John Grisham — Negustorul de manuscrise

Cel mai bun autor de thrillere în viaţă 
KEN FOLLETI 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


- JOHN GRISHAM - 


JOHN GRISHAM 


NEGUSTORUL DE MANUSCRISE 


Traducere din limba engleză: Gabriel Stoian 
Titlul original: Camino Island, 2017 


RAO, 2018 


Versiune ebook: v1.0, august 2020 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Cuprins 
CAPITOLUL UNU FURTUL ceeace ii poa eg aa dada ae alta aia 8 
i ÎPS Se 20 O DE RER DEA DRE Ea CR Oe PR RR a ae 8 
Dc ca nl pl eta ati d at a 10 
E ina ji ua ii aaa pt a lau E oara alt aa 11 
Daia caiet 09000 aie ata ea A S 13 
Dutt Abit a A aa 90 205 A e cautata le Detaliate 22 
(0 og et ata E ada aa 22 
boia at RAS a agonie dat ial ada Di 9 a 24 
(E ciao 00 otil 50 ao a oa E d ia cae 26 
Cta a a i a n otel atata al a la ale 26 
DU) cf es aaa lat e 0 oda d A ella cl a 27 
1 PRR E A E EAA E A 29 
ÎL Zoe EEEE A EE ata ca AEREA E AEE A a 32 
a Ee A A EE d Ai ante E E E 32 
TA a ac GU taia a E ial EE i 33 
i ls Sea Rp ae E EEPPI a E VEPE Teese ete 35 
O iza e gi ci ia atata ut atita a 39 
ELA EE atol di 6 aici tab 2 E ua tele tata 40 
Î 9 inceta perete lead aa A T i bad ul dC tt 41 
ÎS) cata pda dala tata a i e 44 
PA O ETETA EE T 0 tac iile d 0 Dal eat ala al ali atat 45 
Diez it 0 Mt, e ADD DO a 0 ai tii sia eul i o i i ta 46 
CAPITOLUL DOI NEGUSTORUL......e nenea 47 
Îi nandos iai aan Ata oi alu 47 
Dita d atitea Ra) OB Ad tei ada a li e lua aa 52 
3 nitel 5 Sa e dece a A o sic 0 0 003 auu ee Dao 8093 te cllt Mdta de  a etă 56 
Îmi aaa op pai ll ll a at ca ta tea e al 58 
PD Ea taia lt aa d o au Sta A Aaaa iai Bdul EE 60 
0 lut E A A atei leo alla 62 
APCE IRI Eae PE PE o ID fiece AIE OO sa VRAM Meter Mu i 65 
ăn a A ai Bien A Ali dit aid 67 
CAPITOLUL TREI RECRUTA. 1 ne cei Ceata ua ou bet 68 
i ÎI SAS O RI E RI ARII SAS E et GRI COP SRO At 68 
Dare sii e la it o aa iN 78 


- JOHN GRISHAM - 


e DARIO Ii N LA NE I AU PIN RIRRININE POR RN 80 
7 00049 7 RR IN AIA 0 at 83 
s tea io 3 E ed O ai i 84 
A GRASA a NC il AR AO 96 
A E E E a aaa a a al 99 
EE IRRD oa NARA RA SpA pe e 100 
= EET 0 NOAA ON ANR O Ai 106 
o PND O ODIN N CA PRI A a tul once aaa aul aaa 111 

CAPITOLUL PATRU PLIMBARE PE PLAJĂ... mean 114 
TEA d i MN PC IO aa eo A Mae Sp 114 
ANNA NN GR ANINA RAI 10 ORAR A Pet 121 
e E TOA A ANN CE o AAA 0 00 RA 133 
F INCI IA RIN e AA N a ANA 136 
NAIN ECCA MANA i NEI AA N A gi ce 145 
(dag Aaaa aaa pa list a 147 
E 00 tă BO au a Afis ed acas oct eat 148 
= DEC O RIA ENA ADE IEI E ANN AO Di i N 152 

CAPITOLUL CINCI INTERMEDIARUL... 155 
Îi 50930770 E af 155 
ANR RSA SARE AN E A ANNA ANR 157 
E auda aaa ala aaa AMA ăia alt 158 
EE PN ANRE ee O NR ee A AN 161 
s E SA NA one Pe EI ACE POP oo RA ei Me E 162 

CAPITOLUL ȘASE FICȚIUNEA....... nenea anna 164 
île loa o n A ec alocata aaa ea 164 
DE E E Ano ua E 9009 i lau Rt 168 
E DAN ROAGA OR NOI AA ANA A a ee 171 
7 NI PMR ON CNM a e a to 171 
s T E S MNARA 178 
E NAN E N MA e 180 
7 ANN AC E A A A T 183 
îti a daia a a ll le 192 
E 0 SRR Pi SRR PR NR 195 
apa 30602 A S pana PRD at aaa aaa 200 
ETOO EE 205 
1 E E E API 206 
e ANRE ARIA E It int RI aie 209 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


TA i ae A i clic oii la a ti 218 
CAPITOLUL ȘAPTE FATA DE UN WEEKEND... 222 
În n ăn 9 OR nt ut E EN 222 
Zina alia 00 ta ia aia aa ii i (ăla sata dă 226 
ec dle a nat du a a i at dee 229 
Dai idol II ia ao EE aaa lat CS la a 230 
Acea oda aaa adela 20 E 231 
(iscat e ef a tai i ae iaca i aa da 236 
ea eta a RENE PARERE ID PRR PR PRR DRRE PRR ART 238 
e NEEDED RR Ie A RR ERE ENEA 245 
E) ata illa a AD N A i datat a oa i an că ga tate te 248 
0 RR RR e o RER N Ra aa a NR RTR RR a NA RANI a RE NI RER 250 
Îi Dna ta tei etate ta a d ea 251 
E pa n a E E E aa la i bea 256 
ae cica ue 0 ie elita dl iii i o ar pa 257 
A A issa co cutia PRR lalea (aa ate ae mata sate CZE PD aaa 263 
ID e căt a lt a d i Ed a 266 
K catel E dn Dinca Ein a iai al atatea le aaa da 267 
ÎL A ici 050 ce cae tdi 0 00000833 PRO AO Ac a afost dd a CE pia 267 
Îsi noni god N da aa til i ut a 268 
ÎLE: cca 20 daia lea illa d CECO el ia lalea aa aa 273 
CAPITOLUL OPT LIVRAREA... acetat otet aa 275 
T EET E E AAR 275 
Pi cad al ETE 278 
Eee iii i RD i ina alla lait al pe Si a 283 
A IDR e a e ERE EA ne a IPA DENTA Anar E EA te Meet 284 
BI it pa ai nt a n lao ăi al 286 
AEE a a a la ltaaaatautt a n ltteatta de 287 
i dit e aici Dă a i lee a 288 
S iii iata i duo gala datul a ela etala Malaia Deea 290 
E) crt uda aa da sea Sica be atac about ditai alaiul 295 
Îsi ta fii aici ta le la ut 295 
i În BERE RR ae ee ERE RED E PRERE PSESE SS RER e EPA Pe tente 298 
EPILOG cca iasa a cae nt ta ii a o te 303 
NOTA:AUTORIULUI m seaca aim aia zale ai a tit aani 309 


- JOHN GRISHAM - 


PENTRU RENEE 
Cu mulțumiri pentru poveste 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


CAPITOLUL UNU 
FURIUL 


1 


Impostorul împrumutase numele lui Neville Manchin, 
profesor de literatură la Universitatea Portland State, care 
urma să își dea doctoratul la Universitatea Stanford. 
„Profesorul Manchin” susţinea că este un cercetător în 
devenire al scriitorului F. Scott Fitzgerald și că dorește cu 
ardoare să cerceteze „manuscrisele și documentele” 
marelui scriitor în cursul unei vizite pe Coasta de Est. 
Scrisoarea îi era adresată doctorului Jeffrey Brown, 
director al Diviziei Manuscrise, Departamentul de Cărţi 
Rare și Colecţii Speciale de la Biblioteca Firestone, din 
cadrul Universităţii Princeton. Aceasta sosise împreună cu 
alte câteva, fusese sortată conform procedurilor și 
transmisă mai departe, ajungând în cele din urmă pe masa 
lui Ed Folk, bibliotecar de carieră printre ale cărui 
numeroase sarcini monotone se număra aceea de a 
verifica datele persoanei care expedia scrisoarea. 

Ed primea câteva astfel de scrisori în fiecare săptămână, 
toate semănând în mare măsură între ele și toate sosind 
din partea unor autoproclamațţi specialiști și experţi în 
opera lui Fitzgerald şi chiar din partea unor savanți 
adevăraţi în domeniu. În precedentul an calendaristic, Ed 
verificase și admisese 190 dintre acești solicitanţi în 
bibliotecă. Proveneau din întreaga lume și apăreau umili, 
cu ochii mari, ca niște pelerini ajunși în faţa unui altar. În 
cei treizeci și patru de ani petrecuţi la același birou, Ed 
analizase toate acele cereri. Și, cu toate acestea, ele nu 


8 


- JOHN GRISHAM - 


încetau să sosească. Solicitările rămăseseră la fel de 
numeroase ca și în urmă cu trei decenii. Acum însă, Ed se 
întreba ce anume din viaţa marelui scriitor rămăsese 
neverificat, studiat în amănunţime, pentru a fi consemnat 
în vreo lucrare. Cu puţin timp în urmă, un cercetător 
adevărat îi spusese lui Ed că în prezent existau cel puţin o 
sută de cărți și peste o mie de articole științifice despre 
omul Fitzgerald, despre opera sa și soţia lui nebună. 

lar el băuse până murise, la vârsta de doar patruzeci și 
patru de ani! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ajuns la 
bătrâneţe și ar fi continuat să scrie? Probabil că Ed ar fi 
avut nevoie de un asistent, poate chiar de doi, dacă nu 
chiar de un întreg personal. Însă Ed știa că o moarte 
prematură era deseori cheia aprecierii ulterioare (fără a 
mai vorbi despre drepturile de autor mai substanţiale). 

După câteva zile, Ed ajunsese în cele din urmă să se 
ocupe și de profesorul Manchin. O verificare rapidă a 
registrului bibliotecii îl lămurise că era vorba de o 
persoană nouă și de o cerere nouă. Unii dintre veterani 
apăruseră la Princeton de atâtea ori, încât pur și simplu îl 
sunau și spuneau: „Bună, Ed, voi ajunge acolo marțea 
viitoare”. Situaţie care îi convenea lui Ed. Nu același lucru 
era valabil și pentru Manchin. Ed intrase pe website-ul 
Universităţii Portland State și îl găsise pe omul acesta. 
Absolvent al Universităţii din Oregon, unde studiase 
literatură americană; masterat obţinut la Universitatea din 
Los Angeles California; profesor cu normă redusă de trei 
ani. Fotografia înfățișa un tânăr nu tocmai atrăgător ca 
înfățișare, având în jur de treizeci și cinci de ani, cu un 
început de barbă, care era probabil temporară, și purtând 
ochelari înguști, fără rame. 

În scrisoarea lui, profesorul Manchin ruga persoana 
care avea să îi răspundă să o facă prin e-mail, comunicând 
o adresă de Gmail și susținând că rareori verifica mesajele 
primite pe adresa universităţii. „Asta pentru că ești un 
profesor suplinitor cu normă redusă și probabil că nici nu 
ai un birou al tău”, se gândise Ed. Exprima deseori astfel 

9 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


de gânduri, dar, desigur, profesionalismul îl împiedica să 
și le exprime cu voce tare faţă de cineva. Din prevedere, în 
următoarea zi transmisese un răspuns prin serverul de la 
Portland State. Îi mulțumise profesorului Manchin pentru 
scrisoare și îl invitase în campusul Universităţii Princeton. 
Îl rugase să îi precizeze în mare data la care avea să 
sosească și îi prezentase câteva dintre regulile de bază 
privind colecţia Fitzgerald. Acestea erau multe, așa că îi 
sugerase profesorului Manchin să le studieze pe website-ul 
bibliotecii. 

Răspunsul sosise în mod automat, informându-l pe Ed că 
Manchin nu era de găsit de câteva zile. Unul dintre 
partenerii lui pătrunsese în directorul universităţii atât de 
departe, încât afectase serverul catedrei de literatură - 
aceasta fiind o treabă ușoară pentru un hacker cu 
experienţă. El și impostorul aflaseră imediat că Ed 
răspunsese. _ 

„Asta-i bună”, se gândise Ed. In ziua următoare, 
transmisese același mesaj pe adresa personală de Gmail a 
profesorului Manchin. După o oră, Manchin îi răspunsese 
cu mulțumiri entuziaste, afirmând că abia aștepta să 
ajungă acolo și așa mai departe. Scrisese pe larg despre 
faptul că studiase website-ul bibliotecii, că își petrecuse 
ore în șir citind arhivele digitale ale scriitorului Fitzgerald, 
că deţinea de mulţi ani seria de volume care cuprindeau 
ediţii în facsimil ale primelor versiuni ale marelui scriitor 
și că îl interesau în mod special recenziile apărute după 
publicarea primului său roman, Dincoace de paradis. 

„Mare chestie”, își spusese Ed. Mai auzise toate acestea. 
Tipul încerca să îl impresioneze chiar dinainte de a ajunge 
în faţa lui, lucru care nu era nicidecum neobișnuit. 


2 


F. Scott Fitzgerald s-a înscris la Princeton în toamna 
anului 1913. La vârsta de șaisprezece ani, visa să scrie 
marele roman american și chiar începuse să lucreze la 


10 


- JOHN GRISHAM - 


Dincoace de paradis. A abandonat studiile patru ani mai 
târziu pentru a se înrola în armată și pentru a pleca în 
război, dar acesta s-a încheiat înainte ca el să fie trimis pe 
front. Romanul lui cel mai cunoscut, Marele Gatsby, s-a 
publicat în 1925, dar nu a fost apreciat decât după 
moartea lui. S-a zbătut din punct de vedere financiar pe tot 
parcursul carierei sale, iar în 1940 lucra la Hollywood, 
peticind scenarii proaste, decăzând din punct de vedere 
fizic, dar și creativ. Pe 21 decembrie a murit din cauza 
unui atac de inimă, provocat de ani și ani de alcoolism 
sever. 

În 1950, Scottie, fiica și singurul lui urmaș, a donat 
manuscrisele, notițele și scrisorile sale - „hârtiile” lui, cum 
s-a exprimat ea - Bibliotecii Firestone de la Princeton. Cele 
cinci romane ale lui fuseseră scrise de mână pe hârtie 
ieftină, care nu îmbătrânea deloc bine. Șefii bibliotecii și- 
au dat seama imediat că ar fi lipsit de înțelepciune să le 
permită cercetătorilor să le manevreze fizic. S-au făcut 
copii de bună calitate, iar originalele au fost încuiate într-o 
cameră de valori sigură de la subsol, unde calitatea 
aerului, lumina și temperatura erau controlate cu grijă. 
De-a lungul anilor, ele au fost mutate din loc doar de 
câteva ori. 


3 


Bărbatul care se dădea drept profesorul Neville 
Manchin a sosit la Princeton într-o frumoasă zi de toamnă, 
la începutul lunii octombrie. A fost îndrumat spre sectorul 
de cărți rare și colecţii speciale, unde a fost primit de Ed 
Folk, după care a fost trimis la un alt bibliotecar, care i-a 
verificat și copiat permisul de conducere emis în statul 
Oregon. Desigur, acesta era fals, dar era unul perfect. 
Falsificatorul, care era în același timp și hackerul, fusese 
instruit de CIA și avea o experienţă îndelungată în lumea 
tulbure a spionajului privat. Încălcarea câtorva reguli de 


11 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


securitate ale campusului nu reprezenta nicidecum o 
provocare deosebită pentru el. 

Apoi, profesorul Manchin a fost fotografiat și i s-a dat un 
ecuson de securitate care trebuia purtat tot timpul la 
vedere. L-a urmat pe bibliotecar până la etajul doi, într-o 
încăpere spațioasă, unde se aflau două mese lungi și ai 
cărei pereţi erau străjuiţi de sertare din oţel, fiecare dintre 
ele fiind încuiat. Manchin a observat cel puţin patru 
camere de supraveghere plasate sus, în colţuri, despre 
care a presupus că trebuiau să fie văzute. A bănuit că 
altele erau bine ascunse. A încercat să îl atragă într-o 
conversaţie pe bibliotecar, dar a obţinut puţine răspunsuri. 
L-a întrebat în glumă dacă putea vedea manuscrisul 
original al romanului Dincoace de paradis. Bibliotecarul i-a 
aruncat un zâmbet autosatisfăcut și i-a răspuns că acel 
lucru nu era posibil. 

— Dar ai văzut originalul? l-a întrebat Manchin. 

— Doar o dată. 

A urmat o pauză, în care Manchin a așteptat mai multe 
lămuriri, apoi a întrebat: 

— Şi cu ce ocazie a fost asta? 

— A, un renumit savant a dorit să îl vadă. L-am însoţit 
până la camera de valori și l-am lăsat să arunce o privire. 
Insă nu a atins nimic. Doar bibliotecarul-șef are dreptul să 
facă asta, însă doar folosind niște mănuși speciale. 

— Desigur. În fine, să trecem la treabă! 

Bibliotecarul a deschis două dintre sertarele mari, 
ambele etichetate „Dincoace de paradis”, și a extras 
câteva caiete cu notițe groase, de dimensiuni exagerate. 

— Acestea cuprind recenziile apărute după publicarea 
romanului, a spus el. Avem multe alte mostre ale unor 
recenzii ulterioare. 

— Perfect, a răspuns Manchin zâmbind. 

Și-a deschis apoi geanta diplomat, părând pregătit să se 
arunce asupra tuturor documentelor așezate pe masă. 
Jumătate de oră mai târziu, în timp ce Manchin era 
absorbit în lucru, bibliotecarul și-a cerut scuze și a 

12 


- JOHN GRISHAM - 


dispărut. Având în vedere camerele de supraveghere, 
Manchin nici nu a ridicat ochii din hârtii. Intr-un târziu, a 
simţit nevoia de a merge la toaletă și a plecat. A greșit un 
colț, apoi altul, s-a rătăcit și astfel a ajuns la secţia 
Colecţii, evitând contactul cu vreo altă persoană. 
Pretutindeni existau camere de supraveghere. Se îndoia că 
în acele momente era cineva care să urmărească totul în 
direct, dar imaginile puteau fi examinate în caz de nevoie. 
A găsit liftul și l-a evitat, alegând scările. Etajul unu era 
similar cu parterul. Dedesubtul lui, scara se oprea la S2 
(Subsol 2), unde se afla o ușă mare și groasă pe care scria 
cu litere masive: „Doar pentru urgenţe”. Alături de ușă se 
afla o tastatură, iar un alt anunţ spunea că alarma avea să 
pornească imediat ce ușa ar fi fost deschisă fără 
„autorizare”. Două camere de securitate erau îndreptate 
spre ușă și zona din vecinătatea ei. 

Manchin s-a tras înapoi și a plecat de acolo. Când a 
revenit în sala de lectură, bibliotecarul asistent îl aștepta. 

— Aţi păţit ceva, profesore Manchin? l-a întrebat el. 

— A, da, un deranjament stomacal, din păcate. Sper să 
nu fie ceva molipsitor. 

Bibliotecarul a plecat imediat, iar Manchin a rămas 
acolo toată ziua, scotocind prin materialele din sertarele 
de oţel și citind recenzii vechi care nu îl interesau nici cât 
negru sub unghie. În câteva rânduri a ieșit din sală și a 
hoinărit, verificând, privind atent, cântărind și memorând. 


4 


Manchin a revenit trei săptămâni mai târziu, dar de 
această dată nu s-a mai dat drept profesor. Era proaspăt 
bărbierit, avea părul vopsit într-un blond nisipiu, purta 
ochelari de vedere fără dioptrii, cu rame roșii, și avea 
asupra lui un carnet de student fals, cu fotografie. Dacă l- 
ar fi întrebat cineva, lucru la care sigur nu se aștepta, ar fi 
spus că era un student în pragul absolvirii din Iowa. În 
viața lui reală se numea Mark, iar ocupaţia lui, dacă se 


13 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


putea spune așa, era hoţia profesionistă. Era pregătit 
pentru acţiuni de clasă mondială, plătite regește, plănuite 
minuţios, care aveau în vedere furtul de obiecte de artă și 
lucruri rare, ce puteau fi revândute victimelor disperate 
contra unor recompense. Făcea parte dintr-o bandă 
alcătuită din cinci oameni, condusă de Denny, fost membru 
în forțele speciale aeropurtate, care devenise infractor 
după ce fusese dat afară din armată. Deocamdată, Denny 
nu fusese prins cu nimic, așa că nu avea cazier; la fel ca și 
Mark, de altfel. Cu toate acestea, doi dintre ceilalţi 
membri ai bandei aveau cazier. Trey avea la activ două 
condamnări și două evadări, ultima dintre ele reușită cu un 
an în urmă, dintr-un penitenciar federal din Ohio. Acolo îl 
cunoscuse pe Jerry, un hoţ mărunt de obiecte de artă, în 
acel moment eliberat condiţionat. Un alt hoţ de opere de 
artă, cândva un tovarăș de celulă care avea de executat o 
sentință lungă, îi vorbise prima oară lui Jerry despre 
manuscrisele lui Fitzgerald. 

Ideea era perfectă. Existau doar cinci manuscrise, toate 
scrise de mână și toate aflându-se în același loc. Iar pentru 
cei de la Princeton erau nepreţuite. 

Cel de-al cincilea membru al bandei prefera să lucreze 
de acasă. Ahmed era hackerul, falsificatorul, creatorul 
tuturor iluziilor, dar nu avea curaj să poarte asupra lui 
arme sau alte lucruri. Lucra din subsolul locuinţei lui din 
Buffalo și nu fusese niciodată bănuit sau arestat. Nu lăsa 
urme. El avea să primească cinci la sută din capul locului. 
Ceilalţi patru urmau să ia restul în părți egale. 

Intr-o zi de marţi, la ora 9:00 seara, Denny, Mark și 
Jerry se aflau la Biblioteca Firestone, dându-se drept 
absolvenţi care doreau să își continue studiile, și stăteau 
cu ochii pe ceas. Carnetele lor de student fuseseră 
falsificate perfect, pentru că nimeni nu le găsise vreun 
cusur. Apoi, Denny și-a găsit ascunzătoarea într-o toaletă 
pentru femei de la etajul doi. A ridicat un panou din 
tavanul de deasupra toaletei, și-a pus acolo sacul de spate 
și s-a pregătit pentru o așteptare de câteva ore într-un loc 

14 


- JOHN GRISHAM - 


încins și strâmt. Mark a deschis prin efracţie încuietoarea 
camerei mecanice principale de la primul etaj al subsolului 
și a așteptat să vadă dacă pornește alarma. La fel ca și 
Ahmed, care pătrunsese cu ușurință în sistemele de 
securitate ale universităţii, nu a auzit niciun sunet. Mark s- 
a apucat să dezasambleze injectoarele generatorului 
electric de avarie al bibliotecii. Jerry și-a găsit un loc într- 
un pupitru ascuns între șirurile de rafturi pe care se aflau 
cărți ce nu fuseseră atinse de nimeni de zeci de ani. 

Îmbrăcat ca un student oarecare, Trey s-a plimbat apoi 
prin campus, purtând în spate un rucsac și căutând locuri 
potrivite pentru bombele pe care le avea la el. 

Biblioteca s-a închis la miezul nopţii. Cei patru membri 
ai echipei erau în legătură radio, la fel ca și cu Ahmed, 
aflat în subsolul lui din Buffalo. Denny, șeful, a anunţat la 
ora 12:15 că totul decurgea conform planului. La 12:20, 
Trey, îmbrăcat ca un student și având în spate un rucsac 
voluminos, a pătruns în Colegiul Rezidenţial McCarren, 
exact în inima campusului. A văzut aceleași camere de 
supraveghere pe care le observase și în săptămâna 
precedentă. A urcat scara nesupravegheată care ducea 
spre etajul unu, s-a strecurat într-o sală de baie și s-a 
încuiat într-un cubicul. La ora 12:40 a vârât mâna în 
rucsac și a scos o cutie metalică de dimensiunile unei doze 
de apă carbogazoasă. I-a fixat un declanșator cu întârziere 
și a ascuns-o în spatele toaletei. A ieșit apoi din sala de 
baie și a urcat la etajul doi, unde a plasat o altă bombă 
într-o cabină de duș. La ora 12:45, a găsit holul cufundat 
în semiîntuneric la etajul întâi, unde erau dormitoare, și a 
aruncat fără nicio jenă de-a lungul lui un șirag de artificii 
mari, marca Black Cat. În timp ce cobora pe scară, 
exploziile au bubuit, cutremurând aerul. Câteva secunde 
mai târziu, au explodat și bombele fumigene, azvârlind pe 
holuri nori groși de ceață cu miros înţepător. În timp ce 
părăsea clădirea, Trey a auzit primul val de glasuri ale 
studenţilor cuprinși de panică. S-a retras înapoia unor 
tufișuri din apropierea dormitoarelor, a scos din buzunar 

15 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


un telefon având cartelă preplătită, a apelat serviciul de 
urgenţă al Universităţii Princeton și a transmis o veste 
înspăimântătoare: „La etajul întâi de la McCarren e un tip 
cu o armă. Trage în orice mișcă”. 

Fumul ieșea deja pe o fereastră de la etajul întâi. Aflat în 
pupitrul din sala de lectură cufundată în întuneric, Jerry a 
făcut un apel similar de pe telefonul lui având cartelă 
preplătită. Curând, pe măsură ce panica cuprindea 
campusul, apelurile disperate au început să curgă. 

Deși fiecare colegiu american are un plan minuţios 
pentru gestionarea unei situaţii care presupune un 
„pistolar activ”, niciunul nu dorește să îl pună în aplicare. 
Femeii-ofițer de serviciu i-au trebuit doar câteva secunde 
de uimire pentru a reacţiona conform procedurii, dar după 
ce a făcut-o, sirenele au început să urle. Fiecare student, 
profesor, administrator și angajat al universităţii a primit 
pe telefon un text și o înștiințare de alertă prin e-mail. 
Toate ușile trebuiau asigurate și încuiate. Toate clădirile 
trebuiau securizate. 

Jerry a apelat apoi la serviciul de urgenţă 911 și a 
anunţat că fuseseră împușcați doi studenţi. Fumul ieșea în 
valuri din clădirea McCarren. Trey a aruncat alte trei 
bombe fumigene în pubelele de gunoi. Neștiind precis care 
erau locurile sigure, câţiva studenţi au trecut prin fum în 
timp ce se deplasau de la o clădire la alta. Agenţii de pază 
și polițiștii orașului Princeton au sosit în goană la faţa 
locului, urmaţi imediat de șase mașini de pompieri. Apoi, 
au sosit ambulanţele. A ajuns acolo și prima dintre 
numeroasele mașini de patrulare ale poliţiei statului New 
Jersey. 

Trey și-a lăsat sacul de spate la ușa unei clădiri de 
birouri, apoi a telefonat la 911 pentru a anunţa cât de 
dubios i se părea acel obiect. Temporizatorul ultimei 
bombe fumigene din sac urma să declanșeze explozia după 
zece minute, exact în momentul în care artificierii aveau să 
se uite uimiţi la el de la distanţă. 


16 


- JOHN GRISHAM - 


La ora 1:05, Trey a transmis prin radio către membrii 
bandei: „S-a creat o panică totală aici. Fum peste tot. Zeci 
de polițiști. Daţi-i drumul”. 

Denny i-a răspuns: „Întrerupeţi alimentarea cu energie 
electrică”. 

Ahmed, care sorbea dintr-un ceai tare în casa lui din 
Buffalo și era pregătit de acţiune, a trecut rapid prin 
tabloul de securitate al universităţii, a pătruns în reţeaua 
electrică și a întrerupt alimentarea cu energie electrică nu 
numai în Biblioteca Firestone, ci și în alte zece clădiri din 
apropiere. Pentru mai multă siguranţă, Mark, purtând 
acum ochelari de vedere nocturnă, a acţionat comutatorul 
principal din sala mecanică. Ținându-și răsuflarea, a 
așteptat câteva secunde, apoi a respirat ușurat când a 
constatat că generatorul de avarie nu pornise. 

Pana de curent a declanșat alarmele de la staţia 
centrală de monitorizare din interiorul complexului de 
securitate a campusului, dar nimeni nu a băgat de seamă 
acest lucru. Doar exista un pistolar dezlănţuit. Oamenii nu 
aveau timp să își mai facă griji din cauza altor alarme 
declanșate. 

În săptămâna precedentă, Jerry petrecuse două nopţi în 
Biblioteca Firestone și era convins că, atunci când era 
încuiată, în clădire nu se afla niciun agent de pază. În 
cursul nopții, un ofițer în uniformă patrula în jurul clădirii 
o dată sau de două ori, folosind lanterna pentru a verifica 
ușile, apoi își continua rondul. Exista și o mașină de poliţie 
care patrula pe acolo, dar polițiștii erau preocupaţi mai 
mult de studenţii în stare de ebrietate. În general, 
campusul era ca oricare altul - mort între orele 1:00 și 
8:00 dimineaţa. 

În acea noapte însă, Princeton era în toiul unei situaţii 
de urgenţă, căci cei mai străluciți studenţi ai Americii erau 
pe punctul de a fi împușcați. 

Trey și-a anunţat oamenii că la fața locului se crease un 
haos total: polițiștii alergau care încotro, băieţii din 
trupele SWAT își îmbrăcau costumele de protecţie, 

17 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


sirenele urlau, aparatele de radio-recepţie cârâiau, iar 
luminile de avarie, roșii și albastre, ale mașinilor de 
intervenţie clipeau nebunește. Fumul atârna în copaci ca o 
ceaţă densă. Undeva în apropiere se auzea și un elicopter, 
care survola zona universităţii. Haos deplin. 

Denny, Jerry și Mark s-au furișat prin întuneric și au 
coborât scara spre subsolul aflat exact sub încăperea 
colecţiilor speciale. Fiecare purta ochelari de vedere 
nocturnă și câte o lanternă de miner prinsă în frunte. 
Fiecare avea în spate câte un sac greu, iar Jerry căra și un 
sac militar din pânză, pe care îl ascunsese în bibliotecă în 
urmă cu două nopţi. Ajunși la nivelul doi al subsolului, s-au 
oprit în fața unei uși metalice groase, au dezactivat 
camerele de supraveghere stropindu-le cu vopsea neagră 
și au așteptat ca Ahmed să facă o minune. Calm, acesta a 
pătruns în sistemul de alarmă al bibliotecii și a dezactivat 
cei patru senzori ai ușii. Când s-a auzit un declic puternic, 
Denny a apăsat mânerul și a deschis ușa. Înăuntru au găsit 
un spaţiu rectangular, îngust, și alte două uși metalice. 
Folosind lanterna, Mark a examinat tavanul și a descoperit 
o cameră de supraveghere. 

— Acolo, a spus el. Doar una. 

Jerry, care avea un metru optzeci și opt de centimetri, a 
scos un atomizor cu vopsea neagră și a stropit lentila 
camerei. 

Denny s-a uitat la cele două uși și a spus: 

— Dăm cu banul? 

— Ce vedeţi? a întrebat Ahmed din Buffalo. 

— Două uși metalice, identice, i-a răspuns Denny. N 

— Nu detin informaţia, prieteni, a răspuns Ahmed. In 
sistem nu există nimic dincolo de prima ușă. Apucaţi-vă de 
tăiat. 

Jerry a scos din sacul militar două butelii de patruzeci și 
șase de centimetri înălțime, una cu oxigen și cealaltă cu 
acetilenă. Denny s-a plasat în faţa ușii din stânga și, 
folosind o brichetă specială, a aprins capul de sudură 
oxiacetilenică și s-a apucat să încălzească un punct aflat la 

18 


- JOHN GRISHAM - 


cincisprezece centimetri deasupra găurii cheii și 
încuietorii. După câteva secunde, au început să zboare 
scântei. 

În timpul acesta, Trey s-a îndepărtat de haosul existent 
în jurul clădirii McCarren și s-a ascuns în bezna de peste 
drum de bibliotecă. Sirenele deveneau tot mai asurzitoare, 
pe măsură ce soseau tot mai multe vehicule pentru situaţii 
de urgenţă. Motoarele elicopterelor duduiau pe deasupra 
campusului, dar Trey nu le putea zări. În jurul lui, până și 
luminile stradale erau stinse. În apropierea bibliotecii, nu 
se vedea nici ţipenie. Toți oamenii erau necesari 
altundeva. 

— E liniște deplină în apropierea bibliotecii, a anunţat el 
apoi. Aţi făcut ceva progrese? 

— Acum tăiem, a venit răspunsul succint al lui Mark. 

Toţi membrii bandei știau că discuţiile prin radio 
trebuiau reduse la maximum. Denny a tăiat încet și cu 
pricepere metalul, folosind capul de sudură, ce dădea 
naștere unei temperaturi de opt sute de grade. Minutele se 
scurgeau, iar metalul topit picura pe podea, în timp ce din 
ușă săreau scântei roșiatice și gălbui. 

— E groasă de doi centimetri și jumătate, a spus Denny 
la un moment dat. 

Când a terminat de tăiat marginea superioară a 
pătratului, a început să taie drept în jos. Operaţiunea era 
lentă, iar minutele păreau să se scurgă greu. Încordarea a 
crescut, dar ei au reușit să își păstreze calmul. Jerry și 
Mark s-au ghemuit în spatele lui Denny, urmărindu-i 
fiecare mișcare. Când a terminat de tăiat și partea de jos, 
Denny a tras de zăvor, care s-a desprins, dar a rămas încă 
agăţat de ceva. N 

— E un bolt, a zis el. Il tai și pe ăsta. 

Cinci minute mai târziu, uşa s-a deschis. Ahmed, care 
privea totul pe ecranul laptopului, nu a observat nimic 
neobișnuit în sistemul de securitate al bibliotecii. 

— Nu văd nimic, a spus el. 


19 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Denny, Mark și Jerry au pătruns în cameră, care s-a 
dovedit neîncăpătoare: o masă îngustă, de cel mult șaizeci 
de centimetri lățime și lungă de aproape trei metri; patru 
sertare mari din lemn acopereau o latură a ei; patru se 
aflau pe cealaltă parte a mesei. Mark, specialistul în 
spargeri de seifuri și de camere de valori, și-a ridicat 
ochelarii, a reglat fasciculul de lumină al lanternei, apoi a 
examinat una dintre încuietori. Clătinând din cap, a spus: 

— Nicio surpriză. Încuietori cu combinaţii, probabil cu 
coduri computerizate care se schimbă zilnic. Imposibil de 
făcut ceva. Trebuie să găurim. 

— Dă-i drumul, a spus Denny. Începe să găurești și eu o 
să tai cealaltă ușă. 

Jerry a scos o mașină de găurit de trei sferturi de ţol, 
acționată de baterie și având bare de prindere de o parte 
și de alta. A fixat burghiul pe încuietoare, apoi el și Mark 
au apăsat mașina cât de mult au putut. Burghiul a șuierat 
și a alunecat pe alamă, care la început părea 
impenetrabilă. În cele din urmă însă a zburat o primă 
bucată de șpan, apoi încă una. Pe măsură ce apăsau 
amândoi barele de susţinere, burghiul pătrundea tot mai 
adânc în încuietoare. Dar după ce burghiul a pătruns 
complet, sertarul a refuzat să se deschidă. Mark a reușit 
să introducă un levier în spaţiul liber de deasupra 
încuietorii și a tras violent. Rama din lemn a crăpat, iar 
sertarul s a deschis. In el se afla o cutie de depozitare și 
arhivare cu margini din metal negru, având patruzeci și 
trei de centimetri pe cincizeci și șase și înălţimea de 
aproape opt centimetri. 

— Atenţie, a spus Jerry când Mark a deschis cutia și a 
ridicat un volum subţire, cu coperte cartonate. Poeme 
alese de Dolph McKenzie. Exact ce mi-am dorit mereu. 

— Ce dracu'? 

— Habar n-am, dar n-am venit aici pentru poezii. 

Denny a intrat în urma lor și a spus: 

— Gata, să-i dăm bătaie! mai sunt șapte sertare aici. Eu 
aproape c-am pătruns în cealaltă cameră. 

20 


- JOHN GRISHAM - 


S-au apucat apoi să trudească, în vreme ce Trey fuma 
destins o ţigară, stând pe o bancă aflată de cealaltă parte a 
străzii și uitându-se mereu la ceas. Frenezia din campus 
nu dădea semne că s-ar stinge, dar nici nu avea să dureze 
o veșnicie. 

Al doilea și al treilea sertar din prima încăpere le-au 
oferit membri lor bandei și alte cărți rare de autori 
necunoscuţi. După ce Denny a terminat de tăiat ușa și a 
intrat în cea de-a doua cameră, le-a cerut lui Jerry și lui 
Mark să aducă mașina de găurit. Și aici erau opt sertare 
mari, care arătau la fel ca acelea din prima cameră. La 
2:15, Trey i-a anunţat că în campus era încă agitaţie și că 
unii studenţi curioși începuseră să se strângă pe peluza 
din fața clădirii McCarren ca să urmărească spectacolul. 
Poliţiști cu portavoce le ordonaseră să se întoarcă în 
camerele lor, dar aceștia erau prea mulţi ca să se lase 
convinși. Cel puţin încă două elicoptere zburau pe 
deasupra campusului,  complicând situaţia. Tocmai 
urmărea emisiunea de știri a CNN pe smartphone-ul lui, 
iar evenimentele de la Princeton reprezentau subiectul 
momentului. Un reporter agitat aflat la „faţa locului” se 
referea mereu la „victime neconfirmate” reușind să lase 
impresia că fuseseră împușcați de „cel puţin un om 
înarmat”. 

— Cel puţin un om? a mormăit Trey. 

Oare un atac armat nu presupune cel puţin un om? 

Denny, Mark și Jerry au analizat ideea de a tăia 
sertarele cu flacăra oxiacetilenică, apoi au hotărât să 
renunţe, cel puţin pentru moment. Riscul de foc ar fi fost 
mare, iar manuscrisele nu le-ar fi folosit la nimic dacă ar fi 
fost avariate. Denny a scos apoi o mașină de găurit de un 
sfert de ţol și s-a apucat de treabă. Mark și Jerry găureau 
în continuare cu bormașina mai mare. Primul sertar din 
cea de-a doua încăpere le-a oferit câteva teancuri de file 
delicate, scrise de mână de un alt poet uitat de mult, unul 
de care nu auziseră, dar pe care l-au detestat fără 
întârziere. 

21 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


La 2:30, CNN a confirmat că doi studenţi erau morți și 
că cel puţin alţi doi fuseseră răniţi. În prezentare a apărut 
cuvântul „carnaj”. 


5 


După ce au pătruns în siguranţă la etajul întâi al clădirii 
McCarren, polițiștii au observat rămășițele a ceea ce 
păreau a fi artificii. Recipientele goale ale bombelor 
fumigene au fost găsite în baie și în duș. Sacul de spate 
abandonat de Trey a fost deschis de artificieri, care au 
scos bomba fumigenă uzată. La 3:10, comandantul a folosit 
pentru prima oară cuvântul „șotie”, dar adrenalina circula 
încă atât de repede, încât nimeni nu s-a gândit la termenul 
de „diversiune”. 

Restul clădirii McCarren a fost securizat și toți studenții 
au fost găsiţi în viață. Campusul era încă blocat și a rămas 
astfel cât timp clădirile învecinate au fost verificate. 


6 


La ora 3:30, Trey a anunţat: 

— Lucrurile par să se fi normalizat aici. Sunteţi de trei 
ore acolo, cum merge treaba? 

— Încet, a venit răspunsul scurt al lui Denny. 

În camera de valori, treaba mergea cu adevărat 
anevoios, însă cu hotărâre. In primele patru sertare 
deschise, au găsit și alte manuscrise vechi, unele scrise de 
mână, altele la mașină, toate aparținând unor scriitori 
importanţi care nu prezentau interes pe moment. Apoi, 
Denny a scos o cutie de depozitare arhivată, la fel ca și 
celelalte și a deschis-o cu grijă, descoperind astfel 
comoara. Pe o pagină lămuritoare introdusă de bibliotecă 
scria: „Manuscrisul original al romanului Cei frumoși și 
blestemați - F. Scott Fitzgerald”. 

— Hai c-am nimerit-o, a spus Denny cu glas calm. 


22 


- JOHN GRISHAM - 


A mai scos apoi două cutii identice din al cincilea sertar, 
le-a așezat cu precauţie pe masa îngustă și le-a deschis. 
Inăuntru se aflau manuscrisele originale ale romanelor 
Blândeţea nopții și Ultimul magnat. 

Incă lipit de laptop și sorbind dintr-o băutură cu 
conținut foarte ridicat de cafeină, Ahmed a auzit 
minunatele cuvinte: 

— Gata, băieţi, avem deja trei din cinci. Gatsby trebuie 
să fie pe aici, pe undeva, împreună cu Dincoace de 
paradis. 

— Cât mai durează? a întrebat Trey. 

— Douăzeci de minute, i-a răspuns Denny. Adu 
furgoneta. 

Trey a traversat cu nonșalanţă campusul, s-a amestecat 
în mulţimea de curioși și a urmărit preţ de un moment 
mica armată de polițiști foindu-se de colo până colo. Nu se 
mai fereau, nu se mai acopereau unul pe altul și nici nu 
mai alergau să se ascundă după mașini cu armele scoase, 
pregătiți să tragă. Era evident că pericolul trecuse, dar 
zona era încă înţesată de luminile orbitoare ale mașinilor 
de intervenţie. Trey s-a îndepărtat discret, a mers vreo 
șase sute de metri, apoi a părăsit campusul și s-a oprit pe 
John Street, unde a urcat într-o furgonetă având scrise pe 
ambele portiere cuvintele „Tipografia Princeton 
University”. Era numărul 12, indiferent ce ar fi însemnat 
asta, și semăna perfect cu furgoneta pe care Trey o 
fotografiase cu o săptămână înainte. A condus-o până în 
campus, evitând agitația din jurul clădirii McCarren, și a 
parcat-o în apropiere de o rampă de încărcare din spatele 
bibliotecii. 

— Furgoneta e la locul stabilit, a anunţat el. 

— Tocmai deschidem cel de-al șaselea sertar, i-a 
răspuns Denny. 

Jerry și Mark și-au ridicat de pe faţă ochelarii de vedere 
nocturnă și au mutat fasciculele lanternelor spre masă, iar 
Denny a deschis cutia de depozitare. Pe fila explicativă 


23 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


scria: „Manuscrisul original al romanului Marele Gatsby - 
F. Scott Fitzgerald”. 

— Am nimerit-o, a spus el calm. L-am înhăţat pe Gatsby, 
marele ticălos. 

— Uraa! a exclamat Mark, deși entuziasmul celorlalţi 
era foarte reţinut. 

Jerry a ridicat și cealaltă cutie aflată în sertar. Era 
manuscrisul de la Dincoace de paradis, primul roman al lui 
Fitzgerald, publicat în 1920. 

— Le avem pe toate cinci, a spus calm Denny. S-o 
ștergem de-aici! 

Jerry a strâns și a băgat în saci burghiele, mașinile de 
găurit, capul de tăiere, buteliile cu oxigen și acetilenă și 
răngile. Când s-a aplecat să ridice sacul militar din pânză, 
o așchie din lemnul despicat al celui de-al treilea sertar l-a 
rănit deasupra încheieturii mâinii stângi. In agitația aceea, 
abia dacă a observat asta și doar s-a frecat la mână o 
fracțiune de secundă când și-a scos sacul de pe spate. 
Denny și Mark au așezat cu mare grijă cele cinci 
manuscrise nepreţuite în sacii lor de spate. Hoţii au ieșit în 
grabă din camera de valori, încărcaţi cu prada și cu sculele 
lor, și au urcat rapid scara spre parter. Au părăsit 
biblioteca printr-o ieșire de serviciu din apropierea rampei 
de încărcare, care era ascunsă vederii de un gard viu, lung 
și des. Au sărit apoi în furgonetă pe ușile din spate, iar 
Trey s-a îndepărtat de rampă. A trecut pe lângă doi agenţi 
de pază ai campusului, aflaţi într-o mașină de patrulare, și 
i-a salutat cu o fluturare de mână, dar ei nu i-au răspuns. 

Trey și-a notat în minte ora - 3:24 dimineaţa -, apoi a 
transmis: 

— S-a rezolvat, plecăm din campus cu domnul Gatsby și 
amicii lui. 


7 


Pana de curent a declanşat câteva alarme în clădirile 
afectate. La ora 4:00, un electrician specialist a verificat 


24 


- JOHN GRISHAM - 


grila computerizată a universităţii și a descoperit 
problema. Alimentarea cu energie electrică s-a restabilit în 
toate clădirile, mai puţin la bibliotecă. Șeful securităţii a 
trimis acolo trei agenţi, care n-au avut nevoie decât de 
zece minute pentru a descoperi cauza alarmei. 

Între timp, membrii bandei se opriseră la un motel ieftin 
de pe autostrada Interstate 295, din apropiere de 
Philadelphia. Trey a oprit furgoneta alături de un camion 
uriaș, departe de camera de monitorizare a parcării. 
Folosind un atomizor cu vopsea albă, Mark a acoperit 
cuvintele „Tipografia Princeton University” de pe ambele 
portiere. În camera în care dormiseră în noaptea 
precedentă, el și Trey s-au schimbat rapid, punându-și 
haine de vânătoare, și au îngrămădit tot ce folosiseră în 
acţiune - blugi, adidași, tricouri, mănuși negre - în altă 
geantă militară din pânză groasă. Ajuns în baie, Jerry a 
observat mica tăietură de la încheietura mâinii stângi. În 
timpul deplasării, își ţinuse apăsat degetul mare al 
celeilalte mâini peste rană și observase că sângera mai 
mult decât își închipuise. S-a curăţat cu un prosop de la 
baie, întrebându-se dacă era cazul să le spună și celorlalţi 
despre asta. Nu atunci, a decis el, era de preferat mai 
târziu. 

Au scos totul din cameră, au închis lumina și au plecat. 
Mark și Jerry au urcat într-o camionetă - un soi de taxi 
elegant de club, condus de Denny - și au mers în urma lui 
Trey și a furgonetei, ieșind din parcare și ajungând pe 
stradă, apoi din nou pe autostradă. Au ocolit marginea 
nordică a  suburbiilor Philadelphiei și, rulând pe 
autostrăzile statale, au dispărut în peisajul rural al 
Pennsylvaniei. Aproape de Quakertown, au găsit drumul 
de ţară pe care îl aleseseră și au mers pe această cale de 
vreo doi kilometri, până când a ajuns să fie acoperit doar 
cu pietriș. În zonă nu exista nicio casă. Trey a parcat 
furgoneta într-o adâncitură a terenului; a scos plăcuţele 
false de înmatriculare, a turnat patru litri și ceva de 
benzină peste sacii plini cu scule, telefoane mobile, 

25 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


echipament radio și îmbrăcăminte, apoi a aprins un 
chibrit. Mingea de foc a izbucnit instantaneu. In timp ce se 
îndepărtau în camionetă, erau convinși că distruseseră 
toate dovezile posibile. Manuscrisele erau ţinute în 
siguranţă între Trey și Mark, aflaţi pe bancheta din spate a 
camionetei. 

Pe măsură ce lumina se furișa încet peste dealuri, cei 
patru călătoreau în tăcere, fiecare dintre ei încercând să 
observe tot ce exista în jurul lor, chiar dacă nu mare lucru. 
Câte un vehicul care venea din direcţia opusă, câte un 
fermier care se îndrepta spre hambarul lui și nu se uita 
spre autostradă, o femeie care ridica o pisică de pe 
veranda din faţă a casei ei... Aproape de Bethlehem, au 
intrat pe Interstate 78 și s-au îndreptat spre vest. Danny a 
avut grijă să nu depășească viteza legală. De când 
părăsiseră campusul Universităţii Princeton, nu văzuseră 
nicio mașină de poliție. Au oprit la un restaurant care 
servea mâncare direct în mașină și au cumpărat crochete 
de pui și cafea, după care s-au îndreptat spre nord pe 
Interstate 81, mergând către zona Scranton. 


8 


Primii doi agenţi FBI au sosit la Biblioteca Firestone 
puţin după ora 7:00 dimineaţa. Au luat informaţii de la 
agenţii de pază ai campusului și de la poliţia orașului 
Princeton. Apoi au aruncat o privire la scena atacului și au 
sugerat în modul cel mai solemn ca biblioteca să rămână 
închisă până la noi ordine. Investigatorii și tehnicienii de la 
biroul din Trenton s-au grăbit să ajungă la universitate. 

După o noapte chinuitoare, când tocmai revenise la 
locuința sa din campus, președintele universităţii a fost 
informat că lipseau câteva lucruri de mare valoare. S-a 
năpustit imediat spre bibliotecă, unde i-a întâlnit pe 
bibliotecarul-șef, pe oamenii de la FBI și pe șefii poliţiei 
locale. Împreună, au luat hotărârea de a ascunde adevărul 
cu privire la această poveste cât de mult posibil. Șeful din 


26 


- JOHN GRISHAM - 


Washington al unităţii de recuperare a valorilor rare din 
cadrul FBI era pe drum, iar după părerea lui, hoţii ar fi 
putut lua legătura cu universitatea cât de curând posibil, 
pentru a stabili o înţelegere. Publicitatea, care avea să 
urmeze ca o adevărată avalanșă, nu avea decât să 
complice lucrurile. 


9 


Sărbătorirea a fost amânată până când cei patru 
vânători au sosit la cabană, undeva în adâncul zonei 
Poconos. Denny închiriase cabana pe perioada sezonului 
de vânătoare, cu bani care aveau să fie plătiți când urmau 
să încaseze recompensa, și locuiseră acolo vreme de două 
luni. Dintre cei patru, doar Jerry avea o adresă 
permanentă. Împreună cu prietena lui, închiriase un 
apartament în Rochester, New York. Întrucât era evadat, 
Trey trăise în anonimat mai toată viața. Mark locuia uneori 
cu fosta soţie, în apropiere de Baltimore, însă nu existau 
dovezi care să probeze acest lucru. 

Toţi patru aveau numeroase documente false de 
identitate, inclusiv pașapoarte care puteau înșela ochiul 
oricărui ofițer vamal. 

Aveau în frigiderul de la cabană trei sticle de șampanie 
ieftină. Denny a desfăcut una, a golit-o în patru cești de 
cafea desperecheate și a spus însufleţit: 

— Noroc, băieţi, și felicitări! Am reușit! 

Conţinutul celor trei sticle a dispărut în jumătate de oră, 
iar vânătorii osteniţi au adormit. Manuscrisele, aflate încă 
în cutiile de depozitare arhivată, erau stivuite ca niște 
lingouri de aur într-un dulap pentru arme din debara, unde 
aveau să fie păzite de Denny și de Trey în următoarele zile. 
În ziua următoare, Jerry și Mark urmau să se întoarcă 
acasă, epuizați după o săptămână petrecută în pădure, la 
vânătoare de căprioare. 


27 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
10 


În vreme ce dormea, toată furia și toată concentrarea 
guvernului federal se îndreptau cu rapiditate împotriva lui. 
O tehniciană FBI observase un punct minuscul pe prima 
treaptă a scării care ducea spre camera de valori a 
bibliotecii. Socotise, în mod corect, că era o picătură de 
sânge care nu se aflase acolo îndeajuns de multă vreme ca 
să devină maro-închis, aproape neagră. Adunase resturile, 
îl anunţase pe șeful ei, iar mostra fusese dusă fără 
întârziere la un laborator FBI din Philadelphia. Testul ADN 
s-a efectuat imediat, iar rezultatele lui au fost transmise 
către banca naţională de date. In mai puţin de o oră, s-a 
găsit corespondentul acestuia în Massachusetts: un anume 
Gerald A. Steengarden, un infractor eliberat condiționat, 
condamnat cu șapte ani în urmă pentru furtul unor picturi 
de la un comerciant de obiecte de artă din Boston. Un 
grup de analiști a lucrat febril pentru a da de urma 
domnului Steengarden. Existau cel puţin cinci bărbaţi cu 
același nume în Statele Unite. Patru dintre ei au fost 
eliminaţi rapid de pe lista suspecţilor. S-au obţinut apoi 
mandate de percheziţie, precum și evidențe privind 
convorbirile telefonice și ale tranzacţiilor comerciale 
efectuate cu card de credit de acest al cincilea domn 
Steengarden. Pe când Jerry se trezea din somnul său lung 
în Poconos, oamenii  FBl-ului îi urmăreau deja 
apartamentul din Rochester. S-a luat hotărârea de a nu 
pătrunde în acesta cu mandat, ci de a aştepta, urmărind 
între timp totul. 

Exista posibilitatea, destul de firavă, ca domnul 
Steengarden să îi conducă spre ceilalţi. 

La Princeton se alcătuia lista tuturor studenţilor care 
folosiseră biblioteca în cursul săptămânii precedente. 
Cărţile lor de identitate erau înregistrate la fiecare dintre 
bibliotecile din campus. Cele false ieșeau în evidenţă, 
deoarece în colegii acestea erau folosite de adolescenţi 
pentru a cumpăra alcool, nu pentru a se strecura în 

28 


- JOHN GRISHAM - 


biblioteci. S-au stabilit orele exacte ale folosirii lor, apoi s- 
au comparat cu înregistrările video ale camerelor de 
supraveghere ale bibliotecii. Spre amiază, FBl-ul avea deja 
imaginile clare ale lui Denny, Jerry și Mark, deși acestea 
aveau o valoare probatorie foarte redusă în acele 
momente. Toţi erau bine deghizați. 

La Departamentul de Cărţi Rare și Colecţii Speciale, 
bătrânul Ed Folk s-a trezit foarte activ pentru prima oară 
după decenii întregi de activitate. Inconjurat de agenţi 
FBI, a verificat cu repeziciune registrele de logare și 
fotografiile de securitate ale vizitatorilor recenți. Fiecare 
dintre ei a fost apelat pentru verificare, iar când profesorul 
suplinitor Neville Manchin de la Universitatea Portland a 
vorbit, la rândul său, cu cei de la FBI, i-a asigurat că nici 
nu se apropiase vreodată de campusul Universităţii 
Princeton. Cei de la FBI aveau deja o fotografie clară a lui 
Mark, dar nu îi știau numele real. 

La mai puţin de douăsprezece ore după ce furtul se 
încheiase cu succes, patruzeci de agenţi FBI lucrau de zor, 
vizionând imagini video și analizând date. 


11 


Spre sfârșitul după-amiezii, cei patru vânători s-au 
strâns în jurul unei mese pentru jocul de cărţi și au 
desfăcut dozele de bere. Denny a vorbit primul, descriind 
terenul pe care îl studiaseră în repetate rânduri. Furtul 
fusese realizat și se dovedise un succes, însă nu trebuia 
ignorat faptul că în cazul fiecărei infracțiuni rămâneau în 
urmă unele indicii. Întotdeauna se comiteau greșeli, iar 
dacă te gândeai doar la jumătate dintre ele, însemna că 
ești un geniu. Identităţile false aveau să fie descoperite 
curând și analizate. Poliţiștii urmau să își dea seama că 
hoţii fuseseră prezenţi vreme de zile întregi în bibliotecă 
înainte de acel atac. Cine putea ști ce înregistrare video 
incriminatoare exista? Putea fi vorba de fibre din hainele 
lor, urme lăsate de adidași și așa mai departe. Erau 


29 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


încredinţaţi că nu lăsaseră amprente, dar exista totuși 
această posibilitate. Cei patru erau hoţi cu experienţă și 
știau prea bine acest lucru. 

Nimeni nu observase micul plasture aflat pe încheietura 
mâinii stângi a lui Jerry, astfel că și el a socotit că îl putea 
ignora. Se convinsese că nu prezenta nicio importanţă. 

Mark a scos apoi patru aparate identice Apple Phone 5, 
având și inscripția companiei pe ele, care însă nu erau 
telefoane mobile. Cunoscute sub numele de Sat-Track, 
acestea erau dispozitive de detectare conectate la un 
sistem de sateliți, având acoperire oriunde în lume. 
Nefiind telefoane conectate la vreo reţea, polițiștii nu le 
puteau urmări sau asculta. Mark le-a explicat din nou că 
era esenţial ca ei, cei patru, plus Ahmed, să rămână 
permanent în legătură în următoarele câteva săptămâni. 
Ahmed procurase aparatele de la una dintre numeroasele 
lui surse. Nu exista un comutator de legătură sau de 
întrerupere, ci doar un cod alcătuit din trei cifre pentru 
activarea aparatelor Sat-Track. După ce aparatul era 
pornit, fiecare utilizator forma propria parolă, alcătuită din 
cinci cifre, pentru a accesa sistemul. De două ori pe zi, 
exact la ora 8:00 dimineaţa și seara, cei cinci aveau să se 
conecteze prin aceste aparate cu mesajul simplu „Liber”. 
Întârzierile nu erau permise sub nicio formă și probabil s- 
ar fi dovedit catastrofale. O întârziere putea însemna că 
Sat-Track și îndeosebi utilizatorul său fuseseră compromiși 
în vreun fel. O întârziere de cincisprezece minute ducea la 
activarea Planului B, ceea ce însemna că Denny și Trey 
trebuiau să ia manuscrisele și să le mute într-o a doua 
ascunzătoare sigură. Dacă Denny - sau Trey - nu 
răspundea, însemna că întreaga operaţiune - ori ce mai 
rămăsese din ea - trebuia abandonată. Jerry, Mark și 
Ahmed trebuiau să părăsească ţara imediat. 

Veștile proaste se transmiteau printr-un mesaj simplu, 
care trebuia să sune astfel: „Red”. Asta însemna, fără a fi 
puse întrebări și fără nicio întârziere, că: (1) ceva mersese 
anapoda, (2) dacă era posibil, manuscrisele trebuiau 

30 


- JOHN GRISHAM - 


mutate în cea de-a treia ascunzătoare sigură și (3) 
trebuiau să plece din ţară cât mai curând posibil. 

Era de așteptat ca omul prins de poliție să păstreze 
secretul. Cei cinci memoraseră numele membrilor de 
familie și adresele acestora pentru a se asigura fidelitatea 
deplină faţă de cauză și față de ceilalți. Nimeni nu avea să 
ciripească. Nici vorbă. 

Chiar dacă aceste pregătiri erau înspăimântătoare, 
dispoziţia participanţilor a rămas senină, chiar festivă. 
Reușiseră o infracţiune sclipitoare și o fugă perfectă de la 
locul faptei. 

Lui Trey, fugarul etern, îi plăcea să spună povești. Avea 
reușite fiindcă pregătise un plan după fiecare evadare, în 
vreme ce mai toţi deţinuţii își pierdeau timpul doar 
gândindu-se cum să evadeze. lţi petreceai zile și 
săptămâni plănuind și socotind, apoi, când reușeai, nu știai 
clar ce să faci în continuare. Oricine avea nevoie de un 
plan. 

Cu toate acestea, nu au reușit să se pună de acord 
asupra unui aspect. Denny și Mark se pronunţau în 
favoarea unei lovituri rapide, ceea ce presupunea 
contactarea Universităţii Princeton în decurs de o 
săptămână, pentru a cere o răscumpărare. Puteau scăpa 
de manuscrise fără a-și face griji în legătură cu protejarea 
și deplasarea lor și tot își puteau primi banii. 

Având mai multă experienţă în domeniu, Jerry și Trey s- 
au pronunţat în favoarea unei abordări mai răbdătoare: să 
lase lucrurile să se aștearnă; să permită ca realitatea să fie 
înţeleasă în timp ce vestea avea să se răspândească pe 
piaţa neagră; să lase timpul să se scurgă, astfel încât să fie 
siguri că nu erau suspectaţi. Universitatea Princeton nu 
era singurul cumpărător posibil, existau și alți amatori. 

Discuţia a fost lungă și deseori încordată, dar și 
presărată de glume și de râsete, în cursul cărora berea a 
curs din belșug. În cele din urmă, au convenit asupra unui 
plan temporar. Jerry și Mark aveau să plece spre casă în 
dimineața următoare: Jerry spre Rochester, iar Mark spre 

31 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Baltimore, prin Rochester. Aveau să stea ascunși și să 
urmărească știrile difuzate în următoarea săptămână și, 
bineînţeles, să ia legătura cu ceilalți membri ai bandei de 
două ori pe zi. Denny și Trey aveau să se ocupe de 
manuscrise și să le mute cam după o săptămână în al 
doilea loc sigur, un apartament cu chirie mică dintr-o zonă 
săracă a orașului Allentown din Pennsylvania. După zece 
zile aveau să îi reîntâlnească pe Jerry și pe Mark la 
ascunzătoare și să stabilească împreună un plan clar. Între 
timp, Mark avea să ia legătura cu un potenţial mijlocitor, 
pe care îl cunoștea de mulţi ani și care acţiona în lumea 
neguroasă a obiectelor de artă furate. Vorbind în codul 
secret al meseriei, el avea să lase să se înțeleagă că avea 
cunoștință de manuscrisele Fitzgerald. Însă nu aveau să 
mai discute despre asta decât după ce urmau să se revadă. 


12 


Când Carole, femeia care locuia în apartamentul lui 
Jerry, a plecat singură la ora 4:30, a fost urmărită până la 
magazinul alimentar aflat la câteva străzi depărtare. S-a 
hotărât imediat să nu se pătrundă în apartamentul ei, mai 
ales în acele momente. Existau prea mulţi vecini la vedere. 
O vorbă aruncată de vreunul dintre ei și acţiunea de 
supraveghere putea fi compromisă. Carole nu avea habar 
despre cât de atent era urmărită. Cât timp și-a făcut 
cumpărăturile, agenţii au plasat două dispozitive de 
urmărire în barele de protecţie ale mașinii ei. Alţi doi 
agenţi - femei în costume de jogging - au verificat ceea ce 
cumpărase ea (nimic care să prezinte interes). Când 
Carole i-a trimis un mesaj mamei ei, acesta a fost citit și 
înregistrat imediat. Când și-a sunat o prietenă, agenţii au 
ascultat cu atenţie fiecare cuvânt. Când s-a oprit la un bar, 
un agent purtând blugi a vrut să îi ofere ceva de băut. 
Când s-a întors acasă, puţin după ora 9:00 seara, fiecare 
pas al ei fusese urmărit, filmat și analizat. 


32 


- JOHN GRISHAM - 
13 


În timpul acesta, prietenul ei bea bere și citea din 
Marele Gatsby, stând în hamac în partea din spate a casei 
și având un frumos lac la câţiva metri depărtare. Mark și 
Trey se aflau pe apă, într-o barcă, pescuind plătici în 
tăcere, în vreme ce Denny se ocupa de carnea de pe 
grătar. La apusul soarelui s-a stârnit un vânt rece, astfel că 
cei patru vânători s-au strâns în casă, unde focul ardea 
liniștit. La ora 8:00 fix, și-au scos noile aparate Sat-Track 
și au tastat codurile, fiecare formând cuvântul „Liber”, 
inclusiv Ahmed, aflat la Buffalo. Viaţa era frumoasă. 

Viaţa chiar era frumoasă. Cu mai puţin de douăzeci și 
patru de ore în urmă, toţi se aflau în campus, ascunzându- 
se în beznă cât se poate de agitaţi, însă copleșiți de fiorii 
vânătorii. Planul lor funcţionase perfect: dețineau 
preţioasele manuscrise, iar curând aveau să încaseze 
banii. Transferul mărfii nu avea să fie chiar ușor, dar 
aveau să se ocupe de asta mai târziu. 


14 


Deși băutura ajuta, celor patru tot le-a fost greu să 
adoarmă. A doua zi de dimineaţă, în timp ce Denny 
pregătea ouă cu bacon și sorbea dintr-o cafea fără zahăr, 
Mark s-a așezat la masă cu laptopul și a început să caute 
știrile transmise de-a lungul Coastei de Est. 

— Nimic, a spus apoi. Tot felul de chestii despre 
balamucul din campus, acum calificat în mod oficial drept 
o glumă proastă, dar nu se suflă nicio vorbuliță despre 
manuscrise. 

— Sunt convins că încearcă să ţină totul sub tăcere, a 
intervenit Denny. 

— Da, dar pentru câtă vreme? 

— Nu mult. Nu poţi ţine presa departe în cazul unei 
asemenea povești. Azi, mâine, tot scapă cineva o vorbă. 

— Nu-mi dau seama dacă asta e bine sau rău. 

33 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Nici eu. 

Apoi, în bucătărie a intrat Trey, având capul proaspăt 
ras. Și-a frecat chelia cu un aer mândru și a întrebat: 

— Ce părere aveţi? 

— Grozav, a zis Mark. 

— Asta nu ne ajută cu nimic, a adăugat Denny. 

Niciunul dintre ei nu mai arăta la fel ca în urmă cu 
douăzeci și patru de ore. Trey și Mark își răseseră tot - 
barba, părul și sprâncenele. Denny și Jerry își dăduseră jos 
bărbile, dar își vopsiseră părul. Denny trecuse de la blond 
nisipiu la castaniu-închis. Jerry se vopsise roșcat-deschis. 
Toţi patru aveau să poarte ochelari, pe care să îi schimbe 
zilnic. Ştiau că fuseseră înregistraţi de camerele video și 
auziseră de tehnologia de recunoaștere facială a FBl-ului 
și de performanţele acesteia. Făcuseră greșeli, dar 
eforturile lor de a și le aminti se stingeau cu repeziciune. 
Era momentul să treacă la faza a doua. 

Trăiau și o stare de îngâmfare ce părea efectul firesc al 
unei asemenea acţiuni perfecte. Se cunoscuseră cu un an 
în urmă, când Trey și Jerry, cei doi foști condamnaţi și 
totodată cei mai experimentați dintre ei, îi fuseseră 
prezentaţi lui Denny, care îl cunoștea pe Mark, iar acesta 
din urmă în cunoștea pe Ahmed. Petrecuseră ore în șir 
plănuind și conspirând, discutând ce anume va face 
fiecare, stabilind cel mai bun moment și unde aveau să 
meargă după aceea. O sută de amănunte, unele 
importante, altele minore, dar toate cruciale. Acum, după 
ce săvârșiseră furtul, toate acestea erau istorie. Aveau în 
faţă sarcina de a primi banii. 

Marţi, la ora 8:00, s-au urmărit unul pe altul îndeplinind 
ritualul legat de Sat-Track. Ahmed se simţea cât se poate 
de bine. Toţi erau prezenţi și la locul lor. Jerry și Mark și- 
au luat apoi rămas-bun și au plecat de la cabană, 
îndepărtându-se de Poconos, iar patru ore mai târziu au 
ajuns la periferia orașului Rochester. Nu aveau de unde să 
știe că mai mulţi agenţi FBI așteptau răbdători, urmărind 
camioneta Toyota din 2010 pe care o închiriaseră în urmă 

34 


- JOHN GRISHAM - 


cu trei luni. Când Jerry a oprit-o în apropierea 
apartamentului său, mai multe camere ascunse s-au 
concentrat asupra lui și a lui Mark în timp ce traversau cu 
nonșalanţă parcarea, urcând apoi treptele spre etajul doi. 

Fotografiile digitale au fost transmise instantaneu spre 
laboratorul FBI din Trenton. In timp ce Jerry o săruta pe 
Carole, fotografiile erau comparate cu imaginile surprinse 
de camerele de supraveghere de la biblioteca Princeton. 
Tehnologia imagistică a FBl-ului l-a identificat imediat pe 
Jerry, adică domnul Gerald A. Steengarden, și l-a confirmat 
pe Mark drept impostorul care împrumutase numele 
profesorului Neville Manchin. Întrucât nu avea cazier, 
Mark nu figura în rețeaua naţională ca infractor. Cei de la 
FBI știau că el fusese la bibliotecă, însă nu îi cunoșteau 
numele. 

Dar asta nu avea să dureze prea mult. 

S-a luat apoi hotărârea de a fi puși sub urmărire și de a 
aștepta. Jerry îl dăduse deja de gol pe Mark; probabil că 
avea să le ofere și un al doilea om. După prânz, cei doi au 
părăsit apartamentul și au revenit la camionetă. Mark 
avea cu el o geantă sportivă din nailon, ieftină, de culoare 
grena. Jerry nu avea nimic în mână. S-au îndreptat spre 
centrul orașului, iar Jerry a condus încet, având grijă să 
respecte toate regulile de circulaţie și să evite orice 
poliţist. 


15 


Urmăreau totul. Fiecare mașină, fiecare faţă, fiecare 
bătrân care stătea pe vreo bancă, ascuns înapoia unui ziar. 
Aveau convingerea că nu sunt urmăriţi, dar în meseria lor 
nu trebuiau să lase garda jos nicio clipă. Nu au văzut și 
nici nu au auzit elicopterul care zbura nevinovat în 
depărtare, urmărindu-i de la aproape un kilometru 
înălţime. 

Ajunși la gară, Mark a coborât din camionetă fără nicio 
vorbă, și a luat geanta de pe bancheta din spate și a pornit 


35 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


pe trotuar spre intrare. Înăuntru, și-a cumpărat bilet la 
clasa a doua pentru trenul de ora 2:13 spre Penn Station, 
în Manhattan. Cât timp a așteptat, a citit dintr-o ediţie 
veche și ieftină a romanului Ultimul magnat. Nu se omora 
cu lectura, dar se trezise brusc obsedat de Fitzgerald. Şi-a 
reprimat un zâmbet gândindu-se la manuscris și la locul în 
care era ascuns. 

Jerry s-a oprit la un magazin de băuturi și a cumpărat o 
sticlă de votcă. Atunci când a ieșit, trei tineri foarte masivi, 
purtând costume negre, i-au apărut în faţă, l-au salutat, i- 
au arătat insignele și i-au spus că vor să discute cu el. 
Jerry le-a mulțumit, dar le-a spus că nu avea chef de 
discuţii. Avea multe de făcut. La fel și ei. Unul a scos 
cătușele, altul i-a luat sticla de votcă, iar al treilea l-a 
percheziționat și i-a luat portofelul, cheile și un telefon 
Sat-Track. Jerry a fost escortat până la un Chevrolet 
Suburban lung și negru și condus la închisoarea orașului, 
aflată la mai puţin de patru intersecţii distanţă. În timpul 
scurtei deplasări, nimeni nu a scos vreo vorbă. A fost 
condus într-o celulă goală, din nou fără să i se spună 
nimic. Nici el nu a pus întrebări, nici ei nu s-au ostenit să îi 
spună ceva. Când gardianul s-a oprit în faţa celulei ca să îl 
salute, Jerry l-a întrebat: 

— Ascultă, domnule, ai idee ce se-ntâmplă aici? 

Gardianul s-a uitat într-o parte și în alta a holului, s-a 
apropiat de gratii și i-a spus: 

— Nu știu, amice, dar sigur i-ai călcat pe bătături pe 
băieţi. 

Intinzându-se în patul din celula întunecoasă, Jerry a 
rămas cu privirea în tavan și s-a întrebat dacă era adevărat 
ce i se întâmplase. Cum dracu? Ce mersese anapoda? 

În timp ce el simţea încăperea rotindu-se cu el, Carole 
răspundea la sonerie, trezindu-se faţă în faţă cu vreo șase 
agenţi. Unul i-a prezentat mandatul de percheziţie. Altul i- 
a spus să părăsească apartamentul și să aștepte în mașina 
ei, dar să nu pornească motorul. 


36 


- JOHN GRISHAM - 


Mark a urcat în tren la ora 2:00 și s-a așezat. Ușile s-au 
închis la 2:13, dar trenul nu a pornit. La 2:30 ușile s-au 
deschis, apoi doi bărbaţi purtând trenciuri asemănătoare, 
de culoare bleumarin, au urcat și s-au uitat cu severitate la 
el. În acel moment îngrozitor, Mark a înţeles că lucrurile 
luaseră o întorsătură urâtă. 

S-au prezentat în tăcere și i-au cerut să coboare din 
tren. Unul l-a condus ţinându-l de un cot, iar celălalt a 
înșfăcat geanta lui de pe polita de deasupra capului. Cât 
timp au mers cu mașina spre închisoare, cei doi nu au 
vorbit deloc. Plictisit de această tăcere, Mark i-a întrebat: 

— Deci, prieteni, sunt arestat? 

Fără să se întoarcă, cel care conducea i-a răspuns: 

— În mod normal, nu încătușăm civili. 

— Am înţeles. Și pentru ce sunt arestat? 

— Ţi se va explica la închisoare. 

— Ştiam că ar fi trebuit să îmi citiţi acuzaţiile când mi- 
aţi spus ce drepturi am. 

— Nu ești chiar infractor, nu? Nu trebuie să-ți citim 
drepturile decât în momentul în care începem să punem 
întrebări. Acum, nu vrem decât să ne bucurăm de puţină 
pace și liniște. 

Mark și-a ţinut gura și a urmărit traficul. A presupus că 
Jerry fusese deja săltat, altfel nu s-ar fi știut că el, Mark, 
era la gară. Era posibil ca Jerry să fi fost arestat și să dea 
acum pe goarnă totul pentru a obţine o înţelegere? Sigur 
că nu. 

Jerry nu scosese nicio vorbă, pentru că nu i se oferise 
prilejul. 

La 5:15, a fost scos din închisoare și condus la biroul 
FBI, aflat la câteva străzi depărtare. A fost introdus într-o 
cameră de interogatorii și așezat la masă. I s-au scos 
cătușele și i s-a oferit o cafea. Un agent pe nume 
McGregor a intrat în cameră, și-a scos haina, s-a așezat și 
a început să vorbească. Părea un tip prietenos și, în cele 
din urmă, i-a citit drepturile. 

— Ai mai fost arestat? l-a întrebat McGregor. 

37 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Jerry mai fusese arestat și, din experienţă, știa că amicul 
McGregor avea o copie a cazierului său. 

— Da, a răspuns el. 

— De câte ori? 

— Ascultă, domnule agent. Tocmai mi-ai spus că am 
dreptul să tac. Nu scot nicio vorbă și vreau un avocat 
imediat. Ai priceput? 

McGregor a spus: „Sigur”, apoi a părăsit încăperea. 

Mark se afla într-o altă cameră după colţul coridorului. 
McGregor a intrat și a reluat același ritual. O vreme, au 
băut cafea și au discutat despre drepturile celor arestaţi. 
Având mandat, percheziţionaseră geanta lui Mark și 
descoperiseră tot felul de obiecte interesante. McGregor a 
desfăcut un plic mare, a scos niște cartele din plastic și a 
început să le așeze pe masă. 

— Domnule Mark Driscoll, am scos toate astea din 
portofelul tău. Permis de conducere emis în Maryland, cu 
o fotografie cam ștearsă, dar cu păr din belșug și chiar cu 
sprâncene, două cărţi de credit valabile, un permis 
temporar de vânătoare emis în Pennsylvania. Şi alte 
carduri etalate pe masă. Şi pe acestea le-am scos din 
geantă. Un permis de conducere emis în Kentucky pe 
numele lui Arnold Sawyer, din nou cu mult păr. O carte de 
credit falsă. A mai scos câteva și a continuat: Permis de 
conducere fals pentru Florida, cu ochelari și cu barbă. 
Domnul Luther Banahan. Și acesta e un pașaport bine 
falsificat, emis la Houston pe numele lui Clyde D. Mazy, 
împreună cu un permis de conducere și trei cărţi de credit 
false. 

Masa se umpluse de carduri. Lui Mark îi venea să verse, 
dar a strâns din dinţi și a încercat să facă un gest din 
umeri. Şi ce dacă? 

— Foarte impresionant, a spus McGregor. Le-am 
verificat pe toate și știm că de fapt te numești Driscoll, 
având o adresă incertă, pentru că te deplasezi mult. 

— Asta-i o întrebare? 

— Nu, deocamdată nu. 

38 


- JOHN GRISHAM - 


— Bine, pentru că nu mai scot nicio vorbă. Am dreptul la 
avocat, așa că fă bine și găsește-mi unul. 

— De acord. Ciudat e că în fotografiile astea ai păr, 
chiar și perciuni, și întotdeauna sprâncene. Acum, totul a 
dispărut. Te ascunzi de ceva, Mark? 

— Vreau un avocat. 

— Desigur. Ascultă, Mark, n-am găsit niciun document 
pe numele profesorului Neville Manchin, din statul 
Portland. Declanșează ceva ca un clopoțel? 

Clopoţel? Mai curând un baros în cap. 

Prin geamul cu vedere unidirecţională, o cameră de 
înaltă rezoluţie era îndreptată spre Mark. În altă încăpere, 
doi experţi în interogatorii, ambii instruiți pentru 
depistarea suspecţilor și a martorilor nesinceri, urmăreau 
pupilele ochilor, buza superioară, mușchii maxilarului 
inferior și poziția capului. Auzind numele lui Neville 
Manchin, Mark a tresărit. Apoi, a spus cu glas moale: 

— Hm, nu vreau să vorbesc și vreau un avocat. 

Cei doi experţi au dat din cap și au zâmbit. Îl prinseseră. 

McGregor a ieșit din cameră, a stat de vorbă cu colegii, 
apoi a intrat în încăperea în care era Jerry. S-a așezat, a 
surâs, a așteptat ceva timp, apoi a spus: 

— Deci, Jerry, tot nu vrei să vorbești? 

— Vreau un avocat. 

— Sigur, ai dreptate, încercăm să-ţi găsim unul. Nu ești 
prea vorbăreț, nu-i așa? 

— Vreau un avocat. 

— Amicul tău Mark e mai cooperant decât tine. 

Jerry și-a înghiţit cu greu nodul din gât. Spera că Mark 
reușise să părăsească orașul. Ce dracu' se întâmplase? 
Cum de fuseseră prinși atât de repede? Cu o zi în urmă, pe 
vremea asta, stăteau în cabană și jucau cărți, bând bere și 
savurând infracţiunea perfectă. 

McGregor a făcut un semn spre mâna stângă a lui Jerry. 

— Văd că ai un plasture. Te-ai tăiat? 

— Vreau un avocat. 

— Ai nevoie de doctor? 

39 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Avocat. 

— Bine, în regulă. O să-ţi găsesc un avocat. 

La plecare a trântit ușa, iar Jerry s-a uitat la încheietura 
mâinii. Nu era posibil. 


16 


Când umbrele serii au început să cadă peste lac, Denny 
a strâns firul undiţei și a pornit să vâslească spre cabană. 
Apoi, când răcoarea apei i-a pătruns prin haina subţire, s-a 
gândit la Trey și, sincer, la cât de puţin avea încredere în 
el. Trey avea patruzeci și unu de ani, fusese prins de două 
ori cu bunuri furate, executase patru ani prima oară, după 
aceea scăpase, iar la a doua condamnare, evadase după 
doi ani. Ce îl deranja la Trey era că în ambele cazuri o 
întorsese la 180 de grade: ciripise și își dăduse în gât 
ciracii pentru a primi pedepse mai ușoare. Pentru un 
profesionist, acesta era un păcat de moarte. 

În mintea lui Denny, nu încăpea nicio îndoială că, dintre 
cei cinci membri ai bandei, Trey era veriga cea mai slabă. 
Ca militar în forțele speciale, Denny luptase în războaie și 
supravieţuise bătăliilor. Pierduse prieteni și ucisese mulţi 
oameni. Înţelegea teama. Dar ura slăbiciunea. 


17 


Joi seara la ora 8:00, Denny și Trey jucau gin rummy și 
beau bere. S-au oprit din joc, au scos aparatele Sat-Track, 
au tastat numerele și au așteptat. După câteva secunde, 
Ahmed a transmis semnalul din Buffalo. Niciun semn însă 
de la Mark și Jerry. Mark trebuia să fie în tren, răbdând 
călătoria de șase ore de la Rochester la Penn Station. Iar 
Jerry trebuia să fie în apartamentul lui. 

Următoarele cinci minute s-au scurs foarte încet ori 
probabil au trecut în mare goană. Lucrurile nu erau clare. 
Aparatele funcționau, nu? Erau de calitate, fiind folosite și 
de CIA, și costaseră o avere. Dacă doi dintre ei amuţiseră 


40 


- JOHN GRISHAM - 


în același timp însemna că... da, ce însemna asta? La 8:06, 
Denny s-a ridicat și a propus: 

— Hai să facem primii pași. Ne facem bagajele cu 
lucrurile esenţiale și plănuim încotro s-o ștergem, înţelegi? 

— Da, i-a răspuns Trey, vădit îngrijorat. 

Au alergat în camerele lor și au început să arunce haine 
în gentile din pânză. Câteva minute mai târziu, Denny a 
spus: 

— E 8:11 minute. La 8:20 ne ușchim de-aici. Clar? 

— De acord, a spus Trey, oprindu-se ca să arunce o 
privire la îi paratul lui Sat-Trek. 

Tot nimic. La 8:20, Denny a deschis ușa camerei de 
depozitare și a descuiat seiful pentru arme. 

Au îndesat cele cinci manuscrise în doi saci militari 
matlasaţi cu pânză, pe care i-au dus în camioneta lui 
Denny. S-au întors în cabană pentru a stinge luminile și 
pentru a face o verificare într-o grabă nebună. 

— Să-i dăm foc? a întrebat Trey. 

— La naiba, nu, s-a răstit Denny, iritat de prostia lui 
Trey. Asta n-ar face decât să atragă atenţia. Ca să se poată 
dovedi că am fost aici. Ce mare scofală? Noi am plecat de 
mult și nici urmă de cărți. 

Au stins luminile, au încuiat ambele uși și, când să 
coboare treptele de pe verandă, Denny a ezitat o clipă, ca 
să îl lase pe Trey să facă un pas în față. Apoi a sărit și l-a 
prins cu ambele mâini de gât, înfigându-și degetele mari în 
punctele de presiune ale carotidei. Trey - mai vârstnic, 
firav ca statură, ieșit din formă și nebănuind una ca asta - 
a fost o pradă ușoară pentru strânsoarea de moarte a 
fostului infanterist din trupele speciale. S-a zbătut și a dat 
din mâini câteva secunde, apoi s-a lăsat moale. Denny l-a 
aruncat la pământ și și-a scos centura. 


18 


S-a oprit în apropiere de Scranton ca să facă plinul și să 
bea o cafea, apoi a pornit spre vest, pe Interstate 80. 
41 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Limita de viteză era de 110 kilometri pe oră. A fixat o 
viteză automată de 105 kilometri pe oră. La începutul serii 
băuse câteva beri, dar acum se limpezise la minte. 
Telefonul Sat-Track era pe bordul mașinii și la fiecare 
câţiva kilometri arunca spre el câte o privire. Ştia deja că 
ecranul avea să rămână întunecat; nimeni n-avea să mai ia 
legătura cu cineva. A presupus că Mark și Jerry fuseseră 
prinși împreună, iar aparatele lor Sat-Track erau acum 
analizate amănunţit de câţiva oameni foarte inteligenţi. Al 
lui Trey se afla pe fundul iazului, împreună cu cadavrul lui, 
ambele îmbibate de apă și deja începând să se 
descompună. 

Dacă Denny putea supravieţui următoarele douăzeci și 
patru de ore și reușea să iasă din ţară, comoara urma să 
rămână doar a lui. 

La o cafenea deschisă toată noaptea a parcat aproape de 
ușa principală, ocupând o masă de unde să își poată vedea 
camioneta. A deschis laptopul, a comandat cafea și a 
întrebat dacă aveau wi-fi. Fata i-a spus că da și i-a dat apoi 
parola. A hotărât să rămână o vreme acolo și a comandat 
gofre și bacon. A verificat Online zborurile de plecare din 
Pittsburgh și a rezervat un loc pentru unul către Chicago, 
iar de acolo pentru unul direct spre Mexic. A căutat 
depozite care aveau sistem de control al temperaturii și a 
întocmit o listă. A mâncat încet, a comandat încă o cafea, 
încercând să piardă cât mai mult timp posibil. A intrat pe 
site-ul ziarului New York Times și a fost șocat de editorial, 
postat cu aproximativ patru ore în urmă. Titlul suna astfel: 
„Princeton confirmă furtul manuscriselor Fitzgerald”. 

După o zi în care nu oferiseră comentarii și nici negări 
care să trezească suspiciuni, oficialii universităţii făcuseră 
în cele din urmă declaraţii prin care confirmau zvonurile. 
În noaptea de marti, câţiva hoţi pătrunseseră în Biblioteca 
Firestone, în timp ce campusul reacţiona la anunţurile 
făcute la 911 privind acţiunile unui pistolar. Evident, 
fusese o diversiune - și încă una reușită. Universitatea nu 
dorea să dezvăluie cât de multe lucrări din colecţia 

42 


- JOHN GRISHAM - 


Fitzgerald fuseseră furate, precizând doar că dispăruseră 
„destul de multe”. FBl-ul făcea investigaţii și așa mai 
departe. Puţine amănunte. 

Nu erau menţionate numele lui Mark și Jerry. Brusc, 
Denny a devenit îngrijorat și s-a hotărât să pornească la 
drum. Şi-a achitat nota de plată și, în timp ce părăsea 
restaurantul, a aruncat Sat-Track-ul într-un coș de gunoi 
din faţa ușii principale. Nu mai existau legături cu 
trecutul. Era singur, liber și incitat de turnura pe care o 
luaseră evenimentele, dar și agitat din cauză că știrea 
ajunsese de notorietate publică. Plecarea din ţară devenise 
obligatorie. Nu așa plănuise, dar lucrurile nu se puteau 
aranja mai bine. Nimic nu iese uniform planurilor, iar 
supraviețuitorii sunt cei care se pot adapta din mers. 

Trey reprezentase o belea. Curând ar fi devenit o 
pacoste, apoi o povară, iar la urmă o răspundere. Denny s- 
a gândit la el doar în treacăt. Când întunericul a început să 
se risipească și a intrat în cartierele din nordul orașului 
Pittsburgh, Denny a abandonat orice gând cu privire la 
Trey. O altă crimă perfectă. 

La ora 9:00, a intrat în biroul firmei East Mill Secured 
Storage din suburbia Oakmont a orașului. l-a explicat 
funcţionarului că ar fi vrut să depoziteze câteva sticle de 
vin de calitate vreme de câteva luni și căuta un spaţiu în 
care temperatura și umiditatea să fie controlate și 
monitorizate. Funcţionarul i-a arătat o unitate de 
depozitare având 3,5 pe 3,5 metri, aflată la parter. Preţul 
era de 250 de dolari pe lună pentru o perioadă de 
minimum un an. Denny a respins oferta, spunând că nu 
avea nevoie de acel spaţiu atât de multă vreme. Au 
convenit asupra preţului de 300 de dolari pentru o 
perioadă de șase luni. A scos un permis de conducere emis 
în New Jersey, pe numele de Paul Rafferty, și a plătit în 
numerar. S-a dus cu cheia la unitatea de depozitare, a 
descuiat-o, a fixat temperatura la 13°C și umiditatea la 
40%, apoi a stins lumina. A mers pe holuri încercând să 


43 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


observe camerele de supraveghere și, în cele din urmă, a 
plecat fără să fie văzut de funcţionar. 

La ora 10:00, când s-a deschis depozitul de vinuri la preţ 
redus, Denny a fost primul client al zilei. A plătit în 
numerar patru cutii de Chardonnay de proastă calitate, l-a 
convins pe angajat să îi mai dea două cutii goale și a plecat 
din magazin. Căutând un loc în care să se ascundă, 
departe de trafic și de camerele de supraveghere, a 
condus fără ţintă vreme de jumătate de oră. A intrat apoi 
cu camioneta la o spălătorie ieftină și a parcat aproape de 
aspiratoare. Dincoace de paradis și Cei frumoși și 
blestemați s-au potrivit perfect într-una dintre cutiile goale 
de vin. Blândeţea nopții și Ultimul magnat au încăput în 
cealaltă. După ce a scos cele douăsprezece sticle de vin și 
le-a pus pe bancheta din spate, Gatsby a primit o ladă 
proprie. 

Până la ora 11:00, Denny a cărat toate cele șase cutii în 
spaţiul de depozitare de la East Mills. Când să iasă, s-a 
ciocnit de angajat și i-a spus că va veni a doua zi să mai 
aducă niște vin. Bine, asta era, omul nu se sinchisea defel. 
Când a plecat cu mașina, a trecut prin dreptul altor unităţi 
de depozitare și s-a întrebat ce alte bunuri de furat erau 
ascunse în spatele acelor uși. Probabil că multe, dar nici 
pe departe la fel de valoroase ca ale lui. 

A mers prin centrul orașului și, în cele din urmă, a găsit 
o secţiune ceva mai puţin civilizată. A parcat în faţa unei 
farmacii care avea gratii la ferestre. A coborât geamurile, 
a lăsat motorul să meargă, a lăsat cele douăsprezece sticle 
cu poșircă pe podea, și-a luat geanta și s-a îndepărtat. Era 
aproape de amiază, într-o zi senină și luminoasă de 
toamnă, și s-a simţit oarecum în siguranţă. A găsit un 
telefon cu plată, a chemat un taxi și a așteptat în faţa unei 
cafenele care oferea și mâncare. După trei sferturi de oră, 
taxiul l-a lăsat pe rampa de plecări a Aeroportului 
Internaţional Pittsburgh. Şi-a ridicat biletul, a trecut de 
verificarea de securitate fără nicio problemă și s-a dus la 
un magazin care vindea cafea, aflat în apropiere de poarta 

44 


- JOHN GRISHAM - 


de îmbarcare. A cumpărat de la un stand de presă câte un 
exemplar din New York Times și Washington Post. Pe 
prima pagină a celui din urmă, imediat sub bandă, titlul 
părea că urlă la el: „Doi arestaţi în furtul de la Biblioteca 
Princeton”. Fără fotografii, fără nume. Era evident că 
oamenii de la Princeton și FBI încercau să ţină sub control 
relatarea. Potrivit scurtului articol, cei doi fuseseră prinși 
în ziua precedentă la Rochester. 

Cercetările continuau în cazul celorlalte persoane 
„implicate în această acţiune spectaculoasă”. 


19 


În timp ce Denny aștepta să plece la Chicago, Ahmed a 
prins un zbor de la Buffalo la Toronto, de unde și-a 
cumpărat un bilet dus spre Amsterdam. Având patru ore 
de pierdut, s-a așezat la barul din holul aeroportului, și-a 
ascuns faţa înapoia unui meniu și a început să bea. 


20 


În următoarea zi de luni, Mark Driscoll și Gerald 
Steengarden au renunţat la dreptul de extrădare în statul 
de reședință și au fost conduși la Trenton, New Jersey. Au 
compărut în faţa unui judecător federal, au jurat în scris că 
nu deţineau bunuri și li s-a oferit un avocat din oficiu. 
Ținându-se seamă de afinitatea lor pentru documente 
false, s-a considerat că exista riscul de a fugi de lege, 
astfel că li s-a refuzat dreptul la eliberare pe cauţiune. 

A mai trecut o săptămână, apoi o lună, iar investigația a 
început să piardă din avânt. Ceea ce la început păruse 
foarte promițător a devenit ceva lipsit de speranţă. In 
afară de acea picătură de sânge și de fotografiile hoţilor 
foarte bine deghizați și, bineînţeles, de manuscrisele 
dispărute, nu exista nici o altă probă. Furgoneta 
carbonizată în întregime, vehiculul cu care fugiseră hoţii, 
fusese găsită, dar nimeni nu știa de unde apăruse acolo. 


45 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Camioneta închiriată de Denny fusese ridicată, demontată 
și devorată de o firmă de dezasamblări. El plecase din 
Mexic în Panama, unde avea prieteni care știau cum să îl 
ascundă. 

Existau probe clare că Jerry și Mark folosiseră carduri 
studențești false pentru a vizita biblioteca în câteva 
rânduri. Mark se dăduse de fiecare dată drept o persoană 
interesată de opera lui Fitzgerald. In noaptea furtului, era 
limpede că ei pătrunseseră în bibliotecă împreună cu un al 
treilea complice, dar nu existau indicii despre când și cum 
plecaseră de acolo. 

În absenţa bunurilor furate, procurorul a întârziat să 
formuleze acuzaţia. Avocaţii lui Jerry și Mark au încercat 
să respingă acuzaţiile, dar judecătorul a refuzat. Cei doi au 
rămas în închisoare, fără drept de eliberare pe cauţiune și 
fără să scoată vreo vorbă. Tăcerea s-a prelungit. La trei 
luni după furt, procurorul i-a oferit lui Mark o înţelegere 
incredibilă: să spună tot și va putea fi eliberat. Cum nu 
avea cazier, nu lăsase urme de ADN la locul faptei, Mark 
era persoana potrivită cu care să se trateze. Trebuia doar 
să ciripească și era un om liber. 

El a refuzat însă, din două motive. În primul rând, 
avocatul lui l-a asigurat că, la proces, autorităţilor nu avea 
să le fie ușor să instrumenteze cazul și, din această cauză, 
probabil că el urma să continue să scape de acuzaţii. In al 
doilea rând, Denny și Trey erau în libertate. Asta însemna 
că manuscrisele erau bine ascunse și că exista 
probabilitatea răzbunării. Pe de altă parte, chiar dacă 
Mark făcea cunoscute numele reale ale lui Denny și Trey, 
FBl-ului avea să îi fie greu să îi găsească. Evident, Mark 
nu avea habar unde se aflau manuscrisele. Ştia locurile 
alese drept ascunzătorile doi și trei, dar știa că, după toate 
probabilitățile, acestea nu fuseseră folosite. 


46 


- JOHN GRISHAM - 
21 


Toate pistele se dovedeau false. Ponturile care la 
început păruseră sigure acum se evaporau. A început apoi 
jocul așteptării. Cel care deţinea manuscrisele avea să 
dorească bani - și încă mulţi. Acel om avea să iasă la 
suprafaţă până la urmă - însă unde, și când, și cât de mult 
va dori? 


47 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


CAPITOLUL DOI 
NEGUSTORUL 


1 


Când Bruce Cable avea douăzeci și trei de ani și era încă 
student la Auburn, tatăl lui murise pe neașteptate. Cei doi 
se certau mereu pe tema slabelor progrese universitare 
înregistrate de Bruce și lucrurile ajunseseră atât de grave, 
încât domnul Cable ameninţase de mai multe ori că îl va 
scoate pe Bruce din testamentul lui. O rudă de demult 
făcuse avere din afacerile cu pietriș și, urmând niște 
recomandări legale nefericite, stabilise un plan complicat 
și prost formulat de fonduri de investiţii, care împărţise 
banii unor generaţii viitoare de oameni nemerituoși. Ani și 
ani, familia trăise sub fațada unei bunăstări de invidiat, 
urmărind în același timp cum banii se topeau treptat. 
Amenințarea cu modificarea testamentelor și ale clauzelor 
fondului era o stratagemă preferată, folosită împotriva 
celor tineri, și nu dăduse niciodată rezultate. 

Cu toate acestea, domnul Cable murise fără a apuca să 
mai facă o vizită la avocatul său, astfel că Bruce se trezise 
într-o bună zi cu promisiunea de a primi din senin 300.000 
de dolari, o adevărată pleașcă, dar care însă nu îl scutea 
de muncă. S-a gândit să investească acei bani și, 
procedând astfel, putea obţine un profit anual între 5 și 
10%, în niciun caz suficient pentru a finanța stilul de viață 
pe care îl sperase el. Investirea banilor într-un mod mai 
îndrăzneţ ar fi fost mai riscantă, iar Bruce chiar voia să se 
agaţe de suma aceea. Asta l-a făcut să ia câteva hotărâri 
ciudate. Probabil că cea mai stranie a fost aceea de a pleca 


48 


- JOHN GRISHAM - 


din Auburn după cinci ani, fără a mai privi vreodată în 
urmă. 

În cele din urmă, o fată l-a ademenit pe o plajă din 
Florida, pe insula Camino, o fâșie de uscat lungă de 
şaisprezece kilometri, aflată puţin la nord de Jacksonville. 
Intr-un frumos apartament pe care îl plătise ea, Bruce și-a 
petrecut o lună dormind, bând bere, plimbându-se printre 
valuri, privind Atlanticul ore în șir și citind Război și pace. 
Fusese student la litere și se simţea jenat de faptul că nu 
apucase să lectureze marile romane ale literaturii 
universale. Pentru a-și proteja banii și, poate, pentru a-i 
vedea sporind, în timp ce se preumbla pe plajă, analiza o 
serie de posibile afaceri. Procedând cu înţelepciune, 
păstrase pentru sine știrea privind norocul care îl lovise - 
la urma urmelor, banii stătuseră îngropaţi vreme de 
decenii -, astfel că nu fusese sâcâit de prieteni care să îi 
ofere tot soiul de sfaturi sau să îi ceară împrumuturi. Cu 
siguranţă nici fata nu știa nimic despre bani. După o 
săptămână petrecută împreună, și-a dat seama că ea avea 
să devină în curând cineva care ţinea de trecut. Fără să 
stabilească o ordine oarecare, s-a gândit să investească 
într-o franciză de sendvișuri cu carne de pui, sau într-un 
teren virgin din Florida, sau într-un bloc de locuinţe din 
cartierul învecinat, sau în câteva companii începătoare din 
Silicon Valley, sau într-un magazin general în Nashville, și 
așa mai departe. A citit zeci de reviste financiare și, cu cât 
citea mai multe, cu atât mai mult își dădea seama că nu 
avea răbdarea necesară pentru a investi. Totul era un 
labirint aiuritor de cifre și de strategii. Tocmai acela 
fusese motivul pentru care alesese să studieze literatura, 
și nu științele economice. 

El și fata umblau cam în fiecare zi prin desuetul orășel 
Santa Rossa, ca să ia prânzul în cafenele sau ca să bea 
câte ceva în barurile de pe Main Street. Acolo exista un 
magazin de cărţi destul de bun, cu o cafenea, și s-au 
obișnuit treptat să se așeze după-amiaza la câte un 
cappuccino, pentru a citi New York Times. Barmanul, care 

49 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


era și proprietarul localului, era un bărbat în vârstă, pe 
nume Tim, o adevărată moară stricată. Într-o zi, a lăsat să 
îi scape ideea că se gândea să vândă localul și să se mute 
în Key West. În ziua următoare, Bruce a reușit să se 
debaraseze de fată și să se bucure de cappuccino de unul 
singur. S-a așezat la bar și s-a apucat să îl descoasă pe Tim 
despre planurile pe care le avea în legătură cu magazinul 
de carte. 

Vânzarea de cărţi era o treabă dificilă, i-a explicat apoi 
Tim. Marile lanţuri de magazine de carte făceau reduceri 
masive de preţuri la bestselleruri, unele oferind chiar și 
reduceri de 50% pentru oamenii de pe internet și de pe 
Amazon, care cumpărau de la domiciliu. În ultimii cinci ani 
se închiseseră peste 700 de magazine independente de 
carte. Doar puţine reușeau să facă bani. Cu cât vorbea mai 
mult, cu atât mai sumbru devenea. 

— Vânzarea cu amănuntul e brutală, a spus el de cel 
puţin trei ori. Și, orice ai face astăzi, mâine va trebui să o 
iei de la capăt. 

Bruce i-a admirat modestia, dar a pus totuși la îndoială 
experienţa lui Tim. Încerca să  ademenească un 
cumpărător? 

Tim i-a mai spus că scotea suficienţi bani cu magazinul. 
Insula avea o comunitate literară bine conturată, în care 
existau câţiva scriitori activi, un festival al cărţii și 
biblioteci de calitate. Pensionarilor le plăcea să citească, 
astfel că erau dispuși să dea bani pe cărți. Existau 
aproximativ patruzeci de mii de locuitori permanenţi, plus 
un milion de turiști în fiecare an, astfel că se putea vorbi 
de un trafic destul de intens. 

— Cât ceri? a întrebat Bruce în cele din urmă. 

Tim a spus că ar dori 150.000 de dolari în numerar, plus 
asumarea chiriei pentru clădire. Oarecum timid, Bruce l-a 
întrebat dacă putea vedea situaţia financiară a 
magazinului, doar bilanţul de bază, profiturile și pierderile, 
nimic complicat. Lui Tim nu i-a surâs ideea. Nu îl cunoștea 
pe Bruce, astfel că și-a închipuit că tânărul era doar un 

50 


- JOHN GRISHAM - 


pierde-vară oarecare, umblând pe plajă și cheltuind banii 
lui babacu'. De aceea, a spus: 

— Bine, îmi arăţi situaţia ta financiară și ţi-o arăt și eu 
pe a mea. 

— Foarte bine, a spus Bruce. 

Promițând că se va întoarce, a părăsit localul, dar pe 
drum i-a venit o idee care l-a făcut să își schimbe 
gândurile. Trei zile mai târziu, și-a luat adio de la fată și s- 
a dus la Jacksonville pentru a-și cumpăra o mașină nouă. 
Tânjea după un Porsche 911 Carrera nou și sclipitor, iar 
faptul că putea pur și simplu să semneze un cec pentru o 
asemenea mașină îl făcea să resimtă acea tentaţie drept 
dureroasă. S-a abținut și, după o zi lungă de negocieri, și-a 
predat jeepul Cherokee, destul de uzat, pentru unul nou. 
S-a gândit că ar avea nevoie de un portbagaj spaţios 
pentru a căra diverse lucruri. Mașina Porsche mai putea 
aștepta, probabil până atunci când avea să câștige destui 
bani ca să își cumpere una. 

Cu noua mașină și cu bani în bancă, Bruce a părăsit 
Florida pentru o aventură literară pe care a anticipat-o cu 
fiecare kilometru străbătut. Nu își stabilise o rută. S-a 
îndreptat spre vest, plănuind să se întoarcă vreme de o zi 
spre nord, spre Pacific, apoi să meargă spre est, iar apoi 
spre sud. Timpul nu însemna nimic; nu avea termene de 
respectat. Căuta magazine de cărți independente, iar când 
găsea câte unul, rămânea acolo o zi sau două, cercetând, 
bând cafea, citind, ba chiar luând prânzul acolo dacă 
magazinul avea și cafenea. De obicei, reușea să îi 
încolțească pe patroni și încerca să obţină informaţii de la 
ei. Le spunea că se gândea să cumpere un asemenea 
magazin și, sincer vorbind, avea nevoie de sfaturile lor. 
Răspunsurile erau diferite. Mai toţi patronii, chiar și aceia 
care se arătau rezervaţi cu privire la viitorul lor, lăsau 
impresia că le plăcea activitatea lor. Exista o mare 
incertitudine în acel domeniu de afaceri, mai ales că 
lanţurile de magazine se extindeau, iar internetul era plin 
de necunoscute. Existau povești de groază despre 

51 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


magazine de carte de prestigiu care ieșiseră din afaceri 
când în apropiere de ele apăruseră marile magazine de tip 
discount. Unii dintre cei independenţi, îndeosebi cei din 
orășelele cu colegii, care erau prea mici pentru 
supermarketuri, păreau să prospere. Alte asemenea 
magazine, chiar în orașele mari, erau practic pustii. 
Câteva erau noi și susțineau cu entuziasm noile tendinţe. 
Sfaturile erau neconcludente și foarte variate, începând cu 
„Vânzarea cu amănuntul e brutală” și încheind cu „Apucă- 
te de treabă, nu ai decât douăzeci și trei de ani”. Însă 
singurul lucru constant era acela că oamenilor care îi 
ofereau sfaturi le plăcea ceea ce făceau. lubeau cărțile, 
literatura și scriitorii, întreaga scenă a editurilor, fiind 
dispuși să lucreze ore suplimentare și să se ocupe de 
clienţi, socotind că aveau o misiune nobilă. 

Vreme de două luni, Bruce a colindat ţara, mergând în 
zigzag fără ţintă, în căutarea următorului magazin de carte 
independent. A băut litri de cafea, a purtat discuţii cu 
autori aflaţi în turnee de promovare a cărţilor lor, a 
cumpărat zeci de romane cu autograful autorilor, a dormit 
în moteluri de mâna a doua, uneori cu câte vreo amatoare 
de cărţi pe care o cunoscuse cu acel prilej, și-a petrecut 
ore întregi cu distribuitori de cărţi care doreau să îi 
împărtășească din cunoștințele lor și să îi ofere 
recomandări, a băut mult vin de proastă calitate la sesiuni 
de semnături la care apăreau doar câţiva clienţi, a făcut 
sute de fotografii de interior și exterior, a acumulat zeci de 
pagini de notițe și a ţinut un jurnal. Când aventura lui s-a 
încheiat, iar el s-a simţit istovit și sătul de atâta condus, 
parcursese aproape treisprezece mii de kilometri în 
șaptezeci și patru de zile și vizitase șaizeci și unu de 
magazine independente de carte, care nu semănau unul cu 
altul. A socotit apoi că avea un plan. 

S-a întors pe insula Camino și l-a găsit pe Tim acolo 
unde îl lăsase, la bar, sorbind dintr-un espresso și citind un 
ziar, părând ceva mai abătut decât înainte. La început, 
când Tim nu și-a mai adus aminte de el, Bruce i-a spus: 

52 


- JOHN GRISHAM - 


— Acum vreo două luni, mă gândeam să cumpăr 
magazinul tău. Mi-ai cerut o sută cincizeci. 

— A, mi-aduc aminte, a spus Tim, înviorându-se niţel. Ai 
găsit bani? 

— O parte. Ti-aş putea semna azi un cec pentru o sută 
de mii, urmând să-ţi dau restul de douăzeci și cinci de mii 
peste un an. 

— Frumos, dar, dacă nu îmi scapă ceva, lipsesc douăzeci 
și cinci de mii. 

— Tim, e tot ce pot. Primeşti oferta sau nu. Am mai găsit 
un magazin de vânzare. 

Tim a rămas pe gânduri o secundă, apoi a întins încet 
mâna dreaptă în faţă. Au dat mâna pentru încheierea 
târgului. Trei zile mai târziu, documentele erau semnate, 
iar banii au trecut dintr-o mână în alta. Bruce a închis 
magazinul vreme de o lună pentru renovare, folosind acest 
timp pentru a urma un curs rapid cu privire la vânzarea de 
cărți. Tim s-a declarat fericit să stea în preajma lui și să îi 
împărtășească tot felul de cunoștințe despre fiecare aspect 
al acelei meserii, precum și bârfele privindu-i pe clienţi și 
pe majoritatea negustorilor din centrul localităţii. Avea 
multe păreri despre mai toate chestiunile, iar după două 
săptămâni, Bruce s-a simţit pregătit să se descurce singur. 

La data de 1 august 1996, magazinul s-a redeschis cu 
toată vâlva pe care Bruce a reușit să o stârnească. Un grup 
numeros de oameni a băut șampanie și bere, ascultând 
muzică raggae și jazz, în vreme ce Bruce savura acele 
momente. Pornise în marea lui aventură, iar magazinul 
Bay Books - Cărţi noi și rare - își începuse afacerile. 


2 


Interesul lui faţă de cărțile rare se născuse întâmplător. 
După ce aflase știrea tristă despre moartea subită a tatălui 
lui din cauza unui atac de inimă, Bruce se întorsese acasă, 
în Atlanta. Nu era chiar căminul lui - nu petrecuse prea 
mult timp acolo -, ci mai curând căminul de atunci al 


53 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


tatălui său, un bărbat care se muta deseori, având de 
obicei după sine o femeie care pe Bruce îl băga în speriețţi. 
Domnul Cable fusese căsătorit de două ori - și nefericit de 
fiecare dată -, astfel că renunţase la ritualul căsătoriei. 
Dar se părea că nu putea să trăiască fără prezenţa vreunei 
femei nenorocite care să îi complice viaţa. Acestea erau 
atrase de el datorită aparentei lui bogății, însă, cu timpul, 
fiecare dintre ele își dăduse seama că el era grav marcat 
de cele două divorțuri oribile. Din fericire, cel puţin pentru 
Bruce, ultima prietenă a tatălui său plecase cu puţin timp 
înainte de moartea lui, astfel că nu avusese parte de ochi 
curioși și nici de mâini doritoare de tot felul de lucruri. 

Asta, până la sosirea lui Bruce. Casa, o uimitoare movilă 
modernă din oţel și sticlă, aflată într-un cartier select din 
centrul orașului, avea un studio spaţios la etajul al doilea, 
unde domnului Cable îi plăcea să picteze atunci când nu 
făcea investiţii. El nu avusese nicicând o adevărată carieră 
și, de când trăia din banii moșteniţi, se autodenumise 
„investitor”. Ulterior se dedicase picturii, însă lucrările lui 
în ulei erau atât de groaznice, încât îi fuseseră respinse de 
toate galeriile de artă din Atlanta. Un perete al acelei 
încăperi era acoperit de cărţi, de sute de cărți, dar Bruce 
abia dacă a băgat de seamă colecţia de acolo la început. 
Bănuia că ele alcătuiau doar un decor, un alt aspect al 
imposturii, un efort jalnic al tatălui său de a trece drept 
profund, complex și educat. Însă când le-a examinat mai 
atent, și-a dat seama că pe două rafturi se găseau cărți 
mai vechi, cu titluri cunoscute. Le-a extras una câte una de 
pe raftul de sus și le-a cercetat. Curiozitatea molatecă s-a 
transformat rapid în altceva. 

Toate cărţile erau prime ediţii, unele purtând autograful 
autorilor.  Catch-22  (Clenciul-22) de Joseph Heller, 
publicată în 1971; Cei goi și cei morti (1948) de Norman 
Mailer; Fugi, Rabbit (1960) de John Updike; Omul invizibil 
(1952) de Ralph Ellis; Cinefilul (1961) de Walker Percy; 
Adio, Columbus (1959); Confesiunile lui Nat Turner 
(1967); Soimul maltez (1929) de Dashiell Hammett; Cu 

54 


- JOHN GRISHAM - 


sânge rece (1965) de Truman Capote; și De veghe în lanul 
de secară (1951) de J.D. Salinger. 

După primele douăsprezece volume, Bruce a început să 
așeze cărţile pe o masă, fără să le mai pună înapoi pe 
rafturi. Curiozitatea lui iniţială a fost copleșită de un val 
ametitor de entuziasm, apoi de lăcomie. Pe raftul de jos a 
dat de cărți și de autori de care nu auzise, asta până când 
a făcut o descoperire și mai uimitoare. Ascunse în spatele 
unei biografii a lui Churchill în trei volume groase, erau 
patru cărţi: Zgomotul și furia (1929) de William Faulkner, 
Cupa de aur (1929) de John Steinbeck, Dincoace de 
paradis (1920) de F. Scott Fitzgerald și Adio, arme (1929) 
de Ernest Hemingway. Toate erau ediţii princeps în stare 
excelentă, semnate de autori. 

Bruce a mai scotocit puţin, dar nu a mai găsit nimic care 
să prezinte interes. După aceea s-a lăsat în șezlongul vechi 
al tatălui său și a rămas cu privirea la zidul de cărţi. Stând 
acolo, în casa pe care nu o cunoscuse niciodată cu 
adevărat, s-a întrebat de unde proveneau cărţile. Ce avea 
să facă atunci când avea să vină sora lui, Molly, ca să 
organizeze serviciul funerar? Era șocat de faptul că știuse 
atât de puţine lucruri despre defunctul lui tată. Și de ce ar 
fi trebuit să știe mai multe? Tatăl lui nu își petrecuse 
timpul cu el. Domnul Cable îl expediase pe Bruce la o 
școală cu internat pe când avea paisprezece ani. Vara, 
puştiul era trimis într-o tabără unde făcea sporturi nautice 
timp de șase luni, apoi la o fermă de agrement pentru alte 
șase luni, totul pentru a-l ţine departe de casă. Bruce nu 
avea habar despre pasiunea de colecţionar a tatălui său, 
fiindu-i cunoscut doar șirul de femei nesuferite din viața 
acestuia. Domnul Cable juca golf și tenis sau călătorea, dar 
niciodată cu Bruce sau cu sora lui; întotdeauna cu cea mai 
recentă prietenă. 

Și atunci, de unde apăruseră cărţile? De câtă vreme le 
colecţiona? Existau facturi vechi pe undeva, dovezi scrise 
ale existenţei lor? Executorul testamentar al proprietăţii 
tatălui său ar fi trebuit să le adauge la celelalte lucruri de 

55 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


valoare și să le doneze, împreună cu restul, Universităţii 
Emory? 

Ideea de a dona mai toată proprietatea era un alt lucru 
care Îl irita pe Bruce. Tatăl lui vorbise în treacăt despre 
asta, fără să ofere prea multe amănunte. Domnul Cable 
nutrea înălțătoarea părere cum că banii lui trebuiau 
investiţi în educație, și nu lăsaţi copiilor lui, pentru a fi 
risipiţi. În câteva rânduri, Bruce se simţise tentat să îi 
aducă aminte tatălui său că își trăise toată viaţa risipind 
banii câștigați de altcineva, dar certurile pe această temă 
nu i-ar fi adus lui Bruce niciun beneficiu. 

În acel moment, voia cu orice preț acele cărți. A hotărât 
să păstreze optsprezece dintre cele mai valoroase și să le 
lase pe celelalte acolo. Dacă se lăcomea și lăsa un gol prea 
mare, exista posibilitatea ca acest lucru să fie observat de 
cineva. Le-a așezat în ordine într-o cutie de carton, în care 
se aflaseră cândva sticle de vin. Tatăl lui luptase cu sticla 
ani buni și, într-un final, stabilise un armistițiu care îi 
îngăduia să bea câteva pahare de vin roșu în fiecare seară. 
În garaj erau câteva cutii goale. Bruce a pierdut câteva ore 
ca să rearanjeze cărţile pe rafturi, astfel încât să creeze 
impresia că nu lipsea nimic. Și cine avea să își dea seama? 
Din câte știa el, Molly nu citea nimic și, lucrul cel mai 
important, îl ocolea pe tatăl ei pentru că le detesta pe 
prietenele lui. Din câte știa el, Molly nu petrecuse nicio 
noapte în casa aceea. Nu avea cum să știe care erau 
lucrurile personale ale domnului Cable. (Cu toate acestea, 
două luni mai târziu, ea l-a întrebat la telefon dacă știa 
ceva despre „cărţile vechi ale tatei”. Bruce a asigurat-o că 
nu avea nicio idee.) 

A așteptat până la căderea întunericului și a cărat cutia 
la jeepul lui. Existau cel puţin trei camere de supraveghere 
pentru terasă, aleea pentru mașini și garaj, dar, dacă ar fi 
întrebat cineva, putea să spună că luase câteva lucruri 
personale. Filme, CD-uri și altele. Dacă executorul 
testamentar ar fi întrebat de ediţiile princeps care lipseau, 


56 


- JOHN GRISHAM - 


Bruce ar fi spus că nu știe nimic, bineînţeles. Mergi și 
întreabă menajera. 

După cum au evoluat lucrurile, era infracţiunea 
perfectă, dacă ar fi fost chiar o infracţiune. Dar Bruce nu 
credea asta. După părerea lui, trebuia să primească mai 
multe. Datorită testamentelor voluminoase și avocaţilor 
familiei, proprietatea tatălui său era descrisă eficient, însă 
biblioteca să nu era menţionată. 

Intrarea neplănuită a lui Bruce Cable în lumea cărţilor 
rare a debutat frumos. Afundându-se în studiul acestui 
domeniu, a constatat că valoarea primei lui colecţii, cele 
optsprezece romane luate din casa tatălui său, era de 
aproximativ 200.000 de dolari. Cu toate acestea a evitat să 
le vândă, temându-se ca nu cumva vreo persoană să 
recunoască vreuna dintre ele și să înceapă să pună 
întrebări. Cum nu știa cum intrase tatăl lui în posesia 
acelor cărţi, era preferabil să aștepte. Să lase să treacă 
ceva timp, pentru ca amintirile să se stingă. Așa cum urma 
să înveţe în curând din afaceri, răbdarea era esenţială. 


3 


Clădirea era situată pe colțul dintre Third și Main 
Street, exact în inima orașului Santa Rosa. Avea o vechime 
de o sută de ani și fusese construită inițial pentru a găzdui 
banca principală a orașului, dar dăduse faliment în timpul 
Recesiunii. Apoi fusese farmacie, din nou bancă, după care 
devenise magazin de carte. La etajul întâi se aflau cutii, 
cufere și fișiere, toate pline de praf și lipsite de orice 
valoare. Bruce a reușit să pună stăpânire pe spaţiul acela, 
a făcut curăţenie, a adăugat câţiva pereţi, a adus un pat și 
a numit totul apartament. A locuit acolo în primii zece ani 
de activitate ai firmei Bay Books. Când nu era la parter 
pentru a vinde cărţi, se afla la etaj, făcând curat, pictând, 
renovând și, în cele din urmă, decorând. 

În 1996, august a fost prima lună de existenţă a 
magazinului de carte. După inaugurarea cu vin și cu 


57 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


sendvișuri, magazinul a fost aglomerat preţ de câteva zile, 
însă curiozitatea oamenilor a început să se stingă treptat. 
Clientela a scăzut considerabil. După trei săptămâni de 
activitate, Bruce a început să se întrebe dacă nu cumva 
făcuse o mare gafă. In august, a obţinut un profit net de 
două mii de dolari și a fost pe punctul să intre în panică. 
La urma urmelor, era sezonul de vârf pentru turismul de 
pe insula Camino. A decis să înceapă prin a face reduceri 
de preţuri, ceva ce majoritatea librarilor independenţi nu 
recomandau. Noile apariţii editoriale și bestsellerurile 
aveau reduceri de douăzeci și cinci la sută. A prelungit ora 
închiderii de la 7:00 la 9:00, ajungând să lucreze 
cincisprezece ore pe zi. A început să se poarte ca un 
politician, memorând numele clienţilor regulaţi și notându- 
și ce cumpărau. Curând, a devenit un barman desăvârșit. 
Putea pregăti espresso în timp ce se ducea să întâmpine 
clienţii. A îndepărtat rafturile cu cărți vechi, în principal 
clasici, care nu se prea bucurau de apreciere, și a făcut loc 
pentru o cafenea. Ora închiderii s-a prelungit de la 9:00 la 
10:00. A trimis zeci de bilete către clienţi, scriitori și 
librari pe care îi cunoscuse în aventura sa de la o coastă la 
cealaltă. La miezul nopţii era deseori în faţa computerului, 
actualizând buletinul informativ al magazinului Bay Books. 
A cochetat cu ideea de a deschide magazinul și duminica, 
lucru pe care îl făceau cei mai mulţi librari independenți. 
Însă nu a vrut să facă asta, pentru că avea nevoie de 
odihnă și se și temea de o posibilă reacţie adversă. Insula 
Camino se afla în Centura Bibliei!; de la magazinul de 
carte, oricine putea pleca spre una din cele aproape 
douăsprezece biserici. Insă era și un loc preferat pentru 
vacanțe și aproape niciun turist nu părea să manifeste 
vreun interes față de rugăciunile de dimineaţă în zilele de 
duminică. De aceea, în septembrie și-a zis „Ducă-se naibii” 
și a deschis și duminica la ora 9:00, având la vedere 
ziarele New York Times, Washington Post, Boston Globe și 


1 Regiune din sud-estul și centrul SUA în care religiozitatea 


locuitorilor depășește media naţională (n.tr.) 
58 


- JOHN GRISHAM - 


Chicago Tribune abia ieșite de sub tipar, împreună cu 
plăcinte proaspete de pui de la o cafenea aflată la câţiva 
pași. În a treia duminică, magazinul era înţesat de oameni. 

A obţinut un profit net de patru mii de dolari în 
septembrie și în octombrie, iar după șase luni profitul s-a 
dublat. Bruce nu a mai fost îngrijorat. În mai puţin de un 
an, Bay Books era în centrul atenţiei orașului, devenind de 
departe cel mai aglomerat. Editorii și reprezentanţii de 
vânzări au cedat în faţa sâcâielilor permanente și au inclus 
insula Camino pe lista locurilor în care autorii puteau opta 
să își lanseze cărţile. Bruce a devenit membru al Asociaţiei 
Americane a Librarilor (AAL) și s-a implicat din plin în 
cauzele, discuţiile și comitetele acesteia. În iarna anului 
1997, la o convenţie a asociaţiei, l-a cunoscut pe Stephen 
King și l-a convins să vină pe insulă pentru a participa la o 
sărbătoare a cărții. Domnul King a semnat cărţi vreme de 
nouă ore, în timp ce amatorii au stat la o coadă care se 
întindea până după colţul străzii. Magazinul a vândut două 
mii două sute de exemplare din cărțile lui și a încasat 
șaptezeci de mii de dolari. A fost o zi de glorie care a 
plasat Bay Books în centrul atenţiei. Trei ani mai târziu, 
magazinul a fost votat drept cel mai bun magazin de carte 
din Florida, iar în 2004, Publishers Weekly l-a numit 
magazinul de carte al anului. In 2005, după nouă ani de 
luptă pe baricade, Bruce Cable a fost ales în Comitetul 
Director al AAL. 


4 


Bruce a ajuns o figură marcantă a orașului. Avea o 
duzină de costume din stofă de bumbac de diferite culori și 
nuanţe și purta câte unul în fiecare zi, cu o cămașă albă, 
apretată, cu gulerul peste haină, și un papion într-o 
culoare ţipătoare, de obicei roșu sau galben. Tinuta lui era 
completată de o pereche de pantofi murdari din piele de 
căprioară, fără șosete. Nu purta niciodată așa ceva, nici 
măcar în ianuarie, când temperatura scădea până la 5°C. 


59 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Avea părul des și ondulat și îl purta lung, aproape până 
peste umeri. Se bărbierea o dată pe săptămână, duminica 
dimineaţa. După ce a împlinit treizeci de ani, în părul lung 
și în barbă i-au apărut și câteva fire cărunte, dar încă arăta 
foarte atrăgător. 

În fiecare zi, când lucrurile se mai linișteau în magazin, 
Bruce ieșea pe stradă. Se plimba până la poștă și flirta cu 
funcționarele. Se ducea la bancă și flirta cu casierele. Dacă 
în zona centrală se inaugura un nou magazin cu 
amănuntul, Bruce era prezent la marea deschidere și 
revenea curând pentru a flirta cu vânzătoarele. Masa de 
prânz era un spectacol important pentru Bruce și mânca în 
oraș șase zile pe săptămână, întotdeauna cu o persoană a 
cărei consumaţie o putea trece la cheltuieli de afaceri. 
Când se deschidea o cafenea nouă, Bruce era primul la 
rând, mâncând câte o mostră din meniu și flirtând cu 
chelnerițele. De obicei, bea câte o sticlă de vin la masa de 
prânz și apoi dormea ca să îi treacă ameteala, bucurându- 
se de o mică siestă în apartamentul său de la etaj. 

In cazul lui Bruce exista deseori o demarcaţie de fineţe 
între flirt și cucerit. Avea ochi pricepuţi la femei, iar ele îl 
plăceau, și știa de minune cum să facă jocul. Când Bay 
Books a devenit o destinaţie cunoscută pentru autorii aflați 
într-un tur de lansare a cărților, a avut cele mai mari 
succese. Jumătate dintre scriitori erau femei, cele mai 
multe sub patruzeci de ani, toate aflate departe de casă, 
mai toate necăsătorite, călătorind singure și căutând 
puţină distracţie. Erau ţinte ușoare și dornice când soseau 
la magazin și pășeau în lumea lui. După lectură și sesiunea 
de autografe, urmate de o cină lungă, ele se retrăgeau 
deseori cu Bruce în apartamentul său de la etaj, pentru „o 
prospectare mai profundă a emoţiilor umane”. Avea și 
favorite, îndeosebi două tinere doamne care se pricepeau 
bine la misterele erotice. Şi publicau câte o carte în fiecare 
an! 

În ciuda eforturilor de a-și crea cu grijă o imagine de 
Don Juan cultivat, Bruce era în adâncul sufletului un om de 

60 


- JOHN GRISHAM - 


afaceri ambițios. Magazinul îi aducea un venit substanţial, 
dar asta nu era o întâmplare. Indiferent cât de târziu se 
ducea la culcare, cobora în magazin în fiecare dimineaţă la 
ora 7:00, purtând șort și tricou; descărca și despacheta 
lăzile cu cărţi, pe care apoi le așeza pe rafturi, făcea 
inventare, ba chiar spăla și podeaua. Adora senzaţia și 
mirosul cărților noi pe care le scotea din cutii. Găsea locul 
perfect pentru fiecare ediţie. Atingea fiecare carte ce 
ajungea în magazin și, cu tristeţe, fiecare carte pe care o 
punea înapoi în cutie și o înapoia editorului. Detesta 
retururile și îl considera pe fiecare drept un eșec, o 
oportunitate ratată. Verifica inventarul cărţilor care nu se 
vindeau, ajungând după câţiva ani să aibă pe rafturi 
douăsprezece mii de titluri. Unele secțiuni din magazin 
erau spaţii aglomerate, cu rafturi vechi, care făcuseră 
burtă, și cu cărţi stivuite pe podea, dar Bruce știa unde să 
găsească orice titlu. La urma urmelor, el le așezase cu 
grijă pe fiecare. Dimineaţa, la ora 8:45, urca grăbit în 
apartament, făcea duș și îmbrăca un costum din bumbac, 
pe care îl purta apoi toată ziua, iar la ora 9:00 fix 
deschidea ușile și îi întâmpina pe clienţi. 

Rareori își lua câte o zi liberă. Pentru el, vacanţa 
însemna o călătorie în New England pentru a se întâlni cu 
anticari în magazinele lor vechi și prăfuite, ca să discute 
despre mersul pieţei. Adora cărţile rare, îndeosebi pe cele 
scrise de autori ai secolului XX, și le colecta cu patimă. 
Colecţia lui a crescut, în primul rând pentru că voia foarte 
mult să cumpere, dar și pentru că suferea când vindea 
vreo carte. Era negustor, evident, dar unul care 
întotdeauna cumpăra și niciodată nu vindea. Cele 
optsprezece „cărţi vechi ale tatei” pe care le șterpelise 
deveniseră o bază minunată, iar când a ajuns la patruzeci 
de ani, Bruce și-a evaluat colecţia de rarităţi la două 
milioane de dolari. 


61 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
5 


În perioada în care a făcut parte din Comitetul Director 
al AAL, proprietarul clădirii în care își avea magazinul a 
murit. Bruce a cumpărat-o și a început să se extindă. A 
micșorat dimensiunile apartamentului și a mutat barul și 
cafeneaua la etaj. A dărâmat un zid și a dublat spaţiul 
rezervat cărților pentru copii. Sâmbăta dimineaţa, 
magazinul era plin de puști care cumpărau cărți și 
ascultau povești, în vreme ce mamele lor sorbeau latte sub 
ochiul atent al prietenosului patron. Secţiunea de cărți 
rare s-a bucurat de multă atenţie din partea lui. La parter, 
a dărâmat încă un zid și a inaugurat o cameră de prime 
ediţii, cu rafturi elegante din lemn de stejar, lambriuri și 
covoare scumpe. A construit o cameră de valori la subsol, 
pentru a-și proteja cărțile cele mai rare. 

După ce locuise vreme de zece ani în acel apartament, 
Bruce era pregătit pentru ceva mai măreț. Stătuse cu ochii 
pe câteva dintre clădirile în stil victorian din centrul istoric 
al orașului Santa Rosa și chiar înaintase oferte pentru a 
cumpăra una dintre ele. În ambele cazuri, nu reușise să 
ofere suficient, iar casele fuseseră vândute imediat altor 
cumpărători. Minunatele case, construite de magnați ai 
căilor ferate, armatori, doctori și politicieni de la începutul 
secolului XX, erau bine conservate și se înălțau parcă 
pentru eternitate pe străzi umbrite de stejari antici și de 
tillandsia. Când doamna Marchbanks a murit, la vârsta de 
103 ani, Bruce a luat legătura cu fiica ei, în vârstă de 81 
de ani, care locuia în Texas. Deși a plătit prea mult pe 
casă, hotărâse să nu piardă și a treia ocazie. 

Casa Marchbank se afla la două străzi spre nord și la 
trei spre est faţă de magazinul lui. Fusese construită în 
1890 de un doctor, drept cadou pentru noua și frumoasa 
lui soţie, și rămăsese în familie de atunci până în prezent. 
Era uriașă, având peste 740 de metri pătraţi, dispuși pe 
trei etaje, un turn înalt în partea de sud și un foișor la 


62 


- JOHN GRISHAM - 


nord, la care se adăuga o verandă mare, de jur-împrejurul 
parterului. 

Avea o terasă pe acoperiș, o serie de frontoane, ţigle în 
formă de solzi de pește și ferestre boltite, multe dintre ele 
cu vitralii. Ocupa un teren aflat pe colţ, mărginit de 
garduri din lemn și umbrit de stejari foarte bătrâni și de 
tillandsia. 

Lui Bruce i s-a părut deprimant interiorul, care avea 
podele din lemn de culoare închisă, pereţi închiși la 
culoare, covoare uzate, draperii prăfuite și o abundență de 
vetre din cărămidă de culoare cafenie. Odată cu casa a 
primit și mult mobilier vechi, pe care a început imediat să 
îl vândă. Covoarele vechi care nu erau prea uzate au fost 
mutate în magazinul de carte, pentru a adăuga un plus 
ambianţei de acolo. Vechile draperii și perdele erau lipsite 
de valoare, astfel că le-a aruncat. După ce a golit casa, a 
angajat o echipă de zugravi care a lucrat două luni pentru 
a lumina pereţii din interior. După plecarea lor, a angajat 
un meșter local, care a lucrat încă două luni pentru a finisa 
fiecare centimetru pătrat de podea din lemn de stejar și 
pin. 

Cumpărase casa pentru că sistemele ei încă funcționau - 
instalația de alimentare cu apă, rețeaua electrică, 
încălzirea și sistemul de aer condiţionat. Nu avea nici 
răbdarea, nici cheful necesar pentru o renovare completă, 
care practic ar fi dus la ruină un alt cumpărător. 

Nu se pricepea să mânuiască un ciocan și avea moduri 
mai plăcute și mai utile de a-și petrece timpul. În anul 
următor a continuat să locuiască în apartamentul de 
deasupra magazinului și s-a gândit cum să mobileze și să 
decoreze casa. Era goală, strălucitoare și frumoasă, iar 
sarcina de a o modela pentru a deveni un spaţiu personal a 
devenit apăsătoare. Era un exemplu maiestuos de 
arhitectură victoriană, fiind întru totul nepotrivită pentru 
decorurile moderne și minimaliste pe care le prefera el. 
Socotea că nu doar piesele de mobilier ale perioadei, ci și 
stilul ar fi fost înzorzonate și pline de frivolitate. 

63 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Ce era greșit în a avea o casă veche și uriașă care își 
păstra și își demonstra originile, cel puţin la exterior, în 
vreme ce în interior se lăuda cu un mobilier modern și cu 
obiecte de artă? Ceva nu era în regulă cu asta, așa că se 
simţea legat de mâini și de picioare în privinţa planului de 
decorare interioară. 

Mergea la casă în fiecare zi și se oprea în fiecare 
încăpere, derutat și nesigur. Începea să devină marea lui 
neghiobie - o casă goală, mult prea mare și mult prea 
complicată pentru gusturile lui neformate. 


6 


I-a sărit în ajutor o anume Noelle Bonnet, comerciant de 
antichităţi, care făcea un tur pentru prezentarea ultimei ei 
cărţi, un tom de cincizeci de dolari, căruia îi stătea bine pe 
o măsuţă de cafea. Cu câteva luni înainte, Bruce văzuse 
catalogul de apariţii în care era prezentată Noelle și fusese 
captivat de fotografia ei. Făcându-și tema dinainte, așa 
cum proceda întotdeauna, a aflat că avea treizeci și șapte 
de ani, era divorțată și fără copii, era născută la New 
Orleans, deși mama ei era franțuzoaică, și respectată ca 
expertă în antichităţi provensale. Își avea magazinul pe 
Royal Street din Quarter și, potrivit datelor biografice, își 
petrecea jumătate de an în sudul și în sud-vestul Franţei, 
căutând piese vechi de mobilier. Publicase până atunci 
două cărţi având acest subiect, iar Bruce le studiase deja. 

Acesta era un obicei al lui Bruce, dacă nu chiar o 
vocaţie. În magazinul lui aveau loc două și, câteodată, trei 
sesiuni de prezentări și de semnături de carte pe 
săptămână, iar până la data la care autorul sau autoarea 
sosea acolo, Bruce citea tot ce publicase. Citea cu 
ferocitate și, cu toate că prefera romane scrise de autori în 
viață, oameni pe care îi putea cunoaște, promova, apropia 
și urmări, devora cărţi cu biografii, de autoinstruire, de 
bucate, istorii - orice, absolut orice. Măcar atâta lucru 
putea face. li admira pe toţi cei care scriau și, dacă 


64 


- JOHN GRISHAM - 


vreunul își rezerva timp să îi viziteze magazinul și să ia 
masa de seară sau să bea ceva cu el, atunci el voia să 
poată discuta despre opera lui. 

Citea până dincolo de miezul nopţii și câteodată 
adormea cu cartea deschisă în mână. Citea dimineaţa 
devreme, singur în magazin, având câte o cafea tare în 
faţă, asta cu mult înainte de a deschide, dacă nu cumva 
trebuia să împacheteze sau să despacheteze. Citea mereu 
în cursul zilei, iar cu timpul căpătase curiosul obicei de a 
rămâne în același loc din apropiere de vitrina principală, 
aproape de sectorul de biografii, rezemându-se degajat de 
o sculptură în mărime naturală a căpeteniei indienilor 
Timucuan, sorbind espresso aproape nonstop, stând cu un 
ochi pe pagină și cu celălalt asupra ușii. Saluta clienţii, le 
găsea cărți, discuta cu oricine dorea să stea de vorbă cu 
el, iar câteodată, când era aglomerat, își oferea ajutorul la 
bar sau la casa de marcat - însă întotdeauna se retrăgea în 
locul lui preferat, unde își relua lectura. Susţinea că citea 
în medie patru cărți pe săptămână și nimeni nu se îndoia 
de spusele lui. Dacă o posibilă angajată nu citea cel puţin 
două cărți pe săptămână, slujba nu îi era oferită. 

În orice caz, vizita lui Noelle Bonnet a reprezentat un 
mare succes, chiar dacă nu atât pentru venitul pe care l-a 
adus, cât mai ales pentru impactul de durată asupra lui 
Bruce și a firmei lui. Atracția a fost reciprocă, imediată și 
înfocată. După o cină frugală, chiar prea scurtă, s-au 
retras în apartamentul lui și au avut parte de o partidă de 
sex grozavă. Susţinând că se simţea rău, ea a anulat restul 
turului și a rămas în oraș vreme de o săptămână. În a treia 
zi, Bruce a condus-o la Casa Marchbanks și, cu mândrie, i- 
a prezentat trofeul. Pentru un 
designer/decorator/comerciant de clasă mondială, 
imaginea unei case victoriene de peste șapte sute de metri 
pătraţi, cu podelele goale și pereţii neacoperiţi, a fost de-a 
dreptul copleșitoare. În timp ce treceau dintr-o cameră în 
alta, ea a început să aibă viziuni privind felul în care va 
arăta casa după ce va fi mobilată, văruită și tapetată. 

65 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Cu modestie, Bruce a făcut câteva sugestii, cum ar fi un 
televizor cu ecran mare într-o cameră și o masă de biliard 
în alta, dar ele nu au fost bine primite. Artista era în plin 
act creator, pictând brusc pe o canava fără margini. Noelle 
și-a petrecut ziua următoare singură în casă, măsurând, 
fotografiind și pur și simplu stând în goliciunea ei uriașă. 
Complet cucerit de ea, Bruce s-a ocupat de magazin, 
simțind însă primele tremurături stârnite de un viitor 
coșmar financiar. 

Ea l-a convins să părăsească magazinul pe durata 
weekendului și au zburat la New Orleans. L-a plimbat prin 
magazinul ei stilat, deși cam aglomerat, în care fiecare 
lampă, pat cu baldachin, dulap, scaun, ladă, covor, șifonier 
și comodă nu doar că își avea originile în câte un sat din 
Provence, dar își și găsea locul perfect în Casa 
Marchbanks. Au cutreierat Cartierul Francez, au cinat în 
bistrourile ei preferate, au stat de vorbă cu prietenii ei, au 
petrecut mult timp în pat, iar după trei zile, Bruce a plecat 
acasă singur și, pentru prima oară, a recunoscut că se 
îndrăgostise. La naiba cu cheltuielile. Noelle Bonnet era 
femeia fără de care nu putea trăi. 


7 


O săptămână mai târziu, un camion mare a sosit la 
Santa Rosa și a parcat în fața Casei Marchbanks. În ziua 
următoare a apărut Noelle, care le-a dat instrucțiuni 
muncitorilor. Bruce a făcut naveta între magazin și casă, 
urmărind totul cu mare interes și cu o undă de încordare. 
Artista era pierdută în lumea ei creativă, mergând grăbită 
dintr-o cameră în alta, mutând fiecare piesă de mobilier de 
cel puţin trei ori și dându-și seama că mai era nevoie de 
ceva în plus. Cel de-al doilea camion a sosit la scurtă 
vreme după plecarea primului. Întorcându-se la magazin, 
Bruce a bombănit în barbă, gândindu-se că în afacerea ei 
rămăseseră foarte puţine lucruri. În timpul cinei din seara 
aceea, ea a confirmat bănuielile lui și l-a rugat ca peste 


66 


- JOHN GRISHAM - 


câteva zile să plece împreună în Franţa într-o aventură, 
pentru a cumpăra alte lucruri. El a refuzat, spunând că 
aștepta câţiva autori importanţi și că trebuia să se ocupe 
de magazin. În noaptea aceea au dormit în casă pentru 
prima oară, într-un pat cu cadrul din fier forjat, pe care ea 
îl găsise în apropiere de Avignon, unde avea un mic 
apartament. Fiecare piesă de mobilier, fiecare accesoriu, 
fiecare covor și fiecare vază sau pictură își avea propria 
istorie, iar iubirea ei faţă de ele era molipsitoare. 

În dimineaţa următoare au băut cafeaua pe veranda din 
spatele casei și au discutat despre viitor, care, în acele 
momente, părea nesigur. Ea avea viaţa ei în New Orleans, 
iar el pe a lui pe insulă, și niciunul dintre ei nu părea 
pregătit pentru o relaţie îndelungată, permanentă, care 
presupunea stabilirea unor scopuri comune. Era 
stânjenitor, așa că au schimbat curând subiectul. Bruce a 
recunoscut că nu fusese niciodată în Franţa și imediat 
după aceea au început să facă planuri pentru o vacanţă 
acolo. 

La scurtă vreme după ce Noelle a plecat din oraș, a sosit 
prima factură. Era însoţită de un bilet, scris frumos de ea, 
în care îi spunea că renunţa la comisionul ei obișnuit și că, 
practic, îi vindea lucrurile la preţul cu care le cumpărase. 
Slavă cerului pentru micile miracole, a mormăit el. Iar 
acum pleca în Franţa ca să cumpere altele! 

Noelle s-a întors de la Avignon la New Orleans cu trei 
zile înainte de izbucnirea uraganului Katrina. Nici 
magazinul ei din Cartierul Francez, nici apartamentul din 
Garden District nu suferiseră daune, însă orașul era 
devastat. A încuiat ușile și a fugit pe insula Camino, unde 
Bruce o aștepta ca să o aline și să o calmeze. 

Vreme de câteva zile, au urmărit cu groază la televizor 
străzile inundate, cadavrele care pluteau, apa plină de 
pete de ulei, fuga precipitată a jumătate din populaţia 
orașului, muncitorii panicaţi care participau la operaţiunile 
de salvare, precum și politicienii care se dovedeau depășiți 
de situaţie. 

67 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Noelle avea îndoieli cu privire la întoarcerea acolo. Nici 
nu era convinsă că mai voia acest lucru. 

Treptat, a început să vorbească despre căutarea altui loc 
pentru afacerile ei. Aproape jumătate dintre clienţii ei erau 
din New Orleans, iar acum, când foarte mulţi dintre ei se 
aflau în exil, se gândea cu îngrijorare la soarta afacerii ei. 
Restul clienţilor erau răspândiţi în toată ţara. Reputația ei 
era celebră, astfel că putea expedia obiecte vechi 
pretutindeni. Website-ul ei se bucura de succes. Cărţile 
publicate erau apreciate, iar mulţi dintre clienţii ei erau 
colecționari serioşi. După ce Bruce a încurajat-o cu 
delicateţe, ea s-a convins singură că își putea muta 
afacerea pe insulă, fiind sigură că putea nu doar să 
reconstruiască ceea ce avusese, ci chiar să și prospere. 

La șase săptămâni după uragan, Noelle a semnat un 
contract de închiriere pentru un mic spaţiu aflat pe Main 
Street, în Santa Rosa, la doar câţiva pași de Bay Books. Şi- 
a închis magazinul de pe Royal Street și a mutat ce mai 
rămăsese din inventar la noua adresă, Noelle's Provence. 
Când i-a sosit un nou transport din Franţa, a deschis ușile 
magazinului cu o petrecere cu șampanie și caviar, iar 
Bruce a ajutat-o să anime mulţimea. 

Noelle avea o idee grozavă privind o nouă carte: 
transformarea Casei Marchbanks pe măsură ce se popula 
cu antichităţi provensale. Făcuse foarte multe fotografii 
cât timp aceasta fusese pustie, iar acum putea să 
dovedească documentar renovarea triumfătoare pe care o 
realizase. Bruce se îndoia că o asemenea carte avea să se 
vândă într-o asemenea măsură încât să acopere costurile 
ei, dar ce naiba? Ceea ce voia Noelle era lege. 

La un moment dat, facturile au încetat să mai sosească. 
Cu timiditate, Bruce a abordat subiectul, iar ea i-a explicat 
cu un dramatism exagerat că ceea ce primea acum 
reprezenta ultima reducere: propria ei persoană! Chiar 
dacă el deţinea casa, tot ce se afla în ea avea să fie al lor. 


68 


- JOHN GRISHAM - 
8 


În aprilie 2006, au petrecut două săptămâni în sudul 
Franţei. Folosind apartamentul ei din Avignon ca bază de 
plecare, au cutreierat sat după sat, piață după piaţă, 
mâncând feluri de mâncare pe care Bruce le văzuse doar 
în fotografii, bând vinuri locale extraordinare care nu se 
găseau în Statele Unite, stând în hoteluri ciudate, 
admirând peisaje, întâlnindu-se cu prieteni de-ai ei și, 
desigur, găsind alte obiecte de mobilier pentru magazin. 
Mereu interesat, Bruce s-a familiarizat cu lumea 
mobilierului și a artefactelor rustice franceze și, curând 
după aceea, a devenit perfect capabil să descopere o 
afacere bună. 

Se aflau la Nisa când au hotărât să se căsătorească, 
chiar acolo, pe loc. 


69 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


CAPITOLUL TREI 
RECRUIA 


1 


La sfârșitul lunii aprilie, într-o zi perfectă de primăvară, 
Mercer Mann traversa campusul Chapel Hill al 
Universităţii North Carolina cu un aer îngrijorat. 
Convenise să se întâlnească cu o necunoscută pentru a lua 
un prânz scurt, dar numai în ideea de a-și găsi o nouă 
slujbă. Cea actuală, de profesor suplinitor de literatură 
pentru studenţii din primul an, urma să se încheie peste 
două săptămâni, asta din cauza reducerilor bugetare 
aplicate de o legislatură de stat dominată de oameni 
înnebuniți după încasarea de taxe și reducerea 
cheltuielilor. Se străduise din răsputeri să obţină un nou 
contract de muncă, dar nu reușise. Curând avea să rămână 
fără un loc de muncă, fiind încă îndatorată, fără locuinţă și 
fără vreo carte de publicat. Avea treizeci și unu de ani, era 
o fire singuratică și... ei bine, viaţa nu mergea chiar 
conform planurilor ei. 

Primul e-mail, unul dintre cele două primite de la acea 
necunoscută, o anume Donna Watson, venise în ziua 
precedentă și fusese formulat în termeni vagi, așa cum 
sunt mai toate e-mailurile. Domnișoara Watson susţinea că 
era consultantă, angajată de o școală privată să găsească o 
profesoară de scriere creativă pentru liceenii din ultimul 
an de studiu. Se afla în zonă și o putea întâlni pentru a bea 
o cafea împreună. Salariul era în jur de șaptezeci și cinci 
de mii de dolari pe an, asta cel mult, dar directorul liceului 


70 


- JOHN GRISHAM - 


iubea literatura și era hotărât să angajeze o profesoară 
care publicase un roman sau două. 

Până în acel moment, i se publicaseră un roman și o 
culegere de povestiri. Salariul era de-a dreptul 
impresionant și mult mai mare decât cel pe care îl avea în 
prezent. Nu i s-au oferit alte amănunte. Mercer a răspuns 
favorabil și a pus câteva întrebări despre școală, respectiv 
cum se numea și unde era situată. 

Al doilea e-mail fusese doar o idee mai vag decât primul, 
dar o anunţa că școala se afla în New England. Iar 
întâlnirea pentru cafea fusese promovată la un „prânz 
scurt”. Mercer era invitată la amiază într-un local numit 
Spanky, aflat în apropierea campusului, pe Franklin 
Street. 

Mercer s-a simţit rușinată să admită că în acea situaţie 
ideea unui prânz consistent era mai ispititoare decât aceea 
de a preda literatura unor liceeni privilegiați, fie ei și în 
ultimul an de studiu. În ciuda salariului mare, slujba aceea 
însemna practic o decădere. Sosise la Chapel Hill în urmă 
cu trei ani, având intenţia de a se dedica profesoratului, 
timp în care să termine romanul la care lucra. După trei 
ani se simţea sfârșită, iar romanul rămăsese în același 
stadiu ca și atunci când venise la Chapel Hill. 

De îndată ce a intrat în restaurant, o femeie bine 
îmbrăcată și foarte bine pusă la punct, în vârstă de 
aproximativ cincizeci de ani, i-a făcut un semn larg, apoi i- 
a întins mâna și s-a prezentat: 

— Sunt Donna Watson. Mă bucur să te cunosc. 

Mercer s-a așezat în faţa ei și i-a mulţumit pentru 
invitaţie. Un chelner le-a adus meniurile la masă. 

Fără să piardă vremea, Donna Watson a spus brusc, de 
parcă tocmai ar fi suferit o transformare: 

— Trebuie să-ţi spun că pretextul întâlnirii noastre a fost 
fals, înţelegi? Nu mă cheamă Donna Watson, ci Elaine 
Shelby. Lucrez pentru o companie cu sediul în Bethesda. 


71 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mercer s-a uitat nedumerită la ea. Şi-a mutat privirea, 
apoi a revenit și, amuzată, a încercat să găsească un 
răspuns potrivit. 

Elaine a continuat: 

— Am minţit. Îmi cer scuze, promit să nu mai mint. Cu 
toate acestea, chiar vreau să luăm masa și voi plăti eu - de 
aceea te rog să mă asculţi până la capăt. 

— Presupun că ai avut un motiv întemeiat ca să mă 
minţi, a spus Mercer cu precauţie. 

— Foarte, iar dacă îmi ierți ofensa asta și mă asculti, 
promit că-ţi voi explica. 

Mercer a ridicat din umeri și a spus: 

— Mi-e foame, așa că te voi asculta până îmi va trece 
foamea, iar dacă în timpul ăsta nu lămurești lucrurile... la 
revedere! 

Elaine i-a aruncat un zâmbet care ar fi făcut pe oricine 
să aibă încredere în ea. Avea ochii întunecaţi și era 
brunetă, probabil provenind de undeva din Estul Mijlociu, 
cu strămoși italieni sau greci, s-a gândit Mercer, deși avea 
accentul cuiva din Vestul Mijlociu, în mod evident 
american. Părul cărunt și scurt era tuns într-un stil atât de 
șic, încât doi bărbaţi se uitaseră deja de două ori la ea. Era 
o femeie frumoasă, îmbrăcată impecabil, care nu își avea 
locul nicidecum în zona colegiului, unde ţinuta era lejeră. 

— Dar nu te-am minţit în privinţa slujbei, a continuat ea. 
De aceea am venit: ca să te conving să accepţi una în 
condiţii mai bune și cu beneficii mai mari decât am 
menţionat în e-mail. 

— Şi ce să fac, mai exact? 

— Să scrii, să-ţi termini romanul. 

— Care dintre ele? 

Chelnerul a revenit, iar ele au comandat salate cu pui la 
grătar și apă minerală. Omul a luat meniurile, iar după o 
pauză, Mercer a spus: 

— Te-ascult. 

— E o poveste lungă. 

— Să-ncepem cu provocarea evidentă - tu. 

72 


- JOHN GRISHAM - 


— Bine. Lucrez la o companie specializată în securitate 
și investigaţii. Una cu vechime, despre care nu ai auzit, 
pentru că noi nu ne facem reclamă și nici nu avem 
website. 

— Așa batem pasul pe loc. 

— Ai răbdare, te rog. Acum șase luni, o bandă de hoţi a 
furat manuscrisele Fitzgerald de la Biblioteca Firestone de 
la Princeton. Doi au fost prinși și încă sunt în închisoare, 
așteptând. Ceilalţi au dispărut. lar manuscrisele nu au fost 
recuperate. 

Mercer a dat din cap, apoi a zis: 

— S-a vorbit mult despre asta. 

— Așa e. Manuscrisele, toate cinci, au fost asigurate de 
clientul nostru, o mare companie care asigură obiecte de 
artă, comori și valori rare. Am îndoieli că ai auzit de ea. 

— Nu mă interesează companiile de asigurări. 

— Eşti norocoasă. În orice caz, am investigat vreme de 
șase luni, colaborând îndeaproape cu FBl-ul și cu unitatea 
de recuperare a obiectelor rare din cadrul său. Se exercită 
presiuni, întrucât clientul nostru va fi silit peste șase luni 
să semneze un cec în valoare de douăzeci și cinci de 
milioane de dolari către Universitatea Princeton. Cei de la 
Princeton nu vor neapărat banii, ci mai curând 
manuscrisele, care, după cum sigur îţi dai seama, sunt 
neprețuite. Am avut câteva piste, dar nimic interesant 
până acum. Din fericire, există prea mulţi amatori în lumea 
tulbure a cărţilor și a manuscriselor furate și credem că 
probabil am prins urma unui anumit negustor de carte. 

Chelnerul a plasat între ele o sticlă înaltă de Pellegrino 
și două pahare cu gheaţă și lămâie. 

După ce acesta a plecat, Elaine a continuat: 

— E vorba de o persoană pe care s-ar putea să o cunoști. 

Mercer a rămas cu privirea aţintită spre Elaine, apoi și-a 
dres puţin glasul și a spus: 

— Asta ar fi un șoc pentru mine. 


73 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Ai legături vechi cu insula Camino. Ti-ai petrecut 
verile acolo pe când erai mică, la bunica ta, în căsuţa ei de 
pe plajă. 

— De unde știi așa ceva? 

— Ai scris despre asta. _ 

Mercer a oftat și a înșfăcat sticla. În timp ce își simțea 
mintea învârtindu-i-se, a umplut ambele pahare. 

— Lasă-mă să ghicesc. Ai citit tot ce am scris. 

— Nu, doar ceea ce ai publicat. Face parte din 
pregătirile noastre și a fost o treabă plăcută. 

— Mulţumesc. Îmi pare rău că nu a fost mai mult. 

— Ești tânără și talentată și abia la început de drum. 

— Atunci, să auzim. Să vedem dacă ţi-ai făcut tema 
corect. 

— Cu drag. Primul tău roman, Ploaie de octombrie, a 
fost publicat de Newcombe Press în 2008, când aveai doar 
douăzeci și patru de ani. Vânzările au fost respectabile - 
opt mii de exemplare cartonate, de două ori mai multe în 
format ieftin, câteva e-books. Nu tocmai un bestseller, dar 
criticilor le-a plăcut. 

— Sărutul mortii. 

— A fost nominalizat pentru Naţional Book Award și a 
ajuns finalist la premiul PEN? Faulkner. 

— Şi n-a câștigat nici unul, nici altul. 

— Nu, dar puţine romane de debut se bucură de atât de 
mult respect, mai ales dacă sunt scrise de un autor atât de 
tânăr. Times l-a situat între primele zece romane ale 
anului. Ai continuat cu o culegere de povestiri, Muzica 
valurilor, pe care criticii au lăudat-o, dar, după cum știi, 
povestirile nu se prea vând bine. 

— Da, știu. 

— După aceea, ai schimbat agenţii și editorii și, în fine, 
lumea așteaptă următorul tău roman. Între timp, ai 
publicat trei povestiri în reviste literare, inclusiv una 


> Asociaţie a scriitorilor americani, afiliată la PPEN International, 
fondată in Anglia in 1921 (n.tr.) 
74 


- JOHN GRISHAM - 


despre paza ouălor de ţestoasă pe plajă, împreună cu 
bunica ta, Tessa. 

— Deci știi și despre Tessa? 

— Ascultă, Mercer, știm tot ce e de știut, iar sursele 
noastre sunt de domeniu public. Da, am făcut multe 
cercetări, dar nu am pătruns în viaţa ta personală dincolo 
de ceea ce poate afla oricine. După cum arată internetul în 
prezent, nu prea mai poţi să te bucuri de intimitate 
absolută. 

Chelnerul le-a adus salatele, iar Mercer a ridicat cuțitul 
și furculiţa. A luat câteva îmbucături, în timp ce Elaine a 
băut apă și a urmărit-o. În cele din urmă, Mercer a 
întrebat: 

— Nu mănânci? 

— Ba da. 

— Şi ce știi despre Tessa? 

— E bunica din partea mamei. Ea și soţul ei au construit 
casa de pe plaja de pe insula Camino în 1980. Erau din 
Memphis, unde te-ai născut. Ţi-ai petrecut vacanţele acolo. 
Bunicul tău a murit în 1985, iar Tessa a plecat din 
Memphis și s-a stabilit pe plajă. Când erai mică, iar apoi 
adolescentă, îţi petreceai verile cu ea. Precizez, chiar tu ai 
scris despre asta. 

— Adevărat. 

— Tessa a murit într-un accident nautic în 2005. 
Cadavrul ei a fost descoperit pe plajă, la două zile după 
furtună. Însoţitorul ei și ambarcaţiunea nu s-au mai găsit. 
Povestea a apărut în ziare, în primul rând în Times-Union 
din Jacksonville. Potrivit evidenţelor publice, Tessa a lăsat 
prin testament totul, inclusiv casa, celor trei copii ai ei, 
unul dintre ei fiind mama ta. A rămas în familie. 

— Adevărat. Deţin jumătate dintr-o treime și, de la 
moartea ei, nu am mai văzut casa. Aș vrea să-mi vând 
partea, dar familia nu este de acord. 

— E folosită acum? 

— Da. Mătușa mea își petrece iernile acolo. 

— E vorba de Jane, da? 

75 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Da. Şi sora mea își petrece vacanţele de vară acolo. 
Sunt curioasă... ce știi despre sora mea? 

— Connie locuiește în Nashville împreună cu soţul ei și 
cu cele două fete adolescente. Are patruzeci de ani și 
lucrează la firma familiei. Soţul ei are un lanţ de magazine 
de iaurt congelat și îi merge foarte bine. Connie a absolvit 
secţia de filosofie de la SMU. Evident, acolo l-a cunoscut 
pe soţul ei. 

— Şi tatăl meu? 

— Herbert Mann a deţinut cândva cea mai mare 
concesiune Ford din Memphis. Se pare că au ieșit ceva 
bani, suficienţi pentru studiile private ale lui Connie la 
SMU și pentru o viaţă fără datorii. Afacerea s-a mutat spre 
sud din anumite motive, iar Herbert a pierdut-o. In ultimii 
zece ani, a lucrat cu normă redusă ca descoperitor de 
talente pentru echipa de baseball Baltimore Orioles. Acum 
locuiește în Texas. 

Mercer și-a lăsat cuțitul și furculita pe masă și a inspirat 
adânc. 

— Îmi pare rău, dar sunt șocată. Mi-e imposibil să nu mă 
simt ca și cum aș fi urmărită. Ce vrei de la mine? 

— Te rog, Mercer, informaţiile noastre au fost adunate 
prin metode demodate folosite de detectivi. Nu am văzut 
nimic ce nu trebuia să vedem. 

— Dar e înspăimântător, nu crezi? Spioni profesioniști 
care mi-au scotocit trecutul... Ce știi despre prezent? Ce 
anume știi despre situaţia mea profesională de acum? 

— Funcţia ta se desfiinţează. 

— Deci am nevoie de o slujbă? 

— Așa presupun. 

— Asta nu e o informaţie publică. De unde știi cine e 
angajat sau concediat la Universitatea North Carolina? 

— Avem sursele noastre. 

Mercer s-a încruntat și a împins farfuria cu salată câţiva 
centimetri în faţă, ca și cum ar fi terminat de mâncat. Şi-a 
încrucișat mâinile la piept și s-a uitat urât la doamna 
Shelby. 

76 


- JOHN GRISHAM - 


— Mi-e imposibil să nu mă simt... cum să mă exprim... 
violată. 

— Te rog, Mercer, ascultă-mă până la capăt. E important 
să deținem cât mai multe informaţii. 

— Pentru ce? 

— Pentru slujba pe care ţi-o propunem. Dacă spui nu, 
plecăm pur și simplu și aruncăm dosarul tău. Nu vom 
divulga niciuna dintre informaţiile pe care le deținem. 

— Şi care e slujba? 

Elaine a luat o îmbucătură mică și a mestecat-o 
îndelung. După ce a băut o gură de apă, a spus: 

— Revenim la manuscrisele Fitzgerald. Credem că sunt 
ascunse pe insula Camino. 

— Şi cine le-ar putea ţine ascunse acolo? 

— Trebuie să mă asigur că ceea ce discutăm de aici 
înainte este extrem de confidenţial. Sunt multe în joc, iar o 
vorbă scăpată ar putea provoca daune ireparabile, nu doar 
clientului nostru sau Universităţii Princeton, ci și 
manuscriselor în sine. 

— Şi cui naiba i-aș putea spune despre asta? 

— Te rog, dă-mi cuvântul tău că nu vei sufla o vorbă. 

— Confidenţialitatea presupune încredere. De ce 
Dumnezeu aș avea încredere în tine? În momentul de față 
mi se pare că tu și compania ta prezentaţi foarte multe 
dubii. 

— Am înţeles. Dar te rog să asculţi și restul poveștii. 

— De acord, te ascult, dar mi-a pierit foamea. Ai face 
bine să vorbești repede. 

— Ai dreptate. Ai fost la magazinul de carte din centrul 
orașului Santa Rosa, Bay Books. E deţinut de un bărbat pe 
nume Bruce Cable. 

Mercer a ridicat din umeri și a spus: 

— Cred că da. Am mers acolo de câteva ori cu Tessa pe 
când eram mică. Repet, n-am mai ajuns pe insulă de la 
moartea ei, iar asta s-a întâmplat acum unsprezece ani. 

— E un magazin care se bucură de succes, unul dintre 
cele mai bune magazine independente din țară. Cable e 

77 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


foarte cunoscut în domeniu și s-a dovedit foarte 
descurcăreţ. Are multe legături și primește o mulţime de 
autori în turnee de promovare a cărţilor lor. 

— Trebuia să ajung acolo cu Ploaie de octombrie, dar 
asta e o altă poveste. 

— Așa, în fine... Cable este un colecţionar foarte activ de 
prime ediții moderne. Se tocmește mult și bănuim că face 
bani frumoși cu partea asta de afaceri. De asemenea, se 
știe că se ocupă de cărţi furate, fiind unul dintre puținii 
oameni din acest domeniu de afaceri care face asta. In 
urmă cu două luni, i-am prins urma după ce am primit un 
pont de la o sursă apropiată unui alt colecţionar. Noi 
credem că domnul Cable deţine manuscrisele Fitzgerald, 
cumpărate cu bani peșin de la un mijlocitor disperat să 
scape de ele. 

— Mi-a pierit cu totul foamea. Și 

— Nu putem ajunge în apropierea acestui individ. În 
ultima lună, am trimis oameni în magazin ca să 
urmărească și să spioneze, făcând fotografii și filmând în 
secret, dar ne-am izbit de un zid. Are o sală spațioasă și 
elegantă la parter, unde păstrează mai multe rafturi cu 
cărţi rare, în principal cele ale unor autori americani ai 
secolului XX, pe care le arată bucuros celor care sunt 
cumpărători serioși. Am încercat chiar să îi vindem o carte 
rară, un exemplar semnat și dedicat unei persoane al 
primului roman al lui Faulkner, Solda soldatul. Cable a 
știut imediat că există doar câteva exemplare în lume: trei 
într-o bibliotecă a unui colegiu din Missouri, unul deţinut 
de un critic Faulkner și altul deţinut de descendenţii 
autorului. Preţul de piaţă se situa undeva la patruzeci de 
mii de dolari și noi i l-am oferit lui Cable la douăzeci și 
cinci de mii. La început s-a arătat interesat, însă apoi a 
început să pună o sumedenie de întrebări cu privire la 
proveniența cărţii. Intrebări foarte bine gândite. In cele 
din urmă, după ce l-au trecut toate nădușelile, a spus nu. 
După aceea s-a arătat deosebit de precaut, iar asta ne-a 
făcut să fim și mai suspicioși. Nu prea am reușit să 

78 


- JOHN GRISHAM - 


pătrundem în lumea lui, de aceea avem nevoie de cineva 
care să facă asta. 

— Eu? 

— Da, tu. După cum știi, scriitorii își iau câte o vacanţă 
lungă și pleacă pentru a-și face treaba. Ai acoperirea 
perfectă. Practic, ai crescut pe insulă. Încă deţii o parte 
din acea casă. Te bucuri de reputaţie ca autoare. Povestea 
ta e perfect plauzibilă. Te întorci la casa de pe plajă și stai 
șase luni ca să termini cartea pe care o așteaptă toti. 

— Dacă mă gândesc bine, vor fi doar trei oameni care o 
așteaptă. 

— Îţi plătim o sută de mii de dolari pentru cele șase luni. 

Preţ de o clipă, Mercer a rămas fără grai. A clătinat din 
cap, și-a împins farfuria cu salată mai departe de ea și a 
luat o înghiţitură de apă. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt spion. 

— Dar noi nu-ţi cerem să spionezi, ci doar să observi. 
Faci ceva cât se poate de firesc și credibil. Cable ţine la 
scriitori. Îi tratează cu vin, ia cina cu ei și îi sprijină. Mulţi 
dintre autorii aflaţi în turneu sunt cazaţi în casa lui, care 
este spectaculoasă, apropo. Lui și soţiei le place să 
organizeze cine bogate pentru prieteni și scriitori. 

— Iar eu va trebui să pătrund în viaţa lui, să-i câștig 
încrederea și să-l întreb unde ţine ascunse manuscrisele 
Fitzgerald, nu? 

Elaine a zâmbit și a ignorat remarca. 

— Suntem foarte presati, înţelegi? Nu am habar ce ai 
putea afla, dar în acest moment orice amănunt ne-ar putea 
fi de ajutor. Există toate probabilitățile ca Bruce Cable și 
soţia lui să te caute, poate chiar să se împrietenească cu 
tine. Treptat, ţi-ai putea croi drum în cercul lor intim. Pe 
de altă parte, el bea mult. Poate îi va scăpa vreo vorbă; 
poate vreunul dintre prietenii lui va aduce vorba de 
camera de valori din subsolul magazinului. 

— Cameră de valori? 

— E doar un zvon, atâta tot. Dar nu ne așteptăm să apari 
acolo și să întrebi exact despre asta. 

79 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— De unde știți că bea prea mult? 

— Pe acolo trec o sumedenie de scriitori și, evident, ei 
sunt niște bârfitori oribili. Iar știrea se răspândește. După 
cum bine știi, lumea cărților este foarte mică. 

Mercer a ridicat ambele mâini, și-a arătat palmele, apoi 
împins scaunul în spate. 

— Îmi pare rău. S-ar putea să am păcate, dar nu sunt o 
persoană care să înșele pe cineva. Nu mă pricep să mint și 
mi-ar fi imposibil să mimez așa ceva. N-aţi nimerit 
persoana potrivită. 

— Te rog. 

Deja pregătită să plece, Mercer s-a ridicat și a spus: 

— Mulţumesc pentru prânz. 

— Mercer, te rog... 

Însă ea a plecat. 


2 


Într-un anumit moment din timpul acelui prânz scurt 
soarele a dispărut, iar vântul s-a întețit. Urma să înceapă o 
ploaie scurtă de primăvară, iar Mercer, întotdeauna fără 
umbrelă, s-a îndreptat spre casă cât de repede a putut. 
Locuia la vreo opt sute de metri depărtare, în partea 
istorică a Chapel Hill, aproape de campus, într-o casă mică 
de închiriat, aflată pe o alee umbrită și nepavată din 
spatele unei case vechi și frumoase. Gazda ei, proprietara 
casei vechi, le închiria camere doar studenţilor din ultimul 
an și profesorilor fără contract permanent, care aproape 
că mureau de foame. 

Ca prin minune, a ajuns pe veranda casei exact când 
primele picături de ploaie au început să cadă pe acoperișul 
din tablă zincată. Fără să vrea, s-a uitat în jur, ca să se 
asigure că nu o urmărise nimeni. Cine erau oamenii aceia? 
Fă totul uitat, și-a spus ea apoi. Ajunsă înăuntru, și-a 
azvârlit pantofii, a făcut un ceai și a rămas îndelung pe 
canapea, respirând adânc și ascultând muzica ploii, în 


80 


- JOHN GRISHAM - 


timp ce derula în minte discuţia pe care o purtase la masa 
de prânz. 

Șocul iniţial legat de senzaţia că era urmărită a început 
să se estompeze. Elaine avea dreptate - nimic nu mai 
putea rămâne intim acum, când existau internet, medii de 
socializare și hackeri peste tot și când se vorbea la 
nesfârșit despre transparenţă. Mercer s-a văzut silită să 
admită că planul era foarte inteligent. Era recruta 
perfectă: o scriitoare cu un trecut cunoscut pe insulă, 
deţinând o parte din casa de pe plajă, având un roman 
neterminat la care, conform contractului, depășise 
termenul de predare, și fiind un suflet singuratic în 
căutare de noi prieteni. Bruce Cable nu ar putea bănui 
nicio clipă că ea ar fi plasată acolo. 

Apoi și l-a amintit bine. Un bărbat atrăgător, purtând un 
costum elegant și papion, fără șosete, cu părul lung și 
ondulat și permanent bronzat de soarele Floridei. Parcă îl 
vedea stând aproape de ușa din faţă, întotdeauna cu o 
carte în mână, sorbind dintr-o cafea și urmărind totul în 
timp ce citea. Din anumite motive, Tessa nu îl agrea, așa 
că mergea rareori la magazinul lui. Şi nici nu cumpăra 
cărţi. De ce le-ai fi cumpărat când le puteai citi gratis 
împrumutându-le de la bibliotecă? 

Semnături de carte și turnee de lansare. Mercer și-ar fi 
dorit să aibă un roman de promovat. 

In 20086, când îi fusese publicat romanul Ploaie de 
octombrie, Newcombe Press nu avusese bani pentru 
publicitate și călătorii. Trei ani mai târziu, editura dăduse 
faliment. Dar după o recenzie laudativă din ziarul Times, 
câteva magazine de carte telefonaseră pentru a întreba 
dacă ea putea veni în turneu. Se organizase unul în pripă, 
iar cea de-a noua escală a lui Mercer trebuia să fie la Bay 
Books. Însă turneul eșuase aproape imediat când, la prima 
sesiune de semnături, în Washington D.C., apăruseră doar 
unsprezece oameni și doar cinci îi cumpăraseră cartea. lar 
acela fusese cel mai numeros grup! La cea de-a doua 
sesiune, la Philadelphia, apăruseră doar patru amatori, iar 

81 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mercer își petrecuse ultima oră stând de vorbă cu 
vânzătoarele. Cea de-a treia și ultima sesiune de semnături 
fusese la un mare magazin din Hartford. Intr-un bar de pe 
cealaltă parte a străzii, băuse două pahare de Martini în 
timp ce urmărise și așteptase să vadă oamenii apărând la 
magazinul de carte. Nu se întâmplase asta. În cele din 
urmă  traversase strada, intrase în magazin și se 
demoralizase complet când văzuse că o aștepta doar un 
angajat. Nu apăruse niciun amator. Zero. 

Umilinţa era deplină. N-avea să se mai expună senzaţiei 
stânjenitoare de a sta singură la o masă, cu un teanc de 
cărți frumoase în faţă, încercând să evite contactul vizual 
cu clienţii care nu se apropiau prea mult de ea. Cunoștea 
și alţi scriitori, nu mulţi, și auzise poveștile lor de groază. 
La intrarea în diverse magazine de carte, fuseseră 
întâmpinați de chipurile prietenoase ale personalului și ale 
voluntarilor și se întrebaseră câţi dintre aceștia ar fi putut 
deveni clienți și cumpărători de carte; îi urmăriseră 
privind în jur agitaţi în căutare de posibili amatori, apoi 
retrăgându-se când devenea evident că iubitul autor era 
pe cale de a o da în bară. Și încă rău de tot. 

În orice caz, își anulase restul turneului. Oricum nu era 
prea entuziasmată de ideea de a se întoarce pe insula 
Camino. Avea multe amintiri minunate legate de locul 
acela, dar ele aveau să fie mereu umbrite de oroarea și 
tragedia morții bunicii ei. 

Treptat, ploaia i-a indus o stare de somnolenţă și a 
adormit. 


3 


A trezit-o apoi un zgomot de pași. La ora 3:00, ca un 
mecanism de ceas, poștașul a pășit greu pe veranda 
scârţâitoare a casei și i-a lăsat corespondenţa în cutia mică 
de la ușă. Mercer a așteptat până când omul a plecat, apoi 
a luat ce i se adusese, întotdeauna o adunătură tristă de 
nimicuri și facturi. A aruncat fleacurile pe măsuţa de cafea 


82 


- JOHN GRISHAM - 


și a deschis plicul de la UNC. Era trimis de catedra de 
engleză și, în pofida formulării stufoase și plăcute, era 
informată oficial că postul ei se desfiinţa. Fusese „o 
persoană preţuită” de membrii catedrei, „o profesoară 
înzestrată” care fusese „admirată de colegi” și „adorată de 
studenţi” și așa mai departe. „Toţi membrii catedrei” ar fi 
vrut ca ea să rămână, socotind-o un „câștig deosebit”, dar 
pur și simplu nu mai existau bani în buget. I se 
transmiteau cele mai bune urări și i se lăsa ușa deschisă 
cu speranţa firavă a unui „nou post”, în cazul în care 
bugetul pe anul următor „va reveni la niveluri normale de 
finanţare”. 

Cea mai mare parte a scrisorii exprima adevărul. Şeful 
de catedră îi fusese aliat și câteodată mentor, iar ea 
reușise să supravieţuiască pe terenul minat al mediului 
academic ţinându-și gura și evitând pe cât posibil 
titularizarea. 

Dar ea era scriitoare, nu profesoară, și sosise momentul 
să meargă mai departe. Nu prea știa încotro să pornească, 
dar după trei ani în sala de curs, tânjea după libertatea de 
a înfrunta fiecare zi fără să aibă nimic altceva de făcut 
decât să scrie romane și povestiri. 

Al doilea plic conţinea situaţia bancară. Prezenta un sold 
care reflecta stilul ei auster de viaţă și eforturile zilnice de 
a-și reduce cheltuielile. Asta îi permitea să achite datoriile 
lunare și să evite dobânzile cămătărești pe care banca abia 
aștepta să le aplice la reporturi. Salariul ei abia dacă 
acoperea acele sume, la care se adăugau chiria, 
asigurarea maşinii, reparaţiile acesteia și polita de 
asigurare de sănătate foarte minimală, la care ar fi vrut să 
renunţe în fiecare lună, când scria cecul. Ar fi avut o 
situație financiară stabilă și și-ar fi permis să își 
îmbogăţească puţin garderoba și probabil să se și distreze 
oarecum dacă nu ar fi fost vorba de ceea ce conținea cel 
de-al treilea plic. i 

Era de la Corporaţia Naţională de Imprumuturi pentru 
Studenti, o instituție nenorocită care o hăituise în ultimii 

83 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


opt ani. Tatăl ei reușise să acopere cheltuielile cu educaţia 
ei la o facultate privată din Sewanee doar vreme de un an, 
dar falimentul lui neașteptat și depresia de după o lăsaseră 
fără niciun sprijin. Mercer reușise să parcurgă ultimii ani 
de facultate doar prin împrumuturi studențești, burse, 
diverse slujbe și cu ajutorul modestei moșteniri din averea 
bunicii Tessa. Folosise avansurile mici pentru Ploaie de 
octombrie și Muzica valurilor pentru a achita dobânda la 
împrumuturi, dar abia dacă reușise să achite o parte 
neînsemnată din suma creditului. 

Intre slujbe îşi  refinanţase și  restructurase 
împrumuturile și, cu fiecare nou plan de plăţi, soldurile 
înspăimântătoare creșteau, chiar și în situaţia în care avea 
două sau trei slujbe pentru a rămâne pe linia de plutire. 
Adevărul pe care nu îl spusese nimănui era însă că i se 
părea imposibil să se exprime creator în timp ce se simțea 
cocoșată de un munte de datorii. In fiecare dimineaţă, 
când încerca să scrie, pagina albă din faţa ei nu îi oferea 
promisiunea unui capitol nou dintr-un roman reușit, ci 
doar un efort pierit de a realiza ceva care să îi poată 
mulțumi pe creditori. 

Chiar vorbise cu un prieten avocat despre ideea de a 
declara faliment, dar aflase că băncile și companiile care 
le acordau împrumuturi studenților  convinseseră 
Congresul că unor asemenea datorii trebuia să li se ofere o 
protecție specială, fără să fie scutite de achitare. Şi-a 
amintit spusele lui: „La naiba, până și cartoforii pot scăpa 
declarând faliment”. 

Cei care o urmăriseră știau despre datoriile ei din 
studenţie? La o adică, era vorba de ceva privat, nu? Dar 
ceva îi spunea că asemenea profesioniști puteau săpa 
îndeajuns de adânc pentru a afla aproape orice. Citise 
povestiri de groază despre evidențe medicale foarte 
secrete care fuseseră transmise cui nu trebuia. lar 
companiile de credit erau recunoscute pentru faptul că 
vindeau informaţii despre clienţii lor. Oare exista ceva cu 
adevărat îngropat și în siguranță? 

84 


- JOHN GRISHAM - 


A aruncat la coș plicurile cu reclame, a pus deoparte 
scrisoarea de adio de la UNC și a așezat cele două facturi 
pe un raft de lângă aparatul de prăjit pâine. Și-a mai făcut 
o cană de ceai și, pe când se pregătea să își bage nasul 
într-un roman, i-a sunat telefonul mobil. 

Revenise Elaine. 


4 


— Ascultă, a început ea, îmi pare foarte rău în legătură 
cu prânzul. Nu am vrut să te prind într-o ambuscadă, dar 
nu exista altă cale de a începe discuţia. Ce puteam face? 
Să te opresc în campus și să-ţi spun totul acolo? 

Mercer a închis ochii și s-a rezemat de un blat din 
bucătărie. 

— Nu-i nimic. Numai că totul a venit pe neașteptate, 
înţelegi? 

— Știu, știu, și-mi pare tare rău. Ascultă, Mercer, rămân 
în oraș până mâine-dimineaţă, când mă întorc la 
Washington. Aș dori să încheiem discuţia la cină. 

— Nu, mulțumesc. N-aţi nimerit persoana potrivită 
pentru asta. 

— Mercer, ești persoana perfectă și, sincer, nu putem 
găsi pe altcineva. Te rog să-mi oferi prilejul de a-ţi explica 
în amănunt. N-ai auzit totul și, după cum ţi-am spus, ne 
aflăm într-o situaţie foarte delicată. Încercăm să salvăm 
manuscrisele înainte de a fi deteriorate ori, mai grav, de a 
fi vândute la bucată unor colecționari străini, pentru că 
astfel vor fi pierdute pe vecie. Te rog, mai dă-mi o șansă. 

Mercer nu putea nega, cel puţin faţă de sine, că banii 
reprezentau ceva. O chestiune foarte importantă. După ce 
a oscilat o secundă, a întrebat: 

— Şi care e restul poveștii? 

— Va dura ceva timp. Am o mașină cu șofer și pot veni 
să te iau la ora 7:00. Nu cunosc orașul și am auzit că cel 
mai bun restaurant de aici ar fi unul numit The Lantern. Ai 
fost vreodată acolo? 


85 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mercer știa locul, dar nu-și putea permite să meargă 
acolo. 

— Ştii și unde locuiesc? a întrebat ea, simțindu-se 
imediat jenată de inocenţa de care dădea dovadă. 

— Da, sigur. Ne vedem la 7:00. 


5 


Mașina era un sedan negru, care arăta dubios în acea 
parte a orașului. A întâmpinat-o pe alee, apoi a urcat 
repede pe bancheta din spate, alături de Elaine. După ce 
mașina a pornit, Mercer s-a aplecat și a privit în jur, dar 
nu a văzut pe nimeni uitându-se. Şi de ce i-ar fi păsat? 
Perioada de închiriere expira peste trei săptămâni și avea 
să plece de acolo pentru totdeauna. Planul ei de salvare 
era o ședere temporară în apartamentul din garaj al unei 
vechi prietene din Charleston. 

Îmbrăcată acum în blugi, cu o jachetă bleumarin și cu 
pantofi scumpi, Elaine a copleșit-o cu un zâmbet și a spus: 

— Unul dintre colegii mei a urmat facultatea aici și doar 
despre asta vorbește, mai ales în timpul campionatului de 
baschet. 

— Sunt de-a dreptul turbaţi după baschet, dar pe mine 
nu mă atrage, nu-i școala mea. 

Erau pe Franklin Street, deplasându-se încet prin 
cartierul istoric și trecând prin dreptul unor case 
atrăgătoare, cu peluze bine întreţinute. Apoi au pătruns în 
sectorul grecesc, unde casele fuseseră transformate în 
asociaţii de femei și în cluburi studențești. Ploaia încetase, 
iar verandele și curțile gemeau de studenţi care beau bere 
și ascultau muzică. 

— A fost destul de bine, a spus Mercer cu o nuanţă de 
nostalgie în glas. Dar nu-s făcută pentru viața academică. 
Cu cât predam mai mult, cu atât mai mult voiam să scriu. 

— Ai afirmat într-un interviu dat ziarului campusului că 
speri să termini romanul cât timp rămâi la Chapel Hill. Ai 
făcut ceva progrese? 


86 


- JOHN GRISHAM - 


— Cum de-aţi aflat și asta? S-a întâmplat acum trei ani, 
la sosirea mea aici. 

Elaine a zâmbit și s-a uitat pe geam. 

— Nu ne-au scăpat multe lucruri. 

Era calmă și destinsă și vorbea cu un glas care radia 
încredere. Ea și misterioasa ei companie deţineau toate 
cărţile mari. Mercer s-a întrebat cât de multe asemenea 
misiuni organizase și condusese Elaine în cariera ei. Se 
confruntase cu siguranţă cu adversari mult mai complicaţi 
și mai primejdioși decât un negustor de cărţi dintr-un 
orășel. 

The Lantern se afla pe Franklin Street, la câteva 
intersecţii mai departe de zona de activitate a studenţilor. 
Şoferul le-a lăsat la ușa din faţă, iar ele au intrat. Eleganta 
sală principală era aproape pustie. Masa lor se afla lângă 
fereastră, având trotuarul și strada la câţiva metri 
distanţă. În ultimii trei ani, Mercer citise în ziarele locale 
multe prezentări elogioase despre localul acela. Premiile 
veneau unul după altul. Mercer consultase meniul online și 
era din nou ruptă de foame. O chelneriţă le-a întâmpinat 
călduros și le-a turnat apă plată dintr-o carafă. 

— Ceva de băut? a întrebat ea. 

Elaine a invitat-o pe Mercer să aleagă prima, iar ea a 
spus repede: 

— Am nevoie de un Martini. Cu gin. 

— Eu o să iau un Manhattan, a spus Elaine. 

— Presupun că faci multe deplasări, a zis Mercer după 
plecarea chelneriţei. 

— Da, chiar prea multe, așa cred. Am doi copii la 
colegiu. Soţul meu lucrează la Ministerul Energiei și 
călătorește cu avionul cinci zile pe săptămână. M-am 
săturat să stau într-o casă pustie. 

— Şi cu asta te ocupi? Descoperi bunuri furate? 

— Da, facem multe lucruri, dar asta e ocupaţia mea de 
bază. Am studiat artele toată viaţa și, într-un fel, am 
nimerit în acest domeniu din întâmplare. Cele mai multe 
cazuri ale noastre sunt legate de picturi furate și 

87 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


falsificate. În prezent se înregistrează multe furturi de 
cărţi, manuscrise și hărţi vechi. Însă nu am avut nimic care 
să semene cu cazul Fitzgerald. Depunem toate eforturile 
să-l rezolvăm - din motive evidente. 

— Am de pus o sumedenie de întrebări. 

Elaine a ridicat din umeri și a spus: 

— Am tot timpul din lume la dispoziţie. 

— Și nu vor fi într-o ordine anume. Într-o asemenea 
situaţie, de ce nu preia FBl-ul iniţiativa? 

— FBl-ul a făcut asta. Unitatea de Recuperare a 
Valorilor Rare este extraordinară și lucrează intens. FBl-ul 
a fost pe punctul să rezolve cazul în primele douăzeci și 
patru de ore. Unul dintre hoţi, un anume Steengarden, a 
lăsat o picătură de sânge la locul faptei, undeva în afara 
camerei de valori. FBl-ul l-a prins și pe el, și pe un 
partener al lui, un anume Mark Driscoll, și i-a închis. Noi 
presupunem că ceilalți hoţi s-au speriat și au dispărut 
împreună cu manuscrisele. Cu toată sinceritatea, noi 
credem că FBl-ul a acţionat prea rapid. Dacă i-ar fi ţinut 
pe cei doi sub o supraveghere intensă, ei i-ar fi condus 
până la restul bandei. Lucrul ăsta pare mai plauzibil acum, 
când privim lucrurile în perspectivă inversă. 

— FBl-ul știe ceva despre eforturile voastre de a mă 
recruta? 

— Nu. 

— Cei de la FBI îl bănuiesc pe Bruce Cable? 

— Nu, cel puţin așa cred eu. 

— Așadar, există investigaţii paralele. A voastră și a lor. 

— În măsura în care nu împărtășim toate informaţiile, 
da, mergem pe căi diferite. 

— Dar de ce? 

Când le-au sosit băuturile, chelnerița le-a întrebat dacă 
aveau întrebări. Cum niciuna dintre ele nu atinsese 
meniul, i-au făcut un semn discret din care reieșea că nu 
mai aveau nevoie deocamdată de serviciile ei. 
Restaurantul se popula cu repeziciune, iar Mercer a 
aruncat o privire în jur. Nu recunoștea nimeni. 

88 


- JOHN GRISHAM - 


Elaine a luat o sorbitură, și-a așezat paharul pe masă și 
s-a gândit ce să răspundă. 

— Dacă bănuim că un hoţ deţine o pictură, o carte sau o 
hartă furată, avem modalităţi de a verifica asta. Folosim 
cea mai performantă tehnologie, cele mai avansate 
dispozitive și cei mai inteligenţi oameni. Unii dintre 
tehnicienii noștri sunt foști agenţi de informaţii. Dacă 
verificăm existenţa unui obiect furat, înștiințăm FBl-ul ori 
intervenim noi. Depinde de situaţie - și pot spune că nu 
există nici pe departe două cazuri asemănătoare. 

— Interveniţi? 

— Da. Mercer, nu uita, vorbim despre un hoţ care 
ascunde ceva de valoare, ceva ce clientul nostru a asigurat 
pentru o sumă colosală. Nu îi aparține, iar el dorește 
întotdeauna să vândă acel obiect pe bani mulţi. Asta face 
ca situaţia să fie foarte încordată. Timpul trece, însă noi 
trebuie să dăm dovadă de o răbdare deosebită. A luat apoi 
încă o înghiţitură din pahar. Își alegea cu atenţie cuvintele. 
Poliţia și FBl-ul trebuie să-și facă griji în legătură cu cauza 
probabilă și să ceară mandate. Noi nu suntem constrânși 
de asemenea formalități constituționale. 

— Şi-atunci, spargeţi și pătrundeţi? 

— Nu spargem niciodată ușile, dar câteodată intrăm - 
dar doar în scop de verificare și recuperare. Există foarte 
puţine clădiri în care să nu putem pătrunde discret, iar 
când e vorba de ascunderea prăzilor, majoritatea hoţilor 
nu sunt chiar atât de isteţi pe cât se consideră. 

— Interceptaţi telefoane și pătrundeţi în computere? 

— Mda, să spunem că ascultăm câteodată. 

— Așadar, încălcaţi legea? 

— Noi numim aceste acţiuni „operaţiuni în zona gri”. 
Ascultăm, pătrundem, verificăm și, în cele mai multe 
cazuri, informăm FBl-ul. Ei își fac treaba cu mandat în 
regulă, iar obiectul de artă este înapoiat proprietarului. 
Hoţul merge la pușcărie, iar FBl-ul își arogă toate 
meritele. Toată lumea e fericită, cu excepţia hoțului, 
probabil, dar pe noi nu ne îngrijorează sentimentele lui. 

89 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


După a treia înghiţitură, când ginul și-a făcut efectul, 
Mercer a început să se destindă. 

— Păi, dacă sunteţi atât de buni, de ce nu vă furișaţi în 
camera de valori a lui Cable ca să verificaţi? 

— Cable nu e hoţ și pare mai inteligent decât un suspect 
obișnuit. Este foarte precaut, iar asta ne face și mai 
bănuitori. O mișcare greșită ici sau colo și manuscrisele ar 
putea dispărea din nou. 

— Dar dacă ascultați telefoanele și pătrundeţi în 
computere și îi urmăriți mișcările, de ce nu-l puteţi prinde? 

— N-am spus că facem așa ceva. S-ar putea - și asta 
chiar curând -, dar în prezent avem nevoie de mai multe 
informaţii. 

— A fost acuzat vreodată cineva din compania voastră 
de ceva ilegal? 

— Nu, nici pe departe. Ti-am spus, acţionăm în zona gri, 
iar când infracţiunea este dovedită, cine se mai 
sinchisește? 

— Poate hoţul. Nu sunt avocat, dar hoţul n-ar putea 
reclama o percheziţie ilegală? 

— Poate că trebuia să te faci avocat. 

— Nici nu-mi închipui ceva mai rău. 

— Răspunsul este nu. Hoţul și avocatul lui nu au niciun 
indiciu privind amestecul nostru. Nu au auzit de noi, iar 
noi nu lăsăm amprente. 

A urmat o pauză lungă, în care amândouă s-au 
concentrat asupra paharelor cu cocktail, aruncând câte o 
privire la meniu. Chelneriţa s-a foit pe lângă ele, dar 
Elaine a anunţat-o politicos că nu se grăbeau. In cele din 
urmă, Mercer a spart tăcerea: 

— Mi se pare că-mi cereţi să fac o treabă care ar putea 
presupune să pătrund într-una dintre acele zone gri, ceea 
ce e un eufemism pentru încălcarea legii. 

Bine măcar că se gândea la asta, a socotit Elaine. După 
încheierea intempestivă a prânzului, era convinsă că 
Mercer devenise istorie. Acum, provocarea cea mare era 
să încheie o înţelegere. 

90 


- JOHN GRISHAM - 


— Nicidecum, a liniștit-o Elaine. Ce lege ai putea 
încălca? 

— Poate-mi spui tu. Înseamnă că aveţi și alţi oameni 
acolo. Sunt convinsă că nu vor pleca. Sunt sigură că mă 
vor urmări la fel de atent pe cât îl urmăresc pe Cable. Prin 
urmare, e un fel de echipă, un efort concertat, doar că eu 
nu voi avea habar ce fac colegii mei invizibili. 

— Nu-ţi face griji din cauza lor. Sunt profesioniști de cel 
mai înalt nivel, care nu au fost prinși niciodată. Ascultă, 
Mercer, ai cuvântul meu. Ceea ce îţi cerem să faci nu este 
nici pe departe ilegal. Iţi promit asta. 

— Noi două nu suntem îndeajuns de apropiate ca să ne 
facem promisiuni una alteia. Nu te cunosc. Mercer a golit 
paharul cu Martini, apoi a adăugat: Am nevoie de încă 
unul. 

Alcoolul era întotdeauna important în astfel de discuţii, 
așa că Elaine și l-a golit pe al ei și i-a făcut semn 
chelneriței. După ce a sosit al doilea rând de băuturi, au 
comandat porc în stil vietnamez și rulouri cu crab. 

— Povestește-mi despre Noelle Bonnet, a spus apoi 
Mercer, ceea ce a mai destins un pic atmosfera. Sunt 
convinsă că aţi făcut cercetări și în privinţa ei. 

Elaine a zâmbit și a spus: 

— Da, și sunt convinsă că în după-amiaza asta ai căutat 
pe internet date despre ea. 

— Așa e. 

— A publicat deja patru cărți, toate despre antichităţi și 
decoraţiuni în stil provensal, astfel că a dezvăluit câte ceva 
despre sine. Călătorește mult, vorbește mult, scrie mult și 
își petrece jumătate din an în Franţa. Ea și Cable sunt 
împreună de zece ani și par a fi o pereche potrivită. Nu au 
copii. Ea a divorțat o dată; el nu a mai fost căsătorit. El nu 
stă mult în Franţa, pentru că rareori își părăsește 
magazinul. lar al ei este ușă în ușă cu al lui. El deţine 
clădirea, iar în urmă cu trei ani a desfiinţat magazinul de 
galanterie bărbătească și i-a oferit ei acel spaţiu. Evident, 
nu are nimic de-a face cu afacerea ei, iar ea nu se 

91 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


amestecă în a lui, decât atunci când e vorba de a se 
întreține cu cineva din afară. Cea de-a patra carte a ei are 
ca subiect casa lor în stil victorian, aflată la câteva 
intersecții de centru, care merită văzută. Vrei să auzi niște 
bârfe? 

— Chiar te rog. Cui nu-i plac? 

— În ultimii zece ani, cei doi au susţinut că sunt 
căsătoriţi, că s-au legat pe un deal aflat deasupra orașului 
Nisa. E o poveste romantică, dar neadevărată. Nu sunt 
căsătoriți și par să aibă o căsătorie deschisă. El 
păcătuiește, ea păcătuiește, dar mereu își găsesc drumul 
înapoi. 

— De unde Dumnezeu știi asta? 

— Repet, scriitorii sunt gură-bogată. Evident, unii sunt 
promiscui. 

— Nu mă include și pe mine în categoria asta. 

— Nici n-am făcut-o. Vorbesc în termeni generali. 

— Continuă. 

— Am verificat pretutindeni și nu există nicio dovadă a 
căsătoriei, nici aici, nici în Franţa. Pe aici trec mulţi 
scriitori și scriitoare. Bruce își face jocul cu femeile. Noelle 
procedează la fel cu bărbaţii. Casa lor are la etajul doi un 
turn cu un dormitor și acolo dorm vizitatorii. Şi nu 
întotdeauna singuri. 

— Prin urmare, trebuie să cedez și eu totul pentru 
echipă? 

— Trebuie să te apropii cât de mult posibil. Calea pe 
care o alegi e treaba ta. 

După ce le-au sosit rulourile cu crab, Mercer a 
comandat găluște de homar în sos, iar Elaine a optat 
pentru crevete cu ardei, alegând o sticlă de vin Sancerre. 
Mercer a luat două îmbucături și și-a dat seama că primul 
Martini aneantizase totul. 

Elaine a ignorat cel de-al doilea pahar cu băutură și, 
într-un târziu, a spus: 

— Pot să te întreb ceva personal? 


92 


- JOHN GRISHAM - 


Mercer a pufnit în râs, poate ceva mai tare decât 
trebuia, și i-a răspuns: 

— Da, de ce nu? Există ceva ce nu știi? 

— Multe lucruri. De ce nu te-ai mai întors acolo după ce 
a murit Tessa? 

Întristată, Mercer şi-a mutat privirea și s-a gândit ce să 
răspundă. 

— E prea dureros. Mi-am petrecut fiecare vară acolo, de 
la vârsta de șase ani până când am împlinit nouăsprezece 
ani, doar eu și Tessa, umblând pe plajă, înotând în ocean, 
vorbind și tot vorbind. Era mai mult decât bunica mea. Era 
stânca de care mă agățam, mama mea, cea mai bună 
prietenă, totul. Îmi petreceam nouă luni chinuitoare cu 
tata, numărând zilele până la sfârșitul anului școlar, ca să 
pot evada pe plajă și să fiu alături de Tessa. L-am implorat 
pe tata să mă lase să stau cu ea tot anul, dar nu mi-a 
permis asta. Presupun că știi și despre mama. 

Elaine a ridicat din umeri și a spus: 

— Doar ce există în documente. 

— A fost alungată pe când aveam șase ani, gonită de 
demonii proprii și, bănuiesc, și de tata. 

— Tatăl tău se înţelegea bine cu Tessa? 

— Nu fi ridicolă. În familia mea, nimeni nu se înţelege cu 
nimeni. A urât-o pe Tessa pentru că era o snoabă care 
socotea că mama se căsătorise cu cine nu trebuia. Herbert 
a fost un copil sărac dintr-o parte cu un renume prost din 
Memphis, care a făcut avere din vânzarea mașinilor 
second-hand, apoi a mașinilor noi. Familia Tessei era 
veche în Memphis, având o îndelungată istorie și ifose de 
superioritate, dar fără bani. Ai auzit vechea zicală: „Prea 
sărac să pictezi și prea mândru ca să văruiești”. Asta este 
descrierea perfectă a familiei bunicii Tessa. 

— A avut trei copii. 


93 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Da. Pe mama, pe mătușa Jane și pe unchiul Holstead:. 
Cine ar numi un copil astfel? Doar Tessa. Asta provenea 
din familia ei. 

— Şi Holstead locuiește în California? 

— Da, a fugit în Sud acum cincizeci de ani și s-a stabilit 
într-o comunitate gen chibuţ. S-a căsătorit cu o femeie 
dependentă de droguri, cu care a avut patru copii, toţi 
idioţi desăvârșiţi. Din cauza mamei mele, ei consideră că 
suntem cu toţii nebuni, dar ei sunt cu adevărat duși cu 
mintea. O familie plină de glorie. 

— E cam neplăcut. 

— De fapt, mă exprim cu blândeţe. Niciunul dintre ei nu 
s-a deranjat să vină la înmormântarea bunicii Tessa, așa că 
nu i-am văzut de când eram mică. Şi, crede-mă, nu există 
planuri pentru o revedere a membrilor familiei. 

— Ploaie de octombrie tratează o familie disfuncţională. 
A fost un roman autobiografic? 

— Așa au crezut ei. Holstead mi-a scris o scrisoare 
mizeră pe care mă gândisem să o înrămez. A fost ultimul 
cui bătut în sicriu. Mercer s-a oprit și a mâncat jumătate 
de rulou, apoi a băut apă. Să discutăm despre altceva! 

— Bună idee. Ai spus că vrei să-mi pui câteva întrebări. 

— Şi tu m-ai întrebat de ce nu m-am mai întors la casa 
de pe plajă. Nu va fi niciodată la fel, iar amintirile vor fi 
greu de suportat. Gândește-te doar. Am treizeci și unu de 
ani și cele mai fericite zile din viața mea sunt departe în 
urmă, în căsuţa aceea, cu Tessa. Nu sunt sigură că mă pot 
întoarce acolo. 

— Nu e nevoie. Îţi putem închiria un loc plăcut vreme de 
șase luni. Dar activitatea ta secretă ar fi mai eficientă dacă 
vei sta în acea casă. 

— Presupunând că voi putea. Sora mea se duce acolo 
două săptămâni în luna iulie și ar putea exista și alte 
persoane care închiriază. Mătușa Jane se ocupă de ea și, 
din când în când, o închiriază unor prieteni. O familie din 


3 “Traducere aproximativă: surescitat din cauza drogurilor sau 


superdotat ca musculatură (n.tr.) 
94 


- JOHN GRISHAM - 


Canada stă acolo în fiecare an, în luna noiembrie. Iar Jane 
își petrece acolo iarna, din ianuarie până în martie. 

Elaine a luat o îmbucătură, apoi a băut din pahar. 

— Sunt curioasă, a continuat Mercer. Ai văzut casa? 

— Da. Acum două săptămâni. Făcea parte din pregătire. 

— Şi cum arată? 

— Atrăgătoare. Bine îngrijită. Aș vrea să stau acolo. 

— Mai sunt case de închiriat de-a lungul plajei? 

— Sigur. Nu prea cred că s-au schimbat multe în 
unsprezece ani. Zona îţi dă o senzaţie de vacanţă de pe 
vremuri. Plaja e minunată, și deloc aglomerată. 

— Noi am trăit pe acea plajă. Tessa mă trezea când 
răsărea soarele: verifica ţestoasele, adică cele sosite 
recent, care își depuneau ouăle în timpul nopții. 

— Ai scris despre asta o povestire încântătoare. 

— Mulţumesc. 

Își terminaseră băuturile când au sosit antreurile. Elaine 
a degustat vinul și l-a acceptat, iar chelneriţa a turnat câte 
puţin în fiecare pahar. Mercer a gustat din mâncare, apoi 
și-a așezat jos furculița. 

— Ascultă, Elaine, nu mă simt pregătită pentru așa ceva. 
Aţi ales persoana nepotrivită, înţelegi? Nu știu deloc să 
mint și nu mă pricep deloc să duc oamenii de nas. Nu mă 
pot insinua în viaţa lui Bruce Cable și a lui Noelle Bonnet, 
nici în grupul lor literar, ca să aduc vreo informaţie care să 
aibă vreo valoare. 

— Deja ai spus asta. Ești o scriitoare care locuiește pe 
plajă câteva luni, în casa familiei. Lucrezi din greu la un 
roman. E povestea perfectă, pentru că este adevărată. Și 
ai personalitatea perfectă, pentru că ești sinceră. Dacă am 
avea nevoie de un imitator, nu am mai sta de vorbă acum. 
Ţi-e teamă? 

— Nu. Nu știu. Ar fi cazul? 

— Nu. Ti-am promis că nimic din ceea ce-ţi vom cere nu 
va fi ilegal - și nici periculos. Ne vom întâlni săptămânal... 

— Vei sta acolo? 


95 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Voi veni și voi pleca, iar dacă ai nevoie de cineva, 
bărbat sau femeie, putem aranja să fie aproape de tine. 

— N-am nevoie de dădacă și nu mă tem decât că voi da 
greș. Îmi veţi plăti o groază de bani ca să fac ceva ce nici 
nu-mi pot imagina, ceva important. lar voi așteptați 
rezultate, evident. Ce se întâmplă dacă Bruce Cable e 
inteligent și dur așa cum îl credeţi și nu va dezvălui nimic? 
Ce se întâmplă dacă fac vreo prostie și devine suspicios, 
apoi mută manuscrisele de acolo? Întrevăd multe 
modalităţi prin care operaţiunea asta poate fi ratată, 
Elaine. Nu am experienţă în domeniu și nici vreo idee. 

— Îmi place onestitatea ta. Tocmai de aceea ești 
alegerea perfectă, Mercer. Eşti directă, sinceră și 
transparentă. Pe de altă parte, ești foarte atrăgătoare, iar 
Cable te va plăcea imediat. 

— lar revenim la sex? Asta face parte din fișa postului? 

— Nu. Repet, ceea ce faci depinde de tine. 

— Dar nu am idee ce să fac! a ridicat glasul Mercer, 
surprinzând imediat o privire intrigată de la o masă 
apropiată. Coborându-și vocea, a spus: lartă-mă! 

Preţ de câteva minute, au mâncat în tăcere. 

— Îţi place vinul? a întrebat Elaine. 

— E foarte bun, mulțumesc. 

— E unul preferat de mine. 

— Dar dacă zic din nou nu? Ce vei face? 

Elaine și-a șters buzele cu șervetul și a băut apă. 

— Avem o listă scurtă pe care apar numele altor 
autoare, dar niciuna la fel de interesantă ca tine. Mercer, 
ca să fiu sinceră, suntem convinși că ești persoana 
perfectă și ne-am pus în tine toate speranţele. Dacă spui 
nu, probabil că vom reface planul și vom trece la 
următoarea candidată. 

— Care este...? 

— Nu-ţi pot spune asta. Avem suficiente resurse și 
suntem presaţi de situaţie, așa că vom acţiona imediat în 
altă direcţie. 

— Cable e singurul suspect? 

96 


- JOHN GRISHAM - 


— Te rog, nu pot vorbi despre acest aspect. Îți voi spune 
mai multe când ajungi acolo, când o să fii implicată, iar noi 
două ne vom plimba pe plajă. Vom avea multe de discutat, 
inclusiv unele idei privind modul în care să procedezi. Nu 
vreau să intru în amănunte acum. La urma urmelor, e 
vorba de ceva confidenţial. 

— Am înţeles. Ştiu să păstrez secretele. Asta e prima 
lecţie pe care am învăţat-o de la familia mea. 

Elaine a zâmbit în semn că ar fi priceput, de parcă ar fi 
avut încredere deplină în Mercer. Chelnerița le-a mai 
turnat puţin vin, iar ele au mâncat câte ceva din aperitive. 
După cea mai lungă pauză din cursul mesei, Mercer a 
înghiţit cu greu, a răsuflat adânc și a spus: 

— Am datorii de șaizeci și una de mii de dolari din 
perioada studenţiei, de care nu pot scăpa. E o povară care 
mă macină ceas de ceas și mă înnebunește. 

Elaine a zâmbit din nou, ca și cum ar fi știut deja asta. 
Mercer a fost pe punctul să o întrebe dacă știa, dar de fapt 
nu voia să audă răspunsul. Elaine și-a pus jos furculita, 
apoi s-a lăsat pe coate. Şi-a atins vârfurile degetelor încet 
și a spus: 

— Ne vom ocupa de împrumuturile din perioada 
studenţiei, plus o sută de mii. Cincizeci acum, cincizeci 
peste șase luni. Numerar, cec, lingouri de aur, oricum vrei 
tu. Neoficial, desigur. 

Apăsarea ca de plumb s-a ridicat brusc de pe umerii lui 
Mercer, evaporându-se în aer. Și-a reţinut un icnet, apoi a 
dus o mână la gură și a clipit, pentru că ochii i se 
umeziseră de lacrimi. A încercat să vorbească, dar nu avea 
ce să spună. Își simţea gura uscată și a băut puţină apă. 
Calculându-și fiecare mișcare și fiecare cuvânt, Elaine a 
urmărit-o cu atenţie. 

Mercer se simţea copleșită de perspectiva de a scăpa 
instantaneu de sclavia datoriilor din studenţie, un coșmar 
care o apăsase vreme de opt ani. A respirat adânc - mai 
era oare nevoie să respire acum? - și a mai mâncat o 
gălușcă din homar. A luat o gură de vin, pe care abia acum 

97 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


îl gusta cu adevărat - trebuia să încerce să bea o sticlă sau 
două în următoarele zile. 

Elaine a înţeles că era pe cale să reușească un knock-out 
și s-a pregătit pentru lovitura decisivă. 

— Cât de curând poţi ajunge acolo? 

— Examenele se încheie peste două săptămâni. Dar aș 
vrea să mă mai gândesc puţin. 

— Nicio problemă. Văzând chelneriţa dându-le târcoale, 
Elaine a spus: Aș vrea să încerc panna cotta. Ce zici, 
Mercer? 

— De acord. Și un pahar de vin desert. 


6 


Cum avea puţine lucruri de împachetat, mutarea a durat 
doar câteva ore. Cu Volkswagenul Beetle încărcat cu 
haine, cărţi, computerul și imprimanta, câteva cratițe și 
alte ustensile de bucătărie, Mercer a părăsit Chapel Hill 
fără nicio undă de nostalgie. Nu lăsa în urmă amintiri 
plăcute, ci doar două prietene, genul de persoane cu care 
ai vrea să ţii legătura câteva luni, după care să dispari. Se 
mutase și își luase rămas-bun de atât de multe ori, încât 
știa câte prietenii aveau să reziste și câte nu. Se îndoia că 
avea să le revadă vreodată pe cele două tinere. 

Urma să plece spre sud peste două zile, nu imediat. A 
pornit pe autostrada interstatală spre vest, s-a oprit în 
frumosul oraș Asheville ca să mănânce de prânz și să se 
plimbe, apoi a ales autostrăzi mai puţin importante și 
drumuri sinuoase prin munţi, ajungând în cele din urmă în 
Tennessee. Când, în sfârșit, s-a oprit la un motel de la 
periferia orașului Knoxville, se făcuse întuneric. A plătit 
numerar pentru o cameră mică și a mers la un magazin de 
taco pentru masa de seară. A dormit opt ore fără 
întrerupere și s-a trezit în zori, pregătită pentru încă o zi 
lungă de călătorie. 

Hildy Mann era internată la Eastern State de douăzeci 
de ani. Mercer o vizita cel puţin o dată pe an, câteodată de 


98 


- JOHN GRISHAM - 


două ori, dar nu mai des de atât. Nu primea alţi vizitatori. 
După ce își dăduse seama că soţia lui n-avea să se mai 
întoarcă acasă, Herbert se ocupase discret de procedurile 
de divorţ. Nimeni nu-i putea găsi vreo vină. Deși locuia la 
doar trei ore de mers cu mașina, Connie nu își văzuse 
mama de ani întregi. Fiind cea mai mare, ea era tutorele 
legal al lui Hildy; dar era prea ocupată ca să o viziteze. 

Pentru a intra în instituţie, Mercer a trecut cu răbdare 
prin tot procesul birocratic de verificare. S-a întâlnit cu un 
doctor, cu care a discutat un sfert de oră, și a primit 
aceeași veste deprimantă privind diagnosticul. Pacienta 
era victima unei forme avansate de schizofrenie paranoică 
și nu putea gândi raţional din cauza delirurilor, a vocilor și 
a halucinaţiilor. Starea ei nu se îmbunătăţise în ultimii 
douăzeci și cinci de ani și nu exista niciun motiv de 
speranţă. I se administrau multe medicamente și, la 
fiecare vizită, Mercer se întreba cât de mult rău îi făcuseră 
acestea de-a lungul anilor. Însă nu exista alternativă. Hildy 
era pacientă permanentă a spitalului de boli nervoase și 
avea să trăiască acolo până la sfârșitul vieţii. 

Pentru acea vizită, asistentele o scutiseră de halatul 
standard de culoare albă și o îmbrăcaseră într-o rochie din 
bumbac de culoare bleu, una dintre numeroasele haina 
aduse de Mercer de-a lungul anilor. 

Când Mercer a intrat în cameră, mama ei stătea 
desculță pe marginea patului și privea fix în podea. Mercer 
a sărutat-o pe frunte și s-a așezat alături de ea, apoi a 
bătut-o ușor pe un genunchi și i-a spus că îi fusese dor de 
ea. 

Hildy a răspuns cu un zâmbet plăcut. Ca întotdeauna, 
Mercer s-a mirat văzând cât de bătrână părea mama ei. 
Avea doar șaizeci și patru de ani, dar părea de optzeci. Era 
slabă, aproape uscată, cu părul alb ca zăpada și cu pielea 
ca a unei stafii. Cum putea arăta altfel? Nu părăsea 
niciodată rezerva. Cu ani în urmă, asistentele o scoseseră 
o dată pe zi, timp de o oră sau două, în curtea de recreere, 


99 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


dar, în cele din urmă, Hildy se împotrivise. Ceva de acolo o 
îngrozea. 

Mercer a repetat același monolog, spunându-i despre 
viața și munca ei, unele lucruri adevărate, altele inventate, 
dar nimic nu era recepționat. Hildy nu părea să înţeleagă 
mare lucru. Faţa ei rămânea încremenită în același zâmbet 
simplu, iar ochii ei nu se ridicau din podea. Mercer se 
gândea că poate Hildy îi recunoștea vocea, dar nu era 
sigură. De fapt, nici nu știa clar de ce se mai deranja să 
vină în vizită. 

Vinovăţia. Connie putea uita de mama lor, dar Mercer se 
simţea vinovată că nu o vizita mai des. 

Trecuseră cinci ani de când Hildy nu îi mai vorbise. 
Atunci o recunoscuse, îi rostise numele și chiar îi 
mulțumise fiindcă trecuse pe la ea. Câteva luni după 
aceea, în timpul unei vizite, Hildy devenise brusc furioasă 
și fusese nevoie de intervenţia unei asistente. Mercer se 
întreba deseori dacă nu cumva medicaţia era suplimentată 
când se știa despre sosirea ei. 

Din câte spunea Tessa, Hildy adorase poeziile scrise de 
Emily Dickinson pe când era adolescentă. De aceea, la 
începutul perioadei de internare, când își vizita des fiica, îi 
citea poezii. Pe vremea aceea, Hildy asculta și reacţiona, 
dar, odată cu trecerea anilor, starea ei se deteriorase. 

— Ce zici, îţi citesc o poezie, mamă? a întrebat-o 
Mercer, scoțând un volum gros și uzat de Poezii alese. 

Era aceeași carte pe care Tessa o adusese cu ea la 
Eastern State. Mercer și-a tras un balansoar aproape de 
pat. Hildy a rămas zâmbitoare, fără să scoată însă nicio 
vorbă. 


7 


În Memphis, Mercer și-a întâlnit tatăl pentru a lua masa 
de prânz într-un restaurant din zona centrală. Herbert 
locuia undeva în Texas cu soția sa, pe care Mercer nu 
tinea nici să o vadă, nici să discute cu ea. Pe vremea când 


100 


- JOHN GRISHAM - 


vindea mașini, Herbert nu vorbea decât despre asta, iar 
acum, de când căuta talente pentru Orioles, nu vorbea 
decât despre baseball. Mercer era la fel de dezinteresată 
de ambele subiecte, dar a rezistat și s-a străduit să se 
simtă bine cât timp au luat masa. Il întâlnea pe tatăl ei o 
dată pe an, iar după o jumătate de oră și-a adus aminte de 
ce. El se afla în oraș sub pretextul unor „interese de 
afaceri”, dar ea se îndoia de asta. Afacerile lui se 
stinseseră în mod spectaculos după primul ei an de 
colegiu, când o lăsase la mila creditelor pentru studenţi. 

Încă se ciupea pentru a se convinge că era adevărat: 
datoriile ei dispăruseră! 

Revenind la baseball, Herbert a început să bată câmpii 
despre perspectivele unui liceu sau altul, fără să o întrebe 
despre ultima ei carte sau despre proiectele pe care le 
avea. Nu îi spusese dacă citise ceva din ce publicase ea. 

După o oră care i s-a părut foarte lungă, Mercer aproape 
că ar fi vrut să fie în vizită la Eastern State. Incapabilă să 
vorbească, sărmana ei mamă nu era la fel de plictisitoare 
precum tatăl ei, preocupat doar de sine și cu totul aerian. 
Cu toate acestea, și-au luat rămas-bun cu o îmbrăţișare și 
un sărut, precum și cu promisiunile obișnuite de a se 
întâlni mai des. Mercer i-a spus că avea să fie pe plajă în 
următoarele luni, ca să-și termine romanul, dar el își căuta 
deja telefonul mobil. 

După masă, s-a dus la cimitirul Rosewood și a lăsat un 
buchet de trandafiri pe mormântul bunicii Tessa. S-a 
rezemat cu spatele de piatra de mormânt și a plâns pe 
săturate. Tessa avea șaptezeci și patru de ani când murise, 
dar era tânără din multe puncte de vedere. Acum ar fi avut 
optzeci și cinci de ani și, fără îndoială, ar fi fost la fel de 
activă, cutreierând plaja, adunând scoici, păzind ouăle 
ţestoaselor, asudând în grădină și așteptându-și nepoata 
iubită să vină la joacă. 

Venise momentul să revină în trecut, să audă vocea ei, 
să îi atingă lucrurile și să retrăiască acele zile. Avea să fie 


101 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


dureros la început, dar Mercer știuse în toţi acești 
unsprezece ani că urma să sosească și această zi. 

Apoi a luat cina cu o veche prietenă din liceu, a dormit 
în camera ei de oaspeţi și și-a luat rămas-bun a doua zi, 
dimineaţa devreme. Avea de condus cincisprezece ore 
până pe insula Camino. 


8 


Şi-a petrecut noaptea la un motel din apropiere de 
Tallahassee și a sosit la căsuță la amiază, așa cum 
planificase. Nu se schimbaseră multe, deși casa era acum 
văruită în alb, și nu în galben-deschis, cum prefera Tessa. 
Aleea îngustă pentru mașină, presărată cu cochilii de 
stridii, era mărginită de o iarbă tunsă frumos. După cum îi 
spusese mătușa Jane, Larry grădinarul încă avea grijă de 
casă, iar el urma să treacă pe acolo mai târziu, ca să o 
salute. Ușa principală a casei nu era departe de Fernando 
Street; din acest motiv, pentru mai multă intimitate, Tessa 
își marcase marginile proprietăţii cu palmieri pitici și cu 
tufe de soc, însă nu atât de dese încât să ascundă vederii 
casele vecinilor. Straturile de flori lângă care Tessa își 
petrecea dimineţile, departe de soare, erau înțesate de 
begonii, iarba-mâţei și lavandă. Coloanele verandei erau 
acoperite de glicină cățărătoare. Un eucalipt care crescuse 
foarte mult umbrea cea mai mare parte a peluzei din faţă. 
Jane și Larry se pricepeau la grădinărit. Tessa ar fi fost 
încântată, deși ea sigur ar fi găsit și alte modalităţi de a 
îmbunătăţi lucrurile. 

Cheia s-a răsucit în broască, dar ușa a rămas înțepenită. 
Mercer a împins-o puternic cu un umăr și în cele din urmă 
a deschis-o. A pășit în camera generoasă și lungă, ocupată 
de o canapea veche și de câteva scaune aflate într-un colţ, 
cu faţa spre televizor. Apoi a observat o masă rustică, pe 
care nu a recunoscut-o. În spatele acesteia se afla zona de 
bucătărie, înconjurată de ferestre înalte ce dădeau spre 
oceanul aflat la șaizeci de metri distanţă, dincolo de dune. 


102 


- JOHN GRISHAM - 


Atât mobilierul, cât și picturile de pe pereţi și covoarele 
erau diferite de ceea ce știa ea. Părea mai mult o casă de 
închiriat, dar Mercer era pregătită pentru asta. Tessa 
locuise acolo tot timpul vreme de aproape douăzeci de ani 
și păstrase totul imaculat. Acum devenise un loc pentru 
petrecerea vacanţelor și avea nevoie de o curăţenie 
serioasă. Mercer a trecut prin bucătărie și a ieșit afară, pe 
terasa cu mobilier îmbătrânit din răchită, înconjurată de 
palmieri și de mirt. A îndepărtat praful și pânzele de 
păianjen de pe un balansoar și s-a așezat, privind dunele și 
Atlanticul, ascultând sunetul valurilor. Își promisese să nu 
plângă și s-a străduit să se ţină de cuvânt. 

Pe plajă, copiii râdeau și se jucau. li auzea, dar nu Îi 
vedea, pentru că dunele o împiedicau să vadă valurile. 
Pescăruși și ciori-pescar cârâiau în timp ce pluteau pe 
deasupra dunelor și a apei mai sus sau mai jos. 

Amintirile erau pretutindeni, gânduri aurii și preţioase 
dintr-o altă viaţă. Practic, Tessa o adoptase când rămăsese 
fără mamă și o aducea pe plajă cel puţin trei luni pe an. În 
celelalte nouă luni, Mercer tânjea să se afle în locul acela, 
să stea în balansoare în după-amiezile târzii, când soarele 
cobora, stingându-se înapoia lor. 

Amurgul era perioada lor preferată din zi. Căldura 
înăbușitoare dispărea, iar plaja se golea. Mergeau un 
kilometru și jumătate până la South Pier și înapoi, căutând 
cochilii de scoici, bălăcindu-se în valuri, flecărind cu 
prietenii Tessei sau cu alţi rezidenţi care ieșeau la 
plimbare spre sfârșitul zilei. 

lar acei prieteni dispăruseră acum - fie muriseră, fie 
fuseseră trimiși să trăiască sub asistență medicală. 

Mercer s-a legănat o vreme, apoi s-a ridicat. A trecut 
prin restul casei și a găsit puţine lucruri care să îi 
amintească de Tessa. Iar ăsta era un lucru bun, a socotit 
ea. Nu a găsit nicio fotografie a bunicii, ci doar câteva 
instantanee înrămate ale mătușii Jane și ale familiei ei într- 
un dormitor. După înmormântare, Jane îi trimisese lui 
Mercer o cutie cu fotografii, desene și jocuri de puzzle, 

103 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


despre care credea că aveau să o intereseze. Mercer 
păstrase unele dintre acestea într-un album. A despachetat 
și l-a scos din bagaj, apoi s-a dus la băcănie să cumpere 
câteva lucruri esenţiale. Și-a pregătit masa de seară, a 
încercat să citească, dar nu s-a putut concentra, apoi a 
adormit într-un hamac de pe terasă. 

Larry a trezit-o când a urcat tropăind treptele scării din 
lateralul casei. După ce s-au îmbrățișat scurt, fiecare s-a 
mirat de felul în care anii îl schimbaseră pe celălalt. El i-a 
spus că era la fel de frumoasă, dar acum „o femeie în toată 
firea”. El arăta la fel, chiar dacă ceva mai albit și mai ridat, 
cu pielea mai înăsprită de timpul petrecut în soare. Era 
scund și musculos și părea să poarte aceeași pălărie din 
paie pe care Mercer și-o amintea din copilărie. Exista ceva 
neguros în trecutul lui, pentru că fugise de undeva din 
nord, probabil din Canada. Era grădinar independent și 
ajutor la toate, iar el și Tessa se ciondăniseră mereu în 
legătură cu modul de îngrijire a florilor. 

— Trebuia să te fi întors mai demult, a spus el. 

— Probabil. Vrei o bere? 

— Nu. Nu mai beau de câţiva ani. Soţia m-a făcut să mă 
las. 

— Ia-ţi o altă soţie. 

— Am încercat și asta. 

Avusese câteva soţii, din câte își amintea Mercer, și era 
un bărbat căruia îi plăcea să flirteze, după cum spunea 
Tessa. Mutându-se pe un balansoar, a spus: 

— Şezi. Hai să vorbim! 

— Da, bine... Adidașii îi erau pătaţi de iarbă și avea 
gleznele presărate cu fire verzi. Niște apă n-ar strica. 

Zâmbind, Mercer a plecat să aducă de băut. După ce s-a 
întors, a desfăcut capacul unei sticle de bere și a zis: 

— Şi ce-ai mai făcut? 

— Același lucru, mereu la fel. Dar tu? 

— Am predat și am scris. 

— Ţi-am citit cartea. Mi-a plăcut. Mă uitam mereu la 
poza ta de pe ultima copertă și îmi spuneam: „Mamă, o 

104 


- JOHN GRISHAM - 


cunosc. O știu de multă vreme”. Tessa ar fi fost tare 
mândră de tine, știi? 

— Chiar ar fi fost. Și ce se mai bârfește pe insulă? 

— Ai lipsit de aici o veșnicie și acum vrei să afli bârfe, a 
zis el râzând. 

— Ce s-a întâmplat cu familia Bancroft de alături? 

— El a murit acum doi ani. Cancer. Ea mai rezistă, dar 
au dus-o la un azil. Copiii ei au vândut casa. Noii 
proprietari nu m-au plăcut - dar nici eu nu-i înghițeam. 

Mercer și-a amintit de modul direct în care se exprima 
el, folosind exact cuvintele potrivite. 

— Dar familia Henderson, de peste drum? 

— Au murit. 

— Eu și ea ne-am scris câţiva ani după ce Tessa a murit, 
apoi ne-am pierdut interesul. Lucrurile nu s-au schimbat 
prea mult pe aici. 

— Insula nu se schimbă. Au apărut câteva case noi, ici și 
colo. S-a construit câte ceva pe toate terenurile de pe plajă 
și s-au înălţat și câteva clădiri elegante cu apartamente pe 
lângă Ritz. Jane mi-a spus că vei rămâne aici câteva luni. 

— Cam ăsta e planul. Vom vedea. Sunt între slujbe și 
trebuie să termin o carte. 

— Întotdeauna ti-au plăcut cărţile, nu? Tin minte 
teancurile de cărți din toată casa, încă de când erai mică. 

— Tessa mă ducea la bibliotecă de două ori pe 
săptămână. Când eram în clasa a cincea, am avut la școală 
un concurs de lecturi de pe durata verii. Am citit nouăzeci 
și opt de cărți în vara aceea și am câștigat trofeul. Michael 
Quon a fost al doilea, cu cincizeci și trei. Dar chiar îmi 
propusesem să ating suta. 

— Tessa spunea mereu că prea ești pusă pe competiţie. 
Dame, șah, Monopoly... Trebuia să câștigi întotdeauna. 

— Așa cred. Acum mi se pare ridicol. 

Larry a luat o înghiţitură de apă și s-a șters la gură cu 
mâneca. Privind lung spre ocean, a adăugat: 


105 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Să știi că-mi lipsește mult bătrâna. Ne certam întruna 
în legătură cu straturile de flori și cu îngrășămintele, dar 
era în stare să facă orice pentru prietenii ei. 

Mercer a dat din cap, dar nu a spus nimic. După o 
tăcere lungă, el a rostit: 

— Iartă-mă că am adus vorba de asta. Ştiu că încă e 
dureros. 

— Pot să te-ntreb ceva, Larry? N-am discutat cu nimeni 
despre ce s-a întâmplat cu Tessa. Mai târziu, după 
înmormântare, am citit articolele din ziare și toate 
celelalte, dar mă întreb dacă e ceva ce nu știu... Ar mai fi 
ceva în plus? 

— Nimeni nu știe, a răspuns el dând din cap către 
ocean. Ea și Porter au ieșit în larg, la vreo cinci-șase 
kilometri. Probabil că încă mai vedeau uscatul când 
furtuna a izbucnit din senin. Una dintre acelea de la 
sfârșitul verii, dar tare urâtă. 

— Unde erai atunci? 

— Acasă, îmi omoram timpul. Până să mă dezmeticesc, 
cerul s-a întunecat și vântul a început să urle. Ploaia era 
deasă și bătea din lateral. Vântul a doborât câţiva copaci și 
curentul s-a oprit. S-a spus că Porter lansase un semnal de 
ajutor, dar prea târziu. 

— Am ieșit cu barca aceea de vreo zece ori, dar 
navigația nu mă interesa. Intotdeauna mi s-a părut prea 
cald și prea plictisitor. 

— Porter era un bun navigator și, după cum știi, ţinea 
nebunește la Tessa. Nimic romantic, bineînţeles. La naiba, 
doar era cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea. 

— Larry, nu sunt prea sigură de asta. Erau din cale- 
afară de apropiaţi și, pe măsură ce creșteam, deveneam 
tot mai suspicioasă. La un moment dat, am găsit niște 
adidași de-ai lui în dulapul ei. Scotoceam, așa cum fac toţi 
puștii. N-am spus nimic, dar am ciulit urechile. Am avut 
impresia că Porter își petrecea mult timp aici cât eu eram 
plecată. 

El a clătinat din cap. 

106 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu. Crezi că eu n-aș fi știut? 

— Presupun. 

— Vin aici de trei ori pe săptămână și mă ocup de casă. 
Dacă ar fi fost cineva aici, mi-aș fi dat seama. 

— Cum zici tu... Dar ea a ţinut cu adevărat la Porter. 

— Toată lumea a ţinut la el. Un tip de treabă. N-a fost 
găsit - și nici barca. 

— S-au făcut cercetări? 

— Desigur, cea mai mare căutare pe care am văzut-o 
vreodată. Toate bărcile de pe insulă au ieșit în larg, chiar 
și eu. Garda de Coastă, elicoptere... Un alergător a găsit-o 
pe Tessa la North Pier, la răsăritul soarelui. Din câte-mi 
amintesc, asta a fost cu două sau cu trei zile mai târziu. 

— Era o bună înotătoare, dar noi nu foloseam niciodată 
veste de salvare. 

— În furtuna aceea, n-ar fi ajutat la nimic. Deci, nu, nu 
vom afla niciodată ce s-a întâmplat. Imi pare rău. 

— Am întrebat și eu. 

— Ar trebui să plec. Te pot ajuta cu ceva? S-a ridicat 
încet și și-a întins braţele. Ai numărul meu de telefon. 

Mercer s-a ridicat și l-a îmbrățișat ușor. 

— Îţi mulţumesc, Larry. Mă bucur că te-am revăzut. 

— Bine-ai revenit! 

— Mulţumesc. 


9 


Mai târziu în cursul acelei zile, Mercer și-a descălțat 
sandalele și s-a îndreptat spre plajă. Aleea pavată cu 
scânduri care pornea de la terasă se înălța și cobora, 
urmând dunele, care erau în afara proprietăţii și protejate 
prin lege. Ca întotdeauna, Mercer a umblat de colo colo, 
căutând țestoase. Tessa devenise fanatică cu privire la 
protejarea habitatului lor. Se hrăneau cu grâușor de mare 
(uniola paniculata) și cu spartină, care creșteau pe dune. 
Când avea opt ani, Mercer putea identifica toate plantele 
de acolo - colțul-babei, steaua-plajei, yucca și agava- 


107 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


baionetă. Tessa o învăţa despre acele plante și spera ca ea 
să ţină minte de la o vară la alta. După unsprezece ani, 
Mercer încă își amintea numele lor. 

După ce a închis poarta îngustă a aleii podite, a luat-o 
spre apă și a pornit spre sud. A trecut prin dreptul câtorva 
plimbăreţi, care au salutat-o cu mișcări din cap și i-au 
zâmbit. Cei mai mulţi aveau câini în lesă. În faţa ei, o 
femeie se îndrepta spre ea. Cu un șort kaki, o cămașă din 
batist și un pulover din bumbac aranjat pe un umăr, părea 
un model dintr-un catalog de modă J. Crew. Faţa i-a 
devenit curând cunoscută. Elaine Shelby i-a surâs și a 
salutat-o. Și-au strâns mâinile și au mers mai departe 
împreună, oprindu-se cu picioarele desculțe spuma 
valurilor care se spărgeau pe mal. 

— Cum e căsuţa? a întrebat-o Elaine. 

— În formă bună. Mătușa Jane se ocupă de lucruri cu o 
mână de fier. 

— Ţi-a pus multe întrebări? 

— Nu tocmai. S-a bucurat că vreau să stau aici. 

— Şi n-ai pe nimeni până la începutul lunii iulie? 

— Până în jur de 4 iulie. Connie și familia ei vor sta aici 
două săptămâni, așa că n-o să mai rămân acolo. 

— Îţi găsim o cameră în apropiere. Alte închirieri ale 
casei? 

— Nu, asta e tot până în noiembrie. 

— Până atunci, într-un fel sau altul, termini. 

— Dacă spui tu... 

— Două idei de început, a zis apoi Elaine, trecând rapid 
la treabă. 

Părea o plimbare nevinovată pe plajă, dar de fapt era o 
întâlnire importantă. Un câine retriever auriu în lesă s-a 
apropiat de ele. L-au mângâiat pe cap și au schimbat 
câteva amabilităţi cu stăpânul lui. Pornind din nou la 
plimbare, Elaine a spus: 

— În primul rând, aş sta departe de magazinul de carte. 
E important ca Bruce Cable să vină la tine, și nu invers. 

— Și cum aș putea aranja asta? 

108 


- JOHN GRISHAM - 


— Pe insulă este o doamnă, Myra Beckwith, o scriitoare 
de care poate c-ai auzit. 

— Nu. 

— Nu mi-aş fi închipuit. A scris o tonă de cărți, romane 
amoroase pline de sex, folosind vreo zece pseudonime. 
Cândva, a avut vânzări mari în domeniu, dar cu vârsta a 
lăsat-o mai moale. Locuiește cu partenera ei într-una 
dintre casele vechi din centru. E o femeie masivă, de vreun 
metru optzeci, și arată ca un bodyguard. Dacă o vezi, nu-ţi 
vine să crezi că a făcut sex vreodată cu cineva, dar are o 
imaginaţie impresionantă. O adevărată figură, foarte 
excentrică, foarte guralivă și plină de culoare, un soi de 
matcă a lumii literare de aici. Bineînţeles, ea și Cable sunt 
vechi prieteni. Trimite-i un bilet, fă cunoștință cu ea, 
spune-i ce cauţi aici, rutina obișnuită... Spune-i că ai vrea 
să treci pe la ea ca să o saluţi. Cable va afla despre asta în 
mai puţin de douăzeci și patru de ore. 

— Şi cine-i partenera ei? 

— Leigh Trane, o altă scriitoare de care s-ar putea să fi 
auzit. 

— Nu. 

— Nu-mi închipuiam. Aspiră să scrie ficţiune, chestii de- 
a dreptul impenetrabile pe care magazinele de carte nu le 
pot vinde. Ultima ei carte s-a vândut în trei sute de 
exemplare - și asta a fost acum opt ani. Alcătuiesc o 
pereche ciudată în toate înțelesurile cuvântului, dar s-ar 
putea să te distrezi în compania lor. După ce te vor 
cunoaște, Cable nu va întârzia să te caute. 

— Pare destul de simplu. 

— Cea de-a doua idee e ceva mai riscantă, dar sunt 
convinsă că va da roade. Există și o tânără scriitoare pe 
nume Serena Roach. 

— În sfârșit, cineva de care am auzit. N-am întâlnit-o, 
dar avem același editor. 

— Exact. Ultimul ei roman a apărut acum câteva zile. 

— Am văzut o recenzie. Sună cam prost. 


109 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Asta n-are importanţă. Interesant e că face un turneu 
și va sosi aici săptămâna viitoare, miercuri. Am e-mailul ei. 
Trimite-i un mesaj, laud-o și spune-i că ai vrea să bei o 
cafea cu ea. E cam de vârsta ta, e necăsătorită și poate-ţi 
va face plăcere să o cunoști. Sesiunea ei de autografe va fi 
motivul perfect pentru prezenţa ta în magazin. 

— Şi, cum e tânără și necăsătorită, ne așteptăm ca 
Bruce Cable să se comporte după cum îi e felul. 

— Cum tu vei sta în oraș o vreme, iar domnișoara Roach 
e în turneu, există șansa ca Bruce și Noelle să organizeze o 
cină după sesiunea de semnături. Apropo, Noelle e în oraș 
zilele acestea. 

— N-am de gând să te întreb de unde știi asta. 

— E foarte simplu. Azi după-amiază am fost să 
cumpărăm antichităţi. 

— Ai spus că ar putea fi riscant. 

— Mda, la un păhărel s-ar putea să transpară că tu și 
Serena nu v-aţi cunoscut până acum. Poate o coincidenţă 
fericită. Poate nu. 

— Nu cred, a răspuns Mercer. Cum avem același editor, 
pare plauzibil să trec pe acolo ca să o salut. 

— Bine. Mâine-dimineaţă pe la 10:00, ţi se va livra o 
cutie. Conţine un morman de cărţi, cele patru scrise de 
Noelle și cele trei scrise de Serena. 

— Asta-i temă de casă? 

— Parcă-ţi place să citeşti, nu? 

— Face parte din slujba mea. 

— O să vâr acolo și câteva dintre gunoaiele scrise de 
Myra, ca să te distrezi. Sunt niște jeguri, dar creează 
dependenţă. N-am găsit decât una dintre cărţile lui Leigh 
Trane, dar va fi în grămada de acolo. Sunt convinsă că nu 
s-a mai tipărit, iar asta din motive întemeiate. Nu cred că 
mă deranjează. N-am reușit să trec de primul capitol. 

— Abia aștept. Cât timp mai rămâi aici? 

— Plec mâine. 


110 


- JOHN GRISHAM - 


Au continuat să meargă în tăcere, pe lângă marginea 
apei. Doi puști, vâslind cu mâinile pe plăcile de surf, se 
bălăceau în apropiere. Apoi, Elaine a zis: 

— Când am cinat la Chapel Hill, ai avut câteva întrebări 
legate de operaţiunea asta. Nu-ţi pot spune multe, dar 
oferim discret o recompensă pentru orice informaţie utilă. 
Acum câteva luni, am găsit o femeie care locuiește în zona 
Bostonului. Cândva, a fost căsătorită cu un colecţionar de 
cărţi care se ocupă de chestii rare și despre care se știe că 
vinde volume cu un trecut tenebros. Evident, divorțul s-a 
petrecut recent, iar ea știe destule. Ne-a spus că fostul ei 
soţ știe multe lucruri despre manuscrisele Fitzgerald. 
Crede că el le-a cumpărat de la hoţi și, temându-se, s-a 
descotorosit de ele imediat. După părerea ei, a primit un 
milion de dolari, dar noi n-am reușit să dăm de urma 
banilor - și nici ea. Dacă s-a întâmplat așa, probabil că a 
fost vorba de un contract offshore, cu conturi secrete și 
așa mai departe. Încă investigăm. 

— Cu fostul soţ aţi discutat? 

— Încă nu. 

— Şi el i le-a pasat lui Bruce Cable? 

— Ea ne-a dat numele lui. A lucrat în branșă cu fostul 
soț până când lucrurile s-au înrăutățit, așa că știe câte 
ceva despre tranzacție. 

— De ce le-ar aduce aici? 

— De ce nu? E casa lui și se simte în siguranţă. De acum 
înainte, vom lua în calcul că manuscrisele se află aici, dar 
asta e o presupunere importantă. S-ar putea să ne înșelăm. 
Cum ţi-am spus, Cable e foarte inteligent și abil și știe ce 
face. Probabil că e prea deștept ca să le păstreze într-un 
loc care să îl incrimineze. Dacă există o cameră de valori 
în subsolul magazinului de carte, nu cred că le-ar ţine 
acolo. Dar cine știe? Nu avem decât supoziţii și vom 
continua așa până când vom obţine informaţii mai 
complete. 

— Ce fel de informaţii? 


111 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Avem nevoie de cineva care să vadă ce se află în 
magazin, mai ales în camera cu prime ediţii. După ce-l vei 
cunoaște și vei începe să mergi la magazin, cumpărând 
cărţi, apărând la sesiuni de semnături, te vei arăta 
curioasă treptat în legătură cu mărfurile lui rare. Ai câteva 
cărți vechi pe care ţi le-a lăsat Tessa, iar ele vor 
reprezenta portița ta de intrare. Cât valorează? Vrea să le 
cumpere? Nu avem idee încotro vor duce discuţiile 
acestea, dar măcar vom avea pe cineva aproape de el, care 
nu va fi suspectat. La un moment dat, o să auzi ceva. Cine 
știe și ce știe, când și unde. Furtul manuscriselor 
Fitzgerald ar putea constitui un subiect de conversaţie la o 
cină. Cum îţi spuneam, bea mult, iar alcoolul dezleagă 
limbile. Poate scapă ceva. 

— Mi-e greu să cred că-i va scăpa vreo vorbă. 

— Adevărat, dar vorba ar putea scăpa din gura altcuiva. 
Acum, este crucial să avem ochi și urechi în preajma lui. 

Când au ajuns la South Pier s-au oprit, apoi s-au întors și 
au pornit spre nord. Elaine a spus: 

— Vino după mine! 

Au pătruns pe o alee pavată cu scânduri. Ea a deschis 
poarta și au urcat treptele spre o mică terasă. Arătând 
spre trei clădiri cu etaj, aflate la capătul celălalt, a 
adăugat: 

— Cea din dreapta ne aparţine. Deocamdată. Acolo stau 
acum. Peste două zile, acolo va veni altcineva. O să-ţi 
trimit numărul prin mesaj. 

— O să fiu urmărită? 

— Nu. Ești pe cont propriu, dar vei avea mereu un 
prieten aproape, pentru orice eventualitate. Şi aș dori să- 
mi trimiți câte un e-mail în fiecare seară, indiferent de ce 
se întâmplă. Ne-am înţeles? 

— Sigur. 

— Acum o să plec. A întins mâna dreaptă și Mercer i-a 
strâns-o. Noroc, Mercer, și încearcă să socotești asta drept 
o vacanţă pe plajă. După ce-i vei cunoaște pe Cable și pe 
Noelle, s-ar putea să-ţi placă să te și distrezi puţin. 

112 


- JOHN GRISHAM - 


Mercer a ridicat din umeri și a spus: 
— Vom vedea. 


10 


Galeria Dumbarton se afla la distanță de o intersecţie 
față de Wisconsin Avenue, în Georgetown. Era mică, 
aflându-se la parterul unei case vechi din cărămidă, care 
ar fi avut nevoie de o zugrăvire serioasă și de un acoperiș 
nou. În ciuda traficului pietonal intens din cealaltă 
intersecţie, galeria era de obicei pustie, având pereţii 
practic goi. Era specializată în arta modernă, minimalistă, 
care nu se bucura de popularitate, cel puţin în 
Georgetown. Dar proprietarului nu prea părea să îi pese. 
Numele lui era Joel Ribikoff. Era în vârstă de cincizeci și 
doi de ani și fusese prins și închis de două ori pentru 
deţinere de bunuri furate. 

Galeria lui de artă de la parter era de faţadă, un truc 
menit să convingă pe oricine l-ar fi urmărit - iar după două 
condamnări și opt ani petrecuţi în pușcărie, Joel credea că 
era urmărit permanent - că se îndreptase și că acum era 
doar un proprietar de galerie din Washington care se 
străduia să supravieţuiască. Organizase de ochii lumii 
câteva expoziţii, cunoștea câţiva artiști și nu foarte mulţi 
clienţi și, cam fără chef, administra un website, dar și 
acela doar superficial. 

Locuia la al doilea etaj al acelei case. La etajul întâi își 
avea biroul, unde se ocupa de afacerea lui adevărată, 
aceea de a mijloci contracte pentru furturi de picturi, 
gravuri, fotografii, cărţi, manuscrise, hărţi, sculpturi și 
chiar scrisori falsificate, presupuse a fi fost scrise de 
oameni renumiţi, acum morți. Chiar și după ce trecuse 
prin ororile celor două condamnări și ale vieţii de 
închisoare, Joel Ribikoff pur și simplu nu putea să respecte 
legea. Pentru el, viaţa în lumea interlopă era mai 
captivantă și mai profitabilă decât să vândă obiecte de artă 
pe care puţini oameni și le doreau. Adora să pună în 


113 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


legătură hoţii cu victimele lor ori hoţii cu intermediarii și 
să planifice înţelegeri care presupuneau multe părți și 
etape. În timp ce valorile se mișcau prin beznă, banii erau 
transferați în conturi off-shore. Rareori avea în posesie 
prăzile, preferând să fie mijlocitorul inteligent care 
rămânea cu mâinile curate. 

Cei de la FBI trecuseră pe la el la vreo lună după furtul 
manuscriselor Fitzgerald de la Princeton. Bineînţeles, Joel 
nu știa nimic. O lună mai târziu, agenţii reveniseră, dar el 
tot nu avea habar. Însă după aceea aflase multe. Temându- 
se că FBl-ul îi intercepta convorbirile telefonice, Joel 
dispăruse din zona Washington, D.C. și se ascunsese. 
Folosind telefoane cu cartelă de unică folosinţă, luase 
legătura cu hoţul și îl întâlnise într-un motel de pe 
autostrada interstatală din apropiere de Aberdeen, statul 
Maryland. Hoţul se prezentase drept Denny, iar complicele 
lui se numea Rooker. Doi tipi duri. Stând pe un pat dintr-o 
cameră dublă care costa șaptezeci și nouă de dolari pe 
noapte, Joel aruncase o privire asupra celor cinci 
manuscrise Fitzgerald, care valorau mai mult decât și-ar fi 
imaginat oricare dintre cei trei. 

Joel intuise că Denny, fără îndoială capul bandei - sau a 
ceea ce mai rămăsese din ea -, era foarte presat să scape 
de manuscrise și să o șteargă din ţară. 

— Vreau un milion de dolari, spusese el. 

— Nu pot găsi atâţia bani, îi răspunsese Joel. Ştiu o 
singură persoană care ar putea cel puţin să discute despre 
cărțile astea. Toţi flăcăii din branșa mea sunt foarte 
speriaţi. FBl-ul are agenţi peste tot. Tot ce pot... ba nu, 
singura ofertă pe care ţi-o pot face este la jumătate de 
milion. 

Denny înjurase și se plimbase apăsat prin cameră, 
oprindu-se când și când ca să se uite printre draperii, spre 
parcare. Joel se săturase de acea teatralitate și îi spusese 
că va pleca. În cele din urmă, Denny cedase și îi dăduse 
restul amănuntelor. Joel părăsise motelul doar cu geanta 
goală. După lăsarea întunericului, Denny plecase cu 

114 


- JOHN GRISHAM - 


manuscrisele spre Providence, unde urma să aștepte. 
Rooker, vechi coleg de armată, care devenise și el 
infractor, îl întâlnise acolo. Trei zile mai târziu - și cu 
ajutorul unui alt intermediar -, transferul se încheiase. 
Acum, Denny revenise în Georgetown împreună cu Rooker 
și își aștepta banii. Ribikoff le dăduse o ţeapă cum nu se 
mai pomenise - și chiar din prima. Una ca asta nu avea să 
se repete. În ziua de marţi, 25 mai, Denny a intrat pe ușa 
magazinului, în vreme ce Rooker a forţat o fereastră de la 
biroul lui Joel. După ce au încuiat toate ușile, l-au dus 
târâş pe Joel până la apartamentul lui de la etajul al doilea, 
l-au legat și i-au pus un căluș la gură, după care s-au 
apucat de urâta treabă de a extrage informaţii de la el. 


115 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


CAPITOLUL PATRU, 
PLIMBARE PE PLAJA 


1 


Pentru Tessa, ziua începea odată cu răsăritul soarelui. O 
târa pe Mercer din pat și se grăbeau să ajungă pe terasă, 
unde beau cafea și așteptau cu mare emoție să vadă prima 
licărire oranj ridicându-se la orizont. După ce soarele urca 
pe cer, porneau pe aleea din lemn și cercetau plaja. Ceva 
mai târziu în cursul dimineţii, cât Tessa muncea la 
straturile de flori din partea de vest a casei, Mercer se 
furișa deseori înapoi în pat, ca să mai tragă un pui lung de 
somn. 

Cu consimţământul Tessei, Mercer a băut prima ceașcă 
de cafea în jurul vârstei de zece ani, iar primul Martini la 
cincisprezece ani. „lotul cu moderație” era una dintre 
zicerile preferate ale bunicii ei. 

Însă Tessa dispăruse, iar Mercer văzuse destule 
răsărituri de soare. S-a trezit după ora 9:00 și s-a dat jos 
din pat cu părere de rău. Cât timp a fiert apa de cafea, a 
bântuit prin casă în căutarea unui loc perfect pentru a 
scrie - dar nu a găsit. Nu simţea nicio presiune și era 
hotărâtă să scrie doar dacă avea ceva de spus. Romanul ei 
trebuia predat în urmă cu trei ani. Dacă editura din New 
York așteptase trei ani, încă unul nu mai conta. Agenta ei 
literară o mai suna ocazional, dar mai puţin frecvent decât 
la început. Discuţiile lor erau scurte. În timpul călătoriilor 
lungi de la Chapel Hill la Memphis și apoi spre Florida, 
lenevise, visase și gândise intrigi, simțind câteodată că 
romanul ei căpăta glas. Plănuia să renunţe la ceea ce 


116 


- JOHN GRISHAM - 


scrisese deja și să o ia de la început, dar de data asta cu 
un text nou și serios. Acum, când nu mai era datornică și 
nu o mai îngrijora ideea de a-și găsi o nouă slujbă, mintea i 
se eliberase în mod miraculos de stresul sâcâitor al vieţii 
de zi cu zi. După ce avea să se instaleze și să se 
odihnească, avea să se cufunde în muncă și să scrie în 
medie cel puţin o mie de cuvinte pe zi. 

În afara slujbei actuale, cea pentru care era plătită 
regește, nu prea știa ce să facă și nici nu își imagina cam 
cât timp avea să îi fie necesar ca să facă ceea ce i se cerea; 
de aceea socotise că nu avea niciun rost să risipească o zi. 
A intrat pe internet și și-a verificat e-mailurile. Deloc 
surprinzător, eficienta Elaine îi trimisese un mesaj în 
timpul nopţii, cu câteva adrese utile. 

Apoi Mercer i-a trimis un e-mail Myrei: „Dragă Myra 
Beckwith, mă numesc Mercer Mann și sunt romancieră. 
Voi locui pe plajă câteva luni, cât timp voi lucra la o carte. 
Practic, nu cunosc pe nimeni aici, de aceea profit de prilej 
ca să te salut și să sugerez ca noi - tu, domnișoara Trane și 
eu - să bem ceva împreună. Voi aduce o sticlă de vin”. 

La ora 10:00 fix, a auzit soneria și a deschis ușa. In faţa 
acesteia a găsit o cutie fără vreun semn particular; dar cel 
care o adusese dispăruse. A dus cutia în bucătărie, a 
deschis-o şi a scos conţinutul acesteia. Conform 
promisiunii, primise patru cărți ilustrate scrise de Noelle 
Bonnet, trei romane de Serena Roach, o carte cam 
subţirică scrisă de Leigh Trane și vreo șase romane de 
dragoste cu coperte sclipitoare. Toate înfățișau chipuri de 
fecioare cu tenul perfect și bărbaţi atrăgători, cu mușchi 
bine reliefaţi și cu abdomenul plat. Fiecare avea un alt 
autor, dar toate erau scrise de Myra Beckwith. Pe acelea 
avea să le păstreze pentru mai târziu. 

Nimic din ce avea în faţa ochilor nu o inspira să își 
continue romanul. 

După ce a mâncat niște cereale, a frunzărit cartea 
Noellei despre Casa Marchbanks. 


117 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


La 10:37, a sunat telefonul - era apelantul necunoscut. 
Înainte să apuce să salute, a auzit vocea agitată și ascuţită 
a unei femei: 

— Noi nu bem vin. Eu beau bere, iar Leigh preferă 
romul, dar barul ne e atât de plin, că nu-i nevoie să vii cu 
sticla ta. Bun venit pe insulă! Sunt Myra. 

Mercer a fost pe punctul să izbucnească în râs. 

— Cu plăcere, Myra. Nu mă așteptam să răspunzi atât 
de repede. 

— Păi ne cam plictisim și căutăm mereu pe câte cineva 
nou. Poţi rezista până la ora 6:00? Niciodată nu începem 
să bem înainte de 6:00. 

— Voi încerca. Ne vedem atunci. 

— Ştii unde stăm? 

— Pe Ash Street. 

— Pe curând. 

Mercer a lăsat jos telefonul, încercând să ghicească 
accentul din sud, probabil din estul Texasului. A ales apoi 
una dintre cărţile ei, scrisă chipurile de un anume Runyon 
O'Shaughnessy, și s-a apucat să citească. Eroul „sălbatic 
de atrăgător” se dezlănţuia într-un castel în care nu era 
bine-venit, iar până la pagina 4 se culcase deja cu două 
cameriste și o urmărea pe a treia. Spre sfârșitul primului 
capitol, toată lumea era epuizată, inclusiv Mercer. S-a 
oprit când și-a dat seama că pulsul îi crescuse puţin. Nu 
avea tăria să înfrunte cinci sute de pagini la fel. 

S-a dus apoi pe terasă cu romanul lui Leigh Trane și s-a 
așezat pe balansoar sub o umbrelă. Trecuse de 
unsprezece, iar soarele de la miezul zilei strălucea cu 
putere. Orice obiect lăsat la soare frigea. Romanul 
domnișoarei Trane avea ca personaj principal o tânără 
necăsătorită, care într-o bună zi a descoperit că este 
însărcinată, fără să știe sigur cine este tatăl. Băuse prea 
mult în anul precedent, se cam destrăbălase și nu avea o 
memorie prea bună. Folosind calendarul, a încercat să 
analizeze ceea ce se întâmplase în trecut și, în cele din 
urmă, a alcătuit o listă cu trei dintre cei mai plauzibili 

118 


- JOHN GRISHAM - 


suspecți. A jurat să îi investigheze în secret, plănuind ca 
într-o bună zi, după nașterea copilului, să intenteze un 
proces de paternitate împotriva adevăratului tătic și să 
obţină pensie alimentară. Scenariul suna bine, dar scrisul 
era atât de încâlcit și de preţios, încât oricărui cititor i-ar fi 
fost greu să digere textul. Nicio scenă nu era limpede, 
astfel că cititorul nu putea fi sigur niciodată în legătură cu 
ce se întâmpla. Se vedea de departe că domnișoara Trane 
avea pana într-o mână și dicționarul de sinonime în alta, 
fiindcă Mercer a remarcat nenumărate cuvinte lungi pe 
care nu le știa. Şi, un lucru la fel de enervant, dialogul nu 
era marcat, astfel că deseori nu era clar cine vorbea. 

După douăzeci de minute de chin, s-a simţit atât de 
sfârșită, încât a adormit. 

S-a trezit transpirată și plictisită, iar plictiseala era 
inacceptabilă. Trăise întotdeauna singură și se obișnuise 
să fie tot timpul ocupată. Casa trebuia curățată, dar asta 
putea să mai aștepte. Chiar dacă Tessa fusese o gospodină 
pretențioasă, Mercer nu moștenise această trăsătură de 
caracter. Trăind singură, de ce ar fi deranjat-o că în 
locuinţa ei nu era o curățenie perfectă? 

A îmbrăcat apoi un costum de baie și, privindu-se în 
oglindă, a observat că avea pielea palidă și și-a promis să 
se bronzeze. Imediat după aceea a ieșit pe plajă. Era vineri 
și tocmai soseau turiștii de weekend, dar porţiunea de 
plajă din dreptul casei ei era aproape pustie. A înotat mult 
și a făcut o scurtă plimbare, apoi s-a întors acasă, a făcut 
duș și a hotărât să ia prânzul în oraș. A îmbrăcat o rochie 
ușoară și, cu o tușă de ruj pe buze, a plecat fără să se 
machieze. 

Fernando Street avea aproape opt kilometri și șerpuia 
de-a lungul plajei. Partea dinspre dune și ocean era 
mărginită de un șir de case de închiriat, vechi și noi, 
moteluri ieftine, case noi și elegante, clădiri diverse și 
pensiuni. De cealaltă parte a străzii se aflau alte case și 
locuri de închiriat, magazine și câteva birouri, moteluri și 
restaurante care ofereau mâncare la bar. A condus atent, 

119 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


respectând limita de viteză de 55 de kilometri pe oră, și a 
privit în jur, având impresia că nu se schimbase nimic. Era 
totul așa cum își amintea. Orașul Santa Rosa era bine 
întreținut și, la fiecare kilometru, existau câte o parcare 
mică și o alee podită cu lemn care ducea spre plaja 
publică. 

În spatele ei, spre sud, se găseau hotelurile mari, Ritz și 
Marriott, înălțându-se alături de blocuri de locuinţe înalte 
și de zone rezidenţiale exclusiviste, construcţii pe care 
Tessa nu le agrea. Era de părere că luminile în exces 
puteau afecta cuibăritul ţestoaselor verzi și pe al celor cu 
cap pătrat. Tessa fusese o membră activă a asociaţiei 
Turtle Watch (Monitorizarea 'Ţestoaselor), dar și al tuturor 
grupurilor de protecţie a mediului și a faunei existente pe 
insulă. Mercer nu era activistă, pentru că nu suporta 
întrunirile, un alt motiv de a sta departe de campusuri și 
facultăţi. 

A intrat în oraș și a pătruns în traficul de pe Main 
Street, trecând prin dreptul magazinului de carte, alături 
de care se afla și Provence, magazinul Noellei. A parcat pe 
o stradă lăturalnică și a găsit o cafenea mică, cu mese într- 
o curte. După un prânz lung la umbră, a hoinărit prin 
magazinele de îmbrăcăminte și de tricouri, amestecându- 
se printre turiști, dar fără să cumpere nimic. S-a dus apoi 
spre port și a urmărit ambarcaţiunile venind și plecând. Ea 
și Tessa mergeau acolo ca să îl întâlnească pe Porter, 
prietenul și partenerul lor de sporturi nautice, care 
deţinea un velier și era întotdeauna dispus să le scoată în 
larg. Acele zile se scurseseră greu, cel puţin pentru 
Mercer. Dacă își amintea bine, nu aveau mai niciodată 
vânt prielnic, așa că stăteau și se coceau în soare. 
Încercase mereu să se ascundă în cabină, dar 
ambarcaţiunea nu avea aer condiţionat. Porter își pierduse 
soția în urma unei boli oribile; Tessa spunea că el nu 
vorbea niciodată despre asta și că se mutase în Florida ca 
să scape de amintiri. Porter avea ochii cei mai triști din 
lume, obișnuia Tessa să zică. 

120 


- JOHN GRISHAM - 


Mercer nu îl învinuise nicio clipă pe Porter pentru cele 
întâmplate. Tessa adora să iasă cu el pe ocean și înțelegea 
riscurile. Nu pierdeau niciodată din ochi ţărmul și nu avea 
motive să se teamă de pericole. 

Pentru a scăpa de căldură, Mercer a intrat în 
restaurantul portului și a băut un pahar de ice tea la barul 
pustiu. A contemplat apa și a urmărit o navă închiriată 
întorcându-se cu un transport de doradă și patru pescari 
fericiţi, cu feţele îmbujorate. Un grup de jet-skiuri a pornit 
spre larg, mergând cu o viteză mult prea mare prin zona în 
care era interzisă crearea de valuri. După aceea a văzut un 
velier ieșind încet din port. Avea aproape aceeași culoare 
ca acela al lui Porter, iar la bordul lui se aflau două 
persoane, un bărbat în vârstă și o doamnă purtând o 
pălărie din paie. Preţ de un moment, Mercer a avut 
impresia că o vede pe Tessa relaxându-se cu o băutură în 
mână, probabil dându-i sfaturi necerute căpitanului. Și anii 
au dispărut - Tessa era vie din nou. Mercer ar fi dorit să o 
strângă în braţe și să râdă împreună cu ea. A simţit 
imediat o durere surdă în stomac, iar momentul a zburat. 
A urmărit velierul până când a dispărut, apoi și-a plătit 
ceaiul și a părăsit portul. 

Ajunsă la cafenea, s-a așezat la o masă și a urmărit 
magazinul de carte de vizavi. Vitrinele mari erau pline de 
cărţi. Un poster anunţa sosirea unui autor pentru a da 
autografe. La ușă era mereu câte cineva, intrând sau 
ieșind. Era imposibil de crezut că manuscrisele se aflau 
acolo, încuiate în vreun seif ascuns în subsol. 

Elaine îi sugerase să stea departe de magazin și să 
aștepte până când Cable făcea prima mișcare. Cu toate 
acestea, Mercer era spion; își stabilise propriile reguli, 
deși nu știa ce să facă. Nu voia să primească ordine de la 
nimeni. Ordine? Nu exista un plan clar al jocului. Fusese 
aruncată în această bătălie și se aștepta să se adapteze și 
să improvizeze din mers. La ora 5:00, un bărbat purtând 
un costum din bumbac și papion, neîndoielnic Bruce 
Cable, a ieșit din magazin și a pornit spre est. Mercer a 

121 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


așteptat până când el s-a îndepărtat, apoi a traversat 
strada și a intrat în Bay Books pentru prima oară după 
mulţi ani. Nu își amintea ultima vizită acolo, dar bănuia că 
avea șaptesprezece sau optsprezece ani, pentru că putea 
conduce. 

Așa cum proceda în orice magazin de carte, a mers de 
colo colo fără scop, până când a găsit rafturile cu ficţiune 
literară; a cercetat titlurile în ordine alfabetică, 
aproximativ până la Ms, pentru a vedea dacă vreuna dintre 
cărțile ei se afla în oferta magazinului. Apoi a zâmbit: 
exista un exemplar din ediția cartonată a romanului Ploaie 
de octombrie. Nici urmă de Muzica valurilor, dar era de 
aşteptat. Nu găsise culegerea de povestiri în niciun 
magazin, încă din săptămâna în care apăruse. 

Simţind că a înregistrat o victorie parţială, a umblat apoi 
prin magazin, inspirând mirosul cărților noi, al cafelei și, 
de undeva, o idee de fum de pipă. Adora rafturile 
supraîncărcate, maldărele de cărţi, covoarele vechi, 
șirurile de cărți necartonate, secţiunea colorată de 
bestselleruri cu reduceri de 25%. In cealaltă parte a 
magazinului, a văzut camera cu prime ediţii, o zonă frumos 
lambrisată, cu ferestre deschise și sute de cărţi scumpe. 
La etaj, în cafenea, a cumpărat o sticlă de apă minerală și 
s-a aventurat afară, pe terasă, unde lumea își petrecea 
după-amiaza târzie bând câte o cafea. La capătul celălalt, 
un domn rotofei fuma o pipă. A răsfoit apoi un ghid turistic 
al insulei și s-a uitat la ceas. 

La 5:55, a coborât la parter și l-a zărit pe Bruce Cable la 
tejgheaua din faţă, discutând cu un client. Mercer s-a 
îndoit serios că el ar putea să o recunoască. Singurul 
indiciu putea fi fotografia ei austeră de pe supracoperta 
romanului Ploaie de octombrie, care apăruse în urmă cu 
șapte ani și adusese doar slabe beneficii magazinului. Însă 
ea trebuia să vină acolo pentru a da autografe în timpul 
turului ratat, iar el, din câte se spunea, citea tot, având 
știință probabil de legătura ei cu insula și, lucrul cel mai 
important, cel puţin din punctul lui de vedere, era o 

122 


- JOHN GRISHAM - 


scriitoare tânără și atrăgătoare - de aceea exista 
posibilitatea ca el să o remarce. 
Dar nu s-a întâmplat asta. 


2 


Ash Street se afla la o intersecţie spre sud faţă de Main 
Street. Casa era situată pe un colţ al intersecţiei cu Fifh. 
Era o clădire istorică, având acoperișuri mansardate și 
două verande închise cu sticlă pe trei laturi la etajul întâi. 
Era zugrăvită într-un roz-deschis și avea decoraţiuni 
bleumarin pe uși, pe obloane și pe terase. Pe o plăcuţă 
discretă aflată deasupra ușii principale scria: „Vicker 
House 1867”. 

Mercer nu își amintea să fi văzut vreodată o casă roz în 
centrul orașului Santa Rosa, deși asta nu avea importanţă. 
Casele se zugrăveau în fiecare an. 

A bătut la ușă și, imediat, o haită numeroasă de căţei a 
început să latre de cealaltă parte. O femeie fioroasă a 
întredeschis ușa, apoi a întins o mână și a spus: 

— Sunt Myra. Intră. Nu lua în seamă câinii. Aici, în afară 
de mine, nimeni nu mușcă. 

— Sunt Mercer, a spus ea, strângându-i mâna. 

— Bineînţeles. Hai! 

Câinii s-au împrăștiat când Mercer a urmat-o pe Myra în 
foaier. Cu un glas strident, Myra a strigat: 

— Leigh! Avem companie! Leigh! Cum Leigh întârzia să 
răspundă, Myra a adăugat: Rămâi aici. Mă duc s-o găsesc. 

A dispărut în camera de zi și a lăsat-o pe Mercer 
singură, faţă în față cu o corcitură de mărimea unui 
șobolan, care s-a vârât sub o masă de tricotat și a mârâit 
spre ea arătându-și dinţii sclipitori. Încercând să îl ignore, 
Mercer a analizat interiorul. În aer plutea un miros 
neplăcut care părea a fi un amestec de fum stătut de 
țigară și de câini murdari. Piesele de mobilier, deși 
adunate de la magazine de mâna a doua, erau excentrice 
și atrăgătoare. Pereţii erau acoperiţi cu picturi în ulei 


123 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


proaste și cu nenumărate acuarele, deși niciuna dintre ele 
nu avea vreo legătură cu oceanul. 

Undeva, în adâncul casei, Myra a răcnit din nou. O 
femeie mult mai scundă a apărut din sufragerie și a spus 
fără vlagă, fără să îi întindă mâna lui Mercer: 

— Bună, sunt Leigh Trane. 

— Încântată. Sunt Mercer Mann. 

— Ador cartea scrisă de tine, a spus Leigh zâmbind, 
lăsând la vedere două șiruri de dinţi perfecţi, deși 
îngălbeniţi din cauza fumatului. 

Mercer nu auzise de multă vreme pe cineva care să îi 
spună asta. Ezitând, a reușit să îngâne un răspuns 
stângaci: 

— O, îţi mulțumesc. 

— Am cumpărat un exemplar acum două ore de la 
magazin, o carte adevărată. Myra e dependentă de genul 
ei și citește orice apare. 

Preţ de o secundă, Mercer s-a simţit obligată să spună 
ceva elogios despre cartea lui Leigh, dar Myra a scutit-o 
de efort. 

— A, aici erai? Acum, că ne-am împrietenit, barul se 
poate deschide. Chiar am nevoie de ceva de băut. Mercer, 
ce-ai vrea? 

Cum nu putea bea vin, a răspuns: 

— E cald. Ar merge o bere. 

Cele două femei s-au cutremurat, de parcă tocmai ar fi 
fost jignite. 

— Mda, în regulă, a spus Myra. Dar să știi că eu îmi fac 
propria bere și e deosebită de tot ce știi tu. 

— E groaznică, a intervenit Leigh. Înainte să-și deschidă 
ea propria distilerie, îmi plăcea berea. Acum, nici n-o mai 
pot suporta. 

— Atunci, bea rom, draga mea, și ne vom înţelege de 
minune. Myra s-a uitat apoi la Mercer și a adăugat: E o 
bere picantă, cu opt la sută alcool. Dacă nu ești atentă, te 
doboară de pe picioare. 

— De ce stăm în foaier? a întrebat Leigh. 

124 


- JOHN GRISHAM - 


— O întrebare foarte bună, a spus Myra, făcând un semn 
larg cu braţul spre scară. Haideţi cu mine! 

Privită din spate, când a ieșit din hol, părea un fundaș 
din fotbalul american. Cele două femei au urmat-o și s-au 
oprit împreună într-o sufragerie, în care nu se vedeau 
decât un televizor, un șemineu și un bar plin, cu blatul din 
marmură, într-un colţ. 

— Să știi că avem vin, a răspuns Leigh. 

— Atunci, aș prefera vin alb, a răspuns Mercer. 

Orice, mai puţin băutura casei. 

Myra s-a dus în spatele barului și a început să o 
mitralieze cu întrebări. 

— la spune, unde stai? 

— Nu cred că ţi-o mai amintești pe bunica mea, Tessa 
Magruder. A locuit într-o căsuţă de pe plajă, pe Fernando 
Street. 

Cele două mei au clătinat din cap. 

— Numele îmi sună oarecum cunoscut, a spus apoi 
Myra. 

— A murit acum unsprezece ani. 

— Noi suntem aici doar de zece, a adăugat Leigh. 

— Familia noastră încă deţine casa aceea și acolo m-am 
instalat. 

— Pentru cât timp? a întrebat-o apoi Myra. 

— Câteva luni. 

— Încerci să termini o carte, nu? 

— Sau să încep una. 

— Nu toate facem asta? a spus Leigh. 

— Ai una sub contract? a întrebat-o apoi Myra, 
zdrăngănind sticlele. 

— Da, din păcate. 

— Fii recunoscătoare pentru asta. La ce editură? 

— Viking. 

Myra a ieșit din spatele barului și le-a întins paharele. 
Ea și-a umplut un borcan de un litru cu o bere groasă, apoi 
a continuat: 

— Haideţi să mergem afară, ca să putem fuma. 

125 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Era evident că amândouă fumau în casă de ani întregi. 

După ce au traversat o podea din scânduri groase, s-au 
așezat în jurul unei frumoase mese din fier forjat, în 
apropierea unei fântâni, din care două broaște scuipau 
apă. Coroanele câtorva eucalipţi bătrâni aruncau o umbră 
densă peste curtea interioară, iar dinspre copaci se simţea 
o adiere blândă. Ușa verandei nu se închidea, iar câinii 
veneau și plecau după cum pofteau. 

— E încântător, a spus Mercer când cele două gazde și- 
au aprins țigările. 

Cea a lui Leigh era lungă și subţire, iar cea a Myrei era 
cafenie și tare. 

— Ne cerem scuze pentru fum, a spus Myra apoi, dar 
suntem dependente - nu ne putem lăsa. Cândva, demult, 
am încercat amândouă să renunțăm la fumat, dar zilele 
acelea au devenit istorie. Prea multă strădanie, efort, 
suferinţă. În cele din urmă, am spus: „Ducă-se naibii!” 
Oricum trebuie să murim de ceva, nu? A tras un fum lung 
din ţigară, apoi a scos fumul pe gură și a luat o dușcă 
sănătoasă din berea casei. Vrei să bei ceva? Hai, încearcă! 

— Eu n-aș face asta, a spus Leigh imediat. 

Mercer a sorbit scurt din paharul de vin și a clătinat din 
cap. 

— Nu, mulţumesc. 

— Căsuţa asta spui că îi aparţine familiei tale? a 
întrebat-o Myra. Vii aici de multă vreme? 

— Da, de când eram mică. Mi-am petrecut verile aici cu 
bunica Tessa. E 

— Foarte frumos. Imi place asta, a spus Myra. 

Apoi a sorbit zgomotos din bere. Avea părul ras 
deasupra urechilor, astfel că pletele ei încărunţite se 
legănau într-o parte și în alta de fiecare dată când sorbea, 
fuma sau vorbea. Părul ei era complet albit, deși avea cam 
aceeași vârstă cu Leigh. Însă aceasta din urmă avea părut 
lung și negru, prins la spate într-o coadă de cal, în care nu 
se zăreau fire cărunte. 


126 


- JOHN GRISHAM - 


Amândouă păreau pregătite să o ţintuiască cu întrebări, 
așa că Mercer a preluat inițiativa. 

— Ce v-a adus pe insula Camino? 

Cele două s-au privit ca și cum ar fi fost vorba de o 
poveste lungă și complicată. 

— Am locuit în zona Fort Lauderdale mulţi ani; ne 
săturaserăm de trafic și de mulțimi. Ritmul vieţii de aici e 
mult mai lent, iar oamenii sunt mult mai agreabili. 
Proprietăţile, mai ieftine. Dar tu? Care ţi-e căminul acum? 

— Am locuit în Chapel Hill în ultimii trei ani. Am predat. 
Acum sunt într-un fel de tranziţie. 

— Ce naiba să înţeleg din asta? a întrebat-o Myra. 

— Înseamnă că, practic, sunt fără cămin, fără slujbă și 
disperată să termin o carte. 

Leigh a chicotit, iar Myra a pufnit când fumul i-a ieșit pe 
nas. 

— Am trecut și noi prin asta, a spus apoi. Ne-am 
cunoscut acum treizeci de ani, când niciuna dintre noi nu 
avea un sfanţ. Eu încercam să scriu ficțiune istorică, iar 
Leigh se străduia să scrie porcăriile alea literare și ciudate 
la care ţine și acum. Şi nu vindeam nimic. Eram la mila 
asigurărilor sociale și a ajutoarelor umanitare și munceam 
pentru un salariu minim pe economie - și, în fine, lucrurile 
nu arătau bine deloc. Într-o zi ne plimbam printr-un mall și 
am văzut o coadă lungă de oameni, toţi de vârstă mijlocie, 
așteptând ceva. În faţă era un magazin de carte, unul 
dintre acelea de tip Walden, pe care îl găsești de obicei 
acolo, iar la o masă, foarte bine dispusă, era Roberta 
Doley, pe vremea aceea una dintre cele mai de succes 
femei care scriau bestselleruri de dragoste. M-am așezat 
la coadă - Leigh era prea snoabă ca să facă asta -, am 
cumpărat cartea și ne-am îndemnat una pe cealaltă să o 
citim. Povestea era despre un pirat care cutreiera prin 
Caraibe, atacând corăbii, făcând prăpăd și fugind de 
britanici. Și, nu știu cum se făcea, dar imediat ce ancora în 
vreun port, găsea o virgină tânără și frumoasă, care abia 
aștepta să fie deflorată. O porcărie crasă. De aceea am 

127 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


inventat povestea asta despre o femeie frumoasă din sud 
care nu se putea ţine departe de sclavi și care a rămas 
gravidă. Și am pus în ea toată imaginaţia. 

— A trebuit să cumpărăm câteva reviste deocheate, 
înţelegi? a adăugat Leigh. Ca material de documentare. 
Există o sumedenie de chestii despre care nu aveam 
habar. 

Myra a pufnit în râs și a continuat: 

— Am asamblat-o în trei luni și, cu rezerve, i-am trimis-o 
agentei mele din New York. După o săptămână, mi-a 
telefonat să-mi spună că nu știu ce idiot a oferit cincizeci 
de mii drept avans. Am publicat-o sub numele de Myra 
Leigh. Nu ţi se pare ceva isteţ? În mai puţin de un an, am 
primit o grămadă de bani și nu ne-am mai sinchisit. 

— Așadar, scrieți împreună? a întrebat Mercer. 

— Ea scrie, s-a grăbit să spună Leigh, ca și cum ar fi 
vrut să se distanţeze de text. Lucrăm la acţiune împreună, 
ceea ce ne ia cam zece minute, după care ea trudește cu 
textul. Cel puţin, așa procedam. 

— Leigh e prea snoabă ca să se atingă de text. Dar e al 
naibii de pricepută să folosească banii. 

— Ei, asta-i bună, Myra, a spus Leigh zâmbind. 

Myra a tras adânc din ţigară și a suflat fumul peste 
umăr. 

— Au fost zile fericite. Am scris o sută de cărţi sub 
diferite pseudonime și am ajuns să nu mai reușim să le 
terminăm îndeajuns de repede ca să onorăm contractele. 
Ar trebui să încerci și tu. O mizerie de nedescris. 

— Abia aştept, a spus Mercer. 

— Te rog să nu faci asta, a intervenit Leigh. Eşti prea 
inteligentă pentru așa ceva. Îmi place cum scrii. 

Simţindu-se măgulită, Mercer a zis încet: 

— Mulţumesc. 

— După aceea, am lăsat-o mai moale, a continuat Myra. 
Ne-am trezit date în judecată de două ori de nu știu ce 
nenorocită din nord, care a susţinut că îi furaserăm 
subiectele. Nu era adevărat. Porcăriile noastre erau mai 

128 


- JOHN GRISHAM - 


bune decât ale ei, dar avocaţii noștri au început să se agite 
și ne-au convins să soluționăm cauza printr-o înţelegere. 
Asta a dat naștere unei dispute serioase cu editorul nostru, 
apoi cu agenta, iar toată tărășenia ne-a cam scos din ritm. 
Într-un fel sau altul, ne-am ales cu reputaţia de hoaţe - mai 
bine zis, eu. Leigh a făcut o treabă bună ascunzându-se în 
spatele meu și scăpând de toate murdăriile. Atâta cât e, 
reputaţia ei de scriitoare a rămas intactă. 

— Ei, asta-i bună, Myra... 

— Şi ai încetat să scrii? a întrebat-o Mercer. 

— Mai curând aș spune că am încetinit ritmul. Avem 
bani în bancă, iar unele dintre cărți continuă să se vândă. 

— Eu încă scriu în fiecare zi, a zis Leigh. Viaţa mea ar fi 
pustie dacă n-aș face-o. 

— Iar eu m-aș simţi al dracului de golită dacă nu mi s-ar 
vinde cărțile, s-a răstit Myra. 

— Ei, asta-i bună, Myra. 

Cel mai mare câine din haită, un metis de vreo douăzeci 
de kilograme, cu părul lung, s-a așezat pe vine aproape de 
terasă, lăsând în urmă o movilă de excremente. Myra a 
privit fără să spună nimic, apoi a acoperit zona cu un nor 
de fum. 

Mercer a încercat să schimbe subiectul. 

— Mai sunt și alţi scriitori pe insulă? 

Leigh a dat din cap zâmbind, iar Myra a spus: 

— A, chiar prea mulţi. 

A pufnit apoi spre borcanul cu bere și a plescăit din 
buze. 

— Ar fi Jay, a spus Leigh. Jay Arklerood. 

Devenea din ce în ce mai clar că treaba lui Leigh era să 
sugereze, pentru ca Myra să poată îmbrăca totul într-o 
naraţiune potrivită. 

— TȚii neapărat să începi cu el, nu? E un alt snob literar 
care nu reușește să vândă nimic și care urăște pe toată 
lumea. Mai e și poet. Draga mea Mercer, îţi place poezia? 

Tonul ei arăta fără nicio urmă de îndoială că nu se 
omora după poezie, așa că Mercer a spus: 

129 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Nu prea citesc poezie. 

— Atunci, nu citi poeziile lui, chiar dacă le găsești. 

— Îmi pare rău, dar n-am auzit de el. 

— Nimeni n-a auzit. Vânzările lui au fost chiar mai slabe 
decât ale lui Leigh. 

— Ei, asta-i bună, Myra. 

— Dar Andy Adams? a întrebat apoi Mercer. Nu 
locuiește aici? 

— Atunci când nu e la dezalcoolizare, a răspuns Myra. 
Și-a construit o casă frumoasă în capătul de sud al insulei, 
apoi a pierdut-o la divorţ. Ca om, e terminat, dar e un 
scriitor chiar bun. Sunt moartă după seria lui cu căpitanul 
Clyde, câteva dintre cele mai bune romane polițiste scrise 
vreodată de cineva de pe insulă. Până și lui Leigh i-au 
plăcut. 

— Un bărbat agreabil când e treaz, dar groaznic atunci 
când se îmbată, a spus Leigh. Mereu se încaieră cu câte 
cineva. 

Preluând subiectul fără să clipească, Myra a sărit în 
ajutorul lui Leigh, adăugând: 

— Nu mai departe de luna trecută, s-a amestecat într-o 
bătaie dintr-un restaurant de pe Main Street. Un individ de 
două ori mai tânăr l-a bătut măr, iar poliţia l-a săltat doar 
pe el. Bruce a trebuit să depună o garanţie pentru el. 

— Cine-i Bruce? s-a grăbit Mercer să întrebe. 

Myra și Leigh au oftat la unison, luând fiecare câte o 
înghiţitură din băuturile lor, ca și cum orice discuţie 
despre Bruce ar fi ţinut ore în șir. Într-un târziu, Leigh a 
spus: 

— Bruce Cable, cel care are magazinul de carte. Nu-l 
știi? E 

— Nu cred. Îmi aduc aminte că am intrat în magazinul 
lui de câteva ori pe când eram mică, dar n-aș putea spune 
că l-am cunoscut. 

— Când vine vorba de cărţi și de scriitori, totul se 
învârte în jurul magazinului lui, a spus imediat Myra. Și, 


130 


- JOHN GRISHAM - 


drept urmare, totul se învârte în jurul lui Bruce. El este 
tartorul. 

— Şi asta e bine? 

— Vai, noi îl adorăm pe Bruce. Are cel mai tare magazin 
din ţară și iubește scriitorii. Cu ani în urmă, înainte de a ne 
muta aici, pe vremea când scriam și publicam, m-a invitat 
la o sesiune de autografe în magazinul lui. E ceva destul 
de neobișnuit ca un magazin serios să găzduiască o 
scriitoare de romane de amor, dar Bruce nu s-a sinchisit 
de asta. Am dat o petrecere grozavă, am vândut o 
sumedenie de cărți, ne-am îmbătat cu șampanie ieftină și 
am ţinut magazinul deschis până la miezul nopţii. La 
naiba, a organizat chiar și o sesiune de autografe pentru 
Leigh. 

— Hai, lasă asta, Myra! 

— E adevărat. Şi cât a fost ea acolo, s-au vândut 
paisprezece cărți. 

— Ba cincisprezece. Atunci am dat cele mai multe 
autografe. 

— Recordul meu este de cinci, a spus cu sfială Mercer. 
lar asta s-a întâmplat la prima lansare de carte. S-au 
vândut patru la următoarea sesiune și niciuna la cea de-a 
treia. După aceea, am telefonat la New York și am anulat 
turul. 

— Cum așa, fato? s-a mirat Myra. Ai renunţat? 

— Exact, iar dacă mi se va mai publica ceva, nu vreau să 
plec în turneu pentru a da autografe. 

— De ce n-ai venit aici, la Bay Books? 

— Era în program, dar m-am retras și am anulat totul. 

— De aici ar fi trebuit să începi. Bruce știe cum să 
mobilizeze oamenii. La naiba, ne cheamă mereu. Ne spune 
că vine un scriitor și că s-ar putea să ne încânte cartea lui. 
Asta înseamnă că trebuie să ne mișcăm fundurile până la 
magazinul lui în ziua de dat autografe și să cumpărăm 
cartea aceea! Niciodată nu-i dăm plasă! 


131 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Așa se face că avem o mulţime de cărți, toate semnate 
de autori, însă majoritatea au rămas necitite, a adăugat 
Leigh. 

— Ai intrat în magazin? a întrebat-o apoi Myra. 

— Am trecut pe-acolo în drum spre voi. E încântător. 

— Înseamnă civilizaţie. E o adevărată oază. Hai să ne 
vedem acolo pentru masa de prânz și o să te prezint lui 
Bruce. O să-ţi placă și te asigur că și el te va plăcea. li plac 
toţi scriitorii, dar femeile tinere și atrăgătoare se bucură 
de o atenţie deosebită. 

— E căsătorit? 

— Da. Pe soţia lui o cheamă Noelle și de obicei e pe 
acolo. O adevărată figură. 

— Îmi place, a spus Leigh imediat, parcă apărând-o, ca 
și cum mai toată lumea gândea deja altceva. 

— Cu ce se ocupă? a întrebat Mercer cu un aer de 
nevinovăție. 

— Vinde antichităţi franțuzești și are magazinul alături, 
a răspuns Myra. Cine mai vrea ceva de băut? 

Mercer și Leigh abia dacă se atinseseră de paharele lor. 
Myra s-a dus să își umple din nou borcanul. Cel puţin trei 
câini s-au luat după ea. Leigh și-a aprins o ţigară și a 
întrebat-o: 

— Povestește-mi despre romanul tău. Cât ai înaintat? 

Mercer a luat o înghiţitură de vin de Chablis și a spus: 

— Nu pot vorbi despre el. Asta e una dintre regulile 
mele. Nu-mi place să-i aud pe scriitori vorbind despre 
cărțile lor, tu ce părere ai? 

— Cred că ai dreptate. Mi-ar plăcea să discut despre 
munca mea, dar ea nu vrea să mă asculte. Am impresia că, 
dacă discuţi despre asta, devii motivată să scrii. Eu m-am 
blocat ca scriitoare acum opt ani. A chicotit, apoi a tras un 
fum. lar ea nu mă prea ajută. Aproape că mi-e teamă să 
scriu din cauza ei. 

Preţ de o clipă, Mercer a simţit compasiune pentru ea, 
fiind pe punctul să se ofere ca lector; dar și-a amintit 
imediat de proza ei chinuită. Myra a revenit ca o furtună 

132 


- JOHN GRISHAM - 


cu borcanul plin, apoi a lovit un câine cu piciorul și s-a 
așezat. 

— Să n-o uităm pe fata cu vampirii, a spus ea. Amy și 
mai cum o cheamă? 

— Amy Slater, a spus Leigh, fericită că putea fi de 
ajutor. 

— Așa. S-a mutat aici acum cinci ani, cu soțul și copiii. A 
făcut o groază de bani cu o serie despre vampiri și fantome 
și cu alte rahaturi din astea, cărţi de-a dreptul groaznice, 
care se vând foarte bine. Crede-mă, am publicat niște cărți 
groaznice, care așa trebuiau să fie, dar și-n zilele mele cele 
mai proaste scriu mai bine decât ea, chiar și legată la ochi. 

— Hai, Myra. Amy e o persoană încântătoare. 

— Mereu spui asta. 

— Şi altcineva? a întrebat Mercer. 

Până în acel moment, toţi scriitorii fuseseră făcuţi albie 
de porci. Lui Mercer îi plăcea acest carnaj, lucru deloc 
neobișnuit când scriitorii se strângeau la un pahar și 
vorbeau despre alţii. 

Cu paharele în mâini, au rămas gânditoare preţ de 
câteva secunde. 

— Mai sunt câţiva care își publică singuri cărţile. Le 
încropesc, le pun pe net și-și zic scriitori. Tipăresc câteva 
exemplare și dau apoi târcoale magazinului, sâcâindu-l pe 
Bruce să le așeze mai aproape de ușă. Trec pe-acolo în 
fiecare zi ca să vadă dacă s-a vândut vreuna. Niște 
pisălogi. Bruce are o masă pe care așază cărțile publicate 
în regim propriu și mereu se ciondănește cu câte unul în 
legătură cu locul în care să le așeze. Acum, cu internetul, 
toți suntem autori publicaţi, înţelegi? 

— Da, știu asta, a spus Mercer. Când predam, studenţii 
îmi lăsau manuscrise și cărți pe verandă, de obicei cu o 
scrisoare lungă în care susțineau că operele lor sunt 
minunate și că mi-ar fi recunoscători dacă mi-aș spune 
părerea. 

— Povestește-ne despre profesorat, a spus moale Leigh. 

— O, e mai distractiv să vorbim despre scriitori. 

133 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Ah, mai e unul, a spus imediat Myra. Un tip pe care îl 
cheamă Bob, dar care publică sub pseudonimul J. Andrew 
Cobb. A stat șase ani într-o închisoare federală pentru nu 
știu ce porcărie făcută în lumea corporatistă și a învăţat să 
scrie - sau pe-aproape. A publicat patru sau cinci cărți 
despre ceea ce știe el cel mai bine - spionajul între 
companii - și sunt amuzante. Nu scrie rău. 

— Credeam c-a plecat, a spus Leigh. 

— Are un apartament pe lângă Ritz și are întotdeauna 
acolo câte o fată cunoscută pe plajă. Bate spre cincizeci de 
ani, iar fetele sunt de obicei de două ori mai tinere decât 
el. E fermecător în felul lui și spune povești grozave 
despre închisoare. Atenţie când ieși pe plajă! Bob Cobb e 
mereu la pândă. 

— O să-mi notez asta, a răspuns Mercer zâmbind. 

— Despre cine mai putem vorbi? a continuat Myra 
pufăind. 

— Deocamdată e de-ajuns, a spus Mercer. Trebuie să fac 
un efort ca să nu uit nimic din ce mi-aţi povestit azi. 

— O să-i cunoşti pe toţi destul de curând. Oamenii 
frecventează magazinul și Bruce invită mereu pe câte 
cineva la un pahar sau la cină. 

Leigh a zâmbit și și-a lăsat paharul pe masă. 

— S-o facem aici, Myra. Dăm o petrecere și-i invităm pe 
toţi oamenii aceștia minunati pe care i-am bălăcărit. N-am 
mai avut oaspeţi de ceva vreme. Ce, doar Bruce și Noelle 
pot să dea petreceri? Ce părere ai? 

— Grozavă idee! O pun pe Dora să ne aducă mâncare, 
iar noi o să facem curăţenie. Ce părere ai, Mercer? 

A ridicat din umeri, gândindu-se că ar fi fost o prostie să 
se opună. Leigh s-a ridicat ca să își mai pună de băut șia 
adus sticla cu vin. Au petrecut încă o oră discutând despre 
petrecere și ciorovăindu-se în timp ce alcătuiau lista 
invitaţilor. Cu excepţia lui Bruce și a Noellei Bonnet, toţi 
ceilalţi invitaţi potenţiali aveau un trecut pestriţ și, cu cât 
erau mai mulţi, cu atât era mai bine. Promitea să fie o 
seară memorabilă. 

134 


- JOHN GRISHAM - 


Când a reușit să plece, se făcuse deja întuneric. Practic, 
cele două femei i-au poruncit să rămână la cină, dar când 
Leigh a dat de înţeles că nu aveau în frigider mare lucru, 
Mercer și-a dat seama că sosise momentul să plece. După 
trei pahare de vin, nu se încumeta să conducă. A hoinărit o 
vreme prin centru, alături de turiștii care se plimbau pe 
Main Street. A găsit apoi o cafenea încă deschisă și și-a 
petrecut o oră având în faţă un latte și o revistă elegantă 
care promova atracțiile insulei, pornind de la agenţii 
imobiliari. Pe partea cealaltă a străzii, magazinul de carte 
era plin și, în cele din urmă, a traversat și a privit vitrina 
frumos aranjată, dar nu a intrat. S-a aventurat spre portul 
liniștit la acea oră și s-a așezat pe o bancă, urmărind 
ambarcaţiunile ce se legănau alene pe apă. Încă îi ţiuiau 
urechile după avalanșa de bârfe pe care le auzise. A 
chicotit amintindu-și de Myra și de Leigh, care se 
chercheliseră și fumaseră întruna, agitându-se tot mai 
mult în legătură cu petrecerea. 

Era doar a doua noapte petrecută pe insulă, dar simţea 
deja că se stabilise acolo. Stând la un pahar cu Myra și cu 
Leigh, orice vizitator ar fi ajuns să simtă la fel. Vremea 
caniculară și aerul sărat contribuiau la reușita tranziţiei. Și 
cum Mercer nu avusese un adevărat cămin atât de multă 
vreme, era imposibil să fie afectată de dorul de casă. Se 
întrebase de o nenumărate ori ce anume făcea acolo. 
Întrebarea încă persista, dar își pierdea treptat din contur. 


3 


La 3:21 după-amiază, mareea era înaltă. Când a atins 
creasta valului, ţestoasa a alunecat pe plajă și s-a oprit în 
spuma apei privind în jur. Avea o lungime de peste un 
metru și cântărea în jur de o sută șaizeci de kilograme. 
Migrase în ocean vreme de mai bine de doi ani și se 
întorcea acum într-un loc aflat la cincizeci de metri de cel 
în care își făcuse precedentul cuib. A început să înainteze 
încet, stângaci și chinuitor, pentru că mișcarea aceea era 


135 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


nefirească pentru ea. În timp ce se chinuia să meargă, 
trăgându-se cu înotătoarele din faţă și împingându-se cu 
picioarele din spate, s-a oprit de câteva ori ca să studieze 
plaja, căutând un teren uscat și încercând să descopere 
pericolele, prădătorii sau orice mișcare neobișnuită. Cum 
nu a văzut nimic din toate acestea, a continuat să înainteze 
încet, lăsând o urmă clară pe nisip, ce avea să fie găsită în 
curând de aliatele ei. Ajunsă la treizeci de metri de apă, la 
poalele unei dune, a găsit locul potrivit și a început să 
îndepărteze nisipul cu înotătoarele din faţă. Folosindu-și 
picioarele din spate în forma unei cupe, a început să 
formeze o groapă în care să încapă, un culcuș de peste 
zece centimetri adâncime. În timp ce săpa, își rotea corpul 
pentru a nivela nisipul din jur. Pentru o creatură acvatică, 
era un efort plictisitor, așa că s-a oprit de multe ori ca să 
se odihnească. După ce a terminat de făcut groapa pentru 
corpul propriu, a început să sape și mai adânc, ca să 
creeze o cavitate pentru ouă, o cameră având forma unei 
picături. A încheiat după un timp, s-a mai odihnit puţin, 
apoi a acoperit cavitatea pentru ouă cu partea posterioară 
și s-a întors cu faţa spre dună. Trei ouă au căzut în același 
timp, fiecare acoperit cu mucus, prea moi și flexibile ca să 
se spargă în contact cu solul. Au urmat apoi și alte ouă, 
câte două sau câte trei odată. Cât a depus ouăle a rămas 
nemișcată, părând într-un fel de transă. In același timp a 
lăcrimat, eliminând sarea acumulată. 

Mercer a văzut urmele lăsate de ea venind dinspre 
ocean și a zâmbit. A mers apoi de-a lungul lor, până când a 
văzut conturul ţestoasei în apropierea dunei. Din 
experienţă știa că orice zgomot ori mișcare în timpul 
cuibăritului putea face mama să renunţe și să se întoarcă 
în apă fără să acopere ouăle. S-a oprit și a examinat 
silueta. Luna a apărut printre nori și la lumina ei a văzut 
mai bine ţestoasa. 

Starea ei de transă continua - depunerea de ouă mergea 
înainte. După ce a lăsat în cuib circa o sută de ouă, a 
terminat treaba pentru noaptea aceea și a început să le 

136 


- JOHN GRISHAM - 


acopere cu nisip. După ce a umplut groapa, a bătătorit 
nisipul și și-a folosit lopeţile pentru a ascunde cuibul. 

Când a început să se miște, Mercer a fost convinsă că 
testoasa terminase cuibăritul și că ouăle erau în siguranţă. 
A ocolit pe departe mama și s-a așezat într-un loc 
întunecat din semiluna altei dune, ascunsă de întuneric. A 
urmărit ţestoasa presărând nisipul cu grijă peste cuib și 
împrăștiindu-l în toate direcţiile, pentru a păcăli eventualii 
prădători. 

Socotind că ouăle erau în siguranţă, ţestoasa a început 
anevoioasa deplasare târâș spre apă. Avea să repete 
cuibăritul încă o dată sau de două ori în acel sezon, după 
care să migreze spre zona de hrănire, aflată la sute de 
kilometri depărtare. Peste un an, doi, poate trei sau patru, 
avea să revină pe aceeași plajă pentru a-și depune ouăle. 

Vreme de cinci nopţi pe lună, din mai până în august, 
Tessa cutreiera acea porţiune de plajă, căutând locurile de 
cuibărit ale ţestoaselor. Captivată de această vânătoare, 
nepoata se afla alături de ea. Descoperirea urmelor era 
întotdeauna emoţionantă, iar găsirea unei mame care 
depunea ouă era o adevărată încântare. 

Mercer s-a rezemat de dună și a așteptat. Voluntarii de 
la organizaţia Monitorizarea Ţestoaselor aveau să vină în 
curând pentru a-și face treaba. Tessa fusese mulţi ani 
președinta acestui club. 

Luptase cu ferocitate pentru protejarea cuiburilor și 
deseori îi dojenise pe cei veniţi în vacanţă pentru că 
pătrunseseră în zonele protejate. Mercer își amintea cel 
puţin două ocazii în care bunica ei chemase poliţia. Legea 
era de partea ei și a ţestoaselor și ţinea ca ea să fie 
respectată. 

Acea voce puternică și vibrantă amuţise acum, iar plaja 
n-avea să mai fie niciodată la fel, cel puţin pentru Mercer. 
Contemplând luminile bărcilor care pescuiau crevete 
aflate la orizont, a zâmbit amintindu-și de Tessa și de 
țestoasele ei. Vântul se înăsprise, iar Mercer și-a 
încrucișat braţele la piept pentru a se încălzi. 

137 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


După aproape șaizeci de zile, în funcţie de temperatura 
nisipului, broscuţele urmau să capete viaţă. Fără vreun 
ajutor din partea mamei, aveau să spargă coaja oului și să 
sape prin nisip într-un efort de grup care ar fi putut dura 
zile în șir. 

La momentul potrivit, de obicei noaptea sau în timpul 
unei furtuni, când temperatura urma să fie mai scăzută, 
ele aveau să încerce să fugă. Împreună, urmau să 
ţâșnească din cuib, să stea pe loc o secundă pentru a se 
orienta, după care să meargă spre apă și să se îndepărteze 
înot. Soarta le era potrivnică. Oceanul era un teren minat 
pentru ele din cauza prădătorilor, astfel că doar un pui de 
broască ţestoasă dintr-o mie urma să atingă vârsta adultă. 

Două siluete s-au apropiat apoi de linia țărmului. S-au 
oprit văzând urmele, apoi au mers de-a lungul lor până la 
cuib. După ce s-au convins că mama plecase și că ouăle 
fuseseră depuse, au examinat totul cu lanternele, au trasat 
un cerc în nisipul din jur și au înfipt un mic par cu bandă 
galbenă. Mercer le-a auzit slab vocile - erau două femei -, 
dar fiind bine ascunsă, ele nu o puteau vedea. Aveau să se 
întoarcă pe lumină pentru a securiza cuibul cu un gard din 
sârmă și cu anunţuri, ceva ce ea și Tessa făcuseră de 
nenumărate ori. Când s-au îndepărtat, au împrăștiat nisip 
peste urmele lăsate de ţestoasă, pentru a le face să 
dispară. 

La ceva vreme după plecarea lor, Mercer a hotărât să 
aștepte răsăritul soarelui. Nu-și petrecuse niciodată 
noaptea pe plajă, de aceea s-a cuibărit pe nisip, sprijinită 
comod de dună, și, în cele din urmă, a adormit. 


4 


Era evident că scriitorii de pe insulă se temeau prea 
mult de Myra Beckwith pentru a refuza o invitaţie venită 
peste noapte din partea ei. Nimeni nu voia să o jignească. 
Și, bănuia Mercer, nimeni nu voia să rateze o adunare la 
care aproape sigur avea să se vorbească despre fiecare 


138 


- JOHN GRISHAM - 


dintre ei în absenţă. Dintr-un sentiment de autoapărare și 
din curiozitate, spre sfârșitul zilei de duminică au început 
să sosească la Vicker House, pentru a bea și a mânca în 
onoarea celui mai nou membru al grupului, chiar dacă 
șederea acestuia pe insulă era temporară. Era weekendul 
de Ziua Eroilort, care marca începutul verii. Invitaţiile 
trimise prin e-mail precizau ora 6:00 seara, dar asta nu 
însemna nimic pentru scriitori. Nimeni nu a sosit la vreme. 

Bob Cobb a sosit primul și a încolţit-o imediat pe Mercer 
pe terasa din spate, apucându-se să o descoasă în legătură 
cu opera ei. Avea părul cărunt și lung și era bronzat ca o 
persoană care petrecea prea mult timp în soare. Purta o 
cămașă cu un imprimeu floral în culori stridente, cu 
nasturii de sus desfăcuţi pentru a-și etala pieptul cafeniu și 
părul decolorat. Potrivit Myrei, se zvonea că Bob Cobb 
tocmai predase ultimul său roman, însă editorul nu era 
mulțumit de el. Nu spusese de unde știa acest lucru. 
Sorbind din berea artizanală a Myrei, servită în borcan, 
Cobb stătea neplăcut de aproape de Mercer în timp ce 
discutau. 

Amy Slater, „Fata cu vampiri”, i-a sărit imediat în ajutor, 
salutând venirea ei pe insulă. I-a povestit apoi despre cei 
trei copii ai ei, susținând că fusese foarte încântată să iasă 
din casă în seara aceea. 

Leigh Trane s-a alăturat micului cerc, dar a vorbit foarte 
puţin. Purtând o rochie de un roz intens și de mărimea 
unui cort, dându-le ordine celor care livrau mâncarea, 
aducând băuturi și ignorând haita de căţei care fugeau de 
colo colo, Myra bântuia prin toată casa. 

Apoi au sosit Bruce și Noelle, iar Mercer l-a cunoscut, în 
sfârșit, pe omul care se făcea răspunzător de micul ei 
concediu de studii. Purta un costum dintr-o pânză moale 
de bumbac și papion, deși invitaţia precizase foarte 
limpede ca invitaţii să se îmbrace „cât se poate de lejer”. 


1 Memorial Day, Ziua Memorială sau Ziua Eroilor, 30 mai, este ziua în 
care se comemorează amintirea celor căzuţi în războiul civil american 
(1861-1865). (n.tr.) 

139 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Însă Mercer știa de multă vreme că, în cazul scriitorilor, 
orice îmbrăcăminte era potrivită. Cobb purta un șort de 
jucător de rugby. Noelle era o femeie frumoasă; purta o 
cămașă albă și strâmtă din bumbac, ceea ce îi evidenția 
corpul zvelt. A naibii franțuzoaică, și-a spus imediat 
Mercer, în timp ce sorbea din paharul cu vin de Chablis și 
încerca să facă faţă micilor bârfe. 

Unii scriitori sunt povestitori experimentați, având un 
bagaj inepuizabil de istorii, glume și replici inteligente. 
Alţii sunt suflete retrase și introvertite, care trudesc în 
lumile lor solitare și se zbat să se descurce atunci când 
trebuie să se amestece cu alţi oameni și să comunice. 
Mercer era ceva intermediar. Copilăria ei singuratică îi 
oferise capacitatea de a trăi în propria ei lume, în care nu 
se vorbea prea mult. Din această cauză, trebuia să facă 
eforturi pentru a flecări și a râde când auzea vreo glumă. 

De îndată ce a apărut, Andy Adam a cerut o votcă dublă 
cu gheaţă. Myra i-a pregătit-o, aruncând o privire precaută 
spre Bruce. Amândoi știau că Andy se apucase din nou de 
băut, iar asta reprezenta un motiv de îngrijorare. Când i s- 
a prezentat lui Mercer, ea a observat imediat cicatricea 
mică de deasupra ochiului stâng, gândindu-se la înclinația 
lui de a se încăiera prin baruri. El și Cobb aveau cam 
aceeași vârstă, fiind amândoi divorţaţi, băutori obișnuiți pe 
plajă, însă îndeajuns de norocoși încât să își vândă cărțile 
pentru a se bucura de o viaţă dezordonată. Curând au 
început să graviteze unul în jurul celuilalt, discutând 
despre pescuit. 

Jay Arklerood, poetul solemn și steaua literară frustrată, 
a sosit imediat după ora 7:00, ceea ce, potrivit Myrei, era 
cam devreme pentru el. A luat un pahar cu vin și l-a 
salutat pe Bruce, dar nu i s-a prezentat lui Mercer. Cum 
sosiseră toţi invitaţii, Myra a cerut să se facă tăcere și a 
propus un toast. 

— O înghiţitură pentru noua noastră prietenă, Mercer 
Mann, care va sta aici o perioadă, în speranţa că va găsi 


140 


- JOHN GRISHAM - 


inspiraţie la soare și pe plajă și va termina blestematul 
acela de roman care trebuia predat acum trei ani. Noroc! 

— Doar trei ani? a spus Leigh, iar asta a stârnit 
nenumărate râsete. 

— Mercer, a spus Myra, îmboldind-o să spună ceva. 

Ea a zâmbit și a zis: 

— Vă mulțumesc. Sunt încântată să mă aflu aici. De la 
vârsta de șase ani, am venit în fiecare vară, ca să stau cu 
bunica mea, Tessa Magruder. S-ar putea ca unii dintre voi 
să o fi cunoscut. Cel puţin până acum, am petrecut aici, cu 
ea, cele mai fericite zile din viața mea, pe plajă și pe 
insulă. Asta a fost cu mult timp în urmă, dar sunt încântată 
că m-am întors. Și sunt încântată să mă aflu aici în această 
seară. 

— Bun venit, a spus Bob Cobb, ridicând paharul. 

Ceilalţi i-au urmat exemplul, strigând cu toţii „Noroc!” 
Apoi au început să discute. 

Bruce s-a apropiat de Mercer și i-a spus încet: 

— Am cunoscut-o pe Tessa. Ea și Porter au murit în 
timpul unei furtuni. 

— Da, în urmă cu unsprezece ani, a confirmat Mercer. 

— Îmi pare rău, a spus Bruce oarecum stânjenit. 

— Nu, nicio problemă. Asta a fost cu mult timp în urmă. 

— Ei bine, mi-e foame, a intervenit Myra. Aduceţi-vă 
paharele la masă ca să mâncăm ceva. 

S-au îndreptat cu toţii spre sufragerie. Masa era îngustă 
și nu îndeajuns de lungă pentru nouă persoane, însă, dacă 
ar fi fost douăzeci, Myra i-ar fi îngrămădit oricum în jurul 
ei. În jurul mesei se afla o adunătură de scaune 
desperecheate. Cu toate acestea, era decorată frumos, cu 
un șir de lumânări scurte pe mijloc și cu multe flori. 
Farfuriile din porțelan și paharele cu picior erau vechi și 
asortate perfect. Argintăria de epocă era aranjată fără 
cusur. Șervetele albe din pânză fuseseră proaspăt călcate 
și împăturite. Myra a apărut cu o foaie de hârtie care 
conţinea așezarea oaspeţilor la masă, pe care ea și Leigh o 
discutaseră aprins, și s-a apucat să strige instrucțiuni. 

141 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mercer a fost plasată între Bruce și Noelle, iar după 
obișnuitele mormăieli de nemulțumire, ceilalți s-au așezat 
pe scaunele stabilite. Discuţiile între oaspeţi au început 
imediat, în timp ce Dora, cea care asigura servirea, turna 
vin în pahare. Aerul era destul de încins, deși ferestrele 
stăteau deschise. Un ventilator vechi se rotea zgomotos 
deasupra lor. 

— Așa, uitaţi care sunt regulile, a spus apoi Myra. Nu 
vorbiți despre propriile cărţi și nimic despre politică. Avem 
aici câţiva republicani. 

— Poftim? a exclamat Andy. Cine i-a invitat? 

— Eu. Și dacă nu-ţi convine, poţi pleca imediat. 

— Cine sunt aceia? a întrebat Andy. 

— Eu, a spus Amy, ridicând o mână cu mândrie. 

Era clar că acest lucru se mai întâmplase. 

— Şi eu sunt republican, a spus Cobb. Chiar dacă am 
stat în închisoare și am fost brutalizat de FBI, am rămas 
un republican credincios. 

— Dumnezeu să ne ajute, a bombănit Andy. 

— Aţi înţeles ce-am sugerat, a spus din nou Myra. Fără 
politică. 

— Dar fotbal? a întrebat Cobb. 

— Şi fără fotbal, a zâmbit Myra. Bruce, despre ce ai vrea 
să discutăm? 

— Politică și fotbal, a spus Bruce, și toată lumea a 
izbucnit în râs. 

— Ce se întâmplă la magazin săptămâna aceasta? 

— Păi, miercuri se întoarce Serena Roach. Sper să vă 
văd pe toţi la magazin când va da autografe. 

— A fost făcută praf în ziarul Times de azi-dimineaţă, a 
spus Amy cu o ușoară satisfacţie. L-aţi citit? 

— Dar cine citește Times? a întrebat Cobb. Porcării de 
stânga. 

— Aș vrea să fiu făcută praf în Times sau în oricare alt 
ziar, dacă ar fi după mine, a spus apoi Leigh. Despre ce e 
cartea ei? 


142 


- JOHN GRISHAM - 


— E al patrulea roman al ei și e despre o femeie singură 
din New York, care are probleme în relaţiile cu bărbaţii. 

— Original, s-a scăpat Andy. Abia aștept să-l citesc. 
Golind cel de-al doilea pahar de votcă, i-a cerut Dorei încă 
unul. Myra s-a încruntat în direcţia lui Bruce, care a 
ridicat din umeri, de parcă ar fi vrut să spună: „E băiat 
mare”. 

— Supă rece de roșii, a spus Myra, ridicându-și lingura. 
La treabă! 

După câteva secunde, cu toţii vorbeau în același timp, 
pentru că discuţiile separate se reduseseră. Cobb și Andy 
discutau discret politică. Leigh și Jay stăteau ghemuiţi la 
capătul mesei, discutând despre romanul cuiva. Myra și 
Amy erau curioase în legătură cu un restaurant abia 
deschis. Din nou cu voce slabă, Bruce i s-a adresat lui 
Mercer: 

— Îmi cer iertare că am adus vorba de moartea Tessei. 
Am fost nepoliticos. 

— Nu, nici vorbă, a spus ea. Asta s-a întâmplat demult. 

— L-am cunoscut bine pe Porter. Era un client obișnuit, 
îi plăceau romanele polițiste... Tessa trecea o dată pe an 
pe acolo, dar nu cumpăra multe cărţi. Cred că îmi 
amintesc vag de o nepoată pe care o avea. 

— Cât vei sta aici? a întrebat-o apoi Noelle. 

Mercer era convinsă că tot ce îi spusese Myrei ajunsese 
deja la urechile lui Bruce. 

— Câteva luni. Urmează să-mi iau o slujbă nouă, iar asta 
înseamnă că acum nu am una. În ultimii patru ani am 
predat, dar sper să nu mai fac asta. Dar tu? Povestește-mi 
despre magazinul tău. 

— Vând antichităţi franţuzești. Magazinul meu e alături 
de cel de carte. Sunt din New Orleans, și l-am cunoscut pe 
Bruce când m-am mutat aici. Imediat după uraganul 
Katrina. 

O dicţie moale, clară și perfectă, fără nicio urmă de 
accent de New Orleans. Nici vreo urmă de orice altceva. Şi 
fără verighetă, dar purtând o mulțime de bijuterii. 

143 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Asta a fost în 2005. La o lună după accidentul în care 
a pierit Tessa, a remarcat Mercer. 

— Erai aici când s-a întâmplat? a întrebat-o Bruce. 

— Nu, aceea a fost prima vară în paisprezece ani pe 
care nu mi-am petrecut-o aici. A trebuit să-mi iau o slujbă 
pentru a plăti taxele la colegiu și lucram în Memphis, 
orașul meu natal. 

Dora aduna bolurile de supă și turna vin în pahare. Andy 
devenise mai vocal. 

— Aveţi copii? i-a întrebat Mercer. 

Zâmbind, Bruce și Noelle au clătinat din cap. 

— Nu ne-am găsit timp, a spus ea. Călătoresc mult, 
pentru a cumpăra și a vinde, mai ales în Franţa, iar Bruce 
stă în magazinul lui șapte zile pe săptămână. 

— Nu pleci cu ea? l-a întrebat Mercer pe Bruce. 

— Nu prea des. Acolo ne-am căsătorit. 

Ba nu. Era o minciună simplă, ușor de rostit, cu care 
trăiau de multă vreme. Mercer a luat o înghiţitură de vin, 
aducându-și aminte că stătea alături de unul dintre cei mai 
de succes negustori de cărți rare din ţară. În timp ce 
discutau despre sudul Franţei și despre comerţul de 
antichităţi de acolo, Mercer se întreba cât de multe știa 
Noelle despre afacerile lui. Dacă el plătise cu adevărat un 
milion de dolari pentru manuscrisele Fitzgerald, cu 
siguranţă ea știa acest lucru. Corect? Bruce nu era un 
magnat cu interese în toată lumea și nici nu avea cum să 
transfere și să ascundă bani. Era un librar dintr-un orășel, 
care trăia practic în magazinul lui. Nu avea cum să 
ascundă de ea atât de mulţi bani. Noelle sigur știa. 

Apoi, Bruce și-a arătat admiraţia față de Ploaie de 
octombrie și și-a manifestat curiozitatea în legătură cu 
primul tur de autografe al lui Mercer. Auzind discuţia din 
întâmplare, Myra a cerut să se facă liniște și a îndemnat-o 
pe Mercer să povestească. În timp ce Dora le servea pește 
pompano, conversaţia s-a îndreptat spre subiectul tururilor 
de lansare a cărţilor, astfel că fiecare avea câte ceva de 
povestit. Leigh, Jay și Cobb au mărturisit că și ei își 

144 


- JOHN GRISHAM - 


pierduseră o oră sau două în magazine de carte fără să 
vândă niciun exemplar. Andy atrăsese grupuri mici de 
oameni cu prima lui carte și, lucru deloc surprinzător, 
fusese dat afară dintr-un magazin după ce se îmbătase și 
insultase clienţii care nu voiau să îi cumpere cartea. Până 
și Amy, care se bucurase de cel mai mare succes, avusese 
parte de câteva zile nefericite, după care descoperise 
vampirii. 

În timpul cinei, Andy a trecut pe apă cu gheaţă și toţi cei 
de la masă s-au liniștit. 

Apoi Cobb a început să povestească despre ceva 
petrecut în închisoare: un puști de optsprezece ani fusese 
abuzat sexual de colegul de celulă, un adevărat prădător. 
După câţiva ani, după ce amândoi fuseseră eliberaţi 
condiționat, puștiul îl găsise pe fostul coleg de celulă, cu 
trecutul uitat, trăind liniștit undeva într-o suburbie. 
Momentul răzbunării. 

Povestea a fost lungă și interesantă, iar când Cobb a 
terminat, Andy a spus: 

— Asta-i o scorneală. Pură ficţiune, am dreptate? Ăsta-i 
subiectul următorului tău roman. 

— Nu, jur că e adevărat. 

— Prostii! Ai mai făcut asta, ne-ai distrat cu o poveste 
ciudată, ca să vezi cum reacţionăm, iar după un an a 
devenit roman. 

— Ei bine, m-am gândit și la asta. Ce părere aveţi? E o 
acţiune destul de comercială? 

— Mie-mi place, a spus Bruce. Dar să tratezi mai delicat 
scenele de viol din închisoare. După mine, ai cam insistat 
asupra lor. 

— Ai vorbit ca agentul meu, a bombănit Cobb. A scos 
apoi un pix din buzunarul cămășii, ca și cum ar fi dorit să 
ia notițe. Altceva? Mercer, tu ce părere ai? 

— Am drept de vot? 

— Sigur, de ce nu? Votul tău va conta la fel de mult ca al 
celorlalţi farsori. 


145 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Aș putea folosi povestea, a spus Andy, și toată lumea 
a râs. 

— Ei bine, sunt sigur că ai nevoie de o poveste bună. Ti- 
ai stabilit termenul de predare? 

— Da. Am trimis-o și deja mi-au înapoiat-o. Probleme 
structurale. 

— Şi o mutare bună din partea editorului. Nu ar putea 
tipări cartea suficient de repede. 

— Hei, băieţi, a spus Myra. Încălcaţi prima regulă. Nu 
aveţi voie să vorbiţi despre propriile cărți. 

— Asta ar putea ţine toată noaptea, i-a șoptit Bruce lui 
Mercer, destul de tare ca să audă și ceilalţi. 

Fi îi plăceau persiflările, la fel ca și celorlalţi. Nu se 
aflase niciodată într-un grup de scriitori atât de pregătiţi 
să se împungă unul pe altul, chiar dacă doar în glumă. 

Amy, ai cărei obraji se înroșiseră din cauza vinului, a 
intervenit: 

— Dar dacă puştiul din închisoare e chiar vampir? 

Cei de la masă au explodat în hohote de râs. 

Cobb a răspuns imediat: 

— A, la asta nu m-am gândit! Am putea începe o serie 
nouă despre vampirii din închisori. Îmi place ideea. Vrei să 
colaborăm? 

— O să o rog pe agenta mea să ia legătura cu ata, să 
vedem dacă poate ieși ceva din asta, a spus Amy. 

Într-o sincronizare perfectă, Leigh a adăugat: 

— Şi vă mai întrebaţi de ce nu se mai vând cărţile. 

După ce râsetele s-au stins, Cobb a concluzionat: 

— Doborât încă o dată de mafia literară. 

Lucrurile s-au mai liniștit preţ de câteva minute, cât au 
continuat cina. 

— Probleme structurale, a chicotit Cobb apoi. Ce 
înseamnă asta? 

— Înseamnă că acţiunea e slabă, lucru adevărat. 
Niciodată nu m-am simţit mai sigur de ea, sincer. 

— Dar poţi să o publici pe cont propriu, să știi. Bruce o 
va așeza pe masa aceea pliantă pentru jocul de cărţi din 

146 


- JOHN GRISHAM - 


partea din spate a magazinului, unde e mormanul de 
dulcegării. 

— Vă rog. Masa aceea e supraîncărcată, a spus Bruce. 

Myra a schimbat apoi subiectul. 

— Așa, Mercer, te afli aici de câteva zile. Te putem 
întreba cum merge cu scrisul? 

— Nefericită întrebare, i-a răspuns Mercer zâmbind. 

— Încerci să termini un roman sau să începi unul? 

— Încă nu știu sigur, a spus ea. Probabil că voi renunţa 
la cel la care lucram și voi începe altul. Încă nu m-am 
hotărât. 

— Ei bine, dacă ai nevoie de vreun sfat privind orice 
aspect legat de scriitură sau de editare, de legături 
amoroase sau de relaţii, mâncare, vinuri, călătorii, politică, 
orice vrei pe lumea asta, să știi că ai nimerit în locul cel 
mai potrivit. Uită-te doar la cei din jurul mesei. Toţi sunt 
experţi. 

— Așa m-am gândit și eu. 


5 


La miezul nopţii, Mercer stătea așezată pe ultima 
treaptă a aleii din scânduri, ţinându-și picioarele dezgolite 
în nisip, în vreme ce valurile oceanului se rostogoleau pe 
țărm. Socotea că zgomotele lui - spargerea calmă a 
valurilor pe vreme bună sau vuietele puternice pe timp de 
furtună - n-aveau să o plictisească niciodată. În noaptea 
aceea nu bătea vântul, iar fluxul era scăzut. O siluetă 
singuratică mergea spre sud, la marginea apei. 

Incă se simțea amuzată de cele petrecute la cină, astfel 
că a încercat să își aducă aminte cât mai multe amănunte. 
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai uimitoare i 
se păreau lucrurile: o încăpere populată de scriitori, 
fiecare cu nesiguranța, egoul și geloziile sale, în care vinul 
bun cursese din plin, însă fără să se petreacă vreo ceartă 
sau să se audă vreun cuvânt jignitor. Autorii recunoscuţi - 
Amy, Cobb și Andy - tânjeau să fie apreciaţi critic, în 

147 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


vreme ce autorii literari - Leigh, Jay și Mercer - doreau să 
aibă tiraje mari. Myrei nu-i păsa nici de una, nici de alta. 
Iar Bruce și Noelle stăteau la mijlocul lor și îi încurajau pe 
toţi. 

Mercer nu prea știa ce să creadă despre Bruce. Prima 
impresie fusese foarte bună și, ţinând seama de înfățișarea 
și de atitudinea lui degajată, Mercer era convinsă că toată 
lumea îl agrease, cel puţin la început. Vorbise îndeajuns, 
dar nu foarte mult, și păruse mulţumit să o lase pe Myra să 
domine seara. La urma urmelor, era petrecerea organizată 
de ea. Iar Myra sigur știa ce să facă. El se simţise în largul 
lui în mijlocul acelui grup de scriitori și apreciase din plin 
povestirile, glumele, împunsăturile și insultele aruncate în 
conversaţie. Mercer avusese impresia că el ar fi făcut orice 
pentru a-i sprijini pe toţi în carieră. Iar ei, la rândul lor, îi 
arătau un mare respect. 

Bruce afirmase că admira cele două cărţi ale lui Mercer, 
îndeosebi romanul, și discutaseră despre el îndeajuns de 
mult pentru ca ea să-și alunge îndoiala că el nu l-ar fi citit. 
Bruce spusese că îl citise după publicare și că ea fusese 
programată să vină la Bay Books pentru a da autografe. 
Asta fusese cu șapte ani în urmă, dar el își amintea totul 
foarte bine. Probabil că frunzărise romanul înainte de 
petrecere, însă Mercer fusese impresionată oricum. O 
invitase apoi să treacă pe la magazin ca să dea autografe 
pe cele două exemplare din colecţia lui. li citise și cartea 
de povestiri și, lucru și mai important, era nerăbdător să 
mai citească și altceva, poate următorul ei roman sau alte 
povestiri. 

Mercer - cândva o scriitoare promițătoare care 
traversase o perioadă de cumplită lipsă de inspiraţie, fiind 
încătușată de teama că, probabil, cariera ei se încheiase - 
se simţise consolată de faptul că un cititor atât de 
competent îi spunea lucruri frumoase și o îndemna să mai 
scrie. În ultimii ani, doar agenta ei literară și editorul o 
mai încurajaseră. 


148 


- JOHN GRISHAM - 


Bruce era seducător, dar nu spusese și nu făcuse nimic 
nelalocul său - și nici ea nu se așteptase la asta. Frumoasa 
lui soţie se afla la doar câţiva centimetri de el. Când era 
vorba de seducţie, presupunând că zvonurile conţineau un 
sâmbure de adevăr, Mercer bănuia că Bruce Cable putea 
prelungi lucrurile, dar putea fi și direct. 

În timpul mesei, Mercer se uitase în câteva rânduri la 
Cobb și la Amy, ba și chiar și la Myra, și se întrebase dacă 
ei toţi aveau idee de latura întunecată a vieţii lui Bruce. În 
aparenţă, avea unul dintre cele mai bune magazine de 
carte din ţară, dar în același timp se ocupa în mare secret 
de bunuri furate. Magazinul se bucura de succes și îi 
aducea o mulţime de bani. Avea o viaţă minunată, o soţie 
frumoasă, o bună reputaţie și o casă cu renume într-un 
oraș cochet. Chiar era dispus să riște închisoarea pentru 
negoţul cu manuscrise furate? 

Avea idee oare că o echipă de profesioniști în domeniul 
securității se afla pe urmele lui? Și că FBl-ul nu era 
departe? Avea vreo bănuială că peste doar câteva luni ar fi 
putut ajunge la închisoare, unde avea să stea ani buni? 

Nu, nu părea posibil. 

O bănuia pe Mercer? Nu. Ceea ce dădea naștere 
următoarei întrebări: ce trebuia să facă în continuare? „la 
lucrurile pe rând, îi spusese Elaine, și nu doar o dată. 
Lasă-l pe el să se apropie de tine și îţi croiești drum în 
viaţa lui.” 

Suna simplu, nu? 


6 


Luni, de Ziua Eroilor, Mercer a dormit până târziu, 
ratând un alt răsărit de soare. Și-a turnat cafea într-o cană 
și s-a dus pe plajă, care era mai animată, datorită zilei de 
sărbătoare, dar nu foarte aglomerată. După o plimbare 
lungă s-a întors acasă, și-a mai pus cafea și s-a așezat la 
măsuța pentru dejun, cu vedere spre ocean. A pornit 


149 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


laptopul, s-a uitat la ecranul gol și a reușit să scrie: 
„Capitolul unu”. 

În general, scriitorii se încadrează în două categorii: cei 
care își conturează cu grijă poveștile și știu sfârșitul 
înainte de a începe și cei care refuză să facă asta, pornind 
de la teoria că, odată creat un personaj, acesta trebuie să 
facă ceva interesant. Vechiul roman, cel la care renunţase 
și care o torturase vreme de cinci ani, făcea parte din cea 
de-a doua categorie. După cinci ani, nu se întâmplase 
nimic interesant și se săturase de personajele acelea. 
Lasă-l deoparte. Să se așeze. Te poţi întoarce la el oricând. 

A scris un mic rezumat al primului capitol din noul 
roman și a trecut apoi la al doilea. 

Până la amiază, pregătise terenul pentru primele cinci 
capitole și era extenuată. 


7 


Traficul era lent pe Main Street, iar trotuarele gemeau 
de turiștii veniţi în oraș pentru a-și petrece un weekend 
prelungit. Mercer a parcat pe o stradă lăturalnică și s-a 
dus la magazinul de carte. A reușit să îl evite pe Bruce șia 
urcat la cafenea, unde a mâncat un sendviș și a frunzărit 
ziarul Times. El a trecut pe lângă ea ca să își ia o cafea și a 
rămas surprins văzând-o. 

— Ai timp să semnezi cărțile acelea? a întrebat-o el. 

— De aceea am venit. 

L-a urmat la parter, în camera edițiilor princeps, unde el 
a închis ușa. Două ferestre mari dădeau spre sala mare a 
librăriei, unde clienţii cercetau rafturile cu cărți. În centru 
se afla o masă veche acoperită cu hârtii și dosare. 

— Ăsta-i biroul tău? a întrebat ea. 

— Unul dintre ele. Când lucrurile se mai liniștesc, mă 
strecor aici și lucrez. 

— Şi când se liniștesc? 

— Vorbim de un magazin de carte. Azi e activitate. 
Mâine va fi pustiu. 


150 


- JOHN GRISHAM - 


Sub un catalog se aflau două exemplare cartonate din 
Ploaie de octombrie. El i-a întins un pix și a ridicat cărţile. 

— N-am dat autografe de multă vreme, a spus ea. 

A deschis apoi prima carte la pagina de titlu și s-a 
semnat, făcând același lucru și cu a doua. Ela lăsat una pe 
masă și pe cealaltă a pus-o înapoi pe raft. Ediţiile princeps 
erau aranjate în ordinea alfabetică a autorilor. 

— Ce sunt toate astea? a întrebat ea, făcând un semn 
larg cu mâna spre zidul de cărți. 

— Toate primele ediţii ale scriitorilor care au dat 
autografe aici. Avem cam o sută pe an, așa că, după 
douăzeci de ani, am adunat o colecţie frumușică. Am 
verificat evidenţele și am descoperit că pentru turneul tău 
comandasem 120 de exemplare. 

— O sută douăzeci? De ce atât de multe? 

— Am organizat un Club al Primelor Ediţii și am o sută 
de clienţi care cumpără fiecare carte care primește 
autograf. E un efort destul de mare. Dacă pot garanta o 
sută de exemplare, editorii și scriitorii sunt dornici să ne 
treacă în planul lor de turneu. 

— Şi acești oameni apar la fiecare sesiune de autografe? 

— Așa mi-aș dori. De obicei, vin cam jumătate, ceea ce 
înseamnă ceva. Treizeci la sută din membrii clubului 
locuiesc în afara orașului și primesc cartea prin poștă. 

— Ce s-a întâmplat când mi-am anulat turneul? 

— Am returnat cărțile. 

— Îmi pare rău! 

— Asta face parte din meserie. 

Mercer a mers apoi de-a lungul peretelui și a examinat 
șirurile de cărţi, recunoscând unele titluri. Erau într-un 
singur exemplar. Unde erau celelalte? Bruce o pusese pe a 
ei pe raft și o lăsase pe cealaltă pe masă. Unde le păstra? 

— Cărţile de aici sunt valoroase? a întrebat ea. 

— Nu tocmai. E o colecţie impresionantă și înseamnă 
mult pentru mine, fiindcă sunt legat de fiecare, dar rareori 
capătă valoare. 

— De ce? 

151 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Primele ediţii se tipăresc în număr prea mare. În 
cazul tău, s-au lansat cinci mii de exemplare. Nu e un 
număr uriaș, dar pentru a deveni valoroasă, cartea trebuie 
să fie rară. Însă câteodată am noroc. A întins mâna spre un 
raft de sus, a luat o carte și i-a întins-o. Mai ţii minte 
Drunk in Philly? Capodopera lui J.P. Walthall. 

— Sigur. 

— A câştigat Premiul Național al Cărții şi premiul 
Pulitzer în 1999. 

— Am citit-o când eram în colegiu. 

— Am citit un exemplar de promovare și mi-a plăcut. Mi- 
am dat seama că se va vinde bine și am comandat câteva 
cutii, iar asta s-a întâmplat înainte ca el să anunţe că nu va 
veni în turneu. Editorul lui era falit - și nu prea inteligent, 
ca să spunem lucrurilor pe nume - și a comandat tipărirea 
a șase mii de exemplare. Nu era rău pentru un prim 
roman, dar nici suficient. În fine, tipărirea a fost întreruptă 
când sindicatul a intrat în grevă. Doar o mie două sute de 
exemplare au apucat să iasă din tipografie, după care totul 
s-a oprit. Am fost norocos că am primit comanda. Primele 
recenzii au fost demential de bune, iar la a doua tipărire, 
la o altă tipografie, s-a avut în vedere un tiraj de douăzeci 
de mii de exemplare. Tirajul s-a dublat la a treia ediţie și 
așa mai departe. Cartea s-a vândut până la urmă într-un 
milion de exemplare. 

Mercer a deschis cartea și, pe pagina de Copyright, a 
văzut cuvintele „Prima ediţie”. 

— Şi asta cât valorează? 

— Am vândut două cu cinci mii de dolari. Acum cer opt. 
Și mai am douăzeci și două de exemplare, îngropate în 
subsol. 

Mercer a reținut această informaţie, dar nu a spus 
nimic. I-a înapoiat cartea și s-a apropiat de un alt perete 
de cărți. 

— Restul colecţiei, deși nu toţi autorii de acolo au dat 
autografe aici, a spus Bruce. 


152 


- JOHN GRISHAM - 


Mercer a luat de pe raft The Cider House Rules, de John 
Irving, și a spus: 

— Presupun că din acest titlu sunt multe exemplare pe 
piaţă. 

— E John Irving. A publicat-o la șapte ani după Lumea 
după Garp, așa că tirajul a fost uriaș. Valorează câteva 
sute. Am și un Garp, dar nu e de vânzare. 

Mercer a pus cartea la locul ei și a citit titlurile 
următoarelor volume. Garp nu era acolo. A presupus că și 
aceasta era „îngropată în subsol”, dar nu a spus nimic. Ar 
fi vrut să-l întrebe care erau cărțile lui cele mai rare, dar a 
decis să nu manifeste un asemenea interes. 

— Ţi-a plăcut cina de aseară? a întrebat-o el. 

Mercer a râs și s-a îndepărtat de rafturi. 

— A, da. N-am mai cinat niciodată alături de atâţia 
scriitori. De obicei păstrăm distanţă, știi? 

— Știu. În onoarea ta, toată lumea s-a comportat decent. 
Nu sunt întotdeauna chiar atât de civilizaţi, crede-mă. 

— De ce? 

— Asta e natura speciei. Pune laolaltă egocentrismul 
fiecăruia cu puţină băutură și poate și puţină politică și de 
obicei iese cu scandal. 

— Abia aștept. Când va fi următoarea petrecere? 

— În cazul acestor oameni, nu se știe. Noelle a 
menţionat o petrecere peste două săptămâni. I-a plăcut să 
se afle în compania ta. 

— Şi mie. E încântătoare. 

— E foarte amuzantă și se pricepe foarte bine la ceea ce 
face. Ar trebui să treci pe la magazinul ei să arunci o 
privire. 

— Așa o să fac, deși nu-mi pot permite lucruri scumpe. 

El a râs și a zis: 

— Ei bine, să fii atentă. E foarte mândră de inventarul 
ei. 

— Mâine mă întâlnesc la o cafea cu Serena Roach, 
înainte de sesiunea de autografe. O cunoști? 


153 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Da. A fost aici de două ori. E foarte sensibilă, dar 
destul de agreabilă. E în turneu cu prietenul ei și cu 
editorul. 

— Un adevărat anturaj, nu? 

— Presupun. Nu e chiar atât de neobișnuit. Ea a 
renunţat la droguri și pare să fie cam fragilă. Viața pe 
drumuri e supărătoare pentru mulţi scriitori, așa că au 
nevoie de protecţie. 

— Nu poate călători singură? 

Bruce a râs, lăsând impresia că n-ar vrea să bârfească. 

— Ţi-aș putea spune o mulţime de povești, înţelegi? 
Unele triste, altele amuzante, dar toate pline de culoare. 
Să le păstrăm pentru altă dată, poate pentru o cină lungă. 

— E același prieten? Intreb fiindcă citesc ultima ei carte 
și personajul ei se luptă cu bărbaţii, dar și cu drogurile. 
Autoarea pare să cunoască bine subiectul. 

— Nu știu, dar în ultimele ei turnee a avut același 
prieten. 

— Sărmana fată e luată în șuturi de critici. 

— Da, și nu reacţionează prea bine. Editorul ei m-a 
sunat azi-dimineaţă ca să se asigure că nu propun o cină 
după. Încearcă să o ţină departe de sticla de vin. 

— Şi turneul e abia la început? 

— Aici e a treia escală. Ar putea ieși un nou dezastru. 
Cred că s-ar putea lăsa de scris, la fel ca tine. 

— Chiar recomand asta. 

Apoi, o angajată a băgat capul pe fereastră și a spus: 

— Scuze pentru deranj, dar îl am la telefon pe Scott 
Turow. 

— Bine, vin, a spus Bruce. 

— Ne vedem mâine, a încheiat Mercer și s-a îndreptat 
spre ușă. 

— Mulţumesc pentru autografe. 

— Voi da autografe pe toate cărţile mele pe care le vei 
cumpăra. 


154 


- JOHN GRISHAM - 
8 


Trei zile mai târziu, Mercer a așteptat până la asfintit, 
apoi a ieșit pe plajă. Şi-a scos sandalele și le-a pus într-o 
mică geantă de umăr. După aceea s-a îndreptat spre sud, 
mergând pe marginea apei. Mareea era scăzută, iar plaja 
lată era pustie, cu excepţia câte unei perechi aflate la 
plimbare cu câinele. Douăzeci de minute mai târziu, 
Mercer a trecut prin dreptul unui șir de blocuri înalte și a 
pășit spre Ritz-Carlton, aflat alături. Ajunsă pe aleea din 
lemn, și-a clătit picioarele, a încălțat sandalele, a trecut pe 
lângă piscina goală și a intrat. A găsit-o pe Elaine 
așteptând-o la o masă din barul elegant. 

Tessa adora barul Ritz. În fiecare vară, de două sau de 
trei ori, îmbrăcau ce aveau mai bun și mergeau cu mașina 
până la Ritz, mai întâi pentru a bea ceva și apoi pentru a 
lua cina la renumitul restaurant al hotelului. Tessa începea 
întotdeauna cu un Martini, doar unul, iar Mercer comanda 
câte o băutură carbogazoasă dietetică. După ce a împlinit 
cincisprezece ani, a prezentat un document de identitate 
fals și au băut amândouă Martini. 

Din întâmplare, Elaine se așezase la masa lor preferată 
și, când și-a ocupat locul, Mercer a fost copleșită puternic 
de amintirile legate de bunica ei. Nimic nu se schimbase. 
Un bărbat aflat în fundal cânta acompaniindu-se la pian. 

— Am sosit în după-amiaza asta și m-am gândit că ai 
vrea să mănânci ceva bun, a început Elaine. 

— Am fost de multe ori aici, a spus Mercer, privind în jur 
și bucurându-se de mirosul de aer sărat și de lambriurile 
din lemn. Bunica adora restaurantul ăsta. Nu e pentru cei 
cu un buget limitat, dar își permitea din când în când. 

— Deci Tessa nu avea bani? 

— Nu. Se descurca bine, dar era și econoamă. Să 
discutăm despre altceva! 

Un chelner s-a oprit la masa lor și ele au comandat de 
băut. 


155 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Am impresia că ai avut o săptămână foarte plină, a 
spus Elaine. 

Rutina lor includea e-mailuri trimise în fiecare seară, în 
care Mercer povestea toate lucrurile care puteau avea 
relevanţă în investigaţie. 

— Nu sunt sigură că am aflat mai multe lucruri decât 
știam când am ajuns aici, dar am luat legătura cu inamicul. 

— Şi? 

— Și e fermecător, așa cum l-ai lăudat. Un tip foarte 
agreabil. Păstrează ceea ce este de valoare la subsol, dar 
nu a adus vorba de vreo cameră de valori. Am impresia că 
are foarte multe lucruri acolo. Soţia lui e în oraș, iar el n-a 
făcut nimic care să sugereze că l-ar interesa persoana mea 
în afara atracției pe care o exercită scriitorii asupra lui. 

— Trebuie să-mi povestești despre petrecerea dată de 
Myra și de Leigh. 

— Păcat că n-am avut o cameră ascunsă, a răspuns 
Mercer zâmbind. 


156 


- JOHN GRISHAM - 


CAPITOLUL CINCI 
INIERMEDIARUL 


1 


De peste șaizeci de ani, librăria Old Boston ocupa 
aceeași casă de pe West Street, din zona blocurilor 
Ladder, aflate în centrul orașului. Fusese înființată de 
Loyd Stein, un renumit anticar, iar după moartea acestuia 
în 1990, fiul lui, Oscar, preluase afacerea. Acesta crescuse 
în magazin și agrea această ocupaţie, deși cu vremea 
începuse să se sature de ea. Odată cu evoluţia internetului 
și cu declinul mai tuturor lucrurilor legate de cărți, îi 
fusese din ce în ce mai greu să realizeze profituri decente. 
Tatăl lui se mulțumise să cumpere și să vândă cărți 
folosite, sperând să dea câte o lovitură cu vreuna rară, dar 
Oscar își pierduse răbdarea. Ajuns la patruzeci și opt de 
ani, căuta discret o cale de scăpare. 

Intr-o joi după-amiază la ora 4:00, Denny a intrat în 
magazin pentru a treia zi consecutiv și a început să 
scotocească nonșalant prin rafturile și mormanele de cărți 
la mâna a doua. Când vânzătoarea, o doamnă în vârstă, 
care lucra acolo de decenii, a plecat de la casă și a urcat la 
etaj, Denny a ales un exemplar ieftin din Marele Gatsby și 
l-a dus la tejghea. Oscar a zâmbit și a spus: 

— Ai găsit ce căutai? 

— Asta îmi ajunge, i-a răspuns Denny. 

Oscar a deschis cartea, apoi s-a uitat pe coperta din 
spate și a spus: 

— Patru dolari și treizeci de cenți. 


157 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Denny a așezat o bancnotă de cinci dolari pe tejghea și a 
Zis: 

— De fapt, caut originalul. 

Oscar a luat banii, apoi a întrebat: 

— Te referi la o ediţie princeps? Din Gatsby? 

— Nu. Manuscrisul original. 

Oscar a pufnit în râs. Ce idiot! 

— Regret, dar nu te pot ajuta, domnule. 

— Ei, eu cred că poți... 

Oscar a înlemnit și l-a privit direct în ochi. A descoperit 
o căutătură rece și nemiloasă. Dură, calculată și 
cunoscătoare. Și-a înghiţit nodul din gât, apoi a întrebat: 

— Cine ești? 

— Nu vei afla asta. 

Oscar s-a uitat în altă parte și a vârât bancnota în casa 
de marcat. În timp ce făcea asta, și-a dat seama că îi 
tremurau mâinile. A scos câteva monede și le-a așezat pe 
tejghea. 

— Şaptezeci de centi, a reușit el să spună. Ai fost aici și 
ieri, nu? 

— Şi alaltăieri. 

Oscar s-a uitat în jur. Chiar erau singuri în magazin. A 
aruncat o privire spre camera mică de supraveghere de 
deasupra capului și a făcut semn către mașina de marcat. 

— Nu-ţi mai face griji în privinţa camerei, a spus Denny 
încet. Am dezactivat-o noaptea trecută. Și nici aceea din 
biroul tău nu funcţionează. 

Oscar a inspirat adânc, iar umerii i s-au pleoștit. După 
ce trăise luni întregi de spaimă și de nesomn, uitându-se 
pe furiș în toate părţile, sosise în cele din urmă momentul 
cel mai cumplit. 

— Eşti poliţist? a întrebat cu glas scăzut și tremurător. 

— Nu. Ocolesc polițiștii zilnic, la fel ca tine. 

— Ce dorești? 

— Manuscrisele. 'Toate cinci. 

— Nu știu despre ce vorbești. 


158 


- JOHN GRISHAM - 


— Asta-i tot ce poţi spune? Speram să fii ceva mai 
original. 

— leşi de-aici, a spus Oscar cu glas șuierat, străduindu- 
se să se arate cât mai hotărât posibil. 

— Plec imediat. Mă-ntorc la 6:00, când închizi prăvălia. 
O să încui ușa și ne vom retrage în biroul tău pentru o 
mică discuţie. Îţi sugerez foarte serios să joci cinstit. Nu ai 
unde să fugi și nimeni nu te poate ajuta. Și stăm cu ochii 
pe tine. 

Denny a ridicat monedele și cartea ieftină, apoi a părăsit 
magazinul. 


2 


O oră mai târziu, un avocat pe nume Ron Jazik a urcat în 
liftul clădirii federale din Trenton, New Jersey, apăsând 
butonul spre parter. În ultima clipă, un necunoscut s-a 
strecurat printre uși și a apăsat butonul pentru etajul trei. 
Imediat după închiderea ușilor, când au rămas singuri, 
necunoscutul a zis: 

— II reprezinţi pe Jerry Steengarden, corect? Numit de 
tribunal. 

Jazik a rânjit și a spus: 

— Cine dracu’ ești? 

Fulgerător, omul l-a plesnit pe Jazik peste faţă, 
aruncându-i ochelarii cât colo. Cu o strânsoare de fier, l-a 
prins pe avocat de gât și l-a trântit puternic cu capul de 
peretele din spate al liftului. 

— Să nu-mi vorbești mie așa! Un mesaj pentru clientul 
tău: o vorbă scăpată către FBI și vor avea mulţi de suferit. 
Știm unde locuiește mama lui și știm unde locuiește și 
mama ta. 

Jazik a căscat ochii și a scăpat servieta din mână. L-a 
prins de braţ pe necunoscut, dar strânsoarea s-a 
intensificat. Jazik avea aproape șaizeci de ani și era ieșit 
din formă. Tipul care îl strângea de gât era cu cel puţin 


159 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


douăzeci de ani mai tânăr și, în acele momente, părea 
incredibil de puternic. 

— Am fost convingător? a mârâit el. Ai priceput? 

Liftul s-a oprit la etajul trei și, când ușa s-a deschis, 
necunoscutul i-a dat drumul lui Jazik și l-a împins într-un 
colţ, unde acesta a căzut în genunchi. Necunoscutul a 
pășit pe lângă el de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Nimeni nu aștepta ca să urce în lift, așa că Jazik s-a ridicat 
repede în picioare, și-a recuperat ochelarii și servieta și s-a 
gândit ce să facă. Îl durea falca și îi ţiuiau urechile, așa că 
primul lui gând a fost să telefoneze la poliţie și să anunţe 
atacul. În foaier erau agenţi federali de securitate și 
probabil că putea aștepta acolo până când atacatorul lui 
ieșea. În timp ce cobora, s-a gândit totuși că ar fi fost 
preferabil să nu reacționeze în mod exagerat. A găsit o 
baie, s-a spălat pe faţă și s-a privit în oglindă. Partea 
dreaptă a feţei lui era roșie, dar nu umflată. 

Senzatia fizică după primirea unei asemenea lovituri era 
uimitoare, dar și dureroasă. A simţit apoi ceva cald în gură 
și a scuipat sângele în lavoar. 

Nu vorbise cu Jerry Steengarden de mai bine de o lună. 
Nu aveau prea multe de discutat. Întâlnirile lor erau 
întotdeauna scurte, fiindcă Jerry nu avea nimic de spus. 
Necunoscutul care tocmai îl lovise și îl ameninţase nu prea 
avea de ce să fie îngrijorat. 


3 


Cu câteva minute înainte de ora 6:00, Denny a revenit la 
magazin și l-a găsit pe Oscar așteptând agitat la tejghea. 
Angajata plecase și nu mai era niciun client. Fără să 
scoată vreo vorbă, Denny a întors plăcuţa de la ușă ca să 
arate „Închis”, a încuiat ușa și a stins luminile. Apoi au 
urcat scara spre biroul mic și aglomerat unde Oscar 
prefera să își petreacă zilele cât altcineva se ocupa de 
magazin. Așezându-se la birou, Oscar i-a făcut semn lui 
Denny spre singurul scaun care nu era încărcat cu reviste. 


160 


- JOHN GRISHAM - 


— Să nu mai pierdem timpul, Oscar, a spus Denny 
direct. Știu că ai cumpărat manuscrisele cu jumătate de 
milion de dolari. Ai trimis banii într-un cont din Bahamas. 
Apoi au mers în Panama și de acolo le-am prins urma. Mai 
puţin comisionul pentru coordonatorul nostru. 

— Deci, tu ești hoțul? a întrebat Oscar pe un ton calm. 

Cu ajutorul unor pastile, reușise să își calmeze starea de 
nervozitate. 

— N-am spus asta. 

— Cum pot fi sigur că nu ești un poliţist care are asupra 
lui un microfon? a întrebat Oscar. 

— Vrei să mă percheziţionezi? Poftim. De unde să știe 
un poliţist preţul? De unde să știe un poliţist detalii despre 
circuitul banilor? 

— Sunt convins că FBl-ul poate urmări orice. 

— Dacă știau ce știu eu, te-ar fi arestat, pur și simplu. 
Calmează-te, n-o să fii pus în cătușe. Și nici eu. Vezi tu, 
Oscar, nu mă pot adresa poliţiei - și nici tu. Amândoi 
suntem cât se poate de mânjiţi și ne așteaptă o ședere a 
naibii de lungă într-o închisoare federală. Dar nu se va 
întâmpla asta. 

Simţindu-se înclinat să îi dea crezare, Oscar s-a simţit 
oarecum ușurat. Cu toate acestea, era evident că existau 
câteva provocări imediate. 

— Nu le mai am, a spus apoi, inspirând adânc. 

— Am înţeles. Și-atunci, unde sunt? 

— De ce le-ai vândut? 

Denny și-a încrucișat picioarele și s-a destins pe scaunul 
vechi. 

— M-am speriat. FBl-ul i-a înhăţat pe doi dintre prietenii 
mei a doua zi după furt. A trebuit să ascund comoara și să 
fug din ţară. Am așteptat o lună, apoi încă una. Când 
lucrurile s-au mai liniștit, m-am întors și m-am dus la San 
Francisco pentru a discuta cu un negustor. Spunea că are 
un cumpărător, un rus dispus să plătească zece milioane. 
Mintea. S-a dus la FBI. Am programat o întâlnire - când eu 


161 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


trebuia să predau manuscrisele drept dovadă -, dar FBl-ul 
ne aștepta. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Pentru că i-am interceptat telefoanele înainte de a 
intra. Oscar, suntem foarte pricepuţi. Foarte răbdători, 
foarte profesioniști. A fost cât pe ce să fim prinși, așa că 
am șters-o din nou din ţară, gândindu-mă să revin când 
lucrurile aveau să se liniștească. Știam că FBl-ul avea o 
bună descriere a mea, așa că am rămas afară. 

— Şi telefoanele mele sunt interceptate? 

Denny a dat din cap și a zâmbit. 

— Doar cele fixe. N-am reușit cu mobilul tău. 

— Şi cum m-ati găsit? 

— M-am dus la Georgetown și, în cele din urmă, am luat 
legătura cu Joel Ribikoff, vechiul tău amic. Intermediarul 
nostru. Nu aveam încredere în el - în cine te poţi încrede 
în meseria asta? -, iar atunci eram disperat să scap de 
manuscrise. 

— Noi doi nu trebuia să ne întâlnim. 

— Ăsta era planul, corect? Ai trimis banii telegrafic, eu 
am livrat marfa, apoi am dispărut din nou. Acum am 
revenit. 

Oscar și-a pocnit încheieturile degetelor și a încercat să 
rămână calm. 

— Şi Ribikoff? Unde e acum? 

— A dispărut. A avut parte de o moarte oribilă, Oscar, a 
fost cumplit. Dar, înainte de a muri, mi-a dat ce voiam. 
Numele tău. 

— Nu le mai am. 

— Clar. Şi ce-ai făcut cu ele? 

— Le-am vândut. M-am descotorosit de ele cât de 
repede am putut. 

— Oscar, unde sunt acum? Vreau să le găsesc, iar 
urmele lor sunt deja pline de sânge. 

— Nu știu unde sunt. Jur. 

— Atunci, cine le are acum? 


162 


- JOHN GRISHAM - 


— Ascultă, am nevoie de ceva timp ca să mă gândesc. Ai 
spus că ești răbdător, așa că păsuiește-mă puţin. 

— Am înţeles. Mă întorc peste douăzeci și patru de ore. 
Și să nu faci vreo prostie, de pildă să încerci să fugi. Nu ai 
unde să te ascunzi și o păţești dacă încerci. Oscar, suntem 
profesioniști, iar tu n-ai habar de nimic. 

— N-o să fug. 

— Douăzeci și patru de ore, după care mă-ntorc să-mi 
dai numele individului. Numele lui, iar tu-ți păstrezi banii 
și-ţi vezi de viaţa ta. N-o să spun nimănui. Ai cuvântul meu. 

Apoi Denny a sărit în picioare și a ieșit din birou. Oscar 
a rămas cu privirea aţintită asupra ușii, ascultând 
zgomotul pașilor lui în timp ce cobora scara. A auzit ușa 
deschizându-se, clinchetul clopoţelului, apoi închiderea ei 
discretă. 

Oscar și-a prins faţa între mâini și s-a străduit să nu 
plângă. 


4 


La două intersecţii mai departe, Denny era în barul unui 
hotel și mânca pizza când telefonul lui a sunat. Era 
aproape nouă seara, iar apelul venea târziu. 

— Povestește-mi, a spus el, aruncând o privire în jur, 
deși localul era aproape gol. 

— Misiune îndeplinită, a spus Rooker. L-am prins pe 
Jazik într-un lift și a cam trebuit să-l iau la palme. A fost 
amuzant, zău așa... l-am transmis mesajul și totul a mers 
bine. Petrocelli mi-a creat probleme, pentru că lucrează 
până târziu. Acum vreo oră l-am surprins în parcarea de la 
biroul lui. La început a negat că-l reprezintă pe Mark 
Driscoll, dar a cedat destul de repede. N-a trebuit să-l 
lovesc, dar am fost pe punctul s-o fac. 

— Fără martori, da? 

— Fără. Am plecat fără probleme de la ambele întâlniri. 

— Bună treabă. Acum unde ești? 

— Conduc. Ajung acolo peste cinci ore. 


163 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Grăbește-te! Mâine o să ne distrăm. 
5 


Rooker a intrat în magazinul de carte la 5:55, 
prefăcându-se că se uită la cărți. Nu erau alţi clienți. 
Agitat, Oscar și-a făcut de lucru la tejghea, dar a rămas cu 
ochii la bărbat. La ora 6:00, a zis: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să închid. 

În același moment a intrat Denny, care a închis ușa și a 
răsucit tăblița cu „Deschis/Inchis”. S-a uitat la Oscar, apoi 
a arătat spre Rooker și a spus: 

— El e cu mine. Mai e cineva aici? a întrebat apoi. 

— Nu. Toată lumea a plecat. 

— Bun. O să rămânem aici, a spus Denny, făcând un pas 
spre Oscar. 

Rooker i s-a alăturat, stând amândoi la o distanţă 
convenabilă pentru a-l lovi. 

L-au privit fix pe Oscar, dar niciunul nu s-a clintit. 

— Hai, Oscar, a spus Denny, ai avut destul timp de 
gândire. Ce ai să ne spui? 

— Trebuie să-mi promiteţi că veţi păstra secret numele 
meu. 

— Nu trebuie să-ţi promitem nimic, s-a răstit Denny. Ti- 
am spus deja că nu va afla nimeni. Și, pe de altă parte, ce- 
aș avea de câștigat dacă dezvălui amestecul tău? Oscar, eu 
vreau manuscrisele, nimic altceva. Spune-mi cui le-ai 
vândut și n-o să mă mai vezi niciodată. Dar, dacă mă minţi, 
să știi că mă întorc. N 

Oscar ştia asta. Credea. In acel moment, singurul lucru 
pe care îl dorea era să scape în viață de lângă acel individ. 
A închis ochii și a spus: 

— Le-am vândut unui negustor de cărți pe nume Bruce 
Cable, care are un magazin grozav pe insula Camino, în 
Florida. 

Denny a zâmbit și a întrebat: 

— Şi cât ţi-a plătit? 

164 


- JOHN GRISHAM - 


— Un milion. 

— Bună treabă, Oscar. O afacere pe cinste. 

— Acum, vă rog să plecaţi. 

Denny și Rooker s-au uitat fix la el, fără ca vreun mușchi 
de pe feţele lor să tresară. Preţ de vreo zece secunde, 
Oscar a socotit că era un om mort. Inima a început să-i 
bată nebunește și aproape că a rămas fără suflare. 

Apoi, cei doi au plecat fără să îi mai adreseze vreo 
vorbă. 


165 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


CAPITOLUL ȘASE 
FICŢIUNEA 


1 


După ce a intrat în magazinul Noellei, Mercer s-a simţit 
de parcă tocmai ar fi pășit printr-una dintre frumoasele ei 
cărţi despre măsuţe de cafea. Salonul din faţă era plin de 
mobilier rustic: șifoniere, bufete de veselă, dulapuri și 
fotolii aranjate comod pe podeaua cu dale vechi. Măsuţele 
erau încărcate cu vase, carafe și coșuri vechi. Pereţii erau 
zugrăviți în culoarea piersicii și decoraţi cu sfeșnice și 
oglinzi afumate, dar și cu portrete ale unor baroni de mult 
uitaţi, împreună cu familiile lor. Câteva lumânări parfumau 
interiorul cu o aromă densă de vanilie. De tavanul din 
lemn erau atârnate nenumărate candelabre. Din câteva 
difuzoare care nu se vedeau se auzea discret muzică de 
operă. Într-o încăpere aflată în lateral, Mercer a admirat o 
masă lungă și îngustă pentru degustarea de vinuri, așezată 
pentru cină, cu farfurii și boluri colorate în galben solar și 
oliv, culorile esenţiale ale veselei provensale. Lipită de 
peretele aflat în apropierea ferestrei se afla o masă de 
scris, o piesă frumoasă, pictată manual, pe care ar fi 
trebuit să și-o dorească. Potrivit lui Elaine, se vindea cu 
trei mii de dolari și era perfectă pentru nevoile ei. 

Mercer studiase cele patru cărți publicate de Noelle și a 
identificat cu ușurință mobilierul și decoraţiunile. Tocmai 
admira masa de scris când Noelle a intrat în sală, 
exclamând: 

— A, bună, Mercer. Ce surpriză plăcută! 


166 


- JOHN GRISHAM - 


A sărutat-o pe ambii obraji, în stilul salutului obișnuit 
pentru francezi. 

— Magazinul tău este extraordinar, a spus Mercer, cu 
un respect aproape divin. 

— Bun venit în Provence. Ce te aduce aici? 

— Nimic deosebit. Mă uitam și eu. Imi place la nebunie 
masa aceea, a spus ea apoi, atingând tăblia ei. 

În cărțile Noellei apăreau cel puţin trei astfel de mese. 

— Am găsit-o într-o piață din satul Bonnieux, în 
apropiere de Avignon. Ar trebui să fie a ta. E perfectă 
pentru ceea ce faci. 

— Întâi va trebui să vând niște cărți. 

— Vino cu mine! Hai să-ţi arăt câte ceva! 

Luând-o de mână pe Mercer, a condus-o dintr-o cameră 
în alta: toate erau pline cu mobilier exact ca acela din 
cărțile ei. Au urcat apoi o scară elegantă cu trepte albe din 
piatră și cu balustrade din fier forjat care ducea la primul 
etaj, unde Noelle i-a arătat cu modestie inventarul ei - alte 
șifoniere, paturi, bufete pentru veselă și mese, fiecare 
având o poveste proprie. Vorbea cu o asemenea afecţiune 
despre colecţia ei, încât părea să regrete o eventuală 
despărţire de orice obiect de acolo. Mercer observase că 
nicio piesă de mobilier de la parter nu avea preţul expus. 

Noelle avea un mic birou la parter, în spatele 
magazinului, iar alături de ușă se afla o mică masă pliantă 
de degustat vinuri. După cum o descria Noelle, Mercer se 
întreba dacă toate mesele franțuzești se foloseau pentru 
degustarea vinurilor. 

— Să bem niște ceai, a propus apoi Noelle, făcând semn 
spre un scaun aflat alături de masă. 

Au stat apoi de vorbă cât timp a fiert apa pe micul 
aragaz aflat alături de o chiuvetă din marmură. 

— Imi place la nebunie masa aceea de scris, a spus 
Mercer. Dar mă tem să întreb cât costă. 

Noelle a zâmbit și a spus: 


167 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Draga mea, pentru tine are un preţ special. Pentru 
cine întreabă, e trei mii de dolari, dar poţi s-o iei la 
jumătate de preţ. 

— Şi așa e prea mult pentru mine. Lasă-mi puţin timp de 
gândire. 

— Unde scrii acum? 

— Pe o mică masă de dejun, în bucătărie, cu vedere spre 
ocean, dar treaba nu merge. Nu știu dacă e din cauza 
mesei sau a oceanului, dar nu-mi vin cuvintele. 

— Despre ce e cartea? 

— Încă nu știu. Încerc să scriu una nouă, dar nu prea-mi 
iese. 

— Tocmai am terminat de citit Ploaie de octombrie și mi 
se pare sclipitoare. 

— Eşti prea amabilă, a zis Mercer simțindu-se deosebit 
de măgulită. 

De când ajunsese pe insulă, cunoscuse trei persoane 
care vorbiseră elogios despre primul ei roman, ceea ce 
însemna că primise mai multe încurajări decât în ultimii 
cinci ani. 

Noelle a așezat un serviciu de ceai pe masă și, cu 
îndemânare, a turnat apa fierbinte în două cești asortate. 
Fiecare și-a pus câte un cub de zahăr, dar nu și lapte, și, în 
timp ce mestecau, Noelle a întrebat-o: 

— Vorbești despre munca ta? Te întreb fiindcă cei mai 
mulţi scriitori vorbesc prea mult despre ce au scris sau vor 
să scrie, dar, dintr-un motiv sau altul, unora le vine greu 
să facă asta. 

— Eu prefer să nu vorbesc. Mai ales despre ceva ce abia 
am început. Primul roman mi se pare vechi și depășit, ca și 
cum l-aș fi scris cu mulţi ani în urmă. Speranţele sunt 
mari, există presiune, lumea literară așteaptă ceva măreț. 
Apoi trec câţiva ani și nu apare nicio carte. Treptat, steaua 
promițătoare este uitată. După Ploaie de octombrie, prima 
mea agentă m-a sfătuit să mă grăbesc și să încerc să 
public încă un roman. Mi-a explicat că, dacă primul le-a 
plăcut criticilor, al doilea va fi sigur criticat, oricum ar 

168 


- JOHN GRISHAM - 


arăta el, așa că trebuie să merg înainte și să trec de acel 
blestem de începător. Probabil că a fost un sfat bun, dar 
necazul a fost că nu aveam pregătit un al doilea roman. 
Cred că încă sunt în căutare. 

— Ce cauţi? 

— O poveste. 

— Cei mai mulţi scriitori spun că oamenii primează. 
După ce ajung pe scenă, ei găsesc cumva o acţiune. Tu nu? 

— Încă nu. 

— Ce ţi-a inspirat Ploaie de octombrie? 

— Când eram în colegiu, am citit o poveste despre un 
copil pierdut, care nu a mai fost găsit, și despre influenţa 
acestui lucru asupra familiei. Era o poveste incredibil de 
tristă și de apăsătoare, dar și frumoasă în unele privinţe. 
N-am reușit să o uit și de aceea am împrumutat-o, 
transformând-o total în ficţiune. Am scris cartea în mai 
puţin de un an. Acum mi-e greu să cred că am lucrat atât 
de repede. Atunci, abia așteptam sosirea dimineţii, prima 
ceașcă de cafea și următoarea pagină. Acum, nu se mai 
întâmplă asta. 

— Sunt convinsă că se va întâmpla. Ești în locul perfect 
în care să nu faci nimic, ci doar să scrii. 

— Vom vedea. Sincer, Noelle, trebuie să vând niște 
cărți. Nu vreau să mai predau și nici să-mi găsesc o slujbă. 
M-am gândit chiar să scriu sub pseudonim și să inventez 
câteva romane polițiste sau ceva care să se vândă. 

— Nu-i nimic rău în asta. Vinde câteva cărţi și după 
aceea poţi scrie ce vrei. 

— Treptat, planul capătă contur. 

— Te-ai gândit să stai de vorbă cu Bruce? 

— Nu. De ce să fac asta? 

— Cunoaște domeniul și arta din toate unghiurile. 
Citește tot, cunoaște sute de scriitori, agenţi și editori, iar 
ei vin deseori la el ca să îi ceară păreri, nu neapărat 
sfaturi. Dacă nu e întrebat, nu se oferă. Te place şi-ți 
admiră munca și probabil că-ţi va spune ceva folositor. 


169 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mercer a ridicat din umeri ca și cum ideea n-ar fi fost 
rea. Apoi, ușa s-a deschis și Noelle a spus: 

— lartă-mă, s-ar putea să am un client. 

S-a ridicat de la masă și a dispărut. Vreme de câteva 
momente, Mercer a sorbit din ceai, simțindu-se ca o 
impostoare. Nu se afla acolo ca să cumpere mobilier sau 
ca să discute despre literatură, nici să se dea drept un 
autor tulburat și solitar care încearcă să își facă prieteni. 
Nu, era acolo ca să spioneze, să descopere potenţiale 
informaţii pentru Elaine, care ar fi putut să le folosească 
într-o bună zi împotriva Noellei și a lui Bruce. Brusc, a 
simţit o durere cruntă în pântece, însoţită de un val de 
greață. A așteptat cu stoicism ca totul să treacă, apoi s-a 
ridicat, încercând să se controleze. S-a dus apoi spre 
partea din față a magazinului, unde Noelle ajuta un client 
să cumpere un bufet. 

— Trebuie să plec, i-a spus Mercer. 

— Da, nicio problemă, a răspuns Noelle în șoaptă. Eu și 
Bruce am fi încântați să te avem la cină curând. 

— Încântător. Sunt liberă tot restul verii. 

— Te sunăm noi. 


2 


Ceva mai târziu în acea după-amiază, pe când Noelle 
aranja o colecţie de mici urne din ceramică, în magazin au 
intrat un bărbat și o femeie, bine îmbrăcaţi, având în jur 
de patruzeci de ani. Dintr-o primă privire, Noelle a înţeles 
că erau mult mai înstăriți decât turiștii obișnuiți care 
intrau în magazin, uitându-se îndeajuns de mult ca să vadă 
preţurile, apoi plecând discret, fără să cumpere nimic. 

Cei doi, care s-au prezentat drept Luke și Carol Massey, 
au spus că stăteau câteva zile la Ritz, aceea fiind prima lor 
vizită pe insulă. Auziseră de magazinul ei, văzuseră și 
website-ul și fuseseră atrași de o masă cu tăblia din 
ceramică, veche de o sută de ani și, în acel moment, cel 
mai scump obiect din magazin. Luke a cerut o ruletă, iar 


170 


- JOHN GRISHAM - 


Noelle i-a dat una. Au măsurat apoi toate dimensiunile 
mesei, murmurând între ei că s-ar potrivi perfect în 
sufrageria pensiunii lor. Luke și-a suflecat mânecile și 
Carol a întrebat dacă putea face fotografii. Bineînţeles, a 
spus Noelle. Au măsurat după aceea două comode și două 
șifoniere mari și, în acest timp, au pus întrebări pertinente 
despre lemn, finisaje și istoria obiectelor. Construiau o 
casă la Houston și voiau ca aceasta să arate ca o fermă 
provensală în care își petrecuseră vacanţa cu un an în 
urmă, în apropiere de satul Rousillon din departamentul 
Vaucluse. Cu cât stăteau mai mult în magazin, cu atât erau 
mai îndrăgostiţi de obiectele pe care Noelle le avea de 
vânzare. Ea i-a dus apoi la etaj, unde se afla un mobilier 
mai scump, iar interesul lor a sporit. După o oră petrecută 
în magazin, când se făcuse aproape ora 5:00, Noelle a 
deschis o sticlă de șampanie și a turnat în trei pahare. Cât 
timp a măsurat Luke un șezlong din piele, iar Carol a făcut 
poze, Noelle s-a scuzat și a coborât ca să vadă dacă mai 
erau clienţi. După plecarea a doi vizitatori, a încuiat ușa și 
a revenit la texanii bogaţi. 

S-au așezat apoi în jurul unei tejghele vechi și au trecut 
la afaceri. Luke s-a interesat de transport și de depozitare. 
Noua lor casă urma să fie finisată peste cel puţin șase luni 
și foloseau un depozit pentru a aduna mobilierul și 
decoraţiunile. Noelle i-a asigurat că livra oriunde în ţară, 
iar transportul nu era o problemă. Carol a notat piesele pe 
care voia să le cumpere în acel moment, iar printre 
acestea se număra și masa de scris. Noelle le-a spus că o 
păstra pentru cineva, dar că le putea găsi alta cu ușurință 
în timpul viitoarei vizite în Provence. Au coborât apoi în 
biroul ei, unde le-a mai turnat șampanie și a întocmit nota 
de plată. Suma totală era de 160.000 de dolari, o cifră care 
nu i-a speriat deloc pe cei doi. Negocierea preţurilor făcea 
parte din afaceri, dar pe soţii Massey nu îi interesa asta. 
Luke a scos o carte de credit ca și cum ar fi fost vorba de 
plata unui mărunțţiș, iar Carol a semnat comanda. 


171 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Ajunși la ușă, au îmbrăţișat-o ca pe o veche prietenă și i- 
au spus că s-ar putea să revină a doua zi. După plecarea 
lor, Noelle a încercat să își amintească dacă mai făcuse 
vreo vânzare de o asemenea magnitudine. Dar nu și-a 
amintit. 

A doua zi de dimineaţă, la ora 10:45, zâmbind cu 
căldură și plini de energie, Luke și Carol au revenit la 
magazin. l-au spus Noellei că își petrecuseră jumătate din 
noapte uitându-se la fotografii și mutând în minte piesele 
de mobilier în casa lor neterminată și că, în fine, mai voiau 
câte ceva. Arhitectul lor le trimisese prin e-mail planurile 
parterului și etajului casei, iar ei schițaseră modul de 
amplasare a pieselor de mobilier cumpărate de la Noelle. 
Ea a observat că suprafaţa casei măsura o sută șaptezeci 
și cinci de metri. Au urcat la etaj, au petrecut toată 
dimineața măsurând paturi, scaune și dulapuri și astfel au 
epuizat inventarul ei. Nota de plată pentru cumpărăturile 
din ziua aceea s-a ridicat la peste 300.000 de dolari, iar 
Luke a scos din nou cartea de credit de culoare neagră. 

La prânz, Noelle a închis magazinul și i-a dus la un 
bistro renumit aflat după colţ. Cât timp au mâncat, 
avocatul ei a verificat valabilitatea cărții de credit și a aflat 
că soţii Massey puteau cumpăra orice și-ar fi dorit. De 
asemenea, le-a cercetat trecutul, dar a găsit foarte puţine 
lucruri. Dar ce importanţă avea? Dacă acel card negru era 
valabil, cui îi păsa de unde veneau banii? 

În timpul mesei, Carol a întrebat-o pe Noelle: 

— Când mai aduci mobilier? 

Noelle a râs și a spus: g 

— Păi, evident, cât mai curând. Imi planificasem o 
călătorie în Franța la începutul lunii august, dar acum, 
fiindcă nu mai am nimic de vânzare, trebuie să devansez 
plecarea. 

Carol i-a aruncat o privire lui Luke, iar el, dintr-un 
anumit motiv, a afișat un aer sfios. Apoi a spus: 

— Era curios. Ne întrebam dacă ne-am putea întâlni 
acolo ca să facem achiziţii împreună. Adorăm Provence și 

172 


- JOHN GRISHAM - 


ar fi nemaipomenit dacă am merge la vânătoare de 
antichități cu cineva ca tine, a adăugat imediat. 

— Nu avem copii și ne place să călătorim, mai ales în 
Franţa. Şi chiar suntem înnebuniţi după antichităţi. 
Căutăm un nou designer care să ne facă pardoselile și să 
aleagă tapetul, a completat el. 

— Da, întâmplător cunosc multă lume din domeniu. 
Când doriţi să plecaţi? 

Soții Massey s-au privit unul pe altul, ca și cum ar fi 
încercat să își amintească programul încărcat pe care îl 
aveau. 

— Peste două săptămâni avem ceva treburi la Londra, a 
spus Luke. Ne putem întâlni în Provence după aceea. 

— E prea curând? a întrebat imediat Carol. 

Noelle a rămas un moment pe gânduri, apoi a spus: 

— Aș putea. Merg acolo de câteva ori pe an și am și un 
apartament în Avignon. 

— Grozav, a spus Carol entuziasmată. Va fi o adevărată 
aventură. Parcă văd casa noastră plină cu ceea ce vom 
găsi în Provence. 

Luke a ridicat paharul cu vin și a spus: 

— Pentru vânătorii de antichităţi din sudul Franţei! 


3 


Două zile mai târziu, a fost încărcat primul camion cu 
aproape tot inventarul Noellei. A plecat de pe insula 
Camino către un depozit din Houston, unde exista un 
spaţiu generos. Se închiriaseră nouăzeci de metri pătraţi 
pentru Luke și Carol Massey. Insă nota de plată avea să 
ajungă pe biroul lui Elaine Shelby. 

Peste câteva luni, când proiectul avea să se încheie, 
indiferent cum, frumoasele antichităţi urmau să reintre 
treptat pe piaţă. 


173 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
4 


La amurg, Mercer s-a dus le plajă și a pornit spre sud, 
mergând pe lângă apă. Soții Nelson, care locuiau la patru 
case distanță spre sud, au oprit-o ca să stea puţin de 
vorbă, timp în care câinele lor corcit i-a adulmecat 
gleznele. Erau trecuţi de șaptezeci de ani și se ţineau de 
mână când se plimbau pe plajă. Erau prietenoși și plini de 
curiozitate, astfel că au reușit să smulgă motivul pentru 
care Mercer își petrecea vacanţa acolo. „Succes la scris”, 
i-a spus domnul Nelson la despărţire. Câteva minute mai 
apoi, a fost oprită de doamna Alderman, care locuia la opt 
case spre nord. Aceasta își plimba pudelii și părea să 
dorească cu disperare să intre în legătură cu oamenii. 
Mercer nu era disperată, dar îi plăcea zona. 

În apropiere de dig s-a îndepărtat de apă și s-a apropiat 
de aleea podită cu lemn. Elaine revenise în oraș și dorea să 
o întâlnească. O aștepta pe mica terasă din afara 
apartamentului pe trei etaje pe care îl închiriase pentru 
această operaţiune. Mercer fusese o dată acolo, dar nu 
văzuse pe nimeni altcineva în afară de Elaine. Nu avea 
habar dacă mai erau implicate și alte persoane în acţiune 
sau dacă era urmărită. Elaine se exprimase vag atunci 
când o întrebase asta. 

Au intrat în bucătărie și Elaine a întrebat-o: 

— Vrei ceva de băut? 

— Apă e de ajuns. 

— Ai mâncat de seară? 

— Nu. 

— Bun, putem comanda pizza, sushi sau ceva chinezesc. 
Ce preferi? 

— Nu mi-e foame. 

— Nici mie. Să stăm aici, a spus Elaine, arătând spre o 
mică masă de dejun aflată între bucătărie și salon. 

A deschis apoi frigiderul și a scos două sticle cu apă. 
Mercer s-a așezat și a privit în jur. 

— Locuiești aici? a întrebat ea. 

174 


- JOHN GRISHAM - 


— Da, două nopti. 

Elaine s-a așezat în faţa ei. 

— Singură? 

— Da. Începând de azi, nu mai e nimeni pe insulă. Venim 
și plecăm. 

Mercer era ispitită să întrebe cine erau persoanele 
sugerate de Elaine, dar s-a abținut. 

— Deci, ai văzut magazinul Noellei, a continuat Elaine. 

Mercer a încuviințat cu o mișcare din cap. Raportul ei 
de noapte era vag în mod deliberat. 

— Povestește-mi despre el. Descrie dispunerea. 

Mercer i-a descris fiecare cameră de la etaj și de la 
parter, adăugând toate amănuntele pe care le observase. 
Elaine a ascultat-o cu atenţie, dar nu și-a notat nimic. Era 
evident că știa multe despre magazin. 

— Există subsol? a întrebat-o Elaine. 

— Da, a adus vorba despre el în trecere - mi-a ziscăa 
avut un atelier acolo, dar nu s-a arătat dornică să mi-l 
arate. 

— A păstrat masa de scris. Am încercat s-o cumpărăm, 
dar a spus că nu e de vânzare. La un moment dat, destul 
de curând, o vei cumpăra, dar probabil că vei dori să o 
lăcuiești. Poate va face asta în subsolul ei, iar tu vei ţine să 
arunci o privire la noua culoare. Trebuie să vedem ce se 
află în acel subsol, mai ales că e alături de magazinul de 
carte. 

— Cine a încercat s-o cumpere? 

— Noi. Băieţii buni, Mercer. Nu ești singură. 

— De ce nu mă simt confortabil? 

— Nu ești urmărită. Așa cum ţi-am spus, venim și 
plecăm. 

— Bine. Să presupunem că intru în acel subsol. Și după 
aceea? 

— Privești în jur. Observi. Reţii totul. Dacă avem noroc, 
ar putea exista o ușă care să dea spre magazinul de carte. 

— Mă îndoiesc. 


175 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Şi eu, dar trebuie să știm. Zidul e din beton, cărămidă 
sau lemn? S-ar putea să trecem prin el într-o zi sau într-o 
noapte. Ce știi despre sistemul de supraveghere video al 
magazinului? 

— Două camere, una îndreptată spre ușa de la intrare, 
cealaltă în spate, deasupra zonei de bucătărie. Ar putea fi 
mai multe, dar nu am văzut altele. Niciuna la etaj. Sunt 
convinsă că știți asta deja. 

— Da, dar în domeniul nostru verificăm totul de trei ori 
și nu încetăm să culegem informaţii. Cum se încuie ușa din 
faţă? 

— O broască normală, cu cheie. Nimic ieșit din comun. 

— Ai văzut vreo ușă în spate? 

— Nu, dar nu am mers chiar până în spate. Cred că 
acolo mai sunt câteva încăperi. 

— Spre est e magazinul de carte. Spre vest e biroul 
agentului imobiliar. Vreo ușă care dă într-acolo? 

— Nu am văzut așa ceva. 

— Ai făcut o treabă bună. Mercer, te afli aici de trei 
săptămâni și te-ai descurcat minunat, reușind să pătrunzi 
în peisaj fără să stârnești suspiciuni. Ai cunoscut oamenii 
pe care trebuia să îi cunoști, ai văzut tot ce era de văzut și 
suntem foarte mulţumiţi. Dar trebuie să facem să se 
întâmple ceva. 

— Sunt convinsă că ai un as în mânecă. 

— Adevărat. Elaine s-a îndreptat spre canapea, a ridicat 
trei cărţi și le-a așezat pe mijlocul mesei. Uite care e 
povestea. Tessa a plecat din Memphis în 1985 și s-a mutat 
definitiv aici. După cum știm, a lăsat prin testament 
proprietatea celor trei copii ai ei, în părți egale. A prevăzut 
și o clauză prin care ţi-a lăsat douăzeci de mii de dolari în 
numerar pentru taxele de la colegiu. A avut șase nepoți - 
Connie, cei ai lui Holstead din California și Sarah, singurul 
copil al lui Jane. Tu ai fost singura beneficiară a unei 
clauze speciale. 

— Am fost singura pe care a iubit-o. 


176 


- JOHN GRISHAM - 


— Corect, de aceea noua noastră poveste va suna cam 
așa. După ce a murit, tu și Connie aţi examinat lucrurile 
personale rămase de la ea, lucru care nu e menţionat în 
testament, și aţi hotărât împreună să le împărțiți. Câteva 
articole de îmbrăcăminte, fotografii vechi, poate câteva 
obiecte de artă ieftine... n-are importanţă. Poţi crea 
ficţiunea pe care o dorești. În urma acestei înțelegeri, te-ai 
ales cu o ladă cu cărţi, mai toate pentru copii, pe care 
Tessa ţi le-a cumpărat de-a lungul anilor. Însă, pe fundul 
cutiei, au fost acestea trei, toate prime ediţii de la 
biblioteca publică din Memphis, toate împrumutate de 
Tessa în 1985. Când s-a mutat în casa de pe plajă, 
intenţionat sau din greșeală, le-a adus cu ea. După treizeci 
de ani, te afli în posesia lor. 

— Sunt valoroase? 

— Da și nu. Uită-te la cea de deasupra. 

Mercer a ridicat cartea: Condamnatul, de James Lee 
Burke. Părea să fie în stare perfectă, având supracoperta 
neatinsă, inclusiv folia de plastic de deasupra ei. Mercer a 
deschis-o și s-a oprit la pagina de Copyright, unde a văzut 
cuvintele: „Prima ediţie”. 

— După cum știi, a spus Elaine, această culegere de 
povestiri a reţinut atenţia în 1985. Criticilor le-a plăcut și 
s-a vândut bine. 

— Cât face? 

— Pe asta am cumpărat-o săptămâna trecută cu cinci mii 
de dolari. Primul tiraj a fost redus, așa că nu au mai rămas 
multe în circulaţie. Pe partea din spate a supracopertei o 
să vezi un cod de bare. Era folosit de biblioteca din 
Memphis în 1985, astfel că volumul este practic neplătit. 
Sigur că noi am adăugat codul de bare și sunt convins că 
Bruce Cable cunoaște pe cineva din domeniu care îl va 
îndepărta. Nu e chiar atât de greu. 

— Cinci mii de dolari, a repetat Mercer, de parcă ar fi 
tinut în mână un lingou de aur. 

— Da, și chiar de la un comerciant cu reputaţie. Planul 
este ca tu să aduci vorba despre cartea asta de față cu 

177 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Cable. Îi spui povestea, dar nu-i arăţi cartea, cel puţin la 
început. Nu știi ce să faci cu ea. Cartea a fost împrumutată 
de Tessa, așa că nu avea dreptul să o deţină. Apoi a ajuns 
la tine, din proprietatea ei, astfel că nici tu nu ai dreptul să 
o posezi. Cartea îi aparţine bibliotecii din Memphis, dar, 
după treizeci de ani, cine se mai sinchisește? Și, desigur, 
tu ai nevoie de bani. 

— O facem pe Tessa să pară hoaţă? 

— Asta e ficţiune, Mercer. 

— Nu cred c-aș vrea să o defăimez pe defuncta mea 
bunică. 

— Asta e cuvântul potrivit, defunctă. Tessa a murit acum 
unsprezece ani și nu a furat nimic. Povestea pe care i-o vei 
spune lui Cable va fi auzită doar de el. 

Mercer a ridicat încet cea de-a doua carte. Meridianul 
sângelui”, de Cormac McCarthy, publicată de Random 
House în 1985, o primă ediţie cu supracoperta lucioasă. 

— Asta cât valorează? a întrebat ea. 

— Am dat pe ea patru mii acum două săptămâni. 

Mercer a așezat-o pe masă și a ridicat-o pe a treia: 
Porumbița singuratică, de Larry McMurtry, publicată de 
Simon&Schuster, tot în 1985. Se vedea că exemplarul 
trecuse prin multe mâini, deși supracoperta era în stare 
perfectă. 

— Asta e puţin diferită, a spus Elaine. Cei de la 
Simon&Schuster au anticipat o vânzare masivă, iar primul 
tiraj a fost de aproximativ patruzeci de mii de exemplare, 
așa că există destul de multe în posesia colecționarilor, 
ceea ce, bineînţeles, îi reduce valoarea. Noi am plătit cinci 
sute de dolari, apoi i-am pus o supracopertă nouă pentru a- 
i dubla preţul. 

— Supracoperta e falsă? s-a mirat Mercer. 

— Da, asta se întâmplă mereu în branșă. Cel puţin în 
rândul escrocilor. O supracopertă imitată perfect poate 
crește mult valoarea cărții. Am găsit un falsificator bun. 


5 Meridianul sângelui, de Cormac McCarthy (autor distins cu premiul 
Pulitzer), roman publicat de editura Polirom, 2011 (n.tr.) 
178 


- JOHN GRISHAM - 


Mercer a surprins din nou acel „noi” sugerat de Elaine, 
și a rămas uimită de anvergura operaţiunii. Apoi a lăsat 
cartea pe masă și a ridicat paharul cu apă. 

— Planul prevede ca eu să i le vând lui Cable? Dacă da, 
nu-mi place ideea de a oferi ceva fals. 

— Mercer, planul este ca tu să te apropii mai mult de 
Cable. Începi doar vorbind despre cărţi. Nu ştii clar ce să 
faci cu ele. Din punct de vedere moral e anapoda să le 
vinzi, pentru că de fapt nu-ţi aparţin. In cele din urmă îi 
arăţi una sau două dintre ele, ca să vezi cum reacționează. 
Poate-ți va arăta colecţia din subsol sau din camera de 
valori - sau ceea ce are acolo. Nu avem cum să știm 
încotro va merge discuţia. Mercer, noi vrem ca tu să 
pătrunzi în lumea lui. S-ar putea să profite de șansa de a 
cumpăra Condamnatul sau Meridianul sângelui; ori poate 
le are deja în colecţia lui. Dacă l-am studiat bine, probabil 
că îi va plăcea ideea că acele cărţi nu sunt deţinute chiar 
legal și va dori să le cumpere. Să vedem cât de cinstit va fi 
faţă de tine. Știm cât valorează aceste cărţi. De ce ţi-am 
face o ofertă sub fileu? Cine știe? Banii nu contează. 
Aspectul important în treaba asta este să devii o 
participantă la afacerile lui tenebroase. 

— Nu cred că-mi place asta. 

— E ceva inofensiv, Mercer, și e ficțiune. Aceste cărţi au 
fost achiziţionate legal de noi. Dacă el le cumpără, ne 
primim banii înapoi. Dacă le revinde, și el își recapătă 
banii. Nu e nimic anapoda sau lipsit de etică în acest plan. 

— De acord, dar nu știu dacă pot face acest joc fiind 
credibilă. 

— Fii serioasă, Mercer. Doar trăieşti într-o lume a 
ficţiunii. Mai creează ceva. 

— Ficţiunea nu se prea mai vinde în vremurile noastre. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

Mercer a ridicat din umeri și a luat o înghiţitură de apă. 
Apoi s-a uitat lung la cărţi, în timp ce a derulat în minte 
câteva scenarii. În cele din urmă, a întrebat: 

— Ce se poate întâmpla rău? 

179 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Presupun că Bruce ar putea lua legătura cu biblioteca 
din Memphis ca să se intereseze, dar sistemul e complicat 
și nu va reuși să afle nimic. Au trecut treizeci de ani și 
totul s-a schimbat. Biblioteca pierde aproape o mie de 
cărţi anual din cauză că oamenii nu le înapoiază și, fiind o 
bibliotecă obișnuită, oamenii de acolo nu au niciun interes 
real de a le recupera. Pe de altă parte, Tessa a luat și a 
înapoiat o sumedenie de cărți. 

— Mergeam la bibliotecă în fiecare săptămână. 

— Asta susține versiunea noastră. Bruce nu va avea cum 
să afle adevărul. 

Mercer a ridicat exemplarul din Porumbița singuratică 
și a întrebat: 

— Ce fac dacă depistează supracoperta falsă? 

— Ne-am gândit la asta și nu suntem convinși că va 
folosi cartea. Săptămâna trecută le-am arătat-o unor 
negustori cu experienţă, oameni care au văzut de toate, și 
niciunul dintre ei nu a depistat falsul. Dar ai dreptate. Ar 
putea fi un risc pe care nu ni-l putem permite. Incepi cu 
primele două cărți, dar să-l faci să aștepte. Tragi de timp, 
cât te zbaţi să afli ce e drept și ce nu. E o dilemă morală 
pentru tine. Să vedem ce sfat îţi va da. 

Mercer a plecat cu cărțile într-o sacoșă din pânză și a 
revenit pe plajă. Oceanul era liniștit și mareea era joasă. 
Luna plină lumina nisipul. În timp ce se apropia de casă, a 
auzit niște voci care deveneau tot mai puternice. În stânga 
ei, pe la jumătatea dunelor, a văzut doi tineri amanți care 
se frământau pe un prosop de plajă, vorbele lor șoptite 
fiind întretăiate de suspine și gemete care trădau o plăcere 
erotică. Aproape că ar fi vrut să se uite până se termina 
totul, până la efortul final, dar a reușit să meargă mai 
departe, înregistrând cât mai multe în timp ce trecea pe 
lângă ei. 

Era topită de invidie. Cât timp trecuse de când...? 


180 


- JOHN GRISHAM - 
5 


Cel de-al doilea roman nou a ajuns într-o fundătură după 
doar cinci mii de cuvinte și trei capitole. In punctul acela, 
Mercer se săturase deja de personajele create și de 
acţiunea concepută. Frustrată, deprimată, chiar și puţin 
supărată pe sine și pe lume, a îmbrăcat un bikini - cel mai 
sumar din întreaga ei colecţie - și a ieșit pe plajă. Era doar 
ora zece, dar se obișnuise să evite soarele de la amiază. De 
la prânz până la ora 5:00 era pur și simplu prea cald ca să 
stea în aer liber, fie în apă, fie pe plajă. 

Se bronzase deja suficient și se temea să se expună mai 
mult la soare. În plus, ora 10:00 era cea la care apărea 
alergătorul singuratic, un necunoscut cam de vârsta ei. 
Alerga desculț pe marginea oceanului, iar corpul lui 
longilin sclipea de sudoare. Se vedea clar că era atlet, 
având un stomac foarte plat și bicepși și fese perfecte. 
Alerga cu o graţie fluidă și lejeră și părea să încetinească 
puţin alergarea când apărea în câmpul ei vizual, 
remarcase ea. Stabiliseră un contact vizual de cel puţin 
două ori în săptămâna care trecuse, iar Mercer era 
convinsă că el era pregătit să o salute. 

După ce și-a aranjat umbrela și scaunul pliant, s-a uns 
cu o cremă protectoare, urmărind în același timp orice 
mișcare dinspre sud. El venea întotdeauna de acolo, din 
direcţia hotelului Ritz și a apartamentelor scumpe. Și-a 
desfăcut apoi prosopul de plajă și s-a întins la soare. Şi-a 
pus ochelarii de soare și pălăria din pai și a așteptat. Ca 
întotdeauna în timpul săptămânii, plaja era aproape pustie. 
Planul ei era să îl vadă de departe și să se îndrepte 
nepăsătoare spre apă, sincronizându-și deplasarea cu a lui. 
Avea să îl întâmpine cu un firesc „Bună dimineaţa”, așa 
cum proceda orice persoană politicoasă de pe plajă. S-a 
rezemat pe coate și, în timp ce aștepta, a încercat să nu se 
socotească o scriitoare ratată. Cele cinci mii de cuvinte pe 
care tocmai le ștersese alcătuiau cel mai prost text pe care 
îl scrisese vreodată. 

181 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


El era acolo de cel puţin zece zile, o perioadă prea lungă 
pentru o ședere la un hotel. Probabil că închiriase un 
apartament pentru o lună. 

Nu avea habar ce să scrie. 

El alerga întotdeauna singur, dar era mereu prea 
departe pentru ca Mercer să poată vedea dacă avea 
verighetă pe deget. 

După cinci ani În care crease personaje 
neconvingătoare, scrisese o proză stângace și folosise idei 
atât de proaste, încât nici ei nu îi plăceau. Era convinsă că 
nu va mai termina niciodată un roman. 

Apoi, telefonul ei a sunat. 

— Sper că nu întrerup un geniu din muncă, a 
întâmpinat-o Bruce. 

— Nicidecum, a răspuns ea. De fapt, stau pe plajă 
aproape goală, plănuind să agăţț un necunoscut. Fac o 
pauză, a spus ea. 

— Bine. Ascultă, avem o sesiune de autografe în după- 
amiaza asta și mă cam îngrijorează numărul de persoane 
care vin. E vorba de un tip necunoscut, cu un roman care 
nu e prea bun. 

Cum arată? Ce vârstă are? E normal sau gay? ar fi vrut 
Mercer să întrebe. Cu toate acestea, a spus: 

— Deci așa îţi vinzi cărţile! Îi mobilizezi pe scriitorii tăi 
să îți sară în ajutor. 

— Poţi fi convinsă de asta. lar Noelle va da o petrecere 
organizată în pripă acasă, în onoarea lui, desigur. Doar 
noi, tu, el, Myra și Leigh. O să fie distractiv. Ce părere ai? 

— Să-mi verific agenda. Da, sunt liberă. La ce oră? 

— Şase, iar cina e după aceea. 

— Ținută normală? 

— Poate glumești. Doar ești pe plajă. Merge orice. Până 
și pantofii sunt opţionali. 

La ora 11:00, soarele începuse să încingă nisipul, iar 
briza părea că se mutase în alte zone. Evident, era prea 
cald pentru alergare. 


182 


- JOHN GRISHAM - 
6 


Numele scriitorului era Randall Zalinski, iar scurta 
căutare pe internet i-a dezvăluit prea puţine lucruri despre 
el. Sumara lui biografie era în mod voit neclară, având 
intenţia de a lăsa impresia că, în cursul carierei lui în 
„spionajul sumbru”, avusese prilejul să afle lucruri rare din 
domeniul terorismului și al infracţiunilor cibernetice. 
Romanul lui era despre o confruntare futuristă între SUA, 
Rusia și China. Prezentarea de două paragrafe era 
exacerbată, aproape frizând ridicolul, iar Mercer a socotit- 
o chiar plictisitoare. Fotografia prelucrată înfățișa un 
bărbat alb până în patruzeci de ani. Nu se vorbea de soție 
sau de familie. Locuia în Michigan, unde, desigur, lucra la 
un nou roman. 

Era cea de-a treia sesiune de autografe la care Mercer 
participa la Bay Books. Primele două îi aduseseră aminte 
în mod dureros de turul ei de promovare abandonat cu 
șapte ani înainte, așa că jurase să le evite pe celelalte - ori 
măcar să încerce. Însă probabil că avea să îi fie greu să o 
facă. Sesiunile de autografe îi ofereau un motiv întemeiat 
să apară la magazinul de carte, lucru pe care Elaine îl 
recomandase cu tărie. Mai mult, ar fi fost aproape 
imposibil să îi spună lui Bruce că era prea ocupată ca să 
sprijine autori aflaţi în turneu, mai ales că el o invitase în 
mod special. 

Myra avusese dreptate; magazinul se bucura de 
susținerea unor oameni credincioși, iar Bruce Cable știa 
cum să mobilizeze lumea. La sosirea lui Mercer, patruzeci 
de persoane se foiau deja la etaj, în apropierea cafenelei. 
Având în vedere evenimentul, mesele și rafturile fuseseră 
împinse în spate, creându-se astfel un spaţiu liber în care 
scaunele se așezaseră la întâmplare în jurul unui mic 
podium. 

La ora 6:00, oamenii s-au așezat pe scaune și au 
continuat să flecărească. Cei mai mulţi beau vin ieftin din 
pahare de plastic, dar toţi păreau relaxaţi și fericiţi că se 

183 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


aflau acolo. Myra și Leigh se așezaseră pe primul rând, ca 
și cum cele mai bune locuri le erau întotdeauna rezervate. 
Myra râdea, chicotea și vorbea cu cel puţin trei persoane 
în același timp; Leigh stătea cuminte alături de ea, 
zâmbind de câte ori era cazul. Mercer s-a așezat pe o 
latură și s-a rezemat de un raft de cărţi, ca și cum locul ei 
nu ar fi fost acolo. Oamenii din mulţime erau cu toţii în 
vârstă, probabil pensionari, în timp ce Mercer părea să fie 
cea mai tânără de acolo. Atmosfera era caldă și plăcută, ca 
într-un grup de iubitori de carte care se strânseseră să 
cunoască un nou scriitor. 

Mercer recunoștea că era invidioasă. Dacă ar fi reușit să 
termine o blestemată de carte, ar fi putut și ea să plece în 
turneu și să își facă admiratori. Apoi și-a amintit de turneul 
ei, așa scurt cum fusese. Asta o făcea să aprecieze 
magazinele precum Bay Books și oamenii ca Bruce Cable, 
unul dintre puţinii comercianţi care se străduiau să își 
păstreze cititorii. 

Bruce a urcat apoi pe podium, i-a salutat pe clienţi și a 
început o prezentare vioaie și generoasă a lui Randy 
Zalinski. Anii petrecuţi în „comunitatea de informaţii” îl 
ajutaseră să obţină o înțelegere pătrunzătoare a 
pericolelor nevăzute care pândeau pretutindeni. Şi așa mai 
departe. N 

Zalinski arăta mai mult a spion decât a scriitor. În loc de 
blugi decoloraţi și jachetă mototolită, tinuta obişnuită 
acolo, purta un costum elegant de culoare închisă și o 
cămașă albă fără cravată și nu avea deloc barbă pe fața 
bronzată și atrăgătoare. Nu avea nici verighetă. A vorbit 
liber vreo treizeci de minute, spunând poveşti 
înspăimântătoare despre viitoarele războaie cibernetice și 
deplângând faptul că Statele Unite erau dezavantajate, 
neputând ţine pasul cu inamicii - rușii și chinezii. Mercer 
bănuia că avea să audă aceleași povești și la cină. 

Părea să fie singur în turneu, iar Mercer socotea că 
individul prezenta potenţial, deși, din nefericire, rămânea 
în oraș doar o noapte. S-a gândit apoi și la legenda 

184 


- JOHN GRISHAM - 


conform căreia Bruce le seducea pe tinerele autoare, iar 
Noelle făcea același lucru cu bărbaţii. Se zvonea că acea 
cameră a scriitorilor din turnul lor slujea unor asemenea 
aventuri. Acum, după ce îi cunoscuse, lui Mercer îi venea 
greu să creadă asta. 

Publicul a aplaudat când Zalinski a terminat, apoi a 
format o coadă în faţa unei mese pe care erau stivuite 
cărțile lui. Mercer ar fi preferat să nu cumpere cartea - și 
nici nu ţinea să o citească, dar nu avea de ales. Şi-a 
amintit sentimentul de frustrare pe care îl trăise când 
stătuse la masă și sperase cu disperare că vreo persoană 
va cumpăra cartea ei, plus faptul că va petrece 
următoarele trei ore cu autorul. S-a simţit obligată, astfel 
că a stat răbdătoare la rând. Myra a văzut-o și a intrat în 
vorbă cu ea. S-au prezentat amândouă lui Zalinski și ea l-a 
urmărit semnând exemplarele lor. 

În timp ce coborau scările, Myra a bombănit cam tare: 

— Treizeci de dolari aruncaţi pe apa sâmbetei. N-o să 
citesc niciun cuvânt din ea. 

Mercer a chicotit și a spus: 

— Nici eu, dar l-am făcut fericit pe vânzătorul de carte. 

Ajunse la tejghea, Bruce le-a șoptit: 

— Noelle e acasă. Ce-ar fi să vă duceti într-acolo? 

Mercer, Myra și Leigh au plecat de la magazin și au 
mers patru intersecţii spre Casa Marchbanks. 

— Ai văzut-o deja? a întrebat-o Myra. 

— Nu, dar am văzut cartea. 

— Ei, o să-ţi placă la nebunie, iar Noelle e o gazdă 
perfectă. 


7 


Casa semăna cu magazinul Noellei, plină de mobilier 
rustic și decorațiuni la fel de vechi. Noelle le-a prezentat 
repede parterul, apoi a fugit la bucătărie ca să verifice 
ceva aflat în cuptor. Myra, Leigh și Mercer și-au luat 
paharele cu băuturi pe veranda din spate și au găsit un loc 


185 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


ceva mai răcoros sub un ventilator. Noaptea era 
înăbușitoare, iar Noelle le anunţase că vor mânca în casă. 

Cina a căpătat o turnură neașteptată când Bruce a venit 
singur. A spus că domnul Zalinski, oaspetele lor, suferea 
de migrenă și avea o criză. El își cerea scuze, dar trebuia 
se ducă la hotel ca să stea întins pe întuneric. Imediat ce 
Bruce și-a turnat de băut și li s-a alăturat, Myra s-a legat 
de Zalinski. 

— Aș vrea returnarea celor treizeci de dolari, te rog, a 
spus ea și nu era limpede dacă glumea. N-o să citesc 
cartea lui nici dacă mă împuști. 

— Fii atentă, a spus Bruce. Dacă micul meu magazin ar 
returna bani mi-ai datora o avere. 

— Deci vânzările sunt definitive? a întrebat Mercer. 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, dacă ne faci să cumpărăm cărţi, te rog să 
aduci scriitori ca lumea în magazin. 

Bruce a zâmbit și s-a uitat la Mercer. 

— Purtăm discuţia asta de cel puţin trei ori pe an. Myra, 
regina porcăriilor, nu-i înghite pe aproape toţi ceilalți 
scriitori comerciali. 

— Nu-i adevărat, a protestat Myra. Doar că nu mă dau în 
vânt după spionaj și toate rahaturile militare. Nici n-o să 
mă ating de carte, și nu vreau să mă împiedic de ea prin 
casă. Ţi-o vând cu douăzeci de dolari. 

— Hai, Myra, a intervenit Leigh. Mereu spui că-ţi place 
dezordinea. 

Având în mână un pahar cu vin, Noelle li s-a alăturat pe 
verandă. 

Era îngrijorată în legătură cu Zalinski și a întrebat dacă 
n-ar fi cazul să cheme un prieten doctor. Bruce s-a opus, 
spunând că Zalinski era un tip rezistent, care își putea 
purta singur de grijă. 

— Şi mi s-a părut că e cam plictisitor, a adăugat Bruce. 

— Cum e cartea lui? l-a întrebat Mercer. 

— Am trecut prin ea. Prea multe chestii tehnice, apare 
prea mult scriitorul care vrea să iasă în evidenţă, arătând 

186 


- JOHN GRISHAM - 


cât de multe știe despre tehnologie, aparatură și despre 
rețeaua răului. Am lăsat-o jos de câteva ori. 

— Ei bine, sunt al naibii de convinsă că eu nici n-o s-o 
ridic de jos, a spus Myra și a hohotit. Și, ca să fiu cinstită, 
nu prea aveam chef de cină. 

Leigh s-a aplecat în faţă, apoi a spus: 

— Draga mea, niciodată să nu te întorci cu spatele la 
adunătura asta. 

— Ei, acum, dacă tot aţi venit, haideţi să mâncăm! a 
adăugat Myra. 

Undeva între verandă și bucătărie, într-o sală lată din 
spate, Noelle aranjase masa, o piesă din lemn de culoare 
întunecată, care arăta ciudat de modernă. Toate celelalte 
lucruri din jur erau vechi, începând cu scaunele stil 
Ludovic al XIV-lea și terminând cu argintăria și farfuriile 
mari din lut. Încă o dată, Mercer a avut impresia că totul 
arăta ca și cum ar fi apărut dintr-o carte de-a ei, o 
atmosferă care era prea frumoasă pentru a fi tulburată cu 
o cină. 

În timp ce se așezau la masă și își umpleau paharele, 
Mercer a spus: 

— Noelle, cred că vreau să cumpăr masa aceea de scris. 

— Vai, dar e a ta. A trebuit să pun un bilet cu „Vândută”, 
pentru că mulţi au vrut să o cumpere. 

— S-ar putea să dureze ceva timp până fac rost de bani, 
dar trebuie să o am. 

— Și crezi că asta te va lecui de blocajul scriitorului? a 
întrebat-o Myra. O masă veche din Franţa? 

— Cine-a spus că sufăr de blocaj? a întrebat Mercer. 

— Păi cum se numește când nu-ţi vine nimic în minte ca 
să pui pe hârtie? 

— Ce-ar fi să spunem că e vorba de „sărăcie de idei”? 

— Bruce. Tu ești expertul. 

Bruce tocmai ridicase castronul mare cu salată din care 
Leigh își lua o porție. 


187 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Blocaj sună prea grav. Cred c-aș prefera „sărăcia de 
idei”. Dar cine sunt eu ca să dau un verdict? Voi sunteţi 
cele care făuriţi cuvinte. 

Myra a râs fără un motiv evident, și a scăpat: 

— Leigh, ţii minte când scriam câte trei cărți pe lună? 
Aveam jigodia aia de editor care nu ne plătea, așa că 
agentul nostru a spus că nu puteam trece la altă editură 
pentru că îi datoram trei cărți individului. Și-atunci, eu și 
Leigh am născocit cele mai proaste intrigi, niște chestii 
ridicole, și am bătut la mașină zece ore pe zi vreme deo 
lună-ntreagă. 

— Dar aveam o acțiune mare în mânecă, a spus Leigh, 
dând mai departe castronul cu salată. 

— Corect, corect, a spus Myra. Aveam cea mai bună 
idee pentru un roman pe jumătate serios, dar nu voiam să 
i-l dăm acelui editor jegos. Trebuia să scap de contractul 
ăla împuţit ca să ne lipim la o editură mai bună, care să 
aprecieze genialitatea măreţei noastre idei. Partea asta ne- 
a ieșit. Doi ani după aceea, cele trei cărți proaste s-au 
vândut în draci, pe când cu marele roman am dat-o în 
bară. Ce să mai crezi? 

— Cred că totuși voi dori să vopsesc masa, a spus 
Mercer. 

— Vom căuta câteva culori, a spus Noelle. Și să o facem 
perfectă pentru căsuţă. 

— Ai văzut-o? a întrebat Myra, mimând surprinderea. 
Noi încă n-am văzut-o. Când o vedem? 

— Curând, a spus Mercer. O să dau o cină. 

— Noelle, spune-le vestea cea bună, a îndemnat-o Bruce. 

— Care veste? 

— Lasă sfiala. Acum câteva zile, o pereche din Texas a 
cumpărat tot inventarul Noellei. Magazinul e aproape gol. 

— Mare păcat că nu sunt și colecționari de cărţi, a spus 
Leigh. 

— Am păstrat masa de scris, i-a spus Noelle lui Mercer. 

— Şi Noelle o să închidă magazinul o lună ca să dea o 
fugă în Franţa pentru completarea stocului. 

188 


- JOHN GRISHAM - 


— Sunt oameni foarte plăcuţi, și pricepuţi, a spus 
Noelle. O să-i întâlnesc în Provence pentru cumpărături. 

— Pare distractiv, a spus Mercer. 

— Ce-ar fi să mergi cu mine? a spus Noelle. 

— Ai putea face asta, a spus Myra. Romanul tău n-ar 
avea prea mult de suferit. 

— Hai și tu, Myra, a spus Leigh. 

— Ai fost vreodată în Provence? a întrebat-o Noelle. 

— Nu, dar mereu mi-am dorit s-o văd. Cât vei sta acolo? 

Noelle a ridicat din umeri ca și cum programul nu 
prezenta importanţă. Vreo lună. 

A aruncat o privire spre Bruce și între ei s-a petrecut 
ceva, ca și cum invitarea lui Mercer nu ar fi fost discutată 
înainte. 

Mercer a surprins asta și a spus: 

— Mai bine economisesc bani pentru masă. 

— Bună idee, a spus Myra. Fă bine și rămâi aici să scrii. 
Deși n-ai nevoie de sfatul meu. 

— Așa e, a spus Leigh cu glas moale. 

Au trecut de la unul la altul un castron cu rizoto de 
crevete și un coș cu pâine și, după câteva înghiţituri, Myra 
a început să caute gâlceavă. 

— Uite ce cred c-ar trebui să facem, dacă îmi daţi voie, a 
spus ea, molfăind ce avea în gură. E foarte neobișnuit, și n- 
am mai făcut-o până acum, ceea ce e un motiv s-o fac 
acum, să mă aventurez într-un teritoriu necunoscut. Ar 
trebui să avem o intervenţie literară, chiar acum, la masă. 
Mercer, ești aici de cât... de cam o lună, și n-ai scris niciun 
cuvânt care să poată fi vândut, și, serios, m-am cam 
săturat să te aud văicărindu-te și lamentându-te că nu faci 
niciun pas înainte cu romanul. De aia ne este foarte clar 
tuturor că nu ai o poveste, și cum n-ai publicare de zece 
ani... 

— Mai curând de cinci. 

— În fine. E limpede ca lumina zilei că ai nevoie de puţin 
ajutor. De aia propun să intervenim ca prietene și să te 
ajutăm să găsești o poveste. Uită-te numai la toate 

189 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


talentele din jurul mesei. Cu siguranţă că te putem 
îndruma pe direcţia cea bună. 

— Păi mai rău de-atât nu se poate, a spus Mercer. 

— Uite la ce mă refer, a spus Myra. Deci, vrem să te 
ajutăm. A mai luat o înghiţitură de bere direct din sticlă. 
Ca să facem intervenţia asta, trebuie să stabilim niște 
parametri. Întâi de toate, și lucrul cel mai important, 
trebuie să te hotărăști dacă vrei să scrii ficțiune, chestii 
care nu se prea înghit, la naiba, și Bruce nu le poate vinde 
ori dacă vrei să scrii ceva mai accesibil. Ți-am citit 
romanul și povestirile și n-am rămas deloc surprinsă că nu 
s-au vândut. lartă-mă, bine? La urma urmei, asta-i o 
intervenţie, așa că trebuie să fim la obiect - și brutali. 
Bine? E toată lumea de acord cu lipsa de menajamente? 

— Dă-i drumul, a spus Mercer zâmbind. 

Ceilalți au dat din cap. Ne distrăm, nu? Hai s-auzim! 

Myra a vârât o furculiță încărcată cu salată verde în 
gură și a continuat să vorbească: 

— Uite, scrii frumos, fato, și unele fraze de-ale tale m-au 
făcut să rămân înmărmurită, ceea ce, mă puteţi contrazice, 
nu e ceva ce ar trebui să facă o frază ca lumea! Dar cred 
că tu poţi scrie orice. Deci, ce vrei - ficţiune literară ori 
ficțiune accesibilă? 

— N-ar putea face și una, și alta? a întrebat Bruce, 
încântat pe deplin de discuţie. 

— Pentru o mână de autori, da, a răspuns Myra. Dar 
majoritatea ar spune nu. S-a uitat la Mercer și a continuat: 
Ăsta e un subiect pe care îl tot dezbatem de vreo zece ani, 
din ziua în care ne-am cunoscut. Dar, în orice caz, să 
presupunem că nu poţi scrie ficţiune literară care să-i lase 
pe spate pe critici și, în același timp, să primești bani cu 
nemiluita. Și, apropo, aici nu e vorba de invidie. Eu nu mai 
scriu, deci cariera mea s-a terminat. Nu știu ce face Leigh 
acum, dar sigur nu va publica nimic. 

— Ei, și tu, Myra. 

— Deci, putem spune că și cariera ei s-a isprăvit, dar nu 
ne pasă. Suntem bătrâne și pline de bani, așa că nu există 

190 


- JOHN GRISHAM - 


concurenţă. Tu ești tânără și înzestrată și poţi hotări ce să 
scrii. De aia și intervenţia asta. Vrem să te ajutăm. Apropo, 
rizotoul e delicios, Noelle. 

— Trebuie să dau și-un răspuns? a întrebat Mercer. 

— Nu, e o intervenţie. Trebuie să stai frumos și să ne 
asculţi cât te batem la cap. Bruce, ai cuvântul. Ce-ar trebui 
să scrie Mercer? 

— Aș începe prin a întreba ce citești. 

— Tot ce-a scris Andy Zalinski, a spus Mercer și a stârnit 
râsetele celorlalţi. 

— Sărmanul e lovit de migrenă și noi îl facem varză la 
cină, a spus Myra. 

— Dumnezeu să ne ierte, a spus Leigh încet. 

Bruce a întrebat: 

— Care sunt ultimele trei romane pe care le-ai citit? 

Mercer a luat o gură de vin și s-a gândit o clipă. 

— Mi-a plăcut Privighetoarea de Kristin Hannah‘, și cred 
că s-a vândut bine. 

Bruce a aprobat-o. 

— A apărut și în ediţie necartonată și încă se vinde. 

Myra a spus: 

— Mi-a plăcut și mie, dar nu poţi trăi scriind cărţi 
despre Holocaust. Pe de altă parte, ce știi despre 
Holocaust, Mercer? 

— N-am spus că vreau să scriu despre așa ceva. Eaa 
scris douăzeci de cărți, toate diferite. 

— Nu-s sigură că intră în ficţiunea literară, a spus Myra. 

— Eşti convinsă că ai recunoaște asta dacă ai scrie așa? 
a întrebat Leigh cu un zâmbet pe buze. 

— Asta-i o insultă, Leigh? 

— Da. 

Bruce a recăpătat controlul asupra discuţiei, spunând: 

— In fine, celelalte două romane. 

— Un scul de fir albastru de Anne Tyler, una dintre 
preferatele mele, și Larose de Louise Erdich. 


ë Privighetoarea, publicat de editura Litera în 2016 
191 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Toate femei, a spus Bruce. 

— Da, rareori citesc cărți scrise de bărbaţi. 

— Interesant și inteligent, fiindcă 70% din toate 
romanele sunt cumpărate de femei. 

— Şi toate trei se vând, corect? a întrebat Noelle. 

— A, da, a spus Bruce. Fetele scriu cărţi bune, care se 
vând bine. 

— Gata, a spus Mercer. Ăsta-i planul. 

Bruce s-a uitat la Myra și a zis: 

— Ei bine, ai nimerit-o. O intervenţie reușită. 

— Nu chiar atât de repede. Ce zici de romane polițiste? 
a întrebat-o Myra. 

— Nu prea, a răspuns Mercer. Creierul meu nu 
funcționează astfel. Nu sunt destul de parșivă ca să ascund 
indicii și să le dezgrop mai târziu. 

— Suspans? Thriller? 

— Nu tocmai. Nu reușesc să inventez intrigi complicate. 

— Spionaj? 

— Sunt prea fată pentru asta. 

— Horror? 

— Poate glumești. După căderea întunericului mi-e frică 
și de umbra mea. 

— Romantice? 

— Nu cunosc subiectul. 

— Porno? 

— Sunt încă fecioară. 

Bruce a intervenit: 

— Literatura porno nu se mai vinde. Poţi obţine tot ce 
vrei gratis, pe Internet. 

Myra a expirat cu un aer dramatic și a spus: 

— Alea au fost zile bune. Acum douăzeci de ani, eu și 
Leigh puteam scrie pagini de foc. Science fiction? Fantasy? 

— Nu m-am atins de vreo asemenea carte. 

— Western? 

— Mi-e teamă de cai. 

— Intrigi politice? 

— Mă tem de politicieni. 

192 


- JOHN GRISHAM - 


— Ei, asta e. Se pare că ești destinată să scrii ficțiuni 
istorice despre familii dezbinate. Și-acum, apucă-te de 
treabă. Din momentul ăsta, așteptăm progrese. 

— O să-ncep chiar de mâine-dimineaţă, a spus Mercer. 
Și mulțumiri. 

— N-ai pentru ce, a spus Myra. Și fiindcă tot am abordat 
subiectul intervenţiei, l-a mai văzut cineva pe Andy Adam? 
Vă-ntreb fiindcă m-am întâlnit întâmplător cu fosta lui 
nevastă și părea să creadă că el nu e prea bine. 

— Să zicem că zilele astea n-a fost treaz, a spus Bruce. 

— Putem face ceva ca să-l ajutăm? 

— Nu-mi vine nicio idee. În clipa de faţă, Andy e beat și, 
până nu se hotărăște să se trezească, nu va fi decât beat. 
S-ar putea ca editura lui să îi respingă ultima carte, iar 
asta va aduce alte necazuri. Sunt îngrijorat în privinţa lui. 

Mercer s-a uitat la paharul cu vin al lui Bruce. Elaine îi 
spusese în câteva rânduri că el obișnuia să bea prea mult, 
dar ea nu observase asta. La petrecerea dată de Myra și 
de Leigh, ca și în acea seară, Bruce băuse putin, fără să se 
grăbească să își umple din nou paharul și controlându-se 
perfect. 

Cum subiectul Andy a fost repede abandonat, Myra a 
făcut o recapitulare a vieţii celorlalţi prieteni ai lor. Bob 
Cobb era pe o ambarcaţiune cu pânze pe undeva pe lângă 
insula Aruba. Jay Ackerood se afla în Canada, petrecându- 
și ceva timp izolat în cabana unui prieten. Amy Slater era 
ocupată cu copiii, dintre care unul juca T-ball. Bruce a 
devenit apoi din ce în ce mai tăcut. Avea grijă să reţină 
bârfele, dar fără să repete vreuna dintre ele. 

Noelle abia aștepta să scape de arșița din Florida vreme 
de o lună. Și în Provence era cald, dar umiditatea nu se 
compara, a explicat ea. 

După cină, a invitat-o din nou pe Mercer să o însoţească 
în Franţa, poate nu chiar pentru o lună, dar măcar pentru 
o săptămână și ceva. Mercer i-a mulțumit, dar i-a spus că 
trebuie să lucreze la roman. În plus, era cam strâmtorată 
cu banii și economisea pentru masa de scris. 

193 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— E a ta, dragă, i-a spus Noelle. O păstrez pentru tine. 

Myra și Leigh au plecat la ora 9:00, îndreptându-se pe 
jos spre casa lor. Mercer i-a ajutat pe Bruce și pe Noelle în 
bucătărie și a reușit să își ia rămas-bun de la ei înainte de 
ora 10:00. Când a plecat, cu nasul într-o carte, Bruce 
sorbea dintr-o cafea în biroul lui. 


8 


Două zile mai târziu, Mercer s-a aventurat în centrul 
orașului și a luat prânzul la o cafenea mică, dintr-o curte 
umbrită. După aceea a mers pe Main Street și a observat 
că magazinul Noellei era închis. Un anunţ scris de mână, 
prins pe ușă, spunea că proprietara plecase în Franţa 
pentru a cumpăra antichităţi. Masa de scris era expusă în 
vitrina principală, într-o sală altfel goală. S-a dus alături, 1l- 
a salutat pe Bruce, apoi a urcat la cafenea, unde a 
comandat un latte și a ieșit cu cana pe balconul aflat spre 
Third Street. Așa cum anticipa, el i s-a alăturat curând. 

— Ce te aduce în centru? a întrebat-o el. 

— Plictiseala. Încă o zi neproductivă de scris. 

— Credeam că Myra te-a lecuit de blocajul scriitorului. 

— Aș vreau eu să fie totul atât de simplu. Ai câteva 
minute libere să vorbim? 

Bruce i-a zâmbit și a încuviinţat, apoi a aruncat o privire 
în jur și a văzut o pereche aflată la o masă vecină, mult 
prea aproape pentru o discuţie serioasă. 

— Să coborâm, a propus el. 

Mercer l-a urmat în camera primelor ediţii și el a închis 
ușa. 

— Cred că e vorba de ceva serios, a spus el cu un 
zâmbet cald. 

— E ceva delicat. 

Apoi i-a spus povestea cărților vechi ale Tessei, cele pe 
care le „împrumutase” de la biblioteca publică din 
Memphis în 1985. Repetase istoria de zece ori, fiind de-a 
dreptul speriată de ceea ce avea să facă. Nu a fost deloc 


194 


- JOHN GRISHAM - 


surprinsă văzând că lui i-a plăcut relatarea ei, arătându-se 
interesat de cărți. După părerea lui, nu era nevoie să se ia 
legătura cu biblioteca din Memphis. În mod sigur cei de 
acolo ar fi fost bucuroși să le recupereze, dar pierderile lor 
fuseseră prescrise cu decenii în urmă. Pe de altă parte, 
biblioteca nu ar fi apreciat adevărata valoare a cărților. 

— Cred că le vor pune pe rafturi pentru a fi furate din 
nou, a spus el. Crede-mă, cărțile nu vor avea nicidecum o 
soartă mai bună. Ar trebui să fie protejate. 

— Dar ele nu-mi aparțin, ca să le pot vinde, corect? 

El a zâmbit și a ridicat din umeri, în semn că acela era 
un aspect tehnic lipsit de importanţă. 

— Cum sună zicala aceea veche? Posesia e nouă zecimi 
din lege. Ai cărțile de peste zece ani. Aș spune că-ți 
aparţin. 

— Nu știu ce să zic. Din anumite motive, mi se pare 
nefiresc. 

— Cărţile sunt în stare bună? 

— Așa mi se pare. Nu sunt expertă. Le-am păstrat cu 
grijă. De fapt, abia dacă le-am atins. 

— Le pot vedea? 

— Nu ştiu. Ăsta e doar primul pas. Dacă ţi le arăt, e ca și 
cum am face o tranzacţie. 

— Dă-mi voie măcar să le văd. 

— Nu știu ce să spun. Ai titlurile astea în colecţia ta? 

— Da. Am toate cărțile publicate de James Lee Burke și 
de Cormac. 

Mercer a aruncat o privire spre rafturi, încercând să le 
identifice printre celelalte titluri. 

— Nu sunt aici, a spus el. Sunt jos, împreună cu cărțile 
rare. Aerul sărat și umiditatea nu le prea priește cărților, 
de aceea le ţin pe cele valoroase într-un loc în care 
temperatura e controlată. Ai vrea să le vezi? 

— Poate altă dată, a reușit Mercer să spună cu un aer 
nepăsător. De fapt, era extraordinar de indiferentă. Ai idee 
cam cât ar valora cele două, măcar o cifră aproximativă? 


195 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Sigur, s-a grăbit el să spună, ca și cum s-ar fi așteptat 
la o asemenea întrebare. Apoi s-a întors cu scaunul spre un 
computer, a tastat ceva și a analizat rezultatul. Am 
cumpărat primul exemplar din Condamnat, în 1988, cu 
două mii cinci sute de dolari, așa că acum valoarea lui 
probabil s-a dublat. Totul depinde de starea cărţii, lucru pe 
care nu am cum să-l știu decât dacă o văd. Am cumpărat 
încă un exemplar în 2003, cu trei mii cinci sute. A 
continuat să caute în calculator. Mercer nu putea vedea 
ecranul, dar acesta părea plin de titluri care alcătuiau 
colecția completă. Am un exemplar din Meridianul 
sângelui, pe care l-am cumpărat de la un prieten librar din 
San Francisco în urmă cu aproape zece ani. Mai precis, 
nouă. Și am plătit... ia să vedem... două mii. Dar avea o 
ciupitură pe  supracopertă și prezenta urme de 
îmbătrânire. Nu era într-o formă deosebită. 

„Bine, atunci cumpără un exemplar cu o supracopertă 
falsă”, s-a gândit Mercer, după ce aflase atât de multe 
despre afacerile din acest domeniu. Însă a reușit să se 
arate plăcut surprinsă. 

— Vorbești serios? Sunt atât de valoroase? 

— Nu-mi pune cuvintele la îndoială, Mercer, pentru că 
asta e partea preferată a afacerii mele. Câștig mai mulţi 
bani din vânzarea de cărţi rare decât din a celor noi. Îmi 
cer scuze dacă asta miroase a lăudăroșenie, dar ador 
partea asta a activității mele. Dacă vrei să vinzi cărțile 
acelea, te voi ajuta bucuros. 

— Au codurile de bare ale bibliotecii pe supracoperte. 
Asta nu le va reduce valoarea? 

— Nu tocmai. Pot fi scoase și îi cunosc pe toţi 
restauratorii din domeniu. 

Şi probabil pe toţi falsificatorii. 

— Cum să ţi le arăt? a întrebat ea. 

— Pune-le într-o sacoșă și adu-le aici. S-a oprit și a 
răsucit scaunul, ajungând cu fața spre ea. Sau, și mai bine, 
trec eu pe la tine. Aș vrea să văd casa. Am trecut cu 


196 


- JOHN GRISHAM - 


mașina prin dreptul ei ani întregi și mi s-a părut mereu 
una dintre cele mai simpatice de pe plajă. 
— Chiar nu voiam să le plimb de colo colo. 


9 


După-amiaza se scurgea lent, iar Mercer abia reușea să 
reziste ispitei de a o suna pe Elaine, ca să o pună la curent 
cu noutăţile. Planul lor progresa mai rapid decât 
anticipaseră, iar Bruce era acum gata să cadă în capcana 
cu cărțile. Faptul că trecea pe la ea era prea frumos ca să 
fie adevărat, cel puţin pentru Elaine. 

— Unde e Noelle? a întrebat ea. 

— Cred că în Franţa. Magazinul ei rămâne închis cât 
timp e plecată să cumpere mobilier. 

— Perfect, a spus Elaine. 

Ştia deja că Noelle plecase cu o zi în urmă de la 
Jacksonvile la Atlanta, unde se îmbarcase pe un avion Air 
France, la ora 6:10 după-amiaza, pentru un zbor nonstop 
până la Paris. Sosise la Orly la 7:20, conform programului, 
și la 10:40 luase un avion spre Avignon. Omul lor de pe 
teren o urmărise până la apartamentul ei de pe Rue 
d'Alger, din vechiul cartier al orașului. 

La șase și câteva minute, când Bruce a sosit la căsuţa lui 
Mercer, Noelle lua o cină târzie cu un domn fermecător, în 
micul dar renumitul restaurant La Fourchette de pe Rue 
Racine. 

Când Bruce a sosit, Mercer se uita prin storurile care 
acopereau o fereastră de pe latura din faţă a casei. Era la 
volanul mașinii lui, un Porsche decapotabil, cel pe care ea 
îl văzuse parcat la Casa Marchbanks, și se schimbase, cu 
un șort kaki și o cămașă de golf. La patruzeci și trei de ani, 
era zvelt, atletic și bronzat și, deși încă nu îl auzise 
dezvăluind amănuntele de obicei plictisitoare ale 
exerciţiilor fizice zilnice, era evident că rămăsese în formă. 
După două cine lungi, știa deja că mânca puţin și bea cu 
moderație. Același lucru era valabil și în cazul Noellei. 

197 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Mâncarea bună era importantă pentru ei - și o consumau 
în porții mici. 

Avea cu el o sticlă de șampanie, dovadă că nu era omul 
care să piardă timpul prea mult. Soţia sa plecase în ziua 
precedentă, iar el se ducea în vizită la cea mai recentă 
cunoștință. Ori așa își închipuia Mercer. 

L-a întâmpinat în prag, apoi i-a arătat casa. Pe masa de 
dejun, pe care încerca să scrie romanul, așezase cele două 
cărți. 

— Am impresia că vom bea șampanie, a spus ea. 

— E doar un cadou de casă nouă, poate bem mai târziu. 

— O pun în frigider. 

Bruce s-a așezat la masă și s-a uitat lung la cărţi, ca și 
cum ar fi fost fascinat. 

— Îmi dai voie? 

— Sigur. Doar sunt cărţi vechi de bibliotecă, nu? a spus 
ea râzând. 

— Nu tocmai. 

A ridicat Condamnatul și a mângâiat cartea de parcă ar 
fi mânuit niște diamante nepreţuite. Fără să o deschidă, a 
examinat supracoperta, fața și spatele, apoi cotorul. A 
frecat supracoperta și a spus, aproape murmurând către 
sine: 

— Supracopertă de la prima ediţie, lucioasă și 
nedecolorată, fără semne sau imperfecțiuni. Apoi a deschis 
cartea la pagina unde se afla copyrightul. Primă ediţie, 
publicată de LSU Press în ianuarie 1985. A mai răsfoit 
câteva pagini, după care a închis cartea. Un exemplar 
foarte bun, a concluzionat. Sunt impresionat. Și ai citit-o? 

— Nu, dar am citit câteva cărţi de-ale lui. 

— Înţelesesem că preferi femeile-scriitor. 

— Da, dar nu în mod exclusiv. Îl cunoşti? 

— A, sigur. A fost la magazinul meu de două ori. Un tip 
deosebit. 

— Şi ai două din aceste prime ediţii? 

— Da, dar întotdeauna caut și altele. 

— Ce-ai face cu ea dacă ai cumpăra-o? 

198 


- JOHN GRISHAM - 


— Vrei s-o vinzi? 

— Probabil. Nu aveam habar că cele două sunt atât de 
preţioase. 

— Aș oferi cinci mii pentru asta, apoi aș încerca să o 
vând la un preţ dublu. Am câţiva clienţi, colecționari 
serioși, și am în minte doi sau trei cărora le-ar plăcea să o 
adauge pe aceasta la colecţiile lor. A, ne-am târgui câteva 
săptămâni. Și aș lăsa din preţ. S-ar putea să fie atrași, dar 
voi păstra ideea de preţ la șapte mii de dolari. Dacă nu 
obțin atât, o încui în subsol încă cinci ani. Primele ediţii 
reprezintă investiţii grozave, pentru că nu se pot retipări. 

— Cinci mii de dolari, a repetat Mercer, părând uimită. 

— Pe loc. 

— Pot cere mai mult? 

— Sigur, dar limita mea e de șase mii. 

— Şi nu va afla nimeni de unde provine? Cum să zic... nu 
se poate ajunge la mine și la Tessa? 

Bruce a râs auzind asta. 

— Sigur că nu. Mercer, asta e lumea mea și fac jocul 
ăsta de douăzeci de ani. Cărţile acestea au dispărut cu 
decenii în urmă și nimeni nu va bănui nimic. Le voi da 
discret clienţilor mei și toată lumea va fi fericită. 

— Nu există evidențe? 

— Unde? Cine ar putea ţine evidenţa primelor ediţii din 
țara asta? Mercer, cărțile nu lasă urme. Multe dintre ele 
sunt trecute din mână în mână ca niște bijuterii - a căror 
provenienţă nu este pusă la îndoială, dacă înţelegi ce spun. 

— Nu prea. 

— In afara certificării autenticităţii lor. 

— A, acum am înţeles. Sunt vreodată furate și 
revândute? 

— Se întâmplă și asta. Eu refuz să cumpăr o carte a 
cărei proveniență mi se pare nesigură, dar e imposibil să 
te uiţi la o carte și să spui că a fost furată. Să luăm ca 
exemplu Condamnatul. Tirajul primei ediţii a fost redus. 
Cu vremea, majoritatea exemplarelor au dispărut și, pe 
măsură ce se întâmplă asta, cele rămase în stare bună 

199 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


devin tot mai valoroase. Însă există o mulţime de 
exemplare pe piaţă și toate arată la fel - ori cel puţin așa 
arătau când au ieșit din tipografie. Multe trec de la un 
colecţionar la altul. Presupun că puţine dintre ele sunt 
furate. 

— Aș putea să comit o indiscreţie și să te întreb care e 
cea mai valoroasă primă ediţie pe care o ai? 

Bruce a zâmbit și a rămas tăcut preţ de o secundă. 

— Sigur că da, dar trebuie să fim discreţi. Cu câţiva ani 
în urmă, am cumpărat un exemplar nou-nouţ al romanului 
De veghe în lanul de secară, cu cincizeci de mii de dolari. 
Salinger rareori dădea autografe, dar a făcut asta pentru 
editorul lui, care a păstrat cartea în familie ani de zile, 
practic neatinsă. Era în stare perfectă. 

— Cum ai găsit-o? Iartă-mă, dar subiectul mi se pare 
fascinant. 

— Au existat zvonuri despre carte vreme de zeci de ani, 
alimentate probabil de familia editorului, care a mirosit un 
mare câștig. Am descoperit un nepot, am plecat la 
Cleveland, l-am urmărit pe individ și l-am bătut la cap 
până când mi-a vândut cartea. N-a apărut niciodată pe 
piaţă și, din câte știu, nimeni nu are idee că a ajuns în 
posesia mea. 

— Şi ce vei face cu ea? 

— Nimic. Doar o voi păstra. 

— Cine a văzut-o? 

— Noelle și vreo doi prieteni. Aș fi bucuros să ţi-o arăt, 
împreună cu restul colecţiei mele. 

— Da, cu plăcere. Dar să revenim la afaceri. Să vorbim 
despre Cormac. 

Bruce a zâmbit și a ridicat Meridianul sângelui. 

— L-ai citit? 

— Am încercat. E prea violent. 

— Mi se pare oarecum neobișnuit ca o persoană ca 
Tessa să fi fost o admiratoare a lui Cormac McCarthy. 

— Citea tot timpul, atâta vreme cât cărţile erau de la 
bibliotecă. 

200 


- JOHN GRISHAM - 


Bruce a examinat supracoperta, apoi a spus: 

— Câteva zgârieturi ici și acolo pe cotor, probabil din 
cauza vechimii, și o oarecare decolorare. Una peste alta, 
supracoperta este în stare bună. 

Apoi a deschis cartea, a examinat paginile albe de la 
sfârșit, a revenit la pagina de titlu și la cea de Copyright și 
a citit cu atenţie. A mai răsfoit câteva pagini, aproape la 
fel de încet ca și cum le-ar fi citit, în timp ce frunzărea, a 
spus încet: 

— Îmi place cartea asta. E cel de-al cincilea roman al lui 
McCarthy și primul cu acţiunea plasată în vest. 

— M-am blocat pe la pagina cincizeci, a spus Mercer. 
Violenţa este explicită și îngrozitoare. 

— Așa e, a consimţit Bruce, continuând să o răsfoiască, 
de parcă l-ar fi delectat violența. Apoi a închis cu 
delicateţe cartea și a spus: Un exemplar aproape perfect, 
după cum spunem noi, cei din branșă. Arată mai bine 
decât cel pe care îl am deja. 

— Şi cât ai dat pe exemplarul tău? 

— Două mii, acum nouă ani. Ti-aş da patru mii pe el și 
probabil că l-aș păstra în colecţia mea. Patru mii e tot ce-ţi 
pot oferi. 

— Asta înseamnă zece mii pentru două cărți. Nu aveam 
habar că pot valora atât de mult. 

— Îmi cunosc meseria, Mercer. Zece mii e un târg bun 
pentru tine, dar și pentru mine. Vrei să le vinzi? 

— Nu sunt sigură. Ar trebui să mă mai gândesc. 

— Cum vrei. Eu nu te presez. Dar te rog să-mi permiţi să 
le păstrez pe cele două în camera mea de valori până te 
hotărăști. Cum ţi-am spus, aerul sărat le deteriorează. 

— Sigur. la-le. Lasă-mă vreo două zile, să mă hotărăsc. 

— Cum dorești. Nicio grabă. Acum, ce facem cu 
șampania? 

— A, sigur. E trecut de șapte seara. 

— Am o idee, a spus Bruce apoi, ridicându-se și luând 
cărţile. Să o bem pe plajă și să facem o plimbare. Nu am 


201 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


vreme să stau pe plajă, mai ales cu meseria mea. Ador 
oceanul și, în unele zile, nici nu apuc să-l văd. 

— De acord, a spus ea, ezitând puţin. 

Nimic nu era mai romantic decât să se plimbe în 
apropierea valurilor cu un bărbat care susţinea că este 
căsătorit. A luat o cutie de carton dintr-un dulap al 
bucătăriei și i-a întins-o. El a pus cărţile în ea, iar Mercer a 
scos șampania din frigider. 


10 


Le-a luat o oră ca să meargă pe jos până la Ritz și 
înapoi, iar când au ajuns la casa de pe plajă, umbrele 
cădeau deja peste dune. Paharele erau uscate, și Mercer 
nu a pierdut timpul umplându-le. Bruce s-a lăsat pe un 
balansoar din răchită de pe terasă, iar ea s-a așezat alături 
de el. 

Vorbiseră despre familia lui: brusca dispariţie a tatălui 
lui; moștenirea care îl ajutase să cumpere magazinul de 
carte; mama, pe care nu o văzuse de treizeci de ani; o soră 
distantă; nicio legătură cu mătuși, unchi sau veri; bunici 
de mult morţi. Mercer îi povestise și ea lucruri 
asemănătoare, apoi continuase cu tragedia bolii mintale a 
mamei ei și cu internarea acesteia într-un spital de boli 
nervoase. Era ceva despre care nu povestise nimănui, dar 
îi venea ușor să îi spună lui Bruce. Și să aibă încredere că 
nu avea să folosească asta împotriva ei. Și, cum amândoi 
erau marcați de destrămarea unor familii anormale, se 
găseau pe un teren comun și se simțeau bine, comparând 
situaţiile și vorbind despre ele. Cu cât dezvăluiau mai 
mult, cu atât mai mult reușeau să râdă. 

După ce a băut jumătate din al doilea pahar de 
șampanie, Bruce a spus: 

— Nu sunt de acord cu Myra. N-ar trebui să scrii despre 
familii. Ai făcut-o o dată - și a fost sclipitor -, dar o dată e 
de ajuns. 


202 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu-ţi face griji. Probabil că Myra ar fi ultima persoană 
de la care aș accepta sfaturi. 

— Cu toate acestea, nu-ţi place, așa dementă cum e? 

— Nu, încă nu, dar începe să-mi fie simpatică. Chiar are 
atât de mulţi bani? 

— Cine știe? Ea și Leigh au scris împreună o sută de 
cărţi și, apropo, Leigh a fost mai implicată în genul ăsta de 
romane decât recunoaște. Unele cărţi de-ale lor încă se 
vând. 

— Asta e bine. 

— Mercer, e greu să scrii când n-ai bani, știu asta. 
Cunosc o mulţime de scriitori și foarte puţini vând 
îndeajuns de multe cărţi ca să scrie doar romane. 

— Şi atunci, predau. Își găsesc un campus pe undeva și 
primesc un salariu fix. Am făcut asta de două ori și 
probabil că o voi mai face. Sau mă voi apuca să vând 
proprietăţi. 

— Nu cred că asta ar fi o soluţie pentru tine. 

— Ai alte idei? 

— Da. Mai dă-mi să beau și-ţi voi spune o poveste lungă. 

Mercer a adus sticla cu șampanie din frigider și a golit-o 
în pahare. Bruce a luat o înghiţitură lungă, și-a lins buzele, 
apoi a spus: 

— Aș bea așa ceva în loc de mic dejun. 

— Şi eu, dar cafeaua e mult mai ieftină. 

— Am avut cândva o prietenă, cu mult înainte de Noelle. 
O chema Talia, o fată dulce și extraordinar de frumoasă, 
talentată și cât se poate de zăpăcită. Ne întâlneam când și 
când, cu pauze tot mai lungi, fiindcă treptat a început să 
piardă contactul cu realitatea. Nu am putut să o ajut și era 
dureros să văd cum starea ei se deteriora. Dar știa să scrie 
și lucra la un roman care promitea enorm. Era o poveste 
fictivă despre Charles Dickens și amanta lui, o actriță 
tânără pe nume Ellen Ternan. Dickens era căsătorit de 
douăzeci de ani cu Catherine, o femeie severă în 
adevăratul înţeles victorian. Au avut împreună zece copii 
și, în ciuda atracției fizice vădite, căsătoria lor era extrem 

203 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


de nefericită. Când el avea patruzeci și cinci de ani, fiind 
probabil cel mai celebru om din Anglia, a cunoscut-o pe 
Ellen, care avea optsprezece ani și aspira să devină 
actriţă. S-au îndrăgostit nebunește, iar el și-a părăsit soţia 
și copiii, dar divorțul era exclus în acele vremuri. Nu se 
știe dacă el și Ellen chiar au trăit cu adevărat împreună, 
dar s-a răspândit zvonul că ea a avut un copil care a murit 
la naștere. Indiferent cum au stat lucrurile, cei doi au 
reușit să ascundă și să mușamalizeze totul. Cu toate 
acestea, în romanul Taliei ei aveau o legătură trainică, 
povestită de Ellen, cu amănunte din abundență. Romanul 
s-a complicat când Talia a introdus o altă iubire faimoasă 
în epocă, cea dintre William Faulkner și Meta Carpenter. 
Faulkner a cunoscut-o pe când se afla la Hollywood și 
scotea pe bandă rulantă scenarii, ajungând, după toate 
indiciile, cât se poate de îndrăgostiţi. Partea asta era 
dramatizată foarte bine și scrisă cu măiestrie. Apoi, ca să 
facă romanul și mai complicat, Talia a introdus încă o 
legătură amoroasă dintre un scriitor celebru și prietena 
lui. A existat o poveste, care nu a fost confirmată și 
probabil nici n-a fost adevărată, potrivit căreia Ernest 
Hemingway a avut o aventură cu Zelda Fitzgerald cât timp 
au trăit la Paris. După cum știi, faptele cam încurcă o 
poveste frumoasă, așa că Talia a creat propriile ei 
adevăruri și a scris o poveste fermecătoare despre Ernest 
și Zelda, care se întâlneau fără știrea lui F. Scott. In felul 
acesta, romanul avea trei relaţii amoroase din lumea 
literară, cu scene fierbinţi care alternau în diferite staţiuni 
- dar asta era prea mult pentru un roman. 

— Te-a lăsat să-l citeşti? 

— Cea mai mare parte din el. Schimba mereu poveștile 
și rescria secţiuni întregi și, cu cât scria mai mult, cu atât 
mai încâlcit devenea romanul. Mi-a cerut sfaturi, i-am dat, 
dar ea făcea întotdeauna invers. Era obsedată de el și a 
scris continuu timp de doi ani. Când manuscrisul a depășit 
o mie de pagini, am încetat să mai citesc. Pe vremea aceea 
ne certam destul de mult. 

204 


- JOHN GRISHAM - 


— Ce s-a întâmplat cu romanul? 

— Talia a spus că l-a ars. Intr-o zi mi-a telefonat 
înnebunită și mi-a zis că îl distrusese și că nu va mai scrie 
niciodată vreun cuvânt. Două zile mai târziu, a murit din 
cauza unei supradoze, la Savannah, unde locuia atunci. 

— Groaznic! 

— Avea douăzeci și șapte de ani și un talent cum n-am 
mai văzut. La vreo lună după înmormântare, i-am scris 
mamei ei și am întrebat-o delicat dacă, din întâmplare, 
Talia lăsase ceva în urmă. N-am auzit niciun cuvânt, iar de 
roman nu a adus vorba. Sunt convins că l-a ars, apoi s-a 
sinucis. 

— Ce cumplit! 

— A fost tragic. 

— Şi n-ai păstrat un exemplar? 

— A, nu. Aducea manuscrisul aici și stătea câteva zile, 
rugându-mă să-l citesc în timp ce ea scria. Era paranoică 
de teamă că-i va fura cineva capodopera și îl păzea cu 
strășnicie. Sărmana fată era paranoică în legătură cu 
multe lucruri. În cele din urmă a renunţat la medicamente 
și a început să audă voci, iar eu nu puteam face nimic. 
Serios, chiar încercam să o evit. 

Preţ de câteva minute au discutat despre tragedia Taliei, 
sorbind încet din pahare. Soarele dispăruse, iar pe terasă 
era întuneric. Niciunul nu adusese vorba de cină, dar 
Mercer era pregătită să refuze. Petrecuseră destul timp 
împreună pentru o singură zi. 

— O poveste grozavă, a spus ea. 

— Care dintre ele? Dickens, Faulkner, Zelda ori Talia? Ai 
o mulţime de material. 

— Şi mi-l oferi? 

Bruce a zâmbit și a ridicat din umeri. 

— Accepti sau nu. 

— Dar poveștile despre Dickens și Faulkner sunt 
adevărate, nu? 

— Sigur. Dar cea mai interesantă e cea dintre 
Hemingway și Zelda. E vorba de Parisul anilor '20, 

205 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


generaţia pierdută, tot acel fundal plin de culoare și 
istorie. Cu siguranţă s-au cunoscut. F. Scott și Hemingway 
erau prieteni de pahar, iar americanii făceau petreceri 
împreună. Hemingway era mereu dispus să aibă relaţii 
amoroase - a fost căsătorit de patru ori - și câteodată era 
pervers. Dacă intră pe mâini bune, povestea poate deveni 
atât de impudică, încât i-ar plăcea și Myrei. 

— Nu pot decât să sper. 

— Nu ești prea entuziasmată. 

— Nu sunt sigură că vreau să scriu ficţiune istorică. E 
istorie sau fantezie? Din anumite motive, mi se pare 
necinstit să falsifici vieţile unor persoane reale și să le pui 
să facă lucruri la care poate nici nu s-au gândit. Sigur, 
sunt morţi, dar asta le dă scriitorilor dreptul de a le 
reinventa viața? Mai ales când e vorba de chestiuni 
personale? 

— Se-ntâmplă tot timpul și se vinde. 

— Cred, dar nu sunt convinsă că mi se potrivește. 

— l-ai citit? Pe Faulkner, Hemingway, Fitzgerald? 

— Doar când a trebuit. Incerc să evit scriitorii albi morți. 

— Şi eu. Prefer să citesc ce scriu oamenii pe care îi 
cunosc. Bruce și-a golit paharul și l-a așezat pe masa 
dintre ei. Aș face bine să plec, a spus el. Mulţumesc pentru 
plimbare. 

— Mulţumesc pentru șampanie, a spus ea. Te conduc. 

— Mă descurc singur, a răspuns Bruce, iar când a trecut 
prin spatele ei, a sărutat-o ușor pe creștet. Pe curând! 

— Noapte bună! 


11 


A doua zi, la ora 8:00, pe când Mercer stătea la masa 
pentru mic dejun și contempla oceanul, ignorând laptopul 
și fantazând despre ceva ce n-ar fi putut descrie dacă i s-ar 
fi cerut, sunetul telefonului a trezit-o din reverie. Era 
Noelle, care îi telefona din Franţa, unde era ora prânzului. 
A salutat-o pe Mercer cu un „Bonjur” călduros, apoi și-a 


206 


- JOHN GRISHAM - 


cerut scuze că o deranja din creaţie, dar ţinea să o anunţe 
ceva înainte de încheierea zilei. Un bărbat pe nume Jake 
avea să meargă la magazinul ei a doua zi pentru a se 
întâlni cu Mercer. Jake era restauratorul și vopsitorul ei 
preferat și trecea pe la ea periodic. Acesta trebuia să 
repare un șifonier în atelierul de la subsol și ar fi fost un 
prilej excelent pentru ca Mercer să discute cu el despre 
vopsirea mesei de scris. Magazinul urma să fie închis și 
încuiat, dar Jake avea o cheie. Mercer i-a mulţumit, apoi 
au flecărit câteva minute despre Franţa. 

De îndată ce și-au luat la revedere, Mercer a sunat-o pe 
Elaine Shelby, care se afla la Washington. Cu o seară în 
urmă, Mercer îi trimisese un e-mail lung, prezentându-i 
toate amănuntele evenimentelor și discuţiilor de peste zi, 
astfel că Elaine era informată pe deplin. Pe neașteptate, 
Mercer avea să vadă ambele subsoluri în aceeași zi. 

La amiază i-a telefonat lui Bruce și i-a spus că 
intenționează să accepte oferta lui pentru cele două cărți. 
Urma să meargă în centru a doua zi ca să îl întâlnească pe 
Jake, așa că putea veni și la magazin pentru a primi cecul. 
În plus, voia să vadă acel exemplar rar al romanului De 
veghe în lanul de secară. 

— Perfect, a spus el. Luăm prânzul împreună? 

— Sigur. 


12 


Elaine și echipa ei au sosit după căderea întunericului, 
prea târziu pentru o întâlnire. A doua zi la ora 9:00, 
Mercer a mers pe plajă până la podișca din lemn care 
ducea spre apartament. Elaine o aștepta pe trepte cu o 
ceașcă de cafea. Avea nisip între degetele de la picioare. 
Ca de obicei, și-au strâns mâinile cu fermitate, după care 
Elaine a spus: 

— Ai făcut o treabă bună! 

— Vom vedea, a răspuns Mercer. 


207 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Au intrat apoi în apartament, unde așteptau doi bărbaţi, 
Graham și Rick. Stăteau la masa din bucătărie, având în 
faţă câte o ceașcă de cafea și o trusă mare. După cum avea 
să afle Mercer curând, aceasta conţinea diverse jucării ale 
meseriei: microfoane, emițătoare și camere atât de mici, 
încât se întreba cum de puteau capta vreo imagine. Apoi 
au început să scoată diferite dispozitive, discutând 
variantele și posibilitățile de folosire a lor. 

Elaine nu o întrebase niciodată pe Mercer dacă era 
dispusă să poarte asupra ei o cameră ascunsă. Era de 
presupus că avea să îi ceară asta și, preţ de un moment, s- 
a simţit iritată. În timp ce Graham și Rick continuau să 
analizeze posibilităţile, Mercer simţea un nod în stomac. În 
cele din urmă, nu a mai rezistat și a zis: 

— E legal ce facem? Vorbesc de filmarea cuiva fără 
permisiunea sa. 

— Nu e ilegal, i-a răspuns Elaine cu un zâmbet plin de 
încredere. Nu fi ridicolă! E ca și cum ai fotografia pe 
cineva în public. Nu se cere permisiunea persoanei și nici 
nu e vorba de divulgare. 

Rick, cel mai vârstnic dintre cei doi, a adăugat: 

— Nu pot intercepta o discuţie telefonică fără divulgare, 
dar guvernul nu a dat încă vreo lege prin care să interzică 
supravegherea cu camere de filmare. 

— Oricând, oriunde, cu excepţia reședinţelor private, a 
adăugat Graham. Nu uita de camerele de supraveghere 
care filmează clădiri, trotuare și parcări. Nu este nevoie de 
aprobare pentru a filma pe cineva. 

Elaine, care avea o funcţie mai mare decât cei doi, a 
adăugat: 

— Îmi place eșarfa asta cu cataramă și inel de fixare. S-o 
încercăm! 

Eșarfa avea un amestec floral colorat și părea scumpă. 
Mercer a împăturit-o în trei și și-a înfășurat-o în jurul 
gâtului. Rick i-a întins inelul de prindere, o agrafă din aur 
cu câteva pietre false, iar ea a trecut capetele eșarfei prin 
el. Cu o șurubelniță minusculă - și apropiindu-se mult de 

208 


- JOHN GRISHAM - 


ea Rick a examinat inelul cataramei și a lovit-o ușor cu 
șurubelnița. 

— Vom instala camera chiar aici și, practic, va fi 
invizibilă, a spus el. 

— Cât de mare e? 

Graham a ridicat-o de pe masă: un dispozitiv ridicol, mai 
mic decât o stafidă. 

— Asta-i cameră? s-a mirat ea. 

— De înaltă definiţie. O să-ţi arătăm. Dă-mi inelul 
cataramei. 

Mercer și-a dat jos eșarfa și i-a întins-o lui Rick. El și 
Graham şi-au pus ochelari cu lupe, folosiţi pentru 
operaţiuni chirurgicale, și s-au apucat de treabă. 

— Ştii cumva unde mergeţi să mâncaţi de prânz? a 
întrebat-o Elaine. 

— Nu, nu mi-a spus. La unsprezece mă întâlnesc cu Jake 
la magazinul Noellei, iar după aceea merg alături ca să-l 
văd pe Bruce. Apoi vom merge să luăm prânzul, dar nu 
știu unde. Cum folosesc chestia asta? 

— Nu trebuie să faci nimic, doar te comporti firesc. 
Camera va fi acționată de la distanţă de Rick și Graham. Ei 
se vor afla într-o furgonetă din apropierea magazinului. 
Camera nu are și microfon, pentru că e prea mică, așa că 
nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu ceea ce discutati. 
Nu avem habar ce se află în acele subsoluri, de aceea 
încearcă să filmezi totul. Caută uși, ferestre, alte camere. 

— Şi să cauţi senzori de securitate pe ușile care duc la 
subsol, a adăugat Rick. Suntem aproape siguri că nu există 
uși care să ducă spre exterior. Ambele subsoluri par să se 
afle destul de jos, fără scări la exterior. 

— Asta e prima noastră verificare și ar putea fi și ultima, 
a spus Elaine. Totul este important, dar noi căutăm 
manuscrisele - teancuri de hârtii cu dimensiuni mai mari 
decât cărțile. 

— Știu cum arată un manuscris. 

— Sigur că știi. Cauţi sertare, dulapuri, orice loc în care 
ar putea încăpea. 

209 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Dar dacă vede camera? a întrebat Mercer oarecum 
agitată. 

Cei doi bărbaţi și-au dres glasul. 

— Nu o va vedea pentru că nu se poate, a spus Elaine. 

Rick i-a întins inelul cu cataramă și Mercer a trecut din 
nou capetele eșarfei prin ea. 

— Activez, a spus Graham, apăsând câteva taste pe 
laptop. 

— Vrei să te ridici și să te întorci, te rog? a spus Rick. 

— Sigur. 

In timp ce Mercer făcea asta, Elaine și cei doi bărbaţi 
priveau ecranul laptopului. 

— Uimitor, a spus Elaine, aproape pentru sine. Mercer, 
vino să vezi! 

Stând alături de masă și cu faţa spre ușă, Mercer a 
aruncat o privire la ecran și a rămas surprinsă de 
claritatea imaginii. Canapeaua, televizorul, fotoliul, chiar 
și covorul ieftin se vedeau extrem de clar. 

— Şi totul de la camera asta, a spus ea. 

— E simplu ca bună ziua, Mercer, a spus Elaine. 

— Eșarfa nu se potrivește cu nimic din ce port. 

— Cum o să te îmbraci? a întrebat-o Elaine, întinzând 
mâna spre o geantă, din care a scos alte șase eșarfe. 

— O rochiţă roșie de plajă, cred, a spus Mercer. Nimic 
fistichiu. 


13 


Jake a deschis ușa și a încuiat-o după ce Mercer a intrat. 
După ce s-a prezentat, a spus că o cunoaște pe Noelle de 
mulți ani. Era un meșteșugar cu mâinile pline de bătături 
și cu barba albă, având aspectul unui muncitor harnic care 
își petrecuse întreaga viaţă cu ciocanul și cu alte scule în 
mână. Cu glas răgușit, i-a spus că masa de scris era deja la 
subsol. Ea l-a urmat pe trepte încet, de la distanţă, ţinând 
mâna pe balustradă și încercând să își aducă aminte că tot 
ce se afla în faţa ei era filmat și analizat. După cele zece 


210 


- JOHN GRISHAM - 


trepte, au ajuns într-o încăpere lungă și plină de lucruri, 
care părea să se întindă pe toată lungimea magazinului - 
care, din câte știa, avea doisprezece metri și jumătate 
lățime și cincizeci de metri lungime, la fel ca magazinul de 
carte de alături. Tavanul era înalt de cel mult doi metri și 
patruzeci, iar podeaua era din beton nefinisat. Tot felul de 
piese de mobilier și decoraţiuni - dezasamblate, stricate, 
neterminate şi desperecheate - erau depozitate la 
întâmplare de-a lungul pereţilor. Cu un aer nonșalant, 
Mercer s-a uitat peste tot, întorcându-se încet în toate 
direcţiile. 

— Deci ăsta-i locul în care își ţine lucrurile bune, a spus 
ea, dar Jake nu avea simțul umorului. 

Subsolul era bine luminat, iar în partea din spate exista 
un fel de cameră. Mai important decât atât, în zidul din 
cărămidă dintre acea încăpere și subsolul de alături exista 
o ușă. Era cel în care Elaine Shelby și camarazii ei 
misterioși puteau paria că domnul Cable își ţinea ascunsă 
comoara. Zidul din cărămidă era vechi și fusese văruit de 
multe ori, fiind acum de un gri-închis, însă ușa era mult 
mai nouă. Era din metal și părea rezistentă, având doi 
senzori de securitate în colțurile de sus. 

Echipa lui Elaine știa că cele două magazine erau 
practic identice din punctul de vedere al lăţimii, lungimii, 
înălțimii și dispunerii. Făceau parte din aceeași clădire, 
construită în urmă cu o sută de ani. Aceasta fusese 
împărţită în două în 1940, când se deschisese magazinul 
de carte. 

Aflaţi într-o furgonetă parcată peste drum și privind 
ecranele laptopurilor, Rick și Graham au fost încântați să 
vadă ușa care lega cele două subsoluri. Stând pe o 
canapea din apartament, Elaine a avut aceeași reacţie. 
Mergi mai departe, Mercer! 

Masa de scris se afla în mijlocul încăperii, având sub ea 
ziare desfăcute, deși podeaua aceea adunase nenumărate 
picături de lacuri și de vopsele de-a lungul anilor. Mercer a 
examinat-o cu atenţie, ca și cum ar fi fost doar un obiect 

211 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


scump, și nu un pion în jocul lor. Jake a scos apoi o paletă 
de culori de vopsele și i-a vorbit despre câteva, dar Mercer 
s-a arătat greu de mulţumit. În cele din urmă, a ales o 
vopsea de un albastru pastelat pe care Jake urma să o 
aplice într-un strat subţire, pentru a crea aspectul unui 
obiect vechi, care suferise multe. Nu avea acea culoare în 
camioneta lui și îi trebuiau câteva zile ca să o găsească. 

Grozav! Asta însemna că putea reveni într-o nouă vizită, 
pentru a vedea progresele înregistrate de el. Și... cine 
știe? Având în vedere jucăriile pe care Rick și Graham le 
aveau în trusa lor, probabil că data viitoare urma să aibă 
camere de filmare și în cercei. 

Când Mercer a întrebat dacă exista o baie acolo, Jake a 
făcut un semn din cap spre partea din spate a încăperii. Ea 
nu s-a grăbit să ajungă acolo. După ce a folosit baia, a 
mers spre partea din față, unde Jake șlefuia tăblia mesei 
de scris. În timp ce el stătea aplecat, ea a rămas în faţa 
ușii metalice pentru a capta cele mai bune imagini ale ei. 
Însă exista posibilitatea să existe acolo o cameră ascunsă, 
care o urmărea, nu? Impresionată de înţelegerea situaţiei 
și a experienţei în creștere, s-a retras. La urma urmelor, 
putea deveni o spioană acceptabilă. 

S-a despărțit de Jake la ușa principală și a ocolit colţul, 
îndreptându-se spre un local cu delicatese cubaneze. A 
comandat un ice tea și s-a așezat la o masă. După un 
minut, Rick a intrat și a plătit o băutură răcoritoare. S-a 
așezat în faţa ei și, zâmbind, a spus aproape în șoaptă: 

— Ai făcut o treabă perfectă. 

— Cred că m-am purtat firesc, a spus ea, simțind că 
nodul din stomac dispăruse pentru moment. Mai 
funcționează camera? 

— Nu, am oprit-o. O reactivez când intri în magazinul de 
carte. Să nu procedezi altfel. Camera funcţionează perfect 
și ne-ai oferit imagini din plin. Suntem încântați că există o 
ușă de legătură între cele două subsoluri. De data asta, să 
te apropii cât poţi de mult de ea când vii din cealaltă parte. 


212 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu-i nicio problemă. Presupun că voi pleca din 
librărie și voi merge cu Bruce să luăm prânzul. Camera va 
mai funcţiona? 

— Nu. 

— lar eu voi sta vizavi de Cable vreme de cel puţin o 
oră. Nu vă îngrijorează că ar putea observa ceva? 

— După ce ieși din subsol, te duci la baie, cea de la 
etajul încăperii principale. Iți scoţi eșarfa și inelul cu 
cataramă și le pui în poșetă. Dacă el remarcă asta, îi spui 
că eșarfa îţi ținea prea cald. 

— Îmi place ideea. Mi-ar fi greu să mănânc știind că ţin 
îndreptată o cameră spre faţa lui. 

— Ai dreptate. Acum vei pleca, iar eu voi rămâne o 
vreme. 

Mercer a intrat în magazinul de carte la 11:50 și l-a 
văzut pe Bruce rearanjând ziarele pe un raft din partea din 
față. In ziua aceea, costumul lui din bumbac avea dungi 
fine într-o nuanţă slabă de albastru. Până atunci, Mercer 
remarcase cel puţin șase nuanţe ale costumelor lui și 
bănuia că mai avea și altele. Papionul era gălbui, cu un 
model în pătrate. Ca întotdeauna, purta pantofi din piele 
de căprioară, murdari, fără șosete. Niciodată nu purta 
șosete. El i-a zâmbit, a pișcat-o ușor de obraz și i-a spus că 
arată grozav. L-a urmat în camera primelor ediţii și l-a 
văzut ridicând un plic de pe birou. 

— Zece mii pentru cele două cărţi pe care Tessa le-a 
împrumutat acum treizeci de ani. Ce părere ar avea ea? 

— Ar spune: „Care-i partea mea din profit?” 

Bruce a râs și a spus: 

— Noi ne alegem cu profiturile. Am doi clienţi care vor 
Condamnatul, așa că îi voi asmuţi unul împotriva celuilalt 
și voi câștiga două mii cinci sute de dolari dând doar 
câteva telefoane. 

— Chiar așa? 

— Nu, nu întotdeauna, e doar norocul zilei. De aceea îmi 
place meseria asta. 


213 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Am o întrebare. Exemplarul acela din De veghe în 
lanul de secară de care ai adus vorba... Dacă te-ai hotări 
să-l vinzi, cât ai cere pe el? 

— A început să-ţi placă și ţie meseria asta, nu? 

— Nu, nicidecum. Nu am mintea pregătită pentru 
afaceri. Eram curioasă, atâta tot. 

— Anul trecut am refuzat o ofertă de optzeci de mii. Nu 
e de vânzare, dar, dacă aș fi cumva silit să o scot pe piaţă, 
aș începe de la o sută de mii. 

— Deloc rău. 

— Ai spus că vrei s-o vezi. 

Mercer a ridicat din umeri ca și cum i-ar fi fost 
indiferent, apoi a spus în treacăt: 

— Sigur, dacă nu ești prea ocupat. 

Era evident că Bruce voia să se laude cu cărţile lui. 

— Pentru tine nu-s niciodată prea ocupat. Hai cu mine! 

Au trecut de scară, prin sectorul cu cărți pentru copii, și 
au ajuns în partea din spate a magazinului. Scara ce 
pornea de acolo se găsea înapoia unei uși încuiate care nu 
sărea în ochi, lăsând impresia clară că nu se folosea prea 
des. O cameră supraveghea ușa dintr-un colţ aflat la 
înălțime. În partea ei de sus era fixat un senzor. Bruce a 
descuiat cu o cheie, apoi a desfăcut un dispozitiv de oprire 
și a răsucit o clanţă veche, care nu era încuiată. A deschis 
ușa și a aprins lumina. 

— Fii atentă, a spus el când a început să coboare. 

Mercer a rămas în urmă, privind cu atenţie, așa cum i se 
spusese. El a aprins o altă lumină când a ajuns în josul 
scării. 

Subsolul era împărţit în două secţiuni. Cea din faţă, mai 
spațioasă, cuprindea scara și ușa din metal care o lega de 
subsolul Noellei, de-a lungul unor rafturi vechi din lemn 
gemând de mii de cărți nedorite de nimeni și de șpalturi și 
exemplare nedestinate vânzării. 

— Părţii de aici i se spune cimitir, a spus Bruce, făcând 
semn către rafturile vechi. Orice magazin de carte are o 
cameră de gunoaie. 

214 


- JOHN GRISHAM - 


După câţiva pași spre partea din spate a subsolului, 
Bruce s-a oprit lângă un zid din cărămizi din zgură care se 
vedea clar că fusese adăugat la multă vreme după 
construirea clădirii. Mergea pe înălțimea și pe lăţimea 
încăperii și părea să fi fost bine fixat pe loc. În zidul acela 
era o ușă metalică, având o tastatură numerică alături. În 
timp ce Bruce a tastat cifrul, Mercer a observat o cameră 
de supraveghere care atârna de o grindă veche, fiind 
aţintită spre ușă. S-a auzit un bâzâit însoţit de un clinchet, 
apoi au trecut pragul ușii și Bruce a aprins lumina. 
Temperatura era perceptibil mai scăzută. 

Încăperea părea închisă din toate părţile cu șiruri de 
rafturi lipite de pereţii din cărămizi de zgură. Podeaua era 
din beton cu un finisaj neted, iar tavanul era făcut dintr-un 
material fibros. Mercer nu știa cum să îl descrie, însă l-a 
filmat pentru a stabili experţii. După mai puţin de o oră, 
aceștia aveau să socotească dimensiunea încăperii, care 
avea doisprezece metri lăţime și cam aceeași adâncime; 
era spațioasă, cu o masă elegantă în mijloc; tavanul avea 
doi metri și patruzeci înălțime; îmbinările erau perfecte; 
toate acestea indicau că acea cameră era etanșă, sigură și 
ignifugată. 

— Cărţile sunt afectate de lumină, de căldură și de 
umezeală, de aceea toate acestea trebuie controlate. 
Practic, aici nu există umiditate, iar temperatura este 
permanent de treisprezece grade. Fără lumină solară, 
evident. 

Rafturile erau făcute dintr-un metal gros, cu uși din 
sticlă, astfel încât cotoarele cărților erau la vedere. Existau 
șase rafturi în fiecare unitate, având rafturile de jos la o 
înălţime de șaizeci de centimetri de podea și partea de sus 
cu vreo zece centimetri peste capul ei, bănuia ea. Rick și 
Graham urmau să confirme asta. 

— Unde sunt primele ediţii ale Tessei? a întrebat ea. 

Bruce s-a îndreptat spre peretele din spate și a vârât o 
cheie într-un panou lateral, îngust, aflat alături de rafturi. 


215 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


După ce a răsucit-o, s-a auzit un clic și toate cele șase uși 
din sticlă au fost eliberate. A deschis al doilea raft de sus. 

— Chiar aici, a spus el, scoțând exemplarele din 
Condamnatul și Meridianul sângelui. Sunt în perfectă 
siguranţă în noul lor cămin. 

— Într-adevăr, a spus ea. Impresionant, Bruce! Câte 
cărți ai aici? 

— Câteva sute, dar nu sunt toate ale mele. A făcut apoi 
un semn către peretele de lângă ușă și a spus: Pe acelea le 
depozitez pentru clienţi și prieteni. Câteva exemplare rare 
stau în regim de consignaţie. Am un client care e în divorţ 
și își ascunde cărțile aici. S-ar putea să fiu citat și să mă 
văd silit să ajung la tribunal, iar asta nu ar fi pentru prima 
oară. Dar mint întotdeauna pentru a-mi proteja clientul. 

— Şi acela ce e? a întrebat ea, arătând spre un fișet înalt 
și masiv care se afla într-un colţ. 

— E o cameră de valori în care păstrez cărţile cu 
adevărat scumpe. 

Bruce a format un cod pe tastatura numerică - Mercer a 
avut grijă să se uite cu atenţie - și încuietoarea unei uși 
groase s-a deschis pe loc. În partea de sus și în centru se 
aflau trei rafturi, toate mărginite de ceea ce păreau a fi 
cotoarele unor cărți false, unele având imprimate titlurile 
cu litere aurii. Bruce a tras afară una de pe raftul din 
mijloc și a întrebat-o: 

— Ştii ce e aceea o benă? 

— Nu. 

— E o cutie protectoare, făcută pe comandă pentru 
fiecare carte. Evident, aceste cărți au apărut în diferite 
formate, de aceea și benele variază ca dimensiuni. 
Apropie-te! 

Mercer s-a apropiat de masa mică din mijlocul încăperii. 
Bruce a așezat cutia protectoare pe tăblie, a deschis-o și a 
scos cartea cu delicateţe. Supracoperta era închisă într-o 
copertă laminată din plastic transparent. 


216 


- JOHN GRISHAM - 


— Ăsta e primul meu exemplar din De veghe în lanul de 
secară. L-am luat din colecţia personală a tatălui meu, 
acum douăzeci de ani. 

— Deci ai două exemplare? 

— Nu, am patru. Desfăcând partea din faţă a 
ambalajului, a arătat spre o ușoară decolorare. O ușoară 
pătare aici și vreo două ciupituri pe supracopertă, dar a 
rămas un exemplar aproape perfect. 

Apoi a lăsat cartea și cutia protectoare pe masă și s-a 
întors la camera de valori. În timpul acesta Mercer s-a 
întors, pentru ca Rich și Graham să aibă o imagine din 
faţă. La fund, sub cele trei rafturi pe care se aflau cele mai 
rare cărți, existau patru sertare, toate închise bine în acele 
momente. 

Dacă Bruce chiar deţinea manuscrisele, atunci acolo a fi 
trebuit să se afle. Cel puţin așa credea ea. 

El a așezat apoi încă o cutie protectoare pe masă și a 
spus: 

— Asta e cea mai recentă ediție a mea din cele patru, 
cea cu autograful lui Salinger. A deschis cutia, a extras 
cartea și a deschis-o la pagina de titlu. Fără dedicație, fără 
dată, doar cu autograful lui, care, așa cum ţi-am spus, e 
foarte rar. Pur și simplu refuza să-și semneze cărțile. 
Înnebunise, nu crezi? 

— Așa se spune, a răspuns Mercer. Astea sunt minunate. 

— Exact, a spus el, încă mângâind cartea. Câteodată, 
când am o zi foarte proastă, mă furișez aici și mă încui în 
camera asta, după care scot câteva cărţi. Încerc să-mi 
imaginez cum a fost în 1951, când J.D. Salinger a publicat 
primul lui roman. Mai publicase câteva nuvele, unele în 
The New Yorker, dar nu era foarte cunoscut. Editura 
Little, Brown a publicat la început zece mii de exemplare, 
iar acum cartea se vinde în tiraje de un milion de 
exemplare pe an, în șaizeci și cinci de limbi. Habar n-avea 
ce se va întâmpla. Asta l-a îmbogăţit și l-a făcut celebru, 
dar nu a reușit să gestioneze atenţia ce i se acorda. Cei 
mai mulţi critici consideră că, într-un fel sau altul, a clacat. 

217 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Am predat opera lui acum doi ani. 

— Deci îl cunoști bine. 

— Nu e unul dintre preferaţii mei. Repet, prefer 
scriitoarele, mai ales cele în viaţă. 

— Şi vrei să vezi cea mai rară carte scrisă de o femeie, 
fie ea în viaţă sau moartă? 

— Sigur. 

Bruce s-a întors la camera de valori, iar Mercer a filmat 
fiecare pas făcut de el, mișcându-se puţin în spate pentru a 
îndrepta camera minusculă pentru o vedere frontală. El a 
găsit cartea și a revenit la masă. 

— Ce zici de Virginia Woolf, O cameră separată”? A 
deschis cutia și a scos cartea. Publicată în 1929. Prima 
ediție, un exemplar aproape perfect. Am găsit-o acum 
douăzeci de ani. 

— Mi-a plăcut mult cartea asta. Am citit-o când eram în 
liceu și m-a inspirat să devin scriitoare - ori măcar să 
încerc. 

— E foarte rară. 

— Îţi dau zece mii pe ea. 

Au râs amândoi, iar el a spus politicos: 

— Îmi pare rău. Nu e de vânzare. I-a întins-o, iar ea a 
deschis-o. Apoi a spus: A fost foarte curajoasă. A spus 
celebrele cuvinte: „O femeie trebuie să aibă bani și o 
cameră a ei dacă vrea să scrie literatură”. 

— A fost un suflet torturat. 

— Sunt convinsă. S-a sinucis. Oare de ce suferă scriitorii 
atât de mult, Bruce? a zis Mercer, închizând cartea și 
dându-i-o înapoi. De ce au un comportament atât de 
distructiv, ajungând chiar la sinucidere? 

— Nu înţeleg sinuciderea, dar cred că e vorba de 
băutură și de obiceiuri proaste. Prietenul nostru Andy a 
încercat să explice asta cu mulţi ani în urmă. A spus că 
totul e din cauză că viaţa de scriitor devine lipsită de 
disciplină. Nu ai șef, nici supraveghetor, nu trebuie să faci 


7 O cameră separată, roman apărut la editura Univers, 1999 (n.tr.) 
218 


- JOHN GRISHAM - 


pontaj sau să respecţi orele de muncă. Scrii dimineaţa, 
scrii noaptea. Bei când ai chef. Și îți închipui că scrii mai 
bine dacă ești mahmur, dar nu sunt convins de asta. 

Bruce a vârât cărțile înapoi în cutii, apoi le-a așezat în 
camera de valori. 

Dintr-un impuls, Mercer l-a întrebat: 

— Ce e în sertarele acelea? 

Fără să ezite câtuși de puţin, el i-a răspuns: 

— Manuscrise vechi, dar nu valorează mare lucru, dacă 
le compar cu aceste cărţi. John D. MacDonald e unul 
dintre preferaţii mei, mai ales seria cu Travis McGee, iar 
acum câţiva ani am putut cumpăra două dintre 
manuscrisele lui originale de la un alt colecţionar. 

În timp ce spunea asta, a închis ușa: era evident că 
sertarele nu erau pentru prezentare. 

— Ai văzut de ajuns? a întrebat-o el apoi. 

— Da. Bruce, a fost fascinant! Asta este o lume despre 
care nu știam nimic. 

— Rareori se întâmplă să mă fălesc cu aceste cărți. 
Comerţul cu cărţi rare se desfășoară cu discreţie. Nimeni 
nu știe că eu deţin patru exemplare din De veghe în lanul 
de secară - şi vreau ca lucrurile să rămână așa. Nu există 
case de marcat, nimeni nu ne urmărește, iar multe 
tranzacţii se desfășoară pe întuneric. 

— Secretele tale rămân ascunse. Nu cred că există 
cineva căruia să vreau să-i povestesc asta. 

— Mercer, nu mă înţelege greșit. Totul e legal. Declar 
profiturile și plătesc impozite, iar dacă aș muri subit, 
proprietatea mea ar cuprinde aceste valori. 

— Toate? a întrebat ea zâmbind. 

El i-a răspuns la zâmbet și a zis: 

— Da, mai toate. 

— Bineînţeles. 

— Ei, acum ce zici de un prânz de afaceri? 

— Sunt ruptă de foame. 


219 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
14 


Rick, Graham și Elaine au mâncat la cină niște pizza 
livrată la domiciliu, însoţită de câteva băuturi răcoritoare. 
În acel moment, mâncarea nu prezenta nicio importanţă. 
Au stat la masa din apartament și au revăzut zeci de 
fotografii din filmul realizat de Mercer. Le oferise 
optsprezece minute de imagini din depozitul Noellei și 
douăzeci și două din cel al lui Bruce; patruzeci de minute 
de dovezi preţioase care îi entuziasmaseră enorm. Deși 
studiaseră totul, acestea urmau să fie analizate de 
laboratorul lor din Bathesda. Elementele principale erau 
clare: mărimea bolţii, dimensiunile camerei de valori, 
prezenţa camerelor de supraveghere și a senzorilor de 
securitate; încuietorile de la uși; tastaturile numerice 
pentru deschiderea ușilor. Seiful cântărea aproape patru 
sute de kilograme și era făcut din oţel foarte rezistent; 
fusese produs cu cincisprezece ani în urmă de o fabrică 
din Ohio, vândut online și instalat de un contractor din 
apropiere de Jacksonville. Când se închidea, era protejat 
de cinci încuietori din plumb și blocat în mod hidraulic. 
Putea rezista la o temperatură de aproape 850*C timp de 
două ore. Deschiderea lui nu reprezenta o problemă, dar 
marea provocare era să se ajungă la el fără să se 
declanșeze alarmele. 

Şi-au petrecut după-amiaza în jurul mesei, deseori 
discutând înflăcăraţi, alteori în conversații telefonice cu 
colegii din Bethesda. Elaine conducea activitatea lor, dar 
avea nevoie de colaboratori. Existau multe păreri ale 
oamenilor din domeniu, iar ea i-a ascultat pe toţi. FBl-ul îi 
făcea să își consume inutil cea mai mare parte a timpului. 
Era cazul să apeleze la cei de la FBI? Să îi conducă spre 
suspectul lor preferat? Să le spună tot ce aflaseră până 
atunci despre Bruce Cable? Elaine considera că nu era 
cazul, cel puţin deocamdată. Și avea motive întemeiate: nu 
exista nicio dovadă pentru a convinge un magistrat federal 
că Bruce Cable avea manuscrisele ascunse în subsol. 

220 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru moment, aveau doar un pont furnizat de o sursă din 
Boston, o filmare de patruzeci de minute din subsol și 
câteva fotografii extrase din acea filmare. După părerea 
celor doi avocaţi ai lor de la Washington, pur și simplu nu 
existau suficiente dovezi pentru a se obţine un mandat de 
percheziţie. 

Și, ca întotdeauna, când intrau în acţiune, cei de la FBI 
preluau controlul și schimbau regulile. Deocamdată, ei nu 
știau nimic despre Bruce Cable și nu aveau habar de 
cârtiţa pe care Elaine o strecurase pe lângă acesta. Elaine 
voia ca lucrurile să rămână astfel cât mai mult posibil. 

Un scenariu sugerat de Rick, dar fără prea mare 
entuziasm, presupunea o diversiune, precum un incendiu. 
Un mic incendiu după miezul nopţii la parterul 
magazinului de carte și, în timp ce alarmele urlau și 
monitoarele de securitate arătau tot felul de lucruri, 
puteau pătrunde în subsol dinspre depozitul Noellei, 
realizând spargerea și recuperarea. Riscurile erau multe și 
mari, cel mai mic dintre ele fiind comiterea câtorva 
infracțiuni. Dar dacă manuscrisele nu se aflau acolo? Ce se 
întâmpla dacă Gatsby și amicii lui erau ascunși în altă 
parte, fie pe insulă, fie altundeva în ţară? Cable ar fi fost 
atât de iritat, încât le-ar fi răspândit după aceea pe tot 
globul - asta dacă nu o făcuse deja. 

Elaine a stabilit planul la scurt timp după ce Rick 
adusese vorba despre asta. Erau presaţi, dar încă aveau 
suficient timp la dispoziţie, iar fata lor făcuse o treabă 
magnifică. În mai puţin de patru săptămâni, reușise să îl 
seducă pe Cable și să pătrundă în cercul prietenilor lui 
apropiaţi. Îi câștigase încrederea și le pusese la dispoziţie 
patruzeci de minute valoroase de filmare și sute de 
fotografii rezultate din asta. Se apropiau - ori cel puţin așa 
socoteau. Era necesar să mai aibă răbdare și să aștepte să 
vadă ce avea să se întâmple în continuare. 

Dar trebuia găsit răspuns la o întrebare importantă. 
Analizaseră de ce un negustor de cărţi dintr-un orășel, 
având magazinul într-o clădire veche, era atât de fanatic în 

221 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


privinţa măsurilor de securitate. Și cum el era principalul 
lor suspect, tot ce făcea era văzut cu o suspiciune 
crescândă. Mica fortăreață din subsol era folosită pentru 
protejarea bunurilor dobândite pe căi ilegale, corect? Nu 
neapărat. Acum știau că acolo se aflau o sumedenie de 
cărți valoroase. După prânz, Mercer anunţase că, pe lângă 
cele patru exemplare din De veghe în lanul de secară și O 
cameră separată, mai existau aproximativ cincizeci de 
cărţi în casete de protecţie aliniate pe rafturile seifului. 
Bolta în sine conţinea câteva sute de cărți. 

Elaine lucra în domeniu de peste douăzeci de ani, dar 
era uimită de inventarul lui Cable. Tratase cu anticariate 
de prestigiu care deţineau cărți rare și pe care le cunoștea 
bine. Acestea cumpărau și vindeau cărți, folosind 
cataloage și website-uri, apelând și la alte mijloace de 
marketing pentru a-și spori vânzările. Colecţiile lor erau 
vaste și bine reprezentate prin reclame. Ea și oamenii din 
echipa ei se întrebaseră deseori dacă un actor minor pe 
această scenă precum era Cable putea strânge un milion 
de dolari pentru a cumpăra manuscrisele Fitzgerald. Însă 
acum găsise un răspuns la această întrebare: Bruce Cable 
avea mijloacele necesare. 


222 


- JOHN GRISHAM - 


CAPITOLUL ȘAPTE 
FATA DE UN WEEKEND 


1 


Invitaţia la cină era seacă. Asta pentru că era invitat și 
Andy Adam, iar Bruce insista ca în seara aceea să nu se 
bea alcool. Dar și pentru că scriitoarea aflată în turneu, o 
anume Sally Aranca, renunţase la băutură în urmă cu 
câţiva ani și prefera să nu se afle în compania unor oameni 
care beau. 

Bruce îi spusese lui Mercer la telefon că Andy era pe 
punctul de a pleca din nou la o cură de dezalcoolizare și 
încerca cu disperare să rămână treaz până ajungea la 
izolare. Mercer era încântată să dea o mână de ajutor, așa 
că a acceptat cu plăcere regulile. 

La sesiunea de autografe, doamna Aranca și-a fermecat 
publicul - format din aproape cincizeci de persoane - 
vorbind despre activitatea ei și citind o scurtă scenă din 
ultimul roman. Se făcuse cunoscută în genul poliţist printr- 
o serie având ca personaj principal o femeie-detectiv 
particular din San Francisco, unde locuia. Mercer 
frunzărise cartea în cursul după-amiezii și, când a urmărit- 
o vorbind, și-a dat seama că protagonista semăna foarte 
mult cu Sally: puţin peste treizeci de ani, alcoolică în 
reabilitare, divorțată fără copii, spirituală, inteligentă și, 
desigur, foarte atrăgătoare. Publica în fiecare an și 
călătorea intens, oprindu-se întotdeauna la Bay Books; și, 
de obicei, când Noelle nu era în oraș. 

După autografe, cei patru au mers la un restaurant cu 
specific franțuzesc din apropiere, Le Rocher, care se 


223 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


bucura de o bună reputaţie. Bruce a comandat imediat 
două sticle de apă minerală și i-a înapoiat chelneriţei lista 
de vinuri. Din când în când, Andy arunca priviri spre alte 
mese, lăsând impresia că dorea cu disperare să înșface un 
pahar de vin; însă a adăugat o felie de lămâie în paharul 
lui cu apă și s-a potolit. 

Se târguia cu editorul lui în legătură cu ultimul contract, 
care prevedea un avans mai mic decât la precedentul. 
Având un excelent simţ al umorului și al autocriticii, le-a 
povestit cum trecuse de la un editor la altul până când 
toate editurile din New York se săturaseră de el. Le 
epuizase până la ultima. Sally le-a povestit despre 
frustrările sale de început, până ajunsese să fie publicată. 
Primul ei roman fusese respins de cel puţin zece agenţi și 
de nenumărate edituri, dar continuase să scrie. Și să bea. 
Prima ei căsătorie se destrămase când își prinsese soţul 
înșelând-o, iar viața ei fusese un calvar. li fuseseră 
respinse și următoarele două romane. Din fericire, câteva 
prietene interveniseră în viaţa ei și astfel găsise voinţa de 
a renunţa la băutură. Pentru cel de-al patrulea roman, 
alesese genul poliţist; își crease personajul și, brusc, 
agenţii începuseră să o caute. Erau prevăzute și drepturi 
opţionale pentru ecranizare și se apucase serios de scris. 
Acum, după ce publicase opt cărți, seria era consacrată și 
câștiga în popularitate. 

Cu toate că și-a spus povestea fără nicio urmă de 
îngâmfare, Mercer a simţit o undă de invidie. Sally scria 
tot timpul. Trecuse vremea slujbelor prost plătite și a 
împrumuturilor de la părinţi; scria și publica o carte pe an. 
Totul părea foarte ușor. lar Mercer putea recunoaște în 
sinea ei că fiecare scriitor pe care îl cunoscuse manifesta o 
înclinaţie răutăcioasă spre invidie; asta era natura celor 
din branșă. 

La aperitive, discuţia a deviat brusc spre băutură și 
Andy a recunoscut că avea probleme. Sally și-a exprimat 
compasiunea, dar s-a arătat severă și i-a dat câteva sfaturi. 
Ea renunţase la băutură în urmă cu șapte ani, iar această 

224 


- JOHN GRISHAM - 


schimbare îi salvase viața. Exemplul ei era inspirator și 
Andy i-a mulțumit pentru sinceritate. Din când în când, 
Mercer avea sentimentul că participă la o întrunire a 
Alcoolicilor Anonimi. 

Era evident că Bruce ţinea mult la doamna Aranca și, pe 
măsură ce masa se prelungea, Mercer realiza că ea se 
bucura de mai puţină atenţie. „Nu fi ridicolă, și-a spus ea, 
doar se cunosc de ani întregi.” Dar de îndată ce a înţeles 
asta, nu a mai putut scăpa de această senzaţie și totul a 
devenit mai vădit, cel puţin pentru ea. Bruce o atingea 
afectuos pe Sally pe umăr, iar mâna lui zăbovea acolo. 

Au sărit peste desert, apoi Bruce a plătit. In timp ce 
mergeau pe Main Street, el a pretins că trebuie să treacă 
pe la magazin ca să stea de vorbă cu paznicul, iar Sally a 
plecat cu el. Și-au urat noapte bună, iar Sally i-a promis lui 
Mercer că îi va trimite un e-mail și că va păstra legătura 
cu ea. Când Mercer era pe punctul să se îndepărteze, Andy 
i-a spus: 

— Hei, ai timp să bem ceva? 

Ea s-a oprit și s-a întors cu faţa la el. 

— Nu, Andy, nu e o idee bună. Mai ales după o 
asemenea cină. 

— Cafea, nu alcool. 

Trecuse de ora 9:00 și Mercer nu prea avea ce face 
acasă. Poate că, dacă avea să bea o cafea cu Andy, avea să 
îl ajute. Au traversat strada și au intrat într-o cafenea 
pustie. Barmanul le-a spus că urmează să închidă peste 
jumătate de oră. Au comandat două cești de cafea fără 
cafeină și s-au așezat la o masă de afară. Magazinul se afla 
vizavi. După câteva minute Bruce și Sally au ieșit și au 
dispărut pe stradă, luând-o în direcţia Casei Marchbanks. 

— Va sta la el în noaptea asta, a spus Andy. Mulţi 
scriitori fac la fel. 

Mercer s-a gândit puţin, apoi l-a întrebat: 

— Noelle intră în planurile lor? 

— Nicidecum. Bruce are preferatele lui. lar Noelle are 
preferaţii ei. În partea de sus a turnului există o cameră 

225 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


rotundă, cunoscută drept „camera scriitorilor”. E destul de 
multă acţiune acolo. 

— Nu cred că înţeleg, a spus Mercer, deși pricepea 
perfect. 

— Au o căsătorie deschisă, Mercer, iar aventurile sunt 
acceptate, chiar încurajate. Presupun că se iubesc. Dar nu 
au reguli stricte. 

— Mi se pare foarte bizar. 

— Nu și lor. Ei par fericiţi. 

În cele din urmă, bârfele povestite de Elaine se 
verificau. 

— Un motiv pentru care Noelle petrece atât de mult 
timp în Franţa este că are acolo un prieten vechi. Cred că 
și el e căsătorit, a spus Andy. 

— Păi... de ce nu? Sigur că da. 

— Tu n-ai fost căsătorită, nu? 

— Corect. 

— Eu am încercat de două ori și sigur nu recomand asta 
nimănui. Ai pe cineva? 

— Nu. Ultimul meu prieten m-a părăsit acum un an. 

— Ai cunoscut aici pe cineva interesant? 

— Bineînţeles. Pe tine, pe Bruce, pe Noelle, pe Myra, pe 
Leigh, pe Bob Cobb... Sunt mulţi oameni interesanti aici. 

— Ai vrea să te apropii de vreunul? 

Andy era cu cel puţin cincisprezece ani mai în vârstă 
decât ea, un băutor înrăit, scandalagiu în baruri - având 
cicatrice care dovedeau asta -, o adevărată brută care nu 
prezenta nimic interesant pentru ea. 

— Andy, încerci să mă agăţi? 

— Nu. Mă gândeam doar să luăm cina cândva. 

— Nu pleci curând în lagărul băutorilor, după cum zicea 
Myra, nu? 

— Peste trei zile și mă chinui ca dracu' să rămân treaz 
până atunci. Şi nu mi-e ușor. De fapt, beau cafeaua asta 
călduță fără cafeină și încerc să mă prefac că e o votcă 
dublă cu gheaţă. Şi îmi omor vremea pentru că nu vreau să 
mă întorc acasă, chiar dacă acolo n-am nicio picătură de 

226 


- JOHN GRISHAM - 


băutură. În drum spre casă o să trec pe lângă două 
magazine de băuturi, încă deschise, și va trebui să lupt cu 
mine ca să nu opresc mașina și să intru în vreunul. 

Vocea lui s-a stins încet. 

— Îmi pare rău, Andy. 

— Să nu-ţi pară! Doar să nu ajungi în starea mea. E 
groaznic. 

— Aș vrea să te ajut. 

— Poţi face asta. Roagă-te pentru mine, da? Nu-mi place 
că sunt atât de slab. 

Ca și cum ar fi vrut să evite atât cafeaua, cât și discuţia, 
Andy s-a ridicat brusc și a plecat. Mercer a încercat să 
spună ceva, dar nu și-a găsit cuvintele. L-a urmărit cu 
privirea până când a dispărut după un colţ, apoi a dus 
ceștile la bar. Străzile erau tăcute; doar cafeneaua, 
magazinul de carte și cel de dulciuri mai erau deschise. 
Parcase mașina pe Third Street, dar, dintr-un anumit 
motiv, a trecut pe lângă ea, a traversat intersecţia și a 
mers până în apropiere de Casa Marchbanks. În turn, în 
camera scriitorilor, era o lumină aprinsă. A rărit pașii și, 
ca un făcut, lumina s-a stins. 

A recunoscut că era curioasă - dar oare nu simţea și o 
undă de gelozie? 


2. 


După cinci săptămâni în căsuţa Tessei, sosise vremea să 
plece pentru câteva zile. Connie, soţul ei și cele două fete 
adolescente ale lor erau pe drum, pentru a-și petrece 
vacanța anuală pe plajă.  Politicoasă, ba chiar 
îndatoritoare, Connie o invitase să rămână, dar lucrul 
acesta nu era posibil. Ştia că fetele aveau să folosească 
telefoanele toată ziua, iar soţul să vorbească doar despre 
magazinele lui de iaurt congelat. Deși era modest în 
legătură cu succesul lui în afaceri, muncea nonstop. 
Mercer știa că avea să se trezească la 5:00 în fiecare 
dimineaţă, să bea cafele în timp ce transmitea e-mailuri, să 


227 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


verifice livrări și tot așa; probabil că nici măcar nu avea să 
apuce să își înmoaie picioarele în ocean. Connie spusese în 
glumă că el nu rezistase niciodată acolo două săptămâni 
încheiate. Mereu intervenea câte o situaţie de criză, iar el 
dădea fuga la Nashville ca să-și salveze compania. 

De scris nici nu putea fi vorba, deși, în ritmul în care 
lucra, n-avea să rămână în urmă cu romanul. 

Connie era cu nouă ani mai mare decât Mercer, dar cele 
două surori nu fuseseră niciodată prea apropiate. Cum 
mama lor era internată, iar tatăl interesat doar de sine, 
fetele crescuseră practic singure. La vârsta de optsprezece 
ani, Connie plecase la colegiul SMU și nu se mai întorsese 
acasă. Își petrecuse o vară la casa de pe plajă cu Tessa și 
Mercer, dar în acea perioadă era înnebunită după băieţi și 
o plictiseau plimbările pe plajă, supravegherea ţestoaselor 
și lecturile interminabile. Plecase când Tessa o prinsese 
fumând marijuana. 

Acum, surorile își trimiteau câte un e-mail pe 
săptămână; discutau la telefon o dată pe lună, păstrând o 
relație amicală și optimistă. Mercer o vizita ocazional dacă 
se afla aproape de Nashville, deseori la o altă adresă. Se 
mutau frecvent și întotdeauna în case mai mari, din 
cartiere mai elegante. Urmăreau îndeplinirea unui vis 
confuz și Mercer se întreba deseori cum aveau să arate 
când urmau să îl realizeze. Cu cât câștigau mai mulţi bani, 
cu atât cheltuiau mai mult, iar ea, care trăia în sărăcie, se 
minuna de comportamentul lor consumist. 

Exista o poveste nespusă, care nu fusese discutată 
niciodată, în primul rând pentru a nu da naștere unor 
resentimente. Connie avusese norocul de a beneficia de 
patru ani de educaţie la un colegiu privat fără să 
contracteze niciun împrumut. Asta i se datorase tatălui lor, 
Herbert, și afacerii cu automobile Ford. Cu toate astea, la 
data la care Mercer se înscrisese la Sewanee, bătrânul își 
pierduse și cămașa de pe el, contemplând falimentul. Ani 
la rând, Mercer îi purtase pică lui Connie pentru norocul 
pe care îl avusese, mai ales că nu îi oferise niciun ban 

228 


- JOHN GRISHAM - 


pentru a o sprijini. Acum, după ce datoriile din studenţie 
dispăruseră în mod miraculos, Mercer era hotărâtă să 
treacă peste toate acele resentimente. Asta putea deveni 
însă o altă provocare, având în vedere că locuinţele lui 
Connie deveneau tot mai mari în fiecare an, în vreme ce 
Mercer nu știa nici unde avea să doarmă peste câteva luni. 

Adevărul era că nu voia să își petreacă timpul cu sora ei. 
Trăiau în lumi diferite, care le îndepărtau permanent. li 
mulțumise pentru invitaţia de a rămâne cu familia ei, dar 
amândouă răsuflaseră ușurate când Mercer refuzase. 
Motivase că intenţiona să plece câteva zile de pe insulă, 
pentru a lua o pauză, și că era posibil să meargă la o 
prietenă. Elaine îi închiriase un mic apartament într-o 
pensiune de pe plajă, aflată la trei kilometri spre nord de 
casă, pentru că Mercer nu plănuise să plece nicăieri. 
Următoarea mișcare avea să îi aparţină lui Cable și nu își 
putea permite să fie departe de insulă. 

Vineri, în weekendul dinaintea sărbătorii de 4 iulie, a 
făcut ordine în casă și și-a îndesat hainele, obiectele de 
toaletă și câteva cărți în două genţi din pânză. În timp ce 
trecea din cameră în cameră ca să stingă luminile, se 
gândea la Tessa și la drumul parcurs de ea în ultimele 
cinci săptămâni. Stătuse departe de locul acela vreme de 
unsprezece ani și revenise cu mari emoţii, dar reușise în 
scurt timp să uite de moartea cumplită a bunicii și să 
retrăiască amintirile la care ţinea. Acum pleca dintr-un 
motiv întemeiat, dar urma să se întoarcă după două 
săptămâni și casa avea să fie doar a ei. Însă nimeni nu 
putea ști sigur pentru cât timp - asta depindea de domnul 
Cable. 

După cinci minute cu mașina pe Fernando Street, 
Mercer a ajuns la hanul Farul. In mijlocul curţii exista o 
imitație de far maritim, pe care și-l amintea bine din 
copilărie. Hanul era o clădire construită în stil Cape Cod, 
având douăzeci de camere de închiriat și oferind un dejun 
3 Casă scundă, lungă și fără etaj, construită simplu și solid, pentru a 


rezista furtunilor și vânturilor puternice (n.tr.) 
229 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


la care se putea mânca pe săturate. Oamenii aflaţi în 
minivacanţa de weekend inundau deja insula. Un anunţ îi 
prevenea că nu mai existau camere libere. 

Având un loc al ei și ceva bani în buzunar, Mercer spera 
ca, după instalarea acolo, să și reușească să scrie ceva. 


3 


Duminică dimineaţa târziu, când Main Street era 
animată de participanţii la piaţa săptămânală a fermierilor, 
iar grupurile de vilegiaturiști aglomerau trotuarele 
căutând ciocolată caldă, îngheţată și probabil vreo masă 
liberă pentru a mânca de prânz, Denny a intrat în Bay 
Books pentru a treia oară în decurs de o săptămână, 
ducându-se să arunce o privire în sectorul cărţilor 
polițiste. Cu șlapi, o șapcă de camuflaj, un șort tip cargo și 
un tricou rupt, trecea cu ușurință drept un vizitator prost 
îmbrăcat, care nu atrăgea atenţia nimănui. El și Rooker se 
aflau în oraș de o săptămână, vizitând locurile de interes 
turistic și urmărindu-l pe Cable, o mică supraveghere care 
nu reprezentase vreo mare provocare. Când nu era în 
magazinul lui, negustorul de cărţi se afla fie undeva în 
oraș, ca să ia prânzul sau să rezolve diverse treburi, fie în 
frumoasa lui casă, de obicei singur. Erau însă prevăzători, 
întrucât Cable adora măsurile de securitate. Magazinul și 
casa lui erau doldora de camere și de senzori și orice 
mișcare greșită putea însemna un dezastru. 

Așteptau și vegheau, încercând să rămână răbdători, 
deși răbdarea lor cam ajunsese la capăt. Smulgerea de 
informaţii prin tortură de la Joel Ribikoff și ameninţarea lui 
Oscar Stein la Boston fuseseră floare la ureche în 
comparaţie cu ce se confruntau acum. Probabil că violența 
care dăduse roade până atunci nu avea să funcționeze și 
de data asta. Atunci avuseseră nevoie doar de două nume. 
Acum, voiau marfa. Un atac asupra lui Cable, a soţiei lui 
sau a cuiva la care ţinea putea declanșa o reacţie care să 
ruineze totul. 


230 


- JOHN GRISHAM - 
4 


Marţi, 5 iulie. Mulţimile plecaseră, iar plajele erau din 
nou pustii. Insula părea să se trezească încet sub soarele 
torid, încercând să scape de mahmureala unui weekend 
prelungit. Mercer stătea pe o canapea îngustă și citea o 
carte numită Soția din Paris, când un bip al laptopului a 
anunțat-o că primise un e-mail. Era de la Bruce, care scria: 
„Treci pe la magazin când mai ajungi prin centru”. 

Ea i-a răspuns: „Bine. Se întâmplă ceva?” 

„Întotdeauna. Am ceva pentru tine. Un mic dar.” 

„Mă plictisesc. Vin acolo peste vreo oră.” 

Când Mercer a intrat, magazinul era gol. Vânzătoarea 
de la tejgheaua principală a salutat-o cu o mișcare din cap, 
prea somnoroasă ca să vorbească. Mercer s-a dus la etaj și 
a comandat un latte, apoi a găsit un ziar și a început să 
citească. După câteva minute, a auzit sunetul unor pași 
care urcau scara și a înţeles că era Bruce. În dimineaţa 
aceea purta un costum din bumbac cu dungi galbene și un 
papion verde cu albastru. Spilcuit ca întotdeauna. Și-a luat 
o cafea și au ieșit amândoi pe balconul care se afla 
deasupra trotuarului de pe Third Street. Acolo nu era 
nimeni. S-au așezat la o masă aflată la umbră, sub un 
ventilator de tavan, și au sorbit din cafele. Bruce i-a întins 
darul. Era o carte învelită în hârtia albă cu albastru a 
librăriei. Mercer a rupt ambalajul și s-a uitat la carte: 
Clubul norocoaselor, de Amy Tan”. 

— E o primă ediţie cu autograf, a spus Bruce. Aiziscăe 
una dintre scriitoarele contemporane preferate de tine, 
așa că am căutat-o. 

Mercer rămăsese fără grai. Nu avea habar cât valora 
cartea aceea și nu ţinea să întrebe, dar era o primă ediţie 
prețioasă. 

— Bruce, nu știu ce să zic... 

— „Mulţumesc” e întotdeauna de ajuns. 


” Roman publicat de editura Polirom în 2004. (n.tr.) 
231 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Mi se pare nepotrivit. Pur și simplu nu pot accepta. 

— Prea târziu. Am cumpărat-o deja și ţi-am pus-o în 
mână. Consider-o un dar de bun venit pe insulă. 

— Atunci, mulțumesc! 

— Cu mare plăcere! Prima ediţie a avut un tiraj de 
treizeci de mii de exemplare, așa că nu este chiar atât de 
rară. Până la urmă s-a vândut într-un milion de exemplare 
cartonate. 

— A fost aici, la magazin? 

— Nu, nu face multe turnee. 

— Mi se pare incredibil, Bruce. Nu trebuia. 

— Dar am făcut-o, iar acum îţi inaugurezi colecţia. 

Mercer a râs, apoi a așezat cartea pe masă. 

— Nu visam să colecţionez prime ediţii. Sunt cam 
scumpe pentru mine. 

— Ei, nici eu nu visam să fiu colecţionar. Dar s-a 
întâmplat asta. A aruncat apoi o privire la ceas și a 
întrebat-o: Ești grăbită? 

— Sunt scriitoare cu termene clare. 

— Bine. N-am mai spus povestea asta de mulţi ani, dar 
uite cum a început colecţia mea. 

A luat o sorbitură, s-a rezemat de spătarul scaunului, și- 
a încrucișat picioarele și i-a povestit cum a descoperit 
cărțile rare ale tatălui său, luând câteva pentru sine. 


5 


Cafeaua a devenit un pretext pentru masa de prânz, 
astfel că s-au îndreptat pe jos spre restaurantul din port, 
așezându-se înăuntru, unde aerul era mult mai răcoros. Ca 
de obicei la prânzurile de afaceri, Bruce a comandat o 
sticlă de vin - acum era un Chablis. Mercer s-a declarat de 
acord, apoi a comandat fiecare câte o salată. El i-a povestit 
despre Noelle, spunându-i că îi telefona în fiecare zi și că 
vânătoarea ei de antichităţi mergea bine. 

Mercer s-a gândit să îl întrebe cum mergea aventura cu 
prietenul ei francez. Încă o dată, i se părea greu de crezut 


232 


- JOHN GRISHAM - 


că cei doi puteau fi atât de deschiși în legătură cu 
aventurile lor. Probabil că acest lucru nu era neobișnuit în 
Franţa, dar Mercer nu cunoscuse nicio pereche care să fie 
atât de dispusă să împartă plăcerile. Desigur, cunoștea 
oameni care își înșelaseră partenerul, dar când erau prinși 
asupra faptului, nu exista decât acceptarea. Pe de o parte, 
aproape că admira capacitatea cuiva de a se iubi îndeajuns 
încât să îi permită celuilalt să se distreze după cum voia; 
pe de altă parte însă, decenţa ei de persoană născută în 
sud amenda sever această vulgaritate. _ 

— Am o întrebare, a spus ea, schimbând subiectul. In 
cartea  Taliei, mai precis în povestea dintre Zelda 
Fitzgerald și Hemingway, cum a început totul? Cum suna 
scena de început? 

Bruce a zâmbit larg, apoi s-a șters la gură cu șervetul. 

— Ei, în sfârșit, ăsta-i un progres. Vorbești serios când 
spui că vrei să scrii povestea? 

— Tot ce se poate. Am citit două cărţi despre familia 
Fitzgerald și despre Hemingway pe când se aflau la Paris 
și am mai comandat câteva. 

— Ai comandat? 

— Da, de pe Amazon. Îmi pare rău. Sunt mult mai 
ieftine, înţelegi? 

— Așa am auzit. Comandă-le la mine și-ţi fac o reducere 
de 30%. 

— Dar îmi place să citesc și e-books. 

— Of, tânăra generaţie! a zâmbit el, apoi a luat o gură 
de vin și a adăugat: Dă-mi voie să mă gândesc. A trecut 
mult timp... doisprezece, poate treisprezece ani. lar Talia a 
rescris cartea de atâtea ori, încât uneori eram derutat. 

— Din câte am citit până acum, Zelda l-a detestat pe 
Hemingway, mai ales că el era un bătăuș și o brută și 
exercita o influenţă nefastă asupra soțului ei. 

— Probabil că e adevărat. Mi se pare că exista o scenă în 
romanul Taliei în care cei trei se aflau în sudul Franţei. 
Dintr-un motiv sau altul, Hadley, soţia lui Hemingway, era 
în Statele Unite, iar Ernest și Scott beau serios în fiecare 

233 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


zi. În viaţa reală, Hemingway s-a plâns în câteva rânduri 
că Scott nu era în stare să reziste la băutură. După 
jumătate de sticlă de vin, ajungea sub masă. Hemingway 
era un sac fără fund și putea bea mai mult decât oricine. 
Scott era un alcoolic înrăit de la douăzeci de ani și nu s-a 
lăsat niciodată. Dimineaţa, la amiază și seara, el era 
întotdeauna gata să bea ceva. Zelda și Hemingway flirtau 
și, în cele din urmă, au găsit o șansă după un prânz, când 
Scott dormea dus într-un hamac. Au făcut dragoste într-o 
cameră de oaspeţi, la nici zece metri de Scott, în timp ce el 
sforăia de zor. Ceva de genul ăsta... dar repet, e ficțiune, 
așa că poţi scrie orice dorești. Aventura s-a încins după ce 
Hemingway a ajuns să bea și mai mult, iar Scott încerca să 
ţină pasul. Când i se stingeau luminile, amicul lui, Ernest, 
și soţia lui se furișau în cel mai apropiat pat pentru o 
scurtă partidă de sex. Zelda era topită după Ernest. lar el 
părea înnebunit după ea, dar o îndemna astfel din motive 
evidente. Devenise deja un curtezan în serie. Când s-au 
întors la Paris, iar Hadley a revenit din SUA, Zelda a vrut 
să continue distracţia, dar Ernest se săturase de ea. De 
mai multe ori a afirmat că era nebună. De aceea s-a purtat 
urât cu ea și a părăsit-o, iar după aceea Zelda l-a urât. Așa 
că, pe scurt, ăsta e romanul, draga mea. 

— Şi crezi că se va vinde? 

Bruce a râs și a spus: 

— Vai de mine, în ultima vreme ai devenit mercenară. Ai 
venit aici cu ambiţii literare, iar acum vrei să intri în lumea 
bună a literaturii. 

— Bruce, nu vreau să mă întorc în sala de curs, iar în 
prezent sunt departe de a fi curtată de o mulţime de 
colegii. Nu am nimic, nimic, în afara celor zece mii de 
dolari de la tine, graţie degetelor lipicioase ale bunicii 
Tessa. Trebuie să vând câteva cărţi ori să mă las de scris. 

— Da, se va vinde. Ai adus vorba de Soția din Paris, o 
poveste bună despre Hadley și Hemingway de pe vremea 
aceea, care s-a vândut foarte bine. Mercer, ești o 
scriitoare bună, poţi reuși. 

234 


- JOHN GRISHAM - 


Ea a zâmbit și a luat o gură de vin, după care a spus: 

— Mulţumesc. Am nevoie de încurajare. 

— Așa suntem toţi, nu? 

Au mâncat în tăcere preţ de câteva momente, apoi 
Bruce a ridicat paharul și s-a uitat la vin. 

— Îţi place acest Chablis? 

— E delicios. 

— Ador vinul, poate prea mult. Însă la prânz e un obicei 
prost. Mă face să fiu mai lent după-amiaza. 

— De aceea s-a inventat siesta, a spus ea ca să îl ajute, 
făcându-l să continue. 

— Adevărat. Am un mic apartament la etaj, un fel de bar 
pentru cafea, și e perfect pentru un pui de somn după 
prânz. 

— Asta e o invitaţie, Bruce? 

— Ar putea fi. 

— Asta e cea mai bună replică a ta: „Hei, fato, hai să 
tragem un pui de somn”? 

— Mi-a fost de folos uneori. 

— Ei, acum nu merge, a răspuns Mercer. S-a uitat în jur, 
apoi și-a șters colțurile gurii cu șervetul. Nu mă culc cu 
bărbaţi căsătoriţi, Bruce. Cum să zic... am făcut-o de două 
ori și în niciun caz nu a fost plăcut. Bărbaţii căsătoriţi au 
poveri pe care nu sunt dispusă să le suport. Pe de altă 
parte, o cunosc pe Noelle și-mi place foarte mult. 

— Te asigur că ei nu-i pasă. 

— Mi se pare greu de crezut. 

El zâmbea ca și când ea nu știa cum stăteau de fapt 
lucrurile, iar el era încântat să o lămurească. Uitându-se în 
jur pentru a se asigura că nu îl putea auzi nimeni, s-a 
aplecat spre ea și a coborât glasul: 

— Noelle e în Franţa, la Avignon. Când merge acolo, stă 
în apartamentul ei, pe care îl are de ani întregi. Pe aceeași 
stradă există un apartament mult mai mare, deţinut de 
Jean-Luc, prietenul ei. El e căsătorit cu o femeie mai în 
vârstă, care e plină de bani. Jean-Luc și Noelle sunt 
apropiaţi de cel puţin zece ani. În realitate, ea l-a cunoscut 

235 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


înainte de a mă întâlni pe mine. lau masa împreună, ies în 
oraș și chiar călătoresc împreună când soţia lui în vârstă 
este de acord. 

— Așadar, soţia lui aprobă asta? 

— Desigur. Sunt francezi. Totul e fără cuvinte, discret și 
foarte civilizat. 

— Şi nu te deranjează? Mi se pare foarte ciudat. 

— Nu, nu mă deranjează deloc. Așa stau lucrurile. Vezi 
tu, Mercer, am știut cu mulţi ani în urmă că nu sunt făcut 
pentru monogamie. Nu cred că există vreo persoană făcută 
pentru asta, dar n-am intenţia să comentez așa ceva. Până 
să ajung la colegiu, mi-am dat seama că există o 
sumedenie de femei frumoase și că nu poti fi fericit doar 
cu una. Am încercat să stabilesc o relaţie, am avut cinci 
sau șase prietene, dar lucrurile nu au mers, pentru că nu 
pot rezista în faţa unei femei frumoase, indiferent de 
vârsta ei. Din fericire am cunoscut-o pe Noelle, care 
gândește la fel despre bărbaţi. De căsătoria ei s-a ales 
praful cu mulţi ani în urmă pentru că avea un prieten și se 
culca cu doctorul ei. 

— Și-atunci aţi încheiat o înţelegere? 

— N-am dat mâna, dar, la data la care am hotărât să ne 
căsătorim, știam regulile. Ușa stă larg deschisă, cu 
condiţia să păstrăm discreţia. 

Mercer a clătinat din cap și s-a uitat în altă parte. 

— Regret, dar n-am mai cunoscut nicio pereche care să 
aibă o asemenea înţelegere. 

— Nu-s convins că e chiar atât de neobișnuit. 

— Vai, te asigur că e foarte neobișnuit. Tu consideri că e 
firesc pentru că o faci. Ascultă, l-am prins pe prietenul 
meu înșelându-mă și mi-a trebuit un an ca să trec peste 
asta. Încă îl urăsc. 

— Îmi susţin cauza. lei lucrurile prea în serios. Ce 
înseamnă o mică aventură din când în când? 

— O aventură? Soţia ta se culcă cu prietenul ei francez 
de cel puţin zece ani. Numești asta o aventură? 


236 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu, e mai mult de atât, dar Noelle nu-l iubește. Aici e 
vorba de camaraderie. 

— Nu mai spune! Deci, noaptea trecută, când Sally 
Arcana a rămas în oraș, a fost vorba doar de o aventură 
sau de camaraderie? 

— Nici una, nici alta. Cui îi pasă? Sally vine aici o dată 
pe an și ne distrăm puţin. Numește asta cum dorești. 

— Dar dacă Noelle ar fi fost aici? 

— Ascultă, Mercer, nu se sinchisește. Dacă i-ai telefona 
acum și i-ai spune că luăm masa de prânz împreună și că 
vorbim despre un pui de somn după, apoi ai întreba-o ce 
părere are, te asigur că ar râde și ar spune: „Hei, sunt 
plecată de două săptămâni, de ce v-a luat atâta timp?” Vrei 
s-o sunăm? 

— Nu. 

— Eşti prea crispată, a spus Bruce râzând. 

Mercer nu se gândise niciodată că ar fi crispată; de fapt, 
se socotea destul de deschisă și dornică să accepte 
aproape orice. Însă în acel moment se simţea ca o puritană 
și se detesta pentru asta. 

— Nu, nu sunt. 

— Atunci, hai să trecem la fapte! 

— Îmi pare rău, dar nu pot accepta chiar atât de ușor. 

— Cum crezi. Ti-am oferit doar un pui de somn, nimic 
mai mult. 

Au chicotit amândoi, dar încordarea dintre ei părea 
palpabilă. 

Și știau că discuţia nu se încheiase aici. 


6 


Era întuneric când s-au întâlnit la capătul dinspre plajă 
al aleii podite cu lemn. Mareea era joasă, iar pe plaja largă 
nu se afla nimeni. Strălucirea lunii pline lumina oceanul. 
Au mers desculțe spre marginea apei, plimbându-se apoi 
ca două prietene care purtau o discuţie oarecare. 


237 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Conform instrucţiunilor, Mercer îi trimisese cu sfinţenie 
e-mailuri lui Elaine în fiecare seară, precizând până și 
detalii legate de lecturi și de ceea ce încerca să scrie. 
Elaine știa aproape totul, deși Mercer nu menţionase nimic 
despre eforturile lui Cable de a se culca cu ea. Poate că 
avea s-o facă mai târziu, în funcţie de ceea ce se putea 
întâmpla. 

— Când ai sosit pe insulă? a întrebat-o Mercer. 

— În după-amiaza asta. Mi-am petrecut ultimele două 
zile la birou cu echipa și cu toţi experţii noștri - tehnicieni, 
specialiști în operaţiuni, până și șeful meu, patronul 
companiei. 

— Ai un șef? 

— A, desigur. Eu conduc proiectul, dar șeful meu ia 
hotărârile finale, atunci când ajungem acolo. 

— Unde? 

— Deocamdată nu știm sigur. Asta e săptămâna a șasea 
și, sinceră să fiu, încă nu știm ce va urma. Ai fost 
magnifică, Mercer, iar progresele înregistrate de tine în 
primele cinci săptămâni au fost mai mult decât uimitoare. 
Suntem foarte încântați. Însă acum, după ce am obţinut 
fotografii și imagini video, când te-ai insinuat serios în 
cercul lui Cable, analizăm ce să facem în continuare. 
Nivelul nostru de încredere este foarte mare, dar mai 
avem de făcut câţiva pași. 

— O să ajungem și acolo. 

— Îmi place încrederea ta. 

— Mulţumesc, a spus Mercer pe un ton plictisit, deja 
sătulă de laude. Am o întrebare. Nu sunt convinsă că e 
înţelept să preiau subiectul acestui roman despre Zelda și 
Hemingway. Mi se pare prea comod, dacă Bruce Cable 
posedă manuscrisele Fitzgerald. Suntem pe pista cea 
bună? 

— Dar romanul a fost ideea lui. 

— Ar putea fi o capcană, un mod de a mă pune la 
încercare. 

— Ai vreun motiv să crezi că te-ar bănui de ceva? 

238 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu tocmai. Am petrecut suficient timp cu Bruce și 
cred că am ajuns să îl ghicesc. E foarte inteligent, alert și 
fermecător și, pe de o parte, e un tip cinstit, cu care e ușor 
să stai de vorbă. S-ar putea să fie înșelător în legătură cu 
unele dintre afacerile lui, dar nu și când e vorba de 
prietenii lui. Poate fi brutal de onest și nu suportă proștii, 
dar are în el o bunătate care e autentică. Imi place, Elaine, 
dar și el pe mine - și vrea să ne apropiem mai mult. Dacă 
ar fi bănuitor, cred că mi-aș da seama. 

— Plănuiești să te apropii mai mult de el? 

— Vom vedea. 

— Dar minte în legătură cu căsătoria lui. 

— Adevărat. Se referă la Noelle ca la soţia lui. Presupun 
că ai dreptate când spui că nu sunt căsătoriţi cu adevărat. 

— Ţi-am spus tot ce știm. Nu există evidențe nici în 
Franţa, nici aici cu privire la cererea sau obţinerea unui 
certificat de căsătorie S-ar putea să se fi căsătorit în altă 
ţară, dar nu așa susţin ei. 

— Nu știu cât de apropiaţi vom deveni și nu cred că asta 
se poate planifica. Ideea este că eu cred că-l cunosc 
suficient de bine ca să depistez orice urmă de scepticism. 

— Atunci, mergi înainte cu romanul sugerat de el. Asta 
îți va oferi prilejul de a discuta despre Fitzgerald. Ar fi o 
idee bună să scrii primul capitol și să i-l dai spre lectură. 
Poţi face asta? 

— A, bineînţeles. Totul e ficțiune. În prezent, nimic din 
viața mea nu mai este real. 


7 


Următorul efort al lui Bruce, la fel de nonșalant ca și 
precedentul, a reușit să dea roade. A sunat-o pe Mercer joi 
după-amiază și i-a spus că Mort Gasper, legendarul editor 
de la Ripley Press, se afla în oraș, în trecere cu ultima lui 
soţie. Gasper venea pe insulă aproape în fiecare vară și 
stătea la Bruce și Noelle. Era vorba doar de o mică cină, 


239 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


doar ei patru, vineri, la o oră târzie, o modalitate plăcută 
de a sfârși săptămâna. 

După câteva zile în care mâncase cu precădere ceea ce 
se oferea la  dejunul pensiunii, Mercer devenise 
claustrofobă și chiar dorea o evadare. Era disperată să 
revină la casa de pe plajă și număra zilele până când 
Connie și trupa ei urmau să plece acasă. Pentru a nu mai 
scrie, Mercer se plimba pe plajă tot timpul, având grijă să 
stea la kilometri distanţă de casă și să fie atentă la oricine 
ar fi putut avea vreo legătură cu ea. 

Îi prindea bine să îl cunoască pe Mort Gasper - asta ar fi 
putut să o ajute într-o bună zi în cariera ei pe ducă. In 
urmă cu treizeci de ani, el cumpărase editura Ripley pe o 
nimica toată și transformase mica afacere neprofitabilă 
într-una importantă, care rămăsese  sfidător de 
independentă. Având un fler sclipitor în a descoperi 
talente, strânsese şi promovase o mulțime de scriitori 
cunoscuți atât pentru aspiraţiile lor literare diverse, cât și 
pentru capacitatea de a vinde cărți. Adept al obiceiurilor 
anacronice din epoca de aur a tiparului, Mort păstrase 
tradiții precum prânzurile de trei ore şi petrecerile de 
lansare până la miez de noapte în apartamentul lui din 
Upper West Side. Era, fără niciun dubiu, cea mai 
contrastantă figură din lumea editurilor și nu dădea semne 
că s-ar fi schimbat, chiar dacă se apropia de șaptezeci de 
ani. 

Vineri după-amiază, Mercer a petrecut două ore citind 
articole vechi de ziar despre Mort. Niciunul dintre ele nu 
era plictisitor, ba dimpotrivă. Un articol vechi de doi ani 
vorbea despre un avans de două milioane de dolari pe care 
Mort îl plătise unei stele necunoscute care avea un roman 
de debut, ce se vânduse în zece mii de exemplare. Nu avea 
regrete și numise asta „un târg”. Un altul menţiona ultima 
lui căsătorie cu o femeie cam de vârsta lui Mercer. O 
chema Phoebe și era redactor la Ripley. 

Phoebe a întâmpinat-o în ușa Casei Marchbanks la ora 
8:00 seara, vineri, iar după ce a salutat-o călduros, a 

240 


- JOHN GRISHAM - 


prevenit-o că „băieţii” se apucaseră să bea deja. În timp ce 
a urmat-o prin bucătărie, Mercer a auzit zumzetul unui 
blender. Bruce pregătea daiquiri cu lămâie pe terasa din 
spate și purta doar un șort și un tricou de golf. A sărutat-o 
scurt pe ambii obraji și i-a prezentat-o lui Mort, care a 
salutat-o printr-o îmbrăţișare feroce și cu un zâmbet 
molipsitor. Era desculț și purta o cămașă lungă până 
aproape de genunchi. Bruce i-a pus în mână un pahar cu 
daiquiri și a umplut din nou celelalte pahare, apoi s-au 
așezat cu toţii pe scaunele din răchită din jurul unei mese 
mici, încărcată cu reviste și cărți. 

Având în vedere conjunctura, era de așteptat ca Mort să 
conducă discuţia, iar asta îi convenea lui Mercer. După a 
treia sorbitură, simţise o ușoară ameţeală și se întrebase 
cât rom pusese Bruce în acel cocktail. Mort tuna și fulgera 
în legătură cu alegerile prezidenţiale și cu starea 
îngrijorătoare a politicii americane, subiect care o lăsa 
rece pe Mercer, însă Bruce și Phoebe păreau animați și 
reușeau să îl facă pe Mort să vorbească în continuare. 

— Vă deranjează dacă fumez? a întrebat el apoi fără să 
se adreseze cuiva anume, întinzând mâna după o cutie din 
piele aflată pe masă. 

Și-au aprins amândoi câte un trabuc de culoare neagră 
și, curând, o ceaţă albăstruie a început să plutească 
deasupra lor. Bruce a luat carafa și a umplut din nou toate 
paharele. În timpul unei pauze neașteptate din monologul 
lui Mort, Phoebe a reușit să intervină: 

— Deci, Mercer, Bruce spune că lucrezi la un roman. 

Mercer știa că subiectul avea să fie abordat la un 
moment dat în cursul serii. 

— Bruce e generos, a răspuns ea zâmbind. Acum mai 
mult visez decât scriu. 

Mort a suflat în faţă un nor de fum, apoi a spus: 

— Ploaie de octombrie a fost un debut bun. Foarte 
impresionant. Cine l-a publicat? Nu mai ţin minte. 

Zâmbind condescendent, Mercer a spus: 

— Păi, Ripley l-a respins. 

241 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Adevărat, o decizie prostească, dar așa-i în domeniul 
ăsta. Ghicești bine în privința unor cărţi și greșești cu 
altele, iar asta face parte din viaţă. 

— A fost publicat de Newcombe și am avut unele 
dispute. 

El a pufnit dezaprobator și a spus: 

— O adunătură de saltimbanci. N-ai plecat de acolo? 

— Ba da. Contractul actual e cu Viking. Încă mai e 
valabil. Ultima oară când mi-a telefonat, editorul m-a 
informat că am întârziat trei ani. 

Mort a izbucnit în râs, apoi a spus: 

— Doar trei ani? Sunt norocoși. Săptămâna trecută m- 
am răstit la Doug Tannenbaum pentru că trebuia să 
predea un manuscris acum opt ani. Scriitorii ăștia! 

— Vorbești despre munca ta? a intervenit apoi Phoebe. 

Mercer a zâmbit și a clătinat din cap. 

— Nu prea am despre ce să vorbesc. 

— Ce agentă ai? a întrebat-o Mort. 

— Gilda Savitch. 

— Îmi place fata asta. Am luat prânzul cu ea luna 
trecută. 

„Mă bucur că o agreezi”, a fost Mercer pe punctul să 
spună, ceea ce însemna că romul începuse să își facă 
efectul. 

— N-a menţionat numele meu, nu-i așa? 

— Nu-mi amintesc. A fost un prânz lung, a spus el cu 
glas tunător, apoi a sorbit din pahar. 

Phoebe s-a interesat apoi de Noelle, iar asta i-a ţinut 
ocupați vreme de câteva minute. Mercer a observat apoi 
că în bucătărie nu era nicio mișcare, nici vreun semn că se 
pregătea ceva de mâncare. Când Mort s-a scuzat și s-a dus 
la baie, Bruce a revenit la blender pentru a mai prepara o 
carafă de daiquiri. Femeile au discutat despre vară, 
vacanțe și alte lucruri de acest fel. Phoebe și Mort urmau 
să plece a doua zi spre Keys, unde aveau să stea o lună. 
Activitatea editurilor era redusă în iulie și complet 


242 


- JOHN GRISHAM - 


paralizată în august, iar cum Mort era șeful, își puteau 
permite să părăsească orașul timp de șase săptămâni. 

De îndată ce Mort s-a întors, așezându-se comod pe 
scaun cu băutura și trabucul, s-a auzit soneria, iar Bruce a 
dispărut. A revenit apoi cu o cutie mare de mâncare livrată 
de un restaurant, pe care a așezat-o pe masă. 

— Cel mai bun tacos cu pește de pe insulă. Biban de 
mare fript, prins în dimineaţa asta. 

— Cum, ne servești taco adus la pachet? a întrebat Mort 
neîncrezător. Nu-mi vine să cred! Eu te duc la cele mai 
bune restaurante din New York și tu ne dai așa ceva? 

În timp ce protesta, aproape că s-a aruncat asupra 
cutiei. 

— Ultima oară când am luat masa în oraș, m-ai dus la un 
restaurant de delicatese îngrozitor, aproape de biroul tău, 
iar plăcinta aceea cu carne de vită a fost atât de rea, încât 
am fost pe punctul să vărs. Şi tot eu am plătit. 

— Bruce, tu vinzi cărţi, a spus Mort, mușcând aproape 
jumătate din taco. Scriitorii se aleg cu mese sofisticate. 
Mercer, data viitoare când vii la New York, o să mergem la 
un restaurant de trei stele. 

— O invitaţie, a spus ea, știind că asta n-avea să se 
întâmple niciodată. 

Având în vedere ritmul în care își golea paharul, cu 
siguranţă a doua zi dimineaţă n-avea să-și mai amintească 
prea multe. Și Bruce se dezlănţuise, bând mai agresiv 
decât văzuse ea până atunci. Renunţase la sorbituri rare 
de vin, la umplerea cu măsură a paharului, la comentariile 
despre vechimea în ani și despre producător, dar și la 
autocontrol. Acum, cu părul lăsat pe umeri și desculți, 
părea să spună: „La naiba, doar e vineri seara, sunt după o 
săptămână încărcată!” 

Mercer sorbea din băutura cu gheaţă și încerca să își 
aducă aminte câte pahare băuse. Cum Bruce îi umplea 
mereu paharul, îi era greu să ţină socoteala. Era ameţită și 
simţea că ar fi trebuit să o lase mai moale. După ce a 
mâncat un taco, s-a uitat în jur, căutând o sticlă de apă sau 

243 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


niște vin, dar pe terasă nu era nimic: doar o carafă 
proaspătă cu daiquiri, părând să-i aștepte. 

Bruce le-a umplut din nou paharele și a început să 
povestească despre daiquiri, băutura lui preferată pe 
timpul verii. În 1948, un scriitor american, A. E. Hotchner, 
s-a dus în Cuba ca să îl găsească pe Ernest Hemingway, 
care a locuit acolo spre sfârșitul anilor '40 și începutul 
anilor '50. Cei doi s-au împrietenit, iar în 1966, la câţiva 
ani după moartea lui Hemingway, Hotchner a publicat o 
carte celebră, Papa Hemingway. 

După cum era de așteptat, Mort l-a întrerupt imediat. 

— L-am cunoscut pe Hotchner, a spus el, cred că încă 
trăiește. Trebuie să aibă în jur de o sută de ani. 

— Să presupunem că i-ai cunoscut pe toţi, Mort, a 
răspuns Bruce. 

În timpul primei vizite a lui Hotchner, cu intenţia de a-i 
lua un interviu lui Hemingway, acesta s-a arătat rezervat. 
Hotchner l-a sâcâit și, în cele din urmă, s-au întâlnit într- 
un bar aflat nu departe de casa lui Hemingway. La telefon, 
acesta din urmă a spus că localul era renumit pentru 
daiquiri. Întrucât Hemingway a întârziat, Hotchner și-a 
comandat un daiquiri în timp ce aștepta. Era delicios și 
tare și, cum nu era băutor, a tras de el mult timp. A trecut 
o oră. Aerul din bar era încins și înăbușitor, de aceea a mai 
comandat un pahar. După ce a băut jumătate din el, și-a 
dat seama că vedea dublu. Într-un târziu, când a sosit, 
Hemingway a fost tratat ca o celebritate. Era evident că își 
petrecea mult timp acolo. Și-au strâns mâinile, iar Ernest a 
comandat daiquiri. Hotchner abia s-a atins de băutură, în 
vreme ce Ernest și-a golit imediat paharul. Apoi a mai golit 
unul. Cât sorbea din al treilea, a observat că noul lui 
tovarăș de băutură nu bea; punându-i la îndoială bărbăţia, 
i-a spus că dacă voia să stea de vorbă cu marele Ernest 
Hemingway, ar face bine să bea ca un bărbat adevărat. 
Hotchner și-a făcut curaj și a încercat, iar curând localul a 
început să se învârtă cu el. Mai târziu, când Hotchner a 
încercat să ridice capul, Ernest și-a pierdut interesul față 

244 


- JOHN GRISHAM - 


de conversaţie și, cu un nou pahar de daiquiri, a început să 
joace domino cu localnicii. La un moment dat - Hotchner 
își pierduse orice simţ al timpului, Ernest s-a ridicat și a 
spus că sosise vremea cinei. Hotchner a trebuit să îl 
urmeze. În drum spre ieșire, a întrebat: 

— Câte pahare am băut? 

Barmanul s-a gândit o clipă și a spus în engleză: 

— Tu patru, iar Papa șapte. 

— Ai băut șapte pahare? a întrebat Hotchner, 
nevenindu-i să creadă. 

La fel ca și localnicii, Ernest a râs. 

— Șapte nu înseamnă nimic. Recordul de aici, deţinut de 
mine, e de șaisprezece. Și am plecat acasă pe picioarele 
mele. 

Mercer începuse să se simtă de parcă ajunsese și ea la 
al șaisprezecelea. 

— Ţin minte că am citit Papa când lucram la serviciul de 
corespondenţă de la Random House, a spus Mort. Ghiftuit 
cu taco, și-a reaprins trabucul. Bruce, ai cumva o primă 
ediţie din asta? 

— Am două, una în stare foarte bună, cealaltă nu tocmai. 
Nu prea găsești multe în ziua de azi. 

— Ai mai făcut achiziţii interesante în ultima vreme, 
Bruce? l-a întrebat apoi Phoebe. 

„Altele decât manuscrisele Fitzgerald, furate de la 
Princeton”, s-a gândit Mercer, dar Bruce nu era îndeajuns 
de beat ca să îi scape asta. 

Mercer își simţea pleoapele tot mai grele. 

— Nu chiar, a răspuns Bruce. Recent, am găsit un 
exemplar din Condamnatul. 

Ca să nu se lase mai prejos - și probabil că în istoria 
editurilor din New York nu exista nimeni care să fi trăit 
atât de multe povești legate de băutură sau care să le fi 
aflat din surse mai sigure -, Mort s-a apucat să relateze 
despre o încăierare la beţie din apartamentul lui, când, la 
ora 2:00 dimineaţa, Norman Mailer nu mai găsise rom și 
se apucase să arunce cu sticle goale în George Plimpton. 

245 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Era atât de amuzantă, încât părea greu de crezut, dar 
Mort era un povestitor cu experienţă. 

Apoi Mercer s-a surprins moţăind. Ultimul sunet pe care 
l-a mai auzit a fost acela al blenderului care vâjâia, semn 
că se pregătea o nouă carafă de daiquiri. 


8 


S-a trezit într-un pat străin și, în primele secunde, s-a 
temut să se clintească, pentru că orice mișcare amplifica 
durerea pulsatorie din frunte. Ochii îi ardeau, așa că i-a 
închis. Avea gura și gâtlejul uscate. Un zgomot din stomac 
o amenința că lucrurile puteau să se înrăutățească. De 
acord, o mahmureală; mai avusese și supravieţuise. Ziua 
putea să i se pară lungă, dar ce naiba? Nimeni nu o 
obligase să bea atât de mult. Trezește-te, fato! Vechea 
zicală din colegiu era mai valabilă decât oricând: „Dacă 
vrei să te prostești, trebuie să fii rezistentă”. 

Stătea întinsă pe o saltea moale și groasă din puf, cu 
straturi de lenjerie fină în jurul ei. Mâna Noellei, fără 
îndoială. După ce se alesese cu atâţia bani, Mercer 
investise în câteva seturi de lenjerie fină și, în acele 
momente, se simţea ușurată că purta așa ceva. Spera că 
Bruce fusese impresionat. A deschis din nou ochii și a 
clipit de câteva ori, reușind apoi să-și concentreze atenţia 
asupra hainelor ei: șortul și bluza ei fuseseră aranjate 
frumos pe un scaun din apropiere, modul lui Bruce de a-i 
spune că nu fusese vorba de smulgerea lor în ideea de a 
ajunge mai repede în pat. Cu ochii închiși din nou, Mercer 
s-a adâncit și mai mult în așternuturi. 

După sunetele tot mai estompate ale blenderului, nu-și 
mai amintea nimic. Cât dormise pe scaunul de pe terasă în 
timp ce restul își spuneau poveștile, clipind unul către 
altul și zâmbind spre ea? Reușise să meargă pe picioarele 
ei, probabil cu puţin sprijin, ori Bruce se văzuse silit să o 
care până în turnul de la etajul doi? Işi pierduse 


246 


- JOHN GRISHAM - 


cunoștința, în stilul celor din colegiu, ori se dusese la 
culcare și fusese condusă în pat? 

Simţea deja ceva neplăcut în stomac. Oare le stricase 
mica petrecere de pe terasă cu o scenă de nedescris, de 
care nici Bruce, nici ceilalți n-aveau să aducă vorba? 
Gândul la un asemenea episod o făcea să îi fie și mai 
greață. 

A aruncat apoi încă o privire spre șort și bluză: nu 
păreau să aibă pete sau urme de vărsături. 

Apoi i-a venit în gând o idee consolatoare. Mort era cu 
patruzeci de ani mai vârstnic decât ea și făcuse o carieră 
din scandaluri și beţii. Probabil că vărsase de multe ori și 
trecuse prin mai multe stări de mahmureală decât toţi 
autorii lui laolaltă, așa că nimic nu ar fi trebuit să-l 
șocheze. Mai degrabă s-ar fi simţit amuzat. Şi cui îi păsa 
de Phoebe? Mercer n-avea s-o mai revadă niciodată. Pe de 
altă parte, trăind alături de Mort, văzuse de toate. Iar 
Bruce cu siguranţă văzuse multe. 

După o bătaie ușoară în ușă, Bruce a intrat discret în 
cameră. Purta un halat de baie din tricot plușat de culoare 
albă și avea cu el o sticlă cu apă și două pahare mici. 

— Ei, bună dimineaţa, a spus el încet, așezându-se pe 
marginea patului. 

— 'Neaţa, a răspuns ea. Chiar voiam niște apă. 

— Şi eu, a spus el, umplând de îndată paharele. 

După ce le-au golit, el a turnat din nou. 

— Cum te simţi? a întrebat-o apoi. 

— Nu prea bine. Tu? 

— Am avut o noapte lungă. 

— Cum de-am ajuns aici? 

— Ai adormit pe terasă și te-am ajutat eu să ajungi la 
pat. Phoebe nu a mai rezistat nici ea mult după tine, dar 
eu și Mort ne-am mai aprins câte un trabuc și am 
continuat să bem. 

— Aţi depășit recordul lui Hemingway? 

— Nu, dar cred c-am fost pe aproape. 

— Bruce, spune-mi, m-am făcut de râs? 

247 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Deloc. Ai adormit. Nu puteai conduce, așa că te-am 
adus la culcare. 

— Mulţumesc. Nu-mi amintesc mare lucru. 

— N-ai ce să-ţi amintești. Toţi ne-am făcut criţă. 

Mercer a golit paharul, iar el i l-a umplut din nou. Ea a 
făcut semn apoi spre șort și spre bluză și a întrebat: 

— Cine m-a dezbrăcat? 

— Eu. A fost o adevărată plăcere. 

— Ai profitat de asta cumva? 

— Nu, dar m-am gândit la asta. 

— Un adevărat gentleman. 

— Întotdeauna. Ascultă, în baie e o cadă mare, cu 
picioare. Ce-ar fi să faci o baie lungă și fierbinte, să bei 
apă în continuare, în timp ce eu mă duc să pregătesc ceva 
pentru dejun? Am nevoie de câteva ouă cu bacon și cred că 
și tu. Simte-te ca acasă! Mort și Phoebe au început să se 
foiască și vor pleca destul de curând. După ce pleacă, îţi 
aduc micul dejun în pat. 

— Sună bine, a răspuns ea zâmbind. Mulţumesc. 

El a plecat, închizând ușa în urma lui. Mercer avea două 
soluţii. Fie să se îmbrace și să coboare, încercând să îi 
evite pe Mort și pe Phoebe, apoi să îi spună lui Bruce că 
trebuie să plece și să dispară, pur și simplu. Dar nu era o 
idee bună să se miște repede. Avea nevoie de timp ca să își 
revină, să fie sigură că stomacul n-avea să i se revolte, să 
se relaxeze și poate să mai doarmă un pic, ca să se 
trezească pe deplin din ameţeală. Și nu era convinsă că ar 
fi putut să conducă. Nici gândul de a reveni în micul 
apartament de la han nu o ispitea, iar ideea de a face o 
baie fierbinte părea irezistibilă în acel moment. 

Fie să urmeze planul lui Bruce, ceea ce avea s-o ducă în 
același pat cu el. Acest lucru, socotea ea, ajunsese până în 
punctul în care consecinţele erau inevitabile. 

Și-a mai turnat un pahar cu apă și a coborât încet din 
pat. S-a întins și a inspirat adânc, simțindu-se deja un pic 
mai bine. Nu mai era ameninţată de greață. A intrat în 
baie, a dat drumul la apă și a găsit spumantul. Un ceas 

248 


- JOHN GRISHAM - 


digital de pe masa de machiaj arăta ora 8:20. În ciuda 
evidentelor probleme fizice, dormise aproape zece ore. 

Apoi Bruce a intrat în baie, încă în halat, ca să verifice 
cum se descurca. A așezat o altă sticlă cu apă minerală 
alături de cadă și a întrebat-o: 

— Cum te mai simţi? 

— Mult mai bine, a răspuns Mercer. 

Bulele de spumant acopereau mai toată goliciunea ei, 
deși nu în întregime. El s-a uitat lung și aprobator, apoi a 
zâmbit. 

— Mai ai nevoie de ceva? 

— Nu, e foarte bine. 

— Am treabă în bucătărie. Nu te grăbi! 

Apoi a plecat. 


9 


Mercer a stat în apă aproape o oră, apoi a ieșit și s-a 
șters. A găsit un halat asemănător atârnat pe ușa băii și l-a 
îmbrăcat. Într-un sertar a descoperit un morman de 
periuţe de dinţi nefolosite. A desfăcut una, și-a periat dinţii 
și s-a simţit apoi mult mai bine. Și-a luat lenjeria intimă și 
și-a văzut poșeta alături de șort și de bluză. Și-a scos iPad- 
ul, a aranjat pernele, s-a urcat din nou în pat și și-a aranjat 
cuibul. 

Citea când Bruce a intrat în cameră cu o tavă pentru 
micul dejun, pe care a așezat-o elegant alături de ea. 

— Bacon, ouă jumări, brioșe cu gem, cafea tare și, 
pentru orice eventualitate, un cocktail mimosa. 

— Nu sunt convinsă că mai am nevoie de alcool în 
momentul ăsta, a spus ea. 

Mâncarea arăta și mirosea delicios. 

— Cui pe cui se scoate. S-ar putea să-ţi prindă bine. 

A dispărut apoi preţ de o secundă și a revenit cu o tavă 
pentru sine. După ce s-a așezat alături de ea, cu tava lipită 
de a ei, îmbrăcaţi în halate de baie, a ridicat paharul cu 
picior și a spus: 

249 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Noroc! 

Au luat câte o înghiţitură, apoi au început să mănânce. 

— Deci, asta e faimoasa cameră a scriitorilor, a spus ea. 

— Ai auzit de ea? 

— Ruina multor sărmane fete, se pare... 

— Toate fiind dispuse. 

— Deci, e adevărat. Tu te ocupi de fete, iar Noelle de 
băieţi? 

— Adevărat. Cine ţi-a povestit despre asta? 

— De când păstrează scriitorii secretele? 

Bruce a râs și a vârât în gură o fâșie de bacon. După 
două sorbituri din cocktail, pe măsură ce romul din seara 
trecută se amesteca cu șampania abia desfăcută, ameţeala 
revenea cu repeziciune. Din fericire, baia îi potolise lui 
Mercer stomacul, iar mâncarea era delicioasă. 

Făcând un semn din cap spre un perete curbat, cu 
rafturi din podea până în tavan, a întrebat: 

— Ce sunt astea? Alte prime ediţii? 

— Un talmeș-balmeș fără prea mare valoare. Diverse. 

— E frumoasă camera - evident, aranjată de Noelle. 

— Să uităm de ea pentru moment. Probabil că acum ia 
prânzul cu Jean-Luc. 

— Şi asta nu te deranjează? 

— Nicidecum. Hai, Mercer, am mai purtat discuţia asta! 

Au mâncat în tăcere preţ de câteva minute, ignorând 
pentru moment cafeaua, dar nu și cocktailurile. Pe sub 
pilotă, el a început să o mângâie ușor pe coapsă. 

— Nu ţin minte când am făcut ultima oară sex având o 
asemenea mahmureală. 

— Vai, eu o fac tot timpul! De fapt, e cel mai bun leac. 

— Cred că tu știi mai bine. 

El s-a furișat din pat și și-a așezat tava pe podea. 

— Termină-ţi băutura, i-a spus apoi, iar ea i-a dat 
ascultare. 

Bruce a ridicat tava ei și a pus-o deoparte, după care și- 
a scos halatul și l-a aruncat de-a curmezișul patului, spre 


250 


- JOHN GRISHAM - 


capăt. A ajutat-o să se dezbrace și, imediat ce au rămas 
goi, s-a afundat sub pilotă. 


10 


Duminică dimineaţa, târziu, pe când lucra în biroul ei de 
acasă, Elaine Shelby a primit un telefon de la Graham, de 
pe insula Camino. 

— Eseu, a anunţat el. Se pare că fata noastră și-a 
petrecut noaptea în casa cea mare. 

— Povestește-mi, a spus ea repede. 

— A parcat peste drum de casă pe la ora 8:00 seara 
trecută, iar mașina ei este încă acolo. O altă pereche a 
plecat în dimineaţa asta, dar nu le știu numele. Mercer și 
Cable au rămas înăuntru. Plouă torențial și e o dimineaţă 
perfectă pentru puţin sex. Dă-i înainte, fato! 

— Era și timpul. Să mă ţii la curent. 

— Așa voi face. 

— Sosesc luni-dimineaţă. 

Denny și Rooker vegheau la rândul lor. Observaseră 
plăcuţele de înmatriculare din Carolina de Nord și 
trăseseră câteva concluzii. Ştiau numele lui Mercer, 
istoricul ultimelor ei slujbe, adresa actuală de la hanul 
Farul, tot ceea ce publicase, precum și faptul că deţinea 
parţial casa de pe plajă. Știau că Noelle Bonnet era plecată 
din oraș și că magazinul ei era închis. Știau tot ce se putea 
afla, doar că nu aveau habar ce să facă în continuare. 


11 


Furtuna a continuat, devenind o scuză suplimentară de a 
rămâne în pat. Mercer, care nu făcuse sex de șase luni, nu 
se mai sătura. Bruce, un profesionist cu experienţă, avea o 
sete și o rezistenţă care ei i se păreau uimitoare în 
anumite momente. După o oră - sau fuseseră două? -, s-au 
prăbușit și au adormit. Când s-a trezit, Bruce plecase. A 
îmbrăcat halatul de baie, a coborât la parter și l-a găsit în 


251 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


bucătărie, purtând obișnuitul lui costum din bumbac și 
pantofii uzaţi. Era proaspăt și cu ochii limpezi de parcă ar 
fi fost pregătit pentru o nouă zi de lucru la magazinul de 
carte. S-au sărutat, iar el a cuprins-o cu mâinile de fund pe 
sub halat. 

— Ai un corp minunat, a spus apoi. 

— Mă părăsești? 

S-au sărutat din nou, îmbrăţișându-se îndelung și 
puternic. El s-a retras ușor, apoi a spus: 

— Trebuie să văd ce mai e la magazin. Vânzările cu 
amănuntul sunt cumplite, știi? 

— Când te întorci? 

— Curând. O să aduc ceva pentru prânz și mâncăm pe 
terasă. 

— Trebuie să plec, a spus ea fără nicio tragere de inimă. 

— Unde? Înapoi la hanul Farul? Fii serioasă, Mercer, 
mai rămâi! Mă întorc cât ai clipi. Plouă cu găleata, vântul 
vuiește, cred că suntem sub avertizare de tornadă. Ce 
naiba, e periculos acolo! Ne vârâm în pat și citim toată 
după-amiaza. 

— Sunt convinsă că ţi-e gândul doar la citit. 

— Rămâi în halat și mă întorc. 

S-au sărutat și s-au atins din nou, apoi el s-a smuls din 
îmbrăţișare, a sărutat-o scurt pe obraz și a plecat. Mercer 
și-a turnat o ceașcă de cafea și s-a dus pe terasa din spate, 
unde s-a instalat într-un balansoar și a urmărit ploaia. Era 
tentată să se socotească o târfă, o stricată plătită să își 
folosească trupul pentru a induce o impresie falsă - dar nu 
gândea asta din suflet. Bruce Cable era un afemeiat fără 
leac, care se culca cu orice femeie, indiferent de motivele 
ei. Acum era ea. Săptămâna următoare avea să fie alta. Nu 
se sinchisea de credinţă și de încredere. Ea de ce ar fi 
făcut-o? El nu impunea nicio obligaţie, nu se aștepta la 
nimic și nu oferea asigurări. Pentru el, era vorba exclusiv 
de plăcerea fizică, iar pentru ea, în acele momente, era 
valabil același lucru. 


252 


- JOHN GRISHAM - 


Alungând din minte orice sentiment de vinovăţie, a 
zâmbit gândindu-se că avea să petreacă un weekend 
romantic în patul lui. 

Bruce nu a întârziat mult. Au mâncat câte o salată și au 
băut vin, apoi au urcat în turn pentru o nouă rundă de sex. 
În timpul unei pauze, Bruce a adus o sticlă de Chardonnay 
și un roman gros. Au hotărât să citească pe terasa din 
spate, stând pe scaunele din răchită și ascultând răpăitul 
ploii. El avea romanul lui, iar ea, iPad-ul. 

— Chiar îţi place să citești de pe chestia aia? a întrebat- 
o el. 

— Sigur. Cuvintele sunt aceleași. Ai încercat vreodată? 

— Cu ani în urmă, cei de la Amazon mi-au oferit unul. 
Nu mă puteam concentra. S-ar putea să fie o prejudecată. 

— Hai, fără glumă! Mă-ntreb de ce. 

— Ce citești? 

— Pentru cine bat clopotele. Alternez între Hemingway 
și F. Scott și încerc să le citesc pe amândouă până la 
capăt. Ieri am terminat Ultimul magnat. 

— Şi? 

— E remarcabil, având în vedere că, atunci când l-a 
scris, se afla la Hollywood, străduindu-se să câștige ceva 
bani și decăzând din punct de vedere fizic și emoţional. Şi 
atât de tânăr. Încă o tragedie. 

— A fost ultimul lui roman, cel pe care nu l-a terminat? 

— Așa se spune. Ce risipă de talent... 

— Asta e tema de casă pentru romanul tău? 

— Probabil. Nu sunt sigură. Tu ce citești? 

— Se cheamă Tsunamiul meu preferat, un prim roman al 
unui tip care nu scrie prea grozav. 

— Ce titlu oribil! 

— Da. Şi nici textul nu e mai bun. Am parcurs cincizeci 
de pagini și mai am șase sute, dar deja mă chinui. Ar 
trebui să existe o regulă a editurilor care să impună ca 
romanele de debut să se limiteze la cel mult trei sute de 
pagini, nu crezi? 

— Așa cred. Al meu a avut doar 280. 

253 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Al tău a fost perfect. 

— Mulţumesc. Și crezi că-l vei termina? 

— Mă-ndoiesc. Citesc din fiecare carte doar primele o 
sută cincizeci de pagini, iar dacă scriitorul nu-mi reţine 
atenţia, o abandonez. Sunt prea multe cărți bune de citit 
ca să-mi pierd vremea cu unele proaste. 

— Așa gândesc și eu, doar că mă limitez la cincizeci de 
pagini. N-am înţeles niciodată oamenii care trec printr-o 
carte deși nu le place cu adevărat, fiind hotărâți să o 
termine dintr-un motiv nelămurit. Așa era Tessa. Azvârlea 
deoparte o carte după primul capitol, apoi o relua și, 
mârâind și bombănind, mergea înainte, cale de patru sute 
de pagini, până la capătul nefericit. N-am înţeles niciodată 
asta. 

— Nici eu. 

Bruce a luat o gură de vin, s-a uitat spre curtea din 
spate, după care și-a reluat lectura. Mercer a așteptat 
până când el a dat pagina, apoi l-a întrebat: 

— Mai ai și alte reguli? 

El a zâmbit și a pus romanul deoparte. 

— Ah, Mercer, draga mea, am lista mea. Se numește 
„Primele zece reguli de bază ale lui Cable pentru a scrie 
ficțiune”. Un ghid alcătuit de un expert care a citit peste 
patru mii de cărți. 

— Şi l-ai dat și altora? 

— Când și când. O să ţi-l transmit prin e-mail, dar nu ai 
nevoie de el. 

— Poate că da. Dă-mi o sugestie, două. 

— În fine, urăsc prologurile. Tocmai am terminat 
romanul unui tip care e în turneu și care va veni aici 
săptămâna viitoare. Începe fiecare carte cu prologul tipic, 
ceva dramatic, precum un ucigaș care urmărește o femeie, 
sau prezintă un cadavru, după care îl lasă pe cititor agăţat, 
trece la capitolul 1, care, bineînţeles, n-are nicio legătură 
cu prologul, apoi la capitolul 2, care, desigur, nu are nimic 
de-a face nici cu capitolul 1, nici cu prologul, apoi, după 


254 


- JOHN GRISHAM - 


treizeci de pagini, îl aruncă pe cititor înapoi spre acţiunea 
din prolog, care deja a fost uitată. 

— Hai că-mi place! Continuă! 

— O altă greșeală de începător este prezentarea a 
douăzeci de personaje în primul capitol. Cinci sunt de 
ajuns - și nu derutezi cititorul. Apoi, dacă simţi nevoia să 
apelezi la dicţionarul de sinonime, caută un cuvânt cu trei 
silabe sau mai puţine. Posed un vocabular bogat și nimic 
nu mă irită mai mult decât un scriitor care se dă mare 
folosind cuvinte lungi, pe care nu le-am mai văzut până 
atunci. Apoi, te rog, folosește semnele citării pentru 
dialoguri, altfel e derutant. Regula numărul cinci: cei mai 
mulți scriitori spun prea multe, de aceea caută să taie 
anumite lucruri, cum ar fi fraze fără noimă, aruncate pur și 
simplu acolo, și scene inutile. Aș putea continua. 

— Chiar te rog. Ar trebui să iau notițe. 

— Nu, nu-i nevoie. N-ai nevoie de sfaturi. Scrii frumos, 
Mercer, doar că-ţi trebuie o poveste. 

— Mulţumesc, Bruce, am mare nevoie de încurajare. 

— Vorbesc foarte serios și nu te măgulesc pentru că ne 
aflăm în miezul unei mici orgii de weekend. 

— Așa se cheamă? Credeam că e vorba doar de o 
aventură. 

Au râs amândoi, apoi au mai luat o înghiţitură de vin. 
Ploaia se oprise și se instala acum o negură deasă. 

— Tu ai scris vreodată? l-a întrebat Mercer. 

El a ridicat din umeri și s-a uitat în altă parte. 

— Am încercat, chiar de câteva ori, dar n-am încheiat 
nimic. Nu e domeniul meu. De aceea respect scriitorii, cel 
puţin pe cei buni. Îi salut și îmi place să promovez toate 
cărțile lor, dar pe piaţă se aruncă o mulţime de rahaturi. Și 
mă simt frustrat când oamenii cu talent, ca Andy Adam, îl 
risipesc cu obiceiuri proaste. 

— Ai vreo veste de la el? 

— Încă nu. E închis și nu poate fi contactat. Probabil că 
ne va telefona peste vreo săptămână. Asta e cea de-a treia 
sau a patra internare la dezalcoolizare și cred că șansa nu 

255 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


e de partea lui. În adâncul sufletului, nu vrea să se lase de 
băut. 

— Tare trist... 

— Pari somnoroasă. 

— Probabil din cauza vinului. 

— Să tragem un pui de somn! 

Cu un oarecare efort, s-au urcat într-un hamac și s-au 
așezat într-o îmbrățişare strânsă. Au rămas nemişcați în 
timp ce hamacul se legăna ușor. 

— Ai vreun plan pentru seara asta? l-a întrebat ea apoi. 

— Mă gândeam s-o petrecem la fel. 

— Şi eu, dar m-am cam săturat de casa asta. 

— Da, trebuie să ieşim pentru cină. 

— Dar eşti căsătorit, Bruce, iar eu sunt doar fata ta de 
un weekend. Dacă ne vede cineva? 

— Mercer, nu-mi pasă, iar Noelle nu se sinchisește. De 
ce-ar trebui să-ți faci griji? 

— Nu știu. Mi se pare anapoda să iau cina la cine știe ce 
restaurant șic, sâmbătă noaptea, cu un bărbat căsătorit. 

— Cine-a spus că va fi un restaurant șic? E o bombă, un 
local de lângă râu care oferă însă o mâncare grozavă și 
nimeni dintre cei de acolo nu cumpără cărți. 

Ea l-a sărutat, apoi și-a lăsat capul pe pieptul lui. 


12 


Duminica a început la fel cum începuse și sâmbăta, dar 
fără mahmureală. Bruce i-a servit micul dejun în pat, 
clătite și cârnaţi, după care au petrecut două ore 
frunzărind New York Times. Pe măsură ce se apropia 
amiaza, Mercer simţea nevoia unei pauze. Pe când se 
pregătea să își ia rămas-bun, Bruce i-a spus: 

— Ascultă, în după-amiaza asta lipsește o vânzătoare și 
magazinul va fi plin. Trebuie să mă duc la treabă. 

— Bună idee. Acum, că știu regulile privind scrierea de 
ficţiune, mă duc și eu să îmi notez câteva lucruri. 


256 


- JOHN GRISHAM - 


— Sunt întotdeauna fericit să fiu de folos, a spus el 
zâmbind, sărutând-o în treacăt pe obraz. 

Au dus tăvile la bucătărie și au pus vasele în mașina de 
spălat. Bruce a dispărut în apartamentul principal de la 
etajul întâi, iar Mercer s-a întors în turn, unde s-a îmbrăcat 
în grabă și a plecat fără să-și mai ia rămas-bun. 

Nu era clar dacă realizase ceva în cursul acelui 
weekend. Aventura din dormitor fusese plăcută, desigur, și 
ajunsese să îl cunoască pe Bruce mai bine decât până 
atunci, însă ea nu se dusese acolo pentru sex și nici ca să 
scrie romanul dorit de el. Era plătită cu generozitate ca să 
adune indicii și să ajute la soluţionarea unei infracţiuni. În 
privinţa asta, simţea că realizase prea puţin. 

Ajunsă în apartamentul ei, a îmbrăcat un bikini și s-a 
admirat în oglindă, încercând să își amintească toate 
cuvintele minunate pe care el le spusese despre corpul ei. 
Era zveltă și bronzată și se mândrea foarte mult cu felul în 
care își folosise corpul. A îmbrăcat apoi o cămașă albă din 
bumbac, și-a luat sandalele și a plecat într-o plimbare 
lungă pe plajă. 


13 


Bruce a sunat-o pe la 7:00 seara, spunându-i că îi era 
groaznic de dor de ea și că nu își putea imagina cum ar fi 
fost să petreacă noaptea fără ea. Apoi a rugat-o să treacă 
pe la magazin pentru a bea ceva după ce avea să închidă. 

Sigur. Ce altceva putea să facă? Pereţii micului 
apartament de la han păreau să o apese și scrisese mai 
puţin de o sută de cuvinte. 

A intrat în magazin cu câteva minute înainte de ora 
9:00. Bruce se ocupa de ultimul client și părea să lucreze 
singur. După ce clientul a plecat, a încuiat imediat ușa și a 
stins luminile. 

— Vino cu mine, i-a spus apoi. 


257 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


A condus-o în sus pe scară, prin cafenea, stingând 
luminile în timp ce mergea. A descuiat o ușă pe care ea nu 
o observase și a intrat în apartamentul lui. 

— Peștera mea de bărbat, a spus el după ce a aprins 
lumina. Am locuit aici în primii zece ani după ce am 
cumpărat magazinul. Pe vremea aceea se întindea pe tot 
etajul, însă apoi am creat cafeneaua. Ia loc. 

I-a făcut semn apoi către o canapea lungă, acoperită cu 
perne și pilote, lungă cât peretele. In faţa canapelei era un 
televizor mare, cu ecran plat, instalat pe o masă scundă, 
iar în jurul ei, rafturi cu cărți. 

— Vrei șampanie? a întrebat-o el, ducându-se în spatele 
unui mic bar și deschizând frigiderul. 

— Sigur. 

A luat o sticlă și i-a scos dopul repede, apoi a umplut 
două pahare și a spus: 

— Noroc! 

Au ciocnit paharele, iar el a băut aproape tot paharul 
dintr-o înghiţitură. 

— Chiar aveam nevoie de ceva de băut, a spus el, 
ștergându-se la gură cu dosul unei mâini. 

— Evident. Te simţi bine? 

— Am avut o zi grea. Una dintre angajate mi-a telefonat 
și mi-a spus că e bolnavă, așa că am lucrat la parter. E 
greu să găsești vânzătoare bune. 

Și-a golit paharul și l-a umplut din nou. Apoi și-a scos 
haina, și-a desfăcut papionul și cămașa și și-a descălţat 
pantofii. S-au așezat pe canapea și s-au scufundat între 
perne. 

— Cum a fost ziua de azi? a întrebat-o el, luând încă o 
gură de șampanie. 

— Ca de obicei. M-am plimbat pe plajă, am stat la soare, 
am încercat să scriu, m-am întors pe plajă, am încercat să 
mai scriu ceva și am dormit puţin. 

— Ah, viaţa de scriitor... Devin gelos. 


258 


- JOHN GRISHAM - 


— Am reușit să evit prologul, am pus semne de citare la 
dialoguri, am eliminat cuvintele lungi și aș mai fi tăiat 
ceva, dar nu prea mai am ce. 

Bruce a râs și a mai luat o gură de șampanie. 

— Eşti adorabilă, știai asta? 

— lar tu ești un escroc sentimental, Bruce. Ieri- 
dimineaţă m-ai sedus și... 

— De fapt, a fost de dimineaţă, la amiază și noaptea. 

— Şi o luăm de la capăt. Intotdeauna ai fost atât de 
afemeiat? 

— A, da. Întotdeauna. Ţi-am spus deja, Mercer. Am o 
slăbiciune  ucigătoare pentru femei. Când văd una 
frumoasă, n-am decât un singur gând. Așa am fost încă din 
colegiu. Când ajungeam la Auburn și eram înconjurat 
brusc de mii de fete drăguţe, parcă înnebuneam. 

— E nesănătos. Nu te-ai gândit să urmezi o terapie? 

— Poftim? Cine are nevoie de așa ceva? Pentru mine, e 
un joc, iar tu trebuie să recunoști că mă descurc destul de 
bine. 

Ea a încuviințat din cap și a luat încă o sorbitură. 
Paharul ei se golise, așa că Bruce i l-a umplut din nou. 

— Ușurel, băiete, a spus ea, dar Bruce a ignorat-o. După 
ce el a revenit pe canapea, Mercer l-a întrebat: Ai fost 
vreodată îndrăgostit? 

— O iubesc pe Noelle. Și ea mă iubește. Amândoi 
suntem foarte fericiţi. 

— Dar iubirea înseamnă încredere și angajament, 
precum și împărtășirea fiecărui aspect al vieţii voastre. 

— A, dar împărtășim totul, crede-mă. 

— Eşti lipsit de orice speranţă. 

— Nu fi chiar atât de limitată, Mercer! Nu vorbim 
despre iubire - vorbim despre sex. Pură plăcere fizică. Tu 
nu ţii să te legi de un bărbat căsătorit, iar eu nu vreau 
relaţii de lungă durată. Vom relua oricând dorești sau ne 
putem opri chiar acum. Vom rămâne prieteni, fără nicio 
obligaţie. 

— Prieteni? Câte prietene ai? 

259 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Ca să fiu sincer, niciuna. Poate câteva cunoștințe 
agreabile. Ascultă, dacă mi-aș fi închipuit că te apuci să 
mă analizezi, nu ţi-aș fi telefonat. 

— Atunci, de ce ai făcut-o? 

— Mi-am închipuit că îţi este dor de mine. 

Au râs amândoi. Apoi, brusc, Bruce și-a așezat pe masă 
paharul cu picior, după care l-a luat și pe al ei și l-a pus 
alături. Luând-o de mână, i-a spus: 

— Hai cu mine! Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Ce anume? 

— Am o surpriză pentru tine. Vino! E jos. 

Încă desculţ, a condus-o afară din apartament, apoi prin 
cafenea spre parter și spre ușa care dădea în subsol. A 
descuiat-o, a aprins lumina și au coborât împreună 
treptele din lemn spre subsol. A mai aprins apoi o lumină 
și a format codul care descuia seiful. 

— Sper să nu mă dezamăgești, a spus ea aproape în 
șoaptă. 

— N-o să-ţi crezi ochilor. 

După ce a tras ușa groasă din metal care dădea spre 
seif, a pășit înăuntru și a aprins o altă lumină. S-a dus apoi 
la seif și a tastat un alt cod, așteptând până când cinci 
bolțuri hidraulice s-au retras. Cu un clic puternic, ușa a 
fost eliberată, iar Bruce a deschis-o încet. Mercer a 
urmărit totul cât de atent putea, știind că va trebui să 
noteze fiecare amănunt pentru Elaine și echipa sa. 
Interiorul încăperii părea a fi la fel cum îl văzuse prima 
oară. Bruce a tras unul dintre cele patru sertare de jos și l- 
a deschis. În el se aflau două cutii identice din lemn, având 
formă pătrată; mai târziu, ea avea să aprecieze latura lor 
ca fiind de treizeci și cinci de centimetri, iar lemnul, de 
cedru, bănuia ea. Bruce a scos o cutie și s-a dus lao 
măsuţă din centrul încăperii. I-a aruncat un zâmbet, ca și 
cum i-ar fi dezvăluit o comoară rară. 

El a ridicat partea de sus a cutiei, care avea trei 
balamale mici. Înăuntru se afla ceva ce părea a fi o cutie 


260 


- JOHN GRISHAM - 


din carton de culoare cenușie. Cu grijă, a ridicat-o din 
lădiţă și a așezat-o pe masă. 

— Asta se cheamă cutie de depozitare și arhivare. E 
făcută din scândură fără acizi și lignină și este folosită de 
majoritatea bibliotecilor și colecționarilor serioşi. Asta 
provine de la Princeton. A deschis cutia și a spus cu 
mândrie: manuscrisul original al Ultimului magnat. 

Mercer a rămas cu gura căscată și cu ochii măriţi de 
uimire, apoi s-a apropiat și mai mult. A încercat să 
vorbească, dar nu își găsea cuvintele. 

Înăuntru a văzut un teanc gros de aproape zece 
centimetri de file decolorate de dimensiunea celor pentru 
scrisori. Filele aveau un aspect îmbătrânit - erau relicve 
din alte vremuri. Nu exista vreo pagină de titlu - se părea 
că Fitzgerald se azvârlise pur și simplu în primul capitol, 
gândindu-se să pună lucrurile în ordine mai târziu. Scrisul 
nu era frumos și era greu de descifrat, iar pe margini 
apăreau adnotări încă de la început. Bruce a atins 
marginile manuscrisului, apoi a spus: 

— În 1940, când a murit subit, romanul era departe de a 
fi terminat, dar el a lucrat după un plan și a lăsat o 
mulțime de note și de rezumate. Avea însă un prieten 
apropiat, pe nume Edmund Wilson, care era editor și 
critic, iar acesta a asamblat romanul și l-a publicat un an 
mai târziu. Mulţi îl consideră cel mai bun roman al lui 
Fitzgerald, roman pentru care, așa cum ai spus, și-a ruinat 
sănătatea. 

— Glumești, nu? a reușit ea să spună. 

— În legătură cu ce? 

— Cu manuscrisul ăsta. E cel furat? 

— Da, dar n-am făcut-o eu. 

— Am înţeles. Ce caută aici? 

— E o poveste foarte lungă și nu vreau să te plictisesc cu 
amănunte, mai ales că multe dintre ele îmi sunt 
necunoscute și mie. Toate cinci au fost furate toamna 
trecută din biblioteca Firestone de la Princeton. Lovitura a 
fost dată de o bandă de hoţi care s-au speriat când FBl-ul 

261 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


i-a înșfăcat pe doi dintre ei aproape imediat. Ceilalţi s-au 
descotorosit de pradă și au dispărut. Manuscrisele au 
pătruns discret pe piața neagră. După aceea, au fost 
vândute separat. Nu știu unde sunt celelalte patru, dar 
bănuiesc că au fost scoase din ţară. 

— De ce te-ai amestecat în asta, Bruce? 

— E prea complicat, dar nu sunt chiar atât de implicat. 
Vrei să atingi paginile? 

— Nu. Și nu-mi place că sunt aici. Mă face să devin 
agitată. _ 

— Calmează-te! Îl ascund aici pentru un prieten. 

— Al naibii prieten mai ai! 

— Așa e. Facem afaceri de multă vreme și am încredere 
în el. E în tratative pentru o tranzacţie cu un colecţionar 
din Londra. 

— Şi ţie ce-ţi iese? 

— Nu mult. Mă aleg și eu cu câţiva dolari. 

Mercer s-a îndepărtat și a ajuns în celălalt capăt al 
mesei. 

— Se pare că, pentru câţiva dolari, îți asumi un risc 
considerabil. Deţii un bun furat, de mare valoare. Asta e o 
infracțiune gravă și te-ai putea alege cu o condamnare 
serioasă. 

— E infracţiune dacă sunt prins. 

— lar acum m-ai făcut complice la planul ăsta, Bruce. 
Vreau să plec imediat. 

— Stai, Mercer, ești prea încordată. Nu riști, nu câștigi. 
Şi nu ești complice la nimic, fiindcă nu va afla nimeni. Cum 
ar putea cineva să dovedească faptul că ai văzut 
manuscrisul ăsta? 

— Nu știu. Cine l-a mai văzut? 

— Numai noi doi. 

— Noelle nu știe? 

— Bineînţeles că nu. Nu-i pasă. Ea își vede de afacerile 
ei, iar eu de ale mele. 

— Şi o parte a afacerilor tale implică traficul de cărți și 
de manuscrise furate? 

262 


- JOHN GRISHAM - 


— Când și când. 

A închis apoi cutia de depozitare și a așezat-o înapoi în 
cea din lemn. Cu grijă, a băgat-o în sertar și l-a închis. 

— Chiar vreau să plec, a spus apoi Mercer. 

— Bine, bine... N-am crezut că o să te sperii atât de tare. 
Ai spus că tocmai ai terminat Ultimul magnat și mi-am zis 
că o să fii impresionată. 

— Impresionată? Aș putea fi copleșită, uimită, speriată 
de moarte... dar impresionată nu-s, Bruce. E o nebunie. 

El a închis seiful, apoi și încăperea și a stins treptat 
luminile în timp ce urcau treptele. Ajunși la parter, Mercer 
a pornit spre ușă. 

— Unde pleci? a întrebat-o el. 

— Plec. Te rog să-mi deschizi ușa. 

Bruce a prins-o de mână, a făcut-o să se întoarcă, apoi a 
îmbrăţișat-o strâns și i-a spus: 

— Ascultă, îmi pare rău, mă crezi? 

Ea s-a tras înapoi și a zis: 

— Vreau să plec. Nu mai stau niciun minut în magazinul 
ăsta. 

— Stai, Mercer, reacţionezi exagerat. Să mergem sus și 
să terminăm șampania! 

— Nu, Bruce, nu sunt în stare de nimic. Nu-mi vine să 
cred! 

— Îmi pare rău! 

— Ai mai spus-o - acum te rog să-mi deschizi ușa. 

El a găsit cheia și a descuiat. Mercer s-a grăbit să iasă 
fără să mai scoată vreo vorbă, apoi a mers până după colţ, 
unde parcase mașina. 


14 


Planul fusese conceput pe baza unor presupuneri și 
speculaţii și, în mare măsură, pe baza unor speranţe, dar 
acum reușise. Aveau dovada, răspunsul de care aveau 
nevoie cu atâta disperare - dar putea Mercer să meargă 
mai departe? Putea face oare următorul pas crucial și să 


263 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


dea telefonul care avea să îl trimită pe Bruce la închisoare 
pentru următorii zece ani? Mercer s-a gândit la prăbușirea 
lui, la ruină și umilinţă, precum și la groaza lui de a fi prins 
în flagrant, arestat, dus în fața magistraţilor și apoi închis. 
Ce avea să se întâmple cu frumosul lui magazin? Cu casa 
lui? Cu prietenii? Cu colecţia lui de cărți rare, la care ţinea 
atât de mult? Cu banii lui? Trădarea ei ar fi avut 
consecinţe uriașe, și ar fi adus prejudicii mai multor 
persoane. Probabil că Bruce Cable merita ceea ce putea să 
i se întâmple, dar nu același lucru meritau angajatele lui, 
prietenii lui și nici măcar Noelle. 

La miezul nopţii, Mercer se afla încă pe plajă, înfășurată 
într-un șal, cu degetele picioarelor înfipte în nisip, privind 
oceanul luminat de lună și întrebându-se din nou de ce 
acceptase propunerea lui Elaine Shelby. Ştia răspunsul, 
dar banii păreau mult mai puţin importanţi acum. 
Distrugerea pe care era pe cale să o declanșeze era mult 
mai importantă decât banii care stăteau la baza ei. 
Adevărul era că îl plăcea pe Bruce Cable - îi plăceau 
zâmbetul lui frumos și purtarea dezinvoltă, aspectul 
atrăgător, garderoba lui unică, spiritul și inteligenţa, 
admiraţia lui față de scriitori, priceperea lui de amant, 
prezenţa lui printre alţii, prietenii și reputaţia sa, precum 
și farmecul lui, care părea uneori magnetic. În secret, se 
simţea emoţionată să se afle atât de aproape de el, să facă 
parte din cercul lui de prieteni intimi și, da, să fie încă una 
dintre femeile de pe lunga lui listă. Datorită lui, în acele 
șase săptămâni se distrase mai mult decât în ultimii șase 
ani. 

Pe moment, o soluţie era să păstreze tăcerea și să lase 
lucrurile să își urmeze cursul. Elaine, grupul ei și probabil 
FBl-ul aveau să continue să facă ceea ce trebuia. Mercer 
putea juca teatru, prefăcându-se frustrată pentru că nu 
putea realiza mai mult. Reușise să ajungă în subsol și le 
furnizase o sumedenie de dovezi. La naiba, chiar se 
culcase cu Bruce și probabil că avea să o mai facă. și 
dăduse toată silința și avea să continue să facă acel joc. 

264 


- JOHN GRISHAM - 


Poate că Bruce urma să scape de Magnat așa cum 
spusese, fără să lase urme, lansându-l în vastitatea tulbure 
a pieţei negre, iar seiful lui avea să fie gol când agenţii 
federali ar fi pătruns acolo. Nu peste mult timp, cele șase 
luni aveau să se încheie și ea să plece de pe insulă, ducând 
cu sine amintiri plăcute. Poate că avea să se întoarcă 
pentru a-și petrece vacanţele de vară în căsuţa ei ori, și 
mai bine, într-un turneu de lansare de carte, cu un roman 
bun. lar apoi cu altul. 

Inţelegerea nu era legată de succesul operaţiunii. 
Indiferent de rezultat, avea să fie plătită. Imprumutul 
contractat în studenţie devenise deja de domeniul 
trecutului. Jumătate din onorariu era acum în bancă. Era 
convinsă că și cealaltă jumătate urma să ajungă în contul 
ei, așa cum i se promisese. 

În noaptea aceea a ajuns să se convingă că era de 
preferat să păstreze tăcerea, să lase zilele liniștite de vară 
să se scurgă alene și să nu facă valuri. Toamna avea să 
vină destul de curând, iar ea să se afle altundeva. 

Existau binele și răul din punct de vedere moral? 
Convenise să participe la un plan al cărui scop principal 
era abordarea subtilă a lui Cable și găsirea manuscriselor. 
În cele din urmă reușise asta, deși numai din cauza unei 
gafe de necrezut comise de el. Având-o în centru pe 
Mercer, operaţiunea era o reușită. Ce drept avea ea să 
pună acum la îndoială legitimitatea planului? Bruce intrase 
în mod deliberat în acea conspirație care presupunea să 
scape de manuscrise, să le vândă cu un profit și să le ţină 
departe de deţinătorul lor de drept. In cazul lui Bruce 
Cable, nu se putea vorbi de o moralitate deosebită. Avea 
reputaţia de a face afaceri cu cărți furate și recunoscuse 
asta în faţa ei. Cunoștea riscurile și părea să le accepte cu 
ardoare. Mai devreme sau mai târziu avea să fie prins, fie 
pentru infracţiunea de acum, fie pentru alta, comisă într- 
un alt moment. 

Mercer s-a ridicat și a început să se plimbe pe malul 
mării, uitându-se la valurile domoale care împingeau în 

265 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


tăcere spuma pe nisip. Nu erau nori, iar nisipul alb se 
putea vedea cale de kilometri întregi. La orizont, pe 
oceanul plat, licăreau luminile a vreo douăsprezece bărci 
de pescuit crevete. Fără să își dea seama, ajunsese la 
Debarcaderul de Nord, o pasarelă lungă din lemn care 
ajungea până departe în apă. De la întoarcerea pe insulă 
evitase zona, pentru că acolo fusese Tessa adusă la mal de 
ape. De ce se afla nepoata ei acolo în acele momente? 

Urcând treptele, Mercer a mers până la capătul 
debarcaderului, apoi s-a rezemat de o balustradă și a privit 
lung spre orizont. Ce ar fi făcut Tessa? În primul rând, 
Tessa nu s-ar fi aflat niciodată într-o situaţie atât de 
delicată. Nu și-ar fi permis să se compromită. Nu s-ar fi 
lăsat ademenită de bani. Pentru Tessa, ce era drept era 
drept și ce era rău era rău; ea nu admitea zonele gri. 
Minciuna era un păcat; cuvântul dat trebuia respectat; un 
târg, odată încheiat, nu mai putea fi anulat, indiferent de 
neplăceri. 

În timp ce în mintea ei se ducea o luptă feroce, Mercer 
suferea cumplit. Într-un târziu, la o oră neomenească 
dinspre dimineaţă, a hotărât că singura modalitate de a 
păstra tăcerea era să înapoieze banii și să plece. Chiar și 
așa, trebuia să păstreze un secret care aparţinea de drept 
altora, celor buni. Tessa ar fi dispreţuit-o dacă dădea 
înapoi în acele momente. 

A ajuns în pat în jurul orei trei, fără să poată să 
adoarmă. 

La 5:00, a telefonat. 


15 


Elaine era trează și sorbea pe întuneric din prima 
ceașcă de cafea a zilei, în vreme ce soțul ei dormea alături. 
Planul impunea încă o deplasare pe insula Camino, cea de- 
a zecea sau a unsprezecea de până atunci. Urma să ia 
același zbor de la Reagan Naţional până la Jacksonville, 
unde aveau să o aștepte Rick și Graham. Aveau să se 


266 


- JOHN GRISHAM - 


întâlnească în casa conspirativă de pe plajă și să analizeze 
situaţia. Erau entuziasmați, întrucât fata lor își petrecuse 
weekendul cu ţinta pe care o vizau. Urmau să o convoace 
pentru o discuţie spre sfârșitul după-amiezii și să afle știri 
noi. 

La 5:01, toate planurile ei au zburat pe fereastră. 

Când telefonul a sunat și a văzut apelantul, s-a dat jos 
din pat și s-a dus la bucătărie. 

— E cam devreme pentru tine. 

— Nu e chiar atât de isteț cum am crezut noi, a spus 
Mercer. Are manuscrisul de la Ultimul magnat, iar seara 
trecută mi l-a arătat. E în camera secretă într-un seif, așa 
cum am bănuit. 

Elaine a analizat informaţia și a închis ochii. 

— Eşti sigură? 

— Da. În baza copiilor pe care mi le-ai arătat, sunt foarte 
sigură. 

Elaine s-a așezat pe un scaun, apoi a spus: 

— Povestește-mi totul. 


16 


La ora 6:00, Elaine l-a sunat pe Lamar Bradshaw, șeful 
unității de recuperare a obiectelor rare, și l-a trezit din 
somn. Şi planurile lui pentru ziua aceea au fost date peste 
cap. Două ore mai târziu, s-au întâlnit în biroul lui din 
Hoover Building, de pe Pennsylvania Avenue, pentru o 
informare completă. După cum era de așteptat, Bradshaw 
s-a arătat nemulțumit că Elaine și echipa ei puseseră la 
cale un plan atât de complicat pentru a-l spiona pe Bruce 
Cable, un suspect despre care ei discutaseră doar în 
treacăt în cursul lunii precedente. Cable se afla pe lista 
FBl-ului, dar numai din cauza reputației lui. Bradshaw nu 
îl luase în serios. FBl-ul detesta investigaţiile paralele, 
private, dar în acele momente ciorovăiala pe un teren de 
luptă nu ar fi fost productivă. Bradshaw s-a văzut silit să 
lase deoparte mândria și să admită că Elaine Shelby 


267 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


reușise încă o dată să descopere bunurile furate. Au 
încheiat un scurt armistițiu, pentru că pacea trebuia să fie 
precumpănitoare, și au făcut planuri comune. 


17 


Bruce Cable s-a trezit la ora 6:00 în apartamentul său de 
deasupra magazinului. A băut cafea și a citit o oră, după 
care a coborât în biroul din camera primelor ediţii. A 
pornit computerul și a început să își revadă inventarul. 
Cea mai neplăcută parte a muncii lui era aceea de a hotări 
ce cărţi n-aveau să se vândă, fiind returnate editurilor 
pentru credit. Fiecare carte înapoiată reprezenta un eșec 
propriu, dar după douăzeci de ani aproape că se obișnuise 
cu acest proces. Vreme de o oră a umblat prin magazinul 
cufundat în semiîntuneric, scoțând cărţi de pe rafturi și 
mese, stivuindu-le cu tristeţe în partea din spate a 
depozitului. 

Ca întotdeauna, la 8:45 s-a întors în apartament, a făcut 
un duș scurt și și-a îmbrăcat costumul obișnuit din 
bumbac, iar la 9:00 fix a aprins luminile și a deschis ușa 
magazinului. Când au sosit primele două angajate, Bruce 
le-a pus imediat la treabă. Jumătate de oră mai apoi, a 
coborât la subsol și a descuiat ușa care ducea în depozitul 
Noellei. Jake era deja acolo, bătând cuișoare în spătarul 
unui șezlong vechi. Masa de scris a lui Mercer era 
terminată și așezată deoparte. 

După câteva amabilităţi, Bruce i-a spus: 

— Prietena noastră, domnișoara Mann, nu va mai 
cumpăra masa. Noelle vrea să o expedieze la o adresă din 
Fort Lauderdale. Scoate-i picioarele și găsește o ladă 
potrivită. 

— Am înţeles, a spus Jake. Astăzi? 

— Da, e urgent. Apucă-te de treabă. 

— Am înţeles, domnule. 


268 


- JOHN GRISHAM - 
18 


La ora 11:06, un avion cu reacţie a decolat de pe 
aeroportul Dulles Internaţional. La bord se aflau Elaine 
Shelby și doi asociaţi ai ei, precum și Lamar Bradshaw 
împreună cu patru agenţi speciali. Pe drum, Bradshaw a 
discutat din nou cu procurorul general al Floridei, iar 
Elaine a sunat-o pe Mercer, care se ascunsese într-o 
bibliotecă pentru a scrie, motivând că i se părea imposibil 
să creeze ceva la han. Elaine a socotit că era preferabil să 
stea departe de magazin vreo două zile, iar Mercer a 
asigurat-o că nu plănuia nicidecum să se apropie de el. Se 
cam săturase de Bruce și avea nevoie de o pauză. 

La ora 11:20, o furgonetă fără însemne a parcat pe Main 
Street din Santa Rosa, vizavi de magazinul de carte. Cei 
dinăuntrul acesteia au îndreptat o cameră video spre ușa 
magazinului Bay Books și au filmat toate persoanele care 
intrau și ieșeau. O altă furgonetă, cu alţi doi agenţi 
operativi, a parcat pe Third Street și a început 
supravegherea. Misiunea lor era aceea de a filma și a 
monitoriza orice transport care intra și ieșea din magazin. 

La 11:40, un agent îmbrăcat în șort și cu sandale a 
intrat și s-a uitat prin magazin. Nu l-a văzut pe Cable. A 
cumpărat cu numerar o versiune a romanului Porumbița 
singuratică și a părăsit magazinul. În prima furgonetă, un 
tehnician a deschis caseta, a scos cele opt CD-uri și a 
instalat o cameră de luat vederi minusculă și o baterie. 

La 12:15, Cable, însoţit de o persoană necunoscută, a 
plecat să mănânce de prânz. Cinci minute mai târziu, o 
agentă, tot în șort și sandale, a intrat în magazin cu caseta 
audio a Porumbiţei singuratice. A băut o cafea la etaj, a 
pierdut ceva timp, apoi a revenit la parter și a ales două 
cărți ieftine. Când vânzătoarea s-a dus în spatele 
magazinului, a pus înapoi pe raft cutia cu Porumbița 
singuratică şi a scos caseta următoare, Ultimul spectacol 
cinematografic (Larry McMurtry). În cele din urmă a plătit 
cărțile și versiunea audio a romanului și a întrebat-o pe 

269 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


vânzătoare dacă știe un local bun unde ar putea să 
mănânce de prânz. În prima furgonetă, agenţii se uitau pe 
ecranul unui laptop. De acolo, aveau o vedere frontală a 
oricărei persoane care intra în magazin. Nu puteau decât 
să spere că nimeni nu va dori să asculte prea curând 
lectura romanului Porumbiţa singuratică. 

La 12:31, avionul cu reacţie închiriat a aterizat pe micul 
aeroport de pe insula Camino, aflat la zece minute de mers 
cu mașina de centrul orașului Santa Rosa. Rick și Graham 
erau acolo pentru a-i întâmpina pe Elaine și pe cei doi 
asociaţi ai ei. Două mașini de teren i-au luat pe Bradshaw 
și pe oamenii din echipa lui. Cum era luni, au găsit camere 
libere la hotel, cel puţin pentru câteva zile, iar alte câteva 
camere fuseseră rezervate la un hotel din apropierea 
portului, la mai puţin de cinci minute de mers până la 
magazin. Bradshaw a ocupat apartamentul cel mai spaţios, 
stabilindu-și acolo postul de comandă. Au aranjat câteva 
laptopuri pe o masă, iar supravegherea video de la 
camerele de luat vederi a pornit pe ecrane, desfășurându- 
se nonstop. 

După un prânz luat pe fugă, Mercer a sosit la 
apartament angrenându-se într-o serie de prezentări 
precipitate. Era uimită de acel spectacol de forţă și i se 
făcea rău la gândul că ea îi dezlănțuise pe toţi oamenii 
aceia împotriva lui Bruce Cable, care nu bănuia nimic. 

Având-o pe Elaine în spate, a fost interogată de 
Bradshaw și de un alt agent special, pe nume Vanno. Le-a 
repetat povestea fără să ignore nimic - în afara 
amănuntelor intime din acel weekend prelungit, o mică 
aventură care părea acum doar o zbenguială nostalgică de 
demult. Bradshaw a rugat-o să se uite la o serie de 
fotografii de detaliu ale manuscriselor lui Fitzgerald, 
făcute cu ani în urmă de cei de la Princeton. Elaine avea și 
ea un set, așa că Mercer le văzuse deja pe toate. După 
părerea ei, ceea ce văzuse cu o seară în urmă în camera 
securizată din subsol era originalul romanului Ultimul 
magnat. 

270 


- JOHN GRISHAM - 


Da, putea fi un fals. Orice era posibil, dar ea nu credea 
asta. De ce ar fi fost Bruce atât de grijuliu cu un manuscris 
fals? 

Când Bradshaw a repetat întrebarea pentru a treia oară, 
ba chiar pe un ton suspicios, Mercer a întrebat iritată: 

— Nu facem toţi parte din aceeași echipă? 

Vanno a încercat să liniștească lucrurile, spunând încet: 

— Sigur că da, Mercer, dar trebuie să știm totul exact. 

— Tot ce v-am spus este cât se poate de exact. 

După o oră de discuţii, Mercer era convinsă că Elaine 
Shelby era mult mai inteligentă decât Bradshaw și Vanno. 
Însă Elaine o dăduse pe mâna FBI-ului și nu încăpea nicio 
îndoială că ei aveau să conducă ostilitățile până la sfârșit. 
Într-o pauză, Bradshaw a primit un telefon de la 
procurorul-șef adjunct din Jacksonville și situaţia a devenit 
mai încordată. Se părea că un magistrat federal de acolo 
insista să audieze „martorul” în persoană, în loc să îi 
permită acestuia să facă declaraţia prin video. Asta îi 
nemulțumea pe Bradshaw și pe Vanno, dar nu prea aveau 
de ales. 

La ora 2:15, Mercer a fost îmbarcată într-o mașină 
avându-l la volan pe Rick și în dreapta șoferului pe 
Graham. Ea și Elaine stăteau pe bancheta din spate. Au 
urmat mașina de teren a agenţilor FBI pe drumul de ieșire 
de pe insulă, pornind înspre Jacksonville. Pe podul de 
peste râul Camino, Mercer a spart tăcerea: 

— Haideţi să spunem lucrurilor pe nume! Ce se 
întâmplă? 

Rick și Graham au rămas cu privirile îndreptate în faţă 
și nu au scos nicio vorbă. Elaine și-a dres glasul și a spus: 

— E vorba de procedurile FBI, dolarii pe care-i plătești 
ca impozite. Agentul federal Bradshaw e supărat pe 
procurorul acestui district - și el fiind federal - și toţi para 
fi supăraţi pe magistratul federal care emite mandatul de 
percheziție. Au crezut că există o înţelegere prin care să 
poţi rămâne pe insulă ca să depui mărturie prin video. 
Bradshaw spune că așa procedează tot timpul, dar, din 

271 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


motive neclare, acest magistrat federal vrea să te audieze 
personal. Și așa, uite că ne îndreptăm spre tribunal. 

— Tribunal? N-ai spus nicio vorbă despre tribunal. 

— Spre clădirea tribunalului federal. Probabil că ne vom 
întâlni cu magistratul în particular, în biroul lui, sau 
altundeva. Nu te îngrijora. 

— Ţi-e ușor să vorbeşti. Dar eu am o întrebare. Dacă 
Bruce Cable e arestat, poate fi judecat chiar dacă e prins 
că deţine manuscrisul furat? 

Elaine s-a uitat în faţă și a zis: 

— Graham, tu ești avocat. 

— Am diplomă de Drept, dar n-am folosit-o niciodată. 
Dar, nu, un acuzat nu poate fi silit să pledeze vinovat. Prin 
urmare, oricine este acuzat de vreo infracţiune poate cere 
să fie judecat. Însă asta nu se va întâmpla în cazul de faţă. 

— De ce nu? 

— În cazul în care Cable are manuscrisul, vor exercita o 
presiune enormă asupra lui ca să vorbească. Recuperarea 
tuturor manuscriselor e mult mai importantă decât 
pedepsirea hoțţilor și a escrocilor. li vor oferi lui Cable tot 
felul de înţelegeri salvatoare ca să mărturisească totul și 
să îi conducă spre alţii. Nu avem idee cât de multe știe, 
dar putem paria că va începe să ciripească pentru a-și 
salva fundul. 

— Dar dacă, din întâmplare, ar fi judecat, nu există 
posibilitatea să fiu chemată ca martor, nu-i așa? 

Cei trei au rămas tăcuţi, în timp ce Mercer aștepta un 
răspuns. După o pauză lungă și supărătoare, ea a spus: 

— Ascultă, Elaine, nu ai pomenit nimic de tribunale și 
sigur nu mi-ai spus că s-ar putea să depun mărturie 
împotriva lui Cable. N-o să fac asta. 

Elaine a încercat să o liniștească. 

— Mercer, nu va trebui să depui mărturie, crede-mă. Ai 
făcut o treabă grozavă și suntem mândri de tine. 

— Elaine, nu-ncerca să mă duci cu vorba, s-a răstit 
Mercer, cu glas mai aspru decât și-ar fi dorit. 


272 


- JOHN GRISHAM - 


O vreme nimeni nu a mai scos nicio vorbă, iar starea de 
încordare a persistat. Erau pe șoseaua Interstate 95, care 
mergea spre sud și pătrundea în periferia orașului 
Jacksonville. 

Tribunalul era o clădire înaltă și modernă, cu multe 
etaje și faţada din sticlă. Li s-a făcut semn să pătrundă 
printr-o intrare laterală și au oprit mașina într-o mică 
parcare. La coborâre, agenţii FBI au înconjurat-o, ca și 
cum ar fi avut nevoie de protecţie. Liftul s-a umplut cu 
însoțitorii ei. Câteva minute mai apoi, au intrat în zona 
stăpânită de procurorul districtului Middle din Florida, 
fiind dirijaţi spre o sală de conferinţe, unde au început să 
aștepte. Bradshaw și Vanno și-au scos telefoanele și s-au 
apucat să trimită mesaje. Elaine a vorbit cu cei de la 
Bethesda. Rick și Graham păreau să poarte discuţii 
importante. Mercer a rămas singură lângă masa masivă, 
pentru că nu avea cu cine să vorbească. 

După circa douăzeci de minute, un tânăr energic într-un 
costum de culoare închisă - la dracu”, toţi purtau 
asemenea costume - a intrat cu un aer hotărât și s-a 
prezentat ca fiind Janeway, asistent al procurorului. Le-a 
explicat tuturor că magistratul, un anume judecător 
Philby, era prins într-o audiere pe viaţă și pe moarte și că, 
în fine, s-ar putea să mai dureze ceva timp. Janeway a mai 
spus că dorea să-i ia o declaraţie lui Mercer, dacă nu se 
opunea cineva. 

Mercer a ridicat din umeri. Avea de ales? 

Janeway a plecat, apoi a revenit cu alţi doi bărbaţi în 
costume de culoare închisă, care s-au prezentat. Mercer a 
dat mâna cu ei. 

Aceștia și-au scos imediat carnetele de notițe și s-au 
așezat la masă, faţă în faţă cu ea. Janeway a început să 
pună întrebări și imediat a devenit evident că știa prea 
puţine lucruri despre acel caz. 

Treptat - și dureros - Mercer a completat golurile din 
informaţiile pe care le avea Janeway. 


273 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
19 


La ora 4:50, Bradshaw și Vanno l-au urmat pe Janeway 
în biroul judecătorului Arthur Philby, care i-a primit ca și 
cum i s-ar fi încălcat proprietatea. Avusese o zi grea și 
părea iritat. Mercer s-a așezat la capătul altei mese lungi, 
alături de un grefier, care i-a cerut să ridice mâna dreaptă 
și să jure că va spune adevărul. O cameră video era 
îndreptată spre martoră. Judecătorul Philby, fără robă 
neagră, stătea în celălalt capăt al mesei, ca un rege pe 
tron. 

Vreme de o oră, Janeway și Bradshaw i-au adresat 
întrebări, iar Mercer a repetat aceeași poveste pentru a 
treia oară în ziua aceea. Bradshaw a scos câteva fotografii 
de dimensiuni mari ale subsolului, ale camerei în care se 
afla seiful și ale seifului în sine. Philby i-a întrerupt în 
repetate rânduri cu diverse întrebări, astfel că cea mai 
mare parte a declaraţiei ei a fost repetată de cel puţin 
două ori. Cu toate acestea, Mercer și-a păstrat stăpânirea 
de sine, gândindu-se amuzată că Bruce Cable era mult mai 
agreabil decât acei indivizi, pe care ar fi trebuit să îi 
socotească drept buni. 

După ce Mercer a terminat de dat declaraţia, și-au 
strâns lucrurile și i-au mulțumit judecătorului pentru 
timpul acordat și pentru efortul său. „Lăsa-ţi-o baltă, a fost 
cât pe ce să le spună acesta, doar sunt plătit ca să mă aflu 
aici.” Lui Mercer i s-a permis să plece, astfel că a părăsit 
în grabă clădirea împreună cu Elaine, Rick și Graham. 
După ce clădirea federală a rămas în urma lor, Mercer a 
întrebat: 

— Ce se va întâmpla în continuare? 

— Acum pregătesc mandatul de percheziţie. Declaraţia 
ta a fost perfectă și judecătorul este convins. 

— Şi când vor ataca magazinul de carte? 

— Curând. 


274 


- JOHN GRISHAM - 


CAPITOLUL OPT 
LIVRAREA 


1 


Denny se afla pe insulă de zece zile și își pierdea 
răbdarea. El și Rooker îl urmăriseră pe Cable și îi 
cunoșteau toate mișcările, ceea ce fusese o sarcină simplă 
și monotonă. O urmăriseră și pe Mercer și îi cunoșteau și 
ei obiceiurile, o altă treabă ușoară. 

Intimidarea dăduse roade în cazul lui Oscar Stein din 
Boston și probabil că asta era singura lor armă utilă. Ca și 
în cazul lui Stein, Cable nu putea cere ajutorul poliţiei. 
Dacă avea manuscrisele, putea fi silit să încheie un târg. 
Dacă nu, aproape sigur știa unde se aflau. 

De obicei, Cable pleca de la magazin la ora 6:00 și se 
ducea acasă. La 5:50 în acea după-amiază, Denny a intrat 
în magazin și s-a prefăcut că se uită prin jur. Din fericire - 
și spre norocul lui Cable de fapt - acesta avea treabă în 
subsol, iar angajatele lui nu erau dispuse să divulge 
informaţia. 

Cu toate acestea, pe Denny îl părăsise norocul. După 
luni de zile în care umblase nestingherit prin aeroporturi, 
vămi și puncte de control de securitate, folosind diverse 
identități, pașapoarte și deghizări, plătind în numerar la 
hoteluri și la moteluri când era posibil, se socotea foarte 
inteligent, dacă nu chiar invincibil. 

În ultimii ani însă, FBI-ul își perfecţionase tehnologia de 
recunoaștere facială, un software cunoscut sub numele de 
FacePrint. Acesta folosea un algoritm pentru calcularea 
distanţei dintre ochii, nasul și urechile unei persoane și, în 


275 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


câteva milisecunde, compara rezultatul cu o bancă de 
fotografii relevante într-o anumită investigaţie. În „Dosarul 
Gatsby”, cum porecliseră cei de la FBI cazul manuscriselor 
furate, banca de date era relativ redusă: cuprindea doar o 
duzină de fotografii ale celor trei hoţi, făcute la biblioteca 
Firestone, deși Jerry Steengarden și Mark Driscoll erau 
închiși, și câteva sute de fotografii ale unor oameni 
cunoscuţi sau suspectaţi ca fiind activi în lumea obiectelor 
de artă, artefactelor și cărților furate. 

Când Denny a intrat în magazin, camera ascunsă în 
Porumbița singuratică i-a reţinut fața, după cum se 
întâmplase și în cazul celorlalţi clienţi care trecuseră prin 
raza ei începând cu amiaza acelei zile. Imaginea a fost 
transmisă către laptopul din partea din spate a furgonetei 
parcate pe partea cealaltă a străzii și, lucrul și mai 
important, către uriașul laborator criminalistic al FBl-ului 
de la Quantico, Virginia. La câteva secunde după ce pășise 
în magazin, Denny a fost identificat drept cel de-al treilea 
hoţ din „Dosarul Gatsby”. Doi fuseseră prinși. Trey, cel de- 
al patrulea, încă se descompunea pe fundul lacului din 
Poconos, astfel că nu putea fi găsit sau implicat în ceva. 
Ahmed, cel de-al cincilea, încă se ascundea în Europa. 

După un sfert de oră, Denny a ieșit din magazin, s-a dus 
după colț și a urcat într-o Honda Accord din 2011. Cea de- 
a doua furgonetă l-a urmărit de la distanţă, apoi l-a pierdut 
din ochi, dar l-a găsit în parcarea motelului Briza mării, 
aflat pe plajă, la câteva sute de metri de hanul Farul. S-a 
organizat supravegherea. 

Honda Accord fusese închiriată de la o agenţie din 
Jacksonville, a cărei reclamă era „închiriaţi o rablă” și care 
nu se sfia să primească plăţile în numerar. Numele de pe 
cererea de închiriere era Wilbur Shifflet, iar directorul 
agenţiei a recunoscut în faţa celor de la FBI că avusese 
impresia că permisul de conducere emis în Maine părea 
fals. Shifflet plătise o mie de dolari în numerar pentru 
închirierea pe o perioadă de două săptămâni și renunţase 
la asigurare. 

276 


- JOHN GRISHAM - 


Agenţii FBI au fost uluiți auzind această știre, realizând 
norocul incredibil pe care îl avuseseră. Dar de ce dădea 
târcoale magazinului unul dintre hoţi, la opt luni după 
săvârșirea furtului? Și el o urmărea pe Mercer? Avea vreo 
legătură cu Cable? Erau multe întrebări derutante care 
trebuiau să își găsească răspuns mai târziu, dar, pe 
moment, acest lucru era un semn că Mercer avea 
dreptate. În subsol se găsea cel puţin un manuscris. 

La apusul soarelui, Denny a ieșit din camera 18, iar 
Rooker din cea alăturată. Au mers o sută de metri până la 
Surf, un renumit bar aflat în aer liber, unde au mâncat 
sandviciuri și au băut bere. Cât timp au mâncat, agenţii 
FBI au intrat în biroul de la Briza mării și i-au prezentat 
managerului un mandat de percheziţie. În camera 18 au 
găsit sub pat o geantă sport. Aceasta conţinea un pistol cu 
calibrul 18 mm, șase mii de dolari în numerar și permise 
de conducere false, emise în Tennessee și în Wyoming. 
Insă nimic nu trăda identitatea reală a lui Wilbur. Agenţii 
nu au găsit nimic de valoare în camera alăturată. 

Când au revenit la Briza mării, Denny și Rooker au fost 
arestaţi și conduși, într-o tăcere totală și în mașini 
separate, la biroul FBI din Jacksonville. Au fost înregistraţi 
și amprentaţi. Ambele seturi de amprente au fost 
comparate cu acelea din banca de date, iar la ora 10:00 
adevărul era cunoscut. Amprentele culese pe vremea când 
era militar au dezvăluit numele lui adevărat: Dennis Allen 
Durban, în vârstă de treizeci și trei de ani, născut la 
Sacramento. Pe Rooker l-a dat de gol cazierul: Bryan 
Bayer, în vârstă de treizeci și nouă de ani, născut la Green 
Bay, Wisconsin. Ambii au refuzat să coopereze și au fost 
duși în celule. Lamar Bradshaw a hotărât să îi facă uitaţi 
câteva zile și să aștepte știri legate de arestarea lor. 

Mercer se afla cu Elaine, Rick și Graham în casa 
conspirativă, jucând gin rummy și pierzând timpul. Li se 
spusese despre arestări, dar nu cunoșteau amănuntele. 
Bradshaw a sunat la ora 11:00, a vorbit cu Elaine și i-a 
comunicat elementele-lipsă. Lucrurile se petreceau cu 

277 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


repeziciune. A doua zi avea să fie punctul culminant. Cât 
despre Mercer, Bradshaw a spus doar atât: 
— Scoateţi-o de pe insulă. 


2 


În cursul zilei de marţi au supravegheat magazinul chiar 
mai atent decât până atunci, dar nu au constatat nimic 
ieșit din comun. Nu au mai apărut hoţi care să dea 
târcoale, nici livrări de pachete dubioase. Un camion UPS 
a livrat șase cutii cu cărţi la ora 10:50, dar a plecat fără să 
încarce nimic. Cable se afla ba la etaj, ba în magazin, 
ajutând cumpărătorii sau citind ca întotdeauna în locul lui 
preferat. Bineînţeles, la ora 12:15 a plecat la masă, 
revenind o oră mai târziu. 

La ora 5:00, Lamar Bradshaw și Derry Vanno au intrat 
în magazin și i-au spus lui Cable că vor să discute cu el. 
Discret, Bradshaw i-a spus: 

— FBI. 

L-au urmat în sala primelor ediţii, unde el a închis ușa. 
Le-a cerut să se prezinte, iar ei au scos imediat insignele. 
Vanno i-a întins un mandat de percheziţie și a spus: 

— Am venit să percheziționăm subsolul. 

Rămas în picioare, Bruce a întrebat: 

— De acord, dar ce căutaţi? 

— Manuscrise furate din colecţia F. Scott Fitzgerald, 
proprietatea bibliotecii Princeton, a spus Bradshaw. 

Bruce a râs și, fără să ezite nicio clipă, a spus: 

— Vorbiţi serios? 

— Arătăm ca doi oameni serioşi? 

— Cred că da. Vă deranjează dacă citesc ăsta? a întrebat 
Bruce, fluturând mandatul de percheziţie. 

— Chiar te rog. În clipa de faţă avem cinci agenţi în 
magazin, inclusiv noi doi. 

— Bine, simţiţi-vă ca acasă. Găsiţi cafea la etaj. 

— Ştim. 


278 


- JOHN GRISHAM - 


Bruce s-a așezat la birou și a citit mandatul fără să se 
grăbească. A răsfoit paginile, lăsând clar impresia că nu 
este îngrijorat. Când a terminat, a spus: 

— Bun, e destul de clar. S-a ridicat, s-a întins și s-a 
gândit ce să facă în continuare. E limitat strict la subsol, 
corect? a spus apoi. 

— Cât se poate de corect, a răspuns Bradshaw. 

— Acolo am multe lucruri de valoare și, în fine, voi, 
băieţii de la FBI, sunteţi renumiţi că întoarceţi lucrurile cu 
susul în jos când intraţi cu mandate. 

— Vezi prea multe seriale polițiste, a spus Vanno. Știm 
ce avem de făcut, iar dacă vei coopera, nimeni din magazin 
nu va ști că am fost aici. 

— Mă-ndoiesc de asta. 

— Să mergem! 

Ţinând în mână mandatul de percheziţie, Bruce i-a 
condus spre partea din spate a magazinului, unde au 
întâlnit alţi trei agenţi, toţi îmbrăcaţi ca și cum ar fi fost 
turiști. Bruce i-a ignorat și a descuiat ușa care dădea spre 
subsol. A aprins lumina, apoi le-a spus: 

— Fiţi atenţi la trepte. 

Ajuns în subsol, a mai aprins alte câteva lumini și s-a 
oprit la ușa camerei de valori, unde a tastat codul. A 
deschis, a aprins luminile, iar după ce agenţii s-au 
îngrămădit înăuntru, a făcut un semn spre pereţi și a spus: 

— Toate acelea sunt prime ediţii rare. Nu prezintă 
interes, presupun. 

Un agent a scos o cameră video de mici dimensiuni și a 
început să filmeze interiorul camerei de valori. 

— Deschide seiful, i-a spus apoi Bradshaw lui Bruce, iar 
acesta s-a conformat. 

După ce a deschis ușa seifului, a făcut un semn spre 
rafturile de sus și a zis: 

— Toate lucrurile de acolo sunt foarte rare. Vreţi să le 
vedeţi? 

— Poate mai târziu, a răspuns Bradshaw. Să începem cu 
acele patru sertare. 

279 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Ştia precis ce dorea. 

Bruce l-a tras pe primul. Conţinea două cutii din lemn de 
cedru, așa cum spusese Mercer. L-a ridicat pe primul, l-a 
așezat pe masă și a ridicat capacul. 

— Acesta e manuscrisul original al romanului O nuanță 
mai închisă decât ambra, de John D. MacDonald, din 1966. 
L-am cumpărat acum zece ani și încă mai am factura 
pentru a dovedi asta. 

Bradshaw și Vanno s-au aplecat deasupra manuscrisului. 

— Te superi dacă îl atingem? a întrebat Vanno. 

Amândoi aveau experienţă și știau ce fac. 

— Sunteţi invitaţii mei. 

Manuscrisul era dactilografiat, iar paginile erau în stare 
bună, aproape fără să se fi decolorat. L-au frunzărit, dar 
curând le-a pierit interesul. 

— Şi în celălalt? a întrebat Bradshaw. 

Bruce a scos cea de-a doua cutie din lemn de cedru, apoi 
a așezat-o alături de prima și a ridicat capacul. 

— Ăsta-i un alt manuscris de MacDonald, Ploaia argintie 
și singuratică, roman publicat în 1985. Am și pentru el o 
factură. 

Manuscrisul era ordonat dactilografiat, având adnotări 
pe margini. Pentru a lămuri lucrurile, Bruce a adăugat: 

— MacDonald a trăit pe o ambarcaţiune pe care nu prea 
avea curent electric. Folosea o mașină de scris Underwood 
și era meticulos când lucra. Manuscrisele lui sunt 
incredibil de ordonate. 

La drept vorbind, agenţilor nu le prea păsa, dar au 
răsfoit totuși câteva pagini. 

Ca să se distreze, Bruce a continuat: 

— Nu știu sigur, dar nu cumva Fitzgerald are 
manuscrisele scrise de mână? 

Nu a primit niciun răspuns. 

Bradshaw s-a întors spre seif și a spus: 

— Al doilea sertar. 

Bruce l-a deschis, iar cei doi agenţi s-au apropiat și mai 
mult, străduindu-se să vadă. Au procedat la fel cu al treilea 

280 


- JOHN GRISHAM - 


și al patrulea, fără să găsească nimic. Bradshaw a aruncat 
o privire înnebunită spre Vanno, care se holba la sertarele 
goale cu o expresie ce îi trăda neîncrederea. 

Aproape ametit, Bradshaw a spus: 

— Golește conţinutul seifului. 

— Nicio problemă, a răspuns Bruce, dar este evident, cel 
puţin pentru mine, că o persoană v-a dat informații 
proaste, domnilor. Nu mă ocup de comerţul cu lucruri 
furate și nici nu m-aș atinge de manuscrisele Fitzgerald. 

— Golește seiful, a repetat Bradshaw, ignorându-i 
cuvintele. 

Bruce a așezat cele două manuscrise MacDonald în 
sertarul de sus, apoi a întins o mână spre raftul de 
deasupra și a scos o casetă în care se afla De veghe în 
lanul de secară. 

— Vrei să-l vezi? 

— Da, i-a răspuns Bradshaw. 

Bruce a deschis caseta cu grijă și a scos cartea. A tinut-o 
în sus pentru a fi văzută de ei și filmată de cameră, apoi a 
pus-o înapoi. 

— Şi vreţi să le vedeţi pe toate? 

— Exact. 

— E o pierdere de vreme. Astea sunt romane publicate, 
nu manuscrise. 

— Știm asta. 

— Casetele acestea sunt făcute pe comandă pentru 
fiecare carte și sunt mult prea mici pentru a conţine un 
manuscris. 

Acest lucru era evident, dar timpul pierdut nu mai conta 
și, în plus, se impunea o percheziţie amănunţită. 

— Următorul, a spus Bradshaw, făcând un semn din cap 
spre rafturile din seif. 

Metodic, Bruce a deschis casetele și a scos cărţile una 
câte una, punându-le apoi deoparte. În timp ce își vedea 
fericit de treabă, Bradshaw și Vanno clătinau din cap 
uluiţi, holbându-se unul la celălalt și dându-și ochii peste 


281 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


cap. În general, arătau la fel de uimiţi ca un cuplu de 
agenţi păcăliţi. 

După ce toate cele patruzeci și opt de cărţi au fost 
aranjate în teancuri pe masă, seiful s-a golit, cu excepţia 
celor două manuscrise vechi MacDonald din sertarul de 
sus. Bradshaw s-a apropiat de seif ca și cum ar fi căutat 
compartimente secrete, dar era clar că nu exista niciun 
spaţiu pentru așa ceva. S-a scărpinat în barbă, apoi și-a 
trecut degetele prin părul rărit. 

— Dar astea ce sunt? a întrebat apoi Vanno, făcând 
semn cu mâna spre rafturile cu cărţi de pe pereţi. 

— Sunt ediţii rare, a răspuns Bruce, cărţi publicate cu 
mult timp în urmă. O colecţie pe care am alcătuit-o în 
douăzeci de ani. Repet, sunt romane, nu manuscrise. 
Presupun că vreţi să le vedeţi pe toate. 

— Da, de ce nu? a spus Vanno. 

Bruce a scos cheile și a început să descuie rafturile de 
cărți. Agenţii au început să verifice șirurile de cărţi, fără a 
găsi însă nimic care să semene cât de cât cu un manuscris 
masiv. Bruce îi urmărea cu atenţie, pregătit să intervină 
dacă vreo carte era scoasă din raft. Insă ei au fost precauțţi 
și profesioniști, iar după o oră percheziţia din camera de 
valori s-a încheiat fără vreun rezultat. Fusese examinat 
fiecare centimetru pătrat. După ce agenţii au ieșit unul în 
spatele celuilalt, Bruce a închis ușa, dar nu a mai încuiat-o. 

Bradshaw a aruncat apoi o privire prin subsol și a văzut 
rafturile ticsite cu cărţi vechi, reviste, șpalturi și 
exemplare nedestinate vânzării. 

— Te superi dacă aruncăm o privire pe-aici? a întrebat el 
într-o ultimă încercare de a descoperi ceva. 

— Păi, conform mandatului, percheziţia se limitează la 
camera de valori, a spus Bruce, dar ce naiba? Uitaţi-vă! N- 
o să găsiţi nimic. 

— Deci, consimțţi. 

— Sigur. De ce nu? Să mai pierdem ceva vreme. 

Agenţii au scotocit prin camera cu cărți neutilizabile 
vreme de o jumătate de oră, ca și cum s-ar fi străduit să 

282 


- JOHN GRISHAM - 


amâne concluzia inevitabilă. Era de neconceput să se 
recunoască înfrânți, dar, în cele din urmă, au fost nevoiţi 
să renunţe. Bradshaw i-a întins mâna lui Bruce și a spus: 

— Ne cerem scuze pentru deranj. 

Bruce i-a strâns mâna și l-a întrebat: 

— Așadar, asta s-a făcut doar pentru mine ori încă sunt 
suspect? 

Bradshaw a scos o carte de vizită din buzunar și i-a 
întins-o lui Bruce. 

— O să-ţi telefonez mâine și-ți voi răspunde la întrebare. 

— Grozav! Dar mai bine ar fi să-l rog pe avocatul meu să 
te sune. 

— Chiar te rog! 

După plecarea agenţilor, Bruce a observat că două 
vânzătoare de la tejgheaua din faţă se uitau fix la el. 

— De la DEA”, a spus el. Căutau un laborator de 
metamfetamină. Acum, înapoi la treabă! 


3 


Cel mai vechi bar de pe insulă era Salonul piraţilor și se 
afla la trei intersecţii spre est față de magazinul de carte. 
După căderea întunericului, Bruce s-a întâlnit cu avocatul 
lui, Mike Wood, ca să bea ceva cu el. S-au retras într-un 
colț și, la un pahar de whisky, Bruce i-a povestit cum 
decursese percheziţia. Mike era prea experimentat ca să îl 
întrebe pe Bruce dacă știa ceva despre manuscrisele 
furate. 

— E posibil să aflu dacă mai sunt încă în vizorul lor? l-a 
întrebat apoi Bruce. 

— Probabil. O să-i telefonez mâine individului, dar 
presupun că răspunsul e da. 

— Aș vrea să aflu dacă voi fi supravegheat în 
următoarele șase luni. Ascultă, Mike, săptămâna viitoare 
plec în sudul Franţei ca să stau cu Noelle. Dacă tipii ăștia 


10 Drug Enforcement Administration - Administraţia de Combatere a 
Drogurilor (n.tr.) 
283 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


au de gând să mă urmărească pretutindeni, aș vrea să știu 
asta. La dracu, o să le transmit numărul zborului și o să le 
telefonez când ajung acasă. N-am nimic de ascuns. 

— O să-i spun asta tipului, dar deocamdată trebuie să 
presupunem că îți urmăresc orice mișcare, că îţi ascultă 
telefonul și că îţi citesc orice e-mail sau mesaj. 

Bruce a mimat neîncrederea și frustrarea, deși, în 
ultimele două luni, trăise permanent cu impresia că 
cineva, probabil FBI-ul, îl urmărise și îl ascultase. 

În ziua următoare, miercuri, Mike Wood l-a sunat pe 
mobil pe Bradshaw de patru ori, fiind trimis direct la 
căsuţa lui vocală. A lăsat mesaje, dar nu a primit răspuns 
la niciunul. Bradshaw a sunat joi, confirmând că domnul 
Cable era o persoană care prezenta interes pentru FBI, 
dar nu mai era o ţintă a investigaţiei. 

Mike l-a informat pe Bradshaw că, foarte curând, 
clientul său avea să părăsească ţara și i-a transmis 
numărul zborului și hotelul din Nisa unde avea să stea 
câteva zile împreună cu soţia sa. Bradshaw i-a mulţumit 
pentru informaţii și i-a spus că FBl-ul nu manifesta interes 
față de călătoriile externe ale lui Cable. 


4 


Vineri, Denny Durban și Bryan Bayer, cunoscut și sub 
numele de Joe Rooker, au fost expediaţi pe calea aerului 
spre Philadelphia, apoi duși cu două mașini la Trenton, 
unde au fost din nou amprentaţi și plasați în celule 
separate. Apoi, Denny a fost condus într-o cameră de 
interogare și, după ce a fost așezat la masă, i s-a oferit o 
ceașcă de cafea și i s-a spus să aștepte. Mark Driscoll și 
avocatul lui, Gil Petrocelli, au fost conduși de agentul 
special McGregor până în holul din afara camerei de 
interogare și, prin geamul cu vedere unidirecțională, l-au 
văzut pe Denny, stând singur și părând plictisit. 

— L-am încălţat pe amicul tău, i-a spus McGregor lui 
Mark. L-am prins în Florida. 

284 


- JOHN GRISHAM - 


— Şi ce-i cu asta? a răspuns Petrocelli. 

— Până acum i-am prins pe trei dintre voi, cei trei care 
au pătruns în biblioteca Firestone. Ai văzut de ajuns? 

— Da, a spus Driscoll. 

Au ieșit din hol și au intrat într-o altă cameră de 
interogare, la două uși mai departe. După ce s-au așezat în 
jurul unei măsuţe, McGregor a spus: 

— Nu știm cine a mai fost implicat în furt, dar au mai 
existat și alţii. Cineva din afara bibliotecii a creat 
diversiunea, în vreme ce voi trei vă aflaţi înăuntru. 
Altcineva a pătruns în sistemul de securitate al campusului 
și al rețelei de alimentare cu energie electrică. Asta 
înseamnă cinci oameni, poate mai mulţi - doar tu ne poţi 
spune asta. Suntem pe cale să recuperăm manuscrisele și 
curând vom avea un set proaspăt de acuzaţii. Vrem să-ţi 
facem cea mai bună ofertă, domnule Driscoll. Ciripești și 
pleci fără probleme. Ne spui totul și vom face uitate toate 
acuzaţiile împotriva ta. Te includem în programul de 
protecţie a martorilor și te ducem într-un loc plăcut, cu 
acte noi, unde vei avea o slujbă bună și tot ce îţi dorești. 
Dacă va fi vorba de o judecată, va trebui să revii pentru a 
depune mărturie, dar, sincer să fiu, nu cred că se va 
întâmpla asta. 

Opt luni de detenţie îi fuseseră de ajuns lui Mark. Denny 
reprezenta pericolul, iar acum, după ce el fusese 
neutralizat, o mare parte din presiune dispăruse. 
Amenințarea răzbunării se redusese considerabil. Trey nu 
era un tip violent și oricum era un fugar. Dacă Mark ar fi 
mărturisit numele adevărat al lui Trey, acesta ar fi putut fi 
prins cât de curând. Ahmed era un tocilar prăpădit, 
specialist în computere, care se temea și de umbra lui. 
Ideea că el s-ar fi putut răzbuna i se părea foarte 
improbabilă. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc, a spus Mark apoi. 

— Mai vorbim despre asta, a zis Petrocelli. 


285 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Bine, azi e vineri. Ai la dispoziție weekendul ca să te 
hotărăști. Mă întorc luni-dimineaţă. După aceea, toate 
ofertele se anulează. 

Luni, Mark a făcut târgul. 


5 


Marţi, 19 iulie, Bruce Cable a zburat de la Jacksonville 
la Atlanta, unde s-a îmbarcat pe un avion Air France care 
zbura nonstop până la Paris. Apoi a pierdut două ore în 
aeroport până la îmbarcarea în cursa spre Nisa. A sosit 
acolo la ora 8:00 dimineaţa și a luat un taxi până la Hôtel 
Perouse, un hotel distins și elegant de la marginea mării, 
pe care el și Noelle îl descoperiseră cu zece ani în urmă, în 
cursul primei lor călătorii în Franţa. Ea stătea în hol, 
așteptându-l. Purta o rochie albă și o pălărie șic din pai, cu 
boruri late, arătând ca o adevărată franțuzoaică. S-au 
sărutat și s-au îmbrățișat de parcă nu se văzuseră de ani 
întregi, apoi au mers ţinându-se de mână spre terasa de 
lângă piscină, unde au băut șampanie și s-au sărutat din 
nou. Când Bruce a spus că îi era foame, s-au dus în camera 
lor de la etajul trei și au comandat prin room-service. Au 
mâncat pe balcon și au stat la soare. Plaja se întindea pe 
kilometri întregi dedesubtul lor, iar dincolo de ea, Coasta 
de Azur fierbea în soarele dimineţii. Bruce nu avusese 
nicio zi liberă de luni întregi și era cât se poate de pregătit 
să se relaxeze. După un somn lung, după care n-a mai 
simţit diferenţa de fus orar, au mers la piscină. 

Ca întotdeauna, el s-a interesat de Jean-Luc, iar Noelle i- 
a spus că era bine. Îi transmitea salutări. Ea l-a întrebat de 
Mercer și Bruce i-a povestit totul. Se îndoia că aveau să o 
mai revadă. 

Spre sfârșitul după-amiezii, au părăsit hotelul și s-au 
plimbat cinci minute prin Orașul Vechi, o secţiune cu 
formă triunghiulară veche de secole și atracţia principală a 
orașului. S-au lăsat purtaţi de mulţime, privind pieţele de 
pe trotuarele aglomerate, uitându-se la vitrinele 


286 


- JOHN GRISHAM - 


buticurilor de pe străzile prea înguste pentru circulaţia 
automobilelor, mâncând îngheţată și bând cafea la câte 
una dintre numeroasele cafenele de pe trotuare. Au 
șerpuit pe alei și s-au rătăcit în câteva rânduri, dar 
niciodată pentru multă vreme: marea se vedea mereu la 
următorul colț de stradă. Au mers mai mult ţinându-se de 
mână, aproape lipiți, părând că se agaţă unul de celălalt. 


6 


Joi, Bruce și Noelle au dormit până târziu, au luat 
dejunul pe terasă, apoi au făcut duș, s-au îmbrăcat și au 
revenit în Orașul Vechi. S-au plimbat prin pieţele de flori și 
s-au minunat de varietățile spectaculoase, multe dintre 
acestea fiindu-i necunoscute chiar și Noellei. Au băut câte 
un espresso la o altă cafenea și au urmărit grupurile de 
oameni strânse în jurul catedralei din Place Rosetti. La 
amiază, au plecat din Orașul Vechi, ajungând pe o stradă 
ceva mai lată, pe care câteva mașini se străduiau să 
circule. Au intrat pe furiș într-un magazin de antichităţi și 
Noelle a vorbit cu proprietarul. Un ajutor i-a condus în 
spate, unde se afla un mic atelier ticsit de mese și de 
șifoniere în diferite stadii de restaurare. Bărbatul a făcut 
semn către o ladă din lemn și i-a spus Noellei că abia 
sosise. Ea a verificat documentul de expediţie lipit pe un 
colț și i-a cerut omului să deschidă lada. Acesta a găsit 
bormașina și s-a apucat să scoată cele douăsprezece 
șuruburi lungi de cinci centimetri care fixau capacul. A 
lucrat încet, metodic, așa cum făcea probabil de mulţi ani. 
Bruce l-a urmărit atent, în vreme ce Noelle părea 
interesată de o altă masă veche. Când omul a terminat, el 
și Bruce au ridicat capacul lăzii și l-au pus deoparte. 

Noelle i-a spus ceva meșterului, care a dispărut. Bruce a 
scos spuma protectoare din ladă și, brusc, el și Noelle au 
văzut masa de scris a lui Mercer. Sub tăblia ei erau pereţii 
din faţă ai celor trei sertare care fuseseră scoase pentru a 
crea o ascunzătoare. Folosind un ciocan cu vârf spintecat, 


287 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Bruce a desfăcut cu grijă suprafaţa, înăuntru erau cinci 

cutii identice din lemn de cedru, toate făcute pe comandă, 

după specificaţiile lui, de un tâmplar de pe insula Camino. 
Gatsby și prietenii lui. 


7 


Şedinţa a început la 9:00 nouă dimineaţa, lăsând 
impresia că urma să devină un adevărat maraton. Masa 
lungă era deja acoperită cu hârtii împrăștiate, de parcă 
participanţii lucraseră ore în șir. În capătul celălalt al 
încăperii fusese plasat un ecran mare, iar alături de acesta 
se aflau un platou cu gogoși și două carafe cu cafea. 
Agentul McGregor și alți trei agenţi FBI s-au așezat de o 
parte a mesei. Carlton, procurorul adjunct, s-a așezat pe 
partea cealaltă, flancat de câţiva bărbaţi tineri, care, în 
costumele lor de culoare închisă, păreau că nu știu să 
zâmbească. La capătul celălalt, simțindu-se încolţit sub 
privirile tuturor, stătea Mark Driscoll, avându-l alături pe 
credinciosul lui avocat, Petrocelli. 

Mark savura deja nenumărate gânduri încântătoare 
privind viaţa în libertate, într-o lume nouă. Era pregătit să 
vorbească. 

McGregor a fost cel care a început discuţia. 

— Să începem cu echipa. În interior au fost trei, corect? 

— Corect. Eu, Jerry Steengarden și Denny Durban. 

— Şi ceilalţi? 

— În afara bibliotecii a rămas Tim Maladano, poreclit 
Trey. Nu știu de unde a venit, pentru că și-a trăit viaţa mai 
mult ca fugar. Mama lui, o femeie pe nume Iris Green, 
locuiește pe Baxter Road în Muncie, Indiana. Puteţi merge 
să discutati cu ea, dar cred că nu și-a văzut băiatul de ani 
întregi. Trey a evadat acum doi ani dintr-o închisoare 
federală din Ohio. 

— Cum se face că știi unde locuiește mama lui? a 
întrebat McGregor. 


288 


- JOHN GRISHAM - 


— A făcut parte din plan. Am memorat o grămadă de 
chestii inutile ca să ne convingem că vom păstra tăcerea în 
eventualitatea că vreunul dintre noi va fi prins. 
Amenințarea cu răzbunarea, care părea reală atunci. 

— Şi când l-ai văzut pe Trey ultima oară? 

— Pe 12 noiembrie anul trecut, ziua în care eu și Jerry 
am plecat de la cabană spre Rochester. L-am lăsat acolo cu 
Denny. Nu am idee unde-ar putea fi. 

Pe ecran a apărut o fotografie și Trey le-a zâmbit. 

— Ele, a spus Mark. 

— Şi el ce rola avut? 

— Să creeze diversiunea. El a provocat toată nebunia 
aceea cu bombe fumigene și artificii. Tot el a telefonat la 
911, spunând că în campus este un pistolar care împușcă 
studenți. Și eu am dat telefon de două sau de trei ori, din 
interiorul bibliotecii. 

— Bine, o să revenim la asta. Cine a mai fost amestecat? 

— Am fost cinci, iar al cincilea a fost Ahmed Mansour, 
american de origine libaneză. El a lucrat de acasă, din 
Buffalo. Nu a fost la locul faptei în noaptea aceea. E 
hacker, falsificator și expert în computere. A avut o carieră 
îndelungată într-un serviciu de informaţii, dar a fost 
concediat și a devenit infractor. Are în jur de cincizeci de 
ani, e divorţat și trăiește cu o femeie pe Washburn Street 
numărul 662, în Buffalo. Din câte știu, n-are cazier. 

Cu toate că Mark era filmat și înregistrat, cei patru 
agenți FBI și cei cinci tineri cu fețe sumbre de la 
procuratură scriau de zor, ca și cum notițele lor ar fi fost 
extrem de importante. 

— Bun, dacă aţi fost doar cinci, cine e individul ăsta? a 
întrebat McGregor. 

Pe ecran a apărut faţa lui Bryan Bayer. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

Petrocelli a intervenit: 

— E individul care m-a luat la palme în parcare, acum 
câteva săptămâni. M-a avertizat să-i spun clientului meu 
să-și ţină gura. 

289 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— L-am prins împreună cu Denny, în Florida, a spus 
McGregor. Un criminal de carieră pe nume Bryan Bayer, 
dar care trecea drept Rooker. 

— Nu-l cunosc, a spus Mark. N-a făcut parte din echipă. 
Cred că Denny l-a cooptat ca să caute împreună 
manuscrisele. 

— Nu știm prea multe despre el și nu vrea să vorbească, 
a precizat McGregor. 

— Nu a participat, a spus Mark. 

— Să revenim la echipă. Spune-ne despre plan. Cum a 
început totul? 

Mark a zâmbit, s-a destins, a luat o gură sănătoasă de 
cafea și a început să povestească. 


8 


Undeva în Paris, pe malul stâng al Senei, în inima 
arondismentului șase, pe Rue St. Sulpice, domnul Gaston 
Chapelle avea un anticariat mic și dichisit, care se 
schimbase prea puţin în ultimii douăzeci și opt de ani. 
Astfel de magazine erau răspândite peste tot în centrul 
orașului, fiecare având un profil aparte. Domnul Chapelle 
se ocupa de romane franțuzești, spaniole și americane din 
secolele al XIX-lea și XX. La două uși mai departe pe 
aceeași stradă, un prieten avea de vânzare hărţi și atlase 
vechi. După colț, un altul făcea comerţ cu gravuri vechi și 
scrisori trimise de figuri istorice, în general, puţini intrau 
și ieșeau din magazinele lor; aveau mulți amatori care se 
mulțumeau să se uite la vitrine, dar puţini pășeau 
înăuntru. Clienţii lor erau colecționari serioşi din întreaga 
lume, nu turiști care să caute ceva de citit. 

Luni, 25 iulie, la ora 11:00, domnul Chapelle a închis 
magazinul și a urcat într-un taxi care îl aștepta. Douăzeci 
de minute mai târziu, acesta a oprit în faţa unei clădiri de 
birouri de pe Avenue Montaigne, din arondismentul opt, și 
domnul Chapelle a coborât. Când a intrat în clădire, s-a 
uitat cu precauţie în urmă, deși nu se aștepta să vadă ceva 


290 


- JOHN GRISHAM - 


neobișnuit. Conform legislaţiei franceze, cel puţin, 
misiunea lui nu era nicidecum ilegală. 

A vorbit apoi cu o recepţioneră încântătoare și a 
așteptat cât ea a telefonat cuiva din clădire. El s-a plimbat 
prin hol, admirând obiectele de artă de pe pereţi și 
încercând să descopere anvergura și puterea ambițiilor 
firmei de avocatură Scully&Pershing, al cărei nume era 
scris cu litere mari de culoarea bronzului. Aceasta avea 
birouri în Paris și - a numărat el - în patruzeci și patru de 
orașe din ţări importante, precum și în câteva mai puţin 
însemnate. Petrecuse ceva timp pe website-ul firmei și știa 
că Scully se lăuda cu trei mii de avocaţi, fiind cea mai 
extinsă companie din lume. 

După ce prezenţa lui a fost aprobată, recepţionera l-a 
sfătuit să meargă la etajul doi. Domnul Chapelle a pornit 
pe scări și curând a găsit biroul unui anume Thomas 
Kendrick, partener important, ales exclusiv pentru că 
absolvise Universitatea Princeton. După absolvire, 
obținuse două diplome în Drept, una la Universitatea 
Columbia, iar a doua la Sorbona. Domnul Kendrick avea 
patruzeci și opt de ani și era născut în Vermont, dar avea 
acum dublă cetăţenie. Era căsătorit cu o franțuzoaică și, 
după Sorbona, nu mai părăsise Parisul. Se specializase în 
litigii complexe cu caracter internaţional și, cel puţin la 
telefon, se arătase reticent în a-i acorda o întrevedere 
proprietarului unui modest magazin de carte. Însă domnul 
Chapelle insistase. 

Vorbind în franceză, au trecut rapid de formalităţile 
rigide de început și domnul Kendrick a întrebat: 

— Așadar, ce pot face pentru dumneavoastră? 

Domnul Chapelle i-a răspuns: 

— Aveţi legături strânse cu Universitatea Princeton, 
pentru că aţi făcut parte cândva din consiliul de 
administraţie. Presupun că îl cunoașteţi pe președinte, 
domnul Carlisle. 


291 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Da. Sunt foarte legat de universitatea pe care am 
absolvit-o. V-aș putea întreba de ce este important acest 
lucru? 

— Este chiar foarte important. Am un prieten care are o 
cunoștință, iar această persoană îl știe pe omul care deţine 
acum manuscrisele Fitzgerald. Acest om vrea să le 
înapoieze Universităţii Princeton, contra unui onorariu, 
desigur. 

Fațada profesională, foarte severă, adoptată de 
Kendrick a dispărut imediat, iar ochii i s-au bulbucat, 
arătând ca și cum tocmai ar fi primit un șut în vintre. 

Chapelle a continuat: 

— Eu sunt doar un intermediar, la fel ca dumneavoastră. 
Avem nevoie de ajutor. 

Ultimul lucru de care domnul Kendrick avea nevoie era 
o nouă sarcină, mai ales că lui nu-i ieșea niciun ban din 
asta - și avea să își piardă și timp prețios. Cu toate 
acestea, ideea de a fi implicat într-o tranzacţie atât de 
unică și minunată era aproape copleșitoare. Dacă îi putea 
da crezare individului din fața lui, el, Kendrick, avea să 
joace un rol vital în readucerea acasă a unor bunuri pe 
care universitatea absolvită de el le preţuia mai mult decât 
orice. Şi-a dres glasul și a spus: 

— Din câte înțeleg, manuscrisele sunt întregi și în 
siguranţă, da? 

— Desigur. 

Kendrick a zâmbit, dar gândurile îi alergau cu 
repeziciune. 

— Şi livrarea unde va avea loc? 

— Aici. La Paris. Livrarea se va planifica atent, iar 
instrucțiunile trebuie respectate cu strictețe. Evident, 
domnule Kendrick, avem de-a face cu un infractor aflat în 
posesia unor valori nepreţuite, care vrea să nu fie prins. E 
foarte inteligent și calculat, iar dacă va apărea cel mai mic 
pas greșit, vreo confuzie sau sugestie că ar fi în pericol, 
manuscrisele vor dispărea pentru totdeauna. Cei de la 
Princeton vor avea doar această unică șansă de a recupera 

292 


- JOHN GRISHAM - 


manuscrisele. Înștiinţarea poliţiei ar fi o eroare deosebit 
de gravă. 

— Nu am idee dacă cei de la Princeton vor lua legătura 
cu FBl-ul. Nu am cum să știu asta, e limpede. 

— În cazul acesta, nu va mai avea loc nicio tranzacţie. 
Cei de la Princeton nu vor mai vedea niciodată 
manuscrisele. 

Kendrick s-a ridicat și și-a îndesat mai adânc cămașa 
scumpă în pantalonii costumului. Apoi s-a dus la fereastră, 
a privit afară fără să vadă nimic și a spus: 

— Care este preţul? 

— O avere. 

— Desigur. Trebuie să le dau o idee celor de la 
Princeton. 

— Patru milioane pentru fiecare manuscris. 
Nenegociabil. 

Fiind o persoană care se ocupa de procese în care erau 
în joc miliarde, preţul acelei răscumpărări nu l-a speriat 
nicidecum pe Kendrick. După cum nu avea să-i sperie nici 
pe cei de la Princeton. Kendrick se îndoia că universitatea 
la care studiase avea chiar atât de mulţi bani la dispoziţie, 
însă existau donaţii de douăzeci și cinci de miliarde de 
dolari și mii de studenţi provenind din familii bogate. 

Kendrick s-a îndepărtat apoi de fereastră, spunând: 

— Evident, va trebui să dau câteva telefoane. Când ne 
putem revedea? 

— Mâine, a răspuns Chapelle ridicându-se. Şi vă 
avertizez din nou, domnule Kendrick, orice amestec al 
poliţiei aici sau în Statele Unite ar fi catastrofal. 

— Înţeleg. Vă mulţumesc pentru că aţi trecut pe aici, 
domnule Chapelle. 

Și-au strâns mâinile, apoi și-au spus la revedere. 

A doua zi de dimineaţă, la ora 10:00, o limuzină 
Mercedes de culoare neagră a oprit pe Rue de Vaugirard, 
în faţa Palatului Luxembourg. Thomas Kendrick a coborât 
de pe bancheta din spate și a pornit pe trotuar. A intrat în 
renumitele grădini pe poarta din fier forjat și pașii l-au 

293 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


purtat odată cu grupurile de turiști spre Lacul Octogonal, 
unde sute de oameni, atât parizieni, cât și vizitatori, își 
petreceau dimineaţa, stând pe bănci, citind și bucurându- 
se de soare. Copiii își dirijau bărcuţele de jucărie pe apă. 
Perechi de tineri amanti stăteau lungiţi pe zidul scund din 
beton al lacului, mângâindu-se și sărutându-se. Grupuri de 
alergători se agitau, vorbeau și râdeau. Ajuns la 
monumentul închinat lui Delacroix, lui Kendrick i s-a 
alăturat, fără niciun salut, Gaston Chapelle, care avea în 
mână o geantă diplomat. Au continuat să se plimbe pe 
aleile late, îndepărtându-se de lac. 

— Sunt urmărit? a întrebat Kendrick. 

— Sunt oameni aici, desigur. Omul care deţine 
manuscrisele are complici. Eu sunt urmărit? 

— Nu. Vă asigur. 

— Bine. Presupun că discuţiile pe care le-aţi purtat au 
fost fructuoase. 

— Plec în Statele Unite peste două ore. Mâine mă 
întâlnesc cu cei de la Princeton. Ei înțeleg regulile. 
Domnule Chapelle, după cum bănuiţi, vor dori să verifice. 

Fără să se oprească, Chapelle a scos o mapă din geantă. 

— Asta va fi de ajuns, a spus el. 

Kendrick a luat mapa din mers. 

— Pot ști ce e înăuntru? 

Chapelle i-a aruncat un zâmbet poznaș și a spus: 

— E prima pagină din capitolul 3 al romanului Marele 
Gatsby. Din câte îmi dau seama, e autentică. 

Kendrick s-a oprit ca trăsnit și a bolborosit: 

— Dumnezeule mare! 


9 


Doctorul Jeffrey Brown a traversat în fugă campusul 
Princeton și a urcat vioi treptele scării care ducea la 
Nassau Hall, clădirea administraţiei. De când era director 
al Diviziunii Manuscrise de la biblioteca Firestone, nici nu- 
și mai amintea când intrase ultima oară în biroul 


294 


- JOHN GRISHAM - 


președintelui. În orice caz, știa sigur că nu fusese convocat 
vreodată la o ședință anunţată ca „urgentă”. Slujba lui nu 
fusese niciodată atât de incitantă. 

Secretara îl aştepta,  conducându-l imediat în 
impresionantul birou al președintelui Carlisle, care l-a 
întâmpinat stând în picioare. Doctorul Brown i-a fost 
prezentat imediat consilierului universității, Richard 
Farley, precum şi lui Thomas Kendrick. Pentru Brown, cel 
puţin, încordarea din biroul era palpabilă. 

Carlisle i-a strâns pe toţi patru în jurul unei mese de 
conferinţă, apoi i-a spus lui Brown: 

— Îmi cer scuze pentru că v-am luat din scurt, dar ni s-a 
adus ceva spre verificare. Ieri, la Paris, domnului Kendrick 
i s-a adus o filă despre care se susţine că ar fi prima 
pagină din manuscrisul original al romanului Marele 
Gatsby, de F. Scott Fitzgerald. Aruncaţi o privire la ea. 

A împins mapa spre el și a deschis-o. Scoțând un sunet 
de uimire, Brown s-a uitat la pagină, a atins cu delicateţe 
colţul din dreapta sus, apoi și-a îngropat faţa în palme. 


10 


Două ore mai târziu, președintele Carlisle a convocat o a 
doua ședință la aceeași masă. Doctorul Brown plecase, iar 
pe scaunul lui stătea Elaine Shelby. Alături de ea era Jack 
Lance, clientul ei și director executiv al companiei de 
asigurări care trebuia să plătească douăzeci și cinci de 
milioane de dolari. Încă suferea după ce sclipitorul ei plan 
de a-l prinde pe Bruce Cable dăduse greș, dar își revenea 
cu repeziciune după ce i se dăduse de înţeles că în joc ar fi 
manuscrisul. Ştia că Bruce Cable nu mai era pe insula 
Camino, dar nu știa că se afla în Franţa. Cei de la FBI știau 
că el plecase la Nisa, dar nu îl urmăriseră. Și nici nu o 
informaseră pe Elaine. 

Thomas Kendrick și Richard Farley s-au așezat în faţa 
lui Elaine și Lance. Președintele le-a întins mapa, apoi a 
spus: 

295 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


— Aceasta ne-a fost oferită ieri, la Paris. E o mostră din 
Marele Gatsby și i-am verificat autenticitatea. 

Elaine a deschis mapa și a aruncat o privire. Lance a 
făcut același lucru, dar niciunul dintre ei nu a avut vreo 
reacţie. Kendrick le-a povestit despre întâlnirea cu Gaston 
Chapelle și le-a prezentat condiţiile înțelegerii. 

Când a încheiat, Carlisle a zis: 

— Evident, prioritatea noastră este să recăpătăm 
manuscrisele. Ar fi bine dacă am prinde escrocul, dar 
acum acest lucru nu prezintă prea mare importanţă. 

— Așadar, nu îi includem și pe cei de la FBI? a întrebat 
Elaine. 

— Legal vorbind, nu suntem obligaţi, a spus Farley. Nu 
văd nimic incorect într-o tranzacţie privată, dar am vrea să 
auzim și părerea dumneavoastră. li cunoașteţi mai bine 
decât noi. 

Elaine a împins mapa câţiva centimetri mai departe de 
ea și s-a gândit ce să răspundă. Apoi a rostit rar, 
cântărindu-și bine cuvintele: 

— Acum două zile, am vorbit cu Lamar Bradshaw. Cei 
trei oameni care au furat manuscrisele sunt închiși, iar 
unul dintre ei a făcut o înţelegere cu FBl-ul. Ceilalţi 
complici nu au fost găsiţi, dar FBl-ul are numele lor și 
continuă cercetările. În ceea ce îi privește pe cei de la FBI, 
infracţiunea s-a soluționat. S-ar arăta iritaţi de o asemenea 
înţelegere privată, dar ar înţelege. Sinceră să fiu, vor 
răsufla ușuraţi dacă manuscrisele vor fi recuperate. 

— Aţi mai procedat vreodată în acest mod? a întrebat 
Carlisle. 

— Da, de câteva ori. Recompensa se plătește în secret. 
Bunurile sunt înapoiate. Toată lumea e fericită, îndeosebi 
proprietarul. Și escrocul, presupun. 

— Nu știu ce să spun, a zis apoi Carlisle. Avem relaţii 
foarte bune cu FBl-ul. Au acţionat impecabil încă de la 
început. Mi se pare incorect să îi excludem în acest 
moment. 


296 


- JOHN GRISHAM - 


— Dar FBl-ul nu are nicio autoritate în Franţa, i-a 
răspuns Elaine. Vor fi siliți să implice autorităţile de acolo 
și noi vom pierde controlul. Vor fi implicaţi mulţi oameni, 
iar situaţia ar putea deveni încurcată. O mică greșeală - 
ceva ce nimeni nu poate anticipa - și manuscrisele vor 
dispărea. 

— Presupunând că le primim, cum va reacţiona FBl-ul 
când totul se va termina? a întrebat Farley. 

Zâmbind, Elaine a răspuns: 

— Îl cunosc foarte bine pe Lamar Bradshaw. Dacă 
manuscrisele revin în siguranță în biblioteca 
dumneavoastră, iar hoţii sunt închiși, va fi cu siguranţă 
fericit. Va continua investigația câteva luni și poate 
escrocul va face o greșeală, dar el și cu mine vom bea ceva 
și vom râde pe săturate la Washington, iar asta curând. 

Carlisle s-a uitat la Farley și la Kendrick și, într-un 
târziu, a spus: 

— În regulă. Să lucrăm fără ei. Acum, problema 
spinoasă a banilor. Domnule Lance? 

Directorul executiv și-a dres glasul, apoi a răspuns: 

— Presupunând că escrocul are toate cele cinci 
manuscrise, calculul e ușor. Cât sunteţi dispus să daţi din 
cele douăzeci de milioane? 

Fără să ezite, Lance a spus: 

— Noi vom da jumătate. Nimic în plus. 

Era mai mult decât sperase Carlisle, pentru că, în 
calitatea sa de cadru universitar, se simțea oarecum 
dezavantajat în încercarea de negociere cu un director 
executiv cu mare experienţă. S-a uitat la Farley și i-a spus: 

— Pregătește cealaltă jumătate. 


11 


Pe Rue St. Sulpice, la mai puţin de doisprezece metri de 
ușa din faţă a librăriei Gaston Chapelle, se afla Hôtel 
Proust, o clădire veche, ciudată, cu trei etaje, cu camere 
mici și un singur lift, îndeajuns de spaţios pentru a permite 

297 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


transportul unui adult împreună cu bagajul său. Folosind 
un pașaport canadian fals, Bruce plătise în numerar pentru 
o cameră de la etajul doi. 

După ce a instalat la fereastră o cameră de 
supraveghere dirijată spre fațada magazinului deţinut de 
Gaston, a urmărit transmisia în direct pe iPhone-ul lui din 
camera de la Hôtel Delacroix, aflat pe colț cu Rue de 
Seine. Noelle, din camera ei de la Hôtel Bonaparte, 
urmărea și ea. Pe patul ei se aflau cele cinci manuscrise, 
fiecare pus într-un alt tip de sacoșă. 

La ora 11:00, ea a plecat cu una dintre ele și, ajunsă în 
hol, i-a cerut recepţionerei să nu trimită cameriste în 
camera ei, întrucât soţul ei dormea. A părăsit hotelul, a 
traversat strada și s-a oprit lângă vitrina unui butic care 
vindea rochii. Bruce a trecut pe lângă ea și, fără să se 
oprească, a luat sacoșa. Noelle a revenit în camera de 
hotel pentru a proteja restul manuscriselor și pentru a 
urmări ce se întâmpla la magazinul lui Gaston. 

Plimbându-se pe lângă fântâna arteziană a bisericii St. 
Sulpice și străduindu-se să se amestece printre turiști, 
Bruce a pierdut ceva timp încercând să capete curaj 
pentru ceea ce urma. Următoarele câteva ore aveau să îi 
schimbe viaţa în mod spectaculos. Dacă pica în vreo 
capcană, avea să fie trimis acasă încătușat și aruncat în 
închisoare ani buni. Dar, dacă planul îi ieșea, avea să fie 
un om bogat și doar Noelle a fi știut de această aventură. 
A mai mers cale de câteva intersecţii, mereu în cerc 
pentru a ajunge înapoi și a-și pierde urma. În cele din 
urmă, sosise momentul să înceapă livrarea. 

A intrat în magazin și l-a găsit pe Gaston cercetând un 
atlas vechi, prefăcându-se concentrat asupra lui, dar 
urmărind de fapt ce se întâmpla pe stradă. Nu avea clienţi. 
Vânzătoarea lui primise o zi liberă. Au mers în biroul lui 
aglomerat de cărţi din spatele magazinului și Bruce a scos 
o cutie din lemn de cedru. A deschis-o, apoi a desfăcut 
cutia de arhivare dinăuntru și a spus: 

— Primul, Dincoace de paradis. 

298 


- JOHN GRISHAM - 


Gaston a atins ușor prima pagină și a spus în engleză: 

— Arată perfect. 

Bruce l-a lăsat în contemplare. A deschis și a închis ușa, 
aruncând priviri într-o parte și în alta a străzii înguste, 
apoi s-a îndepărtat cu un aer nepăsător. Noelle a urmărit 
imaginile din camera sa de la Hôtel Proust și nu a văzut 
nimic neobișnuit. 

Folosind un telefon mobil cu cartelă prepaid, Gaston a 
telefonat la un număr al băncii Credit Suisse din Geneva și 
l-a informat pe cel care i-a răspuns că prima tranzacţie se 
încheiase. Conform instrucţiunilor lui Bruce, cufărul 
pentru răscumpărare se afla în așteptare la banca din 
Zurich. Tot conform instrucţiunilor, prima tranșă a fost 
transmisă către un cont de la banca AGL din Zurich, iar la 
sosirea confirmării, suma s-a trimis spre un alt cont dintr-o 
bancă din Luxemburg. 

Aflat în camera lui, în fața laptopului, Bruce a primit un 
e-mail prin care se confirmau cele două tranzacţii. 

Un Mercedes negru a oprit în fața magazinului lui 
Gaston și Thomas Kendrick a coborât. A intrat și a ieșit în 
mai puţin de un minut, apoi a plecat cu manuscrisul. S-a 
dus direct la biroul lui, unde doctorul Jeffrey Brown îl 
aștepta împreună cu un alt bibliotecar de la Princeton. Au 
deschis cutiile și s-au minunat în faţa marelui premiu. 

Era nevoie de răbdare, dar așteptarea s-a dovedit 
chinuitoare. Bruce și-a schimbat hainele și a plecat într-o 
nouă plimbare lungă. La o cafenea de pe trotuar, de pe 
Rue des Ecoles din Cartierul Latin, a reușit cu greu să vâre 
pe gât o salată. La două mese mai departe, Noelle stătea 
cu o ceașcă de cafea în față. S-au ignorat unul pe celălalt 
până la plecarea lui cu un sac de spate, pe care ea îl 
așezase pe un scaun. La câteva minute după ora 1:00, a 
intrat din nou în magazinul de carte al lui Gaston și l-a 
surprins discutând cu un client. Bruce s-a retras în spatele 
magazinului și a așezat sacul pe biroul lui Gaston. Când 
acesta a reușit să scape de client, au deschis împreună cea 


299 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


de-a doua cutie din lemn de cedru și au privit scrisul lui 
Fitzgerald. Bruce a spus: 

— Cei frumoși și blestemați. Publicat în 1922 și, 
probabil, romanul pentru scrierea căruia a făcut cel mai 
mic efort. 

— Pare în regulă. 

— Sună, a spus Bruce, apoi a plecat. 

Cincisprezece minute mai târziu, transferurile 
telegrafice au fost confirmate. La scurt timp după aceea, 
acelaşi Mercedes negru a oprit în acelaşi loc, iar Thomas 
Kendrick a luat de la Gaston volumul al doilea. 

După ordinea publicării, Marele Gatsby era următorul, 
dar Bruce îl păstra pentru final. Averea lui se aduna în 
mod elegant, însă îl îngrijora ultima livrare. 

A găsit-o pe Noelle stând la umbra unui ulm în Grădinile 
Luxembourg. Avea lângă ea o sacoșă din hârtie cu numele 
unei brutării. Pentru mai multă siguranţă, capătul unei 
baghete ieșea din partea de sus a sacoșei. Bruce a rupt o 
bucată și a mâncat din ea cât timp s-a îndreptat spre 
anticariatul lui Gaston. La ora 2:30 a intrat în magazin, i-a 
predat prietenului său sacoșa și ce mai rămăsese din 
baghetă, împreună că Tandrețea noptii, după care a plecat 
grăbit. 

Pentru a încurca lucrurile, cea de-a treia telegramă a 
plecat spre o filială Deutsche Bank din Zurich, apoi spre 
un cont numeric dintr-o bancă londoneză. După ce au fost 
confirmate și acestea două, averea lui a trecut de la șapte 
cifre la opt. 

Kendrick a apărut din nou pentru a ridica manuscrisul 
numărul trei. Aflat în biroul lui Kendrick, doctorul Jeffrey 
Brown simţea că ameţește pe măsură ce colecţia se 
completa. 

Cel de-al patrulea manuscris, al romanului Ultimul 
magnat, era ascuns într-o sacoșă de la o sală de 
gimnastică Nike, pe care Noelle a dus-o până într-un 
magazin de carte poloneză de pe Boulevard St. Germain. 
În timp ce ea frunzărea o carte, Bruce a luat sacoșa și a 

300 


- JOHN GRISHAM - 


mers preţ de patru minute, până la librăria Chapelle. 
Băncile elveţiene se închideau la ora 5:00. Cu câteva 
minute înainte de ora 4:00, Gaston i-a telefonat lui Thomas 
Kendrick și i-a transmis o veste sumbră. Cunoștinţa lui 
voia să fie plătit în avans pentru Gatsby. 

Kendrick și-a păstrat calmul, susținând că acest lucru nu 
era acceptabil. Încheiaseră o înţelegere și, deocamdată, 
ambele părți își respectaseră obligaţiile. 

— Adevărat, a spus domnul Chapelle cu glas politicos. 
Însă, așa cum consideră persoana mea de legătură, există 
pericolul ca el să facă livrarea finală, iar oamenii 
dumneavoastră să hotărască să anuleze ultima tranșă de 
bani. 

— Dar dacă noi facem plata și el hotărăște să păstreze 
manuscrisul? a întrebat Kendrick. 

— Cred că este un risc pe care trebuie să vi-l asumaţi, a 
spus Gaston. Omul e de neclintit. 

Kendrick a inspirat adânc și s-a uitat la fața doctorului 
Brown, pe care se citea oroarea. 

— Vă telefonez peste un sfert de oră, i-a spus el lui 
Gaston. 

Doctorul Brown vorbea deja la telefon cu cei de la 
Princeton, unde președintele Carlisle nu se dezlipise de 
birou în ultimele cinci ore. Practic, nu aveau ce discuta. 
Cei de la Princeton voiau manuscrisul Gatsby mai mult 
decât dorea escrocul cele patru milioane. Erau nevoiţi să 
riște. 

Kendrick l-a sunat pe Chapelle și i-a transmis vestea. La 
4:45, când a fost confirmat transferul de bani, Chapelle l-a 
sunat pe Kendrick și l-a informat că manuscrisul Gatsby se 
afla pe bancheta din spate a unui taxi care aștepta în faţa 
clădirii de birouri de pe Avenue Montaigne. 

Kendrick s-a năpustit afară din birou, avându-i pe urme 
pe doctorul Brown și pe colegul lui. Au gonit pe scara lată, 
au trecut în viteză pe lângă recepţionera uimită și au ieșit 
din clădire în timp ce Gaston cobora din taxi. Acesta le-a 
înmânat o geantă diplomat destul de groasă și le-a spus că 

301 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 
acolo se afla Gatsby, mai puţin prima pagină din capitolul 
3. 
Stând rezemat de un copac la nici cincisprezece metri 


distanță, Bruce Cable a urmărit schimbul şi a râs pe 
săturate. 


302 


- JOHN GRISHAM - 


EPILOG 


Peste noapte, douăzeci de centimetri de zăpadă 
acoperiseră campusul, iar la jumătatea dimineţii, echipele 
de îngrijitori, folosind pluguri și lopeţi, se străduiau să 
curețe aleile și treptele scărilor, astfel încât cursurile să se 
desfășoare fără probleme. Studenţii cu ghete și cu haine 
groase nu zăboveau deloc între cursuri. Temperatura era 
mult sub zero grade, iar vântul devenise mușcător. 

Potrivit programului pe care îl găsise online, ea trebuia 
să ajungă la un amfiteatru din Quigley Hall ca să predea 
un curs de scriere creativă. El a găsit clădirea și sala și a 
reușit să se ascundă și să stea la căldură în holul de la 
etajul întâi până la ora 10:45. Apoi s-a strecurat din nou în 
vremea iernatică și a umblat de colo până colo pe un 
trotuar de lângă clădire, prefăcându-se că vorbește la 
telefon ca să evite orice suspiciune. Era prea frig ca să îl ia 
cineva în seamă sau să se sinchisească. Infofolit cum era, 
putea trece drept student. Ea a ieșit pe ușă și s-a 
îndepărtat înconjurată de studenţi, o mulţime ce se mărea 
pe măsură ce se goleau și alte clădiri pentru următoarele 
cursuri. A urmărit-o de la distanță și a observat că era 
însoţită de un tânăr cu un sac de spate. Au cotit pe câteva 
străzi, lăsând impresia că se îndreaptă spre Strip, un șir de 
magazine, cafenele și baruri din apropiere de campusul 
Universităţii Southern Illinois. Au traversat apoi o stradă, 
iar însoţitorul ei a luat-o de braţ ca să o ajute. După un 
timp în care au mers parcă tot mai repede, el i-a eliberat 
braţul. 

Au intrat într-o cafenea, iar Bruce a pătruns într-un bar 
alăturat. Şi-a vârât mănușile într-un buzunar al paltonului 
și a comandat o cafea fără zahăr. A așteptat un sfert de 


303 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


oră, cât să se încălzească, apoi a intrat în cafenea. Mercer 
și prietenul ei stăteau ghemuiţi la o măsuţă, având 
paltoanele și fularele drapate pe spătarele scaunelor și 
câte un pahar cu espresso în faţă. Păreau să discute 
aprins. Bruce a ajuns alături de masă înainte ca Mercer să 
îl observe. 

— Bună, Mercer, a spus el, fără să îl bage în seamă pe 
prietenul ei. 

Ea l-a privit cu un aer năucit, părând să nu mai poată să 
respire. 

Bruce s-a întors spre prietenul ei și i-a spus: 

— Iartă-mă, dar vreau să discut ceva cu ea. Vin de 
departe. 

— Ce mama dracului? a exclamat tânărul, pregătit să 
sară la bătaie. 

Ea l-a atins pe mână și a zis: 

— Stai liniștit. Lasă-ne singuri câteva minute. 

Tânărul s-a ridicat încet în picioare, și-a luat cafeaua și, 
când s-a îndepărtat, l-a atins din mers pe Bruce, care s-a 
prefăcut că nu ia în seamă gestul. S-a așezat apoi pe 
scaunul proaspăt părăsit și i-a zâmbit lui Mercer. 

— Isteţ băiat. Unul dintre studenţii tăi? 

Ea și-a revenit din uimire și a spus: 

— Serios? Chiar te interesează? 

— Nicidecum. Mercer, arăţi grozav, doar că nu mai ești 
bronzată. 

— E februarie în Midwest și ne aflăm departe de plajă. 
Ce dorești? 

— O duc bine, mulțumesc de întrebare. Dar ţie cum îţi 
merge? 

— Grozav. Cum de m-ai găsit? 

— Doar nu te ascunzi. Mort Gasper a luat prânzul cu 
agenta ta literară, care i-a spus trista poveste a lui Wally 
Starke, care a murit a doua zi după Crăciun. Aveau nevoie 
de un înlocuitor de urgenţă în primăvara asta pentru 
scriitorul care ţinea cursul și ai apărut tu. Îţi place aici? 


304 


- JOHN GRISHAM - 


— N-am probleme. E frig și bate vântul cât se poate de 
mult, a spus ea luând o înghiţitură de cafea. 

Niciunul nu și-a dezlipit privirea de la celălalt. 

— Cum merge noul roman? a întrebat el zâmbind. 

— Bine. E pe jumătate terminat și scriu în fiecare zi. 

— Despre Zelda și Ernest? 

Ea a zâmbit amuzată. 

— Nu, aceea a fost o idee ridicolă. 

— E adevărat, dar ai lăsat impresia că ţi-ar plăcea, dacă- 
mi amintesc bine. Care e povestea? 

Mercer a inspirat adânc, apoi și-a plimbat privirea prin 
cafenea. Zâmbind, a spus: 

— E despre Tessa, despre viața ei pe plajă și despre 
nepoata ei, dar și despre aventura ei cu un bărbat mai 
tânăr. Totul frumos și literar. 

— Porter? 

— Cineva care seamănă cu el. 

— Îmi place ideea. Cei de la New York au citit ceva din 
roman? 

— Agenta mea a citit prima jumătate și a fost 
entuziasmată. Cred că va merge. Bruce, nici nu-mi vine să 
cred, dar mă bucur să te revăd. Acum, după ce am depășit 
starea de șoc... 

— Şi eu mă bucur să te revăd, Mercer. Nu eram convins 
că asta se va mai întâmpla vreodată. 

— Şi de ce se întâmplă acum? 

— E vorba de o treabă neterminată. 

Ea a luat o înghiţitură de cafea și și-a șters buzele cu un 
șerveţel. 

— Spune-mi, Bruce, când ai început să mă suspectezi? 

El s-a uitat la cafeaua ei, o varietate de latte cu prea 
multă spumă și cu ceva caramel turnat deasupra. 

— Îmi dai voie? a întrebat el, întinzând mâna spre pahar. 

Ea nu a spus nimic, iar el a sorbit din cafea. i 

— Din momentul în care ai apărut, a răspuns el. In acea 
perioadă, eram în alertă și urmăream fiecare chip nou - și 
asta pe bună dreptate. Aveai acoperirea perfectă și te-am 

305 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


crezut o vreme. Pe de altă parte, am socotit că ar putea fi 
un plan sclipitor, gândit de altcineva. A cui a fost ideea, 
Mercer? 

— Prefer să nu spun. 

— Foarte bine. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât mai 
bănuitor deveneam. lar în acea perioadă simțul meu 
visceral îmi spunea că oamenii răi mă încolţeau. Prea 
multe fețe necunoscute în magazinul meu, prea mulţi falși 
turiști care își făceau de lucru pe acolo... Tu mi-ai 
confirmat temerile, de aceea am acţionat. 

— Şi-ai scăpat basma curată, nu? 

— Exact. Am avut noroc. 

— Felicitări! 

— Mercer, ești o amantă grozavă, dar o spioană de toată 
jena. 

— Le iau pe ambele drept complimente. 

A sorbit din pahar, apoi i l-a întins. După ce Bruce i l-a 
înapoiat, Mercer a întrebat: 

— Așadar, care e treaba neterminată? 

— Să te-ntreb de ce ai făcut-o. Ai încercat să mă trimiţi 
la închisoare. 

— Nu asta riscă toţi escrocii când hotărăsc să se ocupe 
de bunuri furate? 

— Mă faci escroc? 

— Bineînţeles. 

— Ei, atunci cred că tu ești o târfuliţă șireată. 

Ea a râs șia spus: 

— În regulă, acum suntem chit. Mai ai și alte apelative 
pentru mine? 

— Nu, deocamdată nu, a râs el. 

— Bruce, aș găsi o sumedenie de cuvinte care să te 
caracterizeze, dar cele frumoase ar fi mai multe decât cele 
urâte. 

— Cred c-ar trebui să-ţi mulțumesc. Așadar, să revenim 
la întrebarea mea. De ce-ai făcut-o? 

Ea a inspirat adânc și s-a uitat din nou în jur. Prietenul 
ei stătea într-un colţ și butona telefonul. 

306 


- JOHN GRISHAM - 


— Banii. Eram fără niciun sfant, plină de datorii, 
vulnerabilă... Am multe scuze, serios. E ceva ce voi regreta 
mereu. Bruce, îmi cer iertare! 

El a zâmbit și a spus: 

— De aceea sunt aici. Asta mi-am dorit. 

— Scuze? 

— Da. Şi le accept. Nu-ţi port pică. 

— Intotdeauna ai fost generos. 

— Îmi pot permite, a spus el și amândoi au râs. 

— Bruce, de ce-ai făcut-o? Cum să zic... privind în urmă, 
a meritat, dar a fost incredibil de riscant. 

— Crede-mă, n-am plănuit asta. Am mai cumpărat și am 
mai vândut cărți rare pe piața neagră. Cred că zilele 
acelea au trecut, dar în perioada aceea îmi vedeam de 
treabă. Apoi, brusc, am primit un telefon. Un lucru a dus la 
altul și m-am lăsat purtat de val. Am întrezărit ocazia, am 
hotărât să n-o ratez și în curând am devenit posesorul 
manuscriselor. Dar nu știam ce să fac... N-am avut idee cât 
de aproape erau băieţii răi decât după ce-ai apărut tu. 
Când mi-am dat seama că aveam o spioană în casă, a 
trebuit să întreprind ceva. Tu ai făcut să se întâmple totul, 
Mercer. 

— Încerci cumva să-mi mulțumești? 

— Da. Sincer, îţi sunt recunoscător. 

— Nu ai de ce. După cum știm amândoi, sunt o spioană 
deplorabilă. 

Au mai luat câte o înghiţitură de cafea, fiind evident că 
le plăcea discuţia. 

— Bruce, să-ți spun ceva. Când am citit că manuscrisele 
s-au întors la Princeton, am râs pe săturate. M-am simţit 
ridicol fiindcă fusesem prostită, dar am zis: „Mergi înainte, 
Bruce!” 

— A fost o mare aventură, dar m-am liniștit. 

— Mă îndoiesc. 

— Jur. Ascultă, Mercer, vreau să te întorci pe insulă. 
Locul acela înseamnă mult pentru tine. Căsuţa, plaja, 


307 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


prietenii, magazinul, Noelle și cu mine... Ușa îţi e oricând 
deschisă. 

— Dacă spui tu... Ce mai face Andy? Mă gândesc mereu 
la el. 

— E treaz și hotărât să rămână așa. Merge de două ori 
pe săptămână la întrunirile Alcoolicilor Anonimi și scrie ca 
un dement. 

— Asta-i o veste minunată. 

— Săptămâna trecută am vorbit cu Myra despre tine. Au 
apărut întrebări legate de plecarea ta intempestivă, dar 
nimeni nu bănuiește nimic. Acolo ţi-e locul și ţin să te 
asigur că ești liberă să vii să ne vezi. Termină romanul și 
facem o petrecere de pomină. 

— Eşti foarte amabil, Bruce, dar alături de tine o să fiu 
mereu bănuitoare. S-ar putea să mă întorc, dar gata cu 
aventurile. 

El i-a strâns mâna, apoi s-a ridicat și a spus: 

— Mai vedem noi. A sărutat-o pe creștet și a adăugat: 
Deocamdată, la revedere! 

Mercer l-a urmărit mergând printre mese și ieșind din 
cafenea. 


308 


- JOHN GRISHAM - 


NOTA AUTORULUI 


Permiteţi-mi să cer scuze Universităţii Princeton. Dacă 
ceea ce scrie pe website-ul său este adevărat - și nu am 
motive să pun asta la îndoială atunci manuscrisele F. Scott 
Fitzgerald sunt găzduite de biblioteca Firestone. Nu 
cunosc acest lucru cu maximă certitudine. Nu am văzut 
niciodată acea bibliotecă și am stat departe de ea cât timp 
am scris acest roman. În ceea ce mă privește, aceste 
manuscrise ar putea fi în subsol, în pod sau într-un 
mormânt secret, păzite de oameni înarmaţi. Nu am făcut 
niciun efort de a respecta acurateţea în această privinţă, 
în primul rând pentru că nu aș vrea să îi ofer vreunui 
suflet nechibzuit inspiraţia de a comite o asemenea 
infracțiune. 

După primul meu roman, am descoperit că a scrie cărţi 
este mai ușor decât a le vinde. Cum nu știam nimic despre 
aspectele vânzării cu amănuntul, m-am bizuit pe un vechi 
prieten, Richard Howorth, proprietarul librăriei Square 
Books din Oxford, Mississippi. El a citit manuscrisul și a 
găsit nenumărate modalităţi de a-l face mai bun. 
Mulţumesc, Rich. 

Lumea cărților rare este fascinantă și eu doar cochetez 
cu ea. Când am avut nevoie de ajutor, am apelat la Charlie 
Lovett, la Michael Suarez și la Tom și Heidi Congalton, 
proprietarii firmei Between the Covers Rare Books. Multe 
mulțumiri. 

David Routh m-a scos din încurcătură în ceea ce privește 
Chapel Hill, la fel și Todd Doughty din Carbondale. 


309 


- NEGUSTORUL DE MANUSCRISE - 


Grisham ne prezintă un ro 


oză delectabilă 


„Un roman incitant... proasmullie i dependenţă 


ISEN 978-000-000 093 2 


9 MIIN | 


Cai a 


Sea pi oa a