţa aceasta 
nu este demnă de un gentleman! 

— lată de ce trebuie să-i aducem îmbunătăţiri, 
spuse cu o voce blândă /ady Evelyn. Mâine vor 
sosi bagajele pline cu covoare, plase contra 
ţânţarilor, perdele și lămpi cu gaz. M-am gândit 
chiar și la o măturică pentru îndepărtarea 
prafului din morminte. 

— Șederea noastră aici va fi cu atât mai 
plăcută, spuse contele, cu cât trufandalele au 
fost deja expediate. 

— „Șederea noastră”! se revolta /ady Almina; 
doar n-ai de gând să mă obligi să locuiesc aici? 

— Bineînţeles ca nu, draga mea. Ai un 
apartament rezervat în cel mai bun hotel din 
Luxor. Cât despre mine, abia aștept să rămân 
pentru câteva nopţi în această casă. 

Lady Evelyn nu îndrăzni să-și mărturisească 
dorinţa; cât i-ar fi plăcut și ei să rămână în vale! 
Moștenise de la tatăl ei gustul pentru aventura 
și pentru situaţii neașteptate. lar când se mai 
adăuga și un parfum de mister, /ady Evelyn 
simţea imboldul patimii de a porni în căutarea 


lui. Descoperea copleșitorul miracol de a fi, la 
douăzeci de ani, proprietara celui mai faimos și 
mai râvnit dintre siturile Orientului. 

x 

Howard Carter își controla dunga pantalonilor, 
strânse nodul papionului, ajusta un fir de pâr ce- 
i ieşise rebel din mustața corect conturată, apoi 
cobori spre șantier, unde îl aştepta o grea 
încercare. În această dimineaţă de martie, 
trebuia să-i arate lui Carnarvon rezultatul 
uriașelor lucrări de curăţare, care-l costaseră 
atât de scump pe conte. În schimbul banilor, îi 
putea oferi o singură certitudine: acolo unde 
săpăturile fuseseră dirijate cu toată grija, nu se 
mai ascundea nici un mormânt și nici nu aveau 
a se aștepta la statui, coliere de aur, figurine 
funerare. Ce să-i arate, așadar, lordului 
Carnarvon, dacă nu tunele în stâncă, resturi de 
unelte abandonate de constructori și fundaţiile 
căsuţelor unde aceştia  locuiseră cândva? 
Spaţiul triunghiular delimitat de mormintele lui 
Ramses al VI-lea, Ramses al II-lea și Merenptah, 
de la care așteptase atât de mult Carter, era 
lipsit de măreţe vestigii. Într-un cuvânt, prima 
lui sarcina - îmbogățirea colecţiei private a 
contelui - nu fusese îndeplinita. 

La insistențele fiicei sale, /ady Almina 
acceptase să se îmbrace mai subţire; fără a 
renunţa la taiorul de culoare închisă și la fusta 
gri foarte sobră, ea consimţise totuși să 


înlocuiască lâna cu bumbacul. La Luxor, se lăsa, 
uneori, în voia soarelui și dădea chiar frâu liber 
plăcerii de-a se plimba cu barca pe NII însă, 
ulterior, își reproșa asemenea de slăbiciuni. 
Alături de ea, /ady Evelyn era vizibil în 
elementul ei: pălăria cu floricele, rochia albă, 
colierul de perle îi accentuau prospetimea 
vârstei. 

Rezemat în bastonul său, contele se uită la 
ceas. 

— E timpul, Howard. Arată-ne ce ai descoperit. 

Peste doar câteva clipe, Carter avea să 
înfrunte rușinea. Va încerca să demonstreze pe 
larg valoarea științifică a săpăturilor făcute, în 
nădejdea că pe membrii familiei Carnarvon 
avea să-i apuce repede căscatul de plictiseală. 
La câţiva pași de ultima groapă săpată de 
echipa sa, Ahmed Girigar îi șopti ceva la ureche 
lui Carter. 

— Eşti sigur? 

— Sunt. 

Ceva mai destins, Carter își conduse oaspeţii 
de-a lungul șantierului. Cele două femei fură 
uimite de amploarea lucrărilor, contele însă nu 
scoase un cuvânt. După o jumătate de oră de 
explicaţii tehnice, el îl întrerupse pe arheolog. 

— Acești munţi de stâncă trebuie că ascund 
obiecte extraordinare. Suntem nerăbdători să le 
admirăm. 

Carter îi conduse în apropierea unei gropi 


adânci, în jurul căreia Ahmed Girigar postase 
mai mulţi paznici. 

— Vom trăi împreună un moment deosebit, 
după atâtea eforturi, anunţă el cu mândrie. 
Acolo, în adânc, este o tainiţă. Lord Carnarvon, 
ați dori să coborâţi cel dintâi, să fiţi cel care 
aduce comoara la suprafaţă? 

— Privilegiul acesta îmi revine mie, declară 
lady Almina, spre stupefacţia generala. Doar n- 
am făcut degeaba această lungă călătorie. De 
vreme ce investim o avere în această regiune, 
mie îmi revine întâietatea în evaluarea 
descoperirilor. 

Cu mult curaj, /ady Almina începu coborârea 
spre tainiță. Surprins de iniţiativa ei, Carter 
încercă stângaci să o ajute. Ea fu însă mai 
rapidă decât el și, alunecând de câteva ori, își 
atinse, în cele din urmă, scopul. 

— Cum să fac? 

— Incercaţi... cu mâna. 

Fără nici o reţinere, aristocrata își afundă 
mâinile în pământul acela venerabil, un 
amestec de nisip și spărtură de stâncă. Foarte 
repede, ea scoase la iveală gâtul unui vas. 
Copleșită de bucurie, ea trase vasul din pământ 
și îl agită în aer cu o emoție care cuceri 
asistenţa. 

— Un vas de alabastru! Ce splendoare! 

Carter culese din mâinile ei capodopera. Fără 
să mai aștepte încuviinţare, /ady Almina căută 


din nou. Se dovedi că tainiţța conţine 
treisprezece vase superbe, cu numele lui 
Ramses al ll-lea și al fiului său Merenptah. 
Astfel, destinul salvase reputaţia lui Howard 
Carter. Carnarvon avea acum cele mai 
frumoase piese descoperite în vale, de când 
finanța el săpăturile. 


CAPITOLUL 54 


Pierre Lacau nu reușea să se concentreze 
asupra hieroglifelor pe care încerca să le 
traducă; prea multe griji nu-i dădeau pace. La 5 
aprilie, Societatea Naţiunilor autorizase Marea 
Britanie să ocupe Palestina; influenţa englezilor 
în Orientul Apropiat avea să crească. Cât mai 
aveau până să pună mâna și pe Agenţia 
egipteană pentru Antichităţi? 

Din păcate, cel mai celebru și mai activ 
explorator se întâmpla să fie tocmai acest 
Carter, englezul care, pentru a câta oară, 
izbutise iarăși să între în atenţia tuturor. Nu 
descoperise el, într-un colț uitat din Valea 
Regilor, treisprezece vase de alabastru? Şi, 
lucru nemaivăzut, departe de-a se împăuna cu 
isprava sa, el se mulţumise doar să le 
fotografieze, să indice locul în care au fost 
găsite și să le descrie în propriul catalog de 
arheologie, lăsându-i lordului Carnarvon 
întreaga glorie a acestei descoperiri. 

Eruditul francez se simţea învestit cu o 


misiune sacră: aceea de a-și duce mai departe 
rolul de director al agenţiei, pentru apărarea 
intereselor științei, dar și pe ale ţării sale. Astfel 
că, după o perioadă de expectativă care i-ar fi 
putut atrage bănuiala de incapacitate de 
reacţie, trecu la ofensivă. 

— Lordul Carnarvon a sosit, îl anunţă 
secretarul său. 

— Să între. 

Pierre Lacau se ridică pentru a-l saluta pe 
aristocrat. 

— Vă mulţumesc pentru prezenţa 
dumneavoastră la această întâlnire, domnule 
conte. 

—E un privilegiu să vă cunosc, domnule 
director. Doar sunteţi unul dintre oamenii cei 
mai puternici din această ţară. 

—Un umil funcţionar care încearcă să 
conserve un patrimoniu inestimabil, nimic mai 
mult. 

Li se serviră cafele. 

— Succesul dumneavoastră face mare vâlvă. 

— Sunt câteva piese frumoase, sunt de acord. 

— Am auzit chiar termenul de „capodopere”. 

— Priviţi desenele lui Howard Carter. 

Lacau admiră talentul artistului, dar și 
frumuseţea vaselor. J 

— E, aşadar, adevărat ce s-a zvonit. Intr-un 
fel, este minunat; altminteri însă, apar unele 
probleme. 


— Ce vă îngrijorează? 

— Aceste splendori aparţin patrimoniului 
egiptean. 

— Contractul încheiat cu Agenţia pentru 
Antichităţi e foarte clar: finanţez săpăturile, 
descoperirile îmi aparţin. 

— Textul este prea vag, aprecie Lacau, drept 
pentru care am întreprins o profundă reformă 
juridică. 

— O lege nu poate fi aplicată retroactiv, 
domnule director. 

— Desigur, desigur... O luptă cu argumente 
avocăţești n-ar fi chiar pe gustul meu. Totuși... 

Lui Carnarvon, francezul i se păru periculos. 
Vocea lui calmă și atitudinea curtenitoare 
ascundeau o voinţă de fier și o încăpățânare 
rară; în plus, acest personaj elegant, cu 
trăsăturile sale fine, cu falnica sa barbă albă, nu 
făcea nici un efort pentru a fi o fiinţă vicleană. 

— V-aţi gândit, prin urmare, la un schimb? 

— Eu nu mă ocup cu comerțul... împărțirea ar 
fi soluţia perfectă. 

— În ce sens? 

— Șapte dintre vase pentru muzeu, șase 
pentru dumneavoastră. Alegerea vă aparţine. 
Cele împodobite cu un cap de ibis vor aduce 
prestigiu colecţiei dumneavoastră; astfel ar fi 
împăcată și etica profesională. 

— Domnule director, nu-mi rămâne decât să- 
mi exprim speranţa că această înţelegere va 


deveni o garanţie a bunelor relaţii dintre noi. 

— Cum altfel, domnule conte? 

x 

Carnarvon petrecu o vară liniştită la Highclere. 
Starea sănătății se îmbunătăţea simțitor; soția 
și fiica sa discutau adesea despre scurta lor 
ședere în Egipt și pregăteau deja următoarea 
expediție. Însoţit de credincioasa Susie, în 
timpul lungilor sale plimbări, contele medita la 
evoluţia situaţiei politice din Egipt, tot mai 
favorabilă planurilor sale din Valea Regilor. 
Consfinţind frontierele unei Turcii dezmembrate, 
tratatul de la Lausanne eliberase pentru 
totdeauna Egiptul de influenţa otomană. În 
pofida unor tulburări trecătoare, societatea 
căpăta o formă nouă; înfiinţarea Băncii Misr 
permitea economiei să se refacă. O burghezie 
mijlocie europenizată în mare parte era sincer 
dornică să beneficieze de avântul tinerei 
economii. Evident, aspiraţiile la independenţă 
politică nu dispăruseră; păreau însă mai puţin 
agresive ori, poate, mocneau sub efectul 
prosperității. 

— Ești adâncit în visuri, tată? 

— Nu ţi se poate ascunde nimic, Eve. 

— Îmi place acest diminutiv. 

— Ai grijă, evocă o ispititoare. 

— Jură-mi că mă iei cu tine în iarna asta! 

— Doar mi-am dat cuvântul. 

— Egiptul e atât de frumos... Şi valea! Acum 


îţi înţeleg dorul și pasiunea. 

— Mă faci atât de fericit... 

— Ce crezi, va descoperi, oare, Carter 
mormântul la care visează de atâta vreme? 

— El așa crede. E tot ce contează. 

x 

Odată cu primele zile de toamnă, căldura 
începu să scadă. Howard Carter plecă la Cairo 
să-l întâlnească pe Arthur Lucas, directorul 
laboratorului de stat pentru analiză, căruia îi 
încredințase o parte din conţinutul vaselor. 
Chimist experimentat, Lucas avea o pasiune 
pentru tehnicile de conservare și de restaurare 
a antichităţilor. Cu faţa ovală, mustaţa deasă și 
neagră, și sprâncene stufoase, Lucas n-ar fi 
renunţat niciodată la sobrietatea pentru care 
gulerul scrobit și de un alb imaculat era cea mai 
bună dovadă. 

Incet și meticulos, Lucas studiase cu mare 
plăcere materialul vechi de trei milenii. 

— La ce concluzii aţi ajuns? îl întreba Carter. 

— Vasele conţineau un amestec de cuarţ, 
calcar, bitum, rășină și sodă caustică. 

— Şi urme de uleiuri? 

— Într-adevăr. 

Carter fu dezamăgit. Potrivit inscripţiilor, 
vasele fuseseră folosite la păstrarea uleiurilor 
sacre și deci nu aparţineau unei recuzite 
funerare ce ar fi putut fi un indiciu clar pentru 
un mormânt aflat în apropiere. 


— Veţi continua totuși cercetările? 

— Voi curăța toată valea, dacă trebuie. 

— Aș vrea să fiu de ajutor. Dacă e nevoie de 
chimie, apelaţi cu încredere. 

x 

După descoperire, Ahmed Girigar și echipa de 
muncitori îşi reluară lucrul. Prezent în fiecare zi 
pe teren, Carter insufla tuturor din energia sa, 
din credința sa în izbândă. După curățarea 
ruinelor de locuințe pentru meșteri, el deschise 
un nou șantier în râpa de lângă mormântul lui 
Tutmes al Ill-lea; și aici, pentru a ajunge la 
stratul corespunzător celei de-a optsprezecea 
dinastii, epoca în care valea fusese aleasă 
pentru înmormântarea faraonilor, fu nevoie să 
disloce resturile provenite din săpăturile lui 
Davis. 

Carter își îmbogăţea harta încontinuu; preciză 
poziția mormintelor mici, îndreptă greșelile 
predecesorilor săi, schiţă planuri exacte. Privind 
mereu harta, reflecta asupra posibilităţilor pe 
care le vor fi avut constructorii pentru a 
amplasa „mormântul lipsă”. Prins în această 
investigaţie, i se mai întâmpla și lui Carter să 
uite de obligaţia de-a aduce la lumină obiecte 
demne de o colecţie de calitate. Unica 
descoperire notabilă fu un lot de vase funerare 
provenind din mormântul 42, primul din vale, pe 
care-l explorase tot el cu mai mulţi ani în urmă. 

Carnarvon veni din nou, împreună cu soția și 


cu fiica sa, dar miracolul nu se repetă. De astă 
dată, Carter n-avu să le prezinte nici un obiect. 
Singura surpriză făcută contelui fu aceea de-a 
amenaja ca sufragerie partea de sus a 
mormântului lui Ramses al XI-lea, unde 
celebrară cu multa șampanie banchetul de 
Crăciun. Încântat să-și vadă fiica fericita și pe 
soția sa mai împăcată, Carnarvon nu-i reproșă 
nimic în legătură cu rezultatele slabe ale 
săpăturilor. Așa se face că, de Crăciun, așezați 
la o masă lungă, participară cu toţii, prin 
bunăvoința unui faraon primitor, la o sărbătoare 
în afara timpului. 

După plecarea oaspeţilor, Carter stinse lumina 
și își umplu plămânii cu aerul rece al nopţii. 
Mergea cu pas rar, vorbind cu valea pe care o 
iubea atât și care îi refuza ultimul său secret. 

La câţiva pași, o silueta apăru din întuneric. 

— Raifa! 

— Nici nu mai știi că exist, Howard. 

— Raifa... 

— Să nu minţi. Am văzut-o, am văzut și felul în 
care o priveai. 

— Lady Evelyn este fiica lui Carnarvon. Nu am 
dreptul... 

— Dragostea nu cunoaște interdicții. Nici eu 
nu aveam dreptul. Dar ea are douăzeci de ani, 
iar eu, mai bine de patruzeci... Să fie altul 
adevărul? 

Raifa dădu să plece. 


— Nu pleca... 

— N-ai sa mă reţii, Howard. Valea a câștigat; 
ea a atras-o aici pe această fata, ca să ne 
despartă pentru totdeauna. 


CAPITOLUL 55 


Profund zguduit de sfârșitul legăturii sale cu 
Raifa, Carter se îngropa în munca. Asiduitatea 
sa îi stoarse de vlagă până și pe cei mai 
rezistenți dintre lucrătorii șantierului. În mijlocul 
văii, el cercetă zona dintre dezolantul mormânt 
55 și cel al lui Ramses al IX-lea. Reuși să atingă 
și în acest punct patul stâncos. Un vas funerar i- 
a fost unica răsplata. 

Fără să se lase descurajat, săpă și în cealaltă 
parte a mormântului 55, dar trebui să se 
mulțumească doar cu o tainiţă modesta: câteva 
rozete din bronz și bucăţi de jad roșu folosit la 
colorarea papirusurilor. Își duse apoi echipa în 
vâlceaua unde, în jurul mormântului lui Tutmes 
al III-lea, curăţase deja tone de resturi. Se folosi 
din nou de instalaţia cu vagoneţi pe șine 
deplasabile. 

Degeaba însă: valea rămânea mută. 

x 

Carnarvon și Carter admirau apusul de soare, 
adăpostiţi sub streașină locuinţei de șantier. 

— lar nimic, Howard? 

— Nimic important, e adevărat. Sunt convins 
însă că, deși pare cel mai ingrat dintre situri, 


valea ne va oferi unul dintre secretele ei, care 
ne va răsplăti însutit pentru toţi anii de muncă 
fără rezultat. 

— Am încredere în dumneata, dar mă ajunge 
tot mai des îndoiala. Ce plan de săpături ai în 
momentul de față? 

— Să ajung la patul de stâncă de la baza 
marilor morminte. Cele din epoca lui Ramses au 
fost săpate mai sus decât mormintele din timpul 
celei de-a optsprezecea dinastii, căreia îi 
aparţine Tutankhamon. E nevoie să coborâm nu 
numai sub spaţiile curățate, dar și sub nivelul 
mormântului lui Ramses Il și al urmașilor 
acestuia. 

— O lucrare de proporţii uriașe! 

— Nu pentru asta m-aţi ales? 

Contele zâmbi. 

— Fii mulţumit să pătrunzi misterele văii, 
Howard, nu și pe ale mele. 

Carnarvon se ridica și cobori poteca cu pas 
molcom, sprijinindu-se în baston. 

Adeseori, Carter se întreba dacă aristocratul îl 
considera un adevărat prieten sau doar îi dădea 
iluzia că i-ar fi acordat un astfel de privilegiu. 
Nu-l întrista faptul că valea îl punea iar la 
încercare; după ce viaţa sa nu fusese decât un 
șir nesfârșit de provocări, credea că merită ca, 
măcar o dată, lordul Carnarvon să-și fi deschis 
sincer inima. 

Din ultima rază de soare ce se stingea în vale, 


se ivi o femeie cu părul negru și rochia alba, 
strălucitoare. 

— Nu voiam să plec din Luxor fără să-mi iau 
rămas-bun, spuse /ady Evelyn. 

— Sunteţi prea amabilă. 

— E prea multa singurătate aici. 

— Sunt faraoni peste tot în jurul meu. 

— Nu e prea tăcut graiul lor? 

— Recunosc că n-au glasul la fel de blând ca 
al dumneavoastră. 

— Îmi faceţi curte, domnule Carter? 

— În privinţa asta, cred că sunt cel mai 
neîndemânatic dintre bărbaţi. 

— Nu tocmai... 

— Va veţi întoarce? 

— Cu certitudine. 

Rochia albă se roti și dispăru în lumina 
amurgului. 

x 

Pierre Lacau închise dosarul. După îndelungi 
chinuri, stabilise în agenție reguli administrative 
stricte și irevocabile, fără a ţine cont de interese 
private ori de alte susceptibilități. Faţă de lordul 
Carnarvon, era dispus doar la o atitudine rece și 
hotărâtă. 

— Regret, domnule director: nu am nici un 
tezaur de împărţit. Am avut un sezon prost. 

— Ar trebui să schimbaţi arheologul. 

— Howard Carter mă mulțumește pe deplin. 

— Are limba ascuţită, critică agenţia și mă 


consideră pe mine, directorul ei, mediocru și 
incompetent ca egiptolog. 

— Bârfe răuvoitoare. 

— Poate că e adevărat, de vreme ce îmi tot 
ajung la ureche. 

— Ne-am întâlnit cumva să discutăm despre 
Carter? 

Drept răspuns, Lacau deschise dosarul. 

— În vechea lor formă, autorizaţiile de 
săpături sunt documente depășite. De acum 
înainte, ele vor include o obligaţie ce va trebui 
respectată întocmai: prezenţa permanentă, pe 
fiecare șantier, a unui inspector al agenţiei care 
va supraveghea efectiv lucrările și va interveni 
în caz de nevoie. 

— Nu vă temeţi că astfel s-ar isca... fricţiuni? 

— Mă voi face că nu văd. 

— Asta-i tot? 

— S-a schimbat și modul de împărţire a 
obiectelor descoperite în timpul săpăturilor. 

Mâinile lui Carnarvon se crispară pe baston. 

— În ce fel? 

— Împărţirea lor pe din două, ca până acum, 
nu mai e valabila. Agenţia va achiziţiona 
totalitatea pieselor arheologice descoperite sau 
a unei părţi din ele, după cum dictează 
interesele sau nevoile Muzeului Naţional din 
Cairo. 

— Lovitura de forţă... Așa s-ar numi? 

— Necesitate științifică. 


— Prin urmare, ar fi bine să mă supun. 

— Vă sfătuiesc cu toată căldura. Ar mai fi încă 
un aspect, decisiv, domnule conte: concesiunea 
dumneavoastră expira în aprilie 1923, după 
care Valea Regilor va reveni Agenţiei pentru 
Antichităţi. 

— Nu este prea corect. Domnul Maspero îmi 
lăsase un răgaz mai mare. 

— Dumnezeu să-l odihnească. Nu mai e de 
mult la conducerea agenţiei. Va întoarceţi în 
Anglia, mi se pare? Îngăduiţi-mi, în acest caz, să 
vă urez călătorie plăcută. 

x 

La începutul toamnei lui 1921, lordul 
Carnarvon asculta, la un radio-receptor enorm 
care-i strica decorul bibliotecii, primele emisiuni 
de știri. În lume, lucrurile mergeau râu: China 
autorizase crearea unui partid comunist, iar 
Germania, a unuia naţional-socialist animat de 
un anume Hitler, sângeroase confruntări 
zguduiau Rusia, iar liniștea Marii Britanii era 
tulburata de grevele minerilor. Pe conte îl 
îngrijora din nou situaţia din Egipt; climatul 
devenise insurecţionar și autorităţile britanice 
acceptaseră dialogul cu  militanţii pentru 
independenţă, dar încercarea de negociere se 
încheiase neașteptat de repede, căci înaltul 
comisar nu era dispus la nici o concesie. Folosit 
ca ţap ispăşitor, Zaghlul fu pentru a doua oară 
deportat, de astă dată tocmai în insulele 


Seychelles. 

Peluzele verzi de la Highclere luceau însă 
nedezminţit în soarele de toamnă. Prin fereastra 
bibliotecii, al cincilea conte de Carnarvon 
contempla cu încântare un peisaj neschimbat 
de mai multe generaţii. Cel mai barbar dintre 
războaie devastase Europa, societăţile cele mai 
stabile deveniseră șovăitoare, însă Highclere 
rămânea neschimbat, o piatra de hotar de 
nestrămutat. 

După cină, /ady Almina rămase alături de soţul 
său, în fața căminului din salonul mare, în care 
ardea un foc strașnic de lemne. 

— Te îngrijorează ceva, draga mea? 

— Contabilii noștri nu ne dau vești bune. 
Cursul lirei a scăzut, inflaţia crește, iar 
cheltuielile noastre se măresc și ele. 
Intreţinerea celor 15000 de hectare care ne 
înconjoară și a unui personal atât de numeros 
va deveni în curând un fel de joc de noroc cu 
soarta. Dacă vrem să ne păstrăm stilul de viaţă, 
va trebui să facem economii. 

— În ce domeniu? 

— Cu personalul casei, imposibil; cu grădinarii, 
la fel; echipajele de vânătoare sunt absolut 
necesare. N-ar mai rămâne decât... 

— .„.„.Decât săpăturile mele din Egipt. 

— Dau rezultate modeste, recunoaște. Prin 
vânzarea colecției, nu vei putea recupera 
sumele investite. Te rog să te gândești la asta. 


x 


Carter simţi regretul de-a nu fi rămas angajat 
pe un post stabil în administraţia de stat; așa, ar 
fi putut să exploreze o viaţă întreagă, fără să 
depindă de rezultatele obținute. Dar își dădu 
seama că asta nu era o soluţie, întrucât ierarhia 
administrativă nu i-ar fi permis să facă cercetări 
în Valea Regilor. Carnarvon era singurul care-i 
oferea șansa reală de a-și realiza visul. 

Carter se duse la întâlnirea pe care i-o fixase 
Herbert Winlock. Într-unul din saloanele de la 
Winter Palace urma să aibă loc ultima tranzacţie 
prin care Metropolitan Museum devenea 
proprietarul celor mai frumoase obiecte din 
colecția lui Carnarvon. Spre marea pagubă a 
Agenției pentru Antichități și a lui British 
Museum, mai bine de două sute de piese aveau 
să fie expuse în curând la New York; coliere, 
brățări, inele și cupe urmau să stea mărturie 
pentru arta neîntrecută a bijutierilor din vremea 
Noului Regat. 

Suma de bani pe care lordul Carnarvon avea 
s-o primească în schimbul obiectelor i-ar fi 
compensat în bună parte cheltuielile cu 
săpăturile din vale; iar în ce priveşte comisionul 
lui Carter, acesta i-ar fi permis să-și ducă restul 
zilelor într-un sat din Egiptul de Sus, departe de 
civilizația artificială a Europei, cu care nu se mai 
identifica de mult. 

Binedispus, Winlock pricepu că englezul era 


deprimat. 

— Concesiunea lui Carnarvon expiră în 
primăvara lui 1923, iar eu sunt încă departe de 
a-mi fi încheiat cercetările, Winlock. 

— Să știi că la New York am cercetat 
îndeaproape modestele obiecte neglijate de 
Davis și descoperite de dumneata... Ipoteza 
dumitale se confirmă. Prezenţa  sigiliilor 
intendentului necropolei regale și a numelui lui 
Tutankhamon sunt dovada de netăgăduit că 
acolo, în vale, au avut loc înmormântarea și 
banchetul funerar al acestui faraon. Pot chiar să 
afirm că numărul participanţilor a fost de opt, că 
purtau cununi de flori și că au avut parte deo 
masă copioasă, având în meniu carne de rață și 
de oaie. Au băut bere și vin și s-au îngrijit de 
îngroparea resturilor acestui festin deosebit, ca 
și a vaselor folosite. 

Ochii lui Carter se aprinseră. 

— Nu am dreptul să ezit. Precis, Tutankhamon 
este undeva aici, aproape. De ce oare a fost 
însă atât de bine ascuns? 


CAPITOLUL 56 


Demostene nu-și găsea liniștea. Din cauza lui 
Carter, comerţul cu antichităţi era din ce în ce 
mai slab. Mormintele Egiptului faraonic erau 
jefuite în continuare, firește, dar nu se mai 
găsea nimic care să fi provenit din Valea 
Regilor. Amatorii plăteau întotdeauna mai 


scump pentru obiecte, chiar modeste, dacă ele 
proveneau din celebrul sit. Grecul vizita cu 
asiduitate inspectori ai agenţiei; între două 
peșcheșuri, aceștia aplecau urechea la zvonurile 
vehiculate de interlocutorul așa de generos, 
încât făcea ca salariul lor de mizerie să devină 
mai acceptabil. Știau cu toţii că englezul era 
dușmănit de directorul Lacau și că, lucrând fără 
odihnă, era un exemplu rău pentru ceilalţi. 
Aveau nevoie să scape de el, mai ales că 
egiptologii începuseră să-l ia în râs pe „nebunul 
Văii“ care urnea tone întregi de nisip și de piatră 
în căutarea unui mormânt pe care Davis îl 
descoperise de mult. 

În faţa a trei tineri lupi ai agenţiei care își 
îndesară în buzunare câte un plic, compensație 
pentru cheltuielile de deplasare, Demostene 
dădu cărțile pe faţă. 

— Domnilor, am neplăcuta îndatorire de a vă 
aduce la cunoștință că Howard Carter este un 
om corupt. În baza unei înţelegeri secrete cu 
americanii, le vinde acestora piese inestimabile. 
E drept, cu bani mulţi. 

— Obiecte furate? întrebă inspectorul mai 
mare în funcţie. 

— Bineînţeles. 

— Proprietarul lor oficial fiind contele de 
Carnarvon? 

— Exact. 

— În acest caz, nu putem face nimic. 


— Dar e un furt, o crimă împotriva 
patrimoniului egiptean! 

— Este o afacere între Carnarvon și 
cumpărătorii săi. 

— Şi asta nu e tot, insistă grecul. Carter este 
folosit de colecționari ca expert. Înainte de a le 
pune la dispoziţie preţioasele sale păreri, le 
pretinde sume mari de bani. A fost plătit 
regește chiar de câtre miliardarul  Kalust 
Gulbenkian, cel mai bogat vânzător de petrol 
din regiune. Domnilor, Carter s-a îmbogăţit pe 
seama Egiptului! 

— Ai dovezi? 

— Buna mea credinţă nu-i de-ajuns? 

— In orice caz, Carter nu este un slujbaș al 
agenţiei. El își câștigă viața cum poate. Trebuie 
să dovedim o greșeală profesionala clară, de 
pildă o agresiune asupra sitului, o distrugere 
sistematică a vestigiilor. 

Demostene comandă un lichior din seminţe de 
cânepă. Avea nevoie să se ameţească, într-un 
paradis artificial, cât mai departe de Luxor și de 
Carter. 

x 

Carter îl convocă pe reis, plus patruzeci de 
bărbaţi şi o sută douăzeci de băieţi. Luna 
februarie era hotărâtoare. El ceru acestei 
numeroase echipe să-și concentreze eforturile 
pe un amplasament situat în partea estică a 
mormântului lui Siptah, un faraon de la sfârşitul 


dinastiei a nouăsprezecea. Cum această zonă 
nu fusese cercetată de Davis, se puteau aștepta 
la surprize plăcute. 

Pe toată durata lunii februarie 1922, munca 
încordată a oamenilor sub conducerea lui 
Ahmed Girigar a reușit minuni pentru că fiecare 
muncitor punea suflet în munca sa. Enorme 
cantităţi de resturi, de nisip și pietriș au fost 
decopertate și apoi deversate într-o râpă din 
apropierea mormântului lui Tutmes al Ill-lea. 
Prin abnegaţia echipei, într-un timp scurt, Carter 
atinse din nou stratul cel mai vechi al văii, în 
care spera să descopere mormântul lui 
Tutankhamon. 

O telegramă îi anunţă sosirea iminentă a lui 
Carnarvon. 

Când contele păși pe șantier, Carter îi observă 
aerul preocupat. El aruncă o privire discretă 
asupra excavaţiilor. 

— Bună lucrare, Howard. 

— Echipa s-a comportat admirabil. Merită o 
recompensă. 

— O va primi. Ceva rezultate? 

Arheologul mai avea puţin să plângă. 

— Nimic. Absolut nimic. Nici mormânt, nici 
vreun obiect de preţ. 

— Am noutăţi serioase, Carter. Mâine, 21 
februarie, Egiptul va fi recunoscut ca stat 
suveran și independent. 

— Anglia renunţă... 


— Nu chiar. Înaltul comisar britanic rămâne 
adevăratul stăpân al ţării și armata noastră va fi 
în continuare prezentă pe teritoriul Egiptului. 
Guvernul Majestății Sale va apăra ţara de orice 
agresiune din afară, îi va apăra interesele în 
exterior, îi va asigura securitatea căilor de 
comunicaţie și va controla Sudanul. 

— Povestea cu statul suveran... este deci o 
mascaradă. 

— Nu e chiar așa. Egiptul se va bucura de mai 
multă demnitate, iar Anglia va trata această 
țară cu un plus de menajamente. 

Despre rolul jucat de el în aceste negocieri, 
Carnarvon preferă să nu vorbească. 

— Rezultatele pe șantier par nesemnificative, 
spuse cu emoție Carter, însă cunoștințele 
noastre despre vale au sporit considerabil. 
Planurile mormintelor regale din timpul dinastiei 
a optsprezecea nu mai au pentru mine nici un 
secret și încep să înţeleg cum lucrau meșterii lui 
Ramses. Ultimele săpături au dat la iveală 
lucruri uimitoare. Doriţi să vi le descriu în 
amănunt? 

Contele îi răspunse cam fără entuziasm: 

— Te urmez, Howard. 

x 

La 15 martie 1922, Fuad | renunță la titlul de 
sultan şi, cu acordul autorităților britanice, se 
proclamă rege al Egiptului. În modesta 
sufragerie a locuinței sale de șantier, Carter îi 


oferi lui Carnarvon o masă regească: frunze de 
viță umplute, chifteluțe din carne de miel 
condimentate, pește de la Marea Roșie, pepene 
galben și produse de patiserie egipteană. 

Aristocratul nu lungi vorba. 

— Mai putem spera într-o mare descoperire? 

— Sunt convins. 

— Bilanţul nu arată prea bine. Lăsând la o 
parte tranzacţiile comerciale fără nici o legătură 
cu valea, n-am scos din pământ decât vreo 
câteva vase. 

— Winlock a demonstrat că mormântul lui 
Tutankhamon ar putea fi pe-aproape. 

— Te cred, Howard. Dar n-avem, oare, de-a 
face cu un mormânt de mici dimensiuni, pe 
măsura domniei unui rege fără însemnătate și, 
în plus, jefuit deja de multă vreme? 

— Jefuit, cu siguranţă nu: unele obiecte ar fi 
circulat la negustorii de antichităţi. 

— De acord. Dar chiar intact, mormântul n-ar 
trebui să conţină mare lucru; urmărirea acestei 
himere ar însemna noi campanii de săpături și 
încă luni întregi de muncă înverșunată? 

— Câtă vreme mai există un deget de pământ 
necercetat, trebuie să  perseverăm. Mi-aţi 
promis că-mi veţi oferi norocul de care am 
nevoie, domnule conte! 

— Îmi pare râu să constat că nu pot. Fortuna 
s-a dovedit a-mi fi o iubită infidelă care, poate, 
m-a și părăsit. 


— Am trecut împreună prin cele mai disperate 
încercări. De data asta, succesul e aproape, o 
simt! 

— Concesiunea se apropie de limită. 

— Lacau nu va îndrăzni să vă refuze o 
prelungire. 

— Nu te amăgi: te urăște de moarte. 

— Se va îneca în propriul venin. Toţi acești ani 
în aparenţă neproductivi mi-au fost, într-un fel, 
necesari. Echipa mea lucrează într-o armonie 
perfectă și sfârșitul tuturor căutărilor noastre se 
apropie. 

— N-ar trebui, oare, să-mi propui un alt sit? 

— Să nu trădăm valea. 

Hotărât lucru, Carnarvon nu putea influenţa cu 
nimic hotărârea lui Carter. 

— Cum dorești... încă un sezon... în ce loc vei 
alege să cauţi? 

Carter medită îndelung. 

— Oricât de absurd vi se va părea, mă 
gândesc să sap sub fundaţia locuinţelor pentru 
meșteri, aproape de mormântul lui Ramses al 
VI-lea. 

— Dar zona aceea e deja curățată. 

— Din cauza turiștilor și a vizitelor oficiale, nu 
mi-am dus cercetările până la capăt. De astă 
dată voi opri accesul la mormânt și voi afla dacă 
aceste străvechi locuinţe de șantier nu ascund 
un depozit de fundaţie care ne-ar oferi cheia 
întregii enigme. 


x 


Pe 9 mai 1922, Carter își aniversă de unul 
singur cei patruzeci și nouă de ani împliniţi. 
După ce bău o sticlă de șampanie, porni să 
hoinărească prin vale. Depăna în mers atâtea 
amintiri: descoperirea mormântului fondatorului 
Văii Regilor, Amenhotep |, și pe cel al reginei 
Hatshepsut, speranţele şi neimplinirile din 
dragostea sa pentru Raifa, atașamentul lui 
Ahmed Girigar și ciudata prietenie a lui George 
Herbert, conte de Carnarvon, atât de distant și 
de apropiat în același timp. Se simţea fără 
vlagă, un om sfârșit pe care viitorul său nu-l mai 
privea. 

În mai puţin de un an, va fi nevoit să-și 
concedieze muncitorii și să închidă șantierul. 
Lacau și egiptologii lui scorţoși aveau să 
triumfe, iar valea urma să fie abandonată 
turiștilor. Vântul îngheţat al ratării îl înfrigură de 
moarte. 


CAPITOLUL 57 


Privind parcul de la Highclere împodobit în 
culorile verii, Carnarvon ședea apatic într-un 
șezlong. 

Căldura de august învăluia cedrii lui de Liban 
cu vârfurile deschise spre lumina. Îngrijindu-și 
soţul cu multă duioșie, /ady Almina cerea tot 
mai des părerea medicilor. Contele nici măcar 
n-o mai plimba pe Susie; simţindu-i bolnav, 


cățelușa își petrecea o bună parte din timp la 
picioarele stăpânului ei. 

In vreme ce fiul și moștenitorul lordului 
Carnarvon era ocupat numai cu sporturi demne 
de un aristocrat britanic, /ady Evelyn nu-și 
scăpa din ochi tatăl. Atât de vorbăreţ cu ea 
altădată, acesta trecea acum prin lungi tăceri și 
absenţe; nici lecturile din marile tomuri de 
arheologie nu mai izbuteau să-l însenineze. De 
multe ori i se-ntâmplase să adoarmă, lăsând 
cartea să cadă în iarbă. Aflat într-o stare de 
epuizare vecină cu agonia, nu se găsea nici un 
leac să-l înzdrăvenească. Rugăciunile soţiei, 
graţia blândă a fiicei nu puteau domoli suferinţa 
contelui care refuza sistematic orice vizită. 

Fiica sa îi aduse o ceașcă de ceai. 

— Eve... 

— Da, tată. 

— Stai aici, lângă mine. Te simt nedumerita, 
aproape revoltată. Spectacolul pe care ţi-l ofer 
nu e prea demn de un tată. 

— Nu-ţi face atâtea griji. Treci printr-o 
perioadă mai grea. 

— La șaizeci de ani, iată-mă un bătrân 
neputincios. 

— Un bolnav care se va simţi însă cu mult mai 
bine după ce va accepta să spună ce anume îl 
frământă. 

Cu ochii la fiica sa, Carnarvon își îndrepta 
ținuta. 


— Mă cunoști mai bine decât mine însumi. 

— De ce te temi? Ca să te macini în felul ăsta, 
trebuie că o grea povară îţi apasă sufletul. 

— Mai mult decât îţi poţi închipui. 

— Ei bine, spune! O ființă ca tine nu poate 
continua să se învăluie în regrete. 

— Ai dreptate. 

Ea îl sărută pe frunte. 

— Trimite-i o telegramă lui Carter, îi porunci 
el, și spune-i să vină aici. 

x 

Fiul unui modest pictor animalier pătrunse cu 
teamă pe domeniul patronului său; prin 
dimensiunile şi splendoarea sa, Highclere îl 
făcea să se simtă strivit. Viața austeră din vale îl 
făcuse să-şi piardă gustul pentru peluze perfect 
tunse, pentru dealuri înverzite, pentru pădurile 
de stejari și de fagi. Lui Carter, om de la țară cu 
dragoste de pământ, i-ar fi plăcut să aibă 
peticul lui de pământ roditor. Dar orbitoarea 
bogăție a contelui îl reduse la modesta sa 
condiție: un valet în serviciul unui mare senior. 

Un moment, se gândi să se întoarcă din drum; 
își aminti însă că adevăratul său stăpân, cel 
care îi hotăra destinul, era un faraon pierdut, al 
cărui glas de-abia se mai auzea prin timp. 
Strângând la piept o  servietă plină cu 
documente, Carter îl urmă pe servitorul care îl 
conduse în biblioteca. 

Izbucni chiar atunci o furtună de o violenţă 


nemaivăzută; luminile se  stinseră brusc. 
Înconjurat de cărţile ce-l făceau să se simtă în 
siguranţă, Carter rămase nemișcat în întuneric. 
Cu o lumânare în mână, /ady Evelyn apăru din 
întuneric. 

— Domnule Carter, ce plăcere să vă 
întâlnesc... deși abia vă văd! 

Vioaie, ea aprinse lumânări și încăperea se 
scăldă dintr-odată într-o lumina blânda. 

— Vă place Highclere? 

— Cine n-ar fi subjugat? 

— Acest castel mi-a legănat copilăria. Dacă 
doriți, am să vă dezvălui câteva dintre secretele 
sale. 

— lertaţi-mi nerăbdarea: cum se mai simte 
tatăl dumneavoastră? Telegrama... 

Chipul tinerei se acoperi de tristeţe. 

— Mă duc să-l anunţ. 

Carnarvon apăru câteva minute mai târziu, 
tras la faţă, cu mâinile vârâte sub un pled ce-l 
învelea până pe picioare. Stătea într-un scaun 
cu rotile împins de fiica sa. 

— Bună seara, Howard. Mi-a fost rău în 
dimineaţa asta și mă mișc cu destulă greutate. 
Evelyn îmi cere să mă menajez. 

— Dacă vizita mea este nepotrivită... 

— Eu te-am chemat aici. Avem de discutat 
lucruri serioase. Evelyn, lasă-ne, te rog, singuri 
și cere să ni se aducă vin de Porto. 

Împotriva voinței sale, tânăra părăsi 


încăperea. 

— Ceva nou, Howard? 

— Nimic de reţinut. M-am pregătit pentru 
sezonul următor și am convocat echipa, ca de 
obicei. 

Contele își lăsă capul pe spate. 

— M-am cam săturat, mi-e lehamite... iar 
Egiptul nu mai este o ţară prea sigură Violenţa e 
tot mai mare. În curând, străinii vor fi alungaţi și 
„poporul” va prelua puterea. Ar trebui să-mi 
aleg un alt loc pentru la iarnă. 

Carter rămase tăcut în așteptarea continuării 
unui discurs care însă se opri aici. Atunci 
izbucni. 

— Nu lordul Carnarvon este cel care vorbește 
astfel, zise el. Așa cum l-am cunoscut eu, el n-ar 
fi dat niciodată înapoi din faţa vreunui pericol și 
niciodată nu s-ar fi temut de o ţară pe care o 
iubește mai mult decât pe oricare alta. 

îndrăzneala  servitorului avea, oare, să 
provoace furia stăpânului? Lui Carter nu-i mai 
păsa. 

— Să mă ierți că te-am rănit, Howard. Lacau 
m-a descurajat. Noul regulament pe care vrea 
să-l aplice este o catastrofă. 

— Mă ocup eu de Lacau. 

— Dumneata nu știi de ce e în stare 
administraţia. Ar fi capabilă să ne ia totul. 

— Lacau se teme de dumneavoastră și de 
Anglia. Dacă îi arătăm colții, va da înapoi. 


— Nu sunt sigur de asta... Ce rezultate am 
folosi ca argument? Pe parcursul celor cinci 
sezoane de săpături, ai curăţat peste două sute 
de mii de tone de resturi, iar eu am investit 
peste douăzeci de mii de lire pentru niște 
scobituri în nisip și câteva urcioare. Să fim 
sinceri: am dat-o în bară. 

— Mă credeţi incompetent? 

— Dimpotrivă, ești cel mai bun arheolog din 
generaţia dumitale. Dacă n-ai descoperit nimic 
în această vale blestemată înseamnă că nu mai 
e nimic de găsit acolo. Ce voi lăsa după mine? 
Grămezi de pietrișuri și cratere... Mâine, numele 
de Carnarvon va fi luat în râs. Sunt foarte bogat, 
Howard, dar războiul a mișcat întreaga lume și a 
schimbat regulile economiei. Altădată, banii 
aceștia n-ar fi contat. Astăzi însă, ca fiecare, 
trebuie să-mi ţin bugetul sub control. Averea 
mea nu este inepuizabilă; însă trebuie să fii un 
lord englez, prietene, pentru a avea atâta 
răbdare și a pierde atâţia bani de dragul de a 
muta, într-un nor de praf, resturile săpăturilor. 

— Sunt uimit de atâtea precauţii. Vreţi să 
spuneţi că renunţaţi de a mai cere prelungirea 
concesiunii? 

— Da, renunţ. Sănătatea mea și grija pentru 
prosperitatea familiei mele îmi interzic acest 
lucru. 

— Și dacă viitorul sezon de săpături 
demonstrează că... 


— Nu va mai fi un viitor sezon, Howard. 

— Nu-i cu putinţă! Mă înjunghiaţi pe la spate. 

— Nu vreau asta cu nici un chip. 

— Atunci, daţi-mi o ultimă șansă. 

— Nu insista! 

Carter își deschise servieta, scoase din ea un 
plan al Văii Regilor și îl desfășură pe suprafaţa 
întinsă a unei mese. 

— Priviţi. Am notat aici așezarea exactă a 
tuturor descoperirilor făcute în vale, de la cea 
mai modesta figurină, până la cel mai somptuos 
mormânt. N-am arătat nimănui acest plan, dar 
mă face să cred că singura zonă cu adevărat 
necercetată se află lângă mormântul lui Ramses 
al Vl-lea. Abia de am atins această parte 
centrală a sitului; nu există alt loc în care să se 
ascundă mormântul lui Tutankhamon. 

— Mi-ai vorbit atât de mult despre asta, 
Howard... Visul a devenit un coșmar. 

— Acordaţi-mi acest de pe urmă sezon de 


săpături. 

Carnarvon clătină negativ din cap. 

— Acordaţi-mi cel puţin sprijinul 
dumneavoastră. 

— În ce sens? 


— Voi finanța eu însumi lucrările. 

— Dumneata, Howard? 

— Datorită dumneavoastră, am câștigat ceva 
bani. Îi voi cheltui până la ultimul și până la cea 
din urmă oră de lucra pe care le-o voi putea 


plăti muncitorilor. Chiar dacă n-aș avea nici 
măcar o lună la dispoziţie, voi demonstra că am 
dreptate. Tot ce vă cer este să rămâneţi în 
calitatea de comanditar oficial, pentru ca Lacau 
să nu-mi pună bețe în roate. 

— Primesc, cu o condiţie. 

— Care? 

— Eu, și nimeni altcineva, voi finanța lucrările 
ultimului nostru sezon de săpături. 


CAPITOLUL 58 


Carter sosi la Luxor pe 2 octombrie 1922, 
animat de cea mai teribila ambiţie. Îl chemă de 
îndată pe Ahmed Girigar și-i explică planul său: 
reluarea intensivă a lucrărilor în partea de nord- 
est a mormântului lui Ramses al VI-lea. 

Reis-ul se arată oarecum mirat: în acest caz 
se impuneau interzicerea accesului vizitatorilor 
și, totodată, demontarea unor preţioase 
exponate din sit, anume străvechile locuinţe de 
șantier, datând din epoca faraonilor Ramses. 

Când tocmai pleca, Ahmed Girigar auzi un 
ciripit. 

— E o pasăre în încăpere? 

Carter se strecura printre lăzile pline de sticle 
cu vin, eu prăjituri uscate și conserve, 
cumpărate de la marea băcănie londoneza 
Fortnum and Mason și reveni cu o colivie în care 
se zbătea un canar. Tare se mai minuna re;s-ul! 

— Pasarea de aur! Vă va aduce fericire. 


— Simţeam nevoia să-i aud vocea. 

— Pasărea de aur vorbește limba cerului. Ea 
ne va fi călăuză. 

Fiecare muncitor din echipa aflase deja că 
este ultimul sezon de săpături sub conducerea 
lui Howard Carter, patron pretenţios, dar 
înţelegător, căruia îi păsa de soarta oamenilor și 
a familiilor acestora. Mâine, cine știe, poate că 
vor trebui să accepte iarăși jugul unui străin 
rece și distant, care se va mulţumi cel mult să 
inspecteze lucrările, când și când, numai pentru 
a se lauda ori pentru a se gudura pe lângă unii 
oaspeţi mai de vază. 

Atent, Carter împărţi instrucţiuni precise. 
Imediat ce accesul la mormântul lui Ramses al 
Vl-lea fu oprit, se trecu la îndepărtarea 
grămezilor de resturi care acopereau zona de 
explorat. La 1 noiembrie, Carter fotografie 
locuinţele meșterilor, verifică planurile ridicate 
anterior, apoi porunci să fie demolate pentru a 
se putea pătrunde mai în adâncime. Ahmed 
Girigar îl informa ca fundaţiile acestor antice 
construcţii rudimentare se aflau la cel puţin un 
metru de peretele stâncos de la bază. Pentru 
curăţarea locului erau necesare trei-patru zile. 

x 

La intrarea casei sale izolate, un bărbat 
întunecat îl aştepta pe Carter. ÎI recunoscu cu 
greu, într-atât era de îmbătrânit. 

— Dumneata ești Gamal, fratele Raifei. 


— Sora mea a murit. 

— Cum s-a întâmplat? 

— N-are importanţă. A vrut sa fiţi de faţă la 
înmormântare. Nu pot trece peste ultima ei 
dorinţa. 

Gamal se răsuci pe călcâie și porni cu pas 
măsurat. Carter merse după el. 

Îmbăiat în apă caldă, corpul Raifei fusese 
învelit într-un giulgiu alb, în timp ce bocitoarele 
îngânau un cântec monoton. Cu gleznele legate, 
cu urechile și nările înfundate cu scamă de 
bumbac, Raifa pleca pe ultimul drum, însoţită 
de rugăciunea coranică: „Ai lui Dumnezeu 
suntem cu toţii și la El ne întoarcem”. În urma 
sicriului acoperit cu ţesături încărcate, erau 
doar bărbaţi. La cimitir se citi un fragment din 
Coran: 

Doi îngeri vor veni spre tine și-ţi vor pune 
întrebări. La întrebarea „Cine e Stăpânul tău?” 
răspunde: „Allah este Stăpânul meu”. La 
întrebarea „Cine este Profetul tău?” răspunde: 
„Mohamed este Profetul meu”. 

După datină, în capătul gropii fu făcuta o 
gaură prin care cei vii puteau vorbi cu moarta. 

Atâţia ani de tinereţe și de fericire fura 
îngropaţi sub lopeţile de pământ. 

x 


În seara de 3 noiembrie 1922, se termină 
demolarea locuințelor-muzeu. Acum se putea 
săpa pentru a intra într-un sector necercetat 


până atunci. În noaptea aceea, Carter era 
nedormit, abătut; se trezise de mai multe ori 
bântuit de chipul blând al Raifei. În zori, canarul 
cântă cu glasul său cel mai frumos, ca și cum ar 
fi oficiat aducerea pe lume a soarelui celui nou. 

Ajuns pe șantier, Howard Carter simţi o 
oarecare indispoziție a cărei cauză o pricepu 
repede: liniştea neobişnuită. De obicei, 
muncitorilor le turuia gura; lucrând, ei flecăreau 
despre o grămadă de lucruri și cântau în timp 
ce mânuiau uneltele. În această dimineaţă de 4 
noiembrie, toată lumea era tăcută. Carter se 
îndreptă către reis. 

— Un accident? 

Ahmed Girigar nu-i răspunse. Făcu semn 
cărăușului de apă să se apropie. 

— Vorbește! 

Omul tremura tot. 

— Loveam la întâmplare, cu bastonul, acolo, 
în nisip... Deodată, s-a izbit de ceva dur. Mirat, 
am bătut din nou. Am desprins cu mâinile un 
bloc de piatră. Cred... cred că are o mare 
vechime! Mi-a fost teamă și l-am ascuns în 
nisip. 

— Arată-mi în ce loc! îi ceru Carter. 

Stând îngenuncheat, Carter mișcă și el blocul 
din locul său. 

— Văd o treaptă... Poate e o scară săpată în 
stâncă. 

Cu greu, admise totuși că era prea devreme 


să se entuziasmeze. Puse muncitorii să lucreze 
cu schimbul, ziua întreagă. Curând ieși la iveală 
o scară, cam la vreo patru metri sub intrarea în 
mormântul lui Ramses al Vl-lea; forma și 
dimensiunea treptelor, ca și felul în care erau 
tăiate erau asemenea celor din hipogeele de pe 
vremea dinastiei a optsprezecea, epoca lui 
Tutankhamon. Cu toate acestea, nu dădură de 
nici o confirmare: nici un depozit de fundaţie, 
nici un obiect cât de mic purtând numele 
vreunui faraon. 

__Noaptea de 4 spre 5 noiembrie a fost scurtă. 
Intins pe pat, Carter se silea să ţină ochii închiși, 
pentru a se odihni cât de puţin. Încerca să-și 
alunge din minte speranţe și ipoteze. Dar era 
greu să se rezume strict la realitate: în fond, 
adusese la lumină o scară ce ducea la un 
mormânt. 

Ziua de lucru începu foarte devreme, într-un 
climat agitat; muncitorii nu cântau și vorbeau 
foarte puţin. Simţeau deja că erau parte dintr-o 
aventură extraordinară, despre care ar fi dorit 
să știe mai mult; n-a fost nevoie să le dea 
cineva vreun imbold. Legenda se răspândea 
deja: mormântul acesta aparținea păsării de aur 
al cărei suflet îndrumase căutarea și mâinile 
oamenilor. 

Pe măsură ce șirul acela de trepte tot ieșea 
din pământ, Carter era din ce în ce mai 
nestăpânit. De zeci de ori, se abţinuse în ultimul 


moment să nu se amestece printre muncitori cu 
hârleţul în mână pentru a grăbi lucrarea. Orele 
treceau chinuitor de încet; să fi fost doar un 
cavou neterminat ori o simplă cavitate părăsită 
fără a fi servit la ceva? De atâtea ori se 
întâmplase ca valea să-și râdă de el, atrăgându- 
| într-una dintre capcanele sale! Cum să uite că 
valea nu oferise niciodată un mormânt neatins? 

Soarele era la zenit când, în sfârșit, cu un 
tremur în picioare, Carter putu să coboare 
treptele scării degajate de muncitorii săi. După 
mai bine de trei milenii, era poate primul 
muritor care făcea din nou acest gest. Ca și cum 
o teamă sfântă ar fi pus stăpânire pe toţi, peste 
șantier domnea o liniște desăvârșită. 

La nivelul celei de-a douăsprezecea trepte, 
Carter întrerupse săpăturile: apăruse partea 
superioară a unei intrări pe care vru s-o 
cerceteze imediat. Pe blocurile de piatră, 
mortarul purta urmele mai multor sigilii. 

— Prin urmare, era adevărat, șopti el. Am avut 
dreptate să nu-mi pierd credinţa în vale. 

Carter  recunoscu imaginea lui Anubis 
deasupra celor nouă dușmani ai Egiptului, legaţi 
cu lanţuri și în imposibilitate de a mai face rău: 
sigiliul necropolei regale pe care, de atâţia ani, 
sperase s-o aducă la lumină. 

Pentru a-l cunoaște pe proprietarul 
mormântului, nu-i mai rămânea decât să 
identifice numele faraonului. 


Dezamăgirea îi fu crunta. 

Nu găsi acolo decât sigiliile intendentului 
necropolei regale, unele aplicate pe verticala, 
altele de-a curmezișul, pe locul închiderii 
definitive a intrării, ceea ce însemna că 
mormântul aparţinea unui mare demnitar, 
considerat demn de a se odihni printre regi. 
Intrezărit o clipă, iată ca Tutankhamon dispărea 
din nou. 

Chiar dacă, după îngustime, nu putea fi un 
mormânt regal, poarta zidita lăsa o speranţă ca 
el nu fusese profanat. Şi totuși, nu se ascundea 
oare aici taina vreunui iscusit meșter de lucrări 
din acea epocă de glorie în care Egiptul 
strălucea în vâlvătaia a o mie de lumini? Şi de 
ce oare răposatul fusese atât de bine ascuns? 
Ori să fie vorba numai despre o tainiţa cu 
obiecte mai mult sau mai puţin preţioase... 

Scăpând de prima emoție, Carter examină, 
centimetru cu centimetru, partea de sus a 
porţii; pe porțiunile unde mortarul se cojise, se 
vedea o ramă din lemn, un lintou. Era oare 
intrarea într-un depozit ascuns, într-o criptă 
oarecare sau numai poarta de acces către un 
culoar ce cobora mai departe? Carter lărgi o 
crăpătură între perete și rama de lemn, și 
obținu o deschizătură suficient de mare ca să 
poată vedea, la lumina unei lămpi electrice, ce 
se afla de partea cealaltă a porții sigilate. 

Vedea un culoar, dar acesta era plin de pietre 


și de moloz. Nemulţumindu-se doar să ascundă 
mormântul sub locuinţele destinate meșterilor, 
constructorii își luaseră și incredibile precauţii în 
mascarea intrării. Să dărâme pe loc aceasta 
poartă și să golească culoarul de moloz? își 
reprimă însă pornirea aceasta prostească; 
Carnarvon ar fi trebuit să-i fie alături. A nu-i 
oferi aceasta bucurie ar fi fost cea mai josnica 
trădare. 

Carter urcă înapoi cele douăsprezece trepte și 
îi ceru reis-ului să acopere din nou locul cu 
pământ și să pună pază ziua și noaptea. 

— Păreţi tulburat... Doriţi să vă însoțesc până 
acasă? 

— Multumesc, Ahmed. Prefer să fiu singur. 

Se lăsa noaptea. Lumina lunii țesea valea într- 
un val de argint. Entuziasmaţi, muncitorii se 
împrăștiară convinși că îndărătul misterioase 
porţi se ascundea un tezaur imens. În pofida 
recomandărilor re;s-ului, nici unul nu avea să-și 
țină gura prea multă vreme. 

Carter încălecă pe un măgar, cu nervii întinși, 
simţise nevoia să meargă prin vale, la timp de 
noapte, fără nici o ţintă. Începea o așteptare 
insuportabilă. Peste cât timp, oare, Carnarvon 
va cobori el însuși pe scara aceea? Şi ce miracol 
îi putea promite Carter? Desigur, nu un 
mormânt regal, dar cu siguranţă unul foarte 
vechi, datând din vremea dinastiei lui 
Amenhotep | și a lui Tutmes. Însă, dacă l-ar fi 


chemat pe conte doar pentru a vedea o tainiţă 
jefuită și devastată, n-ar fi pus el capăt astfel, 
fără nici o amânare, campaniei pe care tocmai o 
desfășura? Nu, o luase razna... Intrarea sigilată 
și înfundarea culoarului nu erau, oare, dovada 
că misteriosul mormânt era neatins? 

Măgarul rătăcea în lumina lunii, în timp ce 
Carter urzea, în creierul lui înfierbântat, visurile 
cele mai nebunești, trecând de la speranţă la 
cea mai neagră disperare. 


CAPITOLUL 59 


Însoţit de Susie, Carnarvon se întorcea din 
plimbarea-i obişnuită prin parcul de la 
Highclere. Cu părul vâlvoi, /ady Evelyn îi alerga 
în întâmpinare, fluturând o hârtie. 

— Tată, repede! O telegramă de la Howard 
Carter! 

Contele nu s-ar fi crezut în stare de o emoție 
atât de puternică. Se pomeni alergând și el, 
până când îi căzu în braţe iubitoarei sale fiice. 

— Citește, citește repede! 

— O ştiu pe dinafară: „În sfârșit, o minunată 
descoperire în vale. Splendid mormânt cu sigilii 
intacte.  Acoperit la loc în așteptarea 
dumneavoastră. Felicitări”. 

— „Felicitări”, repetă Carnarvon tulburat din 
cale-afară. 

— Când plecam? 

— Cât mai curând posibil, Eve. Carter e un 


vrăjitor, nu trebuie lăsat să aștepte. 

— Ce fericită sunt! 

— Şi eu... Mai ales că e o fericire nesperată! 

— O fi Tutankhamon? 

— Carter nu-i pomenește numele. 

— Din prudenţă... 

— Să nu ne mai punem o mie de întrebări. 
Răspunsurile se află în Egipt. 

x 


O cină tristă ca un priveghi. Lady Almina 
primise vestea ca pe o nenorocire. Pentru ea, 
Egiptul era o pagină întoarsă. 

— In starea ta, nu ai voie să faci o călătorie 
atât de obositoare. 

— Ai citit cu atenție telegrama lui Carter? 

— Acest Carter al tău este un visător. Incearcă 
să-ți ia ochii pentru a-și păstra finanțarea. 

— Nu e stilul lui. 

— Nu ești oare cel mai fericit dintre oameni 
aici, la Highclere? Ai toată liniștea să te consacri 
ocupațţiilor tale preferate, lecturii, vânătorilor, 
poţi vedea cum cresc copiii care te admira, fără 
a mai vorbi despre sentimentele pe care ţi le 
port. 

— Sunt conștient de fericirea mea, Almina, dar 
Carter are nevoie de mine acum. 

— Nu se poate descurca și singur? 

— E vorba despre un mormânt neprofanat. 

— De câte ori nu mi-ai spus că așa ceva este 
cu neputinţă? 


— Eu mă înșelam și Carter avea dreptate. 
— Am o presimţire rea. Te rog să ţii seama de 
asta. 
— Mi-e teamă că bagajele mele nu sunt gata. 
x 


Pe 6 noiembrie, Carter supraveghea 
reîngroparea treptelor sub un strat protector de 
pământ. După patruzeci şi opt de ore de la 
începutul acestei stranii lucrări, nu se mai 
cunoştea nimic. Blocuri mari desprinse din 
locuințele destinate meșterilor din epoca 
faraonilor Ramses fuseseră rostogolite în fața 
scării astfel disimulate. Carter se întrebă dacă 
nu cumva visase; doar prezența permanentă a 
paznicilor înarmați mai putea indica existența 
unor vestigii demne de tot interesul. 

Pe 7 noiembrie, Ahmed Girigar îl scutură să-l 
trezească. 

— Ce se întâmplă? 

— Cineva vrea să vă vorbească. Pretinde că e 
ceva important. 

Carter se îmbrăcă în grabă. Vizitatorul îl 
aștepta afară, cu carnetul și cu creionul în 
mână. 

— Sunt ziarist. Se pare că tocmai aţi 
descoperit un tezaur fabulos.  Daţi-mi 
exclusivitatea și voi scrie despre asta pe prima 
pagină. 

— Cine ţi-a spus poveștile astea? 

— Numai despre asta se vorbește la Luxor. 


Carter se întoarse spre reis. 

— Ahmed, condu-l înapoi pe acest domn. 

— Dar... trebuie să informaţi presa! 

— Nu insistaţi. 

Statura și privirea re/s-lui îl făcură pe ziarist să 
se răzgândească. 

— Vă previn că presa va veni din nou, și încă 
în forţă, domnule Carter! 

Abia plecă acesta, când unul dintre muncitorii 
din echipă aduse un sac de pânză plin cu 
scrisori și mesaje. Într-adevăr, la Luxor se aflase 
totul: arheologul era felicitat, primea propuneri 
de participare la explorări, era ameninţat, i se 
puneau o mie de întrebări. 

Howard Carter se prăbuși într-un fotoliu. 

— Mă simt pierdut, Ahmed. Vârtejul mă ia pe 
sus. 

— Sunteţi prea singur. Aveţi nevoie de sprijin. 

— Carnarvon nu va sosi decât peste vreo 
douăzeci de zile... Dacă nebunia asta ia 
amploare, cum am să rezist? Nu sunt pregătit 
să lupt cu astfel de valuri! 

— Cunosc pe cineva puternic care vă va ajuta 
cu mână forte. Luaţi legătura cu el chiar astăzi. 

x 

Arthur Callender, fost director al Căilor Ferate 
Egiptene, se retrăsese la pensie, la Armant, într- 
un loc liniştit, situat la douăzeci şi patru de 
kilometri sud de Luxor. Inginer de prestigiu, el 
participase la săpături arheologice ca om bun la 


toate și, de mai multe ori în drumul său, se 
intersectase cu Howard Carter, pe care îl stima. 
La apelul disperat al acestuia, răspunse 
numaidecâăt. 

Mare, vânjos, cu umerii largi și cu aspectul său 
greoi, Callender te ducea cu gândul la un 
elefant. Îmbrăcat prost, gurmand, nu se enerva 
niciodată și știa să se facă plăcut de către cei 
din jurul său. Nici o însărcinare de ordin tehnic 
nu-l înspăimânta; curentul electric n-avea nici 
un secret pentru el și știa să mânuiască orice 
unealtă. Construirea unei case, transportul 
lăzilor, evaluarea cantității și a naturii 
materialelor necesare pe un șantier erau pentru 
el joacă de copii. 

Carter și Callender se îmbrăţișară. 

— Cum îţi pot fi de folos, Howard? 

— Nu mă întrebi de ce te-am chemat? 

— Contează prea puţin. A servi e a servi. 

— Un mormânt, Arthur. Un mormânt din 
vremea dinastiei a optsprezecea. 

— "Ţi se cuvenea. 

— Se prea poate să fie gol. 

— La persoanele distinse, vânătoarea se 
încheie cu zâmbet. 

— Trebuie să plec la Luxor să-l întâmpin pe 
Carnarvon și pe fiica lui, care tocmai mi-au 
telegrafiat. Muncitorii mei sunt cinstiţi, dar vor 
avea de suportat presiuni și... 

— Am înţeles. Voi sta de veghe la mormânt ca 


la căpătâiul unei fiinţe dragi. Du-te liniștit, 
Howard! 

Pe una dintre pietrele mari așezate la locul 
descoperirii, Carter pictă blazonul celui de-al 
cincilea conte de Carnarvon. Astfel, identitatea 
proprietarului nu va scăpa nimănui. 

x 

Cât a stat la Cairo, Carter a cumpărat material 
pentru instalaţii electrice și a depus la Agenţia 
pentru Antichităţi o cerere de autorizare a 
iluminatului prin conectare la instalaţia de la 
mormântul lui Ramses al Vl-lea. Lacau nu-i 
putea refuza acest mijloc de-a înlesni săpăturile. 

In vale, vigilenţa lui Callender îi descuraja pe 
curioși şi pe eventualii jefuitori. În plus, șeful 
clanului Abd el-Rassul potoli multe patimi 
reamintind că între el și Carter exista un pact de 
neagresiune. 

Demostene intră însă în joc. Înnebunit de furie 
la ideea de a-l vedea pe Carter învingător, 
interveni pe lângă un șeic din regiune, bine 
cunoscut pentru xenofobia sa. Vraci și fabricant 
de talismane, personajul se bucura de o mare 
faimă. Era temut mai ales de cei umili. 

Urmat de o cohortă de discipoli, el se prezenta 
la locul unde fusese descoperit mormântul. 
Arthur Callender își lăsă deoparte sandviciul cu 
felii de castravete și îi ţinu piept fanaticului fără 
a-și pleca privirile. Îngroziţi, muncitorii lui Carter 
rămaseră deoparte. Reis-ul le atrase atenţia să 


nu cumva să-și ia tâlpășiţa. 

__— Locul acesta e blestemat, dezvălui Şeicul. 
In mormântul acesta sălășluiesc duhuri rele. Nu- 
i este îngăduit nimănui să deschidă poarta pe 
care demonii din vechime au pecetluit-o! lar de 
nu,  profanatorii fi-vor pedepsiţi și puteri 
diavolești se vor arunca asupra lumii, puteri pe 
care nici un vrăjitor nu va ști să le distrugă. 

— Aveţi de gând să rămâneţi aici? întrebă 
Callender cu braţele încrucișate la piept. 

— Bineînţeles că nu, răspunse mirat Şeicul. 

— Cu atât mai bine, fiindcă este vorba despre 
un sit arheologic interzis publicului, drept pentru 
care mă văd silit să vă cer să plecaţi neîntârziat. 

— Obraznicule! Vei pieri și tu ca și ceilalţi! 

— Mai bine să mori cu liniștea-n suflet decât 
cu ura pe buze. 

— Blestemat fie acest mormânt și blestemaţi 
fie cei care vor pătrunde înăuntru. 

Gălăgioasa cohortă se îndepărtă. Callender se 
așeză la loc și continuă să-și mănânce 
sandviciul cu înghiţituri zdravene. 

x 

Callender ocupa singur locuința de şantier a 
lui Carter; între două ture de pază, îşi îngăduia 
acolo câte un scurt răgaz. Nu avea încredere 
decât în Ahmed Girigar și în câţiva din apropiații 
acestuia, pe care fanatismul șeicului nu-i 
impresiona. Pentru a se asigura că ordinele îi 
erau îndeplinite, apărea totuși pe neașteptate, 


atât în timpul zilei, cât și noaptea. 

Canarul era cel mai bun prieten al său. 
Imediat ce intra Callender, pasărea îl întâmpina 
cu vesele triluri. Inginerul nu uita să-și împartă 
bunătăţile cu el. In seara aceea, simţi că se 
întâmplase ceva neobișnuit; ușa scârţăi, dar 
pasărea rămase tăcută. Ciulind urechea, auzi un 
zvâcnet de aripi. In încăperea în care se afla 
colivia aurită se petrecea o dramă. O cobră 
înghiţea canarul. 

Callender ucise șarpele, dar prada acestuia 
murise. Ingropă trist pasărea lângă casă. 

De a doua zi, se vorbea deja că blestemul 
șeicului făcuse prima sa victima. Faraonul, al 
cărui suflet intrase în corpul șarpelui, se 
răzbunase astfel pe pasărea de aur care trădase 
secretul mormântului său. 


CAPITOLUL 60 


Carter fierbea de nerăbdare și blestema 
încetineala vapoarelor. În vale îl aștepta un 
mormânt neprofanat, iar el se plimba pe 
peronul gării din Luxor! 

Bucuria reţinută a lui Carnarvon și zâmbetul 
de pe chipul fiicei sale, entuziasmată la ideea 
de a trăi aventura cea mai fabuloasă, făcură să 
se şteargă  dintr-odată amintirea zilelor 
pierdute. Traversarea Canalului Mânecii, apoi 
drumul pe calea ferată, pe teritoriul Franţei, o 
nouă traversare, de la Marsilia la Alexandria, din 


nou cu trenul, la Cairo și, de acolo, la Luxor, nu 
însemnau, pentru contele de Carnarvon, 
sfârșitul încercărilor prin care îi era dat să 
treacă. După ce primi salutul guvernatorului 
provinciei, venit să-l întâmpine, mai trebui să 
prindă bacul care traversa Nilul, să sară apoi în 
spatele unui măgar și să-și urmeze drumul spre 
Valea Regilor, în ritmul impus de urecheat. 

Cu pălărie gri cu margini albe, într-un mantou 
gros cu două rânduri de nasturi și fular de lână, 
obosit și înfrigurat, Carnarvon nu reușea să se 
încălzească. Fiica lui, veselă, purta un compleu 
bej-deschis, un guler de blană, amintind de 
iernile europene, și fusta, foarte cuminte, cu 
nasturi pe o parte, obligatorie pentru ţinuta unei 
tinere din establishment. Susie, care alerga pe 
lângă măgar, nu scăpa nimic din spectacolul 
etalat sub ochii ei scăpărători. 

Cu cât înaintau, tot mai mulţi gură-cască se 
strângeau să-i vadă. Lady Evelyn primea cu 
încântare florile care i se ofereau. Băieți cântau 
la tamburină și fetițe dansau, scoțând chiote în 
semn de bun venit. 

— Dacă n-ar fi azi 23 noiembrie 1922 și dacă 
nu m-aș numi Carnarvon aș putea crede că se 
repetă intrarea lui Hristos în lerusalim. Micuța ta 
descoperire pare să facă multă vâlvă, dragă 
Howard. 

Carter o privi pe fiica lui Carnarvon. Fusese 
mereu drăguță, dar acum era frumoasă de-a 


binelea. Tânăra fată devenise o femeie cochetă, 
cu privirea vie și pătrunzătoare. 

— Fiţi sincer cu noi, îi pretinse ea cu un aer 
îndărătnic. Care este numele regelui îngropat în 
acest mormânt? 

— Nu-l cunosc. 

— Dumneata chiar te-ai oprit dinaintea acelei 
intrări? 

Carter roși. 

— Pe onoarea mea, vă jur! 

— Nici nu bănuiam altceva, spuse ea râzând. 
Sunteţi cu-adevărat un om deosebit. Eu nu m-aș 
fi putut stăpâni. 

Măgarii își înteţiră mersul și pătrunseră în 
vale. Anunţat printr-o telegramă, Callender 
începuse lucrările de degajare a treptelor. Lady 
Evelyn sări din șa și ajunse pe șantier cea dintăi. 

— Când reluam săpăturile? 

— De îndată ce veţi dori, răspunse Carter. 

— Puţină odihnă ar fi bine-venită, zise 
Carnarvon. Ne-așteaptă zile grele. 

x 


În dimineața zilei de 24 noiembrie, Carter 
privea gânditor treptele. Oare unde duceau? Se 
așeză pe o piatră și, cu un gest mașinal, își lăsă 
mâna în nisip. Arsura îi smulse un ţipat de 
durere; se aplecă și văzu micul scorpion negru 
care tocmai îl înţepase. Fără să între în panică, 
în chema pe Ahmed Girigar. 

— Specia asta nu înțeapă mortal, dar rana 


trebuie imediat dezinfectată. 

Cea mai buna vindecătoare din Gurnah aduse 
ierburi, o alifie și îi pansă încheietura umflată a 
mâinii. Durerea și febra erau însă suportabile. 
Dar exista oare vreo otravă în stare să-l 
împiedice pe Carter să conducă lucrările? Un 
moment se gândi că și Raifa cunoștea leacuri 
străvechi împotriva veninului de scorpion. Ştia 
de la ea că timp de o luna va avea dureri, 
uneori foarte violente și apoi, tot restul vieţii, la 
fiecare lună plină urma să simtă din nou arsura 
mușcăturii. Viaţa nu-i era însă în pericol și, câta 
vreme nu-l vor lăsa puterile, va continua să 
muncească. 

Până la sosirea lui Carnarvon și a fiicei sale, pe 
la începutul după-amiezii, Carter se odihni 
pentru a-și reface forţele; după ce-și ascunse 
încheietura bandajată a mâinii stângi în mâneca 
vestonului, el își potrivi papionul la gåt și o ajută 
pe /ady Evelyn să coboare de pe măgar. Deși 
avea amețeli, reuși să le disimuleze cu grijă. 

— Ei...  degajam intrarea? întrebă, cu 
nerăbdare, tânăra femeie. 

— Să nu mai pierdem nici o clipă. 

Callender îşi isprăvise treaba. Se puteau 
vedea acum cele șaisprezece trepte. Carter îi 
invită pe Carnarvon și pe fiica lui să le coboare. 

— Sunt multe urme de peceţi aici! exclamă 
ea. 

— E însemnul intendentului necropolei, o 


lămuri Carter. 

Dar Carnarvon puse un genunchi în pământ. 

— Aici jos se văd unele diferite. 

Carter se apropie curios. În partea de jos a 
ușii, văzu inscripţii hieroglifice foarte clare. Un 
cartuș regal repetat de mai multe ori. 

Carter crezu că-i va sta inima-n loc. Se dădu, 
palid, un pas înapoi. 

— Domnule Carter... Vă simţiţi rău? 

Arheologul nu fu în stare să răspundă. Arătă 
cu degetul spre cartușe. 

— Acolo... pe poartă... 

— Ce scrie, Howard? 

— Tutankhamon. 

x 

Doar extazul sfinților mai putea fi aidoma cu 
bucuria aceea inefabilă ce puse stăpânire pe 
întreaga lui ființă, aducându-l într-o stare cu 
neputința de descris, prins între pământ și cer. 
În sfârșit, Tutankhamon! lată-l revenind pe rege 
din adâncul timpurilor. Sălașul său pentru 
eternitate renăștea în vale, ca o inimă a ei, 
regăsită. 

Carnarvon nu se desprinse de braţul lui 
Carter. 

— Un coniac? 

— Nu... Trebuie să rămân lucid. Vreau să văd 
din nou intrarea asta. 

Se temea să nu se fi-nșelat și să fi citit un alt 
nume, însă regele îngropat în acest loc straniu 


era chiar Tutankhamon. 

— Fabulos, Howard, spuse Callender din 
inimă. 

— Bravo, domnule Carter! Lady Evelyn era, 
toată, numai entuziasm. Dă-mi voie să te sărut! 

Și nu mai aşteptă încuviinţare. 

— lată cel mai frumos semn de recunoștință, 
observă contele. Ai devenit deja un om celebra 
și adulat, Howard. 

— Paternitatea descoperirii vă aparţine. 

— Nu am de gând să-mi neg participarea, dar 
asistăm la împlinirea visului dumitale, Howard. 

— E visul nostru. 

Carnarvon păru că stă un pic pe gânduri. 

— De fapt, nu greșești cu nimic spunând 
astfel. 

Carter se aplecă din nou să vadă sigiliile. 

— Se mai află vreun rege în același mormânt? 

— E cu mult mai grav. 

Carter se făcu alb ca varul. Carnarvon îi văzu 
tulburarea. 

— Ce se întâmplă? 

— Mormântul a fost profanat. 


CAPITOLUL 61 


— De ce ești atât de sigur? 

— Unul dintre sigiliile necropolei a fost aplicat 
peste un fel de rost. După sigilare, această ușă 
a fost deschisă din nou și resigilată. 

Contele nu se descurajă așa ușor. 


— Evenimentul s-a produs înaintea epocii 
Ramses, când deasupra acestui mormânt au 
fost construite locuinţele pentru meșteri, care l- 
au ascuns și l-au salvat. 

— Așa ar fi normal, fu de acord Carter. 
Inventarul funerar poate că s-a păstrat. 

O neliniște mocnită puse stăpânire pe ei. Oare 
intraseră hoţi în mormânt? 

Ahmed Girigar îi dădu de știre lui Carter: 
printre resturile aflate în partea de jos a scării, 
găsise un scarabeu. Arheologului nu-i veni să-și 
creadă ochilor: acesta avea gravat numele lui 
Tutmes al Ill-lea. Nedumerit, Carter cerceta 
până și cel mai mic fragment, ajutat imediat de 
lady Evelyn, care avu mână bună să găsească 
mai multe inscripţii. 

Ea i le arătă lui Carter, care nu mai știa ce să 
creadă: din nou  descifră numele lui 
Tutankhamon, dar alte cartușe  semnalau 
prezenţa predecesorilor acestuia, Akhenaton 
ereticul și Semenkhkare€. Pe un alt fragment se 
putu citi numele lui Amenhotep al Ill-lea, tatăl 
lui Akhenaton. 

— Cinci faraoni, șopti Carter. 

— Ce părere ai de asta? 

— Nu anunţă nimic bun. 

Callender aduna fragmente de vase de lut și 
de cutii de lemn ce conţinuseră bijuterii și 
veșminte regale, unele aparţinând lui 
Tutankhamon, iar altele lui Akhenaton. La 


vederea acestei priveliști, Carter se descurajă. 

— De ce atâta pesimism, Howard? 

— Mă tem ca acest cavou să nu fie decât o 
simplă tainiţă, de mult jefuita. Rămășițele găsite 
dovedesc că mumiile acestor faraoni au fost 
aduse de preoţi în această ascunzătoare, pentru 
a fi puse la adăpost de jaf și, ca urmare a unei 
noi tentative de furt, ele au fost apoi strămutate 
în altă parte. 

— Ar mai fi o posibilitate: silit să revină la 
Teba, Tutankhamon a ascuns aici comorile pe 
care le luase cu el din capitala eretică el- 
Amarna. 

Se putea și așa. Carter însă știa că multe 
papirusuri relatau despre numeroase profanări 
de morminte. Şi-i imagina pe hoţi discutând pe 
șoptite, mergând prin beznă, atacând gărzile și 
pătrunzând în mormânt în căutarea aurului. 
Acești răufăcători n-aveau nici un respect 
pentru mumie; îi smulgeau colierele, podoabele 
și amuletele, îi scoteau masca și dădeau foc 
bandajelor. Luau vase, piese de mobilier și 
statui, iar apoi își împărțeau prada. În urma lor, 
sălașul sacru era pustiit și aruncat în haos. 
Carter se temea că asta va descoperi de partea 
cealaltă a ușii sigilate. 

— O vom deschide mâine, hotărî Carnarvon. 

— De ce abia mâine? întrebă nerăbdătoare 
lady Evelyn. 

— Din cauza regulamentului Agenţiei pentru 


Antichităţi. 

Prea doborât de dezamăgirea ce urmase 

primei euforii, Carter nu se opuse. 
x 

Lacau îl trimisese în vale pe cel mai sinistru 
dintre inspectorii săi, uscăţivul și rigidul Rex 
Engelbach, omul pe care nimeni nu-l auzise 
vreodată râzând. Pe 25 noiembrie dimineaţa, 
inspectorul veni să cerceteze locul. Vederea 
treptelor nu-i produse nici o emoție. 

— În josul scării este o intrare de mormânt? 

— Așa se pare, răspunse Carter. 

— In acest caz, este nevoie de un grilaj din 
fier. 

— Îl vom pune, dar mai întâi am vrea să 
intrăm, totuși. 

— Nu uitaţi că, la momentul deschiderii, 
trebuie să fie de faţă și un inspector al agenţiei. 
Pierre Lacau ţine foarte mult la asta. Orice 
abatere e sancţionată cu asprime. 

— În ce vă privește, interveni Carter iritat, să 
nu uitaţi că descoperitorul are dreptul să între 
cel dintâi. 

Rex Engelbach își ridică gulerul. 

— Într-adevăr, așa se prevede în autorizaţia 
de săpaturi. Reţineţi că nu mi se pare potrivit. 
Un amator dând buzna este periculos. 

— Eu nu sunt un amator și muncesc în 
această vale de mai multa vreme decât 
dumneata. 


Temându-se de o încăierare, Carnarvon 
interveni. 

— Ei bine, rămâneţi pe loc. Domnul Carter va 
proceda la deschiderea mormântului. 

Nepăsătoare la conflictele administrative, /ady 
Evelyn era deja în faţa intrării. Carnarvon o 
fotografie și luă mai multe cadre de pe sigilii. 

— După cum vedeţi, îi spuse Carter lui 
Engelbach, aici lucrăm așa cum trebuie. Eu 
însumi am desenat, până la ultimul detaliu, tot 
ce am găsit pe parcursul descoperirilor și tot ce 
vom publica despre ele va fi pe cât de exact, pe 
atât de complet. 

— Să sperăm. 

— Trebuie să vă arăt un fapt esenţial. 

Carnarvon și fiica sa merseră ceva mai 
departe. Carter îi arătă lui Engelbach partea 
superioară stângă a intrării. 

— Ce este așa deosebit? 

— Stratul de mortar. Acoperă o deschizătură 
ce va fi servit ca loc de trecere pentru hoţi. 

— E doar o ipoteză. 

— Este o certitudine de netăgăduit. Aveţi grijă 
să consemnați în procesul-verbal că acest 
mormânt a fost profanat în Antichitate. 

Engelbach își făcu însemnări într-un carnet. 
Carnarvon schimba un zâmbet complice cu 
Carter. Pentru Lacau și administraţia sa, 
diferenţa dintre „mormânt intact” și „mormânt 
neprofanat“ ar fi avut, poate, mare importanţa. 


— Natura exactă a mormântului? 

— Dacă doriţi să aflaţi, domnule Engelbach, 
trebuie să intraţi. 

— Va dura mult? 

— Ușa nu este prea largă. 

— Bine, să mergem. 

Muncitorii îndepărtară blocurile de piatră, unul 
câte unul. Carter își dădu seama că avea în față 
intrarea într-o galerie în pantă, cu o înălţime de 
doi metri, la fel de larga precum scara. Pentru a 
înainta, trebuiau curățate grămezile de pietre și 
de pământ care blocau trecerea; în aceste 
resturi se ascundeau vestigii demne de interes: 
cioburi de lut, dopuri de urcioare, vase de 
alabastru și potire pictate. Carter cercetă un 
burduf ce conţinuse apa necesară tencuirii ușii 
sau preparării mortarului. Pe nici unul dintre 
aceste obiecte nu era menţionat numele lui 
Tutankhamon ori al vreunuia dintre 
predecesorilor săi. 

— Urme de furt, își dădu cu părerea 
Carnarvon. Hoţii și-au deschis o trecere prin 
aceste grămezi și au lăsat în urma lor o parte 
din pradă. 

Engelbach își însemna tot timpul câte ceva. La 
lăsarea întunericului, coridorul fusese degajat 
pe o lungime de aproape nouă metri. 

— Nu se vede o a doua intrare, observă 
inspectorul agenţiei. Nici o șansă, Carter: ai dat 
peste o ascunzătoare prădată și închisă din nou. 


x 


Pe data de 26 noiembrie, Rex Engelbach nu se 
mai duse pe șantier, considerând că nu prezintă 
vreun interes. Cuprins de febră, Carter nu se 
mai gândi la mâna sa rănită. Faptul că se vedea 
scăpat de funcţionarul acela mărginit îi dădea 
aripi. Sub imboldul său, muncitorii dovediră o 
energie ieșită din comun și continuară să curețe 
locul cu precauţie; peste încă un metru, ieși la 
iveală partea inferioară a unei a doua intrări, ce 
fu imediat degajată. 

De astă dată, adevărul avea să fie decis. 
Intrarea acestui mormânt era, oare, o poarta 
către infern ori către paradis? Carter își aminti 
că, în urmă cu o sută de ani, la 14 septembrie, 
Champollion descoperise, într-un moment de 
iluminare, secretul hieroglifelor. Dacă 
egiptologul britanic deschidea primul mormânt 
regal intact, pășea, pe urmele lui Champollion, 
în legendă. 

— Vom trece la desfundarea acestei intrări? 
întreba /ady Evelyn. 

— Poate că e periculos. Dacă aerul n-a fost 
primenit de treizeci și patru de secole, cum 
putem ști că nu e toxic? 

— Puțin îmi pasă de riscuri. Trăind un 
asemenea moment, uiţi de orice teamă. 

Carter îl întrebă pe Carnarvon din priviri. 
Contele nu arătă nici o împotrivire. Fiica lui era 
la fel de încăpăţânată ca el. 


— Există totuși un mijloc de-a verifica dacă 
sunt emanaţii nocive: flacăra unei lumânări. In 
caz că se stinge, ieșim din mormânt în cea mai 
mare viteză. 

Sugrumat de emoție, Carter practică o mică 
deschizătură în colţul din stânga, sus. Incercă 
prin orificiu cu o bară de fier pe care i-o întindea 
Callender și care nu se lovi de nimic. Asta 
însemna că, de partea cealaltă, nu era nici un 
blocaj. Apropie apoi lumânarea aprinsă. Flacăra 
pâlpâi preţ de câteva clipe, dar nu se stinse. 

— Ţineţi lumânarea, îl rugă el pe conte. Voi 
lărgi deschizătura. 

Carter privi tremurând. Avea sentimentul că 
intră de viu pe tărâmul celălalt. 

În primul moment, nu văzu nimic; continuând 
să pâlpâie, flacăra lumina pe o mică distanţă. 
Apoi, ochii i se obișnuiră cu întunericul; puţin 
câte puţin, din bezna aceea adâncă se iveau 
forme. 

Carnarvon deveni la fel de nerăbdător ca și 
fiica sa. 

— Se vede ceva? 

— Da, minunâăţii! 


CAPITOLUL 62 


— Animale stranii, statui, aur... Peste tot, 
strălucirea aurului! 

Carnarvon privi la rândul său, năucit. Când fu 
rândul său, /ady Evelyn rămase și ea fără grai, 


ca și cei doi bărbaţi. Callender rămase cu gura 
căscată. Aventura se transforma în miracol. 

Carter astupă la loc orificiul, în mod 
superficial. Cei patru ieșiră din mormânt fără să 
scoată o vorbă. Callender așeză un grilaj din 
lemn peste intrarea exterioară și-i ceru re;s-ului 
să asigure paza pe timpul nopţii. Ahmed Girigar 
nu puse nici o întrebare. Cei trei bărbaţi și /ady 
Evelyn încălecară pe măgari și plecară către 
locuinţa de șantier fără să schimbe un cuvânt; 
Susie îi însoţi în tăcere. 

Callender își turnă de patru ori coniac. Alcoolul 
îi dezlegă lui Carnarvon limba. 

— Zeci, poate chiar sute de capodopere... 
Valea e darnică azi, Howard. 

— E cea mai minunată zi din viaţa noastră, 
ziua minunilor... Şi când te gândești că Davis s- 
a oprit la mai puţin de doi metri de acest 
mormânt! Dar are un plan pe care nu-l înţeleg; 
nu seamănă cu nici un altul. 

— Are mai multe încăperi? întrebă /aay 
Evelyn. 

— Am observat amorsa unui loc de trecere în 
zidul dinspre nord. O ușă zidită, probabil. 

— Nici sarcofag, nici mumie, constată 
Callender. 

— E, prin urmare, o tainiță, trase Carter 
concluzia. 

— Locul de trecere din zid nu duce totuşi la o 
încăpere funerară? obiectă Carnarvon. Dacă ușa 


zidită e intactă, Tutankhamon odihnește încă în 
sarcofagul său. 

— Să golim anticamera, să  cercetăm 
mormântul în întregime... Ne-ar trebui multă 
răbdare până la întâlnirea cu faraonul... dacă 
acesta există. 

Lady Evelyn se ridică brusc. 

— Să ne întoarcem la mormânt. 

— Doar nu vreţi să spuneţi... 

— Ba da. Trebuie acţionat chiar în această 
noapte. 

— Dacă Agenţia pentru Antichităţi ar afla, ne- 
ar retrage autorizaţia. 

— Reis-ul nu ne va trăda, punctă Callender. E 
un tip extraordinar. Să-l punem la curent. 

— Trebuie să-i scriem un mesaj lui Engelbach, 
crezu de cuviință Carnarvon. Îl informăm despre 
degajarea celei de-a doua intrări și-i transmitem 
că-l vom aștepta mâine-dimineaţă pe șantier. 

— Anunţându-l din seara aceasta, n-am risca 
să-l vedem sosind pe neașteptate? se neliniști 
tânăra femeie. 

— Nu. Biroul agenţiei se închide la orele 
șaptesprezece. Engelbach nu va găsi mesajul 
decât mâine. 

— Ei bine, domnilor, să ne înarmăm cu lămpi. 
Eu merg înainte. 

x 

Ahmed Girigar legă măgarii de un ţăruș și se 

așeză din nou la pândă în faţa grilajului din 


lemn, pe care-l închise la loc după trecerea 
celor patru. El urma să stea de pază afară, în 
tovărășia lui Susie. 

Carter șovăi să forţeze intrarea în încăperea 
închisă, pecetluită de preoţi în epoca de măreție 
a Egiptului. Oare acesta n-ar fi fost un gest 
nebunesc? 

— Ar trebui lărgit orificiul, constată Carnarvon. 

— Mai bine am renunţa, crezu Carter. 

Lady Evelyn veni mai aproape de arheolog și-l 
prinse de mână. 

— Dumneata hotărăști, bineînţeles... Dar nu 
ne face să suferim. 

Zâmbetul ei, în penumbră, era cel al unei zeițe 
egiptene. 

Carter lărgi spărtura. 

— Mi-ar plăcea să intru prima. Dacă ne 
așteaptă vreo primejdie, voi fi prima care s-o 
înfrunte. 

— Lady Evelyn... 

— Nu-mi voi schimba această hotărâre, 
domnule Carter. Arheologul trebuie, cu orice 
preţ, să supravieţuiască, pentru a întocmi un 
raport științific. 

Carnarvon își ajută fiica. Carter se descurcă 
singur, apoi întinse mâna după conte, pe care 
Callender îl împingea cât putea el de ușor. Cu o 
lampă electrică, /ady Evelyn le lumina drumul. 

— M-am blocat aici, se plânse Callender, mult 
mai solid decât însoțitorii săi. 


Carter îl trase. Zidăria se sfărâmă și prietenul 
său putu să se strecoare înăuntru. 

Strânși unul în altul, cu inima bătând să le 
sară din piept, ei îndreptară lumina lămpilor 
asupra comorii. 

Ingrămădirea aceea de obiecte depășea până 
și imaginaţia cea mai bogată: paturi funerare 
aurite, statui regale din lemn negru, sipete 
pictate și încrustate, vase de alabastru, jilțuri, 
toiege, piese demontate dintr-un car de 
ceremonie... Privirile treceau de la capodoperă 
la alta. 

În aerul pe care ei îl respirau pentru prima 
oară după mai bine de trei milenii, plutea o 
mireasmă ușoară. 

Lady Evelyn dădu un țipăt. 

— Acolo, un șarpe! 

In timp ce ea se adăpostea în braţele lui 
Carter, Callender îi sări în ajutor. 

— E chiar un șarpe, însă unul din lemn aurit. 

Depășind emoția, arheologul măsură 
încăperea: opt metri în lungime, trei metri și 
șaizeci de centimetri în lățime, doi metri și 
douăzeci de centimetri în înălţime. În acest 
spaţiu restrâns era îngrămădit cel mai fabulos 
tezaur descoperit vreodată în Egipt. 

— Ce dezordine! observă Carnarvon. Obiecte 
înghesuite unele în altele... Doar să nu fi fost 
hoţi surprinși în plină activitate. 

— O dezordine calculată, îl corectă Carter. 


Priviţi pe jos. 

Pe pământ erau bucăţi de ţesături și flori 
uscate peste care nu câălcase nimeni. Ultimii 
care pășiseră pe acest pământ sacru avuseseră 
grijă să nu distrugă nimic. 

— Ceea ce ni se oferă acum, nu e numai un 
tezaur de obiecte, ci chiar sufletul Egiptului. 
Nările noastre s-au umplut de parfumul 
veșniciei. 

Tulburat, Carnarvon se opri în faţa a trei paturi 
destinate reînvierii, unul cu cap de leu - 
încarnare a vigilenţei, altul cu un cap de vacă - 
evocare a mumei cerești și ultimul având cap de 
hipopotam - simbol al matricei renașterii. 
Umbra acestor capete se profila pe perete ca și 
cum ele ar fi revenit la viaţă. 

Lady Evelyn nu cuteză să deschidă zecile de 
sipete din lemn preţios și cutiile în forma de ou; 
un decor reprezentându-l pe Tutankhamon în 
carul său, victorios împotriva dușmanilor puși pe 
fugă, o încântă la culme. 

Carter înlătură capacul lădiţei închinate gloriei 
tânărului rege: înăuntrul ei erau încălțări și 
veșminte împodobite cu mărgele colorate. 

— A purtat aceste veșminte și a încălţat 
aceste sandale, constată ea cu emoție. 

Carnarvon admiră un tron a cărui spetează 
era consacrată lui Tutankhamon și tinerei sale 
soţii; cu faţa spre rege, regina își mărturisea 
sentimentele, cu braţul întins către el, într-un 


gest de o duioșie și de o distincţie inegalabile. 

— Este cel mai frumos relief din toată arta 
egipteană, șopti Carter. 

— Ce fericit trebuie să fiţi, spuse /ady Evelyn, 
atât de aproape de el, încât mai că-l atingea. 

Momentele de graţie nu se opreau aici; 
numeroase obiecte nemaivăzute în cărţi ori prin 
muzee atraseră ochiul egiptologului. 

— Veniţi să vedeţi aici, zise Callender, care, în 
pofida dimensiunilor sale, se mișca fără să 
atingă nimic. În colţul de sud-vest al acestei 
anticamere există o deschizătură. 

— Dacă e prea îngustă, trec eu prima! 

Cu o lampă electrică în mână, /ady Evelyn 
trecu fără preget. Ea îl chemă imediat pe Carter 
care, printr-o săritură, pătrunse într-o încăpere 
mică, de formă pătrată, săpată, ca și 
anticamera, în peretele stâncii. Şi aceasta era 
plina de obiecte magnifice, paturi aurite, scaune 
de aur, vase de alabastru; și aici domnea o 
mare dezordine, ca și cum peste toate ar fi 
trecut o vijelie, modificând ordinea inițială. 

Carter se simţea strivit. Studierea a tot ce se 
găsea în anticameră și în anexa acesteia 
însemna ani de inventariere și de cercetări. Ar 
trebui să înţeleagă de ce singurul mormânt 
intact din vale fusese conceput în acest fel. 
Mormânt... Era oare cuvântul potrivit? Din toate 
acestea, oare nu lipsea însuși Tutankhamon? 

Întors în anticameră, Carter se îndrepta spre 


amorsa de trecere pe care i se păruse c-o vede 
pe peretele nordic; trebui să înfrunte privirile a 
două statui din lemn negru, care-l reprezentau 
pe rege ca păzitorul propriului mormânt. În 
sinea sa, le rugă să-l ierte că pătrunsese aici și 
le promise că, de va găsi sarcofagul, va 
respecta duhul și corpul faraonului. Carter era 
acum convins că se afla într-un mormânt regal, 
și nu într-o tainiţă, oricât de prodigioasă. Era 
însă uimit de planul nefiresc al criptei, fără 
nimic în comun cu mormintele deja cunoscute. 
De obicei, un coridor mai mult sau mai puţin 
lung, având de o parte și de cealaltă abside, 
ducea într-o cameră mortuară. Oare camera 
respectivă era ascunsă dincolo de unul dintre 
pereţii anticamerei? 

Un mortar de altă culoare decât cea a 
peretelui dovedea existenţa unui loc de trecere; 
acolo erau aplicate mai multe sigilii ale 
starostelui necropolei, semn că, la ieșirea lor din 
sala secretă, preoţii închiseseră la loc spărtura. 

— Doriţi să mergem mai departe, domnule 
conte? 

— Bineînţeles, răspunse /ady Evelyn în locul 
tatălui său. 

Cu ajutorul lui Callender, Carter rupse câteva 
dintre peceți. 

In lumina lămpii, nu apărea decât un fel de 
coridor îngust, un tunel care fără îndoiala că 
ducea într-o altă încăpere. Fu nevoit să 


îndepărteze alte blocuri de piatră și să elibereze 
partea de jos a locului de trecere, pentru a se 
putea strecura înăuntru. Carnarvon, fiica sa și 
Callender își ţinură răsuflarea. 

Deodată, Carter se făcu nevăzut, ca și cum s- 
ar fi prăbușit într-un hău. 

— Domnule Howard! Unde sunteţi? 

Capul arheologului apăru din nou. 

— Totul e bine... Podeaua încăperii este cu 
aproximativ un metru mai jos decât anticamera. 
Diferenţa de nivel m-a luat pe nepregătite. 

— Ce se vede? 

— Deocamdată nimic... Să-mi iau lampa. 

Tăcerea nu dură prea mult. 

— Dumnezeule! Un perete din aur! i 

Lady Evelyn cobori și ea prin deschizătură. In 
lumina, mai puternică acum, a celor două lămpi, 
apăru o raclă enormă, care ocupa aproape în 
întregime încăperea funerară în care intraseră, 
ceva mai mică decât anticamera mormântului, 
dar mai mare decât anexa ei. 

— Camera mortuară... Acum chiar că am 
găsit-o, în sfârşit! 

Carnarvon coborî și el; dimensiunile lui 
Callender îl opriră să facă același lucru. El și 
Carter hotărâră să nu mai desigileze și alte 
blocuri. Închiderea la loc a spărturii nu trebuia 
să le răpească prea mult timp. 

Fascinat, contele își trecu mâna peste racla 
gigantică, ale cărei uși erau închise cu un zăvor. 


— El odihnește acolo, înăuntru, sunt sigur de 
asta. Pentru prima oară, vom găsi aici adormit 
un faraon în sarcofagul său din aur! 

Carter trase încet zăvorul. 

Prin ușa deschisă, se văzu un sicriu acoperit 
cu un giulgiu de in, presărat cu rozete de aur. 

— Este aici, șopti Carter cu voce sugrumată. E 
chiar aici, de atunci. 

Închise ușile raclei și, cu mâini tremurătoare, 
trase zăvorul la loc. 

— Cu neputinţă de continuat în noaptea asta, 
fără riscul de-a distruge aceste minuni. 

Ghemuită, /ady Evelyn își îndreptă lampa spre 
un loc de trecere săpat în colţul de nord-est al 
camerei mortuare. 

— Altă încăpere, aici... De necrezut! 

Carter și Carnarvon se căţărară pe urma 
tinerei femei; un extraordinar relicvariu aurit le 
fură privirile. La cele patru colţuri, patru zeițe 
din aur își întindeau braţele în semn de 
protecţie; aveau chipuri perfecte și trupuri atât 
de admirabile, încât vizitatorii avură chiar un 
sentiment de pioșenie. 

— Trebuie să plecăm, se rugă Carter. Trebuie 
să ajungem acasă înainte de-a se lumina de 
Ziuă. 

— Este cea mai mare descoperire a tuturor 
timpurilor, murmură Carnarvon. Sunt aici 
destule obiecte pentru a umple toate etajele 
consacrate Egiptului la British Museum. 


Cu părere de rău, ieșiră din această nouă 
încăpere, a tezaurului, în care trona o magnifică 
statuie a șacalului Anubis, stând întins pe 
acoperișul unei racle. De-a lungul pereţilor, lăzi, 
vase, torţe, coșuri, modele de bărci, bijuterii 
alcătuiau un decor de o frumuseţe orbitoare. 

Aproape buimaci, se întoarseră în camera 
mortuară și, de acolo, în anticameră. Callender 
puse la loc blocurile de piatră, iar Carter mască 
locul de trecere cu capacul unui coș și cu câteva 
fire de trestie. 

Ahmed Girigar nu-i întrebă absolut nimic. 
Patru umbre încălecară pe măgari, cu Susie 
alergând înainte spre casă, și dispărură pe 
tăcute în noaptea ce înghiţea totul. 


CAPITOLUL 63 


Carter nu reuși să mai închidă ochii nici o 
clipă. Încerca să se convingă că nu visase și că 
mormântul lui Tutankhamon exista aievea. 
Pentru a fi sigur, privi planul pe care-l schiţțase 
la repezeală. 


Un ansamblu de patru încăperi potrivite ca 
dimensiuni alcătuia singurul mormânt neatins 
din Valea Regilor. Deși nu semăna cu nici un alt 
mormânt, nu-i lipsea nici unul dintre elementele 
esenţiale. Nu era un sălaș încropit pe fugă, ci un 
univers temeinic închegat, în care se găseau 
toate obiectele rituale necesare supravieţuirii 
regelui. Tutankhamon oferea astfel calea 
perfecta oricui ar fi dorit să pătrundă înţelesul 
credințelor vechi egiptene, misterul 
fundamental al revenirii la viaţă. 

Dimineaţa devreme, Carter îl trezi pe 
Callender și îi ceru să pregătească instalaţia 
electrică de racordat la generatorul principal al 
văii. Întunericul din mormântul lui Tutankhamon 


trebuia biruit cu totul. El însuși avea sa ridice 
sigiliile de pe cea de-a doua ușă, înainte de-a o 
demola. Însoţit de fiica sa, Carnarvon fotografie 
tot ce se putea; nici ei nu-și găsiseră somnul. Cu 
toţii se temeau de revenirea lui Rex Engelbach. 

Către prânz, unul dintre subordonații acestuia, 
Ibrahim Effendi, se prezenta la intrarea 
mormântului. Carter îi veni în întâmpinare. 

— Domnul Engelbach mi-a transmis mesajul 
dumneavoastră. Alte îndatoriri l-au reţinut în 
oraș. Și eu sunt destul de ocupat. Dac-am putea 
face să meargă repede... 

Omul era destul de sec și mai curând distant. 
Carter îl duse până la intrarea anticamerei și îi 
arata urmele lăsate de hoţi. Îl prezentă pe 
inspector contelui de Carnarvon și fiicei sale, 
care avură numai cuvinte de lauda la adresa 
agenţiei. Odată îndeplinite aceste formalităţi, 
Callender trecu la demontarea ușii. 

Pe pragul ei zăcea o cupă de alabastru. Carter 
o ridică și citi inscripţia hieroglifică: 


Fie ca al tău KA să trăiască! Fie să petreci 
milioane de ani, tu, cel care iubești Teba, în 
vreme ce stai așezat cu fața întoarsă spre 
vântul de nord, fie ca privirea ta să poată 
contempla preafericirea. 


— Ultima ofrandă, crezu /ady Evelyn. Cea a 
soţiei sale, la părăsirea mormântului. 


Pe jos erau moloz, fragmente de vase de lut și 
resturi vegetale printre care Ibrahim Effendi 
înainta prudent,  mirându-se de mulţimea 
obiectelor din prima încăpere: arme, toiege, 
coșuri, vase, sceptre, trompete, sipete, jilţuri 
atrăgeau pe rând privirile. Carter, care cerceta 
cu o lampă puternică fiecare perete, găsi un loc 
de trecere deschis în colțul de sud-est al 
anticamerei. Inspectorul consemnă existenţa 
unei anexe cu mai multe obiecte decât în 
încăperea principală. Carter îi arătă ca unele 
dintre lăzi și dintre coșuri fuseseră deschise și 
că locul trebuia considerat ca fiind jefuit în 
Antichitate. 

— Curioși acești hoţi, obiecta inspectorul. Se 
vede că n-au luat mare lucru. Priviţi aceste inele 
din aur învelite într-o eșarfă: ce poate fi mai 
ușor de furat? 

— Concluzia se impune de la sine, spuse 
Carter: hoţii au fost surprinși asupra faptului. 
Preoţii au reașezat apoi totul în grabă. 

Inspectorul păru mulțumit de această 
explicație. Carter păstră pentru sine o altă 
ipoteză, care excludea furtul: în intenţia de a 
salva tezaurul lui Tutankhamon, acesta fusese 
mutat dintr-un alt mormânt, într-o oarecare 
graba chiar. Tulburări politice? Procedeu magic? 
Dorinţa de a păstra un mesaj ezoteric 
considerat esenţial? Probabil, câte ceva din 
toate acestea. 


Ibrahim Effendi băgă de seamă capacul 
coșului și firele de trestie. Le dădu la o parte și 
dădu la iveala o porţiune deteriorată a 
peretelui. 

— Mai exista o încăpere. 

— În mod sigur, admise Carnarvon. Ar fi însă 
imprudent să  distrugem acest perete 
despărțitor, înainte de-a goli anticamera. 

— Cum vedeţi continuarea acestor lucrări? îl 
întreba funcţionarul pe Carter. 

—E o muncă uriașă. Trebuie să ridicăm 
planuri, să fotografiem totul, având grija ca prin 
flash-ul cu magneziu să nu dam foc și abia apoi 
să scoatem obiectele fără a le distrage. Fără 
îndoială, unele vor trebui restaurate chiar 
înainte de-a fi aduse la suprafaţă. Colaboratorul 
meu, Callender, se va ocupa de construirea unui 
grilaj din fier, care va feri mormântul de lăcomia 
oamenilor. În plus, un paznic va rămâne pe 
timpul nopţii pe culoarul din interior. 

— Perfect. Din două-n două zile, un inspector 
al agenţiei va veni să constate cum avansează 
lucrările. Directorul nostru ţine foarte mult la 
legalitate. 

— Ca și noi, aprobă lordul Carnarvon. 

x 

Primul val de invadatori se năpusti asupra văii 
chiar în acea după-amiază. La Luxor nu se mai 
vorbea decât despre fabuloasa descoperire 
făcută de Carnarvon și de Carter; egiptologii se 


îmbulzeau pe malul vestic,  crezându-se 
îndreptăţiți sa arunce o privire asupra 
mormântului pe care un arheolog, mai mult 
amator, avusese nesocotinţa să-l readucă la 
lumina. 

Cu o hotărâre de neclintit, Howard Carter 
refuză sa deschidă grilajul. Urletul haitei de 
câini, pe care îi tot auzise lătrând de-a lungul 
întregii sale cariere, nu-i stârnea teamă. 

— Nu este mormântul lui Tutankhamon, ci al 
lui Horemheb! avansa ideea un erudit britanic. 

— lnexact. Informaţi-vă mai corect: acela se 
află tot în vale, dar în altă parte. 

— Nu este oare o ascunzătoare pentru obiecte 
regale? sugera un savant francez. 

— Nu. 

— Se crede c-ar fi vorba despre obiecte 
mesopotamiene, afirmă un german, și nu 
despre un mormânt egiptean. 

— Este vorba despre arta faraonica cea mai 
pură și mai desăvârșită, în stilul dinastiei a 
optsprezecea. 

— Arătaţi-ne capodoperele! 

— Lordul Carnarvon a hotărât să-și ia răgazul 
necesar. De vreme ce ne aflăm în prezenţa celui 
mai fabulos tezaur descoperit vreodată, îi 
datorăm un total respect. 

— Doar n-aveţi de gând să ne lăsaţi sa 
așteptăm? protestă francezul. 

— La nevoie, și câţiva ani. Domnilor, vă rog să 


mă  scuzaţi. Mă bucură nespus compania 
dumneavoastră, dar aceea a lui Tutankhamon 
mă captivează întru totul. 

x 

Chiar în acea seară, guvernatorul provinciei 
luă masa la Winter Palace cu lordul Carnarvon și 
cu fiica acestuia. 

— Egiptul este mândru de dumneavoastră, 
domnule conte. Howard Carter, arheologul 
dumneavoastră, este un om foarte eficient. Din 
păcate, nu e o prezenţă prea agreabilă. Colegii 
se plâng de atitudinea lui. 

— Şi el se plânge de-a lor, de ani de zile. 
Succesul atrage invidia celorlalţi, domnule 
guvernator. 

— Așa e... dar n-am putea accelera puţin 
lucrările? De obicei, nu se iau chiar atâtea 
precauţii. 

— E adevărat, Belzoni dezgropa un mormânt 
în zece zile, uneori chiar în zece ore... dar 
Tutankhamon cere să fim cu mare grijă. 

— Sper totuși că domnul Carter nu ţine să 
inventarieze obiectele unul câte unul... 

— Bineînţeles că da, răspunse /ady Evelyn. 
Nici o presiune nu l-ar determina să facă altfel. 

— Ştiinţa e în așteptarea unei publicări 
urgente... 

— Ştiinţa va accepta să meargă în ritmul 
cercetărilor. 

— Cred că n-ar trebui reeditată trista 


experiență cu mormântul 55, spuse afabil 
Carnarvon. Dezgropat în mare viteză, acesta a 
fost devastat chiar de către specialiști. 

— Desigur, desigur... Dar și un an de lucru ar 
fi deja cam mult pentru... 

— Tutankhamon va hotărî, spuse /ady Evelyn 
cu un zâmbet fermecător. 

Carnarvon aprecie că s-a jucat destul cu nervii 
oaspetelui său. 

— Vă asigur, domnule guvernator, că vom 
organiza inaugurarea oficială a mormântului, 
așa încât dumneavoastră înșivă și oamenii cei 
mai de vază să puteţi admira tezaurul. 

— Ah... Ce idee minunată! Aţi stabilit o dată? 

— 29 noiembrie v-ar conveni? 

— Admirabil. 

Atmosfera deveni sincer destinsa. 
Guvernatorul primi asigurări că va fi printre 
primii care vor contempla comorile încă 
interzise oamenilor de știință chiar. Carnarvon 
evita să-i spună ca invitaţiile erau deja trimise și 
că omisese să ceară aprobarea Agenţiei pentru 
Antichităţi. 

x 

Ştirea se răspândi ca fulgerul în tot Egiptul. 
Lipsiți de informaţii precise, ziariștii erau siliți să 
brodeze și să dea frâu liber imaginației, căci 
Carnarvon refuza orice întâlnire cu presa înainte 
de inaugurarea oficiala, ce se anunţa a fi un 
eveniment național. 


La 28 noiembrie se răspândi un zvon: în Valea 
Regilor ar fi aterizat trei avioane. Numeroși 
martori l-ar fi văzut pe Carter transportând el 
însuși lăzi uriașe pentru a le umple. Încărcate cu 
tezaurul lui Tutankhamon, avioanele și-ar fi luat 
zborul într-o direcţie necunoscută, iar ticălosul 
de arheolog ar fi dispărut. 

— Valea este o regiune plină de miraculoase 
posibilităţi, le declară Carter celor douăzeci de 
reporteri sosiți să verifice, dar nu poate servi 
drept pistă de aterizare pentru avioane: prea 
multe locuri scobite și prea multe ridicături de 
nisip! 


CAPITOLUL 64 


Lady Allenby, ca reprezentant al înaltului 
comisar britanic reținut la Cairo, guvernatorul 
provinciei și mai-marele poliției locale erau în 
fruntea personalităţilor care, la 29 noiembrie, se 
înghesuiau în fața caii de acces către mormânt. 
Dintre notabilităţi, unii observaseră absenţa lui 
Pierre Lacau ori a vreunui însărcinat cu lucrări 
de arheologie din partea Ministerului Lucrărilor 
Publice. Lordul Carnarvon se purta de parcă 
mormântul i-ar fi aparţinut. Dar cine, oare, în 
clipe ca acelea, s-ar fi gândit să-i reproșeze? 

Carter era cam agitat. El, care detesta 
mondenităţile, se vedea obligat sa ofere 
explicaţii acestor personaje  guralive și 
indisciplinate, care nu se gândeau decât la 


respectarea privilegiului lor: acela de a fi primii 
care să vadă aurul faraonului misterios. În timp 
ce el îi conducea pe coridorul în pantă, 
Carnarvon se ocupa de presa pe care-o 
redusese la esenţial: numai Arthur Merton de la 
Times fusese autorizat să viziteze mormântul și 
să scrie un articol. 

— Colegii mei egipteni sunt nemulţumiţi, 
mărturisi acesta. lar Bradstreet, corespondentul 
de la New York Times, este furios și ameninţă cu 
represalii. 

— Americanii sunt mereu susceptibili. 
Dumneata fă-ţi treaba și nu te ocupa de rest! 

Incântat, Merton scrise un reportaj de primă 
pagina, epocal. Articolul exclusiv din Times, 
consacrat celei mai senzaţionale descoperiri a 
secolului, făcu rapid înconjurul lumii. 
Tutankhamon deveni o vedetă foarte 
mediatizată: 

publicaţii cotidiene și săptămânale îi dedicau 
tot atâtea articole cât unui monarh în exerciţiu. 

Carnarvon era mai curând mulţumit de 
strategia sa. Concentrând informaţia, dădu o 
lovitură de maestru; o dispersie i-ar fi diminuat 
efectul. Că ziariștii se băteau între ei și-l curtau 
pe Merton era o mângâiere pentru el; n-avea 
însă cum să-l evite pe adversarul care, în 
această după-amiază de 30 noiembrie, se 
îndrepta încet către intrarea mormântului. 

— Frumoasă descoperire, zise Pierre Lacau. 


— E meritul lui Carter. 

— Se aude că micuța ceremonie de ieri a 
decurs bine. 

— Carter i-a cucerit pe toţi. 

— În calitate de director al Agenţiei pentru 
Antichităţi, mi-ar fi plăcut să fiu de faţa. 

— O regretabila eroare la redactarea 
invitaţiilor ne-a răpit aceasta bucurie. 

— Eroarea s-a produs și în cazul Ministerului 
Lucrărilor Publice. 

— Un regretabil efect de antrenare. 

— Intenţionaţi să-mi interziceţi intrarea în 
mormânt? 

Contele se prefăcu indignat. 

— Nici să nu vă treacă prin cap așa ceva! 
îngăduiţi-mi să vă-nsoţesc. Carter va fi încântat 
să vă revadă. 

Cei doi bărbaţi nu-și strânseră mâinile. Carter, 
care începuse să alcătuiască inventarul, nu se 
întrerupse din lucru. Lacau nu se arătă 
emoţionat la vederea operelor unice care 
umpleau anticamera. Carnarvon îi spuse că 
mormântul fusese din nefericire jefuit și că 
încăperea aceea comunica cu încă două, din 
care una era inaccesibila. 

— Când veţi străpunge peretele? 

— Nu mai devreme de februarie viitor. Trebuie 
să mă întorc la Londra, iar Carter dorește să 
înainteze sistematic cu maximum de precauţii. 

— Cu atât mai bine. Aveţi foarte mult noroc. 


— Oare nu noi l-am căutat? 

— Tot ce se află aici are o valoare 
excepţională. Vă consider deopotrivă 
răspunzători de protejarea acestor obiecte. 

— Sunt fericit să v-aud spunând asta, îi replică 
ironic Carter. 

x 

Cu dosul palmei, Carter împinse la o parte 
maldărul de telegrame şi scrisori adunate pe 
masa sa de lucra. 

— Au înnebunit... Nici nu știam că am o sută 
de veri primari, toți gata să vină să mă ajute și, 
mai ales, să împartă cu mine comoara! 

— Articolul din Times, revândut întregii prese 
din lume, a făcut peste tot senzație, îi spuse 
Carnarvon. Tutankhamon a devenit cea mai 
mare vedetă internaţionala, iar dumneata, vrei, 
nu vrei, ești impresarul ei. 

Așezat într-un șezlong, contele sorbea dintr-un 
pahar cu bere; începea să fie amuzat. 

— Eu sunt arheolog și vreau liniște! 

— Calmează-te, Howard! Agitaţia se va potoli 
de la sine. 

— Au trecut deja zece zile și nu dă semne că 
s-ar linişti! Felicitările mai mult sau mai puţin 
ipocrite mai treacă-meargă... Dar cum să fii de 
acord cu amenințările, cu blestemele, cu 
sfaturile prostești și zeflemelele de doi bani? Mii 
de persoane îmi cer să le expediez un strop de 
aur, ca să-l păstreze ca pe moaște! 


— Preţul faimei, dragul meu. De la omul cel 
mai bogat de pe pământ se poate cere totul. 

— Nimeni nu-l va jecmăni pe Tutankhamon. 

— Ce faraon! El, despre care nu se știe nimic, 
pune în umbră capetele încoronate ce conduc 
lumea de azi, conferințele internaţionale, 
dezbaterile despre distragerile provocate de 
război și chiar concursurile de crichet: după 
atâtea secole de tăcere, Marele Necunoscut iese 
la rampă, cu voce tunătoare. 

— Ştiţi că suntem acuzaţi de-a fi trezit 
duhurile rele adormite în mormânt? Din cauza 
lor, adică a noastră, comit soldaţii belgieni 
atrocități în Congo! 

— La cât ai făcut lumea întreagă să viseze, n- 
ar trebui să-ți pese de câteva coşmaruri, 
Howard! 

— Nu mai pot ieși de aici fără să fiu hărțuit de 
ziariști. Vor să afle totul despre Tutankhamon. 

— Ce le răspunzi? 

— Că a murit și că este îngropat în Valea 
Regilor. 

— Nu cred că-i amuză. 

— Nu-i mai suport! Mi-am dus viaţa în slujba 
Vechiului Egipt, prin cele mai retrase și mai 
neprielnice locuri, mișcând din loc tone de nisip, 
învățând lecţia răbdării și a singurătăţii. Nu sunt 
o paiaţă, ci un om de știință. Scăpaţi-mă de 
acești paraziți! 

— Fii tare, Howard! Din nefericire, acesta nu-i 


decât începutul epidemiei de publicitate. 
x 


În decembrie 1922, hoardele de ziarişti 
năvăliră pe lângă savanti, negustori și, mai ales, 
turiști. Mormăitul lui Tutankhamon era un popas 
la modă, absolut obligatoriu pentru toţi; erau 
datori să-i contemple intrarea și să o forţeze cu 
toate tertipurile imaginabile. În zarva, iureșul și 
tot praful pe care-l stârneau, toţi voiau să 
discute cu Carter, să-i pună întrebări, să afle ce 
mai ieșise la iveală. 

De cum se lumina de ziuă, turiștii americani 
soseau în șarete sau călare pe măgari și se 
înșirau pe parapetul pe care Carter pusese să 
fie construit de jur-împrejurul mormăitului. Își 
spuneau că în curând avea să se producă un 
eveniment cu totul excepţional, ca de pildă 
apariţia unei statui din aur sau chiar a mumiei; 
unii vorbeau fără oprire, alţii citeau pentru a fi 
văzuţi că o fac și toţi se fotografiau lângă 
mormânt. Când ieșea să ia puţin aer, Carter era 
apostrofat şi mulţimea devenea, aproape 
instantaneu, isterică. De câteva ori, arheologul 
crezuse că parapetul va ceda. 

În acea dimineaţă de decembrie, un telegrafist 
obținuse autorizaţia de a trece de pază și de a 
pătrunde pe coridor, unde îl aștepta Carter. 

— Un mesaj pentru nune? 

— Da și nu. 

— Adică? 


— Sunt un turist. Agenţia mi-a făgăduit că voi 
vizita mormăitul. Am făcut rost de uniformă și 
iată-mă! 

Carter îl înșfăcă pe caraghios de gulerul hainei 
și-l împinse afară din mormânt. Abia se achitase 
de această datorie, când își făcu apariţia un 
grup de oficiali. Carter trebui să le examineze 
recomandările din partea unor diplomaţi și a 
unor funcţionari ai Muzeului din Cairo și să se 
asigure că nu erau falsuri. Timp de o jumătate 
de oră, le prezentă, ca atâtor altora, 
capodoperele aflate în anticameră. 

La ieșire, unul dintre acești privilegiați îi șopti 
la ureche soţiei sale: „La urma urmelor, nu e 
mare lucru de văzut”. Înfuriat, Carter închise 
grilajul din lemn, părăsi valea, traversă Nilul și 
se năpusti în biroul Agenţiei pentru Antichităţi, 
în care Ibrahim Effendi sorbea dintr-o cafea. 

— Mormântul lui Tutankhamon nu se mai 
vizitează! 

Funcţionarul se ridică buimăcit. 

— Domnule Carter! Este de-a dreptul 
imposibil! El atrage mii de turiști, hotelierii și 
comercianții sunt încântați! 

— Am de gând să-l zidesc și să dispar până se 
termină toată nebunia asta. 

— Veţi fi considerat un om egoist și lipsit de 
maniere. 

— Merită, oare, un cercetător aceste critici, 
numai pentru că nu doreşte să fie deranjat din 


munca sa? Zece vizite într-o zi înseamnă cinci 
ore de lucru pierdute. De ce acești veșnic 
privilegiați să se bucure de mai multe drepturi 
decât alţii, când ei își bat joc și de 
Tutankhamon, și de mormăitul său, ca și de tot 
Egiptul? Vin aici doar din curiozitate și din 
snobism. Tot ce contează e să se fălească, 
așadar, cu relaţiile lor, lăudându-se că au reușit 
astfel să smulgă un permis de trecere. 

— Prin meseria dumneavoastră... 
— Hai să vorbim despre meseria mea! 
Arheologia este un amuzament al miliardarilor: 
iată ce se-aude de peste tot. Oare câţi 
„arheologi” și-au bătătorit mâinile lucrând pe un 
șantier? Ei lasă, de obicei, treaba pe mâinile 
unor tocmiţi cu ziua ori a incapabililor! Eu am 
datoria să protejez tezaurul lui Tutankhamon și-l 
voi apăra. Nu pot accepta ca niște imbecili să 
comită stricăciuni în anticameră, răsturnând 
obiecte pe jos. De acum înainte nu voi mai ţine 
cont de recomandări: vizitele le voi autoriza 
numai eu. 

Carter plecă trântind ușa. Funcţionarul se 
gândi că totuși cercetătorul avea un dar 
înnăscut de a-și atrage numeroase dușmănii. 


CAPITOLUL 65 
În seara de 2 decembrie, Carter, Carnarvon și 
lady Evelyn cinară într-un salon privat de la 
Winter Palace. Într-o rochie decoltată de culoare 


turcoaz, tânăra femeie strălucea de frumuseţe. 
Contele părea să fie într-o excelentă dispoziţie. 
Carter era însă obosit și îngrijorat. 

— O informaţie să mori de râs, Howard: am 
fost contactat de Budge, custodele colecţiilor 
egiptene de la British Museum care este, dintr- 
odată, de părere că dumneata și cu mine 
suntem mari arheologi. 

— Vrea să obţină obiecte. 

— Pari să nu crezi în sinceritatea lui. 

— British Museum nu va căpăta nimic! 

— E și părerea mea. După ce te vezi dat la o 
parte atâta vreme, e firesc să devii puţin 
ranchiunos. 

Lady Evelyn își exprimă și ea îngrijorarea. 

— S-ar zice că sunteţi la capătul puterilor, 
domnule Carter. 

— Sunt foarte neliniștit. 

— Din ce motiv? 

— Studiul acestui mormânt și al comorii sale 
mă depășește. Nu numai că va dura și va costa 
destul pentru a-l goli, dar aș mai avea nevoie și 
de experţi. 

Carnarvon se temuse de aceste cuvinte. 

— Durează și costă, repetă el. 

— Doar n-ai să renunţi, tată! 

— Dacă renunțăm la concesiune în favoarea 
agenţiei, spuse Carter, vă pierdeţi orice drept 
asupra obiectelor. 

— Ce soluţie îmi propui? 


— Să formam o echipă. 

— Excelent, făcu /ady Evelyn. 

— V-aţi ales deja colaboratorii, anticipă 
Carnarvon. 

— Prietenul meu Winlock m-a ajutat foarte 
mult. 

— Metropolitan Museum! La asta te gândești? 

— Un partener credincios și devotat, nu-i așa? 

— Şi echipa? 

— Harry Burton, cel mai bun fotograf din lume 
în domeniul arheologiei; Arthur Mace, nepotul 
lui Petrie, specialist în restaurări și împachetări 
de obiecte, și doi desenatori. Profesorul 
Breasted se va apleca asupra inscripţiilor, ca și 
lingvistul Gardiner. Callender va fi în continuare 
alături de mine, iar chimistul Lucas nu va 
întârzia nici el să ni se alăture. 

Carter își aprinse o ţigară. 

— Bine lucrat, Howard. Mă uimești din zi în zi 
mai mult. Nici nu m-aș fi gândit că dumneata 
poţi fi și un îndrumător de oameni, în stare să 
formeze cea mai bună echipă a momentului. Un 
amănunt totuși mă preocupă: cât mă va costa 
asta? 

Carter zâmbi. 

— Nimic. 

Obișnuit de multă vreme cu fumatul, 
Carnarvon fu totuși pe punctul de-a se îneca cu 
fumul de ţigară. 

— Poftim? 


— Descoperirea noastră l-a entuziasmat pe 
Lythgoe, unul dintre directorii de la Metropolitan 
Museum. Își lasă gratuit personalul la dispoziţia 
noastră. 

— Ce speră? 

— l-ar plăcea să vă întâlnească și să 
negocieze... pe o altă temă. 

— Mă simt ușurat... M-am speriat, pentru o 
clipă. Unde se află acum domnul Lythgoe? 

— La Londra. E de părere că discuţiile nu 
trebuie să aibă loc în Egipt. 

— Are dreptate. Zidește mormântul, pune-l 
sub pază și adună-i cât mai repede pe membrii 
acestei echipe. Vom pleca la Londra pe 4 
decembrie. 

— Atât de curând? protestă /ady Evelyn. 

— N-avem de ales. Howard este un tip 
nemilos. Ne vom întoarce de-ndată ce va fi 
posibil. 

Carter înţelese că tristețea pe care-o citea în 
ochii lui /aay Evelyn îi era adresată lui. 

— Excelentă idee, fotograful ăsta! reluă 
Carnarvon. 

— Vă cunosc înclinația pentru această artă 
însă... 

— Nu m-ai jignit: deși sunt foarte talentat, am 
ratat aproape toate peliculele! Dumneata, 
Howard, să nu uiţi să pictezi. Tutankhamon este 
un subiect inepuizabil. Va veni o vreme când va 
fi bătaie pe pânzele dumitale și vei deveni 


miliardar. 

— Voi avea în vedere sfatul dumneavoastră. 

Oare ea se gândea la acel „va veni o vreme”? 
se întreba Carter. 

x 

La 4 decembrie, contele și fiica sa părăseau 
Luxorul, îndreptându-se spre Cairo. Carter îi 
însoțea; îi propusese lui Carnarvon o listă de 
cumpărături absolut necesare. Scara ce ducea 
la mormânt fusese zidită până la treapta cea 
mai de sus. Situl era păzit de soldați egipteni, la 
care se adăugau oamenii de încredere ai reis- 
ului. Turiștii însă n-aveau ochi decât pentru un 
uriaș înarmat cu o pușcă, așezat pe un bloc de 
piatră pe care fusese pictat blazonul lordului 
Carnarvon. Callender ar fi tras în oricine ar fi 
încercat să pătrundă în zona interzisă. Nici 
arșița și nici glumele proaste nu-l făceau să se 
abată de la misiunea sa; datorită lui, Carter 
putu să plece liniștit. 

La Cairo, Carnarvon se cază la Shepheard, un 
hotel construit în cea mai pură tradiţie 
londoneză; acolo erau găzduiţi în fiecare iarnă 
turiști englezi de cea mai bună condiţie. Ei își 
luau cu plăcere micul dejun și ceaiul în grădinile 
separate cu grilaje de strada centrală, curată și 
bine marcată. Cochete, doamnele își urmau 
netulburat obiceiul de a-și etala toaletele la 
intrarea fastuoasa, decorată cu palmieri. 

Carter era visător. În timpul călătoriei, contele 


pomenise două mari proiecte: primul, o serie de 
cărți despre mormânt, înțelegând o ediţie 
populară, destinata marelui public și o ediţie 
științifică, de mai mare amploare; al doilea, un 
film ușor, de divertisment. Carter se împotrivi; 
el nu era nici scriitor, nici regizor. 

Contele îl sfătui să lucreze cu specialiști și să 
nu-și neglijeze nici interesul personal, evaluând 
beneficiile pe care le-ar obţine. Dacă 
descoperitorii mormântului nu s-ar gândi și la 
aspectul comercial al tezaurului găsit, atunci se 
vor găsi alţii care să fructifice acest avantaj. 

— Am o întâlnire plicticoasa la hotel, Howard. 
N-ai vrea dumneata să-i araţi fiicei mele orașul 
vechi? Susie s-ar dovedi total incompetentă. 

— Mi-ar plăcea să mă ocup neîntârziat de 
cumpărături. 

Lady Evelyn considera că e momentul să 
intervină. 

— Luaţi-mă și pe mine! Am o pofta nebuna sa 
colind bazarurile. 

— Mă tem că astfel de locuri... 

— Mă voi simţi apărată. 

x 

Emisarul în exercițiu al guvernului britanic era 
la fel de lugubru ca și cei de dinainte. Talia 
mijlocie, ochii lipsiți de strălucire şi costumul gri 
îl făceau să fie tot atât de agreabil precum 
smogul. 

— Suntem din cale-afară de miraţi, lord 


Carnarvon! 

— Vă înţeleg. Nu apare câte un Tutankhamon 
la fiecare sfârșit de săptămână. 

— Nu mă refer la epopeea dumneavoastră 
arheologica; aceasta, sub aspect tehnic, nu ne 
interesează, ci la tăcerea de neînțeles pe care 
ați adoptat-o de când v-aţi întors din Egipt. 

— Cu toate acestea, motivul e simplu. 

— Aţi fi atât de amabil să mi-l spuneţi? 

— Tutankhamon. 

— Poftim? 

— Epopeea mea este și o aventură spirituală. 
Așa se face că politica mă interesează mai 
puţin. Câtă vreme te gândești la nemurirea unui 
faraon, preocupările omenești ţi se par derizorii. 

— Să nu vă pierdeţi bunele obiceiuri, domnule 
conte! 

— Dimpotrivă, prietene, dimpotrivă! 

x 

Carter avea nevoie de un grilaj din fier, de 
produse chimice, de material fotografic, de lăzi 
de diferite dimensiuni, de treizeci şi două de 
baloturi de material de vătuire, care însumau 
vreo doi kilometri, și cam tot atâta stambă și 
fașă. Mai intenționa să cumpere un automobil și 
câteva măruntțişuri. 

Khan el-Khalili, cel mai mare bazar din Orient, 
își întindea cele zece mii de dughene pe o rețea 
de străduţe întortocheate și întunecate, unde se 
vindeau aur, argint, pietre prețioase, 


condimente, antichităţi false și autentice, 
mobile, covoare, puști, pumnale și orice produs 
al industriei vechi ori moderne. Ce nu era la 
vedere în aceste prăvălii se putea obţine prin 
complicate tocmeli. 

Lady Evelyn aprecie abilitatea lui Carter în 
această privinţă, admira apoi arzătoarele pentru 
arome, se îmbătă de mirosul de lotus și de 
iasomie, și achiziţiona două ouă de strut pentru 
colecţia sa. 

Când avu siguranța că mărfurile comandate 
de el vor fi livrate la Luxor în cel mai scurt timp, 
Carter o duse pe tânăra femeie la citadelă. De 
pe metereze, se deschidea întreaga perspectivă 
a metropolei Cairo. Din acest punct, mizeria 
cartierelor sărace nu-ți mai sărea în ochi; 
deasupra unui amalgam de clădiri înghesuite 
unele în altele, își ridicau capul minarete, 
turnuri şi câteva cruci creştine. În depărtare, se 
profilau piramidele de la Giseh, Abusir și 
Saqqara. 


— N-am nici un chef să mă întorc în Anglia. Nu 
l-ați putea convinge pe tatăl meu... 

— O singură ființă are într-adevăr putere 
asupra lui: dumneavoastră, /ady Evelyn. 

— Am oare dreptul să-l las singur? 

— Ar fi o trădare. 

— Și cea mai iubitoare dintre fiice, nu trebuie 
ca, într-o bună zi, să-și părăsească părinţii? 


Carter nu îndrăzni să-i răspundă. În sclipirile 
amurgului, luminile orașului se amestecau cu 
felinarele galbene și roșii ale cafenelelor. 

— Nu-mi cereţi să descifrez destinul... Cu mai 
mulţi ani în urmă, am fost nevoit să întrerup o 
campanie de săpături la numai câţiva metri de 
scara ce duce la mormântul lui Tutankhamon. 
De ce oare soarta mi-a hărăzit atâta îndoială, 
efort și suferință? Poate pentru că în anul marii 
descoperiri, dumneavoastră, /ady Evelyn, 
trebuia să împliniţi douăzeci de ani. 

Tânăra se simţi mișcată la vederea expresiei 
chinuite a lui Howard Carter. Nu avea nimic din 
trăsăturile unui seducător, ba chiar, lipsit de 
farmec, avea și purtări cam aspre; în seara 
aceea însă speranţa într-o fericire de neatins îi 
îmblânzea chipul. 

Nici unul din ei nu strică liniștea înserării. Din 
Cairo, muma întregii lumi civilizate, așteptau un 
nou răsărit. 


CAPITOLUL 66 


Prietenia, o valoare sacră de altfel, devenea 
uneori 0 povară; misiunea pe care i-o 
încredințase Carnarvon îi displăcea lui Carter în 
cel mai înalt grad: să se întâlnească cu 
directorul Agenţiei pentru Antichităţi și să obţină 
anumite asigurări. 

In ajun, vaporul plecase luându-i pe conte și 
pe /ady Evelyn înapoi în Anglia; anumite gesturi 


și priviri îl făcură pe Carter să spere că ea nu-i 
va respinge sentimentele. N-avusese însă 
curajul să-i adreseze marea întrebare, de teamă 
să nu pună capăt visului. 

Venind în întâmpinarea dorinţei lordului 
Carnarvon, Pierre Lacau acceptase să-l 
primească pe Carter, fără ceremonie, cât mai 
departe de biroul său; întâlnirea nu era 
înregistrată nici în agenda oficială a directorului. 
Cei doi se întâlniră, așadar, ca din întâmplare, la 
sfârșitul după-amiezii, în curtea plină de nisip a 
muzeului Bulaq, unde Mariette amenajase 
primul corp de clădire anume dedicat civilizaţiei 
faraonice. 

Chiar în dimineaţa acelei zile, Carter primise o 
telegramă de la Ahmed Girigar: 


Îmi îngădui s-o informez pe Excelenţa Sa că 
totul merge bine și că ordinele sale sunt urmate 
potrivit instrucţiunilor. Toţi cei de-aici salutăm 
respectabila dumneavoastră persoană și pe toți 
membrii familiei lordului Carnarvon. 

Acest text scurt îl liniști și îl mișcă până la 
lacrimi; un asemenea devotament îi dădea 
curaj. 

Rece, elegant, Lacau își privi interlocutorul cu 
un aer de superioritate amestecat cu dispreţ. 

— Necazuri, domnule Carter? 

— Nici unul. 

— De ce atâta mister? 


— Lordul Carnarvon este preocupat de felul în 
care se vor împărți obiectele. 

— Ah, împărţirea! 

Era, într-adevăr, de discutat. 

— Ce intenţii aveţi? 

Carter știa că este prea direct, chiar brutal, 
dar tonul pe care îi vorbi Lacau îi displăcu 
profund. 

— Voi proceda după cum s-a stabilit. Pentru că 
lordul Carnarvon preia asupra sa cheltuielile 
unei munci care se anunţă îndelungată și 
costisitoare, va primi obiecte de valoare. 

— Permiteţi să vă amintesc că mormântul a 
fost jefuit. 

— Inspectorii mei au reţinut acest lucru. E 
totuși o chestiune care ar necesita o discuţie 
științifică. 

Lacau nu spuse că întregul conţinut al unui 
mormânt  neprofanat ar trebui să revină 
muzeului; zâmbetul abia schiţat trăda, cu toate 
acestea, convingerea că avea un as în mânecă. 

— Aţi putea să vă angajaţi în scris? 

— Nu este nevoie, domnule Carter. Cuvântul 
meu îi va fi de-ajuns lordului Carnarvon. Poate fi 
liniștit: un anumit număr de capodopere va lua 
drumul colecţiei sale private. 

Stingherit, Carter simţea însă cum reacţiile 
sale erau urmărite ca o pradă. 

— V-aţi format echipa? întrebă mieros Lacau. 

— Mă întorc la Luxor pentru a o coordona. 


— Aveţi mare grijă de Tutankhamon. 

Decât zece minute de conversaţie cu Lacau, 
Carter ar fi preferat o mie de ore de muncă într- 
un mormânt supraîncălzit; putea totuși să-l 
anunţe pe Carnarvon că negocierea pe care i-o 
încredinţase avusese loc. 

x 

Pe 16 decembrie, Carter  redeschise 
mormântul şi pe 17 montă grilajul din fier la 
intrarea în anticameră. Materialul comandat la 
Cairo sosise din ajun; Callender făcu o verificare 
amănunțită a acestuia și se declară mulţumit. 
De-acum, putea începe adevărata muncă. 

Pe 18, echipa se reuni pentru prima dată. 
Carter împărţi teancurile de lenjerie de corp; din 
cauza căldurii din interiorul mormântului, ele 
trebuiau foarte des schimbate. 

— Vă mulţumesc pentru colaborare, domnilor. 
Vă propun să dăm o raită la faţa locului. 

Breasted epigrafistul, Burton fotograful, Mace 
specialistul în restaurare și cei doi desenatori de 
la Metropolitan Museum îl urmară pe Carter. Se 
îndreptară în șir spre coridorul în pantă. Grilajul 
era acoperit cu o țesătură albă. 

— O fantomă britanică? întrebă Burton. 

În timp ce Carter dădu la o parte vălul și 
împinse grilajul, din interiorul anticamerei 
Callender aprinse lumina. Privirile celor din 
echipă căzură mai întâi asupra statuilor celor 
doi paznici ai pragului vieţii, apoi asupra 


tronului de aur; măreţia acestui spectacol, 
somptuoasa lui irealitate îi transpuseră brusc pe 
intrușii veniţi din secolul al douăzecilea în epoca 
de glorie a unui tânăr faraon al cărui suflet 
regăsit strălucea cu sclipirea aurului solar. Cu 
lacrimi în ochi, toţi îl felicitară pe Carter și-i 
mulţțumiră pentru cel mai frumos cadou din 
viaţa lor. Breasted îi strânse atât de tare mâna, 
încât englezul cu greu se putu elibera. 

— După părerea mea, declară Burton, care 
încerca să-şi domine emoția prin ironie, 
afacerea Tutankhamon riscă să fie una fără de 
sfârșit. 

x 

Carnarvon nu știa cum să se mai împartă. 
După o primire triumfală la sosirea în Anglia, 
fusese, pe 22 decembrie, la Buckingham Palace, 
unde regele George V îl primi în audiență 
Strălucitor și vesel, Carnarvon îl cuceri pe 
suveran înainte de-a fermeca opinia publică, 
lacomă să afle amănunte și anecdote. 

Într-o conferinţa ce împânzise toată Londra, 
contele, în pofida ușorului său defect de vorbire, 
avu mare succes cu povestea celor șaisprezece 
ani de căutări, de îndoieli și de speranţe 
zădărnicite, ce se  scurseseră până la 
extraordinara descoperire. Numeroase 
personalităţi veniseră să-l felicite: aristocrați, 
oameni politici, actori, bancheri și chiar celebrul 
jocheu Denoghull. 


În ajunul Crăciunului, în pofida oboselii, 
Carnarvon se duse la Burlington Hotel. Albert 
Lythgoe, directorul de la Metropolitan, îl primi 
cu căldură. 

— Ce victorie, domnule conte! Vizita 
dumneavoastră mă lasă fără grai. 

— Era prevăzută, dragă prietene. 

— Aţi dori puţină șampanie? 

— Nu pot să refuz cel mai vesel dintre vinuri. 

Agitat, Lythgoe răsturnă una din cupe. Vorbea 
cu repeziciune, lăuda meritele lui Carter, 
sărbătorea curajul lui Carnarvon. 

— Ne așteaptă o sarcină grea, mărturisi 
aristocratul. Obiectele sunt atât de multe... Mă 
tem că doar un an nu-i de-ajuns. 

— Echipa de la Metropolitan va fi la dispoziţia 
dumneavoastră atâta vreme cât va fi necesar. 

— Vă sunt recunoscător pentru asta. Mai 
rămâne, desigur, o chestiune delicată: cum vor 
fi împărțite obiectele. 

— Credeţi că muzeul meu... 

— Egiptul e iubitor de dreptate, ca și mine. 
Ajutorul pe care mi-l daţi e atât de preţios, încât 
merită sa fie recompensat. 

Lythgoe l-ar fi îmbrățișat pe conte, dacă 
eticheta n-ar fi interzis o manifestare atât de 
excentrică. 

— Ce atitudine are Lacau? 

— El nu contestă dreptul meu de-a primi o 
parte din obiecte. 


— Să n-aveţi încredere în el, îl sfătui Lythgoe. 
Fără o confirmare scrisa își poate schimba 
oricând punctul de vedere. 

— Cum să-l convingem? 

— Procedând dumneavoastră  înșivă la 
restaurarea obiectelor; Agenţia pentru 
Antichităţi nu e în stare. Cu cât salvaţi mai 
multe obiecte, cu atât Lacau vă va atribui mai 
multe. 

— Nu-mi rămâne decât să vă urez un Crăciun 
fericit. 

Pe când străbătea Londra prin noaptea rece, 
contele se gândi la festa pe care avea să i-o 
joace principalului muzeu al ţării sale, British 
Museum, care se arătase atât de dispreţuitor la 
adresa lui Carter. Lordul Carnarvon nu-i iubea 
prea mult nici pe americani, dar, în împrejurările 
date, aceasta era singura soluţie. Binedispus, 
îngânând un refren cunoscut, lordul Carnarvon 
urcă în mașina care-l duse la Highclere, să 
petreacă în familie Crăciunul. Mai ales Eve va fi 
încântată să afle că aventura continua. 


CAPITOLUL 67 


La 25 decembrie, Carter hotărî să aducă la 
lumină primul obiect. De parcă ar fi presimţit 
nenorocirea, mobilele prinseră să  scârţâie 
ciudat. 

— Din nou fantoma, spuse fotograful. 

Lui Callender, gluma nu i se păru amuzantă. 


Carter le ceru colaboratorilor să se deplaseze cu 
cea mai mare prudenţă pe aleea micuță 
deschisă în centrul anticamerei. Orice mișcare 
bruscă ar fi putut duce la prăbușirea mai 
multora dintre obiectele acoperite cu un strat 
subțire de praf de culoare roz, pe care 
arheologul îl îndepărtă cu apă călduţă. 

Mace apucă o pereche de sandale. Abia le 
atinsese, că le și dădu drumul de parcă ar fi 
tinut o bombă pe cale de-a exploda. 

— Nu le putem scoate de aici înainte de-a le 
recondiţiona. Altfel, s-ar transforma în pulbere. 

Americanul folosi parafină, pe care-o lăsă să 
se-ntărească timp de două ore. Apoi pulveriză 
buchetele funebre cu celuloid. Carter înţelese că 
fiecare tip de obiect ridica probleme de 
conservare specifice, că deplasând unul singur 
risca să le deterioreze pe celelalte și că multe 
dintre ele trebuiau restaurate pe loc, chiar în 
spaţiul minuscul al anticamerei. Şi Callender 
păru speriat de o astfel de întreprindere uriașă, 
pentru care s-ar fi cerut mâini de zână. 

— Orice neglijenţă din partea noastră s-ar 
dovedi criminală, zise Carter. Trebuie să 
transmitem lumii acest tezaur și să dovedim că 
suntem la înălţimea șansei pe care o avem. 

— Uneori e bine să fii doar fotograf, remarca 
Burton. 

— Nu folosiţi o lumina prea puternică. 

— O penumbră mi-ar fi de-ajuns... Dar vă 


propun o soluţie mai bună: două proiectoare 
portabile. Ele ar da o lumină uniformă, 
superioară flash-ului, și aș putea prelungi timpul 
de expunere. 

După-amiaza, Carter se lovi de o altă 
problemă: abundența de mărgele de pe coliere 
și brățări. Deși firele putreziseră, el refuza să 
sacrifice fie și una singură, puse să se deseneze 
originalele cu exactitate și, mânuind el însuși 
acul, înșiră din nou mărgelele, în ordinea 
stabilită de meșter. 

În jurul intrării spre mormânt, mulţimea era 
tot mai numeroasă. În aplauzele ei susţinute, 
Mace și Callender scoteau obiectele, unul câte 
unul. Lumea ajunsese să  se-mbrâncească 
pentru a nu pierde nimic din spectacolul care se 
prelungea. 

Ducând un colier mare ce scânteia în razele 
soarelui, Carter observă un tânăr arab. Reușise 
să se strecoare în primul rând și părea fascinat. 
Arheologul îl chemă la el; Callender îi permise 
să se apropie. 

— Îmi amintești de cineva... Cum te cheamă, 
băiete? 

— Hussein Abd el-Rassul. 

Unul dintre fiii șefului clanului! Puternicul 
personaj își respectase promisiunile; iată de ce 
Carter ţinu să-i mulţumească într-un mod 
neașteptat. Îi puse lui Hussein colierul la gât, iar 
Burton imortaliza momentul. Pe cămașa albă se 


putea vedea un scarabeu care ţinea soarele cu 
piciorușele din faţă. 

— Când pelicula va fi developată, îţi voi dărui 
fotografia. 

— O voi păstra ca amintire toată viaţa, 
promise Hussein, și o voi arăta oricui va trece 
pragul casei mele. 

x 

Soldați din regiune, funcționari ai Agenției 
pentru Antichităţi și oameni de încredere ai lui 
Ahmed Girigar continuau să stea de pază zi și 
noapte în faţa grilajului exterior. Unele ziare 
anunțau ca sigură sosirea unor bande de 
gangsteri hotărâți să pună mâna pe tezaurul lui 
Tutankhamon; încălcând ordinele lui Abd el- 
Rassul, bandiții locali consimţiră să le vină în 
ajutor. Carter nu ignora astfel de ameninţări și 
lua mereu măsuri de siguranţă; patru lanţuri cu 
lacăt închideau grilajul din lemn de la intrare, iar 
accesul în anticameră era oprit de grilajul din 
fier, cântărind o tonă și jumătate. Orice obiect 
putea fi transportat numai cu aprobarea lui 
Carter. 

— Așa nu se mai poate, se plânse Burton. 
Avem urgentă nevoie de un laborator și de un 
loc pentru depozitare. 

— Camera pentru developări nu-ţi este de- 
ajuns? 

— Mormântul 55 este lângă Tutankhamon, 
însă e prea strâmt. Cine atribuie spaţii? 


— Agenţia pentru Antichităţi. Mă ocup eu, 
răspunse Carter. 

Din nou trebuia înfruntat Rex Engelbach; cu 
un aer tacticos, acesta respinse ideea. Dar, 
când își termina peroraţia, Carter trecu la asalt. 

— Dacă nu ne veţi acorda un spaţiu mai mare, 
nu ne vom putea continua munca. Veţi purta 
întreaga răspundere a acestui eșec. 

Agasat, Engelbach acceptă să trateze. 

— Unde aţi dori sa staţi? 

— Mormântul lui Sethi al II-lea ar fi convenabil. 
E cam îngust, dar e adânc și, cum e puţin 
vizitat, vom priva doar câţiva specialiști. 

—E prea departe de mormântul lui 
Tutankhamon. N-ar fi mai bine dacă s-ar 
construi un hangar mai în apropiere? 

— Turiștii l-ar lua cu asalt. Sunt de acord că 
traseul de parcurs ar fi destul de lung, dar am 
putea amenaja o scurtătură pe care s-o 
interzicem persoanelor neautorizate. 
Securitatea ar fi ușor de asigurat. M-am gândit 
deja la un grilaj din fier. 

Engelbach ezita. 

— Falezele din jurul acestui mormânt îl apără 
de soare, continuă Carter, și-l menţin răcoros 
chiar și vara. În plus, spaţiul din faţa intrării este 
bine curățat. Vom instala acolo un studio 
fotografic în aer liber și un atelier de tâmplărie. 


Engelbach se dădu bătut. 
x 


Fiecare obiect fu așezat pe un pat de câlţi într- 
o targă, apoi legat cu bandaj. Un convoi 
impresionant pleca în fiecare zi de la mormântul 
lui Tutankhamon și se îndrepta spre cel al lui 
Sethi al II-lea. Poliţiști înarmaţi și gardieni dotați 
cu bâte îi supravegheau pe cărăuși și-i ţineau la 
distanță pe curioșii care nu mai terminau de 
fotografiat, erau agitaţi, scoteau ţipete și-i 
îmbrânceau pe ziariştii care  mâăzgăleau 
însemnări. lritat, Carter regreta că, într-o 
singura iarnă, se consuma mai multă pelicula 
decât în toată istoria fotografiei; la cel mai mic 
gest, aparatele se și declanșau. 

De la sosirea preţiosului transport la 
mormântul lui Sethi al II-lea, echipa lui Carter 
acţiona rapid și precis. Numerotare, măsurare, 
relevee de inscripţii, desene, fotografii: pentru 
fiecare obiect se întocmea o fișă de identitate, 
indispensabila studiilor viitoare. Apoi, înainte 
de-a fi ambalată pentru transfer la Muzeul din 
Cairo, orice piesă era depozitata în adâncul 
cavoului lui Sethi al II-lea. 

Tocmai se pregăteau să dea drumul unui nou 
transport, când soarele se făcu nevăzut. Carter 
își ridica privirea; nori mari și negri pătau cerul. 
Callender intră în panică. 

— O furtuna... Dacă răbufnește, s-a terminat 
cu paturile funerare! Nu vom avea timp să le 
punem la adăpost. 

Un fulger brăzdă norii; căzură câţiva stropi de 


ploaie. Se temeau că, dacă ar fi început să 
ploua torențial, în nici cinci minute valea toată 
s-ar fi transformat într-un râu, iar mormântul ar 
fi fost inundat de ape. Nici un grilaj n-ar fi 
stăvilit o asemenea catastrofă. 

Carter închise ochii. 

Nu-i mai rămânea decât să se roage: îi veni în 
minte o invocare a zeului Amon, stăpânul 
vânturilor. Un suflu puternic nu reuși să-l 
răstoarne pe arheolog, dar, la capătul unei 
bătălii scurte, alungă norii și împrăștie furtuna. 

— Acolo sus, cineva ne ocrotește, trase 
concluzia Callender. 

x 

Visul continua. Întins pe pat, Carter citea 
pentru a doua oară scrisoarea pe care o primise 
de la /ady Evelyn. O epistolă lungă, cu un scris 
rotunjit și afectuos... Tânăra femeie își amintea 
de expediţia nocturnă la mormânt, își exprima 
recunoștința faţă de arheolog, descria în 
amănunt întreaga aventură. Urările ei de fericire 
cu prilejul Anului Nou lăsau să se întrevadă 
sentimente sincere și profunde. 

Ea, o aristocrată; el, un plebeu... O poveste 
imposibilă! Va îndrăzni oare să-și mărturisească 
sentimentele faţă de lordul Carnarvon? Sigur că 
nu. Prieten sau proprietar la Highclere, ce 
importanţă mai avea? Carter trebuia să renunţe 
la fericire, pentru că se născuse într-o familie 
săracă, nu frecventase cursurile nici unui mare 


colegiu și nu avea decât cultura îngustă a unui 
arheolog format pe teren și detestat de confrații 
Săi. 

Simţea în el o revoltă împotriva conventiilor și 
a nedreptăţii ce condamnau omenirea să nu 
mai iasă dintr-o luptă de castă pe cât de 
artificială, pe atât de crudă. De data asta însă, 
el, unul, nu va renunţa. 


CAPITOLUL 68 


În jurul lui Demostene, se adunase cea mai 
mare parte a negustorilor de antichităţi din 
Luxor. Toţi erau dușmani neîmpăcaţi ai lui 
Carter, acuzat că ruinează un comerţ altădată 
înfloritor. Descoperirea tezaurului lui 
Tutankhamon agrava și mai mult situaţia; nu 
ieșise din șantier nici măcar un obiect, iar 
amatorii nu mai erau cu gândul decât la 
inaccesibilele minunăţii! Trebuia găsită o soluţie 
imediat. 

— Şi dacă Howard Carter ar comite o greșeala 
profesională? propuse un libanez. 

— Renunţă la ipoteza asta, îl sfătui 
Demostene. E prea cu băgare de seamă. 

— Dar chiar a descoperit mormântul? întrebă 
un sirian. Să se termine cu această legendă! 

— Din nefericire, ea a devenit realitate. 

— Dar există legi, chiar și în ţara asta! Cui îi 
aparţine acest tezaur? Doar nu lui Carter?! 

— Nu uitaţi de lordul Carnarvon. Nu urmărește 


decât să-și îmbogăţească propria colecţie și se 
amuză pe seama funcţionarilor Agenţiei pentru 
Antichităţi, pe care noi i-am fi putut cumpăra 
fără prea multa osteneala. 

— Împotriva lui Carnarvon nu putem face 
nimic, zise vameșul traficanţilor. Pe Carter 
trebuie să-l terminăm. 

— Contaţi pe mine, spuse Demostene. 

— Dacă izbutești, ţi-a pus Dumnezeu mâna în 
cap. 

x 

Howard Carter era cufundat în munca sa; trata 
piesele cele mai modeste ca pe marile 
capodopere. Burton îi adoptase și el ritmul 
infernal și developa mai mult de cincizeci de 
fotografii pe zi. Mace restaura, conserva, 
îngrijea, ambala. Callender meșterea lăzi cât era 
ziua de lungă. 

Seara, în timp ce colaboratorii săi se 
odihneau, Carter își clasa însemnările, făcea 
fișe, aducea la zi jurnalul de cercetător, punea 
în ordine negative și pregătea ziua următoare, 
astfel încât să nu piardă timp; prea multe ore se 
pierduseră cu vizite inutile. Doar noaptea se 
putea bucura de puţină liniște în vale. 

De cum se iveau zorii, turiștii și corespondenţii 
de presă dădeau buzna, cu speranţa de-a vedea 
defilând vreo capodoperă; îndată ce vreunul 
dintre membrii echipei lui Carter scotea la 
lumină un obiect, izbucneau comentariile. 


Circulau mesaje expediate de adepţi ai științelor 
oculte, care implorau să se verse pe pragul 
mormântului lapte, vin și miere, pentru a potoli 
furia duhurilor rele. Acest tărăboi, în stare să 
urce până la cer, punea nervii lui Carter la grea 
încercare. 

Și la Luxor era mare agitaţie; orășelul gemea 
de turiști dezamăgiţi de-a nu fi pătruns în 
mormânt și de ziariști care, după întreceri pe cai 
ori pe măgari, se îmbrânceau să ajungă la 
telegraf cu „noutăţi”. După o asemenea zi, 
noaptea ce urma nu era mai puţin agitată; în 
saloanele marilor hoteluri, după ce se dansa 
vals și polca, se vorbea până în zori despre 
tonele de aur sustrase în mare taină din 
mormânt. 

Carter refuza toate invitaţiile la astfel de 
petreceri, unde prostia n-avea limite. Singura sa 
distracţie era, o dată pe săptămână, să cineze 
singur la Winter Palace. Acolo îl abordă 
nelipsitul Demostene, proaspăt ras și îmbrăcat 
în smoching. 

— Te-ai îmbogăţit? 

Grecul se așeză. 

— Eu nu; dumneata, da. 

— Nu te amăgi. Tezaurul lui Tutankhamon nu-i 
de vânzare. 

— Nu încă. Sute și sute de obiecte... Nici n-ar 
încăpea toate într-un muzeu. După ce lordul 
Carnarvon și Agenţia pentru Antichităţi își vor fi 


luat partea, tot va mai rămâne câte ceva. 

Carter gusta dintr-o tocăniţă de vită; lângă 
farfurie se afla un carnet din care recitea 
însemnările. 

— Ce rămâne, îl îmbie Demostene, aș 
cumpara eu. Profiturile ar fi enorme. Dacă ai ști 
ce clienţi am! Șaptezeci la sută pentru 
dumneata, restul pentru mine... fără a mai pune 
la socoteală acest mic avans. 

Grecul împinse spre Carter un plic burdușit cu 
lire sterline. Arheologul își așeză furculita chiar 
peste el; o picătură de sos se prelinse și lăsă o 
pată pe plic. 

— la seama, Demostene. Îţi murdărești avutul. 

Furios, grecul vâri plicul înapoi în buzunar. 

— Totul se cumpără, Carter! lar eu ofer un 
preţ bun. 

— Îţi pierzi timpul. Tezaurul lui Tutankhamon e 
mai valoros decât toţi banii de pe pământ, 
pentru că ascunde o taină. Această taină nu se 
poate cumpăra cu bani. 

— M-ai ruinat, Carter. O să plătești! 

x 

Redingota neagră, pantalonii de culoare roşie 
și pălăria îi dădură curaj lui Demostene să 
meargă direct la șeic pentru zâr, ceremonia 
magică în care preotul deșertului se folosea de 
forțe de temut. Grecul își spuse numele 
paznicului de la poarta unei case joase și 
murdare. Îndoit de șale, Demostene pătrunse 


într-o încăpere plină de fum și se așeză pe o 
banchetă, alături de o femeie învelită într-un șal 
negru. Înainte de-a sacrifica o oaie, Șeicul 
îngână formule stranii, întunecate; apoi se 
stropi tot cu sânge și se roti în loc, chemând 
duhurile pustiei. 

Femeia își ridică șalul, apucă un cuţit și își 
făcu zgârieturi lungi pe antebraţe. Fără să pară 
că simte cea mai mică durere, își tăie vârful 
arătătorului de la mâna stângă. Îngrozit, 
Demostene o porni către poartă, dar incantaţia 
șeicului îl ţintui pe loc. 

— O, duhuri ale întunericului, ieșiţi din hrube, 
Ucideţi pe  jefuitorii și  profanatorii care 
îndrăznesc să-i tulbure odihna lui Tutankhamon! 

Grecul se clătină pe picioare. N-avea aer. 
Duse mâna la inima și se prăbuși. 

x 

Carter ciuli urechile. De data asta nu se înșela; 
era zgomotul unui motor. Văzu în depărtare un 
nor de praf ce înainta odată cu automobilul. 
Conducând încet, la volan era lordul Carnarvon; 
drumul nu era chiar potrivit pentru deplasări cu 
viteză, iar el căuta s-o scutească de prea multă 
zdruncinătură pe /aay Evelyn, care şedea alături 
de el. Intr-o jumătate de oră, vehiculul parcurse 
distanța de la debarcader până la intrarea în 
vale. 

Toată echipa se strânsese să-i întâmpine pe 
oaspeţi. Foarte emoţionat, contele îl îmbrăţișă 


pe Carter, care surprinse la /ady Evelyn o privire 
drăgăstoasă și furișă. Burton le ceru să pozeze 
pentru o fotografie de grup, cu Susie în prim- 
plan. 

Nerăbdător, Carnarvon merse cu pas grăbit 
până la mormântul lui Sethi al II-lea. 

— De mult mi-am dorit să văd acest loc... 
Magnific, domnilor! 

Contele admiră în voie operele restaurate, 
mult mai strălucitoare acum decât în penumbra 
mormântului. Mace îi arătă mai multe toiege 
bogat ornamentate şi veșminte rituale 
împodobite cu sute de rozete de aur. 

— Formidabila muncă! Merita să fie răsplătită. 

Carnarvon destupă sticla rece de Dom 
Perignon pe care o adusese; Burton umplu 
paharele. Toţi erau mândri și fericiţi. 

x 

— Sunt atât de obosit, Carter! 

Carnarvon se întinsese pe un şezlong din 
ramuri de palmieri. Susie îi moțăia la picioare. 
Cât ţinuse cocktailul improvizat, contele glumise 
și răspândise o energie proaspătă asupra micii 
comunităţi științifice. 

— Sunteţi, cu toate acestea, într-o formă 
excelentă. 

— Aparenţă înșelătoare. 

— Călătoria l-a secătuit de puteri, interveni 
lady Evelyn. 

— Vederea acestor comori mă face iar tânăr, 


spuse contele. 

Cu o pălărie cu boruri largi îndesată pe frunte, 
Carnarvon admira apusul de soare. De pe terasa 
locuinţei de șantier, înălțimile văii erau acum 
tăcute, roz, se topeau în discul de foc ce cobora 
spre lumea de dincolo. 

— Tutankhamon n-a murit, Howard. El a 
traversat lumea subpământeană și reapare la 
timpul său, nu al nostru. De aceea, nu oricine 
trebuie să aibă acces la mormântul lui. Sunt 
asaltat de ziariști din lumea întreagă; de ce nu 
am acorda o exclusivitate definitivă pentru 
Times? 

— Excelenta idee! Corespondentul său la 
Cairo, Arthur Merton, este un prieten și un bun 
cunoscător al arheologiei. El va face o relatare 
corectă a aventurii noastre. 

— Contractul va aduce o sumă frumușică și va 
acoperi o parte din cheltuieli. A avea de-a face 
cu un singur ziarist ar însemna pentru noi atâta 
energie economisită! 

Lady Evelyn privea un set de fotografii 
executate de Burton. 

— Sunteţi convins, domnule Carter, că acesta 
este mormântul lui Tutankhamon? Nu e, oare, 
vorba despre un fel de ascunzătoare? Ramses |, 
care n-a domnit decât doi ani, a fost gratificat 
cu un mormânt mult mai vast decât 
Tutankhamon, care a stat pe tron cel puţin șase 
ani. 


— Nu încetez să mă gândesc la natura exactă 
a descoperirii noastre, mărturisi Carter. E cu 
mult mai mult decât un mormânt egiptean. 
Meșterul a vrut ca așezarea acestui mormânt să 
rămână misterul văii. De pe vremea Noului 
Regat, sub ultimii faraoni cu numele de Ramses, 
urma sa a dispărut din arhive; ascunsă sub 
locuinţele meșterilor, cripta a devenit 
inaccesibilă  hoţilor. De ce? Pentru că 
Tutankhamon era legătură dintre cultul solar 
strămoșesc al egiptenilor și religia zeului unic 
Amon. In el se concentra întreaga înţelepciune a 
Egiptului, ce trebuia păstrată cu orice preţ; 
micul rege era un mare faraon. 


CAPITOLUL 69 


Pierre Lacau își pierdu proverbialul său sânge 
rece. Rupse exemplarul din Morning Post în mii 
de bucăţi și le aruncă la coș. Primele atacuri 
împotriva lui Carnarvon și a lui Carter îl 
amuzaseră. Aflând despre existenţa unui 
contract de exclusivitate cu Times, ziariștii se 
dezlănţuiseră,  acuzându-i pe conte și pe 
arheologul acestuia că prostituează știința și că 
se bălăcesc în mercantilismul cel mai sordid. Și, 
la urma urmei, ce credeau ei? Că mormântul lui 
Tutankhamon era proprietatea lor personala? 

Ediţia de Cairo a Morning Post îl identificase 
pe adevăratul responsabil al acestei situaţii: 
directorul Agenţiei pentru Antichităţi! Lui Lacau 


i se reproşa ca refuză orice informaţie presei, ca 
și cum ar fi fost și el servitorul lui Carnarvon. 
Ziarele egiptene căzură în cursă: de ce 
funcţionarul francez îi cânta în strună 
aristocratului britanic? Ar fi putut foarte bine să 
nu recunoască exclusivitatea ziarului Times și 
să permită accesul tuturor ziariştilor la 
mormânt. 

Prins pe picior greșit, Lacau nu era pregătit 
pentru publicitate; din cauza acestei blestemate 
descoperiri, avea să îndure și el asaltul miilor de 
turiști, celebri sau anonimi, care pretindeau cu 
același arțag un permis de vizitare. Directorul 
plecă de îndată la Luxor, pentru a-l întâlni acolo 
pe Carter. Îl găsi pe șantier, ocupat cu 
împachetarea unui colier. 

— Situaţia devine de netolerat. 

— Munca e tot ce contează. Lăsaţi-i pe 
invidioși sa latre. 

— Ar trebui sa fiți mai amabil cu ziariștii 
egipteni. 

— Un contract e un contract. Să se adreseze 
celor de la Times. 

— Refuzul accesului vizitatorilor la mormânt 
provoacă o vie nemulţumire. 

— Puțin îmi păsă. N-am nici un minut de 
pierdut cu fleacuri de acest fel. 

— Când o personalitate vă prezintă un permis 
guvernamental, încetaţi să-i refuzaţi accesul! 

— Nici gând. Altfel, mormântul se va umple de 


turiști și nu-l vom mai putea inventaria. 

Lacau se simţea prins într-o menghină. 

— Pretind să fie totuși rezervată o zi pentru 
vizitatorii agreaţi de agenţie; ziariști egipteni și 
străini se vor alătura acestora. Numai așa poate 
fi oprita campania de presa îndreptată 
împotriva dumitale și a mea. 

— Cu neputinţă. 

— Am stabilit data de 26 ianuarie. 

x 

Lacau aşteptă în zadar acordul scris al lui 
Carter. ÎI trimise pe Rex Engelbach care, stăpân 
pe prerogativele sale administrative, interveni 
autoritar și vehement. 

— Directorul a stabilit o zi oficială de vizitare. 
Îţi convine, domnule Carter? 

— Nu. 

— Încăpăţânarea dumitale este inacceptabilă! 

— Mondenităţile nu mă interesează. 

— Agenţia pentru Antichităţi... 

— Agenţia pentru Antichităţi nu poate impune 
prezenţa profanilor. 

— Ai senzaţia că lucrezi într-un spaţiu sacru? 

— Aţi început să înţelegeţi. 

Engelbach își pierdu răbdarea. 

— Nenorocita dumitale de ușă blindată duce la 
disperare o lume întreaga! Te comporti ca un 
tiran care ţine pentru sine comori ce nu-i 
aparţin... Dacă o ţii tot așa, iau în calcul armele 
de foc și trec la război! 


— De ce nu cu dinamită? Ar fi mai rapid. 

— Voi reflecta. 

Palid la faţă, Engelbach se întoarse pe călcâie. 

x 

Carter îl pofti pe Carnarvon să între în 
anticamera mormăitului; cum făceau de obicei, 
își încetiniră pasul și își coborâră vocile. In 
apropierea lor, faraonul veghea. 

Se opriră în fața unei cutii cu numărul 43. 

— Asta e? 

— Da. 

— Ești sigur că e vorba despre papirusuri? 

— N-am ridicat decât o dată capacul. Onoarea 
de a verifica vă aparţine. 

Mâna lui Carnarvon tremura. Să descoperi 
papirusuri însemna să ridici un văl de pe 
misterioasa domnie a lui Tutankhamon, să 
descifrezi una dintre etapele cele mai 
întunecate ale istoriei, în fine, să înţelegi de ce 
era unic acest mormăit. 

Contele scoase un prim rulou pe care începu 
să-l desfacă apoi cu mare grijă. 

— Nu e decât în, Howard... O simplă fâșie de 
pânză de in. 

Carter examina și restul cutiei. 

— Într-adevăr, rulouri din pânză de in... Sunt 
totuși sigur că, în acest mormânt, au fost 
ascunse papirusuri. Dacă nu într-o lădiţă, atunci 
cu siguranţă în interiorul unei statui. În vale, știu 
mai multe cazuri asemănătoare. 


— Vom avea oare timpul și mijloacele de a 
deschide toate statuile fără a le aduce 
stricăciuni? 

— De ce pesimismul acesta, Carter? 

— Suntem atacați din toate părţile. 

— Vezi-ţi liniștit de treaba dumitale! îţi stau 
alături. Și amintește-ţi: eu am noroc. 

x 

Entuziasmul echipei era în creştere; fiecare zi 
aducea lotul ei de minuni: un tron având pe 
mijlocul spetezei duhul eternității, care ținea 
snopul de trestii al timpului nesfârșit, un pat 
ritual cu un leu la căpătâi, pe care Tutankhamon 
fusese întins în timpul serbărilor regenerării, un 
sipet din lemn de cedru incrustat cu fildeș și 
acoperit cu un text în care se spunea că ochii, 
gura și urechile regelui se vor deschide din nou, 
într-o altă lume în care suveranul, mângâiat de 
o adiere răcoroasă, va gusta din bucate zeiești. 

Carnarvon trăia momente înălțătoare; mintea 
și inima lui se eliberau de orice neliniști. Se 
surprindea uneori mulțumindu-i lui 
Tutankhamon pentru că-i lăsase acest dar în 
care nu mai spera. Fiica sa îi împărtășea 
bucuria. Lordul nu mai vorbea despre durerile 
sale, își uitase suferinţele, ţopăia ca un puștan, 
de la mormânt la laborator și invers. Eve 
adoptase ritmul de muncă susţinut al lui Carter 
și, alături de el, învăţa să descifreze hieroglifele, 
să facă o descriere la înregistrarea unui obiect 


și să-i evalueze starea. De nedespărţit, Carter și 
lady Evelyn făceau să domneasca pe șantier o 
bucurie tinerească. 

Carnarvon se odihnea la intrarea laboratorului, 
când îl zări pe Pierre Lacau, cu silueta sa 
elegantă și fragilă; un corp străin acestei văi. 

— Fac apel la simţul dumneavoastră de 
răspundere, domnule conte. 

— De ce nu? 

— Credeţi-mă, nu-i de glumit. Din pricina 
încăpăţânării lui Carter, sunt ameninţat și eu 
însumi. 

— Vedeţi bine că-mi pare rău. Howard este un 
om de știință fără darul diplomaţiei, sunt de 
acord. Dar nimeni nu-i pune la îndoială vocaţia, 
priceperea și moralitatea. 

— Într-adevăr, nimeni... Dar măcar lăsaţi-i pe 
ziariștii egipteni să aibă acces la mormânt. Au 
pornit împotriva noastră o campanie din ce în ce 
mai sălbatică. 

— Nu fiţi atât de sensibil la critici, domnule 
Lacau! Contractul semnat cu Times îmi interzice 
orice derogare. 

— De vreme ce nu vreţi să ne înţelegem, mă 
văd nevoit să folosesc alte metode. Veţi primi 
chiar astăzi o somaţie din partea Ministerului 
Lucrărilor Publice, de care depind cercetările 
arheologice. 

Lacau se ținu de cuvânt. Scrisoarea oficială 
avea un ton mai degrabă blând. Consilierul 


juridic al ministerului le recomanda lui Carter și 
lui Carnarvon o atitudine mai conciliantă, astfel 
încât să-și apere interesele și să nu se angajeze 
într-un conflict păgubos pentru toţi cercetătorii 
dornici să exploreze pământul egiptean. Printre 
linii, se strecurau și ameninţări, dar o singură 
concluzie reieșea din scrisoare: echipa trebuia 
să ia măsurile necesare pentru a apăra interesul 
general. 


CAPITOLUL 70 


Carter tocmai își lua cafeaua de dimineaţă, 
când reis-ul îi anunţă o vizită incredibila. 

— Ce nume ai spus? 

— Arthur Weigall. 

Carter lăsă ceașca și ieși pe pavajul din faţa 
locuinţei sale de pe șantier. Niciodată nu va 
tolera prezenţa acestui bandit sub același 
acoperiș. Fost inspector al Agenţiei pentru 
Antichităţi, bănuit de furt și silit să demisioneze, 
Weigall îndrăznea să mai vină în Egipt? 

îmbrăcat elegant, cu un veston în dungi și 
pantaloni gri, vizitatorul era un bărbat destul de 
bine, la fel de ţeapăn ca și gulerul cămâășii sale 
scrobite. Pe cap avea o cască în stil colonial. 
Buzele subțiri și privirea pătrunzătoare 
exprimau o agresivitate ascunsă. 

Cunoscând firea irascibilă a gazdei sale și 
prejudecățile pe care le avea faţă de el, Arthur 
Weigall nu pierdu timpul cu formule de politeţe. 


— Sunt nevinovat și vreau să te ajut. Am venit 
să-ți vorbesc ca un prieten bine intenţionat. 
Ascultă-mă cel puţin câteva clipe, te rog din 
suflet! 

Expresia feţei lui Weigall se schimba întruna; 
ai fi zis că în el se luptau mai multe 
personalităţi. 

— Fii scurt! 

— Ești în pericol, Howard, în mare pericol. 
Egiptul nu mai este o colonie liniștită. Arătând 
dispreț presei autohtone, ai lovit în opinia 
publică. Ești acuzat de furt și lumea a început să 
te  urască. Tutankhamon nu-ţi aparţine; 
militanţii pentru independenţa îl consideră ca pe 
unul de-ai lor, pe care tu l-ai întemnițat. 

— Baţi câmpii. 

— Dumneata ești  pe-alături. Revino cu 
picioarele pe pământ și declară presei egiptene 
că-i dai dreptate să se plângă și că regreţi 
atitudinea ta de până acum. 

— N-am decât o morală: fără regrete, fără 
remușcări. 

— Nu te încăpăţâna, Howard, nu te mai afli 
într-o ţară supusă. În timp ce dumneata ai 
rămas în vremea dinastiei a optsprezecea, 
alături de faraonul  preaiubit, lumea s-a 
schimbat. Nu te bizui prea tare pe protecţia lui 
Carnarvon. E un om slab și bolnav. Și apoi... 

— Apoi? 

— Umblă vorba despre un blestem ce i-ar 


ajunge pe toţi profanatorii mormântului lui 
Tutankhamon. 

— Prostii. 

— Amintește-ţi teribilul avertisment al marelui 
demnitar Ursou: „Cel care, pătrunzând în 
necropolă, îmi va profana mormântul, va fi un 
om urât de lumină; pe altarul lui Osiris, el nu va 
putea primi apă, va muri de sete pe lumea 
cealaltă și nu va putea să-și lase avutul copiilor 
săi”. 

— Nimic din toate astea n-are legătură cu 
mine, obiectă Carter. Ursou trăia în vremea lui 
Amenhotep al lIl-lea, și nu sub domnia lui 
Tutankhamon; eu nu profanez un mormânt, ci îl 
scap de la jaf și distrugere. Și, în sfârșit, eu nu 
am copii. 

— Greșești că nu iei în serios acest 
avertisment. Atât de mult aș vrea să te fac să 
înţelegi... 

— Pleacă! 

— Nu intra în camera secretă, Carter, altfel 
blestemul va cădea asupra ta! 

x 

După o discuție îndelungată, dusă pe alocuri 
pe un ton ceva mai ridicat, Carnarvon obținu 
acordul lui Carter. La data stabilită de Lacau, 26 
ianuarie, toți ziariștii egipteni și străini au putut 
vizita anticamera şi au fost nevoiți să constate 
că activitatea echipei lui Carter era remarcabilă. 

Această concesie însă nu-i stăvili patosul 


răzbunător lui Bradstreet, corespondentul 
ziarelor New York Times și Morning Post. Faptul 
că Times se bucura de exclusivitate i se părea o 
sfidare inadmisibilă. Jurnalistul continua să 
alimenteze o virulentă campanie de opinie 
împotriva echipei de negustori fără scrupule 
care-l ţineau ostatic pe Tutankhamon; Carter 
era înfățișat ca un monstru orgolios și egoist, 
care nu transmitea nici o informaţie serioasă, 
voind să păstreze totul pentru el, în timp ce 
patronul său, Carnarvon, era transformat într-un 
afacerist interesat numai și numai de profit, 
dispus la orice i-ar fi adus avantaje. Cei doi 
jefuitori se arătau cu mult mai eficienţi decât 
bandele de hoţi din Gurnah. De ce capodoperele 
îngrămădite în anticameră nu era deja expuse, 
de ce la mormânt nu era încă permis accesul 
turiștilor? Pentru că Howard Carter, ca un avar 
care strânge la piept un sac de aur, tergiversa 
golirea mormântului și inventa mii de hărţuieli 
administrative ce împiedicau Agenţia pentru 
Antichităţi să-și exercite prerogativele. 
x 


Lady Evelyn îl ajuta pe Carter să răspundă 
unei corespondente din ce în ce mai bogate. 

— Vreţi să vedeți ultimul articol al pramatiei 
de Bradstreet? 

— Nu. 

— Mai bine. Păstraţi-vă energia pentru ceva cu 
adevărat important. Ce facem cu cele o suta de 


cereri de autografe primite astăzi? 

— Mă voi sfătui cu Mace și Burton. Tatăl 
dumneavoastră și cu mine am hotărât să ţinem 
seamă de cei care ne încurajează și înţeleg 
dificultăţile misiunii noastre. 

— Mai avem un vânzător de seminţe britanic 
care ar dori să cultive grâu egiptean, dacă îi 
trimitem din grăunţele găsite în mormânt. 

— Nu înainte de-a le examina noi înșine. 

— Am aici o cerere din partea unui croitor 
parizian care vrea eșantioane de ţesături pentru 
lansarea unei linii Tutankhamon. 

— Răspundeţi-le cum doriţi, lady Evelyn. 

— Se vor descurca și fără noi. Ah... a treia 
scrisoare de la un producător de conserve care 
dorește alimente mumificate. 

Carter își prinse capul în mâini. 

— Nu mai pot... 

Ea se ridică, se apropie de el și-i tampona 
partea de sus a frunţii cu o batistă îmbibată cu 
apă de colonie. 

— Trebuie să rezistaţi, domnule Howard. Dacă 
acum cedaţi, vulturii se vor năpusti asupra lui 
Tutankhamon și astfel se va irosi opera unei 
vieţi întregi. 

— Fără dumneavoastră... 

— Nu mai spuneţi nimic. 

x 

Luna februarie fu neobişnuit de calda. Dese 

furtuni de nisip iritau ochii și creau dificultăți la 


mers. Membrii echipei aveau nevoie să-și 
schimbe lenjeria de corp de mai multe ori pe zi; 
renunțând la complicațiile vestimentare 
obișnuite în călătorii, /ady Evelyn adoptase o 
ținută mai sportivă și își amenajase, în capătul 
mormântului lui Sethi al II-lea, un salonaș privat. 
Ea avea grijă sa nu-i deranjeze pe specialiștii în 
restaurare și împachetare angajaţi într-o luptă 
cu timpul; munca lor trebuia încheiata înainte 
de aprilie, când zăduful ar fi împiedicat cu totul 
îndeplinirea acestei sarcini deja istovitoare. 

Pentru echipă, scoaterea marilor paturi rituale 
fusese un imens succes: un moment neasemuit 
păstrat pentru totdeauna în memoria 
spectatorilor topiţi într-o masă compactă în jurul 
mormântului ori pe traseul spre laborator. Când 
capul de leu apăru în capătul scării 
mormântului, un murmur de admiraţie străbătu 
mulțimea; cu ochii săi gravi și șăgalnici în 
același timp, animalul iscodea sufletele, era viu 
și dominator. Devenise un simbol al trecutului și 
al viitorului, făcând sa dispară miile de ani ce 
despărţeau închiderea mormântului de 
redeschiderea sa. Apoi, martorii urmăriră 
mișcările încete ale lui Callender, care așeza 
capodoperele în lăzi mari, vătuite. 

Curioșii ocupaseră cele mai bune locuri încă 
de la ora șase dimineaţa; nimeni nu a fost 
dezamăgit. In ziua aceea fuseseră scoase tronul 
de aur al cărui decor evoca dragostea lui 


Tutankhamon pentru tânăra sa soție și un bust 
al regelui atât de veridic, încă unii crezură că 
suveranul în persoana se deșteptase din somnul 
sau de veci. Până și cei mai sceptici simţiră că 
se întâmpla un eveniment cu adevărat unic; nu 
mai conta ca se pricepeau sau nu la arta 
egipteana, la Tutankhamon ori la istoria 
faraonilor. Prizonieră până atunci în adâncul 
tenebrelor, o forță se prăvălea ca un val peste 
lumea oamenilor, un val fermecat, ce lăsa în 
urma sa o energie în stare să miște conștiinţele. 
x 


Carnarvon susținu, în sfârșit, o conferința de 
presă. Ziariștii se îngrămădiră în cel mai mare 
salon din Winter Palace; în pofida serviciului de 
ordine și a obligaţiei de a prezenta o invitaţie la 
intrare, un număr mare de persoane forțaseră 
intrarea. 

Cu un autentic simţ al punerii în scena, 
contele aşteptă, pentru a lua cuvântul, 
stingerea acelui vacarm. 

— Mulțumită unor eforturi demne de poporul 
egiptean, domnul Carter și echipa sa urmează 
cu stricteţe programul pe care ni l-am impus, în 
scopul de-a face cunoscut lumii întregi 
prodigiosul tezaur al lui Tutankhamon. 
Nădăjduiesc ca rezultatele obţinute vor reduce 
la tăcere gurile rele și pe cei roși de invidie. 
Obiectele descoperite în anticameră, dintre care 
multe au fost deja restaurate în laboratorul 


nostru din Valea Regilor, vor fi transferate la 
muzeul din Cairo, la începutul acestei primăveri. 
Agenţia pentru Antichităţi urmează să ia asupra 
sa organizarea unei expoziţii demne de aceste 
piese unice. 

Câţiva invitaţi zâmbiră ironic; incompetenţa 
celor mai mulţi dintre slujbașă agenţiei era deja 
mult prea cunoscuta. Carnarvon arunca o piatra 
enorma în gradina lui Pierre Lacau. 

— Mormântul va fi deschis publicului? întrebă 
cu duritate Bradstreet. 

— Cu siguranţă, nu. 

— Din ce motiv? 

— Cel mai bun cu putinţă: cercetările n-au luat 
sfârșit. 

Un fior de emoție  însufleți adunarea; 
condeiele stăteau gata s-o ia la fuga pe hârtie. 
Convins că nu va obţine nici un răspuns precis, 
Bradstreet scoase vârful sabiei. 

— La ce dată veţi străpunge zidul încăperii 
secrete? 

— Sunteţi bine informat, recunoscu contele cu 
jumătate de zâmbet. 

— Deci, când va fi? 

— Vom deschide intrarea zidită la 17 
februarie, în prezenţa reginei Belgiei. 


CAPITOLUL 71 


Pentru un rege mort, o regină vie, pentru un 
faraon  adulat, o suverana populara: prin 


aceasta nemaipomenita forma de publicitate, 
lordul Carnarvon îi reduse la tăcere pe 
detractorii săi. Începând cu 15 februarie, Luxor 
deveni capitala lumii: toate marile capitale erau 
cu ochii aţintiţi asupra acestui orășel din Egiptul 
de Sus, de unde curgeau zilnic sute de 
telegrame și depeșe referitoare la Valea Regilor. 
Căile Ferate Egiptene triplară numărul trenurilor 
dinspre Cairo; hotelurile erau pline ochi de lorzi, 
de /ady, de duci, de ducese și chiar de rajahi, 
care nu voiau să scape miracolul atât de 
așteptat: descoperirea unei cripte de faraon 
neprofanate. 

Drumul ce ducea spre Valea Regilor arăta 
acum diferit. În loc de nisip, piatră și multă 
liniște, un convoi de automobile se înșira printre 
două rânduri de soldaţi ai armatei egiptene, în 
uniforme de ceremonie, formând garda de 
onoare pentru vizitatorii de mare rang. 

Carter bombănea. Acest aflux de turiști, fie ei 
miliardari, oameni cu faimă și influenţă, îl 
abătea de la munca sa și era un pericol pentru 
siguranţa obiectelor. Câţi lorzi grosolani și câte 
ducese împopoţonate nu împiedicase el să 
răstoarne un vas de alabastru ori sa calce 
mărgelele în picioare! Numai /ady Evelyn îi 
dădea puterea de a-și juca rolul impus. 

Regina Belgiei și fiul său, prinţul Leopold, 
sosiră la Luxor chiar pe 16 februarie, ziua în 
care moartea tragică a canarului fu divulgată. 


Ziarele exploataseră din plin subiectul; se găsiră 
și unii care să susțină că încăperea funerară 
mișuna de cobre care-i atacau pe profanatori. 
Bradstreet făcea ironii: faimoasa încăpere, atâta 
vreme inaccesibilă, n-ar fi fost decât un loc 
pustiit sau ar fi conţinut, cel mult, un sarcofag 
jefuit. 

Pe 17, la prânz, anticamera fu degajată; nu se 
mai aflau acolo decât cele două statui ale 
regelui, reprezentat cu pielea neagră, care 
încadrau trecerea spre camera mortuară. Carter 
contemplă, nu fără regret, încăperea goală; 
simţi năruindu-se o parte din viaţa sa. Poate că 
ar fi trebuit să se mulţumească doar să-și fi 
întipărit în minte momentul în care văzuse 
pentru prima oară toate minunăţiile din acea 
încăpere și să fi rezidit apoi mormântul. 

La ora 14, începu ceremonia oficială. În loc de 
douăzeci, cum se așteptase, locașul din urmă al 
lui Tutankhamon fu invadat de un număr de 
două ori mai mare de persoane. Lady Evelyn, 
lordul Carnarvon și Carter erau concurațţi în 
eleganța clasică de oaspeţii lor; înaltul comisar 
englez, lordul Allenby, și cele mai înalte 
autorităţi egiptene  răspunseseră  invitaţiei 
contelui, ca și Lacau și Engelbach. Acesta din 
urmă semănă până în ultima clipă îndoiala, 
amintind de trista aventura a lui Davis, cel care, 
odinioară, îl chemase pe guvernatorul provinciei 
fără a izbuti să-i arate altceva decât urcioare 


goale. 

Pretextând că e bolnavă, regina Belgiei hotări, 
în cele din urmă, să își decline participarea. 
Carter, Carnarvon și /ady Evelyn schimbară în 
câteva rânduri priviri complice, în timp ce 
cameramanii și fotografii imortalizau pe peliculă 
strălucitoarea asistență ce se înghesuia la 
intrarea mormântului. Carter deschise grilajul 
din fier; pentru a suporta mai ușor căldura din 
anticameră, îi sfătui pe bărbaţi să-și scoată 
vestoanele. 

— E prea întuneric, se plânse un fost ministru 
egiptean. 

— N-aveţi nici o grijă, spuse Carnarvon, nu 
vom fi înghiţiţi în măruntaiele pământului. Vom 
avea parte de un fel de concert; Carter ne va 
cânta ceva inedit. 

Cu coatele rezemate de parapet, spâășit, 
Arthur Weigall privea cum acești privilegiați 
dispăreau pe coridor. 

— Contele nu contenește cu gluma, observă 
ziaristul de lângă el. 

— Cu această stare de spirit, nu-i mai dau de 
trăit nici șase săptămâni. Blestemul faraonilor... 

— Glumiţi, presupun. 

Jenat, Weigall se îndepărtă. Un alt ziarist îi luă 
locul. Ca și colegii săi, era gata să-și petreacă 
toată după-amiaza în soare, cu speranţa de-a fi 
primul care să obţină informaţii despre camera 
secretă. Pe acest subiect, deja circulau destule 


Zvonuri; din sursă sigură, se vorbea, de pildă, 
despre două mumii care, un sfert de ceas mai 
târziu, deveniseră opt. 

Echipa arheologului instalase scaune și o 
barieră între spectatori și intrarea zidită, în faţa 
căreia fusese ridicată o platformă ce-i permitea 
lui Carter să efectueze străpungerea peretelui, 
fără riscul de a distruge statuile negre protejate, 
pentru orice eventualitate, de casete mari din 
lemn. 

Când urcă pe estradă, Carter simţi fiorul de 
emoție ce-i făcea să vibreze pe spectatorii aflaţi 
dincolo de barieră. Deși îi tremura mâna, dădu o 
primă lovitură în zidul luminat de reflectoare. 

După ce fu degajată rama din lemn care 
indica prezenţa unei intrări, el îndepărtă ipsosul 
și pietrișul de deasupra și străpunse zidul pe o 
mică suprafaţă. 

— O lampă, îi ceru el lui Callender. 

Carter lumină prin deschizătură camera 
secretă. Numai el putea vedea ce se afla de 
partea cealaltă a zidului. Toţi cei de faţă își 
tinură răsuflarea. 

— Văd un perete... Un perete din aur și 
porțelan! 

Callender îi întinse o rangă și-l ajută să 
desprindă sigiliile de pe pietrele mai mari, astfel 
încât orificiul să poată fi lărgit. Cu mișcări 
repezite, Carter își pierdu răbdarea, lovindu-se 
de blocuri de formă neregulată, cu dimensiuni și 


greutate diferite. Tinu însă să le desprindă pe 
fiecare cu mâna lui, trecându-i-le apoi lui 
Callender care, la rândul său, le dădea unui 
muncitor care le scotea din anticameră. Mace 
veghea ca nu cumva peretele despărțitor să se 
prăbușească în camera secreta și să-i distrugă 
comorile; Carter  strecură o saltea prin 
deschizătură și trecu dincolo de zid. Carnarvon 
trecu după el. 

Asistenţa era în așteptarea unei declaraţii, dar 
Carter tocmai călca peste mărgelele desprinse 
dintr-un colier. În ciuda faptului că oaspeţii își 
manifestau tot mai mult nerăbdarea, el le 
culese una câte una și, până nu le strânse pe 
toate, refuză să înainteze. Lacau se bucura de 
privilegiul de-a fi al treilea cercetător care 
pătrunse dincolo; era extaziat în faţa marii racle 
funerare ai cărei pereţi păreau a fi din aur; 
Carter nu-l alungă și cei trei bărbaţi înaintară cu 
prudenţă, pentru că pe jos era plin de piese 
simbolice: vâsle descântate pentru a ajuta 
luntrea regală să înainteze mai repede în apele 
cerurilor, obiecte rituale folosite la funeralii, 
buchete de Persea, urcioare cu vin, o goarnă de 
luptă din argint, pieile lui Anubis înfășurate în 
jurul unei prăjini, pentru a evoca moartea și 
revenirea la viaţă. 

Lacau rămase fără grai. Inscripţiile și scenele 
pictate pe pereţii enormei racle ce ocupa 
aproape întreaga încăpere ofereau un repertoriu 


inedit; de câţi ani de studiu ar fi fost nevoie 
pentru a le descifra? Pereţii erau încărcaţi de 
picturi care reprezentau ritualul deschiderii gurii 
mumiei regale, după ce aceasta va fi fost 
chemata la necropolă de către îmbunaţii ei zei 
protectori. Cântărirea justă a inimii fusese 
favorabilă regelui; spiritul lui Tutankhamon 
pășise în nemurire drept și cu toată seninătatea. 

Carter trase zăvoarele și deschise ușile 
dincolo de care apăru o a doua raclă. La intrare, 
din nou o ușă pe care fusese aplicat sigiliul 
sacru. 

— E intact, observă Lacau. Și acest văl rărit de 
curgerea vremii și îngălbenit de tot... Nimeni nu 
l-a mai ridicat de la înmormântarea regelui! 

Rămaseră tăcuţi o vreme. Cine să cuteze să 
rupă sigiliul? 

Privirea lui Lacau se opri apoi pe ușa joasă 
care dădea spre cea din urmă încăpere a 
mormântului, tezaurul. 

În camera unde intraseră, Carter mai observă 
o cărămida de pământ în care fusese înfiptă o 
torta din trestie. Culcat ca un sfinx pe cavoul 
faraonului și învelit într-o țesătură de in, zeul- 
câine Anubis privea la intrus. În dreptul intrării, 
pe peretele cel mai îndepărtat, patru zeițe din 
aur își întindeau braţele în semn de ocrotire a 
lăzii cu vasele funerare ce conţineau organele 
regelui. 

Erau atât de naturale și de vii, era atâta 


seninătate pe chipul lor, încât Carter abia 
îndrăzni să le privească. 

Lăzi, bărci în miniatură, bijuterii, materiale 
pentru scris, un evantai din pene de strut, 
statuete... Privirea se rătăcea. Când Lacau ieși 
năucit, intra în locul său /ady Evelyn. Descifrând 
hieroglifele înscrise pe diferite obiecte, Carter 
identifica numele apropiaților monarhului, în 
special pe cel al ministrului finanţelor și 
supraintendent al necropolei regale, Maya. Deci 
el fusese cel care ordonase săparea 
mormântului în acest loc, iar, după ce 
condusese funeraliile, impusese păstrarea cu 
desăvârșire a secretului. Carter devenea un fel 
de continuator al credinciosului Maya. 

Tulburat, dădu să iasă din camera mortuară, 
când observă o lampă cu fitil, pe al cărei soclu 
din lut se putea citi o inscripţie. 

— Ce scrie? întrebă /ady Evelyn. 

— E un text care apără mormântul de orice 
profanare și păstrează camera secretă neatinsă. 

La revenirea lor în anticameră, nici Carter, nici 
Carnarvon nu fură în stare să rostească vreun 
cuvânt; se mulțumiră să ridice braţele către cer. 
Personalităţile prezente trecură pe rând pragul 
Sfintei Sfintelor; mulţi se dezlipiră cu greu de 
lumea fascinantă ce li se deschidea în faţa 
ochilor. Tuturor li se înmuiară picioarele, toţi se 
simţiră striviți de atâta frumuseţe. Urmară 
declaraţiile pline de gravitate ale unor martori 


convinși că luaseră parte la mistere a căror 
natură le rămânea necunoscută. 

La mai bine de trei ore de la începerea acestui 
straniu ceremonial, Carter și Carnarvon ieșiră 
ultimii, transpiraţi, plini de praf și cu părul 
zbârlit; abia răsăriseră primele stele și răcoarea 
înţepa pielea. Carter puse un şal pe umerii lui 
lady Evelyn. 

— Valea nu mai e aceeași, spuse ea. Priviţi... 
N-am mai văzut până acum o astfel de lumină. 

— Niciodată n-am iubit-o atât de mult... Cu 
adevărat ne dăruiește imposibilul. 


CAPITOLUL 72 


La Luxor, Tutankhamon devenise stăpân 
absolut. Nu era conversaţie în care să nu fie 
evocat, nici prăvălie care să nu-și boteze 
mărfurile de tot felul cu augustul său nume; 
bucătarii inventaseră „supele Tutankhamon” 
sau „fripturile lui Tut”, în timp ce organizatorii 
de chermeze atrâgeau mulţimea la „balul 
Tutankhamon”. 

Bradstreet, care intenţiona să scrie un articol 
ironic pe tema bolii diplomatice a reginei 
Belgiei, o lăsă mai moale aflând că suverana, 
repede înzdrăvenită, fusese totuși pe malul de 
vest al Nilului, în data de 18 februarie. Fără 
îndoială, populara regina preferase îmbulzelii de 
la inaugurarea oficiala a mormântului această 
vizită separată pe care nimeni, evident, nu 


îndrăznise să i-o refuze. 

Callender îi rezervă o surpriză; perfecţionând 
instalaţia electrică și punând becuri mascate, 
crease o ambianţă plăcută și caldă, numai bună 
să descoperi toate minunăţiile din sala 
tezaurului. Tulburat, egiptologul Jean Capart, 
care o însoțea pe regina, aplaudă. 

— Cum aș putea ţine în loc această clipă 
efemeră? Trăiesc cea mai frumoasă zi din viaţa 
mea! 

Foarte entuziasmat, îl sărută pe Carter pe 
amândoi obrajii. 

— Sunteţi un geniu și un binefăcător al 
omenirii. 

Fără să se umfle în pene, Howard Carter era 
fericit că primește un semn de sinceră afecţiune 
din partea unui coleg. Tutankhamon chiar că 
săvârșea miracole. 

Regina era îmbrăcată cu o rochie albă și purta 
pe umeri o etolă de vulpe argintie; purta o 
pălărie albă cu boruri largi și avea chipul 
acoperit cu voaletă. Sosirea ei nu trecuse 
neobservată, pentru că avea o suită formată din 
nu mai puţin de șapte automobile, însoţite de o 
cohortă de trasuri cu cai și de alte vehicule 
trase de măgari. Puţina populaţie de pe malul 
de vest, mereu fericită să participe la o 
sărbătoare, își manifesta zgomotos bucuria; 
chiar guvernatorul provinciei dăduse exemplu, 
întâmpinând-o pe suverană la debarcader, cu 


muzică de fanfară. 

Majestatea Sa chiar avea gripă căci, în pofida 
căldurii, dârdâia. Nu era mai puţin adevărat că 
vizitarea mormântului o pasiona; îi puse multe 
întrebări lui Carter care, vrăjit de atenţia regală, 
deschise în onoarea suveranei sipete la care nu 
se mai umblase de la moartea lui Tutankhamon. 
Într-unul dintre ele se afla un șarpe din lemn 
aurit, la vederea căruia vizitatorii avură o 
tresărire, într-atât părea de viu. 

La conferinţa de presă susținută chiar în acea 
seară, regina Belgiei nu mai conteni cu elogii la 
adresa lui Carnarvon și a lui Carter; fericita de a 
se afla la Luxor, mai fericită încă de a fi văzut 
capodopere de o frumuseţe ce-ţi tăia răsuflarea, 
ea insistă asupra recunoștinţei pe care lumea 
întreagă o datora contelui și arheologului său. 

x 


— Eşti neliniştit? 

— Da, Howard. Este al treilea vizitator care 
leșină la ieșirea de la mormânt. 

— Căldura. 

— Lumea vorbește despre un blestem rostit 
de un șeic. 

— Chiar credeţi în așa ceva? 

— Eu nu, răspunse Carnarvon; și nici nu cred 
că asta îi va face pe oameni să renunţe la a mai 
lua cu asalt mormântul. Times e un aliat de 
valoare; relatând zilnic despre operaţiunile 
noastre, îi face pe adversari să tacă. 


— Mai puţin pe Bradstreet și New York Times! 
El pretinde că neînțelegerile dintre noi și 
guvernul egiptean nu fac decât sa sporească. 

— Dar Ministerul Lucrărilor Publice vine să 
dezmintă, calificând drept” ridicole” alegaţiile 
lui Bradstreet și felicitându-se pentru relaţiile 
cordiale pe care le are cu noi. lar noi am primit 
chiar un mesaj de la regele Fuad: 


Îmi face o deosebita plăcere să vă adresez 
expresia celor mai calde felicitări la ceasul în 
care anii îndelungaţi de munca va sunt 
încununațţi de succes. 


Dușmanii sunt înfrânți, Howard; nici măcar 
Lacau nu ne mai poate pune beţe-n roate. lar 
tu, Carter, devenit erou internaţional, ești acum 
invulnerabil. 

x 

Între 20 şi 25 februarie, mii de turiști luară cu 
asalt malul vestic și se năpustiră spre 
mormântul lui Tutankhamon; nici măcar furtuna 
de nisip nu-i făcu pe curioși să dea înapoi. Viaţa 
de noapte din Luxor era la fel de animată ca 
într-o mare capitală; numeroși americani, 
nepăsători față de minunile arheologiei 
egiptene, dornici de curse de cai și de cămile, 
pariau pe sume mari, beau cu nemiluita și își 
pierdeau nopţile pe vase de croazieră ce 
străbăteau Nilul. 


Carter alungă doi bărbaţi ameţiţi și intra în 
salonul de la Winter Palace, unde Carnarvon lua 
ceaiul împreună cu un reprezentant al 
Metropolitan Museum; contele presimţi că se 
întâmplase ceva râu. 

— Asta nu poate continua. Turiștii ăștia sunt 
mai nesuferiți decât muștele. 

— Guvernul egiptean ne-a cerut permisiunea 
să deschidă mormântul pentru public și... 

— A fost o greșeală; cetele astea de exaltaţi 
sunt un pericol. 

— Un accident? 

— Un obez a rămas blocat în camera funerară, 
în spaţiul dintre perete și raclă; peretele pictat 
s-a zgâriat. Se vor produce și alte distrugeri, 
dacă nu închidem mormântul; eu nu mai 
răspund pentru nimic. 

x 

La fel de îngrijorat, Carnarvon ceru o întâlnire 
de urgență cu un reprezentant al ministerului. 
Insetat de singurătate, Carter făcea însemnări 
în jurnalul său de cercetări, când uşa încăperii 
se deschise încetișor. 

— Pot să vă deranjez? 

In prag, /ady Evelyn avea un zâmbet care l-ar 
fi dezarmat și pe cel mai nemilos satrap; Carter 
trebui să lase stiloul din mână. 

— Vă rog. 

Soarele apunea pe vale. Stânca se colora în 
ocru, liniștea se întindea peste locașurile de 


veci. 

— Tatăl meu e tare nedumerit. 

— Îmi pare rău. Nu prea suntem de acord 
asupra atitudinii pe care trebuie s-o avem faţă 
de autorităţi; concesiile vor duce la adevărate 
catastrofe. 

Lady Evelyn se apropie de Carter; își puse 
mâna dreaptă pe umărul lui. Înlemnit, acesta 
abia mai îndrăznea să respire. 

— Şi totuși, de ce sunteţi așa de refractar? 

— Eu... 

— De fapt, îmi place un asemenea caracter, 
Howard. Sunteţi unic și imposibil. Așadar, 
credeţi cu tărie că, în lumea asta, absolutul 
poate fi un reper, iar rectitudinea, singurul 
comportament de urmat. 

— Recunosc. 

Ea îl sărută pe frunte; Carter se agăţă de 
masa sa de lucru ca un naufragiat de epavă. 

— Oare eu vă par suficient de intransigentă? 

— Mi-ar plăcea să vă spun... 

Se ridică încet, temându-se ca ea să nu-l 
silească să rămână așezat; dar ea, dintr-odată 
inaccesibilă, făcu un pas înapoi. 

— Nu vreau să te pierd, Evelyn. 

Făcu un pas către ea, iar aceasta nu se mai 
retrase. 

— Nu știu cum... 

— Nu spune nimic, Howard. Nu de cuvinte am 
nevoie. 


O cuprinse în braţe. Lady Evelyn, Evelyn, Eve, 
o femeie îndrăgostită, fericirea. 
x 


La orele şase dimineața, Carter încă nu se 
sculase. Cu ochii deschişi, încerca să-și fixeze în 
memorie fiecare moment al acelei nopţi sublime 
în care, pentru prima dată după treizeci și trei 
de ani, nu visase Valea Regilor. 

Ușa locuinţei de șantier se deschise cu 
zgomot. 

— Carter, ești aici? 

Arheologul se ridica pe o parte. 

— Răspunde, Carter! 

— Sunt în camera mea, domnule conte. 

Tras la faţă, Carnarvon tuna și fulgera. 

— Eve mi-a spus totul. 

— A avut dreptate. 

— Îţi interzic să o revezi. 

— De ce? 

— Nu aparţii aceleiași lumi. 

— Ea, o aristocrata, iar eu, un plebeu! 

— Exact. 

— Dacă vă cer mâna ei, mă refuzaţi? 

— Sunt obligat s-o fac. 

— Ce lege vă silește? 

— Morala și tradiţia. 

Carter se ridică și se îmbrăca. 

— Nici dumneavoastră nu credeţi în ele! Firea 
dumneavoastră, felul în care trăiţi nu se 
potrivesc acestui conformism. 


— Cred în ele numai pentru fiica mea și voi 
lupta împotriva nesăbuinţei voastre. 

— E o nesăbuinţă că ma iubește!? 

— Inţelege, Howard! 

— Refuz. Vad cum lumea s-a schimbat... în 
ziua de azi, un plebeu poate lua de soţie pe fiica 
unui conte. 

— Nu te amăgi: e evident că singura dumitale 
dragoste e Valea Regilor. lată adevăratul motiv 
al refuzului meu. Trebuie să te apăr împotriva 
dumitale. 

— Sentimentele mele nu le hotărâți 
dumneavoastră. 

— Uit-o pe Evelyn! 

— Niciodată. Eu n-am încurajat-o nici o clipă, 
dar mă simt incapabil s-o resping. 

Carnarvon nu-și mai stăpâni furia. 

— Incearcă din răsputeri! Ea are douăzeci și 
doi de ani, iar dumneata, cincizeci! Este 
monstruos, Carter! 

Arheologul își potrivi papionul. 

— Nu vă înjosiți să staţi de vorbă cu un 
monstru. leșiţi de aici! 

— Îți dai seama ce înseamnă asta? 

— Contele îl  concediază pe  plebeu. 
Colaborarea noastră s-a terminat. 


CAPITOLUL 73 


Detronând dansurile mai domoale, ragtime-ul 
pusese stăpânire pe sala de bal de la Winter 


Palace; tinerii din înalta societate engleză și 
americană se dedau acestei noi distracţii și 
înnodau pe întrecute idile. 

Într-un salon alăturat, Carter îşi luase de băut. 

Se simţea din nou singur, părăsit de toată 
lumea. Când aproape să se-mplinească, visul 
său deveni un coșmar; pentru a deschide raclele 
din camera mortuară și pentru a descoperi 
ultimul secret, Carnarvon va angaja acum un alt 
arheolog. Ce viitor putea să-i ofere unei fiice de 
conte un egiptolog în șomaj? 

Carter își umplu paharul. O mână făcu gestul 
de a-l opri. 

— Nu te distruge, Howard! 

Lordul Carnarvon se așeză în faţa lui Carter. 

— Îţi cer scuze. 

— Dumneavoastră... 

— Ai auzit bine. Ești singurul meu prieten. Să 
mă cert cu tine ar fi cea mai mare prostie. Orice 
s-ar întâmpla, oricare ţi-ar fi sentimentele faţă 
de mine, afecțiunea mea pentru dumneata va 
rămâne constantă. M-am purtat ca un idiot... 
Minciuna, enervarea, tumultul succesului? Nu-s 
decât biete explicaţii, recunosc. 

— Mi se par foarte plauzibile. A bea de unul 
singur este o erezie. Serviţi, vă rog, o cupă de 
șampanie? 

— Bucuros. 

x 


Sprijinit de Carnarvon, Carter avu câştig de 


cauză după nouă zile de vizite intense: Agenţia 
pentru  Antichităţi și guvernul egiptean 
acceptară că închiderea mormântului era o 
condiţie indispensabilă pentru salvarea 
acestuia. Când cei doi bărbaţi contemplară 
anticamera  golită de toate obiectele, fură 
cuprinși de amărăciune. 

— Pereţi de un galben posomorât, pământ pe 
jos, nici măcar o urmă de ornament... Ce 
tristeţe! Suntem niște profanatori. 

— Nu cred, Howard. Tutankhamon simte că-l 
respectăm. 

— De ce ne-ar ierta că i-am  răvâășit 
mormântul? 

— Pentru că noi vom transmite lumii mesajul 
său. Abia acum Vechiul Egipt începe să 
vorbească. N-ai spus dumneata că, pentru 
Egipt, superstiția și idolatria nu însemnau nimic 
și că adevăratele sale valori erau cunoașterea, 
fidelitatea față de Regula Universala și 
caracterul sacru al vieţii de fiecare zi? Civilizaţia 
noastră e mizerabilă, Howard; ipocrizia, corupţia 
și mediocritatea sunt singurii ei idoli. Un război 
mondial și milioane de morţi... lată bilanţul 
faimosului nostru progres. De nu vom regăsi 
credinţa vechilor egipteni, suntem  sortiţi 
nimicniciei. 

Carter nu-și dezlipea privirea de pe cele două 
statui negre, paznicii pragului vieţii, care 
vegheau la intrarea în camera funerară. Aurul 


de pe acoperământul capului și lumina din ochii 
lor purificau sufletul. 

— Trăim într-o epocă dominată de un 
materialism cinic; ea distruge pe oricine nu 
acceptă caracterul ei meschin. Tutankhamon 
este un miracol, unica lucire de speranţă. 

x 

Marele grilaj din fier se închise din nou peste 
anticameră. Zeci de muncitori, printre care 
numeroşi copii, umpleau coridorul trecând din 
mână în mână sute de coșuri cu nisip și 
fragmente de piatră. Reis-ul era într-un 
permanent du-te-vino de-a lungul acelui lanţ de 
făpturi omenești, ocupat să închidă accesul spre 
mormânt. La căderea nopţii, Callender aprinse 
reflectoarele. Munca avea să continue până în 
zori. Pe 26 februarie, la orele 5.30, sălașul 
pentru eternitate al lui Tutankhamon a fost din 
nou sigilat. 

— Odihnească-se în pace, spuse Carter în 
șoaptă. 

— Nimeni nu-i va putea goli mormântul, 
constată Carnarvon. 

— E chiar neverosimil! în mod normal, 
arheologii scot din pământ, iar noi îngropăm la 
loc. Fără îndoiala, e pentru prima oară în istorie 
că exploratorii acoperă de bunăvoie situl în care 
lucrează. 

— Uneori, mă gândesc chiar să nu-i mai 
tulburăm vreodată liniștea. 


— Ne-am înţeles să mergi până la capăt, 
Howard. Acest rege îţi bântuie visele încă din 
adolescenţă. Să nu ratezi ocazia de a-l întâlni; 
după atâta așteptare, e un gest de elementară 
politeţe. 

Soldaţi și paznici ai Agenţiei pentru Antichităţi 
luară poziție în jurul parapetului ce marca 
amplasamentul mormântului; pentru 
supravegherea acestora, Carter îi ceru reis-ului 
să-și folosească oamenii săi de credinţa. Cui i-ar 
fi trecut prin minte că această groapă plina de 
resturi ţinea la adăpost singura criptă intactă 
din Valea Regilor? 

x 

Carnarvon îi strânse mâna lui Pierre Lacau. 

— La Cairo, căldura e mai ușor de suportat 
decât la Luxor. Doriţi un ceai cu mentă, 
domnule conte? 

— Cu plăcere. 

— Sunt onorat că mă vizitaţi. La curtea regelui 
Egiptului, toată lumea vă susține. Toate 
personalitățile importante ale acestei țări vă 
recunosc drept erou național... 

— Îmi rămân, din fericire, câțiva duşmani. 
Fără ei, m-aş culca pe lauri. 

— Militanţii pentru independenţă? Nu sunt un 
pericol. 

— Nu v-amăgiţi, domnule Lacau! Nu vor sta cu 
mâinile în sân. Cum înţelegeţi să fie împărţite 
obiectele? 


Directorul Agenţiei pentru Antichităţi se temea 
de această întrebare. Carnarvon profita de valul 
de notorietate pentru a forţa regulamentul 
agenţiei și pentru a obţine bogății necuvenite; 
cu mânie în suflet, Lacau vedea deja risipindu- 
se cea mai fabuloasă colecţie a tuturor 
timpurilor. 

— Impărțirea... Ar trebui să stăm de vorbă. 

— Sunteţi împotriva acestei idei? 

— Întrebarea dumneavoastră mă pune în 
încurcătură. Vechile proceduri sunt uneori prea 
puţin riguroase... Dacă tezaurul lui 
Tutankhamon ar fi adunat la Muzeul din Cairo, 
nu credeţi... 

— Propuneţi o listă. O vom discuta cum doriţi. 

Lacau îl privi ieșind și, fără să-și dea seama, 
rupse creionul pe care-l strângea în mâna 
dreaptă. 

x 

Vântul dinspre deşert nu se potolea; în ciuda 
căldurii și a prafului, echipa lui Carter își 
continua munca de laborator. Restaurarea 
bijuteriilor, a veșmintelor, a obiectelor din lemn 
sau a vaselor de lut cerea multă răbdare și 
migală. Plin de zel, Carnarvon se interesa de cel 
mai mic detaliu și-l întreba pe fiecare specialist 
despre tehnica sa; toţi vedeau însă că e irascibil 
și că oboseala îi măcina chipul. 

In timpul pauzei de prânz, Carter se hotări să-i 
vorbească. 


— N-am revăzut-o pe /ady Evelyn. 

— Eşti liber, Howard, și ea la fel. 

— Chiar m-aţi iertat? 

— N-ai comis nici o greșeală. 

— In ultima vreme aveţi un aer așa pierdut. 

— E stupid, dar am dureri de dinţi. Doi sparti, 
unul căzut, îmbătrânesc și-mi fac griji și pentru 
Susie. Din cauza sănătăţii, a trebuit s-o las la 
Highclere. Îmi lipsește... învățase atât de bine 
să aibă grija de mine și de tezaurul nostru! ȘI 
fițuica asta de ziar egiptean, A/-Ahrâm, ce 
scandal! Să mă acuze pe mine că am vrut să-l 
scot pe Tutankhamon din mormântul său și să-i 
duc în secret mumia în Anglia! M-am săturat de 
calomniile astea ridicole... Am răspuns totuși că, 
dacă regele s-ar odihni într-un sarcofag ce ar fi 
găsit în camerele încă sigilate, aș lua măsuri ca 
el să rămână acolo și să nu fie mutat la Muzeul 
din Cairo. Eu nu împărtășesc pasiunea 
bolnăvicioasă a amatorilor de mumii expuse în 
vitrine. Dar ziariștii egipteni nu mă cred! Ei 
consideră că Tutankhamon este strămoșul lor și 
că unui lord britanic n-ar trebui să-i pese de el. 

— Treceţi peste aceste neghiobii. 

— Nu izbutesc. Anglia nu mai stăpânește 
lumea, Howard, nu mai este garantul păcii și al 
civilizaţiei. Dumneata și cu mine trebuie totuși 
să fim păzitorii acestui rege, care a devenit 
fratele nostru. Ar fi fantastic să-i putem vedea 
chipul. 


Carnarvon tresări și își pipăi obrazul. 

— Un ţânţar... înţepătura lui doare. 

Pe piele, o mărgică de sânge; contele o șterse 
cu batista sa blazonată. 

— Trebuie să mă întorc la Cairo. 

— Lacau? 

—E cam ascuns, cum s-ar zice. Am 
sentimentul că acţionează din umbră să ne 
încurce treburile și să mă împiedice să-mi 
sporesc colecţia; cât mai e timp, trebuie să am 
o discuţie cu el. La sfârșitul acestei luni, 
antichităţile vor fi împărţite în mod echitabil; îţi 
imaginezi la Highclere vreuna dintre 
capodoperele descoperite de noi? 

Visător, lordul Carnarvon își înfundă pălăria pe 
cap și părăsi laboratorul, sprijinindu-se în 
baston. Dispăru, plutind ca o umbră în vârtejul 
de praf alb și ocru ce se așternea peste rănile 
Văii Regilor. 

CAPITOLUL 74 


Bolnav, Lacau nu-l putu primi pe lordul 
Carnarvon. Lady Evelyn se aștepta ca tatăl ei 
să-și arate nemulţumirea profundă, dar contele, 
stors de puteri, se întoarse la hotelul 
Continental, unde își petrecu ziua dormind. 

A doua zi părea ușor refăcut. Sărutându-l, fiica 
sa observă că avea gâtul umflat, iar el îi simţi 
îngrijorarea. 

— Ganglioni... Mă dor. În aceste ultime 


săptămâni, valea m-a secătuit de vlagă. 

Frizerul își făcu apariţia. Carnarvon se gândi la 
unul dintre episoadele aventurii sale egiptene, 
când unul dintre colegii acestuia se gândise să-i 
ia gâtul; de data asta, briciul alunecă ușor pe 
pielea bogat unsă cu spumă. 

Carnarvon dădu un țipăt de durere. Frizerul se 
trase înapoi cu spaimă. 

— lertaţi-mă... V-am rănit! 

Contele își duse o mână la obraz; sângele 
picura din locul în care îl înţepase ţânţarul. 

— leşi! 

Plouat, acesta o şterse din loc. Contele se 
bărbieri singur mai departe; când se ridică, îl 
apucă ameţeala, se prinse cu mâinile de un 
scaun și reuși să ajungă la patul în care se și 
prăvăli. 

Puțin înainte de amiază /ady Evelyn îl găsi lat, 
incapabil să facă o mișcare. Îngrozită, ea chemă 
imediat un medic, care constată o congestie 
pulmonară și-i prescrise antiinflamatoare. In 
pofida îngrijirilor primite, temperatura crescu 
peste patruzeci de grade. 

— Cred că e grav, Eve. 

— Nu-ţi face gânduri negre, tată! Rămân aici 
cu tine. 

— Ar fi bine să le trimiţi o telegramă mamei și 
fratelui tău. Să vină cât se poate de repede. 

— Voi avea grijă. 

Lady Evelyn îi scrise și lui Howard Carter. Ea 


nu-și ascunse temerile și îi promise vești în 
fiecare zi. 

Chiar în acea seară, tânăra femeie fu luată cu 
asalt de ziariști; n-avu încotro și trebui să 
recunoască totuși că tatăl ei era țintuit la pat și 
că, fără îndoială, vor trece câteva săptămâni 
până să-și revină. 

La căpătâiul lui se adunară mai mulţi 
specialiști. Foarte rezervaţi, ei constatară o 
infecţie generalizată și o otrăvire a sângelui; 
unul dintre ei, contrazis de colegii săi, era 
convins că bolnavul înghiţise o substanţă toxică. 

Zilnic apărea câte o relatare despre evoluţia 
stării lui de sănătate în presa egipteană, pe care 
Carter o citea, pentru prima dată, cu aviditate. 
Comunicatele insistau asupra excelentei stări 
psihice a pacientului, asupra curajului și 
lucidităţii sale. Febra nu dispărea, dar lupta cu 
răul lua o întorsătură favorabilă. 

O mie și una de hărţuieli administrative îl 
reţineau pe Carter la Luxor, unde Engelbach și 
zbirii săi ţineau să verifice lucrările de 
restaurare la fiecare două zile. Era totuși 
pregătit să plece la Cairo, imediat ce /ady 
Evelyn i-ar fi cerut-o. 

În ultima săptămână din martie, contele îi ceru 
fiicei sale să-i vorbească despre cercetările 
descrise de Carter în scrisorile sale; echipa 
mergea înainte, convinsă că lordul Carnarvon va 
ști să-i aprecieze munca. 


— Eşti fericită, Eve? 

— Atâta vreme cât ești bolnav, cuvântul 
„fericire” nu există pentru mine. 

— Gândește-te mai mult la tine... Nu un 
moșneag îţi va oferi ţie fericirea. 

— Tu mi-ai dăruit totul. Cum aș putea uita 
plimbările noastre în parcul de la Highclere sub 
clar de lună, lecţiile de lectură din bibliotecă, 
partidele de vânătoare în care aveam grijă să 
ratăm vânatul? Și apoi Egiptul, Egiptul dumitale! 
Lumea de apoi adusă pe pământ, un faraon 
readus la viaţă într-o izbucnire de aur, veșnicia 
însăși, la doi pași... Pe toate acestea tu mi le-ai 
oferit. 

— Ar fi cazul să mă cam lași deoparte. 

— Ideea asta nu e demnă de lordul Carnarvon. 

— Ai să te măriţi cu Howard? 

— Refuz să-ţi răspund. 

— De ce? 

— Dumneata continuă să trăieşti și vei afla. 

La începutul lui aprilie, ea îi aduse tatălui său 
o scrisoare semnată de Lacau și de ministrul 
Lucrărilor Publice; aceștia erau de acord să nu 
schimbe nimic din regimul juridic, înainte de 
sfârșitul anului 1924. Această luare de poziţie 
însemna că lordul Carnarvon, ca furnizor de 
fonduri, urma să-și însușească legal un anumit 
număr de piese din tezaur. 

— Eşti mulţumit? 

— Prea târziu, Eve. 


— Bineînţeles că nu! Te vei vindeca. 

— Am auzit chemarea și mă pregătesc. 

— Nu... 

— Vreau să fiu îngropat pe vârful dealului ce 
străjuiește domeniul de la Highclere. Acolo, în 
curând va fi primăvară... Singura muzică de 
doliu va fi cântecul ciocârliilor. Ceremonia să fie 
simplă și scurtă... Doar familia, vechii mei 
servitori, ţăranii care lucrează pe domeniu, 
Susie... Nici un om politic sau vreo oficialitate. 

— Howard Carter? 

— Pentru el, nu voi fi mort. Să nu părăsească 
valea până ce nu vor fi gata lucrările de 
restaurare. Tezaurul lui Tutankhamon este mai 
important decât un bătrân aristocrat pe moarte. 

Lady Evelyn izbucni în lacrimi. 

— Dar n-ai dreptul să pleci așa! 

— Moartea este o glumă de un gust 
îndoielnic... dar n-am făcut-o eu. 

Carnarvon intră în comă. Lady Evelyn nu 
îndrăzni să-l anunţe pe Carter; contele dorea să- 
i lase singurului său prieten imaginea unei fiinţe 
puternice și senine. 

Contele nu-și recunoscu nici soţia, nici fiul, 
ofițer în armata Indiilor, pentru care fusese 
schimbat itinerariul unui vapor, ochii săi priveau 
deja spre un alt univers, în care siluetele 
omenești erau apariţii lipsite de consistenţă. 

Pe 5 aprilie 1923, cu un sfert de oră înainte de 
două, lordul Carnarvon își dădu sufletul. 


În clipa morţii sale, toate luminile din Cairo se 
stinseră, deși curentul electric era distribuit de 
șase centrale diferite. Minute întregi, tehnicienii 
încercară în zadar să descopere cauza 
defecțiunii; peste tot erau aprinse lumânări și 
lămpi cu petrol sau cu ulei. 

La Highclere, Susie, căţelușa preferată a celui 
de-al cincilea conte de Carnarvon, scoase un 
urlet prelung și se prăpădi exact în momentul în 
care stăpânul său se îndrepta spre cărările 
celeilalte lumi, pe care ea avea să-l conducă 
fără greș. 


CAPITOLUL 75 


Misterul nu se risipește doar fiindcă se 
instalează rutina; nici una dintre puterile de 
odinioară nu părăsise valea în care sufletele 
regilor continuau să trăiască. Trecutul și 
prezentul se uneau pe urmele lui Anubis, 
stăpânul morţii. 

Cum să mai trăiască acum Carter fără 
Carnarvon, prietenul și fratele său, care n-a 
supravieţuit decât șase luni de la descoperirea 
mormântului lui Tutankhamon și căruia nu-i va fi 
dat să vadă nici sarcofagul, nici mumia, 
presupunând că aceasta ar fi intactă? 

Arheologul citea întruna blestematul acela de 
certificat de deces, redactat în limba franceză, 
unde se menţiona că Henry George Stanhope, 
conte de Carnarvon, născut la 22 iunie 1866, în 


etate de cincizeci și șapte de ani, venind de la 
Londra, murise de pneumonie, după opt zile de 
boală. 

Carnarvon, un om drept, un aventurier care își 
ascundea entuziasmul sub eleganţă, un 
cuceritor fără violenţă... Fără el, zilele vor fi 
mohorâte și reci, chiar sub soarele arzător al 
Egiptului. O clipă, Carter vru să închidă 
laboratorul și să lase pentru totdeauna valea și 
mormântul pradă prafului și tăcerii; dar 
Carnarvon nu-i permitea aceasta lașitate. În mai 
puţin de o lună, toate obiectele din anticamera 
aveau să fie pregătite pentru o lungă călătorie. 
Trebuia să uite de tristeţe, de oboseală, de 
gustul amar al singurătăţii. 

xX 


„O nouă victimă a blestemului faraonilor”: mai 
multe ziare publicară pe prima pagină această 
ştire de senzație, care făcu repede înconjurul 
lumii. Cerându-i-se părerea ca specialist în 
spiritism, sir (Conan Doyle declară că 
Tutankhamon se răzbunase probabil pe cel mai 
important dintre profanatorii mormântului său. 
Organe de presă de obicei serioase abuzau 
acum de referiri la un text inscripționat pe 
pereții mormântului: nu conținea acesta o 
amenințare cu moartea la adresa oricui ar fi 
îndrăznit să se atingă de tezaur? Se mai 
amintea că egiptenii erau magi de temut și că 
puteau face ca profanatorii de morminte să fie 


loviți peste veac de cele mai mari nenorociri. 
Medicii se  ridicară însă împotriva acestor 
nerozii; cei mai mulţi au lansat ipoteza 
existenței unor germeni patogeni la originea 
infecţiei generalizate căreia îi căzuse victimă 
contele de Carnarvon. N-ar fi trebuit, oare, ca 
mormântul să fi fost mai întâi dezinfectat? 

Decesul mai multor turiști declanșă un nou val 
de panică; erau, la urma urmei, persoane 
bolnave şi vârstnice, dar toate vizitaseră 
mormântul. Un grup de vreo zece politicieni 
americani ceru de îndată examinarea 
amănunţită a tuturor mumiilor existente în 
muzee; oare nu se făceau ele răspunzătoare și 
de atâtea epidemii și decese inexplicabile? 
Proprietarii de antichităţi egiptene din Anglia le 
donară cu un entuziasm subit la British 
Museum,  descotorosindu-se astfel de niște 
obiecte vădit malefice. 

Carter acceptă să apară în faţa unei cete de 
ziariști, care-l asaltară cu întrebări. 

— Staţi bine cu sănătatea? 

— Deși moartea lordului Carnarvon m-a 
afectat profund, am o sănătate excelentă. 

— Dar durerile de stomac? 

— Au încetat de vreo zece ani. 

— Veţi mai avea curajul să coborâţi din nou în 
mormânt? 

— Indată ce se va putea. 

— Sunteţi acuzat de profanare. 


— Nimeni nu respectă mai mult decât mine 
memoria lui Tutankhamon. Dorinţa mea cea mai 
scumpă este să-l întâlnesc, să-i dau tot 
respectul cuvenit și să-i garantez siguranţa 
absolută a mumiei sale, dacă ea există, firește, 
pentru a fi venerată încă secole de-a rândul. 

— Textele egiptene nu interzic pătrunderea 
într-un mormânt? 

— Blestemele sunt pentru profanul lipsit de 
respect și cer grijă și iubire pentru fiinţa care 
sălășluiește în mormânt în așteptarea revenirii 
la viaţă, pentru ca numele ei să dăinuie. Nu 
trebuie să treci niciodată prin fața unui 
mormânt fără să citești inscripţiile. 
Tutankhamon ne aștepta, domnilor, aveam 
obligaţia să ne prezentăm la această întâlnire. 

x 


Carter se gândea la suferința lui Evelyn. Ea 
fusese de față la agonia tatălui ei, martoră la 
dispariția ființei atât de dragi şi care-i 
deschisese toate cărările vieții. Se simțea 
incapabil să-i scrie o scrisoare de consolare, în 
cuvinte goale de orice sens. Condamnată, ca și 
el, să rămână departe de ce îi era drag, către ce 
zări se va îndreaptă oare dragostea ei? 

Carter lucra la restaurarea unui colier, când un 
înalt funcţionar egiptean, însoţit de Engelbach 
se prezentă la intrarea laboratorului. Callender îi 
opri din drum și îi rugă să aștepte până ce 
arheologul va isprăvi de lucrat. Înşiruirea 


mărgelelor nu se putea face la repezeală. 

O oră mai târziu, cele două personaje erau la 
capătul răbdării; Carter le ieși, în sfârșit, în 
întâmpinare. 

— Vreau să vizitez mormântul, declară sec 
egipteanul. 

— În ce calitate? 

— Am o autorizaţie din partea agenţiei. 

— Nu mă interesează. 

— Ce vrei să spuneţi? 

— Că până la următoarea campanie de 
săpături, mormântul este închis. 

— Cine a hotărât astfel? 

— Chiar eu. 

— Mormântul acesta aparţine Egiptului, nu e 
proprietatea dumitale! 

— Eu răspund de salvarea lui. 

— Te sfătuiesc să mă lași să intru, domnule 
Carter. 

— lar eu te sfătuiesc să-ţi iei tălpășiţa. 

Engelbach puse gaz pe foc. 

— Howard Carter se crede mai presus de 
legi... Asta nu poate rămâne așa! 

— Dacă agenția ar angaja mai puţini 
incapabili, moștenirea faraonilor ar fi mai bine 
păstrată. 

— Să plecăm, propuse Engelbach. Vom lămuri 
această situaţie mai sus. 

— Vom obţine demiterea dumitale, făgădui 
înaltul funcţionar. 


— Nici o șansă, răspunse Carter zâmbind. Eu 
nu ţin de administraţie. 

x 

Peste mormântul lui George Herbert, al 
cincilea conte de Carnarvon, fu aruncată și 
ultima lopată de pământ. De-acolo, de pe vârful 
dealului de la Beacon Hill, avea să vegheze 
pentru totdeauna peste domeniul său de la 
Highclere, unde cedrii săi de Liban își ridicau 
vârfurile în soarele primăvăratic. 

După cum dorise contele, funeraliile fuseseră 
îndeplinite în simplitatea cea mai desăvârșită. 
Nu fuseseră de față decât rude, prieteni 
apropiaţi, mai puţin Howard Carter, silit să 
continue, în Egipt, misiunea pe care Carnarvon 
o voia dusă până la capăt. Susie dormea alături 
de stăpânul ei, pe care nu-l părăsise nici în 
viaţă, nici în moarte. 

Ciocârlii cântau, fericite că urcă spre cer. 
Concertul era atât de duios și de fermecător, 
încât mai alina tristețea despărțirii; Lady Evelyn 
se gândea la pasărea cu cap de om pe care i-o 
arătase Carter pe pereţii mormântului. Oare 
sufletul tatălui său nu ieșise din corp pentru a 
se alătura acestui dans cosmic ce-l va purta în 
zbor de pe pământul său de baștină către 
Egiptul lui Tutankhamon? 

x 

La ceasul în care prietenul său era 

înmormântat, Carter depuse la intrarea 


mormântului lui Tutankhamon o cunună de laur 
și o ramură de salcâm. Un șoim trecu în zbor 
peste cerul albastru al Văii Regilor, a cărei 
lumină veșnic pură punea în inferioritate 
izbândele și neîmplinirile întregii omeniri. 

Chiar dacă lordul Carnarvon odihnea acum la 
Highclere, pe domeniul strămoșilor săi, până în 
ceasul său din urmă, el peregrinase pe aceste 
locuri în care își văzuse visul cu ochii. Merita, 
așadar, cununa muritorilor care trăiesc în 
adevăr, a celor aleși, în stare să meargă fără 
preget și fără abatere pe calea propriei 
metamorfoze. 

Fără Carnarvon, călătoria nu mai însemna 
decât chin și încercare; viitorul se anunţa 
întunecat. Singura lumină era prezenţa unui 
faraon căzut în uitare, ale cărui puteri magice 
dăduseră fiinţă unei prietenii veșnice. 


CAPITOLUL 76 


La 19 aprilie 1923, regele Fuad, comandatul 
suprem al armatei, cedă presiunilor politice și 
promulgă o Constituţie. Suveranul lua asupra sa 
puterea executivă, iar parlamentul, pe cea 
legislativa. Mișcarea pentru independenţă Wadf 
organiză o grevă a micilor comercianţi și câteva 
marșuri paşnice; bucurându-se de mare 
susținere populară, mișcarea  obţinu o 
majoritate netă în noul parlament și era 
hotărâtă să guverneze atât împotriva regelui, 


cât și a Angliei. Fuad, care îi schimba cu multă 
ușurință pe miniștrii săi dacă aceștia se arătau 
împotriva lui, începea să creadă ca un 
parlament așa neobrăzat și inutil trebuia 
dizolvat. Dar partidul Wadf și prim-ministrul, 
Zaghlul, provenit din rândurile mișcării, se 
pricepură să întrețină și să propage idealul 
naţionalist, cu toate că faceau afaceri cu 
bancherii străini și cu marii proprietari 
latifundiari, ostili oricărei reforme. 

În mormântul-laborator al lui Sethi al II-lea, 
echipa lui Carter se credea la adăpost de toată 
tevatura; cu toate acestea, un poliţist cu grad 
mare, într-o superbă uniformă albă și încărcat 
de decoraţii, îl convocă pe arheolog la sediul 
său din Gurnah. În spatele unui birou enorm, 
funcţionarul răsfoia un teanc de rapoarte. 

— Sunteţi în afara reglementarilor legale, 
domnule Carter. 

— Cum așa? 

— Faptele sunt aici. 

— Care fapte? 

— Pe șantierul dumneavoastră, securitatea 
lucrătorilor egipteni nu este asigurată. 

— Nu-i adevărat. 

— Am dovezi. 

— Vreau să le vad. 

Polițistul scoase din teanc o foaie de hârtie. 

— lată-le: boli, accidente, atentate! 

Carter citi darea aceea de seamă. 


— E fals totul. 

— Îndrăzniţi să puneţi la îndoiala aceste 
înscrisuri oficiale? 

— Bineînţeles. Reis-ul Ahmed Girigar va aduce 
mărturii în favoarea mea, la fel ca toţi 
muncitorii. Cer o confruntare imediată. 

— Dacă spuneţi adevărul, poate că nu e 
neapărat nevoie. 

— Tin foarte mult la asta. 

— Voi raporta superiorilor mei. 

Polițistul își propti dosarele sub braţul drept, 
se ridică, ieși din birou și urcă într-un vehicul 
tras de cai. Pe când acesta dispărea într-un nor 
de praf, Carter își șterse fruntea cu batista. 

x 

Pe 13 mai 1923, pe o căldură de treizeci şi 
şapte de grade la umbră, Carter şi echipa sa 
împachetară tezaurul anticamerei în lână și 
pânzeturi, și așezară obiectele bine protejate 
împotriva lovirii în treizeci și patru de lăzi. Pe 
chei aștepta un vapor cu aburi, special închiriat 
de Agenţia pentru Antichităţi. 

— Aproape zece kilometri de la laborator până 
la Nil, constată Callender. Cum vom proceda cu 
transportul? 

— M-am gândit la hamali, răspunse Carter. 

— Imposibil. E prea cald și e prea departe. 

— Camioane, atunci. 

— Nu vă sfătuiesc; drumul e rău. E plin de 
curbe și de pietre... Riscăm să se spargă din 


obiecte. 

— Nu rămâne decât o soluţie: calea ferată. 

— O muncă de termite! 

— N-avem de ales. 

A doua zi, la orele cinci de dimineaţă, 
Callender conducea montarea primelor șine de 
cale ferată livrate de agenţie. Segmentele 
drepte și curbe acopereau o distanţa de treizeci 
de metri. Când ceru și restul de material, 
funcţionarii  mărturisiră că aduseseră toate 
șinele comandate de agenţie. 

La orele opt, Carter văzu dezastrul. Izbucnirea 
sa de furie împotriva agenţiei nu făcu însă nici o 
impresie asupra reprezentanților acesteia; 
fuseseră întocmai respectate ordinele lui Lacau 
și funcționarii de teren nu putea fi pasibili de 
vreo sancțiune. Văzându-și prietenul pe punctul 
de a ceda nervos, Callender trecu la fapte. 
Ajutat de câțiva muncitori, el încărcă lăzile în 
vagoane, le împinse până la extremitatea căii 
ferate, demonta apoi șinele și le așeză în partea 
dinainte. 

— Nimic mai simplu, hotărî el. Procedând așa 
de câteva sute de ori, vom ajunge la malul 
Nilului. 

Cu o abnegaţie și un curaj care-l mișcară pe 
Carter, vreo cincizeci de muncitori îndepliniră cu 
bine această misiune. Reis-u/ Ahmed Girigar îi 
stimula să-și ritmeze eforturile cu cântece și le 
dădea mereu să bea oamenilor săi. Callender 


stropea încontinuu  șinele  înfierbântate și 
supraveghea lăzile. Pe 17 mai, la amiază, un 
convoi se vedea ieșind din vale; Carter se gândi 
la procesiunea lentă prin care, cu trei mii de ani 
în urmă, aceste capodopere luau drumul spre 
mormântul regelui. 

— Nu putem continua coborârea azi, se plânse 
Callender. Drumul devine prea dificil și 
muncitorii sunt sleiți. 

Carter se năpusti în drum, smulse zeci de 
pietre și încercă să miște singur șinele. 

— Nu te încăpăţâna, Howard! 

— Nu ne putem opri aici! 

— Dar e nevoie de un răgaz pentru odihnă. 

— Și paza? 

— O vom asigura noi, împreună cu rei;s-ul. 

Lăzile fură descărcate și depozitate la 
marginea unei albii de torent. Carter nu închise 
ochii toată noaptea. Dis-de-dimineaţă, reis-ul și 
oamenii săi își regăsiră energia; făcură o 
chestiune de onoare din depășirea piedicii ce le 
stătea în cale. Reîncepură baletul acela infernal. 
Cu nervii întinși, Carter se temea de accidente și 
de răniri. Deși era zorit, el le recomanda 
muncitorilor să nu se grăbească atunci când 
manevrau șinele, pe care canicula le făcea din 
ce în ce mai grele. 

Soldaţi trimiși de guvernatorul provinciei îi 
țineau la distanţa pe curioși și pe nedoriți, dar 
nici unul nu s-ar fi gândit să dea o mână de 


ajutor. 

În sfârșit, ajunseră la Nil. 

— Nivelul apelor e scăzut, iar malul e prea 
abrupt, constată Callender cu părere de rău. 

Era clar că abia acum urma partea cea mai 
periculoasă a drumului. 

Șinele fură montate pe o pantă plină de 
hopuri; sub greutatea vagoanelor, se curbau 
periculos. 

— Prindeţi-le! urlă Carter. 

Cei cincizeci de muncitori încetiniră viteza 
primului vagon, căci lăzile legate între ele 
păreau gata să se răstoarne. Carter încerca să 
le împingă la loc. 

— Dă-te la o parte! îi ordonă Callender. Ai 
putea fi strivit! 

Carter nu-l ascultă. Într-o rafală de scrâșnete 
metalice, vagoneţii se opriră la capătul șinelor 
ce dădeau în apă. Nu căzuse nici o ladă. Carter, 
Callender, Ahmed Girigar și muncitorii chiuiră 
victorioși. 

— Pe toţi sfinţii, Howard, nu credeam să le 
mai văd întregi! 

— Tutankhamon ne ocrotește. 

— Acum, devii mistic? 

— Încă un efort, bătrâne! Trebuie să cărăm 
lăzile până la vapor. 

Vaporul era însă o barjă dintre cele mai 
hârbuite. 

Fără împotriviri, cu apa până la brâu, cărăușii 


intrară în Nil și mutară cu bine lăzile pe acea 
ambarcaţiune trasă de un remorcher. Carter îl 
îmbrăţișă pe reis și își felicită oamenii cu un 
entuziasm pe care nici unul dintre ei n-avea să-l 
uite vreodată. Despre această peripeţie avea să 
se vorbească ani în șir în familiile lor. 

Așezat în partea din față a șlepului, Carter 
respiră adânc. Carnarvon ar fi fost mândru de 
el. 

x 

Pe 27 mai, Pierre Lacau îl întâmpină pe Carter 
la un debarcader aflat la un kilometru și 
jumătate de Muzeul Național din Cairo. 
Îngrijorat, directorul Agenţiei pentru Antichităţi 
lăsă formulele introductive și intră direct în 
subiect. 

— Sunt întregi toate piesele? 

— Da, echipa mea a reușit imposibilul, în 
pofida lipsei dumitale de colaborare. 

Lacau nu mușcă provocarea. 

— Să deschidem o ladă. 

Carter încuviință. Lacau văzu acolo toiege și 
picioare de jilțuri înfășurate în bandaje groase. 

— Încă una. 

Se vădi că nici sipetele fragile, împachetate în 
straturi groase de pânză, nu fuseseră 
deteriorate în urma lungii lor călătorii. 

— Sunteţi mulţumit, domnule director? 

Lacau mormăi ceva ce aducea a mulţumiri. 

— Munca dumitale de restaurare a decurs 


destul de lent, Carter; despachetarea va dura și 
ea destul. Publicul este totuși nerăbdător să 
admire aceste capodopere. Din păcate, nu le 
vom putea expune mai devreme de șase luni. 

— Vă înșelaţi. 

Lacau înălţă din umeri. 

— Adica? 

— Toate aceste piese au fost inventariate și 
descrise. Oamenilor dumneavoastră nu le revine 
nici o îndatorire științifică. În plus, Callender și 
cu mine le-am împachetat și le-am așezat astfel 
încât va fi suficient să scoateţi obiectele în 
ordinea  numerotării  lăzilor. În sfârșit, 
restaurarea s-a făcut așa de minuţios, încât 
laboratorul dumneavoastră nu mai are de ce 
interveni. 

— În cât timp le vom putea expune, după 
părerea dumitale? 

Carter se gândi puţin. 

— Dacă oamenii care despachetează sunt 
competenţi... într-o săptămână! 

— Imposibil! 

O săptămână mai târziu, vizitatori încântați se 
extaziau în faţa celor șase vitrine ale celei dintâi 
expoziţii cu obiecte din tezaurul lui 
Tutankhamon. La porţile muzeului se înghesuiau 
Mii de curioși, dar nici unul n-a plecat 
dezamăgit. Regele readus la viaţă își merita 
faima. 


CAPITOLUL 77 


În acea lună mai a anului 1923, termometrul 
trecea de cincizeci de grade Celsius, însă râvna 
lui Carter nu scădea cu nimic. Nedând atenţie 
oboselii, se concentra asupra unei probleme 
grave: cum să înlăture, ca pe foile de ceapă, 
raclele paralelipipedice din lemn aurit, pentru a 
găsi în miezul lor sarcofagul regal. 

Preocupat să elimine și cel mai mic risc, Carter 
le ceru părerea colaboratorilor săi. Pe când 
discuta cu cei din echipă despre ce procedee să 
folosească, o scrisoare de la /aay Evelyn îl luă 
pe nepregătite. Arheologul trebuia să ajungă de 
urgenţă la Highclere, unde urma să fie abordat 
delicatul subiect al moștenirii lordului 
Carnarvon. 

Această convocare îl aruncă în cea mai neagră 
neliniște. Oare soţia defunctului său protector 
hotărâse să sisteze finanţarea cercetărilor? 

x 

Ziariștii englezi îl asaltară încă din momentul 
coborârii sale de pe vapor când, trebuind să 
completeze un formular, scrise în dreptul 
ocupaţiei principale: „pictor”. Carter încercă să-i 
evite, dar haita îl încolțea din toate părțile. 
Singura soluţie fu să răspundă la întrebări. 

— Aţi fost atins de blestemul lui 
Tutankhamon? 

— Sunt urmărit de binecuvântările sale. 

— Vă temeţi de fantoma faraonului? 


— Suntem cei mai buni prieteni din lume. 

— Aţi devenit miliardar? 

— Încă nu. N-am avut prea mult timp să mă 
ocup de asta. 

— Cercetările nu decurg prea în pripă? 

— Pierre Lacau este de părere că ar merge 
prea încet. 

— Vă consideraţi un jefuitor de morminte? 

— Tutankhamon este fratele meu, în spirit. 
Recuperându-i mormântul, aduc la lumină 
mesajul său. 

— Pe când deschiderea sarcofagului? 

— Dacă sunt lăsat să lucrez în liniște, peste o 
lună și ceva. 

x 

Carter se reculese la mormântul prietenului 
său. Lumina verii de la Highclere era o negare a 
morții; cedrii bătrâni, senini și falnici, atingeau 
cerul. 

— El n-a plecat din vale. În fiecare zi îi simt, în 
jurul meu, prezenţa. 

— Nu ne va părăsi, promise /ady Evelyn. Să 
mergem, mama se va neliniști. 

Blândă și fermă totodată, /ady Almina nu arătă 
nici o aversiune împotriva arheologului; cu toate 
acestea, el se temea să nu-l acuze că ar avea 
vreo vină în legătură cu moartea soțului ei. 

— Datorită dumitale, domnule Carter, George 
Herbert a cunoscut adevărata fericire pe acest 
pământ. Paradisul după care tânjea atât se 


numea Tutankhamon. Este motivul pentru care 
vă voi veni în ajutor. 

Carter își reţinu lacrimile. Întărit de sprijinul ei, 
putea continua să lupte. 

— Cel mai urgent este să refacem 
concesiunea în numele dumneavoastră. 

— E greu? 

— Lacau se va opune, dar va fi silit să cedeze. 

— Ti se pare utila prelungirea contractului de 
exclusivitate cu Times? 

— Pentru cel puţin un an. Altfel, presa va 
invada mormântul. Ar mai fi nevoie, de 
asemenea, să ne păstrăm o totală 
independenţă, posibilitatea de-a refuza 
amestecul turiștilor și al inspectorilor Agenţiei 
pentru Antichităţi. 

— Aceste probleme te privesc, domnule 
Carter. Acum ești consilierul meu arheologic, 
singurul abilitat să continue opera soţului meu. 

x 

Vara se scurgea încet; grădinarii udau 
peluzele la căderea întunericului, colinele 
împădurite se aureau în soare, terasa din 
marmură albă veghea asupra domeniului din 
care stăpânul - în sfârșit! — nu va mai lipsi 
niciodată. Lady Almina nu putea fi nicicum 
refuzată și Carter primi să rămână peste vară la 
Highclere, alături de Evelyn. Era un dar 
nesperat. 

Pe 5 august, primise cea mai emoţionantă 


dintre scrisori: Ahmed Girigar și muncitorii săi îi 
transmiteau urări de sănătate, cu speranţa 
revederii în curând, îl informau că nu avusese 
loc nici un incident pe șantier, unde reis-ul 
asigura respectarea întocmai a măsurilor de 
securitate. În timpul unui picnic la marginea 
pădurii de fagi, Carter citi și reciti pentru /ady 
Evelyn această scrisoare. 

— Ce oameni de ispravă! Deci lumea nu e 
plină doar de invidioși și de egoiști! 

— Ai devenit pesimist, Howard? 

— Puțin mai lucid. 

— Nu fi amar! 

— Știu că sunt unii care ar vrea să mă 
împiedice să-mi duc aventura la bun sfârșit și ar 
fi în stare să se folosească de cele mai josnice 
mijloace pentru a mă distruge. Unii mă 
dușmănesc pe faţă, alţii acţionează din umbră; 
chiar neavând interese comune, se vor uni 
împotriva mea. 

— Te gândești la... blestemul acela? 

— În mormintele egiptene, nu există nici o 
forță demonică. Ele păstrează, dimpotrivă, 
urmele celei mai fabuloase comori: secretul 
nemuririi. Până acum, el nu ne-a fost oferit 
decât pe frânturi. 

Tânăra femeie își rezemă capul de umărul lui 
Carter; o rază de soare lunecând prin frunziș îi 
străluci în păr. 

— Oare trebuie să riști atât de mult, Howard? 


— În vale, niciodată n-a mai fost deschis un 
mormânt regal intact. Aș înfrânge moartea, 
dacă aș reuși să fac asta. 

— Un vis nebunesc... 

— Tutankhamon este foarte aproape, Eve, nu 
mai este un vis. Nu el răspândește blestemul, ci 
cohorta asta de invidioși. lar tatăl tău nu mai 
este aici să-mi fie de-ajutor. Sunt dezarmat fără 
el. 

— Ai încredere în tine. Eşti cu mult mai 
puternic decât ai crede. 

Un stol de gâște sălbatice trecu peste pădure; 
într-o mişcare perfect coordonată, micuța 
comunitate de păsări călătoare pleca în căutare 
de noi pământuri primitoare, cunoscute numai 
de conducătorul lor. 

— Vara se va sfârși curând. 

— l-ai vorbit mamei tale? 

— Toată familia se opune căsătoriei noastre. 
Dacă facem acest pas, va înceta finanţarea 
cercetărilor. 

— Este ultimul lor cuvânt? 

— Nici nu vor să audă. În familia mea ești 
recunoscut ca prieten și continuator al operei 
tatălui meu și nimic mai mult. 

— Atunci de ce au fost de acord cu prezenţa 
mea la Highclere? 

— Pentru că le-am cerut eu. Dar ce contează 
ei: sunt gata să te urmez, Howard. 

— Ar fi o nebunie. O fiică de conte și un 


aventurier... în Anglia, asta e clar o mezalianţă. 
Pictor și arheolog nu sunt titluri de nobleţe. 

— Să nu ne mai sinchisim atunci de căsătorie! 

Se ridică și, năvalnică, îl luă de mână, 
obligându-l s-o urmeze în pădure. Un vânt ușor 
înfioră frunzișul. Când soarele apunea, lumina 
sfârșitului zilei arunca stropi de aur pe rochia 
albă, lăsată deasupra unei tufe de păducel. 


CAPITOLUL 78 


Munca sa de arheolog, sarcinile 
administrative, relaţiile cu presa, problema 
repartizării obiectelor, organizarea de vizite 
oficiale, tratativele comerciale, lupta cu 
Zvonurile şi tentativele de dezvăluire 
prematură, iată câte îl așteptau pe Carter la 
întoarcerea sa la Cairo, pe 8 octombrie 1923, în 
frumuseţea senină a toamnei egiptene, în care 
și cele mai dărăpănate magherniţe deveneau 
seducătoare. Lipsa lui Carnarvon îl făcea nervos 
și neliniștit. Nu se simţea în stare să înfrunte de 
unul singur monștrii cu nenumarate chipuri, dar 
n-avea încotro. În septembrie, Aubrey Herbert, 
fratele lui Carnarvon, murise subit la Londra. 
Atmosfera devenise irespirabilă în contextul 
unui șir de morţi surprinzătoare, ca și cum ar fi 
fost dovada definitivă a unui blestem al cărui 
autor nu putea fi decât Tutankhamon. 

Drumul crucii începea pentru Carter la sediul 
Agenţiei pentru Antichităţi din Cairo unde, 


altădată, contele îl folosea pe Lacau după bunul 
său plac. 

Însă, contrar temerilor lui Carter, directorul îl 
primi cu o oarecare amabilitate. 

— Echipa dumitale s-a mobilizat din nou? 

— De la Triest am călătorit împreună. 

— Lady Almina și-a exprimat vreo dorinţă? 

— Ar dori reînnoirea concesiunii mormântului 
în numele său. 

— O cerere îndreptăţită. Să îndrăznesc să cred 
că dumneata ești confirmat ca expert? 

— Lady Almina a hotărât. 

— Cu-atât mai bine. Cine nu v-ar recunoaște 
competenţa? 

— În aceasta calitate, aș dori să discutăm 
împreună problema vizitatorilor. Îmi fac munca 
imposibilă. Cea mai bună soluţie ar fi ca, până 
la demontarea raclelor, să nu între nimeni în 
mormântul lui Tutankhamon. 

Pierre Lacau strâmbă din nas. 

— Este extrem de complicat. Privește aici! 

Îi arătă două teancuri enorme de scrisori, ce 
acopereau mai tot biroul. 

— Am aici cererile oficiale ale personalităţilor 
egiptene; sosesc întruna. Aceste notabilităţi 
consideră că mormântul aparţine ţării lor și că 
nimeni n-ar trebui să le stea în cale. 

— Totuși, e cu neputinţă. 

— Cu lordul Carnarvon mă puteam înţelege. 
Dumneata mă pui într-o situaţie stânjenitoare. 


Ce-ar trebui să le răspund? 

— Că eu sunt singurul abilitat să eliberez o 
autorizaţie de vizitare. 

Lacau își notă ceva. 

— Exclusivitatea acordată ziarului Times nu se 
apropie oare de termen? 

— Toată vara, numeroase publicaţii au 
încheiat acorduri cu Times. Fiindcă își păstrează 
o poziţie privilegiată, pe corespondentul său, 
Arthur Merton, l-am cooptat în echipa mea. 

— Omul nu e cumva cam... superficial? 

— Este un excelent arheolog amator. Va 
transmite evenimentele de la faţa locului. 

— Mă tem ca ziarele egiptene să nu rămână 
codașe. 

— Ele vor dispune în continuare de un avantaj 
deloc neglijabil: un comunicat gratuit. Sunt 
singurii care nu vor plăti informaţiile oficiale. 

— Bine, bine... Dosarul va fi gata mâine. 

x 

Carter era grăbit să se întoarcă în vale, să se 
răsfeţe cu splendoarea ei sălbatică și să 
depășească și ultima piedică ce-l mai despărţea 
de Tutankhamon. Cairo era prea mare, prea 
zgomotos; nu iubise niciodată orașele în care 
oamenii deveneau furnici ori paiaţe 
dezmembrate, rupte și de cer, și de pământ. 
Moartea lui Carnarvon lăsase în viaţa lui Carter 
un gol ireversibil. Va putea oare, fără el, să-l 
înduplece pe Lacau? 


Urcă la citadelă și rămase pe gânduri, cu faţa 
întoarsă către deșertul spre care capitala 
înainta, în extindere continuă. Cât iubea 
aceasta priveliște supremă, plină de chemări 
spre adevărul etern, pe care nici o nelegiuire a 
muritorilor nu-l putea întina! În bătaia puternică 
a vântului și în tăria stâncilor regăsea sufletul 
blând al nomazilor, tâlcul traiului lor rătăcitor 
luat veșnic de la capat. După ce va descoperi 
secretul revenirii faraonului la viață, se va 
stabili împreună cu Eve aici, în Egipt. 

x 


Trăsăturile fine de pe chipul lui Lacau se 
estompaseră cu totul. Era inexpresiv şi ținea 
crispate mâinile întinse peste un dosar roșu. 

— N-am vești prea bune, Carter. 

— De ce? 

— Ti-am susținut dosarul cum am putut, dar 
sunt membri ai agenției care vin cu argumente 
de care nu pot să nu țin seamă. La poziția pe 
care o am, trebuie să cumpănesc bine și să iau 
în calcul toate opiniile. Trebuie să mă înţelegi, 
compromisul și calea de mijloc sunt singurele 
atitudini rezonabile. 

— Aţi putea fi mai limpede? 

— Angajarea lui Merton este aproape ilegală, 
iar faptul că refuzi accesul vizitatorilor și că 
desconsideri presa autohtonă ar putea duce la 
declanșarea unei campanii de opinie cât se 
poate de supărătoare împotriva dumitale. 


— Dar nu înţeleg, cine pe cine desconsideră? 
Gratuitatea informaţiei nu-i oare un avantaj 
pentru presa locală? 

Lacau deschise cu mișcări lente dosarul cel 
roșu. 

— Nu va fi greu să fii acuzat de dispreţ faţă de 
Egipt și de faptul că ţi-ai însușit mormântul ca 
pe o proprietate personală. 

— Eu, să dispreţuiesc Egiptul, unde trăiesc de 
la vârsta de șaptesprezece ani? Egiptul e 
adevărata mea ţară, domnule director. l-am 
dăruit anii și sufletul meu. 

— Eu te cred, cu toate că astfel de declaraţii 
îmi par exagerate... Inflexibilitatea dumitale în 
chestiunea vizitatorilor este și ea e foarte rău 
văzută. 

— Sunt snobi cărora nu le pasă de mormânt 
nici cât negru sub unghie. Singurul lor scop este 
să se laude pe la serate mondene că l-ar fi 
văzut pe Tutankhamon! Chiar îmi veţi cere să- 
mi amân lucrările științifice din cauza unei cete 
de pierde-vară? Semnaţi concesiunea și să 
terminăm odată! Vreau să mă întorc în vale cât 
mai repede. 

Lacau atinse ușor dosarul cu vârful degetelor. 

— Vom vedea, Carter, vom vedea... Mă voi 
adresa ministrului. 

x 

Abdel Hamid Soliman Paşa, ministru al 

Lucrărilor Publice, gusta din plin viața, era mare 


iubitor de banchete și oricând amator de sieste 
prelungite; pe scara socială avansase lesne, 
fără a se poticni, tocmai datorită firii sale 
plăcute și perseverente. Ura cu desăvârșire 
conflictele, avea un spirit înnăscut al diplomaţiei 
și obișnuia să rezolve problemele flatându-și 
până la saturație adversarii. Independenţa 
Egiptului îi apărea ca un vis primejdios, ce avea 
să ducă ţara la ruină; știa totuși să menajeze 
sensibilităţile naționaliștilor și să pretindă că 
împărtășește unele din concepţiile lor. 

Pierre Lacau se înclină în faţa ministrului. 

— Despre ce chestiune delicată doriţi să-mi 
vorbiţi, domnule director? 

— Despre concesiunea Carnarvon. 

— O credeam rezolvată. 

— Din păcate, nu e, domnule ministru! 
Howard Carter este o persoana încăpăţânată, 
care nu înțelege să se supună cerinţelor 
legitime ale agenţiei. 

— Competența sa e totuși recunoscută. 

— Eu nu neg... dar ar trebui să se arate mai 
puţin inflexibil faţă de presa egipteană și să 
permită accesul la mormânt al notabilităţilor. 

— Domnul Carter este supus britanic, dacă nu 
mă-nșel? 

— Într-adevăr. 

— Comunitatea engleză din Cairo este un 
element esenţial în echilibrul ţării. 

— Desigur, dar... 


— A face presiuni asupra lui Carter ar însemna 
să-l supărăm pe înaltul comisar și să ne 
atragem o serie de neplăceri în plan diplomatic. 

— Și exclusivitatea acordată ziarului Times? 
Este o jignire la adresa Egiptului. 

— Nu  exageraţi, domnule director! Un 
aranjament comercial, atâta tot. Cât despre 
vizitatori, n-ar putea să mai aibă puţină 
răbdare? Acest conflict mi se pare artificial și 
de-a dreptul inutil. 

înfrânt, Lacau nu mai încercă să-l convingă pe 
ministru că avea dreptate. 

— Ce-mi sugeraţi, domnule ministru? 

— Semnaţi actul de concesiune și autorizaţi-l 
pe Carter să-și vadă de treabă. Pentru mine, 
domnule director, această chestiune este 
închisă. 


CAPITOLUL 79 


Pe 18 octombrie, muncitorii trecură la 
înlăturarea tonelor de rambleuri ce protejaseră 
mormântul în timpul absenței lui Carter. Sub 
conducerea  re/s-ului Ahmed Girigar, toţi 
munceau cu sârg pentru a curăța intrarea în cel 
mult o săptămână. În pofida căldurii, lanţul de 
cărăuși își făcea treaba, cântând în ritmul 
constant al lucrului. 

Emoţionat, Carter se îndreptă iar spre 
coridorul în pantă, descuie grilajul și pătrunse în 
anticamera mormântului, cu senzaţia că îl avea 


alături pe lordul Carnarvon. Sarcofagul trebuia 
să se afle dincolo de ușile marii racle funerare. 
Callender, aflat și el de faţă, îndrăzni să-i spună 
sincer: 

— Nu suntem pregătiţi, Howard. Agenţia nu a 
procurat lămpile promise și nu avem nici 
materialul necesar pentru conservarea 
panourilor fiecărei racle aurite pe care o vom 
demonta. 

— Dar eu am plătit facturile în avans și am 
insistat asupra datelor de livrare și a 
importanţei lămpilor pentru lucrările mele! 

Mânia lui Carter era cu atât mai mare cu cât, 
în jurul mormântului, iluminatul public funcţiona 
de minune. Protestele sale pe lângă inspectorul 
local n-au avut ca rezultat decât redactarea de 
inutile plângeri și rapoarte despre respectiva 
neglijenţă; oricum, lămpile nu aveau cum să fie 
instalate înainte de sfârșitul lunii. 

La ieșirea din inspectorat. Carter dădu nas în 
nas cu Bradstreet. Ziaristul cu statură atletică 
își părăsise biroul din Cairo, imediat ce auzise 
despre reluarea săpăturilor. Masiv și arțăgos, cu 
vene îngroșate la tâmple, l-ar fi mâncat dintr-o 
înghiţitură pe arheolog. 

— Hei, Carter, ceva nou? 

— N-am ce să-ţi spun. 

— Tare m-aș mira! îl ai în faţa ta pe 
corespondentul de la New York Times și Daily 
Mail din Londra, pentru a nu mai vorbi despre 


Egyptian Mail din Cairo. Am misiunea de-a 
informa lumea întreagă și nu cred că vei fugi de 
mine ca un hoţ. 

— la legătura cu reprezentantul acreditat de 
la Times. 

— Așa nu se mai poate! Toţi ziariștii trebuie să 
se bucure de aceleași drepturi. 

— Nu asta a fost și dorinţa lordului Carnarvon. 

— Dar a murit. 

— Pentru mine nu. 

— Te somez să rupi contractul de exclusivitate 
cu Times. 

— Ești un bun jucător de polo, așa-i? 

Bradstreet încrunta din sprâncene. 

— Da, dar nu vad... 

— Eu sunt expert în lupta liberă. 

Venele ziaristului dădeau să pocnească; cu 
faţa roșie, părea un taur furios. 

— Te voi distruge, Carter! Ai din ce în ce mai 
mulţi dușmani, nu-mi rămâne decât să-i adun 
laolaltă. 

x 

— Nu voi răspunde invitației, spuse Carter 
furios. 

Callender îşi privi prietenul abătut. În pofida 
umerilor săi largi și a înfățișării sale masive, 
împărtășea toată disperarea lui Carter. 

— E mai bine să cedezi, îi sugeră el cu părere 
de râu. 

— E o capcană! Lacau mă cheamă la Cairo să 


despachetez lăzi și să particip la expunerea 
obiectelor... Ce glumă sinistră! 

Vrea să mă reţină în capitală pentru a dovedi 
că îmi neglijez munca de șantier. 

— Dacă nu te araţi cooperant, te va izola încă 
și mai mult. O primejdie de care îţi dai seama 
este o primejdie înfrântă. Lupta nu te-a speriat 
niciodată. 

Carter îl îmbrăţișă pe Callender. 

— Iţi mulţumesc, prietene. Mă voi bate. 

x 

În biroul lui Lacau erau de față ministrul 
Lucrărilor Publice și mai mulți înalți funcționari 
egipteni și englezi. Mormântul lui Tutankhamon 
devenea o problema de stat; Carter era în 
poziția unui acuzat aflat în faţa unui tribunal 
hotărât să-i demonstreze că greșește. 

— Unde sunt lăzile de despachetat? întreba 
arheologul zâmbind. 

Lacau se întoarse către ministru și, la privirea 
aprobatoare a acestuia, i se adresă lui Carter cu 
blândeţe amestecata cu autoritate. 

— Cu acordul celor mai înalte autorităţi, vă 
cerem să permiteţi guvernului să publice seară 
de seară câte un buletin informativ oficial 
despre mersul lucrărilor ce se desfășoară pe 
șantier. 

— Refuz. Dreptul de publicare trebuie să-i fie 
rezervat echipei mele și mie personal. 
Divulgarea în pripă a unor informaţii 


neverificate ar aduce muncii noastre cel mai 
mare prejudiciu. 

Lacau îl privi din nou pe ministru. 

— Motive întemeiate, admise acesta. Aţi fi de 
acord să invitaţi un reprezentant al presei să 
viziteze zilnic mormântul? 

— Bineînţeles. 

— Exploatarea comercială a sitului este totuși 
o rușine, relua Lacau. 

Carter deveni vehement. 

— Acordul de exclusivitate încheiat cu Times 
are rostul de a mă ţine la adăpost de o haită de 
ziariști curioși. Şi apoi, banii astfel obţinuţi 
servesc la finanţarea lucrărilor pe șantier. 
Scopul nu poate fi decât protejarea fabuloaselor 
comori pe care Carnarvon și cu mine le-am 
descoperit. Din acest motiv cer sprijinul total și 
necondiționat al guvernului și al Agenţiei pentru 
Antichităţi. Fără hărţuielile presei, fără vizitatori 
și fără șicane administrative: iată ce vă cer, 
convins că toţi cei prezenţi aici veţi lua apărarea 
sacrului, nu a profanului. 

x 

Zilele treceau una câte una. Carter încercă de 
multe ori să vorbească la telefon cu ministrul, 
dar i se pretexta că este fie plecat, fie în 
ședința; totuși, la capătul unei săptămâni de 
refuzuri mascate, arheologul mai făcu o ultimă 
încercare și reuși să dea de importantul 
personaj. Tonul conversaţiei se păstră cordial, 


dar tensionat; explicându-i că Lacau dorea 
reluarea negocierii în ansamblu a concesiunii și 
asigurându-l că neînțelegerile aveau să fie în 
curând aplanate, ministrul îi dădu lui Carter mai 
degrabă motive de îngrijorare. Îi mai spuse că, 
între timp, putea să se întoarcă la Luxor să-și 
reia activitatea. 
Arheologul nu se lăsă rugat. 
x 


Callender aduse un plic voluminos, purtând 
ştampila Agenției pentru Antichităţi. Carter îl 
desfăcu nerăbdător şi recunoscu scrisul fin și 
repezit al lui Lacau, care, punct cu punct, 
accepta toate condiţiile arheologului. 

— Am câștigat? întrebă Callender. 

Carter tocmai se pregătea să-i răspundă că 
rezultatul îi întrecea așteptările, când privirile îi 
căzură pe ultimele rânduri: 

Bineînţeles, măsurile pe care le doriţi 
adoptate nu pot avea decât un caracter 
provizoriu, ele putând suferi modificări în 
funcţie de rezultatele obţinute. 

Carter lăsă să-i scape din mâini documentul. 

— Eşec total. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Să-mi văd de treabă mai departe. Acum, 
singurul meu stăpân este Tutankhamon. 

x 

Conflictul luă amploare chiar de a doua zi. 

Lacau trimisese o a doua scrisoare, mai puțin 


agreabilă, în care îi reproșa lui Carter că își 
aroga atribuţii ce reveneau Agenţiei pentru 
Antichităţi. Aceasta, și nu un arheolog privat, 
avea obligaţia să reglementeze vizitarea unui 
sit aflat în proprietatea statului. Directorul 
agenţiei își formula dispoziţiile: sa se treacă la 
demontarea  raclelor aurite, cu evitarea 
distrugerii ornamentelor, pentru a degaja 
sarcofagul presupus a se afla acolo. Carter și 
echipa sa trebuiau să se supună neiîntârziat 
ordinelor și să se limiteze strict la domeniul 
arheologiei. 

Presa egipteană lansă un atac în toată regula 
împotriva englezului acuzat de comportament 
colonialist, deși Egiptul primise cu generozitate 
să-l găzduiască; Tutankhamon era faraon, și nu 
rege al Marii Britanii. Contractul de exclusivitate 
cu Times era o insultă la adresa partidului 
naţionalist și a poporului egiptean. În răspunsul 
la aceste critici, Carter insistă asupra diferenţei 
dintre egiptenii moderni, cei mai mulţi 
descendenţi ai invadatorilor arabi și adepţi ai 
islamului din secolul al șaselea după Hristos, și 
vechii egipteni, ostili oricăror dogme. Aceasta 
stângăcie îi atrase o nouă scădere de 
popularitate și ura a numeroși predicatori 
musulmani. Deşi spunea adevărul istoric, 
membrii echipei sale reușiră să-l determine pe 
Carter să renunţe la replică. 

— Ce lume mai e și asta, îl întrebă el pe 


Callender, în care doar mincinoșii și intriganţii 
sunt acceptaţi? Nici măcar acest pământ sacru 
nu reușește să modeleze conștiințe. Unde să 
mergi pentru a putea respira liber? 

— În mormântul lui Tutankhamon. În 
mormântul tău. 


CAPITOLUL 80 


Cum să demontezi raclele fără a le produce 
nici o stricăciune? Problema îl obseda pe Carter. 
În  măruntaiele mormântului se simţea la 
adăpost, ca într-un sanctuar, liber și neobosit; 
nici unul dintre colaboratorii săi nu putea ţine 
ritmul de lucru cu el. Dată fiind fragilitatea 
sculpturilor în lemn de pe panourile din care 
erau confecţionate raclele și nevoia de-a proteja 
stratul de aur ce le acoperea, Carter se gândi 
înainte de a începe delicata intervenţie la mai 
multe variante de lucru. Îi desprinse, la început, 
pe cei doi paznici aflaţi de o parte și de cealaltă 
a intrării în camera mortuara. Înfășuraţi în 
bandaje, regii cu pielea neagră au fost așezați 
provizoriu pe două scaune; li se vedeau numai 
ochii, ca și cum ar fi fost ultima zvăcnire de 
viaţă a două corpuri mari, rănite. 

După ce se consultă cu membrii echipei sale, 
Carter îi ceru lui Callender să construiască o 
schelă din lemn în jurul raclei; se strecură 
anevoie între plafonul încăperii mortuare și 
muchia de sus a raclei paralelipipedice. Se lovi 


de nenumărate ori, își răni mâinile și trebui să 
adopte cele mai chinuitoare poziţii. În pofida 
temperaturii ridicate și a îngustimii locului, 
Carter înainta centimetru cu centimetru, cu 
teama ca nu cumva vreun panou scăpat din 
penele de lemn vechi de treizeci de secole să se 
prăbușească peste ceilalți. Își alungă din faţa 
ochilor imaginea de coșmar a panoului spart în 
mii de bucățele de nereconstituit. 

După zece zile de eforturi, secțiunea cea mai 
grea a plafonului raclei fu detașată și ridicată. 
Ajutat de un tânăr, Carter strecură pe sub 
scândurile plafonului cilindri din lemn, care le 
făceau să alunece. Când panoul fu rezemat de 
peretele capitonat al încăperii, nici arheologul și 
nici colaboratorii săi nu se grăbiră să strige de 
bucurie; ce era mai greu abia urma. 

Odată plafonul îndepărtat, Carter putu admira 
giulgiul de in care acoperea cea de-a doua 
raclă. Îl chemă pe Merton, corespondentul de la 
Times. Jurnalistul intră parcă în transă. 

— Arca Alianţei... Ea este, fără îndoială! 

Merton plecă și, o oră mai târziu, se întoarse 
cu o Biblie. Citi pasajele din leșirea în care era 
vorba despre preţioasa relicvă a vechilor evrei. 
Imaginaţia i se înfierbântase vădit. 

— lată secretul lui Tutankhamon! Fusese în 
Israel și venise de-acolo cu Arca. E comoara cea 
mai de preţ care a existat vreodată în pământul 
acestei văi. De-aceea mormântul a fost atât de 


bine ascuns. 

Carter rămase sceptic; ridică în sfârșit vălul 
care se destrămă sub greutatea rozetelor din 
bronz aurit. 

— İn curând, spuse el cu voce scăzută, vom 
deschide ușile sigilate ale celei de-a doua racle 
din lemn aurit. 

x 

Cu obişnuita sa atenție pentru detalii, Lacau 
cerceta „dosarul Carter”. Funcționar plin de zel, 
cu respect pentru regulamentul agenţiei ca 
pentru Sfânta Scriptură, francezul suporta din 
ce în ce mai greu independenţa acestui ins, 
care refuza să se încadreze într-o ierarhie 
administrativă. Pretenţiile englezului erau lipsite 
de bun-simţ. Cum să-l faci pe Carter să se 
încline, cum să-l obligi să se târască în 
genunchi? Desigur, ziaristul Bradstreet și colegii 
săi egipteni duceau o adevărată luptă de 
denigrare a lui Carter, acreditând imaginea unui 
tip odios, mercantil și demn de tot disprețul; dar 
arheologul nu se sinchisea deloc de părerea 
celorlalţi și continua să meargă pe drumul său, 
cu neștirbită înverșunare. În plus, de când 
începuse lucrul în interiorul mormântului, se 
simţea mai întărit. 

Pentru a-l dobori, câteva răni superficiale nu 
erau de ajuns, ci trebuia lovit chiar în inimă. 

Lacau tocmai găsise punctul slab al 
adversarului său. 


Nu-i mai rămânea decât să pună la punct, cu 
toată prudenţa, o strategie cu lovituri ascunse. 
Măcinându-i nervii pe îndelete și afectându-i 
vocaţia, l-ar fi silit să comită, până la urma, 
greșeala fatala. 

x 

Din cale-afară de indignat, Carter îi adună pe 
membrii echipei sale în laborator. 

— Am primit în aceasta dimineața cea mai 
revoltătoare cerere din toată istoria arheologiei 
egiptene: sunt somat de către directorul 
agenției să-i comunic lista cu membrii echipei 
mele, ca și cum n-ar cunoaște-o deja și ca și 
cum n-aș fi eu singurul răspunzător pentru 
colaboratorii mei, în cadrul concesiunii ce mi-a 
fost acordată. 

Merton, ziaristul de la Times, luă cuvântul. 

— Eu sunt cel vizat. Bradstreet a făcut sesizări 
mai sus. Vrea să arate că un ziarist nu are ce 
căuta într-o echipa de arheologi. 

— Dar ești mai competent decât majoritatea 
inspectorilor agenţiei. 

— Dacă mi-o ceri, Howard, eu sunt gata să 
demisionez. 

— Eşti un prieten și un colaborator de 
încredere. Vei rămâne alături de noi. 

— Teme-te de Lacau! Este un iezuit deprins cu 
cele mai viclene tertipuri. 

— Nu are nici un drept asupra acestui 
mormânt și o știe foarte bine. Războiul lui de 


uzura nu-i va aduce decât dezamăgiri. Nu uita 
că ministrul este de partea noastră. 

Chipul încruntat al lui Callender nu se 
destinse, dar el nu îndrăzni totuși să-i răspundă 
ca miniștrii nu era veșnici și că, de multă vreme, 
își pierduse încrederea în dreptate și în legi. 

— Îi vei trimite lista? întreba Merton. 

— Carnarvon n-ar fi acceptat, iar eu, nici atât. 
Pentru că Lacau va fi oricum aici pe 13 
decembrie, voi discuta atunci cu el. 

x 

Lacau voi să vadă mormăitul și laboratorul. 
Numai reis-ul Ahmed Girigar era prezent acolo. 
Foarte nemulţumit, directorul agenţiei urcă 
până la locuinţa lui Carter unde, învelit într-o 
pătură, arheologul sorbea dintr-un grog. 

— Regret că nu v-am putut întâmpina mai 
ceremonios, dar o răceală mă obliga să rămân 
la pat. 

Pus la patru ace, cu mâinile încrucișate la 
spate, Pierre Lacau își îndulci vocea, într-un fel 
care contrasta puternic cu atitudinea sa rigidă. 

— Pretenţiile dumitale nu au justificare, 
domnule Carter. Doar guvernul, și nu dumneata, 
este cel abilitat să emită autorizaţii de acces în 
mormântul lui Tutankhamon, înregistrate 
potrivit normelor şi prezentate sub forma unui 
document scris. 

— Eu fac săpături aici, nu guvernul. 

— Statul are obligația să controleze săpăturile. 


— Este vorba despre concesiunea mea. Sunt 
singurul ei stăpân. Arată-mi că nu e așa! 

— Nu ai dreptul să-l folosești pe Merton, care 
este ziarist, și nu arheolog. 

— Alegerea colaboratorilor mei e o chestiune 
care mă privește întru totul. Agenţia n-are nici 
un drept de-a interveni în această privinţa. 

— Dacă nu demisionează, vei avea mari 
neplăceri. 

— Nu va demisiona.  Obiecţiile sunt 
neîntemeiate, domnule director. Amenințându- 
mă, nu faceți decât să vă pierdeţi timpul. 

— Ministrul va hotărî. 

— A hotărât deja. 

— Vom mai vedea. Dumneata ştii ce se 
vorbeşte la Cairo? 

Carter luă o înghițitură din băutura fierbinte. 

— Spuneţi-mi, dacă știți. Văd că bărfele vă 
pasionează. 

Lacau ocoli privirea interlocutorului său. 

— Unii cred că lordul Carnarvon era un spion 
și un om de afaceri căruia nu-i păsă defel de 
știință și de arheologie, iar dumneata i-ai călcat 
pe urme. Numai în această lumină, 
comportamentul dumitale capătă o noimă. 

Carter se ridică și ieși de sub pătură. 

— E o mârșăvie. Contele iubea cu ardoare 
Egiptul. Explorarea acestui mormânt devenise 
rațiunea lui de a fi. Cât despre mine, acesta 
este scopul vieţii mele. 


— Să zicem... Dar această pasiune nu-ţi 
justifică aroganţa. 

— Vreau doar să lucrez în liniște. 

— Te-ai gândit la împărţirea obiectelor? 

— Problema aceasta este deja rezolvată. 

— Nu-i așa de sigur. Mai avem una încă și mai 
gravă. 

Din cauza febrei, Carter avea frisoane. 

— Concesiunea nu durează o veșnicie, îi 
aminti Lacau. Trebuie să verific, dar mi se pare 
că nu mai are mult până la termen. Reînnoirea 
ei depinde de Agenţia pentru Antichităţi, ale 
cărei cerinţe sunt tot mai exigente faţă de 
calitatea lucrărilor și de planificarea lor 
judicioasă. Un savant ca dumneata ar trebui să 
fie de acord cu asemenea cerința. Ai grija de 
sănătate, Carter! Vom discuta din nou când te 
vei înzdrăveni. Nădăjduiesc că Tutankhamon nu 
te va îmbolnăvi chiar de tot. 


CAPITOLUL 81 


Cu nervii întinși, pe 15 decembrie, Carter intra 
în biroul ministrului Lucrărilor Publice, gata să 
dea totul pe faţă, întregul adevăr, pentru a pune 
capăt tuturor persecuțiilor. Soliman Pașa nu 
părea însă la fel de deschis ca de obicei. Un 
dosar stufos cu sigla Agenţiei pentru Antichităţi 
trona pe biroul său. 

— Mulţumit de rezultatele de până acum, 
domnule Carter? 


— Directorul agenţiei readuce neîncetat în 
discuţie cererile mele. 

— Își face datoria. Campania de presa dusa 
împotriva dumitale este foarte neplăcută, cu 
atât mai mult cu cât unii ziariști încep să mă 
critice pe faţă. Ca ministru, ar trebui să mă 
situez deasupra acestui conflict. 

Carter se făcu palid. 

— Prezenţa lui Arthur Merton este foarte 
nepotrivită, continuă Soliman Pașa. După 
informaţiile pe care le am, el nu este un om de 
știință. Faptul că dumneata ai acreditat un 
ziarist de la Times mi se pare o regretabilă 
eroare. 

— Garantez pentru competenţa lui. 

— Nu pot accepta acest argument. In Egipt 
nimeni nu acceptă girul dumneavoastră. Sunteţi 
un om pașnic, domnule Carter. Puneţi capăt 
neîntârziat prezenţei acestui Merton în echipa 
dumneavoastră științifică și totul va reveni la 
normal. Merton vă va putea vizita în rând cu alți 
corespondenţi de presă, oricând veţi fixa o 
astfel de întâlnire. 

— E un ultimatum? 

— Să nu folosim cuvinte mari! E vorba despre 
cel mai simplu compromis. 

— Îmi permiteţi să am obiecţii? 

— Să nu mai pierdem timpul cu fleacuri. Eu 
însumi am tăiat numele lui Merton de pe lista cu 
membrii echipei dumitale. 


— E o procedură legală? 

Întrebarea îl ofensă pe ministrul care deveni 
tăios. 

— E dorința mea, domnule Carter! 

— Să cedez ar însemna ca nici o echipă de 
arheologi să nu mai poată lucra liber în Egipt. 

— Nu complicați situația. 

— Voi discuta propunerea dumneavoastră cu 
membrii echipei mele. 

— Să nu mergi prea departe, domnule Carter. 

— Nici dumneavoastră, domnule ministru. 

x 

Reîntors la Luxor, Carter îi aduna pe 
colaboratorii săi la mormântul lui Sethi al Il-lea. 
Nu le ascunse nimic din gravitatea situaţiei și le 
aduse la cunoștință cuvintele ministrului 
Lucrărilor Publice. Nedorind să ia o decizie 
brutală care ar fi putut dăuna cercetărilor, îi 
consulta pe toţi, pe rând. Toţi erau de acord că 
omul politic își depășea atribuţiile. Lăsându-se 
manipulat de membrii grupării pentru 
independenţă şi de francezul aflat la 
conducerea Agenţiei pentru Antichităţi, 
ministrul se angaja, poate fără voie, într-o luptă 
surda împotriva intereselor Angliei și a Statelor 
Unite. Mai mult, a renunţa acum la drepturile 
sale de concesionare ar fi însemnat pentru 
Carter să pună în pericol independenţa de 
opinie și de acţiune, atât de necesara unei 
arheologii cu adevărat științifice. 


În faţa unanimităţii echipei sale, Carter îi 
scrise ministrului o scrisoare în care refuză 
concedierea lui Merton și menţionă că, în cazul 
în care asupra lui ca lider s-ar fi exercitat 
presiuni administrative, specialiştii de la 
Metropolitan Museum vor părăsi Valea Regilor și 
că Times era pregătit să relateze pe larg despre 
toate acestea, cu ecouri în toată presa 
internațională. În finalul scrisorii, îşi exprimă 
totuși convingerea că Soliman Pașa își va revizui 
atitudinea, subliniind și că regretă această 
neînțelegere precum și că-i fusese cu neputinţă 
să accepte restricţiile cerute. 

Ministrul nu-i trimise nici un răspuns. 

x 

Interiorul mormântului semăna cu o sala de 
operație. Brancarde din lemn, tărgi împletite din 
trestie, kilometri de fașă, pachete cu vată și 
lumina electrică, toate acestea aveau mai multă 
legătură cu imaginea de gheață a unei săli de 
intervenții chirurgicale decât cu atmosfera 
magică a unui mormânt faraonic. Afară, paznicii 
și soldații abia mai izbuteau să-i țină la distanța 
pe turiştii care agitau la vedere bilete de acces 
la mormântul cel mai vestit din întreaga lume; 
le cumpărau de la conducătorii de măgari sau 
de la negustorii de false antichități şi îşi 
manifestau cu vehemenţă nemulţumirea de a 
nu le putea folosi. 

Convins ca, de-acum încolo, necazurile se vor 


tine departe, pe 3 ianuarie 1924, Carter rupse 
sigiliul celei de-a doua racle funerare. Sub 
privirile lui Callender și a altor membri ai 
echipei, el dădu la o parte ușile aurite. 

— Mai multă lumină, ceru el. 

Callender aduse două lămpi mari. În lumina 
lor, apărură ușile duble ale unei noi racle aurite. 

— Încă una! exclamă fotograful Burton. Oare 
câte învelișuri mai sunt? 

Și cea de-a treia raclă era intactă, așa cum 
fusese sigilată cu treizeci de secole în urma. Cu 
respiraţia tăiată, Carter îi deschise ușile și dădu 
la iveală o a patra racla, având doi șoimi cu 
aripile desfăcute în chip de paznici ai pragului 
vieţii.  Hieroglifele  evocau cuvintele lui 
Tutankhamon: „Eu sunt veșnicia: am vazut ziua 
de ieri și cunosc ziua de mâine”. Cu toate 
insistenţele colegilor săi, Carter refuză să 
meargă mai departe. 

— Poate că acesta este ultimul obstacol, fu de 
părere Callender. 

— Fără îndoială... Dar avem oare dreptul... 

— Gândește-te la Carnarvon. l-ai fi refuzat o 
asemenea bucurie? 

Carter rupse sigiliul. Ultimele uși duble se 
mișcară încet. În fasciculul de lumină nu mai 
apărură uși din aur, ci braţul zeiţei Neftis, 
„Suverana templului”, care veghea asupra unui 
admirabil sarcofag din cuarţit. Ce priveliște 
minunată și de neuitat era această femeie 


nepământeană care, dulce și blândă, avea rolul 
de a-i îndepărtă pe intruși. Carter și asistenții 
săi fură cuprinși de o teama plină de respect în 
faţa acestei reprezentări sacre, ce rezistase 
intactă peste timp. 

— Un sarcofag faraonic neprofanat, spuse 
Carter în șoaptă, sugrumat de emoție. Singurul 
din Valea Regilor. 

Simti prezenţa lordului Carnarvon în preajma; 
din lumea de dincolo, contele participa la 
momentul victoriei. 

Carter închise la loc, cu religiozitate, ușile 
celei de-a patra racle aurite. 

x 

Arheologul reciti textul telegramei pe care 

urma să i-o trimită lui Lacau: 


În urma cercetărilor efectuate, am constatat 
că în cea de-a patra raclă se găseşte un 
sarcofag impresionant. Un sarcofag neprofanat! 
Salutările mele. 


Abia fusese expediat acest mesaj, că 
extraordinara veste se și răspândi în toată ţara. 
Mii de turiști și de curioși alergară în Valea 
Regilor. De cum ieși din mormânt, Carter fu luat 
cu asalt de fotografi și de ziariști; cu toată 
protecţia acordata de colaboratorii săi, nu putu 
evita să răspundă la întrebările unui Bradstreet 
extrem de agitat, care îi bară trecerea. 


— Sunteţi sigur că sarcofagul este închis? 

— Sunt sigur. 

— Credeţi că veţi găsi acolo ceva unic? 

— Ceva dincolo de orice imaginaţie. 

— De ce nu-l deschideţi imediat? 

— Trebuie mai întâi să fotografiez în amănunt 
pereţii capelelor funerare și să inventariez 
obiectele rituale găsite între aceștia. Orice 
grabă ar fi o crimă. 

— Se spune că în momentul ridicării capacului 
acestui sarcofag se vor degaja gaze mortale. 

— Sunt gata să-mi asum acest risc. 

— Mumia este oare învelită în aur? 

— Tot ce se poate. 

— Când vom putea afla acest lucra? 

— Nu-mi dau seama. În etapa care urmează, 
vor fi demontate ultimele doua racle. Acum, 
permiteţi-mi să mă retrag. 

x 

La ordinul lui Carter, mormântul fu închis la 
loc. După clipele de exaltare, simţea nevoia de 
liniște și de singurătate; în acest timp echipa 
avea să se ocupe de obiectele ce trebuiau 
inventariate și restaurate. Ciripitul de pasăre ce 
venea din depărtare îi aduse aminte de canarul 
său, de pasărea de aur care îl călăuzise prin 
cântec spre cea mai uluitoare dintre descoperiri. 
Privi enorma hartă a Văii Regilor, pe care își 
notase toate descoperirile de până atunci. Cu 
scrisul său fin și rapid, însemnă abia acum locul 


în care descoperise mormântul lui 
Tutankhamon. 

Carter se pregătea să cineze singur, când 
Ahmed Girigar, șeful serviciului său de pază, îi 
anunţă sosirea unui emisar din partea 
ministerului Lucrărilor Publice. În ciuda oboselii, 
îl primi pe funcţionarul îmbrăcat după moda 
europeană. 

Trimisul refuză să ia loc. 

— Ministrul vă trimite felicitările sale, dar este 
extrem de nemulțumit de felul în care ați 
procedat la deschiderea ultimei racle. Ar fi 
trebuit să fie de faţă și un reprezentant al 
Agenţiei pentru Antichităţi. 

— L-am chemat pe domnul Engelbach, dar era 
prins cu lucruri mai importante. Vă rog să fiți 
convins că sarcofagul n-a suferit din cauza 
absenței sale. 

— În plus, surse guvernamentale vă acuză că, 
în momentul deschiderii ultimei racle, aţi permis 
accesul unui corespondent al ziarului Times, 
ceea ce contravine normelor deontologice. 

— Informaţie inexactă. De față se aflau doar 
membrii echipei mele. 

— Îmi îngădui să notez aceste explicaţii și să 
vă dau la semnat procesul-verbal ce va fi 
înaintat ministrului. 

Carter citi textul scris de funcţionar, constată 
că raspunsurile sale nu fuseseră deformate și 
semna documentul. 


— Eu m-aș teme de complicaţii, încheie 
emisarul. 

— Fiţi liniștit. Totul e în regulă. 

Era clar că Bradstreet și Lacau continuau să-l 
submineze. Clipa dezvelirii sarcofagului 
apropiindu-se, cei doi deveneau tot mai 
veninoși. Chiar dacă ministrul Lucrărilor Publice 
părea să le ţină partea, aceștia nu reușeau 
decât să-l enerveze pe Carter, fără să-l abată de 
la țelul lui. 

— Mai aveţi o vizită, îi spuse Ahmed Girigar. 

— A, nu! mai târziu. 

— Ar fi bine să vă primiţi oaspetele. Vine de 
foarte departe. 

Intrigat, Carter încuviinţă totuși. 

Într-o rochie  vaporoasa, luminoasă și 
transparenta, /ady Evelyn păși către el. 


CAPITOLUL 82 

— Când ai venit? 

— Chiar acum. 

— Stai mai mult la Luxor? 

— N-ai nevoie de o asistentă? Se aude 
vorbindu-se despre descoperirea unei comori 
fabuloase. 

Ca și cum i-ar fi fost teamă să nu risipească un 
miraj, Carter o cuprinse cu duioșie în braţe. 

— Dar mama ta... 

— În memoria tatălui meu, a fost de acord să- 
mi petrec iarna în Egipt și să-ţi urmăresc 


munca. 

— Tatăl tău este mereu alături de mine, Eve. 
Nimeni nu-l poate înlocui. 

— Asta e și motivul pentru care nu ne vom 
putea căsători niciodată, Howard. Părerea 
celorlalți ar conta mai puţin, dar el nu și-a dat 
consimțământul... 

— Dar dacă ar trimite un semn de-acolo, din 
ceruri? 

— Fie să te audă sufletul lui! 

— Tremuri. 

— Mă tem că am răcit. 

El îi acoperi umerii cu un pled de lână. Privirile 
tinerei femei căzură pe harta cea mare a Văii 
Regilor. 

— Ai reușit, Howard! Ce fericit trebuie să fie 
tata! 

— Să nu ne bucurăm prea devreme. Mai sunt 
cazuri de sarcofage neprofanate și totuși goale. 

— Nu și acum... Tutankhamon e viu, simt 
asta! 

— Viu? Poate vrei să spui... 

ÎI privi cu toată dragostea pe care o femeie 
știe s-o ofere celui ales. 

— Un faraon poate muri? 

Peste Valea Regilor se lăsa noaptea. Carter 
stinse lumânarea; Eve renunţă la pledul de lână. 
În depărtare, Nilul ducea pe undele sale 
bucuriile unei zile deja apuse. 

x 


Sosise ceasul demontării și evacuării raclelor, 
panou cu panou; fără să-i pese de căldură, 
Carter încerca să nu se grăbească și să nu facă 
mișcări bruște. Degajarea sarcofagului implica 
respectarea cu strictețe a măsurilor de 
protecție, astfel încât aceste opere inestimabile 
să nu aibă nimic de suferit. Observă în treacăt 
că dulgherii egipteni montaseră panourile într- 
un chip ciudat: faţă de punctele cardinale și de 
indicaţiile codificate, ordinea acestora era 
inversată. Fără îndoială că fuseseră siliți să 
lucreze în mare grabă; prima lor grijă trebuie să 
fi fost să ascundă cât mai repede mormântul. 

Pe când Carter își vedea calm de munca sa, 
hoarde de turiști luau cu asalt, în valuri, 
hotelurile din Luxor. Cum se întâmpla ca una și 
aceeași cameră să fie rezervată de patru sau de 
cinci ori, încăierările între oameni civilizați se 
tineau lanţ; învingător ieșea, ca de obicei, cine 
dădea un bacșiș mai mare. Ceilalţi trebuiau să 
se mulțumească de-a fi găzduiţi în pensiuni de 
familie sau, mai râu, în camere închiriate pe la 
localnici.  Prăvăliași, negustori ambulanti, 
proprietari de călești, cu toţii se închinau la 
Tutankhamon, care le sporea afacerile. 

Cel mai mare falsificator din oraș obţinu o 
întrevedere cu Carter și îl rugă să intervină 
pentru el; cu metode tradiţionale, el fabrica 
imitații foarte fidele după  scarabeii lui 
Tutankhamon, spre satisfacția autentică a 


numeroși colecționari. Or, de când se aflase 
despre descoperirea unui mormânt neprofanat, 
concurenţa fără scrupule invadase piaţa cu 
produse de o calitate mediocră. Arheologul își 
exprimă regretul că nu putea acorda falsurilor 
de bună calitate un certificat de provenienţă și, 
cu aerul cel mai serios, îl sfătui pe comerciantul 
căzut victimă concurenței neloiale să se 
adreseze Agenţiei pentru Antichităţi. 

La sfârșitul unei astfel de zile de hărțuială, 
Carter ieșea din laborator, când /ady Evelyn îi 
aduse un ziar local. Într-un interviu, Lacau își 
mărturisea intenţiile. 

— Numai vorbe, doar vorbe. 

— Nu, Howard: e o ameninţare directa. 
Directorul agenţiei susține că ar exista un 
proiect de hotărâre de guvern prin care ar urma 
să ţi se suspende orice activitate, iar turiștii ar fi 
din nou autorizaţi să ne viziteze sanctuarul. 

— Prostii. Mai sunt și alte declaraţii de același 
fel? 

— Te considera vinovat de producerea unor 
disensiuni la nivelul agenţiei și în activitatea 
guvernului chiar. După părerea lui Lacau, 
atitudinea ta aduce atingere suveranităţii 
statului și ideii de domeniu public. 

— Altfel spus, refuză să împartă obiectele, așa 
cum a fost înțelegerea cu tatăl tău! Acest Lacau 
este un adevărat șarpe veninos... Cu toate 
acestea, el știe că nu gustul pentru câștig, ci 


dorința mea de dreptate mă face să acţionez. El 
încearcă să lipsească familia ta de bunurile cei 
se cuvin pentru a fi finanţat atâţia ani 
săpăturile. Vi se încalcă drepturi legitime. N-o să 
îngădui acest lucru. 

— Fii prudent, Howard! 

— Mai întâi trebuie să arăt că sunt de neclintit. 

Carter organiză o întrevedere cu egiptologi de 
renume, cum ar fi maestrul său, Newberry, 
filologul englez Gardiner, colegul său american 
Breasted și Albert Lythgoe, reprezentantul lui 
Metropolitan Museum. În numele științei, Carter 
și cei patru specialiști întocmiră o scrisoare 
foarte critică la adresa lui Pierre Lacau și a 
Agenţiei pentru Antichităţi, din cauza căreia 
înaintarea lucrărilor era compromisă. Mormântul 
lui Tutankhamon, se spunea acolo, nu aparţine 
Egiptului, ci lumii întregi; Howard Carter și 
echipa sa își îndeplineau misiunea cu o dăruire 
și o seriozitate pe care nimeni nu le punea la 
îndoială. De ce, în loc să se acorde prioritate 
salvării tezaurului, cercetătorii erau mereu 
tulburaţi din munca lor cu cereri de vizitare? 
Guvernul egiptean nu alocase nici un sfant 
acestor cercetări; toate sumele investite 
fuseseră avansate de lordul Carnarvon. Lacau 
lăsa mult de dorit în felul în care își îndeplinea 
obligaţiile cu  purtările sale de  birocrat 
chițibușar. Se cuvenea ca el să-și recunoască 
greșelile și să sprijine, în sfârșit, eforturile 


depuse de Carter. Ca o măsură de prevedere, 
copii ale acestei scrisori fura trimise înaltului 
comisar britanic și mai multor instituţii științifice 
din străinătate. 

x 

Carter ridică paharul de şampanie; Lady 
Evelyn și colaboratorii lui făcură același gest. 

— Lacau nici măcar n-a îndrăznit să dea o 
replică. 

— Trebuie să fim atenţi, recomandă Callender. 
N-am nici o îndoiala că pune la cale un complot 
din umbra. 

— Prea târziu. 

— Ca unul școlit de iezuiți, zise Burton, 
franțuzul este oricând în stare să inventeze o 
nouă stratagemă, pe care nimeni să n-o fi 
prevăzut. 

— Eu sunt mai optimist, spuse Carter. Nu cred 
că Lacau ne va mai face necazuri. Acum drumul 
spre sarcofag e deschis. 

Neliniștita totuși, /ady Evelyn se mulţumi să 
soarbă din delicioasa băutură. Nu voia să strice 
buna dispoziţie a arheologului cu temerile sale. 

— Ai îndoieli? o întreba în șoapta. 

— Nu în seara asta. 

— Mâine, voi ridica pentru tine vălul de pe cel 
mai desăvârșit și tainic loc al morţii. 

x 

Carter părea contrariat; tocmai observase o 

urma de fisură pe capacul sarcofagului. O 


reparație făcută chiar în epocă; o porţiune din 
ipsos pictat imita granitul, pentru a masca 
defecţiunea. În fiecare colţ, zeițe cu braţele și 
aripile întinse  ocroteau sufletul regelui, 
oferindu-i viața veşnică. 

Carter duse mâna la gåt. 

— Howard, ce ai? 

— O durere trecătoare... 

— Ce se întâmplă? 

— O crăpătură în capac... Poate însemna că 
sarcofagul a fost profanat. 

Tânăra femeie observă rana ce brăzda 
capacul sicriului din piatră. 

— Nu, e cu neputinţă. Nici nu te gândi. 

— De ce ești atât de încrezătoare? 

— Așa simt în adâncul fiinţei mele; înnăditura 
asta e făcută de mâna unui lucrător al 
faraonului. 

Lady Evelyn îi dădu întreaga siguranţă de care 
avea nevoie. În timp ce Carter atingea capacul 
cu vârful degetelor, Callender cobora în fugă pe 
coridorul în pantă și, cu răsuflarea întretăiată, 
spuse: 

— O catastrofă... Trebuie să pleci de urgenţă 
la Cairo. 


CAPITOLUL 83 
Neliniștit, Carter trecu pragul biroului noului 
ministru al Lucrărilor Publice, Morcos Bey 
Hanna.  Insensibil la evenimentele politice, 


arheologul înţelegea, în sfârșit, că venirea la 
putere a naţionalistului Saad Zaghlul aducea 
schimbări în atitudinea oficialilor egipteni faţă 
de străini. 

Noul ministru era un bărbat solid, cu o frunte 
îngustă și cu un aer belicos; trecu peste 
obișnuitele formule de politeţe. 

— Ești englez, domnule Carter? 

— Întocmai, domnule ministru. 

— Nu-mi plac englezii. Fiindcă  ceream 
independenţa ţării mele, m-au aruncat în 
închisoare pentru patru ani; poporul a făcut din 
mine un erou. Acum ţin să-i mulţumesc pentru 
încredere și să-i dovedesc ca nu mi-am 
schimbat idealurile. Dumneata ai un ideal? 

— Mormântul lui Tutankhamon. 

— Nu cunosc nimic din arheologie; pietrele 
vechi mă plictisesc. Mă interesează mai 
degrabă oamenii. Pe dumneata nu? 

— Încă din adolescență m-au pasionat 
faraonii. Credeţi-mă, Tutankhamon este un 
tovarăș în viaţă care merită toate sacrificiile. 

Morcos Bey Hanna își aprinse o ţigară. 

— Ar fi mai bine să nu stai așa, picior peste 
picior. În ţara mea, este o poziţie ireverenţioasa 
în prezenţa unui superior. 

Furibund, stăpânindu-și anevoie nervii, Carter 
se conformă. Dar hotărî să nu mai cedeze nici o 
palmă. 

— De ce te-am chemat aici? Desigur! Afacerea 


Tutankhamon... Prea multe conflicte cu 
administraţia, mult prea multe. Aceste 
probleme îmi displac profund. Un arheolog ar 
trebui să tacă și sa asculte. 

— Cu condiţia să i se permită să lucreze în 
liniște și să-și ducă la capat cercetările. 

Ministrul se mira ca acest străin îndrăznea să-l 
înfrunte. 

— Pierre Lacau, spuse el, mi-a transmis 
documentele dosarului. După părerea lui, 
autorizația dumitale de săpături nu-ţi dă nici un 
drept de proprietate asupra mormântului, 
considerat neprofanat, și încă mai puţin asupra 
tezaurului pe care acesta îl conţine. 

— Acordurile încheiate cu lordul Carnarvon... 

— Nu un lord englez face legea în Egipt! 
Ajungi la o înţelegere cu agenţia și nu mă mai 
deranja. 

— Pierre Lacau are un comportament abuziv. 

— Și dumneata la fel, domnule Carter! Oare 
nu dumneata ai semnat un contract de 
exclusivitate cu Times, în disprețul întregii prese 
egiptene, care ar fi avut totuși un drept de 
prioritate la informaţii? 

— Lordul Carnarvon aprecia, pe bună 
dreptate, că prezenţa zi de zi a zeci de ziariști ar 
fi fost o piedică în calea cercetărilor. 

— Recunosc ipocrizia britanica! Să vorbim 
despre munca dumitale... Te sfătuiesc serios să 
te supui ordinelor primite și să nu părăsești 


teritoriul Egiptului. 

Ofensat, Carter se ridică. 

— Daţi-mi voie să nu înţeleg. 

— Și totuşi, e simplu: ca angajat al 
ministerului meu, trebuie să fii un funcţionar 
devotat. 

— Eu sunt în serviciul soţiei răposatului conte 
de Carnarvon și proprietar al concesiunii. 

Morcos Bey Hanna apăsă pe o sonerie. Pe ușa 
ce se deschise în stânga sa apăru Pierre Lacau, 
cu braţele încărcate de dosare. Cu o înclinare 
din cap, acesta îl salută pe ministru. 

— Am aici toate detaliile acestui conflict. 

Carter se simţi prins în cursă. Tocmai când se 
gândea să iasă vijelios din birou, ministrul avu o 
reacţie neașteptată. 

— Hârţogăria asta îmi face lehamite; trecutul 
e trecut. Când vom avea o ceremonie de 
inaugurare a sarcofagului? Poimâine ar fi destul 
de potrivit. 

— Imposibil, răspunse Carter. 

— De ce? 

— Pentru că nu cunosc exact numărul și 
starea sicrielor pe care le conţine. Să le scot din 
cuva lor de piatră mi-ar putea lua și câteva luni. 

Ministrul se întoarse spre Lacau. 

— Ce părere aveţi, domnule director? 

Lacau nu-și îngădui să mintă. 

— Howard Carter are dreptate în această 
privinţa. 


Morcos Bey Hanna nu-și ascunse 
dezamăgirea. 

— Arheologia e cu adevărat insuportabilă. 
Anunţă-mă când vei fi gata. 

Ministrul ieși din birou, lăsându-i pe Carter și 
pe Lacau faţă în faţă. 

— Nu puteam face altfel, se scuză directorul 
agenţiei. 

— Ar trebui să mai lăsaţi dosarele din braţe, îl 
sfătui Carter. Greutatea lor v-ar putea epuiza. 

x 

Pe 12 februarie 1924, la trei după-amiaza, 
Carter le ceru invitaţilor săi să se apropie de 
sarcofagul lui Tutankhamon. După ce se 
întrebase îndelung asupra a ceea ce intenționau 
de fapt ministrul și Lacau, urmase sfatul dat de 
lady Evelyn: să grăbească ritmul lucrărilor și să 
mobilizeze mai multe personalităţi pentru a lua 
parte la un moment cu totul excepţional: 
ridicarea capacului  sarcofagului din piatră. 
Alături de membrii echipei, mai erau prezenţi 
subsecretarul de la Ministerul Lucrărilor Publice 
și Pierre Lacau, al cărui costum negru dădea o 
notă funerară ceremoniei. 

Callender verifică soliditatea troliurilor și a 
frânghiilor  scripetelui ridicat în camera 
mortuara, în locul raclelor demontate. Cu o 
privire, îi dădu de înţeles lui Carter că 
dispozitivul de ridicare era pregătit. Acesta dădu 
ordin să înceapă acţiunea; în liniștea cea mai 


adâncă, uriașa lespede de piatra fu ridicata. 

Carter își strecură capul sub capacul ce 
spânzura deasupra lui, cântărind mai mult de o 
tona. Lady Evelyn tocmai se pregătea să-l 
apuce pe arheolog de braţ și să-l tragă înapoi, 
dar el deja dădea la o parte un giulgiu, 
înfășurându-l cu mișcări de o  încetineala 
extrema. Cu mâinile tremurând și cu fruntea 
scăldată de sudoare, el trebui să repete aceleași 
mișcări de câteva ori. Când dădu peste ultimul 
val, scoase un ţipat de uimire. 

Odihnindu-se, chipul sublim al lui 
Tutankhamon contempla senin eternitatea; 
figura era modelată din foiţe de aur, ochii din 
aragonit și obsidian, sprâncenele și pleoapele 
din lapislazuli. Pe piept, mâinile ţineau crucea 
fermecată a vieţii fără sfârșit, atributul 
pastorului, și stindardul agricultorului, ambele 
încrustate în porțelan albastru. 

Lady Evelyn se aplecă, la rândul ei, peste 
marginile sarcofagului; frumuseţea chipului de 
aur avea o splendoare mai presus de tot ce se 
văzuse vreodată în arta Egiptului faraonic. 
Tutankhamon nu era mort; prin puterea 
frumuseţii, în ochii lui din piatră pulsa viaţa. 
Cununa apărată de zeița-vultur, mumă a lumii, 
și de zeița-cobră, simbol al forţei vitale, îl plasa 
pe faraon într-un univers sacru, din care 
omenirea era exclusă. 

Invitaţii  contemplară, pe rând, chipul 


faraonului. Nici o șoaptă nu tulbură atmosfera 
sacră a întâlnirii cu Tutankhamon, faraonul ieșit 
din tenebre. Callender plânse. Deși catolic prac- 
ticant, Lacau încercă o emoție aproape 
religioasă; efigia faraonului păgân părea de o 
perfecţiune divina. 

Unul câte unul, abia se îndurară să iasă; ar fi 
rămas bucuroși lângă tânărul rege. Howard 
Carter urcă ultimul culoarul care-l duse înapoi la 
lumina zilei; imaginea făpturii regale îi râmase 
pentru totdeauna în minte. 

— E viu, șopti el. 


CAPITOLUL 84 


Minute în șir, Carter fu incapabil să scoată o 
vorbă. Lacau și subsecretarul de stat nu 
îndrăzniră să se retragă, înainte ca arheologul 
să-și revină. 

— Magnific, recunoscu Lacau. 

— Ar fi indicat să permitem câteva vizite, 
recomandă subsecretarul de stat, şi să 
organizăm o conferință de presă. Va fi ceva 
fabulos... 

— Cum doriți, încuviință Carter, aflat încă în 
stare de șoc. 

— Cred că soțiile membrilor echipei ar trebui 
să viziteze cripta faraonului înaintea ziariștilor, 
propuse Callender. 

— Evident, aprobă Carter. Merită această 
recompensă. 


— Sigur că da, admise subsecretarul de stat. 
Avem însă nevoie de o derogare. E o problemă 
ușor de rezolvat. Îl sun pe ministru. 

— Minunat, repetă Lacau, pierdut în visare. 

Carter era copleșit. Pretextând că vrea să 
verifice frânghiile, cobori din nou în mormânt. În 
realitate, voia să fie singur cu Tutankhamon și 
să-i ceară secretul privirii pe care noaptea 
morţii nu reușise să i-o stângă. 

x 

Atmosfera nu mai era tensionată. Carter primi 
felicitări din partea colaboratorilor lui și a soțiilor 
acestora. În acea dimineaţa de februarie, 
conversațiile erau animate de o atmosferă 
înălțătoare. Fiecare era conștient că este 
participant direct la un eveniment istoric. 

Reis-ul Ahmed Girigar îl văzu cel dintâi pe 
poștașul care, cocoţat pe spatele unui măgar, 
se apropia de mormântul lui Tutankhamon. 

— Un plic urgent pentru domnul Carter! 
anunţă el cu o voce puternică. 

Mirat, arheologul citi un mesaj semnat de 
Pierre Lacau, directorul Agenției pentru 
Antichităţi. După ce primise telegrama 
ministrului Lucrărilor Publice prin care acesta 
interzicea categoric accesul la mormânt al 
soțiilor colaboratorilor lui Carter, Lacau se 
vedea obligat să formuleze acest ordin în cel 
mai clar mod posibil. Deşi îşi exprima regretul 
pentru acest incident neplăcut, din respect față 


de deciziile ministeriale, directorul îl soma pe 
Carter să le pună în aplicare fără comentarii. 
Fără a avea o autorizaţie scrisă, nici o femeie nu 
va putea vizita mormântul. 

Carter strânse pumnii. 

— Îmi pare rău, declară el. Ministrul le refuză 
soțiilor voastre posibilitatea de a-l vedea pe 
faraon. 

Se auziră câteva proteste, dar Callender și 
Burton găsiră de cuviinţă sa calmeze spiritele. 
În fond, scrisoarea lui Lacau era un document 
oficial; refuzul lui Carter de a-l lua în seamă ar fi 
făcut din el un infractor. 

— Ar fi totuși o lașitate să-i dam ascultare. 

El redactă un bilet scurt și brutal, în care făcu 
referire la jignirea de neînchipuit adusă lui și 
echipei sale; motiv pentru care ei refuzau să 
continue lucrul și închideau mormântul. 

Nervos, Carter îi ceru lui Merton să publice în 
Times relatarea întocmai a faptelor și să scoată 
în evidenţă rolul negativ jucat de Lacau; se 
îndreptă apoi cu pași mari către mormântul lui 
Sethi al Il-lea unde, ajutat de Callender, montă 
la loc grilajul din fier, încuiat cu lacăt. Închise 
apoi și grilajul care bloca accesul spre 
mormântul lui Tutankhamon, își puse în buzunar 
singura legătură de chei, încălecă un măgar și 
porni în direcţia debarcaderului. Nu-și umflă 
plămânii cu briza Nilului, așa cum făcea de 
obicei. O trăsura îl duse în mare viteză la Winter 


Palace. Intră în mare grabă și își afișă biletul de 
răspuns câtre Lacau la avizierul din holul 
hotelului prin faţa căruia se perindau sute de 
turiști și de personalităţi. 

Câteva ore mai târziu, scandalul devenise 
public; acuzaţiile lui Carter și hotărârea lui 
extraordinara deveniră curând singurul subiect 
de conversaţie din tot orașul. 

x 

Carter continuă lupta şi pe un alt front; el 
trimise o telegrama prim-ministrului, Zaghlul, 
pentru a-i solicita să intervină în favoarea sa. 
Acesta nu putea decât să condamne 
incalificabila atitudine a Agenției pentru 
Antichităţi. Pentru a dovedi că avea dreptate, 
arheologul se gândea chiar să intenteze proces 
guvernului. 

— Vom izbândi, îi promise el lui /aay Evelyn. 

— Cei mai mulţi dintre turiști nu sunt de acord 
cu iniţiativa ta. 

— Nu contează. 

Răspunsul lui Zaghlul fu rapid și foarte sec. 

— De necrezut! spuse Carter cu amărăciune. 
Zaghlul nu recunoaște faptele, ba, mai mult, îmi 
amintește că mormântul nu e proprietatea mea 
și că nu am dreptul să abandonez lucrările. 

Când citi misiva prim-ministrului, /ady Evelyn 
remarcă, în pofida tonului ei rece, și ceva 
încurajator. 

— Recunoaște totuşi valoarea la scară 


mondială a descoperirilor tale. 
— Politeţuri... își apără ministrul și mă 
dezaprobă pe mine. 
— Lupta devine inegală, Howard. 
— Nu e așa. Dreptatea este de partea mea. 
x 


Pierre Lacau încerca o mult aşteptata 
satisfacție la citirea presei. Numai Times îi lua 
apărarea lui Carter și acuza guvernul egiptean 
că trimisese polițiști pentru a opri cu forța vizita 
la mormânt a câtorva doamne de cea mai bună 
condiție. Celelalte ziare criticau în cor răspunsul 
arheologului, un megaloman, un om epuizat, 
aflat la capătul nervilor, un colonialist de cea 
mai joasă speță. Ministrul Lucrărilor Publice 
răspândise versiunea sa în ziarele egiptene. 
Acestea considerau că Howard Carter, uneltitor 
de intrigi și grevist pe deasupra, nu mai merita 
să rămână la conducerea şantierului. El încălca 
regulile acestei meserii şi aducea prejudicii 
cercetărilor. 

Lacau jubila. Stângaci și naiv, Carter făcuse o 
greșeală fatală; victimă a unei perseverente 
tactici de hărţuire, el nu se ferise de capcanele 
ce-i erau scoase în cale. Ce mai rămânea, în 
ochii opiniei publice, din aventurierul plin de 
entuziasm, dacă nu imaginea unui tâlhar? 
Guvernul trebuia să-l distrugă și sa-și afirme 


suveranitatea. 
x 


Descumpănit, Carter se simţea pus la colţ. 
Callender încerca zadarnic să-l consoleze. 
Glumele lui Burton nu-l mai amuzau. Doar /ady 
Evelyn îl consola. 

— Politicienii sunt oamenii cei mai demni de a 
fi dispreţuiţi. Minciuna și trădare: iată codul pe 
care îl aplică ei. 

— Să nu-mi spui că nu știai, Howard! 

Se retrăseseră în locuinţa de șantier, păzită de 
Ahmed Girigar și de oamenii săi. Câţiva turiști, 
înfuriaţi de faptul că mormântul lui 
Tutankhamon fusese închis, încercaseră să 
pătrundă înăuntru, doar pentru a-l insulta. 

Carter începu să bea peste măsură. 

— Ce am făcut să merit toate acestea? Mai 
întâi, moartea lui Carnarvon, apoi toată această 
ostilitate... 

— Tine-te tare, Howard! Dacă te dai bătut, 
Lacau va triumfa, iar memoria tatălui meu va fi 
luată în răspăr. 

Lady Evelyn era atentă cu el, iar Carter găsea 
în blândeţea ei forța de a rezista. 

— Mă voi bate până la capăt, Eve. 

x 


Carter și colaboratorii săi ţinură un adevărat 
consiliu de război. Toţi căzură de acord că 
ministrul Lucrărilor Publice și directorul Agenţiei 
pentru Antichităţi își depășiseră atribuţiile și 
duceau o politică de intimidare. Dar, de-a lungul 
vieţii, Howard Carter nu dăduse niciodată înapoi 


din faţa primejdiei. 

Sprijinul necondiţionat din partea echipei sale 
îi era vital. Întărit de această unanimitate de 
simţire, era hotărât să reziste până la capăt 
refuzând orice concesie. Își jură că explorarea 
mormântului se va face și în continuare doar 
sub responsabilitatea lui. 

În zorii zilei de 15 ianuarie, Howard Carter 
cobori pe drumeagul ce ducea spre vale. In faţa 
mormântului lui Tutankhamon, făceau de pază 
militari.  Crezu că măsurile obișnuite de 
securitate fuseseră suplimentate. Un ofiţer 
superior veni către el. 

— Zonă interzisă, îi spuse acesta. 

— Sunt Howard Carter. 

— Aveţi o autorizaţie scrisă din partea 
Ministerului Lucrărilor Publice sau a Agenţiei 
pentru Antichităţi? 

— Nu am nevoie. 

— Am instrucţiuni categorice: mormântul lui 
Tutankhamon și cel al lui Sethi al Il-lea, 
înregistrat cu numărul 15 și folosit ca laborator, 
sunt închise și nimeni nu este autorizat să între. 

— Vă bateţi joc de mine? 

— Nu faceţi vreun gest necugetat, domnule. 
Altminteri, voi fi nevoit să folosesc forţa. 


CAPITOLUL 85 


Ca un animal rănit, Carter se ghemui în cel 
mai întunecat colţ al casei sale de șantier. Două 


zile nu mâncă nimic. Lady Evelyn se încăpățână 
să-l facă să înghită niște ceai și puţin orez. 
Arheologul citi și reciti articolul din Saturday 
Review, în care ziaristul își făcea probleme 
legate de calitatea frânghiilor ce ţineau în aer 
capacul sarcofagului; dacă ar fi cedat, pierderile 
ar fi fost ireparabile. 

— Trebuie să mă duc să verific. 

— Imposibil, Howard. Soldaţii nu te vor lăsa să 
treci. 

— Ministrul a primit scrisoarea mea de 
protest? 

— Bineînţeles că a primit-o, dar nu va 
răspunde niciodată. 

— Ce să fac, Eve? Eu voi muri de inimă rea, iar 
Tutankhamon va fi distrus! 

— Răbdare și rugăciune, Howard. Frânghiile 
pot ţine suspendat capacul, nici o grijă. 

El o crezu. Privirea ei nu putea să mintă. 

x 

După o săptămână de la închiderea 
mormântului din inițiativa oficialităților, opinia 
publică reproşa guvernului că era indiferent la 
soarta sarcofagului, câtă vreme nu-l autoriza pe 
un alt arheolog în stare să ducă lucrările la bun 
sfârşit. Dacă frânghiile aveau să cedeze, 
prăbuşirea capacului ar fi distrus sicriul din aur 
al faraonului. 

Times insista asupra acțiunii improprii a 
autorităților; rigoarea lor era tardivă, iar 


exigenta li se manifesta într-un moment cum nu 
se poate mai prost ales. 

Ziariștii autohtoni își schimbară și ei părerea 
destul de repede. Nu cumva Carter era victima, 
și nu vinovatul? La sfatul lui /ady Evelyn, 
arheologul acceptă să primească un ziarist 
egiptean: proaspăt ras, cu mustaţa bine tunsă, 
cu nodul papionului în poziţie ireproșabila, 
Carter încercă să afișeze în ochii presei o 
expresie senină. 

— Admiteţi că aţi greșit, domnule Carter? 

— In afară de a fi crezut în dreptate, nu am 
comis nici o greșeală. 

— Vă menţineţi criticile la adresa ministerului? 

— Ministrul minte și vorbește despre mine ca 
despre un dușman al acestei ţări și al poporului 
egiptean. Egiptul e și ţara mea. Până când 
sicriele cu rămășițele lui Tutankhamon nu vor fi 
fost degajate din sarcofag, refuz pur și simplu 
să pun mormântul la dispoziția oricărui turist. 

— Greșesc eu sau aţi afirmat că ministrul este 
mincinos? 

— Acesta este cuvântul exact. 

— Care sunt cererile dumneavoastră? 

— Ca dispozitivul de pază al poliţiei să fie 
retras de urgenţă și cea mai mare aventură 
arheologică a tuturor timpurilor să continue. 
Doar echipa mea are competenţa necesară. 

x 


Lacau împături ziarul în care tocmai apăruse 


interviul lui Carter. Invitat la Consiliul de 
miniștri, directorul Agenţiei pentru Antichităţi 
făcu o expunere a situaţiei și prezentă adunării 
în plen a guvernului principalele documente ale 
dosarului Tutankhamon. 

Rechizitoriul pronunţat împotriva lui Carter fu 
zdrobitor: ministrul Lucrărilor Publice îl aprobă 
întocmai și își exprimă părerea că, insultându-l, 
englezul insultase întreaga naţiune. Nici unul 
dintre colegii săi nu vorbi în apărarea 
arheologului. 

— Să trecem la vot: sunteţi de acord că 
Howard Carter a rupt contractul său cu Egiptul, 
închizând mormântul fără autorizație și 
neglijându-și îndatoririle de egiptolog? întrebă 
prim-ministrul Zaghlul. 

Miniștrii votară „da”, în unanimitate. 

— Sunteţi de acord cu acţiunea domnului 
Lacau și a agenţiei sale? 

Guvernul dădu același răspuns. 

— În concluzie, spuse prim-ministrul, Howard 
Carter nu mai este autorizat să continue 
cercetările și nu mai are acces la mormânt. Pe 
viitor, afacerea Tutankhamon va reveni 
guvernului însuşi. 

x 

La citirea comunicatului oficial, Carter rămase 
fără grai. Nu-i mai rămăsese nici o posibilitate 
de a se apăra. Zaghlul se folosise de cel mai 
demagogic argument: făcea cadou întregului 


popor, în cel mai scurt timp posibil, șansa de a 
vizita locul despre care se vorbea peste tot în 
lume, aflat chiar pe pământul strămoșesc. 

Callender și alți membri ai echipei erau în 
stare de șoc; visul cel mai frumos cu putinţă se 
destrăma din pricina manevrelor politice și a 
vanităţii funcționarilor, nepăsători faţă de 
eforturile științei făcute atâţia ani la rând. 
Carter încerca totuși să susțină moralul 
oamenilor săi. 

— Anglia nu ne va abandona. 

— Te gândești la înaltul comisar? întrebă 
Burton. 

— Nu, răspunse /ady Evelyn. El nu ţinea la 
tatăl meu și nu e omul care să aibă destul curaj 
pentru a se opune pe față guvernului egiptean, 
riscându-și postul și cariera. 

— Ce altă soluţie avem? 

— Parlamentul britanic! l-am telegrafiat 
mamei să obțină sprijinul prietenilor politici ai 
tatălui meu. Guvernul nostru se va impune în 
fața celui egiptean. 

Entuziasmul tinerei femei îi molipsi pe toți. 
Ciocnind cupe de şampanie, Carter relată cele 
mai emoţionante momente de pe parcursul 
întregii epopei. 

În noaptea aceea fără stele, încrederea 
echipei renăscu. 

x 


Răsăritul soarelui aprindea cerul. Privind valea 


cu versanţii ei arizi săpați de torente, Eve și 
Carter se încăpățânau să creadă în imposibil. 
Strânși unul într-altul pentru a înșela răcoarea 
dimineţii, savurau complicitatea tăcută a unui 
cuplu obișnuit să lupte cu toţi demonii și să 
treacă peste piedici fără să le ţină șirul. 
Amândoi știau că la capătul tuturor strădaniilor 
nu-i aștepta fericirea; despărţirea și suferinţa 
aveau să le sfărâme inimile. Înainte de-a fi 
înghiţiţi de pustiul singurătăţii, gustau din beţia 
reculegerii în doi, contemplând înălțimile. 

— Asta-i dragostea, Eve? 

— Cea mai violentă și mai dureroasă. 

— Când pleci? 

— Curând va fi primăvară. Mama așteaptă să 
mă întorc la Highclere. 

— Este așa de important să-ţi respecţi rangul? 

— Deși nu cred în asta, da. 

— Dacă aș putea să te opresc... Dar azi, eu nu 
mai sunt nimic. 

— Tu ești unul dintre aleși, Howard. Drumul 
tău e scris în stele. Respiri eternitate, asemenea 
faraonului tău, Tutankhamon. Eu nu sunt decăt 
un popas... 

— Te îndoiești de sentimentele mele? 

— Nici o clipă. Dar nu eu sunt viitorul tău. 

— De ce aceasta sentinţă? 

Ea zâmbi și îl sărută. 

— Ești unic, Howard, pentru că tu nu te 
schimbi. Nici eu, nici altă femeie nu te-ar putea 


face să te abaţi din cale. Te iubesc, fiindcă te 
admir. 
x 

Parlamentul britanic torcea monoton: nici un 
subiect nu trebuia să-i tulbure liniştea. Prim- 
ministrul, Ramsey Mac Donald, fu dintr-odată 
interpelat în afacerea Tutankhamon. 

— Este adevărat ca domnul Carter este titular 
al concesiunii arheologice? 

— Este în serviciul văduvei celui de-al cincilea 
conte de Carnarvon, care dispune, de fapt, de 
aceasta concesiune. 

— În conflictul dintre Howard Carter și prim- 
ministrul egiptean, care este poziția noastră? 

— Guvernul Majestății Sale nu a acordat nici 
un privilegiu echipei de arheologi care lucrează 
în sit. 

Prim-ministrul se prefăcu a nu observa 
protestele pe care declaraţia sa le stârnea în 
sală. Un contestatar se înverșună și îl rugă să fie 
mai explicit. 

— Afacerea Tutankhamon nu e de competenţa 
noastră, spuse Ramsey Mac Donald. E o 
chestiune de ordin personal. Activităţile 
domnului Carter sunt supuse jurisdicției 
Egiptului, şi nu celei britanice. Nu vreau să mai 
aud vorbindu-se despre acest personaj și 
consider chestiunea închisă. 


CAPITOLUL 86 


Reis-ul Ahmed Girigar își termina rugăciunea 
de dimineaţa, la câţiva metri de mormântul lui 
Tutankhamon, când văzu sosind un grup 
neobișnuit, alcătuit din soldaţi și polițiști. In 
fruntea lor era Pierre Lacau. Cămilele și caii 
înaintau la pas domol. 

Reis-ul se postă în capătul drumului care 
ducea la mormântul lui Tutankhamon. Încadrat 
de un ofițer superior și de un funcţionar din 
Ministerul Lucrărilor Publice, Lacau se fixă la doi 
metri de el. 

— Prietene, dă-ne voie să trecem. 

— Domnul Carter m-a numit adjunctul sau. Am 
sarcina de-a asigura paza șantierului. 

— Șantierul nu-i mai aparţine. Situl intra sub 
controlul direct al statului. 

— Singurul meu patron este domnul Carter. 

— Te  înșeli. De-acum ești în serviciul 
guvernului. 

— Aveţi documente în acest sens? 

Înaltul funcţionar își ieși din fire. 

— Conformează-te imediat ordinelor prim- 
ministrului! 

— Arătaţi-mi un document oficial. 

La un semn al ofițerului superior, doi soldaţi 
îndreptară armele spre reis. Acesta nu se clinti. 

— Nu-mi păsă de amenințările voastre, spuse 
el cu voce hotărâtă, trageţi și veţi deveni 
asasini. 


Lacau interveni. 

— Trebuie să ne păstrăm calmul... Nu doresc 
nici un incident. fRe;s-ul este o persoană 
inteligentă și cu bun-simt. Işi dă, cu siguranţă, 
seama că a te opune directivelor 
guvernamentale este O nebunie. Am 
convingerea că nu ne va sili să folosim 
împotriva lui forța. 

Ahmed Girigar fu izbit de tonul lui glacial. 

— Trebuie să-l anunţ pe domnul Carter. 

— Fă cum vrei. 

Reis-ul se îndepărtă și alergă să-l prevină pe 
arheolog. Profitând de ocazie, Lacau și grupul 
său de comando se îndreptară spre grilaj; după 
ce un lăcătuș tăie lanţurile, polițiștii năvăliră în 
interiorul cavoului. Directorul n-avea timp de 
pierdut. 

— Coborâţi capacul sarcofagului. 

Ordinul fu executat de către soldaţi; Lacau se 
simţea învingător, dar și neliniștit în același 
timp. Scripeţii scrâșniră, frânghiile se încălziră 
puţin, dar nu se rupseră; încet-încet, enorma 
lespede din piatră se urni. Directorul agenţiei 
urmări din priviri cum capacul cobora lent, iar 
când fu așezat la loc, pe sarcofag, gustă 
satisfacția de a fi unicul stăpân al sitului. 

La intrarea mormântului, soldaţii îl opriră pe 
Howard Carter să pătrundă pe coridorul ce 
cobora spre criptă. Când dădu cu ochii de 
Lacau, izbucni. 


— Ce-ai îndrăznit să faci? 

— Datoria. 

— Dacă s-a întâmplat ceva cu sarcofagul... 

— Nu te mai frământa, domnule Carter. 
Comorile lui Tutankhamon sunt acum sub 
protecţia statului. 

— Este o ilegalitate! Lady Carnarvon este 
proprietara concesiunii. 

— Greșit. Pentru sezonul acesta, guvernul 
însuși a reziliat actul de concesiune, ceea ce 
înseamnă că prezenţa dumitale aici este o 
ilegalitate. 

— Eşti un monstru. 

— Trebuie să mai afli că și laboratorul a fost 
rechiziționat și deci nu-ți mai este permis să-l 
foloseşti. 

— Voi declanșa chiar acum o procedura 
judiciară împotriva guvernului egiptean. 

— Faci din nou un pas greşit, dragă Carter. 
Egiptul s-a purtat foarte demn, în respectul legii 
și al moralei. Nu te mai opune și dă-mi răgazul 
să pregătesc un compromis. 

— Imi faci silă. Pretind să-ţi ceri scuze și să 
redeschizi imediat mormântul. 

Lacau se întoarse și pătrunse în coridor; 
Carter încerca să se ia după el, dar fu oprit de 
soldaţi. Furios la culme, ridică de jos o piatră și 
o azvârli către cer. 

x 


Printr-o savantă orchestrație, presa egipteana 


relată faptele și împrejurările într-o lumina 
favorabilă guvernului; era datoria lui să apere 
măreţia naţiunii împotriva unui aventurier 
străin, un venetic fără alt scop decât acela de-a 
se îmbogăţi pe seama poporului, unic proprietar 
legitim al mormântului lui Tutankhamon. 

Pe 6 martie 1924, un tren special aducea de la 
Cairo la Luxor o sută șaptezeci de invitaţi ai 
prim-ministrului Zaghlul, a cărui cotă de 
popularitate atinsese nivelul maxim. În timpul 
călătoriei, militanţii naționaliști strigară 
sloganuri ostile la adresa Angliei și a lui Howard 
Carter, care se retrăsese în locuința sa de 
șantier; deși Zaghlul era indiferent faţă de 
antichităţile egiptene și nici măcar nu se afla în 
tren, o mare de oameni îi scanda numele, în 
momentul sosirii garniturii în gara Luxor. 

Nici unul dintre oficiali nu avea, de altfel, nici 
cea mai mica dorinţă să piardă timpul în Valea 
Regilor, unde ar fi suferit de căldură; însă 
pelerinajul era, din punct de vedere politic, 
obligatoriu. Cele o suta şaptezeci de 
personalităţi fură întâmpinate, pe grupuri, în 
mult prea îngusta camera mortuară, de către un 
Lacau  debordând de amabilitate; capacul 
sarcofagului fusese ridicat și rezemat de un 
perete. O lampă fixata asupra sicriului 
faraonului lumina reprezentarea generos aurită 
a tânărului său chip, de o frumuseţe proaspătă 
și tulburătoare. 


Spectacolul cu totul extraordinar îi emoţiona 
până și pe cei mai insensibili politicieni, care îl 
felicitară pe Lacau. 

x 

Lady Carnarvon plăti generos și Carter angaja 
un avocat, pe F.M. Maxwell, pentru a deschide o 
procedură legala împotriva guvernului egiptean 
la tribunalul mixt din Cairo, alcătuit din 
autohtoni şi din străini. Această jurisdicție, 
moştenită de la stăpânirea otomană, atrăgea 
nemulțumirile militanţilor pentru independenţă, 
care cereau desființarea ei. Ministrul Lucrărilor 
Publice, Morcos Bey Hanna, era printre 
principalii ei prigonitori. 

Lady Evelyn îl încuraja pe Carter să lupte. 
Maxwell se bucura de o reputație excelentă și 
era un desăvârşit cunoscător al dreptului 
egiptean. Posac din fire, om pe care nimic nu 
mai era în stare să-l miște, avocatul nu zâmbea 
niciodată. Pentru el, rigoarea legii era condiţia 
esenţială de supravieţuire a unei societăţi, fie 
ea occidentală sau orientală. Era de părere că 
afacerea Tutankhamon se va întoarce fără doar 
și poate în favoarea lui Carter, victimă a unui 
tipic abuz oriental de putere; datorită relaţiilor 
sale și unei bune instrumentări a dosarului, 
avocatul obținu rapid proces. 

In ajun, /aay Evelyn și Carter erau plini de 
speranţă. Maxwell nu s-ar fi angajat așa, cu una, 
cu două; lupta, de obicei, pe teren sigur, iar 


adversarilor săi nu le acorda decât șanse infime. 

— Lacau va ceda și la fel va face și guvernul 
egiptean... în fond, puţin îmi pasă. Tot ce-mi 
doresc este să mă ocup din nou de 
Tutankhamon. 

— În astfel de clipe, îl simt pe tata alături de 
noi. 

Callender le  întrerupse discuția; după 
trăsăturile răvășite ale feţei, Carter pricepu că 
trebuie să fi apărut o problemă neașteptată. 

— Maxwell, avocatul tău... 

— Spune! 

Înlemnit de spaimă, Callender își găsea cu 
greu cuvintele. 

— E un om intransigent, un înfocat susținător 
al pedepsei cu moartea. 

— Şi ce ne pasă nouă? 

— Ne pasă, pentru că, acum câţiva ani, ela 
cerut-o împotriva unui trădător pe care Anglia 
voia să-l condamne la pedeapsa cea mai aspră. 
Din fericire, verdictul a fost dat cu mai multă 
clemenţă. 

— De ce „din fericire”? 

— Pentru că acuzatul nu era altul decât 
Morcos Bey Hanna, actualul ministru al 
Lucrărilor Publice și principalul nostru adversar. 

x 


Pledoaria lui Maxwell fu extrem de 
convingătoare. El îl înfăţișă pe Carter ca pe un 
cercetător dezinteresat, cu singurul scop de a 


conserva în bune condiții tezaurul lui 
Tutankhamon. Nici o jurisdicție nu l-ar fi putut 
acuza de corupţie, nici nu l-ar fi putut socoti un 
simplu executant; faptele arătau că el însuși 
condusese lucrările șantierului cu rigoare și 
profesionalism. Dosarul său juridic nu conţinea 
nici o ambiguitate; anulând contractul iniţial și 
împiedicându-l pe Carter să lucreze mai 
departe, guvernul săvârșea un abuz de putere. 

Judecătorul moţăia; pentru el, afacerea era 
clară. Carter și lady Evelyn erau și ei de aceeași 
părere; în pofida temerilor sale, arheologul 
constata că ministrul Lucrărilor Publice nu 
reușise să împiedice cursul justiţiei. La 
încheierea  pledoariei avocatului, judecătorul 
puse o întrebare care îl umplu de uimire. 

— De ce domnul Carter a închis mormântul 
înainte de-a fi alertat tribunalul? 

Maxwell își dădu seama că magistratul nu-i 
ascultase demonstraţia. Enervat, făcu apel la un 
argument esenţial. 

— Clientul meu dispunea de un drept legal 
asupra sitului și, procedând astfel, nu încălca 
nici o prevedere legală. Cei care au acţionat ca 
niște tâlhari au fost agenţii guvernului. 

Ofensa aduse tulburare în cadrul asistenţei. 
Foarte jenat, judecătorul vorbi cu oarecare 
șovăială: 

— Nu credeţi că termenul este cam dur? 

— Tâlhari, hoți, jefuitori: iată adevărul. 


Intervenţia funcţionarilor, a soldaţilor și a 
polițiștilor a fost cât se poate de ilegală. 
x 


Presa egipteană îi atacă pe Carter și pe 
avocatul său, acuzându-i că ar fi insultat Egiptul 
în modul cel mai nedemn cu putinţă; poporul 
întreg se simţea lovit, înjosit de către acești doi 
englezi, stâlpi ai colonialismului în agonie. 

Morcos Bey Hanna reacţionă imediat și cu 
brutalitate: Howard Carter nu va mai putea 
niciodată să-și exercite meseria în Egipt și 
Ministerul Lucrărilor Publice îi refuza orice fel de 
negociere. Carter putea să spună adio carierei 
sale de descoperitor al lui Tutankhamon. 


CAPITOLUL 87 


Morcos Bey Hanna se fâţâia de colo-colo în 
biroul său ministerial: patrula neîncetat prin faţa 
unei fotografii care-l înfățișa în compania altor 
personalități egiptene, îmbrăcat în dezolantul 
veșmânt de deţinut. 

— lată-i pe tâlhari! Tâlhari deveniți miniștri! 

Ţinând în mână un dosar, Lacau aștepta să 
treacă furtuna. 

— Eu, un renegat și un bandit! Eu, un ministru 
al guvernului pe care englezii ar vrea să-l vadă 
iarăși după gratii... Nu ai și dumneata aceeași 
părere? 

— Maxwell va reveni la rațiune. 


— Carter este un nebun periculos! Măcar ai 
găsit cine să-l înlocuiască pe șantier? 

Lacau își răsfoi dosarul. 

— Am luat legătura cu mai mulţi arheologi 
americani și britanici; toţi au refuzat. 

— În cadrul agenţiei dumitale nu există 
specialiști competenţi? 

— Sarcina este prea delicată. 

— Dar adjunctul dumitale, Engelbach? 

— Este doar un bun lucrător de administraţie. 

— Dar dumneavoastră, domnule director? 

— Numeroasele mele îndatoriri nu mi-ar 
permite să petrec săptămâni întregi într-un 
cavou. 

— Cine atunci? 

— Nimeni nu-și poate asuma riscul de a 
deteriora sicriul. Numai Carter ar putea să... 

— Niciodată! Să plece cât mai repede din 
Egipt... ori să vină și să-mi ceară scuze în 
genunchi. 

x 

În atitudinea unanima a presei apăru curând o 
fisură. Un ziar pretindea o ieşire din blocajul 
creat: oare nu era timpul să se pună capăt 
conflictelor şi cineva totuşi să se ocupe de 
răbdătorul Tutankhamon? Poziția inflexibila a 
ministrului Lucrărilor Publice nu punea oare în 
pericol cele mai fabuloase bogății pe care 
arheologia le descoperise vreodată? 

Carter profită de această deschidere pentru a 


solicita o întâlnire cu înaltul comisar britanic, 
lordul Allenby, un personaj sobru și glacial, care 
nu luase nici o poziţie în lupta împotriva 
compatriotului său. 

— la loc, domnule Carter. 

— Vă mulțumesc de primire. Sfaturile 
dumneavoastră îmi vor fi de mare pret. 

— Nu sunt deloc competent în materie de 
arheologie. 

— Afacerea Tutankhamon trece de granițele 
acestui domeniu. 

— Din păcate. Ai dreptate... De când cu greva 
dumitale, ne confruntăm cu un fel de război. 

— Nu din vina mea. 

— Ar fi fost bine să eviţi conflictul. Îmi faci 
destule probleme. 

Carter fu șocat. 

— Eu? Mai degrabă ministrul Lucrărilor 
Publice! 

— El ocupă o funcţie oficială, pentru care 
trebuie să avem respect. 

— Refuzând să-i atribuie câteva obiecte care, 
așa cum s-a stabilit prin contract, ar urma să 
compenseze sumele investite, el încearcă, de 
fapt, s-o fure pe /ady Carnarvon. 

— Acest subiect de litigiu comercial nu mă 
privește. 

— Dar e parte din contractul meu. Agenţia 
pentru Antichităţi nu are nici un drept să-l 
anuleze. 


— Este în interesul general să pui capăt 
acestui conflict, domnule Carter. 

Stupefiat, Carter se ridică să plece. 

— Nici să nu vă gândiţi! Nu-l voi trăda pe 
Tutankhamon. 

— Se pare că nu înţelegi: în orice moment 
există riscul ca această ţară să fie cuprinsă de 
febra luptei pentru independenţă. Faraonul 
dumitale devine o miză mai degrabă politica; 
lasă-l deci în seama egiptenilor. 

— Ar însemna să-mi reneg vocația. 

— E total nepotrivită cu imperativele politice 
ale momentului. 

— Puțin îmi pasă! 

— Faci o greșeală. 

— Trebuie să mă ajutați. 

— leşi afară! 

Înaltul comisar apucă o călimară şi o aruncă 
înspre Carter, care găsi de cuviință să 
părăsească biroul. 

x 

— Anglia mă trădează. 

Lady Evelyn nu-l contrazise pe Howard Carter. 
Mergeau pe malul râpos, de-a lungul Nilului. 
Seara era blândă. Dezorientat, arheologul se 
prinse de brațul tinerei femei și îi istorisi 
amănunţit întrevederea sa cu înaltul comisar. 

— Să ne întoarcem la Highclere, propuse ea. 

— Prezenţa mea alături de tine ar fi 
compromiţătoare. Cu nici un preţ, nu vreau să-ţi 


stau în cale. Ca și Cairo, Londra mă respinge. 
Cel mai bine ar fi să stai departe de un paria ca 
mine. 

— Nu exagera, Howard. 

— Situaţia e cum nu se poate mai rea. După 
ce i-am pierdut pe tatăl tău și pe Tutankhamon, 
acum vor să mă izgonească și din vale, din 
pământul pe care îl iubesc atât! 

Lady Evelyn rămase locului. 

— Ar mai urma să mă pierzi și pe mine, nu? 

— Tare mă tem. 

— Acum trebuie să plec la Highclere, dar mă 
voi întoarce. 

— Nici tu, nici eu n-avem cum să știm dacă 
așa va fi. 

x 

Militanţii pentru independență nu depuneau 
armele; Carter devenise oaia lor neagră și 
atacurile lor nu mai conteneau. Unul dintre ele 
luă o turnură deosebit de virulentă: arheologul 
era acuzat că ar fi furat din mormânt papirusuri 
în care ar fi fost vorba despre Exod. Se spunea 
că ele ar fi conținut adevăratele detalii ale 
episodului şi ca insistau pe comportamentul 
odios al evreilor în timpul plecării lor din Egipt. 

Viceconsulul Marii Britanii îl chemă pe Carter 
și, foarte supărat, îl apostrofă vehement. 

— Vreau aceste papirusuri. Simpla lor 
existența este o amenințare la adresa păcii! Pe 
lângă naționalismul egiptean, noi, britanicii, 


avem responsabilităţi și în dezvoltarea coloniei 
evreiești în Palestina. Nici unul dintre aceste 
texte nu trebuie publicat vreodată. 

— Nu există nici un risc, pentru că papirusurile 
cu pricina nu există. 

— Nu s-au găsit ascunse în Arca Alianţei, chiar 
în interiorul mormântului? 

— Acordaţi prea multă atenţie celor mai 
fanteziste zvonuri. 

— Mă consideri un imbecil, domnule Carter? 

— Dacă acordaţi fie și cel mai mic credit 
acestei scorneli, da. 

Viceconsulul îi deschise el însuși ușa biroului 
său. 

— Înaltul comisar mă prevenise că ești un tip 
imposibil. Aș adăuga că ești de-a dreptul 
impertinent! 

x 

Cu mersul său legănat, Winlock se cățără pe 
treptele scării ce ducea la încăperea în care se 
claustrase Carter. În cartierul sărac unde, de 
bine de rău, trăise cândva din pictură, regăsea 
amintirile celei mai grele perioade din viața sa, 
mireasma bucătăriilor, țipetele copiilor, behăitul 
oilor. 

Americanul dădu peste două femei în 
veșminte negre și lungi, se scuză în limba arabă 
și împinse ușa. 

Carter picta; din penelul său lua naștere o 
străduţă. 


— Vești rele, Howard. 

Vioi și numai zâmbet, în mod obișnuit, Winlock 
părea acum un om disperat; Carter își pregătea 
netulburat culorile. 

— Autorităţile egiptene și cele engleze au 
căzut de acord: pentru tine, mormântul lui 
Tutankhamon este definitiv închis. Metropolitan 
Museum însă nu te va abandona; am reușit să-i 
conving. Dar îţi pun o condiţie. 

Carter se întoarse intrigat spre Winlock. 

— Trebuie să pleci, Howard. Dacă mai rămâi în 
Egipt, ministrul te va purta prin tribunale și 
Anglia va sta cu mâinile în sân. 

— Să plec... 

— Trebuie să stai departe de evenimente. De 
pildă, în Statele Unite nimeni nu te-ar deranja. 
Dimpotrivă, ești așteptat acolo ca un erou. 

Carter își abandonă paleta și penelul. 

— Este acest exil neapărat necesar? 

— Rămânând aici, vei face greșeala după 
greșeală. Ai dușmani prea puternici. N-ai 
protecţia ţării tale. Eşti cu totul la mâna lor. 

Arheologul se ridică, bâjbâi ca un om beat și 
se prinse cu mâinile de spătarul scaunului. 

— Toată viaţa mea... toată viața mea este în 
acest mormânt. 


CAPITOLUL 88 


La sfârșitul lunii martie 1924, Pierre Lacau, în 
fruntea unei comisii de experţi egipteni, preluă 


inventarul mormântului lui Tutankhamon. 
Triumful directorului Agenţiei pentru Antichități 
fusese deplin: Carter părăsise Egiptul, sigur că 
nu mai avea să revină vreodată. Ministrul 
Lucrărilor Publice nu mai isprăvea cu laudele la 
adresa lui Lacau, mulţumită căruia ţara sa 
obținuse o victorie de răsunet mondial. Cât 
despre militanţii pentru independenţă, ei făceau 
din Tutankhamon înainte-mergătorul cauzei lor; 
cu puterile conferite de pământul sfânt al 
patriei, faraonul îşi aruncase blestemul asupra 
colonialistului de Carter, izgonit acum pentru 
totdeauna de lângă sacrele lui rămășițe. 

Metodic și meticulos, Lacau își fixă ca misiune 
întocmirea unui inventar al obiectelor 
descoperite până în momentul încetării 
săpăturilor. În acest domeniu se simțea ca 
peștele în apă: să clasifice, să numeroteze, să 
scrie fişe și liste... Foșnetul hârțoagelor și 
scârţâitul tocului pe colile de hârtie îl încântau 
peste măsură. 

Gata să plângă, Ahmed Girigar mai încercase 
pentru o ultimă oară să împiedice ceea el 
considera că este un rapt, dar fu alungat fără 
menajamente și ameninţat cu închisoarea în 
cazul în care ar fi continuat să se opună legii. 
Rămase însă în preajma lui Lacau, pentru a 
putea supraveghea în taină manevrele noului 
stăpân al locului. 

In foamea sa de-a inventaria, directorul nu 


neglija nimic: liste nesfârșite consemnau nu 


numai obiectele aparţinând tezaurului 
faraonului, dar şi materialul fotografic, 
chimicalele, instrumentele de laborator, 


mobilele cercetătorilor și chiar stocurile 
abandonate, de provizii alimentare. 

Sosirea lui Winlock îl întrerupse pe Lacau din 
această activitate. Americanul alergă până la 
mormântul lui Sethi al ll-lea, unde Lacau 
deschidea fiecare ladă, ca apoi să lase golirea 
lor pe mâna conţopiștilor săi devotați. 

— Protestez solemn în numele echipei lui 
Howard Carter și al celor de la Metropolitan 
Museum. 

— Un protest inutil, dragă Winlock. Nu facem 
decât să aplicăm legea. 

— Dar nu așa cum s-ar cuveni. 

— Asta nu te privește pe dumneata. Carter 
cunoștea perfect valea. Într-una dintre agendele 
lui de săpături, văd menţiunea „magazie de 
sortare”. Unde se afla? 

— Nu știu. Şi nici Callender, Mace, Burton și 
colegii lor nu te vor sprijini, din solidaritate cu 
Carter. 

— Cel mai bine informat este re;s-ul Ahmed 
Girigar. Fă-l degrabă să vorbească. N-aș avea 
sfat mai bun pentru tine. 

Picioarele scurte ale lui Winlock se puseră în 
mișcare. Ahmed Girigar se afla în capătul unei 
poteci tăiate printre morminte; pe vârful unei 


movilițe de pământ, stătea la soare, ca și cum 
ar fi vrut să soarbă toată lumina aceea de foc. 
Winlock îl convinse să se dea bătut; orice forma 
de rezistență devenea inutilă. Dându-și seama 
că, mai devreme sau mai târziu, oricare dintre 
muncitori l-ar trăda în schimbul unei sume 
convenabile, re;s-ul acceptă. 

Câteva minute mai târziu, un lăcătuș forţa 
intrarea în mormântul numărul 4, ce aparținuse 
faraonului Ramses al XI-lea. Carter depozitase 
acolo mobilier și câteva lădițe; după mărturia 
unui paznic, el venea aici din când în când, să ia 
masa. Unul dintre controlorii egipteni, mic de 
statură și cu mustaţa, începu să se agite; Lacau 
îl rugă sa se calmeze. Un inventar trebuia 
respectat cum se cuvine, făcut pe îndelete și în 
liniște deplină. 

Deși controlorul Ministerului Lucrărilor Publice 
dorea să înceapă din spatele cavoului, Lacau 
adopta ordinea în care lucra de obicei. Fu 
încântat să descopere un caiet de însemnări: cu 
un spirit la fel de metodic ca și al său, Carter 
întocmise un registru clar și exact. Având un 
număr de ordine și o etichetă, fiecare obiect era 
ușor de găsit, căci numarul ce-i corespundea se 
repeta în interiorul și la exteriorul lăzii în care se 
găsea acesta. În sinea sa, directorul agenţiei 
aduse un omagiu colegului său aruncat în 
dizgrație; ar fi fost demn să lucreze alături de el. 

Precipitat, controlorul egiptean își făcea de 


lucru cu niște lăzi purtând sigla Fortnum and 
Mason; arunca pe jos două dintre ele, goale. 
Lacau îl rugă încă o dată să adopte un 
comportament demn de funcţia sa și să se 
ocupe de altceva decât de ambalaje fără nici o 
importanţă. 

— Aici, zise el, în aceasta lada! 

Lacau citi pe ea „vin roșu”; colegul său era, 
poate, șocat de prezenţa alcoolului. 

— Ne vom ocupa mai târziu de asta. 

— Nu, nu! Deschide-o chiar dumneata, în clipa 
asta! 

Foarte uimit, directorul agenţiei se lăsă 
convins. În interior erau mai multe straturi de 
bumbac; în inima acestui scrin vătuit era așezat 
un magnific cap din lemn, în care pulsa intens 
viaţa. 

— Piesa nu figurează în registru, zise 
controlorul. Avem dovada că Howard Carter 
este un hoţ! Trebuie telegrafiat de urgenţa 
prim-ministrului şi declanșată o procedura 
penală. 

— Nu e nici o graba. Descoperirea este într- 
adevăr neașteptată, dar trebuie să existe o 
explicaţie. 

— Furtul! Carter e un hoţ! 

Controlorul își asmuţi colegii care repetară 
acuzaţia până la isterie. Era prima oară când 
Lacau regreta absenţa lui Carter. Il detesta 
pentru caracterul sau, dar nu credea sa fie 


vinovat. Era evident că el, Pierre Lacau, 
cetățean al Republicii Franceze, cu o conduita 
ireproșabilă, devenise victima unei înscenări 
organizate de un înalt funcţionar egiptean. 
Împotriva voinţei sale, era instrumentul trist al 
unei fraude. 
x 

Carter primise telegrama lui Winlock la 
Londra, cu puțin înaintea plecării sale spre 
America. Fiind codificată după grila folosită de 
Metropolitan la transmiterea de informaţii 
confidențiale, aceasta nu-i ascundea nimic din 
gravitatea situaţiei. Capul din lemn fusese deja 
transferat la Muzeul Naţional din Cairo, iar prim- 
ministrul Zaghlul jubila. Carter trebuia să 
reacționeze imediat și să-i dea lui Lacau toate 
lămuririle înainte ca afacerea să se învenineze. 

Scârbit, Carter avu, la început, imboldul de-a 
arunca mesajul la coșul de gunoi și de-a se 
refugia în tăcere. Oare nu pierduse totul? 
Dușmanii săi ar fi vrut acum să-i distrugă și 
reputaţia de om onest. Îl transformaseră într-un 
colonialist hoţ și îl aruncaseră între colții 
flămânzi ai gloatei naţionaliste... Ce justificare 
mai bună pentru îndepărtarea sa? Nu putea să 
lase lucrurile așa. Atâta vreme cât mai era în 
viaţa și oricât de imposibil părea, va încerca să 
recucerească paradisul pierdut. 

Se rugă sufletului nemuritor al lui 
Tutankhamon şi regăsi puteri înnoite din 


veneraţia pentru faraonul pe care l-a readus la 
viaţa. A renunţa să-și apere reputaţia de 
descoperitor mânat doar de ideal ar fi fost o 
trădare; nu-l interesa decât să facă lumină. Să 
se despartă de regele la care visa de când 
pășise prima oară în Egipt n-ar fi oare cea mai 
îngrozitoare lașitate? 

Între atâtea fiinţe care căutau în zadar sensul 
existenței lor, el, Howard Carter, știa deja 
răspunsul la această întrebare: să-l slujească pe 
Tutankhamon, să slujească Egiptul, să fie de 
folos omenirii, aducându-i în dar divina 
nemurire în veșmânt de aur pe chipul nepieritor 
al unei făpturi trecute parcă mai ieri dincolo de 
lumină. 

Calm, își așternu în scris răspunsul într-o 
telegramă câtre Metropolitan Museum și către 
oricine era dispus să-l asculte cu bună-credinţă. 
Capul din lemn aștepta în mormântul cu 
numărul 4 să fie inventariat, numerotat și 
înregistrat pe lista oficială pe care cercetătorul 
nici nu o luase cu el, nici nu o ascunsese. 
Menţiona că el și Callender adunaseră din 
coridorul de la intrare mai multe fragmente din 
decorația pictată, ce se dezlipise de pe acel cap, 
care cerea acum o muncă de restaurare extrem 
de complicată. 

x 

Pe biroul lui Lacau erau, unul lângă altul, patru 

documente. 


Primul era un articol apărut în New York 
Times, semnat Bradstreet, unul dintre cei mai 
nemiloși adversari ai lui Carter; ziaristul își 
exprima satisfacția de a fi contribuit la căderea 
unui arheolog vanitos, ostil libertăţii presei, și 
ameninţa că toţi cei ca el vor pâţi la fel. 

Al doilea era actul oficial de anulare a 
concesiunii acordate contesei Carnarvon și lui 
Howard Carter, un document administrativ pe 
care tribunalul mixt din Cairo nu-l putea repune 
în cauză. 

Al treilea, telegrama de explicaţii a lui Howard 
Carter. 

Cel de-al patrulea, actul pentru noua 
concesiune, redactat de nimeni altul decât 
Morcos Bey Hanna; ministrul Lucrărilor Publice 
nu se consultase cu Pierre Lacau și înțelegea să 
controleze în chip dictatorial activitatea 
arheologică din Egipt, fără a se mai sinchisi de 
părerea directorului Agenției pentru Antichități. 

O paiață în mâinile unui politician: iată ce 
ajunsese orgoliosul european Lacau. Obținând 
capul lui Carter, Lacau și-l pusese pe butuc pe al 
Său. 


CAPITOLUL 89 


De la sosirea vaporului Berengaria la New 
York, pe 21 aprilie 1924, Howard Carter înţelese 
că intra într-o nouă lume. Sărbătorit și adulat ca 
o mare vedetă, nu avu nici o zi de odihnă. 


Conferinţe, recepții, dineuri mondene, interviuri 
se împleteau în jurul persoanei sale într-un ritm 
dezlănţuit. Toată America voia să-l vadă, să-l 
audă, să-l acapareze pe unul dintre eroii 
timpurilor moderne, pe acel cutezător, autor al 
celei mai fabuloase descoperiri a tuturor 
timpurilor, mânat doar de tenacitate și de 
puterea unui vis de tinereţe mereu împrospătat. 

In sala de ceremonii de la hotelul Waldorf 
Astoria din New York, lui Carter îi fu acordat 
primul său titlu onorific: membru de onoare al 
consiliului științific al Metropolitan Museum. La 
înmânarea diplomei fu aclamat de întreaga sală. 
După unii, Carter nu putea fi decât american, iar 
Zvonul, răspândit cu repeziciune în opinia 
publică, rezistă chiar și după repetate 
dezminţiri. 

Conferenţiar pasionat și pasionant, Carter se 
folosea cum nu se poate mai bine de fotografiile 
lui Burton; direct, fără stratageme oratorice, el 
fermeca asistența. Căldura din glasul său, 
calitatea informaţiilor, imaginile splendide creau 
publicului avid de exotic și de extraordinar iluzia 
că este în Egipt, în Valea Regilor, pășind aievea 
prin mormântul lui Tutankhamon. Se pricepea 
să transmită, pe înțelesul tuturor, din 
experienţa  știinţifica trăită de el pe teren. 
Infiora asistenţa cu retrâirea momentelor celor 
mai pline de emoție de pe parcursul întregii 
epopei; aidoma unui atlet, Carter nu-și 


precupeţea niciodată energia în faţa publicului 
său, astfel încât, la capătul conferinţelor sale, 
cădea epuizat. New York, Philadelphia, New 
Heaven, Baltimore, Worcester, Boston, Hartford, 
Pittsburgh, Chicago, Cincinnati, Detroit, 
Cleveland, Columbus, Buffalo, Toronto, 
Montreal, Ottawa... Noul „doctor onorific” al 
Universităţii din Yale străbătuse toată Lumea 
Nouă. 

Cât de departe erau liniștea din vale, izolarea 
locuinţei sale de șantier, precum și ceasurile de 
tihnă și de mulţumire sufletească, atunci când 
contempla nemărginirea! Înstrăinat de ţinutul 
care îl ocrotise atâţia ani și dornic de revederea 
cu Tutankhamon, Carter nu mai făcea decât să 
întoarcă filele unei existențe dezrădăcinate, 
falsificate de iluzie. Celebritatea dobândită în 
America ar fi putut schimba atitudinea 
autorităţilor egiptene; prestaţia sa la Carnegie 
Hall, din 23 aprilie, în faţa a mai bine de trei mii 
de persoane, marcă apogeul turneului său. 
Invitat la Casa Alba, el vorbi despre 
Tutankhamon unui mic cerc de privilegiați, în 
prezenţa președintelui Statelor Unite, Calvin 
Coolidge. Spre surprinderea conferenţiarului, 
președintele era foarte bine informat despre 
activitatea sa; Carter începu să viseze că totuși 
cel mai puternic om al lumii va interveni în 
sprijinul său. 

Când primi textul final al concesiunii, redactat 


la Ministerul Lucrărilor Publice din Egipt, Carter 
constata că era înfățișat pur și simplu ca un 
pericol pentru știință; abandonarea 
mormântului fusese un gest nedrept, care 
justifica pe deplin reacţia guvernului. Sincer 
mirat, arheologul citi totuşi în finalul 
documentului intenţia vag exprimată ca o 
eventuală revenire a sa ca director de șantier să 
se facă numai sub controlul cel mai strict al 
Agenţiei pentru Antichităţi; e drept că lectura 
condiţiilor acelei subordonări făceau, practic, de 
neacceptat o posibila revenire. Încă o dată, 
Morcos Bey Hanna se dovedea abil în a ticlui 
astfel lucrurile, încât întreaga responsabilitate 
să cadă pe seama lui Carter. 

Ministerul își formula pretenţiile pe scurt: 
toate obiectele rămân în proprietatea statului; 
Carter nu putea angaja nici un colaborator fără 
autorizaţia guvernului, care-l obliga pe arheolog 
să folosească cinci stagiari egipteni; doar 
guvernul putea emite permise de vizitare; 
Carter şi  /ady Carnarvon trebuiau să 
întocmească rapoarte științifice, pe care să le 
înainteze Agenţiei pentru Antichităţi. În fine, 
ministrul aștepta două scrisori de scuze, una din 
partea lui /ady Carnarvon și cealaltă din partea 
lui Carter, care urma să se oblige astfel să nu 
mai insulte guvernul egiptean și să-i respecte 


hotărârile. 
x 


— Ei bine, domnule Lacau, în ce stadiu de 
aflăm? 

— În nici unul, domnule ministru. 

Morcos Bey Hanna lovi cu pumnul în masă. 

— Ce Înseamnă asta? 

— Nimeni nu vrea sau nu poate să-l 
înlocuiască pe Howard Carter. 

— De necrezut. 

— Acesta este adevărul. 

— Ce propuneţi? 

— Să-l rechemăm pe Carter. Numai el poate 
duce la bun sfârșit lucrările, fără ca o lume 
întreagă să se agite și să învinuiască autorităţile 
egiptene că au distrus iremediabil situl. 

— l-ai citit însemnările? 

— Le-am citit și le-am răscitit; ele sunt 
mărturia competenţei sale, recunoscute, de 
altfel, de toată lumea. Cunoscând bine cât de 
vulnerabil e mormântul, doar Carter știe să 
navigheze cu instinct sigur prin tot noianul de 
dificultăţi. Unde mai pui că o face cu o pasiune 
total sinceră... 

Ministrul îl privi pe Lacau plin de uimire. 

— Mi se pare mie sau ai început să lauzi un 
om pe care, de fapt, îl urăști? 

— În cele din urmă, obiectivitatea științifică 
mă obliga. De aceea l-am și informat despre 
pretenţiile formulate de dumneavoastră, în 
speranţa că va ceda. 

— Eu, unul, nu cred! 


— Până acum, n-am luat în calcul un factor 
esenţial: Carter iubește Egiptul mai mult decât 
pe sine. Mormântul lui Tutankhamon este 
singura rațiune a lui de a fi. 

x 

Carter se dovedea a fi un strălucit 
conferențiar, însă, după încheierea prestațiilor 
sale, se lăsa pradă deznădejdii şi nu găsea 
motiv să mai iasă din camera sa de hotel. 
Veștile noi de la Cairo îl măcinau; pe 30 aprilie, 
parlamentul stabilise ca un buget important, de 
aproape douăzeci de mii de dolari urma să fie 
alocat de statul egiptean pentru continuarea 
cercetărilor, în condițiile în care Carter și 
colaboratorii săi de la Metropolitan Museum 
erau excluşi. Cu toate acestea, pentru obținerea 
celui mai bun post la care visase vreodată un 
egiptolog, nimeni nu își oferise serviciile. 

Bătălia i se părea definitiv pierdută. Fidel 
totuși jurământului făcut sieși, Carter vru să o 
continue pe un alt plan: redactarea unei relatări 
amănunțite a evenimentelor, pe care să o 
publice, înlăturând astfel din minciunile lui 
Lacau și ale guvernului egiptean. Documentul 
avea să arate lumii întregi cum fusese Carter 
victima unor indivizi lipsiți de scrupule, 
preocupaţi exclusiv de interesele lor meschine 
și de jalnica lor carieră. 

In vara lui 1924, îmbarcat pe Mauretania, 
pachebotul care-l aducea înapoi în Anglia, 


Carter renunţă însă la publicarea pamfletului 
său; turnând gaz pe foc, n-ar fi făcut decât să 
sporească agresivitatea dușmanilor săi. Egiptul 
îi lipsea din ce în ce mai mult; în timp, rana se 
agrava. Era atât de zdrobit de oboseala, încât 
traversarea oceanului nu-i mai produsese, de 
fapt, nici o plăcere. 

La revenirea lui, presa britanică rămase 
indiferentă; după efervescenţa americană, din 
nou nepăsarea londoneza. Fără să mai aștepte, 
Carter plecă la Highclere, unde /ady Evelyn ieși 
prima în întâmpinarea lui. 

— Am citit ziarele americane. Te-ai bucurat de 
succes acolo. 

— Un succes derizoriu. 

— Nu te subestima, Howard! Ai devenit o 
celebritate. 

— Glorie inutila, de vreme ce nu mai pot 
continua să lucrez în Egipt. 

— Adevărata ta dragoste... 

Carter nu-i răspunse. El o urma pe tânăra 
femeie, care-l conduse în bibliotecă, unde 
mama ei citea mai totdeauna poeme de 
Shakespeare. Lady Almina nu-și ascundea 
iritarea. 

— Egiptul e din ce în ce mai ingrat la binele pe 
care i l-am făcut. M-am gândit de multe ori la 
soţul meu și la dumneata. Ce replică merită 
oare acest guvern abuziv? 

— Mă simt singur. Sunt gata să cedez. 


— Dumneata, să cedezi? Cum așa? 

— Să cedez și gata. Dar nici măcar în această 
privință nu pot acţiona. Am absolută nevoie să 
vă daţi acordul. 

Lady Almina nu schiţă nici un gest. 

— Să te vadă tata acum... își arată /ady Evelyn 
indignarea. 

— N-ar fi renunțat, oare, la avantaje 
materiale, pentru a-și vedea visul realizat? 

— Fii mai exact, îi ceru /ady Almina. 

— Trebuie să renunţaţi la orice pretenţie 
asupra obiectelor. Nici unul dintre ele nu va 
părăsi Egiptul. 

— O despagubire era totuși prevăzută... Ştii 
bine că averea mea nu este inepuizabila. Dar 
spune mai departe. 

— Dumneavoastră și cu mine trebuie să 
declarăm că nu vom intenta în justiţie nici o 
acţiune împotriva guvernului. 

— Altfel spus, ne punem la dispoziţia lui cu 
mâinile și cu picioarele legate. 

— Întocmai. 

— Şi ce vom obţine în schimb? 

— Posibilitatea de a relua lucrările și de-a 
scoate la iveală sarcofagul. 

— Trebuie să mă mai gândesc. 

x 


A fost un sfârșit de vară ploios și trist. Pe 
domeniul de la Highclere, Carter și /ady Evelyn 
rar dacă schimbară câte un cuvânt; ajungeau 


mereu să vorbească despre lordul Carnarvon, a 
cărui prezenţă o simțeau în fiecare foșnet. 
Carter nu spuse nimic în apărarea lui; chiar 
dacă femeia iubită nu era de acord cu el, el nu 
încerca să o convingă. Ea știuse prea bine de la 
începutul relaţiei lor că el n-ar fi putut trăi fără 
Egipt. 

Pe 13 septembrie, /ady Almina îi expedie o 
scrisoare Excelenței Sale Morcos Bey Hanna. Se 
arăta de acord cu termenii noii concesiuni, dar 
amintea că răposatul ei soț finanţase timp de 
mai bine de zece ani săpăturile, cu speranţa că 
eforturile îi vor fi recompensate ca oricărui 
arheolog; chiar și instituţiile științifice primeau, 
în schimbul investiţiilor făcute, unele obiecte de 
valoare rezultate din descoperirile lor. Lady 
Almina îi cerea ministrului să se gândească la o 
soluţie justă și echitabilă, după ce se va fi făcut 
evaluarea întregului conţinut al mormântului lui 
Tutankhamon. 

În faţa căminului din salonul cel mare al 
castelului, la ora tihnită la care se servea câte 
un pahar de porto, /ady Almina îl informa pe 
Carter despre demersul ei. Cedrii cei mari de 
Liban se aplecau sub rafalele unui vânt 
puternic; pe mormântul lui Carnarvon, o pasăre 
moartă se lăsa în voia unei ploi îngheţate. 


CAPITOLUL 90 
Lady Almina Carnarvon cu scrisoarea ei 


demnă și cumpănită îl puse pe Morcos Bey 
Hanna în încurcătură; certat cu Lacau, detestat, 
din pricina exceselor sale de autoritate, de către 
cei mai mulţi dintre colaboratorii săi, ministrul 
Lucrărilor Publice nimerise între colții presei 
locale la grămadă cu întregul guvern, din pricina 
prim-ministrului Zaghlul. Opinia publică nu 
înţelegea de ce nu fusese încă desemnat 
succesorul lui Carter. Manevrele din umbră ale 
lui Lacau dădeau roade: nici un arheolog 
profesionist nu dorea ca, trăgând la jugul 
ministerului, să-și asume riscul de-a deteriora 
cel mai valoros sarcofag descoperit vreodată. 
Păţania colegului Carter arăta tuturor 
egiptologilor occidentali că nici securitatea, nici 
independenţa echipei științifice nu mai puteau fi 
garantate în Egipt. 

lată de ce Morcos Bey Hanna nu se așteptase 
la această reacţie din partea aristocratei 
britanice și nici la supunerea lui Carter; sperase 
ca arheologul să continue ca, prin atacurile la 
adresa sa, să se compromită de unul singur. In 
noile condiţii, ministrul risca să se facă urât de 
public ca un satrap care-i persecută pe martirii 
științei. 

x 

Carter se plictisea la Londra. 

Lady Carnarvon se amăgea sigură că 
răspunsul ministrului n-avea să se lase prea 
mult aşteptat. Se înşela, evident: de mai bine 


de două luni, nici o scrisoare oficiala de la Cairo 
nu-i dăduse motiv să spere că arheologul și 
echipa lui se vor reîntoarce în vale. Totuși, în 
fiecare dimineaţă, Carter îl întreba plin de 
nerăbdare pe poștașul care îi trecea pe sub 
ferestre dacă are vreun plic pentru el. Cu părere 
de rău, acesta îi răspundea că nu-i aduce mult 
așteptata scrisoare. 

In pofida a numeroase intervenţii oficioase și a 
protestelor exprimate în America, în Europa și 
chiar în Egipt, cabinetul naţionalist făcea pe 
surdul. Carter plătise scump pentru că neglijase 
bogăţia fără limite a oricărui stat tânăr: orgoliul 
naţional. Totuși, era momentul să vină și timpul 
iertării. Întreaga lume era dornica să cunoască 
ultimul dintre misterele lui Tutankhamon și era 
clar că numai arheologul englez avea calităţile 
necesare pentru a continua dialogul îndrăgostit 
cu faraonul. 

Dar Morcos Bey Hanna tăcea mălc. 

x 

Era şapte dimineaţa când zbârnâitul 
telefonului îl făcu pe Carter să sară din pat. 
Recunoscu la aparat o voce atât de dragă. 

— Ai citit ziarul? întreba /ady Evelyn. 

— Inca nu. 

— Grăbește-te! 

— E așa de important? 

Misterioasă însă, /ady Evelyn închisese deja 
telefonul. 


Carter se îmbrăcă în mare grabă și cumpără 
toate cotidienele de dimineaţa. Prim-ministrul 
Zaghlul tocmai demisionase, antrenându-i în 
căderea sa pe toţi miniştrii guvernului. 
Neîmblânzitul apărător al independenţei n- 
avusese de ales; după asasinarea pe o strada 
din Cairo a lui sir Lee Stack, guvernatorul 
Sudanului, Marea Britanie nu se mai încurcase 
cu libertăţi și compromisuri: armata Majestății 
Sale ieșise din cazărmi și proclamase legea 
marţială. Nici o surpriză că Zaghlul nu putea 
aproba aceasta invazie. El demisiona; anglofob 
ca și el, Morcos Bey Hanna îl urmă. 

Carter sărută articolul ca pe Sfintele Moaște. 
Citi și numele noului prim-ministru: Ahmed Pașa 
Ziuar, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi 
din Egipt! 

x 

Cât de blinda i se părea iarna la Cairo! Întors 
în Egipt din 15 decembrie, Carter revenise la 
viață. Chiar și zgomotoasa capitală i se părea 
acum o oază de linişte. 

Tara se schimbase. Atât de ostila înainte fața 
de englezi, populația le cerea acum s-o apere 
de extremiştii înarmați, care făceau victime 
nevinovate și răspândeau teroarea în marile 
orașe. Ridicaţi odinioară în slăvi, partidul Wafd 
și naționaliștii se tăvăleau acum în rușine în 
ochii propriului popor. 

Pe când se îndrepta spre Agenţia pentru 


Antichităţi, lui Carter i se ivi în cale chiar alaiul 
lui Ahmed Ziuar. Cei doi se îmbrăţișară. 

— De când ești iarăși la Cairo, Howard? 

— Din aceasta dimineaţă! Ești primul prieten 
pe care îl revăd în Egipt, domnule prim-ministru. 

— Tutankhamon fie cu tine, Carter! Norocul s- 
a întors în favoarea ta. Zaghlul și acoliţii lui ţi-au 
făcut cea mai mare nedreptate. Știu bine acest 
lucru; contează pe sprijinul meu. Curând te vei 
întoarce la mormântul tău. 

Carter credea că visează. 

— Ahmed... Dacă ai ști... 

— Nu spune nimic. Cele mai mari bucurii sunt 
fără cuvinte. 

x 

Preaputernicul lord Allenby îşi exprima 
părerea că în afacerea Tutankhamon lucrurile 
viraseră pe un făgaş bun. Desigur, naționaliștii 
nu erau încă reduși la tăcere, mai cârteau 
printre rânduri în câteva gazete, dar nu mai 
aveau suficientă forța pentru a-l discredita pe 
Carter. Prestigiul Marii Britanii cerea ca 
onorabilul supus al Majestății Sale şi iubitor al 
Egiptului mai presus de orice îndoială să-și reia 
concesiunea și activitățile pe şantier. Prin 
relansarea turismului în Valea Regilor, economia 
regiunii Luxor n-avea decât să înflorească din 
nou și să se europenizeze cu timpul. După cum 
era firesc, îndată ce arheologul reveni la munca 
sa, numărul turiștilor crescu semnificativ. 


Lordul Allenby luă legătura cu noul prim- 
ministru egiptean, îi lăudă calităţile lui Carter și 
nu mai prididi cu criticile împotriva lui Lacau, a 
cărui rea-credinţă era evidentă. Ahmed Pașa 
Ziuar nu plecă urechea chiar la tot; prieten al 
Marii Britanii, el era în primul rând egiptean. 
Hotărâse de mult că datoria lui era să 
restabilească un echilibru, fără a înclina de o 
parte mai mult decât în cealaltă. În acest scop îi 
ceru lui Howard Carter o scrisoare în care să-și 
exprime intenţiile. 

Mirat și oarecum decepţionat, arheologul 
răspunse cererii oficiale. O idee îngrozitoare nu-i 
dădea pace: dacă și noul prim-ministru începea 
să-l trădeze? Ajuns într-un post mare, de ce ar fi 
riscat să-l piardă din cauza unui faraon mort de 
mai multe mii de ani? 

Ahmed Pașa Ziuar acceptă să-l întâlnească pe 
Carter la Mohamed Ali Club, departe de urechile 
curioșilor. 

— Ai primit scrisoarea mea. Îți repet că 
singura mea intenţie este să-mi reiau cât de 
repede lucrul la mormântul lui Tutankhamon. 
Restul nu mai contează. 

— Nu te mai frământa; cauza ta e pe calea 
cea bună. O singură chestiune măruntă ar mai 
rămâne: ar fi indicat să renunţi definitiv la 
drepturile asupra tezaurului. Dacă și /aay 
Carnarvon ar accepta să notifice așa ceva în 
scris guvernului, printr-un document oficial, am 


putea rezolva mult mai repede. Poporul nu 
trebuie să rămână cu impresia că este jecmănit. 

— Potrivit dreptului egiptean, cel care își 
asumă săpăturile nu trebuie să primească o 
plată echitabilă? 

— Desigur, desigur... Dar, în climatul politic 
actual și cu toată istoria asta, nu trebuie să ne 
stricăm ochii citind întocmai litera legii. 

— Lordul Carnarvon s-a arătat foarte generos 
cu Egiptul, finanţând aici săpăturile ani 
îndelungaţi. 

— Nimeni nu îi neagă generozitatea. Doar că 
dușmanul tău cel mai necruţător nu depune 
armele. 

— Pierre Lacau? 

— Chiar el. E un personaj ciudat. Nu doreşte 
pe altcineva la mormânt, dar nici cu 
reîntoarcerea ta nu e de acord. Să n-ai 
încredere în el. 

Prim-ministrul se ridică. 

— Trebuie să plec... Am o reuniune 
importantă. Dar, mai întâi, am să-ți dau o idee 
interesantă: în fond, nimeni nu se va atinge de 
mormânt. Ce-ar fi dacă, între timp, i-ai da lui 
Lacau o mână de ajutor la muzeu? Guvernul ar 
fi nevoit să-ți fie recunoscător, nu-i așa? 

x 

Lacau și Carter nu-și strânseră mâinile; Lacau, 
fiindcă nu avea chef de prefăcătorii inutile; 
Carter, pentru că nu era un obicei englezesc. 


— Trebuie să-ţi mărturisesc că ajutorul tău mi- 
ar fi de mare preţ, dragul meu Carter. 

— In ce problemă? 

— Să participi la despachetarea câtorva dintre 
lăzi. 

— E o sarcină prea dificilă pentru angajaţii 
agenţiei? 

— Ei bine... am avut un accident. 

Carter văzu roșu înaintea ochilor. 

— Adică? 

Lacau nu se putea hotărî. Înghiţi în sec și 
spuse în cele din urmă: 

— Vălul de in ce acoperea sarcofagul a fost 
distrus. 

— Cum îndrăznești... 

— Regret nespus. Am luat măsuri ca un astfel 
de incident să nu se mai repete. 

— Măsuri, pe dracu'... Arată-mi lăzile! 

Furios, Carter constată că angajaţii Agenţiei 
pentru  Antichităţi amestecaseră piesele, iar 
carele rituale din lemn aurit nu fuseseră corect 
asamblate. 

— Până și niște analfabeți s-ar fi descurcat 
mai bine, bombăni el. 

— Ai făgăduit ca nu comentezi, îi aminti 
Lacau. 

Carter tăcu. Avea de îndreptat erori și 
neglijenţe datorate exclusiv ignoranței. În alte 
condiţii, Lacau, agenţia și guvernul meritau dați 
oprobriului comunității științifice prin lungi 


rapoarte pilduitoare... Pe 13 ianuarie 1925, 
răbdarea lui Carter își primi răsplata. Scorţos, 
Lacau îi înmână un plic sigilat; Carter îl vâri în 
buzunarul drept al hainei și ieși din muzeu, fără 
să pară că dă vreo importanţă gestului făcut de 
director. Se sili să nu alerge și, ajuns în curte, se 
dădu binișor după statuia lui Mariette pentru a 
deschide plicul. 

Textul era uluitor: Carter era autorizat sa 
continue cercetările la mormântul lui 
Tutankhamon. 


CAPITOLUL 91 


Pe 25 ianuarie 1925, Pierre Lacau îi înmână lui 
Howard Carter cheile mormântului lui 
Tutankhamon. Sub soarele ce ardea peste Valea 
Regilor, cei doi bărbați se sfidară din priviri. 
Carter îi întoarse spatele, descuie lacătul și 
îndepărtă grilajul. Urmat de director, coborî 
coridorul, trecu prin anticamera și pătrunse în 
camera funerara unde, cu ochii deschişi, 
faraonul își dormea somnul de aur. 

Deplasându-se fără zgomot, copleșit de 
revedere, Carter își reluă în posesie domeniul în 
care nu se schimbase nimic. Magia acestui loc 
pusese stăpânire pe mintea sa; deși le știa pe 
dinafară, privi reprezentările pictate ale 
funeraliilor și se aplecă asupra chipului cufundat 
într-o liniște adâncă, până șterse de pe ele cu 
ochii minţii orice urmă de moarte. 


— Ai învins, Carter, dar și eu am câștigat. De 
acum înainte, vânătorii de comori nu vor mai 
avea ce căuta în Egipt. Nu vor mai jefui 
bogăţiile celor din trecut. Istoria nu-și va mai 
aminti decât de tine, Carter; eu am instaurat 
însă o legislaţie foarte riguroasă a patrimoniului 
naţional, de care sunt mândru. 

— Nu vă înţeleg, domnule director. 

— Sunt fericit că te afli aici, la locul dumitale. 

— Doar m-aţi ajutat, nu-i așa? 

Lacau îi aruncă peste umăr la plecare: 

— Te las cu Tutankhamon. Te aștepta. 

x 

Echipa reconstituită îşi începu activitatea cu 
aceeaşi pasiune; model de fidelitate, Callender 
îşi puse din nou trupul său puternic în mişcare. 
Fotograful Burton și chimistul Lucas își reluară și 
ei activităţile. Regretau cu toţii absenţa lui 
Mace, a cărui stare de sănătate îi îngrijora; însă 
nimeni nu îndrăzni să facă aluzie la faimosul 
blestem. 

Înainte de-a se ocupa de sarcofag, Carter 
sortă și inventarie obiecte. Cea mai mare parte 
a timpului și-o petrecea în laborator, unde 
pregătea cu migală următoarea etapa a 
cercetărilor, continuând catalogul său personal. 
Necazurile încetaseră. La cererea guvernului, 
Carter permise accesul vizitatorilor la mormânt. 
Mereu pe fază, presa nu-l mai critica. Echipa 
arheologului lucra, în sfârșit, într-un climat 


propice; ancorată în eternitate, valea le inspira 
tuturor echilibru. Deși rămânea una dintre 
marile vedete ale momentului, Tutankhamon nu 
mai era un subiect de scandal; până și ziariștii 
erau de acord ca orice forţare a lucrurilor ar fi 
fost catastrofală. 
x 

În vara lui 1925, /ady Evelyn consimţi să-l 
revadă pe Carter în Anglia. Făcură lungi plimbări 
pe Tamisa, pe aleile din Cambridge, în Hyde 
Park. Pårând doi adolescenţi, retrăiau împreuna 
o fericire pe care n-aveau s-o mai cunoască 
vreodată. Ea avea douăzeci și cinci de ani, iar 
el, cincizeci și doi. 

— Nu-mi pasă ce vârstă ai. Lângă 
Tutankhamon, ești veșnic tânăr, Howard. 

— Am fost de prea multe ori lovit, sunt sătul 
de trădări; ca mâine, voi fi un moșneag. 

— Şi eu voi îmbătrâni! 

— Nu-mi este îngăduit să te trag după mine 
pe un drum atât de trist, Eve. 

— Ești un egoist, domnule Carter! 

— Ai dreptate; n-aș suporta sa te vad tristă 
alături de mine. 

— Eu nu sunt un vis, Howard, ci o femeie care 
trăiește aici și acum. 

— Parcă n-ai ști unde locuiesc eu de fapt: în 
mormântul lui Tutankhamon. 

— Cum aș putea eu să mă pun cu un faraon? 

— Nu-i cunosc secretul, dar, în aceasta 


toamnă, când vom ajunge faţă în față, am 
nevoie de dragostea ta, Eve. Pentru mine, de 
fapt, viaţa începe mâine. 

x 

Ahmed Girigar ridică bariera grea din lemn ce 
închidea drumul spre mormântul lui Sethi al Il- 
lea, transformat în laborator. Mândru, îi arată lui 
Carter că nu fusese furat nimic. 

Peste vară, în pofida căldurii insuportabile, 
oameni de încredere făcuseră temeinic de pază 
în jurul lui Tutankhamon. 

De la revenirea lui Carter, muncitorii 
curățaseră drumul ce ducea la mormânt; 
mutaseră grămezile de moloz plasate în fața 
scării, pentru a împiedica orice tentativă de jaf. 
In două zile, după îndepărtarea peretelui 
despărțitor din bârne groase de stejar ce bara 
intrarea în coridor și după deschiderea ușii către 
anticamera, sălașul din urma al lui 
Tutankhamon deveni iarăși accesibil. 

De câte ori străbătea coridorul ce cobora spre 
anticamera, Carter resimțea o emoție atât de 
intensa, că de-abia mai era în stare să 
înainteze. În sanctuar sălășluiau forţe nevăzute; 
umbrele divinităţilor egiptene și a faraonului 
transfigurat continuau să-și exercite influenţa 
asupra lui. Vreme îndelungată, Carter rămase 
singur în prezenţa sarcofagului lui 
Tutankhamon, rugând forţele nevăzute să-i 
acorde timpul necesar pentru a înţelege și 


pentru a reda lumii celor vii înţelepciunea 
acestui monarh nemuritor. 

Când îl văzu urcând înapoi, Callender se 
sperie. 

— Arăţi ciudat... Vrei un întăritor? 

— Prietenia ta mi-e de-ajuns. 

— Ești mulțumit de starea în care ai găsit 
mormântul? 

— Insecticidele au fost eficiente. Nimic n-a 
fost stricat și n-am observat nici o urmă de 


paraziți. 
— Te-ai hotărât cu ce începi? 
— Conectează instalaţia electrică la 


generatorul central. Mâine, 10 octombrie, la 
șase și jumătate dimineaţa, vom deschide 
sicriul aurit. 
x 

Sarcofagul era puternic luminat de lămpi 
incandescente. Pe buzele tuturor era aceeaşi 
întrebare: sarcofagul conținea unul sau mai 
multe sicrie? Carter înclina să dea crezare celei 
de-a doua variante. Totuși, un amănunt îl 
intriga: sicriul era învelit cu foiţă de aur. La cei 
peste doi metri lungime, era totuși o piesă de 
dimensiuni uriașe, neobişnuit de grea și dificil 
de extras din cuvă sarcofagului de cuarțit. 

Carter hotărî să se folosească de mânerele 
originale din argint; erau solide şi păreau să 
susțină încă fără probleme greutatea capacului 
fixat pe sicriu prin zece cuie, și ele din argint 


masiv. O primă dificultate consta în a extrage 
aceste cuie de argint cu floarea din aur mult 
ieșită în afară. Delicata operaţie reuși, însă 
numai după ce tăiară cuiele cu fierăstrăul. 

Callender instală un troliu compus din două 
schele ce susțineau câte trei scripeţi fiecare, 
prevăzuţi cu frână automată; după ce curelele 
de transmisie fură așezate la locul lor, Carter 
dădu ordin să înceapă ridicarea capacului, cu 
cea mai mare grijă. Nu aveau voie să rateze. 

Într-o atmosfera de profundă reculegere, 
capacul se urni. 

Apăru un al doilea sicriu, învelit cu un giulgiu 
de in peste care erau presărate cununi din 
frunze de măslin și de salcie, petale de lotus 
albastru și albăstrele. Pe fruntea faraonului 
culcat era o coroană din flori, simbol al 
recunoașterii defunctului ca fiinţa dreaptă la 
judecata din urmă. 

Odată îndepărtată pânza de in, Carter avu în 
faţa ochilor o capodopera nemaivăzută: cel de- 
al doilea sicriu avea pe capac o reprezentare a 
faraonului în chip de Osiris, învelit cu foiţă de 
aur și încrustat cu pasta de sticlă amestecată la 
cald de meșteri cu lapislazuli, turcoază și jad. 
Chipul blând și calm era tânăr, dar, în același 
timp, n-avea vârstă. 

Florile de pe giulgiu fuseseră așezate acolo 
poate chiar de soţia faraonului, drept prinos al 
dragostei împărtășite. Strălucirea și măreţia 


aurului și fragilitatea acestor flori uscate, a 
căror culoare nu dispăruse cu totul după trei 
milenii, era o alăturare ce făcea sa dispară 
însăși ideea de timp. 

— Dacă m-aș lua după perioada de înflorire a 
albăstrelelor și a celei de maturitate pentru 
zârnă și mătrăgună, ţinând cont și de cele 
șaizeci de zile necesare ritualului mumificării, aș 
zice că Tutankhamon a fost înhumat undeva 
între jumătatea lui martie și sfârșitul lui aprilie, 
îndrăzni să spună Lucas după ce examină 
îndeaproape totul. 

Aceste observații științifice destrămară în 
bună parte atmosfera de contemplaţie. 

— E ciudat, spuse Callender. Aici... și acolo se 
văd semne de umezeală, iar unele incrustaţii 
sunt pe punctul de a se desprinde. Poate ca 
mumia regala nu s-a păstrat bine. 

Carter fu cuprins de neliniște. Observă că al 
doilea sicriu intra perfect în cel dintâi. Cum să le 
desprindă fără a le sfărâma? 

x 

După ce Burton termină de fotografiat, Carter 
aplică singura metoda firească: mai întâi scoase 
sicriele afară din sarcofag. Operația fu mult mai 
dificila decât se așteptaseră. 

— Sunt exagerat de grele, spuse Callender, 
plin de sudoare. 

— Cele două sicrie sunt grele. 

— E totuşi prea mult... în al doilea sicriu 


trebuie să fie o cantitate uriașă de amulete ori 
bijuterii, căci mumia singură e ușoară. 

Sicriul exterior fu reașezat în sarcofag, cel de- 
al doilea rămase suspendat, prins în zece fire 
din aramă foarte solide. Burton fotografie toate 
etapele acestei manevre. După ce al doilea 
sicriu fu mutat pe o planșă rezistentă din lemn, 
Carter îndrăzni să-i salte capacul. 

leși la iveală un al treilea sicriu, învelit cu un 
giulgiu roșu de in. Pe pieptul faraonului era o 
cunună de flori. Numai chipul îi era descoperit. 

— Nu se poate, nu se poate... Este... Este din 
aur masiv! 


CAPITOLUL 92 


Incredibilul bloc de aur de un metru și optzeci 
și cinci de centimetri lungime tăie răsuflarea 
întregii echipe. Niciodată nu se găsise în 
pământul Egiptului un mesaj atât de copleșitor 
pentru oameni. Pentru prima oară, un arheolog 
scotea la lumină sarcofagul din aur care 
adăpostea corpul pregătit pentru reînviere al 
faraonului ce știuse să se facă într-atât de iubit 
de zei. Aripile divinităţilor Isis și Neftis se 
întrepătrundeau pentru a-i ocroti pasărea 
sufletului nemuritor. Vulturul Nekhbet, garantul 
naturii sacre, și cobra Uadjjet, cea care îi 
permitea trupului să se miște, vegheau și ele 
asupra făpturii  întemniţate în condiţia sa 
muritoare. 


Carter se gândi la tezaurele de neimaginat pe 
care trebuie să le fi găzduit valea înainte de 
trecerea valurilor de jefuitori; Tutankhamon era 
singurul care scăpase, unic martor al unei epoci 
pierdute în uitare, în care cele mai fabuloase 
bogății ale acestei lumi erau oferite lumii de 
dincolo, pentru a-i deschide porţile și pentru a 
înfrânge moartea. 

Chipul de aur era acoperit de un start 
negricios; Lucas stabili că se folosiseră anumite 
unsori. 

Când Carter atinse ușor gulerul din flori și din 
ceramică albastră, acesta se sfărâmă sub 
degetele lui. Își retrase mâna speriat. 

— Să nu ne atingem de nimic! Opera este mai 
fragila decât pare. 

Callender îl liniști. 

— A fi bine să ajungem la mumie... 

— Am nevoie de un răgaz să gândesc. 


Zile întregi Carter se închise în locuinţa sa de 
șantier. Îi era teamă. Teamă să nu meargă prea 
departe, să nu tulbure un mister ce trebuia, 
poate, păstrat. Aflat la un pas de întâlnirea cu 
Tutankhamon, se întreba dacă n-ar fi fost 
cumva mai bine să se mulţumească să 
contemple cel mai frumos obiect ieșit vreodată 
din mâna omului, fără a da la iveală mumia 
faraonului. 

Curând își dădu seama că era în van un astfel 


de gând pios: nici echipa, nici guvernul nu i-ar fi 
îngăduit să se oprească din drum. Lordul 
Carnarvon nu mai era de faţă pentru a-i da un 
sfat bun, /ady Evelyn alesese să rămână acasă, 
la Highclere. Singur în faţa faraonului pe care-l 
căutase atâta amar de ani, Carter se simţea 
micșorat, nedemn în faţa nemuririi aievea 
întruchipată. Cu ce drept ar fi îndrăznit să 
tulbure odihna sacrei făpturi? Curiozitatea i se 
părea acum egoista și vicioasă; nici un 
argument științific nu putea justifica 
fragmentarea eternității. 

Situaţia îl depășea. Dacă ar fi bătut în 
retragere, cine i-ar fi luat locul la conducerea 
șantierului? Nici Egiptul, nici Marea Britanie n-ar 
fi tolerat o nouă întârziere; întreaga lume 
aștepta întâlnirea cu faraonul. Învins, Carter își 
dădu seama că nu avea de ales. 


După îndelungi discuţii tehnice și măsurători, 
Carter trecu la separarea ultimelor două sicrie. 
Prima sarcină era să salveze incrustaţiile; după 
ce îndepărtă praful și curăţă suprafaţa cu o 
soluție călduţță de amoniac, amuzat că produsul 
avea numele derivat din cel al zeului Amon, 
Carter o acoperi cu un strat de ceară călduţă, 
pe care-o aplică cu o pensulă. Prin răcire, ceara 
avea să fixeze incrustaţiile într-un mod destul 
de mulţumitor. 

Mai era o dificultate ce părea aproape de 


neînlăturat: unguentele solidificate lipeau cele 
două sicrie unul de celălalt. Substanța 
negricioasă, mii de ani neatinsă, era pe alocuri 
lichidă sau păstoasă; încălzită, răspândea o 
puternică aromă de rășină. Tăiară cu fierăstrăul 
cuiele din aur care împiedicau desprinderea 
unui sicriu de celălalt; cu toate astea, masca 
rămase lipită de mumie. 

Numai o sursă foarte puternică de căldură ar fi 
reușit să le desfacă; mai multe ore de încălzire 
la șaizeci și cinci de grade nu avură nici un 
rezultat. O temperatură mai mare ar fi putu 
distruge lemnul învelit în aur. Carter avu ideea 
să protejeze sarcofagul cu plăcuţe din zinc și cu 
pături ude așezate dedesubtul celui de-al doilea 
sicriu de lemn; sub acest pat ignifug, mai multe 
lămpi cu parafină degajară o căldură de 
aproximativ cinci sute de grade. 

Se scurseră trei ore. 

— Se mișcă! strigă Carter. 

Carter umezise încontinuu pătura care învelea 
masca din aur masiv. 

— Da, am reușit! exclamă Burton 
entuziasmat. 

— Opriţi! ordonă Carter. 

Constată cu groază că, din partea din spate a 
capului, se desprindeau benzi de ceramică. 

După o pauză mai lungă și o intervenţie a 
chimistului, al doilea sicriu ieși din locașul său. 
Pe 28 octombrie, dis-de-dimineaţă, masca de 


aur era și ea desprinsă; un text gravat în 
preţiosul metal proclama: 


Însufleţit e chipul tău, ochiul tău drept este 
barca zilei, ochiul tău stâng este barca nopții. 


De-a lungul sicriului, o altă inscripţie spunea 
că Tutankhamon, cel drept-grăitor, devenise 
lumină în Cer și stăpân al Vieţii pentru vecie. 

Pe masca de aur se vedea cel mai pur chip 
aplicat vreodată pe un material. Faraonul n- 
avea vârstă. Graţie mâinii unui sculptor de 
geniu, faraonul părea că respiră în afara 
timpului. Tutankhamon, zeul cu barba de 
lapislazuli, zâmbea de dincolo de moarte, iar 
frumuseţea măștii funerare exprima o detaşare 
totală, fără de hotar. 

Callender făcu rapid câteva calcule. 

— De necrezut... Numai ultimul dintre sicrie 
trebuie să cântărească peste o tonă de aur pur! 

— lată ceva și mai de necrezut, zise Burton: 
catafalcul din lemn aurit pe care sunt așezate 
cele trei sicrie nu s-a dislocat. Se pare că erau 
experţi în rezistența materialelor. 

Carter le ceru să facă liniște. Spuse cu o voce 
gravă: 

— Să dedicăm lumina aurului ce strălucește în 
noaptea acestui mormânt memoriei prietenului 
meu, lordul Carnarvon, chemat la cele veșnice 
în chiar ceasul victoriei sale. 


x 


Singurul faraon din vale înmormântat într-un 
sicriu din aur... Lui Carter încă nu-i venea să 
creadă. Când viaţa întâlnește un miracol, toate 
valorile se schimbă. Arheolog, egiptolog, om de 
știință, aceste noţiuni nu mai însemnau nimic. 
Destinul lui Carter se împlinise fiindcă se pusese 
în slujba unui rege mort în urmă cu trei mii de 
ani și readus la viaţă printr-o lumină de aur. „De 
acum încolo, lumea noastră nu va mai fi la fel”, 
gândi Carter. Oare câte decenii vor trebui 
pentru publicarea, studierea și înţelegerea 
tezaurului lui Tutankhamon, un noian de texte și 
obiecte care transmit înțelepciunea Vechiului 
Egipt și cheia porţilor nemuririi. Carter avusese 
privilegiul să le trăiască direct și să fie parte din 
inefabilul acestei epocale descoperiri. De-acum, 
alţii trebuiau să-i continue munca. 

— A sosit domnul Lacau, îl anunţă Ahmed 
Girigar. 

Îmbrăcat cu bluzon și cu pantaloni ușori din 
jerseu cu dunga impecabilă. Carter își potrivi cu 
grijă batista albă în buzunar. Elegant ca de 
obicei, directorul Agenţiei pentru Antichităţi îi 
întinse o mână pe care englezul, prea bucuros 
ca să nu fie generos, acceptă să i-o strângă. 

— Magnific, dragul meu Howard. Tocmai am 
fost la mormânt... E miraculos! Ești cel mai 
mare, trebuie să recunosc. 

— Tutankhamon, acel rege neînsemnat, este 


cel mai mare dintre faraoni. Mâine, numele meu 
va fi uitat, dar al său va rămâne pe toate 
buzele, în veacul veacului. 

— Poate... poate, dar mumia? 

Carter îi oferi lui Lacau o turtă de făină, coaptă 
chiar de el. Francezul refuză. 

— Ce intenţii aveţi, domnule director? 

— Mi se pare că Muzeul din Cairo... 

— Nu. Ar fi o greșeală. Până acum, nu v-am 
cerut niciodată asta, dar azi vă rog să-l lăsaţi să 
odihnească în coșciugul său. După ce vom fi 
examinat mumia, daţi ordin să fie coborâtă 
înapoi în mormântul ei, din care să nu mai iasă 
vreodată. 

— Bine, dar... de ce? 

— Acest sanctuar este un centru de energie 
dedicată vieţii. 

— Devii mistic, Howard? 

— Nu mai mult decât dumneavoastră. 
Cunoașteţi textele sacre mai bine decât mine. 
Din corpul solar al celui înviat emană forţe 
nevăzute care eliberează în lume spirit creator 
și care fac mai încăpătoare inimile noastre. 
Egiptul a ales Valea Regilor tocmai pentru a 
ascunde aici cel mai de seamă tezaur al său. 
Să-i respectăm voinţa. 

Carter privi drept în ochii dușmanului său de 
altădată. 

— Vă implor. 


CAPITOLUL 93 


Lacau şi guvernul își dădură acordul. 
Tutankhamon nu-și va părăsi locașul pentru 
eternitate, chiar dacă piesele tezaurului său 
erau expuse la Muzeul Naţional din Cairo. Carter 
fuma o ultima ţigară înainte de-a adormi, când 
auzi un zgomot de pași grăbiţi pe drumul de 
țară. 

Ahmed Girigar îi bătu la ușă. 

— Veniţi repede! Un atentat! 

Îmbrăcat în grabă, Carter alergă împreună cu 
reis-ul, ai cărui oameni îl legaseră fedeleș pe un 
vlăjgan cu fruntea îngustă și cu nasul încărcat 
de vinișoare roșii. Acesta continua să se zbată și 
să ceară să fie adus vinovatul de dezastru. 

— Cred că pe mine mă cauţi, spuse Carter. 

Vlăjganul se potoli cu greu. 

— Aţi exhumat mumia lui Tutankhamon? 

— Oarecum. 

— Ascultaţi, atunci, glasul lui Dumnezeu și al 
îngerilor! Trebuie s-o distrugeţi pe loc! De nu, 
ciuma se va abate peste tot pământul! Am 
încercat să pătrund în cavou și s-o fac bucăţi, 
dar acești păgâni m-au împiedicat. Dezleagă- 
mă! 

— Mi-e teamă că e imposibil. Sunt de acord cu 
acești păgâni. 

x 

Ştirea ului o lume întreagă: ajuns de 

blestemul lui Tutankhamon, Howard Carter 


murise. Cel în cauză fu el însuși foarte mirat și 
fu nevoit să organizeze o conferința de presă 
pentru a face cuvenita dezminţire. Un ziarist 
mai sceptic decât colegii săi îi ceru să se tragă 
de mustăţi pentru a se asigura că vorbitorul nu 
era deghizat. 

La sfârșitul discuţiei, un personaj cu totul 
dubios, îmbrăcat într-un costum negru și un 
pardesiu lung, violet, pe care erau prinse 
insigne scânteietoare din argint, se apropie de 
Carter. 

— Permiteţi să vă fac o propunere? 

— Vă ascult. 

— Reprezint o organizaţie care numără câteva 
mii de membri în Europa și în Statele Unite. Noi 
v-am apreciat foarte mult activitatea. 

— Mă simt flatat. 

— De vreme ce aceasta s-a încheiat, e rândul 
nostru să intrăm în scenă. 

— În ce fel? 

— Mumia nu vă servește la nimic. De aceea, 
noi ne-am gândit s-o cumpărăm. Spuneţi un 
preţ. 

— Tutankhamon nu mai are preţ de mult. Cine 
ar putea estima valoarea aurului divin al vieţii? 
Regret, domnule: zeci de alte secte mi-au oferit 
sume considerabile, pe care le-am refuzat. 

— Mă voi adresa guvernului. 

— Faceţi cum doriţi. Aflaţi totuși că însuși 
guvernul a respins propuneri avantajoase venite 


din partea puterilor străine. Tutankhamon 
aparține eternității. 
x 

La începutul lui 1926, treisprezece mii de 
vizitatori se grăbiră în Valea Regilor să admire 
mormântul și pe faraon. Camerele filmau fără 
întrerupere, ziarele publicau numai știri de 
ultimă oră, iar recenta telegrafie fără fir trimitea 
noutăţile instantaneu în toate colţurile planetei. 
Toate vedetele contemporane erau eclipsate de 
faraonul ce învia pe prima pagină a tuturor 
publicaţiilor. 

Carter nu se arăta. Se refugiase în laboratorul 
său, pentru a restaura sicriele și masca de aur, 
care urmau să ia curând drumul Muzeului din 
Cairo. Dintr-o scrisoare de la /ady Almina află că 
aceasta vânduse colecţia lordului Carnarvon 
celor de la Metropolitan Museum din New York, 
spre marea deziluzie a celor de la British 
Museum, care se considerau nedreptăţiţi și-l 
acuzau pe Carter că-și trădase ţara. Dar ţara sa 
era aici, în inima acestei văi, străbătute în grabă 
de atâţia turiști fermecaţi și dezorientaţi în 
același timp. O ţară de nisip, de pietre și de 
morminte, unde adia boarea veșniciei. 

x 

Abia în noiembrie 1927, la cinci ani de la 
descoperirea treptelor ce duceau spre 
mormântul lui Tutankhamon, Carter începu 
golirea încăperii anexe. 


Pe /aay Evelyn n-o mai revăzuse decât la 
recepții oficiale. Fără a-l trata cu răceală, 
aceasta îi oferise doar zâmbete de 
circumstanţă. Deși neconsolat, Carter trebui să-i 
dea dreptate; de ce o femeie tânără, frumoasă, 
de viţă nobilă, s-ar fi compromis cu un biet 
bătrân care alesese să-și îngroape viaţa în vale? 

— Mai mult de patru sute de obiecte într-o 
încăpere largă de numai doi metri și jumătate, 
constată el cu mirare. În plus, la cea mai mică 
adiere, pereţii riscă să se surpe într-un nor de 
praf. Înainte de a scoate lăzile și cutiile, trebuie 
să-i sprijinim cumva. 

Callender zâmbea. 

— Minunat... Încă vreo doi ani de muncă! 

— Oare la ce trebuia să servească această 
mică încăpere? întrebă Burton. 

— La ultima etapă a reînvierii, aprecie Carter. 
Privește: ușa ei este orientată spre răsărit, de 
unde vine lumina dimineţii. 

— Conţine obiecte atât de diferite de restul 
mormântului! 

— Poate că ochii noștri nu știu să vadă... 
Citește textul de deasupra ușii; scrie că regele 
își duce traiul desăvârșind simbolurile zeilor și 
oferindu-le în fiecare zi arome, ofrande și libaţii. 
Prin aceste acte repetate la nesfârșit în lumea 
nevăzută, Tutankhamon afirmă ordinea divină a 
începuturilor, învinge forțele care ar distruge-o. 
Această încăpere anexă e dovada că omul care 


îndeplinește un rit continuă să fie viu aici, jos, 
dar și în lumea de dincolo: observă aceste 
coșuri pline cu fructe uscate, cu stafide, cu nuci 
de cocos, mandragore și urcioare cu vin. Ele 
sunt hrană pentru suflet. Sufletul, nu trupul, e 
cel care se  înveșmântează cu hainele, 
pieptarele, sandalele pe care le vezi aici în 
încăpere. 

— Văd că face și sport, adăugă Callender. 
Priveşte: arcuri, săgeți, bumeranguri! 

— Sunt simboluri ale puterii și ale vitalităţii. 

Carter se aplecă asupra unui joc de șah; în 
faţa unui partener nevăzut, monarhul ar fi 
trebuit să câștige partida pentru a fi proclamat 
„drept-grăitor“ și pentru a renaşte, cum se 
putea vedea în sculptura reprezentând o 
păsăruică ieșind din ou. Callender atinse tabla 
uşor. 

In colțul de sud-est al micii încăperi se afla un 
tron. El evoca unirea regelui și a reginei în 
lumea cealaltă, dragostea lor devenita 
nemuritoare prin intermediul ritualurilor. 
Inscripţia menţiona în același timp numele lui 
Aton și al lui Amon, divinităţi pe care erudiţii le 
înţeleseseră până atunci total greșit, descriindu- 
le ca adversare; Carter avea astfel dovada că 
religia egipteană respingea dogma și nici nu 
daduse ocazii la războaie pentru credinţă. 

x 


Pe 11 noiembrie 1927, cu un sfert de oră 


înainte de zece, doctorul Douglas Derry, 
profesor de anatomie la Universitatea din Cairo, 
operă prima incizie în bandajele mumiei lui 
Tutankhamon, sub controlul atent al lui Carter, 
îmbrăcat într-un costum impecabil, la două 
rânduri, și purtând un papion de gală. Ceruse o 
atitudine adecvată memoriei defunctului și să 
se vorbească cu voce joasă; la ceremonia 
desfășării mumiei, care a avut loc pe coridorul 
mormântului lui Sethi al lIl-lea, au fost de faţă 
Lacau, Burton, Lucas și înalţi funcţionari 
egipteni îmbrăcaţi după moda europeană, dar 
cu fes tradiţional pe cap. 

Carter desfăcu el însuși mumia înfășurată în 
treisprezece straturi de  bandaje, care 
simbolizau pânza bărcii pe care sufletul celui 
reînviat plutea spre lumea de dincolo. Observă 
că trupul astfel pregătit pentru reînviere era 
închis într-o platoșă magică, alcătuită dintr-o 
sută patruzeci și trei de amulete, răspândite pe 
tot corpul. Pieptarul, diadema, pumnalul din aur, 
grumăjerul, brăţările făceau din cadavru un corp 
de aur, incrustat cu nestemate; nu mai era nici 
om, nici rege, ci o reconstituire a lui Osiris, cel 
care dăruia nemurirea  iniţiaţilor în mistere. 
Căpătâiul de sub capul defunctului monarh 
atrase atenţia tuturor; era făcut, fără nici o 
îndoiala, din fier, material rar în Egipt. Tot din 
fier era și lama scurtă a pumnalului cu mânerul 
din cristal de stâncă și cu teaca din aur. Carter 


le aminti că fierul era considerat de către preoţi 
de natură celestă și-i permitea faraonului să 
străbată fără pericol spaţiul care îl despărţea de 
paradis. 

In vârstă de aproximativ douăzeci de ani, 
monarhul masura aproape un metru și șaizeci și 
cinci de centimetri. Degetele de la mâini, cele 
de la picioare și penisul îi erau protejate în teci 
de aur. 

După ce personalităţile părăsiră ceremonia 
pentru a se întoarce la Cairo, Carter rămase 
singur cu Tutankhamon. Stătu la căpătâiul său 
cu prietenie pătimașă și cu veneraţia celui mai 
umil servitor. 


CAPITOLUL 94 


Cu o pensulă din păr de jder, Carter îndepărtă 
bucăţile de bandaj putrezit și dezveli chipul plin 
de liniște al unui mort tânăr. Liniile feţei aveau o 
formă frumoasă și o expresie nobilă. 
Tutankhamon fusese un rege frumos. Pe craniu, 
în locul părului, avea acum o calota mică din 
țesătură foarte subțire de in, cu benzi decorate 
cu mărgele din ceramică și bobiţe din aur. Pe 
pânză erau desenate cele patru cobre, simbol al 
vieţii care colindă și înlănţuie lumile. 

Egiptenii din vremea Noului Regat stăpâneau 
la perfecţiune arta mumificării... Acoperiseră 
corpul cu unguente, ritual, sistematic, fără a-și 
îngădui experimente și improvizații. Atât de 


fragil pe lângă masca masivă din aur și pe lângă 
enormul sarcofag, acest biet cadavru devenise 
materia primă a operei alchimice și suport al 
transmutaţiei în metal divin. Prezenţa, pe 
pieptul său, a două curele din aur dovedea că 
Tutankhamon nu mai era considerat de supușii 
săi rege, ci zeu. Felul în care faţa îi fusese 
mumificata, atât de diferit de felul în care 
fuseseră mumificaţi ceilalți monarhi, evoca 
tripla sa natură de zeu, de mare preot însărcinat 
cu celebrarea riturilor și de monarh, lumină a 
lumii create și a semenilor săi. 

Amintirea lui Tutankhamon în conștiința 
preaplecaţilor săi robi și supuși răzbătuse mii de 
ani prin atâtea războaie și masacre, scăpase 
jefuitorilor și se refugiase în gândurile unui 
occidental al timpurilor moderne, care trebuia 
acum să-i asigure cea din urma protecţie. 

În 1930, după ce iarăşi se răspândi zvonul 
morţii lui Carter, naționaliștii reveniră la putere. 
Zaghlul, vechiul său adversar, murise însă din 
1927. Partidul Wadf nu se mai interesa acum de 
arheologie, nici de englezul aflat la capătul 
prodigioasei sale misiuni în Valea Regilor. 
Desigur, noul guvern, care se dorea o expresie 
a voinţei populare, promulga imediat o lege 
care interzicea scoaterea din Egipt a oricărui 
obiect descoperit pe parcursul săpăturilor 
arheologice. Lady Almina știa însă de mult că nu 
va obţine nici cea mai mica parte din tezaurul 


lui Tutankhamon. Totuși, în toamna acelui an, 
autorităţile acordară văduvei lordului Carnarvon 
suma de treizeci și șase de mii de lire sterline ca 
despăgubire pentru campaniile de săpături 
finanţate de soţul său în Egipt, timp de trei 
decenii. 

Când Arthur C. Mace, custodele adjunct de la 
Metropolitan Museum, muri în urma unei 
pleurezii cronice, presa răscoli din nou tema 
blestemului mumiei; printre cele douăzeci de 
victime s-ar fi numărat custodele de la Luvru și 
mai mulţi membri ai familiei Carnarvon. 

Agitaţia aceasta îl lăsa mai degrabă indiferent 
pe Carter, care supraveghea atent 
împachetarea uriașelor racle din lemn aurit, în 
vederea expedierii lor la Muzeul Naţional din 
Cairo, unde aveau să fie asamblate din nou. 
Interesul presei pentru acest subiect mai 
scăzuse, dar Tutankhamon intrase definitiv în 
memoria colectivă a omenirii. După ce-și 
recâștigase liniștea, valea primea iarna valuri de 
turiști, iar în sezonul cald se mulțumea să 
dormiteze. 

La sfârșitul lunii februarie 1932, ultimele 
obiecte restaurate părăsiră laboratorul și luară 
drumul capitalei. Cu ochii în lacrimi, Callender 
închise mormântul lui Sethi al Il-lea, golit de 
lucrurile echipei lui Carter. Încă de a doua zi, 
avea să fie iarăși redeschis pentru turiștii zoriţi. 

— S-a terminat, Howard, gata... 


Carter îl bătu ușor pe umăr. 

— Trebuie să ne împăcăm și cu gândul ăsta. 

— N-am putea descoperi un alt mormânt? 

— Mormântul lui Tutankhamon era ultimul, 
prietene. Puternica voce a Văii Regilor s-a stins 
pentru totdeauna. 

— Ce vei face acum, Howard? 

— Nu știu. O să cer poate un post 
administrativ sau o să deschid un nou șantier... 

— Nimeni n-ar îndrăzni să te refuze. Eu mă 
întorc în satul meu. Chipul de aur mă bântuie. ÎI 
visez în fiecare noapte. 

— Este cea mai frumoasă stafie cu putinţă. 

Cei doi bărbaţi își luară rămas-bun; Carter își 
luase deja la revedere de la ceilalţi membri ai 
echipei sale. Cobori în mormânt, unde nu mai 
rămăseseră decât sarcofagul de cuarţit și primul 
sicriu, cel mai mare. În el odihnea pentru vecie 
mumia. De aceasta dată, Lacau și guvernul se 
ținuseră de cuvânt; Tutankhamon fusese lăsat 
în sălașul său de eternitate. 

Scopul muncii ascunse de lume a arheologului 
se împlinise: faraonul ieșise la lumina zilei, 
transformat în zeu. Tânărul rege cu privirea 
senină întărea astfel credința în nemurire; 
vârsta cadavrului său nu mai avea nici o 
importanţă. „Simbol viu al misterului”, cum era 
tălmăcit numele faraonului, Tutankhamon 
devenise maestru al transmutației luminii, pe 
care o încorpora în aurul suprem al sicrielor 


sale. Existenţa lui era dovada decisivă că 
moartea se putea transforma în viaţă. Aici, în 
aceste patru mici încăperi, cea mai mare dintre 
civilizațiile supraviețuitoare ale pământului își 
înscrisese mesajul ei esențial. Oare câte 
generaţii de cercetători mai erau necesare 
pentru descifrarea lui? 

Carter făcu o  plecăciune în faţa lui 
Tutankhamon, marele maestru al eternității. 

Când ieși din mormântul în care lăsase cea 
mai mare parte a vieţii sale, o nouă zi era pe 
sfârșite. Pustie și tăcută, valea se pregătea să 
se cufunde în întuneric. Carter îl îmbrăţișă pe 
reis-ul Ahmed Girigar, care nu reuși să-și reţină 
lacrimile după ce arheologul dispăru în spatele 
unui dâmb de piatra, printre mormintele regale. 

Așezat pe un bloc de piatră ros de vânturi, 
bătut de soare și de furtuni, englezul contemplă 
îndrăgostit lumea, de pe culmea golașă. 
Mulțumită lui Tutankhamon, tot acest întins 
care ar fi putut aparţine neantului dobândise 
chipul speranţei: deși totul în vale avea să 
rămână neschimbat și în veșnică nemișcare, pe 
acest pământ al zeilor nimic nu avea să 
sfârșească, fiindcă nimic nu avea început. 

O bufniţă scoase un strigăt care, în alte dăţi, i- 
ar fi îngheţat sufletul de spaimă. Acum însă, 
pentru prima oară, îi păru lui Carter chemarea 
cea mai senină la viaţă. Glasul văii nu se va 
stinge, ci se va confunda cu cel al unui tânăr 


rege transfigurat. 


CAPITOLUL 95 


Ministrul egiptean și noul director al Agenţiei 
pentru Antichităţi își ridicară în același timp 
ceștile de cafea, sorbiră cu distincţie și le lăsară 
apoi, ușor, la loc, pe masă. Cine va vorbi cel 
dintâi? Directorul consimţi să înceapă el. 

— Cazul lui Howard Carter nu e ușor de 
abordat... 

— Nu cred, i-o întoarse iritat ministrul. 

— Totuși, având în vedere celebritatea sa... 

— Asta n-are nici o importanţă. 

— Să înţeleg că... 

— Egiptul nu-i va acorda nici un șantier de 
săpături... Şi nici dumneata, sper. 

Directorul păstră un moment de tăcere. 

— Carter este un colonialist, un spirit 
retrograd și arogant. 

— Nu vă temeţi că opinia internaţională... 

— Are acum cu totul alte preocupări; a și uitat 
de Carter. Crede-mă, dragă prietene: ar fi o 
mare greșeală să i se permită din nou să lucreze 
pe teritoriul nostru. Dacă nu mă înșel, nici 
colegii nu-l iubesc din cale-afară. 

— Așa e, domnule ministru. În afară de 
membrii echipei sale, egiptologii îl consideră un 
diletant, dacă nu un amator norocos de-a 
dreptul. Gândiţi-vă că nici măcar n-a absolvit 
cine știe ce școală. 


— Vezi? E de la sine înţeles, domnule director. 
Howard Carter nu va mai săpa niciodată în 
Egipt. Va trebui să se mulţumească doar cu 
distincţiile pe care i le acordă Marea Britanie. 

x 

Ministrul britanic al Culturii îi saluta pe cei trei 
egiptologi desemnaţi ca reprezentanţi ai tagmei 
lor și se așeza sprinţar la biroul său impunător. 

— Sunt bucuros să vă cunosc, domnii mei. 
Egiptologia a devenit o știință de prim rang. 

— Nu acesta e rostul vizitei noastre, spuse un 
om mic și îndesat, care vorbea în numele castei 
sale științifice. Howard Carter a adus prejudicii 
mari renumelui acestei discipline. 

— E chiar așa grav? 

— Mai mult decât v-aţi închipui, domnule 
ministru. Howard Carter este o rușine a 
egiptologiei britanice. Un autodidact, fiul unui 
pictor animalier fără o leţcaie, un ţărănuș care a 
răpit gloria savanților adevăraţi! 

Ministrul păru jenat. 

— În aceste condiţii, pare dificil să i se acorde 
postul oficial pe care îl solicită. 

— Ar fi o injurie la adresa științei. Toate 
somităţile în domeniul egiptologiei se vor opune 
cu îndârjire. 

— O decorație l-ar mai consola poate... 

Urmat de cei doi acoliţi ai săi, omuleţul cel 
burtos se ridică. 

— Ar fi o insultă pentru ţara noastră, domnule 


ministru! în fond, ce-a făcut acest Carter? Nimic. 
A avut doar noroc. Asta nu-i suficient pentru a 
obține onorurile măreţului nostru imperiu. 

— Rolul meu este să dau curs unor păreri 
avizate. Nu pot decât să vă mulţumesc, 
domnilor. 

„Ciudat”, se gândi ministrul. Howard Carter, 
cel mai vestit arheolog al lumii, n-avea să 
primească nici măcar decorația Membership of 
the British Empire, acordată cu largheţe mai 
tuturor funcţionarilor de poștă ori lucrătorilor 
feroviari pentru cine știe ce merite. Nu numai că 
se ţinuse departe de șleahta egiptologilor, dar 
comisese și păcatul academic capital: preferase 
Egiptul oricărei cariere universitare. Alesese să 
rămână un spirit liber, pe care nimeni nu-l putea 
influenţa. 


În vale, la gura mormântului lui Tutankhamon 
se îmbulzea o mulțime de turiști; nimeni nu voia 
să renunţe la locul său. Bunele maniere 
fuseseră uitate. Toţi făceau caz de praful și de 
căldura îndurate pentru a ajunge să contemple 
mica criptă golita de comori, cu excepţia 
sarcofagului aurit în care odihnea tânărul rege 
care, fără excepţie, smulgea în fiecare zi 
strigate de admiraţie. 

Când vizitatorii se mai răreau, un bărbat de 
vreo șaizeci de ani, de o eleganţă britanică, își 
părăsea punctul de observaţie și cobora pe o 


poteca arida spre cel mai mediatizat mormânt 
din lume. Când valea era din nou cuprinsă de 
liniște, Howard Carter își retrăia singur epopeea. 
Bolnav, obosit, scârbit de invidia, meschinăria și 
trădarea semenilor, arheologul mai conta pe un 
singur prieten, faraonul Tutankhamon, al cărui 
sălaș fusese larg deschis tuturor vizitatorilor 
guralivi, nepăsători și ignoranţi. 

Începând cu 1936, Europa era zguduită de 
convulsii care, după părerea celor mai pesimiști, 
anunțau un nou război. Carter nu-și mai găsea 
acolo locul ori leacul; de la închiderea celui mai 
neobișnuit șantier din Valea Regilor, parcă ieșise 
din lumea asta și se îndrepta fără teamă către 
pragul suprem al vieţii. Oamenii nu-l mai 
interesau aproape deloc; abia mai băga de 
seamă salutul paznicilor, care se înclinau în faţa 
lui când mergea agale prin vale, ca o umbră 
printre alte umbre. 


Înmormântarea lui Howard Carter, decedat pe 
2 martie 1939, trecu neobservată, într-o zi 
ploioasa și rece. Anglia iubește dispariţiile 
discrete ce nu aduc tulburare liniștii publice și 
nu dau naștere unor manifestări de prost gust. 
Carter se stinsese la șaizeci și șase de ani, izolat 
și uitat. Lady Evelyn Herbert Beauchamp, 
singura personalitate prezentă la funeralii, se 
abţinu să plângă; nici Howard nu ar fi apreciat o 
astfel de ieșire. încă la fel de frumoasă, Eve 


însoţi cu privirea sicriul coborât în groapă și se 
gândi cum scăpăra, în altă viaţă parcă, aurul lui 
Tutankhamon. 

Ştia că sufletul lui Howard Carter nu era captiv 
în acest cimitir îngheţat, ci își luase zborul către 
patria visurilor sale, Valea Regilor, pentru a se 
uni cu lumina ei.