Stephen King — Colorado Kid

STEPHEN KING 
COLORADO KID 


1 


După ce s-a lămurit că nu avea să afle niruc interesant de la cei 
doi bătrâni care alcătuiau tot personalul de la The Weckiuy Biander, 
jurnalistul care scria articole de tond la ziarul Giobe din Boston a 
aruncat a primire la ceas şi a băgat de seamă că, dacă se grăbea, încă 
putea prinde bacul de 13.20 către continent. Le-a mulțurrut 
amândurora pentru amabilitate, a lăsat niste bani pe masă, punând 
solmța deasupra lar ca să nu-i ia briza care bătea destul de tare 
inspre țărm şi a coborât vioi treptele de piatră ce duceau de la 
Festaurantul Grey Gull până în Bay Street zi la orăşelul de dedesubt, 
In afara celor câteva ocheade aruncate nepăsător în decolteul tinerei 
care stătuge între cei doi bătrâni, nu remarcase nimic deosebit la ea. 

După ce ziaristul a plecat, Vince Teague a întins mâna peste masă 
zi a tras banii de sub solniţă - două bancnote de cincizeci. Cu o 
exprezie de mulțumire neascunsă, le-a vărât într-un buzunar cu 
clapă al jachetei din tmeed, veche dar încă bună de purtat, 

— Ce taci? l-a întrebat Stephanie MeoCann, ştiind prea bine cât de 
mult îi plăcea lui Vince (dar nu numai lui) să-i zdruncine ceea ce el 
nurnea Br ojiseoațile ei tineregti”, însă în situața de față s-a văzut 
incapabilă să-şi rețină incienarea din glas. 

— h, ce gearmnanar 

“ince părea mau satisfăcut ca mciodată, Având banu în buzunar, a 
netezit clapa peste buzunar zi a luat o ultimă îmbucătură din ruloul 
de homar, Apoi s-a şters delicat la gură cu un gervețel de hârtie zi cu 
un gest de expert a prins din zbor Pbabeţica folosită la homar şi lăsată 
de omul de la Giobe exact în chpa în care o rafală rnai aspră a brizei ce 
aducea cu ea stropi de sare a încercat să o măture de pe masă. Mâna 
ii era contorsionată aproape grotesc din cauza artritei, dar îi rămăsese 
la fel de ageră ca în tinereţe. 

— S-ar părea că zu luat banu pe care domnul Hanratty i-a lăsat 
drept plată pentru masa de prânz, a spus Stephanie. 

— O, ce ochi buni ai, a aprobat-o Vince gi a clipit smecherezte către 


STEPHEN KING 


COLORADO KID 


1 


După ce s-a lămurit că nu avea să afle nimic interesant de 
la cei doi bătrâni care alcătuiau tot personalul de la The 
Weekly Islander, jurnalistul care scria articole de fond la 
ziarul Globe din Boston a aruncat o privire la ceas şi a băgat 
de seamă că, dacă se grăbea, încă putea prinde bacul de 13.30 
către continent. Le-a mulțumit amândurora pentru 
amabilitate, a lăsat nişte bani pe masă, punând solnița 
deasupra lor ca să nu-i ia briza care bătea destul de tare 
înspre țărm şi a coborât vioi treptele de piatră ce duceau de la 
Restaurantul Grey Gull până în Bay Street şi la orăşelul de 
dedesubt. În afara celor câteva ocheade aruncate nepăsător în 
decolteul tinerei care stătuse între cei doi bătrâni, nu 
remarcase nimic deosebit la ea. 

După ce ziaristul a plecat, Vince Teague a întins mâna 
peste masă şi a tras banii de sub solniță - două bancnote de 
cincizeci. Cu o expresie de mulțumire neascunsă, le-a vârât 
într-un buzunar cu clapă al jachetei din tweed, veche dar încă 
bună de purtat. 

— Ce faci? l-a întrebat Stephanie McCann, ştiind prea bine 
cât de mult îi plăcea lui Vince (dar nu numai lui) să-i 
zdruncine ceea ce el numea „prejudecățile ei tinereşti”, însă în 
situația de față s-a văzut incapabilă să-şi rețină indignarea 
din glas. 

— A ce seamănă? 


Vince părea mai satisfăcut ca niciodată. Având banii în 
buzunar, a netezit clapa peste buzunar şi a luat o ultimă 
îmbucătură din ruloul de homar. Apoi s-a şters delicat la gură 
cu un şervețel de hârtie şi cu un gest de expert a prins din 
zbor babeţica folosită la homar şi lăsată de omul de la Globe 
exact în clipa în care o rafală mai aspră a brizei ce aducea cu 
ea stropi de sare a încercat să o măture de pe masă. Mâna îi 
era contorsionată aproape grotesc din cauza artritei, dar îi 
rămăsese la fel de ageră ca în tinerețe. 

— S-ar părea că ai luat banii pe care domnul Hanratty i-a 
lăsat drept plată pentru masa de prânz, a spus Stephanie. 

— 0, ce ochi buni ai, a aprobat-o Vince şi a clipit 
şmechereşte către celălalt bărbat de la masă. Acesta era Dave 
Bowie, care arăta cam de vârsta lui Vince Teague, dar era cu 
douăzeci şi cinci de ani mai tânăr. Totul depindea de ce loz ai 
tras în viață, aşa susținea Vince; lăsai maşinăria să 
funcționeze până cădea de la sine, o mai peticeai la nevoie, iar 
el era convins că şi pentru tipii care băteau suta - lucru pe 
care îl spera şi el - până la urmă, viața nu părea cu nimic mai 
lungă decât o după-amiază de vară. 

— Dar de ce? 

— Ţi-e teamă că o să le dau plasă ăstora de la Gull cu plata 
şi-o s-o las pe Helen să se descurce? a întrebat-o el. 

— Nu... dar cine-i Helen? 

— Helen Hafner, cea care ne-a servit, a zis Vince şi a făcut 
un semn din cap către o femeie uşor supraponderală de 
aproape patruzeci de ani care strângea farfuriile. Pentru că 
politica lui Jack Moody - care, întâmplător, are acest 
restaurant unde se mănâncă bine, ca şi a tatălui său, dacă 
vrei să ştii... 

— Ştiu, a zis ea. 

David Bowie, editor al ziarului The Weekly Islander aproape 
de când se născuse Helen Hafner, s-a aplecat în față şi şi-a 
lăsat mâna pufoasă peste mâna ei tânără şi frumoasă. 

— Sunt convins că ştii, a spus el. Şi Vince ştie. Tocmai de 
aceea a ales o cale mai întortocheată ca să-ți explice. 


— Asta pentru că şcoala încă nu s-a terminat, a zis ea 
zâmbind. 

— Exact, a aprobat-o Dave, şi ce-i mai frumos pentru nişte 
bătrânei ca noi dacă nu asta? 

— Ar trebui să le dați lecţii doar celor care vor să înveţe. 

— Corect, a spus Dave, şi s-a rezemat de spătarul 
scaunului. Frumos spus. 

Nu purta costum şi nici sacou sport, ci o bluză veche de 
culoare verde. Erau în august, iar lui Stephanie, în ciuda 
brizei dinspre larg, i se părea destul de cald pe terasă, însă şi-a 
dat seama că cei doi simțeau până şi cea mai neînsemnată 
scădere a temperaturii. În cazul lui Dave, asta o mira puţin; 
avea doar şaizeci şi cinci de ani şi cel puţin cincisprezece 
kilograme de prisos. Dar deşi nu arăta decât de şaptezeci de 
ani (şi încă vioi, în ciuda mâinilor contorsionate), Vince Teague 
împlinise deja nouăzeci în acea vară şi arăta ca un băț. „O aţă 
împănată”, aşa îi spunea doamna Pinder, secretara cu 
program redus de la ziar. Şi rostea asta de obicei cu un pufnet 
disprețuitor. 

— Politica de la Grey Gull este că fetele care servesc 
răspund de plata de la mesele ce le revin, a spus Vince. 

Jack le spune asta tuturor fetelor care vin să se angajeze, ca 
să nu-i vină smiorcăindu-se după aia, susținând că n-au ştiut 
cum stătea treaba. 

Stephanie a făcut ochii roată pe terasă, care era pe 
jumătate populată chiar la ora 13.20, apoi a privit spre 
sufrageria principală, de unde se vedea Golfuleţul Moose. 
Acolo erau ocupate aproape toate mesele şi ea ştia că, 
începând cu 30 mai şi până la sfârşitul lunii iulie, până la ora 
15.00 se stătea la rând pentru a se lua prânzul. Cu alte 
cuvinte, un balamuc controlat. Şi să te mai aştepţi ca fiecare 
chelneriță să ştie precis dacă fiecare client plăteşte io Stephen 
King când ea aleargă de colo-colo, ca turbata, aducând tăvi cu 
homari fierți şi aburinzi şi scoici... 

— Nu mi se pare prea... a început ea, apoi vocea i s-a stins, 
întrebându-se dacă cei doi bătrâni, care scoseseră ziarul de pe 


vremea când chestii ca salariu minim încă nu se inventaseră, 
ar fi izbucnit în râs dacă ar fi terminat ce voise să spună. 

— Frumos ar fi cuvântul care nu-ţi vine, a zis sec Dave, apoi 
a luat o chiflă. Era ultima din coşuleț. 

Cuvântul fusese rostit mai ciudat, rimând mai mult sau 
mai puțin cu altul, folosit de cei din nord ca să spună şi da şi 
serios. Stephanie era din Cincinnati, Ohio, iar când venise 
pentru prima oară pe Insula Moose-Lookit ca să-şi facă 
ucenicia la The Weekly Islander, aproape că o apucase 
disperarea... cuvânt care, în limbajul din est, rima cu acea 
exprimare ce însemna mda. Cum să înveţe ceva când ea abia 
reuşea să înțeleagă un cuvânt din şapte? lar dacă îi ruga să 
repete, nu avea să treacă multă vreme şi ei o să considere că 
suferea de idioție congenitală (care, pe Moose-Look se 
pronunța idiit, normal.) 

Fusese cât pe ce să plece la un program postuniversitar de 
patru luni, organizat de Universitatea din Ohio, dar Dave o 
trăsese deoparte într-o după-amiază şi-i spusese: 

— Nu te lăsa, Steffi, o să înţelegi tu. 

Avusese dreptate. Aproape peste noapte, aşa i se păruse, 
începuse să priceapă accentul. Era ca şi cum până atunci ar fi 
avut dopuri în urechi şi dintr-odată dispăruseră brusc. Îşi 
închipuise că putea trăi acolo o viață fără să ajungă a vorbi ca 
ei, darămite să-i înțeleagă? Ei, măcar atâta lucru să 
reuşească şi ea. 

— Da, frumos era cuvântul acela, l-a aprobat ea. 

— Care nu a făcut parte niciodată din vocabularul lui Jack 
Moody, decât atunci când se vorbea despre vreme, a spus 
Vince, apoi, fără să schimbe tonul, a adăugat: Lasă chifla aia, 
David Bowie, nu vezi că te-ngraşi? Bagi mereu în tine ca un 
purcel. 

— Dacă nu mi-am pierdut ţinerea de minte, parcă nu eram 
căsătoriți, a zis Dave şi a muşcat încă o dată din chiflă. N-ai 
putea să-i spui fetei ce-ţi trece prin minte fără să mă 
dăscăleşti? 

— Vezi ce arțăgos e? a zis Vince. Şi încă nu l-a învăţat 
nimeni că nu-i frumos să vorbească cu gura plină. Şi-a trecut 


apoi brațul peste spătarul scaunului, iar briza dinspre 
oceanul sclipitor i-a ridicat părul alb şi rar de pe frunte. Steffi, 
Helen are trei copii şi un soţ care a şters-o, lăsând-o singură. 
Nu vrea să plece de pe insulă şi se descurcă - oarecum - 
făcând pe chelnerița la Grey Gull, fiindcă verile sunt mai 
bănoase decât iernile. Asta ai înțeles? 

— Da, sigur, a răspuns Stephanie, şi o clipă mai târziu, 
doamna în chestiune s-a apropiat de masă. Stephanie a 
observat că femeia purta ciorapi groşi, care nu reuşeau să-i 
ascundă venele varicoase, şi că avea cearcăne. 

— Vince, David, a zis ea, şi s-a rezumat doar să o salute din 
cap pe Stephanie, întrucât nu-i ştia numele. Văd că prietenul 
vostru a plecat. Să prindă bacul? 

— Mda, i-a răspuns, Dave. A descoperit subit că avea treabă 
la Boston. 

— Da? Aţi terminat? 

— O, mai lasă-ne puţin, a spus Vince, dar să ne aduci nota 
de plată când vrei, Helen. Copiii sunt bine? 

Helen Hafner s-a strâmbat. 

— Săptămâna trecută, Jude a căzut din căsuţa pe care şi-a 
făcut-o într-un copac şi şi-a rupt o mână. Cea mai urlat... M- 
a speriat de moarte! 

Cei doi bătrâni s-au privit, apoi au pufnit în râs. Au 
redevenit serioşi imediat, părând chiar ruşinaţi, iar Vince şi-a 
exprimat înțelegerea, dar asta nu a consolat-o pe Helen. 

— Bărbaţii îşi permit să râdă, i-a spus ea lui Stephanie cu 
un surâs obosit, sardonic. Toţi au căzut din copaci şi şi-au u 
rupt mâinile când erau mici, şi îşi aduc aminte şi ce pirați 
grozavi erau. Dar de mama care se scoală la miez de noapte ca 
să le dea medicamentele nu-şi mai amintesc. O să vă aduc 
nota. S-a îndepărtat târându-şi picioarele încălțate cu pantofi 
ale căror tocuri erau uzate. 

— E o femeie de treabă, a spus Dave, având bunul simț să 
pară uşor ruşinat. 

— Da, aşa e, a încuviințat Vince, iar dacă ne-a mugştruluit 
niţel, probabil că o meritam. Până una-alta, uite care-i treaba 
cu masa asta, Steffi. Habar n-am cât costă trei chifle, o masă 


cu homar şi patru ceaiuri la Boston, dar jurnalistul acela a 
uitat că aici trăim la ceea ce un economist ar numi „sursa de 
aprovizionare”, aşa că a lăsat o sută. Dacă Helen ne aduce 
nota care spune că avem de plătit mai mult de treişcinci, sărut 
bucuros un porc. Ai înțeles ce vreau să zic? 

— Da, sigur, a spus Stephanie. 

— Ei, treaba cu tipul de la Globe e că se plimbă cu bacul, 
apoi mâzgăleşte în condica de cheltuieli de deplasare Masă de 
prânz, Gray Gull, Insula Moose-Lookit şi Seria misterelor 
inexplicabile; dacă e cinstit, o să noteze o sută de dolari, însă 
dacă are în suflet o idee de căpătuială, o să noteze o sută 
douăzeci, şi cu ce i-a ieşit îşi duce prietena la un film. Ai 
priceput? 

— Da, a spus Stephanie şi l-a privit cu reproş în timp ce bea 
restul de iced tea. Mi se pare că eşti cam cinic. 

— Nu, dacă aş fi fost cinic, aş fi spus o sută treizeci, asta-i 
sigur. Replica l-a făcut pe Dave să pufnească în râs. În orice 
caz, a lăsat o sută, iar asta înseamnă cel puţin treişcinci de 
dolari în plus, chiar dacă pui şi douăzeci la sută bacşişul. De 
aceea am luat banii. Când Helen o să ne aducă nota, nu fac 
decât să o semnez, fiindcă Islander are cont deschis aici. 

— Şi o să-i dai un bacşiş mai mare de douăzeci la sută, 
sper, a spus Stephanie, având în vedere situația ei familială. 

— Ei, aici te înşeli, a spus Vince. 

— Da” de ce? 

EI a privit-o cu un aer îngăduitor. 

— Păi ce-ţi închipui? Fiindcă-s zgârcit? Ca un yankeu? 

— Nu, nu cred asta, cum nu cred că negrii sunt leneşi sau 
că francezii se gândesc toată ziua numai la sex. 

— Atunci pune-ți mintea la treabă. Doar ţi-a dat destulă 
Dumnezeu. 

Stephanie a încercat, timp în care, plini de interes, cei doi 
au urmărit-o atent. 

— Ar considera asta o pomană, a spus ea în cele din urmă. 

Vince şi Dave au schimbat priviri amuzate. 

— Atunci, ce? 


— Cât pe ce s-o nimereşti cu negrii leneşi şi francezii puşi pe 
sex, nu-i aşa, draga mea? a întrebat-o Dave, lăbărțându-şi 
pronunția tipică celor din est până acolo încât totul sună 
burlesc. Chestia e că vorbim de o femei e mândră, care nu 
primeşte de pomană. 

Simţind că pătrunde tot mai adânc în gândirea sociologică, 
Stephanie a zis: 

— Vreţi să sugeraţți că ar lua banii. Dacă nu pentru ea, 
pentru copii. 

— Tipul care ne-a plătit prânzul era de departe, a spus 
Vince. În ce-o priveşte pe Helen Hafner, ăştia de departe au 
bani de le cad din... portofel. 

Amuzată de acel brusc ocol analitic făcut de dragul ei, 
Stephanie a privit în jur, întâi la terasa unde stăteau, apoi 
prin geam, la salonul din interior. Şi a observat ceva 
interesant. Multe - probabil mai toate femeile de afară erau 
localnice, lucru valabil şi pentru majoritatea chelnerițelor. 
Înăuntru se găseau oamenii verii, aşa-numiţii „străini de 
insulă”, iar chelnerițele care îi serveau erau mai tinere. Şi mai 
atrăgătoare, de altfel, şi tot venite de prin alte părți. Ajutoare 
pe timpul verii. Dintr-odată, a înțeles totul. Se înşelase 
încercând să explice situația din punct de vedere sociologic. 
Totul era mult mai simplu. 

— Chelnerițele de la Grey Gull îşi împart bacşişurile în mod 
egal, nu-i aşa? a întrebat ea. Asta trebuie să fie. 

Vince a îndreptat arătătorul spre ea ca pe ţeava unui pistol 
şi a zis: 

— Punct ochit, punct lovit. 

— Şi-atunci cum faci? 

— O să fac aşa, a zis el, când semnez nota, dau 
cincisprezece la sută bacşiş şi pun patruzeci de dolari din 
banii tipului de la Globe în buzunarul lui Helen. Ea se alege 
cu tot, hârtia nu suferă, iar dacă nu ştie, Unchiul Sam n-o să 
se supere. 

— Aşa se fac afacerile în America, a precizat Dave cu un aer 
solemn. 


— Ştii ce-mi place mie? a zis Vince Teague, întorcându-şi 
fața către soare. Când a strâns din pleoape ca să-şi ferească 
ochii de strălucirea orbitoare, pe fața lui au apărut parcă mii 
de riduri. Deşi nici aşa nu i se vedea adevărata vârstă, asta îl 
făcea totuşi să arate de optzeci de ani. 

— Nu, ce anume? a întrebat Stephanie, uşor amuzată. 

— Îmi place cum se învârt banii tot timpul, parcă-s rufe 
într-o maşină se spălat. lar de data asta, când maşina se 
opreşte, banii sfârşesc aici, pe Moosie, unde lumea are cu 
adevărat nevoie de ei. Pe de altă parte, ca să aranjeze lucrurile, 
tipul de la oraş ne-a plătit masa şi a plecat aşa cum a venit. 

— A fugit, mai precis, a spus Dave. Trebuia să prindă vasul, 
ai uitat? Asta m-a făcut să-mi amintesc de poezia aceea de 
Edna St. Vincent Millay: „Eram foarte obosiţi, eram foarte 
fericiți / Cu bacul plutirăm toată noaptea, ameţiţi.”! Nu se 
potriveşte perfect, dar suntem pe aproape. 

— N-a fost prea fericit, dar obosit sigur o să fie când o să 
ajungă la următorul loc pe care-l are în plan, a spus Vince. 
Parcă a adus vorba de Madawaska. Poate c-o să găsească 
acolo mistere nelămurite. De exemplu, de ce ar ţine cineva să 
trăiască într-un asemenea loc. Dave, poate mă luminezi tu. 

Stephanie îşi dăduse seama că între cei doi bătrâni 
funcționa un soi de telepatie, primară, dar reală. Mai asistase 
la câteva scene de felul acesta de când sosise pe Insula Moose- 
Lookit, cu trei luni în urmă, şi mai avea parte şi acum de una 
de acelaşi gen. Chelnerița se întorcea aducând nota de plată. 
Dave era cu spatele la ea, dar Vince a văzut-o venind, iar 
bărbatul mai tânăr şi-a dat seama ce voia editorul ziarului. 
Aşa că Dave a băgat mâna în buzunarul de la spate, a scos 
portofelul, din care a extras două bancnote, le-a împăturit 
între degete şi i le-a pasat peste masă lui Vince. Helen a ajuns 
lângă ei o clipă mai târziu. Vince a luat nota cu o mână 
ezitantă. Cu cealaltă a strecurat bancnotele în buzunarul 
fustei de la uniforma ei. 

— Mulţumim, scumpo, a zis el. 

— Sigur nu vreţi desert? i-a întrebat ea. Avem tort Mac, de 
vişine cu ciocolată. Nu e în meniu, dar mai sunt câteva porții. 


— Eu voi sări desertul. Poate Steffi. 

Ea a clătinat din cap. La fel a procedat şi Dave Bowie - cu 
oarecare regret. 

Helen l-a învrednicit (dacă acela era cuvântul potrivit) pe 
Vincent Teague cu o privire care-l cercetă cu asprime. 

— Vince, nu ţi-ar strica să mai pui ceva pe tine. 

— Eu şi Dave suntem ca Jack Sprat'? şi nevastă-sa, a zis 
Vince cu vioiciune. 

— Aha. Helen a aruncat o privire spre Stephanie şi, obosită, 
a închis un ochi, clipind spre ea scurt, într-o explozie de bună 
dispoziție. Ai dat peste o pereche pe cinste, domnişoară, a zis 
ea. 

— Îmi plac şi-aşa, a răspuns Stephanie. 

— Sigur, şi după aceea o să ajungi direct la New York 
Times, a zis Helen. A început să strângă farfuriile şi a 
completat: Mă întorc să iau şi restul, apoi s-a îndepărtat în 
grabă. 

— Când o să găsească cei patruzeci de dolari în buzunar, o 
să-şi dea seama cine i-a strecurat acolo? Cercetă din nou 
terasa, unde vreo douăzeci de clienți beau cafea, iced tea, bere 
sau mâncau tort de vişine cu ciocolată, care nu era în meniu. 
Nu oricine părea în stare să vâre patruzeci de dolari în 
buzunarul unei chelnerițe, însă unii aveau acei bani. 

— Poate că da, a spus Vince, dar răspunde-mi la o 
întrebare, Steffi. 

— Bine, dacă pot. 

— Dacă nu şi-ar da seama, asta ar însemna plată 
necuvenită”? 

— Nu înţeleg ce vrei să... 

— Ba cred că înţelegi, a zis el. Hai să ne întoarcem la 
redacție. Ştirile nu aşteaptă. 


2 


Asta îi plăcea lui Stephanie cel mai mult la sediul ziarului 
The Weekly Islander, fapt ce o mai încânta şi acum, după trei 
luni petrecute redactând în principal anunţuri: în după- 


amiezile limpezi, doar îndepărtându-se şase paşi de birou 
putea admira priveliştea minunată a coastei statului Mâine. 
Nu trebuia decât să iasă pe terasa acoperită care dădea spre 
uscat şi care se întindea de-a lungul întregii clădiri a ziarului, 
ce aducea cu un hambar. Adevărat, aerul putea a peşte şi a 
alge putrezite, însă pe Moose-Look totul păstra acel miros. Te 
obişnuiai cu el, descoperise Stephanie, apoi se întâmpla 
minunea - după ce nasul respingea acel miros, regăsindu-l 
pretutindeni, a doua oară, aproape că se îndrăgostea de el. 

În după-amiezile senine (ca aceasta de la sfârşit de august), 
fiecare casă, doc şi barcă de pescuit de pe partea dinspre 
Tinnock a promontoriului se vedeau cât se poate de clar; 
Stephanie putea chiar distinge inscripția Sunoco pe o pompă 
de motorină a unei benzinării şi LeeLee Bett pe copastia unei 
ambarcaţiuni de pescuit, ce aducea pâinea de zi cu zi vreunei 
familii. Era trasă pe uscat şi răsturnată cu chila în sus pentru 
a fi raşchetată şi vopsită. Putea vedea un băiat în şort şi în 
tricou fără mâneci pescuind de pe acoperişul presărat cu 
gunoaie de sub barul Preston, plus o mie de sclipiri ale 
soarelui pe acoperişurile de tablă ale celor o sută de case ale 
satului. Şi, între satul Tinnock (care era, de fapt, un oraş în 
toată regula) şi Insula Moose-Lookit, soarele strălucea 
deasupra celor mai albastre ape pe care le văzuse vreodată. În 
zile ca aceasta se întreba cum va mai fi în stare să se întoarcă 
în vest, asta dacă avea să se mai întoarcă. lar în zilele când 
ceața se rostogolea peste toată insula, iar întreaga lume a 
uscatului părea să fi dispărut, şi mugetul sirenei de ceață 
pornea şi se stingea ca glasul unei fiare de demult... ei bine, 
atunci îşi punea aceeaşi întrebare. 

„le rog să ai grijă, Steffi”, îi spusese Dave într-o zi când o 
găsise stând pe terasă cu carnețelul cu foi galbene în poală şi 
cu un articol pe jumătate terminat pentru rubrica „Artă şi 
diverse”, scris mare, cu trăsături energice. „Viaţa de pe insula 
noastră are obiceiul să ţi se strecoare în sânge, iar după ce 
ajunge acolo e ca şi cum ai avea malarie. Nu iese cu una, cu 
două.” 


Acum, după ce aprinsese lumina (soarele începuse să 
coboare spre asfințit, iar în încăpere să lăsase întunericul), se 
aşezase la birou şi îşi găsise blocnotesul credincios în care 
avea un nou articol pentru pagina de titlu. Semăna cu oricare 
dintre cele cinci sau şase articole pe care le scrisese până 
atunci şi, cu toate astea, l-a privit cu o afecțiune de 
netăgăduit. La urma-urmelor, îi aparținea, era munca ei, era 
plătită ca să le scrie, şi avea certitudinea că oamenii care 
cumpărau ziarul - destul de mulţi - chiar îl citeau. 

Cu un geamăt discret, dar perceptibil, Vince s-a aşezat la 
biroul lui. Mişcarea a fost urmată de un pocnet când şi-a 
răsucit corpul, întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Cu vorbele 
lui, asta se chema „aşezarea coloanei”. Dave îi spusese că într- 
o bună zi o să paralizeze de la gât în jos tot „aşezându-şi 
coloana”, însă Vince părea neobişnuit de netulburat de o 
asemenea posibilitate. Şi-a pornit computerul, în vreme ce 
redactorul-adjunct s-a aşezat pe colțul biroului, a scos o 
scobitoare şi a început să se slujească de ea ca să scotocească 
prin cotloanele protezei dentare superioare. 

— Ce alegem? a întrebat Dave, însă Vince n-a răspuns 
imediat, aşteptând să se deschidă computerul. Incendii? 
Inundații? Cutremure? Sau răscoala nemulțumiţilor? 

— Mă gândeam să încep cu Ellen Dunwoodie, care a ras un 
hidrant de pe Beach Lane pentru că nu i-a ţinut frâna de 
mână. După aceea, mă gândeam să refac puţin editorialul 
despre bibliotecă, a zis Vince şi şi-a pocnit degetele. 

De pe colțul biroului, Dave a aruncat o privire în jos, spre 
Stephanie. 

— Întâi spinarea, acum degetele, a zis el. Dacă ar putea 
învăța să cânte Degete uscate“ pe propriile lui coaste ca la 
acordeon, l-am trimite să concureze la emisiunea „Idolul 
american”. 

— Tot timpul trebuie să găseşti câte ceva de criticat, i-a zis 
Vince pe un ton amabil, încă aşteptând deschiderea 
computerului. Steff, constat ceva pervers. Uite-mă, am 
nouăzeci de ani şi aştept să închid ochii din clipă în clipă, dar 
folosesc un Mac nou-nouț, iar tu, la douăzeci şi doi de ani şi 


cu un trup de invidiat, proaspătă ca o piersică, mâzgăleşti pe 
un blocnotes ca o fată bătrână dintr-un roman victorian 
siropos. 

— Nu cred că blocnotesurile au fost inventate în Epoca 
victoriană, a zis Stephanie. Apoi a răsfoit hârtiile de pe birou. 
În iunie, când venise pe Moose-Look să lucreze la The Weekly 
Islander, îi dăduseră cel mai mic birou de acolo - de fapt, ceva 
mai mare decât un pupitru şcolar - aşezat departe, într-un 
colț. Pe la mijlocul lunii iulie fusese promovată, primind unul 
mai mare, în mijlocul camerei. Asta o mulțumise, însă 
suprafața mai mare a tăbliei îngăduia multor lucruri să se 
rătăcească mai uşor. Tocmai a bâjbâit până a găsit o circulară 
tipărită pe hârtie roz. Ştie vreunul din voi ce organizație 
profită de pe urma Picnicului şi a dansului anual de la 
sfârşitul verii organizate la Fermele Gernerd, la care o să 
apară Little Jonna Jaye şi Straw Hill Boys? 

— Organizaţia asta înseamnă Sam Gernerd, nevastă-sa, cei 
trei copii şi diverşii lor creditori, a spus Vince şi în aceeaşi clipă 
computerul a scos ţiuitul obişnuit de pornire. Tocmai voiam 
să-ți spun, Steff, ai făcut o treabă grozavă la rubrica aia a ta. 

— Da, adevărat, a întărit Dave. Am primit vreo douăzeci de 
scrisori, cred, iar singura negativă a venit de la doamna Edina 
Steen, Regina gramaticii din Downeast, care oricum e nebună 
de legat. 

— Mai nebună nici că se poate, l-a aprobat Vince pe Dave. 

Stephanie a zâmbit, gândindu-se cât de rar se întâmpla să 
trăieşti un asemenea sentiment după ce depăşeai vârsta 
copilăriei - o fericire perfectă şi cât se poate de simplă. 

— Mulţumesc, a zis ea, vă mulțumesc amândurora. 

Apoi: Pot să vă întreb ceva? Fără menajamente? 

Vince s-a răsucit cu scaunul şi a privit-o. 

— Orice doreşti, dacă asta mă ţine departe de doamna 
Dunwoodie şi hidrantul ei, a zis el. 

— Şi pe mine, departe de facturi, a spus Dave. Cu toate că 
n-o să plec acasă decât după ce termin cu ele. 

— Nu lăsa hârtiile să-ți comande viața! a exclamat Vince. 
Ți-am spus asta de o mie de ori. 


— Ţi-e uşor să vorbeşti, l-a pus la punct Dave. Cred că de 
zece ani n-ai aruncat nici măcar o privire la carnetul de 
cecuri, ca să nu mai spun că nici nu-l porţi la tine. 

Stephanie era hotărâtă să nu le permită să se abată de la 
subiect - sau să o facă pe ea să uite de el - luându-se la harţă. 

— Încetaţi, vă rog. 

Surprinşi, amândoi au privit-o în tăcere. 

— Dave, i-ai spus domnului Hanratty de la Globe că tu şi 
Vince lucraţi împreună la Islander de patruzeci de ani... 

— Îhî... 

— lar tu ai început în 1948, Vince. 

— Adevărat, a confirmat el. Până în vara lui '48 a existat 
The Weekly Shopper and Trading Post, care se distribuia gratis 
pe diferite piețe de pe insule şi în magazinele mai răsărite de 
pe uscat. Eram tânăr, căpățânos şi am avut noroc cu carul. 
Atunci au avut loc incendiile alea mari din Tinnock şi 
Hancock. Incendiile alea... nu ele au făcut ziarul mare, n-aş 
putea afirma asta - deşi unele fițuici au profitat atunci. Abia 
în 1956 am avut la fel de multe reclame ca în vara lui 48. 

— Aşadar, voi faceţi meseria asta de peste cincizeci de ani şi 
în tot timpul ăsta n-aţi dat peste niciun mister inexplicabil? E 
adevărat? 

Dave Bowie a privit-o mirat. 

— Dar n-am afirmat aşa ceva! 

— Ce naiba, doar ai fost de față! a exclamat Vince, la fel de 
scandalizat. 

Vreme de o clipă, amândoi au reuşit să-şi păstreze pe chip 
expresii de uimire, dar când Stephanie McCann a continuat să 
se uite când la unul, când la celălalt, n-au mai rezistat. Întâi, 
a observat un tremur în colțul gurii lui Vince Teague, apoi în 
ochii lui Dave Bowie a apărut o tresărire. Poate că asta n-ar fi 
însemnat nimic, însă după aceea au făcut greşeala de a se 
privi unul pe celălalt, apoi au izbucnit amândoi într-un hohot 
de râs ca nişte copii care au făcut o şotie. 


3 


— Tu i-ai povestit despre Pretty Lisa, i-a spus Dave lui Vince 
după ce a redevenit serios. Pretty Lisa fusese o ambarcaţiune 
de pescuit ce eşuase pe țărmurile Insulei Smack din vecinătate 
în anii '20. Un membru al echipajului fusese găsit prăbuşit pe 
magazia de la pupa, restul de cinci oameni fiind daţi dispăruți. 
De câte ori crezi că a auzit Hanratty aşa o chestie pe partea 
asta a coastei? 

— Ei, habar n-am, dar cine ştie în câte locuri s-o fi oprit 
înainte să ajungă aici, dragă, l-a contrat Vince şi o clipă mai 
apoi cei doi bătrâni au izbucnit din nou într-un râs dezlănțuit, 
Vince plesnindu-şi genunchiul ciolănos cu o mână, iar Dave 
lovindu-şi cu un „plici” coapsa plinuţă. 

Stephanie i-a urmărit, cu o încruntare pe chip - deloc 
furioasă, şi nici amuzată (decât o idee), ci doar încercând să 
pătrundă sursa bunei lor dispoziții atât de explozive. Şi ea 
socotise povestea vasului Pretty Lisa Cabot destul de bună 
pentru cel puţin un articol dintr-o serie de opt, dedicate, mda, 
Misterelor Inexplicabile din New England, însă ea nu era nici 
proastă, nici nesimțită; îşi dăduse perfect seama că domnul 
Hanratty nu considerase istoria îndeajuns de consistentă. Da, 
iar ea citise pe fața lui că în peregrinările lui finanțate de 
ziarul Globe, de-a lungul coastei, între Boston şi Moose-Look, 
mai auzise relatarea şi pesemne că nu doar o dată. 

Vince şi Dave au dat aprobator din cap când ea a lansat 
acea idee. 

— Îhî, a încuviinţat Dave. 

— Hanratty o fi de departe, dar asta nu-nseamnă că e leneş 
sau prost. Misterul acelei nave - a cărei lămurire are sigur 
legătură cu contrabandiştii de alcool, gata să se apere cu 
arma în mână, care aduceau marfă din Canada, deşi nimeni 
nu va şti sigur cum au stat lucrurile - circulă de ani de zile. A 
apărut în câteva cărți, ca să nu mai vorbim de revistele 
Yankee şi Downeast. Ascultă, Vine, nu cumva şi Globe a... 

Vince a confirmat cu un gest. 

— Tot ce se poate. Acum vreo şapte sau nouă ani. Într-un 
supliment duminical. Deşi poate c-a fost în Journal, care apare 
la Providence. Sunt sigur însă că în Sunday Telegram din 


Portland a publicat articolul acela despre mormonii care au 
apărut în Freeport şi au încercat să distrugă o mină din 
Deşertul Mâine... 

— lar Luminile de pe coastă au beneficiat de spații în ziare 
aproape de fiecare sărbătoare de Halloween, a adăugat 
binedispus Dave. Ca să nu mai vorbim de web-site-urile 
dedicate OZN-urilor. 

— Şi o femeie a scris anul trecut o carte despre otrăvirea în 
masă de la picnicul acela bisericesc de la Tashmore, a încheiat 
Vince. Ăsta a fost ultimul „mister inexplicabil” pe care i-l 
aruncaseră în brațe reporterului de la Globe în timpul mesei. 
Asta se întâmplase cu puţin înainte ca Hanratty să creadă că 
putea prinde bacul de 13.30 şi, într-un fel, Stephanie nu-i 
găsea nici-o vină pentru acea hotărâre. 

— Aşadar, l-aţi dus cu vorba, a zis ea. l-aţi servit poveşti 
răsuflate. 

— Ba nu, draga mea! a spus Vince, de astă dată părând de- 
a dreptul uimit. („Ei, poate”, a gândit Stephanie.) Fiecare din 
istoriile astea este un mister nerezolvat de pe coasta New 
England - adică din părțile noastre, măcar. 

— Nu eram convinşi că ştia toate poveştile alea decât după 
ce i le-am servit, a spus Dave pe un ton împăciuitor. Aşa că nu 
ne-a surprins că le auzise. 

— Chiar deloc, l-a aprobat Vince. Apoi ochii i-au sticlit 
veseli. I-am servit nişte treburi răsuflate, de acord. Dar ne-am 
ales cu o masă pe cinste, nu? Şi a trebuit să ne îngrijim ca 
banii să circule şi să ajungă unde trebuie... O parte în 
buzunarul lui Helen Hafner. 

— Şi poveştile alea sunt singurele pe care le ştiţi? Alea care 
au fost întoarse pe toate fețele în cărți şi mari ziare? 

Vince s-a uitat la Dave, tovarăşul lui de o viaţă. 

— Am spus eu aşa ceva? 

— Nţţ, a zis Dave. Şi nici eu nu cred c-am afirmat asta. 

— Ei bine, despre ce alte mistere inexplicabile mai aveţi 
cunoştinţă? Şi de ce nu i-ați povestit şi lui? 

Cei doi bătrâni au schimbat o privire şi, din nou, Stephanie 
McCann a simțit că telepatia funcționa. Vince a făcut un semn 


discret cu capul către uşă. Dave s-a ridicat, a traversat 
jumătate din încăperea iluminată orbitor (în cealaltă 
jumătate, cufundată în semiobscuritate, se găsea demodata 
maşină de tipărit ofset, care nu mai fusese folosită de şapte 
ani) şi a întors semnul care atârna de clanță pe partea pe care 
scria „ÎNCHIS”. Apoi s-a întors la locul lui. 

— Am închis? În miezul zilei? a întrebat Stephanie, cu o 
undă de nelinişte interioară, dacă nu chiar şi în glas. 

— Dacă vine cineva cu vreo ştire, o să ciocănească, a spus 
Vince, convins că are dreptate. lar dacă-i vreo ştire-bombă, o 
să bată cu pumnul. 

— Şi dacă ia foc ceva în centru, o să auzi sirena, a adăugat 
Dave. Hai pe terasă, Steffi. Să nu pierdem soarele ăsta de 
august - nu ţine mult. 

Ea s-a uitat la Dave, apoi la Vince Teague, care avea mintea 
iute ca la patruzeci şi cinci de ani, probabil. Era convinsă. 

— lar mă şcoliți? a întrebat ea. 

— Exact, i-a răspuns Vince şi, deşi încă zâmbea, ea a simțit 
că vorbea serios. Ştii ce le place unor bătrânei ca noi? 

— Că trebuie să-i şcoliți doar pe cei care vor să învețe. 

— Îhî. Tu vrei să înveţi, Steffi? 

— Da, a răspuns ea fără nici-o şovăială, în ciuda acelei 
ciudate unde de nelinişte. 

— Atunci, hai afară, a zis el. Vino şi stai o clipă. 

Ea l-a urmat. 


4 


La soare era cald, aerul se răcorise şi briza era îndulcită de 
stropi de sare şi încărcată de sunetul clopotelor, sirenelor şi al 
apei care clipocea. Ajunsese să ţină la sunetele acelea doar 
după câteva săptămâni de şedere acolo. Cei doi bărbaţi s-au 
aşezat de-a stânga şi de-a dreapta ei şi, cu toate că ea încă nu 
ştia asta, amândoi gândeau cam la fel: „Vârsta trebuie să 
încadreze frumusețea.” Şi nu era nimic rău în acel gând, 
fiindcă amândoi ştiau că intenţiile le erau perfect întemeiate. 
Înţelegeau cât de bună putea fi Stephanie în ceea ce făcea şi 


cât de mult voia să înveţe; acea lăcomie agreabilă îi îndemna 
să dorească să o instruiască. 

— Aşa, a zis Vince, după ce s-au aşezat, Steffi, gândeşte-te 
la poveştile pe care i le-am înşirat lui Hanratty la masă - Lisa 
Cabot, Luminile de pe coastă, mormonii rătăcitori, otrăvirile de 
la biserica din Tashmore, care nu au fost soluționate - şi 
spune-mi ce au în comun. 

— Toate sunt nerezolvate. 

— Încearcă altceva, draga mea, a zis Dave. Nu mă 
dezamăgi. 

Ea i-a aruncat o privire scurt şi a priceput că nu glumea. 
Păi, era evident, ţinând seama de ce îi invitase Hanratty la 
masă: seria de opt articole din Globe (poate chiar zece 
episoade, aşa spusese omul, dacă reuşea să afle suficient de 
multe istorii ciudate), pe care redacția spera să le publice din 
luna septembrie până de Halloween. 

— Toate au fost povestite şi răspovestite. 

— Ai făcut un mic progres, a spus Vince, dar încă n-ai 
reuşit să înaintezi mult. Întreabă-te doar atât, domnişoară: De 
ce au fost exploatate până au secat? De ce se apucă un ziar 
din New England să scoată la iveală povestea cu Luminile de 
pe coastă cel puţin o dată pe an, împreună cu câteva fotografii 
neclare, făcute în urmă cu jumătate de secol? De ce i-ar 
intervieva cei de la Yankee sau Coast pe Clayton Riggs şi Ella 
Ferguson măcar o dată pe an, de parcă oamenii ăştia s-ar 
putea da peste cap ca diavolul devenind atotştiutori, aducând 
ceva nou? 

— Nu ştiu cine sunt aceşti oameni, a recunoscut Stephanie. 

Vince şi-a tras o palmă peste ceafă. 

— Mda, mare nătărău mai sunt. Mereu uit că nu eşti din 
partea locului. 

— Să iau asta drept compliment? 

— Cred că da, da, sigur. Clayton Riggs şi Ella Ferguson au 
fost singurii care au băut iced coffee în ziua aceea la Lacul 
Tashmore şi n-au murit. Madam Ferguson n-a pățit absolut 
nimic, însă Riggs a paralizat pe partea stângă. 

— Groaznic. Şi reporterii tot le mai iau interviuri? 


— Îhî. Au trecut cincisprezece ani de atunci şi cred că n-ai 
nevoie de prea multă minte ca să înţelegi că nimeni nu va fi 
arestat pentru acea crimă - opt oameni otrăviţi, iar şase dintre 
ei, morți - cu toate astea, Ferguson şi Riggs apar mereu în 
ziare, părând din ce în ce mai prăpădiți: „Ce s-a întâmplat în 
acea zi?” şi „Oroarea de la marginea lacului” şi... ai prins 
ideea, nu? E ca orice altă poveste pe care oamenii o apreciază, 
ca Scufiţa Roşie sau Podul căpcăunului şi cei trei țapi*. 
Întrebarea e... de ce? 

Însă Stephanie trecuse deja podul. 

— Există ceva, e adevărat? O poveste pe care nu i-aţi spus- 
o. Despre ce este vorba? 

Cei doi s-au privit din nou cu subințeles, însă de astă dată 
Stephanie n-a mai reuşit să le descifreze gândul. Stăteau pe 
scaune de grădină identice, iar Stephanie îşi lăsase palmele pe 
braţele celui pe care se aşezase. Dave a întins mâna şi a bătut 
uşor pe spătarul scaunului ei. 

— Nu ne deranjează să-ți povestim... adevărat, Vince? 

— Nu, cred că nu, a spus Vince şi pe fața lui au apărut 
iarăşi o mulțime de riduri când a zâmbit. 

— Dar dacă vrei să faci o plimbare cu bacul, va trebui să-i 
duci ceai cârmaciului'“”. Ai mai auzit asta? 

— Da, undeva, a răspuns ea, amintindu-şi de discurile vechi 
ale mamei, ajunse în pod. 

— Bine, a zis Dave, atunci răspunde-ne la întrebare. 
Hanratty n-avea nevoie de poveştile alea pentru că s-a scris 
prea mult despre ele. De ce s-a întâmplat asta? 

Ea s-a gândit din nou, iar ei s-au arătat răbdători. Le făcea 
plăcere să o urmărească. 

— Păi, a zis Stephanie într-un târziu, cred că oamenilor le 
plac istoriile care le dau fiori, să le citească într-o noapte de 
iarnă, mai ales dacă stau cu lumina aprinsă şi focul arde în 
sobă. Poveşti despre lucruri nepătrunse, înțelegeți? 

— Câte lucruri nepătrunse pentru fiecare poveste, dragă? a 
insistat Vince cu glas blând, dar străpungând-o cu privirea. 

Ea a deschis gura cu gând să spună „Cel mult şase, în orice 
caz”, amintindu-şi de Picnicul otrăvitor, apoi a închis-o la loc. 


În ziua aceea, pe malul lacului Tashmore muriseră şase 
oameni, dar o singură doză sănătoasă de otravă îi ucisese pe 
toți, iar ea bănuia că fusese vorba de o singură mână 
criminală. Nu ştia câte Lumini existaseră, dar nu se îndoia că 
lumea se gândea la un singur fenomen. Aşa că... 

— Unul? A făcut ea o încercare, simțindu-se ca o 
concurentă la runda finală din „Jeopardy”€. Un lucru 
necunoscut pentru fiecare poveste? 

Vince a arătat cu degetul către ea, zâmbind mai generos ca 
niciodată, iar Stephanie s-a liniştit. Acum nu era cu adevărat 
la şcoală, iar aceşti doi bătrâni n-ar fi deloc încântați dacă ea 
ar bâlbâi vreun răspuns, dar ajunsese să vrea să le facă 
hatârul aşa cum ţinuse să-şi satisfacă cei mai buni colegi şi 
profesori în liceu şi colegiu. Pe cei care credeau cu înfocare în 
ea. 

— Mai e ceva, oamenilor le place să creadă cu inima că 
există ceva necurat acolo, şi înțeleg prea bine despre ce e 
vorba, a spus Dave. Uite, asta cu Pretty Lisa, eşuată pe stânci 
la sud de Dingle Nook, pe Insula Smack, în 1926... 

— 27,l-a corectat Vince. 

— Bine, '27, isteţule, şi la bord e găsit doar Teodore 
Riponeaux, dar mort-mort, iar ceilalți cinci, dispăruți, şi nici 
măcar o picătură de sânge sau urme de luptă, deşi lumea zice 
că trebuie să fi fost pirați, aşa că după aceea apar poveşti şi 
despre o hartă a comorilor, şi despre aur îngropat, şi despre 
faptul că oamenii care o păzeau au fost prădați şi cine mai ştie 
câte altele. 

— Sau că s-au încăierat între ei, a spus Vince. Asta a fost 
mereu o variantă preferată în cazul Lisa. Există poveşti pe 
care unii le spun, iar altora le place să le asculte, dar Hanratty 
a fost suficient de deştept să-şi dea seama că editorul lui n-o 
să se lase păcălit de ceva ce şi-a pierdut din interes după ce a 
fost întors pe toate părțile. 

— Poate va fi interesantă peste zece ani, a zis Dave. 

— Pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot ce e vechi 
devine nou. Poate nu-ţi vine a crede, Steffi, dar ăsta-i adevărul. 


— Ba cred, a spus ea, gândindu-se: „Tea for the Tillerman, 
cine îl cânta Al Stewart sau Cat Stevens?” 

— Mai e chestia cu Luminile de pe coastă, a intervenit 
Vince, şi-ţi spun eu exact de ce a ajuns atât de cunoscută. 
Există o fotografie a lor - poate că nu sunt decât luminile 
reflectate de la Ellsworth pe norii joşi care stau împreunați cât 
să creeze cercuri care arată ca nişte farfurii - iar dedesubt se 
vede întreaga echipă de la Hancock Lumber, toți în 
echipament sportiv. 

— Şi un băiețel care poartă mănuşi şi arată în sus, a spus 
Dave. Asta e tuşa finală. Toată lumea se uită într-acolo şi 
spune: „Mda, trebuie să fi fost extratereştri care au coborât 
printre noi ca să vadă cum îşi petrec americanii timpul liber. 
Cu toate astea, rămâne ceva confuz, mai ales că există 
fotografii interesante care te pun pe gânduri, de aceea oamenii 
se întorc mereu la fenomen. 

— Dar nu şi cei de la Boston Globe, a spus Vince, deşi cred 
c-ar face-o dac-ar fi în criză de subiecte. 

Cei doi bătrâni au râs pe săturate, ca nişte adevăraţi vechi 
prieteni. 

— Aşadar, a spus Vince, poate că ştim şi noi unul sau două 
mistere inexplicabile... 

— Eu n-aş băga mâna-n foc, a spus Dave. Sigur ştim cel 
puţin unul, dragă, numai că nimeni n-ar putea afirma că 
trebuie să fi fost nu ştiu ce în legătură cu el. 

— Păi... friptura, a spus Vince, însă glasul lui exprima o 
oarecare îndoială. 

— A, mda, până şi ăsta e un mister, nu ţi se pare? a 
întrebat Dave. 

— Da, l-a aprobat Vince, iar de data aceasta glasul lui a 
exprimat jena. Cu toate astea, chipul nu l-a trădat. 

— M-aţi ameţit de tot, a recunoscut Stephanie. 

— Mda, povestea lui Colorado Kid e de-a dreptul ameţitoare, 
a confirmat Vince, motiv pentru care nu se făcea să le-o dăm 
celor de la Boston Globe, înţelegi? Pe de o parte, sunt prea 
multe necunoscute. Nu doar un tre'să fi fost. S-a aplecat în 


față, țintuind-o cu ochii lui de un albastru-deschis. Vrei să te 
faci ziaristă sau nu? 

— Ştii bine că da, a zis Stephanie, surprinsă. 

— Bun, atunci o să-ți spun un secret pe care-l ştie orice 
ziarist sau ziaristă: în viața reală, numărul de poveşti 
adevărate - cele care au început, conţinut şi sfârşit - este 
redus, ajungând chiar la zero. Dar dacă le oferi cititorilor un 
singur lucru necunoscut (maximum două), apoi vâri ceea ce 
Dave Bowie numeşte tre' să fi fost, atunci cititorul va spune 
singur povestea. Te surprinde, nu? 

— Să luăm, de pildă, cazurile de otrăvire de la biserică. 
Nimeni nu ştie cine i-a ucis pe oamenii aceia. Se ştie doar că 
Rhoda Parks, secretara Bisericii Metodiste Tashmore, şi 
William Blakee, pastorul bisericii metodiste, au avut o legătură 
trecătoare cu şase luni înainte de otrăviri. Blakee era căsătorit 
şi a rupt acea legătură amoroasă. Eşti atentă? 

— Da, a confirmat Stephanie. 

— Se mai ştie că Rhoda Parks a fost doborâtă de acea 
ruptură, cel puţin o vreme. Aşa a afirmat sora ei. Mai ştim un 
al treilea amănunt. Atât Rhoda Parks, cât şi William Blakee 
au băut din cafeaua otrăvită de la picnic şi n-au murit. ŞI- 
atunci unde e acel trebuie să fi fost? Hai, că ţi-e viaţa în joc, 
Steffi. 

— Rhoda trebuie să fi pus otravă în cafea ca să-şi ucidă 
amantul pentru că i-a dat papucii, apoi a băut şi ea ca să se 
sinucidă. Ceilalți patru - plus cel care doar a vărsat - au fost 
ceea ce se cheamă pagube colaterale. 

Vince a pocnit din degete. 

— Mda, asta e povestea pe care şi-o spun oamenii. Ziarele şi 
revistele n-o scriu de-a dreptul pe hârtie, fiindcă nu simt 
nevoia. Ştiu că oamenii fac legătura între una şi alta. 

Ce nu se brodeşte? Repede, că iar ţi-e viața-n joc. 

De astă dată, Stephanie şi-ar fi pierdut viața, pentru că nu 
reuşea să găsească ceva împotriva acelei variante. Tocmai se 
pregătea să susțină că nu cunoştea cazul suficient de bine ca 
să se pronunțe, când Dave s-a ridicat, apropiindu-se de 


balustradă, a privit spre Tinnock, dincolo de mare, şi a 
remarcat calm: 

— Aşteptarea de şase luni a fost cam lungă, nu crezi? 

— Nu se spune că răzbunarea este o mâncare pe care 
trebuie s-o serveşti rece? a întrebat Stephanie. 

— Mda, a întărit Dave, la fel de calm, dar când ucizi şase 
oameni e vorba de mai mult decât de răzbunare. Nu spun că 
nu se putea întâmpla şi aşa, numai că se putea şi altfel. Aşa 
cum Luminile de pe coastă puteau fi reflexii din nori... Ori vreo 
chestie secretă testată de Forțele Aeriene, nişte aparate care 
plecaseră de la baza din Bangor... Ori, cine ştie, poate că erau 
chiar omuleții verzi care veniseră să vadă dacă tipii de la 
Hancock Lumber reuşeau să-i bată pe cei de la Tinnock Auto 
Body. 

— De cele mai multe ori se întâmplă ca oamenii să 
inventeze o poveste, apoi să nu-i mai dea drumul din brațe, a 
spus Vince. E uşor de procedat aşa, atâta vreme cât există 
doar un element necunoscut: un otrăvitor, un singur grup de 
lumini misterioase, o ambarcaţiune eşuată cu mai toți 
membrii echipajului dispăruţi. În cazul lui Colorado Kid nu 
există decât necunoscute, aşa că nu se poate povesti. A făcut o 
pauză. E ca şi cum din şemineu ar ieşi un tren sau ca şi cum, 
într-o dimineață, în mijlocul aleii de acces către casă ar 
apărea nişte cai. Nu ceva atât de evident, dar la fel de straniu. 
lar asemenea lucruri... A clătinat din cap. Steffi, oamenilor nu 
le plac astfel de lucruri. Nu vor aşa ceva. E frumos să priveşti 
un val care se sparge pe plajă, dar dacă-s prea multe ţi se face 
rău. 

Stephanie a aruncat o privire spre marea ce despărțea 
insula de uscat - a văzut nenumărate valuri, dar nu dintre 
cele mari, cel puţin nu în ziua aceea - şi s-a gândit în tăcere la 
acest aspect. 

— Mai apare ceva, a zis Dave după o vreme. 

— Ce anume? a întrebat ea. 

— Ea noastră, a spus el, dar cu o tărie surprinzătoare. Lui 
Stephanie i s-a părut că aducea a furie. Un tip de la Globe, de 
departe - n-ar face decât s-o rasolească. N-ar pricepe. 


— Şi tu pricepi? a întrebat ea. 

— Nu, a recunoscut el şi s-a aşezat. Dar nici nu-i nevoie, 
scumpo. În problema lui Colorado Kid sunt nevinovat ca 
Sfânta Fecioară, după ce l-a născut pe lisus. Biblia spune ceva 
de genul: „lar Măria păstra toate aceste cuvinte, punându-le 
în inima sa.” Uneori, cu misterele asta e cea mai bună cale. 

— Dar mie o să-mi spui? 

— A, sigur, doamnă! A privit-o de parcă ar fi fost luat prin 
surprindere; pe de altă parte - doar o idee - de parcă s-ar fi 
trezit după ce aţipise. Pentru că eşti de-a noastră. Nu-i aşa, 
Vince? 

— Îhî, a făcut Vince. Testul ăsta l-a luat cândva pe la 
jumătatea verii. 

— Serios? (Stephanie s-a simţit din nou absurd de fericită.) 
Cum? Ce test? 

Vince a clătinat din cap. 

— Nu-ţi pot spune, scumpo. Ştiu doar că la un moment dat 
mi s-a părut că eşti pe calea cea bună. A aruncat o privire 
spre Dave, care a aprobat cu un gest. După aceea, s-a uitat 
din nou la Stephanie. Bine, a zis el. Uite povestea pe care n-am 
spus-o la prânz. Misterul nostru inexplicabil. Povestea lui 
Colorado Kid. 


5 


Cu toate acestea, relatarea a început-o Dave. 

— Acum douăzeci şi cinci de ani, a zis el, prin anii '80, erau 
doi puşti care au luat bacul de 6.30 în locul celui de 7.30. 
Făceau parte din echipa de atletism a Liceului Bayview 
Consolidated şi erau un băiat şi prietena lui. După ce se 
termina iarna - care aici e mai scurtă decât pe uscat - 
obişnuiau să alerge de-a latul insulei, de-a lungul Plajei 
Hammock până la şosea, apoi pe Bay Street şi spre docuri. Îţi 
imaginezi, Steffi? 

Îşi imagina. A văzut şi aspectul romantic. Nu ştia însă ce 
făceau (băiatul şi prietena lui) când ajungeau pe partea 
dinspre Tinnock a insulei. Ştia că cei zece, doisprezece puşti de 


vârsta liceului din Moose-Look luau aproape mereu bacul de 
7.30, prezentându-i omului care-i trecea - Herbie Gosslin ori 
Marcy Legasse - legitimațţiile ca să fie verificate pentru codul 
de bare. Apoi, ajunşi pe partea unde era Tinnock, îi aştepta 
autobuzul şcolii ca să-i ducă cale de trei mile până la liceu. A 
întrebat dacă alergătorii au aşteptat autobuzul şi Dave, 
zâmbind, a clătinat din cap. 

— Nu, alergau şi pe partea cealaltă, a precizat el. Fără să se 
țină de mână, deşi se poate şi asta; întotdeauna alături, aşa 
alergau Johnny Gravlin şi Nancy Arnault. Vreme de vreo doi 
ani au fost de nedespărțit. 

Stephanie s-a îndreptat de spate. Ştia un John Gravlin, care 
era primarul Insulei Moose-Lookit, un tip prietenos care avea 
câte o vorbă bună pentru fiecare şi pândea un post în Senatul 
statului din Augusta. Chelea, în vreme ce pântecul i se 
revărsa. A încercat să şi-l imagineze alergând ca un ogar - 
zilnic două mile pe insulă şi alte trei pe uscat - şi nu a reuşit. 

— N-ai prea progresat, aşa e, dragă? a întrebat-o Vince. 

— Nu, a recunoscut ea. 

— Ei, asta pentru că îl vezi pe Johnny Gravlin, jucătorul de 
fotbal şi alergătorul pe o milă, care vinerea noaptea se ținea de 
şotii, iar sâmbăta era mare amant, drept Primarul John 
Gravlin care, din întâmplare, e singura broscuţă politică din 
balta asta de insulă. Umblă pe Bay Street şi dă mâna cu 
oamenii şi le zâmbeşte cu gura până la urechi de i se vede 
dintele acela de aur dintr-o parte, are numai cuvinte bune 
pentru fiecare, nu uită numele niciunuia care are camionetă 
Ford şi care se descurcă şi acum cu vechea combină 
International, pe care i-a lăsat-o taică-su moştenire. E o 
caricatură desprinsă dintr-un film din anii '40 despre politica 
heirupistă dintr-un orăşel, şi e atât de mocofan că nici măcar 
nu-şi dă seama de asta. N-are decât o idee neroadă în cap - să 
facă saltul, broscoiul - dar după ce ajunge în lacul din 
Augusta ar fi înțelept să termine cu prostiile astea, că dacă 
mai încearcă o săritură, o să fie strivit. 

— Cât de cinic poţi fi, a spus Stephanie, nu fără admiraţia 
firească a unui tânăr față de o asemenea descriere. 


Vince a ridicat din umerii ciolănoşi. 

— Ei, poate mă repet, scumpico, numai că-n filmul meu 
ziaristu' cu mânecuţe peste cămaşă şi cu cozoroc pe frunte 
trebuie să răcnească „Opriţi tiparnița!” pe ultima rolă. 

Uite ce vreau să spun: Johnny era o ființă de pe altă lume 
pe vremea aceea - slab ca o pană şi iute ca argintul-viu. Ai fi 
zis că-i un zeu, sau pe-aproape, în afara dinților ca de cal, din 
nefericire, pe care şi i-a reparat între timp. 

— lar ea... cu şortul acela scurt, roşu... era chiar ca o zeiță. 
A tăcut o clipă. Cred că mai toate fetele de şaptesprezece ani 
sunt la fel. 

— lar ţi-a zburat mintea la porcării, l-a avertizat Dave. 
Vince a părut surprins. 

— Ba nu, a zis el. Mi-a zburat în nori. 

— Dac-aşa zici tu, a spus Dave, dar trebuie să recunosc şi 
eu că arăta grozav. Şi era cu vreo câţiva centimetri mai înaltă 
decât Johnny, poate de asta s-a despărțit în primăvara 
ultimului an de liceu. Însă în '80 parcă erau legaţi unul de 
altul şi alergau în fiecare zi pe insulă apoi pe Dealul Bayview 
până la liceu, asta pe partea unde se află Tinnock. Lumea 
făcea pariuri, anticipând data când Nancy o să rămână 
gravidă, dar nu s-a întâmplat aşa; ori era el extrem de sfios, 
ori era ea foarte grijulie. A tăcut o clipă. Ori, la naiba, erau 
mai pricepuţi decât restul puştilor de pe insulă. 

— Poate că de vină era alergatul, a spus Vince cu judecată. 

— Să revenim la mesaj, a sugerat Stephanie, vă rog, iar cei 
doi bătrâni au râs. 

— Înapoi la mesaj, a zis Dave. Şi într-o dimineaţă de 
primăvară, în 1980 - era aprilie, cred c-aşa - au zărit un 
bărbat stând pe Plaja Hammock. Chiar la marginea satului, 
mai precis. 

Stephanie cunoştea locul. Plaja aceea era frumoasă, chiar 
dacă destul de aglomerată când soseau oamenii verii. Nu-şi 
imagina cum ar arăta după Ziua Muncii“, deşi avea toate 
şansele să vadă asta; urma să rămână pe insulă până pe 5 
octombrie. 


— Ei, nu stătea, s-a corectat Dave. Era răsfirat, aşa s-au 
exprimat ei mai târziu. Se rezema de un coş de gunoi, înţelegi, 
iar piciorul lui era înfipt bine în nisip, ca să nu-l ia vântul, dar 
cum îşi lăsase toată greutatea pe el, coşul era... lar Dave a 
ținut mâna vertical, apoi a înclinat-o. 

— Până ajunsese ca Turnul din Pisa, a sugerat Steffi. 

— Ai prins mişcarea. Pe de altă parte, nu prea era îmbrăcat 
ca de dimineaţă, termometrul arăta vreo 6*C şi dinspre ocean 
bătea o briză aspră, ceea ce te făcea să crezi că erau aproape 
0*C. Purta pantaloni buni, cenuşii, şi o cămaşă albă. Avea 
pantofi, dar era fără haină. Şi nici mănuşi n-avea. 

— Tinerii n-au scos nici-o vorbă. Au dat fuga să vadă dacă 
omul păţțise ceva şi şi-au dat seama imediat că aşa era. 
Johnny a spus ulterior că realizase că omul era mort de cum îi 
văzuse fața, iar Nancy a spus acelaşi lucru, dar nu au vrut să 
creadă asta - tu n-ai face la fel? înainte să te convingi? 

— Aşa e, a spus Stephanie. 

— Stătea acolo (adică zăcea) cu o mână în poală, iar cu 
cealaltă - adică dreapta - lăsată pe nisip. Avea fața albă ca 
varul, cu mici pete vineții pe fiecare obraz. Ţinea ochii închişi, 
iar Nancy a spus că pleoapele îi erau albăstrii. Şi buzele aveau 
o tentă vineție, iar gâtul, aşa a spus ea, părea umflat. Părul îi 
era de un blond nisipiu, tuns scurt, dar nu chiar atât de scurt 
încât să nu-i fluture pe frunte când venea câte-o pală de vânt 
care, de fapt, bătea încontinuu. 

— Nancy l-a întrebat: „Domnule, dormi? Dacă ai adormit, fă 
bine şi trezeşte-te.” 

— Şi Johnny a zis: „Nu doarme, Nancy, şi nici nu şi-a 
pierdut cunoştinţa. Nu mai respiră.” 

— Mai târziu, ea a spus că ştiuse, îşi dăduse seama, dar n-a 
vrut să creadă. Sigur că nu, biata fată. De aceea, a zis: 

„Poate că doarme. Ce, nu se poate? N-ai cum să fii sigur că 
cineva nu mai respiră. Clatină-l, Johnny, vezi dacă nu reuşeşti 
să-l trezeşti.” 

— Johnny n-a vrut, dar nici nu ţinea să pară un fricos în 
ochii ei, de aceea a întins mâna - a trebuit să-şi ia inima-n 
dinți pentru asta, aşa mi-a mărturisit el la ani distanță, după 


ce băusem împreună câteva pahare la Breakers - şi l-a 
scuturat de umăr pe individ. A spus că şi-a dat seama când |- 
a prins de umăr, pentru că nu semăna cu unul adevărat, ci 
părea din lemn. Cu toate astea, l-a clătinat şi i-a zis: 
„Trezeşte-te, domnule, trezeşte-te că...” Voia să continue „o să 
mori”, dar s-a gândit că nu ar suna prea frumos în situația 
aceea (gândind puţin ca un politician încă de pe atunci, 
probabil), aşa că a dres-o: „că mergem la o cafea.” 

— L-a scuturat de două ori. Prima oară, nu s-a întâmplat 
nimic. A doua oară, i-a căzut capul pe umărul stâng - Johhny 
îl scuturase de cel drept - iar individul a alunecat de pe stâlpul 
coşului, care îl susținea, într-o parte. Capul i s-a izbit de nisip. 
Nancy a ţipat şi a fugit spre drum, cât de repede a putut - 
adică repede, te asigur. Dacă nu s-ar fi oprit acolo, pesemne că 
Johnny ar fi trebuit s-o urmărească până la capătul lui Bay 
Street şi, habar n-am, poate chiar până la docul A. Însă ea s-a 
oprit, aşa că el a ajuns-o din urmă şi şi-a petrecut braţul în 
jurul taliei fetei zicându-i că niciodată n-a fost mai fericit să 
simtă o piele caldă. Mie mi-a spus că nu va uita nicicând ce 
senzație a avut când l-a prins de umăr pe bărbatul mort şi a 
crezut că pe sub cămaşă totul era înlemnit. 

Dave s-a oprit brusc şi s-a ridicat. 

— Vreau o coca-cola de la frigider, a zis el. Mi s-a uscat 
gâtul şi povestea asta e lungă. Mai vrea cineva? 

Au constatat că voiau cu toţii, şi cum Stephanie era 
beneficiara poveştii - dacă beneficiar era cuvântul potrivit - ea 
a fost aceea care a adus băuturile. Când s-a întors, amândoi 
bătrânii stăteau rezemaţi de balustradă şi priveau spre 
întinderea de apă dintre insulă şi uscat. Li s-a alăturat şi a 
aşezat tava pe balustrada lată, după care le-a întins paharele. 

— Unde rămăsesem? a întrebat Dave, după ce a sorbit lung 
din pahar. 

— Ştii prea bine unde ai ajuns, a spus Vince. În momentul 
în care viitorul nostru primar şi Nancy Arnault, care 
Dumnezeu ştie unde o fi - probabil în California, s-ar părea că 
cei buni ajung cât se poate de departe de insula asta fără să 


aibă nevoie de paşaport - l-au găsit pe Colorado Kid pe Plaja 
Hammock. 

— Îhî. Ei, John a propus să fugă până la cel mai apropiat 
telefon, care era în fața Bibliotecii Publice, ca să-l sune pe 
George Wournos, polițistul din Moose-Look pe vremea aceea 
(omul şi-a primit răsplata, scumpo, l-a lăsat inima). Nancy nu 
s-a opus, dar voia ca Johnny să-l aşeze întâi pe om aşa cum îl 
găsiseră. Aşa i-a spus ea: „omul”. Nu „mortul” sau „cadavrul”, 
ci musai „omul”. Şi Johnny a zis: „Nu cred că poliţia e de acord 
să mişti morţii din loc, Nan.” Dar ea: „Păi, l-ai mişcat deja, 
vreau să-l pui aşa cum l-am găsit.” Iar el a zis: „Am făcut asta 
doar pentru că tu mi-ai ceru t-o.” La care ea i-a răspuns: „Te 
rog, Johnny, nu suport să-l văd aşa şi nici să mă gândesc la el 
aşa.” După aceea a început să plângă, ceea ce l-a convins pe 
Johnny, care s-a întors la cadavru, care stătea încă îndoit de 
la brâu, la fel ca atunci când şedea în fund, numai că acum 
zăcea cu obrazul în nisip. În noaptea aceea, Johnny mi-a 
povestit la Breakers că n-ar fi făcut ceea ce voise ea dacă nu s- 
ar fi uitat la el, sperând că va proceda întocmai, şi ştii cum e, 
cred că e aşa. Un bărbat e în stare să facă multe lucruri 
pentru o femeie, lucruri pe care, dacă ar fi după el, le-ar 
întoarce spatele; în nouă din zece cazuri, chiar beat fiind şi cu 
o liotă de prieteni care-l iau peste picior, sunt lucruri pe care 
tot nu le-ar face. Johnny a spus că pe măsură ce se apropia de 
bărbatul ce zăcea pe nisip - întins acolo cu genunchii ridicați, 
de parcă ar fi stat pe un scaun invizibil - cu atât era mai 
convins că ochii aceia închişi se vor deschide, iar omul va 
încerca să se repeadă la el. Chiar dacă ştia că tipul era mort, 
Johnny n-a reuşit să alunge acea senzație, ci doar a 
înrăutăţit-o. Cu toate astea, până la urmă a ajuns lângă el, 
şi-a făcut curaj şi şi-a lăsat mâinile pe umerii ca de lemn, 
aşezându-l înapoi cu spatele rezemat de coşul de gunoi. A 
spus că în minte i se înşurubase ideea că acel coş avea să se 
prăbuşească scoțând un zăngănit, iar dacă s-ar fi întâmplat 
asta, ar fi răcnit de frică. Până la urmă, coşul n-a căzut, aşa 
că n-a mai țipat nici el. Sunt convins în adâncul inimii, Steffi, 
că sărmanii oameni sunt pregătiți întotdeauna să-şi închipuie 


că urmează să li se întâmple ceea ce e mai rău, pentru că 
rareori pățesc aşa ceva. Apoi ceea ce e doar neplăcut pare ceva 
normal - aproape bine, de fapt - şi facem față cu succes 
situaţiei. 

— Chiar crezi asta? 

— A, sigur, doamnă! În orice caz, Johnny a dat să se 
îndepărteze, când a văzut un pachet de ţigări căzut pe nisip. 
Şi pentru că trecuse ce fusese mai rău şi acum era doar 
neplăcut, a reuşit să ridice pachetul - chiar ţinând să nu uite 
să-i spună lui George Wourmos ce făcuse în caz că poliția 
statului ar fi căutat amprente şi le-ar fi găsit pe ale lui pe 
celofan - şi l-a vârât în buzunarul de la piept al cămăşii 
mortului. După aceea, s-a întors la locul unde rămăsese 
Nancy, înfofolită în jacheta cu inscripţia liceului şi ţopăind 
când pe un picior, când pe celălalt, fiindcă-i era frig cu şortul 
acela pe care-l avea pe ea, deşi nu era vorba doar de asta, mi-e 
clar. În orice caz, i-a trecut frigul, pentru că au ponit în fugă 
spre Biblioteca Publică imediat şi pun rămăşag că, dacă i-ar fi 
cronometrat cineva, ar fi înregistrat un record pe jumătatea de 
milă, sau cât pe ce. Nancy avea o grămadă de monede de 
douăzeci şi cinci de cenți în portofelul pe care îl ținea la ea, şi 
de aceea i-a telefonat i, ea lui George Wournos, care tocmai se 
îmbrăca să plece la treabă - era proprietar la Western Auto, pe 
locul în care acum bătrânelele bisericoase îşi ţin bazarul. 

Stephanie, care scrisese câteva articole despre acele acţiuni 
caritabile la rubrica „Artă şi diverse”, a dat aprobator din cap. 

— George a întrebat-o dacă avea convingerea că omul era 
mort, iar Nancy a zis că da. Apoi i-a cerut să i-l dea pe 
Johnny, căruia i-a pus aceeaşi întrebare. Şi Johnny i-a 
răspuns la fel. A zis că-l scuturase pe om şi acesta era țeapăn 
ca un băț. Apoi i-a zis că omul se prăbugşise şi a amintit de 
țigările căzute din buzunar şi de cum le pusese înapoi, 
socotind că George îl va lua la rost pentru asta, dar nu s-a 
întâmplat aşa. Nimeni nu i-a făcut nimic. Nu prea e un mister 
pe care să-l dai la televizor, nu crezi? 

— Până aici, nu, a spus Stephanie, gândindu-se că asta îi 
amintea oarecum de un episod din Verdict: crimă”, pe care îl 


văzuse cândva. Numai că, având în vedere conversaţia care 
dăduse naştere acelei poveşti, nu credea că va apărea vreun 
prieten de-ai Angelei Lansbuy care să rezolve misterul... deşi 
cineva trebuia să fi făcut oarece progrese, s-a gândit ea. 
Suficient, măcar, să se ştie de unde venise acel bărbat. 

— George i-a spus lui Johnny să se ducă degrabă pe plajă şi 
să-l aştepte, a zis Dave. Le-a mai spus să nu lase pe nimeni să 
se apropie. Johnny a fost de acord. George a spus apoi: „Dacă 
pierdeţi bacul de 7.30, o să-ți dau ţie şi prietenei tale o 
scutire.” Johnny a spus că aceea era ultima lui grijă pe lume. 
Apoi el şi Nancy Arnault s-au întors pe Plaja Hammock, doar 
că de data asta au alergat uşor, nu ca de obicei. 

Stephanie a înțeles asta. Drumul cobora dinspre Plaja 
Hammock până spre satul Moosie. În sens invers, ar fi 
însemnat un efort prea mare să alerge, mai ales că acum mai 
toată adrenalina li se consumase cu acel eveniment. 

— Intre timp, George Wournos l-a sunat pe doctorul 
Robinson, care locuia pe Beach Lane, a spus Vince. Apoi a 
făcut o pauză şi, amintindu-şi ceva, a zâmbit. Ori poate doar 
ca efect dramatic. După aceea, mi-a telefonat mie. 


6 


— Victima unei crime apare pe singura plajă publică a 
insulei, iar reprezentantul legii îl sună pe editorul ziarului 
local? s-a mirat Stephanie. Mamă, asta nu seamănă deloc cu 
Verdict: crimă. 

— Viața de pe coasta statului Mâine rareori seamănă cu 
Verdict: crimă, a spus Dave cât se poate de tranşant, iar pe 
vremea aceea eram la fel ca acum, Steffi. Mai ales după 
plecarea oamenilor verii, rămânem doar noi, băştinaşii - 
implicaţi cu toții. Să nu-ţi închipui ceva romantic, ci numai... 
habar n-am, numeşte-l politică luminată. Când fiecare ştie ce 
se cuvine, lumea nu mai începe să melițe vrute şi nevrute. A, 
crimă! Legea! Te cam grăbeşti cu concluziile, nu ţi se pare? 

— Dă-i pace în privinţa asta, a spus Vince. Doar noi i-am 
vârât ideea asta în cap când am vorbit despre otrăvirea cafelei 


în Tashmore. Steffi, Chris Robinson a asistat la naşterea a doi 
dintre copiii mei. Cea de-a doua soție a mea - Arlette, cu care 
m-am căsătorit la şase ani după ce a murit Joanne - era 
prietenă la cataramă cu familia Robinson, ba chiar ieşise la 
plimbare cu Hebry, fratele lui Chris, pe vremea când erau în 
liceu. S-a întâmplat aşa cum spune Dave, dar era ceva mai 
mult decât o afacere. 

Şi-a lăsat paharul de coca-cola (pe care o numea „drog”) pe 
balustradă şi şi-a desfăcut palmele pe lângă față, cu un gest 
pe care Stephanie l-a considerat şi fermecător, şi dezarmant. 
„Nu-ţi voi ascunde nimic”, asta i se comunica. 

— Aici, toţi alcătuim un soi de club. Întotdeauna a fost aşa 
şi cred că aşa vom rămâne, fiindcă mai evoluaţi de atât nu 
vom ajunge. 

— Slavă Cerului! a mormăit Dave. Ducă-se dracu! 
supermarketurile. lartă-mă, Steffi. 

Ea i-a zâmbit, asigurându-l că era iertat. 

— În orice caz, a spus Vince, vreau să laşi deoparte ideea de 
crimă, Steffi. De acord? 

— Da. 

— Până la urmă, vei descoperi că nu poţi să ignori aşa ceva 
sau să repari lucrurile. Asta e situația cu multe lucruri legate 
de Colorado Kid, motiv pentru care povestea nu se potrivea cu 
stilul practicat de Boston Globe. Ca să nu mai vorbim de 
Yankee, Downeast şi Coast. La o adică, povestea nu era nici 
pentru Weekly Islander. Noi am anunțat, desigur, pentru că de 
aceea avem ziar, treaba noastră e să informăm lumea - 
trebuie să ne ocupăm şi de Ellen Dunwoodie şi de hidrantul de 
incendiu, ca să nu mai vorbim de micuțul Lester, care pleacă 
la Boston să i se facă un transplant de rinichi - asta, dacă mai 
apucă - şi, bineînţeles, trebuie să le povesteşti oamenilor şi 
despre Cursa Fânului şi despre Dansul de la sfârşitul verii 
organizat la Fermele Gernerd, nu? 

— Să nu uităm de picnic, a murmurat Stephanie. Astea 
sunt veştile pe care le aveți şi oamenii vor să le afle. 

Cei doi bărbaţi au râs. Dave s-a bătut cu palmele peste 
piept ca să arate că „auzise una bună”, după cum se 


exprimau insularii. 

— Da, scumpo! a aprobat-o Vince, încă zâmbind. Numai că 
uneori se întâmplă câte ceva, cum a fost povestea cu copiii 
ăştia care, la alergarea de dimineaţă, au găsit un cadavru pe 
plaja cea mai frumoasă a oraşului şi atunci îți spui: „Asta 
poate deveni un articol.” Nu doar un eveniment care se anunţă 
- ce, de ce, când, unde şi cum, ci o poveste - iar după aceea 
constați că nu ai nimic. Apar doar câteva elemente fără 
legătură între ele, care învăluie un adevărat mister 
inexplicabil. lar oamenii nu vor aşa ceva, scumpo. Îi irită. Faci 
prea multe valuri. Şi asta le dă grețuri. 

— Amin, a încheiat Dave. Ce-ar fi să povesteşti şi restul, cât 
ne mai putem bucura de soare? 


7 


ŞI Vince Teague a continuat. 

— Noi am fost vârâţi în caz încă de la început - şi prin noi 
mă refer la mine şi la Dave, la Weekly Islander - deşi n-am dat 
în ziar ceea ce George Wournos m-a rugat să țin pentru mine. 
Asta nu mă deranja, pentru că în toată tărăşenia nu era nimic 
care să afecteze în vreun fel bunăstarea insulei. Steffi, cam aşa 
judecă mai tot timpul cei care scot ziare - şi o să scoţi şi tu - 
iar, cu vremea, o să te obişnuieşti. Însă niciodată nu te împaci 
cu ideea asta. 

— Pugştii s-au întors şi au păzit cadavrul, chiar dacă nu 
aveau motive s-o facă; până la sosirea lui George şi a 
doctorului Robinson, n-au văzut decât patru maşini, toate 
îndreptându-se către oraş şi niciun şofer n-a încetinit când i-a 
văzut pe cei doi tineri alergând pe loc sau făcând gimnastică 
lângă mica parcare de pe Plaja Hammock. Când au ajuns, 
George şi doctorul i-au trimis pe Johnny şi Nancy la treburile 
lor, şi de aici ei ies din poveste. Tinerii erau încă roşi de 
curiozitate, c-aşa sunt oamenii, dar în general fericiți că au 
putut pleca, nici nu mă îndoiesc. George şi-a lăsat Fordul în 
parcare, doctorul şi-a luat geanta şi s-au apropiat de omul 
care stătea rezemat de coşul de gunoi. Alunecase din nou într- 


o parte, de aceea doctorul s-a grăbit să-l pună drept. „E mort? 
Zi, doctore!”, a întrebat George. „A, sigur, e mort de cel puţin 
patru ore, dacă nu de şase sau mai mult. (Chiar atunci am 
ajuns şi eu şi mi-am parcat Chevroletul alături de Fordul lui 
George.) E ţeapăn ca o scândură. Rigor mortis.” „Şi-atunci 
crezi că e aici de... de când? De la miezul nopţii?” a întrebat 
George. „Putea sta aici de la ultima Zi a Muncii”, a zis 
doctorul, „dar singura chestie de care sunt sigur e că a murit 
pe la ora 2.00 azi-dimineaţă. Asta pentru că s-a instalat rigor 
mortis. Probabil că a murit pe la miezul nopții, dar nu-s expert 
în treburi de-astea. Dacă vântul ar fi bătut tare dinspre larg, 
şi ora la care a apărut rigorar fi fost alta... 

„Noaptea trecută n-a bătut vântul”, am zis eu când m-am 
apropiat. „A fost calm ca-n biserică.” „Ei, na, încă unul care-şi 
dă cu părerea”, a zis doctorul Robinson. „Poate precizezi şi ora 
morții, domnu' Jimmy Olson'9.” „Nu”, am zis eu, „las asta în 
seama ta.” „lar eu o s-o las în seama legistului comitatului”, 
mi-a răspuns el. „Lui Cathcart, din Tinnock. Statul îl plăteşte 
cu vreo unşpe mii de dolari în plus ca să-şi dea cu părerea. 
După umila mea părere, nu-i suficient, dar fiecare îşi merită 
soarta. Eu nu-s decât generalist. Dar, în fine... tipul ăsta a 
murit pe la ora 2.00, asta mi-e clar. A murit cam pe la apusul 
lunii.” 

— Apoi, am stat toți trei vreun minut privind mortul de 
parcă am fi fost la priveghi. În anumite situaţii, un minut 
poate însemna cumplit de mult, mai ales la ora aceea. Mi- 
aduc aminte şuieratul vântului - încă slab, dar începuse să se 
întețească dinspre est. Când bate aşa şi te afli pe partea 
dinspre uscat a insulei, scoate un sunet atât de trist... 

— Ştiu, a spus Stephanie încet. Parcă plânge. 

Au dat cu toţii din cap. Stephanie nu ştia însă că iarna, 
uneori, şuieratul era înspăimântător, aducând cu ţipetele unei 
femei care a pierdut pe cineva drag, dar cei doi nu aveau 
niciun motiv să-i povestească aşa ceva. 

— După aceea - cred că doar ca să spună şi el ceva - George 
l-a rugat pe doctor să-şi dea cu părerea în legătură cu vârsta 
individului. „Aş zice că-n jur de patruzeci, plus sau minus 


cinci ani, a spus el. Ce părere ai, Vincent?” lar eu l-am 
aprobat din cap. Nu cred că ne înşelam, dar mi s-a părut că e 
mare păcat ca un om să moară la o asemenea vârstă, mare 
păcat. E exact vârsta aceea anonimă. Apoi doctorul a văzut 
ceva care i-a reținut atenţia. S-a lăsat într-un genunchi (ceea 
ce nu era uşor pentru un bărbat de dimensiunile lui, cred c- 
avea peste o sută treizeci de kilograme şi doar vreun metru 
şaptezeci şi cinci sau cam p-acolo) şi a ridicat mâna dreaptă a 
mortului, cea care rămăsese lipită de nisip. Degetele erau 
puţin strânse, ca şi cum ar fi murit încercând să le facă un 
ochean prin care să privească. Când doctorul i-a ridicat-o, am 
văzut că avea degetele murdare şi palma-i era prăfuită. „Ce 
avem aici?” a întrebat George. „Asta nu arată a nisip de pe 
plajă.” 

„Aşa e, dar de ce s-a lipit de mână?” a întrebat la rândul lui 
doctorul. „Coşul ăsta de gunoi, ca şi celelalte, sunt aşezate 
dincolo de zona în care ajunge apa la flux, lucru pe care-l ştie 
orice om care are cât de cât minte, iar noaptea trecută n-a 
plouat. Nisipul e uscat lună. Şi uite aici.” A ridicat mâna 
stângă a mortului. Am observat cu toţii că purta verighetă şi 
că pe degete sau pe palmă nu avea nici fir de nisip. Doctorul i- 
a lăsat mâna şi a ridicat-o din nou pe cealaltă. A înclinat-o 
puțin ca să-i fie luminată mai bine. „Uitaţi!” a exclamat el. 
„Vedeţi aici?” „Ce-i aia?” 

am întrebat eu. „Grăsime? Urme de grăsime?” 

El a zâmbit şi mi-a spus: „Vincent, cred c-ai câştigat 
ursulețul de pluş pus în joc. Şi vedeţi cum îi e chircită mâna?” 
„ihî, parcă ar fi jucat Spyglassi11!*, a spus George. lar după 
aceea ne-am aşezat toţi trei în genunchi, de parcă acel coş de 
gunoi ar fi fost un altar, şi noi ne rugam ca să-l înviem pe 
bietul om. „Nu, nu cred că juca Spyglass,” a zis doctorul şi 
atunci mi-am dat seama de ceva, Steffi - era agitat, aşa cum li 
se întâmplă oamenilor când descoperă ceva despre care ştiu 
că, în desfăşurarea normală a lucrurilor, unora ca ei ar trebui 
să le scape, fiindcă nu e treaba lor să se priceapă. A privit la 
fața mortului (aşa mi s-a părut, că doctorul s-a uitat la fața 
lui, dar s-a dovedit că el văzuse ceva mai jos de chipul 


bărbatului), apoi din nou la mâna dreaptă, care rămăsese 
strânsă. „Nu cred nicidecum că a jucat ceva”, a zis el. „ŞI- 
atunci?” a întrebat George. „Vreau să anunț Poliţia Statului şi 
Procuratura, Chris. N-am chef să stau toată dimineaţa în 
genunchi, în vreme ce tu lansezi ipoteze ca Ellery Queen.” 
„Observaţi că degetul mare aproape atinge arătătorul şi 
mijlociul?” ne-a întrebat doctorul şi noi am văzut asta, 
bineînțeles. „Dacă tipul a murit privind prin mâna făcută 
ochean, degetul mare ar fi trebuit să îiepeste degete 
atingându-l pe cel mijlociu şi următorul. Încercaţi şi voi, dacă 
nu mă credeți.” 

Am încercat şi-al naibii să fiu dacă n-avea dreptate. „Deci 
omul nu şi-a făcut palma ochean”, a spus doctorul, 
atingându-i din nou cu degetele mâna dreaptă înțepenită. 
„Asta e o încercare de a culege ceva. Dacă legăm asta de 
urmele de grăsime şi de firicelele de nisip din palmă şi de pe 
degete, ce concluzie tragem?” Am înțeles, dar cum George 
reprezenta legea acolo, l-am lăsat pe el s-o spună. „Dacă 
mânca ceva când a murit”, a zis el, „atunci unde naiba e 
mâncarea?” Doctorul a arătat cu degetul spre gâtul omului - 
lucru pe care-l observase şi Nancy Arnault, fiindcă i se păruse 
umflat - iar el a zis: „Cred că i s-a oprit în gât şi s-a înecat. 
Vincent, dă-mi geanta.” l-am întins-o. A început să 
cotrobăiască prin ea şi s-a trezit că nu se putea sluji decât de 
o mână, ca să-şi echilibreze greutatea pe genunchi: era gras, 
clar, şi trebuia să-şi țină măcar o mână pe nisip ca să nu se 
rostogolească într-o parte. De aceea mi-a dat geanta înapoi şi 
a zis: „Vincent, am acolo două otoscoape, adică aparate de 
examinare cu lumină. E cel pe care-l folosesc zi de zi şi unul de 
rezervă, care arată ca nou. O să avem nevoie de amândouă.” 
„Ei, asta-i bună, ce treabă avem noi?” a întrebat George. „Mă 
gândeam să lăsăm totul în seama lui Cathcart. El e angajat de 
stat pentru treburi de-astea.” „Răspund eu”, a spus Doctorul 
Robinson. „Pisica de curiozitate moare, ştiu asta, dar 
satisfacția a făcut-o să învie. Dacă tot m-ai adus aici în frig şi 
umezeală fără ca măcar să fi băut un ceai sau să înghit o 
îmbucătură de pâine prăjită, vreau să am şi eu o satisfacție, te 


rog. S-ar putea să nu reuşesc. Dar am un presentiment... 
Vincent, ia asta. George, tu ia-l pe cel nou, vezi să nu-l scapi 
pe nisip, te rog, şi-ţi mulțumesc, face două sute de dolari. Uite, 
n-am mai stat în patru labe ca un copil care se joacă de-a 
calul de când aveam şapte ani, iar dacă mai stau mult aşa, o 
să cad peste bietul om, aşa că grăbiți-vă şi faceţi ce vă zic eu. 
Aţi văzut la muzeul de artă cum îndreaptă spoturi luminoase 
spre un tablou mic ca să-l facă mai strălucitor şi mai 
frumos?” George nu văzuse, aşa că doctorul Robinson i-a 
explicat După ce a încheiat (şi s-a convins că George 
pricepuse), editorul ziarului a îngenuncheat într-o parte a 
cadavrului, iar polițaiul insulei a îngenuncheat în partea 
cealaltă, fiecare dintre noi ţinând în mână chestiile alea cu bec 
în capăt. Numai că, în loc să luminăm o operă de artă, urma 
să facem lumină în gâtlejul mortului, ca doctorul să arunce o 
privire în el. Gemând şi gâfâind binişor, s-a aşezat mai bine - 
treaba ar fi fost amuzantă dacă situația n-ar fi fost atât de 
ciudată şi dacă nu m-aş fi temut că omul putea face un atac 
de cord pe loc - şi după aceea a întins o mână, a strecurat-o în 
gura omului şi a tras de falcă de parcă ar fi fost o țâțână. Ceea 
ce, la urma urmei, asta e. „Acum”, a zis doctorul, „apropiațţi- 
vă, băieți. Nu cred c-o să mă muşte, dar dacă mă înşel cumva, 
eu o să plătesc o asemenea greşeală.” Ne-am dat mai aproape 
şi am îndreptat luminile în josul gâtlejului omului. Era roşu şi 
negru, în afară de limbă, care era rozalie. L-am auzit pe doctor 
pufnind şi mormăind, după care a zis, nu către noi, ci pentru 
sine: „incă puţin”, şi a mai tras uşor de falcă în jos. Apoi, către 
noi: „Ridicaţi luminile şi îndrep-taţi-le spre gâtlej”, iar noi am 
făcut cum ne-am priceput. Asta a schimbat direcția luminii 
cât să nu mai vedem limba roz a mortului şi să scoatem în 
evidență chestia aceea care atârnă în fundul gurii, cum se 
cheamă... 

— Luetă, au rostit Stephanie şi Dave în acelaşi timp. 

Vince a aprobat cu un gest din cap. 

— Îhî, aia. Şi, dincolo de ea, am văzut ceva, sau capătul a 
ceva, de culoare cenuşiu-închis. Am zărit-o doar două, trei 
secunde, dar asta a fost suficient ca să-l mulțumim pe 


doctorul Robinson. Şi-a scos degetele din gura mortului - buza 
de jos a plescăit când s-a lovit de gingie, dar falca a rămas cam 
tot aşa - şi abia atunci doctorul s-a tras puţin înapoi, gâfâind 
de nu se poate. „Băieți, trebuie să m-ajutaţi să mă ridic”, a zis 
el după ce şi-a recăpătat suflul cât să poată vorbi. „Mi-au 
amorțit picioarele de la genunchi în jos. La naiba, ce nătărău 
sunt să mă îngraş în halul ăsta.” 

„Te ajut, numai să spui când”, a spus George. „Ai văzut 
ceva? Pentru că eu, nu. Dar tu, Vincent?” „Mi se pare c-am 
zărit ceva”, am spus eu. Adevărul e că ştiam eu ce ştiam, ce 
dracu'“ - scuză-mă, Steff - dar nu voiam să mă dau mai bun 
decât el. „Mda, i-a rămas în gât”, a zis doctorul. Încă nu-şi 
revenise, dar părea mulțumit, ca unul care a reuşit să se 
scarpine într-un loc incomod. „Cathcart o să scoată chestia 
aia de acolo şi atunci o să ştim dacă a fost o bucată de 
friptură sau o bucată de carne de porc sau cine ştie ce, dar eu 
cred că nu contează. Acum ştim ce e mai important - omul a 
venit aici cu o bucată de carne în mână şi s-a aşezat s-o 
mănânce cât se uita la luna care strălucea deasupra mării. S- 
a rezemat cu spatele de coş. Şi s-a înecat, la fel ca micuțul 
negru din poezioara aia”. Cu ultima îmbucătură din ce-şi 
adusese să mănânce? Poate, dar nu neapărat.” „După cea 
murit, probabil că vreun pescăruş a venit în zbor şi i-a smuls 
ce mai avea în mână”, a spus George. „Şi i-au rămas doar 
urmele de grăsime pe degete.” „Exact”, a zis doctorul. „Ei, şi- 
acum mă ajutaţi să mă ridic ori trebuie să mă târâi până la 
maşina lui George ca să mă sprijin de portieră?” 


8 


— Ei, ce părere ai, Steffi? a întrebat-o Vince, luând o 
înghițitură din coca-cola, care i-a înghețat gâtlejul cu răceala 
ei. S-a rezolvat misterul? închidem dosarul? 

— Nici gând! a exclamat ea, şi abia a luat în seamă hohotele 
de râs izbucnite în semn de apreciere pentru replica ei. Avea 
ochii sclipitori. Partea privind cauza morții, poate, dar... care a 
fost ea, apropo? în gâtlej? Sau tragem concluzii pripite? 


— Scumpo, n-ai cum să tragi concluzii dintr-o poveste care 
nu există, a spus Vince, cu o sclipire în ochi. Pune întrebări, 
orice. O să-ți răspund. La fel şi Dave, cred eu. 

Ca să facă dovada că aşa stăteau lucrurile, Dave a spus: 

— O fi fost o bucată de carne de vită, friptură, pesemne, şi e 
foarte probabil să provină din partea cea mai bună: muşchi, 
pulpă sau file. A fost gătită nu tocmai în sânge, iar pe 
certificatul de deces s-a scris asfixie prin blocarea căilor 
respiratorii, deşi omul pe care l-am numit mereu Colorado Kid 
suferise şi o embolie cerebrală masivă - atac cerebral, cu alte 
cuvinte. Cathcart a socotit că asfixia a dus la atacul cerebral, 
dar cine ştie, poate c-a fost invers. Aşa că, vezi tu, până şi 
cauza morții devine neclară dacă priveşti lucrurile mai 
îndeaproape. 

— Mai am o poveste - una scurtă - şi-o să ţi-o spun acum, a 
promis Vince. E despre un individ care-ţi semăna întrucâtva, 
Stephanie, cu toate că aş vrea să cred că tu ai nimerit pe 
mâini mai bune în privința ultimelor retuşuri ale educaţiei 
tale, pe mâini mai înțelegătoare. Tipul acela era tânăr - cred c- 
avea douăzeci şi trei de ani - şi, ca şi tine, venea de departe 
(din sud, în cazul lui, nu din est), şi se pregătea să devină 
medic legist. 

— Deci lucra cu acest doctor Cathcart şi şi-a dat seama de 
ceva. 

Vince a zâmbit. 

— Destul de uşor de bănuit, scumpo, dar te înşeli, lucra cu 
altcineva. Îl chema... Cum îl chema, Dave? 

Dave Bowie, a cărui memorie a numelor era la fel de precisă 
ca puşca lui Annie Oakley'*, n-a şovăit: 

— Devane. Paul Devane. 

— Exact, acum, după ce l-ai pronunţat, mi l-am amintit şi 
eu. Acest tânăr, Devane, după absolvire, a fost trimis de 
Procuratură să se perfecționeze timp de trei luni pe teren, 
împreună cu doi detectivi de la Poliția Statală. Numai că-n 
cazul lui, cuvântul „condamnat” s-ar potrivi mai bine decât 
„trimis”. Oamenii l-au tratat foarte rău. În ochii lui Vince a 
apărut o umbră de tristeţe. Cred că persoanele mai în vârstă 


care se poartă urât cu tinerii dornici să înveţe şi care nu vor 
nimic mai mult ar trebui date afară din slujbele pe care le au. 
Se întâmplă mult prea des ca ei să fie promovați în loc să li se 
facă vânt. Nici nu mă miră că Dumnezeu a înclinat prea puţin 
Pământul pe axă atunci când l-a pus în mişcare; de aceea 
multe din cele ce se întâmplă sunt strâmbe. Aşa şi tânărul 
ăsta, Devane, a învățat patru ani într-un loc precum 
Universitatea din Georgetown, vrând să deprindă ştiinţa de a 
prinde ticăloşi, iar tocmai când să se apuce de treabă, sorții l- 
au făcut să ajungă să lucreze cu doi detectivi care nu ştiau 
decât să mestece la gogoşi, care l-au folosit mai mult drept 
băiat de alergătură, plimbând dosare între Augusta şi 
Waterville şi îndepărtând curioşii de la locul unor accidente 
rutiere. A, poate l-au lăsat de câteva ori să măsoare vreo urmă 
de pantof sau să facă poze ale urmelor de pneuri drept 
recompensă. Dar rar, aş zice. Rar de tot. În orice caz, Steffi, 
aceste două exemplare minunate de detectivi - şi sper că s-au 
pensionat deja - se aflau întâmplător aici la data când pe Plaja 
Hammock a apărut Colorado Kid. Cercetau un incendiu cu 
„origini dubioase” produs la o casă, aşa cum ne exprimăm noi 
când prezentăm asemenea cazuri în ziar, iar ei erau însoțiți de 
băiatul ăsta, care începuse deja să-şi piardă din entuziasmul 
de la început. Dacă ar fi nimerit pe mâna unor detectivi ca 
lumea care să lucreze la Procuratură - iar eu am cunoscut 
destui dintre-ăştia, în ciuda birocrației care creează atâtea 
probleme sistemului legal din statul nostru - ori dacă 
Departamentul de Medicină Legală de care ţinea l-ar fi trimis 
într-un stat care acceptă studenţi, poate c-ar fi ajuns unul 
dintre cei pe care-i vedem în serialul CSI!:... 

— Îmi place serialul ăsta, a spus Dave. E mai realist decât 
Verdict: crimă. Cine vrea o brioşă? Avem câteva în dulap. 

Au vrut cu toţii şi povestea a rămas în aer până când Dave 
a revenit, aducând şi un prosop de hârtie. După ce şi-a luat 
fiecare câte o brioşă şi o bucată de prosop de hârtie ca să nu 
împrăştie firimiturile, Vince i-a spus lui Dave să reia povestea. 

— Pentru că, dacă o continui eu, a spus, încep să ţin predici 
şi stăm aici până se întunecă. 


— Mi s-a părut că vorbeşti bine, a spus Dave. 

Vince s-a bătut cu mâna ciolănoasă peste pieptul scheletic. 

— Telefonează la Urgenţă, Steffi, mi s-a oprit inima-n loc. 

— N-o te distrezi la fel de mult când o să se întâmple cu 
adevărat, moşule. 

— Ia uite la el cum dă firimituri pe jos, a spus Vince. Când 
ajungi la capătul vieţii, te scapi pe ambele capete, aşa zicea 
mama. Hai, Dave, dă-i drumul, dar fă-ne un serviciu şi mai 
întâi înghite ce-ai în gură. 

Dave i-a urmat sfatul şi apoi a luat o înghițitură de coca- 
cola ca să-şi clătească gura. Stephanie a sperat în gând ca şi 
sistemul ei digestiv să reziste unor asemenea solicitări când 
avea să ajungă la vârsta lui Dave Bowie. 

— Aşa, a zis el, George nu s-a mai deranjat să limiteze 
accesul pe plajă, pentru că asta ar fi atras lumea precum 
muştele la balegă, ştiţi voi, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe 
tonţii ăia de la Procuratură s-o facă. L-am întrebat pe unul 
dintre ei de ce se mai osteneşte, iar respectivul m-a măsurat 
ca pe prostul satului care spune numai tâmpenii. „Păi, e scena 
unei crime, nu?” a zis el. „Poate da, poate nu”, am zis eu, „dar 
după ce se ia cadavrul, ce dovezi credeţi că o să mai găsiţi, 
pentru că pe mai toate le-a luat vântul.” La ora aceea, vântul 
dinspre est se întețise binişor. Numai că ei au insistat şi, 
recunosc, ne-a ieşit o poză foarte bună pe care am pus-o chiar 
pe prima pagină a ziarului, nu-i aşa, Vince? 

— Îhî, pozele pe care se văd benzile alea galbene cu 
inscripția „scena crimei” fac să se vândă ziarul mai bine, l-a 
aprobat Vince. Jumătate din brioşă dispăruse deja, iar 
Stephanie nu a zărit nici-o firimitură pe peticul de hârtie. 

— Devane a stat acolo cât legistul Cathcart s-a uitat la 
cadavru, a spus Dave, la mâna cu nisip pe ea, la cea fără, apoi 
în gură, dar când maşina mortuară de la Tinnock Funeral 
Home care sosise cu bacul de 9.00 a ajuns pe plajă, cei doi 
detectivi şi-au dat seama că el, Devane, era încă acolo şi exista 
primejdia să înveţe câte ceva. Nu puteau tolera aşa ceva, de 
aceea l-au trimis după cafea, gogoşi şi rulouri cu cremă 
pentru ei şi Cathcart şi asistentul lui, şi cei doi băieți de la 


compania de pompe funebre, care tocmai sosiseră. Devane n- 
avea habar unde să meargă, dar deja ieşise din perimetrul 
închis, de aceea l-am dus eu până la cofetăria Jenny. Ne-a 
trebuit jumătate de oră, poate mai mult, şi am mers şi cu 
maşina, şi aşa m-am lămurit cum stătea situația cu tânărul, 
deşi trebuie să recunosc că s-a arătat discret; n-a spus nimic 
nelalocul lui, precizând doar că nu învăța atât cât sperase şi, 
văzând misiunea în care fusese trimis în vreme ce Cathcart 
făcea cercetarea la fața locului, mi-am dat seama şi singur de 
toată situația. Când ne-am întors, examinarea se terminase. 
Cadavrul fusese deja expediat într-un sac de plastic cu 
fermoar. Asta nu l-a împiedicat pe unul dintre detectivi - un 
tip mare, cât un vițel, pe nume O'Shanny - să-l ia la rost pe 
Devane: „Ce ţi-a trebuit atâta, nouă ne-a înghețat curul aici şi 
tu te plimbi”, şi aşa mai departe. Devane a suportat cu 
stoicism - nu s-a plâns, n-a explicat, era bine-crescut băiatul, 
recunosc - de aceea am intervenit şi am spus că ne întorsesem 
cât de repede putusem. Am zis: „Doar nu voiaţi să încălcăm 
legile de circulație, domnilor ofițeri, nu?” Speram să-i fac să 
râdă şi să mai îndulcim situația, înţelegi? N-a mers. Celălalt - 
pe nume Morrison - a zis: „Pe tine cine te-a întrebat de 
sănătate? N-ai de scris vreun articol de-spre piața de 
vechituri, ceva?” La asta, partenerul lui a râs, măcar atât, dar 
tânărul care ar fi trebuit să înveţe chestii de medicină legală, 
dar, în schimb, învăţa că lui OShanny îi plăcea cafeaua cu 
lapte, iar lui Morrison, fără zahăr, a roşit ca o sfeclă. Uite, 
Steffi, nimeni nu scapă fără câteva şuturi în fund, chiar la 
vârsta pe care o aveam eu atunci, date de prostovani cu 
autoritate măruntă, acolo, dar mi-a părut cumplit de rău 
pentru Devane, care se ruşinase nu doar pentru el, ci şi 
pentru ceea ce pățisem eu. Am observat că încerca întrucâtva 
să-mi ceară scuze, dar până să găsească vorbele potrivite (sau 
până să-i spun eu că nu era nevoie, pentru că el nu făcuse 
nimic rău), O'Shanny a luat tava cu cafele şi i-a întins-o lui 
Morrison, apoi cele două pungi cu gogoşi şi rulouri. După 
aceea i-a spus lui Devane să treacă pe sub banda de protecție 
şi să aducă geanta de probe care conţinea lucrurile mortului. 


„Să semnezi Dovada de luare în primire”, i-a spus lui Devane, 
de parcă i s-ar fi adresat unui țânc de cinci ani, „şi ai grijă să 
nu se atingă nimeni de ele până le preiau eu. Şi nu cumva să- 
ți bagi nasul înăuntru. Ai priceput ce-am spus?” „Da, 
domnule”, a răspuns Devane şi mi-a zâmbit discret. L-am 
urmărit cum a luat de la asistentul doctorului Cathcart 
geanta cu probe, care arăta ca un dosar-acordeon, cum mai 
zăreşti în unele birouri. L-am văzut cum a scos Dovada de 
luare în primire din plicul străveziu de pe partea din față a 
genţii şi... Înţelegi la ce slujeşte dovada aceea, Steffi? 

— Cred că da, a zis ea. Nu e chestia aceea prin care, în 
cazul unui proces, când ceva găsit la locul faptei este folosit ca 
probă de către acuzare, Procuratura poate dovedi că a existat 
un lanț de luare în primire încă de la colectarea probelor şi 
până la prezentarea lor la tribunal ca probe A, B şi aşa mai 
departe. 

— Frumos exprimat, a spus Vince. Ar trebui să te faci 
scriitoare. 

— Foarte amuzant, a zis Stephanie. 

— Da, doamnă, aşa e Vincent al nostru, un adevărat Oscar 
Wilde, a explicat Dave. Asta când nu e Oscar Morocănosul!”, 
în fine, l-am văzut pe domnul Devane cum a semnat dovada 
aceea şi a pus-o apoi în buzunăraşul din față al genţii. După 
aceea, l-am văzut cum s-a întors să-i urmărească pe zdrahonii 
aceia care au pus cadavrul în maşina mortuară. Vince se 
întorsese deja aici ca să înceapă redactarea articolului, aşa că 
am plecat şi eu, spunându-le celor care începuseră să-mi 
pună întrebări - se adunaseră câțiva, atraşi de banda aia 
idioată de culoare galbenă, parcă erau furnici venite la 
farfurioara cu zahăr - că puteau citi totul la prețul de doar un 
sfert de dolar, doar atât fiind prețul ziarului pe vremea aceea. 
În fine, atunci l-am văzut ultima oră pe Paul Devane, rămas 
acolo şi urmărindu-i pe indivizii ăia vârând cadavrul în 
maşină. Dar, întâmplător, am aflat că Devane nu a respectat 
ordinul lui O'Shanny de a nu deschide geanta cu probe, 
pentru că peste şaisprezece luni mi-a telefonat la redacție. 
Abandonase visul de a deveni legist şi se întorsese la facultate, 


ca să se facă avocat. Bine, rău, corecția asta de carieră le 
aparține detectivilor O'Shanny şi Morrison, şi cu toate astea, 
Paul Devane a fost acela care şi-a adus contribuţia ca acel 
John Doe? de pe Plaja Hammock să devină Colorado Kid şi, 
până la urmă, asta a făcut posibilă identificarea lui de către 
poliție. 

— Iar noi am primit informaţia, a spus Vince. În mare parte 
pentru că Dave Bowie i-a oferit acelui tânăr o gogoaşă şi i-a 
dat ceea ce nu se putea cumpăra cu bani: ştiinţa de a asculta 
şi puţină înţelegere. 

— Ei, nu mai modifica adevărul, a spus Dave, foindu-se pe 
scaun. N-am stat cu el nici jumătate de oră. Poate trei sferturi 
de ceas, dacă punem şi timpul cât am aşteptat la coadă în 
cofetărie. 

— Uneori e suficient şi atât, a spus Stephanie. 

— Îhî, a încuviințat Dave, poate că ajunge, şi ce-i rău în 
asta? Cât timp crezi că-i trebuie cuiva să se înece cu o 
bucăţică de carne, pentru ca apoi să moară? 

Nimeni nu i-a răspuns la întrebare. Pe marea ce despărțea 
insula de uscat, dinspre iahtul unui bogat om al verii s-a auzit 
un sunet de sirenă, vanitos, în timp ce ambarcaţiunea se 
apropia de docurile oraşului Tinnock. 


9 


— Să-l lăsăm deoparte puţin pe Paul Devane, a propus 
Vince. Dave o să-ți povestească restul în câteva minute. Cred 
că întâi ar trebui să-ți spun despre cotrobăirea maţelor. 

— Îhî, a zis Dave. Asta nu-i o poveste, Steff, dar oricum ar fi 
urmat dacă era o poveste adevărată. 

— Să nu-ţi închipui că doctorul Cathcart a făcut autopsia 
imediat, nici gând. În primul rând, muriseră doi oameni în 
incendiul acela, ceea ce ni-i adusese pe cap pe OShanny şi 
Morrison, iar ei aveau prioritate. Nu pentru că muriseră 
primii, ci pentru că erau victime ale unui act criminal, iar 
John Doe părea a fi doar victima unui accident. 


Până când Cathcart a ajuns şi la el, detectivii plecaseră la 
Augusta, aşa că le-am dorit să rămână acolo. Am asistat la 
autopsie când, într-un târziu, s-a făcut şi asta, pentru că eu 
eram aproape singurul care putea fi numit fotograf 
profesionist în toată zona insulei, şi aveau nevoie de o 
„identitate în somn”!* a individului. Asta-i un termen 
european şi înseamnă un soi de portret îndeajuns de 
prezentabil ca să poată fi publicat într-un ziar. Cadavrul 
trebuie să arate ca şi cum omul ar dormi. Stephanie a părut 
atât interesată, cât şi scârbită. 

— Şi ajută la ceva? 

— Nu, a zis Vince. Apoi: Ei, poate în cazul unui puşti. Ori 
dacă te uiţi repede la el şi cu un singur ochi. Asta a trebuit 
dichisit puţin înainte de autopsie, pentru că doctorul Cathcart 
s-a gândit că din cauza blocării gâtlejului, trebuia probabil să 
tragă destul de mult de falca de jos. 

— Şi nu v-aţi gândit că ar arăta ca în somn dacă i s-ar fi 
pus o curea pe sub bărbie, ca să-i țină gura închisă? a 
întrebat Stephanie zâmbind, deşi numai de asta nu-i ardea. 
Cumplit ca un asemenea lucru să pară amuzant, dar era; 
parcă o creatură respingătoare din mintea ei ţinea cu orice 
chip să-i deruleze pe dinaintea ochilor desene animate 
bolnave, într-o succesiune neîntreruptă. 

— Nu, probabil că nu, a spus Vince şi a zâmbit şi el. La fel şi 
Dave. Deci, dacă era cinică, de aceeaşi boală sufereau şi cei doi 
bătrâni. Slavă Cerului! Aşa ceva ar arăta ca un cadavru cu o 
durere de dinţi, aşa cred. 

În aceeaşi clipă, au izbucnit cu toţii în râs. Stephanie s-a 
gândit că-i plăceau la nebunie cei doi bătrânei, la modul 
serios. 

— Trebuie să râzi în fața morţii, a spus Vince, culegându-şi 
paharul de coca-cola de pe balustradă. A luat o înghițitură, 
apoi l-a aşezat la loc. Mai ales la vârsta mea. 

O simt pândind după fiecare uşă şi-i simt mirosul pe pernă, 
acolo unde soțiile mele îşi aşezau capul - Dumnezeu să le ierte 
pe amândouă - imediat ce sting lumina. 

— Trebuie să râdem în fața morții. 


— În fine, Steffi, am făcut pozele care trebuiau să devină 
portret, iar ele au ieşit aproape aşa cum era de aşteptat. Cea 
mai bună îl făcea pe tip să arate de parcă ar fi adormit în stare 
avansată de beție, ori în comă, şi pe asta am publicat-o o 
săptămână mai târziu. Au dat-o şi-n Daily News din Bangor, 
plus în ziarele din Ellsworth şi Portland. Fără niciun folos, 
desigur, nu i-a speriat nici pe cei care probabil îl cunoscuseră, 
iar noi am considerat că aveau motive întemeiate să tacă. 
Între timp, Cathcart şi-a văzut de treabă şi, după ce cei doi 
tontălăi din Augusta s-au întors unde le era locul, n-a mai 
obiectat față de faptul că tot dădeam târcoale, atâta vreme cât 
nu publicam în ziar ceea ce-i mai scăpase lui în prezența mea. 
Am promis că nu voi publica nimic şi nici n-am făcut-o. 
Pornind de sus în jos, a găsit nodul acela de friptură pe care 
doctorul Robinson îl văzuse deja în gâtlejul omului. „Asta-i 
cauza morții, Vince”, mi-a spus Cathcart, iar embolia 
cerebrală (pe care a descoperit-o la multă vreme după ce eu 
plecasem să prind bacul de întoarcere pe Moosie) nu l-a făcut 
să se răzgândească. A zis că dacă lângă el s-ar fi aflat cineva 
care să ştie Procedura Heimlich - sau dacă şi-ar fi aplicat-o 
singur - poate că n-ar fi ajuns pe masa de disecție cu maţele 
atârnându-i de o parte şi de alta. Apoi, Conţinutul stomacal 
numărul 1, şi prin asta mă refer la partea de sus, gustarea de 
la miezul nopţii care abia începuse să fie digerată când omul 
nostru murise şi totul se încheiase. Doar friptura. Poate cinci, 
şase muşcături cu totul, bine mestecate. Cathcart a apreciat 
cantitatea la o sută douăzeci de grame. În fine, Conţinutul 
stomacal numărul 2, iar aici vorbesc de masa de seară a 
omului. Aici avem mai mult - bine, n-aş vrea să intru în 
amănunte; să spunem doar că procesul de digestie se 
desfăşurase o perioadă suficient de lungă, aşa că doctorul 
Cathcart a putut preciza ca sigur, fără teste suplimentare, că 
tipul mâncase ceva cu peşte, probabil salată cu cartofi prăjiți, 
cu vreo cinci sau şase ore înainte de a muri. „Doctore, nu-s 
Sherlock Holmes”, i-am zis eu, „dar aici mă pricep mai bine 
decât tine.” „Serios?” a întrebat el, destul de sceptic. „îhi”, l-am 
asigurat eu. „Cred că a luat masa de seară la Curly's ori la 


Jan's Wharfside, care-i la doi paşi de aici, sau la Yanko's, pe 
Moose-Look.” „Păi de ce la unul din astea, când există cincizeci 
de restaurante pe o rază de douăzeci de mile de aici, care oferă 
peşte în meniu, chiar dacă e aprilie?” m-a întrebat el. „De ce 
nu crezi că a mers la Grey Gull, de pildă?” „Pentru că Grey 
Gull nu s-ar cobori să ofere cartofi prăjiți şi peşte”, am zis eu, 
„şi omul nostru tocmai asta a mâncat.” Acum, Steffi, m-am 
descurcat bine cât a ţinut mai toată autopsia, dar de abia 
atunci am început să simt că mă ia cu greață. „Restaurantele 
pe care le-am numit vând peşte şi cartofi prăjiţi”, am spus eu, 
„Şi am simțit mirosul de oţet de cum i-ai deschis stomacul.” 
Apoi a trebuit să dau fuga la baie ca să vărs. Însă avusesem 
dreptate. În noaptea aceea am developat fotografiile 
„adormitului” şi a doua zi le-am arătat pe la restaurantele 
care aveau peşte şi cartofi prăjiți. La Yankos nu l-a 
recunoscut nimeni, dar cea care vinde pentru acasă de la 
Jan's Wharfside l-a recunoscut imediat. A zis că-i servise un 
coş cu peşte şi cartofi prăjiți, plus o coca-cola sau o cola light, 
asta nu-şi mai amintea precis, în după-amiaza dinaintea 
morții. Omul luase coşulețul şi se aşezase la o masă, apoi 
mâncase în timp ce privise marea. Am vrut să ştiu dacă omul 
îi vorbise, iar ea a spus că nu tocmai, doar îi mulțumise. Am 
întrebat-o dacă observase încotro plecase după ce terminase 
de mâncat - asta a fost pe la 17.30 - şiea a ziscă nu. Apoia 
privit-o pe Stephanie şi a zis: 

— Cred că a coborât în docuri, să prindă bacul de 18.00 
spre Moosie. S-ar fi potrivit ca oră. 

— Înî, aşa am crezut şi eu, a spus Dave. 

Stephanie s-a îndreptat de spate, moment în care i-a venito 
idee: 

— Era aprilie. Mijloc de aprilie pe coasta statului Maine, dar 
când a fost găsit, nu avea haină. Purta aşa ceva când a fost 
servit la Jan's? 

Amândoi bătrânii i-au surâs generos, de parcă tocmai ar fi 
rezolvat vreo ecuaţie complicată. Numai că treaba lor, din câte 
ştia Stephanie - chiar la nivelul umil a ziarului Weekly 


Islander - nu era rezolvarea, cât precizarea problemelor ce 
trebuiau rezolvate. 

— Potrivită întrebare, a spus Vince. 

— De-a dreptul încântătoare, l-a imitat Dave. 

— Păstram chestia asta, a spus Vince, dar cum nu avem o 
istorie, păstrarea părților interesante nu mai contează... iar 
dacă vrei răspunsuri, scumpo, restaurantul s-a desființat. 
Fata care vindea mâncare pentru acasă de la Jan's nu şi-a 
amintit clar, iar în rest, nimeni nu l-a remarcat. Cred că, într- 
un fel, trebuie să ne socotim norocoşi; dacă s-ar fi îndopat la 
tejgheaua de acolo la mijloc de iulie, când prin astfel de locuri 
trec mii de oameni, toți vrând peşte cu cartofi prăjiți, rulouri 
cu homar şi înghețată, fata nu şi-ar fi adus aminte de el decât 
dacă şi-ar fi dat pantalonii jos şi i-ar fi făcut vreo propunere. 

— Poate nici măcar aşa, a spus Stephanie. 

— Adevărat. Însă aşa, fata şi-a adus aminte de el, dar nu şi 
dacă purta haină. N-am insistat prea mult asupra acestui 
aspect, ştiind că dacă o făceam, se putea să-şi aducă amine 
ceva doar ca să-mi facă pe plac ori să scape de mine. A zis: 
„Parcă purta o jachetă uşoară de culoare verde, domnule 
Teague, dar m-aş putea înşela.” Şi probabil că ar fi greşit, cine 
ştie. Înclin să cred că a avut dreptate. Că avea pe el o jachetă 
aşa cum a descris-o ea. 

— Atunci unde era jacheta asta? a întrebat Stephanie. A 
apărut aşa ceva? 

— Nu, a răspuns Dave, deci poate că n-a existat o jachetă... 
deşi imaginația nu-mi merge atât de departe încât să înțeleg 
prezența lui afară, fără haină, într-o noapte friguroasă cum e 
în zona noastră de coastă în aprilie. 

Stephanie s-a întors către Vince, dorind dintr-odată să-i 
adreseze nenumărate întrebări, toate importante, dar niciuna 
pe deplin închegată. 

— De ce zâmbeşti, scumpo? a vrut să ştie Vince. 

— N-am idee. Apoi a tăcut o clipă. Ba da. Mi-au venit atât 
de multe întrebări, încât nu ştiu cu care să încep. 

Auzind asta, cei doi bătrâni au izbucnit în hohote. Dave 
chiar şi-a scos o batistă cât un cearşaf din buzunarul de la 


spate al pantalonilor şi s-a şters la ochi. 

— Nu e tare? a exclamat el. Da, doamnă! Steff, să-ți spun 
ceva: ce-ar fi să te prefaci că vrei să câştigi setul de cutii 
alimentare Tupperware de la Târgul de toamnă organizat de 
Ladies Ausxiliary!9? închide ochii şi alege una din vasul cu 
peştişori de aur! 

— Bine, a zis ea şi, deşi nu a procedat chiar aşa, a fost pe 
aproape. Nu s-au luat amprentele bărbatului? Sau amprenta 
dentară? Am înțeles că atunci când se pune problema 
identificării cadavrelor, probele astea sunt ca şi infailibile. 

— Aşa crede multă lume şi probabil că sunt probe clare, a 
spus Vince, încă zâmbind, dar ochii îi trădau gravitate, însă 
nu uita că asta s-a întâmplat în 1980, Steff. Înainte de 
revoluția informatică, şi cu mult înainte de Internet, 
minunatul instrument în care tineri ca tine cred orbeşte. În 
1980, se puteau face verificări ale amprentelor digitale şi 
dentare ale unui „pernec”, aşa li se spunea în poliție - adică, 
persoană necunoscută - prin compararea lor cu datele privind 
persoana bănuită. Însă compararea cu amprentele tuturor 
răufăcătorilor căutați şi aflați în evidențe ar fi durat ani de 
zile, ca şi cu cele ale persoanelor declarate dispărute în fiecare 
an în Statele Unite. Chiar dacă se reducea lista doar la bărbați 
trecuți de treizeci-patruzeci de ani, cine să facă asta? 
Imposibil, draga mea. 

— Credeam că forțele armate dețineau evidențe 
computerizate, chiar şi pe vremea aceea... 

— Nu prea cred, a spus Vince. lar dacă ar fi fost aşa, nu-s 
convins că amprentele lui Colorado Kid le-au fost trimise. 

— În orice caz, identificarea inițială s-a făcut fără amprente 
digitale sau dentare, a spus Dave. Şi-a împreunat degetele 
peste burta masivă, lăsând impresia că se răsfăța în ultimele 
raze ale soarelui care apunea, dar care rămăseseră calde. 
Dacă nu mă înşel, asta se cheamă „să revenim la problema 
care ne interesează”. 

— Deci cum s-a făcut identificarea? 

— Asta ne aduce din nou la Paul Devane, a spus Vince, şi 
îmi place că aducem din nou vorba de el, fiindcă, aşa cum am 


spus, avem o poveste, iar poveştile sunt specialitatea mea. 
Sunt în curtea mea, cum s-ar fi spus demult. Devane îmi 
aminteşte puţin de Horatio Alger, puţin dar şi asta e bine. 
Străduieşte-te şi vei reuşi. Munceşte şi vei câştiga. 

— Plin de energie tinerească. 

— Dacă vrei tu, a zis Vince, fără nici-o inflexiune în glas. 
Sigur, dacă ţii neapărat. În fine, Devane a plecat cu cei doi 
poliţişti tâmpiţi, O'Shanny şi Morrison, imediat ce au primit 
raportul preliminar al lui Cathcart privind victimele, 
incendiului, pentru că nu-i interesa nici cât negru sub unghie 
omul care murise înecându-se cu o îmbucătură. Între timp, 
Cathcart făcuse autopsia cadavrului avându-l ca asistent pe 
umilul 'mneavoastră servitor. Pe certificatul de deces s-a scris 
„Asfixie prin blocarea căi-lor respiratorii” ori echivalentul 
medical al chestiei ăsteia. Fotografia lui „dormind”, pe care 
strămoşii noştri victorieni ar fi numit-o mai aproape de adevăr 
„portretul mortului”, s-a publicat în ziare. Şi nimeni n-a 
anunțat Procuratura sau Poliția Statală din Augusta că le-ar 
fi dispărut tatăl, unchiul ori fratele. Cei de la Tinnock Funeral 
Home l-au ţinut la frigider şase zile - nu aşa scrie la lege, dar, 
ca atâtea treburi din domeniul ăsta, vei descoperi, Steffi, că 
aşa se obişnuieşte. Toţi cei care se ocupă de morți ştiu asta, 
deşi nimeni nu ştie de ce. După cele şase zile, când rămăsese 
tot neidentificat şi nerevendicat, Abe Carvey l-a îmbălsămat. 
L-a depus apoi în cripta pe care firma de pompe funebre o are 
la Cimitirul Seaview... 

— Partea asta-mi cam dă fiori, a recunoscut Stephanie. 

Parcă îl vedea pe om acolo, nu înțelegea de ce, dar nu în 
sicriu (deşi sigur i se făcuse măcar unul ieftin), ci pur şi 
simplu depus pe o lespede de piatră, cu un cearşaf deasupra. 
Un colet nereclamat de la poşta morților. 

— Îhî, cam aşa e, a spus Vince aproape nepăsător. Să merg 
mai departe? 

— Dacă te opreşti acum, te omor, a spus ea. 

El a dat din cap, fără să zâmbească, însă oricum încântat. 
Stephanie nu şi-a dat seama cum de înțelesese asta, dar aşa 
se întâmplase. 


— A fost cazat acolo toată vara şi jumătate din toamnă. 
Apoi, când a venit luna noiembrie şi cadavrul rămăsese tot 
fără nume şi nimeni nu-l reclama, au decis să-l înhumeze. 
Înainte ca pământul să îngheţe şi să îngreuneze săparea unei 
gropi, înţelegi? 

— Da, a zis încet Stephanie. Şi aşa era. De data asta n-a 
mai perceput telepatia dintre cei doi bătrâni, dar probabil te că 
ea persista, pentru că Dave a preluat povestea (atât cât era ea) 
fără niciun îndemn din partea editorului ziarului. 

— Devane şi-a dus stagiul cu O'Shanny şi Morrison până la 
capăt, chiar dacă a făcut-o cu amărăciune, a spus el. Pesemne 
că i-a cadorisit pe fiecare cu câte o cravată sau cu cine ştie ce 
la încheierea celor trei luni sau câte o fi stat pe lângă ei. 
Stephanie, cred că ţi-am spus că tânărul nu se dădea bătut cu 
una, cu două. Însă imediat ce a terminat, şi-a depus actele la 
colegiul la care era - parcă mi-a spus că era Georgetown, dar 
să nu mi-o iei în nume de rău dacă mă-nşel - şi s-a apucat din 
nou de învățat, urmând Dreptul. Şi, în afară de două lucruri, 
domnul Paul Devane ar putea să iasă deja din povestea 
noastră - ceea ce, aşa cum zice Vince, nici nu este o poveste, 
decât poate prin părţile astea. În primul rând, Devane şi-a 
băgat nasul la un moment dat în geanta cu dovezi şi a 
cercetat lucrurile personale ale lui John Doe. Apoi s-a legat 
serios de o fată, iar ea l-a dus acasă ca să-i cunoască părinții, 
aşa cum procedează fetele când lucrurile devin mai serioase, 
iar tatăl acesteia avea un obicei care se practica mai mult pe 
vremea aceea decât acum: fuma țigarete. 

Mintea lui Stephanie, care nu era de ici, de colo (iar cei doi 
bătrâni ştiau asta), a făcut imediat legătura cu pachetul de 
țigări care căzuse pe nisipul Plajei Hammock atunci când 
mortul se prăbuşise. Johnny Gravlin (în prezent primar în 
Moose-Look) îl ridicase şi-l pusese înapoi în buzunarul 
mortului. Apoi, i-a mai venit o idee, dar nu imediat, ci exploziv 
şi orbitor. A tresărit, de parcă ar fi înțepat-o ceva. Cu un picior 
a lovit paharul aşezat pe podea şi l-a răsturnat. Lichidul a 
şerpuit pe scândurile purtând patina vremii şi s-a strecurat 
printre ele, picurând peste pietrele şi bălăriile de dedesubt. 


Bătrânii n-au băgat de seamă. Recunoşteau starea de grație 
imediat ce apărea, de aceea şi-au urmărit eleva cu interes şi 
încântare. 

— Timbrul! aproape că a strigat ea. Pe fiecare pachet de 
țigări se aplică un timbrul 

Amândoi au aplaudat-o, discret, dar sincer. 


10 


— Steffi, să-ți spun ce a văzut tânărul domn Devane când a 
tras cu ochiul în geanta cu probe, a zis Dave, şi nici nu am 
vreo îndoială că s-a uitat bine de tot, mai mult ca să-i sfideze 
pe cei doi decât din convingerea că ar putea găsi ceva de 
valoare între cele câteva lucruri. În primul rând, a găsit 
verigheta omului; un inel simplu, negravat, nici măcar dată 
nu avea. 

— Nu l-au lăsat pe m... Stephanie le-a observat privirile şi 
şi-a dat seama că sugestia ei era nepotrivită. În cazul 
identificării, verigheta avea să fie înapoiată. Putea fi 
înmormântat cu ea pe deget dacă aşa voia familia. Însă până 
să se întâmple asta, verigheta constituia o probă şi era tratată 
ca atare. Nu, a zis ea. Sigur că nu. Ce stângăcie din partea 
mea. Da, dar trebuie să fi existat o doamnă Doe undeva. Sau 
vreo doamnă Puştiu'. Nu? 

— Da, a spus Vince Teague, destul de apăsat. Şi noi am 
găsit-o. Până la urmă. 

— Şi existau şi micuţi Doe? a întrebat Stephanie, gândindu- 
se că bărbatul era la vârsta potrivită să aibă o liotă de copii. 

— Să nu ne legăm de partea asta acum, te rog, a sugerat 
Dave. 

— Aha, a făcut Stephanie. Scuze. 

— Nu-i nevoie, a zis el, zâmbind vag. Numai că nu vreau să 
pierd firul. E mai uşor s-o faci când nu există... cum se 
cheamă asta, Vincent? 

— Legătură directă, a spus Vince. Şi el a zâmbit, însă 
privirea lui trăda o oarecare distanțare. Stephanie s-a întrebat 
dacă gândul la micuţii Doe impusese acea detaşare. 


— Nu, nici-o legătură directă, a întărit Dave. A rămas puţin 
pe gânduri, apoi, după ce a enumerat pe degete, a constatat 
cât de puţin se îndepărtase de subiect şi a continuat: Geanta 
conținea: verigheta, şaptesprezece dolari în bancnote - una de 
zece, alta de cinci şi două de unu - plus nişte mărunțţiş care 
făcea vreun dolar. De asemenea, aşa a spus Devane, o monedă 
care nu era americană. După inscripţii, i s-a părut că era 
rusească. 

— Rusească?!... s-a mirat Stephanie. 

— Adică erau litere chirilice pe ea, a murmurat Vince. 

Dave a continuat: 

— Mai erau un tub de bomboane mentolate Certs şi un 
pachet de gumă de mestecat Big Red, din care lipsea o lamă. 
Un plic cu chibrituri, pe partea din față cu o reclamă pentru 
colecționarea de timbre - sunt convinsă c-ai văzut aşa ceva, le 
primeşti gratuit de la orice magazin - iar Devane a spuscăa 
văzut o urmă de aprindere pe scăpăriciul din partea de jos, roz 
şi lucios. De asemenea, pachetul acela de ţigări, desfăcut, din 
care lipseau una sau două. Lui Devane i s-a părut că lipsea 
doar una, iar singura dâră de pe scăpărici părea să susțină 
ideea asta. 

— Dar nici urmă de portofel, a spus Stephanie. 

— Nu, doamnă. 

— Şi nimic după care să fie identificat. 

— N-a lansat cineva ideea că poate a venit cineva care i-a 
furat ultima bucată de friptură si portofelul? a întrebat ea şi a 
scăpat un chicotit, după care a dus repede mâna la gură. 

— Steffi, am încercat, şi asta şi multe altele, a spus Vince. 
Inclusiv ideea că a fost plasat pe Plaja Hammock de una dintre 
Luminile de pe coastă. 

— La vreo şaisprezece luni după ce Johnny Gravlin şi Nancy 
Arnault l-au găsit pe tip, a reluat Dave, Paul Devane a fost 
invitat să petreacă o săptămână la casa prietenei lui din 
Pennsylvania. Sunt aproape sigur că Insula Moose-Lookit, 
Plaja Hammock şi John Doe erau ultimele lucruri la care se 
gândea atunci. A zis că voia să iasă cu prietena lui la un film 
sau nu ştiu unde. Mama şi tatăl ei se găseau în bucătărie, 


spălând vasele după cină - făcând „debarasarea”, cum se 
spune prin părțile noastre - şi, deşi Paul se oferise să-i ajute, ei 
îl alungaseră în camera de zi pe motiv că nu ar fi ştiut unde să 
pună farfuriile şi restul. Aşa că a stat acolo şi s-a uitat la 
televizor, dar, întâmplător, a aruncat o privire spre scaunul 
tatălui, iar acolo, pe măsuța de lângă scaun, alături de 
programul TV şi de scrumieră, a văzut pachetul lui de 
mahorcă. 

A făcut o pauză, aruncându-i lui Stephanie un zâmbet şi 
ridicând din umeri. 

— Ciudat cum se brodesc lucrurile uneori; ajungi să te- 
ntrebi cât de des nu se leagă. Dacă pachetul ar fi fost în altă 
poziție - ca să rămână vizibilă doar partea de sus, nu cea de 
jos - John Doe ar fi rămas tot un necunoscut, în loc de 
Colorado Kid, ca şi domnul James Cogan din Nederland, un 
oraş la vest de Boulder. Numai că fundul pachetului era cu 
fața spre el, iar el a văzut timbrul. Un timbru ca acela poştal, 
iar asta l-a dus cu gândul la pachetul de ţigări din geanta cu 
probe. Vezi tu, Steffi, unul dintre îndrumătorii lui Paul Devane 
- nu mai ţin minte dacă O'Shanny sau Morrison - fuma, iar 
între altele, lui Paul i se dăduse sarcina să-i cumpere din când 
în când ţigări Camei. Şi, deşi aveau şi acelea timbre, i s-a 
părut că nu erau la fel cu cel de pe pachetul din geanta cu 
probe. A avut impresia că timbrul de pe ţigaretele vândute în 
statul Mâine era o ştampilă cu cerneala, de genul celor care ţi 
se aplică pe mână când mergi la o sală de dans dintr-un orăşel 
ori... habar n-am... 

— La picnicul de la Ferma Gernerd? a întrebat ea cu un 
zâmbet. 

— Ai nimerit-o! a zis el, îndreptând spre ea arătătorul, 
precum ţeava unui pistol. În sfârşit, nu era ceva care să-l facă 
să sară brusc şi să exclame: „Evrika!”, „Am descoperit!”, însă 
în cursul acelui weekend s-a tot gândit la asta, fiindcă 
amintirea acelor țigări din geanta cu probe îl sâcâia. Pe de o 
parte, Paul Devane socotea că ţigările omului trebuiau să aibă 
timbrul din Mâine, indiferent de unde sosise el acolo. 

— De ce? 


— Pentru că nu lipsea decât una. Ce fumător e acela care 
trage doar o ţigară în şase ore? 

— Amator? 

— Un om care are un pachet plin şi nu fumează decât una 
în şase ore nu e amator, ci nefumâtor, a zis Vince cu blândeţe. 
Pe de altă parte, Devane îi văzuse limba. Şi eu, doar am stat în 
genunchi în fața lui, ca să-i fac lumină doctorului Robinson cu 
otoscopul. Era roz ca o bomboană cu scorţişoară. Nu aducea 
deloc cu limba unui fumător. 

— A, şi chibriturile, a remarcat Stephanie. Doar unul 
aprins. 

Vince Teague i-a zâmbit. Expresie însoțită de un gest din 
cap. 

— Doar unul, a zis el. 

— Nu avea brichetă? 

— Nu. 

Amândoi au rostit cuvântul în acelaşi timp, apoi au început 
să râdă. 


11 


— Devane a aşteptat până luni, a spus Dave, şi cum treaba 
legată de țigarete a continuat să-l frământe - nu-i dădea pace, 
cu toate că acea parte a vieţii lui era la aproape un an şi 
jumătate în urmă - mi-a telefonat şi mi-a explicat că avea 
impresia că pachetul pe care John Doe îl avusese asupra lui 
nu provenea din statul Mâine. În caz contrar, eticheta de pe el 
ar fi arătat de unde fusese cumpărat. Şi-a exprimat îndoiala 
că omul fuma, dar a arătat că timbrul putea fi un indiciu, 
chiar dacă persoana era nefumătoare. Nu l-am contrazis, dar 
am vrut să aflu motivul pentru care-mi telefonase. A zis că nu 
mai ştia pe altcineva care să manifeste interes după atâta 
timp. Avea dreptate, chiar mă interesa - şi pe Vince - şi s-a 
dovedit că nu se înşelase în privința timbrului. Eu nu-s 
fumător şi nici n-am fumat vreodată, motiv pentru care am 
ajuns la şaizeci şi cinci de ani şi mă vezi într-o formă atât de 
bună. 


Vince şi-a dres glasul şi i-a făcut un semn cu mâna. 
Netulburat, Dave a continuat: 

— „aşa că am făcut o plimbărică până la chioşcul de la 
Bayside şi am rugat să mă lase să examinez un pachet de 
țigări. Mi-a fost satisfăcută rugămintea şi am observat că, 
într-adevăr, exista timbrul-ştampilă pe pachet, nu unul 
adevărat. După aceea, am telefonat la Procuratură şi am 
vorbit cu un tip pe nume Murray de la Departamentul de 
evidență şi păstrare a probelor. Am procedat cât m-am 
priceput mai diplomatic, Stephanie, pentru că pe vremea 
aceea cei doi tembeli de detectivi mai erau în activitate... 

— Şi ei trecuseră cu vederea un indiciu potenţial de valoare, 
nu? a întrebat Steff. Care ar fi redus aria cercetărilor în 
privința identităţii lui John Doe la un singur stat. Şi practic îl 
avuseseră tot timpul sub ochi. 

— Exact, a zis Vince, iar prin asta nu-l puteau acuza de 
nimic pe intern, pentru că-i spuseseră clar să nu-şi bage nasul 
în geanta cu probe. Plus că, în momentul în care s-ar fi 
lămurit că Devane nu respectase ordinul... 

— „el se ocupa de altceva, a încheiat ea. 

— Ai pus punctul pe i, a aprobat-o Dave. Însă ei s-ar fi ales 
cu o muştruluială serioasă, în orice caz. Nu uita, ei aveau de 
investigat o crimă în Tinnock - două persoane arse într-un 
incendiu - iar John Doe era victima înecului cu o bucată de 
friptură. 

— Şi totuşi... a spus Stephanie neîncrezătoare. 

— Şi totuşi au procedat ca nişte proşti şi nu era nevoie să te 
abții, pentru că eşti între prieteni, i-a spus Dave cu un surâs. 
Însă Islander n-avea niciun interes să le facă greutăţi celor doi 
detectivi. I-am explicat asta lui Murray şi i-am mai spus că nu 
era vorba de o crimă; eu doar îmi făceam datoria ca să se afle 
cine fusese acel biet om, pentru că undeva existau probabil 
nişte, persoane care ar fi vrut să ştie ce păţise. Murray a spus 
că va reveni cu un telefon, lucru la care mă cam aşteptam, dar 
eu am avut o după-amiază nu prea fericită, gândindu-mă că 
ar fi trebuit să abordez problema puţin altfel. Puteam s-o fac, 
înţelegi? Puteam să-l pun pe doctorul Robinson să telefoneze 


la Augusta, sau chiar să-l conving pe Cathcart, dar ideea de a 
mă sluji de ei ca să scot castanele din foc nu mă 
caracterizează. Presupun că sună ciudat, dar eu chiar cred că, 
în nouă cazuri din zece, cinstea e cea mai bună politică. Mă 
temeam doar că intenția mea nu se va încadra în cele nouă. 
Până la urmă, totul a ieşit bine. Murray m-a chemat după ce 
eram aproape convins că n-o va face şi începusem să mă 
îmbrac, în intenţia de a pleca acasă - nu se întâmplă mereu 
aşa? 

— Oala pe care o aştepţi să fiarbă, fierbe greu, a spus Vince. 

— Mamă, Doamne, asta parcă-i scoasă dintr-o poezie, dă- 
mi ceva de scris ca s-o notez, a zis Dave, zâmbind cu gura 
până la urechi. Zâmbetul n-a făcut doar să-i şteargă anii de 
pe chip; i-a gonit, chiar şi Stephanie a întrevăzut copilul din el. 
Apoi Dave a redevenit serios şi copilul a dispărut. 

— În marile oraşe, dovezile se rătăcesc mai tot timpul, am 
înțeles eu, dar cred că Augusta nu e chiar atât de mare, chiar 
dacă a ajuns capitală de stat. Sergentului Murray nu i-a fost 
greu să găsească geanta care purta semnătura lui Paul 
Devane pe certificatul de luare în primire; a spus că dăduse 
peste ea la zece minute după ce vorbisem cu el. În restul 
timpului se străduise să obțină aprobarea de la persoana 
competentă ca să mă poată informa ce conţinea... lucru pe 
care îl reuşise. Marca de ţigări era Winston, iar timbrul de pe 
pachet, aşa cum şi-l amintea Paul Devane: din acelea care se 
lipesc şi pe care scrie cu caractere mici, negre: „Colorado”. 
Murray mi-a spus că transmisese informaţia la Procuratură, 
iar cei de acolo spuseseră că vor fi recunoscători să afle 
„inainte ca ştirea să se facă publică” dacă reuşeam să-l 
identificăm pe Colorado Kid, cum l-a numit el; aşa că s-ar 
putea afirma că sergentul Murray de la Departamentul de 
evidenţă şi păstrare a probelor este cel care a născocit porecla. 
Şi-a exprimat speranța că dacă aveam noroc să-l identificăm 
pe om, să menționăm în articolul nostru că Procuratura ne 
sprijinise. Vezi tu, asta mi s-a părut destul de amuzant. 

Absorbită cu totul, lucru dovedit de strălucirea din ochi, 
Stephanie s-a aplecat puţin în față. 


— Şi ce-aţi făcut după aceea? Cum aţi procedat? 

Dave a deschis gura să răspundă, dar Vince şi-a lăsat mâna 
pe umărul lui ca să-l oprească. 

— Tu cum crezi că am procedat, scumpo? 

— lar facem şcoală? a întrebat ea. 

— Întocmai. 

Şi cum ea şi-a dat seama din ochii şi din expresia gurii (mai 
mult după aceasta din urmă) că el abia aştepta părerea ei, 
Stephanie a cântărit bine răspunsul: 

— Aţi făcut copii după portretul „adormitului”... 

— Înî. Mda. 

— Apoi... hmm... le-aţi trimis cu tăieturi din articole către... 
la câte ziare din Colorado? 

El i-a zâmbit, a dat din cap şi a ridicat degetul mare în 
semn de aprobare. 

— Şaptezeci şi opt, domnişoară McCann, şi nu ştiu ce 
părere a avut Dave, dar m-a uimit cât de ieftin era să trimiți 
atâtea copii, chiar şi în 1981. Nu cred că a costat o sută de 
dolari din banii de buzunar, cu tot cu mâncare. 

— Şi bineînțeles că am pus toate cheltuielile pe firmă, a 
spus Dave, care era şi contabilul ziarului. 

— Fiece bănuț. Păi aveam dreptul ăsta, nu? 

— Şi câte ziare au publicat poza? 

— Ale naibii, toate! a spus Vince şi şi-a tras o palmă peste 
coapsă. Da! Până şi Denver Post şi News din Rocky Mountain! 
Pentru că pe vremea aceea, totul prezenta un aspect aparte şi 
o frumusețe anume, înţelegi? 

Stephanie a dat din cap. Simplu şi frumos. Înţelegea. Vince 
a dat şi el din cap, încântat până peste poate. 

— Bărbat necunoscut, probabil din Colorado, găsit pe plaja 
unei insule din Mâine, la două mii de mile depărtare! Fără a 
vorbi de friptura rămasă în gât, fără a menţiona haina care 
putea să fi ajuns Dumnezeu ştie unde (ori poate nici nu 
existase) şi fără a aduce vorba de moneda rusească din 
buzunar! Doar Colorado Kid, un Mister inexplicabil şi, 
bineînțeles, toate ziarele au mers pe ideea asta, chiar şi cele 
care sunt pline de reclame şi cupoane de reduceri. La două zile 


după ce ziarul din Boulder a publicat poza, asta pe la sfârşitul 
lunii octombrie 1981, am primit un telefon de la o femeie pe 
nume Aria Cogan, a spus Dave. Locuia în Nederland, mai 
înspre munți față de Boulder, iar soțul ei dispăruse în aprilie, 
cu un an înainte, lăsând-o cu un fiu de şase luni la data 
dispariției. A zis că-l chema James şi, deşi habar nu avea ce 
căutase pe o insulă din apropierea coastei statului Mâine, cel 
din fotografia pe care o văzuse în Camera semăna mult cu 
soțul ei. Mult, într-adevăr. A tăcut câteva clipe. Cred că ştia că 
era vorba de ceva mai mult decât de o asemănare, pentru că 
imediat după aceea a început să plângă. 


12 


Stephanie l-a rugat pe Dave să-i pronunţe pe litere numele 
de familie al lui Cogan. În pronunția cu puternic accent local, 
ea nu auzise decât o serie de „a”-uri şi un „1” pe la mijloc. 

EI i-a făcut pe plac, apoi a spus: 

— Femeia nu putea pune la dispoziție ceva care să aibă 
amprentele lui - sigur că nu, sărmana de ea, dar mi-a dat 
numele dentistului la care mergeau amândoi şi... 

— Stai, stai, a spus Stephanie, ridicând mâna ca un polițist 
de la circulaţie. Acest Cogan, din ce trăia? 

— Era grafician la o firmă de publicitate din Denver, a spus 
Vince. l-am văzut câteva dintre lucrări şi trebuie să spun că 
erau destul de bune. N-avea cum să fie cunoscut pe plan 
național, dar dacă era nevoie repede de o imagine pentru o 
reclamă care să înfățişeze o femeie ţinând un rulou de hârtie 
igienică în aer, de parcă ar fi prins un păstrăv record, Cogan 
era omul potrivit. Mergea la Denver de două ori pe săptămână, 
marțea şi miercurea, pentru întâlniri şi discuţii. În restul 
timpului lucra la domiciliu. 

Stephanie şi-a mutat privirea înapoi la Dave. 

— Dentistul a vorbit cu Cathcart, legistul. Corect? 

— Îţi merg toate rotițele, Steff. Cathcart nu făcuse o 
radiografie a lucrărilor stomatologice ale lui Colorado Kid, nu 
avea dotarea necesară şi nu avusese motive să trimită 


cadavrul la spitalul comitatului, unde se putea face aşa ceva, 
dar îşi notase toate plombele, plus două coroane. Totul se 
potrivea. După aceea, el a trimis copii după amprentele 
omului către poliția din Nederland, care a adus un specialist 
al poliției din Denver la reşedinţa lui Cogan ca să preleveze 
amprente din biroul lui. Doamna Cogan - Aria - i-a spus 
specialistului că nu va găsi nimic, pentru că făcuse curățenie 
de sus până jos, când, într-un târziu, se convinsese că Jim al 
ei nu avea să se mai întoarcă, considerând că o părăsise, lucru 
greu de crezut pentru ea, sau că i se întâmplase ceva rău, 
lucru pe care aproape că era dispusă să-l creadă. Specialistul 
a spus că dacă Cogan îşi petrecuse „timp suficient de mult” în 
camera care-i servea ca birou, trebuiau să mai existe 
amprente. Dave a făcut o pauză, a oftat şi şi-a trecut degetele 
prin părul rărit. Şi a găsit, iar noi am aflat cu certitudine că 
John Doe, cunoscut şi sub numele de Colorado Kid, era de fapt 
James Cogan, de patruzeci şi doi de ani, din Nederland, 
Colorado, căsătorit cu Aria Cogan, tatăl lui Michael Cogan, în 
vârstă de şase luni la data dispariției părintelui său, iar în 
momentul identificării având aproape doi ani. 

Vince s-a ridicat şi s-a întins după ce şi-a apăsat mâinile 
făcute pumn ceva mai sus de talie. 

— Oameni buni, ce-ar fi să ne mutăm înăuntru? A început 
să se răcorească aici, şi mai avem destule de povestit. 


13 


Au mers pe rând la toaleta ascunsă într-un alcov din 
spatele vechii maşini de tipărit ofset pe care n-o mai foloseau 
(ziarul se tipărea acum în Ellsworth, iar asta încă din 2002). 
În timp ce Dave era la baie, Stephanie a pornit cafetiera. Dacă 
povestea ce nu era poveste mai continua o oră sau mai mult 
(şi avea senzația că aşa se va întâmpla), cu toţii ar fi apreciat o 
cafea. 

După ce s-au adunat toți, Dave a adulmecat mirosul ce 
venea din direcția micii bucătării şi a dat aprobator din cap. 


— Îmi plac femeile care nu consideră că bucătăria înseamnă 
sclavie doar pentru că îşi câştigă singure existența. 

— Şi eu am acelaşi sentiment față de bărbaţi, a spus 
Stephanie, iar când ei au râs (iar spusese una bună, deci două 
pe după-amiaza aceea, ceea ce era un record), ea a arătat cu 
capul spre vechea presă de dimensiuni uriaşe. Lucrul la 
chestia asta mi se pare sclavie, a zis ea. 

— Arată înfiorător, a zis Vince, dar cea dinaintea ei era de 
groază. Dacă nu erai atent, aceea îți putea smulge un braț, ba 
încerca să te prindă de el chiar dacă te păzeai. Unde 
rămăsesem? 

— La femeia care tocmai aflase că a devenit văduvă, a spus 
Stephanie. Presupun că a venit să ia cadavrul, nu? 

— Mda, a confirmat Dave. 

— Şi aţi adus-o aici de la aeroportul din Bangor? 

— Tu ce crezi, scumpo? 

Nu era o întrebare care să necesite mult timp de gândire. La 
sfârşitul lunii octombrie sau la începutul lui noiembrie 1981, 
Colorado Kid reprezenta o chestiune aproape închisă pentru 
autorităţile din Statul Mâine... iar ca victimă a unei asfixii nu 
prezentase decât o importanță minoră. Ca orice cadavru 
neidentificat, de fapt. 

— Sigur că v-aţi dus. Voi doi erați singurii prieteni pe care-i 
avea în Mâine. Ideea asta a avut ciudatul efect de a o face să 
realizeze că Aria Cogan fusese (şi, undeva, aproape sigur că 
era şi acum) o persoană reală, nu doar o piesă de şah într-un 
film după Agatha Christie sau dintr-un episod al serialului 
Verdict: crimă. 

— M-am dus eu, a spus încet Vince. S-a aplecat în față şi şi- 
a privit mâinile împreunate sub genunchi, care semănau cu 
nişte crăci moarte aduse de apă. Nu arăta aşa cum m-aş fi 
aşteptat. Îmi formasem o imagine în minte, pornind de la o 
idee greşită. Trebuia să mă gândesc mai bine. Sunt ziarist de 
şaizeci şi cinci de ani - de când s-a născut partenerul meu în 
ale criminalisticii, şi el nu mai e atât de alert pe cât se crede - 
iar în răstimpul ăsta mi-au trecut prin fața ochilor destule 
cadavre. Când le vezi, mai toate îţi alungă imediat din minte 


toate chestiile acelea romanțţioase, de genul: „Am văzut o 
fecioară frumoasă...” în general, cadavrele sunt urâte, serios; 
multe nici nu mai aduc a oameni. Dar acest lucru nu era 
valabil în privința lui Colorado Kid. Arăta suficient de bine ca 
să devină subiectul unui poem romantic al domnului Poe. Îl 
fotografiasem înainte de autopsie, bineînțeles, sper că n-ai 
uitat asta, iar dacă te uitai la portretul retuşat mai mult de o 
secundă, două, tot a mort arăta (cel puţin pentru mine), dar, 
în fine, avea ceva atrăgător, cu obrajii cenuşii şi buzele palide 
şi cu o nuanţă albăstruie pe pleoape. 

— Bârrr, a făcut Stephanie, dar şi-a dat seama la ce se 
referea Vince şi, bineînțeles, în minte i-a venit un poem de 
Edgar Allan Poe. Cel despre Lenore, care murise. 

— Îhî, asta-mi sună a iubire adevărată, a spus Dave şi s-a 
ridicat ca să toarne cafeaua în ceşti. 


14 


După părerea lui Stephanie, Vince Teague şi-a turnat în 
ceaşcă jumătate de cutie de HalfnHalf2, după care a 
continuat. A făcut-o cu un zâmbet îndurerat. 

— Încercam să spun că mă aşteptam să văd o frumuseţe cu 
chip palid şi păr negru. În schimb, am întâlnit o roşcată 
bucălată, cu fața plină de pistrui. Nu m-am îndoit nici-o clipă 
de durerea şi îngrijorarea ei, dar cred că era una din acele 
femei care preferă să mănânce decât să postească atunci când 
e roasă de necazuri. Părinții ei veniseră din Omaha sau Des 
Moines, ori de cine ştie unde, ca să aibă grijă de copil, şi n-o să 
uit niciodată ce rătăcită şi singuratică părea când a coborât 
din avion, ţinându-şi bagajul de mână, nu pe lângă corp, ci la 
pieptu-i mare. Nu semăna deloc cu ceea ce-mi imaginasem eu, 
acea Lenore pierdută... 

Stephanie a tresărit şi s-a gândit: „Poate că acum telepatia 
se stabileşte între toți trei.” 

— „dar mi-am dat imediat seama cine era. l-am făcut 
semn şi ea s-a apropiat şi m-a întrebat: „Domnul Teague?” 
Când eu am confirmat, şi-a lăsat geanta jos, m-a îmbrățişat şi 


a zis: „Mulţumesc că ai venit să mă aştepţi. Mulţumesc pentru 
tot. Nu pot crede că e el, dar când am văzut poza, am ştiut că 
aşa e.” Am avut mult de mers cu maşina până aici - tu ştii 
mai bine decât oricine, Steff - aşa că am avut timp berechet să 
stăm de vorbă. 

Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă aveam idee 
ce căutase Jim pe coasta statului Mâine. l-am spus că nu 
ştiam. Apoi a vrut să ştie dacă se cazase la un motel în 
noaptea de miercuri... Vince s-a oprit şi s-a uitat la Dave. Am 
dreptate? Miercuri noapte? 

Dave a încuviințat. 

— Sigur a întrebat de miercuri noapte, pentru că Johnny şi 
Nancy l-au găsit joi dimineață. Pe 24 aprilie 1980. 

— Ce memorie ai, s-a minunat Stephanie. 

Dave a ridicat din umeri. 

— Chestii dintr-astea nu-mi ies din minte, a recunoscut el, 
dar, pe de altă parte, uit să aduc acasă pâinea pe care mi-am 
cumpărat-o şi trebuie să ies pe ploaie ca să-mi iau alta. 

Stephanie s-a întors din nou spre Vince. 

— Bineînţeles că nu s-a cazat la vreun motel în noaptea 
dinainte de a fi găsit, altfel nu ar fi rămas John Doe atâta 
vreme. L-aţi fi ştiut sub alt nume, dar nimeni nu s-a 
înregistrat la motel astfel. 

EI a dat din cap înainte ca ea să termine de vorbit. 

— Eu şi Dave am pierdut trei sau patru săptămâni după ce 
a fost găsit acest Colorado Kid - din timpul nostru liber, se 
înțelege - umblând prin hoteluri „într-o spirală tot mai 
largă”%, după cum ar fi spus domnul Yates, în centrul căreia 
se află Insula Moose-Lookit. Ar fi fost aproape imposibil în 
sezonul de vară, când sunt deschise patru sute de moteluri, 
hanuri, cabane, pensiuni şi când există alte oferte, toate aflate 
la distanță de jumătate de zi de mers cu maşina de Tinnock 
Ferry. Dar în aprilie a fost doar o slujbă cu program redus 
pentru noi, pentru că şaptezeci la sută dintre ele sunt închise 
de la Ziua Recunoştinţei până la Ziua Memoriei. Am arătat 
fotografia aceea peste tot, Steffi. 

— Şi, nimic? 


— Absolut nimic, a confirmat Dave. Stephanie s-a întors 
spre Vince: 

— Ce-a zis după ce i-ai povestit asta? 

— Nimic. A rămas fără grai. (Vince a tăcut o clipă.) A plâns. 

— Sigur că da, sărmana, a spus Dave. 

— Şi tu ce-ai făcut? a întrebat Stephanie, concentrată 
asupra lui Vince. 

— Mi-am făcut meseria, a spus el fără să ezite. 

— Pentru că tu eşti acela care trebuie să afle, a spus ea. El 
a ridicat din sprâncenele împreunate şi încurcate. 

— Aşa crezi? 

— Da, a spus ea, bineînțeles. Apoi s-a uitat spre Dave, 
aşteptând ca el să confirme. 

— Am impresia că te-a prins în corzi, amice, a spus Dave. 

— Problema e, ţi se potriveşte slujba asta, Steffi? a întrebat- 
o Vince cu un zâmbet strâmb. Eu cred că da. 

— Sigur, a răspuns ea, aproape nepăsătoare. Ştia asta de 
câteva săptămâni, deşi, dacă ar fi întrebat-o cineva înainte de 
a veni la ziarul Islander, ar fi izbucnit în râs la ideea de a-şi 
alege munca de o viață într-un loc atât de obscur. Acea 
Stephanie McCann, care era cât pe ce să meargă la New Jersey 
în loc de Moose-Lookit, din largul coastelor statului Mâine, 
părea acum cu totul altă persoană. O persoană care nu se 
deplasează mai deloc. Ce ţi-a spus? Ştia ceva? 

— Suficient ca să facă o poveste stranie şi mai şi, a zis 
Vince. 

— Povesteşte-mi. 

— Bine, dar te previn, aici se cam încheie linia directă. 
Stephanie n-a şovăit. 

— Orice ar fi, povesteşte-mi. 


15 


— Jim Cogan a plecat către locul lui de muncă, Mountain 
Oudook Advertising din Denver, miercuri 23 aprilie 1980, ca în 
orice altă zi de miercuri, a spus Vince. Aşa mi-a zis ea. Avea la 
el o serie de desene pentru Chevrolet Sunset, una dintre marile 


companii locale de vânzare a automobilelor, care avea 
numeroase contracte de publicitate cu Mountain Oudook, deci 
era un client foarte important. Cogan fusese unul dintre cei 
patru graficieni care lucraseră pentru Sunset Chevrolet în 
ultimii trei ani, a spus ea, şi era convinsă că oamenii de la 
firmă îi apreciau munca, iar sentimentul era reciproc - lui Jim 
îi plăcea să lucreze la acel proiect. Soţia lui a zis că 
specialitatea lui era ceea ce el numea „femei mamă, Doamne”. 
Când am întrebat-o ce însemna asta, a zâmbit şi a spus că era 
vorba de femei frumoase, cu ochii mari şi gurile căscate, care 
îşi ţineau palmele pe obraji. Desenele voiau să comunice ideea: 
„Mamă, Doamne, ce afacere am făcut la Sunset Chevrolet!” 

Stephanie a scos un hohot de râs. Mai văzuse astfel de 
desene, de obicei în reclamele de la magazinul Shop'n Save de 
dincolo de mare, în Tinnock. 

Vince a dat din cap. 

— Aria avea şi ea ceva de artist în ea, numai că materia ei 
erau cuvintele. Ea mi-a descris un bărbat de treabă, care-şi 
iubea soția, copilul şi munca. 

— Uneori ochii iubitori nu văd decât ceea ce vor, a remarcat 
Stephanie. 

— Eşti tânără, dar cinică! a exclamat Dave, nu lipsit de 
încântare. 

— Mda, dar a nimerit-o, a zis Vince. Problema e că 
şaisprezece luni reprezintă o perioadă suficient de lungă, după 
care nu mai vezi lumea chiar în roz. Dacă ar fi existat ceva - 
insatisfacția legată de muncă ori poate vreo drăguță, lucru 
probabil în multe situaţii - cred că ea ar fi descoperit semnele 
ori s-ar fi prins mai degrabă decât dacă bărbatul ei era 
supraom, extraordinar de grijuliu, pentru că în cele 
şaisprezece luni ea vorbise cu toată lumea care îl cunoscuse, 
cu cei mai mulți de două ori, iar toţi îi spuseseră acelaşi lucru: 
îi plăcea munca, îşi iubea soția şi-şi venera copilul abia venit 
pe lume. „Nu l-ar fi părăsit pe Michael”, a zis ea. „Sunt 
convinsă de asta, domnule Teague. O simt în suflet.” Vince a 
ridicat din umeri, de parcă ar fi vrut să spună: „Atunci, poţi să 
mă dai în judecată.” Am crezut-o. 


— Şi omul nu se săturase de slujbă? a întrebat Stephanie. 
Nu dorea să facă altceva? 

— Ea a spus că nu. A insistat că lui îi plăcea casa de la 
munte, chiar făcuse un anunț la uşă, pe care scria 
„Ascunzişul lui Hernando”. Şi ea a vorbit şi cu unul dintre 
graficienii cu care lucra el la Sunset Chevrolet, un tip cu care 
Cogan colaborase ani de zile. Dave, îţi mai aduci aminte 
numele lui? 

— George Rankin sau George Franklin, a spus Dave. Nu-mi 
amintesc aşa, pe nepregătite. 

— Nu te lăsa doborât, moşule, i-a spus Vince. Cred că până 
şi Willie Mays** mai spunea câte ceva interesant din când în 
când, mai ales spre sfârşitul carierei. 

Dave a scos limba la el. 

Vince a dat din cap, de parcă exact asemenea gesturi 
copilăreşti aştepta din partea redactorului-adjunct, apoi a 
reluat firul poveştii: 

— George graficianul, fie el Rankin sau Franklin, i-a spus 
Ariei că Jim ajunsese cam la limita superioară a talentului 
său şi că era unul dintre oamenii fericiți, care nu numai că-şi 
cunoşteau limitele, dar se declarau mulțumiți de ceea ce 
puteau realiza. Tot el spusese că lui Jim îi mai rămăsese 
ambiția de a deveni într-o bună zi şeful departamentului de 
grafică de la Mountain Oudook. Şi că, având în vedere acea 
dorință, fuga spre coasta din New England sub imboldul unui 
impuls de moment reprezenta ultimul lucru de care ar fi fost 
în stare. 

— Însă ea a considerat că exact asta făcuse el, a spus 
Stephanie. Aşa e? 

Vince şi-a lăsat ceaşca deoparte şi şi-a trecut degetele prin 
smocul de păr alb, care era deja destul de ciufulit. 

— Aria Cogan e ca noi toţi, a spus el, o prizonieră a 
dovezilor. James Cogan a plecat de acasă cu maşina la 6.45 în 
acea miercuri, urmând să meargă spre Denver pe Boulder 
Turnpike. Ca bagaj avea doar mapa cu desene despre care v- 
am vorbit. Purta un costum gri, cămaşă albă şi pardesiu gri. 
A, şi pantofi negri. 


— Nu o jachetă verde? a întrebat Stephanie. 

— Nu, a confirmat Dave, însă aproape sigur era îmbrăcat 
cu pantalonii de la costum, cămaşa şi pantofii descrişi când 
Johnny şi Nancy l-au găsit mort pe plajă, rezemat de coşul de 
gunoi. 

— Şi haina de la costum? 

— N-a mai apărut, a spus Dave. Nici cravata - dar dacă un 
bărbat îşi scoate cravata, în nou cazuri din zece şi-o vâră în 
buzunarul de la haină şi pun pariu că dacă ea s-ar fi găsit, 
cravata ar fi fost în buzunar. 

— S-a aşezat la planşeta din birou pe la 8.45, a spus Vince, 
ca să lucreze o reclamă de ziar pentru King Soopers*. 

— Pentru cine? 

— Un lanţ de supermagazine, scumpo, a spus Dave. 

— Pe la 10.15, a urmat Vince, George, fie el Rankin ori 
Franklin, l-a văzut pe Puşti îndreptându-se către lift. Cogan a 
spus că se ducea până la colț ca să-şi ia o „cafea adevărată”, 
după cum s-a exprimat el, la Starbucks şi un sandviş cu ouă 
şi salată pentru prânz, pentru că avea de gând să mănânce la 
birou. L-a întrebat pe George dacă voia ceva de acolo. 

— Doar atât ţi-a spus Aria pe drum de la Tinnock? 

— Da, doamnă. Am dus-o să discute cu Cathcart, să facă o 
identificare oficială a fotografiei... „Acesta e soțul meu, James 
Cogan”, apoi a semnat ordinul de exhumare. Omul ne aştepta. 

— Am înțeles. lartă-mă că te-am întrerupt. Continuă. 

— Să nu-ţi pară rău când pui întrebări, Stephanie, pentru 
că asta fac reporterii. În orice caz, George graficianul... 

— Rankin ori Franklin, a intervenit îndatoritor Dave. 

— Îhiî, el - i-a spus lui Cogan că va sări peste cafea, dar l-a 
însoțit pe Cogan până la lift ca să discute ceva despre 
petrecerea de pensionare a unui tip pe nume Haverty, unul 
dintre fondatorii firmei. Petrecerea era programată pentru 
mijlocul lunii mai, iar George i-a zis Ariei că soțul ei era 
emoționat şi abia aştepta evenimentul. Până a venit liftul, au 
vorbit despre un cadou potrivit, apoi Cogan a urcat şi i-a spus 
lui Georg că vor mai discuta despre cadou la prânz şi vor mai 
întreba pe cineva - o femeie care lucra cu ei - ca să-i ceară 


părerea. George a spus că ideea era foarte bună, Cogan i-a 
făcut un semn cu mâna, uşile liftului s-au închis, şi asta e tot 
ce-şi aminteşte ultima persoană care l-a văzut pe Puşti cât era 
încă în Colorado. 

— George Graficianul, a spus ea, mirându-se. Crezi că toate 
astea s-ar mai fi întâmplat dacă George ar fi spus: „Stai puţin, 
să-mi iau pardesiul şi merg şi eu cu tine la cafea”? 

— Imposibil de spus, a recunoscut Vince. 

— Avea pardesiul pe el? a întrebat ea. La Cogan mă refer. 
Era cu pardesiul gri când a ieşit? 

— Ea l-a întrebat, dar George nu-şi mai amintea, i-a 
răspuns Vince. A avut impresia că nu. Şi probabil că aşa au 
stat lucrurile. Cafeneaua Starbucks şi magazinul de unde 
unde-şi cumpăra sandvişul erau unul lângă altul, plasate 
chiar după colț. 

— Aria a mai spus că exista o recepţioneră, a intervenit 
Dave, dar aceasta nu i-a văzut pe cei doi ieşind la lift. A 
afirmat că „trebuie să fi lipsit un minut din recepţie”. A 
clătinat din cap dezaprobator. În romanele polițiste nu se 
întâmplă niciodată aşa ceva. 

Însă Stephanie surprinsese alt amănunt şi a avut senzaţia 
că se agăța de firimituri când, de fapt, masa era încărcată de 
bunătăți. A dus arătătorul mâinii stângi la obraz. 

— George graficianul l-a salutat pe Cogan - pe Colorado Kid 
- pe la 10.15. Ori poate 10.20, până ce a venit liftul şi s-a urcat 
în el. 

— Îhî, a făcut Vince. Rămăsese cu privirea la ea, iar ochii îi 
străluceau. La fel şi Dave. 

Apoi, Stephanie a ridicat şi arătătorul mâinii drepte şi l-a 
dus la obraz. 

— lar fata de la restaurantul Jan's Wharfside din Tinnock a 
spus că el a mâncat peştele cu cartofi prăjiți la o masă de 
unde a privit marea pe la 17.30. 

— Îhî, a confirmat Vince. 

— Ce diferență de oră este între Mâine şi Colorado? O oră? 

— Două, a zis Dave. 


— Deci, două, a zis ea şi, după o pauză, a repetat: Două. 
Aşadar, când George l-a văzut ultima oară, când s-au închis 
uşile liftului, în Mâine trecuse de amiază. 

— Presupunând că orele declarate sunt corecte, a aprobat-o 
Dave, şi nu putem decât să presupunem că aşa stau lucrurile, 
nu? 

— Se potriveşte? i-a întrebat ea. Putea ajunge aici în atâtea 
ore? 

— Da, a zis Vince. 

— Nu, a zis Dave. 

— Poate, au rostit aproape în cor, iar Stephanie, uimită, îşi 
plimba privirea de la unul la celălalt, uitând să mai ridice 
cana cu cafea la gură. 


16 


— Asta încurcă lucrurile pentru un ziar de talia lui Globe, a 
spus Vince, după o pauză în care a sorbit din cafeaua cu lapte 
şi şi-a adunat gândurile. Chiar dacă noi i-am fi cedat 
povestea. 

— Chestie pe care n-am făcut-o, a intervenit Dave (cu un 
aer destul de îndărătnic). 

— Ceea ce n-am făcut, a întărit Vince. Dar dacă o făceam... 
Steffi, când cei de la un ziar dintr-un oraş mare, precum Globe 
sau New York Times publică un articol sau o serie de articole, 
ei vor să poată da şi răspunsuri, ori măcar să le sugereze, şi să 
mă deranjeze treaba asta? Sigur că da! Aruncă o privire în 
orice astfel de ziar, şi ce găseşti pe prima pagină? întrebări 
mascate ca ştiri. Unde e Osama Bin Laden? Nu ştim. Ce caută 
preşedintele în Orientul Mijlociu? Nu ştim, pentru că nici el nu 
ştie. Îşi revine economia sau se duce de râpă? Experții se 
contrazic. Ne fac bine ouăle sau rău? Depinde ce studiu 
citeşti. Nici meteorologii nu-ţi pot spune dacă uraganele vin 
dinspre nord-est sau din altă parte, pentru că la ultimul s-au 
înşelat cu prognozele lor. Aşa că dacă oamenii scriu un articol 
de fond despre asigurarea de locuințe mai bune pentru 
minorități, vor să fie în stare să afirme că dacă se realizează 


punctele A, B, C şi D, situaţia se va îmbunătăţi prin anul 
2030. 

— lar dacă publică un articol despre Mistere inexplicabile, a 
zis Dave, ar vrea să poată afirma că Luminile de pe coastă 
erau reflexii din nori, că otrăvirea de la picnic a fost probabil 
opera unei secretare metodiste căreia amantul i-a dat papucii. 
Dar să încerci chestia asta cu timpul... 

— Pe care, întâmplător, ai adus-o în discuţie... a adăugat 
Vince şi a zâmbit. 

— Şi care sigur e revoltătoare, indiferent cum ai privi 
lucrurile, a spus Dave. 

— Dar vreau să fie aşa, a zis Vince. La naiba, am analizat 
problema, aproape c-am înroşit firele cât am vorbit la telefon, 
şi cred că am dreptul să fiu revoltat. 

— Tata spunea că poţi tăia la cretă toată ziua, da-n brânză 
tot n-o transformi, a spus Dave, zâmbind şi el discret. 

— Adevărat, dar dă-mi voie totuşi să fac o recapitulare, a 
propus Vince. Să spunem că uşile liftului s-au închis la 10.20, 
ora locală de acolo, bine? Să mai spunem, doar de dragul 
artei, că totul a fost plănuit şi că avea o maşină aşteptându-l 
cu motorul pornit. 

— De acord, a spus Stephanie, urmărindu-l cu atenţie. 

— Asta-i fantezie pură, a pufnit Dave, dar nu şi-a pierdut 
interesul. 

— Oricum, ideea e trasă de păr, a recunoscut Vince, dar el 
era acolo la 10.15, iar cinci ore mai târziu ajunsese la Jan's 
Wharfside. Şi asta e cam ciudat, dar o ştim ca realitate. Mă 
lăsaţi să continui? 

— Dă-i înainte, McDuff2*! l-a îndemnat Dave. 

— Dacă a avut o maşină care-l aştepta, poate c-a ajuns la 
Stapleton în jumătate de oră. Sigur e că n-a luat un avion de 
linie. Putea plăti biletul în numerar şi călători sub alt nume - 
asta era posibil pe vremea aceea - însă nu existau zboruri 
directe de la Denver spre Bangor. Adică de la Denver spre 
vreun oraş din Mâine. 

— Ai verificat şi asta. 


— Sigur. Dacă ar fi zburat cu avioane de linie, ar fi ajuns în 
cel mai fericit caz la 6.45 în Bangor, mult mai târziu decât l-a 
văzut fata de la restaurant. De fapt, în perioada aceea a 
anului, asta înseamnă după ultimul bac care pleacă dinspre 
uscat spre Moosie. 

— La 18.00 e ultimul? a întrebat Stephanie. 

— Mda, asta până la mijlocul lunii mai, a spus Dave. 

— Deci trebuie să fi închiriat un avion, a spus ea. Cu 
reacție? Există companii în Denver care închiriază avioane cu 
reacție? Şi-şi putea permite aşa ceva? 

— Da, la toate întrebările, a spus Vince, dar l-ar fi costat 
câteva mii de dolari, iar în contul lui bancar o astfel de 
cheltuială ar fi sărit în ochi. 

— Şi n-a apărut? 

Vince a clătinat din cap. 

— Nu s-au făcut retrageri de sume mari înainte de 
dispariția lui. Cu toate astea, să vedem ce putea să facă. Am 
verificat la diferite companii care închiriază avioane şi toate 
mi-au spus că pe vreme bună, când curenții sunt puternici, cu 
un mic Lear, de exemplu, 35 sau 55 călătoria poate dura doar 
trei ore, poate ceva mai mult. 

— De la Denver la Bangor, a zis ea. 

— De la Denver la Bangor, exact - pe coastă nu există vreun 
aeroport mai aproape de insula noastră pe care să poată 
ateriza vreun avion mic. Altele n-au pistele suficient de lungi, 
înţelegi? 

Înţelegea. 

— Aşa că aţi verificat la companiile din Denver care 
închiriază avioane? 

— Am încercat. N-am prea reuşit mare lucru. Din cele cinci 
companii care au avioane cu reacție de diferite mărimi, doar 
două au vrut să discute cu mine. Nu putea să le oblige nimeni, 
corect? Eu eram un ziarist mărunt care investiga un deces 
accidental, nu un polițist care cercetează o crimă. Pe de altă 
parte, de la o companie, cineva mi-a spus că nu era vorba doar 
de a verifica OBF-urile care asigurau zboruri din Stapleton... 

— Ce-s OBF-urile astea? 


— Operatori cu Bază Fixă, a explicat Vince. Ăştia se ocupă 
de închirierea de avioane. Obţin aprobările de zbor, au câte un 
terminal mic pentru pasagerii care zboară cu avioane private 
şi, ca să poată rămâne în afaceri, vând, asigură servicii şi 
repară avioane. Poţi trece prin vama SUA la mulți OBF-uri, să 
cumperi un altimetru dacă al tău s-a paradit, sau să stai opt 
ore în salonul piloților dacă zborul tău întârzie. Unii operatori 
din ăştia, ca Signature Air, fac afaceri mari - realizează 
operațiuni în lanț, ca Holiday Inn sau McDonald's. Alţii sunt 
nişte prăpădiți care n-au decât vreun automat de sandvişuri 
în clădire şi o mânecă de vânt pe pistă. 

— Dar aţi făcut ceva investigaţii, a spus Sephanie, 
impresionată. 

— Îhî, cât să aflăm că nu numai piloții şi avioanele din 
Colorado folosesc aeroportul Stapleton sau alt aeroport, atât 
pe vremea aceea, cât şi în prezent. De pildă, un avion al unui 
astfel de operator de pe La Guardia din New York poate duce 
la Denver pasageri care rămân acolo o lună, ca să-şi viziteze 
rudele, şi ca să nu facă zborul de întoarcere fără clienţi, piloții 
caută pasageri care vor să ajungă la New York. 

— Ori, recent, îşi au programațţi pasagerii pentru întoarcere, 
iar asta se aranjează prin computer, a spus Dave. Înţelegi, 
Steff> 

Înţelegea. Dar a mai priceput ceva. 

— Deci evidenţele privind călătoria asta nebună a domnului 
Cogan ar putea exista în fişierele de la Air Eagle, care a avut 
un avion plecat de la New York. 

— Sau Air Eagle din Montpelier, Vermont... a zis Vince. 

— Sau chiar Ducky Jets din Washington, DC, a adăugat 
Dave. 

— lar dacă a plătit în numerar, a adăugat Vince, probabil 
că nu există nici-o evidenţă. 

— Dar există tot felul de agenții... 

— Da, doamnă, a spus Dave. Sunt atât de multe că 
amețeşti numărându-le, începând cu FAA (Administraţia 
Federală a Aviației) şi terminând cu IRS (Serviciul de Venituri 
Interne, Fiscul). Nu m-ar surprinde dac-ar fi şi FFA? vârâtă 


pe acolo. Însă în tranzacţiile cu numerar, evidenţele sunt mai 
firave. O mai ţii minte pe Helen Hainer? 

— Bineînţeles, chelnerița de la Grey Gull. Cea al cărei fiu 
căzuse recent din copac şi-şi rupsese un braţ. Ea se alege cu 
tot, spusese Vince, referindu-se la banii pe care dorea să-i vâre 
în buzunarul lui Helen Hafner, şi daca nu ştie, Unchiul Sam n- 
o să se supere. La care Dave adăugase: Aşa se fac afacerile în 
America. 

Stephanie a presupus că aşa stăteau lucrurile, însă era un 
mod extrem de anevoios de a rezolva treburile într-un caz ca 
acela. 

— Deci nu ştiţi, a zis ea. Aţi făcut tot posibilul, dar n-aţi 
aflat. 

Vince a părut întâi surprins, apoi amuzat. 

— Cât priveşte eforturile, nu cred că mai ştie cineva sigur, 
Stephanie; în realitate, cred că mai toți suntem condamnați - 
ba chiar damnați! - să credem că am putea face mai mult, 
chiar când ajungem acolo unde ne propunem. Numai că te 
înşeli - ştiu. A luat un avion particular de la Stapleton. Asta s- 
a întâmplat. 

— Dar ai spus că... 

El s-a aplecat şi mai mult peste mâinile împreunate sub 
genunchi, neslăbind-o din ochi. 

— Ascultă atent şi învață, dulceaţă. A trecut un veac de 
când am citit aventurile lui Sherlock Holmes, aşa că nu mai 
țin minte precis în ce carte, dar la un moment dat marele 
detectiv îi spune doctorului Watson ceva de genul: „Când 
elimini imposibilul, ceea ce rămâne - indiferent cât de puțin 
probabil ar părea - este adevărul”. Acum ştim că în acea 
miercuri dimineaţă s-a aflat în biroul lui din Denver până la 
10.15 sau 10.20. Şi putem fi aproape siguri că la 17.30 era în 
restaurantul Jan's Wharfide. Ţine-ţi degetele ca adineauri, 
Stephanie. 

Ea a făcut întocmai, ţinând arătătorul stâng pentru 
Colorado Kid şi arătătorul drept pentru James Cogan din 
Mâine. Vince şi-a desfăcut mâinile şi i-a atins scurt arătătorul 
drept cu al său, bătrâneţea întâlnindu-se cu tinerețea în aer. 


— Dar să nu asociezi degetul ăsta cu ora 17.30, a zis el. 

Nu e nevoie să ne încredem orbeşte în ora precizată de fata 
de la tejghea, care, deşi nu era alergată de colo-colo, aşa cum 
s-ar fi întâmplat în iulie, avea totuşi treabă. 

Stephanie a dat aprobator din cap. În acea parte a lumii, 
masa de seară se lua devreme. Ea însemna ceea ce mâneai din 
coşul cu hrana pentru prânz, deseori în timp ce te aflai în 
barca de pescuit homari. 

— Să zicem că degetul ăsta reprezintă ora 18.00, a propus 
el. Ora ultimului bac. 

Ea a aprobat din cap. 

— Trebuia să-l prindă pe acela, nu? 

— Doar dacă nu a înotat până pe insulă, a zis Dave. 

— Ori a închiriat o barcă, a sugerat ea. 

— Ne-am interesat şi de asta, a răspuns Dave. Ba, mai 
mult, l-am întrebat şi pe Gard Edwick, omul cu bacul din 
primăvara lui '80. 

„l-o fi adus Cogan ceai?” s-a trezit ea întrebându-se pe 
neaşteptate. „Pentru că dacă vrei să mergi cu bacul, trebuie 
să-i aduci ceai omului care te trece. Doar tu ai spus-o, Dave. 
Ori omul de pe bac şi cârmaciul nu sunt una şi aceeaşi 
persoană?” 

— Steff? a rostit Vince, părând îngrijorat. Ai păţit ceva, 
draga mea? 

— Nu, de ce? 

— Păreai... cum să spun, aveai un aer ciudat. 

— Cam aşa ceva. Păi şi povestea e stranie, nu? Apoi a 
adăugat: Numai că nu e deloc o poveste, ai avut dreptate, iar 
dacă a devenit stranie, înțeleg de ce. E ca şi cum ai vrea să 
mergi cu bicicleta pe o frânghie care nu există. 

Stephanie a ezitat, după care a hotărât să se facă definitiv 
de râs. 

— Domnul Edwick şi-a adus aminte de Cogan pentru că 
acesta i-a adus ceva? I-a oferit ceai cârmaciului? 

Câteva clipe, niciunul dintre bătrâni nu a spus nimic, 
mulțumindu-se să se uite la ea cu ochi impenetrabili - ciudat 
de tineri, ca ai unor copii, contrastând cu chipurile lor zbârcite 


- şi Stephanie s-a gândit că ar putea să râdă sau să plângă ori 
să facă altceva, orice, ca să iasă din starea aceea, doar pentru 
a-şi alunga anxietatea şi convingerea crescândă că se făcuse 
de râs. 

— A fost o traversare pe o vreme foarte rece, a spus Vince. 
Cineva - un bărbat - s-a dus la timonerie şi i-a dat lui Gard un 
pahar cu cafea. Au schimbat doar câteva cuvinte. Era aprilie, 
să nu uităm, şi se întuneca devreme. Omul a spus: „Merge 
bine traversarea.” lar Gard i-a răspuns: „îhî.” Apoi: „Fac asta 
de mult” sau poate „De mult fac treaba asta”. Gard a zis că 
poate rostise altceva în care apărea un nume: Lidle. Nu există 
un asemenea nume; nici în cartea de telefoane din Tinnock, 
deşi am găsit tot felul de nume ciudate în ea. 

— Şi Cogan purta jacheta verde sau pardesiul? 

— Steff, a zis Vince, Gard nu numai că nu şi-a amintit dacă 
omul purta haină, pesemne că n-ar fi putut jura în fața 
judecătorului nici măcar dacă el sosise pe jos sau călare. Pe de 
o parte, se întunecase; apoi, fusese vorba de un gest de 
bunătate şi de un schimb banal de cuvinte pe care Gard şi le-a 
amintit la un an şi jumătate după, în al treilea rând... ei, bine, 
bătrânul Gard, înţelegi... Şi a făcut un gest care sugera că 
podarul obişnuia să bea. 

— Să nu-i vorbim de rău pe morți, dar bătrânul bea ca un 
peşte, a spus Dave. Şi-a pierdut slujba de podar în '85, iar 
Primăria l-a trecut pe o maşină de deszăpezire, în primul rând 
ca să nu-i moară familia de foame. Avea cinci copii, înţelegi, şi 
soția bolnavă de scleroză multiplă. Până la urmă, a distrus 
plugul pe când îndepărta zăpada de pe Main Street şi era beat 
criță, ticălosul dracu', şi ne-a lăsat fără curent electric vreme 
de o săptămână, al dracu, asta în februarie, scuză-mi ieşirea. 
După aceea şi-a pierdut slujba şi a rămas în grija oraşului. Să 
mă arăt surprins că nu şi-a amintit altceva? Nu, nicidecum. 
Dar sunt convins că din ceea ce şi-a adus aminte rezultă că 
acest Colorado Kid a venit de pe uscat cu ultimul bac al zilei, 
şi, îhî, i-a dat ceai cârmaciului sau ceva care aduce cu asta. 
Felicitări că n-ai uitat aspectul ăsta, Steff, a adăugat el şi a 


bătut-o uşor pe mână. Ea i-a aruncat un zâmbet. A avut 
senzația că îi trăda nedumerirea. 

— Aşa cum ai spus, a reluat Vince, trebuie să ținem seama 
de diferența de două ore. Vince a mutat arătătorul ei stâng 
mai aproape de cel de la mâna dreaptă. Deci era 12.15, ora de 
pe coasta de est, când Cogan a plecat de la birou. A abandonat 
mina de nepăsare şi plictis de la slujbă imediat ce s-au deschis 
uşile liftului în holul de la intrare al clădirii. În aceeaşi clipă. A 
zbughit-o afară, cu hotărârea luată, unde-l aşteptau o maşină 
tare şi un şofer pe măsură. Jumătate de oră mai târziu a 
ajuns la operatorul de la Stapleton, iar după cinci minute a 
urcat într-un avion cu reacție particular. N-a lăsat nimic la 
voia întâmplării, totul era aranjat. Altfel nu se poate. Cei care 
fac zboruri private au un program destul de bine pus la punct, 
după care se odihnesc câteva săptămâni. Cei care iau călători 
care nu se întorc imediat angajează alte curse. Băiatul nostru 
sigur a aranjat ceva cu unul dintre avioanele astea şi sunt 
convins că a plătit în numerar ca să zboare cu cel. 
Îndreptându-se spre est. 

— Ce-ar fi făcut dacă oamenii care angajaseră avionul pe 
care el plănuise să-l ia şi-ar fi anulat zborul în ultima clipă? a 
întrebat Stephanie. 

Dave a ridicat din umeri. 

— Acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut dacă era vreme 
nefavorabilă pentru zbor, aşa cred, a răspuns el. Lăsa totul pe 
altă zi. 

Între timp, Vince mutase arătătorul stâng al lui Ste-phanie 
ceva mai spre dreapta. 

— Acum se face aproape ora 13.00 pe coasta de est, a 
precizat el, dar măcar amicul nostru Cogan nu trebuie să-şi 
facă griji de tot balamucul creat de măsurile de securitate de 
pe aeroport, mai ales că era în 1980 şi folosea un avion privat. 
Şi trebuie să presupunem - iarăşi - că nu trebuie să stea la 
coadă după alte avioane ca să se găsească o pistă liberă, 
pentru că îi dă programul peste cap, şi, pe de altă parte... l-a 
atins din nou arătătorul mâinii drepte:...bacul îl aşteaptă. E 
ultimul din zi. Aşadar, zborul durează trei ore. De asta 


suntem siguri. Prietenul meu de față a intrat pe Internet, îi 
place prostia asta la nebunie şi zice că vremea a fost bună 
pentru zbor în acea zi, iar hărțile arată că avionul a avut 
curenți destul de buni... 

— Numai că nu ştiu cât de puternici au fost curenții, n-am 
reuşit să găsesc informaţia asta, a spus Dave, care i-a aruncat 
o privire lui Vince. Având în vedere subțirimea cazului nostru, 
amice, probabil că n-a fost rău să aflu măcar şi atâta lucru. 

— Să spunem trei ore, a repetat Vince, şi a mutat 
arătătorul mâinii stângi (cel pe care Stephanie ajunsese să-l 
socotească degetul Colorado) până a ajuns la mai puţin de 
patru centimetri de arătătorul mâinii drepte (pe care acum ea 
îl considera degetul James Cogan - aproape mort). Nu putea 
să dureze mai mult. 

— Pentru că realitatea n-o permite, a murmurat ea, 
fascinată (şi, de fapt, puţin speriată) de acea idee. Când era în 
liceu citise un roman SF intitulat Luna e o amantă crudă. Pe 
vremea aceea nu ştia multe despre lună, dar ajunsese să 
creadă că adevărul privind timpul era sigur. 

— Aşa este, doamnă, n-o permite, a aprobat-o el. La ora 
16.00 sau 16.05 - să rămânem la ora asta - Cogan coboară din 
avion la Twin City Civil Air, pentru că acela era singurul 
operator de pe Aeroportul Internaţional Bangor la acea dată... 

— Există evidențe privind sosirea lui? Ai verificat? l-a 
întrebat ea, ştiind că el o făcuse, bineînțeles, şi dându-şi în 
acelaşi timp seama că, într-un fel sau altul, efortul nu slujise 
la nimic. Aşa se depăna acea poveste. Semăna cu un strănut 
care te gâdilă pe la nas, dar nu vine. 

Vince a zâmbit. 

— Sigur, dar pe vremea aceea lipsită de griji, când încă nu 
se înființase Securitatea Internă, Twin City nu păstra decât 
evidențele contabile, şi nici pe acelea multă vreme, în ziua 
aceea au încasat o grămadă de bani în numerar, inclusiv 
pentru realimentare în cursul după-amiezii, dar nici astea nu 
înseamnă nimic. Din câte ştiu eu, cel care l-a dus pe Pugşti 
acolo, probabil că a petrecut noaptea într-un hotel din Bangor, 
iar în dimineața următoare a plecat mai departe. 


— Ori şi-a petrecut weekendul acolo, a zis Dave, ori a plecat 
imediat, fără să facă realimentarea. 

— Cum să plece atât de repede după ce făcuse atâta drum 
de la Denver? a întrebat Stephanie. 

— Poate a dat o fugă până la Portland, a spus Dave, şia 
alimentat acolo. 

— De ce să procedeze aşa? 

Dave i-a zâmbit. Asta îi dădea un aer de vulpoi bătrân, care 
nu aducea prea mult cu expresia lui de amabilitate şi cinste 
uşor ridicolă. În aceeaşi clipă Stephanie s-a gândit că în ciuda 
chipului bucălat, destul de copilăresc, Dave era la fel de dotat 
din punct de vedere intelectual ca Vince Teague. 

— S-ar putea ca Jimmy Cogan să-i fi plătit pilotului din 
Denver pentru că s-a temut să lase urme, a zis Dave. Iar 
pilotul nostru era gata, pesemne, să satisfacă orice rugăminte, 
în limite rezonabile, dacă era plătit cum se cuvenea. 

— În ce-l priveşte, a reluat Vince, Colorado Kid mai are 
aproape două ore ca să ajungă la Tinnock, să-şi cumpere un 
coşuleț cu cartofi prăjiți şi peşte de la Jan's Wharfside, să se 
aşeze la o masă şi să mănânce în timp ce priveşte apa, pentru 
ca apoi să prindă ultimul bac spre Insula Moose-Lookit. 

În timp ce a spus toate acestea, şi-a adus încet degetele 
arătătoare unul lângă altul, până când aproape s-au atins. 

Urmărind totul cu un aer fascinat, Stephanie a întrebat: 

— Reuşea? 

— Probabil, dar era la limită, a spus Dave şi a oftat. Eu n-aş 
fi crezut că se poate dacă n-ar fi apărut mort pe Plaja 
Hammock. Vince, tu ai fi crezut? 

— Nţţ, a făcut Vince, fără ca măcar să stea pe gânduri. 

— Mai sunt patru piste neamenajate pe o rază de 10-12 
mile de Tinnock, toate folosite ocazional. Sunt utilizate de cei 
care duc turiştii în plimbări de plăcere pe timpul verii sau ca 
să le arate peisajele de toamnă ale pădurilor, când pomii încep 
să se desfrunzească, iar culorile pălesc, dar asta ţine doar vreo 
două săptămâni. Le-am verificat şi pe astea, în speranţa, 
puţin probabilă, că James Cogan ar fi putut închiria un al 


doilea avion, de data asta unul mic şi cu elice, de gen Piper 
Cub, ca să zboare de la Bangor până pe coastă. 

— Nici asta n-a dat vreun rezultat, din câte înţeleg. 

— Ai nimerit-o, a spus Vince, iar zâmbetul lui a fost mai 
curând înnegurat decât de vulpoi. 

— După ce uşile liftului s-au închis în clădirea de birouri 
unde lucra Cogan, toată treaba prezintă doar umbre pe care 
nu le poţi prinde... plus un cadavru. În aprilie, trei dintre 
pistele acelea erau părăsite, chiar închise, aşa că un avion ar fi 
putut ateriza şi decola de acolo fără ca nimeni să afle. Mai era 
una, a patra - unde locuia o femeie pe nume Maisie 
Harrington cu tatăl ei şi aproape şaizeci de javre, care a 
afirmat că pista lor nu mai fusese folosită între octombrie 
1979 şi aprilie 1980, însă duhnea ca o distilerie, aşa că mă 
îndoiam că şi-ar putea aminti chiar şi ce se petrecuse cu o 
săptămână înainte, ca să nu mai vorbim de un an şi jumătate 
în urmă. 

— lar tatăl tipei? a întrebat Stephanie. 

— Orb-orb şi cu un picior amputat, a spus Dave. Deh, 
diabetul. 

— Hopa, a făcut Stephanie. 

— Îhâ. 

— Lasă-i naibii pe Jack şi Maisie Harrington, a spus Vince 
cu un aer nerăbdător. În ceea ce-l priveşte pe Cogan, eu n-am 
crezut deloc în teoria celui de-al doilea avion, aşa cum nu am 
crezut nici-o clipă în teoria celui de-al doilea ţintaş în cazul 
asasinării lui Kennedy. Dacă James Cogan a avut o maşină 
care l-a aşteptat la Denver - şi nu văd altă explicaţie - atunci a 
avut una şi la Terminalul General Aviation. Şi sunt convins că 
aşa a fost. 

— Asta-i o ipoteză mai mult decât trasă de păr, a spus Dave 
îndurerat, nu sfidător. 

— Se poa, i-a răspuns Vince netulburat, dar când scapi de 
imposibil, ceea ce rămâne... e micuțul adevăr, care-ţi zgârmă 
la uşă ca să-i dai drumul înăuntru. 

— Poate a condus chiar el, a zis Stephanie cu un aer 
gânditor. 


— O maşină închiriată? Dave a clătinat din cap. Nu cred, 
draga mea. Agenţiile de închiriere nu acceptă decât plata prin 
cârd, iar cărțile de credit lasă urme în evidențe. 

— Pe de altă parte, a spus Vince, Cogan nu cunoştea 
drumurile din est şi de pe coasta statului Mâine. Ținând 
seama de ceea ce ştim despre el, probabil că n-a călcat prin 
părțile astea niciodată. Steffi, tu deja te-ai familiarizat cu 
drumurile, există unul principal care vine încoace din Bangor 
prin Ellsworth, dar după ce ajungi la Ellsworth, ai de ales 
între trei sau patru, iar un necunoscător, chiar dacă are 
hartă, se poate încurca. Nu, cred că Dave are dreptate. Dacă 
tipul a venit cu maşina şi dacă a ştiut dinainte ce interval 
scurt de timp avea, ar fi vrut să-l aştepte cineva care ştia 
drumurile. Cineva care să primească bani gheaţă, să conducă 
repede şi să nu se rătăcească. 

Stephanie a rămas pe gânduri câteva clipe. Cei doi bătrâni 
nu au grăbit-o. 

— În total, trei cărăuşi angajaţi, a spus ea în cele din urmă. 
Cel de-al doilea, pilot de avion. 

— Poate copilot, a intervenit Dave cu discreție. Cel puţin aşa 
sunt reglementările. 

— Foarte straniu, a zis ea. Vince a încuviințat şi a oftat. 

— Nu te contrazic. 

— Nu i-aţi găsit pe niciunul dintre aceşti cărăuşi, adevărat? 

— Nu. 

S-a mai gândit puţin, de astă dată lăsându-şi capul în jos, 
iar pe fruntea, de obicei netedă, au apărut riduri. Cei doi n-au 
întrerupt-o nici de această dată şi, după aproape două 
minute, a ridicat din nou capul. 

— Dar de ce? Ce era atât de important de s-a străduit să 
facă asemenea eforturi? 

Vince Teague şi Dave Bowie s-au privit, apoi şi-au întors 
ochii spre ea. 

— Bună întrebare, a spus el. 

— O întrebare de baraj, a zis Dave. 

— Principala întrebare, a zis Vince. 

— Sigur că da, a întărit Dave. Aşa a fost încă de la început. 


— Nu ştim, Stephanie, a zis încet Vince. N-am aflat. Iar 
Dave, şi mai încet, a spus: 

— Celor de la Boston Globe nu le-ar plăcea aşa ceva. Nţţ, 
deloc. 


17 


— Sigur, noi nu suntem Boston Globe, a zis Vince. Nici 
măcar de talia ziarului Daily News din Bangor. Dar, 
Stephanie, când un om matur o ia pe arătură, orice jurnalist, 
indiferent dacă lucrează la un ziar mare sau mic, vrea să afle 
motivele. Nu contează dacă rezultatul e moartea mai tuturor 
participanţilor la un picnic organizat de Biserica Metodistă 
sau dispariția discretă a unui soţ într-o zi de lucru. 

Uite - deocamdată să lăsăm deoparte locul în care a ajuns 
ori modul cu totul ciudat în care a călătorit până acolo - 
spune-mi câteva din motivele care l-au făcut să o ia razna. 

Să le numeri pe degete şi să nu te opreşti înainte de patru. 

„Suntem în toiul examenelor”, a gândit ea, apoi şi-a amintit 
ceva ce îi spusese Vince în treacăt cu o lună în urmă: „Ca să ai 
succes în meseria de jurnalist, nu strică să gândeşti rău 
despre oameni, draga mea.” La vremea respectivă, socotise 
bizară acea remarcă, poate chiar o dovadă a senilității 
incipiente a lui Vince. Acum şi-a dat seama că trebuia să 
înțeleagă altfel acele vorbe. 

— Sex, a zis ea, ridicând arătătorul mâinii stângi - degetul 
Colorado. Cu alte cuvinte, o altă femeie. A ridicat apoi alt 
deget. Probleme cu banii, cred că datorii sau furt. 

— Nu uita Fiscul, a spus Dave. Uneori, oamenii o şterg 
atunci când simt că Unchiul Sam e pe urmele lor. 

— Ea n-are habar cât de sâcâitori sunt ăştia de la Fisc, a zis 
Vince. Ţinând seama de asta, n-ai ce-i reproşa femeii. 

În orice caz, din câte a spus Aria, Cogan nu avea probleme 
cu Fiscul care-ţi taie pliscul. Hai, Steffi, te-ai descurcat bine 
până aici. 

Încă nu ridicase în aer destule degete ca să-l mulțumească, 
dar nu i-a mai venit în minte decât un motiv. 


— Dorința de a începe o viață nouă? a zis ea neconvinsă, 
părând a vorbi mai mult pentru sine decât pentru cei doi. Ca 
să... nu-mi dau seama... ca să taie orice legătură şi să o ia de 
la capăt, sub alt nume, în altă parte? Apoi i-a venit altă idee: 
Să fi înnebunit? Acum ţinea patru degete ridicate în aer - unul 
pentru sex, unul pentru bani, unul pentru schimbare, unul 
pentru nebunie. S-a uitat neîncrezătoare la ultimele două 
degete. Să fie schimbarea şi nebunia unul şi acelaşi lucru? 

— Poate că da, a spus Vince. Şi ai putea susține că nebunia 
cuprinde tot felul de dependențe de care oamenii încearcă să 
se debaraseze. Tipul ăsta de fugă e cunoscut uneori sub 
numele de „leac geografic”. Mă gândesc mai ales la droguri şi 
la alcool. Jocurile de noroc reprezintă altă dependenţă în cazul 
căreia oamenii încearcă un leac geografic, dar cred că s-ar 
putea pune asta pe seama banilor. 

— Avea probleme cu drogurile sau băutura? 

— Aria Cogan n-a spus, iar ea ar fi trebuit să ştie. lar după 
ce avusese şaisprezece luni de gândire, când a aflat că el 
murise, cred că mi-ar fi povestit. 

— Steffi, a zis Dave (cu destulă blândeţe), dar când te 
gândeşti mai bine, nebunia aproape că trebuie să fie prezentă 
aici, ce părere ai? 

Ea s-a gândit la James Cogan, Colorado Kid, mort pe Plaja 
Hammock, rezemat cu spatele de un coş de gunoi şi cu o 
bucată de carne rămasă în gât, cu ochii închişi întorşi spre 
Tinnock şi spre marea ce desparte insula de uscat. Şi-a adus 
aminte că avea degetele unei mâini strânse, ca şi cum ar fi 
ținut resturile unei gustări pe care un pescăruş flămând i le 
furase, lăsând doar nisip lipicios şi urme de grăsime pe palmă. 

— Da, a zis ea. Apare o doză de nebunie. Ea ştia? La soție 
mă refer. 

Cei doi bătrâni s-au privit. Vince a oftat frecându-şi nasul 
subțire ca o lamă. 

— Probabil, dar când am întâlnit-o, o îngrijora propria 
viață, Steffi. A ei şi a copilului. Când un soț dispare în felul 
ăsta, femeii îi vine al naibii de greu. Şi-a reluat slujba la o 


bancă din Boulder, dar nu avea cum să păstreze casa din 
Nederland... 

—  Ascunzişul lui Hernando, a murmurat Stephanie, 
simțind o umbră de milă. 

— Îhî, aşa e. A rămas pe propriile picioare fără să se 
împrumute prea mult de la familia ei, nici de la a lui, dar din 
cauza asta a cheltuit mai toţi banii strânşi pentru educaţia la 
colegiu a lui Mike. Când am cunoscut-o noi, am avut impresia 
că voia două lucruri, unul practic şi celălalt pe care l-am 
putea numi... spiritual. S-a uitat întrebător la Dave, care a 
făcut un gest din umeri şi a dat din cap în semn că acel 
cuvânt era potrivit. 

Vince a aprobat din cap şi a continuat: 

— Voia să scape de gândul că nu ştia ce s-a întâmplat. 

Omul ei era viu ori murise? Mai era căsătorită ori devenise 
văduvă? Să renunțe la speranţă ori trebuia să mai poarte acea 
povară o vreme? Poate că asta sună cam nemilos, şi poate că 
aşa şi e, dar eu cred că după şaisprezece luni, speranța te 
apasă cam mult - şi n-o mai poți îndura. 

Cât priveşte aspectul practic, lucrurile erau simple. Voia să 
încaseze ceea ce îi datora compania de asigurare. Ştiu că Aria 
Cogan nu e singura persoană din lume care detestă 
companiile de asigurări, dar, având în vedere intensitatea urii, 
pe ea trebuie să o pun aproape în capul listei. Trebuise să se 
descurce din ce în ce mai greu cu copilul, mutându-se într-un 
apartament de trei sau patru camere din Boulder - o diferență 
ca de la cer la pământ față de casa din Nederland - plus că era 
nevoită să-l lase ziua în grija unor femei în care nu ştia dacă 
poate să aibă încredere şi trebuia să-şi ia o slujbă care nu-i 
plăcea prea mult, şi se culca singură, asta după ani şi ani 
când avusese pe cineva lângă care să se încălzească. Acum îşi 
făcea probleme cu facturile, stând mereu cu ochii pe acul care 
indică nivelul benzinei în rezervor, pentru că pe vremea aceea 
începuseră să crească prețurile la carburanți... şi în tot acest 
timp ea era sigură că el murise, însă compania de asigurări 
refuza să-i plătească polița din cauza a ceea ce ştia inima ei, 
mai ales că nu exista un cadavru, fără a mai vorbi de o cauză 


a decesului. M-a tot întrebat dacă „ticăloşii” - aşa le spunea 
tot timpul - se puteau „fofila” în cazul în care susțineau că 
fusese sinucidere. l-am spus că n-am auzit să existe cineva 
care să se fi sinucis înecându-se cu o bucată de carne, iar mai 
târziu, după ce a făcut identificarea oficială, în prezența lui 
Cathcart, a fotografiei decedatului, el i-a spus acelaşi lucru. 
Asta a părut să o mai scoată din starea aceea de deprimare. 
Cathcart s-a oferit să o ajute, telefonând la agentul de 
asigurări din Brighton, Colorado, ca să-i povestească despre 
amprente şi identificarea după fotografie. Ca să rezolve 
lucrurile aşa cum se cuvenea. Ea a plâns puţin auzind asta - 
în parte de uşurare, în parte de recunoştinţă şi chiar epuizare, 
aşa cred eu. 

— Bineînţeles, a murmurat Stephanie. 

— Am adus-o cu bacul pe Moosie şi am cazat-o la Motelul 
Red Roof, a continuat Vince. Acelaşi în care ai stat şi tu când 
ai sosit pe insulă. 

— Da, a confirmat Stephanie. De mai bine de o lună stătea 
la o pensiune, însă din octombrie voia să-şi găsească ceva 
permanent. Asta cu condiția ca bătrâneii să vrea să o 
păstreze. Ea socotea că voiau. S-a gândit că, în mare parte, 
acela era rolul acelei discuții. 

— În dimineaţa următoare am luat dejunul toţi trei, a spus 
Dave, şi, ca majoritatea oamenilor care nu au făcut nimic rău 
şi nici nu prea ştiu ce înseamnă ziarele, nu s-a sfiit să ne 
vorbească. Nici nu i-a trecut prin gând că ceea ce spunea 
putea apărea ulterior pe prima pagină. (A făcut o pauză.) Şi 
bineînţeles că am publicat foarte puţine din ceea ce a spus. Nu 
era nicidecum tipul de subiect pe care îl vezi prin ziare, mai 
ales după ce menționezi elementele principale: Un bărbat găsit 
mort pe Plaja Hammock. Legistul afirmă că nu e vorba de 
crimă. lar la data aceea, nu mai constituia un subiect 
fierbinte, serios. 

— Nici-o legătură directă, a spus Stephanie. 

— Niciun fel de legătură, a exclamat Dave, apoi a râs până 
când a început să tuşească. După ce s-a potolit, s-a şters în 


colțul ochilor cu o batistă mare dintr-un material imprimat pe 
care a scos-o din buzunarul de la spate al pantalonilor. 

— Şi ce v-a spus? a întrebat Stephanie. 

— Ce să ne spună? a reacționat Vince. Mai mult a întrebat. 
Singurul lucru pe care am vrut să-l ştiu era dacă şervonețul 
era vreo amintire sau ceva care-i aducea noroc soțului ei. 
Vince a pufnit, apoi a continuat: Ce ziarist eram în ziua 
aceea... 

— Şevrone... a repetat Stephanie, apoi a renunţat. 

— Moneda rusească din buzunarul lui, amestecată cu 
mărunțişul, a precizat Vince. Era un şervoneț. Adică o 
monedă de zece ruble. Am întrebat-o dacă el o păstra ca să-i 
poarte noroc. Ea nu ştia nimic. Singura legătură pe care Jim o 
avea cu Rusia era un film închiriat de la Blockbuster, Din 
Rusia, cu dragoste, din seria James Bond. 

— Poate c-a găsit-o pe plajă, a zis ea. Oamenii găsesc tot 
soiul de lucruri acolo. (Chiar şi ea găsise un pantof cu toc de 
damă, ros şi netezit extraordinar după ce fusese rostogolit de 
sute de ori între mare şi țărm de valuri; asta i se întâmplase 
într-o zi pe Plaja Little Hay, la două mile depărtare de 
Hammock.) 

— Se poate, a aprobat-o Vince. A privit-o, iar în ochii 
adânciţi în orbite i-a apărut o sclipire. Vrei să ştii două lucruri 
care mi-au rămas întipărite în minte în legătură cu ea din 
dimineața aceea, după întâlnirea cu Cathcart, care s-a 
desfăşurat la Tinnock? 

— Sigur că vreau. 

— Cât de odihnită mi s-a părut. Şi ce bine a mâncat la 
dejunul acela. 

— Asta-i realitatea, a întărit Dave. Se spune că oamenii 
condamnați la moarte mănâncă cu multă poftă, dar eu cred 
că nimeni nu mănâncă mai abitir decât bărbatul -sau femeia, 
în cazul nostru - care a trecut prin toate şi beneficiază de 
grațiere. Pentru că, într-un fel, aşa stăteau lucrurile. Poate că 
ea nu ştia ce căutase soțul ei prin părțile noastre şi nici ce 
pățise după aceea, şi cred că ştia că nu va afla asta 
niciodată... 


— Ba ştia, a spus Vince. Aşa a zis când am condus-o la 
aeroport. 

— Dar ştia ceea ce era mai important: că el murise. Poate 
că-n suflet simţise asta tot timpul, dar mintea ei avea nevoie 
de o dovadă ca să suporte restul. 

— Şi să nu mai vorbim că acum putea convinge blestemata 
aia de companie de asigurări, a spus Dave. 

— Şi-a primit banii? a întrebat Stephanie. 

Dave a zâmbit. 

— Da, doamnă. Au mai tras de timp - băieții ăştia se 
grăbesc nevoie mare când îţi vând polița, dar când cineva cere 
despăgubiri, o lasă mai moale - dar până la urmă i-au dat 
banii. Am primit de la ea o scrisoare în sensul ăsta, prin care 
ne mulțumea pentru ajutor. Spunea că fără noi, ea ar fi 
rămas neştiutoare, iar compania de asigurări ar fi pretins că 
James Cogan trăia probabil în Brooklyn ori Tanger. 

— Şi ce fel de întrebări v-a pus? 

— Previzibile, a spus Vince. În primul rând, a vrut să ştie 
unde s-a dus după ce a coborât de pe bac. Nu i-am putut 
spune. Şi doar întrebasem şi noi pe mulți, nu-i aşa, Dave? 

Dave a confirmat cu un gest din cap. 

— Dar nimeni nu-şi amintea că-l văzuse, a continuat Vince. 
Sigur, era destul de întuneric la ora sosirii, aşa se explică de ce 
nu l-a remarcat nimeni. În privinţa celorlalți pasageri - iar în 
acea perioadă nu sunt mulți, mai ales la ultimul bac din zi - 
cred că ei s-au dus glonţ la maşinile lor din parcarea de pe 
Bay Street, înfofoliți şi cu gulerele ridicate ca să se apere de 
vântul ce bate de obicei dinspre mare. 

— A, şi a mai întrebat de portofelul lui, a spus Dave. N-am 
putut să-i spunem decât că nu fusese găsit... adică nu 
apăruse nimeni ca să-l predea poliției. E posibil ca să i-l fi 
şterpelit cineva din buzunar pe bac, a luat banii şi l-a aruncat 
în apă. 

— S-ar putea ca şi raiul să fie un rodeo, dar nu prea cred, a 
spus Vince sec. Dacă ar fi avut bani în portofel, de ce mai avea 
şi alții - şaptesprezece dolari în bancnote -în buzunarul 
pantalonilor? 


— Pentru orice eventualitate, a spus Stephanie. 

— Poate, a admis Vince, dar nu mi se pare firesc. Şi, cinstit 
să fiu, ideea prezenței unui hoţ de buzunare la treabă pe bacul 
de 18.00 dintre Tinnock şi Moosie mi se pare mai greu de 
înghițit decât aceea ca un grafician de la o firmă de publicitate 
din Denver să închirieze un avion cu reacție ca să ajungă în 
New England. 

— În orice caz, nu i-am putut spune unde a dispărut 
portofelul lui, a spus Dave, ori haina de la costum sau 
pardesiul, şi nici de ce a fost găsit pe plajă purtând doar 
pantaloni şi cămaşă. 

— Şi ţigările? a întrebat Stephanie. Pariez că asta i-a stârnit 
curiozitatea. 

Lui Vince i-a scăpat un râs ca un lătrat. 

— „Curios” nu-i cuvântul potrivit. Pachetul acela de ţigări 
aproape c-a făcut-o să se înfurie. Nu a înţeles de ce avea ţigări 
la el. Şi n-a fost nevoie să ne spună ea că James nu făcea 
parte dintre cei care abandonaseră fumatul o vreme, pentru ca 
apoi să se apuce din nou. La autopsie, Cathcart s-a uitat şi la 
plămânii lui, din motive pe care sunt convins că le înţelegi... 

— Voia să se asigure că nu se înecase? a întrebat 
Stephanie. 

— Exact, a spus Vince. Dacă doctorul Cathcart i-ar fi găsit 
apă în plămâni, asta ar fi sugerat că cineva ar fi încercat să 
ascundă modul în care murise. Şi deşi asta n-ar fi dovedit că e 
vorba de crimă, măcar ar fi fost o ipoteză. Cathcart n-a găsit 
apă în plămânii lui Cogan şi nici dovada că ar fi fumat. Erau 
sănătoşi şi roz, aşa a zis el. Şi totuşi, între birou şi Aeroportul 
Stapleton, şi în ciuda grabei nebune în care a fost, Cogan l-a 
pus probabil pe şofer să oprească undeva ca să-şi cumpere un 
pachet. Ori aşa, ori îl avea deja pregătit, lucru pe care înclin 
să-l cred. Pesemne odată cu moneda rusească. 

— Despre asta i-ai spus? a întrebat Stephanie. 

— Nu, a zis Vince şi în acel moment a sunat telefonul. 
Scuze, a adăugat el şi s-a dus să răspundă. 

A schimbat câteva cuvinte cu cineva, a mormăit un „îhi”, 
apoi s-a întors, întinzându-şi oasele. 


— A telefonat Ellen Dunwoodie, a explicat el. E dispusă să 
vorbească despre trauma prin care a trecut când a doborât 
hidrantul acela şi s-a „dat în spectacol”. Am citat-o, deşi nu 
cred că asta va apărea în relatarea mea, care va tăia 
răsuflarea tuturor cititorilor. Cred c-ar fi cazul să mă duc 
până la ea destul de curând; să-i iau declarația cât mai ţine 
minte bine şi înainte de a se apuca să prepare cina. Norocul 
meu că ea şi soră-sa mănâncă târziu, altfel rămâneam fără 
articol. 

— Iar eu trebuie să mă apuc de facturile alea, a spus Dave. 
Se pare că au mai apărut vreo douăzeci de când am plecat de 
la restaurantul Gull. Pun rămăşag că dacă le laşi 
nesupravegheate pe birou, fac pui. 

Stephanie s-a uitat la ei cu un aer alarmat. 

— Dar nu vă puteţi opri tocmai acum. Nu mă lăsaţi 
nelămurită. 

— N-avem de ales, a spus calm Vince. Şi noi am rămas 
nelămuriţi, Steffi, şi încă douăzeci de ani. În chestia asta n-o 
să găseşti nimic asemănător cazului secretarei părăsite de 
amant. 

— Şi nici luminile oraşului Ellsworth reflectate de norii din 
est, a adăugat Dave. Şi nu apare nici Theodore Riponeaux, 
sărmanul marinar, ucis pentru vreo presupusă comoară a 
piraților, apoi lăsat să moară pe punte într-o baltă de sânge, 
în vreme ce tovarăşii lui au fost azvârliți peste bord - şi de ce 
asta? Ca avertisment către alți posibili vânători de comori, zău 
aşa! Acum ai o legătură directă, draga mea! 

Dave a rânjit, apoi expresia i-a dispărut de pe față. 

— Nimic din toate astea în cazul lui Colorado Kid, niciun fir 
care să ducă la rezolvare, nu înţelegi? Şi n-avem niciun 
Sherlock Holmes sau Ellery Queen ca să descâlcească ițele, ci 
doar doi bătrânei care scriu la un ziar în care apar maximum 
o sută de articole pe săptămână. Niciunul dintre ele nu face 
multe parale, după standardele de la Boston Globe, dar sunt 
chestii pe care oamenii de pe insulă le citesc cu plăcere. 
Fiindcă veni vorba de asta, nu trebuia să stai de vorbă şi cu 


Sam Gernerd? Ca să afli toate detaliile despre Picnicul, dansul 
şi excursia lui? 

— Am intenționat... trebuia... şi încă vreau! Nu înțelegețţi, 
oameni buni? Că vreau să stau serios de vorbă cu el despre 
prostia asta? 

Vince Teague a izbucnit în râs, iar Dave i-a ținut isonul. 

— Îhî, a făcut Vince, când a fost din nou în stare să 
vorbească. Steffi, habar n-am ce-ar înțelege din asta şeful 
catedrei de jurnalism de la colegiul tău, probabil c-ar da în 
plâns, dar ştiu că tu ai priceput. Apoi a aruncat o privire spre 
Dave: Ştim că înţelegi. 

— Sunt convins că ai avea ceva mai bun de făcut, dar 
trebuie să ai vreo idee... teorii... după atâţia ani... Stephanie |- 
a privit cu o expresie plângăreaţă. Cum adică, n-ai? 

Cei doi s-au cercetat din ochi şi ea a simțit din nou fluxul 
telepatic dintre ei, dar de astă dată nu a reuşit să le ghicească 
gândul. Apoi Dave a măsurat-o. 

— Ce anume vrei să ştii, Stephanie? Spune. 


18 


— Credeţi că a fost ucis? Asta era ceea ce ţinea ea să afle. Îi 
sugeraseră să lase deoparte acea idee, iar ea îi ascultase, dar 
acum discuţia despre Colorado Kid era pe terminate, de aceea 
credea că bătrânii îi vor îngădui să repună subiectul pe tapet. 

— De ce crezi că ar fi mai plauzibilă crima decât moartea 
accidentală, având în vedere ceea ce ţi-am povestit? a întrebat- 
o Dave, care a lăsat impresia că era sincer curios. 

— Din cauza ţigărilor. Țigările reprezintă ceva deliberat. 
Omul nu şi-a închipuit că va trece un an şi jumătate până 
când cineva avea să descopere timbrul din Colorado. Cogan a 
crezut că un bărbat găsit mort pe o plajă fără niciun act 
asupra lui va da naştere unei cercetări mai atente decât s-a 
întâmplat de fapt. 

— Da, a zis Dave. A rostit încet cuvântul, dar de fapt a 
strâns mâna pumn şi a agitat-o, ca un suporter care tocmai a 


urmărit un jucător dând o pasă-cheie sau un şut hotărâtor. 
Bravo, fetițo! Bună treabă ai făcut! 

Deşi avea doar douăzeci şi doi de ani, existau bărbaţi cărora 
Stephanie le-ar fi purtat pică dacă i s-ar fi adresat astfel. Acel 
bătrân de nouăzeci de ani, cu păr alb, chip stafidit şi ochi 
albaştri pătrunzători nu făcea parte dintre aceia. În realitate, 
a roşit de plăcere. 

— N-avea de unde să ştie că investigația avea să fie făcută 
de doi tembeli ca OShanny şi Morrison, a spus Dave. Nu 
putea anticipa că totul va depinde de un absolvent care-şi 
petrecuse câteva luni cărând genţi cu probe şi aducând cafea, 
ca să nu mai vorbim de cei doi bătrânei care scot un ziar care 
nu e cu mult peste un material publicitar editat de un 
supermarket. 

— Stai puţin, frățioare, a spus Vince. Ai început să te 
contrazici. Şi a ridicat în aer mâinile făcute pumn, însă 
zâmbind. 

— Eu cred că a procedat bine, a spus Stephanie. În cele din 
urmă, a reuşit să repare lucrurile. Apoi, gândindu-se la soție 
şi la copilul Michael (care acum trecuse de douăzeci de ani): Şi 
ea a făcut bine. Fără Paul Devane şi cei doi țipi, Aria Cogan nu 
ar fi primit banii de asigurare. 

— E ceva adevăr în ce spui, a recunoscut Vince. Pe 
Stephanie a amuzat-o să constate că ceva îl făcea să se simtă 
nelalocul lui. Nu pentru că făcuse un bine cuiva, s-a gândit 
ea, ci pentru că mai ştia cineva că el făcuse o faptă bună. Aici 
exista Internet; aproape fiecare casă avea pe acoperiş antenă 
de satelit; nici-o ambarcaţiune de pescuit nu mai ieşea în larg 
fără instalație GPS la bord. Şi totuşi, vechile idei de 
predestinare aveau rădăcini adânci. Să nu ştie stânga ce face 
dreapta. 

— Ce anume credeți că s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Nu, Steffi, a spus Vince, amabil, dar ferm. Încă te aştepţi 
ca Rex Stout“ să apară valsând din debara, ori ca Ellery 
Queen să vină la braţ cu domnişoara Jane Marple“t. Dacă am 
fi ştiut ce se întâmplase, dacă am fi avut vreo idee, am fi mers 
pe firul ei până cădeam lați. Şi ducă-se naibii Boston Globe, 


noi am fi publicat istoria chiar pe prima pagină din Islander. 
Prin '81 poate eram ziarişti mărunți, iar acum am ajuns 
ziarişti mărunți şi bătrâni, dar nu suntem ziarişti mărunți şi 
morţi. Încă-mi place ideea unui caz mare. 

— Şi mie, a spus Dave. Se ridicase, probabil având încă în 
minte ideea de a se ocupa de facturi, însă acum se aşezase pe 
colțul biroului şi îşi legăna un picior. Mereu am visat să 
scriem un articol care să fie retipărit în toată ţara şi pesemne 
c-o să mor cu visul ăsta. Continuă, Vince, spune-i ce crezi. O 
să păstreze secretul. Acum e de-a noastră. 

Stephanie aproape că a simţit un fior de plăcere, însă Vince 
Teague a rămas aparent imperturbabil. S-a aplecat în față, 
uitându-se fix în ochii ei albaştri, care aveau o nuanţă ceva 
mai închisă decât ai lui - culoarea oceanului într-o zi cu soare. 

— În regulă, a zis el. Am început să cred că era ceva ciudat 
cu moartea lui şi cu felul în care a ajuns aici, iar asta încă 
înainte de a se descoperi treaba cu timbrul. Am început să-mi 
pun întrebări când mi-am dat seama că avea un pachet de 
țigări din care lipsea doar una, deşi sosise pe insulă înainte de 
ora 18.30. Cei de la Bayside News aproape că mă urau. 
Amintindu-şi, Vince a zâmbit: Le-am arătat tuturor poza lui 
Cogan, inclusiv băiatului care freca podelele. Eram convins că 
omul cumpărase pachetul de acolo, doar dacă nu-l luase de la 
un automat situat între Red Roof şi Hanul Shuffle sau poate 
de la staţia de benzină Sunoco a lui Sonny. Considerasem că 
rămăsese fără ţigări cât umblase fără țintă prin Moosie, apoi 
îşi cumpărase un pachet. Şi, de asemenea, m-am gândit că 
dacă le luase de la News, atunci o făcuse cu puţin înainte de 
ora 23.00, pentru că atunci se închide magazinul. Asta ar fi 
explicat de ce fumase doar una şi folosise şi chibritul doar o 
dată înainte de a muri. 

— Dar după aceea ai descoperit că nu fuma deloc, a spus 
Stephanie. 

— Exact. Soţia lui şi Cathcart mi-au confirmat asta. lar mai 
târziu am fost convins că pachetul de mahorcă reprezenta un 
mesaj: Am venit din Colorado, căutați-mă acolo. 


— Nu vom şti niciodată cu certitudine, dar amândoi credem 
că aşa a fost, a spus Dave. 

— Iisuse, a spus Stephanie aproape în şoaptă. Şi la ce 
concluzie ați ajuns? 

Cei doi s-au privit din nou şi au ridicat în acelaşi timp din 
umeri. 

— Suntem pe tărâmul umbrelor şi al poveştilor de pe Lună, 
a spus Vince. Cu alte cuvinte, locuri în care nu va ajunge 
niciun jurnalist de la Boston Globe. Dar există câteva lucruri 
de care, în sufletul meu, sunt sigur. Vrei să le afli? 

— Da! 

Vince a vorbit rar în mod deliberat, ca un om care îşi pipăie 
drumul pe un coridor cufundat în beznă, deşi a mai trecut pe 
acolo de multe ori. 

— Ştia că ajunsese într-o situație disperată şi ştia că dacă 
murea ar fi rămas neidentificat. Nu voia să se întâmple asta, 
cel mai probabil pentru că nu dorea să-şi lase soția pe 
drumuri. 

— De aceea a cumpărat pachetul acela de ţigări, sperând că 
ele nu vor fi trecute cu vederea, a spus Stephanie. 

Vince a aprobat printr-un gest din cap. 

— Înî, şi aşa s-a întâmplat. 

— Dar trecute cu vederea de către cine? 

Vince a tăcut o clipă, apoi a continuat fără să răspundă la 
întrebarea ei. 

— A coborât cu liftul şi a ieşit prin holul clădirii. A existat o 
maşină care l-a dus la Aeroportul Stapleton, fie chiar în față, 
fie după colț, undeva. Poate c-a fost singur cu şoferul; poate 
mai era şi altcineva. Nu vom şti niciodată. Mai devreme m-ai 
întrebat dacă James Cogan purta pardesiul în acea dimineață 
şi ţi-am spus că George nu şi-a amintit, dar Aria a zis că n-a 
găsit acel obiect vestimentar, că probabil a plecat îmbrăcat cu 
el. Dacă-i aşa, cred că l-a dezbrăcat în maşină sau în avion. 
Mai cred că şi-a scos şi haina de la costum. Probabil că i-a dat 
cineva jacheta aceea verde în locul lor ori că o avea pusă 
undeva. 

— În maşină ori în avion. 


— Îhî, a confirmat Dave. 

— ŞI țigările? 

— Nu ştiu sigur, dar de-ar fi să pariez, aş zice că le avea 
asupra lui, a recunoscut Dave. Ştia că urma să se întâmple 
ceva... indiferent ce ar fi fost. Cred că le avea în buzunarul 
pantalonilor. 

— Apoi, mai târziu, pe plajă... Cu ochiul minţii, adică 
versiunea ei asupra lui Colorado Kid, l-a văzut aprinzându-şi 
prima ţigară - prima şi ultima - apoi păşind spre marginea 
mării, pe Plaja Hammock, singur sub lumina lunii. La miez de 
noapte. A tras un fum care l-a râcâit pe gâtlej, pentru că 
senzația îi era necunoscută. Poate două fumuri. Apoi a 
azvârlit-o în mare. Dar după aceea? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Avionul l-a lăsat la Bangor, s-a trezit spunând cu un glas 
care îi suna răguşit şi necunoscut. 

— Îhî, a aprobat-o Dave. 

— lar cel care l-a adus cu maşina l-a lăsat la Tinnock. 

— Înî. De data asta confirmarea venea din partea lui Vince. 

— A mâncat peştele cu cartofi prăjiți la coşuleț. 

— Aşa a făcut, a aprobat-o Vince. Autopsia a dovedit-o. La 
fel şi nasul meu. Mirosul de oțet. 

— Portofelul îi dispăruse deja? 

— Nu ştim, a spus Dave. Şi nici nu vom afla vreodată. Dar 
m-am gândit la ceva. Cred că a renunțat la el odată cu 
pardesiul, haina de la costum şi viața lui de până atunci. Cred 
că a căpătat în schimb o jachetă verde, la care mai apoi a 
renunțat. 

— Ori a fost luată de pe cadavru, a sugerat Vince. 

Stephanie a simţit un fior. l-a fost imposibil să se 
stăpânească. 

— Deci traversează spre Moose Lookit cu bacul de ora şase, 
aducându-i lui Gard Edwick un pahar cu cafea - care se poate 
interpreta drept ceai pentru cârmaci. 

— Înî, a rostit Dave cu un aer ce părea foarte solemn. 

— Deja nu mai avea portofel, identitate, doar şaptesprezece 
dolari şi nişte mărunțiş, inclusiv o monedă rusească de zece 


ruble. Crezi că moneda era... hm, cum să spun... vreun fel de 
identificare, ca într-un roman de spionaj? Adică Războiul Rece 
dintre Rusia şi Statele Unite era încă în desfăşurare pe vremea 
aceea, corect? 

— În toi, a spus Vince. Dar, Steffi, dacă ai schimba 
informații cu un agent secret rus, ai folosi o rublă ca să te 
recunoască? 

— Nu, a recunoscut ea. Dar din ce alt motiv să o poarte la 
el? Ca să o arate cuiva, altceva nu-mi vine în minte. 

— Intuiția mi-a spus mereu că i-a dat-o cineva, a zis Dave. 
Poate odată cu o bucată de friptură rece de vită, învelită în 
folie metalică. 

— De ce? a întrebat ea. De ce să fi făcut asta? Dave a 
clătinat din cap. 

— Nu ştiu. 

— S-a găsit folia la fața locului? Poate rătăcită prin 
ierburile de mare de la capătul celălalt al plajei?! 

— E clar că O'Shanny şi Morrison n-au căutat, a spus Dave. 
Eu şi Vince am scotocit toată plaja după ce s-a scos banda 
aceea galbenă - nu neapărat ca să găsim poleiala, înţelegi, ci 
ceva care să pară că aparținuse mortului, orice. N-am găsit 
decât gunoaiele obişnuite - ambalaje de dulciuri şi altele la fel. 

— Dacă bucata de friptură ar fi fost într-o folie sau o pungă, 
se prea poate ca tipul să o fi aruncat în apă, împreună cu 
chiştocul unicei ţigări, a spus Vince. 

— Şi bucata de carne din gâtlej... 

Pe fața lui Vince a înflorit un început de zâmbet. 

— Am discutat mult despre bucata aceea de carne cu 
doctorii Robinson şi Cathcart. Şi Dave a fost de față la câteva 
discuții dintr-astea. Mi-aduc aminte că doctorul Cathcart mi- 
a zis, asta a fost cu mai puţin de o lună înainte de atacul de 
inimă care l-a răpus acum şase sau şapte ani: „Revii mereu la 
treaba aia cu Colorado Kid de parcă ai fi un copil căruia i-a 
căzut un dinte şi pipăie mereu cu limba locul rămas gol.” Şi 
m-am gândit: 

„Mda, cât se poate de corect, aşa e. E ca un gol pe care mi-e 
imposibil să nu-l pipăi cu limba, încercând să ajung până la 


rădăcină.” în primul rând, am vrut să ştiu dacă bucata de 
carne putea fi vârâtă cu forța pe gâtul lui Cogan după ce 
murise, cu degetele ori cu vreun instrument ca acela cu care 
se ia homarul. Şi ideea asta ţi-a trecut prin minte, nu? 

Stephanie a dat din cap. 

— A spus că era posibil, dar puţin probabil, pentru că 
bucata de carne nu doar că fusese mestecată, ci mestecată 
suficient pentru a fi înghițită. Nu mai era carne, ci mai curând 
o „masă organică”, după cum s-a exprimat Cathcart. 

O putea mesteca şi altcineva, dar puţin plauzibil să i-o fi 
vârât pe gât aşa, de teamă că ar fi părut insuficientă ca să 
provoace moartea. Mă urmăreşti? 

Ea a dat iarăşi din cap. 

— Tot el a spus că ar fi fost greu de manevrat acea masă de 
carne cu vreun instrument. Se putea destrăma când era 
împinsă din fundul gurii în gâtlej. Se poate face asta cu 
degetele, dar Cathcart a zis că ar fi văzut semne, probabil 
întinderea articulaţiilor fălcii. (A făcut o pauză ca să-şi adune 
gândurile, apoi a scuturat din cap.) Există un termen tehnic 
pentru forțarea fălcii, dar nu mi-l amintesc. 

— Povesteşte-i ce a spus Robinson, l-a îndemnat Dave, ai 
cărui ochi străluceau. N-a reprezentat mai mult decât ceea ce 
aveam deja, dar m-am gândit mereu că era al naibii de 
interesant. 

— A zis că există anumite substanțe care relaxează 
muşchii, unele dintre ele exotice, iar gustarea lui Cogan putea 
să fi fost tratată cu aşa ceva, a zis Vince. Primele îmbucături 
au mers pe gât fără probleme, judecând după ce s-a găsit în 
stomacul lui, apoi s-a trezit cu o îmbucătură pe care n-a fost 
în stare să o înghită după ce o mestecase. 

— Asta trebuie să fi fost! a exclamat Stephanie. Cel care a 
„doftoricit” carnea a stat acolo şi l-a urmărit cum moare 
înecându-se. Apoi, după ce Cogan a murit, ucigaşul l-a 
rezemat de coşul de gunoi şi a luat restul de friptură ca să nu 
poată fi examinată! Nici vorbă de pescăruş! S-a... Văzându-le 
reacția, Stephanie a amuţit. De ce clătinați din cap? 


— Autopsia, draga mea, a spus Vince. N-a apărut nimic de 
genul ăsta la analiza cromatografică a sângelui. 

— Dar dacă s-a folosit ceva suficient de exotic... 

— Ca într-o poveste de-a Agathei Christie? a întrebat Vince, 
clipind şi zâmbind scurt. Ei, poate... dar a existat şi bucata de 
friptură din gâtlej, înţelegi? 

— Aha. Ai dreptate. Doctorul Cathcart a trimis-o la 
laborator, nu? a întrebat Stephanie şi s-a înmuiat niţel. 

— Îhî, a confirmat Vince, aşa a făcut. Om fi noi nişte şoareci 
de la ţară, dar din când în când şi nouă ne trec prin minte 
gânduri negre. 

Ea a rămas tăcută câteva momente. Apoi, cu glas pierit, a 
spus: 

— Poate era o substanţă care dispare. 

— Înî, a făcut Dave, şi apoi a împins cu vârful limbii în 
obraz. Ca Luminile de pe coastă, după o oră sau două. 

— Sau ca restul echipajului de pe Lisa Cabot, a adăugat 
Vince. 

— lar după ce a coborât de pe bac, nu ştiţi unde s-a dus. 

— Nu, doamnă, a spus Vince. Am cotrobăit peste tot timp 
de douăzeci şi cinci de ani şi n-am găsit pe nimeni care să-l fi 
văzut înainte ca Johnny şi Nancy să-i găsească în jur de 6.15 
pe 24 aprilie. Şi ca să ţinem evidența - deşi nu facem aşa ceva 
- nu cred că i-a luat cineva din mână ceea ce mai rămăsese 
din friptură după ce se înecase. Cred că un pescăruş i-a furat- 
o dintre degete, aşa cum s-a presupus de la început. Şi, la 
naiba, acum chiar că trebuie s-o iau din loc. 

— lar eu trebuie să mă ocup de facturile alea, a spus Dave. 
Însă mai întâi, cred că o mică pauză n-ar strica. 

După ce a spus asta, s-a dus la baie. 

— Cred că o să-mi văd de articol, a spus Stephanie. Apoi, 
jumătate în serios, jumătate râzând, nu s-a mai putut 
stăpâni: Dar aproape că-mi doresc să nu fi deschis discuția 
dacă aveaţi de gând să mă lăsați nelămurită! Asta n-o să-mi 
iasă din minte nici în câteva săptămâni! 

— Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi noi tot mai ținem 
minte, a spus Vince. Şi măcar tu ai aflat ceea ce nu i-am 


povestit tipului de la Globe. 

— Da, adevărat. 

Dând din cap, el i-a zâmbit. 

— O să te descurci de minune, Stephanie. Sigur. Cu un gest 
amical, a strâns-o uşor de umăr, apoi a porni spre uşă şi, din 
mers, şi-a luat blocnotesul de reporter de pe biroul invadat de 
obiecte şi l-a vârât în buzunar. Avea nouăzeci de ani, dar 
păşea cu uşurinţă, ţinându-şi doar spinarea uşor încovoiată 
din cauza vârstei. Purta o cămaşă albă, iar pe spate i se 
încrucişau bretelele. Ajuns aproape în mijlocul încăperii, Vince 
s-a oprit şi s-a întors din nou către ea. O rază rătăcită de 
soare i-a căzut pe părul alb, subțire ca al unui bebeluş, 
transformându-l într-o aură. 

— Ţin să te asigur că ne-a făcut mare plăcere să fii alături 
de noi, a spus el. 

— Mulţumesc. (Spera ca asta să nu trădeze cât de aproape 
de a izbucni în lacrimi se simțea.) A fost minunat. Am avut 
unele îndoieli la început, dar... dar acum cred că aveți un 
merit în asta. E o plăcere să mă aflu aici. 

— Te-ai gândit să rămâi? Eu cred că da. 

— Da. Pun rămăşag că v-aţi gândit. 

EI a confirmat cu un gest grav din cap. 

— Eu şi Dave am vorbit despre posibilitatea asta. Ar fi bine 
să aducem un suflu de vioiciune între noi. Sânge tânăr. 

— Dar şi voi o să continuaţi ani în şir, a spus ea. 

— A, sigur, a zis el fără să stea pe gânduri, ca şi cum ar fi 
fost ceva bătut în cuie, iar dacă va muri peste şase luni, 
Stephanie va sta în biserică şi-şi va nota despre serviciul 
religios în carneţțelul ei de reporter şi va gândi: „Ştia că-i vine 
rândul.” Apoi Vince a continuat: O să mai stau pe-aici mulți 
ani. Cu toate astea, dacă vrei să rămâi, noi te primim. Nu-i 
nevoie să ne dai răspunsul acum, dar ia-o ca pe o ofertă. 

— În regulă, aşa o să fac. Şi cred că amândoi ştim care va fi 
răspunsul. 

— Atunci e bine. A dat să se răsucească, apoi s-a întors spre 
ea încă o dată. Aproape c-am terminat cu şcoala azi, dar ţi-aş 
mai putea spune ceva despre munca asta. Îmi dai voie? 


— Sigur. 

— Există mii de ziare şi zeci de mii de oameni care scriu 
articole pentru ele, dar există doar două feluri de articole. Din 
cele prezentând ştiri, care, de obicei, nu sunt articole, ci doar 
relatări privind desfăşurarea unor evenimente. 

Chestii ca astea nu se numesc articole. Oamenii iau ziarul 
ca să citească despre sânge şi lacrimi aşa cum încetinesc 
pentru a se uita la o maşină avariată pe autostradă, apoi îşi 
văd de drum. Dar ce găsesc ei în ziarul lor? 

— Articole de fond, a spus Stephanie, gândindu-se la 
Hanratty şi la misterele lui inexplicabile. 

— Îhî. Astea sunt articole. Fiecare dintre ele are început, 
conținut şi încheiere. Asta le face ştiri fericite, Steffi, 
întotdeauna fericite. Chiar dacă articolul se referă la secretara 
unei biserici care probabil c-a ucis jumătate din cei strânşi la 
un picnic pentru că amantul i-a făcut vânt, astea sunt veşti 
fericite, şi ştii de ce? 

— Nu. 

— Ai face bine să ştii, a spus Dave, care tocmai ieşea din 
baie, încă ştergându-şi mâinile cu un prosop de hârtie. E bine 
să ştii, dacă vrei să lucrezi în domeniul ăsta, şi să înţelegi ce 
faci. (Apropiindu-se, a aruncat prosopul în coş.) 

Stephanie s-a gândit la spusele lor. 

— Articolele de fond sunt istorii fericite pentru că au 
încheiere. 

— Exact! a exclamat Vince, numai un zâmbet. Şi-a azvârlit 
brațele în aer ca un preot care anunţă reînvierea. Au o 
rezolvare! Au un final! Dar în viața reală lucrurile au început, 
mijloc şi sfârşit, Stephanie? Ce-ţi spune experiența? 

— Dacă e vorba despre munca la ziar, nu am prea multă, a 
zis ea. Doar ziarul din campusul universitar, ştiţi voi, şi „Artă 
şi diverse” aici. 

Vince a respins afirmaţia. 

— Dar inima şi mintea, ele ce-ţi spun? 

— Că viaţa nu se desfăşoară chiar aşa. (Se gândea la un 
anumit tânăr cu care trebuia să rezolve problemele dacă se 
hotăra să rămână pe insulă mai mult de cele patru luni 


planificate... iar asta avea să se dovedească destul de neplăcut. 
Probabil că aşa avea să fie. Rick nu va primi bucuros o 
asemenea veste, pentru că, după mintea lui, nu aşa trebuia să 
se depene povestea.) 

— Eu n-am citit niciodată un articol de fond care să nu fie o 
minciună, a spus Vince calm, dar de obicei poţi face ca o 
minciună să intre pe pagina de ziar. Asta nu s-ar potrivi 
nicicum. Decât dacă... (şi a făcut un gest delicat din umeri). 

Vreme de o clipă, Stephanie n-a ştiut cum să interpreteze 
gestul. Apoi şi-a amintit ceva spus de Dave nu cu mult timp 
înainte de a ieşi pe terasă, în soarele de sfârşit de august. „E a 
noastră”, spusese el, cu un glas care sugera furie. „Un tip de la 
Globe de departe n-ar face decât s-o rasolească.” 

— Dacă i-aţi fi povestit asta lui Hanratty, el ar fi folosit-o, 
adevărat? i-a întrebat ea. 

— Nu era a noastră, ca s-o dăm, pentru că nu o stăpânim, 
a spus Vince. Aparține celui care o descoperă. 

Zâmbind discret, Stephanie a clătinat din cap. 

— Am impresia că asta este nesinceritate. Cred că tu şi 
Dave sunteți singurii din lumea asta care ştiţi toată istoria. 

— Am fost, a precizat Dave. Acum ştii şi tu, Steffi. 

Ea a făcut un semn, confirmând complimentul implicit, 
apoi, ridicând întrebător din sprâncene, şi-a îndreptat atenţia 
spre Vince Teague. După o secundă sau două, acesta a 
chicotit. 

— Nu i-am povestit despre Colorado Kid pentru că ar fi luat 
istoria drept un mister inexplicabil şi ar fi făcut din ea un 
articol oarecare, a spus Vince. Fără să modifice vreun detaliu, 
doar accentuând un anumit lucru - ideea că substanţele de 
relaxare musculară fac imposibilă înghiţirea, de pildă - şi 
lăsând alte elemente deoparte. 

— Ca, de exemplu, că în cazul acesta nu a existat absolut 
nici-o urmă privind asemenea substanţe. 

— Îhî, poate că da sau poate că ar fi găsit altceva. Şi poate 
că l-ar fi scris aşa din proprie inițiativă, pentru că însăilarea 
unui articol pornind de la lucruri care nu prea alcătuiesc o 
poveste ajunge să devină un obicei după un anumit număr de 


ani în meseria asta, ori poate că editorul l-ar fi trimis să-l 
refacă. 

— Ori l-ar fi rescris chiar editorul, dacă intrau în criză de 
timp, a intervenit Dave. 

— Mda, se ştie că editorii procedează aşa de multe ori, a 
întărit Vince. În orice caz, Colorado Kid ar fi devenit al şaptelea 
sau al optulea articol dintr-o serie de Mistere inexplicabile 
petrecute în New England, ceva care să trezească interesul şi 
curiozitatea oamenilor vreme de cincisprezece minute într-o 
duminică, iar luni să devină căptuşeala lăzii cu nisip a pisicii. 

— Iar atunci n-ar mai semăna cu povestea voastră, a spus 
Stephanie. 

Dave a aprobat din cap, dar Vince a făcut un semn cu mâna 
de parcă ar fi vrut să spună caca-maca. 

— Asta aş fi înghiţit-o, dar aş fi legat o minciună de gâtul 
cuiva care nu mai e în viaţă ca s-o respingă, iar asta nu 
suport. Pentru că nu mă sileşte nimeni. (Şi-a aruncat ochii la 
ceasul de la mână.) Hai, pe cai. Ultimul care iese să încuie 
uşa, bine? 

Vince a plecat. L-au urmărit ieşind, apoi Dave s-a întors 
spre Stephanie: 

— Mai ai întrebări? 

Ea a pufnit în râs. 

— O sută, dar niciuna la care tu sau Vince să-mi dați 
răspuns. 

— Atâta vreme cât nu oboseşti întrebând, e bine. S-a dus 
spre biroul lui şi, cu un oftat, a tras un vraf de hârtii mai 
aproape. Stephanie a dat să se apropie de propriul birou, când 
i-a atras atenţia ceva de pe avizierul lung cât peretele de la 
capătul încăperii, față în față cu masa de lucru încărcată a lui 
Vince. S-a apropiat ca să vadă mai bine. 

Jumătatea stângă a avizierului era presărat cu pagini de 
gardă ale ziarului Islander, majoritatea îngălbenite şi 
scorojite. În colțul de sus, izolată, era pagina din săptămâna 
începând cu 9 iulie 1952. Titlul suna: LUMINI MISTERIOASE 
DEASUPRA ORAŞULUI HANCOCK FASCINEAZĂ MII DE 
OAMENI. Dedesubt era o fotografie făcută de un anume 


Vincent Teague - datând de treizeci şi şapte de ani, dacă nu 
greşise ea socoteala. Fotografia alb-negru înfățişa un teren de 
baseball de ligă inferioară, având un panou chiar în centru, pe 
care scria HANCOCK LUMBER MARCHEAZĂ ÎNTOTDEAUNA! 
Pentru Stephanie, poza arăta de parcă ar fi fost făcută la 
crepuscul. Cei câțiva adulți aflați în singura tribună 
neacoperită şi cam dărăpănată stăteau în picioare şi priveau 
spre cer. La fel şi arbitrul, rămas cu picioarele îndepărtate pe 
terenul de ţintă, cu masca în mâna dreaptă. Un grup de 
jucători - componenţii echipei aflate în deplasare, a presupus 
ea - stăteau ghemuiţi laolaltă în jurul celei de-a treia baze, de 
parcă ar fi căutat alinare. Ceilalţi jucători, cu blugi şi jerseuri 
pe spatele cărora erau imprimate cuvintele HANCOCK 
LUMBER, stăteau într-o linie aproximativă dincolo de zona de 
teren nefolosită la joc, cu toţii privind în sus. lar pe o movilă, 
băieţelul care a ridicat mâna înmănuşată către unul dintre 
cercurile strălucitoare care atârnă pe cer imediat sub nori, de 
parcă ar fi vrut să atingă acel mister, ca să-l aducă mai 
aproape, să-i deschidă inima, pentru a-i afla povestea. 


POSTFAȚĂ 


Doar prietenul meu Scott poartă răspunderea dacă v-a 
plăcut sau nu Colorado Kid (cred că pentru mulți nu există 
părere de mijloc privind această povestire, dar asta nu mă 
deranjează). El mi-a adus tăieturile de ziare care stau la baza 
nuvelei. 

Orice scriitor de ficțiune a avut pe câte cineva care să-i 
aducă din când în când câte o tăietură dintr-un ziar, convins 
că subiectul ar putea constitui punctul de plecare al unei 
povestiri minunate. „Trebuie doar s-o mai cizelezi puţin”, 
spune cu un zâmbet optimist cel care-ţi oferă extrasul din 
ziar. Nu ştiu cum le slujeşte acest lucru altor scriitori, însă eu 
n-am reuşit niciodată, iar când Scott mi-a dat un plic cu 
tăieturi dintr-un ziar din statul Mâine, am crezut că se va 
întâmpla acelaşi lucru. Dar mama m-a învățat să nu fiu 
ingrat, aşa că i-am mulțumit, am dus plicul acasă şi l-am 


aruncat pe birou. O zi sau două după aceea, l-am desfăcut, 
am citit articolul şi asta m-a mobilizat cum nu se poate mai 
bine. 

De atunci încoace am pierdut acea tăietură de ziar şi încă o 
dată Google, acest savant idiot al secolului douăzeci şi unu, 
nu m-a ajutat, astfel că nu pot decât să-l rezum din memorie, 
care este o sursă de referință recunoscută pentru nesiguranța 
ei. Cu toate astea, în cazul de față nu prea contează, pentru 
că articolul respectiv a fost doar scânteia care a aprins 
micuțul foc ce arde în paginile de față, şi nu focul în sine. 

Ce mi-a reținut imediat atenția după ce am desfăcut 
tăieturile acelea a fost un desen reprezentând o poşetă de un 
roşu strălucitor. Era vorba de o tânără care poseda acea 
poşetă. Fusese văzută într-o zi mergând pe strada principală 
de pe o mică insulă din apropierea coastelor statului Mâine 
având la braț poşeta roşie. A doua zi, a fost găsită moartă pe 
una dintre plajele insulei, fără poşetă şi fără acte de niciun fel. 
Până şi cauza morţii ei rămăsese misterioasă şi, deşi ea a fost 
pusă pe seama înecului, la care contribuise probabil şi 
consumul de alcool, acel diagnostic a rămas neclar până azi. 

În cele din urmă, femeia a fost identificată, dar asta după ce 
rămăşiţele ei pământeşti au stat multă vreme într-o criptă de 
pe continent. lar eu am rămas contaminat de misterul 
insulelor din apropierea coastelor statului Mâine - cum ar fi 
Cranberry şi Monhegan - pentru că au o atmosferă 
contrastantă, ciudată, de comuniune şi solitudine. Puţine 
sunt locurile din America unde granița dintre micuța lume 
Dinăuntru şi marea lume Exterioară este trasată atât de ferm 
şi de precis. Insularii sunt plini de căldură față de cei care 
aparţin locului, dar îşi păstrează foarte bine secretele față de 
cei din afară. Şi - aşa cum demonstrează atât de memorabil 
Agatha Christie în Zece negri mititei - nu există o încăpere 
încuiată mai mare decât o insulă, chiar una de pe care, într-o 
zi senină de vară, continentul pare doar la un pas depărtare; 
nu există loc mai bine hărăzit unui mister. 

Subiectul povestirii mele este misterul şi sunt conştient că 
mulți cititori se vor simți traşi pe sfoară, chiar înfuriați, de 


incapacitatea mea de a le oferi soluția lui. Asta pentru că nu 
aveam soluție de dat? Răspunsul este nu. Dacă-mi puneam 
mintea la treabă (aşa cum a procedat Richard Adams în 
prefața la Shardik': ), aş fi putut găsi cel puţin şase soluții: 
trei bune, două mai din topor şi una frumoasă ca o poleială. 
Cred că mulți dintre dumneavoastră care au citit cazul ştiţi 
cum sunt unele dintre ele. În situația de față însă - în acest 
caz foarte dificil, dacă-mi pot permite să fac această afirmaţie 
bazându-mă pe punctul de pornire al povestirii - nu mă 
interesează cu adevărat soluția, ci misterul. Pentru că, zi după 
zi, misterul m-a făcut să revin mereu la poveste. 

M-au preocupat cu adevărat cei doi moşuleți, mursecând 
mereu la acel caz în timpul lor liber, cu toate că anii se 
scurgeau, iar ei îmbătrâneau tot mai mult? Da, sigur. M-a 
interesat Stephanie, care e pusă evident la încercare, şi este 
judecată de judecători blânzi, dar fermi? Desigur. Dar ceea ce 
m-a atras în primul rând a fost gândul la Colorado Kid, 
rezemat de coşul de gunoi şi privind spre ocean, o anomalie 
care a pus la încercare până şi cea mai flexibilă credulitate 
până pe punctul de a ceda. Poate chiar dincolo de această 
limită. În cele din urmă, nu mi-a păsat cum a ajuns acolo; ca 
o privighetoare pe care o zăreşti în deşert, mi-a luat suflarea 
faptul că el era acolo. 

Şi, bineînţeles, am vrut să arăt cum au reacționat 
personajele mele la prezența lui. S-a dovedit că ele s-au 
comportat cum nu se poate mai bine. Acum aştept 
corespondența cu dumneavoastră, pe e-mail şi pe calea 
cealaltă, a melcului, ca să aflu care v-au fost reacțiile. 

N-aş vrea să insist prea mult asupra acestui aspect, însă, 
înainte de a vă părăsi, vă invit să ţineţi seama că trăim într-o 
rețea de mister şi că ne-am obişnuit atât de mult cu acest 
cuvânt, încât l-am tăiat cu creionul şi l-am înlocuit cu altul, 
care ne place mai mult, mă refer la realitate. De unde venim? 
Unde am fost înainte de a fi aici? Nu ştim. Încotro ne 
îndreptăm? Nu ştim. Multe biserici ne asigură că deţin 
răspunsul, dar majoritatea dintre noi au o vagă bănuială că 
totul ar putea fi o înşelătorie pusă la cale ca să umple cutia de 


colecte a unora. Până una, alta, participăm la un joc 
obligatoriu de dodgebali:: în vreme ce suntem în cădere liberă 
din  Cine-ştie-unde către  N-am-idee. Uneori, bombele 
explodează şi uneori avioanele aterizează fără probleme; 
uneori analiza sângelui iese bine, iar alteori biopsiile ies 
pozitiv. De cele mai multe ori telefonul nedorit nu vine la miez 
de noapte, însă uneori îl primim, şi, în orice caz, ştim că vom 
pătrunde până la gât în plin mister. 

Eu o nebunie să suporţi asta şi totuşi să-ți păstrezi 
sănătatea mintală, dar e şi frumos. Eu scriu ca să aflu ce 
gândesc, iar scriind Colorado Kid am aflat că poate - zic doar 
probabil - frumusețea misterului este cea care ne îngăduie să 
trăim sănătoşi la minte în vreme ce ne cârmim trupurile 
fragile prin lumea în care demolarea este cuvânt de ordine. 
Mereu dorim să atingem luminile de pe cer şi vrem mereu să 
ştim de unde a apărut Colorado Kid (pentru că lumea e plină 
de oameni ca el). Poate că a dori e mai bine decât a şti. Nu 
insist că asta ar fi o certitudine; doar sugerez aşa ceva. Dar 
dacă-mi spuneți că am dat greş în efortul meu şi că n-am 
spus toată povestea care era de spus, vă asigur că vă înşelațţi. 

De asta sunt sigur. 


Stephen King 31 ianuarie 2005 


(1) Versuri din poezia Recuerdo (în limba spaniolă, Amintire), din volumul Câteva 
smochine din ciulini: Poeme şi sonete (1922). în ultimele versuri, cei doi 
îndrăgostiți dau unei femei necunoscute mere, pere şi toți banii, păstrându-şi 
doar de metrou (n. tr.). 

12! Aluzie la o poezie pentru copii: „Jack Sprat / Grăsime niciodată n-a mâncat / 
A lui nevastă slab nu înghițea/ Dar împreună farfurii lingeau, / Pân' ce pe ele 
nimic nu rămânea" (n. tr.). 

13 Un cântec foarte lung, servind la învăţarea principalelor oase ale scheletului 
uman (n. tr.). 

(4 Poveste norvegiană în care căpcăunul care păzea un pod este păcălit de doi 
țapi şi ucis de al treilea (n. tr.). 

15) Aluzie la cântecul Tea for the Tillerman (1970) de pe albumul cu acelaşi nume 
al lui Cat Stevens şi la versurile „în vreme ce păcătoşii păcătuiesc, copiii se 
joacă." (n. tr.). 

10! Jeopardy", concurs televizat de genul „Vrei să fii miliardar?" (n. tr.). 

17) Sfânta Evanghelie după Luca, 2-19 (n. tr.). 

18 Ziua Muncii, sărbătoare americană care are loc în prima zi de luni din 
septembrie (n. tr.). 

19 Murder, She Wrote, serial poliţist de televiziune, difuzat de canalele americane 
între 1984 şi 1996, având în rolul principal pe Angela Lansbury, actriță de 
origine britanică (n. tr.). 

110! Jimmy Olson, personaj de benzi desenate din seria Superman, care lucrează 
ca reporter-fotograf (n. tr.). 

111) Serie de jocuri interactive pe computer (n. tr.). 

(12) Pseudonim literar folosit de doi autori americani de romane polițiste: 
Frederick Dannay (1905-1982) şi Manfred B. Lee (1905-1971) care erau veri. 
Personajul principal, detectivul Ellery Queen beneficiază de aceleaşi indicii ca şi 
cititorul şi rezolvă cazul prin ipoteze şi deducții, motiv pentru care cărțile lor 
constituie o provocare intelectuală şi pentru cititor, care poate descoperi 
criminalul înaintea detectivului. De altfel, cărțile conțin spre final o „Provocare 
către cititor", care este invitat să dea soluția înainte să termine de citit textul (n. 
tr), 

113! Aluzie la o poezie pentru copii („Pe o mare au vâslit patru negri mititei / 
Unul s-a-necat c-un hering şi-au rămas doar trei"), folosită şi de Agatha Christie 
în romanul Zece negri mititei (n. tr.). 

(14 Anne Oakley (1860-1926), trăgătoare de excepție cu aproape orice armă a 
vremii, a dat spectacole cu Circul Buffalo Bill's Wild West Show în toată America 
şi Europa. Numele ei a ajuns să fie asociat cu armele de foc şi cu precizia 
tragerii (n. tr.). 

(15) CSI - Crime Scene Investigation - Investigaţii la locul crimei, serial american 
de televiziune a cărui difuzare a început în 2000 (n. tr.). 

116! Personaj din serialul cu păpuşi Muppets, care trăieşte într-un coş de gunoi, 
motiv pentru care nu are nas şi este mereu morocănos (n. tr.). 

(171 Nume dat de poliţişti cadavrelor ce nu pot fi identificate (n. tr.). 

418! în limba engleză, sleeping ID (n. tr.). 

(19) Ladies Auxiliary, organizație națională de femei, înființată în 1914, care are 
scopul de a ajuta şi de a păstra amintirea veteranilor prin organizarea de colecte, 
donații şi alte acțiuni caritabile. Membrele, în număr de peste 600 000, sunt 
soții, văduve, mame sau fiice ale veteranilor (n. tr.). 


120! Horatio Alger (1834-1899), scriitor american de povestiri pentru copii, ale 
cărui personaje îşi împlinesc „visul american" prin muncă, hotărâre şi curaj (n. 
tr]; 

121! Adaos pentru cafea (n. tr.). 

(22) Citat din poemul A doua pogorâre de William Butler Yates (1865-1939) (n.tr.). 
123! Ziua Recunoştinţei se sărbătoreşte în ultima joi din noiembrie, iar Ziua 
Memoriei pe 30 mai (n. tr.). 

(24 Willie Howard Mays, jucător de baseball de mare talent, poreclit „Hei, 
puştiule”, cu o carieră îndelungată (1948-1972), căruia i s-a dedicat un loc în 
Hall of Fame (n. tr.) 

125! King Soopers, lanț de magazine de legume şi fructe din Colorado (n. tr.). 

(26) Detectiv din filmul Scotland, Pa. (2001), regizat de Billy Morisette, care 
foloseşte personajele şi linia generală a acțiunii din piesa Macbeth de William 
Shakespeare (n. tr.). 

127) Aluzie ce se doreşte obscură, FFA putând fi prescurtarea de la Future 
Farmers of America, Fund for Animals, Franchise Finance Corporation of 
America şi altele (n. tr.). 

128! Citat din romanul Aventura soldatului alb ca varul (1926) de Arthur Conan 
Doyle (n. tr.) 

129! The Moon h A Harsh Mistress, roman science fiction publicat de Robert A. 
Heinlein în 1966, pentru care autorul a primit Premiul Hugo (n. tr.). 

130 Rex Stout (1886-1975), scriitor american cunoscut pentru seria de cărți 
polițiste în care personaj principal este detectivul Nero Wolfe (n. tr.). 

131! Cunoscută şi sub numele de Domnişoara Marple, personajul apare în multe 
romane de Agatha Christie. Ea reprezintă prototipul femeii iscoditoare şi 
curioase care contribuie prin spirit de observaţie la soluționarea unor cazuri şi 
pune poliția în situații jenante (n. tr.). 

(32) Shardik, roman publicat în 1974 şi aparținând genului fantasy, este o 
alegorie şi o explorare a dorinței universale a omenirii de reîncarnare (n. tr.). 

133! Joc de echipă al cărui scop este eliminarea jucătorilor adverşi prin lovirea 
lor cu una dintre cele trei sau şase mingi, sau prinderea mingii aruncate de 
adversar înainte ca aceasta să atingă solul (n. tr.).