Jules Verne — Steaua Sudului

Jules Verne 


Jules Verne 


Steaua Sudului. [ara 
Diamantelor 


I. 

NEMAIPOMENIŢI SUNT FRANCEZII ĂŞTIA! 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult! 

— Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei 
Watkins, fiica dumneavoastră. 

— Mâna Alicei? 

— Da, domnule. Cererea mea pare să vă surprindă. 

— O să mă iertaţi, totuşi, dacă mi-e destul de greu să 
înţeleg de ce vi s-ar părea extraordinară. Am douăzeci şi 
şase de ani. Mă numesc Cyprien Mere, sunt inginer de 
mine. 

— Am fost al doilea din seria mea la absolvirea şcolii 
Politehnice. Familia mea este onorabilă şi onorată, cu toate 
că nu-i înstărită. Domnul consul al Franţei în Colonia 
Capului poate să confirme toate acestea, dacă doriţi, ca şi 
prietenul meu Pharamond Barthes, temerarul vânător pe 
care îl cunoaşteţi bine, ca toată lumea în Griqualand. Mă 
aflu aici într-o misiune ştiinţifică, trimis de Academia de 
Ştiinţe şi de Guvernul francez. Anul trecut, Institutul mi-a 
decernat premiul Houdart, pentru lucrările mele despre 
compoziţia chimică a rocilor vulcanice din Auvergne. 
Memoriul meu asupra bazinului diamantifer al Vaal-ului, 
care este aproape terminat, va fi fără îndoială bine primit 
de lumea ştiinţifică. La întoarcerea din misiune, voi fi numit 
profesor adjunct la Şcoala de Mine din Paris; mi-am şi 
reţinut apartamentul, în strada Universităţii, numărul 104, 


la etajul al treilea. Anul viitor la întâi ianuarie, salariul meu 
se va ridica la patru mii opt sute de franci. Ştiu canueo 
avere, dar, cu ceea ce îmi vor aduce lucrările personale, 
expertizele, premiile academice şi colaborarea la revistele 
ştiinţifice, acest venit va fi aproape dublat. Adaug că, fiind 
modest, nu-mi trebuie mai mult ca să fiu fericit. Domnule, 
am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica 
dumneavoastră. 

Numai după tonul ferm şi hotărât al acestui mic discurs se 
putea vedea cu uşurinţă ca Cyprien Mere era obişnuit să 
meargă totdeauna drept la ţintă şi să vorbească deschis. 

Înfăţişarea sa nu dezminţea impresia produsă de felul său 
de a vorbi, fiind aceea a unui tânăr ocupat îndeobşte cu cele 
mai înalte raționamente ştiinţifice şi care nu acorda 
vanităţilor mondene decât timpul strict necesar. 

Părul sau şaten, tăiat scurt, barba blondă, tunsă aproape 
până la epidermă, simplitatea costumului sau de călătorie 
din doc gri, pălăria de pai ieftină pe care, intrând, o pusese 
cuviincios pe un scaun - cu toate ca interlocutorul său 
rămăsese cu capul acoperit, cu lipsa de politeţe 
caracteristică rasei anglo-saxone - totul în Cyprien Mere 
indica un spirit serios, după cum privirea lui limpede arata 
o inimă curata şi o conştiinţă dreaptă. 

Mai trebuie spus că acest tânăr francez vorbea foarte bine 
englezeşte, ca şi cum ar fi trăit multă vreme în ţinuturile 
cele mai britanice ale Regatului Unit. 

Domnul Watkins îl asculta trăgând dintr-o pipă lungă, 
aşezat într-un fotoliu de lemn, cu piciorul stâng întins pe un 
taburet de pai, cu cotul sprijinit pe colţul unei mese 
grosolane, având în faţă o carafă cu gin şi un pahar umplut 
pe jumătate cu aceasta băutură alcoolică. 

Era îmbrăcat cu un pantalon alb, o haină de pânză groasă, 
albastră, o cămaşă de flanela gălbuie, fără vestă şi fără 
cravată. Sub pălăria imensă de pâslă, care părea 
înşurubată definitiv pe capul cărunt, se rotunjea o fată 
buhăită şi roşie, parc-ar fi fost injectată cu peltea de 


coacăze. Pe fata aceasta, puţin atrăgătoare, împodobită cu 
smocuri de barbă aspră de culoarea pirului, licăreau doi 
ochi mici, cenuşii, care nu prea oglindeau răbdare şi 
bunătate. 

Trebuie să spunem deîndată, în apărarea domnului 
Watkins, că suferea groaznic de gută, ceea ce îl obliga să-şi 
ţină piciorul stâng înfăşurat în bucăţi de pânză; or, guta, în 
Africa Meridională, ca şi-n alte ţări, nu-i făcută să 
îmblânzească firea oamenilor cărora le roade articulațiile. 

Scena se petrecea la ferma domnului Watkins, pe la 29 
grade latitudine la sud de Ecuator şi 22 grade longitudine 
la est de meridianul Parisului, pe frontiera vestică a Statului 
Liber Orange, la nord de Colonia britanică a Capului, în 
centrul Africii de Sud, sau anglo-olandeze. Această ţară, pe 
care malul drept al fluviului Orange o desparte de marginile 
sudice ale marelui desert Kalahari şi căreia în vechile hărţi 
se spune Griqualand, este numită în mod mai îndreptăţit, de 
vreo zece ani, „Diamonds-Field”, Câmpia Diamantelor. 

Holul în care avea loc această întrevedere diplomatică se 
distingea atât prin luxul deplasat al câtorva piese de 
mobilier, cât şi prin sărăcia altor detalii ale interiorului. 
Pardoseală, de exemplu, era din pământ bătut, dar 
aşternută, pe alocuri, cu covoare groase şi blănuri scumpe. 
Pe pereţi, pe care nu-i acoperise niciodată un tapet 
oarecare, erau agăţate o pendulă enorma din aramă 
cizelată, arme de preţ de fabricaţii diferite, miniaturi 
englezeşti, încadrate în rame splendide. O sofa de plus era 
aşezată lângă o masă de lemn alb, bună cel mult pentru 
nevoile unei bucătarii. Fotolii aduse din Europa îşi întindeau 
în zadar braţele către domnul Watkins, care prefera un jilţ 
vechi, cioplit odinioară de propriile sale mâini. Totuşi, în 
general, îngrămădirea obiectelor de valoare şi mai ales 
acest talmeş-balmeş de piei de pantera, de leopard, de 
girafa şi de tigru, aruncate pe toate mobilele, dădeau 
încăperii un aer de opulenţa barbară. 


De altfel, era evident, prin forma plafonului, că această 
casa n-avea etaje. Ca şi toate celelalte din regiune, ea era 
construită în parte din scânduri, în parte din lut şi acoperită 
cu foi de zinc, aşezate pe schelăria ei uşoară. 

Se vedea de asemenea ca locuinţa abia fusese terminată, 
în adevăr, era destul să te apleci pe una dintre ferestre ca 
să zăreşti, la dreapta şi la stânga, cinci sau şase construcţii 
părăsite, toate de acelaşi fel, dar de vârste diferite şi într-o 
stare de degradare din ce în ce mai înaintată. Erau tot 
atâtea case pe care domnul Watkins le clădise, le locuise şi 
le părăsise pe rând şi care marcau într-un fel treptele 
înavuţirii sale. 

Cea mai îndepărtată era făcută numai din bucăţi de gazon 
şi nu merita decât numele de colibă. Următoarea era 
clădită din lut, a treia din lut şi din scânduri, a patra din lut 
şi din zinc. Se vedea ce gama ascendenta străbătuse 
domnul Watkins, datorită succesului îndeletnicirii sale. 

Toate aceste clădiri, mai mult sau mai puţin dărăpăânate, se 
ridicau pe o măgură, aproape de confluenţa Vaal-ului şi a 
Modder-ului, cei doi principali afluenţi ai fluviului Orange în 
această regiune a Africii de Sud. Jur împrejur, cât vedeai cu 
ochii, nu se zărea, către sud-vest şi nord, decât câmpia 
tristă şi pustie. „Veld-ul”, cum i se spune pe aici, e format 
dintr-un pământ roşiatic, uscat, arid, prăfos, presărat ici- 
colo cu câteva fire de iarba rară şi mici tufişuri de spini. 

Lipsa totală de arbori este caracteristica acestei triste 
regiuni. În consecinţă, ţinând seama că nu se găsesc nici 
cărbuni, iar legăturile cu oceanul sunt lente şi dificile, nu e 
de mirare că localnicii sunt siliţi să ardă, pentru nevoile 
casnice, bălegarul turmelor de animale. 

Pe acest teren monoton, cu un aspect aproape dezolant, 
curg cele două râuri, atât de încete şi cu malurile atât de 
joase, încât te miri cum nu se întind peste întreaga câmpie. 

Numai spre răsărit, orizontul este tăiat de zimţii 
îndepărtați ai celor doi munţi, Platberg şi Paardeberg, la 
poalele cărora poţi zări, dacă ai ochi buni, fum, praf, mici 


puncte albe, care sunt colibe sau corturi şi jur împrejur o 
forfotă de fiinţe vioaie. 

Aici, în acest veld, se găsesc zăcămintele de diamante în 
exploatare: Du Toit's Pan, New-Rush şi, poate cel mai bogat 
dintre toate, Vandergaart-Kopje. 

Aceste mine sub cerul liber şi aproape la suprafaţa solului, 
care sunt înglobate sub denumirea generală de „dry- 
diggins”, sau mine secate, au livrat, cu începere din 1870, 
diamante şi pietre preţioase în valoare de aproximativ patru 
sute milioane de franci. Ele se afla reunite într-o 
circumferință cu raza de cel mult doi sau trei kilometri. Se 
vedeau foarte bine cu binoclul de la ferestrele fermei 
Watkins, care nu se afla decât la patru mile englezei de ele. 

De altfel, ferma e un termen destul de impropriu, dacă e 
vorba de această aşezare, căci era cu neputinţa să zăreşti 
în împrejurimi vreun fel de cultura. Ca toţi pretinşii fermieri 
din această regiune a Africii de Sud, domnul Watkins era 
mai curând un proprietar de cirezi de boi, de turme de 
capre şi de oi, decât un veritabil conducător al unei 
exploatări agricole. 

Domnul Watkins nu răspunsese încă cererii atât de 
politicos, dar atât de limpede formulate de Cyprien Mere. 
După ce reflectase cel puţin trei minute, el se hotări în 
sfârşit să scoată pipa din colţul gurii şi emise următoarea 
opinie, care n-avea desigur decât o legătură foarte 
îndepărtată cu problema în discuţie: 

— Cred c-o să se schimbe vremea, dragă domnule! 
Niciodată n-am suferit de gută mai mult ca în această 
dimineaţă! Tânărul inginer se-ncruntă, întoarse o clipă 
capul şi trebui să facă un efort ca să nu lase săi se vadă 
dezamăgirea. 

— Poate că aţi face bine dacă aţi renunţa la gin, domnule 
Watkins! Răspunse el destul de tăios, arătând spre cana de 
gresie pe care atacurile repetate ale băutorului o goleau 
repede de conţinut. 


— Să renunţ la gin! By Jove! Îţi baţi joc de mine! Strigă 
fermierul. A făcut vreodată rău ginul unui om de treaba? 
Da, ştiu ce vrei să spui! Vrei să-mi citezi reţeta dată de 
medicul acela primarului care suferea de gută! Cum îl 
chema pe medic? Cred că Abernethy! „Vreţi să vă simţiţi 
bine? Îi spunea el bolnavului său, trăiţi cu un şiling pe zi şi 
câştigaţi-l prin munca!” Foarte bine şi frumos! Dar, pe 
bătrâna noastră Anglie! Dacă, pentru ca să te simţi bine, 
trebuie să trăieşti cu un şiling pe zi, la ce-ţi mai slujeşte că 
ai făcut avere? Astea-s prostii nedemne de un om de spirit 
ca dumneata, domnule Mere! Te rog, deci, să nu-mi mai 
vorbeşti despre asta! Decât aşa viaţa, mai bine în mormânt! 
N-am alte bucurii decât să mănânc bine, să beau bine, să 
fumez o pipă, ori de câte ori am poftă - şi dumneata vrei să 
renunţ la ele? 

— Oh! Nu ţin defel! Răspunse cu francheţe Cyprien. Vă 
amintesc numai o regulă de sănătate, pe care o cred justă! 
Dar, dacă vreţi, să lăsăm asta, domnule Watkins şi să 
revenim la obiectul special al vizitei mele. 

Domnul Watkins, atât de vorbăreţ mai înainte, recăzuse în 
mutismul sau şi scotea, tăcut, mici rotocoale de fum. 

Uşa se deschise. Intră o fată, ducând o tavă cu pahare. 

Aceasta drăguță persoană, încântătoare cu boneta ei, 
croită după moda fermierilor din veld, era îmbrăcată 
simplu, cu o rochie de pânză cu floricele. În vârstă de 
nouăsprezece-douăzeci de ani, cu un ten foarte alb, cu 
părul blond şi fin, cu ochii mari, albaştri, cu o fizionomie 
blândă şi veselă, ea era imaginea sănătăţii, a graţiei şi a 
bunei dispoziţii. 

— Bună ziua, domnule Mere! Rosti ea în franţuzeşte, dar 
cu un uşor accent britanic. 

— Bună ziua, domnişoara Alice! Răspunse Cyprien Mere, 
care se ridicase la intrarea fetei şi acum se înclină în faţa ei. 

— V-am văzut când aţi sosit, domnule Mere, relua miss 
Watkins, lăsând să i se vadă dinţii frumoşi, într-un surâs 


prietenos şi, cum ştiu că nu va place ginul tatii, vă aduc 
oranjada, nădăjduind ca o veţi găsi destul de rece! 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnişoară! 

— Ah, nici nu vă puteţi închipui ce a înghiţit Dada, struţul 
meu, în dimineaţa aceasta! Reluă ea cu familiaritate. Bila 
mea de fildeş pentru cârpit ciorapii! Da, bila mea de fildeş! 
Şi totuşi, e destul de mare, ştiţi domnule Mere şi o primisem 
chiar de la sala de biliard din New-Rush! Ei bine, acest 
nesătul de Dada a înghiţit-o ca pe o pilulă! E un animal 
răutăcios, care o să mă facă să mor de supărare, mai 
devreme ori mai târziu. În timp ce povestea, miss Watkins 
avea în colţul ochilor săi albaştri o mică rază veselă, care nu 
părea să indice o dorinţă prea fermă că acest pronostic 
lugubru să se împlinească, nici mai devreme, nici mai 
târziu. Dar, deodată, cu intuiţia atât de pătrunzătoare a 
femeilor, ea fu izbită de tăcerea tatălui său şi a tânărului 
inginer, ca şi de faptul ca prezenta ei îi stânjenea. 

— S-ar părea, domnilor, că vă deranjez! Dacă aveţi secrete 
pe care nu trebuie să le ştiu, am să plec! De altfel, nici n-am 
timp de pierdut! Trebuie să-mi studiez sonata, înainte de a 
mă ocupa de pregătirea mesei! Ei, hotărât lucru, nu prea 
sunteţi vorbăreţi astăzi, domnilor! Vă las cu comploturile 
dumneavoastră sumbre! Aproape de ieşire, se întoarse şi 
spuse, cu graţie, deşi subiectul era dintre cele mai serioase: 

— Domnule Mere, când o să vreţi să mă ascultați la tema 
despre oxigen, vă stau la dispoziţie. Am citit de trei ori 
capitolul de chimie pe care mi l-aţi dat să-l învăţ şi acest 
„Corp gazos, incolor, inodor şi fără gust” nu mai are secrete 
pentru mine! 

Apoi, miss Watkins făcu o reverență şi dispăru ca un 
gingaş meteor. 

O clipă mai târziu, acordurile unui pian excelent, răsunând 
într-una din cele mai îndepărtate camere, anunţară că fata 
se dăruie în întregime exerciţiilor sale muzicale. 

— Ei bine, domnule Watkins, relua Cyprien, căruia această 
apariţie drăgălaşă i-ar fi reamintit de ce se afla acolo, 


admițând că ar fi fost în stare să uite, vreţi să-mi răspundeţi 
la cererea pe care am avut onoarea să v-o fac? Domnul 
Watkins îşi scoase pipa din colţul gurii, scuipa solemn pe 
jos, îşi ridică brusc capul şi, săgetându-l pe tânăr cu 
privirea, îl întrebă: 

— Nu cumva, domnule Mere, i-ai şi vorbit despre toate 
astea? 

— Să fi vorbit despre ce? Cu cine? 

— Despre ceea ce spuneai... Cu fiica mea... 

— Drept cine mă luaţi, domnule Watkins! Replică tânărul 
inginer, cu o căldură care nu lasă nici o îndoială asupra 
sincerităţii sale. Sunt francez, domnule! Nu uitaţi! Nu mi-aş 
fi permis niciodată să vorbesc despre căsătorie cu 
domnişoara, fiica dumneavoastră, fără consimţământul 
dumneavoastră! 

Privirea domnului Watkins se îmblânzi şi, dintr-o dată, 
limba păru să i se dezlege: 

— Foarte bine! Eşti un băiat cumsecade! Nici nu mă 
aşteptam să te porţi altfel fata de Alice! Spuse el, pe un ton 
aproape cordial. Ei bine, deoarece pot avea încredere în 
dumneata, ai să-mi dai cuvântul de onoare că n-ai să-i 
vorbeşti despre asta nici în viitor! 

— Şi pentru ce, domnule? 

— Fiindcă această căsătorie este imposibilă şi e mai bine 
să o ştergi imediat din proiectele dumitale! Răspunse 
domnul Watkins. Domnule Mere, eşti un tânăr cinstit, un 
gentleman perfect, un chimist excelent, un profesor distins 
şi chiar de mare viitor - nu mă îndoiesc de asta - dar nu vei 
căpăta mâna fiicei mele, deoarece am pentru ea cu totul 
alte planuri! 

— Totuşi, domnule Watkins... 

— Nu mai insista! Ar fi inutil! Replica fermierul. Chiar de- 
ai fi duce şi pair al Angliei şi tot nu mi-ai conveni. Dar 
dumneata nu eşti nici măcar cetăţean englez şi abia 
adineauri mi-ai declarat, cu toată sinceritatea, că n-ai nici o 
avere! Cinstit vorbind, crezi în mod serios că am crescut-o 


pe Alice cu cei mai buni profesori din Victoria şi din 
Bloemfontein, ca s-o trimit, la vârsta de douăzeci de ani, să 
trăiască la Paris, în strada Universităţii, la etajul al treilea, 
cu un domn a cărui limbă nici n-o înţeleg? Gândeşte-te, 
domnule Mere şi pune-te în locul meu! Presupune că 
dumneata ai fi fermierul John Watkins, proprietarul minei 
Vandergaart-Kopje şi că eu aş fi domnul Cyprien Mere, 
tânăr savant francez în misiune în Colonia Capului. 
Presupune că te-ai afla aici, în mijlocul acestei camere, 
aşezat în acest fotoliu, sorbindu-ţi paharul de gin şi fumând 
o pipă cu tutun de Hamburg: ai admite un minut... unul 
singur! Ideea de a-mi da pe fiica dumitale în căsătorie? 

— Desigur, domnule Watkins, răspunse Cyprien şi fără nici 
o ezitare, dacă aş crede că aveţi calităţile care-i pot asigura 
fericirea! 

— Ei bine, ai greşit, scumpe domn, ai greşit foarte tare! Ai 
acţiona ca un om nedemn de a fi stăpânul minei 
Vandergaart-Kopje, sau, mai curând, nici n-ai fi ajuns să fii 
stăpânul ei. Căci crezi dumneata că mi-a căzut din cer? 
Crezi că nu mi-a trebuit inteligenta şi muncă pentru a o 
dibui şi, mai ales, pentru a deveni proprietarul ei? Ei bine, 
domnule Mere, inteligenţa de care am dat dovada, în 
această împrejurare memorabilă şi decisivă, o folosesc în 
tot ceea ce fac şi, în mod deosebit, în tot ceea ce are vreo 
legătură cu fiica mea! Iată de ce îţi repet: şterge asta din 
proiectele dumitale! Alice nu-i pentru dumneata! 

Odată cu această concluzie triumfătoare, domnul Watkins 
luă paharul şi-l goli dintr-o sorbitură. 

Tânărul inginer, uluit, nu ştia ce să răspundă. Celălalt 
profită: 

— Voi, francezii, sunteţi nemaipomeniţi! Nu vă îndoiţi de 
nimic, pe cinstea mea! Va să zică, ajungi, parc-ai fi căzut din 
lună, în inima Griqualand-ului, la un om cumsecade, care 
acum trei luni nici nu ştia despre existenţa dumitale şi care 
nu te-a văzut nici de zece ori în aceste nouăzeci de zile! Vii 
la el şi-i zici: John Stapleton Watkins, aveţi o fiică 


încântătoare, foarte bine crescută, recunoscută unanim ca 
perla ținutului şi, ceea ce nu strica deloc, unica 
moştenitoare a proprietarului celei mai bogate mine de 
diamante din cele Două-Lumi! Eu sunt domnul Cyprien 
Mere din Paris, inginer şi am un venit de patru mii opt sute 
de franci! Îmi veţi da deci în căsătorie pe această tânără 
persoană, pentru ca s-o duc în ţara mea şi să nu mai auziţi 
nimic despre ea, decât din când în când, prin poştă sau 
telegraf! Şi dumneata găseşti asta normal? Mie mi se pare 
de necrezut! 

Cyprien se sculase, foarte palid. Îşi luase pălăria şi se 
pregătea de plecare. 

— Da! De necrezut, repeta fermierul. Ah! Eu nu ştiu să 
îndulcesc pilula! Sunt un englez dintr-o bucată, domnule! 
Aşa cum mă vezi, am fost mai sărac decât dumneata, da, 
mult mai sărac! Am făcut toate meseriile! Am fost mus pe 
un vas de comerţ, vânător de bivoli în Dakota, miner în 
Arizona, cioban în Transvaal! Am cunoscut arşiţa, frigul, 
foamea şi oboseală! Am câştigat, timp de douăzeci de ani, 
cu sudoarea frunţii, coajă de pâine care-mi ţinea loc de 
cină! Când m-am căsătorit cu răposata doamnă Watkins, 
mama Alicei, fiica unui bur de origine franceză2, ca 
dumneata, în treacăt fie zis, n-aveam amândoi cu ce hrăni o 
capră! Nu mi-am pierdut însă curajul! Acum sunt bogat şi 
înţeleg să profit de rodul trudei mele! Înţeleg să-mi păstrez 
fiica, mai ales ca să îngrijească de gută mea şi să-mi cânte 
la pian, seara, când mă plictisesc! Dacă se va mărita 
vreodată, se va mărita chiar aici, cu un băiat din 
împrejurimi, bogat ca şi ea, fermier sau miner ca noi, care 
nu-mi va spune că pleacă să trăiască muritor de foame la 
etajul al treilea, într-o ţară unde n-am avut niciodată chef să 
pun piciorul. Se va mărita cu James Hilton, de pildă, sau cu 
un alt flăcău de teapa lui... pretendenţii nu lipsesc, te 
asigur! În sfârşit, cu un bun englez, care să nu se teamă de 
un pahar de gin şi care să-mi ţină tovărăşie când fumez o 
pipă! 


Cyprien pusese mâna pe clanţa uşii, ca să părăsească 
această încăpere în care se înăbuşea. 

— Fără supărare, domnule M&r€! Îi striga domnul Watkins. 
Nu-ţi port pică defel şi-mi va face totdeauna plăcere să te 
văd, ca oaspete şi ca prieten! Tocmai aşteptam câteva 
persoane la cină. Ce-ar fi să vii şi dumneata? 

— Nu, mulţumesc, domnule! Răspunse Cyprien, cu 
răceală. Trebuie să-mi termin corespondenta până la 
plecarea poştei. Şi ieşi. 

— Nemaipomeniţi sunt francezii ăştia! Nemaipomeniţi! 
Repeta domnul Watkins, reaprinzându-şi pipa de la un 
capăt de sfoară gudronată arzând mocnit, pe care-l avea 
totdeauna la îndemână. 

Şi îşi turnă un pahar mare de gin. 

II. 

PE CÂMPIA DIAMANTELOR. 

Ceea ce îl umilea mai adânc pe tânărul inginer, în 
răspunsul dat de domnul Watkins, era că nu se putea opri 
să recunoască, sub asprimea excesivă a formei, un mare 
fond de adevăr. Chibzuind mai bine, chiar se miră că nu-şi 
dăduse singur seama de obiecţiunile pe care i le putea 
aduce fermierul şi care-l expusese unui astfel de refuz 
brutal. 

Fapt este că nu se gândise niciodată, până acum, la 
distanţa pe care averea, naționalitatea, educaţia, mediul o 
puneau intre tânăra fată şi el. Obişnuit, de cinci-şase ani, să 
considere mineralele dintr-un punct de vedere pur ştiinţific, 
diamantele nu erau pentru el decât simple eşantioane de 
carbon, bune să figureze în muzeul Şcolii de Mine. De altfel, 
cum ducea în Franţa o viaţă socială de un nivel mult mai 
înalt decât cea a familiei Watkins, pierduse complet din 
vedere valoarea comercială a bogatului zăcământ aflat în 
proprietatea fermierului. Nu-i dăduse prin gând nici o clipă 
că putea fi vreo diferenţă între fiica proprietarului lui 
Vandergaart-Kopje şi un inginer francez. Şi chiar dacă s-ar 
fi gândit la asta, probabil că în concepţia lui de parizian şi 


de fost elev al Şcolii Politehnice şi-ar fi spus mai degrabă că 
e gata să facă ceea ce se cheamă, în mod convenţional, o 
„mezalianţă”. 

Mustrarea aspră a domnului Watkins constituia o trezire 
dureroasă din aceste iluzii. Cyprien avea prea mult bun- 
simţ pentru a nu aprecia argumentele solide şi prea multă 
onestitate pentru a fi iritat de o sentinţă pe care o 
recunoştea dreaptă în fond. 

Dar lovitura nu era mai puţin dureroasă şi acum, când 
trebuia să renunţe la Alice îşi dădea seama cât de dragă îi 
devenise, în mai puţin de trei luni. 

Nu erau, în adevăr, decât trei luni de când o cunoştea, 
adică de la venirea sa în Griqualand. 

Cât de îndepărtata părea ziua aceea! Se vedea ajungând, 
pe o arşiţă şi un prafteribil, la capătul lungii sale călătorii 
dintr-o emisferă în cealaltă. 

Debarcând împreună cu prietenul său Pharamond 
Barthes, un vechi coleg de liceu, care venea pentru a treia 
oară să vâneze de plăcere în Africa de Sud, Cyprien se 
despărţise de el la Cape Town. Pharamond Barthes plecase 
spre ţara basutoşilor, unde spera să recruteze un mic grup 
de războinici negri, care să-l escorteze în timpul expedițiilor 
sale cinegetice. Cât despre Cyprien, el luase loc în vagonul 
greu, tras de patruzeci de cai, care slujeşte drept diligenta 
pe drumurile veld-ului şi o pornise spre Câmpia 
Diamantelor. 

Cinci sau şase lăzi mari - un adevărat laborator de chimie 
şi mineralogie, de care n-ar fi voit să se despartă - alcătuiau 
materialul de lucru al tânărului savant. Dar poştalionul nu 
îngăduie decât cincizeci de kilograme de bagaje de fiecare 
călător şi fusese nevoit să încredinţeze lăzile preţioase unei 
căruţe cu boi, care trebuia să le aducă în Griqualand, cu o 
încetineală întru totul merovingiana. 

Aceasta diligenţa, o trăsură mare cu douăsprezece locuri, 
acoperită cu o prelată de pânză, are patru roţi enorme, 
udate fără încetare de apa râurilor pe care le traversează 


prin văd. Caii, înhămaţi doi câte doi şi câteodată ajutaţi de 
catâri, sunt conduşi cu o mare îndemânare de doi vizitii, 
aşezaţi alături pe capră; unul ţine hăţurile, în timp ce 
ajutorul său mânuieşte un bici foarte lung din bambus, 
asemănător unei undiţe gigantice, de care se serveşte nu 
numai pentru a da ghes atelajului, cişi pentru a-l dirija. 

Drumul trece prin Beaufort, un orăşel drăguţ, clădit la 
poalele munţilor Nieuweveld, străbate acest masiv, ajunge 
la Victoria şi se îndreaptă spre Hope Town - Oraşul 
Speranţei - pe malul râului Orange, apoi, de aici, la 
Kimberley şi la principalele zăcăminte diamantifere, care se 
afla la depărtare de numai câteva mile. 

E o călătorie obositoare şi monotonă de opt-nouă zile, prin 
veld-ul dezgolit. Peisajul este aproape întotdeauna cât se 
poate de întristător - câmpii roşii, pietre împrăştiate ca şi 
cum ar fi fost aduse de morene, stânci cenuşii abia ieşind 
din pământ, o iarbă galbenă şi rară, tufişuri sărace. Nici 
culturi, nici frumuseți naturale. Din loc în loc, o fermă 
mizerabilă, al cărei proprietar, obţinând concesiunea 
terenului de la guvernul colonial, a primit mandat să ofere 
ospitalitate călătorilor. Dar această ospitalitate este 
totdeauna dintre cele mai elementare. Nu găseşti în aceste 
hanuri ciudate nici paturi pentru oameni, nici aşternut de 
paie pentru căi. Abia câteva cutii de conserve, care-au făcut 
de mai multe ori înconjurul lumii şi care se plătesc cu 
greutatea lor în aur. 

Pentru a-şi asigura hrana, caii sunt lăsaţi deci liberi pe 
câmp, unde trebuie să caute tufele de iarbă dindărătul 
pietrelor. Când vine ceasul de a pleca mai departe, să-i 
aduni e o adevărată problemă şi o mare pierdere de timp. 

Şi câte zdruncinături cu acest poştalion primitiv, de-a 
lungul acestor drumuri şi mai primitive! Capacele cuferelor 
de lemn, folosite pentru bagajele de mici dimensiuni, ţin loc 
de bănci; nefericitul pe care-l poartă o săptămână 
nesfârşită joacă rolul unui ciocan pneumatic. Este imposibil 
să citeşti, să dormi şi chiar să vorbeşti. În schimb, 


majoritatea călătorilor fumează zi şi noapte, ca nişte coşuri 
de fabrică, beau în neştire şi scuipă pe măsura acestei 
activităţi. 

Cyprien Mere călătorea cu un eşantion destul de 
reprezentativ al acestei populaţii migratoare, care aleargă 
din toate punctele globului către zăcămintele de aur sau de 
diamante, imediat ce acestea sunt semnalate. Se afla acolo 
un napolitan înalt, deşelat, cu părul negru, lung, cu fata 
tabăcită, cu ochii nu prea liniştitori, care spunea că-l 
cheamă Annibal Pantalacci; un evreu portughez numit 
Nathan, expert în diamante, care stătea foarte cuminte în 
colţul lui şi privea lumea că un filosof; un miner din 
Lancashire, Tomas Steel, un tânăr voinic înalt, cu barbă 
roşcată, cu spate puternic, care părăsise cărbunii ca să-şi 
încerce norocul în Grigqualand; un neamţ, herr Friedel, care 
vorbea ca un oracol şi ştia totul despre exploatarea 
diamantelor, fără să fi văzut un singur diamant în ganga3 
sa; un yankeu cu buze subţiri, stând de vorbă numai cu 
sticla sa în husa de piele şi venind fără îndoială să deschidă 
una din acele cârciumi care înghit cea mai mare parte a 
câştigurilor mânerului; un fermier de pe malurile Hart-ului; 
un bur din Statulliber Orange; un misit de fildeş, care se 
ducea întăra namaquaşilor; doi fermieri din Transvaal şi un 
chinez, numit Li, completau societatea cea mai pestriță, cea 
mai şleampătă, cea mai interlopa, cea mai zgomotoasă, în 
care s-ar fi putut afla vreodată un om cumsecade. 

După ce se amuză o bucată de vreme cu fizionomiile şi 
purtarea celorlalţi, Cyprien se plictisi. Îl mai interesau doar 
Thomas Steel, cu fiinţa lui puternică şi râsul lui sincer şi 
chinezul Li, cu manierele lui blânde şi feline. Cât despre 
napolitan, bufoneriile lui sinistre şi faţă de nemernic îi 
inspirau o repulsie de neînvins. 

Una din glumele cele mai apreciate ale acestui personaj a 
constat, timp de două sau trei zile, în alega de coadă, pe 
care chinezul o purta pe spate, după obiceiul neamului sau, 
o mulţime de obiecte necuviincioase, strânse de pe câmp: 


mănunchiuri de iarbă, cotoare de varză, o coadă de vacă, 
un omoplat de cal. 

Li, fără să se enerveze, dezlega apendicele ce fusese 
adăugat cozii lui lungi, dar nu arata nici prin vorbe, nici 
prin gesturi, nici chiar printr-o privire, ca i s-ar fi părut ca 
gluma întrecuse marginile permise. Faţa lui galbenă, ochii 
migdalaţi păstrau un calm inalterabil, ca şi cum ar fi fost 
străin de ceea ce se petrecea în jurul său. De fapt, s-ar fi 
putut crede că nu înţelegea un cuvânt din ce se vorbea în 
această arcă a lui Noe în drum spre Griqualand. Aşa ca 
Annibal Pantalacci nu întârzia să adauge, într-o engleză 
stricată, diferite comentarii la glumele lui de prost gust. 

Şi călătorii râdeau. Ceea ce le mărea bună dispoziţie era 
faptul că burii înțelegeau ceva mai târziu ce spunea 
napolitanul şi atunci izbucneau dintr-o dată într-un râs 
zgomotos, cu două-trei minute după ceilalţi. 

Până la urmă, Cyprien se enerva din cauza stăruinţei cu 
care bietul Li era luat drept ţintă a batjocurilor şi-i spuse lui 
Pantalacci că purtarea lui era reprobabilă. Napolitanul i-ar 
fi răspuns poate obraznic, dar o vorbă a lui Thomas Steel fu 
de ajuns ca să-l facă să-şi reţină cu prudenţă sarcasmul: 

— Nu, nu-i cinstit să te porţi aşa cu bietul om, care nici 
măcar nu pricepe ce spui! Adaugă acest tânăr cumsecade, 
parându-i rău că râsese împreună cu ceilalţi. 

Lucrurile s-au oprit deci aici. Dar, câteva clipe mai târziu, 
Cyprien văzu cu surprindere privirea fină şi uşor ironică - o 
privire evident plină de recunoştinţa pe care chinezul o 
îndrepta spre el. Se gândi ca Li ştia poate englezeşte mai 
bine decât lăsa să se vadă. În zadar încercă însă, la haltă 
următoare, să-i vorbească. Chinezul rămase indiferent şi 
mut. De atunci, această fiinţă bizară continua să-l intrige pe 
tânărul inginer, ca o enigmă a cărei dezlegare trebuie 
găsită. Aşa ca Cyprien privea destul de des, cu atenţie, faţa 
galbenă şi spână, buzele subţiri, care lăsau să se vadă dinţii 
foarte albi, nasul mic, scurt şi lat, fruntea largă, ochii oblici 


şi aproape totdeauna plecaţi, ca pentru a ascunde o licărire 
maliţioasă. 

Ce vârsta putea să aibă Li? Cincisprezece, sau şaizeci de 
ani? Era imposibil de spus. Dacă dinţii, privirea, părul 
negru că funinginea păreau semne de tinereţe, ridurile de 
pe frunte, de pe obraji şi chiar de la colţurile gurii arătau 
mai curând o vârstă înaintată. Era mic de statură, subţire, 
agil în aparenţă, dar cu unele trăsături bătrânicioase. 

Era bogat sau sărac? Alt răspuns îndoielnic. Pantalonul 
său de pânză cenuşie, bluză de mătase galbenă, tichia din 
sfoara împletită, pantofii cu talpă de fetru, ciorapii, de un 
alb imaculat, puteau fi tot atât de bine ai unui mandarin de 
prim rang, ca şi ai unui om din popor. Bagajul său era 
alcătuit dintr-un singur cufăr, din lemn roşu, având aceasta 
adresă scrisă cu cerneală neagră: 

H. Li front Canton to the Cape Town. 

Ceea ce înseamnă: H. Li, din Canton, mergând la Cape 
Town. 

Acest chinez era, de altfel, de o curăţenie exemplară, nu 
fuma, nu bea decât apă şi folosea toate haltele ca să-şi radă 
capul cu cea mai mare grijă. 

Cyprien nu putu afla mai mult şi renunţă curând să se mai 
ocupe de această problemă vie. Între timp, zilele treceau, 
milele se adăugau milelor străbătute. Câteodată, caii 
mergeau repede. 

Alteori, părea imposibil să-i faci să iuţească pasul. Dar, 
puţin câte puţin, drumul se scurtă şi, într-o bună zi, 
diligenta a ajuns la Hope Town. Încă o etapă şi trecură şi de 
Kimberley. Apoi, la orizont se arătară căsuțe de lemn. 

Era New-Rush. 

Tabăra minerilor nu se deosebea defel de ceea ce sunt, în 
toate ţările unde civilizaţia a pătruns recent, aceste oraşe 
provizorii, care ies din pământ ca prin farmec. 

Cabane de scânduri, cele mai multe foarte mici şi 
asemănătoare colibelor cantonierilor de pe un şantier 
european, câteva corturi, o duzină de cafenele sau 


cârciumi, o sală de biliard, o Alhambră sau salon de dans, 
„store” -uri sau magazine generale cu articole de primă 
necesitate - iată ceea ce izbea mai întâi privirea. 

Se găseau de toate în aceste prăvălii: haine imobile, 
pantofi şi pahare de sticlă, cărţi şi şei, arme şi stofe, mături 
şi muniții de vânătoare, cuverturi şi ţigări, legume 
proaspete şi medicamente, pluguri şi săpunuri de toaletă, 
perii de unghii şi lapte condensat, plite şi litografii - de 
toate, afară de cumpărători. 

Asta pentru ca populaţia taberei lucra încă în mină, la trei 
sau patru sute de metri de New-Rush. 

Cyprien Mere, ca toţi noii sosiți, se grăbi să se ducă într- 
acolo, în timp ce masa era pregătită în cabana botezata 
pompos „Hotel Continental”. 

Era în jurul orei şase după-masa. Soarele se-nvăluia la 
orizont într-un uşor abur auriu. Tânărul inginer observa, 
încă o dată, diametrul enorm pe care astrul zilei, ca şi cel al 
nopţii, îl au la această latitudine sudică, fără că explicaţia 
fenomenului să fi fost încă dată în mod convingător. Acest 
diametru părea să fie cel puţin dublu faţă de cel vizibil în 
Europa. 

Dar un spectacol şi mai nou pentru Cyprien Mere îl 
aştepta la Kopje, adică la zăcământul de diamante. 

La începutul lucrărilor, mina forma un deluşor teşit, care 
cocoşa în acest punct câmpia - în rest netedă, ca o mare 
liniştită. Dar acum, o scobitură enormă, cu pereţii lărgiţi 
spre gura, un fel de depresiune în formă de elipsă, de 
aproximativ patruzeci de metri pătraţi, se deschidea aici. 
Această suprafaţă nu cuprindea mai puţin de trei sau patru 
sute de „claim”-uri, sau concesiuni, cu latura de treizeci şi 
unu de picioare4, pe care cei în drept le valorificau după 
placul lor. Muncă, de altfel, consta pur şi simplu din a 
extrage, cu ajutorul târnăcopului şi hârleţului, pământul de 
pe acest teren, compus în general dintr-un nisip roşiatic, 
amestecat cu pietriş. Adus la gura minei, acest pământ e 
transportat la mesele de triaj spre a fi spălat, fărâmiţat, dat 


prin ciur, apoi examinat cu cea mai mare grijă, pentru a 
descoperi în el eventualele pietre preţioase. 

Toate aceste claim-uri, fiind săpate separat unele de altele, 
formează desigur gropi de adâncimi diferite. 

Unele ajung la o sută de metri şi mai mult, altele numai 
până la cincisprezece, douăzeci, sau treizeci de metri. 

Pentru necesităţile muncii şi ale circulaţiei, fiecare 
concesionar este obligat, prin regulamentele oficiale, să 
lase pe una din laturile groapei sale o bucată de teren, 
largă de şapte picioare, absolut intactă. Aceste spaţii, puse 
cap la cap, formează un fel de şosea sau dig, la nivelul iniţial 
al terenului. Pe această şosea se aşază de-a curmezişul un 
şir de grinzi, care o depăşesc de fiecare parte cu 
aproximativ un metru şi asigură drumului o lărgime 
suficientă pentru că două cotige să poată trece fără să se 
ciocnească. 

Din nenorocire pentru soliditatea acestei căi suspendate şi 
pentru siguranţa minerilor, concesionarii sapă puţin câte 
puţin partea de jos a peretelui, pe măsură ce coboară, astfel 
ca digul, care se afla câteodată la o înălţime de două ori mai 
mare decât a turlelor catedralei Notre-Dame, sfârşeşte prin 
a lua forma unei piramide răsturnate, care se sprijină pe 
vârful ei. Urmarea acestei rele aşezări e uşor de prevăzut: 
prăbuşirea frecventă a acestor pereţi, fie în anotimpul 
ploilor, fie când o schimbare bruscă de temperatură 
produce crăpături în grosimea digurilor. Dar repetarea 
periodică a acestor dezastre nu-i împiedică pe minerii 
imprudenţi să continue să-şi sape claim-ul lor până la limita 
extremă a peretelui. 

Apropiindu-se de mină, Cyprien Mere nu văzu la început 
decât cotigele, încărcate sau goale, care circulau pe 
drumurile suspendate. Dar, apropiindu-se destul de 
marginea minei ca să poată privi până-n adâncuri, văzu 
mulţimea minerilor de toate rasele, de toate culorile, 
îmbrăcaţi în toate felurile, care lucrau cu râvnă în fundul 
claim-urilor. Erau acolo negri şi albi, europeni şi africani, 


mongoli şi celți, cei mai mulţi aproape goi sau îmbracaţi 
numai cu pantaloni de in, cămăşi de flanelă sau cu o bucată 
de pânză înfăşurată în jurul coapselor, cu pălării de pai 
împodobite adesea cu pene de struţ. 

Toţi oamenii aceştia umpleau cu pământ găleţile din piele 
care urcau apoi până la gura minei, de-a lungul cablurilor 
mari de sârmă, fiind trase cu corzi din fâşii de piele de vită, 
din loc în loc înfăşurate pe tambure de lemn. Găleţile erau 
golite repede în cotige, apoi reveneau în fundul minei, casa 
urce cu o nouă încărcătura. 

Aceste cabluri lungi de sârmă, întinse în diagonală de-a 
lungul paralelipipedelor formate de claim-uri, dau „dry- 
digging” -urilor, sau minelor de diamante, o înfăţişare 
aparte. Sunt ca nişte fire ale unei uriaşe pânze de păianjen, 
a cărei urzire ar fi fost întreruptă brusc. 

Cyprien se distra câtva timp privind acest furnicar 
omenesc. Apoi se întoarse la New-Rush, unde clopoţelul îl 
chema curând la masă. Îi făcu plăcere să audă toată seară 
pe unii vorbind despre descoperiri nemaipomenite, despre 
mineri săraci, îmbogăţiţi de un singur diamant, pe când alţii 
se plângeau de „ghinion”, de lăcomia misiţilor, de necinstea 
cafrilor folosiţi în mine, care furau cele mai frumoase pietre 
şi discutau despre diferite detalii tehnice. Nu se vorbea 
decât despre diamante, carate, despre sute de lire sterline. 

În general, toţi aveau o înfăţişare destul de mizeră şi, pe 
lângă un „digger” fericit, care cerea zgomotos o sticlă de 
şampanie, ca să-şi sărbătorească şansa, vedeai douăzeci de 
figuri posomorâte, ale celor care nu beau decât o sticlă de 
bere. 

Din când în când, o piatră prețioasă circula din mână în 
mână împrejurul mesei pentru a fi cântărită din ochi, 
examinată, evaluată, revenind până la urmă pentru a fi 
înghițită de chimirul posesorului ei. Aceasta pietricică, de 
un cenuşiu spălăcit, fără mai multă strălucire decât o 
bucată de silex rostogolită de un torent oarecare, era 
diamantul în ganga lui. 


La căderea nopţii, cafenelele se umplură şi aceleaşi 
conversații, aceleaşi discuţii care animaseră cina, 
continuară cu foc în jurul paharelor de gin şi de brandy. 

Cyprien se culcase devreme, în patul ce-i fusese rezervat 
sub un cort vecin cu hotelul. Adormise curând, în gălăgia 
unui bal în aer liber, dat în împrejurimi de minerii cafri şi în 
sunetele pătrunzătoare ale unei trâmbiţe, care însoțea, într- 
un salon public, zbânţuielile coregrafice ale domnilor albi. 

III. 

UN PIC DE ŞTIINŢĂ, DĂRUITĂ CU MULTĂ PRIETENIE. 

Tânărul inginer, ne grăbim s-o spunem spre cinstea lui, nu 
venise în Griqualand ca să-şi petreacă timpul în această 
atmosferă de lăcomie, de beţie şi de fum de tutun. Avea 
sarcina de a executa măsurători topografice şi geologice în 
anumite zone ale ținutului, de a strânge eşantioane de roci 
şi terenuri diamantifere, de a efectua la faţa locului analize 
delicate. Prima lui grijă trebui deci să fie aceea de a-şi găsi 
o locuinţă liniştită, în care să-şi poată instala laboratorul şi 
care să-i servească drept un fel de centru al explorărilor 
sale în întreg districtul miner. 

Măgura pe care se ridica ferma Watkins îi atrase imediat 
atenţia, fiind foarte potrivită pentru lucrările sale, fiind 
destul de departe de tabăra minerilor, ca să sufere cât mai 
puţin din cauza vecinătăţii lor zgomotoase, Cyprien s-ar fi 
aflat acolo la cel mult o oră de mers de cele mai îndepărtate 
Kopje, căci districtul diamantifer n-are o circumferință mai 
mare de zece-doisprezece kilometri. Să aleagă una din 
casele părăsite de John Watkins, să se-nţeleagă în privinţa 
chiriei şi să se stabilească acolo fu treaba de jumătate de zi 
pentru tânărul inginer. De altfel, fermierul se arătă a fi 
înţelegător. Adevărul e că se plictisea grozav în 
singurătatea sa şi vedea cu plăcere instalându-se lângă el 
un tânăr, care avea să-i aducă un pic de distracţie. 

Dar, dacă domnul Watkins socotise că va găsi în chiriaşul 
său un tovarăş de masă sau un partener gata să dea asalt 
cănii cu gin, se înşelase. Abia instalat cu retortele, 


cuptoarele şi reactivele sale în cabana închiriată - şi chiar 
mai înainte de a-i fi sosit principalele piese ale laboratorului 
- Cyprien îşi începuse plimbările geologice prin regiune. 
Aşa că seara, când se-ntorcea, frânt de oboseală, aducând 
bucăţi de rocă în cutia sa de zinc, în tolbă, în buzunare şi 
chiar în pălărie, avea chef mai curând să se arunce pe pat şi 
să doarmă, decât să vină şi să asculte bârfelile domnului 
Watkins. Pe deasupra, el fuma puţin şi bea şi mai puţin încă. 
Nu era tocmai chefliul pe care îl visase fermierul. 

Cu toate acestea, Cyprien era atât de loial şi de bun, cu 
purtări atât de simple şi sentimente atât de sincere şi 
totodată atât de modest, încât era imposibil să-l vezi mai 
mult timp fără să te ataşezi de el. Domnul Watkins - poate 
fără să-şi dea seama - îl respecta pe tânărul inginer mai 
mult decât pe oricine până atunci. Ah, dacă băiatul ăsta ar fi 
ştiut să bea zdravăn! Dar ce să faci cu un om care nu pune 
niciodată o picătură de gin în gură? lată cum se terminau 
totdeauna reflecţiile fermierului asupra chiriaşului său. 

Cât despre miss Watkins, ea adoptase imediat o atitudine 
de camaraderie sinceră faţă de tânărul savant. 

Găsind la el o distincţie, o superioritate intelectuală pe 
care nu le întâlnea în anturajul său obişnuit, ea se grăbise 
să folosească ocazia neaşteptată ce i se oferea, dea 
completă, prin noţiuni de chimie experimentală, instrucţia 
foarte solidă şi foarte variată, pe care şi-o făcuse până 
atunci prin lectura lucrărilor de ştiinţă. 

Laboratorul tânărului inginer, cu aparatele sale ciudate, o 
interesa foarte mult. Era mai ales foarte curioasă să 
cunoască totul despre natura diamantelor, această piatră 
prețioasă care juca un rol atât de important în conversațiile 
şi în comerţul ţării. De fapt, Alice era înclinată să vadă în 
această gemă doar o pietricică fără valoare. Cyprien - ea îşi 
dădea seama de asta - avea acelaşi dispreţ pentru 
diamante. Şi aceasta comuniune de sentimente contribuise 
la împrietenirea lor rapidă. Se putea spune că numai ei, în 
întregul Griqualand, nu credeau că unicul scop al vieţii 


trebuie să fie căutarea, şlefuirea şi vinderea acestor 
pietricele râvnite cu atâta ardoare în toate ţările lumii. 

— Diamantul, îi spuse într-o zi tânărul inginer, nu este 
altceva decât carbon pur. Nimic mai mult decât un 
fragment de carbon cristalizat. Poate fi ars ca orice bucată 
de jeratic şi tocmai această combustibilitate a făcut să se 
bănuiască, pentru prima dată, adevărata lui natură. 
Newton, care observă atâtea lucruri, notase că diamantul 
refractă lumina mai mult decât oricare alt corp transparent. 
Or, cum el ştia că această proprietate aparţine majorităţii 
substanţelor combustibile, a dedus din acest fapt, cu 
obişnuita lui îndrăzneală, că diamantul „trebuie” să fie 
combustibil. Şi experienţa îi dădu dreptate. 

— Dar, dacă diamantul nu-i decât carbon, de ce costa atât 
de scump, domnule Mer6? Întrebă fata. 

— Pentru că este foarte rar, domnişoara Alice, răspunse 
Cyprien şi pentru că n-a fost găsit încă, în natură, decât în 
cantităţi foarte mici. Multă vreme, s-a extras numai din 
India, Brazilia şi insula Borneo. Şi vă amintiţi foarte bine, 
desigur, căci trebuie să fi avut pe atunci şapte sau opt ani, 
momentul în care s-a semnalat pentru prima dată prezenţa 
diamantelor în această provincie a Africii de Sud. 

— Sigur că îmi amintesc! Spuse miss Watkins. În 
Griqualand, toată lumea parcă înnebunise! Nu vedeai decât 
oameni înarmaţi cu cazmale şi lopeţi, scormonind peste tot, 
abătând cursul pâraielor, ca să le examineze albiile, visând 
şi vorbind doar despre diamante! Cât eram de mică, vă 
asigur că eram sătulă uneori, domnule Mere! Dar spuneaţi 
că diamantul e scump, fiindcă e rar... Asta-i singura lui 
calitate? 

— Nu numai asta, miss Watkins. Transparenţa, strălucirea 
lui, după ce a fost tăiat astfel încât să refracte lumina, însăşi 
dificultatea acestei tăieri şi, în sfârşit, duritatea lui foarte 
mare fac din el un corp într-adevăr foarte interesant pentru 
omul de ştiinţă şi, aş adăuga, foarte util pentru industrie. 
Ştiţi că nu poate fi şlefuit decât cu propriul său praf şi 


tocmai această duritate prețioasă a permis să fie 
întrebuințat, de câţiva ani, pentru străpungerea rocilor. 
Fără ajutorul acestei geme, nu numai că ar fi foarte greu de 
lucrat sticla şi multe alte substanţe dure, dar săparea 
tunelurilor, a galeriilor de mine, a fântânilor arteziene ar fi 
de asemenea mult mai dificilă! 

— Acum înţeleg, zise Alice, care simţi deodată un fel de 
stimă pentru bietele diamante pe care le dispreţuise până 
atunci. Dar, domnule Mere, acest cărbune, din care spuneţi 
că e compus diamantul în stare cristalină - am spus bine, 
nu-i aşa? 

— Acest cărbune, ce este el, în definitiv? 

— Un corp simplu, nemetalic şi unul dintre cele mai 
răspândite în natură, răspunse Cyprien. Toţi compuşii 
organici, fără excepţie - lemnul, carnea, pâinea, iarba - 
conţin cărbune într-o mare proporţie. Ei datorează tocmai 
prezenţei cărbunelui, sau carbonului, printre elementele lor 
componente, gradul de înrudire ce se observa între ei. 

— Ce lucru ciudat! Spuse miss Watkins. Va să zică, aceste 
tufişuri, iarba acestui izlaz, copacul ce ne adăposteşte, 
carnea struţului meu, Dada, şi eu însămi şi dumneavoastră, 
domnule Mere, suntem în parte făcuţi din cărbune... ca 
diamantele? Totul nu-i decât cărbune în lumea aceasta? 

— Într-adevăr, domnişoara Alice, e un lucru presimţit de 
mult, dar ştiinţa contemporană tinde să-l demonstreze din 
ce în ce mai limpede! Sau, mai bine zis, ea tinde să reducă 
din ce în ce numărul corpurilor elementare, număr 
considerat mult timp drept sacramental. Procedeele 
observaţiei spectroscopice au aruncat, în această privinţă, 
foarte recent, o nouă lumină asupra chimiei. Astfel, cele 
şaizeci şi două de substanţe, clasate până acum drept 
corpuri elementare sau fundamentale, s-ar putea să nu fie 
decât o singură şi unica substanţa atomică - poate 
hidrogenul - în alcătuiri electrice, dinamice şi calorice 
diferite. 


— Oh, mă-nspăimântaţi, domnule Mere, cu toate aceste 
cuvinte mari! Strigă miss Watkins. Vorbiţi-mi mai degrabă 
despre cărbune! Dumneavoastră, domnii chimişti, nu-l 
puteţi oare cristaliza cum faceţi cu sulful, din care mi-aţi 
arătat deunăzi cristale atât de frumoase? Ar fi mult mai 
uşor decât să se sape găuri în pământ, pentru a găsi 
diamante! 

— S-a încercat adesea să se realizeze fabricarea 
diamantului artificial prin cristalizarea carbonului pur, 
răspunse Cyprien. Trebuie să adaug că s-a reuşit chiar, în 
oarecare măsură. Despretz, în 1853 şi, recent de tot, în 
Anglia, un alt savant au produs praf de diamant aplicând 
unor cilindri de cărbune, curăţaţi de orice substanţă 
minerală şi preparaţi cu zahăr candel, un curent electric 
foarte puternic, în vid. Până acum problema n-a fost 
rezolvată la nivel industrial. Probabil că e o chestiune de 
timp. Dar, într-o zi sau alta... poate chiar acum, când vă 
vorbesc, miss Watkins, procedeul fabricării diamantului e 
pe cale de a fi descoperit! 

Vorbeau astfel, plimbându-se pe terenul nisipos din jurul 
fermei, sau seara, aşezaţi sub acoperişul uşor al verandei, 
privind sclipirea stelelor pe cerul austral. 

Apoi, Alice îşi lua rămas bun de la tânărul inginer şi se 
întorcea la fermă, când nu-l lua cu ea ca să-i arate micul său 
cârd de struţi, închişi într-un ţarc, la poalele măgurii pe 
care se ridica locuinţa lui John Watkins. Capul lor mic, alb, 
ridicat pe un trup negru, picioarele lor mari şi ţepene, 
mănunchiurile de pene gălbui care le împodobesc 
extremităţile aripilor şi coada, toate acestea o captivau pe 
Alice, care se distra, de un an sau doi, să crească o întreagă 
trupă de păsări-picioroange gigantice. 

De obicei, aceste animale nu sunt domesticite şi fermierii 
din Colonia Capului le lăsa să trăiască aproape în stare 
sălbatică. Se mulţumesc să le ţină în ţarcuri foarte întinse, 
împrejmuite cu bariere înalte din sârmă de alamă, 
asemănătoare celor puse, în unele ţări, de-a lungul căilor 


ferate. Struţii, rău înzestrați pentru zbor, nu pot sări peste 
aceste bariere. Ei trăiesc acolo tot anul, într-o captivitate de 
care nu-şi dau seama, se hrănesc cu ce găsesc, caută colturi 
ferite ca să-şi depună ouăle, pe care legi aspre le apară de 
hoţi. Numai în epoca năpărlirii, când urmează să fie jumuliţi 
de penele atât de căutate de femeile din Europa, hăitaşii 
alungă struţii, încet-încet, într-o serie de ţarcuri din ce în ce 
mai mici, până când pot fi prinşi uşor şi li se smulge 
podoabă. 

Aceasta industrie a luat de câţiva ani o dezvoltare 
uimitoare în Colonia Capului şi e de mirare că în Algeria, 
unde n-ar fi mai puţin fructuoasă, se afla abia la început. 
Fiecare struţ, redus astfel la sclavie, aduce proprietarului 
său, fără nici o cheltuială, un venit anual care variază între 
două şi trei sute de franci. Ca să se înţeleagă acest lucru, 
trebuie ştiut că o pană mare, când e de bună calitate, se 
vinde cu şaizeci şi optzeci de franci - preţ curent în comerţ 
- şi că penele mijlocii şi mici au şi ele o valoare destul de 
mare. 

Dar miss Watkins creştea o duzină din aceste mari păsări, 
numai pentru distracţia ei personală. Îi făcea plăcere să le 
vadă clocindu-şi ouăle lor enorme, sau când veneau la 
mâncare cu puii, cum ar fi făcut găinile şi curcile. Cyprien o 
însoțea uneori şi-i plăcea să dezmierde pe unul dintre cei 
mai frumoşi din cârd - un anumit struţ, cu capul negru, cu 
ochii aurii - tocmai acel răsfăţat Dada, care înghiţise bila de 
fildeş folosită la cârpit ciorapii. 

Între timp, puţin câte puţin, Cyprien simţise născându-se 
în el un sentiment mai adânc şi mai tandru faţă de această 
fată. Se gândise că n-ar găsi niciodată o femeie mai sinceră, 
mai inteligentă, mai plăcută, mai desăvârşită în toate 
privinţele, cu care să-şi împartă viaţa lui de muncă şi de 
meditaţie. Într-adevăr, miss Watkins, rămasă de mică fără 
mamă, obligată să îndrume treburile casnice, era o 
gospodină perfectă şi, în acelaşi timp, o adevărată femeie 
de lume. Tocmai acest amestec deosebit de distincţie şi de 


simplitate atrăgătoare îi dădea atâta farmec. Fără a avea 
pretenţiile ridicole ale atâtor tinere elegante din oraşele 
Europei, ea nu se temea să-şi bage mâinile albe în aluat ca 
să prepare o budincă cu stafide, să supravegheze 
pregătirea meselor şi să se convingă că lenjeria e în bună 
stare. Şi asta n-o împiedica să interpreteze sonatele lui 
Beethoven tot aşa de bine şi poate chiar mai bine decât 
altele, să vorbească corect două sau trei limbi, să-i placă să 
citească, să poată aprecia capodoperele tuturor literaturilor 
şi să aibă mult succes la micile reuniuni mondene, care se 
ţineau uneori la fermierii bogaţi din district. 

Asta nu înseamnă că femeile distinse ar fi fost prea puţine 
la aceste reuniuni. În Transvaal, ca şi în America, în 
Australia şi în toate ţările noi, unde preocupările materiale 
ale unei civilizaţii care se improvizează îi absorb pe bărbaţi, 
cultura intelectuală este, mai mult decât în Europa, 
monopolul aproape exclusiv al femeilor. Aşa că ele sunt, cel 
mai adesea, mult superioare soţilor şi fiilor lor, în ceea ce 
priveşte instrucţiunea generală şi rafinamentul artistic. S-a 
întâmplat tuturor călătorilor să descopere, nu fără oarecare 
stupefacţie, la soţia unui miner australian, sau a unui 
squatter din Far-West, un talent muzical de prim ordin, 
asociat celor mai serioase cunoştinţe literare sau ştiinţifice. 
Fiica unui negustor din Omaha sau a unui mezelar din 
Melbourne ar roşi la gândul că poate fi inferioară în 
instruire, în bune maniere, în însuşiri de tot felul, unei 
prințese din vechea Europa. În Statul Liber Orange, unde 
educaţia fetelor este de mult timp egală cu cea a băieţilor, 
dar unde aceştia părăsesc prea devreme băncile şcolii, 
acest contrast între cele două sexe este mai mare decât 
oriunde aiurea. Bărbatul este, în gospodărie, „bread- 
winner” ul, cel care câştiga pâinea; el adaugă asprimii sale 
native pe cea imprimată de meseria exercitată în aer liber, 
de viaţă, de oboseli şi de pericole. Dimpotrivă, femeia îşi 
asuma, pe lângă îndatoririle casnice, cultivarea artelor şi a 
literelor, pe care o dispreţuieşte sau o neglijează soţul său. 


Şi astfel găseşti uneori o floare de frumuseţe, de distincţie 
şi de farmec crescând la marginea deşertului; era cazul 
fiicei fermierului John Watkins. 

Cyprien îşi spusese toate acestea şi, deoarece îi plăcea să 
meargă drept la ţintă, nu ezitase să vină să-şi prezinte 
cererea. 

Cădea acum, vai! Din înălţimea visului său şi zărea, pentru 
prima dată, prăpastia aproape de netrecut care îl despărţea 
de Alice. Se-ntoarse acasă cu inima plină de mâhnire, după 
aceasta întrevedere hotărâtoare. Dar el nu era omul care să 
se lase pradă unei disperări zadarnice; era hotărât să lupte 
pe acest teren şi, deocamdată, putea să găsească în 
misiunea sa un leac sigur pentru mâhnire. 

După ce se aşeză la masa lui mică, tânărul inginer 
termină, cu un scris rapid şi ferm, lunga scrisoare 
confidențială, pe care o începuse dimineaţă, către maestrul 
său venerat M. ]. membru al Academiei de Ştiinţe şi 
profesor titular la Şcoala de Mine: „... Ceea ce n-am crezut 
că trebuie să consemnez în memoriul meu oficial, deoarece 
nu este încă pentru mine decât o ipoteză, este opinia pe 
care aş fi ispitit să mi-o fac, după observaţiile mele 
geologice, asupra adevăratului mod de formare a 
diamantului. Nici ipoteza după care ar fi de origine 
vulcanică, nici aceea potrivit căreia ar fi ajuns în 
zăcămintele actuale datorită acţiunii unor zguduiri 
puternice nu mă satisfac mai mult decât pe dumneavoastră, 
scumpe maestre şi n-am nevoie să vă amintesc motivele 
care ne fac să nu le acceptăm. Formarea diamantului, pe 
loc, sub acţiunea focului, este deasemenea o explicaţie cu 
mult prea vagă şi care nu mă mulţumeşte defel. Care ar fi 
natura acestui foc şi de ce n-ar fi modificat el toate felurile 
de calcar, care se găsesc în mod obişnuit în zăcămintele 
diamantife e pur şi simplu puerila, ca şi cea a vârtejurilor 
sau a torsiunii atomilor. 

Singura explicaţie care mă satisface, dacă nu întrutotul, 
cel puţin în oarecare măsură, este aceea aducerii de către 


ape a elementelor gemei şi a formării ulterioare a 
cristalului, pe loc. Sunt foarte izbit de profilul special, 
aproape uniform, al diferitelor zăcăminte pe care le-am 
studiat şi măsurat cu cea mai mare grijă. Toate prezintă, 
mai mult sau mai puţin, forma generală a unui fel decupat, 
de capsulă, sau, mai degrabă, ţinând seama de crusta ce le 
acoperă, a unei ploşti de vânătoare, culcată pe o parte. Este 
ca un rezervor de treizeci sau patruzeci de mii de metri 
cubi, în care s-ar fi descărcat un conglomerat de nisip, de 
noroi şi de terenuri aluvionare, aplicat peste rocile 
primitive. 

Acest caracter este foarte vădit mai ales la Vandergaart- 
Kopje, unul dintre zăcămintele cele mai recent descoperite 
şi care aparţine, în treacăt fie zis, chiar proprietarului 
cabanei din care vă scriu. 

Ce se petrece, când se varsă într-o capsulă un lichid care 
conţine corpuri străine în suspensie? Aceste corpuri străine 
se depun mai ales la fund şi pe marginile capsulei. Ei bine, 
tocmai asta se produce în Kopje! Diamantele se găsesc mai 
ales pe fundul şi spre centrul bazinului, ca şi la limitele 
extreme ale acestuia. Şi faptul e atât de bine constatat, 
încât preţul claim-urilor intermediare scade foarte repede, 
în timp ce concesiunile centrale, sau vecine cu marginile 
bazinului ating o valoare enormă, imediat ce forma 
zăcământului a fost determinată. Analogia de mai sus 
pledează deci pentru transportul materialelor prin acţiunea 
apelor. 

Pe de altă parte, un mare număr de împrejurări, pe care le 
veţi găsi enumerate în memoriul meu, tind să indice 
formarea pe loc a cristalelor şi nu transportul lor în stare 
perfectă. 

Pentru a nu repeta decât două sau trei argumente, trebuie 
arătat ca diamantele sunt reunite aproape întotdeauna în 
grupe de aceeaşi natură şi de aceeaşi culoare, ceea ce nu s- 
ar întâmpla dacă ar fi fost aduse, gata formate, de un 
torent. Se găsesc frecvent două lipite împreună, care se 


desprind la cea mai mică izbitură. Cum ar fi rezistat ele 
frecărilor şi meandrelor unui drum de apă? În plus, 
diamantele mari se găsesc aproape totdeauna la adăpostul 
unei stânci, ceea ce ar arăta că influenţa stâncii - radiaţia 
sa calorică, sau orice altă cauză - a uşurat cristalizarea. În 
sfârşit, rar, chiar foarte rar, se găsesc chiar mante mari şi 
mici împreună. De fiecare dată când se găseşte o piatră 
frumoasă, ea este izolată. E ca şi cum toate elementele 
diamantine ale cuibului s-au concentrat într-un singur 
cristal, sub acţiunea unor cauze speciale. 

Aceste motive şi multe altele încă mă fac să înclin pentru 
ipoteza cristalizării pe loc a elementelor aduse de ape. 

Dar de unde au venit apele care au cărat rămăşiţele 
organice, destinate să se transforme în diamante? E un 
lucru pe care n-am reuşit să-l stabilesc, cu tot studiul foarte 
atent al diferitelor terenuri. 

Descoperirea ar avea totuşi importanţa ei. În adevăr, dacă 
s-ar izbuti să se cunoască drumul urmat de ape, de ce nu s- 
ar ajunge, făcând acest drum invers, la punctul iniţial de 
unde au pornit diamantele, acolo unde exista fără îndoială o 
cantitate mult mai mare decât în micile rezervoare 
exploatate în prezent? Ar fi o demonstraţie completă teoriei 
mele şi aş fi foarte fericit să se realizeze. 

Dar nu eu o voi face, căci iată-mă aproape la sfârşitul 
misiunii mele şi mi-a fost imposibil să formulez vreo 
concluzie serioasă în această privinţă. 

Am fost mai norocos în analizele rocilor...” 

Şi tânărul inginer, continuându-şi expunerea, intra în 
detalii tehnice privind lucrările sale, detalii fără îndoială de 
un mare interes pentru el şi pentru corespondentul său, dar 
despre care cititorul profan s-ar putea să aibă o altă părere. 
De aceea e mai prudent să-l cruţăm. 

La miezul nopţii, după ce termină lunga lui scrisoare, 
Cyprien stinse lampa, se-ntinse în hamac şi adormi adânc. 

Munca înăbuşise mâhnirea - cel puţin pentru câteva ore - 
dar o viziune graţioasă apăru de mai multe ori în visele 


tânărului savant şi i se păru ca ea-i spunea să nu-şi piardă 
nădejdea! 

IV. 

VANDERGAARI-KOPJE 

„Hotărât lucru, trebuie să plec, îşi zise a doua zi Cyprien 
Mere, pe când se spală şi se îmbrăca, trebuie să părăsesc 
Griqualand-ul! După câte am înghiţit de la omul ăsta, a mai 
rămâne aici încă o zi ar fi o dovadă de slăbiciune! Nu vrea 
să-mi dea mâna fiicei sale? Poate că are dreptate! În orice 
caz, n-aş dori să rămână cu impresia că-i cer să-mi acorde 
circumstanţe atenuante! Trebuie să accept bărbăteşte 
acest verdict, oricât ar fi de dureros şi să aştept vremuri 
mai bune!” 

Fără a mai sta pe gânduri, Cyprien începu să-şi 
împacheteze aparatele în lăzile pe care le păstrase, pentru 
a le folosi ca bufete şi dulapuri. Muncea plin de râvnă, de 
vreo oră sau două, când, pe fereastra deschisă, străbătând 
aerul dimineţii, o voce proaspătă şi pură, ca un cântec de 
ciocârlie de la poalele măgurii, ajunse până la el înaripată 
de una dintre cele mai minunate melodii ale poetului 
Moore: 5 

It is the last rose of summer Left blooming alone All her 
lovely companions Are faded and gone. 

„E ultimul trandafir al verii, singurul rămas înflorit; 
gingaşii lui însoțitori sunt veştezi, au murit.” 

Cyprien alerga la fereastră şi o zări pe Alice, care se 
îndrepta către ţarcul struţilor, cu şorţul plin de bunătăţi, pe 
gustul lor. Ea era aceea care cânta la răsăritul soarelui. 

Will not leave thee, thou lone one! 

To pine on the steni, Since the lovely are sleeping, Go 
sleep with them... „Nu te voi lăsa doar pe tine să tânjeşti pe 
tulpină! 

Toţi ceilalţi dorm, du-te să dormi cu ei...” 

Tânărul inginer nu se crezuse niciodată foarte sensibil la 
poezie şi totuşi aceasta îl răscoli adânc. Rămase lângă 


fereastră, ţinându-şi răsuflarea, ascultând sau, mai bine zis, 
sorbind aceste cuvinte dulci. 

Cântecul se opri. Miss Watkins le împărțea struţilor 
mâncarea şi era o plăcere să-i vezi întinzându-şi gâturile 
lungi şi ciocurile neîndemânatice către mâna ei mică şi fără 
astâmpăr. Apoi, după ce isprăvi împărţirea hranei, ea urca 
spre casă, cântând din nou: 

It is the last rose of summer Left blooniing alone... 

Oh! Who would inhabit This black world alone? 

„E ultimul trandafir al verii, singurul rămas înflorit... Oh, 
cine ar vrea să trăiască singur, în această lume 
posomorâtă?” 

Cyprien stătea în picioare, în acelaşi loc, cu ochii umezi, ca 
țintuit de o vrajă. 

Vocea se îndepărta, Alice se apropia de fermă; era la mai 
puţin de douăzeci de metri de clădire, când zgomotul unor 
paşi grăbiţi o făcu să se-ntoarcă, apoi să se oprească 
deodată. 

Mânat de o pornire necugetată dar irezistibilă, Cyprien 
ieşise din cabană cu capul descoperit şi alergă spre ea. 

— Domnişoara Alice! 

— Domnule Mere? Erau acum faţă în faţă, în plin răsărit 
de soare, pe drumul care mărginea ferma. Umbrele lor se 
desenau cu claritate pe bariera de lemn alb, în peisajul arid. 
Acum, după ce o ajunsese din urmă, Cyprien părea mirat de 
ceea ce făcuse şi tăcea, nehotărât. 

— Aveţi să-mi spuneţi ceva, domnule Mere? Întrebă ea cu 
interes. 

— Trebuie să-mi iau rămas bun, domnişoara Alice! Plec 
chiar azi! Răspunse el cu o voce nesigură. Uşoara 
rumeneală care colora tenul delicat al domnişoarei Watkins 
dispăru brusc. 

— Plecaţi? Vreţi să plecaţi? Întrebă ea, foarte tulburată. 

— În ţara mea... în Franţa, răspunse Cyprien. Mi-am 
terminat lucrările! Misiunea mea s-a încheiat... Nu mai am 
ce face în Grigualand şi sunt nevoit să mă întorc la Paris... 


Vorbind astfel, cu vocea întretăiată, avea aerul unui 
vinovat care îşi cere iertare. 

— Ah! Da! E adevărat! Trebuia să vină şi ziua asta! 
Îngăimă Alice, fără să ştie prea bine ce spune. Era năucită. 
Vestea o surprindea în plină fericire inconştientă, ca o 
lovitură de măciucă. Deodată, lacrimi mari îi umeziră ochii 
şi împodobiră genele lungi care-i umbreau. Ca şi cum 
aceasta explozie de mâhnire ar fi readus-o la realitate, ea 
regăsi puterea de a surâde: 

— Plecaţi? Ei bine şi cu eleva dumneavoastră devotată 
cum rămâne? Vreţi s-o părăsiţi fără să fi terminat cursul ei 
de chimie? Vreţi să rămân la oxigen şi tainele azotului să-mi 
rămână necunoscute pentru totdeauna? Asta-i foarte rău, 
domnule! 

Ea încerca să-şi ţină firea şi să glumească, dar tonul vocii îi 
dezminţea vorbele. Se ghicea în el un reproş adânc, care-i 
merse drept la inimă tânărului şi care s-ar fi putut traduce 
astfel: „Bine, dar eu? Nu însemn deci nimic pentru 
dumneata? Mă cufunzi din nou în neant?! Ai venit aici, 
printre burii şi minerii aceştia lacomi, să te arăţi ca o fiinţă 
superioară şi privilegiată, un savant mândru, dezinteresat, 
cu totul deosebit! Mai iniţiat în studiile şi lucrările dumitale! 
Ai fost sincer cu mine şi mi-ai împărtăşit marile dumitale 
ambiţii, preferinţele literare, gusturile artistice! Mi-ai 
revelat distanţa care separă pe un gânditor ca dumneata de 
bimanii care mă înconjoară! Ai făcut totul spre a fi admirat 
şi iubit...! Ai reuşit! Apoi, vii să mă anunţi, din senin, că 
pleci, ca totul s-a sfârşit, că te întorci la Paris şi te grăbeşti 
să mă uiţi! Şi crezi că pot asista la toate astea cu sânge 
rece?” 

lată ce se ghicea în vorbele Alicei şi ochii ei umezi o 
spuneau atât de bine, încât Cyprien era cât pe ce să 
răspundă acestui reproş neexprimat, dar grăitor. Puțin lipsi 
să nu strige: „Irebuie s-o fac! Ţi-am cerut ieri mâna şi tatăl 
dumitale a refuzat, fără a mă lăsa măcar să sper! Înţelegi 
acum de ce plec?” 


Îşi aminti la timp promisiunea făcută. Se angajase să nu 
vorbească niciodată fiicei lui John Watkins despre visul pe 
care şi-l făurise şi s-ar fi disprețuit dacă nu şi-ar fi ţinut 
cuvântul. 

Dar, în acelaşi timp, simţea cât de brutală, aproape 
sălbatică, era această intenţie de a pleca imediat, atât de 
brusc născută sub lovitura eşecului său umilitor. Îi apărea 
imposibil acum să părăsească astfel, fără nici o pregătire, 
fără nici o amânare, aceasta fată încântătoare pe care o 
iubea şi care îi răspundea - era prea vizibil - cu o afecţiune 
atât de sinceră şi de profundă. 

Hotărârea care i se păruse, cu două ceasuri mai devreme, 
imperios necesară, acum îl înspăimânta. Numai îndrăznea 
nici măcar s-o mărturisească. Deodată, o renegă: 

— Când vorbesc de plecare, domnişoara Alice, nu 
înseamnă că plec în dimineaţa asta... cred că nici astăzi! 
Mai am de luat note... de isprăvit anumite lucruri! În orice 
caz, voi avea cinstea să vă revăâd şi să vorbesc cu 
dumneavoastră despre planul de studii! 

Acestea fiind spuse, Cyprien se întoarse brusc şi o lua la 
fugă, ca un nebun, reveni la cabană sa, se aruncă într-un 
fotoliu de lemn şi începu să reflecteze profund. 

Cursul gândurilor i se schimbase. 

„Să renunţ la atâta graţie, din pricina banilor! Îşi spunea 
el. Să abandonez lupta la prima piedică! E aceasta o 
atitudine atât de curajoasă pe cât mi-o imaginez? N-ar fi 
mai bine să sacrific unele prejudecăţi şi să încerc să devin 
demn de ea? Atâţia oameni fac avere, în câteva luni, 
căutând diamante! De ce n-aş face şi eu la fel? Cine mă 
împiedică să dezgrop şi eu o piatră de o sută de carate, cum 
li s-a întâmplat altora; sau şi mai bine, să descopăr un nou 
zăcământ? Fără-ndoială, am mai multe cunoştinţe teoretice 
decât cea mai mare parte a tuturor acestor oameni! De ce 
nu mi-ar da ştiinţa ceea ce muncă, ajutată de puţin noroc, 
le-a dat lor? Şi apoi, nu risc mare lucru dacă încerc! Chiar 
din punctul de vedere al misiunii mele, poate că nu e lipsit 


de interes să pun mâna pe cazma şi să încerc meseria de 
miner! Şi dacă reuşesc, dacă devin bogat prin acest mijloc 
primitiv, cine ştie dacă John Watkins nu se va îndupleca şi 
nu va reveni asupra primei sale hotărâri? Preţul merita să 
încerc aventura!” 

Cyprien începu să se plimbe prin laborator; dar, de data 
asta, braţele i se odihneau, doar gândirea lucra. 

Deodată se opri, îşi puse pălăria şi ieşi. 

După ce străbătu cărarea care cobora spre câmpie, se 
îndrepta cu paşi mari spre Vandergaart-Kopje. 

Ajunse în mai puţin de o oră. 

Chiar atunci, mulţimea minerilor se întorcea în tabără, 
pentru al doilea prânz. Trecând în revistă toate aceste fete 
bronzate, Cyprien se întreba cui să se adreseze ca să obţină 
informaţiile de care avea nevoie, când recunoscu într-un 
grup faţa loiala a lui Thomas Steel, fostul miner din 
Lancashire. Avusese ocazia să-l întâlnească de două sau trei 
ori, de la sosirea lor simultană în Griqualand şi constatase 
că vrednicul băiat prospera văzând cu ochii, după cum 
arătau în suficientă măsură aspectul său înfloritor, hainele 
nou-nouţe şi mai ales centură lată de piele care îi strângea 
mijlocul. 

Cyprien se hotări să-l oprească şi să-i împărtăşească 
proiectele sale - ceea ce şi făcu, în câteva cuvinte. 

— Să arendezi un claim? Nimic mai uşor, dacă ai bani! Îi 
răspunse minerul. Este unul chiar lângă al meu! Patru sute 
de lire sterline şi e al dumitale! Cu cinci sau şase negri, 
care-l vor exploata pentru dumneata, scoţi sigur diamante: 
de şapte-opt sute de franci pe săptămână! 

— Dar n-am zece mii de franci şi nici urmă de negru! Zise 
Cyprien. 

— Atunci cumpăra a opta sau chiar a şaisprezecea parte 
dintr-un claim şi lucrează singur! O mie de franci va fi de 
ajuns pentru aceasta achiziţie. 

— Asta ar corespunde mai mult posibilităţilor mele, 
răspunse tânărul inginer. Dar dumneata, domnule Steel, 


cum ai făcut, dacă nu sunt prea curios? Ai venit aici cu un 
capital? 

— Am venit cu braţele mele şi cu trei piese mici de aur în 
buzunar. Dar am avut noroc. La început am muncit pe din 
două, pe o optime de teren al cărui proprietar prefera să 
stea în cafenea decât să se ocupe de afacerile sale. Ne 
înţelesesem că vom împărţi diamantele şi am găsit unele 
destul de frumoase - mai ales o piatră de cinci carate, pe 
care am vândut-o cu două sute de lire sterline! Atunci n-am 
mai muncit pentru leneşul ăsta şi am cumpărat o 
şaisprezecime, pe care am exploatat-o eu însumi. Deoarece 
n-am găsit decât pietre mici, m-am descotorosit de ea, acum 
zece zile. Lucrez din nou, pe din două cu un australian, pe 
terenul său, dar n-am câştigat mai mult de cinci lire sterline 
amândoi, în prima săptămână. 

— Dacă aş găsi să cumpăr un teren, nu prea scump, ai fi 
dispus să te asociezi cu mine ca să-l exploatăm? Întrebă 
tânărul inginer. 

— Cu o condiţie, răspunse Thomas Steel: fiecare dintre noi 
să păstreze pentru el ceea ce va găsi! Nu pentru că n-aş 
avea încredere, domnule Mere! Dar, vezi dumneata, de 
când sunt aici, am observat că pierd aproape întotdeauna la 
împărţeală, deoarece târnăcopul şi hârleţul mă cunosc şi 
sap de două sau trei ori mai mult decât ceilalţi! 

— Mi se pare întemeiat, răspunse Cyprien. 

— Ah! Făcu deodată lancashireanul, întrerupându-se. Mi-a 
venit o idee şi poate mai bună! Dacă am lua pe seama 
noastră unul din claim-urile lui John Watkins? 

— Cum adică, unul din claim-uri? Nu-i aparţine întregul 
Kopje? 

— Fără îndoială, domnule Mere, dar ştii că guvernul 
colonial ia în stăpânire, imediat, orice zăcământ diamantifer 
nou descoperit. Guvernul îl administrează, îl cadastrează şi- 
| împarte în claim-uri, reţinând cea mai mare parte din 
preţul concesiunilor şi plătind proprietarului doar o 
redevenţă fixă. Când terenul este atât de întins ca acesta, 


redevenţa înseamnă un foarte frumos venit şi, pe de altă 
parte, proprietarul are dreptul prioritar de a răscumpăra 
atâtea claimuri câte poate munci. E cazul lui John Watkins, 
care are mai multe în exploatare, în afară de faptul că e 
proprietarul întregii mine. Dar nu le poate exploata atât de 
bine cum ar vrea, deoarece guta îl împiedică să vină la faţa 
locului şi cred că ţi-ar acorda condiţii avantajoase, dacă i-ai 
propune să închiriezi unul. 

— Aş prefera să te tocmeşti dumneata cu el, răspunse 
Cyprien. 

— Dacă-i vorba numai de atâta lucru, s-a făcut! Replică 
Thomas Steel. Vom şti curând la ce să ne aşteptăm! 

Trei ore mai târziu, jumătate din claim-ul numărul 942, 
marcat cum se cuvine cu ţăruşi şi trecut pe plan, era 
arendat, cu toate formele de cuviinţă, domnilor Mere şi 
Thomas Steel, cu plata unei prime de nouăzeci de lire 
sterline şi vărsământul impozitului în mâinile casierului. În 
plus, se stipulase special în acte ca arendaşii vor împărţi cu 
John Watkins produsele exploatării lor şi îi vor da cu titlul 
de „royalty” primele trei diamante mai mari de zece carate, 
pe care le-ar fi putut găsi. Nimic nu demonstra că această 
eventualitate s-ar fi putut prezenta, dar, în definitiv, ea era 
posibilă - totul era posibil. 

În general, afacerea putea fi considerată ca extraordinar 
de avantajoasă pentru Cyprien şi domnul Watins i-o spuse, 
cu obişnuita-i sinceritate, ciocnind un pahar cu el, după 
semnarea contractului. 

— Ai apucat pe calea cea bună, băiete! Rosti el, bătându-l 
pe umăr. Ai stofă! N-aş fi surprins să te văd devenind unul 
dintre cei mai buni mineri ai Griqualandului. 

Cyprien nu se putu împiedica de a vedea în aceste cuvinte 
o prevestire fericită pentru viitor. 

Miss Watkins, care era de faţă la întrevedere, avea în ochii 
săi albaştri o rază de soare atât de luminoasă! 

Nu! N-ai fi crezut niciodată că aceiaşi ochi plânseseră 
toată dimineaţa. 


De altfel, printr-un acord tacit, fu evitată orice explicaţie în 
legătură cu întristătoarea scenă din dimineaţa aceea. 
Cyprien rămăsese, era evident şi, la urma urmei, asta era 
lucrul esenţial. 

Tânărul inginer pleca deci cu inima uşoară, să se 
pregătească de mutare, neluând de altfel decât câteva 
haine într-o valiză uşoară, căci avea de gând să locuiască 
sub cort, la Vandergaart-Kopje şi să nu revină la fermă 
decât pentru a-şi petrece timpul liber. 

V, 

PRIMA EXPLOATARE. 

Cei doi asociaţi se apucară de lucru, a doua zi de 
dimineaţă. Claim-ul lor era situat la marginea terenului 
diamantifer şi trebuia să fie bogat, dacă teoria lui Cyprien 
Mere era întemeiată. Din nenorocire, acest claim fusese 
exploatat înainte în mod intens şi se adâncea în măruntaiele 
pământului până la peste cincizeci de metri. 

Totuşi, din anumite puncte de vedere, asta constituia un 
avantaj, deoarece, aflându-se la un nivel mai coborât decât 
claim-urile vecine, beneficia, după legea locului, de tot 
pământul şi, în consecinţă, de toate diamantele care ar fi 
putut să cadă în el din claim-urile ce-l înconjurau. 

Treaba era foarte simplă. Cei doi asociaţi începeau să 
desprindă cu târnăcopul şi hârleţul, sistematic, o oarecare 
cantitate de pământ. Apoi, unul dintre ei urca la marginea 
minei şi ridica, de-a lungul cablului de sârmă, găleţile cu 
pământ care îi erau trimise de jos. 

Acest pământ era transportat cu căruciorul la coliba lui 
Thomas Steel. Acolo, după ce îl sfărâmau cu nişte butuci 
mari şi aruncau bolovanii fără valoare, îl treceau printr-un 
ciur cu găuri de cincisprezece milimetri diametru, pentru a 
separa pietrele mai mici, pe care le examinau atent înainte 
de a le arunca şi pe ele. În sfârşit, pământul era cernut cu o 
sită deasă, lăsând să treacă praful şi atunci ajungea în 
stadiul să fie triat. 


După ce era răsturnat pe o masă, cei doi mineri, înarmaţi 
cu un fel de răzuitoare, făcută dintr-o bucată de tablă, îl 
examinau cu cea mai mare grijă, puţin câte puţin şi-l turnau 
sub masă, de unde era cărat afară şi aruncat. 

Toate aceste operaţiuni aveau drept scop descoperirea, 
dacă era cazul, a unui diamant, uneori abia de mărimea 
unei jumătăţi de bob de linte. Şi asociaţii se simțeau foarte 
fericiţi, dacă ziua nu trecea fără să fi observat măcar unul. 
Ei munceau cu mult zel şi triau foarte minuţios pământul 
claim-ului; dar, în general, în primele zile, rezultatele fură 
aproape negative. 

Cyprien, mai ales, părea să aibă prea puţin noroc. Dacă se 
afla un mic diamant în pământul examinat de el, aproape 
totdeauna îl observa Thomas Steel. Primul pe care avu 
satisfacția să-l descopere nu cântărea, cu ganga cu tot, nici 
o şesime de cărat. 

Caratul este cam a cincea parte dintr-un gram (exact: 
0,2052 grame). Un diamant de un carat, foarte pur, limpede 
şi fără culoare, valorează, şlefuit, cam două sute cincizeci 
franci. Dar, dacă diamantele mai mici au o valoare 
proporţional foarte redusă, valoarea celor mai mari creste 
foarte repede. Se socoteşte, în general, că valoarea 
comercială a unei pietre cu ape frumoase este egală cu 
pătratul greutăţii sale, exprimată în carate, înmulţit cu 
preţul curent al caratului; dacă presupunem că preţul unui 
carat este de două sute cincizeci de franci, o piatră de zece 
carate, de aceeaşi calitate, valorează de o sută de ori mai 
mult, adică douăzeci şi cinci de mii de franci. 

Dar pietrele de zece carate şi chiar de un carat, sunt 
foarte rare. 'locmai de aceea sunt atât de scumpe. Pe de 
altă parte, diamantele din Grigqualand sunt aproape toate 
gălbui, ceea ce scade considerabil valoarea lor ca bijuterie. 

Găsirea unei pietre cântărind o şesime de carat, după 
şapte sau opt zile de muncă, însemna deci foarte puţin, faţă 
de eforturile şi oboseala pe care le ceruse. La acest preţ, 
era mai convenabil să lucrezi pământul, să păzeşti turmele 


sau să spargi pietre pentru construirea drumurilor. Aşa îşi 
spunea şi Cyprien, în sinea lui. Totuşi, speranţa de a da 
peste un diamant frumos, care să răsplătească dintr-o dată 
truda mai multor săptămâni, sau chiar mai multor luni, îl 
susţinea, după cum îi susţine pe toţi minerii, chiar şi pe cei 
mai puţin încrezători. Cât despre Thomas Steel, el muncea 
ca o maşină, în virtutea obişnuinţei, fără să se gândească la 
nimic - cel puţin în aparenţă. 

Cei doi asociaţi mâncau de obicei împreună, mulţumindu- 
se cu sandvişurile şi berea cumpărate de la o tarabă în aer 
liber, dar cinau la una din numeroasele pensiuni care-şi 
împărțeau clientela taberei. Seara, după ce se despărţeau, 
Thomas Steel intra în vreo sală de biliard, în timp ce 
Cypriense ducea pentru o oră sau două la fermă. 

Tânărul inginer avea adesea neplăcerea să-şi întâlnească 
acolo rivalul, pe James Hilton, un flăcău înalt, cu părul roşu, 
cu tenul alb şi cu faţa plină de pistrui. 

Era neîndoielnic că acest rival făcea progrese rapide în 
câştigarea simpatiei lui John Watkins, bând mai mult gin şi 
fumând mai mult tutun de Hamburg decât el. 

E adevărat ca Alice nu putea să aibă decât cel mai deplin 
dispreţ pentru ferchezuiala vulgară şi conversaţia 
neinteresantă a tânărului Hilton. Dar prezenţa acestuia nu 
era mai puţin nesuferită pentru Cyprien. Astfel că, uneori, 
incapabil să-l suporte, dându-şi seama că nu poate să se 
stăpânească, spunea bună seara societăţii şi pleca. 

— Franţuzul nu-i mulţumit! Spunea atunci John Watkins, 
făcând cu ochiul amicului său. Se pare că diamantele nu-i 
vin singure sub hârleţ! 

Şi James Hilton râdea prosteşte. 

Cel mai adesea, în acele seri, Cyprien îşi termina seara la 
un bătrân şi cumsecade bur, stabilit foarte aproape de 
tabără, care se numea Jacobus Vandergaart. 

Numele lui fusese dat terenului diamantifer, al cărui 
teritoriu îl ocupase el, în primele timpuri ale concesiunii. 
Mai mult chiar, dacă ar fi fost să-l crezi, numai printr-o 


judecată nedreaptă fusese deposedat, în avantajul lui John 
Watkins. Cu totul ruinat, el trăia acum într-o veche colibă de 
pământ, câştigându-şi pâinea ca şlefuitor de diamante, 
meserie pe care o practicase odinioară la Amsterdam, 
oraşul său natal. 

Se întâmpla destul de des, în adevăr, ca minerii, curioşi să 
cunoască greutatea exactă a pietrelor lor după tăiere, să i 
le aducă, fie pentru a le despica, fie pentru a le supune unor 
operaţiuni mai delicate. Dar aceasta muncă cere o mâna 
sigură şi o vedere bună şi bătrânul Jacobus Vandergaart, 
excelent meseriaş la timpul lui, întâmpina în prezent mari 
greutăţi în executarea comenzilor. 

Cyprien, care-i dăduse să-i monteze în inel primul său 
diamant, îl îndrăgise repede pe bătrân. Îi plăcea să vină şi 
să se aşeze în atelierul modest, ca să stea la taclale sau pur 
şi simplu să-i ţină tovărăşie, în timp ce acesta lucra la masa 
lui de şlefuitor. 

Jacobus Vandergaart, cu barbă albă, cu fruntea pleşuvă, 
acoperită cu o tichie de plus negru, cu nasul lung, înarmat 
cu o pereche de ochelari rotunzi, avea înfăţişarea unui 
bătrân alchimist din secolul al cincisprezecelea, în mijlocul 
uneltelor sale bizare şi al flacoanelor cu acizi. 

Într-un taler mic de lemn, pe o masă aşezată în faţa 
ferestrei, se găseau diamantele brute, încredințate lui 
Jacobus Vandergaart şi a căror valoare era uneori 
considerabilă. Dacă voia să despice unul, a cărui cristalizare 
nu i se părea perfectă, începea prin a constata cu lupa 
direcţia fisurilor care împart toate cristalele în lame cu 
suprafeţe paralele; apoi făcea, cu tăişul unui diamant 
prelucrat, o incizie în sensul voit, introducea o mică lama de 
oţel în această incizie şi lovea scurt. 

Diamantul era despicat pe o fată şi operaţia se repeta pe 
celelalte. 

Dacă însă Jacobus Vandergaart voia, dimpotrivă, „să taie” 
piatra, sau, pentru a vorbi mai limpede, să-i dea o formă 
anumită, el începea prin a fixa modelul pe care voia să i-l 


dea, desenând cu creta, pe ganga, faţetele proiectate. Apoi, 
punea pe rând fiecare din aceste fațete în contact cu un al 
doilea diamant, supunându-le unei frecări prelungite unul 
de celălalt. Cele două pietre se rodeau reciproc şi faţeta se 
forma încetul cu încetul. 

Jacobus Vandergaart reuşea astfel să dea gemei una din 
formele consacrate, intrând toate în următoarele trei mari 
diviziuni: „briliantul dublu”, „briliantul simplu” şi „roză”. 

Briliantul dublu se compune din şaizeci şi patru de fațete, 
o placă şi o chiulasă. 

Briliantul simplu e o jumătate din briliantul dublu. Roza 
are partea de jos plata şi cea de sus bombată, ca un dom cu 
fațete. 

Cu totul excepţional, Jacobus Vandergaart avea de tăiat o 
„brioletă”, adică un diamant care, neavând o parte de sus şi 
de jos, are forma unei mici pere. În India, brioletele sunt 
găurite la capătul mai subţire, ca să fie atârnate de un şnur. 

Cât despre „pandelocuri”, pe care bătrânul şlefuitor avea 
cel mai adesea ocazia să le taie, acestea sunt „jumătăţi de 
pere” cu placă şi chiulasă, având fațete pe partea 
anterioară. 

Odată tăiate, diamantele mai trebuiau şlefuite. 

Această operaţie se făcea cu ajutorul unei tocile, un fel de 
disc din oţel, cu un diametru de aproximativ douăzeci şi opt 
de centimetri, pus pe lat pe masă, care se învârtea pe un 
pivot sub acţiunea unei roţi mari cu manivela, efectuând 
două-trei mii de rotații pe minut. Pe acest disc, umezit cu 
ulei şi presărat cu praf de diamant provenit de la şlefuirile 
precedente, Jacobus Vandergaart presa, una după alta, 
fetele pietrei sale, până ce capătă un lustru perfect. 

Manivela era învârtită când de un băietan hotentot, pe 
care îl angaja cu ziua la nevoie, fie de un prieten de felul lui 
Cyprien, căruia îi făcea plăcere să-l ajute. În timpul lucrului, 
stăteau de vorbă. Uneori, Jacobus Vandergaart, ridicându-şi 
ochelarii pe frunte, se oprea pentru a povesti vreo istorie 
din trecut. Ştia totul, în adevăr, despre această Africă de 


Sud în care locuia de patruzeci de ani. Şi ceea ce dădea 
atâta farmec conversaţiei sale era tocmai faptul că ea 
reproducea tradiţia ţării - tradiţie încă foarte recentă şi 
foarte vie. 

Înainte de orice, bătrânul şlefuitor nu înceta să vorbească 
despre neplăcerile lui de ordin patriotic şi personal. 
Englezii erau, după părerea lui, cei mai ticăloşi spoliatori 
din câţi au fost vreodată pe pământ. Trebuie să-i lăsăm 
răspunderea părerilor sale cam exagerate - poate chiar săi 
le scuzăm. 

— Nu-i de mirare, repeta el, că Statele Unite ale Americii 
s-au declarat independente, cum nu vor întârzia să facă 
India şi Australia! Ce popor ar tolera o asemenea tiranie! 
Ah, domnule Mere, dacă lumea ar şti toate nedreptăţile pe 
care aceşti englezi, atât de mândri de banii şi de puterea 
lor navală, le-au semănat pe glob, n-ar exista destule insulte 
ca să le fie aruncate în obraz! Fără să aprobe sau să 
dezaprobe, Cyprien asculta. 

— Vrei să-ţi povestesc ce mi-au făcut mie, care-ţi vorbesc? 
Reluă Jacobus Vandergaart, însufleţindu-se. Ascultă-mă şi o 
să-mi spui dacă pot exista două păreri în legătură cu asta! 
Şi, cum Cyprien îl asigură ca nimic nu i-ar face mai mare 
plăcere, şlefuitorul continua astfel: 

— M-am născut la Amsterdam, în 1806, în timpul unei 
călătorii a părinţilor mei. Mai târziu, am revenit acolo ca să 
învăţ meseria de şlefuitor, dar întreaga copilărie mi-am 
petrecut-o în Colonia Capului, unde familia mea emigrase 
de cincizeci de ani. Eram olandezi şi eram foarte mândri de 
asta, când Marea Britanie puse mâna pe colonie - cică cu 
titlu provizoriu! Dar John Bull nu mai lăsa din mână ceea ce 
a luat odată şi, în 1815, am fost declaraţi în mod solemn 
supuşi ai Regatului-Unit, de către întreaga Europă adunată 
în Congres! 

Te întreb, de ce s-a amestecat Europa în treburile 
provinciilor africane? Supuşi englezi - dar noi nu voiam să 
fim, domnule Mere! De aceea, socotind că Africa era destul 


de vastă pentru a ne da o patrie care să fie a noastră - 
numai a noastră! 

— Am părăsit Colonia Capului ca să pătrundem în adâncul 
teritoriilor încă sălbatice, care mărgineau ţinutul spre nord. 
Ni se spunea „buri”, adică ţărani, sau „voortrekkeri”, adică 
pionieri, oameni de avangardă. 

Abia defrişasem aceste teritorii, abia dobândisem, prin 
muncă, o existentă independentă, când guvernul britanic 
susţinu că sunt ale sale - din nou sub pretextul că eram 
supuşi englezi! 

Atunci avu loc marele nostru exod. Era în 18633. 

Din nou am emigrat în masă. După ce am încărcat în 
harabale, trase de boi, mobilele, utilajele şi seminţele, am 
pătruns şi mai adânc în deşert. 

În acea epocă, teritoriul Natal-ului era aproape în 
întregime depopulat. Un cuceritor sângeros, numit Tchaka, 
un adevărat Attila negru din rasa zuluşilor, exterminase aici 
mai mult de un milion de fiinţe omeneşti, din 1812 până în 
1828. Succesorul său, Dingaan, stăpânea şi el prin teroare. 
Acest rege sălbatic ne-a autorizat să ne stabilim în ţara în 
care se ridica azi oraşele Durban şi Port-Natal. 

Dar perfidul Dingaan ne dăduse autorizaţia cu gândul 
ascuns de a ne ataca, atunci când starea noastră va deveni 
prosperă! Aşa că fiecare dintre noi se înarmă pentru a 
rezista şi numai prin eforturi extraordinare, pot spune prin 
minuni de vitejie, în peste o sută de bătălii, în care femeile 
şi chiar copiii noştri au luptat alături de noi, am reuşit să 
rămânem în stăpânirea acestor terenuri, stropite cu 
sudoarea şi cu sângele nostru. 

Dar abia îl învinsesem definitiv pe despotul negru şi-i 
distrusesem puterea, când guvernatorul Coloniei Capului 
trimise o coloană britanică având misiunea de a ocupa 
teritoriul Natal-ului, în numele Maiestăţii Sale Regina 
Angliei! Cum vezi, eram tot supuşi englezi! Asta se întâmpla 
în 18642. 


Alţi emigranţi, compatrioți ai noştri, cuceriseră de 
asemenea Transvaal-ul şi anihilaseră pe fluviul Orange 
puterea tiranului Moselekatze. Şi ei îşi văzură confiscată, 
printr-un simplu ordin de zi, noua patrie pe care o plătiseră 
cu atâtea suferinţe! 

Trec peste amănunte. Această luptă a durat douăzeci de 
ani. Mereu mergeam mai departe şi mereu Marea Britanie 
întindea peste noi mâna sa lacomă, ca peste nişte robi care 
aparţineau domeniului ei, chiar după ce îl părăsiseră! 

În sfârşit, după multe chinuri şi lupte sângeroase, am 
izbutit să facem să ni se recunoască independenţa în Statul 
Liber Orange. O proclamaţie regală, semnată de regină 
Victoria, datată cu 8 aprilie 1854, ne garanta libera 
stăpânire a terenurilor noastre şi dreptul de a ne conduce 
aşa cum voiam. Ne-am constituit definitiv în republică şi se 
poate spune că statul nostru, întemeiat pe respectul 
scrupulos al legii, pe libera dezvoltare a energiilor 
individuale şi pe învăţătura răspândită din abundență în 
toate clasele sociale, ar putea încă servi de model multor 
naţiuni, care se cred probabil mai civilizate decât un mic 
stat din Africa Australă! 

Grigqualand făcea parte din acest stat. M-am stabilit aici ca 
fermier, chiar în casa în care ne aflam acum, cu biata mea 
soţie şi cu cei doi copii. Atunci am trasat kraal-ul meu, sau 
ţarcul meu pentru animale, chiar pe locul unde se afla mina 
în care lucrezi. Zece ani mai târziu, John Watkins veni aici şi 
îşi construi prima cabană. Pe atunci nu se ştia că pe aceste 
terenuri sunt diamante şi, în ceea ce mă priveşte, avusesem 
atât de puţine ocazii, timp de peste treizeci de ani, să 
practic vechea mea meserie, încât abia îmi aminteam de 
existenţa acestor pietre preţioase. 

Deodată, către 1867, se răspândi vestea că terenurile 
noastre erau diamantifere. Un bur de pe malurile Hart-ului 
găsise diamante până şi în excrementele struţilor, până şi în 
pereţii de argila ai fermei sale.7 


Imediat, guvernul englez, credincios sistemului său de 
acaparare, în ciuda tuturor tratatelor şi a tuturor 
drepturilor, declara că Griqualand-ul îi aparţine. 

În zadar protesta republica noastră! În zadar propuse să 
supună diferendul arbitrajului unui şef de stat european! 
Anglia refuza arbitrajul şi ne ocupa teritoriul. 

Cel puţin mai speram că drepturile particularilor vor fi 
respectate de nedrepţii noştri stăpâni! În ceea ce mă 
priveşte, rămas văduv şi fără copii, în urma groaznicei 
epidemii din 1870, nu mai aveam curajul să plec în căutarea 
unei noi patrii, să-mi refac un nou cămin - al şaselea sau al 
şaptelea din cariera mea îndelungată! Am rămas deci în 
Griqualand. Sunt aproape singurul din ţinut care nu m-am 
molipsit de aceasta febră a diamantului care îi cuprindea pe 
toţi şi am continuat să-mi cultiv grădina de legume, ca şi 
cum zăcământul de la „Du To it's Pan” n-ar fi fost descoperit 
la o bătaie de puşcă de casa mea! 

Or, într-o zi, am constatat uluit că zidul kraal-ului meu, 
clădit din pietre uscate, fusese dărâmat în timpul nopţii şi 
mutat la trei sute de metri mai departe, în mijlocul câmpiei. 
În locul zidului meu, John Watkins, ajutat de o sută de cafri, 
ridicase un altul, care se unea cu al său şi care includea 
astfel în domeniul lui o ridicătură de pământ nisipoasa şi 
roşcată, până atunci proprietatea mea necontestată. 

M-am plâns acestui spoliator... El a râs de mine! L-am 
ameninţat că-l dau în judecată... Mi-a spus că n-am decât s- 
o fac! 

Trei zile mai târziu, aveam explicaţia enigmei. Ridicătura 
de pământ, care-mi aparţinea, era o mină de diamante. 
John Watkins, după ce se convinsese de aceasta, se grăbise 
să mute ţarcul meu, apoi alergase la Kimberley să declare 
în mod oficial mina pe numele său. 

M-am judecat... Nu doresc să afli vreodată, domnule Mere, 
ce înseamnă să te judeci într-o ţară engleză! 

Rând pe rând mi-am pierdut boii, caii, oile! Mi-am vândut 
până şi mobilierul, până şi boarfele, ca să hrănesc aceste 


lipitori umane care se cheamă avocaţi, procurori, şeriifi, 
portărei! Pe scurt, după un an de alergătura, de aşteptări, 
de speranţe pierdute fără încetare, de nelinişti şi de revolte, 
chestiunea proprietăţii a fost hotărâtă definitiv în instanţă 
de apel, fără drept de recurs, nici casare posibilă... 

Am pierdut procesul şi, pe deasupra, eram ruinat! 

O hotărâre definitivă a declarat nefondate pretenţiile 
mele, mi-a respins acţiunea şi arata că îi era imposibil 
tribunalului să stabilească în mod clar dreptul fiecărei părţi, 
dar că era necesar ca pe viitor să le fixeze un hotar precis. 
Astfel, s-a fixat la 25 grade longitudine, la est de meridianul 
Greenwich, linia ce avea să despartă pe viitor cele două 
proprietăţi. Terenul situat la apus de aceasta linie trebuia 
să fie atribuit lui John Watkins, iar terenul situat la răsărit, 
lui Jacobus Vandergaart. 

Ceea ce pare să-i fi determinat pe judecători să pronunţe 
această hotărâre bizară este ca, în adevăr, acest al 25-lea 
grad de longitudine trece, în planurile districtului, peste 
teritoriul pe care-l ocupase kraal-ul meu. 

Dar mina, vai! Era la apus. Ea reveni deci, în mod firesc, 
lui John Watkins! 

Totuşi, ca o mărturie de neşters a opiniei întregului ţinut 
despre această judecată nedreaptă, mina se numeşte şi azi 
tot Vandergaart-Kopje! 

Ei bine, domnule Mere, n-am oare dreptul să spun că 
englezii sunt nişte ticăloşi? Zise bătrânul bur, terminând 
istorisirea lui prea adevărată. 

VI. 

OBICEIURI DE TABĂRĂ. 

Acest subiect de conversaţie, veţi recunoaşte, n-avea cum 
să-i placă tânărului inginer. Nu puteau fi pe gustul lui astfel 
de informaţii despre onorabilitatea omului pe care continua 
să-l considere drept viitorul sau socru. Aşa că se obişnui să 
considere părerea lui Jacobus Vandergaart despre afacerea 
terenului ca o idee fixă a unui procesoman, demnă de 
crezut doar în mică măsură. 


John Watkins, căruia îi pomenise într-o zi despre această 
afacere, după ce izbucnise în râs în loc de orice răspuns, îşi 
atinse fruntea cu degetul arătător, clătinând din cap, ca 
pentru a spune că mintea bătrânului Vandergaart o lua 
razna din ce încă mai mult! 

Şi nu era oare posibil ca bătrânul, sub impresia 
descoperirii minei de diamante, să-şi fi băgat în cap, fără 
motive suficiente, ca aceasta era proprietatea lui? În 
definitiv, tribunalele nu-i dăduseră dreptate şi părea destul 
de puţin verosimil că judecătorii să nu fi adoptat poziţia cea 
mai justificată. Iată ce-şi spunea tânărul inginer, ca să se 
scuze faţă de el însuşi că rămăsese în continuare în relaţii 
cu John Watkins, după ce auzise ceea ce gândea despre el 
Jacobus Vandergaart. 

Un alt vecin de tabără, pe care Cyprien îl vizita de 
asemenea cu plăcere, uneori, deoarece regăsea la el viaţa 
burului cu tot coloritul ei specific, era un fermier, numit 
Mathys Pretorius, binecunoscut de toţi minerii din 
Griqualand. 

Cu toate că avea doar patruzeci de ani, Mathys Pretorius 
cutreierase vastul bazin al fluviului Orange, înainte de a se 
stabili în acest ţinut. Dar această viaţă nomadă nu făcuse 
din el, ca din bătrânul Jacobus Vandergaart, un om uscăţiv 
şi irascibil. Mai curând îl toropise şi-l îngrăşase în asemenea 
măsură, încât abia putea merge. Putea fi asemuit cu un 
elefant. 

Aproape întotdeauna aşezat într-un imens fotoliu de lemn, 
construit special pentru formele lui majestuoase, Mathys 
Pretorius nu ieşea decât cu trăsura, un fel de car cu 
banchete de răchită, la care era înhămat un struţ enorm. 
Uşurinţă cu care pasărea trăgea la aceasta greutate imensă 
arăta desigur marea ei forţă musculară. 

Mathys Pretorius venea de obicei în tabăra ca să încheie 
cu cantinierii vreo afacere cu legume. Era foarte popular 
acolo, ce-i drept, o popularitate de neinvidiat, deoarece se 


întemeia pe laşitatea lui proverbială. Minerii se distrau 
înfricoşându-l, spunându-i mii de năzbâtii. 

Uneori îi anunțau invazia iminentă a basutoşilor sau a 
zuluşilor! Alteori, în prezenţa lui, se prefăceau că citesc 
într-un ziar un proiect de lege prevăzând pedeapsa cu 
moartea, pe întinsul posesiunilor britanice, împotriva 
oricărui individ care cântărea mai mult de trei sute de livre! 
8 Sau se anunţă că un câine turbat fusese văzut pe drumul 
către Driesfontein şi bietul Mathys Pretorius, care era 
obligat să meargă pe acel drum ca să se întoarcă acasă, 
găsea o mie de pretexte numai să rămână în tabără. 

Dar aceste teme himerice nu erau nimic pe lângă teroarea 
sinceră care-l cuprindea la gândul că s-ar putea descoperi o 
mină de diamante pe proprietatea sa. Îşi imagină cu 
anticipație lucrurile oribile care s-ar fi petrecut, dacă 
oameni lacomi, invadându-i grădina de zarzavaturi, călcând 
pe răzoare, ar fi venit pe deasupra să-l exproprieze! Căci 
cum să te îndoieşti că n-ar avea aceeaşi soartă ca Jacobus 
Vandergaart! Englezii ar şti să găsească temeiuri pentru a 
dovedi că pământul său era al lor. 

Când puneau stăpânire pe creierul lui, aceste gânduri 
întunecate îi aduceau moartea în suflet. Dacă, din 
nenorocire, zărea un căutător de diamante pe lângă 
locuinţa sa, îi pierea pofta de mâncare şi de băutură! Şi, cu 
toate acestea, se îngraşă. Mereu! 

Unul dintre cei mai îndârijiţi persecutori ai săi era acum 
Annibal Pantalacci, răutăciosul napolitan - căruia, în 
paranteză fie zis, părea să-i meargă de minune, căci folosea 
trei cafri pe claim-ul lui şi arboră un diamant enorm la 
cravată - descoperise slăbiciunea nefericitului bur. Drept 
urmare, cel puţin o dată pe săptămână, se amuză făcând 
sondaje sau săpând în împrejurimile fermei Pretorius. 

Această proprietate se întindea pe malul stâng al Vaal-ului, 
cam la două mile mai sus de tabără şi cuprindea terenuri 
aluvionare, care ar fi putut fi foarte bine în mod efectiv 


diamantifere, cu toate ca nimic până atunci nu indicase 
asta. 

Pentru a avea succes cu comedia lui prostească, Annibal 
Pantalacci se aşeza foarte la vedere, chiar în faţa ferestrelor 
lui Mathys Pretorius şi, cel mai adesea, aducea şi alţi 
doritori de distracţie pe seama acestei mistificări. 

Bietul om putea fi văzut atunci, ascuns pe jumătate în 
dosul perdelei de stambă, urmărind îngrijorat toate 
mişcările lor, spionându-le gesturile, gata să alerge la grajd 
şi să înhame struţul ca să fugă, dacă s-ar fi crezut 
ameninţat de o invazie pe proprietatea sa. 

Făcuse imprudenţa de a mărturisi unuia dintre prietenii 
săi că ţinea zi şi noapte pasarea înhămată şi coşul trăsurii 
plin de provizii, pentru a putea s-o şteargă la primul semn 
sigur. 

— Mă voi duce la boşimani, la nord de Limpopo! Spunea 
el. Acum zece ani făceam cu ei comerţ cu fildeş şi te asigur 
că e de o sută de ori mai bine să fii în mijlocul sălbaticilor, al 
leilor şi şacalilor, decât să rămâi printre aceşti englezi 
nesătui! 

Or, confidentul nefericitului fermier n-avusese nimic mai 
grabnic de făcut - după obiceiul invariabil al confidenţilor - 
decât să aducă la cunoştinţa publică aceste planuri. Inutil 
de spus că Annibal Pantalacci profitase pentru a-i amuza pe 
mineri. 

O altă victimă obişnuită a glumelor proaste ale acestui 
napolitan era, ca şi în trecut, chinezul Li. 

Şi el se stabilise în Vandergaart-Kopje, unde deschisese o 
spălătorie. În realitate, faimoasa cutie roşie, care-l intrigase 
pe Cyprien în primele zile ale călătoriei de la Cape Town la 
Grigqualand, nu conţinea decât perii, sodă, bucăţi pe săpun 
şi sineală. 

E drept ca Cyprien nu-şi putea stăpâni râsul când îl 
întâlnea pe Li, totdeauna tăcut şi rezervat, umblând cu 
panerul cu rufe pe la clienţi. 


Dar ceea ce-l scotea din sărite era că Annibal Pantalacci se 
purta cu o adevărată cruzime faţă de bietul om. Îi arunca 
sticle de cerneală în putina cu leşie, întindea frânghii de-a 
curmezişul uşii, ca să-l facă să cadă, îl ţintuia pe banca pe 
care şedea, înfigându-i un cuţit în pulpana bluzei. Mai ales 
nu scăpă ocazia de a-i trage câte o lovitură cu piciorul, 
numindu-l „câine de păgân!” şi dacă devenise clientul lui, o 
făcuse anume ca să se poată deda săptămânal la acest 
exerciţiu. Niciodată nu-şi găsea destul de albă rufăria, cu 
toate ca Li o spală şi o calcă minunat. Pentru o cută 
imaginară, se înfuria îngrozitor şi-l lovea pe nenorocitul de 
chinez, ca şi cum i-ar fi fost rob. 

Acestea erau distracţiile grosolane ale taberei, dar uneori 
ele deveneau tragice. Dacă se-ntâmplă, de pildă, ca un 
negru, lucrător în mină, să fie acuzat că a furat un diamant, 
toată lumea se credea datoare să-l conducă pe vinovat 
înaintea magistratului, după ce în prealabil îl snopise în 
bătaie. Astfel că dacă, întâmplător, judecătorul îl achita pe 
învinuit, loviturile rămâneau încasate! Dealtfel, trebuie spus 
că, în asemenea cazuri, achitările erau rare. Judecătorul 
pronunţa condamnarea mai repede decât înghiţea o felie de 
portocală cu sare, un fel de mâncare favorită a ținutului. 

Sentința consta, de obicei, în cincisprezece zile de muncă 
silnică şi douăzeci de lovituri de „cat of nine tails” („pisica 
cu noua cozi”), un fel de bici din curele cu noduri, care se 
mai foloseşte încă în Marea Britanie şi în posesiunile 
engleze pentru biciuirea condamnaților. 

Dar exista o crimă pe care minerii o iertau mai greu decât 
furtul şi anume, tăinuirea de lucruri furate. 

Ward, yankeul venit în Griqualand odată cu tânărul 
inginer, trai într-o zi o crudă experienţă, după ce 
cumpărase nişte diamante de la un cafru. Or, cafrii nu pot 
deţine diamante în mod legal, legea interzicându-le să 
cumpere claim-uri sau să le lucreze pe cont propriu. 

Imediat ce fapta fu cunoscută - era seară, la ora când 
întreaga tabără era agitată după cina - o mulţime furioasă 


invadă cârciuma celui vinovat, o devastă, apoi îi dete foc şi |- 
ar fi spânzurat probabil pe yankeu de stâlpul pe care 
oameni binevoitori îl şi ridicaseră, dacă, din fericire pentru 
el, o duzină de poliţişti călări n-ar fi sosit tocmai la timp 
pentru a-l salva, ducându-l la închisoare. 

Pe deasupra, scenele violente erau dese, în mijlocul acestei 
populaţii amestecate, aprige, pe jumătate sălbatice. Toate 
rasele se ciocneau într-un talmeş-balmeş. Setea de aur, 
beţia, influenţa unui climat torid, disperarea şi dezamăgirile 
încingeau minţile şi tulburau conştiinţele! Poate că, dacă 
toţi aceşti oameni ar fi avut noroc în munca lor, ar fi fost mai 
calmi şi mai răbdători. Dar faţă de unul dintre ei, căruia i se 
întâmpla din când în când să găsească o piatră de mare 
valoare, existau sute care vegetau penibil, abia câştigând 
strictul necesar, dacă nu cădeau în cea mai neagră mizerie! 
Mina era ca o masă verde pe care îţi riscai nu numai 
capitalul, dar şi timpul şi truda şi sănătatea. Şi puţini erau 
jucătorii norocoşi cărora întâmplarea fericită le îndruma 
târnăcopul în exploatarea claimurilor de la Vandergaart- 
Kopje! 

lată ce începea să vadă Cyprien, din ce în ce mai limpede, 
întrebându-se dacă trebuia să continue sau nu o meserie 
atât de puţin bănoasă, când, într-o bună zi, ajunse să-şi 
schimbe felul de muncă. 

Li umblând cu panerul cu rufe într-o dimineaţă, se trezi în 
faţă cu o ceată de doisprezece cafri care sosiseră în tabără 
să caute de lucru. 

Aceşti oameni sărmani veneau din munţii îndepărtați care 
separa ţara propriuzisă a cafrilor de ţinuturile basutoşilor. 
Străbătuseră pe jos mai mult de o sută cincizeci de leghe, 
de-a lungul fluviului Orange, mergând în şir indian, trăind 
din ce puteau găsi în calea lor, adică rădăcini, plante 
comestibile, lăcuste. 

Erau într-o stare înfricoşătoare de slăbiciune, mai degrabă 
schelete decât fiinţe vii. Cu picioarele lor descărnate, cu 
trupurile lungi, despuiaţi, cu pielea ca tăbăcită, ce părea să 


acopere doar o carcasă, cu coastele ieşite în afară, cu 
obrajii scofâlciţi, păreau mai degrabă dispuşi să devoreze o 
friptură din carne de om, decât să sape zile întregi. Aşa că 
nimeni nu se grăbea să-i angajeze şi rămăseseră cinchiţi la 
marginea drumului, nehotărâţi, posaci, abrutizaţi de 
mizerie. 

Cyprien fu adânc mişcat de înfăţişarea lor. Le făcu semn să 
aştepte, se întoarse la hotelul unde lua masa, comandă un 
ceaun enorm de mălai fiert în apă, pe care puse să-l ducă 
bieţilor nenorociţi, împreună cu câteva cutii de carne 
conservată şi două sticle de rom. 

Apoi, îi privi cu plăcere în timpul acestui ospăț, fără 
precedent pentru ei. 

În adevăr, păreau nişte naufragiaţi, găsiţi pe o plută, după 
cincisprezece zile de post şi de spaimă. Mâncară atâta, 
încât în mai puţin de un sfert de oră ar fi putut face explozie 
ca nişte obuze. În interesul sănătăţii lor, Cyprien trebui să 
pună capăt agapei, ca să nu-i vadă pe toţi comesenii murind 
înăbuşiţi. 

Unul singur dintre aceşti negri, cu fizionomia inteligentă şi 
fină - cel mai tânăr dintre toţi, după cât se putea aprecia - 
arătase oarecare reţinere în satisfacerea foamei sale. Şi, 
ceea ce e mai rar, se gândi să mulţumească binefăcătorului 
său, în timp ce celorlalţi nici nu le trecu prin minte. El se 
apropie de Cyprien, îi luă mâna cu o mişcare naivă şi 
graţioasă, apoi o puse pe capul său cu păr scurt şi creţ. 

— Cum te cheamă? Îl întrebă tânărul inginer, mişcat de 
acest semn de recunoştinţă. Cafrul care, întâmplător, 
înţelegea câteva cuvinte englezeşti, răspunse imediat. 

— Matakit. 

Privirea lui pură şi încrezătoare îi plăcu lui Cyprien. Îi veni 
ideea să-l angajeze pe acest tânăr înalt, bine făcut, ca să 
lucreze pe claim-ul lui - o idee, fără îndoială, bună. 

„La urma urmei, îşi zise, aşa fac toţi aici! Şi e mai bine 
pentru acest biet cafru să mă aibă pe mine patron, decât să 
intre pe mâna unuia ca Pantalacci!” 


Şi continuă: 

— Ei bine, Matakit, cauţi de lucru, nu-i aşa? Cafrul făcu un 
semn afirmativ. Vrei să lucrezi la mine? Îţi voi da hrană, 
unelte şi douăzeci de şilingi pe lună! 

Acesta era tariful şi Cyprien ştia că nu i-ar fi putut oferi 
mai mult, fără să stârnească mânia întregii tabere. Dar se 
gândea că va adăuga acestei mici remuneraţii veşminte, 
obiecte de menaj şi tot ce ştia că preţuiesc cafrii. 

Drept orice răspuns, Matakit, surâzând, îşi arătă cele două 
rânduri de dinţi albi şi puse din nou pe cap mâna 
protectorului sau. Contractul era semnat. 

Cyprien se duse îndată acasă, împreună cu noul său 
servitor. Scoase din valiza sa un pantalon de pânză, o 
cămaşă de flanelă, o pălărie veche şi le dădu lui Matakit, 
care nu-şi credea ochilor. Să se vadă, imediat după sosirea 
în tabără, îmbrăcat cu un costum atât de splendid, întrecea 
cu mult cele mai îndrăzneţe vise ale bietului tânăr. Nu mai 
ştia cum să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria. '[opăia, 
râdea şi plângea în acelaşi timp. 

— Matakit, îmi pari un băiat de treabă! Zicea Cyprien. Văd 
că pricepi puţin engleza! Nu ştii să spui măcar un cuvânt? 
Cafrul făcu un semn negativ. 

— Bine, dacă-i aşa, vreau să înveţi franceza! Continuă 
Cyprien. 

Şi, fără a mai întârzia, dădu elevului său prima lecţie, 
spunându-i numele obiectelor uzuale şi punându-l să le 
repete. 

Dar Matakit era nu numai cumsecade, ci şi inteligent, 
având o memorie cu adevărat excepţională. În mai puţin de 
două ore, învățase mai mult de o sută de cuvinte, pe care le 
pronunţa destul de corect. 

Cyprien, uimit de o asemenea uşurinţă, îşi puse în gând să 
o valorifice. 

Tânărului cafru îi fură necesare şapte-opt zile de repaus şi 
de hrana substanţială pentru a se reface după oboselile 
călătoriei şi a fi în stare să muncească. 


Aceste opt zile fură atât de bine folosite de profesorul său 
şi de el, încât, la sfârşitul săptămânii, Matakit era în stare 
să-şi exprime ideile în limba franceză - într-un mod 
incorect, dar, în definitiv, perfect inteligibil. Aşa că Cyprien 
îl puse să-şi povestească întreaga viaţă. Povestea era foarte 
simplă. 

Matakit nu ştia nici măcar numele ţării sale, care se afla în 
munţii dinspre soare răsare. Putea spune doar că acolo era 
mare mizerie. Voise deci să facă avere, după exemplul 
câtorva războinici din tribul sau care se expatriaseră şi, ca 
şi ei, venise în Câmpia Diamantelor. 

Ce nădăjduia să câştige aici? Nimic mai mult decât de zece 
ori zece piese de argint. 

Cafrii dispreţuiesc monezile de aur. E o prejudecată de 
nezdruncinat, datorită primilor europeni care au făcut 
comerţ cu ei. 

Şi ce-ar face ambițiosul Matakit cu aceste piese de argint? 

Ei bine, ar face rost de o mantie largă, roşie, de o puşcă şi 
de pulbere, apoi s-ar întoarce în satul său. 

Acolo, ar cumpăra o femeie, care ar munci pentru el, i-ar 
îngriji vaca şi i-ar cultiva lanul de porumb. În aceste 
condiţii, ar fi un om de seamă, un mare şef. 

Toată lumea l-ar invidia pentru puşca şi pentru marea lui 
avere şi ar muri la adânci bătrâneţe, stimat de toţi. Asta era 
tot. 

Cyprien rămase pe gânduri, ascultând programul atât de 
simplu al cafrului. Trebuia oare să schimbe, să lărgească 
orizontul acestui biet sălbatic, să-i indice drept scop al 
activităţii lui lucruri mai importante decât o mantie largă, 
roşie şi o puşcă cu cremene? Nu era mai bine să nu se 
atingă de ignoranţa lui naivă, să-l lase să-şi ducă, în coliba 
lui, viaţa pe care şi-o dorea? Era o problemă gravă pe care 
tânărul inginer nu îndrăznea s-o rezolve, dar pe care 
Matakit se însărcina curând s-o tranşeze. 

În adevăr, îndată ce fu în posesia primelor elemente ale 
limbii franceze, tânărul cafru arata o sete extraordinară de 


a învăţa. Întrebă fără încetare, voia să ştie totul, numele 
fiecărui obiect, întrebuinţarea şi originea lui. Apoi îl 
pasionară cititul, scrisul, calculul matematic. Era cu 
adevărat nesăţios! 

Cyprien se hotărî repede. În faţa unei vocaţii atât de 
evidente, nu era cazul să ezite. Începu deci să-i dea în 
fiecare seară câte o lecţie de o oră. Şi Matakit, după muncă 
în mină, consacra instruirii sale tot timpul liber. 

Miss Watkins, mişcată la rândul ei de aceasta râvnă puţin 
obişnuită, repetă lecţiile cu tânărul cafru. De altfel, Matakit 
şi le recita singur toată ziua, când lovea puternic cu 
târnăcopul în adâncul claim-ului, când trăgea sus găleţile cu 
pământ sau tria pietrele. Râvna lui era atât de 
comunicativă, încât îi cuprindea pe toţi muncitorii şi lucrul 
în mina părea că se face cu mai multă grijă. 

La recomandarea lui Matakit, Cyprien angajase un alt 
cafru din tribul sau, numit Bardik, a cărui tragere de inimă 
şi inteligenţă meritau de asemenea să fie apreciate... 

Tânărul inginer avu atunci o şansă pe care n-o mai 
cunoscuse: găsi o piatră de aproape şapte carate, pe care o 
vându imediat, cu cinci mii de franci, misitului Nathan. 

Era, în adevăr, o afacere foarte bună. Un miner care n-ar fi 
căutat în produsul muncii sale decât un câştig obişnuit, ar fi 
fost pe drept cuvânt satisfăcut. Da, fără îndoială, dar 
Cyprien caută altceva. 

„Chiar dacă aş avea la două-trei luni un asemenea noroc, 
îşi spunea el, ce mare scofală? Nu de un diamant de şapte 
carate am nevoie, ci de o mie, sau o mie cinci sute de 
asemenea pietre... altfel, miss Watkins va fi a lui James 
Hilton, sau a vreunui alt rival care nu preţuieşte cu nimic 
mai mult decât el!” 

Cyprien era cufundat în astfel de gânduri triste, 
întorcându-se la mină, după dejun, într-o zi plină de căldură 
şi de praf - acel praf roşu, orbitor, care pluteşte aproape 
fără încetare în atmosfera minelor de diamante - când, 


deodată, ajungând la colţul unei colibe izolate, dădu înapoi 
cu groază. Avea în faţa ochilor un spectacol jalnic. 

Un om se spânzurase de oiştea unei căruţe cu două roţi, 
sprijinită de peretele colibei, cu partea dinapoi lăsată pe 
pământ. Nemişcat, cu picioarele întinse, cu mâinile fără 
viaţă, acest corp atârna ca un fir cu plumb, făcând un unghi 
de douăzeci de grade cu oiştea, într-o pânză de lumină 
orbitoare. 

Era sinistru. 

Cyprien, mai întâi uluit, fu cuprins de un puternic 
sentiment de milă când îl recunoscu pe chinezul Lii, 
atârnând spânzurat de coada lui lungă depăr, între cer şi 
pământ. 

Tânărul inginer nu ezită să facă ceea ce se cuvenea în 
primul rând. În jumătate de minut, urcă până în vârful 
oiştei, prinse corpul chinezului pe sub braţe, îl ridica în sus, 
pentru a opri efectele strangulării, apoi tăie coada cu 
briceagul sau. După ce termină, cobori prevăzător şi aşeză 
trupul la umbra colibei. 

Era şi timpul. Li nu se răcise încă. Inima îi bătea slab, dar 
bătea. Curând deschise ochii şi, ciudat, revăzând lumina 
zilei, păru să-şi recapete cunoştinţa. 

Pe faţa impasibilă a bietului om, chiar după această 
groaznica încercare, nu se citea nici teamă, nici uimire. S- 
ar fi zis că se trezea dintr-un somn uşor. 

Cyprien îi dădu câteva picături de apă, amestecată cu oţet, 
pe care o avea în plosca sa. 

— Acum poţi vorbi? Îl întrebă, în mod maşinal, uitând că Li 
nu-l putea înţelege. Totuşi, celălalt făcu un semn afirmativ. 

— Cine te-a spânzurat aşa? 

— Eu, răspunse chinezul, fără să aibă aerul că făcuse ceva 
extraordinar sau vrednic de mustrare. 

— Dumneata? Ai încercat să te sinucizi, nenorocitule! Şi de 
ce? 

— Lui Li îi era prea cald! Li se plictisea! Răspunse 
chinezul. Apoi închise ochii, ca pentru a scăpa de alte 


întrebări. Cyprien îşi dădu seama abia atunci de faptul 
ciudat că vorbiseră în limba franceză. 

— Ştii şi englezeşte? ÎI întrebă din nou. 

— Da, răspunse Li, deschizând ochii. Păreau două 
butoniere oblice, de o parte şi de alta a naşului său turtit. 

Cyprien avu impresia că regăseşte în această privire ceva 
din ironia pe care o surprinsese câteodată în timpul 
călătoriei de la Cape Town la Kimberley. 

— Motivele astea sunt absurde! Spuse el, cu severitate. Nu 
se omoară nimeni pentru că îi este prea cald! Spune-mi 
adevărul! Fac prinsoare că la mijloc e tot o glumă de prost 
gust a acestui Pantalacci! Chinezul lăsă capul în jos. 

— Voia să-mi taie coada, zise el cu voce joasă şi sunt sigur 
că ar fi reuşit, într-o zi sau alta! Chiar în acea clipă, Li zări 
faimoasa coada în mâna lui Cyprien şi constată că 
nenorocirea, de care se temea mai mult decât de orice, se 
produsese. 

— Oh! Domnule! Cum! Dumneavoastră... dumneavoastră 
mi-aţi tăiat-o...?! Strigă el, pe un ton sfâşietor. 

— Nu te puteam desprinde altfel, prietene! Răspunse 
Cyprien. Dar, ce naiba! Asta nu te înjoseşte cu nimic! 
Linişteşte-te! 

Chinezul părea atât de nenorocit, încât Cyprien, temându- 
se să nu-l vadă căutând din nou un mijloc de sinucidere, se 
hotări să se întoarcă acasă luându-l cu sine. 

Li îl urma supus, se aşeza la masă lângă salvatorul sau, se 
lasă dăscălit, făgădui să nu repete tentativa şi, sub influenţa 
unei ceşti de ceai fierbinte, îi împărtăşi câteva date destul 
de vagi din biografia sa. 

Născut la Canton, fusese instruit pentru comerţ, lucrând la 
o firmă englezească. Apoi, trecuse în Ceylon, de acolo în 
Australia şi la urmă în Africa. Nicăieri n-avusese noroc. 
Spălătoria nu mergea mai bine, în ţinutul miner, decât alte 
douăzeci de meserii pe care le încercase. Dar sperietoarea 
lui era Annibal Pantalacci. Acest om îi făcea viaţa amară şi, 
fără el, poate că s-ar fi acomodat cu existenţa precară pe 


care o ducea în Griqualand! În definitiv, numai ca să scape 
de persecuțiile lui Pantalacci, voise să termine cu viaţa. 

Cyprien îl îmbărbăta pe bietul om, îi făgădui să-l apere de 
napolitan, îi dădu să spele toate rufele pe care le putu găsi 
şi îl trimise acasă, nu numai mângâiat, dar vindecat pentru 
totdeauna de superstiţia privind apendicele său capilar. 

Şi ştiţi cum procedase tânărul inginer? Îi spusese foarte 
simplu, dar cu gravitate, lui Li că funia spânzuratului aduce 
noroc şi ca ghinionul lui s-a terminat, acum, când are coada 
în buzunar. 

— În orice caz, Pantalacci n-o să ţi-o mai poată tăia! 

Acest raţionament desăvârşi tratamentul. 

Se împliniseră cincizeci de zile de când Cyprien nu mai 
găsise nici un diamant în mina sa. Era din ce în ce mai 
dezgustat de meseria de miner, care îi părea o tragere pe 
sfoară când nu ai un capital destul de mare ca să cumperi 
un claim de primă calitate şi să angajezi o duzină de cafri ca 
să lucreze în el. 

În consecinţă, într-o dimineaţă, lăsând pe Matakit şi 
Bardik să plece cu Thomas Steel, Cyprien rămase singur 
sub cortul său. Voia să răspundă unei scrisori a prietenului 
său Pharamond Barthes, care-i trimisese veşti despre el 
printr-un negustor de fildeş, în drum spre Cape Town. 

Pharamond Barthes era încântat de vânătorile şi 
aventurile pe care le trăia. Împuşcase trei lei, şaisprezece 
elefanţi, şapte tigri, plus un număr incalculabil de girafe şi 
antilope, fără a mai pune la socoteală vânatul mărunt. 

Nu numai că hrănea, cu produsul vânătoarei sale, micul 
corp expediționar pe care-l luase cu sine, dar i-ar fi fost 
uşor, dacă ar fi voit, să realizeze beneficii considerabile din 
vânzarea blănurilor şi a fildeşului, sau prin schimburi cu 
triburile de cafri în mijlocul cărora se afla. 

Scrisoarea se termina astfel: „Nu vii să dai o raită cu mine 
pe malul fluviului Limpopo? Voi fi acolo către sfârşitul lunii 
viitoare şi am de gând să cobor până la golful Delagoa, ca 
să revin pe mare la Durban, unde m-am angajat să-i readuc 


pe basutoşii mei. Lasă-ţi, aşadar, Griqualandul tău nesuferit 
pentru câteva săptămâni şi vino să ne întâlnim.” 

Cyprien reciti această scrisoare, când o detunătură 
formidabilă, urmată de o mare agitaţie în întreaga tabără, îl 
făcu să se ridice şi să iasă din cort. 

Mulțimea minerilor, într-o mare dezordine şi emoție, 
alerga înspre mină. 

— O surpare de teren! Se strigă din toate părţile. Noaptea 
fusese, în adevăr, foarte rece, aproape glacială, în timp ce 
ziua trecută putea fi socotită printre cele mai calde, de 
multă vreme încoace. De obicei, aceste schimbări bruşte de 
temperatură, cu contracţiile pe care le provocau în mijlocul 
masivului terenurilor lăsate descoperite, aveau drept 
rezultat astfel de cataclisme. 

Cyprien se grăbi s-o ia spre Kopje. 

Ajuns acolo, văzu dintr-o privire ce se întâmplase. O 
enormă bucată de pământ, înaltă de cel puţin şaizeci de 
metri şi lungă de două sute, se desprinsese vertical, 
formând o crăpătură care semăna cu breşa unui meterez 
prăbuşit. Mai multe mii de chintale de pietriş se 
desprinseseră din aceasta crăpătură, rostogolindu-se în 
claim-uri, umplându-le de nisip, de dărâmături, de pietre. 
Tot ceea ce se afla pe creasta bucății de pământ, în acel 
moment - oameni, boi, căruţe - nu făcuse decât un salt în 
abis şi zăcea acum pe fund. 

Din fericire, cea mai mare parte a muncitorilor nu 
coborâse încă în mină, unde jumătate din tabără ar fi fost 
înmormântată sub dărâmături. 

Primul gând al lui Cyprien fu la asociatul său, Thomas 
Steel. Avu curând plăcerea să-l recunoască printre oamenii 
care căutau să-şi dea seama de dezastru, la marginea 
crăpăturii. Alerga imediat spre el. 

— Am scăpat ca prin urechile acului! Zise minerul din 
Lancashire, strângându-i mâna. 

— Şi Matakit? Întreba Cyprien. 


— Bietul băiat e acolo, dedesubt! Răspunse Thomas Steel, 
arătând dărâmăturile care se îngrămădiseră pe 
proprietatea lor comună. Abia îl pusesem să coboare şi 
aşteptam să termine de umplut prima găleată ca s-o trag, 
când s-a produs surparea! 

— Dar nu putem sta aici, fără să facem nimic pentru a 
încerca să-l salvăm! Strigă Cyprien. Poate trăieşte încă! 
Thomas Steel clătina din cap. 

— E puţin probabil să mai trăiască sub cincisprezece sau 
douăzeci de tone de pământ! Zise el. De altfel, ar trebui cel 
puţin zece oameni care să muncească două sau trei zile, 
pentru a goli mina! 

— Ce contează! Răspunse hotărât tânărul inginer. Nu 
vreau să se spună că am lăsat un om îngropat în acest 
mormânt, fără a încerca să-l scoatem afară! 

Apoi, adresându-se unuia dintre cafri prin intermediul lui 
Bardik, care era acolo, el anunţă că oferă marea sumă de 
cinci şilingi pe zi tuturor acelora care ar vrea să se 
angajeze sub ordinele lui pentru a curăța claim-ul. 

Treizeci de negri se oferiseră imediat şi, fără a pierde o 
clipă, se apucară de lucru. Târnăcoapele, hârleţele, lopeţile 
nu lipseau; găleţile şi cablurile erau pregătite, 
tomberoanele de asemenea. Un mare număr de mineri albi, 
aflând că era vorba de a dezgropa un nenorocit prins sub 
pământul surpat, îşi oferiră sprijinul în mod benevol. 
Thomas Steel, electrizat de zelul lui Cyprien, nu se arata cel 
mai puţin activ în conducerea acestei operaţii de salvare. 

La amiază, se scoseseră deja mai multe tone de nisip şi de 
pietre, îngrămădite pe fundul claim-ului. 

La ora trei, Bardik scoase un strigăt răguşit: zărise un 
picior negru ce ieşea din pământ, sub cazmaua sa. 

Oamenii îşi dublară eforturile şi, câteva minute mai târziu, 
întregul corp al lui Matakit era dezgropat. Nenorocitul 
cafru era culcat pe spate, nemişcat, după toate aparențele 
mort. Printr-o ciudată întâmplare, o găleată de piele se 
răsturnase peste faţa lui şi o acoperea ca o mască. 


Cyprien remarcă numaidecât aceasta împrejurare care-l 
făcu să se gândească la posibilitatea readucerii la viaţa a 
nefericitului; dar speranţa era destul de slabă, căci inima 
nu mai bătea, pielea era rece, membrele ţepene, mâinile 
crispate de agonie, iar figura - având paloarea lividă a 
negrilor - era şi ea îngrozitor de crispată din cauza asfixiei. 

Cyprien nu-şi pierdu curajul. Porunci ca Matakit să fie dus 
în cabana lui Thomas Steel, care era cea mai apropiată. Fu 
întins pe masa care servea de obicei la trierea pietrişului şi 
supus unor frecţii sistematice, unor mişcări ale cutiei 
toracice, destinate să provoace o respiraţie artificială, 
folosită în mod obişnuit pentru readucerea la viaţa a 
înecaţilor. Cyprien ştia că acest tratament este aplicat 
deopotrivă în toate cazurile de asfixie şi acum nu era 
altceva de făcut, căci nu se vedea nici o rană, nici o 
fractură, nici măcar o lovitură serioasă. 

— Ia te uită, domnule Mere, strânge încă în mână un 
bulgăre de pământ! Observă Thomas Steel, care fricţiona 
de zor marele corp negru. 

Vrednicul fiu al Lancashire-ului îşi dădea toată osteneala. 
Dacă ar fi trebuit să lustruiască axul principal al unei maşini 
cu aburi de o mie două sute de cai putere, n-ar fi putut s-o 
facă cu mai multă forţă! 

Aceste eforturi nu întârziară să dea rezultate. Rigiditatea 
cadaverică a tânărului cafru păru să cedeze, cu încetul. 
Temperatura pielii se modifica simţitor. 

Cyprien, care pândea, la nivelul inimii, cel mai mic semn 
de viaţă, avu impresia că simte sub mână un uşor freamăt 
de bun augur. 

Curând, aceste simptome se accentuară. Pulsul începu să 
bată, o inspiraţie ridică aproape imperceptibil pieptul lui 
Matakit; apoi, o expiraţie mai puternică dovedi reluarea 
evidentă a funcţiunilor vitale. 

Deodată, două strănuturi puternice zgâlţâiră din cap 
până-n picioare acest mare trup negru, adineaori atât de 


inert. Matakit deschise ochii, respira, îşi recapătă 
cunoştinţa. 

— Ura! Ura! Băiatul e în afară de orice pericol! Strigă 
Thomas Steel care, şiroind de transpiraţie, îşi încetă 
fricţiunile. Dar uită-te, domnule Mere, nu lasă deloc acest 
bulgăre de pământ pe care îl strânge în degetele crispate! 

Tânărul inginer avea cu totul alte griji decât să observe 
acest amănunt! El dădea bolnavului să înghită o linguriţă de 
rom, îl ridica pentru a-i uşura respiraţia. La urmă, când îl 
văzu revenit la viaţă, îl înfăşură în cuverturi şi, cu ajutorul a 
trei sau patru oameni binevoitori, îl duse în propria sa 
locuinţă de la ferma Watkins. 

Aici, bietul cafru fu culcat în patul inginerului. Bardik îi 
dădu să bea o ceşcuţă cu ceai fierbinte. După un sfert de 
oră, Matakit căzu într-un somn tihnit şi calm: era salvat. 

Cyprien simţea acea bucurie incomparabilă pe care o 
încerci după ce ai smuls o viaţă omenească din ghearele 
morţii. În timp ce Thomas Steel şi ajutoarele sale, foarte 
obosiţi de atâtea mişcări terapeutice, se duceau să-şi 
sărbătorească succesul la cârciuma cea mai apropiată, 
udându-l cu valuri de bere, Cyprien, vrând să rămână lângă 
Matakit, luă o carte, neîntrerupându-şi lectura decât ca să-l 
privească dormind, ca un părinte care supraveghează 
somnul fiului său convalescent. De şase săptămâni, de când 
Matakit intrase în serviciul său, Cyprien nu avusese decât 
motive să fie mulţumit şi chiar încântat de el. Inteligența, 
docilitatea, râvna lui erau fără egal. Era cumsecade, bun, 
binevoitor, având un caracter deosebit de blând şi de vesel. 
Nici o muncă nu-l speria, nici o dificultate nu părea să-l 
descurajeze. Cyprien îşi spunea uneori că nu exista culme 
socială pe care un francez, înzestrat cu asemenea calităţi, 
n-ar fi putut s-o atingă. 

Şi aceste daruri preţioase se aflau sub pielea neagră şi în 
capul cu părul scurt şi creţ al unui simplu cafru. 

Şi totuşi, Matakit avea un cusur - un cusur foarte grav - 
datorat evident educaţiei dintâi şi obiceiurilor prea spontan 


dobândite în satul său. Trebuie s-o spunem? Matakit era un 
pic hoţ, dar în mod aproape inconştient. Când vedea un 
obiect la-ndemână, i se părea foarte natural să şi-l 
însuşească. 

În zadar stăpânul lui, alarmat de aceasta deprindere, îl 
dojenea cu cea mai mare asprime! În zadar îl ameninţase 
că-l da afară, dacă-l mai prinde! Matakit făgăduia că n-o să 
mai greşească, plângea, se ruga să-l ierte şi a doua zi 
reîncepea, dacă avea ocazia. 

De obicei nu şterpelea mare lucru. Ceea ce-i stârnea în 
mod deosebit lăcomia n-avea mare valoare: un cuţit, o 
cravată, un prelungitor de creion sau vreun fleac 
asemănător. Dar Cyprien nu era mai puţin dezolat să 
constate un asemenea viciu la o fire atât de simpatică. 

„Să aşteptăm... să sperăm! Îşi spunea el. Poate voi reuşi 
să-l fac să înţeleagă de ce nu trebuie să facă astfel.” 

Privindu-l dormind, Cyprien se gândea la aceste contraste 
atât de bizare, datorate anilor petrecuţi de Matakit în 
mijlocul sălbaticilor din tribul său. 

Aproape de căderea nopţii, tânărul cafru se trezi odihnit şi 
bine dispus, ca şi cum n-ar fi suferit două sau trei ore de 
întrerupere aproape completă a funcţiilor respiratorii. 
Putea acum povesti ce se întâmplase. 

Găleata, care-i căzuse întâmplător peste faţă şi o scară 
lungă, făcând o pavăză deasupra lui, îl apăraseră la început 
împotriva efectelor mecanice ale surpării, apoi, vreme 
destul de îndelungată, împotriva unei asfixii complete, 
lăsându-i, în fundul închisorii lui subterane, o mică provizie 
de aer. Îşi dăduse foarte bine seama de aceasta împrejurare 
fericită şi făcuse totul ca să profite de ea, respirând numai 
la lungi intervale. Dar încet, încet aerul se alterase. Matakit 
simţise că-şi pierde treptat cunoştinţa. Apoi căzuse într-un 
fel de somn greu şi plin de nelinişte, din care nu se trezea, 
din când în când, decât pentru a face un efort suprem de a 
trage aer în piept. Pe urmă, totul dispăruse. 


Nu mai ştiuse ce i se întâmpla şi murise... căci se întorcea 
într-adevăr din moarte! 

Cyprien îl lasă să vorbească puţin, îi dădu să bea şi să 
mănânce şi-l obliga, cu toate protestele lui, să rămână peste 
noapte în patul în care-l aşezase. În sfârşit, fiind sigur că 
orice pericol trecuse, îl lăsă singur şi se duse să facă vizita 
sa obişnuită familiei Watkins. 

Tânărul inginer simţea nevoia să împărtăşească Alicei 
impresiile sale din timpul zilei, dezgustul crescând pentru 
mina - dezgust pe care deplorabilul accident de dimineaţă îl 
accentuă şi mai mult. Era scârbit la gândul că primejduieşte 
viaţa lui Matakit pentru şansa foarte problematică de a 
pune mâna pe câteva diamante. 

„Să fac eu însumi această meserie, mai merge! Îşi zicea. 
Dar să-l oblig s-o facă pentru un salariu mizerabil pe acest 
biet cafru, care nu-mi datorează nimic, e pur şi simplu 
odios!” 

Comunică, deci, fetei revoltele şi decepţiile sale. Îi vorbi 
despre scrisoarea primită de la Pharamond Barthes. În 
adevăr, n-ar face mai bine să urmeze sfatul prietenului său? 
Ce ar pierde dacă ar pleca pe malurile fluviului Limpopo şi 
şi-ar încerca norocul la vânătoare? N-ar fi mai nobil decât 
să râcâie pământul, ca un avar, sau să pună nişte amărâţi 
să-l râcâie pentru el? 

— Ce spuneţi, miss Watkins, dumneavoastră care aveţi 
atâta înţelepciune şi simţ practic? Daţi-mi un sfat! Am mare 
nevoie de el! Mi-am pierdut echilibrul moral! Îmi trebuie o 
mână prietenească spre a-mi reveni! 

Vorbea astfel cu toată sinceritatea găsind o plăcere pe 
care nu şi-o putea explica, el, atât de rezervat de obicei, în a 
înfăţişa, înaintea acestei blânde şi încântătoare confidente, 
slăbiciunea nehotărârii sale. 

Conversaţia avea loc de câteva minute în limba franceză şi 
acest simplu amănunt o făcea să fie foarte intimă, cu toate 
ca John Watkins, adormit puţin după cea de a treia pipă, nu 


părea să fie atent niciodată la ceea ce vorbeau tinerii în 
limba engleză, sau în orice altă limbă. 

Alice îl asculta pe Cyprien cu o adâncă simpatie. 

— Tot ceea ce-mi spuneţi, domnule Mere, sunt lucruri la 
care m-am gândit de multă vreme! Mi-e greu să înţeleg cum 
un inginer, un savant, s-a putut decide cu inima uşoară să 
ducă o astfel de viaţă. Nu-i o crimă împotriva 
dumneavoastră înşivă? Să vă irosiţi timpul preţios într-o 
astfel de muncă, pe care un simplu cafru sau un hotentot o 
fac mai bine decât dumneavoastră... E rău, vă asigur! 

Cyprien n-ar fi avut decât un cuvânt de spus, pentru a 
lămuri această problemă care o uimea şi o contraria atât de 
mult pe Alice. Şi cine ştie dacă ea nu exagera puţin 
indignarea sa, tocmai pentru a-i smulge o mărturisire? Dar 
aceasta nu. Ea jurase s-o păstreze pentru sine şi s-ar fi 
disprețuit dacă ar fi procedat altfel; şi-o reţinu deci pe buze. 

Miss Watkins continuă: 

— Dacă ţineţi atât de mult să găsiţi diamante, domnule 
Mere, de ce nu le căutaţi, mai degrabă, acolo unde aţi avea 
cu adevărat şansa să le găsiţi - în creuzetul 
dumneavoastră? Cum adică! Sunteţi chimist, ştiţi mai bine 
ca oricine ce sunt aceste pietre mizerabile, cărora li se dă 
un asemenea preţ şi vreţi să le obţineţi printr-un efort 
neplăcut şi maşinal? În ceea ce mă priveşte, revin la ideea 
mea: dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş căuta mai 
degrabă să fabric diamante, decât să încerc să găsesc unele 
gata făcute! 

Alice vorbea cu atâta însufleţire, cu atâta încredere în 
ştiinţă şi în Cyprien însuşi, încât inima tânărului era ca 
scăldată într-o rouă răcoritoare. 

Din nefericire, John Watkins se trezi în acel moment din 
toropeala sa, ca să ceară veşti de la Vandergaart-Kopje. 
Trebuiră deci să revină la limba engleză, să părăsească 
acea conversaţie între patru ochi, atât de caldă. Vraja 
fusese ruptă. 


Dar sămânţa fusese aruncată pe pământ bun şi avea să 
încolţească. 

Întorcându-se acasă, tânărul inginer se gândea la 
cuvintele atât de vibrante şi atât de juste totodată pe carei 
le spusese miss Watkins. Aspectul lor himeric dispărea în 
ochii lui, lăsând să se vadă doar ceea ce aveau generos, 
încrezător şi tandru. 

„Şi de ce nu, la urma urmei? Spunea el. Fabricarea 
diamantului, care putea să pară utopică acum un secol, 
astăzi este într-un fel un fapt împlinit! Domnii Fremy şi Peil 
au fabricat la Paris rubine, smaralde şi safire, care nu sunt 
decât cristale de alumină, colorate în mod diferit! Domnul 
Mac-lear, din Glasgow, domnul ]. Ballantine Hannay, din 
acelaşi oraş, au obţinut, în 1880, cristale de carbon, care 
aveau toate proprietăţile diamantului şi al căror singur 
defect era de a costa îngrozitor de scump - mult mai scump 
decât diamantele naturale din Brazilia, din India sau din 
Grigqualand - şi, în consecinţă, de a nu răspunde nevoilor 
comerţului! Dar, îndată ce soluţia ştiinţifică a unei probleme 
a fost găsită, soluţia industrială nu poate fi departe! De ce 
să n-o căutăm...? Toţi aceşti savanţi, care n-au reuşit până 
acum, sunt teoreticieni, oameni de biblioteca şi de 
laborator! Ei n-au studiat diamantul la faţa locului, pe 
pământul lui natal, în leagănul lui, ca să spun aşa. Eu pot 
beneficia de lucrările lor, de experienţa lor şi de a mea pe 
deasupra! Eu am extras diamantul cu mâinile mele! Am 
analizat, am studiat sub toate aspectele terenurile în care 
se găseşte! Dacă cineva trebuie, cu un pic de noroc, să 
învingă ultimele dificultăţi, acela sunt eu! Trebuie să fiu 
eu!” 

lată ce-şi repeta Cyprien, ce chibzui el în toate felurile, 
până spre dimineaţă. 

Se hotări curând. A doua zi, îl încunoştiinţară pe Thomas 
Steel că - cel puţin deocamdată - n-avea să mai lucreze şi 
nici să-i pună pe alţii să lucreze în claim. Căzură chiar de 
acord că, dacă Steel va găsi un mijloc să se descotorosească 


de partea lui Cyprien, e liber s-o facă; apoi se închise în 
laborator, pentru a se gândi la noile sale proiecte. 

VIII. 

MAREA EXPERIENŢĂ. 

În timpul unor strălucite cercetări asupra solubilităţii 
corpurilor solide în gaze - cercetări pe care le efectuase de- 
a lungul întregului an precedent - Cyprien remarcase că 
anumite substanţe, de pildă, siliciul şi alumina, insolubile în 
apă, sunt dizolvate de vaporii de apă la o înaltă presiune şi 
la o temperatură foarte ridicată. 

Pornind de la această constatare, el se hotări să examineze 
mai întâi dacă n-ar putea ajunge să găsească un corp gazos 
care să dizolve carbonul, pentru a obţine apoi o cristalizare. 

Dar toate tentativele făcute în această direcţie rămaseră 
infructuoase şi, după mai multe săptămâni de încercări 
zadarnice, trebui să-şi dispună altfel bateriile. 

Baterii - acesta era cuvântul potrivit, căci, aşa cum se va 
vedea, un tun avea să joace un rol important. 

Diferite analogii îl făcură pe tânărul inginer să admită că 
diamantul s-ar putea forma în mină în acelaşi mod cu sulful 
în solfatare. Or, se ştie că sulful este rezultatul unei semi 
oxidări a hidrogenului sulfurat; după ce o parte s-a 
transformat în acid sulfuric, restul se depune în cristale pe 
pereţii solfatarului. 

„Cine ştie dacă zăcămintele de diamante nu sunt 
adevărate carbonatare? Îşi spunea Cyprien. De vreme ce 
avem de-a face cu un amestec de hidrogen şi de carbon, 
care e adus odată cu apele şi depunerile aluvionare sub 
forma de gaz metan, de ce n-ar fi oxidarea hidrogenului, 
unită cu oxidarea parţială a carbonului, aceea care 
determină cristalizarea surplusului de carbon?” 

De la această idee, până la aceea de a face ca un corp 
oarecare - într-o reacţie analogă, dar artificială - să 
îndeplinească funcţia teoretică a oxigenului, nu era prea 
departe pentru un chimist. 


Cyprien se opri definitiv la înfăptuirea imediată a acestui 
program. 

În primul rând, trebuia să imagineze un dispozitiv 
experimental, care să se apropie cât mai mult posibil de 
presupusele condiţii de producere a diamantului natural, în 
plus, acest dispozitiv trebuia să fie foarte simplu. Tot ce e 
măreț în natură şi artă are acest caracter de simplitate. 
Exista ceva mai puţin complicat decât cele mai frumoase 
descoperiri făcute de omenire. 

— Gravitaţia, busola, tiparul, maşina cu aburi, telegraful 
electric? 

Cyprien îşi caută singur, în fundul minei, provizii de 
pământ având calităţi pe care le credea deosebit de 
favorabile pentru experienţa sa. Apoi făcu din acest pământ 
un mortar gros, cu care tencui cu multă grijă interiorul unui 
tub de oţel, lung de o jumătate de metru, gros de cinci 
centimetri şi având un calibru de opt centimetri. 

Acest tub nu era altceva decât un segment de ţeavă de tun 
scos din funcţie, pe care îl cumpărase, la Kimberley, de la o 
companie de voluntari care se desfiinţa după o campanie 
împotriva triburilor din apropiere. Ţeava de tun, tăiată 
după trebuinţă în atelierul lui Jacobus Vandergaart, 
furnizase exact unealta necesară, adică un recipient destul 
de rezistent pentru a suporta o enormă presiune în interior. 

După ce pusese în acest tub, închis în prealabil la una din 
cele două extremităţi, bucăţi de cupru şi aproximativ doi 
litri de apă, Cyprien îl umplu cu gaz metan; apoi îl închise 
cu capace de lut şi fixa cu buloane, la cele două capete, 
obturatoare metalice foarte solide. 

Aparatul era construit. Nu mai trebuia decât să-l supună 
unei încălziri intense. 

Pentru aceasta, fu aşezat într-un mare cuptor cu 
reverberaţie, al cărui foc trebuia să ardă zi şi noapte, 
pentru a obţine o încălzire până la incandescenţă, care să 
dureze timp de două săptămâni. 


Atât tubul cât şi cuptorul erau acoperite cu un strat gros 
de pământ refractar, menit să păstreze cea mai mare 
cantitate posibilă de căldura şi să nu se răcească decât 
foarte încet, când va veni timpul. 

Totul avea înfăţişarea unui enorm stup de albine sau a unei 
colibe de eschimoşi. 

Matakit era acum în stare să facă stăpânului său unele 
servicii. El urmărise cu mare atenţie toate pregătirile 
experienţei şi, când află că era vorba de a fabrica diamante, 
se arătă plin de râvnă pentru a contribui la succesul 
operaţiei. Învăţase repede să alimenteze focul, aşa că se 
putea lăsa în seama lui grija de a-l întreţine. 

Ar fi greu de imaginat cât de lungi şi de dificile au fost 
aceste pregătiri, atât de puţin complicate. La Paris, într-un 
laborator mare, experienţa ar fi putut începe la două ore 
după ce fusese concepută, dar aici, în această ţară pe 
jumătate sălbatică, lui Cyprien îi trebuiră trei săptămâni 
pentru a-şi realiza, imperfect, ideile sale. Şi încă avu şansa 
de a fi ajutat de împrejurări, mai ales că găsise în locul 
amintit nu numai unul vechi, dar şi cărbunii de care avea 
nevoie. În adevăr, acest combustibil era atât de rar la 
Kimberley, încât trebui să se adreseze la trei negustori 
deodată, pentru a-şi procura o tonă de cărbuni. 

Până la urmă, toate greutăţile fură învinse şi focul odată 
aprins, Matakit avu grijă să nu-l lase să se stingă. 

Trebuie spus că tânărul cafru era foarte mândru de 
misiunea ce-i fusese încredinţată. Treaba nu părea să fie cu 
totul nouă pentru el şi fără îndoială că în satul său ajutase 
nu o dată la pregătirea vreunei mâncări, mai mult sau mai 
puţin infernale. 

În adevăr, Cyprien constatase de mai multe ori, de când 
Matakit intrase în serviciul său, că tânărul se bucura de o 
reputaţie de veritabil vrăjitor printre ceilalţi cafri. 

Oarecare secrete de chirurgie elementară, doua sau trei 
numere de scamatorie, pe care le ştia de la tatăl său, 
formau de altfel tot bagajul său de magician. 


Dar oamenii veneau să-l consulte pentru boli reale sau 
imaginare, pentru a le explica visele, pentru a le arbitra 
neînțelegerile. 

Găsind răspuns la toate, Matakit avea totdeauna la 
îndemâna o reţetă, o prevestire, o sentinţă. Reţetele erau 
uneori bizare şi sentinţele curioase, dar compatrioţii săi 
erau mulţumiţi. Ce le trebuia mai mult? 

Trebuie adăugat că retortele şi flacoanele, de care era 
acum înconjurat în laboratorul tânărului inginer, fără a mai 
vorbi de operaţiile misterioase la care era admis să 
colaboreze, contribuiau din plin la ridicarea prestigiului 
sau. 

Cyprien nu se putea împiedica să surâdă, uneori, faţă de 
aerele solemne pe care bietul băiat le lua când îşi 
îndeplinea modestele lui sarcini de fochist şi de laborant, 
reînnoind cărbunii cuptorului, vânturând jeraticul, ştergând 
vreun rând de eprubete. Şi totuşi, era ceva înduioşător în 
însăşi această gravitate: expresia naivă a respectului pe 
care ştiinţa îl inspira unei naturi fruste, dar inteligentă şi 
dornică să înveţe. 

Pe de altă parte, Matakit avea clipele sale de şotii şi de 
veselie, mai ales când era împreună cu Li. Între aceste două 
fiinţe se legase o strânsă prietenie - cu toate că aveau 
origini atât de diferite - în timpul vizitelor, destul de dese, 
pe care chinezul le făcea acum la ferma Watkins. Amândoi 
vorbeau destul de bine limba franceză, amândoi fuseseră 
salvaţi de Cyprien de la o moarte sigură şi îi păstraseră o 
vie recunoştinţa. Era foarte firesc deci ca ei să se simtă 
atraşi unul câtre celălalt printr-o simpatie sinceră şi aceasta 
simpatie se schimbase repede în afecţiune. 

Între ei, Li şi Matakit îi dădeau tânărului inginer un nume 
emoţionant şi simplu, care exprima exact: natura 
sentimentului pe care-l aveau faţă de el. Îi ziceau „tăicuţul”, 
nevorbind despre el decât cu admiraţie şi devotament 
înflăcărat. 


Acest devotament se manifestă din partea lui Li prin 
atenţia scrupuloasă cu care spăla şi călca rufăria lui 
Cyprien, din partea lui Matakit, prin grija religioasă şi 
punctualitatea cu care îndeplinea toate dispoziţiile 
stăpânului său. 

Dar, câteodată, cei doi prieteni mergeau puţin prea 
departe în râvna lor de a-l satisface pe „tăicuţul”. Se 
întâmpla, de exemplu, ca Cyprien să găsească pe masa - 
mânca acum acasă - fructe sau dulciuri pe care nu le 
comandase şi a căror provenienţă îi rămânea necunoscută, 
căci nu le vedea figurând pe notele de plată ale furnizorilor. 
Sau, cămăşile aduse de la spălat aveau butoni de aur, de 
provenienţă de asemenea necunoscută. Apoi, pe rând, un 
jilţ elegant şi comod, o pernă brodată, o piele de pantera, 
un bibelou de preţ se adăugau în mod misterios 
mobilierului casei. Şi dacă Cyprien întreba despre aceasta 
fie pe Li, fie pe Matakit, nu putea scoate de la ei decât 
răspunsuri evazive: 

— Nu ştiu! Nu eu...! N-am nici un amestec! 

Cyprien ar fi fost de acord cu aceste atenţii, dar ceea ce 
nu-i convenea era bănuiala că izvorul lor nu era, poate, 
prea curat. Nu cumva aceste daruri costaseră doar 
oboseala de a fi luate? Totuşi, nimic nu confirmă 
presupunerile sale şi anchetele, adesea foarte minuţioase, 
întreprinse în legătură cu aceste ciudate achiziţii, nu 
dădeau nici un rezultat. 

Iar în spatele lui, Matakit şi Li schimbau surâsuri fugare, 
priviri viclene, semne cabalistice, care însemnau în mod 
evident: „Eh, tăicuţul! E uluit de ce se petrece!” De altfel, 
alte griji, mult mai grave, îl preocupau pe Cyprien. John 
Watkins părea hotărât să o mărite pe Alice şi, în acest scop, 
de la un timp, făcea din locuinţa sa un adevărat muzeu de 
pretendenți. Nu numai James Hilton era prezent aproape în 
fiecare seară, dar toţi minerii celibatari, pe care succesul 
exploatării lor părea să-i înzestreze, după părerea 
fermierului, cu calităţile necesare ginerelui pe care şi-l 


visase, erau atraşi la el acasă, opriţi la masă şi, la urmă, 
oferiţi alegerii fiicei sale. 

Germanul Friedel şi napolitanul Pantalacci făceau parte 
dintre aceştia. Amândoi erau socotiți acum printre minerii 
cei mai norocoşi din tabăra de la Vandergaart. Se bucurau 
şi la fermă de consideraţia care însoţeşte pretutindeni 
succesul. Friedel era mai pedant şi mai tăios ca niciodată, 
de când concepţiile sale rigide erau susţinute de câteva mii 
de lire sterline. Cât despre Annibal Pantalacci, transformat 
acum în filfizon colonial, strălucind de lanţuri de aur, inele, 
ace de cravată cu diamante, purta haine de pânză albă, 
care făceau ca tenul său să pară şi mai galben şi mai 
pământiu. 

Cu glumele sale, cu şansonetele napolitane şi pretenţiile 
de om spiritual, acest personaj ridicul încerca, în zadar să o 
distreze pe Alice. Desigur, ea nu-i arăta un dispreţ deosebit 
- nici nu părea să cunoască motivul care îl aducea la fermă. 
Se mulțumea să nu-l asculte cu plăcere şi nu râdea 
niciodată nici de glumele lui deocheate, nici de atitudinile 
lui. Deşi nu-i cunoştea destul urâţenia morală pentru a 
bănui tristul revers al spoielii lui, fata nu vedea în el decât 
un vizitator vulgar şi nu mai puţin plictisitor decât cea mai 
mare parte a celorlalţi. Asta i se părea evident lui Cyprien şi 
el ar fi suferit grozav s-o vadă discutând serios, cu această 
fiinţă demnă de dispreţ, pe aceea, care se afla pe o treaptă 
atât de înaltă în respectul şi afecțiunea sa. 

Şi ar fi suferit cu atât mai mult, cu cât mândria sa l-ar fi 
împiedicat să mărturisească ceva, considerând prea 
umilitor să încerce să înjosească în ochii domnişoarei 
Watkins chiar şi un rival atât de nedemn. 

De altfel, cu ce drept ar fi făcut-o? Pe ce să-şi întemeieze 
criticile? Nu ştia nimic despre Annibal Pantalacci şi nu era 
călăuzit decât de o repulsie instinctivă în aprecierea sa 
defavorabilă. Dacă l-ar fi prezentat într-o lumină tragică, ar 
fi stârnit doar râsul. 


lată ceea ce înţelegea Cyprien foarte limpede şi ar fi fost 
disperat dacă Alice ar fi părut că acordă oarecare atenţie 
unui asemenea om. 

Pe deasupra, se adâncise din nou cu îndârjire într-o muncă 
ce îl absorbea zi şi noapte. Nu era vorba de un singur 
procedeu de fabricare a diamantului, ci de douăzeci de 
experienţe aflate în pregătire, pe care urma să le îmbine, 
după terminarea celei dintâi. Nu se mai mulțumea cu date 
teoretice şi cu formule cu care acoperea ore întregi caietele 
sale de note. În fiecare clipă alerga până la Kopje, aducea 
de acolo noi mostre de roci şi de pământ, reîncepea 
analizele făcute de o sută de ori, dar cu o rigurozitate şi o 
precizie care nu lăsau loc nici unei erori. Cu cât pericolul de 
a o pierde pe miss Watkins devenea mai presant, cu atât era 
mai hotărât să nu crute nimic pentru a-l învinge. 

Şi totuşi, atât de mare îi era neîncrederea în el însuşi, 
încât nu voise să-i spună nimic tinerei fete despre 
experienţa în curs. Miss Watkins ştia doar că urmându-i 
sfatul, el se reîntorsese la chimie şi era fericită. 

IX. 

O SURPRIZĂ. 

Ziua în care experienţa părea că trebuie să fie terminată a 
fost o zi mare. 

Trecuseră două săptămâni de când focul nu mai fusese 
întreţinut - ceea ce îngăduise aparatului să se răcească 
treptat. Apreciind că cristalizarea carbonului trebuia să fi 
avut loc, dacă totuşi se produsese în aceste condiţii, Cyprien 
hotări să dea la o parte stratul de pământ ce forma o calotă 
împrejurul cuptorului. 

Calota trebui să fie atacată cu lovituri puternice de cazma, 
deoarece se întărise ca o cărămidă în cuptorul 
cărămidarului. Dar, până la urmă, ea cedă eforturilor lui 
Matakit şi lasă să se vadă mai întâi partea superioară - 
capitelul - apoi întregul cuptor. 

Inima tânărului inginer bătea cu o sută douăzeci de 
pulsaţii pe minut, în momentul în care tânărul cafru, ajutat 


de Li şi de Bardik, ridica acest capitel. 

El nu credea că experienţa reuşise, fiind dintre cei care se 
îndoiesc mereu de ei înşişi! Dar, oricum, era posibil! Şi ce 
bucuros ar fi fost să fie aşa! Toate speranţele sale de 
fericire, de glorie, de bogăţie nu se aflau ele în acest mare 
cilindru negru, pe care îl revedea după atâtea săptămâni de 
aşteptare? 

O, nenorocire! '[eava de tun plesnise. 

Da! Sub formidabila presiune a vaporilor de apă şia 
gazului metan, la o temperatură foarte ridicată, nici măcar 
oţelul nu putuse rezista. Cu toate că pereţii lui erau groşi 
de cinci centimetri, tubul crăpase ca o simplă eprubetă. 
Avea pe una din părţi, aproape la mijloc, o fisură căscată ca 
o gură mare, înnegrită, răsucită de flăcări, părând să-i râdă 
în nas savantului descumpănit. 

Nu avea noroc! Atâta osteneală, ca să ajungă la acest 
rezultat negativ! În adevăr, Cyprien s-ar fi simţit mai puţin 
umilit dacă, datorită unor măsuri de prevedere mai 
eficiente, aparatul său ar fi putut suporta proba focului! Să 
nu fi găsit cărbune cristalizat în cilindru? Era desigur de 
zece ori pregătit pentru această dezamăgire! Dar să fi 
încălzit, răcit, să fi răsfăţat, s-ar putea spune, timp de o lună 
acest vechi cilindru de oţel, bun de aruncat la gunoi, asta 
era culmea ghinionului! Bucuros l-ar fi expediat cu o 
lovitură de picior la poalele colinei, dacă tubul n-ar fi fost 
prea greu pentru a se lăsa tratat astfel! 

Cyprien voia să-l lase în cuptor şi se pregătea să iasă, 
foarte trist, pentru a-i anunţa Alicei acest rezultat 
lamentabil, când o curiozitate de chimist, care dăinuia în el, 
îl făcu să apropie un chibrit aprins de gura tubului, cu 
scopul de a-i examina interiorul. 

„Fără îndoială, se gândea el, pământul cu care l-am 
căptuşit pe dinăuntru s-a transformat în cărămida, ca şi 
învelişul exterior al cuptorului.” 

Presupunerea era întemeiată. Totuşi, printr-un fenomen 
destul de straniu pe care Cyprien nu şi-l putu explica la 


început, un fel de bulgăre de argilă părea să se fi desprins 
din aceasta căptuşeală de pământ, după ce se întărise 
separat în tub. 

Acest bulgăre, de un roşu întunecat, având diametrul unei 
portocale, putea trece uşor prin fisură. Cyprien îl scoase 
afară şi începu să-l examineze, fără prea mare interes. Apoi, 
văzând că era într-adevăr o bucată de argilă, desprinsă de 
pe suprafaţa interioară a tubului şi arsă izolat, era gata s-o 
arunce, când observă că sună a gol, ca o piesă de olărie. 

Era ca un mic ulcior închis, în care juca un fel de zurgalău 
foarte greu. 

„O adevărată puşculiţă!” îşi zise Cyprien. 

Dar chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu capul, era 
incapabil să explice acest mister. 

Totuşi, voi să fie cu inima împăcată. Luă un ciocan şi 
sparse puşculiţa. 

Era în adevăr o puşculiţă, care conţinea o comoară 
nepreţuită. Nu, nu se putea face o confuzie în legătura cu 
natura pietrei care apăru privirilor uluite ale tânărului 
inginer! Această piatră era un diamant, învelit într-o gangă 
întru totul asemănătoare celei a diamantelor obişnuite, dar 
un diamant de dimensiuni colosale, neverosimile, fără 
precedent! 

Judecaţi şi dumneavoastră! Acest diamant era mai mare 
decât un ou de găină, destul de asemănător ca formă cu un 
cartof şi trebuia să cântărească cel puţin trei sute de 
grame. 

— Un diamant! Un diamant artificial! Repetă cu voce slabă 
Cyprien, uluit. Am găsit prin urmare soluţia, în ciuda 
accidentului suferit de tub! Deci sunt bogat! Alice, scumpa 
de Alice e a mea! Apoi, reîncepând să nu mai creadă nimic 
din ceea ce vedea: 

— Dar e imposibil! E o iluzie, un miraj! Repeta el, muşcat 
de îndoială. Ah, voi şti în curând ce să cred! 

Şi, fără să mai întârzie cu pusul pălăriei, tulburat, nebun 
de bucurie, cum era Arhimede ieşind din baia în care se 


scufundase când a descoperit faimosul său principiu, iată-l 
pe Cyprien coborând în fugă drumul spre fermă şi 
năpustindu-se ca un obuz la Jacobus Vandergaart. 

Îl găsi pe bătrânul şlefuitor ocupat cu examinarea, 
pietrelor preţioase pe care Nathan, misitul de diamante, 
tocmai le adusese la tăiat. 

— Ah, domnule Nathan, ce bine că sunteţi aici! Strigă 
Cyprien! Uitaţi-vă! Şi dumneavoastră, domnule 
Vandergaart, vedeţi ce vă aduc şi spuneţi-mi ce este? 

Pusese piatra pe masa şi-şi încrucişase braţele. 

Nathan luă primul piatra în mână, păli de uimire şi, cu 
ochii holbaţi, cu gura căscată, i-o dădu lui Vandergaart. 

Acesta, după ce ridicase obiectul la înălţimea ochilor, în 
dreptul ferestrei, îl privi la rândul său pe deasupra 
ochelarilor. Apoi, îl repuse la loc pe masa şi, privindu-l pe 
Cyprien, zise liniştit: 

— Acesta este cel mai mare diamant din lume. 

— Da! Cel mai mare! Repetă Nathan. De patru sau cinci 
ori mai mare decât Koh-i-noor, „Muntele de lumină”, 
orgoliul tezaurului regal al Angliei, care cântăreşte o sută 
şaptezeci şi nouă de carate! 

— De două sau de trei ori mai mare decât Marele Mogol, 
cea mai mare piatra cunoscută, care cântăreşte două sute 
optzeci de carate! Reluă bătrânul şlefuitor. 

— De patru sau cinci ori mai mare decât diamantul 
Tarului, care cântăreşte o sută nouăzeci şi trei de carate! 
Replică Nathan, din ce în ce mai năucit. 

— De şapte sau opt ori cât Regentul, care cântăreşte o 
sută treizeci şi şase de carate! Reluă Jacobus Vandergaart. 

— De douăzeci sau treizeci de ori cât diamantul de la 
Dresda, care nu cântăreşte decât treizeci şi unu de carate! 
Strigă Nathan. Şi adăugă: 

— Cred că, după tăiere, acesta va cântări încă cel puţin 
patru sute de carate! Dar cum să îndrăzneşti măcar să rişti 
o evaluare a unei asemenea pietre? E incalculabilă! 


— De ce? Răspunse Jacobus Vandergaart, care rămăsese 
cel mai calm dintre ei. Koh-i-noor-ul este evaluat la treizeci 
de milioane de franci, Marele Mogol la douăsprezece 
milioane, diamantul Tarului la opt milioane, Regentul la şase 
milioane! Ei bine, acesta trebuie cu siguranţa să valoreze 
pe puţin o sută de milioane! 

— Ei! Totul depinde de culoarea şi de calitatea sa! Replică 
Nathan, care începuse să-şi vină în fire şi credea poate că 
este util să pună jaloane, pentru viitor, în vederea unui târg 
posibil. Dacă este incolor şi de primă calitate, valoarea lui 
va fi de nepreţuit! Dar dacă e galben, cum sunt cele mai 
multe din diamantele noastre de Grigualand, această 
valoare va fi cu mult mai mică! Nu ştiu totuşi dacă n-aş 
prefera, pentru o piatră de această dimensiune, o frumoasă 
nuanţă albastră de safir, ca aceea a diamantului de la Hope, 
sau roză, ca aceea a Marelui Mogol, sau chiar un verde de 
nuanţa smaraldului, ca aceea a diamantului de la Dresda. 

— Ba nu! Ba nu! Strigă bătrânul şlefuitor, cu înflăcărare. 
Eu sunt pentru diamantele incolore! Vorbeşte-mi despre 
Koh-i-noor sau despre Regent! Iată adevăratele geme! Pe 
lângă ele, celelalte nu sunt decât nişte pietre fanteziste! 
Cyprien nu-i mai asculta. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse el precipitat, dar sunt 
obligat să vă părăsesc chiar în clipa asta! Şi, după ce-şi lua 
preţioasa piatră, urcă în fugă drumul spre ferma. Fără a-i 
da măcar prin gând să ciocănească, deschise uşa, o văzu pe 
Alice şi, înainte de a-şi da seama ce face, o lua în braţe şi o 
sărută pe amândoi obrajii. 

— Ei bine! Ce-i asta?! Strigă domnul Watkins, scandalizat 
de aceasta demonstraţie neaşteptată. Şedea la masă, în faţa 
lui Annibal Pantalacci, făcând o partidă de pichet cu acest 
farsor răutăcios. 

— Miss Watkins, scuzaţi-mă! Bâlbâi Cyprien, surprins de 
propria-i îndrăzneală, dar radiind. Sunt foarte fericit! Sunt 
nebun de fericire! Priviţi! lată ce vă aduc! 


Şi mai degrabă aruncă decât depuse diamantul său pe 
masă, între cei doi jucători. 

Ca şi Nathan şi Jacobus Vandergaart, aceştia înţeleseră 
imediat despre ce este vorba. Domnul Watkins, care nu 
atacase încă decât moderat raţia lui zilnică de gin, era într- 
o stare destul de lucidă. 

— Dumneata ai găsit asta... dumneata... în claim-ul 
dumitale? Strigă el cu putere. 

— Să găsesc asta? Răspunse Cyprien, triumfător. Am făcut 
mai mult decât atât! L-am fabricat eu însumi în întregime! 
A, domnule Watkins, în definitiv, chimia e şi ea bună la ceva. 

Râdea şi strângea în mâinile sale degetele subţiri ale Alicei 
care, surprinsă de aceste demonstraţii pătimaşe, dar 
încântată de bucuria prietenului său, surâdea blând. 

— Dumneavoastră vă datorez această descoperire, 
domnişoara Alice! Cine mi-a cerut să încerc fabricarea 
diamantului artificial, dacă nu încântătoarea şi adorabila 
dumneavoastră fiică, domnule Watkins? Oh, pot să mă 
închin în faţa ei ca vechii cavaleri în faţa doamnei lor şi să 
proclam că îi revine întregul merit al invenţiei! Căci, fără 
ea, nu m-aş fi gândit niciodată la asta! Domnul Watkins şi 
Annibal Pantalacci priveau diamantul, apoi se uitau unul la 
altul, dând din cap. Căzuseră literalmente în cea mai 
cumplita uluire. 

— Zici că dumneata ai fabricat asta... dumneata însuţi? 
Reluă John Watkins. Deci e o piatră falsă? 

— O piatră falsă? Strigă Cyprien. Ei bine, da! O piatră 
falsă! Dar Jacobus Vandergaart şi Nathan o evaluează la cel 
puţin cincizeci de milioane, poate chiar o sută! Dacă nu-i 
decât un diamant artificial, obţinut printr-un procedeu al 
cărui inventator sunt, nu e mai puţin perfect autentic! 
Vedeţi doar că nu-i lipseşte nimic... nici măcar ganga. 

— Şi poţi să faci şi alte diamante la fel? Insistă John 
Watkins. 

— Dacă pot... domnule Watkins? Evident! Am să vă fac 
diamante, cu grămada! Am să vă fac de zece ori, de o sută 


de ori mai mari decât acesta, dacă doriţi! Am să vă fac 
destule ca să pavaţi terasa cu ele, ca să asfaltaţi drumurile 
Grigqualand-ului, dacă vă pofteşte inima! Numai primul pas 
e greu şi, după obţinerea celei dintâi pietre, restul e doar o 
problemă de detaliu, de punere la punct a unor dispoziţiuni 
tehnice! 

— Dar dacă e aşa, relua fermierul, care pălise, aceasta va 
însemna ruina proprietarilor de mine, a mea, a întregului 
Griqualand! 

— Evident! Strigă Cyprien. Ce interes va mai prezenta 
scormonirea pământului, pentru a căuta în el diamante 
mici, aproape fără valoare, de vreme ce fabricarea lor pe 
cale industrială, la dimensiunile dorite, va fi la fel de simplă 
ca aceea a plinilor de patru livre! 

— Dar e monstruos! Replică John Watkins. E o infamie! E o 
ticăloşie! Dacă ceea ce spui e adevărat, dacă dumneata 
posezi într-adevăr acest secret... Se opri, sufocându-se. 

— Nu sunt vorbe goale, zise cu răceală Cyprien, doar aveţi 
aici primul meu produs! Şi cred că e destul de mare pentru 
a vă convinge! 

— Ei bine! Răspunse domnul Watkins, care putuse în 
sfârşit să-şi tragă răsuflarea, dacă e adevărat... ar trebui să 
fii împuşcat imediat, în mijlocul străzii mari a taberei, 
domnule Mere! lată părerea mea! 

— Care e şi a mea! Crezu necesar să adauge Annibal 
Pantalacci, cu un gest de ameninţare. Miss Watkins se 
ridicase în picioare, foarte palidă. 

— Să fiu împuşcat pentru că am rezolvat o problemă de 
chimie, pusă în discuţie de cincizeci de ani?! Răspunse 
tânărul inginer, ridicând din umeri. Ar fi cam exagerat! 

— Nu e nimic de râs, domnule! Replică fermierul, furios. 
Te-ai gândit la consecinţele a ceea ce numeşti descoperirea 
dumitale... la încetarea lucrului în mine... la Grigqualand-ul 
deposedat de industria sa cea mai glorioasă... la faptul că aş 
deveni un cerşetor? 


— Pe legea mea, mărturisesc că nu m-am gândit de loc la 
toate acestea! Răspunse cu sinceritate Cyprien. Sunt 
consecinţe inevitabile ale progresului industrial şi ştiinţă 
pură n-are de ce să ţină seama de ele! În plus, în ceea ce vă 
priveşte personal, domnule Watkins, fiţi fără teamă! Ce-i al 
meu e al dumneavoastră şi ştiţi bine pentru ce mi-am 
îndreptat cercetările în această direcţie! 

John Watkins cântări imediat foloasele pe carele putea 
trage din descoperirea tinărului inginer şi, orice ar fi gândit 
napolitanul, nu ezită, cum se spune, să schimbe macazul. 

— La urma urmei, reluă el, s-ar putea să ai dreptate şi 
dumneata vorbeşti ca un băiat cumsecade, domnule Mere! 
Da! Gândindu-mă bine, cred că o să ne putem înţelege! De 
ce să fabrici o cantitate prea mare de diamante? Ar fi cel 
mai sigur mijloc de depreciere a descoperirii dumitale! N-ar 
fi mai înţelept să păstrezi cu grijă secretul, să-l foloseşti cu 
chibzuială, să mai fabrici numai una sau două pietre la fel 
ca asta, sau chiar să te opreşti la acest prim succes, din 
moment ce îţi asigură dintr-o dată un capital considerabil şi 
face din dumneata cel mai bogat om din ţinut? În felul 
acesta, toată lumea va fi mulţumită, lucrurile vor continua 
să meargă ca şi în trecut, iar dumneata nu te vei aşeza de-a 
curmezişul unor interese onorabile! 

Era un nou aspect al problemei, la care Cyprien nu se 
gândise încă. Dar dilema se preciza brusc, cu rigoarea sa 
nemiloasă: sau să păstreze pentru sine secretul 
descoperirii, să nu-l facă cunoscut lumii şi să abuzeze de el 
pentru a se îmbogăţi, sau, aşa cum pe drept cuvânt spunea 
JohnWatkins, să deprecieze dintr-o lovitură toate 
diamantele naturale şi artificiale şi, drept consecinţă, să 
renunţe la bogăţie, ca să ajungă... la ce? La ruinarea 
tuturor minerilor din Griqualand, din Brazilia şi din India. 

În faţa acestei alternative, Cyprien ezita, poate, dar numai 
un moment. Şi totuşi, el înţelegea că, alegând calea 
sincerităţii, a onoarei, a fidelității faţă de ştiinţă, însemna să 


renunţe pentru totdeauna la însăşi speranţa care fusese 
principalul mobil al descoperirii sale. 

Suferinţa sa era cu atât mai amară, mai răscolitoare, cu 
cât era mai neaşteptată, de vreme ce recădea brusc de la 
înălţimea unui vis atât de frumos! 

— Domnule Watkins, zise el pe un ton grav, dacă aş păstra 
pentru mine secretul descoperirii mele, n-aş fi decât un 
falsificator! Aş cântări cu greutăţi măsluite şi aş înşela 
publicul asupra calităţii mărfii! Rezultatele obţinute de un 
savant nu-i aparţin doar lui! Ele fac parte din patrimoniul 
tuturor! A păstra pentru sine, dintr-un interes egoist şi 
personal, cea mai mică parte din ele ar însemna să te faci 
vinovat de cel mai josnic act pe care îl poate săvârşi un om! 
Eu nu voi proceda astfel! Nu! Nu voi aştepta nici măcar o 
săptămână, nici măcar o zi, ca să fac cunoscută formula pe 
care întâmplarea, ajutată de un pic de gândire, m-a făcut s- 
o descopăr! Singura mea rezervă va fi aceea de a o oferi, 
după cum e drept, mai întâi patriei mele, Franţa, care mi-a 
dat prilejul de a o servi! Mâine chiar, voi comunica 
Academiei de Ştiinţe secretul procedeului meu. Adio, 
domnule, vă rămân îndatorat pentru ca m-aţi făcut să-mi 
dau seama limpede de o datorie la care nu mă gândeam! 
Miss Watkins, îmi făurisem un vis frumos! Vai, trebuie să 
renunţ la el! 

Mai înainte ca fata să poată face o mişcare către el, 
Cyprien îşi lua diamantul, apoi plecă, salutându-i pe Miss 
Watkins şi pe tatăl ei. 

X. 

JOHN WATKINS REFLECTEAZĂ. 

Părăsind ferma, Cyprien, cu inima zdrobită, dar hotărât să 
îndeplinească ceea ce considera drept o datorie 
profesională, se duse din nou la Jacobus Vandergaart. Îl găsi 
singur. Misitul Nathari plecase în grabă, pentru a răspândi 
primul în tabăra o veste care-i interesa în mod atât de 
direct pe mineri. 


Această veste stârni mare vâlvă, cu toate că încă nu se ştia 
că diamantul enorm al lui „Monsieur”, cum era numit 
Cyprien, era un diamant artificial. Dar lui „Monsieur” nu-i 
păsa de bârfelile din Kopje. El se grăbea să verifice, cu 
bătrânul Vandergaart, calitatea şi culoarea acestei pietre, 
înainte de a-şi întocmi raportul, îi spuse deci, aşezându-se 
lângă el: 

— Draga Jacobus, fii bun şi taie-mi o faţetă pe cocoaşa 
asta, ca să vedem puţin ce se ascunde sub gangă! 

— Nimic mai uşor, zise bătrânul şlefuitor, luând piatra din 
mâinile tânărului său prieten. Pe legea mea, ai ales foarte 
bine locul, adaugă el, constatând prezenţa unei mici 
ridicături pe una din părţile pietrei care, afară de acest 
defect, avea un oval aproape perfect. Tăind în partea asta, 
nu riscăm să stricăm ceva! 

Fără a mai întârzia, Jacobus Vandergaart începu să 
lucreze şi, după ce alese din talerul său de lemn o piatră 
brută de patru-cinci carate, pe care o fixă la capătul unui fel 
de manetă, începu să roadă una de alta cele două pojghiţe 
exterioare. 

— Ar fi fost mai uşor prin clivaj, zise el, dar cine ar 
îndrăzni să se distreze dând o lovitură de ciocan unei pietre 
având asemenea preţ! 

Această operaţie, foarte lungă şi foarte monotonă, nu-i luă 
mai puţin de două ore. Când faţeta fu destul de mare 
pentru a îngădui o judecată asupra naturii diamantului, 
trebui s-o şlefuiască pe piatra de tocilă - şi asta dura mult 
timp. 

Totuşi, era încă plină zi când aceste preliminarii fura 
terminate. Cyprien şi Jacobus Vandergaart, cedând în 
sfârşit curiozităţii, se apropiară ca să verifice rezultatul 
operaţiunii. 

O faţetă frumoasă de culoarea jaisului, dar de o limpezime 
şi o strălucire excepţională, se arata privirilor lor. 

Diamantul era negru! Caracteristica aproape unică, în 
orice caz excepţională, care-i mărea încă, dacă era posibil, 


valoarea. 

Mâinile lui Jacobus Vandergaart tremurau de emoție, 
făcând piatra să scânteieze în lumina apusului. 

— Este cea mai extraordinară şi cea mai frumoasă gemă în 
care s-au reflectat vreodată razele soarelui! Spuse el, cu un 
fel de respect religios. Ce va fi oarecând le va putea 
refracta, după ce va fi tăiată pe toate feţele. 

— Ţi-ai lua sarcina asta? Întreba cu vioiciune Cyprien. 

— Desigur, dragul meu! Ar fi onoarea şi încoronare a 
lungii mele cariere! Dar poate ai face mai bine să alegi o 
mână mai tânără şi mai fermă decât a mea? 

— Nu! Răspunse cu afecţiune Cyprien. Sunt sigur că 
nimeni n-ar face-o cu mai multă grijă şi mai multă iscusinţă 
decât dumneata! Păstrează acest diamant, dragă Jacobus şi 
şlefuieşte-l pe îndelete. Vei face din el o capodoperă! Ne-am 
înţeles! Bătrânul întorcea pe o parte şi pe alta piatra între 
degete şi părea că ezită să-şi formuleze gândul. 

— Un lucru mă îngrijorează, zise în sfârşit. Nu mă pot 
obişnui cu ideea de a păstra la mine o bijuterie de o 
asemenea valoare! Ţin în palmă cel mai puţin cincizeci de 
milioane de franci şi poate chiar mai mult! Nu-i prudent să- 
ţi iei o asemenea răspundere! 

— Nimeni nu va şti nimic, dacă n-ai să spui nimănui, 
domnule Vandergaart! Cât despre mine, îţi garantez 
secretul! 

— Hm! Vor bănui! Poate ai fost urmărit, în drum spre 
mine! Se va presupune, chiar dacă nu se va şti cu 
certitudine! În ţinutul ăsta sunt tot felul de oameni! Nu! N- 
aş dormi liniştit! 

— Poate ai dreptate, replica Cyprien, înțelegând ezitarea 
bătrânului. Dar ce e de făcut? 

— La asta mă gândesc şi eu! Răspunse Jacobus 
Vandergaart, care tăcu timp de câteva minute. Apoi reluă: 

— Ascultă, dragul meu. Ceea ce vreau să-ţi propun e un 
lucru delicat şi presupune să ai o încredere absolută în 
mine! Dar mă cunoşti destul ca să nu ţi se pară ciudat că 


vreau să luăm atâtea precauţii! Trebuie să plec chiar acum 
cu instrumentele mele şi cu această piatră, pentru a mă 
refugia într-un colţ oarecare, unde să nu fiu cunoscut - la 
Bloemfontein sau la Hope Town, de exemplu. Voi închiria 
acolo o cameră modestă, mă voi închide ca să lucrez în cel 
mai mare secret şi nu mă voi întoarce decât după 
terminarea operaţiei. Poate voi reuşi astfel să fac să mi se 
piardă urma! Dar, repet, aproape că mi-e ruşine să sugerez 
un asemenea plan... 

— Pe care îl găsesc foarte înţelept, răspunse Cyprien şi nu 
ştiu cum să te conving să-l realizezi! 

— Trebuie să ţii seama că va dura mult timp, că-mi va 
trebui cel puţin o lună şi că mi se pot întâmpla destule 
accidente pe drum! 

— Nu interesează, domnule Vandergaart, dacă dumneata 
crezi că e cea mai bună cale de urmat! Şi apoi, dacă 
diamantul dispare, nu va fi mare nenorocire! 

Jacobus Vandergaart îl privi pe tânărul său prieten cu un 
fel de spaimă. 

„Un asemenea noroc să-i fi luat minţile?” se întrebă el. 

Cyprien îi înţelese gândul şi începu să surâdă. Îi explică de 
unde provenea diamantul şi cum putea să fabrice de acum 
înainte altele, oricâte ar voi. Dar, fie ca bătrânul şlefuitor 
nu-i crezu întrutotul povestea, fie că avea un motiv personal 
să nu vrea să rămână singur în această cabană izolată, 
împreună cu o piatră prețioasă în valoare de cincizeci de 
milioane, el insistă să plece imediat. 

lată de ce, după ce aruncă într-un sac vechi de piele 
instrumentele şi boarfele sale, Jacobus Vandergaart atârna 
la uşa locuinţei o tăbliță de ardezie pe care scrise: „Plecat 
pentru afaceri”, băgă cheia în buzunar, puse diamantul în 
buzunarul de la vestă şi plecă. 

Cyprien îl însoţi două-trei mile pe drumul Bloemfontein- 
ului şi nu-l părăsi decât la insistenţele sale repetate. 

Se înnoptase bine când tânărul inginer ajunse acasă, 
gândindu-se poate mai mult la miss Watkins decât la 


faimoasa lui descoperire. 

Fără a-şi lua răgazul de a onora cina pregătită de Matakit, 
se aşeza la masa de lucru şi începu să redacteze nota pe 
care voia s-o adreseze cu prima poştă secretarului 
permanent al Academiei de Ştiinţe. 

Era o descriere minuțioasă şi completă a experienţei sale, 
urmată de o teorie foarte ingenioasă asupra reacției care 
trebuise să dea naştere magnificului cristal de carbon. 

„Caracterul cel mai remarcabil al acestui produs, spunea 
el între altele, consta în identitatea completă cu diamantul 
natural şi mai ales în prezenţa unei gange exterioare.” 

În adevăr, Cyprien nu ezita să atribuie acest efect atât de 
curios grijii cu care îşi căptuşise recipientul cu un strat de 
pământ selecționat din Vandergaart Kopje. Felul în care o 
parte din acest pământ se desprinsese de perete, ca să 
formeze în jurul cristalului o adevărată coajă, nu era uşor 
de explicat şi doar experientele ulterioare aveau să-l 
elucideze. Se putea imagina că se produsese acolo un 
fenomen cu totul nou de afinitate chimică şi autorul îşi 
propunea să facă din aceasta obiectul unui studiu 
aprofundat. N-avea pretenţia să elaboreze dintr-o dată 
teoria completă şi definitivă a descoperirii sale. Ceea ce 
voia, era mai întâi s-o comunice fără întârziere lumii 
savante, să marcheze prioritatea Franţei, să provoace 
discuţii şi să facă lumină în legătură cu o serie de fapte încă 
neexplicate şi obscure pentru el însuşi. 

După ce îşi începu memoriul, ţinându-şi astfel la zi 
contabilitatea ştiinţifică şi aşteptând să-l poată completa cu 
noi observaţii mai înainte de a-l trimite celui în drept, 
tânărul inginer mânca puţin şi se duse la culcare. 

A doua zi dimineaţa, Cyprien plecă de acasă şi se plimba 
gânditor pe diferite terenuri ale minei. Anumite priviri îl 
urmăreau fără pic de simpatie. Dacă nu le remarca, era 
pentru că uitase toate urmările marii sale descoperiri, 
stabilite cu atâta duritate în ajun de John Watkins, adică 
ruina, într-un termen mai mult sau mai puţin lung, a 


concesionarilor şi a concesiunilor Grigqualand-ului. Şi 
aceasta era suficient, desigur, ca să producă îngrijorare în 
mijlocul unui ţinut pe jumătate sălbatic, unde nimeni nu 
şovăie să-şi facă dreptate cu propriile sale mâini, unde 
legea supremă este siguranţa muncii şi a comerţului ce 
decurge din ea. Dacă fabricarea diamantului artificial ar fi 
devenit o industrie practică, toate milioanele îngropate în 
minele Braziliei ca şi în cele ale Africii Australe, fără a mai 
vorbi de miile de existenţe sacrificate până atunci, ar fi fost 
pierdute iremediabil. Fără îndoială, tânărul inginer putea 
păstra secretul experienţei sale; dar, în această privinţă, 
declaraţia lui fusese foarte limpede: nu voia să-l păstreze. 

Pe de altă parte, în timpul nopţii - o noapte de toropeală, 
în timpul căreia John Watkins nu visa decât diamante 
neverosimile, de o valoare de mai multe miliarde - tatăl 
Alicei avusese timp să mediteze şi să reflecteze. Era firesc 
ca Annibal Pantalacci şi alţi mineri să vadă cu îngrijorare şi 
mânie revoluţia pe care descoperirea lui Cyprien urma să o 
aducă în exploatarea terenurilor diamantifere, deoarece ei 
le exploatau pentru propriul lor profit. Dar el, ca simplu 
proprietar al fermei Watkins, avea o altă situaţie. 

Fără îndoială, dacă claim-urile ar fi fost părăsite în urma 
scăderii preţului gemelor, dacă toată această populaţie de 
mineri ar fi părăsit taberele Griqualandului, valoarea fermei 
sale ar fi scăzut într-o proporţie însemnată şi nu şi-ar mai fi 
desfăcut aşa de uşor produsele, casele şi cabanele sale n-ar 
mai fi fost închiriate, din lipsă de locatari şi poate ca într-o 
zi ar fi fost obligat să părăsească un ţinut devenit 
neproductiv. 

„Bun! Îşi zicea John Watkins, dar vor mai trece mulţi ani 
înainte de a ajunge aici! Fabricarea diamantelor artificiale 
n-a ajuns încă în stadiul practic, chiar cu procedeele 
domnului Mere! Poate că întâmplarea a jucat un rol 
important în reuşita lui! Dar, întâmplare sau nu, ela 
fabricat o piatră de o valoare enormă şi, dacă în condiţiile 
unui diamant natural ar valora cincizeci de milioane, 


valorează oricum câteva, deşi e produsă în mod artificial! 
Da, acest tânăr trebuie reţinut cu orice preţ! Cel puţin 
câtva timp trebuie împiedicat să bată toba despre imensa 
lui descoperire! Trebuie ca piatra aceasta să intre definitiv 
în posesia familiei Watkins şi să nu iasă decât în schimbul 
unui număr respectabil de milioane! Cât despre a-l reţine 
pe cel care a fabricat-o, asta e foarte simplu - chiar fără să 
mă angajez în mod definitiv! Alice e aici, prin Alice voi şti să- 
i întârzii plecarea în Europa! Da! Chiar dacă ar trebui să i-o 
promit de nevastă! Chiar dacă ar trebui să i-o dau!” 

Fără îndoială că, sub presiunea unei cupidităţi mistuitoare, 
John Watkins ar fi ajuns până acolo! În toată această 
afacere nu se vedea decât pe el, nu se gândea decât la el 
însuşi! Şi dacă bătrânul egoist se preocupa şi de fiica sa, 
era numai ca să-şi spună: „La urma urmei, Alice n-are de ce 
să se plângă! Acest savant tânăr şi nebun arată foarte bine! 
O iubeşte şi îmi închipui că nici ea n-a rămas insensibilă la 
iubirea lui! Or, ce e mai frumos decât să uneşti două inimi 
făcute una pentru cealaltă... sau, cel puţin, să le faci să 
spere aceasta unire, până când toată povestea va fi 
lămurită! Ah! Pe Sfântul John, patronul meu, la naiba cu 
Annibal Pantalacci şi cu ceilalţi! Fiecare pentru el, chiar şi 
în Griqualand!” 

Aşa gândea John Watkins manevrând această balanţă 
ideală, în care echilibra viitorul fiicei sale cu o simplă 
bucată de carbon cristalizat şi era foarte fericit gândindu-se 
că talgerele se mențineau pe aceeaşi linie orizontală. 

A doua zi, hotărârea lui era luată: nu va grăbi nimic, va 
lăsa lucrurile să meargă de la sine, cunoscând drumul pe 
care-l vor parcurge. 

Deocamdată trebuie să-şi revadă chiriaşul - ceea ce era 
uşor, deoarece tânărul inginer venea zilnic la ferma - dar 
de asemenea voia să revadă faimosul diamant care 
căpătase în visele lui proporţii fabuloase. 

Domnul Watkins se duse deci la cabana lui Cyprien, care, 
dată fiind ora matinală, era încă acasă. 


— Ei bine, tânărul meu prieten, îi zise el bine dispus, cum 
ai petrecut această noapte... aceasta primă noapte care a 
urmat marii dumitale descoperiri? 

— Foarte bine, domnule Watkins, foarte bine! Răspunse cu 
răceală tânărul. 

— Cum? Ai putut dormi? 

— Ca de obicei! 

— 'Toate aceste milioane, care-au ieşit din acest cuptor, 
continua domnul Watkins, nu ţi-au tulburat somnul? 

— În nici un fel, răspunse Cyprien. Trebuie să înţelegi 
bine, domnule Watkins, acest diamant ar valora milioane 
numai dacă ar fi opera naturii şi nu aceea a unui chimist... 

— Da... da... domnule Cyprien! Dar eşti sigur că ai putea 
să-mi faci altul... sau altele? Ai garanta? Cyprien ezita, 
ştiind că, într-o experienţă de acest fel, puteau fi multe 
eşecuri. 

— Vezi, n-ai garanta! Continua John Watkins... Deci, până 
la o nouă încercare şi un nou succes, diamantul dumitale va 
păstra o valoare enormă! Şi, dacă asta-i situaţia, cel puţin 
deocamdată, de ce să spui că e o piatră artificială? 

— Vă repet, răspunse Cyprien, că nu pot ascunde un 
secret ştiinţific atât de important! 

— Da... da! Reluă John Watkins, făcându-i semn să tacă, de 
parcă ar fi putut fi auzit de afară. Da... da! Vom mai vorbi 
despre asta! Dar nu te mai preocupa de Pantalacci şi de 
ceilalţi! Nu vor spune nimic despre descoperirea dumitale, 
pentru că interesul lor e să nu spună nimic! Crede-mă... 
aşteaptă! Şi mai ales gândeşte-te că fiica mea şi cu mine 
suntem fericiţi de succesul dumitale! Da... foarte fericiţi! 
Dar n-aş putea să mai văd acest faimos diamant? leri abia 
am avut timp să-l examinez! Ai vrea să-mi îngădui... 

— Nu mai e la mine! Răspunse Cyprien. 

— L-ai trimis în Franţa! Strigă domnul Watkins, zdrobit la 
acest gând. 

— Nu... nu încă! În stare brută nu i s-ar putea aprecia 
frumuseţea! Fiţi liniştit! 


— Cui l-ai încredinţat? Pe toţi sfinţii Angliei, cui? 

— L-am dat lui Jacobus Vandergaart să-l şlefuiască şi nu 
ştiu unde l-a dus. 

— Ai încredinţat un asemenea diamant acestui nebun 
bătrân? Strigă John Watkins, înfuriat de-a binelea. Dar asta 
e demenţă, domnule! Curată demenţă! 

— Aş! Răspunse Cyprien. Ce poate să facă Jacobus, sau 
oricine altul, cu un diamant a cărui valoare, pentru cei care 
nu-i cunosc originea, este de cel puţin cincizeci de 
milioane? Credeţi că ar fi uşor să-l vândă pe ascuns? 

Domnul Watkins păru izbit de acest argument. Desigur, nu 
era uşor să te descotoroseşti de un diamant de asemenea 
preţ. Cu toate acestea, fermierul nu era liniştit şi ar fi dat 
mult, da... mult! Pentru ca imprudentul Cyprien să nu-l fi 
încredinţat bătrânului şlefuitor... sau cel puţin pentru ca 
bătrânul şlefuitor să se fi şi întors la Griqualand, cu 
preţioasa gemă! 

Dar Jacobus Vandergaart ceruse o lună şi, oricât de 
nerăbdător era John Watkins, trebuia să aştepte. 

E de la sine înţeles că, în zilele următoare, comesenii săi 
obişnuiţi, Annibal Pantalacci, herr Friedel şi evreul Nathan, 
l-au bârfit destul pe cinstitul şlefuitor. 

Vorbeau în absenţa lui Cyprien şi totdeauna pentru a-i 
aminti lui John Watkins că timpul trece şi Jacobus 
Vandergaart nu se arată. 

— Şi de ce ar reveni în Griqualand, zise Friedel, când îi 
este atât de uşor să păstreze acest diamant, de o valoare 
uriaşă, a cărui origine artificială nu e trădată încă de nimic? 

— Pentru că n-ar găsi cui să-l vândă! Răspunse domnul 
Watkins, reproducând argumentul tânărului inginer, care 
nu mai avea însă puterea să-l liniştească. 

— Frumos raţionament! Ripostă Nathan. 

— Da! Frumos raţionament! Adaugă Annibal Pantalacci şi, 
credeţi-mă, bătrânul crocodil e departe la ora asta! Nimic 
mai uşor, mai ales pentru el, decât să denatureze piatra şi s- 
o facă de nerecunoscut! Nu ştiţi nici măcar ce culoare are! 


Cine îl împiedică să o taie în patru, ori în şase şi să facă din 
ea, prin clivaj, mai multe diamante de dimensiuni încă 
foarte respectabile? 

Aceste discuţii tulburau sufletul domnului Watkins, care 
începea să-şi spună că Jacobus Vandergaart nu se va mai 
întoarce. 

Numai Cyprien credea cu tărie în cinstea bătrânului 
şlefuitor, afirmând sus şi tare că se va întoarce în ziua 
fixată. Şi avea dreptate. 

Jacobus Vadergaart se întoarse cu patruzeci şi opt de ore 
mai devreme. Sârguinţă şi râvna lui fuseseră atât de mari, 
că în douăzeci şi şapte de zile terminase de tăiat diamantul. 
Se întoarse în timpul nopţii, ca să-l dea la tocilă şi să fie 
gata cu şlefuitul şi, în dimineaţa celei de a douăzeci şi nouă 
zile, Cyprien îl văzu pe bătrân prezentându-se la el. 

— Iată piatra, spuse el simplu, punând pe masa o mică 
cutie de lemn. 

Cyprien deschise cutia şi rămase înmărmurit. 

Aşezat pe un aşternut de bumbac alb, un enorm cristal 
negru, în formă de romboid dodecaedru, arunca focuri 
prismatice atât de strălucitoare, încât laboratorul părea 
luminat. Aceasta combinaţie - culoarea cernelii, 
transparenţa diamantină absolut perfectă, puterea 
refringentă fără egal - producea cel mai minunat şi mai 
tulburător efect. Te simţeai în prezenţa unui fenomen cu 
adevărat unic, a unui joc al naturii probabil fără precedent. 
Lăsând la o parte orice idee de valoare, bijuteria era 
splendidă prin ea însăşi. 

— Nu e numai cel mai mare, dar şi cel mai frumos diamant 
din câte sunt în lume! Zise grav Jacobus Vandergaart, cu un 
accent de orgoliu patern. Cântăreşte patru sute treizeci şi 
două de carate! Poţi fi mândru că ai făcut o capodoperă, 
dragul meu! Prima încercare a fost o lovitură de maestru! 

Cyprien nu răspunse nimic complimentelor bătrânului 
şlefuitor. Din punctul lui de vedere, el nu era decât autorul 
unei descoperiri ciudate - nimic mai mult. Mulţi alţii se 


străduiseră, fără să reuşească, acolo, unde el reuşise fără 
îndoială, pe acest teren al chimiei anorganice. Dar ce 
consecinţe folositoare pentru omenire ar avea fabricarea 
diamantului artificial? În mod inevitabil, ea ar ruina, într-un 
timp dat, pe toţi cei care trăiau din comerţul pietrelor 
preţioase şi, în fond, n-ar îmbogăţi pe nimeni. 

Gândindu-se la asta, tânărul inginer îşi revenea din 
exaltarea ce-l cuprinsese în primele ore care urmaseră 
descoperirii sale. Da! Acum, acest diamant, oricât de 
admirabil arăta ieşit din mâinile lui Jacobus Vandergaart, 
nu-i mai apărea decât ca o piatră fără valoare, căreia în 
curând avea să-i lipsească până şi prestigiul rarităţii. 

Cyprien luă cutia în care scânteia incomparabila gemă şi, 
după ce strânse mâna bătrânului, se îndrepta spre ferma 
domnului Watkins. 

Fermierul era în camera sa scundă, mereu îngrijorat, 
mereu tulburat, aşteptând întoarcerea, care i se părea atât 
de improbabilă, a lui Jacobus Vandergaart. Alice se afla 
lângă el, liniştindu-l cât putea mai bine. 

Cyprien deschise uşa şi rămase o clipă în prag. 

— Ei bine? Întreba cu însufleţire John Watkins, ridicându- 
se cu o mişcare rapidă. 

— Ei bine, cinstitul Jacobus Vandergaart a sosit chiar în 
dimineaţa asta! Răspunse Cyprien. 

— Cu diamantul? 

— Cu diamantul, admirabil tăiat şi care cântăreşte încă 
patru sute treizeci şi două de carate! 

— Patru sute treizeci şi două de carate! Strigă John 
Watkins. Şi l-ai adus cu dumneata? 

— lată-l. 

Fermierul luă cutia, o deschise şi ochii săi mari scânteiau 
aproape ca diamantul pe care-l privea ca în extaz! Apoi, 
când putu ţine în mâna sa, sub această formă uşoară şi 
portativă, materială şi sclipitoare în acelaşi timp, valoarea 
colosală pe care o reprezenta gema, încântarea sa căpătă 
accente atât de bombastice, încât deveneau ridicole. 


Domnul Watkins avea lacrimi în glas şi vorbea diamantului 
ca unei fiinţe însufleţite. 

— Oh! Frumoasă, superbă, splendidă piatra! lată-te deci 
întoarsă, micuţo! Cât eşti de strălucitoare! Cât eşti de grea! 
Câte guinee sunătoare trebuie să valorezi! Ce-o să facem cu 
tine, frumoasa mea? O să te trimitem la Cape Town şi de 
acolo la Londra, ca să fii văzută şi admirată? Dar cine va fi 
atât de bogat ca să te cumpere? Nici regina nu şi-ar putea 
permite un asemenea lux! Ar trebui să renunţe pentru asta 
la venitul ei pe doi sau trei ani! Va fi necesar un vot al 
parlamentului, o subscripţie naţională! Se va face, fii 
liniştită! Şi tu te vei duce să dormi în Turnul Londrei, lângă 
Koh-i-noor, care nu va mai fi decât un băieţel pe lângă tine! 
Cât poţi tu valora, frumoasa mea? 

Şi după ce făcu un calcul mintal: 

— Diamantul ţarului a fost plătit de Ecaterina a II-a cu un 
milion de ruble bani peşin şi nouăzeci şi şase de mii de 
franci rentă viageră! Nu va fi desigur nimic exagerat dacă 
s-ar cere un milion de lire sterline şi cinci sute de mii de 
franci rentă perpetuă! Apoi, venindu-i o idee subită: 

— Domnule Mere, nu crezi că proprietarul unei asemenea 
pietre ar trebui înnobilat? 'Toate felurile de merite au 
dreptul să fie reprezentate în Camera lorzilor şi a poseda 
un diamant de aceasta mărime nu-i, desigur, un merit 
obişnuit! Priveşte, fiica mea, priveşte! Doi ochi nu sunt de 
ajuns pentru a admira o asemenea piatră! Pentru prima 
dată în viaţa sa, miss Watkins privi un diamant cu oarecare 
interes. 

— În adevăr, e foarte frumos! Străluceşte ca o bucată de 
cărbune ce este, dar ca un cărbune incandescent! Spuse 
ea, luându-l cu delicateţe de pe aşternutul lui de bumbac. 
Apoi, cu o mişcare instinctivă, pe care orice tânără ar fi 
avut-o în locul ei, se apropie de oglinda aşezată deasupra 
căminului şi-şi puse minunata bijuterie pe frunte, în mijlocul 
şuviţelor de păr blond. 


— O stea montată în aur! Zise curtenitor Cyprien, făcând, 
contrar obişnuinţelor sale, un madrigal. 

— E adevărat! Parcă-i o stea! Strigă Alice, bătând 
bucuroasă din palme... Ei bine, trebuie să-i lăsăm acest 
nume! Să-l botezăm Steaua Sudului! Vreţi, domnule 
Cyprien? Nu e negru ca frumuseţile indigene ale acestui 
ţinut şi strălucitor precum constelaţiile cerului nostru 
austral? 

— Fie, Steaua Sudului! Zise John Watkins, care nu acorda 
numelui prea mare importanţă. Dar fii atentă să nu-ţi scape 
din mină! Reluă el înspăimântat, la o mişcare neaşteptată a 
fetei. S-ar sparge ca sticla! 

— În adevăr? E atât de fragil? Se mira Alice, punând cu 
destulă nepăsare diamantul în cutia sa. Sărmană stea, deci 
nu eşti decât un astru de nimic, un banal dop de carafă! 

— Un dop de carafă! Strigă domnul Watkins, sufocat. 
Copiii sunt lipsiţi de orice respect! 

— Domnişoară Alice, zise atunci tânărul inginer, 
dumneavoastră m-aţi încurajat să încerc fabricarea 
artificială a diamantului! Deci dumneavoastră vi se 
datorează existenţa acestei pietre! Dar, în ochii mei, este o 
bijuterie care nu va mai avea nici o valoare comercială când 
i se va cunoaşte proveniența! Tatăl dumneavoastră îmi va 
îngădui, fără îndoială, să v-o ofer, în amintirea influenţei 
fericite pe care aţi avut-o asupra lucrărilor mele! 

— Ei! Făcu domnul Watkins, neputând ascunde ceea ce 
simţea la această propunere... neaşteptată. 

— Domnişoara Alice, continua Cyprien, acest diamant este 
al dumneavoastră! Vi-l ofer... vi-l dăruiesc! 

Şi miss Watkins, drept orice răspuns, întinse tânărului o 
mână pe care acesta o strânse cu afecţiune în ale sale. 

XI. 

STEAUA SUDULUI. 

Vestea întoarcerii lui Jacobus Vandergaart se răspândise 
repede. Aşa că o mulţime de vizitatori se îndreptă în curând 
spre fermă, ca să vadă minunea Kopje-ului. Se afla repede 


şi că diamantul aparţinea domnişoarei Watkins şi că tatăl ei, 
mai mult decât ea, era adevăratul proprietar. 

Aşa se explica surescitarea curiozităţii publice în legătură 
cu acest diamant, operă a omului şi nu a naturii. 

Trebuie spus aici că nu se aflase încă nimic despre 
originea artificială a diamantului în chestiune. Pe de o 
parte, minerii din Grigqualand nu erau atât de nesocotiţi 
încât să răspândească un secret care putea să determine 
ruina lor imediată. Pe de altă parte, Cyprien, nevoind să se 
hazardeze, nu spusese încă nimic despre aceasta şi se 
hotărâse să nu trimită memoriul său relativ la Steaua 
Sudului, mai înainte de a fi controlat succesul său printr-o a 
doua experienţă. Ceea ce făcuse prima dată, voia să fie 
sigur că poate face şi a doua oară. 

Curiozitatea publică crescuse deci teribil şi John Watkins 
n-ar fi putut în mod cuviincios să refuze să o satisfacă, cu 
atât mai mult, cu cât asta îi măgulea vanitatea. Puse Steaua 
Sudului pe un strat subţire de bumbac, în vârful unei mici 
coloane de marmură albă, care se înălța în mijlocul 
şemineului din holul său şi ziua întreagă stătea aşezat în 
fotoliu, supraveghind incomparabila bijuterie şi arătând-o 
publicului. 

James Hilton fu primul care-i spuse cât era de imprudent 
ceea ce făcea. Îşi dădea el seama de pericolele la care se 
expunea, arătând astfel tuturor valoarea enormă pe care o 
adăpostea sub acoperişul sau? După părerea lui Hilton, era 
neapărat necesar să ceară de la Kimberley o gardă specială 
de poliţişti, căci altfel noaptea următoare ar fi putut să-i 
aducă necazuri. 

Înfricoşat de această perspectivă, domnul Watkins se grăbi 
să urmeze sfatul judicios al oaspetelui său şi nu se simţi în 
siguranţă decât când văzu sosind, spre seară, o brigadă de 
poliţişti călări. Cei douăzeci şi cinci de oameni fură instalaţi 
în dependinţele fermei. 

Afluenţa curioşilor crescu în zilele următoare şi 
celebritatea Stelei Sudului depăşi curând graniţele 


districtului şi se răspândi până în oraşele cele mai 
îndepărtate. Ziarele coloniei consacrară articole peste 
articole descrierii dimensiunilor, formei, culorii şi strălucirii 
sale. Cablul telegrafic de la Durban se însărcina să 
transmită aceste amănunte, prin Zanzibar şi Aden, la 
început Europei şi Asiei, apoi celor două Americi şi 
Oceaniei. Fotografii solicitară onoarea de a fixa pe peliculă 
portretul minunatului diamant. 

Desenatori speciali veniră, trimişi de ziare ilustrate, să-i 
reproducă imaginea. În fine, fu un eveniment pentru lumea 
întreagă. 

La toate acestea se adaugă legenda. Printre mineri 
circulau poveşti fantastice despre proprietăţile miraculoase 
ce i se atribuiau. Se spunea în şoaptă că o piatră neagră nu 
se putea să nu „aducă nenorocire”. Oameni cu experienţă 
dădeau din cap, declarând că preferau să vadă această 
piatră a diavolului la Watkins, decât la ei acasă. Clevetirile şi 
chiar calomniile, însoţitoare inerente ale celebrităţii, nu i-au 
lipsit nici Stelei Sudului - care, fireşte, nu le lua în seamă şi 
continua să reverse... torente de lumină asupra hulitorilor 
obscuri! 

Dar nu la fel se petreceau lucrurile cu John Watkins, pe 
care aceste trăncăneli îl exasperau. 1 se părea ca ele scad 
ceva din valoarea pietrei şi le resimțea ca pe nişte insulte 
personale. De când guvernatorul coloniei, ofiţerii din 
garnizoanele vecine, magistraţii, funcţionarii, toate 
corpurile constituite veniseră să aducă omagiul lor 
bijuteriei sale, el considera aproape un sacrilegiu 
comentariile uşuratice pe care unii îşi permiteau să le facă. 

Aşa că, pentru a reacţiona împotriva acestor născociri, cât 
şi pentru a-şi satisface gustul de petrecere, hotări să se dea 
un mare banchet în onoarea acestui scump diamant pe care 
socotea să-l transforme în bani - orice-ar fi putut spune 
Cyprien şi oricât de mare ar fi fost voinţa fiicei sale de a-l 
păstra ca atare. 


Atât de mare este influenţa stomacului asupra părerilor 
multor oameni, încât vestea banchetului a fost de ajuns ca 
să modifice de pe o zi pe alta opinia publică în tabăra de la 
Vandergaart. Oamenii care se arătaseră cei mai răuvoitori 
faţă de Steaua Sudului îşi schimbară subit tonul, spunând 
că, la urma urmei, această piatră era cu totul nevinovată de 
reaua influenţă ce i se atribuia şi solicitară cu umilinţă o 
invitaţie la John Watkins. 

În bazinul Vaal-ului, avea să se vorbească multă vreme 
despre acest zaiafet. În ziua aceea erau optzeci de invitaţi, 
aşezaţi la masa sub un cort ridicat în prelungirea uneia din 
laturile holului, al cărui perete fusese dărâmat anume 
pentru această împrejurare. Un „baron regal” sau friptura 
colosală, făcută dintr-o spinare de bou, ocupa centrul 
mesei, având de o parte şi de alta berbeci întregi şi toate 
felurile de vânat din ţinut. Munţi de legume şi fructe, 
butoaie de bere şi de vin, desfăcute şi aşezate unele peste 
altele din loc în loc, completau peisajul acestui banchet cu 
adevărat pantagruelic. 

Steaua Sudului, tronând pe soclul ei, înconjurată de 
lumânări aprinse, prezida, în spatele lui John Watkins, 
sărbătoarea dată în onoarea ei. 

Serviciul era asigurat de douăzeci de cafri, angajaţi 
anume, sub conducerea lui Matakit, care se oferise să-i 
dirijeze - cu încuviințarea stăpânului său. 

Erau prezente, în afară de brigadă de poliţie, căreia 
domnul Watkins ţinuse să-i mulţumească astfel pentru paza 
sa, toate persoanele de seamă din tabăra şi din împrejurimi: 
Mathys Pretorius, Nathan, James Hilton, Annibal Pantalacci, 
Friedel, Thomas Steel şi alţi cincizeci. 

Până şi animalele fermei - boii, câinii şi mai ales struţii 
domnişoarei Watkins - luau parte la sărbătoare, venind să 
cerşească resturile festinului. 

Alice, aşezată în faţa tatălui său, la celălalt capăt al mesei, 
făcea onorurile cu graţia sa obişnuită, dar nu fără o tristeţe 


ascunsă, cu toate că înţelegea foarte bine motivul absenței 
lui Cyprien Mere şi a lui Jacobus Vandergaart. 

Tânărul inginer evitase totdeauna, pe cât cu putinţă, 
societatea unor Friedel, Pantalacci şi a altora asemeni lor. 
De altfel, de când îi reuşise experienţa, le cunoştea 
intenţiile puţin binevoitoare şi chiar amenințările împotriva 
descoperitorului metodei de fabricaţie artificială, care 
putea să-i lase săraci lipiţi. În consecinţă, se abţinuse să 
apară la petrecere. Cât despre Jacobus Vandergaart, John 
Watkins făcuse numeroase demersuri pentru a încerca o 
împăcare, dar el respinsese cu răceală aceste tentative. 

Banchetul se apropia de sfârşit. Dacă avusese loc în cea 
mai mare ordine, asta se datora prezenţei domnişoarei 
Watkins, care impusese o anumită reţinere celor mai 
grosolani comeseni, cu toate că Mathys Pretorius servise ca 
totdeauna drept ţintă glumelor proaste ale lui Annibal 
Pantalacci. Acesta îi trimitea nenorocitului bur cele mai 
uluitoare înştiinţări: un foc de artificii avea să fie tras sub 
masă; nu se aştepta decât retragerea domnişoarei Watkins, 
pentru a-l condamna pe cel mai gras dintre cei de faţă să 
bea, una după alta, douăsprezece sticle de gin; era vorba că 
sărbătoarea să se termine printr-o mare încăierare şi o 
bătălie generală cu revolverele! 

Dar fu întrerupt de John Watkins care, în calitate de 
preşedinte al banchetului, bătea în masă cu mânerul 
cuţitului, pentru a anunţa toasturile tradiţionale. 

Se făcu linişte. Amfitrionul, ridicându-se cât era de înalt, 
îşi sprijini degetele mari ale mâinilor de marginea fetei de 
masa şi-şi începu scurtă cuvântare cu o voce cam neclară, 
din pricina prea numeroaselor libaţii. 

Spuse că această zi va rămâne cea mai mare amintire a 
vieţii sale de miner şi de colonist! După ce trecuse prin 
încercările cunoscute în tinereţe, era o bucurie de neuitat 
să se vadă acum, în această bogată ţară a Griqualand-ului, 
înconjurat de optzeci de prieteni, reuniți pentru a sărbători 
cel mai mare diamant din lume! E adevărat că, mâine chiar, 


unul dintre onorabilii comeseni care îl înconjurau putea 
găsi o piatră şi mai mare! În asta consta atracţia şi poezia 
vieţii de miner! (Vie aprobare.) Această fericire, el o dorea 
în mod sincer oaspeţilor săi! (Surâsuri, aplauze.) El credea 
chiar că poate afirma că numai acela era greu de mulţumit 
care, în locul lui, nu s-ar declara satisfăcut! În concluzie, îi 
invită pe oaspeţii săi să bea pentru prosperitatea 
Griqualand-ului, pentru menţinerea preţului pe pieţele 
diamantelor - cu toată concurenţa, oricare ar fi fost ea - în 
sfârşit, pentru călătoria fericită pe care Steaua Sudului 
avea s-o întreprindă pentru aduce, întâi la Cape Town, pe 
urmă în Anglia, strălucirea splendorii ei! 

— Dar nu înseamnă un pericol să trimiţi la Cape Town o 
piatră de o asemenea valoare? Întreba Thomas Steel. 

— Oh! Va fi bine păzită! Răspunse domnul Watkins. 
Destule diamante au călătorit în aceste condiţii şi au ajuns 
cu bine la destinaţie! 

— Chiar şi cel al domnului Durieux de Sancy, zise Alice şi 
totuşi, fără devotamentul servitorului sau... 

— Eh, ce i s-a întâmplat atât de extraordinar? Întrebă 
James Hilton. 

— lată povestea, răspunse Alice, fără să se lase rugată: 
„Domnul de Sancy era un gentilom francez de la curtea lui 
Henric al III-lea. El avea un diamant vestit, purtând şi astăzi 
numele proprietarului sau. În paranteză fie spus, acest 
diamant mai avusese numeroase aventuri. Aparţinuse, 
printre altele, lui Carol Temerarul, care îl avea asupra sa 
când a fost omorât sub zidurile oraşului Nancy. Un soldat 
elveţian găsi piatra, cercetând cadavrul ducelui de 
Bourgogne şi o vându cu un florin unui biet preot, care o 
ceda unui evreu pentru cinci sau şase florini. În epoca în 
care piatră era în mâinile domnului de Sancy, tezaurul regal 
se afla la mare ananghie şi domnul de Sancy consimţi să 
pună diamantul amanet pentru a împrumuta regelui suma 
primită. Cămătarul se găsea la Metz. Trebuia deci să 
încredinţeze unui servitor bijuteria, pentru a i-o duce acolo. 


— Nu vă temeţi că acest om va fugi în Germania? 

— Sunt sigur de el! 

În ciuda acestei asigurări, nici omul, nici diamantul n-au 
ajuns la Metz. Curtea nu pierdu prilejul de a-şi bate joc de 
domnul de Sancy. 

— Sunt sigur de servitorul meu, repeta el. Probabil că a 
fost ucis! Şi într-adevăr, căutându-l, i s-a găsit cadavrul în 
şanţul unui drum. 

— Deschideţi-i abdomenul! Zise domnul de Sancy. 
Diamantul trebuie să fie înăuntru! Îl ascultară şi afirmaţia 
lui se dovedi întemeiată. Umilul erou, căruia istoria nici 
măcar nu i-a păstrat numele, fusese credincios până şi după 
moarte datoriei şi onoarei, punând în umbra prin 
strălucirea faptei sale, cum a zis un vechi cronicar, 
strălucirea şi calitatea bijuteriei pe care o ducea cu el”. Aş fi 
foarte surprinsă, adaugă Alice, terminându-şi povestirea, ca 
într-un caz asemănător Steaua Sudului să nu inspire acelaşi 
devotament în timpul călătoriei sale! 

O aclamaţie unanimă salută cuvintele domnişoarei 
Watkins, optzeci de braţe ridicară un număr egal de pahare 
şi toţi ochii se îndreptară în mod instinctiv spre cămin, 
pentru a aduce un omagiu incomparabilei pietre. 

Dar Steaua Sudului nu mai era pe soclul unde, adineauri 
încă, scânteia în spatele lui John Watkinst. 

Uimirea celor optzeci de feţe era atât de evidentă, încât 
amfitrionul se întoarse imediat pentru a vedea care e cauza 
ei. 

Abia constată lipsa pietrei că se şi prăbuşi în fotoliul său, 
ca lovit de trăsnet. 

Oaspeţii se grăbiră să-i dea ajutor, îi desfăcură cravata, îl 
stropiră cu apă... în sfârşit, îşi reveni din leşin. 

— Diamantul! Urlă el cu o voce asurzitoare. Diamantul! 
Cine a luat diamantul? 

— Domnilor, toată lumea rămâne pe loc! Zise şeful brigăzii 
de poliţie, ordonând ocuparea ieşirilor sălii. Toţi comesenii 
se priveau uluiţi sau îşi schimbau impresiile în şoaptă. Nu 


erau nici cinci minute de când cei mai mulţi dintre ei 
văzuseră, sau cel puţin credeau să fi văzut preţioasa piatră. 
Dar trebuia acceptata realitatea: diamantul dispăruse. 

— Cer ca toate persoanele prezente să fie percheziţionate 
înainte de a pleca! Propuse Thomas Steel, cu sinceritatea 
lui obişnuită. 

— Da! Da! Răspunse adunarea şi încuviințarea părea 
unanimă. Această propunere părea să-i dea un pic de 
speranţă lui John Watkins. 

Ofiţerul de poliţie îi aşeză pe toţi comesenii într-o parte a 
sălii şi începu prin a se supune el însuşi operaţiei cerute. Îşi 
întoarse buzunarele pe dos, îşi scoase pantofii, puse să-i fie 
cercetate hainele de cine voia. Apoi proceda la un examen 
analog al fiecărui om din brigada sa. La urmă, comesenii 
defilară unul câte unul prin faţa sa şi fură supuşi pe rând 
unei investigaţii minuţioase. 

Aceste cercetări nu dădură însă nici un rezultat. 

Toate colţurile şi ungherele sălii banchetului fură 
scormonite cu cea mai mare grijă. Nu se găsi nici urmă de 
diamant. 

— Rămân cafrii care-au servit la masă! Spuse ofiţerul de 
poliţie, care nu voia să se dea bătut. 

— E limpede! Cafrii l-au luat! Fu răspunsul. Sunt destul de 
hoţi pentru asta! 

Bieţii oameni ieşiseră totuşi puţin înainte de toastul lui 
John Watkins, îndată ce nu mai fusese nevoie de serviciile 
lor. Stăteau pe vine, afară, în cerc, în jurul unui foc mare 
aprins în curte şi, după ce mâncaseră bucatele rămase de la 
banchet, pregăteau în felul lor un concert, după moda din 
ţara cafrilor. Chitare făcute din tigve, fluiere în care se sufla 
cu nasul, tam-tam-uri de toate felurile începuseră acel 
talmeş-balmeş sonor care precede orice mare manifestare 
muzicală a indigenilor din Africa de Sud. 

Cafrii nici măcar nu ştiau exact ce s-a petrecut, când îi 
aduseră în sala pentru a le percheziţiona putinele veşminte. 


Înţeleseră doar că era vorba de furtul unui diamant de 
mare preţ. 

Ca şi cercetările precedente, nici acestea n-au fost utile şi 
fructuoase. 

— Dacă hoţul se afla printre aceşti cafri - şi trebuie să fie! 
— A avut de zece ori timpul necesar pentru a ascunde la 
loc sigur obiectul furat! Observa foarte judicios unul dintre 

comeseni. 

— Evident, zise ofiţerul de poliţie şi nu exista poate decât 
un singur mijloc de a-l face să se denunțe şi anume, să ne 
adresăm unui ghicitor din rasa lui. Încercarea reuşeşte 
uneori... 

— Dacă permiteţi, zise Matakit, care era acolo cu ceilalţi, 
pot face eu experienţa! 

Oferta fu imediat acceptată şi comesenii se aşezară în 
jurul cafrilor; apoi Matakit, obişnuit cu acest rol de ghicitor, 
se pregăti să-şi înceapă ancheta. 

Începu prin a trage pe nări două sau trei prize de tabac 
dintr-o tabacheră de corn care nu-l părăsea niciodată. 

— Voi face acum proba nuieluşelor! Spuse el după această 
operaţie preliminară. Se duse să caute într-un tufiş vecin 
douăzeci de vergi pe care le măsură foarte exact şi le tăie 
astfel, ca să fie de o lungime egală, adică de vreo 12 degete 
englezeşti9. Apoi le împărţi cafrilor aşezaţi în rând, după ce 
pusese una de o parte, pentru el. 

— Vă veţi duce unde vreţi timp de un sfert de oră, le spuse 
pe un ton solemn şi nu vă veţi întoarce decât atunci când 
veţi auzi tam-tam-ul! Dacă hoţul se afla printre voi, nuieluşa 
lui va fi mai lungă cu trei degete! 

Cafrii plecară care încotro, foarte vizibil impresionați de 
acest mic discurs, ştiind bine că, datorită procedeelor 
sumare ale justiţiei din Griqualand, erai repede prins şi, 
fără a avea timp să te aperi şi mai repede încă spânzurat. 

Cât despre comeseni, care urmăriseră cu interes 
amănuntele acestei înscenări, se grăbiră să o comenteze, 
fiecare în sens diferit. 


— Hoţul nu se va întoarce, dacă se afla printre aceşti 
oameni! Obiectă unul. 

— Ei bine, chiar acest fapt îl va trăda! Răspunse celălalt. 

— Aş! Va fi mai şiret decât Matakit şi se va mulţumi să 
scurteze cu trei degete nuieluşa sa, ca să scape de lungirea 
de care se teme! 

Probabil că asta spera şi ghicitorul şi tocmai această 
scurtare nefericită va fi suficientă pentru a-l denunța pe 
vinovat! 

Între timp, cele cincisprezece minute trecuseră şi Matakit, 
lovind brusc tam-tam-ul, îi rechema pe suspecți. 

Reveniră toţi până la unul, se aşezară la rând în faţa lui şi-i 
dădură nuieluşele. 

Matakit le luă, forma un mănunchi din ele şi le găsi pe 
toate perfect egale. Era gata să le pună la o parte şi să 
declare încercarea concludentă pentru onoarea 
compatrioţilor săi, când se răzgândi şi compară nuieluşele 
cu cea pe care o păstrase. 

Toate erau mai scurte cu trei degete! 

Bieţii oameni crezuseră că e prudent să ia această măsură 
de prevedere împotriva unei lungiri care, în minţile lor 
superstiţioase, putea foarte bine să se producă. Acest fapt 
nu indică o conştiinţă perfect curată şi, fără îndoială, toţi 
furaseră vreun diamant în timpul zilei. 

Un hohot de râs general întâmpină acest rezultat 
neaşteptat. Matakit, cu ochii plecaţi, părea cum nu se poate 
mai umilit că un procedeu, a cărui eficacitate o 
demonstrase adesea în kraal-ul sau, devenise atât de 
ineficace în viaţă civilizată. 

— Domnule, nu ne rămâne decât să ne recunoaştem 
neputinţă! Zise atunci ofiţerul de poliţie, salutându-l pe 
John Watkins care rămăsese în fotoliul său, zdrobit de 
deznădejde. Poate vom fi mai norocoşi mâine, promițând o 
mare recompensă oricui ne va putea pune pe urmele 
hoţului! 


— Hoţul! Strigă Annibal Pantalacci. Şi de ce n-ar fi chiar 
cel căruia i-aţi dat sarcina să-i judece pe semenii săi? 

— Ce vreţi să spuneţi? Întreba ofiţerul de poliţie. 

— E vorba de acest Matakit care, jucând rolul ghicitorului, 
a putut spera să înlăture bănuielile! În clipa aceea, dacă 
cineva s-ar fi întors spre el, l-ar fi putut vedea pe Matakit 
făcând o strâmbătură ciudată, părăsind repede sala şi 
fugind spre coliba lui. 

— Da! Continuă napolitanul. Era dintre aceia care au 
servit la masă! E un şmecher, un ticălos, la care domnul 
Mere ţine, nu se ştie pentru ce! 

— Matakit e cinstit, răspund pentru el! Strigă miss 
Watkins, gata să-l apere pe servitorul lui Cyprien. 

— Ei! Ce ştii tu despre el? Replică John Watkins. Da! E în 
stare să fi pus mâna pe Steaua Sudului! 

— Nu poate fi departe! Reluă ofiţerul de poliţie, într-un 
minut va fi percheziţionat! Dacă diamantul e la el, va primi 
tot atâtea lovituri de bici câte carate are piatra şi, dacă nu 
va muri, va fi spânzurat după a patru sute treizeci şi doua 
lovitură! 

Miss Watkins tremura de teamă. Ioţi aceşti oameni, pe 
jumătate sălbatici, aplaudau groaznica sentinţă a ofițerului 
de poliţie. Dar cum să reţii aceste naturi brutale, lipsite de 
remuşcări şi de milă? 

După un minut, domnul Watkins şi oaspeţii săi erau în fata 
colibei lui Matakit, a cărei uşa fu spartă. Matakit nu se mai 
afla acolo şi-l aşteptară zadarnic toată noaptea. A doua zi 
dimineaţă încă nu se întorsese şi nu mai încăpea îndoială că 
părăsise Vandergaart-Kopje. 

XII. 

PREGĂTIRI DE PLECARE. 

Dimineaţa, când Cyprien Mere află ce se petrecuse în 
ajun, în timpul banchetului, prima sa reacţie fu să 
protesteze împotriva gravei acuzaţii aduse servitorului său. 
Nu putea admite că Matakit era autorul unui asemenea 
furt, împărtăşind îndoiala Alicei în această privinţă. Mai 


degrabă i-ar fi bănuit pe Annibal Pantalacci, herr Friedel, 
Nathan sau pe oricare altul, care nu-i păreau demni de 
încredere! 

Totuşi, era puţin probabil ca un european sa fi fost vinovat 
de această crimă. Pentru toţi cei care nu-i cunoşteau 
originea, Steaua Sudului era un diamant natural şi, în 
consecinţă, avea o asemenea valoare, încât era foarte greu 
să-l înstrăinezi. 

„Şi cu toate acestea, repeta pentru sine Cyprien, nu e 
posibil să fie Matakit!” 

Dar tot atunci îşi aducea aminte de unele furturi pe care 
cafrul le săvârşise chiar fiind în serviciul său. Cu toate 
admonestările stăpânului, împins de natură sa - cu vederi 
foarte largi în privinţa deosebirii dintre ce-i al tău şi ce-i al 
meu - el nu se putuse dezbăra de aceste obiceiuri 
condamnabile. E adevărat că nu şterpelea decât obiecte de 
mică valoare; dar nu era nevoie de mai mult pentru a-i 
stabili un mic cazier judiciar, care nu era în favoarea lui. 

De altfel, trebuia să se ţină seama de prezenţa cafrului în 
sala banchetului, când diamantul dispăruse ca prin farmec; 
apoi, de faptul că nu mai fusese găsit în coliba lui, după 
scurt timp; în sfârşit, de fuga lui, prea explicabila poate, 
căci nu se mai îndoia nimeni că părăsise ţinutul. 

În adevăr, Cyprien aşteptă zadarnic toată dimineaţa ca 
Matakit să apară, neputând crede încă în vinovăția 
servitorului sau; dar servitorul nu se întoarse. 

Se constată chiar că sacul conţinând economiile sale şi 
câteva obiecte sau unelte, necesare unui om care are de 
gând să traverseze regiunile aproape pustii ale Africii 
Australe, dispăruse din colibă. Îndoiala nu mai era deci 
posibilă. 

Pe la ora zece, tânărul inginer, întristat poate mai mult de 
purtarea lui Matakit decât de pierderea diamantului, se 
duse la ferma lui John Watkins. 

Acolo îi găsi ţinând mare sfat, pe fermier, Annibal 
Pantalacci, James Hilton şi Friedel. În momentul când 


apăru, Alice, care-l văzuse venind, intră de asemenea în 
sală, unde tatăl şi cei trei obişnuiţi ai casei discutau cu mare 
însufleţire despre ce era de făcut ca să reintre în posesia 
diamantului furat. 

— Să fie urmărit! Strigă John Watkins, în culmea furiei. Să 
fie prins şi, dacă diamantul nu este asupra lui, să i se 
deschidă pântecul, pentru a se vedea dacă nu l-a înghiţit! 
Ah, fata mea, bine-ai făcut ieri că ne-ai povestit întâmplarea 
aceea! O să căutăm piatra până şi în măruntaiele acestui 
ticălos! 

— Dar vai, interveni Cyprien pe un ton glumeţ, care nu 
plăcu de loc fermierului, ca să înghită o piatră de această 
mărime, ar trebui ca Matakit să aibă un stomac de struţ! 

— Oare stomacul unui cafru nu e în stare de orice, 
domnule Mere? Ripostă John Watkins. Mă mir că ţi se pare 
potrivit să râzi într-un asemenea moment şi de o asemenea 
problemă! 

— Nu râd, domnule Watkins! Răspunse foarte serios 
Cyprien. Dar, dacă regret acest diamant este numai pentru 
că mi-aţi permis să-l ofer domnişoarei Alice... 

— Şi vă sunt tot atât de recunoscătoare, domnule Cyprien, 
adaugă miss Watkins, ca şi cum ar mai fi încă în posesia 
mea! 

— Minte de femeie! Strigă fermierul. Tot atât de 
recunoscătoare ca şi cum ar fi în posesia ei, acest diamant 
fără pereche în lume! 

— În adevăr, nu e acelaşi lucru! Observă James Hilton. 

— Oh, de loc! Adaugă Friedel. 

— Dimpotrivă, este exact acelaşi lucru, ripostă Cyprien, 
deoarece, dacă am fabricat acest diamant, voi şti să fabric şi 
altul! 

— Oh, domnule inginer, zise Annibal Pantalacci, pe un ton 
foarte ameninţător la adresa tânărului, cred că aţi face bine 
să nu mai reîncepeţi experienţa dumneavoastră... în 
interesul Griqualand-ului... şi al dumneavoastră, de 
asemenea! 


— Adevărat, domnule? Replică Cyprien. Cred că nu e cazul 
să vă cer permisiunea în această privinţă! 

— Aţi şi găsit momentul să discutaţi despre asta! Strigă 
domnul Watkins. Parcă domnul Mere e sigur de reuşita unei 
noi încercări? Un al doilea diamant care ar ieşi din aparatul 
său ar avea culoarea, greutatea şi, în consecinţă, valoarea 
primului? Poate măcar garanta că va fabrica o altă piatră, 
chiar de o valoare mult mai mică? Ar îndrăzni să afirme că 
întâmplarea n-a jucat un mare rol în reuşita sa? 

Ceea ce spunea John Watkins era prea rezonabil pentru că 
tânărul inginer să nu fie simţitor la aceste argumente; ele 
corespundeau, de altfel, multor obiecţii pe care şi le 
adusese singur. Experienţa nu era perfect explicabilă, fără 
îndoială, prin datele chimiei moderne; dar întâmplarea nu 
intervenise oare, în mare măsură, în acest prim succes? Şi, 
dacă ar reîncepe, era sigur că va reuşi a doua oară? 

În aceste condiţii, trebuiau să pună mâna cu orice preţ pe 
hoţ şi, ceea ce era mai important încă, pe obiectul furat. 

— Nu s-a găsit nici o urmă a lui Matakit? Întrebă john 
Watkins. 

— Niciuna, răspunse Cyprien. 

— Au fost cercetate toate împrejurimile taberei? 

— Da şi cercetate bine! Răspunse Friedel. Ticălosul a 
dispărut, probabil în timpul nopţii şi e greu, ca să nu spun 
imposibil, de ştiut încotro s-a îndreptat! 

— Ofiţerul de poliţie a făcut o percheziţie în coliba lui? 
Reluă fermierul. 

— Da, răspunse Cyprien şi n-a găsit nimic care să-l pună 
pe urmele fugarului. 

— Ah! Strigă domnul Watkins, aş da cinci sute, chiar o mie 
de lire ca să fie prins! 

— vă înţeleg, domnule Watkins! Răspunse Annibal 
Pantalacci. Dar mi-e teamă că nu vom găsi niciodată nici 
diamantul, nici pe cel care l-a furat! 

— Cum aşa? 


— Pentru că odată pornit, relua Annibal Pantalacci, 
Matakit nu va fi atât de prost încât să se oprească în drum! 
Va trece Limpopo, se va înfunda în pustiu, va merge până la 
Zambezi, sau până la lacul Tanganyka, până la boşimani 
dacă va fi nevoie! 

Vorbind astfel, vicleanul napolitan îşi mărturisea oare în 
mod sincer gândul? Nu voia numai să împiedice urmărirea 
lui Matakit, cu scopul de a-şi rezerva această sarcină? lată 
ce se întreba Cyprien, observându-l. 

Dar domnul Watkins nu era omul care să abandoneze 
partida, numai pentru că ar fi fost greu de jucat, în adevăr, 
ar fi sacrificat întreaga sa avere pentru a reintra în posesia 
acestei pietre incomparabile şi ochii lui nerăbdători, plini de 
furie, priveau pe fereastra deschisă până la marginile 
înverzite ale Vaal-ului, ca şi cum ar fi sperat să-l zărească pe 
fugar la liziera lui! 

— Nu, strigă el, asta nu poate rămâne aşa! Îmi trebuie 
diamantul meu! Acest netrebnic trebuie să fie prins! Ah, 
dacă n-aş suferi de gută, garantez că asta n-ar dura mult! 

— Tata! Exclamă Alice, încercând să-l liniştească. 

— Să vedem, cine îşi ia această sarcină? Strigă John 
Watkins, aruncând o privire în jurul său. Cine vrea să 
pornească în urmărirea cafrului? Vă dau cuvântul meu ca 
recompensă va fi pe măsura succesului. Şi, cum nimeni nu 
spunea nimic, continuă: 

— Iată, domnilor, sunteţi aici patru tineri care doriţi mâna 
fiicei mele! Ei bine, prindeţi-mi-l pe acel om cu diamantul 
meu (spunea acum „diamantul meu”) şi, pe onoarea lui 
Watkins, fiica mea va fi a aceluia care mi-l va aduce! 

— Primesc! Strigă James Hilton. 

— De acord! Declară Friedel. 

— Cine n-ar vrea să încerce să câştige un premiu atât de 
preţios? Murmură Annibal Pantalacci, cu un rânjet. 

Alice, roşie la faţă, profund umilită de a se vedea aruncată 
ca miza a unei asemenea partide şi asta în prezenta 


tânărului inginer, încerca zadarnic să-şi ascundă 
stinghereală. 

— Miss Watkins, îi zise Cyprien în şoaptă, înclinându-se 
respectuos înaintea ei, aş intra şi eu în joc, dar o pot face 
fără permisiunea dumneavoastră? 

— O aveţi, împreună cu urările mele cele mai sincere, 
domnule Cyprien! Răspunse ea cu ardoare. 

— Atunci, sunt gata să merg până la capătul lumii! Strigă 
Cyprien, întorcându-se spre John Watkins. 

— Pe legea mea, s-ar putea să nu fiţi departe de adevăr, 
zise Annibal Pantalacci, fiindcă Matakit o să ne poarte mult 
pe drumuri! După cum cred că a alergat, mâine va fi la 
Potchefstrom şi va ajunge în partea de sus a ţării, mai 
înainte chiar ca noi să ne fi părăsit cabanele! 

— Şi cine ne împiedică să plecăm azi... imediat? Întreba 
Cyprien. 

— Oh, nu eu! N-aveţi decât, dacă vă îndeamnă inima! 
Replică napolitanul. Dar, în ceea ce mă priveşte, n-am să mă 
lansez într-o acţiune fără şanse de succes! Un car bun, cu o 
duzină de boi de jug şi doi căi de călărie, e minimum 
necesar pentru o expediţie dificilă, ca aceea pe care o 
prevăd. Şi astea nu se găsesc decât la Potchefstrom! 

Oare de astă dată, Annibal Pantalacci vorbea serios? Oare 
nu urmărea doar să-şi descurajeze rivalii? Răspunsul 
afirmativ ar fi fost îndoielnic. Neîndoielnic însă era faptul că 
avea perfectă dreptate. Fără asemenea mijloace de 
locomoţie, fără aceste resurse, ar fi fost o nebunie să încerci 
să pătrunzi în nordul Griqualand-ului! 

Totuşi, un echipaj cu boi - Cyprien ştia asta - costa pe 
puţin opt-zece mii de franci şi el nu avea nici patru mii. 

— O idee! Zise deodată James Hilton care, în calitatea sa 
de „africander” de origine scoțiană, avea o puternică 
aplecare spre economii. De ce să nu ne asociem toţi patru 
pentru această expediţie? Şansele fiecăruia ar rămâne 
egale şi cel puţin cheltuielile ar fi împărţite! 

— Mi se pare just, spuse Friedel. 


— Primesc, răspunse fără să ezite Cyprien. 

— În acest caz, observa Annibal Pantalacci, va trebui 
convenit ca fiecare îşi va păstra independenta şi vă fi liber 
să-i părăsească pe ceilalţi, în momentul când va socoti util 
să încerce să-l ajungă pe fugar. 

— Asta e de la sine înţeles! Răspunse James Hilton. Ne 
asociem pentru cumpărarea carului, boilor şi proviziilor, 
dar fiecare va putea să se desprindă, când va găsi cu cale s- 
o facă! Şi cu atât mai bine pentru cel ce va atinge ţinta cel 
dintâi! 

— De acord! Răspunseră Cyprien, Annibal Pantalacci şi 
Friedel. 

— Când plecaţi? Întreba John Watkins, căruia această 
combinaţie îi împătrea şansele de a reintra în posesia 
diamantului. 

— Mâine, cu diligenţa de Potchefstrom, răspunse Friedel. 
N-avem cum să ajungem înaintea ei. 

— De acord! 

În acest timp, Alice îl luase pe Cyprien la o parte şi-l 
întreba dacă crede într-adevăr ca Matakit putea fi autorul 
unui asemenea furt. 

— Miss Watkins, îi răspunse tânărul inginer, trebuie să 
mărturisesc că toate aparențele sunt împotriva lui, de 
vreme ce a fugit! Dar ceea ce mi se pare sigur, este că acest 
Annibal Pantalacci are aerul unui domn care ar putea spune 
multe despre dispariţia diamantului! Ce mutră de 
nemernic... şi ce asociat remarcabil voi avea! Eh, la război 
ca la război! La urma urmei, tot e mai bine să-l am lângă 
mine şi să-i pot supraveghea mişcările, decât să-l las să 
acţioneze separat şi după placul sau! 

Cei patru pretendenți îşi luară curând rămas bun de la 
John Watkins şi de la fiica sa. Cum era firesc în asemenea 
împrejurări, salutul de despărţire fu scurt şi se mărgini la o 
strângere de mină. Ce-şi puteau spune aceşti rivali, care 
plecau împreună, dorindu-şi reciproc să se ducă la naiba? 


Întorcându-se acasă, Cyprien îi găsi pe Li şi pe Bardik. 
Tânărul cafru se arătase totdeauna foarte zelos, de când îl 
luase în serviciul său. Acum stătea de vorbă cu chinezul în 
pragul uşii. Inginerul îi anunţă că urma să plece în 
compania lui Friedel, James Hilton şi Annibal Pantalacci, ca 
să-l urmărească pe Matakit. 

Amândoi schimbară atunci o privire - una singură; apoi, 
apropiindu-se, fără un cuvânt în legătură cu ceea ce 
gândeau despre fugar, îi spuseră: 

— Tăicuţule, ia-ne cu tine, te rugam stăruitor! 

— Să vă iau cu mine? Şi de ce, mă rog? 

— Ca să-ţi preparăâm cafeaua şi mesele, zise Bardik. 

— Ca să-ţi spălăm rufăria, adaugă Li. 

— Şi să împiedicăm oamenii răi să-ţi facă vreun rău! 
Continuară, ca înţeleşi. Cyprien îi privi, recunoscător. 

— Fie, răspunse, vă iau pe amândoi, dacă ţineţi atâta! 

Apoi se duse să-şi ia rămas bun de la bătrânul Jacobus 
Vandergaart care, fără a aproba sau dezaproba faptul că 
Cyprien se asociase acestei expediţii, îi strânse mâna 
cordial, urându-i călătorie bună. 

A doua zi dimineaţa, pe când se îndrepta, urmat de cei doi 
servitori credincioşi, către tabăra Vandergaart, pentru a lua 
diligenţa de Potchefstrom, tânărul inginer îşi ridică ochii 
spre ferma Watkins, încă adâncită în somn. 

Era o iluzie? I se păru că vede în dreptul perdelei de 
muselina albă a unei ferestre o siluetă gingaşă care, în timp 
ce el se depărta, îi făcea un ultim semn de adio. 

XIII. 

STRĂBĂTÂND TRANSVAAL-UL. 

Ajungând la Potchefstrom, cei patru călători aflară că un 
tânăr cafru - ale cărui semnalmente erau cele ale lui 
Matakit - trecuse în ajun prin oraş. Era o împrejurare 
fericită pentru succesul expediției lor. Dar urmărirea avea 
să dureze mult, fără îndoială, pentru că fugarul îşi 
procurase acolo o trăsurică uşoară cu două roţi, trasă de un 
struţ şi avea să fie greu să-l ajungă din urmă. 


În adevăr, nu exista alergători mai buni, mai rezistenți şi 
mai rapizi decât aceste păsări. Trebuie adăugat că struţii de 
ham sunt foarte rari, chiar în Griqualand, căci se dresează 
greu. Din această cauză, Cyprien şi însoțitorii săi nu mai 
găsiră alţii la Potchefstrom. 

Or, în aceste condiţii - după cum se putu constata - 
Matakit îşi urmă drumul spre nord, cu un echipaj care ar fi 
ţinut piept la zece cai. 

Nu le rămânea decât să pornească în urmărirea lui, cât 
mai repede posibil. E drept că fugarul avea un mare avans 
şi avantajul unei viteze mult superioare celei a modului de 
locomoţie pe care adversarii săi urmau să-l adopte. Dar 
forţele unui struţ au anumite limite. Matakit va fi silit să se 
oprească şi poate să piardă timp... în cel mai rău caz, îl vor 
ajunge la capătul călătoriei sale. 

Cyprien avu curând ocazia să se felicite că i-a luat pe Li şi 
pe Bardik, când se puse problema să se echipeze în vederea 
expediției. Nu e o treabă uşoară să alegi cu discernământ 
obiectele ce puteau fi cu adevărat utile. Nimic nu poate 
înlocui experienţa deşertului. Degeaba era Cyprien foarte 
priceput la calculul diferenţial şi integral, dacă nu cunoştea 
ABC-ul vieţii din Veld, al vieţii pe „trek”, sau pe urmele 
roţilor carului, cum se spune acolo. Iar însoțitorii săi nu 
numai că nu păreau să-l ajute cu sfaturile lor, dar aveau mai 
degrabă tendinţa de a-l induce în eroare. 

În privinţa carului, acoperit cu o prelată impermeabilă, a 
boilor de jug şi a diferitelor provizii, lucrurile merseră 
destul de bine. Interesul comun le impunea să le aleagă cu 
chibzuinţă şi James Hilton se achita de minune de această 
sarcină. Dar nu era acelaşi lucru cu ceea ce rămânea la 
latitudinea fiecăruia - cumpărarea unui cal, de exemplu. 

Cyprien pusese ochii, în târgul de vite, pe un frumos 
noaten de trei ani, plin de foc, pe care l-ar fi putut cumpăra 
cu un preţ moderat: îl încălecase şi, găsindu-l bine dresat, 
se pregătea să numere negustorului suma cerută, când 
Bardik îl lua la o parte şi-i spuse: 


— Cum, tăicuţule, vrei să cumperi calul ăsta? 

— Desigur, Bardik! E cel mai frumos din câţi am găsit 
vreodată, la un asemenea preţ! 

— N-ar trebui să-l iei, chiar de ţi l-ar da în dar! Răspunse 
tânărul cafru. Acest cal n-ar rezista nici opt zile la călătoria 
prin Transvaal! 

— Ce vrei să spui? Îl întreba Cyprien. O faci pe ghicitorul 
cu mine? 

— Nu, tăicuţule, dar Bardik cunoaşte desertul şi te previne 
ca acest cal nu-i „sărat”. 

— Nu-i „sărat”? Vrei să mă faci să cumpăr un cal pus la 
saramură? 

— Nu, tăicuţule, asta înseamnă că n-a avut încă boala Veld- 
ului. O va avea curând şi, chiar dacă nu va muri, nu-l vei mai 
putea folosi! 

— Ah! Făcut Cyprien, foarte impresionat de avertismentul 
dat de servitorul său. Şi în ce consta această boală? 


— E o febră arzătoare, însoţită de tuse, răspunse Bardik. 
Trebuie să cumperi numai căi care au avut această boala - 
ceea ce se vede cu uşurinţa după aspect - deoarece, după 
ce au scăpat o dată, rar se îmbolnăvesc a doua oară! 

În faţa unei asemenea eventualităţi, nu se putea ezita. 
Cyprien suspenda imediat tratativele şi se duse să se 
informeze. 'Toţi îi confirmară ceea ce îi spusese Bardik. Era 
un fapt atât de notoriu în ţinut, încât nici nu se mai vorbea 
de el. 

Pus astfel în garda împotriva lipsei lui de experienţă, 
tânărul inginer deveni mai prevăzător şi îşi asigura sfaturile 
unui medic veterinar din Potchefstrom. 

Datorită intervenţiei acestui specialist, putu să-şi procure, 
în câteva ore, calul potrivit pentru o asemenea călătorie. 
Era un bătrân cal cenuşiu, numai piele şi oase, cu coada 
tăiată. Dar era destul să-l vezi, ca să fii sigur că acesta, cel 
puţin, fusese „sărat” şi că, cu toate că te zdruncina puţin 
când mergea la trap, valora evident mai mult decât 
înfăţişarea lui. Templar - aşa îl chema - se bucura în ţinut 
de o adevărată reputaţie în privinţa rezistenţei lui şi, 
imediat ce-l văzu, Bardik, care îşi câştigase dreptul de a fi 
consultat, se declara pe deplin satisfăcut. 

De altfel, cafrul avea să fie însărcinat în mod special cu 
conducerea atelajului, funcţie în îndeplinirea căreia Li îi 
fusese desemnat drept ajutor. 

Nu era cazul deci să se îngrijească de cai pentru ei, ceea 
ce Cyprien n-ar fi putut face niciodată, dat fiind preţul pe 
care trebuise să-l plătească pentru cumpărarea propriului 
său cal. 

Problema armelor nu era mai puţin delicată. Cyprien îşi 
alesese bine puştile, una cu ţeava lungă, ghintuită, sistem 
Martini-Henry şi o carabină Remington, nu prea elegante, 
dar având un tir precis şi reîncărcându-se rapid. Nu s-ar fi 
gândit însă niciodată, dacă chinezul nu i-ar fi dat ideea, să 
se aprovizioneze cu cartuşe cu glonţ explozibil. Crezuse de 
asemenea că-i ajung cinci-şase sute de încărcături de 


pulbere şi de plumb şi fu foarte surprins aflând că patru mii 
de focuri de fiecare armă era minimul cerut de prudenţă în 
această ţară a fiarelor şi a indigenilor numai puţin de 
temut. 

Cyprien trebui să mai ia două revolvere cu gloanţe 
explozibile şi-şi completă armamentul cu un minunat cuţit 
de vânătoare, care stătea de cinci ani în vitrina 
armurierului din Potchefstrom, fără să-i fi dat cuiva prin 
gând să-l cumpere. 

Tot Li insista să facă aceasta achiziţie, asigurându-l că 
nimic nu era mai folositor decât acest cuţit. De altfel, 
sarcina pe care şi-o lua de a întreţine personal tăişul şi 
lustrul acestei lame scurte şi late, destul de asemănătoare 
cu sabia-baionetă a infanteriei franceze, arăta încrederea 
lui în armele albe. 

Faimoasa ladă roşie îl însoțea şi acum pe prudentul chinez. 
Avea acolo, pe lângă o mulţime de cutii şi ingrediente 
misterioase, aproximativ şaizeci de metri de sfoară elastică 
şi subţire, dar strâns împletită, pe care mateloţii o numesc 
„de undiţă”. Şi dacă îl întrebai ce o să facă cu ea, răspundea 
evaziv: 

— Rufele nu trebuiesc întinse în deşert, ca şi aiurea? 

În douăsprezece ore, toate cumpărăturile erau terminate. 
Cearşafuri impermeabile, cuverturi de lână, ustensile de 
menaj, conserve, juguri, lanţuri, curele de schimb alcătuiau 
în partea din spate a carului, fondul de rezervă. Partea din 
faţă, umplută cu paie, trebuia să servească drept pat şi 
adăpost pentru Cyprien şi tovarăşii săi de călătorie. 

James Hilton se achitase foarte bine de mandatul primit şi 
părea să fi cumpărat foarte convenabil tot ce putea fi 
necesar asociaţiei. Era destul de mândru de experienţa lui 
de colonist. Aşa că, mai mult ca să-şi arate superioritatea 
decât din spirit de camaraderie şi-ar fi informat bucuros 
însoțitorii despre obiceiurile Veld-ului. 

Dar Annibal Pantalacci nu întârzie să-l oprească. 


— Ce nevoie ai să-i împărtăşeşti franţuzului cunoştinţele 
dumitale? Îi spuse el în şoaptă. Ţii atât de mult să-l vezi 
câştigând premiul cursei? În locul dumitale, aş păstra 
pentru mine ceea ce ştiu şi n-aş spune un cuvânt! 

Şi James Hilton replică, privindu-l pe napolitan cu o 
sinceră admiraţie: 

— Ceea ce îmi spui e foarte întemeiat... foarte întemeiat! 
lată o idee care nu mi-ar fi venit! 

Cyprien îl avertizase în mod loial pe Friedel despre ce 
aflase în legătură cu caii din ţinut, dar se lovi de o 
înfumurare şi o încăpățânare fără margini. Neamţul nu voia 
să audă nimic şi avea pretenţia să nu acţioneze decât după 
capul său. Cumpără deci calul cel mai tânăr şi mai înfocat 
pe care îl putu găsi - chiar acela la care renunţase Cyprien 
- şi se aproviziona mai ales cu unelte de pescuit, sub 
pretextul că în curând vor fi sătui de vânat. 

În fine, odată terminate aceste pregătiri, porniră la drum, 
caravana formându-se după cum urmează: în faţă, carul cu 
coviltir, tras de doisprezece boi roşcaţi şi negri, înainta, sub 
măiastra conducere a lui Bardik, care, când mergea pe 
lângă aceste animale robuste, cu ţepuşă în mână, când se 
instală în partea din faţă a carului, ca să se odihnească. 
Acolo, tronând lângă capră, se lăsa în voia zdruncinăturilor, 
fără a se mai îngriji de rest şi părând încântat de acest mod 
de locomoţie. Cei patru călăreţi veneau unul lângă altul, în 
ariergardă. Afară de cazurile când socoteau nimerit să se 
îndepărteze ca să împugşte o potârniche sau să cerceteze 
împrejurimile, aceasta trebuia să fie pentru multe zile 
ordinea aproape de neschimbat a micii caravane. 

După o scurtă deliberare, căzură de acord să se îndrepte 
spre izvoarele fluviului Limpopo. Ioate informaţiile tindeau 
să arate că Matakit trebuia să urmeze acest drum. În 
adevăr, el nu putea să procedeze altfel, dacă intenţiona să 
se îndepărteze cât mai repede de posesiunile britanice. 
Avantajul cafrului asupra celor ce-l urmăreau consta în 
cunoaşterea perfectă a locurilor şi în sprinteneala 


echipajului sau. Pe de o parte, el ştia desigur unde merge şi 
o lua pe drumul cel mai scurt, pe de alta, era convins că, 
datorită legăturilor sale în nordul ţării, va găsi pretutindeni 
sprijin şi protecţie, hrană şi adăpost chiar şi ajutoare, dacă 
era nevoie. 

Şi cine putea garanta că el n-avea să profite de influenţa 
sa asupra băştinaşilor, pentru a se întoarce împotriva celor 
ce-l urmăreau şi a-i ataca? Cyprien şi însoțitorii săi 
înțelegeau deci din ce în ce mai limpede necesitatea de a 
călători împreună şi de a se susţine reciproc în această 
expediţie, dacă voiau ca unul dintre ei să culeagă roadele. 

Transvaal-ul, care urma să fie străbătut de la sud la nord, 
este acea vastă regiune a Africii Meridionale - de cel puţin 
treizeci de mii de hectare - a cărei suprafaţă se întinde 
intre Vaal şi Limpopola apus de munţii Drakenberg, de 
colonia engleză Natal, de ţara zuluşilor şi de posesiunile 
portugheze. 

Colonizat în întregime de buri, vechii cetăţeni olandezi ai 
Coloniei Capului, care au dat, în cincisprezece sau douăzeci 
de ani, o populaţie agricolă de peste o sută de mii de albi, 
Transvaal-ul a stârnit, în chip firesc, pofta Marii Britanii. 
Astfel că ea l-a anexat în 1877 posesiunilor sale din Colonia 
Capului. Dar desele revolte ale burilor, care se 
încăpăţânează să rămână independenţi, fac îndoielnică 
soarta acestui frumos ţinut. 10 

EI este unul dintre cele mai plăcute şi mai fertile ţinuturi 
ale Africii şi, de asemenea, unul dintre cele mai sănătoase - 
şi asta explică, fără a justifica, atracţia pe care o exercită 
asupra redutabililor săi vecini. 

Minele de aur, descoperite acolo, au influenţat şi ele 
acţiunea politică a Angliei. 

Din punct de vedere geografic, este împărţit de obicei, cu 
buri cu tot, în trei regiuni principale: ţinutul înălțimilor, sau 
Hooge-Veld, ţinutul colinelor, sau Banken-Veld şi ţinutul 
mărăcinilor, sau Bush-Veld. 


Ţinutul înălțimilor este cel mai sudic. El este format din 
lanţurile de munţi care se îndepărtează de munţii 
Drakenberg, către apus şi miazăzi. Este districtul miner al 
Transvaal-ului, unde climatul este rece şi uscat ca în 
Oberland-ul Bernei. 

Banken-Veld-ul este mai ales un ţinut agricol. Întinzându- 
se la nord de Hooge-Veld, el adăposteşte în văile adânci, 
udate de cursuri de apă şi umbrite de arbori veşnic verzi, 
cea mai mare parte a populaţiei olandeze. 

În fine Bush-Veld-ul sau ţinutul mărăcinilor, prin excelenţă 
teren de vânătoare, se întinde în câmpii vaste până la 
malurile fluviului Limpopo, spre nord, prelungindu-se până 
la ţinutul cafrilor betşuani, spre apus. 

Plecaţi din Potchefstrom, situat în Banken-Veld, călătorii 
trebuiau să străbată mai întâi în diagonală cea mai mare 
parte a acestei regiuni, înainte de a ajunge în Bush-Veld şi 
de acolo, mai la nord, pe malurile fluviului Limpopo. 

Această parte a Transvaal-ului era cel mai uşor de 
străbătut. Se aflau încă într-un ţinut pe jumătate civilizat. 
Cele mai mari accidente se reduceau la o roată împotmolită 
sau la un bou bolnav. Rațele sălbatice, potârnichile, 
căprioarele se iveau din belşug pe drum, asigurându-le în 
fiecare zi prânzul şi masa de seara. Noaptea o petreceau de 
obicei în vreo fermă, ai cărei locuitori, izolaţi de restul lumii 
trei sferturi din an, îi primeau cu o bucurie sinceră pe 
oaspeţii ajunşi până la ei. 

Peste tot, burii erau aceiaşi - ospitalieri, amabili, 
dezinteresaţi. Eticheta ținutului cere, e adevărat, să li se 
ofere o plată pentru adăpostul pe care îl dau drumeţilor lor. 
Dar aceasta plată ei o refuză aproape întotdeauna şi chiar 
insistă la despărţire ca oaspeţii să primească făină, 
portocale, piersici uscate. Dacă li se lasă în schimb orice, un 
obiect de echipament sau de vânătoare, un bici, un lanţ de 
ceas, o pungă pentru pulbere, sunt încântați, oricât de mică 
ar fi valoarea acestor fleacuri. 


Aceşti oameni cumsecade duc o existentă destul de 
liniştită, în mijlocul vastelor singurătăţii. Ei trăiesc fără 
eforturi, din produsele turmelor lor; împreună cu servitorii 
hotentoţi sau cafri, cultivă exact atâta pământ cât le este 
necesar ca să obţină proviziile de grâne şi legume. 

Casele lor sunt construite foarte simplu, din pământ şi 
acoperite cu un strat gros de paie. Când ploaia face câte o 
breşă în pereţi, ceea ce se întâmplă destul de des, soluţia e 
la îndemână. Toată familia frământa lutul, din care prepara 
o grămadă mare; apoi, fete şi băieţi, luând câte un pumn 
din el, bombardează breşa, pe care o astupa repede. În 
interiorul acestor locuinţe se găsesc doar câteva mobile, 
scaune de lemn fără spetează, mese rudimentare, pături 
pentru cei mai în vârstă; copiii se mulţumesc să doarmă pe 
piei de oaie. 

Şi totuşi, arta îşi are locul său în aceste existenţe primitive. 
Aproape toţi burii sunt muzicanți, cânta din vioara sau din 
flaut. Le place la nebunie dansul şi nu cunosc obstacole şi 
oboseala când e vorba să se reunească - uneori venind de la 
douăzeci de leghe - pentru a se deda petrecerilor lor 
preferate. 

Fetele sunt modeste şi adesea foarte frumoase, în 
veşmintele lor simple de ţărance olandeze. Se mărita 
tinere, aducând ca zestre logodnicului lor doar o duzină de 
boi sau de capre, un car sau alte bunuri de acest fel. Soţul 
îşi ia sarcina să clădească locuinţa, să defrişeze mai multe 
pogoane de pământ în împrejurimi - şi iată întemeiată 
gospodăria. 

Burii trăiesc foarte mult şi nicăieri în lume nu sunt atât de 
mulţi centenari. 

Un fenomen ciudat, neexplicat încă, este obezitatea de 
care suferă aproape toţi, când ajung la maturitate şi care 
atinge proporţii extraordinare. Dealtfel, sunt foarte înalţi şi 
această particularitate îi caracterizează pe coloniştii de 
origine franceză sau germană, ca şi pe cei olandezi... 


Călătoria continua fără incidente. Se întâmplă rar că 
expediţia să nu aibă veşti despre Matakit, chiar de la ferma 
la care se oprea în fiecare seară. Peste tot fusese văzut 
trecând, tras cu repeziciune de struţul lui, la început cu un 
avans de două sau trei zile, apoi de cinci sau şase, apoi de 
şapte sau opt. Evident, erau pe urmele lui; dar, de 
asemenea foarte evident, el câştiga teren. 

Cei patru urmăritori erau totuşi siguri că-l vor ajunge. 
Fugarul se va opri până la urma undeva. Prinderea lui nu 
era decât o chestiune de timp. 

Aşa ca Cyprien şi însoțitorii săi nu-şi făceau prea multe 
griji. Începură, puţin câte puţin să se consacre ocupaţiilor 
preferate. Tânărul inginer strângea mostre de roci. Friedel 
pretindea că recunoaşte, numai după caracterele lor 
exterioare, proprietăţile plantelor pe care le colecţiona. 
Annibal Pantalacci îi persecuta pe Bardik sau pe Li şi reuşea 
să facă să i se ierte răutăţile, pregătind în timpul haltelor 
macaroane delicioase. James Hilton luase asupra sa 
aprovizionarea caravanei cu vânat; nu trecea o jumătate de 
zi fără a împuşca o duzină de potârnichi, o grămadă de 
prepeliţe, câteodată un mistreţ sau o antilopă. 

Etapa cu etapă, ajunseră astfel în Bush-Veld. Curând, 
fermele deveniră mai rare şi apoi dispărură. Se aflau la 
limitele extreme ale civilizaţiei. 

Cu începere din acest punct, trebuiră să-şi organizeze 
tabăra în fiecare seară, să aprindă focuri mari, în jurul 
cărora oameni şi animale se aşezau să doarmă, făcând de 
gardă pe rând. 

Peisajul capăta un aspect din ce în ce mai sălbatic. Câmpii 
de nisip gălbui, desişuri de tufe spinoase, din loc în loc 
pârâuri mărginite de smârcuri, urmau după văile verzi ale 
Banken-Veld-ului. Uneori trebuiau să facă un înconjur ca să 
evite o adevărată pădure de „thorn trees”, sau arbori cu 
spini. Sunt arbuşti înalţi de trei până la cinci metri, având 
un mare număr de ramuri aproape orizontale, toate 


înarmate cu spini lungi de două până la patru degete, tari şi 
ascuţiţi ca nişte pumnale. 

Zona exterioară a Bush-Veld-ului, căreia i se spune mai des 
Lion-Veld - sau Veld-ul leilor - nu părea de loc să justifice 
această denumire de temut, căci, după trei zile de călătorie, 
nu fusese văzută sau semnalată niciuna dintre aceste fiare. 

„E fără îndoială o legendă, îşi zicea Cyprien şi leii se vor fi 
retras mai departe, spre deşert!” 

Dar când îşi exprima opinia în faţa lui James Hilton, 
aceasta începu să râdă: 

— Crezi că nu sunt lei pe aici? Asta se datoreşte faptului că 
nu ştii să-i vezi! 

— Ei poftim! Să nu vezi un leu, în mijlocul unei câmpii 
goale! Răspunse Cyprien, pe un ton destul de ironic. 

— Ei, bine, pariez pe zece lire că, în mai puţin de o oră, am 
să-ţi arăt unul pe care nu l-ai remarcat, zise James Hilton! 

— Nu pariez niciodată, din principiu, răspunse Cyprien, 
dar abia aştept să fac această experienţă! 

Merseră timp de douăzeci şi cinci sau treizeci de minute şi 
nimeni nu se mai gândea la lei, când James Hilton strigă: 

— Domnilor, priviţi muşuroiul de furnici care se înalta 
acolo, la dreapta! 

— Mare lucru! Îi răspunse Friedel. De două sau trei zile, 
nu vedem altceva! În adevăr, nimic nu-i mai frecvent, în 
Bush-Veld decât aceste mari mormane de pământ galben, 
ridicate de nenumărate furnici, singurele care împreună cu 
câteva tufişuri sau un grup de mimoze sărăcăcioase 
întrerup din loc în loc monotonia câmpiilor. James Hilton 
râse încet. 

— Domnule Mere, reluă el, dacă vrei să-ţi porneşti puţin 
calul la galop, ca să te apropii de acest muşuroi de furnici - 
acolo, unde arăt eu cu degetul - îţi promit că vei vedea ceea 
ce doreai să vezi! Nu te apropia totuşi prea mult, altfel s-ar 
putea să o păţeşti! 

Cyprien dădu pinteni calului şi se îndreptă spre pată 
galbenă pe care James Hilton o numise un muşuroi de 


furnici. 

— Acolo e instalată o familie de lei! Spuse neamţul îndată 
ce Cyprien se îndepărta. Unul la zece din aceste mormane 
gălbui, pe care le numiţi muşuroaie de furnici, nu sunt 
altceva decât lei! 

— Per Bacco! Strigă Pantalacci, ce nevoie aveai să-l faci 
atent să nu se apropie de ei? Dar, dându-şi seama că Bardik 
şi Li îl asculta, continua dând un alt sens gândului sau: 

— Franţuzul ar fi tras o spaimă straşnică, iar noi am fi avut 
de ce râde! 

Napolitanul se înşela. Cyprien nu era omul care să tragă o 
spaimă straşnică. La două sute de paşi de locul ce-i fusese 
indicat, îşi dădu seama cu ce muşuroi de temut avea de-a 
face. Erau acolo un leu enorm, o leoaică şi trei pui, aşezaţi 
în cerc, ca pisicile, dormind liniştiţi la soare. 

La zgomotul copitelor lui 'Templar, leul deschise ochii, îşi 
ridica leneş capul enorm şi căscă, arătând, între două 
rânduri de dinţi formidabili, o prăpastie în care un copil de 
zece ani ar fi putu dispare cu totul. Apoi privi călăreţul, care 
se oprise la douăzeci de paşi de el. 

Din fericire, fiorosul animal era sătul, altfel n-ar fi rămas 
atât de indiferent. 

Cyprien, cu mâna pe carabina, aşteptă două sau trei 
minute reacţia monseniorului leu. Dar, văzând ca acesta n- 
are poftă să înceapă ostilitățile, nu-l lăsa inima să tulbure 
tihna interesantei familii şi, făcând cale întoarsă, reveni în 
buiestru la tovarăşii săi. 

Aceştia, nevoiţi să-i recunoască sângele rece şi vitejia, îl 
primiră cu aclamații. 

— Aş fi pierdut pariul, domnule Hilton, spuse foarte simplu 
Cyprien. 

Chiar în acea seară ajunseră pe malul drept al fluviului 
Limpopo. Acolo, Friedel se încăpăţâna să pescuiască, cu 
toate sfaturile lui James Hilton. 

— E foarte nesănătos, amice! Îi spuse acesta. Să ştii că în 
Bush-Veld nu trebuie să stai, după apusul soarelui, pe malul 


cursurilor de apă, nici să... 

— Aş! Aş! Am văzut eu destule în viaţa mea! Răspunse 
neamţul, încăpățânat. 

— Ei, striga Annibal Paritalacci, ce poate fi rău în asta - un 
ceas sau două pe malul apei? Parcă nu mi s-a întâmplat să 
petrec jumătate de zi, în apa pân' la subţiori, la vânătoare 
de rațe? 

— Nu e deloc acelaşi lucru! Reluă James Hilton, insistând 
pe lângă Friedel. 

— Astea-s basme! Răspunse napolitanul. Dragă Hilton, ai 
face mai bine să aduci cutia cu parmezan pentru 
macaroanele mele, decât să-l împiedici pe amicul nostru să 
se ducă să pescuiască! Ne va mai schimba meniul nostru 
obişnuit! 

Friedel pleca, fără a voi să audă nimic şi întârzie atât de 
mult cu aruncatul unditei, încât ajunse la tabără după ce se 
întunecase. 

Îndărătnicul pescar mânca cu pofta, onora, ca toţi mesenii, 
peştii pe care îi pescuise, dar se plânse de frisoane 
puternice, când se culca în vagon alături de ceilalţi. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, când se pregătiră de plecare, 
Friedel avea febră mare şi nu putu să se urce pe cal. Ceru, 
totuşi, să se pornească la drum, afirmând c-o să stea foarte 
bine pe paie, în car. 1 se făcu voia. 

La amiază, delira. 

La ora trei, era mort. 

Boala lui fusese o febră fulgerătoare. În faţa acestui sfârşit 
atât de neaşteptat, Cyprien nu se putu stăpâni să nu-şi 
spună ca Annibal Pantalacci, prin sfaturile lui rele, avea o 
răspundere dintre cele mai grave în cele întâmplate. Dar 
nimeni în afară de el nu părea să facă această remarcă. 

— Vedeţi că aveam dreptate să spun că nu trebuie să 
hoinăreşti pe malul apei, la căderea nopţii! Se mulţumi să 
repete filosofic James Hilton. 

Se opriră, câteva clipe, pentru a înhuma cadavrul, care nu 
putea fi lăsat la cheremul fiarelor. 


Era cadavrul unui rival, aproape al unui duşman şi totuşi 
Cyprien se simţi profund mişcat, aducându-i ultimul salut. 
Spectacolul morţii, pretutindeni atât de impunător şi atât 
de solemn, pare să dobândească în deşert o măreție nouă. 

Singur cu natura, omul înţelege mai bine că există un 
sfârşit inevitabil. Departe de familia sa, departe de toţi cei 
pe care-i iubeşte, gândul său zboară melancolic spre ei. 
Cyprien îşi spuse că poate va cădea şi el mâine pe imensa 
câmpie, pentru a nu se mai ridica, fiind şi el îngropat sub un 
metru de nisip peste care va fi aşezată o piatră nescrisă, că 
pe ultimul său drum nu-l vor însoţi nici lacrimile unei surori 
sau ale unei mame, nici părerile de rău ale unui prieten. Şi, 
întorcând asupra-şi o parte din mila pe care i-o inspira 
soarta camaradului său, i se păru că închide ceva din el 
însuşi în acest mormânt! 

A doua zi după lugubra ceremonie, calul lui Friedel, care îi 
urmă legat în spatele carului, se îmbolnăvi de boala Veld- 
ului. Fură nevoiţi să-l părăsească. 

Bietul animal nu supravieţuise decât câteva ore stăpânului 
său. 

XIV. 

LA NORD DE LIMPOPO. 

Le trebuiră trei zile de căutări şi sondaje ca să găsească 
un vad prin albia fluviului Limpopo. Şi nu se ştie dacă l-ar fi 
descoperit, fără ajutorul câtorva cafri macalacaşi, întâlniți 
pe malul apei, care se oferiră să călăuzească expediţia. 

Aceşti cafri sunt nişte sărmani robi, pe care betşuanii îi ţin 
în sclavie, constrângându-i să muncească fără nici o plată, 
tratându-i cu o extremă duritate şi, mai mult încă, 
interzicându-le, sub ameninţarea cu moartea, să mănânce 
carne. Nenorociţii macalacaşi pot omori orice vânat 
întâlnesc în drumul lor, cu condiţia să-l aducă seniorilor şi 
stăpânilor lor. Aceştia nu le lăsa decât măruntaiele - 
aproape cum fac vânătorii europeni cu câinii lor. 

Un macalacaş nu are nimic al său, nici măcar o colibă sau 
o tigvă. El umblă aproape gol, slab, descărnat, purtând în 


bandulieră intestine de bivol, care par de la distanţa bucăţi 
de caltaboş negru şi care nu sunt, în realitate, decât 
burdufurile foarte primitive în care se găseşte provizia lui 
de apă. 

Geniul comercial al lui Bardik se manifesta curând în arta 
desăvârşită cu care ştiu să-i facă pe aceşti nenorociţi să 
spună că posedă, în ciuda mizeriei lor, câteva pene de struţ, 
ascunse cu grijă într-un desiş vecin. El le propuse imediat 
să le cumpere şi fixară în acest scop o întâlnire pentru 
aceeaşi seară. 

— Ai bani să le dai în schimb? Îl întreba Cyprien, destul de 
surprins. Şi Bardik, râzând cu toată gura, îi arătă un pumn 
de nasturi de aramă, colecţionaţi de el de o lună sau două, 
pe care îi purta într-o pungă de pânză. 

— Asta nu-i o monedă serioasă, îi spuse Cyprien şi nu-ţi pot 
îngădui să plăteşti acestor nenorociţi cu câteva duzini de 
nasturi vechi! Dar îi fu imposibil să-l facă pe Bardik să 
înţeleagă de ce proiectul său era vrednic de mustrare. 

— Dacă macalacaşii primesc nasturii mei în schimbul 
penelor lor, ce e rău în asta? Se miră el. Ştiţi foarte bine că 
nu i-a costat nimic să strângă penele! Nici măcar nu au 
dreptul să le ţină la ei, de vreme ce nu le pot arăta decât în 
ascuns! Un nasture, dimpotrivă, este un lucru folositor, mai 
folositor decât o pană de struţ! Pentru ce, deci, n-aş putea 
să le ofer o duzină, sau chiar două, în schimbul unui număr 
egal de pene? 

Raționamentul era doar aparent valabil. Tânărul cafru nu 
înţelegea că macalacaşii aveau să primească nasturii lui de 
aramă nu pentru întrebuinţarea pe care le-ar fi putut-o da, 
de vreme ce ei nu purtau nici un fel de veşminte, ci pentru 
valoarea pe care o atribuiau acestor bucăţi rotunde de 
metal, atât de asemănătoare monedelor. Era, prin urmare, 
o adevărată înşelăciune. 

Cyprien trebui să recunoască, totuşi, ca nuanţa era prea 
subtilă pentru aceasta inteligenţă de sălbatic, foarte 


toleranţă în materie de tranzacţii şi-l lăsa să acţioneze după 
plac. 

Operația comercială a lui Bardik continuă seara, la lumina 
torţelor. Macaiacaşii aveau evident o teamă întemeiată că 
vor fi înşelaţi, căci nu se mulţumiră cu focurile aprinse de 
albi şi veniră cu mănunchiuri de hlujeni de porumb, pe care 
îi înfipseră în pământ şi-i aprinseră. 

Scoaseră apoi la iveală penele de struţ şi începură să 
examineze nasturii lui Bardik. 

Începu o discuţie foarte însufleţită, cu multă gesticulaţie şi 
strigăte, asupra naturii şi valorii acestor bucăţi rotunde de 
metal. 

Nimeni nu înţelegea vreun cuvânt din ceea ce-şi spuneau, 
cu mare repeziciune; dar era suficient să le urmăreşti feţele 
congestionate, strâmbăturile semnificative, furiile cât se 
poate de serioase, ca să fii sigur că discuţia era pentru ei de 
cel mai înalt interes. 

Deodată, această discuţie pasionantă fu întreruptă de o 
apariţie neaşteptată. 

Un negru înalt, înfăşurat cu demnitate într-o mantie de 
stambă roşie, cu fruntea încinsă cu acea diademă din 
intestine de oaie pe care războinicii cafri o poartă în mod 
obişnuit, ieşi din desişul lângă care se duceau tratativele, 
apoi începu să lovească puternic cu lemnul suliţei pe 
macaiacaşii prinşi în flagrant delict de operaţii interzise. 

— Lopep! Lopep! Strigară nenorociţii sălbatici, 
împrăştiindu-se în toate părţile, ca nişte şoareci. 

Dar un cerc de războinici negri, ieşind deodată din 
tufişurile care înconjurau tabăra, se strânse în jurul lor şi îi 
opri pe loc. 

Lopep ceru imediat nasturii; îi privi atent, la lumina 
torţelor de porumb şi îi puse, cu o evidentă satisfacţie, în 
fundul pungii lui de piele. Apoi, înainta spre Bardik şi, după 
ce-i luă din mâini penele de struţ, le confisca, aşa cum 
făcuse şi cu nasturii. 


Albii rămăseseră spectatori pasivi ai acestei scene şi nu 
prea ştiau dacă trebuie să se amestece, când Lopep rezolva 
încurcătura înaintând spre ei. Oprindu-se la câţiva paşi, le 
adresă pe un ton imperios un discurs destul de lung, de 
altfel cu totul de neînțeles. 

James Hilton, care pricepea câteva cuvinte din dialectul 
betşuan, reuşi totuşi să prindă sensul general al acestei 
alocuţiuni şi-l transmise tovarăşilor săi. Şeful cafru se 
plângea că i-au permis lui Bardik să negocieze cu 
macalacaşii, care nu pot avea nimic al lor. lerminând, el 
declară că avea să confişte mărfurile de contrabandă şi-i 
întreba pe albi dacă au ceva împotrivă. 

Părerile erau împărţite. Annibal Pantalacci ar fi vrut să 
cedeze imediat, pentru a nu se certa cu şeful betşuan. 
James Hilton şi Cyprien, recunoscând că punctul lui de 
vedere era greşit, se temeau că, arătându-se prea 
concilianţi, îi vor da nas lui Lopep şi că, dacă acesta şi-ar fi 
mărit pretenţiile, s-ar fi ajuns la o ciocnire. 

Într-o consfătuire rapidă, ţinută în şoaptă, conveniră deci 
să lase sefului betşuan nasturii, dar să i se ceară penele de 
struţ. 

James Hilton se grăbi să-i explice hotărârea lor, jumătate 
prin gesturi, jumătate cu ajutorul câtorva cuvinte cafre. 

Lopep lua mai întâi un aer diplomatic şi păru să ezite. 

Dar ţevile puştilor europene, pe care le vedea lucind în 
umbră, îl făcură să se hotărască repede şi restitui penele. 

După aceea, acest şef, foarte inteligent în adevăr, se arăta 
mai suplu. El oferi celor trei albi, lui Bardik şi lui Li câte o 
priză de tabac din marea lui tabacheră şi se aşeză alături 
de ei. Un pahar de rachiu, pe care i-l întinse napolitanul, 
sfârşi prin a-l înveseli; apoi, când se ridica, după o şedinţă 
de o oră şi jumătate, petrecută de o parte şi de alta într-o 
tăcere aproape completă, invită caravana să-i facă o vizită, 
a doua zi, în Kraal-ul său. 

I se promise şi, după o strângere de mână, Lopep se 
retrase maiestuos. 


Puțin timp după plecarea lui, toată lumea se culcase, afară 
de Cyprien, care visa contemplând stelele, după ce se 
înfăşurase în cuvertură. Era o noapte fără lună, dar 
strălucind de pulberea astrelor. Focul se stinsese fără ca 
tânărul inginer să fi prins de veste. 

Se gândea la ai săi, care nici nu bănuiau, în acest moment, 
ca o asemenea aventura l-a aruncat în plin deşert al Africii 
Australe, la încântătoarea Alice care poate, privea şi ea 
stelele, în sfârşit la toate fiinţele dragi. Şi, lăsându-se dus de 
aceasta reverie, poetizată de marea linişte a câmpiei, era 
gata să adoarmă, când un tropăit de copite, o agitaţie 
ciudată, venind din partea unde erau parcaţi pentru noapte 
boii atelajului, îl treziră şi-l făcură să se ridice-n picioare. 

I se păru atunci că distinge în umbra o siluetă ghemuită, 
mai scundă decât cea a boilor şi care, fără îndoială, era 
cauza acestei agitaţii. 

Fără a-şi da prea bine seama ce putea fi, Cyprien puse 
mâna pe biciul aflat la îndemână şi se îndreptă prudent 
către ţarcul vitelor. 

Nu se înşelase. Acolo, în mijlocul boilor, se afla un animal 
nepoftit care venise să le tulbure somnul. 

Pe jumătate treaz, înainte de a se gândi la ceea ce făcea, 
Cyprien ridica biciul şi, la nimereală, lovi puternic botul 
intrusului. 

Un răget înfricoşător răspunse acestui atac! Era un leu pe 
care tânărul inginer îl tratase ca pe un căţel. 

Dar abia avusese timpul să pună mâna pe unul din 
revolverele de la cingătoare şi să se dea brusc la o parte, că 
fiara, după ce sărise spre el fără să-l atingă, se repezi din 
nou asupra braţului său întins. 

Cyprien simţi ghearele ascuţite sfâşiindu-i carnea şi se 
rostogoli în ţărână, împreună cu fiara de temut. 

Răsună o detunătură. Corpul leului se agita într-o ultimă 
zvârcolire, apoi se întinse şi rămase ţeapăn. 

Cu mâna rămasă neatinsă, Cyprien, fără a-şi pierde 
sângele rece, pusese revolverul în urechea monstrului şi un 


glonte explozibil zdrobise capul acestuia. 

Între timp, cei care dormeau, treziţi de acel răget urmat 
de o detunătură, soseau pe câmpul de bătaie, îl eliberară pe 
Cyprien, pe jumătate zdrobit sub greutatea fiarei, îi 
examinară rănile care, din fericire, erau superficiale. Li îl 
pansa foarte simplu, cu câteva fâşii de pânză udate cu 
rachiu, apoi îi rezervară cel mai bun loc în fundul vagonului 
şi curând toată lumea adormi din nou, sub paza lui Bardik, 
care voia să vegheze până dimineaţa. 

Abia se luminase de ziuă, când vocea lui James Hilton, 
rugându-i să-i vină în ajutor, le anunţă un nou incident. El 
se culcase îmbrăcat în partea din fata a carului, peste 
prelată şi spunea acum cu accentul celei mai teribile 
spaime, fără a îndrăzni să facă o mişcare: 

— Un şarpe mi s-a încolăcit în jurul genunchiului drept, 
sub pantalon! Dacă vă mişcaţi sunt pierdut! Şi totuşi, vedeţi 
ce se poate face! 

Ochii îi erau dilataţi de spaimă, faţa galbenă ca ceara. La 
nivelul genunchiului său drept, se distingea, în adevăr, sub 
pânză albastră a pantalonului, prezenţa unui corp străin - 
un fel de cablu înfăşurat în jurul piciorului. 

Situaţia era gravă. După cum spunea James Hilton, la 
prima mişcare pe care ar fi făcut-o, şarpele l-ar fi muşcat! 
Dar în mijlocul îngrijorării şi nehotărârii generale, Bardik îşi 
lua sarcina să acţioneze. După ce scoase fără zgomot cuțitul 
de vânătoare al stăpânului său, se apropie de James Hilton, 
cu o mişcare aproape nesimţită, ca de vierme. Apoi, aplecat 
până la nivelul şarpelui pe care nu-l slăbea din ochi, păru, 
timp de câteva secunde, să studieze cu atenţie poziţia 
primejdioasei reptile. Fără îndoială, căuta să recunoască 
locul unde se afla capul. 

Deodată, cu o mişcare fulgerătoare, se ridica, izbi şi lama 
cuţitului muşcă, cu o lovitură seacă, genunchiul lui James 
Hilton. 

— Puteţi lăsa şarpele să cadă! E mort! Zise Bardik, 
arătându-şi toţi dinţii într-un surâs larg. James Hilton se 


supuse maşinal şi-şi scutură piciorul. Reptila căzu lângă el. 

Era o viperă cu capul negru, cu diametrul nu mai mare de 
un deget, dar cea mai mică muşcătura a ei ar fi fost de 
ajuns pentru a provoca moartea. Tânărul cafru o decapitase 
cu o precizie extraordinară. Pantalonul lui James Hilton nu 
prezenţa decât o tăietură de şase centimetri şi pielea nici 
nu fusese crestată. 

Ceea ce-l revolta profund pe Cyprien fu ca lui James Hilton 
nici nu-i trecu prin gând să mulţumească salvatorului sau. 
Acum, când scăpase de pericol, găsea această intervenţie 
foarte firească. Nu-i putea veni ideea de a strânge mâna 
neagră a unui cafru şi de a-i spune: îţi datorez viaţa. 

— Cuţitul dumitale este într-adevăr bine ascuţit! Se 
mulţumi să spună, pe când Bardik îl băga în teacă, fără a 
părea, de asemenea, că acordă o importanţă deosebită 
faptei sale. 

Dejunul făcu să dispară curând impresiile acestei nopţi 
atât de agitate. Era alcătuit dintr-un singur ou de struţ, 
prăjit în unt, dar care satisfăcu din plin pofta de mâncare a 
celor cinci oameni. 

Cyprien avea puţină febră şi rănile îl făceau să sufere un 
pic. Totuşi, el insistă să-i însoţească pe Annibal Pantalacci şi 
James Hilton în kraal-ul lui Lopep. 

Tabăra fu lăsată deci în paza lui Bardik şi a lui Li, care 
jupuiseră pielea leului - un adevărat monstru din specia 
zisă cu „bot de câine”. Cei trei călăreţi porniră singuri la 
drum. 

Şeful betşuan îi aştepta la intrarea în kraal-ul său, 
înconjurat de toţi războinicii. În spatele lor, în al doilea plan, 
femeile şi copii se grupaseră curioşi, să-i vadă pe străini. 
Unele dintre aceste gospodine negre făceau totuşi pe 
indiferentele. Aşezate în faţa colibelor lor emisferice, 
continuau să-şi vadă de treburi. Două sau trei împleteau 
năvoade din lungi ierburi textile, pe care le răsuceau în 
formă de frânghie. 


Aspectul general era mizerabil, cu toate ca aceste colibe 
erau destul de bine clădite. Cea a lui Lopep, mai mare decât 
celelalte, căptuşită în interior cu rogojini de paie, se ridică 
aproape în centrul kraal-ului. 

Şeful îşi pofti înăuntru oaspeţii, le arata trei scaune fără 
spetează şi se aşeza în faţa lor, în timp ce garda sa de 
onoare se rânduise în cerc, la spatele lui. 

Începu schimbul de amabilităţi. Ceremonialul se reduce, în 
mod obişnuit, la băutul unei câni de băutura fermentată, 
preparată chiar în casa amfitrionului, dar, pentru a arăta că 
această curtoazie nu ascunde planuri perfide, gazda îşi 
moaie buzele sale groase, înainte de a trece cana străinului. 
Să nu bei, după o invitaţie atât de graţioasă, ar fi o insultă 
mortală. Cei trei albi înghiţiră deci berea cafră, nu fără 
strâmbături din partea lui Annibal Pantalacci, căruia i-ar fi 
plăcut mai curând, zicea el pe ascuns, un pahar de Lacrima- 
Christi, decât acest ceai fără gust al betşuanilor! 

După aceea trecură la afaceri. Lopep ar fi vrut să cumpere 
o puşcă, dar nu i se putu acorda această satisfacţie, cu toate 
că oferea în schimb un cal destul de bun şi o sută cincizeci 
de livre de fildeş. Într-adevăr, regulamentele coloniale sunt 
foarte riguroase în această privinţă şi interzic europenilor 
orice vânzare de arme cafrilor de lângă frontieră, fără 
autorizaţia specială a guvernatorului. Ca să-l împace, 
oaspeţii lui Lopep aduseseră pentru el o cămaşă de flanelă, 
un lanţ de oţel şi o sticlă de rom, splendide daruri, care-i 
făcură o vădită plăcere. 

Şeful betşuan se arata astfel dispus să dea toate 
informaţiile cerute prin intermediul lui James Hilton. În 
primul rând, un călător, având toate semnalmentele lui 
Matakit, trecuse prin kraal cu cinci zile în urmă. Era prima 
veste despre fugar, de două săptămâni încoace. De aceea fu 
primită cu plăcere. Tânărul cafru pierduse probabil câteva 
zile căutând vadul fluviului Limpopo şi acum se îndrepta 
spre munţii din nordul ținutului. 


Mai avea multe zile de mers, înainte de a ajunge la aceşti 
munţi? 

Cel mult şapte sau opt. 

Lopep era prieten cu suveranul acestei ţări, în care 
Cyprien şi ceilalţi erau siliţi să pătrundă? 

Lopep se mândrea cu aceasta prietenie! Dealtfel, cine n-ar 
fi vrut să fie prietenul respectuos şi aliatul fidel al marelui 
Tonaia, cuceritorul invincibil al ţărilor cafre? 

Tonaia îi primea bine pe albi? 

Da, fiindcă ştia, ca toţi şefii din regiune, că albii răzbună 
totdeauna jignirea adusă unuia de-al lor. La ce bun să vrei 
să lupţi împotriva albilor? Nu sunt ei totdeauna cei mai 
puternici, datorită puştilor lor care se încărca singure? Cel 
mai bun lucru este să trăieşti în pace cu ei, să-i primeşti 
bine şi să negociezi cinstit cu negustorii lor. 

Acestea au fost, în rezumat, informaţiile furnizate de 
Lopep. Una singură avea cu adevărat importanţă: că 
Matakit pierduse mai multe zile, înainte de a fi putut 
traversa râul şi că erau mereu pe urmele lui. 

Întorcându-se în tabără, Cyprien, Annibal Pantalacci şi 
James Hilton îi găsiră pe Bardik şi Li foarte alarmaţi. 

Primiseră, povestiră ei, vizita unui grup de războinici cafri, 
dintr-un alt trib decât cel al lui L.opep, care mai întâi îi 
încercuiseră, apoi îi supuseseră unui adevărat 
interogatoriu. Ce căutau în acest ţinut? Oare nu voiau să-i 
spioneze pe betşuani, să strângă informaţii despre ei, să 
afle câţi sunt, puterea şi armamentul lor? Străinii greşeau 
dacă îşi puseseră în gând aşa ceva! Bineînţeles, marele 
rege Tonaia n-avea nimic de spus, atâta timp cât nu 
pătrunseseră pe teritoriul său; dar el ar putea privi altfel 
lucrurile, dacă aveau această intenţie. 

lată cam ce înţeles aveau vorbele lor. Chinezul nu părea 
mai emoţionat decât se cuvenea. Dar Bardik, atât de calm 
de obicei, dând dovadă de atâta sânge rece în orice 
împrejurare, părea să fi căzut pradă unei adevărate terori, 
pe care Cyprien nu şi-o putea explica. 


— Războinici foarte răi, zicea el, rostogolindu-şi ochii 
măriţi de groază, care urăsc pe albi şi-i vor face „cuie”. 

Este expresia folosită de toţi cafrii pe jumătate civilizaţi, 
când vor să exprime ideea unei morţi violente. 

Ce era de făcut? Să se atribuie o importanţă deosebită 
acestui incident? Nu, fără îndoială. Războinicii, deşi cam 
treizeci la număr - după cele spuse de Bardik şi de chinez, 
pe care îi surprinseseră fără arme - nu le făcuseră nici un 
rău şi nu manifestaseră nici o intenţie de jaf. Ameninţările 
lor nu erau, fără îndoială, decât vorbe goale, pe care 
sălbaticii sunt destul de înclinați să le spună străinilor. Ar fi 
fost de ajuns câteva amabilităţi la adresa marelui şef Tonaia, 
câteva explicaţii sincere privind motivele care-i aduceau pe 
cei trei albi în ţinutul lui, pentru a-i risipi toate bănuielile, 
dacă le avea şi a-şi asigura bunăvoința lui. 

De comun acord, hotărâră să pornească din nou la drum. 
Speranţa de a-l ajunge curând pe Matakit şi de a-i lua 
diamantul furat îi făcea să uite orice altă preocupare. 

XV. 

UN COMPLOI. 

După o săptămână, expediţia pătrunse într-un ţinut care 
nu semăna deloc cu cele străbătute până-atunci, de la 
frontiera Grigquaiand-ului. Ajunseră la lanţul de munţi pe 
care toate informaţiile culese despre Matakit îl indicau 
drept ţinta lui probabilă. Apropierea înălțimilor, ca şi a 
numeroaselor cursuri de apă care coboară de acolo pentru 
a se vărsa în Limpopo, se anunţă printr-o faună şi o floră cu 
totul diferite de cele ale câmpiei. 

Una din primele văi, care se deschise privirilor celor trei 
călători, le oferi spectacolul cel mai nou şi mai plăcut, cu 
puţin înainte de apusul soarelui. 

Un râu, atât de limpede încât i se vedea peste tot fundul 
albiei, curgea între două pajişti verzi ca smaraldul. Pomi 
fructiferi, cu frunzişurile cele mai felurite, îmbrăcau pantele 
colinelor care închideau acest bazin. Pe fundul încă însorit, 
la umbra baobabilor enormi, turme de antilope roşii, de 


zebre şi de bivoli păşteau liniştit. Mai departe, un rinocer 
alb, traversând cu pasul său greu o poiană întinsă, se 
îndrepta încet către malul apei şi sforăia de plăcere la 
gândul că o va tulbura cufundându-şi trupul lui uriaş. Dintr- 
un desiş se auzea căscatul plictisit ai unei fiare invizibile. 
Un măgar sălbatic zbiera şi legiuni de maimuțe se 
urmăreau prin copaci. 

Cyprien şi cei doi însoțitori ai săi se opriseră în vârful 
colinei, ca să contemple mai în voie acest spectacol atât de 
nou pentru ei. 

Se vedeau în sfârşit ajunşi într-una dintre acele regiuni 
virgine, unde animalul sălbatic - stăpânul încă necontestat 
al solului - trăieşte atât de fericit şi atât de liber, încât nici 
nu bănuieşte pericolul. Surprinzătoare erau nu numai 
numărul şi tihna acestor animale, dar şi uluitoarea varietate 
a faunei pe care ele o reprezentau, în această parte a 
Africii. Ai fi zis că este unul din acele tablouri stranii, în care 
un pictor s-a distrat reunind, într-un cadru strâmt, toate 
principalele specii ale regnului animal. 

În rest - locuitori puţini. Cafrii, ce-i drept, nu pot fi decât 
foarte împrăştiaţi pe suprafaţa unor atât de întinse ţinuturi. 
Acesta e un deşert, sau ceva asemănător. 

Satisfăcut în sentimentele lui de savant şi de artist, 
Cyprien se credea mai curând transportat în era preistorică 
a megateriumului şi a altor animale antediluviene. 

— Nu lipsesc decât elefanții, pentru ca sărbătoarea să fie 
fără cusur! Strigă el. 

Dar imediat, întinzând braţul, Li îi arătă, în mijlocul unei 
vaste poieni, mai multe mormane cenuşii. 

De departe, păreau tot atâtea stânci, datorită nu numai 
culorii, ci şi imobilităţii lor. De fapt, era o turmă de elefanţi. 
Pajiştea era parcă stropită cu asemenea pete, pe o întindere 
de mai multe mile. 

— Te pricepi, deci, la elefanţi? Îl întreba Cyprien pe chinez, 
în timp ce se pregăteau pentru popasul de noapte. 

Li clipi din ochii lui mici şi oblici. 


— Am locuit doi ani în insula Ceylon, în calitate de ajutor 
de vânător, răspunse el simplu, cu acea rezervă pronunţată 
pe care o păstra totdeauna când era vorba de biografia sa. 

— Ah, dac-am putea ucide unul sau doi! Strigă James 
Hilton. E o vânătoare foarte amuzantă... 

— Da, şi vânatul merită praful de puşcă cheltuit! Adaugă 
Annibal Pantalacci. Doi colţi de elefant înseamnă o pradă 
frumoasă şi am putea pune uşor trei sau patru duzini în 
partea din spate a vagonului! Ştiţi că nu ne-ar trebui mai 
mult ca să recuperăm cheltuielile călătoriei noastre? 

— E o idee şi încă una bună! Strigă James Hilton. De ce n- 
am încerca, mâine dimineaţă, înainte de a porni la drum? 

Chestiunea fu discutată. În fine, hotărâră să ridice tabăra 
în zori şi să-şi încerce norocul în acea parte a văii în care 
fuseseră semnalaţi elefanții. 

Căzând astfel de acord şi isprăvind repede cu masa, toată 
lumea se întinse sub prelata vagonului, afară de James 
Hilton, care, fiind de pază în acea noapte, trebuia să 
rămână lângă foc. 

Trecuseră vreo două ore de când era singur şi începuse să 
aţipească, dar se simţi împins uşor cu cotul. Deschise ochii. 
Annibal Pantalacci se aşezase lângă el. 

— Nu pot dormi şi m-am gândit c-ar fi mai bine să vin să-ţi 
ţin de urât, zise napolitanul. 

— E foarte amabil din partea dumitale, dar mie nu mi-ar 
displăcea câteva ore de somn! Răspunse James Hilton, 
întinzându-se. Dacă vrei, putem cădea la învoială! Eu merg 
să-ţi iau locul sub prelată şi dumneata îl iei pe-al meu, aici! 

— Nu! Rămâi! Vreau să-ţi vorbesc! Reluă Annibal 
Pantalacci, cu o voce înăbuşită. Aruncă o privire în jur, 
pentru a se convinge că erau singuri şi continuă: 

— Ai mai vânat elefanţi? 

— Da, de două ori, răspunse James Hilton. 

— Ei bine, ştii cât de periculoasă este această vânătoare! 
Elefantul e atât de inteligent, atât de şiret, atât de bine 
înarmat! Se întâmplă rar ca omul să-l învingă! 


— Vorbeşti despre neîndemânatici! Răspunse James 
Hilton. Dar, cu o carabină bună, încărcată cu gloanţe 
explozibile, n-ai de ce să te temi! 

— Aşa gândeam şi eu, replică napolitanul. Totuşi, se- 
ntâmplă şi accidente! Presupune că i s-ar întâmpla ceva 
mâine franţuzului - ar fi o adevărată nenorocire pentru 
ştiinţă! 

— O adevărată nenorocire! Repeta James Hilton. Şi începu 
să râdă, cu un aer răutăcios. 

— Pentru noi, nenorocirea n-ar fi chiar aşa de mare! Reluă 
Annibal Pantalacci, încurajat de râsul celuilalt. N-am mai fi 
decât doi în urmărirea lui Matakit şi a diamantului său! Or, 
în doi, ne putem înţelege prieteneşte... Cei doi bărbaţi 
rămaseră tăcuţi, cu privirile aţintite asupra tăciunilor, cu 
gândul dus la uneltirea lor criminală. 

— Da! În doi ne putem înţelege! Repeta napolitanul. În trei 
e mai greu! 

Urma încă o clipă de tăcere. 

Deodată, Annibal Pantalacci îşi ridică brusc capul şi 
cercetă cu privirea întunericul din jur. 

— N-ai văzut nimic? Întrebă el, încet. Mi s-a părut că am 
zărit o umbră după baobab! James Hilton se uita şi el; dar, 
oricât îi era de pătrunzătoare privirea, nu zări nimic 
suspect în împrejurimile taberei. 

— Nu-i nimic! Spuse el. Doar rufăria pe care chinezul a 
întins-o ca s-o spele roua! Curând, cei doi complici reluară 
discuţia, dar de data asta cu vocea scăzută. 

— Aş putea scoate cartuşele din puşca lui, fără să bage de 
seamă! Spuse Annibal Pantalacci. Apoi, în momentul 
atacării unui elefant, aş trage un foc de armă în spatele 
franţuzului, în aşa fel încât animalul să-l zărească în clipa 
aceea şi... s-ar termina repede! 

— E un lucru cam dificil ceea ce propui dumneata obiectă 
slab James Hilton. 

— Aş! Lasă-mă să încerc şi ai să vezi că va merge de la 
sine! Replica napolitanul. 


O oră mai târziu, când veni să-şi ia locul lângă cei ce 
dormeau sub prelată, Annibal Pantalacci avu grijă să 
aprindă un chibrit, pentru a se asigura că nimeni nu se 
clintise din loc. Putu astfel constata că Cyprien, Bardik şi 
chinezul dormeau adânc. 

Cel puţin aşa se părea. Dar, dacă napolitanul ar fi fost mai 
circumspect şi-ar fi dat poate seama că sforăitul sonor al lui 
Li avea ceva artificial şi prefăcut. 

În zori, toată lumea era în picioare. Annibal Pantalacci 
profita de momentul când Cyprien plecase spre pârâul din 
apropiere, ca să se spele şi-i scoase cartuşele din puşcă. Fu 
o treabă de secunde. Era singur. Bardik făcea cafeaua, iar 
chinezul strângea rufăria pe care o expusese la roua nopţii 
pe faimoasa lui sfoară, întinsă între doi baobabi. 

Desigur, nimeni nu văzuse nimic. După ce băură cafeaua, 
porniră călări, lăsând vagonul şi animalele în paza lui 
Bardik. 

Li ceruse să-i însoţească pe călăreţi şi se înarmase doar cu 
cuțitul de vânătoare al stăpânului său. 

În mai puţin de jumătate de oră, vânătorii ajunseră în 
punctul de unde, seara trecută, zăriseră elefanții. Dar în 
acea zi trebuiră să meargă puţin mai departe pentru a-i 
regăsi şi a ajunge într-o poiană întinsă, care se deschidea 
intre poalele muntelui şi malul drept al fluviului. 

În atmosfera limpede şi proaspătă, luminată de soarele ce 
răsărise, pe covorul unei imense pajişti de iarba încă umedă 
de rouă, un întreg trib de elefanţi - cel puţin două sau trei 
sute - îşi luau masa. Puii ţopăiau nebuneşte în jurul 
mamelor lor, sau sugeau în linişte. Cei mari, cu capul 
aplecat spre pământ, mişcându-şi trompa în cadență, 
păşteau iarba deasă. Aproape toţi îşi făceau vânt cu 
urechile lor mari, asemeni unor mantale de piele, pe care le 
mişcau ca pe nişte evantaie indiene. 

În liniştea acestei fericiri domestice era ceva atât de sacru, 
încât Cyprien fu adânc mişcat şi propuse să se renunţe la 
masacrul proiectat. 


— La ce bun să omorâm aceste creaturi inofensive? Zise 
el. N-ar fi mai bine să le lăsăm în pace, în singurătatea lor? 
Dar propunerea nu putea fi pe gustul lui Annibal Pantalacci, 
din mai multe motive. 

— La ce bun? Îl îngână el, rânjind. Pentru a ne umple 
pungile, procurându-ne câteva chintale de fildeş! Ţi-e frică 
de aceste animale mari, domnule Mere? 

Cyprien ridica din umeri, nevrând să ia în seama 
obrăznicia. Apoi, văzând ca napolitanul şi englezul continua 
să înainteze spre poiana, îi urmă. 

Toţi trei nu se mai aflau decât la două sute de metri de 
elefanţi. Dacă aceste animale inteligente, cu un auz atât de 
fin, mereu în alertă, nu remarcaseră încă apropierea 
vânătorilor, era pentru că aceştia mergeau împotriva 
vântului şi, pe deasupra, erau mascaţi de un masiv des de 
baobabi. 

Totuşi, unul dintre elefanţi începea să dea semne de 
nelinişte şi-şi ridică trompa, ca un semn de întrebare. 

— Acum e momentul, zise Annibal Pantalacci în şoaptă. 
Dacă vrem să obţinem un rezultat ca lumea, trebuie să ne 
distanţăm şi să ne alegem fiecare câte o ţintă, apoi să 
tragem toţi odată, la un semnal stabilit, căci, la primul foc, 
întreaga turmă o va lua la fugă. Propunerea fiind acceptată, 
James Hilton plecă spre dreapta. În acelaşi timp, Annibal 
Pantalacci se îndreptă spre stânga şi Cyprien rămase în 
centru. Apoi, tustrei îşi reluară în tăcere mersul către 
poiană. În clipa aceea, Cyprien, foarte surprins, simţi două 
braţe strângându-l deodată cu putere, în timp ce vocea lui 
Li îi murmură la ureche: 

— Eu sunt! Am sărit pe crupa calului, la spatele 
dumneavoastră! Nu spuneţi nimic! O să vedeţi în curând 
pentru ce! Cyprien tocmai ajungea la marginea masivului şi 
nu se mai afla decât la vreo treizeci de metri de elefanţi, îşi 
ridicase piedica pustii, ca să fie pregătit la nevoie, când 
chinezul vorbi din nou: 


— Puşca dumneavoastră e descărcată! Nu fiţi îngrijorat! 
Totul e în regulă! Totul e în regulă! În aceeaşi clipă se auzi 
sunetul de fluier care trebuia să dea semnalul atacului 
general şi, aproape imediat, un foc de armă - unul singur - 
răsună în spatele lui Cyprien. 

Acesta se întoarse iute şi îl zări pe Annibal Pantalacci, care 
căuta să se ascundă după un copac. Dar, imediat, un fapt şi 
mai grav îi atrase atenţia. 

Unul dintre elefanţi, fără îndoială rănit şi înfuriat din 
pricina rănii, se năpustea asupra lui. Ceilalţi, după cum 
prevăzuse napolitanul, se grăbiseră s-o ia la fugă cu un 
tropot teribil, care cutremura pământul până la două mii de 
metri împrejur. 

— Acum e acum! Strigă Li, ţinându-se mereu de Cyprien. 
În clipa în care animalul va fi foarte aproape, faceţi-l pe 
Templar să sară într-o parte! Apoi învârtiţi-vă în jurul 
acestui tufiş şi lăsaţi-vă urmărit de elefant! Restul mă 
priveşte pe mine! 

Cyprien nu putu decât să execute aproape instinctiv 
aceste recomandări. Cu trompa ridicată, cu ochii injectaţi 
de sânge, cu gura deschisă, cu colții ameninţători, enormul 
pachiderm sosea cu o iuţeală de necrezut. 

Templar se comporta ca un cal cu experienţă. Supunându- 
se cu o precizie admirabilă presiunii genunchilor călăreţului 
sau, el executa exact când trebuia o mare săritura la 
dreapta. Astfel că, lansat în mare viteză, elefantul trecu fără 
să-i atingă, chiar pe locul pe care calul şi călăreţul abia îl 
părăsiseră. 

În acest timp, chinezul, după ce scosese cuțitul din teacă, 
fără un cuvânt, se lăsa să lunece la pământ şi, cu o mişcare 
rapidă, se arunca după tufişul pe care i-l arătase stăpânului 
său. 

— Aici! Aici! Învârtiţi-vă în jurul tufişului! Lăsaţi-vă 
urmărit! Strigă el din nou. 

Elefantul se întorcea, mai furios că primul atac nu-i 
reuşise. Cu toate că nu vedea prea bine scopul manevrei 


indicate de Li, Cyprien o execută întocmai. Se învârti în 
jurul tufişului, urmărit de animalul care gâfâia şi evită încă 
de două ori atacul acestuia, prin saltul brusc într-o parte al 
calului. Dar cât timp putea izbuti această tactică? Li spera 
oare că animalul să obosească? 

Asta se întreba Cyprien, fără să poată găsi un răspuns 
satisfăcător, când deodată, spre marea lui surprindere, 
elefantul căzu în genunchi. 

Prinzând cu o dibăcie incomparabilă momentul prielnic, Li 
lunecase prin iarba până sub picioarele animalului şi, dintr- 
o singură lovitură cu cuțitul de vânătoare, îi tăiase acel 
tendon al călcâiului care la om se numeşte tendonul lui 
Ahile. 

Astfel procedează de obicei hindugşii când vânează elefanţi 
şi chinezul folosise probabil deseori această manevra în 
Ceylon, căci o executase cu o precizie şi un sânge rece fără 
egal. 

Doborât la pământ şi neputincios, elefantul rămase 
nemişcat, cu capul căzut în iarba deasă. Un râuleţ de sânge, 
curgând din rană, îl slăbea văzând cuochii. 

— Ura! Bravo! Strigară imediat Annibal Pantalacci şi 
James Hilton, ivindu-se pe teatrul de luptă. 

— Trebuie să-l ucidem cu un glonţ în ochi! Continuă James 
Hilton, care părea că simte o irezistibilă nevoie să se agite 
şi să joace un rol activ în această dramă. 

Acestea fiind zise, duse arma la umăr şi trase. Imediat se 
auzi cum explodează glonţul în corpul giganticului 
patruped. Acesta avu o convulsie supremă, apoi rămase 
nemişcat, ca o stâncă cenuşie. 

— S-a terminat! Strigă James Hilton, îndemnându-şi calul 
spre animal, pentru a-l vedea mai bine. 

Aşteptaţi! Aşteptaţi! Părea să spună privirea şireată a 
chinezului, adresându-se stăpânului său. Nu trebuiră să 
aştepte prea mult oribilul dar inevitabilul epilog al acestei 
scene. 


În adevăr, abia ajunsese James Hilton lângă elefant, că se 
şi aplecă în scară, încercând în batjocură să-i salte una din 
urechile enorme. Dar animalul, cu o mişcare bruscă, 
ridicându-şi trompa, o prăvăli asupra imprudentului 
vânător, îi sfărâma coloana vertebrală şi-i zdrobi capul, 
înainte că martorii înmărmuriţi ai acestui înfiorător 
deznodământ să fi avut timpul să intervină. 

James Hilton nu putu decât să scoată un ultim strigăt. În 
trei secunde, nu mai era decât o grămadă de carne 
însângerată, peste care elefantul căzu din nou, pentru a nu 
se mai ridica. 

— Eram sigur că făcea pe mortul! Zise în mod sentenţios 
chinezul, dând din cap. Elefanții folosesc întotdeauna acest 
şiretlic, când li se iveşte prilejul. 

Acesta fu discursul funebru pentru James Hilton. Tânărul 
inginer, încă sub impresia trădării căreia fusese gata să-i 
cadă victima, nu se putea împiedica să nu vadă în cele 
întâmplate pedeapsa dreaptă abătută asupra unuia dintre 
mizerabilii care voiseră să-l lase fără apărare, pradă furiei 
unui animal atât de redutabil. 

Cât despre napolitan, oricare i-ar fi fost gândurile, socotea 
nimerit să le păstreze pentru el. În acest timp, chinezul 
începuse să sape cu cuțitul de vânătoare, sub iarba pajiştei, 
o groapă în care, ajutat de Cyprien, depuse rămăşiţele 
informe ale duşmanului lor. 

Asta le lua câtva timp şi soarele era sus, deasupra 
orizontului, când cei trei vânători porniră înapoi spre 
tabără. 

Când ajunseră, fura cuprinşi de o bruscă îngrijorare: 
Bardik nu se mai afla acolo. 

XVI. 

TRĂDARE. 

Ce se petrecuse în tabără, în absenţa lui Cyprien şi a celor 
doi însoțitori ai săi? Ar fi fost greu de spus, atâta vreme cât 
tânărul cafru nu reapărea. 


Îl aşteptară deci pe Bardik, îl strigară, îl căutară peste tot. 
Nu descoperiră nici o urmă. 

Prânzul, pe care el începuse să-l prepare, rămas lângă 
focul stins, părea să indice că dispăruse de numai două sau 
trei ore. 

Cyprien putea să facă doar presupuneri în legătură cu 
cauza dispariţiei, dar nimic nu venea să clarifice aceste 
presupuneri. Era improbabil ca tânărul cafru să fi fost 
atacat de o fiară sălbatică: în împrejurimi nu se vedea nici 
un fel de luptă sângeroasă, sau măcar de dezordine. Era şi 
mai puţin de crezut că un băiat atât de devotat să fi 
dezertat pentru a se reîntoarce în ţinutul său, cum fac 
adesea cafrii - şi tânărul inginer refuza categoric să 
accepte această ipoteză, emisă de Annibal Pantalacci. 

După o jumătate de zi de căutări, Bardik nu fusese încă 
găsit şi dispariţia sa rămase un fapt întrutotul inexplicabil. 

Annibal Panatalacci şi Cyprien se sfătuiră şi căzură de 
acord să aştepte până a doua zi dimineaţa, înainte de a 
ridica tabăra. Poate că până-atunci Bardik avea să revină, 
dacă se rătăcise urmărind vreun vânat care-i stârnise pofta. 

Dar, amintindu-şi de vizita pe care o ceată de cafri le-o 
făcuse la unul din ultimele popasuri, ţinând seamă de 
întrebările pe care aceştia le puseseră lui Bardik şi lui Li, de 
teama lor de a vedea străini, poate chiar spioni, 
aventurându-se în ţara lui 'Tonaia, se puteau întreba, pe 
bună dreptate, dacă Bardik, odată căzut în mâinile acestor 
indigeni, nu fusese dus în capitala lor. 

Ziua se sfârşi într-o atmosferă tristă şi seara fu şi mai 
jalnică. Părea că asupra expediției se abătuse un vânt 
aducător de nenorocire. Annibal Pantalacci era încrâncenat 
şi mut. Cei doi complici ai săi, Friedel şi James Hilton, 
muriseră şi acum rămăsese singur în faţa tânărului său 
rival, dar mai hotărât ca oricând să scape de un pretendent 
care-l încurca în afacerea diamantului, ca şi în aceea a 
căsătoriei. Căci, pentru el, acestea nu erau de fapt decât 
afaceri. 


Cât despre Cyprien, căruia Li îi povestise tot ceea ce 
auzise în legătură cu sustragerea cartuşelor, trebuia să 
vegheze acum zi şi noapte asupra tovarăşului său de drum. 
E adevărat că şi chinezul era hotărât să ia asupra lui o 
parte a acestei misiuni. 

Cyprien şi Annibal Pantalacci îşi petrecură seara fumând 
lângă foc, în tăcere şi se retraseră sub prelata vagonului, 
fără să-şi spună măcar noapte bună. Era rândul lui Li să 
vegheze lângă focul aprins, pentru a îndepărta animalele 
sălbatice. 

A doua zi, în zori, tânărul cafru nu se întorsese în tabără. 

Cyprien ar mai fi aşteptat încă douăzeci şi patru de ore, 
pentru a da servitorului său o ultimă şansă, dar napolitanul 
insista să plece imediat. 

— Ne putem lipsi foarte bine de Bardik, spuse el şi dacă 
am mai întârzia, s-ar putea să nu-l mai ajungem pe Matakit! 

Cyprien cedă şi chinezul se duse să adune boii pentru 
plecare. 

O nouă surpriză - şi dintre cele mai grave: boii 
dispăruseră şi ei. În ajun, seara, erau culcaţi încă în iarba 
înaltă din jurul taberei! Acum nu se mai zărea niciunul. 

Abia atunci putu fi măsurată în întregime pierderea 
suferită de expediţie prin dispariţia lui Bardik! Dacă acest 
servitor inteligent ar fi fost la postul sau, el, care cunoştea 
obiceiul rasei bovine în Africa Australa, ar fi legat de copaci 
sau de ţăruşi aceste animale care se odihniseră o zi 
întreagă. De obicei, când se opreau după o lungă zi de 
mers, aceasta măsura de prevedere era inutilă; boii, 
extenuaţi de oboseală, nu se gândeau decât să pască în 
împrejurimile vagonului, apoi se culcau pentru noapte, iar 
la sculare nu se îndepărtau mai mult de o sută de metri. 
Dar altfel stăteau lucrurile după o zi de odihnă şi de ospăț. 

Evident, prima grijă a acestor animale, la trezire, fusese să 
caute o iarbă mai bună decât cea de care se săturaseră în 
ajun. Având chef de hoinăreală, se îndepărtaseră câte puţin, 
pierduseră din ochi tabăra şi, duşi de instinctul care-i 


cheamă la staul, porniseră probabil unul după altul, înapoi 
spre Transvaal. 

E o întâmplare nenorocită, nu prea rară în expedițiile din 
Africa Meridională şi cu urmări dintre cele mai grave, căci, 
fără vite, carul vagon devine nefolositor şi, pentru călătorul 
african, el este în acelaşi timp casă, magazie şi fortăreață. 

Mare fu deci decepţia lui Cyprien şi a lui Annibal 
Pantalacci când, după o cursă înverşunată de două sau trei 
ore pe urmele boilor, trebuiră să renunţe la orice speranţă 
de a-i mai ajunge din urmă. 

Situaţia se agravase simţitor şi trebuiră să se sfătuiască 
încă o dată. 

În această împrejurare nu exista decât o singură soluţie 
practică: să abandoneze vagonul, să ia fiecare atâtea 
provizii şi muniții cât putea duce şi să continue drumul 
călare. Dacă aveau noroc, puteau găsi curând un şef cafru 
care să le dea animale de tracţiune, în schimbul unei puşti 
sau al unor cartuşe. Cât despre Li, el urma să ia calul lui 
James Hilton care, după cum se ştie, nu mai avea stăpân. 

Începură deci să taie crengi spinoase şi acoperiră cu ele 
carul, ascunzându-l sub un fel de tufiş artificial. Apoi, 
fiecare îşi umplu buzunarele şi sacul cu rufe, cutii de 
conserve şi muniții. Cu mare părere de rău, chinezul trebui 
să renunţe la ladă lui roşie, care era prea grea; dar fu 
imposibil să-l facă să-şi lase frânghia, pe care o înfăşură în 
jurul mijlocului, sub bluză, ca pe o centură. 

Isprăvind aceste pregătiri, după o ultimă privire aruncată 
asupra văii în care se petrecuseră întâmplări atât de 
tragice, cei trei călăreţi îşi reluară drumul spre înălţimi. 
Acest drum, ca toate celelalte ale ținutului, era o simplă 
cărare bătătorită de animalele sălbatice, care urmează 
aproape totdeauna calea cea mai scurtă pentru a ajunge la 
locurile de adăpost. 

Trecuse de amiaza şi, sub un soare arzător, Cyprien, 
Annibal Pantalacci şi Li călăriră în trap întins până seara; 
apoi, făcând popas într-o trecătoare adâncă, la adăpostul 


unei stânci mari, în jurul unui foc de lemne uscate, îşi 
spuseră că, la urma urmei, pierderea carului vagon nu era 
ireparabilă. 

Timp de două zile încă înaintară astfel, fără a bănui că 
sunt de fapt pe urmele celui căutat. În adevăr, în seara zilei 
a doua, puţin înainte de apusul soarelui, pe când se 
îndreptau la pas spre un pâlc de copaci sub care voiau să-şi 
petreacă noaptea, Li scoase deodată o exclamaţie guturală: 

— Hugh! Făcu el, arătând cu degetul un mic punct negru 
care se mişca la orizont, în ultimele raze de lumină ale 
crepusculului. Privirea lui Cyprien şi a lui Annibal Pantalacci 
urmară în mod firesc direcţia indicată de degetul 
chinezului. 

— Un călător! Strigă napolitanul. 

— E chiar Matakit! Adaugă Cyprien, care se grăbise să 
ducă binoclul la ochi. Disting foarte bine trăsurica şi struţul! 
EI este! Şi îi dădu binoclul lui Pantalacci, care se convinse, 
la rândul său, că aşa era. 

— La ce distanţă de noi crezi că se afla în acest moment? 
Întreba Cyprien. 

— La şapte-opt mile cel puţin, poate chiar zece, răspunse 
napolitanul. 

— Atunci, trebuie să renunţăm la speranţa de a-l ajunge 
azi, înainte de a face un popas? 

— Fără îndoială, răspunse Annibal Pantalacci. Într-o 
jumătate de ora se va întuneca şi nici gând să mai facem 
vreun pas în direcţia aceea! 

— Bine! Sunt sigur că-l vom ajunge mâine, pornind dis-de- 
dimineaţă! 

— E şi părerea mea! 

Călăreţii tocmai ajunseseră la pâlcul de copaci, unde 
descălecară. Ca de obicei, începură prin a se ocupa de cai, 
pe care îi frecară şi îi curăţară cu grijă, înainte de a-i 
priponi de ţăruşi, pentru a-i lăsa să pască. Între timp, 
chinezul aprindea focul. 


Când isprăviră aceste pregătiri, se înnoptase. Cina fu 
poate mai veselă în seara aceea decât în ultimele trei zile. 
Imediat după aceea, cei trei călători, înfăşurându-se în 
pături, lângă focul alimentat cum se cuvine pentru întreaga 
noapte, îşi puseră capetele pe şei şi se pregătiră să doarmă. 
Trebuiau să se scoale cu noaptea în cap, pentru a câştiga 
timp şi a-l ajunge din urmă pe Matakit. 

Cyprien şi chinezul adormiră imediat - ceea ce nu era 
poate foarte prudent din partea lor. Nu tot aşa se întâmpla 
cu napolitanul. Timp de două-trei ore, se foi sub pătură, ca 
un om obsedat de o idee fixă. O tentaţie criminală punea din 
nou stăpânire pe el. 

În sfârşit, nemaiputându-se reţine, se ridică în cea mai 
mare tăcere, se apropie de cai şi puse şaua pe al său; pe 
urmă, dezlegându-i pe ceilalţi şi trăgându-i de curelele cu 
care fuseseră legaţi, porni cu ei încet. 

Iarba fină înăbuşea zgomotul paşilor celor trei animale, 
care se lăsau duse cu o resemnare stupidă, buimace din 
cauza acestei treziri subite. Annibal Pantalacci le făcu să 
coboare până în fundul vâlcelei, pe coasta căreia fusese 
stabilit locul de popas, le lega de un copac şi se întoarse la 
tabără. Niciunul dintre cei doi care dormeau nu mişcase. 

Napolitanul îşi lua cuvertura, puşca, muniţiile şi ceva 
alimente; apoi, cu sânge rece, hotărât, îşi părăsi camarazii 
în mijlocul pustiului. 

Ideea care-l obsedase de la asfinţitul soarelui era că, 
plecând cu caii, îi împiedica pe Cyprien şi pe Li să-l mai 
ajungă pe Matakit. Astfel, îşi asigură victoria. 

Caracterul odios al acestei trădări, laşitatea cu care-i 
prădase pe nişte oameni care-i făcuseră numai servicii, 
nimic nu-l opri pe mizerabil. Se urcă în şa şi, trăgând după 
el cei doi cai care sforăiau zgomotos în locul unde îi lăsase, 
se îndepărta la trap, sub lumina lunii al cărei disc se ivea 
deasupra colinei. 

Cyprien şi Li dormeau încă. Doar pe la ora trei dimineaţa 
chinezul deschise ochii şi contemplă stelele care păleau 


spre răsărit. 

„E timpul să pregătesc cafeaua!” îşi zise. 

Şi fără a mai întârzia, aruncând pătura, se sculă şi-şi făcu 
toaleta matinală, pe care n-o neglija nici aici, în deşert. 

„Dar unde e Pantalacci?” se întrebă deodată. 

Mijea de ziua şi obiectele începeau să se vadă mai bine în 
jurul taberei. „Nici caii nu mai sunt la locul lor! Îşi zise Li. 
Oare acest om cumsecade o fi...” 

Şi bănuind ceea ce se petrecuse, alerga spre ţăruşii de 
care văzuse caii priponiţi seara, în ajun, făcu înconjurul 
taberei şi se convinse dintr-o aruncătură de ochi că tot 
bagajul napolitanului dispăruse odată cu el. 

Situaţia era limpede. 

Un om de rasă albă n-ar fi rezistat probabil nevoii, cu totul 
fireşti, de a-l trezi pe Cyprien pentru a-i comunica imediat 
această veste foarte gravă. Dar chinezul gândea că n-ai de 
ce să te grăbeşti când e vorba să anunţi o nenorocire. Se 
apucă deci, liniştit, să pregătească micul dejun. 

„E destul de drăguţ, din partea acestui ticălos, că ne-a 
lăsat proviziile!” repeta el. 

Strecurând bine cafeaua printr-o sită de pânză pe care o 
meşterise în acest scop, o turnă în două ceşti, tăiate din 
coaja unui ou de struţ, pe care le purta atârnate de 
butonieră; apoi se apropie de Cyprien care tot mai dormea. 

— Cafeaua e gata, tăicuţule, spuse el politicos, punându-i 
mâna pe umăr. 

Cyprien deschise un ochi, se întinse, îi surâse chinezului, 
se ridica în capul oaselor şi înghiţi licoarea fierbinte. 

Abia atunci observă lipsa napolitanului, al cărui loc era 
liber. 

— Dar unde-i Pantalacci? Întrebă el. 

— Plecat, tăicuţule! Răspunse Li pe tonul cel mai firesc, ca 
şi cum ar fi fost vorba de ceva hotărât de mai înainte. 

— Cum... plecat? 

— Da, tăicuţule, împreună cu cei trei cai! 


LLA 


Cyprien dădu pătura la o parte şi aruncă în jur o privire 
care-l făcu să înţeleagă totul. Dar era prea mândru pentru 
a-şi mărturisi îngrijorarea şi indignarea. 

— Foarte bine, zise, dar să nu-şi închipuie acest mizerabil 
că va avea ultimul cuvânt! 

Cyprien făcu cinci-şase paşi în lung şi în lat, adâncit în 
gânduri şi reflectând la ceea ce era de făcut. 

— Trebuie să plecăm imediat! Îi spuse el chinezului. Vom 
lăsa aici şaua, frâul, tot ce ne-ar încurca sau ar fi prea greu 
şi vom lua doar puştile şi proviziile rămase! Vom putea 
merge astfel aproape tot atât de repede şi poate mai de-a 
dreptul! 

Li se grăbi să-i dea ascultare. În câteva minute păturile 
erau strânse sul, sacii puşi pe umăr; apoi, tot ceea ce 
trebuia lăsat acolo fu ascuns sub o grămadă mare de 
mărăcini şi porniră imediat la drum. 

Cyprien avusese dreptate să spună că, în anumite privinţe, 
era poate mai comod de mers pe jos. Putură scurta astfel 
drumul, trecând peste culmi abrupte, pe care nici un cal n- 
ar fi fost în stare să le escaladeze - dar cu preţul câtor 
osteneli! 

Cam pe la ora unu după-amiaza, ajunseră pe versantul de 
nord al lanţului de munţi pe care îl urmau de trei zile. După 
informaţiile furnizate de Lopep, nu mai erau departe de 
capitala lui Ionaia. Din nenorocire, indicaţiile cu privire la 
drumul de urmat erau atât de vagi şi ideile de distanţă atât 
de confuze, în limba betşuană, încât era destul de greu de 
ştiut dacă mai aveau două sau cinci zile de mers pentru a 
ajunge acolo. 

Coborau coasta primei văi ce se deschisese în faţa lor, 
după ce trecuseră de creastă muntelui, când Li râse încet. 

— Girafe! Zise el, apoi. Privind în jos, Cyprien văzu în 
adevăr vreo douăzeci din aceste animale, păscând în fundul 
văii. Nimic mai grațios de privit, decât găturile lor lungi, sau 
alungite ca nişte şerpi în iarbă, la trei-patru metri de 
trupurile presărate cu pete gălbui. 


— Am putea prinde o girafă ca s-o folosim în locul lui 
Templar, zise Li. 

— Să încaleci o girafă! Cine-a mai văzut vreodată aşa 
ceva?! Strigă Cyprien. 

— Nu ştiu dacă s-a văzut vreodată, dar depinde numai de 
dumneavoastră ca să vedeţi, dacă mă lăsaţi să încerc! 
Răspunse chinezul. Cyprien, care nu începea niciodată prin 
a socoti drept imposibil ceea ce era doar nou pentru el, se 
declara gata să-l ajute pe Li. 

— Vântul bate înspre noi, zise chinezul. E o împrejurare 
fericită, caci girafele au mirosul foarte fin şi ne-ar fi simţit 
până acum! Vă rog să le ocoliţi prin dreapta, apoi să le 
speriaţi cu o împuşcătură, pentrua le abate înspre mine. 
Restul mă priveşte! 

Cyprien se grăbi să se descotorosească de tot ce-ar fi 
putut să-i stânjenească mişcările şi, înarmat cu puşca, se 
pregăti să execute manevra indicată de servitorul său. 

Acesta nu-şi pierdu vremea. Cobori în fuga coasta abruptă, 
până ce ajunse lângă o cărare bătătorită de pe fundul văii. 
Era fără îndoială drumul girafelor, judecând după 
numeroasele urme lăsate de copitele lor. Acolo, chinezul se 
aşeza la pândă după un copac gros, desfăşura funia lungă 
care nu-l părăsea niciodată şi o taie în două bucăţi, de câte 
treizeci de metri fiecare. Apoi, după ce lega la unul din 
capete câte o piatră mare, ceea ce transformă fiecare 
bucată într-un excelent bolaş, prinse zdravăn la celălalt 
capăt de ramurile de jos ale copacului. 

În fine, după ce avu grijă să-şi înfăşoare pe braţul stâng 
funiile, se adăposti după copac şi aştepta. 

Nu trecuseră nici cinci minute când, la oarecare distanţă, 
răsuna o împuşcătură. Îndată, un tropot rapid, al cărui 
zgomot, asemănător celui al unui escadron de cavalerie, 
creştea din secunda în secundă, anunţă că girafele o 
luaseră la goană, aşa cum prevăzuse Li. Ele veneau drept 
înspre el, pe cărare, fără să bănuiască prezenta unui 
duşman. 


Girafele erau în adevăr superbe, cu nările în vânt, cu 
micile lor capete speriate, cu limbile atârnând. Cât despre 
Li, lui nu-i ardea deloc să le privească. Postul său fusese 
ales în mod bine gândit, lângă un fel de gâtuire a drumului, 
pe unde aceste animale nu puteau să treacă decât câte 
două odată. Trebuia doar să aştepte. 

Lasă să treacă trei sau patru; apoi, ochind una dintre ele, 
de o mărime extraordinară, arunca primul său bolaş. Funia 
şuiera şi se înfăşură în jurul gâtului animalului, care mai 
făcu câţiva paşi; deodată, funia se întinse, îi strânse 
laringele şi-l sili să se oprească. 

Chinezul nu-şi pierdu timpul privindu-l. Imediat ce văzu ca 
primul bolaş îşi atinsese ţinta, îl luă pe al doilea şi îl arunca 
asupra altei girafe. 

Avu noroc şi de data aceasta. Totul se petrecuse în mai 
puţin de o jumătate de minut. Turma înspăimântată se şi 
împrăştiase în toate direcţiile; dar cele două girafe, pe 
jumătate strangulate şi gâfâind, rămâneau prizoniere. 

— Mai repede, tăicuţule! Strigă chinezul lui Cyprien, care 
alerga spre el, puţin încrezător în succesul operaţiei. 
Trebui, totuşi, să se încline în fata evidentei. Erau acolo 
două animale superbe, mari, puternice, bine hrănite, cu 
glezna subţire, cu crupa lucioasă. Dar cu toate că le privea 
şi le admira, ideea de a le folosi la călărit nu i se părea deloc 
realizabilă. 

— Cum să te menţii pe o asemenea spinare, care coboară 
spre partea din spate cu o înclinare de cel puţin şaizeci de 
centimetri? Spuse el, râzând. 

— Aşezându-te călare pe umerii animalului şi nu pe 
coastele lui, răspunse Li. De altfel, e aşa de greu să aşezi o 
pătură, făcută sul, sub partea din urmă a şeii? 

— N-avem şa. 

— Mă voi duce imediat să o caut pe-a dumneavoastră. 

— Şi ce frâu poţi folosi pentru un asemenea bot? 

— O să vedeţi. Chinezul avea răspuns la toate şi unea 
vorba cu fapta. 


Nu sosise încă ora mesei când, folosind o parte din 
frânghie, terminase de făcut două căpestre foarte tari, pe 
care le potrivi pe capul girafelor. Bietele animale erau atât 
de uluite de păţania lor şi aveau, de altfel, o fire atât de 
blândă, încât nu opuseră nici o rezistenţă. Alte capete de 
frânghie trebuiau să servească drept hăţuri. 

După terminarea acestor pregătiri, nimic nu fu mai uşor 
decât să ducă de zgardă pe cele două captive. 

Cyprien şi Li se întoarseră atunci la tabăra din ajun, 
pentru a lua şaua şi obiectele pe care trebuiseră să le lase 
acolo. 

Îşi petrecură seara cu aceste aranjamente. Chinezul era 
într-adevăr de o nemaipomenită dibăcie. Nu numai că 
transforma curând şaua lui Cyprien în aşa fel, încât să poată 
fi pusă orizontal pe spinarea uneia dintre girafe, dar îşi făcu 
şi pentru el o şa din crengi; apoi, dintr-un surplus de 
prevedere, petrecu jumătate din noapte pentru a înfrânge 
încercările de împotrivire ale celor două girafe, 
încălecându-le pe rând şi demonstrându-le, prin argumente 
hotărâtoare, că trebuiau să i se supună. 

Evident, Matakit îl zărise pe napolitan, care începea să 
câştige teren; dar nu putea să-l vadă pe fostul său stăpân şi 
pe prietenul său de la Kopje, aflaţi încă prea departe, la 
marginea câmpiei. 

La vederea lui Pantalacci, care nu era deloc omul în stare 
să-l crute şi care, fără nici o explicaţie, l-ar fi omorât ca pe 
un câine, tânărul cafru îşi zorea cât putea struţul înhămat la 
trăsurica. Rapidul animal fugea mâncând pământul, cum se 
zice. Îl mâna în asemenea măsură, încât se izbi deodată de 
un bolovan. Urma o zdruncinătură atât de puternică, încât 
osia trăsuricii, uzată de această lungă şi obositoare 
călătorie, se rupse. Imediat, una dintre roti ieşi de pe ax, iar 
Matakit şi vehiculul său rămaseră în mijlocul drumului. 

Nenorocitul cafru se lovi cumplit în cădere. Dar groaza de 
care era cuprins rezista chiar şi la un astfel de şoc, sau, mai 
degrabă, deveni de două ori mai mare. Convins că s-ar fi 


isprăvit cu el dacă ar fi fost ajuns din urmă de crudul 
napolitan, el se ridică repede, deshamă dintr-o mişcare 
struţul şi, aruncându-se pe spatele lui, îl făcu să pornească 
din nou în galop. 

Începu atunci o cursă cu obstacole vertiginoasă, cum nu s- 
a mai văzut de la spectacolele circului roman, unde cursele 
de struţi şi de girafe făceau adesea parte din program. În 
timp ce Annibal Pantalacci îl urmărea pe Matakit, Cyprien şi 
Li se lansară pe urmele amândurora. Nu era în interesul lor 
să pună mâna pe amândoi - pe tânărul cafru, pentru a 
sfârşi odată cu problema diamantului furat şi pe mizerabilul 
napolitan, pentru a-l pedepsi aşa cum merită? 

Mânate în goană mare de călăreţii care văzuseră 
accidentul, girafele alergau aproape la fel de iute ca nişte 
cai pur-sânge, cu gâturile lor lungi întinse înainte, cu 
urechile lăsate pe spate, cu botul deschis, îndemnate cu 
pintenii, cu cravaşele, stoarse de toată viteza de care erau 
capabile. 

Cât despre struţul lui Matakit, rapiditatea lui era de-a 
dreptul miraculoasă. Nu exista cal, câştigător al Derby-ului 
sau al Grand Prix-ului de la Paris, care să se fi putut întrece 
cu el. Aripile lui scurte, inutile pentru zbor, îi slujeau pentru 
a-şi accelera cursa. Alergă cu un asemenea avânt încât, în 
câteva minute tânărul cafru recâştigase terenul pierdut faţă 
de cel care-l urmărea. 

Matakit îşi alesese bine animalul de călărie! Dacă ar fi 
putut să gonească aşa un sfert de oră, s-ar fi aflat în afară 
de pericol, salvat din ghearele napolitanului. 

Annibal Pantalacci îşi dădea seama că cea mai mică 
întârziere l-ar fi făcut să-şi piardă întregul avantaj. Distanţa 
dintre el şi fugar creştea. Dincolo de lanul de porumb în 
care se desfăşura această vânătoare, un hăţiş des de 
arbuşti de fistic şi de smochini de India, unduindu-se în 
bătaia vântului, îşi întindea marginea întunecată cât vedeai 
cu ochii. Dacă Matakit ajungea acolo, ar fi fot imposibil să 
mai fie regăsit, deoarece s-ar fi pierdut în hăţiş. 


Galopând, Cyprien şi chinezul urmăreau totul cu un 
interes uşor de înţeles. Ajunseseră în sfârşit la poalele 
colinei, goneau peste semănaturi, dar se aflau încă la trei 
mile atât de vânător, cât şi de cel vânat. 

Putură să vadă, totuşi, că napolitanul, printr-un efort 
extraordinar, se apropiase puţin de fugar. Fie ca struţul era 
epuizat, fie că se rănise lovindu-se de o rădăcină sau de o 
piatră, viteza lui se micşorase mult. Annibal Pantalacci se 
afla curând la numai trei sute de picioare de cafru. 

Dar Matakit atinsese liziera desişului în care dispăru brusc 
şi, în acelaşi moment, Annibal Pantalacci, azvârlit din şa, se 
rostogoli pe sol, în timp ce calul său fugea peste câmpie. 

— Matakit ne scapă! Strigă Li. 

— Da! Dar am pus mâna pe ticălosul de Pantalacci! 
Răspunse Cyprien. 

Şi amândoi îşi îmboldiră şi mai mult girafele. 

O jumătate de oră mai târziu, după ce străbătuseră 
aproape întreg lanul de porumb, nu mai erau decât la cinci 
sute de paşi de locul unde căzuse napolitanul. Problema era 
dacă Annibal Pantalacci putuse să se ridice şi să intre în 
hăţişul de arbuşti de fistic, sau zăcea la pământ, grav rănit 
în cădere - poate chiar mort! 

Mizerabilul era tot acolo. La o sută de paşi de el, Cyprien şi 
Li se opriră. lată ce se întâmplase. 

În focul urmăririi, napolitanul nu observase o plasă 
imensă, întinsă de cafri pentru a prinde păsările care le 
distrug recolta. Annibal Pantalacci se încurcase în această 
plasă. 

Şi nu era o plasă de mici dimensiuni! Măsura cel puţin 
cincizeci de metri lungime şi acoperea mai multe mii de 
păsări de toate speciile şi mărimile, cu penetul de toate 
culorile - între altele, o jumătate de duzină de vulturi 
bărboşi, având o deschidere a aripilor de un metru şi 
jumătate, care nu dispreţuiesc regiunile Africii de Sud. 

Căderea napolitanului în mijlocul acestei lumi de 
zburătoare produse, desigur, o mare agitaţie. 


Cam năucit de izbitură, Annibal Pantalacci încercă 
aproape imediat să se ridice, dar picioarele şi mâinile i se 
prinseseră atât de bine în ochiurile plasei, încât nu putu să 
se degajeze de la prima încercare. 

Totuşi, nu avea timp de pierdut. Aşa că se zbătea, trăgând 
cu toată puterea de plasă, ridicând-o, smulgând-o din 
ţăruşii care o fixau de pământ, în timp ce păsările, mari şi 
mici, făceau acelaşi lucru pentru a scăpa. 

Dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se încurca mai rău 
în ochiurile solide ale imensei plase. Napolitanului îi fusese 
rezervată o umilire supremă. Una dintre girafe îl ajunsese 
şi cel care o călarea nu era altul decât chinezul. Li 
descalecă şi, cu maliţiozitatea lui rece, spunându-şi că 
mijlocul cel mai nimerit de a imobiliza prizonierul era de a-l 
înfăşura definitiv în plasă, se grăbea să desprindă marginea 
mai apropiată de el, cu intenţia de a o arunca peste 
cealaltă. 

În clipa aceea se produse o lovitură de teatru dintre cele 
mai ciudate. 

Vântul începu să sufle brusc, cu o furie extraordinară, 
îndoind toţi copacii din vecinătate, ca şi cum un vârtej 
înfricoşător ar fi trecut la suprafaţa pământului. 

În eforturile lui disperate, Annibal Pantalacci smulsese un 
mare număr dintre ţăruşii care ţineau plasa. Văzându-se 
gata să fie prins, el se zbătu mai îndârijit ca oricând. 

Deodată, într-un puternic asalt al vijeliei, plasa fu smulsă 
de tot. Ultimele legături care fixau de pământ această 
imensă reţea de sfoară fură rupte; colonia de păsări, până 
atunci prizonieră, îşi lua zborul, cu un vacarm asurzitor. 
Păsările mici reuşiră să scape; dar zburătoarele mari, cu 
ghearele prinse în ochiuri, bătură toate în acelaşi timp din 
aripile lor vaste, redevenite libere. Aceste vâsle aeriene 
reunite, aceşti muşchi pectorali, lucrând simultan, 
alcătuiau, ajutaţi de furia furtunii, o putere atât de colosală, 
încât o sută de kilograme nu însemnau pentru ea mai mult 
decât o pană. 


Şi astfel, plasa, strânsă, înfăşurată, cu ochiurile încâlcite, 
oferind vântului o suprafaţă de atac, fu ridicată deodată la 
douăzeci şi cinci-treizeci de metri de pământ, împreună cu 
Annibal Pantalacci, prins de mâini şi de picioare. 

Cyprien, care tocmai sosea, nu putu decât să asiste la 
aceasta înălţare a inamicului său către regiunea norilor. 

În clipa aceea, neamul împenat al vulturilor bărboşi, 
epuizat de acest prim efort, tindea în mod vizibil să recadă, 
descriind o lungă parabolă. În trei secunde el ajunse la 
marginea păduricii de fistic şi de smochini de India, care se 
întindea la apus decanul de porumb. Apoi, după cei 
atinsese vârfurile, la trei sau patru metri de sol, se ridică 
pentru ultima oară în văzduh. 

Cyprien şi Li îl priveau îngroziţi pe nenorocitul atârnat de 
plasa care, de data aceasta, fu dusă la mai mult de o sută 
cincizeci de picioare înălţime, datorită extraordinarului 
efort al zburătoarelor gigantice, ajutate de furtună. 

Deodată, câteva ochiuri se rupseră la zbaterile 
napolitanului. Fu văzut, o clipă, agăţat de mâini, încercând 
să se ţină de frânghii. Dar degetele i se desfăcură şi el căzu 
ca o masă, zdrobindu-se de pământ. 

Eliberată de aceasta greutate, plasa făcu un ultim salt în 
spaţiu şi se desprinse câteva mile mai departe, în timp ce 
vulturii bărboşi se întorceau în zonele înalte ale văzduhului, 
când Cyprien alerga să-i dea ajutor, duşmanul său murise... 
în aceste împrejurări groaznice! 

Şi iată-l rămas singurul dintre cei patru rivali care 
porniseră către aceeaşi ţintă, peste câmpiile Transvaalului. 

XVIII. 

STRUŢUL CARE VORBEŞTE. 

După această înfricoşătoare catastrofă, Cyprien şi Li nu 
mai avură decât un singur gând: să părăsească locul unde 
se întâmplase nenorocirea. 

Hotărâră să meargă de-a lungul desişului, spre nord; după 
mai mult de o oră, ajunseră la albia unui torent aproape 


secat care, deschizând o breşă în masivul de arbuşti de 
fistic şi de smochini de India, le îngăduia să-l ocolească. 

Acolo îi aştepta o nouă surpriză. 'Torentul se vărsa într-un 
lac destul de întins; pe malurile acestuia creştea o vegetaţie 
abundentă, care îl ascunsese până atunci privirilor. 

Cyprien ar fi vrut să se întoarcă mergând pe marginea 
lacului; dar malul era atât de abrupt pe alocuri, încât trebui 
curând să renunţe la acest proiect. Pe de altă parte, dacă s- 
ar fi întors pe drumul pe care venise, ar fi trebuit să 
renunţe la orice speranţă de a-l mai regăsi pe Matakit. 

Totuşi, pe malul opus al lacului se vedeau câteva coline, 
legate, printr-o serie de ondulaţii ale terenului, cu munţi 
destul de înalţi. Cyprien se gândi că, din vârful lor, ar fi avut 
mai multe şanse să aibă o vedere de ansamblu şi, deci, să-şi 
facă un plan de acţiune. 

Porni din nou împreună cu Li, vrând să ocolească lacul. 
Lipsa oricărui drum făcea ca această operaţie să fie foarte 
anevoioasă, mai ales că uneori erau nevoiţi să tragă cele 
două girafe de hăţuri. Astfel că le trebui mai mult de trei 
ore pentru a străbate o distanţă de şapte-opt kilometri în 
linie dreaptă. 

În sfârşit, când ajunseră, ocolind lacul, cam în dreptul 
punctului de plecare de pe malul opus, se înnopta. 

Rupţi de oboseală, hotărâră să poposească chiar acolo. 
Dar, cu puţinele resurse de care dispuneau, nu se puteau 
instala prea confortabil. Cu toate acestea, Li îşi văzu de 
treburi cu zelul lui obişnuit; apoi, când totul fu gata, se 
apropie de stăpânul său. 

— Tăicuţule, îi zise cu vocea lui mângâietoare şi 
reconfortantă, văd că sunteţi foarte obosit! Aproape că nu 
mai avem provizii! Lăsaţi-mă să merg în căutarea unui sat, 
unde oamenii n-au să refuze să ne vină în ajutor. 

— Să mă părăseşti, Li? Striga mai întâi Cyprien. 

— Trebuie, tăicuţule! Răspunse chinezul. Voi lua una 
dintre girafe şi voi merge spre nord! Capitala acestui 
Tonaia, de care ne-a vorbit Lopep, nu poate fi prea departe 


de aici şi-mi voi da silinţa să vi se facă o bună primire acolo. 
După aceea, vom porni către Griqualand, unde nu veţi mai 
avea de ce să vă temeţi de mizerabili - care-au murit, 
tustrei, în această expediţie! 

Tânărul inginer reflecta la propunerea pe care i-o făcea 
devotatul chinez. Pe de o parte, înţelegea că, dacă Matakit 
putea fi regăsit, asta avea să se-ntâmple mai ales în această 
regiune unde fusese zărit în ajun şi că, deci, trebuia să n-o 
părăsească. Pe de altă parte, era necesar să-şi 
împrospăteze resursele, acum insuficiente. Cyprien se 
hotări deci, deşi cu mare părere de rău, să se despartă de 
Li şi se înţeleseră să-l aştepte în acel loc, timp de patruzeci 
şi opt de ore. În patruzeci şi opt de ore, călare pe girafa sa 
iute de picior, chinezul putea să ajungă destul de departe şi 
să revină la tabără. 

Odată înţeleşi, Li nu voi să mai piardă nici o clipă. Nu-i 
pasa de oboseală! Va şti să se lipsească de somn! Îşi lua 
rămas bun de la Cyprien, sărutându-i mina, sări în spinarea 
girafei şi dispăru în noapte. 

Pentru prima dată de la plecarea din Vandergaart-Kopje, 
Cyprien se afla singur, în plin deşert. Era foarte trist şi, 
după ce se înfăşură în pătură, nu se putu opri să nu cadă 
pradă celor mai sumbre previziuni. Izolat cum era, cu 
alimentele şi muniţiile pe terminate, ce avea să se întâmple 
cu el, în acest ţinut necunoscut, la mai multe sute de leghe 
de orice regiune civilizată? Şansa de a-l găsi pe Matakit era 
foarte slabă! Se putea afla doar la jumătate de kilometru 
distanţă, fără ca el să aibă nici cea mai mică bănuială. 
Hotărât lucru, această expediţie era dezastruoasă şi fusese 
marcată numai de evenimente tragice! Aproape fiecare 
sută de mile costase viaţa unuia dintre membrii săi! 
Rămânea unul singur acum... el! Îi era oare destinat să 
termine la fel de râu ca şi ceilalţi? 

Acestea erau tristele reflecţii ale lui Cyprien, care reuşi, 
totuşi, să adoarmă. 


Când se trezi, răcoarea dimineţii şi odihna de care se 
bucurase dădură un curs mai optimist gândurilor sale. 
Aşteptând întoarcerea chinezului, se hotări să urce pe 
colina înaltă, la picioarele căreia se oprise. Putea astfel să 
exploreze cu privirea o întindere mai vastă şi să descopere, 
poate, cu ajutorul binoclului, vreo urmă a lui Matakit. Dar, 
pentru asta, trebuia să se despartă de girafa sa, întrucât 
nici un naturalist n-a clasat vreodată aceste patrupede în 
familia căţărătoarelor. 

Cyprien începu prin a-i lua de pe cap căpăstrul fabricat în 
mod atât de ingenios de Li; apoi o lega de picior de un 
copac înconjurat de iarba deasă, lăsându-i o lungime de 
frânghie suficientă pentru ca să poată paşte după plac. Şi, 
ce-i drept, adăugind la lungimea gâtului ei pe cea a 
frânghiei, raza de acţiune a graţiosului animal era foarte 
întinsă. 

Terminând aceste preparative, Cyprien îşi puse arma pe 
un umăr, pătură pe celălalt şi, după ce-şi luă rămas bun de 
la girafa, bătând-o uşor cu palma, începu ascensiunea 
muntelui. 

Aceasta ascensiune fu lungă şi obositoare. Îşi petrecu 
întreaga zi urcând pante abrupte, ocolind stânci sau vârfuri 
de netrecut, reîncepând pe la răsărit sau miazăzi o 
tentativă nereuşită pe la miazănoapte sau apus. 

La căderea nopţii, Cyprien nu ajunsese decât la jumătatea 
drumului şi trebui să amâne pentru a doua zi restul 
ascensiunii sale. 

Pornind din nou în zori, după ce se asigurase, privind cu 
atenţie, că Li nu se întorsese la tabăra, ajunse în sfârşit, în 
jurul orei unsprezece dimineaţă, în vârf. 

Acolo îl aştepta o crudă decepţie. Cerul se acoperise de 
nori. Neguri dese pluteau peste regiunile joase ale 
muntelui. În zadar încerca Cyprien să le străbată cu 
privirea, pentru a cerceta văile vecine. Întregul ţinut 
dispăruse sub o îngrămădire de aburi fără formă, care nu 
lăsau să se desluşească nimic dedesubt. 


Cyprien se încăpăţână, aşteptă, tot sperând ca o 
înseninare îi va reda vastele orizonturi pe care voia să le 
cuprindă cu privirea; zadarnic însă. Cu cât trecea timpul, cu 
atât norii păreau să se îndesească şi, la căderea nopţii, 
începu şi ploaia. 

Tânărul inginer fu surprins de acest fenomen prozaic chiar 
pe culme, pe un platou golaş unde nu se afla nici un copac, 
nici o stâncă în stare să-i servească de adăpost. Nimic decât 
terenul pleşuv şi uscat şi, de jur împrejur, noaptea din ce în 
ce mai întunecată, însoţită de o ploaie măruntă, care, puţin 
câte puţin, pătrundea prin pătură şi prin haine. 

Situaţia devenea critică şi, totuşi, trebuia să o accepte, în 
asemenea condiţii, coborârea ar fi fost o nebunie. 

Cyprien se resemnă deci să se lase udat până la piele, 
socotind să se usuce a doua zi, la căldura soarelui. 

După primul moment de emoție, Cyprien îşi zise, ca să se 
consoleze, că această ploaie - duş răcoritor după 
uscăciunea zilelor precedente - n-avea, în fond, nimic 
neplăcut; dar una din urmările ei cele mai penibile fu aceea 
că-l obligă să mănânce cina, dacă nu cu totul crudă, cel 
puţin cu totul rece. Pe o astfel de vreme, nici nu se putea 
gândi să aprindă focul, sau măcar să scapere un chibrit. Se 
mulţumi deci să deschidă o cutie de conserve de carne de 
vită şi să o înghită sub această forma elementară. 

După un ceas-două, amorţit de răceala ploii, tânărul 
inginer reuşi să adoarmă, cu capul pe un bolovan acoperit 
cu învelitoarea sa şiroind de apă. Când se trezi dimineaţa, 
avea febră mare. 

Înţelegând că era pierdut dacă mai stă mult timp sub un 
asemenea duş - căci începuse să toarne cu găleata - 
Cyprien făcu un efort, se ridică în picioare şi, folosindu-şi 
puşca drept baston, începu să coboare muntele. 

Cum ajunse jos? N-ar fi ştiut nici el să spună. Când 
rostogolindu-se pe povârnişurile muiate de ploaie, când 
lăsându-se să alunece peste stâncile umede, lovindu-se, 


orbit, sleit de febră, reuşi totuşi să-şi continue drumul şi 
ajunse, spre amiază, la tabăra unde-şi lăsase girafa. 

Animalul plecase, plictisit fără îndoială de singurătate şi 
poate împins de foame, căci iarba dispăruse în interiorul 
cercului a cărui rază o forma frânghia cu care fusese legat 
de picior. Aşa că terminase prin a roade legătura care-l 
reţinea şi devenise liber. 

În condiţii normale, Cyprien ar fi simţit mai puternic 
această lovitură a soartei; dar oboseala extremă şi 
descurajarea îl lăsaseră fără puteri. Nu putu decât să se 
arunce asupra raniţei sale impermeabile, pe care din 
fericire o regăsi, să îmbrace haine uscate, apoi să cadă, 
zdrobit de oboseală, sub un baobab la umbra căruia se afla 
tabăra. 

Atunci începu pentru el o perioadă bizară de somnolenţa, 
de febră, de delir, în care toate noţiunile se confundau, în 
care timpul, spaţiul, distantele nu mai aveau nici o realitate. 
Era noapte sau zi, soare sau ploaie? Se afla acolo de 
douăsprezece ore, sau de şaizeci? Mai trăia încă, sau 
murise? Nu mai ştia nimic. Visele plăcute şi coşmarurile 
înspăimântătoare se succedau fără încetare pe scena 
imaginaţiei sale. Parisul, Şcoala de Mine, căminul părintesc, 
ferma de la Vandergaart-Kopje, miss Watkins, Annibal 
Pantalacci, Hilton, Friedel şi legiuni de elefanţi, apoi 
Matakit şi păsări în zbor, răspândite pe un cer fără margini 
- toate amintirile, toate senzațiile, toate antipatiile, toate 
afecțiunile se ciocneau în creierul său ca într-o bătălie 
incoerentă. Acestor creaţii ale febrei li se adăugau uneori 
impresii din afară. Oribil fu mai ales faptul că, în mijlocul 
unei dezlănţuiri de lătrături de şacali, de miorlăituri de 
pisici-tigri, de rânjete de hiene, bolnavul inconştient îşi 
urmări anevoie romanul delirului său şi crezu că aude un 
foc de armă, urmat de o linişte adâncă. Apoi concertul 
infernal începu şi mai şi, prelungindu-se până la ziuă. 

Fără îndoială, în timpul acestui miraj, Cyprien ar fi trecut, 
fără să-şi dea seama, de la febra la repausul veşnic, dacă 


evenimentul cel mai bizar, cel mai extravagant, în aparenţă, 
n-ar fi venit să abată cursul natural al lucrurilor. 

Dimineaţa nu mai ploua şi soarele era destul ce sus pe cer. 
Cyprien deschise ochii. Privea, fără curiozitate, un struţ 
mare care, după ce se apropiase de el, se oprise la doi-trei 
paşi. 

„Să fie struţul lui Matakit?” se întreba Cyprien, stăpânit în 
continuare de ideea lui fixă. 

Îi răspunse pasărea în persoana - şi încă într-o 
franţuzească curată. 

— Nu mă înşel! Cyprien Mere! Bietul meu prieten, ce 
naiba faci pe-aici? Un struţ care vorbea franţuzeşte, un 
struţ care-i ştia numele - iată un lucru care avea de ce să 
uimească o inteligentă obişnuită şi calmă. Ei bine, Cyprien 
nu fu izbit defel de acest fenomen neverosimil şi îl găsi 
foarte firesc. Văzuse destule în vis, în timpul nopţii 
precedente, iar acesta i se păru doar urmarea 
dezechilibrului său mintal. 

— Nu eşti politicos, domnule struţ! Răspunse el. Cu ce 
drept mă tutuieşti? Vorbea cu tonul tăios, sacadat, specific 
celor care au febră mare - ceea ce nu lăsa nici o îndoială 
asupra stării lor - fapt de care struţul păru foarte mişcat. 

— Cyprien! Prietene! Eşti bolnav şi singur în acest deşert! 
Strigă el, căzând în genunchi lângă culcuş. 

Acesta era un fenomen fiziologic nu mai puţin anormal 
decât darul vorbirii, genuflexiunea fiind o mişcare pe care 
natura o interzice de obicei struţilor. Dar Cyprien, datorită 
febrei sale, continua să nu se mire. 1 se păru chiar foarte 
natural ca struţul să ia, de sub aripa stângă, o ploscă de 
piele plină cu apă proaspătă, amestecată cu coniac şi să i-o 
ducă la buze. 

Singurul lucru care începu să-l surprindă fu când ciudatul 
animal se ridica în picioare ca să arunce la pământ un fel de 
carapace, acoperită cu pene de marabu, care părea să fie 
penajul său natural, apoi, un gât lung terminat cu un cap de 
pasăre. Şi atunci, despuiat de aceste ornamente de 


împrumut, struţul i se arata sub trăsăturile unui bărbat 
înalt, solid, viguros, care nu era altul decât Pharamond 
Barthes, marele vânător. 

— Ei, da! Eu sunt! Strigă Pharamond. Nu mi-ai recunoscut 
vocea, de la primele cuvinte pe care ţi le-am spus? Te miri 
de deghizarea mea? E un şiretlic de război, pe care l-am 
împrumutat de la cafri, pentru a mă putea apropia de struţii 
veritabili şi a-i lovi mai uşor cu sulița! Dar să vorbim despre 
tine, bietul meu prieten! Cum ai ajuns aici, bolnav şi 
părăsit? Numai datorită unei fericite întâmplări te-am 
observat, pe când hoinăream prin părţile astea, căci nici 
măcar nu ştiam că te afli în acest ţinut! 

Cyprien, nefiind în stare să vorbească prea mult, nu putu 
să-i spună prietenului său decât foarte puţine lucruri 
despre sine. De altfel, Pharamond Barthes, înțelegând la 
rândul său că lucrul cel mai grabnic era de a-i da bolnavului 
îngrijirile care-i lipsiseră până atunci, începu să-l trateze 
cât putea de bine. 

Experienţa lui de viaţă în deşert era destul de îndelungată 
şi el învățase de la cafri o metodă foarte eficientă de 
tratament al malariei de care se îmbolnăvise bietul său 
prieten. 

Pharamond Barthes începu prin a săpa în pământ un fel de 
groapă, pe care o umplu cu lemne, după ce lăsase o 
deschizătură prin care să poată intra aerul. Lemnele fură 
aprinse şi arseră, transformând groapa într-un adevărat 
cuptor. Pharamond Barthes îl culcă acolo pe Cyprien, după 
ce-l înfăşurase cu grijă, lăsându-i numai capul afară. Nu 
trecuseră nici zece minute şi se manifestă o transpiraţie 
abundentă, pe care medicul improvizat avu grijă s-o 
activeze cu ajutorul a cinci-şase ceşti de ceai, făcut din 
ierburi cunoscute de el. Cyprien adormi curând în această 
etuvă, cuprins de un somn binefăcător. 

La apusul soarelui, când deschise ochii, bolnavul se simţea 
atât de uşurat, încât ceru ceva de mâncare. Îndemânaticul 
său prieten avea răspuns la toate: îi servi imediat o ciorbă 


minunată, pe care o preparase cu cele mai delicate produse 
ale vânătoarei sale şi câteva rădăcini de diferite soiuri. O 
aripă de dropie friptă, o ceaşcă de apă cu puţin coniac 
completa această masă, care-i dădu un pic de putere lui 
Cyprien şi-i elibera definitiv creierul de aburii care-l 
întunecau. 

Cam la un ceas după această masă de convalescenţă, 
Pharamond Barthes, după ce se înfruptase şi el cum se 
cuvine, se aşeză lângă tânărul inginer şi-i povesti cum 
ajunsese acolo, singur, sub acea stranie înfăţişare. 

— Tu ştii, îi spuse, de ce sunt capabil pentru a experimenta 
un nou mod de a vâna! Or, în şase luni, am doborât atâţia 
elefanţi, zebre, girafe, lei şi alte prăzi cu păr şi pene de tot 
soiul - fără a uita un vultur-canibal care este mândria 
colecţiei mele - încât acum câteva zile mi-a venit ideea să- 
mi mai schimb tabieturile cinegetice! Până acum nu 
călătoream decât escortat de basutoşii mei - treizeci de 
flăcăi îndrăzneţi, pe care îi plătesc cu câte un săculeţ de 
boabe de sticlă pe luna şi care s-ar arunca în foc pentru 
seniorul şi stăpânul lor. Dar, nu de mult, am fost oaspetele 
lui 'Tonaia, marele şef al acestui ţinut şi, pentru a obţine 
dreptul de a vâna pe terenurile lui - drept la care ţine tot 
atât de mult cât un lord scoţian - am consimţit să-i 
împrumut basutoşii mei, cu patru puşti, pentru o expediţie 
pe care o punea la cale împotriva unuia dintre vecinii săi. 
Acest armament l-a făcut invincibil şi el a repurtat cea mai 
remarcabilă victorie asupra inamicului. De aici, o adâncă 
prietenie, pecetluită prin schimbul de sânge, adică sugerea 
reciprocă a unei înţepături făcute pe antebraţ! Aşa că, de 
acum înainte, suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Fiind 
sigur că nu voi mai fi stânjenit în viitor pe întregul cuprins 
al posesiunilor sale, am pornit alaltăieri la vânătoare de 
tigri şi de struţi, în ce priveşte tigrii, am avut plăcerea să 
dobor unul noaptea trecută şi chiar aş fi surprins că tu să 
nu fi auzit vacarmul dinaintea acestei isprăvi. Închipuie-ţi că 
îmi instalasem cortul lângă hoitul unui bivol omorât ieri, în 


speranţa destul de întemeiată de a vedea sosind la miezul 
nopţii tigrul visurilor mele. Într-adevăr, voinicul a venit la 
întâlnire, atras de mirosul cărnii proaspete; dar, din 
nenorocire, două sau trei sute de şacali, hiene şi pisici-tigri 
au avut aceeaşi idee! De aici, un concert din cele mai 
discordanţe, care s-a auzit probabil până la tine! 

— Cred şi eu că l-am auzit! Răspunse Cyprien. Am crezut 
chiar că se dădea în onoarea mea! 

— Nici vorbă, dragă prietene! Strigă Pharamond Barthes. 
Era în onoarea unui hoit de bivol, în fundul acestei văi, pe 
care o vezi deschizându-se în dreapta, în zori, nu mai 
rămăseseră decât oasele din uriaşul rumegător! Am să ţi le 
arăt! E o frumoasă lucrare de anatomie! O să vezi de 
asemenea şi tigrul, cel mai frumos animal pe care l-am 
doborât de când vânez în Africa! L-am jupuit şi blana lui e 
pusă la uscat într-un copac! 

— Dar ce-i cu strania deghizare de azi-dimineaţă? Întreba 
Cyprien. 

— Era un costum de struţ. După cum ţi-am spus, cafrii 
folosesc frecvent acest şiretlic, pentru a se apropia de 
animalele astea neîncrezătoare şi foarte greu de vânat 
altfel! Ai să-mi răspunzi că am excelenta mea carabina cu 
țeava lungă! E adevărat, dar ce vrei? Mi-a venit cheful să 
vânez după moda cafră, ceea ce mi-a oferit prilejul de a te 
întâlni tocmai la timp, nu-i aşa? 

— Tocmai la timp, în adevăr, Pharamond! Sunt sigur că, 
fără tine, n-aş mai fi pe lumea asta! Răspunse Cyprien, 
strângându-i mâna cu căldură. 

leşise din etuva şi stătea culcat pe un pat de frunze pe 
care prietenul său i-l pregătise sub baobab. 

Inimosul tânăr nu se opri aici. Se duse să caute în valea 
vecină cortul pe care îl lua totdeauna în expediţii şi, un sfert 
de oră mai târziu, îl aşezase deasupra scumpului său 
bolnav. 

— Şi acum, să vedem ce ţi s-a întâmplat, prietene Cyprien, 
zise el, dacă nu cumva asta te-ar obosi prea mult! 


Cyprien se simţea destul de întremat pentru a satisface 
curiozitatea cu totul firească a lui Pharamond Barthes. ELîi 
povesti pe scurt evenimentele petrecute în Grigqualand, cum 
părăsise acest ţinut în urmărirea lui Matakit şi a 
diamantului său, care fuseseră principalele peripeții ale 
expediției sale, tripla moarte - a lui Annibal Pantalacci, 
Friedel şi James Hilton, dispariţia lui Bardik şi, în fine, cum 
îl aştepta pe servitorul său, Li, care trebuia să se întoarcă la 
tabără. 

Pharamond Barthes asculta cu cea mai mare atenţie, 
întrebat dacă întâlnise un tânăr cafru ale cărui 
semnalmente erau cele ale lui Bardik, el răspunse negativ. 

— Dar, adaugă el, am găsit un cal părăsit, care ar putea 
foarte bine să fie al tău! Şi, dintr-o suflare, îi povesti lui 
Cyprien în ce împrejurare căzuse calul în mâinile sale: 

— Exact acum două zile, vânam cu trei dintre basutoşii 
mei în munţii din sud, când am văzut deodată ieşind dintr- 
un canion un minunat cal cenuşiu, fără şa, doar cu căpăstru 
şi un pripon pe care îl târa după el. Animalul părea în mod 
evident foarte nehotărât în legătură cu ce avea de făcut; 
dar eu l-am strigat, i-am arătat o bucată de zahăr şi ela 
venit la mine! lată-l deci pe sus-zisul cal ajuns prizonierul 
meu - un animal minunat, plin de curaj şi de energie, 
„sărat” ca un jambon. 

— E calul meu! E Templar! Strigă Cyprien. 

— Ei, bine, prietene, Templar este al tău, răspunse 
Pharamond Barthes şi îmi va face o adevărată plăcere să ţi-l 
înapoiez! Şi acum, noapte bună, dormi din nou! Mâine, în 
zori, vom părăsi acest loc încântător. 

Apoi, îmbinând povaţa cu exemplul personal, Pharamond 
Barthes se înfăşură în pătura şi adormi lângă Cyprien. 

A doua zi, chinezul se întoarse la tabăra, cu câteva 
provizii. Aşa că, mai înainte de a se trezi Cyprien, 
Pharamond Barthes, după ce-l puse la curent cu cele 
întâmplate, îi dădu sarcina sa vegheze asupra stăpânului 


său, în timp ce el se ducea după calul a cărui pierdere îl 
mâhnise atât pe tânărul inginer. 

XIX. 

PEŞTERA MINUNATĂ. 

A doua zi dimineaţa, când se trezi, Cyprien îl văzu în faţa 
sa pe Templar. Întrevederea fu plină de afecţiune. 

S-ar fi zis că, în adevăr, calului îi făcea tot atâta plăcere ca 
şi călăreţului să-şi regăsească credinciosul tovarăş de drum. 
După micul dejun, Cyprien se simţi destul de întremat ca 

să se urce în şa şi să plece imediat. Drept urmare, 
Pharamond Barthes puse toate bagajele pe crupa lui 
Templar, lua animalul de frâu şi porniră spre capitala lui 
Tonaia. 

Pe drum, Cyprien îi povesti prietenului său, mai în 
amănunt, principalele incidente ale expediției, de la 
plecarea din Griqualand. Când ajunse la ultima dispariţie a 
lui Matakit, dându-i semnalmentele, Pharamond Barthes 
începu să râdă: 

— Asta-i bună! Iată un lucru nou şi cred că îţi voi putea da 
veşti despre hoţul tău, dacă nu şi despre diamant! 

— Ce vrei să spui? Întrebă Cyprien, foarte surprins. 

— Doar că basutoşii mei au făcut prizonier, cu numai 
douăzeci şi patru de ore înainte, un tânăr cafru care 
rătăcea prin acest ţinut şi l-au predat, legat de mâini şi de 
picioare, prietenului meu, lonaia. Cred că acesta i-ar fi 
făcut felul, căci i-e tare teamă de spioni şi cafrul, aparţinând 
în mod evident unei seminţii duşmane, nu putea fi decât o 
iscoadă! Dar până acum i-a cruțat viaţa! Din fericire, bietul 
băiat ştia câteva scamatorii şi se putea pretinde vrăjitor... 

— Acum nu mai am nici o îndoială că e Matakit! Strigă 
Cyprien. 

— Ei bine, se poate lăuda că a scăpat ieftin! Răspunse 
vânătorul. 'Tonaia a inventat pentru duşmanii lui tot felul de 
suplicii, care nu lăsa nimic de dorit! Dar, ţi-o repet, poţi fi 
fără grijă în privinţa fostului tău servitor! E apărat de 


calitatea lui de vrăjitor şi îl vom regăsi sănătos, chiar în 
seara aceasta! 

E inutil să insistăm spunând că această veste îl mulțumea 
în mod deosebit pe Cyprien. Îşi atinsese scopul şi nu se 
îndoia că Matakit, dacă mai era în posesia diamantului lui 
John Watkins, va consimţi să i-l înapoieze. 

Cei doi prieteni continuară să stea la taclale toată ziua, 
traversând câmpia pe care Cyprien o parcursese pe spatele 
girafei, cu câteva zile mai înainte. 

Chiar în acea seară, capitala lui 'Tonaia se arata, rânduită 
pe jumătate de amfiteatru, pe o clină care forma orizontul 
în partea de nord. Era un adevărat oraş, cu zece- 
cincisprezece mii de locuitori, cu străzi drepte, cu colibe 
spaţioase şi aproape elegante, având un aspect de 
prosperitate şi belşug. Palatul regelui, împrejmuit cu 
garduri înalte şi păzit de războinici negri, înarmaţi cu lănci, 
ocupa el singur un sfert din suprafaţa totală a aşezării. 

Pharamond Barthes trebui doar să se arate, pentru ca 
toate barierele să se deschidă înaintea lui. Fu condus 
imediat, împreună cu Cyprien, printr-o serie de curţi vaste, 
până la sala de ceremonii, unde stătea „invincibilul 
cuceritor” în mijlocul unei numeroase asistenţe, din care nu 
lipseau nici ofiţerii, nici gărzile. 

Tonaia avea cam patruzeci de ani. Era înalt şi puternic. 
Purta un fel de diademă din colţi de mistreți, iar costumul 
său era alcătuit dintr-o tunică roşie, fără mâneci şi dintr-un 
sorţ de aceeaşi culoare, bogat împodobit cu perle de sticlă. 
Purta pe braţe şi pe picioare numeroase brățări de aramă. 
Fizionomia sa era inteligentă şi fină, dar vicleană şi dură. 

Îi făcu o primire măreaţă lui Pharamond Barthes, pe care 
nu-l văzuse de câteva zile şi, din respect, şi lui Cyprien, 
prietenul credinciosului său aliat. 

— Prietenii prietenilor noştri sunt şi prietenii noştri, zise 
el, cum ar fi făcut-o un simplu cetăţean din Marais. 

Aflând că noul său oaspete era suferind, Tonaia se grăbi 
să-i ofere una din cele mai bune camere ale palatului sau şi 


porunci să i se servească o cină excelentă. 

După sfatul lui Pharamond Barthes, discutarea problemei 
Matakit fu amânată. În ziua următoare, Cyprien, vindecat 
pe deplin, era într-adevăr în stare să reapară în faţa 
regelui. Întreaga curte se aduna, deci, în marea sală a 
palatului. Tonaia şi cei doi oaspeţi ai săi şedeau în mijlocul 
cercului. Imediat, Pharamond Barthes începu negocierile, 
în limba ţării, pe care o vorbea destul de bine. 

— Basutoşii mei ţi-au adus un tânăr cafru pe care l-au 
făcut prizonier, îi spuse el regelui. Or, acest tânăr cafru se 
întâmpla să fie servitorul prietenului meu, marele înţelept 
Cyprien Mere, care vine să ceară generozităţii tale să i-l 
restitui. lată de ce eu, prietenul lui şi al tău, îndrăznesc să-i 
sprijin cererea dreaptă. 

De la primele cuvinte, Tonaia crezu că trebuie să ia o 
înfăţişare diplomatică. 

— Marele înţelept alb este binevenit! Răspunse el. Dar ce 
oferă pentru răscumpărarea prizonierului meu? 

— O puşcă excelentă, de zece ori zece cartuşe şi un 
săculeţ cu perle de sticlă, răspunse Pharamond Barthes. Se 
auzi murmurul aprobator al auditoriului, viu impresionat de 
splendoarea acestei oferte. Numai Tonaia, mereu foarte 
diplomat, se prefăcu că nu-i uluit. 

— 'Tonaia este un mare rege, continuă el ridicându-se de 
pe jilţul sau regal şi zeii îl apără! Cu o lună în urmă, eii l-au 
trimis pe Pharamond Barthes, cu războinici viteji şi puşti, 
pentru a-l ajuta să-şi învingă duşmanii! lată de ce, dacă 
Pharamond Barthes ţine la asta, acest servitor va fi restituit 
viu şi nevătămat stăpânului său! 

— Şi unde se afla el în acest moment? Întreba vânătorul. 

— În peştera sfântă, unde e păzit zi şi noapte! Răspunse 
Tonaia, cu acea măreție de circumstanţă, potrivită unuia 
dintre cei mai puternici suverani ai cafrilor. 

Pharamond Barthes se grăbi să-i rezume aceste 
răspunsuri lui Cyprien şi ceru regelui favoarea de a merge 


împreună cu prietenul său să-l scoată pe prizonier din 
numita peşteră. 

La aceste cuvinte se auzi un murmur dezaprobator în 
toată adunarea... Pretenţia acestor europeni părea 
nemaipomenită. Niciodată, sub nici un pretext, un străin nu 
fusese admis în peştera misterioasă. O tradiţie sacră spunea 
că, în ziua când albii i-ar cunoaşte secretul, imperiul lui 
Tonaia s-ar face praf şi pulbere. 

Dar regelui nu-i plăcea ca hotărârile sale să fie discutate 
de membrii curţii. Aşa că acest murmur îl făcu, dintr-un 
capriciu de mic tiran, să acorde ceea ce foarte probabil ar fi 
refuzat, fără aceasta explozie a sentimentului general. 

— 'Tonaia a făcut schimb de sânge cu aliatul sau, 
Pharamond Barthes, răspunse el pe un ton hotărât şi nu 
mai are nimic de ascuns faţă de el! Tu şi prietenul tău ştiţi 
să respectaţi un jurământ? Pharamond Barthes făcu un 
semn afirmativ. 

— Ei bine, continuă regele negru, juraţi să nu vă atingeţi 
de nimic din ceea ce veţi vedea în această peşteră! Juraţi să 
vă purtaţi în toate ocaziile, după ce veţi pleca de acolo, ca şi 
cum nu i-aţi fi cunoscut niciodată existenta! Juraţi că nu veţi 
căuta niciodată să intraţi acolo din nou, că nu veţi încerca 
nici măcar să recunoaşteţi intrarea! Juraţi că nu veţi spune 
niciodată nimănui ceea ce aţi văzut! 

Pharamond Barthes şi Cyprien, cu mâna întinsă, repetară 
cuvânt cu cuvânt formula jurământului ce le era impus. 

Imediat, după ce Tonaia dăduse câteva ordine în şoaptă, 
întreaga curte se ridica în picioare, iar războinicii se 
înşiruiră pe două rânduri. Câţiva servitori aduseră bucăţi 
de pânză subţire cu care cei doi străini fură legaţi la ochi; 
apoi regele în persoană se aşeza între ei, într-o lectică mare 
din pai, pe care câteva duzini de cafri o urcară pe umerii lor 
- şi cortegiul porni la drum. 

Călătoria fu destul de lunga - cel puţin două ore de mers. 
După felul cum era zdruncinata lectica, Pharamond Barthes 


şi Cyprien îşi dădură seama curând că erau transportaţi 
printr-un ţinut muntos. 

Apoi, răceala aerului şi ecoul sonor al paşilor escortei, 
răsfrânt de pereţi foarte apropiaţi unul de altul, indicară 
pătrunderea într-o subterană. În fine, palele de fum răşinos, 
al căror miros ajunse până la ei, îi făcură pe cei doi prieteni 
să înţeleagă că se aprinseseră torţe, ca să lumineze 
cortegiul. 

Mai merseră astfel încă un sfert de oră, după care lectica 
fu lăsată la pământ. Tonaia dădu ordin ca oaspeţii săi să fie 
coborâţi şi să li se scoată legăturile de la ochi. 

Sub şocul ameţelii pe care o da întoarcerea subită la 
lumină, după o întrerupere prelungită a funcţiilor vederii, 
Pharamond Barthes şi Cyprien se crezură la început prada 
unei halucinaţii extatice, atât era de splendid şi de 
neaşteptat spectacolul ce li se oferi ochilor. 

Se aflau în mijlocul unei peşteri imense. Solul era acoperit 
cu un nisip fin, presărat cu paiete de aur. Bolta, înaltă cât 
cea a unei catedrale gotice, se pierdea în depărtări de 
neatins cu privirea. Pereţii acestei construcţii 
subpământene naturale erau acoperiţi de stalactite, de o 
varietate de tonuri şi de o bogăţie extraordinară, pe care 
lumina torţelor arunca străluciri de curcubeu, amestecate 
cu vâlvătăi de cuptor, cu radiaţii de aurora boreală. Culorile 
cele mai sclipitoare, formele cele mai bizare, mărimile cele 
mai neprevăzute caracterizau aceste nenumărate 
cristalizări. Nu erau, ca în cele mai multe peşteri, simple 
lacrimi de cuarţ, repetându-se cu o uniformitate plină de 
monotonie. Aici natura, dându-şi frâu liber fanteziei, părea 
să fi epuizat toate combinaţiile de nuanţe şi de efecte la 
care se pretează atât de minunat vitrificarea bogățiilor sale 
minerale. 

Stânci de ametist, pereţi de sardonix, banchize de rubin, 
ace de smarald, colonade de safir, înalte şi zvelte ca nişte 
păduri de brad, ghețari de acvamarin, sfeşnice cu mai 
multe braţe din peruzea, oglinzi de opal, lesezi de ghips roz 


şi de lapislazuli cu vine de aur - tot ceea ce regnul cristalin 
poate oferi mai preţios, mai rar, mai transparent, mai 
extraordinar servise ca materiale de construcţie acestei 
surprinzătoare arhitecturi. Mai mult încă, toate formele, 
chiar şi cele ale regnului vegetal, păreau să fi fost puse la 
contribuţie pentru desăvârşirea acestei opere situate în 
afara concepţiilor umane. Covoare de muşchi mineral, 
catifelate asemeni celui mai fin gazon, arborizări cristaline, 
încărcate cu flori şi fructe din pietre nestemate, aminteau 
pe alocuri acele grădini feerice pe care le reproduc cu atâta 
candoare miniaturile japoneze. Mai departe, un lac 
artificial, format dintr-un diamant lung de douăzeci de 
metri, încrustat în nisip, părea o arenă pregătită pentru 
zbenguielile patinatorilor. Palate aeriene de calcedonie, 
chioşcuri şi ornamente piramidale de berii sau de topaz se 
îngrămădeau din etaj în etaj, până în punctul unde ochiul, 
obosit de atâtea splendori, refuza să le mai urmărească. În 
sfârşit, descompunerea razelor de lumina trecând prin 
aceste mii de prisme, focurile de artificii scânteietoare, care 
izbucneau din toate părţile şi recădeau în jerbe, constituiau 
cea mai extraordinara simfonie de lumina şi de culoare care 
poate vrăji privirea omului. 

Cyprien Mere nu se mai îndoia acum. Fusese transportat 
într-unul din acele rezervoare misterioase, a căror existenţă 
o bănuise de multă vreme, în adâncul cărora natura avară a 
putut tezauriza şi cristaliza în bloc acele geme preţioase din 
care nu cedează omului, în zăcămintele cele mai favorizate, 
decât rămăşiţe izolate şi fragmentare. Tentat să pună la 
îndoială realitatea a tot ceea ce vedea, o clipă îi fusese de 
ajuns ca, trecând pe lângă un bloc imens de cristal, să-l 
încerce cu inelul pe care îl purta în deget, pentru a se 
asigura că rezistă la zgârieri. În această criptă imensă se 
aflau deci diamante, rubine, safire şi în cantităţi atât de 
uriaşe, încât valoarea lor, la preţul pe care oamenii îl dau 
acestor substanţe minerale, depăşea posibilităţile oricărui 
calcul! 


Numai cifrele astronomice ar fi putut exprima cu 
aproximaţie cât preţuiau aceste bogății, greu de apreciat, 
de altfel. În adevăr, erau acolo, îngropate sub pământ, 
neştiute şi neproductive, valori de miliarde de franci! 

Îşi dădea oare seama Tonaia de extraordinară bogăţie pe 
care o avea astfel la dispoziţie? E puţin probabil, căci 
Pharamond Barthes, nu prea priceput în această materie, 
nu părea nici el să presupună că aceste minunate cristale 
erau pietre preţioase. Fără-ndoială, regele negru se credea 
doar stăpânul şi paznicul unei peşteri deosebit de ciudate, 
al cărei secret nu-l putea divulga datorită unui oracol sau 
altei superstiții tradiţionale. 

Cyprien făcu îndată o descoperire care părea să confirme 
această opinie: un număr mare de oseminte omeneşti, 
îngrămădite prin anumite colţuri ale peşterii. Era ea, deci, 
un fel de cimitir al tribului, sau, mai degrabă - presupunere 
mai oribilă şi totuşi verosimilă - servise şi mai servea încă 
pentru celebrarea unor groaznice ceremonii în care se 
vărsa sânge omenesc, poate în scopuri canibalice? 

Pharamond Barthes înclina spre aceasta ultimă părere şi o 
comunică în şoaptă prietenului său. 

— "Totuşi, Ionaia mi-a afirmat că, de la urcarea sa pe tron, 
n-a mai avut loc niciodată o asemenea ceremonie! Adăugă 
el. 

Regele şi cei doi oaspeţi ai săi tocmai ajunseseră în fundul 
peşterii, în faţa deschiderii unei adâncituri asemănătoare 
capelelor amenajate în aripile laterale ale bisericilor. 
Îndărătul gratiilor din lemn tare care blocau intrarea, se 
vedea un prizonier închis într-o cuşcă de lemn - atât de 
mică încât nu-i permitea să stea decât pe vine. 

Era Matakit. 

— Dumneavoastră! Dumneavoastră... tăicuţule! Strigă 
nenorocitul cafru, îndată ce-l zări şi-l recunoscu pe Cyprien. 
Ah, luaţi-mă de aici! Eliberaţi-mă! Mai bine să mă întorc în 
Griqualand, chiar de-ar trebui să fiu spânzurat, decât să 
rămân în această cuşca de găini, aşteptând groaznicele 


chinuri la care m-a sortit crudul lonaia! Spuse acestea cu o 
voce atât de jalnica, încât Cyprien se simţi foarte mişcat. 

— Fie, Matakit! Îi răspunse el. Pot obţine eliberarea ta, dar 
nu vei ieşi din această cuşcă decât după ce vei restitui 
diamantul... 

— Diamantul, tăicuţule! Strigă Matakit. Diamantul! Nu-l 
am! Nu l-am avut niciodată! Vă jur... vă jur! Vorbea cu un 
asemenea accent de sinceritate, încât Cyprien înţelese că 
nu mai putea să-i pună cinstea la îndoiala. Se ştie, de altfel, 
că-i fusese totdeauna greu să creadă că Matakit este 
autorul unui astfel de furt. 

— Dar atunci, dacă nu tu ai furat diamantul, de ce ai fugit? 
Îl întrebă. 

— De ce, tăicuţule? Răspunse Matakit. Pentru că, după 
proba nuieluşelor, s-a zis că hoţul nu puteam fi decât eu, că 
mă purtasem cu viclenie, pentru a îndepărta bănuielile! Or, 
în Griqualand, ştiţi prea bine, un cafru mai repede este 
condamnat şi spânzurat, decât întrebat! Atunci m-a cuprins 
frica şi am fugit ca un vinovat... străbătând Transvaal-ul! 

— Ceea ce spune acest sărman om mi se pare a fi 
adevărat, observă Pharamond Barthes. 

— Nici eu nu mă mai îndoiesc, răspunse Cyprien şi poate 
că n-a greşit sustrăgându-se justiţiei din Grigualand! Apoi, 
adresându-se lui Matakit, îi zise: 

— Ei bine, nu mă îndoiesc că nu tu eşti vinovat de furtul de 
care eşti învinuit! Dar, la Vandergaart-Kopje, nu ne vor 
crede, poate, când îţi vom susţine nevinovăția! Vrei totuşi să 
te întorci? 

— Da! Cu orice preţ... pentru a nu mai rămâne aici! Strigă 
Matakit, care părea cuprins de o spaimă cumplită. 

— O să negociem afacerea asta, răspunse Cyprien şi iată 
că prietenul meu Pharamond Barthes se şi ocupă de ea! În 
adevăr, vânătorul, care nu-şi pierdea timpul, începuse 
tratativele cu Tonaia. 

— Vorbeşte deschis! Ce vrei în schimbul prizonierului tău? 
Îl întrebă el pe regele negru. Acesta chibzui o clipă, apoi 


zise: 

— Am nevoie de patru puşti, de zece ori zece cartuşe 
pentru fiecare armă şi patru săculete de perle de sticlă. Nu 
e prea mult, nu-i aşa? 

— De douăzeci de ori mai mult decât merita, dar 
Pharamond Barthes este prietenul tău şi va face totul 
pentru a-ţi fi pe plac! La rândul său, se opri o clipă şi 
continuă: 

— Ascultă-mă, lonaia. Vei avea cele patru puşti, cele patru 
sute de cartuşe şi cele patru săculete de perle. Dar, la 
rândul tău, ne vei da un atelaj cu boi, pentru a străbate 
Transvaal-ul, proviziile necesare şi o escorta de onoare. 

— S-a făcut! Răspunse Tonaia, pe un ton de satisfacţie 
deplină. Apoi adăugă cu o voce confidențială, aplecându-se 
la urechea lui Pharamond: 

— Boii îi şi avem! Sunt ai oamenilor acestora. Slujitorii mei 
i-au întâlnit pe când se întorceau la staul şi i-au adus în 
ţarcul meu! Era un război drept, nu-i aşa? 

Prizonierul fu imediat eliberat; apoi, după o ultimă privire 
aruncată splendorii peşterii, Cyprien, Pharamond Barthes şi 
Matakit, lăsându-se legaţi la ochi fără împotrivire, reveniră 
la palatul lui Tonaia, unde avu loc un mare ospăț pentru a 
sărbători încheierea tratatului. 

În fine, se înţeleseră că Matakit să nu reapară imediat la 
Vandergaart-Kopje, ci să rămână în împrejurimi şi să nu 
reintre în serviciul tânărului inginer decât atunci când 
acesta va fi sigur că ar putea-o face fără pericol. După cum 
se va vedea, nu era deloc o prevedere inutilă. 

A doua zi, Pharamond Barthes, Cyprien, Li şi Matakit 
plecau, cu o escorta de nădejde, spre Griqualand. Dar acum 
nu mai era cazul să-şi facă iluzii. Steaua Sudului era 
iremediabil pierdută şi domnul Watkins nu mai putea să o 
trimită să strălucească în Turnul Londrei, în mijlocul celor 
mai frumoase giuvaeruri ale Angliei! 

XX. 

ÎNTOARCEREA. 


John Watkins nu fusese niciodată atât de prost dispus ca 
după plecarea celor patru pretendenți, porniţi în urmărirea 
lui Matakit. Fiecare zi, fiecare săptămână care se scurgea 
părea să-l copleşească şi mai mult, micşorând şansele pe 
care credea că le are de a recăpăta preţiosul diamant. Şi 
apoi, îi lipseau convivii obişnuiţi, James Hilton, Friedel, 
Annibal Pantalacci, chiar şi Cyprien, pe care se învățase să-i 
vadă în jurul său. Se consolă deci cu cana lui de gin şi, 
trebuie spus, suplimentul de alcool pe care şi-l administra 
nu era tocmai potrivit pentru a-i îndulci caracterul! 

În plus, existau motive să fie foarte îngrijorat de soarta 
supravieţuitorilor expediției. În adevăr, Bardik, care fusese 
răpit de o ceată de cafri - aşa cum bănuiseră tovarăşii săi - 
reuşise să scape după câteva zile. Întors în Griqualand, el îi 
adusese lui Watkins vestea morţii lui James Hilton şi a lui 
Friedel. Erau fapte de foarte rău augur pentru 
supraviețuitorii expediției, Cyprien Mere, Annibal 
Pantalacci şi chinezul Li. 

Din această cauză Alice era foarte nefericită. Nu mai cântă 
şi pianul ei rămânea mereu mut. Abia dacă o mai interesau 
struţii. Nici Dada nu izbutea s-o facă să surâdă cu lăcomia 
lui şi acum înghiţea nepedepsit, fără să mai fie împiedicat 
de cineva, obiectele cele mai diferite. 

Miss Watkins era cuprinsă de două temeri, care creşteau 
puţin câte puţin în imaginaţia ei: prima, că Cyprien nu se va 
mai întoarce niciodată din această expediţie blestemată; a 
doua, că Annibal Pantalacci, cel mai detestat dintre cei trei 
pretendenți ai săi, va aduce Steaua Sudului, cerând 
răsplata făgăduită. Ideea că ar putea fi condamnată să 
devină soţia acestui napolitan răutăcios şi perfid îi producea 
un dezgust de neînvins - mai ales de când putuse vedea de 
aproape şi aprecia un om cu adevărat superior, cum era 
Cyprien Mere. Ea se gândea la toate acestea în timpul zilei, 
le visa noaptea şi obrajii ei proaspeţi păleau, iar ochii 
albaştri erau umbriţi de un nor din ce în ce mai întunecat. 


Se împliniseră trei luni de când aştepta astfel, cufundată în 
tăcere şi mâhnire. În seara aceea, se aşezase sub abajurul 
lămpii, lângă tatăl său, care aţipise alături de ulciorul său 
cu gin. Cu capul plecat asupra unui lucru de mână, pe care 
îl începuse pentru a înlocui muzica lăsată în părăsire, ea îşi 
depăna gândurile triste. 

O bătaie discretă în uşă îi întrerupse deodată lunga 
reverie. 

— Intră, zise ea, destul de surprinsă şi întrebându-se cine 
putea veni la acea oră. 

— Eu sunt, miss Watkins! Răspunse o voce care o făcu să 
tresară - vocea lui Cyprien. 

Era în adevăr el, care se întorsese palid, slăbit, înnegrit de 
soare, cu o barbă mare cum nu purtase niciodată, cu 
hainele roase de atâta mers, dar tot sprinten, tot politicos, 
cu ochii plini de voioşie şi cu zâmbetul pe buze. 

Alice se ridica scoțând un strigăt de uimire şi de bucurie. 
Cu o mână încerca să-şi astâmpere bătăile inimii; apoi o 
întinse pe cealaltă tânărului inginer care o strânse în 
mâinile sale, în timp ce Mr. Watkins, trezindu-se din 
aţipeală, deschise ochii şi întrebă ce se întâmplase. 

Fermierului îi trebuiră două-trei minute ca să-şi dea seama 
de realitate. Dar abia îi revenise o licărire de înţelegere, 
când îi scăpă un strigăt - un strigăt din inima: 

— Şi diamantul? 

Dar, vai! Diamantul nu se întorsese. Cyprien povesti pe 
scurt diversele peripeții ale expediției. Le descrise moartea 
lui Friedel, a lui Annibal Pantalacci şi a lui James Hilton, 
urmărirea lui Matakit şi captivitatea acestuia la Tonaia - 
fără a spune nimic despre întoarcerea lui în Griqualand, dar 
făcându-le cunoscute motivele credinţei lui în nevinovăția 
absolută a tânărului cafru. Nu uita să laude devotamentul 
lui Bardik şi al lui Li, prietenia lui Pharamond Barthes, să 
amintească tot ceea ce datora viteazului vânător şi cum, 
graţie lui, putuse să se întoarcă împreună cu cei doi 
servitori dintr-o călătorie ucigătoare pentru ceilalţi 


însoțitori ai săi. Din pricina emoţiei pe care aceasta relatare 
tragică i-o provoca lui însuşi, arunca în mod voit un văl 
peste acţiunile şi gândurile criminale ale rivalilor săi, 
nedorind să mai vadă în ei decât victimele unei acţiuni 
întreprinse în comun. Din toate câte se întâmplaseră, nu 
omise decât ceea ce jurase să păstreze secret, adică 
existenţa peşterii minunate şi a bogățiilor sale minerale, pe 
lângă care toate diamantele Griqualand-ului nu erau decât 
pietricele fără valoare. 

— 'Tonaia, zise el în încheiere şi-a respectat până în 
amănunt angajamentele luate. La două zile după sosirea 
mea în capitala lui, totul era gata pentru întoarcere - 
proviziile, atelajul şi escorta. Sub comanda regelui în 
persoană, aproximativ trei sute de negri, încărcaţi cu făină 
şi carne afumată, ne-au însoţit până la tabăra unde 
părăsisem carul-vagon, pe care l-am găsit în stare bună, 
sub grămada de mărăcini cu care fusese acoperit. Ne-am 
luat rămas-bun de la gazda noastră, după ce i-am dat cinci 
puşti în loc de patru, la cât se aştepta, ceea ce face din el 
potentatul cel mai de temut din întreaga regiune cuprinsă 
între Limpopo şi Zambezi! 

— Dar călătoria de întoarcere, de când aţi părăsit tabăra? 
Întreba miss Watkins. 

— Călătoria de întoarcere a fost înceată, deşi uşoară şi 
lipsită de accidente, răspunse Cyprien. Escorta nu ne-a 
părăsit decât la frontiera Transvaal-ului, unde Pharmond 
Barthes şi basutoşii lui s-au despărţit de noi, pentru a porni 
spre Durban. În sfârşit, după patruzeci de zile de mers prin 
Veld, iată-ne, nici mai mult, nici mai puţin avansați ca la 
plecare! 

— Dar, la urma urmei, de ce-a fugit Matakit? Întrebă Mr. 
Watkins, care ascultase aceasta relatare cu un viu interes, 
fără a manifesta de altfel o emoție prea mare în legătură cu 
cei trei oameni care n-aveau să se mai întoarcă. 

— Matakit a fugit pentru că era bolnav de frică! Răspunse 
tânărul inginer. 


— Nu mai exista justiţie în Grigualand? Replică fermierul, 
ridicând din umeri. 

— E o justiţie prea adesea sumară, domnule Watkins şi nu 
pot să-l condamn prea mult pe bietul om, acuzat pe 
nedrept, pentru că a vrut să se sustragă primei emoţii 
provocate de inexplicabila dispariţie a diamantului! 

— Nici eu! Adaugă Alice. 

— În orice caz, vă repet, nu era vinovat şi sper că va fi 
lăsat în pace! 

— Hm! Făcu John Watkins, fără a părea prea convins de 
adevărul acestei afirmaţii. Nu crezi mai degrabă ca acest 
şiret de Matakit s-a prefăcut cuprins de teama numai 
pentru a scăpa de agenţii poliţiei? 

— Nu! E nevinovat! Convingerea mea în această privinţă e 
absolută, zise Cyprien pe un ton cam tăios şi cred că am 
plătit-o destul de scump! 

— Oh! Poţi să-ţi păstrezi părerea! Strigă John Watkins. Eu 
o păstrez pe a mea! Alice văzu că discuţia ameninţa să 
degenereze în ceartă şi se grăbi să provoace o diversiune. 

— Domnule Cyprien Mere, zise ea, ştiţi că, în absenţa 
dumneavoastră, claim-ul pe care l-aţi închiriat a devenit 
excelent şi că Thomas Steel este pe cale să devină unul 
dintre cei mai bogaţi mineri? 

— Pe cinstea mea, nu! Răspunse cu sinceritate Cyprien. 
Prima mea vizită a fost la dumneavoastră, miss Watkins şi 
nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat în absenţa mea! 

— Poate că nici nu aţi cinat? Strigă Alice, cu instinctul unei 
perfecte mici gospodine. 

— Mărturisesc că nu! Răspunse Cyprien roşind, cu toate 
că nu avea de ce. 

— Oh, dar nu puteţi pleca astfel, fără să mâncaţi, domnule 
Mere! Un convalescent... după o călătorie atât de grea! 
Gândiţi-vă că e ora unsprezece noaptea! 

Şi, fără să asculte protestele lui Cyprien, alergă în 
bucătărie, reveni cu o tavă acoperită cu un şervet, pe care 


erau câteva farfurii cu carne rece şi o frumoasă tartă de 
piersici, făcută chiar de ea. 

Totul fu aşezat îndată în faţa lui Cyprien, care se simţea 
foarte stânjenit. Şi cum el părea că ezită să taie cu cuțitul 
dintr-un minunat „biltog”, un fel de conserva de carne de 
struţ, miss Watkins zise, privindu-l ou cel mai strălucitor 
zâmbet: 

— Trebuie să vi-l tai eu? 

Curând, făcându-i pofta această desfăşurare 
gastronomică, fermierul ceru la rândul său o farfurie şi o 
felie de biltog. Alice nu-l lăsa să aştepte şi, numai pentru a 
ţine companie acestor domni, cum zicea, începu să ronţăie 
migdale. 

Această masă improvizată fu foarte plăcută. Tânărul 
inginer nu avusese niciodată o poftă demâncare atât de 
grozavă. Luă de trei ori din tarta de piersici, bău două 
pahare de vin de Constance şi îşi încorona isprăvile 
consimţind să guste din ginul lui Mr. Watkins - care, de 
altfel, nu întârzie să adoarmă de-a binelea. 

— Şi ce-aţi făcut în aceste trei luni? O întreba Cyprien pe 
Alice. Mi-e teamă că aţi uitat toată chimia pe care o ştiaţi! 

— Nu, domnule, aici vă înşelaţi! Răspunse miss Watkins, cu 
o uşoară mustrare în glas. Dimpotrivă, am studiat mult şi 
chiar mi-am permis să fac câteva experienţe în laboratorul 
dumneavoastră. Oh, fiţi pe pace, n-am spart nimic şi am pus 
totul la loc! Hotărât lucru, îmi place foarte mult chimia şi, ca 
să fiu sinceră, nu cred că aţi putea renunţa la o ştiinţă atât 
de frumoasă, ca să vă faceţi miner, sau vânător în Veld! 

— Dar, crudă miss Watkins, ştiţi bine pentru ce am 
renunţat la chimie! 

— Nu ştiu nimic, răspunse Alice roşind şi găsesc că e 
foarte rău! În locul dumneavoastră, aş încerca din nou să 
fac diamante! E mult mai elegant decât să le cauţi sub 
pământ! 

— E un ordin? Întreba Cyprien, cu o voce care tremura 
puţin. 


— Oh, nu, răspunse miss Watkins surâzând, e cel mult o 
rugăminte! Ah, domnule Mere, continuă ea, ca pentru a 
răscumpăra tonul degajat al vorbelor sale, dacă aţi şti cât 
am suferit ştiindu-vă expus ostenelii, pericolelor care vă 
amenințau! Nu cunoşteam amănuntele, dar cred că în mare 
ghiceam ce poate să se-ntâmple! Un om ca dumneavoastră 
îmi ziceam, atât de învăţat, atât de bine pregătit să 
realizeze lucrări frumoase, să facă mari descoperiri, trebuie 
oare expus să piară în mod mizerabil, în deşert, dintr-o 
muşcătură de şarpe sau dintr-o lovitură de gheară de tigru, 
fără nici un folos pentru ştiinţa şi pentru umanitate?! Şi 
câtă dreptate aveam! Căci nu este aproape un miracol că v- 
aţi întors? Şi dacă n-ar fi fost prietenul dumneavoastră, 
domnul Pharamond Barthes, cerul să-l binecuvânteze... Ea 
nu sfârşi, dar două lacrimi mari, care-i umeziră ochii, îi 
întregiră gândul. Cyprien era şi el adânc mişcat. 

— lată două lacrimi care sunt mai preţioase pentru mine 
decât toate diamantele din lume şi care m-ar face să uit 
multe alte osteneli! Zise el, simplu. 

Urma un moment de tăcere, pe care fata o rupse, cu tactul 
ei obişnuit, readucând discuţia la experientele ei de chimie. 

Trecuse de miezul nopţii când Cyprien se hotări să se 
întoarcă acasă, unde îl aştepta un pachet de scrisori din 
Franţa, aşezat cu grijă de miss Watkins pe masa lui de 
lucru. Aşa cum se întâmplă după o absentă îndelungată, 
abia îndrăznea să deschidă aceste scrisori. Dacă îi aduceau 
vestea vreunei nenorociri! Tatăl sau mama sa, surioara lui, 
Jeanne! Atâtea lucruri se putuseră petrece în aceste trei 
luni! 

După ce constata, printr-o lectura rapidă, că aceste 
scrisori îi aduceau doar motive de satisfacţie şi bucurie, 
tânărul inginer scoase un suspin de uşurare. Toţi ai săi erau 
sănătoşi. De la minister, i se adresau elogiile cele mai 
călduroase pentru frumoasă lui teorie despre formarea 
diamantelor. Putea să-şi prelungească cu un semestru 
şederea în Griqualand, dacă socotea acest lucru util pentru 


ştiinţă. Totul era deci cât se poate de bine şi Cyprien adormi 
cu inima uşoară, cum n-o avusese de foarte mult timp. 

Dimineaţa următoare o petrecu vizitându-şi prietenii, în 
special pe Thomas Steel, care găsise în adevăr diamante 
frumoase în claim-ul comun. Inimosul fiu al Lancashire-ului 
îl primi cu cea mai mare cordialitate pe asociatul său. 
Conveniră ca Bardik şi Li să-şi reia lucrul, ca mai înainte. 
Dacă cei doi aveau să fie norocoşi în căutările lor, Cyprien 
îşi rezerva dreptul de a le asigura o parte din câştig, pentru 
a le constitui curând un mic capital. 

Cât despre el, era ferm hotărât să nu-şi mai încerce 
norocul ca miner, ocupaţie care îi fusese totdeauna 
defavorabilă şi, urmând dorinţa Alicei, hotări să reia încă o 
dată cercetările sale de chimie. 

Discuţia cu tânăra fată nu făcuse decât să confirme 
propriile sale gânduri. Îşi spusese de mult timp că 
adevărata lui menire nu era aceea de căutător de comori 
sau de aventurier. Prea cinstit şi prea fidel cuvântului dat, 
pentru a se gândi măcar o clipă să abuzeze de încrederea 
lui 'Tonaia, să profite de faptul că ştia de existenţa unei 
imense caverne plină de formaţiuni cristaline, el socotea 
aceasta o confirmare prea prețioasă a teoriei sale asupra 
gemelor, pentru a nu o folosi drept un nou imbold în 
cercetările sale. 

Cyprien îşi relua deci viaţa de laborator, dar nu vru să 
părăsească drumul care-l dusese o dată la izbândă şi se 
hotări să reînceapă primele sale investigaţii. 

Pentru asta, el avea un motiv, un motiv din cele mai 
serioase, după cum se poate aprecia. 

Într-adevăr, de când diamantul artificial trebuia să fie 
considerat ca iremediabil pierdut, Mr. Watkins, care 
avusese de gând să consimtă la căsătoria lui Cyprien cu 
Alice, nu mai vorbea despre asta. Or, probabil că dacă 
tânărul inginer reuşea să producă o altă gemă de o valoare 
extraordinară, cifrându-se la mai multe milioane, fermierul 
ar fi putut să revină la gândul de odinioară. 


Aşa se explica hotărârea de a începe lucrarea fără 
întârziere şi Cyprien nu-şi ascunse intenţiile faţă de minerii 
din Vandergaart-Kopje - poate nu destul. După ce îşi 
procură un nou tub de mare rezistenţă, îşi relua deci 
lucrările, în aceleaşi condiţii. 

— Şi totuşi, ceea ce-mi lipseşte pentru a obţine carbonul 
cristalizat, adică diamantul, îi spunea el Alicei, e un 
dizolvant corespunzător care, prin evaporare sau răcire, să 
lase carbonul să cristalizeze. Pentru alumină, acest 
dizolvant a fost găsit în sulfură de carbon. Trebuie căutat 
deci, prin analogie, unul pentru carbon, sau chiar pentru 
corpurile chimice similare, cum sunt borul sau siliciul. 

Între timp, cu toate că nu avea dizolvantul necesar, 
Cyprien lucra de zor. În lipsa lui Matakit, care nu se arătase 
încă în tabăra din prudenţă, Bardik era acum cel care 
întreținea focul zi şi noapte. El îşi îndeplinea această 
sarcină cu acelaşi zel ca şi predecesorul său. 

Prevăzând ca după aceasta prelungire a şederii sale în 
Griqualand ar putea fi obligat să se întoarcă în Europa, 
Cyprien vru să efectueze o lucrare prevăzută în programul 
său şi pe care nu putuse încă s-o îndeplinească: 
determinarea orientării exacte a unei oarecare depresiuni 
de teren, situată la nord-estul câmpiei, depresiune despre 
care bănuia că servise drept jgheab de scurgere pentru 
ape, în epoca îndepărtată în care se elaboraseră 
formațiunile adamantine ale districtului. 

După cinci sau şase zile de la întoarcerea din Transvaal, el 
se ocupa de această determinare, cu precizia proprie 
tuturor acţiunilor sale. De un ceas, tot punea jaloane şi 
ridica puncte de reper pe un plan foarte detailat pe care şi-l 
procurase la Kimberley şi, lucru ciudat, găsea mereu în 
cifrele sale o eroare sau cel puţin o nepotrivire cu acest 
plan. În cele din urmă, fu nevoit să recunoască evidentă: 
planul era rău orientat; longitudinile şi latitudinile erau 
trecute greşit. 


Exact la amiază, Cyprien se folosise de un excelent 
cronometru, reglat după Observatorul din Paris, pentru a 
determina longitudinea locului. Or, fiind absolut sigur de 
infailibilitatea busolei şi a compasului sau de declinaţie, nu 
putea să nu constate că harta, după care controla releveele 
sale geodezice, era complet eronată, ca urmare a unei 
importante greşeli de orientare. 

În adevăr, nordul acestei hărţi, indicat, după obiceiul 
britanic, printr-o săgeată pusă pieziş, se afla de fapt la 
nord-nord-vest, sau cam pe acolo. Drept urmare, toate 
indicaţiile hărţii erau în mod necesar eronate. 

— Înţeleg! Strigă deodată tânărul inginer. Nătărăii care au 
întocmit această capodoperă nu s-au gândit pur şi simplu că 
trebuie să ţină seama de variaţia acului magnetic! Şi ea 
este aici de nu mai puţin de douăzeci şi nouă grade vest! 
Urmează că toate indicaţiile lor de latitudine şi de 
longitudine, pentru a fi exacte, ar trebui să descrie un arc 
de douăzeci şi nouă de grade, de la vest la est, în jurul 
centrului hărţii! Se pare că Anglia n-a trimis, pentru 
efectuarea acestor relevee, geodezii săi cei mai pricepuţi. 
Râdea singur de această greşeală grosolană! 

— Bine! Errare humanum est! 11 reluă el. Să arunce cu 
piatra cel care nu s-a înşelat niciodată în viaţa sa, nici 
măcar o singură dată. 

Cyprien nu avea nici un motiv să ţină secretă această 
rectificare, necesară pentru orientarea terenurilor 
diamantifere ale districtului. Aşa încât, chiar în acea zi, 
întorcându-se la fermă şi întâlnindu-se cu Jacobus 
Vandergaart, îi vorbi despre asta. 

— E destul de curios, adaugă el, ca o eroare geodezică 
atât de mare, care afectează toate planurile districtului, n-a 
fost încă semnalată! Ea reprezintă una din corectările cele 
mai importante de operat pe toate hărţile Ţării. Bătrânul 
şlefuitor îl privea pe Cyprien cu un aer neobişnuit. 

— E adevărat ce spui? Strigă el deodată. 

— Sigur. 


— Şi ai fi gata să ateşti acest fapt în fata instanţei de 
judecată? 

— În faţa a zece instante, dacă ar fi nevoie! 

— Şi nu va fi posibil să se conteste declaraţia dumitale? 

— Evident că nu, deoarece va fi suficient să anunţ cauza 
erorii. Ea este destul de palpabilă: omisiunea declinaţiei 
magnetice în calculele de determinare a poziţiei! 

Jacobus Vandergaart se retrase fără să spună nimic şi 
Cyprien ar fi uitat curând cu ce atenţie deosebită primise el 
înştiinţarea că o eroare geodezică afecta toate planurile 
districtului. Dar două sau trei zile mai târziu, când Cyprien 
veni în vizită la bătrânul şlefuitor găsi uşa încuiată. Pe tabla 
de ardezie, atârnată de clanţă, erau scrise recent, cu cretă, 
cuvintele: „Absent pentru afaceri”. 

XXI. 

JUSTIŢIE VENEȚŢIANA. 

În zilele care urmară, Cyprien se ocupa intens de diferitele 
faze ale noii sale experienţe. Datorită unor modificări 
introduse în construcţia cuptorului cu reverberaţie, cu 
ajutorul unui tiraj mai bine reglat, fabricarea diamantului - 
cel puţin aşa spera - trebuia să se efectueze într-un timp cu 
mult mai scurt decât prima dată. 

E de la sine înţeles ca miss Watkins urmărea cu cel mai viu 
interes această a doua încercare, a cărei inspiratoare era, 
într-un fel. Ea îl însoțea adesea pe tânărul inginer până la 
cuptorul pe care-l vizita de mai multe ori pe zi şi acolo, prin 
deschizăturile construcţiei de cărămidă, îi plăcea să 
observe intensitatea focului care vuia în interior. 

John Watkins se interesa nu mai puţin decât fiica sa, dar 
pentru alte motive, de această operaţie. Era nerăbdător să 
fie din nou posesorul unei pietre preţioase care să valoreze 
milioane. leamă sa era că experienţa nu va reuşi a doua 
oară şi că întâmplarea avusese un rol preponderent în 
succesul anterior. 

Dar, dacă fermierul şi miss Watkins îl încurajau pe 
experimentator să continue şi să perfecţioneze fabricarea 


diamantului, nu la fel se petreceau lucrurile cu minerii din 
Griqualand. Annibal Pantalacci, James Hilton şi herr Friedel 
nu mai erau acolo, dar lăsaseră pe alţii care, în această 
privinţă, gândeau exact ca ei. Astfel, prin manevre ascunse, 
Nathan nu încetă să-i aţâţe pe proprietarii claim-urilor 
împotriva tânărului inginer. Dacă această fabricaţie 
artificială ar fi fost pusă curând în practică, s-ar fi isprăvit 
cu comerţul diamantelor naturale şi al altor pietre 
preţioase. Fuseseră fabricate, până-atunci, safire albe sau 
corindoane, ametiste, topaze şi chiar smaralde, toate aceste 
geme nefiind decât cristale de alumină, diferit colorate de 
acizii metalici. Faptul era foarte îngrijorător pentru 
valoarea comercială a acestor pietre, care tindea să scadă. 
Deci, dacă şi diamantul ajungea să fie fabricat în mod 
curent, asta însemna ruina exploatărilor diamantifere din 
Colonia Capului şi din alte zone de extracţie. 

Toate acestea fuseseră spuse după prima experienţă a 
tânărului inginer şi toate acestea fură reluate, dar pe un 
ton mai arţăgos, cu şi mai multă violenţă. Minerii ţineau 
consfătuiri care nu prevesteau nimic bun pentru lucrările 
lui Cyprien. El nu era prea îngrijorat, fiind hotărât să-şi 
urmeze experienţa până la capăt, orice ar fi putut zice sau 
face. Nu! Nu va da îndărăt în faţa opiniei publice şi nu va 
ascunde nimic din descoperirea sa, de care trebuie să 
profite toată lumea. 

Dar, dacă îşi continuă muncă fără nici o ezitare, fără 
teamă, miss Watkins, la curent cu tot ceea ce se petrecea, 
începu să tremure pentru el. Îi părea rău că-l îndrumase s-o 
ia pe această cale. A se bizui pe poliţia din Griqualand 
pentru a-l proteja, însemna să se bizuie pe o protecţie puţin 
eficace. O lovitură se dă repede şi mai înainte de a interveni 
cineva. Cyprien putea plăti cu viaţa neajunsul pe care 
lucrările sale amenințau să-l producă minerilor din Africa 
de Sud. 

Alice era deci foarte îngrijorată şi nu putea să se ascundă 
faţă de tânărul inginer. Acesta o liniştea cât se pricepea mai 


bine, mulţumindu-i pentru mobilul îngrijorării sale. În 
interesul pe care i-l purta tânăra fata, el vedea dovada unui 
sentiment de tandreţe, care, de altfel, nu mai era un secret 
între ei. Cyprien se felicita, fie şi numai pentru ca tentativa 
să provocase o efuziune mai intimă din partea domnişoarei 
Watkins... şi-şi continuă curajos munca. 

— Ceea ce fac aici, domnişoara Alice, este pentru noi doi! 
Îi repetă el. Dar miss Watkins, auzind ce se vorbea în claim- 
uri, trăia într-o teamă perpetuă. 

Şi nu fără motiv! Împotriva lui Cyprien se acumulau 
proteste care n-aveau să rămână totdeauna la stadiul 
învinuirilor şi nici măcar al amenințărilor, putând să ajungă 
până la un început de execuţie. 

În adevăr, într-o seară, venind să vadă cuptorul, Cyprien 
îşi găsi laboratorul devastat. În timpul lipsei lui Bardik, o 
ceată de oameni, profitând de întuneric, distrusese în 
câteva minute opera multor zile de muncă. Zidăria fusese 
dărâmată, maşina de încălzit sfărâmată, focurile stinse, 
ustensilele sparte şi împrăştiate. Nu rămăsese nimic din 
materialul care-l costase atâtea griji şi eforturi pe tânărul 
inginer. Totul trebuia luat de la început - dacă era un om 
care nu cedează în fata forţei - sau trebuia să abandoneze 
partida. 

— Nu, strigă el, nu! Nu voi ceda şi mâine voi introduce o 
plângere împotriva celor care mi-au distrus bunurile! Vom 
vedea dacă există o justiţie în Griqualand! 

Există una, dar nu cea pe care se bizuia tânărul inginer. 

Fără să spună nimănui nimic, fără să-i comunice măcar 
domnişoarei Watkins ce se întâmplase, de teamă să nu-i 
provoace o nouă spaimă, Cyprien se întoarse acasă şi se 
culca, ferm hotărât ca a doua zi să introducă plângerea, 
chiar dacă ar fi trebuit să meargă până la guvernatorul 
Coloniei Capului. 

Dormea de două-trei ore când zgomotul uşii ce se 
deschidea îl trezi brusc. 


Cinci oameni cu măşti negre, înarmaţi cu revolvere şi 
puşti, intrară în cameră. Aveau lanterne cu sticla convexă - 
numite în ţările de limba engleză „bull's eyes”, ochi de bou - 
şi se rânduiră în tăcere în jurul patului. 

Cyprien nu lua nici o clipă în serios această manifestare, 
mai mult sau mai puţin tragică. Crezu că e o glumă şi 
începu întâi să râdă, cu toate că, în realitate, n-avea chef de 
aşa ceva şi găsea farsa de un gust detestabil. 

Dar o mână brutala i se aşeza pe umăr şi unul dintre 
oamenii mascaţi, despăturind o hârtie pe care o avea în 
mână, citi, cu o voce, care nu avea nimic glumeţ, 
următoarele: „Cyprien Mere, Prin aceasta îţi facem 
cunoscut că tribunalul secret al taberei din Vandergaart, 
compus din douăzeci şi doi membri şi acţionând în numele 
salvării generale, astăzi, la douăzeci şi cinci de minute după 
miezul nopţii, te-a condamnat în unanimitate la moarte. 

Eşti bănuit şi s-a dovedit că, printr-o descoperire nedorită 
şi neloială, ai primejduit interesele şi viaţa tuturor 
oamenilor care, fie în Grigualand, fie în alte locuri, se ocupa 
cu căutarea, şlefuirea şi vânzarea diamantelor - precum şi a 
familiilor acestora. 

Tribunalul a hotărât, în înţelepciunea sa, că o astfel de 
descoperire trebuie să fie nimicită şi că moartea unuia 
singur este preferabilă celei a mai multor mii de creaturi 
umane. 

Tribunalul a decretat că vei avea zece minute pentru a te 
pregăti să mori, că vei putea să-ţi alegi singur felul morţii, 
că toate hârtiile îţi vor fi arse, în afară de o scrisoare 
deschisă pe adresa rudelor apropiate şi că locuinţa îţi va fi 
rasă până la temelie. 

Aşa vor pâţi toţi trădătorii!” 

Auzindu-se astfel condamnat, Cyprien îşi pierdu aproape 
cu totul siguranţa de la început şi se întrebă dacă această 
comedie sinistră, date fiind obiceiurile sălbatice ale 
ținutului, nu era mai serioasă decât îşi închipuise. 


Omul care îl ţinea de umăr îi înlătura ultimele îndoieli în 
această privinţă. 

— Ridică-te imediat! Îi zise el, răstit. N-avem timp de 
pierdut! 

— E un asasinat! Răspunse Cyprien şi sări hotărât din pat, 
pentru a se îmbrăca măcar sumar. Era mai mult revoltat 
decât emoţionat şi îşi concentră toată puterea gândirii 
asupra celor ce i se întâmplau, cu sângele rece cu care s-ar 
fi apucat să studieze o problemă de matematică. Cine erau 
aceşti oameni? Nu reuşea să ghicească, nici după timbrul 
vocilor. Fără îndoială, cei pe care-i cunoştea personal, dacă 
se aflau printre ei, tăceau, prudenţi. 

— Ai ales între diferitele feluri de a muri? Continua omul 
mascat. 

— Nu am de făcut nici o alegere şi nu pot decât să 
protestez împotriva crimei odioase de care va veţi face 
vinovaţi! Răspunse Cyprien cu o voce fermă. 

— Protestează, dar tot vei fi spânzurat! Ai de lăsat vreo 
dispoziţie scrisă? 

— Nimic pe care-aş putea să-l încredinţez unor asasini! 

— Atunci, la drum! Porunci şeful. 

Doi oameni se aşezară de o parte şi de alta a tânărului 
inginer şi cortegiul, astfel format, se îndrepta spre uşă. 

Dar în clipa aceea se produse un incident cu totul 
neaşteptat. Un om se năpusti dintr-un salt în mijlocul 
acestor justiţiari ai Vandergaart-Kopje-ului. 

Era Matakit. Tânărul cafru, care dăduse târcoale, noaptea, 
taberei, fusese mânat de instinct pe urmele acestor oameni 
mascaţi, în momentul în care se îndreptau spre cabană 
tânărului inginer, pentru a forţa uşa. Acolo, auzise tot ce se 
vorbise şi înţelesese pericolul ce-l ameninţă pe stăpânul 
său. Imediat, fără să ezite, fără să ţină seama de orice i s-ar 
fi putut întâmpla, îi dăduse în lături pe mineri şi se aruncase 
la picioarele lui Cyprien. 

— Tăicuţule, de ce vor să te omoare? Strigă el, 
cramponându-se de stăpânul său, în ciuda eforturilor pe 


care le făceau oamenii mascaţi pentru a-l îndepărta. 

— Pentru că am făcut un diamant artificial! Răspunse 
Cyprien, strângând cu emoție mâinile lui Matakit, care nu 
voia să se dezlipească de el. 

— Oh, tăicuţule, cât sunt de nenorocit şi cât mi-e de ruşine 
pentru ce-am făcut! Repeta plângând tânărul cafru. 

— Ce vrei să spui? Strigă Cyprien. 

— Da! Voi mărturisi totul, pentru că vor să te omoare! 
Strigă Matakit. Da! pe mine trebuie să mă omoare... căci eu 
am pus diamantul cel mare în cuptor! 

— Daţi-l la o parte pe urlătorul ăsta! Zise şeful bandei. 

— Vă repet că eu am pus diamantul în aparat! Continua 
Matakit, zbătându-se. Da! Eu l-am înşelat pe tăicuţul! Eu L- 
am făcut să creadă că experienţa i-a reuşit! Punea o 
energie atât de sălbatică în protestele sale, încât sfârşiră 
prin a-l asculta. 

— E adevărat? Întreba Cyprien, surprins şi dezamăgit de 
ceea ce auzea. 

— Da! De o sută de ori da...! E adevărat! Acum era aşezat 
pe pământ şi toţi îl ascultau, căci ceea ce spunea schimba 
cu totul lucrurile. 

— În ziua marii surpări de teren, continuă el, când am 
rămas îngropat sub dărâmături, găsisem diamantul cel 
mare! Îl ţineam în mână şi mă gândeam cum să-l ascund, 
când peretele a căzut peste mine, ca să mă pedepsească 
pentru acest gând criminal! Când mi-am revenit în simţiri, 
am regăsit această piatră în patul unde tăicuţul pusese să 
mă ducă! Am vrut să i-o dau, dar mi-a fost ruşine să 
mărturisesc că eram un hoţ şi am aşteptat un prilej potrivit! 
La câtva timp după aceea, tăicuţul a vrut să încerce să facă 
un diamant şi mi-a dat în grijă întreţinerea focului! Dar iată 
că a doua zi, pe când eram singur în laborator, aparatul a 
făcut explozie cu un zgomot groaznic şi puţin a lipsit să nu 
fiu omorât de sfărâmături! Atunci, m-am gândit că tăicuţul o 
să se necâjească, pentru ca experienţa nu-i reuşise! Am pus 
în ţeava de tun, care crăpase, diamantul cel mare, bine 


învelit într-un pumn de pământ şi m-am grăbit să repar 
cuptorul, pentru ca să nu observe nimic! Apoi am aşteptat 
în tăcere şi, când a găsit diamantul, tăicuţul a fost foarte 
bucuros. 

Un hohot de râs formidabil, pe care cei cinci oameni nu 
putură să şi-l reţină, însoţi ultimele cuvinte ale lui Matakit. 

Cyprien nu râdea defel şi-şi muşcă buzele de necaz. 

Era imposibil că tonul tinărului cafru să te înşele! 

Povestirea lui era evident adevărată! În zadar căuta 
Cyprien în amintire sau în imaginaţie motive pentru a se 
îndoi de ea şi a o contrazice! În zadar îşi spunea: „Un 
diamant natural, expus la o temperatură ca aceea din 
cuptor, s-ar fi volatilizat...” 

Simplul bun-simţ îi riposta că, apărată de un strat de 
argila, gema putea foarte bine să scape de acţiunea 
căldurii, sau să o suporte numai parţial! 

Poate că tocmai acestei coaceri îi datora culoarea sa 
neagră! Poate că se volatilizase şi se recristalizase în coaja 
sa! 

Toate aceste gânduri se acumulau în creierul tânărului 
inginer şi se îmbinau acolo cu o rapiditate extraordinară. 

Era uluit. 

— Îmi amintesc foarte bine că am văzut bulgarele de 
pământ în mâna cafrului, în ziua surpării de teren, observa 
unul dintre oameni, când ilaritatea se mai calmase... îl ţinea 
atât de strâns cu degetele lui încleştate, încât au renunţat 
să i-l mai scoată din mână! 

— Nu mai e nici cea mai mică îndoială! Răspunse altul. 
Parcă e posibil să fabrici diamante? Suntem proşti că am 
crezut aşa ceva! E ca şi cum ai vrea să fabrici o stea! Şi 
începură iar să râdă. Cyprien suferea desigur mai mult din 
pricina veseliei lor, decât suferise din pricina brutalităţii lor. 
În sfârşit, după ce cei cinci bărbaţi se consultară în şoaptă, 
şeful lor lua cuvântul: 

— Suntem de părere că este cazul să amânăm executarea 
sentinţei pronunţată împotriva dumitale, Cyprien Mere! Vei 


fi liber! Dar aminteşte-ţi că aceasta sentinţă te urmăreşte 
mereu! Un cuvânt, un semn pentru informarea poliţiei şi vei 
fi lovit fără milă! Cine are urechi de auzit, să audă! Zise şi, 
urmat de însoțitorii săi, se îndrepta spre uşă. Camera 
rămase cufundată în întuneric. 

Cyprien ar fi putut să se întrebe dacă nu fusese jucăria 
unui coşmar. Dar suspinele lui Matakit, care se lungise la 
pământ şi plângea zgomotos, cu capul în mâini, nu-i 
permiteau să creadă că tot ceea ce se petrecuse nu fusese 
aievea. 

Aşadar, totul era adevărat! Scăpase de la moarte, dar cu 
preţul unei umiliri dintre cele mai cumplite! 

EI, inginer de mine, el, elev al Şcolii Politehnice, chimist 
distins, geolog ajuns celebru, se lăsase înşelat de şiretenia 
grosolană a unui cafru! Sau, mai degrabă, datora aceasta 
eroare monumentală propriei sale vanităţi, înfumurării sale 
ridicole! Împinsese orbirea lui până la a găsi o teorie pentru 
formarea cristalelor! Nimic nu era mai ridicol! Oare nu 
doar natura, cu concursul secolelor, poate duce la bun 
sfârşit asemenea opere? Şi totuşi, cine nu s-ar fi înşelat în 
faţa acestei aparenţe? El spera în succes, pregătise totul 
spre a-l atinge şi trebuia în mod logic să creadă că-l 
obținuse! 

Chiar dimensiunile anormale ale diamantului erau de 
natură să întreţină această iluzie! Chiar un Despretz ar fi 
împărtăşit-o! Nu se întâmpla în fiecare zi asemenea erori? 
Nu vedem numismaţii cei mai pricepuţi luând, drept 
adevărate, medalii false? 

Cyprien încerca să se îmbărbăteze în felul acesta. Dar, 
deodată, îl îngheţă un gând: „Şi memoriul meu către 
Academie! Numai de n-ar fi pus mâna pe el bandiții ăştia!” 

Aprinse o lumânare. Nu! Slavă cerului, memoriul era încă 
acolo! Nimeni nu-l văzuse! Nu se linişti decât după ce îl 
arse. 

Durerea lui Matakit era atât de sfâşietoare, încât se hotări 
să i-o potolească. Nu fu greu. La primele cuvinte 


binevoitoare ale tăicuţului, bietul băiat păru că renaşte. Dar 
dacă Cyprien trebui să-l asigure că nu-i păstra nici o pică şi 
că-l ierta din toată inima, era cu condiţia să nu mai 
îndrăznească altă dată să-l înşele. 

Matakit îi făgădui în numele a tot ce avea mai sfânt şi 
stăpânul său mergând să se culce, făcu şi el la fel. 

Astfel se încheie această scenă care s-ar fi putut sfârşi 
tragic! 

Dar, dacă ea se încheie astfel pentru tânărul inginer, nu 
acelaşi lucru se întâmpla şi cu Matakit. 

În adevăr, a doua zi, când se ştiu că Steaua Sudului nu era 
decât un diamant natural, că acest diamant fusese găsit de 
tânărul cafru, care-i cunoştea foarte bine valoarea, toate 
bănuielile împotriva lui se treziră cu şi mai multă putere. 

John Watkins striga în gura mare. Numai acest Matakit 
putea fi cel care furase inestimabila piatră! După ce se 
gândise o dată să şi-o însuşească - nu mărturisise? 

— E sigur că el o furase din sala banchetului. 

Oricât protesta Cyprien, garantând pentru cinstea 
cafrului, nimeni nu-i dădea crezare - ceea ce dovedeşte cu 
prisosinţă că Matakit, care jura că este nevinovat, avusese 
de o sută de ori dreptate fugind şi greşise de o sută de ori 
revenind în Grigqualand. 

Atunci, tânărul inginer, care nu voia să renunţe la părerea 
lui, folosi un argument la care nu se aştepta nimeni şi care, 
în intenţia lui, trebuia să-l salveze pe Matakit. 

— Cred în nevinovăția lui Matakit, îi spuse lui John Watkins 
şi, de altfel, chiar dacă ar fi vinovat, asta nu mă priveşte 
decât pe mine! Natural sau artificial, diamantul era al meu 
înainte de a-l fi oferit domnişoarei Alice... 

— Ah, era al dumitale?! Replică Mr. Watkins, pe un ton 
deosebit de batjocoritor. 

— Fără îndoială! Răspunse Cyprien. N-a fost găsit pe 
claim-ul meu de Matakit, care era în serviciul meu? 

— Nimic mai adevărat, răspunse fermierul şi, în 
consecinţă, el este al meu, chiar în baza clauzelor 


contractului nostru, deoarece primele trei diamante găsite 
pe terenul arendat de dumneata trebuiau să-mi fie date în 
deplină proprietate! Cyprien, uluit, nu putu răspunde nimic. 

— Cererea mea e dreaptă? Întreba Mr. Watkins. 

— Întru totul dreaptă! Răspunse Cyprien. 

— Ţi-aş fi foarte obligat dacă ai recunoaşte în scris, dreptul 
meu, pentru cazul în care am reuşi să-l facem pe acest 
ticălos să restituie diamantul pe care l-a furat cu atâta 
neruşinare! 

Cyprien lua o foaie de hârtie albă şi scrise: 

Recunosc că diamantul găsit pe claim-ul meu de un cafru, 
aflat în serviciul meu, este, potrivit clauzelor contractului 
meu de concesiune, proprietatea domnului John Watkins. 

CYPRIEN MERE. 

Iată o împrejurare care făcea să piară toate visele 
tânărului inginer. În adevăr, dacă diamantul mai reapărea 
vreodată, el aparţinea, nu cu titlul de cadou, ci ca 
proprietate, lui John Watkins - şi un nou abis, pe care atâtea 
milioane trebuiau să-l astupe, se deschidea între Alice şi 
Cyprien. 

Totodată, dacă cererea fermierului era dăunătoare 
intereselor celor doi tineri, ea era cu mult mai dăunătoare 
pentru Matakit! Acum, paguba era a lui John Watkins! John 
Watkins fusese cel furat! Şi John Watkins nu era omul care 
să renunţe la o urmărire, când credea că îl are în mâna pe 
hoţ. 

Aşa că nenorocitul cafru fu arestat, închis şi judecat în mai 
puţin de douăsprezece ore, apoi, în ciuda a tot ce putuse 
declara Cyprien în favoarea lui, condamnat să fie 
spânzurat... dacă nu se hotăra sau nu reuşea să restituie 
Steaua Sudului. 

Or, cum, în realitate, nu putea să o restituie, deoarece nu o 
luase niciodată, soarta lui era clară şi Cyprien nu mai ştia ce 
să facă pentru a-l salva pe nenorocitul pe care se 
încăpăţâna să-l creadă nevinovat. 

XXII. 


UN NOU TIP DE MINĂ. 

Miss Watkins aflase tot ce se petrecuse, atât de scena cu 
oamenii mascaţi, cât şi despre eşecul atât de neplăcut, 
suferit de tânărul inginer. 

— Ah, domnule Cyprien, îi zise ea, imediat ce o puse la 
curent cu cele petrecute, oare nu valorează viaţa dumitale 
mai mult decât toate diamantele lumii?! 

— Draga Alice... 

— Să nu ne mai gândim la toate astea şi renunţă de acum 
înainte la acest fel de experienţe! 

— Îmi ordoni...? Întrebă Cyprien. 

— Da! Da! Răspunse tânăra. Îţi ordon să încetezi, după 
cum ţi-am ordonat să începi... dacă binevoieşti să primeşti 
ordine de la mine! 

— După cum vreau să le şi execut pe toate! Răspunse 
Cyprien, luând mâna pe care i-o întindea miss Watkins. Dar 
când Cyprien îi aduse la cunoştinţa condamnarea lui 
Matakit, ea fu consternată - mai ales când află contribuţia 
tatălui său la aceasta condamnare. 

Nici ea nu credea în vinovăția bietului cafru! Şi ea, ca şi 
Cyprien, ar fi vrut să facă totul pentru a-l salva! Dar cum să 
procedeze şi, mai ales, cum să-l atragă pe John Watkins, 
devenit reclamant de neclintit în această afacere, de partea 
nenorocitului împotriva căruia el însuşi aruncase cele mai 
nedrepte acuzaţii? 

Trebuie adăugat că fermierul nu putuse obţine nici o 
mărturisire de la Matakit, nici arătându-i spânzurătoarea 
ridicată pentru el, nici făcându-l să spere în iertarea sa, 
dacă ar fi vorbit. Silit deci să renunţe la orice speranţă de a 
mai regăsi Steaua Sudului, John Watkins devenise groaznic 
de morocănos. Nu se mai putea sta de vorbă cu el. Totuşi, 
fiica sa vru să încerce o ultimă intervenţie. 

A doua zi după condamnarea lui Matakit, Mr. Watkins, 
suferind de gută ceva mai puţin ca de obicei, profitase de 
răgaz pentru a-şi pune hârtiile în ordine. 


Aşezat la un birou mare cu cilindru, din lemn de abanos, 
încrustat cu marchetărie galbenă - încântătoare epava a 
dominaţiei olandeze, ajunsă după destule aventuri în acest 
colţ pierdut al Griqualand-ului - îşi trecea în revista 
diferitele sale titluri, contractele, corespondenţa. 

În spatele lui, Alice, aplecată peste lucrul său de mână, 
broda fără să dea prea mare atenţie struţului Dada, care 
umbla de colo-colo prin salon, cu gravitatea lui obişnuită, 
când aruncând o privire pe fereastră, când privind cu ochii 
lui mari, aproape omeneşti, mişcările lui Mr. Watkins şi ale 
fiicei sale. Deodată, o exclamaţie a fermierului o făcu pe 
miss Watkins să-şi ridice iute capul: 

— Acest animal e insuportabil! Zise el. Mi-a luat un 
document! Dada! Aici! Dă-mi-l imediat! Abia articulate 
aceste cuvinte, ele fură urmate de un torent de injurii. 

— Ah, animalul ăsta oribil l-a înghiţit! Un document de cea 
mai mare importanţă! Chiar copia legalizată a decretului 
care ordona punerea în exploatare a Kopje-ului meu! E 
intolerabil! Dar am să i-l scot eu din gâtlej, de-ar trebui să-l 
sugrum... John Watkins, roşu de furie, scos din fire, se 
ridicase brusc de la birou. El alerga după struţ, care se 
învârti de două-trei ori prin încăpere şi sfârşi prin a sări pe 
fereastră, care era la acelaşi nivel cu pământul. 

— Tata, spuse Alice, mâhnită de această nouă poznă a 
favoritului ei, linişteşte-te, te rog! Ascultă-mă! Ai să te 
îmbolnăveşti! Dar furia lui Mr. Watkins ajunsese la culme. 
Fuga struţului îl exasperase. 

— Nu, făcu el cu vocea sugrumată, e prea de tot! Trebuie 
să se isprăvească odată! Nu pot să renunţ la cel mai 
important dintre titlurile mele de proprietate! Un glonte în 
cap îl va potoli pe tâlharul ăsta! Voi avea documentul meu, 
te asigur! Alice îl urma plângând. 

— 'Te rog, tata, îndură-te de bietul animal! Hârtia asta e 
chiar atât de importantă? Nu se poate obţine un alt 
exemplar? Vrei să mă îndurerezi omorându-l în faţa mea pe 
bietul Dada, pentru o greşeală atât de mică? 


Dar John Watkins nu voia să audă nimic şi privea în toate 
părţile, căutându-şi victima. 

În sfârşit, zări struţul în clipa în care se retrăgea înspre 
cabana ocupată de Cyprien Mere. Îndată, ducând puşca la 
umăr, fermierul îl ochi; dar Dada, ca şi cum ar fi ghicit 
proiectele ucigaşe urzite împotriva lui, cum văzu aceasta 
mişcare, se şi grăbi să se pună la adăpost în spatele clădirii. 

— Aşteaptă! Aşteaptă! Te găsesc eu, animal blestemat! 
Strigă John Watkins, îndreptându-se spre cabană. 

Din ce în ce mai înspăimântată, Alice îl urmă pentru a 
încerca o ultimă intervenţie. 

Ajunseră astfel amândoi în faţa casei tânărului inginer şi o 
ocoliră. Nici urmă de struţ! Dada era invizibil! Totuşi, n- 
avea cum să fi coborât măgura, căci l-ar fi zărit în 
împrejurimile fermei. Trebuia să-şi fi căutat un refugiu în 
cabană, prin una dintre uşile sau ferestrele din spate. Aşa 
gândea John Watkins. Aşa că se grăbi să se întoarcă şi să 
bată la uşa principală. 

Veni chiar Cyprien să deschidă. 

— Domnul Watkins? Miss Watkins? Încântat să vă văd la 
mine! Spuse el, destul de surprins de această vizită 
neaşteptată. 

Fermierul, gâfâind, îi explica chestiunea în câteva cuvinte, 
dar cu ce furie! 

— Ei bine, să-l căutăm pe vinovat! Răspunse Cyprien, 
invitându-i în casă pe John Watkins şi pe Alice. 

— Şi-ţi garantez că-i viu eu de hac! Repetă fermierul, 
agitându-şi armă ca pe un tomahawk. În aceeaşi clipă, o 
privire rugătoare a fetei îi mărturisi lui Cyprien oroarea cu 
care aştepta execuţia proiectată. Aşa că tânărul inginer lua 
o hotărâre rapidă şi foarte simplă: nu va găsi struţul. 

— Li, îi strigă el în franceză chinezului, care tocmai intra în 
casa, bănuiesc că struţul trebuie să fie în camera ta! Prinde- 
l şi încearcă să-l faci scăpat, în timp ce eu îl voi plimba pe 
domnul Watkins în partea opusă! 


Din nenorocire, acest frumos plan era vulnerabil în esenţa 
lui. Struţul se refugiase tocmai în prima cameră unde 
începură căutările. Era acolo, făcându-se mic de tot, cu 
capul ascuns sub un scaun, dar la fel de vizibil ca soarele de 
amiază. 

Mr. Watkins se arunca asupra lui. 

— A, ticălosule, s-a isprăvit cu tine! Zise el. Totuşi, oricât 
era de pornit, se opri o clipă în faţa acestei enormităţi: să 
tragă un foc de puşca la o distanţă foarte mică, într-o casă 
care, cel puţin provizoriu, nu mai era a lui. Alice se întoarse, 
plângând, ca să nu vadă ceea ce avea să urmeze. În clipa 
aceea, mâhnirea ei profunda îi sugeră tânărului inginer o 
idee strălucită. 

— Domnule Watkins, zise el deodată, nu ţineţi decât să vă 
căpătaţi documentul, nu-i aşa? Ei bine, este cu totul inutil 
să-l omorâţi pe Dada pentru asta! E suficient să i se 
deschidă stomacul, de unde documentul n-a putut încă să 
treacă mai departe! Îmi permiteţi să fac această operaţie? 
Am urmat un curs de zoologie la Museum şi cred că am să 
mă descurc destul de bine! 

Fie că această perspectivă de vivisecţie măgulea 
instinctele de răzbunare ale fermierului, fie că mânia 
începea să i se potolească sau că era mişcat, fără voie, de 
durerea reală a fiicei sale, se lăsă înduplecat şi consimţi să 
accepte aceasta cale de mijloc. 

Dar cu nici un chip nu admitea să-şi piardă documentul! 
Declară el. Dacă nu se găsea în stomac, trebuia căutat în 
altă parte! Avea nevoie de el, neapărat! 

Operația nu era atât de simplă cum s-ar fi putut crede la 
prima vedere, după atitudinea resemnată a bietului Dada. 
Un struţ, chiar de dimensiuni mici, are o forţă cu adevărat 
de temut. Abia atins de bisturiul chirurgului improvizat, 
fără îndoială că pacientul avea să se revolte, să se înfurie, 
să se zbată cu turbare. Aşa că Li şi Bardik fura chemaţi să-l 
asiste pe Cyprien, ca ajutoare. 


S-a căzut de acord ca struţul să fie mai întâi legat. Pentru 
asta, se luară frânghii din provizia pe care Li o avea 
întotdeauna în camera sa. Apoi, printr-un sistem de piedici 
şi de noduri, legară picioarele şi ciocul bietului Dada, care 
fu pus în imposibilitate să încerce cea mai mică rezistenţă. 

Cyprien nu se mulţumi cu atât. Pentru a cruța 
sensibilitatea domnişoarei Watkins, vru să-l scutească de 
orice suferinţă pe struţul ei, acoperindu-i capul cu o 
compresă îmbibată cu cloroform. 

Apoi începu operaţia, nu fără oarecare îngrijorare în 
privinţa urmărilor. 

Alice, mişcată de aceste pregătiri preliminare, palidă ca o 
moartă, se refugiase în camera vecină. 

Cyprien începu prin a pipăi baza gâtului animalului, 
pentru a-şi da seama de poziţia pipotei. Nu era un lucru 
greu, căci aceasta pipotă forma în partea superioară a 
regiunii toracice o masă considerabilă, dura, rezistenta, pe 
care degetele o simțeau foarte bine în mijlocul parţilor moi 
dimprejur. 

Cu ajutorul unui briceag, pielea gâtului fu crestata cu 
atenţie. Era largă şi moale ca la un curcan, acoperită cu un 
puf cenuşiu, care putea fi uşor îndepărtat. Aceasta incizie 
aproape că nu sângera şi fu tamponată curat cu o bucată de 
pânză udă. 

Cyprien identifica mai întâi două sau trei artere 
importante şi avu grijă să le dea la o parte cu nişte cârlige 
mici de sârmă, pe care le încredința lui Bardik. Apoi, 
desfăcu un ţesut alb, sidefiu, care închidea o cavitate vastă 
deasupra claviculelor şi dădu curând la iveală pipota 
struţului. 

Închipuiţi-vă o pipotă de găina, cam de o sută de ori mai 
mare ca volum, grosime şi greutate şi vă veţi face o idee 
destul de exactă despre acest rezervor. 

Pipota lui Dada se prezentă ca un buzunar cafeniu-închis, 
umplut de alimentele şi corpurile străine pe care lacomul 
animal le înghiţise în acea zi, sau poate chiar cu mult mai 


înainte. Era destul să vezi acest organ cărnos, puternic, 
sănătos, pentru a înţelege că nu era nici un pericol să-l 
ataci hotărât. 

Înarmat cu cuțitul de vânătoare pe care Li i-l pusese la 
îndemână, după ce îl ascuţise în prealabil, Cyprien făcu o 
tăietură adâncă în această masă. 

După producerea acestei fisuri, era uşor de introdus mâna 
până la fundul pipotei. 

Imediat fu recunoscut şi scos afară documentul atât de 
regretat de Mr. Watkins. Era făcut ghem, puţin mototolit, 
fără îndoială, dar intact. 

— Mai este ceva, zise Cyprien, care băgase din nou mâna 
în cavitate, de unde scoase, de data asta, o bilă de fildeş. 

— Bila de cârpit a domnişoarei Watkins! Strigă el. Şi când 
te gândeşti că au trecut mai mult de cinci luni de când a 
înghiţit-o Dada! Evident, n-a putut trece prin orificiul 
interior! După ce-i dădu bila lui Bardik, el îşi relua 
explorările, cum ar fi făcut un arheolog intre zidurile unui 
vechi castru roman. 

— Un sfeşnic de aramă! Strigă el, uimit, scoțând afară, 
aproape imediat, unul din aceste modeste ustensile, strivit, 
sfărâmat, turtit, oxidat, totuşi uşor de recunoscut. Râsetele 
lui Bardik şi ale lui Li deveniră atât de zgomotoase, încât 
chiar Alice, care reintrase în cameră, nu se putu reţine să 
nu li se alăture. 

— Monezi! O cheie! Un pieptene din corn! Reluă Cyprien, 
urmându-şi inventarul. 

Deodată păli. Degetele sale întâlniseră un obiect de o 
formă excepţională! Nu putea fi nici o îndoială în legătură 
cu ceea ce era! Şi totuşi, nu îndrăznea să creadă într-un 
asemenea noroc! 

În sfârşit, îşi scoase mâna din cavitate şi ridica obiectul pe 
care îl apucase... Ce mai strigat ieşi din gura lui John 
Watkins! 

— Steaua Sudului! 


Da! Faimosul diamant fusese regăsit intact, fără să-şi fi 
pierdut nimic din strălucirea lui şi scânteia, în lumina care 
intra pe fereastră, ca o constelație! 

Numai că, lucru extraordinar şi care îi izbi imediat pe toţi 
martorii scenei, îşi schimbase culoarea. 

Din negru cum era înainte, Steaua Sudului devenise roz, 
de un roz minunat, care marea şi mai mult, dacă e posibil, 
limpezimea şi splendoarea sa. 

— Nu crezi că asta îi scade preţul? Întrebă cu interes Mr. 
Watkins, imediat ce putu vorbi, căci surpriza şi bucuria îi 
tăiaseră la început respiraţia. 

— Nici un pic! Răspunse Cyprien. Dimpotrivă, e o 
curiozitate în plus, care clasează această piatră în familia 
atât de rară a „diamantelor cameleon!” Hotărât lucru, se 
pare că nu e frig în pipota lui Dada, deoarece schimbările 
de nuanţă ale diamantelor colorate se datoresc variaţiei 
subite de temperatură, după cum s-a semnalat destul de 
des în cadrul societăţilor ştiinţifice! 

— A! Slavă cerului, iată-te regăsit, frumosule! Repeta 
mereu Mr. Watkins, strângând diamantul în mină, ca pentru 
a se asigura că nu visează. Prea multe griji mi-ai făcut cu 
escapada ta, stea ingrată, ca să te mai las vreodată să fugi! 

Şi el îl ridica în dreptul ochilor, îl mângâia cu privirea şi 
părea gata să-l înghită, urmând pilda lui Dada! 

În acest timp, Cyprien, cerând de la Bardik un ac cu aţa 
groasă, cusu cu grijă pipota struţului, apoi, după ce închise 
printr-o altă cusătură incizia făcută la gât, îi desfăcu 
legăturile care-l făceau neputincios. 

Dada, foarte abătut, stătea cu capul plecat şi nu părea de 
loc dispus să fugă. 

— Crezi că o să-şi revină, domnule Cyprien? Întrebă Alice, 
mai mişcată de suferinţele favoritului ei, decât de reapariţia 
diamantului. 

— Cum adică, miss Watkins, să nu cred că-şi va reveni?! 
Răspunse Cyprien. Îţi închipui că aş fi încercat operaţia 
dacă n-aş fi fost sigur? Nu! În trei zile, nici nu va mai simţi 


că a fost operat şi nu vor trece două ore până va începe să- 
şi umple din nou buzunarul pe care i l-am golit! 

Liniştită de această promisiune, Alice adresă tânărului 
inginer o privire recunoscătoare care îl răsplătea pentru 
toată truda. 

În acest moment, Mr. Watkins, reuşind să se convingă că 
era în toate minţile şi că regăsise într-adevăr steaua sa 
minunată, părăsi fereastra. 

— Domnule Mere, zise el cu glas maiestuos şi solemn, mi- 
ai făcut un mare serviciu şi nu ştiu cum voi putea vreodată 
să mă achit pentru asta! 

Inima lui Cyprien începu să bată cu putere. 

Să se achite! Ei! Mr. Watkins avea un mijloc foarte simplu! 
Îi era atât de greu să-şi ţină promisiunea şi să-i dea pe fiica 
sa, pe care o făgăduise celui care ar aduce Steaua 
Sudului?! În adevăr, nu era ca şi cum ar fi adus-o din fundul 
Transvaal-ului? 

lată ce-şi spunea, dar era prea mândru ca să se exprime 
cu voce tare, fiind aproape sigur, dealtfel, ca gândul acesta 
se va ivi de la sine în capul fermierului. 

Totuşi, John Watkins nu spuse nimic despre asta şi, după 
ce făcu semn fiicei sale să-l urmeze, părăsi cabană şi se 
întoarse la locuinţa sa. 

E de la sine înţeles că, după câteva minute, Matakit îşi 
recapătă libertatea. Dar lipsise foarte puţin ca nenorocitul 
să fi plătit cu viaţa lăcomia lui Dada şi, în adevăr, scăpase ca 
prin urechile acului. 

XXIII. 

STATUIA COMANDORULUI. 

Fericitul John Watkins, acum cel mai bogat fermier al 
Grigqualand-ului, după ce dăduse un prim banchet, pentru a 
sărbători naşterea Stelei Sudului, nu putea decât să dea un 
al doilea, pentru a-i sărbători regăsirea. Numai că, de astă 
dată, putem fi siguri că aveau să se ia toate măsurile de 
precauţie pentru ca diamantul să nu mai dispară - şi nici 
Dada nu mai fu invitat la petrecere. 


În după-amiaza zilei următoare, festinul se desfăşura în 
toată splendoarea lui. 

De dimineaţa, John Watkins îi invitase pe toţi comesenii sai 
obişnuiţi, comandase la măcelăriile districtului cantităţi de 
carne care ar fi ajuns să sature o companie de infanterie, 
îngrămădise în cămară toate proviziile, toate cutiile de 
conserve, toate sticlele de vinuri şi de lichioruri străine pe 
carele putuseră furniza localurile din împrejurimi. 

La ora patru după-amiaza, masa era aranjată în sala cea 
mare, sticlele aşezate în ordine pe bufet şi sferturile de bou 
şi de oaie puse la fript. 

La ora şase, invitaţii începură să sosească, îmbrăcaţi în 
cele mai frumoase veşminte. La şapte, tonul conversaţiei 
era atât de ridicat, încât i-ar fi fost greu unei trâmbiţe să 
domine gălăgia. Se aflau acolo Mathys Pretorius, care-şi 
recăpătase liniştea de când nu se mai temea de farsele de 
prost gust ale lui Annibal Pantalacci, Thomas Steel, în plină 
forţă şi sănătate, samsarul Nathan, fermieri, mineri, 
negustori, ofiţeri de poliţie. 

La porunca domnişoarei Alice, Cyprien nu putuse refuza 
să asiste la acest banchet, deoarece fata era silită să apară 
şi ea. Dar amândoi erau destul de trişti, căci - lucru prea 
evident - de cincizeci de ori milionarul Watkins nu se mai 
putea gândi să-şi dea fiica unui mic inginer „care nu ştie 
nici măcar să fabrice diamante!” Da, egoistul moşneag 
ajunsese să-l trateze astfel pe tânărul savant, căruia îi 
datora, în realitate, noua sa bogăţie! 

Banchetul se desfăşura, deci, în mijlocul entuziasmului 
prea puţin reţinut al comesenilor. 

În faţa fericitului fermier - şi nu în spatele lui, de data asta 
- Steaua Sudului, aşezată pe o perniţă de catifea albastră, 
sub dublul adăpost al unei colivii din bare de metal şi al 
unui glob de sticlă, scânteia la lumina lumânărilor. 

Se închinase până atunci de zece ori pentru frumuseţea ei, 
pentru limpezimea ei, pentru strălucirea ei fără egal. 

Era o căldură apăsătoare. 


Izolată şi parcă retrasă în sine, în mijlocul tumultului, miss 
Watkins părea că nu aude nimic. Îl privea pe Cyprien, tot 
atât de abătut ca şi ea şi era gata să plângă. 

Trei lovituri puternice în uşa sălii făcură să înceteze brusc 
zgomotul discuţiilor şi clinchetul paharelor. 

— Intră! Strigă Mr. Watkins, cu vocea sa răguşită. Oricine 
ai fi, vii tocmai la timp, dacă ţi-i sete! Uşa se deschise. 
Siluetă deşirată şi descărnată a lui Jacobus Vandergaart se 
ivi în prag. 

Toţi comesenii se priviră, foarte surprinşi de această 
apariţie neaşteptată. Întregul ţinut cunoştea foarte bine 
motivele duşmăniei dintre cei doi vecini, John Watkins şi 
Jacobus Vandergaart, aşa încât un freamăt surd făcu 
înconjurul mesei. Fiecare se aştepta la ceva grav. 

Se lăsase o tăcere adâncă. Toţi ochii erau îndreptaţi spre 
bătrânul şlefuitor cu părul alb. Acesta, în picioare, cu 
braţele încrucişate pe piept, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu 
redingota sa lungă, neagră, de zile mari, părea însuşi 
spectrul răzbunării. 

Mr. Watkins se simţi cuprins de o spaimă ciudată şi de un 
tremur ascuns. El păli sub stratul roşu-aprins pe care 
vechile deprinderi alcoolice i-l imprimaseră definitiv pe 
pomeţi. Totuşi, fermierul încerca să lupte împotriva acestui 
sentiment nelămurit, pe care nu şi-l putea explica, 
adresându-se lui Jacobus: 

— Ei, e multă vreme, vecine Vandergaart, de când nu mi-ai 
făcut favoarea să mă vizitezi! Ce vânt te aduce în această 
seară? 

— Vântul justiţiei, vecine Watkins! Răspunse cu răceală 
bătrânul. Vin să-ţi spun că dreptatea va triumfa în sfârşit şi 
va ieşi la iveală, după o eclipsă de şapte ani! Vin să te anunţ 
că a sunat ceasul compensaţiei, că îmi recapăt bunul şi că 
acest Kopje, care a purtat totdeauna numele meu, îmi 
aparţine de acum înainte în mod legal, cum n-a încetat 
niciodată să-mi aparţină din punct de vedere al dreptăţii! 
John Watkins, m-ai deposedat de pământul pe care eram 


stăpân! Astăzi, legea te deposedează pe dumneata şi te 
obligă să-mi restitui ceea ce mi-ai luat! 

Pe cât se simţise de înfiorat John Watkins la început, de 
apariţia neaşteptată a lui Jacobus Vandergaart şi de 
pericolul vag pe care ea părea să-l anunţe, pe atât natura 
sa, sangvină, violentă, îl îndemna acum să înfrunte deschis 
un pericol direct şi bine precizat. Aşa că, lăsându-se pe 
spătarul fotoliului, începu să râdă dispreţuitor. 

— Moşneagul e nebun! Spuse el, adresându-se 
comesenilor. Am crezut totdeauna că-i lovit cu leuca! Se 
pare că, de câtva timp, boala s-a agravat! Cei din jurul 
mesei aplaudară aceasta grosolănie. Jacobus Vandergaart 
nici nu clipi. 

— Cine râde la urmă, râde mai bine! Reluă el, scoțând o 
hârtie din buzunar. John Watkins, ştii că o judecată 
contradictorie dar definitivă, confirmată la apel şi pe care 
nici regina n-ar mai putea să o caseze, ţi-a atribuit în acest 
district terenurile situate la apus de al douăzeci şi cincilea 
grad de longitudine estică faţă de meridianul Greenwich şi 
mi-a atribuit pe cele ce se găsesc la răsărit de acest 
meridian? 

— Chiar aşa, preacinstite flecar! Strigă John Watkins. Şi 
tocmai de aceea ai face mult mai bine să te duci şi să te 
culci, dacă eşti bolnav, decât să vii şi să deranjezi de la cina 
nişte oameni vrednici care nu datorează nimănui nimic! 
Jacobus Vandergaart desfăcuse hârtia. 

— lată o declaraţie, reluă el cu o voce mai blândă -o 
declaraţie a Comitetului cadastral, contrasemnată de 
guvernator şi înregistrată la Victoria, cu data de alaltăieri - 
care constată o eroare materială introdusă până azi în toate 
planurile Griqualand-ului. 

Aceasta eroare, comisă de geodezii însărcinaţi acum zece 
ani cu măsurarea districtului, care n-au ţinut seama de 
declinaţia magnetică în determinarea exactă a nordului, 
aceasta eroare, zic, falsifică toate hărţile şi toate planurile 
bazate pe releveele lor. În urma rectificării efectuate, al 


douăzeci şi cincilea grad de longitudine estică se găseşte - 
la latitudinea noastră - la mai mult de trei mile spre apus. 
Aceasta rectificare, de acum înainte oficială, mă repune, 
aşadar, în posesiunea Kopje-ului care îţi revenise - căci, 
după părerea tuturor jurisconsulţilor şi a şefului justiţiei în 
persoană, hotărârea judecătorească nu pierde nimic din 
puterea ei! lată, John Watkins, ce aveam să-ţi spun! 

Fie că fermierul nu înţelesese prea bine, fie că prefera să 
refuze în mod sistematic să înţeleagă, el încercă să 
răspundă bătrânului şlefuitor printr-un nou hohot de râs 
dispreţuitor. 

Dar, de data aceasta, râsul suna fals şi nu găsi ecou în 
jurul mesei. 

Toţi martorii acestei scene, uluiţi, îl priveau ţintă pe 
Jacobus Vandergaart şi păreau puternic impresionați de 
gravitatea sa, de siguranţa vorbelor sale, de certitudinea de 
nezdruncinat pe care o exprima întreaga lui fiinţă. 

Misitul Nathan se făcu, primul, interpretul sentimentului 
general. 

— Ceea ce spune domnul Vandergaart nu are nimic 
absurd, la prima vedere, remarcă el, adresându-se lui John 
Watkins. Aceasta eroare de longitudine a putut fi într- 
adevăr comisă, la urma urmei şi poate că ar fi mai bine, 
înainte de a ne pronunţa, să aşteptăm, lămuriri mai 
complete. 

— Să aşteptăm lămuriri?! Strigă Mr. Watkins, izbind cu 
pumnul în masă. N-am ce face cu lămuririle! Nu-mi pasa de 
lămuriri! Sunt la mine acasă, da sau nu? Mi s-a confirmat 
dreptul de posesiune a Kopje-ului printr-o hotărâre 
definitivă, a cărei validitate o recunoaşte chiar acest 
crocodil bătrân? Ei bine, ce mă interesează restul?! Dacă 
vrea cineva să conteste dreptul de posesie paşnică a 
bunurilor mele, voi face ceea ce am mai făcut, mă voi 
adresa tribunalelor şi vom vedea cine va avea câştig de 
cauză! 


— Tribunalele şi-au spus ultimul cuvânt, replică Jacobus 
Vandergaart, cu calmul lui neînduplecat. Totul se reduce 
acum la o chestiune de fapt: al douăzeci şi cincilea grad de 
longitudine estică trece sau nu trece prin linia trasată pe 
planurile cadastrale? Or, acum s-a recunoscut în mod oficial 
că s-a greşit în această privinţă şi concluzia inevitabilă este 
că reintru în posesia Kopje-ului. 

Spunând acestea, Jacobus Vandergaart arată constatarea 
oficială pe care o avea în mână şi care era întărită cu toate 
timbrele şi sigiliile. 

Indispoziţia lui John Watkins creştea văzând cu ochii. Se 
agita pe scaun, încerca să rânjească, dar nu prea reuşea. În 
clipa aceea, privirea îi căzu întâmplător pe Steaua Sudului, 
ceea ce păru să-i redea încrederea care începea să-l 
părăsească. 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, strigă el, dacă ar trebui să 
renunţ, în pofida oricărei dreptăţi, la această proprietate, 
care mi-a fost atribuita în mod legal şi de care mă bucur în 
pace de şapte ani, ce-mi pasă, la urma urmei? Nu am cu ce 
mă consola - de-ar fi numai această bijuterie, pe care pot s- 
o pun în buzunarul vestei şi s-o apăr astfel de orice 
surpriză? 

— Încă o eroare, John Watkins, riposta sec Jacobus 
Vandergaart. Steaua Sudului îmi aparţine, de acum înainte, 
ca şi toate produsele Kopje-ului aflate în mâinile dumitale, 
ca mobilierul acestei case, vinul din sticle, carnea rămasă în 
farfurii! Totul este al meu aici, deoarece provine din 
nedreptatea ce mi s-a făcut! Şi n-avea nici o teamă, mi-am 
luat măsurile de prevedere! 

Jacobus Vandergaart bătu din palmele lui descărnate. 
Imediat, agenţii de poliţie, în uniforma neagră, se iviră în 
prag, urmaţi de un ofiţer al şerifului, care intră autoritar şi 

puse mâna pe spătarul unui scaun. 

— În numele legii, zise el, declar sechestrate provizoriu 
toate valorile mobile şi, în general, toate obiectele de 
oarecare preţ care se găsesc în această casă! 


Toţi cei prezenţi se ridicaseră în picioare, în afară de John 
Watkins. Fermierul, distrus, răsturnat în marele său fotoliu 
de lemn, părea lovit de trăsnet. Alice se aruncase de gâtul 
lui şi caută să-l îmbărbăteze. 

Jacobus Vandergaart nu-l pierdea din vedere. Îl privea 
chiar mai mult cu milă decât cu ură, supraveghind Steaua 
Sudului, care strălucea mai puternic ca totdeauna în 
mijlocul acestui dezastru. 

— Ruinat! Ruinat! Doar aceste cuvinte mai ieşeau acum de 
pe buzele tremurătoare ale lui Mr. Watkins. În clipa aceea, 
Cyprien se ridica în picioare şi zise, cu o voce gravă: 

— Domnule Watkins, deoarece bunăstarea vă este 
ameninţată de o catastrofă ireparabilă, daţi-mi voie să văd 
în acest eveniment doar posibilitatea apropierii mele de 
fiica dumneavoastră! Am onoarea să cer mâna domnişoarei 
Alice Watkins! 

XXIV. 

O STEA CARE DISPARE. 

Cererea tânărului inginer avu efectul unei lovituri de 
teatru. Oricât de puţin sensibilă ar fi fost natura pe 
jumătate sălbatică a comesenilor lui JohnWatkins, aceştia 
aplaudară zgomotos. Atâta dezinteres nu putea să nu-i 
impresioneze. 

Alice, cu ochii plecaţi, cu inima bătândă, fiind poate 
singura care nu era surprinsă de demersul tânărului, tăcea, 
lângă tatăl sau. 

Nenorocitul fermier, copleşit încă de lovitura teribilă pe 
care o primise, îşi ridicase capul. Şi, în adevăr, îl cunoştea 
destul pe Cyprien pentru a şti că, dându-i-o pe fiică-sa, 
asigura viitorul şi fericirea Alicei, dar nu voia încă să arate, 
nici măcar printr-un semn, că nu mai avea nici o obiecţie 
faţă de căsătorie. 

Cyprien, stânjenit acum de demersul public la care îl 
împinsese elanul afecțiunii sale, simţea el însuşi ciudăţenia 
acestei cereri şi începea să-şi reproşeze că nu fusese mai 
stăpân pe sine. 


În mijlocul acestei încurcături comune, uşor de înţeles, 
Jacobus Vandergaart făcu un pas spre fermier. 

— John Watkins, zise el, n-aş vrea să abuzez de victoria 
mea şi nu sunt dintre aceia care-şi calca în picioare 
duşmanii învinşi! Dacă mi-am revendicat dreptul, am făcut- 
o pentru ca un om trebuie să procedeze astfel totdeauna! 
Dar ştiu din experienţă ceea ce repeta avocatul meu şi 
anume, că rigoarea dreptului e vecină uneori cu 
nedreptatea şi n-aş vrea ca nişte nevinovaţi să suporte 
povara unor greşeli pe care nu le-au săvârşit! Şi apoi, sunt 
singur pe lume şi foarte aproape de mormânt! La ce mi-ar 
servi atâta bogăţie, dacă nu mi-ar fi îngăduit s-o împart cu 
alţii? John Watkins, dacă vei consimţi la unirea acestor doi 
copii, îi rog să primească drept zestre Steaua Sudului, care 
mie nu mi-ar folosi la nimic! În afară de asta, mă angajez să- 
i fac moştenitorii mei şi să repar astfel, pe cât posibil, răul 
involuntar pe care i-l fac încântătoarei dumitale fiice! 

La aceste cuvinte, printre spectatori se produse ceea ce 
dările de seamă parlamentare numesc o „vie mişcare de 
interes şi simpatie”. Toate privirile se îndreptară spre John 
Watkins. Ochii acestuia se umeziră brusc şi el şi-i ascunse 
cu o mână tremurândă. 

— Jacobus Vandergaart! Strigă el în sfârşit, 
nemaiputându-şi stăpâni sentimentele tumultoase care-l 
frământau. Da! Eşti un om de treaba şi te răzbuni în chip 
nobil pentru răul pe care ţi l-am făcut, înlesnind fericirea 
acestor doi copii! 

Nici Alice, nici Cyprien nu puteau răspunde, cel puţin cu 
voce tare, dar privirile lor răspundeau pentru ei. 

Bătrânul îi întinse mâna adversarului său şi Mr. Watkins o 
lua cu însufleţire. 

Toţi ochii celor de faţă erau umezi - chiar şi cei ai unui 
bătrân agent de poliţie cu părul cărunt, care părea totuşi la 
fel de aspru ca un funcţionar al Amiralității. 

John Watkins era într-adevăr transfigurat. Fizionomia lui 
era acum pe atât de binevoitoare, pe atât de blândă, pe cât 


era mai înainte de dură şi răutăcioasă. 

Cât despre Jacobus Vandergaart, fata lui austeră îşi 
reluase expresia obişnuită, aceea a bunătăţii celei mai 
senine. 

— Să uităm tot, strigă el şi să bem pentru fericirea acestor 
copii, dacă domnul ofiţer al şerifului binevoieşte să ne 
permită, din vinul pe care l-a sechestrat! 

— Un ofiţer al şerifului are uneori datoria să se opună 
vânzării unor băuturi impozabile, zise omul legii surâzând, 
dar nu s-a opus niciodată consumării lor! 

După aceste cuvinte pline de bună dispoziţie, sticlele 
circulară şi cea mai sinceră cordialitate se instaura în 
sufragerie. 

Jacobus Vandergaart, aşezat în dreapta lui John Watkins, 
făcea împreună cu acesta planuri de viitor. 

— Vom vinde tot şi-i vom urma pe copii în Europa! Spunea 
el. Ne vom stabili lângă ei la ţară şi vom mai avea de trăit 
zile frumoase! 

Alice şi Cyprien, aşezaţi alături, discutau încet, în limba 
franceză - discuţie care nu părea mai puţin interesantă, 
judecând după însufleţirea celor doi parteneri. 

Se făcuse mai cald ca oricând. O căldură grea şi 
apăsătoare usca buzele pe marginea paharelor şi-i 
transforma pe toţi comesenii în tot atâtea maşini electrice, 
gata să scapere scântei. În zadar fuseseră deschise uşile şi 
ferestrele. Nici cea mai uşoară adiere nu făcea să tremure 
flacăra luminării. 

Fiecare simţea ca la o asemenea presiune atmosferică nu 
exista decât o singură soluţie: una din acele furtuni, însoţită 
de tunete şi de ploi torențiale, care, în Africa Australă, iau 
înfăţişarea unei conjuraţii a tuturor elementelor naturii. 
Această furtună era aşteptată, dorită ca o uşurare. 

Deodată, un fulger aruncă o lumină verzuie pe feţele 
tuturor şi, aproape imediat, bubuiturile tunetelor, 
rostogolindu-se deasupra câmpiei, anunţară că în curând va 
începe concertul. 


În clipa aceea, o rafală neaşteptată, pătrunzând în 
încăpere, stinse toate luminile. Apoi, fără nici un răgaz, 
cataractele se deschiseră şi începu potopul. 

— Aţi auzit, imediat după lovitura de trăsnet, un mic 
zgomot sec? Întreba Thomas Steel, în timp ce ferestrele 
erau închise în grabă şi se reaprindeau luminările. Parcă s- 
ar fi spart un glob de sticlă! 

Imediat, toate privirile se îndreptară instinctiv spre Steaua 
Sudului... 

Diamantul dispăruse. 

Totuşi, nici colivia de fier, nici globul de sticla care-l 
acopereau nu-şi schimbaseră locul, fiind în mod evident 
imposibil oricui să se fi atins de el. 

Fenomenul părea să ţină de domeniul miracolului. 

Cyprien, care se aplecase iute înainte, observa, pe pernă 
de catifea albastră, în locul diamantului, un fel de pulbere 
cenuşie. Nu-şi putu reţine un strigăt de uimire şi explică 
scurt ceea ce se petrecuse: 

— Steaua Sudului a explodat! 

Toată lumea ştie, în Griqualand, ca aceasta este o boală 
specifică diamantelor din ţinut. Nu se vorbeşte despre ea, 
pentru că le scade considerabil valoarea; dar fapt este că, 
în urma unei acţiuni moleculare neexplicate, cele mai 
preţioase dintre aceste pietre explodează câteodată ca 
nişte simple petarde. În acest caz, nu mai rămâne din ele 
decât puţin praf, bun cel mult la întrebuinţări industriale. 

Tânărul inginer era, evident, mult mai preocupat de 
aspectele ştiinţifice ale accidentului, decât de pierderea 
enormă care rezultă de aici pentru el. 

— Ceea ce e ciudat, zise el, în mijlocul uluirii generale, nu 
e faptul că piatra a explodat în aceste condiţii, ci că a 
aşteptat până astăzi ca să explodeze! De obicei, asta se- 
ntâmplă mai curând la cel mult zece zile după tăiere, nu-i 
aşa, domnule Vandergaart? 

— Întru totul exact şi e prima dată în viaţa mea că văd 
explodând un diamant după trei luni de la şlefuire! Declară 


bătrânul, cu un suspin. Gata! A fost scris că Steaua Sudului 
să nu fie a nimănui! Adăugă el. Când mă gândesc că, pentru 
a împiedica acest dezastru, ar fi fost suficient ca piatra să 
fie unsă cu un strat subţire de grăsime... 

— Adevărat? Strigă Cyprien, cu satisfacția omului care a 
găsit în sfârşit explicaţia unui fenomen greu de înţeles. În 
acest caz, totul se explica! Fragila stea a găsit, fără îndoială, 
în pipota lui Dada acest strat protector, care a salvat-o până 
astăzi! În adevăr, ar fi făcut mult mai bine să explodeze 
acum patru luni şi să ne cruţe drumul prin Transvaal! În 
clipa aceea, băgară de seamă că John Watkins, care părea 
că se simte rău, se agita violent în fotoliu. 

— Cum puteţi trata cu atâta uşurinţă un asemenea 
dezastru? Zise el, în sfârşit, roşu de indignare. Pe cinstea 
mea, staţi la taclale despre cele cincizeci de milioane 
volatilizate, ca şi cum ar fi vorba despre o simplă ţigară! 

— Ceea ce arata că suntem filosofi! Răspunse Cyprien. 
Trebuie să fii înţelept, când înţelepciunea devine necesară! 
— Fiţi filosofi cât vreţi, replică fermierul, dar cincizeci de 
milioane sunt cincizeci de milioane şi nu se găsesc în drum! 
Ah, ascultă, Jacobus, astăzi mi-ai făcut un serviciu straşnic, 

fără să-ţi dai seama! Cred că şi eu aş fi explodat ca o 
castană, dacă Steaua Sudului ar mai fi fost a mea! 

— Ce vreţi? Reluă Cyprien, privind cu drag chipul fraged 
al domnişoarei Watkins, aşezată lângă el. Am dobândit, 
chiar în această seară, un diamant atât de preţios, încât nu 
m-ar putea mâhni pierderea oricărui altul! 

Aşa luă sfârşit, printr-o lovitură de teatru demnă de istoria 
sa, atât de scurtă şi atât de agitată, cariera celui mai mare 
diamant şlefuit pe care l-a văzut vreodată lumea. 

Vă închipuiţi că un asemenea sfârşit n-a contribuit puţin la 
confirmarea superstiţiilor care circulau pe seama lui în 
Griqualand. Mai mult ca oricând, cafrii şi minerii erau siguri 
că diamante atât de mari nu pot să aducă decât nenorocire. 

Jacobus Vandergaart, care era mândru că-l şlefuise şi 
Cyprien, care se gândea să-l ofere muzeului Şcolii de Mine, 


erau, în fond, mai dezamăgiţi decât arătau, în urmă acestui 
deznodământ neașteptat. Dar, în definitiv, pământul îşi 
continua drumul ca mai înainte şi nu s-ar putea spune că 
pierdea mare lucru în afacerea aceasta. 

Toate aceste evenimente la un loc, aceste emoţii dureroase 
- pierderea averii, urmată de pierderea Stelei Sudului - îl 
zdruncinaseră grav pe John Watkins. Căzu la pat, zăcu 
câteva zile, apoi se stinse. Nici îngrijirile devotate ale fiicei 
sale şi ale lui Cyprien, nici chiar îmbărbătările lui Jacobus 
Vandergaart, care se aşeza la căpătâiul său şi-şi petrecu 
timpul încercând să-i dea curaj, nu putură atenua teribila 
lovitură. În zadar acest om admirabil îi făcea cunoscute 
planurile lui de viitor, vorbindu-i despre Kopje ca despre 
proprietatea lor comună, cerându-i părerea asupra 
măsurilor ce trebuiau luate şi asociindu-l totdeauna la 
proiectele sale. Bătrânul fermier era lovit în orgoliul său, în 
ideea sa fixă de proprietar, în egoismul sau, în toate 
obiceiurile sale; se simţea pierdut. 

Într-o seară, îi chema la el pe Alice şi pe Cyprien, le uni 
mâinile şi, fără a pronunţa nici un cuvânt, îşi dădu ultima 
suflare. Nu supravieţuise nici două săptămâni scumpei sale 
stele. 

Şi, în adevăr, părea că exista o strânsă legătură între 
bogăţia acestui om şi soarta acestei pietre stranii. Cel puţin 
coincidentele erau de aşa natură, încât explicau, într-o 
oarecare măsură, fără a le justifica în fata raţiunii, ideile 
superstiţioase care circulau în Grigualand. Steaua Sudului 
„adusese nenorocire” posesorului ei, în sensul că ivirea 
incomparabilei geme pe scena lumii marcase declinul 
prosperității bătrânului fermier. 

Dar ceea ce nu vedeau limbuţii taberei, e că adevărata 
origine a acestei nenorociri se afla chiar în păcatele lui John 
Watkins, păcate care purtau în germene, ca pe o fatalitate, 
decepţiile şi ruină. Destule nenorociri în lumea asta sunt 
puse pe seama unui ghinion misterios, având ca unică bază, 
dacă pătrunzi până în miezul lucrurilor, chiar acţiunile celor 


asupra cărora se abat! Exista şi nenorociri nemeritate; dar 
exista mult mai multe care se explica absolut logic şi care 
pot fi deduse, asemeni concluziei unui silogism, din 
premisele puse de subiect. Dacă John Watkins n-ar fi umblat 
atâta după profit, dacă n-ar fi acordat o importanţa 
exagerată, mai curând criminală, acestor mici cristale de 
carbon, numite diamante, descoperirea şi dispariţia Stelei 
Sudului l-ar fi lăsat rece - cum îl lăsaseră pe Cyprien - şi 
sănătatea lui fizică şi morală n-ar fi fost la cheremul unui 
accident de acest fel. Dar el îşi pusese tot sufletul în 
diamante şi trebuia să piară prin ele. 

Câteva săptămâni mai târziu, căsătoria lui Cyprien Mere 
cu Alice Watkins fu celebrată foarte simplu şi spre marea 
bucurie a tuturor Alice era acum soţia lui Cyprien... 

Ce-şi putea dori mai mult pe lume? 

De altfel, tânărul inginer era mai bogat decât îşi imagina 
ea şi decât credea el însuşi. 

În adevăr, în urma descoperirii Stelei Sudului, claim-ul 
său, fără ca el s-o ştie, căpătase o valoare considerabilă. În 
timpul călătoriei lui prin Transvaal, Thomas Steel 
continuase exploatarea şi, aceasta exploatare fiind dintre 
cele mai rodnice, ofertele pentru cumpărarea părţii lui 
Cyprien se îngrămădiseră de pretutindeni. Aşa că, înainte 
de plecarea spre Europa, o vându cu peste o sută de mii de 
franci, bani gheaţă. 

Alice şi Cyprien părăsiră fără întârziere Grigqualand-ul, 
pentru a se întoarce în Franţa - dar nu înainte de a asigura 
viitorul lui Li, Bardik şi Matakit, acţiune la care se asociase 
şi Jacobus Vandergaart. 

Bătrânul şlefuitor îşi vându pământul unei companii, 
condusă de fostul misit Nathan. După ce termină cu bine 
lichidarea acestei afaceri, el veni în Franţa pentru a fi 
împreună cu copiii săi adoptivi care, datorită muncii lui 
Cyprien, meritului său recunoscut, primirii pe care lumea 
savantă i-o făcuse la întoarcere şi-au asigurat bunăstarea, 
după ce-şi asiguraseră fericirea. 


Cât despre Thomas Steel, reîntors în Lancashire cu 
douăzeci de mii de lire sterline, s-a căsătorit, vânează vulpi 
ca un gentleman şi-şi bea în fiecare seara sticla de Porto; şi 
acesta nu e cel mai bun lucru pe care-l face. 

Vandergaart-Kopje n-a secat încă şi continuă să furnizeze 
anual, în medie, a cincea parte din diamantele exportate de 
Colonia Capului; dar nici un miner n-a avut norocul sau 
neşansa de mai găsi aici o altă Stea a Sudului! 


SFÂRŞIT 


1 Mila engleză: 1609 metri (n.a.) 

2 Un mare număr de buri sau ţărani olandezi din Africa 
Meridională sunt urmaşi ai francezilor emigraţi în Olanda, 
apoi în Colonia Capului, în urma revocării edictului de la 
Nantes (n.a.) 

3 Gangă - ansamblul mineralelor amestecate cu minereul 
util dintr-un zăcământ 

4 Măsură de lungime = aproximativ 33 cm 

5 Moore Thomas - poet englez (1799-1852), autor al 
volumelor „Melodii irlandeze”, „Lalla Rookh” etc 

6 10.000 de franci (n.a.) 

7 Acest bur se numea Jacobs. Un oarecare Niekirk, 
negustor olandez, care călătorea pe aici în tovărăşia unui 
vânător de struţi, numit O'Reilly, recunoscu în mâinile 
copiilor buri, care se jucau cu el, un diamant pe care îl 
cumpără cu câţiva gologani şi pe care îl vându cu 12.500 de 
franci lui sir Philip Woodehouse, guvernatorul Coloniei 
Capului. Această piatră, imediat şlefuită şi trimisă la Paris, a 
figurat în expoziţia universală de la Champ de Mars, în 
1867. De atunci din solul Griqualand-uluiau fost extrase 
anual diamante în valoare de aproximativ patruzeci de 
milioane. O împrejurare destul de curioasă este că existenţa 
zăcămintelor diamantifere în acest ţinut fusese cunoscută 


odinioară, apoi uitată. Hărţi vechi din secolul al XV-lea 
menţionează, în acest punct: „Here Diamonds” - „Aici sunt 
diamante”. (n.a.) 

8 Circa 150 kg 

9 0,0255 m 

10 În urma intervenţiei armate a Marii Britanii (1899- 
1902) eroica rezistenţă a burilor este înfrântă, iar 
provinciile locuite de buri trec în posesiune engleză. 

11 Errare humanum est (în limba latină în text) - a greşi 
este omenesc.